Dmitri Merejkovski — Invierea Zeilor

DMITRI SERGHEEVICI MEREJKOVSKI 
ROMANUL LUI LEONARDO DA VINCI 
SAU 
ÎNVIEREA ZEILOR 


Prefață de lon lanoşi 
Traducere de Ecaterina Antonescu 
Editura Biblioteca Bucureştilor 
2001 


CUPRINS 

PREFAŢĂ 

Cartea întâi MAICA BĂLAIE 

Cartea a doua ECCE DEUS ECCE HOMO 

Cartea a treia FRUCTELE OTRĂVITE 

Cartea a patra SABATUL VRĂJITOARELOR 

Cartea a cincea FACĂ-SE VOIA TA! 

Cartea a șasea JURNALUL LUI GIOVANNI BELTRAFFIO 
Cartea a șaptea RUGUL DEȘERTĂCIUNILOR 

Cartea a opta VEACUL DE AUR 

Cartea a noua CEL DE-AL DOILEA EU 

Cartea a zecea VALURI LINE 

Cartea a unsprezecea VOR FI ARIPI 

Cartea a douăsprezecea AUT CAESAR — AUT NIHIL 
Cartea a treisprezecea FIARA SÂNGERIE 

Cartea a paisprezecea MONNA LISA GIOCONDA 
Cartea a cincisprezecea SFÂNTA INCHIZIŢIE 

Cartea a șaisprezecea LEONARDO, MICHELANGELO ȘI 
RAFAEL 

Cartea a șaptesprezecea MOARTEA. PRETESA 
ÎNARIPATUL 


PREFAŢĂ 

în posteritate, faima unui scriitor poate să crească sau să 
descrească. Se întâmplă ca, prea puţin apreciat la vremea lui, el 
să fie pe de-a întregul recunoscut abia mai târziu. Se mai 


întâmplă însă și invers, ca el să fi fost la modă un timp și să-și 
piardă apoi treptat strălucirea. 

Dmitri Sergheevici Merejkovski a parcurs până nu demult cea 
de a doua cale. În ultimul deceniu a fost însă masiv reeditat, 
inclusiv în patria sa. Fără a-i concura pe marii ei clasici, el este 
recunoscut ca un valoros critic și prozator, autor de eseuri și 
romane citite cu real folos și nedezminţită plăcere. 

Reputatul scriitor, integrat la începutul atât de 
controversatului secol trecut într-o faimoasă generaţie literară, 
se naște în veacul premergător, în ziua de 2 (după stil vechi, 14) 
august 1866, la Petersburg. Urmează secția istorico-filologică a 
universității din orașul natal. La începutul anilor optzeci 
debutează cu poezii apropiate celor semnate de S. |. Nadson. 
Este influenţat de poezia franceză a epocii și elaborează primele 
documente programatice ale unei literaturi desemnate de câtre 
oponenți, dar uneori și de adepţi ca „decadentă”. Impreună cu 
Minski (pseudonimul lui M. N. Vilenkin) și cu Zinaida Hippius, 
soţia lui, devine unul dintre coriferii generaţiei vârstnice a 
simboliștilor ruși. Scrie romane și piese istorice, precum și un 
mare număr de studii critice, în care căutările religioase se 
împletesc cu o erudiție recunoscută, dar suspectată de răceală 
intelectuală. E profund credincios și, totodată, opus în unele 
privinţe Bisericii pravoslavnice oficiale. Favorizează răspândirea 
unei „conștiințe religioase noi”. Se ridică violent împotriva 
primei revoluţii ruse, din 1905, iar în răstimpul de până Ea cele 
următoare, din februarie și octombrie 1917, se raliază poziţiilor 
mefiente față de mișcările radicale și răsturnările violente. 
Întâmpină cu extremă ostilitate instaurarea puterii sovietice. Mai 
publică unele scrieri istorice, înainte de a emigra în 1920. 
Ulterior se îndepărtează treptat de forma romanelor istorice, 
îndrăgite la apariţie, în favoarea biografiilor și eseurilor istorico- 
religioase. Chiar și la începutul celui de al doilea război mondial 
își menţine poziția net antisovietică, spre deosebire de alți 
scriitori din imigrația franceză, antinaziști din considerente 
patriotice. Moare la Paris în decembrie 1941. 

Evoluţia lui Merejkovski a fost contradictorie. A fost împlinită 
sub raport artistic în prima etapă, de la sfârșitul veacului al XIX- 
lea până în anii de început ai secolului al XX-lea; a cunoscut o 
perioadă mediană, cu reușite parțiale și eșecuri denunţate chiar 


de contemporani; în ultima ei secvenţă s-a acomodat condiţiilor 
imigrației, totuși fără recunoașterea de odinioară. 

Cât privește atitudinile sociale și filosofice adoptate de către 
Merejkovski, împreună cu Zinaida Hippius, ele au fost apropiate 
fie „căutătorilor de Dumnezeu”, în termeni pravoslavnici, ori 
presupus eretici, fie de cei care împărtășeau puncte de vedere 
conservatoare sau liberale, laolaltă ostile revoluțiilor, precum 
cele intens dezbătute din volumul Vehi (/aloane), cu subtitlul 
„Culegere de articole despre intelectualitatea rusă”, cuprinzând, 
în 1909, textele filosofilor religioși N. A. Berdiaiev, S. N. 
Bulgakov, P. B. Struve, S. L. Frank, M. O. Gerșenzon, A. S. 
Izgoiev, B. A. Kistiakovski. Totodată, ele au fost de timpuriu 
privite cu suspiciune sau cu mărturisită ostilitate de către mulți 
critici ai stărilor de lucruri existente în Rusia, indiferent dacă de 
pe platforme utopice sau efectiv „de stânga”. O anume 
neîncredere faţă de exegetul său autorizat a manifestat, la un 
moment dat, și Lev Tolstoi. Printre oponenții tăioși ai lui 
Merejkovski s-au numărat nu doar marxiști recunoscuţi, ca 
sociologul G. V. Plehanov, în studiul Evanghelia decadenței 
(1909), dar și critici literari cu atitudini independente, precum R. 
V. Ivanov-Razumnik. 

Articolul acestuia din urmă, Mă'estrie moartă (1911), susţine 
că Merejkovski nu are și nici nu poate să aibă discipoli, întrucât 
ca propovăduitor a strigat mereu în pustiu; a fost plictisitor în 
ședințele mondene, conduse chiar de el, din celebra „Societate 
filozofico-religioasă”; prin „jocul de gheaţă al intelectului său” i- 
a conceput într-o manieră mortificată pe lulian, Leonardo, Petru 
și pe ceilalţi eroi ai romanelor sale, confecţionaţi după 
asemănarea cu propriul său chip; s-a exersat în asociaţii verbale 
și citări nesfârșite, în obsesive „dedublări” și „antiteze”; „pentru 
el dualismul se reducea la câte dovă cuvinte, care doar se 
cereau înlocuite printr-un a/ treilea”, presupus sintetic; toţi marii 
autori analizaţi de el și-au găsit sfârșitul nemeritat în geometria 
acestor neînsufleţite judecăţi; de unde a rezultat „starea 
letargică” a unui „scriitor sfârșit”, „măiestria moartă” a răcelii 
totale; și astfel. Merejkovski rămâne „mm proroc și un păstor nu 
al celor vii, ci al celor morți deci un păstor fără turmă; așa a fost, 
este și va fi”, lată o mostră de filipică partizană din partea unui 
vrăjmaș declarat, supralicitată de bună seamă, deși surprinde 


pericolul abstracţiunilor schematice pe care și alți exegeţi l-au 
intuit. 

Prin ce ne atrage atunci opera acestui scriitor? Ce ne 
reapropâe astăzi de scrierile lui, chiar dacă au fost 
controversate până și în epoca lor de glorie? 

* 

În proza lui Merejkovski, făptuirea cea mai importantă 
rămâne, fără îndoială, trilogia romanescă Christ si Antichrist, 
compusă din trei cuprinzătoare fresce istorice: Moartea zeilor 
iulian Apostatul (1895-1896); învierea zeilor Leonardo da Vinci 
(1899-1900); Antichristul Petru și Aleksei (1905). Chiar dacă 
criticul său invocat mai înainte ia în derâdere asemuirea 
trilogiei, la apariţia ei, cu Război și pace, nu atât ca dintre o 
creație „mică” și alta „mare” cât dintre una „moartă” și cealaltă 
„Vie”, construcţia merejkovskiană de mii de pagini, și poate cu 
deosebire partea ei mediană, confirmă indiscutabile virtuţi de 
povestitor, care scapă schemei duale urmărite cu obstinaţie. 

într-adevăr, fiecare parte din trilogie este, la modul global deși 
într-o măsură variabilă, subordonată ideii cuprinse în supra titlu, 
concepţiei  înfruntării veșnice între Christos și Antichrist. 
Coliziunea o accentuează tocmai cele trei cruciale momente 
istorice, romancierul stabilind, între personalităţile lui lulian, 
Leonardo și Petru, o seamă de înrudiri, convingătoare sau 
artificiale. 

Schematizarea antiteticei suprateme, cu ideea sa diriguitoare, 
o deconspiră mai ales ultima parte a trilogiei, unde un foarte 
bogat și captivant material de viaţă este subordonat, mai tezist 
decât în părţile precedente, amintitei dihotomii. Întreg romanul 
Petru și Aleksei e închis în paranteza celor două enunţuri 
simbolice: „Antichristul va să vie” dar „Christos va să-l învingă 
pe Antichrist”. Antichristul e Petru cel Mare, iar Aleksei este 
trimisul lui Christos pe pământul însângerat al Rusiei; un trimis a 
cărui misiune nu va conteni să o aștepte cu înfrigurare ereticul 
Tihno, cel stigmatizat de sacra boală a epilepsiei. Într-o zi de 
iulie din anul 1715, ţarevna Maria Alekseievna îl invită pe 
Aleksei în casa Marfei Matveievna, văduva ţarului Feodor 
Alekseievici. Văduva este claustrată în palatul ei de pe malul 
Nevei, în orașul de curând înălţat, un oraș asemănător unui vis 
îngrozitor dintr-un timp oprit în loc și cârmuit de un uzurpator. 


lar mătușa îi povestește lui Aleksei, cum în mănăstirea de la 
Suzdal episcopul Hiob al Novgorodului ar fi rostit mare 
ameninţare împotriva Răului petersburghez, iar în mănăstirea 
de la laroslavil sfântul stareţ Vissarion ar fi prezis: ori va muri 
ţarul Petru, ori va pieri orașul său! Petersburgul nu va dăinui 
însă, exclamă Maria Alekseievna, ci se va cufunda în mocirla 
diavolului; și nici măcar locul pe care a fost clădit nu va mai 
putea fi descoperit! 

Petru ca Simon Petrus Antichristul, Petersburgul ca terifianta 
lui reincarnare pe acest pământ plin de păcat iată o ipostază 
conservatoare la extrem a mitului petersburghez, reproiectat 
din perspectiva unui timp istoric înaintat, care într-adevăr avea 
să fie curând locul unor succesive coliziuni violente. Romanul 
întreg e clădit pe această viziune. La început e evocată 
sărbătoarea păgână organizată cu prilejul aducerii statuii zeiţei 
Venus din Roma în Grădina de Vară prilej de a reconstitui 
minuţios îndrăgitul loc petersburghez de odihnă și festivități, 
dorit de ţarul Petru mai frumos decât grădinile de la Versailles. 
Apoi Tihon cutreieră canalele și bulevardele, într-o cețoasă zi de 
coșmar, în care (întocmai ca eroilor dostoievskieni) orașul i se 
pare searbăd, vulgar și totodată fantasmagoric; căci dacă realul 
era invizibil în așezarea de basm Kitej, aici la Petersburg 
invizibilul a ajuns real. Apoi Tihon îl întâlnește pe împărat în 
birtul „La cele patru fregate” și chipul groaznic explică orașul 
său terifiant, marcat de aceeași pecete diabolică. Drept care, 
într-un sumbru sfârșit de octombrie, fluviul Neva inundă 
Petersburgul, ca un avertisment al pieirii, or în valurile îndrăgite 
de împărat, or în focul personificat de el cu nesăbuinţă. ÎI 
revedem pe ţar verificând construirea unei nave pe șantierul 
Amiralității; o muncă de Sisif într-o fierărie a infernului. Îi 
urmărim luându-i un interogatoriu fiului său nesupus, în „Mon 
Plaisir”, palatul olandez din suburbia imperială Peterhof, 
scăldată de valurile Mării Baltice. Fiul răzvrătit este judecat de 
către înalta Curte în Senat, biciuit, torturat, ucis torţă vie a 
luminii, nestinsă „speranţă a Rusiei” —, în timp ce mujicii se 
roagă pentru mântuire, ereticii iau calea codrului, raskolnicii 
prezic dreapta Judecată din urmă... 

Tema „petersburgheză” este centrală în creaţia artistică 
merejkovskiană. Ea este un nimerit test pentru a dovedi 


împletirea specifică a unei fabulaţii istorice palpitante cu o 
partizană viziune istorică, filosofică și religioasă. 

Ambivalenţa marchează și romanul 14 decembrie (1918), 
consacrat răscoalei  decembriste din 1825. Acţiunea se 
desfășoară tot într-o manieră alertă, cu multe detalii picante, 
reale și imaginare, cu dialoguri vii, chiar dacă uneori lipsite de 
acoperire istorică. Personajul central este de rândul acesta 
împăratul Nikolai, „larulfiară”, „omul-fiară care se pretinde 
Dumnezeu”: o reminiscență dostoievskiană. Totul e până la 
urmă subsumat înfruntării dintre Bine și Rău, dintre Corp și 
Spirit, dintre Fiară și Dumnezeu; cu tăișul îndreptat de astă dată 
împotriva Antichristului recent care cufundă Rusia în păcat și 
neant. Acum, revolta nobiliară din 1825 e interpretată nu ca 
precursoare îndepărtată, ci ca pol opus revoluţiei proletare din 
1917, ca unul încă „pur”, „curat”, „sublim”. Viziunea se află în 
acord cu versurile Zinaidei Hippius, după cum am spus, soţia lui 
Merejkovski, din poezii consacrate mișcării decembriste: cea din 
14 decembrie 1909 lansează chemarea spre desăvârșirea 
cauzei sfinte, neîmplinite de optzeci de ani; la 14 decembrie 
1914 ea se ridică împotriva  rebotezării  splendidului 
„Petersburg” în vulgarul „Petrograd”; iar în cea intitulată chiar 
14 decembrie al anului 17 îi cheamă pe răzvrătiţii decembriști 
să se împotrivească Revoluţiei din Octombrie! 

Merejkovski se mărturisește și în alte scrieri atât ca vrăjmaș al 
vechiului Petersburg, cât mai ales al noului Petrograd. Drama 
Țareviciul Aleksei (1920) reia și variază antipatia faţă de 
temeiurile epocii lui Petru cel Mare. Romanul A/exandru 1 (1918) 
evocă strălucirea orașului de la începutul secolului al XIX-lea, la 
antipodul decăderii ulterioare. Articolul Curcubeul de iarnă 
acceptă compararea Peters burgul ui cu orașele occidentale 
numai în felul în care lacheul Smerdeakov seamănă unui nobil 
străin. Violenta contestare e asumat nedreaptă. O patronează 
tot Dostoievski, dar exacerbat cu îndârjire. 

Culegerea de articole incluse mai demult, în jurnalul anilor 
1910-1914, sub titlul A fost fi va fi, justifică decadentismul prin 
absoluta „însingurare” a intelectualului rus (Despre fântânile 
negre), sau descrie o discuţie frântă, poticnită, imaginabilă doar 
în Rusia, anume la Petersburg, într-o noapte albă, împreună cu 


evadarea disperată a locuitorilor, măcar pe timpul lunilor de 
vară, din acest „blestemat oraș” (Punct mort). 

„Ducă-se pe pustii Petersburgul!”, exclamă Merejkovski, 
adăugând întregii sale demonstrații  „antipetersburgheze”, 
prezentă deseori în literatura și publicistica rusă, cuvintele 
Apocalipsei, ca pe un blestem adresat „Călăreţului de aramă”, 
simbol secular al orașului întemeiat de Petru cel Mare: „Și m-am 
uitat și iată un cal galben-vânăt și numele celui ce-l călărea era: 
Moartea...”. 

* 

La Merejkovski regăsim nu numai elemente „slavofile”, ci 
totodată și însemne „occidentalizante”, într-o dualitate ale cărei 
laturi își menţin de obicei independenţa. 

Dominantei din urmă îi stau mărturie numeroase eseuri 
despre personalități vest-europene, precum Sfinţii Pavel, 
Augustin, Francisc, sau loana d'Arc, Napoleon, Dante, Luther, 
Calvin, Leonardo da Vinci. 

Autorul caută mereu să-și contopească atașamentele rusești și 
occidentale, tocmai prin intermediul îndrăgitelor sale dualităţi 
sau triade, aproape geometrice. În ampla și mult îndrăgita 
exegeză L. Tolstoi și Dostoievski. Viaţa și opera, apărută în 
1901-1902 (vol. 1 „Viaţa și opera lui L. Tolstoi și Dostoievski”, 
voi. 2 „Religia lui L. Tolstoi și Dostoievski”), el schiţează 
înrudirea de structură, explorată ulterior de atâţia, între 
Dostoievski și Nietzsche, subliniind și elementele antitetice ale 
căutărilor celor doi. Occidentului i-ar fi propriu „spiritul sălbatic”, 
Orientului „spiritul blând”. Nietzsche luptase „în numele omului- 
Dumnezeu cu  Dumnezeul-om”. Dostoievski „în numele 
Dumnezeului-om cu  omul-Dumnezeu” Unirea principiilor 
apusean și răsăritean o va realiza doar un nou Pușkin, forță 
superior sintetizatoare. Pe alt plan, unui demiurg de tip 
pușkinian îi va reveni și nobila misiune de a integra într-un 
echilibru suprem dualitatea corp-spirit, materie-idee, teluric- 
astral, rece-fierbinte, dualitate proprie celor doi titani ai 
literaturii ruse, Tolstoi și Dostoievski. Sub acest raport, 
„vizionarul trupului” Tolstoi și „vizionarul spiritului” Dostoievski 
pot fi asemuiţi lui Michelangelo și lui Leonardo da Vinci. Dacă 
triunghiul renascentist fusese însă odinioară închis de către 
Rafael, printr-o parţială aplatizare a ambelor tendinţe, acum el 


va trebui efectiv desăvârșit și în Rusia, însă la cel mai înalt nivel 
posibil. 

Marea literatură rusă a secolului al XIX-lea e rânduită, așadar, 
sub semnul simbolic al unui triunghi, cu vârful „pușkinian” ca 
punct de pornire și cu cele două orientări presupus polarizatoare 
într-o direcție teluric- „tolstoiană” și o alta spiritual-” 
dostoievskiană”, orientări însetate de o viitoare împăcare, 
deocamdată neîmplinită. 

Marea artă plastică din Renașterea italiană este ordonată tot 
astfel, într-un triunghi răsturnat, cu două extremităţi calitativ 
superioare ca momente incipiente și cu o înfrățire a lor reală, 
dar valoric inferioară. Dacă Rafael prefigurase într-o formă 
diluată rolul lui Pușkin, în schimb Michelangelo și Tolstoi s-au 
întâlnit în aceeași măsură ca Leonardo și Dostoievski în două 
continuităţi „verticale”, reciproc opuse nivelelor „orizontale”. (în 
plan comparativ rus și german, Merejkovski îi apropie pe Tolstoi 
de Goethe, pe Dostoievski de Schiller, antiteze explorate ulterior 
de Thomas Mann, într-un amplu eseu.) 

în aceeași exegeză, raportul dintre Dostoievski și Nietzsche e 
postulat ca o variantă a raportului dintre Christ și Antichrist, 
antinomic dar și concrescent. Merejkovski însuși are ferme 
convingeri religioase, ca și nemascate simpatii nihiliste, el 
urmărește orgolios să-și aducă propria activitate sub incidenţa 
opţiunilor polare interdependente ale eroilor săi preferaţi. Așa 
ajunge el la Leonardo da Vinci, în romanul elaborat paralel cu 
eseul despre Tolstoi și Dostoievski; implicat, așadar, într-un 
cuprinzător orizont de idei culturale, filosofice și religioase. 

Dihotomia Christ-Antichrist avea să se dedubleze în Aleksei și 
Petru; ea a fost sau, în orice caz, trebuia să fie înnodată și prin 
imaginea lui Leonardo, care, în textul romanului îi este opus și 
lui Michelangelo, și lui Rafael, iar în subtextul său este apropiat 
de Dostoievski și de Nietzsche: asemenea unui personaj 
copleșitor, marcat de semnul negaţiei lui Antichrist, totodată 
angajat într-o chinuitoare regăsire, recâștigare, recreare a 
purității simbolizate de Christos. 

* 


Merejkovski îl descrie pe „messer Leonardo” în a doua 
jumătate a vieții, în perioada de vârf a creației sale, de la 
sfârșitul veacului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea. 


Leonardo da Vinci părăsește Florenţa lui Lorenzo de Medici 
„Magnificul” prin 1482 și se stabilește ca inginer militar, 
arhitect, pictor și sculptor al ducelui Lodovico il Moro. Din prima 
sa perioadă milaneză, prelungită până în 1499, datează statuia 
ecvestră a lui Francesco Sforza, ca și picturile Madona între 
stânci și Cina cea de taină. Mulajul de lut al statuii este distrus în 
timpul ocupaţiei oștirilor franceze, iar fresca din refectoriul 
mănăstirii Santa Maria delle Grazie începe să se deterioreze de 
timpuriu. In 1500 Leonardo se află la Mantua, unde face probabil 
portretul Isabellei d'Este, proiectează la Veneţia lucrările de 
apărare împotriva turcilor, apoi trece la Florența, unde și 
rămâne, cu întreruperi, mai mulţi ani. În Romagna îl slujește pe 
Cezar Borgia. Lucrează între 1503 și 1506 la Bătă/ia din Anghiari 
dintre florentini și lom barzi, frescă menită să împodobească 
Palazzo Vecchio. Tot prin 1503 începe, se pare, s-o portretizeze 
în Gioconda pe Mona Lisa. Renunţând să-și mai termine fresca, 
el răspunde insistențelor lui Charles d'Amboise și revine la 
Milano, unde se dedică din nou sculpturii. Este nevoit să 
părăsească orașul după expulzarea francezilor. Trece în serviciul 
lui Giuliano Medici, pe care îl urmează la Roma după ce fratele 
acestuia e ales papă sub numele de Leon al X-lea. Dar Giuliano 
moare, iar artistul se decide să răspundă chemării noului rege al 
Franţei, Francisc |. Se instalează la Amboise, ca inginer regal, 
elaborează planuri pentru castelul din Romorantin, organizează 
petreceri. El însuși moare la Clos-Lucă în ziua de 2 mai 1519. 

Acesta este contextul istoric al biografiei. Un mediu agitat și în 
continuă schimbare, prilej excelent pentru romancier de a 
reconstitui, la confluenţa documentaţiei migăloase cu libertatea 
imaginativă, variate straturi ale populaţiei și momente cruciale 
ale unei dense și misterioase întâlniri dintre două secole ilustre. 
Cititorului i se oferă prilejul să  retrăiască înfruntarea 
dominicanului Girolamo Savonarola cu oficialităţile preocupate 
numai de bogăţie, fast și plăceri, înfruntare tranșată prin 
arderea pe rug a predicatorului ascet; uneltirile conjugate ale 
papei Alexandru al VI-lea și ale copiilor săi, Lucreția și Cezar 
Borgia, ca și drumul parcurs până la remodelarea apologetică a 
„principelui” de către greu încercatul Niccolo Machiavelli; ororile 
inchiziției,  dezlănţuite cu  nesăbuită cruzime împotriva 
presupușilor eretici; viața publică și intimă a ducelui Lodovico il 


Moro, înfrânt de către francezi; efectele subjugării unor provincii 
italiene; și, mai presus de toate, dramatica pribegie a artistului 
renascentist, obligat să slujească sus-puse fețe bisericești și 
laice, incapabil să-și termine capodoperele, pendulând între 
felurite activităţi tehnice, științifice și artistice, umbrit de slava 
crescândă a lui Michelangelo și a lui Rafael, supus ingratitudinii 
foștilor săi protectori și îmbătrânit în uitare. 

Un atare cadru pestriţ îi convine de minune lui Merejkovski. 
Preferințele sale se îndreptau constant spre agitate epoci de 
răscruce, ale căror avataruri, știute dar nu și până la capăt 
limpezite, i-au servit întotdeauna pentru a capta atenţia și 
bunăvoința publicului cititor. Viaţa lui Leonardo constituie, din 
acest punct de vedere, o alegere optimală. Deși implicată în 
spectaculoase confruntări publice, ea își păstrează o zonă de 
intimitate, învăluită în mister. „Poezia și adevărul” se amestecă 
până la indistincţie în viaţa copleșitoarei personalităţi, despre 
care se știu multe și de fapt mai nimic nu se știe cu exactitate. 
Ca dovadă, din moștenirea lui picturală nu s-au păstrat decât 
opt tablouri a căror autenticitate să nu fie pusă sub semnul 
îndoielii. Unele dintre capodopere s-au deteriorat. Timpul a 
înmulţit astfel petele albe din activitatea celui venerat drept cel 
mai complet creator al Renașterii. lar exegeţii sunt nevoiţi să le 
acopere prin sugestii din Tratatul despre pictură sau prin 
numeroase alte însemnări ale gânditorului. Mitologia maestrului 
ațâţă în continuare fantezia urmașilor. O probează și filmul 
biografic al lui Renato Castellani; sau cercetările lui Ladislau 
Reti, care a descoperit la Madrid inedite manuscrise leonardești. 

Atrăgătoare și problematică în cartea lui Merejkovski pare 
tocmai osmoza dintre real și imaginar. Romancierul a întreprins 
o migăloasă investigaţie documentară, a aglomerat fapte, 
detalii autentice ori verosimile, prin intermediul cărora cititorii 
sunt introduși în atmosfera colorată și trepidantă a epocii 
reconstituite. El și-a permis totodată să dea frâu liber fanteziei 
pe marginea cunoștințelor sale întinse, amestecând certe 
întâmplări, personaje, situaţii cu altele în grad înalt nesigure. 
Aspectul din urmă privește, iarăși cu deosebire, implicarea 
faptelor de viaţă în eșafodaje de idei filosofice și religioase 
caracteristic merejkovskiene. 


Romancierul este animat de un mărturisit orgoliu speculativ. 
El ţine din nou să-și ilustreze prin carte obsesiile teoretice duale, 
mai ales amintita înfruntare a Binelui cu Răul, a încleștării dintre 
Christ și Antichrist. Principiile sunt limpezi, personificarea lor 
riscă să rămână ilustrativă. Romanul citează des Biblia, alte 
scrieri religioase, oficializate sau apocrife, însemnările lui 
Leonardo. Prin intermediul lor, în naraţiune e insinuată opinia 
potrivit căreia Leonardo le apare contemporanilor și ucenicilor 
săi ca întrupare a diavolului. Sufletul său e un câmp de crâncenă 
bătălie între porniri virtuoase și malefice. Lupta sa permanentă 
o poartă pentru eliberarea prin Christos, pentru a se împăca cu 
moralitatea creștină, un ţel totuși de neatins și contracarat de o 
malignă „răceală”, presupus dominantă atât în raporturile sale 
cu persoane și evenimente înconjurătoare, cât și în statornica lui 
tentativă de a pătrunde legile neînsufleţite ale universului: 
tehnice, matematice, anatomice. Leonardo îi este apropiat lui 
Machiavelli. Ambii sunt copleșiți de hotărârea parcurgerii 
drumului spinos și ignobil al cunoașterii, drept care sunt și 
mizeri în expurgarea moralității din cunoașterea „pură”. Ambii 
rămân impasibili în faţa suferințelor, deși în același timp sunt ei 
înșiși supuși celor mai atroce chinuri. Ei sunt geniali 
„mecanicieni” și totodată oameni vii, gata să-și jertfească pe 
altarul științei sensibilitatea, de care în cele din urmă nu se pot 
dispensa. Împrejur se înmulţesc nedreptăţile, în timp ce 
Leonardo își notează cu sânge rece observaţiile despre natură. 
Trădările se ţin lanţ. Leonardo însuși este părtaş la unele dintre 
ele, din convingerea că are menirea să depășească aceste 
trecătoare slăbiciuni, pentru a înţelege legile veșnice ale naturii. 
Setea de absolut îl readuce însă obligatoriu la scrutarea 
divinității. Cercul se închide, îndepărtarea de omenesc îl 
reapropie pe artist de umanitate. Dilema lui seamănă cu cea a 
lui Adrian Leverklihn, genialul compozitor păcătos pe care 
Thomas Mann îi va plămădi cu mai multă artă și cu o mai decisă 
orientare filosofică. Ea ne trimite din nou la cumplitul și chinuitul 
gânditor, anticreștin și fascinat de Christos, la Friedrich 
Nietzsche. 

Merejkovski are o atitudine șovăielnică față de eroul său 
contradictoriu. El îi înfățișează „vinovăția fără vină” cu 
sublinierea concomitentă a ambelor prezenţe. Leonardo este 


sublim și păcătos, stimat și damnat. Merejkovski îl glorifică și îl 
dezaprobă; îl glorifică pentru jertfirea de sine în folosul omenirii; 
îl dezaprobă pentru incapacitatea de a-i iubi și a-i urî pe oameni 
deși în preajma Giocondei e iluminat de iubire și deși, pe măsură 
ce este detestat, sufletul i se umple de mâhnire. Nu dualitatea 
acestui portret lasă în noi o undă de nemulţumire, ci insuficienta 
sa organicitate, acea neputinţă cunoscute și din alte romane 
merejkovkiene de a forja din pornirile antitetice un întreg până 
la capăt viu. Sfârșind lectura, putem anevoie decide dacă 
sfâșierea interioară îl privește integral pe Leonardo sau mai 
degrabă pe biograful său?! Căci Merejkovski însuși a tot căutat 
să împletească adeziunea și ura faţă de raționalismul său, cu 
năzuinţe concomitent iraționale. 

Paradoxal, în toată activitatea sa literară, inclusiv în cartea de 
faţă, Merejkovski a dat câștig de cauză „răcelii” constructive și 
aceasta în ciuda invocării repetate a „căldurii” creștinești, care 
însă nici ea nu depășește, în interpretarea lui, un anume prag 
discursiv și doct. Romanul său atestă multe calităţi, dar și un 
neajuns principal și de principiu: o anume uscăciune livrescă, 
abil ascunsă în vioiciunea relatării. 

Biografia lui Leonardo se vrea, finalmente, și o autobiografie 
disimulată a lui Merejkovski. Narcisismul autorului ţine să 
reducă distanța până la eroul său. Un povestitor mai mult 
filozofard decât filosof riscă să fie pe alocuri abstract sau de-a 
dreptul tezist. 

Merejkovski a scris incitant despre mari artiști. El nu este un 
mare scriitor, ceea ce nu înseamnă că nu este un scriitor bun. 
Cititorii noștri vor parcurge pe nerăsuflate, nu mă îndoiesc, și 
acest captivant roman al său „de lectură”. El este pe drept 
reeditat acum, fiindcă aparţine unui narator abil, cu simţul 
situaţiilor interesante și al conflictelor atrăgătoare, cu știința de 
a reclădi, din nenumărate detalii caracteristice, o lume apusă. 
Merejkovski este un istoriograf, un etnolog și un arheolog al 
literaturii, în stare să ne introducă într-un univers complex și să 
ni-l facă apropiat. Schematismele tăinuite din subtext nu 
anulează defel pledoaria pentru misiunea artei și pentru măreţia 
personalităţilor ei creatoare. 

Sociologia și psihologia succesului literar ia în calcul și gustul 
contemporan pentru biografiile romanţate. Ele  validează 


captarea publicului prin calităţi specifice acestui gen. Învierea 
Zeilor Leonardo da Vinci se înscrie printre primele din secolul al 
XX-lea și, evident, deloc printre ultimele ca valoare. In rândul 
slujitorilor literaturii ruse, mul ţi și mari, Dmitri Merejkovski 
rămâne o prezenţă meritorie. 

ION IANOȘI 


Cartea întâi MAICA BĂLAIE 

I 

Depozitele breslei boiangiilor din Florența se aflau prin 
preajma bisericii Orsanmichele. O îngrămădire de magazii, 
hambare, coşmelii închipuite la repezeală și cum a dat 
Dumnezeu, slute, poncișe, plecate într-o rină, cu propte și fără, 
ieșind mai în afară sau zgribulindu-se mai înăuntru, se pitulau 
printre casele ce-și adunau în sus atât de aproape unul de altul 
acoperișurile de olane, încât nu se zărea printre ele decât o fâșie 
îngustă de cer. În ulicioară, până și ziua-n amiaza-mare domnea 
întunericul. La intrarea prăvăliilor se bălăbăneau pe stinghii 
mostre de stofă adusă de aiurea, vopsită la Florenţa, iar prin 
șanțul din mijlocul străzii pavate cu lespezi lustruite de timp, se 
scurgeau din cazanele boiangiilor vopsele de diferite culori. Și 
numai la fondachi (așa li se spunea depozitelor centrale), 
deasupra ușilor, atârnau scuturi cu herbul Calimalei: pe un câmp 
roșu ca focul, un vultur de aur cocoţat pe un balot de lână albă. 

într-unul din aceste fondachi ședea la masa lui de lucru, 
înconjurat de registre groase de conturi și mormane de facturi, 
bogatul neguţător florentin și consul al nobilei arte a Calimalei, 
messer Cipriano Buonaccorsi. 

în lumina neprietenoasă a zilei de martie, bătrânul se 
zgribulea, pătruns de răsuflarea umedă a beciurilor ticsite cu 
mărfuri, și se înfășură mai cu sârg în cojocelul său de veveriţă 
jumulită, cu coatele roase. Pana de gâscă i se itea de după 
ureche, iar cu ochii slăbiţi de bătrâneţe, miopi, dar 
atoatevăzători, cerceta parcă într-o doară, în fapt însă cu multă 
atenţie, foile de pergament ale cărții mari, brăzdate în lung și în 
lat de rubrici, cu „debitul” în stânga și „creditul” în dreapta. 
Conturile de mărfuri erau înscrise cu litere ronde, uniforme, fără 
majuscule, fără puncte sau virgule, în cifre romane și nu 
arăbești, considerate o modă nouă fistichie și nelalocul ei în 
registrele comerciale. Pe prima pagină stătea scris cu litere de-o 
șchioapă: 

„In numele Domnului nostru Isus Cristos și al pururi 
preacuratei Fecioare Maria, registrul de faţă începe în anul de la 
Nașterea Domnului una mie patru sute nouăzeci și patru”. 

Sfârșind de examinat ultimele înregistrări, și de corectat cu 
obișnuita meticulozitate greșelile strecurate la numărătoarea 


lastelor de piper din cel cu teci lungi, pus zălog, de ghimbir adus 
de la Mecca și a legăturilor de scorţișoară, messer Cipriano se 
lăsă pe spate, obosit, și, sprijinindu-se de spătarul scaunului 
închise ochii și stătu să chibzuiască la scrisoarea de afaceri pe 
care urma s-o trimeată omului său de încredere la târgul de 
lânuri din Franţa, de la Montpellier. 

Dar ușa prăvăliei se auzi scârţâind și intră cineva. Bătrânul 
deschise ochii și-l văzu pe Grillo, ţăranul arendaș al pământului 
arabil și al viilor ce ţineau de vila San Gervasio a lui messer 
Buonaccorsi. Vila era așezată la poalele munţilor în valea 
Mugnone. 

Grillo se ploconea ţinând în mână un coș cu ouă așezate 
grijuliu în paie, iar de brâu îi atârnau cu crestele în jos doi 
cocoșei vii. 

— A-a, Grillo! exclamă Buonaccorsi cu amabilitatea lui de 
totdeauna, aceeași faţă de cei mari, cât și de cei mici. Cum o 
mai duci? Slavă Domnului, de data asta avem o primăvară 
timpurie, nu-i așa? 

— Pe noi, moșnegii, nici primăvara nu ne mai bucură, messer 
Cipriano: când ţi-i lumea mai dragă, încep să te junghie oasele, 
cerând odihna cea de veci... lacătă, ţi-am adus niscaiva ouă și 
cocoșeii ăștia, să ţi-i facă ia frigare că mâini îi zi de sfântă 
sărbătoare, adăugă el după o tăcere. 

Moșneagul își aduna asupra vicleniei ochișorilor verzi, care 
zâmbeau blajin, creţurile mărunte ale pleoapelor ca niște raze 
pe obrazul bronzat al omului deprins a umbla în capul gol sub 
vânt și soare. 

Buonaccorsi, după ce-i mulţumi moșneagului, stătu să-l 
descoasă: 

— Ce zici, avem destui oameni pentru săpături? Vom apuca să 
le terminăm până-n ziuă? 

— Toate-s gata, avem și oameni destui, oftă Grillo din rărunchi 
și căzu pe gânduri, așa cum ședea sprijinit în bastonul său. 
Numai că stau și mă socot, messer... oare nu s-ar cădea să mai 
adăstăm? 

— Bine, moșule, dar nu tot tu spuneai deunăzi să ne grăbim, 
nu cumva să mi-o ia altul înainte? 


— Cât despre asta, așa-i... Da parcă tot mi-i teamă. E lucru cu 
păcat, domnia-ta! Acu suntem în zile sfinte, zile de post, și când 
colo, ne ţinem de treburi necurate... 

— Păcatul îl iau asupra mea. De asta, Grillo, să n-ai grijă. Nu te 
las. Mă întreb numai, vom găsi ceva oare?... 

— Cum să nu găsim! Am eu semnele mele. Incă taţii și bunicii 
noștri cunoșteau povestea măgurii de dincolo de moară, de 
lângă Râpa Mocirloasă. Noaptea, când te uiţi către San Giovani, 
uite-așa roiesc scânteile pe acolo. D-apoi, la drept vorbind, aici, 
la noi, procopseală d-asta e pretutindeni berechet. Cică acu nu 
demult, când au săpat puţul în podgorie la Marignola, găsiră la 
fundul lui, îngropat în lut, un ditamai drac întreg și nevătămat... 

— Ce spui? Ce fel de drac? 

— Unul de aramă, cu coame în regulă. Picioarele păroase, ca 
de tap, și încopitate. Da botișorul hazos, curat parc-ar râde. 
Ţopăie hicleanu-ntr-un picior și trosnește din cleşte. Da de 
bătrân ce-i, e verde tot și coclit din cap și până-n vârful cozii. 

— Şi ce-au făcut cu el? 

— Au turnat un clopot pentru capela cea nouă a Sfântului 
Arhanghel Mihail. 

— Şi de ce nu mi-ai spus-o mai înainte? cât pe ce să se înfurie 
messer Cipriano. 

— Păi eraţi pe-atunci tocmai la Siena. 

— Să-mi fi scris, și trimiteam pe cineva. Ba veneam chiar eu. 
Nu m-aș fi uitat la bani. Zece clopote le dădeam în schimb nu 
unul. Neghiobii! Să toarne clopot dintr-un Faun dănţuind, poate 
opera nemuritorului sculptor elin Scopas... 

— Bine ziceţi, curat neghiobi. Numai că nu face să vă supăraţi, 
messer Cipriano. l-a și pedepsit Cel-de-Sus pentru isprava lor: 
de când au atârnat clopotul în clopotniţa capelei, și sunt de- 
atunci doi ani în cap, merele din livezi, ba și vișinele le mănâncă 
viermii, și nici măslinii nu dau roadă. Nu vă mai spun că nici cu 
clopotul nu-i mare scofală: are un glas nu știu cum, necurat... 

— Cum adică? 

— Nu dangăne după cuviință. Când îl auzi, nu-ţi crește în piept 
inima creștinească, parc-ar îndruga alte alea. Deh, cine a mai 
văzut clopot turnat dintr-un drac? Nu vă fie cu supărare, dar are 
și canonicul oleacă de dreptate: nu ieși ia socoteală cu toți 
moroii și diavolii ăștia scoși din pământ. Măcar în treaba asta se 


cere să fii cu ochii în paișpe, să nu-i slăbești o clipă... Te 
îngrădești cu semnul crucii, te aperi cu rugăciuni, căci puternic e 
diavolul și viclean nevoie-mare, uite-acu-ţi intră pe-o ureche și 
iese pe ailaltă! D-apoi când cu mâna ceea de marmură pe care 
a scos-o mai anul Sacchello din Dealul Morii, parcă nu tot el, 
dracul, și-a băgat coada? Ne căpătasem beleaua cu ea, că zău, 
mă credeţi, mi-e și frică s-o pomenesc în fapt de seară... 

— la zi, Grillo, cum ai dat de ea? 

— Păi să vedeţi, messer! Era cam înspre toamnă, în ajun de 
San Martino. Tocmai ne așezasem la cină și stăpâna aducea 
strachina cu terci când dă năvală în bucătărie argatul, unul 
Sacchello, nepotul cumătrului meu. Şi trebuie să vă spun că în 
seara aceea îl lăsasem în câmp, lângă Dealul Morii, căznindu-se 
să scoată o rădăcină de măslin stăpânul voia să semene locul cu 
cânepă. „Stăpâne, aoleu, stăpâne!” dă să îndruge argatul cu 
limba împleticită. Îi clănțăneau dinţii în gură și era alb ca varul. 
„Dumnezeu cu tine, flăcăule!” „Nu-i lucru curat, stăpâne! Colo, 
în câmp, iese un mort de sub rădăcină. De nu mă credeţi, veniţi 
de vedeţi cu ochii voștri!” 

Am luat felinarele și am pomit. 

între timp se întunecase și după crâng se ridica luna. Când ne 
uităm, în țarina scormonită de lângă rădăcină albește ceva. Mă 
aplec, mă uit: o mână se ițește din pământ, albă și cu degetele 
frumoase, subţiri, ca la duducuţe. „La naiba. Imi zic, ce 
drăcovenie o mai fi și asta?” Pogor felinarul în groapă, să pot 
desluși mai bine, când colo, mâna mișcă din degeţele și mă 
îmbie. Ei, când am mai văzut-o și pe asta, mi s-au tăiat 
picioarele și am răcnit odată... Damonna Bonda, bunică-mea, 
știți, ea-i moașă și doftoroaie, și-i verde, măcar că împlinește 
suta, monna Bonda, zic, răsare de colo: „Ce v-aţi speriat, 
tolomacilor? Zice. Nu vedeţi? Mâna nu-i nici vie, nici moartă, ci-i 
de piatră.” O înhaţă, trage și-o smulge din pământ ca pe-o 
ridiche. Că, știți, era ruptă din încheietură., Bunicuţo, strig la ea, 
bunicuţo, las-o matale acolo, n-o atinge, s-o îngropăm iute la 
loc, nu cumva să dea vreo belea peste noi. „.. Nu, zice, așa nu-i 
bine, întâi o duc la pater, s-o dezlege de blestem”. Da m-a 
înșelat, în loc s-o ducă la pater, a tăinuit-o în scrinul ei din colţ, 
unde ţine fel de fel de catrafuse zdrenţe, alifii, buruieni și 
amulete. Degeaba m-am ciorovăit cu dânsa să mi-o dea înapoi, 


pas de te înţelege cu monna Bonda! Și de-atunci se porni bună- 
mea pe tămăduiri, curat minuni! Dacă-l dureau pe careva 
măselele, îl atingea cu cleștele idolului și-l mântuia de umflătură 
într-o clipă. Ajuta și la fierbinţeală, la dureri de burtă, ba și la 
boala copiilor, ptiu, ducă-se pe pustii! Când se căznea vreo vacă 
și nu putea să fete, numai ce-i punea buna pe pântec mâna 
ceea de piatră, că vaca prindea a mugi și numaidecât vedeai 
viţelușul mișcând în paie. 

l-a mers vestea până hăt-departe și multe parale a strâns. Da 
degeaba, n-a tras folos de pe urma lor. Cât despre pater 
Faustino, nu scăpa prilej să mă beștelească: fie că eram în 
biserică și mă ocăra în predica lui, de faţă cu tot satul, fie că mă 
lua la ocară în stradă, zicându-mi slugă a necuratului și piei 
Satano. Mă ameninţa și că o să se plângă episcopului ca să mă 
lipsească de sfânta cuminecătură. Ștrengarii se ţineau de mine 
și mă arătau cu degetul: Uite-l pe Grillo, ăl de face farmece! Cât 
despre  bună-sa, vrăjitoare sadea. Și-au vândut sufletul 
diavolului.” Mă credeţi, nici noaptea n-aveam hodină, tot mi se 
năzărea în somn mâna ceea, parcă se furișează spre mine, mă 
ia de gât, ca să mă mângâie, chipurile, dar nu, mă înșfacă și mă 
strânge și dă să mă sugrume vreau să strig și nu pot scoate nici 
care... 

Ehei, îmi zic, am dat de dracu. Mă scol într-o zi dis-de- 
dimineață și numai ce pleacă bună-mea să adune pe rouă 
buruieni de leac, sparg lacătul de la scrin, iau mâna și o aduc la 
domnia-ta, iacașa... Măcar că Lotto telalul îmi dădea zece soldi, 
iar la domnia-ta căpătai numai opt... însă când e vorba de 
domnia-ta, nu-mi pare rău nu de doi soldi, dar nici să-mi dau și 
viaţa, deie-vă Domnul toate noroacele, și madonnei Angelica, și 
copilașilor și nepoților... 

— M-da-da, judecând după cele ce-mi spui, dragul meu cred 
că vom găsi ceva în Dealul Morii, murmură messer Cipriano, dus 
pe gânduri. 

— De găsit om găsi noi, urmă bătrânul oftând din nou din 
străfunduri, numa să nu miroasă ceva pater Faustino, căci dacă 
află, n-o să-mi fie moale nici mie, d-apoi nici domnie-tale, crede- 
mă. Întâi și întâi o să ridice oamenii asupra noastră și n-o să ne 
lase să sfârșim cu treaba. Ei, dar bun e Dumnezeu. Numai atâta 


te rog, nu mă lăsa de izbeliște, pune și domnia-ta o vorbă bună 
la judecător... 

— În legătură cu palma aceea de pământ pe care vrea să ţi-o 
ia cu japca morarul? 

— Întocmai, messer. Cât despre dumnealui, morarul, e un 
zgripsor și un viclean fără pereche. L-ar înhăţa și pe dracu de 
coadă. Păi să vedeţi, îi dusei judelui o viţea. Da nici morarul nu 
se lăsă mai prejos, duse una gata a fata. Și cât a durat pricina, 
vițeaua și fătă. Pas de-o mai scoate la capăt. Mi-a luat caimacul, 
hainul. De-aia mă tem să nu facă judele dreptatea pe a lui, că 
unde mai pui, vițica fătă încă și viţeluș. Așa că fii milostiv și 
pune vorba bună pentru mine! Că doară numai de dragul 
domniei-tale m-am învoit să merg la Dealul Morii, numai de 
dragul domniei-tale mă strădui... Nu mi-aș lua altfel asemenea 
păcat pe suflet nici pentru toate comorile din lume... 

— Fii liniștit, Grillo. Judele mi-e prieten și am să pun vorbă 
pentru tine. lar acum du-te. La bucătărie au să-ţi dea de 
mâncare și un pahar de vin. Pleci la noapte cu mine la San 
Gervasio. 

Bătrânul mulțumi cu adânci plecăciuni și ieși, iar messer 
Cipriano se retrase în odăița de lucru de lângă prăvălie, unde 
nimeni nu avea voie să intre. 

Aici, ca într-un muzeu, se înșirau marmore și bronzuri, pe 
polite anume îmbrăcate în postav erau frumos rânduite monede 
străvechi și alături, în lăzi, statui sparte și cioburi încă 
nearanjate. Messer Cipriano primea antichităţi de pretutindeni, 
de unde se puteau căpăta, prin mijlocirea agenţiilor sale 
comerciale: din Atena, Smirna și Halicamas, Cipru, Leucosia și 
Rodos, din fundul Egiptului sau din vreun uitat ungher al Asiei 
Mici. 

Și îmbrăţișându-și cu privirea comorile, consulul Calimalei se 
cufundă iarăși în meditaţiile sale grave și sobre privitoare la 
vămile asupra lânei, și după ce le chibzui pe toate până la 
capăt, puse mâna pe o pană și se așternu pe scrisul epistolei 
către omul său de încredere din Montpellier. 

II 

Tot în acea vreme, într-un ungher al depozitului luminat și 
ziua-n amiaza-mare de flăcăruia unei candele ce pâlpâia 
molcom la icoana Madonnei, acolo unde baloturile se 


îngrămădeau până la tavan, ședeau de vorbă trei prieteni: 
Doffo, Antonio și Giovanni. Doffo, vânzătorul de la depozitul lui 
messer Buonaccorsi, un tânăr cârn și roșcovan, veșnic blajin și 
vesel, nota într-un registru numărul de coţi câți măsurase din 
postav. Antonio da Vinci, un flăcău cu obrazul bătrânicios, niște 
ochi de pește, străvezii ca sticla, și o claie de păr negru și aricit, 
măsura cu spor stofa cu măsura florentină zisă canna. Cel de-al 
treilea, care şedea picior peste picior pe un balot gata 
împachetat și asculta cu luare-aminte la cele ce se vorbeau, era 
un ucenic în ale picturii, sosit de curând de la Milano, Giovanni 
Beltraffio, un tânăr de vreo nouăsprezece ani, modest și plin de 
sfială, cu niște ochi mari, cenușii, candizi și melancolici pe chipul 
ce exprima nehotărârea. 

lată unde am ajuns, fraţilor! Mormăia Antonio înăbușit și cu 
înverșunare. Să dezgropăm idolii păgâni!... Stofa scoțiană cu 
spin, cafenie, treizeci și doi de coţi, cinci palme, opt oncii, 
adăugă numaidecât, întorcându-se spre Doffo, în vreme ce 
acesta nota în registru. 

Apoi împături bucata măsurată, o azvârli cu năduf, dar nu fără 
dibăcie, încât stofa nimeri tocmai unde trebuia, și, ridicând 
degetul arătător, urmă cu ironie și cu aere profetice, imitându-l 
pe fratele Girolamo Savonarola: 

— Gladius dei super terram cito et velociter! în Patmos Sfântul 
loan avusese o vedenie: îngerul a prins pe balaur, pe șarpele cel 
vechi, care nu-i altul decât diavolul și l-a legat pe o mie de ani, 
și l-a aruncat în adânc și l-a închis și pecetluit acolo ca să nu mai 
amăgească noroadele până ce se vor sfârși cei o mie de ani. 
Astăzi e slobozit din temniţa lui. S-au sfârșit cei o mie de ani. 
Slugile lui, zeii mincinoși, prorocii ies din pământ, de sub 
peceţile îngerului, ca să ducă noroadele în păcat. Vai, trăitorilor 
de pe întinsurile uscatului și ale mărilor!... Stofa galbenă de 
Brabant, fără spic, șaptesprezece coţi, patru palme, nouă oncii. 

— Şi ce socoţi, Antonio, c-ar însemna toate aceste semne? 
întrebă cu o lacomă și temătoare curiozitate Giovanni. 

— Așa e cum vă spun. Vegheaţi! Vremea este aproape. Unde 
mai pui că nu se mulţumesc să scoată din pământ zeii antici, 
dar făuresc și alţii noi asemenea lor. Sculptorii și pictorii de azi îl 
slujesc pe Moloh, adică pe diavol. Fac din biserica Domnului un 
templu al Satanei. Sub înfățișarea martirilor și a sfinţilor 


zugrăvesc zei necuraţi, cărora li se închină. În locul lui loan 
Botezătorul pe Bacchus, în locul Maicii Domnului pe desfrânata 
Venus. Ar trebui să ardem asemenea zugrăveli și cenușa lor s-o 
risipească vântul. 

Ură neîmpăcată scânteia în ochii tulburi ai preacuviosului 
prăvăliaș. 

Giovanni tăcea, aducând asupra ochilor sprincenele-i subțiri, 
copilărești, într-o sforțare neputincioasă a minţii. Nu îndrăznea 
să-l contrazică. 

— Antonio, vorbi el în cele din urmă, am auzit că fratele 
dumitale, messer Leonardo da Vinci, primește uneori ucenici în 
atelierul său. De mult doresc... 

— De vrei, îl întrerupse încruntându-se Antonio, de vrei cu tot 
dinadinsul să-ţi osândești sufletul la pierzanie, ei bine, atunci 
du-te, Giovanni, du-te la messer Leonardo. 

— De ce? Cum așa?? 

— Deși mi-e frate și-i mai mare ca mine cu douăzeci de ani, eu 
una știu, cum scrie-n scripturi: de eretic, după prima și a doua 
încercare de a-l îndrepta pe calea cea bună, să te lepezi. Messer 
Leonardo este un eretic și un păgân.. Mintea-i e-ntunecată de o 
trufie satanică. Gândește să pătrundă în tainele firii pe calea 
matematicii și a magiei negre... 

Și ridicând ochii spre cer, câtă din ultima predică a lui 
Savonarola: 

„Înţelepciunea ăstui veac este nebunie în faţa lui Dumnezeu. 
Cunoaștem noi pe acești învăţaţi: pe toţi îi așteaptă lăcașul 
Satanei!” 

— Ai auzit, Antonio? Se spune că messer Leonardo se află 
acum aici, la Florenţa, urmă Giovanni cu și mai multă sfială. Cică 
ar fi sosit zilele astea de la Milano. 

— Și pentru ce? 

— Se spune că l-ar fi trimis ducele, ca să afle dacă nu s-ar 
putea cumpăra unele tablouri care au aparţinut răposatului 
Lorenzo Magnificul. 

— Treaba lui! Ce-mi pasă mie?! 

Și Antonio se apucă să măsoare stofa cu și mai multă râvnă. 

Afară campanilele bisericilor își trimiteau în văzduh armoniile, 
chemând la rugăciunea de seară. Doffo se întinse cu dulce lene 


și închise registrul. Pe ziua aceea sfârșiseră cu treaba. Era ora 
când se închideau toate prăvăliile. 

Giovanni ieși în stradă. Printre acoperișurile ude se întrezărea 
un petic de cer scăldat în palidul trandafiriu al serii. În văzduhul 
nemișcat cernea o ploaie măruntă. 

Deodată, dintr-o fereastră deschisă în ulicioara vecină, se auzi 
un cântec: 


O, vaghe montanine, e pastorelle... 
O, păstoriţe dragi, muntencelor fecioare... 


Glasul era tânăr și cristalin și Giovanni ghici după bătaia 
regulată a podnojelor că cea care cântă e o ţesătoare la război. 

Vrăjit, rămase locului; își aminti deodată că e primăvară și 
inima i se strânse de o neștiută înduioșare și melancolie. 

Nanna! Nanna! Unde-mi ești, împieliţato? Ori n-ai auzit? Hai, 
vino la masă, că se răcesc macaroanele. 

Saboţii sau zăccoli, cum li se zice aici, bocăniră voios pe 
podeaua de cărămizi și se depărtară. Se lăsă tăcerea. 

Giovanni mai rămase multă vreme locului, privind spre 
fereastra goală, iar în urechi îi tot răsuna melodia primăvăratică, 
asemenea unui son subţire de fluier venit de departe: 


O, vaghe montanine, e pastorelle... 


Într-un târziu, oftă ușurel și păși pragul casei consulului 
Calimalei, urcă o scară abruptă, cu balustradă șubredă, cu 
lemnul putred și mâncat de cari și deschise ușa într-o odaie 
mare, care servea drept bibliotecă și unde ședea gheboșat în 
fața pupitrului Giorgio Merula, cronicar la curtea ducelui de 
Milano. 

II 

Merula sosise la Florența din însărcinarea stăpânului său, 
pentru a cumpăra scrisori rare din colecția ce aparținuse lui 
Lorenzo de Medici și, ca întotdeauna, trase la casa prietenului 
său, messer Cipriano Buonaccorsi, un colecționar de antichități 
la fel de pasionat ca și dânsul. Pe Giovanni Beltraffio învățatul 


istoric îl cunoscuse întâmplător la un han pe drumul mare de la 
Milano încoace și, sub pretextul că are nevoie de un caligraf 
priceput (or, Giovanni avea un scris frumos şi clari. II aduse cu el 
în casa lui Cinriano. 

Când Giovanni deschise ușa, Meruia tocmai cerceta cu luare 
aminte un volumaș ferfeniţit semănând a psaltire sau a trebnic. 
El petrecea ușurel un burete umed peste pergamentul subţire, 
cel mai fin, din piele de miel de Irlanda nefătat, ștergând unele 
rânduri cu piatră de lustruit și iar o cerceta la lumină. 

— Drăguţele de ele! mormăia de unul singur, sufocat de 
înduioșare. Ei, haide, haide, ieșiţi la lumină, sărăcuţelor... Vai, ce 
frumoase sunteţi, alexandrinelor... 

Pocni din degete și ridică din hârţoage fruntea pleșuvă și 
obrazul buhăit, brăzdat de cute moi și mobile, purtând între cei 
doi ochi mici plumburii, plini de viaţă și neînvinsă veselie, 
podoaba unui nas roşu-vineţiu. Alături pe prichiciul ferestrei, se 
aflau o cană și un ulcior de lut. Meruia își turnă vin, bău, chihăi 
ca să-și dreagă glasul și tocmai vroia să se apuce iarăși de lucru 
când îl zări pe Giovanni. 

— Bine-ai venit, călugărașule! îl salută el glumet (îi zicea astfel 
din pricina modestiei sale). Mi se făcuse dor de tine. Mă 
întrebam unde-mi umbli la ceasul acesta. S-o fi îndrăgostit zic. 
Că numai de obrăjori ca petala nu duce lipsă Florenţa. Ax fi și 
păcat să nu iubești. Dar uite că nici eu nu-mi pierd vremea de 
pomană. Cred că n-ai văzut de când ești o nostimadă ca asta. 
Vrei să-ți arăt? Sau mai bine nu mai scapi vreo vorbă. 
Închipuiește-ţi, am cumpărat-o pe nimica toată de la jidovul cu 
vechiturile! Cotrobăiam printre bulendre, când deodată dau de 
ea... Dar hai, treacă de la mine, numai ţie am să ţi-o arăt! 

Și îmbiindu-l: 

— Mai încoace, mai încoace, la lumină! Meruia deschise 
înaintea lui Giovanni o pagină de scriere bisericească brăzdată 
de litere prelungi și ascuţite, îndesate unele într-altele. 

Erau acatiste, rugăciuni, psalmi, urmaţi de uriașe portative cu 
notele așternute grosolan și stângaci. 

Îi luă apoi cartea di mâna, deschizând-o într-alt loc, o ridică 
mai la lumină, aproape în dreptul ochilor lui Giovanni și atunci 
tânărul putu vedea cum apar sub privirile lui, acolo unde Merula 
ștersese buchile bisericești, rânduri aproape invizibile, urme 


incolore de scriere străveche, adânc întipărită în pergament nu 
litere, ci nălucile lor, umbre palide și gingașe ale unei scrieri 
demult dispărute. 

Ei, vezi? Vezi și tu? Repeta Merula triumfător. la uită-te la ele, 
drăguţele! Nu ţi-am spus, călugărașule? Curat năzdrăvănie! 

— Ce-i asta? De unde? Îl întrebă Giovanni. 

— Nici eu nu știu încă. Pare-se că-s niște fragmente dintr-o 
antologie antică. S-ar putea să mai fie și alte comori ale muzei 
eline, necunoscute lumii. De nu eram eu, nu mai vedeau lumina 
zilei! Ar fi zăcut în vecii vecilor pe sub antifoane și psalmi ai 
căinţei... 

Și Merula îi explică pe îndelete că pesemne vreun călugăr 
mânuitor de pană din Evul Mediu, dorind să poată folosi 
prețiosul pergament, a ras vechile stihuri păgâne și a scris 
deasupra altele. 

în clipa aceea soarele, fără să rupă vălurile ploii, ci doar 
prefirându-și raza prin ele, umplu odaia cu o lucoare molcomă, 
palid trandafirie, și în lumina aceasta adâncurile săpate în 
pergament, umbrele literelor antice, se iviră și mai limpezi. 

— Ei, vezi, vezi cum ies morţii din morminte? repeta cu 
încântare Merula. Mi se pare că e un imn adresat zeilor din 
Olimp. lată, privește aici, se pot desluși primele strofe. 


Slavă-ndrăgitului Bacchus, ce fruntea cu viţă-ncunună, 
Slavă și ţie, o Febus, ce arcul de-argint mânuind 
Vajnic trimiţi săgeata departe să samene spaima, 

Zeu bucălat ce ucis-ai feciorii Niobei... 


— lată un imn și Venerei de care te temi, călugărașule! Atât 
numai că-i greu de descifrat... 


Slavă și ţie, o, mamă-Afrodita cu coapse de aur 
Cupă-a plăcerii zeiești și pământeanul desfăt... 


Aici versul se frânge, pierind sub scrierea bisericească. 

Giovanni lăsă jos cartea și urmele literelor păliră, adânciturile 
se șterseră, se înecară în galbenul neted al pergamentului și 
umbrele se întoarseră în împărăţia lor. Nu se vedeau decât 
buchile clare, grase, negre ale trebnicului mănăstiresc și notele 
greoaie, încârligate și stângace ale psalmului căinţei. 

„Ascultă ruga mea, pleacă urechea la glasul meu. Gem în 
durerea mea și mă scurmă îndoielile: inima mi se strânge în 
piept și groaza morţii mă cuprinde” 

Lucoarea trandafirie se stinse, în odaie se cerneau zgurile 
serii. Meruia turnă o cană de vin din ulciorul de lut, bău, 
oferindu-i una și interlocutorului: 

— Bea și tu, tinere, în sănătatea mea. Vmum super omnia 
bonum diligamus! 

Giovanni însă refuză. 

— Nu vrei, și pace? Domnul să te aibă în pază! Ce să fac, n-am 
încotro, va trebui să beau și-n locul tău. Dar ce-i cu tine, 
călugărașule, de ce ești astăzi melancolic, de parcă ţi s-ar fi 
înecat corăbiile? Ori te-a speriat din nou bigotul acela de 
Antonio cu prorocirile sale? Nu le lua în seamă, Giovanni, crede- 
mă, nu merită! La ce-or fi croncănind fanaticii ăștia! Recunoaște 
că ai stat de vorbă cu el! 

— Am stat... 

— Și despre ce-aţi vorbit? 

— Despre Anticrist și despre messer Leonardo da Vinci... 

— Ei, vezi? Și ziua-n amiaza-mare îl visezi pe Leonardo! Nu 
cumva te-a vrăjit? Ascultă, băiete, scoate-ţi prostiile din cap. 
Rămâi secretarul meu și am să te fac om: te învăţ latina, fac din 
tine un cunoscător al legii, un orator, un poet de cum vei ajunge 
om bogat și te vei acoperi de glorie. Mare scofală-i pictura? Incă 
Seneca spunea că este o meserie nedemnă de un om liber. Uită- 
te și tu cum sunt pictorii, toți niște brute și niște ignoranți... 

— Despre messer Leonardo am auzit că este un mare învăţat, 
i se împotrivi Giovanni. 

— Invăţat? Da de unde! Nu știe nici să citească latinește, pe 
Cicero îl confundă cu Quintilian, cât despre greacă, nici nu i-a 
mirosit pe la nas. Învăţat! Îmi vine să râd! 

— Se spune că inventează mașini uimitoare, nu se lăsa 
Beltraffio, și observaţiile sale asupra naturii... 


— Maşini, observaţii! Cu aşa ceva nu ajungi prea departe. În 
cartea mea „Estetica limbii latine” am adunat peste două mii de 
formule noi de limbaj elegant. Ştii tu cât am trudit la ea? Să 
potrivește roţile la mașini, ca să le pună în mișcare, să observi 
cum zboară păsările pe cer și cum cresc ierburile pe câmp asta 
nu-i știință, ci joacă de copii! 

Bătrânul tăcu. Chipul său arăta sever. Apoi rosti grav și încet, 
apucându-l pe interlocutor de mână: 

— Ascultă, Giovanni, și întipărește-ţi bine în minte. Dascălii 
noștri sunt grecii și romanii din antichitate. Ei au făcut tot ce pot 
face oamenii pe pământ. Nouă nu ne rămâne decât să-i imităm 
și să le călcăm pe urme. Căci spusu-s-a; ucenicul nu poate fi mai 
presus decât dascălul său. 

Merula sorbi o înghiţitură de vin, după care cată drept în ochii 
lui Giovanni cu o voioșie șăgalnică, și creţurile moi ale obrazului 
său înfloriră de zâmbet. 

— Of, ce ţi-i și cu tinereţea asta! Mă uit la tine, Giovanni, și mă 
apucă invidia. Mugur primăvăratic ce ești! Vin nu bea, de femei 
fuge. Un smerit, un mironosit, în aparenţă. Și când colo, pe 
dinăuntru dracul gol! Că doar te văd până-n străfunduri. Tu ești 
trist, dar pe cine-i cu tine îl apucă veselia. Ești ca și cartea asta 
pe deasupra psalmii căinţei, iar dedesubt imn Afroditei! 

— S-a făcut noapte, messer Giorgio. N-ar fi timpul să 
aprindem făcliile? 

— Mai stai... îmi place să pălăvrăgesc pe întuneric, amintindu- 
mi de tinereţe... 

Limba începea să i se  împleticească, vorba devenea 
incoerentă. 

— Știu, dragă prietene, urmă el, că te uiţi la mine și-ţi spui în 
sinea ta: s-a îmbătat boșorogul și îndrugă verzi și uscate. Și cu 
toate acestea, am și eu câte ceva în căpăţâna asta | arătă el 
spre fnmtea-i pleșuvă. Nu-mi stă în obicei să mă laud, dar 
întreabă tu pe primul școlar întâlnit și o să-ţi spună dacă l-a 
întrecut careva pe Meruia în eleganța limbii latinești. Cine altul 
decât mine l-a descoperit pe Marţial? Continuă el aprinzându-se 
din ce în ce. Cine altul a descifrat celebra inscripţie de pe Porţile 
Tiburtine! Te caţări uneori așa de sus, că te apucă ameteala, iar 
când ţi-alunecă vreo piatră de sub picior, abia apuci să te agăţi 
de o tufa, ca să nu te prăbușești cu ea. Te căznești zile întregi în 


bătaia soarelui, deslușind inscripţiile antice și însemnându-ţi-le 
pe un petic de hârtie. lar jos trec când și când ţărăncuţele 
drăgălașe și se prăpădesc de râs. „Uite-l vezi pe nătăfleţul un-s- 
a căţărat? Caută pesemne vreo comoară!” Le mai arunci câte-o 
vorbă dulce, te mai hlizești, apoi rămas singur, iar te apuci de 
treabă. Și acolo unde se prăvăliseră pietrele, deslușești pe sub 
iederă și spini doar două cuvinte: „Gloria Romanorum...” 

Și parcă ascultând ecoul de mult stins al măreţelor cuvinte, 
repetă încă o dată cu glas înăbușit și solemn: 

— Gloria Romanorum! Gloria romanilor!... Of, dar la ce să mi 
le mai amintesc când tot nu le mai pot întoarce! 

Și ridicând paharul, Meruia intonă cântecul de chef al 
goliarzilor. 


Nicio strofă n-am să cânt 

Cât mi-e gol paharul, 

Căci în cârciumi, de când sunt, 
Mi-am găsit eu harul. 


Și la fel ca o stacană 

De licoare-a zeilor 

Drag mi-e cântul și la cramă, 
Beau și cânt femeilor. 


Latineștile scandări 
Pline mi-s de graţie, 

Cu ce cânt de azi, de ieri 
Bat și pe Horaţiu. 


Și în piept, ca miedu-n tei, 
Fierbe inspiraţia. 

Demn e Bacchus, fraţii mei, 
De-aste dulci libații! 


Îl apucă tușea și se poticni. 

în odaie se făcuse întuneric. Giovanni abia putea desluși 
chipul lui Merula. 

Afară ploaia se pornise să bată darabana, zvonul stropilor ce 
se scurgeau în burlan și cădeau în băltoacă se auzea limpede în 
tăcerea ce se lăsase. 

Uite-așa, călugărașule, mormăia Merula cu limba împleticită. 
Dar ce spuneam?... Nevastă-mea e o cadra de femeie... Banu, 
nu asta. Stai puţin. Ba da... ii minte versul: 


Tu rege re imperiu populos, Romane, memento... 


— Ascultă! Erau niște uriași. Stăpâni ai lumii!... 

Vocea i se frânse și lui Giovanni i se păru că vede lacrimi în 
ochii săi. 

— M-da, niște uriași! lar acum, ţi-e rușine să recunoști... Măcar 
și ducele ăsta al nostru, Lodovico îi Moro. Desigur, îi sunt 
cronicar, mă plătește cu o leafa, îi scriu cronicul precum un Titus 
Livius, comparând un iepure speriat, un uzurpator, cu un 
Pompei, cu un Cezar. Dar în adâncul sufletului, Giovanni, în 
adâncul sufletului... 

Și uitându-se cu coada ochiului la ușă (căci era un vechi 
curtean și așa era obiceiul), ca să se convingă că nu trage 
nimeni cu urechea, se aplecă și-i șopti tânărului interlocutor: 

— In adâncul inimii lui Merula văpaia dragostei de libertate nu 
s-a stins și nu se va stinge niciodată. Te rog numai să n-o spui 
nimănui. Trăim niște vremuri păcătoase. Nici că se poate mai 
păcătoase. Cât despre oameni, ţi-e silă să-i privești: numai 
putregrai, numai bălegar. În schimb, din partea trufiei, nu-i 
întrece nimeni vor să stea alături de antici! Nici mai mult, nici 
mai puţin! Auzi cu ce se fălesc? Auzi cu ce se îngâmfa? Să vezi 
ce-mi scrie un prieten din Grecia: nu demult, pe insula Chios, 
spălătoresele de la mănăstire au găsit într-o zi în zori pe malul 
mării un zeu antic în carne și oase, un triton cu coadă de pește, 
cu aripioare și solzi. S-au speriat, proastele, zicând că-i 
necuratul și au luat-o la goană. Pe urmă, ce văd? E bătrân și 


slăbit pesemne, ori bolnav, uite-l cum zace cu faţa în jos pe 
nisip, și de rebegit ce-i, stă la soare să-și încălzească spatele 
verde și solzos. Pletele în cap cărunte, ochii tulburi, ca de prunc. 
Și-au luat inima-n dinţi și l-au înconjurat, îndrugând la rugăciuni 
creștinești, și-au început, ticăloasele, să-i care cu maiul pe 
spinare. Şi mi l-au bătut pe bietul zeu antic, poate ultimul dintre 
puternicii zei ai oceanului, nepot al lui Poseidon, ca pe un câine 
pribeag, până și-a dat duhul!... 

Bătrânul tăcu, plecând și fruntea cu tristeţe și, de mila 
monstrului marin, două lacrimi grele de om beat i se scurseră pe 
obraji. 

Un servitor aduse făcliile și trase obloanele. Nălucile păgâne 
se întorceau în neant. g 

Masa era servită, anunță servitorul. Insă Meruia era prea 
îngreuiat de băutură și slugile au trebuit să-l ducă de subsori în 
pat. 

în noaptea aceea Beltraffio nu adormi până târziu și, trăgând 
cu urechea la sforăitul fără grijă al lui messer Giorgio, se gândea 
la Leonardo da Vinci, care îl preocupa mai mult ca orice în 
ultima vreme. 

IV 

Giovanni sosise la Florenţa din însărcinarea unchiului său 
Oswald Ingrim, să cumpere culorile cele mai vii și mai clare, cum 
nu puteai găsi decât la Florenţa. 

Oswald Ingrim tocmai lucra la vitraliile sacristiei dinspre 
miazănoapte a Domului din Milano. Era zugrav și vitrar din Graz, 
unde își făcuse ucenicia la meșterul Johann Kirchheim. 

Cât despre Giovanni, care rămase orfan de ambii părinţi de la 
vârstă fragedă, era copilul din fiori al răposatului frate al 
acestuia, pietrarul Reinhold Ingrim. Numele de Beltraffio și-l 
primise după maică-sa, de fel din Lombardia, o femeie stricată, 
după spusele unchiului, din vina căreia se prăpădise, chipurile, 
și tatăl său. 

Crescuse singur și oropsit în casa posacului său unchi. 
Nesfârșitele istorisiri ale lui Oswald Ingrim despre puterile 
necurate, draci, vrăjitoare, pricolici și strigoi îl ţineau într-o 
veșnică teamă și-i întunecau zilele. Dar mai cu seamă îl 
înspăimânta legenda născocită de nordicii veniți pe pământul 


generos al Italiei păgâne despre un demon cu chip de femeie, 
zis Drăcoaica Albă sau Maica Bălaie. 

De când era mic și plângea noaptea în pat, unchiul Ingrim îl 
speria cu drăcoaica albă și copilul tăcea numaidecât și-și 
ascundea capul sub pernă, însă tremurând de groază, se simţea 
totuși îmboldit de curiozitate și de dorinţa de a o vedea la față 
pe această drăcoaică albă. 

Când a mai crescut, Oswald îl dădu ucenic la fra Benedetto, 
călugărul zugrav de icoane. 

Zugravul era un bătrâne! lipsit de viclenie și blajin. Îl sfătui pe 
Giovanni ca înainte de a pune mâna pe pensulă să-i cheme în 
ajutor pe Dumnezeu și pe Preacurata, pe evanghelistul Luca, 
primul zugrav drept-credincios, și pe toţi sfinţii din rai, după care 
se cuvenea să-și pună mantia dragostei, a fricii, smereniei și 
răbdării, și abia pe urmă să prepare tempera, subţiind-o cu 
gălbenuș de ou și lapte de crengi tinere de smochin amestecat 
cu apă și cu vin, să prepare din fag sau smochin bătrân 
scândurele pentru icoane, apoi să le șlefuiască cu praf de 
cărbune de oase, preferabil din oasele de la pieptul și de la 
aripile de găină sau clapon sau din coaste și spată de miel. 

Așa o ţinea călugărul, cât era ziua de mare, cu sfaturi și 
poveţe fără sfârșit. Giovanni știa dinainte cu cât dispreţ va ridica 
din sprâncene când va aduce vorba despre vopseaua numită 
sânge de dragon, spunând neapărat: „las-o încolo și nu te mai 
perpeli din cauza ei, tot nu te-alegi cu prea multă cinste”. 
Bănuia că aceleași vorbe i le spusese la rândul lui și dascălul 
său, și tot așa dascălul dascălului său. Și același zâmbet de 
mândrie împăcată îi lumina chipul lui fra Benedetto când îi 
împărtășea tainele meșteșugului, socotindu-le mai presus de 
orice rafinament și măiestrie omenească: arăta că se cuvine, de 
pildă, când pregătești fondul pentru niște feţe tinere, să 
folosești ouă de la găinile de la oraș, căci gălbenușurile lor sunt 
mai deschise la culoare decât ale găinilor de la ţară, care, 
datorită nuanţei lor roșcate, sunt mai potrivite la zugrăvirea unui 
trup bătrân și oacheș. 

Cu toate aceste măiestrii, ca pictor fra Benedetto rămânea 
candid și nevinovat ca un prunc. Înainte să-nceapă lucrul, se 
pregătea prin post și veghe, iar apucându-se de pictat cădea cu 
fața la pământ înaintea icoanelor și implora putere și 


înţelepciune. Și de câte ori înfățișa răstignirea, obrajii îi erau 
scăldaţi în lacrimi. 

Giovanni își iubea dascălul și-l socotea drept cel mai mare 
dintre meșteri. 

în ultimul timp însă, pe ucenic începură să-l tulbure îndoielile 
de câte ori fra Benedetto, explicându-i singura regulă ce-l 
călăuzea în anatomie și anume că înălţimea unui trup de bărbat 
este egală cu de opt ori și două treimi lungimea obrazului 
adăugă cu același dispreţ ca și atunci când se pomenea de 
„sângele de dragon”: „Cât privește trupul de femeie, mai bine 
să-l lăsăm deoparte căci îi lipsește simetria”. 

Era convins tot atât de ferm de aceasta ca și de dreptatea 
afirmației că peștii, ca toate celelalte ființe necuvântătoare, sunt 
pe partea de deasupra mai închiși la culoare, iar dedesubt mai 
deschiși, sau că bărbaţii au o coastă mai puţin decât femeile, 
dat fiind că Dumnezeu a făcut-o pe Eva dintr-o coastă a lui 
Adam. 

într-o zi a trebuit să înfăţișeze cele patru stihii în mod alegoric, 
sub chipul unui animal oarecare. Pentru a înfățișa vietăţile 
pământului, fra Benedetto alese cârtiţa, peștele pentru apă, o 
salamandră pentru foc și cameleonul pentru a reprezenta aerul. 
| se păru însă că vorba cameleon este doar augmentativ de la 
carnete, ceea ce înseamnă cămilă, și în simplitatea minţii sale, 
călugărul reprezenta stihia văzduhului sub chipul unei cămile 
care cască gura mare ca să poată respira mai bine. lar când 
tinerii pictori îl luară în râs, arătându-i greșeala, fra Benedetto 
rabdă batjocurile cu smerenie creștinească, rămânând la 
convingerea că nu e nicio diferenţă între cameleon și cămilă. 

Pe aceeaşi măsură erau și celelalte cunoștințe ale 
preacuviosului meșter în materie de natură. 

De multă vreme îl chinuiau pe Givanni gânduri de îndoială și 
bântuia în sufletul său un vânt nou de revoltă, „demonul 
înţelepciunii lumești”, cum îi zicea monahul. Când se întâmplă 
însă să vadă nu cu mult înainte de a face drumul la Florenţa 
câteva din desenele lui Leonardo da Vinci, îndoielile îl năpădiră 
cu atâta putere încât nu le mai putu ţine în piept. 

în noaptea cu pricina, întins alături de messer Georgio, care 
sforăia împăcat, Giovanni prefira în minte pentru a mia oară 


toate aceste gânduri, dar cu cât se adâncea în ele, cu atât nu le 
mai dădea de capăt. 

în cele din urmă, hotărî să recurgă la ajutorul ceresc, și, 
aţintind în înalt privirile pline de speranţă, se rugă astfel în 
întunericul nopţii: 

Doamne, ajută-mă și nu mă lăsa! Dacă messer Leonardo e 
într-adevăr un om fără Dumnezeu și știința sa e numai ispită și 
păcat, fă așa ca să nu mă mai gândesc la el și să uit desenele 
sale. Izbăvește-mă de ispită, căci nu vreau să păcătuiesc 
înaintea ta. Dar dacă se poate, slujindu-te pe tine și slăvindu-te 
în nobila artă a picturii, să știu și anatomia, și perspectiva, și 
minunatele legi ale luminii și umbrei atunci, o Doamne, 
dăruiește-mi o voință tare, luminează-mă și îndepărtează 
îndoielile de la mine; fă așa ca și messer Leonardo să mă 
primească în atelierul său și fra Benedetto, care-i atât de bun ia 
inimă, să mă ierte și să înțeleagă că n-am păcătuit cu nimic față 
de tine. 

încheindu-și rugăciunea, Giovanni simţi ușurare și se liniști. 
Gândurile începură să i se încurce; pe sub frunte i se perindau 
imagini: fierul ascuţit cu lama încinsă la roșu din mâna vitrarului 
se înfigea cu un fâșâit plăcut și tăia sticla; de sub rindea ieșeau 
șerpuind fâșii de plumb pentru a uni în chip de rame bucăţile de 
sticlă colorată. Un glas asemănător cu ai unchiului spunea: „cu 
cât sunt mai multe crestături pe margine, cu atât sticla se ține 
mai zdravăn...” Apoi totul pieri. Giovanni se întoarse pe partea 
cealaltă și adormi dus. 

Și avu un vis pe care adesea și-l aminti mai târziu: se făcea că 
stă în întunecimea unui dom uriaș, lângă o fereastră cu vitralii 
care înfățișau culesul tainicilor struguri, despre care spune 
Evanghelia: „Eu sunt vița cea adevărată, iar Tatăl meu 
grădinarul”. Trupul gol al Răstignitului zăcea în tocitoare și-i 
curgea sânge din răni. Papii, cardinalii, împărații îl adunau, îl 
puneau în butoaie și le dădeau de-a dura. Apostolii aduceau 
ciorchinii, sfântul Petru îi zdrobea sub tălpi. În fundul grădinii 
prorocii și patriarhii săpau butucii sau culegeau roada. Și se 
făcea că trece un car cu o cadă plină cu vin la care erau 
înhămate sălbăticiunile pomenite în Evanghelie leul, taurul, 
vulturul; le mâna sfântul Matei. 


Asemenea vitralii mai văzuse Giovanni în atelierul unchiului.. 
Dar nicăieri nu mai văzuse asemenea culori: dense și totuși 
clare, ca nestematele. Cel mai mult îi plăcea rubiniul sângelui 
dumnezeiesc. lar din adâncul Domului se revărsau gingașele 
sonuri ale cântecului său preferat: 


O, fior di castitate. 
Odorifem giglio. 

Con gran soavitate, 
Sei di color vermiglio... 


O, crinule de purpur, 
Simbol al castităţii, 
Ca cerul dimineţii 
Ești parfumat și pur... 


Cântecul se stinse, vitraliu! Se adumbri și glasul prăvăliașului 
Antonio da Vinci îi strecură în ureche: „Fugi, Giovanni, fugi cât 
mai ai timp! Ea e aici!” Vru să întrebe: „Cine?” Dar înţelese că 
Bălaia e în spatele lui. Simţi ca un suflu de gheaţă și deodată o 
mână grea îl cuprinse pe din spate și începu să-l sugrume. | se 
părea că își dă sufletul. 

Scoase un strigăt și se trezi. Lângă pat stătea messer 
Giovanni și trăgea plapuma de pe el. 

— Scoală, scoală repede, altfel pleacă fără noi! De când 
trebuia să te scoli! 

— Ce este? Unde să mergem? Mormăia Giovanni prin somn. 

— Ai uitat? La vila San Gervasio, să facem săpături în Dealul 
Morii. 

— Nu merg... 

— Cum așa, nu mergi? Dar ce, degeaba te-am trezit? Anume 
am dat poruncă să-nhame catârul cel negru, ca să ne fie 
îndemână să-l încălecăm amândoi. Hai, scoală odată, ce naiba, 
nu te încăpăţâna! Ori poate ţi-e frică, sărmane călugăraș? 

— Nu mi-e frică de nimic, pur și simplu n-am chef... 

— Bagă de seamă, Giovanni, ai să-ntâlnești acolo pe mult 
lăudatul tău Leonardo da Vinci. 


Giovanni sări numaidecât din pat și, fără să mai stea pe 
gânduri, începu să se îmbrace. 

leșiră în curte. 

Acolo totul era pregătit de plecare. Isteţul Grillo dădea sfaturi 
în dreapta și în stânga și se-nvârtea de colo-colo. In cele din 
urmă, porniră. 

Câţiva cunoscuți de-ai lui messer Cipriano, printre care și 
Leonardo da Vinci, trebuiau să sosească ceva mai târziu, pe un 
alt drum, direct la San Gervasio. 

V 

Ploaia stătuse. Vântul din miazănoapte alungase norii. Pe 
cerul fără stele clipeau ca luminiţele unor candele în bătaia 
vântului. Faclele de rășină fumegau și trosneau semănând 
ploaie de scântei., Străbătură strada Ricasoli, lăsând în urmă 
San Marco și ajunseră în faţa turnului crenelat al porţilor San 
Gallo. Străjerii se ciorovăită îndelung cu ei și-i ocăriră, 
neînțelegând, somnoroși cum erau, despre ce-i vorba, și abia 
după înmânarea unui bacșiș gras se învoiră să le deschidă 
porţile ca să iasă din oraș. 

Drumul șerpuia prin valea îngustă și adâncă a pârâului 
Mugnone. Lăsând în urmă câteva sătuleţe sărace, cu ulițele la 
fel de înguste ca cele din Florenţa și casele clădite din lespezi 
mari de piatră neșlefuită, călătorii noștri pătrunseră într-o 
pădurice de măslini, aparținând ţăranilor din San Gervasio, 
descălecată la răscrucea a două drumuri și, tăind prin via lui 
messer Cipriano, se apropiară de Dealul Morii. 

Aici îi așteptau niște argaţi cu cazmalele și lopeţile pregătite. 

După deal, de partea cealaltă a mlaștinii care se chema Râpa 
Mocirloasă, albeau fantomatic printre copaci zidurile vilei lui 
Buonaccorsi. Jos, pe Mugnone, se ridica o moară de apă. 
Chiparoși zvelţi își profilau negru siluetele pe culmea dealului. 

Grillo indică locul unde, după părerea lui, ar fi trebuit săpat. 
Merula arătă un altul, la poalele dealului, unde fusese găsită 
mâna de marmoră. Pe când starostele argaţilor, grădinarul 
Strocco, susținea că trebuie săpat jos, lângă Râpa Mocirloasă, 
căci „necuratul întotdeauna își cată adăpost în mlaștină”... 

Messer Cipriano porunci să înceapă săpăturile unde arătase 
Grillo. 


Bocăniră lopeţile și în aer se răspândi miros de pământ jilav, 
reavăn. 

Și când un liliac, în zborul său sperios, fu cât pe ce să-i atingă 
obrazul, Giovanni tresări de spaimă. 

Nu te teme, călugărașule, nu te teme | îl bătu pe umăr Marula, 
încurajându-l. N-o să găsim nici pe dracu! De n-ar fi fost măcar 
acest neghiob de Grillo... Slavă Domnului, doar am mai văzut și 
noi săpături! De pildă, la Roma, pe timpul papei Inocenţiu al VIII- 
iea, când s-a ţinut a patru sute cinci zecea olimpiadă 
(nesocotind numărătoarea anilor care încep de la nașterea lui 
Isus, Merula se folosea de cea greacă, antică) săpătorii lombarzi 
au găsit pe Via Appia, nu departe de statuia Ceciliei Metella, 
într-un străvechi sarcofag roman cu inscripţia; „Giulia, fiica lui 
Claudiu”, un trup de fecioară de vreo cincisprezece ani, învelit în 
ceară, de-ai fi zis că dormea. Părea că respiră. O mulţime fără 
număr înconjura sicriul. Veneau s-o vadă călători cine știe de 
unde, din ce ţări depărtate, căci Giulia era atât de frumoasă, 
încât, dacă i-ai fi putut zugrăvi în cuvinte farmecul, cei ce nu o 
văzuseră n-ar fi dat crezare spuselor tale. Papa se îngrozi aflând 
că poporul se închină la o păgână moartă și porunci să fie 
îngropată în taină lângă porţile Pincio. lată, așadar, cum se mai 
întâmplă cu săpăturile! 

Merula se uită cu dispreţ în groapa care se adâncea cu 
repeziciune. 

Deodată lopata unuia din argaţi zăngăni. Toată lumea se 
aplecă să vadă de ce dăduse. 

— Nişte oase! spuse grădinarul. Pe vremuri până aici ajungea 
țintirimul. 

La San Gervasio se auzi urletul prelung și jalnic al unui câine. 

„Au profanat un mormânt, își zise Giovanni. la dă-i încolo cu 
săpături cu tot! S-o șterg, să nu mă umplu de păcate...” 

— Schelet de cal, adăugă numaidecât Strocco și azvârii din 
groapă o ţeastă lunguiaţă pe jumătate putredă. 

— Dragul meu Grillo, cred că ai greșit locul, spuse și messer 
Cipriano. Ce-ar fi să încercăm altundeva? 

— Cred și eu c-ar fi cazul! Numai că nu știu cine te-a pus să 
pleci urechea la spusele unui neghiob rânji Meruia și, luând cu el 
doi lucrători, plecă să sape mai în josul dealului. 


Strocco, vrând și el să-i facă în necaz îndărătnicului Grillo, luă 
câţiva oameni și o porni la vale, cu gândul să înceapă săpăturile 
în Râpa Mocirloasă. 

La un timp se auzi glasul lui messer Giorgio, triumfător; 

— la priviţi aici! Ştiam eu unde trebuie săpat. 

Toată lumea dădu năvală, însă descoperirea se dovedi fără 
vreun interes: ciobul de marmoră găsit nu era decât un colţ de 
piatră oarecare. 

Cu toate acestea, nimeni nu se întoarse să-i dea o mină de 
ajutor bătrânului Grillo care, simțindu-se acoperit de rușine, 
stătea pe fundul gropii și la lumina felinarului spart scormonea 
pământul cu sârg și fără nicio nădejde. 

Vântul stătuse. O boare caldă se răspândi în văzduh. Ceaţa își 
ridica pologul deasupra râpei Mocirloase. Mirosea a mlaștină 
stătută, a ciuboţica-cucului și a viorele. Cerul era străveziu și 
limpede. Se auzi și al doilea cântat de cocoși. Noaptea era pe 
sfârșite. 

Deodată din adâncul gropii unde scormonea Grillo, se auzi un 
răcnet de groază. 

— Vălee-eu, mă scufund! Ţineţi-mă! 

La început ceilalți nu văzură nimic în bezna care-i înconjura: 
felinarul lui Grillo se stinsese. Nu auzeau decât cum geme, 
oftează și se zbate bătrânul ca-ntr-o strânsoare. 

În sfârșit fură aduse alte felinare și atunci se văzu bulbucându- 
se de sub pământ o boită de cărămidă, de parcă ar fi fost un 
beci zidit cu grijă, care nu rezistase greutăţii lui Grillo, 
prăbușindu-se. 

Doi argaţi tineri coborâră cu fereală în groapă. 

— Unde ești, Grillo? Dă mâna! Ori ţi-ai frânt cumva gâtul, 
sărmane? 

însă Grillo amuţise. Uitând de mâna care-l durea și pe care o 
credea frântă, orbecăia prin beci, târându-se de-a bușilea și 
pipăind cu mâna. 

— Idolul! Idolul, messer Cipriano! Un idol minunat! Strigă de 
acolo cu bucurie în cele din urmă. 

— Ce tot răcnești acolo? bombăni neîncrezător Strocco. O fi iar 
vreo ţeastă de măgar. 


— Ba nu! Doar îi lipsește mâna... lar picioarele, trunchiul, 
pieptul totul e întreg și nevătămat, mormăi Grillo cu glas 
cavernos, sufocat de încântare. 

Săpătorii, după ce se încinseră cu frânghii pe la subțţiori și 
peste mijloc, coborâră în groapă și se apucară să desfacă bolta 
mucegăită, cărămidă cu cărămidă. 

Giovanni, culcat la pământ, se uita printre spinările lor 
încovoiate în adâncul negru al beciul, de unde venea suflu de 
gheaţă și de mucegai. 

— Daţi-vă la o parte, să pot vedea! strigă messer Cipriano, 
când bolta fu desfăcută aproape în întregime. 

Și atunci Giovanni văzu pe fundul gropii, între zidurile de 
cărămidă, un trup alb gol. Zăcea ca un mort în sicriu, dar nu 
părea astfel, ci viu și rumen și cald în legănarea roșietică a 
faclelor. 

— Venus, șopti messer Georgio cu venerație. Venus a lui 
Praxitele. Te felicit, messer Cipriano. Să te fi procopsit cu 
ducatul Milanului și pe deasupra cu Genova, n-ai fi putut să te 
socoţi mai fericit!... 

Grillo ieși cu greu din groapă și, deși o șuvița de sânge i se 
prelingea pe faţă de la julitura de pe frunte și nu putea mișca 
mâna răsucită, în ochi i se citea triumful biruitorului. 

Meruia veni în goană să-l felicite. 

— Grillo, prieten drag, binefăcătorule! Și când te gândești că 
te-am ocărit, ţi-am zis neghiob, ţie, cel mai înţelept dintre 
oameni! 

Și cuprinzându-l, îl sărută tandru. 

— Cândva, întocmai ca acum, arhitectul florentin Filippo 
Brunelleschi, urmă apoi Meruia, găsea într-un beci ca acesta, 
chiar sub propria lui casă, statuia de marmoră a zeului Mercur. 
Probabil că pe vremea când creștinii, biruindu-i pe păgâni, 
nimiceau idolii, ultimii închinători ai zeilor, văzând perfecțiunea 
anticelor statui și dorind să le scape de pieire, le ascundeau în 
asemenea subterane zidite din cărămidă. 

Grillo îl asculta zâmbind fericit, fără să bage de seamă fluierul 
păstorului venind din câmpie, nici behăitul de oi pe izlaz. Printre 
dealuri cerul se îmbăia în lumină, transparent ca apa, și 
campanilele își trimiteau până departe deasupra Florenței sonul 
lor proaspăt și matinal. 


— Încet! încetișor! Mai la dreapta, uite așa-a! Cât mai departe 
de zid, dirija lucrătorii messer Cipriano. Căpătaţi fiecare câte 
cinci grossi de argint dacă o scoateţi nevătămată. 

Zeița urca încetișor la suprafaţă. 

leșea din beznele subterane, din mormântul ei milenar cu 
același zâmbet senin, ca odinioară din spuma mării. 


Slavă ţie, o, mamă-Afrodita cu coapse de aur, 
Cupă-a plăcerii zeiești și pământeanul desfat... 


îi salută apariţia Merula. 

Sus, pe bolta cerului, stelele se stinseseră toate, în afară de 
Venus, care scânteia ca un diamant pe purpura zorilor, în timp 
ce din pământ zeiţa își ridica fruntea, săltându-se peste 
marginea mormântului. 

Giovanni îi privi chipul luminat de primele raze ale zorilor și, 
palid de groază, șopti: 

— Drăcoaica Albă! maica Bălaie... 

Sări în picioare, gata s-o ia ia fugă. 

Dar curiozitatea învinse. Dacă i s-ar fi spus că face un păcat 
de moarte, pentru care va fi osândit să ardă în veci în focul 
Gheenei, tot n-ar fi fost în stare să-și ia privirile de la trupul 
acesta gol și neprihănit, de la chipul acesta sublim. 

Nici măcar pe vremea când Afrodita era stăpâna lumii nu o 
privise un altul cu atâta cutremurată venerație. 

VI 

Un dangăt picură din mica clopotniță a bisericuței satului. 

Săpătorii întoarseră capetele și încremeniră locului. Sunetul 
acesta, în pacea dimineţii, părea un strigăt de mânie și de jale. 

Uneori, glasul de clopot subţirel și spart se stingea, de parcă 
și-ar fi pierdut toată vlaga, ca numaidecât să înceapă a vui și 
mai ascuţit, năvalnic, deznădăjduit. 

— O, Isuse! Mântuiește-ne, Doamne! Gemu Grillo punându-și 
mâinile în cap. Dar ăsta-i pater Faustino! Priviţi, o mulţime pe 
drum... Strigă, ne-au văzut, dau din mâini. Aleargă încoace... S-a 
zis cu bietul de mine! 


Un grup de călăreţi se apropie de Dealul Morii. Erau invitaţii 
poftiţi să participe la săpături, dar care, rătăcind drumul, 
întârziaseră. 

Beltraffio le aruncă o privire fugară și, oricât era de buimăcit 
de priveliștea zeiţei, chipul unuia din ei îi atrase atenţia. ÎI 
surprinse expresia de atenţie rece și calmă și curiozitatea 
scormonitoare cu care necunoscutul o cerceta pe Venus ambele 
atât de nepotrivite cu neliniștea și sfiala ce-l stăpâneau pe 
Giovanni însuși. Fără să ridice ochii de la statuia care îl robise, 
simţea tot timpul în spatele său prezenţa omului aceluia cu chip 
atât de neobișnuit. 

— lată ce zic eu. Spuse messer Cipriano, după o clipa de 
gândire, vila se află la doi pași. Porţile sunt zdravene, rezistă la 
orice asalt... 

— Că bine ziceţi! se bucură Grillo. la hai, fraţilor, mai repejor, 
mai repejor! 

Se îngrijea de idol cu o duioșie maternă. 

Și statuia fu transportată cu bine peste Râpa Mocirloasă. 

Apucară doar să treacă pragul casei, când în vârful Dealului 
Morii se și ivi făptura amenințătoare a lui pater Faustino, cu 
braţele ridicate spre cer. 

Catul de jos al vilei este nelocuit. Uriașa sală cu zidurile și 
bolțile văruite în alb servea drept adăpost uneltelor de plugar și 
ulcioarelor mari de lut pentru depozitat uleiul de măsline. Paiele 
de gnu îngrămădite într-un colţ alcătuiau o claie aurie ce se 
ridica până la tavan. 

Și pe aceste paie, umil așternut de ţară, fii culcată cu mare 
grijă zeiţa. 

Numai ce se adunară toţi și se închiseră porţile, că se auziră 
strigăte, ocări și bătăi răsunătoare. 

— Deschideţi! Deschideţi! Strigă cu glas subţirel și spart pater 
Faustino. Vă conjur în numele Dumnezeului viu, deschideţi! 

Messer Cipriano urcă pe o scară interioară de piatră până la 
fereastra îngustă cu zăbrele situată mult deasupra podelelor, își 
roti privirea asupra mulţimii, se convinse că nu e prea 
numeroasă și, cu zâmbetul specific politeţii sale rafinate, începu 
tratativele. 

Preotul nu se lăsă de loc, cerând să i se restituie idolul, pentru 
că, după spusele sale, ar fi fost găsit între hotarele cimitirului. 


Consulul Calimalei, hotărând însă să recurgă la o stratagemă, 
dat fiind că se aflau în stare de război, declară ferm și cu tot 
calmul; 

— Mai bine plecaţi! Am trimis un curier la Florenţa, la 
căpetenia străjilor și în două ore un batalion de cavalerie va fi 
aici. Nimeni nu va intra cu forţa în casa mea fără a-și lua 
pedeapsa. 

— Spargeţi porţile, strigă preotul, nu vă temeţi. Cu noi e 
Dumnezeu! Spargeţi-le! 

Și smulgând securea din mâinile unui bătrânel urduros pe al 
cărui obraz blajin, legat cu un ștergar, pesemne de durere de 
dinţi, se aşternea o mare plictiseală, lovi el însuși cu putere în 
poartă. 

Dar mulţimea nu-i urmă pilda. 

— Don Faustino, don Faustino, molfăia bătrânelul cel blajin, 
apucându-l ușurel de cot, suntem oameni săraci, iar banii nu se 
scot cu sapa din pământ. Dacă ne cheamă la judecată, am 
feștelit-o!... 

Mulţi din cei ce se îngrămădeau la poartă, auzind de străji, nu 
știau cum s-o șteargă mai repede și pe nebăgate de seamă. 

— Firește, dacă l-ar fi găsit pe pământul lui, al bisericii, adică, 
alta era socoteala, cugetau unii. 

— Da, ia spuneţi, pe unde trece hotarul? Păi după lege, 
fraţilor... 

— Care lege? Legea e ca pânza de păianjen musca pică-n 
plasă, iar bărzăunele se duce cu pânză cu tot. Ce, legea-i scrisă 
pentru domni? Se împotriveau alţii. 

— Şi asta-i drept! Fiecare-i stăpân pe pământul lui. 

în vremea asta Giovanni nu-și mai lua ochii de la Venus, 
salvată printr-o minune. 

O rază de soare, cea dintâi, pătrunse prin fereastra laterală și 
trupul de marmoră, încă necurăţat pe de-a-ntregul de ţărână, 
prinse a scânteia ca și cum s-ar fi tolănit anume să se 
încălzească sub razele lui după îndelunga-i întemniţare în bezna 
și răceala subteranei. Şi firele subţiri și galbene de paie luau foc 
sub scânteia lui, încununând chipul zeiţei cu un nimb umil, însă 
de o neasemuită frumuseţe. 

Și din nou îl zări Giovanni pe necunoscut. 


Omul îngenunchease lângă Venus și, scoțând un compas, un 
echer și un raportor de aramă din cele folosite de matematicieni 
începu să măsoare diferite părţi ale corpului superb, aplecându- 
se mult încât barba lui bălaie atingea marmora, cu buzele subțiri 
încleștate sever, cu aceeași stranie curiozitate pe chipul calm și 
dârz, iar în ochii adânci de un albastru limpede cu neschimbata-i 
răceală de gheaţă. 

„Ce face? Şi cine-i?” se întreba Giovanni cu mirare crescândă, 
aproape cu teamă, urmărind mișcările îndrăzneţe ale degetelor 
care alunecau iute pe trupul zeiței, dezlegându-i taina 
farmecului, pipăind și cercetând fiecare cută abia vizibilă a 
marmorei. 

între timp, la poarta vilei, mulţimea de săteni cu fiecare clipă 
se rărea, se topea. 

— Încotro? Staţi pe loc, nelegiuiţilor! Vânători de Cristos! V-aţi 
speriat de străjile de la oraș? De puterea Anticristului nu vă e 
teamă? Zbiera preotul întinzând braţele după ei. /pse vero 
Antichristus opes malorum effodiet et exponet. Așa spunea 
marele dascăl Anselmo de Canterbury. Mă auziţi effodiet! 
Anticristul va dezgropa zeii antici și-i va aduce iarăși în lume... 

Dar nu-l mai asculta nimeni. 

— Tii, da bătăios mai e și pater Faustino al nostru! clătina din 
cap a mirare morarul, om cu scaun la cap. Te uiţi la el, numai 
oase înșirate, te și miri unde i se mai ţine sufletul, da ia uite-l 
cum cotcodăcește! Să fi găsit, hai, o comoară... 

— Cică idolul ar fi de argint. 

— Da de unde! Doar l-am văzut cu ochii mei... O muiere de 
marmoră, goală pușcă, de ţi-i mai mare rușinea... 

— Să ne mânjim mâinile cu o târfă ca asta? 

— încotro, Sachello? 

— La câmp, că se face târziu. 

— Du-te cu Dumnezeu. Eu o iau înspre vie. 

Toată furia părintelui se întorsese împotriva parohienilor. 

— Aha! D-ăștia-mi sunteţi? Câini necredincioși! Os de mitocan! 
Vă lăsaţi păstorul de izbeliște? Știţi voi oare, blestemaţilor, că 
dacă nu m-aș ruga pentru voi zi și noapte, bătându-mă cu 
pumnii în piept și plângând cu lacrimi amare, postind, afurisitul 
vostru de sat de mult s-ar fi scufundat în iad? Dar să știți, de aici 
încolo s-a terminat! Vă las în plata Domnului și-mi scutur colbul 


de pe tălpi! Blestemat fie pământul acesta! Blestem să cadă 
asupra apei și pâinii, și a turmelor și copiilor și nepoților voştri! 
Nu vă mai sunt părinte, nu vă mai sunt păstor! Anatema să cadă 
asupra voastră! 

VII 

în tihna ce domnea înăuntrul vilei, unde zeița odihnea pe 
auritul așternut de paie, Giorgio Merula se apropie de 
necunoscut. 

— Cauţi proporţiile divine? îl întreabă cu zâmbet protector. 
Vrei să reduci frumosul la un calcul matematic? 

Braţele  compasului continuară să se apropie și să se 
depărteze, descriind figuri geometrice regulate. Necunoscutul 
doar îl privi tăcut, de parcă n-ar fi auzit întrebarea, și se adânci 
din nou în lucru. Cu o mișcare calmă și măsurată el duse 
raportorul la inegalabila, superba gură a Afroditei numai 
vederea acestui zâmbet umplea de groază inima lui Giovanni și 
numără subdiviziunile, înscriind cifra în carnet. 

— Imi dai voie să te sâcâi cu o întrebare? După cum vezi, 
curiozitatea nu-mi dă pace! Cam cât măsoară? 

— Raportorul nu dă măsura exactă, răspunde omul fără chef. 
De obicei, ca să aflu proporţiile, eu împart faţa omenească în 
grade, subdiviziuni, secunde și terţii. Fiecare din ele reprezintă a 
douăsprezecea parte a celei precedente. 

— Ca să vezi! se minună Merula. Probabil, ultima din ele nu e 
nici cât firul de păr cel mai fin. De cinci ori a douăsprezecea 
parte... 

— Terţia, îi explică tot așa fără chef interlocutorul, reprezintă 
a patruzeci și opta mie opt sute douăzeci și treia parte a 
întregului obraz. 

— Cât trăieşti, înveţi! N-aș fi crezut că se poate ajunge la 
asemenea precizie! Ridică Merula din sprâncene, zâmbind 
ironic. 

— Cu cât măsurătorile sunt mai exacte, cu atât e mai bine, 
observă necunoscutul. 

— O, desigur... Desigur!... Deși, drept să-ți spun, în artă, în 
domeniul frumosului, toate aceste calcule matematice, grade, 
secunde... Mărturisesc, nu-mi vine a crede că în focul inspiraţiei, 
ca să zic așa, pradă acelui har sădit numai de Cel-de-Sus, un 
pictor să poată... 


— Desigur, aveţi perfectă dreptate... se învoi cu un aer plictisit 
necunoscutul. Şi totuși ești curios să știi... 

Și aplecându-se, numără subdiviziunile ce indicau pe raportor 
distanţa de la rădăcina părului și până la bărbie: 

„Să știi! Exclamă în sinea lui Giovanni. Poţi ști și măsura în 
artă? Ce nebunie! Oare omul acesta nu intuiește, nu-și dă 
seama?”... 

Merula, voind pesemne să-l atingă unde-l doare și să-l 
provoace la o dispută, vorbi despre perfecțiunea anticilor, 
adăugând că trebuiesc imitaţi. Interlocutorul său tăcea însă și, 
doar când sfârși Merula, strecură cu o umbră de zâmbet 
ascunsă în barba bogată: 

— Cine poate bea din izvor, se va lipsi de pocal. 

— Ei bine, exclamă învățatul, dacă și pe antici îi asemeni cu 
apa din pocal, atunci care e izvorul? 

— Natura, răspunde simplu necunoscutul. 

lar când Meruia se aprinse, vorbindu-i în fraze pompoase, 
iritat, omul cel straniu nu-l mai contrazise. El doar încuviinţa cu 
acea politeţe care nu obligă ia nimic, în timp ce privirea plictisită 
a ochilor ca de gheaţă devenea tot mai rece, mai nepăsătoare. 

în cele din urmă, Giorgio tăcu, epuizându-și toate 
argumentele. Și atunci omul îi arătă unele scobituri atât de fine, 
încât nu le puteai distinge nici la lumina puternică și nici la cea 
slabă. Doar petrecând mâna pe suprafața netedă a marmorei, 
simţeai incomparabila fineţe a daltei. Și cu o singură privire 
pornită de undeva din adânc, străină de orice exprimare vădită 
a încântării, o privire scormonitoare, care voia să știe și să 
descopere tot, omul învălui întreg trupul zeiţei. 

„Și eu care credeam că nu simte nimic! Se minună Giovanni. 
Dar dacă simte, cum de mai poate măsura, socoti, descompune 
în cifre? Cine-i omul acesta?” 

— Messer, șopti Giovanni la urechea bătrânului, auziţi, messer 
Giorgio? Cum îl cheamă pe omul acesta? 

— Aici îmi erai, călugărașule? spuse Meruia întorcându-se. 
Uitasem de tine. Dar cum de nu l-ai recunoscut? E favoritul tău, 
messer Leonardo da Vinci. 

Și Manila îl prezentă pe Giovanni artistului. 

VIII 

Se întorceau la Florența. 


Leonardo mergea călare, la pas. Beltraffio pe jos, alături. Erau 
singuri. 

Printre rădăcinile negre ale măslinilor care șerpuiau pe 
pământ izbucnind la suprafaţă, pretutindeni înverzea iarba 
smălţată cu iriși sinilii ca cerul, încremeniţi pe lujerele nalte. Era 
o liniște cum se întâmpla numai în zorii de primăvară timpurie. 

„El să fie? Se întreba Giovanni, urmărindu-i fiecare gest și 
mișcare și pe toate găsindu-le interesante. 

Avea ceva mai mult de patruzeci de ani. Când tăcea, dus pe 
gânduri, ochii de un albastru limpede priveau cu sfredelitoare 
răceală pe sub sprâncenele încruntate. Dar numaidecât se 
îmblânzeau când începea să vorbească. Barba lungă, bălaie ca 
și părul mătăsos, luminos și buclat, îi dădea un aer falnic. 

Chipul de o mare fineţe, aproape feminin, era plin de un 
farmec nespus, și vocea, cu toată statura maiestoasă și trupul 
voinic, era subţire, ciudat de înaltă, foarte plăcută, dar 
nicidecum vajnică, barbară. Mâinile cu care ţinea dârlogii și 
după felul cum îi ţinea, Giovanni își dădea seama că posedă o 
mare forță le avea frumoase, delicate, cu degetele lungi și 
subţiri ca de femeie. 

în depărtare se și vedeau zidurile orașului. Prin pâclele 
dimineţii în care se înfășurase soarele se întrezărea cupola 
Domului și tumul de la Palazzo Vecchio. 

„Acum ori niciodată, se îmboldea în gând Beltraffio. Trebuie să 
mă hotărăsc să-i spun că vreau să intru ucenic la atelierul său”. 

lar Leonardo își oprise calul și urmarea zborul planat al unui 
tânăr erete, care, pândindu-și prada o rață sau un stârc în 
stufărișul de baltă pe malul râului Mugnone plana în cercuri line. 
Căzu apoi ca o piatră din înalt, cu un scurt strigăt prădalnic, și 
pieri dincolo de desiș. Leonardo îl urmărea cu privirea, fără a 
scăpa din ochi nicio meandră a zborului său, nicio bătaie de 
aripă, nicio mișcare, apoi deschise carnetul ce-l ţinea prins cu un 
lănţișor de brâu și începu să noteze, probabil observaţiile cu 
privire la zborul păsărilor. 

Băgând de seamă că ţine creionul nu în dreapta, ci în stânga, 
își spuse; „E stângaci”, dar numaidecât își aminti zvonurile cum 
că Leonardo își scrie lucrările cu o scriere ciudată, pe dos, nu de 
la stânga, cum se scrie în Orient, care se poate citi numai în 
oglindă. Se spunea că folosește această scriere ca să-și poată 


păstra în taină gândurile nelegiuite și eretice cu privire la natură 
și la Dumnezeu. 

„Acum ori niciodată! Repetă Giovanni, și deodată îi răsăriră 
sub frunte cuvintele aspre ale lui Antonio da Vinci: «De vrei să-ţi 
osândești sufletul la pierzanie, ei bine, atunci du-te, du-te... 
Messer Leonardo e un eretic și un păgân». 

în vremea asta Leonardo îi arăta cu zâmbet un pui de migdal; 
subțire, fragil, singuratic. Migdalul creștea pe un vârf de dâmb, 
și golaș încă și rebegit, își și pusese haina sărbătorească a 
florilor de un trandafiriu pal. Scăldate în belșugul luminii, florile 
se desenau gingașe pe albastrul cerului. 

însă Beltraffio nu era în stare să se bucure. În piept inima îi 
era grea, frământată de neliniști. 

Atunci, parcă ghicindu-i focul, Leonardo, cu o privire de tihnă 
în ochi, rosti blând câteva vorbe pe care Giovanni și le-a amintit 
de multe ori mai târziu. 

Dacă ţii să ajungi artist, înlătură din calea ta orice grijă și 
amărăciune, totul în afară de artă. Sufletul să-ţi fie ca oglinda 
care reflectă toate câte sunt în jur, toate mișcările și toate 
culorile, ea însăși rămânând limpede și netulburată. 

Cu aceasta intrară pe porţile Florenței. 

IX 

Beltraffio porni spre Santa Maria del Fiore, unde în dimineaţa 
aceea trebuia să predice fratele Girolamo Savonarola. 

Ultimele sonuri ale orgii se stingeau în ecouri sub bolțile 
sonore. Mulțimea umplea catedrala cu răsuflarea-i caldă 
înăbușitoare, și cu foșnete. Copiii, femeile, bărbaţii, erau 
despărțiți unii de alţii prin perdele. Sub ogivele bolților ce se 
pierdeau în nalturi domnea o umbră tainică și deasă ca de codru 
bătrân. lar jos, ici-colo, razele soarelui se fărâmiţau în vitraliile 
cu limpezi și dense culori și răsfrângeau o ploaie de reflexe în 
toate culorile curcubeului peste valurile vii ale mulţimii și peste 
piatra cenușie a coloanelor. Deasupra altarului pâlpâiau 
roșietice luminile sfeșnicelor cu șapte braţe. 

Liturghia se terminase. Mulțimea îl aștepta pe predicator. 
Toate privirile erau îndreptate spre amvonul către care ducea o 
scară de lemn abruptă, lipită de una din coloanele din mijlocul 
naosului. 


Giovanni, aflat și el în mulţime, pleca urechea la șoaptele 
vecinilor. 

— Mai e mult? întreba cu vocea stinsă, sufocată, un om 
mărunt, cu faţa palidă, numai broboane de sudoare și părul lipit 
de frunte, prins cu o curelușă, pesemne un dulgher. 

— Numai Dumnezeu știe, îi răspunse un uriaș cu obrazul 
lătăreţ și rumen, cu respiraţia gâfâită, după toate semnele, 
cazangiu. Are el la San Marco un călugăr pe nume Marulffi, 
bâlbâit și sărac cu duhul. Cum spune acela „du-te”, o și 
pornește. Deunăzi am așteptat patru ceasuri în șir, ziceam că nu 
mai vine și nu mai predică, când colo, numai ce-l văd că apare. 

— O, Doamne, Dumnezeule! suspină dulgherul. Aştept aici de 
la miezul nopţii și abia mai mă ţin picioarele, de foame mi se 
face negru pe dinaintea ochilor. N-am pus strop de apă în gură. 
Măcar de m-aș putea chirci pe vine și tot ar fi ceva. 

— Îţi spuneam eu, Damiano, că trebuia să venim din vreme. 
lacătă, cât suntem de departe, n-o să auzim nimic. 

— De asta să n-ai teamă, frăţioare, îl linişti cineva din 
mulţime. Când o porni să tune și să fulgere, nu numai surzii, dar 
și morţii din morminte au să-l audă... 

— Cică astăzi are să prorocească... 

— Ba nu, cât nu-i zidită Arca lui Noe... 

— Oare n-aţi auzit? Arca-i făcută gata până la ultima 
scândură. Ba i s-a dat și o tălmăcire tainică: lungimea ei 
credinţă, lăţimea iubire, înălțimea speranţă. Scris e în scripturi 
grăbiţi-vă a intra în Arca Mântuirii câtă vreme mai sunt deschise 
ușile! Vremea este aproape, și-au să se închidă ușile și mulţi vor 
plânge că nu s-au pocăit, că n-au intrat... 

— Astăzi, fraților, predică despre potop, versetul al 
șaptesprezece lea, capitolul șase din Cartea Facerii. 

— Zice lumea c-ar fi avut o nouă arătare, despre foamete, 
molimi și război. 

— Zicea doftorul de cai din Vallombrosa că s-ar fi războit 
deasupra satului, în ceruri, oști fără număr, că se auzea zvon de 
paloșe și de zale... 

— Să fie adevărat, oameni buni, că ar fi apărut sudoare de 
sânge pe chipul Preacuratei de la Santissima Annunziata dei 
Servi? 


— Păi cum! Și din ochii Madonnei de la podul Rubaconte în 
fiecare noapte curg lacrimi. Tușa Lucia le-a văzut cu ochii ei! 

— Semn rău, vai de capul nostru! Nu-i a bine! Doamne, 
miluiește-ne pre noi păcătoșii... 

Se stârni forfotă în partea femeilor: leșinase o bătrânică, 
strivită de mulţime. Cei din jur se căzneau s-o ridice și s-o aducă 
în simțţiri. 

— O mai fi mult? Că nu mai am putere să aştept! Aproape 
plângea dulgherul ștergându-și sudoarea de pe faţă. 

Mulțimea își pierduse și ultimul strop de răbdare, prea era 
așteptarea fără sfârșit. 

Deodată marea de capete tălăzui. Foșniră șoapte. 

— Vine, vine, vine! Ba nu, nu-i el, ci fra Domenico da Pescia. 
Ba-i el, el! Uite-l că vine! 

Și Giovanni văzu urcând încet în amvon și dându-și gluga pe 
spate o făptură cu faţa suptă, galbenă ca turta de ceară, cu 
buze groase și fruntea joasă. Purta veșmânt de dominican, 
negru cu alb, încins cu un capăt de frânghie peste mijloc. 

Omul lăsă să-i cadă mâna stângă pe marginea amvonului, 
istovit parcă, iar dreapta, strângând crucifixul, o ridică și o 
întinse înainte, rotind asupra mulţimii încet și în tăcere privirea 
de jar. 

Se lăsă o tăcere atât de adâncă, încât fiecare își putea auzi 
bătaia inimii. 

Ochii imobili ai monahului scăpărau ca tăciunii, tot mai tare. 
Tăcea, și așteptarea devenea insuportabilă. O clipă încă, și 
mulțimea, nemaiputând s-o îndure, va urla de groază. 

Dar tăcerea se-nchegă și mai profundă, mai înfiorătoare. 

Și brusc, în liniștea de moarte explodă strigătul sfâșietor, 
neomenesc al lui Savonarola: 

— Ecce ego adduco-aquas super terram! Şi am să revărs 
apele asupra pământului! 

Deasupra mulţimii bântui un suflu de groază. 

Giovanni simţi că pălește. | se părea că pământul i se clatină 
sub picioare și bolțile catedralei sunt gata să se surpe, strivindu- 
| sub greutatea lor. Alături, colosul de cazangiu tremura ca 
frunza de-i clănțăneau dinţii în gură. Crispat, cu ochii închiși, 
dulgherul se făcuse ghem, trăgându-și capul între umeri, de 
parcă se aștepta să fie lovit. 


Ceea ce urmă nu aducea a predică, ci mai degrabă a delir 
care, tălăzuind deasupra-le ca un vârtej, purta cu el toată 
această mulțime cum poartă furtuna frunzele moarte. 

Giovanni asculta aproape fără să înţeleagă. Îi ajungeau la 
urechi cuvinte disparate. 

— Priviţi, priviţi, iată, cerurile s-au întunecat. Și soarele e roșu 
ca sângele închegat... Fugiţi! Fugiţi!... Va cădea ploaie de foc și 
pucioasă, va cădea grindină din pietre încinse, stânci întregi! 
Fuge, o, Sion, quae habitas apudfiliam Babylonis!... 

— O, Italie, veni-vor asupra ta cazne după cazne. Cazna 
războiului, după foamete, și cazna ciumei, după război! Chin și 
caznă aici și acolo! Pretutindeni)!... 

— N-o să fie destui oameni vii pentru a-i îngropa pe morţi! Vor 
fi atâtea case, încât groparii vor ieși pe străzi să strige: „Cine 
mai are morţi? Şi vor umple carele cu vârf, și așezându-i în 
stive, îi vor arde. Și din nou vor ieși în străzi să strige: „Cine mai 
are morţi? Cine mai are morţi?” Și veţi alerga voi să le spuneţi: 
„lată-l pe fiul meu, iată-l pe fratele meu, iată-l pe soţul meu!” Și 
groparii vor trece mai departe, strigând: „Nu mai aveţi morţi? 
Cine mai are?” 

— O, Florența! O, Roma! O, Italia! Vremea cântărilor și 
festinelor a trecut. Sunteţi atinse de molimă, de o molimă 
ucigătoare. Doamne, fii martor că am vrut să sprijin cu slova 
mea această ruină. Dar nu mai pot, nu mai știu ce să spun! Nu- 
mi rămâne decât să plâng, să mă înec în lacrimi. O, 
mizericordie, mizericordie!... O, bietul meu popor! O, Florenţa!... 

Deschise braţele ca pentru o îmbrăţișare și ultimele cuvinte le 
rosti într-o șoaptă abia auzită. Şi ele plutiră deasupra mulţimii și 
se stinseră ca foșnetul de vânt printre frunze, ca un suspin de 
neţărmurită milă. 

lar Savonarola, lipindu-și buzele de crucifix, căzu sleit în 
genunchi și plânse în hohote. 

Sonuri lente, grele de orgă vuiră, crescând în putere din ce în 
ce, până la necuprins, tot atât de solemne și de cumplite ca 
vuietul oceanului în noapte. 

în mulțimea femeilor cineva izbucni isteric; 

— Misericordia! 

Și mii de glasuri îi răspunseră, unindu-se într-unul singur. Și 
oamenii cădeau în genunchi asemenea spicelor sub vânt, șir 


după șir și val după val, îngrămădindu-se ca oile speriate de 
furtună, și de-a valma cu sunetele orgii se înălţă către 
Dumnezeu, ca o chemare a unor fiinţe care pier, strigătul de 
căință al mulţimii cutremurând coloanele de piatră, bolțile 
catedralei, pământul întreg. 

— Misericordia! Misericordia! 

Căzut cu fața la pământ, Giovanni plângea în hohote. Simţea 
în spate greutatea cazangiului, care, din pricina înghesuielii, se 
trântise peste el și răsuflându-i fierbinte în ceafă, sughiţa de 
plâns. Alături suspina straniu a neputinţă dulgherul cel mărunt, 
înecându-se de plâns, ca un copil care și-a pierdut o jucărie, și 
din când în când striga ascuţit: 

— Misericordia! Misericordia! 

Beltraffio prefiră în minte deşertăciunea trufiei sale și a 
dragostei de cunoaștere, dorința de a-l părăsi pe fra Benedetto, 
ca să se dedice științei lui Leonardo, poate vrăjmaşă lui 
Dumnezeu. Își aminti și de noaptea aceea de pe Dealul Morii, 
lumeasca sa încântare înaintea frumuseţii Demonului Alb și, 
ridicând braţele spre cer, răcni cu tot atâta disperare ca și 
ceilalţi. 

— Miluiește-mă, Doamne! Am păcătuit înaintea ta! lartă-mi 
greșealele și mă miluiește! 

Și înălţând faţa udă de lacrimi, îl zări deodată, nu departe, pe 
Leonardo. Artistul stătea sprijinit de o coloană, în dreapta ţinea 
neschimbatul său carnet, iar cu stânga desena, ridicând din 
când în când ochii spre amvon, pesemne în speranţa să mai 
zărească o dată chipul predicatorului. 

însingurat în mulţimea cuprinsă de groază, străin tuturor, 
Leonardo arăta calm. Ochii de gheaţă albaștri luminoși și gura 
cu buzele subţiri, strânse ca la un om cu atenţia încordată, nu 
exprimau batjocură, ci doar curiozitate aceeași cu care 
măsurase cândva, folosind uneltele de matematician, trupul 
Afroditei. 

Lacrimile se uscară pe obrazul lui Giovanni, rugăciunea de pe 
buze amuţi. 

La ieșirea din biserică, se apropie de Leonardo și-i ceru 
permisiunea să vadă schiţa din carnet. La început artistul se 
împotrivi, însă Giovanni îl privea cu implorare și în cele din urmă 
Leonardo, retrăgându-se cu el mai la o parte, îi întinse carnetul. 


Și Giovanni văzu o cumplită caricatură. 

Ea îl înfăţișă nu pe Savonarola, ci un demon bătrân și slut, 
într-o sutană, întrucâtva asemănător cu predicatorul, o făptură 
care, istovindu-se în penitenţe, nu-și înfrânsese trufia și poftele 
trupești. Falca de jos îi ieșea în afară, cute adânci brăzdau 
obrajii și gâtul cu pieile lăbărțate și negre ca de stârv, 
sprâncenele ridicate se  ariceau stufos, iar privirea 
neomenească, plină de o rugă dârză, aproape învrăjbită, era 
îndreptată în sus, spre ceruri. Tot ce era în el dement și sumbru 
și răspândea groază, lăsându-l în puterea și la bunul plac al 
bâlbâitului prezicător Maruffi cel sărac cu duhul, era studiat și 
dezvăluit până la capăt în acest desen, fără mânie sau milă, ci 
cu o netulburată limpezime a măiestriei. 

Giovanni își aminti atunci cuvintele lui Leonardo: 

„Sufletul artistului trebuie să fie ca oglinda care reflectă toate 
câte sunt în jur, toate mișcările și toate culorile, ea însăși 
rămânând limpede și netulburată”. 

Și ridicând ochii la Leonardo, ucenicul lui fra Benedetto știu că 
nu e în stare să plece de lângă el chiar de-ar fi să se convingă 
cu ochii lui că Leonardo este într-adevăr sluga preaplecată a lui 
Anticrist, chiar de l-ar ameninţa flăcările veșnice ale Gheenei. O 
forță mai presus de puterile sale îl mâna spre dânsul și trebuia 
să-l cunoască până la capăt. 

X 

La vreo două zile după aceea, în casa din Florența a lui 
messer Cipriano Bounaccorsi, foarte ocupat cu o seamă de 
treburi negustorești care-i căzuseră pe cap toate o dată (motiv 
pentru care nu apucase să transporte statuia Venerei la oraș), 
dădu năvală Grillo cu vestea că pater Faustino, parohul bisericii 
din San Gervasio, părăsind satul păstorit, se dusese până la 
cătunul de munte San Maurizio, și acolo, băgând lumea în 
sperieți cu ameninţarea flăcărilor iadului, strânsese un grup de 
ţărani, și asediind noaptea vila lui Buonaccorsi, a spart poarta, 
aproape l-a omorât în bătaie pe grădinarul Strocco și a legat în 
cujbe străjile ce o păzeau pe Venus. 

Fu rostită apoi asupra Venerei o rugăciune oratio super 
offigies vasaque în loco antiquo reperta — transmisă din tată în 
fiu din cele mai vechi timpuri, pe care slujitorul bisericii o rostea 
asupra statuilor și vaselor ce se descopereau în străvechile 


sarcofage, rugându-l pe Dumnezeu să purifice obiectele 
dezgropate de profanarea păgână și să le întoarcă spre folosul 
sufletelor creștinești și întru gloria Tatălui, Fiului și a Sfântului 
Duh utomni immunditia depulsa sini fidelibus tius ulenda per 
Christum dominutn nostrum. Apoi statuia de marmoră a fost 
spartă, cioburile aruncate în cuptor și arse, se prepară din ele 
var și cu acesta se vărui zidul cimitirului sătesc, de curând 
ridicat. 

La auzul veștilor, în timp ce bătrânul Grillo numai că nu 
plângea de mila idolului, Giovanni simţi că i se încheagă în suflet 
o hotărâre fermă. In aceeași zi se duse la Leonardo, rugându-l 
să-l primească ucenic în atelierul său. 

Și Leonardo îl primi. 

La puţină vreme după aceea se răspândi în Florenţa vestea că 
regele Franţei, Carol al VIll-lea, cel prea creștin, punându-se în 
fruntea unor oști fără număr, pornise război contra Italiei cu 
gândul să cucerească Neapole și Sicilia, poate și Roma și 
Florenţa. 

Florentinii erau îngroziţi, căci vedeau în aceasta împlinirea 
prorocirii fratelui Girolamo Savonarola. Așadar, se dezlănţuiau 
caznele prorocite și paloșul Domnului avea să cadă asupra 
Italiei. 

Cartea a doua ECCE DEUS ECCE HOMO 

I 

„Dacă vulturul, deși-i atât de greu, planează pe aripile 
desfăcute în aerul rarefiat și marile corăbii se duc și vin pe apă, 
de ce n-ar putea și omul, devenind stăpân pe răsuflarea 
vântului, să se ridice în slăvi ca un învingător?” 

Cuvintele acestea, așternute cu cinci ani în urmă, Leonardo 
avea să le descopere pe fila unui jurnal vechi. Și alături figura 
un desen: prăjina, prelungită de o tijă cilindrică de metal 
susținea o pereche de aripi care se puneau în mișcare prin 
mânuirea unor sfori. 

Mașinăria i se păru cam greoaie și slută. 

Noul său aparat amintea un liliac. Scheletul aripii, la fel ca 
mâna omenească, poseda cinci degete, și o seamă de 
încheieturi care îi permiteau să se îndoaie. Un tendon din curea 
de piele argăsită unea în chip de mușchi degetele, dublat apoi 
de șireturi de mătase brută și de o pârghie reglată cu ajutorul 


unei scoabe. Aripa era ridicată prin intermediul unei tije și al 
unui volant. Taftaua scrobită prin care nu pătrundea aerul se 
putea strânge și desface, după voie, semănând cu pieliţa unei 
labe de gâscă. Cele patru aripi, lungi de patruzeci de coți și late 
de opt, se mișcau două câte două, în cruce, ca picioarele calului. 
Ele descriau o mișcare spre spate, propulsând aparatul înainte, 
apoi alta în jos, ridicându-l în aer. Omul, stând în poziţie 
verticală, trebuia să-și petreacă picioarele prin scări și să pună 
cele patru aripi în mișcare prin intermediul șireturilor, scripeţilor 
și pârghiilor. Capul guverna cârma cea mare, îmbrăcată în pene 
asemenea unei cozi de pasăre. 

Dar înainte de a se ridica în aer și a-și desface aripile, pasărea 
trebuie să se salte de la pământ. Lăstunul-de-stâncă de pildă, 
cel care are piciorușele scurte, dacă-l așezi jos pe pământ, se 
zbate și nu se poate înălța. 

Două scăriţe de trestie înlocuiau lăbuţele de pasăre. Leonardo 
știa din propria experienţă că perfecțiunea alcătuirii unei mașini 
se împletește, de obicei, cu armonia proporţiilor și eleganța 
tuturor părţilor componente. Aspectul unt al scăriţelor, la care 
nu putea renunţa totuși, îi sădea în inimă îndoieli. 

Se cufundă din nou în calcule matematice, căutând greșeala, 
dar n-o putu dibui. Scos din sărite, tăie cu condeiul de sus până 
jos pagina înnegrită de rândurile dese de cifre și scrise pe 
margine: „Greșit!”, adăugând alături, cu litere de-o șchioapă, o 
vorbă de ocară: „La dracu!” 

Calculele deveneau tot mai încurcate: greșeala de negăsit lua 
proporții. 

lar flacăra luminării clipea inegal, supărând ochii. Deodată 
motanul, care apucase să tragă un pui de somn, sări pe masă, 
se întinse cu desfătare și, arcuindu-şi spinarea, începu să se 
joace, lovind cu lăbuţele pasărea împăiată și mâncată de molii 
ce atârna de o sfoară pe stinghie. 

Ea îi servea lui Leonardo pentru determinarea centrului de 
greutate, atunci când studia zborul. Când artistul, enervat, dădu 
la o parte motanul, acesta, dând să cadă, mieună jalnic. 

Bine, fie, culcă-te unde vrei, numai să nu mă împiedici de la 
lucru, îl mângâie Leonardo cu duioșie pe spinare. 

Scânteia pâlpâia în blana neagră. Adunându-și lăbuţele moi 
sub el, motanul se instală alături, grav și pașnic, torcând 


încetișor și fixându-și stăpânul cu pupilele lui verzi, pline de 
patimă și taină. 

Din nou se înșirară cifre, paranteze, fracţii, ecuaţii, rădăcini 
pătrate și cubice. 

Cea de-a doua noapte de nesomn se scurgea pe nesimţite. 

De aproape o lună, de când se înapoiase de la Florenţa, lucra 
fără să iasă din casă, preocupat numai de mașina de zbor. 

Pe fereastra deschisă priveau crengi de salcâm alb, presărând 
uneori pe masă parfumate și gingașe flori. Razele lunii, 
îmblânzite de pâclele norilor roșietici jucând în reflexele opaline, 
se strecurau furiș pe fereastră, amestecându-se cu sângeriile 
lucori ale făcliei nemucărite. 

Odaia era ticsită de aparate și mașini, servind la studiul 
domeniilor fizicii, chimiei, astronomiei, mecanicii, anatomiei. 

Roţi, pârghii, arcuri, elice, ţevi, axe, pistoane și alte părți de 
mașini de aramă, de oţel, de sticlă semănând a monștri 
preistorici și a insecte uriașe, răsăreau din penumbră, împletite 
și întreţesute, într-un colţ se zărea clopotul scafandrului, în altul 
lucea cristalul aparatului de optică, înfăţişând un ochi de 
proporții colosale, scheletul de cal străjuia crocodilul împăiat, 
borcanul cu un făt omenesc pus în spirt, asemănător cu o palidă 
larvă uriașă, niște schiuri nautice ascuţite, în formă de luntre, și 
alături probabil nimerise aici întâmplător din atelierul artistului 
un cap de fată sau de înger modelat în lut, cu un zâmbet trist și 
jucăuș pe buze. 

în fundul odăii, în gura topitoriei cu foaie, luceau trandafiriu 
tăciuni sub spuză. 

lar deasupra tuturor, mașina de zbor își desfăcea într-o 
mișcare larga aripile de la podele până la tavan una îmbrăcată 
cu tafta, cealaltă goală încă. Și între ele, tolănit jos, pe 
dușumea, cu capul răsturnat pe spate, zăcea un om care 
pesemne adormise în timp ce lucra. Omul ţinea în dreapta 
toarta unui căuș de aramă negru și afumat din care cursese 
plumb pe podea. O aripă atingea cu partea inferioară a 
scheletului aerian de trestie pieptul omului adormit și, tresărind 
sub suflarea lui, de parcă era vie, foșnea atingând tavanul cu 
vârfu-i ascuţit. 


în lumina incertă a lunii înfrățită cu a făcliei, mașina aceasta 
zburătoare, cu omul întins între aripile-i desfăcute, semăna a 
liliac uriaș gata să-și ia zborul. 

I 

Luna apusese. Dinspre grădinile ce înconjurau casa lui 
Leonardo situată la marginea orașului Milano, între cetate și 
mănăstirea Santa Maria delle Grazie, veni miros de mentă, 
melisă și mărar. In cuibul de deasupra ferestrei ciripiră 
rândunele. La râu, rațele se scăldau măcăind fericite. 

Flăcăruia lumânării se topi în lumina zorilor. În atelier se 
auziră voci. 

Erau ucenicii Giovanni Beltraffio și Andrea Salaino. Giovanni 
copia o figură anatomică, șezând în faţa uneltei cu care se 
verifica perspectiva o ramă pătrată cu o plasă de sfori înăuntrul 
ei, corespunzând întocmai plasei de linii de pe hârtia 
desenatorului. 

Salaino, răsfăţatul meșterului, un tânăr chipeș, cu ochi candizi 
și bucle blonde, așeza alabastrul pe o scândură de tei, ce urma 
să fie grunduită. După el desena meșterul chipurile de îngeri. 

— Ce zici, Andrea, îl întreba Beltraffio, messer Leonardo o să 
termine curând mașina de zbor? 

— Ştie Dumnezeu, răspunse Salaino, întrerupându-se din 
fluieratul unui cântecel, în timp ce-și potrivea manșetele de 
atlaz cusute cu argint, ale botinelor noi. Anul trecut s-a căznit 
două luni în șir, și ce-a ieșit? Numai aiureală! Să te ţii de burtă, 
nu alta. Huiduma aceea de Zoroastro și-a dorit să zboare și 
nimic mai mult, că n-a fost chip să-l oprească nimeni; Cât l-a 
dăscălit meșterul! Degeaba. Și închipuie-ţi, s-a urcat pe 
acoperiș, caraghiosul, înfășurat din cap până-n picioare cu bășici 
de porc și de bou, de parcă erau mătănii asta ca să nu se facă 
zob când o cădea și-a desfăcut aripile și mai întâi s-a înălţat sau 
poate l-a luat vântul, nu știu bine. Mai apoi fu proiectat în sus. 
Noroc că i-a fost moale. N-a păţit nimic, însă bășicile au plesnit 
toate, încât s-a auzit o bufnitură ca de tun. Până și ciorile dintr-o 
clopotniţă vecină s-au speriat și şi-au luat zborul. Asta în timp ce 
noul Icar dădea din picioare și nu putea să iasă din grămada de 
bălegar! 

în atelier intră cel de-al treilea ucenic, Cesare da Sesto, un 
bărbat nu tocmai tânăr, cu obrazul gălbejit și bolnăvicios și ochi 


răi. Într-o mână ţinea un codru de pâine cu o felie de șuncă pe 
el, în cealaltă paharul cu vin. 

— Ptiu, ce oţet! scuipă el cu năduf, strâmbându-se. Și șunca e 
ca o talpă de gâscă. Mă mir, leafa-i de două mii de ducați pe an, 
dar de hrănit hrănește oamenii cu tot soiul de porcării! 

— Poate-i mai bun vinul din cămară, cel de sub scară? îl 
îndemnă Salaino. 

— L-am încercat și pe acela. E și mai prost. Da ce, iar te-ai 
înnoit? Admiră Cesare frumoasa beretă din catifea roșie a lui 
Salaino. Măi, dar strajnic ne gospodărim, n-am ce zice! Viaţă de 
câine! La bucătărie de două luni n-au mai cumpărat jambon 
proaspăt. Maico se jură că meșterul n-are para chioară în 
buzunar toți banii se duc pe blestematele acelea de aripi. Pe toți 
ne ţine în mizerie din cauza lor. Și când colo, poftim, unde-s 
banii dumnealui! Face daruri favoriţilor! Berete de catifea! Mă 
mir de tine, Andrea, cum de nu ţi-e rușine să primești daruri de 
la streini? Că doar messer Leonardo nu ţi-e tată, nici frate, și nici 
tu nu ești de cinci ani... 

— Cesare, interveni Giovanni, ca să schimbe vorba, deunăzi 
mi-ai făgăduit să-mi explici una din regulile perspectivei, îţi 
aduci aminte? Dascălul nostru o să mai întârzie probabil. E atât 
de ocupat cu mașina de zbor... 

— Păi sigur, mai e vorbă! O să dăm faliment cu toţii din pricina 
ei, dracu s-o ia cu zborul ei cu tot! Deși, la drept vorbind, dacă 
nu-i una, o să fie alta. Mi-aduc aminte cum, pe vremea când 
lucra la Cina cea de taină, îl apucase cheful să inventeze o 
mașină de preparat cerve/latta milaneză, cârnatul acela din 
măduvioare. Și  nădăjduind întru perfecţionarea industriei 
mezelurilor, capul apostolului lacob cel Mare a rămas 
neterminat. Pe cea mai izbutită dintre madonnele sale a dat-o la 
o parte cât timp s-a ocupat cu fabricarea unei frigări automate 
în care claponii și purceii de lapte se rumenesc în mod egal pe 
toate părţile. Dar uriașa invenţie a leșiei din găinaţ! Mă credeţi, 
nu există fleac de care să nu se agaţe messer Leonardo, când e 
să lase baltă pictura! 

Și obrazul lui Cesare tresări schimonosit de un spasm, iar 
buzele subţiri se desfăcură într-un zâmbet înveninat. 

— Oare de ce le-o fi hărăzit Dumnezeu talent unor asemenea 
oameni?! adăugă apoi încet și cu încrâncenare. 


II 

lar Leonardo tot mai şedea plecat asupra mesei de lucru. O 
rândunică ţâșni pe fereastra deschisă și, lovindu-se de tavan și 
de pereţi, se roti prin odaie, până ce se încurcă în curelele 
aparatului de zbor ca într-o capcană, prinzându-și aripile mici și 
vii în plasa tendoanelor de sfoară. 

Apropiindu-se, Leonardo eliberă pe captivă cu grijă, ca să n-o 
doară, și, prinzând-o în palmă, îi sărută căpșorul negru mătăsos 
și-i dădu drumul pe fereastră. 

Rândunică ţâșni în văzduh cu ciripitul vesel și pieri în înalturi. 

„Cât de ușor și de simplu!” exclamă în sinea lui Leonardo, 
petrecând-o cu privirea plină de invidie și tristeţe. Apoi își 
înturnă cu silă nespusă ochii la mașina sa zburătoare, la 
mohorâtul schelet al uriașului liliac. 

Omul care dormea jos, între aripi, deschise ochii. 

Era Zoroastro sau Astro da Peretola, iscusitul fierar și mecanic 
florentin, ajutorul lui Leonardo. 

Astro, un uriaș ciclop cu mișcările greoaie și un chip de copil 
nevinovat, veșnic mânjit cu funingine, sări în picioare frecându- 
și unicul ochi celălalt i se scursese într-o zi, când i-a sărit o 
scânteie din vatra plină cu jăratic. 

— Am adormit! exclamă fierarul, apucându-se cu mâinile de 
cap. Naiba să mă ia! Of, meștere, de ce nu m-aţi trezit? Și cât 
m-am zorit, crezând că am s-o termin până-n seară și pe cea 
stângă, ca mâine să putem zbura... 

— Ai făcut foarte bine că te-ai odihnit, spuse Leonardo. Tot nu 
sunt bune de nimic aripile astea. 

— Cum așa? larăși nu sunt bune? Nu, messere, așa nu mai 
merge. Cum voi ţi, dar mașina asta n-am s-o mai prefac. Câţi 
bani și câtă muncă! Și din nou se alege praful de toate! Ce mai 
vreţi de la ele? Cu asemenea aripi și să nu se poată zbura! Nu 
un om, un elefant pot duce aripile astea! O să vedeţi, messeie. 
Îngăduiţi-mi numai să le încerc o dată, o singură dată, măcar și 
deasupra apei, doar înot ca un pește, așa că fac o baie și atât, n- 
am să mă înec! 

Și Astro își strânse mâinile a implorare. 

— Mai rabdă, prietene, clătină din cap Leonardo, împotrivindu- 
se. Totul la timpul său. Altă dată... 


— Altă dată, gemu fierarul aproape plângând. Și de ce nu 
acum? O să vedeţi că am să zbor, dacă vă spun! 

— N-ai să zbori, Astro! Se opune matematica! 

— Ştiam eu! Dar-ar toţi dracii în matematica asta a domniei- 
voastre! Ce alta face decât că seamănă îndoieli? De câţi ani ne 
căznim la mașinăria asta! Ne-a mâncat sufletul! Orice amărât de 
ţânţar, orice molie, ba și musca de bălegar, Doamne iartă-mă, și 
aceea zboară, iar oamenii numai se târăsc ca viermii. Se poate 
să nu te doară? Ce să mai așteptăm? Că doar aici-s aripile, iată! 
Totul e gata! Pune mâna pe ele și, făcând semnul crucii, ia-ţi 
zborul, ai zice... Şi după aceea ia-l de unde nu-i... 

Deodată își aminti ceva și chipul i se lumină. 

— Staţi să vă spun ceva, meștere, să vedeţi ce vis am avut. 
Un vis de mirare! 

— lar ai visat că zbori? 

— Dar să vedeţi cum! Ascultaţi-mă numai. Se făcea că stau 
într-o sală plină de lume. Toţi se uită la mine, mă arată cu 
degetul, rid. Acu, zic, dacă n-am să zbor, mă fac de râsul lumii. 
Și m-am săltat în sus, am dat zdravăn din mâini și am pornit să 
mă înalţ. La început mergea greu, de parcă aveam un munte pe 
umeri, apoi, tot mai ușor tot mai ușor, mă înălțasem, eram gata 
să mă lovesc cu capul de tavan. Și toată lumea striga: priviţi, 
priviţi, zboară! Da eu ies pe fereastră și mă înalt, mă înalt până- 
n Slăvile cerului numai vântul îmi mai șuieră în urechi și sunt 
vesel, îmi vine să rid de plăcere: oare de ce, mă întreb, nu știam 
să zbor înainte? Ori mă dezvăţasem? Că e atât de simplu! Nu-i 
nevoie de nicio mașină! 

IV 

Pe scară se auziră răcnete, ocări, tropăit de pași. Ușa se dădu 
de perete și în odaie năvăli un om cu părul aspru și roșu ca focul 
și obrazul stacojiu, presărat cu pistrui. Era și acesta un ucenic 
de-al lui Leonardo, și anume Marco d'Oggiono. 

înjurând de mama focului, Marco aducea de urechi, cărându-i 
la pumni, un băiețaş de vreo zece ani, slăbuţ și pirpiriu. 

— Mânca-te-ar ciuma, ticălosule! Am să-ţi arăt eu ţie, 
pramatie ce ești! 

— Ce ai cu el, Marco? întrebă Leonardo. 

— Păi cum, messere! A furat din casă două catarame de argint 
de ce) puţin zece florini fiecare. Una a și apucat s-o amaneteze, 


iar banii să-i piardă la arșice, pe cea de-a doua și-a cusut-o la 
căptușeala hainei acolo am găsit-o. Am vrut să-l păruiesc după 
merit, și când colo, pușlamaua mă mușcă de mână până la 
sânge. 

Și îl apucă pe ștrengar de păr cu reînnoită încrâncenare. 

Leonardo se repezi și scăpă băiatul din mâinile lui. Atunci 
Marco smulse din buzunar legătura de chei căci împlinea aici 
funcţia de chelar și le trânti pe masă. 

— Poftim cheile, messere! Mi-ajunge! N-am să stau sub același 
acoperiș cu hoţii și ticăloșii. Alegeţi între el și mine! 

— Liniștește-te, Marco, liniștește-te... Am să-l pedepsesc după 
cum merită. 

Din prag priveau ucenicii. Printre ei se strecură o femeie 
grasă, bucătăreasa Mathurine. Abia se întorsese din piaţă și încă 
mai ţinea în mână coșul cu ceapă, pește, tomate rotofeie, roșii 
ca focul, și aţoasele fenocchi. Zărindu-l pe micul făptaș, începu 
și ea să vocifereze, dând din mâini, de răsuna casa. 

Cesare îi ţinea și el isonul, spunând că-i de mirare cum de 
rabdă Leonardo în casă pe acest „păgân”, căci nu există poznă 
mai crudă. Și mai necugetată de care să nu fie în stare Jacopo: 
deunăzi a rupt cu o piatră piciorul lui Foggiano, bătrânul dulău 
din curte, a stricat cuibul de rândunele de deasupra grajdului și 
toată lumea știe că jocul lui preferat este să smulgă aripile 
fluturilor, ca să se bucure de chinul lor. 

Jacopo nu se mișca de lângă Leonardo și își privea dușmanii 
pe sub sprâncene, ca o sălbăticiune prinsă în capcană. Pe 
obrăjorul său palid și frumos nu se clintea niciun mușchi. Nu 
plângea, însă de câte ori întâlnea privirea lui Leonardo, ochii săi 
învrăjbiți exprimau rugă sfioasă. 

Mathurine răcnea înainte, cerând să fie pedepsit împieliţatul, 
altfel o să se urce în capul tuturor, de n-o să mai fie trai în casă. 

— Liniște, liniște! Dar tăceți odată, pentru numele lui 
Dumnezeu, rosti Leonardo și pe chipul său apăra o expresie 
ciudată de slăbiciune în fața acestei răzmeriţe de familie. 

— Mai mare sila să-l privești, râdea Cesare, șoptind cu 
satisfacţie. Molâul! Nu-i în stare să se impună unui puști... 

Când, în sfârșit, se săturară cu toţii de ţipete și unul câte unul 
ieșiră, ducându-se fiecare la treaba lui, Leonardo, chemându-l la 
dânsul pe Beltraffio, îi spuse cu paternă căldură în glas: 


— Giovanni, tu n-ai văzut încă Cina cea de taină. Eu merg 
acolo. Vrei să vii cu mine? 

Și ucenicul roși de încântare. 

V 

leșiră în curtea cu fântână în mijloc și aici Leonardo se spălă 
pe obraz. Cu toate că nu închisese ochii de două nopţi, se 
simţea proaspăt și plin de putere. 

Ziua era ceţoasă și liniștită, inundată de o lumină palidă, care 
izvora parcă din pământ; asemenea zile îi plăceau artistului, căci 
erau prielnice pentru lucru. 

Și cum stăteau așa lângă fântână, se apropie de ei Jacopo. 
Tinea în mână o cutiuţă meșterită din coajă de copac. 

— Messer Leonardo, rosti el cu sfială, e pentru 
dumneavoastră... Și ridică grijuliu capacul. Pe fundul cutiuţei se 
pitula un ditamai păianjen. 

— Abia l-am putut prinde, povestea Jacopo. Se ascunsese în 
crăpătura dintre pietre. Trei zile a stat acolo. E veninos! 

Și fețișoara i se lumină toată. 

— Dar cum înfulecă la muște! 

Băiatul prinse o muscă și o vâri în cutie. Păianjenul se aruncă 
numaidecât asupra victimei, o apucă cu lăbuţele sale păroase și 
musca începu să se zbată, bâzâind tot mai subţire și mai încet. 

— Îl vedeţi cum suge? îl vedeţi? Șoptea cu patimă băieţașul. 
Ochii-i ardeau de-o curiozitate crudă, iar pe buzele lui tremura o 
umbră de zâmbet. 

Leonardo se aplecă și el asupra cutiei privind monstruoasa 
insectă. 

Și lui Giovanni i se năzări pentru o clipă că pe ambele chipuri, 
al dascălului și al copilului, se aşternea aceeași expresie, ca și 
cum cu toată prăpastia care-i despărţea, erau tributari unei 
curiozităţi faţă de acel ceva oribil. 

Când musca fu devorată, Jacopo închise cu grijă capacul. 

— Am s-o pun pe masa dumneavoastră, messer Leonardo, 
poate o să vă mai uitaţi la el. Să vedeţi numai cum se bate cu 
alţi păianjeni... 

Și voi să plece, dar se opri deodată locului și ridică la Leonardo 
ochii plini de rugă, în timp ce colţurile buzelor lăsate în jos 
tremurau. 


— Messere, spuse el încet și grav nu fiţi supărat pe mine! Știu, 
o să trebuiască să plec de aici. De mult mă tot gândesc că va 
trebui să plec, dar nu pentru că vor ei, mi-e totuna ce spun, ci 
pentru dumneavoastră. Știu că v-aţi săturat. Numai 
dumneavoastră sunteţi bun, pe când ei sunt răi ca și mine, doar 
că se prefac, pe când eu nu mă pricep... Am să plec și am să 
rămân singur. Așa-i mai bine. Dar dumneavoastră să mă 
iertați... 

Lacrimi luciră în genele lui lungi. Urmă apoi și mai încet, 
coborându-și privirile în pământ: 

— Vă rog să mă iertaţi, messer Leonardo!... lar cutia am s-o 
pun pe masa dumneavoastră. Să fie o amintire de la mine. 
Păianjenul o să trăiască mult. Am să-l rog pe Astro să-i dea de 
mâncare... 

— Unde să pleci, copile? îi puse Leonardo mâna pe creștet. 
Rămâi aici. Marco te va ierta, iar eu nu sunt supărat pe tine. Du- 
te, și de-acum încolo străduiește-te să nu mai faci rău nimănui. 

Jacopo îl privi în tăcere cu ochii săi mari plini de nedumerire, 
în care se citea mai mult mirare decât recunoștință, aproape 
frica... 

La care Leonardo îi răspunse cu un zâmbet molcom și bun și-l 
mângâie pe cap cu duioșie, parcă ghicind taina acestui suflet în 
care natura, sădind răul, îl lăsase nevinovat întru rău. 

— E timpul, spuse apoi dascălul. Să mergem, Giovanni. 

Deschiseră portiţa și ieșiră într-o stradă pustie care, șerpuind 
printre vii și grădini de zarzavat, ducea spre mănăstirea Santa 
Maria della Grazie. 

VI 

în ultima vreme Beltraffio era întristat foarte. Cu toată 
strădania, nu-i putuse aduce dascălului plata lunară pe care o 
conveniseră și anume șase florini. Se certase cu unchiul său și 
acesta nu-i dădea nicio para. Pentru cele două luni dinainte 
Giovanni se împrumutasem de bani la fra Benedetto. Acum însă, 
în punga călugărului bătea vântul îi dăduse ultimul său ban. 

Giovanni profită de clipele acestea spre a-i cere dascălului 
scuze. 

— Messere, începu ei cu sfială, bâlbâindu-se și roșind, astăzi 
sunt în paisprezece, pe când eu trebuia să plătesc la zece ale 
lunii, așa cum ne înţeleseserăm... Mi-e foarte rușine... Dar n-am 


în buzunar decât trei florini. Poate că veţi binevoi să mă 
așteptați. Am să fac rost curând... Meruia mi-a promis să-mi dea 
de copiat... 

— Ce-i cu tine, Giovanni? îl privi Leonardo cu uimire. Domnul 
să te aibă în pază! Cum de nu ţi-e rușine să aduci vorba despre 
asta? 

Dar privindu-i fața rușinată, care nu știa să-și tăinuiască 
sentimentele, petici le penibile de pe ghetele vechi și ponosite, 
desfăcute la cusături, care-ţi stârneau jale, îmbrăcămintea 
uzată, Leonardo înţelese că Giovanni o duce tare greu și se 
mohori deodată, schimbând vorba. 

Peste câteva clipe însă, cu un aer distrat, vâri mâna în 
buzunar și, cu gândul, chipurile, aiurea, îi întinse o monedă de 
aur, spunând: 

— Giovanni, fă bunătatea și treci după aceea pe la prăvălie să- 
mi cumperi vreo douăzeci de foi de hârtie albastră de desen, o 
cutie de cretă roșie și vreo câteva pensule din cele bune, din păr 
de dihor. lată, ţine aici... 

— Îmi daţi un ducat, messere, iar cumpărătura face zece soldi. 
Am să vă aduc restul... 

— Să nu-mi aduci nimic. Ai tot timpul să mi-i dai înapoi. Și 
altădată să nu te mai aud vorbind de bani, mă auzi? 

Și întorcându-i spatele, Leonardo arătă spre contururile 
zadelor, vagi în păclele dimineţii, care, pe două rânduri se 
înșirau maiestuoase de o parte și de alta a canalului Naviglao 
Grande, drept ca o săgeată. 

— Ai băgat de seamă, Giovanni? în pâclele ușoare frunzișul 
copacilor pare de-un albastru aerian, iar în ceţurile groase palid- 
cenușiu. 

Și mai făcu alte câteva observaţii cu privire la diferenţa dintre 
umbrele norilor ce învăluie munţii când sunt îmbrăcaţi vara cu 
frunziș, sau iarna, dezgoliţi. 

Apoi, întorcându-și iarăși faţa spre învățăcel: 

— Ştiu de ce ţi-ai închipuit că aș fi zgârcit. Pun rămășag c-am 
ghicit. Când am vorbit amândoi despre cât să plătești pe lună, ai 
observat, probabil, cum, după ce te descususem cu migală, am 
notat totul în registru, până la cele mai mici amănunte: cât, 
când și de la cine. Trebuie să știi însă, prietene, că obiceiul ăsta 
îl am, pesemne, moștenire de la tatăl meu, notarul Piero da 


Vinci, cel mai onest și mai cuminte om din câţi am cunoscut. Dar 
mie obiceiul ăsta nu-mi folosește la nimic. Mă crezi, uneori mă 
apucă și râsul când recitesc ce-am notat numai fleacuri. Aș 
putea să-ţi spun exact câţi dinari m-a costat catifeaua și penele 
pentru noua beretă a lui Andrea Salaino, dar unde s-au dus miile 
de ducați, asta nu mai știu. Așa că vezi, de aici încolo, Giovanni, 
nu lua în seamă obiceiul ăsta al meu stupid. Dacă ai nevoie de 
bani, i-ai și crede că ţi-i dau cum dă un tată fiului său... 

Și-l privi cu un asemenea zâmbet, încât învăţăcelul simți pe 
loc că inima i se ușurează și se umple de bucurie. 

lar Leonardo, atrăgându-i atenţia asupra aspectului ciudat al 
unui dud pitic într-una din grădinile pe lângă care treceau, 
observă că nu numai fiecare copac, dar și fiecare frunză are o 
formă a ei, inimitabilă, unică, ce nu se mai repetă nicăieri în 
natură, așa cum fiecare om are chipul său. 

Giovanni se gândea că învățătorul vorbește despre copaci cu 
aceeași bunătate cu care vorbise adineauri despre necazurile 
sale, ca și cum atenţia față de tot ce-i viu, proiectându-se 
asupra naturii, dădea privirii sale puterea de pătrundere a unui 
clarvăzător. 

între timp, în câmpia mănoasă, de după crângul de duzi cu 
frunzișul de un verde tare, se ivi mănăstirea dominicană Santa 
Maria delle Grazie, cu biserica ei de cărămidă, trandafirie și 
veselă pe fondul alburiu al cerului înnourat, și o cupolă 
lombardă masivă, asemenea unui cort larg, împodobită cu 
ornamente de lut ars o creație a tânărului Bramante. 

Cei doi intrară în trapeza mănăstirii. 

VII 

Era o sală lungă, de o mare simplitate, cu pereţii văruiţi în alb 
și grinzile afumate pierzându-se în înaltul tavanului. Aici plutea 
miros de umezeală caldă, de tămâie și prăjeală stătută a 
mâncărilor de post. Lângă peretele din dreptul ușii, în mijloc, se 
afla sala nu prea mare a părintelui stareţ. De o parte și de alta a 
ei se înșirau mesele înguste ale monahilor. 

Domnea în trapeză atâta liniște, încât se auzeau muștele 
bâzâind la ferestrele cu ochiuri mici și muchiile gălbui și 
prăfuite. Zuruit de tigăi și crătiți răzbea din bucătăria mănăstirii. 


lar în fundul trapezei, pe peretele opus mesei priorului, 
ascunsă pe după un acoperământ din pânză grosolană, se ridica 
o schelă din câteva scânduri. 

Și Giovanni își dădu seama numaidecât că acolo, sub pânză, 
se afla Cina cea de taină, tabloul la care lucra de mai bine de 
doisprezece ani învățătorul său. 

Leonardo urcă pe schelă, descuie lada în care păstra schiţele 
detaliilor, cartoane, pensule, culori, scoase de acolo un volumaș 
cu slovă latinească, ferfeniţit, cu marginile încărcate de 
adnotări, și i-l întinse învăţăcelului: 

Citește, spuse el, capitolul treisprezece din Evanghelia lui 
loan. 

Și trase pânză la o parte. 

Când Giovanni privi, i se păru că înaintea ochilor are nu o 
pictură murală, ci văzduhul siniliu, o continuare a trapezei 
mănăstirești, de parcă o altă odaie s-ar fi deschis de după 
draperia trasă, căci și acolo grinzile se continuau lateral și 
transversal, îngustându-se pe măsură ce se depărtau, iar lumina 
zilei se contopea cu molcoma lucoare a serii deasupra piscurilor 
vineţii ale Sionului, ce se zăreau prin cele trei ferestre ale noii 
trapeze, o trapeză la fel de simplă ca și cea a călugărilor, doar 
că era îmbrăcată cu covoare și arăta mai primitoare și mai plină 
de taină. 

Lunga masă înfățișată în tablou, aidoma cu cele la care 
prânzeau monahii, era acoperită cu aceeași faţă de masă, în 
desen liniar dantelat, cu franjuri legate nod și cute grele 
neîndreptate, încă puţin umedă, abia scoasă din cămările 
mănăstirești, purtând pe ea aceleași pahare, farfurii, cuțite și 
ulcioare de sticlă cu vin. 

Și Giovanni citi în Evanghelie: 

„Înainte de sărbătoarea Paștilor, Isus, știind că i-a venit ceasul 
să treacă din această lume, arătă în faptă că, iubind pe ai săi, 
care erau în lume, i-a iubit până la capăt. 

Și în timpul cinei, după ce diavolul sădise în inima lui luda 
Iscarioteanul gândul vânzării, Isus, tulburat cu duhul, a grăit; 
«Amin, amin vă spun vouă, că unul dintre voi mă va vinde». 

Și atunci ucenicii se uitară unul la altul, nepricepând despre 
cine vorbește. 

Unul din ucenici, cel mai îndrăgit, stătea culcat la pieptul lui. 


Și Simon Petru îi făcu semn să-l întrebe cine-i acela despre 
care a vorbit. 

Și ucenicul, răzâmându-se de pieptul lui, l-a întrebat: «Cine-i 
acela?» 

Și-i răspunse: «Acela căruia, întingându-i îmbucătura, îi voi da- 
o». Și, întingând îmbucătura, i-a dat-o lui luda, fiul lui Simon 
Iscarioteanul. 

lar după îmbucătură Satana intră într-însul.” 

Chipurile apostolilor respirau atâta viaţă, încât i se părea că le 
aude glasurile și le strecoară privirea în inimile înfiorate de 
lucrul cel mai înţelept și mai cumplit din câte s-au săvârșit în 
lume nașterea răului de pe urma căruia trebuia să moară Fiul 
omului.[1] 

Cel mai adânc îl impresionau luda, loan și Petru. Capul lui luda 
încă nu fusese pictat, apucase să-i schițeze doar trupul aplecat 
ușor spre spate. Mâna sa, strângând între degetele crispate 
punga cu arginţi, răsturnase din nebăgare de seamă solniţa și 
sarea se vărsase pe masă. 

Petru, cuprins de mânie, sărise în picioare, apucând cu mâna 
dreaptă cuțitul și sprijinindu-se cu stânga de umărul lui loan, ca 
și cum l-ar fi întrebat pe ucenicul cel mai îndrăgit de Isus; „cine-i 
vânzătorul?” și capul său bătrân, argintat de cărunţeală, 
scăpărător în mânia lui dreaptă, arăta o aprigă râvnă, setea unei 
fapte eroice, care l-a făcut să exclame cândva, când a înţeles că 
și cazna și moartea învățătorului sunt inevitabile: „Doamne, de 
ce nu pot merge după tine acum? Pentru tine îmi voi da viaţa.” 

Cel mai aproape de Isus era loan: plete mătăsoase, linse în 
creștet, jos numai inele, pleoape lăsate peste ochi, îngreunate 
de toropeala somnului, mâinile cu resemnare împreunate, ovalul 
pur, toate respirau o cerească seninătate și pace. Pe el, singurul 
dintre ucenici, nu-l mai încerca nici suferinţa, nici teama, nici 
mânia. Intr-însul se împlinise cuvântul învățătorului: „toate să fie 
unice și nedespărțite, cum ești tu între mine, și eu întru tine, 
Tatăl meu ceresc”. 

Giovanni privea dus pe gânduri. 

„Vasăzică, acesta e Leonardo! Și eu care mă îndoisem, care 
crezusem în clevetiri. Omul care a creat asta poate fi un eretic? 
Atunci cine dintre oameni e mai aproape de Crist decât 
dânsul?”... 


După ce cu tușe ușoare de penel sfârși de pictat chipul lui 
loan, dascălul scoase din ladă o bucată de cărbune și încercă să 
schiţeze capul lui Isus. 

Dar mâna sa nu izbuti să-l contureze. 

De zece ani își frământa mintea întrebându-se cum trebuie să 
arate și nu dovedise încă să facă o primă schiţă. 

Și acum, ca de atâtea ori, privind pata albă din mijlocul 
tabloului, acolo unde trebuia să se ivească și nu se mai ivea 
chipul Domnului, artistul își simţi până-n străfunduri toată 
neputinţa și nedumerirea sa. 

Și din nou aruncă cât colo cărbunele și-i șterse cu buretele 
urmele ușoare ca să se cufunde apoi într-una din lungile sale 
meditații dinaintea tabloului, care durau uneori ceasuri întregi. 

Giovanni urcă pe schelă și se apropie încetișor de el. 
Mohorâtul și întristatul chip a) lui Leonardo, parcă îmbătrânit 
deodată, exprima o încăpăţânată încordare a minţii, vecină cu 
disperarea. Dar văzându-și ucenicul, Leonardo întrebă cu 
bunăvoință: 

— Ce zici, prietene? 

— Ce-aș putea spune, învăţătorule? E frumos. Frumosul 
întruchipat, mai presus de orice pe lume. Şi lucrul acela nu l-a 
înţeles nimeni altul decât tine. Dar e mai bine să nu spun nimic. 
Nu mă pricep... 

Lacrimi tremurau în vocea lui. Apoi adăugă încet, cu teamă 
parcă: 

— Şi iată încă ceva la care mă gândesc și nu înţeleg: cum 
trebuie să fie chipul lui luda printre asemenea chipuri? 

învățătorul scoase din ladă un chip omenesc mâzgălit pe un 
petic de hârtie și i-l arătă. 

Era cumplit, dar nu respingător, nici măcar înrăit, ci doar plin 
de o nesfârșită suferinţă și întreg amarul cunoașterii. 

Giovanni îl compară cu cel al lui loan. 

— Într-adevăr, spuse în șoaptă, el e! Acela despre care scrie: 
„Şi Satana intră într-însul”, Poate că știa mai multe decât 
ceilalţi, dar în el nu se împlinise cuvântul: „totul să fie unic”. 
Vroia să fie el în toate... 

în trapeză intră Cesare da Sesto, însoţit de un vlăjgan, în 
livrea de lacheu. 


— În sfârșit, bine c-a dat Dumnezeu! exclamă Cesare. De când 
vă căutăm... Meștere, ducesa trimite după dumneavoastră într-o 
chestiune importantă. 

— Sunteţi așteptat la palat, messere, adăugă și lacheul cu 
respect. 

— Ce s-a întâmplat? 

— O năpastă, messer Leonardo! Nu funcţionează ţevile de 
scurgere de la baie, și apoi, ca un tăcut, azi-dimineaţă, numai 
ce-a binevoit luminăţia-sa să intre în baie, iar camerista se 
dusese alături să-i aducă lenjurile, s-a rupt un robinet, așa încât 
luminăţia-sa n-a putut să oprească apa caldă. Noroc că 
prealuminata apucase să sară din baie. Ar fi putut, Doamne 
fereşte, să se opărească. Luminăţia-sa e tare mânioasă: messer 
Ambrogio da Ferrara, chelarul, se plânge că v-a anunţat în 
repetate rânduri, punând în vedere domniei-voastre că ţevile nu 
funcţionează cum trebuie... 

— Prostii! îl opri Leonardo. Vezi și tu că sunt ocupat. Du-te la 
Zoroastro. Într-o jumătate de oră totul va fi în ordine. 

— Nu se poate, messere! Porunca e sa nu mă întorc fără 
dumneavoastră. 

Neluându-l în seamă, Leonardo voi să se apuce iar de lucru, 
dar aruncând ochii spre pata albă unde trebuia să picteze chipul 
lui Isus, se strâmbă a ciudă, se scutură ca de lehamite și, 
înțelegând pesemne că nici în ziua aceea n-o să facă mare 
lucru, încuie cutia cu culori și cobori de pe schelă. 

— Bine, să mergem, totuna-i, Giovanni, să vii mai târziu la 
castel în curtea mare. O să te conducă Cesare. Eu am să vă 
aştept acolo, lângă Cal. 

Calul despre care pomenise nu era altul decât statuia ecvestră 
a răposatului duce Francesco Sforza. 

Și, spre uimirea lui Giovanni, fără a-și mai întoarce ochii la 
Cina cea de taină, de parcă era bucuros că s-a ivit acest prilej 
pentru a lăsa lucrul, învățătorul plecă după lacheu, să repare 
ţevile de scurgere ale băilor ducate. 

— Ce-i? îl privești și nu te mai saturi privindu-i? | se adresă 
Cesare lui Beltraffio. La urma urmei, e într-adevăr uimitor, până 
nu te dumirești cum stă treaba. 

— Ce vrei să spui cu asta? 


— Ei, nu, am zis și eu așa... De ce să-ţi stric plăcerea. Poate ai 
să te lămurești singur, iar până atunci, cască ochii... 

— Te rog, Cesare, spune-mi deschis tot ce gândești. 

— Fie. Dar cu o condiţie. Să nu mi te superi și să-mi reproșezi 
apoi adevărul spus în faţă. De altminteri, știu dinainte ce-ai să- 
mi spui. Nu încape vorbă, e o operă uriașă. Niciunul din maeștri 
n-a posedat atâtea cunoștințe de anatomie, reguli în materie de 
perspectivă, legi ale umbrei și luminii. Firește! Totul e copiat 
după natură, fiecare cută cât de mică de pe chip, fiecare fald al 
feţei de masă. Dar spiritul viu lipsește în acest tablou. 
Dumnezeu nu se află aici și nici nu va poposi vreodată. Totul e 
mort pe dinăuntru, în inima lui! Privește mai atent, Giovanni, ce 
regularitate geometrică, ce triunghiuri: două contemplative, 
două active, iar centrul îl reprezintă Crist. Uite, de-a dreapta 
unul contemplativ: perfecțiunea binelui în loan, perfecțiunea 
răului în luda, deosebirea dintre bine și rău dreptatea în Petru. 
lar alături, triunghiul activ Andrei, lacob cel Mic și Bartolomeu. În 
stânga centrului iarăși un triunghi contemplativ: iubirea 
zugrăvită în Filip, credinţa în lacob cel Mare, înţelepciunea în 
Toma. Și din nou un triunghi activ. Geometrie în loc de 
inspiraţie, matematică în loc de frumos: totul gândit, calculat, 
rumegat în minte până la greață, încercat până la dezgust, 
cântărit în balanţă, măsurat cu compasul. Și îndărătul sfintei 
sfintelor o blasfemie! 

— O, Cesare! exclamă Giovanni cu blând reproș. Cât de puţin 
îl cunoști pe învățătorul nostru! Și oare de ce... nu-l ai la inimă? 

— Dar tu îl cunoști și-l ai la inimă? se răsuci iute celălalt, 
zâmbind înveninat. 

Și în ochi îi luci o ură atât de fățișă, încât Giovanni, fără să 
vrea, își plecă privirea în pământ. 

— Ești nedrept, Cesare, adăugă el după câteva clipe de 
tăcere. Tabloul nu-i terminat: Crist încă nu-i zugrăvit. 

— Crist nu-i zugrăvit. Dar ești sigur, Giovanni, că va fi zugrăvit 
vreodată? Bine, o să vedem! Numai să nu-mi uiţi vorba; messer 
Leonardo n-o să termine Cina cea de taină, și chipul lui Isus și al 
lui luda nu vor fi zugrăvite niciodată, Crede-mă, dragul meu, poţi 
dobândi multe prin intermediul matematicii, al cunoașterii, dar 
nu chiar tot. Aici îți trebuie altceva. Aici există un hotar peste 
care nu va putea păși, cu toată știința lui! 


leșiră pe porțile mănăstirii și se îndreptară spre Castello di 
Porta Giovia. 

— Cel puţin într-o privinţă te înșeli în mod sigur, Cesare, spuse 
Beltraffio când ieșiră. luda există. 

— Există? Unde? 

— L-am văzut cu ochii mei. 

— Când? 

— Acum un ceas, în mănăstire. Messer Leonardo mi-a arătat 
schița. 

— Ţi-a arătat-o?! Așa-a!... 

Cesare îl privi lung, rostind tărăgănat, de parcă făcea o 
sforţare peste puteri: 

— Și cum e... reușit? 

Giovanni doar dădu din cap în tăcere. Cesare nu mai spuse 
nimic și furat de gândurile sale, cât dură drumul nu-i mai spuse 
nicio vorbă. 

VIII 

Ajungând la porțile castelului, ei trecură Battiponte, podul 
ridicător, și pătrunseră în Torre del Filarete, tumul ce străjuia 
zidul dinspre miazăzi, înconjurat din toate părțile de șanțuri 
adânci umplute cu apă. Aici domnea o veşnică penumbră, aerul 
era stătut, mirosea a cazarmă, a pâine înăcrită și a balegă de 
cal. Ecoul de sub bolțile turnului repeta zarva guralivilor 
mercenari ce sporovăiau în toate limbile pământului, râsetele și 
ocările lor. 

Cesare avea permis. Pe Giovanni însă, care le era necunoscut, 
îl priviră cu bănuială și-i notară numele în jurnalul de caraulă. 

Abia după ce lăsară în urmă încă un pod ridicător, unde au 
fost supuși celui de-al doilea control, se pomeniră în piaţeta 
inferioară a castelului, Piazza d'Arme sau Campo di Marte, 
Câmpul lui Marte, pustiu la acea oră. 

înaintea lor și a Şanțului mort, zis Fossato Mono, se ridica 
negru, cu crenelurile-i colțate, rumul Bonei de Savoia, în dreapta 
se deschidea o intrare în curtea de onoare, Corte Ducale, în 
stânga o ușă ducea în fortăreaţa Rocchetta, partea cea mai 
întărită a castelului și cea mai inaccesibilă, un adevărat cuib de 
vulturi. 

în mijlocul pieţei se îngrămădeau niște schele înconjurate de 
acareturi, garduri și hambare întocmite ia repezeală, al căror 


lemn însă apucase între timp să se înnegrească de vreme, pătat 
ici-colo de gălbuiul lichenilor. 

lar deasupra acestei îngrămădiri se ridica statuia ecvestră, 
înaltă de doisprezece coţi, numită Colosul, opera lui Leonardo. 

Giganticul armăsar modelat în lutul verde-cemit se profila 
maiestuos pe cerul înnourat și, cabrându-se pe picioarele 
dinapoi, zdrobea un oștean sub copite. Biruitorul avea în mâna 
avântată sceptrul cu însemnele ducale. Era marele condotier 
Francesco Sforza, aventurierul jumătate oștean, jumătate tâlhar, 
care-și vânduse sângele pentru bani. Fiul acesta de plugar din 
Romagna, puternic ca leul și viclean ca vulpea care ieșind din 
rândul sărăcimii pusese mâna pe puterea supremă prin crimă, 
vitejie și înţelepciune, a murit în scaunul ducilor milanezi. 

O rază palidă de soare învălui Colosul. 

Și Giovanni putu desluși în cutele bărbiei duble, în ochii 
cumpliţi, plini de-o agerime prădalnică, acel calm împăcat al 
fiarei sătule. lar în lutul moale al soclului descoperi înscrise chiar 
de mâna lui Leonardo două stihuri: 


Expectant animi molemque futuram, 
Suspiciuni; fluat aes; vox erit; Ecce deus! 


Îl surprinseră ultimele două: Æcce deus! Acesta este 
Dumnezeu! 

— Dumnezeu! repetă ca pentru sine Giovanni, privind Colosul 
modelat în lut, pe Sforza-Tiranul, triumfătorul, zdrobind victima 
omenească sub copitele calului și sub fruntea ucenicului învie 
deodată trapeza potopită de liniște din schitul Binecuvântatei 
Marii, și piscurile vineţii ale Sionului, celesta frumuseţe de pe 
chipul lui loan și molcomul ultimei Cine a acelui Dumnezeu 
despre care se spunea Ecce homo! Acesta este Omul! 

— Am terminat treaba. Să mergem, spuse Leonardo, care se 
ivise lângă el. De nu, mă cheamă iarăși la castel: mi se pare că 
la bucătărie hogeagul scoate fum. S-o ștergem până n-au 
observat. 

Dar Giovani tăcea cu ochii în pământ; chipul îi era ca de ceară. 


— Mă iartă învăţătorule, spuse într-un târziu. Oricât m-am 
frământat, n-am putut să înțeleg cum de-ai putut crea acest 
Colos și Cina cea de taină în același timp... 

Leonardo îl privi cu neprefăcută uimire. 

— Dar ce-i de neînțeles? 

— O, messer Leonardo, oare nu vedeţi singur? Nu se poate în 
același timp... 

— Dimpotrivă, Giovani. Eu cred că una o stimulează pe 
cealaltă: cele mai bune idei cu privire la Cina cea de taină îmi 
vin când lucrez tocmai aici, la Colos, și invers, acolo, la 
mănăstire îmi place să meditez la statuie. Sunt doi gemeni. l-am 
început o dată și o dată o să-i termin. 

— O dată! Pe omul acesta și pe Crist! Nu, învăţătorule, asta nu 
se poate... exclamă Beltraffio și, nepricepându-se a se exprima 
mai meșteșugit, dar simțind cum i se înfioară mintea și inima de 
revoltă în fața acestei neîndurate, ireductibile contradicții, 
repetă doar. 

— Dar asta nu se poate! Nu se poate!... 

— De ce să nu se poată? 

Giovanni vru să spună ceva, dar întâlnind privirea calmă a 
ochilor ce-l aţinteau nedumerit, înţelese că nu va mai putea 
spune nimic, că Leonardo tot nu va înţelege. 

„Când mă uitam la Cina cea de taină, se gândea Beltraffio, mi 
se părea că îl cunosc. Și iată, din nou nu știu nimic despre el. 
Cine-i el? Și despre care din cei doi a spus în adâncul inimii sale: 
Acesta este Dumnezeu? Ori poate Cesare are dreptate și în 
sufletul lui Leonardo Dumnezeu nu există?” 

IX 

Noaptea, după ce toată lumea se culcase și dormea somn 
pașnic, Giovanni, chinuit de insomnie, ieși în curte și se așeză pe 
banca din pragul casei, sub bolta umbroasă a viţei-de-vie. 

Curtea era de formă pătrată, cu o fântână la mijloc. În partea 
unde ședea Giovanni se afla zidul casei, de cealaltă grajdul, în 
stânga se înălța gardul de piatră cu o portiţă spre șleau! Mare 
care ducea la poarta Vercellina. În latura din dreapta era zidul 
micii grădini interioare, și în el săpată portița întotdeauna 
încuiată cu lacăt, deoarece acolo, în fundul micii grădini, se afla 
pavilionul unde stăpânul casei nu îngăduia să calce nimeni în 
afară de Astro și unde lucra adesea în deplină singurătate. 


Noaptea caldă și umedă era liniștită, iar ceața groasă se 
îmbibase de lumina tulbure a lunii. 

Deodată răsunară ciocănituri la poarta dinspre șleau. Un oblon 
de la ferestrele de jos se deschise și o umbră se aplecă pe 
fereastră: 

— Monna Cassandra? 

— Eu, deschide. 

Din casă ieși Astro și descuie poarta. 

în prag se arătă o femeie îmbrăcată în alb, ca un abur verzui 
în lumina lunii. 

Cei doi stătură o vreme de vorbă la poartă, apoi trecură chiar 
pe lângă Giovanni, fără să-l observe, ascuns de umbra boitei de 
viţă și a scării. 

Fata se așeză pe ghizdul de piatră, scund, care împrejmuia 
fântâna. 

Avea un chip straniu, nepăsător și imobil, ca de idol din 
vechime, o frunte joasă, sprâncene tăiate drept, o bărbie mult 
prea mică și ochi de un galben transparent ca chihlimbarul. Dar 
mai ales îl uimi părul femeii, fluid, pufos, ușor, de parcă ar fi 
avut viața lui proprie, ca șerpii Meduzei. Șuviţele îi nimbau 
negru chipul, din care pricină obrajii apăreau și mai palizi, 
buzele mai roșii, ochii galbeni mai străvezii. 

— Vasăzică, și tu, Astro, ai auzit de fra Angelo spuse fata. 

— Da, monna Cassandra. Umblă zvonul că ar fi trimis de papa 
anume ca să smulgă din rădăcini răul vrăjitoriei și a/ oricăror 
erezii. Când stai să asculți ce spun oamenii de treabă despre 
sfinţii părinţi ai Inchiziției, te trec fiorii, nu alta. Ferească 
Dumnezeu să le cazi în gheare Fiţi mai atente. Previn-o pe 
mătușa dumitale... 

— Care mătușă?! 

— În sfârşit, totuna-i, pe monna Sidonia, la care stai cu casa. 

— Chiar crezi, fierarule, că suntem vrăjitoare? 

— Nu cred nimic. Messer Leonardo mi-a explicat cu de- 
amănuntul și mi-a dovedit că vrăjitoria nu există și nici nu poate 
exista, pentru că așa spun legile naturii. Messer Leonardo știe 
tot și în nimic nu crede... 

— În nimic nu crede, repetă ca pentru sine monna Cassandra. 
Vasăzică, nu crede în diavol? Dar în Dumnezeu crede? 

— Nu te hlizi, frumoaso. E un om credincios. 


— Nu mă hlizesc. Dar oare știi tu, Astro, câte lucruri, câte 
întâmplări de haz se petrec pe lume? Am auzit că nu de mult 
sfinţii părinţi inchizitori au descoperit la un mare eretic o 
învoială scrisă cu diavolul în care omul acela se obliga să nege 
pe baza logicii și a legilor naturii existenţa vrăjitoarelor și a 
puterii diavolului, tocmai ca să ferească slugile Satanei de 
persecuția Sfintei închizi ţii, întărind prin aceasta și înmulţind 
împărăţia necuratului pe pământ. lată de ce se spune că a fi 
vrăjitor este un eres, iar a nu crede în vrăjitorie este un eres de 
două ori mai mare. Ai grijă, fierarule, nu-l vinde pe învățătorul 
tău nu spune nimănui că el nu crede în magia neagra. 

în prima clipă Zoroastro rămase  descumpănit, prea 
neașteptată fusese învinuirea. Apoi însă o combătu justificându- 
și învățătorul. 

— Cum merge cu mașina voastră zburătoare? îl întrerupse 
fata. Va fi gata curând? 

— Gata? De unde! Dădu din mână a lehamite fierarul. O să 
refacem totul de la început. 

— Mă și mir de dumneata, dragă Astro, cum poţi să crezi 
asemenea prostii? Nu înţelegi că toate mașinile astea sunt 
menite să-i îmbrobodească pe proști? Messer Leonardo zboară, 
pesemne de multă vreme... 

— Cum adică, zboară? 

— Uite așa! Ca mine! 

— Poate numai visezi că zbori, monna Cassandra? o privi Astro 
pe gânduri. 

— Atunci cum mă văd alţii? Oare n-ai auzit despre asta? 

Fierarul se scarpină în ceafa, încurcat. 

— A, dar uitasem că sunteţi cu toţii niște oameni atât de 
învăţaţi, încât nu credeţi în minuni. La voi toate se înfăptuiesc 
pe calea mecanicii! 

— Naiba s-o ia de mecanică, uite aici îmi stă, pe grumaz, 
monna Cassandra! exclamă Astro adunându-și palmele a rugă. 
Ştii și dumneata că sunt om de cuvânt. Și apoi nu-mi dă mâna 
să flecăresc. Vorba ceea, și pe mine ar putea să mă înhaţe fra 
Angelo... Fă bunătatea și spune-mi totul cu de-amănuntul! 

— Ce să-ţi spun? 

— Cum zbori adică... 


— Ce-i trece prin minte! Asta nu, drăguță. Cine știe prea multe 
îmbătrânește repede. 

Cassandra rămase tăcută o vreme. Apoi, cătându-i drept în 
lumina ochilor cu o privire lungă și vicleană, adăugă încet: 

— S-o spui are vreun rost? S-o faci! 

— Şi ce se cere pentru asta? o întrebă Astro pălind, cu voce 
tremurătoare. 

— Trebuie să ști o vorbă, un descântec, și mai e o alifie cu 
care se unge trupul... 

— O ai? 

— Da. 

— Cunoști descântecul? 

Monna Cassandra dădu afirmativ din cap. 

— Și am să zbor? 

— Încearcă și vei vedea că-i mai sigur decât mecanica. 

în unicul ochi al fierarului se aprinse flacăra unei dorinţe 
vecine cu nebunia. 

— Monna Cassandra, dă-mi alifia! Te rog! 

Ea însă se porni pe un râs straniu, mut. 

— Tare mai ești caraghios, Astro! mai adineauri ziceai că 
tainele magiei negre nu-s decât flecăreli prostești și fără temei, 
și acum, poftim, ai și început să crezi în ele... 

Astro își plecă ochii în pământ și pe chip i se așternu o 
expresie de încăpățânare și tristeţe cu neputinţă de zugrăvit. 

— Vreau să încerc... Mi-i totuna pe ce cale: a mecanicii, printr- 
un miracol... Să zbor, atâta vreau! Nu mai am răbdare... 

— Bine, Astro! Re și cum vrei tu, îi puse mâna pe umăr monna 
Cassandra. Mi-e milă de tine. Te pomenești că-ţi pierzi minţile 
neputând zbura. Fie, am să-ți dau leacul și-ţi spun și 
descântecul. Numai un lucru, Astro, fă și tu ce te-oi ruga. 

— Fac, monna Cassandra, cum să nu fac, orice vrei! Spune. 

— Lasă-mă să intru acolo, arătă fata spre acoperișul de olane 
ude, care, pe după zidul grădinii, lucea negru în pânzele lunare. 

— Orice vrei, în afară de asta! Asta nu... se încruntă deodată 
Astro și clătină din cap. 

— De ce? 

— Mi-am dat cuvântul să nu las pe nimeni să intre acolo. 

— Dar dumneata ai fost? 

— Fost. 


— Şi ce-i acolo? 

— Nimic. Niciun fel de secrete. Crede-mă, monna Cassandra, 
nimic ca să merite curiozitatea dumitale; mașini, aparate, cărți, 
manuscrise, mai sunt și flori rare, animale, insecte i le aduc 
călătorii ce sosesc din ţări depărtate. Și mai e un copac. 
Otrăvit... 

— Cum așa, otrăvit? 

— Pentru experiențe. El l-a otrăvit. Studiază efectele 
otrăvurilor asupra plantelor. 

— Astro, te rog, spune-mi tot ce știi despre acest copac. 

— Nici n-ai ce povesti. În primăvară, devreme, când fierbeau 
sevele, meșterul a sfredelit cu un burghiu o gaură în el până la 
miezul lui și cu un ac gol pe dinăuntru a introdus acolo un lichid. 

— Ce experienţe ciudate! Ce fel de copac e? 

— Un piersic. 

— Și mai departe? Piersicile s-au umplut cu venin, nu-i așa? 

— Se vor umple când vor fi coapte. 

— Dar se vede că sunt otrăvite? 

— De unde! Nici pomeneală. Tocmai de asta el nu îngăduie 
nimănui să intre acolo: ca să nu ispitească pe careva 
frumuseţea piersicilor. Căci dacă ar mânca una, ar muri. 

— Cheia e la dumneata? 

— La mine. 

— Dă-mi cheia, Astro! 

— Cum de-ţi trece prin minte, monna Cassandra. M-am jurat 
în faţa lui că... 

— Dă încoace cheia! repetă Cassandra. Am să te fac să zbori 
chiar în noaptea asta, mă auzi? Chiar în noaptea asta! Privește, 
asta-i alifia. 

Și Cassandra, scoțând din sân un borcănaș plin cu o pastă 
întunecată, care luci slab în lumina lunii, șopti insinuant, 
apropiindu-și gura de urechea lui Astro: 

— De ce te temi, prostule? Nu tu spuneai mai adineauri că nu 
există taine acolo?... Intrăm doar și ne uităm... Ei, haide, dă 
cheia încoace! 

— Ba să-mi dai pace! se răsti Astro. Tot n-am să te duc acolo, 
așa că păstrează-ţi alifia, n-am nevoie de ea. Hai, pleacă! 


— Lașule! exclamă fata cu dispreţ. Ai fi putut și nu îndrăznești 
să dezlegi taina. M-am convins acuma că meșterul tău e un 
vrăjitor și te duce de nas ca pe un ţânc fără minte... 

Astro tăcea posomorit, cu faţa întoarsă în altă parte. 

— Bine, Astro, se apropie din nou Cassandra. N-am să intru. 
Deschide ușa doar să mă uit... 

— Și n-ai să intri? 

— Nu. Deschide ușa și numai lasă-mă să privesc înăuntru. 
Fierarul scoase din buzunar o cheie și ușa se deschise. Giovanni 
ridicându-se pe vârfuri, putu zări în adâncul micii grădini 
înconjurate cu un zid înalt un copăcel oarecare, un piersic ca 
atâţia alţii. Înfășurat însă în spectralele pânze tesute de razele 
lunii, copăcelul i se păru fantomatic, sinistru, fatal. 

Nemișcată, Cassandra îl privea din prag cu ochii larg deschiși, 
plini de o lacomă curiozitate. Apoi, hipnotizată parcă, făcu un 
pas înainte. Insă fierarul o apucă îndată de mână. 

Ea se lupta cu el și-i aluneca din mâini ca un șarpe. 

Furios, Astro o îmbrânci cât colo și Cassandra fu gata să cadă. 
Se ridică numaidecât și îl privi drept în lumina ochilor. Chipul ei 
palid ca de moartă, exprimând o cumplită ură, arăta 
înspăimântător, în clipele acelea semăna cu adevărat a 
vrăjitoare. 

Fierarul încuie portiţa grădinii și intră în casă, fără să-și mai ia 
rămas bun de la ea. 

Monna Cassandra îl petrecu cu privirea, apoi alunecă grăbită 
ca o nălucă pe lângă Giovanni, se strecură pe poartă și dispăru 
pe drumul ce ducea spre Poarta Vercellina. 

Se lăsă tăcerea. Ceaţa se învălătucea mereu mai groasă și 
totul se topea și pierea în ea. 

Giovanni închise ochii. Sub frunte i se înfățișă ca un spectru 
sub lumina verzuie a lunii copacul ce-i semăna spaima în suflet. 
Stropi grei atârnau de frunzele ude și de poamele otrăvite sub 
lumina verzuie a lunii, și atunci își aminti de cele spuse în Sfânta 
Scriptură; 

„Si poruncit-a Domnul Dumnezeu omului: Poţi să mănânci din 
orișice pom din grădină. 

Dar din Pomul Cunoașterii binelui și răului să nu mănânci, căci 
în ziua în care vei mânca din el, de moarte vei muri”. 

Cartea a treia FRUCTELE OTRĂVITE 


I 

în fiecare vineri ducesa Beatrice se spăla pe cap și-și daurea 
părul, după care îl usca la soare. 

în acest scop, pe acoperișul palatelor unde ședea, se ridicau 
întotdeauna foișoare înconjurate de o balustradă. 

Și în vinerea aceea ducesa ședea într-un asemenea foișor, 
înălțat mult deasupra impunătorului palat ducal de dincolo de 
ridurile orașului, râs și vila Sforza, îndurând cu răbdare văpăile 
necruțătoare ale soarelui la ceasul de arșiță când și plugarul cu 
boii se trage la umbră. 

Era înfășurată într-o manta largă de mătase albă, fără mâneci, 
pe cap purta o pălărie de pai ale cărei boruri aveau menirea să-i 
ferească obrajii de dogoarea soarelui, iar părul de aur îi era 
răsfirat pe aceleași boruri largi, prin deschizătura calotei tăiate. 
O sclavă circariană cu pielea obrazului galbenă înmuia șuviță 
după șuviță cu un burete înfipt într-un ascuţiș de fus, alta cu 
ochișorii oblici și înguști ca niște crăpături o tătăroaică, i-l 
pieptăna cu pieptenele de fildeș. 

Loțiunea pentru daurit părul era un iscusit amestec de 
rădăcină de alun culeasă în mai, șofran, fiere de bou, găinaț de 
rândunică, ambră cenușie, gheare de urs arse și pisate și untură 
de șopârlă. 

Alături, într-o retortă năsoasă ca cele ale alchimiștilor, 
înconjurată de flacăra aproape invizibilă, devorată de lumina 
solară, fierbea pe trepied sub controlul ducesei înseși apa de 
trandafir și nucșoară, amestecată cu nepreţuita viverra, rășină 
de adragant și leuștean. 

Ambele slujnice se scăldau în nădușeli. Fină și căţelușa 
ducesei nu-și găsea locul în foișorul dogorit de soare, tot 
aţintind-o pe stăpână cu ochișorii înguști plini de reproș. Gâfâia 
cu limba scoasă de un cot și nu mai catadicsea să mârâie la 
poznele  maimuţoiului care nu-i dădea pace. Numai el, 
maimuţoiul era încântat de dogoare. De altminteri, ca și micul 
harap ce-i ţinea ducesei oglinda într-o frumoasă montură de 
mărgăritare și sidef. 

Cu toate că Beatrice avea întotdeauna grijă să dea feţei sale o 
expresie de severitate, iar mișcărilor încetineala elegantă 
cuvenită titlului ce-l purta, n-ai fi crezut pentru nimic în lume că 
are nouăsprezece ani, că-i mamă a doi copii și măritată de trei 


ani. În trăsăturile sale, în rotunjimea obrajilor bucălaţi și-n 
candoarea cutei de sub bărbia prea rotunjită și grăsulie, pe gâtul 
subţire, în buzele groase încleștate a severitate și întotdeauna 
trufaș, parcă a nemulțumire, ba până și în umerii încă strimţi și 
pieptul plat și-n mișcările stângace și nestăpânite, uneori de-a 
dreptul  băieţești, recunoșteai numai decât pe  școlărița 
nesupusă și răsfăţată, plină de amor propriu și nestăpânită în 
jocurile ei. 

Cu toate acestea, ochii ei ca boabele de cafea, limpezi și 
hotărâți, erau luminaţi de o inteligenţă vie, nelipsită de calcul. 
Nu în zadar Marino Sanudo, ambasadorul Veneţiei, poate cel 
mai perspicace dintre oamenii de stat ai vremii, asigura Signoria 
în scrisorile sale de taină că în politică această fetișcană este cu 
adevărat cremene, mai ascunsă în calculele sale decât soțul, 
ducele il Moro, care, la drept vorbind, nu face de loc rău 
supunându-i-se soției în toate. 

Deodată căţelușa prinse a mârâi răgușit. 

Urca cineva pe scăriţa în spirală care unea foișorul cu 
garderoba. 

O bătrânică în veșmânt cernit urca oftând și gemând la fiecare 
treaptă, cu o mână frământând mătănii le, cu alta sprijinindu-se 
într-o cârjă. 

Dacă te luai după făgașele săpate de vreme în obrajii ei, ai fi 
zis că sunt brazdele onoarei, numai de n-ar fi fost dulceaţa voită 
a zâmbetului și neastâmpărata iuţeală a privirii vulpești care se 
arunca de colo-colo, și care nu te putea înșela. 

— Of, of, of, bătrâneţe straie negre! Greu m-am târât până 
aici, ai de oscioarele mele. Dumnezeu să dăruiască ani lungi și 
sănătate luminăţiei-voastre, gâfâi bătrâna și ploconindu-se cu 
umilinţă duse la buze poala albă a mantiei ducale. 

— A, dumneata erai, monna Sidonia! la spune mi-ai adus-o? 

Bătrâna scotoci în sac și scoase la iveală un borcănaș bine 
închis, înfășurat într-o hârtie, plin cu un lichid tulbure albicios. 
Preparat din lapte de măgăriţă și de capră roșcovană, macerat 
cu frăsinel, rădăcini de sparanghel și bulbi de crin alb. 

— Se cădea s-o mai ţin licoarea, ca la vreo două zile în balegă 
caldă de cal. Ei, da nu-i nimic, socot că și așa e gata. Atâta 
numai, înainte de a vă spăla pe ochi, luminată ducesă, porunciţi 
s-o strecoare prin pâslă curată și apoi muiaţi în ea miez de 


cozonac și binevoiţi a vă șterge obrăjorul timp de trei „Crezuri”. 
In cinci săptămâni curăţă orice urmă de rumeneală de soare. E 
de leac și contra bubelor. 

— Ascultă, bătrâno, o opri Beatrice, nu cumva și în această 
apă de obraz ai băgat vreo scârnăvie din cele ce folosesc 
vrăjitoarele în magia lor neagră, cum ar fi grăsime de șarpe, 
sânge de cuc sau praf de broască uscată în tigaie, cum ai făcut, 
ţii minte, cu alifia cealaltă, de scos firele de păr de pe aluniţe, 
pe care mi-o aduseși dăunăzi? Mai bine spune-mi de la bun 
început. 

— Vai de mine, se poate! Nici pomeneală, luminăţia-voastră. 
Cum de-aţi putut da crezare flecărelilor unor netoţi? Eu lucrez 
curat, fără înșelăciuni. După cum poftește fiecare. Că doar știut 
e că uneori nu te poţi lipsi de scârnăvii: de-o pildă, cum a fost cu 
onorabila madonna Angelica. O vară întreagă s-a spălat pe cap 
cu urină de câine, știți, ca să nu chelească, ba îi mulțumea încă 
bunului Dumnezeu c-ar fi ajutat-o. 

Apoi, aplecându-se, îi strecură ducesei la ureche ultima 
noutate ce se zvonea prin oraș, cum că tânăra soție a mai- 
marelui peste consulii sării, frumoasa madonna Filiberta, își 
înșală bărbatul, petrecând cu un cavaler spaniol abia sosit. 

— Bagă de seamă, bătrâno! o amenință mai mult în glumă 
Beatrice, gustând din plin bârfa. Nenorocita! După ce tot tu ai 
împins-o în păcat... 

— Nenorocită?! Câtu-i ziulica de mare cântă mai dihai ca o 
privighetoare, se bucură de orice ceas dat de Dumnezeu și-mi 
mulțumește mie. Abia acum, zice, m-am lămurit cât de mare-i 
deosebirea dintre sărutările soțului și ale amantului. 

— Dar păcatul? Nu se gândește că-i păcat, n-o mustră 
cugetul? 

— Cugetul? Măcar că popii și călugării o ţin una și bună că-i 
taman pe dos, eu socot, luminăţia-voastră, că păcatul dragostei 
este cel mai în firea lucrurilor. De-ajuns să prefiri câţiva stropi 
de aghiazmă, și l-ai spălat de nu rămâne în urmă. Și apoi, 
înşelându-şi bărbatul, monna Filiberta îi plătește, ca să zic așa, 
cu vârf și îndesat. Dacă nu cumva îl și curăță de-a binelea, sau 
pe puţin îi ușurează păcatele înaintea Celui-de-Sus. 

— Dar ce, și soţul...? 


— De știut, nu știu, atâta doar că toţi sunt o apă și un pământ. 
Decât o singură nevastă, mai bine o singură mână! Nu s-a 
pomenit bărbat să judece altfel! 

— Ah, monna Sidonia, nici nu mă pot supăra pe tine, rise 
amuzată ducesa. De unde le mai scoţi, zicalele astea? 

— Credeţi-o pe bătrână! Tot ce spun e adevărul sfânt! Că 
doară și eu, când îi vorba de obraz, știu a osebi buturuga de pai! 
.„„ Fieșcare poamă are vremea ei. La alde noi, femeile, cine nu 
se satură de dragoste la tinereţe, atâta se căiește la bătrâneţe, 
că taman bine cade în gheara lui Aghiuţă. 

— Judeci ca un magistru în teologie! 

— Sunt o femeie fără știință de carte, însă ceea ce spun o 
spun din toată inima, luminăţia-voastră! Tinereţea cea 
înfloritoare îi este dată femeii o singură dată în viaţă, că de, cine 
naiba, Doamne iartă-mă, mai are nevoie de o hoașcă bătrână? 
Doar poate ca paznică la cimitir. Ne trimit la bucătărie să 
toarcem cu pisicile și să păzim blidele și tigăile. Spusu-s-a doar: 
tinereţea e ca soarele pe cer, bătrâneţea! Ca zgura și cenușa 
amurgului. Cât despre frumuseţe, fără dragoste e ca nunta fără 
lăutari, iar mângâierile bărbatului îs silnice și fără gust ca 
mâncărurile de post. 

— Cum? Cum ai zis? Repetă! Se porni ducesa iarăși pe râs. 

Bătrâna o aţinti cu luare-aminte și, socotind pesemne că a 
răsfăţat-o destul cu fleacurile, se aplecă la urechea ei și prinse a 
șoșoti. 

Zâmbetul muri pe buzele Beatricei. g 

Făcu un semn și sclavele se retraseră. In foișor rămase doar 
micul harap care nu știa italiana. 

Veghea asupra lor numai cerul molcom și palid, mortificat de 
atâta dogoare. 

— Poate că sunt flecăreli? îngăimă, în sfârșit, ducesa. Câte nu 
se spun... 

— Nu, signora! Am văzut-o cu ochii mei și am auzit-o cu 
urechile mele. Or să vă spună și alții. 

— A fost multă lume? 

— Vreo zece mii: era plină piaţa din faţa castelului de Pavia. 

— Şi ce-ai auzit? 

— Când madonna Isabella a ieșit în balcon cu micul Francesco 
în braţe, toată mulţimea a prins a-și flutura pălăriile, mâinile. 


Mulţi plângeau: „Trăiască Isabella de Aragon, strigau cu toţii. 
Trăiască Gian Galeazzo, stăpânul legiuit al Milanului! Trăiască 
Francesco, moștenitorul lui. Moarte uzurpatorilor!” 

— Chiar aceste vorbe? se încruntă Beatrice. 

— Ba și altele, mai rele... 

— Care anume? Tu spune, nu te teme!... 

— Strigau, zău, credeţi-mă, nu mi se întoarce limba să rostesc 
așa ceva... „Moarte hotilor...” strigau. 

Auzind-o, Beatrice tresări, dar numaidecât întrebă încet, 
învingându-se: 

— Și ce-ai mai auzit? 

— Zău că nu știu cum să vă spun... 

— Ei, haide, mai repede! Doar vreau să știu! 

— Mă credeţi, signora? Bolmojeau în mulţime cum că 
prealuminatul duce Lodovico îi Moro, tutorele și binefăcătorul lui 
Gian Galeazzo, și-ar fi întemnițat nepotul la cetatea Pavia, unde 
l-a înconjurat de ucigași plătiţi și spioni. Apoi se porniseră să 
urle să iasă la ei însuși ducele. Insă madonna Isabella le spuse 
că zace bolnav... 

Și madonna Sidonia îi șoșoti iarăși tainic la ureche. 

La început Beatrice o ascultă cu luare aminte, de la o vreme 
însă ea se răsuci cu faţa și strigă plină de mânie: 

— Ai înnebunit, vrăjitoareo? Cum îndrăznești, bătrâno! Ai grijă! 
Acuși pun slugile să te zvârle de aici, din susul foișorului, de n-or 
să mai aibă nici corbii ce-alege din stârv... 

Dar amenințările n-o speriară pe monna Sidonia. Beatrice se 
liniști peste puţin. 

— Nu pot să te cred, murmură ea, privind-o pe bătrân cu 
încruntare. 

— Cum  binevoiţi, dar de crezut nu puteţi să nu credeţi, 
strânse din umeri monna Sidonia... Să vedeţi cum se face 
lucrătura, își continua șopoteala. Se toarnă o figurină din ceară, i 
se pune în dreapta pieptului o inimioară de rândunea, în stânga 
ficatul ei, se străpung cu un ac, rostind descântece, și acela cu 
care seamănă figurina moare de o moarte înceată... La o așa 
boieșniţă nu te mai ajută niciun fel de doftori... 

— Taci, o întrerupse ducesa, să nu îndrăznești a-mi mai vorbi 
vreodată de așa ceva!... 


Și bătrâna sărută iarăși cu adâncă venerație poala mantiei 
albe a ducesei. 

— Luminăţia-voastră! Soarele meu strălucitor! Vă iubesc prea 
tare, ăsta mi-i păcatul! Mă credeţi? De multe ori mă rog cu 
lacrimi în ochi Celui-de-Sus pentru sănătatea voastră! Mă rog de 
fiecare dată, când aud cântându-se Magnifica! la slujba de la 
San Francesco. Oamenii spun că aș fi vrăjitoare. Ei bine, dacă 
mi-aș fi vândut sufletul diavolului — aș fi făcut-o numai ca să fiu 
de folos luminăţiei-voastre! 

Și adăugă după o clipa de tăcere, dusa pe gânduri: 

— Treaba se poate face și fără vrăji. 

Ducesa o privi cu multă curiozitate. 

— Când veneam încoace, prin grădina palatului, continuă ca 
într-o doară monna Sidonia, grădinarul culegea niște piersici, 
una mai frumoasă ca alta, pesemne în dar lui messer Gian 
Galeazzo? 

Tăcu o vreme, apoi spuse ca din întâmplare: 

— Sunt și în grădina meșterului florentin Leonardo da Vinci 
piersici, de-a mai mare dragul, spune lumea, numai că-s 
otrăvite... 

— Cum așa? 

— Cum vă spun, luminăţia-voastră. Le-a văzut nepoată-mea, 
monna Cassandra, cu ochii ei le-a văzut... 

Și bătrâna porni iarăși pe șoșotit la urechea ducesei. 

Beatrice nu-i răspunse și expresia ochilor săi frumoși rămase 
de nepătruns. 

Părul ducesei se uscase. Ea se ridică, aruncă de pe umeri 
mantaua de mătase albă, făcută anume pentru spălatul și 
dauritul părului, și cobori în odaia ce-i servea de garderobă. 

Aici se înșirau trei dulapuri uriașe. Primul, semănând a 
sanctuar, adăpostea într-o desăvârșită ordine cele optzeci și 
patru de rochii pe care apucase a le face în cei trei ani de 
căsnicie. Unele din acestea puteau să stea pe podea fără niciun 
sprijin, atât erau de ţepene și de încărcate de aur și nestemate, 
altele arătau străvezii și diafane ca pânză de păianjen. In 
dulapul al doilea se aflau cele necesare vânătorii cu șoimi și 
tacâmurile de cai. În cel de-al treilea ducesa păstra parfumurile, 
apele de obraz, clătelile, alifiile, prafurile pentru dinţi din coral 
alb și din mărgăritar, nenumărate borcănașe, retorte, ulcioarele 


cu gâtul lung și subţire, alambicurile pentru distilat, într-un 
cuvânt, un întreg laborator al alchimiei feminine. Se mai aflau 
acolo luxoase scrinuri grele, acoperite cu picturi, și lăzi ferecate. 

Când slujnica deschise una din ele, spre a scoate o cămașă, în 
odaie se răspândi un miros de rufărie fină din batist și dantelărie 
de Cambrai presărată cu mănunchiuri de levănţică și săculeţe 
de mătase cu iriși de Levant și trandafiri de Damasc, uscați la 
umbră și apoi pisaţi. 

Imbrăcându-se, Beatrice comenta cu croitoreasa felul croielii 
la rochia cea nouă pe care abia o adusese curierul de la sora ei, 
Isabella d'Este, marchiza de Mantua, și ea tributară modei. În 
acest domeniu cele două surori erau rivale. Beatrice o invidia pe 
Isabella pentru gustul ales și o imita adesea. Mai mult, unul din 
solii ducesei Milanului primise misiunea expresă s-o informeze în 
mare taină asupra oricărei noi apariţii în garderoba din Mantua. 

Beatrice îmbrăcase rochia în dungi, de catifea verde cu 
brocart auriu, mult îndrăgită pentru faptul că o făcea să pară 
mai impozantă, ascunzându-i statura minionă. Mânecile legate 
cu panglici de mătase cenușie erau înguste și cu „ferestre”, 
niște despicături după moda franţuzească, prin care se zărea 
mult și des încreţită pânza fină a cămășii de un alb imaculat. 
Părul împletit l-avea prins într-o plasă de aur subţire și ușoară, 
îmbrăcându-i capul ca un nimb strălucitor, iar pe fruntea încinsă 
cu firul subţire al ferrormierei atârna un miniatural scorpion de 
rubin. 

II 

Era deprinsă să se îmbrace cu atâta. Încetineală, încât după 
spusele ducelui, în răstimpul unei singure toalete nu era greu să 
armezi o corabie de negoţ pentru Indii. Auzind în depărtare 
sunet de corn și lătrat de ogari, își aminti că poruncise 
pregătirea unei partide de vânătoare și se grăbi de data asta să- 
și termine toaleta. Insă și acuma, gata de plecare, nu uită să 
dea pe la „sălașul giganţilor” cum se zicea în glumă unor odăi 
de jucărie care imitau întocmai cele corespunzătoare din palatul 
Isabelei d'Este și unde își aveau sălașul piticii. 

Scaune, paturi, veselă, scări cu trepte late și joase, chiar și 
capela cu altarul-jucărie, unde oficia învățatul pitic lanacchi 
înfășurat în odăjdii episcopale, anume cusute pentru dânsul, și 
cu mitră pe cap — toate erau pe potriva pigmeilor. 


Aici domnea mai totdeauna larma, nu se stingeau râsetele, 
plânsetele, ţipetele pe fel și fel de glasuri în stare câteodată să 
te bage în sperieţi, încât ai fi zis că te afli la grădina zoologică 
sau într-o casă de nebuni, căci în sufocanta înghesuială și în 
murdăria odăiţelor se nășteau, trăiau și își dădeau duhul, 
forfotind necontenit, maimuțe, cocoșaţi, papagali, harapi, 
nebuni și nebune, calmâce, măscărici, iepuri de casă, pitici și 
alte arătări în stare să trezească râsul. Ducesa își petrecea 
câteodată zile întregi în mijlocul lor, jucându-se ca o copiliţă. 

De data aceasta, deși era grăbită, dăduse pe acolo numai 
pentru o clipă, să afle vești despre sănătatea lui Naninno, micul 
harap, „negru peste poate”, cum spunea stăpânul său care i-l 
trimisese nu de demult de la Veneţia. Ducesa se juca cu ei, de 
parcă era o păpușă. De la o vreme însă micul harap se 
îmbolnăvise și lăudatul negru ai pielii se dovedise a fi nu chiar 
de la natură, căci spre marele necaz al Beatricei, vopseaua, un 
fel de lac ce-i dăduse luciul acela, începea să se jupoaie. 

în ajun, seara, starea sănătăţii i se agravase într-atât, încât 
medicul se temea că îl va pierde. Aflând despre aceasta, 
Beatrice se întristă, căci îl iubea pe micul Naninno chiar și așa cu 
pielea înălbită. Porunci numaidecât să fie botezat, ca cel puţin 
să nu moară păgân. 

Și coborând scara, dădu de drăgălașa Morgantina, nebuna 
preferată, încă destul de tânără și tare ghidușă — și pe un mort 
l-ar fi făcut să râdă, cum spunea ducesa. 

Morgantinei îi cam plăcea să pună mâna: șterpelea câte ceva 
și ascundea în vreun ungher, sub o scândură ruptă, într-o gaură 
de șoarece, și apoi umbla mândră ca o păuniţă. Dacă o întrebau 
cu frumosul: „Margantino drăguţo, fii cuminte și spune unde-ai 
ascuns cutare sau cutare lucru? Te lua de mână și cu un zâmbet 
ghiduș te ducea să-ţi arate locul. lar dacă strigai din senin: „Hai 
să trecem apa, hai să trecem apa!”, Morgantina lăsa pudoarea 
deoparte și ridica rochia cât putea de sus. 

Uneori însă parcă dădea strechea-ntr-însa: plângea zile în șir 
după un copil inexistent — copii nu avusese niciodată — și atât îi 
plictisea pe ceilalţi, că o încuiau în cămară. 

Ședea și acum în colțul scării, cu genunchii la gură, și, 
legănându-se ca o pendulă, vărsa șiroaie de lacrimi. 

Beatrice se apropie și o mângâie pe cap. 


— Nu mai plânge, fii fetiţă cuminte. 

Nebuna însă, ridicând la ea ochii candizi de-un albastru celest, 
se așternu pe plâns mai cu foc. 

— Văleu! Văleu! Mi-au luat copilașul! Pentru ce, Doamne? 
Nimănui nu-i făcea niciun rău. Mă bucuram de el pe tăcutelea... 

Ducesa cobori în curte, unde o așteptau vânătorii. 

M 

înconjurată de gonaci, șoimari, bătăiași, călărime, paji și 
doamne de onoare, ducesa se ţinea dreaptă și degajată, nu ca 
femeile, ci ca un călăreț cu experienţă, în șaua armăsarului de 
Berberia, un animal nobil, cu picioarele dăltuite, adus de pe 
domeniul Gonzaga. „Adevărată regină a amazoanelor!” exclamă 
cu mândrie în sinea lui îi Moro. leșise pe peronul castelului să 
admire plecarea trenului de vânătoare al soţiei. 

în spatele șeii ducesei se afla leopardul anume dresat pentru 
vânătoare, într-o livrea cusută cu fir și însemne cavalerești. Pe 
mâna ei stângă, strânsă pumn, șoimul de Cipru, alb ca neaua — 
darul sultanului turc — strălucea cu smaragdele încrustate în 
gluga-i de aur. Zurgălăi cu multe și dulci glasuri îi clincăneau 
prinși de gheare — căci își aveau rostul în găsirea șoimului când 
se pierdea în ceaţă sau printre ierburile înalte de pe mlaștini. 

Ducesa pusă pe râs, pe șotii, se simţea veselă și avea poftă de 
o goană nebună. Doar întoarse obrazul, zâmbind soţului, care-i 
strigă din urmă: „Ai grijă, e nărăvaș!” și numaidecât dădu semn 
însoțitoarelor ei. Cavalcada porni pe-ntrecute, luând-o la galop 
pe drumuri, peste garduri și câmp, sărind șanțuri, gropi, 
mușuroaie. 

Trenul rămăsese în urmă. 

în frunte galopa Beatrice, urmată de un câine lup uriaș și 
alături, pe o iapă spaniolă neagră-corbie, gonea madonna 
Lucrezia Crivelli, poate cea mai temerară și mai veselă dintre 
doamnele ei de companie. 

în adâncul sufletului ducele o cam plăcea pe madonna 
Lucrezia, și acum, urmărindu-le cu admiraţie pe cele două 
amazoane, se întreba care din ele îi place mai mult. Cu toate 
acestea, numai frica pentru viaţa soţiei îl făcea să i se strângă 
inima, și când armăsarul sărea peste gropi, închidea ochii, 
simțind că i se taie respiraţia. 


De multe ori o certa pe ducesă pentru șotiile ei, deși n-ar fi 
fost în stare să se supere cu adevărat: prea conștient de lipsa 
totală a curajului din inima sa, în taină se mândrea cu 
neînfricarea soției. 

Dar vânătoarea, desfăşurându-se prea năprasnic, într-o goană 
turbată, pieri între răchite și stufurile de pe. Malul jos al 
Ticinului, unde se găseau gâște și stârci, și ducele se întoarse în 
micu-i cabinet de lucru sau studiolo. Aici îl aștepta spre a 
continua lucrările întrerupte messer Bartolomeo Calco, 
secretarul său principal și mai-marele dregătoriei soliilor streine. 

IV 

Tolănit într-un jeţ cu spătarul înalt, il Moro își tot mângâia cu 
mâna plinuţă, îngrijită și albă, bărbia rotofeie și obrajii bine rași. 

Chipul său venerabil purta pecetea acelei sincerităţi fără ocol 
a cărei mască izbutesc s-o arboreze numai politicienii ce au 
atins desăvârșirea în ale perfidiei. Cu nasul coroiat, proeminent 
pe această figură de parcă era muchie de cuţit și buzele arcuite, 
semăna aidoma tatălui său, marele condotier Francesco Sforza. 
Dar dacă în inima lui Francesco sălășluia după cum spun poeţii, 
în prea bună cârdășie leul și vulpea, fiul său moștenise de la 
părinte numai viclenia celei din urmă, învrednicindu-se s-o și 
sporească, nu și curajul celui dintâi. 

Purta o haină simplă și elegantă din mătase de un albastru pal 
cu desen din țesătură. Coafura, la modă atunci, cu părul 
pieptănat lins, fir lângă fir, acoperindu-i urechile și fruntea până 
aproape de sprâncene, semăna a perucă. Pe piept îi atârna un 
lanţ greu, cu inele aplatizate. Aceeași elegantă politeţe, egală 
faţă de toţi, predomina și în manierele sale. 

— Cum socoţi, messer Bartolomeo? Ai cumva vreo știre mai 
exactă? Au plecat trupele franceze din Lyon? 

— Niciuna, alteţă. În fiecare seară li se spune — mâine, și în 
fiecare dimineaţă se amână plecarea. Majestatea-sa înclină spre 
amuzamentele mai puţin războinice. 

— Cum o cheamă pe amanta favorită? 

— Ar trebui să vă înșir un pomelnic întreg, căci gusturile 
majestăţii-sale sunt după toane și nestatornice. 

— Scrie-i contelui Belgioioso, rosti ducele, că-i trimit treizeci, 
adică nu, e prea puţin... patruzeci, cincizeci de mii de ducați 
pentru noi daruri. Să nu se zgârcească! Vom scoate pe 


majestatea-sa din Lyon cu lanţuri de aur. Și încă ceva, 
Bartolomeo — dar asta, bineînţeles, rămâne între noi n-ar strica 
să-i trimitem  majestăţii-sale portretele câtorva dintre 
frumoasele noastre doamne. Apropo, scrisoarea-i gata? 

— Gata, signore. 

— Arată-mi-o. 

II Moro își freca de plăcere mâinile albe și dolofane. De câte 
ori avea prilejul să cuprindă într-o perspectivă largă păienjenișul 
politicii sale, încerca un fel de dulce strângere de inimă, așa 
cum simţi pornind la un joc greu și primejdios. La drept vorbind 
și cu mâna pe inimă, nu se simţea cu nimic vinovat dacă invita 
streinii, pe nordicii barbari, să cotropească pământul Italiei. 
Dușmanii, și printre ei cea mai încrâncenată, Isabella de Aragon, 
îl siliseră să recurgă la această măsură extremă. Soţia lui Gian 
Galeazzo nu s-a dat în lături de a-l învinui în auzul lumii întregi 
că ar fi răpit tronul nepotului. Numai atunci când Alfonso, tatăl 
Isabellei, regele Neapolului, ca să se răzbune pe jignirea adusă 
fiicei și ginerelui, îl ameninţase cu război și detronare, singur și 
părăsit de toţi, il Moro apelase la ajutorul lui Carol al VIil-iea, 
regele Franţei. 

„Necunoscute sunt căile tale, Doamne își zicea în sinea lui 
ducele, cât timp Bartolomeu căuta în vraful de documente 
ciorna scrisorii cerute. Salvarea ţării mele, a Italiei și poate chiar 
a Europei întregi stă în mâinile unei biete aschimodii, a unui 
băieţțandru fără minte, căzut pradă patimilor, preacreștinul rege 
al Franţei, în faţa căruia, noi, urmași ai marilor Sforza, iată, 
suntem siliți să ne umilim, să ne târâm în genunchi, mai să-l și 
codoșim! Dar asta-i politica: trăind cu lupii, trebuie să urli ca ei.” 

Citi scrisoarea care i se păru elocventă măcar și prin faptul că 
anunţa expedierea a cinzeci de mii de ducați ce aveau să fie 
trimiși contelui Belgioioso pentru mituirea celor din suita regelui. 
Se adăugau la aceasta și portretele unor frumoase doamne 
italiene. 

„Dumnezeu să  binecuvânteze  drept-credincioasele tale 
armate, preacreștinule, se spunea printre altele în scrisoare, 
porţile Ausoniei s-au și deschis înaintea ta. Nu mai întârzia, 
grăbește-te să le pășești pragul ca un purtător al triumfului, o, 
noule Hannibal! Popoarele Italiei sunt însetate a-ţi gusta 
dulceaţa cotropirii, unsul lui Dumnezeu, și cu însetare te 


așteaptă, cum patriarhii cândva, după învierea Domnului, 
așteptau ca el să coboare în Infern. Cu ajutorul Celui-de-Sus și al 
măiestritei tale artilerii, vei cuceri nu numai Neapolul și Sicilia, 
dar și pământurile Marelui Otoman, convertind pe necredincioși 
la credința cea adevărată și, pătrunzând în inima Pământului 
Sfânt, elibera-vei  lerusalimul și Mormântul Domnului de 
agarienii păgâni, acoperindu-ţi de slavă numele, a cărui faimă 
va ocoli universul întreg”. 

între timp, un bătrânel chel își vâri vârful nasului lung și roșu 
în crăpătura ușii. Zărindu-l, ducele îi porunci cu un semn 
prietenesc să mai aștepte. 

Ușa fu închisă cu modestie și nasul dispăru. 

Dar, deși secretarul aduse vorba despre o altă problemă de 
stat la fel de importantă, il Moro asculta neatent, tot aruncând 
priviri spre ușă. 

în cele din urmă, messer Bartolomeo pricepu că alte gânduri îl 
preocupă pe duce și, încheind raportul, ieși. 

lar ducele, se apropie de ușă prudent, în vârfuri. 

— Bernardo, mă auzi? Tu ești, Bernardo? 

— Eu, alteță! 

Și Bernardo Bellincioni, poetul curţii, năvăli în iatac cu aere 
misterioase și slugarnice, gata să cadă în genunchi și să sărute 
poala stăpânului. Insă ducele îl opri. 

— Spune-mi ce se aude? 

— Totul este bine. 

— A născut? 

— Azi-noapte a dat Domnul de s-a ușurat de rod. 

— E sănătoasă? Ori poate e nevoie să-i trimit medicul? 

— Se află în perfectă sănătate. 

— Slavă Domnului! răsuflă ușurat ducele, făcându-și semnul 
crucii. Ai văzut copilul? Continuă el. 

— Păi cum! Frumușel foc! 

— Fată sau băiat? 

— Băiat. E un voinic și un scandalagiu, mai mare dragul. 
Perișorul bălai ca la maică-sa, iar ochișorii ard ca tăciunii de 
negri ce-s, și se rotesc de colo-colo, deștepţi de parcă ar 
înţelege toate. Leit alteţa-voastră. Numaidecât veri că-i curge în 
vine sânge regesc. Micul Hercule în leagăn! Madonna Cecilia nu 


mai poate de dragul lui. Mi-a poruncit să vă întreb ce nume aţi 
binevoi să i se dea. 

— M-am gândit la asta, rosti ducele. Ce zici, Bernardo, ce-ar fi 
să-i zicem Cesare? Cum ţi-ar place? 

— Cesare? într-adevăr e un nume frumos. Antic, cu rezonanţă! 

Da, da, Cesare Sforza! Un nume demn de un erou! 

— Dar ce spune soţul? 

— Prealuminatul conte Bergamini e blând și simpatic ca 
totdeauna. 

— Ce om minunat! observă cu convingere ducele. 

— Într-adevăr, minunat om! îl lăudă și Beilincioni. Puţini ca 
dânsul întâlnești pe timpurile noastre. Un om cu virtuţi rare, 
dacă-mi permiteţi să zic așa. Vroia să vină încoace la ora cinci, 
dacă nu-l vor împiedica durerile podagrei, să vă asigure de tot 
respectul ce-l poartă alteţei-voastre. 

Contesa Cecilia Bergamini despre care discutau era o fostă 
amantă a ducelui. Aflând despre această legătură, geloasa 
Beatrice, care abia se măritase cu il Moro, îi ameninţase pe duce 
că se va întoarce la părintele său Ercole d'Este, duce de Ferrara, 
și vrând-nevrând il Moro a trebuit să jure solemn de faţă cu 
consulii, că n-o să mai calce legile credinţei conjugale și drept 
dovadă o mărită pe Cecilia cu bătrânul conte Bergamini, un 
nobil ruinat și un om îngăduitor gata de orice servicii. 

Scoţând din buzunar un petic de hârtie, Beilincioni îl întinse 
ducelui. 

Era un sonet în cinstea noului-născut; poetul întreba pe zeul- 
soare de ce se acoperă de nouri, la care acesta îi răspundea cu 
amabilitatea unui curtean: de vină e sfiala și invidia faţă de noul 
astru al luminii, fiul lui il Moro și al Ceciliei. 

Ducele primi sonetul cu bunăvoință și, scoțând din pungă un 
ducat, îl întinse poetului. 

— Și pentru că tot suntem la capitolul poezie, sper că n-ai 
uitat, Bernardo, că sâmbătă e ziua de naștere a ducesei? 

Beilincioni scotoci cu grabă în deschizătura straiului său, mai 
cutând de cerșetor decât de curtean, care-i servea de buzunar și 
scoase un vraf de hârtii murdare și mototolite. Astfel versurile 
cerute fură extrase dintre odele emfatice la moartea șoimului 
madonnei Angelica, sau de ziua când s-a îmbolnăvit iapa sur- 
rotată a lui signor Paliavicini, adusă din pusta maghiară. 


Am făcut trei, nu una, la alegerea alteţei-voastre. Și jur pe 
sprinţarul Pegas c-au să vă placă! 

Pe atunci poeţii aveau menirea să ţină locul instrumentelor 
muzicale cu care monarhii înălţau serenade nu numai iubitelor, 
dar uneori și consoartelor lor, căci în lumea aleasă moda vroia 
să presupună că între soţi există aceeaşi dragoste 
nepământească precum iubirea dintre Laura și Petrarca. 

II Moro citi cu multă atenţie versurile; se considera pe sine un 
rafinat în ale poeziei, poet în forul său interior, deși nu stăpânea 
meșteșugul rimei. În primul sonet îi plăcură îndeosebi trei 
versuri: Soţul îi spune soţiei: 


Până și-acolo unde scuipi 
Mărgăritarele își fac cuib 
Și înfloresc viorele... 


în a doua poezie Bellincioni o compara pe madonna Beatrice 
cu zeiţa Diana, asigurând auditoriul că până și cerbii și mistreţii 
mor în desfătare sub lovitura jungherului mânuit de frumoasa 
amazoană. 

Dar cel mai mult îi plăcu alteţei-sale cel de-al doilea sonet în 
care Dante i se adresa lui Dumnezeu rugându-l să-l trimită iarăși 
pe pământ, unde s-ar fi întors a lui Beatrice, luând chipul 
ducesei de Milano. 


Dacă o dărui lumii iar 
Ingăduie-mi divinu-ţi har, 
să văd cui va-nchina iubirea, 


Exclama  Aligheri, făcând aluzie, bineînţeles, la ducele 
Lodovico. 

II Moro îi bătu cu blândeţe pe spinare și-i făgădui postav 
pentru o șubă de lamă, iar Bernardo se milogi să-i mai dea și o 
blană pentru guler, asigurându-l cu fandoseli de măscărici că 


haina lui de anul trecut e la fel de subţire și străvezie ca 
spaghetele uscate la soare. 

— larna trecută, continua el să se milogească, fiindcă n-am 
avut lemne, aș fi fost în stare să ard nu numai propria-mi scară, 
dar și saboţii sfântului Francisc. 

Amuzat, ducele îi făgădui lemne pentru la iarnă. 

Și atunci, într-un elan de recunoștință, poetul improviză pe loc 
un catren ce-l preamărea: 


Când sclavilor le făgăduiești a le da pâine, 
Aidoma cu Cel-de-Sus, tu semeni mană-n jur, 
De-aceea nouă muze cu însuși Febus, mâine, 
Slăvi-te-vor în cer, o nobile Maur... 


— Se pare că ești inspirat, Bernardo? Ascultă, aș mai avea 
nevoie de o poezie. 

— De dragoste? 

— Da. Și plină de patimă. 

— Pentru ducesă? 

— Nu. Dar bagă de seamă, să nu scapi vreo vorbă!... 

— O, signore, mă jigniţi. S-a-ntâmplat oare vreodată ca eu 
să... 
— Atâta îţi spun: bagă de seamă. 

— Sunt mut, mut ca peștele! 

Și Bernardo clipi tainic și cu reverență din ochișori. 

— Vasăzică, plină de patimă? Dar în ce fel? Cu implorare sau 
cu recunoștință? 

— Cu implorare. 

Poetul încruntă din sprâncene, căzând pe gânduri: 

— E măritată? 

— Fecioară. 

— înî. Mi-ar trebui numele ei. 

— Asta-i acum! mai vrei și numele? 

— Dacă o imploraţi, nu se poate fără nume. 

— Madonna Lucrezia. Poate ai vreuna gata... 


— Am, dar tot mai bună-i una prospeţică. Îngăduiţi să trec în 
iatacul de-alături. Numaidecât va fi gata. Presimt că n-o să fie 
rea: rimele îmi umblă pe vârful limbii. 

Tocmai atunci intră pajul ca să anunţe pe... 

— Messer Leonardo da Vinci. 

Luând cu dânsul cele necesare scrisului, Bellincioni se strecură 
pe o ușă exact în clipa când pe cealaltă intra Leonardo... 

V 

După obișnuitele cuvinte de salut, ducele vorbi artistului 
despre marele canal Naviglio-Sforzesco, menit să unească Sesia 
cu Ticino care, comunicând cu o plasă de canale mai mărunte, 
avea să contribuie la irigarea câmpiilor, luncilor și izlazurilor 
Lomeilinei. 

Lucrările de construcţie de la Naviglio le conducea Leonardo, 
deși nu poseda titlul de constructor și nici măcar pe acela de 
pictor ducal, păstrând doar în virtutea obișnuinţei mai mult 
decât din alte motive demnitatea de muzician al curții, datorită 
faptului că inventase cândva un instrument muzical, ceea ce 
reprezenta nițeluș mai mult decât cinul poetului curtean — aide 
Bellincioni. 

Leonardo îi explică ducelui cu de-amănuntul planurile și 
calculele după care îl rugă să dea poruncile cuvenite cu privire 
la plata sumelor necesare pentru continuarea lucrărilor. 

— Cât? se grăbi să afle ducele. 

— Pentru fiecare milă 566, în total 15.187 ducați, îi răspunse 
Leonardo. 

Amintindu-și de cei cincizeci de mii de ducați ce abia hotărâse 

să i trimită, ca să acopere bacșișurile și în general cheltuielile cu 
mituirea marilor dregători de la curtea Franţei, Lodovico se 
strâmbă nemulțumit. 
_ — Cam scump, messer Leonardo! Crede-mă, ai să mă ruinezi! 
Intotdeauna năzuiești către ceva cu neputinţă de îndeplinit. lată, 
de pildă, Bramante — e și el un arhitect cu faimă — dar 
niciodată nu-mi cere atâţia bani. 

Leonardo se mulţumi să siringă din umeri. 

— Cum binevoiţi, signore. Însărcinaţi-l pe Bramante... 

Ei, haide, potolește-te, nu te supăra. Doar știi că n-am să las 
pe nimeni să se atingă de dumneata! 

începu tocmeala. 


— Bine, vom vedea mâine, încheie în cele din urmă ducele, 
dornic să o mai lungească pe cât era cu putinţă și prinse a răsfoi 
caietele lui Leonardo cu planșe, schiţe și crochiuri. 

Unul din desene înfățișa un mormânt, adevărat munte 
artificial, încununat de un templu cu multe coloane și o 
deschizătură circulară în cupolă, ca ceea a Panteonului roman, 
destinată să lumineze încăperile interioare ale cavoului ce 
întrecea în măreție piramidele egiptene. Şi alături stăteau 
cifrele exacte și schițele de amănunt cu privire la 
amplasamentul scărilor, galeriilor, sălilor, cuprinzând cinci sute 
de urne. 

— Ei, dar ăsta de aici ce-i? întrebă ducele. Când și pentru cine 
l-ai făcut? 

— Pentru nimeni anume. Vise de-ale mele... 

— Ciudate vise! îl privi ducele cu mirare clătinând din cap. Un 
mausoleu demn de zeii din Olimp sau de titani. O fantasmă sau 
ceva de basm... Și mai zici că ești matematician! 

Se uită și la alt desen, planul unui oraș cu străzi suprapuse — 
sus pentru stăpâni, jos pentru sclavi și animale de povară, cu 
murdăria spălată de nenumăratele ţevi ale apeductului, un oraș 
construit cu o deplină cunoaștere a legilor firii, dar pentru fiinţe 
ce nu se sfiesc să împartă lumea între aleși și gloată. 

— Ştii că nu-i rău? exclamă ducele. Și tu socoţi că un 
asemenea oraș ar putea fi construit? 

— O, desigur! îi răspunse Leonardo cu chipul însufleţit. De 
mult visez ca alteța-voastră să binevoiască a face o asemenea 
experienţă, măcar și într-una din suburbiile Milanului. Cinci mii 
de case la treizeci de mii de locuitori. Și s-ar mai risipi această 
mulţime de oameni care șed fiecare pe grumazul altcuiva, 
îngrămădindu-se unii  într-alţii în murdărie și  duhoare, 
răspândind mai departe sămânţa molimei și a morţii. 
Transpunând în realitate planul meu, alteță, aţi ridica cel mai 
frumos oraș din lume! 

Se opri, băgând de seamă că ducele râde cu poftă. 

— Eşti plin de haz, iubite messer Leonardo! Dacă ţi-aș da 
mână liberă, toate le-ai întoarce cu susul în jos și câte prăpăstii 
n-ai pune la cale în țărișoara asta! Oare nu-ţi dai seama că cei 
mai supuși dintre sclavi s-ar răscula împotriva străzilor tale 
suprapuse, s-ar lipsi cu dragă inimă de curăţenia lor pe care atât 


o lauzi, de apeductul și canalele celui mai frumos oraș din lume 
și s-ar reîntoarce cu ochii închiși la murdăria vechilor lor așezări: 
fie și-n murdărie, numai în bună înţelegere... Dar ce-i asta? 
Întrebă el mai apoi, arătând o altă schiţă. 

Și Leonardo fu obligat să i-o mai explice și pe aceea, care 
înfățișa planul unei case de toleranţă cu intrări separate, uși și 
coridoare amplasate astfel încât vizitatorii puteau conta pe 
neștirbirea secretului vizitei lor și n-aveau a se teme că se vor 
întâlni unii cu alţii. 

— Ei, asta e într-adevăr un lucru grozav! se entuziasmă 
ducele. N-ai să mă crezi dacă-ţi voi spune cât sunt de sătul de 
plângerile cu jafurile și crimele care se ţin lanţ în bordeluri. Or, o 
asemenea așezare a odăilor ar asigura ordinea și siguranţa. Voi 
construi neapărat asemenea bordeluri, exact după planul tău!... 
Ei bine, dar ești reușit, omule! Adăugă ducele. Meșter la toate: 
panteon pentru zei și alături o casă de toleranţă... 

într-un târziu, urmă: 

— Am citit o dată o carte a unui istoric din antichitate despre 
așa-numita ureche a tiranului Dionysios — un tub acustic ascuns 
în grosimea zidului, așezat astfel încât monarhul putea asculta 
dintr-un iatac ce se vorbea într-altul. Cum socoţi, am putea 
amenaja o asemenea ureche în palatul meu? 

La început parcă-i fusese jenă să aducă vorba de așa ceva, 
dar numaidecât își luă seama. Meșterul Leonardo vorbea fără 
sfială, ca despre o descoperire a științei, bucuros de a mai 
studia cu prilejul construirii unui asemenea tub acustic felul în 
care se propagă undele sonore, fără a se întreba dacă această 
ureche a lui Dionysios e un lucru moral sau din contră. 

între timp, Beilincioni își vâri iarăși capul prin crăpătura ușii — 
avea sonetul gata. 

în sfârșit, când Leonardo își luă rămas bun, ducele îl pofti la 
cină. 

După plecarea artistului, il Moro îl chemă pe Beilincioni lângă 
dânsul și-l puse să-i citească stihurile. 

Salamandra, spunea în ele poetul, trăiește în văpaie și totuși 
ce minune!... nu arde... 


În inimă port o de gheaţă madonnă, 


O, cum de răceala-i fără prihană 
Nu s-a topit încă-n vâlvoarea-mi vană? 


Dar mai ales ultimul catren îi păru ducelui mai gingaș și 
rafinat: 

Eu cântul de lebădă, cânt și-apoi mor: 

„O, dăruie-mi viaţa!” mă rog de Amor. 

Aţâţă mai rău vâlvătaia, poznașul: 

„Cu lacrimi boteaz-o, și eu voi fi nașul...!” 

VI 

înainte de cină, așteptând întoarcerea soției, care trebuia să 
pice din clipă în clipă de la vânătoare, ducele făcu o mică 
inspecţie a gospodăriei. Dădu pe la grajdul care, cu porticul și 
coloanele sale, semăna aidoma unui templu grecesc, pe la noua 
brânzărie, frumos amenajată, unde gustă din așa-zisa giuncata, 
brânza de vaci proaspătă. Trecu pe lângă nenumărate coșare și 
beciuri și în cele din urmă deschise poarta ocolului de vite, unde 
toate câte îl înconjurau, de la finitul subţire al șuvoiului de lapte 
ce ţâșnea din ugerul vacii sale preferate, una roșcovană adusă 
tocmai din Languedoc, și de la grohăitul drăgăstos al uriașei 
scroafe, un adevărat munte de grăsime, care abia fătase o 
droaie de purcei, și până la spuma galbenă a caimacului din 
donițele de frasini în care aveau să bată untul, până la aroma de 
miere din grânare, toate bucurau ochii stăpânului lor. 

Un zâmbet de nespusă euforie învăluia fața lui il Moro: 
căminul său era cu adevărat un corn al abundentei. La înapoiere 
în odăi, se aciui pe o bancă în galerie, să se odihnească. 

Ceasul era spre seară, dar soarele mai avea mult până să 
asfințească. Adieri încărcate de balsamuri proaspete veneau din 
luncile Ticinului. 

Și ducele îmbrăţișă cu privirea cuprinsul domeniilor sale, 
ogoare și izlazuri, livezi cu șiruri drepte de meri și peri irigate de 
plasa șanţurilor și canalelor, duzi purtând pe grumaji ghirlandele 
viţei-de-vie. De ia Morttara și până la Abbiategrasso și încă mai 
departe până la marginile cerului, unde prin văl de ceaţă 
scânteiau zăpezile eterne ale lui Monte-Rosa, întinsa câmpie a 
Lombardiei era încărcată de floare și belșug ca un adevărat rai 
pe pământ. 


Doamne, suspină ducele cu umilință, mișcat până-n adâncul 
sufletului, și ridică ochii spre ceruri. Doamne, mulţumescu-ţi ție 
pentru tot! Ce-aș mai putea dori? Cândva aici domnea pustiul. 
Eu, cu Leonardo am croit aceste canale, am dat vlagă acestui 
pământ și astăzi fiecare spic și fiecare fir de iarbă mi se închină 
mie, așa cum mă închin și eu ţie, Doamne, și nu încetez a-ţi 
mulţumi! 

De departe răzbătea un lătrat de ogari, strigăte de-ale 
vânătorilor și deasupra stufurilor se zări o clipă potârnichea 
împăiată care slujea drept momeală șoimilor. 

Stăpânul castelului tocmai ocolea masa însoțit de majordom, 
cercetând-o cu atenţie, să nu lipsească ceva, când în sală intră 
ducesa, urmată de oaspeţii invitaţi la cină. Printre ei se afla și 
Leonardo, care se învoise să rămână aici peste noapte. 

Fu rostită rugăciunea și oaspeţii se așezară. 

La masă s-au servit numai bunătăţi: anghinare proaspătă, 
sosită în coșuri de nuiele cu un poștalion anume tocmai de la 
Genova, țipari și crapi grași de crescătorie de la Mantua (un dar 
al Isabellei d'Este), piftii din piept de clapon și altele asemenea. 

Oaspeţii înfulecau cu poftă, servindu-se de propriile degete și 
ajutându-se cu un cuţit, căci furculiţele cu dinţi de aur și plăsele 
de cristal erau socotite un lux exorbitant și nepermis și se 
puneau dinainte numai doamnelor, la desert, în special la fructe, 
și tot cu ele se servea dulceaţa. 

Primitorul amfitrion îndemna neîncetat musafirii să mai guste 
dintr-una și dintr-alta și aceștia nu se dădeau înlături, mâncau 
pe întrecute. Nici elegantele doamne și subțiraticele fecioare nu 
se rușinau să-și dea pe faţă apetitul sănătos. 

Beatrice o avea în dreapta pe Lucrezia. ` 

Și ducele nu-și mai lua ochii de la cele două frumuseți. li făcea 
plăcere că sunt alături și că soţia o răsfață pe iubita lui, îi pune 
în farfurie bucăţi mai gustoase, îi șoptește ceva la ureche și-i 
strânge mâna, cuprinsă de tandreţea care uneori pune stăpânire 
pe femeile tinere. 

Conversaţia se învârtea în jurul întâmplărilor de la vânătoare. 
Beatrice istorisi cum cerbul, fâşăind fără veste din pădure, i-a 
lovit calul cu coamele rămuroase, cât pe ce s-o răstoarne din șa. 

Apoi se amuză pe socoteala nebunului Dioda, un lăudăros și 
un zurbagiu fără pereche, care, cu câteva clipe mai înainte, 


ucisese o scroafă domestică, adusă dinadins de vânători în 
pădure și minată sub picioarele calului său. Nebunul se fălea cu 
atâta vervă cu fapta sa eroică, de parcă ar fi ucis mistrețul din 
Caydon. Şi comesenii, ca să-l necăjească, dovedindu-i că-i un 
lăudăros, porunciră să fie adusă scroafa ucisă. La vederea ei, 
Dioda se prefăcu mânios la culme. In realitate însă acest coţcar 
nespus de șiret se pricepea de minune s-o facă pe prostul, și nu 
în dezavantajul său, iar cu ochii săi de râs știa să deosebească 
nu numai o scroafă domestică de un mistreţ, dar și o glumă 
inteligentă de una prostească. 

Râsetele se înteţeau, iar din pricina îmbelșugatelor libaţii 
feţele se înviorau și se rumeneau. După felul patru, tinerele 
doamne desfăcură furiș, pe sub masă, șireturile de la corsete. 

Paharnicii umpleau fără odihnă cupele cu vin alb ușor și vin 
roșu de Cipru, dens, încălzit și parfumat cu scorțișoară, fistic și 
cuișoare. 

lar când alteţasa întindea cupa, paharnicii și-o treceau unii 
altora cu vorbe potrivite, strigându-se solemn, ca după un 
ceremonial anume, și marele paharnic înmuia de trei ori în 
nectarul ei un talisman cioplit din corn de inorog, ce atârna de- 
un lanţ de aur greu: de-ar fi fost vinul otrăvit, pe cornul înnegrit 
s-ar fi ivit deodată o rouă de sânge. Alte asemenea talismane — 
o piatră a broaștei și o limbă de șarpe — erau încrustate în 
solniţă. 

— Socot, alteţă, că nici regele Franţei n-are un asemenea 
com. De-a dreptul uimitor, cât e de mare, se minuna contele 
Bergamini, soțul Ceciliei, de la locul de cinste unde îl instalase 
amfitrionul. 

în seara aceea era nespus de vesel, chiar zburdalnic, în ciuda 
bătrâneţii sale și a podagrei care-l măcina. 

— Hi-hi-hi! chicoti cocoșatul lanacchi, nebunul cel mai îndrăgit 
de duce, însoţindu-și chicotul cu zvonul zurgălăilor aninaţi de 
urechile de măgar ale pestriţei tichii de măscărici și duruitul de 
mazăre dintr-o bășică de porc. 

— Papa, auzi, papa i se întoarse el către il Moro. Te rog să-l 
crezi, spuse arătându-l pe Bergamini. Când îi vorba de coame, e 
meșter neîntrecut. De orice fel! Că îs de fiară, că îs de om, 
totuna. Hi-hi-hi, capră de-ai avea, coarne — berechet! 

La care ducele doar îl ameninţă cu degetul. 


De sus din partea corului goarnele de argint își ridicară 
glasurile în cinstea fripturilor — un uriaș cap de mistreţ umplut 
cu castane, un păun cu mașinărie înăuntru, ce-și desfăcea pe 
tavă frumoasa coadă și bătea din aripi, apoi și în cinstea măreţei 
plăcinte care înfățișa o cetate, de după crenelurile căreia se 
auzea întâi un glas de com războinic, iar după ce coaja rumenă 
fit tăiată, sări afară un pitic înveșmântat în pene de papagal. 
Piticul alergă pe masă până ce fu prins și închis într-o colivie de 
aur, de după gratiile căreia, imitându-l pe celebrul său 
premergător, papagalul cardinalului Asconio Sforza, intona spre 
hazul comesenilor „Tatăl nostru” pe toate glasurile. 

— Cărui prilej fericit îi datorăm, messere, acest ospăț pe cât 
de neașteptat, pe atât de grandios? i se adresă Beatrice soțului. 

II Moro se făcu a nu auzi întrebarea, doar schimbă pe furiș cu 
contele Bergamini o privire cu înţeles, din care fapt 
preanorocosul soţ al Ceciliei putu deduce că se sărbătorea 
fericitul eveniment al nașterii lui Cesare. 

Capul de mistreţ îi delectă cel puţin o oră, căci, ţinând minte 
zicala din bătrâni care spune că la ospeţe nu îmbătrânești, nu se 
zgârceau cu ceasurile cât timp era vorba să șadă la masă. 

Spre sfârșitul banchetului, călugărul cel gras fra Tappone, zis 
Șobolanul, îi înveseli pe toţi cu lăcomia sa. 

Nu fără viclenii și înșelătorie izbutise ducele de Milano să-l 
momească de la Urbino pe acest vestit mâncău pentru care se 
certau monarhii și despre care mersese faima că la Roma, spre 
nu puţina bucurie a sfinţiei-sale, înfulecase mai bine de 
jumătate dintr-un anteriu episcopesc tăiat bucățele și înmuiat în 
sos. 

La un semn al ducelui, slugile așezară în faţa lui fra Tappone o 
sosieră uriașă plină cu busecchtm (măruntaie umplute cu gutui. 
Și monahul, făcându-şi semnul crucii, purcese a înfuleca din ele 
cu o iuţeală și o lăcomie de nedescris. 

Să fi fost un flăcău ca ăsta de faţă la ceasul când Domnul 
nostru Isus Cristos sătura mulţimea, cele cinci pâini și cei doi 
pești nu i-ar fi ajuns nici pentru doi dulăi! Făcea haz Beilincioni. 

Și oaspeţii se porniră pe hohotit, de ziceai că-s plini cu râs 
până-n gât — o singură glumă, și aveau să crape și să se 
reverse în hohote nestăpânite. 


Numai chipul lui Leonardo, singuratic și tăcut ca de obicei, 
purta pecetea unei resemnate plictiseli. De altminteri, cunoștea 
de multă vreme jocurile și amuzamentele protectorilor săi și se 
deprinsese cu ele. 

Când slugile aduseră pe farfurii de argint portocale de aur 
pline cu vin de Malvasia, Antonio Camelii da Pistoia, poet de 
curte și rivalul lui Beilincioni, declama oda în care artele și 
știința îi spuneau ducelui; „eram robi, tu ai venit și ne-ai redat 
libertatea. Trăiască il Moro!” lar cele patru elemente — uscatul, 
apa, focul și aerul — îi cântau: 


Tu cârma ţii, alături de Cel Sfânt 
A lumii-ntregi și-nvârţi roata Fortunei... 


Oda slăvea de asemeni buna înţelegere și dragostea dintre 
unchiul il Moro și nepotul Gian Galezzo, pe al cărui generos 
protector poetul îl compara cu pelicanul care-și hrănește puii cu 
propriul trup și-i adapă cu propriul sânge. 

VII 

După cină, oaspeţii, avându-i în frunte pe amfitrioni, merseră 
în parcul zis Paradiso, cu alei trase pe linie și tufe de mirt, de 
laur și de cimișir tunse proaspăt, cu tunele, labirinturi, logii și 
boschete de iederă. Pe pajiștea învăluită de răcoarea jocului de 
apă al fântânii arteziene fură întinse covoare și aruncate perne 
de mătase. Doamnele și cavalerii se instalară comod și 
confortabil înaintea micii scene a teatrului de curte, pe care fu 
jucat un act din Miles Gloriosus de Plaut. Versurile latinești 
semănară o mare plictiseală printre musafiri, deși din respect 
pentru antichitate, unul nelipsit de superstiție, ei se prefăceau a 
le asculta cu mare atenție. 

Când reprezentaţia luă sfârșit, tineretul alergă să bată 
mingea, să se joace de-a baba-oarba, de-a prinselea pe o altă 
pajiște, mai largă, unde, printre tufele de rozmarin în floare și 
portocali ce presărau petale de ceară, se zbenguiră și râseră din 
toată inima ca niște copii. Vârstnicii jucau zaruri, șah, tavleia. lar 
doamnele, signorinele și signorii care nu participau la jocuri se 


așezaseră roată pe treptele fântânii și povesteau pe rând, ca în 
Decameronul lui Boccaccio. 

Alţi oaspeţi se prinseră în cerc și dănţuiau pe pajiștea de 
alături în sunetele cântecului preferat al lui Lorenzo de Medici, 
stins din viaţă prea de timpuriu: 


Quant e bella giovanezza 
Ma şi fugge tuttavia; 

Chi vuol esser lieto, sici: 
Di doman non e certezzo. 


Tinereţea-i primăvară, 

Râzi și cântă până-ţi vine, 
Fii ferice, că-i fugară, 

Nu știi ce-ţi aduce mâine!... 


După joc, donsella Diana cea cu chip palid și gingaș cântă în 
sunetele dulci ale violei un cântec trist ca un suspin, care 
spunea cât e de mare durerea unui suflet care iubește și nu e 
iubit. 

La auzul acestor acorduri, jocul și râsetele se stinseră ca prin 
farmec. Toţi ascultau cu luare-aminte, adânc îngânduraţi. Numai 
fântâna susura și susura ca mai nainte, în timp ce ultimele raze 
ale soarelui scăldau în lumină trandafirie crestele coconarilor și 
ploaia de stropi, care ţâșneau în sus, sus de tot. lar când 
donsella Diana sfârși, o bună bucată de vreme nimeni nu cuteză 
să tulbure liniștea ce pogorâse. 

Apoi din nou se auziră hohote, muzică și tăifăsuială, și până 
seara târziu, când licuricii, ziși /ucio/e, și-au aprins lucorile 
gingașe în laurii negri, iar pe cerul întunecat a strălucit iataganul 
de aur al craiului nou, deasupra binecuvântatului Paradiso, 
învăluit în zgurile amurgului și îmbătat de aroma florii de 
portocal, nu mai tăcură sunetele cântecului care spunea că 


Tinereţea-i primăvară, 


Râzi și cântă până-ţi vine, 
Fii ferice, că-i fugară, 
Nu știi ce-ţi aduce mâine!... 


VIII 

La fereastra unuia din turnurile castelului, il Moro zări deodată 
lumină. Pesemne că messer Ambrogio da Rosate, marele cititor 
în stele (senator și membru al consiliului de taină al curții din 
Milano), își aprinsese însingurată lucerniţă deasupra mesei 
încărcată de aparate astronomice, unde stătea să deslușească 
în hieroglifele cerului conjuncţia lui Marte, Jupiter și Saturn în 
zodia vărsătorului, conjuncţie ce după socoteala dumisale avea 
să aibă o influenţă hotărâtoare asupra casei Sforza. 

Amintindu-și de aceasta la vederea luminiţei, ducele își luă 
rămas bun de la madonna Lucrezia, cu care socotise de-ale 
amorului în primitorul boschet îngropat sub iederă, și înapoindu- 
se la castel, se uită la ceas. Şi când se făcu exact minutul și 
secunda hotărâtă de astrolog, luă hapurile de revent și deschise 
calendarul de buzunar, în care citi la pagina corespunzătoare; 

„5 august, ora 10 și opt minute seara, o stăruitoare rugă în 
genunchi cu mâinile adunate și ochii ridicaţi spre ceruri”. 

De aceea ducele se grăbi spre capelă, dorind să nu scape 
momentul, altfel ruga sa, după cum îi spusese astrologul, n-ar 
mai fi avut niciun efect. 

în semiîntunericul capelei pâlpâia dinaintea icoanei luminiţa 
unei candele. Îi era dragă această icoană, zugrăvită de Leonardo 
da Vinci, care o înfățișa pe Cecilia Bergamini sub chipul 
Madonnei ce binecuvânta un trandafir învoit. 

II Moro stătu să socoată cele opt minute după ceasul de nisip, 
se lăsă în genunchi. Își adună palmele și rosti Confiieoi: 

Se rugă multă vreme și cu osârdie. 

„O Maică Preacurată, șoptea el, ridicând spre boltă privirile 
înduioșate, apără-mă și mă mântuiește pe mine și pe fiul meu 
Maximii ian și pruncul nou-născut Cesare, pe soţia mea Beatrice 
și pe madonna Cecilia, de asemeni și pe nepotul meu signor 
Gian Galeazzo, căci tu vezi cum îmi e sufletul, o Maică Precistă, 
eu nu-i vreau răul nepotului meu, mă rog pentru el, deși poate 


că moartea lui ar fi izbăvit nu numai statul meu, dar și întreaga 
Italie de nenorociri și năpaste fără seamăn și fără leac.” 

Aici își aminti argumentarea pretențiilor sale asupra tronului 
milanez, născocită de maeștrii jurisprudenţelor, după care 
fratele său mai mare, tatăl lui Gian Galeazzo, ar fi fost nu fiul 
ducelui Francesco Sforza, ci doar al comandantului armatelor 
Francesco Sforza, căci se născuse înainte ca Francesco să se fi 
urcat pe tron, în timp ce el, Ludovico născându-se după aceea, 
era, prin urmare, singurul moștenitor al tronului cu depline 
drepturi. 

Aici însă, îngenuncheat în fața Madonnei, argumentele i se 
părură și lui șubrede și de aceea își încheie rugăciunea astfel: 

„lar dacă am păcătuit în faţa ta cu ceva sau voi păcătui, află, 
o, împărăteasă a cerurilor, că o fac nu pentru mine, ci spre 
binele statului cârmuit de mine, spre binele ltaliei întregi. Fii, 
dară, apărătoarea mea înaintea lui Dumnezeu Tatăl și-ţi voi slăvi 
numele, construindu-ți un dom de mare frumuseţe și măiestrie 
la Milano, o mănăstire la Pavia și aducându-ţi alte multe 
ofrande!” 

Astfel sfârșindu-și rugăciunea, ducele luă făclia și pomi prin 
odăile întunecate ale castelului. Intr-una din ele dădu de 
madonna Lucrezia. 

„Amor însuși îmi vine într-ajutor!” Își zise în sinea lui. 

— Alteță! strigă tânăra, apropiindu-se de dânsul, dar își pierdu 
glasul și nu mai spuse nimic. 

Vru să cadă în genunchi înaintea lui; ducele abia apucă s-o 
oprească. 

— Aveţi milă, alteţă!... 

Lucrezia îi povesti că fratele ei, Matteo Crivelli, marele 
vistiernic al monetăriei, un zurbagiu și un chefliu fără pereche, 
dar nespus de drag surorii cu toate slăbiciunile sale, pierduse la 
cărţi o mare sumă de bani din fondurile monetăriei. 

— Liniștește-te, madonna Am să-l scot din impas pe fratele 
dumitale... 

Și după o clipă de tăcere, se completă cu un suspin din 
străfunduri: 

— Dar vei voi să nu fii prea crudă cu mine? 

Lucrezi a îl privi cu toată candoarea ochilor săi de copil, senini 
și neprihăniţi. 


— Nu înţeleg, signor... 

Feciorelnica mirare o făcuse și mai frumoasă. 

— Asta înseamnă, draga mea, îngăimă el cu patimă și deodată 
o cuprinse de mijloc cu un braţ puternic, aproape brutal, asta 
înseamnă... Oare nu vezi, Lucrezia, că sunt îndrăgostit de tine? 

— O, daţi-mi dramul, vă rog, daţi-mi drumul! Signore, ce 
faceţi? Madonna Beatrice... 

— Nu te teme, nu va afla niciodată. Știu să păstrez o taină... 

— Nu, nu, alteţă, e atât de generoasă atât de bună cu mine... 
Pentru Dumnezeu, lăsaţi-mă! 

— Am să-l salvez pe fratele tău, am să fac tot ce-mi vei cere, 
voi fi robul tău, supus, numai fie-ţi milă de mine! 

Și lacrimi aproape sincere tremurară în glasul său când îi șopti 
stihurile lui Bellicioni: 


Eu cântul de lebădă-l cânt și-apoi mor. 

„O, dăruie-mi viaţa!” mă rog de Amor. 

Aţâţă mai rău vâlvătaia, poznașul:.. 

Cu lacrimi boteaz-o, și eu ţi-oi fi nașul!” 


— Lăsaţi-mă, lăsaţi-mă! repeta într-una tânăra cu disperare. 
Dar aplecându-se asupra ei, ducele îi simţi răsuflarea proaspătă 
și mireasma trupului tânăr, un amestec de violete cu mosc și-i 
sorbi lacom gura. 

Pentru o clipă Lucrezia încremeni în strânsoarea lui. 

Apoi se smulse cu un strigăt și, scăpându-i din braţe, se 
depărtă în fuga. 

IX 

Când deschise ușa dormitorului, văzu că Beatrice stinsese 
deja făclia și era în așternut, în patul ce se înălța ca un 
mausoleu pe podiumul din mijlocul odăii sub un polog de 
mătase aurie și brocart de argint. 

Se dezbrăcă și el, ridică un capăt al plăpumii pufoase, ţesută 
cu aur și mărgăritar ca odăjdiile bisericești, darul de nuntă al 
ducelui de Ferrara, și se culcă la locul său, lângă soţie. 

— Bice, șopti el duios. Bice m-auzi? 

Vru s-o îmbrăţișeze, dar ea îl respinse. 


— De ce? 

— Dă-mi pace! Mi-e somn... 

— Spune-mi numai, de ce? Bice, scumpa mea! Dacă ai ști cât 
te iubesc... 

— O, desigur, știu că ne iubeşti pe toate de o potrivă! Pe mine 
și pe Cecilia, ba și pe roaba din Moscovia, gâsca aceea cu părul 
roșu pe care dăunăzi o îmbrăţișai în ungherul garderobei!... 

— Era doar o gumă... 

— Drăguţe glume, n-am ce zice! Nu-mi rămâne decât să-ţi 
mulțumesc. 

— Dar crede-mă, Bice, acesta-i adevărul. De la o vreme ești 
atât de rece cu mine, atât de aspră și neîndurătoare! Nici vorbă, 
sunt vinovat, recunosc, a fost o pornire nedemnă... 

— Prea te lași dominat de porniri, maestre! 

Apoi, răsucindu-se spre el, adăugă cu netăinuită ură: 

— Cum de nu-ţi e rușine! Și de ce, de ce mai minţi? Eu să nu 
te cunosc? Văd ca prin sticlă tot ce se petrece în mintea ta. Te 
rog să nu-ţi închipui că sunt geloasă. Dar n-am să accept să fiu 
una dintre amantele tale! Auzi? Asta niciodată! 

— Nu-i adevărat, Bice, jur pe mântuirea sufletului meu că n- 
am iubit niciodată pe nimeni în lumea asta mare atât cât te 
iubesc pe tine! 

Și ea tăcu, plecându-și urechea nu la cuvinte, ci la muzica 
glasului său. 

La drept vorbind, Ludovico nu minţea, nu minţea decât pe 
jumătate: cu cât o înșela mai des, cu atât o iubea mai adânc, 
de-ai fi zis că de rușine, de frică și de remușcări, de milă și 
căință sentimentul acesta de negrăită tandreţe se învâlvora mai 
tare, ca o flacără în bătaia vântului... 

— lartă-mă, Bice, iartă-mă în numele iubirii ce ţi-o port!... 

Și ei se împăcară. 

Îmbrăţișând-o pe întuneric, fără s-o vadă, i se năzăreau niște 
ochi sfioși și plini de candoare, i se părea că simte parfum de 
mosc și violete și imaginându-și că o îmbrăţișază pe cealaltă le 
iubea pe amândouă, ceea ce era un păcat și, de aceea, 
îmbătător ca miedul vechi. 

— Ai dreptate, astăzi ești chiar ca un îndrăgostit, șopti ea fără 
ascunsă mândrie. 


— Dar, iubita mea, crede-mă, sunt și azi înamorat de tine ca în 
primele zile ale iubirii noastre!... 

— Ce tot îndrugi acolo? Ce-s toanele astea de adolescent? ÎI 
admonestă ea deodată. Și tocmai acum? În momentul când e/ 
aproape că s-a pus pe picioare? Mai bine ţi-ar umbla gândul la 
treburi. 

— Luigi Marliani spunea acum câteva zile că moare mai mult 
ca sigur, rosti calmându-se ducele. Acum se simte ceva mai 
bine, dar ameliorarea e de scurtă durată și de murit tot moare. 

— Cine știe? obiectă Beatrice. E așa de bine îngrijit... Ascultă, 
il Moro, mă minunez cât ești de lipsit de griji și de nepăsător. 
Induri insulte ca o biată oaie necuvântătoare, consolându-te cu 
momeli: puterea e în mâinile noastre. Oare n-ar fi mai sănătos 
să te lepezi cu totul și definitiv de ea decât să tremuri pentru 
această putere ca un hoţ, zi și noapte, decât să te ploconești în 
faţa avortonului acela care se cheamă regele Franţei, decât să 
depinzi de nerușinatul Alfonso, decât să te guduri pe lângă 
vrăjitoarea aceea de la Aragon! Se vorbește că ar fi iar 
însărcinată. Încă un pui de șarpe, în cuib! Și așa va fi câte zile 
vom avea, gândește-te numai, il Moro, câte zile vom avea! Şi 
mai zici ca puterea se află în mâinile noastre!... 

— Și totuși medicii sunt de acord cu toţii că boala sa este 
incurabilă, murmură ducele. Mai devreme sau mai târziu. 

— Așteaptă...! Sunt zece ani și mai bine de când tot moare și 
n-a mai murit! 

Tăcură. 

Deodată ea-l cuprinse cu braţele-i mlădii, se lipi de el cu tot 
trupul și-i șopti la ureche ceva. 

— Bice! tresări il Moro. Să te ferească Domnul nostru Isus 
Cristos și Maica Precista! Niciodată, auzi? — niciodată să nu-mi 
mai vorbești de așa ceva... 

— Dacă te temi, aș putea singură... Vrei? 

El nu-i răspunse. După o vreme întrebă: 

— La ce te gândești? 

— La piersici... 

— Așa e, am poruncit grădinarului să-i trimeată în dar din 
partea mea cele mai coapte... 

— A, nu la acelea... Mă gândeam la piersicile lui messer 
Leonardo. Oare n-ai auzit vorbindu-se?... 


— Ce-i cu ele? 

— Sunt otrăvite. 

— Cum așa, otrăvite? 

— Dacă-ţi spun. El le otrăvește. Pentru nu știu ce experienţe. 
Poate că-i vorba de farmece. Mi-a șoptit monna Sidonia. Dar și 
așa, otrăvite, sunt de o rară frumuseţe... 

Tăcură din nou și rămaseră așa lungă vreme îmbrăţișaţi în 
întuneric și tăcere, gândindu-se amândoi la unul și același lucru, 
atenţi parcă la bătaia tot mai pripită a inimii celuilalt. 

în cele din urmă, i! Moro îi sărută cu părintească duioșie 
fruntea și făcu semnul crucii asupra ei. 

— Dormi iubito, îngerii să-ţi ocrotească somnul. 

în noaptea aceea ducesa văzu în vis pe o tipsie de aur câteva 
piersici de o rară splendoare. Frumuseţea lor o ispiti într-atât, 
încât luă una și mușcă din carnea ei aurie, nespus de suculentă 
și aromată. Deodată o voce tainică îi șopti la ureche „Otravă, 
otravă, otravă!” Ea îngheţă de spaimă, dar nu se mai putu opri 
și continuă să mănânce piersicile una după alta. Şi i se părea că 
moare treptat, deși inima i se înveselea cu fiecare clipă și o 
simţea din ce în ce mai ușoară. 

Şi ducele visă ceva straniu: se făcea că se plimbă prin verdea 
poiană din parcul Paradiso pe lângă fântână arteziană și 
deodată zărește mai încolo trei femei în veșminte albe, șezând 
îmbrăţișate ca niște surori. Și când se apropie de ele, 
recunoaște într-una pe madonna Beatrice, în cealaltă pe 
madonna Lucrezia, iar în a treia pe madonna Cecilia: „Slavă ţie, 
Doamne, s-au împăcat, exclamă atunci în sinea lui cu ușurare. 
De când ar fi trebuit s-o facă!” 

X 

Ornicul din turn bătu miezul nopții. Casa toată dormea somn 
adânc. Numai în înalt, tocmai sub umbrarul foișorului, unde își 
daurise ducesa părul la soare, ședea pitica Morgantina, care o 
șterse din cămara unde o încuiaseră, și plângea cu foc copilașul 
ei inexistent; 

Mi-au luat copilul și mi l-au ucis, sufleţelul meu fără preţ. 
Pentru ce, Doamne? Ce rău le făcuse? Mă bucuram de el în tihnă 
în ungherul meu nesștiut de nimeni... 

Noaptea era senină și văzduhul atât de transparent, încât 
puteai zări la marginea orizontului, scăpărând ca niște diamante 


fără seamăn, piscurile lui Monte-Rosa acoperite de zăpezile 
veșnice. 

Și mai multă vreme răsunară deasupra vilei adormite bocetele 
ascuţite ale smintitei, asemenea unui glas de cobe în noapte. 

Deodată pitica suspină, ridică ochii și privi în tăcere cerul. 

Și se pogori atunci peste toate liniștea. 

Ochii nebunei zâmbeau neștiutori, iar deasupra ei zâmbeau 
așijderea acelor ochi stelele albastre, la fel de candide și de 
pline de mister. 

Cartea a patra SABATUL VRĂJITOARELOR 

I 

O căscioară veche și dărăpănată, cu hornul plecat într-o parte, 
vărsând veșnic valuri de fum, se aciuiase pe lângă Porţile 
Vercelline în mahalaua de la marginea Mi lanului, părăginită și 
pustie, care se întindea pe malurile canalului Catarana, chiar 
lângă iezătura unde străjuia o vamă fluvială. 

Casa aparținea monnei Sidonia. Bătrâna moașă închiria odăile 
de sus alchimistului, lui messer Galeotto Sacrobosco, iar pe cele 
de jos le ocupa dânsa împreună cu Cassandra, nepoata de frate 
a aceluiași Galeotto și fiica mult umblatului negustor Luigi care 
în dorul neostoit de a descoperi antichităţi colindase nu puţine 
locuri, Grecia și insulele Arhipelagului, Siria și Asia Mică, Egiptul 
și multe alte meleaguri. 

Colecţionase orice-i căzuse în mână, statui frumoase, bucăţi 
de chihlimbar cu o libelulă încrustată înăuntru, clavicula lui 
Demostene, vreun epitaf pretins a fi de pe mormântul lui 
Homer, o autentică tragedie a lui Euripide și așa mai departe. 

Unii îl socotiseră nebun, alţii șarlatan și mincinos, dar cei mai 
mulți — un om mare. Imaginaţia sa fusese atât de îmbibată de 
păgânism, încât rămânând până la capăt bun creștin, Luigi se 
închina cu toată fervoarea „preasfântului geniu Mercur” și ţinea 
miercurea închinată  înaripatului  vestitor al olimpienilor. 
Socotind-o ziua cea mai norocoasă pentru încheiere de târguri. 
Nici lipsurile materiale, nici greutăţile, nimic nu l-a putut opri în 
căutările sale de colecţionar. 

Se povestea că într-o zi, găsindu-se la bordul unei corăbii, află, 
după ce străbătuse câteva zeci de mile bune, despre o curioasă 
inscripţie grecească ce-i scăpase. Și ca s-o transcrie, omul 
nostru se înapoie la țărm fără să mai stea pe gânduri. lar când 


din pricina unui naufragiu pe mare pierdu o prețioasă colecţie 
de manuscrise, încărunţi de amărăciune. 

De câte ori era întrebat de ce se ruinează cu propria mâna, 
îndurând o viaţă de privaţiuni și se expune primejdiilor, Luigi 
răspundea tuturor în același fel: 

Vreau să înviez morţii. 

O dată, pe când se afla în Pelopones, Luigi întâlni în 
împrejurimile oraşului Mistra, chiar la poalele ruinelor 
Lakedemonului, o fată leit statuia străvechii zeițe Artemis. Era 
fiica diaconului dintr-o mahala a orașului, un biet sărăcan 
pricopsit însă cu darul beţiei. Luigi s-a însurat cu ea și a luat-o 
cu el în Italia, laolaltă cu un nou manuscris al Iliadei, câteva 
cioburi dintr-o Hecate în marmură și amfore sparte. Fiicei care s- 
a născut din unirea lor, Luigi i-a pus numele Cassandra, după 
numele celebrei eroine a lui Eschil, prizoniera lui Agamemnon, 
care îl subjugase cu farmecu-i ciudat. 

Nu trecu mult însă și soţia lui muri, iar Luigi, plecând într-una 
în veșnicele călătorii, o lăsă pe mica orfană în grija unui bătrân 
prieten, filosoful Demetrius Halcondila, un învăţat grec din 
Constantinopol, poftit la Milano de către înșiși ducii Sforza. 

Șiretul septuagenar, fire ascunsă și cu două feţe, prefăcându- 
se a fi un fervent susţinător al bisericii creștine, era în realitate 
— de altminteri ca cea mai mare parte a învăţaţilor greci din 
ltalia în frunte cu însuși cardinalul Vessarion — adept al 
ultimului dintre dascălii înţelepciunii antice, neoplatonicul 
Gemistos Plethon, care murise doar cu patruzeci de ani înainte, 
în Pelopones, chiar în orașul Mistra, străjuit de ruinele 
Lakedemonului, de unde se trăgea mama Cassandrei. 

Ucenicii lui Plethon erau încredinţaţi că însuși sufletul marelui 
Platon, coborât din Olimp, se întrupase în dascălul lor spre a 
propovădui înţelepciunea pe pământ. Învăţaţii creștini socoteau 
însă că filosoful calcă pe urmele împăratului lulian Apostatul, cel 
care se lepădase de creștinism, voind a reînvia eresul credinţei 
în anticii zei olimpieni. Şi erau de părere că lupta trebuie dusă 
împotriva sa nu cu ajutorul argumentelor și a disputelor, ci cu 
armele Sfintei Inchiziţii și flăcările rugului. lar ca dovadă, se 
citau întocmai cuvintele lui Plethon spuse de el ucenicilor săi cu 
trei ani înainte de moarte: 


„Luaţi seama, n-are să treacă vreme după moartea mea și 
peste toate neamurile și popoarele de pe acest pământ străluci- 
va același veșnic adevăr și tot omul se va întoarce în matca 
aceleiași credinţe unam eandemque religionem univers unt 
orbem esse suscepturum”. 

lar când l-au întrebat: „În care din credinţe? Creștinească sau 
mahomedană?” el a răspuns: „Nici în cea dintâi, nici într-a doua, 
ci într-o credinţă ce nu se deosebește de păgânismul antic — 
neutram, sed a gentibate non differenteni”. 

în casa lui Demetrius Halcondila, Cassandra fu crescută într-o 
pioșenie fățarnică, dar severă. Din toate câte se vorbeau și care 
i-au intrat în ureche, mica orfană, fără să înţeleagă rafinamentul 
filosofiei lui Platon, ţesu un basm vrăjit în care își povestea cum 
au să învieze zeii morţi din Olimp. 

Purta la piept un talisman contra frigurilor, darul nepreţuit al 
tatălui veșnic plecat, care nu era altceva decât o pecetie cu 
chipul lui Dionysos. De multe ori. Rămânând singură, scotea pe 
furiș din sân străvechea piatră și privind-o la soare apărea 
înaintea ei din apele liliachii ale ametistului năluca unui efeb cu 
trupul gol, Bacchus cu tirsul într-o mână și cu un ciorchine în 
cealaltă. Și alături o panteră sărea încercând să lingă 
ciorchinele. Și inima ei de copil se umplea de iubire pentru 
frumosul zeu. 

într-o zi messer Luigi muri de fierbințeală, sărac lipit, într-o 
colibă de păstor, printre ruinele unui templu fenician pe care 
abia îl descoperise. Între timp se ruinase definitiv tot cumpărând 
la antichităţi. Şi cam tot pe-atunci, după ani de pribegie și de 
încercări zadarnice de a dezlega taina pietrei filosofale, se 
înapoie la Milano alchimistul Galeotto Sacrobosco, unchiul 
Cassaandrei, și instalându-se în căsuţa de la porţile Vercelline, o 
luă la el pe nepoată. 

Giovanni Beltraffio, care nu izbutea să uite ciudata convorbire 
dintre Cassandra și mecanicul Zoroastro în legătură cu pomul 
otrăvit, o întâlni, și nu o dată, în casa lui Demetrius Halcondila, 
unde Merula îi găsise de lucru la copiatul manuscriselor. Multă 
vreme îi spunea că este vrăjitoare, dar farmecul tinerei fete, ca 
și vălul de straniu mister ce-o înconjura, îl atrăgea nespus. 

Seară de seară, cum termina lucru la atelierul lui Leonardo, 
pornea spre căsuţa singuratică de la Porţile Vercelline, unde se 


întâlnea cu Cassandra. Se așezau sus pe taluz, nu departe de 
iezătură și stăteau îndelung de vorbă. Jos, la picioarele zidului 
prăvălit al mănăstirii închinate Sfintei Redegonda clipoceau 
apele negre și liniștite ale canalului. O potecă abia zărită printre 
brusturi, urzici și tufe de soc ducea spre creastă, și nimeni nu 
dădea pe acolo ca să le tulbure singurătatea. 

I 

Seara pogorâse înăbușitoare. Din când în când năvăleau 
vârtejuri zburdalnice ridicând nori de praf alburii și foșnind prin 
frunzișul copacilor. lar când vântul se potolea, o liniște și mai 
adâncă pogora asupra împrejurimilor, tulburată doar de 
mormăitul tunetului ce se rostogolea undeva în depărtare, 
înăbușit și stins, răzbind parcă de sub pământ. Pe fondul acesta 
solemn și ameninţător se deslușea mai straniu și mai supărător 
încă searbădul zdrăngănit al lăutei și cântecele de beţie ale 
soldaţilor vămii care chefuiau la cârciumioara din vecini — era 
într-o duminică. 

Când și când jariști roșii se aprindeau pe cerul întunecat și 
atunci pentru o clipă răsăreau din beznă căsuţa ce se aciuiase 
pe malul celălalt, plecată într-o rână, cu hornul de cărămidă 
afumat vărsând valuri de fum negru (de la topitoria 
alchimistului), silueta deșirată și slăbănoagă a clopotarului cu 
undița în mină șezând pe marginea iezăturii năpădite de 
mușchi, canalul drept ca o săgeată cu două șiruri de sălcii și 
zade de o parte și de alta, bărcile cu fundul plat și cu câte un 
bloc de marmură înăuntru trase de căluţi râpciugoși și nehrăniţi 
(erau aduse de la Lago Maggiore pentru Dom) și funia lungă 
care lovea apa. Apoi toate se cufundau iarăși în beznă și piereau 
ca nălucile. O singură luminiţă roșie sclipea pe malul celălalt — 
cuptorul alchimistului —  oglindindu-se în apele negre ale 
Cataranei. Miros de apă călâie, de papură veștedă, catran și 
lemn putred venea dinspre iezătură. 

Giovanni și Cassandra ședeau pe taluz, deasupra canalului, la 
locul lor obișnuit. 

— Ce plictiseală! murmură fata, și încleștând deasupra capului 
mâinile își frânse degetele subţiri și albe. În fiecare zi același și 
același lucru. Astăzi ca ieri, mâine ca astăzi. Același clopotar 
deșirat și prostănac pescuiește pe iezătură și nu prinde nimic, 
aceiași nori de fum urcă din hogeacul laboratorului, unde același 


messer Galeotto se căznește zadarnic să fabrice aurul, aceleași 
lotci sunt trase de gloabe costelive și aceeași lăută zdrăngăne a 
tristețe în cârciuma de acolo! Să fi fost cât de cât ceva nou! Să 
ne fi cotropit măcar francezii și să fi ras Mi lanul de pe faţa 
pământului, sau să fi prins clopotarul un pește, sau unchiul meu 
să fi descoperit secretul fabricării aurului... O, Doamne, ce 
plictiseală! 

— Știu, îi obiectă Giovanni, și pe mine mă apucă uneori sila 
asta fără margini, că-mi vine să mor, nu alta. Insă fra Benedetto 
m-a învăţat o rugăciune grozavă care-l îndepărtează pe diavolul 
plictiselii. Vrei să ţi-o spun? 

— Nu, Giovanni, clătină Cassandra din cap. Uneori doresc, dar 
nu pot să mă rog Dumnezeului vostru. 

— Nostru? Oare mai există și altul în afară de EI, Unicul?... 

O vatră de flăcări izbucnite undeva în depărtările amurgului 
fulgeră luminând brusc chipul fetei care-i apăru ca niciodată 
frumos, de o negrăită tristețe și mister. 

Tăcea ca mai înainte și doar își prefira pletele negre și 
mătăsoase. 

— Ascultă-mă, dragă prietene, spuse ea într-un târziu. Ceea ce 
vreau să-ţi povestesc s-a întâmplat foarte demult, acolo, pe 
pământul meu natal. Eram copil pe-atunci. O dată tata m-a luat 
cu el într-o călătorie. Am vizitat ruinele unui vechi templu. Ele se 
înălțau pe un promontoriu. De jur împrejur cât vedeai cu ochii, 
numai marea. Pescărușii gemeau cu glasurile lor ascuţite și 
jalnice, iar brizanţii se spărgeau cu tunet de stâncile negre ale 
țărmului, roase de apa sărată, colţuroase și ascuţite ca niște 
pumnale. Spuma albă zbura în aer și recădea ca să se scurgă 
val șuierător pe colții lor negri. De multă vreme ședeam singură 
pe treptele dinaintea templului, ascultând tunetul mării și 
respirând prospeţimea brizei amestecată cu balsamurile amărui 
ale pelinului. Tata se căznea să dezlege pe un ciob de marmură 
inscripţia ștearsă aproape cu totul. Apoi m-am ridicat și am 
intrat în templul părăsit. Coloanele de marmură îngălbenită 
stăteau neatinse de vreme. Printre ele cerul siniliu apărea violet- 
închis, aproape negru, și-acolo sus, în înălțimi, din crăpăturile 
pietrei răsăriseră maci roșii. În templu domnea tăcerea și doar 
bubuitul surd al brizanţilor umplea sanctuarul cu un murmur ca 
de rugăciune. Mi-am aplecat urechea să-l ascult și... deodată 


inima mi s-a frânt în piept. Am căzut în genunchi și am început 
să mă rog necunoscutului zeu profanat care-și avusese odată 
sălașul acolo. 

Sărutam lespezile de marmoră, plângeam și-i iubeam pentru 
că nimeni pe acest pământ nu-l mai iubea ca mine și nu i se mai 
ruga ca mine, și pentru că murise. De-atunci nu m-am mai rugat 
nimănui așa, niciodată. Templul era al lui Dionysos. 

— O, ce-ai făcut, Cassandra! se înspăimântă Giovanni. E 
păcat, blasfemie! Nu există și nici n-a existat vreodată 
Dionysos... 

— Zici că n-a existat? repetă fata zâmbind a dispreţ. Dar 
atunci cum de ne învaţă sfinţii părinţi, în care tu crezi, că zeii 
izgoniți pe vremea când a biruit Isus s-au prefăcut în demoni 
atotputernici? Şi de ce în cartea vestitului astrolog Giorgio da 
Navarra exista o prorocire întemeiată pe niște observaţii asupra 
aștrilor cerești, care spune că conjuncţia planetei Jupiter cu 
Saturn a dat naștere religiei ebraice, cea a lui Jupiter cu Marte — 
religiei chaideene, religia egiptenilor a fost fructul conjuncţiei lui 
cu soarele, în timp ce conjuncţia lui cu Venus a întemeiat 
mahomedanismul, și conjuncţia lui cu Mercur a dat naștere 
credinţei creștine, tot așa cum din conjuncţia lui Jupiter cu Luna 
se va naște credinţa în Anticrist, și atunci zeii morți vor învia! 

Se auzi tunetul mârâind mai aproape. Jariștile fulgerelor își 
încingeau mai straşnic văpaia, iluminând norul cumplit de greu 
care se târa cu încetineală. Lăuta de la cârciumă tot mai zuruia 
în tăcerea grea de ameninţări. 

— O, Cassandra! strigă Beltraffio, cu rugă. Oare nu vezi că te 
ispitește diavolul, ca să te ducă la pierzanie? Blestemat să fie, 
procletul!... 

— Pe tine nu te-a ispitit vreodată? Fata se întoarse iute spre 
dânsul și, punându-și amândouă mâinile pe umerii lui, șopti: Și 
dacă ești atât de curat, cum se face că ai plecat de la dascălul 
tău fra Benedetto și te-ai tocmit la Leonardo da Vinci, ereticul? 
Și pentru ce vii încoace, ca să mă vezi pe mine? Nu știi că-s 
vrăjitoare, iar vrăjitoarele sunt rele, mai rele decât însuși 
diavolul? Nu te temi că-ţi vei duce sufletul la pierzanie?... 

— Dumnezeu e cu noi! îngăimă Giovanni cutremurându-se. 

Cassandra se apropie de el și-l pironi în tăcere drept în lumina 
ochilor cu ochii săi galbeni ca miezul chihlimbarului. Și în 


aceeași clipă nu reflexele unor fulgere depărtate, ci fulgerul 
însuși despică norul, luminând chipul ei palid, ca marmora zeiţei 
ce i se înfățișase o dată ieșind dintr-un mormânt milenar, acolo 
pe Dealul Morii. 

„E ea! Ea! Murmură îngrozit Giovanni. Diavoli ţa albă!” 

Făcu un efort să sară în picioare și nu putu; simţea pe obraz 
răsuflarea ei fierbinte și fără să vrea îi asculta șoapta: 

— Să-ţi spun tot, tot până la capăt, Giovanni? Vrei să zburăm, 
dragule, acolo unde-i el? Crede-mă, e-așa de bine acolo, n-o să- 
ţi pară rău, n-ai să te plictisești. Şi nu-ţi mai e rușine de nimic, 
ca în vis, sau ca în rai, totul e îngăduit acolo. Vrei să zburăm 
acolo, vrei?... 

Broboane de sudoare rece îi acoperită fruntea, dar 
curiozitatea învinse groaza și Giovanni întrebă: 

— Unde? 

— La sabat! îi răspunse ea abia auzit, aproape atingându-i 
obrazul cu buzele, de parcă ar fi suspinat pătimaș. 

Tunetul bubui năprasnic și solemn, cutremurând pământul și 
cerul, cu o veselie înspăimântătoare, ca și cum ar fi râs în 
hohote nevăzuţii uriași subpământeni, apoi se rostogoli și se 
stinse într-o liniște ce-și ţinea răsuflarea. 

Nicio frunză nu se clinti în copaci. Cu el tăcu și zuruitul silnic al 
lăutei. 

Și în aceeași clipă dăngăni lent și măsurat clopotul mănăstirii, 
chemând credincioșii la Angelusul de seară. 

Giovanni se închină cu evlavie, iar Cassandra se ridică 
murmurând: 

— E timpul să mă întorc acasă. E târziu. Vezi făcliile? E îi Moro 
care sosește la messer Galeotto. Uitasem că astăzi unchiul are 
să-i demonstreze transformarea plumbului în aur. 

într-adevăr, se auzea ţăcănit de copite. Călăreţii, venind în șir 
de-a lungul canalului de la Porţile Vercelline, se îndreptau spre 
casa alchimistului, iar acesta, așteptându-l pe duce, termina în 
laborator ultimele pregătiri în vederea experienţei. 

II 

Meser Galeotto își petrecuse toată viața în neobosite căutări 
ale pietrei filosofale. 

Când absolvi Facultatea de medicină din Bologna, Galeotto se 
tocmi famulus la un adept celebru al științelor oculte, contele 


Bemardo Trevisano, și timp se cincisprezece ani căută Mercurul 
cel capabil să se transforme în fel și fel de substanţe; sare, 
amoniac, diverse metale, în bismut și în arsenic natural, în 
sânge omenesc, în fiere, în fire de păr, în animale și plante. 
Toate cele șase mii de ducați ai moștenirii pământești au zburat 
pe coșurile turnătoriei. Când își cheltui banii, recurse la punga 
altora, datornicii îl băgară în temniţă, dar Galeotto reuși să 
evadeze și în următorii opt ani făcu experienţe asupra ouălor, 
izbutind să irosească 20.000 de bucăţi, nu mai puţin. După 
aceea colaboră cu protonotarul papei, messer Henrico, făcând 
experienţa cu piatră-vânătă, dar se îmbolnăvi din pricina 
emanaţiilor și zăcu paisprezece luni părăsit de toţi și fu cât pe 
ce să-și dea duhul. 

Cu micu-i laborator în spinare străbătu drumurile Spaniei, 
Franţei, Austriei, Olandei, Africii de Nord, Greciei, Palestinei, 
Persiei, îndurând sărăcia, umilinţele, chiar și persecuțiile. La 
curtea regelui Ungariei fu torturat în speranţa că i se va smulge 
secretul miraculoasei transformări. Şi, în sfârșit, bătrân și istovit, 
dar fără a-și pierde curajul, Galeotto se înapoie în Italia la 
invitația ducelui îl Moro, care îi acordă titlul de alchimist al curţii. 

Mijlocul laboratorului îl ocupa masivul cuptor din lut ars de-o 
construcţie greoaie, având o mulţime de compartimente, ușiţe, 
creuzete și foaie de încins jarul. 

într-un colţ, sub stratul gros de praf, zăceau rămășițele 
turnării, asemănătoare cu lava răcită. 

Pe masa de lucru se îngrămădeau tot soiul de aparate, unul 
mai complicat ca altul: alambicuri, retorte, mojare, pahare de 
sticlă, pâlnii, mici sisteme de distilat, lungi ţevi șerpuitoare, 
clondire și borcănașe. Sărurile otrăvitoare, acizii, bazele, 
degajau un miros înţepător. Un. Întreg univers de mistere se 
ascundea în metale — șapte zei din Olimp, șapte aștri cetești: în 
aur — Soarele, în argint — Luna, în aramă — Venus, în fier — 
Marte, în plumb — Saturn, în cositor — Jupiter, și în mercurul viu 
și strălucitor — Mercur cel veșnic în mișcare. Se aflau aici 
substanțe purtând nume barbare ce înspăimântau pe profani: 
Craiul de chinovar, Laptele lupoaicei, Ahile cel de aramă, 
asteritul, androdama, anahalistul, rapocticum, aristolochia. 
Printre ele stropul de Sânge de Leu, dobândit după ani de trudă, 


un leac fără preţ care vindecă toate bolile și-ţi dăruie tinereţea 
veșnică, juca în apele roșii ca rubinul. 

Magul ședea la masa lui de lucru. 

Mic de stat și firav, cu obrazul încreţit ca o ghebă trecută, dar 
veșnic fără astâmpăr, vioi și sprinţar, messer Galeotto, 
sprijinindu-și bărbia în mâini, privea cu atenţie balonul de sticlă 
pus pe flacăra albastră, imaterială, a spirtierei care dădea în 
fiert încetișor, apoi prinse a forfoti în clocot Oleum Veneris, 
Uleiul Venerei, un lichid transparent de un verde crud, ca 
smaragdul. Făclia ce ardea alături arunca reflexele ei irizate, 
prefirându-le prin  smărăgdiul balonului, pe  străvechiul 
pergament in-folio deschis pe masă, o lucrare aparținând 
alchimistului arab Giabir Abdalla. 

Auzind pași pe scară și glasuri, Galeotto se ridică, roti privirea 
prin laborator, controlând dacă toate sunt la locul lor, făcu semn 
tăcutului famulus să mai pună cărbuni în cuptor și ieși în 
întâmpinarea oaspeţilor. 

IV 

lar oaspeţii erau veseli. Abia se sculaseră de la ospăţul stropit 
din belșug cu vin de Malvasia. În seara aceea în rândurile suitei 
ducelui se aflau și medicul-șef al curţii, Marliani, care poseda 
vaste cunoștințe în domeniul alchimiei, și Leonardo da Vinci. 

Intrară doamnele și cavalerii și chilia întotdeauna tăcută a 
învățatului se umplu de parfumuri, de foșnetul rochiilor de 
mătase, de flecăreală veselă și râsete zglobii, ca ciripitul de 
păsărele. 

lar când una din doamne atinse cu mâneca o retortă și 
aceasta căzu și se sparse, Galeotto o linişti amabil: 

— Nu face nimic, signora, nu vă alarmaţi! Numai să adun 
cioburile ca să nu vă tăiaţi piciorușele. 

Alta luase în mânușiţa-i albă și parfumată cu violete o bucată 
de metal afumat, și acum cavalerul, unul mai dibaci decât alţii, 
se căznea să-i șteargă pata cu batista de dantelă, strângându-i 
mânuţa pe furiș. 

Bălaia și zvăpăiata donzella Diana, tremurând toată de teamă 
și veselie, atinse cu degeţelul cupa plină de mercur și vărsă 
câţiva stropi pe masă. 

— Priviţi, priviţi, signorinelor, sub ochii voștri se întâmplă o 
minune: iată argint care aleargă pe masă, de parcă ar fi viu! 


exclamă încântată, văzând cum se rostogolesc mărgelușele 
strălucitoare. 

şi aproape ţopăind de bucurie, bătea din palme. 

— E adevărat că-l vom vedea pe diavol în flăcările magice în 
clipa când plumbul se va preface în aur? îl descosea 
fermecătoarea și vicleana Filiberta, soţia bătrânului consul al 
sării. Cum socotiți, messere, oare nu e păcat să asiști la 
asemenea experiențe? 

Era nespus de evlavioasă, se spunea că îngăduie orice 
amantului, afară de sărutul gurii, ca cel puţin cea care rostise 
jurămintele de credință în faţa altarului să rămână fără de 
prihană. 

între timp alchimistul se apropie de Leonardo. 

— Messere, îi spuse încetișor la ureche, strângându-i mâna cu 
căldură, știu să preţuiesc vizita unui om ca dumneata... 

Leonardo vru să obiecteze, însă bătrânul îl opri clătinând din 
cap. 

— O, firește, pentru ei rămâne o taină! între noi însă... Doar ne 
înţelegem unul pe altul, nu?... 

Apoi se adresă oaspeţilor cu zâmbet amabil: 

— Cu permisiunea protectorului meu, alteţasa ducele, și a 
fermecătoarelor doamne aici de față, cărora mă închin cu 
reverență, încep experiența dumnezeieștii metamorfoze. Atenţie 
signori! 

Și ca să nu dea loc la nicio suspiciune de șarlatanie, messer 
Galeotto arătă creuzetul, un vas cu pereţii groși din cărămidă 
refractară, rugind asistența să-l examineze cu atenție, să-l 
pipăie, să-i ciocănească fundul spre a se convinge că nu 
ascunde vreo înșelătorie. Explică totodată că uneori alchimiștii 
ascund aurul în câte un vas cu fundul dublu care la temperaturi 
înalte crapă în partea de sus, lăsând aurul să iasă la iveală, ca și 
cum ar fi rezultat din metamorfoză. Fură examinate cu multă 
grijă și celelalte obiecte care puteau sau nu ascunde aurul, ca 
lingourile de cositor, cărbunii, foalele pentru încins focul, beţele 
cu care se amestecă metalul pe cale de răcire. 

Alchimistul tăie apoi cositorul în bucățele și-l aruncă în 
creuzetul instalat la gura cuptorului, pe cărbunii încinși. Tăcutul 
famitlus puse în mișcare foalele uriașe. Palid, mohorât, 
macabru, cu ochii săi pieziși părea un mort sculat din groapă, 


încât una din doamne fu cât pe ce să leșine, luându-l pe 
întuneric drept diavol. Sub răsuflarea șuierătoare a foalelor, 
cărbunii se încingeau din ce în ce. 

între timp Galeotto își întreținea oaspeţii. Porecla de curtezană 
neprihănită — casta meretrix — pe care o dădu alchimiei stârni 
multă veselie, căci, spunea el, are mulţi adoratori și, deși tuturor 
le pare foarte accesibilă, pe toţi îi înşală — niciunul nu se poate 
lăuda că a tinut-o în braţe — în nulios unquam prevenit 
amplexus. 

Ascultând flecăreala alchimistului, medicul curţii, greoiul și 
grasul Marliani, cu obrazul plin, grav și inteligent, încreţea 
fruntea enervat și-o tot freca cu palma. 

— Messere, nu rezistă în cele din urmă, n-ar fi timpul să treci 
la treabă? După câte văd, cositorul fierbe. 

Atunci Galeotto desfăcu grijuliu hârtia unui pacheţel cu praf 
galben ca lămâia, gras, cu miros de sare marină și lucind ca 
sticla pisată. Era nepreţuita comoară a alchimiștilor, piatra 
miraculoasă a  înțelepţilor, misterioasa tinctură,  /apis 
philosophorum. 

Luă din ea pe un cuţit un grăunte neînsemnat, nu mai mare 
decât sămânţa de mac, și înfăşurându-l într-un ghemotoc de 
ceară albă de albine, îl aruncă în cositorul topit. 

— Ce putere socotiți că are tinctură? îl întrebă Marliani. 

— Una la 2820 părți de metal în transformare, îi răspunse 
Galeotto. Firește, încă nu e perfectă, dar cred că în puţină 
vreme voi putea ajunge la o proporţie de unu ia un milion. Va fi 
de-ajuns să iei din ea cât un bob de mei și, dizolvând-o într-un 
butoi cu apă să umpli coaja de alună și stropind via, să găsești 
în mai ciorchinii copti! Mara tingerem şi Mereurius esset /Aș 
transforma și marea în aur, de-aș avea mercur de-ajuns. 

Marliani strânse din umeri; lăudăroșenia alchimistului îl scotea 
din sărite. 

începu să-i demonstreze imposibilitatea  metamorfozei, 
folosind argumentul scolasticii și silogismele lui Aristotel. 

— Mai adăstaţi, domine magister! Vă înfăţișez numaidecât un 
silogism ceva mai greu de răsturnat! Zâmbi messer Galeotto şi 
presără cărbunii cu un praf alb. 


Nori de fum umplură laboratorul, o flacără ţâșni cu trosnet și 
fâșâit, multicoloră ca un curcubeu, când albastră ca azurul, când 
verde, când roșie ca rubinul, și spaima cuprinse asistenţa. 

Mai târziu madonna Filiberta povestea că ar fi văzut în văpăile 
roșii mutra necuratului. 

Alchimistul săltă cu un cârlig lung capacul creuzetului 
incandescent: cositorul din el clocotea furtunos și făcea spume. 

Creuzetul fu închis la loc. Foalele prinseră a icni și a pufni din 
nou, și când peste vreo zece minute fu înmuiată în cositor o 
vergea subţire, toată lumea văzu că de capătul ei atârna un 
strop de metal galben. 

— Gata! anunţă alchimistul. 

Creuzetul fu scos din cuptor, răcit o vreme, și când l-au spart 
spre a elibera conţinutul, dinăuntru lui, sub ochii mulţimii 
înmărmurite, căzu zăngănind un lingou de aur sclipitor. 

— Solve nihi hune syllogismum! îngăduie-mi acest silogism! 
Rosti alchimistul solemn către Marliani, arătându-i-l. 

— Nemaiauzit... De necrezut... împotriva oricăror legi ale 
naturii și logicii, îngăimă doctorul desfăcând braţele a neputinţă. 

Obrazul alchimistului era alb ca varul, iar ochii ardeau ca 
jăraticul. 

— Laudetur Dens în aetemum, qui partem suae  infiniiae 
potentiae nobis, suis adjectissimis creaturis, communicavit. 
Amen! Slavă Celui-de-Sus care ne dăruie nouă, făpturi ale sale 
nedemne, o părticică din infinita sa putere. Amin! Rosti el cu 
ochii la ceruri. 

Când au probat aurul, pe piatra udată cu salpetru rămase o 
linie galbenă, lucioasă. Metalul nobil se dovedea mai pur și mai 
fin decât cel arăbesc și cel unguresc. 

Oaspeţii făcură roată în jurul bătrânului, felicitându-i, 
strângându-i mâna. 

II Moro îl trase la o parte. 

— Oare mă vei sluji și de aici înainte cu dreptate și credință? 

— Aș fi vrut să pot avea mai mult decât o viaţă ca s-o dedic 
alteţei-voastre, declară solemn alchimistul. 

— Bagă de seamă, Galeotto, ca nu cumva vreun alt suveran 
să... 

— Alteță, dacă vreunul din ei află ceva, porunciţi să fiu 
spânzurat ca un netrebnic! 


Și după o clipă de tăcere, adăugă cu o plecăciune slugarnică: 

— Dacă aș fi putut să capăt numai... 

— Cu-um! larăși? 

— O, pentru ultima oară! Vede Cel-de-Sus că spun drept! 

— Cât? 

— Cinci mii de ducați. 

Ducele chibzui, se tocmi cu el până ce alchimistul mai lăsă o 
mie și în cele din urmă acceptă. 

Se făcuse târziu. Madonna Beatrice era probabil îngrijorată. 
Oaspeţii se pregăteau de plecare. Petrecându-i, amfitrionul le 
oferi ca amintire câte un grăunte din aurul nou ivit. 

Leonardo rămase. 

V 

— Cum ţi-a plăcut experienţa, învăţătorule? îl întrebă Galeotto 
când se văzură singuri. 

— Aurul se afla în vergele, îi răspunse Leonardo cu tot calmul. 

— In care vergele? Ce vrei să spui, messere? 

— In vergelele cu care ai mestecat cositorul: am văzut totul. 

— Doar și dumneata le-ai examinat... 

— Nu, nu pe acelea... 

— Ce vrei să spui cu asta? Cum cutezi?... 

— Doar ţi-am spus că am văzut tot, repetă Leonardo cu 
zâmbet. Nu nega zadarnic, Galeotto. Aurul era ascuns în 
vergelele scobite pe dinăuntru. Când capetele de lemn au ars, 
aurul a căzut în creuzet. 

Bătrânului Galeotto i se tăiară picioarele, obrazul său exprima 
jale și supunere întocmai ca al unui hoţ prins asupra faptei. 

— Nu te teme, se apropie de el Leonardo, punându-i mâna pe 
umăr. N-am să spun nimănui. 

— Adevărat? N-ai să spui?... îngăimă în silă Galeotto, 
cuprinzându-i palma într-a sa. 

— Desigur. Nu-ţi doresc răul. Numai că nu înţeleg... pentru ce? 


— O, messer Leonardo! exclamă Galeotto, și o geană de 
speranţă tot atât de puţin cumpătată luă numaidecât locul 
deznădejdii fără margini din priviri. Jur pe Dumnezeul meu că, 
deși în ochii dumitale apar ca unul care umblă cu înșelăciuni, 
adevărul este că înșelătoria mea nu e decât o mică amânare, 
pentru că știi, spre binele ducelui și triumfului științei am găsit, 


crede-mă piatra filosofală! Deocamdată n-o am în mână, dar pot 
să spun că există tot așa cum aș avea-o în buzunar, și deci ani 
găsit calea, iar dumneata știi că în meseria noastră aici e totul 
— să găsești calea. Încă trei-patru experienţe, și gata! Ce era să 
fac, învăţătorule? Oare descoperirea unui atât de măreț adevăr 
nu merita o minciună măruntă? 

— Ce-i cu dumneata, Galeotto? Parcă ai juca baba-oarba, 
exclamă Leonardo strângând din umeri a nedumerire. Știi doar 
tot atât de bine ca și mine că transformarea unui metal într-altul 
este o pură aiureală, iar piatra filosofală încă o bazaconie la fel 
de gogonată. Alchimia, necromaţia, magia neagră, ca toate 
celelalte științe care nu se întemeiază pe experiența exactă și 
pe matematici sunt fie înșelătorie, fie sminteală, care, 
desfășurându-se ca un steag mincinos în bătaia vântului, atrag 
gloata neștiutoare... 

Alchimistul însă îl aţintea cu priviri senine pline de mirare. 
Deodată, plecându-și capul într-o parte și mijind unul din 
ochișorii șireţi, se porni pe râs șugubăţ: 

— Nu-i bine, nu se face învăţătorule, zău că nu se face! Sunt 
oare pentru tine un oarecare? De parcă n-aș ști că ești cel mai 
mare alchimist al vremii, descoperitorul celor mai de seamă 
secrete ale naturii, un nou Hermes Trismegistos și Prometeu! 

— Eu? 

— Dumneata! Dar cine altul? 

— Mare pișicher ești, messer Galeotto! 

— Ba dumneata ești pișicher, messer Leonardo! Ai, ai, ai, cine- 
i mai prefăcut ca mătăluţă? Am mai văzut eu alchimiști pe 
lumea asta, zeloși cu toţii întru păstrarea secretelor, dar ca 
dumneata altul nicicând! 

Leonardo îl privi cu atenţie, vru să se supere dar nu fu în 
stare. 

— Vasăzică, mata chiar crezi în poveștile astea? zâmbi el fără 
să vrea. Chiar le crezi? 

— Păi cum?! exclamă cu tărie Galeotto. Află messer Leonardo, 
că dacă bunul Dumnezeu ar cobori acum din cer să-mi spună: 
Galeotto, piatra filosofală nu există! l-aș răspunde: Doamne, 
dacă-i adevărat că m-ai creat, uite, cum mă vezi, tot atât de 
adevărat e că există și o voi găsi! 


Leonardo nu-l mai contrazise și nu se mai indignă, doar îl 
ascultă cu atenţie. 

Când veni vorba despre intervenţiile diavolului în științele 
oculte, Galeotto observă cu zâmbet dispreţuitor că acesta este 
făptura cea mai nefericită din câte s-au pomenit în natură, nu 
există alta mai neputincioasă ca el. Bătrânul credea numai în 
puterea măreaţă a raţiunii umane și susținea că știința poate 
orice. 

Apoi deodată, amintindu-și ca de ceva drag și amuzant, îl 
întrebă pe Leonardo cât de des vede spiritele stihiei. lar când 
interlocutorul său mărturisi că nu le-a întâlnit niciodată, Galeotto 
nu-l crezu nici acum și explică nu fără satisfacție, cu amănunte, 
că Salamandra are trupul lung de vreun deget și jumătate, 
tărcat, subţire și aspru la pipăit, pe când cel al Silfidei e 
străveziu, albastru ca cerul și diafan. Îi povesti despre nimfele și 
undinele care trăiesc prin ape, despre gnomi și pigmei, iasmele 
pădurii și rarisimii diemei ce-și fac sălaș în pietrele nestemate. 

— Nu găsesc cuvinte să-ți spun, încheie Galeotto peroraţia, 
cât sunt de buni și inimoși cu toții... 

— Dar atunci de ce duhurile stihiilor nu se arată tuturor 
deopotrivă, ci numai celor aleși? 

— Cum se poate tuturor? Se tem de oamenii grosolani, de 
beţivi, desfrânaţi și mâncăi. Indrăgesc în schimb candoarea și 
naivitatea copiilor. Ei sunt acolo unde nu există ură și viclenie. 
De nu, devin sperioși ca sălbăticiunile pădurii și se ascund de 
privirile omului în elementul lor. 

Chipul bătrânului era luminat de un zâmbet dulce și visător. 

„Ce om ciudat! Îţi inspiră milă și pe de altă parte te farmecă”, 
se gândi în sinea lui Leonardo, ascultând de data asta fără 
indignare delirul bătrânului alchimist și străduindu-se a-i vorbi 
cu gingășie, ca unui copil. Era gata să se dea drept posesorul 
oricărei taine numai să nu-l îndurereze pe messer Galeotto. 

Se despărţiră prieteni. 

Abia după plecarea lui Leonardo, alchimistul se apucă de o 
nouă experienţă cu Oleum Veneris. 

VI 

Tot pe vremea aceea, dar la un cat mai jos și tot în faţa vetrei 
care se găsea chiar dedesubtul laboratorului, ședeau monna 
Sidonia și Cassandra. 


Un ceaun cu zeamă de gulii și usturoi, modesta lor cină, 
atârna deasupra focului de vreascuri pe pirostrii. Bătrâna torcea. 
Mâna ei cu degetele smochinite răsucea agale tortul cu mișcări 
uniforme, ba ridicând, ba coborând fusul în rotirea lui iute și 
neîntreruptă. Cassandra îi privea mâinile și își spunea că totul e 
la fel, ca ieri e azi, ca azi e mâine, un greiere ţârâie în ungher, 
un șoarece roade sub podea, sfârâie fusul, trosnesc uscăturile 
de smirdar, miroase a usturoi și a gulie, și bătrâna cu aceleași 
vorbe ca în ajun o mustră și o cicălește, de parcă ar tăia-o cu un 
fierăstrău neascuţit ca în toate serile, că de, e femeie sărmană, 
măcar că lumea spune c-ar fi îngropat putina cu ducați în vie. 
Prostii curate. Messer Galeotto o ruinează, nu alta. Pe amândoi, 
Doamne iartă-mă, și pe unchi și pe nepoată, îi duce în spinare. li 
ţine pe casă și masă numai din bunătate sufletească. Dar 
Cassandra nu mai e copil, ar trebui să se gândească la viitor. 
Într-o zi unchiul o să moară și o lasă săracă lipită. De ce nu se 
mărită cu geambașul bogat, cel de la Abbiategrasso, care de 
multă vreme o ţine una și bună că vrea s-o ia de nevastă? E 
drept, nu-i la prima tinereţe, în schimb om cu scaun la cap, 
temător de Dumnezeu, are și prăvălie, și moară, și livadă cu 
măslini pe rod. Dacă bunul Dumnezeu îi trimite un asemenea 
noroc în cale, de ce mai stă pe gânduri? Ce naiba i se mai 
năzare? 

Monna Cassandra asculta și plictiseala de neîndurat o 
sugruma, îi punea un nod în gât, îi strângea într-un cerc de fier 
tâmplele. Îi venea să plângă, să urle de plictiseală, de parcă o 
durea. 

Bătrâna scoase din ceaun gulia aburindă și străpungând-o cu 
un beţigaș ascuţit, o curăţă, turnă peste ea mursă de razachie și 
începu să o mănânce, clefăind cu nesaţ din gura-i știrbă. 

Cu resemnarea disperării, Cassandra se întinse, frângând cum 
îi era obiceiul, deasupra capului degetele-i albe și subțiri. 

După cină, când somnoroasei torcătoare, asemenea Parcelor 
triste, îi cădea capul de picoteală și i se lipeau ochii de somn, 
dar glasul spart tot înșira verzi și uscate despre geambașul 
pricopsit, Cassandra scoase pe furiș din sân talismanul ce-i 
atârna pe piept de un șnur subţire, darul tatălui său, messer 
Luigi, și, ridicându-l sus, în dreptul ochilor, așa fel ca lumina 
flăcărilor să-l pătrundă, stătu să privească ametistul căruia 


trupul ei îi transmise căldura: în apele de-un liliachiu închis se 
ridică năluca unui trup gol de tânăr efeb cu tirsul într-o mână și 
un ciorchine în cealaltă; alături o panteră sărea să-l lingă. Şi 
inima fetei se umplu de dragoste pentru frumosul zeu. 

Monna Sidonia, spuse ea cu sfială, după ce, cu un oftat 
ascunse talismanul din nou în sân, în noaptea asta iarăși se 
adună la Barco di Ferrara și la Benevento... Tușico! Buna mea, 
drăgălaşa mea tușică! Te rog!... N-o să intrăm în joc, numai ne 
uităm și numaidecât înapoi! Am să fac tot ce vrei mata, îi smulg 
și un dar geambașului, numai haide... acum... 

în ochi îi jucau pofte nebunești. Bătrâna o privi lung, apoi 
buzele-i groase, numai creţuri, se destinseră într-un zâmbet 
larg, dezvelindu-i singurul dinte din gură, galben și ascuţit ca un 
colţ de lup, iar chipul căpătă o expresie de grotescă veselie. 

— Ai vrea, hai? șuieră ea. Tare, hai? Javră mică ce ești! Ai 
prins gust s-o pornești în fiecare noapte, hai? Nu te mai pot ţine 
locului... Dar bagă de seamă, Cassandra, păcatul să cadă asupra 
ta. În seara asta nici prin minte nu-mi trecea să... 

Și, ridicându-se, făcu ocolul odăii, închise bine obloanele, 
înfundând crăpăturile cu cârpe, încuie ușa cu cheia. La urmă 
turnă apă peste cenușa din vatră și aprinse un muc de lumânare 
dintr-un seu negru vrăjit. Apoi scoase din cufărașul de fier oala 
de lut cu o alifie mirosind iute și pătrunzător. Se prefăcea 
liniștită, cumpătată în mișcări, însă mâinile-i zbârcite tremurau 
de parcă era beată, ochișorii aprinși de dorințe pătimașe 
scânteiau ca tăciunii, tulburaţi ca de sminteală. intre timp, 
Cassandra avusese grijă să tragă în mijlocul odăii două albii 
mari pentru plămădit aluat. 

Sfârșind cu pregătirile, monna Sidonia se dezbrăcă până la 
piele și urcându-se într-una din albii călare pe un măturoi și 
punând oala între ele, începu să-și ungă trupul cu pasta groasă 
și verzuie. Mirosul iute umplu repede odaia. Alifia asta de zburat 
a vrăjitoarelor se prepara din lăptuci otrăvite, ţelină de baltă, 
zâmă, coniuin maculatum, rădăcină de mătrăgună, mac de 
grădină, măselariță, sânge de șarpe și grăsime de prunc 
necreștinat, omorât în cazne de vrăjitoare. 

Ca să nu vadă sluţenia trupului veștejit, Cassandra îi întorsese 
spatele. Şi în această ultimă clipă, când ceea ce-și dorise era 


aproape, foarte aproape și inevitabil, de undeva din adâncul 
conștiinței se ridica o negrăită silă. 

— Ei, ce te foiești acolo? bombăni baba vrăjitoare șezând în 
albie pe vine. Parcă tu mă grăbeai, și acu tărăgănești. Singură 
nu mă duc, să știi. Dezbracă-te! 

— Indată, monna Sidonia. Dar stinge făclia. Nu pot la lumină... 

— Mironosiţța! Pe Munte nu-ţi mai e rușine?... 

Totuși stinse făclia, închinând cu stânga colţul casei cu o cruce 
profanatoare, diavolească, după obiceiul vrăjitoarelor. Fata se 
dezbrăcă și ea, păstrându-și totuși cămașa, apoi îngenunche în 
albie și prinse a se unge. 

în bezna din odaie plutea doar mormăitul babei înșirând 
vorbele descântecului, cuvinte fără noimă și legătură: 

— Emen Hetan, Emen hetan, Palud, Baalberit, Astarot, ajutați- 
mă! Agora, agora, Patrica, ajutati-mă! 

Cassandra inspira lacom mirosul iute al fermecatei alifii. Pielea 
o ardea ca focul, o și cuprinse amețeala și niște fiori dulci îi 
scuturau trupul. Apoi cercuri roșii și verzi îi plutiră pe dinaintea 
ochilor unindu-se și despărțindu-se de parcă undeva departe 
răsuna strigătul ascuţit și triumfător al bătrânei: 

— Carr! Carr! De jos în sus, drept înainte! Carr! 

VII 

Cassandra ţâșni întâi pe gura coșului, călare pe țapul cel 
negru cu blana mătăsoasă, care-i mângâia pielea picioarelor 
goale. Extazul îi umplea până-n margini inima. 

— Carr! Carr! Zburăm! De jos în sus, drept înainte! Striga ea 
sufocată de voluptate, cu glas de rândunică ce se scaldă în 
azurul cerului. 

Alături, călare pe măturoi zbura mătușa Sidonia, goală pușcă 
și cu pletele în vânt, de-o sluţenie negrăită. 

Zburau atât de iute, încât aerul pe care îl despicau le șuiera 
pe la urechi ca uraganul. 

— Spre miazănoapte! Spre miazănoapte! Urla vrăjitoarea, 
strunindu-și măturoiul ca pe un cal buiac. 

Pe Cassandra zborul o îmbăta ca miedul. 

„Şi când te gândești că mecanicul nostru, bietul Leonardo, se 
căznește cu mașinile de zbor!” 

Gândul acesta o înveseli și mai mult. 


Ba urca în înălţimi și dedesubtul ei își îngrămădea buclele 
norul cel negru vibrând de fulgere albastre, iar deasupra cerul 
era limpede cu luna plină, o lună uriașă, orbitoare, rotundă ca o 
piatră de moară și așa de aproape, că puteai să-ntinzi mâna s-o 
apuci, ba strunea ţapul în jos, apucându-l de coarnele-i întoarse 
și se năpustea spre pământ ca o piatră proiectată în beznă. 

— încotro? Ai să-ţi rupi gâtul! Ai turbat, împielițato? Striga 
după ea mătușica Sidonia, abia izbutind s-o ajungă. 

Și zburau atât de aproape de pământ, încât le învăluia 
foșnetul ierburilor somnoroase din mlaștină și licurici rătăcitori le 
luminau drumul. Dedesubt ardeau fosforescent cioturile 
putrede, iar buha, cobea și păpăluda strigau jalnic în sihla 
pădurii. 

Rămâneau în urmă Alpii cu zăpezile lor veșnice scânteind sub 
pânzele de fantasmă ale lunii. Aici coborâră până la suprafaţa 
mării, și Cassandra, luând în pumni apa, o arunca în sus și se 
bucura de reflexele de safir ale stropilor. 

Cu fiecare clipă iuţeala zborului creștea. Intâlneau tot mai des 
alţi zburători ca vrăjitorul acela cărunt și zbârlit într-un ciubăr, 
sau veselul canonic Silen călare pe un vătrai, cu mutra lui 
rumenă ca o franzelă bine coaptă și un burduhan rotofei, sau 
fetița bălaie pe o mătură, care n-avea mai mult de zece ani, cu o 
fețișoară plină de nevinovăție și ochi albaștri ca cerul ori 
strigoaica cu părul roșu, mâncătoare de carne omenească, în 
pielea goală, călare pe un vier, și mulţi și multe altele. 

— De unde veniţi, suratelor? întrebă tușa Sidonia. 

— Din Elada, din insula Candia! 

— Din Veneţia, strigau altele, din Brocken, din Salaguzzi, de 
lângă Mirandola. Din Benevento. Din Norcia. 

— Încotro? 

— La Biteme! Biteme! La nunta Marelui Tap — e/ Boch de 
Biteme! Grăbiţi-vă, grăbiţi-vă! Să nu pierdeţi slujba. 

Acum zburau deasupra tristei câmpii în cârd, ca ciorile. 

Chipul lunii ascuns de vălurile ceţii părea sângeriu. Deodată se 
zări în depărtare, scânteind sub razele ei, o cruce de biserică 
sătească. Şi năpustindu-se cu urlet, strigoaica cea cu păr roșu, 
călare pe vier, smulse din clopotniţă clopotul cel mare și 
făcându-i vânt, îl aruncă în mlaștină. lar când acesta căzu cu un 
vaier jalnic, plescăind în mocirlă, strigoaica izbucni în hohote ca 


un lătrat, în timp ce fetița bălaie cu cununa de flori pe cap bătea 
din palme cu veselie ștrengărească. 

VIII 

Luna își ascunse chipul după un nor. Pe tăpșanul de cretă, alb 
ca laptele, la lumina făcliilor de ceară verde, mari și răsucite, cu 
flacără strălucitoare, albastră ca fulgerele, alergau, se târau, se 
împleteau ori se risipeau uriașele umbre ale vrăjitoarelor 
dănţuind, negre ca tăciunele. 

— Carr! Carr! Sabat! De la dreapta la stânga! De la dreapta la 
stânga! 

De jur împrejurul lui Hyrcus Noctumus, Ţapul Nopţii, care 
trona pe o stâncă, vrăjitoarele curgeau râu, fără început și fără 
sfârșit, cu miile, ca frunzele de toamnă moarte și putrede. 

— Carr! Carr! Slăviţi-l pe Ţapul Nopţii! £/ Bocii de Biteme! El 
Boch de Biteme! S-a sfârșit cu năpastele noastre! Bucuraţi-vă! 

Piuiau subțire și fonf cimpoaie, cu fluiere meșterite din oase 
de morți, bubuia surd și ritmic toba din piele de spânzurat, lovită 
de o coadă de lup: „bum, bum, bum”. In cazane uriașe dădea în 
clocot cumplita fiertură pe care oaspeţii o așteptau cu nesaţ și 
lăcomie, deși cam nesărată, căci stăpânul locului nu suporta 
sarea. 

Prin unghere se punea la cale desfrânarea taţilor și fiicelor, 
fraţilor și surorilor, a vampirului cu chip de motan negru fandosit 
și cu ochi verzi și a fetiţei bălaie, plăpândă și palidă ca un crin, a 
incubului surea un păianjen, inform și zgrunţuros, și a călugăriţei 
ce rânjea nerușinat. 

O uriașă vrăjitoare cu trupul grăsan ca laptele și un cap de 
prostănacă hrănea la piept cu dragoste maternă doi pui de drac 
abia născuţi. Nesăţioșii sugari se lipeau lacom de sânii ei flaști și 
plescăiau zgomotos. 

Copii mai mici de trei ani, care nu mai fuseseră la un sabat, 
pășteau la marginea tăpșanului turma de broaște râioase, grase 
și bine îndopate cu sfânta cuminicătură. Broaștele cu zurgălăi la 
gât erau înfășurate în bogate mantii purpurii de cardinali. 

— Hai să intrăm în joc! o trase de mână pe Cassandra 
nerăbdătoarea tușă Sidonia. 

— Ne vede geambașul! se apără râzând tânăra fată. 

— Ba să-l mănânce câinii pe geambaș! 


Și ambele intrară în hora ce le târî ameţitor, ca uraganul, cu 
urlete și huiet, cu răgete și hohote nebune! 

— Carr! Carr! De la dreapta la stânga! De la dreapta la 
stânga! 

Mustăţi ţepoase, ude, ca de morsă înțepau ceafa Cassandrei, 
o coadă tare și păroasă o gâdila din faţă, cineva o ciupi dureros 
și nerușinat, altul înfipse în carne colții, șoptindu-i la ureche 
alintări scârnave. Cassandra nu se împotrivea; cu cât mai rău, 
cu atât mai bine! Cu cât era mai înspăimântător, cu atât te 
îmbăta mai avan. 

Deodată, ca la un semn de vrajă, toţi se opriră locului, 
încremeniţi, împietriţi. 

De la negrul pristol, unde trona Necunoscutul înconjurat de 
groază, veni glas surd, ca vuietul unui cutremur. 

— Primiţi darurile mele!  Blajinilor, luaţi puterea mea, 
smeriților — semeţia mea, săracilor cu duhul — înţelepciunea, 
cei întristaţi — bucuria inimii mele. Primiţi-mi darurile! 

Și se ridică un bătrân cu chip venerabil, cel mai de vază dintre 
părinţii Sfintei Inchiziţii. Ca patriarh al vrăjitorilor era menit a 
sluji messa neagră. 

— Sanctificetur nomen tuum per universum mundum, et 
liberta nos ab omni malo, rosti el solemn. Închinati-vă, închinaţi- 
vă, credincioșilor! 

Și toţi căzură cu fața la pământ, și imitând cântările 
bisericești, fonfăiră în cor, hulind: 

— Credo în Deum, patrein Luciferuni, qui creavit coelum et 
terram. Et în filium ejus Belzebut. 

Când ultimele note se stinseră și cobori liniștea, același glas 
ca un vuiet depărtat de cutremur rosti în noapte: 

— Aduceţi-mi neprihănita mireasă, porumbiţa mea ca lacrima 
curată! 

Și sanctitatea sa întrebă: 

— Și care-i numele miresei tale, a porumbiţei tale preacurate? 

— Madonna Cassandra! Madonna Cassandra! Tună drept 
răspuns. 

Cassandra simţi că-i îngheaţă sângele în vine auzindu-și 
numele și părul i se făcu măciucă. 


— Madonna Cassandra, Madonna Cassandra! se rostogoli 
deasupra gloatei. Unde-i? Unde? Unde-i stăpâna noastră cea 
curată? Ave, archisponsa Cassandra. 

Cassandra vru să fugă, își ascunse obrazul cu palmele, dar 
degete scheletice, gheare, clești, trompe, labe păroase de paing 
se întinseră după ea, o înhăţară, îi smulseră cămașa de pe trup, 
și goală, tremurătoare o târâră la picioarele pristolului. 

Duhoarea necurată de tap într-o pală de suflare rece de 
mormânt îi învălui fața. Cassandra plecă ochii să nu vadă. 

Atunci cel ce trona pe pristol grăi către ea: 

— Vino. 

Fata plecă mai jos fruntea și zări la picioarele sale o cruce de 
foc scânteind în beznă. 

Făcu un ultim efort să-și învingă dezgustul, păși înainte și 
ridică privirea la cel ce-i stătea în faţă. 

Și minunea se săvârși. _ 

Blana de tap îi căzu la picioare ca o piele de șarpe. Inaintea ei 
se afla străvechiul zeu din Olimp, Dionysos, cu zâmbetul 
veșnicei veselii pe buze, într-o mână cu tirsul, în cealaltă ţinând 
un ciorchine, și o panteră sărea încercând să i-l lingă. 

într-o clipă sabatul diavolesc se prefăcu în dumnezeiască orgie 
în cinstea lui Bacchus: diformele vrăjitoare erau acum tinere 
menade, demonii monstruoși se transformară în fauni și acolo 
unde adineauri se ridicau ţancurile moarte ale stâncilor de 
cretă, străjuiau acum colonade de marmoră albă, scăldate de 
razele soarelui; și printre ele scânteia în depărtare azurul mării, 
iar deasupra Cassandra zări în nouri tot soborul scânteietorilor 
zei ai Elladei. 

Satirii și bacantele loveau în timpane și-și sfârtecau sfârcurile 
sânilor cu pumnale, storceau suc sângeriu de struguri în cupe de 
aur și-l amestecau cu propriul sânge, dansau, se roteau, cântau: 

— Slavă ţie, Dionysos! Au înviat străvechii zei! Slavă zeilor 
înviaţi! 

lar tânărul cu trupul gol, Bacchus, deschise braţele înaintea 
Cassandrei și glasul său era ca tunetul ce cutremură cerul și 
pământul. 

— Vino la pieptul meu, mireasa mea, porumbiţa mea fără 
prihană! 

Și Cassandra căzu la pieptul lui. 


IX 

Deodată se auzi cântatul de cocoși al dimineţii. În aer pluti 
miros iute de umezeală, amestecat cu fumul și ceața zorilor. De 
undeva din nemăsurate depărtări veni dangăt de clopote. Și la 
auzul acestui glas o forfotă nebunească îi cuprinse pe cei de pe 
tăpșan: bacantele se prefăcură iarăși în monstruoase vrăjitoare, 
faunii în diavoli sluţi, iar frumosul zeu Dionysos în puturosul 
Hyreus Noctumus, Tapul Nopţii. 

— Acasă! Acasă! Fugiţi! Salvaţi-vă! 

— Mi-au furat vătraiul! urla în disperare burduhănosul canonic 
Silen și se azvârlea de colo-colo, de parcă înnebunise. 

— Vierule! Vierul, la mine! Chema strigoaica cea cu părul roșu 
și, goală pușcă, se ghemuia și tușea în răcoarea zorilor. 

Luna, gata să scapete, ieși de după nor și în lumina ei 
roșietică, roiuri negre ca de muște, vrăjitoarele înspăimântate își 
luau zborul de pe Muntele de Cretă. 

— Carr! Carr! De jos în sus, drept înainte! Fugiţi! Salvaţi-vă! 
Carr! 

în timp ce Ţapul Nopţii cu un behăit jalnic se scufundă sub 
pământ, răspândind duhoare de pucioasă. 

Treptat, văzduhul se umplea de dangătul clopotelor. 

X 

Cassandra se dezmetici în odăița întunecoasă de la Porţile 
Vercelline. Zăcea jos pe podea. 

Avea greață, ca după beţie. Capul îl simţea ca de plumb, 
trupul frânt de oboseală. 

Afară clopotul de la Sfânta Redegonda dăngănea trist. Dar, 
acoperindu-i dangătul, răsunau necurmat ciocănituri stăruitoare 
la ușa de intrare. Plecă urechea. Vocea era a logodnicului, 
geambașul din Abbiategrasso. 

Deschideţi! Haide! Nu vă sculaţi odată? Mona Sidonia! Monna 
Cassandra! Da ce-aţi surzit? M-a muiat ploaia ciuciulete. Doar n- 
am să mă întorc cum am venit pe mâzga asta drăcească! 

Cassandra se ridică de jos anevoie și, ducându-se la fereastra 
oblonită, trase afară câlții cu care monna Sidonia înfundase 
crăpăturile. Fâșia albăstrie de lumină a unei dimineţi posace 
pătrundea în odaie luminând trupul bătrân al vrăjitoarei care 
dormea somn greu pe podea, lângă albia răsturnată. 

Cassandra privi prin crăpătură. 


Afară era unt, turna cu găleata, iar în faţa ușii de la intrare se 
afla geambașul îndrăgostit. Și alături de el un măgăruș pirpiriu 
cu capul plecat în pământ fluturând din urechile clăpăuge. Era 
înhămat la căruţa în care mugea un viţeluș cu picioarele legate. 
Geambașul bătea în ușă tot mai tare. 

Curioasă să vadă cum se vor sfârși lucrurile, Cassandra 
rămase să privească. 

în sfârșit oblonul de sus de la laborator se deschise și pe 
fereastră se îţi bătrânul alchimist, zbârlit și cu obrazul buhăit de 
nesomn, exprimând enervare, chiar mânie, cum i se întâmpla 
uneori, când trezindu-se din visele sale, începea să-și dea 
seama că plumbul nu se poate transforma în aur. 

— Cine bate? întrebă messer Galeotto scoțând capul pe 
fereastră. Ce cauţi aici? Ce-ţi trebuie? Ori ai înnebunit, 
boșorogule? Dumnezeu să te pedepsească, bătrân smintit! Oare 
nu vezi că toată lumea doarme? Hai, șterge-o! 

— Messer Galeotto! Pentru ce mă ocăriţi, Doamne iartă-mă? 
Doar am venit pentru o treabă serioasă, ca să stăm de vorbă 
despre nepoata dumneavoastră. lată, am adus în dar un viţeluș 
de lapte... 

— La dracu! răcni, scos din sărite, Galeotto. Cară-te de aici, 
ticălosule, cu viţelul tău cu tot! Să te duci drept în iad! 

Și oblonul se închise cu bufnet. 

O vreme geambașul descumpănit stătu locului neștiind ce să 
facă, apoi se apucă să bată mai cu năduf în ușa zăvorită, de 
parcă vroia să o scoată din ţâțâni. Măgărușul plecă și mai jos 
capul urecheat. Stropii de ploaie se scurgeau în pârâiașe pe 
urechile-i ude, atârnând a deznădejde. 

— O Doamne, ce plictiseală! șopti monna Cassandra și închise 
ochii. 

își aminti de veselia ce domnise la sabat și văzu ca aievea 
transformarea Tapului Nopţii în Dionysos, învierea marilor zei: 

„A fost vis sau aievea? Se întrebă: Nu, mai degrabă vis. lar 
aevea e aceasta de aici. După duminică vine luni...” 

— Deschideţi! Hai, deschideţi o dată! Striga geambașul cu 
disperare. 

Răgușise de atâta strigat. 


Picuri grei se scurgeau din burlan căzând cu un plescăit în 
băltoaca murdară. Viţelul mugea a jale. lar clopotul mănăstirii 
continua să dăngăne trist. 

Cartea a cincea FACĂ-SE VOIA TA! 

I 

Întorcându-se acasă abia spre ziuă şi cherchelit, cizmarul 
milanez. Corbolo încasase de la nevastă-sa mai multe scatoalce 
decât i-ar fi trebuit, după propria lui expresie, unui măgar leneș 
ca să ajungă de aici și până la Roma. Dimineaţa, când ea fu 
invitată de o vecină, peticăreasă, să guste din migliaccio, piftia 
din sânge de porc, Corbolo, constatând că tot mai are în pungă 
vreo câteva monede mărunte de care nu știa consoarta, lăsă 
dugheana în grija calfei și o șterse să se mai dreagă. 

Mergea agale cu pas lenevos și mâinile-nfundate în 
buzunarele pantalonilor roși pe ulicioara șerpuitoare și atât de 
strimtă, încât călăreţul, întâlnindu-se cu un trecător pedestru, 
nu putu să nu-l atingă cu pintenul sau să nu-l lovească cu vârful 
ghetei. Plutea în ulicioară duhoare de prăjeală în ulei, de ouă 
stricate, vin acru și mucegai de beciuri. 

Cu ochii când la fâșia de cer albastru ce se zărea printre 
acoperișurile caselor înalte, când la zdrenţele multicolore 
scăldate de soarele dimineţii pe care gospodinele le întinseseră 
de-a curmezișul ulicioarei, Corbolo fluiera un cântecel, încercând 
să se consoleze cu o înţeleaptă zicală, pe care însă n-a îndrăznit 
s-o pună vreodată în aplicare: 

„Orice femeie, bună sau rea, are nevoie de băț!” 

Ca să-și scurteze drumul, dădu prin naosul catedralei, unde ca 
întotdeauna domnea o forfotă ca în piaţă. 

Cu toate că slujba și cântările își urmau rânduiala lor, 
mulţimea se perinda intrând pe o ușă și ieșind pe alta, de multe 
ori însoțită de cai și catări. 

Preoţii își vedeau de pomelnice, cântând cu glasuri nazale, în 
confesional răsunau șoaptele spovedaniilor, făclii ardeau în 
altare, și alături, copiii jucau arșice, câinii își vedeau de hârjoana 
lor, iar cerșetorii zdrenţăroși se luau la harţă. 

Corbolo se opri o vreme în mijlocul mulţimii de gură-cască, să 
tragă cu urechea, nu fără răutăcioasă satisfacţie, la cearta 
dintre doi călugări. 


Franciscanul fra Cippolo, desculţ, mic de stat și roșcovan, cu 
obrazul grăsun și rotofei ca o chiflă, îi dovedea adversarului fra 
Timoteo dominicanul că sfântul Francisc, fiind în patruzeci de 
privinţe asemenea lui Isus Cristos, a ocupat în ceruri locul rămas 
liber după căderea lui Lucifer. Insăși Maica Domnului nu i-a 
putut deosebi stigmatele de cele ale lui Isus. 

Posacul fra Timoteo, un lungan palid și deșirat, opunea 
stigmatelor martirului rănile sfintei Ecaterina care purtase pe 
frunte urma sângerândă a cununii de spini, ceea ce-i lipsea 
sfântului Francisc. 

Când Corbolo ieși din umbra catedralei, a trebuit să închidă 
ochii de atâta soare. Piața Arengo era locul poate cel mai 
zgomotos din tot orașul Milano, unde se îngrămădeau 
dughenele târgoveţilor cu mărunţișuri, ale pescarilor, cârpacilor, 
zarzavagiilor, tarabe, umbrare și lăzi, printre care abia aveai pe 
unde trece. Acesta le era locul dintotdeauna și aici se înălţau de 
când lumea, în piaţa din faţa catedralei. Nici legea, nici porunca 
nu izbuteau să le clintească. 

— Hai la salată, salată de Valtellina! 

— Lămâi, lămâi, mandarine! 

— Hai la anghinare, sparanghel, sparanghel fraged! își strigau 
marfa zarzavagiii. 

Peticăresele cotcodăceau ca găinile pe cuibar. 

Un măgăruș mic și îndărătnic, îngropat sub un munte de 
struguri aurii și negri, portocale, vinete, sfeclă, conopidă, 
fenocchi și ceapă, trimitea în sus strigătul său sfâșietor: iha, iha, 
iha. Din spate, căruţașul îl mâna cu lovituri de ciomag peste 
coastele aproape dezgolite, îndemnându-l cu strigăte guturale: 

— Arri! arri! Arri! 

Șirul de orbi cu cârje în mână, duși de un conducător, intonau 
trista lor /ntemerata. 

Doftorul ambulant, mai mult escroc decât doftor, cu un șirag 
de măsele smulse pe căciula lui de vidră și un clește uriaș în 
mână stătea în spatele pacientului instalat de-a dreptul pe jos și 
ţinându-i capul strâns între genunchi, îi smulgea un dinte cu 
mișcări iuți și dibace de saltimbanc. 

Ștrengarii se ţineau după un ovrei arătându-i urechea de porc 
sau dădeau drumul la tratto/a, un ditamai titirezul, sub 
picioarele trecătorilor. Cel mai zurbagiu dintre ei, oacheșul și 


cârnul Farfanicchio, veni cu o cursă și, dând drumul șoarecelui, 
se apucă să-l vâneze cu măturoiul, scoțând niște urlete că-ți 
îngheţa sângele în vine: 

— Uite-l aici, aici! 

Bietul șoarece, fugind de urmăritori, se refugie sub fusta 
bogată a pieptoasei și dolofanei zarzavagioaice Barbaccia, care 
până atunci tricotase în liniște la ciorapi. Femeia ţâșni în sus și 
prinse a ţipa, de parcă ar fi opărit-o și, în hohotele mulţimii, își 
ridica fustele ca să scape de șoricel. 

— Acuși pun mâna pe o piatră și-am să-ţi sparg capul, canalie! 
striga ea în culmea furiei. 

Țopăind de încântare, Farfanicchio îi arătă de la distanţă 
limba. 

Apăru un hamal cu un porc tăiat în spinare și zărindu-l, iapa lui 
messer Gabbadeo, doctorul, speriată de zarvă, sări în lături și, 
luând-o la goană, lovi mormanul de vase de lângă dugheana 
fierarului. Muntele de tigăi, cratițe, polonice, ceaune și râzători 
se răsturnă cu zdrăngănit asurzitor și messer Gabbadeo, cuprins 
de spaimă, scăpă dârlogii, lăsând în voie calul care gonea 
nebunește. Doar striga cât îl ţinea gura: 

Stai, iapa dracului! Oprește! Stai! 

Chipuri de curioși se ițeau din ferestre. Hohote, chiote, 
fluierături, lătrat de câini, glasuri omenești și răcnete de măgari 
pluteau deasupra pieţei. 

Desfătat de priveliște, Corbolo doar zâmbea blajin, spunându- 
și în sinea lui: 

„Frumoasă ar fi viaţa, de n-ar mânca nevestele zilele 
bărbaţilor!” 

Apoi, punând palma streașină la ochi, se uită în sus, la uriașul 
Dom înconjurat de schele, pe care milanezii îl ridicau în slava 
Nașterii Fecioarei. 

La zidirea acestuia lua parte toată lumea de la mic la mare și 
dacă regina Ciprului dăruise Domului aere de mare preț, ţesute 
numai din aur, alături, pe altarul mare, sărmana peticăreasă, 
tușa Caterina, pusese ca prinos Fecioarei, uitând de frigul iernii 
ce avea să vină, hăinuţa ei roasă de blană, care nu preţuia mai 
mult de douăzeci de soldi, dar era singura ei haină caldă. 

Și, deprins de mic copil să urmărească mersul construcţiei, 
Corbolo observă cu bucurie un nou turn proaspăt înălţat. 


Acolo, sus, pietrarii bocăneau de zor cu ciocanele, iar la 
Laghetto, debarcaderul de la San Stefano, cel de lângă 
Ospedale Maggiore, se ancora șlep după șlep și hamalii cărau 
stâncile de marmoră aduse tocmai de la carierele de pe malul 
lui Lago Maggiore. Scârţâiau macaralele și scrâșneau lanţuri, 
hârșâiau ascuţit fierăstraiele, tăind marmora în bucăţi. Şi 
asemenea furnicilor, mișunau pe schele zidarii. 

Maiestuoasa zidire creștea, se înălța proiectând turlele și 
clopotniţele din marmora albă ca neaua, asemeni unor 
stalagmite pe azurul cerului într-o cântare veșnică de slavă, 
ridicată de popor în cinstea Născătoarei. 

II 

Corbolo cobori pe scările abrupte în beciul trattoriei răcoroase, 
cu bolți de piatră, și cu galeriile ticsite cu butoaie, ţinută de 
neamţul Thibald. 

După ce salută prietenos pe toată lumea, își făcu loc la masa 
lui Scarabullo-spoitorul și ceru o cană cu vin și câteva offelette, 
plăcinte calde cu chimen, gustarea milaneză tradițională, și 
după ce dădu de dușcă vinul fără prea multă grabă, gustând și 
din plăcinte, spuse: 

— Dacă vrei să fii deștept, Scarabullo, nu te-nsura cât vei trăi 
pe lume! 

— De ce? 

— Ştii cum e cu însurătoarea, prietene dragă? urmă cu 
sfioșenie cizmarul. Cum ai vâri mâna într-un sac cu șerpi, ca să 
scoţi un ţipar. Decât nevastă, mai bine podagră! 

La măsuţa de-alături broderul Mascarello, un mincinos și un 
flecar cum rar se-ntâmplă, povestea unor zdrenţăroși flămânzi 
adevărate minuni despre  necunoscutele meleaguri ale 
Berlinzzonei, loc binecuvântat unde câinii umblă cu covrigi în 
coadă, vița rodește cârnaţi, iar gâștele se dau pe daiboj, cât 
despre boboci, te roagă să-i iei pe deasupra. Mai este acolo un 
munte din parmezan ras, locuit de oameni care altă treabă n-au 
decât să fiarbă în zeamă de clapon spaghetti și găluște și să le 
arunce jos. Care le prinde, ăla le-ntinge. lar mai încolo-i râul de 
vemaccio — un vin pe cinste, fără strop de apă, cum n-a mai 
băut nimeni pe lume. 

Un om mărunţel cu bube pe după urechi și ochii urduroși, lipiţi 
ca la căţeii ce abia dau să-i deschidă, dădu buzna în trattorie. 


Era meșterul sticlar Gorgoglio, un neîntrecut flecar, curios de 
orișice. 

— Signori! declară el solemn, săltând niţeluș pălăria-i verde 
spartă în fund și ștergându-și nădușeala de pe obraz. Signori, 
vin chiar acum de la franţuji! 

— Ce tot îndrugi, Gorgoglio? Sunt deja aici? 

— Păi cum, la Pavia... Lăsaţi-mă barem să-mi trag răsuflarea. 
Mi-a ieșit sufletul, nu alta. Am fugit mâncând pământul. Ce mă 
fac, îmi ziceam, dacă altul aduce vestea înaintea mea... 

— Uite o stacană pentru tine, dă-o pe gât și spune: ce fel de 
oameni sunt ei... 

— Nu le băga deștu-n gură, că rămâi fără el. Alt neam ca noi, 
sălbatici și fără stăpânire de sine, păgâni. Cu chip de fiare, într- 
un cuvânt, barbari! Cu flinte și archebuze de opt coţi, cu 
bombarde de tuci, ghiulele de piatră, și cai ca niște zmei de 
peste mări — răi, cu urechile date pe spate și cozile retezate. 

— Şi zici că erau mulţi? întrebă Maso. 

— Puzderie! cât un nor de lăcuste. Au năpădit toată câmpia, 
de nu li se mai vede capătul. Turma asta de diavoli din nord eo 
pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcatele noastre. 

— De ce-i ocărăști, Gorgoglio? se amestecă Mascarello. Nu ne 
sunt prieteni și aliați? 

— Halal prieteni! mai rău ca dușmanii. Plătesc coamele, dar 
înfulecă boul cu tot. 

— la nu mai îndruga. Zi vorbă sănătoasă, de ce ne-ar fi 
dușmani franţujii? II descosea Maso. 

— De ce, de ce! Nu vezi că ne calcă grânele, ne taie copacii, 
ne iau vitele, îi jefuiesc pe săteni și-și bat joc de femeile 
noastre? Cât despre regele lor, măcar că-i numai ciolane, te și 
miri cum se mai ţine sufletu-ntr-însul, da la muieri e foc și pară, 
Are, zice-se, o carte cu portretele frumoaselor noastre 
dezbrăcate la piele. Dacă ne-ajută Cel-de-Sus, zice, nu lăsăm, 
zice, o fecioară neprihănită de la Milano până la Neapole. 

— Auzi, ticăloșii! se revoltă Scarabullo, trântind un pumn în 
masă că zdrâăngăniră sticlele și paharele. 

— Şi când te gândești că il Moro al nostru joacă după cum îi 
cântă ei, îi dădea înainte Gorgoglio. Pe noi ăștia nu ne socot 
oameni. „Voi, zice, sunteţi hoţi și ucigași unul și unul. L-aţi 
otrăvit, zice, și pe ducele vostru, i-aţi făcut seama, zice, și 


pruncului nevinovat. Acum, zice, ca răsplată, Dumnezeu ne dă 
în stăpânire pământul vostru.” Noi nu știm cum să-i ospătăm 
mai bine, și ei dau la cai trataţiile noastre „Nu cumva aţi pus, 
zice, în hrană niscaiva otravă din cea cu care l-aţi otrăvit pe 
duce?” 

— Scornești, Gorgoglio! 

— Să-mi crape ochii-n patru, dacă mint, să mi se usuce limba 
în gură! Dar ascultați aici, messeri, cum se mai laudă: „Vom 
cuceri, zice, toate popoarele Italiei, toate pământurile și mările, 
și-l vom lua prizonier pe Marele Otoman. Îi vom smulge 
Constantinopolul și în vârful Muntelui Măslinilor din Ierusalim 
vom înfige crucea, și apoi iarăși ne întoarcem la voi. Și vom 
săvârși atunci judecata Domnului asupra voastră. lar dacă nu vă 
veţi supune, până și numele vi-l vom șterge de pe faţa 
pământului.” 

— Am dat de dracu, fraţilor, murmură broderul Mascarello. Am 
încurcat-o rău! Nu s-a mai pomenit așa ceva... 

Tăcură toţi înspăimântați. 

Și numai fra Timoteo, cel care se ciorovăise în naosul 
catedralei cu fra Cippolo, strigă triumfător înălțând braţele spre 
cer: 

— Întocmai spusele  dumnezeiescului  proroc Girolamo 
Savonarola. „Și veni-va bărbatul și cuceri-va Italia, fără a scoate 
sabia din teacă. O, Florenţa! O, Roma! O, Milano! Vremea 
cântărilor și a sărbătorilor a trecut. Pocăiţi-vă! Pocăiţi-vă! 
Sângele ducelui Gian Galeazzo, al lui Abel ucis de Cain, strigă 
către Dumnezeu răzbunare!” 

II 

— Franțujii! lată-i! Priviţi! Răcni deodată Gorgoglio, arătând 
doi ostași care intrau pe ușă. 

Primul, un tânăr gascon zvelt, cu mustăcioară roșcovană și 
obrazul chipeș exprimând neobrăzarea, era sergent de 
cavalerie. Îl chema Bonivard. Tunarul Gros-Guilloche, camaradul 
său din Picardia, era un bătrân lat în spete, cu gât de taur și 
obrajii stacojii, ochi de rac ieșiţi în afară și un cercel de aramă la 
ureche. Amândoi păreau cam chercheliţi. 

— Vom găsi oare în acest blestemat de oraș o cană cu vin mai 
ca lumea? se întreba cu glas tare sergentul, ţinându-l pe după 
umeri pe tunar. Și-acum mă ustură în gât oţeturile Lombardei! 


Și tolănindu-se în voie pe un scaun, roti cu plictiseală privirile 
pline de dispreţ asupra celor prezenţi, apoi bătu cu cana de 
cositor în masă, strigând într-o italiană stâlcită: 

— Să vină un litru de alb sec din cel mai vechi! Și cerve//ata în 
saramură, ca să ne dregem gustul! 

— Bine zici, frățioare, oftă din rărunchi Gros-Guilloche. Când te 
gândești la dragul nostru bourgogne sau la nepreţuitul baume! 
Mai auriu ca părul Lisettei mele! Uf, mi se strânge inima de dor! 
Bine a zis cine a zis: cum e sacul, și peticul. Cum e poporul, așa- 
s și vinurile. Să bem, așadar, amice, pentru scumpa noastră 
Franţă! 


Du grand Dieu soit mauldit a outrance, 
Qui mal vouldroit au royaume de Francei...[2] 


— Despre ce-or fi vorbind? întrebă în șoaptă, la ureche, 
Scarabullo pe Gorgoglio. 

— Se fandosesc zicând că vinurile noastre nu sunt bune și le 
laudă pe ale lor. 

— la te uită cum se-nfoaie cocoșii galici! mormăi încruntându- 
se spoitorul. Nu-ș de ce mă mănâncă palma. Pesemne ca să-i 
învăţ minte cum să se poarte. 

Neamţul Thibald, stăpânul trattoriei, cu un ditamai burdihanul 
sprijinit pe niște piciorușe subţiri și o uriașă legătură de chei 
vârâtă pe după brâul lat de piele, trase din butoi o juma de 
brenta şi duse franţujilor o ulcică aburindă, privindu-i cam 
neîncrezător pe venetici. 

Dintr-o suflare Bonivard dădu de dușcă o stacană de vin, care 
i se păru de-a dreptul minunat, și scuipă, strâmbându-se a 
dezgust. 

Dar tocmai atunci trecu pe lângă el Lotte, fata cârciumarului, 
chipeșă, bălaie, cu niște ochi la fel de blânzi ca ai lui Thibald. 

Gasconul făcu tunarului cu ochiul, răsucind vitejește mustaţa 
roșcovană, mai dădu de dușcă o cană și pomi un cântec 
soldăţesc despre Carol al VIII-lea; 


Charles fera şi grandes batailles, 
Qu'il conquerra les Itailles, 


En Jerusalem entrera 
Et le Mont des Oliviers montera.[3] 


Gros-Guilloche îi ţinea isonul cu basul său răgușit. 

Când Lotte trecu pe lângă ei la întoarcere, cu ochii plecați a 
sfială, sergentul îi cuprinse mijlocul și dădu s-o așeze pe 
genunchi. ` 

Fata îi scăpă din brațe, respingându-l, și fugi. Insă gasconul o 
ajunse din urmă și-o sărută pe obraz cu buzele muiate în vin. 

Lotte scoase un strigăt și, scăpând ulciorul de lut care se 
sparse în mii de cioburi, îi trase francezului o palmă atât de 
zdravănă, încât acesta rămase buimac. 

Musșterii râdeau în hohote. 

— Bravo, fetiţo! striga broderul Mascarello. Jur pe San 
Gervasio că de când sunt n-am văzut o scatoalcă mai zdravănă! 
lac-așa să te saturi de pupat! 

— Dă-o-ncolo, amice nu-ţi pune mintea cu ea! încerca să-l 
potolească pe gascon Gros-Guilloche. 

Bonivard însă nu mai știa de el. Vinul i se urcase la cap. 

— Așa-a? strigă el cu un râs gâtuit. Ei bine, stai niţel, 
frumoaso. Şi drept pedeapsă, te voi săruta pe gură. 

Se năpusti în urmărirea ei și, răsturnând mesele, o ajunse 
gata să-și înfăptuiască promisiunea, când o mână vânjoasă îl 
apucă de ceafa. 

— la stai, ticălosule, rit franțuzesc fără rușine! urlă Scarabullo 
în timp ce-l scutura ca pe-o cârpă și-l apuca tot mai zdravăn de 
gâtlej. Stai să-ți moi niţeluș coastele, ca să ţii minte ce păţești 
când insulţi fetele noastre milaneze!... 

— la mâna de pe el, bestie! Trăiască Franţa! Răcni la rândul 
său și Gros-Guilloche, ieșindu-și din fire. 

Scoase sabia și fără îndoială ar fi înfipt-o în spinarea 
spoitorului dacă Mascarello, Gorgoglio, Maso și ceilalți mușterii 
n-ar fi sărit să-l ţină de mâini. 

Se încinse o încăierare în lege printre mese, bănci, butoaie, 
cioburi de ulcioare și băltoace de vin. 

Thibald văzând sânge, săbiile, cuţitele ce ieșiseră la iveală, 
năvăli pe ușa beciului și, cuprins de spaimă, răcni de răsună 
piaţa: 


— Săriţi! Ne omoară! Au pornit franțujii la jaf! 

Clopotul din piaţă începu să dăngăne. li răspunse cel de pe 
Broletto. Negustorii trăgeau, prevăzători, obloanele. 
Zarzavagioaicele strângeau marfa, peticăresele își închideau 
tarabele. 

— Isuse! Sfinţii martiri Protasio și Gervasio, apărătorii noștri! 
Bocea cu glas tare Barbaccia. 

— Ce s-a întâmplat? Arde?... 

— Puneţi mâna pe franţuji!... 

Numai Farfanicchio ţopăia de plăcere, chiuind și șuierând. 

— Puneţi mâna pe franţuji! 

Berrovierii, străjile orașului înarmate cu archebuze și 
halebarde, picară tocmai la timp ca să împiedice omorul, 
smulgând din ghearele mulţimii pe Bonivard și pe Gros- 
Guilloche. 

Și făcând arestări la nimereală, îl înhățară și pe Corbolo, 
cizmarul. 

— Fie-vă milă, stăruia pe lângă ei nevastă-sa adunându-și 
mâinile a rugă (o atrăsese zarva din piaţă), daţi-mi-l înapoi pe 
bărbăţelul meu, eliberaţi-l, rogu-vă-n genunchi, m-oi răfui eu 
singură cu el, de o să ţină minte cât o trăi să nu se mai bage în 
belele de astea! Nătărăul, puteţi să mă credeţi, signori, nu face 
nici cât funia cu care aveţi să-l spânzurați! 

Rușinat și cu sufletul plin de tristeţe, prefăcându-se a nu auzi 
amenințările nevesti-sii, Corbolo se mulțumi să se ascundă pe 
după spinările străjilor. 

IV 

La înălțimea unde sfârșea schelăria Domului neterminat, un 
tânăr pietrar urca pe o scară de frânghie într-una din turlele 
subţiri, nu departe de cupola centrală. Purta cu el statuia sfintei 
martire Ecaterina. | se ceruse s-o fixeze în vârful turlei gotice. 

De jur împrejurul său pluteau parcă asemănătoare 
stalagmitelor turle cu vârfuri ascuţite, arcade, bolți și dantele de 
piatră din neștiute flori, frunze și boboci, proroci și martiri, îngeri 
fără număr, chipuri hlizite de demoni, uriașe pajuri, sirene, 
harpii, dragoni cu aripi ţepoase și guri hidos căscate la capetele 
burlanelor. Sculptate într-o marmură de un alb scânteietor, 
păreau sub vălul de umbre sinilii un codru îmbrăcat în mantia de 
chiciură a iernii. 


Sus domnea liniștea. Numai rândunelele săgetau deasupra 
capului său și lărmuiala din piaţă a mulţimii ajungea doar ca un 
foșnet de furnicar. lar la marginea nesfârșit de frumoasei și 
înverzitei Lombardii, scânteiau piscurile de zăpadă ale Alpilor, la 
fel de ascuţite și de albe ca și turlele Domului. Când și când 
ajungeau până la el sau poate erau doar închipuite sonuri de 
orgă, ca o rugă în suspine venită dinăuntrul bisericii, din însăși 
inima ei de piatră, și atunci i se părea c-o vede vie, pulsând, 
respirând și înălțându-se spre cer ca o pururea vie slavă Măriei 
Născătoare, ca un imn de slavă al tuturor veacurilor și 
popoarelor către Preacurata Fecioară și Mamă în veșmântul ei 
țesut de soare. 

Deodată, larma din piaţă crescu, se auzi o chemare de clopot. 

Pietrarul se opri din urcat, uitându-se în jos și-l cuprinse 
ameţeala: vederea i se întunecă, părea că uriașa clădire 
începuse să se clatine, iar tumul efilat în care urca se îndoaie 
sub el ca o trestie. 

— Aoleu, cad! exclamă cu groază. Primește, Doamne, sufletul 
meu! 

Cu ultima sforţare se agăţă disperat de scară și, închizând 
ochii se rugă: 

— Ave, dolce Maria, di grazia piena... 

Rugăciunea îl ușură. Din înalt veni un suflu de răcoare. 

Pietrarul își trase răsuflarea, își adună puterile și continuă 
urcușul fără să mai plece urechea la glasurile pământene. 

Urca tot mai sus, tot mai sus spre cerul pur, în timp ce buzele 
sale repetau cu nemărginită bucurie: 

— Ave, dolce Mana, di gratia piena... 

între timp pe acoperișul larg de marmoră, plat aproape cu 
desăvârșire, treceau membrii consiliului constructorilor, arhitecţi 
italieni și străini invitaţi de duce ca să ţină o consfătuire în 
legătură cu turnul central de deasupra cupolei, zis tiburio. 

Printre ei se afla și Leonardo. Propusese un proiect, însă 
membrii consiliului îl respinseră ca mult prea îndrăzneţ, în afara 
obișnuitului, într-un cuvânt, scornit de un liber-cugetător care nu 
ține seama de canoanele arhitecturii bisericești. 

Disputa fiind aprinsă, nu puteau ajunge la o înţelegere. 
Coloanele din interior, susțineau unii, nu sunt destul de durabile. 


Dacă triburio și turlele ar fi fost terminate, clădirea s-ar fi 
prăbușit, căci construcţia au început-o niște ignoranti. 

După opinia altora, Domul avea să dureze o veșnicie.. 

Ca de obicei, Leonardo nu lua parte la discuţie. Stătea retras, 
singuratec și tăcut, când unul din lucrători se apropie 
întinzându-i o scrisoare. 

Jos, în piaţă, vă așteaptă un trimis din Pavia, messere. 

Artistul rupse pecetea și citi: 

„Leonardo, vino cât mai iute. 

Am mare nevoie de tine. 

Gian Galeazzo, duce 

Astăzi, 14 octombrie.” 

După ce prezentă scuzele sale membrilor consiliului, Leonardo 
cobori în piaţă, încălecă și pomi spre Castello di Pavia, situat la 
câteva ore de Milano. 

V 

Castanii, ulmii și arţarii uriașului parc își etalau la soare 
bronzul și purpurile autumnale. Frunzele moarte pluteau prin 
văzduh ca fluturii. Din fântânile îngropate sub bălării apa nu mai 
ţâșnea, iar în straturile neîngrijite, tomnaticele flori de ochiul- 
boului priveau cu jale. 

în parcul castelului, Leonardo îl zări pe bătrânul nebun al lui 
Gian Galleazzo, singurul care rămăsese credincios stăpânului 
atunci când slugile îl părăsiseră pe ducele muribund. 

Recunoscându-l pe artist, piticul alergă șonticăind în 
întâmpinarea lui. 

— Cum se simte ducele? îl întrebă Leonardo. 

Piticul dădu numai din mână. 

însă când Leonardo vru s-o ia pe aleea principală, piticul îl 
opri: 

— Nu pe acolo, nu! Vă vor zări, messere. Și alteţța-sa vă roagă 
să veniţi în taină... Dacă află ducesa Isabella, s-ar putea să nu 
vă dea voie... Mai bine o luăm pe din dos, pe cărăruia asta 
ocolită... 

Intrară pe poarta turnului din margine și, urcând pe scară, 
străbătură iatacurile splendide odinioară, acum părăsite și de 
nelocuit. Tapetul de preţ din piele aurie de Cordoba era rupt și 
jupuit, iar scaunul ducal de sub pologul de mătase, ţesut în 


pânze de păianjen. Vântul nopţilor toamnei adusese din parc 
prin geamurile sparte frunze galbene, moarte. 

— Ce tâlhari! Ucigașii! Ocăra pe sub nas piticul, arătând 
semnele paraginei. Mă credeţi? Să nu văd în ochi ce se petrece 
aici! De n-ar fi ducele pe care, la drept vorbind, n-are cine să-l 
îngrijească afară de mine, un bătrân slut, aș fi fugit la celălalt 
capăt al lumii. Pe aici, pe aici, vă rog. 

Și deschizând ușa, îl introduse pe Leonardo într-o odaie 
întunecoasă, al cărei aer mirosea înăbușitor a medicamente. 

VI 

Sângerarea, după regulile artei medicale, se făcea aicea cu 
obloanele închise, la lumina luminărilor. Ucenicul ținea ligheanul 
în care se scurgea sângele, în timp ce meșterul bărbier, un 
bătrânel cu mânecile suflecate, modest ca înfățișare, opera 
deschiderea venei. Medicul, cu ochelarii pe nas și înfățișare 
gravă, în tradiționalul strai de catifea liliachie, aproape neagră, 
garnisit cu blană de veveriţă, urmărea de departe, în calitate de 
„maestru al fizicii” munca bărbierului, căci a umbla cu uneltele 
chirurgicale era socotit drept rușinos pentru demnitatea unui 
medic. 

— Seara îi mai luaţi alteţei puţin sânge, porunci el cu ton 
autoritar când braţul fu pansat și bolnavul sprijinit în perne. 

— Domine magister, interveni politicos și cu sfială bărbierul, n- 
ar fi mai bine să mai așteptăm? Nu cumva e prea mare 
pierderea de sânge ca să... 

— Ruşine, stimabile! îl privi doctorul cu zâmbet dispreţuitor. Ar 
fi timpul să știi că din cele douăzeci și patru de livre de sânge 
câte sunt într-un corp omenesc poţi scoate douăzeci fără nicio 
primejdie pentru sănătatea și viaţa pacientului. Cu cât iei din 
puț mai multă apă stricată cu atât apa se împrospătează. Mi s-a 
mai întâmplat să iau sânge și de la prunci cu nemiluita, și 
mulţumesc lui Dumnezeu, întotdeauna le-a ajutat. 

Leonardo, care asculta convorbirea în tăcere, dădu să-l 
contrazică. Își spuse însă că e tot atât de inutil să contrazici 
medicii, pe cât și alchimiștii. 

în cele din urmă medicul, însoţit de bărbier, se retrase și 
piticul aranjă pernele de sub capul bolnavului și-i înfășură 
picioarele în pled. 


Leonardo roti privirea prin odaie. Deasupra patului atârna 
colivia cu un mic papagal verde. Pe măsuţa rotundă zăceau 
aruncate cărţi de joc, arșice, într-un vas de cristal plin cu apă se 
zbenguiau peștișori aurii. La picioarele ducelui dormea încolăcit 
un căţel alb. Erau ultimele jucării pe care credinciosul servitor le 
născocea pentru a-și distra stăpânul. 

— Ai trimis scrisoarea? murmură Gian Galeazzo fără să 
deschidă ochii. 

— O, alteţă! se bucură piticul. Și noi aşteptam! Credeam că 
dormiţi. Știţi, messer Leonardo e aici... 

— Da? 

Zâmbind bucuros, bolnavul încercă anevoie să se ridice. 

— În sfârșit, învăţătorule! Mă temeam că n-ai să mai vii... 

Gian Galeazzo îl apucă pe artist de mână și frumosu-i chip, 
tânăr de tot (avea douăzeci și patru de ani) se însufleţi, 
acoperindu-se cu o ușoară rumeneală. 

— Prietene, urmă bolnavul (piticul ieși să păzească la ușă), ai 
auzit, desigur... 

— Despre ce-i vorba, alteţă? 

— Cum nu știi? Atunci nu merită să amintesc... Ba nu, îţi voi 
spune totuși: ca să facem haz amândoi. Ei zic că... 

Ducele tăcu o vreme, privindu-l pe Leonardo drept în lumina 
ochilor, apoi sfârși cu o părere de zâmbet pe faţă: 

— Zic că ești ucigașul meu... 

O clipă Leonardo crezu că aiurează. 

— Ce nebunie, nu-i așa? Tu — ucigașul meu!... repetă ducele. 
Acum vreo trei săptămâni unchiul meu il Moro și Beatrice mi-au 
trimis în dar un coș de piersici. Madonna Isabella este convinsă 
că, de când am gustat din piersicile acelea îmi merge mai rău și 
că mor din pricina unei otrăvi lente. Mai spun că în grădina ta ar 
fi un pom... 

— E adevărat, recunoscu încet Leonardo, am un asemenea 
pom... 

— Ce spui? Şi atunci...? 

— Dar, nu, Dumnezeu m-a ferit de crimă, dacă într-adevăr 
piersicile au fost din grădina mea. Acum înţeleg de unde vin 
zvonurile. Studiind efectul otrăvurilor, am introdus venin sub 
scoarţa piersicului. Și i-am spus ucenicului meu Zoroastro că 
piersicile conţin otravă. Dar experienţa n-a reușit. Fructele sunt 


nevătămate. lar el, pesemne s-a grăbit să aducă la cunoştinţă 
cuiva... 

— Ştiam că nu e nimeni vinovat de moartea mea, exclamă 
bucuros ducele. Şi cu toate acestea să vezi cum se bănuiesc, se 
urăsc și se tem unii de alţii... O, de-aș putea să le spun și lor așa 
cum am vorbit noi amândoi! Unchiul se crede ucigașul meu, pe 
când eu știu că e bun la suflet și numai slab de înger și sfios. Și- 
apoi, la ce m-ar ucide? Sunt oricând gata, nesilit de nimeni, să-i 
cedez puterea. N-am nevoie de nimic... Și ce-aș mai fi plecat de 
aici, de lângă el, ca să trăiesc în libertate singur, înconjurat 
numai de prieteni. Să mă fi călugărit sau să fi intrat ucenic la 
tine, Leonardo. Dar nimeni n-a vrut să creadă că într-adevăr nu 
doream puterea... Doamne, pentru ce au făcut-o? Spune-mi! Nu 
pe mine, ci pe ei s-au otrăvit cu roadele pomului tău nevinovat. 
Bieţii orbi... Până acum mi-am închipuit că nefericirea mea vine 
de la faptul că trebuie să mor. Azi însă am înţeles tot, 
învăţătorule. Nimic nu-mi mai doresc și nu mă mai tem de nimic. 
Mi-e așa de bine! Mi se umple inima de împăcare și bucurie. E ca 
și cum aș fi aruncat de pe mine hainele pline de colb într-o zi 
dogoritoare și aș fi intrat într-o apă răcoroasă și cristalină. O, 
dragul meu prieten, nu-mi găsesc cuvintele, dar tu înţelegi ce 
spun, nu-i așa? Doar și tu ești ca mine... 

Cu zâmbet molcom Leonardo îi strânse mâna în tăcere. 

— Stiam! urmă bolnavul în extaz. Ştiam că ai să mă înţelegi... 
Ții minte cum îmi spuneai odată că o contemplare a eternelor 
legi ale mecanicii, ale necesității firești îi învaţă pe oameni 
marele calm și marea smerenie? Pe-atunci nu înţelegeam. Acum 
însă, bolnav, singur, bântuit de delir, de câte ori nu mi-am adus 
aminte de tine, de chipul tău, de glasul tău, de fiecare cuvânt, al 
tău, învăţătorule! Ştii, uneori mi se pare că amândoi am ajuns la 
aceeași concluzie pe căi diferite tu pe ale vieţii, eu pe ale morții. 

Ușa se deschise și dădu buzna piticul înspăimântat. 

— Monna Druda! îngăimă el, înspăimântat. 

Leonardo vru să plece, însă ducele nu-l lăsă. 

Intră bătrâna dădacă a lui Gian Galeazzo în mâini cu un 
borcănaș cu pastă galbenă, alifia de scorpion. 

Se prindeau scorpioni în miezul verii, când soarele se afla în 
constelația Câinelui, și se puneau la soare, vii, la macerat timp 
de cincizeci de zile, în ulei de măsline vechi de o sută de ani, 


amestecat cu răculeţi, cruciuliţă și matridat. Bolnavul era uns 
apoi în fiecare seară la subţiori, tâmple, burtă și pe piept, în 
dreptul inimii. Doftoroaiele o ţineau morţiș că nu se află leac 
mai bun împotriva oricăror otrăvuri, ca și a farmecelor, făcutului 
și vrăjilor. 

Zărindu-l pe Leonardo așezat pe marginea patului, monna 
Druda se opri locului buimacă, păli la faţă și mâinile începură să- 
i tremure atât de tare, că era cât pe ce să scape miraculoasa 
alifie. 

— Sfinte Dumnezeule, apără și mântuiește! maică precistă...! 

Bolmojind rugăciuni și închinându-se, dădaca se dădu îndărăt 
până spre ușă și, ieșind din odaie, o luă la fugă cât îi îngăduiau 
bătrânele picioare ca să-i ducă îngrozitoarea veste madonnei 
Isabella. 

Nu se îndoia nicio clipă că numai tâlharul de il Moro, ajutat de 
ucenicul său Leonardo, îl dăduseră gata pe duce dacă nu cu 
otrăvuri, atunci cu deochiul, cu faptul, cu luatul urmei ori cu alte 
meșteșuguri diavolești. 

în capelă ducesa îngenunchease la icoană. 

Când monna Druda îi adusese știrea cum că la duce se află 
Leonardo, Isabella sări în picioare: 

— Nu se poate! Cine i-a dat voie?... strigă dezmeticindu-se. 

— Cine să-i dea voie? îngăimă bătrâna clătinând din cap a 
jale. 

Mă credeţi, luminăţia-voastră? Nu-mi dă prin minte de unde s- 
a ivit blestematul! Parcă a ieșit din pământ... Ori a venit prin 
coș, Doamne iartă-mă! Se vede cât de colo că nu-i lucru curat. 
De câtă vreme tot vă spun, alteța-voastră... 

Dar nu-i fu dat să termine. Un paj intră în capelă și plecând 
genunchiul, rosti cu reverență: 

Prealuminată madonnă, binevoi-veţi oare luminăţia-voastră și 
consortul  luminăţiei-voastre să-l primiţi pe  preacreștinul 
monarh, majestatea-sa regele Franţei? 

VII 

Carol al VIIl-lea își avea reședința tot aici, la castelul din Pavia, 
în apartamentele de jos, mobilate luxos anume pentru dânsul de 
către ducele il Moro. 

Era într-o după-amiază. Monarhul Franței se odihnea 
ascultând lectura unei cărți destul de agramate, tradusă de 


curând anume pentru dânsul din latinește: „Mijvbila Urbis 
Romae” — „Miracolele urbei Roma”. 

Copil bolnăvicios și singuratic, veșnic terorizat de tatăl său, 
ţinut ani trişti și îndelungaţi în izolatul castel Amboise, Carol își 
făcuse educaţia doar prin romanele cavalerești care au avut 
darul să-i tulbure de-a binelea mintea, și fără ele nu prea 
zdravănă. Când se pomeni pe tronul Franţei, tinerelul sfios și 
lipsit de experienţă, cu inima simţitoare și mintea exaltată ce 
abia împlinise douăzeci de ani, se închipui unul din eroii de 
basm ai temerarelor fapte pe gustul celor povestite despre 
rătăcitorii cavaleri ai Mesei Rotunde, Lancelot și Tristan, și își 
puse în gând să înfăptuiască tot ce citise în cărţi. Astfel se 
întâmplă că acest „fiu al zeului Marte și urmaș al lui lulius 
Caesar” după expresia cronicarilor de la curte, cobori până-n 
Lombardia în fruntea unei oștiri uriașe, hotărât să cucerească 
Neapolul, Sicilia, mai mult, Constantinopolul, Ierusalimul şi, 
detronându-l pe Marele Otoman, să smulgă din rădăcini erezia 
lui Mahomed și să elibereze de sub jugul paginilor Mormântul 
Domnului. 

Și acum, ascultând cu încredere naivă „Miracolele...” gusta 
dinainte desfătările gloriei pe care avea s-o câștige cucerind un 
oraș atât de vestit. 

Gândurile i se împleticeau. Capul îi era greu și un junghi îl 
supăra la lingurică din pricina cinei de aseară, cam prea veselă, 
în mijlocul unor doamne milaneze. Chipul uneia dintre ele — al 
Lucreziei Crivelli — îl visase toată noaptea. 

Carol al VIll-lea era mic de stat și urât la faţă. Picioarele îi erau 
stambe și subţiri ca spiţele, umerii înguști, unul mai jos decât 
celălalt, pieptul scobit, nasul coroiat mult prea mare și greu 
pentru un obraz atât de mic. Părul rar, de un roșcat palid, iar în 
loc de barbă și mustăţi, obrajii îi avea năpădiţi de un puf galben. 
Un zvâcnet convulsiv îi schimonosea și-i scutura mâinile. Gura 
cu buzele groase o ţinea veșnic deschisă, copilărește, 
sprâncenele, arcuite întrebător, în sus. Ochii miopi de un 
cenușiu șters, albicios, foarte mari și bulbucaţi, îi dădeau o 
expresie tristă, distrată și în același timp încordată, obișnuită 
fiinţelor cu mintea slabă. Vorba îi era împleticită și trunchiată. 
Gurile rele spuneau că s-ar fi născut cu șase degete la picioare. 
Și, ca să-și ascundă defectul, lansase la curte inestetica modă a 


pantofilor moi de catifea neagră, largi și rotunjiţi la vârf ca niște 
copite de cal. 

— Thibaud, Thibaud! îl strigă el pe valet, cu obișnuitul aer 
distrat, întrerupând la mijloc lectura. Ştii, mi-e nu știu cum, 
bâlbâi ele, negăsind cuvintele... Parcă mi-ar fi sete. A? Mă arde 
parcă... Adă un pahar de vin, Thibaud!... 

în clipa aceea intră cardinalul Brissonet și-i aduse la 
cunoștință că îl așteaptă ducele. 

— A? Cine? Ducele... îndată. Numai să-mi potolesc setea, 
bolmoji Carol, ducând la buze cupa ce i-o întindea un curtean. 

Dar Brissonet îi opri mâna. 

— De-al nostru? întrebă el pe Thibaud. 

— Nu, monseniore, din pivnițele de aici. Al nostru s-a terminat. 

— lertaţi-mă, maiestate, se scuză cardinalul,  vărsând 
conţinutul cupei pe fereastră. Vinurile de aici ar putea fi 
dăunătoare sănătăţii voastre. Thibaud, dă ordin stolnicului să 
dea o fugă până-n tabără și să aducă un butoiaș din rezervele 
de acolo. 

— De ce? A? Ce? Ce s-a întâmplat? Bolmojea regele 
nedumerit. 

Și cardinalul îi șopti că se teme de otravă. Căci la ce te puteai 
aștepta de la niște oameni care l-au otrăvit pe propriul și 
legiuitul lor monarh? La orice. Deși, e drept, probe făţișe nu 
existau, totuși prevederea nu strică. 

— Prostii! Pentru ce? Mi-e sete, îngăima Carol. Închircindu-și 
umerii. 

în frunte mergeau heralzii. 

Deasupra frunţii regale patru paji purtau un superb baldachin 
din mătase albastră ca cerul, ţesută cu crini argintii, emblema 
coroanei franceze, iar pe umerii lui înguști seneșalul aruncă 
mantia de sobol, cusută cu albine de aur și cu deviza 
cavalerească: „Le roi des abeilles n-a pas d'aiguillon” — Regele 
albinelor nu are ac. 

Procesiunea defila în  mohorâtele apartamente pustii, 
neprimitoare ale castelului din Pavia, având ca ţintă iatacul 
muribundului. 

Pe când trecea pe lângă capelă, regele o zări pe Isabella și, 
după vechiul obicei francez, scoțând respectuos bereta, se 
apropie să-i sărute gura, numind-o „dragă surioară”. 


Ducesa nu-i dădu însă răgaz și, venind către el îi căzu la 
picioare. 

— Aveţi milă de noi, sire, începu ea cuvântarea dinainte 
pregătită! Dumnezeu să vă răsplătească însutit. Apăraţi-ne pe 
noi, nevinovăţii, voi, cavalerul fără frică și prihană! II Moro ne-a 
luat tot, tot. Ne-a răpit tronul și mi-a otrăvit soțul, pe Gian 
Galeazzo, legiuitul duce al Milanului. Suntem înconjurați de 
ucigași în propria noastră casă... 

Carol înţelegea anevoie cuvintele sale, de altminteri aproape 
că n-o asculta. 

— A? Cum? Ce spune? Îngăimă, de parcă atunci se trezise din 
somn, strângând convulsiv din umeri și bâlbâindu-se. Nu 
trebuie... Vă rog... Nu trebuie, surioară... Ridicaţi-vă, haide! 

Ducesa însă îi apucă mâinile să i le sărute, vru să-i cuprindă 
genunchii și, izbucnind în lacrimi, exclamă la sfârșit cu 
neprefăcută disperare: 

— Dacă și maiestatea-voastră ne lasă pradă lor, nu-mi va 
rămâne decât să-mi iau zilele!... 

La auzul acestora, regele se pierdu definitiv, obrazul i se 
închirci, de parcă era gata să izbucnească în lacrimi. 

— Poftim! Poftim! O, Doamne... Nu pot să... Brissonet... te 
rog... eu nu știu... spune-i. 

Ar fi vrut să o ia la fugă. Isabella nu-i trezea în suflet nici urmă 
de compătimire, căci până și-n umilinţa și disperarea ei era 
frumoasă și trufașă, asemenea eroinelor tragediei antice. 

— Prealuminată madonna, liniștiți-vă, rosti cardinalul cu 
perfectă politeţe. Maiestatea-sa va face pentru luminăţia- 
voastră, și pentru duce, soţul vostru, monsieur Jean Galeasse, 
tot ce-i va sta în putinţă. 

însă tonul său oarecum protector era de-o răceală de gheaţă. 
Pronunţă numele ducelui cu vădit accent franțuzesc. 

Ducesa ridică ochii, se întoarse către Brissonet, apoi îl privi pe 
rege în obraz cu atenţie și deodată amuţi, parcă abia atunci 
înțelegând cui îi vorbise. 

Ridicol, slut și demn de milă, regele stătea în faţa ei cu gura 
de copil prostănac deschisă și holbându-și mai mult ochii mari și 
alburii, în timp ce un zâmbet stupid, încordat și descumpănit, se 
lăţea pe obrazul său urât. 


„Eu, nepoata lui Ferdinand de Aragon, la picioarele acestui 
avorton?” 

Se ridică. Obrajii ei, palizi până atunci, ardeau vâlvătaie. Carol 
simțea că trebuie să spună ceva, ca să spargă tăcerea penibilă. 
Cu o sforțare disperată, zvâcni din umăr, clipi din ochi și, 
îngăimând obişnuitul său „A? Cum? Ce s-a întâmplat?” se bâlbâi, 
dădu din mână a jale și rămase mut. 

Ducesa îl măsură cu o privire de fățiș dispreţ și regele plecă 
fruntea, nimicit. 

— Să mergem Brissonet, să mergem... A?... 

înaintea lui pajii deschiseră canaturile ușilor și Carol pătrunse 
în odaia ducelui bolnav. 

Aici obloanele erau deschise și lumina molcomă a serii de 
toamnă, filtrată prin aurul copacilor din parc, se revărsa pe 
fereastră. 

Carol se apropie de patul bolnavului și, zicându-i mon cousin, 
îl întrebă de sănătate. 

Gian Galeazzo îi răspunse cu zâmbet cald și regele se simţi 
numaidecât mai la-ndemână, sfiala i se risipi și puţin câte puţin 
se liniști. 

— Dumnezeu să vă dăruiască biruinţa, maiestate, spuse între 
altele ducele. Când veţi ajunge la Ierusalim, la Sfântul Mormânt, 
rugaţi-vă și pentru bietul meu suflet, căci până atunci nu voi mai 


— Ba nu, ba nu, mon cousin, se poate? Cum de-ţi trece prin 
minte? Îl întrerupse regele. Dumnezeu e milostiv, ai să te faci 
bine... Ce-o să ne mai războim noi doi cu păgânii! Tine minte 
vorba mea! A! Cum?... 

— Să mă războiesc? clătină din cap Gian Galeazzo. Eu? Nu e 
cu putinţă... 

Și adăugă fixându-l pe rege drept în ochi cu o privire din 
străfunduri, rugătoare: 

— Când nu voi mai fi, sire, aveţi grijă de fiul meu Francesco. 
Nu-l părăsiți. De asemeni și pe Isabella. E atât de nefericită! N- 
are în lumea asta pe nimeni... 

— O Doamne, o Doamne! suspină regele cuprins de adâncă 
tulburare. Buzele lui groase tresăriră, colţurile li se lăsară în jos 
și, privind parcă lumina, chipul îi fu luminat de-o bunătate fără 
seamăn. 


Carol se aplecă iute asupra muribundului și, îmbrăţișându-l 
într-o pornire de duioșie. Îngăimă: 

— O. Vărul meu. Dragul meu! Bietul de tine, bietul de tine!... 

Zâmbiră unul altuia ca doi copii oropsiţi și buzele li se uniră 
într-o sărutare frățească. 

Când ieși de la duce. Carol îl chemă la el pe cardinal: 

— Brissonet, ei, Brissonet... știi... trebuie cumva... știi a? Să le 
luăm apărarea... Nu se poate așa... nu... nu se poate... Sunt 
cavaler... Trebuie să le luăm apărarea auzi? 

— Maiestate, îi răspunse cardinalul în treacăt, ducele oricum 
va muri. Și-apoi, cu ce am putea să-l ajutăm? Numai să ne 
stricăm nouă. IlI Moro e doar aliatul nostru... 

— II Moro e un asasin, asta e il Moro, un mișel! strigă regele și 
ochii săi scânteiară de o neprefăcută mânie. 

— Ce putem face? murmură Brissonet, strângând din umeri, 
cu zâmbet subţire și îngăduitor. II Moro nu e nici mai rău și nici 
mai bun decât alţii. Asta-i politica, maiestate! Toţi suntem 
oameni, toți greșim... 

Stolnicul servi regelui o cupă de vin franțuzesc și Carol îl bău 
cu sete. Vinul îl înviora și-i risipea gândurile negre. 

O dată cu stolnicul venise și un dregător de la curte, mesager 
al ducelui, spre a-l pofti la cină. Dar Carol declină invitaţia. 
Trimisul stărui în fel și chip, văzând însă că rugăminţile rămân 
deșarte, se strecură lângă Thibaud și-i șopti o vorbă la ureche. 
Valetul dădu din cap a înţelegere și la rândul său șopti la 
urechea regelui: 

— Sire, madonna Lucrezia... 

— A? Cum? Ce s-a întâmplat?... Care Lucrezia?... 

— Cea cu care aţi binevoit să dansaţi la balul de aseară. 

— A, da, desigur, cum să nu... [in minte... Madonna 
Lucrezia... Frumoasă! Zici că va fi și ea acolo? 

— În mod sigur şi vă imploră, sire... 

— Mă imploră?... la te uită! Ce să fac, Thibaud? Cum socoţi? 
Poate că totuși... La urma urmei totuna e... Fie și așa... Mâine la 
drum... Pentru ultima oară... Mulţumiţi-i ducelui, messer, se 
adresă el trimisului, și comunicaţi-i că am să... a? Poate că... 

— Ascultă, cine-i această madonnă Lucrezia? îl trase el 
deoparte pe valet. 

— Amanta lui II Moro, sire. 


— Amanta? A? Păcat... 

— Numai un cuvinţel să-mi spuneţi sire, și într-o clipă se- 
aranjează totul. Poate chiar astăzi, dacă doriți. 

— A, nu! Cum se poate? Îi sunt oaspe... 

— Il Moro va fi măgulit, sire. Nu-i cunoașteţi pe cei de aici, cât 
sunt de mărunți... 

— Totuna, totuna. Cum vrei. Treaba ta... 

— Fiţi pe pace, sire. Numai un cuvinţel... 

— Nu mă-ntreba... Nu-mi place... Ti-am spus e treaba ta... Nu 
știu nimic... Cum vrei... 

Și Thibaud doar se înclină adânc în tăcere. 

Dar coborând scara, regele arăta iarăși întunecat și își freca 
fruntea într-o sforțare neputincioasă de a gândi. 

— Brissonet, ei, Brissonet.. Cum crezi? Oare ce-am vrut să 
spun? Ah, da, da... Să-i luăm apărarea... E nevinovat... Ce 
ofensă... Nu se poate așa. Sunt cavaler!... 

— Lăsaţi această grijă, sire, nu de ea ne arde acum. Lăsaţi-o 
pe altădată, pe mai târziu. Poate când ne vom întoarce din 
campanie, după ce-i vom fi învins pe otomani și vom fi cucerit 
lerusalimul. 

— Ierusalimul! într-adevăr! Bolmoji regele, căscând ochii mari, 
și pe buze i se așternu un palid surâs visător. 

— Mâna lui Dumnezeu călăuzește pe maiestatea-voastră către 
victorie, sire, continuă Brissonet, degetul Domnului arată calea 
oștilor cruciadei. 

— Degetul Domnului! Degetul Domnului! Repeta solemn Carol 
al VIII-lea. Înălțând privirile spre cer. 

VIII 

La opt zile după aceea, tânărul duce se stinse. 

în ceasul morţii o implorase pe soție să-i îngăduie a-l revedea 
pe Leonardo. Isabella îl refuză însă. Monna Druda îi băgase în 
cap că cei cărora li s-au făcut farmece întotdeauna simt o 
nestăvilită și dăunătoare dorinţă de a-i revedea pe fermecători 
și până în ultima zi bătrâna dădacă îl unse sârguincios cu alifia 
de scorpion, iar medicii îl chinuiră luându-i sânge. 

Se stinse în tăcere. 

— Facă-se voia Ta! au fost ultimele sale cuvinte. 

II Moro porunci ca trupul răposatului să fie transportat de la 
Pavia la Milano și acolo expus în catedrală. 


Curtenii se adunară la Castello di Milano. Asigurându-i că 
sfârșitul prematur al nepotului îl îndurerează cumplit, propuse 
ca micul Francesco. Fiul lui Gian Galeazzo, legiuitul moștenitor 
al scaunului ducal. Să fie declarat urmaș al său și ridicat la 
rangul de duce. Asistenţa se opuse însă cu strășnicie. Nu se 
cade, susțineau ei, să se încredințeze unui minor o putere de 
stat atât de mare, astfel că stăruiră pe lângă il Moro în numele 
poporului milanez să primească sceptrul ducal. 

II Moro refuză cu fățărnicie și abia după multe rugăminţi se 
învoi, parcă în silă. 

Fu adusă o bogată mantie din brocart aurit și proaspătul duce 
se înfășură în ea, apoi, înconjurat de o mulţime compactă de 
susţinători, care făceau să se cutremure văzduhul de urale: 
„Viva il Moro, viva il ducă!” În sunet de trâmbiţi, salve de tunuri 
și dangăt de clopote, dar în tăcerea mormântală a poporului de 
pe străzi, el porni călare spre bazilica Sant Ambrogio. În Piazza 
del Mercato, în dreptul Loggiei degli Osia, dinspre miazăzi de 
palatul Signoriei, heraldul dădu citire, de faţă cu mai-marii 
breslelor, cu cetăţenii de vază și sindicii orașului, unui 
„privilegiu” acordat ducelui il Moro de către Maximilian, eternul 
Augustus al Sfântului Imperiu Roman. 

„Maximilianus divina favente ciementia Romanorum Rex 
semper Augustus — toate domeniile, pământurile, satele, 
castelele și fortărețele, munţii și pășunile, câmpiile și pădurile, 
luncile și râurile, lacurile și pârloagele, terenurile de vânătoare și 
de pescuit, sărăturile și carierele, domeniile vasalilor, marchizi, 
conți sau baroni, pământurile mănăstirești, ale bisericii și ale 
parohiilor, pe toate și pe toţi ţi le dăruim ţie, Lodovico Sforza, și 
urmașilor tăi, de asemeni ridicându-te, numindu-te și punându- 
te pe tine și pe fii tăi, nepoţii și strănepoţii la cârma Lombardiei 
până la sfârșitul veacurilor”. 

lar după câteva zile populaţia Milanului fu încunoștinţată că 
peste puţin va avea loc ceremonia transportării în catedrală a 
preasfântului piron de pe crucea răstignirii, cea mai preţuită 
relicvă a Milanului. 

Astfel spera il Moro să intre în voia poporului și să-și 
întărească printr-un act solemn autoritatea. 

IX 


Se făcuse noapte, dar în piaţa Arengo, înaintea cârciumii lui 
Thibald, se adunase lume puzderie. Era de faţă și Scarabullo, 
spoitorul, broderul Mascarello, curelarul Maso, cizmarul Corbolo, 
meșterul sticlar Gorgoglio. 

în mijlocul mulţimii, urcat pe un butoi, dominicanul fra 
Timoteo propovăduia: 

— lubiţii mei fraţi! Când sfânta Elena a găsit sub templul 
idolatru al zeiței Venus lemnul mântuitor al crucii și celelalte 
unelte ale patimilor Domnului îngropate în pământ de către 
păgâni, împăratul Constantin, luând unul din preasfintele și 
spăimântătoarele piroane porunci fierarilor să-l facă zăbală 
calului său de bătălie, ca să împlinească astfel spusa prorocului 
Zaharia: „și fi-va pironul zăbală calului”. Tainica, nemărturisita 
relicvă i-a dăruit biruinţă asupra vrăjmașilor Imperiului Roman. 
După moartea cezarului, pironul a fost pierdut și abia după 
multă vreme regăsit în orașul Roma de către martirul Ambrogio 
Mediolanul în dugheana unui oarecare Paolino, negustor de fier 
vechi, și adus apoi la Milano. De-atunci orașul nostru are cel mai 
preţios dintre preasfintele piroane — acela care străpunse în 
palma dreaptă pe fiul omului, crucificându-l pe lemnul mântuirii. 
Măsura lui exactă este de cinci degete jumate. Fiind mai lung și 
mai gros decât cel al Romei, și ascuţit, pe câtă vreme acela e 
bont. Pironul nostru a stat timp de trei ceasuri înfipt în palma 
mântuitorului, așa cum o dovedește preaînvăţatul padre Alesio 
cu rafinatele-i silogisme... 

Aici fra Timoteo se opri să-și tragă răsuflarea, ca să răcnească 
apoi cu putere nouă și cu glas de tunet înălțând braţele spre 
cer: 

— Şi iată că astăzi iubiții mei fraţi, se săvârşeşte o neasemuită 
mârșăvie: II Moro, tâlhar și ucigaș, răpitorul unui pristol, ispitind 
poporul cu o sărbătoare nelegiuită, tocmai cu acest preasfânt 
piron, vrea să-și întărească tronul clătinat. 

Mulțimea lărmui. 

— Oare știți voi, fraţilor, urmă călugărul, cui anume a 
încredinţat el construirea mașinăriei care va ridica acel piron în 
cupola centrală, deasupra altarului? 

— Cui? Cui? 

— Florentinului Leonardo da Vinci! 

— Leonardo? Cine-i ăsta? Întrebau unii. 


— Las' că știm noi, îi lămureau alţii. Cel ce l-a otrăvit cu 
piersici pe tânărul duce... 

— Vrăjitorul! Ereticul! Păgânul!... 

— Da parcă am auzit, fraţilor, îi luă apărarea cu oarecare 
sfială Corbolo, că acest messer Leonardo este om blajin!... Rău 
nu face și îi e milă nu numai de oameni, cruţă orice făptură vie... 

— Taci, Corbolo! De ce îndrugi prostii? 

— Oare poate fi bun la suflet un vrăjitor? 

— Vai și amar, fii mei întru păstorit, îi dădea înainte fra 
Timoteo. Cândva se va spune și despre marele ispititor, cel ieșit 
din întuneric: e bun, e blând, e desăvârșirea, deoarece chipul 
său este asemenea cu acela al lui Crist, și i-a fost dat un glas 
dulce și perfid ca de lăută. Pe mulţi îi va ispiti cu mizericordia 
vicleană. Și chema-va din cele patru vânturi ale cerului neamuri 
și popoare așa cum cheamă potârnichea cu glasu-i prefăcut puii 
din alt cuib. Vegheaţi, dară, fraţii mei! Acesta-i îngerul 
întunericului, prinţul celuilalt tărâm, numit Anticrist, ce vine 
luând chip omenesc, iar florentinul Leonardo e sluga și profetul 
acestuia. , 

— Ai grăit adevărul! Asta și-a vândut sufletul diavolului și a 
semnat zapisul cu propriul sânge, îi ținu isonul meșterul sticlar 
Gorgoglio. 

Nu mai auzise de Leonardo. 

— Maică Precistă, apără și miluiește! se văicărea târgoveaţa 
Barbaccia. Deunăzi povestea o feţișoară, Stamma, care-i 
tocmită la bucătăria călăului închisorii că... Doamne iartă-mă c-o 
spun în fapt de seară, chiar dânsul, Leonardo, fură trupurile 
spânzuraţilor, ca să le ciopârțească, să le scoată măruntaiele și 
să înșire maţele... 

— Asta-i treabă ciudată, Barbaccio, ce mintea proastă de 
muiere n-o poate pricepe, o lămuri cu gravitate Corbolo. O 
anume știință care se cheamă anatomia... 

— Zice lumea c-ar fi născocit și o mașină de zburat prin aer pe 
aripi de pasăre, interveni Mascarello. 

— Se ridică asupra lui Dumnezeu străvechiul șarpe înaripat, 
Veliar, aduse din nou lămuriri fra Timoteo. Parcă nu se înălţase 
în văzduh și Simon Magul, dar l-a prăbușit la pământ apostolul 
Pavel. 


— Umblă pe mare ca pe uscat, declară Scarabullo. Cică „dacă 
Domnul Dumnezeu a umblat, de ce n-aș umbla și eu?”. lată cum 
hulește! 

— Coboară la fundul mării sub un clopot de sticlă, adăugi și 
curelarul Maso. 

— Măi fraţilor, da nu le mai daţi crezare! La ce-i trebuie 
clopotul? Când vrea, el se face pește și înoată, se preface în 
pasăre și zboară! Se dumeri Gorgoglio. 

— Ca să vezi, vrăjitorul naibii, crăpai-i-ar ochii în cap! 

— Oare ce mai păzesc sfinţii inchizitori? Pe rug cu el! Pe rug! 

— Ba să-i înfigă un par în gâtlej! 

— Vai nouă! Vai nouă, iubiții mei fraţi! O tot ţinea fra Timoteo. 
Preasfinţitul piron!... Preasfinţitul piron e la dânsul! 

— Ei bine, asta nu e de îndurat! răcni Scarabullo, strângând 
pumnii. De-ar fi să ne dăm duhul până la unul și tot nu vom 
îngădui profanarea sfintei relicve. Ba îi vom smulge pironul 
acestui păgân! Ne va plăti scump pentru pironul furat! Și pentru 
ducele ucis mișelește. 

— Încotro, fraţilor? se îngrozi cizmarul. La ceasul ăsta străjile 
dau ocol tocmai pe aici. Şi căpitanul di giustizia... 

— La dracu și cu dânsul! Dacă ţi-e frică, du-te de te ascunde 
sub fusta nevestei. 

înarmată cu ciomege, pari, securi ori pietre, în răcnete, ocări, 
gloata se urni de-a lungul uliţei... 

în fruntea ei, cu crucea în mâini, călca vajnic monahul și 
intona un psalm: 

— Învia-va Domnul Dumnezeu și pieri-vor vrăjmașii săi și fugi- 
vor din faţa lui cei ce-l urăsc... 

— Şi așa cum se risipește fumul sau ceara în faţa focului, așa 
pieri-vor necredincioșii din fața Domnului. 

Făcliile de rășină trosneau fumegând și în lumina lor roșietică 
pălea secera răsturnată a craiului-nou, subțirel și atât de 
singuratic. 

Stelele molcome se stingeau una câte una. 

X 

Leonardo lucra în atelier la mașinăria de ridicare a 
preasfântului piron. Alături, Zoroastro construia cutia cilindrică 
prevăzută cu geamuri și raze poleite în care relicva avea să fie 


păstrată. Giovani Beltraffio, care se aciuiase în colţul mai 
întunecat, ridica din când în când ochii la dascăl. 

Leonardo uitase de mașină adâncit în studiul problemei de 
transmisie a forței prin intermediul scripeţilor și al pârghiilor. 

Abia sfârșise de făcut un calcul complicat. Necesitatea 
interioară a raţiunii, o lege a matematicii, justifica necesitatea 
exterioară a naturii, care era o lege a matematicii. Așadar, cele 
două mari enigme se contopeau într-una singură, mai mare. 

„Niciodată n-au să inventeze oamenii ceva atât de simplu și 
de perfect ca fenomenul naturii, își spunea el în sinea lui cu 
zâmbet molcom. Dumnezeiasca necesitate obligă efectul să 
decurgă din cauză pe calea cea mai scurtă” 

Sufletul îi era plin de uimire vecină cu evlavia. O mai încercase 
și altă dată dinaintea beznei în care izbutea să-și furișeze 
privirea. Era un sentiment care nu semăna cu niciun altul pe 
măsura sentimentelor omenești. 

Și alături de schițele mașinii pentru ridicat preasfântul piron, 
alături de cifre și calcule. Leonardo scrise pe marginea hârtiei 
cuvinte ce sunau în inima sa ca o rugă: 

„O, divină e dreptatea Ta. Primul Motor! Tu refuzi să răpești 
vremii forţa, ordinea și calitatea necesarelor acţiuni, căci dacă 
ea trebuie să împingă un corp cu o sută de coţi mai încolo, iar în 
diurnul lui se întâlnește o piedică. Tu poruncești cu forţa 
avântului să producă o nouă mișcare, diverse cutremurări sau 
zvâcniri, ceea ce reprezintă o compensație a drumului 
neparcurs. O, divină e necesitatea Ta. Primul Motor!” 

Dar tocmai atunci se auziră bătăi puternice la ușa de intrare, 
cântări de psalmi și urletele gloatei înfuriate. 

Giovanni și Zaroastro alergară să afle ce s-a întâmplat. 

între timp. În odaie năvăli bucătăreasa Mathurine, mai mult 
dezbrăcată, așa cum sărise din așternut, și cu părul vâlvoi. 

— Ajutor! Dau tâlharii! Tâlharii! Strigă bucătăreasa. Maică 
Preacurată, ajută-ne... 

După ea intrară Marco d'Oggiono cu archebuza în mâini, 
grăbit să zăvorească obloanele. 

— Ce se întâmplă. Marco? Îl întrebă meșterul. 

— Nu știu. O gloată dă năvală. Pesemne au aţâţat-o călugării. 

— Ce vor de la mine? 


— Naiba-i înţelege pe acești dezlănţuiţi! cer să le înapoiaţi 
preasfântul piron. 

— Nu-l am aici. E în sanctuarul arhiepiscopului Arcimboldo. 

— Parcă nu le-am spus? Nici nu stau să asculte, de parcă ar fi 
turbaţi. Răcnesc ocări, zic că sunteţi otrăvitorul ducelui Gian 
Galeazzo, vrăjitor și păgân. 

Larma din stradă creștea: 

— Deschideţi! Deschideţi! De nu, o să vă ardem blestematul 
cuib! Punem noi mâna pe tine, Leonardo, Anticristule afurisit! 

— Învia-va Domnul Dumnezeu și pieri-vor vrăjmașii săi, fonfăia 
fra Timoteo. 

Cântările sale se împleteau de minune cu șuierăturile 
ștrengarului de Farfanicchio, care-ţi spărgeau urechile. 

Deodată dădu buzna în atelier micul Jacopo, băiat de 
alergătură pe la bucătărie, se căţără pe pervaz, deschise 
oblonul și vru să sară afară, când Leonardo îl apucă de hăinuţă. 

— Încotro? 

— Să chem pe berovierri, la ora asta străjile căpitanului di 
giustizia trec pe aproape... 5 

— Ce-ți trăsnește! Dumnezeu cu tine, Jacopo. Aștia, dacă te 
prind au să te omoare. 

— N-au să mă prindă! Săr zidul care dă în grădina tuşii Trulla, 
mă strecor în șanțul cu brusturi, iar de-acolo prin dosuri... chiar 
dacă mă omoară, tot e mai bine să mor eu, decât să vă omoare 
pe dumneavoastră! 

Și aruncând lui Leonardo un zâmbet plin de tandreţe și curaj, 
băiatul îi alunecă din mâini, sări pe fereastră și, strigând de jos 
din curte: „Am să vă scap, o să vedeţi!” trânti la loc oblonul. 

— Împieliţatul! clătină din cap Mathurine. Dar uite că acum 
ne-a prins bine. Să crezi că ne scapă... 

în aceeași clipă se auzi un geam zăngănind și spărgându-se la 
catul de sus. 

Bătrâna scoase un strigăt de spaimă și, ieșind valvârtej din 
odaie, orbecăind, o luă pe scara abruptă a beciului, mai mult 
rostogolindu-se, și se piti jos în fundul unui butoi gol, unde 
numai bine ar fi stat până dimineaţa de n-o scoteau ai casei. 

Marco alergă sus să tragă și acolo obloanele. 

Giovanni se înapoie în atelier și, palid, cu deznădejdea înscrisă 
pe faţă, nepăsător la toate celelalte, vru să-și reia locul din 


ungher, dar, ridică ochii la Leonardo, se apropie și deodată căzu 
înaintea lui în genunchi. 

— Ce-i cu tine, Giovanni? Ce s-a întâmplat? 

— Ei spun, învăţătorule... Știu că nu-i adevărat... Nu pot 
crede... Dar spune-mi tu, pentru numele lui Dumnezeu, spune- 
mi tu cu gura ta. Invăţătorule!... 

Și tăcu, sufocat de emoție. 

— Te îndoiești, murmură Leonardo cu un zâmbet de întristare. 
Vrei să știi de la mine dacă e adevărat că sunt ucigaș? 

— Vreau un singur cuvânt, un singur cuvânt rostit de gura ta, 
învăţătorule! 

Ce-aș putea să-ţi spun, prietene? Şi la ce bun? Tot n-ai să 
crezi, dacă ai putut să te îndoiești... 

— O, messer Leonardo! exclamă Giovanni. Atâta m-am 
chinuit, că nu mai știu ce-i cu mine... Simt că înnebunesc, 
învăţătorule... Ajută-mă! Ai milă de mine. Nu mai pot... Spune- 
mi că nu-i adevărat... 

Leonardo tăcea. 

Apoi murmură întorcând ochii în altă parte, cu o voce care-i 
tremură ca o coardă: 

— Şi tu ești de partea lor, și tu ești împotriva mea!... 

Se auziră bufnituri atât de puternice, că se cutremură casa 
Scarabullo spărgea ușa cu barda. 

Leonardo plecă urechea la urletele mulţimii și inima i se 
strânse de atâta singurătate și nemărginită tristeţe din amarul 
căreia gustase și altădată. 

Plecă fruntea. Și atunci ochii săi văzură rândurile ce abia le 
scrisese: 

„O, divină e dreptatea Ta, Primul Motor!” 

„Așa e! Îşi spuse în sinea lui. Tot binele vine de la Tine!” 

Zâmbi împăcat și repetă în gând ultimele cuvinte rostite de 
ducele Gian Galeazzo la ceasul sfârșitului: 

„Facă-se voia Ta, precum în ceruri, așa și pre pământ”. 

Cartea a șasea JURNALUL LUI GIOVANNI BELTRAFFIO 

în 25 martie 1494 am intrat ucenic la meșterul florentin 
Leonardo da Vinci. 

lată ordinea în care se predau materiile: perspectiva, măsurile 
și proporțiile trupului omenesc, luându-se ca model meșterii mai 
de seamă, și, în fine, desen după natură. 


R 


Astăzi colegul meu Marco d'Oggiono mi-a arătat o carte 
despre perspectivă, alcătuită din însemnări după spusele 
învățătorului. Ea începe așa: 

„Bucuria cea mai mare i-o dă trupului omenesc lumina 
soarelui, iară spiritului claritatea adevărului matematic. 

lată de ce știința despre perspectivă, în care contemplarea 
unei linii luminoase este cea mai mare bucurie pentru ochiul 
omenesc, este mai presus decât toate celelalte studii și științe 
omenești. Fie ca mintea să mi-o lumineze Cel ce spus-a despre 
sine: «Eu sunt lumina cea adevărată», și să mă ajute să expun 
cu limpezime această știință despre perspectivă sau știința 
despre Lumină. 

Cartea de față o împart în trei părţi: prima despre volumul 
descrescând al obiectelor din depărtare, a doua despre 
limpezimea  descrescândă a culorii, și a treia limpezimea 
descrescândă a contururilor.” 

învățătorul se îngrijește de mine ca de copilul lui: aflând că 
sunt sărac n-a vrut să primească plata lunară conform 
înţelegerii. 

k 


— Când vei stăpâni îndeajuns legile perspectivei şi vei 
cunoaşte pe de rost proporțiile corpului omenesc, a spus 
învățătorul, observă neobosit în timpul plimbărilor tale mişcările 
trecătorilor cum stau, cum umblă, cum vorbesc și se ceartă, râd 
și se încaieră, cum arată în aceste ocazii feţele lor și ale celor ce 
vor să-i despartă, sau doar îi privesc în tăcere. Notează-ţi toate 
acestea și schițează-le cu creionul cât mai neîntârziat într-un 
caieţel cu hârtie colorată pe care să-l porţi mereu la tine, iar 
când se va umple, ia-ţi altul, dar pe cel vechi păstrează-l. Ţine 
minte că nu trebuie să distrugi sau să ștergi aceste desene, ci 
ele trebuie păstrate, căci mișcările trupului sunt atât de fără 
număr și fără de sfârșit în natură, încât nicio memorie 
omenească nu le poate reţine. lată de ce trebuie să socoțţi 
aceste desene ca pe cei mai buni dascăli și îndrumători ai tăi. 

Mi-am luat un caiet în care notez în fiecare seară spusele cele 


mai de seamă ale dascâlului meu. 
* 


Astăzi am întâlnit în ulicioara peticarilor, nu departe de 
catedrală, pe unchiul meu, meșterul vitrar Oswald Ingrim. Mi-a 
spus că, mutându-mă în casa unui eretic ca Leonardo, mi-am 
juruit sufletul pierzaniei și că el s-a lepădat de mine. Am rămas, 
așadar, singur pe lume, singur de tot. N-am pe nimeni, nici rude 
și nici prieteni în afara învățătorului. Și iată, repet în gând 
frumoasa rugăciune a lui Leonardo: „Luminează-mă, Doamne, tu 
care ești Lumina lumii, și ajută-mă să cunosc perspectiva, știința 
despre lumina ta”. Cum ar fi cu putinţă ca acestea să fie 
cuvintele unui eretic? 

* 

Când mi-e inima grea, numai ce-i văd chipul şi mă simt 
numaidecât bucuros și ușurat. Ce ochi are! Limpezi, de un 
albastru palid, și reci, de parcă ar fi de gheață, dar ce voce 
înceată și plăcută, ce zâmbet! Până și oamenii cei mai răi și 
îndărătnici nu-s în stare a se împotrivi vorbei lui învăluitoare, 
dacă vrea cu tot dinadinsul să-i încline către un „da” sau un 
„nu”. Adesea îl privesc ceasuri în șir cum şade la masa lui de 
lucru cufundat în gânduri și prefiră și mângâie cu mișcările line 
intrate în deprindere ale degetelor lui subţiri, barba sa aurie, 
lungă și mătăsoasă ca părul de fecioară, numai cârlionţi. lar 
dacă stă de vorbă cu cineva, mai totdeauna își mijește un ochi, 
cea ce îi dă un aer puţin poznaș, ironic și blajin, de-ai zice că 
privirea strecurată pe sub streașină sprâncenelor dese pătrunde 
până-n străfundul inimii celuilalt. 

* 

Se îmbracă simplu, nu suferă hainele pestriţe, prea la modă. 
Nu-i plac niciun fel de parfumuri. În schimb lenjurile le are din 
pânza de Rennes cea mai fină, întotdeauna albe ca neaua. Pe 
cap poartă o beretă neagră, fără zorzoane, medalii sau pene. Pe 
deasupra camizolei negre pune o mantie de un roșu-închis, 
lungă până la genunchi, cu falduri drepte de o croială ca pe 
vremuri. Mișcările-i sunt line și calme. Și cu toată modestia 
îmbrăcămintei, oriunde s-ar afla, fie că e într-un cerc de nobili, 
fie într-o mulțime de oameni din popor, întotdeauna arată așa 
fel, încât nu poţi să nu-l observi — nu seamănă cu nimeni. 

* 

La toate se pricepe și pe toate le știe: e un bun arcaș și 
arbaletier, bun călăreț, bun înotător și maestru în ale scrimei. 


Într-o zi l-am văzut luându-se la întrecere cu cei mai vajnici 
tineri ai orașului, întrecerea consta în a arunca sus în biserică o 
monedă măruntă așa fel ca să lovească exact centrul cupolei. Şi 
messer Leonardo i-a învins pe toți prin forţă și dibăcie. 

E stângaci. Dar mâna sa stângă, subţire și gingașă în aparenţă 
ca o mână de femeie tânără, îndoaie în joacă potcoava de fier 
sau limba de clopot și tot ea, schițând un profil fermecător de 
fată, așterne abia atingând hârtia cu cărbunele sau creionul 
umbre transparente, la fel de ușoare ca tremurul aripilor de 
fluture. 

* 

Astăzi după-amiază lucra de față cu mine la capul plecat al 
fecioarei Maria ce ascultă bunavestire Arhanghelului. Desenul 
era pe terminate, de sub năframa împodobită cu mărgăritare și 
două aripi de porumbel, ce răspund sfioase palei aripilor 
îngerești, se zăresc șuvițe de păr împletite ca la fetele 
florentine, într-o pieptănătură ce pare poate neglijentă, dar cere 
multă iscusinţă. Frumuseţea acestor cârlionţi te farmecă la fel 
ca o muzică. Și taina ochilor ce parcă se strevăd prin pleoapele 
coborâte în rama de umbră a genelor amintește misterioasele 
flori de pe fundul apei, ce le-ai zări prin limpezimea valului, pe 
care însă mâna nu le poate ajunge. 

Și cum ședeam așa, deodată dă buzna băiatul de alergătură 
Jacopo și, ţopăind și bătând din palme, începe să strige: 

— V-am adus niște sluţi! V-am adus niște urâţi! Duceţi-vă iute, 
messere! Sunt la bucătărie! Niște cerșetori atât de drăgălași, că 
nu se poate să nu vă placă! 

— De unde i-ai luat? se interesă învățătorul. 

— De la Sant' Ambrogio, din pridvor. Sunt din Bergamo. Le-am 
spus că dacă stau să le faceţi portretele, o să aibă o cină pe 
cinste. 

— Să aștepte. Mai întâi să termin desenul. 

— Nu, messer Leonardo, n-au să aștepte. Până amurgește vor 
să fie înapoi la Bergamo. Numai uitaţi-vă la ei, n-o să vă pară 
rău! Zău că merită! N-aţi mai văzut așa monștri! 

Lăsând desenul baltă, învățătorul trecu la bucătărie. Eu mă 
ţinui după dânsul. 

Văzurăm șezând cuminţi pe bancă doi bătrâni, pesemne fraţi, 
buhăiţi, fiecare cu câte o ditamai gușă flască sub bărbie e o 


boală foarte răspândită printre locuitorii din munţii Bergamului 
și alături ședea soţia unuia dintre ei, o bătrână slabă și 
smochinită, poreclită Păianjeniţa. Și trebuie să recunosc că-și 
merita pe deplin numele. 

— Vedeţi? șoptea Jacopo. N-am spus c-au să vă placă? Ştiu eu 
de ce aveţi nevoie... 

Obrazul lui strălucea de mândrie. 

Leonardo porunci să se aducă vin și, așezându-se la masă cu 
acești monștri, începu să-i ospăteze, întrebându-i de una și de 
alta, prietenos și încercând să-i facă să râdă cu povestioare 
stupide. La început cerșetorii îl priveau ca niște sălbăticiuni, 
neîncrezători, cu teamă, neînţelegând, pesemne, de ce-au fost 
aduși. Insă când le spuse dezgustătoarea anecdotă despre 
ovreiul care, murind, spre a fi ocolite rigorile legii ce interzicea 
ca evreii să fie îngropaţi în pământul orașului Bologna, a fost 
tăiat în bucățele de coreligionarul său, marinat, pus într-un butoi 
cu miere și mirodenii și trimis o dată cu mărfurile la Veneţia, iar 
acolo, pe corabie și, dintr-o greșeală, mâncat de către un 
călător, un creștin din Florenţa, Păianjeniţa nu se mai putu ţine 
de râs. Curând toţi trei, cherchelindu-se, râdeau în hohote cu 
strâmbături dezgustătoare. Cuprins de jenă, am plecat ochii și 
le-am întors spatele, să nu-i văd. Leonardo, însă, ca un învăţat 
făcând o experienţă, îi privea cu profundă și lacomă curiozitate. 
lar când sluţenia lor ajunse la paroxism, depășind orice limită, 
luă hârtia și începu să deseneze mutrele lor scârboase cu 
același creion și cu aceeaşi dragoste cu care desenase mai 
adineauri divinul zâmbet al Fecioarei Maria. 

în seara aceea învățătorul mi-a arătat o mulţime de caricaturi 
și nu numai de oameni, dar și de animale — figuri de spaimă ca 
acelea ce urmăresc pe bolnavi în coșmarurile lor. Aici 
descoperea urme de bestialitate-n om și urme de omenesc la 
fiară, una trecând într-alta înspăimântător de lesne și de firesc. 
Mi-a rămas întipărit în memorie un rit de porc ghimpos cu ţepii 
aricii, cu buza atârnându-i flască, subţire, moale ca o cârpă, și 
dezgolind într-un dezgustător zâmbet omenesc dinţii albi și 
prelungi ca migdalele. De asemeni n-am să pot uita figura unei 
bătrâne cu părul ridicat într-o pieptănătură de coșmar, cu o 
cosiță subţire atârnându-i în spate și o frunte cheală uriașă 
deasupra unui nas turtit, numai cât un neg, și a unor buze 


groase, leit bureţii solzoși și moi care cresc pe lângă cioatele 
putrede. Dar lucrul cel mai îngrozitor era că acești monștri îţi 
păreau cunoscuţi, ca și cum i-ai mai văzut undeva, și aveau în ei 
ceva ispititor care te respingea și te atrăgea în același timp ca 
un hău fără fund. Te uitai îngrozit și nu-ţi puteai lua ochii de la 
ei, așa cum nu ţi-ai fi luat nici de la zâmbetul fecioarei. 

Și aici, și dincolo — ești numai uimire, ca în faţa unui miracol. 

* 

Cesare de Sesto îmi spunea că Leonardo, de câte ori 
întâlnește în mulţimea de pe stradă vreun monstru care-ţi 
oprește privirea, e în stare să se ţină după el și să-l observe ziua 
întreagă ca să-i memoreze figura. Marea urâţenie, spune 
învățătorul, e la fel de rară ca și marea frumuseţe. Numai 
mediocritatea o găsești pe toate drumurile. 

* 

El a și născocit un mijloc oarecum ciudat de a reține figurile 
omenești. Socoate. De pildă că nasurile la oameni sunt de trei 
feluri: drepte, coroiate sau cârne. Cele drepte pot fi scurte ori 
lungi, cu vârful ascuţit sau retezat. Ridicătura la cele coroiate 
poate să fie mai sus, mai jos sau la mijlocul nasului, și așa mai 
departe, pentru fiecare amănunt al feţei. Și aceste nenumărate 
subdiviziuni, tipuri și forme sunt trecute sub un număr oarecare 
într-un caiet cu rubrică. Și când meșterul întâlnește undeva în 
timpul plimbării o figură pe care ar vrea s-o reţină, nu e nevoie 
decât să-și însemne în caiet tipul de nas, de frunte, de ochi, de 
bărbie corespunzător, și în felul acesta, prin intermediul câtorva 
cifre, schițează în minte un fel de crochiu. Întorcându-se apoi 
acasă și unind când are răgaz toate părţile feţei, capătă chipul 
dorit. 

A inventat, de asemeni, o linguriţă pentru măsurătoarea 
matematic exactă a cantităţii de culoare atunci când se lucrează 
la trecerile treptate de la lumină la umbră și de la umbră la 
lumină pe care ochiul abia dacă le sesizează. Dacă, de pildă, 
pentru a căpăta o anume densitate a umbrei, iei zece linguriţe 
de culoare neagră, atunci pentru treapta următoare vei lua 
unsprezece, apoi douăsprezece, treisprezece și așa mai departe. 
De fiecare dată, luând culoare, vei presa grămăjoara, netezind-o 
cu un colțar de sticlă, așa cum fac ţăranii în piaţă, vânzând 
grâne. 


x 


Marco d'Oggiono e cel mai harnic și mai conştiincios dintre 
învăţăcei. Trage ca boul la jug, respectă cu strășnicie indicațiile 
învățătorului, dar. Cu cât se străduie, cu atât pare-mi-se 
reușește mai puțin. Dar Marco e îndărătnic și dacă și-a băgat 
ceva în cap, nu i-o mai scoţi nici cu cleștele. E convins că.. Truda 
şi răbdarea toate le înving” și nu-și pierde nădejdea să ajungă 
un mare pictor. Îl bucură mai mult ca pe toţi orice invenţie de-a 
învățătorului care, în fond, reduce asta la cunoașterea regulilor 
mecanicii. Deunăzi, plecă să se plimbe în piaţa Broletto, luând 
cu el și caietul cu măsurătorile și alese acolo câteva figuri din 
mulțime însemnându-și-le cu cifre în tabla măsurătorilor. Insă 
când se întoarse acasă, oricât s-a căznit, n-a putut să unească 
părţile într-un chip viu. Același necaz a păţit și cu linguriţa de 
măsurat culoarea neagră: deși respectă regulile cu exactitate 
matematică atunci când pictează, umbrele rămân 
netransparente, nefirești, ca niște chipuri de lemn, lipsite de 
mișcare și farmec. El motivează toate astea zicând că nu și-a 
însușit pe deplin regulile învățătorului și își dublează sârguinţa. 
lar răutăciosul de Cesare da Sesto face haz pe socoteala lui. 

Bunul nostru Marco, spune el, este un adevărat martir al artei! 
lată și dovada lăudatelor reguli că linguriţele și tabelele pentru 
nasuri nu-s bune de nimic. Parcă-i de ajuns să știi cum se nasc 
copiii ca să naști? Leonardo nu face decât să se înșele pe el și să 
înșele pe alţii: una spune și alta face. Când pictează, nu se 
gândește la nicio regulă, ci se supune inspiraţiei. Dar nu-i ajunge 
să fie un mare pictor, vrea să fie și un mare învăţat, să împace 
arta cu știința, inspiraţia cu matematica. Mă tem însă că dacă 
aleargă după doi iepuri, n-o să prindă niciunul! 

Se prea poate să fie un dram de adevăr în spusele lui Cesare. 
Dar oare de ce nu-l iubește pe Leonardo? Învățătorul îi trece cu 
vederea toate, ascultă fără să se mânie vorbele sale răutăcioase 
și ironice, îi preţuiește mintea și niciodată nu se supără. 

x 

Stau și mă uit cum lucrează la Cina cea de taină. lese din casă 
dis-de-dimineaţă, când soarele abia se arată la orizont, se 
înfundă în trapeza mănăstirii și toată ziua până-n seară, până 
coboară întunericul pictează fără a lăsa penelul din mână, 
uitând să bea și să mănânce. lar altă dată trece o săptămână, 


uneori și două, fără să se atingă de penel: dar zi de zi rămâne 
două trei ceasuri pe schela din fața tabloului, cântărind și 
cercetând cele pictate. Uneori pornește spre mănăstire la 
amiază, când e arșița mai neîndurătoare, lăsând baltă treaba de 
care se ocupase, alergând pe străzile pustii fără să aleagă 
partea de umbră, ca și când l-ar mâna o forță nevăzută, și, în 
sfârșit, urcă pe schelă, două-trei tușe de penel și numaidecât 
pleacă. 
* 


Vreo câteva zile a lucrat la capul apostolului loan. Astăzi 
trebuia să-l termine. Și totuși, spre mirarea mea, văd că a rămas 
acasă și de dimineaţă stă să observe în tovărășia micului Jacopo 
zborul bărzăunilor, al viespilor și muștelor. Studiază cu atâta 
luare-aminte alcătuirea trupușoarelor și aripilor lor, ca și cum de 
asta ar depinde destinul lumii. Şi descoperind că piciorușele din 
spate servesc de cârmă muștelor, s-a bucurat, de parcă cine știe 
ce-ar fi fost. După părerea învățătorului, acesta e un lucru 
extrem de important și folositor pentru invenţia mașinii de zbor. 
Se prea poate. Și totuși mi-e necaz că, de dragul lăbuţelor de 
muște, a rămas neterminat capul apostolului loan. 

* 

Astăzi altă pacoste. Muștele sunt date uitării ca și Cina cea de 
taină. Lucrează la un desen întortocheat și care cere multă 
migală emblema Academiei milaneze de pictură, deocamdată 
inexistentă, pe care însă ducele își propune să o înfiinţeze un 
patrulater din noduri de sfoară împletite, fără început și fără 
sfârșit, înconjurând o inscripţie în latinește: Leonardi Vinci 
Academia. E atât de preocupat ca și cum nimic n-ar mai exista 
în afară de jocul acesta anevoios și inutil. S-ar părea că nu 
există putere în stare să-l smulgă de lângă el. N-am putut să 
rabd și m-am hotărât să-i amintesc de capul apostolului loan, 
rămas neterminat. La care el doar a strâns din umeri și, fără să 
ridice ochii de la împletitura de sfori a strecurat printre dinţi: 

Avem tot timpul. N-o ia la fugă. 

Uneori înţeleg furia lui Cesare. 

* 

Ducele il Moro i-a încredințat construcția de tuburi acustice 
ascunse în grosimea pereților palatului, o așa zisă ureche a lui 
Dionysios care îi va îngădui monarhului să audă dintr-o sală ce 


se vorbește într-alta. La început s-a apucat cu multă râvnă de 
instalarea acelor tuburi. Curând însă, ca de obicei, entuziasmul i 
se risipi și începu să amâne treaba sub diverse pretexte. Ducele 
îl mână din spate și se înfurie. Astăzi de dimineaţă cei de la 
castel au trimis de vreo câteva ori după el. Învățătorul însă e 
ocupat cu o treabă nouă, care i se pare nu mai puţin importantă 
decât instalarea urechii lui Dionysios la palat: face experienţe 
asupra unor plante. l-a tăiat dovleacului rădăcinile lăsându-i 
doar una mică de tot, și-i toarnă apă din belșug. Și spre marea 
lui bucurie dovleacul nu s-a uscat, măicuţa (cum zice el) și-a 
putut hrăni cu bine toţi copiii — vreo șaizeci de dovleci din cei 
lungi. Dar cu câtă răbdare a stat ceasuri în șir să observe viaţa 
plantei! Astăzi, de pildă, a rămas până-n zori în grădină, pe 
răzor, urmărind cum sorb rouă nopţii frunzele rotate ale 
dovleacului. „Pământul, zice el, dă plantei sevă, cerul îi dă rouă, 
iar soarele îi dăruie sufletul”, căci el consideră că nu numai omul 
și animalele, dar și plantele au suflet — părere socotită de fra 
Benedetto drept un eres cumplit. 

îi sunt dragi toate vietăţile. Uneori zile întregi observă și 
desenează pisicile, le studiază tabieturile și năravurile: felul cum 
se joacă, se bat, dorm, cum își spală botișorul cu lăbuţele, cum 
prind șoareci și-i scuipă pe câini. Sau urmărește cu aceeași 
curiozitate prin peretele unui vas mare de sticlă peștii, melcii- 
fară-casă, viermii de apă, caracatiţele și alte vietăţi acvatice. lar 
când se încaieră și se mănâncă între ele, chipul său exprimă o 
adâncă și molcomă satisfacţie. 

* 

O mie de treburi deodată. N-a terminat una, se apucă de alta. 
Deşi, la drept vorbind, fiecare din ele seamănă mai mult a joacă, 
iar fiecare joacă — a treabă serioasă. E nestatornic și 
multilateral. Cesare spune că mai degrabă vor curge râurile 
înapoi spre izvoare decât să se concentreze Leonardo asupra 
uneia și s-o ducă la bun sfârșit. ÎI numește cel mai mare dintre 
oamenii fără căpătâi, susținând că n-o să se aleagă mai nimic 
din toate operele sale uriașe. Cică ar fi scris o sută douăzeci de 
cărţi Despre natură — Delle Cose Naturali. Dar toate nu sunt 
decât fragmente întâmplătoare, însemnări disparate, petice 
îngrămădite alandala, mai bine de cinci mii de pagini într-o 


dezordine atât de cumplită, că uneori nici el nu le dă de capăt, 
caută câte o însemnare de care are nevoie și n-o găsește. 

* 

Ce curiozitate de nestins și ce ochi nemaipomenit de ager și 
profetic are în ce privește natura! Cu câtă limpezime remarcă 
imperceptibilul! Și toate îl miră și îl bucură. E lacom ca un copil, 
ca primii oameni în paradis. 

Uneori spune despre un lucru din cele mai banale o astfel de 
vorbă, că de-ai trăi și o sută de ani n-o mai uiţi — parcă ţi se 
lipește de memorie și-acolo rămâne. 

Deunăzi, intrând în chilioara mea, învățătorul spuse: 
„Giovanni, ai observat că odăile mici concentrează mintea, iar 
cele mari o îndeamnă la acţiune?” 

Sau: „Într-o ploaie umbroasă contururile obiectelor par mai 
limpezi decât într-una cu soare”. 

lată ceva din convorbirea de aseară cu meșterul turnător (era 
vorba de tunurile pe care le comandase ducele): „Explozia 
prafului de pușcă, sugrumat între ghiulea și talerul bombardei, 
acţionează exact ca un om care, proptit cu spatele de perete, ar 
împinge cu toată puterea o greutate înaintea sa”. 

într-o zi, vorbind despre mecanica abstractă, spuse: „Forţa 
întotdeauna tinde să învingă propria-i cauză, și învingând-o, 
moare. Lovitura e fiica Mișcării, nepoata Forţei, iar strămoașa 
tuturor e Greutatea.” 

într-o discuţie cu un arhitect a exclamat nerăbdător: „Cum de 
nu înțelegeţi, messere? E limpede ca ziua. Ce este o arcadă? 
Arcada nu e alta decât forţa căreia îi dau naștere două slăbiciuni 
reunite, acționând una împotriva celeilalte.” Arhitectul rămase 
cu gura căscată. Pe când mie totul mi s-a părut atât de clar în 
convorbirea lor, ca și cum în odaia întunecoasă ar fi fost adusă o 
făclie. 

* 

Din nou două zile de lucru la chipul apostolului loan. 

Dar vai, ceva s-a irosit în forfota fără sfârșit cu aripile 
muştelor, cu pisicile, cu urechea lui Dionysios, cu desenul din 
noduri de sfoară și alte preocupări importante. larăși n-a 
terminat. L-a dat încolo și s-a afundat în geometrie, ca un melc 
în cochilia lui, cum spune Cesare, cuprins de o mare silă pentru 


tot ce e pictură. Zice că până și vederea culorilor, a pensulelor și 
a pânzei îi face greață. 

lată, așa trăim, după toana momentului, de pe o zi pe alta, 
lăsându-ne în voia Domnului. Ne culcăm pe o ureche. Tot e bine 
că nu s-a apucat de mașina zburătoare, altfel s-ar fi zis cu 
pictura. Când se-nrobește mecanicii, așteaptă-l mult și bine. 

* 


De fiecare dată, când se apucă, în sfârșit, de lucru după 
nenumărate amânări, codeli și îndoieli, numai când pune mâna 
pe penel am observat că-l stăpânește un fel de teamă. 
Întotdeauna e nemulțumit de ceea ce face. Descoperă greșeli și- 
n operele care altora li se par perfecțiunea însăși. Tinde spre 
ceva mai înalt, spre inaccesibil, spre ceva pe care mâna 
omenească, oricât ar fi de nemărginită iscusința ei, nu-l poate 
exprima. lată de ce nu termină aproape niciodată lucrările. 

* 

A venit astăzi un geambaș ovrei să-i vândă un cal. Învățătorul 
a vrut să cumpere un armăsar murg. Geambașul stăruia să-și ia 
și-o iapă, și atâta l-a rugat și atâta a insistat și s-a jurat și l-a 
plictisit, încât Leonardo, care iubește caii și se pricepe la ei, a 
râs în cele din urmă și s-a lăsat înșelat, cumpărând și iapa 
numai să scape de gura ovreiului. Mă uitam, ascultam și nu mă 
dumiream de fel. 

Ce te miri? Așa se întâmplă întotdeauna, îmi explică apoi 
Cesare: orice haimana i se suie în cap. Nu te poţi bizui pe el în 
nicio privinţă. Nu e în stare de o hotărâre fermă. Toate pe din 
două — și da și nu, și nouă și vouă. Incotro bate vântul. Nici pic 
de tărie, nici strop de bărbăţie. Moale, gelatinos, supus, de 
parcă n-ar avea oase, de parcă i s-ar fi muiat, cu toată puterea 
lui voinicească. În joacă frânge potcoavele, inventează pârghii 
ca să ridice în aer ca pe un cuib de vrabie cristelnița lui San 
Giovanni, iar pentru o treabă serioasă, unde se cere voinţă, nu 
ti-ar ridica un pai, nu ţi-ar supăra nicio buburuză!... 

Multă vreme a ocărit Cesare, exagerând vădit și chiar 
clevetind, îmi dădeam seama însă că în vorbele sale minciuna e 
încropită cu adevărul. 

* 


S-a îmbolnăvit Andrea Salaino. ÎI îngrijește învățătorul, nu 
doarme noptile, şade la căpătâiul său. Dar despre leacuri nici să 


nu audă. Marco d'Oggiono îi aduse lui Andrea pe furiș niște 
pilule. Leonardo le-a găsit și le-a aruncat pe geam. 

lar când Andrea, el însuși a îndrăznit să bâiguie că ar cunoaște 
un bărbier care face o treabă pe cinste, poate că n-ar fi rău săi 
se ia sânge, învățătorul s-a făcut foc, i-a împroșcat pe toţi 
medicii cu vorbe de ocară, spunând printre altele: 

— Te sfătuiesc să te gândești nu la leacuri, ci cum să-ţi 
păstrezi sănătatea, ceea ce ai să realizezi cu atât mai ușor, cu 
cât te vei feri de doctori și de medicamentele lor care sunt la fel 
de neroade ca și născocirile alchimiștilor. 

Ca să adauge apoi cu un zâmbet ștrengăresc și vesel: 

— Păi sigur, cum să nu se îmbogăţească șarlatanii când 
fiecare se străduie să agonisească bani mulţi, ca să poată plăti 
doctorii, acești nimicitori ai vieţii omenești! 

* 

învățătorul îl distrează pe bolnav cu fabule și povestioare 
caraghioase, zicale şi ghicitori, pentru care Salaino are o 
adevărată slăbiciune. Mă uit, ascult și mă minunez: cât e de 
vesel messer Leonardo! 

lată, spre exemplu, câteva din ghicitori: 

„Oamenii bat crunt ceea ce stă la temelia vieţii lor”. 

— Treieratul grânelor. 

„Pădurile ele însele aduc pe lume pe acei cărora li-i hărăzit să- 


și nimicească părinţii.” — Cozile de topor. 
„Pieile de animale îi vor secate pe oameni din muţenie, 
silindu-i să strige și să jure.” — Jocul cu mingea de piele. 


După multe ceasuri consacrate lucrului la invenţia tunurilor, 
petrecute în calcule matematice sau în faţa Cinei celei de taină, 
se distrează cu aceste ghicitori exact ca un copil, notându-și-le 
în caietele de însemnări alături de schiţele marilor opere de 
viitor sau de legile naturii abia descoperite. 

* 

Irosind o grămadă de muncă și timp, învățătorul a compus și 
desenat o ciudată și complicată alegorie întru slăvirea 
generozităţii ducelui: întruchipând Fortuna, il Moro primește sub 
aripa lui un tânăr urmărit de înspăimântătoarea Parcă a sărăciei, 
cu înfățișarea Păianjeniţei, și-l acoperă cu mantia, amenințând 
cu sceptrul monstruoasa zeitate. Ducele e mulțumit de desen și 
vrea ca Leonardo să-l execute în culori pe unul din pereţii 


castelului. Alegoriile sunt acum la modă la curtea ducelui. Se 
pare că au mai mult succes decât toate celelalte opere ale 
meșterului. Doamnele, cavalerii, dregătorii curţii se ţin scai după 
el rugându-l să le facă și lor câte una, cât mai complicată. 

Pentru contesa Cecilia Bergamini, una din cele două amante 
principale ale ducelui, Leonardo a și compus una — alegoria 
Invidiei: o bătrâna neputincioasă, cu sânii flasci, înfășurată într-o 
piele de leopard, cu o tolbă de limbi otrăvite în spinare, merge 
călare pe un schelet omenesc, ţinând în mână cupa plină cu 
șerpi. 

A trebuit să mai compună una, tot despre invidie, pentru 
Lucrezia Crivelli, cealaltă amantă, ca să nu se supere: o creangă 
de alun este scuturată cu bețe tocmai atunci când fructele au 
ajuns la maturitate. Alături o inscripţie: răsplată pentru 
binefaceri. 

în cele din urmă a trebuit să facă și pentru prea-luminata 
madonnă Beatrice, soţia ducelui, o alegorie. Ingratitudinea: un 
om care în clipa când răsare soarele stinge făclia care toată 
noaptea i-a luminat întunericul. 

Și acum bietul meșter nu mai are liniște și pace nici ziua, nici 
noaptea: comenzile, bileţelele, rugăminţile doamnelor curg ca 
din cornul abundentei, nu știe cum să mai scape. 

lar Cesare se înfurie: „Toate aceste stupide devize cavalerești 
și alegorii dulcege s-ar potrivi unui linge-blide de la curte, nu 
unui artist de talia lui Leonardo. Mai mare rușinea!” Eu însă cred 
că nu are dreptate. Meșterul nu se gândește la glorie. lar 
alegoriile nu-s decât joacă, după cum joacă sunt și ghicitorile și 
adevărurile matematice și desenul din noduri de frânghie, chiar 
și zâmbetul dumnezeiesc al Fecioarei Maria. 

x 

Și-a pus în gând să scrie — de altminteri chiar a început-o de 
mult, dar conform obiceiului său n-a terminat-o, și Dumnezeu 
știe când o va termina — o Carte despre pictură — Trattato della 
Pittura. În ultimul timp, în orele de studiu cu mine, se ocupă 
mult cu perspectiva aeriană și liniară, lumina și umbra, și de 
multe ori citează de acolo pasaje întregi sau numai unele idei 
despre artă. Îmi notez aici ce mi-a rămas în memorie. 

Dumnezeu să-l răsplătească pe învățătorul meu pentru 
dragostea și înţelepciunea cu care mă îndrumează pe înaltele 


căi ale acestei nobile științe! Fie ca cei cărora le vor cădea în 
mână aceste însemnări să-i pomenească în rugăciunile lor pe 
smeritul rob al lui Dumnezeu, nevrednicul învățăcel Giovanni 
Beltraffio și pe marele meșter, florentinul Leonardo da Vinci. 

* 


învățătorul spune: „frumosul moare în om, dar nu și în artă”. 

* 

„Cel ce privește cu dispreţ pictura, nesocotește contemplarea 
filosofică subtilă a lumii, căci pictura este fiica legitimă a naturii 
sau poate mai degrabă nepoata ei. Tot ce există se trage de la 
natură, și, la rândul său generează știința despre pictură. lată de 
ce spun că pictura e nepoata naturii și rudă cu însuși Cel-de-Sus. 
Hulind pictura, hulești natura însăși.” 

„Pictorului i se cere să fie atotcuprinzător. O, artistule, 
diversitatea ta să fie la fel de fără sfârșit ca și a fenomenelor 
naturii. Continuând ceea ce a început Dumnezeu, străduiește-te 
să înmulţești nu făptuirile mâinilor omenești, ci eternele creaţii 
ale Domnului. Nu imita pe nimeni niciodată. Să fie orice operă a 
ta aidoma unui fenomen al naturii.” 

* 

„Și nu-i vine prea greu să fie atotcuprinzător celui care 
stăpânește legile primordiale și generale ale fenomenelor firești, 
celui care știe, căci după felul construcţiei lor, toate trupurile, 
atât cel omenesc cât şi cel al animalelor, se aseamănă.” 

* 

„la seama ca setea de aur să nu înăbușe în tine dragostea de 
artă. Ţine minte, câștigul gloriei e mai mult decât gloria 
câștigului. Amintirea bogătașilor se stinge odată cu ei, amintirea 
înţelepţilor nu moare niciodată, deoarece înţelepciunea și știința 
sunt copiii legitimi ai părinţilor lor, și nu doar niște plozi de 
pripas, cum sunt banii. lubește gloria și nu te teme de sărăcie. 
Adă-ţi aminte câţi filosofi vestiți, născându-se în bogăţie, s-au 
condamnat de bunăvoie la mizerie, ca să nu-și întineze sufletul 
cu bogăţia lor.” 

* 

„Ştiinţa întinereşte sufletul şi ușurează amărăciunile 
bătrâneţii. Adună deci înțelepciune, hrana dulce a bătrâneților.” 

„Cunosc destui pictori care, pentru amuzamentul gloatei, 
mâzgălesc fără rușine pânzele lor cu aur și azur, afirmând cu 


obrăznicie și trufie că ar ști să lucreze nu mai rău ca alți meșteri 
dacă li s-ar plăti bine. O, proștilor! Cine vă împiedică să creaţi 
frumosul declarând: iată, acesta costă atâta, celălalt e mai 
ieftin, iar cel de dincolo are preţ de bâlci, dovedind astfel că știți 
să lucraţi pentru orice preţ.” 

* 

„De multe ori setea de bani umilește și pe meșterii dotați în 
meșteșugul lor. Astfel, concetățeanul și tovarășul meu, 
florentinul Perugino, atinge asemenea iuțeală în executarea 
comenzilor, încât într-o zi, chemat la masă de nevastă, i-a 
răspuns aşa: «Serveşte supa, până atunci eu mai zugrăvesc un 
sfânt».” 

* 

„Pictorul care nu se îndoiește n-are să ajungă prea departe. 
Ferice de tine dacă opera ta este mai presus, rău este dacă e la 
același nivel și vai și amar de tine dacă e mai prejos decât 
prețuirea ce i-o dai. Ceea ce se întâmplă celor care se 
minunează întrebându-se, cum de i-a ajutat Dumnezeu să 
picteze atât de frumos.” 

* 


„Ascultă cu răbdare părerea tuturor despre pânză, judecă și 
cântărește dacă au sau n-au dreptate cei care Îți reproșează și 
îţi găsesc cusururi: dacă au, corectează-le, dacă nu, fă-te că n-ai 
auzit și numai celor ce merită atenţia ta demonstrează-le c-au 
greșit în judecata lor. 

Când judeci un dușman de multe ori o faci mai cu folos și ai 
mai multă dreptate decât atunci când judeci un prieten. Ura în 
oameni e totdeauna mai profundă decât dragostea și ochiul 
celui ce urăște e mai pătrunzător decât al celui ce iubește. 
Prietenul adevărat se identifică cu tine însuţi. Dușmanul, în 
schimb, nu se aseamănă cu tine — iată în ce constă puterea lui. 
Ura scoate la lumină multe din cele ascunse dragostei. Tine 
minte asta și niciodată nu dispreţui hula dușmanilor.” 

* 

„Culorile vii atrag mulțimea. Artistului adevărat însă nu-i pasă 
de mulțime, ci de gustul câtorva aleși. Mândria și țelul său nu 
stau în a zugrăvi în culori de o strălucire vană, ci în a vedea 
săvârșindu-se minunea în care umbra și lumina fac obiectele 
plate să apară în relief. Cel ce disprețuind umbra, o jertfește de 


dragul culorilor seamănă cu flecarul care jertfește sensul 
discuţiei de dragul vorbelor răsunătoare, dar goale.” 

* 

„Fereşte-te mai ales de contururile grosolane. Ai grijă ca 
marginile umbrelor tale pe un trup tânăr și delicat să nu fie 
moarte, nici de piatră, ci ușoare, aeriene și transparente ca 
aerai, căci și trupul omenesc este transparent, lucru de care te 
poţi convinge privind printre degete la soare. O lumină prea 
puternică nu face umbrele frumoase. Evită lumina prea 
puternică. În amurg sau în zilele ceţoase, când soarele e ascuns 
după nori, observă câtă gingășie și frumuseţe învăluie chipurile 
bărbaţilor și ale femeilor care trec pe străzile adumbrite, printre 
casele cu ziduri întunecate. Aceasta e lumina cea mai bună. Ai 
grijă ca umbrele tale, pierind câte puţin înghiţite de lumină, să 
se risipească asemenea fumului, asemenea unei molcome 
melodii. Ţine minte că între întuneric și lumină este ceva 
intermediar care nu-i nici una, nici alta, dar aparţine 
amândurora, umbra luminoasă și lumina adumbrită. Tu caut-o, 
artistule, în ea stă taina unui farmec de neînvins.” 

Așa spuse și, ridicând mâna, repetă cu o expresie cu neputinţă 
de redat, ca și cum ar fi vrut să ne-o întipărească mai bine în 
memorie: 

— Feriţi-vă de tot ce-i grosolan și supărător. Umbrele voastre 
să se topească asemenea fumului, sau unui cântec venit de 
departe! 

Cesare care-l asculta cu atenţie, surise, vru să-i răspundă 
ceva, ridică ochii și nu spuse nimic. 

* 

Câtăva vreme mai târziu, vorbind despre altceva, învățătorul 
spuse: 

— Minciuna e demnă de atâta dispreț, încât preamărindu-l pe 
Dumnezeu, îl umilește; adevărul e atât de frumos, încât lăudând 
lucrurile cele mai mărunte, le înnobilează. Este tot atâta 
deosebire între adevăr și minciună câtă este între lumină și 
întuneric. 

Cesare amintindu-și de ceva, îl privi cercetător. 

— Tot atâta câtă între lumină și întuneric? repetă el. Oare nu 
tu, învăţătorule, susţineai mai adineauri că între umbră și 
lumină există ceva intermediar, care nu-i nici una, nici alta, dar 


aparține amândurora, umbră luminoasă și lumină adumbrită? 
Atunci înseamnă că și între minciună și adevăr... Dar nu, asta nu 
e cu putință... Crede-mă, meștere, comparaţia dumitale naște în 
mintea mea o mare ispită. Oare pictorul care caută să 
descopere în contopirea luminii cu umbra taina farmecului de 
neînvins nu se va întreba dacă nu cumva și minciuna se 
contopește cu adevărul precum lumina cu umbra?... 

Leonardo mai întâi a încruntat din sprâncene a mirare, chiar a 
mânie la vorbele învăţăcelului, apoi s-a pornit pe râs. 

— Nu mă ispiti, spuse râzând. Piei, Satană! 

Mă așteptasem la un alt răspuns și socot că vorbele lui Cesare 
meritau alt răspuns și nu o glumă ușuratică. In mine, cel puțin, 
ele treziră multe și chinuitoare gânduri. 

* 

în seara asta l-am văzut stând sub ploaie, într-o ulicioară 
strimtă și murdară, plină de duhoare, și studiind un zid de piatră 
cu pete de igrasie, care la prima vedere nu se remarca prin 
nimic deosebit. Asta dură destulă vreme. Ștrengarii râdeau și-l 
arătau cu degetul. L-am întrebat prin ce i-a trezit interesul acel 
zid. 

— Priveşte Giovanni, ce monstru superb! O himeră cu gura 
căscată. Şi alături un înger cu chip delicat și pletele în vânt, care 
fuge de arătare. Întâmplarea ea însăși a creat aceste imagini 
demne de penelul unui mare artist. 

învățătorul trase cu degetul contururile petelor și într-adevăr, 
spre mirarea mea, am descoperit în ele ceea ce spunea. 

— Poate multă lume o să considere aceste imagini absurde, 
continuă apoi, însă eu știu din proprie experienţă cât sunt ele de 
folositoare pentru a trezi mintea, îmbiind-o să construiască 
planuri și să descopere. De multe ori mi s-a întâmplat să 
descopăr frumoase peisaje, cu munţi, steiuri, nuri, văi, copaci, 
sau bătălii minunate, ciudate figuri omenești pline de un farmec 
nespus, diavoli sau monștri stranii și multe alte imagini 
uimitoare în liniile crăpăturilor sau în desenul diferitelor pietre 
din zid, în contururile petelor de mucegai, pe suprafaţa unei ape 
stătătoare, în tăciunii acoperiri de spuză, gata să se stingă, sau 
în profilurile norilor. Alegeam din ele cele de care aveam nevoie 
și doar le terminam. Astfel, ascultând zvon depărtat de clopote, 


poţi descoperi în vuietul lor îngemănat cuvântul, numele dorit 
sau pe cel la care te gândești. 
* 


El compară cutele pe care le formează muşchii feței atunci 
când omul plânge sau râde. Ochii, gura, obrajii nu se deosebesc 
de fel. Numai sprâncenele cel ce plânge le ridică în sus și le 
unește, încreţește fruntea formând cute, iar colţurile gurii le lasă 
în jos, în timp ce acela care râde depărtează mult sprâncenele și 
ridică colţurile gurii în sus. 

în concluzie spuse: 

— Străduiește-te să fii ca un martor calm al scenelor când 
oamenii rid sau plâng, urăsc sau iubesc, pălesc de groază sau 
strigă de durere; privește, învaţă, studiază, observă, ca să 
cunoști expresia tuturor sentimentelor omenești. 

Cesare îmi spune că meșterului îi place să-i petreacă pe 
condamnaţi pe ultimul lor drum, observându-le pe chip toate 
treptele chinului și ale groazei, și această curiozitate nesăţioasă, 
care-l împinge să nu scape din ochi ultimele zvâcnete de mușchi 
atunci când nefericiţii își dau duhul, trezește până și uimirea 
călăilor. 

Nici nu-ţi poţi închipui, Giovanni, ce fel de om e! Adăugase 
Cesare cu zâmbet amar. Un vierme găsit pe drum îl ridică și-l 
pune pe o frunză, ca că nu-l strivească trecătorii, dar când îl 
apucă pandaliile, chiar pe maică-sa, de-ar vedea-o plângând, el 
n-ar face altceva decât să stea și să observe cum se îmbină 
sprâncenele, cum se încreţește pielea pe frunte și se lasă în jos 
colțurile gurii. 

* 

învățătorul a spus: „Învață de la surdomuți expresivitatea 
mişcărilor”. 

„Când observi oamenii, fă-o astfel ca ei să n-o bage de seamă, 
atunci mişcările, râsul, plânsul lor vor fi mai fireşti”. 

* 

„Varietatea mişcărilor omeneşti e tot atât de infinită ca 
varietatea sentimentelor omenești. Telul suprem al artistului 
constă în a exprima pe chipuri și în mișcările trupului patima din 
suflet. 


Ține minte, va trebui să zugrăvești pe chipuri o asemenea 
forță a sentimentului, încât privitorului să i se pară că pânza ta îi 
va sili și pe morţi să râdă și să plângă. 

Când artistul a înfățișat ceva înspăimântător, comic sau trist, 
sentimentul pe care-l încearcă privitorul îl va îmbia să facă 
mișcări care să dea impresia că ia și el parte la cele înfățișate. 
Dacă asta nu ţi-a izbutit, artistule, află că toate strădaniile tale 
sunt zadarnice.” 

* 

„Meşterul care are mâini ciolănoase sau noduroase va zugrăvi 
mai degrabă oameni cu mâini la fel de noduroase și ciolănoase, 
și același lucru se întâmplă cu orice parte a corpului sau feței, 
căci oricui îi place faţa sau trupul care seamănă cu ale lui. lată 
de ce pictorul, dacă-i urât, va alege figuri urâte pentru tablourile 
sale, și invers. Veghează, artistule, ca femeile și bărbaţii 
zugrăviți de tine să nu-ţi fie fraţi gemeni, nici în frumuseţe, nici 
în urâţenie — e o lipsă frecventă la pictorii italieni. Să știi că o 
greșeală mai primejdioasă și mai perfidă decât imitarea 
propriului trup nu se află în pictură. Aceasta se datorește, cred, 
faptului că sufletul este artistul care modelează propriul trup, 
căci el l-a creat și modelat cândva după chipul și asemănarea 
proprie, iar acum, pus din nou să creeze un trup, de data asta 
prin intermediul culorii și al penelului, va tinde să repete pe 
primul creat în care și-a găsit întruchiparea.” 

* 

„Ai grijă ca opera ta să nu supere ochiul privitorului cum 
supără frigul iernii pe cel ce se scoală din pat, ci, dimpotrivă, să- 
l atragă și să-l îmbie, așa cum te îmbie să ieși din așternut la aer 
răcoarea dimineţii de vară.” 

* 

lată istoria picturii, expusă de meşterul meu în puţine cuvinte: 

„După romani, când pictorii s-au apucat să se imite unii pe 
alţii, arta începu să decadă și decăderea ei dură multe secole. 
Dar veni Giotto florentinul, care, nemulţumindu-se a-l imita pe 
dascălul său Cimabue, el care se născuse în munţi, în 
pustietăţile populate numai de capre și alte asemenea animale, 
atras fiind de artă de însăși firea sa, el care începuse prin a 
desena pe pietre zbenguiala caprelor din turma ce-o păștea și 
îndeobște a animalelor de pe meleagul său, după o lungă 


învăţătură, întrecu pe toţi dascălii vremii, și nu numai pe ei, dar 
și pe cei din veacurile dinainte. 

După el însă arta decăzu iarăși, căci iar începu fiecare să imite 
modelele dinainte. Așa a durat secole până ce Tomaso, 
florentinul, poreclit și Massaccio, a dovedit prin perfecțiunea 
operelor sale cât e de zadarnic să irosești puterile luând ca 
model orice în afara firii, dăscălița tuturor dascălilor.” 

* 

„Prima operă picturală a fost linia trasă de jur împrejurul 
umbrei omului, proiectată de soare pe zid.” 

Explicându-ne felul cum trebuie să-și compună pictorul 
subiectele tablourilor, meşterul ne expuse, ca un exemplu, 
planul unuia care avea să înfățişeze deluviul. 

„Adâncuri fără fund bântuite de vârtejuri rotitoare în lumină 
de fulgere. Crengi de stejar luate de trombe uriașe odată cu 
oamenii agăţaţi de ele. Ape presărate cu bulendre casnice 
printre care oamenii încearcă să se salveze înotând. Pe tăpșane, 
căţărându-se unele pe spinarea altora și strivindu-se, turme de 
animale înconjurate de ape. În mulţimea care apără cu arma în 
mână ultimul petic de pământ de fiarele sălbatice, unii își frâng 
mâinile, le sfâşie cu dinţii, încât sângele curge val, ori își înfundă 
urechile, ca să nu mai audă bubuitul tunetelor, altora li se pare 
prea puţin a-și închide ochii și-i acoperă cu amândouă palmele 
una peste alta, apăsându-le pe pleoape, ca să nu vadă moartea 
care-i ameninţă. Mulţi își fac seama ştrangulându-se, înfigându- 
și sabia în piept, aruncându-se de pe stânci în apele 
clocotitoare, mamele-și aruncă pruncii și le zdrobesc ţestele de 
pietre. Cadavre intrate în putrefacție se ridică de la fundul apei 
și, întâlnindu-se se lovesc și sar în lături, elastice ca niște mingi 
umflate. Păsări se aşază pe ele sau cad sleite, se agaţă de 
oamenii vii și de fiare, nemaigăsind alt loc de odihnă.” 

Auzisem dinainte de la Marco și Salaino că în decursul a mulți 
ani Leonardo a tot descusut călătorii și pe cei ce văzuseră 
cândva trombe pe mare, inundaţii, uragane, prăbușiri de teren 
și cutremure, ca să afle totul cu amănunţime și exactitate. Şi ca 
să compună planul tabloului pe care poate nu-l va picta 
niciodată, proceda cu multă răbdare, ca un învăţat care adună 
amănunt după amănunt, observaţie după observaţie. Și ţin 
minte că ascultându-l cum povestea despre deluviu, am încercat 


aceeași binecunoscută groază obsedantă care când te respinge, 
când te îmbie văzând mutrele diavolești și monștrii din desenele 
lui. 

lată ceva care m-a mirat: zugrăvindu-ne imagini înfiorătoare, 
meșterul rămânea mereu calm și impasibil. 

lar vorbind despre felul cum se răsfrâng scânteierile fulgerelor 
în apă, observă: „vor fi mai multe pe valurile din depărtări și mai 
puţine pe cele aproape de privitor, așa cum cere legea 
răsfrângerii luminii pe suprafeţele plane.” 

lar când ajunse la cadavrele care se ciocnesc în apele 
clocotitoare, adăugă: „la zugrăvirea acestor ciocniri, nu trebuie 
uitate legile mecanicii, după care unghiul de incidenţă este egal 
cu unghiul de refracție”. 

Și auzindu-l, am zâmbit fără să vreau. „lată-l întreg!” mi-am 
zis. 

* 

învățătorul a spus: 

„Nu experienţa tuturor artelor și științelor îi înșală pe oameni, 
ci imaginaţia, care făgăduiește ceea ce experienţa nu le poate 
da. Experienţa n-are nicio vină, vinovate sunt dorinţele noastre 
nebunești şi  deșarte. Despărţțind minciuna de adevăr, 
experienţa ne învaţă să tindem către ce-i posibil, nu să 
nădăjduim, din ignoranță, în ceva irealizabil, pentru a nu cădea 
în disperare după ce ne vom vedea înșelaţi în nădejdile 
noastre.” 

Când am rămas singuri, Cesare îmi aminti de aceste vorbe. 

— larăși minciună și prefăcătorie! spuse el cu o strâmbătură 
de dezgust. 

— Dar unde vezi minciună, Cesare! m-am mirat. Mie mi se 
pare că învățătorul... 

— ... nu tinde spre imposibil, nu dorește irealizabilul! Continuă 
el fără să mă asculte. Te pomenești că s-o găsi careva să-l 
creadă. Dar nu, n-a dat peste proști: mie să-mi îndruge? Eu să 
ascult? Îl văd până în măduva oaselor... 

— Şi ce vezi, Cesare? 

— Ce văd? Că toată viaţa a tins spre imposibil și n-a dorit 
decât irealizabilul. Spune și tu, să inventezi mașini cu care 
oamenii să zboare prin văzduh ca păsările și să înoate ca peştii 
prin apă, oare asta nu înseamnă să năzuiești spre imposibil? Dar 


grozăviile deluviului, dar monștrii nemaivăzuţi în petele de 
igrasie, în nori, farmecul nemaiîntâlnit al chipurilor de sfinţi 
asemănători cu vedeniile îngerești? De unde toate astea? De 
unde le ia? Oare tot din experienţă sau din tabelele cu cifre 
pentru măsuratul nasurilor și din linguriţele pentru culori?... 
Atunci de ce se înșală pe el și înșală și pe alţii? De ce minte? 
Mecanica îi trebuie pentru o minune — ca să se înalțe pe aripi 
spre cer, pentru ca, dominând forţele naturii, să le pună în 
slujba a ceva mai presus și împotriva legilor naturii. De la 
Dumnezeu sau de la diavol, n-are a face, numai să fie ceva 
neîncercat, ceva cu neputinţă până atunci! Căci cât privește 
credinţa, mai degrabă nu crede, e mânat numai de curiozitate 
— cu cât crede mai puţin, cu atât e mai curios, și curiozitatea 
asta mocnește în el ca poftele desfrânate, ca jarul pe care nu-l 
stingi cu nimic, nici cu știința, nici cu experienţa!... 

Vorbele lui Cesare mă umplură de teamă și îndoială. Au trecut 
de-atunci câteva zile, dar tot mă gândesc la ele, vreau să le uit 
și nu pot. 

Astăzi, răspunzând parcă îndoielilor mele, învățătorul spuse: 

— Puţina știință sădește în sufletul omului trufie, multa știință 
— smerenie. Spicele seci își înalţă creștetul semeţ spre ceruri, 
iar cele pline-l apleacă în jos, la pământul din care s-au ivit. 

— Cum vine asta, învăţătorule? se miră Cesare cu obișnuitul 
său zâmbet de neîncrezătoare ironie. Atunci de ce se spune că 
prea multa știință a lui Lucifer, cel mai luminat dintre heruvimi, 
i-a sădit în inimă nu smerenie, ci trufie, pentru care a și fost 
alungat în iad? 

Leonardo nu răspunse, tăcu. Dar după o vreme ne spuse o 
fabulă: 

„Intr-o zi stropul de apă își puse în gând să urce spre cer. Și 
chiar urcă cu ajutorul flăcărilor în chip de abur subţire. Dar ajuns 
în înălţimi, întâlni aerul rece și rarefiat, se strânse, se îngreună 
și mândria i se prefăcu în groază. Căzu la pământ într-o undă de 
ploaie. Ţărâna însetată o bău. Şi multă vreme apa a trebuit să 
se căiască în temniţa-i subterană de păcatul ei.” 

* 

Cu cât trece timpul, cu atât ți se pare că-l cunoști mai puțin. 

lar s-a ținut de șotii! Ce glume or fi și astea! Seara ședeam sus 
la mine în odaie și citeam cartea mea de căpătâi, Fioretti, 


despre viața sfântului Francisc, când deodată casa răsună de 
răcnetele bucătăresei Mathurine: 

— Săriţi! Foc! Ajutor! Ardem! 

Am alergat într-un suflet și-am înlemnit de spaimă văzând 
fumul gros care umplea atelierul. Luminat de reflexele flăcărilor, 
albastre ca fulgerele, meșterul stătea în mijlocul norilor de fum 
ca un mag din vechime și, cu un zâmbet înveselit, privea la 
Mathurine, palidă de groază dând din mâini, și la Marco, venit în 
goană cu două găleți de apă, pe care le-ar fi turnat pe masă, 
fără milă pentru desene sau manuscrise, dacă învățătorul nu l-ar 
fi oprit, strigându-i că totul nu e decât o glumă. Și-atunci mi-am 
dat seama că fumul venea de la praful alb din tigaia de aramă 
încinsă, un amestec de tămâie și colofoniu, născocit pentru a 
înveseli lumea la serbări. Nu știu cine a fost mai încântat de 
poznă, ștrengarul de Jacopo, nelipsitul său tovarăș în toate 
năzdrăvăniile, sau Leonardo însuși. Să fi văzut cât a râs de 
spaima Mathurinei și de găleţile salvatoare ale lui Marco! Pe 
Dumnezeul meu, cine râde așa nu poate fi om rău. 

Dar nici în mijlocul veseliei și al hohotelor, învățătorul nu uită 
să-și noteze observaţiile asupra chipului Mathurinei, felul cum i 
se încrețește pielea obrazului și cum arată ridurile ce se 
formează sub imperiul groazei. 

x 

Mai niciodată nu vorbește de femei. Doar într-o singură 
împrejurare l-am auzit spunând că bărbații se poartă cu ele tot 
atât de nelegiuit ca și cu animalele. Cu toate acestea, râde de 
iubirea platonică, astăzi la modă. lar îndrăgostitului care 
declama un sonet în genul lui Petrarca, i-a răspuns cu câteva 
versuri, pesemne singurele compuse de dânsul de când se știe 
pe lume, căci poezia nu este elementul său: 


S'el Petrarca amo şi forte il Lauro 
E perche gli e bon fralia salsiccio e tordo. 
/'non posso di lor cianciefar tesauro. 


Dacă lui Petrarca îi e Laura dragă 
E pentru că laurul lângă mierlă-i bun 
Și-n cârnaţi se pune, gustul să le dreagă. 


După mine însă, sunt prostii ce spun. 


* 


Cesare mă asigură că meșterul, de când se știe, a fost atât de 
ocupat de mecanică și de geometrie, încât n-a avut vreme să 
iubească, și totuși nu-mi vine a crede c-ar fi neprihănit, căci 
trebuie măcar o dată să se fi împreunat cu o femeie, mă rog, nu 
pentru desfătare, ca muritorii de rând, ci din curiozitate, în 
vederea observaţiilor pe tărâmul anatomiei, și sunt convins că a 
studiat taina iubirii cu aceeași răceală și precizie matematică cu 
care a studiat toate celelalte fenomene ale naturii. 

* 

Uneori îmi pare că n-ar fi trebuit să vorbesc despre el cu 
Cesare. Parcă am trage cu urechea și cu ochiul, ca niște spioni. 
Și Cesare, de câte ori izbutește să arunce o nouă umbră asupra 
învățătorului, simte o răutăcioasă satisfacţie. Ce-o fi vrând de la 
mine, de ce-mi otrăvește sufletul? De la o vreme ne ducem des 
la cârciuma murdară de lângă vama Cataranei, la Porţile 
Vercelline. Ceasuri în șir stăm de vorbă în faţa unei oale de vin 
acru, acompaniaţi de flecăreala împănată cu măscări a 
luntrașilor care bat cărţi soioase și complotăm ca niște trădători. 

Astăzi Cesare m-a întrebat dacă știu că, la Florenţa, Leonardo 
fusese învinuit de sodomie. Nu mi-am crezut urechilor, pur și 
simplu. Mi-am zis că-i beat sau delirează. El însă mi-a explicat 
după aceea amănunţit. 

în 1476, pe vremea când Leonardo avea douăzeci și patru de 
ani, iar dascălul său, florentinul Andrea Verrocchio, patruzeci, 
într-una din cutiile cilindrice numite tamburi (tobe) ce atârnă de 
coloane în pridvorul bisericilor mari din Florenţa și în special la 
Santa Maria del Fiore, a fost descoperit un denunț anonim 
împotriva lui Leonardo și Verrochio, învinuindu-i de desfrâu. Cli 
Ufficiali di notte e monasteri — inspectorii de noapte ai 
mănăstirilor — judecară procesul în ziua de 9 aprilie și-i achitară 
pe acuzaţi cu condiţia ca denunţul să se repete — assoluti cum 
conditione, ut retamburentur. Şi abia după o nouă acuzare, la 9 
iunie, Leonardo și Verrocchio au fost achitaţi definitiv. Mai mult 
de atât nu se știe nimic. Puţină vreme după aceea Leonardo a 


părăsit pentru totdeauna atelierul lui Verrocchio, de altminteri și 
Florenţa, și s-a mutat la Milano. 

— O, firește, nu-i decât o calomnie murdară! adăugă Cesare 
cu o scăpărare ironică în ochi. Deși încă nu știi, amice Giovanni, 
ce de contradicții se ciocnesc în inima lui. Un labirint, prietene, 
în care și dracu îl pierde pe tat-su. Mistere și enigme câte 
poftești! Pe de o parte, ai zice că-i neprihănit iar pe de alta, 
poftim una ca asta... 

Am simţit că tot sângele mi se urcă la cap... 

— Cum îndrăznești, ticălosule?! am strigat, sărind în picioare. 

— Ce-ţi veni? Doamne fereşte... Ei haide, haide, tac! 
Liniștește-te. Nu mi-am închipuit, crede-mă, că pui atâta preţ 
pe... 

— Pe ce? Vorbește! Spune tot! Nu umbla cu momeli!... 

— Prostii! De ce te aprinzi așa? Oare doi prieteni ca alde noi 
merită să se certe pentru atâta lucru? la mai bine să bem în 
sănătatea ta! În vino veritas... 

Am dat de dușcă vinul și ne-am continuat tăifăsuiala. 

Dar nu, ajunge! Să uit! Să uit mai repede! Firește, ăsta-i lucrul 
cel mai bun! Și să nu-i mai vorbesc niciodată despre meșter. Nu- 
i e dușman numai lui, dar și mie... E un om rău. 

Mi-e așa de silă de mine — poate din pricina vinului băut în 
blestemata de cârciumă, sau a celor vorbite acolo, nu știu! |ți 
crapă obrazul de rușine numai când te gândești ce plăcere 
ticăloasă simt unii în a umili o ființă atât de măreaţă. 

* 

învățătorul spunea: 

„Artistule, forța ta e în singurătate. Când ești tânăr, îți aparţii 
numai ţie. Dacă ai un singur tovarăș, nu-ți mai aparţii decât pe 
jumătate sau chiar mai puţin, proporţional cu lipsa de modestie 
a acestuia. Având câţiva prieteni, cazi și mai greu în nenorocire. 
Lai dacă vei spune: «mă retrag de lângă voi ca să mă pot dedica 
mai nestingherit contemplării naturii» n-ai să reușești — ţi-o 
spun dinainte, pentru că n-ai să te poţi concentra, trăgând cu 
urechea la flecăreala lor. Prieten rău și un pictor și mai rău, așa 
vei fi — căci nimeni nu poate sluji doi stăpâni. lar dacă-mi 
obiectezi: «Mă voi depărta de ei atât cât să nu le aud 
flecăreala», atunci îţi voi spune: te vor socoti nebun și tot singur 
ai să rămâi. Totuși, dacă ţii neapărat să ai prieteni, aceștia să fie 


pictorii și învăţăceii din atelierul tău. Orice altă prietenie e cu 
primejdie. Tine minte, artistule, puterea-ţi stă în singurătate.” 
* 


Acum înțeleg de ce Leonardo evită femeile: pentru că în 
adânca lui contemplație are nevoie de o adâncă liniște. 

* 

Andrea Salaino se plânge adesea de plictiseală, spunând că 
viața pe care o ducem ar fi monotonă și singuratică. Şi ne 
asigură că ucenicii altor meşteri au un trai mai vesel. li place la 
nebunie să se îmbrace cu lucruri noi și-i tare amărât că n-are cui 
le arăta. l-ar fi plăcut s-o ducă tot într-o sărbătoare, cu 
strălucire, oaspeți și priviri îndrăgostite. 

Astăzi, ascultând reproșurile și văicărelile răsfățatului său, 
învățătorul îi mângâie ca de obicei pletele lungi și mătăsoase și, 
cu un zâmbet blajin, îi răspunse astfel: 

— Nu te amări, copile, îți promit să te iau la castel când va 
mai fi serbare acolo. lar acum vrei să-ţi spun o fabulă? 

— Spune-o, învăţătorule! se bucură Andrea instalându-se la 
picioarele lui. 

— Pe un loc mai înalt, la o parte de drumul mare, acolo unde 
se sfârșește gardul unei grădini, zăcea un bolovan năpădit de 
mușchi. În jurul lui erau copaci, flori, ierburi. O dată, zărind 
mulţimea de pietre jos, pe drumul mare, i se năzări să fie alături 
de ele și-atunci își spuse: „Ce bucurie am între aceste flori 
gingașe, cu o viaţă atât de scurtă? Aș vrea să trăiesc printre 
fraţii și semenii mei, bolovani asemănători cu mine!” și se 
rostogoli pe drumul mare, către acei pe care îi numea fraţii și 
semenii săi. Dar aici începură roţile căruţelor să treacă peste el, 
zdrobindu-l, să-l calce copitele măgarilor și ale catărilor, cizmele 
ţintate ale trecătorilor. lar când uneori izbutea să se mai ridice 
puţin, visând să respire ceva mai ușor, mai slobod, îl acoperea 
noroiul clisos ori bălegarul. Privea cu tristeţe locul unde stătuse 
mai înainte și refugiul său însingurat de odinioară din grădină i 
se părea acum un colţ de paradis. Așa păţesc, Andrea, aceia 
care, părăsind tihnita contemplare, se afundă în clocotul plin de 
primejdii al patimilor mulţimii. 

* 


învățătorul nu îngăduie nimănui să facă vreun rău vietăților, 
oricare ar fi ele, de altminteri, nici plantelor. Mecanicul 


Zoroastro da Peretola îmi povestea că din tinereţe Leonardo nu 
mânca nici pic de carne și spunea că va veni vremea când toţi 
oamenii se vor mulțumi ca și el cu hrană vegetariană, socotind 
uciderea animalelor crimă egală cu asasinatul. 

Într-o zi, când treceam pe lângă măcelăria din Mercato Nuovo, 
mi-a spus arătând cu dezgust hălcile de carne de vită, trupurile 
de oi. De viței și de porci spintecate în două: 

— Omul e fără-ndoială rege peste toate vieţuitoarele, sau 
poate mai curând împărat al bestiilor, căci multă bestialitate 
zace în sufletul lui. 

Și adăugă după o clipă de tăcere: 

— Ne întemeiem viața pe moartea altora! Oamenii ca și fiarele 
sunt sălaș al morţii, morminte unul pentru celălalt... 

— Aceasta-i legea firii, a cărei binecuvântată înţelepciune 
dumneata însuţi, învăţătorule o proslăvești atât, îi obiectă 
Cesare. Mă mir de ce, abţinându-te de la carne, calci fireasca 
lege care poruncește tuturor vietăţilor să se mănânce între ele. 

Leonardo îl privi lung. 

— Natura, care își găsește o nesecată bucurie în a descoperi 
noi forme și a crea noi vieţi, îi răspunse el fără supărare, și 
aducându-le pe lume cu o iuțeală mai mare decât timpul le 
poate nimici, a făcut așa fel ca unele vietăţi, hrănindu-se cu 
celelalte să curețe locul trebuincios generațiilor viitoare. lată de 
ce nu de puţine ori trimite boli și molime acolo unde s-au 
înmulţit prea tare viețuitoarele, mai ales oamenii, la care 
surplusul de nașteri nu este echilibrat de mortalitate, căci 
celelalte animale nu le sfâșie puii. 

Astfel Leonardo, deși explică legile firești păstrând o mare 
liniște a minţii, și nu se revoltă și nici nu se plânge, de procedat 
procedează după o altă lege, renunțând de a folosi ca hrană 
orice poartă un grăunte de viaţă. 

* 

Azi-noapte am citit până târziu Fioretti, cartea despre viața 
Sfântului Francisc de care nu mă despart niciodată. Sfântul avea 
milă de orice vietate, la fel ca Leonardo. Uneori, stând în prisacă 
printre stupi, în loc de rugăciune, ceasuri întregi preaslăvea 
înţelepciunea Domnului, privind cum lipesc albinele chilioare din 
ceară și le umplu cu miere. Odată, pe un munte pustiu, a 
predicat cuvântul Domnului păsărilor; ele îi ședeau la picioare 


rânduri-rânduri şi-l ascultau, bătând din aripi și cu cioculeţele 
căscate prinseră să se alinte, atingând cu căpșoarele odăjdiile 
lui, ca și cum ar fi vrut să spună că i-au înţeles predica. Sfântul 
Francisc le-a binecuvântat și ele au zburat cu strigăte de 
bucurie. 

Am citit până noaptea târziu. Apoi am adormit. Și visul meu a 
fost plin de molcom fâlfâit de aripi păsărești. 

M-am trezit dis-de-dimineaţă. Soarele abia răsărea. Toţi ai 
casei dormeau încă. Am ieșit în curte, vrând să mă spăl pe ochi 
cu apă proaspătă de la fântână. Era liniște. Dangătul depărtat 
de clopote semăna a zumzet de albine. Mirosea a pâclă 
matinală și a fum. Deodată am auzit fâlfâit de nenumărate aripi, 
de parcă tot mai visam, și l-am văzut pe messer Leonardo stând 
pe scara hulubăriei celei înalte. 

Cu coroana de păr asemeni unui nimb luminos străpunsă de 
săgețile solare, plutea pe albastrul cerului, însingurat și plin de 
bucurie. Un stol de porumbei albi gungurind îi forfoteau la 
picioare și, zburătăcind în jur, i se așezau fără teamă pe umeri, 
pe braţe, pe creștet. lar el îi mângâia și-i hrănea din gură. Apoi 
ridică braţele binecuvântând parcă, și porumbeii se înălţară, își 
luară zborul foșnind mătăsos din aripi și se topiră în înalturi ca 
niște bulgări de nea. Și el îi petrecu surâzând duios. 

în clipa aceea m-am gândit că Leonardo e asemenea Sfântului 
Francisc — prietenul a toate necuvântătoarelor, care-i spunea 
vântului frate, apei — soră, iar gliei — mamă. 

* 

Să mă ierte Domnul, iarăși n-am putut să mă abțin și iarăşi m- 
am dus cu Cesare la blestemata aceea de cârciumă. Deschizând 
vorba, am pomenit de milostenia învățătorului. 

— Nu cumva zici aşa fiindcă messer Leonardo nu se atinge de 
carne, ci se hrăneşte numai cu ierburile Domnului? 

— Şi dacă ar fi așa? Eu știu, Cesare... 

— Ba nu știi nimic, Giovanni! N-o face din bunătate. 
Nicidecum! Se joacă așa, cum îi e obiceiul și în toate celelalte. 
Numai face pe nebunul... 

— Ce tot îndrugi?... Cum face pe nebunul?... 

— Bine, bine! râse Cesare cu silnică veselie. N-o să ne mai 
certăm pentru asta. Ai numai răbdare să ne întoarcem acasă și 
ai să vezi atunci ce desene nostime de-ale dânsului ţi-oi arăta. 


într-adevăr, întorcându-ne acasă, ne-am furișat ca niște hoţi în 
atelierul învățătorului. El lipsea. Cesare cotrobăi pe masă, sub 
mormanul de cărţi, scoase un caiet și mi-l deschise în faţă. 
Ştiam că fac rău uitându-mă la desene, dar nu găseam în mine 
puterea să mă împotrivesc. Le priveam lacom. 

înfățișau uriașe bombarde, ghiulele explozive, tunuri cu multe 
guri și alte mașini de război, fiind executate cu aceeași eterică 
gingășie de lumini și umbre ca și chipurile celor mai frumoase 
Madonne ale sale. Ţin minte o bombă lungă de o jumătate de 
cot, supranumită fragilica. Cesare îmi explică felul cum era 
construită: era turnată în bronz, iar cavitatea interioară o avea 
umplută cu câlți amestecați cu ipsos și clei de pește, cu resturi 
de lână, catran ori pucioasă, și ţevi de aramă înfășurate cu 
tendoane solide de bou, pline cu pulbere și gloanţe, se 
împleteau în acest labirint. Gurile ţevilor erau amplasate în 
spirală la suprafaţa bombei și prin ele ieșea flacăra. În timpul 
exploziei fragi/ica se rotea și sălta ca un uriaș titirez cu o viteză 
nemaipomenită, scuipând snopi de foc. Alături, pe margine 
stătea scris de mâna lui Leonardo: „o bombă utilă, de cea mai 
reușită construcţie. la foc în răstimpul în care spui «Ave Maria». 

— „Ave Mana”... repetă Cesare. Cum îţi place, amice? O cu 
totul neașteptată utilizare a acestei rugăciuni creștinești, nu-i 
așa? Mare pișicher și acest messer Leonardo! „Ave Mana” și 
alături acest monstru! Poftim ce îi dă prin minte!... Dar apropo, 
știi cum îi zice el războiului? 

— Cum? 

— „Pazzia besrialissima” cea mai bestială dintre prostii. Așa-i 
că nu sună rău în gura inventatorului unei asemenea mașini? 

întoarse pagina și-mi arătă imaginea unui car de luptă dotat 
cu lungi coase de fier. Carul se înșuruba cu toată viteza în grosul 
armatei dușmane. Uriașe lame de oţel în formă de coase, 
ascuţite ca bricele, semănând cu labele unui păianjen de 
proporții nemaivăzute, se învârteau în aer cu șuierat năprasnic, 
în scârţăitul de roţi dinţate, zvârlind în toate părţile hălci de 
carne smulsă, stropind cu sânge, tocând oamenii bucăţi. De jur 
împrejur zăceau mâini, picioare, capete tăiate, trunchiuri 
despicate în două. 

Mi-a mai rămas în minte și un altul: în curtea arsenalului un roi 
de lucrători goi care seamănă a draci, încordându-și mușchii 


puternici într-un efort supraomenesc, agățându-se cu mâinile, 
proptindu-și picioarele în pârghiile uriașei guri legate cu frânghii 
de o macara, ridică un tun grandios cu gura căscată 
ameninţător. Alţii cară pe două roți osia. 

Groaza mă-nvălui la vederea acestor ciorchini de trupuri goale 
atârnând în aer, parcă era o sală de arme a diavolilor sau o 
fierărie a iadului. 

— Ce zici, Giovanni? i-am spus ori nu adevărul? Mă întrebă 
Cesare. Nu-i așa că-s nostime? lată-l pe preacuviosul care 
miluiește necuvântătoarele, nu se atinge de carne, iar viermele 
îl ridică de jos, ca să nu-l calce vreun drumeţ. Una faţă-n faţa cu 
cealaltă, pe din două. Astăzi diavol, mâine sfânt. lanus cel cu 
două fețe — una întoarsă către Cristos, alta către Anticrist. Pas 
de ghicește care-i mincinoasă și care-i cea adevărată! Ori poate 
că-s adevărate amândouă?... Și toate astea cu ușurința degajării 
și taina farmecului de nestins, de parc-ar glumi ori s-ar juca! 

îl ascultam în tăcere și o răceală ca de moarte îmi încleșta din 
ce în ce pieptul. 

Ce ai, Giovanni? Băgă de seama Cesare. Uite cum te-ai 
schimbat la faţă, bietul de tine! Prea le pui pe toate la inimă, 
dragă amice... Lasă, te deprinzi cu timpul și ai să-l îndrăgești 
așa cum e. Ai să te deprinzi și n-ai să te mai miri de nimic — 
uite, ca mine. Acum, hai să ne întoarcem la Ţestoasa de Aur, să 
mai dăm de dușcă un rând. 


Dum vinum potamus 
Și lui Bacchus să-i cântăm: 
Te Deum laudamus! 


Nu i-am putut răspunde nimic și acoperindu-mi faţa cu 
mâinile, am fugit de lângă dânsul. 
x 


Cum adică? Unul și același om? Acela care asemeni Sfântului 
Francisc binecuvântă cu zâmbet curat porumbeii și celălalt, ieșit 
din  fierăria iadului, inventatorul monstrului de fier cu 
însângeratele-i labe de păianjen sunt unul și același? Nu, cu 
neputinţă! Nu-i chip de îndurat! Mai bine orice, numai asta nu! 


Prefer să-l știu păgân, decât sluga lui Dumnezeu și a diavolului 
în același timp, Crist și Sforza Siluitorul într-un singur chip! 

* 

Astăzi Marco d'Oggiono i-a spus: 

— Messer Leonardo, mulţi îţi fac vină ţie și nouă, ucenicilor tăi, 
cum că am merge prea rar la biserică, iar de sărbători lucrăm ca 
în toate zilele. 

— N-au decât habotnicii să spună ce vor, îi răspunse 
Leonardo. Nu lăsaţi îndoielile să pătrundă în sufletul vostru 
prieteni! Să studiezi fenomenul naturii e o treabă pe pâlcul lui 
Dumnezeu. E ca și cum te-ai ruga. Studiind legile firești, îl 
preaslăvim pe primul lInventator, pe Artistul care a creat 
universul și învăţăm să-l iubim, căci marea iubire pentru 
Dumnezeu își are izvorul într-o mare cunoaștere. Cine cunoaște 
puţin, puţin iubește. lar dacă îl iubești pe Creator pentru 
milostenia-i vremelnică pe care o aștepți de la el și nu pentru 
binecuvântata lui putere, ești asemeni câinelui care dă din 
coadă și-i linge stăpânului mâna în nădejdea de a căpăta o 
bucată mai bună. Gândește-te cu cât ar fi iubit mai mult câinele 
pe stăpânul lui înțelegându-i mintea și sufletul. Ţineţi minte 
dară, copiii mei, iubirea este fiica cunoașterii; și-i cu atât mai de 
văpaie, cu cât cunoașterea e mai precisă. Spusu-s-a și în 
scripturi: fiţi înţelepţi ca șarpele și blânzi ca porumbelul. 

— Dar poate fi împerecheată înţelepciunea șarpelui cu 
blândeţea porumbelului? se minună Cesare. Mie mi se pare că 
ar trebui aleasă din două una... 

— Ba nu, amândouă! spuse Leonardo. Numai amândouă 
împreună! Una fără alta nu-i cu putinţă. Căci cunoașterea 
desăvârșită și iubirea sunt unul și același lucru. 

* 


Astăzi, citindu-l pe apostolul Pavel, iată ce-am găsit în 
capitolul opt al „Epistolei întâia către Corinteni”, „Cunoaşterea 
îngâmfează, iar iubirea clădește. Cine-și închipuie că știe ceva, 
acela încă n-a ajuns să știe cum se cuvine să știe. Însă cine 
iubește pe Dumnezeu, aceluia de către el îi este dată 
cunoașterea”. 

Mai departe apostolul susține că din iubire decurge 


cunoașterea, iar Leonardo dimpotrivă, că iubirea ar decurge din 


cunoaștere. Cine din ei doi are dreptate? Nu pot hotărî, și fără 
asta nu mai pot trăi. 
x 


Uneori mi se pare că m-am rătăcit în meandrele unui 
înspăimântător labirint. Strig, chem — și nu-mi răspunde nimeni. 
Şi cu cât merg mai departe, cu atât mă încurc mai rău. Unde mă 
aflu? Ce-o să fie cu mine dacă tu mă vei părăsi, Doamne? 

* 

O, fra Benedetto, cât de mult aș vrea să mă întorc în chilioara 
ta plină de tihnă, ca să-ţi spun tot chinul meu și să mă pitulez la 
pieptul tău, și tu, cuprins de milă pentru mine, să-mi iei de pe 
suflet această povară, părinte iubit, oita mea smerită, cea care- 
a-ndeplinit porunca lui Cristos: fericiţi cei săraci cu duhul... 

Astăzi o nouă nenorocire. 

Cronicarul curţii, messer Giorgio Merula ședea de vorbă între 
patru ochi cu vechiul său prieten Bemardo Beilincioni într-o sală 
mai izolată a palatului. Lucrurile se petreceau după cină. Merula 
era cherchelit și, după obiceiul său, se lăuda că-n adâncul 
sufletului este liber-cugetător și disprețuiește pe suveranii 
vremii pentru nimicnicia lor. A vorbit ireverenţios și despre il 
Moro, iar analizând unul din sonetele lui Bellicioni, în care acesta 
slăvea binefacerile cu care ducele l-ar fi copleșit, chipurile, pe 
Gian Galeazzo, Merula îl numi pe il Moro asasin și otrăvitorul 
ducelui legiuit. Or, datorită iscusinţei cu care erau construite 
tuburile acustice, așa-zisa ureche a lui Dionysios, ducele auzi din 
celălalt capăt al palatului convorbirea și porunci îndată ca 
Meruia să fie arestat și aruncat în temniţa săpată sub 
Redefosso, fortul principal care înconjoară castelul. 

Oare ce o fi gândit acum Leonardo, el care a construit urechea 
lui Dionysios, fără a se gândi la rău și la bine, „în joacă”, după 
expresia lui Cesare, doar studiind niște legi amuzante, așa cum 
le face pe toate: inventează monstruoase mașini de război, 
bombe explozive și păianjeni de oţel care seceră zeci de vieţi 
dintr-o singură învârtitură a labelor uriașe. 

* 


Apostolul spune: „din pricina acestei cunoașteri a tale, se va 
prăpădi cel slab, fratele tău, pentru care a murit Cristos”. 

Oare asemenea cunoaştere este izvorul iubirii? Sau 
cunoașterea și iubirea nu sunt una și aceeași? 


* 


Uneori chipul învățătorului este atât de senin și nevinovat, de 
o puritate atât de fără prihană, că sunt în stare să-i iert tot, să 
cred tot, și din nou să-i dăruiesc sufletul meu întreg. Dar 
deodată, în linia arcuită a gurii cu buzele subţiri, apare nu știu 
ce și mă cuprinde spaima, de parcă aș privi prin limpezimea de 
cleștar a undei până-n adâncul unei bezne fără fund. Și iarăși mi 
se pare atunci că sufletul lui ascunde o taină și-mi amintesc una 
din ghicitorile sale: 

„Râurile cele mari curg pe sub pământ”. 

* 

A murit ducele Gian Galeazzo. 

Umblă zvonul (— O, vede Dumnezeu, nu mi se ridică mâna să 
aștern pe hârtie aceste cuvinte, și nu cred! Nu! — că Leonardo 
ar fi ucigașul) că el l-ar fi otrăvit cu piersicile din pomul care 
crește în grădină. 

Mi-aduc aminte cum mecanicul Zoroastro da Peretola îi arăta 
monnei Cassandra pomul acela blestemat! Mai bine nu-l 
vedeam! O, Doamne! Și acum mi se năzare ca aievea, așa cum 
arăta în noaptea aceea, învăluit într-o pâclă de un verde tulbure, 
cu picuri de otravă atârnând de frunzele ude și fructele care se 
pârguiesc molcom, o dată cu groaza și moartea. Și din nou îmi 
răsună în urechi vorbele Sfintei Scripturi: „iar din Pomul 
Cunoașterii binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua când vei 
mânca din el, de moarte vei muri”. 

Vai mie! Vai mie, blestematul! Cândva, în dulcea chilioară a lui 
fra Benedetto, părintele meu, trăiam într-o simplitate 
nevinovată, asemenea primului om în paradis. Dar am păcătuit, 
mi-am lăsat sufletul ispitit de înțeleptul Șarpe, am gustat din 
roadele Pomului Cunoașterii — și s-au deschis ochii mei și am 
văzut binele și răul, lumina și umbra, pe Dumnezeu și pe diavol; 
și am mai văzut că sunt gol și sărac, și părăsit, și iată, moare 
sufletul meu. 

* 

Din iad strig către tine, Doamne, ascultă glasul rugii mele, 
ascultă-l și mă miluiește! Cred în numele tău ca tâlharul de pe 
cruce: Pomenește-mă, Doamne, când vei fi întru împărăţia ta! 

* 


Leonardo iarăşi lucrează la chipul lui Crist. 


* 


Ducele i-a încredințat construcția maşinii de ridicare a 
preasfântului piron. 

Și el va cântări în balanță, cu precizie matematică, unealta 
patimilor Domnului ca pe orișice fărâmă de fier vechi — atâtea 
oncii, atâția grani — sfânta relicvă pentru el nu-i decât o cifră 
oarecare între alte cifre, o parte printre alte părţi ale mașinii de 
ridicare — la fel ca frânghiile, roţile, pârghiile și scripeţii! 

* 

Apostolul spune: „Copiii mei, vremea se apropie și, precum 
auzit-ați, vine Anticrist, pentru că mulți anticriști s-au arătat, de 
aici cunoaştem că vremea i-aproape”. 

* 

Astă-noapte gloata a înconjurat casa noastră, cerând să i se 
înapoieze preasfântul piron. „Vrăjitorule! Ereticule! Otrăvitor al 
ducelui! Anticristule!” răcneau ei. 

Leonardo asculta urletele fără mânie. Când Marco vru să tragă 
din archebuză, învățătorul îl opri. Chipul său rămânea ca de 
obicei calm și de nepătruns. 

l-am căzut la picioare și l-am implorat să-mi spună un cuvânt, 
un singur cuvânt care să-mi risipească îndoielile. Dumnezeu mi- 
e martor că l-aș fi crezut! Dar n-a vrut sau n-a putut să-mi spună 
nimic. 

Micul Jacopo s-a strecurat din casă, a ocolit mulţimea și cu 
câteva străzi mai încolo a întâlnit străjile, călăreţii căpitanului di 
giustizia. l-a adus la faţa locului și chiar în clipa când zurbagiii 
năvăleau prin ușile sparte cu toporul, soldaţii i-au atacat din 
spate, și aceia s-au risipit care încotro. Jacopo a fost lovit cu o 
piatră în cap. Cât pe ce să-l omoare. 

* 


Astăzi am asistat în catedrală la solemnitatea ridicării prea 
sfântului piron. 

L-au ridicat exact în clipa hotărâtă de astrologi. Mașinăria lui 
Leonardo a funcţionat cum nu se poate mai bine. Nici frânghiile 
și nici scripeţii nu i se vedeau. Ai fi zis că o cupă cu pereţi de 
cristal răspândind ploaie de raze și având înăuntrul ei pironul se 
ridica de la sine, prin norii de smirnă, asemenea soarelui care 
răsare. Era o minune a mecanicii. 

Corul intonă: 


Confixa Clavis viscera, 
Tendenes manus vestigia, 
Redemptionis gratia 

Hâc immolata est Hostia. 


Și cupa se opri sub arcul întunecat al cupolei principale, chiar 
deasupra altarului unde ard cinci candele care nu se sting 
niciodată. 

O, crux benedicta, glăsui arhiepiscopul, quae sola fuisti digna 
portare Regem coelorum et Dominum, Alleluial 4] 

Mulțimea căzu în genunchi, repetând după el: Aleluia, Aleluia! 
Aleluia! 

Și uzurpatorul tronului, il Moro-asasinul, cu lacrimi în ochi, 
ridică braţele către preasfântul piron. 

Mai pe urmă, mulţimea fu ospătată cu vin și carne — s-au fript 
vite întregi — cu cinci mii de măsuri de mazăre și trei mii de 
ocale de slănină. Și gloata, dându-l uitării pe ducele ucis, se 
ghiftuia și-i dădea zor cu. „Trăiască il Moro! Trăiască preasfântul 
piron!” 

Beilincioni se întrecu pe sine compunând hexametri spre slava 
blândei domnii a augustului il Moro cel iubit de zei, în timpul 
domniei căruia ruginitul piron de fier urma să pună începutul 
unui nou Veac de Aur. 

Când să iasă din catedrală, ducele se apropie de Leonardo, îl 
îmbrățișează și-l sărută, numindu-l Arhimede al său și-i mulţumi 
pentru iscusita construcţie a mașinii de ridicat, făgăduind să-i 
dea în dar o iapă de Berberia pur sânge din grajdul său de la 
Villa Sforzesca și pe deasupra două mii de ducați imperiali. 
Acum meșterul poate să-și vadă nestingherit de lucru la Cristul 
din Cina cea de taină, îi spuse el după aceea, bătându-l 
protector pe umăr. 

* 


Am înțeles cuvintele scripturii când spune: „Omul cu gânduri 
şovăielnice n-are tărie pe toate căile sale”. 

Nu mai pot răbda! Innebunesc, pier din pricina acestor gânduri 
șovăielnice, din pricina lui Anticrist care se străvede pe după 
chipul răstignitului. Doamne, pentru ce m-ai părăsit? 


* 
Să fug până nu e prea târziu. 
x 


M-am sculat cu noaptea-n cap, mi-am strâns într-o boccea 
hainele, rufele, cărțile, am luat cârja în mână și, coborând pe 
orbecăite în atelier, am pus pe masă treizeci de florini, plata 
pentru ultimele șase luni de învăţătură — ca să-mi fac rost de ei 
a trebuit să-mi vând inelul cu safir, darul mamei — și fără a-mi 
lua rămas bun de la nimeni (toată lumea dormea încă) am 
părăsit pentru totdeauna casa lui Leonardo. 

* 


Fra Benedetto îmi spune că de când l-am părăsit, în fiecare 
noapte s-a rugat pentru mine și chiar i s-a arătat semn că 
Domnul Dumnezeu mă va întoarce pe calea mântuirii. 

El pornește la drum spre Florenţa, ca să-și vadă fratele, 
dominican la mânăstirea San Marco, căci e bolnav. Acolo este 
stareţ Girolamo Savonarola. 

* 

Laudă și mulțumire ție, Doamne! M-ai smuls din umbra morţii, 
din gura iadului. 

Astăzi mă lepăd de înţelepciunea acestui veac, care poartă 
pecetea balaurului cu șapte capete, a fiarei ce vine din beznă, 
numele căreia este Anticrist. 

Mă lepăd de fructele otrăvitorului pom al cunoașterii, de trufia 
minţii deșarte, de știința potrivnică lui Dumnezeu, al cărei 
părinte este diavolul. 

Mă lepăd de orice ispită a farmecelor păgâne. 

Mă lepăd de tot ce nu-i voia ta, de tot ce nu-i slava ta, de tot 
ce nu-i înţelepciunea ta, Isuse! 

Luminează-mi sufletul cu lumina ta unică, izbăvește-mă de 
blestematele mele gânduri șovăitoare, dă tărie pașilor mei pe 
căile tale, și ca să nu se codească tălpile mele, ascunde-mă în 
umbra aripilor tale! 

Laudă-l, suflete, pre Domnul! Și-l voi lăuda câte zile mi-este 
dat a trăi, și-i voi cântă cât voi mai fi! 

* 

Peste două zile fra Benedetto și cu mine plecăm pe jos la 
Florența. Cu binecuvântarea păstorului meu vreau să intru 


novice la mănăstirea San Marco, la alesul preacuvios al 
Domnului, fra Girolamo Savonarola. Dumnezeu m-a mântuit!... 

XXXXXX 

Cu aceasta se încheie jurnalul lui Giovanni Beltraffio. 

Cartea a șaptea RUGUL DEȘERTACIUNILOR 

| 

Trecuse mai bine de un an de când Beltraffio era novice la 
mânăstirea San Marco. 

într-o zi pe la amiază, către sfârșitul carnavalului din anul de 
graţie 1496, Girolamo Savonarola ședea la masa lui de lucru în 
chilioară și își nota vedenia divină a două cruci deasupra 
orașului Roma. O avusese nu de mult. Pe una din ele, cea 
neagră, purtată de un vârtej aducător de moarte, scria: Crucea 
Mâniei lui Dumnezeu. Cealaltă, sclipind alb pe azurul cerului, 
avea înscris: Crucea Mizercordiei Divine. 

Girolamo simţea oboseală și un fel de fierbinţeală ca de 
friguri. Punând pana deoparte, își lăsă capul pe mâini, închise 
ochii și începu să prefire în minte ceea ce auzise în dimineaţa 
aceea cu privire la traiul papei Alexandru al VI-lea Borgia, de la 
prea smeritul fra Paolo, călugărul trimis la Roma în recunoaștere 
și care abia se înapoiase. 

Pe dinaintea ochilor minţii i se perindau imagini de coșmar ca 
niște spectre din Apocalips: taurul roșu din herbul familiei 
Borgia, leit străvechiul Apis al egiptenilor, și Viţelul de Aur oferit 
în dar în loc de Mielul Domnului celui mai înalt prelat al Romei; 
nerușinarea jocurilor nocturne, după ospeţele din sălile 
Vaticanului, de faţă cu sfântul părinte, fiica lui și mulțimea 
cardinalilor; frumoasa Giulia Famese, juna amantă a 
sexagenarului papă, zugrăvită de pictori sub chipul Maicii 
Domnului pe icoane; ura de moarte care a mers până la 
fratricidul lui Cain între cei doi fii mai mari ai lui Alexandru, Don 
Cesare, cardinalul Valenciei, și Don Juan, stegarul bisericii 
apostolice romane, din pricina iubirii necurate pentru sora lor 
Lucrezia. 

Girolamo se cutremură amintindu-și cele ce fra Paolo abia 
îndrăznea să i le șoptească la ureche — patima incestuoasă a 
tatălui, bătrânul papă faţă de fiica sa, madonna Lucrezia. 

— Nu, nu, vede Dumnezeu, e o clevetire, nu pot crede... Nu-i 
cu putinţă! Repeta el. 


Dar în taină simţea că orice-i posibil în spăimântătorul cuib al 
cumpliţilor Borgia. 

Sudoarea rece îi broboni fruntea. Se aruncă în genunchi 
înaintea crucifixului. 

Dar se auzi o bătaie ușoară în ușa chiliei. 

— Cine-i? 

— Eu, părinte! 

Și Girolamo recunoscu glasul lui fia Domenico Buonvicini, 
ajutorul și prietenul său devotat. 

— Onorabilul Riccardo Becchi, trimisul papei, cere 
permisiunea de a-ți vorbi. 

— Bine, să aștepte. Trimite-l pe fra Silvestra. 

Silvestra Maruffi era monahul acela slab de minte, suferind de 
epilepsie. Dar Girolamo îl socotea receptacolul ales de Cel-de- 
Sus spre a-și revărsa benevolenţia-i divină. Îl iubea și se temea 
de el, și-i tălmăcea vedeniile după regulile mult prea rafinatei 
scolastici a măritului înger al școlii, Toma d'Aquino, sprijinindu- 
se pe iscusitele argumente, premise logice, entimeme, 
apoftegme și silogisme și găsind întotdeauna un tâlc profetic 
acolo unde altora li se părea a nu vedea decât bâlbâiala fără 
sens a smintitului. Maruffi nu arăta prea mult respect priorului 
său: îl ponegrea și-l ocăra, adesea de față cu toată lumea, 
uneori îl și bătea. Girolamo îi primea jignirile cu smerenie și-l 
asculta în toate. Așa încât, dacă poporul din Florenţa se afla în 
puterea lui Girolamo, el, la rândul său, era în mâinile smintitului 
Marulffi. 

Cum intră, Silvestre se trânti pe jos într-un colţ al chiliei și 
zgrepţănându-și picioarele  desculţe, cu pielea înroșită și 
crăpată, prinse a mormăi un cântecel monoton. Stupizenia și 
plictiseala erau întipărite pe obrazul său pistruiat, cu nasul 
ascuţit și buza de jos ieșită în afară, pe care scăpărau niște 
ochișori mici de un verde tulbur, ca de sticlă. 

— Frate, murmură Girolamo, a venit un trimis din Roma, de la 
papă. Să-l primesc? Spune! Și ce să-i răspund? Oare n-ai avut 
vreo vedenie sau vreun semn? 

Maruffi se mulţumi să se scălâmbăie, apoi lătră ca un câine și 
guiţă ca un porc: avea un adevărat dar de a imita animalele. 


— Frate iubite, îl implora Savonarola, fii bun, spune o vorbă! 
Cumplit mi se chinuie sufletul. Roagă-te! Poate-ţi trimite Domnul 
harul profetic... 

Smintitul doar scoase limba la el. 

— Ce te legi de mine, diavole blestemat, gânsac fără minte, 
cap sec de berbec cu coame răsucite! U-uu, mânca-ţi-ar nasul 
șobolanii! Strigă deodată cu o neașteptată îndârjire și fața i se 
schimonosi de furie. Tu le-ai stârnit pe toate, tu să le descurci. 
Ce mi-s eu, proroc? Sfetnicul tău? 

Apoi ridică ochii la Savonarola, îl privi pe sub streașină 
sprâncenelor și, oftând din greu pe alt ton, cu căldură: 

— Milă mi-i de tine, frățioare, vai ce milă mi-i de tine, 
prostănacule!... De unde știi că vedeniile mele-s de la 
Dumnezeu și nu de la dracu? 

Tăcu o vreme, cu pleoapele strânse și obrazul încremenit ca 
de mort. Savonarola, închipuindu-și că are o vedenie, înmărmuri 
într-o așteptare plină de evlavie. Însă Maruffi deschise ochii, 
întoarse alene capul și se uită pe fereastră, de parcă asculta. 

— N-auzi? Păsărelele! Zise el cu zâmbet bun și luminos de om 
cu mintea întreagă. Acu pesemne e iarbă pe câmp și-au ieșit și 
florile galbene. Măi frate Girolamo, ajunge-ţi să-ncurci locul pe- 
aici, spre potolirea trufiei tale și bucuria celui cu coame! Ajungă- 
ţi! E timpul să ne gândim la Dumnezeu. Hai și ne-om trage la 
drăguţa de pustie, lepădându-ne de lumea asta plină de 
deşertăciune! 

După care începu să cânte încet cu o voce plăcută: 


Și-n verde codru, la răcoare, 
Să ne găsim odihna, 
Acolo-n ropot de izvoare 

Și cânt de mierlă-n sihlă... 


Deodată sări ca un turbat, încât zăngăniră lanţurile de pe trup 
și, smucindu-l pe Savonarola de mână, îi șopti gâfâind și 
înecându-se de furie parcă: 

— Am văzut, am văzut, am văzut!... U-u, diavol blestemat, cap 
sec de berbec, mâncaţi-ar șobolanii nasul! Am văzut!... 


— Spune, frăţioare, spune repede... 

— Foc! Foc! Foc! Repetă de trei ori Marulffi. 

— Și... mai departe? 

— Focul unui rug, urmă Silvestra, și în el un om!... 

— Şi cine era omul? abia îndrăzni Girolamo. 

Maruffi clătină din cap și o vreme nu răspunse: întâi își pironi 
îndelung ochișorii verzi și sfredelitori pe obrazul lui Savonarola, 
apoi se porni pe un chicot stins, de nebun: 

— Tu! îi șopti el în cele din urmă. 

Și Girolamo se dădu înapoi cutremurat. 

lar smintitul, ridicându-se, ieși din chilie. Se depărta încet, 
zăngănind din lanţuri și îngânând molcom cântecelul de mai 
înainte: 


Și-n verde codru, la răcoare, 
să ne găsim odihna, 
Acolo-n ropot de izvoare 

Și cânt de mierlă-n sihlă... 


Venindu-și în fire, Girolamo porunci să fie introdus trimisul 
papei, Ricardo Becchi. 

II 

Și răspândind valuri de ambră și mosc în chilia lui Savonarola 
intră scriptorul preasfintei și apostolicei cancelarii, foșnind din 
haina-i lungă ca un anteriu, din mătasea de culoarea violetei de 
martie, atunci la modă, cu mâneci venețiene largi, întoarse, 
garnisite cu vulpe brumărie. Messer Riccardo Becchi stăpânea 
cu desăvârșire, așa cum stăpâneau numai înalții prelați ai curții 
de la Roma, meșteșugul onctuoasei mieroșenii în glas și în gest, 
în zâmbetul inteligent și vajnic, în ochii limpezi, aproape sinceri, 
în gropiţele răzătoare ale obrajilor trandafirii, proaspăt rași. 

El se aplecă, cerându-i lui Savonarola binecuvântarea și, 
arcuindu-și spinarea cu o dibăcie de curtean, sărută mâna 
costelivă a priorului din San Marco și-i vorbi în fraze ciceroniene 
latinești, desfășurate armonios pe toată lungimea lor. 

începu de departe cu ceea ce în arta oratoriei se cheamă 
captatio benevolentiae, pomeni despre gloria propovăduitorului 


florentin și abia după aceea trecu la chestiune: sfântul părinte, 
mâniat pe bună dreptate de refuzul de a se prezenta la Roma, în 
care fratele Girolamo persistă cu încăpățânare, dar mânat de o 
înfocată dorinţă de a proceda spre binele bisericii și spre unirea 
deplină a credincioșilor ei întru Cristos și pacea lumii, dorind nu 
moartea, ci mântuirea păcătosului, este gata, ca un părinte ce 
se află, să-i acorde vechea graţie, în cazul când Savonarola s-ar 
căi. 

Monahul ridică ochii la el. 

— Messere, spuse încet, cum socotiți, sanctitatea-sa crede în 
Dumnezeu? 

Ca și cum n-ar fi auzit întrebarea necuviincioasă sau dinadins 
ar fi lăsat-o să-i treacă pe lângă ureche, Becchi vorbi mai 
departe, făcând aluzie la cel mai înalt grad al ierarhiei clericale, 
pălăria roșie de cardinal, care-l așteaptă pe fratele Girolamo, 
dacă el se va supune. 

— Numai un cuvânt, pater Girolamo, adăugă zâmbind 
insinuant,  aplecându-se cu  mieroșenie spre călugăr și 
atingându-i braţul cu degetul, numai un cuvânt și pălăria roșie e 
în mâna ta. 

Savonarola îl pironi o vreme cu ochii săi imobili. 

— Dar ce va fi, messere, dacă nu mă supun și nici nu-mi astup 
gura? Ce va fi dacă smintitul de monah, respingând cinstea 
purpurilor Romei, nu se va lăsa ispitit de pălăria de cardinal, ci o 
să latre mai departe întru apărarea casei Domnului, ca un dulău 
credincios căruia nu-i poţi astupa gura cu un ciolan, oricât ar fi 
de bun? 

Ricardo îl privi cu oarecare curiozitate, se crispă ușor, ridică 
din sprâncene, o vreme stătu să-și admire unghiile netede și 
prelungi ca migdalele, mișcă din mână, apoi scoase din buzunar, 
fără grabă, desfăcu și întinse priorului excomunicarea fratelui 
Girolamo Savonarola gata întocmită — doar fără semnătura și 
fără marea pecetie a Ribarului — în care, printre altele, papa îl 
poreclea fiu al pierzaniei și nequissiinus omnipedo — insecta cea 
mai scârnavă. 

— Așteptaţi răspunsul? murmură după ce o citi, monahul. 

Scriptorul înclină din cap în tăcere. 

Atunci Savonarola, ridicându-se cât era de înalt, azvârli bula 
papală la picioarele trimisului. 


— lată răspunsul meu! Du-te la Roma și spune că primesc 
provocarea la duel a papei Anticrist. Până la urmă vom vedea 
care pe care! 

Ușa chiliei se deschise încetișor și în prag apăru fra Domenico. 
Auzind strigătele priorului, venise să vadă ce se petrece. În 
urma lui se grămădeau călugării. 

— Cutez a-i aminti fratelui Girolamo, îi atrase atenţia Riccardo 
politicos, văzând cele ce se petrec la ușă, că am fost însărcinat 
cu o misiune secretă... 

Savonarola se duse la ușă și o deschise la perete. 

— Ascultaţi! exclamă el. Ascultaţi cu toţii, căci nu vouă numai, 
ci întregului popor al Florenței voi vădi acest târg mârșav — să 
aleg între excomunicare din sânul bisericii și purpura de 
cardinal! 

Ochii săi căzuți adânc în orbite ardeau sub fruntea îngustă ca 
tăciunii, iar falca de jos, mult în afară, tremura mărunt. 

— A venit vremea! Pomi-voi război împotriva voastră cardinali 
și prelați ai Romei, ca împotriva idolatrilor! Întoarce-voi cheiţa în 
broască și deschide-voi cutia cu scârnăvii și năvăli-va din Roma 
voastră asemenea duhoare, încât se vor înăbuși oamenii. Și 
rosti-voi asemenea cuvinte, încât veţi păli în obraji, întregul 
univers se va cutremura din temeliile sale și biserica Domnului, 
ucisă de voi, auzi-va glasul meu. Scoală, Lazăre! Și se va scula 
din mormânt... Nu-mi trebuie nici mitre, nici pălării de cardinal! 
Singură, pălăria roșie a morţii, cununa însângerată a martirilor 
tăi dăruie-mi, Doamne! 

Savonarola căzu în genunchi plângând în hohote și întinse 
mâinile palide spre crucifix. 

Profitând de momentul prielnic, Riccardo se strecură afară și 
se depărtă grăbit. 

II 

Printre călugării care îl auziseră pe Girolamo se afla și novicele 
Giovanni Beltraffio. 

Când fraţii s-au retras, pornind fiecare la treaba lui, cobori și el 
scara spre curtea interioară a mănăstirii și se aciuie pe banca 
preferată, în galeria acoperită, unde la ceasul acela era 
întotdeauna liniște și pustiu. 

între zidurile albe mănăstirești creșteau lauri, chiparoși și o 
tufa de rozmarin de Damasc la umbra căreia îi plăcea lui 


Girolamo să propovăduiască, și legenda spunea că noaptea vin 
acolo îngerii să stropească trandafirii. 

Novicele deschise „Epistola apostolului Pavel către Corinteni” 
și citi: 

„Nu puteţi bea paharul Domnului și paharul diavolului, nu 
puteţi ședea la masa Domnului și la masa diavolului”. 

Ridicându-se, pomi cu pas rar de-a lungul galeriei, prefirând în 
minte toate gândurile și sentimentele ce l-au bântuit în ultimul 
an petrecut aici, între zidurile acestui lăcaș. 

La început gustase aici, printre ucenicii lui Savonarola, din 
marea desfătare spirituală. Câteodată pater Girolamo îi lua cu 
el, conducându-i dincolo de zidurile orașului. Urcau pe cărăruia 
abruptă, care ducea parcă în cer, spre Fiesole, de unde se zărea 
printre coline, în valea Amului, ca într-o tipsie, Florenţa. Priorul 
se așeza în mijlocul pajiștii verzi, smălţate cu viorele, 
lăcrămioare și iriși, printre trunchiurile chiparoșilor tineri care 
sub văpaia soarelui picurau rășină, iar călugării se culcau pe 
iarbă la picioarele sale, împleteau cununi, stăteau la taifas, 
dănţuiau și zburdau ca niște copii, în timp ce alţii, înstrunindu-și 
instrumentele, cântau din viole, altouri și viori întocmai ca în 
icoanele lui fra Beato ce zugrăvesc coruri îngerești. 

Savonarola nu-i învăţa și nu predica. Doar le spunea vorbe 
blajine și se juca și fidea și el ca un copil. În astfel de clipe 
Giovanni privea zâmbetul care-i lumina faţa și i se părea că ei 
toţi sunt asemenea îngerilor, în mijlocul acestui crâng pustiu din 
creștetul lui Fiesole, plin de muzică și înconjurat numai de cerul 
siniliu. 

Savonarola se apropia de coasta abruptă a muntelui, privind 
Florenţa, învăluită în pâclele dimineţii, cu aceeași dragoste cu 
care își privește mama pruncul. De jos veneau primele sonuri 
cristaline de clopote, ca un gungurit de copil ce se scoală din 
somn. 

lar în nopţile de vară, când licuricii zburau prin văzduh ca niște 
făclii ale îngerilor nevăzuţi, pater Girolamo, oprindu-se sub tufa 
de rozmarin de Damasc ce-și revărsa aromele în toată curtea 
mânăstirii, povestea fraţilor despre stigmatele însângerate, răni 
ale iubirii cerești pe trupul sfintei Ecaterina de Siena, întru totul 
asemeni stigmatelor Domnului și parfumate ca trandafirii. 


Să mă îmbăt eu din durerea 
Rănilor ce-află pe Cruce 
Fiul tău iubit... 


cântau călugării, în timp ce Giovanni își dorea din toată 
puterea inimii să se repete și cu el minunea despre care le 
vorbise Savonarola — limbi de foc zbucnind din paharul cu 
sfintele daruri să-i însemne ca un fier înroșit stigmatele 
crucificării. 


Gesu, Gesu, amore! 


suspina sfârșit de voluptate. 

O dată Savonarola îl trimise, așa cum făcuse și cu alţi novici, 
să-i îngrijească pe cei grav bolnavi la vila Correggio, situată pe 
coasta de miazăzi a dealului Ucelatoio, la o depărtare de două 
mile de Florența, unde locuise multă vreme și chiar murise 
Lorenzo de Medici. Într-una din sălile pustii și tăcute ale 
palatului, cu lumina slabă, ca de mormânt, ce pătrundea printre 
obloanele zăvorite, Giovanni descoperi un tablou de-al lui 
Sandro Botticelli — nașterea zeiței Venus. Albă și goală şi- 
nrourată ca un nufăr, păstrând parcă mireasma proaspătă și 
sărată a mării din care ieșise, aluneca pe valuri stând în picioare 
într-o scoică perliferă. Pletele-i aurii grele se răsuceau în jurul ei 
ca șerpii. Cu o mână plină de sfială ea le aduna pe pântec, 
acoperindu-și nuditatea, și trupul ei superb respira păcat și 
ispită, în timp ce buzele nevinovate și ochii de copil erau plini de 
o sfântă tristeţe. 

Chipul zeiţei i se păru de undeva cunoscut. O privi îndelung și 
deodată își aminti că exact același obraz, aceiași ochi de copil, 
plânși ai zice, aceeași gură feciorelnică pecetluită de tristeţi 
nepământești mai văzuse el într-un alt tablou al aceluiași 
Sandro Botticelli — o icoană a Maicii Domnului. Și-l cuprinse o 
cumplită îndoială. 


Cu ochii în pământ, el părăsi numaidecât vila. 

în timp ce cobora de-a lungul ulicioarei strimte spre Florenţa, 
descoperi un crucifix mâncat de vreme și, plecându-și 
genunchiul, prinse a se ruga pentru alungarea ispitei. Dar 
dincolo de zidul grădinii, la umbra acelorași rozmarini, pesemne, 
sunară strune de mandolă, cineva scoase un strigăt, o voce 
speriată implora în șoaptă: 

— Nu, te rog, nu... 

— Dragostea mea, îi răspunse o alta. lubire, iubirea mea! 
Amore! 

Alăuta căzu, strunele sunară și se auzi un sărut. 

Giovanni sări în picioare repetând: „Gesu! Gesu!” 
neîndrăznind să mai adauge: „Amore”. 

„Și aici, se gândi el, și aici e tot ea. Sub chipul Madonnei, în 
vorbele imnului sfânt, în parfumul trandafirilor care aureolează 
crucifixul!...” 

Și acoperindu-și faţa cu palmele, se depărtă fugind, de parcă 
era urmărit. 

lar intrând pe poarta mânăstirii, se duse direct la Savonarola 
și-i povesti totul. La care priorul îi dădu sfatul său de totdeauna, 
să lupte cu necuratul folosind obișnuitele arme ale postului și 
rugăciunii. Când novicele vru să-i arate că nu-l ispiteau patimile 
trupești, ci demonul frumuseţii spirituale idolatre, călugărul nu-l 
înţelese. Întâi se mișcă, apoi observă cu severitate că zeii 
mincinoși n-au nimic în ei în afară de pofte desfrânate și trufie, 
care sunt urâţenia însăși. Frumuseţea aparţine numai virtuţilor 
creștinești. 

Și Giovanni plecă neîmpăcat. 

Din ziua aceea puse pe el stăpânire diavolul plictiselii și al 
răzvrătirii. 

într-o zi i se întâmplă să-l audă pe fratele Girolamo vorbind 
despre pictură. El pretindea ca orice tablou să fie cu folos, să-i 
înveţe pe oameni și să le îndrume cugetul întru dobândirea 
mântuirii. Nimicind cu mână de călău toate icoanele care împing 
în ispită, florentinii ar săvârși un lucru demn de lauda lui 
Dumnezeu. 

Tot așa judeca monahul și știința. 

„Om fără minte, spunea el, cel ce-și închipuie că logica și 
filosofia confirmă adevărurile credinţei. Oare mai are nevoie 


lumina puternică de o rază palidă, iar înţelepciunea lui 
Dumnezeu de înţelepciunea omenească? Oare apostolii și 
mucenicii cunoșteau logica și filosofia? Bătrâna fără carte care 
se roagă cu sârguință în faţa icoanei este mai aproape de 
cunoașterea lui Dumnezeu decât toţi înţelepţii și toţi învățații. 
Logica și filosofia nu-i vor mântui în ziua judecății de apoi! 
Homer și Vergiliu, Platon și Aristotel — toţi se duc în sălașul 
Satanei! Asemenea sirenelor. 


Fermecând urechile cu dulcile lor cânturi, 
Seamănă pierzanie în veci pe unde trec... 


Știința dă oamenilor în loc de pâine, piatră. Priviţi-i pe cei ce 
urmează învăţăturile lumii acesteia: inimile lor sunt de piatră”. 

„Cine cunoaște puţin, iubește puţin. Marea iubire este fiica 
marii cunoașteri”... 

Abia acum își dădu seama Giovanni de toată profunzimea 
acestor cuvinte și, ascultând blestemele monahului împotriva 
ispitelor artei și științei, își aminti vorba cumpătată a lui 
Leonardo, chipul calm, ochii reci ca azurul cerului, zâmbetul plin 
de farmecul înțelepciunii. Nu uitase nici spăimântătoarele fructe 
ale pomului otrăvit, păianjenul de fier, urechea lui Dionysios, 
mașina de ridicat preasfântul piron și nici pe Anticristul ivindu-se 
de după chipul lui Crist. Dar i se păru că nu l-a înţeles până la 
capăt pe învățătorul său, că nu i-a ghicit ultima taină a inimii, n- 
a descurcat nodul acela primordial în care se împletesc toate 
firele și se dezleagă toate contradicţiile. 

Astfel își prefira în minte Giovanni zilele ultimului an de viaţă 
petrecut între zidurile mânăstirii San Marco. Și cât se preumbla 
adâncit în gânduri de la un capăt la altul al galeriei potopite de 
amurg, afară cobori seara, se auziră clopotele chemând la Ave 
Mana și negrul șir de monahi trecu spre biserică. 

Giovanni însă nu-i urmă, ci își reluă locul de mai înainte, din 
nou deschise „Epistola apostolului Pavel către Corinteni” și 
ispitit de perfidele uneltiri ale marelui logician, diavolul, corectă 
în minte cuvintele Sfintei Scripturi cam în felul următor: 


„Nu puteţi să nu beţi din paharul Domnului și din paharul 
diavolului, nu puteţi să nu ședeţi la masa Domnului și la masa 
diavolului”. Și cu zâmbetul plin de amărăciune, ridică ochii spre 
cer, unde zări luceafărul serii, această făclie a celui mai frumos 
dintre îngerii întunericului — Lucifer, Purtătorul Luminii. 

Și îi veni atunci în minte legenda auzită de la un călugăr cu 
multă carte, adaptată de marele Origene și reluată de 
florentinul Matteo Palmieri în poemul său Orașul vieții, legendă 
care spunea că pe vremea când diavolul se lupta cu Dumnezeu, 
printre locuitorii cerești au fost unii care, ne voind să treacă nici 
de partea cetei diavolești și nici de cea a oștilor lui Dumnezeu 
au rămas streini și unuia și celuilalt — căci despre ei, însinguraţii 
privitori ai luptei, Dante spunea: 


Angeli che nori furon ribelli, 
Ne pur fideli a Dio, ma per să foro, 


Îngerii ce n-au fost nici rebeli, 
Nici credincioşi Dumnezeirii, 
Ci numai lor înşişi... 


Și spiritele acestea libere și întristate — nici rele, nici bune, 
nici întunecate și nici luminoase, împărtășite din rău și din bine, 
din umbră și lumină, au fost, după spusele legendei, izgonite de 
suprema justiţie într-o vale pământească, la jumătatea drumului 
dintre cer și infern, o vale a înserării, ca și ei cenușie, unde au 
devenit oameni. 

— Cine știe, își continuă Giovanni cu glas tare profanatoarele 
gânduri, cine știe, poate că nu există rău în asta, poate că întru 
slava Unicului se cuvine să bei din ambele pahare deodată? 

Și i se năzări că n-o spusese el, ci un altul, aplecându-se și 
învăluindu-l în suflarea-i răcoritoare și mângâioasă, șoptindu-i la 
ureche: „Deodată! Deodată!” 

Sări îngrozit, se uită înapoi și, deși nu mai era nimeni în 
galeria ţesută de păianjenii înserărilor, începu să se închine, 
tremurând și pălind, apoi o luă la goană prin curte și se opri 
numai în biserică, unde ardeau făclii și monahii cântau cântările 


de Angelus, își trase răsuflarea și, căzând pe lespezile roase 
începu să se roage: 

— Mântuiește-mă, Doamne, și izbăvește-mă de aceste gânduri 
îndoite! la de la mine aceste două pahare! Sufletul meu e 
însetat numai de paharul tău unic! Numai de adevărul tău unic 
mi-e sete, Doamne! 

Dar binecuvântarea Domnului, care-i asemenea cu rouă zorilor 
ce împrospătează ierburile colbuite, nu veni să-i împace inima. 

Întorcându-se în chilioară, se culcă şi adormi. 

Și spre dimineaţă avu un vis. Se făcea că zboară cu monna 
Cassandra prin văzduh, călare pe ţapul cel negru. „La sabat! La 
sabat!” șoptea vrăjitoarea, întorcând către el faţa albă ca 
marmora, cu o gură roșie, însângerată parcă, și ochii de 
limpezimea chihlimbarului. Și înfiorat, recunoștea în acest chip 
pe Maica Bălaie, zeița iubirii pământești, cu o nepământească 
tristeţe în priviri. 

Luna plină lumina pe trupul ei gol ce răspândea o mireasmă 
atât de dulce și de înspăimântătoare, încât lui Giovanni îi 
clănțăneau dinţii în gură. O îmbrăţișă și o strânse la piept. 
„Amore! Amore!” gungurea ea râzând, și blana neagră a ţapului 
se înfoia și se lăsa sub ei ca un așternut cald și moale. 

„Sfârșitul, bâguia Giovanni în vis, moartea...” 

IV 

îl trezi soarele, zvon de clopote cristalin și glasuri de copii. 
Cobori în curte și o găsi ticsită de lume: copii în tunici albe cu 
ramuri de măslin și mici cruci roșii în mâini. Era Sfânta Oaste a 
inchizitorilor, înfiinţată de Savonarola pentru păstrarea 
curăţeniei moravurilor în orașul Florenţa. 

Giovanni își făcu loc printre ei trăgând cu urechea la ce-și 
spuneau. 

— Denunţ, zici tu? întreba vajnic „căpitanul”, un băiat firav, de 
vreo paisprezece ani, pe un altul, roșcovan, cu o figură isteaţă 
de ștrengar, ochii oblici și urechile clăpăuge. 

— Întocmai, messer Federiggi, un denunţ! îl privi roșcovanul 
cu respect, luând ca soldaţii poziția de drepţi. 

— Las’ că știu eu. A jucat tușă-ta arșice? 

— Nicidecum, înălțimea-voastră, nu tușă-mea, ci maștera, și 
nu arșice... 


— A, da, își îndreptă greșeala Federiggi, știu, tușa lui Lippi 
jucase arșice sâmbăta trecută și a rostit ocări și blasfemii. Tu ce 
ai? 

— Eu, messere, știți, maștera... Dumnezeu s-o pedepsească... 

— N-o lungi, drăguţule! N-am vreme de pierdut. Treabă până 
peste cap... 

— Am înţeles, messere. Să vedeţi, așadar, când a plecat tata 
la târgul de la Marignola, maștera a băut cu monahul, amicul ei, 
un ditamai butoiașul de vin roșu din pivniţa tatii. Și i-a dat sfat 
monahul să aprindă o luminare la Madonna aceea de la podul 
Rubaconte, ca tata să nu bage de seamă lipsa butoiului. Așa a 
făcut. lar când tata s-a întors și n-a băgat nimic de seamă, de 
bucurie a agăţat de statuia Fecioarei un butoiaș din ceară 
întocmai ca acela cu care-l ospătase pe călugăr — drept 
mulţumire Maicii Domnului c-a ajutat-o să-l ducă de nas pe 
bărbatu-su. 

— Păcat, mare păcat! declară încruntându-se Federiggi. Dar 
cum ai aflat de asta? 

— L-am tras de limbă pe grăjdar, iar lui îi șoptise tătăroaica 
mașterei, iar tătăroaicei îi spusese... 

— Unde stai? îl întrerupse sever căpitanul. 

— Curelăria lui Lorenzotto, lângă Santissima Annunziata. 

— Bine, încheie Federiggi. Chiar astăzi facem cercetările... 
într-un colț al curţii plângea amar un băieţel drăgălaș, mic de 
tot, de vreo șase ani. 

— De ce plângi? îl întrebă un altul mai răsărit. 

— M-au tuns!... M-au tuns!... Dacă știam că mă tund nu 
veneam... 

Și trecu mâna prin cârlionţii bălai, pociţi de foarfecă frizerului 
mănăstirii care tundea pe oală la rând pe toţi recruţii Sfintei 
Oști. 

— Of, Luca, Luca, ce gânduri păcătoase îţi trec prin cap! 
clătină din cap cel mai măricel. Amintește-ţi măcar de sfinţii 
mucenici... Când păgânii le tăiau braţele și picioarele, ei îl 
slăveau pe Dumnezeu. lar ţie îţi pare rău de câteva fire de păr. 

Luca se opri din plâns, înmărmurit de exemplul mucenicilor. 
Deodată obrăjorul i se schimonosi de groază și se porni să urle și 
mai tare, închipuindu-și probabil că monahii îi vor tăia braţele, și 
picioarele, întru slava lui Dumnezeu. 


— Ascultă, n-ai putea să afli unde e pe aici un băieţaș oacheș 
și cu ochii albaștri? se rugă de Giovanni o bătrână și grăsulie 
orășeancă, roșie la faţă de emoție. 

— Cum îl cheamă? 

— Dino, Dino del Garbo... 

— Din care ceată? 

— Of, Doamne, asta nu mai știu!... De dimineaţă îl caut, alerg 
de colo-colo, întreb și nu pot să dau de el. Te apucă ameţeala... 

— E fiul dumitale? 

— Nepotul. E un băieţaș cuminte, modest, învaţă foarte bine... 
Și când colo, niște ștrengari l-au momit și pe el să intre în 
această Oaste îngrozitoare. Gândește-te numai, e un copil 
gingaș, slăbuţ, iar aici, cică, se bat cu pietrele... 

Și mătușica prinse a ofta și a geme. 

— Numai noi suntem de vină! i se adresă un cetăţean 
respectabil, mai bătrâior ca vârstă, în haine de croială veche. 
Dacă-i ţineam mai din scurt la vreme, nu le-ar fi intrat gărgăunii 
în cap! Acum, poftim, privește și nu te mai mira de nimic. 
Călugări și plozi! Le-a cășunat să steie la cârma statului și alta 
nimic. Ouăle învaţă găina. Bine-a zis cine-a zis că altă prostie 
mai gogonată nici că s-a pomenit. 

— Așa-i, ouăle învaţă găina! i se alătură mătușica. Călugării 
spun că o să fie raiul pe pământ. Eu nu știu ce-o să fie, dar până 
una-alta, e iadul în lege. In fiecare casă — lacrimi, certuri, 
ţipete... Aţi auzit? Continuă ea cu un aer misterios, aplecându-se 
la urechea interlocutorului, deunăzi, în catedrală înaintea 
întregului popor, fratele Girolamo spunea: Taţi și mame, 
trimiteţi-i la capătul lumii, unde vreţi, zice, pe copiii voştri, pe fiii 
și fiicele voastre că ei tot se vor întoarce de oriunde — fiindcă 
sunt ai mei... 

Orășeanul bătrâior se năpusti însă în mulţime. 

— Te-am prins, împieliţatule! strigă el apucând de ureche un 
ștrengar. Las’ că-ţi arăt eu ţie ce înseamnă să fugi de-acasă, să 
te înhăitezi cu derbedeii și să nu-l asculţi pe taică-tu... 

— Pe tatăl nostru ceresc se cuvine să-l ascultăm mai întâi, și 
abia apoi pe cel pământesc, rosti grav, cu voce înceată, 
băiețașul. 

— Of, ai grijă, Doffo! mai bine te-ai feri să mă scoţi din sărite... 
Hai acasă, haide... ce te încăpăţânezi? 


— Dă-mi drumul, tată. Nu vin... 

— Nu vii? 

— Nu. 

— Atunci, ţine, na... 

Și tatăl îi trase o palmă zdravănă. 

Doffo nu mișcă însă, nu-i tresăriră nici măcar buzele pălite. 
Doar ridică ochii spre cer. 

— Mai încet, mai încet, messere! Nu-i voie să bateţi copiii, 
săriră în ajutorul lui străjile. 

Signoria le înființase anume pentru paza Sfintei Oști. 

— Nu puneţi mâna, ticăloșilor! striga bătrânul cuprins de furie. 
Soldaţii îi smulgeau din braţe fiul, iar el ocăra și se apăra. 

— Dino! Dino! Striga tușica, zărindu-l în depărtare pe nepot și 
dădu să alerge la el. 

Străjile însă o înhăţară. 

— Lăsaţi-mă, lăsaţi-mă! O, Doamne, ce-i asta? Ţipa femeia. 
Dino, copilul meu! Dino! 

Dar în aceeași clipă rândurile Sfintei Oști se clătinară. 
Nenumărate crengi de măslini și cruci purpurii fluturară în aer, 
salutându-l pe Savonarola care se ivise în pridvor, glasuri 
cristaline de copii intonau: 

„Lumen ad revelationem gentium et gloriam plebis Israel...” 

„Lumină pentru luminarea noroadelor și gloria neamului lui 
Israel...” 

Fetitele îl înconjurau pe monah, acoperindu-l cu galbene 
păpădii, brândușe îmbujorate și întunecate violete; căzând în 
genunchi, îi îmbrăţișau și-i sărutau picioarele. 

Și scăldat de razele soarelui, cu zâmbetul de duioşie pe chip, 
el binecuvânta copiii. 

Trăiască Isus Cristos, regele Florenței! Trăiască Fecioara 
Maria, regina noastră! Strigau glasuri de cleștar. 

— Alinierea! înainte  ma-arş!  Dădeau porunci micii 
comandanţi, începu să cânte fanfara, fâlfâiră steaguri și cetele 
se urniră din loc. 

în piaţa Signoriei, înaintea vechiului Palat — Palazzo Vechio — 
avea să se oficieze // Bruciamento delle vaniri — arderea pe rug 
a deşertăciunilor. Şi spre a aduna „deșertăciunile și anatemele”, 
Sfânta Oaste urma să efectueze un ultim rond prin Florenţa. 

V 


Când curtea mănăstirii se goli, Giovanni îl zări pe messer 
Cipriano Buonaccorsi, consulul artelor Calimalei, proprietarul 
depozitelor de mărfuri de lângă Orsanmichele, marele iubitor de 
antichităţi, pe proprietatea căruia fusese găsită la Dealul Morii, 
lângă San Gervasio, antica statuie a zeiţei Venus. 

Giovanni se apropie de el. Din vorbă-n vorbă, messer Cipriano 
îi spuse că în urmă cu câteva zile Leonardo da Vinci venise de la 
Milano cu însărcinarea din partea ducelui de a cumpăra operele 
de artă din palatele pe care Sfânta Oaste le pustia. În același 
scop sosise și Giorgio Meruia, după ce două luni zăcuse în 
închisoare, dar fusese eliberat și grațiat de duce, în parte 
datorită intervenţiei lui Leonardo. 

Și negustorul îl rugă pe Giovanni să-l conducă la stareţ, astfel 
că se îndreptară spre chilia lui Savonarola. 

Din prag, Beltraffio putu auzi convorbirea consulului Calimalei 
cu priorul din San Marco. 

Messer Cipriano se oferea să cumpere cu douăzeci și două de 
mii de florini toate cărţile, tablourile, statuile și celelalte opere 
de artă care în cursul acelei zile trebuiau să ardă pe rug. 

Priorul îl refuză. 

Buonaccorsi se gândi, se chibzui și mai oferi opt mii de florini. 

De data asta monahul nici nu se obosi a răspunde. Chipul său 
arăta aspru și încremenit. 

Atunci Cipriano, după ce molfăi o vreme din gura-i știrbă, își 
înfășură mai strâns genunchii cu cojocelul de vulpe ros și 
jerpelit, strânse pleoapele peste ochii miopi și, oftând din 
străfunduri, spuse cu tenorul lui plăcut, întotdeauna egal și 
potolit: 

— Pater Girolamo, am să mă ruinez oferindu-ţi ce am: 
patruzeci de mii de florini. 

— Dacă te ruinezi și n-ai în asta vreun interes bănesc, la ce-ţi 
mai trebuie? îl întrebă Savonarola ridicând ochii. 

— M-am născut la Florenţa și mi-e drag pământul acesta. Îi 
răspunse Cipriano cu simplitate. N-aș vrea ca cei de alt neam să 
poată spune că noi, asemenea barbarilor, ardem pe rug 
nevinovatele creaţii ale înțelepţilor și artiștilor. 

Monahul îl privi cu uimire. 

— O, fiule! Dacă-ai iubi tu patria-ţi cerească precum iubești pe 
cea pământească!... Dar fii pe pace, va arde pe rug numai ce e 


demn de pieire, căci ce-i rău și vicios nu poate fi sublim, asta 
după mărturia lăudaţilor voştri înţelepţi. 

— Eşti sigur, se îndoi Cipriano, că niște copii pot discerne fără 
greș ce-i bine în operele de artă și în știință? 

— Gurile pruncilor adevăr grăiesc, îi obiectă monahul. Dacă nu 
vă veţi întoarce la Dumnezeu și nu veţi fi neprihăniţi ca copiii, 
nu veţi intra în împărăţia cerului. Voi duce la pierzanie 
înţelepciunea înţelepţilor și voi spulbera mintea mintoșilor, 
spune Domnul Dumnezeu, iar eu zi și noapte mă rog pentru 
copiii aceștia, căci dacă în deșertăciunile artei și științei nu vor 
pricepe cu mintea o seamă de lucruri, atunci ele să li se 
dezvăluie din înalt, prin harul Sfântului Duh. 

— Te implor, mai gândește-te, încheie consulul ridicându-se. 
Poate că o parte din... 

— Nu-ţi mai irosi vorbele de pomană, messere! îl opri fratele 
Girolamo. Hotărârea mea e nestrămutată. 

Și iarăși Cipriano molfăi din gura lui de babă, bolborosind ceva 
pe sub nas. Savonarola nu desluși decât ultimul cuvânt: 

— Nebunie... 

— Nebunie! repetă el și ochii săi scânteiară ca tăciunii. Dar 
Viţelul de Aur al lui Borgia, oferit papei în timpul orgiilor 
profanatoare, asta nu-i nebunie? Dar ridicarea prea sfântului 
piron cu mașina aceea diavolească, întru slava lui Dumnezeu de 
către uzurpatorul tronului, asasinul il Moro, asta nu-i nebunie? 
Voi nu dănţuiţi în jurul Viţelului de Aur și faceţi nebunii slăvind 
pre Dumnezeul vostru Mamon? Lăsaţi-ne dară și pe noi, săracii 
cu duhul, să ne smintim, să facem nebunii întru slava 
Dumnezeului nostru, Cristos cel răstignit! Voi vă bateţi joc de 
călugării care au jucat în piaţă în jurul Crucii. Ehei, ce-o să mai 
vedeţi de aici înainte! Ce-o să mai spuneţi voi, mintoșilor, când 
sili-voi nu numai pe monahi, dar pe tot poporul Florenței, copii și 
oameni în toată firea, bătrâni și femei cuprinși de furia adoraţiei 
plăcute lui Dumnezeu să dănţuiască în jurul tainicului lemn al 
mântuirii, cum a dănţuit David înaintea chivotului legământului 
în străvechiul cort al Dumnezeului atotstăpânitor! 

VI 

Părăsind chilia lui Savonarola, Giovanni se duse drept în piaţa 
Signoriei. 


Ajunse Sfânta Oaste în Via Larga. Copiii opriseră doi sclavi 
negri care purtau într-un palanchin o femeie luxos îmbrăcată. Pe 
genunchii ei dormea o căţelușă albă. Un papagal verde și o 
maimuţică se legănau pe câte o nuielușă la căpătâiul ei. Slugi și 
gărzi însoțeau palanchinul. 

Femeia era frumoasa Lena Griffa de curând sosită din Veneţia, 
o curtezană din categoria celor despre care cârmuitorii 
Prealuminatei Republici spuneau cu o politeţă nelipsită de 
respect: „putana onesta” sau „meretrix onesta”, cinstita și 
nobila târfă, sau cu o glumeaţă duioșie: „mammola”, drăgălașa. 
În vestitul Catalogo di tutte le puttane dell bordello con il lor 
prezzo” (Catalogul tuturor prostituatelor din bordeluri cu 
preţurile lor), editat spre comoditatea călătorilor streini de 
aceste locuri, în dreptul numelui Lenei Griffa, tipărit cu litere 
mari, separat de celelalte, pe locul cel mai de cinste, stătea 
preţul — patru ducați pe noapte, iar pentru nopţile sfinte, din 
ajunul sărbătorilor, acesta era dublu — „din respect pentru 
Maica Domnului”, se explica colo. 

Tolănită în perini moi asemenea Cleopatrei sau reginei din 
Saba, monna Lena citea bileţelul primit de la tânărul episcop 
îndrăgostit de dânsa, care adăugise scrisorii și un sonet ce se 
termina astfel: 


Când vorba-ţi fermecată o ascult, 

O, tu, divină Lena, duhu-mi, smult, 
Din pământeștile desfături, urcă-n cer, 
Spre-al lor sublim platonic adevăr... 


Și tocmai chibzuia la sonetul cu care să-i răspundă. Stăpânea 
meșteșugul rimei cu desăvârșire, de aceea se spunea, și nu în 
zadar, că dacă lucrul ar fi depins numai de ea, nu încape 
îndoială că și-ar fi petrecut tot timpul la „academiile bărbaţilor 
virtuoși”. 

Sfânta Oaste înconjură palanchinul, și Doffo, comandantul 
uneia din cete, făcând un pas înainte, ridică deasupra capului 
crucea purpurie și exclamă cu glas solemn: 


— În numele lui Isus, rege al Florenței, și al Fecioarei Maria, 
regina noastră, îţi poruncim să scoţi de pe tine podoabele 
aducătoare de păcat, deşertăciuni și anateme. lar dacă n-ai s-o 
faci, să te lovească boala! 

Căţelușa, trezită din somn, începu să latre, maimuţica — să 
șuiere, papagalul — să bată din aripi, declamând în același timp 
stihurile ce le învățase de la stăpâna lui: 


Amore a nullo amato amar perdona... 


Lena se pregătea să facă semn gărzilor să ia la goană această 
adunătură, când privirile ei căzură asupra lui Doffo. Ea-l îmbie să 
se apropie făcându-i semn cu degetul. 

Băiatul se apropie, cu privirile în pământ. 

— Dă jos gătelile! strigau copiii. Jos cu deșertăciunile și 
anatemele! 

— Ce drăgălaș ești! spuse încet Lena, neluând în seamă 
urletele copiilor. Ascultă, micul meu Adonis, eu, crede-mă, ţi-aș 
da aceste cârpe cu bucurie, numai ca să-ţi fiu pe plac, dar uite 
care-i nenorocirea: nu sunt ale mele, ci închiriate de la un jidov. 
Și avutul unui câine de păgân ca el nu poate fi prinos plăcut lui 
Isus și Fecioarei Maria. 

lar când Doffo ridică ochii la ea, monna Lena dădu din cap cu 
o părere de zâmbet, ca și cum ar fi întărit gândurile lui, și urmă 
învăluitor și cu accentul cântat și gingaș al venețienilor: 

în ulicioara Dogarilor, lângă Santa Trinita... întreabă de 
curtezana Lena din Veneţia. Am să te aștept, să știi... 

Intorcându-se, Doffo văzu că tovarășii săi întru bătălii, fără s-o 
mai ia în seamă pe curtezană, aruncă cu pietre în vrăjmașii lui 
Savonarola, așa-zișii „turbaţi” — arrabiati. Vru să-i ațâțe la atac 
împotriva ei, dar se rușina deodată și roși. 

Lena râse, arătându-și printre buzele roșii ca sângele dinţii 
albi și ascuţiţi și de după chipul Cleopatrei și al reginei din Saba 
se ivi o ștrengăriţă a străzii, mammola venețiană. 

Negrii ridicară palanchinul și curtezana își urmă drumul fără 
altă supărare. Căţelușa adormi fără grijă pe genunchii ei, 
papagalul se apucă să se pigulească, înfoiat, și numai 
maimuţica era fără astâmpăr: compunându-și o mutrișoară 


ghidușă, cerca să prindă cu lăbuţa creionul cu care preacinstita 
curtezană aşternea primul stih al sonetului către episcop: 
lubirea mi-e curată ca un suspin serafic... 

Cât despre Doffo, urca scările la palatul Medicilor fără vitejia 
de adineauri. 

VII 

O stranie sfială îi cuprinse pe copii în anfiladele sumbre unde 
totul respira măreția trecutului. 

Dar se deschiseră obloanele, sunară trâmbițe, bubuiră tobe, și 
micii inchizitori se risipiră prin săli cu strigăte de bucurie, râsete 
și cântări de psalmi împlinind judecata asupra ispitelor artei și 
științei, nu atât cu pricepere, cât mai ales inspirați de Duhul 
Sfânt întru descoperirea și înlăturarea „deșertăciunilor și 
anatemelor”. 

Stând deoparte, Giovanni le urmărea truda. 

Cu fruntea încruntată și mâinile încleștate la spate, copiii se 
plimbau de colo-colo cu pasul rar, ca niște juzi plini de gravitate 
printre statuile vestiților bărbaţi, filosofi și eroi ai antichității 
idolatre. 

— Pitagora, Anaxime, Heraclit, Platon, Marc Aureliu, Epictet, 
silabisea unul din băieţi inscripţiile latinești de pe soclurile 
marmorelor și bronzurilor. 

— Epictet! îl opri Federiggi, încruntând din sprâncene cu aerul 
unui cunoscător. Acesta-i ereticul care susținea că sunt 
îngăduite toate plăcerile și că Dumnezeu nu există. Pe ăsta să-l 
fi ars! Păcat că-i de marmoră! 

— Nu face nimic, îl linişti neîntrecutul ștrengar Pippo, cel cu 
ochii șașii. Om găsi ac și de cojocul lui!... 

— Nu-i acela!... strigă Giovanni. Îl confundați cu Epicur... 

Dar era prea târziu: Pippo ridicase ciocanul. 

Lovi cu atâta dibăcie, încât nasul înţeleptului zbură cât colo, 
spre încântarea copiilor care se porniră pe râs. 

— Ce mi-i Epictet, ce mi-i Epicur! sacul și peticul: „pe toţi îi 
așteaptă sălașul Satanei”, repetă el vorba preferată a lui 
Savonarola. 

în faţa tabloului lui Botticelli se luară la ceartă: Doffo susţinea 
că duce în ispită, deoarece îl reprezintă pe tânărul și despuiatul 
Bacchus străpuns de săgețile lui Cupidon, pe când Federiggi, 
care se apropiase între timp și care rivaliza cu el în priceperea 


descoperirii „deșertăciunilor și anatemelor”, declară sus și tare 
că nu-i nicidecum Bacchus. 

— Și mă rog, cine-i după părerea ta? se interesă Doffo. 

— Mai întrebi? Cum fraţilor, nu vedeţi și singuri? E sfântul 
martir Stefano! 

Copii rămaseră nedumeriţi înaintea misteriosului tablou: dacă 
într-adevăr reprezenta un sfânt, de ce trupul său gol respira 
atâta splendoare idolatră, iar expresia de chin pe chipul său 
semăna a patimă lascivă? 

— Nu-l ascultați, băieţi, striga Doffo, e ticălosul de Bachus! 

Minţi, profanatorule! Se împotrivi Federiggi, ridicând crucea sa 
purpurie ca pe o armă în apărare. 

Cei doi se încăierară, colegii lor izbutiră cu greu să-i despartă. 
Tabloul rămase sub semnul întrebării. 

în vremea asta neastâmpăratul Pippo, urmat de Luca, băiatul 
care fusese tuns cu de-a sila, dar care se consolase între timp — 
căci niciodată parcă nu luase parte la o ștrengărie atât de 
veselă — se strecură într-un mic iatac în care stăpânea 
întunericul. Aici, lângă fereastră, pe un piedestal înalt stătea una 
din vazele acelea pe care le produceau fabricile de sticlă 
venețiene Murano. Atinsă în treacăt de o rază strecurată prin 
obloane, ea scânteia în întuneric ca un pumn de nestemate în 
toate culorile, semănând a uriașă floare fermecată. 

Pippo se căţără pe masă — încetișor, pe vârfuri, de parcă vaza 
era vie și putea să fugă — se furișă până la ea și, scoțând vârful 
limbii de plăcere și ridicând din sprâncenele ce se arcuiau 
deasupra ochilor oblici, o atinse ușurel cu un deget. Vaza se 
clătină ca o floare pe lujer, căzu scânteind, sună jalnic, 
spărgându-se și se stinse. 

Pippo ţopăia ca un drăcușor în jurul ei, aruncând în sus și 
prinzând dibaci crucea purpurie. Cu ochii larg deschiși, plini de 
extazul distrugerii, Luca cel mititel chiuia și el și bătea din 
palme, ţopăind de plăcere. 

Numai când auziră în depărtare chiotele de încântare ale 
colegilor lor, se întoarseră în sala mare. 

Acolo Federiggi dăduse de o cămară ticsită cu lăzi pline cu 
asemenea deșertăciuni cum niciunul dintre copii nu a mai 
întâlnit: măști și costume carnavalești ori pentru procesiuni 


alegorice, trionfo, din cele atât de îndrăgite de Lorenzo de 
Medici Magnificul. 

Sub ochii copiilor ce se grămădeau la ușa cămării, la lumina 
unei biete făclii de seu, defilau monstruoasele măști de fauni 
ticluite din carton, ciorchinii de sticlă ai bacantelor, aripile și 
tolba lui Amor, caduceul lui Mercur, tridentul lui Neptun și, în 
sfârșit, în explozia de râs a tuturor se ivi fulgerul lui Fulgurator 
din lemn aurit plin de păianjeni, vulturul olimpic împăiat, cu 
coada jumulită și câlţii ieșindu-i din burta spartă. 

Deodată, dintr-o bogată perucă bălaie, ce aparținuse pesemne 
lui Venus, sări un guzgan. Fetele ţipară speriate. Cea mai mică 
se căţără pe un scaun ridicând scârbită rochita mai sus de 
genunchi. 

Deasupra mulţimii pluti un suflu îngheţat de groază și dezgust 
faţă de vechiturile idolatriei și colbul zeilor apuși. Duhuri 
necurate păreau umbrele liliecilor speriați de zgomot și lumină 
care zburătăceau de colo-colo, lovindu-se de tavan. 

între timp, veni în fugă și Doffo și-i anunţă că sus mai este o 
odaie încuiată: la ușă stă de strajă un bătrâne! furios, chel și cu 
nasul roșu, care ocărăște și nu lasă pe nimeni să intre. 

Plecară într-acolo și Giovanni recunoscu în bătrânelul care 
stătea de strajă în faţa tainicei odăi pe prietenul său, messer 
Giorgia Meruia, marele iubitor al cărții. 

— Dă-ncoace cheia! strigă Doffo. 

— Cine v-a spus că e la mine? 

— Paznicul din curte. 

— Duceţi-vă, duceţi-vă cu Dumnezeul! 

— Of, bătrâne, mai bine ţi-ai vedea de treabă! Parcă văd că 
rămâi și fără ultimul firicel de păr! 

însă messer Giorgio se postă în faţa ușii, ca s-o apere, Doffo 
făcu un semn și copii se năpustiră asupra lui, îl trântiră jos și 
lovindu-l cu crucile îl buzunăriră. Cheia fu găsită și ușa odăii se 
deschise. Era un cabinet de lucru prevăzut cu o prețioasă 
bibliotecă. 

— lată, luaţi de-aici, le arătă Meruia. Aveţi tot ce vă trebuie. 
Nu vă căţăraţi pe poliţele de sus, acolo nu găsiţi nimic. 

însă inchizitorii nu-l ascultau. Toate câte le nimereau sub 
mână, mai ales cărţi cu coperţi luxoase, fură aruncate la 
grămadă. Apoi deschiseră larg ferestrele și azvârliră foliantele 


grele direct în stradă, unde aștepta căruța încărcată cu 
„deșertăciuni și anateme...” Tibul, Horaţiu, Ovidiu, Apuleius, 
Aristofan, în manuscrise rare și ediţii unice zburau jos sub 
privirile lui Merula. 

Giovanni îl văzu cum înhaţă un volumaș din grămadă și-l 
ascunde cu iuţeală în sân: era cartea lui Marceliinus cu 
istorisirea vieţii împăratului lulian Apostatul. 

Zărind pe jos manuscrisul tragediilor lui Sofocle, un 
pergament mătăsos, cu viniete lucrate cu mare meșteșug. 
Merula se repezi lacom să-l apuce, rugându-se cu jale: 

— Copilașilor! Dragilor! Cruţaţi-l pe Sofocle! E poetul cel mai 
nevinovat dintre toţi! Nu vă atingeţi, nu vă atingeţi!... 

Strângea cartea la piept cu disperare și când simţi cum se rup 
foile delicate, vii parcă, începu să plângă, să geamă, încât ai fi 
crezut că-l sfâșiau pe el. Apoi, dându-i drumul, strigă cu mânie: 

— Oare știți voi, mucoșilor, că fiecare vers de-al său este o 
mai sfântă relicvă întru slava lui Dumnezeu decât toate 
profeţiile smintitului vostru de Girolamo?!... 

— Taci, bătrâne, dacă nu vrei să te azvârlim și pe tine pe 
fereastră, împreună cu poeţii tăi! 

Și năpustindu-se iarăși asupra lui, îl apucară de guler și-l 
îmbrânciră afară. 

— Să plecăm, căzu Merula la pieptul lui Giovanni. Să plecăm 
cât mai repede! Nu vreau să mai văd semenea crime! 

leșiră din palat și, trecând pe lângă Santa Maria del Fiore, se 
îndreptară spre piaţa Signoriei. 

VIII 

Un rug din scânduri înalt de treizeci de coți și lat de o sută 
douăzeci, având forma unei piramide cu opt muchii și 
cincisprezece trepte, fusese ridicat în piaţa de lângă Palazzo 
Vechio, înaintea zveltului și întunecatului său tum, în imediata 
apropiere a Loggiei dell' Orcagna. 

Pe prima treaptă fuseseră adunate măști de nebuni, găteli, 
peruci, bărbi false și multe altele necesare carnavalului, pe 
următoarele trei, cărțile ce perverteau mintea, începând cu 
Anacreon și Ovidiu și sfârșind cu Decameronul lui Bocaccio și 
Morgante a lui Puici: Deasupra erau îngrămădite găteli 
femeiești, sulimanuri și parfumuri, oglinzi, perini, pile de unghii, 
clești pentru încreţit părul, cleștișori pentru smuls firele de păr și 


altele, iar încă și mai sus, note, alăute, mandole, cărţi de joc, 
șah, mingi și toate jocurile cu care oamenii îl bucură pe 
necuratul. Urmau apoi tablourile care aveau darul a duce în 
ispită, desene și portrete reprezentând femei frumoase, și, în 
sfârșit, în vârful piramidei, chipuri de zei antici, eroi și filosofi, 
din ceară colorată și din lemn. Deasupra tuturor trona o momâie 
proțăpită pe picioare de ţap, flocoasă, mâzgălită în toate culorile 
și umplută cu pulbere și pucioasă. Avea un chip de diavol, 
părintele tuturor „deșertăciunilor și anatemelor”. 

Cobora seara. Aerul rece era sonor și pur. Pe boltă se 
aprindeau molcom stelele. Mulțimea din piaţă foșnea și se 
legăna ca în biserică într-o șoaptă plină de evlavie. Răsunau 
laudi spirituali — imnurile religioase ale așa-zișilor „plângăreţi”, 
învăţăceii lui Savonarola. Rimele, melodiile și măsura versurilor 
rămăseseră aceleași ca la cântecele carnavalești, numai 
cuvintele erau altele. Giovanni plecă urechea și nepotrivirea 
dintre melodia veselă și sensul mohorât i se păru înfiorătoare. 


To tre orice almen di speme, 
Tre di fel de e sei d'amore... 


Pui trei drame de iubire, 
Și credinţă încă trei 
Din speranţă șase iei 


Și le-amesteci toate-n fine 

Cu căinţă. Așa o ţii 

Ceasuri trei pe focul rugii, 
Învârtind pe pirostrii, 

Mai picând ceva regrete 

Și smerenii prea târzii, 

Cât se cer ca să-ncunune 

Tot — cereasca-nţelepciune... 


Sub porticul Pisanilor un bărbat cu ochelari în ramă de metal, 
cu șorţ de piele și cu o curelușă petrecută peste părul rar, cu 
firul drept atârnându-i în pletele unse, cu mâinile bătucite și 
butucănoase, propovăduia mulţimii de „plângăreţi”, pesemne ca 
și el, formate mai ales din meșteșugari: 

— Eu, Ruberto, nici ser, nici messer, ci pur și simplu croitor 
florentin, spunea omul bătându-se cu pumnii în piept, vă declar 
vouă, fraţii mei, că Isus, regele Florenței, în multe vedenii mi-a 
lămurit cu precizie cârmuirea și legea cea nouă, plăcută lui. 
Oare nu vreţi și voi, oameni buni, să nu mai fie pe acest pământ 
bogaţi și săraci, stăpâni atotputernici și bieţi prăpădiţi de rând, 
ci toţi să fim deopotrivă? 

— Vrem! Vrem! Mai încape vorbă? Spune Ruberto, ce-i de 

făcut? 
__— Nu-i mare lucru, dacă aveţi credinţă în voi. Unu, doi și gata! 
Intâi, și el îndoi cu arătătorul dreptei un deget de la mâna 
stângă, să se pună o dare pe venituri, zisă și zeciuiala 
pădurenilor. In al doilea rând — Ruberto mai îndoi un deget — 
să se înființeze un Parlamento al întregului popor, diriguit de 
divina rațiune. 

Se opri din vorbit, scoase ochelarii și, ștergându-i, îi puse la 
loc fără grabă, își drese glasul și, monoton, cu o nespusă 
mulțumire pe obrazul prostănac, lămuri cam peltic ce se 
înţelege prin zeciuiala pădureanului și prin i/ Parlamento diriguit 
de divina rațiune. 

Simţind că-l cuprinde o negrăită plictiseală, Giovanni se trase 
în capătul celălalt al pieţei. 

Aici monahii ocupați cu ultimele pregătiri se mișcau ca niște 
umbre sub cernerile amurgului. Un bărbat în cârje se apropie de 
fra Domenico Buonvicini, mai-marele peste lucrări. Era încă 
tânăr, dar se vede paralizat, cu mâinile și picioarele 
tremurându-i neputincioase. Obrajii îi zvâcneau convulsiv cum 
zvâcnesc aripile unei păsări lovite de moarte. Infirmul întinse 
monahului un sul mare de hârtii. 

— Ce-i asta? întrebă Domenico. larăși desene? 

— Anatomie. Uitasem cu totul de ele. Dar aseară, pe când 
dormeam, aud un glas: bagă de seamă, Sandro, tot mai ai în 
podul atelierului o seamă de lăzi cu deșertăciuni și anateme. M- 
am sculat, m-am dus și am găsit desene de trupuri goale. 


Monahul îi luă sulul din mână: 

— Dar știu că vom aprinde un foc, mai mare dragul, messer 
Filipepi! spuse el zâmbind aproape jucăuș. 

— O, Doamne, Dumnezeule, miluiește-ne pe noi, păcătoşii! 
suspină infirmul privind muntele de deșertăciuni și anateme. Să 
nu fi fost fratele Girolamo, așa ne-am fi dus pe lumea ceea, 
nepocăiţi, cu sufletul plin de păcate. D-apoi nici că se știe dacă 
apucăm să ne mântuim, dacă e vreme a ne curăța prin 
rugăciune... 

Schilodul își făcu semnul crucii, murmurând vorbe de 
rugăciune și prefirând între degete mătăniile. 

— Cine-i omul acesta? întrebă Giovanni pe călugărul de lângă 
el. 

— Sandro Botticelli! Fiul tăbăcarului Marino Filipepi, îl lămuri 
acesta. 

IX 

Când se întunecă de-a binelea, o șoaptă pluti deasupra 
mulţimii: 

„Vin! Vin!” 

Veneau în tăcere și în întuneric, fără imnuri, fără făclii, copiii 
inchizitori înveșmântaţi în odăjdii lungi și albe, purtând pe braţe 
statuia pruncului Isus care arăta cu o mână cununa de spini de 
pe frunte, iar cu cealaltă binecuvânta mulţimea. In urma lor 
pășeau călugării, clerul, gonfalonierii, membrii Consiliul Celor 
Optzeci, canonicii, doctorii și magiştrii în teologie, cavalerii 
căpitanului Bargelo, gomiștii și baltagiii. 

Tăcerea se lăsă asupra pieţei ca înaintea unei execuţii. 

Și atunci Savonarola urcă pe Ringhiera, podul de piatră din 
faţa Palatului Vechi, și, ridicând sus crucifixul, rosti cu glas 
solemn și răsunător: 

în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, daţi-i foc! 

Patru călugări ţinând în mâini făclii de rășină se apropiară de 
piramidă și-i dădură foc din patru părți. 

Flăcările izbucniră năvalnice, trosnitoare, și fumul întâi sur, iar 
mai apoi negru se ridică spre cer. Gomisștii sunară din goarne. 
Călugării intonară: „Pre tine te lăudăm, Doamne”. 

„Lumen ad revelationem genetium et gloriam plebis Israel”, 
izbucniră copiii cu glasuri de clopoței. 


în tumul Vechiului Palat bătu adânc clopotul și toate clopotele 
din Florenţa răspunseră vuietului său de aramă. 

Flăcările își sporeau vâlvoarea. Foile străvechilor pergamente, 
gingașe, vii parcă, se răsuceau prefăcându-se în cenușă. 

O barbă falsă zbură în aer, înălțându-se de pe treapta cea mai 
de jos, unde zăceau măștile carnavalești. Și văzând-o, mulţimea 
se porni pe chiote și râs. 

în rândurile ei unii râdeau, ţopăind, dând din mâini, aruncând 
pălăriile în sus, alții plângeau ori se rugau, erau și din cei care 
proroceau. 

— Cântaţi, cântaţi cântecul cel nou Domnului nostru! răcnea 
un cizmar șchiop, cu ochii scăpărând ca un dement. O să se 
prăbușească tot, fraţii mei, și va arde, va arde până la pământ, 
ca și aceste deșertăciuni și anateme în focul purificator... Tot, 
tot, tot, biserici, legi, cârmuiri, puteri, arte, științe — nu va 
rămâne piatră pe piatră! Şi va fi atunci un cer nou deasupra și 
un pământ nou dedesupt! Şi va șterge Dumnezeu orice lacrimă 
din ochii voștri, și nu va mai fi moarte, nici plânsete. 

O tânără femeie însărcinată, cu un obraz tras de martiră, 
pesemne soție de meseriaș sărac, căzuse în genunchi și, 
întinzând mâinile spre flăcările rugului, de parcă ar fi văzut în 
ele pe Crist însuși ţipa ca o smintită și hohotea într-un plâns de 
istov: 

— Oh, vino, Isuse Cristoase! Amin! Amin! Vino! 

X 

Giovanni privea un tablou al lui Leonardo da Vinci luminat de 
flăcări, dar neatins încă de ele. 

Leda albă şi goală trona asupra apei unui lac de munte 
învăluit de înserare. Uriașa lebădă îi cuprinsese cu aripa trupul, 
arcuindu-și gâtul lung și umplând cerul pustiu și pământul cu 
strigătul iubirii triumfătoare. Și la picioarele ei, printre insecte și 
animale, printre plante acvatice și seminţe gata să dea colț, 
printre crisalide și germeni, în penumbra caldă și umezeala 
înăbușitoare, se mișcau gemenii ei Castor și Polux, nou-născuţi, 
pe jumătate zei, pe jumătate fiare, ce abia ieșiseră din coaja 
unui ou uriaș. Și Leda, goală până-n ascunzișurile cele mai 
tainice ale trupului, își admira copiii, îmbrăţișând gâtul lebedei 
cu un zâmbet cast și negrăit de voluptuos. 


Giovanni vedea flacăra cum se întinde tot mai aproape, tot 
mai aproape, și inima i se strângea de groază. 

între timp, călugării înfipseră în mijlocul pieţei o cruce neagră 
și, luându-se de mâini, formară trei cercuri în numele Sfintei 
Treimi, ca semn al bucuriei credincioșilor la vederea arderii 
deșertăciunilor și anatemelor și începură să se rotească mai 
întâi lent, apoi tot mai iute și mai iute, iar în cele din urmă ca un 
vârtej, cântând în cor: 


Ognun gridi, com “io, grido 
Sempre pazzo, pazzo, pazzo! 


Înaintea lui Isus 
Vă smeriți și — poale-n sus, 
Dănţuiţi! 


Cum jucă David odată, 
Anteriul suflecând, 

Hopa, hopa, și-nc-o-dată, 
Nu rămâneţi de căruță 
Dănţuind! 


Îmbătatu-ne-a iubirea 

Faţă de Acela Care, 

Răstignit, își varsă sânge, 

Și smintiți tăcerea frângem, 
Lămurim cu încântare 

Pentru Crist noi hora-ntindem! 
lată, care mai de care 
Dănţuind! 


lar privitorii, stând deoparte, simțeau că-i cuprinde ameţeala, 
mâinile și picioarele li se smucesc și saltă singure și deodată, 


smulgându-se din loc, copii, bătrâni, femei, intrau cu toţii în joc. 
Un călugăr semănând a faun alunecă în timp ce ţopăia greoi și, 
căzând își sparse capul. Abia au apucat să-l ridice, ca să nu-l 
calce în picioare mulțimea. 

Jariștile roşii ale focului luminau chipuri  schimonosite, 
monstruoase. Și peste toate acestea crucifixul își arunca umbra 
uriașă, de parcă era un centru imobil al cercurilor rotitoare. 


Ridicând crucile sus, 
Poalele ni le-am sumes 

Și precum David jucase 
Dănţuim în rânduri groase. 
Roată-o ţinem, roată, roată 
Ca la carnaval, cu gloata, 
Dănţuim! 


Ce ne pasă de-nţelepţi? 

De cei strâmbi și de cei drepţi? 
Ca niște copii sadea, 

Hop-la-la, hop-la-la. 

Fi-vom noi întru Isus 

la, smintiţi, cum s-a mai spus, 
Hop-la-la și poale sus! 


Flacăra o cuprinsese pe Leda și-i lingea cu limba-i roșie trupul 
gol care se făcuse roz și viu de-a binelea, și încă mai sublim și 
mai plin de mister. 

Giovanni o privea tremurând și pălind. 

Leda îi trimise un ultim surâs, se aprinse vâlvătaie și, topindu- 
se în flăcări ca un nor în razele dintâi ale zorilor, pieri pe veci. 

Momâia diavolului din vârful piramidei se aprinse și ea cu 
flacără, burta lui împănată cu pulbere plesni cu pocnet asurzitor. 
O coloană de flăcări se ridică până la cer. Monstrul se aplecă 
încet pe tronul său de văpaie, apoi se prăbuși risipindu-se — 
doar niște tăciuni fumegând și atât. 


Din nou intonară goarnele, sunară timpanele, bătură 
clopotele. Mulțimea izbucni într-un urlet neomenesc și 
triumfător, de parcă diavolul însuși ar fi pierit în flăcările rugului 
sfinţit, odată cu nedreptatea, cu chinul și răul lumii întregi. 

Giovanni își puse mâinile-n cap și vru s-o ia la goană, dar o 
mână coborâtă pe umărul său îl opri. 

întoarse privirile și văzu chipul liniștit al învățătorului. 
Leonardo îl apucă de mână și-l scoase din mulţime. 

XI 

Părăsind piața luminată de ultimele reflexe ale rugului gata să 
se stingă, prin norii puturoși de fum, străbătură o ulicioară 
întunecată și ieșiră pe malul Amului. 

Aici stăpânea liniștea și pustiul. Numai undele apei susurau 
încet. Lama subţire a craiului-nou lumina slab creștetele 
dealurilor îmbrăcate într-o mantie de promoroacă. Stelele 
trimiteau raze subţiri și severe. 

— De ce ai plecat de la mine Giovanni? rosti încet Leonardo. 

Ucenicul ridică privirile, vru să spună ceva, dar glasul i se 
frânse, buzele se crispară, izbucni în plâns. 

— lartă-mă, învăţătorule!... 

— Nu ești cu nimic vinovat față de mine, se împotrivi artistul. 

— N-am știut ce fac, urmă Beltraffio. Cum de-am putut, o 
Doamne, cum de-am putut pleca de lângă tine? 

Vru să-şi istorisească nebunia, chinul, gândurile sale 
șovăielnice și dedublate despre paharul Domnului și paharul 
diavolul, despre Crist și Anticrist, dar simţi din nou, ca atunci, 
înaintea statuii lui Sforza, că Leonardo nu-l va înțelege — și doar 
îl privi cu o rugă fără nădejde drept în lumina ochilor săi limpezi, 
liniștiți și streini ca și stelele. 

învățătorul nu-i mai ceru vreun răspuns, ca și cum ar fi înţeles 
totul singur și, cu un zâmbet de negrăită milă, îi puse mâna pe 
creștet, spunând: 

— Dumnezeu să te ajute, bietul meu copil! Tu știi că 
întotdeauna te-am iubit ca pe un fiu. Dacă vrei să fii din nou 
învăţăcelul meu, te voi primi cu bucurie. 

Adăugă ca pentru sine, cu aceea blândeţe tainică și sfioasă cu 
care își exprima de obicei gândurile cele mai ascunse: 

— Cu cât mai multă simţire, cu atât mai mult chin! 


Dangătul clopotelor, cântările călugărilor și strigătele mulțimii 
cuprinse de nebunie ajungea aici ca un foșnet de departe, 
nemai tulburând pacea care-i înconjurase pe învăţător și ucenic. 

Cartea a opta VEACUL DE AUR 

I 

Pe la sfârşitul anului de grație 1496, Beatrice ducesa de 
Milano, scria surorii sale Isabella, soția marchizului Francesco 
Gonza, stăpân peste Mantua, după cum urmează: 

„Prealuminată madonna, sora noastră mult-iubită, eu și soțul 
meu, signor Lodovico, vă dorim sănătate atât ție, cât și 
vestitului signor Francesco. 

îndeplinindu-ți rugămintea, trimit portretul fiului meu 
Massiniiliano. Dar rogu-te, nu crede că-i atât de mic. Am vrut să- 
i luăm măsurile exacte, spre a le trimite signoriei tale, dar ne- 
am temut: dădaca spune că aceasta ar dăuna creşterii sale. Că 
de crescut, crește ca din apă: dacă nu-l văd câteva zile, mă și 
mir cât a crescut, rămânând peste măsură de mulţumită și 
împăcată. 

Nu de mult ni s-a întâmplat o nenorocire: a murit piticul 
Nannino. Și signoria ta l-ai cunoscut și l-ai iubit, de aceea cred 
că vei înțelege că orice lucru aș fi pierdut, mai nădăjduiam să-l 
recapăt, dar pentru a-l putea înlocui pe Nannino al nostru nici 
măcar natura n-a izbutit să inventeze ceva, ea care își secase 
toate puterile îngemănând și creând într-o singură fiinţă menită 
a-i veseli pe monarhi o rară prostie cu o sublimă sluţenie. Poetul 
Bellincioni spune în epitaf că dacă sufletul său a urcat în cer, 
înseamnă că tot paradisul se prăpădește de râs, iar dacă se află 
în infern, Cerberul «doar tace și se bucură». L-am îngropat în 
cavoul nostru de la Santa Maria delle Grazie, alături de șoimul 
vânător pe care-l iubisem atâta și de neuitata căţea Puttina, ca 
nici după moarte să nu mă despart de un lucru atât de plăcut. 
Am plâns două nopţi în șir, iar signor Lodovico, cu gândul să mă 
împace, mi-a făgăduit să-mi dea în dar un foarte frumos tron de 
argint pentru ușurarea stomacului, având zugrăvită pe pereţi 
bătălia Centaurilor și a Lapiţilor. Pe dinăuntru vasul e din aur 
curat, iar pologul, din catifea cărămizie cu herburi ducale, 
întocmai ca al marii ducese de Lorena. Niciunul din monarhii 
italieni, și nici măcar papa, împăratul sau Marele Otoman nu au 
un asemenea tron. E mult mai frumos decât vestitul scaun a lui 


Basad, descris în epigramele lui Marţial. Merula a compus spre 
cinstea sa frumoși hexametri care încep așa: 


Quis cameram liane supem dignam neget 
Esse tronate Principe... 


Tronul acesta e demn de cel din înalturi, de Jupiter, 
Stăpânul ce bubuie-n cer... 


Signor Lodovico vroise ca pictorul florentin Leonardo da Vinci 
să pună înăuntrul lui o mașinărie cu muzică, asemenea unei 
micuţe orgi, însă Leonardo a refuzat sub pretextul că ar fi mult 
prea ocupat cu Colosul și cu Cina cea de taină. 

Luminăţia-ta m-a rugat, dragă surioară, să ţi-l trimit pe acest 
meșter pentru un timp. Ti-aş fi îndeplinit rugămintea cu mare 
plăcere, trimițându-l la dumneata pentru totdeauna, nu numai 
pentru un timp. Signor Lodovico, însă, nu știu din ce pricină, dar 
ţine la dânsul cum nu se mai poate. Nu s-ar despărţi de el nici în 
ruptul capului. Altminteri nu merită să regreţi că n-a venit, căci 
acest Leonardo este dedat alchimiei, magiei, mecanicii și altor 
asemenea sminteli cu mult mai mult decât picturii și e atât de 
încet în execuţia comenzilor, încât scoate și un înger din răbdări. 
Pe lângă asta mai este și eretic și păgân din câte am auzit. 

Nu de mult am luat parte la o vânătoare de lupi. Nu-mi e 
îngăduit să încalec, căci sunt grea în cinci luni, așa că am privit- 
o stând în spatele căruţei, pe o banchetă întocmită anume, de 
parcă eram în strană la biserică. La drept vorbind, a fost mai 
mult un chin decât o plăcere: când fiara a șters-o în pădure, îmi 
venea să plâng nu alta. O, de-aș fi fost pe cal, nu o lăsam să 
scape! Chiar dacă mi-aș fi rupt gâtul, tot o ajungeam. 

îți amintești dragă surioară, cum galopam noi două? Ştii, când 
donzella Pentesilaia căzuse în șanț și își spărsese capul, că puţin 
a lipsit să i se tragă moartea din asta. Dar vânătoarea de 
mistreți de la Cusnago? Dar mingea? Dar cum pescuiam... Ce 
timpuri minunate! 

Acum ne consolăm cu ce putem. Jucăm cărţi. Ne dăm cu 
patinele pe gheaţă. Patinajul l-am învăţat de la un june nobil din 


Flandra. La noi e o iarnă aprigă: nu numai heleșteiele, dar și 
râurile au îngheţat bocnă. Pe heleșteul palatului Leonardo a 
sculptat în zăpadă albă și tare ca marmora pe frumoasa Leda cu 
lebedele ei. Mare păcat că o să se topească la primăvară! 

Dar cum o mai duci, iubită surioară? Ţi-a reușit rasa aceea de 
pisici cu păr lung? Dacă o să ai un pui roșcat cu ochi albaștri, 
trimite-mi-l împreună au arăpoaica promisă. La rându-mi, am să- 
ți dărui căţei de la Mătăsoasa. 

Și nu uita, te rog madonna, să alături și mulajul de la scurteica 
de atlaz albastru, cea cu gulerul șal garnisită cu sobol. Te-am 
mai rugat pentru asta și în scrisoarea trecută. Trimite-mi-l cât 
mai repede, cel mai bine chiar mâine în zori cu un curier călare. 

Dă-i de asemenea și un borcănaș din minunata-ţi loţiune 
pentru obraz contra coșurilor ca și lemn din cel de peste mări, 
pentru lustruitul unghiilor. 

Ce-i cu statuia lui Vergiliu, acest dulce privighetor al lacurilor 
Mantovei? Dacă nu-ţi va ajunge bronzul, vom trimite două 
bombarde vechi dintr-o aramă foarte bună. 

Astrologii noștri prezic război și o vară dogoritoare: or să 
turbeze câinii și-or să se mânie regii. Dar astrologul vostru ce 
spune? Întotdeauna îl crezi mai mult pe cel strein decât pe al 
tău propriu. 

Gloriosului tău soţ, Francesco, îi trimit o iscusită reţetă pentru 
boala franţuzească. A compus-o însuși Luigi Marliani, medicul 
curții noastre. El spune că vindecă. Frecţiile cu mercur trebuiesc 
făcute neapărat de dimineaţă, pe stomacul gol, după lună nouă, 
în zilele fără soţ. Am auzit că boala asta cășună pe om de la 
conjuncţia unor anume planete, mai cu seamă a lui Venus cu 
Mercur și nu din altă pricină. 

Eu și signor Lodovico ne încredințăm, întru totul atenţiei tale 
mărinimoase, iubită surioară, și a soţului tău, vestitul marchiz 
Francesco. 

Betrice Sforza” 

II 

Cu toată sinceritatea ei aparentă, epistola era nelipsită de o 
diplomatică prefăcătorie. Ducesa îi tăinuia surorii grijile casnice. 
Căci pacea și înţelegerea pe care, judecind după scrisoare, le-ar 
fi bănuit domnind între cei doi soţi, lipseau cu desăvârșire. Pe 
Leonardo îl ura nu pentru că ar fi eretic și păgân, ci fiindcă 


pictase portretul Ceciliei Bergamini, comandat de duce. Era 
rivala sa înrăită și amanta recunoscută a lui il Moro. În ultima 
vreme Beatrice începuse a bănui și o altă legătură amoroasă a 
soţului cu madonna Lucrezia, una din donzellele de la curte. 

Era perioada când ducele de Milano se afla pe culmile puterii 
sale. Fiul viteazului Francesco Sforza, mercenar din Romagna, 
mai mult tâlhar decât soldat, visa să se vadă atotputernicul 
stăpân al Italiei reunite sub un singur sceptru. 

„Papa mi-ar fi duhovnic, împăratul — conducător de oști, 
orașul Veneţia — visteria, și regele Franţei — curier”, se lăuda il 
Moro. 

Ludovicus Maria Sfortia, Anglus dux Mediolani, semna el, 
pretinzând că se trage de la slăvitul erou Anglus Troianul, 
însoțitor al lui Enea. Colosul modelat de Leonardo, întru 
amintirea tatălui său, ce purta pe soclu inscripţia: „Ece Deus!” 
— . Acesta este Dumnezeu” — era încă o mărturie a măreției 
divine a neamului Sforza. 

Dar contrar aparentei înfloriri, o tainică neliniște și spaimă nu-l 
lăsau să doarmă pe duce. Ştia că poporul îl urăște și-l socoate 
uzurpatorul scaunului ducal. Odată, în piaţa Arengo, văzând-o 
de departe pe văduva lui Gian Galeazzo, alături de primul ei 
născut, Francesco, mulţimea a strigat: „Trăiască legiuitul duce 
Francesco!” 

Copilul avea opt ani, era frumos ca un înger și dovedea a fi 
posesorul unei inteligenţe ascuţite. După spusele lui Marino 
Sanudo, solul Veneţiei, „poporul și-l dorea stăpân, ca pe însuși 
Dumnezeul din cer”. 

Beatrice și il Moro se convingeau pe zi ce trecea că înlăturarea 
lui Gian Galeazzo le înșelase așteptările. Ea nu-i făcuse legiuiţii 
monarhi ai Milanului. lar în făptura acestui copil se ridica din 
mormânt însăși umbra ducelui mort. 

La Milano se vorbea despre tainice semne și prevestiri. 
Deasupra turnurilor castelului, spuneau unii, noaptea se arată 
flăcări ca o jariște de incendiu, iar din iatacuri răzbat gemete 
cumplite. Unii își aminteau că ochiul stâng al lui Gian Galeazzo, 
când era în sicriu, refuzase să se închidă, ceea ce prevestea pe 
curând moartea uneia din rudele apropiate. Madonnei dell 
Albere îi tremurau pleoapele. Vaca unei bătrâne de la Porţile 
Ticino fătase un vițel cu două capete. Ducesa, speriată de o 


nălucă, leșinase în sala pustie a Rocchettei, după care n-a vrut 
să pomenească o vorbă, nici măcar soţului. 

De la o vreme își pierduse cu totul veselia ei zglobie care îi 
plăcea atâta ducelui. Aștepta să nască, plină de presimţiri 
negre. 

II 

într-o seară de decembrie, când fulgi grei de nea acopereau 
strada, făcând-o să pară și mai pustie sub cernerea amurgului, il 
Moro ședea într-unul din iatacurile micului palazzo pe care-l 
dăruise amantei sale, madonna Lucrezia Crivelli. 

Flăcări ardeau în cămin, luminând canturile lăcuite ale ușilor 
lucrate în mozaic, ce reprezentau perspectiva unor antice clădiri 
romane, împletitura de stuc aurit a tavanului, pereţii îmbrăcaţi 
în preţioase tapete din piele de Cordoba, cu incrustaţii în aur, 
jeţurile cu înalte spătare și abanosul scrinurilor, masa rotundă, 
acoperită cu faţa de catifea de un verde aproape negru, cu un 
roman de Boiardo deschis, cu suluri de note, o mandolină 
încrustată cu sidef și un ulcior șlefuit în fațete, plin cu Balnea 
Aponitana — apa tămăduitoare, foarte la modă printre 
doamnele din lumea bună. In perete atârna un portret al 
Lucreziei aparținând penelului lui Leonardo. 

Deasupra căminului, modelate în lut de Caradosso, păsări 
zburătăcind ciuguleau struguri și prunci golași cu aripi — îngeri 
creștini sau poate amorași ai antichităţii idolatre, nu se știe bine 
— dansau și se jucau cu preasfintele unelte de tortură ale 
patimilor Domnului — piroane, suliță, trestie, burete și spini. 
Invăluite de reflexele roșiatice ale flăcărilor, figurile lor păreau 
cu adevărat vii. 

Viforniţa hăulea în hogeac, dar în elegantul studiolo totul 
respira confort și desfătare. 

Pe o pernă de catifea, la picioarele ducelui, ședea madonna 
Lucrezia. Chipul său era trist. Ducele îi reproșa duios că n-a mai 
vizitat-o cam de mult pe ducesa Beatrice. 

— Alteţa-voastră, murmură fata, plecând privirile, vă implor 
nu mă siliți s-o fac... Nu știu de loc să mint... 

— Oare asta înseamnă să minţi? se miră il Moro. Nu facem 
decât să ascundem unele lucruri. Oare însuși Jupiter nu păstra, 
de frica soţiei geloase, secretul unor anume legături de amor? 
Dar Teseu? Dar Fedra și Medeea? Toţi eroi, toţi zei ai antichității. 


Oare suntem în stare, noi, niște bieţi muritori, să ne împotrivim 
puterii zeului iubirii? Şi apoi, oare răul ţinut în taină nu-i mai 
presus decât răul scos la iveală? Căci tăinuind păcatul, nu-i 
ducem în ispită pe semeni, așa cum ne-o cere milostenia 
creștinească. lar dacă nu există la mijloc ispită, și în schimb este 
milostenie, unde mai e răul? Chiar de-ar fi, e foarte puțin... 

Și ducele surise cu surâsu-i perfid. Însă Lucrezia clătină din 
cap, puţin încruntată, îl privi drept în lumina ochilor cu ochii săi 
de copil, plini de candoare, severi și gravi. 

— Ştie și alteța-voastră, suveranul meu, cât sunt de fericită a 
mă bucura de iubirea voastră. Dar uneori aș prefera să mor, 
decât s-o înșel pe madonna Beatrice... Ea mă iubește ca pe o 
soră... 

— Liniștește-te, copila mea! încerca s-o potolească ducele, 
atrăgând-o pe genunchii săi și cuprinzându-i cu o mână mijlocul, 
iar cu cealaltă mângâind pletele-i negre ce luceau ca mătasea, 
pieptănate lins peste urechi, și fruntea împodobită de 
ferronnidră, în mijloc cu o scânteioară de diamant. 

Și cu pleoapele tivite de lungi gene plecate peste ochii candizi, 
ea se lăsa mângăâierilor sale fără voluptate și fără patimă, curată 
și rece ca gheaţa. 

— O, dac-ai ști cât te iubesc, cuminţea mea, smerita mea, 
numai pe tine! șoptea Lodovico respirând lacom parfumul 
familiar de violete și de mosc. 

Dar ușa se deschise și înainte ca ducele să poate desface 
braţele, în odaie năvăli o slujitoare speriată. 

— Madonna, madonna, bolmojea, înecându-se, acolo jos la 
poartă... o Doamne, miluiește-ne pre noi, păcătoșii... 

— Dar spune odată cine e, se răsti ducele. 

— Ducesa Beatrice! 

II Moro simţi că pălește. 

— Cheia! Daţi-mi cheia de la ușa din spate! Mă strecor prin 
curte. Unde o fi? Mai repede!... 

— Cavalerii prealuminatei madonne se află și la ușa din dos! 
strigă cu disperare slujnica. Toată casa e înconjurată... 

— O capcană, rosti ducele, punându-și mâinile în cap. De unde 
să fi aflat? Cine a putut să-i spună? 

— Nimeni altul decât monna Sidonia! îl lămuri slujnica. Nu 
degeaba blestemata de vrăjitoare își tot face drum pe aici cu 


leacurile și sulimanurile ei. V-am spus eu, signora, să fiţi cu 
băgare de seamă... 

— Ce-i de făcut, o Doamne, ce-i de făcut? se bâlbâia ducele, 
palid ca turta de ceară. 

Bătăi răsunătoare se auzeau din stradă la ușa de intrare. 
Slujnica se năpusti pe scară în jos. 

— Ascunde-mă, ascunde-mă, Lucrezia! 

— Inutil, alteţă. Dacă donna Beatrice bănuiește ceva, îi 
obiectă fata, o să poruncească să fie percheziţionată toată casa. 
N-ar fi mai bine să-i ieșiţi înainte pur și simplu? 

— Nu, nu, Doamne ferește! Ce tot îndrugi, Lucrezia? Să-i ies 
înainte? Tu nu știi ce fel de femeie e dânsa! O Doamne, mi-e și 
frică să mă gândesc la ce poate să iasă de aici... Doar e 
însărcinată! Haide, ascunde-mă, ascunde-mă odată... 

— Credeţi-mă, nu știu unde să vă ascund... 

— Totuna, unde vrei, dar cât mai repede! 

Tremura din tot trupul și în clipele acelea semăna mai 
degrabă cu un hoţ prins asupra faptei decât cu urmașul miticului 
erou și tovarăș al lui Enea, Anglus Troianul... 

Lucrezia îl conduse prin dormitor în odaia de guardambe și-l 
ascunse într-unul din dulapurile mari, îngropate în zid, albe, cu 
un elegant desen în aur pe gustul anticilor care-i serveau pentru 
păstrat rochiile, căci așa obișnuiau doamnele elegante. 

Și ducele se ascunse printre rochii. 

„Ce situaţie stupidă! Îşi spunea în sinea lui, Dumnezeule, cât 
de absurdă. Exact ca în caraghioasele anecdote înșirate de 
Franco Sacchetti sau de Boccaccio”. 

Dar numai de râs nu-i ardea în clipele acelea. Dimpotrivă, se 
grăbi să scoată din sân o răcliţă cu moaștele sfântului Cristofor 
laolaltă cu amuleta conţinând o fărâmă de mumie egipteană, un 
talisman foarte la modă atunci. Semănau atât de mult 
amândouă, încât grăbit cum era, ar fi putut să le încurce pe 
întuneric și, ca să nu greșească le sărută pe rând pentru orice 
întâmplare, făcându-şi cruce și spunând rugăciunea. 

Deodată simţi că încremenește de groază. Auzea două voci în 
odaie: a soţiei și a amantei. Cele două femei vorbeau 
prietenește, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Și ducele 
înţelese că la insistenţele soției, Lucrezia îi arăta casa cea nouă. 


Așadar Beatrice, posedând dovezi vădite, nu vroia să-și dea pe 
față bănuielile. 

Convorbirea lor arăta ca un adevărat duel al perfidiei 
femeiești. 

— Şi aici sunt rochii? întrebă Beatrice cu voce plină de 
nepăsare, apropiindu-se chiar de dulapul în care il Moro se 
pitulase mai mult mort decât viu. 

— Da, rochii de casă vechi. Dorește luminăţia-voastră să le 
vadă? Spunea Lucrezia. 

Și trase de ușa dulapului. 

— Ascultă, draga mea, urmă ducesa, dar unde-i rochia care, ţii 
minte, îmi plăcuse atât de mult? Ai fost cu ea la balul de vară la 
Pallavicini. Nişte melcișori înșiraţi unul lângă altul, pe un morello 
albastru-închis lucind ca niște licurici noaptea. 

— Nu mai ţin minte, spuse Lucrezia calmă. A, da, acum știu, e 
aici, pesemne, se dumiri ea. În dulapul acesta... 

Și fără să închidă pe acela în care se ascunsese amantul, se 
depărtă, urmată de ducesă, ca să-i arate un altul. 

„Și mai spune că nu știe să mintă! Se gândi ducele cu 
încântare. Ce calm, ce sânge rece! Femeile — iată de la cine 
trebuie să învăţăm noi suveranii, cum se face politica!” 

în vremea asta Beatrice și Lucrezia ieșeau din camera de 
guardaivbe. 

Ducele răsuflă ușurat, deși tot mai strângea în mână convulsiv 
cele două talismane — unul cu moaște, celălalt cu o fărâmiţă de 
mumie egipteană. 

„Fac danie de două sute de ducați imperiali bisericii Santa 
Maria delle Grazie, pentru icoana sfintei Fecioare apărătoare, să- 
i cumpere tămâie și luminări, dacă totul sfârșește cu bine!” 
șoptea cuprins de aprigă osârdie. 

Peste o clipă veni slujitoarea, deschise dulapul și, 
respectuoasă, dar cu o undă de ștrengărie în ochi îl eliberă, 
aducându-i la cunoștință că primejdia a trecut, prealuminata 
ducesă binevoind să plece, după ce cu milostivă bunăvoință și-a 
luat rămas bun de la madonna Lucrezia. 

Ducele se închină cu evlavie și, înapoindu-se în studiolo, bău 
un pahar de Ba/nea Aponitana pentru întărirea nervilor. Zărind-o 
pe Lucrezia cum şade, ca și mai înainte, lângă cămin, însă cu 
fruntea plecată și obrajii acoperiți cu palmele, zâmbi mulţumit. 


Apoi, cu pași ușori de sălbăticiune, se furișă până la ea, se 
aplecă și o cuprinse. 

— O, lăsaţi-mă, lăsaţi-mă! tresări Lucrezia. Plecaţi! Cum de 
puteţi, după cele întâmplate... 

însă ducele, fără s-o asculte, îi acoperea în tăcere fața, gâtul, 
părul cu sărutări lacome. Niciodată nu i se păruse mai 
fermecătoare, ca și cum minciuna femeiască pe care o 
întrezărise în ea o clipă i-ar fi adăugat în frumuseţe. 

Lucrezia se împotrivea, dar tot mai fără vlagă și în cele din 
urmă, închizând ochii, cu zâmbetul de neputinţă pe buze, se 
lăsă pradă sărutărilor lui. 

Viforniţa lui decembrie hăulea în hogeacul căminului, în vreme 
ce sub reflexele trandafirii ale flăcărilor copiii golași înșiraţi la 
umbra lăstarului de viţă al lui Bacchus se zbenguiau și se jucau 
cu preasfintele unelte ale patimilor Domnului. 

IV 

în prima zi a noului an 1497 se dădea un bal la castel. 

Pregătirile, la care luau parte Bramante, Caradosso, Leonardo 
da Vinci, duraseră trei luni și mai bine. 

Pe la orele cinci după-amiază au început să sosească oaspeţii. 
Fuseseră invitate mai bine de două mii de persoane. 

Viscolul troienise străzile și drumurile. Pe fundalul sumbru al 
cerului se profilau zidurile crenelate ale fortăreței învelite în 
albeaţa troienelor, meterezele și ieșindurile de piatră pentru 
gurile de tun. În curte, pe lângă rugurile ce ardeau pălălaie, se 
încălzeau tăifăsuind vesel grăjdarii și curierii călări și pedeștri, 
vizitiii, oamenii de la cai și purtătorii de palanchine. La intrarea 
în Palazzo Ducale și mai încolo, lângă porţile ridicătoare către 
curtea interioară a micii fortărețe Rocchetta, se îngrămădeau 
călești, rădvane și căruţe, poleite și greoaie, cu caii înhămaţi 
perechi și în șir, care aduseseră signori și signore înfofolite în 
scumpe blănuri moscovite. Ferestrele înflorate de ger sclipeau 
de lumini sărbătorești. 

Intrând în vestibul, oaspeţii defilau printre două șiruri de gărzi 
ducale, mameluci turci, stradioţi greci, arbaletieri scoțieni și 
landsknechţi elvețieni, cu grele platoșe și înfricoșătoare 
halebarde, în faţă îi așteptau frumoșii paji, zvelţi ca niște 
fecioare, în livrele de două culori, garnisite cu puf de catifea 
trandafirie, partea stângă din atlaz azuriu, pe piept cu herbul 


casei Sforza-Visconti ţesut în argint. Livreaua se lipea atât de 
strâns de trup încât îi scotea în evidenţă toate rotunjimile, și 
numai din faţă, de sub centură se cambra formând cute scurte 
și tubulare. Pajii ţineau în mâini aprinse făclii de ceară roșie și 
galbenă. 

în clipa când oaspeţii pășeau în sala de primire, un herald și 
doi gorniști le clamau numele. 

Se deschideau apoi amfilade iluminate orbitor: „sala 
columbelor albe pe câmp purpuriu”, „sala aurie cu picturi 
murale, înfățișând scene de vânătoare ducală”, „sala de porfir”, 
îmbrăcată de sus până jos în atlaz, înfățișând în cusături găleți 
cu apă și tăciuni aprinși, simbolul puterii absolute a ducilor de 
Milano, care, după vrerea lor, pot sufla în tăciuni, ca să aprindă 
focul războiului sau să-l stingă cu apa păcii. În mica și eleganta 
„sală neagră”, destinată a fi camera de toaletă a doamnelor, de 
a cărei arhitectură se ocupase Bramante, pe pereţi se vedeau 
frescele neterminate ale lui Leonardo. 

Mulțimea sărbătorească zumzăia ca un roi de albine. Toaletele 
se remarcau prin varietatea și multitudinea culorilor și un lux 
fără măsură care se îngemăna adesea cu prostul-gust. Şi 
observând această gloată multicoloră care-și făcea un merit în a 
nu respecta datina strămoșească, amestecând modele din toate 
cele patru vânturi și adesea alunecând în ridicol și clovneresc, 
un satiric avea să descopere semnele viitoarelor năvăliri de 
cotropitori și al robiei căreia avea să-i cadă pradă Italia. 

Țesăturile rochiilor femeiești, croite cu falduri drepte și grele, 
inflexibile din pricina belșugului de aur și nestemate, asemeni 
odăjdiilor bisericești, erau nespus de tari și rezistente, încât 
apucau să le poarte și strănepoatele. Decolteurile adânci 
dezgoleau umerii și pieptul. Părul, acoperit în faţă cu o plasă de 
aur, se împletea, după obiceiul lombard, într-o cosiţă vârtoasă 
prelungită cu o meșă falsă și panglici până la pământ. 
Sprâncenele erau abia conturate — aceasta era cerința modei, 
așa încât posesoarele unor sprâncene dese le smulgeau cu 
cleștișori de oţel. A te lipsi de sulimanuri era socotit o 
necuviință. Parfumurile folosite pe atunci erau extrem de tari și 
persistente — ambră și mosc, viverra și praful de Cipru cu 
mirosul lui tare și ameţitor. 


Puteai zări în mulţimea de oaspeţi fete tinere și femei de un 
farmec deosebit, cum întâlnești numai în Lombardia, cu acele 
umbre diafane ce se topesc ca fumul pe matul obrazului cu 
dulce și gingaș oval cum îi plăcea lui Leonardo să picteze. 

Fu aleasă regina balului ochioasa madonnă Violanta 
Borromeo, de o frumuseţe triumfătoare care-ţi lua ochii, cu 
pletele negre ca pana corbului. Fluturi de noapte, din cei ce-și 
ard aripile în flacăra făcliei — („Atenţie, îndrăgostiți!”) erau 
cusuţi pe catifeaua roșie, jucând în apele negre ale rochiei sale. 

Dar nu madonna Violanta atrăgea atenţia puţinilor aleși, ci 
Diana Pallavicini, cu ochii săi reci și limpezi ca gheaţa, părul 
cenușiu, surâsul nepăsător și vorba înceată ca sonul de violă. 
Rochia o avea simplă din voal diafan, cu panglici de mătasă, 
lungi, de un verde palid asemenea algelor. Inconjurată de 
strălucire și larmă, părea streină la toate, singuratică și 
întristată ca palidele flori acvatice care dorm sub lună în vreun 
cotlon de heleșteu uitat. 

Zăngăniră timpanele, ridicară glas goarnele și oaspeţii se 
îndreptau spre marea „sală a jocului cu mingea” ce se afla în 
Rocchetta. Sub bolta azurie, presărată cu stele de aur, ardeau 
ghirlande de făclii înfipte în cruci de lemn sculptat, ce le slujeau 
de sfeșnice. Din balconul corului atârnau covoare de mătasă, 
cununi de laur, iederă și ienupăr. 

La ora, minutul și secunda hotărâtă de astrologi — căci ducele 
nu făcea un pas (nu-și săruta măcar soţia — după spusa unuia 
dintre soli) fără a se pune de acord cu poziţia aștrilor — în sală 
intră il Moro însoţit de Beatrice, amândoi înfășuraţi în mantii 
imperiale din brocart auriu, căptușit cu hermină și cu lungile 
trene purtate de baroni, camerieri, spenditori și ciambellani. Pe 
pieptul ducelui scânteia într-o montură măiastră un rubin de-o 
mărime extravagantă, luat de la Gian Galeazzo. 

Beatrice arăta slăbită și urâţită. Era ciudat s-o vezi pe această 
fetiță, aproape un copil, cu pieptul nedezvoltat și mișcările 
stângace, băieţești, împovărată de un pântec greu. 

îl Moro făcu semn, marele seneșal ridică bastonul, și ca printr- 
un farmec, din balcon se revărsară ploaie de chiote și oaspeţii 
purceseră la ospăț. 

V 


Și tocmai atunci se stârni rumoare. Danilo Mamârov, solul 
măritului cneaz moscovit, refuza să se așeze mai jos de 
împuternicitul Prealuminatei Republici a lui San Marco. Zadarnic 
încercau vecinii să-l înduplece pe încăpăţânatul bătrân, el nici 
nu voia să audă. 

— Nu m-așed! Despre mine, asta-i rușinos! O ţinea el una și 
bună. 

De pretutindeni îl aţinteau privirile curioase. 

— Messer Daniele, messer Daniele, răsări ca din pământ 
tâlmaciul, iutele și băgăreţul mantuanez Bocalino. 

îngăimă păsărește într-o rusească șchioapă, ploconindu-se, 
scălâmbăindu-se. 

— Nu poate, nu poate! Treba stat jos! Obicei așa la Milano. Nu 
frumos ceartă. Ducă supărare foc. 

Se apropie de bătrân și de Nikita Karaciarov, însoţitorul lui 
tânăr, diac și el al despărțământului ambasadelor. 

— Danilo Kuzmici, batiușka, nu mai face supărare din te miri 
ce fleac! Orice bordei are un obicei. Oamenii-s de alt neam, 
datina nu ne-o cunosc. Ce ne facem de-om păți rușinea să ne 
scoată afară? Vorba ceea, paza bună... 

— Taci tu, Nikita, taci! Prea ești verde crud, ca să mă-nveţi pe 
mine, om cu părul alb. Știu ce fac. Şi n-o să fie pe-a lor în vecii 
vecilor! Nu m-așed mai jos de solul Veneţiei. Căci ar fi rușinos 
pentru cinstea noastră de soli. Scris este: fiecare sol îl 
întruchipează pe suveranul său. Fiecare vorbă ce-o rostește nu-i 
a sa, ci a stăpânului său. lară stăpânul nostru este 
pravoslavnicul ţar preaputemic al Rusiei întregi... 

— Messer Daniele, o, messer Daniele! ţopăia în jurul său 
tâlmaciul Bocalino. 

— la dă-mi pace! Ce tot îndrugi acolo, irodule? Spusei, nu 
stau, și n-am să stau și pace! Băgatu-ţi-ai în cap? 

De sub streașină sprâncenelor încruntate ochișorii săi de urs 
scăpărau de mânie și semeţie, de-o încăpățânare cu neputinţă 
de biruit. Măciulia bătută în smaralde a toiagului îi tremura între 
degetele încleștate. Se vedea limpede că nicio putere din lume 
nu l-ar fi determinat să-și schimbe hotărârea. 

II Moro îl pofti la el pe solul Veneţiei și, cu fermecătoare 
amabilitate, materie în care era meșter, îi ceru scuze și, 
făgăduindu-i înalta sa bunăvoință, îl rugă — considerând gestul 


un serviciu personal — să se așeze pe un alt loc, asta pentru a 
evita discuţiile. Îl asigură în același timp că nimeni nu acordă 
vreo importanţă unei atât de absurde ambiţii deși, la drept 
vorbind, preţuia foarte bunăvoința lui „gran ducă di Roșia” — al 
marelui duce al Roșiei — punându-și nădejdea în sprijinul său 
întru încheierea unui tratat avantajos cu sultanul turc. 

Veneţianul îl privi pe Mamărov cu zâmbet subţire și cu o 
strângere din umeri se așeză pe locul indicat. Alteţa-sa avea 
perfectă dreptate arătând că asemenea dispute cu privire locuri 
sunt nedemne de oameni cu mintea luminată de humanita — 
unamism. 

Danilo Kuzmici nu înţelegea graiul rivalului. Dar chiar de l-ar fi 
înţeles, tot nu s-ar fi rușinat, știind bine că în anul 1487, în 
timpul procesiunii solemne a papei Inocenţiu al VIll-lea, solii 
moscoviți Dmitri și Manuil Ralevi ocupaseră locurile cele mai de 
cinste pe treptele pristolului apostolic, îndată după senatorii 
Romei care reprezentau străvechiul oraș capitală a lumii. 

Fără a lua în seamă privirile dușmănoase, Danilo Kuzmici, 
mângâindu-și cu mulţumire de sine barba lungă și sură, își 
potrivi brâul pe roșul său caftan de catifea căptușit cu sobol, și 
se instală gemând de sforțare pe locul cucerit după grea bătălie. 
Un simțământ vag, dar îmbătător ca miedul, îi umplea inima 
până-n margini. 

lar Nikita și cu tâlmaciul se așezară la capătul celălalt, cel mai 
de jos al mesei, alături de Leonardo da Vinci. 

Amestecând minciună și adevăr în părţi egale, lăudărosul 
mantuan înșira minunile văzute în ţara Moscovei. Artistul i se 
adresă însă lui Karaciarov prin intermediul tâlmaciului, în 
nădejdea să capete informaţii mai cu temei și începu să-l 
descoasă cu privire la depărtata ţară care-i trezea curiozitatea 
ca tot ce era uriaș și misterios, întrebându-l despre câmpiile fără 
hotar, despre gerurile negrăit de aprige, râurile și codrii fără 
seamă în puterea și mărirea lor, despre fluxul în Oceanul 
Hyperboreic și în Marea Hircaniei, despre aurora boreală, ca și 
despre prietenii săi care își duceau traiul la Moscova: pictorul 
lombard Pietro Antonio Solari, care trudea la împodobirea Sălii 
Granavitaia și arhitectul Aristotele Fioraventi din Bologna, cel ce 
ridicase în piaţa Kremlinului clădiri de toată măiestria. 


— Messere, i se adresă tâlmaciului donzella Eremellina, o 
ștrengăriță roasă de curiozitate, care şedea alături de ei la 
masă. Am auzit cândva că această uimitoare ţară se cheamă 
Rozia pentru că acolo rozele cresc în mare belșug. O fi 
adevărat? ` 

Bocalino pufni în râs, asigurând-o că acestea sunt prostii. In 
Rozia, cu tot numele ei, roza e mai rar întâlnită ca în oricare altă 
țară, și drept dovadă citi o anecdotă italienească despre frigul 
rusesc. 

Nişte negustori din Florența au ajuns în Polonia — mai departe 
nu li se dăduse voie să meargă, deoarece în acea vreme regele 
Poloniei ducea război cu marele duce al Moscovei — și dorind să 
cumpere piei de sobol, florentinii îi invitară pe cupeții ruși să 
vină pe malul Borysthenului[5] cate despărțea cele două țări. 

Temându-se că vor fi luaţi prizonieri, moscoviții se opriră pe 
un mal, italienii pe celălalt și începură să strige unii la alții, 
tânguindu-se. Insă gerul era așa de aprig, încât cuvintele nu 
ajungeau la malul celălalt, ci, îngheţând, pluteau în aer. Atunci 
inventivii leși aprinseră în mijlocul râului, acolo unde după 
socoteala lor ajunseră cuvintele încă nefăcute sloi, un rug mare 
de tot. Gheaţa, tare ca marmora, putea să suporte orice foc. Și 
la căldura rugului cuvintele, care timp de o oră plutiseră în 
văzduh ca niște ţurțuri, începură să se topească și să curgă cu 
susur plăcut ca părâiașele primăverii și, în sfârșit, fură auzite de 
florentini cu toată claritatea, deși moscoviţii părăsiseră de mult 
malul celălalt. 

Povestea le fu pe plac tuturor. lar doamnele își opreau privirile 
pline de curiozitate și compasiune pe obrazul lui Nikita 
Karaciarov, locuitor al acelui tărâm straniu. 

în vremea asta Nikita ședea ca o stană de piatră, cu ochii 
holbaţi la ceva nemaivăzut — o uriașă tavă cu o Andromedă 
goală, închipuită din savuroase piepturi de clapon ce se topeau 
în gură, înlănţuită de stânca din brânză de vaci, pe când 
înaripatul Perseu, eliberatorul ei, era din friptură de vițel. 

Cărnurile fuseseră servite la ospăț în vase de aur roșu, iar 
pescăria — în argint, potrivit cu stihiile apei. Mai mult, s-au 
servit la masă pâini argintate, lămâi argintate pentru salată în 
cupe de argint și, în sfârșit, pe un platou, printre giganticii 
nisetri, minoci și somoni, se ivi într-un car de sidef tras de delfini 


deasupra unui aspic verde-albăstrui luminat pe dinăuntru, care 
se vălurea ca apele mării, o Amfitrită din carne albă de tipar. 

Veni apoi rândul nesfârșitelor dulciuri — statui din martipan, 
alune, nuci de zâmbru, migdale și zahăr ars, toate executate 
după desenele lui Bramante, Caradosso și Leonardo — un 
Hercule care culege merele de aur ale Hesperidelor, povestea 
lui Hipolit și a Fedrei, a lui Bacchus și Ariadnei, a lui Jupiter și 
Danaei — un întreg Olimp de zei înviaţi. 

Nikita privea minunile cu o  nesăţioasă curiozitate 
copilărească, în timp ce Danilo Kuzmici, care își pierduse pofta 
de mâncare la vederea nerușinatelor zeițe goale pușcă, 
mormăia pe sub nas: 

— Ptiu, ce scârnăvie! Blăstămăţii de-ale lui Anticrist! Măscărie 
păgânească! 

VI 

începu balul. 

Dansurile de pe vremea aceea, Venus și Sauro, Destinul Crud, 
Cupidon, din pricină că rochiile doamnelor, lungi și grele, nu 
îngăduiau mișcări iuți, erau de o mare încetineală. Doamnele și 
cavalerii se întâlneau și se despărțeau cu o gravitate lentă, 
făcând plecăciuni cu cât mai multă graţie, cu suspine 
languroase și zâmbete dulci. Femeile trebuiau să umble ca 
păuniţele și sa plutească întocmai ca lebedele. Muzica era și ea 
lentă și delicată, aproape tristă, plină de o languroasă voluptate 
asemenea cânturilor lui Petrarca. 

Tânărul signor Galeazzo Sanseverino, comandantul oștirilor lui 
il Moro, un filfizon de o mare eleganţă, îmbrăcat tot în alb, cu 
mânecile dublate cu atlaz roz răsfrânte și cu diamante la 
cataramele pantofilor albi, cu obrazul frumos, cam descompus și 
flasc, fermecase de-a binelea doamnele. Șoapte de aprobare 
foșneau prin mulțime când, în timpul Destinului Crud, scăpând 
parcă din întâmplare — iar în realitate dinadins — pantoful din 
picior, sau pelerina de pe umăr, Sanseverino continua să 
alunece prin sală și să se învârtă cu „o neglijență plină de 
plictiseală”, socotită pe atunci dovada supremei elegante. 

— Pitu, drace! lan te uită ce sperietoare de ciori! Mormăi 
scuipând cu năduf Danilo Mamărov, după ce-l privise o vreme. 

Ducesei îi plăcea mult dansul. In seara aceea însă își simţi 
inima grea și încărcată de presimţiri. Numai vechea deprindere 


în ale făţărniciei o ajuta să-și joace mai departe rolul de gazdă 
ospitalieră, răspunzând la urările de Anul nou și la dulcegele 
amabilităţi ale curtenilor. Uneori i se părea că n-o să poată 
rezista și va trebui să fugă de acolo, de nu, va izbucni în plâns. 

Cum nu-și găsea locul, Beatrice, rătăcind prin anfiladele pline 
de lume, nimeri în iatacul mic, mai izolat, unde în jurul căminului 
în care jucau flăcări vesele ședeau în cerc tineri cavaleri și 
doamne. 

Beatrice îi întrebă ce discută. 

— Despre iubirea platonică, luminată madonna, răspunse una 
din doamne. Messer Antonniotto Fregoso ne demonstrează că 
femeia poate săruta pe gură bărbatul fără a călca legile 
castităţii, cu condiţia ca el s-o iubească cu dragoste cerească. 

— Dar cum o dovediţi, messer Antonniotto? se interesă 
ducesa, micșorându-și ochii. 

— Cu permisiunea  luminăţiei-voastre, susţin că gura, 
instrumentul graiului, slujește de poartă sufletului, și când două 
părți se unesc într-o sărutare platonică, sufletele amanţilor se 
îndreaptă spre acele porţi ca spre fireștile lor ieșiri. lată de ce 
Platon nu condamnă sărutul, iar regele Solomon în „Cântarea 
Cântărilor”, asemuindu-l tainicei contopiri a sufletului omenesc 
cu Dumnezeu, spune: „Sărută-mă cu sărutul gurii tale”. 

— Mă scuzi, messere, îl întrerupse unul din ascultători, un 
bătrân baron, nobil de ţară, cu un chip cinstit și dur, ca din 
topor. Poate că nu mă prea pricep la rafinamentele astea, dar 
crezi mata că soţul, găsindu-și soţia în braţele altuia se cade să 
rabde? 

— Firește, îi replică filosoful de curte, potrivit cu înţelepciunea 
iubirii spirituale... 

— Dar atunci cum rămâne cu căsătoria?... 

— Ah, Dumnezeule! Dar noi vorbim despre iubire, nu despre 
căsătorie! Îl întrerupse drăgălașa madonnă Fiordalisa, ridicând a 
nerăbdare frumoșii umeri goi. 

— Dar și căsătoria, madonna. După toate legile omenești e... 
începu iarăși cavalerul. 

— Legile! strâmbă a dispreţ Fiordalisa din buzele roșii ca 
vișina. Cum de puteţi, messere, într-o convorbire pe teme atât 
de înalte, să pomeniţi despre legile omenești, aceste mizerabile 


alcătuiri ale gloatei, care prefac sfintele cuvinte ca iubitul și 
iubita în atât de grosolane noţiuni ca soț și soție? 

Baronului nu-i rămase decât să-și desfacă braţele a 
nedumerire. 

Cât despre messer Fregoso, nici nu-l luă în seamă, ci își 
continuă mai departe disertaţia despre misterele iubirii cerești. 

Beatrice nu era străină de faptul că pe la curte circula și chiar 
era la modă un sonet mult prea necuviincios, aparţinând 
condeiului aceluiași messer Antonniotto Fregoso. Era dedicat 
unui june efeb, și începea așa: 

Greșise Zeus răpind pe Ganimede... 

Simţind că o cuprinde untul, ducesa se depărtă încetișor, 
trecând în sala de alături. 

Aici își declamau versurile poetul Serafino d'Aquila, sosit de la 
Roma, zis și Unico, un omuleţ mărunt și pirpiriu, bărbierit și 
spălat, parfumat și coafat cu multă grijă, cu o feţișoară 
trandafirie de copil, pe care plutea un zâmbet languros, cu dinţii 
stricați și ochii lucindu-i onctuos, în care, printre veșnicele 
lacrimi de extaz, se mai întrezărea câteodată și o scăpărare de 
perfidie. 

Zărind-o printre doamnele care-l înconjurau pe Lucrezia, 
Beatrice se opri locului emoţionată, chiar păli ușor, dar 
revenindu-și numaidecât, se apropie de ea cu obișnuita-i 
drăgălășenie și o sărută. 

în clipa aceea apăru în prag o doamnă rotofeie, nu tocmai 
frumoasă și cam de mult trecută de vârsta tinereţii, într-o 
toaletă pestriță și sulemenită fără măsură. Tinea batista la nas. 
__— Ce s-a întâmplat, madonna Dioniggia? Nu cumva te-ai lovit? 
Intrebă donzella Ermellina cu compătimire ironică. 

Dioniggia le explică atunci că în timpul dansului, pesemne că 
din cauza căldurii și oboselii, a început să-i curgă sânge din nas. 

— lată întâmplarea la care nici măcar messer Unico n-ar ști să 
compună versuri galante, strecură unul din curteni. 

Unico sări în sus, scoase un picior înainte și, petrecându-și prin 
plete degetele, ridică pe gânduri privirile spre tavan. 

— Tăcere, tăcere, șușotiră cu evlavie doamnele, messer Unico 
compune! Poftiţi, alteţă, de aici se aude mai bine. 


Donzella Ermellina puse mâna pe alăută și-i presa strunele, și 
în sunetele acestea delicate poetul își declamă sonetul cu glas 
solemn și cavernos de ventriloc: 

Mișcat de rugile îndrăgostitului, Amor se hotărăște a săgeta 
inima necruţătoarei, dar peste ochi purta năframa, greșește 
ţinta, și în loc de inimă, sărmana, 


Năsucul a împuns săgeata, 
Și în batista danteletă, 
Ca rouă, curse roșu sânge... 


Doamnele aplaudară entuziasmate. 

— Încântătoare! Încântătoare! Fără egal! Și câtă repeziciune! 
Câtă ușurință! O, nu, desigur nu e Bellincioni al nostru, care zile 
întregi nădușește la fiecare sonet. O, dragele mele, mă credeţi, 
când a ridicat ochii spre cer, am simţit ca o pală de vânt în 
obraz, ceva supranatural, zău, că m-a cuprins și frica... 

— Messer Unico, nu beţi o cupă de vin de la Rin? cotcodăcea 
una din doamne. 

— Messer Unico, luaţi din pastilele acestea răcoritoare, sunt 
cu mentă, îl ospăta alta. 

îl așezară în jet și-i făceau vânt cu evantaiele. 

lar Serafino se topea de plăcere, pur și simplu, și închidea 
ochii ca un motan sătul. 

Declamă apoi sonetul în cinstea ducesei, în care se spunea că 
neaua, invidioasă pe albeaţa pielii sale, pregătindu-i o cruntă 
răzbunare, se prefăcuse în gheaţă, de aceea ducesa, ieșind să 
se plimbe în curtea castelului, alunecă și era gata să cadă. 

Spuse și niște stihuri dedicate frumoasei cu un dinte lipsă în 
faţă, susținând că era un șiretlic de-al lui Amor, care, făcându-și 
sălașul în gura ei, îl folosea drept meterez, ca să-și trimită 
săgețile. 

— Un geniu! ţipă o doamnă. Strănepoţii vor pune numele lui 
Unico alături de acela al lui Dante! 

— Mai presus decât Dante! îi luă înainte alta. Parcă poţi învăţa 
de la Dante subtilități de-ale amorului, cum înveţi de la Unico? 


— Exageraţi, madonnelor, se împotrivi cu modestie poetul. 
Dante are merite mari. La drept vorbind, fiecare cu ale sale. Cât 
mă privește, de dragul aplauzelor voastre, m-aș lipsi până și de 
faima lui Dante! 

— Unico! Unico! Suspinau admiratoarele, sfârșindu-se de atâta 
venerație. 

lar când Serafino începu un alt sonet în care se zugrăvea cum 
în timpul unui incendiu în casa iubitei sale, oamenii care săriseră 
în ajutor au trebuit să stingă cu apă văpaia aprinsă de privirile 
frumoasei în propriile lor inimi, Beatrice nu mai putu suporta și 
ieși. 

Se înapoie în sălile centrale, unde porunci pajului Ricciardetto, 
un băieţaș devotat și chiar îndrăgostit de ea, cum i se părea 
uneori, să urce sus și s-o aștepte cu făclia aprinsă la ușa 
dormitorului, și, străbătând în grabă câteva odăi luminate ca 
ziua și pline de lume, pătrunse într-o galerie mărginașă și pustie, 
unde nu se aflau decât străjile picotind plecate peste lănci. 
Deschise ușa de fier și se urcă în donjonul din nord al castelului, 
pe o scară spirală cufundată în întuneric, până la uriașa sală 
boltită, care-i servea ducelui drept dormitor. Ajunsă acolo, se 
apropie cu luminarea în mână de dulăpiorul din stejar, îngropat 
în grosimea zidului de piatră, unde se păstrau documentele mai 
importante și scrisorile ducelui, introduse cheia furată de la soț 
în broască, vru s-o răsucească, dar simţi că aceasta-i spartă și, 
deschizând canaturile de aramă, văzu policioarele goale și își 
dădu seama că il Moro, descoperind furtul cheii, ascunsese 
corespondenţa în altă parte. 

Stătu o vreme nedumerită. 

Dincolo de ferestre, năluci albe, zburau fulgii de nea. Vântul ce 
nu-și găsea astâmpăr când se apuca să urle ca lupii în codru, 
când plângea cu suspine. Ceva străvechi și veșnic, și atât de 
bine cunoscut inimii sale îi aminteau aceste bocete ale furtunii 
de afară. 

Privirile ducesei căzură pe ușa de fontă ce acoperea orificiul 
circular al urechii lui Dionysios — tubul acustic tras de Leonardo 
din dormitorul ducal până în odăile de jos ale castelului. Se 
apropie de deschizătură și, luând jos capacul cel greu, plecă 
urechea: un vuiet depărtat venea de acolo, asemenea vuietului 
mări dintr-o scoică pusă la ureche. Șuierul și urletul vântului 


nopţii se împleteau cu larma glasurilor și foșnetul mătăsurilor 
mulțimii în sărbătoare. 

Deodată i se păru că aude o șoaptă, dar nu acolo jos, ci chiar 
la ureche: 

„Bellincioni! Bellincioni! 

Ducesa scoase un strigăt și păli în obraz. 

„Bellincioni! Cum de nu m-am gândit singură? O, da, desigur. 
lată de la cine am să aflu totul... Să alerg la el! Numai cum să 
fac să nu se observe?... Au să mă caute... Totuna... Vreau să 
știu, nu mai pot răbda această minciună!” 

își aminti că poetul, pretinzând că-i bolnav, nu venise la bal și, 
închipuindu-și că la ceasul acela era acasă și, firește, singur, își 
chemă pajul, pe Ricciardetto, care aștepta la ușă: 

— Poruncește să vină servitorii cu litiera. Au să mă aștepte jos 
în parc, lângă porţile secrete. Numai bagă de seamă, dacă vrei 
să-mi fiii pe plac, fă-o așa fel ca nimeni să n-o afle. Mă auzi? 
Nimeni! 

Și-i întinse mâna, să i-o sărute. 

în vreme ce băieţțașul alerga într-un suflet să-i execute 
ordinele, Beatrice se întoarse în dormitor, își puse mantila de 
blană, își acoperi fața cu masca de mătase neagră și câteva 
minute mai târziu ședea în litiera purtată către Porţile Ticino, 
cartierul unde locuia Bellincioni. 

VII 

Poetul era într-adevăr acasă, în coșmelia veche și dărăpănată, 
căreia îi zicea „gaură de șarpe”. Primea destule daruri, însă, 
ducând o viaţă dezordonată, bând și jucând la cărţi tot ce avea, 
nu scăpa de sărăcie cum nu scapi, după propria lui expresie, de 
nevasta credincioasă și slută. 

întins în patul cu trei picioare și cu un butuc de lemn în locul 
celui de-al patrulea, pe o saltea găurită, cât plăcinta de subţire, 
era pe cale să dea pe gât tot ce mai rămăsese din al treilea 
ulcior de vin prost și acru. Lucra la epitaful pentru căţelușa 
preferată a madonnei Cecilia. Rebegit, încercând zadarnic să se 
încălzească, văzând cum pâlpâie ultimii tăciuni în cămin, își tot 
înfofolea picioarele de cocostârc cu cojocelul de veveriţă ros și 
mâncat de molii, care-i servea de plapumă, și asculta hăulitul 
viscolului de afară, cu gândul la frigul ce-l va îndura la noapte. 


Nu se dusese la balul de la curte unde avea să fie reprezentat 
„Paradisul”, alegoria ce aparţinea condeiului său, și nu pentru 
că ar fi fost bolnav, deși, la drept vorbind, bolea de mută vreme 
și era atât de slab, că, după spusele sale, puteai să studiezi 
anatomia tuturor mușchilor, venelor și oaselor privindu-i trupul. 
Dar chiar de-ar fi fost gata să-și dea duhul, și tot s-ar fi târât la 
serbare. Motivul real al absenței sale era însă invidia. De aceea 
a preferat să degere în cocioabă decât să vadă cu ochii săi 
triumful rivalului, al nerușinatului și ticălosului de messer Unico, 
cel ce izbutise să ia minţile gâsculiţelor din înalta societate cu 
stihurile sale idioate. 

Numai când se gândea la Unico și simţea că tot sângele i se 
urcă la cap. Strângând pumnii, sărea din așternut, dar în odaie 
era un frig, de-ţi îngheţa sufletul; prevăzător, poetul se urca 
numaidecât în pat și, tremurând, chihăind, se înfășură în același 


cojocel. 
— Canaliile! ocăra de unul singur. Patru sonete despre lemne 
— dar cu ce rime, Doamne! — și nicio așchie! Niciuna! Te 


pomenești că-ngheaţă cemeala-n călimară și n-o să mai am cu 
ce scrie. Ce-ar fi să bag pe foc balustrada scării? Totuna-i, la 
mine nu vin oameni cumsecade. lar dacă-și rupe gâtul 
cămătarul jidov, paguba nu-i chiar așa de mare. 

Până la urmă nu s-a-ndurat de balustradă. Privirile i se 
întoarseră către butucul ce servea de al patrulea picior patului 
șchiop. Bemardo stătu pe gânduri, întrebându-se cum e mai 
bine: să tremure de frig toată noaptea sau să se culce într-un 
pat care se clatină? 

Dar viscolul tocmai prindea să sufle prin crăpăturile 
ferestrelor, să urle, să plângă și să hohotească în horn ca o 
vrăjitoare nebună. Şi Bemardo smulse cu disperare butucul de 
sub pat, îl sparse în așchii și începu să le arunce în foc. Flăcările 
săltară vesele, luminând cu reflexe roșiatice odăiţa mizeră. 
Bellincioni se zgribuli înaintea căminului și întinse către foc, 
acest ultim prieten al poeţilor singuratici, mâinile sale vinete. 

„Ce viață de câine! Se văita Bellincioni. Și când te gândești, 
oare cu ce-s mai rău decât alţii? Nu cumva despre strămoșul 
meu, florentinul Bellincioni, vestit pe vremea când nu era nici 
pomeneală de casa Sforza, scria divinul Dante aceste stihuri: 


Bellincion Berti vid'io aiidar cinto 
Di cuojo e d'osso? 


„Când am sosit la Milano, ţin minte, lingăii de la curte nu 
știau să deosebească un sonet de un strainbotto. Cine dacă nu 
eu i-a învăţat să guste eleganța poeziei noi? Și cine știe, poate 
că tot eu sunt de vină că Hippocrene s-a prefăcut din izvor într-o 
adevărată mare care ameninţă să inunde?... Acum se pare că și 
în Canale Grande curg apele Castaliei... Răsplata iată-mi-o! Crăp 
ca un câine în cușca lui, pe așternut de paie!... Nimeni nu-l 
cunoaște pe poetul ajuns în mizerie, de parcă ar purta mască pe 
obraz ori i l-ar fi pocit vărsatul...” 

își aminti de stihurile epistolei sale către duce: 


Un alt răspuns nu auzii nicicând, 
„De nasul tău dregătorii nu sunt! 
Te du, să nu te scot cu-alaiul, 
Poete, ţi-ai mâncat mălaiul!” 

O, nu voi mai cerși de-aici 
Podoabele de măscărici, 

Dar cel puţin, al meu stăpân, 
Poruncă dă primit să fiu la moară, 
La cărat sacii cu spinarea — 
Poetul de foame să nu moară... 


Și Beilincioni își plecă fruntea cheală cu zâmbet amar. Slab și 
deșirat, cu nasul lung și roș, chircit înaintea căminului, era 
aidoma unei păsări rebegite și bolnave. 

Și tocmai atunci se auziră ciocănituri la ușa de la intrare, apoi 
ocările somnoroase, dar pline de harţag ale bătrânei buhăite de 
dropică, singura lui slujnică, și bocănitul saboţi lor ei pe podeaua 
de cărămizi. 

„Cine naiba să fi venit la ora asta? Se miră Bemardo. Nu 
cumva iarăși jidovul, să ceară dobânzile? U-u, păgân blestemat! 
Nu te lasă nici noaptea...” 


Treptele scării scârțâiră, ușa se deschise și în odaie intră o 
femeie cu o mantie de sobol și fața sub o mască de mătase 
neagră. 

Bemardo sări în picioare, o privi înmărmurit. 

Tăcută, femeia se îndreptă spre un scaun. 

— Ai grijă, madonna, spătarul e rupt, o preveni amfitrionul. 

După care adăugă cu neschimbată galanterie: 

— Cărui geniu bun îi datorez fericirea da a o vedea pe vestita 
signora sub acoperișul modestului meu sălaș? 

„Vrea pesemne să-mi comande o poezie. Vreun madrigal 
amoros de trei parale, încerca să ghicească. Nu-i rău nici asta. 
Oricât ar fi acolo, nu-i de lepădat. Poate-mi ajunge pentru 
lemne. Un lucru pare straniu: cum de a venit la ora asta și 
singură?... Sau mai știi? Numele meu o fiind însemnând și el 
ceva. Poate că am și eu admiratoare necunoscute!” 

însuflețindu-se, Beilincioni dădu fuga la cămin și cu mărinimie 
aruncă în foc ultimele așchii. 

între timp femeia scoase masca. 

— Eu sunt, Bemardo. 

Un strigăt de uimire scăpă din gura poetului. Se trase înapoi și 
ar fi căzut, dacă nu se apuca cu mâinile de clanţa ușii. 

— Isuse! Fecioară  Preacurată!  Bolmojea holbând ochii. 
Luminăţia-voastră aici... prealuminată ducesă?... 

— Bemardo, ai prilejul să-mi faci un mare serviciu! îi spuse 
Beatrice. 

Apoi întrebă cu teamă: 

— Nu ne aude cineva? 

— Fiţi pe pace, luminăţia-voastră, nimeni în afară de șoareci și 
șobolani! 

— Ascultă! urmă apăsat Beatrice, străpungându-l cu privirea. 
Ştiu bine că ai scris versuri de dragoste pentru madonna 
Lucrezia. Trebuie să ai și scrisorile ducelui în care îţi dădea 
porunci și ţi le comanda. 

Bemardo, alb ca varul, nemișcat, o privea cu ochii largi 
deschiși. 

— Nu te teme, adăugă ducesa, n-o să afle nimeni... Niciodată! 
Îţi dau cuvântul meu că am să știu să te răsplătesc, dacă-mi 
îndeplinești rugămintea. Te înec în aur, Bemardo! 


— Luminăţia-voastră, rosti acesta cu limba împleticită, făcând 
un vădit efort. Nu credeţi... E o calomnie... niciun fel de 
scrisori... ca înaintea lui Dumnezeu... 

Ochii ducesei scăpărară de furie, sprâncenele subţiri se 
îmbinară la rădăcina nasului. Se ridică și, fără a-și lua de la el 
privirile grele, se apropie cu pași neauziţi. 

— Nu minţi! Știu tot. Dă-mi scrisorile ducelui, dacă ţi-e dragă 
viața! Auzi, dă-mi-le! la seama, Bemardo! Oamenii mei așteaptă 
jos. N-am venit să mă ţin de glume cutine!... 

Bemardo căzu în genunchi înaintea ei: 

— Voia luminăţiei-voastre, stăpână! Nu am niciun fel de 
scrisori... 

— N-ai? repetă ea, aplecându-se și pironindu-și privirile în 
ochii lui. Zici că n-ai?... 

— N-am... 

— Așteaptă tu, codoș blestemat, te fac eu să spui adevărul! Te 
sugrum cu mâinile mele, ticălosule!... strigă ea cuprinsă de 
furie. 

Și într-adevăr înfipse cu atâta forță degeţelele delicate în 
beregata lui, încât Bemardo începu să se sufoce și vinele de la 
tâmple i se umflară. 

Nu se împotrivea. Cu mâinile căzute, clipind a neputinţă, 
semăna și mai mult a pasăre jalnică și bolnavă. 

„Mă omoară, zău că mă omoară, se gândi Bemardo. Dar, fie... 
Tot n-am să-l trădez pe duce...” 

O viață întreagă fusese pe la curte un soi de măscărici și 
stihuitor de trei parale, un beţiv și un zăbăuc fără căpătâi, dar 
niciodată trădător. În venele sale curgea sânge nobil, mai curat 
ca al mercenarilor și aventurierilor Sforza, lucru pe care era gata 
acum a-l dovedi, căci 


Bellincion Bert vid'io andar cinto 
Di cuojo e d'osso... 


Între timp ducesa își recăpătase stăpânirea de sine și 
descleștase cu dezgust degetele de pe gâtlejul poetului. Se 
apropiase de masă și, apucând micul opaiţ de tinichea cu 


marginile mutilate și cu filtrai de mult nemucărit, se îndreptă 
spre cealaltă odaie. 

Bemardo sări în picioare și i se așeză în cale, gata să apere 
ușa cu pieptul. Însă ducesa, fără să scoată un cuvânt, îl măsură 
cu o astfel de privire, încât bietul de el, chircit, gârbovit, se dădu 
la o parte. Şi ea pătrunse în templul muzei de mizerie. 

Aici mirosea a hârţoage mucegăite, iar pe pereţii goi, cu 
tencuiala căzută, se desenau petele întunecate ale igrasiei. 
Gemuleţul spart de la fereastra încărcată cu chiciură fusese 
înfundat cu cârpe. Pe pupitrul stropit cu cerneală, printre penele 
de gâscă jumulite și roase cu dinţii, probabil în timpul caznei 
căutării rimelor, zăcea un maldăr de hârțoage, desigur bruioane 
de poezii. 

Și așezând opaițul pe policioară, Beatrice se apucă să 
scotocească printre ele. 

Erau acolo o mulţime de sonete către vistiernicii, paharnicii, 
stolnicii, chelarii curţii ducale, cu jelanii glumeţe și calde 
rugăminţi de bani, lemne, vin, îmbrăcăminte călduroasă, de-ale 
hranei. Într-altul poetul se milogea de messer Pallavicini să-i 
dăruiască de ziua Tuturor Sfinţilor o gâscă friptă umplută cu 
gutui. În cel intitulat „II Moro către Cecilia”, ducele era asemuit 
cu Jupiter, iar ducesa — Junonei. O dată, plecând il Moro la 
întâlnire cu iubita, se spunea acolo, geloasa Junonă a ghicit că 
soțul o înșală și, smulgându-și diadema de pe frunte, zvârii 
mărgăritarele din cer în chip de ploaie și grindină, astfel că 
necredinciosul, prins pe drum de furtună, a trebuit să se 
întoarcă acasă. 

Beatrice zări deodată sub maldărul de cărţi o elegantă casetă 
din abanos și, deschizând-o, văzu un pacheţel de scrisori îngrijit 
legat. 

lar când Beilincioni, care-i urmărea mișcările, făcu un gest de 
disperare, ducesa ridică privirile la el, le cobori asupra 
scrisorilor, citi pe ele numele Lucreziei și, recunoscând scrisul lui 
il Moro, înţelese că, în sfârșit, găsise ceea ce căuta — scrisorile 
soțului către amantă și bruioanele versurilor de amor 
comandate de el pentru Lucrezia. Inhăţând lacomă pachetul, îl 
vâri în sân și, în tăcere, ca și mai înainte, zvârli o pungă cu 
galbeni poetului, cum arunci un os unui câine, și ieși. 


Beilincioni auzi cum coboară scara, cum se trânti ușa de jos în 
urma ei, dar tot mai stătea în mijlocul odăii ca lovit de trăsnet. | 
se părea că podeaua de sub picioarele sale se leagănă ca o 
punte de corabie pe timp de hulă. 

în cele din urmă, căzu istovit pe patul șchiop și adormi somn 
greu. 

VIII 

lar ducesa se înapoie la castel. 

Oaspeţii, care-i observaseră absența, șușoteau fel și chip, 
întrebându-se ce se întâmplă. Cât despre duce, era îngrijorat. 

Intrând în sală, Beatrice se apropie de el, oarecum palidă la 
chip, și-i spuse că, deoarece s-a simţit obosită după ospăț, se 
retrăsese în iatacurile mai ferite de lume, pentru a se odihni. 

— Bice, îngăimă ducele apucându-i mâna rece care tremura 
ușor într-a lui, dacă nu te simţi bine, te implor, spune! Pentru 
numele lui Dumnezeu! Nu uita că ești însărcinată. N-ai vrea să 
amân pe mâine partea a doua a serbării? Doar am pus-o la cale 
numai pentru tine, dragostea mea... 

— Nu, nu, te rog, se împotrivi ducesa. Nu fi îngrijorat, Vico. 
Demult nu m-am simţit atât de bine ca astăzi... n-am fost atât 
de veselă... Vreau să văd „Paradisul”. Să știi că am să joc... 

— Mă bucur, draga mea! Slavă domnului! Se linişti il Moro, 
sărutând cu evlavie mâna soţiei. 

Oaspeţii trecură din nou în marea „sală dejucat mingea”, unde 
urma să înceapă reprezentarea „Paradisului” lui Bellincioni și-i 
aștepta mașinăria inventată de mecanicul curţii, Leonardo da 
Vinci. 

Când toată lumea se așeză și se stinseră luminile, se auzi 
comanda lui Leonardo: 

— Gata! 

Un fir de pulbere scăpară aprinzându-se în întuneric și, ca 
niște sori străvezii de gheaţă, globurile de cristal umplute cu 
apă și luminate pe dinăuntru cu o mulţime de lumini scânteiară 
în toate culorile curcubeului. 

— Priviţi, priviţi, spunea donzella Ermellina vecinei sale, 
arătându-l pe artist. Ce chip! Un adevărat mag! Te pomenești că 
ridică în aer castelul! _ 

— Nu-i a bună, joaca asta cu focul! mormăi vecina. In orice 
clipă se poate isca un incendiu. 


lar în mașinărie, pe după globurile de cristal, erau ascunse 
niște lăzi negre cilindrice. Dintr-una ieși un înger cu aripi albe și, 
vestind începutul reprezentaţiei, îl arătă cu mâna pe duce. 


Măritul rege sferele-și rotește... 


Rosti el primul vers al prologului, spre a da de înţeles că șiil 
Moro își cârmuiește supușii cu aceeași divină înţelepciune ca 
preaputemicul zeu. 

în aceeaşi clipă globurile prinseră a se roti pe niște axe în 
ritmul unor sonuri stranii, molcome, nespus de plăcute ca și cum 
cristalul, atingându-se în rotire, ar fi sunat, răspândind acea 
muzică tainică, despre care vorbesc pitagoreicii. Sunetele erau 
însă emise de niște clopote de sticlă lovite de anume clape, 
născocite și ele de Leonardo. 

între timp, planetele se opriră din rotire și deasupra fiecăreia, 
rând pe rând, apărură zeii: Jupiter, Apolo, Mercur, Marte, Diana, 
Venus, Saturn — adresându-i Beatricei salutul lor: 


Sublimă ești! Şi aștrii-i pui în umbră, spunea Mercur, 
O, soare pământean, zeiască-ntruchipare, 

Care l-ai cucerit pe Zeus, sumbrul, 

O, candelă-a luminii, minunea ești cea mare... 


În timp ce Venus, plecându-și genunchii înaintea ducesei, 
îngâna: 


Tot ce erau odată farmecele mele, 
În faţa ta sunt oale și ulcele! 

Mai pot să-mi zic eu Venus oare? 

Și astru biruit, în raza-ţi lucitoare, 
De pizmă-ngălbenesc, o, noul soare! 


Diana îl ruga pe al zeilor părinte: 


O, tată, fă-i hatârul fiicei: 
Trimite-o roabă preaferice 
La milaneza Beatrice. 


lar Saturn, făgăduind coasa aducătoare de moarte, exclamă 
cu patos: 


Și fi-va traiu-ţi blând și pur, 
Și veacul tău un Veac de Aur 
Cum mai aduse-odat' Satum... 


În încheiere, Jupiter prezentă alteţei-sale pe cele trei Graţii 
eline, însoţite de cele șapte Virtuţi creștinești și întreg acest 
Olimp sau Paradis, în alba fluturare de aripi îngerești lucind sub 
crucea pâlpâirilor verzi ale candelelor — simbol al speranţei — 
începu din nou să se rotească, în timp ce zeii și zeițele, în 
acompaniamentul muzicii sferelor de cristal și al aplauzelor 
publicului, cântau Beatricei un imn de slavă. 

— Mă mir de un lucru, spuse ducesa, adresându-se lui 
Gaspare Visconti, unul dintre marii dregători ai curţii, care ședea 
alături, cum de lipsește geloasa soţie Junona care-și smulge 
diadema de pe frunte, ca s-o trimită în chip de ploaie și grindină 
pe pământ? 

Auzindu-i cuvintele, il Moro se întoarse iute și se uită lung la 
ea. Beatrice fidea cu un râs atât de voit și de straniu, încât un 
fior de gheaţă îi trecu ducelui prin inimă. Dar, stăpânindu-se 
numaidecât, ducesa schimbă vorba. Doar apăsă mai tare pe 
piept pachetul cu scrisori. 

Gustul apropiatei răzbunări o îmbăta și o făcea mai puternică, 
aproape veselă, calmă. 


Oaspeţii trecură într-o altă sală, unde-i aștepta încă un 
spectacol: o paradă de care triumfale ale lui Numa Pompilius, 
Cesar, August, Traian, cu negri, leoparzi, grifoni, centauri și 
dragoni înliămaţi la ele, purtând tablouri alegorice și inscripţii ce 
mărturiseau că toţi acești eroi sunt strămoșii lui il Moro. În 
încheiere apăru un ultim car tras de inorogi, purtând un uriaș 
glob asemănător unui astru; pe el zăcea răsturnat un luptător în 
zale de fier ruginite. Un prunc de aur gol, în mână cu o ramură 
de dud negru, i/ moro, cum se cheamă în italiană, ieșea din 
spărtura platoșei sale, ceea ce voia să însemne moartea 
veacului celui vechi, de fier, și nașterea, graţie înţeleptei 
cârmuiri a lui il Moro, a noului Veac de Aur. Spre mirarea 
generală, mica statuie se dovedi a fi un copil în carne şi oase. 
Copilul se simţea rău din pricina poleielii care-i acoperea cu un 
strat gros trupul. In ochii săi plini se spaimă luceau lacrimile. 

Cu glăscior trist și tremurător, își îngăimă salutul către duce, 
tot reluând refrenul cel monoton, aproape sinistru: 


O, curând, curând, curând 
M-oi întoarce triumfând — 
Eu, ferice Veac de Aur, 

Căci il Moro e-al meu faur... 


În jurul carului alegoric al Veacului de Aur dansul fu reluat cu o 
veselie spontană. 

Toată lumea era sătulă de nesfârșitele tirade de salut și 
glorificare și nimeni nu mai dădea atenţie spectacolului. lar 
micul băieţaș cocoţat în vârful carului tot mai îngăimă supus, cu 
resemnare, din ce în ce mai împleticit, cu gura lui poleită: 


O, curând, curând, curând 
M-oi întoarce triumfând — 
Eu, ferice Veac de Aur... 


Beatrice dansa cu Gaspare Visconti. Când și când un spasm de 
plâns sau de râs îi încleșta gâtlejul, sângele îi zvâcnea cumplit 
de dureros în tâmple și i se făcea negru pe dinaintea ochilor. 
Chipul său însă purta aceeași mască de amabilă nepăsare. 

Zâmbea. 

Sfârșindu-se dansul, Beatrice se furișă din rândurile mulţimii 
sărbătorești și se depărtă neobservată. 

IX 

Ducesa căuta singurătatea Turnului Vistieriei, unde nu avea 
intrare nimeni, afară de ea și de duce. 

Luând făclia din mâna pajului Riciardetto, îi porunci să aștepte 
la ușă. Pașii săi răsunară pe lespezile sălii boltite, unde domnea 
întunericul și era frig ca într-un beci. Ducesa se așeză pe un pat, 
scoase din sân pachetul, îl puse pe masă și tocmai vroia să 
înceapă a citi scrisorile când vântul năvăli în hogeacul 
căminului, șuierând, urlând, ţipând nebunește, pătrunse în turn 
și vâjâi pe toată lungimea lui, hăulind și foșnind, gata să stingă 
luminarea. Deodată se lăsă tăcerea. Și ducesei i se păru că 
deslușește sunetele muzicii de bal și încă altele, zgomote și 
glasuri abia distincte, zvon de lanţuri — dedesubt, în subterană, 
era închisoarea. 

în aceeași clipă își dădu seama că în colţul întunecat din 
spatele ei stă cineva. Simţi cum se înfioară de o groază pe care 
o mai încercase și altă dată. Ştia că nu trebuie să-și întoarcă 
ochii, dar nu rezistă și privi. Și văzu în colț pe acela pe care-l 
mai văzuse de atâtea ori — înalt și înfășurat în negru, mai negru 
decât noaptea, iar fruntea de sub gluga de monah plecată în 
pământ atât de adânc, încât nu i se vedea chipul. Voi să strige, 
să-l cheme pe Ricciardetto, dar glasul i se frânse. Vru să fugă, 
dar picioarele i se tăiară și, sleită, căzu în genunchi, șoptind: 

— Tu... iarăși tu... Pentru ce? 

Atunci acela ridică fruntea. 

Și Beatrice putu să vadă nu un chip mort, înspăimântător, ci 
chipul ducelui Gian Galeazzo. Şi-i auzi glasul: 

— lartă-mă... biata... Biata de tine... 

Umbra făcu un pas spre ea și un suflu de mormânt îi învălui 
obrajii. 

Beatrice strigă ascuţit, neomenește, și căzu fără simţiri. 


Ricciardetto auzi acest strigăt și veni în goană. O găsi zăcând 
pe lespezi, leșinată. 

Pajul pomi în goană în căutarea ducelui prin galeriile învăluite 
de întuneric, doar arar luminate de palidele felinare ale străjilor, 
apoi de-a lungul sălilor scăldate în lumină și pline de lume, cu un 
răcnet de nebun pe buze: 

— Ajutor! Ajutor! _ 

Trecuse de miezul nopţii. În sălile de bal petrecerea era în toi. 
Abia începuse dansul la modă în timpul căruia cavalerii și 
doamnele trebuiau să treacă în șiruri pe sub arcul „amanţilor 
fideli”. Geniul iubirii, cu trâmbiţa în mâini, îi aștepta în vârful 
arcului, jos, la picioare, se aflau juzii. Când pe sub arc treceau 
„amanţii fideli”, geniul îi întâmpina cu melodii dulci, juzii îi 
primeau cu bucurie. Necredincioșii însă încercau zadarnic să se 
strecoare neobservaţi, trâmbița suna amarnic, asurzindu-i, juzii 
aruncau ploaie de confeti, și urmăriţi de batjocuri, nefericiţii 
trebuiau s-o ia la fugă. 

Tocmai trecea pe sub arc ducele, însoţit de cele mai gingașe și 
mai dulci sonuri ale trâmbiţei, asemenea fluierului de păstor sau 
gunguritului de turturele, ca unul care era cel mai credincios 
dintre amanţii credincioși. 

în clipa aceea mulţimea se dădu la o parte, și Riccardetto 
năvăli în sală cu răcnetul disperat: 

— Ajutor! Ajutor! 

Zărindu-l pe duce, alergă la el în goană: 

— Alteță, îi e rău ducesei... Repede... Ajutor! 

— larăși?... larăși? Unde? Unde? Dar spune odată! 

Ducele se apucă cu mâinile de cap. 

— În Tumul Vistieriei... 

îl Moro o luă la fugă, și atât de repede, încât lanţul din solzişori 
de aur îi zdrăngănea la piept, iar zazzera — înfoiata sa 
pieptănătură asemănătoare cu o perucă — îi sălta caraghios pe 
cap. i 

Sus, pe arcul „amanţilor fideli”, geniul trâmbiţa de zor. Intr-un 
târziu tăcu, observând că se petrece ceva straniu. 

O parte din oaspeţi porniră în goană după duce. Văzându-i, 
mulţimea se năpusti talaz spre uși, ca o turmă de oi cuprinsă de 
spaimă. Vrăjitul arc fu răsturnat și călcat în picioare, iar 


trâmbiţașul apucă să sară la o parte, alegându-se doar cu 
piciorul scrântit. 

Cineva strigă: 

— Arde! Foc! 

— Ce-ţi spuneam! Nu-i a bine să te joci cu focul, se 
înspăimântă doamna care nu fusese de acord cu născocirile 
măiestre ale lui Leonardo. 

Alta scoase un chiot și se pregătea să leșine. 

— Fiţi pe pace, nu arde nicăieri, susțineau unii. 

— Dar ce s-a întâmplat, de fapt? întrebau alţii. 

— S-a-mbolnăvit ducesa... 

— Moare! Au otrăvit-o! Se dumeri un curtean, mânat de o 
stranie inspiraţie, și numaidecât crezu în propria născocire. 

— Nu se poate! Acum câteva clipe ducesa era aici... dansa... 

— Ori poate n-aţi auzit? Văduva răposatului duce Gian 
Galeazzo... da, chiar dânsa, Isabella de Aragon.. Din răzbunare 
pentru soţ... Cu otravă lentă... 

— Doamne, apără și păzeşte! 

Valuri de muzică veneau din sala vecină. 

Acolo nu se aflase de nenorocire. Și executând figurile 
dansului Venus și Sauro, doamnele cu zâmbetul pe buze 
conduceau ca pe niște prizonieri pe cavalerii legaţi în lanţuri de 
aur, iar când aceștia, cu galeșe priviri și amarnice suspine, le 
cădeau în genunchi, învingătoarele puneau piciorul pe captivi. 

Dar veni un cameriere și, dând din mâini, strigă muzicanțţilor: 

— Tăcere! Tăcere! Ducesa e bolnavă... 

Muzica tăcu, toată lumea se întoarse. Numai viola unui 
bătrânel fudul de urechi și cu vederea slabă mai plânse multă 
vreme pe o strună, jalnic și tremurător, în tăcerea ce se lăsase. 

Trecură servitorii ducând un pat lung și îngust cu saltea tare, 
sprijinitoare dublă pentru cap, două pentru mâini și o stinghie 
de-a curmezișul pentru picioarele gravidei. Patul acesta care 
servise la nașterea tuturor doamnelor casei Sforza, păstrat din 
vremuri imemoriale în magaziile castelului, părea bizar, sinistru 
aici în strălucirea sărbătorească a luminilor și în mijlocul 
mulțimii elegante într-o seară de bal. 

Oaspeţii schimbară priviri, înţeleseră. 


— Dacă-i din sperietură sau din căzătură, spuse o doamnă mai 
în vârstă, ar trebui să-i dea să înghită un albuș de ou crud 
amestecat cu mătase roșie tăiată mărunţel. 

Alta susţinea că mătasea roșie n-are aici nimic de-a face, ci 
dimpotrivă, să înghită bănuţul de la șapte ouă de găină în 
gălbenușul celui de-al optulea. 

lar Ricciardetto, intrând într-una din sălile de sus, auzi după 
ușa vecină strigăte înfiorate și se opri nedumerit locului. 

— Ce-i asta? întrebă arătând spre odaia cealaltă pe una din 
femeile care treceau pe acolo ducând un coș cu rufe, apă caldă, 
și o buiotă. 

Femeia însă nu răspunse. 

Alta, mai bătrână, moașă pesemne, îl privi aspru. 

— Du-te cu Dumnezeu! Tu ne mai lipsești? Aici nu-i locul 
potrivit pentru un băieţaș ca tine. 

Pentru o clipă ușa se întredeschise și Riccardetto văzu în 
fundul odăii, în mijlocul dezordinii și al rufelor aruncate cât colo, 
obrazul aceleia pe care o iubea cu dragoste de adolescent fără 
speranţă. Era roșu, brobonit de sudoare, cu șuviţțe de păr lipite 
pe frunte, iar din gura larg deschisă izbucnea un strigăt 
nesfârșit. Și Riccardetto păli, acoperindu-și fața cu palmele. 

Într-un colţ șușoteau cumetre, doici, doftoroaie, moașe, babe 
vrăjitoare. Fiecare avea un leac al ei. Una cerea să se înfășoare 
piciorul drept al gravidei cu o piele de șarpe, alta să fie vârâtă 
într-un cazan cu apă clocotită, a treia să i se prindă pe burtă 
pălăria soţului, a patra să i se dea rachiu macerat cu coame de 
ren și sămânță de coșenilă. 

— O piatră a vulturului la subţioara dreaptă și un magnet la 
stânga, molfăia o băbuţă gârbovită de ani, care se agita cel mai 
tare. Asta, maică, întâi și-ntâi. Piatra vulturului sau, mă rog, un 
smaragd. 

Deodată ușa se deschise și din odaie ţâșni ducele. Căzând pe 
un scaun și cuprinzându-și capul în mâini, il Moro plânse cu 
lacrimi, în hohote, ca un copil. 

— Dumnezeule! Nu mai pot... nu mai pot... Bice, draga mea... 
Din vina mea, blestemat să fiu!... 

își amintea cum i-a strigat cu o ură neostoită: „Pleacă! Pleacă! 
Du-te la Lucrezia ta!” 


— Binevoiţi, a servi, alteța-voastră... se apropie de el 
bătrânica agitată, servindu-l dintr-o cutioară de cositor. 

— Ce-i asta? 

— Carne de lup, alteţă! Este un semn: cum gustă soţul din 
carnea de lup, cum gravida ușurează. Carne de lup, tăicuţule, 
întâi și-ntâi! 

Supus, cu aerul unui om incapabil să judece, il Moro încercă să 
înghită bucăţica de carne neagră și ațoasă care i se oprise în 
gât, în timp ce bătrânica, aplecându-se asupra-i, bolborosea cu 
gura știrbă: 


„Tatăl nostru cel prea Sfânt 

În ceruri și pre pământ, 

Vină haita de lupi șapte 

Opt cu-a vântului grea șoaptă, 
Ducă boala peste câmp... 


Sfânt, sfânt, sfânt, în numele Sfintei Treimi, unice și fără 
început sau sfârșit. Cuvântul nostru fie nezdruncinat... Amin!” 

Din camera bolnavei ieși Luigi Marliani, medicul-șef al curţii, 
însoțit de alți câțiva. 

— Cum €...? Spuneţi... alergă ducele în întâmpinarea lor. 
Medicii însă tăceau. 

— Alteța-voastră, rosti în cele din urmă Luigi, toate măsurile 
au fost luate. Să nădăjduim că bunul Dumnezeu, în marea lui 
milostenie... 

— Nu, nu... Doar trebuie să existe un leac, îl apucă de mână 
ducele. Nu se poate așa... 

Pentru numele lui Dumnezeu... Faceţi, vă rog, faceţi ceva...! 
Medicii schimbară priviri de auguri, dumirindu-se că ar trebui să- 
| liniștească. 

— Trei uncii de rasol din melci de râu amestecat cu nucșoară 
și coral roșu pisat, dictă pe latinește Marliani încruntând din 
sprâncene, colegului, un tânăr cu faţa rumenă, impertinentă. 

— N-ar folosi o sângerare? îndrăzni cu sfială bătrânelul cu 
chipul blajin. 


— O sângerare? repetă Marliani. M-am gândit și eu la asta, 
urmă el. Din nefericire, Marte e-n constelația Racului, în a patra 
casă a Soarelui. Mai pune și influenţa zilei fără soţ. 

Bătrânelul oftă smerindu-se și se liniști. 

— Cum socotiți maestre, i se adresă mai marelui un alt medic, 
cu obraji roșii, maniere degajate și o nepăsare în ochii plini de-o 
veselie cu neputinţă de zdruncinat. Ce-ar fi să adăugaţi la melci 
și balegă de vacă culeasă în martie? 

— Mda, mormăi pe gânduri Marliani, frecându-și rădăcina 
nasului. Da, da, firește, balegă de vacă! 

— O, Doamne, Dumnezeule! gemu ducele. 

— Liniștiţi-vă, alteţă, i se adresă Marliani, vă asigur că tot ce 
recomandă știința... 

— La naiba! se năpusti asupra lui ducele cu pumnii strânși, 
nemaiputând să îndure. Ea moare, moare, moare! N-auzi! lar 
dumneata îi tot dai zor cu rasol de melci și balegă de vacă!... 
Ticăloșilor!... La spânzurătoare cu voi, asta meritaţi!... 

Și cuprins de o deznădejde fără margini, începu să alerge de 
colo-colo, plecându-și cu groază urechea la răcnetele fără sfârșit 
ale bolnavei. 

Privirea lui căzu deodată pe Leonardo. Îl trase deoparte: 

— Ascultă! mormăi ca într-un delir, abia înțelegând ceea ce 
spune. Ascultă, Leonardo, tu te pricepi mai mult decât ei 
laolaltă. Știu, stăpânești taine mari... Nu, nu te împotrivi... Ştiu... 
O, Doamne, Doamne, strigătele astea! Ce-am vrut să spun? A, 
da! Ajută-mă prietene, ajută-mă, fă ceva! Îţi dau și inima din 
piept, numai s-o poţi ajuta măcar cât de cât, să nu mai aud 
tipetele astea! 

Leonardo vru să-i răspundă, însă ducele și uitase de el. Alerga 
în întâmpinarea capelanului și a călugărilor care intrau pe ușă. 

— În sfârșit! Slavă Domnului! Ce-aţi adus? 

Moaşte de-ale sfântului Ambrogio, cingătoarea sfintei 
Margareta, ajutătoare la naşteri, preacuratul dinte al sfântului 
Cristofor și părul sfintei Fecioare Maria. 

— Bine, bine, foarte bine! Duceți-vă de vă rugaţi! 

Vru să-i urmeze în odaia bolnavei, dar tocmai atunci ţipetele 
se transformaseră într-un fel de răget sălbatic și, înfundându-și 
urechile, o luă la fugă. Lăsă în urmă câteva săli în întuneric și se 


opri în capela slab luminată de o candelă, căzând în genunchi 
înaintea icoanei. 

— Am păcătuit, Maică Precistă, am păcătuit, blestematul de 
mine, și am prăpădit un tânăr nevinovat, pe legiuitul meu 
stăpân Gian Galeazzo! Dar tu, milostivo, unica mea apărătoare, 
ascultă-mi ruga și mă miluiește! Voi da totul înapoi, voi șterge 
păcatul cu rugi fără preget numai scap-o pe ea și în schimbul ei 
cheamă la tine sufletul meu păcătos! 

în cap îi forfoteau cuvinte disparate, gânduri absurde, 
împiedecându-l să se roage. Își aminti de anecdota care nu 
demult îl făcuse să râdă cu atâta poftă: povestea corăbierului 
care, fiind vasul în primejdie pe vreme de furtună, făgăduia 
Fecioarei Maria o luminare groasă cât catargul. lar când 
tovarășul său întrebă de unde o să ia atâta ceară, omul nostru 
exclamă: „Taci! Ne vom gândi la asta mai târziu. De ne-am 
vedea numai scăpaţi acuma. Și apoi, eu trag nădejde că 
Madonna se va mulţumi și cu o lumânare mai micșoară”. 

„O Doamne, ce-mi umblă prin cap, se dezmetici ducele, ori 
poate înnebunesc?...” 

Făcu o sforţare, ca să-și adune gândurile și continuă să se 
roage. 

Dar globuri de cristal multicolore, asemenea unor sori de 
gheaţă străvezii, plutiră și se rotiră înaintea lui, auzi clincăt 
dulce și, acompaniat de el, glasul copilului de aur îngânând 
sâcâitorul refren: 


O, curând, curând, curând 
M-oi întoarce triumfând — 
Eu, ferice Veac de Aur... 


După care totul pieri și se șterse. 

Când se trezi, i se păru că au trecut abia două-trei minute, dar 
ieșind din capelă, își dădu seama, după lumina cenușie ce 
împânzea ferestrele troienite, că afară începea o dimineaţă de 
iarnă. 

X 


Se grăbi să se înapoieze în sălile Rocchettei. Aici domnea 
liniștea peste tot. 

— A dat Domnul de s-a ușurat... rosti o femeie, apropiindu-se. 

Ducea în braţe un paner cu scutece. 

— E în viaţă? bâigui il Moro, pălind. 

— Slavă Domnului! însă copilul s-a stins. Luminăţia-sa e foarte 
slăbită. Dorește să vă vadă... Poftiţi... 

II Moro intră în odaie și văzu între perini o feţișoară de copil cu 
uriașe pete negre în jurul ochilor duși în fundul capului, cu 
privirea împăienjenită, parcă, un chip ciudat de cunoscut și în 
același timp strein. Se apropie și se aplecă asupra lui. 

— Trimite după Isabella... Repede! Rosti Beatrice în șoaptă. 

La câteva minute, după ce ducele dădu cuvenita poruncă, în 
iatac intră o femeie înaltă, zveltă, cu obrazul trist și sever. Era 
ducesa Isabella de Argon, văduva lui Gian Galeazzo. Când 
Isabella se apropie de muribundă, toată lumea, în afară de 
duhovnic și de il Moro, părăsi odaia. Dar și aceștia doi se traseră 
mai la o parte. 

Un timp cele două femei vorbiră în șoaptă. Apoi Isabella o 
sărută pe Beatrice, rostind cuvinte de ultim bun rămas, 
îngenunche acoperindu-și obrazul cu palmele și începu să se 
roage. 

Beatrice își chemă din nou soţul lângă ea. 

— Vico, iartă-mă. Nu plânge. Tine minte... voi fi întotdeauna 
cu tine... Ştiu că numai pe mine... 

Nu sfârși. Însă el înţelese: „numai pe mine m-ai iubit...” 

îl învălui cu o privire limpede, venind de undeva de foarte 
departe. 

— Sărută-mă, îi șopti. 

II Moro îi atinse fruntea cu buzele. Ea vru să mai spună ceva, 
nu putu și doar suspină abia auzit: 

— Pe gură. 

Călugărul începu să citească rugăciunea din preceasul morții 
și cei apropiaţi se înapoiară în iatac. 

în sărutu-i de adio ducele nu-și mai luă gura de pe gura ei, 
simțind cum buzele i se răcesc puțin câte puţin, astfel că o dată 
cu acest din urmă sărut primi și ultima răsuflare a tovarășei sale 
de viață. 

— S-a sfârșit, constată Marliani. 


Cei de faţă se închinară și îngenuncheată, în vreme ce il Moro 
se ridică încet. Obrazul său era imobil exprimând nu durere, ci o 
cumplită, o supraomenească încordare. Respira des și greu, de 
parcă ar fi urcat muntele cu cele din urmă puteri. Și brusc, dădu 
din mâini, ciudat de nefiresc, strigă „Bice și se prăbuși peste 
trupul moartei. 

Dintre toți câţi erau de față numai Leonardo îşi păstrase 
calmul. Ochii săi, care știau a pătrunde până-n străfunduri, îl 
urmăreau pe duce cu atenţie. 

în asemenea momente, curiozitatea artistului îl stăpânea de- 
antregul. Urmărea ca pe o rarisimă și neobișnuită experienţă, ca 
un nou fenomen al naturii de-o negrăită frumuseţe, momentul 
când se aşternea pe chipurile omenești sau se ivea în mișcările 
trupului expresia de adâncă suferință. Nicio cută, niciun tremur 
de mușchi nu scăpa privirilor sale reci și atotvăzătoare. 

Și dorind să schiţeze cât mai repede în carnetul său chipul lui 
il Moro schimonosit de suferință, cobori în sălile de jos, pustii, 
ale castelului. 

Aici mucurile luminărilor tot mai fumegau picurând ceară pe 
podele. Pășind într-una din săli, călcă peste arcul „amanţilor 
fideli” răsturnat și zdrobit în picioare. În lumina rece a dimineţii, 
alegoriile care-i slăviseră pe il Moro și pe Beatrice, carul triumfal 
al lui Numa Pompilius, al lui August sau Traian, ca și al Veacului 
de Aur i se părură jalnice și lugubre. 

Se apropie de căminul în care nu mai ardeau butuci și, 
convingându-se că era singur, scoase din sân carnetul, un 
creion și începu să deseneze, când deodată observă în ungherul 
căminului pe băieţașul care jucase rolul Veacului de Aur. 
Dormea chircit, ţeapăn de frig. Işi cuprinsese cu braţele 
genunchii, cu capul sprijinit de ei. Ultima răsuflare a spuzei 
calde încă nu izbutea să-i încălzească trupul gol sub poleială. 

Leonardo îi atinse ușurel umărul, dar copilul nu ridică fruntea, 
doar gemu surd, cu jale. Când meșterul îl luă în braţe, băiețașul 
deschise ochii plini de spaimă, mari, sinilii ca viorelele. 

— Vreau acasă! Vreau acasă! Scânci el. 

— Unde stai? Cum te cheamă? Il întrebă Leonardo. 

— Lippi, răspunse băieţașul. Vreau acasă! Vreau acasă! Aoleu, 
mi-e greață, mi-e frig... 

Ochii i se închiseră din nou. 


O, curând, curând, curând 
M-oi întoarce triumfând, — 
Eu, ferice Veac de Aur, 

Căci il Moro e-al meu faur... 


Îngăima în delir. 

Leonardo își scoase mantila de pe umeri și, înfășurând copilul, 
îl așeză într-un fotoliu. Se duse în tindă și trezi anevoie slugile 
care, profitând de forfotă, se îmbătaseră. De la una din ele află 
că Lippi era fiul unui văduv bătrân, brutar pe Broletto Nouvo, 
care în schimbul a douăzeci de scuzi îşi oferise copilul pentru 
reprezentaţia de glorificare, deși oamenii cu inima miloasă îl 
preveniseră că băieţțașul poate să moară din pricina poleielii. 

Căută și-și puse pelerina groasă de iarnă și, înapoindu-se la 
Lippi, îl înfășură cu grijă în șubă și ieși din castel. Avea intenţia 
să treacă pe la spiţer pentru a cumpăra leacurile necesare cu 
care să-l spele de poleială pe copil, după care să-l ducă acasă. 

își aminti însă curioasa expresie de disperare de pe faţa lui il 
Moro și de desenul început. 

„Nu-i nimic, n-am s-o uit. Mai cu seamă cutele acelea de 
deasupra sprâncenelor mult ridicate și zâmbetul de pe buze, 
ciudat, luminos, ai zice de extaz. E același care face să se 
asemene marea suferință de pe chipurile omenești cu marea 
fericire — cele două universuri deosebite, care după mărturia lui 
Platon se despart la temelii și se îngemănează în creștet.” 

Simţi trupul copilului scuturat de friguri. 

„Poftim, ăsta ni-i Veacul de Aur!” Îşi spuse cu zâmbet trist. 

— Biata mea  păsăruică! șopti cu nesfârșită milă și, 
înfășurându-l mai bine, îl strânse la piept cu atâta dulce duioșie, 
încât copilul visă că-l alintă măicuţa lui moartă. 

XI 

Ducesa Beatrice muri marți la orele şase dimineața, în 2 
ianuarie 1497. 

Mai bine de o zi și-o noapte de veghe petrecu ducele lângă 
trupul neînsuflețit al soției, refuzând să dea ascultare 


consolărilor, refuzând hrana. Apropiaţii săi se temeau că îşi va 
pierde minţile. 

în dimineaţa zilei de joi, dorind să scrie Isabellei d'Este, sora 
ducesei răposate, spre a-i anunţa moartea Beatricei, ceru hârtie 
și cerneală. Printre altele, spunea în scrisoare: 

„Mai lesne ne-ar fi să murim noi înșine. Rogu-vă, nu trimiteţi 
pe nimeni spre consolare, pentru a nu spori încă durerea 
noastră”. 

în aceeași zi, pe la amiază, cedând rugăminţilor apropiaților 
săi, se învoi să primească puţină hrană, dar ca să se așeze la 
masă nici c-a vrut să audă: mâncă de pe scândura goală ţinută 
înaintea lui de Riccardetto. 

La început grijile pentru înmormântare le lăsă toate în seama 
lui Bartolomeo Calco, secretarul său principal. Dar când fu să 
stabilească ordinea procesiunii, ceea ce în afară de el nu știuse 
nimeni să facă, prinse interes puţin câte puţin și se apucă de 
rânduit înmormântarea cu dragostea cu care nu de mult 
organiza serbarea Veacului de Aur, de Anul nou. Se frământa și 
își bătea capul cu orice amănunt, fixa exact greutatea 
luminărilor de ceară roșie și galbenă, numărul de coţi de brocart 
auriu, de catifea neagră și de culoarea cârmăzului pentru 
acoperitoarele altarului, sau câtă monedă măruntă ori mazăre și 
slănină era nevoie pentru a împărţi sărăcimii, întru pomenirea 
răposatei. Şi alegând postavuri pentru hainele de doliu ale 
slugilor de la curte, nu pregetă să-l pipăie și să-l încerce la 
lumină, în dreptul ferestrei, pentru a se convinge de buna lui 
calitate. Comandă și pentru sine o mantie solemnă „de mare 
doliu”, dintr-un postav grosolan, aspru la pipăit, care avea 
anume despicături, semănând a haină sfâșiată într-o clipă de 
deznădejde. A 

Înmormântarea avu loc vineri, seara târziu. În fruntea 
procesiunii călcau vajnic purtătorii de litiere, baltagiii, heralzii 
trâmbiţțând din trâmbiţe lungi de argint, cu stindarde de mătase 
negre atârnând de ele, toboșarii, ce băteau darabana unui marș 
funebru. Urmau cavalerii în zale, cu viziera coifului închisă, 
purtând steaguri de mare doliu. Erau călări pe cai mascaţi cu 
ipingele de catifea neagră cusute cu cruci albe. Apoi veneau 
călugării tuturor mănăstirilor, în frunte cu canonicul Milanului, cu 
făclii de o oca aprinse în mâini, arhiepiscopul Milanului cu tot 


clerul. II Moro pășea în urma uriașului car cu catafalcul din 
brocart argintiu și patru îngeri de argint ţinând coroana ducală, 
însoţit de fratele său, cardinalul Ascanio. Veneau apoi solii 
măriei-sale cezarul, ai Spaniei, Neapolului, Veneţiei, Florenței. 
După ei, membrii Consiliului Secret, curteni, doctori și magistri 
ai Universităţii din Pavia, negustorii de vază, aleși pe sprinceană 
câte doisprezece din partea fiecărei Porţi a Milanului și o 
nesfârșită mulțime de popor. 

Procesiunea era peste măsură de lungă: în timp ce capul urca- 
n pridvorul bisericii Santa Maria delle Grazie, coada nu ieșise 
încă pe porţile cetăţii. 

La vreo câteva zile după aceea, ducele împodobi mormântul 
pruncului Leone, născut mort, cu o inscripţie de mare 
frumuseţe, compusă de el însuși, în italienește. l-o tradusese în 
latină Morula. 

„Copil fără noroc, am murit înainte de-a vedea lumina zilei, și 
mai nefericit prin faptul că, murind, i-am răpit mamei mele 
viaţa, iar tatălui — soţia. Hărăzit unui destin atât de crunt, îmi 
găsesc bucuria în a ști că m-au adus pe lume unșii Domnului, 
Ludovicus și Beatrix, ducii Mediolani. Anul de graţie 1497, ziua a 
doua a lui ghenar.” 

II Moro admiră îndelung inscripţia săpată în aur pe lespedea 
de marmoră neagră deasupra micului cavou de la Santa Maria 
delle Grazie, alături de locul unde odihnea Beatrice. Împărtășea 
încântarea naivă a pietrarului, care, terminând lucrul, se dăduse 
cu un pas înapoi și privise de la distanţă, cu capul aplecat într-o 
parte, închizând un ochi, ca să plesnească apoi din limbă de 
plăcere. 

— Bibelou, nu mormânt! 

Dimineaţa era însorită și geroasă. Pe acoperișuri zăpada 
scânteia azvârlind puzderie de nestemate în seninul cerului 
albastru. Văzduhul de cleștar mirosea proaspăt a lăcrimioare, 
căci aceasta e mireasma dulce a zăpezii. 

Și din lumina acestei dimineţi, scânteind de ger și soare, intră 
Leonardo, ca într-un cavou, în odaia îmbrăcată în tafta îndoliată, 
zăpușitoare și neagră din pricina obloanelor închise, luminată 
doar de făclii sepulcrale. Câteva zile după înmormântare ducele 
nu părăsi de loc sumbra chilie. 


Stătură de vorbă despre Cina cea de taină care trebuia să 
acopere de glorie locul unde-și găsise Beatrice veșnica odihnire 
și împăcare, căci aceasta era dorinţa ducelui. 

— Am auzit, Leonardo, c-ai fi luat în grija dumitale pe 
băieţașul care jucase rolul Veacului de Aur la serbarea aceea 
fatală. Cum stă cu sănătatea? Se interesă ducele. 

— A murit, alteţă. Chiar în ziua înmormântării luminăţiei-sale. 

— A murit! se miră și parcă se bucură il Moro. A murit... Ce 
bizar... 

Și plecându-și fruntea, oftă din greu. 

— Da, da... îngăimă, îmbrăţișându-l pe Leonardo. Așa trebuia 
să se întâmple! A murit Veacul de Aur. Odată cu dragostea mea! 
L-am îngropat împreună cu Beatrice, n-a putut și nici n-a vrut 
să-i supravieţuiască! Ce coincidenţă fatală, nu-i așa, dragul 
meu? Ce sublimă alegorie! 

XII 

Un an întreg se ţinu mare doliu. Ducele nu-și mai dezbrăca 
mantaua neagră cu despicături făcute anume și nu se așeza la 
masă. Mânca de pe o scândură ţinută înaintea lui de curteni. 

„De la moartea ducesei, scria în rapoartele sale Marino 
Sanudo, solul Veneţiei, il Moro e plin de evlavie, nu lipsește de la 
nicio slujbă bisericească, ţine posturile, trăiește în castitate — 
cel puţin așa susţine — și nu uită de frica de Dumnezeu în 
gândurile sale.” 

în timpul zilei, cât era de prins cu treburile statului, își mai uita 
de pierderea suferită, cu toate ca Beatrice îi lipsea și în ocupaţii. 
În schimb noaptea dorul îl rodea ca un vierme. De multe ori o 
vedea în vis sub înfățișarea fetiţei de șaisprezece ani, vârsta la 
care se măritase, o școlăriță îndărătnică pusă pe ștrengării, 
zveltă ca un adolescent și nespus de sălbatică — pentru a nu 
asista la primirile fastuoase, se ascundea prin dulapuri — și atât 
de feciorelnică, încât timp de trei luni după nuntă se mai apăra 
de atacurile lui amoroase, ca amazoanele, cu dinţii și cu 
ghearele. 

Cinci zile înainte de a se împlini anul o visă către dimineaţă 
exact așa cum o văzuse în timpul unui pescuit la Cusnago, pe 
malul heleșteului mare și liniștit. Era domeniul pe care-l 
îndrăgea cel mai mult. Pescuitul fusese cu noroc, găleţile erau 
pline de pește. Și ea născocise un joc: cu mânecile suflecate, lua 


din năvod peștii în palmele făcute căuș și-i arunca în apă, 
râzând și bucurându-se de bucuria prizonierilor eliberaţi și de 
jocul fulgerat al solzilor lucind în unda străvezie. Plăticile, 
băbuștile, bibanii lunecoși se zbăteau în mâinile ei goale, stropii 
scânteiau în soare ca diamantele, la fel ca ochii săi și ca obrajii 
aprinși de fetiţă. 

Când se sculă din somn, perna era udă de lacrimi. 

Dimineaţa se duse la mănăstirea Santa Maria delle Grazie, să 
se roage la mormântul soţiei, apoi luă masa cu priorul, 
discutând despre imaculata concepţiune, teza care îi pasiona pe 
atunci pe teologi. Și la lăsatul serii se duse direct de la 
mănăstire la monna Lucrezia. 

Nu-și părăsise amantele, cu tot dorul nemângâiat după soție și 
așa-zisa „frică de Dumnezeu”. Dimpotrivă, se legase și mai mult 
de ele. in ultima vreme madonna Lucrezia și contesina se 
împrieteniseră. Cu toate că își câștigase de la o vreme faima de 
„savanta contesă” și „o nouă Sapho”, Cecilia se dovedea o 
femeie nepervertită și de suflet, poate nițeluș cam exaltată. O 
dată cu moartea Beatricei i se ivea prilejul uneia din mult 
visatele jertfe de iubire despre care citise în romanele 
cavalerești. Hotări, așadar, pentru a-l consola pe duce, să-și 
unească dragostea cu cea a tinerei rivale. La început Lucrezia 
fugise de ea și fu geloasă, dar „savanta contesă” o dezarmă cu 
mărinimia ei și, vrând-nevrând, Lucrezia a trebuit să se lase în 
voia straniei prietenii. 

lar când Lucrezia născu în vara anului 1497 un fiu de la il 
Moro, contesina își exprimă dorinţa a-i fi nașă. Se apucă să-l 
dădăcească pe copil cu o dragoste puţin exagerată — că doar 
avea și ea copii de la duce — zicându-i nepoţel. Astfel se împlini 
visul de totdeauna al lui il Moro, ca amantele sale să fie prietene 
între ele. Și cu acest prilej comandă poetului curţii un sonet în 
care Cecilia și Lucrezia erau comparate cu zorile dimineţii și 
amurgul serii, în vreme ce nemângâiatul văduv era noaptea cea 
neagră, veșnic departe de luminosul soare, adică Beatrice. 

Când intră în iatacul de la Palazzo Crivelli, familiar și primitor, 
le găsi pe amândouă șezând în fața căminului. La fel ca toate 
doamnele de la curte, purtau straie de doliu. 

— Cum o duceţi cu sănătatea, alteță? i se adresă „amurgul 
serii”, recte Cecilia, căci, deși tot frumoasă, cu pielea ei de un 


alb mat, părul roșu ca focul și ochii de un verde gingaș limpezi 
ca lacurile de munte, nu semăna „zorilor dimineţii”. 

De la o vreme, ducele își făcuse un obicei din a se văita de 
sănătate. In seara aceea nu se simţea nici mai bine și nici mai 
rău ca totdeauna. Cu toate astea își luă numaidecât un aer galeș 
și suspină din străfunduri. 

— judecă și dumneata, madonna, spuse el, cum aș putea-o 
duce! Nu mi-i gândul decât la mormânt, cum să mă culc mai 
repede într-însul alături de porumbiţa mea dragă... 

— Vai de mine, nu vorbi așa, alteţă! E mare păcat, se îngrozi 
Cecilia. Se poate? Dacă v-ar auzi madonna Beatrice?... Orice 
nenorocire e de la Dumnezeu și trebuie s-o primim cu 
recunoștință... 

— Firește, nu cârtesc, se învoi il Moro. M-a ferit Sfântul. Știu că 
Domnul Dumnezeu are mai multă grijă de noi, decât noi înșine. 
Fericiţi cei ce plâng, căci a lor este mângâierea... 

Și strângând cu tandreţe mâinile ambelor amante, ducele 
ridică ochii spre ceruri. 

— Să vă răsplătească Dumnezeu, dragele mele, că nu l-aţi dat 
uitării pe nefericitul văduv! 

Tamponând ochii cu batista, vâri mâna în buzunarul hainei de 
doliu și scoase două hârtii. Una din ele era dania către 
mănăstirea Santa Maria delle Grazie de la Pavia, aducându-i 
întinsele pământuri ale vilei Sforzesca de la Vigevano. 

— Mi se părea, alteţă, că ţineţi mult la aceste pământuri! se 
uită uimită contesina. 

— Pământuri! zâmbi amar il Moro. Vai mie, madonna, m-am 
dezgustat de pământ. Și apoi, cât pământ îi trebuie omului... 

Văzând că vrea să aducă vorba iarăși despre moarte, 
contesina îi pecetlui buzele cu mâna trandafirie. 

— Dar ce-i hârtia cealaltă? îl întrebă ea curioasă. 

Și luminat la faţă, cu zâmbetul de altădată, vesel și poznaş, 
jucându-i pe buze, ducele le citi și celălalt hrisov. Era o altă 
danie cu înșiruirea de pământuri, lunci, crânguri, sate, terenuri 
de vânătoare, pescării, acareturi și altele pe care ducele i le 
dăruia Lucreziei Crivelli și fiului său natural Gian Paolo. Se 
pomenea aici și vila Cusnago mult îndrăgită de Beatrice pentru 
pescăriile sale. 


Ultimele cuvinte ale hrisovului le citi il Moro cu voce 
tremurătoare de emoție: 

„Şi-n încântatele legături ale dragostei, femeia aceasta ne-a 
dovedit o nespus de rară și desăvârșită credinţă, dând la iveală 
sentimente sublime, așa încât ades în plăcutele întâlniri cu ea 
am gustat o nemăsurată dulceaţă, dăruindu-ne și o mare 
ușurare întru grijile noastre.” 

— Ai văzut, surioară? bătu Cecilia fericită din palme. Nu-ţi 
spuneam că are o inimă de aur? Acum micul meu nepoţel Paolo 
e cel mai bogat moștenitor al Milanului. Și alergă s-o strângă la 
piept pe prietena ei, cu lacrimi de duioșie maternă. 

— În ce dată suntem astăzi? întrebă il Moro. 

— Douăzeci și opt decembrie, alteţă! răspunse Cecilia. 

— În douăzeci și opt!... repetă ducele pe gânduri. 

Exact ziua și ora la care cu un an înainte răposata ducesă, 
venind la Palzzo Crivelli, fusese cât pe ce să-l surprindă pe soţul 
ei cu amanta. 

își roti ochii prin încăpere. Totul era ca atunci: odaia la fel de 
luminoasă și primitoare, și vântul iernii hăulea ca în seara aceea 
în coș, și flăcările vesele se învâlvorau în cămin, iar deasupra 
dănţuiau, tot ca atunci, șirul de amorași de lut, jucându-se cu 
uneltele de tortură ale patimilor Domnului. Şi aceeași carafa cu 
muchii, plină de Balnea Aponitană, stătea pe măsuţa rotundă, 
sub învelitoarea-i de postav verde și alături aceleași note și 
aceeași mandolină. Ușile erau și ele tot așa deschise către 
dormitor și de acolo spre odaia de guardarobe, unde se zărea 
dulapul în care ducele se ascunsese de soţia lui. Ce n-ar fi dat 
acum, în clipa asta, să audă iarăși la ușa de jos bătaia 
ciocănelului trezindu-i spaima, să năvălească iarăși slujnica, 
strigând: „Madonna Beatrice”, și numai o clipă, o singură clipă 
să mai stea tremurând în dulapul de haine, ca un hoţ prins 
asupra faptei, auzind ca prin vis glasul ameninţător al copilei 
sale iubite. Dar vai, n-avea să-l mai audă niciodată, în vecii 
vecilor! 

II Moro își plecă fruntea în piept și lacrimi îmbelșugate curseră 
pe obraji săi. 

— O, Doamne! îl vezi? lar plânge! Se prinse a se frământa 
contesina Cecilia. Dar du-te, du-te odată și-l mângâie. Sărută-l și 
împacă-l! Cum de nu ţi-e rușine! 


Și ușurel o împinse pe rivală în braţele amantului său. 

Lucrezia încerca de multă vreme faţă de nefireasca prietenie 
cu contesa ceva asemănător cu greaţa, ca de la un parfum 
dulceag. Îi venea să se ridice și să iasă. Își lăsă ochii în jos, 
împurpurată de jenă. Totuși a trebuit să-l prindă pe duce de 
mână. 

Și il Moro îi zâmbi printre lacrimi, ducându-i mâna la inimă. 

lar Cecilia, cu mandolina în mână, luându-și poziția în care cu 
doisprezece ani mai înainte o zugrăvea Leonardo în frumosul 
portret al unei „noi Sapho”, începu să fredoneze cântul lui 
Petrarca despre vedenia celestă a Laurei: 


Levommi il inio pensier în pane ov'era 
Quella ch'io cerco e non ritrovo în terra. 


Gându-mi trimit spre sălașul acelei 

Ce pe pământ o cătam în zadar, 

În crugu-al treilea al sfintelor ceruri 
Purta cu sfială sublimul ei har. 

„O, vino, o, vino, și mâna-mi întinse, 
Fi-vei cu mine cât zilele curg, 

Vrajba ce-odată-am purtat-o, se stinse, 
Stins-a și viaţa-mi nainte de-amurg...” 


Ducele scoase batista și, întipărindu-și pe faţă o expresie 
visătoare, dădu ochii peste cap. Apoi, suspinând a plâns, 
îngăimă o dată și încă o dată ultimul stih, întinzând braţele spre 
o vedenie ce trece nevăzută în zbor. 

Stins-a și viaţa-mi nainte de-amurg... 

— Porumbiţa mea!... Da, da, înainte de amurg! Uneori, 
madonnelor, mi se pare că ne privește din ceruri și ne 
binecuvântează pe toţi trei... O, Bice, Bice!... 

Și hohotind de plâns, se lăsă agale pe umărul Lucreziei, 
cuprinzându-i în același timp mijlocul. Vru s-o apropie, dar 
Lucrezia se împotrivi: îi era rușine. 

Observând acestea cu ochiul său de-o agerime maternă, 
Cecilia se sculă arătându-l cu un gest pe il Moro ca o soră care-i 
încredinţează prietenei pe fratele grav bolnav, ieși pe vârfuri, 


dar nu în dormitor, ci în iatacul din direcţia opusă și încuie ușa 
după ea. „Amurgul serii” nu era geloasă pe „zorile dimineţii”. 
Ştia din bogata-i experienţă că-i va veni și ei rândul și, după 
pletele negre, acelea roșii ca focul or să-i pară ducelui mai 
atrăgătoare. 

II Moro, observând c-au rămas singuri, o cuprinse cu braţ 
puternic, aproape brutal și o urcă pe genunchii săi. Lacrimile 
după soţia răposată încă nu i se uscaseră pe gene, iar pe 
buzele-i subţiri și arcuite rătăcea un zâmbet lasciv. 

— Parc-ai fi călugăriţă — toată în negru! râdea acoperindu-i 
gâtul cu săruturi. Și rochiţa, uite cât de modestă, dar cât de bine 
îţi vine! Oare din pricina negrului pare gâtișorul acesta atât de 
alb?... 

jucându-se, îi descheia nasturii de agată de pe piept și 
deodată sclipi goliciunea, și mai orbitoare printre cutele straiului 
de doliu. Lucrezia doar își acoperi obrazul cu palmele. 

în vreme ce deasupra căminului, în care flăcările se învâlvorau 
vesele, amorașii goi modelaţi în lut de Caradosso, sau poate 
îngerii, își urmau fără istov dănţuiala, jucându-se cu ciocanul, 
piroanele, cleștele și sulița, unelte de tortură ale patimilor 
Domnului. Și luminaţi de reflexele trandafirii ale focului, ai fi zis 
că-și fac șmecherește semne cu ochiul și șoșotesc în taină, 
privindu-i pe ducele il Moro și pe madonna Lucrezia de după 
lăstarul de viţă al lui Bacchus și obrăjorii lor dolofani sunt gata 
să plesnească de râs. 

lar de undeva de la capătul odăilor se auzeau suspinele 
voluptuoase ale mandolei și glasul contesinei Cecilia care cânta: 


Ivi fra lor, che il terzo cerchio serra, 
La rividi, piu bella e ineno altera. 


În crugu-al treilea al sfintelor ceruri 
Purta cu sfială sublimul ei har... 


Și zeii vechimii, micii amorași, se prăpădeau de râs ascultând 
stihurile lui Petrarca și cântecul iubirii celei noi și celeste. 
Cartea a noua CEL DE-AL DOILEA EU 


I 

— După cum vezi, aici în Oceanul Indian, ceva mai la apus de 
insula Taproban, este pe hartă o inscripţie: monștrii marini ziși 
sirenele. Îmi spunea Cristofor Columb că tare s-a mai mirat 
când, ajuns acolo, n-a găsit nici urmă de sirenă... De ce 
zâmbești, messere? 

— A, n-are importanţă... Continuă, Guido, te ascult. 

— Las’ că știu, fără să-mi spui, messere! Socoţi că ele nu 
există. Atunci ce-ai să mai zici de schiapode, cele care se 
adăpostesc de soare sub propria lor talpă, ca și cum ar fi 
umbrelă? Sau despre pigmeii cu urechile atât de mari, încât, 
culcându-se, una o aștern dedesupt, cu alta se învelesc? Sau 
despre copacul care în loc de fructe face ouă și din ele ies pui cu 
puf galben, asemănători cu bobocii de rață? Carnea lor are gust 
de pește, încât poate fi consumată și în zilele de post. Sau 
despre insula pe care corăbierii, debarcând, aprinseseră un foc, 
făcuseră de mâncare și abia după aceea își dădură seama că 
insula nu era insulă, ci o balenă. Povestea mi-a spus-o la 
Lisabona un marinar bătrân care nu pusese strop în gură. S-a 
jurat pe trupul și pe sângele Domnului că-i adevărul curat... 

Trecuseră mai bine de cinci ani de la descoperirea Lumii Noi. 
Era în Săptămâna Patimilor, la șase aprilie anul de graţie 1498. 
Convorbirea avea loc la Florenţa, pe strada Blănarilor, nu 
departe de Mercato Vecchio. Odaia în care ea avea loc era 
situată deasupra depozitelor lui Pompeo Berardi, o casă de 
comerţ de vază, având prăvălii și la Sevilla, care construia 
corăbiile ce navigau spre pământurile abia descoperite de 
Columb. Messer Guido Berardi, nepotul acestui Pompeo, 
îndrăgise de mic copil cu toată pasiunea orice avea legătură cu 
navigația pe mare. Avusese intenţia fermă să participe la 
călătoria lui Vasco da Gama, când pe neașteptate se îmbolnăvi 
de o boală cumplită, abia ivită pe-atunci, căreia italienii îi ziceau 
boala franţuzească, francezii italienească, leşii nemţească, 
moscoviţii leșească, iar turcii ghiaurească. Zadarnic umblase pe 
la toţi doctorii, atârnase priapi de ceară la toate icoanele 
făcătoare de minuni. Dar, așa paralizat cum era și pe veci 
condamnat la nemișcare, Guido își păstra vioiciunea minţii și, 
ascultând _istorisirile marinarilor, petrecea nopţi în șir în faţa 


cărţilor și a hărților, străbătea în visele sale oceanele și 
descoperea pământuri noi. 

Din pricina feluritelor unelte marinărești, cum erau cercuri de 
aramă reprezentând ecuatorul, cadrane, sextante, astrolabe, 
compasuri, hărţi ale constelaţiilor, odaia sa părea o cabină de 
corabie. Prin ușile deschise spre balcon, de fapt o loggie 
florentină, se zărea cerul siniliu al înserării de aprilie. De jos, din 
magazii, venea balsam de mirodenii aduse de peste mări piper 
indian, scorţișoară, cuișoare și ghimbir. 

— Asta-i, messer Leonardo! încheie Guido frecându-și cu 
palma, pe sub pledul ce le înfășură, picioarele bolnave. Nu în 
zadar se spune: credinţa mișcă munţii din loc. Să se fi îndoit 
Columb, ca dumneata, n-ar fi realizat nimic. Și trebuie să 
recunoști că merită să încărunţești la numai treizeci de ani, din 
pricina unor chinuri fără egal, ca să descoperi locul unde se află 
paradisul pământesc, nu-i așa? 

— Paradisul? se minună Leonardo. Ce înţelegi prin asta, 
Guido? 

— Vreţi să spuneţi că n-aţi auzit nici despre asta? Se poate să 
nu fi aflat despre observaţiile asupra stelei polare, făcute de 
către messer Columb pe când se afla lângă Insulele Azore și 
care au slujit drept dovadă că pământul nu e nici sferă, nici ca 
un măr, cum s-a crezut până acum, ci are forma unei pere cu 
moţ, sau cu o umflătură la un capăt, asemenea mamelonului de 
pe sânul femeii? Şi chiar pe acest mamelon care-i un munte atât 
de înalt, încât se sprijină cu creștetul de sferele cerești ale lunii, 
se găsește Paradisul... 

— Dar bine, Guido, asta contrazice întru totul afirmaţiile 
științei... 

— Ştiinţă! exclamă cu dispreţ interlocutorul. Dar oare știi, 
messere, ce spune Columb despre știință? Îți voi cita propriile-i 
cuvinte din cartea intitulată „Libro de las profecias” „Cartea cu 
preziceri”. Mi-au fost de ajutor în tot ce-am făcut nu 
matematicile şi nici hărţile geografilor sau argumentele 
înțelepte, ci numai profeția lui Isaia despre cerul cel nou și 
pământul cel nou. 

Rămase apoi tăcut. Începeau obișnuitele dureri în articulaţii. Și 
la rugămintea stăpânului casei, Leonardo strigă slugile, care îl 
duseră sus în dormitor pe bolnav. 


Rămas singur, artistul se apucă să verifice calculele 
matematice ale lui Columb din studiul asupra evoluţiei stelei 
polare, făcut pe când se afla lângă Insulele Azore. Găsi în ele 
greșeli atât de grosolane, că nu-i venea să creadă. 

— Câtă ignoranță! se miră Leonardo. S-ar zice că, orbecăind 
prin întuneric, omul acesta a dat din greșeală peste Lumea 
Nouă, și, ca un orb, nu vede și nu știe ce a descoperit: când 
spune că e China, când că e Ofirul lui Solomon sau paradisul. Și 
are să moară fără s-o afle. 

Reciti Epistola lui Cristofor Columb, căruia veacul nostru multe 
îi datorează, despre insulele din Indii, mai sus de Gange, de 
curând descoperite, prima lui scrisoare din 29 aprilie 1493, în 
care Columb vestea Europei descoperirea sa. 

Toată noaptea Leonardo stătu aplecat asupra calculelor și 
hărților. Din când în când ieșea în loggia deschisă, privea spre 
stele și, gândindu-se la prorocul Noului Pământ și al Noului Cer, 
compara fără voie destinul său cu al acestui straniu visător cu 
minte și inimă de copil: 

„Cât de puţin știa și cât de mult a făcut! Pe când eu, cu toate 
cunoștințele mele, zac în nemișcare la fel ca acest paralitic, 
Berardi. Toată viaţa mi-am dorit să cunosc lumi necunoscute, și 
totuși n-am făcut un pas spre ele. Credinţă, spun ei. Dar oare 
credinţa desăvârșită și știința desăvârșită nu sunt una și 
aceeași? Oare ochii mei nu văd mai departe decât cei ai lui 
Columb, prorocul acesta orb?... Sau poate așa va fi fiind scris 
omului: cel văzător să știe și cel orb să făptuiască?” 

I 

Nu băgă de seamă când trecu noaptea. Stelele se stinseră, o 
lumină trandafirie inundă creștetele acoperișurilor de țiglă și 
schelăria sprijinitoare a zidurilor de cărămidă de la casele 
dărăpănate. Foșnet de pași și lărmuiala mulţimii răsunau în 
stradă. 

Se auzi o bătaie la ușă și, deschizând-o Leonardo se pomeni 
cu Giovanni. Venea să-i amintească învățătorului că în ziua 
aceea era Sâmbăta Floriilor fusese fixată „proba focului”. 

— Cum ai spus, cum? întrebă Leonardo. 

— Fra Domenico va intra în foc în locul fratelui Girolamo 
Savonarola, iar fra Giuliano Rondineli în locul dușmanilor lui. Și 


acela care va rămâne nevătămat va dovedi vrăjmașului 
dreptatea sa înaintea lui Dumnezeu, îi lămuri Beltraffio. 

— Dacă-i așa... du-te, Giovanni... îţi doresc să ai parte de o 
priveliște care să-ţi merite curiozitatea. 

— Cum, dumneata nu mergi? 

— Sunt ocupat, nu vezi? 

învăţăcelul vru să-și ia rămas bun, dar, făcând o sforţare, mai 
adăstă. 

— Venind încoace, l-am întâlnit pe messer Paolo Somenzi, 
care a făgăduit să treacă să ne ia, spre a ne găsi locuri bune, de 
unde să putem vedea tot. Ce păcat, meștere, că n-ai timp să 
mergi. Şi eu care mi-nchipuiam... Ştii ceva? Proba e fixată 
pentru amiază. Dacă ţi-ai termina treaba până atunci? Am putea 
să mai apucăm... 

— Dorești atât de mult să văd și eu minunea? zâmbi Leonardo. 

Giovanni își plecă doar ochii a sfială. 

— Bine, fie, merg. Ca să-ţi fac pe plac! 

La ora hotărâtă, Beltraffio se întoarse însoţit de Paolo 
Somenzi, mai-marele spionilor lui il Moro, un bărbat iute și 
neastâmpărat, de parcă avea argint-viu în vine. Paolo era un 
înverșunat dușman al lui Savonarola. 

— Ce-aud, messer Leonardo? Să fie adevărat că nu vreţi să ne 
însoțiți? Vorbi el cu glas pițigăiat, neplăcut auzului, făcând 
strâmbături şi schime de clovn. Se poate?! Tocmai 
dumneavoastră, iubitor al științelor naturale, să nu asistați la o 
asemenea experienţă de fizică? 

— Crezi că le vor da voie să intre în foc? se îndoi Leonardo. 

— Cum să vă spun... Dacă lucrurile vor ajunge până acolo, 
desigur fra Domenico n-o să pregete. Și parcă numai el? Două 
mii și cinci sute de cetăţeni, bogaţi și săraci, cărturari și 
ignoranţi, femei și copii s-au înscris ieri la San Marco, dornici a 
lua parte la probă. O aiureală, Doamne iartă-mă, că te apucă 
ameţeala. Se întreabă până și filosofii noștri, libercugetătorii, și 
nu fără oarecare teamă: dar dacă unul din călugări n-o vrea să 
ardă, și pace? Ce te faci atunci, ai? Imaginaţi-vă, messere, 
numai mutrele preacuvioșilor „plângăreţi” când or să ardă 
amândoi! 

— Nu se poate ca Savonarola să creadă... rosti Leonardo pe 
gânduri, ca pentru sine. 


— Asta cam așa-i, se învoi și Somenzi. Nu se poate să creadă 
până la capăt. Ar da el înapoi cu dragă inimă, dar parcă se mai 
poate? A stârnit gloata și nu mai are ce face acum. Vor să vadă 
minunea și nimic mai mult! Căci și aici, messere, e tot 
matematică la fel de precisă ca și cea a dumneavoastră dacă 
există Dumnezeu, ce-l costă să făptuiască o minune? Așa fel ca 
la rugile dreptcredincioșilor doi ori doi să facă cinci, nu patru, 
asta spre ocara liber-cugetătorilor ca dumneata și ca mine. 

— Nu mergem? E timpul, spuse Leonardo aruncându-i lui 
Paolo o privire de fățiș dispreţ. 

— Cum să nu! Mergem! O vorbă să mai spun, se agita acesta. 
Mașinăria cine credeţi că a născocit-o? Eu! De aceea vreau, 
messer Leonardo, s-o preţuiţi dumneavoastră, căci cine altul ar 
putea s-o facă?... 

— De ce tocmai eu? rosti artistul cu silă. 

— Parcă n-aţi pricepe! Vedeţi și dumneavoastră, sunt om cu 
sufletul deschis, ce gândesc aia spun. Și într-o măsură oarecare 
filosof. Știu câte parale fac născocirile cu care ne tot bagă în 
sperieţi călugării. Așa încât, noi doi, messer Leonardo, suntem 
complici în treaba asta. lacătă de ce spun că avem motive să ne 
bucurăm. Trăiască raţiunea, trăiască știința! Căci fie că există 
Dumnezeu, fie că nu, doi ori doi fac tot patru! 

leșiră tustrei alăturându-se mulţimii care umplea străzile. Pe 
toate chipurile se vedea curiozitatea și o sărbătorească 
așteptare pe care Leonardo le desluși și pe faţa lui Giovanni. 

Pe ulița Ciorăparilor, în faţa bisericii Orsanmichele, acolo unde 
într-o nișă se înalță bronzul lui Andrea Verrocchio, apostolul 
Toma punând degetul pe rana lui Isus, înghesuiala era și mai 
mare. Unii silabiseau cu glas tare cele opt teze așternute cu 
frumoase litere mari și roșii afișate pe zid, al căror adevăr 
trebuia confirmat sau infirmat de proba focului, alţii le ascultau 
și le tălmăceau. 

lată care erau acele teze: 

| Biserica Domnului se va înnoi. 

II Dumnezeu o va osândi. 

IIl Dumnezeu o va înnoi. 

IV După osândă, Florența însăși se va înnoi și se va înălța 
deasupra tuturor popoarelor. 

V Necredincioșii se vor întoarce la credință. 


VI Toate acestea se vor împlini fără zăbavă. 

VII Nu este îndreptăţită înlăturarea lui Savonarola din sânul 
bisericii de către papa Alexandru al VI-lea. 

VIII Cei ce o resping nu păcătuiesc. 

Purtaţi de mulţime, cei trei se pomeniră și ei acolo și 
neputându-se mișca nici încolo, nici înapoi, ascultau sporăvăiala 
din jur. 

— Așa o fi, fraţilor, dar parcă tot mă trec fiorii, spunea un 
meseriaș bătrân. Nu cumva să iasă cu păcat! 

— Ce tot îndrugi, Filippo? se împotrivi o tânără calfa cu un 
zâmbet fălos pe buze. De unde și până unde? Nu poate fi 
păcat... 

— Orice-ai spune, prietene, da-i ispitire, stăruia într-ale sale 
Filippo. Cerem o minune, dar oare suntem demni de ea? Doar 
scrie în scripturi: „Nu-l ispiti pre Domnul Dumnezeul tău!” 

— Taci, bătrâne. De ce cobești? Cine are credinţă cât bobul de 
muștar și porunci-va muntelui să se mute, cuvântul îi va fi 
împlinit. Nu se poate ca Domnul Dumnezeu să nu făptuiască 
minunea, dacă alde noi credem cu adevărat! 

— Nu se poate să n-o făptuiască! Nu se poate să n-o 
făptuiască! Nu se poate să n-o făptuiască! | se alăturară alte 
glasuri din mulţime. 

— Dar ia spuneţi, fraţilor, cine o să intre întâi și-ntâi în foc, fra 
Domenico sau fra Girolamo? 

— Amândoi odată. 

— Ba nu, fra Girolamo se va ruga, de intrat în foc, nu intră. 

— Cum se poate? Cine dacă nu dânsul? intâi Domenico, apoi și 
Girolamo, iar după dânșii ne învrednicim și noi ăștia toţi care ne- 
am înscris pe listă la mănăstirea San Marco. 

— Oare-i adevărat ce se spune, că pater Girolamo are să 
învieze un mort? 

— Adevărat, cum nu! Întâi va face minunea focului, iar după 
aceea a învierii din morţi. Citii cu ochii mei scrisoarea lui către 
papă. Numească, zice, un potrivnic. Ambii vor sta pe marginea 
gropii spunând pe rând: scoală! Și cel la a cui poruncă mortul se 
va scula din groapă va fi proroc, iar celălalt un mincinos. 

— Văleu, ce-are să mai fie, fraţilor! Credeţi și-l veţi vedea pe 
fiul omului întrupat pășind pe crestele norilor! Da ce minuni, 
cum n-au fost nici în vechime! 


— Amin! Amin! Se auzea din mulţime și chipurile păleau, ochii 
prindeau a scăpăra cu scăpărări de nebunie. 

Deodată mulţimea se puse în mișcare și-i purtă și pe ei mai 
departe. Aruncând o ultimă privire statuii lui Verrocchio, 
Giovanni crezu că descoperă în părerea de zâmbet ce plutea pe 
chipul lui Toma Necredinciosul punând degetul pe rana lui Isus 
surâsul acela șăgalnic, dulce, pătruns de curiozitatea ce nu 
cunoaște teama, de o mare asemănare cu zâmbetul lui 
Leonardo. 

M 

Prin preajma pieței Signoriei, nimeriră într-o înghesuială atât 
de cumplită, încât Paolo a trebuit să ceară sprijinul străjilor din 
garda călare a oraşului, care să-i conducă până la Ringhiera, 
podiumul de piatră din fața turnului, unde fuseseră rezervate 
locuri pentru soli și cetățenii de vază ai orașului. 

Niciodată parcă nu mai văzuse Giovanni o asemenea mare de 
capete. Nu gemea numai piața de lume, dar și loggiile, turnurile, 
ferestrele, acoperișurile, toate erau pline până la refuz. Oamenii 
se încăierau pentru locuri, atârnau ciorchine la înălțimi 
ameţitoare agăţaţi de grilajele și cornișele caselor, de 
suporturile de făclii înfipte în zid, de-ai fi zis că zboară. Unul 
căzu și muri pe loc. 

Uliţele erau barate toate de rohatci, lanţuri, în afară de trei, 
păzite de străjile orașului, care lăsau să treacă numai bărbaţii în 
toată firea, unul câte unul și numai neînarmaţi. 

Arătând către rug, Paolo explică însoţitorilor felul cum 
construise „mașinăria”. De la picioarele Ringhierei, unde trona 
Marzocco, statuia heraldicului leu de bronz ce apărea pe stema 
orașului, și până la porticul acoperit cu ţiglă, zis și Porticul 
Pisanilor, fusese pregătit un rug lung și îngust, având ca loc de 
trecere pentru cei supuși încercării, între cele două ziduri de 
lemne unse cu catran și presărate cu pulbere, o cărăruie de lut 
pietruită și presărată cu nisip. 

Deodată apărură franciscanii, adversarii lui Savonarola, venind 
din strada Vecherecchia, apoi tot de acolo se iviră și 
dominicanii. Procesiunea lor o încheia fra Girolamo într-o sutană 
de mătase albă, în mână cu potirul cu sfintele daruri strălucind 
ca soarele, urmat de fra Domenico, înfășurat într-o mantie de 
catifea roșie ca focul. 


„Lăudaţi-l pre Domnul, cântau dominicanii, slăviți mărirea lui 
asupra lui Israel și puterea lui în ceruri. Cutremurător ești tu, 
Doamne, în sfânta sfintelor tale.” 

Și alăturându-se monahilor, mulțimea răspunse cu un glas de 
tunet: 

Osana! Osana! Binecuvântat fie cel ce vine în numele 
Domnului! 

Adversarii lui Girolamo  ocupară jumătate din Logia 
dell'Orcagna, vecină cu tumul, ucenicii săi, pe cealaltă, 
despărțită pentru acest prilej cu un parmalâc de scânduri. 

Totul era gata, nu rămânea decât să fie aprins rugul și cei 
hotărâți, în sfârșit, să pășească într-însul. 

De fiecare dată când din Palazzo Vecchio ieșeau consulii, 
organizatorii probei, mulţimea amuţea cuprinsă de fiori. 
Înfiorarea însă nu dura prea mult și după ce aceștia se sfătuiau 
în șoapte cu fra Domenico, se înapoiau în palat. Cât despre fra 
Giuliano Rondinelli, acela dispăruse de-a binelea. 

Nedumerirea și încordarea ajunseseră insuportabile. Unii se 
ridicau pe vârfuri și întindeau gâturile să vadă mai bine, alții, 
prefirând șirul de mătănii și făcând cruci mărunte, repetau cu 
candoare, rugându-se ca în copilărie: „Doamne, fă o minune, fă 
o minune, fă o minune!” 

Nemișcat și zăpușitor era văzduhul. Tunetele depărtate care 
răsunaseră încă de dimineaţă se apropiau din ce în ce. Soarele 
dogorea. 

Deodată câţiva cetăţeni de vază ai orașului, membri în 
Consiliu, în odăjdii lungi din postav roșu-închis ce semănau a 
togi romane, pășiră pe Ringhiera, ivindu-se din Palazzo Vecchio. 

— Signori! Signori! Prinse a molfăi cu neastâmpăr un bătrânel 
cu ochelari rotunzi pe nas și o pană de gâscă după ureche, 
probabil secretarul Consiliului. Consiliul încă nu s-a terminat. Vă 
rugăm! Îndată se face numărătoarea voturilor... 

— Lua-i-ar cel cu coame cu voturi cu tot, exclamă unul dintre 
cetăţenii de vază. Mie mi-ajung câte prostii s-au înșirat acolo... 

— Oare ce mai așteaptă? observă altul. Dacă au chef să intre 
în foc, nu le stă nimeni piedică, prăjească-se odată și să se 
termine! 

— Cum se poate! Ar fi o crimă... 

— Fleacuri! Ce dacă or fi doi neghiobi mai puţin pe lume? 


— Să se prăjească, ziceţi? Ehei, treaba nu stă chiar așa 
simplu... în foc se intră după toate canoanele și poruncile 
bisericii, iată unde-i tâlcul! Nu, orice-aţi spune, asta-i o chestie 
de mare subtilitate teologică, da, da-a! 

— Păi dacă-i teologică, ducă-se la papă să-i împace... 

— Ce să caute la papa? Papa-i papă și călugării-s călugări. N- 
ar strica să ne mai gândim și la popor. De-am ști că putem 
restabili cu asemenea măsură pacea și ordinea în oraș, apoi i- 
am trimite pe toţi popii și călugării și-n foc, și-n apă, și-n aer, ba 
și-n pământ! 

— După mine, le-ajunge și apa. Sfatul meu e să pregătim un 
ceaun cu apă și să-i vârâm pe amândoi acolo. Dreptatea ar fi de 
partea cui iese uscat din apă. Cel puţin ar fi fără primejdie! 

— Auzirăţi, signori? chicotea Paolo servil. Bietul fra Giuliano 
Rondinelli! De atâta spaimă, l-a apucat pântecăraia. l-au luat și 
sânge, ca să nu moară de frică. 

— Voi tot glumiţi, messeri, spuse un bătrân venerabil cu chip 
inteligent și cu ochii melancolici, dar când aud asemenea vorbe 
de la oamenii cei mai de frunte ai poporului meu, mă întreb ce- 
ar fi mai bine să trăiesc sau să mor? Căci greu le-ar fi căzut 
strămoșilor noștri ziditori ai acestui oraș de-ar fi putu prevedea 
că urmașii lor se vor acoperi vreodată de asemenea rușine!... 

Dar tratativele nu se mai sfârșeau, sindicii tot se mai foiau de 
colo-colo, când intrând în palat, când ducându-se în loggie. 

între timp, franciscanii susțineau că Savonarola vrăjise rasa lui 
Domenico. Călugărul o dezbrăcă. Insă farmecele puteau fi 
ascunse și în rufăria de corp. Domenico intră în palat și, 
dezbrăcându-se la piele, se înfășură în anteriul unui alt călugăr. | 
se interzise să se mai apropie de fra Girolamo, ca nu cumva 
acesta să-l farmece a doua oară. | se ceru, de asemeni, să pună 
în joc crucea pe care o ţinea în mână. Domenico se învoi, dar 
spuse că în foc nu intră fără sfintele daruri. Franciscanii 
declarară atunci că ucenicii lui Savonarola vor să ardă trupul și 
sângele Domnului. Zadarnic încercau Domenico și Girolamo să 
le demonstreze că sfânta cuminecătură nu poate arde, că va 
pieri în foc numai moausul supus pierzaniei, iar substanța 
rămâne eternă. De aici se porni o dispută scolastică. 

Mulțimea cârtea. 

între timp cerul se învelise cu nori. 


Și deodată un răget prelung se auzi venind dinspre Palazzo 
Vecchio, din Via dei Leoni, unde în bârlog de piatră erau ţinuţi 
leii, fiarele heraldice ale Florenței. Prinși probabil de forfota zilei, 
îngrijitorii uitaseră să-i hrănească. 

Ai fi zis că rage de mânie însuși Marzocco cel de aramă, 
indignat de rușinea cu care se acoperă poporul său. 

Și răgetului fiarei mulţimea îi răspunse cu un altul și mai 
înspăimântător, un răget omenesc, flămând: 

— Mai repede! mai repede! În foc! Fra Girolamo! Vrem 
minunea! Minunea! Minunea! 

Trezit din ruga înaintea potirului cu daruri, Savonarola apăru 
în marginea loggiei și, cu obișnuitu-i gest autoritar al mâinilor, 
porunci tăcere. 

Poporul însă nu voi să tacă. 

— Ţi-e frică, hai? strigă unul din „armbbiati” în rândurile din 
fund, tocmai de sub Porticul Pisanilor. 

Și ca un val, strigătul străbătu mulţimea toată. 

Cavaleria de fier a „turbaţilor” începu să preseze mulţimea din 
ultimele rânduri. Vroiau să pătrundă în loggie și în încăierare să-l 
omoare pe Savonarola. 

— Pe ei, pe ei, pe ei! Blestemăţii de sfântuleți! Răsunau 
răcnete sălbatice. 

Chipuri schimonosite de fiare fulgerară pe dinaintea lui 
Giovanni. Şi el închise ochii, ca să nu vadă cum îl înhaţă pe 
fratele Girolamo și-l sfâșie sub privirile sale. 

în aceeași clipă însă tunetul bubui cumplit deasupra mulţimii. 
Despicat de fulger, cerul se aprinse vâlvătaie și se porni un 
potop cum de mult nu mai fusese la Florenţa. 

Ploaia nu dură mult. Dar când se potoli, nu putea fi vorba de 
nicio probă a focului: un șuvoi năvalnic clocotea între cele două 
ziduri de lemne ale rugului. 

Asta mai zic și eu călugări cu noroc! Făceau haz în mulţime. 
Când să intre în foc, au nimerit în apă! Minune, nu șagă! 

O ceată de străji a trebuit să-l petreacă pe Savonarola prin 
mulţimea cuprinsă de furie. 

După furtună cerul rămase întunecat. Burnița mărunt. 

Beltraffio simţi că i se strânge inima de teamă când îl văzu pe 
fra Girolamo cum merge cu pasul grăbit, împleticindu-se, pe sub 


burnița măruntă și cenușie, gârbov, cu gluga trasă pe ochi și 
albele odăjdii stropite cu noroiul străzii. 

Și observându-i paloarea din obraji, Leonardo, la fel ca atunci, 
la rugul deșertăciunilor, îl luă de mână și-l scoase din mulţime. 

IV 

A doua zi, tot în odaia din ajun a casei Berardi, care semăna a 
cabină de corabie, artistul demonstra lui messer Guido tot 
absurdul părerii lui Columb asupra poziţiei paradisului pe 
mamelonul în formă de pară. 

La început, messer Guido îl ascultă cu multă luare aminte, 
obiectând și contrazicându-l, până la urmă însă deveni tăcut, de 
parcă l-ar fi supărat pe Leonardo din pricina adevărului spus. 

La puţină vreme după aceea, se plânse de durere în picioare 
și-l rugă pe Leonardo să cheme slugile, ca să-l ducă în 
dormitorul său. 

„Oare de ce l-am mâhnit? Se întrebă Leonardo. La fel ca 
ucenicii lui Savonarola, are nevoie nu de adevăr, ci de o 
minune”. 

într-unul din caietele de notițe pe care îl răsfoia, dădu de 
însemnarea făcută în memorabila zi când mulţimea bătea la ușa 
casei sale, cerând să i se restituie preasfântul piron: 

„O, divină e dreptatea Ta, Primul Motor! Tu n-ai dorit să 
lipsești vreo forţă de rânduiala și calitatea mișcărilor necesare, 
căci dacă se cere ca ea să miște un corp cu o sută de coți mai 
încolo și întâlnește în calea ei o piedică, tu ai poruncit ca forța 
loviturii să determine o nouă mișcare, constând în diverse șocuri 
și impulsuri echivalente căii nestrăbătute. O, divină este 
necesitatea Ta, Primul Motor, astfel silești tu cu legile tale ca 
toate efectele să decurgă din cauze pe calea cea mai scurtă. 
lată, aceasta e o minune!” 

Și amintindu-și de Cina cea de taină și de chipul Domnului pe 
care îl tot căuta și nu-l găsea, Leonardo își dădu seama că 
trebuie să existe o legătură între cuvintele acestea despre 
Primul Motor, divina lui necesitate și desăvârșita înţelepciune a 
celui care spusese: „unul din voi mă va vinde”. 

Seara veni la el Giovanni și-i povesti despre cele întâmplate 
peste zi. 

Signoria  poruncise fraților Girolamo și Domenico să 
părăsească orașul. Aflând că cei doi pregetă, „turbaţii”, înarmaţi 


până-n dinţi, având cu ei bombarde și urmaţi de o gloată fără 
număr, înconjurară mănăstirea San Marco. Când năvăliră în 
biserică, unde se oficia slujba de seară, călugării dădură să se 
apere lovind fără alegere cu lumânările aprinse, cu sfeșnice, 
crucifixuri de aramă sau de lemn. Și în norii fumului de pulbere 
și jariștea incendiului păreau înspăimântători ca diavolii și 
ridicoli ca porumbeii mâniaţi. Unul dintre fraţi se căţără pe 
acoperișul mănăstirii și arunca cu pietre de acolo. Altul se urcă 
pe altar, stând sub crucifix, trăgea din archebuză, exclamând 
după fiecare foc: „Slavă ţie, Doamne!” 

Mănăstirea fu luată cu asalt. Fraţii se rugau de Savonarolla să 
fugă. El însă nu voi și, împreună cu Domenico, se predară în 
mâinile dușmanilor. Fură aruncaţi în temniţă. 

Zadarnic încercau sau se făceau că încearcă străjile Signoriei 
să-i apere de mâinile mulţimii. 

Unii îl loveau pe Girolamo peste obraji, fonfăind bisericește, ca 
plângăreţii: 

— Haide, prorocește, prorocește, omul lui Dumnezeu, cine te-a 
lovit? 

Alţii se târau în patru labe la picioarele sale, ca și cum ar fi 
căutat ceva, și grohăiau ca porcii: „Cheiţa! Cheița! N-a văzut 
careva cheiţa lui Girolamo?” făcând aluzie la cheița cu care 
Girolamo tot făgăduia în predici să descuie tainiţele mârșăviilor 
romane. 

Copiii, foști ostași ai Sfintei Oști a micilor inchizitori, aruncau în 
el cu mere putrede și ouă stricate. 

lar cei ce nu izbuteau să se strecoare până-n faţă, urlau de 
departe, repetând mereu aceleași vorbe de ocară, de parcă nu 
se săturau de ele: 

— Lașule!  Lașule! Lașule! luda Vânzătorul! Vrăjitorule! 
Sodomitule! Anticristule! 

Giovanni îl petrecu până la poarta temniţei de la Palazzo 
Vecchio. Şi când fratele Girolamo trecea pragul închisorii de 
unde avea să iasă doar pentru a merge la locul caznei, un 
șugubăţ în loc de rămas bun strigă, trântindu-i un genunchi pe 
sub dos: 

— lată de unde ieșeau prorocirile! 

Chiar a doua zi Leonardo și cu Giovanni părăsiră de dimineaţă 
Florenţa. 


Și cum sosiră la Milano, pictorul se dărui întru totul trudei 
amânate de optsprezece ani și mai bine se apucă să picteze 
chipul Domnului din Cina cea de taină. 

V 

La 7 aprilie 1498, exact în ziua neizbutitei probe a focului din 
ajunul Floriilor, muri fără veste Carol al VIll-lea, regele Franţei. 
Vestea morții sale avu darul să-l îngrozească pe il Moro, căci cel 
mai înverșunat dușman al casei Sforza, ducele d'Orleans, urma 
să urce pe tron sub numele de Ludovic al XII-lea. Nepot al 
Valentinei de Visconti, fiica primului duce al Milanului, intenţiona 
să smulgă Lombardia pe calea armelor, socotindu-se unicul ei 
moștenitor legiuit, și să radă „cuibul tâlharilor de Sforza” de pe 
faţa pământului. 

Cu câtva timp înainte de a se stinge Carol al VIll-lea, la curtea 
din Milano avusese loc un „duel savant”, care îi plăcuse nespus 
ducelui, așa încât la două luni după acesta puse la cale pe cel 
de-al doilea. Mulţi socoteau că acest al doilea duel avea să fie 
amânat, doar războiul bătea la ușă. Dar s-au înșelat. II Moro, 
maestru în ale perfidiei, consideră avantajos pentru sine să 
arate dușmanilor că prea puţin îi pasă de ei, sub sceptrul 
îndurător al lui Sforza înfloresc în Lombardia mai mult ca 
altădată artele și științele renăscute, aceste „roade ale păcii de 
aur”, iar tronul său este păzit nu doar cu arma, dar și de faima 
unui protector al muzelor, cel mai luminat dintre monarhii Italiei. 

Doctori, decani, magistri ai Universităţii din Pavia se 
adunaseră în marea „sală de jucat mingea” din Rocchetta, 
purtând bonete roșii în patru colţuri, pelerine de culoarea 
flăcării, căptușite cu hermină, mănuși de antilopă liliachie până 
la cot și cingătoarea cusută cu aur. Doamnele de la curte 
veniseră în rochii luxoase de bal. La picioarele lui il Moro ședeau 
de o parte și de alta a tronului madonna Lucrezia și contesina 
Cecilia. 

Festivitatea o deschise cuvântarea lui Giorgio Merula, care, 
comparându-l pe duce cu Penele, Epaminondas, Scipio, Cato, 
August, Mecena, Traian, Titus și mulţi alţi oameni de seamă, 
demonstra că noua Atenă a lumii, care-i Milanul, a întrecut-o pe 
cea veche. 

Urmă apoi o dispută teologică despre concepţiunea imaculată 
și încă una din domeniul medicinei: 


„Sunt sau nu mai fecunde femeile frumoase decât cele 
urâte?” „A fost firească tămăduirea lui Tobit cu fiere de pește?” 
„Este femeia o creaţie nedesăvârșită a naturii?” „în ce parte a 
măruntaielor s-a strâns apa care a curs din rana Domnului când, 
fiind pe cruce, a fost străpuns cu sulița?” „Cine-i mai voluptuos, 
femeia sau bărbatul? 

Urmă apoi o întrecere de ordin filosofic: „Cum a fost materia 
primordială, unică sau multiplă în forme? 

— Ce înseamnă această apoftegmă? întreba molfăind din 
gura-i știrbă, un bătrânel cu zâmbetul înveninat și ochi de lapte 
ca la copii, celebrisim doctor în ale scolasticii, care își punea în 
derută adversarii, afirmând existenţa unei diferențieri atât de 
subtile între quidditas și babitus, încât nimeni nu mai putu 
înțelege nimic. 

— Materia primordială, demonstra altul, nu este nici 
substanţă, nici accident. Şi întrucât îndărătul fiecărui act se 
presupune că ar fi ori substanţă ori accident, materia 
primordială nu este act. 

— Pot afirma, exclama cel de-al treilea, că fiece substanţă, 
materială sau spirituală, odată ce-i creată, face parte din 
materie. 

Bătrânul doctor într-ale scolasticii numai clătina din cap, ca și 
cum știa dinainte ce-i vor obiecta adversarii și era în stare să 
spulbere sofismele lor doar cu o suflare, ca pe o pânză de 


păianjen. 

— Să presupunem că universul ar fi arbore, explica al 
patrulea, iar rădăcinile lui — materia primordială, frunzele — 
accidentele, crengile — substanţă, floarea — suflet raţional, 


roada — natura îngerească, iar Dumnezeu — grădinarul. 

— Materia primordială este unică, răcnea cel de-al cincilea, 
fără să asculte pe ceilalți, materia primordială secundă este 
dublă, iar materia primordială multipla este terță. Și toate trei 
tind spre unitate — Omnia unitatem appetunt. 

Ca de obicei, Leonardo asculta tăcut și însingurat și doar când 
și când un zâmbet subţire îi aluneca pe obraz. 

După pauză, matematicianul Luca Pacioli, călugăr franciscan, 
oferi vederii celorlalţi niște poliedre, forme de cristal cu multe 
fațete, expunând totodată și învăţătura lui Pitagora cu privire la 
cele cinci corpuri primordiale având forme regulate, de la care 


ar fi luat ființă universul. Citi apoi și niște versuri cu care aceste 
corpuri se proslăveau pe ele însele: 


Al științei rod prea dulce și-ncântat 
Suntem, și învățații îmbiat-am din vechime 
Să caute cea mai dintâi pricină 

A noastră, care taina ne-am păstrat. 
O, frumuseţea noastră strălucește, 
Căci suntem început a tot ce-i lume 
Și armonia noastră e acea minune 
Ce cucerea cândva fără de veste 

Pe Platon, pe Pitagora, Euclid 

În toate suntem pe acest bolid 

Și chipul ni-i pe drept desăvârșit 
Măsură a toate este... 


VI 

Contesa Cecilia îi șopti ceva ducelui, arătându-i spre 
Leonardo, și acesta, chemându-l la dânsul, îl rugă să participe la 
probă. 

— Messere, îl atacă Cecilia însăși, fiți amabil... 

— Ei, vezi, te roagă și doamnele, îi spuse ducele. Nu face pe 
modestul. Parcă ce te costă? Povestește-ne ceva cât mai 
amuzant. Stiu bine că mintea ţi-e veșnic plină de strașnice 
himere... 

— Rog scutiţi-mă, alteță. Aș face-o bucuros, madonna Cecilia, 
dar credeţi-mă, nu știu, nu mă pricep de fel... 

Și nu se prefăcea. 

într-adevăr, nu-i plăcea și nici nu știa să vorbească în public. | 
se părea că între cuvânt și idee se ridică o nelipsită piedică și 
fiecare afirmaţie exagerează sau subestimează, falsifică și 
minte. Notându-şi observaţiile în carnet, le îndrepta și le ștergea 
în nenumărate rânduri. | se întâmpla să se bâlbâie sau să se 
încurce, lăsând fraza neterminată chiar și într-o simplă 
convorbire, căutând și negăsind cuvintele. Pe oratori și scriitori îi 
poreclea flecari care îndrugă verzi și uscate, și totuși, îndărătul 
acestor porecle se ascundea un dram de invidie. Descoperind 


adesea la oameni de nimic darul de a vorbi în fraze rotunjite, 
simţea ciudă și un fel de admiraţie naivă: „poftim, cui îi dă bunul 
Dumnezeu darul ăsta!” exclama în sinea lui. 

Dar cu cât Leonardo refuza, cu atât doamnele stăruiau. 

— Messere, ciripeau în cor înconjurându-l, vă rugăm, messere! 
Vă implorăm toate, după cum vedeţi! Haide, povestiţi-ne! 
Povestiţi-ne ceva nostim!... 

— Cum vor zbura oamenii, propuse donzella Fiordalisa. 

— Mai bine despre magie, se împotrivi donzella Ermellina. 
Despre magia neagră și maleficii. E atât de interesant! Despre 
necromanție, cum sunt chemaţi, adică, morţii din mormânt!... 

— Vai de mine, madonna, dar vă asigur, n-am chemat în viaţa 
mea morții din mormânt... 

— N-are a face, vorbiţi despre orice altceva. Numai să fie ceva 
de groază... Și... fără matematică... 

Leonardo nu știa să refuze, oricine și orice i-ar fi cerut. 

— Credeţi-mă, madonnelor... îngăimă cu sfială. 

— E de acord! E de acord! Bătu din palme Ermellina. Fiţi 
atenţi, vă rog. Va vorbi messer Leonardo! 

— Cu-um? A? Cine? Se interesă decanul facultăţii de teologie, 
un bătrânel căzut în mintea copiilor, pe deasupra și fudul de-o 
ureche. 

— Leonardo! îi strigă vecinul, tânăr magistru în ale medicinei. 

— Lonardo Pisano? Matematicianul? 

— A, nu, chiar Leonardo da Vinci în persoană! 

— Da Vinci? Doctor sau magistru? 

— Nici una, nici alta. Nici măcar bacalaureat, ci pur și simplu 
pictorul Leonardo, cel căruia îi aparține Cina cea de taină. 

— Pictorul? Vorbește despre pictură? 

— Despre științele naturii, mi se pare... 

— Despre științele naturii? Nu cumva astăzi pictorii au ajuns și 
învăţaţi? Leonardo?... Parcă n-am mai auzit... Și, mă rog, ce-a 
scris? 

— Nimic. Nu publică. 

— Nu publică? 

— Se spune c-ar fi scriind cu mâna stângă, se amestecă în 
vorbă un alt vecin de-al său. În scriere tainică... spre a nu se 
descifra... 


— Cu mâna stângă? Spre a nu se descifra? Bolmoja decanul 
cu mirare crescândă. Să fie ceva de haz, messeri? A? Pentru 
odihna și distracţia ducelui după grele treburi și, se-nţelege, a 
preafrumoaselor signore?... 

— Va fi probabil și de haz. O să vedem numaidecât... 

— Așa să-mi fi spus de la început... Zi-le curteni și pace... cum 
să nu se amuze? Apoi, nici cu pictorii ăștia nu mi-e rușine... știu 
să distreze! De pildă, Buffalmaco, spune lumea, era un clovn și 
un nebun fără pereche și zurbagiu pe deasupra... în fine, să 
ascultăm. Vedem noi numaidecât cine mai e și Leonardo ăsta... 

Și se apucă să-și șteargă ochelarii, ca să nu-i scape nimic din 
spectacol. 

Leonardo îl privi pe duce cu ultimă rugă. Acesta zâmbea, se 
încrunta. Contesa Cecilia îl ameninţa cu degetul. 

„Te pomenești că se supără, își spuse pictorul. Și în curând va 
trebui să-i cer bronzul pentru Cal... în sfârșit, fie ce-o fi, am să le 
povestesc ce-o să-mi dea prin minte, numai să scap mai 
repede!” 

Urcă la catedră cu îndrăzneala disperării și roti privirile asupra 
savantei adunări. 

Trebuie să vă previn pe graţiozităţile voastre... începu el 
bâlbâindu-se și roșind ca un școlar. E ceva neașteptat pentru 
mine... Numai la insistența ducelui... Adică vreau să spun... mi 
se pare că... într-un cuvânt, am să vorbesc despre scoici. 

Și începu să povestească despre vietăţile marine pietrificate și 
despre urmele de alge și corali întipărite în rocă, ce se găsesc 
prin peșteri și în munţi, departe de mare, ceea ce dovedește că 
acolo unde astăzi este uscatul și muntele, a fost cândva fundul 
oceanului. Apa este motorul naturii și cărăușul ei, ea creează 
munţii și tot ea îi distruge. Cu cât e mai aproape de mijloc, cu 
atât malurile cresc, urcă, și mările interioare, înconjurate de 
uscat, își dezgolesc treptat adâncul, lăsând sub ape doar matca 
fluviului care se varsă în ocean. Cum a fost cu Padul, după cea 
secat Lombardia. Așa se va întâmpla în cele din urmă și cu 
Adriatica. Sau cu Nilul. Mediterana se va transforma într-un șir 
de dealuri și câmpii nisipoase, asemănătoare cu Egiptul și cu 
Libia, iar Nilul se va vărsa în ocean dincolo de Gibraltar. 

— Sunt convins, încheie Leonardo, că cercetarea vietăţilor și 
plantelor pietrificate, neglijată până acum de învăţaţi, va pune 


temeliile unei științe noi despre pământul nostru, despre 
trecutul și viitorul lui. 

Ideile erau atât de limpezi, precise și încărcate de sens, cu 
toată modestia lor aparentă, pline de neclintită încredere în 
știință și atât» de puţin asemănătoare cu ceţoasele divagaţii 
pitagoreice a lui Pacioli sau cu scolastica moartă a doctorilor 
învăţaţi, încât după ce Leonardo tăcu, nedumerirea se așternu 
pe feţele tuturor: ce aveau de făcut? Să laude sau să râdă? O 
știință nouă sau bolmojeala înfumurată a unui ignorant? 

— Am dori foarte mult, dragul meu Leonardo, spuse ducele cu 
un zâmbet de îngăduinţă, vorbind parcă unui copil, ca prorocirea 
ta să se împlinească: Adriatica să sece și dușmanii noștri, 
venețienii, să zacă în lagune ca racii pe bancurile de nisip! 

Și toată adunarea râse cu neîndoielnic respect pentru glumă și 
o poftă cam exagerată. Direcţia fusese dată și curtenii, giruete 
sensibile la orice suflare, se întoarseră încotro bătea vântul. 

— Messer Leonardo! spuse un bătrân plin de semeţie, cu 
tâmplele argintate de cărunţeală și chipul venerabil și 
insignifiant. 

Era rectorul Universităţii din Pavia, Gabriele Pirovano. Și 
platitudinea zâmbetului său oglindi cu fidelitate tonul de 
superioritate glumeaţă a ducelui față de artist. 

— Sunt foarte interesante informaţiile ce ni le-aţi pus la 
îndemână. Dar îngăduiţi-mi să observ: nu e mai simplu de 
explicat originea acestor mici scoici prin jocul întâmplător și 
amuzant, chiar fermecător, s-ar putea spune, dar cu totul 
nevinovat al naturii, în vreme ce dumneavoastră vreţi să 
întemeiaţi pe ele o știință? N-ar fi mai simplu, zic, să explicăm 
originea lor, așa cum au făcut-o și alţii înainte, ca fiind o 
consecinţă a potopului? 

— Potopul... într-adevăr, rosti Leonardo fără urmă de sfială, 
chiar cu o dezinvoltură ce li se păru multora prea degajată. Ştiu. 
Toată lumea spune: potopul. Atâta doar că explicaţia nu-i bună 
de nimic. judecaţi și dumneavoastră, messer Gabriele: nivelul 
apelor în timpul potopului, după spusele celui ce le-a măsurat, a 
fost cu zece coţi mai înalt decât munţii cei mai înalţi. Și, prin 
urmare, scoicile purtate de talazurile clocotitoare trebuiau să 
coboare de sus în jos, neapărat de sus în jos, și nu dintr-o parte, 
nu la picioarele muntelui, nu înăuntrul peșterilor, și apoi, ar fi 


fost aruncate în dezordine, după bunul plac al talazurilor, nu la 
același nivel, și în straturi suprapuse, după cum putem constata. 
Mai observați un lucru cât se poare de curios: vietăţile care 
trăiesc în grup — moluștele, caracatiţele, stridiile — le vom găsi 
zăcând tot în grup, iar cele care trăiesc singuratice, le 
descoperim izolate, întocmai cum vedem și astăzi pe țărmurile 
mării. Așezarea scoicilor am studiat-o și eu de nenumărate ori în 
Toscana, Lombardia, Piemont. Și de veţi spune că nu talazurile 
le-au depus acolo, ci ele însele au urcat tot mai sus, pe măsură 
ce creșteau apele deluviului, obiecția poate fi ușor răsturnată, 
căci scoica este o vietate tot atât sau încă mai înceată decât 
melcul. Ea, care nu înoată niciodată, ci se târăște pe nisip și 
pietre, folosindu-se de valve, poate străbate cel mult trei-patru 
coţi pe zi. Şi atunci cum vedeţi, messer Gabriele, în timpul celor 
patruzeci de zile cât a durat potopul, după mărturia lui Moise, să 
fi străbătut cele două sute cincizeci de mile cât despart dealurile 
Monferratului de țărmul Adriaticii? Va îndrăzni s-o conteste doar 
cel care, nesocotind experienţa și observaţiile și judecând 
natura după cărţi și după născocirile unor flecari cu pană 
ascuțită, nu a avut măcar o dată curiozitatea să vadă cu ochii lui 
cele despre care vorbește! 

Se lăsă o tăcere penibilă. Obiecţiile rectorului, o simțeau cu 
toţii, fuseseră slabe. Nu el se cuvenea să-l privească pe 
Leonardo ca un dascăl pe elevul său, ci, dimpotrivă, mai 
degrabă Leonardo pe dânsul. 

în cele din urmă, astrologul curții și favoritul ducelui, messer 
Ambogio da Rosate, invocându-l pe Pliniu Naturalistul, propuse o 
altă explicaţie: fosilele, având doar forma unor vietăți marine, s- 
au format în adâncurile pământului, sub influenţe magice. 

La auzul cuvântului „magice”, un zâmbet de plictisită 
resemnare prinse a juca pe buzele lui Leonardo. 

— Dar atunci cum exprimaţi, messer Ambogio, se interesă 
pictorul, faptul că sub influenţa acelorași stele și în același loc s- 
au format vietăţi nu numai de specii diferite, dar și de vârste 
deosebite? Căci am descoperit că se poate stabili, după 
secţiunea făcută într-o scoică, în mod precis câţi ani chiar și 
câte luni a avut vietatea, la fel cum o stabilești după secţiunea 
operată în coamele boilor sau oilor, ori în tulpina unui copac 
retezat. Cum explicaţi că unele din ele sunt întregi, altele 


sfărâmate, altele pline cu nisip ori mâl, clești de crabi, oase și 
dinţi de pește sau pietriș asemănător cu acela care se găsește 
pe ţărmul mării, rotunjit de valurile mării? Dar gingașele tipare 
de frunze pe stâncile munţilor celor mai înalţi? Dar algele lipite 
de scoici, pietrificate, îngemănate într-un singur bulgăr? De 
unde toate astea? De la stele? Păi dacă ar fi să judecăm astfel, 
messer, socot că în natura întreagă nu s-ar mai găsi un fenomen 
care să nu poată fi explicat prin influenţa magică a stelelor. Și 
atunci la ce mai folosesc toate științele în afară de astrologie?... 

Ceru cuvânt bătrânul doctor în scolastică și când acesta îi fu 
acordat, observă că disputa se duce nereglementar. Dacă 
problema vietăţilor pietrificate aparţine unei științe „mecanice”, 
inferioare, străină metafizicii, la ce bun s-o mai discute? Doar s- 
au adunat aici nu pentru o dispută pe teme străine filosofiei. 
Dacă ea ţine însă de domeniul științei superioare, adevărate, 
dialectice, atunci se și cuvine să fie discutată după regulile 
dialecticii, așa fel ca să se ridice în ideile lor la nivelul unor 
speculaţii pure... 

— Știu, exclamă Leonardo resemnat, cu o mină și mai 
plictisită. Știu ce vreţi să spuneţi, messere. M-am gândit și eu de 
multe ori la asta. Și totuși n-aveţi dreptate! 

— N-am dreptate? rânji bătrânul și se umplu de venin, ca 
mărul de sevă. Ei, dacă n-am dreptate, binevoiţi messere, și ne 
luminaţi minţile, fiţi îndatoritor și ne explicaţi cum vine după 
socoteala voastră? 

— O, n-am vrut să spun... Vă asigur... Numai despre scoici... 
Să vedeţi, eu cred... în sfârșit, dacă insistaţi... Nu există științe 
superioare și inferioare, există una singură, care își trage 
rădăcinile din experienţă... 

— Ah, așa-a? Din experiență? Dar atunci îngăduiţi-mi să vă 
întreb unde se situează metafizica lui Aristotel, a lui Platon, a lui 
Plotin și a tuturor filosofilor antichităţii care au meditat la 
Dumnezeu, la spirit, la cele existente?... 

— Chiar așa, toate astea nu sunt știință, obiectă Leonardo cu 
tot calmul. Recunosc măreţia anticilor, dar nu în ale științei. 
Acolo ei au mers pe căi false. Au vrut să descopere cele 
inaccesibile cunoașterii, pe când ceea ce era accesibil le-a 
scăpat din vedere. Au bâjbâit și ei și au încurcat și pe alţii timp 
de multe veacuri. Căci oamenii nu pot ajunge la o înţelegere 


când discută despre un lucru cu neputinţă de demonstrat. Unde 
lipsesc argumentele raţionale ele sunt înlocuite cu ţipete. Cine 
știe însă n-are nevoie să ţipe. Cuvântul adevărului este unul 
singur, și în clipa când a fost rostit, ţipetele celor ce se ceartă 
trebuie să amuţească, iar dacă ele continuă, înseamnă că 
adevărul n-a fost încă rostit. Oare în matematică se mai întreabă 
cineva cât fac trei ori doi șase sau cinci? Sau dacă este sau nu 
egală suma unghiurilor într-un triunghi cu două unghiuri drepte? 
Oare nu dispare orice contradicţie în fața adevărului, astfel ca 
slujitorii săi să se poată bucura de el în pace? Ceea ce nu se 
întâmplă niciodată în științele falșe, sofistice... 

Leonardo vru să mai adauge ceva, dar când privi obrazul 
adversarului, amuţi. 

— lată că am ajuns totuși la o înţelegere, messer Leonardo! 
rânji mai veninos doctorul scolasticii. Deși, la drept vorbind, 
știam de la început că noi doi o să ne înţelegem. Un lucru nu 
pricep, și mă iartă pe mine, bătrânul. Oare e cu putinţă? Cum 
adică, toate cunoștințele noastre despre suflet, despre 
Dumnezeu, despre viața de dincolo de mormânt sunt 
mincinoase, pentru că nu-și trag rădăcina din experienţele de 
domeniul științelor naturii nu se port demonstra, cum ai binevoit 
dumneata însuţi, deși Sfânta Scriptură le confirmă cu mărturia ei 
ce stă în afara oricăror dubii?... 

— N-am spus așa ceva, îl opri Leonardo, încruntându-se. Socot 
în afara oricăror dispute cărţile scrise din inspiraţie divină, 
întrucât cuprind un adevăr suprem... 

Se stârni forfotă, larmă. Nu-l lăsară să termine. Unii strigau, 
alţii râdeau, sau săreau de la locurile lor și i se adresau cu 
chipuri mânioase, ori doar strângeau din umeri cu dispreţ, 
întorcându-i spatele. 

— Ajunge! Ajunge! Îngăduiţi să obiectez, messeri? 

— Oare merită să obiectezi? Credeţi-mă că... 

— Aiureli!... 

— Cer cuvântul !... 

— Platon și Aristotel!... 

— Toată povestea nu face nici cât o ceapă degerată... 

— Dar cum se îngăduie... 

— Adevărurile sfintei noastre biserici. 

— Eres, eres! 


— Curat păgânism... 

Leonardo tăcea. Chipul său era calm, însă plin de tristeţe. 
Vedea cu ochii lui cât era de singur printre acești oameni care 
se pretindeau slujitori ai științei. Vedea hăul fără fund care se 
căsca între ei. Dar mai ales îi era ciudă, și nu pe adversarii săi, ci 
pe sine însuși, pentru că nu știuse să tacă la vreme și să 
ocolească disputa. Lăsându-se târât de ispita speranţei, verifica 
— şi a câta oară! — pe propria lui piele, că nu-i de-ajuns să 
dezvălui oamenilor adevărul, ca ei să și creadă într-însul. 

între timp, ducele cu dregătorii și doamnele de la curte, deși 
de mult nu pricepeau o boabă, urmăreau sfada cu vădit interes. 

— Straşnic! spunea il Moro, frecându-și mâinile de plăcere. 
Asta zic și eu bătălie! Priviţi, madonna Cecilia, puţin mai lipsește 
să se încaiere! la uitaţi-vă la bătrânelul de colo! Își iese din 
piele, nu alta. Tremură din tot trupul, ridică pumnii. Uite-l, și-a 
smuls pălăria din cap și o flutură în aer. Dar negriciosul de 
dincolo! Face spume la gură, Dio mio! Și pentru ce! Pentru niște 
scoici pietrificate. Mare minune și cu învățații ăștia. Sunt o 
adevărată primejdie. Dar ce ziceţi de Leonardo al nostru? Și mai 
face pe mironositul... 

Râdeau cu poftă, amuzându-se cu această priveliște, ca și 
cum ar fi fost o luptă de cocoși. 

— la să-l scot din impas pe Leonardo al meu, se hotări în cele 
din urmă ducele. De nu, îl înghit de viu bonetele roșii! 

Pătrunse în mijlocul adversarilor înverșunaţi și aceștia 
amuţiseră, se dăduseră în lături înaintea lui, de parcă ar fi curs 
uleiul liniștitor pe marea bântuită de furtună. Un singur zâmbet 
de-al ducelui, și a fost de-ajuns ca metafizica să se împace cu 
fizica. 

La care ducele mai adăugă cu amabilitate, poftindu-și oaspeţii 
la cină: 

— Ajunge, signori! V-aţi înfierbântat, v-aţi certat niţeluș, acum 
gata! Trebuie să mai prindeţi puţine puteri! Nu se poate. Poftiţi, 
vă rugăm! Și cred că vietăţile mele pescuite în Adriatica, mare 
care, slavă Domnului, n-a secat încă, și servite la masă, vor 
stârni mai puţine dispute decât cele pietrificate, al lui messer 
Leonardo. 

VII 


La cină, Luca Pacioli, care ședea alături de Leonardo, îi șopti la 
o vreme, încetișor: 

— Nu fi supărat, dragul meu, pentru că am tăcut atunci când 
te atacau: n-au înţeles pur și simplu ce spuneai. Aţi fi putut 
foarte bine să cădeţi de acord. Ce are una cu alta? Doar 
exagerările în orișice privinţă nu-s bune la nimic. Cât despre 
altele, orice se poate împăca și reuni. 

— Fra Luca, sunt întru totul de acord cu dumneata, se învoi 
Leonardo. 

— Ei vezi, vezi? Așa-i mult mai bine! În pace și bună învoire. 
Te întreb ce folos ai din ceartă? Bună-i metafizica, dar n-are 
cusur nici matematica. Este loc berechet pentru toate. Căci dacă 
dai, ţi se dă. Nu-i așa, dragul meu?... 

— Întocmai, fra Luca. 

— Foarte bine, foarte bine! Vasăzică, n-o să mai fie 
neînțelegere? Nu uita — dacă dai, ţi se dă... 

„Mielul blând suge de la două oi”... își spuse artistul, privind 
ochișorii șirețţi săgetând ca șoriceii de colo-colo pe chipul 
inteligent al monahului matematician care știuse să împace pe 
Toma d'Aquino cu Pitagora. 

— În sănătatea dumitale, învăţătorule! se aplecă spre el cu 
aerul complice celălalt vecin al său, alchimistul Galeotto 
Sacrobosco, ridicând cupa. Strașnic i-ai dus de nas, n-am ce 
zice! Halal alegorie! De primă clasă! 

— Unde o vezi? 

— Poftim! larăși mă ia așa! Nu-i frumos, messere! Cu mine ți- 
ai găsit să umbli cu şiretlicuri? Slavă Domnului, mă pricep la de- 
alde astea! N-o să ne dăm pe mâna lor unul pe altul... 

Și bătrânul clipi șmecherește din ochi. 

— Care alegorie, întrebi. lată care: uscatul e pucioasă, soarele. 

— Sare, apele oceanului ce acoperea odinioară creștetele 
munţilor. 

— Argint viu, vlaga zeului Mercur. Vrei să spui că nu-i așa? 

— Ba este! Cum să nu! Se porni pe râs artistul. Mi-ai descifrat- 
o uimitor, messer Galeotto. 

— Ei vezi? spuneam eu! Mai pricepem și alde noi câte unele! 
Că despre scoici, acelea sunt chiar piatra înţelepţilor, marea 
taină a alchimiștilor. În compoziţie soarele — sarea, uscatul — 


pucioasa și vlaga — Mercur. Într-un cuvânt, dumnezeiasca 
transformare a metalelor! 

Și ridicând un deget, bătrânul își arcui sprâncenele părlite la 
focul cuptorului alchimic și pomi să râdă cu râsul său blajin și 
naiv de copil. 

— lar deștepţilor noștri cu bonete roșii nu le-a dat prin minte! 
Să bem în sănătatea dumitale messer Leonardo și întru 
înflorirea materiei noastre, Alchimia! 

— Cu plăcere, messer Galeotto! Văd bine că nimic nu poți 
ascunde ochilor dumitale și-ţi dau cuvântul că de aici încolo nici 
n-am s-o mai încerc. 

După cină, oaspeţii se retraseră. Rămase numai un cerc 
restrâns de invitaţi aleși pe sprinceană care fu poftit de duce în 
iatacul răcoros și primitor, unde se serviră fructe și vinuri. 

— Vai ce încântare! Vai ce încântare! Se extazia donzalla 
Ermellina. N-aș fi crezut că e atât de amuzant. Recunosc, mă 
așteptam la o mare plictiseală. Și când colo, mai drăguţ decât 
un bal! Cu mare plăcere aș sta să ascult în fiecare zi asemenea 
dispute. Cum s-au supărat pe Leonardo! Cum au început să ţipe! 
Păcat că nu l-au lăsat să termine. Aș fi vrut tare mult să ne 
povestească ceva despre vrăjitoriile sale și despre 
necromanțţie... 

— Nu știu dacă-i adevărat, s-ar putea să fie doar o calomnie, 
rosti un curtean de vază mai bătrân, dar se spune că Leonardo 
și-ar fi alcătuit în minte asemenea păreri eretice pentru că nu 
crede în Dumnezeu. Dedându-se științelor naturii, socoate că-i 
mai mare cinstea să fii filosof decât creștin... 

Prostii! Hotărî ducele. Îl cunosc. Are o inimă de aur. Numai 
face pe viteazul, dar la o adică, nu ţi-ar omori nicio muscă. Spun 
unii că-i om primejdios. Ei bine, s-au găsit de cine să se teamă! 
Părinţii inchizitori să ricaneze cât poftesc, nu las pe nimeni să se 
atingă de Leonardo al meu! 

— Și urmașii, spuse cu respectuoasă plecăciune Baldassarre 
Castiglione, un nobil elegant venit la Milano în vizită de la curtea 
din Urbino, urmașii vor fi recunoscători alteţei-voastre că le-aţi 
păstrat un artist atât de neobișnuit, unic în lume, am spune. 
Păcat totuși că neglijează arta, îndopându-și mintea cu visuri 
bizare și himere monstruoase... 


— Aveţi perfectă dreptate, messer Baldassarre, se învoi il 
Moro. De câte ori nu i-am spus: zvârle-ţi la coș filosofia! Ei, dar 
știți și dumneavoastră cum sunt artiștii ăștia. N-ai ce le face. 
Zadarnic le-ai cere-o. Niște originali! 

— Acesta e cuvântul, alteţă, i se alătură un alt curtean, 
consulul sării, care de mult pândea prilejul să înșire o snoavă 
despre Leonardo. Într-adevăr, originali! Născocesc uneori câte 
una, că rămâi trăsnit. Deunăzi trec pe la atelierul lui aveam 
nevoie de un mic desen alegoric pentru o ladă de zestre, știți, 
un dar de nuntă. E acasă, zic, meșterul? Nu, a plecat, zice, e 
foarte ocupat, nu primește comenzi. Dar, zic, ce treabă are? 
Măsoară greutatea aerului. Mă gândeam că-și bate joc de mine. 
Dar nu. Îl întâlnesc mai încolo chiar pe Leonardo. Ascultă, zic, 
messere, e adevărat că măsori greutatea aerului? Adevărat, zice 
și se uită la mine, de parcă aș fi fost slab de minte. Ca să vedeţi! 
Greutatea aerului! Cum vă place madonnelor? Ştiţi acuma câţi 
pfunzi și câţi grani are zefirul primăverii? 

— Asta încă nu-i nimic, observă un tânăr cameriere cu o 
înfățișare stupidă, exprimând deplina mulţumire de sine. Cât 
despre mine, auzii c-ar fi inventat o luntre care merge fără vâsle 
împotriva curentului! 

— Fără vâsle? Singură?... 

— Da, cu roţi! Prin forţa aburului. 

— O luntre cu vâsle! Dumneata vei fi născocit-o acum... 

— Vă asigur, madonna Cecilia, pe onoarea mea c-am auzit de 
la fra Luca Pacioli, care-i văzuse desenul. Leonardo socoate că în 
abur stă atâta putere, încât el poate pune în mișcare nu numai 
luntrile, dar și corăbii mari. 

— Ce vă spuneam! Asta-i magia neagră și necromanțţia lui! 
Strigă donzella Ermellina. 

— Un original, ce să mai vorbim, încheie ducele cu zâmbet 
blajin. Și cu toate acestea, ţin mult la dânsul: e întotdeauna 
vesel. Cu el nu te plictisești niciodată. 

VIII 

Leonardo mergea agale spre casă pe liniştita stradă a 
mahalalei Porţilor Vercelline. La marginile drumului pășteau 
niște capre și un băieţaș cu pielea oacheșă, numai zdrenţe, 
mâna un cârd de gâște cu nuiaua. Seara pogora senină. Numai 
la miazănoapte, deasupra Alpilor nevăzuţi, se îngrămădeau nori 


grei ca de piatră, cusuţi pe la margini cu aur, iar printre ei 
scânteia pe cerul palid o stea singuratică. 

Și mergând așa și prefirând în amintire cele două încercări 
cărora le fusese martor, cea a minunilor de la Florenţa și proba 
științelor de la Milano, Leonardo își spuse că, pe cât erau de 
diferite, pe atât se asemănau una cu alta, de parcă erau 
gemene. 

O fetiță de vreo șase ani mânca lipie cu ceapă coaptă, pe 
scăriţa de piatră lipită de zidul unei căscioare dărăpănate. 

Oprindu-se locului, Leonardo o îmbie cu degetul. Fetiţa îl privi 
întâi cu frică, apoi, încrezându-se pesemne în zâmbetul său 
blajin, zâmbi și ea și cobori scărița, călcând grijuliu cu 
piciorușele desculţe și cafenii pe treptele stropite cu lături și 
presărate cu coji de ouă și carapace de raci fierţi. 

Artistul scoase atunci o portocală amară, glasată, aurie, pe 
care o avea învelită în buzunar într-o hârtie. Dulciuri din acestea 
se serveau adesea la curte. Leonardo lua din ele și le purta prin 
buzunare ca să le dăruiască ștrengarilor în timpul plimbărilor 
sale. 

— De aur! șopti fetița. O minge de aur! 

— Nu-i minge, ci măr. Gustă și ai să vezi. E dulce pe 
dinăuntru. Neîndurându-se de frumosul dar, fetița îl cerceta cu 
ochii mari într-o tăcută încântare. 

— Cum te cheamă? o întrebă Leonardo. 

— Maia. 

— Dar știi tu Maia, cum s-au dus la pescuit cocoșul, măgarul și 
țapul? 

— Nu. 

— Vrei să-ţi spun? 

Și cu mâna catifelată, lungă și subţire ca de femeie, îi 
mângâia perișorul mătăsos și încâlcit. 

— Hai colo, să ne așezăm. la stai, mai aveam parcă niște 
uscături cu anason. Pentru că, după câte văd, n-ai să mănânci 
din mărul de aur. 

Și tocmai se căuta prin buzunare când ușa căscioarei se 
deschise și în pridvor apăru o femeie tânără. Ea se uită la 
Leonardo și la Maia, dădu prietenoasă din cap și, așezându-se la 
torcătoare, se apucă de lucru. 


După ea ieși din casă o bătrână gârbovă, cu ochii la fel de 
limpezi ca ai Maiei, probabil bunicuţa ei. 

Bătrânica se uită și ea la Leonardo. Deodată, ca și cum l-ar fi 
recunoscut, plesni din palme și se se aplecă la urechea 
torcătoarei, șoptindu-i ceva. 

— Maia! maia! Vino repede! Strigă tânăra sărind în picioare. 

Copila se codea. 

— Dar vino odată, netrebnico! Ţi-arăt eu ţie!... 

Speriată, Maia urcă scările în fugă. Când ajunse sus, bunicuţa 
îi smulse din mână mărul poleit și-l azvârli peste zid în curtea 
vecină. Fetiţa plângea. Insă când bătrânica îi șopti ceva 
arătându-l pe Leonardo, copilul se potoli ca prin farmec și privi 
cu nespusă groază în ochii ei largi deschiși. 

Leonardo le întoarse spatele, își plecă fruntea în pământ și se 
îndepărtă cu pas grăbit. 

își dădea seama că bătrâna îl cunoștea. Auzise pesemne că-i 
vrăjitor și se gândea c-ar putea s-o deoache pe Maia. 

Pleca de parcă ar fi fugit, zâmbind vinovat și, de rușine, tot 
mai căuta prin buzunare pesmeţii cu anson, acum inutili. 

Mai însingurat se simţise sub privirea acelor ochi de copil, plini 
de spaimă, decât în faţa mulţimii care, socotindu-l păgân, vroia 
să-l ucidă. Şi decât înaintea adunării de învăţaţi care râdeau de 
adevărul spuselor sale ca de-o bolmojeală de nebun. 

Și i se părea că e tot atât de departe de oameni pe câte și 
luceafărul serii pe cerul înspăimântător, dezolant de limpede. 

Ajuns acasă, trecu în odaia de lucru și ea îi păru, așa, ticsită 
de cărţi și aparate zăcând sub colb, mai sumbră decât o celulă 
de închisoare. Se așeză la masă, aprinse luminarea și, luându-și 
carnetul, se cufundă în studiul de curând început asupra legilor 
mișcării corpurilor pe suprafeţe înclinate. 

Matematica, la fel ca muzica, avea darul să-l liniștească. Şi în 
seara aceea ea dărui inimii sale bucuria de totdeauna. 

Când termină de calculat, scoase dintr-un sertar secret 
jurnalul său de zi și, cu mâna stângă, folosind scrierea de-a- 
ndoaselea care putea fi citită numai în oglindă, își notă 
gândurile pe care i le inspirase proba științei. 

„Acești cărturari și bucheri, învăţăcei de-ai lui Aristotel, aceste 
ciori împodobite cu pene de păun, căci trâmbiţând meritele 
altora, se împăunează cu ele, mă dispreţuiesc pe mine, 


inventatorul. Aș fi putut să le răspund întocmai precum Marius 
patricienilor Romei: «Impodobindu-vă cu faptele altora, nu vreţi 
a-mi lăsa mie rodul alor mele». 

Experimentatorii naturii se deosebesc de epigonii anticilor tot 
atât cât și obiectul de imaginea lui răsfrântă în oglindă. 

Ei cred că eu, nefiind scriitor, n-am dreptul să scriu și să 
vorbesc despre știință, deoarece n-aş ști să-mi exprim clar 
ideile. Nu-și dau seama că puterea mea nu stă în cuvânt, ci în 
experiența care e dascălul tuturor celor ce au scris vreodată cu 
cap. 

Neștiind și nedorind să mă refer la cărţile anticilor, mă voi 
referi totuși la ceva cu mult mai iubitor de adevăr decât cărțile 
— la experienţă, învățătorul tuturor învăţătorilor.” 

Făclia răspândea o lumină ștearsă. Motanul, singurul prieten al 
nopţilor de nesomn, sărise pe masă și se freca de mâinile lui 
torcând încetișor nepăsător la toate celelalte. Steaua singuratică 
își revărsa raza prin geamurile nespălate, părând acum și mai 
departe, și mai fără nădejde. Leonardo se uita la ea și văzu 
parcă aievea ochii Maiei aţintindu-l cu groază fără margini, dar 
nu se mai întristă: era din nou senin și neclintit de tare în 
singurătatea lui. 

Numai în colțișorul cel mai tainic la inimii sale, de care nici el 
nu știa, clocotea ca un izvor cald sub pojghiţa de gheaţă o 
neînțeleasă amărăciune și parcă remușcare, ca și cum ar fi fost 
într-adevăr vinovat cu ceva faţă de Maia și încerca să și-o ierte, 
dar nu izbutea. 

IX 

A doua zi de dimineaţă, Leonardo se pregătea să meargă la 
mănăstirea Santa Maria delle Grazie, ca să lucreze la chipul 
Domnului. 

Mecanicul Astro îl și aștepta în pridvor cu caietele, pensulele și 
cutia de culori. Dar când ieși în curte, meșterul îl zării pe 
Nastaggio grăjdarul. Ţesăla o iapă sur-rotată sub umbrarul 
hambarului. 

— Ce-i cu Giannino? îl întrebă Leonardo. 

Giannino era unul din caii preferați. 

— Ce să fie? Nimic, răspunse cam în dodii grăjdarul. Numai 
Şargul șchioapătă. 

— Şargul? se necăji Leonardo. De când? 


— De vreo patru zile. 

Și fără să-l mai ia în seamă pe stăpân, continuă să tragă cu 
țesala pe spinarea calului cu atâta năduf, încât animalul își muta 
greutatea corpului de pe un picior pe altul. 

Leonardo voi să-l vadă pe Șarg și fu condus de Nastaggio în 
grajd. 

lar când Giovanni Beltraffio ieși în curte, să se spele pe ochi cu 
apă rece de fântână, auzi glasul supărător de piţigăiat, aproape 
femeiesc al lui Leonardo care ţipa cuprins de una din mâniile ce- 
| apucau uneori și de care nimeni nu se temea. 

— Spune-mi, beţivanule, cap sec ce ești, spune-mi, cine te-a 
pus să îngrijești caii la veterinar? 

— Cum se poate, messere, să nu îngrijești calul bolnav? 

— Să îngrijești? Și crezi tu, căpăţțână de catăr, că faci bine 
calul cu alifia asta puturoasă? 

— Nu alifia-i leacul, este o vorbă anume, un descântec adică! 
Parcă vă pricepeţi la de-alde astea? De aceea vă supăraţi! 

— Du-te-ncolo de aici cu descântecele tale! Cum să 
îngrijească nemernicul de hingher animalul dacă nici n-a visat 
anatomie? 

Nastaggio ridică la el ochișorii leneși îngropaţi în grăsime și-l 
aţinti lung pe sub sprâncene. 

— Anatomie! îngăimă cu nemărginit dispreţ. 

— leși! Afară de aici ticălosule! 

Grăjdarul nu clipi. Din îndelunga-i experienţă știa că după cei 
se potolește furia de o clipă, stăpânul va veni să-l roage, 
neștiind cum să-l mai îmbuneze numai să rămână, căci preţuia 
în el pe marele cunoscător și iubitor de cai. 

— Gând la gând! Tocmai vroiam să vă cer socoteala, spuse el 
cu nepăsare. Îmi datoraţi leafa pe trei luni. Cât privește finul, n- 
am nicio vină. Marco nu mi-a dat bani pentru ovăz. 

— Asta ce mai e? Cum îndrăznește să nu-i dea când i-am 
poruncit?... 

Grăjdarul strânse din umeri și, pufnind, întoarse spatele în 
semn că n-are ce să mai discute și se apucă iarăși de ţesălat cu 
atâta înverșunare, de parcă voia să-și verse tot năduful pe 
spinarea calului. 


Giovanni asista la scenă cu o expresie de veselie nelipsită de 
curiozitate, cu faţa roșie de apa rece pe care o ștergea cu 
prosopul. 

— Ce facem, meștere? Mergem ori ba? Se sătură Astro de 
așteptare. 

— Mai stai, îl rugă meșterul, să-l întrebăm pe Marco dacă-i 
adevărat ce spune pungașul ăsta... 

Leonardo intră în casă și Giovanni îl urmă. 

Ca întotdeauna, Marco lucra în atelier îndeplinind întocmai, cu 
matematică precizie poruncilor învățătorului. Tocmai măsura cu 
mica linguriţă de plumb culoarea neagră pentru umbre, 
verificând ceva pe o foaie acoperită de cifre. Broboanele de 
sudoare îi acopereau fruntea, vinele de la gât i se umflaseră și 
respira greu, de parcă ar fi cărat un bolovan la deal. Buzele sale 
bine strânse, spatele gârbovit, moţul roșu care se învârtejea cu 
încăpățânare și mâinile mari și roșii, cu degetele groase, 
spuneau de la sine că răbdarea și truda le-nving pe toate. 

— A, messer Leonardo! N-aţi plecat încă? Vreţi să verificaţi 
iute calculul ăsta? Vă rog. Mi se pare că m-am încurcat... 

— Bine, Marco. Mai târziu. Uite ce-am vrut să te-ntreb: e 
adevărat că nu dai bani pentru ovăzul cailor? 

— Adevărat. 

— Cum se poate, dragul meu? Doar ţi-am spus, continuă 
artistul, privind tot mai sfios și nehotărât obrazul sever al 
chelarului casei sale. Doar îţi spusesem. Marco, să-i dai 
neapărat bani, să cumpere ovăz pentru cai. Ai uitat?... 

— N-am uitat. Nu sunt bani. 

— Ei vezi? Ştiam eu. larăși n-avem bani! Ascultă, Marco, 
judecă și tu, pot trăi caii fără ovăz?... 

Marco nu răspunse, zvârli numai cât colo penelul. 

Giovanni nu scăpă din ochi cum li se schimbă expresiile: acum 
învățătorul semăna a ucenic, iar ucenicul a învăţător. 

— Ascultă, meștere, rosti deodată Marco, m-ai rugat să iau 
asupra mea grija gospodăriei, ca să nu te rup de la treabă cu 
asemenea fleacuri. Atunci de ce o iei de la capăt? 

— Marco! exclamă cu reproș Leonardo. Marco! Numai 
săptămâna ce-a trecut ţi-am dat treizeci de florini... 

— Treizeci de florini! Scade din ei patru, datoria la Pacioli, doi 
i-am dat cerșetorului de Galeotto Sacrobosco, cinci gâdelui care 


fură cadavrele din spânzurători pentru anatomia dumitale, trei 
pentru geamuri și reparatul sobelor în seră, unde ţii năpârcile și 
peștii, șase ducați imperiali în cap pentru dracul ăla vărgat... 

— Girafa, vrei să spui. 

— Da, da. Noi n-avem ce mânca, dar îndopăm blestematele de 
jigodii. Și totuna, orice-i faci, are să crăpe... 

— Nu-i nimic Marco, las să crăpe, observă cu blândeţe 
Leonardo, am s-o împăiez. Are la gât niște vertebre foarte 
interesante... 

— Poftim! Vertebre! Of, meștere, meștere, de n-ar fi trăsnăile 
astea ale dumitale — caii, cadavrele, girafele, peștii și alte 
asemenea jigodii, am duce-o împărăţeşte și nu ne-am mai 
ploconi la nimeni. Oare nu ni-i de ajuns pâinea cea de toate 
zilele?... 

— Pâinea cea de toate zilele! Ca și cum aș cere pentru mine 
altceva decât această pâine de toate zilele! Știu eu c-ai fi 
încântat să vezi crăpând toate animalele mele adunate cu atâta 
trudă, plătite cu atâţi bani și atât de necesare mie, cum nici nu- 
ţi poţi închipui. Atâta vrei, Marco, să fie cum ţi-a cășunat!... 

Obidă și ciudă neputincioasă se deslușeau în vocea 
învățătorului. 

Cu ochii plecaţi, Maco tăcea mohorăt. 

— Oare ce-i asta? urmă Leonardo. Ce-o să fie, mă-ntreb, cu 
noi, a, Marco? Ovăz nu-i? Ce-i glumă? Unde am ajuns! Niciodată 
n-am fost într-un impas ca acesta!... 

— Ba am mai fost și vom mai fi, obiectă Marco. Cum ai vrea 
dumneata să fie, meștere? De un an și mai bine n-am căpătat 
un bănuţ de la duce. În fiecare zi Ambrogio da Ferrara îţi 
făgăduiește: mâine și iarăși mâine, dar se vede că-și bate joc de 
dumneata... 

— Își bate joc de mine? strigă Leonardo. Las că-i arăt eu lui 
cum să-și bată joc de mine! Am să-l pârăsc la duce, asta-i fac! l- 
o plătesc eu ticălosului, de-o să mă pomenească! Aibă parte de- 
un Paște fără noroc, blestematul! 

Marco se mulţumi să dea din mână, vrând să spună că dacă e 
de plătit, nu Leonardo îi va plăti vistiernicului curţii, ci taman pe 
dos. 

— Lasă asta, meștere, zău lasă! îngăimă el și trăsăturile sale 
aspre, colţuroase se îmblânziră ca prin farmec, iar pe chip i se 


întipări o expresie de bunătate, de tandreţe protectoare. 
Milostiv e Domnul, ne-om descurca și de astă dată. Și dacă vrei 
dumneata cu tot dinadinsul, fac eu ce-oi face ca să ajungă și de 
ovăz pentru cai... 

Știa că pentru asta va trebui să sacrifice o parte din banii pe 
care îi trimitea mamei sale bătrâne și bolnave. 

— Parcă de ovăz e vorba? se tângui Leonardo căzând istovit 
pe scaun. 

Clipea mărunt, strângând pleoapele, ca în bătaia unui vânt 
subţire. 

— Ascultă, Marco... Ştii, încă nu ţi-am spus... Luna viitoare o 
să am neapărat nevoie de optzeci de ducați, pentru că m-am 
împrumutat, știi... la nu te mai uita cu ochii ăștia la mine... 

— De la cine, meștere? 

— De la cămătarul Amoldo. 

Marco plesni din palme disperat. Moțul roșu de pe frunte îi 
tremura de enervare. 

— Auzi, de la cămătarul Amoldo! Ce să zic, mi-ai făcut-o, 
meștere! Eşti bun de felicitat. Ştii dumneata ce bestie e ăsta? 
Mai rău ca un jidov sau un maur, măcar că-i creștin! Nu se teme 
de Dumnezeu. Of, învăţătorule, învăţătorule, ce-ai făcut! Cum 
de nu mi-ai spus și mie... 

Leonardo plecă fruntea în pământ. 

— Aveam o cumplită nevoie de bani, Marco. Să nu te superi... 

Și adăugă cu teamă și jale după câteva clipe de tăcere: 

— Adă, Marco socotelile. Poate o să născocim ceva... 

Marco era convins că nu vor putea născoci nimic, dar pentru 
că pe meșter nu-l linișteai decât epuizând tulburarea-i ştimită 
din senin, așa trecătoare cum era, plecă supus să aducă 
socotelile. 

Leonardo se crispă ca de durere văzând de departe 
binecunoscutul registru gros în coperţi verzi. ÎI privea cum 
priveşti propria-ţi rană deschisă. 

Se cufundară amândoi în socoteli în care marele matematician 
făcea greșeli de adunare și scădere. Din când în când își 
amintea de vreun cont pentru câteva mii de ducați rătăciţi, îl 
căuta scotocind prin casete, sertare, maldăre de documente, 
găsind în locul lui note mărunte, de câţiva bănuţi, care nu mai 


erau necesare, dar pe care le transcrisese grijuliu cu mâna lui, 
ca, de pildă, aceea pentru pelerina lui Salaino: 

Brocart de argint 15 lire 4 soldi 

Catifea roșie pentru garnitură 9” 4” 

Șiret 9” 

Nasturi 12” 

Și se înfuria și le rupea aruncând bucăţelele sub masă. 

Giovanni urmărea cu atenţie jocul slăbiciunilor omenești 
așternut pe chipul învățătorului său și amintindu-și cuvintele 
unuia dintre admiratorii lui Leonardo, care spunea că „Noul 
Hermes Trismegistos s-a contopit într-însul cu noul titan 
Prometeu”, zâmbea spunându-și în gând: 

„lată-l, nu e nici zeu, nici titan, ci om ca noi toţi. Oare de ce m- 
am temut de el atâta? Bietul, dragul de el!” 

X 

Trecură două zile şi se întâmplase ceea ce prevăzuse Marco: 
meșterul uită cu desăvârșire de socotelile bănești, parcă nici n- 
ar fi fost vorba vreodată. Și chiar a doua zi îi ceru cu nonșalanţă 
trei florini, ca să cumpere o fosilă. Lui Marco nu-i veni să-l 
amărască refuzându-l și-i dădu trei florini din banii proprii, puși 
deoparte pentru maică-sa. 

Vistiernicul Ambrogio tot nu-i plătise încă leafa lui Leonardo, în 
ciuda tuturor rugăminţilor. In perioada aceea însuși il Moro 
ducea lipsă de bani din cauza uriașelor cheltuieli de pregătire 
pentru războiul cu Franţa. 

Leonardo se împrumută de la te miri cine, până și de la 
ucenicii săi. 

Ducele nu-i îngăduia să termine nici măcar monumentul lui 
Sforza. Totul era gata! Statuia modelată în lut, forma, având și 
un schelet metalic înăuntru, opritoarea pentru metalul topit, 
creuzetul, cuptorul propriu-zis. Dar când artistul prezentă nota 
pentru bronz, il Moro se sperie. Mai mult, se mânie chiar și 
refuză să-l vadă. 

Pe la 20 noiembrie anul de graţie 1498, pe vremea când 
ajunsese într-o sărăcie lucie, Leonardo, nemaiputând îndura 
lipsurile, scrise ducelui. Printre hârtiile rămase de la el se află și 
bruionul acestei scrisori, o înșirare de fraze șchioape și 
neterminate, fără legătură între ele, asemănătoare cu 
bolmojeala unui om copleșit de rușine, care nu știe a cerși: 


„Signore, știind că mintea Alteţei-Voastre e preocupată de 
treburi cu mult mai importante, dar în același timp temându-mă 
că tăcerea mea să nu stârnească mânia Preamilostivului meu 
Protector, îndrăznesc a vă aminti de micile mele nevoi și de 
artele condamnate la tăcere... 

„„„De doi ani nu am primit leafa... 

„„„Alte persoane care se află în slujba Alteţei-Voastre, având 
venituri lăturalnice, pot aștepta, însă eu cu arta mea, pe care, 
altminteri aș părăsi-o pentru o treabă mai avantajoasă... 

„„.Viaţa mea este la dispoziția Alteţei-Voastre, sunt oricând 
gata să mă spun... 

..„„Despre Colos nu pomenesc nimic, deoarece cunosc vitregia 
vremurilor... 

...-Mă doare în suflet că, nevoit să-mi câștig hrana, mă văd silit 
să las în părăsire pictura și să mă ocup de fleacuri. A trebuit să 
hrănesc 6 oameni timp de 56 luni, și asta numai cu 50 ducați... 

„„.„Mă întreb cu nedumerire în ce domeniu mi-aş putea folosi 
forţele... 

„„La glorie să-mi fie gândul sau la pâinea cea de toate zilele? 

XI 

într-o seară de noiembrie, după o zi de griji și alergătură întâi 
pe la generosul dregător al curţii Gaspare Visconti, apoi pe la 
cămătarul Arnoldo și gâdele care cerea bani pentru cele două 
cadavre de gravide, amenințând că dacă nu i le plătește îl va 
denunța pe meșter Sfintei Inchiziţii, Leonardo se întoarse acasă 
mort de oboseală. Trecu în primul rând pe la bucătărie, să-și 
usuce hainele, pe urmă, luând cheia de la Astro, se îndreptă 
spre odaia de lucru, când auzi deodată glasuri. 

„Ușile sunt încuiate, se gândi el. Ce să însemne asta? Nu 
cumva au dat hoţii?” 

Dar  plecându-și urechea, recunoscu vocile învăţăceilor 
Giovanni și Cesare. Scotoceau, pesemne, prin hârtiile sale 
secrete pe care nu le arătase niciodată nimănui. Vru să deschidă 
ușa și să intre, dar închipuindu-și cu ce ochi îl vor privi cei 
surprinși asupra faptei, i se făcu rușine de rușinea lor. Pe vârfuri, 
roșu la faţă, se furișă de lângă ușă, uitându-se înapoi ca un hoţ 
și, abia când trecu de ușa atelierului, la celălalt capăt al lui, 


strigă cu voce prefăcut de tare, așa fel ca să fie auzit 
neîndoielnic: 

— Astro! Dă-mi făclia! Astro! Unde, Doamne, iartă-mă, v-aţi 
ascuns cu toţii, de parcă aţi intrat în pământ?! Andrea, Marco, 
Giovanni, Cesare! 

Vocile din odaia de lucru tăcură. Se auzi un zăngănit, căzuse 
probabil un obiect de sticlă și se sparse. Bufni canatul ferestrei. 
Dar Leonardo tot nu se hotăra să intre, tot mai asculta. În suflet 
n-avea ură sau amărăciune, doar plictiseală și dezgust. 

într-adevăr, nu se înșela, Giovanni și Cesare se furișaseră pe 
fereastră şi-i scotoceau prin sertarele mesei, răsfoiau 
documentele secrete, desenele, jurnalele sale. 

Beltraffio, palid la față ca un mort, ţinea oglinda, iar Cesare, 
aplecându-se, descifra în oglindă scrisul de-a-ndoaselea al lui 
Leonardo! 

„Laude del Sole” „Laudă Soarelui”. „Nu pot să-i iert lui Epicur 
afirmaţia că soarele a atât de mare pe cât pare și mă mir de 
Socrate, care umilește falnicul astru, spunând că nu este decât 
o piatră incandescentă. Mult aș fi vrut să am la îndemână 
cuvinte de-ajuns de tari, pentru a-i condamna pe cei care 
venerează Omul în locul Soarelui...” 

— Trec peste ele? întrebă Cesare. 

— Nu, murmură Giovanni. Te rog, citește totul până la capăt. 

— „Cei care se închină zeilor cu chip omenesc, urmă Cesare, 
se înșală amarnic, căci omul, de-ar fi cât globul terestru, tot ar 
părea mai mic decât cea mai neînsemnată planetă, cât un punct 
abia însemnat în univers. Pe lângă asta, oamenii sunt toţi 
hărăziţi descompunerii...” 

— Ciudat! se miră Cesare. Cum o fi cu putință? | se închină 
Soarelui, iar Cel care cu moartea pre moarte a călcat parcă nici 
n-a fost vreodată!... 

întoarse pagina. A 

— lată încă ceva. Ascultă: „In toate colţurile Europei oamenii 
vor deplânge moartea celui care s-a stins în Asia”. Înţelegi? 

— Nu, șopti Giovanni. 

— Vinerea mare, îi explică Cesare... 

— „O, matematicienilor, citi mai departe Cesare, revărsați 
odată lumina asupra acestei demenţe. Spiritul nu poate exista 


fără trup, dar acolo unde nu-i trup, sânge, oase, limbă, mușchi, 
nu poate fi nici glas, nici mișcare...” 

— Aici nu mai pot descifra. A șters. Dar să-ţi citesc sfârșitul: 
„Cât privește toate celelalte definiţii ale spiritului, le voi lăsa în 
seama sfinţilor părinţi, învăţători ai poporului, care cunosc din 
inspiraţie divină tainele naturii...” Hm, să fi căzut peticul ăsta în 
mâna sfinţilor părinţi inchizitori, nu i-ar fi fost moale lui messer 
Leonardo... Dar iată, încă o prorocire: „Nefăcând nimic, 
disprețuind sărăcia și munca, oamenii vor trăi în lux, în clădiri 
asemănătoare cu palatele, însușindu-și comori văzute cu preţul 
nevăzutelor și susținând că aceasta ar fi calea cea mai plăcută 
lui Dumnezeu”. Desigur, indulgenţele! Se dumeri Cesare. 
Poftim, calcă pe urmele lui Savonarola! Asta-i piatră în grădina 
papei... „Morţii de un mileniu vor hrăni pe cei vii”... Asta n-o mai 
pricep. Prea-i încurcată... Deși, stai... da, da, desigur! Morţii de 
un mileniu sunt sfinţii și martirii, și în numele lor călugării adună 
banii... „Au să vorbească celor ce, având urechi, nu aud, și au să 
aprindă candela înaintea celor ce, având ochi, nu văd...” Astea-s 
icoanele. 

„Femeile vor mărturisi bărbaţilor toate poftele lor trupești, 
toate tainicele fapte rușinoase.” Asta-i spovedania. Cum îţi 
place, Giovanni? Uimitor om, nu-i așa? Îţi dai seama pentru cine 
născocește aceste ghicitori? Și vezi, nu găsești aici adevărată 
ură, nu. Doar ștrengărie și joacă. O joacă de-a sacrilegiul!... 

Întorcând câteva pagini, mai citi: 

— „Mulţi, făcând negoţ cu false minuni, înșală gloata 
neștiutoare, iar pe cei care dezvăluie înșelăciunile lor îi trimit la 
moarte...” O aluzie la încercarea focului a fratelui Girolamo și la 
cunoașterea care distruge credinţa în minuni. 

Și Cesare puse deoparte caietul. 

— Tot nu-ţi ajunge? Mai vrei dovezi? ÎI privi el lung pe 
Giovanni. Mi se pare că-i limpede, nu?... 

Beltraffio clătină din cap. 

— Nu, Cesare, tot nu-i limpede... Dacă am găsi un loc unde 
spune de-a dreptul... 

— De-a dreptul? Nu, frate, nu te aștepta la așa ceva. Ar fi 
împotriva însăși naturii sale. În toate e pe din două, în toate se 
codește, șovăie și se ascunde după șiretlic la fel ca o femeie. Nu 


în zadar îi plac ghicitorile. Și prinde-l dacă poţi! Cu toate că nici 
el nu se cunoaște. E taina cea mare pentru el însuși! 

„Are dreptate Cesare, își spunea Giovanni. Prefer sacrilegiul 
fățiș acestor batjocuri și acestor zâmbete în doi peri, ca al lui 
Toma Necredinciosul punând degetul pe rana lui Isus...” 

Cesare îi mai arătă un desen în creion portocaliu pe hârtie 
albastră mic, pierdut printre crochiuri de mașini și calcule. 
Înfăţișa pe Fecioara Maria cu pruncul în braţe în pustie. Așezată 
pe o piatră, Maica Domnului desena pe nisip triunghiuri, cercuri 
și alte figuri, predând fiului ei geometria, care-i izvorul tuturor 
științelor. 

Giovanni privi multă vreme ciudatul desen. Apoi, vrând să știe 
ce-i scris pe frontispiciul lui, apropie oglinda. Dar Cesare nu 
apucă să descifreze decât primele trei cuvinte: „necesitatea, 
eterna învăţătoare...”, când îl auzi pe Leonardo strigând din 
atelier: 

— Astro! Dă-mi făclia! Astro! Unde, Doamne, iartă-mă, v-aţi 
ascuns cu toţii, de parcă ați intrat în pământ? Andrea, Marco, 
Giovanni, Cesare! 

Giovanni tresări, alb ca varul, scăpă oglinda și ea se sparse. 

Semn rău! Râse Cesare. 

Ca niște hoţi prinși asupra faptei, se grăbiră să vâre hârtiile în 
sertar, adunară de jos cioburile și, deschizând fereastra, 
coborâră de pe pervaz în curte, agățându-se de burlan și de 
vrejurile groase ale viței-de-vie care se cățărau pe pereţi casei. 
Din grabă, Cesare alunecă și căzu, mai-mai să-și scrântească 
piciorul. 

XII 

în seara aceea Leonardo nu-și găsi alinarea în matematică. 
Când se preumbla prin odaie, când se așeza la loc, începea câte 
un desen și numaidecât îl lăsa. Sufletul îi era plin de o vagă 
neliniște, ca și cum ar fi trebuit să ia o hotărâre și nu găsea în el 
puterea. Se întorcea mereu cu gândul la Giovanni. 

își amintea cum fugise la Savonarola, apoi se întorsese aici. 
Un timp s-a mai liniștit și s-a dedicat cu totul artei. De la 
nefericita de încercare a focului însă și mai ales de când s-a 
răspândit la Milano vestea pieirii prorocului, arăta prăpădit de 
tot, pierdut cu desăvârșire. 


Leonardo îl vedea cum suferă și vrea, dar nu izbutește să-l 
părăsească. Își dădea seama ce luptă se dă în inima ucenicului, 
o inimă prea mare pentru a nu simţi și prea slabă pentru a-și 
învinge propriile contradicții. Uneori i se părea că e dator să-l 
respingă și să-l alunge, spre a-l salva, dar nu găsea în el destulă 
putere. _ 

„Dac-aș ști cu ce să-l ajut!” Işi spunea artistul. 

Și deodată râse cu un râs amar. 

„L-am deocheat și l-am vătămat, pesemne! Au dreptate 
oamenii când se feresc de mine...” 

Urcă treptele înalte ale scării cufundate în întuneric, bătu la 
ușă și când văzu că nu i se deschide, o întredeschise. 

în strimta chilioară domnea semiîntunericul. Se auzea ploaia 
bătând darabana în acoperiș și foșnetul vântului toamnei. 
Sâmburele de lumină din candelă pâlpâia molcom în colţul de 
sub chipul Madonnei. Un crucifix negru atârna în peretele alb. 
Beltraffio, îmbrăcat, zăcea în pat făcut covrig, ca un copil 
bolnav, cu genunchii la gură și obrazul îngropat în pernă. 

— Giovanni, dormi? murmură învățătorul. 

Beltraffio sări în sus, scoase un strigăt slab și cu braţele 
întinse înainte se uită la Leonardo cu niște ochi de nebun larg 
deschiși, plini de o nemărginită groază, aceeași din privirile 
Maiei. 

— Ce-i cu tine Giovanni? Eu sunt... 

Venindu-și în fire, Beltraffio își petrecu palma peste ochi. 

— Dumneata, messer Leonardo... Mi se păruse că... Am avut 
un vis îngrozitor... 

— Dumneata eşti, mai spuse privindu-l ţintă pe sub 
sprâncene, ca și cum s-ar mai fi îndoit. 

Leonardo se așeză lângă el pe marginea patului și-i puse 
mâna pe frunte. 

— Ai fierbințeală. De ce nu mi-ai spus că ești bolnav? 

Giovanni dădu să-i întoarcă spatele, deodată i se uită iarăși în 
ochi, colțurile buzelor i se lăsară în jos și, adunând mâinile a 
rugă, șopti: 

— Alungă-mă, învăţătorule! Nu sunt în stare să plec singur... 
dar nici nu pot rămâne... pentru că sunt un ticălos faţă de 
dumneata... un trădător!... 

învățătorul îl îmbrăţișă și-l strânse la piept. 


— Ce ai, băieţașul meu? Dumnezeu cu tine! Crezi că nu văd că 
te torturezi? Dacă-ţi închipui că ești vinovat cu ceva faţă de 
mine, te iert din toată inima, poate și tu mă vei ierta cândva... 

Giovanni ridică la el în tăcere ochii mari, miraţi și deodată, 
într-un elan nestăpânit de duioșie, i se pitula la piept și-și 
ascunse obrazul în barba lui moale ca mătasea. 

— Dacă am să plec cândva, îngăima printre suspinele ce-i 
cutremurau tot trupul, dacă am să plec cândva de la tine, 
învăţătorule, să nu crezi că nu te iubesc! Nici eu nu știu ce-i cu 
mine... Am niște gânduri înspăimântătoare, parc-aș înnebuni... 
M-a părăsit Dumnezeu... Ah, dar să nu... Crede-mă, te iubesc 
mai mult ca orice pe lume, mai mult decât pe părintele meu, fra 
Benedetto! Nimeni n-are să te iubească atât cât te iubesc eul!... 

Cu surâs molcom, Leonardo îl mângâia pe cap, pe obrajii uzi 
de lacrimi și-l consola ca pe un copil: 

— Hai, taci, taci, nu mai plânge! Parcă nu știu că mă iubești, 
bietul meu băieţaș, prostuţule... 

Și adăugă: 

— Pesemne că iar ţi-a îndrugat Cesare neghiobii? De ce-l mai 
asculţi? E un băiat inteligent și... mă iubește, bietul de el, deși 
crede că mă urăște. Multe nu le înţelege. 

Giovanni se potoli deodată, încetă să mai plângă și, cătând 
cercetător în ochii învățătorului, clătină din cap: 

— Nu... Nu Cesare... Eu... spuse rar, ca și cum îi venea greu să 
pronunţe cuvintele. Și nici eu. El... 

— Care el? întrebă învățătorul. 

Giovanni i se strânse mai tare la piept, cu ochii iarăși măriţi de 
groază. 

— Nu trebuie, murmură abia auzit, te rog... nu trebuie despre 
El... 

Și Leonardo simţi cum tremură în brațele sale. 

— Ascultă, copilul meu, rosti el cu tonul acela sever și duios, 
puţin prefăcut, cu care doctorii vorbesc bolnavilor, văd că ai 
ceva pe suflet. Trebuie să-mi spui tot. Vreau să știu, Giovanni, 
auzi? Ai să te simţi și tu ușurat. 

Și după o clipă de gândire, mai întrebă o dată: 

— Despre cine ai vorbit acum? 

Giovanni aruncă înapoi o privire temătoare și, lipind gura de 
urechea lui Leonardo, șopti gâfâind: 


— Despre al doilea eu... 

— Al doilea eu? Ce înseamnă asta? L-ai văzut în vis? 

— Aievea... 

Leonardo îl privi lung și timp de o clipă avu impresia că 
Giovanni tot mai delirează. 

— Doar n-ai fost aici la mine acum trei zile, adică marți 
noaptea, nu-i așa? 

— N-am fost. Dar ce, nu mai ţii minte? 

— Ba da, cum să nu... Ei vezi, învăţătorule, acum, vasăzică, în 
mod sigur a fost £l... 

— De unde ai scos că am un alt eu? Cum s-a întâmplat? 

Simţea instinctiv că Giovanni dorește să i-o spună și nădăjduia 
că mărturisirea o să-l facă să se simtă ușurat. 

— Cum s-a întâmplat? lată cum. A venit E/ la mine așa cum ai 
venit tu astăzi, exact la ora asta, s-a așezat și £E/ pe marginea 
patului, cum te-ai așezat tu acum, și a vorbit și a făcut totul ca 
tine. Şi faţa o avea la fel ca a ta, numai văzută în oglindă. Atâta 
doar că E£E/ nu-i stângaci. Și m-am gândit numaidecât că 
pesemne nu ești tu. Şi el știa că mă gândesc, dar nu se arăta. S- 
a prefăcut că noi doi nu știm nimic. Numai plecând s-a întors 
spre mine și mi-a spus: „Ascultă, Giovanni, l-ai văzut vreodată 
pe celălalt eu al meu? Dacă ai să-l vezi, nu te teme!” Și atunci 
am înţeles... 

— Și tot mai crezi, Giovanni? 

— Cum să nu cred dacă l-am văzut cum te văd pe tine, 
învățătorule? Și a vorbit cu mine... 

— Despre ce? 

Giovanni își acoperi faţa cu mâinile. 

— Mai bine spune, altfel ai să stai să te gândești și ai să te 
chinui, rosti Leonardo. 

— Lucruri urâte, murmură Beltraffio cu rugă și deznădejde în 
privirile aţintite în ochii săi. Îngrozitoare! Zicea că pe lume nu e 
decât mecanica, totul e ca păianjenul acela îngrozitor cu labele 
rotitoare pe care El... adică nu Æ/, tu l-ai inventat... 

— Ce fel de păianjen? Ah, da, da, ţin minte. Ai văzut la mine 
desenul unei mașini de război.. 

— Și mai spunea, continuă Giovanni, că ceea ce înţeleg 
oamenii prin Dumnezeu este veșnica forță care pune în mișcare 
Păianjenul acela cumplit cu labele de fier însângerate, și că Lui 


nu-i pasă dacă e adevăr sau minciună, bine sau rău, viaţă sau 
moarte. Și degeaba l-ai implora, fiindcă £/e ca matematica: doi 
ori doi nu pot face cinci... 

— Bine, bine. Nu te mai tortura. Ajunge. Acuma știu... 

— Nu învăţătorule, mai stai, încă nu știi tot. Ascultă numai! 
Spuneai că și Isus zadarnic a coborât pe pământ, a murit și n-a 
înviat, cu moartea pre moarte n-a călcat, ci a putrezit în sicriu. 
Și când a spus asta, am început să plâng. Și i s-a făcut milă de 
mine și a vrut să mă împace: „Nu plânge, zice, bietul meu 
băieţaș, prostuţule, nu există Isus, dar există iubirea. lubirea cea 
mare este fiica cunoașterii celei mari; cine știe tot acela iubește 
tot.” Vezi? Tot cu vorbele tale, cu vorbele tale! „Inainte, zice, 
iubirea venea din slăbiciune, minune, neștiinţă, acum vine din 
putere, adevăr și cunoaștere, căci Șarpele n-a minţit: gustaţi din 
rodul Pomului Cunoașterii și veţi fi ca zeii.” Şi după aceste 
cuvinte am înţeles că vine de la diavol, și l-am blestemat, și a 
plecat, dar a spus că se întoarce... 

Leonardo îl asculta cu nespusă curiozitate, ca și cum n-ar mai 
fi plecat urechea la delirul unui bolnav. Simţea privirea lui 
Giovanni, acum calmă, pătrunzându-i până în străfundul cel mai 
tainic al inimii. 

— Şi mai înspăimântător... șoptea ucenicul, îndepărtându-se 
de învățător cu o mișcare înceată și privindu-l cu o privire 
imobilă și străpungătoare drept în lumina ochilor, și mai 
respingătoare ca toate era că, spunând acestea, zâmbea, da, 
da, zâmbea... exact așa cum... zâmbești tu acum!... 

Deodată obrajii lui Giovanni se făcură albi ca varul, gura i se 
schimonosi și, respingându-l pe Leonardo, scoase un strigăt 
sălbatic de nebun: 

— Tu... tu... iarăși! Te-ai prefăcut... în numele Tatălui... piei, 
piei Satană! Dispari, blestematule... 

învățătorul se ridică şi spuse aţintindu-l cu ochii autoritari: 

— Dumnezeu cu tine, Giovanni! Văd că, într-adevăr, e mai 
bine să pleci de la mine. Ţii minte cum spune Sfânta Scriptură: 
cel ce se teme, nu-i desăvârșit în iubire. Dacă tu m-ai iubi cu o 
iubire desăvârșită, nu te-ai teme de mine, ci ai înţelege că toate 
astea sunt delir și nebunie, că nu sunt așa cum mă cred 
oamenii, că n-am un alt eu, că eu cred în Isus, Mântuitorul meu, 
poate mai mult decât cei care îmi zic slugă a lui Anticrist. lartă- 


mă, Giovanni! Dumnezeu să te aibă în paza lui! Şi nu te teme, al 
doilea eu al lui Leonardo n-o să se mai întoarcă niciodată... 

Vocea lui fără urmă de mânie tremură de o nesfârșită tristeţe. 
Se ridică să plece. 

„Așa să fie? l-am spus adevărul?” se întrebă. Și în această 
clipă simţi că minciuna era necesară și era gata să mintă ca să-l 
salveze. 

Beltraffio căzu în genunchi și-l implora pe învăţător, 
sărutându-i mâinile: 

— Nu, nu, nu mai fac... Ştiu că-i nebunie... Te cred... Vei 
vedea c-am să alung gândurile astea cumplite din mine... numai 
iartă-mă și nu mă mai părăsi! 

Leonardo îl privi cu o milă cu neputinţă de zugrăvit și, 
aplecându-se, îl sărută pe frunte. 

Dar bagă de seamă, Giovanni, nu uita că mi-ai făgăduit... lar 
acum, adăugă el pe tonul calm de toate zilele, să mergem jos 
cât mai repede. La tine-i frig. N-am să te las să mai dormi aici 
până nu te îndrepţi definitiv. Tocmai am ceva urgent de lucru, 
așa că ai să mă ajuţi. 

XIII 

îl duse în dormitorul său de lângă atelier, drese focul în cămin 
și când flăcările prinseră a trosni vesel, așa încât, luminată de 
reflexele lor, odaia arăta mai primitoare, îl rugă să-i pregătească 
scândura pentru un tablou. 

Nădăjduia că munca o să-l distragă pe bolnav. 

Așa se și întâmplă. Puțin câte puţin Giovanni prinse interes 
pentru ceea ce făcea și-i ajuta meșterului să îmbibe scândura cu 
soluţia otrăvitoare care ferește lemnul de cari rachiu amestecat 
cu arsenic sulfuros și sublimat. Lucra atât de concentrat, ca și 
cum ar fi fost treaba cea mai interesantă și mai importantă din 
lume. Pe urmă se apucară amândoi să aștearnă primul strat de 
grund, umplând găurile și crestăturile cu alabastru, cu lac de 
chiparos și mastic, netezind asperităţile cu o răzuitoare de fier. 
Treaba mergea strună, sporea și, ca de obicei, părea un joc în 
mâinile lui Leonardo. În același timp el îi dădea sfaturi lui 
Giovanni și-l învăţa cum să lege pensulele, de la cele mai groase 
și aspre din păr de porc, montate în plumb, până la cele mai 
subţiri și moi din păr de veveriță prins într-o pană de gâscă; sau 


cum, prin adăugirea acetatului de cupru venețian și a ocrului să 
facă așa fel ca soluţia de îmbibat să se zvânte mai repede. 

în odaie se răspândea mirosul proaspăt și ușor volatil de 
terebentină și mastic, care amintea de muncă. Giovanni îmbiba 
scândura cu ulei de in cald, frecând-o cu piele de căprioară. Se 
încălzise. Temperatura îi scăzuse complet. 

Se opri o clipă, ca să-și tragă răsuflarea și întoarse către 
învățătorul său un obraz rumenit de efort. 

— Haide, dă-i zor, nu pierde vremea! îl îmbie Leonardo. Dacă 
se răcește uleiul nu mai intră în lemn. 

Și arcuindu-și spinarea, cu buzele strânse, Giovanni desfăcu 
mai zdravăn picioarele și se apucă să frece scândura cu o nouă 
râvnă. 

— Cum te simţi? îl întrebă Leonardo. 

— Bine, zâmbi Giovanni vesel. 

Se adunară și alți ucenici de-ai lui Leonardo în acest colţișor 
primitor, lângă tradiționalul cămin lombard din cărămidă, negru 
pe dinăuntru de funingine catifelată, în hogeagul căruia ţi-era 
mai mare dragul să asculţi hăulitul vântului și ropotul ploii. 
Venise Andrea Salaino, rebegit, dar vesel ca totdeauna și lipsit 
de griji, apoi ciclopul fierar Zoroastro da Peretola, Jacopo și 
Marco d'Oggiono. Numai Cesare da Sesto lipsea ca de obicei din 
cercul lor prietenesc. 

Punând deoparte scândura să se usuce, Leonardo le arătă un 
mijloc da a extrage cel mai curat ulei pentru culori. Fu adusă o 
tipsie mare de lut, unde, într-o zeamă albicioasă, era 
sedimentată pasta de nuci, spălată în șase ape curate. 
Deasupra plutea un strat gros de ulei auriu ca chihlimbarul. 
Meșterul răsuci lungi șomoioage de bumbac asemănătoare cu 
fitilurile de candelă și le înmuie la un capăt în tipsie, celălalt 
sprijinindu-l într-o pâlnie pusă în gura unui vas de sticlă. Uleiul 
se îmbiba în bumbac și picurau în vasul de sticlă stropi aurii și 
transparenti. 

— Priviţi ce transparent! se minuna Marco. La mine iese 
tulbure, oricât aş strecura. 

— Probabil că nu cureți nucile de pielita de deasupra, observă 
Leonardo. Ea iese deasupra și întunecă culorile din tablou. 

— Aţi auzit? triumfa Marco. Cea mai grandioasă operă de artă 
poate fi nimicită de porcăria asta de pieliță! Și voi râdeți de 


mine când vă spun că regulile trebuiesc respectate cu precizie 
matematică... 

Urmărind cu atenţie felul de preparare a uleiului, ucenicii nu 
pregetau să flecărească și să se zbenguie, ţinându-se de șotii și, 
deși ceasul era târziu, nimănui nu-i era somn și tot mai puneau 
lemne pe foc, neluând în seamă bombăneala lui Marco, care 
tremura pentru orice așchie. Şi așa cum se întâmplă adesea la 
petreceri din astea târzii, pe toţi îi apucase o veselie 
nestăpânită. 

Hai să ne spunem basme! Propuse Salaino și povesti cel dintâi 
istoria cu preotul care în sâmbăta mare, umblând din casă în 
casă cu sfeștania, intră în atelierul unui pictor și-i stropi cu 
aghiazmă tablourile. „De ce ai făcut asta?” Întrebă pictorul. 
„Pentru că-ţi doresc binele, căci scrisu-s-a în Scripturi: „și vi se 
va da însutit pentru binele făcut.” Pictorul nu spuse nimic, dar 
când pater ieși, îl pândi la fereastră și-i turnă o găleată de apă 
rece în cap, strigându-i: „lată că ţi s-a dat însutit pentru binele 
pe care mi l-ai făcut stricându-mi tablourile.” 

Poveștile și născocirile curseră șuvoi, una mai năzdrăvană 
decât alta. Toţi făceau haz, și mai ales Leonardo. 

Lui Giovanni îi plăcea mult să-l privească râzând. Ochii i se 
îngustau ca niște crăpături, obrazul căpăta o expresie de 
candoare copilărească și, clătinând din cap și ștergând lacrimile 
care-i curgeau pe obraji, râdea cu un râs subţire, ciudat pentru 
un om de statura lui și cu un trup voinic, în care răsunau 
aceleași note ascuţite, feminine, ca și strigătele sale de mânie. 

Pe la miezul nopţii îi apucă foamea. Nu puteau să se urce în 
pat fără să ia o gustare, mai ales că și de la cină se sculaseră 
mai mult flămânzi decât sătui, căci Marco îi ţinea din scurt. 

Astro aduse tot ce găsi în cămară, niște resturi de șuncă și de 
brânză, vreo patruzeci de măsline și un codru de pâine. Vin nu 
găsi însă. 

— Ai aplecat bine butoiul? întrebară colegii. 

— Pe toate părţile, oameni buni, dar n-a curs nici strop. 

— Ah, Marco, Marco, ce faci cu noi, Marco? Cum o să luăm 
masa acum fără vin? 

— Ce-i tot daţi voi cu Marco și Marco? Eu sunt de vină că nu-s 
bani? 


— Bani sunt și o să fie și vin. Strigă Jacopo, aruncând în aer un 
galben. 

— De unde-l ai, împieliţatule? lat te-ai pus pe șterpelit? Am să- 
ţi rup urechile! Îl ameninţă Leonardo. 

— Dar zău că nu l-am furat, meștere. Să-mi cadă mâna și să 
mi se usuce limba în gură dacă nu l-am câștigat la arșice! 

— Bagă de seamă! Nu cumva să ne ospătezi cu vin de furat! 

Jacopo dădu fuga la „Vulturul de Aur”, o cârciumioară din 
vecini, care ţinea deschis, deoarece mercenarii elveţieni 
petreceau acolo până la ziuă și se întoarse cu două căni de 
tablă, pline cu vin. 

Vinul îi înveseli și mai tare. Jacopo îl turna, asemenea lui 
Ganimede, de sus, așa fel ca cel roșu să facă spumă roză, iar 
vinul alb, o spumă aurie, și, încântat că are prilejul să ospăteze 
cu banii lui, ţopăia și se zbenguia, cântând cu voce spartă de 
beţivan întâi cântecelul unui călugăr răspopit: 


Anteriu, mătănii sfinte, 

Hi, hi, hi și ha, ha ha, 

Toate naiba să le zvânte 

Cu voi, fetelor, și mintea, 

Nu doar crucea, dracu-ţi ia... 


Apoi imnul solemn din plina de haz „Liturghia lui Bacchus”, 
compusă în latinește de către școliții briganzi: 


P-ăi ce toarnă apă-n vin 
Să-i mureze ploaia 

Și în iad, în sos de vin, 
Frigă-se ca oaia... 


Parcă niciodată nu mâncase și nu băuse Giovanni cu atâta 
poftă ca la această cină mizeră cu brânză tare ca piatra, pâine 
veche și vinul suspect al lui Jacopo, poate chiar de furat. 


Băură în sănătatea învățătorului, pentru gloria atelierului său, 
urându-și să nu mai știe ce-i sărăcia și pe rând, fiecare în cinstea 
celuilalt. 

în încheiere, Leonardo roti asupra ucenicilor privirea și spuse 
zâmbind: 

— Am auzit, prieteni, că după sfântul Francesco d'Assisi 
tristeţea e cel mai greu dintre păcate. Dacă cineva vrea să-i fie 
pe plac Domnului, spune el, să fie întotdeauna vesel. Să bem, 
dară, pentru înţelepciunea sfântului Francesco pentru veșnica 
veselie întru Domnul! 

Ucenicii se arătară întrucâtva miraţi, numai Giovanni înţelese 
ce voia să spună învățătorul. 

— Of, meștere, clătină Astro din cap a reproș, de veselie ne 
arde nouă cât timp ne târâm ca gazelele pe pământ, ca viermii 
de stârvuri? Să bea cine o vrea și pentru ce vrea, cât despre 
mine, beau pentru aripi omenești, pentru mașina de zbor! 
Numai când s-or înălța înaripații oameni în înaltul cerului, atunci 
da, veselie: or avea de ce se veseli. Și dracu să le ia de piedici 
cu legile mecanicii cu tot, care ne stau în cale... 

— Degeaba spui, Zoroastro, fără mecanică nu ajungi prea 
departe! îl opri râzând învățătorul. 

Când ceilalți se retraseră, Leonardo nu-l lăsă pe Giovanni să 
urce la el, îl ajută să-și aștearnă în dormitor, cât mai aproape de 
căldura mângâietoare a tăciunilor ce mai pâlpâiau sub spuză în 
cămin, și după ce scotoci o vreme prin desene, îi întinse unul 
micuţ făcut cu creioane colorate. 

Chipul adolescentului înfățișat i se păru atât de cunoscut lui 
Giovanni, încât crezu că-i un portret. Semăna și cu fratele 
Savonarola, dar, pesemne, din tinereţe, și cu fiul de șaisprezece 
ani al bătrânului jidov Barucco, un bogat cămătar milanez, urât 
de toată lumea, tânărul acela palid și visător, veșnic cufundat în 
tainicele înţelepciuni ale Cabalei, crescut de rabini și, după 
spusa lor, o viitoare lumină a Sinagogii. 

Dar când Beltraffio privi mai cu atenţie pe băiețașul evreu cu 
nimbul lui de cârlionţi roșeaţi, fruntea joasă și buzele groase, îl 
recunoscu pe Crist. Nu însă cum l-ai recunoaște într-o icoană, ci 
ca și cum l-ai fi văzut cândva, l-ai uitat și acum ţi-ai fi amintit 
dintr-o dată. 


Și în chipul său, în tot capul plecat într-o parte ca floarea pe 
un lujer prea subţire, în candoarea de copil a ochilor plecaţi se 
deslușea presimţirea ultimei suferințe pe muntele Eleonului, 
unde el, îngrozit, cu inima plină de mâhnire, spusese ucenicilor 
săi: „Sufletul mi-e mâhnit de moarte”, și, depărtându-se de 
ucenici ca la o aruncătură de piatră, căzu cu faţa la pământ 
spunând: „Părinte! Toate îți sunt ţie cu putinţă. Fă să treacă de 
la mine paharul acesta, însă nu voia mea, ci voia ta facă-se”. Și 
iar, și iar se ruga: „Părinte! Dacă nu este cu putinţă să treacă 
acest pahar de la mine, ca să nu-l beau, atunci facă-se voia ta”. 
Și, fiind în zbuciumul durerii, cu mai multă stăruinţă se ruga. lar 
sudoarea, ca picături mari de sânge, picura pe pământ. 

„Pentru ce se ruga? Îşi spuse Giovanni. Cum adică, se ruga să 
nu se întâmple ceea ce nu se putea să nu se întâmple, ceea ce 
era propria lui voie și pentru care coborâse pe pământ? Și el s-a 
zbuciumat ca mine și s-a luptat cu aceleași cumplite, 
spăimântătoare și dedublate gânduri până ce sudoarea, ca 
picături mari de sânge, picura pe pământ?” 

— Ei, îţi place? întrebă Leonardo care ieșise pentru câteva 
clipe din odaie. Sau mi se pare că tu iarăși... 

— Nu, nu, învăţătorule! O, dacă ai ști ce liniștit și împăcat mă 
simt acum... Totul a trecut... 

— Slavă Domnului! Mă bucur, Giovanni! Doar ţi-am spus c-o 
să-ţi treacă. Însă bagă de seamă să nu se întoarcă... 

— Nu se mai întoarce, nu te teme! Acum văd, spuse el 
arătând desenul cu mâna, văd că-l iubeşti ca nimeni altul... Și 
dacă celălalt va veni la mine, știu cu ce să-l alung: doar îi 
amintesc de acest desen. 

XIV 

Beltraffio auzise de la Cesare că învățătorul e pe cale să 
termine chipul Domnului din Cina cea de taină și, voind să-l 
vadă, îl tot ruga să i-l arate. Acesta îi promisese, dar amâna 
mereu. 

în sfârșit, într-o dimineaţă îl duse în trapeza de la Santa Maria 
delle Grazie și binecunoscutul loc dintre loan și lacob al lui 
Zevedeu, ce rămăsese gol vreme de șaisprezece ani, văzu în 
pătratul unei ferestre deschise, pe fondul cerului potopit de 
înserare și al piscurilor Sionului, chipul lui Crist. 


La vreo câteva zile după aceea, Giovanni se întorcea acasă 
de-a lungul unor maidane pustii ce se întindeau pe malul 
Cataranei. || vizitase, trimis de Leonardo, pe alchimistul 
Galeotto, ca să-i ceară o carte de matematici extrem de rară. 

Vântul primăvăratic ce bătuse cât a fost ziua de lungă se 
potolise și se lăsă un geruleţ plăcut. Băltoacele și noroiul 
făgașelor drumului prinseseră fragile pojghiţe de gheaţă, ca o 
pânză de ace. Norii scunzi parcă se agăţau de creștetele vinete 
și golașe ale zadelor înțesate de cuiburi zbârlite de ciori. Se 
întuneca văzând cu ochii. Numai pe marginea cerului, dinspre 
asfinţit se întindea arămia panglică a unui apus melancolic. 
Neîncătușată de ger, apa canalului, lină, grea, neagră ca tuciul, 
părea fără fund. 

Giovanni, deși nici sieși n-ar fi vrut să și-o mărturisească, era 
obsedat de cei doi Criști ieșiţi de sub penelul lui Leonardo. Era 
de-ajuns să închidă ochii, ca să-i răsară parcă aievea sub frunte 
chipul Celui apropiat, plin de omenească neputinţă, care s-a 
zbuciumat până la sudori de sânge și a înălţat rugi copilărești 
pentru o minune, și al Celui înţelept, neomenește calm, străin 
de tot ce-i pământean și care-ţi făcea spaimă. 

Și își spunea că ambele chipuri poate sunt adevărate, cu toată 
contradicţia lor ireductibilă. 

Gândurile i se împleticeau ca în delir și fruntea îi ardea. Se 
așeză pe o piatră la marginea canalului cu apa îngustă și neagră 
și se gârbovi istovit, plecându-și fruntea pe braţe. 

— Ce faci aici, o umblă de îndrăgostit ce adaști pe malurile 
Aheronului? rosti o voce plină de sarcasm și o mână i se așeză 
pe umăr. 

Giovanni tresări, se întoarse și îl văzu pe Cesare. 

în cenușiul amurgului de iarnă sur-colbuit ca o pânză de 
păianjen ce se așternuse peste zadele vinete și golașe, înțesate 
de cuiburi zbârlite de ciori, stătea înaintea sa Cesare înfășurat în 
pelerina-i sumbră, lung și deșirat, cu obrazul tras și bolnăvicios 
mâncat de paloare, părând el însuși mai degrabă un spectru 
aducător de rele. 

Giovanni se ridică și ei își continuară drumul împreună, 
mergând tăcuţi unul lângă altul. Doar frunzele uscate foșneau 
sub picioarele lor. 


— Ştie că deunăzi i-am scotocit prin hârtii? întrebă în sfârșit 
Cesare. 

— Ştie, răspunse laconic Giovanni. 

— Şi nu s-a supărat, desigur. Ştiam, eu. Atoateietătorul! Râse 
cu silnică răutate Cesare. 

Tăcură iarăși o vreme. Un corb croncăni răgușit și zbură peste 
apa Cataranei. 

— Cesare! exclamă deodată Beltraffio. Ai văzut chipul 
domnului din Cina cea de taină! 

— Văzut. 

— ȘI... ce spui? Cum ţi se pare?... 

— Dar ţie? se răsuci iute celălalt. 

— Nu știu... Să vezi, eu cred... 

— Spune fără ocolișuri: nu-ţi place sau cum? 

— Ba nu. Dar nu știu... îmi trece prin minte că poate acela nu-i 
Crist. 

— Nu-i Crist? Și-atunci cine-i? 

Giovanni tăcea. Doar își încetinise pasul, cu fruntea plecată-n 
pământ. 

— Ascultă, urmă el la o vreme, furat de gânduri grele, văzuta-i 
și pe celălalt? Schița aceea de amănunt, desenul în creioane 
colorate, unde el e înfățișat copil? 

— Da, știu, un băieţaș evreu roșcovan, cu buze groase și 
fruntea joasă, un obraz ca al feciorului bătrânului Barucco... Și 
ce-i cu asta? Mai mult îţi place acela? 

— Nu... Mi-am zis doar că nu prea seamănă acești doi Criști. 

— Nu prea seamănă? se miră Cesare. Dar e chip leit... E cu 
vreo cincisprezece ani mai mare în Cina cea de taină... Deși, 
adăugă el, poate că... ai dreptate. Dar chiar dacă sunt doi în loc 
de unul, primul aduce cu al doilea ca un alt eu al său. 

— Alt eu! se cutremură Giovanni oprindu-se locului. Cum de-ţi 
veni să spui un alt eu al său! 

— Așa, din senin. Da ce, te-ai speriat cumva? Ori poate n-ai 
observat și singur? 

Și iarăși merseră o vreme în tăcere. 

— Cum de nu vezi și singur, Cesare, exclamă deodată 
Beltraffio într-un elan de nestăpânit. E cu putinţă oare ca acela, 
atotputernicul și atoateștiutorul care-i zugrăvit în Cina cea de 
taină să se fi zbuciumat acolo, pe muntele Eleonului, până la 


sudori de sânge, după ce se depărtase de ucenici ca la o 
aruncătură de piatră și să se fi rugat cu ruga noastră 
omenească, așa cum se roagă copiii, să se întâmple o minune: 
„să nu se întâmple acelea pentru care am coborât pe pământ, 
despre care eu știu că nu e cu putinţă să nu se întâmple. Ava, 
Tată, fă să treacă de la mine paharul acesta”. In ruga asta e 
totul, torul, m-auzi, Cesare, fără ea nu există Crist și ruga asta n- 
aș da-o pe nicio înţelepciune! Cel ce nu a-nălţat această rugă, 
acela n-a fost om, n-a suferit, n-a murit, ca noi!... 

— Zi așaa? exclamă Cesare. Dar știi că într-adevăr... Da, da, 
te înţeleg! O, desigur, cel zugrăvit în Cina ce de taină nu s-a 
putut ruga astfel... 

Se întunecase de-a binelea, Giovanni deslușea cu greu 
trăsăturile însoţitorului său, i se părea că se schimbaseră în mod 
ciudat. 

Deodată Cesare se opri locului, ridică mâna și rosti cu glas 
înăbușit și solemn: 

— Zici că nu-i el, nu-i cel ce se roagă pe muntele Eleonului, 
nu-i Crist al tău. Şi vrei să știi cine e zugrăvit acolo? Ei bine, 
ascultă aici: La început era cuvântul și cuvântul era la 
Dumnezeu, și Dumnezeu era cuvântul. Acesta era întru început 
la Dumnezeu. Toate printr-însul s-au făcut, și fără el nimic nu s-a 
făcut din tot ce s-a făcut. Și cuvântul s-a făcut trup”. Auzi tu, 
lumina dumnezeiască — Cuvântul s-a făcut trup. El e singurul 
liniștit printre ucenicii săi, care, auzind din gura lui: „unul din voi 
mă va vinde”, se frământă, sunt mâhniţi, se indignează. Și 
tuturor le e la fel de aproape și strein — Şi lui loan cel ce stă 
pitulat la pieptul său, și lui luda cel care-l va vinde. Pentru că nu 
există pentru el bine și rău, viaţă și moarte, iubire și ură, și este 
numai voia Părintelui său, veșnica necesitate: „nu voia mea, ci 
voia ta facă-se”. Căci așa a spus și al tău, și celălalt, cel ce, 
depărtându-se de ucenici ca la o aruncătură de piatră, s-a rugat 
pe muntele Eleonului pentru o minune care era cu neputinţă. 
lată de ce spun că primul este un al doilea eu al celuilalt. 
„Simţămintele aparţin pământului, raţiunea e mai presus de ele 
atunci când contemplă... ţii minte, astea sunt vorbele lui 
Leonardo. Pe feţele și în mișcările apostolilor, care sunt niște 
oameni măreţi, el a reprezentat toate simţămintele pământești; 
dar cel care a a spus: „Am biruit lumea” și „Eu și cu tatăl meu 


suntem unul”, reprezintă raţiunea care contemplă și e mai 
presus de sentimente. Mai ţii minte și celelalte vorbe spuse de 
Leonardo despre legile mecanicii: „O, divină e dreptatea ta, Prim 
Motor!” Crist al său este Prim Motor, care fiind și începutul și 
centrul oricărei mișcări, el însuși rămâne imobil. Crist al său este 
eterna necesitate care singură pe sine s-a cunoscut în om și s-a 
iubit ca o dreptate dumnezeiască și voință a Tatălui său: 
„Neprihănitule Tată, lumea nu te-a cunoscut, eu însă team 
cunoscut. Și le-am făcut cunoscut numele tău și li-l voi mai face 
cunoscut, pentru ca iubirea cu care m-ai iubit tu să fie în ei.” Mă 
auzi? lubirea care decurge din cunoaștere. „lubirea cea mare 
este fiica marii cunoașteri”. Leonardo, numai el dintre toţi 
oamenii a înţeles acest cuvânt al Domnului și l-a întruchipat în 
Crist al său care „iubește tot, pentru că știe tot”. 

Cesare tăcu. Și așa merseră multă vreme în tăcerea moartă a 
gerosului amurg care-și închega din ce în ce zgurile. 

Ții minte Cesare? Rosti în sfârșit Giovanni. Acum trei ani tot 
așa am mers amândoi cum mergem și acum prin mahalaua 
Porţilor Vercelline și ne ciorovăiam pentru Cina cea de taină. Pe 
atunci râdeai de învățătorul nostru spunând că nu va termina 
niciodată chipul Domnului, pe când eu te contraziceam. Acum tu 
ești de partea lui și împotriva mea. Ştii, n-aş fi crezut pentru 
nimic în lume că tu, tocmai tu poţi vorbi așa despre el!... 

Giovanni vru să-și privească însoţitorul în obraz, însă Cesare 
întoarse spatele. 

— Sunt bucuros, încheie Giovanni, că-l iubești. Da, il iubești, 
Cesare, îl iubești poate mai mult decât mine. Vrei să-l urăști, și 
când colo îl iubești!... 

— Dar tu cum credeai? întoarse spre el Cesare obrazul palid și 
schimonosit. Il iubesc! Eu să nu-l iubesc? Vreau să-l urăsc, și 
când colo îl iubesc, căci nu există om să fi făcut ceea ce a făcut 
el în Cina cea de taină, și eu, dușmanul cel mai înverșunat, 
trebuie să-l iubesc în loc să-l urăsc... 

Și din nou râse cu râsul său silnic. 

— Când te gândești ce bizar e construit sufletul omenesc!... Și 
dacă tot am ajuns aici, urmă el după o vreme, am să-ţi spun 
adevărul până la capăt: află că totuși nu-l iubesc... ba îl urăsc 
încă mai mult decât atunci!... 

— De ce? 


— Chiar și pentru faptul că doresc să fiu eu însumi mă auzi? 
fie și cel din urmă dintre oameni, dar nu urechea, nu ochiul, nu 
degetul lui de la picior! Ce crezi că suntem noi, ucenicii lui 
Leonardo? Niște pui de cloșcă într-un cuib de vultur! Legi de-ale 
științei, lingurite de măsurat culorile, tabele sistematice pentru 
nasuri, tot ce poftești! Lasă-l pe Marco să se consoleze cu de- 
astea! Aș vrea să-l văd pe meșter creându-l pe Crist după 
regulile sale! O, firește, încearcă să ne înveţe pe noi, puișorii lui, 
cum se zboară vulturește. Asta din bunătate sufletească, 
fiindcă-i e milă de noi tot așa cum îi e milă de puii fără ochi or 
căţălăi din curte, de gloaba cea șchioapă, de libelulă când o 
găsește toamna târziu cu aripioarele îngheţate, până și de 
ucigașul pe care îl petrece pe drumul cel de pe urmă, ca să-i 
vadă ultimele tresăriri ale mușchilor în timpul execuţiei. Işi 
revarsă ca soarele prisosul bunătăţii asupra tuturor... Numai 
vezi tu, prietene, fiecare își are gustul lui: unuia îi place să fie 
libelula îngheţată sau viermușorul pe care învățătorul, asemeni 
sfântului Francesco, îl ridică de pe mijlocul drumului și-l așază 
pe o frunză verde, nu cumva să-l strivească trecătorii. Altuia... 
Ştii, Giovanni, mai bine m-ar fi strivit și gata, fără prea multă 
sclifoseală... 

— Cesare, murmură celălalt. Dacă așa stau lucrurile, de ce nu 
pleci de la el?... 

— Da tu de ce nu pleci? Ţi-ai și ars aripioarele, ca fluturii, la 
lumânare, dar nu, tot te mai vâri în foc. Poate și eu vreau să ard 
în același foc. Deși, cine mai știe? Am eu o speranţă... 

— Ce speranţă? 

— O, una măruntă de tot. Chiar absurdă poate. Și totuși, când 
și când mai sper. Te pomenești că vine un altul, unul care nu-i 
seamănă, unul egal cu el... Nu Perugino, nu Bergognone, nu 
Botticelli, și nici măcar marele Mantegna, o, eu îi știu valoarea 
învățătorului: nu se compară cu niciunul din aceștia. Dar dacă 
vine unul nou? Să mă bucur niţel de gloria altuia, să-i amintesc 
doar că și o insectă ca mine, nestrivită din milă, ar putea să 
prefere pe altul și să-l rănească, întrucât cu toată pielea lui de 
oaie, mila și atoateiertarea, e de o mândrie cu adevărat 
diavolească!... 

Dar nu sfârși. Şi Giovanni îi simţi degetele tremurătoare 
apucându-l de mână. 


— Ştiu, bâigui Cesare cu alt glas, plin de sfială, rugător, știu că 
niciodată nu ţi-ar fi trecut așa ceva prin minte... Cine ţi-a spus 
că-l iubesc?... 

— El, suspină Beltraffio. 

— El? Da-a? Prin urmare crede că... 

Glasul i se frânse. Îl cuprinse o adâncă tulburare. 

Se priviră adânc în ochi, și înţeleseră că nu mai au nimic a-și 
spune, fiecare din ei e mult prea adâncit în propriile gânduri și 
propriul zbucium. 

Se despărţiră la prima răspântie în tăcere, fără să-și ia rămas 
bun. 

Giovanni își continuă drumul cu fruntea în pământ și pasul 
nesigur, fără să știe de el, fără să vadă pe unde calcă, 
străbătând maidanele pustii, printre copacii golași de pe 
malurile canalului drept ca o săgeată, cu apa neagră și grea ca 
tuciul, în care nu se oglindea nicio stea. 

Celălalt eu... Celălalt eu... repeta el întruna, cu privirile 
imobile de nebun aţintite undeva înainte. 

XV 

Pe la începutul lui martie anul de grație 1499, Leonardo primi 
din partea vistierei ducale, când se aştepta mai puțin, leafa 
neplătită pe doi ani. 

Umblau zvonuri că il Moro, lovit ca de un trăsnet din senin de 
vestea triplei alianțe împotriva sa a Veneției, a papei și a regelui 
intenționa să-şi caute refugiu la împăratul Germaniei îndată ce 
se vor arăta oștile Franţei în Lombardia. Și dorind să-și 
consolideze situația ca monarh în ochii supușilor și să le 
binemerite credinţa în lipsă, ducele micșora dările și birurile, își 
plătea creditorii și-i copleșea pe apropiații săi cu daruri. 

Puţină vreme după primirea lefii, Leonardo se învrednici de un 
nou semn al graţiei ducale: 

„Ludovicus Maria Sfortia, ducă Mediolani, scria în hrisovul de 
danie, îl dăruie pe veci vestitului pictor Leonardus Quintus 
florentinul șaisprezece prăjini de teren cu viță-de-vie, pe care-l 
avem de la mănăstirea Sfântul Victor, în locul numit Suburbană, 
pe la Porţile Vercelline.” 

Artistul veni să-i mulțumească ducelui. Audienţa îi fusese 
fixată seara. Dar trebui să aștepte până noaptea târziu. II Moro 
nu-și vedea capul de treburi. Cât a fost ziua de lungă se sfătuise 


când cu vistiernicii, când cu secretarii, stătuse să verifice 
cheltuielile privind aprovizionarea armatei cu ghiulele, tunuri, 
pulbere, să-și bată capul cu descâlcitul vechilor și născocitul 
noilor capcane în nesfârșita plasă de înșelăciuni și trădări care-i 
era nespus de dragă atât timp cât era el stăpânul acolo, ca un 
păianjen în pânza lui. Acum însă se simţea ca o muscă prinsă în 
mreajă. 

Când, în sfârșit, îşi termină puzderia de treburi, se retrase în 
galeria lui Bramante suspendată deasupra șanțului care 
înconjura Castelul din Milano. 

Noaptea era liniștită. Când și când suna vreo goarnă, se 
strigau gărzile, scrâșnea lanţul podului ridicător. 

Pajul Ricciardetto aduse două facle de rășină, le înfipse în 
sfeșnicele îngropate în zid și-i întinse ducelui farfurioara de aur 
cu pâine tăiată bucățele. De după colț, atrase de lumina 
faclelor, pe oglinda neagră a apei se ivi cârdul de lebede albe. Il 
Moro, sprijinit de balustradă, le arunca bucățele de pâine și 
admira graţia cu care, despicând neauzit apa cu pieptul, 
păsările o culegeau. 

| le trimisese în dar de la Mantua marchiza Isabella d'Este, 
sora răposatei Beatrice. Veneau de la zătoanele Mincio, cu 
malurile line, unde-și duceau veleatul de când lumea în stufurile 
și crângurile de sălcii plângătoare. 

îl Moro le iubise întotdeauna, în ultima vreme însă prinsese și 
mai mare drag de ele și în fiecare seară le hrănea cu mâna lui. 
Erau singurele clipe de odihnă după gândurile chinuitoare la 
treburi, război, politică, la trădările sale proprii și ale altora. 
Lebedele îi aminteau copilăria. Tot așa le hrănise cândva pe 
somnoroasele heleșteie de la Vigevano, năpădite de lintiţă. 

Aici însă, în șanțul Castelului din Milano, printre creneluri, 
metereze, turnuri, depozite, printre piramidele de ghiulele și 
găurile de tun așa cum erau pure, imaculat de albe, alunecând 
neauzit în pâcla sinilie a lunii, i se păreau și mai frumoase. 
Oglinda apei, răsfrângând cerul, era aproape invizibilă, și 
lebedele legănate ca niște albe apariţii printre stele păreau mai 
pline de mister între cele două ceruri unul sus și altul jos streine 
și apropiate amândurora. 

Dar scârțâi ușiţa din spatele ducelui și se îţi capul lui 


A 


cameriere Pusterlo. Ploconindu-se cu respect, îi întinse o hârtie. 


— Ce-i asta? întrebă ducele. 

— Din partea marelui vistiernic, messer Borgonzia Botto, 
socoteala cheltuielilor cu aprovizionarea cu pulbere și ghiulele. 
Vă rog să mă iertaţi, alteţă, că vă deranjez, însă convoiul pleacă 
spre Mortara înaintea zorilor... 

II Moro îi smulse hârtia și, mototolind-o, o aruncă. 

— De câte ori să-ți spun să nu-mi vii cu treburi după cină! O 
Doamne, nu va mai trece mult și o să mă sculaţi și noaptea din 
pat... 

Fără a-și dezdoi spinarea, Pusterlo se trase cu spatele spre 
ușă, rostind doar în șoaptă, așa fel ca ducele să nu audă dacă n- 
are poftă: 

— Messere Leonardo. 

— A, da, Leonardo. De ce nu mi-ai mai amintit? Poftește-l. 

Și întorcându-se la lebede, se gândi: 

„El n-o să-mi strice plăcerea...” 

Și un surâs bun se ivi pe obrazul lui gălbejit și puhav, cu 
buzele subţiri, exprimând perfidie rapace. 

lar când artistul apăru în galerie, ducele, continuând să arunce 
lebedelor pâine, îl învălui cu același zâmbet cu care le privea pe 
ele. 

Leonardo vru să-și plece genunchiul, însă ducele, oprindu-l, îi 
sărută fruntea. 

— Bună seara, prietene. Nu ne-am văzut de mult. Cum o mai 
duci? 

— Am venit să mulțumesc alteței-voastre... 

— O, dragul meu! Oare numai asemenea daruri meriţi? Dar 
nu-i nimic, vine vremea și-ţi voi mulțumi după meritele tale. 

Stând de vorbă, ducele îl întrebă despre ultimele lucrări, 
invenţii și proiecte, dar numai despre acelea care-i păreau cu 
neputinţă și de basm despre clopotul submarin, despre schiurile 
de mers pe apă la fel ca pe uscat, despre aripile omenești. Și 
îndată ce Leonardo aducea vorba de treburi, ca fortificarea 
castelului, Canalul Martesana, sau turnarea de bronz a 
Colosului, ducele schimba numaidecât subiectul și se arăta 
plictisit. 

Apoi, rămase deodată pe gânduri, cum i se întâmplă adesea în 
ultima vreme, tăcut și-și plecă fruntea concentrat și cu atâta 
înstrăinare pentru toate, încât parcă-și uită interlocutorul. 


Atunci Leonardo își luă rămas bun. 

— Du-te. Du-te cu Dumnezeu! Dădu din cap ducele distrat. 

Dar când artistul păși peste prag, îl strigă, veni după dânsul, îi 
puse mâinile pe umeri și-l privi lung și cu tristeţe în ochi. 

— Rămâi cu bine, murmură cu voce tremurătoare, rămâi cu 
bine, Leonardo al meu! Cine știe dacă ne vom mai revedea!... 

— Alteţa-voastră ne părăsește? 

II Moro doar oftă din greu și nu răspunse. 

— Da, da... De șaisprezece ani trăim aici laolaltă și n-am văzut 
de la tine decât bine, da, de almiteri și tu, eu cred, n-ai văzut de 
la mine decât bine. Spună oamenii ce-or pofti, dar cine va rosti 
numele lui Leonardo în veacurile viitoare îl va pomeni cu vorbă 
bună și pe il Moro! 

Artistul, care nu suferea scenele lacrimogene, rosti singura 
fază anume memorată, ca s-o aibă la-ndemână atunci când i se 
cerea să dea dovadă de măgulitoare elocinţă de curtean. 

— Signor, spuse el, aș fi vrut să am mai mult decât o singură 
viaţă pentru a o sluji pe alteţea-voastră. 

— Cred, rosti il Moro. Cândva ai să-ţi aduci aminte de mine și 
ai să mă regreţi... 

Și suspinând a plâns, nu termină fraza, ci-l strânse în braţe și-l 
sărută cu drag. 

Să-ţi deie Domnul, să-ţi deie... 

După plecarea lui Leonardo, il Moro mai rămase multă vreme 
în galeria lui Bramante, să se bucure de priveliștea lebedelor pe 
apă. Sufletul său era încărcat de simţiri pe care n-ar fi știut să le 
exprime în vorbe. | se părea că în viaţa lui sumbră, poate chiar 
criminală, Leonardo era asemenea acestor păsări imaculat de 
albe pe apa neagră din șanțul Castelului din Milano, printre 
ameninţătoarele metereze, turnuri, depozite de pulbere, 
piramide de ghiulele și guri de tun, la fel ca ele, inutil și sublim, 
neprihănit și pur. 

în tăcerea nopţii nu se auzeau decât stropii de rășină picând 
rar din faclele gata să se stingă. În lumina lor rozalie, contopită 
cu argintul albăstrui ce-l revărsa luna, apariţii pline de mister se 
legănau lin, somnoroase, printre stelele celor două ceruri, unul 
sus și altul jos, streine și apropiate amândurora erau lebedele și 
răsfrângerile lor în oglinda întunecată a apei. 

XVI 


Plecând de la duce, Leonardo, cu toate că ceasul era târziu, se 
duse la mănăstirea San Francesco, unde zăcea de patru luni 
bolnav de fierbinţeală ucenicul său Giovanni Beltraffio. Se 
îmbolnăvise la câteva zile după convorbirea cu Cesare despre 
cele două chipuri ale Domnului. 

într-o seară, și anume chiar în douăzeci decembrie anul de 
graţie 1498, Giovanni veni să-l vadă pe fra Benedetto, 
învățătorul lui de altădată, și găsi la el un oaspe din Florenţa, pe 
călugărul dominican fra Pagolo, care, la rugămintea lor, le 
istorisi despre moartea lui Savonarola. 

Execuţia avusese loc la 23 mai 1498, la ora nouă dimineaţa, în 
piaţa Signoriei, dinaintea Palatului Vechi, chiar acolo unde se 
ridicaseră vâlvătăile rugului deșertăciunilor și trebuia să se 
desfășoare proba focului. 

La capătul unui podet lung fusese ridicat un rug, iar deasupra 
lui, spânzurătoarea un stâlp gros înfipt zdravăn în pământ, cu o 
traversă prevăzură cu lanţuri de fier și trei ștreanguri. Cu toate 
sforțările tâmplarilor care își bătuseră capul destul cu fixarea 
acelei traverse, când scurtând-o, când lungind-o, 
spânzurătoarea semăna a cruce. 

La fel ca în ziua probei focului, o mulţime fără număr umplea 
piaţa, ferestrele și logiile, năpădea acoperișurile. 

în sfârşit, în porţile palatului se arătară condamnaţii Girolamo 
Savonarola, Domenico Buonvicini și Silvestra Marulffi. 

Cei trei, făcând câţiva pași pe podeţ, se opriră înaintea 
tribunei episcopului Ausoniei, solul papei Alexandru al VI-lea, 
care se ridică în picioare și, apucându-l pe Girolamo de mână, 
rosti cuvintele rituale ale excomunicării cu glas nesigur, fără să 
ridice ochii la monah, în timp ce acela îl privea drept în faţă. Și 
încurcându-se, episcopul greși ultimele cuvinte: 

— Separo te ab Ecclesia militante atque triumphante. Te separ 
de biserica militantă, precum și triumfătoare... 

— Militante, non triumphante, hoc enim turn non est Militantă 
dar nu triumfătoare, căci asta nu-ţi stă în putere, îl corectă 
Savonarola. 

Apoi celor trei excomunicați le-au fost sfâșiate hainele. 
Rămaseră numai în cămăși și așa își continuară calvarul, ca să 
se mai oprească de două ori: o dată în faţa tribunei trimișilor 
apostolici, care dădură citire hotărării juzilor bisericii, și a doua 


oară înaintea tribunei Celor opt bărbaţi ai Republicii Florentine, 
care le rostiră condamnarea la moarte hotărâtă de popor. 

Și în timpul acestui ultim drum, Silvestra se împiedică și fu cât 
pe ce să cadă. La fel păţiră Domenico și Savonarola, ca să se 
constate mai târziu că ștrengarii străzii și foștii luptători ai 
Sfintei Oști a micilor inchizitori, care se ascunseseră sub podeţ, 
vârau pari ascuţiţi printre scânduri, ca să rănească picioarele 
condamnaților la moarte. 

Fra Silvestra Maruffi smintitul a trebuit să urce primul treptele 
spânzurătorii și le urcă liniștit, cu figura stupidă, ca și cum nu și- 
ar fi dat seama ce se petrece cu el. Când însă călăul îi petrecu 
ștreangul pe după gât, Maruffi se agăţă de scară și, ridicând 
ochii spre cer, strigă: 

— Doamne, primește-mi sufletul în mâinile tale! 

Apoi cu gestul unui om cu mintea întreagă, fără ajutorul 
călăului și fără nicio teamă, își dădu drumul de pe scară. 

Fra Domenico aștepta rândul cu bucurie și nerăbdare, 
mutându-şi greutatea trupului de pe un picior pe altul. lar când i 
se făcu semn, alergă pe trepte în sus, zâmbind, ca și cum se 
ducea direct în rai. 

Cadavrul lui Silvestra atârna la un capăt, iar cel al lui 
Domenico la celălalt capăt al traversei. Ștreangul din mijloc îl 
aștepta pe Savonarola. 

Și când acesta, urcând treptele, se opri locului și cobori ochii 
asupra mulţimii, se făcu liniște de moarte, cum se făcea în 
naosul catedralei Santa Maria del Fiore, în așteptarea predicii 
sale. 

Când își vâri însă capul în ștreang, cineva din mulţime strigă: 

— Fă o minune, prorocule! 

Nu s-a aflat niciodată ce-a fost batjocură sau strigătul unei 
credinţe fanatice. 

Și călăul îi dădu brânci pe scară. 

lar bătrânelul, un meseriaș pesemne, cu o figură cucernică și 
blajină, care de câteva ceasuri aștepta momentul lângă rug, 
numai ce fratele Girolamo fu îmbrâncit de pe scară, vâri facla 
aprinsă între lemne și se închină rostind aceleași cuvinte cu care 
altădată Savonarola  aprinsese rugul  deșertăciunilor şi 
anatemelor: 

— În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh! 


Flăcările crescură, se ridicară sus. În aceeași clipă însă veni o 
pală de vânt și le mână la o parte. Văzând-o, mulţimea se 
cutremură. Cuprinși de groază, oamenii o luau la fugă, strivindu- 
se, călcându-se în picioare. 

— Minune! Minune! Minune! Nu arde! 

Dar vântul. Se potoli repede și limbile de flăcări prinseră a 
linge cadavrele. Funia care lega mâinile fratelui Girolamo se 
arse, și ele, dezlegându-se, căzură și parcă se mișcară în flăcări, 
și multora li se păru că el binecuvânta pentru ultima oară 
poporul. 

Când rugul se stinse și nu rămaseră decât oasele carbonizate 
și zdrenţe de carne pe lanţuri de fier, ucenicii lui Savonarola își 
făcură loc prin mulţime până la spânzurătoare, dorind să adune 
rămășițele martirilor. Dar străjile îi alungară și, îngrămădind 
cenușa într-o căruţă, o duseră la Ponte Vecchio, ca s-o arunce în 
apă. Pe drum însă „plângăreţii” izbutiră să fure câţiva pumni de 
cenușă și fărâme din inima lui Savonarola care, spuneau ei, n-ar 
fi ars. 

Sfârșind de povestit, fra Pigolo le arătă ascultătorilor săi o 
răcliță cu cenușă. Fra Benedetto o sărută multă vreme, udând-o 
cu lacrimi. 

Apoi cei doi monahi plecară la slujba de seară și Giovanni 
rămase singur. 

lar când se întoarseră, îl găsiră căzut pe podele înaintea 
crucifixului: zăcea în neștire și în degetele ţepene strângea 
răclița. 

Timp de trei luni Giovanni se află între viaţă și moarte. Fra 
Benedetto nu-l lăsă nicio clipă singur. 

Adesea, în tăcerea nopţilor, șezând la căpătâiul bolnavului și 
ascultându-i delirul, simţea că-l cuprinde groaza. 

Giovanni îi pomenea în delir pe Savonarola, pe Leonardo da 
Vinci și pe Maica Domnului, care, trasând cu degetul pe nisipul 
pustiei figuri geometrice, îl învăţa pe pruncul Isus legile eternei 
necesități. 

„La ce te mai rogi? Repeta bolnavul, cuprins de o întristare 
fără margini. Oare nu știi că nu există minuni, că așa după cum 
o dreaptă nu poate să nu fie drumul cel mai scurt dintre două 
puncte, tot așa nu poate trece paharul acesta de la tine?” 


îl mai chinuiau și alte năluciri două chipuri ale Domnului, 
opuse și asemănătoare, unul fiind cel de-al doilea eu al celuilalt; 
primul, plin de neputinţă și chin omenesc, chipul aceluia care, 
depărtându-se de ucenici ca la o aruncătură de piatră, se ruga 
cerând o minune, și celălalt, chipul cumplitului și străinului, 
atotputernicului și atotștiutorului cuvânt care s-a întrupat al 
Primului Motor. Şi cele două chipuri se priveau unul pe altul, ca 
niște adversari, de neîmpăcat. lar în timp ce Giovanni îl privea 
cu luare-aminte, chipul cel suferind și chinuit se întuneca, se 
schimonosea și se transforma în demonul pe care-l desenase 
odată Leonardo, făcând o caricatură după Savonarola, și 
demascându-l pe dușmanul său, îl numea Anticrist. 

XXX XXXX 

Fra Benedetto îl salvă pe Beltraffio. La începutul lui iunie 
1499, când Giovanni se întremă într-atât, încât putu să se dea 
jos din pat, cu toate rugăminţile și reproșurile călugărului, el se 
întoarse în atelierul lui Leonardo. 

lar ia sfârșitul lui iulie, în același an, armata regelui Franţei, 
Ludovic al XII-lea, sud comanda celor doi signori Aubigny și 
Louis de Luxemburg și a lui Giangiacomo Trivulzio, trecură Alpii 
și cotropiră Lombardia. 

Cartea a zecea VALURI LINE 

| 

Ușiţa ferecată de la picioarele turnului dinspre miază-noapte- 
apus, numit Roccheta, ducea în trezoreria ducelui, un beci ticsit 
cu lăzi grele de stejar. Deasupra ușii, în frescele neterminate de 
Leonardo, era înfățișat zeul Mercur cu chip înfricoșător de 
Lucifer. 

Afară se lăsase noaptea din ajunul lui! Septembrie, anul de la 
Domnul 1499. 

încă de cu seară, marele vistiernic al curţii, Ambrogio da 
Ferrara, și cămărașul mânuitor al veniturilor ducale, Borgonzio 
Botto, se apucaseră laolaltă cu ajutoarele lor să scoată cu scafa 
din lăzi, precum grânele, monezi, mărgăritare și giuvaeuri, 
turnându-le în saci de piele, care numaidecât se pecetluiau. 
Slugile duceau sacii în grădină şi-i încărcau pe catâri. Se 
umpluseră două sute de saci, treizeci de catâri stăteau gata, cu 
samarele în spinare, dar mucurile făcliilor tot mai luminau cu 
culoarea lor palidă grămezi de galbeni pe fundul lăzilor. 


Lângă ușă, la pupitrul încărcat de registre, ședea il Moro. 

Nu lua în seamă la forfota din jur. Ochii săi priveau buimaci 
flacăra lumânării. 

Se afla în starea asta de când i se adusese vestea că signor 
Galeazzo Sanseverino, comandantul oștilor sale, a dat bir cu 
fugiţii, lăsând toate la voia întâmplării. 

Și tot atunci i se anunţase că francezii sunt la porţile Milanului. 

Când galbenii și giuvaericalele fură scoase din beci, marele 
vistiernic veni să pună întrebarea dacă alteța-sa binevoiește a 
lua cu dânsul și vesela de aur și argint, ori aceasta să rămână 
unde se află. 

II Moro însă îl aţinti încruntat, ca și cum se întreba ce vrea de 
la dânsul, apoi îi întoarse spatele cu lehamite, pironindu-și ca 
mai înainte privirea nemișcată asupra făcliei. lar când messer 
Ambrogio repetă întrebarea, ducele n-o mai auzi de fel. Așa 
plecară cu toţii, fără să fi căpătat vreun răspuns. 

II Moro rămase singur. 

într-un târziu intră bătrânul cameriere, Mariolo Pusterlo, ca să 
anunţe sosirea noului comandant al cetăţii, Bernardino da Corte. 

— Da, da, firește să poftească, se ridică il Moro, petrecându-și 
palmele peste faţă. 

Pentru că nu se încredea în vlăstarele unei vițte de soi, îi 
plăcea ducelui să ridice în ranguri pe unii dintre cei mai umili, 
făcându-i pe cei dintâi ăi de pe urmă și pe cei de pe urmă — ăi 
dintâi. Printre dregătorii săi se aflau odrasle de slugi, de 
grădinari, de bucătari sau mânuitori de catâri. Bernardino el 
însuși purtase livrea în tinereţe și era fiul unui lacheu ajuns apoi 
chelar. II Moro îl ridicase la rangul unor înalte demnități de stat, 
iar astăzi îi făcea cinstea celei mai mari încrederi, însărcinându-l 
cu apărarea castelului milanez, care era ultima redută a puterii 
sale în Lombardia. 

Ducele îl primi pe Bernardino cu multă bunăvoință și, 
poftindu-l să șadă, despături înaintea lui planurile castelului și-i 
explică pe larg semnele codului secret după care avea să 
comunice trupa asediată înăuntrul fortăreței cu locuitorii 
orașului. Nevoia urgentă de ajutor se traducea aici în timpul 
zilei, printr-o custură de grădinar suspendată, iar noaptea prin 
trei facle înfipte în tumul central. Trădarea trupei — printr-un 
cearșaf alb atârnat în tumul Bonei de Savoia; lipsa de pulbere — 


un scaun coborât pe frânghie din ambruză; lipsa de vin — o 
fustă de femeie; cea de pâine — printr-o pereche de pantaloni 
din stofă neagră; a medicului — o ditamai oală de noapte. 

Le născocise el însuși și acum se bucura ca un copil de o 
jucărie nouă, ca și cum în asta ar fi stat toată nădejdea salvării 
lor. 

— Ţine minte, Bernardino, încheie ducele. Pe toate le-am 
prevăzut, nu-ţi lipsește nimic, ai de toate din belșug: bani, 
pulbere, merinde, arme de foc. Celor trei mii de mercenari li s-a 
plătit solda înainte. Ai la dispoziţie o fortăreață în care vei putea 
rezista unui asediu de trei ani. Eu însă-ţi cer să reziști doar trei 
luni. Dacă în acest răstimp nu mă întorc cu ajutoare ca să te 
scot din impas, ești liber să faci ce vei ști... Și cu asta am 
terminat, mi se pare... Rămâi cu bine. Domnul să te aibă în 
pază, fiule! 

Se îmbrăţișară. 

După plecarea prefectului, il Moro porunci pajului să-i aducă 
patul de campanie. Se închină și se întinse în el. Zadarnic însă, 
nu-i venea somnul. Se ridică și aprinse iarăși făclia, scoase din 
sacul de drum niște hârtii și, răsfoindu-le, dădu peste proaspătul 
poem al lui Antonio Camelii da Pistoia, poetul de curte rival lui 
Beilincioni, care însă îl trădase între timp pe duce și fugise la 
francezi. În el Antonio înfățișa războiul lui il Moro cu Franţa ca o 
încăierare între balaurul înaripat din stema familiei Sforza cu 
străvechiul cocoș galic. 


Văd lupta dintre Zmeul și Cocoş, 
Încăieraţi se dau avan de-a dura. 
Cocoșul, iată, ochiul i l-a scos, 

Cu pintenii tăioși i-închise gura. 

De atâta zbucium și cumplit venin 

Să zboare nu e-n stare. Pân' la urmă, 
Se zvârcolește monstru-n groaznic chin 
Și viaţa de năpârcă i se curmă! 

De cel ce mai presus de Dumnezeu și sfinţii 
Din cer se așeza fără habar 

Se va scârbi și corbul cel hoitar, 

Nu numai oamenii cu judecata minţii, 


Căci vine, oh, și ziua de pe urmă! 

O, mizerabil laş, în falnicu-ţi alai, 

Ros de cumplite patimi fratricide, 

Tu inimă de pară doar păreai. 

Pentr-un pristol ce pe-altul aștepta 

N-ai pregetat nepotul a-ţi ucide 

Și dușmani pe moșie a chema 

Unde strămoșii sângele vărsară. 

Dar Cel-de-Sus, ce toate le măsoară, 
Răsplata-ţi pregăti ce moartea doar ușură. 
Și dacă-n mintea-ţi amintirea-i vie, 

Nu-i risipită încă, atunci fie 

Ca să cunoști, o, Lodovico duce 
Nemăsuratul chin al celor care 
Exclamă astăzi cu înfiorare: 

„O, unde sunteţi, zilelor ferice!... 


LU 


Inima lui il Moro se umplu de o dulce și amară obidă. Nu 


trecuse mult de când același Antonio Camelii da 
închina poeme de felul celui ce urmează: 


Cel care vede pe il Moro-n slavă, 

Ca înaintea chipului Meduzei, 
Încremenind, el preaplecat exclamă: 
„Tu care cumpănă ţii păcii în război, 
Stăpân peste văzduh, uscat și ape, 

O, duce, — un deget să ridici de voi 
Tot Universul s-a și dat de-a dura... 

Tu cârma ţii, alături de Cel Sfânt 

A lumii-ntregi și-nvârți roata Fortunei... 


Pistoia îi 


Trecuse de mult de miezul nopţii. Mucul abia mai licărea în 
bezna trezoreriei, iar ducele tot se mai preumbla încolo și 
încoace prin sumbrul tuni cu gândul la cât suferise și câte 


nedreptăţi îi cășunase destinul și oamenii care nu știau ce-i 
recunoștinţa. 

„Oare ce rău le-am făcut? De ce mă urăsc? Pentru ei nu sunt 
decât ucigaș și tâlhar. Dar atunci ce-i Romulus care și-a ucis 
fratele, sau Cezar, sau Alexandru și atâţia eroi ai antichităţii? 
Oare sunt și ei doar niște ucigași și tâlhari?! Am vrut să le 
dăruiesc un nou veac de aur cum n-au mai văzut noroadele de 
pe vremea lui August, Traian și Antoninus. Puțin a lipsit să 
înflorească sub sceptrul meu în Italia unită laurii antici ai lui 
Apolo și măslinii Palladei, să se instaureze împărăţia păcii 
veșnice și a divinelor muze. Cel dintâi dintre monarhi, am căutat 
să mă acopăr de slavă nu prin fapte de arme sângeroase. Ci prin 
roadele de aur ale păcii — luminarea minţii. Bramante, Pacioli, 
Caradosso, Leonardo și atâţia alţii! Strănepoţii nepoților celor de 
azi vor pomeni cu evlavie numele lor și o dată cu ele și cel al lui 
Sforza la ceasul când zăngănitul de arme va fi tăcut de mult și 
stins-a cu el vremea. Dar câte n-aș mai fi putut face și în ce 
slavă aș fi ridicat eu cel de-al doilea Pericle, noua mea Atenă, de 
n-ar fi fost hoardele de barbari coborâţi din nord, care adastă la 
porţile Milanului!... Pentru ce, o, Doamne, Pentru ce?!” 

Și plecând fruntea, repetă versurile lui Antonio da Pistoia: 


Ca să cunoști o, Lodovico duce, 
Nemăsuratul chin al celor care 
Exclamă astăzi cu înfiorare: 

” O, unde sunteţi, zilelor ferice?!” 


Dar tocmai în clipa aceea flăcăruia mucului pâlpâi o dată și 
încă o dată, luminând pentru ultima oară negrul bolţii și chipul 
înfricoșat al lui Mercur de deasupra ușiței, și se stinse sfârâind. 

înfiorat (căci era semn rău), ducele se dezbrăcă singur pe 
orbecăite, deoarece nu mai voia să-l scoale pe Ricciardetto, se 
întinse în pat și de data asta adormi numaidecât. 

Visă că stă în genunchi înaintea madonei Beatrice, care, 
pentru că tocmai aflase despre întâlnirea de dragoste a soţului 
cu Lucrezia, îl ceartă și-i dă palme peste obraji. Pe el îl doare, 
dar nu se simte umilit, ci, dimpotrivă, e bucuros c-o vede din 


nou teafără și sănătoasă și oferindu-i supus obrajii, încearcă să 
prindă mâinile ei mici și oacheșe, să i le sărute, și plânge de 
milă și iubire. Deodată însă Beatrice dispare și asupra lui se 
apleacă chipul înfricoșător de Lucifer al zeului Mercur, cel 
zugrăvit de Leonardo în fresca de deasupra ușii ferecate. Mercur 
îl înhaţă de păr și-i strigă: „Idiotule! Ce mai speri? Ori îţi închipui 
că vicleniile tale te vor scăpa de pedeapsa Celui-de-Sus? 
Asasinule!” 

Când deschise ochii, dincolo de ferestre noaptea se îngâna cu 
ziua. Curteni, cavaleri și oaste — mercenari nemți care aveau 
să-l însoţească în Germania — în totul cam vreo trei mii de 
oameni înșirați pe aleea principală a parcului și pe marele șleau 
ce ducea spre nord, în Alpi, îl așteptau să coboare. 

II Moro încăleca și pomi spre Santa Maria delle Grazie, unde 
avea să se închine pentru ultima oară la mormântul soţiei. 

Odată cu primele raze ale soarelui ce se ivea la orizont, 
îndoliatul convoi se urni din loc. 

I 

Drept urmare a vremuielii de toamnă care stricase starea 
drumurilor, călătoria se prelungi la mai bine de două săptămâni. 

în ziua de 18 septembrie, seara târziu, ducele, bolnav și 
obosit, hotărî să înnopteze sus în munţi, într-o peșteră care 
slujea de sălaș unor păstori — era unul din ultimele popasuri. N- 
ar fi fost greu de găsit un adăpost mai confortabil și mai liniștit, 
il Moro însă alesese anume acest loc sălbatic, pentru a întâlni 
acolo pe solul trimis în întâmpinarea sa de împăratul Maximilian. 

Vâlvătaia rugului făcea să scânteieze stalactitele ce atârnau 
din bolta scundă a peșterii. În frigare se perpelea un fazan 
pentru cină, înfășurat în pleduri și cu buiota la picioare, ducele 
ședea pe un scăunel din împletitură de piele. Alături, madonna 
Lucrezia, senină și liniștită ca totdeauna, pregătea cu aerul unei 
bune gospodine o clăteală pentru durerea de dinţi, leac de 
proprie invenţie, care nu era altceva decât un amestec de vin, 
piper, cuișoare și alte mirodenii mult parfumate, căci pe duce îl 
dureau măselele. 

— Așa stau lucrurile, messer Odoardo, îi spunea el trimisului 
imperial, consolându-se nu fără o tainică trufie cu grandoarea 
propriilor nenorociri. Ai să-i poţi face cunoscut suveranului 


dumitale unde și în ce împrejurări ai întâlnit pe legiuitul duce al 
Lombardiei! 

Se afla într-o criză de limbuţie debordantă, cum i se întâmplă 
uneori, mai ales după stările de buimăceală și tăceri prelungite. 

— Vulpile au vizuini, paserile — cuibul lor, pe când eu nici 
măcar unde să-mi pun capul!... 

— Notează, Corio, se întoarse el, adresându-se cronicarului 
curţii. Şi când vei alcătui hronicul, amintește și de acest popas 
într-o cavernă de-a păstorilor, ultimul adăpost al marilor Sforza, 
neam din neamul eroului troian Anglus, tovarășul lui Enea! 

— Signore, nenorocirile alteţei-voastre sunt demne de pana 
unui nou Tacit! îi cântă în strună Odoardo. 

între timp Lucrezia îi aduse pe tipsie gargara. Ducele ridică 
ochii la ea și rămase mut de admiraţie. 

Ea îl privea pe sub sprâncene, niţeluș încruntată, cu tenul alb 
și proaspăt în jocul reflexelor flăcării, părul de abanos pieptănat 
lins și adus peste urechi și cu firul subţire al ferronnierei cu 
briliant în mijloc petrecut peste frunte. Îl privea atent și un 
zâmbet de duioșie maternă îi lumina ochii umezi și severi, 
nevinovaţi ca de copil. 

„O, draga mea! lată cine n-o să mă vândă, n-o să mă 
trădeze”, își zise în sinea lui ducele și, sfârșind de clătit gura, 
rosti: 

— Notează, Corio: „În focul marilor suferințe iese la iveală 
adevărata prietenie, deosebindu-se ca aurul de fier”. 

— Cumetre, hei, cumetre! veni lângă el piticul lanachi, 
bufonul. Ce stai îmbufnat, de parcă ţi s-au înecat corăbiile? 
Chicoti el așezându-se la picioarele ducelui și bătându-l familiar 
cu palma peste genunchi. Dă-o-ncolo, zău așa! Orice năpastă 
aduce cu ea și o geană de lumină în fereastră, că doar n-o fi 
dracul chiar beteag. Vorba ceea: numai moartea n-are leac. Și 
decât împărat răposat, mai bine măgar viu și nevătămat... Şei! 
Strigă el deodată, arătând grămada de tacâmuri de pe jos. lan 
privește, cumetre, șei de măgar! 

— Nu pricep de ce te bucuri! se miră ducele. 

— Fabula-i veche, il Moro! Nu strică să ţi-o amintesc. 

— Fie, spune-mi-o! 


Piticul săltă în loc, de-i zăngăniră toţi zurgălăii, scutură din 
sceptrul de nebun, în vârful căruia se bălăbănea în duruit de 
mazăre uscată o bășică de porc, și purcese la faptă: 

— Fost-a odată ca niciodată la regele Alfonso al Neapolului un 
pictor pe nume Giotto. Şi într-o zi, îi porunci suveranul să 
zugrăvească pe zidul palatului tot regatul său. Giotto zugrăvi 
însă un măgar pe spinarea căruia trona o frumoasă șa cu stema 
regală — o coroană de aur și un sceptru. Măgarul însă, purtând 
frumoasa șa pe spinare, miroase o alta, mai nouă, la picioarele 
sale, purtând aceeași stemă pe ea. „Ce vrea să însemna asta?” 
Întrebă Alfonso. „Acesta e poporul vostru, sire, care-și dorește zi 
cu zi un alt monarh”, răspunse pictorul. Şi ăsta fuse basmul 
meu, cumetre dragă. Oi fi eu nebun, dar gura-mi adevăr 
grăiește: şaua franţuzească pe care o miros astăzi milanezii 
curând o să le facă rosături pe spate. Așa încât dă-i vreme 
măgărușului să joace în noul lui tacâm pe săturate și iarăși șaua 
veche o să i se pară nouă, iar cea nouă — veche. 

— Stulti aliquando sapientes. lată înţelepciunea ieșind din 
gura prostului, constată cu un surâs melancolic ducele. Corio, 
notează... 

Dar nu-i mai fu dat să rostească o sentinţă memorabilă. La 
intrarea în peșteră se auzi fornăit de cai, tropot de copite, 
glasuri înfundate și năvăli cameriere Mariolo Pusterlo cu faţa 
răvășită de spaimă, strecurându-i ceva la ureche secretarului 
general, Bartolomeo Calco. 

— Ce s-a întâmplat? se interesă il Moro. 

Ceilalți amuţiră cu toţii. 

— Alteță... murmură în cele din urmă secretarul. 

Dar glasul i se frânse și Calco își întoarse fața de la duce. 

— Signore, rosti Luigi Marliani apropiindu-se de duce, Cel-de- 
Sus să vă aibă în pază! Fiţi taie. Vi se aduc vești rele... 

— Vorbiti! vorbiţi! Exclamă il Moro pălind deodată. 

Văzuse la intrare, printre curteni și soldaţi, un om cu cizme de 
piele înalte, stropite până sus cu noroi. 

Curtenii se traseră în lături înaintea ducelui, iar acesta, 
împingându-l la o parte pe messer Luigi, se repezi către sol, îi 
smulse din mână scrisoarea, o desfăcu tremurând, cu mișcări 
febrile, o parcurse și, scoțând un țipăt, căzu cu faţa în jos. 
Pusterlo și Marliani abia apucară să-l sprijine. 


în scrisoare, Borgonzio Botto îl vestea pe il Moro că în ziua de 
17 septembrie, de sfântul Satiro, trădătorul Bernardino da Corte 
predase lui Giangiacomo Trivulzio, mareșal al Franţei, castelul 
din Milano. 

II Moro preţuia leșinul și era meșter în a-l simula când era 
cazul. Uneori îl folosea ca pe un șiretlic diplomatic. De data asta 
leșinul nu era prefăcut. 

N-au putut să-l aducă în simţiri multă vreme. În cele din urmă, 
ducele deschise ochii, respiră adânc, se ridică în capul oaselor și 
își făcu semnul crucii cu evlavie. 

— De la vânzarea lui luda și până-n zilele noastre n-a mai fost 
trădător mai cumplit. 

Și cât a ţinut ziua n-a mai rostit alt cuvânt. 

Nu mult după aceea se afla în orașul Innsbruck, unde 
împăratul Maximilian îl primise cordial. Ceasul era târziu în 
noapte, și ducele, asistat doar de secretarul său principal 
Bartolomeo Calco, alcătuia, preumblându-se într-unul din 
saloanele din palatul cezarului, epistolele confidenţiale pentru 
doi din solii pe care îi trimitea în taină, la Constantinopol, 
sultanului turc, în timp ce Bartolomeo, fără să scoată un cuvânt, 
le aşternea pe hârtie. 

Faţa gălbejită, ca de pergament, a secretarului exprima numai 
atenţie. Pana alerga supusă pe hârtie, abia izbutind să se ţină 
după slova grăbită a ducelui. 

„Rămânând mereu fermi și neschimbaţi în bunele noastre 
intenţii și bunele sentimente înaintea Luminatei Voastre fețe cu 
atât mai mult astăzi, când nădăjduim întru mărinimosul vostru 
ajutor, mărite Sultan al Porții Otomane, la redobândirea statului 
nostru, hotărât-am a trimite trei curieri pe trei căi deosebite, ca 
cel puţin unul din ei să ne îndeplinească voia...” 

Mai departe ducele i se plângea sultanului de papa Alexandru 
al VI-lea: 

„Papa fiind om perfid și rău din fire...” 

Condeiul impasibil al secretarului rămase o clipă suspendat în 
aer. Ridicând din sprâncene și încreţind pielea de pe frunte, 
Calco îl rugă să repete fraza. Credea că nu auzise bine. 

— Papa? 

— Ei, da, el. Scrie mai iute. 


Secretarul plecă și mai jos fruntea asupra hârtiei și pana lui 
prinse a scârțâi din nou. 

„Papa, fiind om perfid și rău din fire, după cum știe și 
Luminăţia-Voastră, l-a îndemnat pe regele Franţei să pornească 
război împotriva Lombardiei...” 

Urmau apoi descrierile victoriilor franceze: 

„Primind aceste vești, cuprinsu-ne-a teama — recunoscu il 
Moro — și am socotit drept un noroc că am putut să ne 
retragem la împăratul Maximilian în așteptarea ajutorului ce ni-l 
va acorda Măria-Voastră. Toţi ne-au trădat și ne-au vândut, dar 
mai cu seamă Bernardino...” 

Și glasul i se frânse rostind acest nume. 

„Bernardino da Corte, șarpele pe care l-am încălzit la sânul 
nostru, un rob acoperit de noi cu binefaceri, care ne-a vândut 
întocmai ca luda Iscariotul...” Ba nu, stai, nu scrie despre luda, 
se dezmetici ducele amintindu-și că se adresează unui păgân. 

Și înfăţișându-și mai departe nenorocirile, îl rugă pe sultan să 
atace Veneţia de pe uscat și de pe mare, făgăduindu-i o victorie 
sigură și nimicirea inveteratului dușman al Imperiului Otoman, 
luminata republică a lui San Marco. 

„Aflaţi că în acest război, ca de altminteri în oricare altă 
întreprindere, încheia ducele, tot ce ne aparţine e și al Măriei- 
voastre, care teamă mi-e că nu va mai găsi în Europa alt aliat 
mai puternic și mai devotat...” 

Ducele se apropie de masă, parcă voind să mai adauge ceva, 
dar se răzgândi și se depărtă cu lehamite după care căzu într-un 
jet. 

Bartolomeu presără nisip din nisiparniță pe ultima filă încă 
umedă, iar când ridică ochii la suveranul său, acesta, cu fața 
afundată în palme plângea. Spatele și umerii, bărbia dublă, 
puhavă, obrajii rași, albăstrii, părul pieptănat lins (zazzera) — 
totul, totul se cutremura din pricina hohotelor. 

— O, Doamne, pentru ce? Unde ţi-e dreptatea, Dumnezeule? 

Și întorcându-și obrazul încreţit, de babă, îngăimă printre 
suspine: 

— Bartolomeu, mă încred în cuvântul tău. Spune-mi cinstit, cu 
mâna pe inimă, am sau n-am dreptate? 

— Alteța voastră se referă la solia către Poartă? se interesă 
secretarul principal. 


lar când il Moro dădu din cap afirmativ, bătrânul politician 
ridică, pe gânduri, din sprâncene și, ţuguindu-și buzele, încreţi 
pielea frunţii. 

— Desigur, pe de o parte, trăind între lupi, nu-ţi rămâne decât 
să urli ca ei, dar pe de alta... Aș îndrăzni s-o sfătuiesc pe 
alteţavoastră... ce-ar fi să mai așteptăm? 

— Pentru nimic în lume! strigă ducele. Am așteptat destul. Am 
să le demonstrez că suveranul Milanului nu poate fi azvârlit 
afară din joc ca un pion oarecare, căci, dacă lovești în cel cu 
dreptatea, cine va cuteza să-l judece, dragul meu, dacă cere 
ajutor nu Marelui Otoman, dar și lui Scaraoschi însuși? 

— Alteță, murmură stăruitor secretarul, nu vă e teamă că o 
cotropire a Europei de către turci poate avea consecinţe 
neașteptate... de pildă, pentru biserica creștină? 

— O, Bartolomeo, ai putea să crezi că n-am prevăzut-o? Aș 
prefera de o mie de ori să fiu dat morţii decât să pricinuiesc un 
rău cât de mic sfintei noastre mame, bisericii. Ferit-a sfântul... 
Tu nu cunoști încă toate urzelile mele, adăugă apoi cu un surâs 
viclean și prădalnic. Așteaptă și ai să vezi ce-am să pun la cale, 
ce capcane am să pun dușmanilor mei, că n-o să mai știe cum și 
pe unde să mai scape! Un lucru îţi spun: Marele Turc nu este 
decât o unealtă în mâinile mele. Va veni vremea și îl vom nimici 
și vom șterge de pe faţa pământului secta necurată a lui 
Mahomed. Și vom elibera Mormântul Domnului de păgâni! 

La care Bartolomeo nu mai spuse nimic, ci doar își plecă ochii 
întristat. 

„Stăm rău, foarte rău, își spunea în sinea lui. De urzeli ne arde 
nouă acum?” 

lar ducele, punându-și nădejdea în Marele Otoman, până 
târziu în noapte se rugă cu adâncă evlavie înaintea icoanei celei 
mai dragi, ieșită de sub penelul lui Leonardo da Vinci, în care 
Maica Domnului se înfățișa sub chipul contesinei Cecilia 
Bergamini, frumoasa amantă a lui il Moro. 

NI 

Mareșalul Trivulzio intrase în Milano cu vreo zece zile înaintea 
căderii castelului milanez, ca într-un oraș cucerit, în aclamațiile 
pline de entuziasm ale poporului: „Trăiască Franţa! Trăiască 
Franţa!” și în dangăt spornic de clopote. 


Sosirea regelui era fixată pentru 6 octombrie. Cetăţenii 
orașului îi pregăteau o intrare triumfală. 

lar pentru procesiunea ce se punea la cale cu acest prilej, 
sindicii breslelor scoaseră din sacristia Domului pe cei doi îngeri 
care cu cincizeci de ani în urmă, pe vremea republicii 
ambrogiene, înfăţișaseră geniile lebertăţilor poporului. Vechile 
arcuri care puneau în mișcare aripile se ruginiseră și sindicii le 
dăduseră la reparat fostului meșter ducal, Leonardo da Vinci. 

Tocmai pe atunci artistul trudea la mașina lui zburătoare. 

Era într-o dimineaţă devreme, când zgurile nopţii nu-și 
ridicaseră încă bine pologul. Leonardo şedea la masă, în fața 
crochiurilor și a calculelor matematice. 

Scheletul aerian al unei aripi, alcătuit din trestie și îmbrăcat în 
tafta ca într-o pieliţă străvezie, o făcea să semene nu cu o aripă 
de liliac, cum semănaseră celelalte de mai înainte, ci cu o uriașă 
aripă de rândunică. 

Una din aripi era gata și, aeriană, avântată, de-o frumuseţe 
aproape neverosimilă, se ridica de la podele până la tavan, iar 
jos, forfotea la umbra ei Astro, reparând arcurile rupte la cei doi 
îngeri de lemn ai Comunei din Milano. 

De data aceasta Leonardo hotărâse să urmeze cât mai de- 
aproape alcătuirea trupului de zburătoare, căci în ea firea însăși 
dăruia omului un model de mașină de zbor. Tot nu-și pierduse 
nădejdea să descompună miracolul zborului în mișcări ce ţin de 
legile mecanicii. Parcă aflase tot ce se putea afla, și totuși zborul 
își păstra, se vede, taina care refuza să se supună vreuneia din 
legile mecanicii. Din nou, ca și în alte dăţi, se lovea de zidul ce 
desparte creaţia naturii de o făptuire a mâinilor omenești, 
alcătuirea unui trup însufleţit, de o mașină fără viaţă. | se părea 
că tinde spre imposibil. 

— Uf, slavă Domnului, am terminat! strigă Astro, întorcând cu 
cheia arcurile. 

Și îngerii porniră să dea din aripile lor greoaie. 

Un suflu străbătu odaia și aeriana aripă de uriașă rândunică 
prinse viaţă, foșni, gata parcă să-și ia zborul. 

Fierarul o privi cu o duioșie de nedescris. 

— Câtă vreme am risipit cu aceste capete de lemn! bombănea 
el, arătând cu capul spre îngeri. De-acu înainte, meștere, fie că 


vrei, fie că nu, da n-am să ies de aici din atelier până nu termin 
aripile. Fă bunătatea și dă-mi desenul cozii. 

— Nu-i gata, Astro. Mai adastă. Aici se cere mai multă 
chibzuială. 

— Păi cum așa, meștere? Alaltăieri fagăduiai... 

— Ce să fac prietene... Doar ști, coada paserii noastre este și 
cârma ei. Dacă se ivește aici o cât de mică greșeală, totul se 
duce pe copcă. 

— Mă rog, fie și cum zici, că doar știi mai bine decât mine. Am 
să aștept. lar până atunci mă apuc de cea de-a doua aripă... 

— Mai bine ai mai aștepta, Astro, îl opri învățătorul. Mă tem că 
iarăși vom avea câte ceva de schimbat... 

Fierarul nu răspunse. Ridica cu infinită grijă și întorcea 
scheletul de trestie împletit cu o plasă de tendoane de vită 
prefăcute în curele. Apoi, înturnându-se brusc spre Leonardo, 
rosti cu glas surd, cutremurat: 

— Nu te supăra, meștere, dar să știi de la mine că dacă 
socotelile ce le faci îți vor ieși pe dos, arătând că nici cu mașina 
asta nu-i chip de zburat, ei bine, eu tot voi zbura, în ciuda 
mecanicii tale... Da, da! Nu mai am putere să adast. Mi-am 
pierdut orice răbdare. Pentru că știu că dacă nici de data asta... 

Și lăsând fraza să plutească în aer, neisprăvită, își mută ochii 
în altă parte. 

Vreme de o clipă Leonardo îi studie cu atenţie chipul lătăreţ, 
obtuz și încăpățânat. Chipul acesta purta pecetea inexorabilului 
gând unic, nebunesc și atoate copleşitor. 

— Mai bine spune-mi drept, messere, murmură într-un târziu 
Astro, zburăm ori ba? 

Și atâta frică tăinuia în cuvintele lui, încât Leonardo nu avu 
curajul să-i spună adevărul. 

— Desigur, spuse el plecându-și ochii, nu se poate ști dinainte, 
până n-o supunem experimentărilor. Totuși socot, dragul meu 
Astro, că vom putea zbura... 

— Asta mi-i de-ajuns! sări în picioare fierarul. De ajuns. Cu 
desăvârșire! Nici nu vreau să aud mai mult! Dacă o spui domnia- 
ta, meștere, vom zbura fără doar și poate! 

Și neputând să-și stăpânească exaltarea, se porni pe un râs în 
hohote ca un copil fericit. 

— Ce te-a apucat? se minuna Leonardo. 


— Să mă ierți, messere. Am să te plictisesc... de data asta 
însă pentru ultima oară. Îţi promit că n-am să mai fac... Mă 
crezi? Când îmi aduc aminte de milanezi sau de franţuji, de 
ducele il Moro, de rege, mă apucă râsul, nu alta, dar mi-e și milă 
de ei. Forfotesc, bieţii oameni, se încaieră, se bat, gândind și ei 
doară că lasă în urmă fapte măreţe, ia, niște viermi, niște 
târâtoare, buburuze fără aripi! Nici unuia nu-i trece prin minte 
măcar ce miracol se făptuiește sub ochii lor. Închipuie-ţi numai, 
meștere, ce-au să se holbeze, ce-au să caște gurile când vor 
vedea înaripaţii brăzdând cerul. Că doar asta nu-i ca îngerii de 
lemn care dau din aripi spre bucuria gloatei! Și chiar de-or 
vedea, n-au dreptul să creadă. Vor zice că suntem făpturi 
cerești. Adică, la drept vorbind, pe mine n-au cum să mă ia 
drept făptură cerească, ci mai degrabă drept diavol încarnat, 
dumneata însă, înaripat, vei fi curat făptură cerească. Sau poate 
au să zică: iată Anticristul! Şi înfricoșându-se, vor cădea cu faţa 
la pământ înaintea dumitale. Și ai să faci din ei ce-ai să vrei. 
Socot că atunci, învăţătorule, n-au să mai fie nici războaie, nici 
legi, nici stăpâni sau sclavi. Toate se vor schimba și vor veni alte 
rânduieli noi și atât de frumoase, că astăzi nici nu îndrăznim a le 
gândi. Şi se vor uni popoarele și, plutind pe aripi asemenea unor 
stoluri de îngeri or să intoneze osanale... O, messer Leonardo! 
Doamne, Dumnezeule, oare nu visez?! 

„Bietul de el! Câtă credință în puterile mele, se gândea în 
sinea lui Leonardo. Doamne, să nu-și piardă într-adevăr minţile. 
Ce să fac? Cum să-i spun adevărul?” 

Dar tocmai atunci se auziră bătăi răsunătoare la ușa casei, 
apoi voci și pași omenești și din nou aceleași bătăi în ușa 
zăvorită a atelierului. 

— Pe cine o fi mânat necuratul pe uliţe la crucea nopţii! Nu-i 
mai ia dracu' de zurbagii! Bombănea fierarul. Cine-i acolo?... Nu, 
pe meșter nu-l puteţi vedea. E plecat din Milano. 

— Eu sunt, Astro! Eu, Luca Pacioli. Deschide în numele Celui- 
de-Sus! Dar grăbește-te!... 

Fierarul se grăbi să descuie ușa și-l lăsă pe monah să intre. 

— Ce-i cu dumneata, fra Luca? se minună Leonardo privindu-i 
cu luare-aminte obrazul gălbejit de spaimă. 

— Cu mine nu-i nimic, messer Leonardo... Ba mint, nici cu 
mine nu-i a bine, dar despre asta mai târziu, iar acum... O, 


messer Leonardo! Colosul dumitale... arbaletierii gasconi... 
Sosesc în clipa asta de la Castello și am avut parte să văd cu 
ochii mei cum franţujii îţi nimicesc Calul... Să mergem... dar mai 
repede! 

— Pentru ce? îl opri calm Leonardo. Numai chipul i se 
acoperise de paloare. Ce-am putea face? 

— Cum așa, o Doamne? Doar n-o să ședem aici cu mâinile în 
sân în timp ce piere cea mai măreaţă din operele dumitale. Am 
eu o portiţă către monsignorul de La Trimoille. Trebuie să 
încercăm... 

— Oricum, nu avem timp, dădu să-l tempereze artistul. 

— Ba avem berechet! O luăm de-a dreptul prin grădini, sărim 
gardul... Te rog numai grăbește-te. 

Astfel, zorit de monah, Leonardo ieși din casă și ei porniră 
aproape în goană spre castelul milanez. 

Pe drum, fra Luca îi istorisi propriile sale necazuri. În noaptea 
din ajun, landsknechţii jefuiseră pivnita de vinuri a canonicului 
de la San Simpliciano, unde ședea Pacioli. Au băut până și-au 
băut și minţile și au început să-și facă de cap, așa încât, găsind 
într-una din chilii modele de corpuri geometrice în cristal, le-au 
luat drept o născocire diavolească bună la practicat magia 
neagră, drept niște „cristale de prezis viitorul” și le-au zdrobit 
până la unul. 

— Parcă ce rău le făcuseră nevinovatele mele cristale? 

Când dădură în piaţeta castelului, un tânăr filfizon, franţuz, 
pesemne, înconjurat de suită numeroasă, trecea pe podul 
ridicător zis Battiponte, de la picioarele lui Torre del Filarete de 
lângă Porţile de Sud. 

— Maitre Gill! exclamă fra Luca nu fără oarecare satisfacţie. 

După care îi explică lui Leonardo că acest maître Gill e 
păsărar, un așa-zis „dascăl de găinușe”, personalitate nu tocmai 
fără importanţă la curte, care învaţă scatiii, coţofenele, 
papagalii și mierlele maiestăţii-sale catolice, regele Franţei să 
cânte și să vorbească și câte alte măiestrii. Umbla zvonul că în 
trilurile fluierului său în Franţa nu joacă numai coţofenele. 
Pacioli își făcuse de mult planul să-i ofere în dar operele sale de 
căpetenie, De divina proportione și Summa de Arithmetica, în 
legături de preţ. 


— Te rog, fia Luca, ocupă-te de maitre Gill. Am să mă descurc 
și singur. 

— Ba nu, la dânsul am să mă duc după aceea, se rușina 
Pacioli. Sau, știi ceva? Dau fuga pentru o clipă să-l întreb încotro 
se îndreaptă și mă întorc numaidecât. lar mata între timp te duci 
de-a dreptul la monsignorul de la Tremoille... 

Și ridicându-și poalele sutanei cafenii, descurcăreţul călugăr, 
nerăbdător să-l prindă din urmă pe maestrul coţofenelor regești, 
porni să scapere din călcâiele goale pe caldarâmul sonor. 

In timp ce Leonardo, urcând pe podul mobil Battiponte de la 
porțile principale, pătrunse în curtea interioară a castelului 
milanez, zisă și Câmpul lui Marte. 

IV 

Dimineaţa era cețoasă. Focurile ardeau mocnit, gata să se 
stingă. Piaţa cu clădirile înconjurătoare, între care se 
îngrămădeau anapoda tunuri, obuze, bulendre de-ale oștenilor 
în campanie, saci cu ovăz, clăi de paie, grămezi de bălegar, se 
transformaseră cu toatele într-o uriașă cazarmă, grajd și 
cârciumă în același timp. De jur împrejurul tarabelor și al 
frigărilor, butoaielor și putinilor, pline și goale, așezate cu fundul 
în sus ca să servească drept mese, se auzeau cântări de 
beţivani, chiote, răcnete, hohote, blesteme, înjurături și 
blasfemii în toate limbile pământului. 

Uneori, când soseau comandanții, larma se potolea: răsuna 
răpăit de tobe, cântau goarnele de aramă ale landsknechţilor 
germani sau de pe Rhein, ori își înălța trista melopee cornul 
alpin al mercenarilor din cantoanele libere Uri și Unterwalden 
ale Svizzerei. 

Făcându-și loc cu greu prin această harababură, artistul se 
pomeni în mijlocul pieţei. Colosul său se ridica deasupra-i 
aproape neatins. 

Marele duce Francesco Attendolo Sforza, cuceritorul 
Lombardiei, tot mai ședea pe calul său cabrat, zdrobind în 
copite oșteanul căzut, cu fruntea cheală lucindu-i ca o frunte de 
împărat roman și chipul său exprimând un amestec de forța 
leonină și vulpească viclenie. 

în jurul statuii se îngrămădeau archebuzierii germani, sâneţarii 
de la Graubunden, prăștiarii din Picardia, arbaletierii din 
Gasconia, răcnind fiecare pe limba lui, completându-se cu 


gesturi, dând din mâini, din cap, din picioare, pentru că nu 
izbuteau să se înţeleagă. Din gesturile lor Leonardo putu deduce 
că se pune la cale o întrecere între doi arbaletieri — un neamţ și 
un francez. Ei urmau să tragă pe rând, la cincizeci de pași 
distanţă de ţintă, după ce vor fi băut patru cupe de vin vârtos. 
lar drept ţintă avea să servească aluniţa de pe obrazul 
Colosului. 

Oștenii măsurară distanţa cu pasul și aruncară sorții pentru a 
vedea cine va trage mai întâi. Marchitana le turnă vinul în cupe. 
Şi neamţul după ce dădu de dușcă pe nerăsuflate cele patru 
cupe hotărâte, își luă poziţia și trase, greșind ţinta. Săgeata doar 
zgârie obrazul  Co/osului și-i sparse lobul urechii stângi, 
neatingând însă alunita. 

Francezul tocmai ducea la umăr arbaleta, când se stârni 
deodată mișcare, oștenii se dădură la o parte înaintea unui șir 
de heralzi în veșminte pompoase ce însoțeau un cavaler. Dar 
cavalerul își văzu de drum fără să bage de seamă petrecerea 
arbaletierilor. 

— Cine-i cavalerul? întrebă Leonardo pe prăștiarul de lângă el. 

— Monsignorul de La Tremoille... 

„Aș mai avea timp să alerg să-l rog...” își zise artistul. 

Dar rămase locului, nemișcat, pradă unei împietriri de 
neînvins, de parcă nu avea voinţă destulă ca să se miște, 
incapabil de vreo acţiune. | se părea că de-ar fi fost vorba de 
salvarea propriei vieţi, n-ar fi mișcat în clipa aceea un deget. 
Frica, rușinea, dezgustul îl copleșeau numai la gândul că trebuie 
să-și facă loc prin această mulţime de lachei și grăjdari, ca să 
alerge asemenea lui Luca Pacioli după un senior. 

Gasconul trase și săgeata șuieră și se înfipse în aluniţă. 

— Bigorre! Bigorre! Montjoie Saint-Denis! Strigau oștenii 
aruncând în sus beretele. Franţa a ieșit victorioasă! 

Arbaletierii înconjurară Colosul, continuându-și jocul. 

Leonardo vru să se retragă, dar încremenit locului, urmărea 
supus, ca într-un coșmar, cum i se distruge opera creată timp de 
șaisprezece ani, cei mai buni, ai săi, și, poate, cea mai măreaţă 
creaţie de la Fidias și Praxitele încoace. 

Sub grindina de plumbi, săgeți și pietre, lutul se sfărâma și 
curgea, prefăcut în pulbere cu grunjuri, dezvelind ca pe niște 
oase scheletul izvodirii sale. 


mA 
| 


Soarele se ivise de după nori și în spulberul lui strălucitor 
grămada informă de lut ce mai rămăsese de pe urma Colosului 
nimicit apărea și mai jalnică. Un trup decapitat, călare pe un cal 
rămas fără picioare, cu un ciot de sceptru regesc în mâna 
intactă, purtând pe soclu inscripţia ce se mai deslușea „Ece 
Deus!” — Acesta este Dumnezeul! 

Și tocmai atunci trecea prin piaţetă comandantul armatelor 
regelui Franţei, Giangiacomo Trivulzio. 

Ridicând ochii la Colos, bătrânul mareșal se opri locului 
nedumerit, se mai uită o dată cu luare-aminte, punând palma 
streașină la ochi, apoi se întoarse către cei ce-l însoțeau. 

— Ce-i asta? întrebă cu uimire. 

— Monsignore, se înclină servil unul din locotenenţii săi, le-a 
îngăduit-o căpitanul Georges Kokeboume cu de la sine putere 
arbaletierilor gasconi... 

— Statuia lui Sforza, opera maestrului da Vinci ţintă a 
arbaletierilor gasconi?... exclamă deodată mareșalul. 

Obrazul bătrânului ostaș se congestionase și vinele i se umflau 
pe frunte. 

Și apropiindu-se de gloata oștenilor care, prinși în jocul lor, nu 
văzuseră nimic, înhăţă de grumaji un prăștiar picardez și, 
trântindu-l la pământ, izbucni într-o ploaie de ocări. 

— Monsignore! gângăvea oșteanul, târându-se în genunchi și 
tremurând din tot trupul. Monsignore, noi n-am știut că... Doar 
căpitanul Kokeboume... 

— Las' că v-arăt eu, ticăloșilor... urla Trivulzio, care-și ieșise cu 
totul din fire, v-arăt eu și vouă, și căpitanului... Pe toţi vă 
spânzur cu capul în jos... 

Strada sclipi în aer și, desigur, lovitura s-ar fi abătut asupra 
nefericitului dacă Leonardo nu l-ar fi apucat de mână pe mareșal 
cu mâna lui stângă, ceva mai sus de încheietură, dar cu atâta 
putere încât mânecarul de aramă se turti. 

încercând zadarnic să și-o elibereze, mareșalul se întoarse 
spre el cu uimire. 

— Cine ești, omule? Cum de cutezi? Dădu să strige cuprins de 
furie. 

— Leonardo da Vinci, răspunse artistul fără sfială. 

Și bătrânul ostaș, întâmpinând privirea lui calmă și senină se 
liniști ca prin farmec. 


— Vasăzică, tu ești Leonardo! rosti mareșalul într-un târziu, 
cercetându-i cu luare-aminte chipul. Dar dă-mi odată drumul la 
mână. Nu vezi că mi-ai turtit mânecarul. Ce putere în mâini! De, 
frate dragă, n-aş putea zice că-ţi lipsește curajul. _ 

— Monsignore, vă implor, nu vă mâniaţi! Și iertaţi-i! II rugă 
artistul cu tot respectul cuvenit. 

Trivulzio îl privi cu și mai multă luare-aminte. 

— Caraghiosule! zâmbi el cu blândă ironie, clătinând din cap. 
Ei ţi-au distrus opera cea mai de seamă, iar tu te rogi să-i iert? 

— Ce mi-ar folosi mie sau operei mele dacă i-ați spânzura, 
monsignore? Ei nu-și dau seama ce fac! 

Timp de o clipă, bătrânul rămase pe gânduri, apoi chipul i se 
lumină, iar în ochii mici se aprinse o scânteioară blândă. 

— Un lucru nu pot pricepe, messere Leonardo. Ascultă, cum 
de-ai putut ședea cu mâinile în sân, privind liniștit la ce fac? De 
ce naiba nu mi te-ai plâns mie sau monsignorului de La 
Tremoille? Și pentru că veni vorba, cred că a trecut pe-aici chiar 
adineauri... 

Leonardo își plecă ochii, de parcă fusese prins asupra unei 
fapte ruşinoase. 

— N-am apucat... Nu-l cunosc la fată pe monsignorul de La 
Tremoille, murmură șovăielnic, cu obrazul în flăcări. 

— Mare păcat, încheie bătrânul, întorcând ochii spre grămada 
informă de lut care fusese o măiastră sculptură. Pentru Colosul 
ăsta al tău aș fi dat cu dragă inimă și o sută din cei mai buni 
arcași de-ai mei... 

La întoarcere, trecând podul împodobit cu superba loggie a lui 
Bramante — acolo unde îl întâlnise pentru ultima oară pe il Moro 
— Leonardo văzu pajii și grăjdarii francezi desfătându-se cu o 
veselă vânătoare a lebedelor domestice, favoritele ducelui de 
Milano. Poznașii vânători se amuzau trăgând în ele cu arcul. În 
șanțul strimt, închis de jur împrejur de zidurile înalte, paserile se 
zbăteau cuprinse de spaimă. In norii de puf și pene pluteau pe 
apa neagră cadavre însângerate. O lebădă rănită își arcuise 
gâtul grațios și cu un strigăt de deznădejde bătea din aripile ce- 
și pierdeau treptat puterea, ca și cum ar fi încercat să-și ia 
zborul înainte de moarte. 

Leonardo întoarse ochii cu jale și trecu grăbit mai departe. | se 
părea că el e pasărea rănită. 


V 

Duminică, șase octombrie, regele Franţei Ludovic al XII-lea își 
făcu intrarea în Milano prin Porta Ticinese. În suita ce-l urma se 
afla și ducele de Valentino, Cesare Borgia, fiul papei Alexandru 
al Vllea. 

Pe tot parcursul dintre piața Domului până la castel, îngerii 
Comunei din Milano își făcură conștiincios datoria, fluturând cu 
siguranţă din aripi. 

Din ziua distrugerii Co/osului, Leonardo nu mai pusese mâna 
pe creion și nici nu mai lucrase la aripile mașinii zburătoare. 
Astro termină de unul singur construcţia aparatului. lar dascălul 
său nu găsea tăria necesară de a-i mărturisi că nici aceste aripi 
nu erau bune de nimic. Dar nici fierarul, parcă evitându-și 
maestrul, nu mai aducea vorba despre zborul proiectat, și doar 
la răstimpuri îi arunca câte o privire de reproș din singuru-i ochi 
în care când și când se distingeau scăpărări de deznădejde 
aproape demenţiale. 

într-o dimineaţă — era cam pe la douăzeci ale lui octombrie — 
Pacioli veni în goana mare ca să-i aducă vestea că regele îl 
poftește la palat. 

Leonardo răspunse invitaţiei fără plăcere. Îngrijorat de ciudata 
dispariție a aripilor din atelier, se temea pentru Astro. Fierarul își 
băgase în cap să zboare cu orice chip și meșterului îi era teamă 
să nu se întâmple vreo nenorocire. 

Când Leonardo pătrunse în binecunoscutele săli ale Rochettei, 
Ludovic al XII-lea tocmai primea în audienţă pe sindicii și 
căpeteniile de bresle din Milano. 

Profitând de aceste câteva clipe de răgaz, artistul se opri 
locului să-l examineze pe viitorul său suveran și rege al Franţei. 

înfățișarea monarhului nu avea însă nimic regesc: trupul 
slăbănog și pirpiriu, schilav, umerii înguști, pieptul scobit, un 
obraz adânc brăzdat și chinuit, dar neînnobilat de chin, banal, 
stupid, de-o nespusă platitudine, purtând pecetea unor virtuţi 
făţarnice. 

Alături de rege, pe treapta cea mai de sus, chiar la picioarele 
tronului, se oprise un tânăr de vreo douăzeci de ani, într-o haină 
simplă, neagră, fără podoabe, în afară de câteva perle pe 
panglica beretei și un lanţ de aur alcătuit din cochilii, însemnul 
ordinului Sf. Arhanghel Mihail, cu pletele bălaie curgându-i pe 


umeri și-o ţăcălie neagră-castanie, despărțită ușurel în două. Pe 
acest chip de-o paloare egală se încrustau doi ochi negri ca 
noaptea ce priveau prietenos și inteligent. 

— Spune-mi, fra Luca, cine-i acest tânăr, interpelă artistul pe 
însoţitorul său. 

— Ducele de Valentino, Cesare Borgia, fiul papei, îl lămuri 
monahul. 

îi ajunse la ureche și lui Leonardo zvonul despre crimele 
abominabile ale lui Cesare. Deși nu existau probe materiale, 
nimeni nu se îndoia că, sătul să tot joace rolul mezinului în 
familie și dorind să se descotorosească de purpurile de cardinal, 
ca să moștenească rangul de comandant al armatei și 
gonfalonier al bisericii, el își ucisese fratele, pe Giovanni Borgia. 

Circulau zvonuri și mai de necrezut, și anume că mobilul 
acestei crime demne de un nou Cain ar fi fost nu numai 
rivalitatea în grațiile părintelui lor, dar și o patimă incestuasă 
pentru propria lor soră, madonna Lucrezia. 

„Să fie cu putinţă?” se întreba Leonardo cu îndoială, cercetând 
cu de-amănuntul trăsăturile acestui chip împăcat cu sine, 
limpezimea acestor ochi ce priveau cu atâta candoare. 

Simţindu-i pesemne privirea, Cesare întoarse ochii, apoi, 
aplecându-se la urechea bătrânului ce-i stătea alături în strai 
lung negru, probabil secretarul său, șopti ceva, arătând cu capul 
în direcţia lui Leonardo. lar când bătrânul îi răspunse, Cesare îl 
aţinti pe artist îndelung și o umbră de zâmbet subţire ca un 
pumnal îi ridică colţurile gurii. 

Şi văzându-l, Leonardo își spuse în sinea lui, simţind-o cu toată 
fiinţa: 

„Ba nu, aici orice e cu putinţă. S-ar putea să fie în stare de 
lucruri mult mai rele decât cele ce se spun pe seama lui!” 

încheindu-și plicticoasa lectură a cuvântării așternute pe 
hârtie, căpetenia sindicilor se apropie de tron și, îngenunchind, 
întinse monarhului o plângere, pe care Ludovic o scăpă pe jos 
din nebăgare de seamă. Omul dădu să o ridice, însă Cesare, 
luându-i-o înainte, ridică sulul cu o mișcare sprintenă și dibace 
și, înclinându-se, îl întinse regelui. 

— Slugă nerușinată! ricană cineva în spatele lui Leonardo, în 
mulţimea curtenilor francezi. S-a bucurat de un prilej ca să-i 
intre în graţii! 


— Aveţi perfectă dreptate, messere, îi ţinu și altul isonul. Fiul 
papei excelează în meseria de lacheu. De-aţi vedea numai cu 
câtă pricepere servește pe majestatea-sa, dimineaţa, la 
îmbrăcat, cum îi încălzește majestăţii-sale cămașa... Şi cred că 
nu s-ar da în lături să-i curețe și grajdul. 

Leonardo băgase de seamă și el gestul servil al lui Cesare. 
Acesta i se păru însă mai degrabă înfricoșător decât mârșav, 
asemenea alintărilor perfide ale unei fiare feroce. 

în vremea asta Pacioli se agita din răsputeri și-l împingea pe 
artist de la spate. Dându-și seama că Leonardo ar fi fost în stare 
să șadă toată ziua în picioare în mijlocul mulţimii, fără a găsi un 
prilej să atragă asupra sa atenţia regelui, călugărul decise a lua 
măsuri hotărâte și, apucându-l de mână, încordat din tot trupul 
și șuierând ca o năpârcă: stupendissimo, prestantissimo, 
invicissimo — îl duse mai mult cu de-a sila și-l prezentă regelui. 

Ludovic aduse vorba despre Cina cea de taină, lăudă felul cum 
a zugrăvit apostolii și mai ales se arătă încântat de perspectiva 
tavanului. 

Din clipă-n clipă, fra Luca se aștepta să audă pe rege 
invitându-l pe artist în slujba sa. Dar tocmai atunci intră un paj 
aducând pe tipsie o scrisoare abia sosită din Franţa. 

Monarhul recunoscu pe plic scrisul preaiubitei lui soţii, Anne 
de Bretagne. Într-adevăr, scrisoarea aducea vestea că născuse. 

Curtenii porniră a-l felicita și astfel se făcu că mulţimea îi 
împinse la o parte pe Luca și pe Leonardo. Regele îi mai zări o 
dată undeva departe, ba chiar își aduse aminte de ceva, vru să 
li se adreseze, dar numaidecât uită de ei și porni să invite cu 
graţie doamnele să bea în sănătatea prinţesei nou-născute, apoi 
trecu într-o altă sală. 

Înhăţându-l de mână, Paciola îl trăgea după dânsul: 

— Mai repede! mai repede! ` 

— Ei bine, asta nu, fra Luca! se împotrivi cu calm Leonardo. Iți 
mulţumesc pentru grija ce mi-o porți, dar n-am să plictisesc pe 
maiestatea-sa căci acum nu-i arde de mine. 

Și în scurtă vreme părăsi palatul. 

Pe podul mobil Battiponte, la porţile de sud ale castelului 
milanez, îl ajunse din urmă messer Agapito, secretarul lui 
Cesare Borgia, propunându-i în numele ducelui postul de 


„constructor principal”, funcţia pe care Leonardo o îndeplinise și 
la curtea lui il Moro. 

Artistul făgădui să-i dea răspunsul în câteva zile. 

Când se apropie de casă, zări încă de departe o mulţime de 
oameni îngrămădindu-se la poartă și grăbi pasul. Giovanni, 
Marco, Salaino, Cesare, neavând o targă la îndemână, îl 
aduceau pe una din aripile noii mașini de zbor, o aripă aidoma 
celei de rândunică, acum ruptă și mototolită, pe tovarășul lor, 
Astro da Peretola, cu hainele sfâșiate și pline de sânge și obrajii 
de-o paloare cadaverică. 

Se întâmplase lucrul de care se temuse atâta meșterul său: 
fierarul, hotărând să încerce mașina, își luase zborul și după ce 
dăduse de câteva ori din aripi, s-a prăbușit de la înălţime. 
Căzătura i-ar fi fost desigur fatală dacă una din aripi nu s-ar fi 
agăţat de crengile unui copac din apropiere. 

Leonardo dădu și el o mână de ajutor pentru ca Astro să fie 
dus în casă și așeză bolnavul cu mare grijă în pat. Când se 
aplecă asupra lui, ca să-i cerceteze rănile, fierarul își veni în fire 
și, învăluindu-l într-o privire de infinită duioșie, murmură cu 
implorare în glas: 

— Rogu-te, iartă-mă meștere! 

VI 

în primele zile ale lui noiembrie, după un șir de festivități de 
mare fast date în cinstea prinţesei nou-născute, după ce avu loc 
ceremonia depunerii jurământului de către cetăţenii Milanului 
față de rege, Ludovic al XII-lea, numindu-l pe mareșalul Trivulzio 
drept locţiitorul său în Lombardia, se înapoie în Franţa. 

O slujbă de mulţumire Sfântului Duh fu oficiată la Dom. În oraș 
se restabilise liniștea. Dar calmul era numai aparent. Poporul îl 
ura pe Trivulzio pentru perfidia și cruzimea lui. Pe de altă parte, 
susţinătorii lui il Moro ațâțau păturile de jos, răspândeau scrieri 
anonime. Până și aceia care nu demult îl petrecuseră în exil cu 
batjocuri și ocări își aminteau acum de el ca de cel mai îndrăgit 
suveran. 

Pe la sfârșitul lui ianuarie, la Porta Ticinese mulţimea mătură 
din cale tejghelele vameșilor francezi. Tot în aceeași zi la vila 
Lardirago de lângă Pavia un soldat francez atentă la cinstea unei 
tinere ţărănci din Lombardia. Apărându-se, victima îl lovi cu 
mătura-n obraz. Soldatul puse mâna pe topor. La strigătele fetei 


sosi tatăl ei cu un ciomag. Soldatul îl omori cu toporul pe bătrân. 
Se adună mulţimea și-l sfâșie pe soldat. Drept represalii, 
francezii îi atacară pe lombarzi, măcelărind o mulţime de lume 
și pustiind localitatea. La Milano vestea crimei lor avu efectul 
unei scântei într-un butoi cu pulbere. Străzile și pieţele se 
umplură de mulţimea ațâţată, care striga cât o ţinea gura: 

— Jos regele! Jos locţiitorul! Puneţi mâna pe ciomege, oameni 
buni. Trăiască il Moro! 

Trivulzio avea prea puţini oameni pentru a se putea apăra 
împotriva populaţiei orașului, care se ridica la trei sute de mii. 
După ce, la porunca sa, tunurile au fost ridicate în tumul care 
servea provizoriu de clopotniță Domului și gurile lor îndreptate 
împotriva mulţimii, Trivulzio, dând ordin să se tragă la primul 
său semn, în dorinţa de a face o ultimă încercare de pacificare a 
spiritelor, ieși înaintea poporului. Nu lipsi mult ca gloata să-l 
ucidă. Îl mânară spre tumul Signorei și aici ar fi pierit, desigur, 
de nu-i venea în ajutor un pâlc de mercenari elveţieni în frunte 
cu signorul Coursangenne. 

După aceasta se dezlănţui un val de asasinate, incendii, 
atacuri tâlhărești, cazne și execuţii de francezi căzuţi în mâna 
răsculaților, ba chiar și cetăţeni milanezi bănuiţi că ar simpatiza 
cu cotropitorii. 

în noaptea spre întâi februarie, Trivulzio părăsi în taină 
fortăreaţa, lăsând-o sub comanda căpitanului d'Espis și a lui 
Koudebaker. Tot în aceiași noapte il Moro, înapoiat din exil, era 
primit în triumf de locuitorii orașului Como. Cetăţenii Milanului îl 
așteptau cu nerăbdare, ca pe un eliberator. 

în ultimele zile ale răzmeriţei, Leonardo, temându-se de 
ghiulelele tunurilor, care și distruseseră câteva case vecine, se 
mută în beciul casei, după ce construi cu obișnuita-i iscusinţă 
hornuri și vetre, amenajând mai ales iatacurile pentru locuit. 
Aici, ca într-o mică fortăreață, fură coborâte toate câte erau de 
preţ în casa — tablouri, desene, manuscrise, cărţi sau aparate 
din laboratorul de experienţe. 

între timp, artistul luase hotărârea definitivă să intre în slujba 
lui Cesare Borgia. 

Dar înainte sa plece în Romagna, unde, conform înţelegerii cu 
messer Agapito, trebuia să se prezinte cel târziu în lunile de 
vară ale anului 1500, Leonardo, cât timp mai dăinuia primejdia 


războiului și puteau să mai aibă loc tulburări în rândul 
populaţiei, își puse în gând să-și viziteze un prieten, pe Girolamo 
Melzi, făcând un popas la singuratica vilă a acestuia, Vaprio, 
situată nu departe de Milano. 

în dimineaţa de două februarie, de Bunavestire, veni însă fra 
Luca în mare goană, aducându-i vestea că la castel e inundație: 
milanezul Luigi da Porto, care fusese în slujba francezilor, 
trecând de partea răsculaților, deschisese noaptea ecluzele 
canalelor care umpleau cu apă șanțul fortăreței. Apa venise 
puhoi, înecase moara din parc, de pe lângă zidul Rocchettei. 
Pătrunsese în beciurile în care se păstrau praful de pușcă, 
grânele, vinul, untul și alte alimente, așa încât, chiar de ar fi 
salvat francezii o cantitate oarecare de alimente, orașul tot i-ar 
fi silit să predea fortăreaţa — lucru pe care, de altminteri, și 
contase messer Luigi. În timpul inundaţiei însă, canalele vecine 
cu fortăreaţa din mahalaua Porţilor Vercelline, cea mai joasă 
parte a orașului, umplându-se până sus, apa se revărsă și 
inundă și mlaștina unde era situată mănăstirea Santa Maria 
delle Grazie. 

Fra Luca îi mărturisi pictorului toată grija sa. Se temea ca nu 
cumva inundația să strice Cina cea de Taină și-i propuse să se 
ducă amândoi să vadă cum stau lucrurile. 

Leonardo obiectă cu prefăcută indiferenţă că e ocupat. Cât 
privește Cina cea de taină, n-are de ce-i duce grija — tabloul se 
găsește la o asemenea înălţime, că umezeala nu-i poate pricinui 
nicio stricăciune. 

îndată după plecarea lui Pacioli, Leonardo pomi în grabă spre 
mănăstire. 

Când, în sfârșit, se văzu în trapeză, zări pe podeaua de 
cărămizi băltoace. Era o dovadă incontestabilă că inundația 
ajunsese până aici. Mirosea a umezeală. 

Unul dintre călugări îi spuse că apa se ridicase de o palmă. 

Leonardo se apropie de zidul pe care era zugrăvit tabloul. 
După câte i se părea, culorile rămăseseră luminoase și clare. 

De-o gingașă limpezime, acestea nu erau însă culori de apă, 
cum se obișnuia în pictura murală, ci de ulei, o invenţie de-a sa 
proprie. Până și zidul îl preparase după un sistem al său: îi 
dăduse un grund de humă amestecată cu ulei de măsline și lac 
de ienupăr, apoi mai aplicase încă unul deasupra — un amestec 


de mastic, smoală și ipsos. Meșterii cu experienţă îi preziceau că 
au să se întunece culorile pe un perete umed zidit într-o regiune 
de mlaștini. Insă Leonardo, mânat și acum de înclinația de 
totdeauna pentru experienţe noi și căi neumblate în artă, se 
îndărătnicea în ale sale, neluând în seamă sfaturile și 
prevenirile. 

îi era silă de acuarele în pictura murală și pentru că se cerea 
iuţeală și hotărâre când lucrai pe varul proaspăt dat, încă umed, 
tocmai acele calităţi care-i erau streine. 

„Ce poate să iasă din mâna artistului care nu știe ce-i 
îndoiala?!” 

Or, aceste căutări și orbecăieli și nesfârșita încetineală în lucru 
erau tocmai pe potriva picturii în ulei. 

Plecat asupra zidului, artistul cerceta cu lupa suprafaţa 
tabloului. Deodată, sub faţa ce acoperea masa la care ședeau 
apostolii, în colțul din stânga jos, la picioarele lui Bartolomeu, 
văzu o mică fisură, iar alături, un strat subţire și albicios ca de 
catifea — mucegaiul care făcuse să se veștejească culorile. 

Simţi că păleşte. 

Dar îndată se stăpâni și se apucă să cerceteze tabloul cu și 
mai multă atenţie. 

Din pricina umezelii, primul grund cu humă se scorojise și se 
dezlipise de perete, ridicând și cel de-al doilea strat de ghips 
acoperit de pojghiţa subţire a culorilor și brăzdând-o cu fisuri 
infime, invizibile ochiului neavizat. Dar după ele se străvedeau 
bătrânele cărămizi poroase, acoperite cu o abureală de salpetru. 

Soarta Cinei celei de taină era, așadar, hotărâtă. Chiar dacă 
artistului nu-i va fi dat să vadă cu ochii lui descompunerea 
culorilor, care ar mai putea dura încă vreo patruzeci de ani, 
poate chiar cincizeci, cumplitul adevăr își arăta faţa în toată 
grozăvia lui neîndoielnică: cea mai măreaţă din operele sale era 
sortită pieirii. 

înainte de a părăsi trapeza, se mai uită o dată la chipul lui 
Crist și zărindu-l poate numai pentru prima dată cu adevărat, 
înţelese cât de drag îi era acest tablou. 

O dată cu distrugerea Colosului și a Cinei celei de taină se 
rupeau ultimele fire care-l legaseră de oamenii vii, fie și nu prea 
apropiaţi. Acum singurătatea lui era și mai deplină și fără 
nădejde. 


Pulberi răsfirate în vânt ce înainte fuseseră Colosul, culori 
crăpate pe care mucegaiul se va îngriji să le șteargă 
așternându-și solzișorii catifelaţi acolo unde mâna lui zugrăvise 
chipul Domnului — toate câte însemnaseră însăși viaţa pentru el 
se vor topi ca umbra la soare. 

Se întoarse acasă, cobori în beciul transformat în locuinţă și, 
trecând prin odaia în care zăcea Astro, se opri timp de o clipă la 
căpătâiul lui. Lângă bolnav ședea Beltraffio și-i punea comprese 
cu apă rece. 

— lar are febră? îl întrebă învățătorul. 

— Da, aiurează. 

Aplecându-se asupra lui ca să cerceteze pansamentele, 
Leonardo stătu să-i asculte bolmojeala incoerentă și pripită. 

— Mai sus... mai sus! Uf, cât e de aproape soarele... oare n-o 
să-mi ia foc aripile? Ce-i cu tine, micuţule?... De unde?... Cum, 
cum te cheamă? A-a... Mecanica... așa, vasăzică... Cine a mai 
auzit de una ca asta... să-l cheme pe diavol Mecanica... Ce te 
rânjești? Dă-o păcatelor de treabă... Gluma-i glumă, da prea de 
tot. Aoleu, mă trage... mă trage... Cad... cad... Stai niţel să-mi 
trag sufletul... A-a-a... mi-a venit ceasul!... 

Un răcnet de groază izbucni din pieptul lui Astro. | se părea că 
se prăbușește, cade, cade fără sfârșit. 

După un timp începu iar să îngaime cu aceeași repeziciune. 

— Nu, nu, vă rog nu râdeţi de el! N-are nicio vină, credeţi-mă! 
Mi-a spus că nu sunt gata... Păi sigur... L-am făcut pe învățătorul 
meu de râs și de ocară!... îl auzi? Ce-o fi... A, da, drăcușorul 
Mecanic, mic și atât de greu... 

O vreme tăcu, apoi începu din nou cu glas tărăgănat de 
dascăl: 

— ȘIi-l duse diavolul pre el la lerusalim și-l așeză pe aripa 
templului, spunând: „Dacă tu ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te 
jos, căci scris este: Și poruncit-am îngerilor mei să te păzească 
și pe braţe să te poarte, ca nu cumva să ţi se izbească piciorul 
de vreo piatră...” Da așa-i c-ai uitat ce i-a răspuns lsus 
demonului Mecanicii? Așa-i că nu mai ţii minte, Giovanni? 

ȘI-I privi pe Beltraffio cu ochi perfect conștienți. Acesta însă 
tăcea, crezând că Astro tot mai delirează. 

— Nu mai ţii minte, așa-i? mai întrebă o dată mecanicul. 


Ca să-l liniștească, Giovanni îi câtă versetul al doisprezecelea 
din capitolul patru al Evangheliei lui Luca. Şi-i zise Isus drept 
răspuns: „Şi iarăși scris este: Nu ispiti pre Domnul Dumnezeul 
tău!” 

— „Nu ispiti pre Domnul Dumnezeul tău”, repetă cu nespusă 
jale fierarul rănit, dar numaidecât se cufundă iar în delir... O, cât 
e de albastru... și niciun nor... Soare nu-i și nici nu va fi... 
albastru sus, albastru jos, și nu-i nevoie de aripi. De-ar ști 
învățătorul cu câtă desfătare cazi din adâncurile cerului fără 
fund!... 

Leonardo îl privea, dus pe gânduri. 

„Numai din pricina mea s-a întâmplat ce s-a întâmplat! Numai 
eu îs de vină! L-am ispitit pe el, cel slab în puteri, l-am deochiat 
ca și pe Giovanni...” 

Puse mâna pe fruntea lui fierbinte și Astro se linişti puţin câte 
puţin și adormi. 

lar Leonardo cobori în chilia lui subpământeană, aprinse 
luminarea și se cufundă în calcule. 

Pentru a evita noi greșeli în construcţia aripilor, studia 
mecanica vântului, a curenților văzduhului, așa cum studia 
curenţii apei după cursul ei. 

„Dacă arunci două pietre de mărime egală în apa liniștită, la 
oarecare distanţă una de alta, scria în jurnalul său, pe suprafaţa 
apei vor apărea două grupuri de cercuri concentrice. Intrebarea 
este: ce se va întâmpla dacă unul din cercuri, mărindu-se 
treptat în circumferință, se va întâlni cu cercul corespunzător 
din al doilea grup? Va intra în cel dintâi și-l va despica sau 
loviturile valurilor se vor respinge în punctele de intersecţie sub 
unghiuri egale?” 

Simplitatea cu care natura rezolva această problemă de 
mecanică îl fermeca într-atât, încât adăugase pe marginile 
caietului: 

„Questo e bellissimo, questo e sortite!” 

„lată ce problemă încântătoare și subtilă!” 

„Voi răspunde pe baza experienţei, urma el mai jos. Cercurile 
se vor intersecta, fără a se contopi și a se amesteca, păstrându- 
și fiecare neschimbate punctele centrale unde căzuseră 
pietrele.” 


Și făcând calculul respectiv, se convinse că matematica, 
folosind legile necesității interioare a rațiunii, justifică 
necesitatea firească a mecanicii. 

Orele se scurgeau una după alta, pe nesimţite. Afară coborâse 
seara. 

Leonardo își luă cina și se mai odihni stând la sfat cu ucenicii 
săi, apoi se apucă iarăși de lucru. 

Judecind după ascuţimea și limpezimea gândirii sale, simţea 
că este în pragul unei mari descoperiri. 

„Privește cum mână vântul valurile de grâne în câmpie, cum 
unduiesc ele unul după altul, iar tulpinile cu spicul plecat rămân 
nemișcate. Tot așa unduiesc valurile pe apa nemișcată; iar 
vălurirea aceasta stârnită de vânt sau de o piatră căzută ar 
trebui numită mai degrabă tremur al apei decât mișcare — lucru 
de care s-ar putea convinge oricine aruncă un pai acolo unde s- 
au stârnit cercurile ce cresc și se întind pe faţa apei, urmărindu-l 
cum se clatină fără să se miște din loc.” 

Experienţa cu paiul îi aminti de o alta asemenea ei pe care o 
făcuse studiind legile propagării sunetului. Întorcând câteva 
pagini din urmă, citi în jurnalul său: 

„Unui dangăt de clopot îi răspunde printr-o ușoară vibraţie și 
vuiet clopotul din vecini: coarda ce vibrează pe-o lăută face să 
vibreze același sunet pe lăuta de alături, și dacă așezi pe 
această coardă un pai, vei vedea cum vibrează.” 

Cu nespusă tulburare presimţea existența unei legături între 
aceste fenomene atât de diferite — un întreg univers al 
cunoașterii încă nedescoperit, cuprins între cele două fire de 
paie în vibraţie — unul pe faţa încreţită a apei, altul tremurând 
pe struna ce răspunde altei strune. 

Și deodată în mintea sa sclipi fără veste, ca un fulger, gândul, 
ideea, raționamentul orbitor că: 

„O singură lege guvernează și aici, și acolo! Întocmai ca 
cercurile pe apă, valurile de sunete cresc și se răspândesc în 
aer, intersectându-se, dar neamestecându-se, păstrând intact 
punctul lor de origine... 

Dar lumina? Așa cum ecoul este sunetul reflectat, astfel 
reflexia luminii în oglindă este ecoul luminii. Legea mecanicii 
este unică în toate manifestările fenomenelor sale. Unică e 


voinţa și dreptatea Ta, Prim Motor, unghiul de incidenţă este 
egal cu unghiul de reflexie!” 

Chipul îi era palid, ochii ardeau ca doi tăciuni. Simţea că iarăși 
privește în bezna ce nu s-a dezvăluit încă nici unui muritor până 
la dânsul, și de data aceasta înfricoșător de aproape, ca 
niciodată... Ştia că e o descoperire pe care își va pune numele, 
cea mai mare descoperire în mecanică de la Arhimede încoace. 

Cu două luni în urmă, primind de la messer Guido Berardi 
scrisoarea cu vestea abia sosită în Europa, despre călătoria lui 
Vasco da Gama, Leonardo îl invidiase. Călătorul străbătuse două 
oceane și, înconjurând capul cel mai de sud al Africii, 
descoperise noul drum spre Indii. 

Și iată, acum avea dreptul să spună că a făcut o descoperire 
mai mare decât cea a lui Columb și cea a lui Vasco da Gamma 
— întrezărise depărtările cele mai tainice ale unui pământ și ale 
unui cer necunoscut. 

De după zid, răzbi geamătul fierarului. Artistul plecă urechea 
și dintr-o dată își aduse aminte de necazurile sale — distragerea 
stupidă a Co/osului, pieirea absurdă și inevitabilă a Cine; celei de 
taină, căderea din înalt, prostească și înspăimântătoare, a lui 
Astro. 

„Oare și această descoperire, se întreba el, va pieri de 
asemenea fără urmă și fără glorie ca tot ce-am făcut până 
acum? Oare nimeni, niciodată nu-mi va auzi glasul și veșnic am 
să fiu singur, ca acum, ducând cu mine visul unor aripi?” 

Dar nici aceste gânduri sumbre n-au putut să-i stingă bucuria. 

„Fie și singur. Fie și în beznă, și-n tăcere, și-n uitare. Şi fie ca 
nimeni, niciodată să nu afle despre ele. E de ajuns că știu eu!” 

Și un sentiment de triumf și de forţă îi umplu pieptul, de parcă 
acele aripi pe care și le dorise cu însetare toată viaţa le și avea 
sub mână și ele îl ridicau în înalt. 

Se simţea strâmtorat în bezna subpământeană și dori cerul și 
necuprinsul lui. 

Și ieșind din casă, pomi spre piaţa Domului. 

VII 

Afară era o noapte senină, cu lună. Deasupra acoperișurilor se 
aprindeau când și când jariști de purpură fumegândă, ca de 
incendii. Cu cât se apropia de centrul orașului și de piaţa 
Broletto, cu atât mulţimea era mai deasă. Feţe schimonosite de 


furie apăreau, când în albastrele scânteieri ale lunii, când în 
reflexele roșii ale faclelor, se întrezărea albul imaculat al 
stindardelor Comunei milaneze cu cruci de flacără pe mijloc, 
prăjini cu felinare agăţate de ele, archebuze, muschete, sâneţe 
și buzdugane, baltaguri și sulițe, coase, furci și pari. Oamenii 
mișunau peste tot ca furnicile, ajutau boii să tragă o ditamai 
bombardă făcută din doage de butoi legate în cercuri, clopotele 
de alarmă trimiteau până departe dangătul lor neliniștitor. 
Bubuiau tunuri. 

Mercenarii francezi din cetatea asediată trimiteau ploaie de 
ghiulele pe străzile Milanului. Asediaţii se lăudau că până or să 
se predea, n-o să mai rămână din Milano piatră pe piatră. Și în 
dangătul clopotelor și bubuitul gurilor de tun se împleteau 
urletele necontenite ale poporului milanez: 

— Puneţi mâna pe franţuji! Jos regele! Trăiască il Moro! 

Tot ce vedea Leonardo în jurul său aducea mai degrabă a 
coșmar absurd și înfricoșător. 

La Porţile Răsăritene, la Broletto, în Piaţa de Peşte, îl 
spânzurau pe toboșarul picardez căzut prizonier, un băieţaș de 
vreo șaisprezece ani ce sta acum pe scară cu spatele sprijinit de 
zid. Meșterul croitor Mascarello, un flecar veșnic pus pe șotii, 
îndeplinea rolul de călău. Punându-i de gât ștreangul și 
pocnindu-l ușurel cu degetele în cap, el îndrugă cu aere solemne 
de nebun: 

— Robul lui Dumnezeu pe nume Sari-Zaplaz, poreclit Burta N- 
are Geam, oștean francez din pihotă, este primit în Ordinul 
Colierului de Cânepă. In numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului 
Duh! 

— Amin! îi răspunse mulţimea. 

lar toboșarul, pesemne nu prea înțelegând ce se petrece cu 
dânsul și clipind repede și mirat ca un copil gata să plângă se 
ghemuia tot și, sucindu-și gâtul, potrivea mai bine ștreangul. Un 
surâs ciudat îi înflorea pe buze. Deodată, chiar în ultima clipă, 
dezmeticindu-se parcă din buimăceală, întoarse spre mulţime 
feţișoara lui frumoasă și mirată ce pălise brusc, deschise gura să 
spună ceva, să roage, poate. Dar gloata prinse a urla bezmetică. 
Băieţașul dădu ușurel din mână, parcă a supunere, scoase din 
sân o cruciuliță de argint atârnată de un șireţel albastru, darul 


mamei sau al surorii sale, și sărutând-o cu grabă, își făcu 
semnul crucii. Mascarello îl îmbrânci de pe scară și strigă vesel: 

— Ei, hai odată, cavaler al Ordinului Colierului de Cânepă, 
arată-ne cum știu franţujii să joace gaillarde! 

în hohotele mulţimii, trupul băieţașului, atârnat de cârligul de 
care se agaţă facla, prinse a se zvâărcoli în convulsiile dinaintea 
morţii, de parcă într-adevăr ar fi dansat. 

La vreo câţiva pași mai încolo Leonardo văzu o bătrână în 
zdrenţe care, stând în faţa unei cocioabe nimicite de o ghiulea 
în mijlocul a tot soiul de bulendre, văsăraie, perne și perini, își 
frângea mâinile costelive și bocea în gura mare: 

— Aoleu! Aoleu, oameni buni, ajutaţi-mă! 

— Ce-ai păţit, mătușico? o întrebă ciubotarul Corbolo. 

— Mi-a strivit nepoţelul! Mi l-a strivit! Zăcea-n pătuţul lui... ȘI 
s-a scufundat podeaua... Poate mai trăiește... Aoleu, oameni 
buni, ajutaţi-mă... 

Dar o ghiulea de fontă, sfâșiind aerul cu chiotul și șuierul ei, 
veni să cadă atunci în acoperișul cocioabei aplecate într-o rână, 
ridicând un nor de praf. Acoperișul se prăbuși și femeia amuţi. 

Leonardo se apropie de foișorul primăriei. Peste diurn de 
Loggia Osia, lângă Târgul Zarafilor, un școlit, pesemne student 
al Universităţii din Pavia, urcat pe o bancă ce-i servea drept 
tribună, dezlegase băierile elocinţei, cuvântând despre măreţia 
poporului, despre egalitatea dintre bogaţi și săraci și nevoia de 
a-i răsturna pe tirani. 

— Cetăţeni! striga tinerelul, ridicând în sus pumnul înarmat cu 
o custură care în toate zilele îi slujea, în pașnicele-i îndeletniciri, 
la ascuţitul penelor, tăiatul salamului alb din măduvioară, zis 
cervellatta, ori la crestatul, în scoarța răchitelor din crângurile 
de prin preajma orașului, a inimilor străpunse de săgeată, 
purtând pe ele numele frumoaselor de pe la cârciumi și 
ospătării, și căreia îi zicea acum „pumnalul zeiţei Nemesis”. 

— Cetăţeni, striga el de zor, să ne dăm viaţa pentru libertate! 
Să muiem pumnalul zeiţei Nemesis în sângele tiranilor! Trăiască 
republica! 

— Ce tot îndrugă acolo? se auziră glasuri în mulţime. Las’ că 
știm noi la ce libertate vă umblă capul, trădătorilor! Spioni de-ai 
franţuji or! La naiba cu republica! Trăiască ducele! Puneţi mâna 
pe trădător! 


lar când oratorul încercă să-și lămurească ideea cu exemple 
din Cicero, Tacit, Liviu, fu tras de pe bancă, doborât jos și o 
droaie de ciomege prinseră să-l piseze pe bietul nefericit. 

— laca, na-ţi libertate, satură-te! Na-ţi republică! Așa, așa, 
fraţilor, daţi-i la ceafă, să se sature. Ehei, pe noi nu ne duci, 
izmenitule! Acu ai să ţii minte ce înseamnă să răzvrătești 
poporul împotriva ducelui său legiuit! 

Ajungând în piaţa Arengo, Leonardo văzu pădurea de turle și 
săgeți albe ale Domului scânteind, asemenea stalactitelor, într-o 
dublă iluminare, în albastrele raze ale lunii și în jariștea sângerie 
a incendiilor. 

Din mulţimea dinaintea palatului episcopal, ce semăna cu o 
grămadă de cadavre, se auzeau ţipete. 

— Ce-i asta? întrebă artistul pe un bătrân meșteșugar cu chip 
blajin și trist, acum schimonosit de spaimă. 

— Cine-i mai înţelege? Nici ei nu știu pesemne. Cică au prins 
un spion vândut franţujilor, vicarul de aici din piaţă, messer 
Jacopo Crotto. A hrănit, chipurile, poporul cu alimente otrăvite. 
Și te pomenești că n-are nicio vină. Sfâșie pe oricine le cade în 
mână. Ce lucru înfricoșător! O, Doamne Isuse Cristoase, 
miluiește-ne pre noi, păcătoșii! 

Din grămada de oameni ţâșni Gorgoglio, meșterul sticlar, 
fluturând în aer ca pe un trofeu o prăjină în vârful căreia era 
înfipt un cap însângerat. 

Farfanicchio, copilul străzii, alerga în urma lui ţopăind și chiuia 
și răcnea cât îl ținea gura, arătând căpăţâna: 

— Moarte trădătorilor! Câinele a avut o moarte câinească! 

Bătrânul își făcu semnul crucii cu evlavie, murmurând cuvinte 
de rugă: 

—A furore populi libera nos, Domine! lzbăvește-ne, o 
Doamne, de furia poporului! 

Dinspre castel se auziră glasuri de goarnă, bătaie de tobă, 
trosnet de archebuze și strigătele soldaţilor care porneau la 
atac. În aceeași clipă, de pe meterezele cetăţii se auzi o 
asemenea bubuitură, încât pământul se cutremură de ai fi zis că 
s-a năruit tot orașul. Era bubuitura celebrei bombarde uriașe, un 
monstru de aramă căruia francezii îi ziceau Margot la Foile, iar 
nemţii, die Toile Grete, Margareta cea turbată. 


Ghiuleaua ei căzu dincolo de Bora Nuova, într-o casă pe care o 
incendie. O coloană de foc ţâșni spre cerul noptatic, piaţa fu 
învăluită într-o lumină roșie și molcoma lucoare a lunii se stinse. 

Ca niște umbre negre oamenii forfoteau, alergau, se 
zbuciumau cuprinși de groază. 

Leonardo privea aceste năluci omenești. 

De câte ori își amintea însă de a sa descoperire, în scăpărările 
de flăcări și urletele mulţimii, în dangătul de clopot ce chema la 
răscoală și bubuitul gurilor de tun, i se părea că vede valuri line 
de sunete și lumină care, legănându-se lin ca niște creţuri pe 
faţa apei la căderea pietrei, creşteau și se răspândeau în 
văzduh, intersectându-se, dar nu contopindu-se, și păstrându-și 
intact punctul de origine. Şi o mare bucurie îi umplu inima la 
gândul că oamenii niciodată și cu niciun chip nu vor putea 
distruge frumuseţea acestui joc fără ţel, această armonie a unor 
valuri nevăzute și fără sfârșit și a legii mecanice care le 
guvernează pe toate, întocmai ca și unica voinţă a Creatorului, o 
lege dreaptă care spune că unghiul de incidenţă este egal cu 
unghiul de reflexie. 

Și slovele pe care le înscrisese în jurnal, iar apoi de atâtea ori 
le repetase, răsunau iarăși în sufletul lui: 

— O, mirabile giustizia di Te, Primo Motore! O, divină e justiţia 
Ta, Primul Motor! Nicio forţă nu lipsești Tu de ordine și de 
calitatea acţiunilor inevitabile. O, divină necesitate. Tu silești 
toate efectele să decurgă din cauze pe cea mai scurtă cale. 

Chiar și în mijlocul unor mulţimi cuprinse de nebunie, veșnica 
liniște a contemplaţiei domnea în inima artistului, așa cum 
domnea molcoma lucoare a lunii peste jariștile incendiilor. 

în dimineaţa de 4 februarie, anul de graţie 1500, il Moro își 
făcu intrarea în Milano prin Porta Nuova. 

Dar încă din ajun Leonardo plecase din oraș, poposind la vila 
Vaprio a lui Melzi. 

VIII 

În trecut Gioralmo Melzi slujise la curtea ducilor Sforza. De 
vreo zece ani însă, după ce s-a stins din viață tânăra lui soție, el 
se retrăsese la această vilă singuratică, situată la poalele 
Alpilor, la cinci ceasuri de drum călare spre nord-est de Milano, 
unde ducea un trai de filosof, departe de toate lumeștile 
deşertăciuni, lucrându-și cu brațele grădina și dedicându-se cu 


nesaţ studiului științelor oculte și muzicii, al cărei pasionat era. 
Unii spuneau că messer Girolamo s-ar ocupa de magie neagră, 
pentru a rechema din ceea lume umbra răposatei sale soţii. 

Alchimistul Galeotto Sacrobosco și fra Luca Pacioli îi călcau 
adesea pragul, petrecând toţi laolaltă nopţi de-a rândul în aprige 
dispute cu privire la enigmele pe care le vehiculau /de;/e lui 
Platon și legile ce-ar guverna Numerele lui Pitagora, ocârmuind 
și muzica sferelor. Dar pe stăpânul vilei îl încântau mai ales 
serile în tovărășia lui Leonardo. 

Artistul îl vizitase adesea cât timp a durat construcția 
canalului Martesana, care se afla prin părţile acestea și astfel 
prinsese drag de frumoasa Vaprio. 

Vila era cocoţată pe malul stâng, abrupt, al râului Adda, iar 
canalul șerpuia între nul și parcul vilei, unde cursul iute al Addei 
se poticnea de praguri. Apele vuiau la cascade neîntrerupt, ca 
marea în hulă. Tăindu-și pat adânc în malurile retezate în 
calcarul galben mâncat de ploaie și de vânt, zburdalnică și 
nestăpânită, Adda își purta năvalnic apele verzi și reci ca 
gheaţa. Alături clipoceau tihnit, cu faţa ca oglinda, aceleași ape 
de munte, verzi ca și Adda, dar potolite, îmblânzite, somnolente, 
lunecând pe nesimţite în malurile liniare ale canalului. 
Contrastul dintre ele i se părea artistului greu de sensuri adânci 
și, comparându-le, nu se putea hotărî să se pronunţe — care din 
ele e cu adevărat mai sublimă: creația minţii și a voinţei 
omenești, propria lui operă, canalul Martesana, sau mândra și 
sălbatica lor surată, Adda. 

Inimii sale îi erau apropiate și pe înţeles amândouă. 

lar de pe terasa cea mai înaltă a grădinii se deschidea larga 
priveliște verde a șesului Lombardiei, desfășurat cu dărnicie 
între Bergamo, Treviglio, Cremona și Brescia. Vara, balsamuri de 
fân pogorau din poieni, de la înălţimi nebănuite. În ţarinile cu 
pământul gras se legănau unduitoare și năvalnice lanuri de grâu 
și secară, îngropând până-n creștet în belșugul lor pomii 
crucificaţi pe spalier, așa încât spicele sărutau obraji de pere, 
mere, prune și toată câmpia se înfățișa ca o necuprinsă grădină. 

Către nord, munţii Como își desenau profiluri sumbre. 
Deasupra lor se încrunta sprinceana arcuită a celor dintâi culmi 
ale Alpilor, iar încă și mai sus, între perinile norilor se 
întrezăreau piscuri scăldate în trandafiriu și aur. 


Și Leonardo simţea fără să vrea contrastul dintre vesela 
câmpie a Lombardiei și sălbatica pustietate a magnificilor Alpi, 
la fel de ascuţit ca în molcoma Martesana și Adda, care saltă 
năvalnică între maluri. 

în timpul șederii sale, frumoasa vilă Vaprio mai avea și alţi 


oaspeţi, — pe fra Luca Pacioli și pe alchimistul Sacrobosco, a 
cărui casă de la Porţile Vercelline fusese distrusă de ghiulelele 
franceze, — însă Leonardo se ţinea deoparte de ei, preferind 


singurătatea. În schimb se împrietenise cu micul Francesco, fiul 
ospitalierei sale gazde. 

Sfios și rușinos ca o fată, multă vreme băieţașul se ferise de 
el. Intr-o zi însă, intrându-i în odaie trimis de tatăl său, zări 
cioburile multicolore cu ajutorul cărora pictorul studia scara 
culorilor complementare. Leonardo îi propuse să privească prin 
ele și jocul îi plăcu nespus micului Melzi. Obiectele de totdeauna 
cunoscute, privite prin ele, căpătau o înfățișare fantastică, de 
basm — posacă sau ademenitoare, veselă sau înfricoşătoare, 
după cum le priveai prin ciobul galben, albastru, roșu, violet ori 
verde. 

îi plăcu și o altă născocire a lui Leonardo — camera obscură. 
Când pe foaia albă se ivea câte un tablou plin de viaţă în care 
puteai desluși cu ușurință cum se învârtesc roţile morii, cum se 
rotește un cârd de ciori deasupra turlei bisericii, ori cum 
măgărușul cenușiu al tăietorului de lemne Peppo, cu o legătură 
de vreascuri în spinare calcă harnic pe drumul innoroiat, iar 
plopii își apleacă creștetele în bătaia vântului, Francesco nu mai 
fu în stare să-i reziste și începu să bată din palme de încântare. 

Dar cel mai mult îi plăcu măsurătorul de ploaie alcătuit dintr- 
un inel de aramă cu gradaţii, un beţișor de balanţă care semăna 
cu o cobiliță și două bile atârnate de el, una învelită în ceară, 
cealaltă în bumbac. Când aerul se încărca de umezeală, 
bumbacul se îmbiba de apă, bila înfășurată în el se îngreuna și, 
trăgând-o în jos, apleca braţul balanței cu câteva gradaţii, 
permițând să măsori cu exactitate gradul de umiditate, în timp 
ce bila înfășurată în ceară rămânea inaccesibilă umezelii și la fel 
de ușoară ca mai înainte. În felul acesta, mișcările balanței 
prevesteau starea vremii cu o zi sau două înainte. Băieţașul își 
construi propriul lui „măsurător de ploaie” și era în culmea 


bucuriei când cei de acasă se minunau cum de prezice cu atâta 
exactitate vremea. 

în școala din sat, condusă de Don Lorenzo, bătrânul abate de 
la mănăstirea vecină, Francesco învăţa fără prea multă 
sârguinţă: tocea la gramatica latinească fără plăcere, chiar cu 
dezgust, iar la vederea cotorului verde al aritmeticii mânjit cu 
cerneală, i se lungea obrazul, însă știința lui Leonardo n-avea 
nimic comun cu toate acestea, ea îi părea băiatului fantastică și 
atrăgătoare ca un basm. Aparatele de mecanică, optică, 
acustică, hidraulică îl atrăgeau ca niște jucării vrăjite și vii. De 
dimineaţă până seara l-ar fi ascultat pe Leonardo. Şi dacă stând 
de vorbă cu vârstnicii, artistul se arăta închis la fire, știind că 
fiecare vorbă imprudentă i-ar putea atrage bănuielile sau 
batjocura, cu Francesco vorbea deschis, simplu, încrezător, 
neprefăcut. Și nu-l învăţa numai, dar învăţa și el de la dânsul. Și 
amintindu-şi cuvintele Domnului: „adevăr grăiesc vouă, de nu 
veţi fi precum copiii, nu veţi intra în împărăţia cerului...” le 
parafraza finalul: „... nu veţi intra în împărăţia cunoașterii...” 

Pe vremea aceea scria Cartea despre stele. 

în nopţile lui martie, când primele răsuflări ale primăverii 
prindeau a pluti în văzduhul încă rece, Leonardo, urcat pe 
acoperișul vilei, urmărea împreună cu Francesco mersul stelelor, 
schița petele lunii, ca după aceea să compare desenele spre a 
se convinge dacă-și schimbă forma sau ba. Intr-una din aceste 
nopţi băieţașul îl întrebă dacă e adevărat ceea ce spune Pacioli 
despre stele, cum că ar fi ca diamantele încrustate de mâna 
Celui-de-Sus în sferele de cristal ale cerului, și sferele acestea 
rotindu-se, le învârt și pe ele și revarsă o muzică divină. 

Dascălul său îl lămuri că urmând legile frecării, după o rotire 
de atâtea milenii cu o viteză de neînchipuit ar fi fost cu 
neputinţă ca sferele să nu se fi risipit și prefăcut în colb, iar 
marginile să nu se fi ros, încetând o dată cu acestea și muzica, 
astfel încât „neastâmpăratele dansatoare” s-ar fi oprit de mult 
din mișcarea lor. 

Inţepând o foaie de hârtie, îi dădu să privească cerul prin 
micul orificiu, și Francesco văzu stelele fără aureola de raze, 
asemănătoare. Cu niște puncte luminoase circulare sau bile 
infime. 


— Aceste puncte îi spuse Leonardo, sunt în realitate uriașe, 
multe din ele sunt lumi de sute și de mii de ori mai mari decât a 
noastră, care altminteri nu-i mai prejos și nici de disprețuit faţă 
de celelalte corpuri cerești. Legile mecanicii care domnesc pe 
pământ și pe care mintea omenească le descoperă, guvernează 
sorii și galaxiile. 

Astfel restabilea el noblețea lumii noastre. 

— Locuitorilor de pe alte planete pământul nostru le apare ca 
un fir de praf luminos, suspendat în infinit, ca o stea 
nepieritoare, întocmai cum ne par nouă aceste lumi neștiute. 

Multe din acestea Francesco nu le înţelegea. Dar când, dându- 
și capul pe spate, privea cerul înstelat, îl cuprindea frica. 

— Dar ce-i dincolo, după stele? întrebă într-o doară. 

— Alte lumi, Francesco, alte stele pe care noi nu le vedem. 

— Dar dincolo de acelea? 

— Încă altele. 

— Dar la sfârșit, la sfârșit de tot? 

— Nu există sfârșit. 

— Nu există sfârșit?... murmură băieţașul. 

Leonardo îi simți mânuţa tremurând în palma sa și chiar și la 
lumina palidă și nemișcată a candelei care pâlpâia pe măsuţă, 
printre diversele-i unelte de astronom, văzu că feţișoara-i de 
copil se acoperise de paloare. 

— Dar unde-i... murmură copilul cu încetineala unei măsuri 
crescânde. Unde-i... paradisul, messer Leonardo, unde-s îngerii, 
sfinţii, Madona și Dumnezeu Tatăl, care șade pe pristolul său, și 
Fiul, și Sfântul Duh? 

Dascălul vru să-i întoarcă vorba, spunând că Dumnezeul e 
pretutindeni, în toate firele de nisip aici pe pământ, la fel și în 
toţi sorii și în toate universurile celelalte, dar se opri la vreme și 
tăcu. 

Îi era milă să distrugă credinţa de copil. 

IX 

Când au înmugurit copacii și au pornit să dea frunză, Leonardo 
și Francesco petreceau zile întregi în parcul vilei sau în 
crângurile din apropiere, urmărind cum reînvie vegetaţia și 
reîncepe viaţa. 


Uneori Leonardo desena un copac sau o floare, străduindu-se 
a surprinde, ca într-un portret, asemănarea vie cu modelul, acea 
unică și aparte faţă cum nu va mai afla niciodată și nicăieri. 

Leonardo îi explica băiatului în ce fel poţi afla vârsta 
copacului, numărându-i cercurile în secţiune, sau judecând după 
grosimea fiecărui cerc cât a fost de bogat în umiditate anul 
respectiv și în ce direcţie i-au crescut crengile, căci înspre nord 
cercurile sunt întotdeauna mai groase, iar inima trunchiului se 
află mai aproape de latura sudică, încălzită de soare, nicidecum 
de cea nordică. 

li povestea că sevele primăverii, adunându-se între „cămașă”, 
adică învelișul interior, crud al trunchiului și coaja exterioară, o 
îngroașă, o umflă și o încreţesc, adâncind în felul acesta cutele 
și mărind volumul plantei. Dacă tai un ciot sau jupoi coaja, 
puterea tămăduitoare a vieţii trimite la locul rănii seve mai 
abundente decât în toate celelalte locuri, și astfel, mai târziu, la 
locul rănii vindecate coaja va fi mai groasă decât în altă parte. 
Și e atât de neînvinsă forța care le mână, încât, ajungând la 
locul rănit, nu-și poate opri goana năvalnică, ci se ridică mai sus 
de el și răzbat în afară sub formă de muguri ori de bășici și 
noduri, „asemenea bășicuţelor de la suprafaţa apei în clocot”. 

Despre natură îi vorbea reţinut, cu răceală și sec, îngrijindu-se 
numai de perfecta claritate științifică. Gingașele amănunte ale 
vieţii primăvăratice a plantei le definea cu exactitate rece, de 
parcă ar fi fost vorba de o mașină sau de un obiect neînsufleţit: 
„unghiul dintre creangă și trunchi va fi cu atât mai ascuţit, cu 
cât creanga-i mai tânără și mai subţire...”. Misterioasa lege care 
aşază într-o uimitoare simetrie cetinile de brad, pin sau molid se 
reducea aici la niște calcule abstracte. 

Cu toate acestea, sub nepăsarea și răceala sa, Francesco 
deslușea dragostea pentru tot ce-i viu — și pentru frunzulița 
jalnic încreţită, asemenea obrazului unui copil nou-născut, pe 
care natura o așezase dedesubtul celei de-a șasea frunze, 
anume pentru ca cea dintâi să aibă lumină și nimic să nu 
oprească stropul de ploaie ce se scurge pe tulpină, și pentru 
bătrânul și vajnicul ram ce, smulgându-se umbrei, își întinde 
către soare braţele rugătoare, și pentru puterea sevelor 
dătătoare de viaţă care urcă năvalnic în ajutorul celui rănit, ca 
sângele viu și clocotitor. 


De multe ori se oprea în desișul crângului și privea multă 
vreme cu surâsul pe buze cum iese de sub frunzele de acum un 
an un firișor verde de iarbă, cum se strecoară cu greu în corola 
unui ghiocel încă nedesfăcut, în căutare de nectaruri, albina 
secătuită de vlagă după o lungă iarnă de somnolenţă. lar în jur 
domnea o liniște atât de mare, încât Francesco auzea bătăile 
propriei sale inimi și își ridica ochii cu sfială la dascălul său, în 
vreme ce, prefirându-se printre crengile încă golașe și străvezii 
ca o horbotă aeriană, o rază de soare lumina pletele bălaie ale 
artistului, barba lungă și sprâncenele stufoase și streșinite 
deasupra ochilor, înconjurându-i capul cu un ciudat nimb de 
strălucire. 

Chipul său era liniștit, de-o frumuseţe dusă până la sublim. În 
asemenea clipe aducea cu străvechiul Pan care-și pleacă 
urechea să audă cum crește iarba, cum șoptesc izvoarele 
subpământene și se deșteaptă din adormire puterile vieţii pline 
de mister. 

Pentru el totul era viaţă, iar universul — un singur mare trup, 
după cum trupul omului era pentru dânsul cel de-al doilea mic 
univers. 

în stropul de rouă descoperea asemănarea cu sfera apelor ce 
cuprind înlăuntrul lor pământul. lar ecluzele de la Trezzo, în 
apropiere de Vaprio, acolo unde începea canalul Martesana, 
studia cascadele și vârtejurile râului pe care le asemuia cu 
valurile buclelor femeiești. 

— Observă tu, îi spunea el micului său tovarăș, că pletele sunt 
supuse la două mișcări și două cursuri — prima și principala 
răspunde puterii care le trage în jos din pricina propriei lor 
greutăți, iar cea de-a doua, tocmai contrarie, le aduce înapoi, 
încreţindu-le. Astfel se întâmplă și în mișcarea apei, o parte 
curge în jos, iar cea de-a doua formează vârtejuri și meandre ale 
firului apei ca niște bucle. 

Pe Leonardo îl atrăgeau aceste asemănări tainice, consonanţe 
armonioase în fenomenele naturii, asemenea unor glasuri din 
diferite lumi care se cheamă și își răspund unele altora. 

Cercetând originea curcubeului, observă, de pildă, că nuanţe 
și culori se întâlnesc și în penajul păsărilor, și în apa stătută a 
bălților, pe lângă rădăcinile putrede, și în nestemate, și în uleiul 
vărsat la suprafaţa apei, și în geamurile vechi și tulburi. 


în desenul chiciurii din copaci și de pe geamuri găsea 
asemănări cu frunzele plantelor, cu florile și ierburile, ca și cum 
și în lumea cristalelor de gheaţă natura visa la regnul vegetal. 

Uneori simţea că stă în pragul unei măreţe și noi lumi a 
cunoașterii, care avea să se dezvăluie poate numai veacurilor 
viitoare. Astfel, scria despre puterea magnetului și a 
chihlimbarului ce l-ai frecat cu o bucată de postav: „... nu văd 
mijlocul prin care mintea omenească să poată explica acest 
fenomen. Socot că puterea magnetului și chihlimbarului este 
una din multiplele forțe necunoscute oamenilor. Universul e plin 
de nenumărate posibilități, niciodată epuizate.” 

într-o zi sosi la vilă un oaspete care locuia prin apropiere de 
Vaprio, la Bergamo, și anume: poetul Giudotto Prescinari. La 
cină, furios pe Leonardo care nu-i lăudase de ajuns poeziile, 
începu o. Dispută cu privire la superioritatea poeziei față de 
pictură. Artistul însă tăcea. 

în cele din urmă, înverșunarea poetului i se păru comică și 
începu să-i obiecteze mai mult în glumă: 

— Pictura e mai presus decât poezia, spunea el, măcar și 
pentru motivul că înfățișează fapta mâinilor Celui-de-Sus, și nu 
născocirile omenești cu care se mulțumesc poeţii, cel puţin cei 
din zilele noastre; ei nu reprezintă, ci doar descriu, 
împrumutând de la alţii tot ce au, punând în vânzare marfa 
altora; ei doar înseilează, adunând de colo și de colo boarfele 
vechi ale diverselor științe; i-am putea asemui cu negustorii de 
lucruri furate... 

Fra Lucius, Melzi și Galeotto îl contraziseră care mai de care. 
Dar Leonardo, pe care patima polemicii îl cuprinsese, urmă de 
data asta în modul cel mai serios: 

— Ochiul îi dăruie omului o cunoaștere mai completă a naturii 
decât urechea. Cele văzute sunt mai de crezare decât cele 
auzite. lată de ce poezia mută, adică pictura, este mai aproape 
de științele exacte decât pictura oarbă care este poezia. In 
descrierea în slove se cuprinde doar un șir de icoane separate 
una de alta, care se urmează în suită, pe când, într-un tablou, 
toate imaginile și toate culorile ne apar laolaltă, contopindu-se 
într-una și aceeași armonie ca și sunetele, ceea ce face ca 
pictura, la fel ca și muzica, să fie capabilă de un grad mai mare 
de armonie decât poezia. lar acolo unde nu-și face locul 


suprema armonie, nu vei găsi nici încântările supreme, întreabă 
un amant ce i-ar place mai mult — portretul iubitei sau 
descrierea ei, fie și de pana celui mai vajnic dintre poeţi. 

Și toţi suriseră la auzul unui asemenea argument. 

— lată o întâmplare trăită de mine, urmă Leonardo. Unui tânăr 
din Florenţa îi plăcu atât de mult un chip de femeie zugrăvit de 
mine într-un tablou, încât îl cumpără, dorind să distrugă orice 
semn care ar fi dovedit că tabloul era o sfântă icoană, ca să 
poată săruta fără teamă chipul îndrăgit. Dar conștiința învinse 
patima. Trimise acel tablou de acasă, căci altfel n-ar fi avut 
liniște și pace. Ei, și acum, poeţilor, încercaţi să stârniţi o 
asemenea patimă în sufletul omenesc zugrăvind un chip de 
femeie. Da, messeri, voi spune, și nu despre mine, căci îmi 
cunosc lipsurile, ci despre pictorul care atinge perfecțiunea: prin 
forţa contemplaţiei el e mai presus de om. Şi dacă ar vrea să fie 
spectatorul încântărilor cerești sau ale chipurilor de monștri, 
îngrozitoare, comice sau demne de plâns, ei bine, el e stăpânul 
deplin și necontestat peste ele, ca și Dumnezeu însuși! 

Fra Lucius îi reproșa artistului că nu-și adună la un loc și nu-și 
publică operele, propunându-i să-i caute un editor. Leonardo se 
îndărătnicea însă să-l refuze. 

Și rămase credincios sieși până la capăt: niciun cuvânt 
așternut de mâna sa nu a văzut lumina tiparului cât a fost în 
viaţă. Cu toate acestea, însemnările și le scria ca și cum ar fi 
stat de vorbă cu cititorul. De pildă, la începutul unuia din jurnale 
se scuza pentru dezordinea ce domnește în însemnări și pentru 
prea desele repetări: „nu mă ocări, cititorule, din pricină că 
materiile sunt așa de numeroase și memoria mea nu izbutește 
să le cuprindă pe toate, în așa fel ca să se știe despre ce am 
vorbit și despre ce nu în însemnările de mai înainte, mai cu 
seamă că scriu cu mari întreruperi, în diferiţi ani ai vieţii mele”. 

Odată, dorind să reprezinte dezvoltarea spiritului omenesc, 
desenă un șir de cuburi: primul, căzând îl răstoarnă pe al doilea, 
al doilea pe al treilea, al treilea pe al patrulea și așa, fără sfârșit. 
Dedesubtul desenului scrisese: „Unul îl doboară pe celălalt”, 
adăugând: „Aceste cuburi reprezintă generaţiile și drumul 
cunoașterii omenești”. 

într-un alt desen reprezenta un plug care întoarce brazda, 
adăugând dedesubt: „Apriga îndârjire”. 


Era încredinţat că îi va veni odată și lui rândul în șirul acela de 
cuburi și atunci oamenii vor răspunde chemării sale. 

Era asemenea omului care s-a trezit în întuneric și prea 
devreme când ceilalţi încă dorm. Însingurat printre semeni, își 
scria jurnalele în slove tainice pentru fratele său din alt veac, 
căci pentru el ieșise în câmp cu plugul și tăia tainice brazde cu 
„aprigă îndârjire”, acest plugar pustiit la ceasul când negurile 
nopţii încă nu-și risipiseră vălurile de cenușă. 

X 

în ultimele zile ale lui martie, începură să vină la vila lui Melzi 
vești tot mai alarmante. Armatele lui Ludovic al XII-lea, sub 
comanda seniorului de La Tremoille, trecuseră Alpii. II Moro, 
temându-se să nu-l trădeze oștenii săi, evita bătălia și, chinuit 
de presimţirile sale superstiţioase, devenise „mai fricos ca o 
muiere”. 

Zvonurile despre război și despre politică ajungeau stinse, ca 
un vuiet înăbușit, la vila Vaprio. 

însă Leonardo și cu Francesco nu se gândeau nici la rege și 
nici la duce, ci colindau văi, coline și crânguri. Uneori urcau de-a 
lungul râului în sus, spre izvoare, în munţii acoperiţi de codri. 
Aici Leonardo, ajutat de lucrători tocmiţi, făcea săpături în 
căutare de vietăţi marine, alge și scoici preistorice. 

într-o zi întorcându-se de la plimbare, se așezară amândoi la 
umbra unui tei bătrân, pe marginea malului râpos al Addei. La 
picioarele lor se desfășura o nesfârșită câmpie punctată de 
șirurile plopilor și răchitelor. In spulberul soarelui ce se pleca 
spre asfinţit se zăreau căsuţele albe din Bergamo. Coloșii Alpilor 
în straiele lor de zăpezi păreau că plutesc în văzduh. Totul se 
profila în limpezimi crepusculare. Numai în depărtare, aproape 
la marginile cerului, către Treviglio, Castel Rozzone și Brignano, 
se învălătucea un nour. 

— Ce-i asta? întreba Francesco. 

— Nu știu... Poate o bătălie... murmură Leonardo. Uite, vezi 
acolo niște scântei? Parcă ar trage cu tunurile. Nu cumva e o 
ciocnire între ai noștri și francezi? 

în ultimele zile asemenea schimburi de focuri puteai vedea tot 
mai des, când ici, când colo, în șesul Lombardiei. 

Câteva clipe priviră norul acela în tăcere. Apoi, uitând de el cu 
desăvârșire, se dedicară cercetării ultimei recolte aduse de 


săpături. Leonardo luă în mână un os mare și ascuţit ca un ac, 
acoperit încă de ţărână, făcând parte pesemne din înotătoarea 
unui pește preistoric. 

— Câte popoare... rosti el încet și pe gânduri, ca pentru sine, 
și un surâs molcom îi lumină faţa. Câte popoare și câţi împărați 
a șters timpul de pe fața pământului, de când acest pește cu o 
minunată alcătuire a trupului a adormit într-o meandră adâncă a 
peșterii, acolo unde l-am găsit noi azi! Câte milenii s-au scurs 
deasupra lumii, ce de transformări au avut loc în ea, cât timp a 
zăcut el aici, în tainiţa închisă de jur împrejur, proptindu-și în 
bulgării de pământ coastele dezgolite ale scheletului măcinat de 
timpul răbdător! 

Și rotindu-și larg braţele asupra șesului ce se culcase la 
picioarele lor, urmă: 

— Tot ce vezi aici, Francesco, a fost cândva fundul oceanului 
care acoperea cea mai mare parte din Europa, Africa și Asia. 
Vietăţile marine pe care le găsim în munţii de aici sunt mărturia 
acelor vremuri, când vârfurile Apeninilor nu erau decât niște 
insule ale necuprinsei mări și deasupra câmpiilor Italiei, acolo 
unde astăzi în înalturi planează paseri maiestuoase, pe atunci 
înotau peștii... 

Și mai întoarseră o dată ochii spre norișorul străfulgerat de 
scântei ce se învolbura în zare. Li se părea atât de mărunt și de 
neînsemnat în nesfârșitul depărtării, și atât de trandafiriu și lipsit 
de griji în lucoarea de candelă a scăpătatului, încât nu-ţi venea 
să crezi că acolo se desfășoară o bătălie și oamenii se ucid între 
ei. 

Un stol de paseri fâlfâi pe cer deasupra capetelor lor. 
Urmărindu-le zborul, Francesco încerca să-și închipuie peștii 
care înotaseră cândva pe aici, în talazurile marelui ocean, adânc 
și deșert ca și cerul. 

Tăceau. In clipele acestea simțeau însă amândoi la fel. Oare 
nu e totuna care pe care va învinge, lombarzii pe francezi sau 
francezii pe lombarzi, regele sau ducele, ai lor sau străinii? 
Patria, politica, gloria, războiul, căderea imperiilor, răscoala 
poporului, tot ceea ce pare oamenilor măreț și înspăimântător 
nu seamănă oare cu acel norișor mărunt care se topește sub 
zgurile amurgului înaintea veșnicei lumini a naturii? 

XI 


Aici, la Vaprio, termină Leonardo pânză începută cu mulţi ani 
în urmă, încă la Florenţa. 

în grota cu stânci, Madonna îmbrățișează cu dreapta pe loan 
Botezătorul, înfățișat sub chipul unui prunc, în timp ce mâna-i 
stângă, întinsă într-un gest ocrotitor, planează asupra fiului ei, 
de parcă ar vrea să-i contopească pe amândoi, pe om și pe 
Dumnezeu, într-o singură și nemărginită iubire. loan și-a 
încrucișat braţele pe piept cu evlavie și pleacă genunchiul în 
faţa lui Isus, care, ridicând două degete ale mâinii drepte, îl 
binecuvântă. Și așa cum șade, golaș pe pământul gol, cu unul 
din piciorușele dolofane și cu gropiță la genunchi strâns sub 
celălalt și sprijinit în mânuţa grăsulie, cu degetele răsfirate, îţi 
dai seama că pruncul mântuitor încă nu umblă, ci doar se 
târăște. Dar pe chipul său este înscrisă înţelepciunea 
desăvârșită, care e și candoarea de copil. Un înger care a 
îngenuncheat, sprijinind cu o mână pe Domnul, arătându-l cu 
cealaltă pe loan Pretesa, întoarce către privitor un chip plin de o 
tragică presimţire, iluminat de lucoarea unui zâmbet nespus de 
bizar. 

în depărtare, printre stânci, un soare aburit strălucea prin 
pânzele ploii deasupra munţilor de un albastru ceţos, cu semeţe 
piscuri  nepământești, neobişnuit de  străvezii, aproape 
imateriale, de parcă ar fi stalactite. Stâncile roase, mâncate de 
valul sărat, par fundul unui străvechi ocean. lar în peșteră 
domnește umbra, ca și cum s-ar afla în adânc, sub apă! Ochiul 
abia distinge un izvor subteran ţâșnind din piatră pe sub verdele 
palmatelor și graselor plante acvatice, printre potirele gingașe 
ale irișilor palizi. Îţi pare că auzi cum cad stropii grei de 
umezeală, de sus din bolta joasă de dolomit negru stratificat, 
după ce s-au filtrat pe lângă rădăcinile plantelor târâtoare, prin 
cornișor și barba-ursului. Numai chipul Madonnei, un chip 
feciorelnic, adolescentin, varsă lumină în întunecarea peșterii ca 
un vas de alabastru luminat pe dinăuntru. 

E prima oară că împărăteasa cerurilor se arată oamenilor în 
tainica umbră a unei peșteri adânci, poate refugiul străvechiului 
Pan și al nimfelor, chiar lângă inima naturii, ca o taină a tuturor 
tainelor — Mama Omului-Dumnezeu în inima Mamei Terra. 

Tabloul era fără îndoială opera unui mare artist și în același 
timp a unui mare savant. Trecerile de la lumină la umbră, legile 


vieţii vegetale, alcătuirea trupului omenesc și a pământului, 
mecanica cutelor Terrei, mecanica cârlionţilor care se răsucesc 
asemenea vârtejurilor apei, așa încât unghiul de incidenţă să fie 
egal cu unghiul de reflexie, tot ce savantul studiase cu „aprigă 
îndârjire” și tot ce măsurase și cercetase cu implacabilă precizie 
ori secționase ca pe un cadavru nesimţitor, reunea artistul din 
nou într-un întreg dumnezeiesc, prefăcând totul în farmec și 
viață — o melodie mută, un fel de tainic imn către Preacurata 
Fecioară Maria, Mama a toate câte există. Mâna lui zugrăvise cu 
aceeași dragoste și iscusinţă nervurile fine ale petalelor de iris și 
gropiţa din cotul dolofan al pruncului, ridul milenar din stânca de 
dolomit, tremurul apei adânci în izvorul subpământean ca și 
tremurul tristeţii din zâmbetul îngerului. 

Știuse tot și iubise tot, căci marea iubire purcede din marea 
cunoaștere. 

XII 

îi intrase în cap alchimistului Galeotto Sacrobosco să pună la 
încercare „bagheta lui Mercur”, cum i se zicea unui baston din 
mirt, migdal, tamarin sau alt copac „astrologie”, înrudit, 
chipurile, cu metalele, bun la descoperirea fi loanelor de aramă, 
aur și argint, din munți. 

în acest scop alchimistul se deplasă împreună cu messer 
Girolamo pe malul răsăritean al lacului Lecco, unde erau mine 
puzderii. Deși cu totul neîncrezător în facultăţile misterioase ale 
„baghetei lui Mercur”, de care râdea cum râsese și de celelalte 
născociri năzdrăvane, Leonardo îi însoțea pe cei doi. 

O mină de fier părăsită se afla departe de satul Mandello, la 
picioarele  piscului (Campione. Locuitorii din împrejurimi 
povesteau că în urmă cu câţiva ani o surpare îngropase acolo o 
mulțime de mineri, iar în adâncurile ei, dintr-o crăpătură ies 
aburi de pucioasă, și piatra aruncată cade ca un vuiet fără 
sfârșit ce se stinge treptat în nemăsurate depărtări, căci 
prăpastia n-are fund. 

Poveștile treziră curiozitatea meșterului, astfel încât hotărî că 
până ce însoțitorii pun la cale experienţa cu „bagheta lui 
Mercur”, el va examina galeriile din mina părăsită. 

Niciunul dintre săteni însă nu se încumeta să calce acolo, 
convinși că locul e bântuit de necuratul. 


în sfârșit, după îndelungi tratative, un bătrân miner se învoi 
să-i slujească de călăuză. 

Un puț adânc, asemănător cu o ascunzătoare tainică, ducea în 
mina cu treptele prăbușite și alunecoase din pricina umezelii și a 
mucegaiului, coborând abrupt în direcţia lacului. Călăuza cu 
felinarul în mână mergea în frunte, urmată de Leonardo ducând 
în braţe pe Francesco. Băiatul nu se lăsase convins să rămână 
sus, cu toate rugăminţile tatălui și încercările dascălului de a-l 
convinge să renunţe. 

Pe măsură ce înaintau, puţul era mai strimt și mai abrupt. 
Număraseră mai mult de două sute de trepte, dar coborârea 
continua, de parcă n-ar mai fi avut sfârșit. De jos venea un suflu 
înăbușitor de umezeală. Din când în când Leonardo lovea în 
perete cu târnăcopul, asculta cum sună, cerceta rocile, 
straturile, stelele lucitoare de mică din vinele de granit. 

— Ti-e frică? îl întrebă el cu un zâmbet duios pe Francesco. 

îl simţea cum se strânge la pieptul său. 

— Nu, cu dumneavoastră nu mi-e frică, spunea băiețașul. 

Apoi deodată întrebă încet: 

— E adevărat ce spune tata, messer Leonardo, că plecaţi în 
curând de la noi? 

— E adevărat, Francesco. 

— Și unde vă duceţi? 

— În Romagna, să-mi fac slujba la Cesare, la ducele de 
Valentino. 

— În Romagna? Asta-i departe? 

— La câteva zile de mers. 

— Câteva zile! repetă Francesco. Înseamnă că n-o să ne mai 
vedem niciodată? 

— Nu, de ce? Am să vin la voi îndată ce voi putea. 

O vreme Francesco rămase pe gânduri, apoi, deodată îl 
cuprinse cu gingășie pe după gât pe Leonardo și se strânse mai 
tare la pieptul său. 

— O, messer Leonardo, luați-mă și pe mine cu 
dumneavoastră! 

— Ce spui, băiețaș? Se poate? Tu n-ai voie, acolo-i război... 

— Ce dacă e război? Nu v-am spus? Cu dumneavoastră nu-mi 
e teamă! lată aici cât de înfricoșător e și s-ar putea să fie și mai 
tare, dar mie nu-mi pasă!... Am să fiu servitorul dumneavoastră, 


vă curăț hainele, vă mătur podelele, dau ovăz la cal și apoi, știți, 
mă pricep să găsesc scoici și să iau cu cărbune pe hârtie 
amprenta plantelor. Chiar dumneavoastră mi-aţi spus nu de 
mult că iau foarte bine amprentele. Am să fac tot ce porunciţi, 
ca un om mare... O, numai luaţi-mă cu dumneavoastră, messer 
Leonardo. Nu mă părăsiţi, vă rog!... 

— Bine, dar cum rămâne cu messer Girolamo? Ori poate crezi 
că o să-ţi dea voie să vii cu mine? _ 

— Îmi dă voie, îmi dă voie! Am să-l rog tare. Și e bun. Îmi dă 
voie dacă plâng... Ei, și dacă nu mă lasă, o șterg pe furiș... 
Numai spuneţi-mi dumneavoastră că mă primiţi... Da? 

— Nu, Francesco. Știu că o spui numai în glumă, dar n-ai să-l 
părăsești pe tatăl tău. E bătrân, bietul de el, și ţie ţi-e milă de 
dânsul... 

— Da, desigur că mi-e milă... Dar și de dumneavoastră mi-e 
milă. O, messer Leonardo, credeţi că sunt mic și nu pricep ce se 
vorbește. Dar eu știu tot! Tuşa Bona zice că sunteți rău, cică 
dacă învăţ cu dumneavoastră, o să mă duc în iad. Odată, când 
v-a pomenit cu vorbe urâte, i-am spus una, că era cât pe ce să 
pună biciul pe mine. Ei toţi se tem de dumneavoastră. Eu însă 
nu mă tem, pentru că sunteţi mai bun decât toţi și vreau să fiu 
totdeauna cu dumneavoastră!... 

Leonardo îi mângâia doar creștetul în tăcere, amintindu-și, 
cine știe de ce, cum cu câţiva ani în urmă îl ducea la piept pe 
mititelul care întruchipase Veacul de Aur la serbarea lui il Moro. 

Deodată, ochii senini ai copilului se înceţoșaseră, buzele se 
încreţiră a plâns. 

— Sigur, știu eu... știu eu de ce nu vreţi să mă luaţi. Nu mă 
iubiţi, asta e, pe când eu... 

Și micul Francesco izbucni în hohote de plâns. 

— Încetează, copile. Cum de nu ţi-e rușine? Mai bine ascultă 
ce-am să-ți spun. Când ai să crești mare, te iau ucenic, și atunci 
să vezi trai! N-o să ne mai despărțim niciodată! 

Francesco ridică ochii și-l privi lung și întrebător. Pe genele-i 
lungi mai luceau lacrimi. 

— Adevărat? N-o spuneţi numai ca să mă-mpăcaţi și-apoi să 
uitați?... 

— Nu. Îţi făgăduiesc, Francesco. 

— Îmi făgăduiţi? Și peste câţi nai? 


— Vreo opt, nouă... Când ai să împlinești cinsprezece... 

— Nouă, numără pe degete băieţașul. Şi-atunci n-o să ne mai 
despărţim niciodată? 

— Până la moarte. 

— Bine, dacă e adevărat... dar atunci sigur, sigur. 

Francesco îl învălui într-o privire plină de zâmbet fericit, 
frecându-și, ca pisicuţele, obrazul de obrazul său, alintare ce-o 
născocise anume pentru meșter. g 

— Dar știți, messer Leonardo, este totuși ceva de mirare. Intr- 
o noapte am visat că, tocmai ca și acum, coboram pe întuneric 
niște scări lungi, lungi de tot, și mi se părea că așa avea să fie 
totdeauna, fără sfârșit. Și cineva mă purta pe braţe. Nu-i 
vedeam chipul, dar știam că e măicuţa. Doar nu-mi aduc aminte 
de dânsa, a murit, când eram mic de tot. Și acum, visul ăsta 
este aievea, împlinindu-se. Numai că sunteţi dumneavoastră cu 
mine, nu măicuţa. Dar și cu dumneavoastră mi-e la fel de bine 
cum mi-ar fi cu dânsa. Și nu mi-e frică de loc... 

Leonardo îl privea cu nemărginită duioșie. 

în întunericul din galerie ochii copilului luceau cu o lumină 
tainică. Francesco întinse buzele să-l sărute, încrezător, de 
parcă Leonardo ar fi măicuţa lui. Și învățătorul îl sărută, având 
sentimentul că odată cu acest sărut copilul îi dăruia și sufletul 
lui curat. 

Cobora tot mai jos și mai jos pe înspăimântătoarele scări ale 
minei în beznele subpământene, cu pasul și mai ferm ca de 
obicei și nepotolita lui curiozitate de totdeauna, simțind cum 
bate inima copilului alături de inima sa. 

XIII 

Când locatarii vilei din Vaprio se întoarseră acasă, îi aștepta 
îngrijorătoarea veste a apropierii trupelor franceze. 

Regele era mâniat și, drept răzbunare pentru răscoală și 
trădare, lăsase Milanul pradă mercenarilor. Cine avea putinţa, 
fugea să se salveze în munţi. Drumurile erau ticsite de care cu 
bulendre, cu copii și femei plângând. Noaptea, din ferestrele 
vilei se zăreau în câmpie jariștele incendiilor. Din zi în zi se 
așteptau să înceapă sub zidurile Novarei bătălia care avea să 
hotărască soarta Lombardiei. 

într-o zi, înapoindu-se din oraș, Luca Pacioli le aduse vești de 
ultimă oră de-a dreptul de spaimă. 


Bătălia fusese hotărâtă pentru zece aprilie. Dimineaţa, când 
ducele ieși pe porţile Novarei, unde se și vedeau aliniindu-se 
trupele inamicului, mercenarii elveţieni care alcătuiau baza 
oștirii sale refuzară să-l urmeze pe duce pe câmpul de bătălie 
(fuseseră cumpăraţi de mareșalul Trivulzio) și, deși i-a rugat cu 
lacrimi să nu-l piardă, jurând să le dăruie o parte din domenii în 
caz de victorie, ei rămaseră neînduplecați. 

Atunci il Moro se travesti în călugăr și vru să fugă, dar fu 
vândut francezilor de unul din mercenarii Lucernei, și anume de 
Schattenhalb, după care fu prins și dus la mareșalul Trivulzio, 
cel ce cumpărase elveţienii cu „treizeci de arginţi ai lui luda- 
vânzătorul” — treizeci de mii de ducați. 

Ludovic al XII-lea încredinţă monsignorului de la Tremoille 
sarcina de a transporta prizonierul în Franţa, astfel încât, cel 
care, după spusele poeţilor de la curte „ţinea alături de Cel 
Sfânt cârma Universului și învârtea roata Fortunei”, fu dus cu 
căruţa, vârât în cușcă întocmai ca o fiară prinsă. 

Ca o favoare, ducele ceruse temnicerului să-i permită a lua cu 
dânsul în Franţa Divina Comedie a lui Dante. 

Șederea în vilă era, pe zi ce trece, mai cu primejdie. Francezii 
jefuiau Lomellina, landsknechţii — Serpio, venețienii — ţinutul 
Martesanei. Bande de tâlhari băteau împrejurimile lui Vaprio. 
Messer Girolamo cu Francesco și cu tușica Bona se pregăteau să 
plece la Chiavenna. 

Leonardo petrecea ultima noapte la vila Melzi și, ca de obicei, 
nota în jurnal tot ce auzise și văzuse mai ciudat în cursul zilei. 

„Când pasărea posedă o coadă mai puţin bogată, scria artistul 
în acea noapte, în schimb aripile mai late, ea dă cu putere din 
ele, întorcându-se în așa fel, încât vântul să-i bată drept pe sub 
ele și s-o ridice în sus. 

Observaţia am făcut-o asupra unui uliu ce plana la un ceas al 
dimineţii, astăzi, 14 aprilie 1500, deasupra abației Vaprio, în 
stânga drumului spre Bergamo”. 

Și alături, pe aceeași pagină: 

„IL Moro și-a pierdut ţara, averea, libertatea, și toate câte le-a 
început s-au dus de râpă”. 

Niciun cuvânt mai mult, ca și cum prăbușirea omului alături de 
care timp de șaisprezece ani își dusese zilele, ca și prăbușirea 


vestitei case Sforza ar fi însemnat pentru el mai puţin decât 
zborul unei păsări de pradă pe un cer pustiu. 

Cartea a unsprezecea VOR FI ARIPI 

I 

în Toscana, între Pisa și Florența, nu departe de orașul Empoli, 
pe coasta apuseană a lui Monte Albano se afla sătucul Vinci, 
locul de naștere al lui Leonardo. 

După ce-și rândui treburile la Florenţa și, înainte de a pleca în 
Romagna, pentru a se pune în slujba lui Cesare Borgia, meșterul 
dori să-și revadă satul natal unde și azi ședea bătrânul unchi 
îmbogăţit de pe urma industriei mătăsii, ser Francesco da Vinci, 
fratele părintelui său. El era singurul din toată familia care-și 
iubea nepotul. Leonardo voia să-l vadă și, în același timp să 
instaleze, dacă era cu putinţă, în casa lui ser Francesco pe 
ucenicul său, mecanicul Zoroastro da Peretola, încă nerefăcut 
de pe urma groaznicei căzături. 

Astro era în primejdie să rămână infirm pe toată viaţa, iar 
învățătorul său nădăjduia că aerul de munte și liniștea vieţii 
sătești aveau să-l ajute pe bolnav să-și recapete sănătatea mai 
degrabă decât orice tratament. 

Leonardo părăsi de unul singur Florenţa prin porțile Al Prato, 
luând drumul de jos, de-a lungul Amului, călare pe un catâr. In 
împrejurimile orașului Empoli, abandonând valea apei de-a 
lungul căreia șerpuia și marele șleau al Pisei, coti pe un 
drumeag îngust de ţară, ce se încolăcea pe după dealuri nu prea 
înalte și supărător de monotone. 

Ziua era blândă, cu cerul înnorat. Soarele de un alb tulbure, 
ascuns pe după o pâclă groasă, își revărsa lumina palidă și 
răsfirată, prevestind vânt dinspre nord. 

De-o parte și de alta a drumului zările se lărgeau cu încetul. 
Măgurile urcau pe nesimţite, ca valurile mării și, dincolo de ele 
se ghiceau munţii. Pajiștile se acoperiseră de iarba primăverii, 
nici prea deasă, nici prea verde, și toate împrejur erau molcome, 
mai degrabă șterse, de un verde cenușiu, simple, sărăcăcioase, 
amintind în toate nordul — câmpii cu spice palide, vii 
înconjurate de nesfârșite garduri din bolovani și măslini înșiraţi 
la o depărtare egală unul de altul, cu trunchiurile negre cotite și 
zdravene, proiectând pe pământul arid umbre subţiri și încâlcite 
ca o pânză de păianjen. 


Ici-colo, înaintea vreunei capele singuratice sau case pustii, 
locuite numai vara, cu pereţii galbeni bine neteziţi, cu rarele 
ferestre asimetrice închise cu gratii, străjuite de vreun hambar 
pentru unelte agricole, se profilau pe zarea molcomă, monotonă 
și ea, pe care începuseră a se desena munţii de asemeni 
cenușii, șirurile de siluete zvelte și bine conturate ale 
chiparoșilor negri-cărbune, ascuţiţi ca fusul în vârf, cum 
întâlnești adesea în tablourile vechilor maeștri florentini. 

Munţii creșteau și creșteau. Simţeai cum se înalță treptat, dar 
neabătut. Aici respirai mai ușor. 

Drumeţul nostru lăsase în urmă Sant'Ausano, Calistri, Lucardi, 
capela San Giovanni. 

De sus, din înalt cobora amurgul. Norii se răzbunaseră. Pe cer 
sclipeau stelele. Vântul venea tot mai proaspăt, ca o făgăduială 
a lui tramontano, un pui de vânt subţire, zburdalnic și sunător, 
care bate din nord. 

Și deodată, de după cotul mare al drumului se deschide brusc 
priveliștea satului Vinci. Aici nu mai descopereai nici petic de 
pământ neted. Măgurile crescuseră în munţi, câmpia se vălurise 
în dealuri. Și de unul din ele, nu prea înalt, dar ţuguiat în sus, se 
alipise o strimtă așezare de piatră. Pe cerul senin se profila, 
negru, efilatul și aerianul tum al cetăţii. In ferestrele caselor 
clipeau lumini. 

La răscrucea de drumuri de la picioarele plaiului, o candelă 
lumina cu lucoarea-i incertă, în nișa troiței, mica statuie a Maicii 
Domnului modelată în lut și acoperită cu un smalţ alb și 
albastru, înduioșător de cunoscută încă din copilărie. Inaintea 
Madonnei îngenunchease o umbră ghemuită jos, acoperindu-și 
cu palmele obrazul, într-o rochie sărăcăcioasă, probabil o 
ţărancă din sat. 

— Caterina, șopti Leonardo numele mamei moarte, o simplă 
ţărancă și ea. 

Și trecând podul peste repezișul apei, o luă la dreapta pe o 
potecă ce se strecura printre grădinile de zarzavat. 

Până să ajungă aici, noaptea se lăsase de-a binelea, și pe 
întuneric, o creangă de rozmarin plecată peste gard își petrecu 
moliciunea proaspătă și parfumată pe obrazul său — ușor, de 
parcă l-ar fi sărutat. 


înaintea vechilor porţi de lemn îngropate în zidul casei, 
descălecă, luă un bolovan din drum și lovi scutul de fier. Casa 
care cândva aparținuse bunicului Antonio da Vinci, unde 
Leonardo își petrecuse copilăria, o moștenea astăzi unchiul 
Francesco. A 

Dinăuntru nu răspundea nimeni la ciocănituri. In liniștea ce 
potopise așezarea, puteai distinge șopotul pârâului Molina di 
Gatto pe fundul râpei. În satul trezit de ciocăniturile lui Leonardo 
începuseră să bată câinii. Le răspunse și dulăul din curte cu 
hămăituri răgușite și sparte, dar pesemne foarte bătrân. 

în sfârșit, un moșneag gârbov, cu părul alb, se arătă în poartă 
cu felinarul în mână. Era fudul de ureche și multă vreme nu putu 
să priceapă despre care Leonardo era vorba. Dar când îl 
recunoscu în sfârșit, plânse de bucurie și fu gata să scape 
felinarul, grăbindu-se a-i săruta mâinile coconașului pe care îl 
purtase în braţe cu vreo patruzeci de ani înainte și tot repeta 
printre lacrimi de înduioșare: 

— O signor, o, signor, o, Leonardo al meu! 

Bătrânul dulău de curte dădea și el din vârful cozii, însă alene 
și fără entuziasm, probabil numai din dorinţa de a-i face pe plac 
nu mai puţin bătrânului grădinar Gian Battista, căci așa se 
chema cel care-l întâmpinase. 

Moșneagul îi spuse că ser Francesco este plecat la via de la 
Madonna del Erto, de unde avusese intenţia să se ducă la 
Marciliana, căci un călugăr de acolo, cunoscut de-al său, îi dă 
leac pentru junghiul din șale, un rachiu preparat cu fierea 
pământului, așa încât se va întoarce abia peste vreo două zile. 

Leonardo hotărî să-l aștepte, cu atât mai mult, cu cât a doua 
zi soseau de la Florenţa Zoroastro și Giovani Beltraffio. 

Bătrânul îl conduse în casa pustie — copiii lui Francesco 
locuiau la Florenţa — și numaidecât își chemă nepoţica, o 
drăgălașă fetișcană de șaisprezece ani, să-i dea poruncile 
pentru cină. Leonardo însă îl rugă să renunţe, cerându-i doar o 
cană de vin din partea locului, pâine și apă de izvor din cea care 
făcea faima gospodăriei unchiului. 

Cu toată bunăstarea, ser Francesco ducea un trai la fel cu al 
tatălui, bunicului și străbunicului său, simplu și modest, ce ar fi 
putut părea sărac unui om deprins cu răsfăţul vieţii citadine. 


Astfel păși meșterul în binecunoscuta odaie de jos, cameră de 
primire și bucătărie în același timp, cu câteva scaune și laviţe 
greoaie și lăzi de zestre cu lemnul sculptat, lustruit și negru de 
vreme și întrebuințare, cu poliţă pentru vasele grele de cositor, 
cu grinzi afumate d-a curmezișul tavanului, de care atârnau 
legături de ierburi de leac uscate, cu pereţii goi văruiţi în alb, o 
uriașă vatră afumată și podele de cărămidă. Singura înnoire 
erau geamurile de sticlă verde-tulbure, cu ochiuri în formă de 
faguri. 

Leonardo își amintea că pe vremea când era copil ferestrele 
erau căptușite, de altminteri ca toate casele Toscanei, cu pânză 
ceruită, așa că în odăi domnea și ziua umbra. Cât despre cele de 
sus, care serveau de dormitoare, acolo nu se închideau decât cu 
obloanele de lemn și nu de puţine ori în dimineţile geroase, 
iarna, care în ţinuturile acesteia este aprigă, găseau apa din 
spălător îngheţată. 

Grădinarul făcu focul în vatră cu parfumata iarbă neagră și cu 
ginepro — ienupăr — și aprinse micul opaiţ atârnat de un 
lănţișor de aramă înăuntrul căminului, un vas de lut cu gâtul 
lung și subţire și o toartă cum se găsesc în vechile morminte 
etrusce. Linia lui gingașă și delicată apărea și mai plină de 
farmec în această odaie ţărănească. 

Aici în colţișorul ăsta sălbatic al Toscanei, în sângele ei, în 
limbă, în uneltele casnice se mai păstrau amprentele neamului 
etrusc, urme ale unei antichităţi uitate de cronici. 

Cât timp fata punea pe masă pâinea de casă nedospită, 
asemenea unei turte sau lipii, castronul cu salată de /attugi — 
lăptuci — cu oţet, ulciorul cu vin și smochinele uscate, Leonardo 
urcă treptele scârțăitoare ale scării până la catul de sus. 

Și aici totul rămăsese ca altădată. In mijlocul odăii joase și 
încăpătoare stătea același pat larg în care putea să încapă o 
familie întreagă și unde monna Lucia, soţia lui Antonio da Vinci, 
neuitata lui bunicuţă, dormise cândva cu micul Leonardo în 
braţe. Astăzi acest leagăn al familiei, cinstit cu sfinţenie, îl avea 
ca moștenire unchiul Francesco. 

Și la fel ca odinioară atârna la căpătâiul lui crucifixul, o 
statuetă a Madonnei, scoica pentru aghiazmă, un mănunchi de 
iarbă cenușie numită „nebbia” — ceaţă, și o foaie îngălbenită 
purtând o rugăciune latinească. 


Leonardo cobori în odaia de jos, se așeză lângă vatră, bău vin 
amestecat cu apă dintr-o cupă de lemn (cupa mirosea ușor a 
ulei de măsline, amintindu-i de asemeni de copilăria uitată) și, 
rămas singur, după ce Gian Battista cu nepoata plecară să se 
culce, se cufundă în gânduri limpezi și molcome. 

I 

Se gândea la tatăl său, ser Piero da Vinci, notarul Comunei 
Florentine, pe care îl văzuse nu demult în propria lui casă 
agonisită prin hărnicie și muncă, pe via Ghibellina, una din 
străzile cele mai comerciale, un bătrân de șaptezeci de ani încă 
verde, cu obrazul stacojiu aureolat de cârlionţi albi. Leonardo nu 
mai întâlnise un altul să iubească cu atâta spontaneitate viața. 

Pe vremuri, notarul purtase multă afecţiune părintească 
primului său născut, care mai era și copil din flori. Când se 
ridicară însă ceilalți doi mai mici, de teamă ca nu cumva tatăl 
să-i dea partea de moștenire fiului mai mare, Antonio și Giuliano 
făcură ce făcură să-i certe pe ei doi. Ultima dată se simţise cu 
totul străin în sânul familiei. 

Mai ales Lorenzo se arăta contrariat din pricina zvonurilor cum 
că Leonardo ar fi un eretic. Era un băieţaș, aproape un copil, dar 
deja negustor și om de afaceri — ucenic de-al lui Savonarola, un 
„plângăreţ” și un zgârie-brânză plin de virtuţi și calfă al breslei 
lânarilor florentini. Nu o dată, de faţă cu tatăl său, anume 
deschisese vorba, cerându-i părerea artistului despre religia 
creștină, despre necesitatea  căinţei, a  smereniei întru 
înțelepciune, se referise la părerile eretice ale unora dintre 
filosofii contemporani și la plecare îi dăruise o carte de 
mântuire, alcătuită chiar de el. 

Și acum, șezând în fața străvechii vetre a familiei, Leonardo 
deschisese această cărţulie așternută cu un scris mărunt și 
îngrijit de prăvăliaș: 

„Cartea de Spovedanie compusă de mine, Lorenzo al lui ser 
Piero da Vinci, florentinul, și trimisă Nannei, cumnata mea, 
pentru cei doritori, cea mai folositoare întru spovedirea tuturor 
păcatelor. la cartea și citește-o și când ai să vezi în răbojul 
păcatelor unul făptuit de tine, notează-ţi-l, iar de care ești 
nevinovat nu-l pune la socoteală, căci astă carte ar putea să mai 
fie de folos și altora; întru asemenea materie, fii încredinţat, și o 
mie de guri n-ar putea să le numere pe toate”. 


Urma apoi un răboj de păcate alcătuit de tânărul lânar cu 
meticulozitatea unui adevărat negustor, după care se înșirau opt 
reflecţii pline de cucernicie, pe care „orișice creștin ar trebui să 
le poarte în suflet de câte ori se pleacă asupra tainei de 
spovedanie”. 

Lorenzo se întreba cu gravitatea unui teolog dacă-i păcat sau 
nu să porţi postavuri sau alte lânuri pentru care nu se plătise 
vamă. 

„Cât privește sufletul, conchidea el, asemenea purtare de 
ţesături străine nu-i poate cășuna niciun rău, dacă vama este 
nedreaptă. De aceea, să nu se sfiască sufletul vostru, iubiții mei 
fraţi și iubitele mele surori! Totuși să nu uitaţi legea a o păzi. lar 
dacă va întreba careva: pe ce te bizui, Lorenzo, spunând 
acestea cu privire la ţesăturile din altă ţară? — îi voi răspunde 
astfel: în anul ce-a trecut, 1499, aflându-mă cu treburile 
negoțului în orașul Pisa, auzit-am în biserica San Michele piedica 
unui călugăr din ordinul Sfântului Dominic, și anume a fratelui 
Sanobio, sprijinită pe un uimitor belșug, de necrezut aproape, de 
învăţate dovezi, susținând ca și mine acum aceleași lucruri 
despre stofele aduse de peste hotare.” 

în încheiere, cu aceeași elocinţă siropoasă și limbută, Lorenzo 
istorisea cum multă vreme îl împiedicase diavolul să scrie cartea 
mântuirii, mai ales sub motiv că n-ar poseda învăţătura și 
elocință necesare, căci mai mult i s-ar potrivi, ca un bun lânar ce 
se află, să-și vadă de treburile dughenei, decât de scrierea 
cărţilor mântuirii. Dar Lorenzo a înfrânt ispita diavolului și 
ajungând la concluzia că în treaba asta mai necesară este 
dragostea creștinească de înțelepciune și gândul la Dumnezeu, 
decât cunoașterea științelor și oratoria, a purces cu ajutorul 
Domnului și al Pururea Fecioarei Maria la a scrie „această carte 
închinată cumnatei Nanna, ca și tuturor fraţilor și surorilor întru 
Cristos”. 

Mai cu seamă i-au atras atenţia lui Leonardo cele patru 
alegorii înfățișând virtuțile creștinești și pe care Lorenzo, poate 
nu fără un gând ascuns la faima vestitului artist, fratele său, le 
reprezentase în felul următor: înţelepciunea, un cap cu trei feţe, 
căci contemplă prezentul, trecutul și viitorul; Dreptatea — cu 
paloș și balanţă; Forța — sprijinită de o coloană și Cumpătarea 


— cu compasul într-o mână și foarfecă în cealaltă, „cu care taie 
și pune capăt oricărei lipse de măsură”. 

Filele acestea îi reînviau în minte atmosfera de cucernicie 
habotnică, binecunoscută, care-l înconjurase pe Leonardo în anii 
copilăriei și care, transmisă din tată în fiu, domnea și azi 
netulburată în familia lui. 

Cu o sută de ani înaintea nașterii sale, întemeietorii casei 
Vinci, fuseseră niște slujitori ai Comunei Florentine la fel de 
cinstiţi, economi până la zgârcenie și temători de Dumnezeu ca 
și părintele său, ser Piero. Străbunicul, notarul Signoriei, un 
oarecare ser Guido di ser Michele da Vinci, era pomenit prima 
oară într-un registru de negoţ al anului 1339. 

Pe bunicul Antonio îl vedea și azi ca aievea, și singura 
înțelepciune a vieţii recunoscută de el era aceeași cu cea a 
nepotului Lorenzo. li învăţă pe copii să nu tindă către mărire, 
nici către glorie, onoruri sau alte demnități civile ori militare, 
bogăție nemăsurată sau învăţătură peste poate. 

„In toate, de aur e mijlocul, spunea el, și calea cea mai bună 
de ales”. 

Leonardo auzea ca și acum glasu-i liniștit, plin de o 
bătrânească gravitate, care le sădea în minte această regulă 
esenţială de conduită în viaţă — mijlocul e de aur în toate: 

— Copiii mei, luaţi pildă de la furnicile care se îngrijesc astăzi 
de nevoile zilei de mâine. Fiţi păstrători, fiți cumpătațţi. Cu cine 
să compar pe bunul gospodar și căpetenia familiei? L-oi 
compara cu un păianjen care, stând în centrul plasei întinse 
până departe, îndată ce simte o clătinare oricât de ușoară, 
aleargă unde e nevoie de ajutor. 

Pretindea ca toți membrii familiei să fie adunaţi când clopotul 
cheamă la rugăciunea de seară. El însuși făcea ocolul casei, 
zăvora porțile, apoi ducea cheile în dormitor și le ascundea sub 
pernă. Niciun amănunt al gospodăriei nu scăpa ochiului său 
neadormit, fie că s-a dat prea puţin fân boilor, fie că fitilul 
opaiţului e prea coborât de slujnică astfel că uleiul arde de 
pomană. Pe toate le observa și se îngrijea de toate. Cu toate 
acestea nu era zgârcit. Purta și el și sfătuia copiii să aleagă 
pentru haine postavul cel mai bun, fără a se zgârci. 


— Postavul scump este mai trainic, spunea el, astfel că 
hainele din el nu sunt numai de cinste, dar și mai ieftine, pentru 
că le schimbi mai rar. 

După părerea lui era mai bine ca familia să trăiască laolaltă, 
sub același acoperiș, fără a se despărți. 

Când toți mănâncă la o masă, e de ajuns o singură faţă de 
masă și o singură făclie: pentru două mese sunt necesare două 
feţe de masă și două făclii; când toţi se încălzesc la o singură 
vatră, ajunge și o legătură de lemne. Dacă focul se face în două 
vetre, vor trebui două legături, și așa în toate. 

Femeile erau privite de el cu oarecare dispreţ. 

— Să-și vadă de copii și de crătiţi, asta-i treaba lor, nu să-și 
bage nasul în rosturile soţului. Prost e bărbatul care crede în 
deșteptăciunea femeii. 

Dar înțelepciunea sa nu era lipsită de oarecare șiretenie. 

— Copiii mei, fiți milostivi, când o cere sfânta noastră mamă, 
biserica. Totuși preferaţi prietenii norocoși celor nenorocoși, pe 
cei bogaţi celor săraci. In asta constă iscusinţa de a trăi, așa fel 
ca, rămânând virtuos, să-l păcălești și pe cel șiret. 

îi învăţa să sădească pomi roditori pe haturi, așa fel ca umbra 
să cadă pe pământul vecinului și să refuze cu amabilitate pe cel 
care cere împrumut. 

— Astfel veţi avea parte de două câștiguri, adăuga el. Veţi 
păstra și banii și veţi râde de cel ce voise să vă înșele. lar dacă 
el este un om deștept, vă va înţelege și respecta mai abitir 
pentru priceperea voastră de a-l refuza fără a călca regula 
bunei-cuviinţe. Ticălos e cel care ia, prost e cel care dă. Pe cei 
de-ai casei însă, rudele voastre, ajutaţi-le nu numai cu bani, dar 
și cu sângele și cinstea voastră! Cu tot ce aveţi! Nu pregetaţi a 
vă da și viaţa pentru binele neamului, căci, ţineţi minte, iubiții 
mei, însutit mai mare-i cinstea și câștigul aceluia care face bine 
la ai săi decât străinilor. 

Astfel, după o absenţă de peste treizeci de ani, Leonardo, 
ascultând vuietul vântului sub acoperișul casei părintești și 
privind cum pâlpâie și se sting tăciunii din vatră, își spunea că 
toată viața sa fusese o mare și necurmată încălcare a acestei 
strămoșești înţelepciuni mărunte, de paing sau de furnicar, 
veche cât lumea, debordând năvalnic ca prisosul acela nelegiuit 


pe care zeița Cumpătării trebuia să-l taie punându-i capăt, după 
părerea fratelui său Lorenzo, cu foarfeca-i de fier. 

I 

A doua zi Leonardo ieși din casă dis-de-dimineață, fără să-l 
trezească pe grădinar și, după ce străbătu bietul sătuc Vinci, cu 
căscioarele lui înguste și înalte alipite una lângă alta de coasta 
muntelui, de jur împrejurul cetățuii, pomi pe o potecă 
șerpuitoare numai în urcuș către satul vecin Anchiano. 

Din nou, ca și ieri, lumina un soare trist, albicios, ca de iarnă, 
cerul era fără un nor, limpede și îngheţat, liliachiu pe de margini 
chiar și acum de dimineaţă. Peste noapte tramontano sporise în 
subţirime, doar atât că nu se învârtejea și nu venea-n rafale, ca 
ieri, ci bătea egal, de-a dreptul dinspre nord, ca și cum ar fi 
pornit de undeva de sus din creștet și-ţi șuiera monoton în 
urechi. 

Și iarăși aceleași molcom legănate lanuri palide, cu spicele 
rare, așezate în scări sau felii, cum le zic cei de pe aici, pe 
coasta muntelui, amintind și mai mult nordul, viile sărace, 
ierburile nici prea dese, nici prea verzi, macii roșii cu petale 
zburătoare, măslinii parcă stropiţi cu cenușă, ale căror cioturi 
negre și zdravene tresăreau scurt și dureros sub răsuflarea 
vântului. 

Când păși în Anchiano, se opri locului, nerecunoscând 
priveliștea. Pe vremuri, de când ţinea minte, fuseseră pe aici 
ruinele castelului Adiniari, iar într-unul din turnuri rămas în 
picioare se adăpostise osteria — cârciumioara sătească. Acum, 
pe locul acela zis Campo della Torraccia, se înălța în mijlocul 
unei vii o casă nouă cu zidurile proaspăt văruite. De după gardul 
jos de bolovani se desluşea gospodarul făcând cu cazmaua 
gropi în jurul butucilor. Acesta-i lămuri artistului că proprietarul 
osteriei murise, iar moștenitorii au vândut terenul unui oier 
înstărit din Urbino, care, curăţind creasta dealului, sădi viţă-de- 
vie și un pâlc de măslini. 

Nu în zadar se interesa Leonardo de osterie; acolo se născuse, 
într-adevăr, cu vreo cincizeci de ani în urmă, chiar la intrarea în 
sărăcăciosul cătun de munte, deasupra șleaului mare ce, 
croindu-și drum peste Monte Albano, ducea din valea Nievole, 
spre Prato și Pistoia, se aciua în mohorâtul schelet al turnului 
cavalerilor Adimari o mică și veselă osterie sătească, sub firma 


de fier „Bortilena”, scârțâind din balamalele ruginite, cu ușa 
veșnic dată de perete, pe după care se zăreau șirul de butoaie, 
cănile de cositor și ulcioarele pântecoase de lut, cu două 
ferestruici fără geam, închise cu gratii, și parcă tot clipind 
șmecherește din ochiul lui cam chior, cu obloanele înnegrite de 
vreme și treptele cerdacului roase și lustruite de pașii 
mușteriilor ducând sub bolta de viţă străpunsă de razele 
soarelui. 

Dădeau pe aici să mai schimbe o vorbă, două, să bea o juma' 
de fiasco din vinul acrișor și ieftin de pe aici, să joace cărți, 
sema, Zara, sau tarocchi, locuitorii de prin satele vecine în drum 
spre târgul de la San Miniato sau de la Fucecchio, vânătorii de 
capre sălbatice, doganierii, paznici ai vămii de frontieră a 
Florenței, catârgiii și alţii asemenea lor, tot oameni simpli și fără 
prea multe pretenţii. 

La cârciumă servea o biată contadina de vreo șaisprezece ani, 
orfană de ambii părinţi, de felul ei din Vinci. O chema Caterina. 

în primăvara anului 1451, un tânăr florentin, notarul Piero di 
ser Antonio da Vinci, venind din Florenţa, unde ședea cea mai 
mare parte a anului, să-și petreacă vacanţa la tatăl său la ţară, 
fu invitat la Anchiano să întocmească contractul de arendare pe 
termen lung a unei șesimi de presă de ulei. Contractul fiind 
încheiat și întărit după toate normele legale, notarul fu poftit să 
stropească evenimentul, după obicei, la cârciumioara din 
învecinatul Campo della Tonaccia. Ser Piero, tânăr lipsit de 
trufie, amabil și îndatoritor chiar și cu oamenii simpli, se învoi cu 
plăcere. La masă îi servi Caterina, și junul notar, după cum 
recunoștea mai târziu, se îndrăgosti de ea de cum o văzu. 

Sub pretextul că s-ar pasiona de vânătoarea de prepeliţe, el își 
prelungi șederea până-n toamnă și astfel, intrând în rândul 
mușteriilor de toată ziua a cârciumioarei, se apucă să-i facă 
curte Caterinei, care se dovedea a fi mult mai inaccesibilă decât 
se așteptase. 

Dar nu în zadar ser Piero avea faimă de irezistibil cuceritor, 
împlinise pe atunci douăzeci și patru de ani, era frumos de pica, 
dibaci, puternic, îmbrăcat elegant, posedând și darul vorbei 
dulci și învăluitoare, căreia cu greu îi rezistau femeile, în special 
cele simple. Caterina îi ţinu piept multă vreme, implorând-o 
seară de seară pe Preacurata să-i fie într-ajutor. 


în cele din urmă se dădu bătută și cam pe vremea când 
prepeliţele din Toscana, îngrășate cu strugurii zemoși ai 
toamnei, își luau zborul din valea Nievole, rămase grea. 

Zvonul despre legătura lui ser Piero cu o biată orfană, slujnică 
la birtul de la Anchiano, îi ajunse la ureche lui ser Antonio da 
Vinci. Ameninţându-l pe fecior cu blestemul său părintesc, ser 
Antonio îl expedie numaidecât la Florenţa și în aceeași iarnă 
(pentru a-i „pune frâu”, după propria expresie) îl însură cu 
madonna Albiera di ser Giovanni Amadori, o fată nici prea 
tânără, nici prea frumoasă, aparținând însă unei familii de 
seamă, ba și cu o dotă nu tocmai de lepădat, iar pe Caterina o 
mărită cu un fost argat de-al său, ţăran nevoiaș din Vinci, pe 
nume Accattabriga di Piero del Vacca, om în vârstă, posac și cu 
o fire de neîndurat, care, după cum spuneau oamenii din sat, 
băgase în mormânt pe prima lui nevastă cu veșnicele-i bătăi de 
beţivan. 

Accattabriga, lăcomindu-se după cei treizeci de florini și 
peticul de livadă cu măslini, nu se dădu în lături să acopere cu 
cinstea numelui său păcatele altuia. 

Caterina se supuse fără cârtire, dar se îmbolnăvi de 
amărăciune și fu cât pe ce să se prăpădească la naștere. 

îi secă laptele și fu procurată o capră de pe Monte Albano, ca 
să-l poată hrăni pe micul Leonardo, cum i se spuse pruncului. 

Piero, cu toată dragostea pentru Caterina și cu toată 
amărăciunea, n-avu încotro și se supuse și el, totuși izbuti să-și 
convingă părintele să-l ia pe micuțul Leonardo și să-l crească în 
casa lor. 

Pe vremea aceea nimeni nu se rușina de copiii din flori, care 
erau mai totdeauna crescuţi de o seamă cu copiii legitimi și 
adesea chiar preferaţi acestora. 

Bunicul se învoi, mai ales că în prima căsnicie fiul nu avusese 
copii și-l încredinţă pe băieţaș grijilor soţiei, draga bunicuţă, 
monna Lucia di Piero Sosi da Bacaretto. 

Astfel fu crescut Leonardo, în sânul unei familii cucernice, cu 
teamă de Dumnezeu, familia da Vinci, el, care era rodul 
dragostei nelegitime a notarului florentin în vârstă de douăzeci 
și patru de ani cu slujnica de la cârciuma de la Anchiano, ispitită 
de dânsul. 


în catasto, registrul din arhiva de stat a orașului Florenţa pe 
1457, se poate vedea și acum adnotarea făcută de mâna 
proprie a bunicului, notarul Antonio da Vinci: 

„Leonardo, în vârstă de cinci ani, fiul sus-arătatului Piero, copil 
nelegitim al lui și al Caterinei, astăzi soția lui Accattabriga del 
Vacca da Vinci.” 

Leonardo își amintea de mama lui ca prin vis și, mai ales, îi 
vedea zâmbetul ușor ca o părere, parcă șăgalnic și plin de taină, 
care pierea pe nesimţite cum venise, un zâmbet straniu pe 
acest obraz simplu și întristat, de o frumuseţe severă, aproape 
dură. Într-o zi, la Florenţa, la muzeul grădinilor San Marco al 
familiei de Medici, văzuse Leonardo o micuță Cibela, Zeița 
Terrei, descoperită la Arezzo, un străvechi centru al Etiuriei. Pe 
chipul ei de aramă, vechi cât lumea, înflorea același zâmbet ca 
al mamei sale, tânăra ţărancă din Vinci. 

La Caterina se gândea artistul și când scria în Cartea lui 
despre pictură: 

„Oare n-ai băgat de seamă că muntencele care se îmbracă în 
săracele lor ţesuturi grosolane biruie prin frumuseţe femeile 
gătite în rochii luxoase”? 

Cei care o cunoscuseră pe Caterina în tinereţe susțineau că 
Leonardo semăna cu ea. Mai ales mâinile, fine și delicate, cu 
degetele lungi, părul mătăsos și inelat, ca aurul, și zâmbetul lui 
aminteau de mama sa. De la tată moștenise trupul magnific, 
sănătatea de fier și marea dragoste de viaţă, iar de la mamă — 
farmecul feminin care-i umplea toată făptura. 

Căsuţa unde locuia Caterina cu soţul nu era departe de vila lui 
ser Antonio. La amiază, când bunicul se odihnea, iar 
Accattabriga lua juganii și pleca la lucru pe câmp, copilul se 
furișa prin vie, sărea gardul și alerga la maică-sa. Ea îl aștepta 
pe treptele casei cu torcătoarea în mână și, zărindu-l, îi întindea 
braţele de departe. Leonardo i se arunca la piept și Caterina îi 
acoperea cu sărutări obrajii, ochii, gura, buclele părului. 

Dar și mai îndrăgite de ei erau întâlnirile nocturne. De 
sărbători și dumineca, seara, bătrânul Accattabriga își făcea 
veleatul la cârciumă sau juca zaruri cu ai săi cumetri. In 
asemenea seri, Leonardo se furișa din patul cuprinzător al 
familiei unde dormea alături de bunica Lucia și, doar pe 
jumătate îmbrăcat, deschidea ușurel oblonul, aluneca din 


fereastră pe crengile bătrânului smochin până la pământ și 
alerga drept la căsuţa Caterinei. Și cât de fermecate i se păreau 
atunci răcoarea ierbii încărcate de rouă, chemările nocturne ale 
cârsteilor,  usturimea  urzicilor călcate pe întuneric și 
împunsăturile pietrelor colțuroase pentru tălpile-i desculţțe, 
scânteierea stelelor depărtate și teama ca bunica, trezindu-se, 
să nu-i descopere lipsa, ba până și taina care înconjura 
îmbrăţișările lor parcă nelegiuite, când, furișându-se sub 
plapumă, în așternutul Caterinei, se lipea cu tot trupșorul de ea. 

Monna Lucia își iubea și-și răsfăța nepotul. Stăruia înaintea 
ochilor lui și acum în veșnic aceeași rochie cafenie, cu basmaua 
albă înconjurându-i obrazul blajin, oacheș, și brăzdat de creţuri 
mărunte, îi auzea cântecele de leagăn îngânate încetișor și 
simţea aroma atât de plăcută de berlingozzo, o plăcintă 
sătească pe care o pregătea adesea, gustul cojiţei arămii, 
mirosind a smântână. 

Cu bunicul însă nu s-a înţeles niciodată. O vreme ser Antonio 
s-a ocupat el însuși de învăţătura nepotului, însă Leonardo nu se 
arăta prea dornic să înveţe. lar când împlini șapte ani, fu dat la 
școala de pe lângă biserica Sfânta Petronilla, din apropiere, însă 
nici textele latinești nu i-au trezit interesul. 

Și nu de puţine ori, plecând de acasă de dimineaţă, în loc să 
se ducă la școală, se furișa în vreo râpă sălbatică, năpădită de 
stufăriș, se culca pe spate și, cu ochii pironiţi în înaltul cerului, 
ceasuri întregi urmărea cu invidie amară stolurile de cocoare. 
Sau, fără a le rupe, doar desfăcându-le cu grijă corolele, cerceta 
și se minuna de alcătuirea gingașă a florilor, stigmatele lor 
acoperite de polen, staminele încă umede de miere. Când ser 
Antonio pleca la oraș, după treburi, micul Nardo, profitând de 
bunătatea bunicii, petrecea zile întregi în munţi și, căţărându-se 
pe stânci abrupte, dedesubtul cărora se căscau prăpăstii fără 
fund, urmând cărări știute doar de caprele sălbatice, urca pe 
piscurile golașe ale lui Monte Albano, de unde se deschideau 
priveliștile unor lungi crânguri, ogoare de basm, și de unde 
puteai vedea lacul mlăștinos Fucecchio, Pistoia, Prato, Florenţa, 
Alpii Apuani încărcaţi de zăpezi veșnice, iar pe vreme senină și 
dunga subţire de un albastru ceţos al Mediteranei. Se întorcea 
acasă plin de julituri și de praf, rumenit de soare. Insă atât de 


vesel, încât monna Lucia nu se îndura să-l certe sau să-l pârască 
bunicului. 

Copilul ducea o existenţă singuratică. Pe unchiul Francesco cel 
iubitor și tandra și pe tatăl său îi vedea rar, căci amândoi își 
petreceau cea mai mare parte a timpului la Florenţa. Cât despre 
colegii de școală, cu aceștia nu se înțelegea de loc. Jocurile lor îi 
erau ce desăvârșire străine. Când îi vedea că smulgeau aripile 
vreunui fluture ca să se amuze privindu-l cum se târăște, se 
strâmba parcă de durere și, pălind, se grăbea să plece. Odată o 
văzu pe bucătăreasă cum tăia în ograda vitelor un purcel de 
lapte, anume îngrăşat — lucrul se întâmplă în ajun de 
sărbătoare — iar purcelușul se zbătea și guița asurzitor și multă 
vreme, spre indignarea lui ser Antonio, refuză să mănânce 
carne, fără însă a da vreo explicaţie cuiva. 

într-o zi, școlarii, în frunte cu un oarecare Rosso. Ștrengar 
răutăcios și cu mintea ascuţită, prinseră o cârtiţă și după ce se 
plictisiră să o chinuie, o legară pe jumătate moartă, cum era, cu 
o sfoară de un picior, ca s-o arunce pradă câinilor. Leonardo se 
năpusti în mijlocul gloatei, trânti la pământ vreo trei din băieţi — 
căci era puternic și dibaci — și profitând de zăpăceala colegilor, 
care nu se așteptaseră la un asemenea atac din partea unui 
papă-lapte ca Nardo, le smulse cârtiţa și pomi într-o goană pe 
câmp. Când băieţii își veniră în fire, cu râsete, ţipete, înjurături, 
porniră în urmărirea lui, aruncând cu pietre. Lunganul de Rosso, 
care era cu vreo cinci ani mai mare ca el, îl ajunse și-l înhăţă de 
păr. Incepu încăierarea. De nu i-ar fi sărit în ajutor grădinarul 
bunicului, Gian Battista, ar fi mâncat o bătaie cumplită. Cu toate 
acestea, Leonardo își ajunsese scopul. În timpul încăierării, 
cârtiţa izbutise s-o șteargă, scăpând de cumplitu-i sfârșit. În toiul 
bătăliei însă, Leonardo, apărându-se de Rosso, îi învineţi ochiul 
cu un pumn bine ţintit. Tatăl ștrengarului, bucătar la un nobil 
care ședea la vila vecină, i se plânse lui ser Antonio. Bunicul se 
făcu foc de supărare, încât vru să-l biciuiască. Numai intervenţia 
bunicii îl scăpă de pedeapsă, care a fost înlocuită cu șederea pe 
timp de câteva zile în cămara de sub scară. 

Mai târziu, se întreba în jurnalul său, amintindu-și de această 
nedreptate, prima dintr-un șir de nedreptăţi ce i-a fost hărăzit să 
le îndure: 


„Dacă pe vremea când erai încă un copil și ai procedat cum 
trebuie să procedezi, te-au băgat la închisoare, atunci ce vor fi 
în stare să-ți facă acum când ești om în toată firea?” 

încuiat în cămară, băieţașul vedea cum un păianjen sugea o 
muscă în mijlocul plasei sale dantelate care lucea în soare în 
toate culorile curcubeului. Prada se zbătea între labele lui, 
băzâind subţire, din ce în ce mai încet. Ar fi putut să o salveze 
așa cum salvase și cârtiţa. Il oprea însă un sentiment vag, dar 
de neînvins: lăsându-l pe păianjen să-și înfulece prada, îi 
observa lăcomia de monstru cu aceeași curiozitate candidă și 
fără patimă cu care cercetase tainele gingașei alcătuiri a unei 
flori. 

IV 

Nu departe de Vinci se construia o vilă impunătoare la 
comanda lui signor Pandolfo Rucellai. Lucrările le conducea 
florentinul Biagio di Ravenna, unul din ucenicii marelui Alberti. 
Leonardo venea adesea pe aici să vadă cum înalţă pietrarii 
zidurile, cum potrivesc lespezile sau le ridică grijuliu cu 
macaraua. 

într-o zi, stând de vorbă cu băieţașul, ser Biagio rămase 
surprins de ascuțimea minţii sale. 

Din când în când și în treacăt, prinzând drag și pasionându-se, 
el începu să-i predea elemente de aritmetică, algebră, 
geometrie, mecanică. | se părea de necrezut și aproape 
miraculoasă ușurința cu care elevul său prindea totul din zbor, 
de parcă și-ar fi amintit niște lucruri știute dinainte și nu aflate 
abia atunci de la dânsul. 

Bunicul privea fără bunăvoință ciudăţeniile nepoțelului. li 
displăcea și că era stângaci, ceea ce era socotit un semn rău. 
Numai fiinţele vândute diavolului, se spunea pe atunci, ori 
viitorii vrăjitori și meșterii magiei negre veneau pe lume 
stângaci. Antipatia lui pentru copil se accentuă și mai mult când 
baba ghicitoare din Faltugnano, despre care se dusese vestea 
de pricepută, îi mărturisi că nu încape îndoială cum că fusese 
vrăjit de stăpâna caprei negre ce-l alăptase pe Nardo. Nu-i greu 
de presupus că, vrând să intre-n voia necuratului, bătrâna 
vrăjitoare din singuraticul cătun Fornello de pe Monte Albano 
fermecase laptele caprei lui Nardo. 


„Tot ce se poate, își spunea în sinea lui bunicul. Și dacă așa 
stă treaba, n-ai ce-i face! Pesemne asta-i voia Domnului! Pădure 
fără uscături și neam fără pocitanie nu s-a pomenit!” 

Aștepta cu nerăbdare ziua când fiul lui, Piero, avea să-l 
fericească aducând pe lume nepotul legitim, un demn urmaș al 
său, căci iată, Nardo se dovedea într-adevăr „copil din flori” în 
sânul acestui neam de oameni. 

Locuitorii de pe Monte Albano povestesc despre o anume 
ciudăţenie cum nu se întâlnește nicăieri aiurea decât în aceste 
locuri și anume, despre culoarea albă a multor plante și chiar 
animale. Cel care n-a văzut-o va crede anevoie, însă drumeţul 
care a mai rătăcit pe potecile lui sălbatice știe că poţi vedea 
acolo violete albe, fragi albi, vrăbii albe și chiar pui albi în cuib 
de mierlă neagră. lată de ce. Din cele mai vechi timpuri, spun 
cei de la Vinci, muntele acesta a fost numit Monte Albano — 
Muntele Alb. 

într-un fel, micul Nardo era și el o minune a acestui munte, — 
pocitania din neamul plin de virtute, deși lipsit de orice 
strălucire, al notarilor florentini, într-un cuvânt, puiul alb dintr-un 
cuib de mierlă neagră. 

V 

Când Leonardo împlini treisprezece ani, tatăl său îl aduse în 
casa lui de la Florenţa și de atunci Leonardo nu mai revăzu 
decât de puţine ori locurile natale. 

Jurnalul său pe 1494 (pe vremea aceea era în slujba ducelui 
de Milano) păstrează o însemnare pe cât de scurtă, pe atât de 
misterioasă: 

„Caterina a sosit la 16 iulie 1493”. 

S-ar fi putut crede că era vorba de o slujnică luată în casă 
pentru nevoile gospodăriei. In realitate însă era vorba de mama 
sa. 

După moartea lui Accattabriga di Piero del Vacca, soţul ei, 
Caterina, simțind că nu mai are nici ea multe zile de trăit, dori 
să-și revadă fiul. 

Și alăturându-se hagiilor care plecau din Toscana în 
Lombardia, ca să se închine moaștelor lui Sant'Ambrogio și 
preasfântului piron, sosi într-o zi la Milano. Leonardo o primi cu 
dragoste și venerație. 


În prezenţa ei se simţea și acum micul Nardo, cel care alerga 
noaptea pe furiș cu piciorușele muiate în rouă și i se căţăra în 
pat sub plapumă, ca să se alipească de ea. 

După ce își revăzu fiul, bătrânica vru să se întoarcă în sat, el 
însă n-o lăsă, tocmindu-i și mobilându-i o chilioară liniștită la 
mănăstirea Santa Chiara din apropierea Porţilor Vercelline. 

Curând după aceea, Caterina se îmbolnăvi și, deși căzuse la 
pat, se îndărătnicea să-l refuze când voia s-o ia acasă, ca să nu-i 
cășune vreo supărare cu prezenţa ei. Atunci Leonardo o duse la 
cel mai bun spital al Milanului, un adevărat palazzo, Ospedale 
Maggiore, ridicat încă de ducele Francesco Sforza, unde o vizita 
zi de zi. Ultimele zile ale zăcerii și le petrecu nelipsit la căpătâiul 
ei. Cu toate acestea, niciunul din prieteni și nici măcar din 
ucenicii săi nu știa despre șederea Caterinei la Milano. Nu 
pomenește de ea nici în jurnalele sale. Găsim în ele doar o 
singură însemnare, dar și aceea în treacăt, vorbind despre 
chipul straniu „de basm”, cum se exprimă, al unei fete istovite 
de boală grea, pe care o văzuse tot pe atunci și în același spital 
unde-i murea mama: 


„Giovannina — viso fantastico — sta, asca Chatarina, all' 
ospedale. 

„Giovannina — un chip de basm — de întrebat Caterina la 
spital.” 


lar când Îi fu dat să atingă pentru ultima oară cu buzele mâna 
ce se răcea, i se păru că datorează totul, tot ce posedă, acestei 
umile biete țărănci din Vinci. 

Îi cinsti memoria cu o înmormântare plină de fast, ca și cum 
Caterina nu ar fi fost o biată slujnică de la cârciuma din 
Anachiano, ci o femeie de seamă. Şi își notă toate cheltuielile 
înmormântării cu aceeași meticulozitate moștenită de la tatăl 
său notarul cu care notase preţul nasturilor, al galonului și 
atlazului roz pentru costumul cel nou al lui Andrea Salaino. 

După vreo șase ani, în 1500, după pieirea lui il Moro, aflându- 
se tot la Milano și făcându-şi bagajele înaintea plecării din 
Florenţa, Leonardo găsi într-unul din dulapurile sale o legăturică 
înfășurată cu grijă. Era darul modest de ţărancă pe care i-l 
adusese Caterina de la Vinci — două cămăși dintr-o pânză 
cenușie grosolană, ţesută de mâna ei, și trei perechi de ciorapi 
tricotați tot de ea din păr de capră. Nu le îmbrăcase niciodată, 


pentru că era obișnuit cu rufăria fină. Dar descoperind 
legăturica uitată printre cărţile de știință, uneltele de 
matematician și aparatele de laborator, simţi că i se umple 
inima de jale. 

Și în timpul tristei lui pribegii singuratice de ani și ani care a 
urmat, colindând dintr-un oraș într-altul, dintr-o margine de 
lume într-alta, niciodată nu a uitat să ia biata legăturică inutilă 
cu ciorapi și cămăși și, ferind-o de privirile curioase, de fiecare 
dată o împacheta cu sfială și sârguinţă, laolaltă cu relicvele și 
amintirile cele mai dragi. 

VI 

Acestea erau amintirile care i se trezeau în suflet în timp ce 
urca pe Monte Albano, urmând poteca abruptă, știută de când 
era copil. 

Când ajunse la poalele unei stânci unde vântul bătea mai 
potolit, se așeză pe o piatră să se odihnească și roti privirile în 
jur, asupra stejarilor pitici ce foșneau din frunzele nescuturate 
de toamnă, a îmbălsămatelor flori de iarbă-neagră de un verde 
tem, căreia localnicii îi ziceau scopa — măturică — și a violetelor 
palide. Peste tot plutea un iz proaspăt, parcă de pelin, de 
primăvară ori cine știe de ce parfumuri de munte neștiute. 
Zările vălurite coborau în trepte spre valea Amului. În dreapta, 
semeţe piscuri de piatră își desenau umbrele dinţate, străbătute 
de crăpături șerpuitoare și prăpăstiile lor palid-liliachii. La 
picioarele sale se tolănea, alb sub soare, Anchiano. Mai în 
adâncul văii, mic cât un viespar, lipit de dealul ţuguiat, se zărea 
sătucul Vinci cu turnul fortăreței negru și ascuţit ca și cei doi 
chiparoși pe drumul spre Anchiano. 

Nimic nu se schimbase în acești ani. Abia ieri se cățăra parcă 
pe aceste poteci. Și la fel ca atunci, cu patruzeci de ani în urmă, 
creștea năvalnic scopa și înfloreau violete alburii, foșneau uscat 
stejarii cu frunza încreţită și arămie și se înălța deasupra tuturor 
albastrul Monte-Albano, și toate erau la fel de tihnite, de palide 
și sărace, amintind nordul. Dar de după această tihnă palidă 
răzbătea uneori delicat și abia sesizabil farmecul celui mai nobil 
pământ din lume, altădată numit Etruia, astăzi Toscana, 
pământul veșnic primăvăratic al Renașterii, asemenea acelui 
zâmbet straniu și tainic pe chipul de o frumuseţe severă al 
tinerei ţărănci din Vinci care fusese mama lui Leonardo. 


Artistul se ridică și pomi mai departe pe poteca ce urca abrupt 
și cu cât mergea, cu atât vântul era mai rău și mai subțire. 

Și din nou roiau în jurul său, reînviind primii ani ai tinereţii. 

VII 

Treburile lui ser Piero da Vinci erau îngrozitoare. Fire veselă și 
blajină, unul dintre oamenii cărora în viaţă toate le merg ca pe 
roate, care știu a trăi lăsând și pe alţii să trăiască, notarul se 
pricepea să-și ducă traiul în bună înţelegere cu toată lumea. Mai 
ales avea trecere la cler. lar când se învrednici a fi numit 
împuternicitul bogatei mănăstiri a Santissimei Annunziata și al 
altora asemenea instituţii plăcute Domnului, ser Piero avu prilej 
să-și rotunjească averea și cumpără noi case, terenuri, vii în 
împrejurimile satului Vinci, fără să-și schimbe însă felul de trai 
modest, urmând astfel preceptele de viaţă ale lui ser Antonio. 
Nu se zgârcea numai când era vorba de împodobirea bisericilor, 
jertfind pentru aceasta cu dragă inimă. De asemeni, așternu 
pentru cinstirea neamului său o lespede pe cripta familiei Vinci 
de la Badia din Florenţa. 

Când se stinse prima lui soţie, Albiera Amadori, ser Piero, 
văduv la treizeci și opt de ani, se consolă repede, însurându-se 
cu o tânără fermecătoare, aproape un copil, Francesca di ser 
Giovanni Lanfrendini. N-avu copii nici de la a doua soţie. Pe 
vremea aceea Leonardo locuia împreună cu tatăl său la 
Florența, nu departe de Palazzo Vecchio, în casa din Piazza San 
Firenze, închiriată de la un oarecare Michele Brandolini. 

Intenţionând să-i dea o bună educaţie fiului său nelegitim, în 
așa fel ca în caz că nu va avea copii legitimi să-l facă pe acesta 
moștenitorul său și, desigur, notar florentin ca toţi primii născuţi 
din neamul Vinci, ser Piero nu se zgârcea la bani. 

Pe atunci la Florenţa trăia vestitul naturalist, matematician, 
fizician și astronom, Paolo Del Pozzo Toscanelli, cel care îi 
scrisese lui Cristofor Columb spre a-i demonstra pe baza unor 
calcule că drumul pe mare spre Indii prin ţările de la antipozi n- 
ar fi chiar atât de lung cum se presupune și îmbiindu-l să plece 
cu tot curajul în călătorie, îi prezicea reușita deplină. Fără 
sprijinul lui Toscanelli, Columb n-ar fi făcut descoperirea sa, 
ceea ce înseamnă că celebrul călător n-a fost decât o unealtă în 
mâinile unui înţelept dăruit contemplaţiei și un executor a ceea 


ce fusese dinainte plănuit și calculat în chilioara singuratică a 
savantului florentin. 

Ținându-se deoparte de strălucirea curții lui Lorenzo de Medici 
și eleganța stearpă a flecarilor neoplatonici, imitatori ai 
antichităţii, Toscanelli ducea, după spusele contemporanilor, 
„un trai de anahoret”, de schivnic neiubitor de arginţi, care 
făcuse legământul tăcerii. Nu se atingea de carne, ţinea post în 
toate zilele și era cu desăvârșire neprihănit. Chipul îi era unt, 
aproape respingător, numai ochii candizi de copil, luminoși și 
liniștiți, îi avea cu adevărat sublimi. 

Și când într-o noapte a anului 1470 la ușa casei sale de lângă 
Palazzo Pitti ciocăni un necunoscut, un tânăr, aproape un 
băiețaș, Toscanelli îl primi fără bunăvoință, aspru, cu răceală. 
După ce stătu însă de vorbă cu Leonardo, rămase, ca și ser 
Biagio da Ravenna altădată, uimit de geniul său de 
matematician și astfel ajunse dascălul său. 

în nopţile senine de vară, profesorul, însoţit de elev, urca în 
vârful colinei Poggio al Pino din apropierea Florenței, năpădită 
de înmiresmata iarbă-neagră, ienupăr și de pinii negri ce 
picurau rășină, unde se afla o capelă străveche, aproape 
ruinată, servind drept observator celebrului astronom. Aici 
povesti Toscanelli elevului tot ce știa despre legile naturii. 

Acesta a fost izvorul din care Leonardo a sorbit credință în 
magnifica putere a cunoașterii încă neștiută de oameni. 

Tatăl său nu-i punea piedici în alegerea meseriei, sfătuindu-l 
doar să-și aleagă una aducătoare de venit. Văzându-l că tot 
desenează și modelează, ser Piero duse într-o zi câteva din 
lucrări vechiului său prieten, giuvaergiu, sculptor și pictor, 
Andrea del Verrocchio. 

Nu trecu mult după aceea și Leonardo se tocmi ucenic în 
atelierul acestuia. 

VIII 

Fiu al unui cărămidar, Verrocchio era cu șaptesprezece ani 
mai mare ca Leonardo. 

Și când şedea cu ochelarii pe nas și o lupă în mână după 
tejgheaua atelierului său — bottega — instalat nu departe de 
Ponte Vecchio, într-una din străvechile căsuțe plecate într-o rină 
pe pilonii putrezi care se scăldau în apele de un verde tulbure al 


Amului, ser Andrea semăna mai degrabă a prăvăliaș florentin de 
rând decât a mare artist. 

Avea o figură imobilă, turtită, albă, rotofeie și buhăită, cu o 
bărbie dublă. Numai în expresia buzelor subţiri și încleștate și în 
privirile ascuţite, împungătoare ca niște ace, ale ochilor iniei, se 
deslușea o inteligenţă rece, de o mare precizie și o cutezătoare 
curiozitate. 

Andrea îl socotea drept un dascăl al său pe meșterul din 
vechime Paolo Uccello. Se povestea despre acesta că, 
preocupat de matematicile abstracte pe care le aplica la artă și 
de rezolvarea grelelor probleme ale perspectivei, Uccello 
ajunsese să trăiască disprețuit și părăsit de toţi, în mizerie, 
aproape nebun: petrecea zile întregi fără hrană, nopţile fără 
somn, sau zăcând treaz lângă nevastă-sa, cu ochii deschiși larg 
în întuneric și o scula strigând: 

— O, câtă desfătare e în tine, perspectivă! 

A murit batjocorit și neînțeles de nimeni. 

Verrocchio, la fel ca Uccello, considera matematica drept baza 
artei și științei, adăugând că geometria, o parte a matematicii, 
fiind „mama tuturor științelor” este în același timp și „mama 
desenului, care-i părintele tuturor artelor”. Cunoașterea deplină 
și frumuseţea deplină erau pentru el unul și același lucru. Când 
întâlnea un chip ori o altă parte a corpului omenesc de un 
farmec sau o urâţenie rară, nu întorcea capul cu scârbă și nici 
nu cădea într-o visare desfătătoare asemenea unor artiști ca 
Sandro Botticelli, dar, dimpotrivă, îl studia și-i modela în ghips 
alcătuirea anatomică, ceea ce nu făcuse nici un alt meșter până 
la dânsul. Compara, măsura, experimenta cu o răbdare infinită, 
presimţind, tăinuite după legile frumosului, legile necesităţii 
matematice. Şi mai neobosit ca Sandro în căutarea unui farmec 
nou, îl descoperea nu în miracol și nici în fantasmă sau în 
amurgul îmbietor, unde Olimpul se confundă cu Golgota, ca la 
Botticelli, dar în acea explorare a tainelor naturii pe care n-o mai 
cutezase altul, căci nu miracolul era adevărat pentru el, ci 
adevărul — un miracol. 

în ziua când ser Piero da Vinci îi aduse în atelier pe fiul său de 
optsprezece ani, destinul amândoura era definitiv hotărât. Și în 
curând Andrea ajunse nu numai dascălul, dar ucenicul 
ucenicului său. 


în tabloul comandat de călugării de la Vallombrosa 
reprezentând botezul Mântuitorului, Leonardo pictă un înger 
îngenuncheat, descoperind dintr-o privire și întruchipând în el 
tot ce Verrocchio doar presimţise vag și căutase orbecăind. Se 
povestea în legătură cu aceasta că dascălul, adus la disperare 
de faptul că elevul său îl întrecuse, ar fi renunţat la pictură. In 
realitate n-a existat dușmănie între ei. Ei se completau unul pe 
celălalt: ucenicul poseda ușurința pe care natura n-o hărăzise lui 
Verrocchio, iar dascălul, acea perseverenţă concentrată care-i 
lipsea inconstantului și multilateralului Leonardo. Fără a se 
invidia și a fi rivali, adesea nu știau care dintre ei a împrumutat 
de la celălalt. 

în perioada aceea Verrocchio tocmai turna în aramă pe al său 
Crist cu Toma Necredinciosul pentru Orsanmichele. 

Și așa se întâmplă că, luând locul vedeniilor de paradis ale lui 
fra Beato și delirului fantastic al lui Botticelli, luă naștere pentru 
prima oară sub înfățișarea lui Toma, care pune degetul pe rana 
Domnului, un chip cum nu se mai văzuse pe pământ, simbolul 
îndrăznelii omului înaintea lui Dumnezeu și al raţiunii care pune 
la încercare miracolul. 

IX 

Prima lucrare a lui Leonardo a constat într-un desen ce avea 
să împodobească pologul lucrat în Flandra din mătase ţesută cu 
aur. Era un dar al cetăţenilor Florenței către regele Portugaliei. 
Desenul reprezenta căderea în păcat a lui Adam și a Evei. 
Trunchiul ţepos al copacului din paradis era înfățișat cu atâta 
perfecţiune, încât, după spusele cuiva care îl văzuse „ţi se 
întunecau minţile când te gândeai câtă răbdare trebuie să fi 
avut acest om”. Chipul șarpelui diavol respira un farmec de 
neînvins, parcă auzeai vorbele ieșindu-i din gură: 

„Nu veţi muri, nu, dar știe Dumnezeu că în ziua când veţi 
gusta din acest rod, vi se vor deschide ochii și veţi fi ca zeii care 
cunosc binele și răul.” 

Femeia întindea mâna spre Pomul Cunoașterii cu același 
zâmbet al cutezătoarei curiozităţi cu care în sculptura lui 
Verrocchio Toma  Necredinciosul punea degetul pe rana 
Răstignitului. 

Odată, la rugămintea unui vecin de-al său, ţăran din Vinci, de 
ale cărui servicii se folosea din când în când, ducându-se la 


pescuit sau vânătoare, ser Piero îl rugă pe Leonardo să picteze 
un scut sau rotella, cum i se spunea prin partea locului. Cu 
asemenea rotelle, reprezentând pe ele picturi alegorice, se 
împodobeau pe aici casele. 

Și artistul, punându-și în gând să înfăţișeze un monstru care 
să semene groază precum capul Meduzei, adună în odaia unde 
nu intra nimeni afară de el șerpi, șopârle, greieri, păianjeni, 
miriapozi, fluturi de noapte, scorpioni, lilieci și alte vietăţi 
respingătoare și, alegând, combinând, mărind diferitele părţi ale 
acestora, pictă un monstru înfiorător, cum nu se mai pomenise 
în realitate, deducând treptat din cele existente ceva ce nu 
exista, cu limpezimea demnă de Euclid sau Pitagora când 
deduceau o teoremă dintr-o altă teoremă. 

Ți se părea că îl vezi ieșind din crăpătura unei stânci și că auzi 
fâșâind pe pământ inelele abdomenului său negru, strălucitor. 
Gura larg deschisă a monstrului vărsa o răsuflare otrăvită, din 
ochi îi țţâșneau flăcări, din nări, văluri de fum. Dar lucrul cel mai 
de mirare — înfățișarea arătării de spaimă te fermeca şi te 
atrăgea irezistibil ca sublimul. 

Zile și nopţi în șir petrecu Leonardo în odaia încuiată în care 
duhoarea vietăţilor moarte otrăvise aerul, încât devenise 
irespirabil. Foarte sensibil altădată la orice miros, chiar răsfăţat 
peste măsură în această privinţă, Leonardo nu observa acum 
duhoarea din odaie. In cele din urmă își anunţă părintele că 
tabloul e gata și-l poate lua. Când ser Piero veni, Leonardo îl 
rugă să mai aștepte alături, se întoarse în atelier, așeză tabloul 
pe un postament de lemn, îl drapă de jur împrejur cu o țesătură 
neagră, închise obloanele, așa fel ca o singură rază să cadă 
direct pe rotellă și apoi îl chemă înăuntru. Când ser Piero intră și 
privi, doar scoase un strigăt și se dădu înapoi cu spaimă. | se 
păru că monstrul este viu. 

— Tabloul își atinge țelul: are efectul pe care mi l-am dorit. ÎI 
poţi lua, pudre mio, e gata, exclamă artistul văzând cum sub 
ochii lui o mare uimire lua locul spaimei pe chipul părintelui. 

în 1481 călugării de la San Donato a Scopeto îi comandară lui 
Leonardo o icoană de altar care trebuia să înfăţișeze închinarea 
magilor. 

Lucrând la schița acestui tablou, artistul dovedi o atât de 
profundă cunoaștere a construcţiei anatomice, a expresiei 


sentimentelor omenești, a mișcărilor trupului cum nu se- 
ntâlnește la niciunul din maeștrii dinaintea sa. 

în perspectivele tabloului se văd câteva imagini luate parcă 
din viaţa anticei Elade — jocuri vesele, curse de cai, trupuri 
goale de efebi, ruinele unui templu părăsit, cu arcade și scări pe 
jumătate prăbușite, iar pe primul plan, la umbra unui măslin 
șade Maica Domnului, în braţe cu pruncul Isus, zâmbind cu 
sfială, copilărește, ca și cum s-ar mira că împărăteștii drumeţi 
veniți din depărtate meleaguri aduc în dar tămâie, smirnă, aur, 
aceste toate comori ale măreției pământești la ieslea Născutului 
și, frânţi de oboseală, gârboviţi sub povara înţelepciunii 
milenare, craii își pleacă frunţile, streșinindu-și ochii aproape 
orbi cu palma și privesc minunea cea mare — ivirea lui 
Dumnezeu în om. Și cad cu faţa la pământ înaintea celui care va 
spune: „adevăr grăiesc vouă, dacă nu vă veţi schimba și nu veţi 
fi precum copiii, nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu.” În 
aceste prime două opere Leonardo delimita parcă întreaga sferă 
a contemplaţiei sale: înţelepciunea șarpelui întru cutezanţa 
raţiunii în Căderea în păcat, și sfânta simplitate întru smerenia 
credinţei — în închinarea Magilor. 

Cu toate acestea el n-a terminat tabloul, cum n-a terminat 
aproape niciuna din lucrările sale. În goana-i după o perfecţiune 
de neatins, cum spunea și Petrarca: „Însăși enormitatea dorinţei 
stă piedică satisfacerii ei” — își punea singur piedici, pe care 
penelul său nu le-a putut birui. 

Cea de-a doua soţie a lui ser Piero, madonna Francesca, muri 
în plină tinereţe și acesta se însură a treia oară cu Margherita, 
fiica lui ser Francesco di Guglielmo, luând și o zestre de 365 de 
florini. Maștera de la bun început nu-l avu la inimă pe Leonardo, 
dar mai ales după ce îl făcu fericit pe soţ născându-i doi băieţi, 
pe Antonio și pe Giuliano. 

Leonardo era risipitor. Din când în când ser Piero îl ajuta, deși 
nu cu prea multă generozitate. lar monna Margherita îi mânca 
zilele bărbatului pentru că.. la de la gura” copiilor legitimi și „dă 
unui netrebnic, unui copil lepădat, unui pui hrănit de capra 
vrăjitoarei”, cum îl poreclise. 

Leonardo avea destui dușmani și printre colegii de la bottega 
lui Verrochio. Unul din ei, citând ca dovadă prietenia care-l lega 
pe dascăl de ucenic, compuse un denunţ anonim învinuindu-l de 


sodomie. Dat fiind că junele Leonardo, unul din cei mai 
atrăgători tineri ai Florenței, evita femeile, calomnia căpătă 
aparenţe de adevăr. „Era atâta strălucire în toată înfățișarea sa, 
spunea unul din contemporanii săi, încât orice suflet întristat se 
însenina la vederea lui.” 

în același an Leonardo, părăsind atelierul lui Verrocchio, 
începu să-și ducă traiul de unul singur. Încă de pe atunci umblau 
zvonuri cu privire la „eresurile” și „păgânia” lui Leonardo. 
Şederea la Florenţa devenea tot mai apăsătoare. 

între timp, ser Piero îi făcu rost fiului de o comandă la Lorenzo 
de Medici. Leonardo însă nu știu să-i intre în voie. Lorenzo 
pretindea apropiaților săi în primul rând supunere. Dar 
supunerea, fie și una superioară sau rafinată, oricum tot 
servilism era. Nu-i avea Magnificul la inimă pe oamenii 
îndrăzneţi, mult prea independenţi. 

Apăsătoarea plictiseală a _ inactivităţii puse stăpânire pe 
Leonardo. La o vreme pomi chiar în taină tratative cu diodarul 
Siriei prin intermediul ambasadei egiptene a sultanului Khait- 
bei, abia sosită la Florenţa, cu gândul să intre în slujba prinţului 
oriental în calitate de constructor principal, deși cunoștea 
condiţiile — obligaţia de a se lepăda de Cristos și a trece la 
credinţa musulmana. 

îi era totuna încotro, numai să plece din Florenţa. Simţea că se 
va prăpădi dacă rămâne acolo. 

îi veni într-ajutor o întâmplare. Mai înainte inventase o lăută 
de argint cu multe strune, având forma unei ţeste de cal. Forma 
lăutei și sunetul ei mai ales îi plăcură lui Lorenzo Magnificul, 
mare iubitor al muzicii, așa încât îi propuse inventatorului să 
plece la Milano și s-o ofere din partea sa ducelui Lombardiei, 
Ludovico Sforza, zis și il Moro. 

Astfel, în 1482, la vârstă de treizeci de ani, Leonardo părăsi 
Florența pentru a pleca la Milano nu în calitate de artist sau 
învăţat, ci doar ca muzicant al curții, înainte de a porni la drum, 
îi scrise astfel ducelui il Moro: 

„Studiind şi cântărind, Gloriosul meu Signor, lucrările 
contemporanilor inventatori ai mașinilor de război, am putut 
constata că ele nu au nimic ce le-ar deosebi de acelea aflate în 
folosința tuturor. lată motivul pentru care m-am decis să mă 


adresez Alteţei-Voastre, spre a-i dezvălui secretele artei ce o 
posed.” 

După care își enumera invențiile — poduri foarte ușoare și 
neinflamabile; un nou sistem de a distruge, fără a folosi 
bombardele, orice fortăreață sau castel, cu condiţia ca zidurile 
lui să nu fie durate direct din stâncă; galerii subterane și 
săpături ce se pot efectua fără zgomot și foarte rapid pe sub 
șanțuri și nuri; căruţe acoperite care pătrund în frontul inamic și 
cărora nicio forță nu le poate ţine piept; bombarde, tunuri, 
mortiere, passavolante „de o construcţie nouă, foarte izbutită și 
folositoare”, berbeci pentru asalt, uriașe aruncătoare de 
proiectile precum și alte arme „de un efect uimitor”, în afară de 
mașinile noi ce trebuiesc inventate pentru fiecare caz în parte. 
De asemeni, tot felul de arme defensive și de atac, necesare în 
bătăliile pe mare, corăbii ale căror borduri pot rezista ghiulelelor 
de fontă și piatră, precum și mai multe substanţe explozive noi, 
necunoscute nimănui. 

„lar în timp de pace, încheia el, nădăjduiesc să fiu de folos 
Alteţei-Voastre ca arhitect, la construcţia unor clădiri de uz 
public și particular, de canale și apeducte. 

De asemeni, sper să pot răspunde gusturilor Alteţei-Voastre în 
arta sculpturii în marmoră, aramă, lut. Și în pictură aș putea 
executa orice fel de comandă nu mai prejos decât oricare alt 
pictor, oricine ar fi el. 

Mai pot lua asupra mea turnarea în bronz a Calului, care va fi 
o cinstire veșnică a gloriei Tatălui Vostru, Signorul de fericită 
memorie, și a întregului neam vestit Sforza. 

lar dacă vreuna din invențiile arătate mai sus ar părea de 
necrezut Alteţei-Voastre, propun să se facă o încercare în parcul 
Castelului vostru sau în orice alt loc pe care Alteţa-Voastră va 
binevoi să-l hotărască. Cu aceasta, supunând graţioasei Voastre 
atenţii cele de mai sus, mă încredinţez întru totul bunăvoinţei 
Alteţei-Voastre. 

AI Vostru preaplecat servitor, Leonardo da Vinci.” 

lar când artistul zări pentru prima oară piscurile Alpilor 
străjuind câmpia verde a Lombardiei, i se născu în inimă 
credinţa că începe o viaţă nouă și că acest pământ străin îi va 
sluji de patrie. 

X 


Astfel își prefira Leonardo anii și căile jumătăţii de veac 
rămase în urmă în timp ce urca Monte Albano. 

Era aproape de vârf, mai bine zis de șaua muntelui. Acum 
poteca urma drept în sus, fără cotituri, printre tufărișul foșnitor 
rămas de cu toamnă. Munţii de un palid liliachiu în bătaia 
vântului păreau sălbatici, pustii și înspăimântători, ca și cum ar 
fi fost de pe o altă planetă. Tramontana îi sufla în faţă, orbindu-l 
și înțepându-l cu mii de ace. Când și când câte o piatră i-aluneca 
de sub picioare și se rostogolea cu vuiet în hău. 

Urca tot mai sus și mai sus și era în acest efort o ciudată 
bucurie pe care și-o cunoștea de copil, de parcă învinsese munții 
cei aspri, încrustaţi în vălul lor de răsuflări tăioase, și cu fiecare 
pas privirile scrutau mai departe, căpătau noi puteri în ascuţime 
și lărgime și i se deschideau mai largi și mai necuprinse 
depărtările. 

Aici primăvara nu ajunsese încă, nu se vedeau muguri pe 
crengi, până și iarba abia dădea să înverzească. Mirosea iute 
doar a umezeală și a mușchi. lar și mai sus, unde urca, erau 
numai stânci și cerul palid. _ 

Valea cealaltă, unde se afla Florenţa, nu se zărea de aici. In 
schimb întinderea imensă a pământului până la Empoli părea 
tolănită la picioarele sale: întâi munţii brăzdaţi de stânci și 
prăpăstii, reci, de un liliachiu șters, cu umbre grele, apoi 
vălurirea fără sfârșit a dealurilor premontane, de la Livomo prin 
Castellina Marittima și Volterrano până la San Gimignano. Și 
pretutindeni spaţiul vast, aerian, gol, ca și cum poteca îngustă i- 
ar fi fugit de sub picioare și, fără măcar să-și dea seama, ar fi 
început a plana lin, desfăcând aripi uriașe deasupra acestor zări 
vălurite ce se prăvăleau în hău. Aici aripile păreau firești și 
necesare, iar constatarea că nu le ai îţi semăna în suflet mirare 
și spaimă, cum spaimă simte un om care s-a trezit deodată fără 
picioare. 

își aminti cum odată, copil fiind, urmărise un zbor de cocoare 
și când i-au ajuns la urechi, abia auzite, clamările lor, ca și cum 
i-ar fi strigat: „Să zburăm! Să zburăm!” plânsese de invidie. 

Memoria îi reînvie apoi scenele când elibera pe furiș grauri și 
măcălandri din coliviile bunicului, bucurându-se de bucuria 
captivilor ce-și recăpătaseră libertatea. Apoi, cum într-o zi la 
școală monahul învăţător îi povesti despre Icar, fiul lui Dedal, 


care, punându-și în gând să zboare pe niște aripi de ceară, se 
prăbuși și pieri, și cum, altă dată, întrebat de învăţător cine e cel 
mai de seamă erou al antichităţii, micul Nardo răspunse fără 
șovăială: „Icar, fiul lui Dedal!” 

își aminti apoi de mirarea și bucuria care-l copleșiseră când, 
urcând prima oară în Campanilla catedralei florentine Santa 
Maria del Fiore, descoperise în basoreliefurile lui Giotto, care 
înfățișau toate artele și științele, pe mecanicul Dedal, un om 
greoi și caraghios, zburând acoperit din cap până la picioare cu 
pene de pasăre. 

Mai avea o amintire, poate cea mai veche, din fragedă 
copilărie, o aiureală, cum ar zice alţii, dar un vis prevestitor plin 
de ascuns înţeles pentru cel care-l păstrează în tainiţa sufletului. 

„Așa mi-a fost scris, să pomenesc mereu despre Erete, nota el 
într-unul din jurnalele sale. Tin minte, l-am visat odată când 
eram mic de tot. Se făcea că zac în leagăn și a venit în zbor 
Eretele și, deschizându-mi buzele cu ciocul, mi le-a mângâiat nu 
o dată cu penele, în semn că toată viața am să vorbesc despre 
Aripi.” 

Și prorocirea se împlini: Aripile Omenești erau țelul și ținta cea 
mai de seamă a întregii sale vieți. 

Și iarăși, ca în copilărie, cu patruzeci de ani în urmă și tot aici 
pe coasta Muntelui Alb, i se păru jignitor și cu neputinţă ca 
oamenii să n-aibă aripi. 

„Cine știe tot, acela poate tot, își spuse în sfârșit. Numai să 
știi, și vor fi Aripi.!” 

XI 

La o cotitură a potecii simți că îl apucă cineva de haină. Se 
întoarse. Înaintea lui stătea ucenicul său, Giovanni Beltraffio. 

Cu fruntea plecată, pleoapele strânse, ținând în mână pălăria, 
Giovanni se lupta din răsputeri cu vântul. Se vedea cât colo că-l 
striga de multă vreme, însă vântul îi dusese aiurea sunetul 
glasului. lar când, în sfârșit, învățătorul se întoarse privindu-l din 
înaltul piscului mort și pustiu, cu pletele fluturând, cu inelele 
bărbii lungi duse de vânt peste umăr și cu acea expresie de 
neînfrântă, chiar necruțătoare voință și gândire în ochi și în 
brazdele adânci ale frunţii, în sprâncenele încruntate, chipul său 
îi păru atât de străin și de teribil, încât aproape să nu-l 
recunoască. lar faldurile mantiei largi de culoarea rodiei, 


zbuciumate de răsuflarea tramontanei, păreau magnifice aripi 
de pasăre. 

— Sosesc din Florenţa... striga Giovanni, dar în vuietul 
vântului înălțimilor strigătul părea doar o șoaptă din care 
Leonardo putu desluși doar cuvinte desperecheate. Scrisoare 
importantă... poruncit... transmit numaidecât... 

Și Leonardo înţelese că scrisoarea venea din partea lui Cesare 
Borgia. lar când o avu în mână, recunoscu scrisul lui messer 
Agapito, secretarul ducelui. 

— Coboară! strigă, observând obrazul vânăt de frig al lui 
Giovanni. Vin și eu îndată... 

Beltraffio pomi în jos pe coasta abruptă, agăţându-se de 
crengile tufelor, alunecând pe pietre, gârbovit, chircit și atât de 
mic, de slab și de fragil încât părea că acum îl va smulge furtuna 
și-l va duce ca pe o frunză moartă. 

Leonardo îl petrecea cu privirea și jalnica lui înfățișare îi aminti 
învățătorului de propria lui slăbiciune — blestemul neputinței 
care-i însemnase viaţa și nesfârșita cavalcadă a ghinioanelor, 
nimicirea stupidă a Co/osului, Cina cea de taină osândită la 
distrugere, prăbușirea mecanicului Astro, nefericirea tuturor 
celor care-l iubeau, ura lui Cesare da Sesto, boala lui Giovanni, 
groaza superstițioasă din ochii micuţei Maia și veșnica și 
blestemata sa singurătate. 

„Aripile! Se gândi el. Oare și ele vor avea aceeași soartă ca 
toate câte le fac?!” 

„Nu ispiti pre Domnul Dumnezeul tău”, își aminti el șoapta 
delirantă a ucenicului Astro. Erau cuvintele de răspuns pe care 
le rostise Fiul Omului celui care-l ispitea cu spaima hăului și 
exaltarea zborului prin văzduh. 

Leonardo ridică fruntea, strânse și mai ferm buzele subțiri, 
încruntă și mai aspru din sprâncene și pomi să urce din nou 
biruind vântul și muntele. 

Poteca pierise de-a binelea, mergea fără un drum dinainte 
croit, punând piciorul pe stânca golașă pe unde nu călcase 
poate nimeni niciodată. 

încă o sforţare, un ultim pas și se opri la marginea prăpastiei. 
Mai departe n-aveai unde merge, decât doar zburând. Stânca 
sfârșea aici și dincolo de marginea ei se deschidea un alt hău pe 
care nu-l putuse vedea până atunci. Aeriană, liliachie, plină cu 


ceaţă, bezna părea fără fund, ca și cum jos la poale n-ar fi fost 
pământ, ci tot bolta cerească, golul, infinitul de deasupra 
capului. 

Vântul se transformase în uragan, hăulea și bubuia în urechi 
ca un tunet asurzitor și nesfârșit, de parcă treceau pe deasupra 
sa păsări nevăzute și crude, stol după stol, fremătând șuierător 
din aripi uriașe. 

Leonardo se aplecă, scrută hăul și deodată îl cuprinse 
sentimentul acela atât de bine cunoscut din copilărie, însă acum 
de o putere nemaiincercată: conștiința necesităţii firești a 
zborului și inevitabilitatea acestuia. 

— Vor fi aripi! șopti el. Vor fi! Eu sau altul, dar tot le va născoci 
cineva și omul va zbura. Nu, n-a minţit duhul necurat: cei ce vor 
cunoaște, înaripaţi vor fi ca zeii! 

îl și vedea cu ochii minţii pe regele văzduhului, biruitorul 
tuturor hotarelor și greutăților, fiul omului în toată slava și 
puterea sa, marea lebădă, ;/ Grande Uccelo, zburând în fluturare 
de uriașe aripi albe cu sclipiri de nea, pe albastrul cerului. 

Și inima i se umplu de o bucurie vecină cu groaza. 

XII 

Când cobori de pe Monte Albano, soarele se apleca spre 
asfinţit. Chiparoșii în lumina densă a razelor de aur roșu păreau 
mai negri ca tăciunii, iar munţii rămași în urmă, de o gingașă 
transparenţă, ca ametistul. Vântul era în scădere. 

Nu mai avu mult până la Anchiano, când deodată, de după 
meandra drumului, jos, în mica vale primitoare ca un leagăn de 
prunc, se ivi modesta așezare Vinci, cât un stup de albine 
sălbatice, adunată în jurul turnului ei la fel de negru și ascuţit ca 
și chiparoșii. 

Leonardo se opri locului și, scoțând nelipsitul carneţel, notă: 

„De pe muntele care și-a primit numele de la învingător (Vinci- 
vincene înseamnă a învinge) își va lua prima dată zborul Marea 
Pasăre — // Grande Uccelo — omul purtat prin văzduh de o 
lebădă uriașă, umplând lumea de uimire și întipărindu-și numele 
nemuritor în filele cărţilor. Veșnică fie slava cuibului unde s-a 
născut!” 

Și mai privind o dată satul de la poalele Muntelui Alb, spuse 
încet: 


— Veșnică fie slava cuibului unde a văzut lumina zilei Marea 
Pasăre. 

Scrisoarea lui Agapito îl invita pe noul mecanic al ducelui să se 
prezinte urgent în tabăra lui Cesare, spre a construi mașinile 
necesare asediului Faenzei ce avea să înceapă peste puţin. 

Două zile mai târziu, Leonardo părăsea Florenţa, pentru a 
ajunge în Romagna, la Cesare Borgia. 

Cartea a douăsprezecea AUT CAESAR — AUT NIHIL 

I 

„Noi, Cesare Borgia de Francia, prin grația lui Dumnezeu duce 
al Romagnei, principe al Andriei, stăpân peste Piombino și așa 
mai departe, și așa mai departe, căpitan șef și purtător de steag 
al Preasfinţitei Biserici Romane. 

Poruncim tuturor rezidenţilor, castelanilor, comandanților, 
condotierilor, oficialilor, soldaților și supușilor noștri să 
primească cu toată bunăvoința pe aducătorul prezentei, vestitul 
și mult iubitul Leonardo da Vinci, atașat pe lângă persoana 
noastră în calitate de Constructor principal și Arhitect, pe el și 
pe toți cei care îl însoțesc, întocmindu-i-se libera trecere fără 
vămuială, îngăduindu-i-se a măsura, a cerceta și judeca orice 
lucru va voi să-l vadă în cetăţuile și castelele noastre, punându-i 
la îndemână numaidecât oamenii trebuincioși și stându-i-se într- 
ajutor și sprijin cu toată sârguinţa. In bună înţelegere cu sus- 
arătatul Leonardo, căruia îi dăm în grijă cetăţuile și castelele de 
pe domeniile noastre, poruncim tuturor celorlalți constructori ai 
noștri să i se plece și supună, căzând la învoială în orice 
chestiune. 

Datată la Pavia, în august, ziua a 18-a, anul de la nașterea 
Domnului 1502, iar de domnie a noastră în Romagna, al doilea. 
Cesare, Duce al Romagnei. Caesar Dux Romandioiae”. 

Așa suna scrisoarea de liberă trecere înmânată lui Leonardo în 
vederea unei inspecții a fortăreţelor ce urma s-o întreprindă. 

Și cam tot pe atunci, servindu-se de înșelăciuni și comiţând fel 
de fel de crime și sub oblăduirea pontifului Romei și a 
preacreștinului rege al Franţei, Cesare Borgia cucerea așa-zisul 
olat al bisericii, primit, chipurile, în dar de papi de la împăratul 
Constantin Apostolicul. Smulgea Faenza legiuitului ei suveran, 
Astorre Manfredi, de optsprezece ani, precum și Forli, Caterinei 
Sforza, aruncând femeia și copilul, care se încredinţaseră 


onoarei sale de cavaler, în beciurile temniţei romane Sant’ 
Angelo. Încheie un tratat de alianţă cu ducele de Urbino, ca apoi 
să-l dezarmeze și, atacându-l tâlhărește, să-l jefuiască. Intocmai 
ca la drumul mare. 

în toamna anului 1502 Cesare plănuia o campanie împotriva 
lui Bentivoglio, suveranul Bolognei. Cu intenţia să cucerească și 
să transforme acest oraș în capitala noului său stat. Văzând 
aceasta, groaza îi cuprinse pe domnitorii vecini. Era limpede că, 
mai devreme sau mai târziu, fiecare din ei îi va cădea victimă, 
căci Cesare era decis să-și nimicească rivalii, ca să se proclame 
apoi unicul și autocratul stăpân al Italiei. 

La 28 septembrie dușmanii ducelui de Valentino, cardinalul 
Pagolo, ducele Gravina Orsini. Vitellozzo Vitelli, Oliverotto da 
Fermo, Giampaolo Baglioni. Suveranul Perugiei și Antonio 
Giordani da Venafro, consulul lui Pandolfo Petrucci, suveranul 
Sienei, se adunară în orașul Magione din câmpia Carpi și 
încheiară o alianţă secretă împotriva lui Cesare. Printre altele, 
Vitellozzo Vitelli depuse la adunare jurământul lui Hannibal cum 
că în timp de un an îi va lua viața dușmanului lor comun ori îl va 
alunga din Italia. 

îndată ce se răspândi vestea despre complotul de la Magione, 
alți nenumărați suverani oropsiți de Cesare i se alăturară. 
Ducatul Urbino fu cuprins de răzmeriţă. Oștile îl trădară pe 
Cesare. Regele franţei tărăgăna cu trimiterea ajutoarelor. 
Cesare era pe marginea prăpastiei. 

Dar și trădat, părăsit și aproape dezarmat, tot mai semăna 
groază în jur. 

Scăpând, datorită neînțelegerilor și nehotărârii, momentul 
potrivit pentru a-l nimici, dușmanii lui porniră cu el tratativele și 
acceptară de comun acord un armistițiu. Cesare însă îi ademeni 
prin viclenii, ameninţări și făgăduieli, apoi îi înșelă și-i dezbină. 
Prin măiestritul rafinament întru fățărnicie pe care îl poseda 
desăvârșit, îi copleși pe noii amici cu vorbe meșteșugite și 
amabile și-i invită în Senigallia, oraș de curând cucerit, pentru a 
dovedi, chipurile, prin fapte, nu numai prin vorbe, buna sa 
credinţă. 

în vremea aceea, Leonardo era unul dintre apropiații lui 
Cesare Borgia. 


Din însărcinarea ducelui el împodobea orașele cucerite cu 
splendide clădiri, palate, școli, biblioteci, construia pe locul 
fortăreței Castel-Bolognese, distrusă în timpul asaltului, cazărmi 
spaţioase pentru trupele lui Cesare. Amenaja cel mai bun port 
din toate câte sunt pe litoralul apusean al Adriaticii, Porto 
Cesenatico, și-l unea printr-un canal cu Cesena, ridica 
inexpugnabila fortăreață de la Piombino, construia mașini de 
război, desena hărți strategice și, însoţindu-l peste tot pe duce, 
fiind prezent oriunde se săvârșeau sângeroasele-i fapte de 
arme, la Urbino, Pesaro, Imola, Faenza, Cesena, Forli, își nota în 
jurnal ca de obicei — pe scurt, dar foarte exact — impresiile. 

Dar nicăieri, un singur cuvânt măcar nu pomenea de Cesare, 
ca și cum n-ar fi văzut sau n-ar fi voit să vadă cele ce se 
săvârșeau în jur. 

își nota fiece amănunt, fiece impresie măruntă înregistrată de- 
a lungul călătoriilor: amănuntul că plugarii Cesenei uneau unul 
de altul pomii fructiferi folosind viţa-de-vie, modul de 
funcţionare a pârghiilor ce puneau în mișcare clopotele din 
Siena, ciudata muzică ce se deslușea în susurul jocului de apă 
din piaţa Signoriei de la Rimini. Schița hulubăria și tumul 
castelului din Urbino cu scara în spirală, abia părăsit de 
nefericitul duce Guidobaldo „numai într-o cămașă”, după cum 
spun contemporanii, jefuit de Cesare Borgia. Observa cum 
procedează păstorii din Romagna, de la poalele Apeninilor, 
pentru a spori sonoritatea cornului; ei îl introduc cu capătul mai 
larg în deschizătura unei peșteri înguste și adânci și zvonul lui 
de tunet umple valea, iar mai apoi, repetat de ecouri, atinge o 
asemenea tărie, încât poate fi auzit de turmele ce pasc pe 
piscurile cele mai îndepărtate. 

însingurat, petrecea zile întregi pe malul mării la Piombino, 
contemplând nesfârșita rostogolire a valurilor care, urmărindu- 
se când luau cu ele pietrișul și așchiile de lemn, alge, nisipul, 
când le aruncau înapoi pe mal. 

„Astfel se luptă valurile pentru prada care va reveni 
învingătorului”, notează Leonardo. 

Și în timp ce în jur erau călcate toate legile dreptății omenești, 
el — fără să osândească ori să justifice — se deda 
contemplaţiei, descoperind în goana valurilor, întâmplătoare și 
schimbătoare la prima vedere, iar în realitate constantă și 


ordonată, legile inviolabile ale dreptăţii divine — ale mecanicii, 
statornicite de Primul Motor. 

La 9 iunie 1502, în împrejurimile Romei erau găsite în apele 
Tibrului cadavrul tânărului suveran al Faenzei, Asttore, și cel al 
fratelui său, asasinați prin sugrumare, având frânghii și pietre 
legate de gât: fuseseră aruncate în apă din temniţa Sant’ 
Angelo. Conform mărturisirii contemporanilor, morţii aceștia, 
atât de frumoși, încât „alţii ca ei n-ai fi găsit nici într-o mie”, 
purtau urmele unui viol împotriva firii. Zvonul atribuia această 
crimă lui Cesare Borgia. 

Și tot atunci Leonardo nota în jurnalul său: 

„In toată Romagna sunt folosite care cu patru roţi: două din 
față mici, două din spate — mari, o construcţie de-a dreptul 
stupidă, căci după legile fizicii (vezi paragraful cinci din 
Elementele mele) toată greutatea apasă asupra roţilor din faţă.” 

Astfel, trecând sub tăcere cele mai nelegiuite încălcări ale 
echilibrului spiritual, Leonardo se indigna constatând încălcări 
ale legilor mecanicii în construcţia carelor din Romagna. 

II 

în a doua jumătate a lui decembrie 1502 ducele de Valentino 
cu toată curtea și armata sa părăsi Cesena și se mută în orașul 
Fano, pe ţărmul Mării Adriatice și a fiului Arzilla, numai la vreo 
două mile de Senigallia, unde se fixase întâlnirea cu foștii 
complotiști, Oliverotto da Fermo, Orsini și Vitelli. 

Pe la sfârșitul aceleiași luni, Leonardo părăsi și el Pesaro, spre 
a-l urma pe Cesare. 

Plecase de dimineaţă, făcându-și socoteala că până-n seară va 
fi la destinaţie. Dar pe drum îl apucă viscolul. Munţii erau 
acoperiţi de troiene de netrecut. Catârii se poticneau mereu, 
copitele alunecau pe pietrele acoperite de gheaţă. Jos, în stânga 
îngustei poteci de munte, croite chiar pe marginea falezei, se 
zbuciumau negri și dezlănţuiţi brizanţii Adriaticii, spărgându-se 
de ţărmul ascuns sub nămeţi. Spre groaza călăuzei, catârul său 
sări în lături speriat, simțind la un moment dat cadavrul unui 
spânzurat ce atârna de un ciot de plop tremurător deasupra 
prăpastiei. 

între timp se întunecase de-a binelea. Au trebuit să lase liberi 
dârlogii,  bizuindu-se pe instinctul inteligentelor animale. 
Deodată se zări o luminiţă în depărtare. Călăuza recunoscu 


locul. Era hanul cel mare de lângă Novilara, o mică localitate 
aflată exact la jumătatea drumului între Pesaro și Fano. 

Au trebuit să bată multă vreme în ușile mari, ferecate, 
semănând mai mult a porţi de cetate. În sfârșit le deschise un 
grăjdar somnoros cu felinarul în mână, veni apoi și hangiul, care 
le refuză găzduirea sub cuvânt că nu numai odăile, dar și 
grajdurile sunt ticsite și nu exista pat în care să nu fi dormit în 
noaptea aceea pe puţin trei inși, dacă nu patru, și tot persoane 
de vază, oșteni și suită de-a ducelui. 

Când Leonardo îi spuse cine este și-i prezentă scrisoarea de 
liberă trecere cu peceţi și iscălitura de propria mână a ducelui, 
hangiul nu știu cum să se scuze și, cu o mie de amabilităţi, îi 
oferi propria sa odaie, ocupată deocamdată numai de trei 
comandanţi din detașamentul francez Yves d'Allegre, care, fiind 
beţi turtă, dormeau somnul drepţilor în vreme ce el cu nevasta 
aveau să-și petreacă noaptea alături, în covălie. 

Leonardo deschise ușa în odaia care servea de bucătărie și de 
sufragerie totodată, exact la fel cu toate celelalte hanuri din 
Romagna — afumată și murdară, cu pete de igrasie pe pereţii 
goi, cu tencuiala căzută, cu găini și bibilici ce picoteau tot acolo 
pe o prăjină, cu purceii care guițau într-o cușcă din plasă, cu 
funii de ceapă, cârnaţi de sânge și jamboane atârnate de 
grinzile înnegrite. Dar un foc îmbietor ardea în uriașul cămin cu 
hornul de cărămidă greu înălțându-se drept deasupra capetelor, 
în timp ce în frigare sfârâia o halcă de carne de porc. In 
așteptarea cinei făgăduite, Leonardo se aciuie cât mai aproape 
de foc. În reflexele roșii ale flăcărilor, mușterii, așezați la mesele 
lungi beau și mâncau, răcneau și se ciorovăiau, jucau cărţi, 
zaruri, șah. 

La masa de alături, unde artistul recunoscu printre meseni pe 
Baldassare Scipione, bătrânul căpitan al lăncierilor ducelui, pe 
marele vistiernic al curţii, Alessandro Spanocchio și pe Pandolfo 
Collenuccio, consulul Ferrarei, un bărbat pe care Leonardo nu-l 
mai văzuse spunea cu glas subțire, piţigăiat, fluturând din mâini 
cu neobișnuită însufleţire: 

— Pot să v-o dovedesc, signori, și asta cu prisosinţă și 
exactitate matematică, aducându-vă exemple din istoria antică. 
Amintiţi-vă numai de popoarele care și-au câștigat gloria prin 
arme — cel al romanilor, cel al lakedemonienilor, cel al 


atenienilor, cel acheean și multe altele de dincolo de Alpi. Marii 
cuceritori strângeau oastea din rândul poporului lor. Ninos — din 
rândul asirienilor, Cyrus — dintre perși, Alexandru — dintre 
macedoneni... E drept că Pyrrhos și Hannibal au obţinut victorii 
și cu mercenari, dar aici totul ţine de nemaipomenitul talent al 
conducătorilor de oști care au știut să insufle unor soldaţi veniţi 
de aiurea bărbăţia și curajul unei oști populare. Să nu uitaţi însă 
lucrul principal și piatra unghiulară a științei militare: toată 
puterea unei armate stă, zic eu, în infanterie și numai în 
infanterie și nu în cavalerie, nici în tunuri care varsă foc, și nici 
în pulbere, această invenţie stupidă a vremurilor noi!... 

— Vă înșelaţi, messer Niccolo, îi obiectă cu zâmbet politicos 
căpitanul lăncierilor, armele de foc capătă cu fiecare zi tot mai 
multă însemnătate. Orice ați spune despre spartani și romani, 
îndrăznesc să cred că oștirile de azi sunt mult mai bine înarmate 
decât cele din vechime. Nu vă fie cu supărare, dar trebuie să 
recunoașteţi că un escadron de cavaleri francezi sau de artilerie 
posedând treizeci de bombarde ar răsturna și o stâncă, 
darămite o falangă de infanterie romană atât de îndrăgită de 
dumneavoastră! 

— Sofisme! Sofisme, se aprinse messer Niccolo. Recunosc în 
cuvintele dumneavoastră, signore, dăunătoarele influenţe și 
erorile pe care le comit cei mai de seamă strategi ai veacului 
pervertitor de adevăr. Așteptaţi puţin și veţi vedea! Hoardele de 
barbari nordici o să-i facă pe italieni să-și deschidă ochii și să 
vadă jalnica neputinţă a mercenarilor, se vor convinge că 
lăudata cavalerie și artilerie nu fac nici cât o ceapă degerată în 
faţa stâncii de neînvins a infanteriei bine disciplinate. Dar atunci 
va fi prea târziu. Doamne, cum de nu văd oamenii un lucru atât 
de evident? Să-și amintească cel puţin cum a învins Lucullus cu 
o mână de infanteriști cei o sută cincizeci de mii ostași călări ai 
lui Tigranes, printre care existau cohorte leit ca cele de astăzi, 
formate din cavaleri francezi! 

Leonardo îl privea cu luare-aminte pe acest om care povestea 
despre victoria lui Lucullus, ca și cum ar fi asistat la ea. 

Necunoscutul purta o mantie lungă din stofa de culoare roşie- 
închisă, de o croială elegantă, cu faldurile căzând drept, așa 
cum purtau cei mai de vază oameni de stat ai Republicii 
Florentine, și printre aceștia, secretarii de consulate. Haina însă 


arăta uzată, pe alocuri avea pete, e drept, acolo unde nu se 
prea observau, iar stofa mânecilor lucea la coate. Judecind după 
marginea cămâășii care, potrivit obiceiului vremii, trebuia să se 
vadă de sub haină în chip de dungă subţire la gât, n-ai fi zis că 
rufăria lui era proaspăt primenită. Mâinile mari și noduroase, cu 
o bătătură la degetul mijlociu, cum au de obicei oamenii care 
scriu mult, erau pătate de cerneală. Toată înfățișarea acestui 
om, încă destul de tânăr, cel mult de patruzeci de ani, slab și cu 
umeri înguști, cu trăsăturile colțuroase ale feţei sale neobișnuit 
de stranii, uimitor de vioaie, avea prea puţin din acel ceva 
impunător care inspiră respect. Uneori, în timpul discuţiei, 
necunoscutul își proţăpea în sus nasul lung și turtit ca un cioc de 
rață, dădea pe spate capul mic și, strângând pleoapele peste 
ochi și scoțând în afară buza de jos, privea peste capul 
interlocutorului undeva, în zare, semănând atunci cu o pasăre 
care, încordată, lungindu-și gâtul subţire, scrutează cu ochi 
ageri un punct la mare depărtare. In mișcările agitate și 
rumeneala febrilă ivită când și când pe pomeţii ieșiţi în afară, 
deasupra obrajilor oacheși, scobiţi, dar mai ales în ochii mari 
cenușii, cu privirea imobilă și grea, se ghicea focul care-l mistuia 
pe dinăuntru. Ochii aceștia ar fi vrut să fie răi, dar adesea 
răzbătea de după expresia de amărăciune și răceală, chiar de 
maliție, ceva asemănător cu sfiala și cu jalea. 

în timp ce messer Niccolo continua să-și dezvolte ideea despre 
forța militară a infanteriei, Leonardo nu putea decât să se 
minuneze în faţa amestecului de adevăr și minciună, curaj 
nețărmurit și imitație înrobitoare a anticilor descoperit în 
spusele acestui om. Printre altele, demonstrând inutilitatea 
armelor de foc, pomeni cât de greu se atinge ţinta când se 
ochește cu tunuri de calibru mare, ale căror ghiulele zboară fie 
mult prea sus peste capetele dușmanilor, fie mult prea jos, fără 
să nimerească ţinta. Leonardo preţui cum se cuvine ascuţimea 
și ingeniozitatea observaţiei, știind din proprie experiență cât 
erau de imperfecte bombardele vremii. 

Imediat după aceasta, messer Niccolo se grăbi însă a-și 
exprima părerea cum că nu fortărețele apără ţara, pomenindu-i 
pe romanii care nu construiau cetăţi și pe locuitorii 
Lakedemonului, cei ce nu îngăduiseră fortificarea Spartei, ca să 
nu aibă alt apărător decât curajul propriilor cetăţeni. Şi acestea 


erau spuse, ca și cum tot ce făcuseră și tot ce gândiseră anticii 
ar fi fost un adevăr de neclintit. 

Drept încheiere messer Niccolo câtă vestita maximă a 
spartanului, care se învăţa în școli, referitoare la zidurile 
ateniene: „N-ar fi de prisos dacă în oraș ar locui numai femei”. 

Cum s-a sfârșit disputa Leonardo n-avu prilejul să afle, 
deoarece veni hangiul și-l pofti sus în odaia ce i se rezervase 
pentru dormit. 

IM 

Spre dimineaţă vifornița prinse noi puteri. Călăuza refuza să 
plece la drum, susținând că pe o asemenea vreme nu dai niciun 
câine afară. Leonardo a trebuit să mai rămână o zi. 

Neavând ce face, se apucă să instaleze în hogeacul cuptorului 
de la bucătărie, o frigare de invenție proprie, care să se învârtă 
singură, o roată mare cu lopeţele amplasate oblic, pusă în 
mișcare de curentul de aer cald din coș, care, la rândul ei, 
punea în mișcare frigarea. 

— Bucătarul care posedă o asemenea frigare n-are a se teme 
că se arde friptura, căci temperatura aerului rămâne mereu 
aceeași: când crește, frigarea își va spori rotația, când scade, o 
va încetini, explică Leonardo, spre uimirea celor de faţă. 

Şi această frigare automată o instala cu aceeași dragoste și 
inspiraţie cu care construia aripile omenești. 

Și tot acolo, în odaie, messer Niccolo explica tinerilor sergenţi 
din artileria franceză, niște jucători înveteraţi, o regulă 
descoperită, chipurile, prin intermediul matematicii superioare, 
care, permițându-i să meargă la sigur, biruia toanele „târfei de 
Fortuna”, cum binevoi să se exprime. Expunea regula inteligent 
și cu elocința, dar de câte ori încerca s-o pună în practică, 
pierdea regulat, spre nu mica lui mirare și bucuria răutăcioasă a 
ascultătorilor. Ce-i drept, se consola cu ideea că a comis, 
probabil, o eroare în aplicarea acelei reguli fără greș. 

Jocul luă sfârșit cu o explicaţie nu tocmai plăcută pentru 
messer Niccolo. Când veni vremea să achite pierderea, se 
constată că punga îi era goală și că jucase pe datorie. 

în aceeași seară, târziu, sosi, însoţită de o droaie de slugi, paji, 
grăjdari, bufoni, harapi, de tot felul de vietăţi de amuzament și 
nenumărate lăzi și baloturi cu bagaje, preaînalta cortesana 
venețiană, „superba târfa”, Lenna Griffa, care odinioară, la 


Florenţa, era gata să cadă victimă Sfintei Oști de mici inchizitori 
ai lui Girolamo Savonarola. 

Cu vreo doi ani înainte, luând exemplu de la multele sale 
colege de meșteșug, monna Lenna părăsise viaţa lumească și, 
ca o Magdalenă pocăită, se tunsese călugăriță, pentru ca după 
aceea să urce preţul în vestita Carte cu tarifele curtezanelor sau 
Comentarii folositoare  străinului de vază, cu specificarea 
prețului fiecărei curtezane din Veneţia cu ce are mai de seamă, 
adăugându-se și numele codoașelor. Din gluga monahală 
ţâșnise un fluture strălucitor și Lenna Griffa începu să urce 
vertiginos. Şi după obiceiul curtezanelor de înaltă clasă, 
mammola venețiană, „păpușica” străzii, își compuse un bogat 
arbore genealogic, din care reieșea că este nici mai mult, nici 
mai puţin decât fiica nelegitimă a cardinalului Ascanio Sforza, 
fratele stăpânitorului cetăţii Milanului. 

Tot cam pe atunci Lenna ajunsese amanta principală a unui 
cardinal gârbovit de bătrâneţe și căzut în mintea copiilor, dar 
nemăsurat de bogat. Pe acesta se grăbea acum Lenna Griffa să-l 
întâlnească, preferind frumoasei Veneţii orașul Fano, unde o 
aștepta bătrânul monsignore, atașat pe lângă curtea lui Cesare 
Borgia. 

Hangiul era în mare încurcătură: să refuze a-i da adăpost unei 
persoane de vază ca „preacucernicia-sa”, amanta unui cardinal, 
nu, asta n-ar fi îndrăznit, dar nu avea nicio cameră liberă. Până 
la urmă se învoi cu negustorii din Ancona, care, în schimbul unei 
reduceri de preţ la nota de plată, acceptau să doarmă în covălie, 
cedând dormitorul lor suitei ce o însoțea pe preaînalta 
curtezană. Pentru Lenna însă hangiul îi cerea lui messer Niccolo 
să-i cedeze camera pe care o împărțeau tuspatru, el și cavalerii 
francezi de la Yves d'AHegre, propunându-le să doarmă laolaltă 
cu negustorii în covălie. 

Niccolo se făcu foc, întrebându-l pe hangiu dacă e în toate 
minţile. Oare își da seama cu cine are de-a face? Cum de-și 
permite asemenea obrăznicii cu niște oameni respectabili ca ei 
și asta, pentru a-i intra în voie primei târfe întâlnite? Interveni 
însă hangiţa, o femeie bătăioasă, nelegată la gură de felul ei 
„care nu-și amanetase limba la jidov”, cum se zice prin partea 
locului. Ea îi aminti lui messer Niccolo că înainte de a face 
scandal și a-l da pe hangiu în tărbacă, ar fi cazul să-i plătească 


ceea ce consumaseră în chip de hrană, el și slugile sale, precum 
și cei trei cai din grajd, neuitând cu acest prilej nici să-i restituie 
și cei patru ducați pe care soţul ei, inimă caritabilă, i-a 
împrumutat încă de vineri, azi săptămâna. Apoi, ceva mai 
încetișor, ca și cum ar fi vorbit cu sine însăși, totuși destul de 
tare ca s-o audă toată lumea, ură să le stea în gât cozonacii de 
Paști tuturor haimanalelor și escrocilor care bat drumurile, 
dându-se drept domni de seamă, dar care își duc traiul pe daiboj 
și pe pomană, ba și fudulindu-se înaintea omului. De treabă, de 
nu le mai ajungeai la nas nici cu prăjina. 

într-un fel sau altul trebuie să fi fost un strop de adevăr în 
spusele femeii, cel puţin asta era impresia, căci, pe neașteptate, 
lucru de mirare pentru toţi câţi erau de faţă, Niccolo se domoli și 
plecă fruntea sub privirile ei sibilice, chibzuind probabil cum să 
dea înapoi cât mai onorabil. 

între timp slugile începuseră să-i care afară lucrurile, iar 
urâciunea de maimuţică, favorita madonnei Lenna, care 
aproape că îngheţase în timpul prelungitei călătorii, cu o 
mutrișoară încă jalnică, sări pe masa de lucru și prinse a ţopăi 
printre manuscrisele, penele și cărţile lui messer Niccolo, dintre 
care nu lipseau Decadele lui Titus Livius și nici Viețile oamenilor 
de seamă de Plutarh. 

— Messere, i se adresă atunci Leonardo, zâmbind fermecător, 
dacă n-aveţi nimic împotrivă să împărţim amândoi odaia de 
dormit, aș considera o mare cinste pentru mine de a vă face un 
atât de neînsemnat serviciu. 

Niccolo se întoarse oarecum mirat, se rușina și mai tare, dar 
numaidecât se stăpâni, multumind cu demnitate. 

Se retrase în camera lui Leonardo, unde artistul se îngriji să 
pună la dispoziţia colocatarului patul cel mai confortabil. 

Cu cât îl observa, cu atât omul acesta ciudat i se părea mai 
simpatic și mai interesant. 

îl chema Niccolo Machiavelli și era secretarul Consiliului Celor 
Zece al Republicii Florentine. 

Cu vreo trei luni în urmă, șireata și prudenta Signorie îl 
trimisese pe Machiavelli la Cesare Borgia pentru tratative. 
Nădăjduia să-l ducă de nas răspunzând făţarnic cu platonice 
declaraţii de prietenie la toate propunerile ducelui de a încheia o 
alianță militară împotriva dușmanilor comuni, Bentivoglio, Orsini 


și Vitteli. În realitate, Republica se temea de duce și nu voia să-l 
aibă nici prieten, nici dușman. Lui messer Niccolo Machiavelli, 
emisar neînvestit cu niciun fel de împuternicire reală, îi revenea 
misiunea de a stărui doar ca să li se acorde negustorilor 
florentini liberă trecere de-a lungul țărmului Adriaticii, pe 
domeniile ducelui, un lucru dacă ne gândim bine, nu chiar lipsit 
de importanţă pentru negoţ, „această doică a Republicii” cum 
spunea și în hrisovul de însoţire dat de signori. 

Leonardo își declină și el numele, arătând funcţia și titlul 
deţinute la curtea ducelui de Valentino. Și ei statură de vorbă 
deschis și cu ușurința proprie unor oameni cu totul deosebiți, 
singuratici și dedaţi contemplaţiei. 

— Messere, mărturisi pe loc Niccolo, cu o sinceritate care-l 
câștigă pe artist, am auzit, desigur, că sunteţi un mare maestru. 
Dar trebuie să vă previn că nu mă pricep de loc la pictură și nici 
măcar nu-mi place, deși socot că această artă mi-ar putea 
răspunde așa cum i-a răspuns și Dante unui pișicher și cască- 
gură care-i dăduse cu tifla: nu dau una a mea pe o sută de-ale 
tale. Am auzit însă că ducele de Valentino vă consideră drept un 
mare cunoscător în ale științei militare și acesta este exact 
lucrul despre care aș vrea să stau de vorbă pe îndelete cu 
graţiozitatea voastră. Întotdeauna am socotit subiectul acesta 
cu atât mai important și mai demn de atenţie cu cât măreţia 
civică a popoarelor se întemeiază pe forţa lor militară, adică pe 
o armată regulată, numeroasă, pe calităţile ei, lucru pe care îl 
voi demonstra în cartea mea despre monarhii și republici, în 
care legile firești care guvernează existenţa, propășirea, 
decăderea și pieirea fiecărui stat vor fi determinate cu aceeași 
precizie cu care matematicianul determină legile numerelor, iar 
naturalistul legile fizicii și ale mecanicii. Căci trebuie să vă spun 
că până azi toţi cei care au scris despre stat... 

Deodată se întrerupse, adăugind cu un zâmbet amuzant: 

— lertare, messere! Mi se pare că abuzez de amabilitatea 
voastră! Nu cumva politica vi se pare tot atât de puţin 
interesantă cum mi se pare pictura mie?... 

— Nu, nu, dimpotrivă! spuse artistul. Sau mai bine să vă 
vorbesc tot atât de deschis cum mi-aţi vorbit dumneavoastră, 
messer Niccolo. De obicei, îmi displac discuţiile despre război și 
despre treburile statului, asta pentru că sunt prostești și 


mincinoase. Însă opiniile dumneavoastră seamănă atât de puţin 
cu părerile majorităţii și sunt atât de noi și de neobișnuite, încât, 
credeţi-mă, vă ascult cu multă plăcere. 

— Vai de mine, păziţi-vă de aprecieri atât de elogioase, 
messer Leonardo, râse și mai amuzat Niccolo. Nu cumva să vă 
pară rău; încă nu mă cunoașteţi! Doar ăsta-i calul meu de 
bătaie, încalec și, ţineţi-vă bine! Nu mă mai dau jos până nu-mi 
porunciţi dumneavoastră să tac! Nu-mi da pâine, nu-mi da apă, 
dă-mi un om inteligent să discut cu el despre politică! Dar aici e 
aici, de unde să-l iei? Superbii noștri signori nu vor să știe nimic 
alta decât preţurile pieţei la lână și mătase. Cât despre mine, 
rosti Niccolo cu mândrie și amar, se vede că așa mi-a fost 
hărăzit de soartă la naștere: dacă nu mă pricep să discut despre 
pierderi și profituri, despre industria lânei și cea a mătăsii, nu-mi 
rămâne decât să tac ori să vorbesc despre treburile statului. 

Leonardo îl mai asigură o dată că discuţia care. Într-adevăr, i 
se părea interesantă, îi face mare plăcere și, ca s-o reia. Intrebă: 

— Parcă aţi spus adineaori, messere. Că politica ar trebui să 
fie o știință exactă, la fel ca științele naturii, care se întemeiază 
pe matematică și își află izvoarele în experienţă și în observaţia 
naturii. Oare v-am înţeles bine? 

— M-ai înţeles perfect! rosti Machiavelli. Încruntându-și 
sprâncenele și strângând pleoapele, ca să se uite peste capul lui 
Leonardo. Cu încordare, întocmai cum o pasăre ageră își întinde 
gâtul subţire scrutând depărtările. 

— Poate că n-am să izbutesc până la urmă, continuă el după o 
clipă de tăcere, dar mult aș vrea să spun oamenilor ceva ce n-a 
spus încă nimeni, niciodată despre faptele omenești. Platon în 
Republica, Aristotel în Politica, sfântul Augustin în Cetatea lui 
Dumnezeu, toţi câţi au scris despre stat nu au văzut esențţialul și 
anume — legile firești care guvernează viaţa fiecărui popor și 
care se află mai presus de puterea omenească, mai presus de 
bine și de rău. Toţi au vorbit despre ceea ce pare bine și rău, 
nobil și josnic, închipuindu-și cârmuiri care numai ar trebui să 
existe, dar nu există și nu pot exista în realitate. Pe când eu 
doresc nu ceea ce ar trebui să existe și nici ceea ce pare să 
existe, ci numai ceea ce există într-adevăr în realitate. Vreau să 
studiez natura marilor corpuri numite republici și monarhii — 
fără dragoste și fără ură, fără a lăuda și fără a condamna, așa 


cum matematicianul studiază natura și anatomistul alcătuirea 
corpului. Știu că e un lucru greu și primejdios, căci nicăieri, în 
nici un alt domeniu, oamenii nu se tem mai mult de adevăr și nu 
se răzbună mai crâncen ca în domeniul politicii, și totuși am să 
le spun adevărul, chiar dacă după aceea mă vor arde pe rug ca 
pe fratele Girolamo! 

Cu zâmbet involuntar Leonardo privea obrazul lui Machiavelli, 
pe care se întipărea o îndrăzneală profetică și totodată ușuratică 
de școlar poznaș, ochii ce-i scăpărau straniu, aproape bezmetic, 
spunându-şi în gând: 

„Cu câtă emoție vorbește despre calm și câtă patimă pune în 
nepăsare!” 

— Messer Niccolo, spuse el în cele din urmă, dacă veţi izbuti 
să realizaţi acest plan, descoperirile voastre vor avea tot atâta 
însemnătate ca și geometriile lui Euclid sau cercetările lui 
Arhimede în mecanică. i 

într-adevăr, era mirat de noutatea celor spuse de acesta. Işi 
aminti cum cu treizeci de ani în urmă, terminând de lucrat la o 
carte cu desene care înfățișa viscerele corpului omenesc, 
scrisese pe prima pagină, într-o latură, pe margine: 

„Ajută-mă. Doamne. Să cunosc natura oamenilor, obiceiurile şi 
moravurile lor tot atât cât știu alcătuirea corpului omenesc”. 

IV 

Discutară până târziu. Leonardo îl întrebă printre altele cum 
de a putut să nege aseară, în convorbirea cu căpitanul 
lăncierilor, orice importanță strategică a fortărețelor, a pulberii 
și armelor de foc. Nu cumva glumise? 

— În arta războiului, spartanii și romanii din vechime sunt 
dascălii noștri fără greș și, cu toate acestea, n-au avut idee 
despre iarba de pușcă, îi răspunse Niccolo. 

— Ei bine, dar experienţa și cunoașterea naturii ne-au 
dezvăluit multe, exclamă Leonardo, și fiecare zi care vine nu va 
dezvălui încă altele la care nici n-au putut visa cei vechi? 

Machiavelli se încăpăţână să rămână la părerea lui. 

— Gândesc că în problemele militare și de stat, o ţinea el 
întruna, popoarele din vremea noastră greșesc părăsind calea 
imitaţiei anticilor. 

— Dar e posibilă azi o asemenea imitație, messer Niccolo? 


— De ce nu? Credeţi că oamenii sau elementele, cerul și 
soarele și-au schimbat mersul sau rânduiala și forţele lor sunt 
altele acum decât în antichitate? 

Şi niciun fel de argumente de-ale lui Leonardo n-au izbutit să-l 
convingă. Sub ochii săi omul acesta curajos până la cutezanţă 
se transforma, cum venea vorba de antichitate, într-unul 
superstițios, plin de teamă, asemenea unui dascăl prea pedant. 

„Are planuri mari, dar le va realiza oare?” se întreba artistul, 
amintindu-și fără să vrea de seara din ajun, când Machiavelli 
expusese cu atâta duh reguli abstracte, iar când a fost să 
încerce a le demonstra în practică pierduse jocul. 

— Dar știți, messere, exclamă în miezul disputei lor Niccolo cu 
o sinceră veselie în ochi, cu cât vă ascult, cu atât mă minunez și 
nu-mi vine să-mi cred urechilor!... Gândiţi-vă numai cât de 
ciudată a trebuit să fie conjuncţia planetelor pentru a hărăzi 
întâlnirea dintre noi doi! Minţile omenești, după părerea mea, se 
încadrează în trei categorii: în prima categorie intră minţi care 
văd singure și prevăd totul, în a doua minţi care văd când alţii le 
arată și în ultima categorie, minţi care singure nu văd și nici nu 
înţeleg când li se arată. Prima cuprinde pe cele mai bune și mai 
rare, a doua bunișoare, mijlocii, iar cea dea treia — minţi 
obișnuite, care nu-s bune de nimic. Pe a excelenţei voastre... și 
fie, și pe a mea, ca să nu mă bănuiţi de modestie excesivă, am 
să le trec în categoria întâi. Dar de ce râdeţi? Nu am dreptate? 
Voia dumneavoastră, credeţi cum vreţi, dar eu socotesc că nu e 
o întâmplare, ci o împlinire a soartei hotărâtă mai de sus. Cât 
despre mine, sunt convins că nu de multe ori în viaţă voi avea 
parte de asemenea întâlniri, căci știu cât de puţini oameni 
inteligenţi sunt pe lume. lar ca să încheiem convorbirea noastră 
în mod demn, îngăduiţi-mi lectura unui minunat fragment din 
Livius și apoi a unui comentariu al meu... 

Și Niccolo, întipărindu-și pe față o expresie de severă 
cucernicie, ca la rugăciune, trase mai aproape mucul de 
luminare cu fitilul nedres, luă de pe masă o carte și puse pe nas 
ochelarii cu lentile groase, rotunde, cu rama de metal ruptă și 
legată grijuliu cu aţă. 

Dar numai ce ridicase din sprâncene, gata să caute cu degetul 
arătător înălţat capitolul din care reieşea că victoriile și 
cuceririle duc statele neorânduite mai degrabă spre pieire decât 


măreție, și tocmai rostea primele și solemnele cuvinte ale lui 
Livius care sunau ca un clopot de aramă, când ușa se deschise 
încetișor și în odaie mai mult se furișă decât intră, o bătrână 
gârbovă și smochinită. 

— Signorii mei, molfăi ea, plecându-se adânc, scuzaţi deranjul. 
Stăpânei mele, prealuminata madonna Lenna Griffa, i-a dispărut 
un animal îndrăgit — un iepuraș cu zgărdiţă albastră la gât. Ne-a 
ieșit sufletul de când îl căutăm. Am întors casa cu fundul în sus, 
dar ia-l de unde nu-i. Să mă omori și nu mi-ar da prin minte 
unde poate fi... 

— Nu se află aici niciun iepuraș, întrerupse tăios messer 
Niccolo. Haide, ieși! 

Şi se sculă s-o conducă afară, când deodată se uită lung la ea 
prin lentilele rotunde, apoi cobori ochelarii pe vârful nasului, o 
mai privi o dată pe deasupra lor și exclamă plescăind din palme: 

— Monna Alvigia! Tu vei fii fiind, hoașcă bătrână? Şi eu care 
credeam că de mult te fierb dracii într-un cazan cu smoală... 

Bătrâna miji ochișorii aproape nevăzători, dar plini de șiretenie 
și, răspunzând ocărurilor lui drăgăstoase, destinse creţurile într- 
un zâmbet știrb, devenind și mai slută. 

— Messer Niccolo! Doamne, câtă apă a curs pe Amo în jos... 
Cine ar mai fi crezut să ne întâlnim vreodată... 

Machiavelli se scuză faţă de noua lui gazdă și o pofti pe 
monna Alvigia la bucătărie, să mai stea la taifas, ca să-și 
amintească de trecut. Leonardo însă îl asigură că nu-l 
deranjează și, luând o carte, se retrase într-un colţ. 

După care, Niccolo chemă un slujitor și, cu un aer foarte 
demn, ca și cum ar fi fost persoana cea mai răsfăţată la han, îi 
porunci să aducă vin. 

— Să-i spui, drăguță, tâlharului de jupân, nu cumva să 
îndrăznească să ne trimită aceeași zeamă de murături cu care 
mă ospăta deunăzi. Vinul prost nu-i pe gustul meu și al monnei 
Alvigia, cum nici pe-al abatelui Arlotto, care, cum spunea lumea, 
nu ţi-ar îngenunchea nici înaintea Sfintelor Daruri, căci socoate 
că poșirca nu se preface în sângele Domnului! 

Monna Alvigia uitase de iepuraș, messer Niccolo de Titus 
Livius; stăteau la taifas înaintea unui pahar de vin ca doi vechi și 
buni prieteni. 


Şi, din tăifăsuiala celor doi, Leonardo putu deduce că pe 
vremuri bătrâna fusese ea însăși curtezană, apoi patroană de 
bordel la Florenţa, codoașă la Veneţia și acum se afla în serviciul 
Lennei Griffa în calitate de chelăreasă, având în grija ei toată 
garderoba madonnei. Machiavelli o întreba de cunoștințele 
comune: de Atlanta cea cu ochii albaștri, numai de cinsprezece 
ani, care, odată, vorbind despre păcatul preacurviei, exclamase 
zâmbind candid: „Să însemne asta a huli pre Sfântul Duh? Să 
predice cât or pofti călugării și preoţii, n-au decât, dar eu n-am 
să cred niciodată că poţi comite un păcat de moarte făcând 
plăcerea unor bieţi oameni săraci...”, de fermecătoarea 
madonnă Ricci, al cărui soţ, de câte ori i se aducea la cunoștință 
că a sa consoartă îl trădează, observa filosofic că nevasta e ca 
focul din vatră. Dă vecinilor cât poftești, tot n-o să scadă. 

își aminti și de grasa Marmiglia, roșcovana care de câte ori 
ceda la rugile admiratorilor, trăgea cucernică perdeluţa peste 
icoană: „nu cumva să vadă Madonna”... 

După cât își putu da seama, în noianul acesta de bârfeli și 
obscenități Niccolo se simţea ca peștele în apă. Leonardo nu 
înceta să se minuneze în fața acestei stranii transformări a 
bărbatului de stat secretarul Republicii Florentine, un 
interlocutor plăcut și înţelept, într-un chefliu și un petrecăreţ în 
toată puterea cuvântului, mușteriu credincios al unor locuri rău 
famate. Deși, la drept vorbind, veselia nu-i chiar sinceră: în 
hohotele-i cinice artistul bănuia a fi descoperit o tainică și 
adâncă amărăciune. 

— De, asta-i viața, domnul meu! Tot ce-i tânăr crește și tot 
bătrânu-mbătrânește, încheie  Alvigia, devenită deodată 
sentimentală şi clătinând din cap ca o decrepită Parcă a 
dragostei. Alte sunt vremile acum... 

— Ba nu-i adevărat, clipi cu tâlc Niccolo. De ce-l mânii pe 
Dumnezeu, cumătră dragă? Orice ai spune, dar pentru alde voi, 
ochioaselor, acum e raiul pe pământ. Unde s-au mai pomenit în 
ziua de azi femei drăguțe cu bărbaţi săraci și geloși? lar dacă 
leagă prietenie cu meșteriţe ca tine, o duc ca-n sinul lui Avraam. 
Cele mai semețe signore se lasă astăzi corupte pentru bani. 
Stricăciunea și nerușinarea își fac veleatul în toată Italia. Nici n-o 
să deosebești târfa de o femeie onorabilă, doar poate după 
semnul galben... 


Semnul de care pomenise era legătura de cap de culoarea 
șofranului pe care prostituatele erau obligate prin lege s-o 
poarte, pentru a nu fi confundate în mulţime cu femeile cinstite. 

— Of, nici nu-mi pomeniţi de el, messere! suspină cu 
amărăciune bătrâna. Mai e chip să compari ziua de azi cu 
frumoasele vremi de altădată? Măcar de-ar fi să vorbim și de 
boala franţuzească! Mult îi de când nici nu se pomenea de ea în 
Italia? Trăiam cu toatele fără grijă. Sau despre semnul galben. 
Barem ăsta-i o adevărată pacoste! Mă credeţi, la carnavalul de 
mai anul cât pe ce să mi-o bage pe stăpână-mea la pușcărie. 
judecaţi și dumneavoastră, cum i-ar sta madonnei Lenna cu 
semnul ăsta galben pe cap? 

— Și de ce nu? 

— Cum se poate una ca asta? Ce tot spuneţi, messere? 
Ferească Dumnezeu! Doar luminata madonna nu-i vreo târfuliță 
de stradă din cele care se tăvălesc cu orice zdrenţăros. Dar știți 
și dumneavoastră că plapuma de pe patul ei e mai frumoasă 
decât odăjdiile papei de ziua sfintelor Paști? Cât despre 
deșteptăciune și învăţătură îi bagă în cofă și pe doctorii de la 
Universitatea din Bologna! De-aţi auzit-o cum îl zugrăvește pe 
Petrarca sau pe Laura ori iubirea cerească fără sfârșit!... 

— Cred și eu, zâmbi în doi peri Niccolo, cine să se priceapă 
mai grozav ca ea la iubiri nesfârșite!... 

— Degeaba râdeţi, messere. Să nu mă scol de pe scaun dacă 
vă mint: deunăzi, când citea epistola ei în versuri către un tânăr, 
sfătuindu-l să se dedice exerciţiului virtuţii, am ascultat cât am 
ascultat și, credeţi-mă, m-a podidit plânsul... Te strânge la 
inimă, zău așa, ca altădată când predica la Santa Maria del Fiore 
fratele Girolamo, fie-i ţărâna ușoară! Curat că s-a născut un nou 
Tullius Cicero! Nu degeaba cei mai de seamă signori îi plătesc 
pentru o simplă conversaţie despre tainele iubirii platonice cu 
doi sau cel mult trei ducați mai puţin decât altora pentru o 
noapte întreagă. Și dumneavoastră de acolo — semn galben! 

Drept încheiere monna Alvigia povesti despre propria-i 
tinereţe: fusese și ea frumoasă, și pe ea o curtau bărbaţii și îi 
satisfăceau toate capriciile, și câte nu-i dădeau prin minte, o 
Doamne! Odată, la Padua, în altarul catedralei, a scos mitra de 
pe capul episcopului și i-a pus-o roabei sale. 


Cu anii însă, frumuseţea i s-a veștejit, admiratorii s-au risipit în 
cele patru vânturi și a trebuit să-și ducă traiul închiriind odăi și 
spălând rufe. Pe deasupra, s-a mai și îmbolnăvit, de ajunsese la 
o atare mizerie, că-i venea să cerșească în pridvorul bisericii ca 
să-și ia otravă și să se omoare. Numai Preacurata a scăpat-o de 
la o moarte sigură. Mână bună a avut bătrânul abate, îndrăgostit 
lulea de vecinica ei, nevastă de fierar. Mulțumită sfinţiei-sale a 
pornit pe drumul bătătorit, alegându-se cu o meserie mai cu 
spor decât spălatul rufelor. 

Istorisirea miraculosului ajutor al Maicii Domnului, preasfânta 
ei apărătoare, fu întreruptă de apariţia slujnicei trimise de 
madonna Lenna să-i spună că stăpâna îi cere chelăresei 
borcănașul cu alifie pentru maimuţică — bietului animal i-a 
degerat lăbuţa — și Decameronul lui Boccacio, pe care 
preaînalta curtezană îl citește înainte de culcare, ca apoi să-l 
vâre sub pernă, laolaltă cu cartea de rugăciuni. 

După plecarea bătrânei, Niccolo pregăti hârtie, ascuţi pana și 
se apucă să aștearnă raportul către magnificii signori ai 
Florenței, arătându-le ce plănuia și ce făptuia ducele de 
Valentino, o epistolă sclipind de înţelepciune în ale treburilor de 
stat, cu toată ușurătatea glumeaţă a tonului. 

— Messere, spuse el deodată, ridicând ochii și aţintindu-l pe 
artist cu luare-aminte, veţi recunoaște totuși că aţi rămas mirat 
de trecerea bruscă de la o convorbire pe teme înalte și 
importante despre virtuțile vechilor spartani și romani la 
flecăreala asta despre niște fetișcane care au prietenie cu 
codoașele. Dar nu mă judecaţi prea aspru, mai bine amintiţi-vă 
că însăși natura în veșnicele ei schimbări și contradicții ne îmbie 
spre asemenea diversităţi. Or, ce poate fi mai important decât 
să urmezi naturii întru totul și fără șovăială? Și-apoi, la ce să ne 
prefacem? Toţi suntem oameni, toţi păcătuim. Cunoașteţi 
desigur vechea fabulă despre Aristotel filosoful? De față cu 
elevul său Alexandru cel Mare, pentru a satisface capriciul unei 
fete ușoare de care era îndrăgostit peste cap, s-a așezat în 
patru labe, urcând-o în spinare, în timp ce nerușinata, goală 
pușcă, se fălea că merge călare pe un filosof, întocmai ca pe un 
catâr!! Firește, asta-i doar o fabulă, dar sensul ei e adânc. Și 
dacă un Aristotel, de dragul unei mutrișoare drăgălașe s-a 


încumetat la o asemenea prostie, ce să ne mai facem noi, 
păcătoșii?... 

Ora era târzie. Tot hanul dormea sus. Pretutindeni domnea 
liniștea. Numai într-un ungher, un greieraș își înstruna arcușul și 
se auzea din odaia vecină cum bolmojește încetișor monna 
Alvigia, ungând cu alifie de leac lăbuţa degerată a maimuţei. 

Leonardo se întinse în așternut, dar multă vreme nu izbuti să 
adoarmă și tot privea cum trudește cu sârguință Machiavelli 
aplecat asupra mesei, în mână cu o pană roasă la un capăt. 
Flacăra mucului îi răsfrângea pe peretele alb umbra uriașă a 
capului cu contur colţuros și trăsături desenate grosolan, buza 
de jos ieșită în afară, un gât lung și un nas mare și încovoiat ca 
un cioc de pasăre. 

Sfârșind raportul cu privire la politica lui Cesare, Machiavelli 
pecetlui învelitoarea cu ceară roșie, înscriind pe ea obișnuita 
formulă de urgenţă: cito, citissime, celerrime! — urgent, foarte 
urgent, expres! — deschise cartea lui Titus Livius și se cufundă 
în mult îndrăgita lucrare căreia i se dedicase de mulţi ani: 
întocmirea de note și comentarii la Decade. 

„Tânărul Brutus, prefăcându-se greu de cap, scria Machiavelli, 
s-a acoperit de glorie mai mult decât cei mai inteligenţi oameni. 
Cercetând cu de-amănuntul viaţa lui, ajung la concluzia că a 
procedat astfel, ca să evite bănuielile și să-l răstoarne mai ușor 
pe tiran. lată un exemplu demn de imitat pentru toţi regicizii. 

Firește, este o faptă mai nobilă să te răzvrătești pe faţă. Dar 
dacă nu-ţi ajung puterile pentru o asemenea luptă, acţionează 
în taină, câștigându-ţi graţia monarhului și nedându-te în lături 
de la nimic pentru a ţi-o dobândi, împărtășind toate viciile 
satrapului și slujindu-i de complice în desfrâu, căci o asemenea 
apropiere în primul rând îţi va salva viața, răsculatule, în al 
doilea rând îţi va îngădui, la un prilej potrivit, să-l pierzi pe 
monarh. Așadar, după cum am spus, se cuvine să te prefaci 
prostănac, asemenea lui lunius Brutus, lăudând, condamnând și 
susținând exact opusul celor ce gândești, pentru a-l atrage pe 
tiran în capcană și a-l pierde, redând astfel libertatea patriei 
tale.” 

La lumina mucului de lumânare care abia mai pâlpâia, 
Leonardo vedea ciudata și neagra umbră de pe peretele alb 
ţopăind și făcând mutre nerușinate, în timp ce obrazul 


secretarului Republicii Florentine păstra un calm solemn ca o 
reflectare a anticei măreţii a Romei. Numai în adâncul ochilor și 
în colţurilor buzelor arcuite se străvedea uneori o umbră de 
perfidă prefăcătorie și ironie amară la fel de cinică aproape ca și 
în timpul flecărelii despre fetișcanele pricopsite cu vreo 
codoașă. 

V 

A doua zi dimineaţa soarele făcea să scânteie gemuleţele 
verzi ale hanului ca niște smaragde palide îmbrăcate în 
promoroacă. Viforniţa se potolise. Câmpia și dealurile, moi ca 
pernele de puf, străluceau imaculate sub cerurile limpezi 
albastre. 

Când Leonardo deschise ochii, colocatarul său nu se mai afla 
în odaie. 

Artistul cobori în bucătărie. Aici, în sobă, ardea un foc mare și 
sfârâia de zor friptura înfiptă în noua frigare automată. Hangiul 
nu se mai sătura admirând invenţia lui Leonardo, în timp ce o 
bătrânică împovărată de ani, coborâtă dintr-un singuratic cătun 
de munte, se uita înfricoșată, cu ochii holbaţi, la berbecul care 
se rumenea singur, rotindu-se ca viu și întorcând când o coastă, 
când alta — să nu se ardă. 

Leonardo porunci călăuzei să pună șeile pe catări și se așeză 
să ia o gustare înainte de a pleca la drum. Alături, messer 
Niccolo discuta foarte agitat cu doi călători nou-sosiţi. Unul din 
ei era curierul din Florenţa, celălalt — un tânăr cu înfățișare 
perfect mondenă, o figură ca multe altele, nici prea inteligentă, 
nici prea stupidă, nici bună, nici rea, într-un cuvânt, un chip din 
mulțime — un oarecare messer Lucio, cum află după aceea 
Leonardo, nepot deal doilea al lui Francesco Vettori, om de vază 
cu relaţii mari, rudă cu însuși gonfalonierul Piero Soderini, și 
care îl simpatiza mult pe Machiavelli. 

Plecând cu interese de familie la Ancona, Lucio își luase 
angajamentul să-l găsească pe Niccolo în Romagna și să-i 
predea scrisoarea de la prietenii săi florentini. Și acum, sosea în 
același timp cu curierul. 

— Nu trebuie să vă neliniștiți, messer Niccolo, îi spunea Lucio. 
Unchiul Francesco m-a asigurat că banii vor fi trimiși în curând. 
Încă de joia trecută signorii i-au promis să... 


— Am cu mine, domnul meu, i-o tăie înfuriat Machiavelli, doi 
servitori și trei cai pe care nu-i pot hrăni cu făgăduielile 
magnificilor signori! La Imola am primit 60 de ducați, dar am 
avut de plată 70. De n-ar fi fost mila oamenilor caritabili, 
secretarul Republicii Florentine ar fi murit de foame! Nimic de 
zis, bine se mai îngrijesc signorii de cinstea orașului, silind pe 
împuternicitul lor la curtea unui domnitor să ceară a fi miluit cu 
trei-patru ducați ca cerșetorii! 

Ştia cât de zadarnice sunt văicărelile. Dar îi era totuna. Numai 
să-și verse năduful. Şi apoi, bucătăria era aproape pustie, 
puteau vorbi nestingherițţi. 

— lată un concetăţean de-al nostru, messer Leonardo da 
Vinci. Gonfalonierul trebuie că-l Cunoaște, continuă Machiavelli, 
arătându-i-l, și Lucio îl salută cu o plecăciune. Messer Leonardo 
a fost de asemeni martor insultelor care mi se aduc... Cer să mi 
se primească — mă auzi, domnia-ta cer, nu rog — demisia! 
Încheie Niccolo, tot mai pornit, închipuindu-și, pesemne, toată 
magnifica signorie întruchipată în tânărul florentin. Sunt un om 
sărac. De la o vreme treburile îmi merg tare prost. Și apoi, sunt 
bolnav. Dacă vom ţine-o tot așa și de aci înainte, mă veţi duce 
acasă în sicriu! In afară de faptul că tot ce s-a putut face din 
partea-mi, cu împuternicirile ce mi s-au dat, a fost făcut. lar ca 
să lungești tratativele, să te învârți jur împrejur, un pas înainte, 
unul înapoi, n-ar folosi la nimic, lucru de care, de altminteri, 
preasupusul vostru serv nici n-are poftă. După mine, ducele este 
mult prea inteligent pentru a pica în laţul unei asemenea politici 
naive. De fapt, i-am scris unchiului dumitale... 

— Unchiul, firește o să facă tot ce-i stă în putinţă, messere, 
obiectă Lucio, dar iată unde-i nenorocirea: Consiliul Celor Zece 
consideră rapoartele voastre atât de necesare pentru binele 
republicii, atât de importante prin felul în care pun în lumină 
toate cele ce se întâmplă aici, încât nici să n-audă de demisie. 
Bucuroși, zic ei, dar cu cine să-l înlocuim? E aur curat, singurul 
care ţine loc de ureche și de ochi republicii noastre. Pot să vă 
asigur messer Niccolo, că la Florenţa scrisorile voastre se bucură 
de un foarte mare succes. Nici că vi l-aţi putea dori mai mare! 
Toată lumea este încântată de incomparabila eleganţă și de 
cursivitatea stilului vostru. Unchiul îmi povestea că deunăzi, 


când s-a dat citire uneia din glumeţele voastre scrisori, signorii 
din sala Consiliului se tăvăleau de râs, nu alta... 

— Ah, așa-a? strigă Machiavelli, cu obrazul schimonosit de 
furie. Ei bine, abia acum m-am lămurit. Slavă Domnului, tot a 
fost bun de ceva messer Niccolo! Prin urmare, signorii gustă 
scrisorile mele, se prăpădesc de râs şi-mi apreciază eleganța 
stilului, în timp ce eu aici duc viață de câine, îndur umilinţe, 
flămând, rebegit, tremurând de friguri, mă zbat ca peștele pe 
uscat — toate acestea pentru binele republicii, naiba s-o ia 
împreună cu gonfalonierul ei cu tot, muierea aceea bătrână și 
plângăreaţă. La urma urmei, lua-v-ar dracul să vă ia pe toţi... 

O ploaie de ocări scârnave se revărsă de pe buzele sale. 
Pesemne izbucnise indignarea neputincioasă care-i umplea 
inima zi de zi cu gândul la acești conducători ai poporului demni 
de tot disprețul său, dar care îl tratau ca pe un băiat de 
alergătură. 

Ca să schimbe subiectul, Lucio îi întinse lui messer Niccolo o 
scrisoare de la monna Marietta, tânăra lui soţie. 

într-o clipă parcurse Machiavelli cele câteva rânduri 
zmângălite pe hârtia cenușie cu scris mare și regulat, de copil. 

„Am auzit, scria printre altele Marietta, că prin părţile unde te 
afli bântuie frigurile și alte boli. Îţi poţi închipui domnia-ta cât de 
împăcată mi-e inima. Gândurile la primejdiile ce te pasc nu-mi 
dau pace nici ziua, nici noaptea. Băieţașul, slavă Domnului, e 
sănătos. Seamănă cu domnia-ta cu fiecare zi mai mult. Are 
obrăjorul alb ca neaua, iar căpșorul acoperit cu cârlionţi negri 
tăciune, întocmai ca al domniei-tale. Mi se pare tare chipeș, 
pentru că seamănă cu domnia-ta, și-i atât de vioi și vesel de 
parcă ar fi de un an. Mă crezi, numai ce s-a născut, cum a 
deschis ochii, a și răcnit de a răsunat casa. Să nu ne uiţi cumva, 
și pentru asta tare te rugăm pe domnia-ta să vii cât mai repede, 
căci nu mai am răbdare de loc. Vino, pentru Dumnezeu! lar 
până atunci, păzească-te Domnul Dumnezeu și pururea Fecioară 
Maria, laolaltă cu preasfântul martir Antonio, căruia fără preget 
mă rog de sănătate.” 

Cât timp citi scrisoarea, Leonardo îi văzu obrazul luminat de 
un zâmbet bun, neașteptat și straniu pe un obraz ca al său cu 
trăsături mari și colțuroase, de parcă de după acesta s-ar fi ivit 
obrazul altui om. Dar cum se ivi, tot atât de iute se ascunse și 


Machiavelli, strângând din umeri  dispreţuitor,  mototoli 
scrisoarea și o vâri în buzunar. 

— Cine nu și-o fi ţinut gura cu privire la boala mea? mormăi el. 
_ — A fost cu neputinţă să-i ascundem, căută să-l împace Lucio. 
In fiecare zi monna Marietta vine la câte unul din prietenii 
dumneavoastră, sau la signorii din Consiliul Celor Zece și-i 
descoase și-i trage de limbă, că unde vă aflaţi și ce-i cu 
dumneavoastră... 

— Las’ că știu, știu, nu-mi spune! E vai și amar ce pătimesc cu 
dânsa! 

Şi adăugă cu un gest de nerăbdare: 

— Treburile de stat ar trebui încredințate numai burlacilor. 
Una din două — ori soţie, ori politică! 

Apoi continuă răstit, cu glas subţire, supărător de strident, 
ferindu-și obrazul: 

— Nu cumva, tinere, ai de gând să te însori? 

— Deocamdată nu, messer Niccolo, răspunse Lucio. 

— Niciodată, auzi, niciodată să nu faci prostia asta! Să te 
ferească Dumnezeu de asemenea pacoste! Totuna cu a căuta 
tipari în sacul cu șerpi veninoși. Viaţa conjugală e o povară pe 
măsura lui Atlas, nicidecum pe potriva unor bieţi muritori ca noi. 
Nu-i așa, messer Leonardo? 

Artistul însă își dădea seama că Machiavelli o iubește cu 
tandreţe pe monna Marietta și numai sfiala îl determină să-și 
pună această mască a impertinenţei. 

Hanul aproape se golise de lume. Mare parte dintre mușterii 
plecaseră dis-de-dimineaţă. Se pregăti de drum și Leonardo și-l 
invită pe Machiavelli să-l însoţească. Acesta însă clătină din cap 
cu tristeţe, răspunzând că va trebui să aștepte banii din 
Florența, ca să poată achita ce-i datorează hangiului și să-și 
tocmească niște cai. Din nepăsarea degajată de mai adineauri 
nu rămăsese nici urmă, într-o clipă se gârbovise și se veștejise. 
Părea bolnav și nefericit. Plictiseala șederii prelungite într-un 
singur loc era ucigătoare pentru dânsul. Nu în zadar membrii 
Consiliului Celor Zece îi reproșau într-o scrisoare deplasările 
mult prea dese și fără motiv, care încurcă treburile: „Acum vezi 
și tu, Niccolo, în ce încurcătură ne pune acest astâmpăr nărăvit 
al tău, atât de lacom de schimbările de loc”. 


Leonardo, apucându-l de mână, îl trase mai la o parte și-i oferi 
un împrumut. Niccolo însă îl refuză... 

— Nu mă jigni, prietene, îi spuse artistul. Amintește-ţi ce 
spuneai aseară: cât de fericită a fost să fie conjuncţia planetelor, 
ca să se întâlnească doi oameni ca noi. Atunci de ce mă lipsești 
pe mine și te lipsești și pe domnia-ta de acest noroc hărăzit de 
soartă? Oare nu-ţi dai seama că nu eu domniei-tale, ci domnia- 
ta mi-ai face un serviciu prietenesc? 

Era atâta bunătate în expresia feţei artistului și în glasul lui, 
încât Niccolo nu avu curajul să-l refuze și în cele din urmă 
acceptă un împrumut de treizeci de ducați, pe care făgăduia să-i 
înapoieze îndată ce-i vor sosi banii de la Florenţa. Apoi achită 
numaidecât tot ce avea de plată, la han, adăugând și ceva pe 
deasupra cu o generozitate princiară. 

VI 

în cele din urmă porniră. Dimineaţa era liniștită și gingașă, la 
soare aerul părea primăvăratic de cald, zăpada se muiase și 
picura din streșini, însă la umbră te înțepa gerul și în văzduh 
plutea parfum de zăpadă proaspătă. Stratul gros de omăt 
brăzdat de umbre sinilii scârțâia sub copitele cailor. Printre 
dealurile imaculate scânteia posac, de un verde pal, marea și 
ici-colo goneau în larg piezișe pânze galbene, asemenea unor 
aripi de fluturi. 

Pus pe flecăreală, Niccolo glumea și râdea. Orice lucru mărunt 
îi trezea gânduri când șăgalnice, când triste. 

în timp ce treceau printr-un sat de sărmani pescari aciuat 
între ţărmul mării și malurile Arzillei, drumeţii văzură în piaţa 
bisericii o droaie de călugări grași și veseli, înconjurați de tinere 
sătence, cumpătând cruciulițe, mătănii, fărâme de moaște, 
pietricele de la lăcașul Madonnei di Loreto, ori pene din aripile 
Arhanghelului Mihail. 

— Hei, oameni buni, ce staţi să căscaţi gura? le strigă 
Machiavelli fraţilor și soţilor care se aflau tot în piaţă. Cum de 
lăsaţi lupii în mijlocul turmei? Oare nu știți cât de repede se 
aprinde grăsimea părinţeilor dacă au de-a face cu femei 
frumoase? 

Aducând vorba apoi de biserica romană, se apucă să-i 
demonstreze lui Leonardo că de la ea i se trage Italiei pieirea. 


— Per Bacco, strigă cu ochi scânteietori de indignare, l-aș 
ridica în slăvi pe acela care ar sili tagma ticăloasă a popilor și 
călugărilor să aleagă una din două — putere sau desfrâu! 

Leonardo vru să știe ce gândește despre Savonarola. Intr-o 
vreme fusese adeptul său înflăcărat, mărturisi Niccolo, sperând 
că Girolamo va salva Italia. Curând se convinsese de neputinţa 
prorocului. 

— Mă apucă sila când îi văd pe acești habotnici negustorind în 
dughenile lor. De s-ar duce dracului odată cu toţii! Incheie el 
dezgustat. 

VII 

Pe la amiază intrară pe porțile oraşului Fano. Casele gemeau 
de soldați, ofițeri și suită a lui Cesare. In calitate de arhitect al 
curții, Leonardo fu instalat în două odăi ce-i fuseseră rezervate 
nu departe de palat. Fațada casei dădea chiar în piață. Una din 
aceste odăi el o cedă tovarăşului de călătorie, căci la ora aceea 
era aproape imposibil să-și facă rost de locuință. 

Machiavelli trecu pe la palat și se înapoie cu o noutate 
zguduitoare: fusese executat locotenentul ducelui, don Ramiro 
di Lorqua. In prima zi de Crăciun, la 25 decembrie dimineaţa, 
locuitorii descoperiseră în piazzetta dintre Castello și Rocca di 
Cesena un cadavru decapitat, zăcând într-o baltă de sânge. 
Alături se afla securea și, într-o lance înfiptă în pământ, capul 
tăiat al lui Ramiro. 

— Motivele execuţiei nu le cunoaște nimeni, încheie Niccolo. 
Dar în tot orașul numai despre asta se vorbește. Şi, crede-mă, 
părerile astea merită să le auzi! Am venit anume să te iau. 
Haide să le ascultăm. Ar fi și păcat să nesocotim un asemenea 
prilej de a studia experimental legile firești ale politicii! 

în fața bătrânei catedrale San Fortunato se îngrămădea 
mulţimea așteptând ieșirea ducelui, care, având a trece trupele 
în revistă, trebuia să se ducă în tabără. Se discuta mult despre 
execuţia locotenentului său. Leonardo și Machavelli se 
amestecară în mulțime. 

— Ce mai ziceţi de asta, fraților? Cât despre mine, omoară-mă 
și n-oi pricepe! Cum și pentru ce? Se întreba un flăcău cam 
prostănac și cu înfățișare blajină, după toate semnele 
meșteșugar. 

Cică-l iubea mai dihai ca pe toţi și-l miluia... 


A 


— De-aceea l-a și pedepsit, fiindcă l-a iubit, îl lămuri un 
preacucernic fierar cu chip venerabil, într-un cojoc încăpător de 
veveriță. De, dacă don Ramiro îl înșela! In numele stăpânului 
său asuprea poporul, băga în temniţă, punea la cazne și omora, 
luând un preţ bun. lar în faţa monarhului său, lupul se făcea 
oaie blândă, zicând că n-o să afle. Degeaba! Parcă poţi umbla cu 
mâţa-n sac? A venit ceasul și s-a împlinit sorocul răbdării, s-a 
umplut paharul și iote că nu l-a cruțat pe-ntâiul său dregător, 
asta pentru binele poporului, neașteptând măcar să se 
rostească osânda; ca celui din urmă tâlhar i-a tăiat capul pe 
butuc, să le fie și altora de învăţătură. Acum toţi ăi cu musca pe 
căciulă tremură mărunt, pen-că văd, cumplită-i mânia și dreaptă 
judecata sa. Pe smerit miluiește, pe trufaș îl pierde. 

— Regas eos in virga ferrea, câtă un monah slovele 
Apocalipsului — și păstori-vei pre ei cu toiag de fier. 

— Chiar că n-ar fi rău să-i mai croiască din când în când cu 
toiagul de fier pe spinare, ticăloși și chinuitori ai poporului! 

— Cine știe pedepsi, va ști și milui! 

— Un domnitor mai bun ca acesta nici că se poate! 

— Bine aţi grăit! li se alătură un ţăran. S-a îndurat, se vede, 
Domnul Dumnezeu de Romagna noastră. Inainte vreme îi luau 
pielea și celui mort, și celui viu. De atâtea biruri se ducea toată 
agoniseala de râpă. Şi fără asta n-aveai după ce bea apă, darei 
tot îți luau și ultima pereche de boi din ogradă. Abia acum 
numa, de când a venit ducele de Valentino, deie-i Domnul 
sănătate, răsuflarăm și noi din rărunchi! 

— Apoi și judecăţile erau tărăgăneală curată, îi ţinu isonul un 
negustor. Ţin minte, îți ieșea sufletul până să te judece. Pe când 
acum, dovedesc atâta iuţeală, că parcă-i prea de tot. 

— Nu pregetă să ia apărarea orfanului, se îndură și de văduvă, 
adăugă monahul. 

— E limpede, are milă de popor! 

— Nu lasă pe nimeni de izbeliște! 

— O Doamne, Dumnezeule! molfăia suspinând de înduioșare o 
cerșetoare gârbovită de ani. Binefăcătorule, părinte al nostru 
care ne dai hrană, să te păzească Maica Precistă, împărăteasa 
cerurilor, soarele nostru luminos! 

— Îi auzi, îi auzi? șoptește Machiavelli la urechea însoţitorului, 
Vox popidi, vox Dei! Întotdeauna am susţinut că din vale vezi 


mai bine munţii, și în mijlocul poporului îl cunoști pe suveran. 
Aici i-aș aduce pe aceia care îl consideră pe duce drept un 
monstru! Ascunsu-s-a înţelepţilor și dezvăluitu-s-a celor săraci 
cu duhul. 

Deodată se auzi fanfara. Mulțimea prinse a tălăzui. 

— El... El... Vine... Priviţi... 

își lungeau gâturile. Se ridicau pe vârfuri. Capete de curioși se 
ițeau din ferestre. Femei și fete tinere alergau să-l privească cu 
ochi de îndrăgostite, din balcoane și logii, pe erou, pe „Cesare 
blondo e bello” — „Cezarului cel blond și frumos”. Era o bucurie 
rară pentru ei, căci ducele aproape niciodată nu se arăta 
poporului. 

în zuruit asurzitor de timpane care băteau cadenţa pasului 
greu de soldat, mărșăluia în frunte fanfara. O urma garda ducală 
romagnolă, alcătuită din tineri aleși pe sprinceană, purtând 
halebarde de trei coţi, zale și coifuri de fier și haine în două 
culori — partea dreaptă galbenă, partea stângă roșie. Niccolo nu 
se mai sătura admirând disciplina cu adevărat antică a acestei 
trupe, creaţie a lui Cesare. În urma ei veneau pajii și scutierii în 
veșminte de o bogăţie nemaivăzută — camizole din brocart de 
aur, mantii de catifea purpurie, brodate cu frunză de ferigă din 
fir aurit, cu tecile și diagonalele paloșelor în piele solzoasă de 


șarpe și paftale reprezentând herbul casei Borgia — șapte 
capete de balaur vărsându-și veninul spre cer. Pe piept aveau 
scrise cu argint pe mătasă neagră — Caesar. Veneau apoi 


gărzile personale ale ducelui, stradioţii albanezi, cu turbane 
verzi turcești și iatagane curbate. 

După gărzi venea maestro del campo, comandantul taberei, 
Bartolomeo Capranica, ţinând în sus, dezgolit, paloșul stegarului 
bisericii romane. lar după el, călare pe un armăsar de Berberia 
cu un cerpac înfățișând soarele din briliante, venea însuși 
stăpânul Romagnei, ducele de Valentino, Cesare Borgia, într-o 
mantie de mătase ca cerul albastru pal, cu crinii Franţei cusuți 
din mărgăritare și trupul prins într-o armură de bronz netedă ca 
oglinda, având pe platoșă un cap de leu cu gura căscată, în timp 
ce coiful din aramă subţiată ca foiţa ce zuruia la fiecare mișcare 
reprezenta un dragon sau un monstru marin cu pene și aripi 
țepoase. 


Arăta mai tras la faţă și mai scofâlcit (avea douăzeci și șase de 
ani) decât atunci, la Milano, când îl văzuse întâi Leonardo la 
curtea regelui Franţei, Ludovic al XII-lea. Trăsăturile feţei păreau 
să i se fi accentuat, iar ochii cu sclipiri negre-vineţii ca de oţel 
călit, cu privirea și mai fermă, erau parcă mai de nepătruns. 
Părul bălai, încă des, și barbetele se mai închiseseră la culoare, 
iar nasul acvilin subţiat amintea clonţul unei păsări răpitoare. Şi 
totuși chipul acesta impasibil ca și odinioară purta pecetea unei 
seninătăţi depline, netulburată de vreun nor. Atâta doar că 
purta întipărită pe el pecetea unei și mai nestăpânite îndrăzneli 
de-o ascuțime de neîndurat, ca de lamă dezgolită gata să 
reteze. 

Pe urmele sale venea cu huruit de tunet, într-o harababură 
care, cutremurând pământul, se contopea cu clamările 
goarnelor și sunetul de timpane, cea mai dotată artilerie din 
întreaga Italie: trase de boi, se rostogoleau pe caldarâm 
subţiratice culevrine, falconete, cerbotane de aramă, mortiere 
grele de fontă ce împroșcau dușmanul cu ghiulele de piatră. Şi 
în roșia lumină de apus, în scânteierea orbitoare a tunurilor, 
platoșelor,  coifurilor,  lăncilor, părea că Cesare Borgia, 
înveșmântat în purpurile imperiale ale triumfătorului, se ducea 
drept spre acel soare jos, uriaș și sângeros. 

Mulțimea îl întâmpină tăcută, cu răsuflarea tăiată, dornică și 
neîndrăznind să-l aclame pe erou, copleșită de un sentiment de 
evlavie vecin cu groaza. 

Lacrimi îmbelșugate curgeau pe obrajii cerșetoarei. 

— Maică  Precistă!... Preasfinţi martiri!  Molfăia bătrâna 
închinându-se. A dat Dumnezeu să-ţi vedem luminatul obraz, 
soarele nostru!... 

Și spada sclipitoare ce i-o încredinţase papa spre apărarea 
bisericii Domnului i se păru a fi paloșul de foc al Arhanghelului 
Mihail. 

Leonardo zâmbi fără să vrea, descoperind aceeași expresie de 
extaz naiv pe obrazul lui messer Niccolo și pe acela al smintitei 
cerșetoare. 

VIII 

Acasă găsi ordinul semnat de secretarul general al ducelui, 
Agapito, în care i se poruncea să se înfăţișeze alteței-sale a 
doua zi. 


Veni să-și ia rămas bun Lucio, care, după scurtul popas în 
orașul Fano, pomea la drum în zorii zilei următoare mai departe, 
spre Ancona. Și când Niccolo aduse vorba de Ramiro di Lorqua, 
îl întrebă care ar putea fi după părerea sa, adevăratul motiv al 
acestei execuții. 

— E greu, aproape cu neputinţă să ghicești ce-a stat la 
temelia faptelor unui suveran ca Cesare, spuse Machiavelli. Dar 
dacă ţii să afli ce gândesc, ei bine, ţi-o voi spune. Înainte de a fi 
fost cucerită de duce, Romagna, după cum știi și domnia-ta, 
aflându-se sub dominaţia a nenumărați tirani mărunți, 
neatârnaţi unul față de celălalt, era arena unor tâlhării, violenţe 
și silnicii fără egal. Cesare, ca să le curme dintr-o dată, a numit 
drept locotenent al său un om dotat cu multă inteligenţă, o 
slugă credincioasă, pe don Ramiro di Lorqua. Prin cumplite 
cazne, care au sădit în inima poporului teama salvatoare 
înaintea legii, Ramiro a pus capăt într-un scurt timp dezordinii, 
instaurând liniștea și pacea. Suveranul, văzând țelul atins, hotărî 
să nimicească arma cruzimii sale: porunci ca locotenentul să fie 
arestat și, sub pretextul că lua mită, executat, iar cadavrul 
expus în piaţă. Acest spectacol înfiorător a dat pe de o parte 
satisfaceţia poporului, pe de alta l-a buimăcit. Cât despre duce, 
el a tras din fapta sa trei foloase: în primul rând, a smuls cu 
rădăcini cu tot bălăriile discordiei pe care le-au semănat în 
Romagna vechii tirani fără putere; în al doilea rând, încredinţând 
poporul că toate ororile au fost săvârșite fără știrea suveranului, 
s-a spălat pe mâini și, aruncând toată povara răspunderii pe 
umerii locotenentului, a profitat de roadele bune ale cruzimii 
acestuia; în al treilea rând, jertfind poporului pe servul preferat, 
a dat dovadă de înaltă și incoruptibilă echitate. 

Vorbea încet și calm, având pe faţă o expresie lipsită de 
patimă, ca și cum expunea o problemă de matematici 
superioare. Doar în adâncul cel mai tainic al ochilor săi tremura 
când stingându-se, când aprinzându-se mai tare, o scânteioară 
de veselie șăgalnică, cutezătoare, parcă de școlar poznaș. 

— Frumoasă echitate, n-am ce zice! exclamă Lucio. Ei bine, 
dar din spusele voastre, messer Niccolo, rezultă că presupusa 
echitate este de fapt o mare mârșăvie! 

Secretarul Florenței plecă ochii, încercând discret să stingă 
focul poznaș. 


— Se prea poate, se învoi cu răceală. Se prea poate, messere, 
dar ce-are a face? 

— Cum ce-are a face? Nu cumva socotiți  mârșăvia 
cârmuitorului drept înţelepciune demnă de imitație? 

Machiavelli strânse din umeri. 

— Tinere, când vei agonisi oarecare experienţă în politică, ai 
să-ți dai seama singur că între felul cum procedează oamenii și 
felul în care ar trebui să procedeze este o atât de mare 
deosebire, încât a o uita însemnă a te osândi la pieire sigură, 
asta pentru că toţi oamenii prin însăși natura lor sunt răi și 
vicioși, dacă teama sau profitul nu-l silesc la virtute. lată de ce, 
spun eu, monarhul, ca să nu piară, înainte de toate va trebui să- 
și însușească arta de a părea virtuos, fiind sau nefiind astfel, 
după necesitate, și de a nu cunoaște remușcările, nici teama de 
conștiință, din pricina viciilor sale ascunse, fără de care ar fi fost 
cu neputinţă să-și păstreze puterea. Asta pentru că, după ce ai 
studiat cu atenţie natura binelui și a răului, ajungi la concluzia 
că de multe ori ceea ce pare faptă de laudă — distruge, iar ceea 
ce arată a fi viciu — acoperă pe monarh de glorie. 

— Vai de mine, messer Niccolo! se indignă Lucio de-a binelea. 
Dacă am gândi așa, toate ar fi îngăduite, nu există crimă sau 
josnicie care până la urmă să nu poată fi justificate... 

— Într-adevăr. Totul e îngăduit, rosti mai încet și mai rece 
Niccolo, și anume ca să sporească parcă greutatea celor spuse, 
ridică mâna și repetă: Totul e îngăduit celui care vrea și poate 
cârmui! 

Câteva clipe domni tăcerea, apoi Machiavelli continuă: 

— Așadar, ca să ne întoarcem de la ce am plecat, trag 
concluzia că ducele de Valentino, care cu ajutorul lui don Ramiro 
a unificat Romagna și a pus capăt tâlhăriei și silniciei în aceste 
locuri, nu a dat numai dovadă de inteligenţă, dar și de 
milostenie în cruzime, mult mai multă decât florentinii, de pildă, 
care îngăduie necurmate răzmeriţe și tulburări pe teritoriile 
supuse lor, căci mai demnă de laudă este cruzimea care lovește 
în puţini, decât milostenia din pricina căreia pier în răzmeriţe 
popoare întregi. 

— Permiteţi totuși... îl întrerupse Lucio, înspăimântat de-a 
binelea. E cu putinţă? N-au fost și domnitori de seamă lipsiţi de 
orișice cruzime? De pildă, împăratul Antonius sau Marc Aureliu și 


atâţia alţii înscriși în cronicile popoarelor vechi și ale celor de 
azi? 

— Nu uitaţi, messere, se împotrivi Niccolo, că deocamdată am 
avut în vedere nu atât monarhiile moștenite, cât cele cucerite, 
nu atât păstrarea puterii, cât agonisirea ei. Desigur, împărații 
Antonius și Marc Aureliu au putut să-și îngăduie a face pe miloșii 
fără a cășuna un rău prea mare statului, deoarece în veacurile 
dinainte se comiseseră destule fapte crude și sângeroase. 
Amintiţi-vă numai că la întemeierea Romei unul din cei doi frați 
hrăniţi de lupoaică l-a omorât pe celălalt, o crimă îngrozitoare, 
fără doar și poate, dar pe de altă parte, dacă nu s-ar fi comis 
fratricidul necesar instaurării puterii unice, ar fi existat oare 
Roma, sau ea ar fi pierit în vrajbele inevitabile dualității puterii? 
Și cine va îndrăzni să se pronunţe care din talere trage mai greu 
dacă într-unul vom pune fratricidul, iar în celălalt toate virtuțile 
și înţelepciunea Cetăţii Eterne? Firește, e de preferat o soartă 
cât de crudă măreției unor Împărați întemeiată pe o asemenea 
crimă. Dar cel ce a părăsit calea binelui, spre a merge alăturea 
de drum, pe poteca fatală și fără întoarcere, va trebui, dacă nu 
vrea să piară, s-o urmeze până la capăt, deoarece oamenii se 
răzbună numai pentru relele mărunte și mijlocii, în timp ce 
acelea mari le răpesc puterea răzbunării. lată de ce monarhul se 
cuvine să pricinuiască supușilor săi numai relele cele mai mari, 
dar să se abţină a comite pe cele mărunte și mijlocii. De multe 
ori însă, alegând tocmai această cale, cea mai păgubitoare, 
calea mijlocie dintre bine și rău, oamenii nu cutează a fi nici 
buni și nici răi până la capăt. Când crima cere măreție de spirit, 
ei dau îndărăt înaintea ei și cu o ușurință firească nu comit 
decât mârșăvii de rând. 

— Mi se face părul măciucă auzindu-vă, messer Niccolo! se 
îngrozi Lucio, și pentru că instinctul omului de lume îi sugera că 
cel mai bine îl scoate din încurcătură o glumă, adăugă încercând 
să zâmbească: La drept vorbind, nu cred că într-adevăr gândiţi 
astfel. Mi se pare de-a dreptul fantastic... 

— Adevărul absolut pare întotdeauna neverosimil, i-o reteză 
sec Machiavelli. 

Leonardo, care îl urmărise cu atenţie, observa de mult că 
Niccolo doar se prefăcea nepăsător, în realitate însă arunca 
interlocutorului pe furiș priviri cercetătoare, ca și cum ar fi vrut 


să măsoare puterea impresiei pe care o produc ideile sale — 
uimesc oare sau poate noul și neobișnuitul lor îl sperie de-a 
dreptul? Și în privirile acestea furișe și nesigure se citea 
vanitatea. Nu era greu să-ţi dai seama că Machiavelli nu-i 
stăpân pe el, iar nuntea sa, cu toată ascuțimea și rafinamentul 
ei, nu are darul forței calme și atotbiruitoare. Refuzul de a gândi 
la fel ca toţi, sila pentru toate locurile comune îl determinau să 
cadă în extrema cealaltă, exagerarea, goana după adevărurile 
rare, măcar trunchiate, incomplete, dar zguduitoare cu orice 
preţ. Jongla cu combinaţii nemaiauzite de noţiuni contradictorii 
— ca virtute și cruzime — așa cum jonglează cu o dibăcie 
temerară un scamator de bâlci cu săbiile dezgolite. Avea un 
arsenal întreg de asemenea adevăruri, pe jumătate ascuţite, 
strălucitoare, în stare să ispitească și să înspăimânte și cu 
aceste săgeți își ochea dușmanii, oameni din gloată ca messer 
Lucio, de o bună-cuviinţă de negustori prosperi și cu judecata 
sănătoasă. Se răzbuna pe ei pentru nimicnicia lor triumfătoare, 
ca și pentru superioritatea sa de neînțeles pentru ei, înțepând, 
înveninând, dar fără a ucide și nici măcar a răni. 

îi veni în minte, deodată propriul său monstru zugrăvit cândva 
pe scutul de lemn, zis rotella, la comanda lui ser Piero da Vinci, 
un monstru pe care îl compusese din fragmente disparate de 
vietăţi dezgustătoare. Nu cumva și messer Niccolo încerca, 
asemeni zeilor, la fel de fără sens și fără profit să-și compună o 
fiară, un Suveran, inexistent și cu neputinţă să existe, un 
monstru supranatural și fermecător, un fel de al doilea cap al 
Meduzei, pentru a înspăimânta gloata?! 

Și totuși, dincolo de acest capriciu, de această șotie a 
imaginaţiei, de calmul impasibil al artistului, Leonardo ghicea o 
mare durere, ca și cum scamatorul, jonglând cu săbii, s-ar fi 
tăiat anume până la sânge, căci în această glorificare a cruzimii 
străine era cruzimea și față de sine însuși. 

„Nu cumva e unul din acei bieţi bolnavi care își caută potolirea 
durerii zgândărind propriile răni?” se întreba artistul. 

Și totuși ultima taină îngropată în beznele acestui suflet 
complex, apropiat și straniu, încă nu i se dezvăluise. 

în timp ce Leonardo îl studia cu profundă curiozitate pe 
Machiavelli, messer Lucio, ca într-un coșmar, se lupta sleit de 
puteri cu spectrul Meduzei. 


— Ei bine, n-am să vă contrazic, se retrăgea el pe ultima 
redută a bunului-simţ. Poate că există și un dram de adevăr în 
ceea ce spuneţi cu privire la cruzimea monarhilor, cum c-ar fi 
necesară, dacă vom aplica regula oamenilor mari din veacurile 
trecute. Multe li se vor ierta lor, căci virtuțile acestora și faptele 
măreţe sunt mai presus de orice îndoială. Dar cer iertare, ce 
amestec are aici ducele Romagnei? Quod licet Jovi, non licet 
Jovi. Ce i s-a îngăduit lui Alexandru cel Mare și lui lulius Caesar îi 
e oare permis și lui Alexandru al VI-lea, ori lui Cesare Borgia, 
despre care nu se știe încă — aut Caesar, aut nihil? Eu, cel 
puţin, cred și sunt convins că toată lumea va fi de acord cu mine 
că... 

— O, desigur, toată lumea va fi de acord cu dumneavoastră, 
messere! îl întrerupse Niccolo, pierzându-și în mod vădit 
stăpânirea de sine. Numai că asta încă nu e o dovadă, messer 
Lucio. Adevărul șade și pe lângă drumuri mai puţin bătute. lar 
ca să încheiem disputa, iată ultimul meu cuvânt: cât cercetez 
faptele lui Cesare, le văd desăvârșite și socot că ar fi bun de dat 
pildă, ca cel mai potrivit model pe deplin demn de imitat, celor 
care își agonisesc puterea cu ajutorul armelor și al reușitei. Se 
îmbină în ele atâta virtute cu atâta cruzime, e atât de priceput 
în a nimici cu alintări și a distruge oamenii, și temeliile puterii 
sale sunt atât de solide, puse într-un timp atât de scurt, încât și 
acum este singurul monarh autocrat în Italia sau poate și în 
Europa, iar cât privește viitorul, e și greu de spus ce faimă îl 
așteaptă. 

Vocea îi tremura, pete roșii se iveau pe obraji, ochii scânteiau 
ca de febră. Semăna clarvăzătorului căruia nu i se poate tăinuli 
nimic. Sub masca bațjocoritoare a cinicului se ascundea 
ucenicul lui Savonarola... 

Dar asta nu dură mult. Îndată ce Lucio, frânt de dispută, se 
oferi să încheie pacea bând două-trei ulcioare de vinaț la 
cârciumioara din vecini, clarvăzătorul se destramă ca prin 
farmec. 

— Şti ceva, obiectă el, ce-ar fi să mergem aiurea? în materie 
de așa ceva am un miros, că nu mă-ntrece niciun câine de 
vânătoare! Trebuie să fie pe aici niște fetișcane mmm... 

— Intr-o fundătură ca asta? N-aș crede! Avu oarecari îndoieli 
Lucio. 


— Ascultă, tinere, îl povăţui cu ton solemn secretarul 
Florenței, niciodată să nu disprețuiești bietele orășele de 
provincie. Ferească Dumnezeu! Intr-o mahala sordidă ca asta 
poţi găsi uneori în vreo ulicioară cufundată în beznă o poamă, să 
te lingi pe degete!... 

Încântat, Lucio îl bătu familiar pe spinare, zicând că-i un 
șugubeţ și un ștrengar. 

— Noaptea e prea întunecoasă, se codea el, și apoi e frig, o să 
rebegim, e tare frig... 

— Las' că ne luminează drumul felinarele, nu se lăsă profetul 
de mai adineauri. Luăm șubele, ne punem capele. Cel puţin așa 
nu ne recunoaște nimeni... în aventuri din astea, cu atât e mai 
plăcut, cu cât misterul e mai de nepătruns. Messer Leonardo, 
vii? 

Artistul refuză. 

Nu-i plăcea să audă bărbaţi vorbind trivial despre femei; evita 
întotdeauna asemenea scene simțind o jenă de neînvins. Omul 
acesta de cincizeci de ani, neînfricat cercetător al tainelor 
naturii, care nu pregeta să-i petreacă pe condamnaţi până la 
locul execuţiei, ca să le surprindă ultima tresărire de groază, se 
pierdea cu firea auzind vreo glumă deșucheată, roșea ca un 
adolescent, și de rușine, îi venea să intre în pământ. 

în cele din urmă Niccolo plecă, luându-l cu el și pe messer 
Lucio. 

IX 

A doua zi de dimineaţă veni de la palat un cameriere având 
misiunea să afle dacă arhitectul ducelui e mulţumit de locuinţa 
rezervată ori îndură cumva vreo lipsă în acest oraș atât de plin 
de străini. Trimisul îi înmână odată cu salutul ducelui un dar 
care, conform ospitalierului obicei din acele vremi, consta în 
alimentele necesare gospodăriei: un sac de făină, un butoi de 
vin, un berbec tăiat, opt perechi de claponi și găini, două facle 
mari, trei pachete de lumânări de ceară și două lăzi cu 
zaharicale. 

Văzând cât de atent e Cesare cu Leonardo, Niccolo îl rugă să 
pună o vorbă la duce, ca să i se acorde o audienţă. 

în aceeași seară, sosiră amândoi la palat pe la ceasurile 
unsprezece din noapte, ora obișnuită audienţelor la Cesare. 


Era oarecum straniu felul acesta de viaţă al ducelui. Când într- 
o zi solii Ferrarei se plânseră pontifului că nu capătă audienţă la 
Cesare, înalt preasfinţitul le mărturisi că nici el nu e mulțumit de 
purtarea fiului său care transformă noaptea în zi și amână 
întâlnirile importante câte două și trei luni. 

Timpul său era împărţit în felul următor: vara și iarna se culca 
la patru sau cinci dimineaţa, la trei după-amiază abia mijeau 
pentru el zorile, la patru răsărea soarele, la cinci seara se 
îmbrăca, lua îndată masa, uneori întins în pat, după aceea se 
ocupa de treburi. Întreaga lui existenţă era înconjurată de o 
taină de nepătruns, și nu numai din cauza firii ascunse, dar și 
din calcul. Părăsea arareori palatul și aproape întotdeauna cu 
masca pe față. Poporului i se arăta numai în zilele marilor 
festivități, armatei — în timpul bătăliilor, în clipe de mare 
primejdie. În schimb, fiecare din apariţiile sale era zguduitoare 
ca ivirea unui zmeu, căci îi plăcea să uluiască. 

Circulau pe seama generozităţii sale adevărate legende. Tot 
aurul care curgea șuvoi în vistieria Sfântului Petru, venind din 
întreaga lume creștină, nu era de ajuns pentru a acoperi 
cheltuielile de întreţinere ale marelui căpitan al bisericii. 
Ambasadorii își asigurau suveranii că suma ar echivala cu cel 
puţin o mie opt sute de ducați pe o singură zi. Când Cesare 
trecea pe străzile orașului, mulțimea îl urma cu sufletul la gură, 
știind că-și potcovește caii anume cu potcoave de argint ce abia 
se ţin în caiele, ca să le piardă, asta în chip de dar poporului. 

Despre puterea lui fizică se povesteau minuni. Se spunea că 
odată, la Roma, în timpul unei coride, tânărul Cesare, pe atunci 
cardinal al Valenciei. Ar fi despicat ţeasta taurului cu o singură 
lovitură de paloș. În ultimii ani boala franţuzească îl cam 
dărâmase, și totuși nu-i frânsese sănătatea de fier. Cu degetele 
mâinii sale delicate ca de femeie dezdoia potcoave de cai, 
împletea vergele de fier, rupea Ură efort parâme. Și veșnic 
inaccesibil propriilor săi curteni și ambasadorilor trimiși de 
marile puteri, putea fi văzut bătând dealurile din împrejurimile 
Cesenei sau asistând la luptele corp la corp ale păstorilor 
Romagnei abia ieșiţi din sălbăticie. 

Dar rămânea în același timp un cavaliere desăvârșit și făuritor 
al modei în societatea înaltă. 


De ziua nunții surorii sale, madonna Lucrezia, părăsi tabăra 
lăsând altora grija asediului cetăţii, și se prezentă în toiul nopţii 
la palatul mirelui, Alfonso d'Este, duce de Ferrara, îmbrăcat în 
catifea neagră, cu o mască neagră pe faţă și strecurându-se în 
mulțimea oaspeţilor, nerecunoscut de nimeni, salută cu 
plecăciune. lar când aceștia se dădură în lături, singur pomi să 
se rotească în sunetele muzicii, înconjurând sala de câteva ori, 
și cu atâta graţie, că toată lumea îl recunoscu numaidecât. 

— Cesare! Cesare! Unico Cesare! Foșniră prin sală șoapte de 
încântare. 

Dar fără să-i pese de oaspeţi sau de mire, dădu braţul miresei 
și o conduse într-o nișă, unde, aplecându-se, îi șopti ceva tainic 
la ureche. Lucrezia plecă ochii, se aprinse în obraji, apoi păli ca 
de ceară, ceea ce o făcu și mai fermecătoare, gingașă și albă ca 
o perlă, nevinovată, poate, dar prea slabă și nesfârșit de supusă 
— chiar până la incest, după unii — voinţei înspăimântătoare a 
fratelui său. 

De un lucru se îngrijea Cesare: să nu existe dovezi evidente 
împotriva sa. Tot ce se poate ca zvonul să-i fi exagerat crimele, 
sau — mai știi — poate că realitatea era și mai de spaimă decât 
șoaptele, în orice caz știa să facă să dispară orice urmă. 


X 
îi servea de palat străvechea cetate în stil gotic a orașului. 
Leonardo și Machiavelli, lăsând în urmă marea sală de 


așteptare, neprimitoare și rece, destinată vizitatorilor mai puţin 
însemnați, pătrunseră într-un iatac, care servise altădată de 
capelă, cu vitralii în ogivele ferestrelor, unde, sculptați în stejar 
de o mână iscusită, cei doisprezece apostoli și învăţători ai 
primelor veacuri ale creștinismului străjuiau înaltele strane. Pe 
tavan, printre norii și îngerii frescelor decorative, plutea 
porumbelul Sfântului Duh. 

Aici își așteptau rândul apropiații curţii. Se vorbea în șoaptă, 
căci simţeai prezenţa monarhului dincolo de zid. 

în strana din colţ, obosit, probabil, după nenumărate nopţi 
nedormite, moţăia nenorocosul ambasador al orașului Rimini, un 
bătrânel pleșuv, care de trei luni tot aștepta să fie primit. 

Din când în când secretarul principal, messer Agapito, își vâra 
cu un aer preocupat, capul pe ușa abia crăpată și invita la 


alteța-sa pe câte unul din cei prezenţi. Avea o pereche de 
ochelari încălecaţi pe nas și pana după ureche. 

Şi de câte ori apărea, solul de la Rimini tresărea din somn, 
dădea să se ridice, însă văzând că i-a venit rândul altuia, ofta 
din străfunduri și se cufunda din nou în starea lui de 
somnolenţă, legănat de bătaia ritmică a pisălogului spițeresc în 
mojarul de aramă. 

Căci, în lipsa altor încăperi mai potrivite în mult prea strimtul 
castel, capela fusese transformată în spiţerie de campanie. 

înaintea ferestrei unde altădată se înălța altarul, pe masa pe 
care se îngrămădeau retorte, baloane și borcănașe cu alifii de 
leac, episcopul de Santa Giusta, Gasparri Torella, medicul șef 
sau, în limbajul curţii, archiatro al sfântului părinte și al fiului său 
Cesare, pregătea un leac la modă contra „bolii franțuzești” — 
guaiaco sau „pom sfânt”, o plantă adusă din insulele de la 
miazăzi nu demult descoperite de Columb, care se macera în 
rachiu. 

Sfărâmând între degetele-i subţiri miezul ei gras și galben ca 
șofranul, cu miros înțepător, și făcând din el ghemotoace, 
medicul episcop explica celorlalţi zâmbind amabil natura și 
însușirile acestei plante medicinale. 

Toată lumea îl asculta cu atenţie. O mare parte din cei 
prezenţi cunoşteau din proprie experienţă ravagiile bolii 
franţuzești. 

— De unde o fi apărut, Doamne? clătina din cap cu 
nedumerire cardinalul de Santa Balbiana. 

— Se spune că au adus-o jidovii și maurii, lămuri episcopul de 
Elno. De când s-au făcut legi contra hulitorilor, slavă Domnului, 
epidemia întrucâtva s-a mai potolit. Dar cu vreo cinci-șase ani în 
urmă boleau nu numai oamenii, ci și animalele, caii, porcii, 
câinii. Se molipseau copacii și holdele pe câmp. 

Medicul își exprimă îndoiala că s-ar putea molipsi griul și 
ovăzul. 

— Pedeapsa lui Dumnezeu! suspina cu dezolare episcopul de 
Trani. Biciul mâniei sale ca răsplată pentru păcatele noastre. 

Tăcură. Nu se auzea în capelă decât pisălogul lovind ritmic în 
mojar. Părea că învățătorii primelor veacuri ale creștinătății 
încrustaţi în lemnul stranelor pleacă uimiţi urechea la bizarul 
sobor ce-l ţineau noii păstori ai bisericii Domnului. În capela 


luminată doar de lucerniţa spiţerului cu flăcăruia-i tremurătoare 
înghițită aproape cu totul de umbre, unde mirosul înăbușitor de 
camfor al guaiacului plutea încropit cu abia simțită aromă a 
tămâierilor de altădată, conclavul prelaţilor Romei părea să ţină 
adunarea secretă. 

— Monsignore, i se adresă medicului astrologul ducal 
Valguglio, oare-i adevărat că această boală se transmite prin 
aer? 

Episcopul medic clătină din cap a îndoială. 

— Firește că prin aer! interveni Machiavelli cu zâmbet 
sarcastic. Astfel cum s-ar fi răspândit nu numai pe la schiturile 
de călugări, dar și la mănăstirile de maici?! 

Ceilalţi zâmbeau cu înţeles. 

Apoi Battista Orfino, unul dintre poeţii de la curte, citi cu glas 
solemn, ca pe o rugăciune, dedicaţia făcută ducelui de episcopul 
Torella pe cartea sa în care trata „boala franţuzească”, unde 
printre altele susținea că Cesare prin virtuțile sale a întrecut pe 
cei mai vestiți bărbaţi ai antichităţii: pe Brutus în dreptate, pe 
Decius în statornicie, pe Scipio în cumpătare, pe Marcus Regulus 
în bunăcredinţă și pe Paulus Emilius în mărinimie, și-l ridica în 
slăvi pe stegarul bisericii romane, graţie căruia s-ar fi pus bazele 
tratamentului cu mercur. 

Și în timp ce se discuta cu însufleţire, secretarul Florenței, 
luând deoparte când pe unul, când pe altul, îi descosea cu 
dibăcie cu privire la politica viitoare a lui Cesare, trăgea de 
limbă, adulmeca și spiona ca un copoi. La un moment dat se 
apropie de Leonardo și, plecând capul în piept, îl privi pe sub 
sprâncene cu degetul pe buze, repetând de câteva ori pe 
gânduri: 

— Am să-nghit anghinarea... am să-nghit anghinarea... 

— Care anghinare? se minună artistul. 

— Aici e aici — care? Nu demult ducele l-a pus pe 
ambasadorul Ferrarei, Pandolfo Collenuccio, să dezlege o 
ghicitoare. Am să-nghit, spunea, anghinarea frunză cu frunză... 
Poate că ea simbolizează alianța dușmanilor săi pe care îi va 
dezbina și nimici unul câte unul? Sau poate că altceva... De-un 
ceas îmi bat capul să descopăr! 

Şi aplecându-se la urechea artistului, îi șopti: 


— Aici așa-i obiceiul: ghicitori și capcane peste tot! Se discută 
despre toate fleacurile, dar cum ataci o problemă serioasă, sunt 
muţi cu toţii ca peștii sau ca monahii când înfulecă. Dar pe mine 
n-au să mă ducă de nas. Am mirosit că se pregătește ceva. Dar 
ce anume? Ce? Mă credeţi, messere, mi-aş vinde sufletul 
diavolului numai să aflu ce anume! 

Și ochii îi scăpărau ca unui cartofor pătimaș. 

în aceeași clipă pe ușa întredeschisă se îţi capul lui messer 
Agapito. li făcea semn lui Leonardo. 

Lăsând în urmă coridorul lung și întunecat pe care îl ocupa 
garda personală alcătuită din stradioţi albanezi, artistul păși în 
iatacul primitor, cu pereţii îmbrăcaţi în covoare de mătase care 
înfățișau scene de vânătoare a inorogului, cu tavanul istorisind 
în stuc legenda iubirii dintre regina Pasiphae și un taur, iar 
această fiară heraldică a casei Borgia, apărând când sub chipul 
Viţelului de Aur, când sub înfățișarea unui Apis purpuriu, se 
repeta în toate podoabele iatacului, alături de tiarele papale și 
cheile Sfântului Petru. 

Era foarte cald în odaie, deoarece medicii își sfătuiau pacienţii 
să stea la soare sau lângă sobă după frecţiile cu mercur, 
păzindu-se cu strășnicie de curent. Crengi parfumate de ienupăr 
trosneau în cămin, iar uleiul din candele era amestecat cu 
esenţă de violete, căci lui Cesare îi plăceau nespus parfumurile. 

Ducele de Valentino stătea întins, îmbrăcat după obiceiul său, 
pe patul scund fără polog, așezat în mijlocul odăii. Doar două 
poziţii îi erau caracteristice — în pat sau în șa. Nemișcat și 
nepăsător la toate, se sprijinea de perne, urmărind partida de 
șah a doi curteni ce se desfășura tot aici, pe măsuţa de jasp de 
lângă patul său, și asculta în același timp raportul secretarului. 
Poseda însușirea de a-și dispersa atenţia asupra mai multor 
obiecte deodată. Şi adânc gânditor rostogolea dintr-o mână într- 
alta, cu mișcări lente și uniforme, globul de aur umplut cu 
aromate de care nu se despărţea niciodată, cum nu se 
despărțea nici de pumnalul de Damasc. 

XI 

îl primi pe Leonardo cu fennecătoarea-i amabilitate al cărei 
secret îl stăpânea desăvârșit. Nu-l lăsă să-și plece genunchiul, 
dar strângându-i mâna prietenește, se grăbi să-l instaleze într- 
un jeţ. 


Dorea să-l vadă spre a-i cere sfatul cu privire la schiţele lui 
Bramante pentru noua mănăstire din orașul Imola, așa-numita 
Valentina. Mănăstirea avea să fie dotată cu o bogată capelă, 
spital și arhondaric. Cesare ţinea ca aceste zidiri de binefacere 
să fie un monument al milosteniei sale creștinești. 

După schiţele lui Bramante îi arătă noile modele de literă abia 
decupată, destinată tiparniţei lui Geronimo Soncino din Fano, pe 
care îl ocrotea, sprijinind îndeobște înflorirea artelor și științelor 
în Romagna. 

Agapito veni să-i prezinte suveranului culegerea de imnuri 
aparținând unui poet de curte, Francesco Uberti. Alteţa-sa primi 
cu bunăvoință imnurile, poruncind ca poetul să fie răsplătit 
generos. 

Apoi, pentru că ducele cerea cu strășnicie să i se prezinte nu 
numai imnurile de slavă dar și toate satirele, secretarul îi 
înfăţișă epigrama poetului napolitan Mancioni (între timp arestat 
și aruncat în temniţa Sant'Angelo) scrisă sub forma unui sonet 
plin de cumplite injurii în care Cesare era numit catâr, 
progenitura unei târfe și a papei, acest păgân, acest circumcis, 
acest cardinal incestuos și răspopit, fratricid și apostat, care 
șade pe pristolul lui Isus, într-un cuvânt Satana însuși. 

Ce mai aștepți, o, sfântă ţi-e răbdarea — 


spunea cu încrâncenare poetul, 


Nu vezi, din sfânta sfintelor — bordel 
Și grajd pentru catâri făcut-a el... 


— Cum porunciţi să procedăm cu ticălosul, alteţă? 

— Lasă-l până mă-ntorc, murmură ducele. Mă răfuiesc eu 
însumi cu el. 

Adăugând apoi mai încet: 

— Sper că mă voi pricepe să-i învăţ pe scriitori regulile 
politeţii... 


Sistemul folosit de Cesare pentru a-i învăţa pe scriitori aceste 
reguli era binecunoscut tuturor, pentru injurii incomparabil mai 
puţin grave, li se tăiau mâinile și li se înțepau limbile cu fier 
înroșit. 

Sfârşind raportul, secretarul se retrase. 

Atunci se apropie astrologul principal al curţii, Valguglio, și-i 
oferi lui Cesare un nou horoscop. Ducele îl ascultă cu o atenţie 
vecină cu evlavia — credea nestrămutat în puterea implacabilă 
a fatalităţii și în influenţa neabătută a stelelor. 

Printre altele, Valguglio îi adusese la cunoștință că ultima criză 
a „bolii franţuzești” de care suferea ducele se declanșase sub 
influența nefavorabilă a planetei uscate Mane, aflată în 
conjuncţie cu semnul umed al Scorpionului. Îndată ce Marte se 
va uni cu Venus în zodia ascendentă a Taurului, boala va trece 
de la sine. ȘI-I sfătuia pe alteţa-sa, în caz că ar intenţiona să 
pornească la o faptă importantă, să-și aleagă pentru aceasta 
ziua de 31 decembrie după-amiază, când conjuncţia aștrilor zilei 
va favoriza reușita fără greș. 

Apoi, ridicând degetul arătător și aplecându-se spre duce, 
Valguglio rosti de trei ori într-o șoaptă misterioasă: 

— Așa vei face! Așa vei face! Așa vei face! 

Cesare plecă ochii și nu răspunse nimic. Artistului i se păru 
însă că vede trecând o umbră pe fruntea sa. 

După ce-l concedie cu ur. Gest pe astrolog, Cesare se întoarse 
la sfatul cu arhitectul său. 

Leonardo tocmai despăturea înaintea lui schiţe și hărți 
strategice. Hărțile acestea nu s-ar fi putut numi doar rezultatul 
cercetărilor unui învăţat care informează asupra structurii 
solului, a cursurilor de apă, asupra obstacolelor ce le formează 
masivele muntoase, asupra locului unde izvorăsc râurile și în ce 
fel sunt orientate văile. Ele erau în același timp și opera unui 
mare artist. Imaginile localităților păreau văzute de la înălțimea 
zborului de pasăre. Marea era zugrăvită în albastru, munţii în 
cafeniu, râurile în bleu-pal, orașele în roșu-închis, luncile în 
verde crud, și fiecare amănunt — piaţă, stradă, tum de cetate — 
era reprezentat cu atâta desăvârșire, încât le recunoșteai de la 
prima ochire, fără a mai fi nevoie să citești denumirile înscrise 
alături. Ai fi crezut că zbori sus deasupra pământului și de la 


înălțimi ameţitoare vezi necuprinsa depărtare culcată la 
picioarele tale. 

Cesare cercetă cu luare-aminte harta ținutului mărginit la sud 
cu lacul Bolsena, la nord hotărnicit de valea râului Val d'Ema 
care se varsă în Arno, la vest cu Arenzzo și Perugia, la est cu 
Siena și litoralul mării. Era ţinutul unde bătea inima Italiei, patria 
lui Leonardo, pământul sacru al Florenței la care ducele jinduia 
de mai multă vreme ca la o pradă ce-i aţâţa poftele. 

Adâncit în contemplare, Cesare gusta și el aceeași senzaţie de 
zbor. N-ar fi știut să exprime în cuvinte ceea ce simţea. Îi părea 
însă că el și cu Leonardo se înţeleg și fără cuvinte și sunt 
întrucâtva complici. Presimţea parcă noua și incalculabila putere 
asupra oamenilor pe care ţi-o poate dărui știința și își dorea 
numai pentru el această putere, aceste aripi ale zborului 
triumfal. 

Rămase lungă vreme în contemplare, în cele din urmă ridica 
ochii la artist și îi întinse mâna cu zâmbetul cel mai fermecător. 

— Îţi mulţumesc, Leonardo al meu! Dacă mă vei sluji și de aici 
înainte cum m-ai slujit până acum, voi ști să te răsplătesc. 

îl întrebă apoi grijuliu: 

— Cum te simţi! Ești mulţumit de leafa? Poate ai vreo dorinţă? 
Ştii doar că aș fi bucuros să-ţi îndeplinesc orice rugăminte a ta. 

Profitând de acest prilej, Leonardo interveni pentru messer 
Niccolo, rugându-l să-i acorde favoarea unei audienţe. 

— Ciudat om acest messer Niccolo, strânse din umeri ducele 
cu zâmbet blajin. Stăruie pentru audienţă, iar când îl primesc, n- 
avem ce ne spune. Nu înţeleg de ce mi l-au trimis tocmai pe 
caraghiosul ăsta. 

Tăcu. lar după o vreme îl întrebă pe Leonardo ce părere are 
despre Machiavelli. 

— Eu cred, alteţă, că este unul dintre oamenii cei mai 
inteligenţi din câţi am întâlnit de-a lungul vieții. 

— Într-adevăr, nu e lipsit de inteligenţă. Se pricepe într-o 
măsură și la treburile de stat. Şi totuși... nu te poţi bizui pe el. 
Un visător, un ușuratic. În nimic nu cunoaşte măsura. Din parte- 
mi întotdeauna i-am dorit numai binele, iar acum c-am aflat că 
ţi-e prieten, i-l doresc cu atât mai mult. Doar e un om nespus de 
bun. N-ascunde în el nici strop de viclenie, deși se consideră 
făptura cea mai perfidă din lume. Şi nu știu de ce se căznește să 


mă ducă de nas, ca și cum aș fi dușmanul republicii voastre... 
Dar nu-i port pică. Imi dau seama că o face pentru că-și iubește 
patria mai mult decât inima din piept. Fie, să vină la mine, dacă 
așa-i e voia... Spune-i că mă bucur... Dar ascultă, auzisem că și- 
a pus în gând să scrie o carte despre politică sau despre știința 
războiului, parcă așa ceva? 

Și Cesare schiță un zâmbet, zâmbetul său atât de molcom, ca 
și cum îi venise în minte o întâmplare amuzantă. 

— Ti-a vorbit vreodată despre falanga sa macedoneană? Nu? 
Atunci ascultă. Într-o zi Niccolo, pornind de la aceeași carte, îi 
explică lui Bartolomeo Capranica, comandantul meu de tabără, 
și altor căpitani regulile de amplasare a trupei într-o formaţie 
asemănătoare anticei falange macedonene. Vorbea cu atâta 
patos, încât toţi au vrut s-o vadă aievea. leșiră pe câmpul din 
fața taberei și Niccolo preluă comanda. Se căzni vreo trei 
ceasuri cu cele două mii de oșteni ţinându-i în ploaie și vânt, dar 
lăudata falangă — nicăieri, în sfârșit, Bartolomeo, pierzându-și 
răbdarea, ieși înaintea trupei și, cu toate că de când s-a pomenit 
pe lume n-a văzut o carte despre strategie și tactică, cât ai clipi, 
în sunetele tamburinei, infanteria se și afla aliniată într-o 
formaţie de atac perfectă. Și astfel toată lumea se convinsese 
cât e de mare diferenţa dintre vorbă și faptă... Ai grijă numai, 
Leonardo, nu-i pomeni despre asta. Nu-i place să i se 
amintească de falanga macedoneană. 

Se făcuse târziu, aproape trei dimineaţa. Slugile îi serviră 
ducelui o cină frugală — păstrăvi, un castron cu legume, o cupă 
de vin alb. 

Ca un veritabil spaniol, era cumpătat la mâncare. 

Când Leonardo își luase rămas bun de la el, Cesare îi mulţumi 
încă o dată cu fermecătoarea amabilitate pentru hărţile 
strategice, poruncind să fie condus de trei paji cu făclii, în semn 
de cinstire. 

Leonardo îi povesti apoi lui Machiavelli cum a decurs audiența. 

Aflând despre hărţile ținutului Florenței ridicate de el pentru 
Cesare, Niccolo se îngrozise. 

— Cum ai putut s-o faci, dumneata, cetăţean al republicii! Și 
pentru cine? Pentru cel mai crâncen dușman al patriei! 

— Credeam că Cesare era socotit aliatul nostru, obiectă cu 
nevinovăție artistul. 


— Aliat! strigă secretarul Florenței cu ochii sclipind de 
indignare. Ştii dumneata că dacă fapta asta ar ajunge la 
urechile magnificilor signori, ai putea fi învinuit de înaltă 
trădare?... 

— E cu putință? se miră candid Leonardo. Te rog totuși să nu 
gândești astfel despre mine. In materie de politică sunt ca și 
orb... Nu mă pricep de loc... 

Se priviră o vreme în tăcere drept în lumina ochilor și își 
dădură seama dintr-o dată că în această privinţă sunt deosebiți 
până în străfundul sufletului și așa vor rămâne pe veci, străini 
unul altuia, căci nu se vor putea înţelege unul pe celălalt. Pentru 
unul din ei patria nu exista parcă, cât timp cel de-al doilea o 
iubea, după expresia lui Cesare, „mai mult decât inima din 
piept”... 

XII 

în aceeaşi noapte Niccolo plecă fără să spună încotro și pentru 
ce. 

Se înapoie a doua zi după-amiază, obosit, rebegit, și, intrând 
în camera lui Leonardo, avu grijă să încuie ușa, mărturisindu-i că 
de multă vreme vrea să-i vorbească într-o chestiune strict 
secretă. 

începu de departe. 

Cu trei ani în urmă, într-un amurg ce cobora peste pustietăţile 
Romagnei, o droaie de călăreţi înarmaţi până în dinţi și cu feţele 
ascunse sub măști au atacat pe drumul de la Cervia la Porto 
Cesenatico ceata de călăreţi ce însoțea de la Urbino la Veneţia 
pe madonna Dorotea, soţia lui Battista Caracciolo, căpitan de 
infanterie al Prealuminatei Republici și izbutind s-o răpească pe 
ea și pe vara ei Maria, novicea de cinsprezece ani a mănăstirii 
de maici din Urbino, care se afla și ea acolo, le aruncaseră pe 
cai și duși au fost cu toţii până-n ziua de-apoi. De atunci s-a 
pierdut orice urmă atât a Doroteii, cât și a Măriei. 

Consiliul și senatul Veneţiei s-au considerat insultate în 
persoana căpitanului lor și au adresat regelui Franţei, Ludovic al 
XII-lea, regelui Spaniei și sfântului părinte plângeri împotriva 
stăpânului Romagnei, învinuindu-l de răpirea Doroteii. Însă 
dovezile lipseau și Cesare le-a răspuns în bătaie de joc că, de 
vreme ce nu duce lipsă de femei, nu simte nevoia să le atace la 
drumul mare. 


Circula zvonul că madonna Dorotea s-ar fi consolat la iuțeală 
și-l urma pe duce în toate campaniile, fără să ducă dorul soţului. 

Maria avea un frate, tânăr căpitan în slujba Florenței, care 
luase parte la campania pisană. II chema messer Dionigio. 

Când demersurile signorilor florentini se dovediră la fel de 
puţin folositoare ca și plângerile Prealuminatei Republici, 
Dionigio hotărî să-și încerce singur norocul și sosind la Romagna 
sub nume fals, se prezentă ducelui, îi câștigă încrederea, 
pătrunse în tumul cetăţii din Cesena și izbuti să fugă cu Maria 
travestită în paj. 

La graniţa Perugiei i-au ajuns însă urmăritorii. Dionigio fu ucis, 
iar sora lui Maria, adusă înapoi și întemniţată în turn. 

Machiavelli, în calitatea sa de secretar al Republicii Florentine, 
avusese partea lui de contribuţie la demersuri. Messer Dionigio 
— cu care fusese prieten — îi aduse la cunoștință la vremea sa 
planul îndrăzneţ, povestindu-i tot ce putuse afla despre sora lui. 
Temnicerii o socoteau drept o sfântă făcătoare de minuni, căci 
tămăduia și profeţea, susţinând că și mâinile și picioarele ei 
poartă stigmatele însângerate ale crucificării la fel cu ale sfintei 
Caterine da Siena. 

După o vreme, Cesare, sătul de Dorotea, își îndreptă toată 
atenţia către Maria. Cuceritor vestit al inimilor femeiești, știindu- 
se dotat cu un farmec căruia cele mai neprihănite femei nu i-au 
putut rezista, era convins că mai devreme sau mai târziu Maria 
se va arăta la fel de supusă ca toate celelalte. 

Dar se înșelă. Voința lui întâmpină în inima acestui copil o 
împotrivire de nezdruncinat. Se povestea că în ultima vreme tot 
mai des o vizitează în celula ei, rămâne ceasuri în șir singur cu 
ea, cât privește cele ce se petrec în timpul întâlnirilor, rămânea 
un mister pentru toată lumea. 

Și drept încheiere Niccolo declară că are de gând s-o elibereze 
pe Maria. 

— Dacă te-ai învoi, messer Leonardo, să-mi dai o mână de 
ajutor, mai spuse Machiavelli, aș face așa fel ca nimeni niciodată 
să nu afle despre participarea dumitale. Altminteri, nici n-am 
vrut să-ţi cer decât unele informaţii cu privire la felul cum e 
împărţit pe dinăuntru tumul San Michele unde zace Maria. În 
calitate de constructor ducal ai putea să pătrunzi foarte ușor 
acolo și sa afli totul. 


Leonardo îl privea în tăcere, uimit. Şi sub această privire 
Niccolo se porni deodată pe un râs sardonic, ascuţit și nefiresc. 

— Nădăjduiesc, exclamă el printre hohote, că nu mă vei bănui 
de exces de sentimentalism și mărinimie cavalerească. De o va 
viola sau nu ducele pe fetișcană, desigur, mi-e perfect egal. Dar 
atunci, vrei să știi pentru ce mă frământ? Ei bine, fie și pentru a 
dovedi magnificilor signori că mai sunt bun de ceva în afară de 
bufonerii. Dar mai ales, ca să mă amuz cât de cât. Viaţa 
omenească e așa fel construită, încât, dacă nu ţi-ai permite să 
mai faci și câte o prostie, ai muri pur și simplu de plictiseală. M- 
am săturat să flecăresc, să joc zaruri, să-mi pierd vremea prin 
bordeluri și apoi să scriu inutilele mele rapoarte către lânarii 
florentini! lată de ce mi-a venit ideea unei asemenea chestii — 
orice ai spune, nu e cuvânt, ci faptă! Ar fi păcat să scap prilejul. 
Planul e complet gata, împănat cu atâtea simpatice șiretlicuri!... 

Cuvintele îi ieșeau din gură repezit, zorite, ca și cum se 
dezvinovăţea. Dar Leonardo înţelesese că îi era chinuitor de 
rușine de bunătatea sa și, după obicei, căuta s-o ascundă sub 
masca cinismului. 

— Messere, îl opri artistul, te rog să contezi pe mine ca și pe 
dumneata, cu o singură condiţie însă: în caz de nereușită, să 
răspund și eu alături de dumneata. 

Mișcat, Niccolo răspunse doar cu o strângere de mână, apoi se 
apucă să-i expună planul. 

Leonardo nu făcu nicio obiecţie, deși în adâncul sufletului avea 
mari îndoieli că acest plan ar fi la fel de ușor de îndeplinit, pe cât 
se vedea în teorie. Prea era viclean, ca să aducă a realitate. 

Eliberarea Măriei fusese hotărâtă pentru 30 decembrie, ziua în 
care ducele avea să părăsească orașul Fano. 

Cu vreo două zile înainte de soroc veni în goană unul din 
temnicerii mituiţi, să-i prevină că îi ameninţă un denunt. 

Niccolo nu era acasă și artistul pomi prin oraș în căutarea lui. 

Colindă îndelung până îl găsi în sfârșit. Secretarul Florenței se 
afla într-un tripou de cea mai proastă faimă, unde o bandă de 
ticăloși, majoritate spanioli din cei ce slujeau în armata lui 
Cesare, jecmăneau pe naivi și ageamii. 

înconjurat de o hoardă de juni cheflii și desfrânaţi, Machiavelii 
tălmăcea în felul său, dar nu fără savoare, un sonet de-al lui 
Petrarca: 


Ferito în mezzo di core di Laura... 
Lovitu-m-a drept în inimă Laura... 


descoperind în fiecare cuvânt sensuri obscene și susținând că 
Laura îl molipsise pe poet de „boala franţuzească”. 

Asistenţa se amuza copios. 

Deodată, în odaia vecină se auziră răcnete, zvon de glasuri 
bărbătești, ţipete de femei înspăimântate, zgomot de mese ce 
se răstoarnă, spade zăngănind, sticle spărgându-se și zuruit de 
bani rostogoliți. Pesemne fusese prins un trișor. Zgomotoasa 
companie a lui Niccolo alergă să asiste la scandal și Leonardo, 
profitând de moment, îi șopti lui Machiavelli că are să-i 
comunice lucruri noi în legătură cu eliberarea Măriei. 

leșiră. Noaptea era pașnică și înstelată. Omătul feciorelnic, 
pur, abia căzut, scârţâia sub picioarele lor. După duhoarea 
tripoului Leonardo inspira cu nesaţ aerul înţepător mirosind a 
proaspăt și a ger. 

Când află despre denunţ, Machiavelli nu se neliniști, zicându-și 
cu neașteptată lipsă de grijă că până una-alta n-au motive de 
îngrijorare. 

— Te-ai mirat găsindu-mă în acest tripou? i se adresă el 
însoţitorului său. Ditamai secretarul Republicii Florentine într-un 
rol care aduce nici mai mult, nici mai puţin cu al unui bufon. Ce 
să-i faci? Vorba cântecului: 


Saltă, joacă, cel sărman, 
Alta ce faci la aman? 


Deși ăștia de aici sunt niște ticăloși, dau dovadă de mai multă 
generozitate decât magnificii signori ai Republicii Florentine! 

Atâta cruzime faţă de sine îl îndureră pe Leonardo, care nu 
mai putu răbda și-i spuse deschis: 

— Nu-i adevărat! De ce vorbești astfel despre domnia-ta, 
Niccolo? Nu știi că-ţi sunt prieten și te judec altfel decât ceilalţi? 


Machiavelli își feri privirea de ochii lui, tăcu o vreme, ca să 
murmure într-un târziu: 

— Ştiu... Nu fi supărat, Leonardo! Uneori, când mi-e inima 
grea, glumesc și rid, ca să nu plâng... 

Glasul i se frânse și plecând capul în piept, șopti și mai stins: 

— Așa mi-a fost hărăzit! M-am născut sub o stea fără noroc. 
Mă uit că cei de-o seamă cu mine prosperă, trăiesc în onoruri și 
belșug, se scaldă în bănet și în putere, în timp ce eu rămân de 
căruță, îmbrâncit în lături de proști. Ei mă socot un ușuratic. 
Poate că au dreptate... Nu mă tem de munca peste puteri, nici 
de lipsuri sau primejdii. Dar să înduri toată viaţa mărunte și 
mârșave insulte, să tragi mâţa de coadă, să tremuri pentru 
fiecare bănuțţ, ei bine, asta nu-i de mine, într-adevăr!... Dar ce 
să mai vorbim!... exclamă în cele din urmă cu lehamite. 

Lacrimi îi tremurau în glas. 

— Blestemata de viaţă! Dacă nu s-a îndura Cel-de-Sus de 
mine să mă ia, am să las într-o zi totul baltă — treburile, pe 
Marietta, băiatul... oricum, sunt numai o povară pentru ei, și 
atunci, mai bine să mă creadă mort. Mă opresc la capătul lumii 
să mă pitesc undeva, într-o gaură unde să nu mă știe nimeni, 
chit că ar fi să mă tocmesc ca secretar la un podestă sau, ca să 
nu mor de foame, să învăţ buchile pe copiii din vreo școală 
sătească, până ce am să mă tâmpesc de-a binelea și n-oi mai ști 
de mine... Ce-i mai rău, prietene, e să fii conștient că 
sălășluiește în tine o forță, că ai putea face câte ceva, dar 
niciodată nu vei face nimic și vei pieri până la urmă fără vreun 
folos!... 

XIII 

Timpul trecea și pe măsură ce se apropia ziua sorocită, 
Leonardo băga de seamă că Machiavelli, cu toată încrederea în 
sine, își pierde curajul, slăbește în hotărâre, ba se lasă pe 
tânjală, ceea ce era imprudent, ba se agită fără rost. Bazat pe 
propria experienţă, artistul putea să descifreze ce se petrece în 
sufletul lui. Nu era lașitate aceea, ci doar slăbiciune, o slăbiciune 
inexplicabilă, nehotărârea omului care nu-i făcut pentru faptă, 
acea frângere momentană a voinţei în ultima clipă decisivă, 
când se cer luate hotărâri fără a șovăi, dând deoparte îndoiala 
atât de familiară lui însuși. 


în ajunul zilei fatale Niccolo plecă să se instaleze în satul din 
vecinătatea turnului San Michele, pentru a pregăti definitiv fuga 
Măriei. 

Leonardo trebuia să-l urmeze a doua zi dimineața. 

Rămas singur, artistul aștepta din clipă în clipă vești 
deplorabile. Nu se mai îndoia că totul se va sfârși printr-un eșec 
stupid ca o șotie de școlari. 

O mohorâtă dimineaţă de iarnă privea pe geam când auzi o 
bătaie la ușă. 

Deschise și intră Niccolo palid și tulburat. 

— S-a sfârșit! rosti și căzu pe scaun sleit de puteri. 

— Mă așteptam, murmură fără mirare Leonardo. Prevedeam 
c-au să ne descopere. 

Machiavelli îl privi cu gândul aiurea. 

— A, nu, nu-i asta, zise. Noi nu, dar păsărică... a zburat din 
colivie... Am întârziat. 

— Cum adică a zburat? 

— Foarte simplu. Astăzi în zori Maria a fost găsită zăcând pe 
podeaua celulei cu gâtul tăiat. 

— Cine-i ucigașul? întrebă Leonardo. 

— Nu se știe, dar, judecind după aspectul rănilor, nu-i de 
crezut că ar fi ducele. De orice îl poţi învinui pe el și pe călăii lui, 
numai de nepricepere în treaba asta nu! S-ar fi priceput să taie 
gâtul unui copil. Se spune că a murit fecioară. Cred că e mâna 
ei... 

— Nu se poate! Una ca ea? Doar o considerau sfântă! 

— Orice se poate, urmă Niccolo. Incă nu-i cunoști! Acest 
monstru... 

Tăcu pălind. Totuși sfârși cu o izbucnire de mânie: 

— Monstrul acesta este capabil de orice! înseamnă că și pe o 
sfântă a adus-o în starea de a-și lua viaţa... 

— La început, urmă el după o lungă tăcere, când n-o păzeau 
cu atâta strășnicie, am izbutit s-o văd de vreo două ori. Slăbuţă, 
subțirică, doar cât un fir de iarbă. Obraz de copil. Părul rar ca 
inul, leit Madonna lui Filippino Lippi de la Badia florentină, când i 
se arată sfântului Bemardo. Nici măcar nu era frumoasă. Nu 
înţeleg ce l-a putut ispiti pe duce... O, de-ai ști ce copil 
fermecător era! Mi se rupe inima de milă... 


Niccolo își feri obrazul și artistului i se păru că vede lacrimi în 
ochii lui. 

Dar luându-și seama numaidecât, Machiavelli încheie cu glas 
tăios: 

— Întotdeauna am spus că un om cinstit se simte la curte ca 
peștele în tigaie. Mie-mi ajunge! Nu sunt făcut a fi sluga 
tiranilor. Fac ce-oi face ca Signoria să mă recheme, mă duc 
oriunde fie și ambasador, numai cât mai departe de aici! 

Leonardo purta o milă nespusă Măriei și n-ar fi pregetat să 
facă orice sacrificiu ca s-o salveze, dar în adâncul sufletului 
simţea o ușurare, o eliberare la gândul că nu va mai trebui să 
acţioneze. Şi Niccolo simţea același lucru, de asta își dădea 
seama limpede artistul. 

XIV 

La treizeci decembrie în zori principalele forţe ale ducelui de 
Valentino, aproximativ zece mii de oșteni din infanterie și vreo 
două mii din cavalerie, părăsiră orașul Fano și făcură tabără pe 
drumul spre Senigallia, de-a lungul râului Metauro, în așteptarea 
ducelui care trebuia să le ajungă din urmă a doua zi, la 31 
decembrie, cum îl sfătuise astrologul Valguglio. 

După încheierea păcii cu Cesare, complotiștii de la Magione, 
conform înţelegerii cu fostul lor dușman, trebuiau să pornească 
laolaltă război împotriva Senigalliei... 

Orașul nu încercă să opună rezistenţă, însă castelanul declară 
că nu va deschide porțile altcuiva decât ducelui însuși. 

Presimţind ceva necurat, foștii inamici, iar acum aliaţi, nu se 
prezentară la întâlnire. 

Cesare însă îi mai înșelă o dată liniștindu-i, „robind cu 
mângâieri asemenea vasiliscului care-și atrage prada cu dulcele 
cânt”, cum îl caracteriza apoi Machiavelli, care nu mai stătu să-l 
aștepte pe Leonardo, ci-l urmă pe duce fără întârziere. Ardea de 
nerăbdare. 

Câteva ore mai târziu, artistul pleca la drum de unul singur. 

La fel ca dincolo, de la Pesaro șleaul înspre miazăzi șerpuia 
chiar pe ţărmul mării. În dreapta se ridicau munţii, uneori atât 
de aproape de țărm, încât abia rămânea loc să se strecoare un 
drumeag. 


Ziua era cenușie și liniștită. Marea — la fel de sură și calmă ca 
și cerul. Văzduhul aţipise aproape fără să respire. Croncănitul 
corbilor prevestea moină. 

Amurgul căzu odată cu primii stropi de ploaie și lapoviţă. În 
zarea încă luminată începeau să se contureze, roșii și negre, 
turnurile Senigalliei. 

Orașul prins ca într-o capcană între apă și munţi se afla la 
vreo milă de faleza joasă și cam la o aruncătură de halebardă 
până la poalele munţilor Apenini. Când să ajungă la malul Nișei, 
drumul cotea brusc spre stânga. Aici se afla un pod așezat oblic 
peste râu și, în faţa lui, porţile orașului. Înaintea acestor porţi se 
aşternea o mică piaţă înconjurată de clădirile scunde ale 
suburbiei, în majoritate magazii de mărfuri aparţinând 
negustorilor venețieni. 

Pe atunci Senigallia era un târg important la jumătatea 
drumului dintre Asia și Europa, în care negustorii italieni făceau 
schimb de mărfuri cu turcii, armenii, grecii, perșii și slavii din 
Muntenegru și Albania. Insă la ora când sosi acolo Leonardo 
până și cele mai circulate străzi, ca acelea ale Ciprului, Zantei, 
Candiei sau a Cefaloniei, erau pustii. Nu întâlneai în drum decât 
oșteni. Ici-colo, sub halele cu ogive ale târgului care se întindeau 
la nesfârșit pe ambele laturi ale străzilor, alături de magazii și 
depozite, artistul zări geamuri sparte, lacăte smulse, uși scoase 
din țâțâni, baloturi de marfă zvârlite cât colo, toate dovedind că 
orașul fusese trecut prin jaf. Casele incendiate mai fumegau 
încă iar pe la colţurile vechilor palate, cu zidurile lor de cărămidă 
roșie, cadavre de spânzurați atârnau de inelele grele de fontă 
fixate în zid pentru a sprijini în ele făcliile. 

Pogora seara când Leonardo îl zări la lumina roșie a făcliilor pe 
Cesare Borgia în mijlocul ostașilor săi, în piaţa centrală a 
orașului, între scunda, circulară și ameninţător crenelata 
cetățuie senigaleză cu un șanț adânc de jur împrejurul ei și 
sumbrul Palazzo Ducale. 

Cesare asista la execuţia soldaţilor ce se dedaseră la jaf. 
Messer Agapito dădea citire sentinţei. 

La un semn al ducelui condamnaţi fură duși la spânzurători. 

Și în timp ce artistul căuta cu privirea în mulţimea de curteni 
pe cineva cunoscut, îl descoperi deodată pe secretarul Florenței. 

— Ştii?... Ai auzit? Se grăbi să-l întrebe Niccolo. 


— Nu știu nimic și sunt bucuros că te-am întâlnit pe 
dumneata. Spune... 

Dar Machiavelli îl conduse după colţ, pe o stradă pustie, iar 
de-acolo, lăsând în urmă câteva ulicioare întunecoase și 
troienite, într-o mahala sărăcăcioasă, cu căsuţele risipite pe 
ţărmul mării, unde într-o coșmelie prăvălită într-o rină, 
aparținând unei văduve de maragonz, găsise el după îndelungi 
căutări singura locuință neocupată, cu două odăâiţe — una 
pentru el, cealaltă pentru Leonardo. 

Machiavelli tăcea. Se grăbea doar să aprindă făclia, să scoată 
o sticlă de vin din cufăr, să aprindă focul în sobă. Abia când se 
așeză față-n faţă cu Leonardo, rosti aţintindu-l cu priviri de jar: 

— Așadar, încă nu știi?... Ei bine, atunci ascultă. S-au 
întâmplat într-adevăr multe lucruri nemaipomenite și demne de 
memorat! Declară el solemn. Cesare a izbutit să se răzbune pe 
dușmanii săi. Complotiștii zac în temniţă. Oliverotto, Orsini și 
Vitelli își așteaptă ceasul execuţiei. 

Apoi, răsturnat pe spătarul scaunului, îl privi lung pe 
interlocutorul său, desfătându-se cu priveliștea uimirii acestuia. 
În sfârșit, făcu o sforţare, ca să pară calm și lipsit de patimă, ca 
o cronică ce istorisește întâmplările unor vremi apuse, și 
purcese a-i povesti despre celebra „capcană senigaleză”. 

Sosind de dimineaţă în tabăra de pe malul lui Matauro, Cesare 
trimise înaintea sa două steaguri de călăreţi, pomi apoi 
infanteria și abia la urmă se urni și el însoţit de restul cavaleriei. 
Ştia că va fi întâmpinat de aliaţi, ale căror forţe principale 
fuseseră împinse spre cetăţile vecine cu orașul, pentru a lăsa loc 
noilor trupe care soseau. 

Când fu aproape de porţile Senigalliei, acolo unde drumul, 
cotind la stânga, urmează cursul Misei, porunci cavaleriei să 
oprească și o alinie pe două rânduri, unul cu spatele spre 
câmpie, altul cu spatele spre râu, lăsând între ele un coridor 
pentru trecerea infanteriei, care se depăna fără oprire, trecând 
podul și intrând pe porţile Senigalliei. 

Aliaţii, Vitellozzo Vitelli. Gravina și Pagolo Orsini, îi ieșiră 
înainte călare pe catări, însoţiţi de numeroasă călărime. 

Vitellozzo, spre mirarea tuturor ce-i cunoșteau vitejia și 
năravul vesel, arăta trist și abătut, de parcă și-ar fi presimţit 


sfârșitul. Mai târziu s-a aflat că, plecând, își luase rămas bun de 
la cei de-acasă, ca și cum știa că nu se va mai întoarce. 

Aliaţii descălecară și, scoțându-și beretele, îl salutară pe duce. 
Cobori și el de pe cal și întâi întinse mâna la fiecare pe rând, pe 
urmă îi îmbrăţișa și-i sărută, numindu-i fraţii lui dragi. 

între timp comandanții din armata lui Cesare făceau roată, așa 
cum li se poruncise, în jurul lui Orsini și al lui Vitelli, în așa fel ca 
fiecare din ei să se afle între apropiații ducelui. Observând lipsa 
lui Oliverotto, Cesare făcu semn căpitanului său, don Michele 
Corella, și acesta încălecă numaidecât și pomi la galop. Prin grija 
acestuia Oliverotto fu găsit la Borgo și se alătură convoiului 
ducal. 

Prinseră a discuta cordial despre treburile de război și se 
îndreptară cu toţii spre palatul ducal din faţa cetăţii. 

La intrare, aliaţii dădură să-și ia rămas bun, însă ducele îi 
reținu cu aceeași fermecătoare amabilitate, poftindu-i în palat. 

Dar numai ce pășiră în sala mare și ușile se închiseră, opt 
oameni înarmaţi, câte doi de fiecare, se aruncară asupra lor și 
astfel fură numaidecât imobilizaţi și dezarmaţi. Uimirea le era 
atât de fără măsură, încât nici nu se opuseră. 

Şi acum se vântura zvonul că la noapte ducele intenţionează 
să-și încheie socotelile cu dușmanii punând călăii să-i sugrume 
în celulele secrete ale palatului. 

— O, dacă l-ai fi văzut, Leonardo, cu câtă dragoste îi îmbrăţișa 
și-i săruta! își încheie istorisirea Machiavelli. O singură privire 
suspectă, o singură mișcare greșită ar fi putut să-l piardă! Dar 
câtă sinceritate se citea pe chipul său, câtă căldură în glasul 
său! Mă crezi? Până-n ultima clipă n-am bănuit nimic și aș fi pus 
mâna în foc că nu se preface. Cred că, din toate înșelăciunile 
pomenite de când există politica pe lume, aceasta a fost cea 
mai desăvârșită. 

Leonardo avu un zâmbet sarcastic. 

— Desigur, nu putem să nu-i recunoaștem ducelui curajul și 
viclenia, spuse el. Totuși, îţi voi mărturisi, Niccolo, că așa cum 
sunt de puţin versat în ale politicii, nu izbutesc să înțeleg ce 
găsești demn de admirat în această trădare? 

— Trădare? strigă indignat Machiavelli.[6] Când este la mijloc 
salvarea patriei, nu se mai discută, messere, despre trădare și 


bunăcredinţă, bine și rău, milă și cruzime. Atunci toate 
mijloacele sunt la fel de bune, numai să-ţi poţi atinge scopul. 

— Dar ce-are a face aici salvarea patriei? Mie mi se pare că 
ducele s-a îngrijit numai de propriul său avantaj... 

— Cum? Nici dumneata? Nici dumneata nu înţelegi? Dar e 
limpede ca lumina zilei. Cum de nu ţi-ai dat seama că Cesare 
este viitorul unificator și autocrat al Italiei?... Niciodată nu a fost 
un moment mai prielnic pentru venirea unui erou. Şi dacă i-a 
fost hărăzit lui Israel să tânjească mai întâi în robia egipteană, 
ca să se scoale Moise — și perșilor le-a fost dat să îndure jugul 
medic, ca Cyrus să se ridice întru măreție, și atenienilor, să se 
sfâșie în războaie intestine, ca să se preamărească Teseu, la fel 
și în zilele noastre Italia a trebuit să ajungă a îndura rușinea și 
umilința și a se înfrupta dintr-o robie mai rea decât cea 
egipteană, de a cunoaște un jug mai crunt decât acela al 
perșilor, de a se sfâșia în și mai crunte lupte fratricide decât 
atenienii, a rămâne fără căpetenie, fără conducător, fără 
cârmuire, pustiită și zdrobită de barbari, a trăi toate dezastrele 
pe care le-a putut îndura vreodată un popor, ca să se ivească 
eroul și salvatorul patriei! Și în vremile trecute mai licărea din 
când în când speranţa, se mai iveau unii care apăreau aleșii 
Domnului, de fiecare dată însă când se aflau în culmea măreției, 
gata a săvârșit fapta cea mare, soarta îi trăda. Și patria 
zdrobită, aproape fără suflare, îl mai așteaptă și azi pe acela 
care-i va doftorici rănile, punând capăt silniciilor în Lombardia, 
mitei și tâlhăriilor în Toscana și Neapole, tămăduind aceste 
racile duhnitoare care puroiază de atâţia ani. Zi și noapte înalță 
ea rugă Domnului s-o miluiască, trimiţându-i pe Izbăvitor... 

Cu obrazul ca de ceară, Machiavelli tremura din tot trupul. 
Vocea care-i suna ca o coardă prea întinsă se frânse deodată. 
Cu toate acestea, era ceva crispat și neputincios în acest elan 
semănând a criză de epilepsie. 

Leonardo își aminti cum numai cu câteva zile înainte, la 
moartea Măriei, Machiavelli îi numea pe duce monstru. 

Nu-i arătă totuși inconsecvenţa sa, știa că s-ar fi lepădat în 
clipa aceea și de mila lui pentru Maria ca de o slăbiciune 
rușinoasă. Spuse doar: 

— Vom trăi și vom vedea, Niccolo. Un lucru aș vrea să te 
întreb: cum se întâmplă că tocmai astăzi te-ai încredinţat 


definitiv de dumnezeiasca menire a lui Cesare? Nu cumva 
această „capcană senigaleză” te-a convins mai hotărât ca orice 
altceva că ducele este un erou? 

— Într-adevăr, așa este, se învoi Niccolo, stăpân pe sine de 
data aceasta. Inalta măiestrie a acestei înșelăciuni scoate la 
iveală mai mult ca oricare altă faptă a ducelui acea îmbinare de 
însușiri măreţe cu cele dimpotrivă, atât de rară la oameni. Dar 
bagă de seamă, messere, eu nu laud și nici nu condamn, nu fac 
decât să constat faptele. Şi iată ce gândesc despre asta: există 
numai două căi în atingerea unui scop oarecare, una legală și 
alta silnică. Prima este calea omeniei, cea de-a doua a 
bestialităţii. Cârmuitorul trebuie să le folosească pe amândouă, 
să fie când om, când bestie, după împrejurări. Acesta este și 
tâlcul anticei istorioare care spune că pe Ahile și pe alţi eroi i-ar 
fi crescut și educat Chiron — centaurul pe jumătate zeu, pe 
jumătate fiară. Și suveranii, pupili ai centaurului, întruneau, ca și 
el, ambele naturi — omenească și cea de fiară. Oamenii de rând 
nu suportă libertatea, se tem de ea ca de moarte și când comit 
o crimă, se prăbușesc sub povara remușcărilor. Numai e alesul 
destinului, e în stane să suporte libertatea — el calcă legea fără 
frică și fără remușcări și rămâne nevinovat în rău ca zeii și ca 
fiarele. Într-adevăr, astăzi pentru întâia oară am văzut în el 
această supremă libertate care-i pecetea alesului!... 

— Acum te înţeleg, Niccolo, rosti pe gânduri Leonardo. Atâta 
doar că mie îmi pare liber nu acela care, asemeni lui Cesare, 
cutează orice, neștiind și neiubind nimic, dar dimpotrivă, cel 
care știe tot și iubește tot. Numai cu o asemenea libertate vor 
învinge oamenii răul, tot cei mai presus și mai prejos, toate 
hotarele, limitele, piedicile câte sunt pe pământ, pentru a fi ca 
zeii și... a zbura... 

— A zbura? se minună Machiavelli. 

— Când vor stăpâni știința absolută, oamenii vor crea aripi, 
vor inventa mașina pentru zbor. M-am gândit mult la asta. Poate 
că din ce fac n-o să iasă nimic, dar dacă nu eu, o va face altul și 
vor lua fiinţă Aripile Omenești! 

— Felicitările mele! izbucni în râs Niccolo. Poftim unde am 
ajuns — la oameni înaripaţi! Frumos o să-i șadă suveranului meu 
pe jumătate zeu, pe jumătate fiară, cu aripi de pasăre în 
spinare! lată o adevărată himeră! 


Și auzind bătaia ornicului din tumul vecin, Niccolo sări în 
picioare. Trebuia să se grăbească la palat, ca să afle ultimele 
noutăţi în legătură cu execuţia complotiștilor care se punea la 
cale. 

XV 

Suveranii Italiei se grăbiră să-l felicite pe Cesare pentru 
această „splendidă păcăleală”. Ludovic al XIl-lea aflând de 
„Capcana senigaleză”, o numi „faptă eroică demnă de anticii 
romani”. lar marchiza de Mantua, Isabella Gonzaga, îi trimise în 
dar pentru carnavalul ce se apropia o sută de măşti de mătase 
în toate culorile. 

„Mult vestită signora, stimată cumătră și a noastră surioară, îi 
scria ducele drept răspuns, suta de măști trimise în dar de 
Luminăţia-ta am primit-o și ele ne-au plăcut nu numai din 
pricina rarei lor elegante și varietăţi, dar mai ales pentru că au 
sosit tocmai la locul și la timpul potrivit, cum nici că se putea să- 
| alegeţi mai bine, ca și cum Signoria-Voastră ar fi ghicit dinainte 
însemnătatea şi ierarhia faptelor noastre, căci graţie lui 
Dumnezeu, noi, în decursul unei singure zile, am cucerit orașul 
și ţara Senigalliei cu toate cetăţile ei și am osândit cu dreapta 
osândă pe mult perfizii trădători și apostaţi, eliberând de sub 
jugul tiranilor Castello, Fermo, Cisterna, Montone, Perugia, 
închinându-le cu toată cuvenita supunere sfântului părinte, 
locţiitorul lui Isus pe pământ. Cel mai mult însă ne plac mâăștile 
acestea ca o neprefăcută dovadă a dragostei frăţțești ce-o 
poartă Luminăţia-Voastră față de noi.” 

Râzând în hohote, Niccolo îl asigura pe artist că nici nu se 
putea un dar mai potrivit maestrului tuturor prefăcătoriilor și 
înșelăciunilor ca această sută de măști trimisă de vulpea de 
Gonzaga vulpoiului de Borgia. 

XVI 

Pe la începutul lui martie 1503, Cesare se înapoie la Roma și 
papa propuse cardinalilor să-l răsplătească pe erou cu semnul 
celei mai înalte distincţii pe care biserica o conferă apărătorilor 
ei — Trandafirul de Aur. 

Cardinalii fiind, firește, cu toţii de acord, ceremonia fu fixată 
pentru a treia zi. 


Curia romană și ambasadorii marilor puteri se întruniră în Sala 
Pontifilor de la al doilea cat al Vaticanului, ale cărei ferestre 
dădeau spre Belvedere. 

Și în adierea cascadei de evantaie din pene de struţ urcă vioi 
pe treptele pristolului, scânteind din nestematele pluvialului și 
cu tiara pe frunte, un bătrânel rotofei de vreo șaptezeci de ani, 
încă verde, cu chip venerabil, impunător și totodată blajin. Era 
papa Alexandru al VI-lea. 

Sunară goarnele heralzilor și la un semn al maestrului de 
ceremonii, neamţul Johann Burchardt, defilară prin sală scutierii, 
pajii, gărzile personale ale ducelui de Valentino, urmaţi de 
comandantul de tabără al lui Cesare, messer Bartolomeo 
Capranica, ţinând cu fală, dezgolit, paloșul stegarului bisericii 
romane cu lama scânteindă. 

Pe partea de jos a acestui paloș, a treia din întregul lui, se 
vedeau bine încrustaţi: o zeiță a Fidelităţii șezând pe tron, și 
alături, inscripţia; „Credinţa e mai tare decât arma”, urmată de 
un lulius Caesar în carul lui triumfal, însoţit de asemeni de o 
inscripţie: „Aut Caesar, aut nihil”, apoi, o trecere a Rubiconului 
cu inscripția: „Zarurile au fost aruncate” și în sfârșit, o jertfă 
adusă taurului, Apisul familiei Borgia, cu frumoase vestale goale 
arzând smirnă deasupra unui trup omenesc abia înjunghiat. 

Pe altar stătea scris: „Deo Optime Maximo Hostia” — jertfă 
Atotputernicului și Atot binefăcătorului Dumnezeu. 

Dedesubt se afla o alta,: „In nomine Caesaris omen” — 
Numele lui Cezar este fericirea lui. 

Și pentru că paloșul fusese cizelat pe vremea când Cesare 
uneltea uciderea fratelui său Giovanni Borgia, ca să-l 
moștenească, acest paloș al căpitanului și stegarului bisericii 
romane, jertfă omenească adusă Dumnezeului Fiară căpătau un 
sens și mai cumplit. 

După paloș venea eroul însuși. 

Cesare purta pe cap bereta ducală cu însemnul porumbelului 
Duhului Sfânt cusut cu mărgăritare. 

El se apropie de papă, scoase bereta, îngenunche și sărută 
crucea de rubine de pe papucul pontifului. 

Cardinalul Monreale întinse preasfinţiei-sale Trandafirul de 
Aur, o minune a artei giuvaericalelor care dintr-un mic vas 


ascuns printre petalele de aur ale florii centrale lăsa să picure 
mirul, răspândind în aer mireasma a nenumărați trandafiri. 

Şi papa se ridică, rostind cu glas tremurător de emoție: 

— Primește, dară, preaiubitul meu fiu, acest Trandafir care 
vrea să însemne bucuria celor două lerusalime, pământesc și 
ceresc, a bisericii militante și triumfătoare. Floare nespusă, 
bucuria credincioșilor, frumuseţea cununilor ce nu cunosc 
veștejirea, pentru ca și virtutea ta să înflorească întru Cristos 
asemenea trandafirului care înmiresmează multe ţărmuri. Amin. 

Și Cesare primi din mâinile tatălui său tainicul Trandafir. 

însă „trupul dovedindu-se mai presus decât spiritul...” după 
spusele unui martor ocular, și spre indignarea lui Burchardt cel 
inflexibil, papa nu putu să reziste și, călcând regulile 
ceremonialului, cu obrazul schimonosit a plâns, clătinându-se 
din tot trupul, întinse tremurătoare braţe spre fiul său în timp ce 
buzele veștede bolmojeau ţuguindu-se bătrânește: 

— Copilul meu... Cesare, Cesare... 

Ducele fu nevoit să întindă Trandafirul cardinalului Clemente, 
de lângă el, și astfel papa își putu îmbrăţișa cu patimă fiul și-l 
strânse la pieptul său, plângând și râzând. 

Din nou sunară goarnele heralzilor, apoi bătu clopotul de la 
San Pietro și-i răspunseră cu dangăt toate bisericile Romei și o 
salvă de tun se auzi de la Sant'Angelo. 

— Trăiască Cesare! striga în curtea de pe Belvedere garda 
romagnolă. 

Ducele ieși în balcon să se arate oștirii sale. 

Și sub seninul cer albastru, în strălucirea soarelui dimineţii, 
înfășurat în purpura și aurul regeștilor sale veșminte, cu 
porumbelul Sfântului Duh din mărgăritare pe creștet și cu 
tainicul Trandafir în mână — bucuria celor două lerusalime — 
Cesare păru mulţimii mai degrabă zeu decât unul dintre oameni. 

XVII 

Noaptea avu loc o magnifică procesiune a măștilor: triumful lui 
lulius Caesar, întocmai după imaginea de pe paloș. 

însuși ducele Romagnei ședea cu o creangă de palmier în 
mâini și cu fruntea încununată cu lauri în carul pe care sta scris: 
Divinul Cezar. Legionari de-ai Romei antice (oșteni travestiţi), cu 
vulturi de fier și mănunchiuri de lăncii înconjurau carul. Totul 


fusese copiat întocmai după cărţi, monumente, basoreliefuri și 
monede. 

înaintea carului mergea un om în lungile veșminte albe ale 
ierofantului egiptean, ţinând în mâini steagul sfânt cusut cu fir 
de aur, însemnul Taurului purpuriu, fiara heraldică a casei 
Borgia, Apisul protector al papei Alexandru al VI-lea. 

Copii cu tunici din brocart de argint cântau și băteau în 
timpane: 


Vive din Bos! Vive din Bos! Borgia vive! 
Slavă taurului! Slavă taurului! Slavă lui Borgia! 


Și sus, deasupra mulţimii, pe cerul ţintat cu stele, se legăna în 
lumina roșietică a faclelor însemnul Fiarei, roșie ca focul, ca 
soarele la vremea răsăritului. 

La ceasul acela se afla în mulţime și ucenicul lui Leonardo, 
Giovanni Beltraffio, de curând sosit de la Florenţa să-și viziteze 
învățătorul în Cetatea Eternă. 

Giovanni se uita la Fiara Sângerie și i se prefirau în minte 
cuvintele Apocalipsului: 

„Se închinară Fiarei, spunând: Cine este asemenea acestei 
Fiare? Şi cine se poate lupta cu ea? 

Și văzut-am o femeie așezând pe o fiară sângerie, plină de 
nume de hulă și având șapte capete și zece coame. 

Pe frunte purta scris un nume, o taină: Babilonul cel mare, 
mama curvelor și a urâciunilor pământului...” 

Și Giovanni, la fel ca cel ce scrisese cândva aceste cuvinte, 
privind Fiara, „se mieră cu mare mierare...” 

Cartea a treisprezecea FIARA SÂNGERIE 

I 

Leonardo avea o vie pe Fiesole, nu departe de Florența. Vrând 
să-i smulgă un petic din ea, vecinul îl dăduse în judecată. Şi 
pentru că se afla pe atunci la Romagna, artistul îl însărcina pe 
Giovanni Beltraffio să se ocupe de proces, iar pe la sfârșitul 
anului 1503 îl chemă la el la Roma în drum Giovanni se opri la 
Orvieto, să vadă celebrele fresce din catedrală, de curând 
terminate de maestrul Luca Signorelli. Una din ele reprezenta 
venirea lui Anticrist. 


Chipul acestuia îl zgudui pe Giovanni. Întâi i se păru cumplit 
de rău. Când se uită însă mai bine, își dădu seama că este 
numai nesfârșit de îndurerat. În ochii săi limpezi, cu privirea 
blândă și grea de suferinţă, se oglindea suprema deznădejde a 
înţelepciunii care se lepădase de Dumnezeu. Și cu toată 
urâţenia urechilor ascuţite de faun și a degetelor deformate, 
semănând a gheare, chipul acesta era într-adevăr sublim. 

Sub privirea lui Giovanni se ivi de după chipul acesta un altul 
aidoma lui și cu totul deosebit de el, întocmai ca în coșmarul din 
timpul bolii și al delirului, chipul divin pe care vroia și nu 
îndrăznea să-l recunoască. 

în stânga, tot în aceeași frescă, era înfățișată pieirea 
Anticristului. După ce se înălţase spre ceruri pe aripi nevăzute, 
ca să dovedească oamenilor că el este Fiul Omului care va veni 
pe nouri să judece viii și morţii, vrășmașul Domnului era 
prăbușit de arhanghel în beznă. Şi acest zbor neizbutit, și aceste 
aripioare omenești îi treziră în minte din nou înspăimântătoarele 
și atât de binecunoscutele gânduri despre Leonardo. 

Tot în același timp privea la fresce un călugăr de vreo 
cincizeci de ani, un munte de om plesnind de sănătate, însoţit 
de un lungan de vârstă incertă, cu chip flămând și vesel, cu 
haine de scrib vagabond, dintre cei cărora înainte vreme li se 
spunea școliții briganzi sau vaganti și goliarzi. 

Cei trei se cunoscură și își continuară drumul împreună. 
Monahul era neamt de felul lui din Numberg, un prea cultivat 
bibliotecar al mănăstirii augustinilor. ÎI chema Thomas 
Schweinietz și mergea la Roma ca să facă demersuri pentru 
niște domenii și prebende mai mult sau mai puţin contestabile. 
Tovarășul său Hans Plater, neamt și el născut în orașul Salzburg, 
era în slujba celui dintâi, având funcţia de secretar sau poate de 
bufon sau grăjdar. 

Cât a durat drumul, au stat de vorbă mai mult despre cele 
bisericești. 

Schweinietz dovedea cu o  limpezime științifică toată 
absurditatea dogmei cu privire la infailibilitatea papei. Nu vor 
mai trece nici douăzeci de ani, spunea el, și se va ridica toată 
Germania, scuturând de pe grumaji jugul bisericii romane. 

„Ei bine, știu că ăsta n-o să moară pentru credinţă”, își spunea 
în sinea lui Giovanni, privind obrazul dolofan al monahului 


nurenberghez. Nu va intra în flăcări ca Savonarola. Dar cine știe, 
poate că acesta e mai primejdios pentru biserică decât celălalt”. 

într-o seară, nu mult după sosirea lor la Roma, Giovanni dădu 
de unul din ei, de Hans Plater, în piaţa San Pietro. Școlitul îl 
conduse în via Sinibaldi, o străduţă din vecini, înţesată toată de 
hanuri nemţești pentru pelerinii veniţi din străine locuri, și de- 
acolo, într-o pivniţă de vinuri sub firma „Ariciul de argint” 
aparținând unui ceh husit, pe nume Jan cel $chiop, care primea 
și ospăta cu bunătăţi și cu vinuri alese pe adepţii acelorași idei 
ca și dânsul — tainicii dușmani ai papei, niște liberi-cugetători 
mereu mai numeroși, care își puneau nădejdea într-o radicală 
înnoire a bisericii. 

lar dincolo de prima sală care era la îndemâna tuturor, Jan 
avea o alta, unde erau admiși numai cei aleși pe sprinceană. În 
ziua aceea se adunase acolo o societate numeroasă. La locul de 
cinste, în fruntea mesei, ședea Thomas Schweinietz, sprijinindu- 
se cu spinarea de butoi și încrucișându-și pe burdihanul rotofei 
mâinile grăsane. Obrazul lui buhăit, cu bărbia dublă, arăta 
imobil, ochișorii înecaţi în grăsime se lipeau de somn, căci băuse 
pesemne fără măsură. Braţul său dolofan ridica din când în când 
paharul până la sâmburele de lumină al făcliei și-și bucura ochii 
cu jocul aurului palid al vinului de Rhein în cupa de cristal. 

între timp, fra Martino, un călugăr în trecere pe aici, își vărsa 
în văicăreli monotone focul împotriva lăcomiei de bani a Curiei. 

— Hai, iei o dată, iei de două ori, fie dar trebuie să știi măsura, 
că altfel unde ajungem? Decât să pici în mâna prelaţilor, mai 
bine să te înhaţe tâlharii cei mai nărăviţi. Jaf ziua-namiaza mare. 
Dă-i penitenţiarului, dă-i și protonotarului, și cubicularului, și 
ostiarului, și grăjdarului, și bucătarului, ba și celui care scoate 
lăturile din bucătării, nu uita nici pe preasfinţia-sa amanta 
cardinalului, Doamne iartă-mă! Vorba cântecului: 


Pe Cristos cu toțţii-l vând 
Pentru arginţi, noile lude... 


Se ridică Hans Plater și când se făcu liniște în sală și toți câţi 
erau de faţă întoarseră ochii spre el, rosti cu glas tărăgănat de 
dascăl, luându-și un aer solemn: 

— Au venit la papă ucenicii, cardinalii, și l-au întrebat: ce să 
facem ca să ne mântuim? Și le-a spus Alexandru: ce mă mai 
întrebaţi? Scrie în lege și vă voi mai mai spune și eu: iubește 
aurul și argintul din toată inima ta și din tot sufletul tău, iar pe 
bogat iubește-l ca pe tine însuți. Acestea să le făptuiţi și veţi trăi 
veșnic. Și se urcă în pristolul său și mai spuse: fericiţi cei bogaţi, 
căci vor vedea fața mea, fericiţi cei ce aduc, căci se vor nunii fiii 
mei, fericiţi cei ce se ridică în numele aurului și argintului, căci a 
acelora este Curia papală. Vai și amar de cei săraci care vin cu 
mâna goală, mai bine li s-ar pune o piatră de moară de gât, 
pentru a fi aruncaţi apoi în mare. Și răspunseră cardinalii: pe 
toate le vom împlini. Copiii mei, luaţi pildă de la mine! Mai spuse 
papa. Precum i-am jupuit eu pe vii și pe morţi, așa veţi face și 
voi. 

Toată lumea izbucni în râs, în timp ce meșterul organist Otto 
Marpurg, un bătrânel cărunt și puţintel la trup, cu un zâmbet 
blajin pe chip, care tăcuse chitic până atunci, șezând într-un 
ungher retras, scoase din buzunar niște hârtii și, despăturindu- 
le, propuse adunării să se citească satira împotriva lui Alexandru 
al Vl-lea. Abia o căpătase, aici, la Roma, unde circula în 
nenumărate copii manuscrise. Satira avea forma unei epistole 
anonime adresate unui mare demnitar, pe nume Paolo Savelli, 
care, fugind de persecuțiile papei, se afla la curtea împăratului 
Maximilian. Aici se demasca un șir lung de crime și mârșăvii 
care se practicau sub acoperământul pontifului roman, începând 
cu simonia și sfârșind cu incestul papei cu propria fiică Lucrezia 
și fratricidul comis de Cesare. Epistola se încheia cu o rugă 
adresată tuturor capetelor încoronate și conducătorilor Europei 
să se unească pentru a nimici „această seminţie de monștri, 
fiare cu chip de om”... 

„A venit Anticristul, căci cu adevărat niciodată n-a mai avut 
credinţa și biserica Domnului asemenea vrăjmaș ca papa 
Alexandru al VI-lea și fiul său Cesare.” 

Când sfârși de citit, se stârni o mare larmă; toţi câţi erau de 
faţă își dădeau cu presupusul dacă papa Alexandru este sau nu 
Anticrist. 


Părerile erau împărţite. Meșterul organist Otto Marpurg 
mărturisi că gândul acesta nu-i dă pace de multă vreme și el 
socoate că nu papa, ci fiul său Cesare este Anticrist, care după 
moartea tatălui, așa cum se crede în popor, urca-va treptele 
pristolului acesta, făcându-se papă la rândul lui. lar Fra Martino 
demonstra referindu-se la un anumit paragraf din cartea /virea 
lui lesei că, având chip de om, Anticrist nu va fi om, ci doar 
nălucă fără trup, căci după spusele lui Kirill Alexandrinul „fiul 
pierzaniei, care vine din beznă, numit Anticrist, nu este altul 
decât Satana, Balaurul cel mare, îngerul Veliar, prinţ al celei 
lumi întors între oameni”. 

Thomas Schweinietz clătina din cap: 

— Vă înșelaţi, fra Martino. loan Gură de Aur spunea fără 
ocolișuri: „cine e acesta? Nu-i Satana? Nicidecum. Dar este omul 
care i-a preluat puterea toată, căci două firi are, una 
diavolească, cealaltă omenească.” La drept vorbind însă, nici 
papa, nici Cesare nu pot fi Anticrist, deoarece Anticrist va fi fiul 
fecioarei... 

Şi Schweinietz câtă din cartea lui Hippolyt Despre sfârşitul 
lumii, apoi spusele lui Efrem Șirul: „Din genunchiul lui Dan 
scoate-va diavolul o fecioară și va intra în ea șarpele desfrânat 
și ea va zămisli și va naște”. 

Ceilalţi făcură cu toţii roată în jurul lui Schweinietz, 
copleșindu-l cu întrebările și nelămuririle lor. Și monahul, 
citându-i pe sfinţii leronim, Ciprian, lreneu și mulţi alți părinţi ai 
bisericii, le povestea despre venirea Anticristului. 

— Unii spun că se va naște în Galileea, ca și Cristos, alţii în 
marea cetate numită în cărţile sfinte Babilonul sau Sodoma și 
Gomora. Va avea chip de nălucă și multora li se va părea că 
seamănă cu Isus. Și semne mari va arăta: porunci-va mării, și 
marea se va potoli, porunci-va soarelui, și soarele se va stinge, 
și se vor urni din loc munţii și se vor preface pietrele în pâine, și 
va sătura flămânzii, și-i va tămădui pe muţi, orbi, nevolnici. 
Dacă-i va învia și pe morţi, asta nu mai știu, căci în a treia Carte 
sibilică scrie că-i va învia, dar sfinţii părinţi se cam îndoiesc. 
Asupra duhurilor, zice Efrem Șirul, nu va avea putere — non 
habet potestatem in spiritus... Şi vor veni la el șuvoi neamurile 
și popoarele din toate cele patru vânturi ale cerului — Gog și 
Magog, încât se va înălbi pământul de corturi, iar marea de 


pânze. Şi-i va aduna Anticristul și va urca pe pristolul de la 
lerusalim, în templul Dumnezeului celui Preaînalt, și va grăi 
astfel: eu sunt cel adevărat, Tatăl și Fiul... 

— Blestematul! strigă fra Martino, nemaiputându-se stăpâni și 
lovi cu pumnul în masă. Dar cine-l va crede? Cine? Socot, fra 
Thomas, că nici pe pruncii de la sân n-o să-i înșele! 

Schweinietz clătină iarăși din cap. 

— Au să creadă! Mulţi au să creadă, fra Martino, ispitiţi de 
masca lui de sfinţenie, căci își va înfrânge trupul, păstrându-se 
curat, cu femei nu se va prihăni, de carne nu se va atinge și va 
avea milă de orice fiinţă vie, și o va ocroti. Işi va chema puii ca 
potârnichea, prefăcându-și glasul: veniţi, va zice, la mine toţi cei 
trudiți și împovăraţi, și veţi găsi alinare... 

— Dacă-i așa, spuse Giovanni, cine-l va putea recunoaște? 
Cine-i va smulge masca? 

Monahul îl aţinti cu o privire adâncă, una care te sfredelea 
până-n străfunduri. 

— Va fi cu neputinţă pentru om... Poate numai Dumnezeu... 
Nici  preasfinţii drept-credincioși... nici măcar ei nu-l vor 
recunoaște, căci mintea li se va fi întunecat și gândurile vor fi 
îndoite, așa fel că nu vor desluși unde-i lumina și unde 
întunericul. Și va domni pe pământ tristeţe în popoare și 
nedumerire cum n-au mai fost de la începutul lumii. Și vor grăi 
oamenii către munţi: prăvăliţi-vă și ne ascundeţi. Și vor muri de 
frică în așteptarea nenorocirilor ce au să se abată asupra lumii, 
căci vor clinti puterile cerului. Şi va spune atunci cel care șede- 
va în pristolul Preaînaltului Dumnezeu din templul său: „Pentru 
ce vă frământaţi și ce voiţi? N-au recunoscut oile glasul 
păstorului? O, neam necredincios și viclean! Vreți semne? Le 
veţi avea. || veţi vedea De Fiul Omului venind ne nouri să judece 
viii şi morţii.” Și-și va lua aripi măreţe, tocmite cu dibăcie 
diavolească, și se va înălța în ceruri printre tunete și fulgere, 
înconjurat de ucenicii săi cu chip de îngeri, și va zbura... 

Giovanni îl asculta pălind, cu privirea plină de groază aţintită 
în gol. Vedea faldurile largi ale mantiei lui Anticrist prăvălit de 
înger în beznă din tabloul lui Luca Signorelli. Falduri aidoma cu 
acelea zbuciumate de vânt, semănând aripilor unei păsări 
uriașe, pe care le zărise pe după umerii lui Leonardo da Vinci, 
acolo, pe marginea hăului, în creștetul golaș al lui Monte Albano. 


Dar tocmai atunci de după ușa care da în odaia pentru 
musșterii, unde dispăruse şcolitul brigand, pentru că nu-i plăceau 
disputele prea lungi și prea învăţate, se auziră chiote, 
alergătură, râsete de fată, bocănit de scaune răsturnate și 
zuruitul unui pahar spart: Hans, care băuse un păhărel mai mult, 
se hârjonea cu mândreţea de slujnică a tratoriei. 

Apoi totul se linişti — pesemne o prinsese și o săruta 
îngrămădind-o pe genunchi. 

Și împletit cu zvonul strunelor de chitară răsună un cântec de 
demult: 


Are beciu-un rozmarin, 
Dulce floare roză, 

Lui paharul mi-l închin, 
Wrgo gloriosa! 


Cârciumaru-i un spăşit — 
Duce la ureche?! 

Tot mai drag mi-e-n beci decât 
Colo-n strana veche 


De săgeata lui Amor, 
Pacostea iubirii, 

Nu te scapă, fraţilor, 
Slova din psaltire. 


Pentru gura-ţi ca un mugur 
Gata-s să-ndur cazne. 

Hei, turnaţi la un biet călugăr, 
să n-o ieie razna! 


Teamă nu mi-i de preasfinţii 
Din înalt amvonul, 


Pentru ei la Roma — arginţii, 
Pentru noi canonul. 


Rorna-i gazdă de tâlhari, 
Calea-n iad, se știe, 

Papa-i stâlpul... Ce fel dară? 
Stâlpul infamiei! 


Fată, gura dă-mi că mor, 

Dum vinum potamus, 

Lui Bacchus să-i cântăm în cor 
Te Deum laudantus!... 


Thomas Schweinietz ciuli urechea și obrazul grăsan i se întinse 
într-un zâmbet fericit. Ridică pocalul în care juca în puzderia de 
scânteieri aurul palid al vinului de Rhein și intonă cu glas subţire 
și tremurător același cântec de demult al școliților briganzi, 
vaganţi și goliarzi, cei dintâi răsculați împotriva bisericii romane: 


Lui Bacchus să-i cântăm în cor: 

Te Deum laudamus!... 

I 

Leonardo studia anatomia la spitalul Santo Spirito. Beltraffio îi 
servea de asistent. Intr-o zi, observând veşnica tristețe a lui 
Giovanni, învățătorul, în dorința de a i-o risipi într-un fel, îi 
propuse să-l însoțească la Vatican. 

Era în perioada când spaniolii și portughezii i se adresaseră lui 
Alexandru al Vl-lea, rugându-l a le fi judecător în disputa lor 
pentru noile pământuri și insule de curând descoperite de 
Cristofor Columb. Papa urma să consfințească definitiv și 
irevocabil linia despărţitoare a globului pământesc în două, pe 
care el o trasase când cu zece ani în urmă venise întâia veste a 
descoperirii Americii. Leonardo era și el invitat la ceremonie 
printre învăţării cărora papa avea să le ceară sfatul. 


La început Giovanni refuză, până la urmă însă curiozitatea 
învinse. Vroia să vadă la faţă pe acela despre care auzise atât 
de multe. 

A doua zi dascălul și ucenicul se îndreptară spic reședința 
papală și, străbătând marea Sală a Pontifilor, în care Alexandru 
al Vllea înmânase lui Cesare Trandafirul de Aur, pășiră în 
iatacurile interioare, în așa-zisa Sală a lui Cristos și a Maicii 
Domnului, servind ca anticameră audienţelor, iar de acolo în 
cabinetul de lucru al papei, ale cărui bolți și arcuri erau 
împodobite cu frescele lui Pinturicchio reprezentând scene din 
Noul Testament și Vieţile Sfinţilor. 

Alături, pe aceleași bolți, artistul reprezentase tainele 
credințelor păgâne. Fiul lui Jupiter, Osiris, zeul soarelui, cobora 
din cer și se logodea cu Isis, zeiţa pământului. Invăţa oamenii 
să-și lucreze pământul, să-i culeagă roadele, să sădească viţa. 
Oamenii îl ucideau. El învia ieșind din pământ și se ivea din nou 
sub înfățișarea unui taur alb, a preacuratului Apis. 

Și oricât ar fi părut de ciudată, mai ales aici, în iatacurile 
pontifului roman, divinizarea taurului sângeriu al familiei Borgia 
sub chipul lui Apis, aceeași dragoste de viaţă le umplea pe toate 
și împăca cele două taine și pe fiul lui Iehova cu fiul lui Jupiter. 
Tineri și zvelţi chiparoși se arcuiau sub vânt între primitoarele 
coline aidoma cu acele ale pustiitei Umbrii și păsările cerului 
jucau primăvăratice jocuri de iubire, iar alături de sfânta 
Elisabeta, îmbrăţișând pe Maica Domnului și spunându-i în loc 
de salut: „Binecuvântat fie rodul pântecului tău!”, un năpârstoc 
de paj învăţa un căţel să facă sluj, ca și în logodna zeiţei Isis cu 
Osiris, unde același ștrengar pesemne, gol pușcă, încăleca 
gâscanul de sacrificiu. Și totul, totul respira aceeași bucurie și 
dragoste de viaţă, în timp ce în ornamente, între ghirlande de 
flori, îngeri cu cruci și cădelnițe, fauni dansând pe picioare de 
tap cu tirsul și cu coșul de fructe în mână, pretutindeni se vădea 
misteriosul Taur, Fiara de aur roșu ca sângele și ca focul, și de la 
el, ca de la lumina soarelui, parcă, se revărsa în toate acestea 
bucuria de a trăi. 

„Ce-i asta, se întreba în sinea lui Giovanni. Blasfemie sau 
candoare de copil? Oare înduioșarea Elisabetei în pântecul 
căreia a mișcat pruncul nu e aidoma cu aceea de pe chipul 
zeiţei Isis plângând deasupra trupului sfârtecat al lui Osiris? Şi 


oare când Alexandru al VI-lea pleacă genunchiul înaintea lui Isus 
cel înviat din morţi, obrazul său nu respiră aceeași venerație ca 
și fețele sacerdoţilor egipteni întâmpinându-l pe zeul Soarelui 
ucis de oameni și întruchipat în Apis?” 

lar zeul în fața căruia oamenii cădeau cu faţa la pământ și-l 
preaslăveau și ardeau smirnă și tămâie pe altare, acest Taur 
heraldic al neamului Borgia, Viţelul de Aur ivit sub alt chip, nu 
era altul decât însuși pontiful Romei divinizat de poeţi: 


Caesare magna fuit, nune Roma est maxima: Sextus 
Regnat Alexander, iile vir, iste Deus. 


Mare a fost Roma pe vremea lui Cezar, dar mai mare este 
acum: împărăţește acolo Alexandru. Acela a fost om, acesta 
este Dumnezeu. 

Și lui Giovanni i se părea că mai cumplită decât orice 
contradicție este această împăcare ușuratică a lui Dumnezeu cu 
Fiara. 

Și privind frescele, trăgea cu urechea la discuțiile dintre prinții 
și prelaţii care în așteptarea papei umpleau sălile. 

— De unde vii, Beltrando? întreba cardinalul Arborea pe 
ambasadorul Ferrarei. 

— De la bazilică, monsignore. 

— Ce se aude acolo? Cum se simte sfântul părinte? N-a obosit 
prea tare? 

— Nicidecum. A slujit o liturghie de toată frumuseţea. Măreţie, 
sfinţenie și cucernicie de-a dreptul îngerească! Mi se părea că 
sunt în ceruri, printre sfinţii care stau la scaunul împărăției, nu 
pe pământ. Şi nu numai eu, mulţi plângeau când papa ridica 
sfintele daruri... 

— Oare de ce boală a murit cardinalul Michele? se arătă curios 
solul francez de curând sosit la Roma. 

— Din pricina hranei sau a băuturii care s-a dovedit 
dăunătoare stomacului său, îl lămuri cu jumătate de gură 
datariul don Juan Lopez, spaniol de origine, de altminteri ca 
majoritatea apropiaților lui Alexandru al VI-lea. 

— Se spune că vinerea, adică a doua zi după moartea lui 
Michele, înalt preasfinţitul nu l-a putut primi pe solul spaniol 


așteptat până atunci cu nerăbdare, scuzându-se cum că e prea 
îndurerat, doborât de grijile pricinuite de moartea cardinalului. 

Convorbirea, pe lângă sensul vădit, avea, desigur, unul 
ascuns: grijile și oboseala pricinuite de moartea cardinalului 
constau în a număra banii răposatului, lucru care durase ziua 
întreagă, iar hrana dăunătoare stomacului sfinției-sale cardinalul 
a constat fie în celebra otravă al cărei secret îl păstra cu 
strășnicie familia Borgia — un praf alb, dulceag, care ucidea 
treptat, la termenul fixat dinainte, și rachiul de cantaridă, 
insectele acestea fiind întâi uscate, apoi pisate și cernute printr- 
o sită. Papa inventase el însuși acest mijloc rapid și lesnicios de 
îmbogăţire. El ţinea socoteala cu mare precizie veniturilor 
tuturor cardinalilor și în caz de nevoie era trimis în lumea 
drepţilor primul care i se părea să se fi îmbogăţit de ajuns, iar 
papa se declara moștenitorul său. Se vorbea că își hrănește 
anume cardinalii ca pe niște porci pentru tăiere. Maestrul de 
ceremonii, neamţul Johann Burchardt, își tot nota în jurnal, 
printre descrierile diferitelor ritualuri bisericești, moartea 
neașteptată a unuia sau altuia dintre înalții prelați cu un 
laconism vecin cu nepăsarea: 


„Și-a băut paharul. Biberat calicem.” 


— Să fie adevărat, monsignori, întreba camerariul Pedro 
Caranza, spaniol și acesta, că ar fi căzut la pat azi-noapte 
cardinalul Monreale? 

— E cu putinţă?! exclamă Arborea. Dar ce are? 

— Prea bine nu știu. Greaţă... vomită, parcă... 

— O, Doamne, Dumnezeule! ofta din adânc Arborea, apoi se 
apuca să numere pe degete: Orsini, Ferrari, Michele, Monreale... 

— Nu cumva e dăunător aerul de aici sau poate apa Tibrului 
are însușiri vătămătoare pentru sănătatea sfinţiilor lor? se 
interesa nu fără perfidie Beltrando. 

— Unul după altul! Unul după altul! Șoptea Arborea pălind. 
Astăzi omul e viu și nevătămat, iar mâine... 

Tăcură consternațţi. 


Un nou val de prinți, cavaleri, gărzi sub comanda nepotului 
papei, don Rodriguez Borgia, de camerari, datari, cubiculari și 
alţi dregători ai Curiei apostolice se revărsa din spaţioasele săli 
vecine cu Pappagallo. 

— Sanctitatea-sa! Sanctitatea-sa! Foșniră șoapte pline de 
respect prin toată sala, apoi se stinseră, amuţite. 

Mulțimea prinse a se frământa, se despică în două, ușile se 
deschiseră și în sală intră papa Alexandru al VI-lea din neamul 
Borgia. 

NI 

în tinerețe Alexandru al Vl-lea fusese un bărbat chipeș. Se 
găseau unii să susțină că era de ajuns să se uite la o femeie, 
pentru ca în inima ei să se aprindă flacăra patimii, ca și cum 
ochii săi ar fi avut puterea să atragă cum atrage magnetul orice- 
i metal. Chiar și la vârsta aceasta trăsăturile sale, deși topite în 
trupeșenia peste măsură, păstrau încă un aer venerabil, nelipsit 
de măreție. 

Tenul îl avea oacheș, ţeasta goală, doar cu câteva fire de păr 
cărunt la ceafă, nasul mare, acvilin, ochișorii iuți plini de o 
vioiciune neobișnuită, buzele moi, cărnoase, puţin ţuguiate într- 
o expresie de șiretenie și voluptate, care, oricât ar părea de 
straniu, se împăca totuși cu aerul de candoare, parcă, al 
obrazului dolofan. 

Zadarnic căuta Giovanni în înfățișarea acestui om vreo 
trăsătură de cruzime sau care să înspăimânte. Alexandru Borgia 
poseda în desăvârșire darul bunei-cuviinţe a omului de lume și o 
înnăscută eleganţă în mișcări. Orice spunea sau făcea, părea că 
întocmai astfel trebuia făcut sau spus. 

„Papa are șaptezeci de ani, scria unul din ambasadori, dar pe 
zi ce trece întinerește: o supărare cât de mare nu durează la el 
mai mult de o zi. Firea o are veselă, și de orice s-ar apuca, se 
întoarce spre folosul lui. De altminteri, alt gând nici nu are. 
Decât al gloriei și al fericirii copiilor săi. 

După spusele coborâtorilor lui, neamul Borgia se trăgea din 
maurii Castiliei, având rădăcinile sale în Africa. Și pe drept 
cuvânt. Dacă vedeai pielea oacheșă, buzele groase, privirea 
focoasă a lui Alexandru al VI-lea, îți dădeai seama că în vinele 
sale curge sânge african. 


„Nici că se poate închipui o aură mai potrivită decât aceste 
fresce ale lui Pinturicchio închipuind slava străvechiului Apis, 
Taurul născut din soare”, își zicea în gând Giovanni. 

însuși bătrânul Borgia, voinic și zdravăn cât un taur în toată 
puterea, cu toţi cei șaptezeci de ani ai săi, părea urmașul 
propriei sale fiare heraldice, Taurul roșu ca focul, zeu al soarelui, 
veseliei, voluptăţii, rodniciei. 

Alexandru al Vl-lea intrase în sală discutând cu evreul 
Salomone da Sesso, meșter giuvaergiu. Mâna acestuia 
încrustase triumful lui lulius Caesar pe lama spadei ducelui de 
Valentino. Dar nu triumful îi adusese faima, făcându-l să intre în 
grațiile sanctităţii sale, ci chipul Venerei Callipyge pe care îl 
săpase într-un smaragd mare și plat. Venera îi plăcu atât de 
mult papei, încât porunci ca piatra să fie montată pe crucea cu 
care binecuvânta poporul în timpul slujbelor solemne la bazilica 
San Pietro. În felul acesta, sărutând crucifixul, o săruta pe 
frumoasa zeiţă... 

La drept vorbind, Alexandru al VI-lea nu era eretic sau păgân. 
Nu numai că îndeplinea toate ritualurile exterioare și rânduielile 
bisericii, dar era evlavios până și în tainele sufletului și mai ales 
o cinstea pe preacurata Fecioara Maria, socotind-o apărătoarea 
sa care înalță veșnic rugi la pristolul Celui Preaînalt. 

De altminteri și candela pe care o comanda astăzi jidovului 
Salomone era darul făgăduit Sântei Maria del Popolo pentru 
tămăduirea madonnei Lucrezia. 

Şedea la fereastră și-și bucura ochii cu priveliștea 
nestematelor, pe care degetele lungi ale mâinii sale delicate le 
prefirau ușurel în palmă în vreme ce buzele-i se țuguiau de 
voluptate și lăcomie. Le iubea până la patimă. 

Mai ales îi plăcu un crizopras mare, mai întunecat decât 
smaragdul și cu tainice scânteieri de aur și de purpură în apele 
lui verzi. 

Porunci să i se aducă propria lui casetă cu mărgăritare din 
cameră. 

Și de câte ori deschidea caseta, o vedea ca aievea înaintea lui 
pe mult iubita sa fiică Lucrezia, ea însăși semănând a palidă 
perlă. Şi când descoperi în mulţimea de prinți și cavaleri pe 
ambasadorul Fenarei, ginerele său Alfonso d'Este, îi făcu semn 
să se apropie. 


— Ai grijă, Beltrando, nu uita să-i duci un dar madonnei 
Lucrezia. Nu se cade să te întorci cu mâna goală de la unchi. 

îi zicea.. Unchi”, deoarece în hârtiile oficiale madonna Lucrezia 
era trecută nu fiică, ci nepoată. Pontiful Romei nu putea avea 
copii legitimi. 

Papa scormoni o vreme în casetă și scoțând o uriașă perlă 
roză indiană, de formă ovală, cât o alună de pădure, o privi la 
lumină, îmbăiat de lumina mărgăritarului fără preţ. Și-o 
închipuia atârnând în deschizătura decolteului adânc al rochiei 
negre pe pieptul de un alb mat al madonnei Lucrezia și rămase 
nehotărât, cui s-o dăruiască — ducesei de Ferrara sau Fecioarei 
Maria? 

Dar zicându-și numaidecât că e păcat să retragi împărătesei 
cerurilor darul făgăduit, înmână perla evreului, poruncindu-i s-o 
încrusteze în candelă în partea cea mai la vedere, între 
crizopras și granatul dăruit de sultan. 

— Beltrando. | se adresă din nou ambasadorului, când o vei 
revedea pe ducesă, spune-i din partea noastră să fie sănătoasă 
și să se roage mai cu sârg împărătesei cerurilor, apărătoarea 
noastră din totdeauna. Spune-i că ne aflăm în deplină sănătate 
și-i trimitem apostolica noastră binecuvântare. Cât despre dar, 
ţi-l vom trimite chiar în seara asta acasă. 

— N-am văzut nicicând atâtea mărgăritare la un loc, exclamă 
cu adânc respect ambasadorul Spaniei, aruncând o privire în 
casetă. Cel puţin vreo șapte măsuri, nu-i așa, sfinte părinte? 

— Opt și jumătate, dragul meu! îl corectă papa cu mândrie. 
Drept este, am cu ce mă lăuda. Și toate unul și unul! De 
douăzeci de ani le tot adun. De, n-am avut încotro, fata mea se 
prăpădește după ele... 

Și clipind ștrengărește din ochiul stâng, se porni pe un chicotit 
straniu și stins. 

— Ştie pungășoaica ce-i vine bine! Vreau ca după ce mor, 
declară apoi solemn, Lucrezia mea să aibă cele mai frumoase 
perle din Italia! 

Și afundându-și ambele mâini în ploaia de mărgăritare, le lua 
în căușul palmelor, le prefira printre degete și se bucura văzând 
cum se scurg cu un foșnet ușor micile boabe gingașe, lucind 
mat. 


— Totul e pentru ea, totul pentru fiica noastră preaiubită! 
repeta Alexandra, cu glas sufocat de plăcere. 

Și i se aprindeau în ochi scânteieri stranii care îl înfiorară pe 
Giovanni, amintindu-i zvonul de necrezut despre monstruoasa 
patimă a bătrânului Borgia pentru propria lui fiică. 

IV 

între timp i se anunţă sanctităţii-sale că s-a înfățișat Cesare. 

Sfântul părinte îl invitase ca să-i vorbească într-o chestiune 
gravă.  Exprimându-și prin intermediul ambasadorului său 
nemulţumirea față de dușmănoasele uneltiri ale ducelui de 
Valentino împotriva Republicii Florentine aflată sub înalta sa 
oblăduire, regele Franţei îl învinuia pe Alexandra al VI-lea că l-ar 
susţine pe fiul său în aceste uneltiri. 

Când îi fu anunţată sosirea fiului, papa, aţintindu-l cu o privire 
tainică pe solul francez, se apropie de el, îl luă de braţ și, 
șoptindu-i ceva la ureche, îl duse ca din întâmplare lângă ușa 
camerei unde aștepta Cesare. Apoi intră acolo, lăsând ușa, 
probabil iarăși din întâmplare, întredeschisă, în așa fel încât 
discuţia lor a putut fi auzită de cei ce se aflau lângă ușă, printre 
care, și de solul Franţei. 

Nu trecu mult și dinăuntru se auziră strigătele furioase ale 
papei. 

Cesare îi răspundea calm și politicos. Bătrânul însă pomi să 
bată din picioare și să strige: 

— Piei din fața mea! Și nu mai crapi odată, fecior de târfă? Nu 
te-aș mai vedea în ochi... 

— Sfinte Dumnezeule! îl auziţi? Şopti ambasadorul Franţei 
vecinul său, veneţianul oratore Antonio Giustiniani. Să nu se ia 
la bătaie! Te pomenești că-l bate!... 

Giustiniani doar strânse din umeri. Ştia că dacă va fi să se 
bată, mai degrabă fiul o să-l chelfănească pe tată decât tatăl pe 
fiu. De la uciderea ducelui de Gandia, fratele lui Cesare, papa 
tremura în faţa lui, deși îl iubea cu mai multă patimă ca mai 
înainte, iubire în care teama superstițioasă se contopea cu 
mândria pentru el. Încă nu fusese dată uitării întâmplarea cu 
tânărul cameriere Perotto, care, fugind de mânia ducelui, se 
ascunsese sub mantia papală. Cesare l-a înjunghiat chiar la 
pieptul papei, mânjind faţa înaltului pontif cu sângele care 
ţâșnea din inima copilului. 


Giustiniani mai bănuia apoi că cearta de acum nu era decât o 
păcăleală. Vroiau probabil să-l deruteze pe ambasadorul Franţei, 
dovedindu-i că chiar dacă ducele va fi avut unele planuri 
împotriva Republicii Florentine, papa nu putea să aibă niciun 
amestec în ele. Giustiniani mai susţinuse și altă dată că cei doi 
se sprijineau întotdeauna reciproc: tatăl nu făcea nimic din ce 
spunea, fiul niciodată nu spunea nimic din ce făcea. 

Petrecându-l pe duce cu ameninţarea blestemului său 
părintesc și excomunicarea din sânul bisericii, papa se întorsese 
în sală tremurând și sufocându-se de furie și ștergându-și 
nădușeala de pe faţa stacojie. Numai în tainița cea mai adâncă a 
ochilor săi pâlpâia parcă o scânteioară veselă. 

Apropiindu-se din nou de solul francez, papa îl luă iarăși 
deoparte conducându-l de data aceasta în nișa unei uși ce 
dădea spre curtea Belvedere. 

— Sanctitate, începu să se scuze politicosul francez, n-aş vrea 
să fiu cauza mâniei voastre... 

— Cum? Vrei să spui că ai auzit? Se minună pontiful cu 
candoare, și nelăsându-i timp să-și vină în fire, îl apucă cu două 
degete de bărbie — semnul unei deosibite atenţii — și începu să 
vorbească curgător, iute, cu năvalnic elan de afecţiune despre 
devotamentul față de rege și nevinovăția intenţiilor ducelui. 

Solul îl asculta buimac, cu mintea înceţoșată și, cu toate că 
dispunea de dovezile aproape incontestabile ale înșelăciunii, era 
în stare mai de grabă să nu-și creadă ochilor, decât celor 
exprimate de chipul, glasul, privirea papei. 

Bătrânul Borgia minţea atât de firesc! 

Niciodată nu-și pregătea minciuna dinainte, ea se închega pe 
buzele sale parcă de la sine și cu atâta nevinovăție și 
spontaneitate, fără vreo rea intenţie din partea sa, așa cum se 
încheagă minciuna femeii în iubire. 

însușirea asta și-o dezvoltase toată viaţa prin exerciţiu și în 
sfârșit atinsese asemenea perfecțiune, încât deși toţi știau că 
minte, „cu cât avea mai puţin dorinţa de-a împlini cele promise, 
după expresia lui Machiavelli, cu atât jurămintele sale erau mai 
înfocate” — și erau crezute fără excepție, căci taina 
meșteșugului său consta în faptul că și el credea în spusele sale, 
cum credea artistul în propriile plăsmuiri. 

V 


Sfârșind de vorbit, Alexandru al VI-lea se adresă secretarului 
său principal, Francesco Remolino da Ilerda, cardinal al Perugiei, 
cel ce asistase cândva la judecata și execuţia lui Girolamo 
Savonarola. Ilerda aștepta, în mână cu o bulă dinainte pregătită, 
care avea să reglementeze cenzura duhovnicească. Papa el 
însuşi chibzuise și alcătuise documentul. 

„Recunoscând, se spunea acolo printre altele, folosul 
tiparniţei, invenţie care face ca adevărul să dăinuie veșnic și să 
fie accesibil tuturor, dar în dorinţa noastră de a preveni răul ce 
ar putea lovi biserica drept urmare a unor compoziţii 
corupătoare și de liberă cugetare, interzicem cu cele de față 
tipărirea oricărei cărţi fără aprobarea mai-marilor dintre 
duhovnici — a vicarului din ţinut sau a episcopului.” 

Când documentul fu citit până la capăt, papa își roti privirea 
asupra cardinalilor, rostind obișnuita-i întrebare: 

— Quod videtur? Ce părere aveţi? 

— Oare n-ar trebui luate măsuri nu numai împotriva cărţilor 
tipărite, dar și împotriva unor compoziţii răspândite în 
manuscris, cum ar fi scrisoarea anonimă către Paolo Savelli? 

— Cunosc... îl întrerupse papa. Ilerda mi-a arătat-o. 

— Dacă sanctitatea-voastră o cunoaște... 

Papa îl privi drept în lumina ochilor și cardinalul, neputându-i 
suporta privirea, lăsă ochii în jos. 

— Ai vrut să întrebi cum de nu am început cercetarea și nu m- 
am străduit să-l prind pe vinovat? O, fiul meu, la ce l-aș oropsi 
pe acuzatorul meu, dacă nu este decât adevăr în cuvintele sale? 

— Sfinte părinte!... se îngrozi Arborea. 

— Da, continuă cu glas pătrunzător și solemn Alexandru, are 
dreptate acuzatorul meu! Sunt ultimul dintre păcătoşi, hoţ, 
lacom de arginţi, desfrânat și asasin! Tremur și nu știu unde să- 
mi ascund faţa înaintea judecății omenești! Dar atunci ce-o să 
fie la cumplita judecată a lui Cristos, când și cel drept cu greu se 
va apăra?... Dar viu e Domnul Dumnezeu, viu e sufletul meu! Și 
pentru mine, păcătosul, fost-a încununat cu spini, bătut peste 
obraji și răstignit, și a murit pe cruce Dumnezeul meu! Este de 
ajuns o picătură din sângele său, spre a curăţi și pe unul ca 
mine, făcându-mă alb ca zăpada. Care din voi, fraţi — acuzatori 
ai mei, aţi văzut toată profunzimea milosteniei Domnului, ca să 
spuneţi despre un păcătos: e osândit? Și dacă drepţii vor fi 


judecaţi și înălţaţi întru dreptate de judecata de-apoi, noi ăștia, 
păcătoşii, ne-om mântui numai cu smerenia și căinţa, deoarece 
știm cu toţii că nu este pocăință fără păcat și nici mântuire fără 
pocăință. Și voi greşi, și mă voi căi, și iarăși voi greşi, și iar îmi 
voi deplânge păcatele, întocmai ca vameșul și ca târfă. O, 
Doamne, ca tâlharul de pe cruce, cred în numele tău! Chiar dacă 
nu numai oamenii, poate, la fel de păcătoși ca și mine, dar și 
îngerii, slava, începutul și puterea cerurilor, mă vor osândi și mă 
vor lepăda, n-am să tac, n-am să încetez a implora pe 
apărătoarea mea, Preacurata Fecioară, și știu, mă va milui, mă 
va milui, mă va milui... 

Şi papa întinse mâinile spre Maica Domnului din fresca lui 
Pinturicchio, cea de deasupra ușii, cu un hohot înăbușit de plâns 
ce-i cutremura tot trupul. Mulţi credeau că în această frescă, la 
sugestia papei însuși, artistul atribuise Madonnei o oarecare 
asemănare cu frumoasa Giulia Famese, amanta sanctităţii-sale 
și mama Lucreziei și a lui Cesare. 

Giovanni privea, asculta și nu se dumirea dacă ceea ce vedea 
era blasfemie sau credinţă, sau poate și una și alta? 

— Un lucru am să vă spun, prieteni, continuă papa, și nu spre 
justificarea păcătosului din mine, ci spre slava lui Dumnezeu. 
Autorul epistolei către Paolo Savelli mă numește eretic. Martor 
mi-e viul Dumnezeu. De asta nu sunt vinovat. Voi înșivă... sau 
nu, voi n-o să-mi spuneţi adevărul în față, dar măcar tu, Ilerda — 
știu, numai tu mă iubești și-mi cunoști inima, și nu ești un 
lingușitor — spune-mi tu, Francesco, dar ca înaintea lui 
Dumnezeu, sunt sau nu vinovat de erezie? 

— Eu să te judec, preasfinte? exclamă cardinalul cu glas 
tremurător de emoție. Cei mai înverșunaţi dușmani ai tăi, dacă 
au citit opera papei Alexandru al VI-lea, Scutul sfintei biserici 
romane, ar trebui să recunoască și ei că nu ești vinovat de 
erezie. 

— Îl auziţi? îl auziţi? Arătă pontiful spre Ilerda, bucurându-se 
ca un copil. Dacă el nu m-a osândit, nu mă va osândi nici 
Dumnezeu. De orice altceva, dar de cuget liber, de răzvrătita 
înțelepciune a veacului acesta, de erezie, nu, de asta nu sunt 
vinovat! Niciun gând întinat, nicio îndoială îndreptată împotriva 
lui Dumnezeu nu mi-a pângărit sufletul. Curată și neclintită ne 


este credinţa. Fie, dar, bula aceasta despre cenzură un nou scut 
adamantin al bisericii Domnului. 

Luă pana și caligrafie pe pergament cu un scris mare, rotund, 
de copil, nelipsit de o anume măreție: 

„Fiat. Aşa să fie. Alexander Sextus episcopus servus servorum 
Dei. Alexandru al Șaselea, episcop și robul robilor Domnului”. 

Doi călugări cistercensi din colegiul apostolic al tipăritorilor — í 
piombiatori - atârnară de bulă cu șnur de mătase trecut prin 
găurile făcute în grosimea pergamentului o bilă de plumb, pe 
care o turtiră apoi cu cleștele până se prefăcu într-o pecetie 
purtând o cruce și numele papei. 

„Astăzi ierta-vei pre robul tău!” șopti llerda, ridicând spre 
ceruri ochii căzuţi în găvanele orbitelor care ardeau de o 
fervoare nebună. 

Credea într-adevăr că dacă ai pune pe un taler toate crimele 
lui Borgia, și pe celălalt bula cu cenzura papală, cea din urmă va 
trage mai greu. 

VI 

între timp tainicul cubicular se apropiase de papa și-i șoptea 
ceva la ureche. Borgia, cu un aer de îngrijorare, trecu în odaia 
vecină și de acolo, printr-o ușiţă ascunsă sub tapiţeria de pluș, 
într-o îngustă galerie cu bolta luminată de felinare, unde îl 
aștepta bucătarul cardinalului Monreale, ultimul otrăvit. li 
ajunsese papei la ureche zvonul că doza de otravă n-ar fi fost 
suficientă și că bolnavul se va însănătoși. 

Dar când îl descusu cu amănunţime pe bucătar, se convinse 
că îngrijorarea era neîntemeiată — cu toată aparenta întremare, 
cardinalul avea să moară peste două trei luni, lucru și mai 
avantajos, căci astfel se vor înlătura bănuielile. 

„Și totuși, păcat de bătrân! Se gândi papa. Ce om vesel și de 
treabă și ce fiu devotat al bisericii!” 

Oftă îndurerat, plecându-și fruntea în piept și ţuguind a 
bunătate buzele groase. 

Și nu se prefăcea. Îi părea rău într-adevăr de cardinal şi dacă 
i-ar fi putut lua banii într-alt fel, fără să-i pricinuiască vreun rău, 
ar fi fost omul cel mai fericit. 

în timp ce se înapoia în sala de audienţe, zări din mers că se 
pune masa într-o altă sală, numită Sala Artelor Libere, care 


servea uneori de trapeză pentru prânzuri mai intime și lipsite de 
fast. 

Şi papa Alexandru al Vl-lea simţi că-i e foame. Astfel 
împărţirea globului terestru a fost amânată pentru după-amiază, 
iar înalt preasfinţitul pofti oaspeţii la dejun. 

Masa era împodobită cu crini albi naturali în vase graţioase de 
cristal. Florile Bunăvestirii îi plăceau mult papei, mai ales pentru 
că farmecul lor feciorelnic îi amintea de Lucrezia. 

Felurile nu erau prea rafinate: Alexandru al Vl-lea era 
cumpătat la mâncare și băutură. 

Amestecându-se în mulţimea de camerieri, Giovanni putea să 
audă cele ce se vorbeau la masă. 

Datariul don Juan Lopez adusese vorba despre cearta de mai 
adineauri și, ca și cum n-ar fi bănuit că-i prefăcută, îl justifica pe 
duce în mod stăruitor. 

| se alăturară și ceilalți, ridicând în slăvi virtuțile lui Cesare. 

— A, nu, nu-mi spuneţi! bodogănea papa clătinând din cap cu 
consternată afecțiune părintească. Nu-l cunoașteţi, dragii mei. 
Nu știți ce fel de om este! În fiecare zi mă aştept să-mi coacă 
una bună. Ţineţi minte ce vă spun. Într-o zi o să mă bage în 
belea și o să-și frângă și el grumazul... 

Și spunând acestea, ochii sanctităţii-sale scânteiau de 
mândrie de părinte. 

— Doamne, când mă gândesc, cu cine o fi semănând? Doar 
mă cunoașteţi, sunt om simplu, lipsit de viclenie, ce-am în gând, 
și pe limbă. Pe când Cesare... Dumnezeu știe ce-i în sufletul lui, 
tace, se ascunde... Mă credeţi, messeri? Uneori ţip la el, îl 
ocărăsc, dar în adâncul inimii mă tem, da, da, mă tem de 
propriul meu copil, pentru că, știți, e politicos, dar când ti- 
aruncă o privire, parcă ti-ar înfige jungherul în inimă... 

Oaspeţii însă îl apărau și mai cu foc. 

— Ştiu, știu, zâmbi sarcastic papa, îl iubiţi ca pe copilul vostru 
și nu ne-aţi lăsa să-l oropsim... 

Mesenii încremeniră nedumeriţi, întrebându-se ce laude să-i 
mai aducă. 

— Îi daţi zor că-i așa, că-i pe dincolo, urmă bătrânul și ochii 
prinseră a-i scânteia de nestăpânită înflăcărare, dar eu atât vă 
zic: niciunuia din voi nu-i dă prin minte ce reprezintă Cesare! O, 
fiii mei, ascultați... Vă voi dezvălui taina sufletului meu. Nu pe 


mine mă proslăvesc în ea, dară, ci înalta providenţă... Două au 
fost Romele. Prima a strâns în jurul ei sub un singur paloș multe 
neamuri și popoare. Dar cel ce a ridicat sabia de sabie va pieri. 
Şi Roma a pierit. N-a mai fost pe lume putere unică și s-au risipit 
popoarele ca oile fără păstor. Și totuși lumea nu putea exista 
fără Roma. Şi noua Romă vru să adune toate limbile sub 
puterea Duhului, dar ele nu veniră, căci scrie în scripturi: și 
păstori-voi pre ei cu toiag de fier. Or, numai sceptrul spiritual 
are putere asupra lumii. Eu sunt primul papă care a dat paloș 
bisericii Domnului, acest toiag de fier cu care se păstoresc 
popoarele și-s adunate într-o singură turmă. Și paloșul meu este 
Cesare. Astfel cele două Rome și cele două paloșe se vor uni 
într-unul și papa fi-va cezarul și cezarul papă și împărăţi-va 
Duhul prin împărăţia Paloșului în suprema și eterna Romă. 

Alexandru al VI-lea tăcu și ridică ochii în tavan, unde Fiara 
sângerie strălucea ca soarele cu raze aurii. 

— Amin! Amin! Așa să fie! Intonară în cor toţi dregătorii și 
cardinalii bisericii romane. 

Aerul din sală devenea înăbușitor. Pontiful simţea oarecare 
ameţeală, nu atât din pricina vinului, cât a viselor îmbătătoare 
cu privire la gloria fiului său. 

leșiră în ringhiera, un fel de balcon ce domina curtea dinspre 
Belvedere. 

Jos, grăjdarii scoteau iepele și armăsarii din grajdurile papale. 

— la dă-le drumul, Alonso! strigă papa mai-marelui lor. 

Omul înţelese și dădu numaidecât poruncile cuvenite. Joaca 
armăsarilor cu iepele era unul din spectacolele cele mai preţuite 
de sfântul părinte. 

Porţile grajdului se deschiseră larg, bicele șfichiuiră văzduhul 
și herghelia de cai nechezând vesel împânzi curtea: armăsarii 
urmăreau iepele și le încălecau. 

înconjurat de cardinalii și prinții bisericii, înalt preasfinţitul se 
bucura din toată inima la vederea acestei priveliști. 

Puțin câte puţin însă obrazul i se întunecă. Își adusese aminte 
cum admira cu câţiva ani în urmă aceeași scenă împreună cu 
madonna Lucrezia. 

O vedea ca aievea: bălaie, gingașă, proaspătă ca o perlă, cu 
ochii albaștri, buzele senzuale cam plinuţe — în privinţa asta 
semăna cu tatăl ei — și nesfârșit de supusă și molcomă, 


nevinovată și neștiutoare în rău, neprihănită și fără patimă în 
cea din urmă grozăvie a păcatului. 

Și brusc își aminti cu ură și revoltă de soţul ei de acum, 
Alfonso d'Este, duce de Ferrara. 

De ce, de ce, o Doamne, s-a învoit cu această căsătorie? 

XXXXXX 

Oftând din greu, cu fruntea plecată, ca și cum ar fi simţit pe 
umeri toată povara bătrâneţii, sanctitatea-sa se întoarse în sala 
de audienţe. 

VII 

Aici îl așteptau gata pregătite globuri, hărţi, compasuri, toate 
câte erau necesare trasării marelui meridian care avea să treacă 
la o distanţă de trei sute șaptezeci de leghe portugheze la vest 
de insulele Azore și de Capul Verde. 

Locul fusese anume ales, deoarece, după declaraţia lui 
Columb acolo se afla „buricul pământului”, acel mugur 
pământesc, muntele aidoma unui sân de femeie și cu sfârcul în 
formă de pară, care atingea sfera cerească a lunii și de 
existenţa căruia îl convinsese devierea acului busolei în timpul 
primei călătorii. 

Așa încât se procedă la măsurarea unei distanţe egale dintre 
meridian și punctul vestic extrem al Portugaliei pe de o parte și 
țărmurile Braziliei pe de alta, urmând ca piloţii și astronomii să 
determine ulterior aceste distanțe cu mai multă exactitate, 
transformându-le în zile de navigaţie pe mare. 

Drept care papa, făcând o rugăciune, binecuvântă globul 
terestru cu aceeași cruce în care încrustase smaragdul cu Venus 
Callipyge și, muind pensula în cerneală roșie, trasă de-a lungul 
Oceanului Atlantic, de la Polul Nord la Polul Sud, marele 
meridian al păcii. De aici încolo orice teritoriu descoperit sau 
nedescoperit încă de la est de acest meridian avea să aparţină 
Spaniei, și respectiv la vest de meridian — Portugaliei. 

Astfel, cu o singură trăsătură de condei papa tăia în două ca 
pe un măr globul terestru și-l împărțea între popoarele 
creștinătății. 

Lui Giovanni i se păru că Alexandru al Vl-lea, solemnul și 
maiestuosul papă conștient de puterea sa fără de seamăn, 
aducea în clipa aceea cu papa-cezarul, stăpân al lumii și 


unificatorul celor două împărăţii, pământească și cerească, de 
aici și de dincolo, prezis de el. 

în aceeași seară Cesare dădea în apartamentele sale de la 
Vatican un bal în cinstea sfântului părinte și a cardinalilor, cu 
participarea a cincizeci de meretrices honestae, „nobile târfe” 
romane din cele mai frumoase. 

După cină s-au închis obloanele și s-au încuiat ușile și, punând 
maiestoasele sfeșnice de argint pe podele, papa Cesare și 
oaspeţii prinseră a arunca târfelor castane coapte. lar acestea, 
adunându-le, se târau goale pușcă printre făclii puzderie, se 
încăierau, țipau, râdeau, se tăvăleau pe jos. Curând la picioarele 
preasfântului părinte viermuia, în ultimele licăriri de aur ale 
puzderiei de făclii care le luminau de jos în sus, un ghem de 
trupuri oacheșe, albe și roz. 

Septuagenarul pontif se amuza copios zvârlind pumni de 
castane, bătea din palme și alinta „păsăruicile” lui cu tot soiul 
de nume dulci. 

Puțin câte puțin însă obrazul i se posomori la fel ca în 
dupăamiaza aceea, pe ringhiera dinspre Belvedere. Işi amintea 
cum în 1501 se amuzase, în noaptea din ajunul sărbătorii 
Tuturor Sfinţilor cu jocul de-a castanele alături de mult iubita 
fiică, madonna Lucrezia. 

Drept încheiere a petrecerii, oaspeţii coborâră în iatacurile 
particulare ale sanctităţii-sale, unde fu organizată în Sala lui Isus 
și a Maicii Domnului o întrecere de dragoste între cortesane și 
cei mai voinici oșteni din garda romagnolă a ducelui. 
Învingătorilor Îi se înmânau premii. 

Astfel sărbători Vaticanul memorabila zi pentru biserica 
romană însemnată cu două mari evenimente: împărţirea 
globului terestru și instituirea cenzurii duhovnicești. 

Printre oaspeţii poftiţi la cină se afla și Leonardo, care văzu 
toate acestea cu ochii lui. Invitaţia la o asemenea petrecere era 
considerată drept o mare favoare și nu se putea declina. 

înapoiat acasă, Leonardo scria în jurnalul său în aceeași 
noapte: 

„Are dreptate Seneca: în fiecare om zac încătușaţi Dumnezeul 
și fiara”. 

Şi mai jos, alături de un desen anatomic: 


„După mine, oamenii cu suflete josnice, tributari unor patimi 
demne de dispreţ, nu sunt demni de aceeași alcătuire atât de 
superbă și complicată ca a fiinţelor umane dotate cu o mare 
inteligenţă și putere de pătrundere. Celor dintâi le-ar fi de ajuns 
un sac cu două orificii — unul pentru a primi hrană, celălalt 
pentru a o expulza. Realmente, ei nu sunt decât un traiect al 
hranei în stare doar să umple gropile cu scârnă. Numai la chip și 
la glas seamănă cu ceilalți oameni, în rest sunt mai dezgustători 
ca dobitoacele”. 

A doua zi de dimineaţă Giovanni îl găsi în atelier, lucrând la 
icoana sfântului leronim. 

într-o peșteră asemenea unui bârlog de leu, anahoretul, stând 
în genunchi înaintea crucifixului, se bate cu o piatră în piept, dar 
cu atâta putere, încât leul îmblânzit de la picioarele sale îl 
privește în ochi, cu enorma-i gură căscată, pesemne a răget 
prelung și jalnic, ca și cum fiarei i-ar fi milă de om. 

Beltraffio își aminti de un alt tablou al lui Leonardo — Leda cea 
albă, zeița voluptăţii în îmbrăţișarea Lebedei albe — în clipa 
când îl cuprindeau flăcările rugului lui Girolamo Savonarola. Și 
din nou se întrebă ca în atâtea rânduri care din cele două bezne 
aflate la antipozi este mai aproape de sufletul învățătorului său, 
ori poate amândouă la fel? 

VIII 

Venise vara. În oraş bântuiau friguri rele, zise malarie, aduse 
de pe Mlaștinile Pontice. La sfârșitul lui iulie și începutul lui 
august nu trecea zi fără să moară cineva dintre apropiații papei. 

De la o vreme Alexandru părea neliniștit și trist. Nu teama de 
moarte îl rodea, nu, ci o durere mai veche, dorul de madonna 
Lucrezia. Îl mai năpădiseră și altă dată asemenea dorinţe 
nesăbuite, surde și oarbe la orice, mai rele ca nebunia. Se 
temea de ele. | se părea că au să-l sugrume dacă nu le dă 
urmare. 

îi scrisese Lucreziei să vină măcar pentru câteva zile, o 
rugase, o implorase, nădăjduind apoi s-o reţină cu forţa. 
Lucrezia însă îi răspunse că soţul nu-i dă voie. 

Bătrânul Borgia nu s-ar fi oprit înaintea nici unei crime oricât 
de înfiorătoare ca să-l nimicească pe acest ultim ginere urât, 
așa cum nimicise pe ceilalți soţi ai Lucreziei. Dar cu ducele de 


Ferrara nu te puteai juca: avea cea mai bună artilerie din toată 
Italia. 

în ziua de 5 august papa fu oaspetele vilei ce aparținea 
cardinalului Adriano, situată în împrejurimile Romei. La cină, 
deși medicii îi recomandaseră prudenţă, se înfruptă din felurile 
picante, condimentate, preferate de dânsul și bău vin greu 
sicilian, desfătându-se îndelung cu primejdioasa răcoare a 
serilor romane. 

A doua zi dimineaţa se simţi bolnav. Se povestea mai apoi că, 
apropiindu-se de fereastra deschisă, papa văzuse deodată două 
înmormântări — a unuia dintre cardinalii săi și a lui Guglielmo 
Raimondo. Ambi răposaţi fuseseră oameni trupeși. 

— Primejdioasă vreme pentru alde noi, grașii, ar fi spus papa. 

Și numai ce o rosti, că o turturea zbură pe fereastră, se lovi de 
zid și căzu moartă la picioarele sanctităţii-sale. 

— Semn rău! Semn rău! Ar fi șoptit papa și numaidecât s-a 
retras în iatacul său. 

Noaptea l-au apucat greţurile și voma. 

Părerile medicilor păreau împărţite: unii îi spuneau bolii 
terziana, adică friguri întreite, alţii gălbinare, iar alții dambla. 
Circulau prin oraș zvonuri că papa ar fi fost otrăvit. 

Cu fiecare ceas pontiful slăbea și pierdea din puteri. La 16 
august medicii hotărâră să recurgă la ultimul mijloc — un leac 
preparat din nestemate pisate, după care papa s-a simţit și mai 
rău. 

într-o noapte, trezindu-se din starea lui de buimăceală sau 
leșin, începu să-și pipăie pieptul pe sub cămașă. 

Vreme de mulţi ani Alexandru purtase pe piept un globușor de 
aur plin cu trupul și sângele Domnului. 

Astrologii îi preziseseră că atâta timp cât îl va avea asupra sa 
nu va muri. A rămas o taină dacă l-a pierdut sau i l-a furat 
cineva din cei apropiaţi, dorindu-i moartea. lar când află că 
toate căutările au fost zadarnice, miji ochii, rostind cu 
deznădăjduită resemnare: 

— Înseamnă c-am să mor. S-a sfârșit! 

în dimineaţa de 17 august, simţindu-și trupul slăbit de moarte, 
porunci tuturor să iasă și, chemând la el pe episcopul de 
Vanosa, medicul său preferat, îi aminti de tratamentul unui 


evreu, medicul lui Inocenţiu al VIll-lea, care turnase în vinele 
pontifului muribund sângele a trei copii. 

— Sanctitatea-voastră ştie desigur cum s-a încheiat 
experimentul? întrebă episcopul. 

— Ştiu, ştiu, bâlbâi sfântul părinte. Dar poate că n-a reuşit 
pentru că erau mari copiii, vreo șapte-opt anișori... trebuia să fi 
luat din cei mici, prunci de la sân... 

Episcopul nu răspunse nimic și îndată după aceea ochii 
bolnavului se stinseră. Delira: 

— Da, da, din cei mici... albi ca laptele... Au sângele curat și 
roșu... Mi-s tare dragi copiii... Sinite parvulos ad me venire... 
Lăsaţi copiii să vină la mine... 

Și auzind cum delirează locţiitorul lui Crist pe pământ, până și 
imperturbabilul episcop, obișnuit cu de toate, simţi că-l trec 
fiorii. 

lar papa tot mai căuta pierdutul globușor de aur purtând într- 
însul sângele și trupul Domnului. Mâinile sale străvezii se 
zbuciumau în aceleași mișcări crispate și grăbite, neputincioase, 
de parcă se îneca. 

Cât mai zăcu nu-și mai aduse aminte de copiii săi. Aflând că și 
Cezare este pe moarte, rămase nepăsător. lar când fu întrebat 
dacă dorește să lase cu limbă de moarte fiului sau fiicei ultima 
poruncă, se întoarse cu spatele și tăcu, ca și cum nu mai existau 
pentru el aceia pe care toată viaţa îi iubise cu atâta patimă. 

în ziua de vineri 18 august se spovedi duhovnicului său Piero 
Gamboa, episcop al Carinolului, și se împărtăși. 

Spre seară îi fu citită rugăciunea de dezlegare, din preceasul 
morţii. Dar muribundul tot dădea să spună ceva sau să facă un 
semn cu mâna. Cardinalul Ilerda se aplecă asupra lui și bănui a 
desluși în hârâiala ce-i ieşea din piept: 

— Mai repede... mai repede... citește rugăciunea către 
apărătoare... 

Deși după rânduială nu se cuvenea, Ilerda îndeplini ultima 
dorinţă a prietenului său, rostind Stabat Mater Dolorosa. 


Pe Golgotă, o Precistă, 
Tu stăteai lângă sinistra 
Cruce, unde, răstignit 


Fost-a fiul tău iubit. 

Ca jungherul al său chin 

Ti s-a-nfipt avan în sân 

Când sub ochii-ți cazna mare 
O vedeai cum îl doboară. 
Lângă tine al tău Fiu 

Stins-a singur și pustiu. 

Ochii tăi văzut-au, știu! 


Nu mă-ndepărta, Marie, 
Prostenat, o cruce vie 

Voi a sta, o, Preacurată 
Înaintea-nsângeratei 

Cruci de patimă-nsemnată. 
Căci în piept inima cere 
Să-ndur cazna și durerea 
Fiului tău preaiubit, 

O, Mărie, sfânt izvor 

Al iubirii har divin, 

Tie, soare-al meu. Mă-nchin!... 
Să-mi astâmpăr, o, Fecioară, 
Setea mea de chin, durerea 
Ce-al tău Fiu cel răstignit 
Îndurat-a și-a murit, 

Ca în chinul sfintei patimi 
Torturat în ceasul ultim 
Mântuit prin a lui moarte 
Să îmi se deschidă poarta 
Și sublimul să-l zăresc 

Al înaltului ceresc 

Raiul cel dumnezeiesc... 


Și auzind-o, ochii lui Alexandru al VI-lea scânteiară de o 
bucurie cu neputinţă de descris, ca și cum și vedea apărătoarea 
înaintea sa. 

întinse cu un ultim efort braţele, ridicându-se și repetând cu 
buze ţepene, cutremurat: 


— Nu mă-ndepărta, Fecioară... 

După care căzu în perini și își dădu duhul 

Alexandru al VI-lea nu mai era. 

IX 

Pe atunci, Cesare era și el între viață și moarte. Și deși 
medicul său, episcopul Gaspare Torella, îl supusese unui 
tratament din cale afară de aspru (poruncind să fie spart 
abdomenul unui catâr și bolnavul scuturat de friguri îngropat în 
măruntaiele sângerânde și aburinde ale animalului, după care fu 
afundat într-o baie de gheaţă) nu atât datorită tratamentului, 
cât uriașului efort de voință, Cesare supravieţui și învinse boala. 

își păstrase pe deplin calmul și în aceste zile de spaimă. 
Urmărea neabătut evenimentele, dădea ascultare rapoartelor, 
dicta scrisori și dădea ordine. 

Când îi parveni vestea morţii lui Alexandru, porunci să fie 
transportat la Vatican prin galeriile secrete în fortăreaţa 
Sant'Angelo. 

La Roma circulau adevărate basme cu privire la moartea lui 
Alexandru al Vl-lea. Ambasadorul Veneţiei, Marino Sanudo, 
raporta Prealuminatei Republici cum că muribundul ar fi văzut în 
clipa morţii o maimuţă ţopăind prin odaie și necăjindu-l, iar când 
unul dintre cardinali dăduse s-o prindă, papa ar fi exclamai 
cuprins de groază: „Nu te atinge, nu! E diavolul!” 

Alţii spuneau că ar fi îngăimat: „Vin, vin, numai așteaptă puţin 
adăugând în loc de explicaţie cum că Rodrigo Borgia, viitorul 
Alexandru al VI-lea, ar fi încheiat pe când nu se săvârșise încă 
din viață Inocenţiu al VIll-lea, o învoială cu Satana, ca să-i vândă 
sufletul în schimbul a doisprezece ani de ședere pe pristol. 

Se povestea că înainte să-și dea duhul, la căpătâiul său se 
aflau șapte draci. lar când a murit, trupul a început să-i 
putrezească, să fiarbă în clocot, iar din gură îi ieșea spumă ca 
de la un cazan pus pe foc. Burta i se umflase, de era mai lat 
decât lung, pierzându-și orice înfățișare omenească. Era ca 
postavul de negru, iar la chip asemănător unui etiopian. 

După datină, înainte de a fi îngropat, timp de zece zile papei i 
se făceau slujbe de prohodire la catedrala San Pietro. Insă 
groaza ce o inspirau rămășițele sale era așa de mare, încât 
nimeni nu voia să slujească. In jurul mortului nu se vedeau 
luminări sau tămâieri, străji sau psalţi care să-l vegheze citindu-i 


la căpătâi, ba nici măcar credincioși veniţi să se roage. Umblară 
multă vreme în căutarea unor gropari. 

în cele din urmă se găsiră șase haidamaci gata de orice pentru 
un pahar de vin. Însă sicriul se dovedi prea mic. Atunci i se 
smulse de pe cap tiara și, înfășurat într-o cergă ponosită în locul 
mantiei papale, trupul fu vârât cu ghionturi în lada prea strimtă 
și scurtă. S-au găsit unii care susțineau că cei șase nu i-au 
acordat măcar cinstea unui sicriu, ci legându-i cu frânghie 
picioarele, l-au tras în groapă, ca pe un stârv sau un ciumat. 

Dar și după ce a fost îngropat, Orașul Etern nu și-a găsit 
liniștea: o frică superstiţioasă creștea zi cu zi în popor. 

Părea că-n însăși atmosfera Romei răsuflarea fatală a malariei 
se încropea cu o duhoare nemaiștiută, încă mai dezgustătoare și 
fără leac. Un câine negru se ivise la San Pietro și alerga în 
cercuri mereu mai largi, perfect regulate. Locuitorii din Borgo nu 
îndrăzneau să iasă din casă cum se lăsa seara. Și mulţi din ei 
erau ferm convinși că papa Alexandru al VI-lea n-a murit cu- 
adevărat, ci se va scula din mormânt, urcându-se iar în pristol, și 
de atunci va purcede împărăţia Anticristului. 

Despre toate aceste întâmplări și zvonuri Giovanni era 
informat în amănunţime la beciul cehului-husit Jan cel $chiop 
din ulicioara Sinibaldi. 

X 

Şi tot pe atunci Leonardo, rupt cu desăvârșire de toate 
acestea, lucra paşnic la un tablou de mult început. 

Era o comandă a călugărilor-serviri pentru biserica lor, Santa 
Maria dell'Annunzziata de la Florența. Chiar și acum, fiind în 
slujba lui Cesare Borgia, Leonardo lucra la tablou cu obișnuita lui 
încetineală. Reprezenta pe Sfânta Ana cu Fecioara Maria pe o 
pustie pajiște alpină, la înălţimi de unde se zăresc depărtate 
piscuri și lacuri cu ape oglindă. 

Fecioara Maria îl sprijină pe pruncul Isus care, șezând, ca de 
obicei, pe genunchii mamei sale, a apucat un miel de urechi și 
aplecându-l, ridică zburdalnic piciorușul să se urce călare. 

Sfânta Ana era asemeni veșnic tinerei Sibile. Zâmbetul ochilor 
plecaţi și al gurii subţire arcuite e fugar și insesizabil, plin de 
taină și ispititor ca adâncul unei ape albastre — un zâmbet de 
înţelepciune a șarpelui, care-ţi amintea însuși zâmbetul lui 
Leonardo. Alături, chipul senin și candid al Măriei respira o 


simplitate de porumbiţă. Maria întruchipa desăvârșirea în iubire, 
Ana — desăvârșirea în cunoaștere. 

Maria știa pentru că iubea, Ana iubea pentru că știa. Abia 
acum, privind acest tablou, Giovanni înţelese cu adevărat 
cuvintele învățătorului: marea iubire este fiica marii cunoașteri. 

Dar în timp ce lucra la acest tablou, Leonardo desena diferite 
mașini și gigantice macarale, pompe pentru scos apă, fierăstraie 
pentru cea mai dură piatră, aparate de laminat, mașini de 
găurit, războaie mecanice de ţesut, mașini de tuns postavuri, de 
olărit, de răsucit frânghii. 

Giovanni era foarte mirat. Cum de putea învățătorul să îmbine 
această trudă la mașini cu lucrul la tabloul Sfânta Ana. Și totuși 
îmbinarea nu era întâmplătoare. 

„Susţin, a scris Leonardo în Originile Mecanicii, că forța este 
ceva spiritual și nevăzut — spiritual, pentru că are o viaţă fără 
trup, și nevăzut, pentru că acele corpuri în care se naște nu-și 
schimbă nici greutatea, nici înfățișarea”. 

Aceeași era bucuria sa când privea cum se scurge de ici-colo 
sprinţara forță prin articulațiile mașinilor minune: roţi, pârghii, 
arcuri, resorturi, benzi de transmisie, șuruburi, axe, puternici 
arbori de metal, micuţe pinioane, spiţe și șipci incredibil de fine, 
la fel cum curge val din cer pe pământ iubirea, forţa spiritului 
care pune în mișcare universuri întregi, de la mamă la fiică, de 
la fiică la nepot, spre Mielul cel de taină, pentru ca închizând 
misteriosul cerc, să se întoarcă la începuturile Sale. 

Soarta lui Leonardo se hotăra odată cu cea a lui Cesare. Cu tot 
calmul și curajul pe care Cesare nu-l pierdu-se, „marele 
cunoscător în ale destinului”, după cum îl numea Machiavelli, își 
dădea seama că norocul i-a întors spatele. 

Aflând de moartea papei și de boala ducelui, dușmanii săi se 
uniră și cotropiră pământurile Campagniei Romane. Prospero 
Colona se afla la porţile cetăţii; Vitelli înainta spre Citta di 
Castello; Giampaolo Baglioni ataca Perugia. Urbino se răsculase, 
Camerino, Caii, Piombino se desprindeau unul câte unul; 
conclavul întrunit pentru alegerea noului papă cerea 
îndepărtarea ducelui din Roma. Totul îl trăda, totul se prăbușea. 

Cei care nu demult tremurau înaintea lui, acum își băteau joc, 
și-i salutau pieirea, măgarul lovea cu copita leul muribund. 
Poeţii se întreceau în epigrame: 


„Aut Caesar aut nilul!” — și dacă-amândouă? 
Căci Cezar ai fost și urmează a doua — 
Vei fi în curând un nimic! 


Într-o zi, la Vatican, stând de vorbă cu ambasadorul Veneţiei, 
Antonio Giustiniani, (acela care îi prorocise ducelui în zilele sale 
de măreție că va scânteia și se va stinge ca un foc bengal), 
Leonardo aduse vorba despre messer Niccolo Machiavelli. 

— V-a pomenit vreodată de cartea sa despre știința chinuirii 
statului? 

— Firește! doar am stat de vorbă nu o dată. Messer Niccolo 
binevoiește, desigur, a glumi. Niciodată nu va vedea lumina zilei 
această carte. Oare se scrie pe asemenea teme? Să dai sfaturi 
cârmuitorilor și să dezvălui popoarelor secretele puterii? Să 
dovedești că fiecare stat este întruchiparea silniciei, ascunsă 
doar sub masca justiţiei? Ar însemna să predai găinilor lecţii de 
șiretenie vulpească și să înarmezi gura oilor cu colţ de lup. 
Ferească Dumnezeu de asemenea politică! 

— Socotiți că messer Niccolo se înșală și că-și va schimba 
gândul? 

— Nicidecum. Sunt absolut de acord cu dânsul. Așa se cuvine 
să faci cum spune, dar să nu spui ce faci. Deși, chiar dacă 
publică această carte, nu va avea de suferit decât el. Cu ajutorul 
Domnului, oile și găinile vor continua să creadă în conducătorii 
lor legiuiţi, lupii și vulpile, cum au crezut și până acum. In 
schimb aceștia îl vor învinui pe el de politică drăcească — 
viclenie de vulpe și ferocitate de lup. Și totul va merge ca 
înainte. Cel puţin cât mai apucăm noi din veacul acesta! 

XI 

în toamna anului 1503, Piero Soderini, gonfaloniere pe viaţă al 
Republicii Florentine, îl invită pe Leonardo în serviciul său, 
intenţionând să-l trimeată în tabăra pisană în calitate de 
specialist la mașini de război, ca să construiască acolo mașinile 
de asalt trebuitoare. 

Artistul petrecea ultimele zile la Roma. 

într-una din seri, rătăcea pe Palatino, acolo unde se înălțau 
odinioară palatele împăraţilor, al lui August, Caligula, Septimiu 


Sever, și unde acum șuiera doar vântul printre ruine, și liniștea 
dintre măslini nu era tulburată decât de ţărâitul de greieri și de 
behăitul oilor ce pășteau pe acolo. 

După atâtea cioburi de marmoră semănate pretutindeni îţi 
puteai da seama că statuile zeilor de-un farmec inefabil 
odihneau în pământ ca morţii care așteaptă ceasul învierii. 

Seara era diafană. Sub ultimele raze ale asfinţitului scheletele 
de bolți, arcuri, ziduri de cărămidă în ruină ardeau ca focul pe 
siniliul cerului înalt. lar purpura și aurul frunzișului de toamnă 
erau mai sublim imperiale decât purpurile și aurul ce 
împodobiseră cândva palatele împăraţilor romani. 

Și în timp ce Leonardo, așezat în genunchi — se afla pe coasta 
dinspre nord, nu departe de grădinile Capranica — tocmai 
desfăcea cu mâna ierburile ca să privească mai cu luare aminte 
ciobul de marmoră antică dintr-o friză cioplită de-o mână 
măiastră, — un om ieși pe poteca dintre tufani. Leonardo îi 
aruncă o privire în treacăt, se ridică, îl mai privi o dată, apoi veni 
în întâmpinarea lui. 

— E cu putinţă, messer Niccolo? strigă el și, nemaiașteptând 
răspunsul, îl îmbrăţișă și-l sărută ca pe un frate. 

îmbrăcămintea secretarului Florenței era parcă și mai uzată și 
sărăcăcioasă ca în Romagna, se vedea cât de colo că nobilii 
cârmuitori ai Republicii îl răsfaţă mai puţin ca altădată. Arăta 
slăbit, cu obrajii rași scofâlciţi, gâtul subţire parcă i se mai 
lungise, nasul ca un plisc de rață se proțăpea în mijlocul feţei 
mai proeminent, iar ochii îi ardeau cu o flacără și mai febrilă. 

Leonardo se apucă să-l descoasă dacă a venit pentru multă 
vreme la Roma și cu ce însărcinări. Când însă pomeni numele lui 
Cesare, Machiavelli întoarse capul evitându-i privirea. 

— Destinul mi-a hărăzit a fi martorul unor atari întâmplări, 
spuse el cu prefăcută indiferenţă, strângând din umeri, încât de 
multe ori nu mă mai mir de nimic... 

Și voind probabil să schimbe subiectul, îl întrebă pe artist de 
preocupările sale. lar când află că a intrat și dânsul în slujba 
Republicii Florentine, făcu un gest de lehamite. 

— N-o să ai prea multe prilejuri de satisfacţie. Dumnezeu știe 
ce e de preferat — crimele unui asemenea erou ca Cesare sau 
virtuțile unui furnicar ca această republică. Mă gândesc că unele 
fac cel puţin cât celelalte. intreabă-mă pe mine. Doar știu câte 


ceva despre farmecele unei cârmuiri ca aceea! Zâmbi 
Machiavelli cu zâmbetul lui amar de totdeauna. 

Leonardo îi povesti convorbirea sa cu Antonio Giustiniani cu 
privire la înarmarea gurii oilor cu colţi de lup și lecţiile de 
viclenie vulpească pe care messer Niccolo intenţiona să le 
predea găinilor locale. 

— Ce-i drept e drept, se învoi Niccolo fără supărare. Dacă 
stârnesc gâștele, e vai și amar. De pe acum îmi dau seama că 
oamenii cei mai cumsecade vor fi gata să mă ardă pe rug numai 
pentru că am fost primul care a dat în vileag ceea ce fac toţi. 
Tiranii mă vor declara răzvrătitor al poporului, poporul — 
complice al tiranilor, bigoţii — eretic, sufletele caritabile — om 
rău, iar răii mă vor uri din toată inima, pentru că li se va părea 
că sunt mai înrăit decât ei. 

într-un târziu adăugă cu glas molcolm: 

— Îţi amintești, messer Leonardo, de convorbirile noastre din 
Romagna? Adesea mă gândesc la ele și mi se pare uneori că noi 
avem același destin. Descoperirea de adevăruri noi a fost și va fi 
mai primejdioasă decât descoperirea de pământuri noi. 
Pretutindeni suntem străini — printre tirani și în mijlocul 
mulțimii, între cei mari și printre cei de rând — niște bieţi exilați 
și vagabonzi fără căpătâi. Cel ce nu seamănă cu ceilalţi e de 
unul singur împotriva tuturor, deoarece lumea e făcută pentru 
gloată și nu-i în ea decât gloată. Asta-i, prietene, urmă el și mai 
molcom, dus pe gânduri, și tare-i plicticos, zic eu, să trăiești pe 
lumea asta... Află că ce-i mai rău în viaţă nu este nici boala, sau 
grija, sărăcia, și nici măcar nenorocirea, ci numai plictiseala... 

Au coborât în tăcere pe coasta apuseană a colinei Palatino și 
mergând de-a lungul unei ulicioare strâmte și murdare, s-au 
pomenit la picioarele Capitoliului, lângă ruinele templului lui 
Saturn, acolo unde se ridica odinioară Forul Roman. 

XII 

De-a lungul străvechii Sacra Via — Strada sfântă — jalnice și 
părăginite cocioabe se alipeau de-o parte și de alta între arcul 
lui Septimiu Sever și amfiteatrul lui Flavius. Nu puţine din 
temeliile lor fuseseră, cum se spunea, durate din cioburi de 
statui fără preţ, frânturi de zei olimpici, căci de veacuri Forul 
servea de carieră. Printre ruinele templelor păgâne se arcuiau 
paupere tristele bisericuțe creștine. Straturile de gunoaie, praf și 


bălegar ridicaseră nivelul străzii cu mai bine de zece coţi. Dar 
tot o mai străjuiau pe alocuri coloanele antice cu frânturi de 
arhitrave gata să se prăbușească. 

Niccolo îi arătă însoţitorului unde fusese cândva senatul 
Romei, Curia, Adunarea Poporului, astăzi Câmpul Vacii, căci, pe 
aici, se ţinea târgul de vite. Perechi de boi albi cu coarnele 
răsucite și bivoli negri stăteau culcaţi ici și colo, porcii râmau 
grohăind în băltoace, guițau purcei zburdând. Coloanele de 
marmoră prăbușite și lespezile cu inscripţii aproape șterse, 
pângărite de bălegarul dobitoacelor, se îngropau treptat în clisă. 
Un vechi turn cavaleresc, odinioară cuibul de tâlhari al baronilor 
Frangipani, se alipise de arcul triumfal al lui Titus Vespasianus. 
Și tot aici, înaintea aceluiași arc, se aciuiase un han pentru 
plugarii veniţi la târg. Pe ferestrele deschise se revărsa larma de 
glasuri femeiești ocărându-se și miros de ulei rânced și pește 
prăjit, valuri-valuri. Pe frânghie se uscau niște zdrenţe. Un 
bătrân cerșetor cu obrazul istovit de malarie, șezând pe o piatră, 
își înfășură piciorul într-o zdreanţă murdară. 

înăuntru, de-o parte și de alta a arcului de triumf, se vedeau 
două basoreliefuri. Într-unul, cuceritorul lerusalimului, împăiatul 
Titus Vespasianus. Se afla în fruntea cortegiului, într-o cvadrigă, 
în celălalt —  captivii iudei în lanţuri purtau trofeele 
învingătorului; trapeza cu jertfe lui lehova, pâinile punerii înainte 
și sfeșnicele cu șapte lumini din templul lui Solomon. Sus, în 
mijlocul bolţii, un vultur cu aripi falnice îl ducea în Olimp pe 
cezarul zeificat. Pe frontispiciul porţilor, Niccolo mai putu 
descifra inscripţia: ce rezistase vremii: Senatus populusque 
Romanus divo Tito divi Vespasiani filio Vespasiano Augusto. 

Şi soarele în asfințit, prefirându-și razele dinspre Capitoliu, 
împurpura triumful imperatorului cu ultimele săgeți ce 
pătrundeau prin pâclele albăstrui ale fumului de la bucătării, 
care nimba toate, de parcă era smirnă și tămâie. 

Inima lui Niccolo se strânse de durere când, întorcând capul 
pentru ultima oară, văzu răsfrângerile trandafirii ale asfințitului 
coborând cele trei coloane de marmoră albă atât de singuratice 
înaintea bisericii Santa Maria Liberatrice. Dangătul trist şi 
bătrâneşte spart al clopotelor care chemau la rugăciunea de 
seară părea că prohodește însuși Forul Roman. 

Intrară în Colizeu. 


— M-da, mormăi Niccolo, privind uriașele lespezi ale zidurilor 
amfiteatrului, nu erau oameni ca noi toţi cei care au știut să 
ridice asemenea ziduri. Numai aici, la Roma, îţi dai seama ce 
diferenţă este între cei de azi și popoarele antice. Să ne luăm la 
întrecere cu ei? Nici nu-ţi dă prin minte ce fel erau... 

— Mi se pare... îngăimă Leonardo încet și cu efort parcă, 
trezindu-se din îngândurare, mi se pare, Niccolo, că nu ai 
dreptate. Au și cei de azi o putere nu mai mică decât anticii, 
doar că în alte domenii... 

— Nu cumva în smerenie creștinească? 

— Poate și în ea... 

— Posibil... se învoi cu răceală Machiavelli. 

Se așezară să se odihnească pe treapta cea mai de jos a 
amfiteatrului, măcinată de timp. 

— În ce mă priveşte, eu cred, urmă Niccolo, cu neașteptată 
înflăcărare, da, da, eu cred că oamenii trebuiau fie să-l 
primească, fie să-l respingă pe Cristos. Una din două. Noi însă n- 
am făcut nici una, nici alta. Nu suntem nici creștini și nici 
păgâni. De păgânism ne-am lăsat, de creștinism nu ne-am alipit. 
N-avem puterea să fim buni și ne sfiim să fim răi. Nu suntem nici 
negri, nici albi, doar bălţaţi, nici reci și nici calzi, doar călduți. 
Ne-am irosit minţind și ascunzându-ne cu lașitate și șchiopătăm 
de ambele picioare între Cristos și Veliar, încât astăzi nu mai 
știm ce vrem și încotro să mergem. Cei vechi cel puţin știau și 
mergeau până la capăt — nu erau făţarnici, nu întorceau obrazul 
drept celui ce-i lovise în cel stâng. Ei, dar de când oamenii au 
început să creadă că de dragul fericirii în ceruri trebuie să rabzi 
orice nedreptate pe pământ, li s-a deschis ticăloșilor un tărâm 
nemărginit și fără primejdie. Chiar așa, ce alta decât această 
nouă învăţătură a stors poporului ultimul strop de vlagă și l-a 
înrobit celor josnici?... 

Vocea îi tremura și, pe faţa schimonosită parcă de o durere 
insuportabilă, ochii îi scânteiau de jarul unei uri nepotolite, 
vecină cu nebunia. 

Leonardo tăcea. | se prefirau prin minte gânduri atât de 
senine, simple și candide ca cerul acesta albastru care scânteia 
printre zidurile sparte ale Colizeului. Parcă nicăieri azurul lui nu-i 
mai veșnic tânăr și triumfător ca în crăpăturile unor ziduri 
căzute în ruină. 


Odinioară barbarii nordici, cuceritorii Romei, care nu 
cunoșteau meșteșugul extracţiei minereurilor din pământ, au 
smuls din zidurile sale piroanele ca să făurească din anticul fier 
paloșe noi. Și pe locul lor păsările cerului și-au făcut cuiburi. 
Leonardo vedea cum stoluri negre de ciori se adunau 
croncănind vesele pentru somn și se strecurau în aceste 
adăposturi. 

Și își spunea în sinea lui că nici cezarii stăpânitori ai lumii, 
care au durat acest edificiu, și nici barbarii care încercau să-l 
distrugă nu bănuiau ca trudesc pentru făpturile despre care 
scrie în scripturi că nu seamănă și nu culeg, nu adună în cămări, 
dar Tatăl ceresc le dă hrană... 

Nu avea rost să-l contrazică pe Machiavelli. Oricum, tot nu-l va 
înţelege, căci ceea ce era pentru Leonardo bucurie, pentru 
Niccolo însemna amărăciune, mierea lui era fierea celuilalt, și 
marea ură fiică a marii cunoașteri. 

— Dar știi ceva, messer Leonardo? se întrerupse deodată 
Machiavelli. Conform obiceiului, voia să încheie discuţia cu o 
glumă. Abia acum văd cât de mult greșesc cei care te consideră 
eretic și păgân. Ţine minte vorba mea: în ziua judecății de apoi, 
când Cel-de-sus ne va împărţi în oițe smerite și țapi necuraţi, fi- 
vei printre mieii Domnului, în rai, alături de sfinţii martiri. 

— Nu fără dumneata messer Niccolo râse cu poftă artistul. 
Dacă mie mi-e hărăzuit raiul, nici domnia-ta n-ai să scapi de el. 

— A, nu! Slugă preasupusă! Numai asta nu! Cedez dinainte 
locul meu amatorilor. Mi-ajunge plictiseala de aici... 

Și chipul i se lumină de un zâmbet bun. 

— Să vezi ce vis straniu am visat într-o noapte. Se făcea că 
mă dusei într-o adunare de flămânzi și zdrenţăroși, călugări, 
târfe, sclavi, ologi, smintiţi, zicând că despre ei s-a spus: „fericiţi 
cei săraci cu duhul, căci a lor va fi împărăţia cerului”. Apoi am 
fost purtat într-alt loc, unde ani văzut nenumărați bărbaţi plini 
de maiestate, de parcă era senatul antic discutând despre 
știință, are, probleme de stat. Erau conducători de oști, 
împărați, papi, legiuitori, filosofi — Homer, Alexandra cel Mare, 
Platon, Marc Aureliu. „Acesta este iadul — mi s-a spus — și ei 
sunt sufletele păcătoşilor zvârliţi aici de Cel Prea Înalt, deoarece 
în viaţă au iubit înţelepciunea veacului acesta care-i nebunie 
înaintea lui Dumnezeu.” Și m-au întrebat unde doresc să merg, 


în rai sau în iad. „În iad, am strigat, firește că în iad, acolo unde 
sunt înţelepțţii și eroii.” 

— Dacă aceasta va fi fiind realitatea, cum ai visat domnia-ta, 
cred că nici eu n-am nimic împotrivă... i se alătură Leonardo. 

— A, nu, e prea târziu. Nu mai scapi. Te vor târî cu de-a sila, 
dacă n-ai să vrei... Pentru creștineștile dumitale virtuţi vei fi 
răsplătit cu raiul ceresc... 

Când au părăsit Colizeul, se întunecase de-a binelea. O lună 
mare și galbenă cât un taler de aramă se arătă de după bolta 
neagră a bazilicii Sfântului Constantin, despicând straturile de 
nori diafani de culoarea sidefului. Și prin pâlca subţire și 
albăstruie care se ţesea între Arcul lui Titus Vespasianus și 
Capitoliu, cele trei coloane palide și singuratice dinaintea Sântei 
Maria Liberatrice, trei năluci sub pânzele lunii, păreau și mai 
sublime. lar Angelusul de seară, cu bodogănitul lui bătrânesc de 
clopote, suna și mai trist deasupra Forului Roman, ca un bocet 
de îngropăciune. 

Cartea a paisprezecea MONNA LISA GIOCONDA 

I 

în Canea despre pictură Leonardo scria: 

„Pentru portrete va trebui să-ți amenajezi un atelier anume — 
o curte prelungită, în patru laturi, largă de zece și lungă de 
douăzeci de coți, cu zidurile date cu negru și cu o cornișă ca de 
acoperiş pentru umbrarul de pânză pus aşa fel, ca să poată fi 
strâns sau întins la nevoie, spre a servi de apărătoare împotriva 
soarelui. Cu umbrarul deschis să pictezi numai în preajma 
amurgului, sau când e ceaţă ori cerul este înnourat. Aceasta e 
lumina desăvârșită.” 

Un asemenea atelier anume pentru portrete își amenajase și 
el în curtea casei unde ședea — a doua pe partea stângă a 
străzii Martelli dacă veneai dinspre Piazza San Giovanni și te 
duceai către Palazzo Medici — casa lui Piero di Baito-Martelli, om 
inteligent și mare iubitor al matematicii, care-i purta lui 
Leonardo multă prietenie. 

Era într-o zi liniștită, ceţoasă și caldă a anului 1505. Soarele își 
prefira prin diafanul norilor lumina palidă și molcomă ca pe 
fundul unei ape, punând peste tot umbre gingașe ce se topeau 
ca fumul. Era lumina perfectă a lui Leonardo, care dădea un 
farmec aparte chipului femeiesc, după cum spunea artistul. 


„E cu putinţă să nu vină?” se întreba în sinea lui. Era cu 
gândul la aceea al cărui portret îl picta de aproape trei ani cu o 
perseverenţă și o sârguinţă neobișnuite la el. 

în așteptarea ei aranja atelierul, și Giovanni Beltraffio, care-l 
urmărea pe furiș, se minuna câtă neliniște se deslușea în 
această așteptare aproape nerăbdătoare, de necrezut și 
nefirească la învățătorul său, de obicei de un calm 
imperturbabil. 

Leonardo făcu ordine pe raft, aranja puzderia de pensule, 
paletele și oalele de culori, care, răcindu-se prindeau o pojghiţă 
de clei străveziu ca un strat subţire de gheaţă, dezveli portretul 
așezat pe /eggio, șevaletul pe trei picioare, și dădu drumul 
jocului de apă din mijlocul curţii, amenajat anume pentru 
plăcerea ei, joc în care șuviţele de apă, lovind în cădere sferele 
de sticlă, le roteau cu o stranie muzică. De jur împrejurul 
fântânii creșteau florile ei preferate, irișii îngrijiţi de mâna lui. 
Apoi aduse pâinea tăiată felii într-un coș, pentru ciuta îmblânzită 
care zburda prin curte și pe care o hrănea ea din palmă, netezi 
covorul pufos din faţa jeţului din stejar masiv, negru, cu spătarul 
și sprijinitoarele pentru coate, frumos sculptate. Motanul alb, un 
animal de rasă adus tocmai din Asia și cumpărat de Leonardo 
tot pentru plăcerea ei, o aștepta torcând la locul lui obișnuit, 
făcut colac pe covor. Era ciacâr, cu ochiul drept galben ca 
topazul și cel stâng albastru ca un safir. 

Andrea Salaino aduse notele și se apucă să acordeze viola. 
Veni și Atalante, un alt muzicant pe care Leonardo îl cunoștea 
încă de la curtea il Moro, din Milano. Atalante cântă destul de 
frumos, mai ales la lăuta de argint care semăna a ţeastă de cal, 
timpuria invenţie a lui Leonardo. 

Artistul invita în atelier pe cei mai de seamă cântăreţi, 
muzicanți, povestitori, poeţi și cei mai spirituali interlocutori ca 
s-o distreze și s-o ferească pe monna Lisa de plictiseala care se 
citește adesea pe chipurile portretelor. Astfel studia pe obrazul 
ei jocul ideilor și sentimentelor trezite de dispute, povestiri, 
muzică. 

Mai târziu asemenea adunări se întruneau mai rar. Leonardo 
știa că nu mai sunt necesare. Și fără ele, monna Lisa n-avea să 
se mai plictisească. Numai la muzică nu renunţase artistul, 


pentru că îi ajuta pe amândoi să lucreze, căci lucra și ea la 
portretul său. 

Totul era gata pentru venirea monnei Lisa, dar ea nu sosea. 

„Chiar n-o să vină? Se întreba Leonardo. Astăzi lumina și 
umbra sunt parcă anume în așteptarea ei. Să trimit după dânsa? 
Dar nu, ea știe că o aștept. Trebuie să vină.” 

Și Giovanni vedea crescându-i neliniștea și nerăbdarea. 

Deodată o răsuflare ușoară de vânt duse într-o parte jocul 
zglobiu al fântânii arteziene, sticla zăngăni, palide, petalele de 
iriși se înfiorară sub pulberea de apă, ciuta cea simţitoare 
încorda gâtul ascultând, Leonardo își plecă și el urechea, și 
Giovanni, deși încă n-auzea nimic, înţelese, după expresia feţei 
lui, că este ea. 

Întâi intră, cu o smerită plecăciune, sora Camilla, o călugăriţă 
convenita care locuia în casa ei și de fiecare dată o însoțea în 
atelierul artistului. Așezându-se modest într-un colț cu cartea de 
rugăciuni pe genunchi și fără să ridice ochii, fără să pronunţe un 
cuvânt, avea însușirea de a fi ștearsă, aproape nevăzută. Intr- 
atât, încât Leonardo după trei ani de vizite aproape că nu-i 
auzise glasul. 

Și în sfârșit, după Camilla intră cea care fusese așteptată aici 
de toţi — o femeie de vreo treizeci de ani, într-o rochie închisă la 
culoare, cu o voaletă neagră-străvezie ca un nour căzându-i 
până la jumătatea frunţii. Era monna lisa Gioconda. 

Beltraffio știa că este din neamul ei napolitană, fiica prinţului 
Antonio Gerardini, odinioară bogat, dar ruinat în 1495, pe timpul 
ocupaţiei franceze, astăzi soţia unui cetăţean al Florenței, a lui 
Francesco del Giocondo. 

în 1481 messer Giocondo s-a însurat cu fiica lui Mariano 
Rucellai. 

La doi ani după aceea soţia i se stinse din viaţă. Atunci el se 
însură cu Tommasa Villani și abia după moartea ei, a treia oară 
se căsători cu monna Lisa. Pe vremea când îi făcea portretul, 
Leonardo avea peste cincizeci de ani, iar soțul monnei Lisa 
patruzeci și cinci. Messer Giocondo se numără printre cei 
doisprezece buonomini și de pe o zi pe alta aștepta să i se 
atribuie titlul de prior. Era un bărbat dintre cei mai obișnuiți, 
cum întâlnești oricând și pretutindeni, nici prea bun, nici rău din 
cale-afară, om calculat și dibaci în treburi, dăruit în totul slujbei 


și gospodăriei sale. Tânăra și eleganta femeie i se părea 
podoaba cea mai potrivită în casă. Insă farmecul monnei Lisa 
era mai anevoie de înţeles pentru el decât meritele noii rase de 
tauri sicilieni sau avantajele la vamă când vinzi peste graniţă 
piei crude de oaie. Se povestea că monna Lisa s-ar fi măritat nu 
din dragoste, ci doar ca să nu treacă peste voia tatălui ei, în 
timp ce primul logodnic și-a căutat de bunăvoie moartea pe 
câmpul de bătălie. Circulau de asemeni zvonuri, poate numai 
bârfeli, că ar fi existat și alți pasionaţi și îndărătnici admiratori, 
întotdeauna însă fără nădejde. Cu toate acestea, gurile rele — 
or, acestea nu-i lipseau Florenței — n-au putut născoci nimic rău 
pe seama Giocondei. Liniștită, modestă, cucernică, respectând 
cu tristețe rânduielile bisericii, milostivă cu săracii, monna Lisa 
era și o gospodină harnică, soţie credincioasă, iar pentru 
Dianora, fiica vitregă de doisprezece ani, nu mașteră, ci mai 
degrabă mamă plină de tandrete. ` 

lată tot ce știa despre ea Giovanni. Insă monna Lisa care 
venea în atelierul lui Leonardo i se părea cu totul alta. 

Și în decursul a trei ani, scurgerea timpului nu risipea, dar 
adâncea această senzație — la fiecare nouă apariție Giovanni 
încerca un fel de uimire vecină cu spaima, ca în fața unei năluci. 
Uneori încerca să și-o explice prin faptul că era atât de obișnuit 
să-i vadă chipul din portret, iar măiestria învățătorului fiind atât 
de fără egal, monna Lisa în carne şi oase i se părea mai puţin 
reală decât cea de pe pânză. Dar nu, mai era și altceva aici, 
mult mai tainic. 

Ştia cu certitudine că Leonardo n-are alt prilej s-o vadă decât 
lucrând la portret, de faţă cu alţii, adesea în prezenţa unei cete 
de invitaţi, altă dată doar cu nedespărţita ei Camilla, dar 
niciodată între patru ochi. Cu toate acestea, ucenicul simţea că 
între ei există un secret care-i apropie, de parcă ar fi numai ei 
doi în atelier. Şi mai știa că nu e secret de dragoste, sau cel 
puţin al dragostei astfel numite de oameni. 

îl auzise pe Leonardo susținând că pictorii îndeobște sunt 
înclinați să imite propriul lor chip și trup de câte ori pictează 
chipuri și trupuri. Şi el considera că la temelia acestui fenomen 
se află faptul că sufletul omenesc, fiind creatorul propriului trup, 
de câte ori are prilejul să inventeze un trup nou, tinde să repete 
în el ceea ce mai crease odată. Și această înclinaţie este atât de 


puternică, încât uneori chiar în portrete, dincolo de asemănarea 
exterioară cu cel reprezentat, se străvede dacă nu chipul în 
întregime, atunci cel puţin sufletul pictorului însuși. 

Dar ceea ce se întâmpla acum sub ochii lui era mai uimitor: i 
se părea că nu numai cea din portret, dar și monna Lisa în carne 
şi oase din zi în zi seamănă mai mult cu Leonardo, cum vezi 
uneori că se întâmplă cu oamenii care au vieţuit îndelung 


împreună. 
De alminteri, latura pregnantă a crescândei asemănări nu 
consta propriu-zis în identitatea trăsăturilor — deși de la o 


vreme îl surprindea și ea adesea — dar mai ales în expresia 
ochilor și în zâmbet. Își aminti cu nespusă uimire că mai văzuse 
acest zâmbet pe chipul lui Toma Necredinciosul al lui 
Verrocchio, căruia tânărul Leonardo îi servise de model, ba chiar 
și pe cel al strămoașei Eva din primul tablou al învățătorului, 
stând înaintea Pomului Cunoașterii, pe chipul îngerului în tabloul 
Fecioara dintre stânci, și pe al Ledei cu Lebăda, ca și în atâtea 
alte chipuri feminine pictate, desenate sau modelate de el mult 
înainte s-o fi cunoscut pe monna Lisa, ca și cum toată viaţa și în 
toate operele sale căutase răsfrângerea farmecului său propriu 
și în sfârșit o găsise pe chipul Giocondei. 

Uneori când Giovanni vedea acest zâmbet dedublat, îl treceau 
aproape fiorii, de parcă era martorul unui miracol. Realitatea i 
se părea vis, visul realitate, ca și cum monna Lisa n-ar fi fost 
fiinţă vie, în carne și oase, soţia lui messer Giocondo, cetățean 
florentin, unul din oamenii cei mai comuni, ci o nălucă chemată 
de învățătorul său, un spectru, un strigoi, un al doilea eu, 
feminin, al lui Leonardo. 

Gioconda își mângâia favorita care-i sărise pe genunchi și 
scântei nevăzute trosneau ușurel în blana albă a pisicii, sub 
degetele-i lungi și delicate. 

Leonardo dădu să se apuce de lucru, puse însă pensula 
deoparte și-i cercetă cu atenţie obrazul: niciodată nu-i scăpa o 
cât de ușoară umbră sau schimbare pe acest chip. 

— Madonna, spuse el, te-a tulburat ceva astăzi? 

Și Giovanni își dădu seama că seamănă mai puţin ca de obicei 
cu portretul. 

— Da, întrucâtva, ridică ea ochii molcomi la Leonardo. Nu se 
simte bine Dianora. Azi-noapte n-am închis ochii. 


— Poate ești obosită și nu ţi-e gândul la portret? N-ai vrea să 
amânăm? 

— Nu e nevoie. Ar fi păcat de o zi ca asta! Privește cât sunt de 
gingașe umbrele și în ce abur strălucește soarele pe cer! Parcă 
anume pentru mine... 

Apoi adăugă după o clipă de tăcere: 

— Ştiam că mă aștepți. Aș fi venit mai devreme, dar am fost 
reținută de madonna Sofonisba... 

— Cine? A, da, știu, o voce de precupeaţă, miroase mai iute ca 
o dugheană de parfumuri... 

Gioconda zâmbi amuzată. 

— Madonna Sofonisba voia cu tot dinadinsul să-mi descrie 
serbarea de aseară de la Palazzo Vecchio pe care a dat-o 
prealuminata signora Argentina, soţia gonfalonierului. Să-mi 
spună ce s-a servit după masă, cum arătau toaletele, cine și cui 
i-a făcut curte... 

— Vasăzică, asta era. Te-a tulburat nu boala Dianorei, ci 
flecăreala acestei gaiţe... Ce lucru ciudat! Ai observat, 
madonna? Uneori stupizeniile auzite de la niște oameni cu totul 
străini, de care nu-ţi pasă, niște simple prostii sau trivialităţi 
omenești îţi întunecă deodată sufletul și te indispun mai rău 
decât o nenorocire... 

Monna Lisa dădu doar din cap în tăcere. Se vedea că de mult 
se înțelegeau aproape fără cuvinte, numai din priviri sau aluzii. 

Leonardo puse iarăși mâna se pensulă. 

— Povestește-mi ceva, îl rugă încet monna Lisa. 

— Ce să-ţi povestesc? 

— Despre împărăţia Venerei, murmură ea după o clipă de 
gândire. 

Avea el câteva istorioare preferate, în cea mai mare parte 
amintiri din călătorii, ale sale sau ale altora, observaţii asupra 
naturii sau planuri ale unor tablouri viitoare. 

De obicei le povestea aproape cu aceleași cuvinte — simple și 
copilărești, în acompaniament de muzică. 

Și acum făcu un semn, și când Andrea Salaino, la violă, iar 
Atalante, la lăuta de argint, porniră să înstrune ceea ce fusese 
dinainte ales și neschimbat acompania povestea despre 
împărăţia Venerei, Leonardo își începu istorisirea cu glasu-i 
subțire, feminin și cântat, ca un basm sau un cântec de leagăn: 


— Corăbierii care își au sălașul pe țărmurile Ciliciei spun că cei 
ce-s sortiţi să piară în valuri văd uneori, când bântuie 
spăimântătoarele furtuni, insula Cipru, tărâmul zeiţei iubirii. De 
jur împrejurul ei se zbuciumă valuri, se-nvolbură vârtejuri, se- 
nalţă trombe și mulţi dintre navigatorii atrași de farmecul insulei 
și-au sfărâmat corăbiile de stâncile în jurul cărora se cască 
vâltori fără fund. O, câte s-au zdrobit și s-au scufundat în hăuri! 
Acolo pe țărm, se mai zăresc și azi scheletele lor jalnice pe 
jumătate îngropate în nisip, înfășurate în cununi de alge, unele 
scoțând din apă numai pupa, altele prova, unele doar traversele 
dezgolite ale bordurilor ca niște coaste de schelet uriaș, altele 
cârma sfărâmată. Şi sunt atât de multe! Ai zice că e ziua învierii, 
când marea trebuie să dea înapoi toate corăbiile ce-au pierit 
vreodată. Pe când deasupra insulei se boltește cerul veșnic 
albastru, soarele inundă cu razele sale colinele smălţate de flori, 
iar văzduhul e atât de nemișcat, încât flacăra lungă a căţuilor de 
pe treptele dinaintea templului se ridică spre cer la fel de 
dreaptă și nemișcată ca și albele coloane și negrii chiparoși ce 
se răsfrâng în oglinda lacului. Numai viţele apei de cleștar 
susură dulce, umplând și golind pe rând cupele de porfir ale 
fântânilor. Și cei ce se îneacă în mare văd atât de aproape lacul 
cel liniștit, iar vântul poartă până la ei balsamurile crângului de 
mirt. Și cu cât este mai înspăimântătoare viitoarea furtunii din 
jurul lor, cu atât este mai adâncă liniștea ce învăluie împărăţia 
Ciprianei. 

Tăcu. Se stinse și glasul violei, amuţiră și strunele lăutei. Și se 
înstăpâni, mai frumoasă decât toate sunetele, liniștea de după 
muzică. Numai viţele de apă susurau arcuindu-se și lovind sticla 
sferelor. 

Și parcă legănată și apărată de un zid împotriva realităţii, 
senină și streină de toate în afara voinţei artistului, monna Lisa îl 
privea drept în ochi cu un zâmbet plin de taină, propriul lui 
zâmbet, ca o apă molcomă și străvezie, dar nespus de profundă 
— oricât s-ar afunda privirea în ea, oricât ar ispiti-o, nu va 
răzbate în adânc niciodată. 

în clipa aceea lui Giovanni i se păru că Leonardo și cu monna 
Lisa sunt două oglinzi puse faţă-n faţă, care reflectându-se una 
într-alta, se adâncesc și se adâncesc la infinit. 

II 


A doua zi dimineaţa Leonardo se duse la Palazzo Vechio, să 
lucreze la Bătălia de la Anghiari. 

Sosind la Florenţa în 1503, primise de la gonfalonierul Piero 
Soderini, conducătorul suprem al Republicii, comanda să picteze 
la propria lui alegere o bătălie memorabilă pe zidul noii Săli a 
Consiliului din Palatul Signoriei, zis și Palazzo Vecchio. Artistul 
alese celebra victorie repurtată de florentini la Anghiari în 1440 
asupra lui Niccolo Piccinino, comandantul armatei lui Filippo 
Maria Visconti, ducele Lombardiei. 

Pe zid se și vedea o parte din tablou: patru călăreţi se 
încăierau pentru drapel — o zdreanţă care flutură la capătul 
unei prăjini, și aceea frântă. Cinci mâini se agăţau, trăgeau de el 
cu înverșunare în toate direcţiile. Săbii se încrucișaseră în aer. Și 
privind gurile căscate, îți dădeai seama că ţâșnesc din ele 
răcnete de fiare. Feţele omenești schimonosite nu erau mai 
puţin înspăimântătoare decât măștile monștrilor fantastici de pe 
platoșele de aramă. Oamenii contaminaseră și caii de turbare: ei 
se cabrau lovindu-se cu copitele din față și cu urechile lipite, 
scăpărând din ochii spăimântători și rânjindu-și dinţii, se sfâșiau 
ca fiarele sălbatice. Dedesubt, în noroiul muiat cu sânge, sub 
copitele cailor, un om ucidea alt om, lovindu-l cu ţeasta de 
pământ. Nu observa că din clipă în clipă amândoi aveau să fie 
zdrobiți. 

Era războiul în toată grozăvia lui fără sens, „pazzia 
bestialissima ” — „cea mai bestială dintre prostiile cu putinţă” — 
după expresia lui Leonardo, care „nu lasă pe pământ niciun loc 
nerăscolit, unde să nu vezi făgașe pline cu sânge”. 

Abia se apucase să lucreze, când pași sonori răsunară pe 
podeaua de cărămizi a sălii pustii. li recunoscu fără să întoarcă 
ochii și se încruntă. 

Era Piero Soderini, unul dintre cei despre care Niccolo 
Machiavelli spusese că nu sunt nici reci și nici calzi, numai 
călduţi, nici negri și nici albi, doar cenușii. Cetăţenii Florenței, 
urmașii înavuţiţilor prăvăliași care-și agonisiseră blazoane, l-au 
ales căpetenie ca pe un egal al lor, ca pe o mediocritate 
absolută, indiferentă și nimănui primejdioasă, nădăjduind să 
facă din el o unealtă supusă în mâinile lor. Dar se înșelaseră. 
Soderini s-a dovedit prieten al nevoiașilor și apărător al 
poporului. Deși, la drept vorbind, lânarii nu se sinchiseau de așa 


ceva. Era oricum o valoare mult prea măruntă: sârguinţa sa de 
funcţionăraș ţinea locul însușirilor de conducător, inteligenţei îi 
ținea loc prudenta, firea blajină se substituia virtuţilor. Nu era o 
taină pentru nimeni că trufașa și inaccesibila-i consoartă, 
madonna Argentina, care nu catadicsea să-și ascundă măcar 
disprețul pentru soț, nu-i zicea altfel decât „șoricelul meu”. Și 
trebuie să recunoaștem că messer Piero amintea într-adevăr 
prin nu mai știu ce un venerabil șoarece veteran al beciurilor 
unei cancelarii. Îi lipsea până și abilitatea, acea înnăscută 
nerușinare atât de trebuincioasă chinuitorilor, precum catranul 
pentru uns roţi. Era ferm inflexibil, insensibil și drept ca o 
scândură — și atât de incoruptibil și curat în onorabilitatea sa 
republicană, încât „mirosea a săpun de la o poștă”, cum spunea 
Machiavelli. Dorind să împace lumea întreagă, nu făcea decât să 
scoată pe toţi din sărite. Bogaţilor nu le intra în voie, pe săraci 
nu-i ajuta. Veșnic ședea între două scaune și se pomenea între 
două focuri. Era un martir al mediocrităţii de aur — aurea 
mediocritas. Într-o zi Machiavelli, pe care messer Piero îl 
ocrotea, compuse o epigramă sub formă de epitaf: 


În noaptea când se stinse Soderini, 

În iad se duse sufletu-i întâi. 

„Hei, încotro? Unde-o iei razna-așa, bătrâne? 
Ce câți aici? Hai, șterge-o la copii!...” 


Luând comanda, Leonardo fusese pus în situaţia de a semna 
un contract stânjenitor pentru el, care prevedea plata 
despăgubirilor în cazul unei cât de mici întârzieri. Magnificii 
signori își apărau interesele asemenea unor buni prăvăliași. 
Fiind un pasionat al hârţoagelor, Soderini îl plictisea pe artist 
cerându-i socoteala de orice bănuţ încasat de la vistierie pentru 
ridicarea schelelor și procurarea materialelor: lac, sodă, var, 
culori, ulei de in și alte mărunţișuri. Nici la curtea lui Sforza, nici 
la a lui Cesare, cât fusese în slujba „tiranilor”, după cum se 
exprima  dispreţuitor gonfalonierul, nu pomenise asemenea 
robie ca acum, în republica aceasta ce-și zicea liberă, în 
împărăţia egalităţii filistine. Mai rău ca toate era însă obiceiul lui 


messer Piero specific tuturor oamenilor lipsiţi de orice har în 
artă, pe deasupra și ignoranţi, de a da sfaturi artiștilor. Soderini 
avea o mare înclinaţie pentru atari sfătoșenii. 

Și de data aceasta îl întrebă ce făcuse cu suma încredinţată 
pentru cumpărarea a treizeci și cinci de pfunzi de culoare albă 
de Alexandria netrecută în factură. Artistul mărturisi că n-a 
cumpărat culoarea, ba a și uitat pe ce a cheltuit banii, oferindu- 
se să restituie suma vistieriei. 

— Vai de mine, messer Leonardo! Cum se poate! Am amintit-o 
numai așa, pentru o bună rânduială în chestiunile bănești. Nu-ţi 
fie cu supărare. Vezi și domnia-ta, suntem oameni modești fără 
mari pretenții. Poate că, față de mărinimia unor monarhi superbi 
ca Sforza și Borgia, cumpătarea noastră întru risipă ţi se pare 
zgârcenie sadea. Dar de, ce să-i faci? Ne întindem cât ni-i 
plapuma. Nu suntem niscaiva autocraţi, ci doar slujitorii 
poporului, datori să dea socoteală de fiecare soldo. Deoarece, 
după cum știi, banii vistieriei statului sunt lucru sfânt. Aici e 
cuprins și obolul văduviei, și birul plătit cu sudoarea frunţii 
lucrătorului și cu sângele de oștean. Monarhul e singur, pe când 
noi suntem mulţi și cu toţii egali înaintea legii. lac-așa, messer 
Leonardo! Tiranii te-au plătit cu aur, iar noi te plătim cu aramă, 
dar oare nu-i mai presus decât aurul robiei arama libertăţii? 
Oare cugetul curat nu-i mai presus decât orice răsplată? 

Asemeni trecătorului ce-și pleacă fruntea și mijește ochii, 
surprins fiind pe drum de vârtejul de praf stârnit de vânt, 
Leonardo aștepta cu resemnată plictiseală să sece izvorul 
elocinţei lui Soderini, lăsându-l să creadă că este de acord. În 
aceste gânduri comune emise de oameni comuni artistul 
deslușea o forță surdă, oarbă, implacabilă ca și forțele naturii 
căreia nu i te puteai împotrivi, și deși la prima vedere 
reverberaţiile elocinţei sale ţi se păreau niște simple platitudini, 
aprofundându-le, aveai senzaţia că privești într-un adânc 
nemărginit și ameţitor. 

lar Soderini continua să cuvânteze cu și mai multă înflăcărare. 
Tinea cu tot dinadinsul să-l atragă în dispută pe adversar. Şi, ca 
să-l zgândăre, schimbă subiectul, trecând la pictură. 

Astfel, încovoindu-și spinarea, se apucă să cerceteze cu priviri 
de cunoscător, prin ochelarii rotunzi cu ramă de argint, partea 
terminată a frescei. 


— Minunat! Extraordinar! Ce mușchi scupturali! Ce cunoaștere 
a perspectivei! Dar caii, caii parcă-s vii! 

Apoi îl aţinti cu bunăvoință pe deasupra ochelarilor ca un 
dascăl pe ucenicul nelipsit de har, dar nu îndeajuns de 
sârguincios. 

— Fie că-ţi place sau nu, dar am să-ţi spun încă o dată, 
messer Leonardo, ceea ce ţi-am spus de atâtea ori... dacă ai să 
mergi mai departe în felul acesta, tabloul o să lase o impresie 
întristătoare prin cele ce înfățișează și... nu te supăra, onorabile, 
pentru sinceritatea mea, întotdeauna spun adevărul verde în 
față — dar nu la asta ne-așteptam de la domnia-ta... 

— Și la ce v-aţi așteptat, signore? se interesă artistul cu 
sfioasă curiozitate. 

— Să imortalizezi pentru urmași gloria militară a republicii, 
înfățișând cu penelul dumitale memorabile fapte de arme ale 
eroilor... știi, ceva care să nalţe sufletește pe cel ce l-ar privi, 
dar să-i dea și un bun exemplu de dragoste de patrie și vitejie 
civică. Războiul este așa cum l-ai văzut domnia-ta... Dar te 
întreb, messere, dacă nu se cuvine să înnobilezi, să înflorești 
sau cel puţin să atenuezi întrucâtva unele grozăvii căci trebuie, 
nu-i așa, să ai măsură în toate. Poate mă înșel, dar mi se pare 
că artistul își află adevărata menire slujind poporul, povăţuindu- 
|, călăuzindu-l... 

Când Soderini începea să vorbească despre slujirea poporului, 
nu se mai oprea. Ochii săi scânteiau învăpăiaţi de patimă, iar 
cuvintele lui stăruitoare puteau să sfredelească piatra ca stropul 
de apă. 

Leonardo asculta în tăcere, fără mișcare, iar când se trezea 
din încremenire căuta să-și imagineze înfiorat ce gândește 
despre artă acest om plin de virtuţi. 

— Arta care nu aduce foloase poporului, urma ser Piero, nu e 
decât o joacă a trântorilor, o toană a trufiei bogaţilor, un lux al 
tiranilor. Nu-i așa, onorabile? 

— Desigur, signore, se învoi Leonardo. 

Ca să adauge apoi cu un început de zâmbet: 

— Ştiţi ce-ar trebui să faceţi, signore, ca să punem odată 
capăt discuţiei noastre care durează de atâta vreme? Cel mai 
bun lucru ar fi ca cetăţenii Republicii Florentine să he târască ei 
înșiși, și chiar în această Sală de Consiliu, prin majoritate de 


voturi, cu bile albe și negre, dacă le e de folos sau nu tabloul 
meu. Ar rezulta pentru dumneavoastră două avantaje: întâi. Un 
răspuns de o precizie matematică — e de ajuns să numărați 
voturile, ca să știți adevărul — și în al doilea rând, oricât ar fi un 
om de inteligent și de cunoscător în materie, e în firea lucrurilor 
să se mai înșele, dat fiindcă e unul singur. Pe când zece sau 
douăzeci de mii de oameni simpli, chiar necunoscători, adunați 
laolaltă nu se pot înșela, căci după cum se știe — vox populi — 
vox Dei... 

La început Soderini nu înţelesese. Avea o adevărată venerație 
pentru ceremonialul bilelor albe și negre, așa încât nu-i dădu 
prin minte că cineva, oricine ar fi fost, își putea îngădui o ironie 
la adresa acestei sfinte taine. lar când înţelese, își pironi ochii pe 
obrazul artistului cu obtuză mirare, aproape cu spaimă, și 
ochișorii săi rotunzi și miopi prinseră a alerga de colo-colo ca 
niște șoricei ce simt pisica pe-aproape. 

Deși, la drept vorbind, se stăpâni numaidecât. Mintea sa era 
înclinată încă de la naștere să-i considere pe toţi artiștii luaţi 
laolaltă ca pe niște fiinţe lipsite de bun-simt, de aceea gluma lui 
Leonardo nu-l jigni. 

Se simţea doar întristat. 

După a sa părere, era binefăcătorul acestui om, căci neluând 
în seamă zvonurile despre trădarea lui în povestea cu hărţile 
strategice ale împrejurimilor Florenței pe care Leonardo le-ar fi 
întocmit spre folosul lui Cesare Borgia, un dușman înverșunat al 
patriei,  Soderini  dovedise mărinimie şi-l luase în slujba 
republicii, punându-și nădejdea în propria influență 
binefăcătoare și în căinţa artistului. 

De aceea, schimbând vorba, își luă de data asta un ton oficial 
și-i comunică printre altele că Michelangelo Bounarroti primise și 
el comanda pentru o frescă cu subiect eroic. Şi va picta pe zidul 
dimpotrivă al Sălii Consiliului. După care, luându-și rămas bun 
cu oarecare răceală, plecă. 

Leonardo îl petrecu până departe cu privirea. Cenușiu și 
mărunt, cu părul sur, picioarele crăcănate și spatele gheboșat, 
ser Piero semăna într-adevăr a șoricel. 

II 

leșind din Palazzo Vecchio, Leonardo se opri în fața lui David 
ieșit de sub dalta lui Michelangelo. 


Părea că uriașul de marmoră albă stă de strajă lângă porţile 
cetăţii, conturându-se limpede pe piatra neagră a turnului zvelt 
și sever. 

Trupul lui adolescentin era golaș și slab. Mâna dreaptă cu 
praștia cădea în jos, încât i se reflectau venele, în timp ce 
stânga ridicată spre piept ţinea piatra. Privirea lui scruta 
depărtarea pe sub sprâncenele încruntate, de parcă ar fi ţintit. 
Deasupra frunţii joase cârlionţii se împleteau într-o cunună. 

Și în mintea lui Leonardo se prefirară slovele Cărţii întâi a 
împăraților: 

„Și a spus David lui Saul: robul tău a păscut oile tatălui său și 
când se întâmpla să vină leul sau ursul să ia vreo oaie din 
turmă, alergam după el și i-o luam din gură, iar dacă se 
năpustea asupra mea, îl apucam de coamă și-l loveam, 
omorându-l. Și urși și lei a ucis robul tău și cu acest filistean 
netăiat împrejur se va întâmpla la fel. Și își luă David toiagul în 
mână și alese cinci pietricele netede din pârâu și punându-le în 
gluga sa de păstor, cu ea și cu praștia în mână porni împotriva 
filisteanului. Şi-i spuse lui David filisteanul: Ce vii asupra mea cu 
toiagul și cu pietrele? Au doar eu sunt câine? Și spuse David: nu, 
ci mai rău decât un câine. Acum însă te va da Domnul în mâna 
mea și te voi ucide și-ţi voi despărţi capul de trup și hoitul tău și 
hoiturile oștirii filistene le voi da păsărilor cerului și fiarelor 
pământului și pământul întreg va afla că este Dumnezeu în 
Israil.” 

In piața unde fusese ars pe rug Savonarola, David a lui 
Michelangelo părea a fi eroul aşteptat de Machiavelli, prorocul 
pe care în zadar îl tot chemase Girolamo. 

Leonardo recunoștea în această operă a rivalului un suflet 
poate la fel de înalt, dar la antipod cu al său, așa cum acţiunea 
este la antipodul contemplării, pasiunea — la cel al 
impasibilităţii și acalmia — la cel al furtunii. Și forţa aceasta 
străină îl atrăgea și trezea într-însul curiozitatea și dorinţa de a 
se apropia de ea pentru a o cunoaște până la capăt. 

Printre materialele de construcţie de la depozitul catedralei 
florentine Santa Maria del Fiore zăcea o uriașă coloană de 
marmoră albă, oarecum vătămată de un sculptor nedibaci. Cei 
mai renumiţi meșteri o refuzaseră, socotind că nu mai e bună de 
nimic. 


Pe vremea când Leonardo se înapoiase la Florenţa, după cele 
întâmplate la Roma, i se oferi lui această marmoră, odată cu o 
comandă. Dar până ce chibzui, măsură, calculă cu încetineala lui 
de totdeauna, un alt artist cu douăzeci și trei de ani mai tânăr 
decât el, Michelangelo Buonarrotti, îi luă comanda de sub nas, 
iar după aceea, punându-se pe treabă și lucrând cu o iuţeală de 
necrezut nu numai ziua dar și noaptea, la lumina făcliilor, își 
termină Uriasul în decurs de douăzeci și cinci de luni. 
Șaisprezece ani i-au trebuit lui Leonardo ca să-și modeleze în lut 
Colosul care-l imortaliza pe Sforza. Oare cât timp i-ar fi pretins o 
marmoră de mărimea lui David? Nu îndrăznea să-și 
mărturisească nici sieși. 

Și drept urmare, florentinii îl decretaseră pe Michelangelo 
Buonarrotti rivalul lui Leonardo în arta sculpturii. lar Buonarrotti 
primi provocarea fără să șovăie. 

Și acum, apucându-se de tabloul cu subiect eroic din Sala 
Consiliului, deși până mai de curând nici nu pusese mâna pe 
penel, încerca să-l întreacă pe Leonardo și pe tărâmul picturii, 
dovedind un curaj ce-ar fi putut să pară nechibzuinţă. 

Și cu cât adversarul său dovedea mai multă blândeţe și 
bunăvoință, cu atât mai necruțătoare era ura lui Buonarrotti. 
Calmul imperturbabil al lui Leonardo i se părea o dovadă de 
dispreț. Bănuitor din fire, pleca urechea la bârfeli, căuta 
pretexte pentru ceartă și nu scăpa niciun prilej de a lovi în 
adversar. 

Când David a fost gata, signorii invitară la o consfătuire pe cei 
mai buni sculptori și pictori florentini, ca să hotărască locul unde 
va fi așezat. Leonardo se alătură ideii arhitectului Giuliano da 
Sangallo care susţinea că locul Gigantului este în Piaţa Signoriei, 
sub arcul din mijloc al Loggiei dell'Orcagna. Când află 
Michelangelo, declară că Leonardo vrea să-l ascundă de invidie 
pe David în colțul cel mai întunecos, unde soaiele să nu-i scalde 
niciodată marmora și nimeni să nu-l poată vedea. 

într-o zi Leonardo, aflându-se în atelierul său cu pereţii negri, 
unde lucra la portretul Giocondei, la una din obișnuitele adunări 
ale artiștilor, de faţă fiind mulţi maeștri de prima mână ca fraţii 
Pollaiuolo, bătrânul Sandro Botticelli, Filippino Lippi, Lorenzo di 
Credi, elevul lui Perugino, unul dintre oaspeţi puse întrebarea: 


care dintre cele două arte — sculptura sau pictura — este 
superioară celeilalte. 

Pe atunci aceasta era disputa preferată. 

Leonardo ascultă în tăcere, iar când i se ceru și lui părerea, 
răspunse: 

— După mine, cu cât arta este mai aproape de perfecţiune, cu 
atât este mai departe de meșteșug. 

Apoi adăugă cu zâmbetul său fugar, de nu mai știi dacă 
vorbește serios sau glumește: 

— Principala deosebire între cele două arte constă în faptul că 
pictura pretinde mari eforturi spirituale, pe câtă vreme sculptura 
impune înainte de toate grele sforțări fizice, pentru a desface 
figura care se cuprinde în piatra dură și grosolană ca miezul în 
sâmbure. Sculptorul o dezghioacă din marmoră cu dalta și 
ciocanul puţin câte puţin și pentru asta trebuie să-și încordeze 
ca un salahor forţele trupești cu mare oboseală, scăldându-se în 
sudori, care, amestecate cu praful, devin murdărie; obrazul lui, 
ca al brutarului, e murdar de pulbere albă, veșmintele presărate 
cu ploaie de cioburi de nea, casa plină de pietre și praf, în vreme 
ce pictorul, șezând în atelier, în deplină liniște, în veșminte 
elegante, mânuiește penelul cu ușurință, punând culori plăcute 
ochiului. Casa lui e luminoasă, curată, plină de tablouri 
frumoase; totdeauna este liniște în ea, și munca este îndulcită 
cu muzică ori conversații plăcute sau lectură căci nici bocănitul 
ciocanului, nici alte zgomote supărătoare nu-l împiedică să le 
asculte... 

Cuvintele lui Leonardo i-au fost aduse la cunoștință lui 
Michelangelo, care le socoti o aluzie la adresa sa, dar 
înfrângându-și furia, doar strânse din umeri, obiectând cu 
zâmbet sarcastic celui ce i le strecurase: 

— N-are decât să facă pe cuconașul crescut în puf acest fecior 
de slujnică dintr-o cârciumă. Eu sunt urmașul unui neam 
străvechi și iată, nu mă rușinez de munca mea, trudesc ca un 
salahor de rând și nu mi-e silă de sudoare și de murdărie. Cât 
privește superioritatea sculpturii sau a picturii, însăși disputa 
este o absurditate: artele sunt egale, au unul și același izvor și 
tind spre un singur ţel. lar cel ce susţine că pictura este mai 
nobilă decât sculptura, dacă va fi fiind și în alte domenii la fel de 
informat asupra lucrurilor pe care se apucă să le judece, ei, 


bine, atunci aflaţi că nu se pricepe la ele mai grozav decât 
bucătăreasa mea. 

Michelangelo se apucă febril de lucru la fresca din Sala 
Consiliului, vrând să-și ajungă din urmă rivalul, ceea ce nu era 
prea greu. 

Subiectul și-l alese dintr-un episod al războiului cu Pisa: o zi de 
vară dogoritoare, oștenii florentini se scaldă în Amo. Deodată se 
dă alarma și se arată inamicul. Oștenii grăbesc spre mal, ies din 
apa în care trupurile obosite li se desfătaseră la răcoare și, gata 
să-și facă datoria, trag pe ei hainele prăfuite și nădușite, își pun 
zalele și paloșele încinse la soare. 

Astfel, ca un răspuns la tabloul lui Leonardo, Michelangelo 
reprezenta războiul nu ca pe un măcel absurd „, cea mai stupidă 
dintre bestialităţi”, ci ca o faptă eroică plină de bărbăţie, o 
împlinire a datoriei de veacuri, o luptă a eroilor menită să 
acopere de slavă patria și pe ei înșiși. 

Duelul acesta a lui Leonardo cu Michelangelo era urmărit de 
florentini cu patimă, așa cum mulţimea privea un spectacol 
popular. Şi pentru că li se părea searbăd tot ce n-avea de-a face 
cu politica, întocmai ca o mâncare fără sare și piper, ei se 
grăbiră să-i atribuie lui Michelangelo că ţine cu republica și este 
împotriva Medicilor, pe când Leonardo ţine cu Medicii și este 
împotriva republicii. Disputa, devenind pe înţelesul tuturor, se 
aprinse vâlvătaie, fu scoasă din casă pe străzi și în pieţe. Luau 
parte la ea și cei care nu se sinchiseau de arte. Operele lui 
Leonardo și ale lui Michelangelo ajunseseră să aibă rolul unor 
steaguri de luptă în cele două tabere vrăjmașe. 

Se merse până acolo, încât noaptea veneau necunoscuți și 
aruncau cu pietre în David. Cetăţenii de vază dădeau vina pe 
popor, capii mulţimii, dimpotrivă, pe aceștia dintâi, artiștii 
învinuiau pe elevii lui Perugino care abia-și deschisese bottega 
la Florenţa, în timp ce Buonarrotti, de față cu gonfalonierul, nu 
se sfii să declare că ticăloșii care aruncă în David cu pietre au 
fost plătiţi de Leonardo. 

Și multă lume o crezu sau se prefăcu a o crede. 

într-o zi venind vorba de Michelangelo, în timp ce lucra la 
portretul Giocondei (în atelier nu erau decât Andrea Salaino și 
Giovanni), Leonardo spuse monnei Lisa: 


— Mi se pare că dacă aș sta cu el de vorbă între patru ochi, 
totul s-ar explica de la sine și n-ar rămâne nici urmă din această 
ostilitate stupidă. Ar înţelege că nu-i sunt dușman, că nu există 
om pe faţa pământului care să-l iubească așa cum îl iubesc eu... 

— Crezi, messer Leonardo? Crezi că ar înţelege? 

— N-am nicio îndoială, exclamă artistul. Nu se poate să n-o 
înțeleagă un om ca el! Toată nenorocirea stă în faptul că e 
excesiv de sfios și nesigur de sine Se torturează, e sfâșiat de 
invidie și se teme, pentru că nici el nu se cunoaște pe sine. Ce 
coșmar, ce nebunie! Ştii, madona, când am văzut deunăzi 
cartoanele cu Scă/dătorii, nu mi-a venit să-mi cred ochilor. 
Nimeni nu-și poate închipui ce reprezintă și până la ce culmi se 
va ridica! Eu îmi dau seama încă de pe acum nu numai că mi-e 
egal, dar că este și mult mai puternic decât mine! 

Ea îl privi cu privirea aceea care, așa cum i se părea lui 
Giovanni, reflecta ca într-o oglindă însăși privirea lui Leonardo și 
chipul i se lumină de un zâmbet straniu. 

— Messere, spuse, ţii minte locul din Sfânta Scriptură unde 
Domnul Dumnezeu îi spune prorocului Ilie, care fugise de la 
necinstitul rege Ahab în pustiu, pe muntele Iloreb: „leşi și stai pe 
munte, înaintea feţei Domnului. Și iată, va trece Dumnezeu și 
înaintea lui va fi vijelie năprasnică ce va despica munţii și va 
prăvăli stâncile — dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va 
fi cutremur — dar nu în cutremur va fi Domnul. După cutremur 
va fi foc — dar nici în foc nu va fi Domnul. lar după foc va fi o 
suflare ușoară ca o adiere lină — și în ea va fi Domnul 
Dumnezeu”. Poate că messer Buonarrotti este puternic precum 
vijelia care despică munţii și prăvale stâncile înaintea Domnului. 
Dar nu într-însu-i pacea în care sălășluiește Domnul Dumnezeu. 
Și el o știe și te urăște, pentru că ești mai puternic decât el, așa 
precum mai puternică este liniștea decât furtuna. 

Într-o zi, la capela Brancacci a bisericii Santa Maria del 
Carmine de pe malul celălalt, unde frescele de pe pereţi, ieșite 
de sub penelul lui Tommaso Masaccio, slujeau drept adevărată 
școală pentru cei mai de seamă maeștri ai Italiei (dealtminteri, 
tot după ele învățase și Leonardo cândva), altistul cunoscu un 
tânăr, aproape un copil, care studia frescele și le copia. Purta o 
camizolă neagră veche și pătată de culori, rufăria însă o avea 
imaculată, deși croită dintr-o pânză grosolană, probabil de casă. 


Era zvelt și mlădiu, cu gât subţire neobișnuit de alb, delicat și 
lung, de fată anemică, cu un obrăjor prelung, cu tenul palid și 
transparent, de o frumuseţe puţintel dulceagă, fandosită, pe 
care poposiseră doi ochi negri mari, cum au tărăncile din Umbria 
după care Perugino pictase Madonnele sale, niște ochi străini de 
orice gând, adânci și goi ca cerul. 

După un timp, Leonardo îl întâlni iarăși la mânăstirea Santa 
Maria Novella, în Sala Papei, unde fuseseră expuse cartoanele 
Bătăliei de la Anghiari. Şi pe acestea le studia și le copia, cum 
făcuse și cu frescele lui Masaccio. Tânărul, care probabil îi 
cunoștea la față pe Leonardo, îl aţinti cu o privire imobilă, dorind 
și neîndrăznind să-i vorbească. 

Leonardo, observându-i nehotărârea, se apropie de el. 
Emoţionat, roșind și bâlbâindu-se, tânărul îi declară cu o 
sinceritate copilărească lingușitoare, oarecum nelalocul ei, că îl 
consideră învățătorul său și cel mai mare pictor al Italiei. Cât 
despre Michelangelo nu este demn să lege nici curelele de la 
sandalele creatorului Cine; celei de taină. 

Leonardo îl mai întâlni de câteva ori pe tânăr, stătu de vorbă 
cu el îndelung și îi studie desenele. Și cu cât îl cunoștea mai de 
aproape, cu atât se convingea că este un viitor mare pictor. 

Sensibil ca o femeie și aplecat tuturor influențelor, el 
răspundea ca un ecou la toate chemările și-i imita pe Perugino și 
Pinturicchio, sub îndrumarea căruia lucrase nu de mult la 
decorarea cu picturi murale a Bibliotecii din Siena. Dar mai ales 
îl imita pe Leonardo. In spatele acestei imaturităţi însă se ghicea 
o asemenea prospeţime a simţirii, cum nu mai întâlnise la 
nimeni niciodată. Dar cel mai mult se minuna văzând cum 
pătrunde acest băiețaș cele mai adânci taine ale artei și vieţii, 
ca din greșeală, întâmplător, fără s-o vrea măcar, cum biruie 
cele mai grele piedici cu ușurință și în joacă parcă. Totul i se 
oferea fără efort, ca și cum n-ar fi existat pentru el în artă acele 
nesfârșite căutări, nici trudă sau sforțări, șovăieli și nedumeriri, 
care au însemnat pentru Leonardo chinul și blestemul întregii 
vieţi. Și când învățătorul îi spunea că este necesar să studieze 
natura cu răbdare, chiar cu încetineală, vorbindu-i despre 
regulile de-o precizie matematică și despre legile picturii, 
tânărul îl privea în lumina ochilor cu ochii săi mari, miraţi, goi de 


gânduri, ascultându-l numai din respectul ce i-l purta dascălului, 
dar cu plictiseală. 

într-o zi îi scăpă o vorbă care prin profunzimea ei îl sperie pe 
Leonardo: 

— Când pictezi, am observat că nu se cade să gândești. lese 
mai bine. 

Ca și cum acest copil i-ar fi confirmat prin toată fiinţa sa că nu 
există și nu poate exista acea unitate, acea armonie perfectă 
dintre sentiment și rațiune, iubire și cunoaștere pe care elo 
căuta. 

Mult mai adânci erau îndoielile lui Leonardo, iar frica lui pentru 
destinele viitoare ale artei incomparabil mai adâncă înaintea 
seninătăţii acesteia blânde și candide, fără gând, decât în faţa 
indignării și urii lui Buonarrotti. 

— De unde ești, fiule? îl întrebă o dată, pe la începutul 
cunoștinței lor. Cine e tatăl tău și cum te cheamă? 

— Sunt de felul meu din Urbino, îi răspunsese tânărul cu un 
zâmbet amabil, aproape dulceag. Tatăl meu este pictorul 
Giovanni Sanzio. Mă cheamă Rafael. 

IV 

Era în zilele când Leonardo se văzuse silit, din pricina unor 
treburi urgente, să părăsească Florenţa. 

Din vremuri imemoriale, Republica Florentină era, cu vecina ei 
Pisa, într-un război fără sfârșit, necruţător și istovitor pentru 
ambele orașe. 

Stând într-o zi de vorbă cu Machiavelli, artistul îi expusese 
între altele un ingenios plan strategic: să se abată apele Amului 
într-o albie nouă, care, ocolind Pisa, să se reverse cu ajutorul 
unor canale în mlaștinile livorneze. Orașul, lipsit în felul acesta 
de comunicare cu marea și împiedicat să se aprovizioneze, ar fi 
fost silit să capituleze. Planul îl captivă pe entuziastul Niccolo, 
mai ales că era vorba de ceva ieșit din comun. El îl comunică 
gonfalonierului și aproape îl convinse și-l înflăcără datorită 
elocinţei sale, cu atât mai mult, cu cât reuși să-i gâdile amorul 
propriu atât de sensibil, din pricină că în ultima vreme cei mai 
mulţi atribuiau lipsei de har a lui ser Piero nereușitele războiului 
cu Pisa. Secretarul Republicii Florentine îl și păcăli în parte, 
ascunzându-i valoarea reală a cheltuielilor și greutăţile realizării. 
Când gonfalonierul expuse planul în Consiliul celor Zece și 


membrii lui aproape îl luară în râs, Soderini se simţi jignit și, 
hotărând să le demonstreze că nu are mai puţină minte decât ei 
toţi la un loc, se ţinu pe poziţie cu atâta înverșunare, încât 
aproape își atinse țelul, e drept, nu fără ajutorul mărinimos al 
dușmanilor săi, care își dăduseră voturile cu dragă inimă pentru 
această culme a stupizeniei, după a lor părere, anume ca să-l 
piardă pe ser Piero. 

Dar până una-alta Machiavelli îi ascunse și lui Leonardo toate 
șiretlicurile sale, socotind că în cele din urmă, după ce îl va 
trage definitiv pe  gonfalonier de partea sa, va ști să 
dobândească de la el tot ce o să vrea, mânuindu-l ca pe o 
marionetă. 

începutul lucrărilor făgădui succesul. Nivelul apei scăzu. 
Curând însă fură întâmpinate greutăţi care cereau cheltuieli tot 
mai mari, iar chibzuiţii signori se tocmeau pentru orice bănuţ. 

în vara anului 1505, Arno, ieșind din matcă după o ploaie 
torențială, mătură din calea sa o parte din baraje. Și Leonardo 
fu chemat la locul sinistrului. 

în preajma plecării, întorcându-se de pe malul celălalt al 
fluviului, unde stătuse de vorbă în privinţa lucrărilor cu 
Machiavelli, care de-a dreptul îl îngrozise cu mărturisirile sale, 
Leonardo tocmai trecea podul Santa Trinita, cu gândul s-o 
cotească în strada Tomabuoni. 

Ceasul era târziu și trecătorii rari. Liniștea nopţii nu era 
tulburată decât de scocul morii de la Ponte alia Carraia. Ziua 
fusese zăpușitoare, spre seară însă a plouat și văzduhul mirosea 
a proaspăt. De jos, de sub pod venea iz de apă călâie, văratică. 
De după neagra colină San Miniato răsărea o lună plină de vrajă. 
În dreapta, pe cheiul lui Ponte Vecchio, măruntele coșmelii cu 
podeţe inegale sprijinite pe stâlpi coșcoviţi se răsfrângeau ca 
într-o oglindă în apa verde tulbure a iezăturii care o domolea și 
o făcea mai adâncă. În stânga, o stea singuratică tremura 
deasupra șirului de dealuri de un liliachiu gingaș care urcau în 
trepte spre Monte Albano. 

Panorama Florenței se desfășura sub cerul limpede ca o 
vinietă de frontispiciu pe aurul pălit al unei cărţi străvechi — 
unică în lume și dragă ca un chip de prieten. Se întrezărea întâi 
și întâi, în partea dinspre miazănoapte, clopotniţa de la Santa 
Croce, apoi zveltul, maiestuosul și neclintitul turn al Palatului 


Vechi, după aceea Campanilla de marmoră albă a lui Giotto și, 
asemeni unui uriaș boboc de crin, străvechiul, heraldicul crin de 
purpură, cupola cu olane roșii a Sântei Maria del Fiore. De 
altminteri, sub această lumină încropită, a serii și a lunii, toată 
Florenţa era ca o singură floare învoaltă de argint cizelat. 

De mult observase Leonardo că orice oraș are parfumul său, 
ca și omul. Florenţa mirosea parcă a colb umezit, parcă a iriși 
după ploaie — parfum în care se amesteca un iz ușor de lacuri și 
culori proaspete cu altul de tablouri foarte vechi. 

Era cu gândul la Gioconda. 

Ca și Giovanni, cunoștea atât de puţine lucruri despre ea! Nu, 
nu-l jignea, ci doar îl mira prezenţa în viaţa ei a unui messer 
Francesco, soţul, un om slab și înalt, cu un neg în obrazul stâng 
și ochii streșiniţi de sprâncene dese. Un om absolut pozitiv, cu 
mult spirit practic, căruia îi plăcea să discute despre 
superioritatea rasei siciliene de tauri și noua taxă vamală la 
pieile crude de oaie. Erau momente când Leonardo se bucura de 
farmecul ei diafan, îndepărtat, străin, inexistent aproape și 
totuși mai real decât tot ce era în jurul său, dar erau clipe și 
când îi simţea pe de-a întregul frumuseţea debordantă. 

Monna Lisa nu era din femeile poreclite pe-atunci „eroine 
preaînvăţate”. Niciodată nu vorbea despre cărţi și nu-și 
mărturisea părerile despre ele. Numai întâmplător Leonardo 
aflase că citește în latină și greacă. Se purta și vorbea cu atâta 
simplitate, încât mulţi o socoteau nu prea deşteaptă. În realitate 
însă poseda — sau cel puţin i se părea lui — ceva mai adânc 
decât inteligența, mai ales cea de femeie, un fel de înţelepciune 
profetică. Rostea uneori cuvinte care o făceau deodată 
apropiată, înrudită cu el, mai aproape de sufletul lui decât 
oricine altul din câţi cunoscuse, o pururea prietenă și soră, în 
asemenea clipe el ar fi vrut să calce peste hotarul acelui cerc 
magic care delimitează viaţa de contemplare. Dar de fiecare 
dată își înfrângea dorinţa. Şi de câte ori ucidea în sine farmecul 
palpitant al monnei Lisa vii, chipul fantomatic chemat de el pe 
pânză apărea tot mai plin de viaţă și mai real. 

De multe ori i se părea că și ea știe acest lucru, ba se supune 
și-l ajută, aducându-se jertfă propriei năluci, și dăruindu-i 
sufletul, se bucură. 

lubirea era ceea ce-i unea? 


Nimic în afară de plictiseală sau batjocură nu-i trezeau în 
suflet flecărelile la modă despre iubirea platonică, suspinele 
galeșe ale amanţilor celești sau sonetele dulcege pe gustul lui 
Petrarca. Nu mai puţin strein îi era sentimentul pe care cei mai 
mulți oameni îl numeau dragoste. La fel cum refuza să consume 
carne, nu pentru că era neîngăduită, ci pentru că îl dezgusta, tot 
așa se abţinea de la femei, nu fiindcă ar fi fost lucru cu păcat, ci 
pentru că orice posesie carnală, indiferent dacă se săvârșea în 
căsnicie sau în adulter, i se părea grosolană. 

„Actul  împreunării, scria Leonardo în însemnările sale 
anatomice, se caracterizează prin atâta urâţenie, încât să nu fi 
fost farmecul chipurilor, podoabelor celor în cauză și puterea 
patimii carnale, neamul omenesc s-ar fi stins de mult cu 
siguranţă.” Şi Leonardo fugea de această „urâţenie”, de jocul 
patimii dintre masculi și femele, precum fugea de sângerosul 
abator al celor ce erau mâncaţi de cei ce-i mâncau — fără să se 
indigneze, fără să condamne și nici să justifice, recunoscând 
legea necesităţii firești în lupta dintre iubire și foame, atâta doar 
că nu vroia să ia și el parte la aceasta, supunându-se altei legi 
— cea a iubirii caste. 

Dar chiar de-o iubea, oare ar fi putut să-și dorească o mai 
sublimă împreunare cu iubita decât mângâierea adâncă și plină 
de taină a creării chipului nemuritor al unei fiinţe noi care se 
zămislea și se năștea din ei cum se naște un copil din tată și 
mamă, întruchipându-i pe amândoi? 

Și cu toate acestea, simţea că și aici, în acest act al iubirii atât 
de neprihănit, de pur, există o primejdie, poate, mai mare decât 
în cel al obișnuitei iubiri carnale. Amândoi călcau pe marginea 
unei bezne, a unui hău, acolo unde nimeni nu mai pusese 
piciorul niciodată, și înfrângeau ispita și atracţia acelui hău. Intre 
ei doi șerpuiau cuvinte lunecoase și străvezii, în care taina se 
întrezărea ca soarele prin ceaţă. Uneori Leonardo se întreba cu 
neliniște ce s-ar întâmpla dacă ceața s-ar risipi și ar străluci 
orbitor soarele, sub razele căruia tainele și nălucile pier? Ce se 
va întâmpla dacă nici el și nici ea nu vor mai putea ţine piept 
simţirii și vor călca peste hotarul cercului magic, iar 
contemplarea se va preface în viață? Are el dreptul să pună la 
încercare un suflet omenesc, singurul apropiat, sufletul eternei 
sale prietene și surori cu aceeași impasibilă curiozitate cu care 


supune observaţiei legile mecanicii sau ale matematicii, viața 
unei plante tratate cu venin sau structura unui cadavru? Oare 
ea nu se va indigna, nu-l va respinge cu dispreţ și ură cum l-ar 
respinge orice altă femeie? 

Uneori i se părea ca o supune la o cumplită caznă lentă și se 
îngrozea înaintea supunerii ei fără margini, cum fără margini era 
și curiozitatea lui voluptoasă și atât de fără cruţare. 

Abia în ultimul timp descoperise acest hotar în sine și 
înţelegea că mai devreme sau mai târziu va trebui să-și dea un 
răspuns la întrebare — ce este monna Lisa pentru dânsul, om în 
carne şi oase sau doar o nălucă, o reflectare a propriului suflet 
în oglinda farmecului feminin. Mai avea o speranţă, că plecarea 
lui va amâna pentru un timp inevitabilul hotărârii și aproape se 
bucura că părăsește Florenţa. Acum însă, când ziua despărțirii 
lor era atât de aproape, Leonardo își dădea seama că s-a 
înșelat. Plecarea nu numai că nu amâna, dar dimpotrivă apropia 
ceasul hotărârilor. 

Cufundat în aceste gânduri, nu observa pe unde îl duceau 
pașii, iar când se dezmetici, nu mai știa unde se află. Luând ca 
reper Campanilla de marmoră a lui Giotto, Leonardo își dădu 
seama că nu se află departe de catedrală. O latură a străzii 
înguste și lungi era înghițită de umbra de nepătruns, cealaltă 
plutea scăldată feeric de pânzele albe ale lunii. In depărtare, la 
capătul celălalt al ulicioarei scânteia o luminiţă roșie și oameni 
cu măști pe faţă, înfășuraţi în dominouri negre, cântau în sunet 
de lăute o serenadă înaintea unui balcon, sau mai degrabă a 
unei loggii florentine acoperite cu umbrar de olane ce coborau 
în pantă dulce, cu arcurile ogivelor sprijinindu-și în semicerc 
graţia pe zvelteţea coloanelor. 

Leonardo se opri să-i asculte. 

Cântau cunoscutul cântec de dragoste compus de Lorenzo 
Magnificul în sunetele căruia se desfășura pe vremuri cortegiul 
cavaleresc al zeului Bacchus și al Ariadnei. 

Era un cântec nesfârșit de trist și totodată plin de bucuria 
vieţii, mult îndrăgit de Leonardo, pentru că-l auzise adesea în 
tinereţe. 

Quant'e bella giovenezza, 

Che se fugge tuttavia. 

Chi vuol esser lieto, sia — 


Di doman non c't certezza. 


Tinereţea-i primăvară, 

Râzi și cântă până-ţi vine, 
Fii ferice, că-i fugară, 

Nu știi ce-ţi aduce mâine!... 


Și ultimul lui vers îi trezi în suflet ecoul, un ecou ca o neagră 
presimţire. 

Vasăzică, soarta s-a îndurat de el și i-a trimis acum, în prag de 
bătrâneţe, după o viaţă de singurătate, săracă în lumina 
bucuriei, un suflet înrudit și viu. Îl va respinge oare? Se va 
lepăda de el cum a mai făcut de atâtea ori în viaţă, ca să se 
dedice contemplaţiei? Va jertfi iarăși fiinţa cea mai dragă și 
apropiată, pentru ceva depărtat și numai probabil? Realul de 
dragul acelui ce posibil, dar singurul sublim? Pe care din două va 
alege — Gioconda vie sau pe cea nemuritoare? Era perfect 
conștient că alegând pe una, o pierdea pe cealaltă, în timp ce 
amândouă îi erau la fel de dragi. Și mai știa un lucru — trebuia 
să aleagă între ele două, nu se mai putea amâna și nici prelungi 
această caznă. 

Voința lui era însă moartă. Și nu voia și nu putea sa hotărască 
ce-i mai bine, s-o ucidă pe cea vie de dragul nemuritoarei sau 
pe nemuritoarea de dragul celei vii, pe cea palpabilă, reală, în 
carne şi oase, de dragul celei ce va să existe veșnic pe pânză? 

Lăsă în urmă încă două ulicioare și se opri în faţa casei 
proprietarului său, Martelli. 

Dar ușile erau încuiate și luminile stinse. Atunci Leonardo 
ridică ciocanul ce atârna de un lanţ și iovi scoaba de fontă. Nu-i 
răspunse nimeni. Probabil portarul lipsea sau poate adormise. 
Sunetul metalic repetat la nesfârșit de ecourile bolților sonore 
ale scării de piatră se stinse până la urmă și se înstăpâni iarăși 
liniștea, o liniște pe care lumina bizară a lunii o făcea și mai 
profundă. 

Deodată, din tumul de alături prinseră a cădea alte sunete, 
mai grele, mai adânci, de aramă, măsurate de bătaia ornicului 
care jalona timpul. Glasul lui povestea despre zborul implacabil 


și tainic al vremii, despre bătrâneţea singuratică, fără o geană 
de lumină, despre trecutul care nu se mai întoarce. 

Ultima bătaie pluti îndelung tremurătoare, în tăcerea captivă 
în pânzele lunii, când întărindu-se, când slăbind, propagată până 
departe în cercuri concentrice tot mai largi și mai largi, ca și 
cum ar fi îngăimat și ea: 


Di doman non c'o certezza — 

Nu știi ce-ţi aduce mâine... 

V 

A doua zi monna Lisa veni la atelier la ora obișnuită. Și pentru 
întâia oară în trei ani, era singură, neînsoţită de veșnica-i 
tovarășă, sora Camilla. Ştia că aceea avea să fie ultima lor 
întâlnire. 

Ziua era însorită, orbitoare de strălucire. Leonardo trase 
umbrarul de pânză și în curtea cu pereţii daţi cu negru cobori 
amurgul acela gingaș și transparent, cu umbre ușoare ca în 
adâncul unei ape, care dădeau chipului ei un farmec fără 
seamăn. 

Erau singuri. 

El lucra în tăcere, concentrat și perfect stăpân pe sine. Uitase 
de gândurile din ajun, ca și cum n-ar fi existat pentru el nici 
trecut, nici viitor, și timpul s-ar fi oprit în loc — ca și cum 
Gioconda ședea de totdeauna acolo și așa va rămâne să șadă 
înaintea lui, cu zâmbetul acela molcolm și straniu pe chip. 

Şi ceea ce nu izbutise să facă în viaţa concretă, făcea acum în 
forul sufletului său — contopea cele două chipuri într-unul 
singur, unul viu, celălalt nemuritor, realitatea cu ficțiunea. Și 
asta îi umplea inima de o mare bucurie, bucuria eliberării. 

Acum nu-i mai era milă și nici nu se temea de ea. Ştia că va 
rămâne supusă lui până la capăt, primind și îndurând totul fără 
cârtire, chiar de-ar fi s-o plătească cu viaţa. Uneori o privea cu 
vechea lui curiozitate, ca pe osândiţii pe care-i condusese la 
execuţie, ca să le fure cu privirea ultimul spasm de durere 
zugrăvit pe obraz. 

Deodată i se năzări că descoperă o umbră de gând viu, străin 
lui, neinspirat de el și netrebuincios pe chipul ei, ca urma 
ceţoasă a unei respirații pe oglindă. Şi ca s-o recheme înapoi, s- 
o atragă iarăși în cercul fantomatic, alungând această umbră 


vie, începu să-i istorisească cu glas cântat și înrobitor, așa cum 
își rostește vrăjitorul descântecul, unul din basmele acelea pline 
de mister pe care uneori și le nota în jurnale. 

— Nefiind în stare să-mi înving dorinţa de a vedea priveliști 
noi, nemaivăzute creaţii artistice ale naturii însăși, după ce am 
bătut vreme lungă un drum șerpuit printre stânci golașe și 
mohorâte, ajunsei în sfârșit la Peșteră și m-am oprit la intrarea 
ei cu descumpănire. După o vreme totuși m-am hotărât și, cu 
spinarea încovoiată, plecându-mi capul și acoperindu-mi 
vederea ca să se deprindă cu întunericul, am pășit înăuntrul ei. 
Am rătăcit multă vreme în beznă, încordându-mi privirile și 
încruntând sprâncenele, dar fără să văd ceva, orbecăind, luând- 
o când încolo, când încoace, cu toată strădania mea să 
deslușesc ceva. Bezna era însă mult prea deasă. După lungă 
vreme petrecută în acest întuneric de nepătruns s-au trezit în 
mine și au început să lupte între ele două sentimente — frica și 
curiozitatea. Frica la gândul că va trebui să cercetez totuși 
peștera întunecoasă, și curiozitatea — nu cumva se ascunde 
acolo vreo taină minunată?... 

Tăcu. Dar umbra străină tot mai plutea pe chipul ei. 

— Care din cele două sentimente a fost mai tare? murmură 
monna Lisa. 

— Curiozitatea... 

— Și ai aflat taina Peșterii? 

— Am aflat doar ceea ce se putea afla... 

— Şi ai s-o spui oamenilor? 

— Până la capăt — nu e cu putinţă, și-apoi, nu m-aș pricepe. 
Aș vrea numai să le sădesc în suflete o curiozitate atât de 
puternică, încât întotdeauna să învingă frica din ei. 

— Dar ce-ai spune dacă ai vedea că numai curiozitatea, oricât 
ar fi ea de puternică, nu ajunge?... întrebă ea deodată cu o 
bruscă strălucire în ochi. Ce-ai zice dacă va mai trebui și 
altceva, mult mai presus, ca să pătrunzi în ultima și cea mai 
minunată dintre tainele Peșterii? Mai adăugă după o clipă de 
tăcere, privindu-l drept în lumina ochilor cu un zâmbet cum nu 
mai văzuse Leonardo la ea până atunci. 

— Ce-ar putea fi mai presus? se miră artistul. 

Monna Lisa tăcea. 


Şi atunci o rază orbitoare, subţire ca un tăiș de jungher, 
pătrunse printr-o crăpătură a pologului și, fulgerător, amurgul 
subacvatic se risipi, iar odată cu el se risipi și farmecul umbrelor 
clarobscurului de pe chipul monnei Lisa, cum se risipește în vânt 
și se stinge o melodie venită de departe. 

— Pleci mâine? îl întrebă Gioconda. 

— Nu, în astă-seară. 

— Plec și eu în curând, mai spuse ea. 

_ Leonardo o privi lung, vru să mai întrebe ceva, dar renunţă. 
Inţelegea că pleacă pentru a nu rămâne singură, fără el, la 
Florenţa. 

— Messer Francesco pleacă pe timp de trei luni, până-n 
toamnă, în Calabria. Are niște treburi pe-acolo. Și închipuie-ţi, l- 
am convins să mă ia cu el... 

Leonardo întoarse capul și se uită cu ciudă, încruntat, la raza 
ascuțită și vrăjmașă, și prea sinceră. Până și stropii jocului de 
apă, spectral străvezii, monotoni și fără viaţă, se aprinseră acum 
în această rază frântă și jucăușă și scânteiau în toate culorile 
diverse și contrastante ale curcubeului, culorile vieţii. 

Simţi deodată că se întoarce la viaţă — sleit de puteri și cu 
inima plină de sfială, de jale și copleșită de regrete. 

— Nu-i nimic, spuse monna Lisa, trage pologul. Încă nu-i târziu 
și n-am obosit... 

— Nu, nu, oricum, totuna e. Ajunge pe astăzi, spuse și aruncă 
penelul. 

— N-ai să-l termini niciodată? 

— De ce? se grăbi s-o oprească Leonardo, de parcă s-ar fi 
temut. N-ai să mai vii la mine după ce te întorci? 

— Vin, sigur, cum să nu. Doar că peste trei luni am să fiu 
poate cu totul alta și n-ai să mă mai recunoști. Doar dumneata 
spuneai că feţele oamenilor și mai ales ale femeilor se schimbă 
de la o zi la alta... 

— Aș vrea să-l termin, rosti el încet, ca pentru sine. Dar nu 
știu... îmi pare că niciodată n-am să ajung să realizez ceea ce-mi 
doresc... 

— N-ai să ajungi...? se miră ea. Deși, la drept vorbind, am mai 
auzit spunându-se că nu-ţi termini niciodată tablourile, pentru 
că tinzi spre imposibil... 


Și în spusele ei Leonardo desluși sau i se năzări numai că 
deslușește un reproș nesfârșit de blând și plin de jale. 

„lată-l, așadar...” își zise și i se făcu frică. 

— E timpul... Rămâi cu bine, messer Leonardo. Și drum bun... 
spuse ea simplu, ca de obicei. 

Leonardo ridică la ea ochii și din nou i se năzări că descoperă 
pe acest chip un ultim și deznădăjduit reproș și o nesfârșită 
rugă. 

Ştia că e veșnică și ireversibilă această clipă ca însăși 
moartea, pentru ei doi. Știa că nu trebuie să tacă. Dar cu cât se 
zbuciuma să găsească o hotărâre și un cuvânt, cu atât mai 
limpede își simţea neputinţa și prăpastia dintre ei se căsca 
implacabil. În timp ce monna Lisa continua să zâmbească 
molcom, cu zâmbetul ei luminos. Cu toate acestea, seninătatea 
și calmul ei erau rigide ca pe obrazul unui mort. 

Și inima lui Leonardo se umplea de infinită milă, o milă de 
neîndurat, făcându-l și mai neputincios. 

lar monna Lisa îi întinse mâna pentru prima oară de când se 
cunoșteau și el i-o sărută. Și simţi în aceeași clipă cum, 
înclinându-se, monna Lisa i-a atins creștetul cu buzele. 

— Dumnezeu să te aibă în pază, spuse cu aceeași simplitate. 

Când se dezmetici, ea nu mai era acolo. De jur împrejur 
domnea liniștea amiezii moarte de vară, mai spăimântătoare și 
mai adâncă decât cel mai negru miez de noapte. 

Și la fel ca în seara din ajun, dar mai solemn și ameninţător 
căzură în hăurile timpului, rar și măsurat, bătăile de aramă ale 
ornicului din turn. Ele povesteau despre cumplitul zbor neauzit 
al clipelor, despre bătrâneţea singuratică, fără o geană de 
lumină, și-i mai spuneau că trecutul nu se mai întoarce 
niciodată. 

Multă vreme a mai tremurat în văzduh, stingându-se cu 
încetul, ultima bătaie, parcă spunând: 


Di doman nori c'o certezza... 

Nu știi ce-ţi aduce mâine... 

VI 

învoindu-se a lua parte la lucrările de abatere a Amului 
dinspre Pisa, Leonardo era aproape convins că mai devreme sau 


mai târziu această lucrare de natură strategică va aduce foloase 
mai pașnice și mai de preţ. 

încă din primii ani ai tinereţii visa să construiască un canal 
care să facă Arno navigabil între Florenţa și mare. Aceasta ar fi 
îngăduit să se brăzdeze ogoarele până dincolo de Pisa cu o 
plasă de artere aducătoare de hrană, transformând Toscana 
într-o grădină înfloritoare. 

„Participând la aceste lucrări, scria el în însemnări, Prato, 
Pistoia, Pisa și Lucea ar putea să ridice deverul lor anual la 
200.000 de ducați. Căci cel ce va ști să dirijeze apele Amului în 
adâncime și la suprafaţă, va scoate o comoară din fiecare falcă 
de pământ.” 

| se părea că acum, în pragul bătrâneţii, soarta îi oferea poate 
un ultim prilej de a împlini în slujba poporului ceea ce nu 
izbutise să realizeze slujind pe monarhi: să dovedească 
oamenilor întreaga putere a științei. 

Când Machiavelli îi mărturisi că l-a dus de nas pe Soderini 
ascunzându-i greutăţile reale ale proiectului și asigurându-l că-i 
vor fi de ajuns treizeci-patruzeci de mii de zile muncă pentru a 
termina lucrarea, Leonardo refuză să-și mai ia vreo răspundere. 

Hotărâse să-i comunice  gonfalonierului tot adevărul, 
prezentându-i totodată un deviz în care se vădea că pentru 
construirea a două canale de 7 picioare adâncime și 20-30 
lățime până la mlaștinile Livomului care acopereau o suprafaţă 
de 800.000 de coţi pătraţi, aveau să fie necesare cel puţin 
200.000 de zile muncă, poate și mai mult, în raport direct cu 
însușirile solului. 

Auzind acestea, signorii se îngroziră, și pe capul lui Soderini 
curse ploaie de învinuiri. Nu se dumireau cum de-i trecuse prin 
minte asemenea inepţie. 

în vremea asta Niccolo tot mai spera, se zbuciuma și 
intervenea, scria rapoarte elocvente, punea la cale vicleșuguri și 
încerca să-i ducă de nas, asigurându-i de succesul lucrărilor. 
Între timp, cheltuielile, și până atunci uriașe, creșteau cu fiecare 
zi, iar treaba mergea din ce în ce mai prost. 

Pe tot ce punea mâna messer Niccolo ieșea pe dos, îl trăda, 
eșua, se topea, transformându-se în vorbe goale, noţiuni 
abstracte sau glume răutăcioase care îi dăunau tot lui cel mai 
mult, ca și cum l-ar fi urmărit un blestem. Leonardo își aminti 


fără să vrea de veșnicele sale pierderi la cărţi, atunci când se 
apuca să explice regulile câștigului fără greș, de nenorocoasa 
încercare de a o elibera pe Maria, de ghinionista falangă 
macedoneană. 

în acest om ciudat, însetat de acţiune și cu totul incapabil de 
ea, măreț în proiecte și neputincios în viață asemenea lebedei 
pe uscat, Leonardo se recunoștea pe sine. 

Leonardo îi sfătuise pe gonfalonier și pe signori, în raportul ce 
i-l adresase, fie să renunţe la plan pe loc, fie să-l realizeze până 
la capăt, dar fără a da înapoi în faţa cheltuielilor, oricât ar fi ele 
de mari. 

Cârmuitorii republicii aleseră însă, după obiceiul de totdeauna, 
calea de mijloc. Hotărârea lor a fost să profite de șanțurile gata 
săpate, care după socoteala lor ar fi putut sluji drept piedică în 
caz de înaintare a oștirii pisane, dar pentru că proiectele mult 
prea îndrăzneţe ale lui Leonardo nu le insuflau încredere, 
invitară de la Ferrara alți constructori de apeducte și alţi 
săpători. Or, în vreme ce la Florenţa disputele și demascările 
erau în toi, chestiunea era dezbătută în fel și fel de consilii și 
sfaturi și votată cu bile albe și negre, dușmanii, fără a mai 
aștepta rezultatul consfătuirilor, distruseră cu artileria lor ceea 
ce fusese făcut. 

Până la urmă toată povestea asta îi deveni atât de nesuferită 
lui Leonardo, că nici nu mai putea să audă pomenindu-se de ea 
fără să simtă o mare silă. S-ar fi putut întoarce numaidecât la 
Florența, dar aflând de înapoierea lui messer Francesco în oraș, 
hotări să mai întârzie cu vreo zece zile până după sosirea 
acestuia, ca s-o găsească pe monna Lisa la Florenţa. 

Număra zilele, atât era de nerăbdător. Și numai la gândul că 
despărţirea lor s-ar putea prelungi, o groază superstiţioasă îi 
strângea în clești inima. Se străduia să nu se mai gândească la 
asta, nu vorbea și nu întreba de ea niciodată pe nimeni, de 
teamă să nu i se spună că mai întârzie. 

Sosi în oraș într-o dimineaţă devreme. 

Florenţa împâclită, sub vălul de estompate culori autumnale, i 
se păru mai dragă ca oricând, într-un fel intimă, semănând cu 
Gioconda. Și ziua era tot a ei, cețoasă, molcomă, cu un soare ce 
strălucea aburit pe după o păclă subţire, ca în adâncul unei ape, 
așternând un farmec insolit pe chipurile femeiești. 


Nu se mai întreba cum o va întâlni, nici ce-i va spune sau ce 
va face ca ei doi să nu se mai despartă niciodată și soţia lui 
messer Francesco să rămână până-n ultima zi a vieţii unica și 
eterna lui prietenă. Era convins că totul se va aranja de la sine 
— greul va fi ușor și imposibilul posibil. Numai de-ar revedea-o 
cât mai repede. 

„E preferabil să nu mă gândesc, iese mai bine, repeta fraza lui 
Rafael. Am s-o întreb ce-a vrut să spună atunci și n-a apucat: ce 
este mai presus de curiozitate, ca să pătrunzi ultima și poate 
cea mai minunată dintre tainele Peșterii?” 

Bucuria ce-i umplea sufletul era atât de mare, de parcă ar fi 
avut șaisprezece și nu cincizeci și patru de ani, și toată viaţa 
încă înainte. Numai în adâncul cel mai tainic al inimii, unde nu 
pătrunde vreo rază a raţiunii, o presimţire de groază îi rodea 
bucuria. 

Hotări să se ducă la Niccolo, ca să-i predea documentele și 
schițele lucrărilor de pământ. Pe la messer Giocondo socotea că 
va trece a doua zi dimineaţa. Până la urmă nu se putu abtine și 
hotări să dea pe la ei, pe Lungamo delle Grazzie, la înapoiere de 
la Machiavelli și să întrebe pe grăjdar sau vreo altă slugă, ori 
portarul, dacă li s-au întors stăpânii și toate-s bune și la locul lor. 

Cu acest gând cobora pe Via Tomabuoni către podul Santa 
Trinita, exact drumul pe care îl parcursese în noaptea din ajunul 
plecării, numai că acum îl străbătea în sens invers. 

Către seară timpul se schimbase brusc, cum se întâmplă 
adesea la Florenţa. De pe cheiurile lui Mugnone pomi să bată un 
vânt rece și tăios, piscurile lui Mugello se albiră de promoroacă, 
ca și cum ar fi încărunţit fără veste. Începeau să cearnă primii 
stropi de ploaie. Deodată, de jos, un snop de raze ţâșnind de 
sub pologul norilor, tăiat cu jungherul parcă anume ca să vezi o 
fâșie de cer deasupra orizontului, lumină cu o lucoare arămie, 
rece și sinistră străzile murdare, acoperișurile glazurate de 
stropi, feţele trecătorilor. Pânzele ploii păreau o pulbere de 
aramă incandescentă. Ici-colo, în depărtare, sclipiră geamuri ca 
niște cărbuni aprinși. 

Lângă pod, acolo unde strada Tomabuoni se întâlnea cu cheiul 
Amului, dinaintea bisericii Santa Trinita, se înălța monumentalul 
Palazzo Spini, cu zidurile sure crenelate, din piatră nativă, și 
ferestrele zăbrelite amintind o fortăreață medievală. 


Jos, la temelii, se înșirau ca la mai toate vechile palate 
florentine, bănci de piatră de jur împrejur, unde cetăţeni ai 
Florenței de toate vârstele și tagmele își făceau veleatul jucând 
zaruri sau șah, stând la taifas, discutând treburi și aflând 
ultimele noutăţi, iarna încălzindu-se la soare, vara odihnindu-se 
la umbră. 

în partea dinspre Amo, palatul avea deasupra băncilor și un 
umbrar de ţiglă sprijinit pe coloane, un fel de loggie. 

Și cum trecea pe lângă această loggie, Leonardo zări adunată 
acolo o societate numeroasă, mai mult sau mai puţin cunoscută 
lui. Unii ședeau jos, alții stăteau în picioare și discutau cu atâta 
însufleţire, încât nu băgau de seamă tăioasa suflare a vântului și 
spornica darabană a ploii. _ 

— Messere! Messer Leonardo! Il strigă careva de acolo. Poftiţi 
încoace și ne fiţi de judecător în dispută. 

Leonardo se opri. 

Neînţelegerea pornea de la câteva stihuri enigmatice ale 
Divinei Comedii din cântul treizeci și patru al Infernului, unde 
poetul povestește despre gigantul Dis înfundat în gheaţă până 
la jumătatea pieptului în adâncurile Fântânii Blestemate, el fiind 
căpetenia oștilor de îngeri prăbusșiţi și însuși „suveranul Tristei 
împărăţii”. Cele trei feţe ale sale — neagră, roșie și galbenă — 
sunt un fel de parodie demonică a ipostazei divinei Treimi. Și în 
fiecare din cele trei guri se află câte un păcătos pe care Dis îl 
sfâșie în eternitate: în gura neagră — luda Trădătorul, în gura 
roșie — Brutus și în cea galbenă — Cassius. Şi zgomotoasa 
adunare se întreba de ce Alighieri, osândindu-l pe cel mai mare 
apostat, cel ce s-a ridicat împotriva Omului Dumnezeu, supune 
la aceeași caznă pe ucigașul lui lulius Caesar, căci toată 
deosebirea dintre ei constă în faptul că Brutus are picioarele în 
gura lui Dis și capul afară, în timp ce capul lui luda se află în 
gura gigantului și picioarele-i sunt afară. Unii o explicau prin 
faptul că Dante, acest înflăcărat ghibelin și apărător al 
monarhiei împotriva domniei pământești a papilor socotea 
Imperiul Roman, pesemne, la fel de sfânt și necesar salvării 
omenirii ca și biserica romană. Alţii obiectau că o asemenea 
explicaţie miroase a eres și apoi nici nu i se potriveşte spiritului 
creștinesc al celui mai cucernic dintre poeţi. Cu cât disputa era 


mai aprinsă cu atât sensul tainic pus de poet în stihuri era mai 
anevoie de deslușit. 

Și în timp ce bătrânul lânar îi explica artistului în amănunţime 
obiectul disputei lor, Leonardo, adunându-și pleoapele asupra 
ochilor din pricina vântului tăios, își aţintea privirile în 
depărtarea cheiului Lungamo Acciaioli, de unde venea cu pas de 
urs un om ciolănos, adus de spate, în veșminte sărace și 
neglijente, cu capul mare năpădit de cârlionţi negri, aspri ca 
peria, și o bărbuţă care stătea proţap între urechile mari și 
depărtate de ţeastă, urâţind și mai mult obrazul slut, cu pomeţii 
teșiți în afară, în mijlocul căruia trona un nas inform, frânt de o 
lovitură de pumn. Era Michelangelo Buonarrotti. Nasul i-l turtise 
un Sculptor rival, pe care glumele maliţioase ale lui 
Michelangelo îl aduseseră în pragul nebuniei. 

Pupilele ochilor de un galben de chihlimbar aveau uneori 
stranii sclipiri sângerii, iar pleoapele iritate, și neîmpodobite de 
gene erau roșii și iritate, căci Michelangelo nu se mulțumea să 
lucreze numai ziua, dar își continua munca și noaptea. Atunci își 
fixa pe frunte un mic felinar rotund care-l făcea să semene cu 
Ciclopul cu un ochi în mijlocul frunţii care scormonește în 
beznele subpământene. De altminteri, ca și acesta, mormăind 
asemeni ursului și bocănind cu ciocanul, lupta și el dârz cu 
piatra. 

— Ce părere aveţi, messer Leonardo, cum interpretaţi stihul 
acesta? îl întrebau între timp pe întrecute cei din loggie, făcând 
roată în jurul său. 

Leonardo întotdeauna sperase că neînțelegerile dintre el și 
Buonarrotti vor sfârși într-o împăcare. De altminteri, cât a fost 
plecat, numai la cearta asta nu i-a stat gândul, așa că aproape 
uitase de ea. Și era atâta liniște și limpezime în sufletul său în 
clipa aceea și cuvintele pe care se pregătea să i le adreseze 
rivalului erau atât de blajine, încât i se păru cu neputinţă ca 
Michelangelo să nu le înțeleagă. 

— Messer Buonarrotti este un mare cunoscător al lui Dante 
Alighieri, rosti el cu zâmbet liniștit și amabil, arătând spre 
Michelangelo care se apropiase, el o să vă interpreteze acest 
pasaj cu mult mai bine decât mine. 

Michelangelo, care călca pământul posac, cu capul în piept, 
fără să privească în jur, nici nu observase adunarea și când își 


auzi numele rostit de buzele lui Leonardo, se opri locului ca 
împietrit și ridică privirea. 

De felul său nespus de sfios, de o timiditate vecină cu 
stângăcia, Michelangelo îndura mai totdeauna greu privirile 
îndreptate asupra lui, căci nu-și uita niciodată sluţenia și se 
rușina de ea până la tortură. | se părea că toată lumea își bate 
joc de el. 

Luat prin surprindere, în primul moment își pierdu cumpătul și 
clipind neputincios din pleoapele fără gene, își trecea de la unul 
la altul privirile bănuitoare ale ochilor mici și iritați, mijindu-și-i 
penibil, ca să-i apere de soare și de curiozitatea omenească. 

Când descoperi însă zâmbetul senin al rivalului său, privirea-i 
pătrunzătoare îndreptată involuntar de sus în jos, căci Leonardo 
era mai înalt decât Michelangelo, sfiala sa se prefăcu în furie, 
lucru care i se întâmpla adesea. Clipe lungi nu izbuti să 
articuleze niciun cuvânt; sângele când îi fugea din obraz, 
lăsându-i-l palid ca de mort, când venea val acoperindu-l cu 
pete stacojii. Şi, în sfârșit, când izbuti să-și descleșteze gura, 
izbucni gâtuit: 

— Explică tu, dacă ai nevoie! Tu, cărturarule, cel mai deștept 
din câţi sunt pe fața pământului, tu, care te-ai dat pe mâna 
claponilor de lombarzi, tu, care ai meșterit șaisprezece ani la 
Colosul de lut, ca să nu fii în stare apoi să-l torni în bronz și 
praful să se aleagă de el, și să te acoperi de ocară în faţa lumii! 

își dădea seama că vorbește alandala și căuta de zor alte 
cuvinte jignitoare și nu le găsea îndeajuns de grele ca să-i 
îndestuleze setea de a-și umili adversarul. 

Ceilalţi amuţiseră cu ochii ţintă la ei doi. 

Leonardo tăcea și el. 

Câteva clipe rămaseră așa, privindu-se unul pe altul în ochi — 
primul cu același zâmbet blajin, acum mirat și întristat, cel de-al 
doilea, cu un rânjet de dispreţ, care nu izbutea decât a-i 
schimonosi ca un spasm obrazul, urâţindu-l și mai tare. 

Faţă-n faţă cu forţa furiei lui Buonarrotti, farmecul discret și 
feminin al lui Leonardo părea slăbiciune, o nesfârșită slăbiciune. 

Avea Leonardo un desen care reprezenta lupta a doi monștri 
— Dragonul și Leul. Şi în acesta, balaurul înaripat stăpân peste 
văzduhuri îl biruia pe neînaripatul rege pământean. 


Ceea ce se întâmpla acum între ei, în afara conștiinței și 
voinţei lor, semăna aidoma acestei lupte. 

într-adevăr, monna Lisa avusese dreptate, rivalul său nu-i va 
ierta niciodată „liniștea, care este mai mare decât furtuna”... 

Michelangelo vru să mai adauge ceva, dar se mulţumi să dea 
din mână și, întorcându-i iute spatele, se depărtă cu același pas 
de urs, mormăind ininteligibil, cu capul în piept și spatele 
gheboșat, ca și cum o povară incalculabilă îl apăsa pe umeri. 
Curând dispăru din vedere, de parcă s-ar fi topit în tulbureala 
ploii de aramă și a soarelui roșu ca focul. 

își continuă și Leonardo drumul. 

Pe pod însă îl ajunse din urmă unul dintre cei din loggia de la 
Palazzo Spini, un individ pirpiriu, cu o înfățișare respingătoare 
de cămătar, roșu și urât. De-ai fi zis că-i venetic, deși era neam 
de neamul lui din Florenţa. Leonardo nu-și mai aducea aminte 
cum îl cheamă și cine este, știa doar că-i un bărfitor și o gură 
rea cum nu se mai află. 

Pe pod vântul îi lua pe sus, șuiera în urechi și le înțepa obrajii 
cu mii de ace. Şi valurile Amului care se învălătuceau unul după 
altul de la picioarele lor și până hăt departe, până la soarele în 
scăpătat, până sub cerul scund și sur, ca de piatră, păreau 
aramă topită ce izvora de-a dreptul din pământ. 

Leonardo mergea pe îngusta porțiune uscată a podului fără 
să-l ia în seamă pe omul ce se ţinea scai după dânsul, când 
târându-și încălțările prin noroi, când luând-o înainte și privindu-l 
în ochi ca un căţeluș bătut. Și vrând probabil să-l tragă de limbă 
pe Leonardo, aducea din când în când vorba de Michelangelo, 
ca după aceea să-i. Strecoare spusele aceluia, și să le 
răspândească în tot orașul. 

Leonardo însă tăcea. 

— Spuneti-mi, messere, nu se lăsa săcâitorul, nu-i așa că n-aţi 
terminat portretul Giocondei? 

— Nu l-am terminat, îi răspunse laconic artistul, încruntându- 
se. Dar dumitale ce-ţi pasă? 

— A, nu, nimic. Numai așa... Când te gândești că 
dumneavoastră trudiţi de trei ani întregi la un singur tablou și 
tot nu l-aţi terminat, în vreme ce nouă, profanilor, acesta ni se 
pare de pe acuma o întruchipare a perfecțiunii, zâmbi el 
lingușitor. Nici nu ne putem închipui ceva mai presus de el!... 


Leonardo îl măsură cu dispreţ. Omuleţul acesta pirpiriu și 
sâcâitor îi devenise de-a dreptul nesuferit. Să nu fi avut 
stăpânire de sine, cât ai clipi l-ar fi înhăţat de guler și l-ar fi 
aruncat în apă. 

— Dar ce-o să se întâmple acum cu portretul? continua 
agasantul său însoțitor. Ori n-aţi auzit încă, messer Leonardo? 

Pesemne, înadins îndruga vrute și nevrute și o tot tărăgănea. 
Avea un plan anume. 

Leonardo simţi deodată o frică animalică biruindu-i dezgustul 
pentru făptura acesta omenească, de parcă i-ar fi umblat în sân 
un miriapod târându-și pe pielea sa trupul iute, poliarticular 
Probabil că și celălalt simţise o schimbare într-însul, căci mâinile 
începuseră să-i tremure, iar ochii să alerge de colo-colo, încât 
semăna și mai bine a cămătar. 

— Dumnezeule! Uitasem!... într-adevăr, aţi sosit abia azi- 
dimineaţă și încă nu știți nimic. Închipuiţi-vă ce nenorocire pe 
bietul messer Giocondo! Pentru a treia oară rămâne văduv! Deo 
lună și mai bine pe monna Lisa a chemat-o la el Cel Preaînalt... 

Leonardo simţi că i se face negru dinaintea ochilor. Timp de o 
clipă crezu că o să leșine. lar pricăjitul îl aţintea cu priviri de 
vampir. 

Făcu însă un efort neînchipuit și doar păli întrucâtva, expresia 
feţei sale rămase însă de nepătruns. În orice caz, însoţitorul său 
nu surprinse nimic și, definitiv dezamăgit și împotmolit până la 
glezne în noroiul din piața Frescobaldi, rămase în urmă. 

Primul gând al lui Leonardo când își veni în fire fu bănuiala că 
pirpiriul îl minţise, ca să vadă asupra lui efectul veștii năprasnice 
și apoi să aibă prilej să alimenteze din nou zvonul despre 
legătura amoroasă dintre el și Gioconda. 

Ca de obicei, în prima clipă adevărul implacabil al morţii părea 
de necrezut și era respins cu strășnicie. 

în aceeași seară însă îndoliata veste fu confirmată cu toate 
amănuntele. La întoarcere din Calabria, unde messer Francesco 
își pusese la cale cât se poate de avantajos treburile 
negustorești, și printre altele avusese grijă și de un transport de 
piei crude de oaie ce urma să sosească de pe o zi pe alta la 
Florența, monna Lisa murise în micul orășel provincial Lagonero, 
pare-se de friguri de baltă, după cum spuneau unii, dacă nu din 
pricina unei boli de gât molipsitoare, cum susțineau alţii. 


VII 

încercarea de a abate Amo de la Pisa se încheie cu un eșec 
de-a dreptul rușinos. 

Toamna, când apele crescură mari, ele nimiciră definitiv 
lucrările începute, prefăcând șesul înfloritor într-o mlaștină 
putredă, unde săpătorii mureau cu zecile de molimă. Totul se 
ducea de râpă fără vreun folos, uriașa muncă depusă, banii, 
viețile omenești. 

Scuturându-se de răspundere, constructorii de la Ferrara 
dădeau vina pe Soderini, Machiavelli și Leonardo. Pe stradă 
lumea le întorcea spatele. 

Bietul Niccolo, de rușine și amărăciune, căzu la pat. 

Cu doi ani înainte de aceste întâmplări murise tatăl artistului. 

„La 9 iulie 1504, miercuri, la șapte seara, nota Leonardo cu 
obișnuitul său laconism, s-a stins din viață tatăl meu, ser Piero 
da Vinci, notar pe lângă palatul lui Podesta. Avea optzeci de ani. 
Au rămas de pe urma lui zece fii și două fiice.” 

De faţă cu martori, ser Piero își exprimase nu o dată dorinţa 
de a-i lăsa primului născut, deși nelegitim, o parte din moștenire 
egală cu a celorlalți. Dar fie că-și schimbase gândul înainte de 
moarte, fie că fiii lui au refuzat să-i împlinească voia, fapt este 
că fraţii săi vitregi declarară în public cum că Leonardo nu va lua 
parte la împărţeala moștenirii. Aflând acestea, unul dintre 
cămătari, un evreu nelipsit de pricepere în afaceri, de la care 
artistul, luând împrumuturi, pusese în gaj moștenirea, se oferi 
să-i cumpere drepturile ce vor rezulta din procesul cu fraţii săi. 

Și oricât îi displăceau certurile de familie și judecăţile, situaţia 
lui bănească era pe atunci mai mult decât încurcată, așa încât 
trebui să accepte propunerea. 

Procesul acesta iscat pentru suma de 300 florini avea să se 
tărăgăneze șase ani întregi. lar fraţii, profitând de animozitatea 
concetăţenilor, mai puneau paie pe foc și-l învinuiau pe 
Leonardo de erezie, de înaltă trădare în folosul lui Cesare 
Borgia, de vrăjitorie și profanare de morminte, din care ar fi 
dezgropat cadavre pentru disecţii anatomice. Și, nemulțumindu- 
se numai cu atât, ei reînviară calomnia uitată și îngropată de 
douăzeci și cinci de ani despre presupusele sale vicii împotriva 
firii și pângăriră memoria răposatei sale mame, Caterina 
Accattabriga. 


La toate aceste necazuri se mai adăugă și necazul cu tabloul 
din Sala de Consiliu a Signoriei. 

Atât de înrădăcinat era în el obiceiul încetinelii, admisibil 
numai la frescele în ulei, și neînvins dezgustul față de iuțeala 
necesară celor în culori de apă, încât nici măcar dureroasa 
experienţă cu Cina cea de taină nu-i schimbă hotărârea să 
picteze Bătălia de laanghiari tot în ulei, deși cu un alt soi de 
culori, perfecţionate, după cum socotea. Când o bună parte din 
frescă fu gata, Leonardo aprinse în faţa ei, pe tăvi de fier, o 
vâlvoare de foc, ca peretele să absoarbă mai iute culorile și 
lacul, conform noii metode inventate. 

Din păcate, nu-i trebui mult până să se convingă că aceasta 
nu avea efect decât asupra părţii de jos a frescei, pe când în 
sus, unde căldura nu ajungea, culorile și lacul nu se absorbeau. 

După îndelungi și zadarnice încercări se lămuri că și a doua 
pictură murală în ulei va fi un eșec. Bătă/ia de la Anghiari urma 
să aibă și ea soarta Cinei celei de taină, în timp ce el, după 
expresia lui Buonarrotti, se va face iarăși de ocară. 

De altminteri, după toate câte se întâmplaseră, tabloul din 
Sala de Consiliu îi era și mai nesuferit decât canalul pisan și 
procesul cu frații. 

Soderini îl tortura cu meticulozitatea sa de prăvăliaș și 
pretinzându-i să predea lucrarea la timp, îi dădea zor, cu 
respectarea termenului sub ameninţarea plăţii despăgubirilor. 

Văzând că amenințările nu prea au efect, îl învinui pe faţă de 
necinste, cum că și-ar fi însușit banii statului. lar când Leonardo, 
împrumutându-se, vru să-i restituie tot, până la ultima lescaie, 
messer Piero refuză să primească. 

Pe de altă parte circula pe atunci la Florenţa, răspândită în 
copii prin bunăvoința prietenilor lui Buonarrotti, scrisoarea 
gonfalonierului către împuternicitul Florenței la Milano, în chip 
de răspuns la intervenţia acestuia de a i se îngădui artistului să 
se pună temporar la dispoziţia seniorului Charles d'Amboise, 
locţiitorul regelui Franţei în Lombardia. 

„Se cunosc pe seama lui Leonardo destule fapte infamante, se 
spunea în ea printre altele. După ce a luat o mare sumă de bani 
ca aconto pentru tablou, abia dacă s-a apucat de lucru și iată, 
acum lasă totul la voia întâmplării, procedând ca un trădător 
față de republică.” 


Venise iarna. Într-o noapte Leonardo ședea de unul singur în 
odaia lui de lucru. Viforniţa urla în hogeag, când și când zidurile 
casei se cutremurau sub năvala vântului și atunci flăcăruia 
luminării prindea să fluture, gata să se stingă, pasărea împăiată, 
cu aripile mâncate de molii, ce atârna de stinghiile aparatului de 
studiat zborul, părea că vrea să se înalțe în văzduh, în timp ce 
păianjenul își ţesea cu hărnicia de totdeauna vălul de pânză în 
colţul de deasupra volumelor lui Pliniu Naturalistul. 

Stropi de ploaie sau lapoviţă băteau darabana lor în fereastră, 
ca și cum s-ar fi cerut înăuntru încetișor. 

Leonardo se simţea frânt de oboseală după zbuciumul și grijile 
zilei, de parcă toată noaptea din ajun ar fi zăcut în delir. Se 
apuca ba de studiul legilor mișcării corpurilor pe o suprafaţă 
înclinată, ba de caricatura bătrânei cu nasul cât o aluniţă, ochi 
porcini și buza de sus monstruos ţuguiată, ori încerca să 
citească, dar toate îi cădeau din mână. Şi nici nu-i era somn, iar 
înainte mai avea o noapte întreagă. 

Privi grămezile de cărți vechi, prăfuite, retortele, borcanele cu 
palizi fetuși-monștri plutind în spirt, sferele și cuburile de aramă, 
toată aparatura slujind experienţelor de mecanică, astronomie, 
fizică, hidraulică, optică, anatomie, și o stranie silă, cu totul 
inexplicabilă, îi umplu inima. 

Nu cumva și el era ca bătrânul păianjen din cotlonul întunecat 
de deasupra cărţilor mucegăite, a scheletului omenesc și a 
moartelor membre ale moartelor mașini? Ce-l mai aștepta în 
viaţă și ce-l mai despărțea de moarte decât poate câteva file ce 
le va mai acoperi cu semne neînţelese nimănui? 

își aminti deodată cum în copilărie, căţărându-se până 
aproape de vârful lui Monte Albano, asculta clamările stolurilor 
de cocoare, aspirând parfumul ierburilor îmbălsămate și privind 
de sus Florenţa diafan liliachie ca un ametist străpuns de 
pânzele subţiri ale soarelui, și atât de miniaturală, încât încăpea 
între două crengi de tufan înflorit, din cel ce acoperea 
povârnişurile lui Monte Albano. Or, într-adevăr, era fericit atunci, 
pentru că nu știa și nu se gândea la nimic. 

E cu putinţă oare ca toată truda unei vieţi să fie o înșelare și 
marea iubire să nu purceadă din marea cunoaștere? 

Pleca urechea la hăulitul viforniţei, la ţipătul și geamătul ei și-i 
veneau în minte cuvintele de neuitat ale lui Machiavelli: „tot ce-i 


mai rău în viaţă nu sunt grijile, sărăcia, boala, nenorocirile și nici 
chiar moartea, ci numai plictiseala”... 

Glasurile neomenești ale vântului nopţii îi vorbeau despre 
ceva înţeles inimii umane, atât de familiar, și inevitabil, despre 
ultima singurătate, înspăimântătoarea beznă oarbă din sânul 
străvechiului Haos, părinte atoatefăcător — despre plictiseala 
fără margini a acestei lumi. 

Se sculă, luă luminarea, descuie ușa și intrând în odaia vecină, 
se apropie de șevaletul acoperit cu o pânză ce cădea în falduri 
grele, ca un linţoliu și descoperi tabloul de sub ea. 

Era portretul monnei Lisa. 

Nu-l mai dezvelise de la ultima lor întâlnire, da, chiar de atunci 
de când lucrase la el. Acum i se părea că-l vede pentru întâia 
oară. Și se înspăimântă de propria lui creaţie, atâta forţă a vieţii 
descoperă în acel chip. Cunoștea destule legende despre 
portretele vrăjite, care, înţepate cu acul, pricinuiau moartea 
celui înfățișat. Aici, își zise el, e tocmai dimpotrivă, i s-a răpit 
viața unei fiinţe vii, ca să se dăruie alteia, moarte. 

Totul era atât de limpede și de precis până la cea din urmă 
cută a rochiei de culoare închisă, până la ultimul detaliu al 
broderiei fine de pe dalbu-i piept. | se părea că la o privire mai 
atentă ar fi putut vedea pieptul ridicându-se de respiraţie, 
sângele bătând în artera din gropiţa de la gât sau cum se 
schimbă expresia feţei. 

Și totuși monna Lisa rămânea o apariţie străină și depărtată, 
mai străveche în nemuritoarea-i tinereţe decât primordialele 
îngrămădiri ale stâncilor de bazalt care se întrezăreau în 
perspectiva tabloului — munţi de-un albastru diafan ca 
stalactitele, aparţinând parcă altei lumi, demult stinse. lar 
meandrele pâraielor dintre stânci aminteau  sinuozitatea 
încântătoare a gurii pe care înflorea zâmbetu-i etern. Și valurile 
cădeau de sub pâcla străvezie și întunecată ca și valurile apei, 
după aceleași legi ale mecanicii divine. 

Şi abia acum, ca și cum pierderea ei ireversibilă prin moarte i- 
ar fi deschis ochii, înţelese că farmecul monnei Lisa fusese tot 
ce cu insațiabila-i curiozitate căutase în natură, și înţelese că 
taina lumii e și taina monnei Lisa. 


Dar de data asta nu el, ci ea-l punea la încercare. Oare ce voia 
să spună privirea acestor ochi, care, sfredelindu-l până-n 
străfunduri, îi oglindeau sufletul la nesfârșit? 

Sau poate și acum mai repeta ceea ce n-a lăsat-o să spună 
până la capăt la ultima lor întâlnire? Nu cumva e nevoie de ceva 
mai mult decât curiozitatea pentru a pătrunde în cea mai 
adâncă și poate cea mai minunată dintre tainele Peșterei? 

Ori poate acesta era zâmbetul nepăsător al atotștiinţei cu care 
morţii îi privesc pe vii? 

Ştia că moartea ei n-a fost o întâmplare. Dacă ar fi vrut, ar fi 
putut s-o salveze. Niciodată nu privise de atât de aproape în 
obrazul morţii. Sub privirea blândă și rece a Giocondei, o groază 
paralizantă îi punea stăpânire pe inimă. 

Pentru prima oară în viaţă se trase înapoi, neîndrăznind să 
privească în beznă. Refuza să afle. 

Şi cu o mișcare grăbită, hoţească aproape, trase asupra 
acestui chip țesătura care cădea în falduri grele, ca un linţoliu. 

în primăvară, la rugămintea lui Charles d'Amboise, locţiitorul 
regelui în Lombardia, Leonardo căpătă învoirea să părăsească 
Florenţa pe un răstimp de trei luni și se îndreptă spre Milano. 

Și la fel ca altădată, cu douăzeci și cinci de ani în urmă, era 
nespus de bucuros să-și părăsească patria și se simţea același 
surghiunit fără căpătâi când zări tronând deasupra câmpiei verzi 
a Lombardiei masivele cărunte ale Alpilor. 

Cartea a cincisprezecea SFÂNTA INCHIZIȚIE 

I 

încă pe timpul primei șederi la Milano, cât a fost în slujba lui il 
Moro, Leonardo studiase anatomia împreună cu un foarte tânăr, 
dar celebru savant — avea pe atunci vreo optsprezece ani — 
Marc Antonio, mlădiţță a unui neam străvechi de patricieni 
veronezi, neamul della Tone, în care dragostea pentru știință se 
moștenea din tată în fiu. Părintele lui Marc Antonio era profesor 
de medicină la Universitatea din Padua, fraţii și ei niște învăţaţi. 
Cât despre el însuși, se dedicase științei încă din copilărie, la fel 
cum odinioară fiii unor neamuri glorioase își puneau viaţa în 
slujba cavalerească a doamnei inimii lor și a lui Dumnezeu. Nici 
jocurile copilărești și nici măcar patimile furtunoase ale tinereţii 
nu-l ispitiseră într-atât ca să-l îndepărteze de la aspra cale a 
devoţiunii față de știință. 


într-un timp se îndrăgostise de o fată, dar socotind că nu 
poate sluji doi stăpâni odată — dragostea și știința — își părăsi 
logodnica și se lepădă cu totul de lume. 

De copil își ruinase sănătatea cu studiile prea sârguincioase. 
Obrazul său palid și slab de ascet bătrân tot mai păstra însă 
urmele frumuseţii în trăsături, amintind oarecum de Rafael, doar 
că exprima multă tristeţe și o gândire profundă. 

Pe când era încă prunc, doi vestiți învăţaţi a două universităţi 
celebre din nordul Italiei, Universitatea din Padua și 
Universitatea din Pavia, s-au certat din pricina lui. lar când 
Leonardo sosi a doua oară la Milano, Marc Antonio, care abia 
împlinea douăzeci de ani, își câștigase renumele unui savant 
dintre cei mai vestiți în Europa. 

Năzuinţele lor către știință erau după cât se părea aceleași, 
amândoi înlocuiseră anatomia scolastică a tălmăcitorilor arabi 
medievali ai lui Hipocrate și Galen prin experienţă și observaţia 
directă asupra naturii și studierea structurii trupului viu. Dar 
aceste asemănări exterioare ascundeau de fapt deosebiri 
profunde. 

Dincolo de ultimul hotar al științei, artistul presimţea existența 
unei taine care, emanând din toate fenomenele lumii, îl atrăgea 
cum atrage magnetul obiectul metalic și prin pânză. 

Descriind mușchii umărului, Leonardo scria: „Acești mușchi 
sunt fixaţi cu capetele filamentelor subţiri numai pe partea 
exterioară a receptacolului lor. Marele meșter a făcut astfel ca 
ele să aibă putinţa să se contracte sau să se dilate nestingherit, 
să se scurteze sau să se lungească după trebuinţă.” 

lată ce spunea el în nota de la planșa ligamentelor femurului: 
„Cercetează acești mușchi superbi, indicaţi cu a, b, c, d, şi e și 
dacă ţi se va părea că sunt prea mulţi, încearcă și redu-le 
numărul, dacă vei crede că-s puţini, mai adăugă, iar dacă sunt 
destui, dă laudă celui dintâi constructor al unei mașini atât de 
minunate.” 

Astfel, supremul ţel al fiecărei cunoștințe noi era pentru el 
marea uimire înaintea celui ce nu poate fi cunoscut până la 
capăt, înaintea Necesităţii Divine, această voinţă a Primului 
Motor în mecanică și a Primului Constructor în anatomie. 

Și Marc Antonio simţea că există o taină în fenomenele naturii, 
dar nu se împăca cu ideea și, nefiind în stare nici s-o respingă, 


nici s-o înfrângă, lupta cu ea și se temea de ea. Știința lui 
Leonardo urca spre divinitate, știința lui Mac Antonio se ridica 
împotriva ei, iar credinţa pierdută se cerea înlocuită printr-o 
alta, nouă, credinţa în raţiunea umană. 

Marc Antonio era un om milos. De multe ori, refuzându-i pe 
bogaţi, îi vizita pe săraci și-i îngrijea fără plată, ba îi ajuta și cu 
bani și era gata să se lepede de orice bun în folosul lor, cum se 
leapădă schimnicul dedat reculegerii. Când venea însă vorba de 
ignoranţa monahilor și clericilor, învrăjbiţii dușmani ai științei, 
obrazul i se schimonosea de furie nedomolită și Leonardo își 
dădea seama că, de-ar fi avut putere, ar fi trimis semeni de-ai 
săi pe rug în numele raţiunii, după cum vrăjmașii săi, monahii și 
clericii, îi trimiteau în numele dumnezeirii. 

Leonardo era pe tărâmul științei la fel de însingurat ca și în 
artă, pe când Marc Antonio era înconjurat de ucenici. El atrăgea 
mulţimea, aprindea flacăra în inimi ca prorocii, făcea minuni, 
învia din morţi și punea pe picioare bolnavii nu atât prin 
medicamente, cât prin focul credinţei. lar tinerii săi auditori, ca 
toţi ucenicii, exagerau peste măsură ideile învățătorului lor. Nu 
mai luptau, ci respingeau fără ocol taina lumii, își închipuiau că 
de nu azi, atunci mâine știința va învinge tot, va rezolva tot și 
nu va lăsa piatră peste piatră din vechea zidire a credinţei. Se 
lăudau cu necredinţa lor precum copiii cu o jucărie nouă și se 
zbenguiau asemenea școlarilor, iar zburdălnicia lor triumfătoare 
îi amintea lui Leonardo hârjoana puilor de căţea. 

Şi fanatismul acestor pretinși slujitori ai științei i se părea lui 
Leonardo tot atât de respingător ca și cel al făţarnicilor slujitori 
ai lui Dumnezeu. 

„Când știința va triumfa și mulţimea va pătrunde în sanctuarul 
ei, mă întreb, oare nu va profana ea cu recunoașterea-i și știința 
cum a profanat biserica? Și va fi oare mai puţin vulgară știința 
vulgului decât credinţa lui?” 

Să procuri cadavre pentru disecţiile anatomice interzise de 
bula papei Bonifaciu al VIll-lea, Extravagantes, era pe atunci o 
treabă nu tocmai ușoară și fără primejdie. Cu două veacuri 
înainte, Mundini dei Luzzi, primul dintre învăţaţi, cutezase a 
diseca în mod public două cadavre la Universitatea din Bologna. 
Alesese pentru aceasta două cadavre de femei, „ca fiind mai 
apropiate de natura animală”. Și totuși, după aceea conștiința îl 


mustrase într-atât, după propria lui mărturisire, încât nu 
îndrăznise să le disece capul, „acest sălaș al raţiunii și 
sufletului”... 

Dar timpurile se schimbaseră. Auditorii lui Marc Antonio erau 
mai puţin sfioși. Ca să dobândească niscaiva cadavre proaspete 
nu ar fi dat înapoi înaintea primejdiei și nici măcar a crimei. Nu 
se mulțumeau să le cumpere cu bani grei de la călăi și paznici 
de spitale, le luau cu forța, le furau din spânzurători, le 
dezgropau din morminte. De le-ar fi îngăduit învățătorul, ar fi 
ucis trecători la ceas târziu de noapte prin mahalalele pustii. 

Numărul mare de cadavre pe care la avea la dispoziţie della 
Torre era un lucru deosebit de preţios pentru Leonardo. 

Pregătise un șir întreg de planșe anatomice în peniță și creion 
roșu cu explicaţii și note marginale. Aici în metodele de 
cercetare, se vădea și mai limpede întreaga deosebire între cei 
doi cercetători. 

Primul era doar savant, cel de-al doilea îngemăna în sine 
savantul cu artistul. Marc Antonio știa. Leonardo știa și iubea, iar 
iubirea făcea cunoaşterea mai profundă. Planșele sale vădeau 
atâta precizie, rămânând în același timp adevărate capodopere, 
încât cu greu îţi dădeai seama unde sfârșea arta și unde începea 
știința. Ele se contopeau într-una singură și se întrepătrundeau. 

„[ie care-mi vei spune că e mai bine să studiezi anatomia pe 
cadavre decât pe planșele mele, scria Leonardo în însemnări, îţi 
voi răspunde că ţi-aș da dreptate numai dacă ai putea vedea 
într-o singură secţiune tot ce reprezintă desenul. Din păcate 
însă, oricât vei fi fiind de pătrunzător, nu vei putea descoperi 
decât câteva vene. Pe când eu, pentru a-mi însuși perfect 
cunoştinţele, am disecat mai bine de zece cadavre omenești de 
vârste diferite, distrugându-le membrele și desfăcând de pe ele 
carnea care înfășoară venele, fără să vărs sânge, decât poate o 
picătură din capilare. Și dacă un cadavru nu-mi era de ajuns 
pentru că în timpul cercetării intra în putrefacție, disecam 
atâtea cadavre câte-mi pretindea cunoaşterea absolută a 
obiectului și procedam așa și a doua oară la aceeași cercetare, 
ca să mă verific. Multiplicând planșele, dau imaginea fiecărui 
membru și organ, ca și cum l-ai avea în mână și, întorcându-l pe 
o parte și pe alta, l-ai putea vedea pe toate părţile, pe dinăuntru 
și pe dinafară, de jos și de sus.” 


Puterea minţii sale clarvăzătoare dădea mâinii și ochiului său 
precizia unui aparat de măsurători matematice. Mâna lui stângă, 
înzestrată cu o mare forță, încât putea să îndoaie potcoava de 
fier, dar și cu o delicateţe care i-a îngăduit să surprindă taina 
farmecului feminin al Giocondei, izbuti să descopere și să 
dezgolească cu ajutorul bisturiului neștiute ramificații de vase 
sanguine ascunse în țesutul conjunctiv sau mucoase, și nervi 
neînchipuit de fini, ramificaţi în mușchi. 

Până și Marc Antonio, care refuza să creadă în altceva decât în 
rațiune, încerca uneori un fel de sfială, aproape frică în faţa 
acestei științe profetice ca înaintea unei minuni. 

„Așa e mai bine, așa trebuie să fie...” își spunea câteodată 
artistul. Şi se convingea după cercetări că într-adevăr așa era, i 
se părea că voia Creatorului era de acord cu voia raţiunii, 
frumosul era adevăr și adevărul frumos. 

Și pentru că bănuia că Leonardo se dedica științei numai 
temporar, ca și în toate celea, păstrându-și toată libertatea 
pentru alte pasiuni, de parcă s-ar fi jucat, Marc Antonio vedea în 
același timp nesfârșita răbdare și toată „îndârjita asprime” câtă 
îi pretindea această trudă care în mâinile lui nu părea decât 
joacă și desfătare. 

„Și dacă ai dragoste de știință, se adresa Leonardo în 
însemnări cititorului, nu te va împiedica cumva dezgustul? lar 
dacă îţi vei învinge dezgustul, nu te va stăpâni la miezul nopţii 
groaza de cadavrele însângerate și sfâșiate? Și dacă îţi vei 
învinge groaza, vei avea oare un plan limpede necesar unei 
asemenea reprezentări a corpului? Și dacă vei avea și planul, 
cunoști oare și legile perspectivei? Şi dacă le stăpânești și pe 
astea, oare posezi metodele demonstrațiilor geometrice și 
cunoștințele necesare în domeniul mecanicii pentru a putea 
măsura forța și încordarea mușchilor? Și mai ales vei avea 
destulă răbdare și precizie? In ce măsură le stăpânesc eu o vor 
demonstra cele o sută douăzeci de cărţi de anatomie pe care le- 
am alcătuit. Și dacă nu am dus această trudă la bun sfârşit cum 
înţeleg eu, de vină n-a fost lăcomia de bani, nici neglijenţa, ci 
numai lipsa de timp.” 

„Descriu corpul omenesc la fel cum a descris Ptolomeu 
universul în Cosmografia sa, căci în acesta e un univers mai mic 
— univers în univers.” 


își dădea seama că dacă lucrurile sale ar fi fost cunoscute și 
înțelese de oameni, ele ar fi produs o adevărată revoluţie în 
știință și jinduia după adepţi, după „discipoli” și „succesori” care 
să-i prețuiască planșele, descoperind în ele „binefacerile făcute 
neamului omenesc”. 

„Cartea despre începuturile mecanicii trebuie să preceadă, 
scria el, cercetările tale asupra legilor mișcării și forțelor omului 
și altor animale, ca referindu-te la mecanică să poţi dovedi cu 
limpezime geometrică fiecare teză anatomică.” 

Membrele omului și ale animalelor le privea ca pe niște pârghii 
vii. Orice știință, după părerea sa, își avea rădăcinile în 
mecanică, această întruchipare a „divinei echităţi a Primului 
Motor”. Până și bunăvoia Primului Constructor decurgea din 
bunăvoia și dreapta judecată a Primului Motor, Taina tuturor 
tainelor. 

Dar pe lângă respectul preciziei matematice mai avea 
Leonardo și puterea de a intui, iar prorocirile sale îl speriau pe 
Marc Antonio prin îndrăzneală și i se păreau de necrezut, așa 
după cum de necrezut îi va părea omului care, văzând prima 
dată munţii și luând piscurile lor drept niște nori ce plutesc în 
văzduh, să afle că nălucirile sale au rădăcini de granit care 
coboară până spre inima pământului. 

De câte ori avea prilejul să studieze pe cadavrele de gravide 
treptele consecutive ale dezvoltării fătului în uter, Leonardo 
constata cu surprindere izbitoarea asemănare dintre structura 
acestui făt omenesc cu cel al patrupedelor, și nu numai al 
acestora, dar și al păsărilor și peștilor. 

„Compară-l pe om, scria el, cu maimuța și alte multe animale 
apropiate ca soi. Compară rărunchii omului cu cei ai maimuţei, 
leului, taurului, peștelui, păsării. Compară degetele de la mâna 
omului cu degetele de la laba ursului, cu cartilagiile aripii de 
pește, cu osatura aripilor de pasăre și de liliac.” 

„Cel ce cunoaște cu desăvârșire structura corpului omenesc, 
poate fi cu ușurință atotcuprinzător în anatomia animală, căci 
structura animalelor se apropie una de alta.” 

lar în multitudinea structurilor corporale el descoperea o unică 
lege a evoluţiei și o unică idee de corelaţie reciprocă în natură. 

Marc Antonio îl contrazicea, se aprindea, numea afirmaţiile 
sale aiureli nedemne de un savant și potrivnice spiritului științei 


exacte. Uneori însă, înfrânt, vrăjit parcă, amuţea și-l asculta 
îmbătat. În asemenea clipe obrazul său de o candoare și 
gingășie copilărească, purtând pecetea asprimii ascetice, arăta 
dumnezeiește de frumos. Și privindu-i ochii adânci, întotdeauna 
plini de tristeţe, Leonardo își dădea seama că acest schimnic 
întru știință este și victimă a ei, nu numai sacerdot. 

Pentru el marea mâhnire era „fiica marii cunoașteri”. 

II 

în urma unor demersuri făcute de Charles d'Amboise și chiar 
de regele Franţei însuși, Signoria florentină îi îngădui artistului 
un concediu fără termen și în anul următor, 1507, intrând 
definitiv în slujba lui Ludovic al XII-lea, Leonardo se stabili la 
Milano. La Florenţa venea doar cu treburi. 

Trecură astfel patru ani. 

Pe la sfârșitul lui 1511, Giovanni Beltraffio, care ajunsese între 
timp un maestru în pictură, lucra la o frescă în biserica cea 
nouă, San Maurizio, care ţinea de străvechea mănăstire de 
maici Monastero Maggiore, ridicată pe ruinele circului roman și 
ale templului lui Jupiter. Alături, după un gard înalt, în Via della 
Vigna erau un parc sălbăticit și un palat cândva de o rară 
frumuseţe, însă de mult părăsit și pe jumătate ruinat, 
aparținând unei familii de vază, Carmagnola. 

Maicile închiriaseră parcul și casa alchimistului Galeotto 
Sacrobosco și nepoatei sale Cassandra, fiica răposatului său 
frate, vestitul colecţionar de antichităţii, messer Luigi. Se 
înapoiaseră de scurtă vreme la Milano din călătoriile lor, căci 
puţin după invazia franceză și jefuirea modestei căsuțe a moașei 
monna Sidonia de pe lângă iezătură Cataranei din mahalaua 
Porţilor Vercelline, unchiul și nepoata părăsiseră Lombardia și 
timp de nouă ani au călătorit prin Orient, Grecia, insulele 
Arhipelagului, Asia Mică, Siria și Palestina. 

Circulau pe seama lor zvonuri ciudate. Unii susțineau că 
alchimistul găsise piatra filosofală care preface plumbul în aur, 
alţii că ar fi smuls prin înșelăciuni diodarului Siriei sume uriașe 
de bani, promițându-i să pună la cale unele experienţe, după 
care ar fi șters-o frumușel. Mai erau și dintre aceia care afirmau 
că monna Cassandra, călăuzită de o indicație lăsată de tatăl ei, 
dar și cu preţul vânzării sufletului diavolului, ar fi dezgropat pe 
locul templului fenician al Astartei o comoară din vechime. Şi, în 


sfârșit, alţii își exprimau bănuiala că ea ar fi jefuit la 
Constantinopole un bătrân negustor de la Smirna, neasemuit de 
bogat, căruia îi făcuse mai întâi farmece și îl îmbătase cu licori 
vrăjitorești. Oricare ar fi fost adevărul un lucru era de 
necontestat: plecaseră din Milano cerșetori și se întorceau 
oameni bogați. 

Fostă vrăjitoare, ucenica lui Demetrius Halcondila și a bătrânei 
meșterițe în farmece monna Sidonnia, Cassandra se dovedea 
acum, sau poate se prefăcea numai, a fi o cucernică fiică a 
bisericii. Tinea cu strictețe rânduielile bisericii și posturile 
cuvenite, nu lipsea niciodată de la slujbe și cu danii bogate își 
câștigase protecţia nu numai a maicilor de la Monastero 
Maggiore, care o adăpostiseră pe domeniile mănăstirii, dar și a 
preasfântului părinte, arhiepiscopul Milanului. Gurile rele 
zvoneau totuși (numai din invidie, pesemne, lucru văzut adesea 
când cineva se îmbogățește așa deodată) că s-ar fi întors din 
lungile-i călătorii și mai păgână decât plecase și că vrăjitoarea și 
cu alchimistul s-au văzut siliți să fugă de la Roma, ca să scape 
de neiertătoarea mână a Sfintei Inchiziţii. Vrăjmașii se consolau 
cu gândul că oricum, mai devreme sau mai târziu, tot n-au să 
scape ei de rug. 

Și acum messer Galetto îl admira la fel de mult pe Leonardo 
și-l socotea dascălul său „posesorul desăvârșit al de trei ori 
tainicei înţelepciuni a lui Hermes”. 

Alchimistul adusese cu el din peregrinări multe cărţi de 
matematici rare, în majoritate de-ale învăţaţilor din Alexandria, 
de pe timpul lui Ptolemeu. Și artistul le împrumuta de la el, 
trimițând de obicei după ele pe Giovanni care lucra în apropiere, 
la biserica San Maurizio. 

De la o vreme, reluându-și obiceiul de altădată, Beltraffio 
începu s-o viziteze iarăși și din ce în ce mai des pe Cassandra 
sub un pretext oarecare, în realitate însă pentru că se simţea 
irezistibil atras de ea. 

La început, în timpul întâlnirilor, fata se arăta precaută și, 
făcând-o pe păcătoasa ce se căiește, îi vorbise despre hotărârea 
ei de a intra la mănăstire. Puțin câte puţin însă, convingându-se 
că n-are de ce să se teamă, deveni mai încrezătoare. 

își amintiră vremurile de altădată și cum stăteau îndelung de 
vorbă pe malul pustiu al Cataranei, lângă temeliile mănăstirii 


Sfânta Redegonda, întocmai ca în seara aceea tăcută cu fulgere 
palide în zare, miros înăbușitor de apă călâie din canal și 
mormăit surd, parcă subpământean, de tunet, când ea îi 
prezicea că vor învia zeii olimpici și-l chema la sabat. Niște copii 
nevârstnici, asta fuseseră pe atunci, că doar au trecut din ziua 
aceea zece ani și mai bine. 

Acum Cassandra ducea o viaţă de schimnică, era sau părea 
numai suferindă și mai tot timpul liber de slujbele bisericești și-l 
petrecea singură într-o încăpere retrasă, una din puţinele 
rămase întregi din tot palatul, în care nu primea pe nimeni. 

Era o sală mohorâtă, cu ferestre ogivale, dând în parcul cu 
ierburi nalte care dormeau sub straja zidului mut al chiparoșilor 
și al bătrânilor ulmi cu trunchiurile scorburoase năpădite de 
mușchi verde. 

Sala, cu toate câte erau în ea, amintea o bibliotecă, un muzeu 
de antichităţi. Aici se înșiruiau toate cele aduse de ea din Orient 
— frânturi de statui grecești, zei de-ai Egiptului antic cu capete 
de câini ciopliți din granit negru lustruit, pietre de-ale gnosticilor 
purtând încrustate pe ele trei sute șaizeci și cinci de ceruri din 
înalt, și alături cuvântul vrăjit: Abraxas, pergamente bizantine 
tari ca fildeșul cu fragmente din operele pe veci pierdute ale 
poeziei eline, cioburi de lut cu inscripţii asiriene cuneiforme, 
cărţi de-ale magilor persani în coperţi ferecate și papirusuri de 
la Memfis, subţiri și translucide ca petalele de flori. 

Cassandra îi povestea despre călătorii, despre minunile 
văzute, despre măreţia părăsitelor temple din marmoră albă ce 
se înalţă pe stânci negre roase de ape, printre talazurile veșnic 
albastre ale Mării lonice plutind într-un parfum de sare și 
prospeţime, de parcă ar mai fi purtat cu ele balsamurile trupului 
zeiței, alb ca spuma valurilor din care s-a născut. Despre 
neînchipuita-i trudă și necazurile și primejdiile prin care a trecut. 

într-o zi, când Giovanni a întrebat-o ce-a căutat în 
peregrinările sale și pentru ce-s acele cioburi antice adunate cu 
prețul atâtor chinuri, ea îi răspunse în cuvintele tatălui său, 
răposatul messer Luigi Sacrobosco. 

— Ca să înviez morţii! 

Ochii ei scânteiară plini de flacără și după ei Giovanni 
recunoscu în Cassandra pe vrăjitoarea de altădată. 


Se schimbase prea puţin. Avea același chip strein de bucurie 
și tristețe, și imobil, ca de statuie antică — o frunte lată, joasă, 
sprâncene subțiri și drepte, o gură cu buzele strânse a 
severitate, pe care nu ţi-o puteai închipui înflorită de zâmbet, și 
niște ochi de chihlimbar, galbeni-străvezii. Acum însă acest 
obraz subţiat și mai mult de boală sau de unicul gând peste 
măsură de ascuţit, și în special partea lui inferioară, prea 
îngustă și mică, cu buza de jos puţin ţuguiată, exprima și mai 
limpede calmul aspru ce și-l impunea și în același timp 
neputința de copil. Pletele ei ușoare și mătăsoase, mai vii decât 
toată faţa, de parcă ar fi avut o viaţă a lor independentă, 
încununau ca șerpii Meduzei chipul palid cu aureola lor neagră, 
care-i scotea și mai mult în evidență paloarea, imobilitatea 
obrazului, roșul aprins al gurii, iar ochii galbeni îi făcea mai 
străvezii. Şi farmecul acestei fete care-i trezea în suflet 
curiozitate, teamă, milă, îl atrăgea pe Giovanni cu și mai multă 
putere decât cu zece ani în urmă. 

în timpul călătoriei prin Grecia, Cassandra vizitase locurile 
natale ale mamei sale, tristul și neînsemnatul orășel Mistra, 
aciuiat la poalele ruinelor Lakedemonului, între colinele 
Peloponesului, unde cu o jumătate de veac înainte se stinsese 
Gemistos Plethon, ultimul dintre dascălii înțelepciunii eline. 
Cassandra a strâns ce-a mai rămas din operele sale nepublicate, 
scrisorile sale și legendele închinate cu evlavie memoriei sale de 
ucenicii care erau convinși că sufletul lui Platon era acela care a 
mai coborât o dată din Olimp, ca să se încarneze în învățătorul 
lor. Și povestindu-i lui Giovanni despre această vizită, îi repetă 
profeția pe care el o mai auzise din gura ei într-una din trecutele 
întâlniri acolo, la marginile Cataranei și n-a mai izbutit s-o uite 
niciodată. Era atribuită centenarului filosof Plethon: 

„Nu va trece mult după ce-mi voi da sfârșitul, ar fi spus el cu 
trei ani înainte de moarte, și asupra neamurilor și popoarelor 
pământului străluci-va unicul adevăr și se vor întoarce cu 
toatele în sânul unicei credinţe”. 

lar când l-au întrebat: în care din ele, a lui Cristos sau a lui 
Mahomed? — el a răspuns: 

„Niciuna, nici cealaltă, ci într-o credinţă nouă care nu se prea 
deosebește de păgânismul antic.” 


— A trecut mai bine de o jumătate de secol de la moartea lui 
Plethon, obiectă Giovanni, și totuși, profeția, iată, nu s-a împlinit. 
Tu tot mai crezi în ea, monna Cassandra? 

— Plethon n-a cunoscut adevărul absolut, spuse ea fără să se 
tulbure. În multe privinţe se înșela, pentru că multe nu știa. 

— Ce nu știa? se interesă Giovanni, dar simţi deodată că-i 
cade inima în gol sub privirea aceea sfredelitoare. 

lar Cassandra, în loc să-i răspundă, luă de pe poliţă un 
pergament măcinat de vreme — tragedia lui Eschil, Prometeu 
înlănțuit, şi-i citi din versurile acesteia. 

Giovanni știa puţină greacă, iar când nu izbutea să le 
înțeleagă, i le tălmăcea Cassandra. 

După ce enumera darurile, câte la hărăzise muritorilor, uitarea 
că li-i hărăzit să moară, speranţa, focul răpit din cer — care mai 
devreme sau mai târziu avea să-i facă egali cu zeii, Titanul 
vestea căderea lui Zeus: 


În ziua aceea crâncenă se va fi împlinit 
Blestemul părintesc cu care pe-al său fiu 
Blestemă Kronos însuși din scaunu-i zvârlit. 
Din zeii toți un leac pentru-ăst pustiu 

Și crâncene năpaste singur eu îl știu, 

Căci taina o deţiu... 


A 


În timp ce Hermes, trimisul olimpienilor, îi prorocea lui 
Prometeu: 


Să vezi sfârșit de cazne nu-ţi e scris 
Pân' ce altul asupra-i lua-va chinul, 
Și Zeu Martir, lăsând pe veci seninul, 
Va cobori în lad, la morţii din abis... 


— Ce zici, Giovanni, îl întrebă Cassandra încet, închizând 
cartea, cine e acest Zeu Martir care va cobori în iad? 


Giovanni tăcea. | se părea că s-a căscat înaintea-i la lumina 
unui fulger din senin un hău fără fund. 

în vreme ce monna Cassandra continua să-l privească tot ca 
mai înainte, cu ochii săi straniu de limpezi, transparențţi și 
imobili. In clipa aceea semăna într-adevăr cu profetica fecioară 
Cassandra, nefericita captivă a lui Agamemnon. 

— Giovanni, ai auzit de Flavius Claudius lulianus, îl mai întrebă 
ea după câteva clipe de tăcere... Omul care cu mai bine de zece 
veacuri înainte visa la fel ca filozoful Plethon să învie zeii morţi? 

— De lulian Apostatul? 

— De el, căci lui i-au spus așa vrășmașii săi, galileenii, și chiar 
au crezut-o. Lână și el se credea apostat, dar n-a îndrăznit să 
fie, căci în burdufuri noi se turnase vin vechi... L-ar fi putut numi 
Apostat, și pe drept cuvânt, elinii, tot atât cât și creștinii... 

Giovanni îi povesti că văzuse odată la Florenţa un mister de-al 
lui Lorenzo de Medici Magnificul care înfățișa martiriul a doi 
tineri, San Giovanni și San Paolo, puși la cazne pentru credinţă 
de lulian Apostatul. Tinea minte până și câteva versuri din 
mister, care-l impresionaseră în mod deosebit, și printre altele și 
ultimul cuvânt al lui lulian înainte să moară străpuns de paloșul 
sfântului Mercur: 


Tu ai învins, Galileene! 
O Chrisro Galileo, tu hai pur vinto! 


— Ascultă, Giovanni, urmă Cassandra, soarta ciudată și 
demnă de plâns a acestui om ascunde o mare taină. Amândoi, și 
cezarul lulian și Plethon înțeleptul n-au avut dreptate, pentru că 
au cunoscut numai jumătate din adevăr, care, fără cealaltă 
jumătate, e minciună. Amândoi uitaseră prorocirea Titanului, că 
doar atunci vor învia zeii, când Luminoșii se vor uni cu 
întunecațţii și cerul de sus cu cerul de jos și Doi vor fi Unul... Asta 
n-au înţeles ei și zadarnic și-au jertfit sufletul pentru zeii din 
Olimp... 

Cassandra amuţi, de parcă n-ar fi îndrăznit să continue, apoi 
adăugă cu glas stins: 


— Dacă ai ști, Giovanni... Dacă aș putea să-ţi spun totul până 
la capăt!... Dar nu, e prea devreme. Deocamdată am să-ţi 
dezvălui un singur lucru: există un zeu printre zeii olimpici care 
e mai aproape decât toţi ceilalţi de fraţii lui subpământeni, zeu 
luminos și întunecat ca zorile de zi și necruţător ca moartea, 
care a coborât pe pământ și a dăruit oamenilor uitarea morţii — 
o nouă flacără din focul lui Prometeu — propriul său sânge în 
îmbătătorul suc al viței-de-vie. Şi cine dintre pământeni, cine va 
înţelege și va spune lumii, frate, cât de aproape și asemeni este 
înţelepciunea celui încununat cu  ciorchinii de struguri 
înţelepciunii celui încununat cu spini, care a spus:., Eu sunt viţa 
cea adevărată”... Şi la fel ca Dionysos îmbată lumea cu sângele 
lui? Înţelesu-m-ai, Giovanni? Dacă nu, să nu mă mai întrebi, căci 
este o taină de mijloc și încă n-a venit timpul s-o dezvălui... 

în ultima vreme, în mintea lui Giovanni se născuse un gând 
nou și cutezător. Nu se temea de nimic, pentru că nu avea ce 
pierde. Simţea că nici credinţa lui fra Benedetto, nici știința lui 
Leonardo nu-i potolesc chinul și nu împacă antagonismele care-i 
ucid puţin câte puţin sufletul. Numai în profeţiile misterioase ale 
Cassandrei i se părea că ar putea descoperi cel mai crâncen, dar 
și unicul drum de împăcare și pe acest ultim drum se îndrepta 
spre ea, mânat de curajul disperării. 

încetul cu încetul erau tot mai aproape unul de celălalt. 

într-o zi Giovanni o întrebă de ce se preface și ascunde 
oamenilor ceea ce i se pare că e adevărul. 

— Nu totu-i pentru toţi, obiectă Cassandra. Spovedania 
martirilor, la fel ca și minunea și semnul prevestirilor sunt 
necesare numai mulțimii, căci doar cei ce nu cred până la capăt 
mor pentru credinţa lor, ca să și-o dovedească lor și altora. Însă 
credinţa desăvârșită înseamnă cunoaștere desăvârșită. Oare 
crezi că moartea lui Pitagora ar fi demonstrat adevărul 
geometric descoperit de el? Credinţa desăvârșită este mută, și 
taina ei este mai presus de spovedanie, după cum a spus 
învățătorul: „Voi să-i cunoașteţi pe toţi, pe voi să nu vă 
cunoască nimenea”. 

— Care învăţător? bolmoji Giovanni, gândind în sinea lui: „Ar fi 
putut s-o spună Leonardo, căci și el îi cunoaște pe toţi, iar pe el 
nimenea”. 


— Gnosticul egiptean Basilide, răspunse Cassandra și-i explică 
apoi că își spuneau gnostici teoreticienii și învățătorii primelor 
veacuri ale creștinismului, pentru care credința desăvârșită și 
știința desăvârșită erau una și aceeași. 

Și îi încredinţă ciudatele, uneori de-a dreptul monstruoasele 
teze ale acestora, asemănătoare delirului. 

Mai ales îl surprinse una din ele, învăţătura ophiţilor din 
Alexandria, închinători ai șarpelui, despre facerea lumii și a 
omului: 

„Deasupra tuturor cerurilor este întunericul  nenumit, 
nemișcat, nenăscut, mai frumos decât orice lumină, nasăparnose 
pater incognoscibilul, beznă și tăcere. Unica lui fiică, înalta 
înţelepciune divină, despărțindu-se de părintele său, cunoscu 
viața și se posomori și se mâhni. Fiul mâhnirii sale a fost 
laldabaoth, ziditorul. El voi să fie singur și se despărţi de mamă, 
se scufundă în viaţă și mai afund decât ea și creă un univers al 
cărnii trupești, o copie denaturată a celui sufletesc, și în sânul 
lui, omul menit să-i reflecte măreţia și să fie o mărturie a puterii 
lui fără margini. Dar ajutoarele lui laldabaoth, spirite haotice, 
știură a modela din plămadă numai o carne informă care se târa 
ca viermii în tina primordială. Şi când fu adus înaintea 
stăpânului său  laldabaoth, ca să-i insufle viaţă, înalta 
înţelepciune divină, fiindu-i milă de om, s-a răzbunat pe fiul 
libertăţii și mâhnirii sale, pentru că s-a despărțit de ea, și odată 
cu suflul vieţii trupești, prin însăși suflarea laldabaothului, sădi 
în el și o scânteie de înţelepciune divină, primită de la tatăl ei 
incognoscibilul. Şi jalnica creatură, lut din lut și ţărână din 
ţărână, asupra căreia  ziditorul ei  vrusese să-și arate 
atotputernicia, ajunse astfel nemăsurat mai presus decât 
acesta, după chipul și asemănarea nu a laldabaothului, ci a 
părintelui acestuia incognoscibilul. 

Și a ridicat atunci omul fruntea din ţărână. Și făcătorul lui, 
văzând creatura sa care-i scăpase de sub putere, se umplu de 
mânie și groază. Și-și aţinti ochii care ardeau cu flacăra geloziei 
devorante în însuși măruntaiele materiei, în tina primordială, și 
acolo s-a răsfrânt ca într-o oglindă toată flacăra lor sumbră și 
întreg chipul lui palid de furie și s-a prefăcut chipul acesta în 
ophiomorful cu trup de șarpe târâtor și viclean, în diavol, în 
înger al întunericului, înţelepciunea cea blestemată. Şi cu 


ajutorul ei a creat laldabaoth toate cele trei regnuri ale firii și l-a 
aruncat pe om în cea mai adâncă beznă a acestora ca într-o 
temniță duhnitoare și i-a poruncit: fă asta și cu ailaltă, nu face 
astălalta, și dacă vei călca legea, de moarte vei muri. Căci tot 
mai nădăjduia să înrobească a sa creatură strivind-o sub jugul 
legii, frica răului și a morţii. Dar înalta înţelepciune divină 
izbăvitoare tot nu l-a părăsit pe om și iubindu-l o dată, l-a iubit 
în veci și i-a trimis spre consolare duhul cunoașterii, pe 
înaripatul cu chip de șarpe, îngerul zorilor cel asemeni 
luceafărului dimineţii, despre care spusu-s-a: „Fiţi înţelepţi ca 
șerpii”. Şi a pogorât el la oameni și le-a spus: „Mâncaţi din rodul 
pomului acesta și vi se vor deschide ochii și veţi fi ca zeii”. 

Oamenii gloatei, copiii acestei lumi, sunt robi ai laldabaothului 
și ai șarpelui cel viclean. Ei trăiesc cu frica morții și se târăsc și 
se încovoaie sub jugul legii. In vreme ce copiii luminii, gnosticii 
care posedă cunoașterea, sunt aleşii cărora li s-a dezvăluit taina 
înaltei înţelepciuni; ei calcă aceste legi și trec peste toate 
opreliștile, și sunt asemenea spiritelor, insesizabili ca zeii, liberi 
și aripaţi, nu se înalţă prin bine, ci rămân curaţi în rău ca aurul 
în tină. 

Și îngerul zorilor, care asemeni luceafărului scânteiază în 
păclele dimineţii, îi călăuzește prin viaţă și prin moarte, prin 
bine și rău, prin toate blestemele și grozăviile universului zidit 
de laldabaoth, către mama sa, Sofia înaltei înţelepciuni, și prin 
ea, în matca întunericului nenumit, mai presus de toate cerurile 
și beznele, nemișcat și nenăscut, care-i mai frumos decât orice 
lumină — în sânul părintelui incognoscibil”. 

Ascultând această legendă a ophiţilor, Giovanni îl compară pe 
laldabaoth cu Kronion, divina scânteie a Sofiei cu focul lui 
Prometeu și pe Șarpele binelui sau Lucifer Purtătorul luminii cu 
Titanul înlănţuit. 

Astfel în toate veacurile și la toate popoarele — în tragedia lui 
Eschil sau legendele gnosticilor, în povestea vieţii împăratului 
lulian Apostatul sau în învăţătura înţeleptului Platon descoperea 
îndepărtate, dar familiare ecouri ale propriilor sale mari 
contradicții și ale propriei sale lupte care-i sfâșiau inima. Şi 
mâhnirea sa se potolea, cobora mai în adânc, datorită gândului 
că și cu zece veacuri înainte oamenii sufereau și luptau cu 


aceleași „năzuiri dedublate”, ba uneori chiar piereau căzând 
jertfă acelorași ispite și antagonisme lăuntrice ca și ale sale. 

Erau și clipe când se dezmeticea din ameţeala acestor obsesii 
ca după o beţie grea sau un delir din friguri. Și atunci i se părea 
că monna Cassandra se preface a fi puternică în profeţiile sale și 
cunoscătoare a marii taine, pe când în realitate nu știe nimic și 
bâjbâie ca și el. Amândoi sunt niște copii rătăciţi și neputincioşi, 
încă mai demni de milă ca atunci, cu doisprezece ani în urmă, 
iar acest nou sabat al înţelepciunii semidemoniace și semidivine 
este și mai nebunesc decât sabatul vrăjitoarelor la care îl chema 
odinioară, în vreme ce acum îl disprețuiește ca pe o joacă pe 
măsura și gustul gloatei. 

Şi i se făcea frică și-i venea s-o ia la fugă. Dar era prea târziu. 
Forţa curiozităţii îl paralizase ca o vrajă. Giovanni simţea că n-o 
s-o poată părăsi până nu va afla tot până la capăt și... fie că se 
va salva, fie că va pieri odată cu ea. 

Or, tocmai pe atunci sosea la Milano renumitul doctor în 
teologie, inchizitorul fra Giorgio da Casale. Îl trimisese aici papa 
luliu al II-lea, înarmându-l cu bule crunte, neliniștit de zvonurile 
despre nemaiauzita răspândire a vrăjitoriei în Lombardia. Maicile 
de la Monastero Maggiore, laolaltă cu protectorii ce-i avea 
monna Cassandra la palatul arhiepiscopal, o preveniseră că este 
în primejdie. Fra Giorgio era tocmai acel membru al Inchiziției de 
ale cărui persecuții și urmărire monna Cassandra și messer 
Galeotto abia scăpaseră cu fuga de la Roma. Ştiau că dacă ar 
mai pune o dată mâna pe ei nicio protecţie din lume nu i-ar 
salva de flăcările rugului, de aceea hotărâră să fugă în Franţa, 
iar la nevoie, și mai departe, în Anglia, în Scoţia... 

într-o dimineaţă, cu vreo două zile înainte de plecarea 
hotărâtă, Giovanni, ca de obicei stătea de vorbă cu monna 
Cassandra în camera ei de lucru, însingurată sală a palatului 
Carmagnola. 

Soarele care-și prefira razele prin coroanele dese și întunecate 
ale chiparoșilor părea palid ca luna și în această lumină 
fantomatică obrazul fetei straniu de nemișcat părea mai frumos 
ca altădată. Abia acum, în ajunul despărțirii, înţelese Giovanni 
cât îi este de dragă. 


Giovanni o întreba dacă se vor mai revedea și dacă-i va 
dezvălui vreodată acea ultimă taină despre care îi pomenise 
adesea. 

Ea îl privi lung în ochi, apoi scoase dintr-o casetă o piatră 
verde, dreptunghiulară și plată. Era vestita Tabu/a Smaragdina, 
tăbliţa de smaragd găsită într-o peșteră din apropierea orașului 
Memfis, între degetele mumiei sacerdotului în care, după cum 
spune legenda, s-ar fi întruchipat Hermes Trismegistos, sau 
egipteanul Horus, stăpân al hotarului dintre cele două lumi și 
călăuza morţilor în ţara unde se duc umbrele fără întoarcere. 
Patru stihuri erau săpate în slova coptă pe o parte a 
smaragdului și reproduse pe cealaltă, în caractere eline: 


Ovpavo AvW OLPALO XATO 
AGTEPA QVO AGTEPA XATA 
Tlav AVO TAL TOLTO XATA 
Tavra aße yar evtvyxe. 


Un cer sus și un cer jos, 
Stele sus și stele jos, 

Toate sus și toate jos — 
De-nţelegi, ești norocos. 


— Ce înseamnă asta? o întrebă Giovanni. 

— Vino aici la noapte, îi șopti ea încet și solemn, și-ţi voi spune 
tot ce știu... Auzi? — totul până la capăt... lar acum să bem 
după datină cupa franţuzească înaintea despărțirii... 

Cassandra luă din raft un mic vas de lut, rotund, pecetluit la 
gură, din cele care se folosesc în Orient, îi desfăcu pecetea și 
curse din el un vin rozaliu bătând în aur, gros ca uleiul, și 
răspândind în odaie un parfum ciudat. 

Şi apropiindu-se de fereastră, ea ridică sus, ca pentru o 
libaţie, cupa de crizolit împodobită cu un brâu de încrustaţii 
înfăţişându-l pe Dionysos cu bacantele și în lumina palidă a 
soarelui, pe pereţii ei translucizi, trupurile goale ale bacantelor, 
înviate de vinul rozaliu ca un sânge cald, slăviră cu dansul lor pe 
zeul încununat cu ciorchini. 


— A fost un timp, Giovanni, spuse Cassandra încet și încă mai 
solemn, când am crezut că învățătorul tău Leonardo cunoaște 
taina supremă, deoarece chipul său era atât de frumos, de 
parcă zeul olimpic s-ar fi contopit în el cu Titanul subpământean. 
Acum însă îmi dau seama că el doar tinde și nu atinge, numai 
caută și nu găsește, numai știe, dar nu-și dă seama. Ele 
premergătorul celui ce va veni după dânsul și este mai mare 
decât el. Să bem, dară, amândoi această cupă a despărțirii, 
frate al meu, pentru Incognoscibilul pe care amândoi îl chemăm, 
pentru ultimul nostru consolator! 

Și Cassandra bău din licoare până goli pe jumătate cupa. Bău 
cu evlavie, ca și cum ar fi oficiat o mare taină, apoi i-o întinse și 
lui. 

— Nu te teme, spuse, nu are vrăji dăunătoare. Vinul acesta e 
curat și sfânt. El este rodul viței care crește pe dealurile 
Nazaretului. E cel mai curat sânge a lui Dionysos Galileanul. 

lar când bău și el, Cassandra îi puse palmele pe umeri cu o 
mângâiere încrezătoare și netemătoare, șoptindu-i la ureche 
tainic și grăbit: 

— Vino, dară, dacă vrei să știi tot... Vino și-ţi voi spune taina 
pe care n-am mărturisit-o niciodată nimănui. lţi voi dezvălui 
ultimul chin și bucuria în care vom fi alături în veci, ca un frate și 
o soră, ca mirele cu mireasa! 

Și în raza soarelui care se prefira printre crengile dese și 
aproape negre ale chiparoșilor, o rază palidă ca a lunii, 
Cassandra apropie de al său, ca în noaptea memorabilă pe 
Catarana luminată de fulgere palide, obrazul ei imobil, cumplit, 
ca o ameninţare, alb ca marmora statuilor, cu buze roșii ca o 
pecete de sânge, cu ochi galbeni ca chihlimbarul, aureolat de 
nimbul pletelor negre și mătăsoase dăruite cu o viaţă a lor 
proprie, vii ca șerpii Meduzei. 

Și un fior de atâtea ori încercat îl săgeta în inimă pe Giovanni. 

„Demonul Alb” strigă cu groază, dar, numai în sinea lui, cu 
glas mut. 

II 

La ora stabilită, Giovanni aştepta în Via della Vigna, pustie, la 
portita dosnică îngropată în zidul ce împrejmuia palatul 
Carmagnola. 

însă portița rămânea încuiată. 


Bătu multă vreme, dar nu-i deschise nimeni. Atunci trecu pe 
partea cealaltă, prin strada Sant'Agnese, la poarta mare a 
mănăstirii Maggiore și astfel află de la maica portăreasă 
îngrozitoarea veste că fra Giorgio de Casale, marele inchizitor al 
lui luliu al II-lea, sosind pe neașteptate la Milano, a și poruncit să 
fie arestat Galeotto Sacrobosco, alchimistul, și nepoata sa 
monna Cassandra, sub învinuirea că ar practica magia neagră. 

Galeotto izbutise totuși să le scape, însă monna Cassandra se 
și afla în camerele de tortură ale Sfintei Inchiziţii. 

Aflând despre acestea, Leonardo adresă rugăminţi și făcu 
intervenţii pe lângă binevoitorii săi, Florimond Robertet, marele 
vistiernic al lui Ludovic al XII-lea, și pe lângă Charles d'Amboise, 
locţiitorul regelui Franţei la Milano. 

La rândul său Giovanni încerca și el unele demersuri, alerga să 
ducă scrisorile învățătorului și făcea recunoașteri la tribunalul 
Sfintei Inchiziţii instalat nu departe de catedrală, în palatul 
episcopal. 

Aici avu prilejul să-l cunoască pe secretarul general al lui fra 
Giorgio, un oarecare fra Michele da Valverda, magistru în 
tehnologie, cel care scrisese Noul Mai al Vrăjitoarelor, o carte ce 
trata despre magia neagră și în care se demonstra printre altele 
că Hyrcus Noctumus, Tapul Nopţii ce tronează la sabaturi, ar fi 
frate bun cu ţapul pe care odinioară elinii îl aduceau jertfă zeului 
Dionysos, însoţind jertfa cu dansuri și coruri pline de patimă, ca 
din ea să se nască apoi tragedia antică. 

Fra Michele, rămânând mereu foarte amabil, era insinuant cu 
Giovanni. Arăta sau se prefăcea că arată profund interes pentru 
soarta Cassandrei și o profundă compătimire, căci ar fi crezut 
nestrămutat în nevinovăția ei. Pe de altă parte, făcând-o pe 
marele admirator al „celui mai ilustru dintre meșterii 
creștinătății”, după propria expresie, încerca să-l tragă de limbă 
pe ucenic cu privire la viaţa și obiceiurile, preocupările și 
principiile dascălului său. Numai că, îndată ce venea vorba de 
meșterul său, Beltraffio devenea foarte circumspect. Ar fi 
preferat să moară decât să scape vreun cuvânt care să-i 
dăuneze lui Leonardo. 

Și convingându-se că toate șiretlicurile sunt zadarnice, fra 
Michele îi declară într-o zi că, deși se cunosc de puţină vreme, a 
apucat să-l îndrăgească, de parcă i-ar fi frate, și consideră de 


datoria sa să-l prevină că-l paște o mare primejdie din vina lui 
messer Leonardo da Vinci, întrucât acesta-i bănuit de vrăjitorie 
și magie neagră. 

— Minciună! strigă Giovanni. Niciodată nu s-a ocupat cu magia 
neagră și nici măcar... 

Dându-și seama că a făcut o gafa, lăsă fraza să plutească 
neterminată. 

— Ce-ai vrut să spui, messer Giovanni? îl iscodi inchizitorul 
aţintindu-l cu o lungă privire. 

— A, nu, nimic... 

— Nu ești sincer cu mine, dragul meu. Cu toate astea știu ce- 
ai vrut să spui. Că messer Leonardo nici măcar nu crede că ar 
exista magie neagră. 

— Nu asta am vrut să spun, își luă seama Giovanni. Dar chiar 
dacă n-ar crede, oare și aceasta e o dovadă a vinovăţiei sale? 

— Diavolul este un logician măiestrit, obiectă monahul cu 
zâmbet tainic. Uneori pune în încurcătură și pe cei mai încercați 
dușmani ai săi. Nu de mult, o vrăjitoare ne-a redat discursul său 
rostit la sabat. „Copiii mei, spunea el, bucuraţi-vă și vă veseliţi, 
căci cu sprijinul noilor noștri aliaţi, învăţaţi care neagă existenţa 
diavolului și astfel tocesc paloșul Sfintei Inchiziţii, în scurtă 
vreme vom câștiga victoria deplină și vom instaura împărăţia 
noastră în tot universul”. 

Fra Michele vorbea cu tot calmul și convingerea despre cele 
mai incredibile uneltiri ale puterii necurate, de pildă despre 
semnele după care se pot recunoaște pruncii vârcolaci născuţi 
din împreunarea demonilor cu vrăjitoare. Aceștia, deși nu cresc 
și rămân totdeauna iniei, sunt mult mai grei decât pruncii 
obișnuiți, cântărind între optzeci și o sută de pfunzi, și ţipă de nu 
le mai tace gura și nu le ajunge laptele nici de la șase doici. 

Monahul cunoștea cu precizie matematică câţi stăpâni mai de 
seamă are infernul, și anume, exact 572. În vreme ce supușii lor 
drept-credincioși, dracii mai mărunţei, având diverse funcţii și 
titluri, sunt cu totul 7.405.926. 

Dar mai cu seamă îl ului pe Giovanni teoria sa despre incubi și 
succubi, demoni bisexuali care se întruchipează când în femei, 
când în bărbaţi, după dorinţă, pentru ca, ispitindu-i pe oameni, 
să se poată împreuna cu ei. Călugărul îi explică în ce fel își 
alcătuiesc dracii trupurile trebuincioase în preacurvie — fie 


îngroșând aerul până la solidificare, fie furând cadavre din 
spânzurători, trupuri care până și în timpul celor mai focoase 
mângâieri rămân de gheaţă, parcă ar fi stârvuri. 

Il câtă apoi pe sfântul Augustin care nega existenţa antipozilor 
ca pe un eres și o blasfemie, în schimb nu s-a îndoit niciodată de 
existența incubilor și succubilor, care, spunea el, ar fi fost 
venerați de păgâni sub nume de fauni, satiri, nimfe, hamadriade 
și alte divinităţi ce-și aveau sălașul în copaci, ape și văzduh. 

— Şi tot așa precum în antichitate, mai adăugă de la el fra 
Michele, zeii necuraţi și zeițele păgâne coborau la oameni 
pentru împerecheri necurate, la fel și astăzi nu numai dracii cei 
mai mărunți, dar și demonii puternici ca Apolo și Bacchus se pot 
întruchipa în incubi, iar Diana și Venus în succubi. 

Din spusele sale Giovanni putu să încheie că Demonul Alb, 
Maica cea bălaie, urmăritoarea sa din fragedă copilărie, nu era 
alta decât succubul Afroditei. 

Câteodată fra Michele îl poftea la judecăţile sfântului tribunal, 
tot mai sperând pesemne că o dată și o dată va găsi în el un 
complice și un denunţător. Ştia din experienţă proprie cum te 
înrobesc și-ţi deschid pofta grozăviile inchizitoriale. 

Și Giovanni, învingându-și înfiorarea și dezgustul, nu refuza să 
asiste la interogatorii și torturi, căci nădăjduia la rândul său 
dacă nu să ușureze soarta Cassandrei, cel puţin să afle ceva 
despre ea. 

Şi uneori auzea din sala de judecată sau din gura inchizitorilor 
despre întâmplări de necrezut în care comicul se împletea 
strâns cu grozăvia. 

O vrăjitoare tânără de tot, doar o copilă, după ce se căi și se 
întoarse în sânul bisericii, își binecuvântă călăii că au scăpat-o 
din ghearele Satanei și îndură toate chinurile cu nesfârșită 
răbdare și blândeţe, mergând la moarte cu o tihnită bucurie, 
căci era încredinţată că flacăra pieritoare o va izbăvi de cea 
veșnică. Și-atât îi ruga pe judecătorii ei: înainte de-a fi dusă la 
execuţie, să-i fie smuls diavolul din braţul ei în care intrase, 
luându-și chipul de fus ascuţit. Sfinţii părinţi poftiră un chirurg 
cu multă experienţă, dar cu toate că i se oferi ca onorariu o 
sumă considerabilă, medicul refuză să-l extirpe pe demon, 
temându-se, probabil, ca necuratul să nu-i frângă grumazul în 
timpul operaţiei. 


O altă vrăjitoare, văduvă de brutar, femeie zdravănă și 
frumoasă, a fost acuzată că, trăind în dragoste necurată timp de 
optsprezece ani cu diavolul, ar fi rezultat din această legătură 
câţiva vârcolaci. Nefericita, când se ruga în timpul cumplitelor 
torturi, când începea să latre ca un câine sau înţepenea de 
durere, amuţea și devenea nesimţitoare, și călăii, pentru a o sili 
să vorbească, trebuiau să-i deschidă gura cu o unealtă de lemn 
destinată anume. |n cele din urmă, scăpând din mâna 
chinuitorilor, se năpusti spre juzi cu un răcnet inuman: „Mi-am 
vândut sufletul diavolului și-i voi aparține în veci!” 

După care căzu ca un snop, fără suflare. 

Presupusa mătușă a Cassandrei, monna Sidonia, arestată și 
ea, într-o noapte, după îndelungi torturi, ca să scape de cele ce 
aveau să-i urmeze, dădu foc saltelei de paie de sub ea și muri 
sufocată. 

O bătrânică smintită, de felul ei peticăreasă, fu învinuită că ar 
fi mers noapte de noapte la sabat călare pe propria-i fiică, o 
fiinţă schiloadă, cu mâinile și picioarele mutilate. Inchizitorii 
susțineau că era astfel, pentru că ar fi potcovit-o dracii. Şi 
bătrânica primi de bună voie toate vinele ce i se aduceau, 
clipind poznaș și cu blândeţe către juzi, ca și cum i-ar fi fost 
părtași într-o păcăleală ce o puneau la cale laolaltă. 

Era tare friguroasă biata bătrână. „Focușorul! Focușorul!” 
morfolea de bucurie gura ei știrbă, înecându-se în chicoteli de 
prunc nevinovat și frecându-și mâinile când o aduseră în faţa 
rugului, s-o ardă. „Deie-vă Dumnezeu sănătate, dragii mei. În 
sfârșit, m-oi încălzi și eu odată!” 

O fetiță de zece ani mărturisi judecătorilor, fără rușine și nici 
teamă, că într-o seară stăpâna ei văcăreasa îi dăduse, pe când 
se afla în ograda vitelor, un codru de pâine uns cu unt și 
presărat cu ceva acrișor, foarte gustos. Și acel ceva nu era altul 
decât dracul. Când înghiţi pâinea, veni lângă ea un motan negru 
cu ochii arzând ca jeraticul și începu să se alinte, torcând și 
arcuindu-și spinarea. Ea se duse cu el în coșar și aici i se dărui 
pe un așternut de paie. Și de multe ori, zburdând și neștiind că-i 
rău, ce face, îi îngădui orice-a vrut. Văcăreasa îi spunea: „Vezi 
ce mire ai tu?” La scurtă vreme născu un vierme alb cu cap 
negru cât un prunc omenesc. Ea-l îngropa în bălegar, dar veni 


motanul și, zgăriind-o, îi ceru cu glas de om să-și hrănească 
odrasla cu lapte proaspăt muls. 

Fetița povestea toate acestea atât de amănunţit și cu atâta 
precizie, privindu-și inchizitorii cu ochii-i candizi, încât nu puteai 
pricepe dacă înșiră scorneli din cele ciudate și fără noimă cum 
fac uneori copiii sau pur și simplu delirează. 

O groază de neuitat îi semănă lui Giovanni în inimă o 
vrăjitoare de vreo șaisprezece ani, frumoasă ca o icoană, care la 
toate întrebările răspundea neschimbat cu un strigăt: „vă 
implor, ardeţi-mă! Ardeţi-mă pe rug!” Susţinea că diavolul „se 
plimbă prin corpul ei ca la el acasă”, iar când „aleargă și i se 
zbenguie în măruntaie ca un șobolan în beci”, o groază fără 
margini pune stăpânire pe ea. Dacă n-ar fi ţinut-o de mâini sau 
n-ar fi fost legată cu frânghii, și-ar fi zdrobit de mult ţeasta de 
zid. Despre iertare sau pocăință nici nu vroia să audă, se 
considera rămasă grea de la diavol, pierdută fără scăpare și 
osândită încă din timpul vieţii la chinuri veșnice. Se ruga s-o 
ardă pe rug până nu s-a născut monstrul. Era orfană și foarte 
bogată și după moartea ei averea sa avea s-o moștenească un 
bătrân zgârcit, rudă de departe. Sfinţii părinţi știau că dacă ar 
rămâne în viaţă, nefericita ar jertfi toate avuţiile Inchiziției, de 
aceea se străduiau din răsputeri s-o salveze. Zadarnic însă. In 
cele din urmă trimiseră la ea un duhovnic vestit prin meșteșugul 
lui de a îmblânzi până și sufletele păcătoşilor celor mai înrăiţi. 
Când acesta începu să stăruie că nu există păcat pe care 
Domnul Dumnezeu să nu-l fi răscumpărat prin jertfa sufletului 
său și pe care să nu-l ierte, vrăjitoarea răspunse cu același 
strigăt înspăimântător. „Nu mă va ierta, nu mă va ierta, o știu. 
Ardeţi-mă, de nu, îmi iau singură viaţa!” 

— Sufletul ei era însetat după focul sacru ca cerbul rănit după 
apa rece a unui izvor! îi spuse cuvânt cu cuvânt fra Michele. 

Marele Inchizitor, fra Giorgio da Casale, un bătrâne! pirpiriu și 
gârbov, cu obrazul de-o paloare cadaverică și ochii căzuţi adânc 
în găvane, exprimând o nesfârșită și neprefăcută milă, amintea 
ca înfățișare de sfântul Francisc. După spusele celor cel 
cunoșteau, era bunătatea întruchipată acest ascet care nu se 
atingea de mâncărurile de frupt, ţinea legământul tăcerii, era 
neiubitor de arginţi și neprihănit ca o fecioară. 


Uneori, când Giovanni se uita mai cu luare-aminte la acest 
obraz, i se părea că într-adevăr nu descoperă pe el ură sau 
viclenie și nici răutate. Işi spunea că probabil suferă mai profund 
decât victimele sale și de milă le torturează și le arde pe rug, 
deoarece crede că altfel nu pot fi mântuite de flăcările veșnice. 

Altă dată însă, și mai ales în timpul celor mai rafinate torturi și 
monstruoase mărturisiri, se aprindeau în ochii lui fra Giorgio 
asemenea scânteieri de voluptate încât Giovanni n-ar fi știut să 
spună cine este mai înspăimântător și mai adânc cuprins de 
nebunie — victimele sau înșiși judecătorii. 

Intr-o zi, o bătrână vrăjitoare și moașă mărturisea inchizitorilor 
cum, apăsând cu degetul mare pe creștetul noului născut, îi 
zdrobea ţeasta omorându-l pe loc. Ucisese astfel peste două 
sute de prunci fără vreun scop anume, doar pentru că-i plăcea 
să-i audă cum trosnesc ţestele moi ale pruncilor, de parcă erau 
din coajă de ou. Și descriind această joacă macabră, moașa 
chicotea cu un chicot stins, încât pe Giovanni îl trecură fiorii. 

Deodată i se păru că vede în ochii bătrânului inchizitor aceeași 
flacără de voluptate ca și în ai vrăjitoarei. În clipa următoare își 
zise că-i o năzărire, cu toate acestea numai fulgerarea de o clipă 
a acestui gând îi lăsă în suflet o urmă de groază cu neputinţă de 
zugrăvit. 

Altă dată, fra Giorgio mărturisi el însuși cu mare mâhnire că 
dintre toate păcatele cel mai greu îl apasă pe suflet faptul că în 
urmă cu mulţi ani, „dintr-o milă criminală inspirată de diavol”, în 
loc să urce pe rug copiii de șapte ani bănuiţi de a se fi 
împreunat cu incubii și succubii, poruncea doar să fie bici uiţi 
înaintea rugurilor pe care se carbonizau părinţii lor. 

Nebunia care-și făcuse sălaș în camerele de tortură ale Sfintei 
Inchiziţii, printre victime ca și printre călăi, molipsi tot orașul. 
Oameni cu bun simţ începeau să creadă în toate celea de care 
în vremuri normale își bătuseră joc ca de niște născociri stupide. 
Denunţurile se ţineau lanţ. Slugile își pârau stăpânii, soțiile soţii, 
copiii pe părinţi. O bătrână a fost arsă pe rug numai pentru că 
spusese: „Să mă ajute dracu' dacă nu m-ajută Dumnezeu!” Alta 
fu declarată vrăjitoare din pricină că vaca ei dădea de trei ori 
mai mult lapte decât socoteau că s-ar fi cuvenit. 

Un diavol cu chip de dulău își făcu obiceiul să dea zi de zi pe la 
mănăstirea Santa Maria della Scala. Venea după Ave Maria și 


profana pe rând toate maicile de la novicea de șaisprezece ani 
și până la bătrâna maică stareță, și nu doar în chilii, ci și în 
biserică, în timpul slujbei. Călugăriţele se deprinseseră și ele în 
așa măsură, încât nu se mai temeau și nici nu se rușinau. Şi 
asta dură opt ani de zile de-a rândul. 

în așezările de munte din jurul Belgamului fură descoperite 
patruzeci și una de strigoaice care sugeau sângele și mâncau 
carnea pruncilor nebotezaţi. Până și la Milano au fost prinși 
asupra faptei treizeci de preoţi care botezau copiii nu în numele 
Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, ci în numele diavolului, 
femei care-și meneau copiii nenăscuţi Satanei, fetițe și băiețași 
între trei și șase ani ispitiți de necuratul, care se dedau cu el la 
un desfrâu fără seamăn. Inchizitorii cu destulă experienţă 
recunoșteau pe acești copii după strălucirea aparte a ochilor lor, 
după zâmbetul galeș de pe buzele lor umede și roșii. Nu puteau 
fi salvaţi astfel decât prin ardere pe rug. 

Dar lucrul cel mai de spaimă era că pe măsură ce râvna 
sfinţilor inchizitori creștea, dracii nu numai că nu se domoleau, 
dar își înmulţeau uneltirile, ca și cum ar fi prins gust și-și făceau 
de cap cu mai mult foc. 

în laboratorul pustiu al lui messer Galeotto Sacrobosco a fost 
descoperit un drac nespus de gras și flocos, după unii viu, după 
alţii fără suflare, dar foarte bine conservat într-o lentilă de 
cristal. Și cu toate că după o cercetare mai atentă se dovedi că 
nu era decât puricele pe care alchimistul îl studiase printr-o 
lentilă, mulţi au rămas la convingerea că era drac sadea, care s- 
a prefăcut în purice abia în mâna inchizitorilor, ca să-și bată joc 
de ei. 

Totul părea posibil. Dispăruse orice hotar dintre realitate și 
delir. Umbla zvonul că fra Giorgio ar fi descoperit în Lombardia 
un complot pus la cale de douăsprezece mii de vrăjitori și 
vrăjitoare, care juraseră să dezlănţuie asupra Italiei timp de trei 
ani în șir asemenea secetă și sărăcie, încât oamenilor nu le-ar fi 
rămas altceva de făcut, decât să se mănânce între ei ca fiarele. 

Marele inchizitor, acest mult experimentat conducător al 
Oastei lui Cristos, care cunoștea ca pe cele zece degete ale sale 
toate uneltirile vrăjmașului, el însuși încerca un soi de 
nedumerire și aproape frică în faţa nemaivăzutului asalt mereu 
crescând al armiei Satanei. 


— Nu știu cu ce va sfârși asta, spuse într-o zi lui Giovanni fra 
Michele, într-o convorbire confidențială. Cu cât ardem mai mulţi, 
cu atât mai mulţi renasc din cenușă. 

Torturile de rând ca, de pildă, cizma spaniolă, un fel de 
calapoade de fier care se înșurubau treptat, încât se auzeau 
oasele victimelor pârâind, smulgerea unghiilor cu cleștii înroșiţi 
în foc, păreau un joc de copii pe lângă chinurile rafinate 
născocite de fra Giorgio, această „întruchipare a blândeţii”. Spre 
exemplu, cazna nesomnului — tonnentum insomnia» — 
inculpaţii cărora li se interzicea somnul erau alergaţi prin 
galeriile temniţelor timp de câteva zile și nopţi fără întrerupere 
până ce picioarele li se acopereau de răni sângerânde și 
nenorociţii începeau să delireze. Dar și de aceste încercări 
vrăjmașul își bătea joc adesea. El era mai tare decât foamea, 
somnul, setea, fierul, focul, pe cât spiritul este mai tare decât 
carnea trupului. 

Zadarnic recurgeau judecătorii la tot soiul de șiretlicuri, de 
pildă, introduceau vrăjitoarele în camerele de tortură cu spatele 
înainte, pentru ca privirile acestora să nu-l vrăjească pe jude, 
inspirându-i milă condamnabilă. Înaintea torturilor femeile și 
chiar fecioarele erau dezbrăcate până la piele și rase de ultimul 
firicel de păr ca mai ușor să poată fi descoperită „pecetea 
diavolului” — | stigma diabolicum — care, ascunsă sub piele sau 
păr, făcea vrăjitoarea nesimţitoare. Acuzaţii erau apoi stropiţi, 
ba chiar li se dădea să bea agheasmă, uneltele de tortură se 
tămâiau, se sfinţeau și erau presărate cu părticele din Mielul de 
jertfă și de moaște sfinte, iar cei ce urmau a fi supuși torturii 
erau încinși peste mijloc cu benzi de pânză reprezentând 
lungimea trupului lui Isus și li se atârnau de corp hârtiuţe care 
purtau scrise cuvinte rostite de Mântuitorul pe cruce. 

Şi toate astea nu ajutau la nimic. Vrăjmașul triumfa asupra 
tuturor lucrurilor sfinte. 

Călugărițele care se căiau că ar fi trăit în desfrâu cu necuratul 
mărturiseau că Satana intra în ele între două Ave Maria, ba și 
cât mai aveau pe limbă sfânta cuminecătură îl simțeau pe 
blestematul amant profanându-le cu mângâieri necurate. 
Nenorocitele, plângând în hohote, recunoșteau că „trupul lor îi 
aparţine, și odată cu el și sufletul”... 


Prin gura vrăjitoarelor vicleanul își bătea joc de inchizitori, 
făcând să iasă din gurile păcătoșilor blasfemii atât de 
înspăimântătoare, încât până și celor mai neînfricaţi dintre ei li 
se făcea părul măciucă. Speculând cele mai subtile contradicții 
teologice cu sofisme din cele mai rafinate, Satana punea în 
derută pe învățații doctori și magistri în teorie sau le smulgea 
măștile punându-le întrebări ce dovedeau o profundă 
cunoaștere a inimii omenești, astfel că învățătorii înșiși se 
transformau în acuzaţi și învinuitorii în învinuiți. 

Panica cetăţenilor Milanului atinsese culmea când se răspândi 
zvonul că papa se află în posesia unui deţinut sprijinit pe dovezi 
incontestabile, din care reiese limpede că în fruntea oștilor 
satanice stă însuși marele inchizitor, fra Giorgio da Casale, care 
ca un lup în piele de oaie a pătruns în ograda Păstorului, 
prefăcându-se numai a fi prigonitorul puterilor necurate, pentru 
a pierde mai fără ocol turma lui Cristos. 

Din spusele și faptele judecătorilor, Beltraffio putea deduce că 
puterea diavolului li se pare egală cu cea a lui Dumnezeu și încă 
nu se știe cine pe cine va înfrânge până la urmă. 

Nu se minuna decât de un lucru, și anume, că cele două teze, 
cea a inchizitorului fra Giorgio și cea a vrăjitoarei Cassandra se 
întâlnesc pe undeva în extremităţile lor, căci pentru ambele 
cerul de sus era și cerul de jos, iar sensul vieţii consta în lupta 
celor două hăuri din sufletul omenesc, cu singura diferenţă că 
vrăjitoarea tot mai căuta, pesemne, o împăcare, cu neputinţă de 
înfăptuit, pe când inchizitorul ațâța cât putea vâlvătaia acestei 
vrajbe, făcând-o și mai zadarnică, fără sfârșit. 

lar sub înfățișarea diavolului cu care fra Giorgio se încăiera 
fără puteri, sub înfățișarea vicleanului târâtor cu chip de șarpe, 
Giovanni recunoștea figura anume întunecată și deformată 
parcă de-o oglindă strâmbă a Şarpelui înaripat al Binelui, chipul 
Ophiomorfului, fiul preaînaltei înțelepciuni Izbăvitoare, Lucifer 
Purtătorul luminii, cel asemenea luceafărului dimineţii, sau al 
titanului Prometeu. Și ura neputincioasă a dușmanilor lui, slugi 
mizerabile ale lui laldabaoth, suna ca un nou cânt de slavă 
Neînvinsului. 

între timp, fra Giorgio aduse la cunoștința poporului milanez 
că peste câteva zile va avea loc o festivitate fără egal, spre 
spaima vrăjmașilor și bucuria fiilor credincioși ai bisericii lui 


Cristos, arderea pe rug în piaţa Broletto a o sută treizeci și nouă 
de vrăjitori și vrăjitoare. 

Auzind despre aceasta de la fra Michele, Giovanni murmură 
pălind: 

— Și donna Cassandra? 

Cu toată prefăcuta simpatie și locvacitatea zisă sinceră a 
monarhului, nu izbutise să afle de la acesta nimic despre 
nepoata lui Galeotto. 

— Monna Cassandra, răspunse dominicanul, este osândită 
laolaltă cu ceilalţi, deși ar merita cea mai cumplită pedeapsă din 
câte există. Fra Giorgio socoate că ea este vrăjitoarea dotată cu 
cele mai mari puteri din câte i-a fost dat să vadă. Atât de 
neînvinse sunt aceste vrăji ale insensibilităţii cu care este 
îngrădită în timpul torturilor, încât juzii nu i-au putut smulge nu 
mărturii sau căință, dar niciun geamăt, sau un singur cuvânt... 
Nici măcar nu i-au auzit glasul. 

Și spunând acestea, îl privi pe Giovanni drept în lumina ochilor 
cu o privire lungă și scormonitoare, ca și cum ar fi așteptat ceva 
de la el. Lui Beltraffio îi fulgeră în clipa aceea gândul să termine 
odată cu toate astea, să se denunțe singur, mărturisind că este 
complicele monnei Cassandra, ca să piară odată și dânsa. N-o 
făcuse, nu din lașitate, ci din nepăsare, din pricina unei stranii 
împietriri ce-l stăpânea tot mai des, aducând a „vrăjile 
insensibilităţii” care o îngrădeau pe vrăjitoare în timpul 
torturilor. 

Era calm pe cât de liniștiți sunt morţii. 

Târziu, seara, în ajunul zilei fixate pentru arderea pe rug a 
vrăjitoarelor, Beltraffio era cu Leonardo în odaia de lucru, 
învățătorul tocmai terminase planșa care reprezenta tendoanele 
și mușchii antebraţului și ai umărului, cu atât mai importanţi 
pentru el, cu cât ei trebuiau să pună în mișcare pârghiile mașinii 
de zbor. 

în acea seară chipul său îi părea ucenicului mai plin de farmec 
ca oricând. Cu toate brazdele săpate în obraz de moartea 
Giocondei, se citea pe el o desăvârșită seninătate și calmul 
contemplaţiei. 

Uneori, ridicând ochii de la desen, Leonardo și-i oprea asupra 
ucenicului. Tăceau amândoi. De multă vreme Giovanni nu mai 
aștepta și nu mai spera nimic de la învățătorul său. 


Nu se îndoia că Leonardo este la curent cu toate grozăviile 
Inchiziției, cu execuţia de a doua zi a Cassandrei și a altor mulţi 
nefericiţi, ca și cu propria, a lui Giovanni, pieire. Se întreba 
adesea ce gândește învățătorul despre toate acestea. 

Dar terminând planșa, Leonardo notă pe foaie, în margine: 

„Și tu, omule, care contempli în aceste desene minunatele 
creaţii ale firii, dacă socoţi o crimă faptul de a distruge truda 
mea, gândește-te cu cât mai criminală este fapta de a răpi 
omului viața. Dacă alcătuirea trupului ţi se pare desăvârșită, cu 
cât e mai presus alcătuirea sufletului ce sălășluiește în acest 
trup, căci oricum ar fi, el este o parte din dumnezeire. O poţi 
deduce văzând cu câtă greutate se desparte sufletul de trup, 
căci mâhnirea și plânsetul lui nu sunt fără cauză. Nu-l împiedica, 
dar, a sălășlui în trupul creat de el cât va voi și fie ca ura sau 
perfidia ta să nu distrugă această viaţă atât de frumoasă, încât, 
adevăr îţi grăiesc ţie, cine n-o preţuiește, acela n-o merită.” 

Și cât timp învățătorul scria, ucenicul îi privea chipul stăpânit 
de atâta liniște cu aceeași deznădăjduită bucurie cum privește 
rătăcitorul în deșert, murind de arșiţă și sete, munţii din zare 
strălucind sub omături eterne. 

IV 

A doua zi, Beltraffio nu a ieșit din odaie. Încă de dimineaţă se 
simţise rău și îl durea capul. Până seara zăcu în pat fără gând, 
într-un fel de semileșin. 

Când se întunecă, deasupra orașului pluti dangăt ciudat de 
clopote, parcă a prohod, parcă a sărbătoare, iar în văzduh se 
răspândi un miros persistent și greţos de ars. Din pricina 
mirosului, durerea de cap îl apucă și mai tare. 

Giovanni ieși în stradă. 

Ziua fusese zăpușitoare, cu atmosfera umedă și caldă, ca într- 
o baie de abur. Era una din acele zile de sfârșit de vară sau 
început de toamnă, când în Lombardia suflă siroco. Nu ploua, 
dar picura din streșini și copaci. Caldarâmul de cărămizi lucea 
umed, iar sub cerul liber, în ceața lipicioasă, tulbure, gălbuie, 
mirosea și mai greţos a ars. 

Cu tot ceasul târziu, străzile erau pline de lume. Și puhoiul 
venea dintr-o singură direcţie, a pieţei Broletto. Când Giovanni 
cercetă mai cu luare-aminte feţele trecătorilor, i se păru că și ei, 


ca și el, sunt într-un fel de neștire de sine, vor și nu pot să se 
trezească. 

Mulțimea vuia cu un vuiet straniu, înăbușit. Deodată, din 
câteva cuvinte aruncate la întâmplare ce pomeneau despre 
monna Cassandra și cei o sută treizeci și nouă de vrăjitori arşi 
pe rug, Giovanni înţelese ce-i cu mirosul acela îngrozitor și 
obsedant. Era duhoarea trupurilor omenești arse pe rug. 

Și Giovanni grăbi pasul, începu să alerge nici el nu știa încotro, 
dând peste oameni, clătinându-se, de parcă era beat, tremurând 
scuturat de frisoane. Simţea că duhoarea îi calcă pe urme prin 
ceața gălbuie și lipicioasă, îl învăluie și-i pătrunde în plămâni, îi 
face greață și-i strânge tâmplele într-un cerc de durere 
neostoită și surdă. 

N-a mai știut apoi când și cum ajunsese la mănăstirea San 
Francesco și s-a târât până la chilioara lui fra Benedetto. 
Călugării îl lăsară să intre nestingherit, însă fra Benedetto lipsea 
— plecase la Bergamo. 

Giovanni încuie ușa, aprinse o făclie și căzu istovit pe pat. 

în acest schit umil și atât de bine cunoscut, totul respira ca și 
altădată liniște și sfințenie. 

în sfârșit, suspina ușurat. Aici nu se mai simţea duhoarea 
aceea îngrozitoare, pretutindeni plutea iz din cel mănăstiresc, 
de ulei de candelă, de tămâie, de ceară, de cărţi vechi legate în 
piele, iz de lac proaspăt și de gingașe culori cu care fra 
Benedetto, nesocotind, în simplitatea inimii sale, legile deșarte 
ale anatomiei și ale perspectivei, își zugrăvea Madonnele cu 
chipuri candide, martirii aureolaţi de slavă, îngerii aripațţi, în 
culorile curcubeului, cu plete ca aurul soarelui și mantii albastre 
ca cerul. 

La căpătâiul patului atârna pe zidul neîmpodobit, doar dat cu 
var alb, nu crucifix negru, iar deasupra, darul lui Giovanni, o 
cunună împletită din maci roșii ca focul și violete aproape negre, 
flori de mult uscate, pe care le culesese șezând la picioarele lui 
Savonarola în crângul de chiparoși de pe culmile lui Fiesole, în 
memorabila dimineaţă când fraţii călugări de la San Marco 
dănţuiau și cântau din gură și din viole în jurul dascălului lor ca 
niște copii sau ca niște îngeri nevinovați. 

Giovanni ridică ochii la crucifix. Mântuitorul de pe cruce își 
deschidea, ca totdeauna, braţele priponite, de parcă ar fi 


chemat omenirea să vină la pieptul său. „Veniţi la mine, voi, cei 
trudiţi și împovărați...” 

„Oare nu acesta e unicul și desăvârșitul adevăr?” se întrebă 
Giovanni. Să cadă la picioarele lui și să exclame: O, Doamne, 
cred în tine, ajută-mă în necredinţa mea...!” 

Dar rugăciunea muri pe buzele sale. Nu, chiar de l-ar 
ameninţa flăcările veșnice ale iadului tot n-ar putea să mintă 
sau să nu știe ce știa și nici să respingă sau să împace cele două 
adevăruri care se războiau în sufletul său. 

Cuprins din nou de muta-i deznădejde de mai adineauri, se 
întoarse cu spatele la crucifix și în aceeași clipă i se năzări că 
vede ceața densă pătrunzând în chilioară laolaltă cu mirosul 
acela înspăimântător, și aici, în ultimul său refugiu. 

Giovanni își acoperi faţa cu mâinile. 

Și i se năzări că vede ceea ce mai văzuse de curând, deși n-ar 
fi putut spune dacă era vis sau realitate. In adâncul camerei de 
tortură, luminat de reflexele roșiatice ale flăcărilor, printre 
uneltele de tortură, călăi și trupuri omenești însângerate, trupul 
alb ca laptele și nud al Cassandrei, păzit cu toate farmecele sale 
de Şarpele Binelui, Izbăvitorul. Şi trupul acesta statuar era 
nesimţitor la truda sângeroasă a uneltelor de tortură. Sub fierul, 
focul și privirile chinuitorilor el rămânea nepieritor și invulnerabil 
ca și marmora tare, feciorelnic pură a statuilor. 

Când se dezmetici, înţelese după făclia care era pe sfârșite și 
după numărul bătăilor de clopot ce cădeau din clopotniţa 
mănăstirii că se scurseseră câteva ore de când zace în nesimţire 
și că e trecut de miezul nopţii. 

Pretutindeni domnea tăcerea. Ceaţa se risipise pesemne, 
duhoarea de neîndurat nu se mai simţea, zăpușeala însă era și 
mai insuportabilă. Pe la fereastră, fulgere își scuturau penele lor 
sinilii și, la fel ca în noaptea aceea pe Catarana, undeva departe, 
parcă sub pământ, mormăia surd tunetul. 

Giovanni era ameţit, își simțea gura, iasca și îl chinuia setea. 
Amintindu-și că zărise într-un colţ ulciorul cu apă, se ridică și, 
sprijinindu-se cu mâna de pereţi, se târî până acolo, bău câteva 
înghiţituri, își stropi fruntea și era gata să se întoarcă în așternut 
când își dădu seama că mai este cineva în chilioară. Şi atunci se 
întoarse. 


într-adevăr, chiar dedesubtul crucifixului negru ședea pe patul 
lui fra Benedetto o umbră cu un strai negru lung până la 
pământ, poate o sutană. În cap avea o glugă moţată ca cele ale 
fraţilor battuti, acoperindu-i toată fața. 

Giovanni se miră, căci știa că ușa o încuiase cu cheia, nu simţi 
însă nicio spaimă. Mai degrabă o ușurare, ca și cum s-ar fi 
dezmeticit abia acum după multe încercări. Apoi și durerea de 
cap se domoli deodată. 

Se apropie de cel care ședea și prinse a-l cerceta cu luare- 
aminte. 

Atunci umbra se ridică, gluga îi căzu pe spate și Giovanni văzu 
un chip alb imobil ca marmora statuilor, cu buze roșii ca o 
pecete a sângelui și ochi galbeni asemeni chihlimbarului, nimbat 
de neagra aureolă a pletelor vii, mai vii decât faţa, de parcă ar fi 
posedat o viaţă a lor aparte, asemenea șerpilor Meduzei. 

Cu încetineală, solemn, Cassandra — căci ea era — ridică 
mâinile ca pentru un descântec. Și deodată se auzi bubuitul de 
tunet, de data asta însă aproape, și lui Giovanni i se năzări că 
tunetul repetă cu rostogolirile-i surde cuvintele pe care ea le 
rostea: 


Un cer sus și un cerjos, 
Stele sus și stele jos, 
Toate sus și toate jos — 
De-nţelegi, ești norocos... 


Mantia neagră, desfăcându-se de la sine, îi căzu la picioare și 
Giovanni fu orbit de strălucirea unui trup alb și neprihănit ca al 
Afroditei ieșind din mormântul milenar, la fel de pur ca și al 
zeiței lui Sandro Botticelli, care-i asemenea Precuratei Fecioare 
Maria, cu tristeţțea-i fără de margini în priviri precum al 
voluptuoasei Leda în vâlvătăile rugului ațâțat de Savonarola. 

O ultimă privire aruncă Giovanni crucifixului și cel de pe urmă 
gând plin de groază fu un strigăt mut: 

„Demonul alb!”. 

Și se făcu de parcă marea cortină a vieţii se sfâșia înaintea-i și 
se dezvăluia privirilor lui ultima taină a ultimei împreunări. 


Ea se apropie de el, îl cuprinse în braţe și-l strânse la piept. Și 
atunci un fulger orbitor împreună pământul și cerul. 

Ei doi se prăbușiră în sărmanul așternut al monahului și 
Giovanni simţi cu tot trupul său arzând răceala feciorelnică a 
goliciunii ei, care-i fu dulce și înfricoșătoare ca și moartea. 

V 

Zoroastro da Peretola nu muri, dar nici nu se întremă de-a 
binelea de pe urma căzăturii din timpul nenorocoasei verificări a 
aripilor, ci rămase infirm pe toată viaţa. Se dezvăţase să 
vorbească articulat și doar mormăia câteva cuvinte fără înţeles, 
încât nu-l mai putea pricepe nimeni în afara învățătorului său. 

Rătăcea ore în șir prin casă negăsindu-și rostul, târându-se 
greoi în cârje, uriaș, zbârlit, neîndemânatic ca o pasăre rănită, 
ori își pleca urechea la spusele oamenilor, ca și cum ar fi vrut să 
înţeleagă ceva. Altă dată se aciuia în vreun colţ mai ferit, cu 
picioarele strânse sub el și, nemailuând în seamă pe nimeni, 
înfășură cu repeziciune o bandă de pânză pe o stinghioară de 
lemn, ocupaţie născocită anume pentru dânsul de Leonardo, 
căci mâinile mecanicului își păstraseră dibăcia de odinioară și 
aveau nevoie de o preocupare. 

Altă dată Astro geluia beţișoare, strunjea figuri pentru popice, 
cioplea titireze, sau se legăna cu ceasurile în neștire, cu un 
zâmbet tâmp pe buze, fluturându-și braţele și îngăimând pe sub 
nas mereu același cântecel: 


Oare, oare, 

Colo sus, pe sub soare, 
Unde-s vulturi, cocoare, 
Și pământul — nicăieri, 
Unde urcat-am ieri... 
Oare, oare... 


Apoi își aţintea cu unicu-i ochi învățătorul și începea să plângă 
tăcut, cu belșug de lacrimi. 

În asemenea clipe trezea atâta jale, încât Leonardo își întorcea 
privirile aiurea sau ieșea din odaie. Nu se îndura să-l 
îndepărteze însă definitiv pe infirm. Niciodată, nicicând nu-l 


părăsise, în toate pribegiile se îngrijise de el, îi trimitea bani și 
îndată ce se stabilea de-a binelea, trimitea după el. 

Așa treceau anii și acest biet schilod era un fel de reproș viu și 
o veșnică batjocură la adresa întregii vieţi de trudă și eforturi a 
lui Leonardo întru crearea unor aripi omenești. 

Nu mai puţin îl durea sufletul și pentru un alt ucenic al său, 
Cesare da Sesto, poate cel mai drag inimii sale. 

Cesare nu se mulțumea să imite, ci vroia să rămână el însuși, 
învățătorul său îl nimicea însă, îl înghiţea, îl transforma în sine. 

Nu îndeajuns de slab, ca să se supună, și nici destul de tare, 
ca să învingă, Cesare doar se tortura în zadar și se înrăia, 
neizbutind nici să se salveze până la capăt, nici să piară 
definitiv. Și la fel ca Giovanni și Astro, era și el un infirm, nici 
mort, nici viu, unul dintre cei pe care Leonardo îi „deochiase” 
sau îi „pocise”. 

Andrea Salaino îl ţinea la curent pe Leonardo cu conţinutul 
corespondenţei pe care Cesare o întreținea cu ucenicii lui Rafael 
Sanzio, care, primind comandă de la papa luliu al II-lea, lucra de 
zor la frescele din sălile Vaticanului. 

Mulţi preziceau ca în lumina acestui astru nou, hărăzit îi e 
gloriei lui Leonardo să scapete. 

Uneori învățătorului i se părea că Cesare uneltește o trădare. 

La drept vorbind, nu o dată credinţa prietenilor era poate mai 
rea decât trădarea dușmanilor. 

Sub denumirea de Academie a lui Leonardo, luase fiinţă la 
Milano o școală a tinerilor pictori lombarzi, în parte foști ucenici 
de-ai săi, în parte adepţi nou-iviţi care se înmulţeau pe zi ce 
trecea și își îndeseau rândurile, închipuindu-și ei înșiși și 
asigurându-i și pe alţii că ar călca pe urmele artistului. 

Leonardo urmărea de la distanţă forfota acestor trădători fără 
vină, care nici ei nu știau ce fac. Și uneori simţea cum urca în el 
dezgustul, văzând că tot ce-a avut el mai sfânt cade pradă 
vulgului. Chipul domnului din Cina cea de taină se transmitea 
urmașilor în clișee care-l reconciliau cu trivalitatea ţârcovnică, 
zâmbetul Giocondei se dezvăluia cu nerușinare, devenind lasciv, 
sau, și mai rău. Trecând prin ciurul viselor despre iubirea 
platonică, se îmblânzea și devenea stupid. 

în iarna anului 1512, muri în localitatea Riva di Trento, situată 
pe malul lacului Garda, Marc Antonio della Torre în vârstă de 


numai treizeci de ani, molipsindu-se de friguri palustre de la 
sărmanii pe care-i îngrijea. 

în el pierdea Leonardo pe ultimul dintre oamenii, dacă nu 
chiar apropiaţi, atunci mai puţin străini lui decât alţii, căci pe 
măsură ce umbrele bătrâneţii îi învăluiau viaţa, rupeau și 
puţinele fire care-l legau de lumea celor vii și un deșert tot mai 
necuprins cufundat în tăcere îl înconjura din ce în ce, încât i se 
părea uneori că pe zi ce trece coboară mai adânc sub pământ 
pe o scară îngustă, cufundată în beznă, croindu-și cu „îndârjită 
asprime” drum cu târnăcopul, prin stânca dură, în nebuneasca 
speranţă că va găsi acolo, sub pământ, o cale de a ieși sub un 
alt cer. 

într-o noapte de iarnă ședea singur în odaia lui de lucru, 
plecând urechea la urletul viforniței de afară, ca altădată, în 
ajunul zilei îndoliate când a aflat de moartea Giocondei. 
Glasurile sălbatice ale viforului noptatic îi vorbeau despre ceva 
pe înţelesul inimii, intim și inevitabil, despre ultima singurătate 
în spăimântătoarea și oarba întunecime din sânul străvechiului 
Haos, părinte a toate câte există, și despre plictiseala fără 
margini ce domnește în lume. 

Se gândea și la moarte, și gândul acesta, care acum îl bântuia 
adesea, se împletea cu amintirea Giocondei. 

Deodată se auzi o bătaie în ușă. Artistul se ridică și deschise. 

în prag se afla un tânăr necunoscut, cu ochi veseli și plini de 
bunătate, obraji rumeniţi de gerul de afară și steluțe fragile de 
nea topindu-i-se în pletele castanii cârlionţate. 

— Messer Leonardo! exclamă tânărul. Nu mă recunoașteţi? 

Leonardo îl privi mai adânc în ochi și abia atunci recunoscu în 
el pe junul prieten de altădată, băieţașul de opt ani cu care 
colinda crângurile din Vaprio îmbălsămate de suflul primăverii. 
Într-adevăr, era Francesco Melzi. 

Și artistul îl îmbrăţișă cu părintească dragoste. 

Tânărul îi povesti că sosește din Bologna, unde tatăl său, 
nevoind să vadă cu ochii săi rușinea și calamităţile care-i 
loviseră patria, se retrăsese puţin după invazia franceză din anul 
1500. Nu trecu mult însă și se îmbolnăvi de o boală grea și zăcu 
un șir lung de ani. Se stinsese din viață de puţină vreme și 
Francesco, rămas singur pe lume, amintindu-și de făgăduială, se 
grăbi să-l regăsească pe Leonardo. 


— Care făgăduială? se minună învățătorul. 

— Ah, aţi uitat? Şi eu nădăjduiam, prostănacul de mine... 
Chiar nu ţineţi minte, messere...? Mi-aţi făcut-o înaintea 
despărțirii noastre, în satul Mandello cel de lângă lacul Lecco de 
la poalele lui Campione. Coboram într-o mină părăsită și mă 
duceaţi în braţe ca să nu cad. lar când mi-aţi spus că aţi intrat în 
slujba lui Cesare Borgia și plecaţi în Romagna, am început să 
plâng și v-am spus c-am să fug de-acasă, de la tata, ca să vă 
urmez. Dar nu v-aţi învoit, în schimb mi-aţi tăgăduit că peste 
zece ani, când voi crește mare... 

— Îmi amintesc, îmi amintesc! îl opri învățătorul cu bucurie. 

— Vedeţi?! Eu știu, messere, că nu aveţi nevoie de mine. Dar 
n-am să vă fiu piedică. Vă rog, nu mă alungați. Ba chiar de m-aţi 
goni, tot n-aş pleca... Voia ta, învăţătorule, dar fie ce-o fi, eu tot 
n-am să te părăsesc... Niciodată... 

— Dragul meu copil! îngăimă Leonardo cu voce tremurătoare. 

Și iarăși îl cuprinse în braţe și-l sărută pe frunte, iar Francesco 
se alipi de pieptul său cu aceeași duioșie încrezătoare cu care se 
alipea copilul de altădată purtat de Leonardo pe braţe în timp ce 
cobora în mina de fier părăsită, tot mai jos și mai jos în bezna 
subterană, pe o scară alunecoasă care-ţi trezea spaimă. 

VI 

De când părăsise Florența în 1507, Leonardo deținea funcția 
de pictor de curte în slujba regelui Franței, Ludovic al XII-lea, dar 
funcția aceasta nu-i asigura și o retribuție oarecare. Nu-i 
rămânea decât să conteze pe generozitatea protectorilor care 
adesea îl uitau cu desăvârșire, iar ca să le amintească despre 
sine și lucrările sale nu se pricepea, mai ales că, odată cu 
trecerea anilor, lucra din ce în ce mai puţin și mai încet. Și acum 
veșnic ducea lipsă, ca și înainte, veșnic era încurcat în socotelile 
bănești, se împrumuta de la toţi la câţi se putea împrumuta, 
până și la propriii săi ucenici, iar înainte de a-și fi plătit vechile 
datorii contracta altele noi. Și întocmai ca și altădată lui il Moro, 
scria aceleaşi  neîndemânatice, neîndrăzneţe și nedibace 
epistole lui Charles d'Amboise, locţiitorului regelui Franţei la 
Milano și vistiernicului său Florimond Robertet. 

„Nedorind a plictisi pe Signoria-Voastră, îmi iau îndrăzneala 
totuși să vă întreb dacă voi primi și eu un salariu. Am scris de 


nenumărate ori despre aceasta Signoriei-Voastre, dar până 
acum n-am primit vreun răspuns.” 

Aștepta cu smerenie în anticamerele prinților să-i vină rândul, 
printre alți solicitatori, deși, pe măsură ce mai grele îi erau 
bătrâneţile, mai abrupte îi păreau scările străine și mai amară 
pâinea de la alţii. Se simţea la fel de inutil în slujba monarhilor, 
cum fusese și în slujba republicii. Un străin întotdeauna și 
pretutindeni. 

în vreme ce Rafael, profitând de generozitatea papei, 
ajunsese din cerșetor un bogătaș și un patrician al Romei, în 
vreme ce Michelangelo strângea bani albi pentru zile negre, 
Leonardo rămânea un pribeag fără căpătâi, care la ceasul morţii 
nu va ști să-și plece capul. 

Războaiele, victoriile sau înfrângerile unora sau altora, 
schimbările de legi sau de cârmuiri, înrobirile de popoare și 
răsturnările de tirani, toate câte păreau oamenilor singurele 
veșnice și de seamă, treceau pe lângă el ca un vifor de praf pe 
lângă pelerinul de pe șleaul mare. Cu aceeași neschimbată 
nepăsare faţă de politică întărea castelul milanez pentru regele 
Franţei împotriva lombarzilor, cum îl întărise cândva pentru 
ducele lombard împotriva francezilor, în cinstea victoriei de la 
Agnadello a lui Ludovic al XII-lea asupra venețienilor ridică un 
arc triumfal omăt cu aceiași îngeri de lemn care fluturaseră 
odinioară din aripile poleite, salutând Republica Ambrogiană, pe 
Francesco Sforza și pe Lodovico il Moro. 

Trei ani mai târziu papa, cezarul și regele Spaniei, Ferdinand 
Catolicul, încheiară împotriva lui Ludovic al XII-lea un tratat de 
agresiune sub numele de Liga Sfântă, îi alungară pe francezi din 
Lombardia și cu ajutorul mercenarilor elveţieni îl urcară pe tron 
pe Massimiliano Moretto, sau „micul il Moro”, fiul lui Lodovico 
Sforza, un tânăr de nouăsprezece ani, crescut în exil, la curtea 
împăratului. 

Și acestuia Leonardo îi ridică un arc triumfal. 

însă domnia lui il Moretto se dovedi mult prea puţin durabilă, 
lucru cu totul explicabil, de altminteri. Mercenarii elveţieni nu se 
sinchiseau de el, tratându-l ca pe o marionetă, în vreme ce 
aliaţii din Liga Sfântă îl dădăceau prea cu zel. 

Nu în zadar zicala spune că pruncul cu șapte moașe rămâne 
cu buricul netăiat. 


Micului duce numai la pictură nu-i stătea gândul, totuși îl luă în 
slujba lui pe Leonardo, îi comandă și un portret, ba îi fixă și o 
leafă, pe care însă nu i-o plăti. 

Tot pe atunci în Toscana avu loc o răsturnare la fel cu cea 
lombardă. Voința poporului laolaltă cu voinţa lui Dumnezeu, plus 
tunurile lui Ferdinand Catolicul îl îndepărtară de la cârma ţării pe 
ghinionistul Piero Soderini. Dezamăgit de virtuțile republicane 
ale concetăţenilor săi, ser Piero se refugiase la Ragusa, în timp 
ce tiranii de odinioară, fiii lui Lorenzo de Medici Magnificul, se 
înapoiară la Florenţa. Unul din ei, Giuliano, un straniu visător 
indiferent și rece la onoruri și la farmecele puterii, un original 
copleșit de tristeţe și cu inima nu lipsită de bunătate, fiind mare 
admirator al alchimiei și având capul împuiat de poveștile lui 
Galeotto Sacrobosco — căci aici își găsise acesta adăpost după 
precipitata sa plecare din Milano — despre tot felul de minuni și 
mistere ale științei lui Leonardo, îl pofti pe artist să intre în 
slujba sa mai mult în calitate de alchimist decât ca om al artei. 

Or, pe la începutul lui 1513, mareșalul Giangiacomo Trivulzio 
începuse tratativele cu mercenarii elveţieni în privinţa predării 
micului il Moro, pe care îl aștepta aceeași soartă ca și pe tatăl 
său. Leonardo prevedea o nouă schimbare în Lombardia. 

De la o vreme începuse să simtă oboseală asistând la 
asemenea capricii ale politicii, mereu aceleași, după care însă 
trăgea ponoasele. Și apoi i se urâse să tot ridice arcuri de triumf 
și să repare aripile jumulite ale îngerilor. Adesea își zicea că ar fi 
timpul să iasă la pensie cu îngeri cu tot. 

Aceasta îl hotărî să părăsească Milanul și să intre în slujba lui 
Giuliano de Medici. 

Dar tocmai atunci se stinse din viaţă papa luliu al II-lea și-i luă 
locul Giovanni de Medici sub numele de Leon al X-lea. Noul papă 
îl numi pe fratele său Giuliano mare căpitan și stegar al bisericii 
romane, funcţie ce o îndeplinise cândva Cesare Borgia. Giuliano 
plecă la Roma, iar lui Leonardo nu-i rămânea decât să-l urmeze 
acolo spre toamnă. 

Cu puţin înainte de a părăsi Milano, în zorii unei zile — era 
exact după arderea pe Broletto a celor o sută treizeci și nouă de 
vrăjitori și vrăjitoare — călugării de la San Francesco îl găsiră pe 
ucenicul său, Giovanni Beltraffio, zăcând în nesimţire pe 
podeaua de piatră a chiliei lui fra Benedetto. 


După toate aparențele era a doua criză a aceleiași boli de care 
suferise cu cincisprezece ani în urmă. Prima avusese loc în seara 
când fra Pigolo istorisise despre moartea lui Savonarola. De data 
aceasta însă Giovanni se întremă repede. Numai câteodată în 
adâncul ochilor nepăsători la toate și pe chipul său de o 
imobilitate stranie de mort se deslușea o undă de expresie care- 
i inspira lui Leonardo mai multă teamă pentru el decât însăși 
boala grea de dinainte. 

Și pentru că tot mai spera să-l salveze îndepărtându-l de la 
sine și de ochiul său rău, învățătorul îl sfătui să rămână cu fra 
Benedetto la Milano până ce se va însănătoși pe deplin. 
Giovanni însă insistă pe lângă el să-l ia cu dânsul la Roma cu 
atâta îndărătnicie și tăcută deznădejde, încât Leonardo n-avu 
puterea să-l refuze. 

Armatele franceze se apropiau de Milano. Pe străzi poporul era 
în fierbere. Micul il Moro își risca stupid viaţa, cu imprudenţă și 
încăpățânare copilărească. Nu mai era timp de pierdut. 

Și la fel ca altădată, trecând de la Lorenzo de Medici la il Moro, 
de la il Moro la Cesare, de la Cesare la Soderini, de la Soderini la 
Ludovic al XII-lea și de la acesta la ultimul său protector Giuliano 
de Medici, cu plictisită resemnare pomi Leonardo la drum, spre 
a-și continua peregrinările fără nădejde, ca un veșnic rătăcitor 
cum se afla. 

„La 23 septembrie 1513, notează el în jurnal cu laconismul de 
totdeauna, am părăsit Milano, pentru a mă muta la Roma, 
însoţit de Francesco Melzi, Salaino, Cesare, Astro și Giovanni.” 

Cartea a șaisprezecea LEONARDO, MICHELANGELO ȘI 
RAFAEL 

I 

Şi papa Leon al X-lea, rămânând credincios tradițiilor 
neamului Medici, a ştiut să-şi câştige renumele de mare 
protector al artelor și științelor. Când află că a fost ales papă, îi 
spuse fratelui său Giuliano: 

— Să ne delectăm deci cu puterea papală, odată ce ne-a 
hărăzuit-o Dumnezeu. 

— Ba să trăim, sfinte părinte, spre desfătarea noastră, căci tot 
restul nu face nici cât o piersică putredă! îl dăscăli cu filosofică 
gravitate fra Mariano, măscăriciul lui preferat. 


Papa se înconjură cu poeţi, muzicieni, pictori, învăţaţi. Oricine 
avea pricepere cât de cât, turna la versuri cu nemiluita, căci și 
dacă erau mediocre, dar sunau frumușel din coadă, putea 
nădăjdui o prebendă grasă și un locșor bine încălzit pe lângă 
sfântul părinte, începea cu adevărat un veac de aur pentru 
epigonii care făceau un cult din perfecțiunea prozei lui Cicero și 
a versurilor lui Vergiliu. 

„Numai ideea că noii poeţi ar putea fi mai presus decât anticii, 
spuneau ei, ar fi un izvor al necinstei.” 

în predici păstorii sufletelor creștinești evitau să-l numească 
pe Cristos pe nume, deoarece cuvântul nu era cuprins în 
discursurile lui Cicero, călugărițele erau numite vestale, Sfântul 
Duh, suflul supremului Jupiter și i se cerea papei învoirea de a-l 
trece pe Platon în rândul sfinţilor. 

Autorul cărții  Aso/ani, dialogare despre dragostea 
nepământească, și al nemaipomenit de cinicului poem Priap, 
Pietro Bembo, viitor cardinal, recunoscu în public că nu citește 
epistolele apostolului Pavel, „ca să nu-și dăuneze stilului 
propriu”. 

Când Francisc |, după victoria asupra papei îi ceru în dar pe 
Laocoon abia descoperit, Leon al X-lea îi mărturisi că mai ușor s- 
ar lipsi de capul apostolului, ale cărui moaște se aflau păstrate 
la Roma, decât de acesta. 

Papa ţinea mult la învățații și artiștii săi, dar la măscărici ţinea 
și mai mult. Pe vestitul stihar, mâncău și beţivan Cuemo, căruia 
îi acordase titlul de episcop, îl încunună cu lauri și frunze de 
varză într-un rrionfo solemn și-l acoperi de nu mai puţine daruri 
decât pe Rafael Sanzio. 

Cu ospeţele luculice care se dădeau în cinstea învăţaţilor 
cheltuia uriașele venituri aduse de Marca de Ancona. Spoletto, 
Romagna. Cât despre el însuși, era foarte cumpătat, căci 
stomacul său refuza să digere. Acest epicurean suferea de o 
boală incurabilă, o fistulă purulentă. 

Dar și sufletul său era, asemenea trupului, măcinat de o racilă 
tainică — plictiseala. Își popula menajeria cu tot soiul de animale 
rare, aduse de peste ţări și mări, iar adunarea de măscărici — 
cu infirmi, amuzanţi monștri și nebuni din ospicii. Dar nici fiarele 
și nici oamenii nu izbuteau să-l amuze. De sărbători și la ospeţe, 


în mijlocul celor mai veseli ghiduși, expresia de plictiseală și 
dezgust nu i se ștergea de pe faţă. 

Numai în politică se vădea adevărata sa fire: era la fel de 
crud, nesimţitor și sperjur ca și Borgia. 

în timp ce Leon al X-lea zăcea pe moarte, părăsit de toţi, 
călugărul fra Mariano, măscăriciul lui preferat, aproape singurul 
prieten care-i mai rămăsese credincios până la capăt, om cu 
suflet blând și cucernic, văzând că papa moare ca un păgân. Il 
imploră cu lacrimi în ochi: „Sfinte părinte, amintește-ţi de 
Dumnezeu! Amintește-ți de Dumnezeu!” 

Aceasta a fost poate cea mai răutăcioasă batjocură, altminteri 
involuntară, la adresa aceluia care o viaţă întreagă își bătuse joc 
de toţi și de toate. 

La câteva zile după sosirea sa la Roma, Leonardo se afla la 
Vatican și aștepta în anticamera papei rândul la audienţă. Nu 
era pentru prima oară, căci ca să capeţi o audienţă la 
sanctitatea-sa nici măcar pentru acei pe care papa însuși dorise 
să-i vadă nu era lucru ușor. 

Leonardo asculta convorbirea a doi curteni despre organizarea 
unui trionfos în cinstea lui Baraballo, favoritul papei, un pitic 
monstruos care avea să fie purtat pe străzi călare pe elefantul 
de curând sosit din Indii. Se povestea de asemenea despre noile 
pozne ale sale și anume, cum în ajun, la cină, de faţă cu 
pontiful, Baraballo se urcase pe masă și în hohotele oaspeţilor 
alergase de la un capăt la altul al ei, lovindu-i pe cardinali și pe 
episcopi în cap și azvârlindu-le ca pe o minge bucăţi de clapon 
fript, în timp ce stropii de sos se scurgeau pe hainele și feţele 
sfinţiilor lor. 

Dar tocmai atunci se auzi de după ușa anticamerei muzică și 
cântece, ceea ce făcu să se aștearnă pe feţele istovite de 
așteptare o mai mare plictiseală. 

Papa era un muzician mediocru, în schimb extrem de 
pasionat, și concertele la care lua întotdeauna parte în calitate 
de executant durau la nesfârşit, astfel că auzind sunetele 
muzicii, îi apuca o adevărată disperare pe cei ce veneau la el cu 
treburi. 

— Ştiţi messere, îi șopti poetul fără nume, cu un obraz tras și 
înfometat, care ședea alături de Leonardo (aștepta și el de peste 
două luni să fie primit de papă), știți care-i mijlocul de a obţine o 


audienţă la înalt preasfinţitul? Să te declari măscărici. Un bun 
prieten de-al meu, vestitul învăţat Marco Masuro, văzând că aici 
nu răzbești cu știința, porunci camerierului papal să fie anunţat 
ca un nou Baraballo. Fu primit de îndată și obţinu tot ce-și 
dorise... 

Leonardo nu-i urmă sfatul acesta, nu lipsit de simţ practic și 
plecă așa cum venise, fără să fi obţinut nici de data aceasta 
audiența dorită. 

în ultima vreme îl chinuia o stranie presimţire care i se părea 
lipsită de orice teniei. Nici grijile vieţii de toate zilele, și nici 
ghinioanele de care avea parte la curtea lui Leon al X-lea și al lui 
Giuliano de Medici nu-i tulburau somnul. Se deprinsese de mult 
cu asemenea necazuri. Și totuși neliniștea rău prevestitoare 
creștea și tot creștea. Mai ales în această seară de flăcări a 
toamnei, în timp ce se întorcea de la Vatican își simţea inima 
grea ca înaintea unei nenorociri. 

Locuia și în această a doua ședere la Roma tot în aceeași casă 
ca și pe timpul lui Alexandru al VI-lea, la câţiva pași de Vatican, 
pe strimta ulicioară din spatele bazilicii Sfântului Petru, într-una 
din măruntele clădiri separate ale Monetăriei papale. Clădirea 
era veche și dărăpănată. După plecarea lui Leonardo la Florenţa, 
stătuse câţiva ani pustie și zidurile i se mucegăiseră, căpătând o 
înfățișare și mai sumbră. 

Leonardo intră în sala boltită, cu zidurile brăzdate de 
păienjenișul crăpăturilor în tencuiala căzută și ferestrele dând 
spre zidurile clădirii vecine. Deși afară totul strălucea în lumini 
crepusculare, aici se și lăsase amurgul. 

într-un colţ ședea, cu picioarele strânse sub el, mecanicul 
infirm Astro, cioplind niște beţișoare și îngăimând pe sub nas 
veșnicul său cântecel: 


Oare, oare, 

Acolo sub soare, 

Unde-s vulturii, cocoare, 
Și pământul — nicăieri, 
Unde urcat-am ieri... 
Oare, oare... 


Văzându-l, inima lui Leonardo se strânse, împovărată de o 
presimţire și mai grea. 

— Ce-i cu tine, Astro? îl întrebă cu tandreţe, punându-i mâna 
pe creștet. 

— Nimic, ce să fie, răspunse deslușit mecanicul și-l privi pe 
meșter lung și aproape conștient, chiar cu oarecare viclenie. Cu 
mine nu-i nimic, dar în schimb cu Giovanni... Ei, dar așa-i mai 
bine pentru el... A zburat sus... 

— Ce tot îndrugi? Unde-i Giovanni? Se înfioră Leonardo 
înțelegând că presimţirea care-i împovără inima era legată de 
Giovanni. 

însă infirmul nu-l mai lua în seamă, continuându-și cioplitul 
bețigașelor. 

— Astro! insistă Leonardo apucându-l de mână. Te rog 
prietene, adu-ţi aminte ce-ai vrut să spui. Unde-i Giovanni? Mă 
auzi, Astro? Am mare nevoie de el... chiar acum... Unde-i? Ce-i 
cu el? 

— Da ce, parcă nu știi? se scutură infirmul. E-acolo sus. S-a 
musugrat... s-a sumugrat... 

își căuta și nu găsea cuvintele, lucru care i se întâmpla 
adesea, încurca sunetele și chiar cuvinte întregi, folosindu-le 
unele în locul altora. 

— Nu știi? rosti deodată liniștit. Atunci, să mergem. Ţi-l arăt, 
numai să nu te temi... Așa-i mai bine... 

Și ridicându-se, pomi să urce scara scârțâitoare, călcând 
greoi, neîndemânatic și legănându-se pe cârje. 

Leonardo îl urma. 

în pod, din pricina acoperișului de olane încins, era zăpușeală, 
mirosea a găinaţ și a paie. Prin lucarnă pătrundea o rază piezişă, 
roșie, în care jucau firicele de praf. Când deschiseră ușa, un stol 
de porumbei, speriaţi de neașteptata lor apariţie, zburătăci 
printre căpriori, foșnind mătăsos din aripi și își luă zborul 
precipitat. 

— lată-l, spuse Astro la fel de liniștit, arătând spre fundul 
podului unde domnea umbra. 


Și artistul îl văzu pe Giovanni stând în picioare sub una din 
grinzile groase, dar parcă prea drept, prea întins ca o coardă și 
privindu-l cu ochii largi deschiși. 

— Giovanni! îl strigă învățătorul. 

Și deodată păli. Glasul i se frânsese. 

Dădu fuga și atunci îi descoperi faţa groaznic schimonosită, îi 
atinse mâna — era de gheaţă. Trupul se clătina, căci atârna de 
un șnur de mătase din cele folosite de Leonardo pentru mașinile 
de zbor. Era agăţat de un cârlig de fier nou și zdravăn, pesemne 
de curând înșurubat în grindă. Şi tot acolo zăcea și săpunul cu 
care își unsese ștreangul. 

lar Astro uitase iarăși de sine și, apropiindu-se de lucarnă, își 
pironi ochii în depărtări. 

Casa fusese înălţată pe o colină și de acolo, de sus, se 
deschidea priveliștea unei puzderii de acoperișuri cu oloane, 
turnuri și clopotnițe de-ale Orașului Etern, iar dincolo de ele, 
spre larga perspectivă a văluritului șes al Campagnei, de un 
verde tulbure ca marea, scăldat de razele asfinţitului și despicat 
de dungile lungi și negre ale apeductului roman, ici-colo 
întrerupte. Și mai departe se ghiceau siluetele munţilor Albano, 
Frascati, Rocca di Papa pierzându-se în nemărginirea cerului în 
care săgetau rândunele. 

Cu ochii întredeschiși și un zâmbet de desfătare pe obraz, 
Astro se legăna și flutura din mâini, de parcă erau aripi, 
îngăimând încetișor: 


Oare, oare, 
Acolo, sub soare, 
Unde-s vulturi, cocoare... 


Leonardo dădu să alerge, să cheme într-ajutor, dar nu se putu 
mișca, pietrificat de groază între cei doi ucenici ai săi, unul mort, 
celălalt nebun... 

XXXXXX 

Peste câteva zile, făcând ordine în hârtiile lui Giovanni, 
dascălul său găsi printre ele jurnalul răposatului, și-l citi cu 
atenţie. 


Contradicţiile care-l sfâșiară, pricinuindu-i moartea, Leonardo 
nu le putu înţelege, doar simţi și mai limpede că el a fost cauza 
principală, l-a „deochiat”, l-a „pocit”, l-a otrăvit cu roadele 
Pomului Cunoașterii. 

Mai ales l-au prins ultimele rânduri ale jurnalului, așternute, 
judecind după diferenţa de culoare a cernelurilor și scrisului, 
după o întrerupere de mai mulţi ani. 

„Deunăzi, aflându-mă la schitul lui fra Benedetto, un călugăr 
sosit de pe muntele Athos mi-a arătat pe loan Pretesa înaripatul 
într-o vinietă zugrăvită în culori, dintr-un străvechi pergament. 
Asemenea chipuri nu vei vedea în Italia. E fără doar și poate 
copiat după icoanele grecești. Membrele-i sunt subţiri și 
prelungi, chipul ciudat și înspăimântător. Trupul înfășurat în 
mantia miţoasă din păr de cămilă pare acoperit cu pene, ca o 
pasăre. «lată, îl trimit pe îngerul meu și pregăti-va el calea 
venirii mele și va veni îndată în templul său Dumnezeu pe care-l 
căutați și îngerul legământului pe care îl doriţi. lată-l, sosește...» 
Prorocul Maleahi, III, 1. Dar cel pe care l-am văzut nu-i înger, nu- 
i spirit, ci un om cu aripi uriașe... 

Tin minte că-n 1503, care a fost ultimul an de domnie al Fiarei 
Sângerii, adică a lui Alexandru al Vl-lea Borgia, călugărul 
augustin Thomas Schweinietz povestea la Roma despre zborul 
Anticristului: 

«Și atunci Fiara care ședea pe pristolul Domnului Dumnezeu 
din Sion și care a răpit focul din cer va spune oamenilor: De ce 
staţi la îndoială și ce voiți? O, neam necredincios și viclean, vreţi 
semne? Ei bine, veţi avea semne. Și-l veţi vedea pe Fiul Omului 
venind pe nouri, pentru a judeca viii și morţii.» Așa va spune el 
și va lua aripi mari de foc făurite de viclenia drăcească și va 
urca printre fulgere și tunete, înconjurat de ucenicii săi cu chip 
de îngeri și va zbura...” 

Urmau alte slove disparate, scrise pesemne cu o mână 
tremurătoare și în multe locuri șterse: 

„Asemănarea dintre Crist și Anticrist este desăvârșită. Chipul 
lui Anticrist este și al lui Crist, precum chipul lui Crist este și al 
lui Anticrist. Cine-i poate deosebi? Cine se va împotrivi ispitei? 
Suprema taină este și suprema mâhnire cum n-a mai fost alta 
pe pământ.” 


„În fresca lui Luca Signorelli, de la Domul din Orvieto, vezi 
faldurile hainei lui Anticrist fluturând în bătaia vântului. Și alte 
aidoma falduri semănând cu aripile unei paseri uriașe fluturau 
după umerii lui Leonardo în timp ce stătea pe marginea 
prăpastiei, sus pe creștetul lui Monte Albano, deasupra satului 
Vinci...” 

lar pe ultima filă, jos de tot, din nou cu alt scris, probabil iarăși 
după o lungă vreme, se putea descifra: 

„Demonul alb este mereu pretutindeni. Fie el blestemat! 
Ultima taină — doi într-unul singur, Crist și Anticrist sunt unul și 
același. Cerul sus și cerul jos... Dar nu vreau, nu vreau să fie 
așa! Mai bine moartea. Primește-mi, Doamne, sufletul în mâinile 
tale și mă judecă...” 

Cu acestea se încheia jurnalul. 

Și Leonardo înţelese că ele au fost scrise în ajunul sau poate 
chiar în ziua morţii lui Giovanni. 

II 

Papa Leon al X-lea, înconjurat de dregătorii bisericii romane, 
poeți, învăţaţi, saltimbanci, pitici, măscărici, şedea chiar 
dedesubtul frescei din aşa-zisa Stanza della Segnatura, una din 
sălile de primire ale Vaticanului, de curând terminată de Rafael. 
Fresca îl reprezenta pe Apolo printre muze, în Pamas. 

Trupul uriaș al papei, alb și puhav, ca de babă suferind de 
dropică, la fel ca și obrazul revărsat, rotund și palid, cu ochi de 
albinos și bulbucaţi ca la broască, era de-a dreptul respingător. 
Cu un ochi aproape nu vedea de loc, celălalt avea vederea 
slăbită, așa încât când Leon avea nevoie să cerceteze vreun 
obiect mai îndeaproape, în locul lentilei măritoare el folosea un 
occliiale de berii făţuit, cu multe muchii. Ochiul său văzător 
sclipea de inteligență rece, pătrunzătoare, dominată de o 
plictiseală fără margini. Dar mândria papei erau mâinile sale 
într-adevăr frumoase pe care nu scăpa prilejul să le pună în 
evidenţă, să se fălească cu ele, de altminteri ca și cu timbrul 
vocii. 

La ceasul acela sfântul părinte se odihnea după audienţele de 
afaceri, discutând cu apropiații săi despre două poeme noi. 

Amândouă erau scrise în versuri latinești de-o eleganţă 
incontestabilă, imitând perfect Eneida lui Vergiliu. Unul, intitulat 
Cristiada, era într-un fel transpunerea Evangheliei, un amestec 


de imagini creștine și păgâne, așa cum cerea moda vremii. Aici 
sfânta cuminecătură era numită „hrana zeiască ascunsă vederii 
pământenilor și întrupată în frumoasa Ceres și în Bacchus” — 
adică pâine și vin. Diana, Thetis, Eol făceau diverse servicii 
maicii Domnului, iar când Arhanghelul Gavril aduse la Nazaret 
sfânta veste, Mercur care trăsese cu urechea la o ușă o 
transmitea adunării olimpienilor, sfătuindu-i să ia măsuri 
hotărâte. 

Celălalt poem al lui Fracastoro, intitulat Siphilis și dedicat 
viitorului cardinal Pietro Bembo (cel care evita să citească 
epistolele apostolului Pavel „spre a nu-și dăuna stilului propriu”), 
scris în stihuri tot atât de impecabile, demne de un nou Vergiliu, 
avea ca temă boala franțuzească și tratamentul ei cu băi 
sulfuroase și alifie de mercur. Printre altele, se presupunea că 
boala s-ar trage de la întâmplarea din vremuri vechi în care un 
păstor pe nume Siphilis mâniase într-atât cu batjocurile sale pe 
zeul Soare, încât acesta, drept pedeapsă, îi trimisese o boală 
care nu ceda la niciun fel de leacuri. Până ce nimfa America i-a 
destăinuit secretul puterii sale și la dus într-un crâng de gaiac 
tămăduitor, unde se afla și un izvor cu apă sulfuroasă pe lângă 
un lac de mercur. 

Mai târziu, navigatorii spanioli, trecând oceanul și descoperind 
Lumea Nouă, unde își avea sălașul nimfa America, mâniară la 
rândul lor pe zeul Soare, deoarece împușcară la vânătoare niște 
păsări sacre. Una din ele proroci cu glas omenesc că pentru 
acest sacrilegiu Apolo, ca pedeapsă, le va trimite boala 
franțuzească. 

Şi papa declamă curţii pe de rost câteva fragmente din 
ambele poeme. Mai ales fu izbutită cuvântarea lui Mercur 
înaintea zeilor Olimpului despre buna vestire a arhanghelului, ca 
și jelania păstorului Siphilis adresată nimfei America. 

Când în șoaptele unor laude extatice ori aplauze respectuos 
reţinute, parcă fără voie scăpate, papa își încheie recitarea, îi fu 
anunţată venirea lui Michelangelo sosit de curând de la 
Florenţa. 

Leon se încruntă, oarecum contrariat, cu toate acestea 
porunci să fie introdus numaidecât. 


Posacul Buonarrotti îi inspira un fel de teamă. Papa îl prefera 
pe veselul și înţelegătorul Rafael, acest „băiat de ispravă” gata 
oricând să-i facă pe voie. 

îl primi pe Michelangelo cu neschimbata-i amabilă plictiseală, 
dar când artistul deschise vorba despre comanda încredinţată și 
apoi retrasă pentru marmorele de pe faţada capelei San Lorenzo 
din Florenţa, ceea ce Michelangelo socotea drept o insultă grea, 
sanctitatea-sa schimbă îndată vorba și, cu o mișcare familiară a 
mâinii, potrivi la ochiul văzător monoclul de berii, privindu-l cu 
un aer blajin, îndărătul căruia se ghicea ironia amuzată. 

— Messer Michelangelo, spuse papa, am avea o chestiune în 
care dorim să-ţi spui părerea. Fratele nostru, ducele Giuliano, ne 
sfătuiește să-l folosim la vreo lucrare pe concetăţeanul tău, 
florentinul Leonardo da Vinci. Fă bunătatea și spune ce gândești 
despre acest artist și ce lucrare ar fi cel mai de cuvinţă să-i 
încredinţăm. 

Cu ochii plecaţi în pământ, Michelangelo tăcea, chinuit ca de 
obicei de privirile curioase care-l aţinteau, din pricina sfielii de 
neînvins și a conștiinței urâţeniei sale. Insă papa continua să-l 
privească stăruitor prin ocheanul de berii. 

Aștepta răspunsul. 

— Sfinţia-voastră poate nu știe, îngăimă în cele din urmă 
Buonarrotti, că multă lume mă consideră inamicul lui messer da 
Vinci. Va fi fiind adevărat sau nu, socot că nu mi-ar sta bine să 
mă erijez în judecător și să-mi exprim părerea asupra lui, 
indiferent că-i bună sau rea. 

— Per Bacco! exclamă însufleţindu-se papa. Era evident că 
punea la cale o farsă cu care să se amuze. Chiar dacă lucrurile 
ar sta precum spui, cu atât mai mult am vrea să știm părerea ta 
despre messer Leonardo, căci te socot mai presus de părtinire și 
nu mă îndoiesc că pronunţându-te asupra dușmanului vei ști să- 
ţi dovedești noblețea sufletească nu mai puţin decât judecind un 
prieten. Dar niciodată n-am crezut și nu voi crede că voi doi 
sunteţi într-adevăr dușmani. Artiştii de talia voastră sunt 
deasupra vanităţii. Ce aveţi de împărţit și în ce rivalizaţi? Chiar 
de-a fost ceva între voi, mai merită oare să-ţi amintești? Nu e 
mai recomandabil să trăiţi în pace și bună înţelegere? Până și 
ce-i mic în pace crește, iar în vrajbă și ce-i mare se micește. E cu 
putinţă oare, fiul meu, ca eu, părintele tău, să încerc a vă uni 


mâinile într-o strângere prietenească, iar tu, refuzându-mă, să 
nu întinzi mâna? 

Ochii lui Buonarrotti scăpărară. | se întâmplă de multe ori să 
treacă de la sfială la furie. 

— N-am să întind mâna unui trădător! bolmoji el surd, 
stăpânindu-se anevoie. 

— Trădător? repetă după el papa, înviorat. Grea învinuire, 
Michelangelo, foarte grea, și suntem convinși că nu te-ai 
încumeta s-o pronunţi fără temeiuri... 

— N-am niciun fel de dovezi, dar nici nu e nevoie de ele. Spun 
ceea ce știu toţi. Timp de cincisprezece ani a lins blidele 
trădătorului de il Moro, cel dintâi ațâțător al barbarilor la 
cotropirea Italiei. lar când Dumnezeu i-a trimis cuvenita 
pedeapsă și tiranul a pierit, Leonardo a intrat în slujba unui 
ticălos și mai mare, Cesare Borgia, și, deși era cetăţean al 
Florenței, a ridicat hărţi strategice din Toscana, ca să-i ușureze 
dușmanului cucerirea propriei lui patrii. 

— Nu judeca pentru a nu fi judecat... murmură papa cu 
zâmbet tainic. Uiţi, dragul meu, că messer Leonardo nu e 
oștean, nu e om de stat, ci artist. Oare slujitorii slobodelor 
Camene n-au dreptul la mai multă libertate decât ceilalţi 
muritori? Ce vă pasă de politică, de vrajba dintre noroade și 
suverani, vouă, artiștilor, cate sălășluiți în sfere mai înalte, unde 
nu sunt nici sclavi, nici oameni liberi, iudei sau elini, barbari sau 
sciți, ci pretutindeni și în toate numai Apolo? Oare n-aţi putea să 
vă numiţi și voi, asemeni filosofilor din vechime, cetățeni ai 
universului, pentru care ibi bene, ibi patria?... 

— Mă iertați, sfinte părinte, îl întrerupse grosolan 
Michelangelo, dar eu sunt un om simplu, nededat în ale literelor 
și neiscusit în subtilităţi filosofice. M-am deprins să-i zic albului 
alb și negrului negru. Și omul cel mai demn de tot disprețul mi 
se pare acela care nu-și cinstește mama și se leapădă de patrie. 
Ştiu, messer Leonardo se socoate mai presus de toate legile 
omenești. Dar cu ce drept? El tot făgăduiește să înmărmurească 
lumea cu minunile sale. Dar oare n-ar fi timpul să se apuce și de 
treabă? Unde sunt minunile și semnele sale profetice? Nu-s 
cumva aripile acelea de saltimbanc cu care s-a gândit să zboare 
unul din ucenicii lui și a izbutit doar să-și frângă gâtul ca un 
prostănac ce se află? Până când să mai credem în palavrele lui? 


Oare nu e în dreptul nostru de simpli muritori de rând să ne 
îndoim de el și să ne arătăm curioși de a afla ce se ascunde la 
urma urmelor pe după toate misterele și ghicitorile sale?... Ei, 
dar ce să mai vorbim! Altădată, unui aventurier i se spunea pe 
nume — aventurier, și unui ticălos — ticălos. Astăzi li se zice 
înţelepţi și cetăţeni ai universului. Curând n-ai să mai vezi 
trântor sau coţcar să nu facă pe Hermes Trismegistos și pe 
titanul Prometeul!... 

Papa îl aţintea pe Michelangelo cu ochii săi de broască, 
luminoși, observându-l cu calm și răceală și meditând la 
zădărnicia celor lumești și deșertăciunea  deșertăciunilor. 
Contempla umilirea celui mândru și nimicnicia celui măreț. l-ar fi 
plăcut să-i pună pe cei doi rivali faţă-n faţă și ațâţându-i pe unul 
împotriva celuilalt să-i încaiere. Astfel avea să-și ofere un 
spectacol nemaivăzut, ca un fel de luptă de cocoși de proporții 
monumentale, un amuzament de categorie filosofică, de care el, 
amatorul rafinat a tot ce-i monstruos și rar, avea să se desfete 
cu aceeași curiozitate epicureană, niţeluș plictisită și sătulă, cu 
care gusta încăierările dintre măscăricii, nebunii, infirmii, piticii 
și maimuţele sale. 

— Fiul meu, rosti el în cele din urmă încet și cu întristare, văd 
acum că dușmănia în care nu crezusem până azi există într- 
adevăr între voi. Sunt uimit, da, mărturisesc, uimit și întristat de 
judecăţile tale asupra lui messer Leonardo. Cum se poate una 
ca asta, Michelangelo? Am auzit despre dânsul atâtea lucruri 
frumoase. Lăsând deoparte marele său talent atât de rafinat, se 
spune că are și o inimă bună, încât îi e milă nu numai de 
oameni, dar și de jivinele fără grai, până și de plante. Nici altora 
nu îngăduie să le pricinuiască vreun rău, asemeni înţelepţilor 
hinduși numiţi himnosofiști, despre care călătorii ne povestesc 
multe lucruri minunate... 

Michelangelo tăcea, ferindu-și ochii într-o parte. Obrazul său 
se crispa din când în când, străbătut de câte un spasm de ură. 
Era perfect conștient că papa își bate joc de el. Pietro Bembo, 
care, aflându-se în apropiere, urmărea cu atenţie convorbirea 
lor, își dădu seama că gluma poate sfârși rău. Buonarrotti nu era 
omul potrivit pentru jocul pus la cale de papă. Și dibaciul 
curtean se grăbi să-i vină într-ajutor, cu atât mai mult, cu cât 
nici el nu-l prea avea la inimă pe Leonardo de când auzise că-și 


bate joc de epigonii anticilor, poreclindu-i „ciori care se 
împodobesc cu pene de păun”. 

— Sfinte părinte, spuse el, poate că cele spuse de 
Michelangelo vor fi având și un dram de adevăr. Pe seama lui 
Leonardo umblă zvonuri atât de contradictorii, încât într-adevăr 
nu mai știi ce să crezi și ce nu. Are milă de dobitoace e drept, 
așa se spune, carne nu pune în gură, dar asta nu-l împiedică să 
inventeze arme aducătoare de moarte pentru nimicirea 
neamului omenesc. Nici nu-i displace să petreacă pe cei 
condamnaţi la moarte până la locul execuţiei, spre a vedea pe 
feţele lor ultimul fior de groază. Auzisem de asemeni că ucenicii 
săi și ai lui Marc Antonio nu se mulţumesc numai să fure 
cadavre din bolniţe pentru a face disecţii anatomice pe ele, dar 
dezgroapă și morminte în cimitirele creștinești. Se pare însă că 
în toate timpurile învățații au dovedit mari ciudăţenii. Anticii 
povestesc, de pildă, că Erasistratos și Herophilos, vestiţii 
naturaliști din Alexandria, ar fi făcut disecţiile lor pe oameni vii, 
criminali condamnaţi la moarte. Ei își justificau cruzimea faţă de 
semeni prin dragostea lor de știință. În acest sens vorbește și 
mărturia lui Celsius: „Herophilos homine odit ut nosset...” spune 
acesta, Heraphilos ura oamenii de dragul de a ști... 

— Taci, Pietro! Dumnezeu fie cu noi! Îl opri papa copleșit de o 
spaimă de data asta neprefăcută. Să disece oameni vii! 
Frumoasă știință, nimic de zis! Să nu mai îndrăznești a ne vorbi 
de asemenea ticăloșii. Și dacă vom afla că Leonardo... 

Lăsând să plutească ameninţarea nerostită, papa se închină 
cu evlavie, din care pricină tot trupul său puhav se cutremură ca 
o enormă piftie. 

Era un sceptic Leon al X-lea, ceea ce nu-l împiedica să fie 
superstiţios ca o babă. Dar mai cu seamă îl înfricoșa magia 
neagră și dacă adesea cu o mână acoperea de daruri pe 
compilatorii de poeme alde Priap și Siphilis, cu cealaltă semna 
fără să pregete împuternicirile marelui inchizitor fra Giorgio da 
Casale întru războiul său cu vârcolacii și vrăjitoarele. 

Auzind despre furtul cadavrelor din cimitir, îi veni în minte 
denunţul abia sosit, pe care nu-l luase în seamă. Venea din 
partea neamţului sticlar Johann, unul din oamenii de încredere 
ai lui Giuliano, care locuia cu Leonardo în casă. Acesta susţinea 
că meșterul, sub pretextul disecţiilor anatomice, iar în realitate 


practicând magia neagră, extirpă fetușii din cadavrele 
gravidelor. 

E drept, groaza papei nu dură cine știe câtă vreme. După 
plecarea lui Michelangelo avu loc un concert în timpul căruia 
partitura dificilă îi reuși în mod deosebit sfinției-sale, ceea ce îl 
bine dispuse, ca întotdeauna. lar mai apoi, în timpul prânzului, 
punând la cale într-un mare consiliu de măscărici un trionfo în 
cinstea piticului Baraballo care trebuia să defileze călare pe 
elefant, Leon se înveseli de-a binelea și-l dădu uitării pe 
Leonardo. 

Cu toate acestea, priorul mănăstirii Santo Spirito, la spitalul 
căreia artistul practica anatomia, primi poruncă strașnică să nu-i 
mai pună la îndemână cadavre și nici să-i mai permită a intra în 
sălile bolniţei. Ordinul era însoţit de o reconfirmare a bulei lui 
Bonifaciu al VIll-lea, De sepuliuris, care interzicea, sub pedeapsa 
excomunicării din sânul bisericii, disecarea trupurilor omenești 
fără știrea Curiei apostolice. 

II 

După moartea năprasnică a lui Giovanni, șederea la Roma 
începu să i se pară lui Leonardo silnică și apăsătoare. 

Necunoscutul ce i-l rezerva viitorul, așteptarea fără sfârșit, 
inactivitatea nevoită îl obsedau peste măsură. Preocupările sale 
de totdeauna, cărţile, mașinile, experienţele, pictura — toate 
începuseră să-l plictisească. 

Când se simţea stingher și înfiorat în serile prea lungi de 
toamnă și în această casă mai sumbră de când rămăsese singur 
cu Astro nebun și cu umbra lui Giovanni, se ducea uneori pe la 
messer Francesco Vettori, solul Florenței, care, fiind în 
corespondenţă cu Niccolo Machiavelli, îi mai povestea despre 
acesta și-i dădea scrisorile sale să le citească. 

Soarta se arăta și acum la fel de vitregă cu acest om. Visul 
întregii sale vieţi, crearea unei miliții populare de la care 
așteptase salvarea Italiei, se dovedi un eșec. La Prato, în timpul 
asediului din 1512, sub ochii săi, oștenii o șterseră ca 
potârnichile, la explozia primelor obuze spaniole. Când se 
înapoiară Medicii, Niccolo fu îndepărtat din slujbă — „detronat, 
azvârlit, despuiat”, după propria lui expresie. Curând a fost 
descoperit un complot care își pusese ca ţel să restaureze 
republica și să-i doboare pe tirani. Era și Niccolo părtaș la 


acesta. Fu arestat, judecat, torturat. Torturile le-a îndurat cu o 
bărbăţie „neașteptată pentru mine”, mărturisea el. In cele din 
urmă, eliberat pe cauţiune, rămase sub observaţia celor în drept 
și sub interdicţia de a trece pe timp de un an graniţa Toscanei. 
Sărăcia traiului său începea să frizeze mizeria, încât a trebuit, 
părăsind Florenţa, să se mute într-un cătun de munte, pe 
părăginita proprietate rămasă moștenire, nu departe de San 
Casciano, la vreo zece mile de oraș pe drumul Romei. Dar și aici, 
cu toate nenorocite încercate, nu se lăsă de năzdrăvănii și din 
înflăcărat republican se transformă brusc într-un prieten al 
tiranilor la fel de înfocat, de o sinceritate proprie numai lui în 
asemenea treceri bruște de la o extremă la alta. 

încă pe când zăcea în temniţă, adresase lui Medici epistole în 
versuri de laudă și căinţă. In cartea sa // Principe, închinată lui 
Lorenzo de Medici, Niccolo Machiavelli îi dădea lui Giuliano, 
nepotul Magnificului, ca model de înțelept om de stat și exemplu 
demn de urmat pe Cesare Borgia, care murise în exil, cândva 
ponegrit de el, iar acum, tot de dânsul trecut în rândul eroilor 
nemuritori și înconjurat de o aureolă a măreției supraomenești. 

Nu încape îndoială, Machiavelli își dădea seama că încearcă să 
se înșele pe sine însuși, căci autocraţia filistină a Medicilor îi era 
tot atât de nesuferită ca și republica lânarilor în frunte cu 
Soderini. Dar nu mai era în stare să renunţe la această ultimă 
iluzie și se agăța de ea ca înecatul de un pai. 

Bolnav, părăsit de toţi, cu răni încă neînchise la mâini și la 
picioare de pe urma torturilor, îl implora pe Vettori să intervină 
pe lângă papă sau pe lângă Giuliano și să-i facă rost „de o slujbă 
cât de neînsemnată, căci inactivitatea este mai 
înspăimântătoare decât moartea”... Numai de l-ar primi — e 
gata să facă orice muncă, „de-ar fi să car și pietre...” 

Şi ca să nu-l plictisească prea tare pe protectorul său cu 
rugăminţile și cu văicărelile, Niccolo făcea ce făcea ca să-l mai 
distreze cu glume și istorisiri ale aventurilor sale amoroase. Om 
de cincizeci de ani, capul unei familii înfometate, Niccolo era sau 
se prefăcea a fi îndrăgostit ca un școlar. 

„Am pus deoparte toate gândurile înțelepte și importante, 
nimic nu mă mai preocupă, nici faptele măreţe ale antichităţii 
nici convorbirile pe tema politicii contemporane. Sunt 
îndrăgostit...” 


Când Leonardo citea aceste rânduri poznașe, îi veneau în 
minte cuvintele lui Niccolo rostite odată în Romagna, în ziua 
când părăsea acel tripou după ce făcuse pe măscăriciul, spre 
amuzamentul coţcarilor spanioli: 


„Ce nu face sărăcia! 
Cântă, ţopăie, te-mbie...” 


De altminteri și aici printre sfaturile epicureice, spumoasele 
mărturisiri de amor și batjocura cinică de sine însuși, deslușeai 
câte un strigăt de deznădejde: 

„E cu putinţă oare ca niciun suflet viu să nu-și amintească de 
mine? Dacă mai ţineţi la mine, messer Francesco, așa cum aţi 
ţinut cândva, n-aţi putea vedea fără indignare traiul lipsit de 
glorie pe care îl duc.” 

într-o altă scrisoare descria existenţa sa cam în felul acesta: 

„Vânătoarea de sturzi a fost până mai deunăzi singura mea 
distracție. Mă sculam înaintea zorilor, întocmeam cu mâna mea 
laturile și ieșeam din casă încărcat de colivii, asemenea 
libertului get care se întorcea din port cu «Amphitrion» sub brat. 
De obicei reușeam să vânez între doi și șase sturzi. Așa am 
petrecut toată luna septembrie. După aceea n-am avut parte 
nici de această petrecere și, oricât de stupidă ar fi fost, am 
regretat-o. 

Acum mă scol ceva mai târziu, mă duc în crângul meu, care e 
în curs de tăiere, rămân acolo un ceas-două, controlând ce s-a 
lucrat cu o zi înainte și flecărind cu tăietorii, apoi merg la 
fântână, de acolo în pădure, unde cu puţin înainte îmi 
desfășurasem vânătorile, și întotdeauna am cu mine o carte, 
Dante sau Petrarca, Tibul sau Ovidiu. Și citindu-le tânguirile 
pătimașe, mă gândesc la propriile mele nemulțumiri 
sentimentale și îmi găsesc în aceste vise deșarte o alinare nu 
îndeajuns de durabilă, dar cel puţin tot atât de dulce. După 
aceea merg la hanul de la drumul mare, stau de vorbă cu 
mușteriii, trag cu urechea la noutăţi și observ gusturile, toanele 
și deprinderile oamenilor. Când vine ceasul prânzului, mă 
înapoiez acasă și așezându-mă la masă cu toţi ai mei, îmi 


astâmpăr foamea cu acele feluri modeste pe care mi le îngăduie 
sărăcăcioasele mele venituri aduse de moșioară. După masă mă 
târăsc iarăși până la han. Aici s-a și adunat tot soborul: hangiul, 
morarul, măcelarul, cei doi brutari. Şi tot restul zilei mi-l petrec 
cu ei jucând șah, cricca sau zara. Ne ciorovăim, ne înfierbântăm, 
ne ocărâm de cele mai multe ori pentru un bănuţ și facem o 
zarvă, de se aude până la San Casciano. 

lată ce smârc mă trage la fund și dacă am vreo grijă, e aceea 
să nu mă mucegăiesc definitiv sau să nu-mi ies din minţi de 
plictiseală, oferindu-i, de altminteri, destinului prilejul să mă 
calce în picioare și să facă din mine ce poftește, ca să mă 
dumiresc odată și odată dacă există vreo margine a nerușinării 
lui. 

Seara mă întorc acasă. Dar înainte de a mă încuia în odaie, 
arunc de pe mine îmbrăcămintea ponosită, de toate zilele, și-mi 
pun toga de senator sau tunica de curte și abia cu această haină 
potrivită prilejului păşesc în palatele antichităţii, unde marii 
învăţaţi și eroii mă întâmpină cu bunăvoință, unde mă pot hrăni 
cu hrana pentru care am fost adus pe lume, și fără sfială stau de 
vorbă cu ei, întreb și aflu pricinile uneia sau altei fapte și în 
bunătatea lor ei îmi răspund ca unui egal. Timp de câteva 
ceasuri nu știu ce-i plictiseala, nici teama de sărăcie sau de 
moarte, uit de toate necazurile și trăiesc întru totul în trecut. 
Apoi îmi notez tot ce-am aflat de la ei și mă apuc să-mi scriu 
cartea — /I Principe”. 

IV 

Citind aceste scrisori, Leonardo îl simțea pe Niccolo aproape 
de sufletul lui și asemănător cu el, cu toate că-i era în fond opus 
ca fire, își aminti de prorocirea lui care spunea că ei doi au 
aceeași soartă. Amândoi vor rămâne în vecii vecilor doi pelerini 
fără căpătâi în această lume a vulgarităţii. Într-adevăr, existenţa 
lui la Roma era tot atât de lipsită de glorie ca și traiul lui 
Machiavelli la San Casciano — plictiseală, singurătate, 
inactivitate nevoită, mai rea decât orice tortură, și aceeași 
cunoștință a inutilităţii proprii. La fel ca Niccolo, îngăduia 
destinului să-l calce în picioare și să facă ce vrea cu el, dar cu 
mult mai multă supunere — nici măcar nu se întreba dacă există 
o limită a nerușinării lui, căci de mult se convinsese că ea nu 
există. 


Leon al X-lea, ocupat cu organizarea procesiunii triumfale a 
măscăriciului Barabolla, încă nu-și găsise timp să-l primească pe 
Leonardo și, ca să se descotorosească de el, îi încredinţă sarcina 
de a perfecționa mașina de bătut monedă de la Monetăria 
papală. lar el, nedispreţuind după obicei nicio muncă oricât de 
modestă, execută comanda într-un mod desăvârșit. Construi o 
mașină nouă din care monedele, care înainte vreme aveau 
forme neregulate și margini mâncate, arătau acum perfect 
circulate și cu zimţii neștirbiţi. 

Pe atunci treburile lui bănești, din pricina vechilor datorii, erau 
atât de încurcate, încât cea mai mare parte a retribuţiei ce-o 
primea se ducea pe dobânzi. Dacă nu l-ar fi ajutat Francesco 
Melzi din moștenirea părintească, Leonardo ar fi trăit în mizerie. 

în vara anului 1514 artistul se îmbolnăvi de malarie romană. 
Era prima lui boală de când trăia pe lume, și se lăsa greu 
doftoricit, refuza medicamentele, nu admitea să se apropie de el 
vreun medic, îl îngrijea doar Francesco Melzi și pe zi ce trecea 
Leonardo prindea mai mare drag de el și prețuia tot mai mult 
dragostea lui neprefăcută. Uneori i se părea că Dumnezeu i-a 
trimis în persoana lui Francesco un ultim prieten, îngerul păzitor 
și un toiag pentru bătrâneţea lui fără cămin. 

își dădea seama că adesea lumea îl dă uitării și făcea eforturi 
zadarnice de a reaminti altora de sine. Bolnav la pat, îi scria 
protectorului său, Giuliano de Medici, scrisori de salut presărate 
cu obișnuitele amabilităţi de curtean care anevoie își atingeau 
ţinta. 

„Când am aflat de însănătoșirea Voastră, o Suveranul meu 
drag, bucuria mi-a fost așa de mare, încât m-a întremat și pe 
mine, m-a sculat din morţi, cum s-ar zice.” 

Către toamnă malaria îl părăsise. Dar tot se mai simţea slăbit 
și trăgea la zăcere. Numai la câteva luni după moartea lui 
Giovanni, Leonardo îmbătrânise și se schimbase, de parcă s-ar fi 
scurs mulţi ani. 

Tot mai des punea stăpânire pe el tristeţea și o stranie lipsă 
de curaj, un fel de oboseală de moarte. 

Se apuca uneori cu vădită înflăcărare de vreuna din ocupațiile 
preferate de mai înainte, matematica, anatomia, pictura sau 
mașina de zbor, dar numaidecât o lăsa baltă și se apuca de alta, 
ca s-o părăsească și pe aceea cu dezgust. 


Și lucru ciudat, în zilele cele mai negre din câte i-au fost 
hărăzite, puse stăpânire pe el pasiunea pentru jocurile de copii. 

De pildă, intestinele de oaie bine spălate și uscate, atât de 
moi și de subţiri, că ar fi putut încăpea toate în căușul unei 
palme, le punea în legătură cu niște foaie ascunse în odaia 
vecină și când ele se umflau în chip de bășici uriașe, încât 
vizitatorul neavizat se trăgea înapoi de spaimă, artistul le 
compara cu virtutea care, deși la început pare fără însemnătate 
și demnă de disprețuit, crește treptat până umple lumea 
întreagă. 

Şopârla cea mare pe care o găsise în parcul Belvedere și o 
domesticise o acoperi cu solzi de pește și de șarpe, îi puse 
coame, barbă, ochi și aripi umplute cu mercur și, urcând-o pe un 
scrin, o arăta musafirilor care luau monstrul drept diavol și se 
retrăgeau îngroziţi. 

Sau modela din ceară mici animale stranii, le punea aripi 
umplute cu aer cald și ele deveneau atât de ușoare, încât urcau 
sus și pluteau sub tavan, în timp ce Leonardo, desfătat de 
mirarea sau teama superstițioasă a privitorilor, triumfa și, în 
plasa cutelor adânci ale feţei cu ochi trişti și lipsiţi de viaţă, se 
aprindea o scânteie de veselie copilărească, naivă, care-ţi 
trezea atâta milă s-o vezi ivindu-se pe acest obraz obosit de 
bătrân, încât Francesco simţea că i se frânge inima. 

într-o zi, îl auzi întâmplător pe Cesare de Sesto spunând în 
timp ce conducea niște oaspeţi — Leonardo ieșise din odaie: 

— Asta-i messeri! De asemenea fleacuri ne ţinem. Ce să ne 
mai ascundem după degete? Bietul bătrânel a dat în mintea 
copiilor. Şi când te gândești că a început cu aripile omenești și 
termină cu păpuși de ceară zburătoare. Muntele a născut un 
șoarece! 

Apoi adăugă cu un hohot de râs silnic, plin de ură: 

— Mă mir de papa! Orice-ai spune, dar la măscărici și nebuni 
se pricepe. Messer Leonardo ar fi o adevărată comoară pentru 
sanctitatea-sa. Sunt făcuţi unul pentru altul. Zău așa, signori, 
interveniţi dumneavoastră pentru meșter ca sfântul părinte să-l 
ia în slujba sa. Nu vă temeţi, va rămâne foarte mulţumit! 
Bătrânul se va pricepe să-l distreze mai grozav ca fra Mariano și 
chiar ca piticul Baraballo! 


Dar gluma aceasta era mai aproape de adevăr decât s-ar fi 
putut crede. Când zvonul despre toate născocirile lui Leonardo 
—  intestinele de oaie umflate în foaie, șopârla înaripată, 
păpușile de ceară zburătoare — ajunseră la urechile lui Leon al 
X-lea, acesta dori atât de mult să le vadă, încât i se risipi și frica 
de vrăjitoria ereticului Leonardo. Iscusiţii curteni îi dădeau 
artistului de înţeles că era timpul să acţioneze. Soarta îi oferea 
un prilej să rivalizeze în grațiile sanctităţii-sale nu numai cu 
Rafael, dar și cu Barballo însuși. Dar Leonardo nu ascultă nici de 
data aceasta, cum mai făcuse de atâtea ori în viaţă, sfatul 
înţelepciunii lumești și nu știu să profite de ocazie pentru a se 
agăța de roata Fortunei. 

Simţind prin intuiţie că Cesare îi este vrăjmaș dascălului său, 
Francesco îl preveni pe acesta. Leonardo însă nu-l crezu. 

— Lasă-l în pace, îi luă el apărarea. Nu știi cât mă iubește, cu 
toate că ar fi vrut să mă urască. E la fel de nefericit ca... Poate și 
mai nefericit... 

Și Leonardo tăcu, lăsând fraza neterminată, însă Francesco 
Melzi înţelese ce-a vrut să spună — mai nefericit decât Giovanni 
Beltraffio. 

— Cum pot să-l judec? urmă dascălul. Poare că eu sunt 
vinovat faţă de dânsul... 

— Dumneavoastră faţă de Cesare? se minună Francesco. 

— Da, dragul meu. N-ai s-o înţelegi. Dar mi se pare uneori că l- 
am deochiat, l-am vătămat, pentru că vezi tu, fiule, mi se pare 
că într-adevăr deochi... 

Și adăugă cu un zâmbet blând, după câteva clipe de tăcere: 

— Lasă-l, Francesco, și nu te teme de el. N-o să-mi facă vreun 
rău și nici n-o să plece de lângă mine. Nu, niciodată n-o să mă 
trădeze. lar că se răscoală și se luptă cu mine, e doar pentru 
sufletul său, pentru libertate... Se caută pe el însuși și vrea să 
rămână neștirbit. Cum m-aș putea împotrivi?... Dumnezeu să-l 
ajute! Știu că se va întoarce la mine când va învinge, mă va 
ierta și va înţelege cât îl iubesc și atunci îi voi da tot ce am și-i 
voi dezvălui toate tainele artei și științei, ca după moartea mea 
să le propăvăduiască oamenilor. Căci dacă nu el, atunci cine?... 

încă din timpul verii, pe când Leonardo zăcea bolnav de 
friguri, Cesare lipsea cu săptămânile de acasă. In toamnă însă 
dispăru de-a binelea și nu se mai întoarse. 


Observându-i absenţa, învățătorul îl întrebă de el pe 
Francesco. Acesta plecă ochii rușinat, îngăimând că Cesare a 
plecat la Siena pentru o comandă urgentă. 

Se temea că Leonardo îl va întreba de ce a plecat fără să-și ia 
rămas bun. Dar dascălul, încrezându-se sau prefăcându-se a fi 
crezut neiscusita minciună, schimbă vorba. Numai colţurile 
buzelor i se crispară tremurătoare și se lăsară în jos într-o silă 
amară, o expresie care-i poposea adesea pe obraz în ultima 
vreme. 

V 

Toamna se nimeri ploioasă. Dar spre sfârșitul lui noiembrie 
veniră zile însorite, cu văzduhul limpede, de o strălucire 
molcomă, cum nu vezi nicăieri aiurea, doar la Roma, căci 
veștejirea luxuriantă a împărăției vegetale este însuși elementul 
magnificului Oraș Etern. 

Leonardo dorea mult să viziteze Capela Sixtină, ca să vadă 
frescele lui Michelangelo. Dar o tot amâna, de parcă s-ar fi 
temut. In sfârșit, într-o dimineaţă pomi într-acolo însoţit de 
Francesco Melzi. 

Capela era o clădire lungă și îngustă, foarte înaltă, cu pereţii 
goi, ferestre ogivale și bolți acoperite de frescele abia terminate. 

Când Leonardo ridică ochii, simţi că rămâne înmărmurit. 
Oricât se temuse, nu se aștepta să vadă ceea ce vedea. 

înaintea măreţelor chipuri, de parcă erau năzăriri dintr-un 
delir, a Dumnezeului Sabaoth care în sânul Haosului primordial 
despărţea întunericul de lumină, sau binecuvânta apele și 
plantele, care-i crea pe Adam din lut și pe Eva dintr-o coastă a 
lui Adam, sau înaintea căderii în păcat și a jertfei lui Cain și Abel, 
a Potopului, a batjocurii lui Sini și Ham la vederea goliciunii 
părintelui lor, înaintea efebilor cu trupuri goale, genii ale stihiei 
care însoțeau cu neobosite cântări și jocuri tragedia universului 
și lupta omului cu Dumnezeu, înaintea Sibilelor și a prorocilor, a 
cumpliţilor giganţi împovăraţi de înţelepciunea și mâhnirea mai 
presus de puterea omenească de îndurare, înaintea strămoșilor 
lui Isus, un șir de generaţii neluminate care-și transmit una 
alteia povara fără sens a vieţii, care nasc în dureri, cunosc 
tortura foamei și a morţii și care așteaptă venirea 
Necunoscutului izbăvitor — înaintea tuturor acestor creaţii ale 


rivalului său, Leonardo nu era în stare nici să judece, nici să 
măsoare sau să compare, ci doar se simţea umilit. 

Prefira în minte propriile sale opere: Cina cea de taină 
condamnată la pieire, Colosul care și pierise, Bătălia de la 
Anghiari şi alte nenumărate lucrări neterminate, un șir de 
eforturi zadarnice, de eșecuri ridicole, de înfrângeri lipsite de 
glorie. Toată viața n-a făcut decât să înceapă, să se 
pregătească, să aibă intenţia, dar n-a realizat nimic, și — ce rost 
are să se mai înșele? — e prea târziu acum să mai nădăjduiască, 
niciodată nu va mai realiza nimic. Cu toată truda fără preget a 
întregii sale existenţe, semăna cu robul viclean care și-a 
îngropat talantul în pământ. 

Și totuși își dădea seama că tinsese spre ceva mai înalt, mai 
presus de ce realizase Buonarrotti, spre acea contopire în 
suprema armonie pe care acesta nici n-a cunoscut-o și nici n-a 
căutat-o în veșnica sa dezbinare, violenţă, revoltă și haos. lși 
aduse aminte de ce a spus monna Lisa despre Michelangelo. 
Forța lui, spunea ea, seamănă cu uraganul pustiitor care 
dărâmă munţii și prăbușește stâncile înaintea Domnului. Pe 
când el, Leonardo, e mai tare decât Michelangelo, precum mai 
tare e liniștea decât furtuna, pentru că în liniște, nu în furtună 
sălășluiește Domnul Dumnezeu. 

Și acum lucrul acesta devenise mai limpede ca oricând. Nu, 
monna Lisa nu se înșelase, mai devreme sau mai târziu spiritul 
omenesc se va întoarce și va porni pe căile arătate de el, se va 
întoarce de la haos la armonie, de la dezbinare la contopire, de 
la furtună la acalmie. Dar cine știe câtă vreme va mai triumfa 
Michelangelo Buonarrotti, câte generaţii va atrage el după sine? 

Și conștiința dreptăţii sale în contemplaţie făcea și mai 
chinuitoare conștiința neputinței sale în acţiune. 

leșiră tăcuţi din Capelă. 

Francesco bănuia ce se petrece în sufletul învățătorului și nu 
îndrăznea să deschidă vorba. Dar îi privi faţa și i se năzări că 
Leonardo s-a trecut și mai mult și a îmbătrânit brusc în ceasul 
șederii în Capela Sixtină, de parcă s-ar fi scurs un șir lung de ani. 

Lăsară în urmă Piazza San Pietro luând-o pe Borgo Nuovo spre 
podul San'Angelo. 

Leonardo se gândea acum la un alt rival nu mai puţin 
primejdios decât Buonarrotti — la Rafael Sanzio. 


Văzuse frescele, așa-zisele Stanze din sălile de primire ale 
Vaticanului, de curând terminate de Rafael și nu se putea 
dumeri nicidecum — ce au mai mult în ele, măreție în execuţie 
sau nimicnicie în alegerea subiectului, perfecțiune inimitabilă 
amintind de cele mai luminoase și diafane creaţii ale anticilor 
sau lingușire slugarnică a preaputernicilor lumii acesteia? 

Papa luliu al II-lea visase să-i izgonească pe francezi din Italia. 
Rafael îl înfăţișă privind cu măreție la izgonirea din templul 
Dumnezeului Celui Preaînalt de către puterile cerești a 
profanatorului sfintelor, sirianul Eliodor. 

Leon al X-lea se credea mare orator. Rafael îl glorifica sub 
chipul lui Leon | cel Mare, care-l mustră pe barbarul Attila și-i 
poruncește să despresoare Roma. 

Căzând prizonier la francezi în timpul bătăliei de la Ravenna, 
Leon al X-lea scăpă nevătămat. Și acest eveniment îl 
eternizează Rafael în scena eliberării apostolului Petru din 
temniţă. 

Astfel izbutea Rafael să transforme arta într-o unealtă atât de 
necesară la palatul Vaticanului, în smirna și tămâia lingușirii de 
curtean. 

Acest tânăr venit din Urbino, un visător cu chip neprihănit de 
madonă, ai fi zis, înger coborât din ceruri, știa să-și aranjeze 
cum nu se poate mai bine treburile pământești. El nu se dădu în 
lături să picteze grajdurile bancherului roman Agostino Chigi, și 
nici să facă desenele pentru vesela sa, acele celebre platouri și 
farfurii de aur pe care, după ce l-a ospătat pe papa, Chigi le-a 
aruncat în Tibru, ca să nu mai fie folosite de nimeni. Acest. 
Fortunato garzon” cum îi spunea Francia, își dobândea gloria, 
bogăţia, onorurile cu atâta ușurință, de parcă s-ar fi jucat. Pe cei 
mai înrăiți dușmani și invidioși ai săi îi dezarma cu amabilitatea 
sa fermecătoare. Și pe ce punea mâna toate îi izbuteau, darurile 
Fortunei curgeau șuvoi în căușul palmelor sale fără niciun efort 
din partea lui. 

Ocupase avantajosul post de arhitect, odinioară al răposatului 
Bramante, însărcinat cu construcţia noii bazilici și veniturile sale 
creșteau pe zi ce trecea. Cardinalul Bibbiena era dispus a-și da 
nepoata după el, însă Rafael mai stătea în expectativă, căci și 
lui i se promisese purpurile de cardinal. 


Ducea un trai de lux regesc în palatul plin de graţie pe care și- 
| construise în Borgo. De dimineaţă până seara se îngrămădeau 
în anticameră tot soiul de oameni de vază, înalţi dregători și 
ambasadori ai unor suverani străini care-și doreau un portret 
sau cel puţin un tablou ieșit de sub penelul său, ori măcar un 
desen ca amintire. 

Rafael însă refuza pe toată lumea — prea avea mult de lucru. 

Solicitanţii însă nu se lăsau și îl asediau în continuare. In 
vreme ce Rafael nu mai avea când să-și termine lucrările, le 
începea doar, punea câteva tușe și le trecea îndată ucenicilor, 
care le terminau cât ai bate din palme. Atelierul său ajunsese o 
uriașă fabrică unde afaceriștii dibaci, alde Giulio Romano, 
prefăceau cu impertinenţă de prăvăliaș și o iuţeală de necrezut 
pânza și culorile în monedă sunătoare. 

Cât despre Rafael, el nu ţinea la perfecțiune, se mulțumea cu 
mediocritatea. Slujea vulgul și acesta i se închina și-l primea în 
sânul lui cu entuziasm, ca pe un ales al său, ca pe o zămislire a 
sa, trup din trupul și os din osul său, o zămislire a propriului 
spirit. Și vulgul îl decretă cel mai mare pictor al tuturor 
timpurilor și popoarelor. Astfel Rafael ajunse Dumnezeul picturii. 

Dar lucrul cel mai rău stătea în faptul că Rafael era măreț, era 
frumos, era fermecător până și în decăderea sa și nu numai 
pentru vulg, dar și pentru aleși și primind din mâinile zeiţei 
norocului strălucitoarele jucării cu naivă nepăsare, rămânea pur 
și nevinovat ca un prunc. „Băiatul norocos” nu-și dădea seama 
de faptele sale. 

Și această facilă armonie a lui Sanzio, această împăcare falsă, 
moartă, academică, era mai păgubitoare pentru artă decât 
dezbinarea și haosul lui Michelangelo. 

Leonardo simţea intuitiv că pe după aceste două piscuri ale 
artei — Michelangelo și Rafael — nu se deschid drumuri spre 
viitor, ci se cască doar hăul fără fund. Și în același timp își 
dădea seama limpede cât de multe îi datorează lui cei doi. De la 
el au luat știința despre lumină și umbră, de la el anatomia, 
perspectiva, cunoașterea naturii și a omului. Dar, debarasându- 
se de el acum, îl distrugeau. 

Cufundat în aceste meditații, mergea în neștire cu capul în 
piept și ochii plecaţi. 


Francesco încerca să-l trezească, să-l atragă într-o discuţie, 
dar de fiecare dată, privind obrazul dascălului său, vedea 
expresia de resemnat dezgust și cuvintele îi mureau pe buze. 

Când ajunseră la podul Sant'Angelo, trebuiră să se ferească 
pentru a lăsa drum liber unui grup mare de vreo șaizeci de inși 
călări și pedeștri, în haine luxoase, care le ieșiseră înainte pe 
îngusta ulicioară Borgo Nuovo. 

Leonardo îi privi într-un fel distrat, crezând că este suita 
vreunui prinţ sau cardinal, ori poate ambasador roman. Il uimi 
însă figura unui tânăr îmbrăcat mai luxos ca ceilalți călărind pe 
un armăsar alb arăbesc cu tacâmul aurit bătut cu nestemate. 
Parcă-l mai văzuse undeva. Și deodată îi veni în minte băieţașul 
palid și slăbuț, într-o tunică mânjită cu vopseluri și coatele 
roase, pe care îl întâlnise cu vreo opt ani în urmă la Florenţa. 

„Michelangelo nu-i demn nici să vă lege curelele încălţărilor, 
messer Leonardo!” Îi spusese acela cu sfioasă încântare. Da, era 
el, „Dumnezeul picturii”, Rafael Sanzio, rivalul de azi al lui 
Leonardo și al lui Michelangelo. 

Obrazul lui Rafael, deși la fel de copilăros, de candid și golit de 
gânduri, semăna ceva mai puţin cu un chip de heruvim. Se 
împlinise parcă, se îngreunase și arăta puhav. 

Venea dinspre palatul său din Borgo și se ducea să se 
întâlnească la Vatican cu papa. Și ca de obicei era însoţit de 
prieteni, ucenici și admiratori. Nu i se întâmplase niciodată să 
iasă fără o suită de onoare de cel puţin cincizeci de oameni, așa 
încât fiecare ieșire arăta a procesiune triumfală. 

Rafael îl recunoscu pe Leonardo și, roșind ușor, scoase bereta 
și se grăbi să-l salute cu politeţe exagerată. Unii dintre ucenicii 
săi care nu-l cunoșteau la faţă pe Leonardo întoarseră miraţi 
ochii după bătrânelul modest îmbrăcat, care se lipea de zid ca 
să le facă loc și pe care „divinul” îl salutase cu o atât de adâncă 
plecăciune. 

Dar neluându-l în seamă, Leonardo aţintise privirile asupra 
acelui ce mergea alături printre cei mai apropiaţi ucenici. 
Privirea învățătorului exprima nedumerire, de parcă nu și-ar fi 
crezut ochilor, căci cel privit nu era altul decât Cesare da Sesto. 

Și dintr-o dată Leonardo înţelese totul, absenţa lui Cesare, 
neliniștea din suflet și presimţirea grea ca un bolovan, 


neiscusința minciunii lui Francesco. Ultimul său ucenic îl 
trădase. 

Cesare îi susţinu privirea cu un zâmbet impertinent și totodată 
jalnic, care-i crispa dureros obrazul, făcându-l să arate 
înspăimântător, de parcă era nebun. 

Și nu el, ci Leonardo, cuprins de o inexprimabilă sfială, cobori 
privirile, ca și cum s-ar fi simţit vinovat de ceva. 

Suita trecu și se duse. Cei doi își continuară drumul în tăcere. 
Leonardo se sprijinea de braţul însoţitorului. 

Chipul său era palid și calm. 

Când podul Sant'Angelo rămase în urmă și ei cotiră pe Via dei 
Coronari, li se deschise în faţă Piaţa Navona, unde se ţinea 
târgul de păsări. 

Leonardo cumpără o mulţime de păsări — coţofene, cintezoi, 
măcăleandri și turturele, un șoim de vânătoare și un pui de 
lebădă sălbatic. Cheltui toţi bani pe care-i avea la el, ba mai și 
împrumută de la Francesco. 

Acoperit din cap până la picioare cu colivii în care ciripeau 
păsărelele, atrăgeau atenţia tuturor. Trecătorii întorceau curioși 
privirile după cei doi, un bătrân și un tânăr, iar ștrengarii ţopăiau 
în urma lor. 

Traversară toată Roma, trecând pe lângă Pantheon și pe lângă 
Forul lui Traian, urcară pe Esquilino și prin Porta Maggiore ieșiră 
din oraș, luând-o pe străvechiul drum roman Via Labicana. 

înaintea lor se desfășura palida și netulburata Campagna în 
tot necuprinsul ei. 

Prin spărturile apeductului ridicat de Claudius, Titus și 
Vespasianus și acum căzut în ruină, peste care iedera își 
aşternea covorul, se vedeau colinele de un verde stins ce se 
întuneca treptat, de parcă erau valurile unei mări în înserate. Ici- 
colo câte un turn singuratic, vreun cuib risipit de prădalnici 
cavaleri, iar departe, departe. În marginea cerului, munţii de un 
albastru aerian înconjurând câmpia ca treptele unui amfiteatru 
de proporţii uriașe. Deasupra Romei, de după norii albi și 
bucălaţi, soarele în asfinţit trimitea snopi de raze lungi și 
strălucitoare. Boii albi cu părul lucind ca mătasea și coamele 
răsucite întorceau alene ochii blânzi și cuminţi la sunetul pașilor, 
rumegând înainte hrana; bale picurau din botul lor umed pe 
frunzișul ţepos și prăfuit al mărăcinilor. Ţârâitul greierilor din 


iarba aspră, pârjolită, foșnetul vântului între vrejurile moarte ale 
pelinăriţei și, deasupra zidurilor în ruină, cântecul de clopote din 
îndepărtata Romă păreau să adâncească și mai mult tăcerea. 
Aici, deasupra acestui șeș, în paragina lui solemnă și stranie se 
săvârșeau parcă cele ce prorocise îngerul care „jurase celor vii 
în numele Celui fără de moarte că vremea nu mai vine...” 

își aleseră un loc pe unul din tăpșane, dezlegară coliviile, le 
puseră jos și Leonardo se apucă să slobozească păsările. 

Era cea mai îndrăgită joacă de când fusese copil. lar când 
păsările cu freamăt de bucurie își luau zborul foșnind din aripi, el 
le petrecea cu o privire duioasă până departe, și chipul său se 
lumina de zâmbet. In clipele acestea uita de toate amărăciunile. 
Părea fericit ca un copil. 

în colivii mai rămăsese doar șoimul de vânătoare și puiul de 
lebădă. Invăţătorul îi păstrase pentru la urmă. 

Se așeză jos să se odihnească și scoase din desagă modesta 
cină — pâinea, castanele coapte, un pumn de smochine, 
bidonașul cu vin roșu de Orivieto într-o împletitură de paie și 
două bucăţi de brânză, pentru sine din cea de capră, pentru 
însoţitorul său brânză grasă de vacă. O luase anume pentru el, 
știind că lui Francesco nu-i place brânză de capră. 

Și dascălul îl pofti pe ucenic să împartă cu el hrana și începu 
să îmbuce aruncând priviri mulţumite păsărilor care, presimţind 
libertatea, se zbuciumau și băteau din aripi în coliviile lor. Îi 
plăcea să sărbătorească cu asemenea modeste petreceri la 
iarbă verde eliberarea captivelor înaripate. 

Mâncau în tăcere. Francesco îl privea din când în când cu 
discreţie. Pentru prima oară, de când fusese bolnav, îi vedea 
obrazul la lumina puternică a zilei, în aer liber. 

Niciodată nu i se păru atât de obosit și bătrân. Părul său cu 
reflexe roșietice, presărat cu fire cărunte, se rărise și dezvelea 
fruntea înaltă, avântată, cu brazdele cutelor trase adânc, cu 
îndărătnicie, iar în jos, pe tâmple și pe lângă urechi, rămas încă 
des și pufos, se unea cu barba înfoiată care începea de sub ochi 
și cobora până la jumătatea pieptului, pălită și ea de cărunţeală 
ici-colo. Ochii de cel mai luminos albastru, adânciţi în orbitele 
încercănate, priveau cu aceeași agerime și curiozitate temerară 
de sub sprâncenele streșinite. Dar această expresie de forță a 
gândirii și de voinţă de a cunoaște aproape supraomenească era 


în flagrantă contradicţie cu mina de slăbiciune omenească, de 
oboseală fără margini în cutele dureros amare ale obrajilor 
vesteji, în pungile bătrânești de sub ochi, în colţurile gurii 
subţiri, lăsate și în buza de jos puţin ieșită în afară, în masca de 
amărăciune și inexprimabil dezgust a acestui Prometeu aproape 
sfârșit. 

Francesco îl privea ca și în alte dăţi și o milă nespusă punea 
treptat stăpânire pe el. 

Observase de mult că era de ajuns un lucru cât de mic, pentru 
ca feţele omenești să-și schimbe expresia într-o singură clipă, 
dezvăluindu-și profunzimi nebănuite. Astfel, în timpul călătoriei, 
când tovarășii săi de drum, oameni necunoscuţi și de care nu-i 
păsa, scoteau legăturica sau pacheţelul cu mâncare de-acasă, 
se așezau deoparte și își luau gustarea, ferindu-se, puţintel 
rușinaţi, cu sfiala proprie celor care mănâncă într-un loc străin, 
printre necunoscuţi, simţea pentru ei deodată, fără niciun motiv 
evident, o ciudată și inexplicabilă milă. | se păreau însinguraţi și 
nefericiți. Lucrul acesta i se întâmpla adesea în copilărie, dar și 
mai târziu câteodată. N-ar fi putut explica în niciun chip mila 
aceasta ale cărei rădăcini erau mai profunde decât conștientul. 
Aproape că uitase de ea, îi zburase din minte, dar când îi 
umplea inima, o recunoștea numaidecât și nu i se putea 
împotrivi. 

La fel și acum, privindu-l pe învățătorul său, care, așezat pe 
iarbă, printre coliviile goale, și aruncând din când în când câte o 
privire păsărilor ce-i mai rămăseseră, tăia cu un briceag vechi 
cu plăseaua de os ruptă pâinea și felii subţiri de brânză, le băga 
în gură tacticos și apoi le mesteca anevoie, așa cum mestecă 
bătrânii cu gingiile slăbite, încât pielea veștedă a obrajilor se 
încrețește, Francesco simţi cum urcă în el acea cunoscută milă 
sfâșietoare. Şi era cu atât mai de neîndurat, cu cât ea se 
înfrăţea cu veneraţia. Ar fi vrut să cadă la picioarele lui 
Leonardo și, îmbrăţișându-le și plângând cu suspine, să îngaime 
că dacă e umilit și obijduit de oameni, e mai multă slavă în 
această umilință decât în triumful lui Rafael și al lui 
Michelangelo laolaltă. 

Dar n-o făcu, nu îndrăzni s-o facă și continuă să-l privească pe 
învățătorul său în tăcere, reținându-și lacrimile care-i urcau în 
gâtlej înghițind anevoie bucăţelele de pâine și de brânză. 


Sfârșindu-și cina, Leonardo se ridică, redădu libertatea 
șoimului, apoi deschise ultima colivie, cea mai mare, aceea cu 
puiul de lebădă. 

Uriașa pasăre albă zburătăci cu vioiciune, își desfăcu larg 
aripile, care se făcuseră trandafirii în lumina apusului, și pomi în 
zbor drept spre soare. 

Leonardo o petrecu îndelung cu privirea și se citea în ea o 
nesfârșită mâhnire și invidie. 

Francesco înțelese că învățătorul se întristează pentru visul 
deșert al întregii vieți — aripile omenești. Pentru „Pasărea Mare” 
pe care o prezicea cândva în jurnal. 

„Omul va porni în primul său zbor pe spinarea unei lebede 
uriașe...” 

VI 

Papa, cedând rugăminţilor fratelui său Giuliano de Medici, 
comandă lui Leonardo un mic tablou. Dar artistul tărăgăna și 
amâna cu începerea lucrului, apucându-se de premergătoarele 
experienţe în materie de perfecţionare a culorilor și născocirea 
unui lac nou pentru tabloul ce urma să-l picteze. 

Şi când află despre acestea, Leon al X-lea exclamă cu 
prefăcută disperare: 

— Caraghiosul asta n-o să facă nimic niciodată! El se gândește 
la sfârșit, înainte de a începe. 

Curtenii gustară gluma și o răspândiră prin oraș. Soarta lui 
Leonardo era deci hotărâtă. Leon al X-lea, cel mai mare 
cunoscător și preţuitor al artei, își rostise verdictul. De aici încolo 
Pietro Bembo și Rafael, piticul Baraballo și Michelangelo puteau 
să se culce liniștiți pe lauri. Rivalul era nimicit. 

Și toţi îi întoarseră deodată spatele, de parcă erau înţeleși 
dinainte, și-l uitară cum sunt uitaţi morţii. Ceea ce nu-i 
împiedică să-i transmită părerea papei. Leonardo o primi cu 
atâta nepăsare, ca și cum ar fi prevăzut-o dinainte și nici nu se 
aștepta la altceva. 

în aceeași noapte, rămas sigur, scria în jurnal: 

„Răbdarea obijduiţilor e aidoma hainei călduroase pentru 
rebegit. Pe măsură ce frigul e mai pătrunzător, îmbracă-te mai 
gros și nu-l vei mai simţi. Şi când se înmulţesc jignirile, 
încolţeşte-ţi răbdarea și atunci insulta nu-ţi va atinge inima.” 


La! lanuarie 1515 se stinse din viaţă regele Franţei Ludovic al 
XII-lea. Întrucât nu avea moștenitori, îi urmă la tron François de 
Valois, duce de Angouleme, fiul Louisei de Savoia, sub numele 
de Francisc |. Era ruda lui cea mai apropiată, soţul fiicei sale 
Claude de France. 

îndată după suirea pe tron, tânărul rege întreprinse o 
campanie de recucerire a Lombardiei. Cu o iuţeală de necrezut 
trecu Alpii, străbătu cheiurile d'Argentiere. Se ivi fără veste în 
Italia și, câștigând o victorie la Marignano, îl detronă pe il 
Moretto și intră în Milano în chip de biruitor. 

între timp Giuliano de Medici se retrăsese în Savoia. 

Văzând că nu mai are ce face la Roma, Leonardo hotărî să-și 
caute norocul la noul suveran și în toamna aceluiași an pomi 
spre Pavia, unde își avea reședința Francisc | cu toată curtea. 

Aici învinșii dădeau serbări în cinstea învingătorilor și la 
organizarea lor fu invitat și Leonardo în calitate de mecanic, 
dată fiind vechea sa faimă stabilită încă de pe vremea când 
trăia il Moro. 

Şi Leonardo construi un leu automat. La una din serbări leul 
parcurse sala de la un capăt la altul, se opri în faţa regelui, se 
ridică în două labe și, deschizându-și pieptul, făcu să cadă la 
picioarele maiestăţii-sale un mănunchi din crinii albi ai Franţei. 

Această jucărie îi aduse lui Leonardo mai multă glorie decât 
toate celelalte opere ale sale, invenţii și descoperiri. 

Francisc | invitase îndeobște în slujba lui învăţaţi și artiști 
italieni. Papa nu îngădui însă lui Rafael și Michelangelo să-l 
părăsească. Atunci regele îl pofti în slujba lui pe Leonardo, 
oferindu-i un venit anual de șapte sute ecus. Și îi punea la 
dispoziție un mic castel, castelul Cloux în Touraine, nu departe 
de orașul Amboise, între Tours și Blois. 

Leonardo îi acceptă propunerea și la începutul lui 1516, în al 
șaizeci și patrulea an al vieţii, veșnicul exilat, părăsind patria 
fără speranţă și fără regret, însoţit doar de bătrânul servitor 
Villanis, bucătăreasa Mathurine, Francesco Melzi și Zoroastro da 
Peretola, pornea spre hotarele Franţei. 

VII 

Călătoria, mai ales în acest anotimp al anului, era anevoioasă 
pe drumurile Piemontului spre Torino, apoi de-a lungul văii 


râului Dora-Riparia, afluentul Padului prin trecătoarea Col-de- 
Frejus către șaua dintre Mont-Tabor și Mont-Cenise. 

Din sătucul Bardonecchia porniră la drum de cu noapte, ca să 
ajungă la trecătoare pe lumină. 

Catârii cu samarele și cu călăreţii în spinare, bocănind cu 
copitele în stâncă și zuruind din zurgălăi, urcau tot mai sus pe 
poteca îngustă ce șerpuia pe buza prăpastiei. 

Jos, în văile orientate spre miazăzi mirosea a primăvară, pe 
când acolo sus iarna era încă în toi. Dar în aerul uscat, și 
rarefiat, neclintit de vreo adiere, frigul se simţea prea puţin. 

Abia se lumina de ziuă și în prăpăstiile unde viţele cascadei 
înălbeau în chip de fantastice stalactite, iar creștetele negre ale 
molizilor înfipţi în buza hăului străpungeau ca peria troienele, 
negurile nopţii mai odihneau netulburate. lar sus, pe cerul palid, 
coloșii înzăpeziţi ai Alpilor începeau a străluci, parcă luminaţi pe 
dinăuntru. 

La o cotitură a potecii Leonardo descălecă. Vroia să privească 
mai de-aproape munţii. Când află de la călăuză că brâna 
lăturalnică, bună numai de străbătut cu piciorul și mai îngustă, 
mai abruptă ca cealaltă pentru catâri duce tot într-acolo, pomi 
să se caţăre pe repezișul vecin de unde spera să vadă mai bine 
piscurile, luându-l cu el pe Francesco. 

Când sunetul de zurgălăi se stinse în depărtare, cobori atâta 
liniște asupra lor. Cum se întâmplă numai la înălţime, încât 
călătorii noştri își puteau auzi bătaia propriilor inimi, înăbușită 
doar din când în când de vuietul vreunui grohotiș îndepărtat, 
asemenea cu tunetul repetat de ecouri fără număr. 

Urcau tot mai sus și mai sus. 

Leonardo se sprijinea de braţul lui Francesco. Și ucenicul își 
aminti cum cu mulţi ani în urmă coborau în beznele 
subpământene ale minei de fier de lângă satul Mandello, la 
poalele muntelui Campione, pe o scară alunecoasă și 
spăimântătoare. Pe atunci Leonardo îl ducea pe el în braţe, 
acum Francesco își sprijinea învățătorul. Și acolo sub pământ 
domnea aceeași liniște ca și aici, în aceste înălţimi. 

— Priviţi, priviţi, messere, strigă Francesco arătând spre 
prăpastia care se deschisese pe neașteptate la picioarele lor. 
larăși valea Dorei-Riparia! Asta-i. Cred, pentru ultima oară. 
Intrăm în chei și n-o s-o mai putem vedea! 


Și adăugă apoi mai încet: 

— Priviţi, se vede Lombardia... Italia... 

Ochii săi scânteiau de bucurie și tristeţe. 

Mai spuse o dată: 

— Pentru ultima oară... 

Dascălul se uită și el în direcţia arătată de Francesco, însă 
chipul său rămase impasibil. Întoarse ochii în tăcere și pomi mai 
departe, într-acolo unde scânteiau zăpezile veșnice pe ghețarii 
lui Mont-Tabor, Mont-Cenise și Rocciamelone. 

Nemailuând în seamă oboseala, mergea acum atât de repede, 
încât Francesco, întârziind pe buza prăpastiei, ca să-și ia rămas 
bun de la Italia, rămase mult în urmă. 

— Pe unde... pe unde o luaţi, învățătorule? Îi strigă luând-o la 
picior. Nu vedeţi? Poteca s-a sfârșit. Mai sus nu se poate merge. 
Vă prăbușiţi în prăpastie! Păzea! 

Dar Leonardo urca mai sus și mai sus, fără să-i dea ascultare, 
cu un pas ușor de adolescent, înaripat parcă, pe acolo unde 
dedesupt, la picioarele sale, se căscau hăuri ameţitoare. 

lar pe cerurile palide, coloși de gheaţă se limpezeau, creșteau 
ca un zid ridicat de Domnul Dumnezeu între cele două lumi. ŞI-I 
îmbiau, și-l atrăgeau, ca și cum dincolo de ei se ascundea 
suprema taină, singura care-i putea astâmpăra curiozitatea. 
Dragi și doriţi, cu toate că îl despărțeau de ei beznele de 
netrecut, păreau aproape, să întindă mâna, și îl priveau cum 
privesc morţii pe vii — cu eternul lor surâs tainic, asemenea 
surâsului Giocondei. 

Reflexele lor palide iluminau paloarea obrajilor lui Leonardo. El 
le zâmbea cu aceeași lumină în zâmbet. Și privind acești coloși 
de gheaţă translucidă pe cerul translucid și rece ca și gheaţa, se 
gândea la Gioconda și la moarte. 

Cartea a șaptesprezecea MOARTEA. PRETESA 
ÎNARIPATUL 

I 

Castelul regal Amboise din inima Franței străjuia cu maiestate 
malurile Loirei. Seara, când flăcările asfințitului se stingeau în 
undele pustii, turnurile din piatră albă de Touraine răsfrânte în 
lucoarea lor verzuie ca de adânc de ape păreau fragile, aproape 
diafane, ca un contur de nor. 


De la înălțimea turnului său din colț se deschidea priveliștea 
unor codri seculari necălcaţi de picior omenesc, lunci și ţarine 
de-o parte și de alta a Loirei, și covoarele lor de maci roșii se 
îmbrăţișau în zare cu cerul albastra ca floarea de in. Șesul 
acesta ce se odihnea sub pâcle ușoare, brăzdat de șiruri drepte 
de plopi negri și sălcii argintate, amintea pe departe câmpiile 
Lombardiei, tot așa cum unda Loirei amintea imaginea Addei. 
Doar că apele tinerei muntence erau năvalnice, zglobii, pe când 
cele ale Loirei curgeau molcome și agale, lăsând în urmă 
puzderie de grinduri și ostroave, de parcă ar fi îmbătrânit și 
obosit. 

La picioarele castelului se îngrămădeau pâlcuri de case ale 
orașului cu același nume, cu acoperișuri din plăci de ardezie, 
negre și scânteietoare sub razele soarelui, străjuite de coșuri de 
cărămidă înalte. Totul respira Ev Mediu în meandrele ulicioarelor 
strimte și întunecoase, iar sub cornișe și burlane, la colţurile 
ferestrelor sau pe la usciorii ușilor se alipeau omuleţi ciopliți din 
aceeași piatră albă din care fusese înălțat castelul, înfățișând 
călugări grași cu mătăniile de gât și picioarele în saboţi adunate 
sub ei, care râdeau cât îi ținea gura, strângând la piept vreo 
ploscă de vin, ori slujbași, juzi, doctori în teologie în robe, 
privindu-te cu fală, târgoveţi strângători cu capul plin de griji și 
punga doldora alipită temător de burdihan. Făpturi aidoma cu 
acestea circulau și pe ulicioare, și toate dovedeau bunăstarea 
omului de aici, iubitor de curăţenie, chibzuit la orice bănuț, cu 
inima cucernică și rece. 

Orăşelul se însufleţea doar când venea regele la vânătoare. 
Atunci străzile se umpleau de tropotul cailor, hămăitul de câini, 
glas de com, iar luxul și aurăria curtenilor îţi luau ochii. Noaptea, 
muzica din sălile castelului se auzea până jos în oraș, iar zidurile 
albe păreau însângerate sub răsfrângerile purpurii ale făcliilor. 

Dar regele pleca și pologul de tăcere de totdeauna se 
aşternea iarăși peste oraș. Numai duminica și de sărbători se 
animau străzile. Gătite cu bonete de dantelă, din cea care se 
împletește cu andrele de pai lungi, orășencele se duceau la 
biserică. In zilele de lucru târgul era mort de-a binelea: nici tu 
pas pe lespezi, nici tu glas omenesc, doar ciripit sonor de 
rândunele care săgetau văzduhul dintre albele turnuri înfipte în 
cer, sau foșnet de tocilă în cine știe ce dugheană dărăpănată. 


Doar în serile de primăvară, când adieri înmiresmate de izul 
crud al mugurilor de plop veneau valuri-valuri din grădinile 
înconjurătoare, ieșeau la joacă băieţi și fetiţe. Se jucau 
cuviincios, ca niște oameni în toată firea: se așezau în cerc, se 
luau de mâini și, rotindu-se, cântau cântecul acela vechi de 
când lumea despre Saint-Denis. 

Și merii de după zidurile de piatră scuturau în cenușile 
amurgului ploaie de petale paltrandafirii pe tinerele lor 
creștete. 

Dar cum se stingea cântecul, se instaura din nou tăcerea, o 
tăcere atât de mare, încât în tot orașul se auzea cum bate inima 
ornicului din tumul Horlorge, împletindu-se doar cu clamările 
lebedelor care poposeau în cârduri pe grindurile Loirei în ale 
cărei oglinzi se răsfrângea verdele stins al cerului. 

Mai la sud-est de castel, cam la vreo zece minute de drum 
înspre moara Saint-Thomas, se ridica un altul, mai mărunt, 
castelul Cloux care aparținuse cândva majordomului și 
scutierului lui Ludovic al XI-lea al Franţei. 

De-o parte un zid înalt, de alta afluentul Loirei, Amasse, 
împrejmuiau domeniul. Inaintea intrării, o pajiște de un verde 
crud cobora până la râu. In dreapta se ridica hulubăria, acolo 
unde sălcii și răchite își împleteau crengile, și la umbra lor apa, 
cu tot cursul sprinţar, părea neclintită, stătătoare, ca o fântână 
sau un eleșteu. Prin frunzișul întunecat al castanilor, frasinilor, 
ulmilor, se întrezăreau zidurile de cărămidă, trandafirii, ale 
castelului cu o cornișă albă și crenelată din piatră de Touraine, 
subliniind unghiurile zidurilor și înrămând ogivele ferestrelor și 
ușilor. Clădirea nu prea mare, cu un acoperiși ascuţit din plăci 
de ardezie, cu miniaturala ei capelă din dreapta intrării 
principale, dominată de micul turn octogonal în interiorul căruia 
urca o scară de lemn în spirală, unind cele opt odăi de jos cu tot 
atâtea iatacuri de sus, amintea o vilă sau un conac de ţară. 
Refăcută cu patruzeci de ani în urmă, părea pe dinafară cu totul 
nouă, veselă și primitoare. 

Acesta era castelul pe care Francisc | i-l pusese la dispoziţie lui 
Leonardo. 

II 


Regele îi făcu o primire călduroasă, stătu cu el de vorbă 
îndelung despre lucrările sale trecute și viitoare, numindu-l 
respectuos „părinte” și „învăţător”. 

Leonardo îi propuse o reclădire a castelului Amboise și 
construcţia unui canal uriaș care să transforme Sologne, 
regiunea de mlaștini din apropiere, infestată de malarie, într-o 
grădină fermecată, și apoi, unind Loire cu matca Saonei la 
Macon să facă legătura prin ţinutul Lyonului între Touraine, 
inima Franţei, și Italia și să deschidă astfel un nou drum dinspre 
nordul Europei către țărmurile Mării Mediterane. Acesta era visul 
lui Leonardo, să dăruiască cel puţin unei ţări streine binefacerile 
științei respinse și nesocotite de patria sa. 

Francisc | primi cu bunăvoință propunerea lui Leonardo în ce 
privește construcţia canalului și artistul pomi la cercetarea 
regiunii aproape numaidecât după sosirea sa la Amboise. Și în 
timp ce regele își vedea de vânătorile lui, Leonardo studia pe 
lângă  Romorantin compoziţia solului din Sologne, cursul 
afluenților Loirei și ai Cherului, măsura nivelul apelor și 
întocmea schiţe și hărţi. 

Și colindând prin aceste părţi, se opri într-o zi la Loches, un 
mic orășel mai la sud de Amboise, așezat pe malul Indrei, 
printre întinsele păduri și luncile Tourainei. În castelul de aici, 
care ţinea tot de domeniile regale, în vechiul turn prefăcut în 
temniţă tânjise opt ani după libertate și murise Lodovico il Moro, 
ducele Lombardiei. 

Bătrânul temnicer îi povesti cum încercase Lodovico să 
evadeze și chiar izbutise, ascunzându-se într-un car sub paie, 
dar cum, necunoscând drumul, se rătăcise în pădurea vecină și 
a doua zi câinii de vânătoare ai urmăritorilor l-au găsit într-un 
desiș de tufani. 

Ultimii ani ai vieţii, ducele milanez și-i petrecuse în meditații 
cucernice, rugăciuni și lecturi din opera lui Dante, singura 
comoară ce i-a fost îngăduită s-o ia cu el din Italia. La numai 
cincizeci de ani părea un bătrân fără putere. Numai câteodată 
când îi parveneau vești despre diversele meandre ale politicii, 
ochii săi prindeau a scânteia ca altădată. 

Se stinse la 17 mai 1508, după o scurtă zăcere. 

După câte spunea temnicerul, il Moro născocise cu vreo 
câteva luni înaintea sfârșitului o joacă stranie. Ceru să i se 


aducă pensule și culori și se apucă să picteze pereţii și bolțile 
temniţei sale. 

Artistul mai putu desluși ici-colo urmele acestor picturi pe 
zidurile cu tencuiala căzută, desene complicate, o împletire de 
dungi, beţișoare, stele, cruciuliţe roșii pe câmp alb sau galbene 
pe câmp albastru, și printre ele un impunător cap cu coif de 
ostaș roman, probabil portretul neizbutit al ducelui însuși, 
dedesupt cu o inscripţie într-o franceză stâlcită: „Deviza mea în 
chinuri și captivitate: mi-e amară — răbdarea”. 

O alta și mai ininteligibilă și agramată se întindea pe tot 
tavanul, la început în litere de-o șchioapă, galbene, caractere 
arhaice, cum poţi vedea numai într-un codice vechi: 

Celui qui... 

Apoi, pentru că n-ar fi avut loc să încapă: n “est pas contan. 

Cuvinte care voiau să însemne: 

„Cel care este nefericit...” 

Deslușind jalnicele inscripţii și mâzgăleli care aminteau de 
primele încercări din caietele școlarilor, Leonardo își aminti de 
seara când il Moro admira cu un zâmbet bun lina plutire de 
lebede pe apa șanțului ce înconjura Castello di Milano. 

„Cine știe, poate că dragostea de frumos a acestui om o să-l 
scuze pentru faptele sale înaintea supremei judecăţi”, se gândi 
artistul. 

Și meditând la destinul nefericitului duce, îi reînviară în minte 
cele ce i le povestise odată un călugăr sosit din Spania despre 
pierirea celuilalt protector al său, Cesare Borgia. 

Urmașul lui Alexandru al VI-lea, papa luliu al II-lea, îl trădase 
pe Cesare, dându-l pe mâna dușmanilor săi. 

Și el fu dus în Castilia și întemnițat în tumul Medina del 
Compo. 

Dar reuși să evadeze și de acolo. Dovedind un curaj fără egal, 
cobori cu o frânghie din turn de la o înălțime ameţitoare. 
Temnicerii apucară însă a-i tăia frânghia și el căzu și se zdrobi 
de pietre. Totuși, venindu-și în fire, avu atâta tărie cât să se 
târască până la caii pregătiți de complici și, încălecând, să 
dispară. Se prezentă la Pamplona, la curtea cumnatului său, 
rege al Navarrei, și se făcu condotier în slujba acestuia. Când se 
află despre fuga lui Cesare, groaza se înstăpâni în Italia. Papa 


însuși tremura de spaimă. Se puse pe capul lui o recompensă de 
zece mii de ducați. 

într-o seară din iarna anului 1507, în timpul unei încăierări cu 
mercenarii francezului Beaumont sub zidurile Vianei, Cesare, 
luând-o înaintea celorlalți și înfigându-se ca un pumnal în grosul 
trupei inamice, fu părăsit de ai săi și lăsat la voia întâmplării. 
Dușmanii hăituindu-i ca pe o fiară, îl împinseră într-o râpă din 
cele ce se căscau pe malul râului secat și aici Cesare căzu, 
străpuns de mai bine de douăzeci de lovituri, după ce se 
apărase până la capăt cu o bravură cu adevărat nebunească. 
Ademeniţi de bogăţia armelor și a îmbrăcămintei, mercenarii lui 
Beaumont i le smulseră de pe trupul cald încă, lăsând pe fundul 
râpei un cadavru complet gol. Navarrezii, care pătrunseră 
noaptea în cetate, îl găsiră, și multă vreme nu l-au putut 
recunoaște. Abia la urma Juanito, micul paj, se aruncă peste 
cadavru, recunoscându-și stăpânul, și începu să plângă în 
hohote și să-l îmbrăţișeze, căci îl iubise pe Cesare. 

Chipul mortului cu privirile îndreptate spre cer era neasemuit 
de frumos. Se părea că murise la fel cum a trăit — fără teamă și 
nici căinţă. 

Ducesa de Ferrara, madonna Lucrezia Borgia, l-a deplâns pe 
fratele ei până la moarte. lar când a murit, i se găsi pe trup o 
farsină, împletită din păr de capră. 

Cât despre principesa Charlotte d'Albert, tânăra văduvă a 
ducelui de Valentino, care apucase să-l îndrăgească asemenea 
Griseldei, cu o dragoste devotată până la mormânt, în puţinele 
zile câte se scurseseră de la cununie, ea se închise ca o pustnică 
în castelul Lamotte-Feuilly, așezat în adâncul unui parc bătrân și 
părăginit unde vântul cântă ca într-o orgă în frunzele moarte. 
leșea din îndoliatele sale odăi îmbrăcate în catifea cernită doar 
ca să împartă pomeni în satele dimprejur, rugându-i pe sărmani 
să înalțe rugi pentru sufletul lui Cesare. 

Şi plugarii din Romagna, supușii lui de altă dată, la fel ca și 
ciobanii din cheile Apeninilor, sălbăticiți în pustietăţile lor, i-au 
păstrat o amintire de neștirbită recunoştinţă. Ba chiar multă 
vreme n-au vrut să creadă că a murit și l-au tot așteptat pe 
izbăvitorul și Dumnezeul lor, nădăjduind că odată și odată tot o 
să se întoarcă să facă dreptate pe pământ, răsturnând pe tirani 
de pe tronurile lor și luând apărarea poporului. 


Și ani de-a rândul cântăreții cerșetori au intonat prin sate și 
orașe „bocetul întru pomenirea ducelui de Valentino”, în care se 
putea desluși un asemenea stih: 


Fe cose extreme, ma senza misura 
Nelegiuite făptuirile i-au fost ades măreţe... 


Și Leonardo, comparând vieţile acestor doi oameni, il Moro și 
Cesare Borgia, vieţi năvalnice, numai acţiune, cu viaţa sa 
proprie dăruită întru totul marii contemplaţii, care se petrecuse 
ca o umbră fără să lase urmă, o găsi mai puţin lipsită de roade 
și nu mai cârti împotriva destinului. 

II 

Reconstrucția castelului Amboise şi proiectul marelui canal 
prin Sologne avură sfârșitul tuturor iniţiativelor sale — au intrat 
în eclipsă și s-au încheiat cu nimic. 

Sub influenţa stăruinţelor unor sfetnici cuminţi care se 
îngrozeau de prea marea cutezanţă a planurilor lui Leonardo, 
regele își pierdu cu încetul entuziasmul și interesul, apoi uită de 
ele cu desăvârșire. Artistul avu astfel prilejul să-și dea seama că 
nici de la Francisc, cu toată desăvârșită lui curtoazie, nu avea ce 
să aștepte mai mult decât de la il Moro, Cesare, Soderini, Medici 
sau Leon al X-lea. | se răpea astfel ultima speranţă de a fi 
înțeles și de a dărui oamenilor măcar o părticică din câte 
adunase pentru ei într-o viaţă. Și Leonardo hotărî să se 
scufunde, de data aceasta definitiv, în marea lui solitudine, 
renunțând la orice activitate. 

Primăvara anului 1517 îl aduse înapoi la castelul Cloux, 
bolnav, istovit de frigurile de care se molipsise în mlaștinile 
Solognei. Către vară se simţi mai bine, dar sănătatea de 
odinioară n-o mai recăpătă niciodată. 

Codrul de la Amboise începea aproape de sub zidurile 
castelului Cloux, pe malul celălalt al râului Amasse. 

Şi în fiecare zi Leonardo ieșea din casă după-prânz, 
sprijinindu-se de braţul lui Francesco, deoarece tot mai era 
slăbit, și, urmând meandrele unei poteci neumblate, se strecura 
până-n bungetul cel mai negru și acolo se-aciua pe un bolovan, 


să se odihnească. lar ucenicul, întins pe iarbă la picioarele sale, 
îi citea din Dante, din Biblie sau din vreun filosof antic grec. 

De jur împrejurul lor era stăpână umbra. Doar undeva 
departe, unde săgețile soarelui izbuteau s-o străpungă, se 
aprindea pe pajiște văpaia roșie sau violetă a unei flori cum nu 
s-a mai văzut, ori scânteia ca smaragdul în umbra groasă 
mușchiul din scorbura vreunui putregăios uriaș prăvălit de 
furtună. 

Vara era zăpușitoare, bântuită de furtuni, însă norii se 
vânturau pe cer de colo-colo, fără să verse un strop de ploaie. 

Când Francesco amuţea obosit, auzea înstăpânindu-se în jur 
tăcerea aceea ţiuitoare, ca la miez de noapte. Doar vreo pasăre 
care-și pierduse de bună seamă puiul tot repeta la nesfârșit 
chemarea-i jalnică, de parcă ar fi plâns. Dar și ea amuţea până 
la urmă și pogora înjur o neclintire și mai profundă. Pământul 
aburea și aerul era greu și înăbușitor din pricina izului de frunze 
putrede, al ciupercilor, umezelii, putrefacţiei. Tunete se 
rostogoleau undeva departe, parcă sub pământ. 

Și din când în când ucenicul ridica ochii la învățătorul său. 

Nemișcat, cuprins de o stranie încremenire, Leonardo asculta 
liniștea mare, privind cerul, frunzele, pietrele, mușchiul, iarba cu 
niște ochi care-și luau parcă un ultim rămas bun de la ele 
înaintea eternei despărțiri. 

Puțin câte puţin încremenirea și vraja tăcerii puneau stăpânire 
și pe Francesco. Chipul învățătorului părea că se depărtează 
treptat, ca în vis, se pierde, se afundă tot mai mult în tăcerea 
aceasta ca într-o bulboană. Vroia să se trezească și nu izbutea. 
Şi-l apuca frica de ceva fatal și implacabil, de parcă se aștepta 
să răsune strigătul zeului Pan la auzul căruia orice-i viu fuge 
cuprins de o groază primară. 

lar când după o sforţare izbutea să-și revină, i se împovăra 
inima de presimţiri negre și se umplea de o nespusă milă pentru 
Leonardo. Și atunci, fără un cuvânt, își alipea buzele cu sfială de 
mâna învățătorului. 

Leonardo îl privea ca pe un copil speriat și-l mângâia pe 
creștet cu o duioșie încărcată de atâta tristeţe, încât inima lui 
Francesco se strângea și mai dureros. 

în zilele acelea artistul începuse un tablou straniu. 


Sub streașină unor steiuri în jilava umbră și tăcerea amiezii 
moarte, covârșită de o taină mai adâncă decât miezul nopţii 
însuși, ședea un zeu cu plete lungi, cu chipul palid și voluptuos 
de o neasemuită și feciorelnică frumuseţe, încununat de 
ciorchinii viţei-de-vie și cu o blană de leopard aruncată pe umăr. 
Ședea picior peste picior, cu tirsul în mână, plecându-și capul 
într-o parte, numai curiozitate, numai așteptare, de parcă 
asculta ceva, pe buze cu un zâmbet bizar, arătând cu degetul 
într-acolo de unde venea poate un cântec al menadelor, poate 
un vuiet de departe sau însuși glasul marelui Pan, strigătul lui 
asurzitor, la auzul căruia fuge tot ce-i viu, cuprins de o groază 
primară. 

Căci Leonardo găsise în năstrapul răposatului Beltraffio 
ametistul cu Bacchus încrustat, probabil darul monnei 
Cassandra. 

Şi tot acolo dăduse printre foile risipite peste nişte stihuri 
traduse din greacă, fragmente din Bacantele lui Euripide, 
transcrise de însăși mâna lui Giovanni. 

Le citise și le recitise de nenumărate ori. 

în tragedie, cel mai tânăr dintre zeii Olimpului, Bacchus, fiul 
Fulguratorului și al Semelei, se înfățișa oamenilor ca un 
oarecare pelerin din Indii, fermecător efeb cu chip feciorelnic. 
Penteu, regele Tebei, poruncea să fie aruncat în temniţă spre a 
fi dat morţii, pentru că, sub înfățișarea noii înțelepciuni bahice, 
propovăduia oamenilor rituri barbare și-i îmbia la nebunia unor 
jertfe sângeroase și pline de patimă. 

„Ești frumos, streine, spunea el în batjocură zeului 
necunoscut. Ai totul pentru a ademeni femeile: pletele lungi îţi 
curg pe obraji pline de vrajă, te ferești ca fecioarele de soare, 
pentru ca obrazul tău alb ca laptele s-o poată fermeca pe 
Afrodita.” 

Dar corul bacantelor, nesocotind spusele nelegiuitului rege, îl 
preaslăvea pe Bacchus — „cel mai crud și mai milos dintre zei, 
care dăruie muritorilor în beţie bucuria desăvârșită...” 

Şi pe aceleași foi, alături cu stihurile lui Euripide erau notate 
pe margini de mâna lui Beltraffio citate din Sfânta Scriptură. 

Din Cântarea Cântărilor: 

„Beţi, și ne vom îmbăta, preaiubiţilor.” 

Din Evanghelie: 


„Adevăr grăiesc vouă, de-acum n-am să mai beau din rodul 
viei până-n ziua când voi bea vin nou întru împărăţia lui 
Dumnezeu.” 

„Eu sunt adevărata viță-de-vie, iar Tatăl meu este grădinarul” 

„Amin, amin grăiesc eu vouă, sângele meu este adevărata 
beutură.” 

„Cel ce bea din sângele meu, viu va fi în veci.” 

„Tu cel însetat, vină la mine și bea.” 

Lăsându-l pe Bacchus neterminat, Leonardo se apucă de un 
alt tablou și mai ciudat, care-l reprezenta pe loan Pretesa. 

Lucra la el cu nemaipomenită îndârjire și grabă ca și cum ar fi 
știut că zilele îi sunt numărate, puterile prea puţine și, cu fiecare 
zi, descrescânde, iar el s-ar fi zorit să exprime în această ultimă 
operă cea mai sacră taină a sa, pe care o ţinuse ascunsă cu 
strășnicie nu numai de alţii, dar și de sine însuși. 

După câteva luni lucrarea avansa de ajuns cât să se 
deslușească ideea artistului. 

Cel de-al doilea plan al tabloului amintea de bezna acele 
Peșteri care-i trezise groază și curiozitate și despre care îi 
povestea cândva monnei Lisa Gioconda, o beznă ce părea la 
început de nepătruns, dar pe măsură ce privirile se afundau în 
ea devenea tot mai transparentă, încât umbrele cele mai dense, 
păstrându-și taina neștirbită, se contopeau cu lumina cea mai 
puternică, alunecau și se topeau în ea ca fumul sau ca sunetul 
une melodii venite din depărtare. lar dincolo de umbre și 
lumină, dincolo de acel ceva care nu era nici umbră, nici lumină, 
ci „umbră luminoasă” sau „lumină adumbrită”, după expresia lui 
Leonardo, se ivea ca într-un miracol — dar mai real decât 
realitatea, și asemeni unei năluciri, dar mai viu decât viaţa 
însăși, se ivea, zic, în această umblă luminoasă trupul gol al unui 
fete cu chip gingași de copilă, fermecător de frumos, amintind 
întru totul cuvintele lui Penteu: 

„Pletele lungi îţi curg pe obraji pline de vrajă, te ferești ca 
fecioarele de soare, pentru ca obrazul tău alb ca laptele s-o 
poată fermeca pe Afrodita...” 

Dar dacă acesta era Bacchus, atunci de ce în locul unei piei de 
leopard bălțat era înfășurat peste coapse din o mantie din păr 
de cămilă? De ce în locul tirsului orgiilor bahice ţinea în mână o 
cruce din trestia deșertului său, o copie fidelă a crucii de pe 


Golgota, și plecându-și capul pe o parte, numai curiozitate, 
numai așteptare, ca și cum ar fi ascultat, arăta cu o mână 
crucea, zâmbind parcă trist, parcă a batjocură, iar cu alta pe 
sine însuși, ca și cum ar fi spus: 

„După mine vine altul, mai puternic, căruia nu sunt demn să-i 
dezleg, plecându-mă, nici curelele încălţărilor”. 

IV 

în primăvara anului 1517 s-au dat la Amboise mari serbări în 
cinstea nașterii delfinului. 

Francisc | îl invitase pe papă să-i fie naș. Dar papa trimise în 
loc pe nepotul său, pe fratele lui Giuliano, Lorenzo de Medici, 
duce de Urbino, logodit cu principesa Madeleine, fiica prinţului 
de Bourbon. 

Printre solii ţărilor Europei era așteptat să ia parte la festivități 
și Nikita Karaciarov, atașatul Ţării Moscovite pe lângă pristolul 
pontifului roman. 

Karaciarov avea să vină direct de la Roma. 

De la o vreme, și nu puţină, Leon al X-lea întreținea relaţii de 
bună înţelegere cu marele cneaz al Moscovei, Vasili loanovici, 
contând pe sprijinul său de aliat vajnic în Liga puterilor 
europene menită a ţine piept sultanului Selim, care cu forţele 
sporite după cucerirea Egiptului, ameninţa să cotropească 
Europa. Papa se mai lăsa ademenit și de o altă speranţă, aceea 
într-o contopire a celor două biserici. Şi cu toate că marele 
cneaz nu îndreptăţise cu nimic nădejdile sale, Leon al X-lea 
trimise la Moscova pe frații Schomberg, doi foarte abili 
dominicani. Inaltul prelat al Romei era gata oricând să jure că nu 
se va atinge de dogmele și rânduielile bisericii răsăritene, numai 
de s-ar învoi Moscova să recunoască supremaţia spirituală a 
Romei; făgăduia totodată să așeze aici un patriarh rus 
nevătămat, ba chiar să încunune pe marele cneaz cu o coroană 
regală, iar în cazul că va fi cucerit Constantinopolul, promitea 
solemn să-i fie hărăzit lui. Şi marele cneaz, socotind lingușirile 
papei în avantajul său, trimise la Roma doi soli, pe Dmitri 
Gherasimov și pe Nikita Karaciarov. 

Cel de-al doilea era același Karaciarov care cu douăzeci de ani 
în urmă, aflându-se în trecere la Milano, luase parte împreună 
cu Danilo Mamârev la festivitățile Veacului de Aur și îi vorbise lui 
Leonardo despre Moscova. 


Dmitri Gherasimov, după poreclă, „Mitea Tâlmaciul, iscusit 
întru cărţile sfinte”, altminteri om cu experienţă și în treburile 
consulare, vizitase și el la vreme de tinereţe Italia. Hălăduise pe 
aici doi ani și mai bine din însărcinarea lui vlădica 
novgorodeanul, „având trebuinţa unor iscodiri cărturărești” la 
Veneţia, Roma, Florenţa. lar înapoindu-se în patrie, adusese cu 
el la Novgorod date cu privire la aliluia dublă și triplă, păscălia 
pe a opta mie de ani, precum și celebra Poveste a Camilafcii 
Albe. Tot el, mai târziu, ajuns la adânci bătrâneţe, avea să-l 
informeze asupra Rusiei pe scriitorul italian Paolo Giovio. 

Dar scopul principal al înfiinţării ambasadei ruse la Roma se 
dezvăluia în însuși ucazul marelui cneaz cu privire la aceasta: 
„... Spre a se trimite la Moscova știutori în ale mineritului, și în 
ale ziditului, vreun iscusit în asaltul cetăților, un altul care să 
aibă pricepere la tragerea cu tunuri, meșteri pietrari măiestriţi în 
clădirea palatelor, un argintar care să știe a turna vase mari, a 
le cizela și scrie pe ele, un vraci mult priceput, precum și un 
meșter cântăreţ de orgă.” 

Funcţia de secretar principal pe lângă Karaciarov o deţinea llia 
Potapâci Kopâla, un slujbaș al curţii ambasadei, om bătrân de 
vreo șaizeci de ani. Acesta mai avea la dispoziţie alte două 
ajutoare, pe Evtihi Paiseievici Gagara și pe Feodor Ignattievici 
Rudometov. Nepotul de văr al lui Ilia Potapăci, poreclit și Fedka 
Tăciunaș. 

îi înfrăţea pe aceștia trei o mare dragoste pentru arta 
iconografiei. Feodor și Evtihi erau ei înșiși buni zugravi, pe câtă 
vreme llia Potapăci doar un foarte fin preţuitor. 

Fiu al sărmanei prescurărese de la biserica Bunavestirii din 
Uglici, Evtihi, rămas orfan după moartea mamei, fu crescut de 
clopotarul de acolo, Vassian Eleazarov, și, „încă din anii prunciei 
dat la învăţătură unui meșter iconar”, un oarecare moș Prohor 
de la Gorodeţ, om de mare cucernicie, dar nu tare iscusit în 
meșteșugul său, despre care pe drept cuvânt se putea spune 
întocmai ce spunea îndreptarul iconarilor despre Antoni Siiski: 
„... carele sfânt nu se fălea cu cine știe ce înțelepciune acătării 
și nici icoanele sale nu vădeau mare iscusinţă, căci se străduia 
mai mult întru posturi și rugăciuni decât întru împlinirea lipsei 
acesteia...” 


De la moș Prohor, Evtihi trecu la un alt dascăl, poslușnicul 
Dănilă cel Negru. Tocmai pe atunci acest ucenic al lui Andrei 
Rubliov, mult vestit meșter rus din vechime, zugrăvea bisericile 
de la mănăstirea Sfântul Andronic. 

După ce birui pe rând toate treptele acestei arte, de la cea 
dintâi, zisă salahorie, de simplu lucrător la cărat apă, la aceea 
de pregătitor de culori, și până la aceea de desenator, Evtihi 
ajunse datorită darului său înnăscut la un asemenea grad de 
măiestrie, încât fu invitat la Moscova să picteze în sala 
Murovamaia a palatului patriarhal tripticul: Mântuitorul, Maica 
Domnului și Pretesa. 

Aici legă prietenie cu Feodor Ignatievici Rudometov, zis și 
Fedka Tăciunaș, iconar și el și „meșter mare întru știința 
perspectivei”, care migălea „cu ierbi pe aur” pereţii aceleiași 
săli a palatului. 

lar noul său prieten îl introduse în casa boierului moscovit 
Feodor Karpov, cea de pe lângă biserica sfântului Nikola de pe 
Bolvanovka. 

în casa acestuia pictase Fedka pe tavanul sufrageriei, călcând 
porunca meșterilor din vechime care opreau pe iconari să 
zugrăvească orice fel de obiecte sau chipuri în afară de cele 
sfinte, „crugul aștrilor cerești, cele douăsprezece zodii și fugile 
în tării”, precum și „istorii de gen, în perspectivă, și altele”, 
„ierbi smălţate cu flori sau fără acelea”, ba chiar „posmaje”, 
adică peisaje. 

Feodor Karpov era prieten bun cu neamţul Nikolai Buliov, 
medicul preferat al marelui cneaz Vasili loanovici. Acest Buliov, 
„un hulitor dedat latiniei”, după spusa lui Maxim Grek, „se 
rostea dezmăţat asupra credinţei pravoslavnice”, propovăduind 
unirea celor două biserici. Moscoviţii drept-credincioși susțineau 
că sub influenţa nemţoiului „s-a latinit” și boierul Feodor, 
începând „a se preasârgui întru „strologie” (astrologie), 
„hotărnicie” (geometrie),  „hostromie” (astronomie), magie 
neagră şi „multe alte bazaconii eline”, înclinând către cănile 
eretice osândite de biserică, „tot felul de alcătuiri și înţelepciuni 
necurate, care, vrăjindu-l pe om, îl dau legat în mâinile 
diavolului...” 

îl mai învinuiau și de eresul iudaizanţilor. 


Boierul Feodor îi îndrăgi mult pe cei doi tineri iconari, Fedka 
Rudometov și Tișa Gagara, care lucrau la el în casă și socotind 
că unele călătorii prin ţări streine puteau aduce mari foloase 
meșteșugului lor, le dobândi cele două slujbe de secretari și 
ajutori la curtea soliei. 

încă pe când era la Moscova, în casa lui Karpov. Printre toate 
acele minunăţii aduse de pe alte meleaguri, cărți eretice și 
tăifăsuieli despre învăţătura iudaizanţilor, Fedka se clătinase în 
credinţă. lar când se pomeni pe pământ strein, printre 
miracolele orașelor italiene de pe atunci, Veneţia, Milano, Roma, 
Florenţa, își pierdu capul de-a binelea. 

Trăia într-o continuă mirare și „frenezie a minţii”, cum spunea 
llia Potapâci, vizitând cu aceeași pioșenie biblioteci și tripouri, 
vechi catedrale și case de desfrâu. 

Se năpustea la câte toate cu nesăţioasa curiozitate a copilului, 
cu o lăcomie fără stavilă. 

Studia de zor latina, iar visul său cel mai drag era să îmbrace 
haina florentină, ba chiar să-și radă barba și mustăţile, ceea ce 
ar fi însemnat a comite un păcat de moarte. 

— Cel care își rade barba și moare astfel, îl prevenea llia 
Potapâci pe nepotul său, nu se va învrednici de slujbele după 
datină, nici de prohod sau împărţeală de prescuri și făclii aprinse 
la biserică, ci trecut va fi în tagma păgânilor, căci bărbătescul 
obraz astfel dezgolit cu pervertire de o seamă este cu acela al 
târfei, sau cu botul pisicesc și câinesc, având mustăţi resfirate 
cât colo, dar barbă ioc. 

Chiar și tăifăsuind începuse Feodor să folosească tam-nisam și 
fără nicio trebuinţă cuvinte din grai strein. Se fălea foarte cu 
preamulta sa carte și înaltele-i științe, aducând vorba adesea 
despre „alchimia” care învaţă meșteșugul fabricării aurului, 
dialectica, „cea care-ţi vine într-ajutor la izvodirea și tălmăcirea 
adevărului”, ba și „sofistichia”, a cărei menire este să dezvăluie 
ceea ce până și „natura omenească abia dacă poate cunoaște”. 

lar când era cu chef, îi plăcea să dezbată teze ale credinţei, 
„ridicând întrebări nedumeritoare.” 

— Am sârguit oleacă întru înţelepciunile filozoficești și când și 
când mă năpădește trufia, mărturisea el. Știu tot și pretutindeni, 
orice și oriunde se petrece! 


Uneori ajungea la atâta îndrăzneală în cugetările sale 
nevolnice despre credinţă, încât nu se mulțumea cu păgâna 
„sofistichie”, dar exprima păreri și mai extreme, aparţinând 
chiar unor filosofi ruși, adepţi ai ereziei iudaizante, care 
demonstrau că Isus Cristos încă nu s-a născut, iar când se va 
naște, se va numi Fiul lui Dumnezeu, „nu prin fiinţa lui, ci prin 
har”, pe când cel numit de creștini Isus Cristos Dumnezeu a fost 
ca toți oamenii și a murit și a putrezit în mormânt. Susţinea că 
nu se cuvine să te închini la icoane sau crucii și nici potirului. 
„Se cade a da cinstire și a te închina decât unicului Dumnezeu” 
și nici a te supune vreunei puteri pământești. 

Fedka cita de asemeni unele teze asupra nemuririi sufletului și 
a vieţii de dincolo de mormânt atribuite mitropolitului Zosima al 
Moscovei, ispitit, chipurile, de diavol și căzut și el în eresul 
iudaizanţilor. 

„Ce-i aceea împărăție cerească? Dar a doua venire? Sau 
învierea morților din mormânt? Nu este nimic asemenea. Cine a 
murit mort este, atât și nimic mai mult.” 

Dar cu toată bravura sa de școlit, Fedka se temea ca de foc de 
moș llia Potapâci, care-l dăscălea pe nepotu-su nu numai cu 
vorba, dar și cu bastonul. 

Căci Ilia Potapâci era omul rânduielii și al datinii celei vechi, 
știa să „steie până la capăt întru apărarea neprefăcutei 
cuvioșii”. Minunile artelor și științelor streine nu-l ispiteau. 

— Toate acestea sunt semnele venirii lui Anticrist, care începe 
cu boleșniţe felurite, ricana el. Nu ne mai îmbrobodiţi, boieri 
dumneavoastră, pe noi, oile Domnului, cu sofistichiile voastre, n- 
avem vreme pentru înţelepciunile  filozoficești. lacătă, vine 
sfârșitul de veac și judecata lui Dumnezeu bate la ușă. Ce să 
cate latinia scârnavă întru credinţa noastră pravoslavnică? Ce 
amestec are una cu alta? Cât lumina cu întunericul sau cât Crist 
cu Veliar... 

— In Europeia, spunea Kopâla, care-i o treime a pământului, 
partea lui lafet, fiul lui Noe, trăiesc oameni falnici, trufași, cu 
multă viclenie și viteji tare întru dezbinări și vrăjmășie, iar întru 
poftele cărnii și toate cele dulceţuri ale desfrâului, slabi nevoie- 
mare. Sârguincioși în înţelepciune și fel de fel de învățături, dar 
rătăciţi de credinţa cea bună și cucernică, și ispitiți de diavol și 
dedațţi la eresuri puzderie. Pe vremea noastră nu se pomenește 


decât pământul rusesc trăind într-o cucernicie neclintită, și deși 
nu avem aplicaţie către meșteșugul literelor și nici deprinderi de 
ascuțime a minţii în filosofările deșarte ale sofistichiei, în schimb 
credinţa o păstrăm în inimă cu tărie nezdruncinată. Cât despre 
oamenii de la noi, sunt falnici, cu bărbi și îmbrăcăminte după 
cuviinţă, iar sfintele biserici le podobesc cu cântări plăcute 
auzului, încât evlavia și credinţa de pe acest pământ cu 
adevărat că n-are egal în toată Europeia. 

în schimb lui Evtihi, fiul perscurăresei de la Uglici, meleagurile 
streine îi trezeau o curiozitate nu mai mică decât cea a lui Fedka 
Tăciune. El nu dădea prea multă crezare libertăţii în cugetări a 
prietenului său, bănuindu-l mai mult de bravadă și lăudăroșenie 
decât de erezie. Dar nici nu împărtășea disprețul calm al lui Ilia 
Potapâci pentru tot ce era strein. După toate câte văzuse și 
auzise în ţară streină nu-l mai satisfăceau /zmaragaele, 
Zlatostruiele şi Torjestvenicele care își făceau o fală în a susţine 
că îmbrățișează întreaga sferă de cunoștințe omenești în 
întrebări ca de pildă: 

„Ghici, filosofiile, ce-a fost mai întâi, oul sau găina?” 

Sau: „Cine s-a născut înaintea lui Adam, cu barbă?” Răspuns: 
„Tapul”. 

„Care a fost primul meșteșug?” 

Răspuns: „Croitoria. Căci Adam și Eva și-au cusut haine din 
frunze de copaci.” 

„Ce se înţelege prin aceea când se spune că patru vulturi au 
făcut un singur ou?” 

Răspuns: „Cei patru evangheliști au făcut o Evanghelie”. 

„Ce ţine pământul?” 

Răspuns: „O apă înaltă”. 

„Ce ţine apa?” 

Răspuns: „O piatră mare”. 

„Ce ţine piatra?” 

Răspuns: „Opt balene mari și treizeci și trei mai mici pe lacul 
Tiberiadei”. 

De altminteri, Evtihi n-o lua de-a bună nici în ce privea eresul 
lui Fedka cel care susținea că pământul nu-i nici în patru colţuri, 
și nici în trei, ci are forma unui ou — înăuntru gălbenușul, pe 
dinafară albușul și coaja. La fel și cu pământul: el e gălbenușul 


dinăuntrul oului, iar văzduhul e albușul „înfășurându-l pe 
dinafară ca o coajă, de jur împrejur”. 

Dar deși nu credea nici într-o astfel de afirmaţie 
ademenitoare, simţea totuși că pentru el neclintitele balene de 
odinioară pe care s-ar fi sprijinit pământul o luaseră din loc 
definitiv și irevocabil și de aici încolo nicio putere din lume nu i 
le mai putea așeza la loc. 

O anume intuiţie îi sugera că în toată această ploconeală 
înaintea minunăţiilor streine și cu toată bravada lui Fedka, se 
ascunde oricum, o bună părticică de adevăr din cel pe care nici 
batjocurile sau amenințările și nici bastonul noduros a lui moș 
Kopâla nu le puteau dezice. 

„Nu-i lucru de rușine sa înveţi ce-i bun de la alţii, fie chiar și 
din ţări streine. Aritmetica și perspectiva sunt folositoare, chiar 
de mare preţ și pe placul bunului Dumnezeu”, spunea adesea 
Fedka nu fără un profund sentiment de emoție. Și spusele sale 
găseau răsunet în inima lui Evtihi. 

El se ruga celui-de-sus doar să-l ajute ca fără să se lepede de 
credinţa strămoșească, fără a se rătăci și a se „latini”, ca 
prietenul său, dar și fără a respinge de-a valma tot ce-i strein, 
asemenea lui Ilia Potapâci, să poată alege grâul de neghină, 
binele de rău, găsind „chipul cel adevărat al înţelepciunii, calea 
ei cea adevărată”... Și oricât de grea i se părea această misiune, 
și uneori de-a dreptul înspăimântătoare, o voce tainică îi șoptea 
că e sfântă și că Dumnezeu nu-l va lipsi de ajutorul său. 

La serbările de la Amboise date în cinstea cununiei ducelui de 
Urbino și a botezului delfinului nou-născut, trebuia să ia parte și 
unul din cei doi soli aflaţi la Roma, și anume Nikita Karaciarov. El 
urma să înfăţișeze regelui „plocoanele” marelui cneaz al Ţării 
Moscovite: un caftan din atlaz roșu cu desen mărunt în aur, 
căptușit cu hermină, un alt caftan pe piei de castor, încă unul 
căptușit cu jder, de patruzeci de ori câte patruzeci de soboli și 
de vulpi brune și albastre, tot atâţia pinteni de argint poleiți cu 
aur și o seamă de păsări dresate pentru vânătoare. 

împreună cu droaia de secretari și scribi, Nikita luă cu el în 
Franţa pe Ilia Potapăci Kopâla, însoţit de cei doi ajutori ai săi, 
Fedka Tăciunaș și Evtihi Gagara. 

V 


într-o dimineaţă devreme, pe la sfârșitul lui aprilie, anul de 
graţie 1517, pe șleaul cel mai mare din codrul vechi de la 
Amboise, pădurarul regal putu zări un pâlc de călăreţi purtând 
veșminte atât de ciudate și vorbind o limbă atât de stranie, încât 
rămase locului descumpănit și îi petrecu multă vreme cu 
privirea, întrebându-se nedumerit dacă sunt turci sau trimișii 
Marelui Mogol, sau poate ai preamăritului Presbyter loan care 
șade la capătul lumii unde se îngeamănă cerul cu pământul. 

Călăreţii însă, nici turci și nici trimișii Marelui Mogol sau ai 
Presbyterului loan, erau doar niște ruși de la ambasada condusă 
de Nikita Karaciarov, ce-i drept, venind de pe un meleag nu mai 
puţin bizar decât al legendarelor seminţii Gog și Magog. 

Alaiul greoi cu servitorimea și „plocoanele” regale fusese 
trimis înainte. Cât despre Nikita, el se alăturase suitei ducelui de 
Urbino. Călăreţii pe care i-a zărit pădurarul însoțeau șoimii 
persieni, ereţii și alt păsăret dresat pentru vânătoare trimis în 
dar lui Francisc |. Preţioasele aripate trebuiau transportate cu 
infinită grijă, într-o caleașcă anume, fiecare în cutia ei de 
mesteacăn căptușită cu blană de miel. 

Alături de convoi, călărea pe zburdalnica iapă sur-rotată însuși 
Fedka Tăciunaș. 

Era atât de falnic și înalt de stat, încât pe străzile orașelor 
streine trecătorii întorceau capul după el cu mirare. Obrazul 
smolit îl avea lătăreţ, cu pomeţii ieșiţi în afară, înrămat de părul 
negru ca smoala. De aici îi și venea porecla de Tăciunaș, căci 
părea să fi fost trecut prin foc. Ochii sinilii ca cerul privind leneș 
și totodată lacom și iscoditor orice lucru nou aveau acea 
expresie schimbătoare și contradictorie proprie rușilor, un fel de 
amestec de sfială și obrăznicie, naivitate și șiretenie, tristeţe și 
bravură. 

Fedka pleca urechea la cele ce vorbeau cei doi slujbași ai 
ambasadei, Martin Uşak și lvașka Trufaneţ, răspunzători în 
calitate de meșteri în ale vânătorii cu șoimii, cu transportul 
păsărilor până la Amboise. 

lvașka tocmai povestea despre o partidă de vânătoare 
organizată în pădurile Chăâtillonului în cinstea ducelui de Urbino 
de către prinţul Anne de Montmorency. 

— Și zici că a mers strajnic Gamaiun? 


— ŢI-i, da’ ce-a mers, frăţioare! n-am cuvinte să-ţi spun! Se 
extazia Ivașka. Nici că se poate închipui. Da să-l fi văzut a doua 
zi sâmbătă, când ieșirăm la Șatilovo (așa-i zicea el Châtillonului) 
în poiană să ne distrăm cu zburătoarele. Când a țâșnit o dată în 
sus... când a ţâșnit, drept la cuiburile de rațe s-a oprit! Erau 
vreo două, ba și unul de lișiţă. Și când a mai ţâșnit în sus și a 
doua oară, cât ai clipi puse pe goană o răţușcă. Aia dă s-o 
șteargă în hăţiș să-i scape din gheare, da pas de-o șterge! El de 
colo când îi trage una la scăfârlie, se și dă peste cap și o întinde 
pe apă, cum dă Dumnezeu. Au vrut s-o puște din flinte, da n-a 
mai fost nevoie, o atinsese așa de zdravăn, că-i dăduseră 
maţele afară. A mai plutit pe apă cât au mai ţinut-o puterile și s- 
a târât pe mal să-și dea duhul. Ei, și atunci a și-nhăţat-o 
Gamaiun al nostru... 

Povestea cu atâta foc cum „i-a tras” și cum „a atins-o”, încât 
calul de sub el se cabra și sărea speriat la o parte. 

— Mda-a, mult e plăcută inimii asemenea joacă... mormăi cu 
semeţie Uşak, mare iubitor al unui limbaj plin de emfază. Ti- 
alungă tristeţile... Ce să zic, tare-i frumoasă și de laudă 
vânătoarea cu ereţi... Da’ măre, că nespusă desfătare 
înfăţoșază aceea de șoimi! 

Ceva mai în faţă, la oarecare distanţă de caleașcă, se legăna 
în șa și Ilia Potapăci Kopâlo, însoţit de Evtihi Gagara. 

Obrazul oacheș al lui Ilia Potapăci era sever, barba alba colilie, 
tot așa și pletele, totul, totul respira bună-cuviinţă vajnică. 
Numai în ochișorii verzi și lăcrimoși jucau scânteioarele de haz și 
de agerime ale unei minţi treze. 

Evtihi, deși avea treizeci de ani trecuţi, de departe arăta atât 
de subţire și pirpiriu, ca un băieţaș, cu ţăcălia lui rară pe un 
obraz atât de comun, că-ţi venea greu să ţi-l întipărești în minte. 
Numai arareori, atunci când se însuflețea, ochii lui cenușii 
prindeau a scânteia de profundă simtire. 

între timp, Fedka, sătul de trăncăneala celor doi despre șoim 
și sitari, simţea nevoia „să filosofeze întru înțelepciuni”, mai cu 
seamă că, deși era dimineaţă devreme, se împărtășise, și nu o 
dată, din plosca de la șold, prinzând ca de obicei gust de 
„Voroavă”. 


Din câte îi ajungeau la ureche, cei doi din față discutau despre 
arta iconografiei, așa încât dădu pinteni calului și-i ajunse din 
urmă. 

— Astăzi, spunea llia Potapâci, chipurile sfinţilor, în loc să fie 
zugrăvite, se tipăresc pe foi de hârtie și cu acestea se 
împodobesc bisericile, fără teama de Dumnezeu și fără rușine, 
numai de dragul frumosului. Care foi, tăiate pe o scândură, sunt 
tipărite de nemți și alţi eretici cu desfrânare multă și nesaţ, cum 
li se năzare blestemaţi lor, după chipul și asemănarea 
meleagului și a lor înșile, sfinţii purtând haine spurcate, cum e 
obiceiul la dânșii, și nicidecum copiind vechile icoane 
pravoslavnice. Ba și Preasfânta Născătoare e zugrăvită de 
iconari după moda latinei, cu capul descoperit și pletele, 
zbârlite... 

— Cum așa, unchiule? se amestecă Fedka în vorbă, cu 
smerenie și prefăcut respect, dar cu tainică poftă de încăierare, 
după care mai luă o dușcă din ploscuţă. Oare crezi că numai 
rușilor li-i dat să zugrăvească icoane? Și, mă rog matale, de ce 
n-ar fi și meşteşugul streinilor de ispravă, dacă e sfânt și 
binecuvântat întru frumuseţe, după cuviință? 

— Nu-i de nasul tău, Fedka, să bălăcărești ca despre cele 
necurate despre sfintele icoane, îl opri aspru  Kopâlo, 
încruntându-se. Astea nu-s vorbe de cuviinţă, ci desfrâu și 
curată cârtire. 

— Unde vezi mata cârtire, unchiule? făcu în chip de supărare 
Fedka. 

— Cel ce îndrăgește credinţa streină și o laudă, își bate joc de 
credinţa lui din strămoși, căci nu se cuvine a călca rânduielile 
veșnice. 

— Dar nu despre credinţă vorbeam, Potapâci, îți spuneam 
doar că perspectiva este lucru bun și mult folositor. 

— lan ascultă, ce mi-o tot vâri în ochi? Proespectivă în sus, 
proespectivă-n jos... Doar scrie în scripturi: în afară de spusa 
sfinţilor părinţi, nu cuteza. Auzit-ai, nepoate?! Că-i proespectivă, 
că e altceva, nu cuteza vreo schimbare nici cu gândul, nici cu 
fapta. Căci unde-i noutatea, acolo-i strâmbătatea. 

— Bine zici, unchiule, se fofilă iarăși Fedka cu făţarnică 
supunere. Bine zici. D-apăi și eu parcă nu spun la fel? Nu de 
puţine ori zugrăvesc iconarii fără minte și fără judecată, ori 


multe, măre, se cer zugrăvite dând un răspuns anume. Căci 
scrie în scripturi: copiază întocmai zugrăvelile meșterilor din 
vechime. Atâta numai că mulţi au fost meșterii din vechime: și 
novgorodeni, și moscoviți, și korsuneni, fiecare zugrăvind în felul 
lui. Unii au una, alţii au alta. Uneori ce-i vechi îţi apare nou, 
alteori ce-i nou îţi apare vechi. Pas de te descurcă unde-i 
noutatea și unde-i vechimea. Ba nu, Potapăci, orice-ai zice, fără 
minte și fără judecată nu poate fi nimeni meșter de ispravă! 

Bătrânul rămase  descumpănit de această întorsătură 
neașteptată și tăcu. 

— Şi-apoi, urmă Fedka cu și mai multă îndrăzneală, unde ai 
văzut scris că un singur chip, oacheș și întunecat, se cuvine să 
aibă sfinţii din icoane. Oare tot neamul omenesc a fost făcut pe 
un singur calapod? Și oare toţi sfinţii au fost trişti și slabi? Nu-ţi 
vine a râde când auzi asemenea prostie, cum că întunecarea-i 
demnă de mai multă cinste decât lumina? Eu știu că bezna și 
întunecarea i-au fost hărăzite numai diavolului de către Domnul 
Dumnezeu, iar fiilor săi, și nu numai celor drepţi, dar și 
păcătoşilor, le-a făgăduit lumină... „Vă curăţ ca lâna albă și vă- 
nălbesc ca neaua...” Și altă dată: „Eu sunt lumina cea 
adevărată, cel ce nu mă cunoaște, umblă în beznă...” O spune și 
prorocul: „Dumnezeu a intrat în stăpânirea ei și lumină se 
făcu...” 

Fedka vorbea cu toată sinceritatea, dar nu fără oarecare 
cărturărească emfază. 

Evtihi tăcea. Dar după flăcările ochilor îl vedeai că ascultă 
lacom. 

— După rânduiala lăsată de sfinţii părinţi, dădu s-o ia de la 
început, nu fără fală, Ilia Potapăci, ceea ce e sfinţit de 
Dumnezeu este și luminat... 

— Şi ce-i luminat e și sfânt, îi luă vorba din gură Fedka. Nu, 
unchiule, asta-i unul și același lucru. 

— Nicidecum, se înfurie în cele din urmă bătrânul. Există 
lumină și de la diavol... 

Şi se întoarse spre nepot privindu-l drept în lumina ochilor, ca 
și cum s-ar fi întrebat dacă nu e cazul să recurgă la argumentul 
său de totdeauna, bastonul noduros. Dar Fedka îi susținea 
privirea fără să coboare ochii. 


Și atunci Kopâlo ridică dreapta ca pentru a profera un blestem 
asupra duhului necurat și spuse solemn: 

— Piei, Satană, cu înţelepciunile tale viclene! Isus mi-e lumina 
și mântuirea, și veselia și zid nedoborât! 

Tocmai ieșeau la sprinceana pădurii Amboise, și lăsând în 
stânga zidurile castelului Cloux, fruntea trenului intra pe porțile 
orașului. 

VI 

Ambasadei ruse îi fu rezervată o locuinţă în apropierea 
turnului Horloge, la casa notarului regal, maître Guillaume 
Boureau, ca singura neocupată din orașul arhiplin de invitaţi. 

Astfel Evtihi și cu tovarășii lui au trebuit să se mulţumească 
doar cu o odăiță la mansardă, tocmai sub acoperișul casei. Aici, 
în nișa lucarnei, își instală el atelierul microscopic: pe niște 
policioare așeză scândurile din lemn de tei și de stejar pentru 
icoane, oale smălţuite cu ulei și cu cleiuri de somon și de 
sturion, străveziu ca cleștarul, cioburi și cochilii cu poleială 
topită, și culori cu ou. Dedesubt Evtihi puse lada căptușită cu 
pâslă care-i servea de pat și atârnă deasupra ei icoana Maicii 
Domnului din Uglici, darul monahului Danila cel Negru. 

Era oarecare strâmtoare și înghesuială în ungher, în schimb 
liniștea și lumina de acolo îţi încălzeau inima. Din lucarnă se 
deschidea printre coșuri și cumpenele acoperișurilor o priveliște 
asupra Loirei celei verzi și, dincolo de ea, a luncilor bogat tivite 
pe de margini cu albastrul creștetelor codrului bătrân. 
Câteodată venea de jos, din vreo grădină și pătrundea pe 
fereastră, căci zilele erau zăpușitoare, parfum de mălini, 
amintindu-i lui Evtihi de patrie, de îndrăgita grădiniţă de 
zarzavat de la marginea Ugliciului cu brazde de mărar și hamei, 
tufe de coacăze și zăplazul de nuiele pe jumătate prăbușit 
dinaintea căscioarei clopotarului de la biserica Bunăvestirii de 
acolo. 

într-o seară, la câteva zile după sosirea lor la Amboise, Evtihi 
ședea de unul singur în ungherul său. Ceilalţi plecaseră la 
castel, unde se desfășura un turnir dat în cinstea ducelui de 
Urbino. 

Casa toată dormita în tăcere. Numai sub fereastră gungureau 
porumbeii, se auzea foșnetul mătăsos de aripi și din când în 
când bătaia răsunătoare a ornicului din turn măsura timpul. 


Evtihi citea din îngrumarul iconarilor, cartea lui de căpătâi. Era 
o culegere de scurte reguli arătând în ordinea calendaristică, 
după zile și luni, în ce fel trebuiesc zugrăviți sfinţii. Deși 
cunoștea cartea din scoarță în scoarță, de fiecare dată o recitea 
cu proaspătă curiozitate și descoperea în ea noi bucurii. Cu 
toate acestea, de la o vreme, și mai ales după discuţia lui Ilia 
Potapăci cu Fedka în drumul lor spre Amboise, îi reînviaseră în 
suflet gânduri de neliniște tăinuite adânc, inspirate de toate 
câte văzuse pe meleaguri streine. Și acestora le căuta alinare 
răsfoind filele înareptarului, unicul izvor neabătut în „sublima 
cunoaștere a chipurilor celor adevărate...” 

„Cum adică arăta ca înfățișare trupească Maica Domnului? 
Citea el într-unul din pasajele preferate. Statura o avea mijlocie, 
la chip ca bobul de grâu împlinit, părul bălai, ochii ageri cu 
pupilele negre ca rodul măslinului, sprâncenele ca pana corbului 
arcuite, nasul nu tocmai scurt, gura ca rozmarinul, plină de o 
dulce gingășie, obrazul nici rotund, nici oval, ci doar întrucâtva 
alungit, cât despre degetele venerabilelor mâini, erau subţiri și 
dăltuite. Altfel destul de simplă și lipsită de moliciune, înfățișând 
toate acestea cu o desăvârșită smerenie. Hainele — de culoare 
închisă.” 

Sau despre sfânta martiră Ecaterina, care pentru marea 
frumuseţe a luminatului obraz fusese poreclită de eleni „sora 
lunii”, ori despre Filaret Milostivul, care „s-a înfățișat la nouăzeci 
de ani, dar nici la atât de adânci bătrâneţe nu se schimbase la 
obraz, ci chipul său venerabil era frumos și rumen ca mărul 
domnesc...” 

„Are dreptate Fedka, își zise Evtihi, spunând că sfintele chipuri 
s-ar cădea să fie vesele și luminoase. Oare Dumnezeu, el însuși 
nu și-a luat o înfățișare sublimă, iar tot ce-i frumos vine de la 
Cel-de-sus...” 

Dar ceva mai departe citi: „La 9 noiembrie este hramul sfintei 
Theoctistia Lesbianini. Un pescar oarecare a întâlnit-o în pustiu 
și i-a dat cămașa de pe el să-și acopere goliciunea. Stătea 
înaintea lui spăimântătoare, abia mai păstrând chip omenesc. 
Nu se mai vedea la ea trup viu, căci din pricina postului rămase 
numai ciolane goale cu încheieturile acoperite cu piele. Părul îl 
avea alb ca lâna de oaie, iar obrazul pârjolit, puţin spus palid, 
pământiu, ochii căzuţi adânc în găvane și tot chipul — ca al 


mortului care zace de multă vreme în groapă. Aproape că nu 
mai respira și nu putea vorbi. Nu mai avea în ea nimic din 
frumuseţea omenească.” 

„Prin urmare, își zise Evtihi, nu tot ce-i sfânt e și luminos sau 
sublim. Există îngerescul până și-n fioroșenia de sălbăticiune 
care calcă în picioare tot sublimul omenesc, ca la marii martiri.” 

își aduse aminte de sfântul Cristofor înfățișat adesea în 
icoanele rusești pe care îndreptarul, de ziua hramului acestuia, 
la 9 mai, îl pomenea astfel: „Despre acest sfânt martir se zice, 
lucru de mirare, cum că ar fi avut cap de câine...” 

Dar imaginea sfântului cu cap de câine îi sădi în inimă o mare 
neliniște. Alte noi gânduri, tulburate și înfricoșătoare, prindeau 
a-l frământa cu îndoieli. 

Dădu deoparte îndreptarul și puse mâna pe o altă carte, 
vechea psaltire de la Uglici întocmită în anul 1485. După ea 
învățase cândva buchiile și încă de pe atunci îi cunoștea naivele 
desene care tălmăceau psalmii. 

întâmplarea făcuse ca psaltirea să nu-i fi căzut în mână de 
când părăsise Moscova. Și acum, după ce văzuse nenumărate 
capodopere ale artei prin palatele și muzeele Veneţiei, Romei, 
Florenței, imaginile cunoscute din fragedă copilărie căpătau 
dintr-o dată un sens nou și neașteptat. Omul albastru, cu gâtul 
înclinat, care vărsa apă, o ilustrație la stihul: „Precum e cerbul 
dornic de-un izvor, așa-i de doritor sufletul meu după tine, o 
Doamne!” — se dovedea a fi știma apelor, iar femeia care zăcea 
pe pământ printre grâne era Ceres, zeiţa pământului. Tânărul cu 
cunună împărătească în carul cu cai roșii era Apolo, iar bărbosul 
bătrân călare pe monstrul verde, ţinând o femeie goală, care 
ilustra stihul: „Blagosloviţi izvoarele mării și ale râurilor”, nu era 
altul decât Neptun cu Nereida. 

Oare prin ce minune și după câte rătăciri și transformări 
ajunseseră zeii izgoniți din Olimp sub penelul unui străvechi 
meșter din vechime, inspirat dintr-un îndreptar bizantin și mai 
vechi, până la urbea Ugliciului? 

Urâţiţi de penelul artistului primitiv, zeii păreau greoi și plini 
de sfială, de parcă le era rușine de goliciunea lor între severii 
proroci și schimnici, sau înfriguraţi și cu trupurile ţepene în frigul 
nopţii hiperboreice. Totuși ici-colo se întrezărea în arcuirea 


gâtului, a braţului îndoit din cot, în rotunjimea șoldului o ultimă 
sclipire a farmecului lor nemuritor. 

Și Evtihi recunoscu, nu fără spaimă și mirare, în aceste figuri 
familiare, intime și dragi încă din copilărie, altădată pline de 
sfinţenie, care defilau pe filele vechii psaltiri de la Uglici, pe 
ispititorii demoni ai elinilor. 

îi reveneau în memorie și alte chipuri necurate, transmise din 
străvechi crestomaţii rusești, niște palide umbre ale antichităţii 
păgâne. „Fecioara Gorgoneia cu chip omenesc, mâini cu degete, 
însă cu picioare de cal, precum și o coadă după toată regula, în 
timp ce pe cap îi cresc șerpi încolăciţi în loc de păr...” „Giganţi 
cu un ochi în frunte care își au sălașul pe pământul zis al Siciliei, 
sub muntele Etna...” și un rege Citovras sau Centaurus „cu cap 
de om și picioare de măgar...” „Isatarii sau satirii care 
sălășluiesc în codri merei, laolaltă cu fiarele...” și „care au 
mersul iute, de nu-i ajunge nimeni, și umblă goi, doar năpădiţi 
de păr ca bradul de cetină, și nu vorbesc, ci doar behăie ca 
tapii”. 

Evtihi se cutremură și, dezmeticindu-se, își făcu semnul crucii 
cu evlavie, rostind în șoaptă formula magică a cărturarilor ruși 
auzită de la llia Potapâci: 

„Totu-i minciună, n-a fost nici Centaurus, nici fecioara 
Gorgoneia, nici oameni acoperiţi de păr. Toate sunt născociri de- 
ale filosofilor elini. Cât despre farmecele acestora, ele au fost 
lepădate și blestemate de pravilele apostolilor și sfinţilor 
părinţi...” 

Dar se întrebă numaidecât: „Să fie adevărat? Chiar totu-i 
minciună, totu-i blestemat și lepădat? Atunci cum de se 
întâmplă că în vechile biserici rusești alături de sfinţi sunt 
zugrăviți poeţi și sibile, înţelepţi păgâni, care au prorocit și ei 
întrucâtva nașterea Domnului și, deși necredincioși, spune 
îndreptâna, de dragul vieţii în curăţenie s-au împărtășit și ei din 
Sfântul Duh.” 

Și o mare bucurie păru că deslușește Evtihi în aceste slove 
despre sfințenia aproape creștinească a prorocilor păgâni. 

Se ridică și luă de pe raft o scândurică, icoana începută de 
curând având ca titlu: „Lăudat fie Domnul de orișice suflare”. 
Nenumăratele chipuri erau zugrăvite aici cu un penel de mare 
fineţe, iar amănuntele ai fi putut să le deslușești doar cu lupa. 


în împărăţia cerurilor ședea pe pristol Atoatestăpânitorul, la 
picioarele lui, în cele șapte sfere cerești, soarele, luna, stelele, 
iar de-a curmezișul lor se vedea scris cu slovă de aur: „Lăudaţi-l 
pre Domnul, ceruri cerești, lăudaţi-l, soare și lună, lăudaţi-l 
stelelor toate, și tu, lumină.” 

Mai jos se vedeau păsări în zbor și „duhul furtunii”, grindină, 
zăpadă, copaci, munţi, flăcări ieșind din pământ, tot felul de 
fiare și târâtoare, bezna sub chip de peșteră, iar de-a curmezișul 
lor scria: „Lăudaţi-l pre Domnul, pomilor cu roadă, și voi, cedri 
toţi, și voi fiarelor, și voi culmilor toate...” 

De-o parte și de alta se vedeau oști de îngeri, împărați, juzi, 
mulțimi omenești fără număr, iar de-a curmezișul lor stătea 
scris: „Lăudaţi-l pre Domnul, îngerilor toţi, lăudaţi-l voi fii ai lui 
Israel, neamurile toate și popoare câte sunt pe lume...” 

Evtihi se apucă de lucru, și, neștiind să exprime într-altfel 
sentimentele care-i umpleau inima ca potirul, până-n margini, 
adăugă de la dânsul, alături de figurile tradiţionale, pe 
mucenicul Cristofor cel cu cap de câine și pe Centaurus, zeul 
fiară. 

Ştia că astfel calcă regula îndreptarului, dar n-avea în suflet 
îndoială și nici ispită. | se părea că o mână nevăzută îi îndrumă 
penelul. 

Și sufletul său intona laolaltă cu cerul și infernul, cu focul și 
duhul furtunii, cu munţii și copacii, cu fiarele și năpârcile, cu 
oamenii și puterile fără trup, laolaltă cu însuşi Cristofor cel cu 
cap de câine și cu Centaurus transformat în Crist, mereu același 
cânt: 

„Lăudat fie Domnul de orișice suflare...” 

VII 

Francisc | era un mare muieratic. De câte ori pleca în vreo 
campanie, alături de marii dregători, nebuni, măscărici, pitici, 
astrologi, bucătari, harapi, mignoni, paznici ai haitei și prelați, îl 
urmau neapărat și „fetiţele vesele” sub ocrotirea unei „doamne 
respectabile”, Johanna Liegner. Şi ele luau parte la toate 
festivitățile, chiar și la procesiunile religioase. Astfel curtea 
regală se contopea cu bordelul ambulant și era greu să-ţi dai 
seama unde sfârșește prima și începe cel de-al doilea, căci 
„fetiţele vesele” erau și ele pe jumătate doamne de curte, iar 


veritabilele doamne de curte se învredniceau a dobândi soților, 
prin desfrâu, colanul de aur al sfântului arhanghel Mihail. 

Şi risipa regelui pentru răsfăţul femeilor era fără margini. 
Dările și birurile se măreau pe zi ce trecea, și totuși vistieria era 
goală. Când Francisc se convinse că nu mai are ce lua de la 
popor, începu să-i despoaie pe dregătorii săi luându-le preţioasa 
veselă de argint, ba într-o zi bătu monedă din grilajul de argint 
de la mormântul sfântului Martin de Tours. 

De altminteri, nu pentru că ar fi fost liber-cugetător, ci de 
nevoie, căci se socotea fiul credincios al bisericii romane și orice 
eres și păgânie o pedepsea cumplit ca pe o crimă de 
lezmajestate. 

încă de pe timpul lui Ludovic cel Sfânt se împământenise o 
credinţă în popor cum că regii din neamul Valois ar poseda 
puteri tămăduitoare. Doar cu o atingere a mâinii puteau 
tămădui râioși și scrofuloși. De obicei, de Paști, de Crăciun sau 
de Rusalii și alte sărbători mari veneau din toate colţurile 
Franţei, ba chiar din Spania, Italia, Savoia, cârduri de bolnavi și 
schilozi. 

La fel și în timpul serbărilor date cu prilejul cununiei lui 
Lorenzo de Medici și a botezului delfinului se adunase la 
Amboise lume puzderie, astfel că în ziua hotărâtă li se 
deschiseră conform tradiţiei porţile castelului. 

înainte vreme, când credinţa era mai înrădăcinată în oameni, 
monarhul, trecând de la un bolnav la altul și făcând semnul 
crucii asupra fiecăruia, rostea formula sacramentală: „Regele te- 
a atins, Dumnezeu te va tămădui”. De la o vreme însă, de când 
ea slăbise și tămăduirile erau mai rare, formula căpătase forma 
unei urări: „Tămăduiască-te Dumnezeu, căci regele te-a atins”. 

Ceremonialul tămăduirii luând sfârșit, au fost aduse trei 
prosoape, unul muiat în oţet, altul în apă curată și cel de-al 
treilea în parfum de floare de portocal. Monarhul se spălă, și își 
șterse cu ele mâinile, obrazul, gâtul. 

După această paradă a sărăciei, urâţeniei și mizeriei 
omenești, Francisc dori să-și risipească indispoziţia, odihnindu-și 
ochii pe ceva frumos. Își aduse aminte că de multă vreme se 
gândea să viziteze atelierul lui Leonardo și pomi spre Cloux, 
însoțit de o mică suită alcătuită din curtenii săi cei mai apropiaţi. 


Leonardo, neluând în seamă starea de slăbiciune și răul din 
trup, se apucase încă de dimineaţă să lucreze la loan Pretesa. 

Razele piezișe ale asfinţitului pătrundeau prin ferestrele 
ogivale ale atelierului, luminând o cameră mare și rece, cu 
podeaua de cărămizi și tavanul din grinzi de stejar, în timp ce 
artistul, profitând de ultimele reflexe ale zilei, se grăbea să 
termine mâna ridicată a Botezătorului ce arăta către cruce, când 
deodată sub fereastră se auziră pași și glasuri omenești. 

— Nu primeşti pe nimeni, auzi? se întoarse el spre Francesco 
Melzi. Pe nimeni! Spune-le că sunt bolnav sau că nu sunt acasă. 

Ucenicul ieși în vestibul să-i oprească pe nepoftiţi, dar 
văzându-l pe rege, îi deschise ușa înclinându-se cu respect. 

Leonardo abia mai apucă să tragă pologul peste portretul 
Giocondei până ce regele intră în atelier. Se afla alături de 
șevaletul la care lucra. Era o regulă pe care o respecta neabătut 
și întotdeauna, căci nu-i plăcea s-o vadă streinii. 

Francisc era îmbrăcat cu o eleganţă și un lux nu tocmai de 
bungust, cu haine prea viu colorate, încărcate de aurărie, 
broderii și pietre preţioase. Purta un pantalon negru de atlaz 
strâns pe corp, peste care cădea o camizolă scurtă de catifea 
neagră dungată cu brocart auriu, cu mânecile exagerat de 
bufante și cu nenumărate despicături sau „ferestre”, o beretă 
tot neagră turtită, împodobită cu o pană albă de strut. 
Deschizătura de la piept de formă dreptunghiulară descoperea 
un gât alb și zvelt, ca dăltuit din fildeș. 

Şi mai presus de toate, era peste măsură de parfumat. 

Avea pe atunci douăzeci și patru de ani. Admiratorii săi 
susțineau că avea atâta măreție în înfățișare, încât era de ajuns 
să-i privești chipul ca să exclami fără a-l cunoaște: iată regele! 

într-adevăr, era zvelt, foarte puternic și nu lipsit de graţie, știa 
să fie fermecător de amabil, dar în obrazul său prelung și îngust, 
foarte alb, înrămat de o coleretă inelată, neagră ca smoala, cu 
nasul peste măsură de lung, subţire și ascuţit ca un jungher 
înfipt între ochișorii mici de-o viclenie rece, lucind asemeni 
cositorului, unde-i tăietura proaspătă, cu buzele subţiri, foarte 
roșii și întotdeauna umede, se citea o expresie neplăcută, de 
patimă animalică nedisimulată, ca la maimuțe sau la tap, 
făcându-l să semene unui faun. 


Leonardo dădu să-și plece genunchiul înaintea monarhului, 
după rânduiala curţii, acesta însă nu-l lăsă, ci plecă el 
genunchiul, îmbrăţișându-l cu respect. 

— De mult nu ne-am văzut noi doi, maitre Leonard, spuse 
regele cu căldură. Cum o mai duci cu sănătatea? Tot lucrezi, 
lucrezi? Ai cumva vreun tablou nou? 

— Bolesc, sire, îi răspunse artistul și puse mâna pe portretul 
Giocondei, să-l dea deoparte. 

— Ce ai acolo? întrebă Francisc. 

— Un portret vechi, sire. Aţi mai binevoit a-l vedea... 

— N-are a face, arată-mi-l. Tablourile tale, cu cât le priveşti, cu 
atât te încântă mai mult. 

Văzând că artistul șovăie, unul din curteni se apropie și trase 
pologul, dezvelind pe Gioconda, iar regele se instală într-un 
fotoliu și rămase îndelung să-l privească. 

Leonardo asista mut la scenă, mai întunecat decât noaptea. 

— E uimitor! rosti în sfârșit Francisc, ca și cum s-ar fi trezit 
dintr-o reverie. lată cea mai frumoasă femeie din câte am văzut 
vreodată! Cum o cheamă? 

— Madonna Lisa, soţia cetăţeanului florentin pe nume 
Giocondo, răspunse Leonardo. 

— Ai pictat-o demult? 

— Sunt de-atunci zece ani. 

— E la fel de frumoasă și acum? 

— A murit, sire. 

— Maître Leonard de Vinci, îl lămuri pe rege poetul de curte 
Saint-Gelais, pocindu-i numele după moda franţuzească, a lucrat 
cinci ani la acest tablou și n-a izbutit să-l termine... Sau cel puţin 
așa susține. 

— Nu l-a terminat? se minună regele. Dar ce-i mai lipsește? 
Madonna Lisa parcă-i vie, doar că nu vorbește... 

— Eşti bun de invidiat, maître Leonard, i se adresă apoi 
artistului. Să petreci cinci ani alături de o asemenea femeie! Nu 
te poţi plânge de soartă, ai fost fericit, bătrâne!... Dar mă întreb 
ce-o fi păzit soţul ei? Dacă ea n-ar fi murit nu l-ai fi terminat 
probabil nici până-n ziua de azi, nu-i așa? 

Și adunându-și pleoapele peste ochișorii pofticioși, se făcu și 
mai asemănător cu faunul. Nici nu-i trecea prin minte că monna 
Lisa ar fi putut rămâne soţie credincioasă. 


— Da, prietene, adăugă el zâmbind cu tâlc, recunosc, te 
pricepi la femei. Ce umeri! Ce sâni! lar cele ce nu se văd trebuie 
să fi fost și mai superbe... 

O privea cu ochii bărbatului care dezbracă femeia și o posedă 
cu mângâieri nerușinate. 

Leonardo tăcea, numai obrajii îi păreau peste măsură de palizi 
și ochii plecaţi în pământ. 

— Ca să pictezi un asemenea portret, urmă regele, nu e de 
ajuns ca să fii un mare artist, trebuie să pătrunzi și în sfânta 
sfintelor a inimii de femeie, în acel labirint prin care poţi umbla 
numai condus de ghemul lui Dedal pe care nici Belzebut nu-l 
mai descurcă! la te uită la ea, ce cuminte și smerită şade. Şi-a 
adunat mânuţele pe piept ca o călugăriţă, de-ai zice că nu-ți 
tulbură nici apele, dar ia încrede-te în dumnezei și încearcă de 
află ce are pe suflet!... 


Souvent fanune varie 
Bien fol est qui s'y fie...[7] 


Câtă el din cântecul pe care într-o zi, meditând asupra perfidei 
femeiești, îl compusese și-l săpase cu diamantul pe unul din 
geamurile castelului din Chambord. 

Leonardo se dăduse mai la o parte, prefăcându-se că vrea să 
tragă șevaletul cu un alt tablou mai aproape de lumină. 

— Nu știu dacă-i adevărat, sire, șopti regelui la ureche Sait- 
Gelaise în așa fel ca să nu-l poată auzi Leonardo, dar unii m-au 
asigurat că acest caraghios nu numai că n-a iubit-o pe monna 
Lisa Gioconda, dar că n-a existat în toată viaţa lui nici măcar o 
singură femeie, ba chiar că ar fi virgin... 

Și mai adăugă ceva și mai încet, cu un zâmbet jucăuș, 
probabil o glumă scabroasă cu privire la iubirea socratică, la 
neobișnuita frumuseţe a unora dintre ucenicii lui Leonardo și la 
moravurile libertine ale meșterilor florentini. 

Francisc se miră, dar se mulţumi să strângă din umeri cu un 
zâmbet de îngăduinţă, zâmbetul omului de lume inteligent și 
lipsit de prejudecăţi, care trăiește după plac, dar îi lasă și pe alţii 
să trăiască, înțelegând că în asemenea treburi gusturile nu se 
discută. 


După Gioconda îi atraseră atenţia cartonul de alături, încă 
neterminat. 

— Dar asta ce-i? 

— Judecind după tirs și după ciorchini, trebuie să fie Bacchus, 
presupuse poetul. 

— Dar cel de aici? întrebă regele arătând un altul. 

— Un al doilea Bacchus? murmură în nehotărâre Saint-Gelais. 

— Ciudat! se miră Francisc. Pletele, pieptul, faţa, ca de 
fecioară. Dar știi că seamănă cu Lisa Gioconda? Are același 
zâmbet. 

— Poate e Androgin? observă poetul, și când regele, care nu 
se lăuda cu o prea vastă cultură, întrebă cine-i acela, Saint- 
Gelais îi aminti o veche fabulă a lui Platon despre fiinţele 
bisexuate, bărbaţi-femei, mai perfecte decât oamenii de o 
frumuseţe sublimă, copii ai Soarelui și ai mamei Terra care 
îmbinau cele două principii, feminin și masculin, dar atât de 
puternice și de mândre, încât, asemenea titanilor, și-au pus în 
gând să se răzvrătească împotriva zeilor și să-i izgonească din 
Olimp. Zeus, îmblânzindu-i, dar nevoind să nimicească pe 
răzvrătiți, spre a nu renunţa la rugăciunile și jertfele lor, i-a 
despicat în două cu ajutorul fulgerului său „cum taie ţărăncile cu 
o aţă ouăle fierte tari, ca să le pătrundă mai bine sarea...” spune 
Platon. De atunci cele două jumătăţi, bărbatul și femeia, se 
doresc și se caută cu acel dor nepotolit care se cheamă 
dragoste, amintindu-le veșnic oamenilor de primordiala unitate 
de sex. 

— Poate că maître Leonard a încercat să reînvie în realizarea 
acestui vis al său ceea ce nu mai există în natură? încheie 
poetul. Să unească cele două naturi, masculină și feminină, 
dezbinate de către zei? 

Ascultându-i explicaţiile, Francisc privea și acest tablou cu 
aceiași ochi nerușinaţi care dezbracă, după cum făcuse mai 
adineauri cu monna Lisa. 

— Dă o dezlegare dubiilor noastre, meștere, i se adresă el 
artistului. Cine e, Bacchus sau Androgin? 

— Niciunul, nici celălalt, sire spuse Leonardo, roșind, de parcă 
se simţea vinovat cu ceva. Este loan Pretesa. 

— Pretesa? Nu se poate! Ce tot spui!... 


Dar privind mai îndelung tabloul, observă în adâncul lui 
întunecat crucea de trestie și clătină din cap nedumerit. 

Acest amestec de sfinţenie cu lucru necurat i se părea un 
sacrilegiu și în același timp îi plăcea. De almiteri, își zise că nu 
merită să-i dea importanţă. Câte năzdrăvănii nu le trec prin 
minte artiștilor? 

— Maître Leonardo, voi cumpăra ambele tablouri: pe Bacchus, 
vreau să spun pe loan Botezătorul, și pe monna Lisa Gioconda. 
Cât ceri pe ele? 

— Sire, dădu să spună artistul cu sfială, ele nu sunt terminate. 
Socoteam că... 

— Fleacuri! îl întrerupse Francisc. Pe loan termină-l dacă ţii cu 
tot dinadinsul. Mai aștept. Dar de Gioconda nu cumva să te 
atingi. Tot n-ai putea-o face mai frumoasă. Și apoi, vreau s-o am 
la mine numaidecât, mă auzi? Deci, spune preţul și nu te teme, 
doar n-am să mă tocmesc! 

Leonardo încerca să găsească o scuză, un pretext pentru a-l 
refuza. Dar ce putea să spună acestui om care prefăcea în 
scabroasă trivialitate orice-ar fi atins? Cum ar fi putut să-i 
explice ce însemna pentru dânsul portretul Giocondei și de ce 
nu s-ar fi învoit pentru tot aurul din lume să se despartă de el? 

Francisc își închipuia că Leonardo tace temându-se că preţul 
cerut va fi prea mare. 

— Bine, fie, dacă nu vrei să mi-l spui tu, îl voi fixa eu. 

Și spuse, arătând spre portretul monnei Lisa: 

— Trei mii de ecus. E prea puţin? Atunci trei mii cinci sute? 

— Sire, dădu să spună iarăși cu voce tremurătoare artistul, rog 
pe maiestatea-voastră să mă creadă... 

Dar tăcu și obrajii îi păliră iarăși. 

— Fie, patru mii, maitre Leonardo. Mi se pare că-i de ajuns, 
nu-i așa? 

O șoaptă de uimire foșni în rândurile curtenilor. Niciodată 
niciunul din protectorii artelor, nici măcar Lorenzo de Medici nu 
oferise un asemenea preţ pentru vreun tablou. 

Cuprins de o tulburare de nedescris, Leonardo ridică ochii la 
Francisc. Era gata să-i cadă la picioare și să-l implore să nu i-o ia 
pe Gioconda lui cum implori numai să ţi se cruţe viața. Insă 
Francisc luă tulburarea lui drept elan de recunoştinţă, se ridică 
și, plecând, îl îmbrăţișă din nou. 


— Prin urmare, batem palma? Patru mii. Banii îi vei primi când 
dorești. Mâine trimit după Gioconda. Fii pe pace, am să-i găsesc 
un loc, de-ai să rămâi și tu mulţumit. Îi cunosc valoarea și voi ști 
s-o păstrez pentru urmași. 

După plecarea regelui, Leonardo căzu sfârșit în jeţ. O privea 
pe Gioconda descumpănit, nevenindu-i să creadă că s-a 
întâmplat ceea ce se întâmplase. Îi treceau prin minte planuri 
copilărești absurde, s-o ascundă undeva unde nimeni să n-o 
poată găsi și să n-o restituie nici dacă l-ar ameninţa pedeapsa 
cu moartea sau s-o trimită în Italia cu Francesco Melzi, ba chiar 
să fugă el însuși cu ea. 

Afară pogora amurgul. Francesco tot deschidea ușa atelierului, 
dar nu îndrăznea să-l tulbure cu vorba pe învățătorul său. 
Leonardo şedea în fața Giocondei și în surul amurg chipul lui 
părea alb și nemișcat ca de mort. 

Noaptea el veni în odaia lui Francesco, care se culcase, dar 
încă nu dormea. 

— Scoală, Francesco, mergem la castel. Trebuie să-i vorbesc 
regelui. 

— E târziu, învăţătorule. Ai obosit de atâta trudă azi. Şi nici nu 
te simţi prea bine. Ce-ar fi să lași pe mâine? 

— Nu, nu, acum. Aprinde felinarul și condu-mă. Deși, dacă nu 
vrei, mă duc și singur... 

Francesco se ridică din pat fără alte obiecţii, se îmbrăcă și 
amândoi porniră spre castel. 

VIII 

Aveau de mers până acolo cel mult zece minute, însă drumul 
era greu și abrupt, iar caldarâmul schilodit de hârtoape. 

Leonardo mergea anevoie, sprijinindu-se de braţul lui 
Francesco. 

Noaptea fără o stea pe cer era zăpușitoare, neagră, de parcă 
mergeau pe sub pământ. Vântul bătea în rafale și sub năvala lui 
crengile copacilor se cutremurau cu spaimă și dureros. Sus, 
deasupra lor și printre ele, scânteiau geamurile luminate ale 
castelului și se revărsau din ele frânturi de melodii. 

Regele cina în mijlocul unei societăţi alese și intime, 
amuzându-se cu jocul său preferat: tinere doamne de curte și 
demoiselles erau puse să bea de faţă cu toată lumea dintr-o 
cupă de argint cu iscusite incrustaţii la gură și pe picior, 


înfățișând obscenităţi, și se distra copios să vadă cum 
reacţionează fiecare. Unele râdeau, altele roșeau până la 
lacrimi, se înfuriau, închideau ochii să nu vadă sau, în sfârșit, se 
prefăceau că, deși văd, nu înţeleg nimic. 

Era de faţă și sora bună a regelui însuși, prinţesa Marguerite 
sau „perla perlelor”, cum i se mai zicea. Arta de-a place „îi era 
mai necesară decât pâinea cea de toate zilele”. Dar 
fermecându-i pe toţi, rămânea ea însăși rece, numai pe fratele 
ei îl iubea cu o iubire stranie, exaltată. Slăbiciunile lui i se 
păreau calităţi, viciile — virtuţi, iar figura de faun — chipul 
frumosului Apolo. Ar fi fost gata oricând să-i jertfească viaţa sau 
cum spunea ea singură: „nu doar să-mi risipesc în vânt cenușa 
trupului, dar să-mi dau pentru el și sufletul nemuritor...” Umblau 
zvonuri că l-ar iubi mai mult decât era îngăduit unei surori să-și 
iubească fratele. lar el apela la ajutorul ei nu numai în 
împrejurări ca boala, primejdia, truda, dar și în toate aventurile 
sale amoroase. 

în seara aceea avea să bea din cupa obscenităţilor o nouă 
invitată, fiinţă foarte tânără, aproape un copil, urmașa unui 
neam ilustru descoperită de către Marguerite într-un fund de 
ţară al Bietagnei și prezentată la curte, care de altminteri și 
începuse să-i placă maiestăţii-sale. Tânăra n-avea nevoie să se 
prefacă, într-adevăr nu știa ce reprezintă încrustaţiile obscene și 
dacă roșea puţin era doar pentru că simţea toţi ochii pironiţi 
asupra sa. 

Așa încât regele era foarte vesel. 

Și tocmai atunci i se anunţă sosirea lui Leonardo. 

Francisc porunci să fie poftit înăuntru și, însoţit de Marguerite, 
pomi în întâmpinarea lui. 

în timp ce artistul, cu ochii plecaţi de sfială, trecea prin sălile 
luminate ca ziua, printre doamne și cavaleri, pretutindeni îl 
petreceau priviri parcă mirate, parcă batjocoritoare. Până și cei 
mai ușuratici ori lipsiţi de griji dintre oaspeţi simțeau că bătrânul 
acesta înalt, cu plete lungi și cărunte și chipul posac, cu privirile 
sfioase ca de sălbăticiune aduce cu el, asemenea omului care 
intră în casă de afară din ger, un suflu de pe alt tărâm, strein 
sufletului lor. 


— A-a, maître Leonard! îl salută regele, îmbrăţișându-l după 
obicei. Ești un oaspete rar! Cu ce te putem ospăta? Știu, știu, nu 
mănânci carne. Dar poate legume sau fructe? 

— Vă mulţumesc, sire... lertaţi-mă, dar aș dori să vă spun 
câteva cuvinte... 

Regele îl privi lung. 

— Ce-i cu tine, prietene? Ori ești cumva bolnav? 

îl conduse mai la o parte și-l întrebă arătând spre sora lui: 

— Nu te deranjează?... 

— O, nicidecum, răspunse artistul făcând o plecăciune 
Margueritei. Indrăznesc să sper că alteța-sa va interveni în 
favoarea mea... 

— Vorbește. Oricând sunt bucuros să te ascult, știi asta. 

— Vreau să vă adresez o rugăminte în aceeași chestiune, 
sire... în legătură cu tabloul pe care ați binevoit a-l cumpăra... 
portretul monnei Lisa... 

— Cu-um? iarăși...? De ce nu mi-ai spus atunci? Ce om de haz! 
Credeam că ne-am înţeles din pret. 

— Nu despre bani e vorba, sire... 

— Dar atunci despre ce? 

Și Leonardo simţi că nu e în stare să vorbească despre 
Gioconda sub privirile indiferent amabile ale acestui om. 

— Sire, rosti el în sfârșit, învingându-se, sire, fiți milostiv, nu- 
mi luaţi acest portret. E oricum al vostru și nu-i nevoie să-mi 
daţi bani pe el. Lăsaţi-mi-l doar pentru un timp, până la moartea 
mea... 

Tăcu lăsând fraza să plutească neterminată și își îndreptă 
ochii cu implorare către Marguerite. 

Regele strânse din umeri și se încruntă. 

— Sire, interveni tânăra fată, împliniţi-i ruga lui maitre 
Leonard. A meritat-o. Fiţi milostiv! 

— Și tu, surioară? O, dar atunci e un adevărat complot! 

Marguerite puse mâna pe umărul fratelui și-i șopti la ureche: 

— Cum de nu vezi? O iubește și azi!... 

— Dar e moartă de mult! 

— N-are importanţă. Nu-i poţi iubi și pe cei duși? Doar singur 
spuneai că este vie în portret. Fii milostiv, frățioare, și lasă-i 
această ultimă mângâiere a trecutului, nu-l mâhni pe bătrân... 


Și ca un vis straniu înmuguri în inima lui Francisc amintirea 
unei legende a eternei uniri a sufletelor într-o iubire 
nepământeană și a fidelității cavalerești, ceva de mult uitat, 
poate auzit pe băncile școlii, poate citit în vreo carte. Simți 
nevoia să fie generos. 

— Fie cum vrei, maitre Leonard, spuse cu un surâs 
neîncrezător. Se vede treaba că mă întreci în îndărătnicie. De 
altminteri, ai știut să-ţi alegi apărătoarea. Fii pe pace, îţi voi 
îndeplini dorința. Numai ţine minte, tabloul îmi aparține și ai să 
primeşti banii cu anticipație. 

Și bătându-l pe spate prietenește: 

— Nu te teme, prietene, nimeni n-o să te despartă de Lisa ta! 
Te asigur. 

Margueritei îi dădură lacrimile. Ea întinse cu zâmbet molcom 
mâna artistului și el i-o sărută cu venerație. 

în aceeași clipă orchestra atacă o melodie veselă și începu 
balul. Perechile porniră a se roti în jurul lor. 

Și nimeni nu-și mai aminti de moșneagul ciudat, atât de strein 
lor și întregii atmosfere, care trecuse pe acolo ca o umbră, ca să 
se întoarcă apoi în bezna nopţii neagră ca într-o subterană, fără 
lună, fără stele, fără o geană de lumină. 

IX 

Ca să intre în posesia moștenirii lăsate de o rudă de departe, 
Francesco trebuia să apeleze, pentru întocmirea unor acte, la 
notarul regal din Amboise. Maitre Guillaume Boureau se dovedi 
a fi un om amabil și un mare admirator al lui Leonardo. 

într-o zi, discutând cu Francesco despre unele lucrări ale 
învățătorului, notarul observă între altele, și mai mult în glumă, 
că are și el în casă un pictor uimitor venit tocmai de pe 
meleaguri hiperboreice. lar când Francesco se arătase curios să- 
| cunoască, maitre Guillaume îl conduse în pod și aici îi arătă în 
mansarda de lângă hulubărie un atelier miniatural de iconar 
instalat în nișa unei lucarne. Era atelierul lui Evtihi Paiseievici 
Gagara. 

La rândul său, Francesco, voind să-și mai înveselească 
învățătorul, care în ultimele zile era tot mai dus pe gânduri, îi 
povesti despre atelierul iconarului ca despre o ciudăţenie ce 
merita văzută cu primul prilej potrivit. Leonardo nu uitase 
convorbirea sa pe când fusese la Milano, cu prilejul serbării 


Veacului de Aur, cu solul Moscovit, Nikita Karaciarov. Despre 
îndepărtata Moscovă și dori să-l vadă pe artistul venit din ţara 
de basm. 

Astfel că într-o seară — era la vreo câteva zile după ce 
Francisc cumpărase portretul Giocondei — cei doi îi făcură o 
vizită lui maître Giullaume. 

Şi în seara aceea, colegii lui Evtihi plecaseră să petreacă la un 
bal mascat ce se dădea la castel. Evtihi avea de gând să meargă 
și el, și s-ar fi dus desigur dacă Ilia Potapăci, el însuși obligat de 
protocol să asiste la bal. Nu l-ar fi sfătuit să renunţe. 

— Când se adună aici bărbaţii și femeile cu măști și chipuri de 
scârbă, îndată pică și niscai hulitori, având gusle, drâmbe, 
fluiere, dairele, scălâmbăindu-se și ţopăind, cântând cântece 
măscăroase, după obiceiul franțuzesc, și tot omenetul fără 
alegere se pune să beie beuturi beţive și fiecare bărbat îi întinde 
nevestei altuia pocalul cu beutură, sărutându-i gura, și atunci se 
pornește curat râu de vorbe tainice și uneltiri păcătoase, și o 
slobozenie a mâinilor ce nu s-a văzut, punându-se la cale alte 
alea... 

Și nu atât de teama ispitei, cât pentru a lucra la noua sa 
icoană „Lăudat fie Domnul de orișice suflare”, rămase Evtihi 
acasă și, instalându-se pe locul obișnuit. În lucarnă, se apucă de 
lucru. 

Până și amănuntele cele mai neînsemnate i se păreau la fel de 
sfinte ca și regulile cele înalte. Se îngrijea nu numai de 
frumuseţea icoanei, dar și de trăinicia ei. O picta în așa fel, ca să 
dureze veacuri fără stricăciune. 

Lemnul de tei sau de arțar din cel mai obișnuit îl alegea 
anume de culoare albă uniformă și numai de la copacii care 
creșteau pe loc înalt și uscat, ca să nu putrezească cu ușurință. 
Scândurica o chituia cu mare grijă, astupând toate șănţuleţele, 
apoi o încleia zdravăn cu clei de cegă bine legat, o îmbrăca în 
pânză de in, mai veche, asta pentru ca să fie suplă, acoperind-o 
cu mai multe straturi de grund lichid, dar nu din cel de cretă, 
folosit de obicei de meșterii care se gândesc mai mult la 
ieftinătate decât la trăinicia operelor lor, ci pe cel mai de preţ, 
din alabastru durabil și fin. Îl lăsa să se zvânte bine și-l lustruia 
apoi cu șomoiog de barba-ursului, după care „însemna”, adică 
aşternea cu o pensulă fină muiată în tuş contururile, copie fidelă 


după un model străvechi, și ca să nu să se încurce când va 
începe să lucreze în culori, cu vârful unui cui pilit săpa un 
șănţuleţ în tot lungul conturului. În sfârșit, pregătea culorile 
dizolvându-le cu gălbenuș de ou și frecându-le în cioburi de oale 
și scoici, iar pe cele mai gingașe, pe propriile unghii care-i 
ţineau loc de paletă. 

Abia după aceea se apuca să picteze întâi fondul și toate 
amănuntele, totul în afară de chipurile omenești: munţii ca niște 
cușme rotunde și îndesate, copacii ca niște ciuperci, ierburile ca 
niște alge sau pene negre-roșcate presărate cu steluțe azurii de 
nu-mă-uita, norii în chip de semicercuri albe și neregulate. 
Odăjdiilor le da întâi un grund cafeniu-închis, apoi încondeia 
faldurile și pe alocuri le înălbea. Podoabele de aur de pe mantiile 
îngerilor și sfinţilor, cârlionţii ierbii și cârceii cei mai subțiri Evtihi 
îi poleia cu aur de cervoneți, cu o andrea — „prin zgăriere”. 

Toate acestea erau gata la icoana pe care o picta. In seara 
aceea avea să se apuce de partea cea mai de seamă a muncii 
— zugrăvirea feţelor. Le grundui la fel ca și veșmintele cu o 
culoare închisă, după care prinse „a le învia” treptat cu trei 
nuanţe de ocru, una mai deschisă decât alta, și în fine „a le 
rumeni obrăjorii, gurița, bărbia, gâtișorul”... 

Şi pentru că nu se împăca deloc cu tonalităţile albe 
transparente ale zugrăvelii vechi novgorodene, Evtihi înclina 
către stilul cel nou, înrudit cu acela al lui Rubliov care se inspira 
din vechea pictură bizantină, mai aproape de desăvârșire sau 
„plutitoare ca norii”, cum îi ziceau meșterii de pe atunci, căci 
pretindea să se pună un strop de trandafiriu în umbrele ușoare 
și luminoase. Dar mai cu seamă se îngrijea ca figurile de bărbaţi 
să fie venerabile, cu barba când scurtă și inelată, când lungă și 
bogată până la pământ, când lată cât pieptul, „miţoasă și cu 
smocuri”, ori „afumată”, „înspicată cu galben” sau „sare cu 
piper”, iar expresia feţelor, vajnică și severă, sau duioasă și 
„mMuiată-n caznă”. 

Se cufundase de-a-ntregul în trudă, când deodată auzi foșnet 
și bătaie de aripi. Asta însemna că vecinica lor, nevasta cea 
tânără a gârbovului brutar, dă grăunţe la porumbei. Și de câte 
ori nu a privit-o pe furiș! 

într-adevăr, în dreptunghiul întunecat al ferestrei de deasupra 
grădiniţei, străvăzându-se printre crengile de liliac, stătea 


brutăreasa. De acolo de sus, Evtihi putea să vadă mai jos de 
gâtul dezgolit de decolteu adâncitura dintre sâni și umbra ei 
caldă și îmbietoare. Avea pielea daurită de pistruii mărunți și 
părul roșcovan lucind în soare ca aurul cervoneţilor. 

„Copile, nu te uita zadarnic la frumuseţea femeiască, își 
aminti iconarul de ce-i spunea llia Potapâci, pentru că 
frumuseţea asta întâi te îndulcește ca mierea săţioasă. Ca după 
aceea de multe ori să-ţi fie mai amară ca pelinul și ca fierea. Nu- 
ţi ridica ochii la ea, spre a nu-ţi hărăzui tu însuţi pierzania. Ci 
fugi de ea, fiule, și nu întoarce ochii ca Noe când a fugit de 
potop și Lot de Sodoma și Gomora. Căci ce este femeia? O 
capcană făurită de diavol care te îmbie cu dulceţurile ei. O 
clevetitoare a sfinţilor și o ștrengăriţă fără leac. O sărbătoare a 
Satanei și un cuib de vipere. O floare diavolească și o boală fără 
nădejde de întremare. O capră fără astâmpăr și un vânt din 
miazănoapte. O zi fără soare și o crâșmă ovreiască. Mai bine 
friguri rele decât o muiere în casă. Frigurile te scutură cât te 
scutură, da tot te lasă, pe când de muiere nu scapi până-n 
ceasul morţii. E ca buba-n cap, ici te doare, colo te ustură. Dacă 
te porţi blând cu ea, își ia nasul la purtare, dacă o baţi, turbează. 
O muiere rea e mai rea ca orice rău.” 

Cu toate aceste sfaturi. Evtihi nu-și lua ochii de la vecină, ba 
chiar îi răspunsese într-o zi la zâmbetul ce-i înflorea fără voie pe 
gură cu un zâmbet la fel de nevoit. 

Când se întoarse la truda sa, tocmai îi zugrăvea uneia din 
martire același păr auriu-roșcat ca al frumoasei brutărese, când 
deodată se auziră voci pe scară și intră bătrânul tâlmaci Vlasi, 
urmat de maitre Guillaume, proprietarul casei, Francesco Melzi 
și Leonardo. 

Oaspeţii, îl lămuri Vlasi, doresc să-ţi vadă atelierul. Și Evtihi se 
sfii atât de tare, aproape se sperie, încât stătu cu ochii în 
pământ mai tot timpul cât rămaseră ei în odăiţă. Numai lui 
Leonardo îndrăznea să-i arunce din când în când câte o privire 
cu coada ochilor, căci chipul său îl impresionase cel mai mult. | 
se părea că seamănă cu sfântul Ilie, așa cum este înfățișat în 
îndreptar. 

Când Leonardo termină de examinat cu de-amănuntul 
atelierul acela miniatural, cum nu i se întâmplase să mai vadă, 
cu pensule, pile, scândurele, scoici cu vopsele, cioburi cu clei și 


cu ulei, privirile i se opriră fără voie pe icoana „Lăudat fie 
Domnul de orișice suflare”. Deși Vlasi, care mai mult încurca 
decât lămurea lucrurile, nu știu să tălmăcească sensul 
inscripţiilor, Leonardo înţelese ideea care stătea la baza acestei 
picturi și se miră că acest iconar modest a putut să atingă 
asemenea culme a înţelepciunii omenești. 

Oare cel care ședea pe pristol deasupra celor șapte sfere 
cerești cântate de toate glasurile naturii, ale cerului și iadului, 
preaslăvite de foc și de duhul furtunii, de plante și de animale, 
de oameni și de îngeri, oare nu era el „Primul Motor” al divinei 
mecanici — i/ Primo Motore al lui Leonardo însuși? 

De asemeni cercetă cu neabătută luare-aminte și curiozitate 
îndreptarul iconarilor pentru zugrăvit chipuri, un caiet gros de 
format mare înfățișând icoane schiţate vag cu cărbune sau 
cerneală roșie. Aici Leonardo descoperi atâtea și atâtea chipuri 
sub care este înfățișată Maica Domnului în icoanele rusești: 
„Alină-mi întristarea” și „Tu ești bucuria tuturor năpăstuiţilor”, și 
„Bucură-te, Mărie”, și „Plângi, Mărie”, și „Tu ești izvorul dătător 
de viaţă”, unde Precista era înfățișată veghind asupra 
adăpătoarei la care se adăpau toate făpturile, și „Pătimitoarea”, 
cu pruncul Isus în braţe, care, cuprinsă de groază, parcă, se 
ferește de crucea pe care i-o întinde Arhanghelul întristat. Văzu 
aici și pe cea a „Mântuitorului” cu „barba udă”, cu șuviţele 
drepte, neinelate, nu zugrăvită de mână omenească, ci 
întipărită pe ștergarul cu care Isus, urcând pe Golgota, și-a șters 
obrazul brobonit de sudoare, și cea „A Mântuitorului sfântă 
tăcere”, cu braţele încrucișate pe piept. 

Leonardo își dădea seama că ceea ce vede nu e pictură sau 
cel puţin nu este ceea ce înțelege el prin pictură, dar cu toată 
imperfecţiunea desenului și a umbrei și luminii, a perspectivei și 
anatomiei, aici, la fel ca în vechile mozaicuri bizantine (Leonardo 
le văzuse la Ravena), se deslușea marea putere a credinţei, mai 
veche și în același timp mai tânără decât în cele mai timpurii 
opere ale meșterilor italieni Cimabue și Giotto. 

Aici presimţeai un dor nedeslușit de o mare și o nouă 
frumuseţe. Era ca un fel de amurg tainic în care ultima rază a 
neînvinsului farmec elen se contopea cu cel dintâi reflex al unei 
dimineţi încă necunoscute, dar pline de făgăduinți. 


Impresia pe care ţi-o lăsau aceste imagini uneori greoaie, 
primitive și chiar bizare, frizând absurdul, și în același timp 
eterice, transparente și gingașe ca visul unui prunc, aducea cu 
încântarea ce ţi-o lasă o bucată muzicală după ce sonurile ei s- 
au stins. 

Tocmai în încălcarea legilor firii se ridicau ele până la 
supranatural. 

Mai ales l-au impresionat două icoane ce-l înfățișau pe loan 
Pretesa înaripatul. Într-una ţinea în mâna stângă potirul cu 
pruncul, cel fără de moarte, cu dreapta arăta spre el parcă 
zicând: „lată Mielul lui Dumnezeu, cel ce mântuie păcatul lumii”. 
În cea de-a doua, cu „tăierea capului”, avea, contrar legilor 
naturii, două capete, unul viu, pe umeri, altul zăcând tăiat pe 
tipsia pe care o ţinea în mâini, ceea ce voia să însemne că omul 
numai mortificând tot ce era omenesc într-însul dobândește 
înariparea supraomenescului. 

Și într-un caz, și în celălalt chipurile erau stranii și 
înspăimântătoare. Privirea ochilor larg deschiși semăna a privire 
de vultur aţintind spre soare, barba și pletele fluturau parcă în 
bătaia vântului năvalnic, mantia miţoasă din păr de cămilă 
semăna cu penajul unei păsări, osatura mâinilor și a picioarelor 
neînchipuit de lungi, uscată și ciolănoasă, abia dacă era 
acoperită de un strat de piele, părând ușoară și goală pe 
dinăuntru, parcă anume destinată zborului, ca la păsări. Și 
aripile uriașe de după umeri semănau a aripi de lebădă. Erau 
aripile Păsării mari la care visase Leonardo o viaţă întreagă. 

Și atunci îi veniră în minte slovele prorocului Maleahi citate în 
jurnalul de zi al lui Giovanni Beltraffio: 

„lată, îl trimit pe îngerul meu, și pregăti-va el calea venirii 
mele și va veni îndată în templul său Dumnezeul pe care-l 
căutați și îngerul legământului pe care îl doriţi. lată-l, sosește...” 

X 

Şi cum plecă regele, se înstăpâniră la Amboise obișnuita 
liniște și pustiul. Nu se auzea decât bătaia de aramă a ornicului 
din tumul Horloge măsurând timpul și, serile, chemări de lebede 
pe grinduri în mijlocul unei Loire cu unda abia înfiorată care 
răsfrângea bolțile cerului de un verde stins. 

Leonardo continua să lucreze la loan Pretesa. Dar cu cât 
înainta lucrul, cu atât devenea mai anevoie și mergea mai încet. 


Uneori i se părea lui Francesco Melzi că învățătorul tinde spre 
irealizabil. Cu aceeași cutezanţă cu care altădată pătrunsese 
taina vieții monnei Lisa, la fel și acum, trudind la acest loan care 
arăta spre crucea Golgotei, Leonardo pătrundea o și mai mare 
taină, aceea în care viaţa și moartea se contopesc. 

Uneori, când se lăsa amurgul, artistul, dând pologul la o parte, 
o privea îndelung pe Gioconda, apoi pe loan cel care stătea pe 
șevaletul de alături, ca și cum i-ar fi comparat. Și atunci 


ucenicului i se năzărea, poate din pricina luminii incerte, 
alambicate de umbră, că expresiile celor doi — a Femeii și a 
Fătului — se metamorfozează, ei coboară de pe pânză ca 


nălucile sub privirea sfredelitoare a creatorului lor și capătă o 
viaţă mai presus de fire, iar loan începe să semene cu monna 
Lisa și chiar cu Leonardo, pe când era tânăr, așa cum seamănă 
fiul cu tatăl și cu mama sa. 

Sănătatea artistului slăbea și se ruina cu fiecare zi. Zadarnic 
Melzi se ruga de el să se cruţe, să mai lase truda, Leonardo nici 
nu vroia să audă. 

într-o seară, după ce trudise toată ziua, învingându-și boala și 
oboseala, deși se simţea tare rău, și doar se mulţumise să lase 
lucrul ceva mai devreme (era în toamna anului 1518), Leonardo 
îl rugă pe Francesco să-l conducă sus, în dormitor. Scara în 
spirală era abruptă și de la o vreme artistul nu mai îndrăznea s-o 
urce fără un ajutor strein, din pricina veșnicelor sale amețeli. 

Și ucenicul îl conduse și-l sprijini cu grija lui de totdeauna. 
Leonardo urca anevoie, încet, oprindu-se la fiecare două-trei 
trepte, ca să-și tragă răsuflarea. 

Deodată simţi că se clatină și se prăvăli cu toată greutatea pe 
braţele lui Francesco. Acesta, dându-și seama că dascălul său se 
simte rău, îl chemă în ajutor pe bătrânul fecior Battista Villanis, 
căci îi era teamă că singur o să-l scape. ÎI apucară de subţiori, 
dar între timp Leonardo se muiase de tot; mai strigară după 
ajutor și abia când veniră încă doi servitori, putură să-l 
transporte pe bolnav pe braţe în dormitor. 

Leonardo respinse după obicei orice îngrijire medicală și zăcu 
la pat șase săptămâni. Partea dreaptă a corpului era paralizată, 
mâna dreaptă atârna inertă. 

Pe la începutul iernii se simţi ceva mai bine, dar se întrema 
anevoie. 


De când se știa pe lume, Leonardo se folosise de ambele 
mâini, de stânga ca și de dreapta în măsură egală și îi erau 
amândouă necesare ca să poată lucra: cu stânga desena, cu 
dreapta picta. Și ceea ce făcea una nu putea face cealaltă. În 
această îmbinare a două forţe opuse consta, după cum susţinea 
el, ascendentul său asupra altor artiști. Acum însă era terorizat 
de gândul că-i va fi cu neputinţă să mai picteze, deoarece, din 
pricina paraliziei, degetele mâinii drepte îi erau ţepene, încât 
aproape că nu le putea folosi. 

Se ridică din pat în primele zile ale lui decembrie și o vreme 
umblă doar prin odăile de sus. Abia într-un târziu începu să 
coboare în atelier. Dar nu reluă lucrul. 

într-o zi, la ceasul mai de tihnă al amiezii, Francesco, voind să- 
| întrebe ceva pe dascălul său și negăsindu-l în odăile de sus, 
cobori și întredeschise încetișor ușa atelierului. (în ultima vreme 
Leonardo era și mai posac ca mai înainte, fugea de oameni și 
adesea petrecea ore în șir în deplină singurătate, neîngăduind 
să se între la el fără să fie anunţat, ca și cum s-ar fi temut că l-ar 
spiona.) 

Şi iată scena pe care o văzu Francesco prin deschizătura ușii. 
Leonardo stătea înaintea lui loan Pretesa, încercând să pună 
câteva pensule cu mâna paralizată. Obrazul său era crispat de 
un efort vecin cu disperarea, sprâncenele îmbinate la rădăcini 
nasului, colţurile gurii pungite lăsate în jos, șuvițele părului 
cărunt i se lipiseră de fruntea înmuiată de nădușeli. Dar 
degetele țepene refuzau să i se supună, penelul tremura în 
mâna marelui meșter, de parcă l-ar fi purtat un biet ucenic. 

Cuprins de groază, Francesco asista la această ultimă luptă 
dintre spiritul viu și trupul pe cale să moară, neîndrăznind să 
miște, aproape ţinându-și răsuflarea. 

XI 

larna în anul acela se nimerise nespus de aspră. Sloiurile 
năruiseră o seamă de poduri pe Loire, drumeţii îngheţau prin 
troiene, lupii flămânzi se furișau până-n mahalalele orașului. 
Bătrânul grădinar susținea că i-ar fi zărit în parc, sub ferestrele 
castelului Cloux. Noaptea nu puteai ieși din casă neînarmat. 
Păsările migratoare cădeau moarte din zbor. 

într-o dimineaţă, ieșind pe peronul castelului, Francesco găsi 
în zăpadă o rândunică aproape îngheţată și o aduse dascălului 


Ar 


său. Leonardo îi încălzi trupșorul cu propria răsuflare și-i 
amenajă un cuib într-un ungher cald, pe după sobă, cu gândul 
să-i redea libertatea la primăvară. 

De la ultima încercare renunțase să mai lucreze și ascunse 
pensulele și culorile în colţul cel mai depărtat al atelierului, 
împreună cu loan Pretesa așa neterminat cum era și cu celelalte 
tablouri. Zilele se scurgeau în trândăvie. Uneori îi vizita notarul, 
maître Guillaume. Discutau atunci despre recolta viitoare, 
despre scumpetea sării, despre oile din Languedoc, care au lâna 
mai lungă, în schimb carnea celor din Limousit și Berry este mai 
gustoasă, sau îi dădeau sfaturi bucătăresei Mathurine cum să 
recunoască iepurii tineri de cei bătrâni — după un oscior mobil 
al lăbuţelor din faţă. 

Mai dădea pe la ei și călugărul franciscan, duhovnicul lui 
Francesco Melzi, simpaticul și blajinul fra Guglielmo, italian de 
origine, dar oploșit de multă vreme la Amboise. 

Acest moșneguţ vesel, cu vorba dulce și sfătoasă era un 
nepreţuit povestitor de străvechi nuvele despre năzdrăvăniile 
ștrengarilor florentini. Ascultându-l, Leonardo râdea cu același 
râs copilăresc ca și monahul. In serile lungi de iarnă jucau cărţi, 
șah și zaruri. 

Dar când coborau zgurile nopţii timpurii și o lumină de plumb 
curgea râu pe ferestre, oaspeţii se grăbeau să se retragă pe la 
casele lor și, rămas singur, Leonardo umbla ceasuri în șir de la 
un cap la altul al odăii, aruncând când și când câte o privire lui 
Zoroastro da Peretola. 

Acum, mai mult ca altădată, infirmul era întruchiparea unui 
reproș viu și a batjocurii faţă de strădaniile de o viaţă ale 
învățătorului în a crea aripi omenești. Ca de obicei, Astro se 
retrăgea în vreun colţ mai ferit și, cu picioarele strânse sub el, 
fie că înfășură banda pe mosor, cioplea popi pentru crichet sau 
titirezi, fie că se legăna încetișor, cu ochii închiși și un zâmbet 
stupid pe buze, fluturând din mâini ca din aripi și îngăimând în 
uitare de sine mereu același și același cântecel: 


Oare, oare, 
Colo sus, pe sub soare, 
Unde-s vulturi, cocoare 


Și pământul — nicăieri, 
Unde urcat-am ieri... 


Și tristeţea acestui cântec făcea serile și mai apăsătoare, iar 
lucoarea de plumb a amurgului și mai fără nădejde. 

în cele din urmă se întuneca de-a binelea și în casă pogora 
tăcerea grea, iar dincolo de ferestre hăulea viforniţa, se 
zbuciumau cioatele golașe ale copacilor și vaierul acesta părea 
sfada unor giganţi învrăjbiţi. Apoi un urlet prelung și jalnic se 
împletea cu vaierul vântului, pesemne urlau lupii la marginea 
pădurii. Francesco ațâța focul în cămin și meșterul se aciuia în 
jeţul de dinaintea lui, lângă ucenic. 

Melzi cântă frumos din lăută, avea și o voce caldă și de multe 
ori, încercând să risipească gândurile sumbre ale învățătorului, îi 
cântă. Într-o zi îi cântă și vechiul cântec al lui Lorenzo de Medici 
care însoţise cândva un trionfo, procesiunea camavalescă a lui 
Bacchus și a Ariadnei. Era cântecul în care bucuria de viață se 
împletea cu tristeţea și Leonardo îl îndrăgea mult, căci îi 
amintea de anii ce-au zburat: 


Tinereţea-i primăvară, 
Râzi și cântă până-ţi vine, 
Fii ferice, că-i fugară, 

Nu știi ce-ţi aduce mâine... 


De data asta însă învățătorul îl asculta cu fruntea plecată. 

își amintea de o noapte de vară, cu umbre negre ca smoala și 
alba lumină a lunii scăldând ulicioara pustie, zvon de lăută 
dinaintea unei loggii de marmoră, același cântec de dragoste și 
gândurile sale la Gioconda. 

Când ultimul sunet vibră stingându-se, înghiţit de vuietul 
viforniţei de afară, Francesco ridică ochii la învățătorul său și 
zări lacrimi șiroindu-i pe obraji. 


Uneori, când își recitea jurnalele, Leonardo nota noi gânduri 
ale sale, toate legate de ceea ce îl preocupa acum mai mult ca 
orice — moartea. 

„Acum vezi că speranţa ta și dorinţa ta de a te întoarce în 
patrie, la prima ta existenţă, este asemenea zborului de fluture 
în flăcări și că omul care în necontinentele dorinţi ale sale și în 
bucuria nerăbdării așteaptă veșnic o nouă primăvară, o nouă 
vară, mereu alte luni și alţi ani, zicându-și că ceea ce așteaptă 
întârzie și tărăgănează cu venirea, nu observă că-și dorește 
propria nimicire și propriul sfârșit. Dorinţa aceasta este la 
temelia firii însăși. Spiritul stihiilor care se simte întemnițat în 
om năzuiește veșnic să părăsească trupul, întorcându-se la cel 
ce l-a trimis.” 

„Nu există nimic în natură, afară de forță și mișcare, în vreme 
ce forţa este voinţa fericirii și o veșnică năzuinţă a universului 
spre echilibrul suprem, către Primul Motor.” 

„Când ce-i dorit se contopește cu cel ce-o dorise, se satisface 
dorinţa și vine bucuria, iubitul se unește cu iubita și se alină, 
greutatea cade și intră în repaos.” 

„O parte întotdeauna dorește să se unească cu întregul, ca să 
evite imperfecţiunea, sufletul întotdeauna dorește să fie în trup, 
căci fără el, fără toate câte-l compun nu poate nici acţiona nici 
simţi. Dar odată cu nimicirea trupului nu se nimicește și sufletul, 
el acţionează în trup ca vântul în tuburile orgii. Dacă unul din 
tuburi este stricat, el nu mai produce sunetul corect.” 

„Precum ziua petrecută cu folos îţi dăruie odihna împăcată, tot 
așa, după o viaţă trăită cu folos, vine moartea împăcată.” 

„Orice viaţă trăită cum se cuvine este o viaţă lungă.” 

„Orice rău lasă o zgură de amărăciune în suflet, în afară de 
răul cel mai mare — moartea, care distruge memoria odată cu 
viața.” 

„Când mă gândeam că învăţ să trăiesc, învățam doar să mor.” 
„Necesităţile exterioare ale firii corespund nevoii lăuntrice a 
raţiunii: totul e raţional, totul e cu temei, pentru că așa e 
necesar.” 

„Facă-se voia ta, Tatăl nostru, precum în cer așa și pre 
pământ.” Astfel încerca el să justifice, raţional, moartea ca o 
necesitate decurgând din voinţa divină a Primului Motor. Și cu 


toate acestea, undeva în adâncul inimii sale se frământa revolta 
și nu putea și nu voia să se supună raţiunii. 

într-o noapte avu un vis ciudat. Se făcea că este în sicriu, sub 
pământ, îngropat de viu, și cu o sforţare deznădăjduită, 
sufocându-se s-a proptit cu mâinile în capac. Și a doua zi îi 
aminti lui Francesco de vechea sa dorinţă de a nu fi 
înmormântat până nu apar primele semne ale descompunerii. 

în nopţile de iarnă își amintea, în vaierul viforniţei, privind 
tăciunii ce mai pâlpâiau sub spuză, anii copilăriei în satul Vinci, 
clamările nesfârșit de depărtate și pline de bucurie ale 
cocoarelor, ca o chemare adresată lui — „Să zburăm! Să 
zburăm!” — mirosul de rășină al ienupărului de munte, 
priveliștea Florenței cuibărită în valea scăldată de soare, 
transparent liliachie ca un ametist și atât de micuță, că încăpea 
toată între două crengi aurii de tufan din cel care acoperă 
coastele Muntelui Alb. 

Și atunci își dădea seama că tot îi mai este dragă viaţa, și așa 
cum e, pe jumătate cadavru, se agaţă de ea și se teme de 
moarte ca de o groapă neagră în care azi-mâine se va prăbuși 
cu un ultim strigăt de groază. Şi atâta sfâșiere îi încleșta inima, 
că-i venea să plângă cu suspine, cum plâng copiii mici. 

Toate consolările raţiunii, toate palavrele despre necesitatea 
divină și despre voința Primului Motor i se păreau minciună 
sfruntată și se risipeau ca fumul înaintea acestei frici iraționale. 

întreaga veșnicie a beznei și toate tainele lumii de dincolo le- 
ar fi dat pentru o singură rază de soare, pentru o singură adiere 
a zefirului primăvăratic încărcat de balsamul mugurilor ce se 
desfac, pentru o singură creangă presărată cu flori galbene ca 
aurul de la tufanii de pe Monte Albano. 

Noaptea, când rămâneau singuri și lui Leonardo nu-i venea 
somnul, căci de la o vreme începuse să sufere de insomnie, 
Francesco îi citea din Evanghelie. 

Niciodată nu i se păruse această carte atât de nouă, atât de 
neobișnuită și neînţeleasă de oameni. Unele cuvinte, pe măsură 
ce gândea la ele, se adânceau treptat și căpătau profunzimi de 
hău. 

Unul din acestea îl găsi la capitolul patru al Evangheliei lui 
Luca. 


Când Isus birui cele două ispite dintâi, cea cu pâinea și cea cu 
puterea, diavolul l-a ispitit cu aripile: 

„Și-l duse la lerusalim și-l urcă pe o aripă a templului, 
spunându-i: dacă tu ești fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos. Căci 
scris este: poruncit-am îngerilor mei să te păzească și pe braţe 
să te poarte, ca nu cumva să ţi se izbească piciorul de vreo 
piatră. Şi-i zise Isus drept răspuns: Și iarăși scris este: nu-l ispiti 
pre Domnul tău.” 

Cuvintele acestea i se păreau acum lui Leonardo un răspuns la 
întrebarea întregii sale vieţi: vor fi aripi omenești? 

„Și sfârșind cu toate ispitele, diavolul se depărtă de el până la 
vreme”. 

„Până la vreme? Oare ce înseamnă asta? Se întreba Leonardo. 
Și când se va întoarce diavolul la el?” 

Dar cuvintele care ar fi putut să-i pară pline de cea mai mare 
ispită, cele mai potrivnice experienţei și cunoașterii legilor 
necesităţii firești, nu-l tulburau: 

„De veţi avea credinţă cât bobul de muștar, veţi zice muntelui 
acestuia: mută-te de aici dincolo, și el se va muta”. 

întotdeauna i se păruse că suprema cunoaștere, poate 
inaccesibilă oamenilor, și suprema credinţă, la fel de 
inaccesibilă și ea, ar fi putut duce pe căi diferite spre unul și 
același lucru — contopirea necesităţii exterioare cu necesitatea 
lăuntrică, a voinţei omului cu o voinţă supremă. Cine va spune 
muntelui cu adevărată credinţă în suflet — ridică-te și te aruncă 
în mare — acela știe că nu se poate ca porunca să nu i se 
împlinească și pentru acela supranaturalul devine natural. Dar 
oare mușcătura de șarpe a acestor cuvinte nu era tăinuită în 
faptul că este mai greu să ai în suflet credință cât bobul de 
muștar, decât să poruncești muntelui: ridică-te și te aruncă în 
mare? 

Zadarnic încerca să pătrundă și un alt cuvânt mai plin de 
taină: 

„Slavă ţie, părinte al meu, că ai ascuns acestea de cei 
înţelepţi și pricepuţi și le-ai dezvăluit pruncilor! Adevărat, 
părinte, căci așa ţi-a fost voia binecuvântată.” 

Dacă este o taină care se dezvăluie copiilor, dacă desăvârșită 
naivitate este și desăvârşita înţelepciune, de ce spune tot în 
această carte: 


„Fiţi, dară, înţelepţi ca șarpele și blânzi ca porumbelul.” 

Și între aceste două slove se deschidea iarăși hăul. 

Și spusu-s-a încă: „Priviţi crinii câmpului cum cresc: nu se 
ostenesc, nici nu torc. Deci nu duceţi grijă spunând: oare ce 
vom mânca? Oare ce vom bea? Ori cu ce ne vom înveșmânta? 
Căci pentru toate astea se străduiesc și necredincioșii. Ştie 
doară părintele vostru că aveţi nevoie de ele și toate vi se vor 
adăuga vouă.” 

Leonardo își amintea de descoperirile sale, de toate invențiile 
și mașinile menite să dăruie omului puterea asupra naturii și se 
gândea: „Oare toate acestea sunt numai grija pentru trup? Ce 
să mănânci? Cu ce să te îmbraci? Numai slujirea lui Mamon? Sau 
în truda omului nu se află nimic în afara folosului? Și dacă 
iubirea este Maria, care alegându-și partea cea binecuvântată, 
șade la picioarele învățătorului și pleacă urechea la cuvintele lui, 
e cu putinţă ca înţelepciunea să fie numai Marta, ea, care se 
îngrijește de multe, când nu-i nevoie decât de un singur lucru?” 

De altminteri, știa din proprie experienţă că în cea mai adâncă 
înţelepciune, ca și pe marginea alunecoasă a unei prăpăstii, dai 
de cumplite și neînvinse ispite. Și se gândea la copiii aceștia, la 
propriii săi ucenici care pieriseră poate din pricina lui, ispitiţi de 
el — Cesare, Astro, Giovanni — când rostea cuvintele: 

„Cine va sminti pe unul din pruncii aceștia, mai bine ar fi să-i 
atârne cineva de gât o piatră de moară și să-l scufunde în 
adâncurile mării. Vai lumii din pricina smintelilor. Căci smintelile 
trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala.” 

Și totuși, oare nu în aceeași carte spunea: 

„Fericit cel ce nu se va sminti întru mine. Nu socotiți că am 
venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci 
sabie”. 

Dar cel mai mult îl îngrozea istorisirea morții lui Isus de către 
Marcu și Matei: 

„La ceasurile șase (amiază) s-a făcut întuneric peste tot 
pământul și ţinu până către ceasurile nouă. lar către ceasul al 
nouălea strigă Isus cu glas mare: E/i/ Eli! Lamma sabahtani! 
Adică: Doamne pentru ce m-ai părăsit? Și strigând încă o dată 
cu glas mare, își dădu duhul.” 

„Pentru ce m-ai părăsit? Se gândea Leonardo. Oare numai 
dușmanilor săi li s-a părut acest strigăt de moarte, al aceluia 


care spusese: «Eu și părintele meu suntem unul» — un strigăt al 
supremei deznădejdi? Și dacă am pune toată învăţătura lui pe 
un taler al balanței, iar pe celălalt aceste cuvinte, care din talere 
ar trage mai greu?” 

Și în timp ce chibzuia la acestea, i se părea că și vede înaintea 
lui groapa cea neagră și spăimântătoare în care azi-mâine, 
împiedicându-se, va cădea, se va prăbuși cu un ultim strigăt de 
groază... 

Doamne, pentru ce m-ai părăsit? 

XII 

Uneori, dimineţile, când se trezea din somn, privea pe după 
geamurile înflorate de ger la troiene, la cerul nordic, sur, la 
copacii în haina lor de promoroacă și i se părea că iarna asta n-o 
să se mai sfârșească niciodată. 

Dar pe la începutul lui februarie prinse a bate un vânt cald, pe 
partea însorită a caselor picura sonor din ţurţurii ce atârnau de 
streșini, răsună ciripit de vrăbii, trunchiurile copacilor se 
înconjurară cu câte un cerc de zăpadă topită, mugurii se 
umflaseră gata să crape și prin aburul subţiat al norilor începea 
să se străvadă azurul palid al cerului. 

Dimineaţa, când soarele furișa în atelier câteva raze piezișe, 
Francesco așeza în dreptul lor jeţul învățătorului și ore în șir 
moșneagul ședea nemișcat încălzindu-se, cu capul plecat și 
adunându-și pe genunchi mâinile obosite și uscate. Și în aceste 
mâini, în obrazul cu pleoapele lăsate, se citea o nesfârșită 
oboseală. 

Rândunică ce iernase în atelier, domesticită de Leonardo, 
zbura acum și se rotea prin odaie, i se așeza pe umăr și pe 
mână, îi îngăduia s-o cuprindă în palmă și s-o sărute pe căpșor, 
apoi din nou ţâșnea în sus și săgeta prin cameră cu ciripit 
nerăbdător, ca și cum ar fi simţit primăvara venind. Leonardo îi 
urmărea cu luare-aminte zborul, fiecare meandră a trupșorului 
ei, fiecare bătaie de aripi și gândul la aripile omenești îi 
frământa din nou mintea. 

într-o zi, descuind scrinul cel mare din atelier, începu să 
scormone prin mormanele de hârtii, caiete și nenumărate file 
izolate cu schiţe de mașini, cu însemnări trunchiate din cele 
două sute de Cărţi despre Natură pe care le scrisese. 


Timp de o viaţă își tot spusese că trebuie să se apuce și să 
facă ordine în acest haos, să lege cu o singură idee aceste 
fragmente, să unească într-un tot armonios marea Carte despre 
Univers, şi o tot amânase, o tot amânase. 

Ştia că acolo se aflau descoperiri care ar fi scurtat cu câteva 
veacuri truda cunoașterii și ar fi metamorfozat destinele 
omenești îndrumându-le pe alte căi. Și cu toate acestea iată, 
astăzi știa că lucrul acesta nu se va mai întâmpla niciodată, că 
era prea târziu să se mai apuce și totul va pieri la fel de fără 
rost, după cum va pieri Cina cea de taină, cum a pierit 
monumentul lui Sforza, sau Bătălia de la Anghiari, pentru că și în 
știință numai a dorit fără înaripare, numai a început și nu a 
terminat, n-a realizat și nu va mai realiza nimic, ca și cum 
fatalitatea  batjocoritoare s-ar fi răzbunat pe el pentru 
nemăsuratele-i dorinţi prin nimicnicia faptei. 

Prevedea că oamenii vor căuta ceea ce el a găsit, vor 
descoperi ceea ce el a descoperit, vor merge pe drumul lui, pe 
urmele lui, dar pe lângă el, uitând de el, lăsându-l deoparte, ca 
și cum nici n-ar fi existat. 

Descoperind printre hârtii un caiet cu paginile îngălbenite de 
vreme, intitulat Păsări/e, îl puse deoparte. 

în ultimii ani aproape că nu se mai preocupase de mașina de 
zbor, dar de gândit se gândise întotdeauna la ea. Și observând 
zborul rândunicii domesticite și simțind că un nou plan definitiv 
se naște în mintea lui, hotărî să se apuce de ultima experienţă 
cu ultima și poate nebuneasca speranţă că invenţia aripilor 
omenești ar putea salva și îndreptăţi truda întregii sale vieţi. 

Se apucă de această nouă lucrare cu aceeași îndărătnicie și 
grabă febrilă cu care lucrase la loan Pretesa. Invingându-și 
slăbiciunea și boala, uitând de hrană și somn, ba până și de 
gândul morţii, şedea zile și nopţi aplecat asupra schițelor și 
calculelor. Uneori lui Francesco i se părea că truda asta nu-i 
trudă ci delirul unui nebun. 

Privea cu teamă și neliniște crescândă obrazul învățătorului 
crispat de efortul supraomenesc, de încrâncenarea celui căzut 
pradă unei dorinţi irealizabile. Or, acest lucru nu se iartă 
nimănui. 


Trecu o săptămână. Melzi nu-l părăsea o clipă, veghea noapte 
de noapte. Odată, după o a treia noapte de nesomn, doborât de 
oboseală, Francesco aţipi în jeţul de lângă căminul rece. 

De afară începea să se cearnă lumina de zgură a zorilor, iar 
rândunica ciripea. Cu pana în mână, Leonardo ședea cocârjat la 
măsuţa lui de lucru, plecat asupra hârtiei împestrițate de cifre. 

Deodată se clătină încet și straniu, pana îi căzu din mână, 
capul începu să se plece mai jos, tot mai jos. Făcu o sforțare să 
se ridice, vru să-l strige pe Francesco, dar strigătul stins îi muri 
pe buze și prăvâălindu-se greoi, cu toată povara trupului peste 
masă, o răsturnă laolaltă cu mucul de lumânare. Melzi, trezit de 
zgomot, sări în picioare și la lumina sură a zorilor, alături de 
măsuţa răsturnată, de luminarea căzută pe jos, și de foile 
zburate cât colo, îl văzu pe învățătorul său zăcând pe podea. 
Rândunica speriată zburătăcea prin odaie, lovindu-se cu aripile-i 
foșnitoare de pereţi și tavan. 

Şi Francesco înţelese că aceasta era cea de-a doua congestie. 

Leonardo zăcu câteva zile fără cunoştinţă, continuându-și 
calculele și în delir. lar când își veni în fire, ceru să i se aducă 
schiţele mașinii de zbor. 

— Cu neputinţă, învăţătorule! exclamă Francesco. Omoară-mă 
și tot n-o să-ţi îngădui să te apuci de lucru până nu te pui pe 
picioare... 

— Unde le-ai pus? îl întrebă cu ciudă bolnavul. 

— Oriunde le-aș fi pus, nu te teme, vor fi bine păstrate. Ti le 
înapoiez pe toate când ai să te ridici din pat... 

— Unde le-ai pus? repetă Leonardo. 

— Le-am dus în pod și le-am încuiat în ladă. 

— Unde-i cheia? 

— La mine. 

— Dă-mi-o. 

— Te rog messere, ce vrei să faci cu ea? 

— Dă-mi-o! Dă-mi-o repede! 

Francesco întârzia să-i aducă la îndeplinire porunca. Abia când 
văzu că ochii bolnavului scânteiază de mânie, i-o dete, ca să nu- 
| enerveze. Leonardo ascunse cheia sub pernă și se linişti. 

Se întrema neașteptat de repede, mult mai repede decât și-ar 
fi închipuit Francesco. 


Pe la începutul lui aprilie, după o zi lungă în care bolnavul se 
simţi destul de bine, ba chiar jucă pietre cu fra Guglielmo, pe 
seară, Francesco, frânt de oboseala multor nopţi fără somn, se 
aciui pe băncuţa de la picioarele lui Leonardo, cu capul sprijinit 
pe patul lui, și adormi buștean. Noaptea sări din somn, de parcă 
ar fi primit o lovitură. Trase cu urechea și nu auzi răsuflarea 
adormitului. Lămpiţa de noapte nu ardea. Francesco o aprinse și 
văzu că patul este gol. Străbătu toate odăile de sus, îl trezi pe 
Battista Vilanis — Leonardo, nicăieri. 

Voia tocmai să coboare în atelier când își aduse aminte brusc 
de hârtiile pe care le încuiase în lada din pod. Urcă câteșipatru 
treptele scării, întredeschise ușa — nu era încuiată și-l văzu pe 
Leonardo șezând pe podea, dezbrăcat. 

Scria. O ladă veche răsturnată îi servea de masă. Pesemne 
făcea calcule pentru mașina de zbor la lumina unui muc de 
luminare de seu, mormăind pe sub nas ceva de neînțeles și 
precipitat, ca într-un delir. 

Şi mormăiala asta, ochii care-i scăpărau ca jăraticul, pletele 
cărunte  zbârlite, sprâncenele ţepoase  încruntate într-un 
neomenesc efort al gândirii, colţul gurii știrbe lăsate jos într-o 
expresie de neputinţă a bătrâneţii și tot chipul acesta care-i 
părea strein, necunoscut, de parcă nu l-ar fi văzut vreodată, 
toate erau atât de înspăimântătoare, încât Francesco se opri în 
ușă, neîndrăznind să înainteze. 

între timp, Leonardo puse mâna pe creion și tăie în diagonală 
pagina împestriţată de cifre, dar cu atâta forță, încât vârful se 
frânse. Şi abia atunci întoarse capul și-l zări pe ucenic. 

Se ridică palid, clătinându-se. 

Francesco alergă să-l sprijine. 

— Îţi spuneam eu, Francesco, murmură învățătorul cu un 
zâmbet straniu, resemnat, îți spuneam eu că termin în curând. 
lată că am și terminat, am terminat cu toate. De aici încolo nu 
mai ai de ce te teme, n-am să mai lucrez. Ajunge! Sunt bătrân și 
prost, mai prost decât Astro. Nu mai știu nimic. Și ce am știut, 
am uitat... Eu să născocesc aripi?... Ducă-se dracului totul, totul, 
totul... 

Și apucând foile, le rupea și le mototolea. 


Din noaptea aceea începu să-i meargă din ce în ce mai rău. 
Melzi presimţea că de data asta n-o să se mai ridice. Câteodată 
zăcea câteva zile în șir în neștire, ca într-un leșin. 

Francesco era un om evlavios de felul său. Credea cu 
simplitate în toate câte învăţa biserica. Era singurul care nu se 
lăsase doborât de influenţa nefastă a farmecelor sale, a 
„deochiului” pe care o încercaseră aproape toţi apropiații săi. 
Deși faptul că Leonardo nu ţine rânduielile bisericii nu era un 
secret pentru el, graţie unui soi de intuiţie își dădea seama că 
învățătorul nu este un păgân și atât îi era de ajuns. Nu încerca 
să scormonească mai departe. Nu-l mâna curiozitatea spre 
aceasta. 

Acum însă gândul că ar putea să moară fără a se fi pocăit îl 
îngrozea de-a dreptul. Și-ar fi dat sufletul numai să-l poată salva 
pe învățătorul său. Dar nu îndrăznea să i-o spună. 

într-o seară, șezând la căpătâiul bolnavului, se uita la el 
prefirând în minte același gând de groază. 

— La ce te gândești? îl întrebă Leonardo. 

— Fra Gugliento a trecut azi de dimineaţă, îi răspunse cu 
oarecare codeală Francesco, și a vrut să te vadă. l-am spus că 
nu se poate... 

Leonardo îl privi drept în lumina ochilor plini de implorare, 
groază și speranţă. 

— Nu la asta te-ai gândit, Francesco. De ce nu vrei să-mi spui? 
Ucenicul tăcea cu ochii plecaţi. 

Și Leonardo înţelese totul şi se încruntă și întoarse ochii de la 
el. 

întotdeauna dorise să moară așa cum a trăit, în deplină 
libertate și adevăr. Dar îi era milă de Francesco. Oare și acum, îi 
preceasul morţii, va clinti această credinţă smerită, va sminti pe 
singurul dintre prunci care i-a mai rămas? 

îl privi iar pe ucenicul său și-i puse mâna descărnată pe mâna 
lui, spunând cu zâmbet molcom: 

— Fiul meu, trimite după fra Guglielmo și roagă-l să vină 
mâine. Vreau să mă spovedesc și să mă împărtășesc. Invită-l de 
asemenea și pe maitre Guillaume. 

Francesco nu răspunse, doar îi sărută mâna cu o nesfârșită 
recunoștință. 

XIII 


A doua zi de dimineaţă, în 23 aprilie (era sâmbăta Paștilor) 
Leonardo, când veni maître Guillaume notarul, îi dictă ultimele 
sale dispoziţii testamentare. El lăsa fraţilor săi cu care se 
judecase cei patru sute de florini daţi în păstrare visitemicului 
bisericii Santa Maria Novella din Florența, ca un simbol al 
împăcării definitive. Ucenicului Francesco Melzi îi testa toate 
cărţile, aparatele științifice și mașinile din laboratorul său, 
precum și manuscrisele și rămășiţa de leafa pe care o avea de 
primit de la vistieria regală. Feciorului Battista Villanis îi lăsa tot 
mobilierul de la castelul Cloux și jumătate din via de lângă 
Milano, de la Porţile Vercelline. Cealaltă jumătate avea s-o 
moștenească ucenicul său Andrea Salaino. 

Cât privește ceremonialul înmormântării și alte asemenea, îl 
rugă pe notar să i se adreseze lui Melzi pe care îl lăsa executorul 
său testamentar. 

Francesco și cu maitre Guillaume aveau să se îngrijească să 
organizeze o asemenea înmormântare, încât să reiasă limpede 
că Leonardo, cu toate zvonurile care circulau pe seama 
ateismului său, murise ca un fiu credincios al bisericii catolice. 

Bolnavul aprobă totul și voind să arate că este alături de 
Francesco în grija lui pentru faptul și cucernicia înmormântării, 
ceru să se cumpere în locul celor opt, cum se propusese, zece 
ocale de luminări de ceară pentru slujbele de pomenire, și să se 
fixeze în locul sumei de cincizeci, șaptezeci de sous de Touraine, 
pentru împărțit sărmanilor. 

Când testamentul fu gata și nu mai rămase decât să fie întărit 
de semnăturile martorilor, Leonardo își aduse aminte deodată 
de bătrâna bucătăreasă Mathurine. Și maitre Guillaume trebui 
să întocmească un codicil, după care bătrânei i se lăsa prin 
testament o rochie de postav negru din cel mai bun, o găteală 
de cap, și ea de postav, și doi ducați în bani pentru că îl slujise 
mulţi ani cu credinţă. 

Și această atenţie a muribundului față de o biată slujnică 
umplu inima lui Francesco de aceeași veche și binecunoscută 
jale. 

în sfârșit, în odaie intră fra Guglielmo cu sfintele daruri și 
ceilalţi se îndepărtară. 


Când monahul ieși de la muribund, el îl liniști pe Francesco 
spunându-i că Leonardo a îndeplinit toate rânduielile bisericii cu 
smerenie și supunere faţă de voia Domnului. 

— Orice ar spune oamenii despre el, fiul meu, încheie fra 
Guglielmo, dar Leonardo va fi iertat după porunca: „Fericiţi cei 
cu inima curată, căci aceia îl vor vedea pe Dumnezeu”. 

Noaptea Leonardo avu câteva crize de sufocare. Melzi se temu 
că o să-i moară în braţe. 

Spre dimineaţa zilei de 24 aprilie — era chiar în sfânta 
duminică a învierii — în starea bolnavului interveni o ușurare. 
Dar pentru că tot se sufoca, iar în odaie era tare cald, Francesco 
deschise fereastra. 

în tăriile albastre vâsleau porumbei albi și foșnetul aripilor se 
contopea cu zvonul de clopote ale sfintelor Paști. 

Muribundul însă nu mai vedea și nu mai auzea nimic. 

| se părea că poveri nemăsurate, cât stâncile se prăvălesc 
asupra-i, strivindu-l sub greutatea lor. El încerca să se ridice, să 
le zvârle cât colo și nu izbutea; deodată, cu un ultim efort, se 
elibera și zbura purtat de niște aripi uriașe; zbura sus, sus de 
tot. Dar din nou se prăvăleau bolovanii, se îngrămădeau, îl 
apăsau și el din nou se lupta și învingea și zbura. Şi așa fără 
sfârșit. 

Și de fiecare dată povara care-l strivea era mai mare și 
sforţarea peste puteri. 

în sfârșit, simţi că nu mai are vlagă să lupte și cu un ultim 
strigăt al disperării: „Doamne, pentru ce m-ai părăsit?” se 
supuse. Și numai ce s-a supus, și înţelese că pietrele și aripile, 
povara care-l trăgea în jos și năzuinţa zborului în sus, în tării, 
josul și susul sunt una și aceeași. E totuna dacă zbori sau te 
prăvălești în hău. Și el zbura și cădea, cădea, nemaiștiind dacă îl 
leagănă valurile line ale mișcării perpetue sau mama îl leagănă 
în braţe și-i cântă s-adoarmă împăcat. 

încă vreo câteva zile trupul său mai păru în viaţă pentru cei 
din jur, însă el nu-și mai reveni din neștire. În sfârșit, într-o 
dimineaţă — era la 2 mai — Francesco și fra Guglielmo băgară 
de seamă că răsuflarea lui Leonardo slăbește. Și atunci monahul 
îi citi rugăciunea de slobozenie, din preceasul morţii. 

La o vreme, ucenicul puse mâna pe pieptul dascălului și simţi 
că inima lui nu mai bate. Și atunci îi închise ochii. 


Chipul mortului arăta prea puţin schimbat. Purta întipărită 
expresia ce o avusese adesea în timpul vieţii — de adâncă și 
molcomă luare-aminte. 

Cât timp Francesco, Battista Villanis și bătrâna bucătăreasă 
Mathurine i-au scăldat trupul, l-au îmbrăcat și l-au așezat în 
sicriu, ferestrele rămaseră deschise. Între timp, rândunică 
domesticită, de care în ultimele zile uitaseră cu toţii, 
presimţindu-și libertatea, veni în zbor de jos din atelier, pe 
scară, în odăile de sus și apoi în sala unde zăcea mortul. După 
ce se roti deasupra lui printre făcliile îndoliate care ardeau cu 
flăcărui tulburi în strălucirea soarelui dimineţii, cobori să se 
așeze, după vechiul ei obicei, pe mâinile încrucișate pe piept ale 
lui Leonardo și deodată bătu din aripi, ţâșni în sus și, prin 
fereastra larg deschisă, se pierdu în azururi cu ciripit voios. 

Și Francesco își zise că învățătorul elibera pentru ultima oară 
o captivă înaripată, joaca pe care o îndrăgise atât de mult. 

Respectând dorința răposatului, trupul său mai zăcu trei zile, 
dar nu în camera mortuară — cu aceasta nu fusese de acord 
Francesco Melzi — ci în odaia în care murise. 

în timpul înmormântării au fost respectate întocmai toate 
prevederile testamentului: sicriul fu însoţit de capelani, canonici, 
călugări, vicari. Șaizeci de săraci purtară în mâini șaizeci de 
luminări, trei liturghii mari și alte treizeci mici se oficiară în cele 
patru biserici din Amboise, în timpul cărora se consumată zece 
ocale de luminări groase de ceară și fură împărțiți șaptezeci de 
sous de Touraine sărmanilor de la spitalul Saint-Lazare, prilej cu 
care toţi oamenii evlavioși se putură convinge că această 
înmormântare era a unui fiu credincios al bisericii catolice. 

Leonardo fu înmormântat la mănăstirea Saint-Florentin. Dar 
pentru că mormântul său, în scurtă vreme dat uitării, se făcu 
una cu pământul și i se șterse fără urmă și amintirea la 
Amboise, locul unde odihneau rămășițele lui Leonardo a rămas 
necunoscut generaţiilor ce-au urmat. 

Francesco, anunțând fraţilor la Florenţa moartea lui Leonardo, 
scria: 

„Nu știu să-mi exprim în cuvinte durerea ce mi-a pricinuit-o 
moartea celui care a fost pentru mine mai mult decât un tată. 
Dar cât voi mai trăi, îl voi regreta cu adâncă mâhnire, căci m-a 
iubit cu o dragoste mare și gingașă. De altminteri, fiecare 


trebuie să regrete pierderea unui asemenea om cum altul nu-i și 
nici nu va mai crea natura. 

Fie-i ţărâna ușoară!” 

XIV 

în ziua morţii lui Leonardo, regele Franţei, Francisc |, era la 
vânătoare. Vâna în pădurea Saint-Germain. 

Aflând de sfârșitul artistului, porunci să fie sigilat atelierul lui 
până la sosirea sa la Amboise, deoarece dorea să-și aleagă 
tablourile cele mai bune. 

La drept vorbind, Francisc avea pe atunci griji mai importante 
decât preocupările artei. 

Cu cinci luni în urmă, la 12 ianuarie 1519, murise împăratul 
Maximilian | și trei capete încoronate, regele Angliei, regele 
Spaniei și cel al Franţei se ciorovăiau, uneltind și înșelând, 
pentru tronul Imperiului rămas liber. 

Francisc își făcuse un vis din a uni în mâna sa sceptrul regilor 
Franței cu cel al împăraţilor romani, punând temelia unei 
monarhii nemaivăzute în Europa. Intenţiona să cheltuiască cu 
mituiri trei milioane întregi și căuta sprijinul şi alianţa papei. Îi 
făgăduia o cruciadă împotriva turcilor pentru cucerirea 
Mormântului Domnului și făcea jurământ că la trei ani de la 
alegerea sa va intra biruitor pe porţile Constantinopolei și va 
arbora crucea pe cupola Sfintei Sofii. 

lar pe regele Spaniei îl ura mai crâncen ca pe toţi ceilalți rivali, 
susţinând că mai degrabă s-ar învoi cu alegerea neînsemnatului 
Kurfurst de Brandenburg sau chiar cu a regelui Sigismund al 
Poloniei decât cu aceea a lui Carol. 

Leon al X-lea, conform obiceiului, uneltea și-i juca pe ambii 
rivali, nedând un răspuns hotărât și în același timp continua 
tratativele prin intermediul dominicanului Dietrich Schomberg 
cu marele cneaz al Moscovei, Vasili loanovici, stăruind întru 
participarea sa la Liga Sfântă împotriva turcilor și oferindu-se să 
medieze o încheiere a păcii cu regele Sigismund. 

Pe atunci, unul din cei doi consuli moscoviți, și anume Dmitri 
Gherasimov, se întorsese din Italia, în vreme ce Nikita 
Karaciarov rămânea la Roma. 

Și când acesta află de viitoarea alegere a cezarului și de 
tratativele pe care la ducea Francisc | cu cel mai înrăit dușman 
al suveranului său, regele Sigismund, Nikita, spre a căpăta 


informaţii mai exacte și amănunțite, plecă în Franţa însoţit de 
legatul papal. Și ca și în prima călătorie, luă cu el pe bătrânul 
secretar al soliei Ilia Potapâci Kopâla, pe tâlmaciul Vlasi și încă 
doi tineri copiști, Fiodor Ignatievici Rudometov, zis și Fedka 
Tăciunaș, și Evtihi Paiseievici Gagara. 

După obiceiul multor călători ruși ai vremi, Evtihi ţinea un 
jurnal în care făcea scurte însemnări despre tot ce i se părea 
mai ciudat din câte vedea și auzea. lată cum descrie de pildă 
Florenţa în însemnările sale: 

„Este orașul zis Florenza mare cum nu văzură altele ce s-au 
descinsu-s-a aice. Este cel mai frumos și mai bun din câte sunt 
în Italia și văzutu-l-am cu ochii miei. Și acolo bisericile Domnului 
maăre-s multe frumoase, palatele măre-s nalte și mult iscusite. Şi 
este în oraș o biserică mare, din piatră de marmoră albă și 
neagră. Şi lângă biserica ceea ridicatu-s-a un stâlp-clopotniţă 
așijderi din piatră de marmoră. Și iscusinţa lui nedumeritu-ne-a 
minţile. Și umblat-am în susul stâlpului și numărat-am treptele: 
îs patru sute cincizeci în cap. Totu ce-am putut a scrie, încheie 
el, cu mintea noastră măruntă, scris-am ce văzut-am, iară altele 
nu am putut, căci iaște măre mult ciudat și greu de spus în 
vorbe.” 

Și într-adevăr, ceea ce îl impresionase mai mult Evtihi n-a 
știut să exprime. Printre basoreliefurile lui Giotto cu care este 
împodobit catul de jos al uriașului „stâlp” — campanila 
catedralei Santa Maria del Fiore — care înfățișează treptele 
consecutive ale evoluţiei societăţii omenești — creșterea vitelor, 
agricultura, îmblânzirea calului, construirea primei corăbii, a 
primului război de ţesut, prelucrarea metalelor, pictura, muzica, 
astronomia, iconarul descoperise figura iscusitului meșter Dedal 
experimentând uriașele-i aripi de ceară. Ele sunt prinse de corp 
cu curele, iar Dedal cu ambele mâini apucă de pârghiile 
dinăuntru și pune în mișcare aripile, încercând să zboare. 

Era același care-l inspirase cândva pe adolescentul Leonardo, 
abia sosit la Florenţa din satul natal Vinci, sădindu-i în minte 
ideea de a construi o mașină zburătoare — Marea Pasăre. 

Misteriosul chip al Omului înaripat îl uimi cu atât mai mult pe 
Evtihi, cu cât în acele zile tocmai lucra la icoana lui loan Pretesa 
întraripatul. Și intuia cu neliniște inexplicabilă ca o presimţire 
rea contradicţia dintre aceste aripi materiale, făcute de mâna 


omului, cine știe poate o uneltire a celui necurat, și aripile 
spirituale, „înfăţoșând zborul celor fără de prihană către 
Domnul”, aripile lui loan Pretesa, „îngerul întrupat”. 

După încheierea partidei de vânătoare, Francisc | veni la 
castelul Fontainebleau, iar de acolo la Amboise. Tot aici sosi în 
primele zile ale anului 1519 ambasadorul moscovit Nikita 
Karaciarov și trase, ca și în timpul primei șederi, la casa 
notarului maître Guillaume Boureau, situată pe strada principală 
a orașului, nu departe de tumul Horloge. 

Și îndată după sosire, regele veni să viziteze atelierul 
răposatului Leonardo. 

Tot în aceeași seară vizită castelul Cloux și prinţesa 
Marguerite, însoţită de solul Kurfiirstului de Brandenburg și alți 
demnitari streini, printre care și Nikita Karaciarov. 

Aflând despre acestea, Fedka îl îmbie pe unchiul său llia 
Potapâci și pe Evtihi Gagara să viziteze și ei „Cluxovul”, 
asigurându-i că „în casa acestui ilustru meșter Leonardus, un 
bărbat dăruit cu multă judecată și îndeobște minte ageră, bun la 
inimă, iscusit, nu numai în ale literelor, dar și mult învăţat, ce-și 
câştigase o mare faimă în ale științelor naturii”, vor avea de 
văzut multe lucruri minunate. 

Și Ilia Potapâci cu Evtihi, însoţit de tâlmaciul Vlasi, nu 
întârziară să-l urmeze la Cloux. 

Când sosiră acolo, prinţesa Maguerite și ceilalţi oaspeţi 
sfârșiseră de vizitat castelul și se pregăteau să plece. Cu toate 
acestea, Francesco îi primi cu aceeaşi amabilitate cu care 
primea pe oricine venea în pelerinaj la casa unde locuise 
învățătorul său și nu-i întreba niciodată de titluri sau funcţii. El îi 
conduse în atelierul artistului răposat și le arătă tot ce era acolo. 

Oaspeţii cercetau cu temătoare uimire nemaivăzutele mașini, 
hărţi astronomice, globuri terestre, cvadranţi, retorte, calote de 
alambic, uriașul ochi omenesc de cristal folosit de Leonardo 
pentru studiul legilor luminii, instrumentele muzicale cu care 
stabilea legile propagării sunetului, o miniatură a clopotului de 
scufundare, schiuri ascuţite în chip de bărcuţe pentru mers pe 
apă ca pe uscat, planșele anatomice și schiţele 
înspăimântătoarelor mașini de război. 

Toate îl fermecau pe Fedka, părându-i „înţelepciuni 
astrologicești și înaltă alchimie”. 


Cât despre llia Potapăci, acesta își tot întorcea mohorât ochii 
în altă parte, făcându-și pe furiș mărunte cruci cu evlavie. 

Pe Evtihi îl surprinse cu deosebire scheletul vechi și frânt al 
unei aripi ca de rândunică uriașă. lar când prin intermediul 
tâlmaciului, Melzi izbuti să-i explice că aripa este o parte a 
mașinii zburătoare la care învățătorul său lucrase toată viaţa, 
Evtihi își aduse aminte de omul înaripat din basoreliefurile 
campanilei de marmoră de la Florența și gânduri stranii și 
neliniștitoare prinseră a-l frământa cu o putere sporită. 

lar cercetând tablourile, se opri nedumerit înaintea lui loan 
Pretesa. La început îl luă drept femeie și nu vru să creadă când 
Vlasi, traducând spusele lui Francesco, îl lămuri că este 
Botezătorul, mai apoi însă, privind tabloul mai cu atenţie și 
îndelung, zări crucea de trestie, „toiagul în formă de cruce”, 
întocmai ca acela cu care îl zugrăveau iconarii ruși. Observă 
apoi și veșmântul din păr de cămilă și se tulbură adânc. Dar cu 
toată deosebirea la chip a celui nearipat faţă de cel cu aripi 
îngerești, imagine cu care era deprins de când lumea, cu cât 
privea, cu atât îl fermeca frumuseţea feminină a Fătului și 
zâmbetul plin de taină cu care arăta spre crucea Golgotei. 
Stătea încremenit ca într-o vrajă înaintea tabloului, fără vreun 
gând, simțind doar că inima îi bate în piept tot mai năvalnic, 
cuprinsă de o inexplicabilă emoție. 

llia Potapăci nu se mai putu abţine și scuipă de necaz, 

proferând vorbe de ocară: 
„_—Ptiu, ce drăcie fără rușine! Curat mârlănie păgânească! 
Asta să fie Botezătorul? Arătarea asta în pielea goală, de parcă 
ar fi târfa? Fără barbă, fără mustăţi? Dacă-i el, apoi l-o botezat 
pe Anticrist, nu pe Cristos... Să mergem, Evtihi, să mergem mai 
iute, fiule, ca să nu-ţi spurci ochii. 

Noi ăștia de credinţă pravoslavnică nici că se cuvine să ne 
uităm la asemenea icoane menite diavolului — fie ele afurisite! 

Și apucându-l pe Evtihi de mână, îl trase aproape cu forţa de 
dinaintea tabloului. Multă vreme mai ocări după aceea, când 
ieșiră din castel, neputându-se linişti. 

— Vedeţi cât este de păcătos, de scârnav și de spurcat astăzi, 
îi dăscălea el pe însoțitorii săi, cel care se dedă la hotărnicie, 
astrologie, alchimie și alte vrăjitorii? Căci cel care se pleacă 
înaintea minţii cade ușor în ispita oricăror farmece. lubiţi deci 


simplitatea, copiii mei, mai mult ca înţelepciunea. Nu căutaţi 
cele ce-s mai presus, nu cercaţi ce-i mai adânc, ci cele ce vi se 
dau de-a gata, de la Domnul și care sunt învăţătura lui, păstraţi- 
le cu sfințenie. Și dacă te va întreba careva: știi, măre, toată 
filosofia? Tu să-i răspunzi cu smerenie; carte, măre, am 
învăţat... Că despre năzdrăvăniile eline, pe acelea nu le știu, pe 
iluștrii astronomi nu i-am citit, filosofia n-am văzut-o nici cu 
ochii, ci învăţ din cărţile cu legi binecuvântate, spre a-mi mântui 
sufletul păcătos... 

Evtihi îl asculta neatent. Se gândea la altele, la „icoana menită 
diavolului”. Voia s-o uite și nu izbutea. Chipul misterios de-o 
frumuseţe feciorelnică al Nearipatului stătea înaintea lui ca 
aievea, îngrozindu-l și fermecându-l. Și-l obseda ca o nălucă. 

XV 

Și pentru că în timpul acestei de-a doua șederi la Amboise în 
oraș oaspeţi streini erau mai puţini, stăpânul casei rezervă 
solilor moscoviți un apartament la primul cat al clădirii, mai 
spaţios și mai confortabil. 

însă Evtihi, preferind singurătatea confortului, se instalase tot 
la mansardă, în aceeași odăiţă unde locuise cu doi ani în urmă, 
chiar sub acoperiș, alături de hulubărie, și ca atunci, își amenajă 
atelierul miniatural în nișa lucarnei. 

înapoindu-se acasă de la castelul Cloux și vrând să alunge 
ispita, se apucă de noua sa icoană care era pe terminate. In ea 
loan întraripatul stătea în mijlocul cerurilor albastre, pe vârful 
unei movile galbene de nisip, pârjolite de soare, perfect rotunde, 
de parcă era marginea globului pământesc, înconjurată de 
oceanul negru-albăstrui. Și avea două capete — unul viu, pe 
umeri, celălalt tăiat, zăcând pe tipsia pe care o ţinea în mână, în 
semn că omul, numai subminându-şi tot ce-i în el omenesc, 
atinge întrariparea mai presus de omenesc. 

Chipul lui loan era straniu și spăimântător, privirea ochilor larg 
deschişi asemenea privirii vulturul aţintită către soare, iar 
veșmântul miţos din păr de cămilă aducea cu penajul unei 
paseri. Barba și pletele îi fluturau în bătaia furtunii, oasele, abia 
acoperite de un strat de piele, ale mâinilor și picioarelor 
costelive, subţiri, erau peste măsură de lungi, ca de cocor, și 
păreau goale pe dinăuntru și nefiresc de ușoare ca și oasele și 
zgârciurile de pasăre, iar pe după umerii săi se desfăceau două 


aripi uriașe pe azurul cerului, deasupra pământului galben și a 
oceanului negru, pe dinafară albe ca neaua, pe dinăuntru aurii- 
roșcate ca flacăra, ca niște aripi de lebădă uriașă. 

Evtihi avea de terminat dauritul aripilor pe partea dinăuntru și 
luând câteva foi de aur roșu de cervoneți, subţiri ca petala de 
floare le mototoli în podul palmei și le frecă apoi într-o cochilie 
cu clei proaspăt. Apoi turnă deasupra apă caldă, „cât îl răbdă 
inima”, iar când aurul căzu la fund și apa se limpezi, o scurse și 
se apucă să picteze cu o pensulă din păr de dihor, subţire și 
ascuţită în vârf, aripile întraripatului, pană cu pană în linioare 
subţiri, cu mare grijă, și la fiecare rădăcină a penei, firicel cu 
firicel, acoperind-o apoi cu albuș de ou, netezind-o cu laba de 
iepure și lustruind-o cu dintele de urs, până ce aripile prinseră 
viaţă și începură a străluci din ce în ce mai tare. 

Dar truda aceasta nu-i aduse obișnuita împăcare. Aripile 
Botezătorului îi aminteau cât pe cele ale meșterului Dedal, când 
aripa mașinii zburătoare a lui Leonardo. Și chipul feciorelnic al 
nearipatului se ridica înaintea lui ca aievea, acoperindu-l pe 
întraripat, fermecându-l și îngrozindu-l totodată și urmărindu-l 
ca o nălucă. 

Iconarul își simţea inima din piept grea de neliniște și văzând 
că nu mai este în stare să lucreze, ieși din casă și rătăci multă 
vreme pe străzile tăcute, apoi pe malul pustiu al Loirei. 

Soarele asfinţea și cerul de un verde stins ca luceafărul serii 
lucind în tării se răsfrângea în oglinda nemișcată a apei. lar din 
partea opusă se ridica norul. Fulgere dese sclipeau în el ca niște 
aripi uriașe de flacără zbătându-se spasmodic. Văzduhul era 
neclintit și zăpușitor. Și în această acalmie dinainte de furtună 
Evtihi își simţea inima tot mai grea și mai chinuită de neliniști. 


[1] Detaliile tabloului sînt prezentate întrucitva diferit de 
romancier. (N. trad.) 

[2] Cel ce rău dorește Franţei, mândrului regat / Dumnezeu din 
cer vedea-l-ar! Fie blestemat! 

[3] Carol, luptător de talie, / Cuceri-va-n scurt ltalia. / în 
lerusalim intra-va, / Pe Munte urcînd cu slavă. 


[4] O, cruce blagoslovită, care singură ai binemeritat să-l porii 
pe domnul și stăpânul cerurilor. Aleluia! (N. Trad.) 

[5] Astfel se numea Niprul în vechime. 

[6] Cuvintele lui Machiavelli parafrazează, iar pe alocuri citează 
direct textul lucrării sale il Principe (N. Trad.) 

[7] Adesea femile-n Da / Si cel ce le crede e nebun.