Victor Hugo — Notre Dame de Paris

VICTOR HUGO 


NOTRE-DAME DE PARIS 


Notă introductivă 


Acum cățva ani, wzitând sau, mai bine zis, scotocind biserica 
Motre-Dame, autorul cărțu de faţă a găsit, într-un ungher ascuns şi 
întunecat al uneia din turle, cuvântul acesta săpat de-o mână pe 
zid: 

ANATKH 

Majusculele acestea greceszti, scobite în piatră, având în ele ceva 
propriu grahiei gotice întipănit în farma si în poziţia lor, ca pentru a 
arăta că o mână din Evul hlediu le scrisese acolo, gi rai ales sensul 
lugubru pe care îl cuprindeau l-au izbit puternic pe autor. 

Şi s-a întrebat, a căutat să ghicească cine putea h sufletul rătăcit 
care nu voise să părăsească lumea aceasta fără a lăsa acest stiarmat 
al crimei sau al nenorocirii pe truntea bătrânei biserici, 

De atunci, zidul a fost spoit sau râcâut [nu gtiu care din două] gi 
inscripția a dispărut, Căci aşa se procedează de vreo două sute de 
arii cu minunatele biserici ale Evului Mediu. Schilodirile le win de 
pretutindeni, din afară ca şi dinăuntru, Preaţiu le sporesc, arhitecţi 
le răcâie, apoi mai vine şi lumea, care le dărâmă. 

Astfel, în afară de trecătoarea armuntire pe care i-o consacră aici 
autorul acestei cărți, astăzi n-a mai rămas nimic din rusteriosul 
cuvânt sens în turla întunecată a bisericu Notre-Dame, n-a mai 


VICIOR HUGO 
NOTRE-DAME DE PARIS 


Notă introductivă 


Acum câţiva ani, vizitând sau, mai bine zis, scotocind 
biserica Notre-Dame, autorul cărţii de faţă a găsit, într-un 
ungher ascuns şi întunecat al uneia din turle, cuvântul 
acesta săpat de-o mână pe zid: 

ANAI'KH 

Majusculele acestea greceşti, scobite în piatră, având în 
ele ceva propriu grafiei gotice întipărit în forma şi în poziţia 
lor, ca pentru a arăta că o mână din Evul Mediu le scrisese 
acolo, şi mai ales sensul lugubru pe care îl cuprindeau l-au 
izbit puternic pe autor. 

Şi s-a întrebat, a căutat să ghicească cine putea fi 
sufletul rătăcit care nu voise să părăsească lumea aceasta 
fără a lăsa acest stigmat al crimei sau al nenorocirii pe 
fruntea bătrânei biserici. 

De atunci, zidul a fost spoit sau râcâit (nu ştiu care din 
două) şi inscripţia a dispărut. Căci aşa se procedează de 
vreo două sute de ani cu minunatele biserici ale Evului 
Mediu. Schilodirile le vin de pretutindeni, din afară ca şi 
dinăuntru. Preoţii le spoiesc, arhitecţii le râcâie, apoi mai 
vine şi lumea, care le dărâmă. 


Astfel, în afară de trecătoarea amintire pe care i-o 
consacră aici autorul acestei cărţi, astăzi n-a mai rămas 
nimic din misteriosul cuvânt scris în turla întunecată a 
bisericii Notre-Dame, n-a mai rămas nimic din soarta 
necunoscută pe care el o rezuma atât de melancolic. Omul 
care a scris cuvântul pe zid s-a şters, acum câteva veacuri, 
din mijlocul oamenilor; cuvântul, la rândul lui, s-a şters şi el 
de pe zidul bisericii; biserica însăşi poate că se va şterge şi 
ea curând de pe faţa pământului. 

Asupra acestui cuvânt a fost făcută cartea de faţă. 


Februarie 1831 


Cartea întâi 


1 
Sala Mare 


Se împlinesc astăzi trei sute patruzeci şi opt de ani, şase 
luni şi nouăsprezece zile de când parizienii se treziră în 
zgomotul tuturor clopotelor care sunau din răsputeri în 
tripla incintă formată de Cite, de Universitate şi de Oraş. 

Şi totuşi, 6 ianuarie 1482 nu e o zi căreia istoria să-i fi 
păstrat amintirea. În evenimentul care punea astfel în 
mişcare, de cu zori, clopotele şi pe cetăţenii Parisului, nu 
era nimic de seamă: nici vreun atac al picarzilor sau al 
burgunzilor, nici procesiunea vreunei racle cu moaşte, nici 
vreo răzmeriţă de-a studenţilor în oraşul Laas, nici vreo 
intrare a numitului nostru preatemut senior, măria sa, 


regele, şi nici măcar o spânzurare mai de soi a tâlharilor 
sau a tâlhăriţelor la Tribunalul Parisului. Nu era nici măcar 
sosirea neașteptată, întâlnită atât de des în secolul al 
cincisprezecelea, a vreunei solii gătite cu zorzoane şi pene. 
Trecuseră abia două zile de când ultima cavalcadă de felul 
acesta, alaiul solilor flamanzi însărcinaţi să încheie 
căsătoria prinţului moştenitor cu Marguerite de Flandre, îşi 
făcuse intrarea în Paris, spre marele plictis al domnului 
cardinal de Bourbon, care, ca să-i fie pe plac regelui, 
trebuise să primească bine toată şleahta aceasta rustică de 
burgmeisteri flamanzi şi să-i distreze, la locuinţa sa, palatul 
Bourbon, cu o preafrumoasă moralitatei!+, satiră şi farsă, 
pe când o ploaie cu băşici îi uda, la poartă, măreţele 
tapiserii. 

În ziua de 6 ianuarie, ceea ce făcea să tresalte inimile 
întregului norod al Parisului, cum spune Jean de Troyes, era 
dubla solemnitate, împerecheată din vremuri imemorabile, 
a zilei Regilor şi a Sărbătorii Nebunilor. 

În ziua aceea trebuia să fie aprins focul de sărbătoare în 
Piaţa Greve, să fie plantat arborele de mai la Capela Braque 
şi să se joace un mister la Palatul de Justiţie. Strigarea 
fusese făcută din ajun, cu sunet şi trâmbiţă pe la răspântii, 
de către oamenii domnului prâvât2:, înveşmântaţi în 
frumoase tunici de lână violetă, cu țesătură rară, şi având 
cruci mari albe pe piept. 

Mulțimea de cetăţeni şi de cetăţene se îndrepta deci din 
toate părţile, de cu zori, lăsându-şi casele şi prăvăliile 
încuiate, spre unul dintre cele trei locuri mai sus amintite. 
Fiecare se hotărâse fie pentru focul de sărbătoare, fie 
pentru arborele de mai, fie pentru mister. Şi trebuie spus, 
spre lauda străvechiului bun-simţ al mulţimii de gură-cască, 
că cei mai mulţi se îndreptau spre focul de sărbătoare, care 
era cât se poate de potrivit cu anotimpul, sau spre mister, 
care urma să fie reprezentat în Sala Mare a palatului, bine 
acoperită şi bine închisă, şi că mai toţi curioşii păreau 


înţeleşi să lase bietul arbore de mai neînflorit, să dârdâie 
singur sub cerul de ianuarie, în cimitirul Capelei Braque. 

Mulțimea se îndesa mai ales pe aleile Palatului de 
Justiţie, ştiut fiind că solii flamanzi, sosiți cu două zile 
înainte, aveau de gând să asiste la reprezentarea misterului 
şi la alegerea papei nebunilor, care trebuia să aibă loc tot în 
Sala Mare. 

În ziua aceea nu era lesne să pătrunzi în Sala Mare, 
cunoscută totuşi pe atunci drept cea mai spațioasă încăpere 
acoperită din lume. (E adevărat că Sauvai nu măsurase încă 
Sala Mare a castelului din Montargis.) Piaţa Palatului, 
ticsită de lume, oferea curioşilor de la ferestre aspectul unei 
mări în care cinci sau şase străzi, ca tot atâtea guri de fluvii, 
revărsau clipă de clipă noi valuri de capete. Valurile 
mulţimii, sporind neîncetat, se ciocneau de colţurile caselor 
care ieşeau ici-colo în afară, ca nişte promontorii, în bazinul 
neregulat al pieţei, în centrul înaltei faţade gotice a 
palatului, scara cea mare, urcată şi coborâtă necontenit de 
un dublu curent care, după ce se spărgea de peronul 
intermediar, se împrăştia în valuri largi pe cele două pante 
laterale, scara cea mai mare deci şiroia neîncetat în piaţă ca 
o cascadă într-un lac. Strigătele, râsetele, tropăitul miilor 
de picioare făceau mare zarvă şi mare vuiet. Din timp în 
timp, vuietul şi zarva se dublau, curentul care împingea 
mulţimea spre scara cea mare dădea înapoi, se tulbura, se 
învârteja. De vină erau loviturile vreunui arcaş sau calul 
vreunui jandarm care lovea cu copitele ca să restabilească 
ordinea; admirabilă tradiţie pe care poterele vechi au lăsat- 
o moştenire poterelor din vremea conetabililor, iar 
acestea - trupelor de jandarmi călări, care, la rândul lor, au 
transmis-o jandarmeriei noastre din Paris. 

La uşi, la ferestre, la lucarnele podurilor, pe acoperişuri, 
mişunau mii de feţe de oameni cumsecade, calme şi cinstite, 
privind palatul, privind gloata şi mulţumindu-se cu atât; căci 
mulţi dintre locuitorii Parisului se mulţumesc să privească 


spectatorii, iar un zid în dosul căruia se petrece ceva e de 
ajuns pentru a ne stârni curiozitatea. 

Dacă nouă, celor din 1830, ne-ar fi cu putinţă să ne 
amestecăm în gând cu  parizienii din secolul al 
cincisprezecelea şi să intrăm odată cu ei, smuciţi, 
înghiontiţi, răsturnaţi, în sala imensă a palatului, atât de 
neîncăpătoare la 6 ianuarie 1482, spectacolul nu ni s-ar 
părea nici lipsit de interes, nici lipsit de farmec, şi am avea 
în jurul nostru numai lucruri atât de vechi, încât ni s-ar 
părea cu totul noi. 

Dacă cititorul îngăduie, vom încerca să regăsim cu 
gândul impresia pe care ar fi încercat-o odată cu noi, păşind 
pragul Sălii Mari, în mijlocul mulţimii în sumane, în pieptare 
şi în fuste plisate, scurte. 

Mai întâi, zumzet în urechi, ochi orbiţi. Deasupra 
capetelor, o dublă boltă în ogivă, căptuşită cu sculpturi în 
lemn, vopsită în culoarea cerului, presărată cu flori de crin 
aurite; sub picioare, un pavaj de marmură albă şi neagră. 
La câţiva paşi de noi, un stâlp uriaş, apoi încă unul şi încă 
unul; cu totul, şapte stâlpi în lungul sălii sprijinind, la 
mijlocul ei, coborâşurile dublei bolți. În jurul primilor patru 
stâlpi, tarabele negustorilor, sclipind de giuvaieruri din 
sticlă şi de tinichele poleite; în jurul ultimilor trei, bănci de 
lemn de stejar, roase şi lustruite de nădragii pricinaşilor şi 
de robele procurorilor. 

De jur-împrejurul sălii, de-a lungul peretelui înalt, între 
uşi, între ferestre, între stâlpi, nesfârşitul şir al statuilor 
tuturor regilor Franţei, începând de la Faramond; regi 
trândavi, cu braţele atârnate şi cu ochii plecaţi; regi viteji şi 
bătăioşi, cu capetele şi mâinile îndrăzneţ ridicate spre cer. 
Apoi, în lungul ferestrelor ogivale, vitralii în o mie de culori; 
la ieşirile largi ale sălii, uşi bogate, sculptate fin; şi totul, 
bolțile, stâlpii, zidurile,  pervazurile, îmbrăcămintea 
pereţilor, uşile, statuile, acoperite de sus până jos cu o 
splendidă culoare albastră şi aurie, care, puţin întunecată 
încă de pe vremea când o privim, pierise aproape cu totul 


sub praf şi sub pânzele de păianjen în anul Domnului 1549, 
când du Breul o mai admira încă, din obişnuinţă. 

Să ne închipuim acum sala aceasta imensă şi lungă 
luminată de razele plumburii ale unei zile de ianuarie, 
năpădită de o mulţime pestriță şi zgomotoasă care se 
scurge de-a valma de-a lungul pereţilor şi se învârteşte în 
jurul celor şapte stâlpi, şi vom avea o idee generală despre 
întregul tablou căruia vom încerca să-i arătăm mai precis 
ciudatele amănunte. 

E sigur că, dacă Ravaillac nu l-ar fi asasinat pe Henric al 
IV-lea, n-ar fi existat piesele procesului Ravaillac depuse la 
grefa Palatului de Justiţie; n-ar fi existat complici interesaţi 
să facă să dispară sus-pomenitele piese; aşadar, n-ar fi 
existat incendiatori, nevoiţi, din lipsa altor mijloace, să dea 
foc grefei ca să ardă piesele şi să ardă Palatul de Justiţie ca 
să ardă grefa; prin urmare, n-ar fi existat incendiul din 
1618. Vechiul palat ar mai fi încă în picioare, cu vechea lui 
Sală Mare; şi i-am putea spune cititorului: „Du-te de-o vezi”, 
şi am fi astfel amândoi scutiţi, eu de a face, el de a citi o 
simplă descriere. lată o dovadă a noului adevăr că marile 
evenimente au urmări incalculabile. 

E adevărat că s-ar putea, în primul rând, ca Ravaillac să 
nu fi avut complici; apoi, ca aceşti complici, dacă din 
întâmplare ar fi existat, să nu fi avut niciun amestec în 
incendiul din 1618. În privinţa incendiului, există alte două 
explicaţii foarte plauzibile. Prima explicaţie e marea stea, 
lată de-un picior, înaltă de-un cot, care a căzut din cer, după 
cum fiecare ştie, peste palat, la 7 martie, după miezul 
nopţii. A doua e catrenul lui Theophile: 


N-a fost plăcut sinistrul joc, 
Când la Paris doamna Dreptate, 
Luând bacşiş pe săturate 
Palatul şi l-a pus pe foc. 


Oricum ar fi privită tripla explicaţie politică, fizică, 
poetică a incendiului Palatului de Justiţie din 1618, 
neîndoielnic, din nefericire, e incendiul. Astăzi, din cauza 
catastrofei de atunci, datorită mai ales diverselor restaurări 
succesive care au dat gata ce cruţase ea, n-a mai rămas 
aproape nimic din prima locuinţă a regilor Franţei, n-a mai 
rămas aproape nimic din palatul acesta, frate mai mare al 
Luvrului, atât de vechi, încât, încă de pe vremea lui Filip cel 
Frumos, se căutau în el urmele măreţelor clădiri ridicate de 
regele Robert şi descrise de Helgaldus. Aproape totul a 
dispărut. Ce s-a ales din camera cancelariei în care sfântul 
Ludovic săvârşitu-şi-a cununia? Ce s-a ales din grădina în 
care el, „impreună cu Joinville, împărțea dreptatea, lungit 
pe covoare şi îmbrăcat în veşmânt miţos, cu suman de lână 
fără mâneci şi, pe deasupra, cu o mantie de santal negru 
venețian”? Unde e odaia împăratului Sigismund, odaia lui 
Carol al IV-lea, odaia lui loan fără Ţară? Unde e scara pe 
care Carol al Vl-lea şi-a promulgat edictul de grațiere? 
Unde e lespedea pe care Marcel, de faţă cu delfinul, le-a 
tăiat beregăţile lui Robert de Clermont şi mareşalului de 
Champagne? Unde e uşa în faţa căreia au fost rupte în 
bucăţi bulele antipapei Benedict şi de la care au plecat 
înapoi cei ce le aduseseră, îmbrăcaţi în derâdere cu 
veşminte bisericeşti, având tiare pe cap şi căindu-se în tot 
Parisul? Şi unde e Sala Mare, cu aurul, azurul, ogivele, 
statuile, stâlpii şi imensa ei boltă, ticsită toată de sculpturi? 
Şi unde e camera aurită? Unde e leul de piatră care stătea 
la uşă, în genunchi, cu capul plecat, cu coada între picioare, 
ca leii tronului lui Solomon, în atitudinea de umilinţă 
potrivită puterii când se află în faţa dreptăţii. Unde sunt 
frumoasele uşi, frumoasele vitralii şi ferecăturile cizelate 
care o descurajau pe Biscornette? Unde sunt delicatele 
lucrări de tâmplărie ale lui Du Hancy?... Ce-a făcut timpul, 
ce-au făcut oamenii din minunile acestea? Ce ni s-a dat în 
schimb pentru toată istoria galică, pentru toată arta gotică? 
Bolile supra aplecate ale domnului de Brosse, nepriceputul 


arhitect al portalului de la Saint-Gervais, în materie de artă; 
cât despre istorie, mai avem amintirile guralive ale stâlpului 
cel mare, răsunând încă de trăncănelile unora ca Patrus. 

Nu-i mare lucru. Dar să revenim la veritabila Sală Mare 
a veritabilului Palat Vechi. 

Cele două extremităţi ale giganticului paralelogram erau 
ocupate, una de faimoasa masă de marmură, atât de lungă, 
de largă şi de groasă, cum niciodată nu s-a mai văzut, spun 
vechile hrisoave, într-un stil care i-ar fi aţâţat pofta lui 
Gargantua, asemenea felie de marmură pe lume; cealaltă, 
de capela unde Ludovic al XI-lea a pus să fie sculptat în 
genunchi dinaintea Fecioarei şi unde a poruncit să fie 
aşezate, fără să-i pese că lasă două firide goale în şirul 
statuilor lui Carol cel Mare şi a Sfântului Ludovic, doi sfinţi 
pe care îi bănuia a fi foarte bine văzuţi în cer ca regi ai 
Franţei. Capela aceasta, încă nouă, clădită abia de vreo 
şase ani, era toată făcută cu acel gust fermecător al 
arhitecturii gingaşe, al sculpturii minunate, al cizelării fine 
şi profunde, care marchează la noi sfârşitul erei gotice şi se 
continuă spre mijlocul secolului al şaisprezecelea în 
fanteziile feerice ale Renaşterii. Îndeosebi, mica fereastră în 
formă de roză, ajurată, scobită deasupra portalului, era o 
capodoperă de fineţe şi de graţie; ai fi zis că e o stea de 
dantelă. 

În mijlocul sălii, faţă în faţă cu intrarea principală, fusese 
ridicată pentru solii flamanzi şi pentru celelalte personaje 
de vază invitate la reprezentaţia misterului, o estradă din 
brocart de aur, rezemată de perete şi cu o intrare anume 
printr-o fereastră a culoarului camerei aurite. 

Pe masa de marmură trebuia, după datină, să fie jucat 
misterul. Fusese pregătită pentru asta încă de cu zori, 
bogata tăblie de marmură, zgâriată de călcâiele grefierilor, 
avea instalată pe ea o cuşcă de scândură destul de înaltă, a 
cărei faţă superioară, accesibilă privirilor din întreaga sală, 
trebuia să servească drept scenă şi al cărei interior, mascat 
de tapiserii, trebuia să ţină loc de vestiar pentru 


personajele piesei. O scară, naiv plasată în afară, trebuia să 
stabilească legătura între scenă şi vestiar şi să-şi 
împrumute treptele verticale atât pentru intrări, cât şi 
pentru ieşiri. Nu exista personaj, oricât de neprevăzut, şi 
nici întâmplare scenică sau surpriză care să nu trebuiască 
să urce pe scara aceasta. Nevinovată şi venerabilă copilărie 
a artei şi a mecanismelor teatrale! 

Patru sergenţi din trupele palatului, păzitori nelipsiţi ai 
tuturor distracţiilor poporului, atât în zilele de sărbătoare, 
cât şi în zilele de execuţie, stăteau în picioare la cele patru 
colţuri ale mesei de marmură. 

Piesa urma să înceapă abia când marele orologiu al 
palatului avea să bată ultima din cele douăsprezece lovituri 
ale amiezii. Nici vorbă că era târziu pentru o reprezentaţie 
teatrală, însă trebuise să potrivească timpul după dorinţa 
solilor. 

Mulțimea aceea numeroasă aştepta însă dis-de- 
dimineaţă. Mulţi dintre preacinstiţii curioşi dârdâiau de la 
ivirea zorilor în faţa scării mari a palatului; câţiva spuneau 
chiar că-şi petrecuseră noaptea culcaţi de-a curmezişul uşii 
principale, ca să fie siguri că intră primii. Se înghesuiau din 
ce în ce şi, ca o apă care îşi depăşeşte albia, începeau să 
urce de-a lungul pereţilor, să se umfle în jurul stâlpilor, să 
se reverse pe antabulamente, pe cornişe, pe pervazurile 
ferestrelor, pe toate ieşiturile arhitecturii, pe toate 
reliefurile sculpturii. De aceea, îmbulzeala, nerăbdarea, 
plictisul, certurile izbucnite din te miri ce, pentru un cot 
ascuţit sau pentru un pantof cu ţinte, oboseala unei lungi 
aşteptări, toate astea începuseră să dea, cu mult înaintea 
orei când trebuia să sosească solii, un ton acru şi amar 
vuietului mulţimii acesteia închise, încleştate, înghesuite, 
strivite, sufocate. Nu se auzeau decât vaiete şi blesteme 
împotriva  flamanzilor, a  starostelui negustorilor, a 
cardinalului de Bourbon, a baillii3*-ului palatului, a doamnei 
Margareta de Austria, a sergenţilor de pază, a frigului, a 
zăpuşelii, a vremii urâte, a episcopului Parisului, a papei 


nebunilor, a stâlpilor, a statuilor, a unei uşi închise, a unei 
ferestre deschise; toate, spre marea distracţie a cetelor de 
studenţi şi de slugi împrăştiate prin mulţime, care 
amestecau în nemulţumirea aceasta răutăţile şi tachinările 
lor şi înţepau, ca să zicem aşa, cu acul proasta dispoziţie 
generală. 

Printre alţii se afla şi un grup de diavoli veseli care, după 
ce spărseseră geamul unei ferestre, se aşezaseră cu 
îndrăzneală deasupra ei, sub acoperiş, şi de acolo îşi 
aruncau pe rând privirile şi batjocurile când înăuntru, când 
afară, spre mulţimea din sală şi spre mulţimea din piaţă. 
După gesturile lor de parodie, după râsetele lor 
răsunătoare, după chemările ironice pe care le schimbau cu 
prietenii de la un capăt la altul al sălii, era uşor de ghicit că 
învăţăceii aceştia tineri nu resimţeau deloc plictiseala şi 
oboseala restului spectatorilor şi că se pricepeau foarte 
bine, pentru propria lor plăcere, să scoată din ce aveau sub 
ochi un spectacol care îi făcea să-l aştepte răbdători pe 
celălalt. 

— Pe sufletul meu, dacă nu eşti Joannes Frollo de 
Molendino!, îi strigă unul dintre ei unui soi de drăcuşor 
blond, şiret şi frumuşel la chip, agăţat de frunzele unui 
capitel. Eşti chiar Jehan du Moulin, căci braţele şi picioarele 
tale par a fi patru aripi mişcate de vânt. De cât timp te afli 
aici? 

— Pe milostenia diavolului, răspunse Joannes Frollo, sunt 
aici de peste patru ore şi trag nădejde că ele vor fi scăzute 
din timpul pe care-l voi petrece în purgatoriu. I-am auzit pe 
cei opt cântăreţi ai regelui Siciliei intonând primul verset 
din marea liturghie de la ora şapte, în Sfânta Capelă. 

— Buni cântăreţi, spuse celălalt, şi au glasurile mai 
ascuţite decât bonetele. Înainte de a-i închina o liturghie 
Sfântului loan cel Mare, regele ar fi trebuit să se intereseze 
dacă Sfântului Ioan cel Mare îi place latina psalmodiată cu 
accent provensal. 


— Numai ca să-i poată folosi pe afurisiţii de cântăreţi ai 
regelui Siciliei a făcut asta!, strigă cu glas acru o bătrână 
din gloata de sub fereastră. Gândiţi-vă numai! O mie de 
livre pariziene pentru o liturghie! Şi încă garantate de 
magaziile cu peşte de mare din halele Parisului! 

— Lasă, babo!, se amestecă un personaj gras şi grav, 
care se ţinea de nas lângă negustoreasa de peşte. Trebuia 
făcută o slujbă! Ai fi vrut ca regele să cadă iar bolnav? 

— Straşnic ai glăsuit, jupâne Gilles Lecornui4:, maestru 
pielar şi blănar al garderobei regelui!, strigă studentul cel 
mărunt, agăţat de capitel. 

Un hohot de râs al tuturor studenţilor întâmpină 
nefericitul nume al bietului pielar-blănar al garderobei 
regelui. 

— Lecornu! Gilles Lecornu!, spuneau unii. 

— Cornutus et hirsutusi5:, răspundeau alţii. 

— Nu, zău!, continuă micul diavol de pe capitel. De ce-or 
fi râzând? E preacinstitul Gilles Lecornu, frate al jupânului 
Jehan Lecornu, mare judecător al proceselor de crimă, fiu 
al jupânului Mahiet Lecornu, şeful pazei pădurii din 
Vincennes, toţi orăşeni din Paris, toţi însuraţi, din tată în fiu! 

Veselia spori şi mai mult. Fără să răspundă o vorbă, 
grăsanul pielar-blănar se căznea să scape de privirile 
aţintite asupra lui de pretutindeni, dar transpira şi gâfâia 
zadarnic; ca un ac înfipt într-un butuc, eforturile nu-l ajutau 
decât pentru a-şi împinge şi mai tare în umerii vecinilor faţa 
lată şi apoplectică, roşie de ciudă şi de mânie. 

În sfârşit, un vecin gras, scurt şi venerabil ca şi el, îi sări 
în ajutor: 

— Nelegiuire! Nişte studenţi să-i vorbească aşa unui 
cinstit orăşean! Pe vremea mea ar fi fost bătuţi cu nuiele şi 
apoi arşi odată cu ele. 

Întreaga ceată izbucni: 

— Hei! Cine cântă melodia asta? Cine-i huhurezul care 
cobeşte? 

— Zău, îl recunosc, spuse unul. E jupân Andry Musnier. 


— Fiindcă e unul dintre cei patru bibliotecari oficiali ai 
Universităţii!, spuse altul. 

— Toate-s câte patru în şandramaua aia, strigă un al 
treilea, patru naţiuni, patru facultăţi, patru sărbători, patru 
procurori, patru electori, patru bibliotecari. 

— Ei, bine, se amestecă iar Jehan Frollo, să-i facem să-l 
vadă pe dracu” în patru! 

— Musnier, o să-ţi ardem cărţile! 

— Musnier, o să-ţi batem sluga! 

— Musnier, o să-ţi înghesuim nevasta! 

— Pe dolofana jupâniţă Oudarde! 

— Care e proaspătă şi veselă de parcă ar fi văduvă. 

— Să vă ia dracu'!, bombăni Andry Musnier. 

— Jupân Andry, continuă Jehan, tot de pe capitel, dacă 
nu taci, îţi cad în cap! 

Jupân Andry ridică ochii, păru că măsoară o clipă 
înălţimea stâlpului şi greutatea netrebnicului, înmulţi în 
gând greutatea cu pătratul vitezei şi tăcu. 

Jehan, stăpân pe câmpul de luptă, urmă triumfător: 

— Aş face-o, deşi sunt fratele unui arhidiacon. 

— Grozavi boierii noştri de la Universitate! N-au făcut 
nici măcar să ne fie respectate privilegiile într-o zi ca asta! 
O să fie arbore de mai şi foc de sărbătoare în oraş, o să fie 
mister, papă al nebunilor şi soli flamanzi la Cite; iar la 
Universitate, nimic! 

— Şi doar Piaţa Maubert e destul de încăpătoare!, spuse 
unul din studenţii cocoţaţi pe marginea ferestrei. 

— Jos rectorul, electorii şi procurorii!, strigă Joannes. 

— Ar trebui să facem diseară un foc de sărbătoare cu 
cărţile lui jupân Andry, pe Champ-Gaillard, continuă altul. 

— Şi cu pupitrele scribilor!, spuse vecinul său. 

— Şi cu scuipătorile decanilor! 

— Şi cu vergile paracliserilor! 

— Şi cu dulapurile procurorilor! 

— Şi cu copăile de făcut pâine ale electorilor! 

— Şi cu scăunelele rectorului! 


— Jos, începu iar micul Jehan, cu voce bisericească. Jos 
cu jupân Andry, jos cu ţârcovnicii şi cu scribii, jos cu teologii, 
cu medicii şi cu legiuitorii! Jos procurorii, electorii şi 
rectorul! 

— Va să zică e sfârşitul lumii!, şopti jupânul Andry, 
astupându-şi urechile. 

— L-ai pomenit pe rector şi iată-l că trece prin piaţă!, 
strigă unul din cei de la fereastră. 

Toţi se grăbiră să se întoarcă spre piaţă. 

— E chiar venerabilul nostru rector, maestrul Thibaut? 
întrebă Jehan Frollo du Moulin, care, fiind agăţat de-un 
stâlp din interior, nu putea să vadă ce se petrecea afară. 

— Da, da, răspunseră toţi ceilalţi, e el, e chiar el, 
maestrul Thibaut, rectorul. 

Era într-adevăr rectorul, împreună cu toţi demnitarii 
Universităţii, care mergeau în alai să întâmpine solia şi 
traversau în clipa aceea Piaţa Palatului. Studenţii, înghesuiți 
la fereastră, îi primiră în trecere cu ocări şi cu aplauze 
ironice. Rectorul, care mergea în fruntea alaiului, avu de 
îndurat prima salvă. Ea fu aspră. 

— Bună ziua, domnule rector. Hei, bună ziua, n-auzi? 

— Cum se face de-i aici jucătorul împătimit? Va să zică şi- 
a lăsat zarurile? 

— Merge la trap, pe catârcă! Ea are urechile mai puţin 
lungi decât el. 

— Hei, bună ziua, domnule rector Thibaut! Tybalde 
aleatori&:! Dobitoc bătrân! Jucător împătimit. 

— Domnul să te aibă în pază! Ai dat mulţi de şase-şase 
azi-noapte? 

— Oh, ce mutră de ramolit, plumburie, trasă şi cercănată 
din pricina jocului de cărţi şi de zaruri! 

— Unde mergi aşa, Tybalde ad dadosi- cu dosul spre 
Universitate, la trap spre Oraş? 

— Nici vorbă că se duce să-şi caute odaie pe strada 
Thibautode:::, strigă Jehan du Moulin. 


Toată şleahta repetă porecla cu glas de tunet şi cu bătăi 
furtunoase din palme. 

— Te duci să-ţi cauţi odaie pe strada Thibautode, nu-i 
aşa, domnule rector, jucător al partidei diavolului? 

Apoi veni rândul celorlalţi demnitari: 

— Jos ţârcovnicii! Jos diriginţii! 

— Ascultă, Robin Poussepain, cine-o mai fi şi ăla? 

— Este Gilbert de Suilly, Gilbertus de Soliaco, cancelarul 
colegiului Autun. 

— Na papucul meu: îţi e mai la îndemână decât mie, 
aruncă-i-l în cap! 

— Saturnalitias mittimus ecce nuces.:* 

— Jos cu cei şase teologi cu striharele lor albe! 

— Aia sunt teologii? Credeam că sunt şase gâşte albe 
dăruite oraşului de Sfânta Genoveva, pentru fieful Roogny. 

— Jos medicii! 

— Jos tratatele cardinale şi guodlibetare'1*?. 

— Îţi dau pălăria mea, cancelare de Sainte-Genevi&ve! 
Mi-ai făcut un pocinog! Asta-i adevărat! A dat locul meu în 
națiunea Normandiei micului Ascanio Falzaspada, care e 
din ţinutul Bourges, fiindcă e italian. 

— Asta e o nedreptate, spuseră toţi studenţii. Jos 
cancelarul de Sainte-Genevieve! 

— Hei, maestre Joachim de Ladehors! Hei, hei! Louis 
Dahuille! Hei, hei! Lambert Hoctement! 

— Dracu' să-l sugrume pe procurorul naţiunii din 
Germania! 

— Şi pe capelanii Sfintei Capele, cu mantiile lor gri: cum 
tunicis grisis! 

— Seu de pellibus grisis fourratis.11+ 

— Hei, hei, iată maeştrii es arts: toate frumoasele cape 
negre! 'Toate frumoasele cape roşii! 

— Aleasă coadă îi fac rectorului! 

— Parcă ar fi ducele Veneţiei când merge să se cunune 
cu marea. 

— Ia te uită, Jehan! Canonicii de la Sainte-Genevieve! 


— Dracu' să-i ia pe canonici! 

— Abate Claude Choart! Doctore Claude Choart! O cauţi 
pe Marie Bucălata? 

— O găseşti pe uliţa Glatigny. 

— Îi face patul regelui desfrânaţilor. 

— Îşi plăteşte cei patru dinari ai ei: guatuor denarios. 

— Aut unum bombum. 

— Vrei să-ţi plătească la nas? 

— Colegi! Trece maestrul Simon Sanguin, elector de 
Picardia, cu nevastă-sa, călare, la spatele lui. 

— Post equitem sedet atra cura.112/. 

— Dă-i înainte, maestre Simon! 

— Bună ziua, domnule elector! 

— Noapte bună, doamnă electoare! 

— Ce fericiţi sunt că văd toate astea, spuse oftând 
Joannes de Molendino, cocoţat în frunzişul capitelului său. 

În acest timp, bibliotecarul oficial al Universităţii, jupân 
Andry Musnier, se pleca spre urechea pielarului-blănar al 
garderobei regelui, jupân Gilles Lecornu. 

— Îţi spun, domnule, că e sfârşitul lumii. Asemenea 
desfrânare a studenţimii nu s-a mai pomenit. Blestematele 
invenţii ale secolului duc totul la pierzanie. Artileriile, 
serpentinele, bombardele şi, mai ales, tipăritul, ciuma asta 
venită tot din Germania. Nu mai există manuscrise, nu mai 
există cărţi! Tipăritul ucide biblioteca. Vine sfârşitul lumii! 

— Îmi dau şi eu seama, după avântul luat de stofele de 
catifea, spuse negustorul blănar. 

În clipa aceea bătu amiaza. 

— Ha!... făcu întreaga mulţime într-un glas. 

Studenţii tăcură. Apoi urmă o imensă harababură, o 
mişcare nemaipomenită de picioare şi de capete, un tunet 
general de tuse şi de suflat nasul; fiecare se aranja, se 
postă, se înălţă, se grupă, după care urmă o tăcere adâncă; 
toate gâturile rămaseră întinse, toate gurile căscate, toate 
privirile întoarse spre masa de marmură. Dar acolo nu se ivi 
nimic. Cei patru sergenţi de pază stăteau la locurile lor, 


ţepeni şi neclintiţi ca nişte statui pictate. Toţi ochii se 
întoarseră spre estrada rezervată solilor flamanzi. Uşa 
rămânea închisă şi estrada goală. Mulțimea aştepta de cu 
zori trei lucruri: amiaza, solia Flandrei, misterul. Şi numai 
amiaza sosise la vremea cuvenită. 

Lucrul acesta întrecea măsura. Oamenii mai aşteptară 
un minut, două, trei, cinci, un sfert de oră; nimic. Estrada 
rămânea pustie, teatrul mut. Între timp, după nerăbdare 
urmase mânia. Cuvintele pline de enervare circulau, pe 
şoptite încă, ce-i drept. „Misterul! Misterul!”, spuneau 
glasurile înăbuşite. Capetele se înfierbântau. O furtună, 
care deocamdată bubuia încet, plutea pe deasupra mulţimii. 
Jehan du Moulin aprinse prima scânteie. 

— Misterul, şi să-i ia dracu' pe flamanzi!, strigă el din 
adâncul bojocilor, răsucindu-se ca un şarpe în jurul 
capitelului. 

Mulțimea bătu din palme. 

— Misterul, repetă ea, şi să se ducă la toţi dracii 
Flandra! 

— Ne trebuie misterul, numaidecât!, continuă studentul. 
Dacă nu, propun să-l spânzurăm pe bailli-ul palatului, în loc 
de comedie şi de moralitate. 

— Bine zis!, strigă mulţimea. Să începem 
spânzurătoarea cu sergenţii lui. 

Urmară aclamații puternice. Cei patru nefericiţi prinseră 
să pălească şi să se privească unul pe altul. Mulțimea se 
urni spre ei; bieţii sergenţi şi începuseră să vadă şubreda 
balustradă de lemn care îi despărţea de spectatori 
îndoindu-se şi cedând sub presiunea gloatei. 

Momentul era critic. 

— La ştreang! La ştreang!, strigau glasuri din toate 
părţile, în clipa aceea, tapiseria vestiarului descris mai sus 
se ridică şi făcu loc unui personaj la a cărui vedere 
mulţimea se opri subit şi care, ca prin farmec, preschimbă 
mânia oamenilor în curiozitate. 


— Linişte! Linişte!, răsună de pretutindeni. Personajul, 
speriat şi tremurând din tot trupul, veni până la marginea 
mesei de marmură, făcând plecăciuni adânci care, pe 
măsură ce el se apropia, aduceau tot mai mult a 
îngenuncheri. 

Între timp, calmul se restabilise puţin câte puţin. Nu mai 
stăruia decât uşorul zumzet ce se desprinde întotdeauna 
din tăcerea mulţimii. 

— Preacinstiţi jupâni şi preacinstite jupâniţe, nouă ne 
revine onoarea de a declama şi a juca în faţa eminenţei sale 
domnul cardinal o foarte frumoasă moralitate, care se 
numeşte: Dreapta judecată a doamnei Fecioare Maria. Eu 
sunt cel care îl joc pe Jupiter. Eminenţa sa însoţeşte în 
momentul de faţă preaonorabila solie a domnului duce de 
Austria, care zăboveşte acum ca să asculte cuvântarea 
domnului rector al Universităţii la Poarta Baudets. De 
îndată ce va sosi eminentissimul cardinal, vom şi începe. 

Nici vorbă că fusese nevoie nu mai puţin decât de 
intervenţia lui Jupiter ca să-i salveze pe cei patru nenorociţi 
de sergenţi ai palatului. Dacă am fi avut fericirea să fi 
inventat noi această  preaadevărată poveste şi să 
răspundem deci faţă de Sfânta Critică, nu împotriva noastră 
s-ar putea invoca în momentul acesta preceptul clasic: Nec 
deus intersiti2:. Alminteri, costumul seniorului Jupiter era 
foarte frumos şi nu cu puţin contribui la potolirea mulţimii, 
atrăgându-i întreaga atenţie. Jupiter era înveşmântat într-o 
tunică scurtă de zale, acoperită cu catifea neagră şi ţintuită; 
pe cap purta un fel de bonetă împodobită cu nasturi de 
argint aurit; dacă n-ar fi avut fardul roşu şi barba cât toate 
zilele, care îi acopereau fiecare câte o jumătate de obraz, 
dacă n-ar fi ţinut în mână sulul de carton poleit, presărat cu 
paiete aurii şi cu ţepuşe metalice şi lucioase, în care ochii 
cunoscătorului recunoşteau lesne fulgerul, dacă n-ar fi avut 
picioarele goale şi înfăşurate cu panglici, ca la greci, l-am fi 
putut asemui foarte bine, pentru severitatea ţinutei, cu un 
arcaş breton din trupele domnului de Berry. 


2 


Pierre Gringoire 


Dar, pe când Jupiter vorbea, satisfacția, admiraţia 
unanim stârnite de costumul său se risipeau odată cu 
vorbele rostite; iar când ajunse la nefericita încheiere: „De 
îndată ce va sosi eminentissimul cardinal vom şi începe”, 
glasul i se pierdu într-un vuiet de huiduieli. 

— Începeţi imediat! Misterul! Misterul, imediat!, striga 
mulţimea. 

Şi pe deasupra tuturor vocilor se auzea glasul lui 
Joannes de  Molendino, care străpungea vacarmul ca 
fluierul într-o muzică discordantă de la Nâmes. 

— Începeţi numaidecât!, chelălăia studentul. 

— Jos Jupiter şi cardinalul de Bourbon!, urlau Robin 
Paussepain şi ceilalţi învăţăcei cocoţaţi la fereastră. 

—  Moralitatea, numaidecât!, repeta mulţimea. Chiar 
acum! Pe loc! La spânzurătoare cu actorii şi cu cardinalul! 

Bietul Jupiter, buimăcit, înspăimântat, îngălbenindu-se 
sub rumeneala de pe obraji, lasă să-i scape fulgerul din 
mână şi-şi apucă boneta, apoi salută tremurând şi bâiguind: 

—  Eminenţa sa... solii... doamna Marguerite de 
Flandre... 

Nu mai ştia ce să spună. De fapt, se temea să nu fie 
spânzurat: spânzurat de mulţime fiindcă aşteaptă, 
spânzurat de cardinal dacă nu aşteaptă; bietul actor nu 
vedea de ambele părţi decât prăpastia, adică 
spânzurătoarea. 

Din fericire se ivi cineva să-l scoată din încurcătură şi să- 
şi ia răspunderea asupra lui. 

Nou-venitul era un bărbat care stătuse dincoace de 
balustradă, în spaţiul liber din jurul mesei de marmură; nu-l 
observase nimeni până atunci, într-atât îi era de ferită de 


orice privire lunga şi subţirea lui fiinţă, graţie grosimii 
stâlpului de care stătea rezemat; înalt, slab, foarte palid, 
blond, tânăr încă, deşi cu fruntea şi cu obrajii zbârciţi, 
bărbatul acesta cu ochi strălucitori şi cu gura surâzătoare, 
îmbrăcat într-un costum negru de lână, ros şi lustruit de 
vechi ce era, se apropie de masa de marmură şi-i făcu semn 
bietului actor chinuit. Dar acesta, năucit, nu mai vedea 
NIMIC. 

Nou-venitul mai făcu un pas. 

— Jupiter!, spuse el. Dragă Jupiter! Celălalt nu-l auzi. 

În sfârşit, pierzându-şi răbdarea, lunganul cel blond îi 
strigă aproape în urechi: 

— Michel Giborne! 

— Cine mă cheamă?, întrebă Jupiter ca trezit pe 
neaşteptate. 

— Eu, îi răspunse personajul înveşmântat în negru. 

— Ah, făcu Jupiter. 

—  Începeţi imediat, continuă celălalt. Faceţi pe plac 
mulţimii. Am eu grijă să-l potolesc pe domnul bailli, care îl 
va potoli pe domnul cardinal. 

Jupiter răsuflă uşurat. 

— Cinstiţi spectatori!, răcni el din adâncul plămânilor 
către mulţimea care continua să-l huiduiască. Vom începe 
imediat! 

— Evohe, Jupiter! Plaudite, cives!:1%, strigară studenţii. 

— Bravo! Bravo!, strigă mulţimea. 

Urmă un ropot asurzitor de aplauze; Jupiter dispăru 
după draperie pe când sala tremura încă de aclamații. 

Între timp, personajul necunoscut care, ca printr-o vrajă, 
schimbase furtuna în ploiță, cum spune bătrânul şi dragul 
nostru Corneille, se retrăsese modest în penumbra 
stâlpului; şi ar fi rămas fără doar şi poate la adăpostul lui, 
nevăzut, neclintit şi mut ca mai înainte, dacă n-ar fi fost tras 
de acolo de două tinere femei care, aşezate în primul rând 
al spectatorilor, îi suprinseseră dialogul cu Michel Giborne- 
Jupiter. 


— Maestre, spuse una dintre ele, facându-i semn să se 
apropie. 

— Taci, dragă Lienarde, i se adresă vecina, o femeie 
frumoasă, rumenă şi îndrăzneață datorită gătelii ei de 
sărbătoare. Nu-i cleric, e laic; nu trebuie să-i spui maestre, 
Ci messire. 

— Messire!, spuse Lienarde. 

Necunoscutul se apropie de balustradă. 

— Ce doriţi, domniţelor?, întrebă el zelos. 

— Oh, nimic!, zise Lienarde, ruşinată. Vecina mea, 
Gisquette la Gencienne, vrea să vă vorbească. 

— Nu, nu, răspunse Gisquette, roşindu-se toată. 
Lienarde v-a spus maestre şi eu i-am spus că se zice 
messire. 

Cele două fete îşi plecară ochii. Bărbatul, care nu dorea 
decât să intre în vorbă cu ele, le privi zâmbind: 

— Deci n-aveţi nimic să-mi spuneţi, domniţelor? 

— Absolut nimic, răspunse Gisquette. 

— Nimic, adăugă Lienarde. 

Tânărul cel înalt şi blond făcu un pas înapoi, vrând să se 
retragă. Dar cele două curioase nu ţineau deloc să-i dea 
drumul. 

—  Messire, rosti plină de însufleţire Gisquette, cu 
impetuozitatea unui stăvilar care se deschide sau a unei 
femei care ia o hotărâre, vasăzică îl cunoaşteţi pe ostaşul 
care o să joace rolul Maicii Domnului în mister? 

—  Vreţi să spuneţi rolul lui Jupiter?, întrebă 
necunoscutul. 

— Da, da, se amestecă Lienarde. Ce toantă e! Îl 
cunoaşteţi, vasăzică pe Jupiter. 

— Pe Michel Giborne?, făcu necunoscutul. Da, doamnă. 

— Frumoasă barbă mai are!, spuse Lienarde. 

— Şi-o să fie frumos ce-au să spună acolo, sus?, întrebă 
Gisquette, timidă. 

— Foarte frumos, domniţă!, răspunse fără pic de şovăire 
necunoscutul. 


— Ce-o să se joace? 

— Dreapta judecată a Maicii Fecioare, moralitate, dacă 
nu vă supăraţi, domniţă. 

— A! Atunci e altceva, spuse Lienarde. 

Urmă o clipă de tăcere. Necunoscutul îi puse capăt: 

— E o moralitate nouă de tot şi care n-a mai fost jucată. 

— Deci, zise Gisquette, nu e tot aia care s-a dat acum doi 
ani, în ziua venirii domnului legat al papei, şi în care erau 
trei fete frumoase care jucau roluri... 

— De sirene, continuă Lienarde. 

— Goale puşcă, adăugă tânărul. 

Lienarde îşi plecă, pudică, ochii. Gisquette o privi şi făcu 
la fel. Tânărul urmă zâmbind: 

— Era ceva foarte plăcut de privit. Astăzi e o moralitate 
făcută anume pentru doamna prinţesă de Flandra. 

— Şi-o să auzim cântece păstoreşti?, întrebă Gisquette. 

— Vai de mine!, exclamă necunoscutul. Într-o 
moralitate?! Nu trebuie să confundați genurile. Dacă ar fi 
fost o piesă comică aş mai zice... 

— Păcat!, continuă Gisquette. În ziua aceea, la fântâna 
Ponceau erau bărbaţi şi femei sălbatice care se băteau şi 
făceau tot felul de figuri, cântând mici motete şi cântece 
păstoreşti. 

— Ce se cade de faţă cu un legat al papei, nu se cade de 
faţă cu o prinţesă, spuse necunoscutul, destul de sec. 

— Şi lângă ei, interveni Lienarde, erau mai multe 
instrumente care cântau melodii grozave. 

— lar ca să-i răcorească pe trecători, continuă 
Gisquette, fântâna arunca, prin trei guri, vin, lapte şi 
hypocras'12! din care bea cine voia. 

— Iar ceva mai jos de Ponceau, la Trinite, spuse 
Lienarde, se juca o pasiune, cu personaje şi fără cuvinte. 

— Da, da, mai ţin minte!, exclamă Gisquette. Domnul pe 
cruce, iar cei doi tâlhari, la dreapta şi la stânga. 

Aici, cele două tinere cumetre, încălzindu-se la amintirea 
intrării legatului papal, începură să vorbească amândouă 


deodată. 

— Şi mai încolo, la Porte-aux-Peintres, erau alte 
persoane, bogat înveşmântate. 

— Iar la fântâna Saint-lnnocent era vânătorul care 
hăituia căprioara, cu mare zarvă de câini şi cornuri de 
vânătoare! 

— Şi la măcelăria Parisului erau schelele care închipuiau 
fortăreaţa Dieppe-ului! 

— Iar când a trecut legatul, ştii, Gisquette, s-a pornit 
atacul. Toţi englezii s-au ales cu beregata tăiată. 

— Şi în faţa porţii de la Châtelet erau personaje foarte 
frumoase! 

— Şi pe Pont-au-Change, care era tot acoperit pe 
deasupra. 

— Şi când a trecut legatul papei, li s-a dat drumul să 
zboare pe pod la peste două sute de duzini de păsări de 
toate soiurile. Tare frumos era, Lienarde! 

— Astăzi o să fie şi mai frumos, izbuti să spună, în sfârşit, 
necunoscutul, care părea că le ascultă cu nerăbdare. 

— Ne făgăduiţi că misterul de azi o să fie frumos?, 
întrebă Gisquette. 

— Sigur că da, răspunse el; apoi adăugă cu oarecare 
emfază: Domniţelor, eu sunt autorul lui. 

— Adevărat?, rostiră cele două fete, încremenite de 
uimire. 

— Adevărat!, răspunse poetul, umflându-se niţeluş în 
pene. 

Adică suntem doi autori: Jehan Marchand, care a tăiat 
scândurile, a ridicat schelăria teatrului şi toată lemnăria, şi 
eu, care am făcut piesa. Numele meu e Pierre Gringoire. 

Nici autorul Cidului n-ar fi spus cu mai multă mândrie: 
Pierre Corneille. 

Cititorii şi-au dat seama că se scursese oarecare timp de 
când Jupiter dispăruse după draperie şi până când autorul 
noii moralităţi se dezvăluise atât de brusc admiraţiei naive a 
tinerelor Gisquette şi Lienarde. Mai trebuie remarcat că 


întreaga mulţime, atât de zgomotoasă cu câteva minute mai 
înainte, aştepta acum răbdătoare, convinsă de cuvântul 
actorului: ceea ce dovedeşte adevărul veşnic, şi dovedit încă 
zilnic în teatrele noastre, că metoda cea mai bună ca să faci 
publicul să aştepte e să-i spui că piesa începe imediat. 

Totuşi, studentul Joannes nu se lăsa pe tânjală. 

— Hei, strigă el deodată în mijlocul paşnicei aşteptări 
care urmase după clipele de tulburare, ascultă, Jupiter, şi 
tu, Maică Fecioară, şi voi, măscăricii dracului! Vă bateţi joc? 
Piesa, piesa! Începeţi, dacă nu vreţi să reîncepem noi! 

Şi n-a fost nevoie de mai mult. 

O muzică bogată în instrumente se făcu auzită din 
interiorul eşafodajului, draperia se ridică; patru personaje 
cu veşminte pestriţe şi cu obrajii sulemeniţi ieşiră de după 
ea, urcară scara verticală a scenei şi, ajunse pe platforma 
de sus, se aşezară la rând în faţa publicului, pe care îl salută 
cu ploconeli adânci; atunci muzica se opri. Începea 
misterul. 

După ce culeseră din plin aplauzele care însemnau 
răsplata ploconelilor, cele patru personaje începură, în 
mijlocul unei tăceri desăvârşite, un prolog de care îi scutim 
bucuros pe cititori. De altfel, cum se mai întâmplă şi în zilele 
noastre, publicul se interesa mai mult de costumele 
actorilor decât de rolul rostit de ei; şi făcea asta pe bună 
dreptate. Toate patru personajele purtau un fel de rochii 
jumătate galbene, jumătate albe, care nu se deosebeau 
între ele decât prin materialul din care erau croite; prima 
era din brocart, aur şi argint, a doua din mătase, a treia din 
lână, a patra din pânză. Primul personaj ţinea în mâna 
dreaptă o spadă, al doilea, două chei de aur, al treilea, o 
cumpănă, al patrulea, o sapă; şi, ca să fie mai uşor înţelese 
de minţile leneşe, care n-ar fi văzut clar prin transparenţa 
acestor simboluri, se putea citi, brodat cu litere mari, 
negre, pe poalele rochiei de brocart: Mă numesc 
Nobilimea; pe poalele rochiei de mătase: Mă numesc 
Clerul; pe poalele rochiei de lână: Mă numesc Marfa, pe 


poalele rochiei de pânză: Mă numesc Aratul. Sexul celor 
două alegorii-bărbaţi era limpede indicat spectatorilor 
capabili să judece, prin faptul că rochiile lor erau mai scurte 
şi că purtau pe cap nişte toci cu borurile ridicate, pe când 
cele două alegorii-femei aveau rochii mai lungi şi purtau pe 
cap scufe. 

Ar fi trebuit, de asemenea, destulă rea-voinţă ca să nu se 
înţeleagă din versurile prologului că Aratul era însurat cu 
Marfa, iar Clerul cu Nobilimea, şi că ambele perechi 
posedau împreună un minunat delfin de aur, pe care 
pretindeau că nu-l vor dărui decât celei mai frumoase. 
Perechile colindau deci lumea, căutând şi umblând după 
frumuseţea aceasta şi, după ce le refuzaseră rând pe rând 
pe regina Golconda, pe prinţesa de Trebizonda, pe fiica 
Marelui Han al artariei etc. Etc., Aratul şi Clerul, 
Nobilimea şi Marfa veniseră să se odihnească pe masa de 
marmură a Palatului de Justiţie, debitând în faţa 
preacinstitului auditoriu tot atâtea sentinţe şi maxime câte 
se puteau rosti pe atunci la facultate, cu prilejul 
examenelor, sofisme, determinante, figuri şi acte cu care 
licenţiaţii îşi căpătau bonetele. 

Toate acestea erau, într-adevăr, foarte frumoase. 

Totuşi, în mulţimea peste care cele patru figuri alegorice 
îşi revărsau pe întrecute valurile de metafore, nu exista 
ureche mai atentă, inimă care să palpite mai mult, ochi mai 
rătăcit, gât mai întins, decât ochii, urechea, gâtul şi inima 
autorului, poetului, bravului Pierre Gringoire, care, mai 
adineauri, nu se putuse stăpâni să nu-şi spună numele în 
faţa celor două frumoase fete. 

Gringoire se înapoiase în dosul stâlpului, la câţiva paşi 
de ele, şi de-acolo, asculta, privea, savura. Aplauzele 
binevoitoare de la începutul prologului mai răsunau încă 
înlăuntrul lui; poetul era cu totul absorbit de contemplarea 
aceea extatică cu care un autor îşi vede ideile picând una 
câte una din gura actorului, în liniştea unui vast auditoriu. 
Bietul Pierre Gringoire! 


Ne pare rău că trebuie s-o spunem, dar acest prim extaz 
fu repede tulburat. 

Abia apucase Gringoire să-şi apropie buzele de cupa 
ameţitoare a bucuriei şi a triumfului, când o picătură amară 
veni să i se amestece în ea. 

Un cerşetor zdrenţăros, neputând să-şi primească 
pomenile, pierdut cum era în mijlocul mulţimii, şi negăsind 
pesemne cu ce să se despăgubească prin buzunarele 
vecinilor, se gândise să se cocoaţe la loc mai vizibil, ca să 
atragă privirile şi pomenile. Se ridicase deci în timpul 
primelor versuri ale prologului, folosind stâlpul estradei 
rezervate, până la cornişa care mărginea partea de jos a 
balustradei, şi se aşezase acolo solicitând atenţia şi mila 
mulţimii cu zdrenţele lui şi cu o plagă hidoasă care îi 
acoperea braţul drept. Altminteri, nu rostea un cuvânt. 

Tăcerea pe care o păstra lăsa prologul să se desfăşoare 
nestingherit, şi nu s-ar fi produs nicio tulburare mai 
deosebită dacă nenorocirea n-ar fi vrut ca studentul 
Joannes să-l zărească, de la înălţimea stâlpului său, pe 
cerşetor şi strâmbăturile lui. Un râs nestăvilit puse 
stăpânire pe tânărul poznaş, care, fără să-i pese că 
întrerupe spectacolul şi că tulbură liniştea, strigă 
voiniceşte: 

— Ia uitaţi-vă la prăpăditul ăla care cere de pomană! 

Cine a aruncat o piatră într-o baltă cu broaşte sau a tras 
un cartuş într-un stol de păsări îşi poate închipui efectul 
făcut de cuvintele acestea nepotrivite în mijlocul atenţiei 
generale. Gringoire tresări ca electrizat. Prologul rămase în 
aer şi toate capetele se întoarseră de-a valma spre 
cerşetorul care, departe de a se zăpăci, văzu în întâmplarea 
aceasta un bun prilej de agoniseală şi începu să rostească 
tânguitor, închizând ochii pe jumătate: 

— Faceţi-vă pomană, oameni buni! 

— Pe sufletul meu, continuă Joannes, păi ăsta-i Clopin 
Trouillefou. Ascultă, amice, nu-ţi mai plăcea rana de la 
picior de-ai mutat-o la braţ? 


Vorbind astfel, aruncă cu o îndemânare de maimuţă un 
gologan în pălăria soioasă pe care cerşetorul o întindea cu 
mâna bolnavă. Cerşetorul primi fără să se clintească şi 
pomana, şi batjocura, şi continuă cu glas jalnic: 

— Faceţi-vă pomană, oameni buni! 

Episodul acesta distra grozav publicul, şi numeroşi 
spectatori, în cap cu Robin Poussepain şi cu toţi învăţăceii, 
aplaudau voios ciudatul duo, improvizat în mijlocul 
prologului de către student, cu vocea lui ţipătoare, şi de 
cerşetor, cu netulburata lui psalmodie. 

Gringoire era cât se poate de nemulţumit. Revenindu-şi 
din prima uimire, se căznea să le strige celor patru 
personaje din scenă: Continuaţi, ce naiba! Continuaţi!, fără 
să le arunce o privire de dispreţ celor doi care-i 
întrerupseseră piesa. 

În clipa aceea, poetul se simţi tras de poala hainei; se 
întoarse destul de supărat şi izbuti cu greu să zâmbească. 
Trebuia totuşi s-o facă. Frumosul braţ al Gisquettei, vârât 
prin balustradă, îi solicita în felul acesta atenţia. 

— Domnule, îl întrebă fata, au să mai joace? 

— Fără îndoială, răspunse Gringoire, neplăcut surprins 
de întrebare. 

— Atunci, messire, continuă ea, fiţi drăguţ şi-mi 
explicaţi... 

— Ce-au să spună mai departe? o întrerupse Gringoire. 
Ei bine, iată! 

— Nu, zise Gisquette, aş vrea să-mi explicaţi ce-au spus 
până acum. 

Gringoire tresări ca şi cum l-ar fi lovit pe o rană. 

— Să te ia ciuma de toantă şi neroadă, şopti el printre 
dinţi. Din clipa aceea, Gisquette i se şterse din minte. 

Între timp, actorii se supuseră poruncii poetului şi 
publicul, crezând că au să înceapă iar, se pregăti să asculte, 
nu fără a pierde o mulţime de frumuseți din sudura făcută 
între cele două părţi ale piesei atât de brusc tăiate. La asta 
se gândea cu amărăciune Gringoire. Totuşi, liniştea se 


restabili încetul cu încetul, studentul tăcea, cerşetorul îşi 
număra mărunţişul din pălărie şi piesa îşi reluase firul. 

Piesa era într-adevăr o lucrare foarte frumoasă, şi 
credem că, aranjată pe ici, pe colo, ar putea fi folosită foarte 
bine şi astăzi. Expunerea, cam lungă şi cam seacă, adică aşa 
cum se cerea pe-atunci, era simplă, iar Gringoire, în 
nevinovatul sanctuar al forului său interior, îi admira 
claritatea. După cum ne putem lesne închipui, cele patru 
personaje alegorice erau cam obosite de călătoria făcută în 
trei părţi ale lumii, fără să găsească frumuseţea căreia i se 
cuvenea delfinul de aur. Urma apoi elogiul peştelui 
minunat, cu o sumedenie de aluzii gingaşe la adresa 
tânărului logodnic al Margueritei de Flandra, închis pe 
atunci în mod foarte trist la castelul Amboise şi neavând 
habar că Aratul şi Clerul, Nobilimea şi Marfa tocmai 
făcuseră ocolul lumii pentru el. Sus-numitul delfin era deci 
tânăr, frumos, puternic şi, mai ales (măreaţă obârşie a 
tuturor virtuţilor regeşti!), era fiul leului Franţei. Vă asigur 
că metafora aceasta îndrăzneață e admirabilă şi că istoria 
naturală a teatrului, într-o zi de alegorie şi de epitalam 
regal, nu se sperie de-un delfin născut dintr-un leu. Totuşi, 
ca să dăm şi criticii ce i se cuvine, credem că poetul ar fi 
putut să-şi desfăşoare frumoasa idee în mai puţin de două 
sute de versuri. E adevărat că misterul urma să dureze de 
la amiază şi până la orele patru, după porunca domnului 
prevot, şi că timpul trebuia să fie umplut cu ceva. De altfel, 
publicul asculta răbdător. 

Deodată, în mijlocul unei certe dintre domnişoara Marfă 
şi doamna Nobilime, tocmai când jupân Arat rostea 
minunatul vers: 


Nicicând pădurea n-a văzut o fiară mai trufaşă! 
Uşa estradei rezervate, care până atunci rămăsese atât 


de necuviincios închisă, se deschise şi mai necuviincios încă, 
iar vocea răsunătoare a uşierului anunţă deodată: 


— Eminenţa sa, monseniorul cardinal de Bourbon. 
3 


Domnul cardinal 


Bietul  Gringoire! Zgomotul asurzitor al tuturor 
petardelor mari şi duble de la Saint-Jean, descărcarea a 
douăzeci de archebuze, bubuitul faimosului tunuleţ din 
Turnul Billy, care pe vremea asedierii Parisului, duminică 29 
septembrie 1464, ucisese şapte burghezi dintr-o lovitură, 
explozia întregii pulberi de tun înmagazinată la Porte-du- 
Temple i-ar fi sfâşiat cu mai puţină cruzime urechile, în 
acest moment solemn şi dramatic, decât cele câteva cuvinte 
picate din gura ugşierului: „Eminenţa sa, monseniorul 
cardinal de Bourbon”. 

Şi nu fiindcă Pierre Gringoire s-ar fi temut de domnul 
cardinal sau l-ar fi disprețuit. Căci n-avea nici slăbiciunea, 
nici trufia aceasta. Ca un adevărat eclectic, cum s-ar spune 
astăzi, Gringoire era unul din spiritele acelea minunate şi 
ferme, moderate şi calme, care ştiau întotdeauna să facă 
faţă tuturor împrejurărilor, stare în dimidio rerum, şi 
care sunt pline de rațiune şi de largă filosofie, dar ţin 
totodată seama şi de cardinali. Făcea parte din şirul preţios 
şi veşnic neîntrerupt al filosofilor cărora înţelepciunea, ca o 
altă Ariadnă, pare să le fi dat un ghem al cărui fir ei îl 
deapănă de la începutul lumii, mergând prin labirintul 
lucrurilor omeneşti. Pe soiul acesta de oameni îi regăseşti în 
toate vremurile, totdeauna aceiaşi, adică totdeauna după 
cum sunt vremurile. Şi fără să-l mai socotim pe Pierre 
Gringoire al nostru, care i-ar reprezenta, în secolul al XV- 
lea, dacă am izbuti să-i dăm înfăţişarea pe care o merită, cu 
siguranţă că spiritul lor e acela care îl însufleţea pe 
părintele du Breul când scria, în al XVI-lea secol, cuvintele 
naiv de sublime, demne de toate veacurile: „Eu sunt 


parizian după nație şi parrhisian după grai, căci parrhisia 
înseamnă pe elineşte libertatea de a grăi; de care libertatea 
folositu-m-am chiar dinaintea monseniorilor cardinali, 
unchiul şi fratele monseniorului prinţ de Conty: pasămite cu 
închinăciune faţă de mărirea lor şi fără să jignesc pe nimeni 
din suita lor, carele e numeroasă”. 

Nu exista deci nici ură faţă de cardinal, nici silă pentru 
prezenţa sa, în neplăcuta impresie pe care ea o făcu asupra 
lui Pierre Gringoire. Dimpotrivă, poetul nostru avea prea 
mult bun-simţ şi veşminte prea jerpelite ca să nu ţină în 
mod deosebit ca unele aluzii ale prologului său, şi în special 
glorificarea delfinului, fiu al leului Franţei, să nu fie culeasă 
de-o ureche eminentissimă. Dar nu interesul e cel care 
domină nobila fire a poeţilor. Dacă presupun entitatea 
poetului ca fiind reprezentată de numărul zece, e sigur că 
un chimist, analizând-o şi farmacopelizând-o, cum zice 
Rabelais, ar găsi-o compusă dintr-o parte de interes şi nouă 
părţi de amor-propriu. Or, în clipa în care uşa se deschise 
pentru cardinal, cele nouă părţi de amor-propriu ale lui 
Gringoire, umflate şi tumefiate la suflul admiraţiei populare, 
se aflau într-o stare de creştere prodigioasă, sub care 
dispărea ca înăbuşită imperceptibila moleculă de interes 
pomenită mai adineauri în constituţia poeţilor; ingredient 
preţios, altminteri, lest al realităţii şi omeniei, fără de care 
ei n-ar mai atinge pământul. Gringoire se bucura din plin 
simțind, văzând, pipăind, ca să zicem aşa, o întreagă 
adunare - de calici, ce-i drept, dar ce importanţă are! - 

uluită, împietrită şi sufocată parcă în faţa nesfârşitelor 
tirade care ţâşneau clipă de clipă din toate versurile 
epitalamului său. Afirm chiar că împărtăşea el însuşi 
încântarea generală şi că, invers decât La Fontaine, care, la 
reprezentarea comediei sale Florentin, întreba: „Cine e 
mitocanul care a scris ghiveciul ăsta?”, Gringoire şi-ar fi 
întrebat bucuros vecinul: „De cine e capodopera asta?”. 
Putem înţelege acum ce efect făcu asupra lui brusca şi 
nepotrivita sosire a cardinalului. 


Lucrul de care se temea poetul se împlini cu prisosinţă. 
Intrarea eminenţei sale tulbură cu desăvârşire publicul. 
Toate capetele se întoarseră spre estradă. Larma umplu 
sala. „Cardinalul!  Cardinalul!”, repetau toate gurile. 
Nefericitul prolog rămase în aer pentru a doua oară. 

Cardinalul se opri o clipă în pragul estradei. Pe când îşi 
plimba privirea destul de nepăsătoare asupra publicului, 
zarva spori mai mult. Fiecare voia să-l vadă mai bine. Şi se 
întorceau care mai de care să-şi pună capul pe umărul 
vecinului. 

Cardinalul era într-adevăr un înalt personaj, a cărui 
vedere preţuia cât oricare alt spectacol. Charles, cardinalul 
de Bourbon, arhiepiscop şi conte de Lyon, primat al Galilor, 
era totodată înrudit cu Ludovic al XI-lea prin fratele său, 
Pierre, senior de Beaujeu, care se însurase cu fiica mai 
mare a regelui, şi rudă cu Carol Temerarul prin Agnes de 
Bourgogne, care îi era mamă. lar trăsătura dominantă, 
trăsătura caracteristică şi distinctivă a caracterului 
primatului galilor era spiritul de curtean şi dăruirea faţă de 
cei mari. Se pot lesne judeca nenumăratele încurcături 
pricinuite de această dublă înrudire, şi toate stâncile 
lumeşti între care luntrea lui spirituală trebuia să plutească 
pentru a nu se sfărâma ciocnindu-se nici de Ludovic, nici de 
Carol, această Caribdă şi această Scilă care îl înghiţiseră pe 
ducele de Nemours şi pe conetabilul de Saint-Pol. 

Har cerului, cardinalul duse cu bine traversarea la capăt 
şi sosise la Roma nestingherit. Dar, deşi se afla în port, şi 
tocmai fiindcă se afla în port, îşi amintea mereu cu nelinişte 
diversele păţanii ale vieţii sale politice, atât de multă vreme 
frământată şi anevoioasă. De aceea obişnuia să spună că 
anul 1476 fusese pentru el negru şi alb, înțelegând prin 
aceasta că-şi pierduse în acelaşi an şi mama, ducesa de 
Bourbonnais, şi vărul, ducele de Bourgogne, şi că un doliu îl 
consolase pentru celălalt doliu. 

Altminteri, era un om de treabă. Ducea viaţă voioasă de 
cardinal, se înveselea voios cu vin regesc de Chaillat, nu se 


dădea în lături să chefuiască cu Richarde Mincinoasa şi cu 
Thomasse Săltăreaţa, era mai degrabă milostiv cu fetele 
tinere şi frumoase decât cu bătrânele şi, pentru aceste 
motive, era foarte pe placul gloatei din Paris. Cardinalul 
umbla totdeauna cu un mic alai de episcopi şi de abaţi de 
neam mare, galanţi, slobozi la gură şi cheflii la nevoie: şi nu 
o dată cinstitele cuvioase din Saint-Germain d'Auxerre, 
trecând seara pe sub ferestrele luminate ale locuinţei 
cardinalului, se scandalizaseră auzind aceleaşi glasuri care 
le cântaseră în ziua aceea liturghia de seară, psalmodiind în 
clinchetul paharelor proverbul bahic al lui Benedict al XII- 
lea, papa care adăugase o a treia coroană la tiară: Bibamus 
papaliter. 

Fără îndoială că popularitatea aceasta, pe drept 
dobândită, fu aceea care îl feri, la intrare, de orice fel de 
proastă primire din partea gloatei, atât de nemulțumită cu 
o clipă mai înainte şi foarte puţin dispusă la respect faţă de 
un cardinal tocmai în ziua când ea avea să-şi aleagă un 
papă. Dar parizienii nu păstrează multă vreme ciuda; şi- 
apoi, silind începerea reprezentaţiei, bravii cetăţeni i-o 
luaseră înainte cardinalului şi se mulţumeau cu această 
biruinţă. De altfel, domnul cardinal de Bourbon era un 
bărbat chipeş, purta o foarte frumoasă robă roşie care îi 
venea grozav de bine; cu alte cuvinte, avea de partea sa 
toate femeile şi, prin urmare, jumătatea cea mai de preţ a 
spectatorilor. Fără îndoială că ar fi fost o nedreptate şi o 
dovadă de prost gust să huiduieşti un cardinal, fiindcă s-a 
lăsat aşteptat la spectacol, când e bărbat atât de chipeş şi 
când roba roşie îi vine atât de bine. 

El intră deci, salută asistenţa, cu zâmbetul ereditar pe 
care îl au cei mari faţă de popor, şi se îndreptă agale spre 
fotoliul său de catifea stacojie, având aerul că se gândeşte 
la cu totul altceva. Alaiul, cel pe care noi l-am numit astăzi 
statul-major de episcopi şi de abaţi, năvăli în urma lui pe 
estradă, făcând să sporească zarva şi curiozitatea 
publicului. Spectatorii se întorceau care mai de care să şi-i 


arate, să şi-i numească, să dea dovadă fiecare că-l cunoaşte 
măcar pe unul dintre ei; unul pe domnul episcop de 
Marsilia, Alaudet, dacă nu mă înşel, altul pe abatele primat 
de Saint-Denis; altul pe Robert de Lespinasse, abate de 
Saint-Germain-des-Pres, frate desfrânat al unei amante a 
lui Ludovic al XI-lea; totul cu foarte multe greşeli şi scandal. 
Cât despre studenţi, ei înjurau. Era ziua lor, Sărbătoarea 
Nebunilor, saturnalia lor, orgia anuală a breslei viitorilor 
avocaţi şi a studenţilor. În ziua aceea nu exista ticăloşie care 
să nu fie îndreptăţită şi socotită lucru sfinţit. Şi-apoi, în 
mulţime se aflau nişte cumetre deocheate, Simone Patru- 
livre, Agnee Căpriţa, Robine Picior-de-ţap. Nu se cuvenea 
oare măcar să înjuri cât pofteşti şi să iei un pic în derâdere 
numele lui Dumnezeu, într-o zi atât de plăcută şi în 
societatea atât de aleasă a feţelor bisericeşti şi a târfelor? 
De aceea, toţi făceau asta; şi, în mijlocul zarvei, se auzea 
înfricoşătorul tărăboi al blestemelor şi al grozăviilor slobozit 
de toate aceste guri, de toate aceste limbi de învăţăcei şi de 
studenţi, stăpânite tot restul anului de frica fierului roşu al 
Sfântului Ludovic. Biet Sfânt Ludovic, ce-l mai batjocoreau 
în propriul lui Palat al Justiţiei! Fiecare dintre ei luase în 
primire, dintre noii sosiți pe estradă, câte o sutană neagră 
sau cenuşie, albă sau violetă. Cât despre Joannes Frollo de 
Molendino, el, în calitate de frate al unui arhidiacon, îşi 
alesese, mai îndrăzneţ, sutana roşie şi cânta cât îl ţinea 
gura, aţintindu-şi ochii obraznici asupra cardinalului: Cappa 
repleta mero!t 

Toate amănuntele pe care le dezvăluim aici pentru 
edificarea cititorului erau atât de înecate în zarva generală, 
încât se pierdeau în ea înainte de a ajunge la estrada 
rezervată. De altfel, cardinalului puţin i-ar fi păsat de ele, 
într-atât intraseră în tradiţie libertăţile acelei zile. În plus, 
mai avea - şi asta părea că-l preocupă cu totul o altă grijă, 
care nu-l slăbea deloc şi care pătrunsese aproape odată cu 
el pe estradă: solii Flandrei. 


Şi nu fiindcă domnul cardinal ar fi fost cine ştie ce 
politician profund sau fiindcă l-ar fi interesat prea mult 
urmările posibile ale căsătoriei verişoarei sale, prinţesa 
Marguerite de Bourgogne, cu vărul său, domnul prinţ 
Charles, moştenitor al casei de Austria; puţin îi păsa cât 
avea să dureze prefăcuta bună înțelegere a ducelui de 
Austria cu regele Franţei; puţin îi păsa de felul cum avea să 
primească regele Angliei dispreţuirea fiicei sale. El chefuia 
seară de seară cu vin din regeasca vie de Chaillot, fără să-i 
dea prin minte că într-o bună zi câteva butelci din vinul 
acesta (e drept, un pic revăzute şi corectate de medicul 
Coictier), oferite din inimă lui Eduard al IV-lea de Ludovic al 
XI-lea, aveau să-l scape pe acesta din urmă de Eduard al IV- 
lea. Preacinstita solie a domnului duce de Austria nu-i 
pricinuia cardinalului niciuna din aceste griji, dar îl necăjea 
dintr-un alt motiv. Li venea într-adevăr cam greu, şi despre 
asta am mai pomenit la începutul cărţii de faţă, ca el, 
Charles de Bourbon, să fie obligat să se bucure şi să facă o 
primire aleasă unor burghezi oarecare, el, cardinal, unor 
simpli edili, el, francez şi om de chefuri, unor flamanzi 
băutori de bere; şi asta, în public. lată, fără doar şi poate, 
una dintre cele mai plicticoase maimuţăreli pe care o făcuse 
vreodată pentru bunul plac al regelui. 

Cardinalul se întoarse deci spre uşă, în aparenţă cu cea 
mai mare plăcere (într-atât se studia), când uşierul anunţă 
cu glas puternic: 

— Domnii soli ai domnului duce de Austria. 

E inutil să mai spunem că întreaga sală făcu acelaşi 
lucru. 

Atunci sosiră, doi câte doi, cu o gravitate care nu se 
potrivea deloc în mijlocul voiosului alai ecleziastic al lui 
Charles de Bourbon, cei patruzeci şi opt de soli ai lui 
Maximilian de Austria, în frunte cu Preacucernicul întru 
Domnul, părintele Jehan, abate de Saint-Bertin, cancelar al 
Lânii de Aur, şi cu Jacques de Goy, senior Dauby, mare bailli 
al oraşului Gand. Peste adunare se lăsă o tăcere adâncă, 


însoţită de râsete înfundate, ca să se poată auzi toate 
numele caraghioase şi toate titlurile lipsite de nobleţe pe 
care nou-veniţii le transmiteau imperturbabil uşierului, 
care, amestecând de-a valma numele şi titlurile şi 
schimonosindu-le cumplit, le striga spre mulţime. Se aflau 
printre soli jupân Loys Roelof, consilier al oraşului Louvain; 
messire Clays d'Etuelde, consilier al Bruxelles-ului; messire 
Paul de Baeust, senior de Voirmizelle, prezident al Flandrei; 
jupân Jehan Coleghens, burgmaistru al oraşului Anvers; 
jupân George de la Moere, consilier-prim al kuerei oraşului 
Gand; jupân Gheldolf van der Hage, consilier-prim al 
drepturilor de moştenire din numitul oraş; şi jupân de 
Bierbecue, şi Jehan Pinnock, şi Jehan Dymaerzelle etc. etc., 
juzi, consilieri, burgmaisteri; burgmaisteri, consilieri, juzi; 
toţi ţepeni, băţoşi, scrobiţi, gătiţi în catifele şi damascuri, 
purtând toci de catifea neagră cu boruri ridicate şi cu 
ciucuri mari din fir de aur de Cipru; adevărate capete 
flamande la urma urmei, figuri demne şi severe din familia 
celor pe care Rembrandt le-a făcut să iasă în relief, atât de 
puternic şi de grav, pe fondul negru al Rondului de noapte; 
personaje care purtau scris pe frunte că Maximilian de 
Austria avusese dreptate să se încreadă pe deplin, cum 
spunea proclamația sa, în înţelepciunea, vitejia, experienţa, 
buna-credinţă şi cinstea lor desăvârşită. 

Unul dintre ei făcea totuşi excepţie. Era un personaj cu o 
faţă fină, inteligentă, vicleană, un fel de mutră de maimuţă 
şi de diplomat, dinaintea căruia cardinalul făcu trei paşi şi o 
adâncă plecăciune şi care nu se numea totuşi decât 
Guillaume Rym, consilier şi pensionar! al oraşului Gand. 

Pe atunci, puţini ştiau ce era, de fapt, Guillaume Rym. 
Un geniu rar care, într-o epocă de revoluţie, ar fi ieşit cu 
strălucire la suprafaţa evenimentelor, dar care, în secolul al 
XV-lea, era silit să se dedea la uneltiri din umbră şi să 
trăiască stăpân pe unul şi pe altul, cum spunea ducele de 
Saint-Simon. Altminteri, Rym era apreciat de primul 
săpător al Europei: căci uneltea îndeaproape cu Ludovic al 


XI-lea şi punea adesea umărul la treburile tainice ale 
regelui. Lucruri cu totul necunoscute de mulţimea aceasta 
care se minuna de politeţea cardinalului faţă de figura 
ştearsă a acestui edil flamand. 


4 
Jupân Jacques Coppenole 


E când pensionarul Gandului şi eminenţa sa schimbau o 
plecăciune cât se poate de adâncă şi câteva cuvinte cu o 
voce cât se poate de şoptită, un bărbat înalt, cu faţa lată, cu 
umeri puternici, încerca să intre odată cu Guillaume Rym; 
ai fi zis că e un dog lângă o vulpe. Boneta lui de fetru şi 
haina lui de piele nu se potriveau deloc cu mătăsurile şi 
catifelele care îl înconjurau. Socotind că trebuie să fie vreun 
rândaş rătăcit pe-acolo, uşierul îl opri. 

— Hei, amice, nu-i voie. 

Omul cu haina de piele îl îmbrânci cu umărul. 

— Ce-are cu mine netrebnicul ăsta?, întrebă el cu glas 
atât de puternic, încât întreaga sală deveni atentă la 
ciudata discuţie. Nu vezi că fac parte din solie? 

— Numele dumneavoastră?, întrebă uşierul. 

— Jacques Coppenole. 

— Titlurile dumneavoastră? 

— Ciorăpar la prăvălia Trei lănţişoare din Gand. 

Uşierul se dădu înapoi. Să anunţe edili şi burgmaisteri, 
mai treacă-meargă, dar un ciorăpar, era prea de tot! 
Cardinalul stătea ca pe ghimpi. Întreaga mulţime asculta şi 
privea. De două zile, eminenţa sa se căznea să-i cioplească 
pe urşii ăştia flamanzi, ca să-i facă ceva mai prezentabili în 
public, dar întâmplarea de faţă întrecea orice măsură. Între 
timp, Guillaume Rym, cu zâmbetul lui fin, se apropie de 
uşier. 


— Anunţă-l pe jupân Jacques Coppenole, slujbaş al 
consilierilor oraşului Gand, îi şopti el. 

— Uşier, spuse cardinalul, anunţă-l pe jupânul Jacques 
Coppenole, slujbaş al consilierilor ilustrului oraş Gand. 

A fost o greşeală. Singur, Guillaume Rym ar fi înlăturat 
piedica, dar Coppenole îl auzise pe cardinal. 

— Pe crucea mea, nu!, strigă el cu glas tunător. Jacques 
Coppenole, ciorăpar. Auzi, uşierule? Nici mai mult, nici mai 
puţin. Pe crucea mea, ciorăpar e destul de frumos! Domnul 
arhiduce şi-a căutat nu o dată mănuşile între ciorapii mei. 

Râsetele şi aplauzele izbucniră. O vorbă de duh e pe 
dată înţeleasă la Paris, şi deci totdeauna aplaudată. 

Să mai adăugăm că Jacques Coppenole era un om din 
popor şi că publicul care îl conjura era şi el din popor. De 
aceea, legătura fusese promptă, electrică şi, ca să zicem 
aşa, la acelaşi nivel. Ieşirea trufaşă a ciorăparului flamand, 
umilindu-i pe nobili, stârni în toate sufletele plebee nu ştiu 
ce simţământ al demnităţii, vag încă şi nedesluşit în secolul 
al XV-lea. Era egalul lor ciorăparul ăsta care îl înfruntase pe 
domnul cardinal! Iată un gând plăcut pentru sărăcimea 
obişnuită să respecte şi să se supună faţă de slugile 
sergenţilor bailli-ului abatelui de Sainte-Genevieve, ţiitor de 
trenă al cardinalului. 

Coppenole facu un salut semeţ către eminenţa sa, care 
răspunse  salutându-l pe  atotputernicul cetăţean al 
Gandului, temut de Ludovic al XI-lea. Apoi, pe când 
Guillaume Rym, bărbat înţelept şi viclean, cum spune 
Philippe de Comminesi29% îi urma pe amândoi cu un zâmbet 
plin de ironie şi de superioritate, ei îşi ocupară locurile: 
cardinalul - încurcat şi îngrijorat, Coppenole - liniştit şi 
mândru, gândindu-se fară îndoială că, la urma urmelor, 
titlul său de ciorăpar preţuia la fel ca oricare altul şi că 
Marie de Bourgogne, mama acestei Marguerite pe care 
Coppenole o mărita astăzi, s-ar fi temut mai puţin de el 
dacă ar fi fost cardinal, şi nu ciorăpar: căci nu un cardinal 
ar fi fost în stare să-i aţâţe pe locuitorii din Gand împotriva 


favoriţilor fiicei lui Carol Temerarul; un cardinal n-ar fi fost 
în stare să îmbărbăteze cu un cuvânt mulţimea împotriva 
lacrimilor lor şi rugăminţilor domnişoarei de Flandra, când 
ea a venit să-şi implore plângând poporul, pentru ei, până la 
picioarele eşafodului, pe când ciorăparului i-a fost de ajuns 
să-şi ridice doar cotul de piele pentru a face să pice 
capetele celor doi ilustrissimi seniori, Guy d'Hymbercourt şi 
cancelar Guillaume Hugonet! 

Dar nu se sfârşise încă totul pentru bietul cardinal, care 
trebuia să bea până la fund cupa nenorocirii de a se afla în 
tovărăşie atât de proastă. 

Poate că cititorul nu l-a uitat pe neobrăzatul cerşetor 
care, la începutul prologului, se agăţase de franjurile 
estradei principale. Sosirea iluştrilor oaspeţi nu-l făcuse 
deloc să-şi dea drumul de acolo; şi pe când prelaţii şi solii se 
îndesau ca nişte adevărate scrumbii flamande în stalurile 
tribunei, el se aşezase cât putuse mai bine şi-şi încrucişase 
curajos picioarele pe  arhitravă.  Obrăznicia era 
nemaipomenită, dar nimeni n-o observase din prima clipă, 
atenţia tuturor fiind îndreptată altundeva. La rândul său, 
cerşetorul nu lua în seamă nimic din ce se petrecea în sală; 
îşi legăna capul cu o nepăsare de napolitan, repetând din 
când în când, în zarvă, ca dintr-o veche obişnuinţă: „Faceţi- 
vă pomană, oameni buni!”. Şi fireşte, era probabil singurul 
om din întreaga asistenţă care nu se ostenise să-şi întoarcă 
privirea la cearta dintre Coppenole şi uşier. Întâmplarea 
vru însă ca jupânul ciorăpar din Gand, pe care mulţimea îl 
şi găsise pe placul ei şi asupra căruia erau aţintiţi toţi ochii, 
să se aşeze în primul rând al estradei, exact deasupra 
cerşetorului; şi nu mică fu mirarea tuturor când îl văzură pe 
solul flamand cercetându-l bine pe netrebnicul instalat sub 
ochii lui, apoi bătându-l prieteneşte pe umărul acoperit cu 
zdrenţe. Cerşetorul se întoarse; şi pe feţele amândurora se 
zugrăvi mirarea, recunoaşterea, încântarea etc.; apoi, fără 
să le pese cât de cât de spectatori, ciorăparul şi cerşetorul 
începură să-şi vorbească pe şoptite, ţinându-şi mâinile 


strâns înlănţuite, pe când zdrenţele lui Clopin Trouillefou 
aşternute pe țesătura de aur a estradei făceau efectul unei 
omizi pe o portocală. 

Noutatea acestei scene ciudate stârni o asemenea larmă 
nebunească şi plină de veselie în sală, încât cardinalul nu 
întârzie să-şi dea seama ce se petrece; plecându-se pe 
jumătate, şi de la locul unde se afla, neputând decât să 
zărească foarte vag îmbrăcămintea păcătoasă a lui 
Trouillefou, îşi închipui, cum era şi firesc, că cerşetorul 
cerea de pomană; şi, revoltat de îndrăzneala lui, strigă: 

— Domnule bailli, aruncă-mi-l în apă pe ticălosul ăsta! 

— Pe crucea mea, monseniore cardinal!, spuse 
Coppenole, fără să dea drumul mâinii lui Clopin. E un 
prieten al meu. 

— Bravo! Bravo!, strigă gloata. 

Şi din clipa aceea, jupân Coppenole se bucură la Paris, 
ca şi la Gand, de mare preţuire din partea poporului, căci 
asemenea oameni, spune Philippe de Commines, se bucură 
de mare preţuire când nu se poartă după canoanele 
obişnuite. 

Cardinalul îşi muşcă buzele, se plecă spre vecinul său, 
abatele de Sainte-Genevieve, şi-i spuse cu glas scăzut: 

— Plăcuţi ambasadori ne mai trimite domnul arhiduce, 
ca să ne-o anunţe pe prinţesa Marguerite. 

— Eminenţa voastră degeaba se poartă politicos faţă de 
râturile astea flamande, răspunse abatele. Margaritas ante 
porcos.i21+ 

— Spune mai degrabă: Porcos ante Margaritam!22:, zise 
cardinalul zâmbind. 

Tot alaiul în sutane se extazie auzindu-i jocul de cuvinte. 
Cardinalul se simţi parcă mai uşurat; era chit cu Coppenole, 
căci îşi avusese şi el vorba lui de duh aplaudată. 

Şi acum aceia dintre cititori care au puterea de a 
generaliza o imagine şi o idee, cum se spune în stilul de 
astăzi, să ne îngăduie să-i întrebăm dacă văd clar 
priveliştea oferită de vastul paralelogram al Sălii Mari a 


palatului în momentul acesta când le atragem atenţia. În 
mijlocul sălii, rezemată de peretele dinspre apus, se află o 
largă şi măreaţă estradă din brocart de aur, în care 
pătrunde, printr-o mică uşă în ogivă, alaiul persoanelor 
grave, anunţate rând pe rând de vocea ascuţită a uşierului. 
În primele bănci s-au şi aşezat câteva preavenerabile figuri 
înveşmântate în hermină, catifele şi stofa roşie. În jurul 
estradei, care se menţine tăcută şi demnă, jos, în faţă, 
pretutindeni, mare mulţime şi mare larmă. Pe chipul 
fiecărui personaj de pe estradă sunt aţintite numeroase 
priviri ale publicului, fiecare nume stârneşte o mie de 
şuşoteli. Sigur, priveliştea e neobişnuită şi merită atenţia 
spectatorilor. Dar ce-o fi oare acolo, tocmai la capăt, scena 
aceea de bâlci, cu patru paiaţe împestriţate deasupra ei şi 
cu alte patru dedesubt? Iar lângă scenă, cine e omul acela 
palid, cu haina lui de pânză grosolană şi neagră? Vai, iubite 
cititorule, acolo se află Pierre Gringoire şi prologul său. 

L-am uitat de tot. 

Şi el tocmai de asta se temea. 

Din clipa intrării cardinalului, Gringoire se agitase 
întruna ca să-şi salveze prologul. Mai întâi le poruncise 
actorilor, care se opriseră, să continue şi să ridice glasul; 
apoi, văzând că nimeni nu asculta, îi oprise şi, de vreun 
sfert de ceas de când dura întreruperea, nu încetase o clipă 
să bată din picior, să dea din mâini, să le strige pe Gisquette 
şi pe Lienarde, să-şi încurajeze vecinii la urmărirea 
prologului; totul, zadarnic. Nimeni nu-şi lua ochii de la 
cardinal, de la soli şi de la estradă, unicul centru al acestui 
vast cerc de raze vizuale. Pesemne că, şi spunem asta cu 
părere de rău, prologul începea să-i plictisească pe auditori 
în momentul când eminenţa sa venise să le distragă atenţia 
într-un mod atât de necruţător. La urma urmei, pe estradă, 
ca şi pe masa de marmură, era acelaşi spectacol: conflictul 
dintre Arat şi Cler, Nobilime şi Marfa. Şi mulţi preferau să-i 
vadă, pur şi simplu, vii, respirând, mişcându-se, atingându- 
se cu coatele, în carne şi oase, în solia flamandă, în alaiul 


episcopal, sub sutana cardinalului, sub haina lui Coppenole, 
decât sulemeniţi, împopoţonaţi, vorbind în versuri şi, ca să 
zicem aşa, împăiaţi în tunicile galbene şi albe cu care îi 
gătise Gringoire. 

Totuşi, când poetul nostru văzu că zarva începe să se 
mai potolească, închipui un şiretlic care ar fi putut salva 
totul. 

— Domnule, spuse el, întorcându-se spre unul dintre 
vecini, un grăsan de treabă, cu o figură răbdătoare, ce-ar fi 
să începem iar? 

— Ce?, întrebă vecinul. 

— Ei! Misterul!, făcu Gringoire. 

— Cum vrei, răspunse vecinul. 

Această semi aprobare îi fu suficientă lui Gringoire, care, 
dorind să-şi rezolve singur treburile, începu să strige, 
ascunzându-se cât putea în mulţime: 

— Începeţi misterul! Începeţi! 

— Drace!, exclamă Joannes de Molendino. Ce tot zbiară 
ăia, colo, la capăt? (Căci Gringoire făcea zarvă cât patru.) Ia 
spuneţi, băieţi, nu s-a mai terminat o dată misterul? Aia vor 
să-l ia de la capăt şi nu e drept. 

— Nu, nu!, strigară toţi studenţii. Jos cu misterul! Jos! 
Dar Gringoire nu se dădea bătut şi striga din mai tare: 

— Începeţi! Începeţi! 

Strigătele lui atraseră atenţia cardinalului. 

— Domnule bailli al palatului, îi spuse el unui bărbat 
înalt şi înveşmântat în negru, aflat la câţiva paşi de el, sunt 
oare diavoli în mănăstire de fac atâta scandal? 

Bailli-ul palatului era un fel de magistrat amfibie, un fel 
de liliac al tagmei judecătoreşti, semănând totodată şi a 
şoarece, şi a pasăre, şi a judecător, şi a oştean. 

Apropiindu-se de  eminenţa sa, înfricoşat de 
nemulţumirea acestuia, îi explică bâlbâindu-se neghiobia 
săvârşită de gloată: amiaza sosise înaintea eminenţei sale, 
iar actorii fuseseră siliţi să înceapă fără să-l aştepte pe 
eminenţa sa. Cardinalul izbucni în râs. 


— Pe legea mea, şi domnul rector al Universităţii ar fi 
trebuit să facă la fel. Ce părere ai, jupâne Guillaume Rym? 

—  Monseniore, răspunse Guillaume Rym, să fim 
mulţumiţi că am scăpat de jumătate de piesă. E un câştig. 

— Netrebnicii ăia pot să continue farsa?, întrebă bailli- 
ul. 

— Continuaţi, continuaţi!, spuse cardinalul. Mi-e egal. 
Cât au să joace, eu îmi voi citi cartea de rugăciuni. 

Bailli-ul înainta până la marginea estradei şi strigă, după 
ce făcuse linişte, cu un gest al mâinii: 

—  Orăşeni, oameni de rând şi locuitori, ca să-i 
mulţumească şi pe cei ce vor să înceapă, şi pe cei ce vor să 
se isprăvească, eminenţa sa porunceşte să se continue. 

Şi unii, şi alţii trebuiră să se supună. 'lotuşi, atât 
publicul, cât şi autorul îi păstrară multă vreme pică 
venerabilului cardinal. 

Personajele de pe scenă îşi reluară aşadar trăncăneala şi 
Gringoire nădăjduia că măcar restul operei va fi ascultat. 
Dar speranţa aceasta nu întârzie să i se tulbure, ca şi 
celelalte iluzii; de bine, de rău, liniştea se statornicise iar în 
public; Gringoire nu observase însă că, în clipa când 
cardinalul dăduse porunca să se continue, estrada nu se 
umpluse încă şi că, după solii flamanzi, se iveau alte 
personaje din alai, ale căror nume şi titluri, aruncate din 
timp în timp peste dialogul actorilor de glasul uşierului, 
tulburau enorm biata lui piesă. Într-adevăr, închipuiţi-vă, în 
mijlocul unei piese de teatru, lătratul unui uşier zvârlind 
între două rime şi adesea între două emistihuri paranteze 
de felul acestora: 

— Maestrul Jacques Charmolue, procuror al regelui la 
curtea bisericii! 

— Jehan de Harlay, scutar, comandant al gărzii de 
noapte a oraşului Paris. 

— Messire Galiot de Genoilhac, cavaler, senior de 
Brussac, comandant al artileriei regelui! 


— Jupân Dreux-Raguier, şeful pazei la apele şi pădurile 
regelui, stăpânul nostru peste ţările Franţa, Champagne şi 
Brie! 

—  Messire Louis de Graville, cavaler, consilier şi 
şambelan al regelui, amiral al Franţei, mare paznic al 
pădurii Vincennes! 

— Jupân Denis Le Mercier, conducătorul casei orbilor 
din Paris! Etc. etc. etc. 

Strigătele lui deveneau de nesuportat. 

Ciudatul acompaniament, care făcea ca piesa să fie greu 
de urmărit, îl indigna pe Gringoire cu atât mai mult cu cât 
nu putea să-şi ascundă faptul că interesul sporea din ce în 
ce şi că piesei nu-i lipsea decât să fie ascultată. Într-adevăr, 
cu greu s-ar fi putut imagina o țesătură a intrigii mai 
ingenioasă şi mai dramatică. Cele patru personaje ale 
prologului tocmai se văitau, aflate în cumplită încurcătură, 
când Venus în persoană, vera incessu patuit dea!2*, li se 
înfăţişă  înveşmântată într-o frumoasă hăinuţă scurtă 
împodobită cu corabia-stemă a oraşului Paris. Venea să-l 
ceară pe delfinul făgăduit celei mai frumoase. Jupiter, al 
cărui fulger se auzea bubuind în vestiar, o sprijinea şi zeiţa 
era gata să biruie, adică, vorbind mai simplu, să se mărite 
cu domnul delfin, când o tânără copilă înveşmântată în 
damasc alb şi ţinând în mână o margaretă (gingaşă 
personificare a principesei de Flandra) veni să se lupte cu 
Venus. Lovitură de teatru şi episod neprevăzut. După 
discuţii aprige, Venus, Marguerite şi cei din culise căzură de 
acord să se supună dreptei judecăţi a Sfintei Fecioare. Mai 
exista un rol frumos, cel al lui don Pedro, rege al 
Mesopotamiei. Dar, printre atâtea întreruperi, era greu să- 
ţi dai seama ce rost avea el. Toate personajele se căţăraseră 
pe scară. 

Zadarnic însă. Niciuna din frumuseţile piesei nu era nici 
simțită, nici înţeleasă. La intrarea cardinalului s-ar fi zis că 
un fir invizibil şi magic trăsese brusc toate privirile de la 
masa de marmură spre estradă, de la capătul sudic al sălii 


spre capătul apusean. Nimic nu putea să alunge vraja care 
cuprinsese publicul. Toţi ochii rămâneau aţintiţi într-acolo; 
iar nou-veniţii, cu numele lor afurisite, cu feţele şi cu 
veşmintele lor, constituiau un necontenit motiv de a 
distrage atenţia de la piesă. Era jalnic. În afară de 
Gisquette şi de Lienarde, care se mai întorceau câteodată, 
când Gringoire le trăgea de mânecă, în afară de vecinul cel 
gras şi răbdător, nimeni nu asculta, nimeni nu privea spre 
biata moralitate părăsită. Gringoire nu vedea decât 
profiluri. 

Cu câtă amărăciune vedea poetul cum i se prăbuşea, 
bucată cu bucată, întregul eşafodaj de glorie şi de poezie! 
Şi când te gândeşti că mulţimea aceasta, până mai 
adineauri nerăbdătoare să-i audă opera, fusese cât pe ce să 
se răzvrătească împotriva domnului bailli! lar acum, când o 
auzea, puţin îi păsa de ea. Şi doar era tot spectacolul pe 
care îl începuse în aplauzele însufleţite ale întregului 
public! Veşnicul flux şi reflux al favoarei populare! Când te 
gândeşti că mulţimea fusese cât pe ce să-i spânzure pe cei 
patru sergenţi de pază! Ce n-ar fi dat el să se mai afle încă 
în ceasul acela de miere! 

Brutalul monolog al uşierului încetă totuşi. Sosiseră toţi 
oaspeţii şi Gringoire respiră uşurat. Actorii continuau 
vitejeşte. Şi iată că jupân Coppenole, ciorăparul, se ridică 
pe neaşteptate, iar poetul îl auzi rostind, în mijlocul atenţiei 
generale, cuvintele acestea infernale: 

— Domnilor orăşeni şi boieri din Paris, pe crucea mea că 
habar n-am ce facem aici. Văd eu colo-n colţ, pe schelăria 
aia nişte oameni care parcă ar vrea să se bată. Nu ştiu dacă 
asta numiţi voi mister, dar n-are niciun haz. Aia se ceartă 
din gură, şi-atâta tot. Aştept de-un sfert de ceas să se 
pocnească odată. Degeaba însă. Sunt nişte laşi, care doar 
se zgârie cu ocări. Ar fi trebuit aduşi luptători de la Londra 
sau de la Rotterdam; şi-atunci, ehei, aţi fi avut parte să 
vedeţi nişte lovituri de pumni care s-ar fi auzit din piaţă. 
Dar ăştia sunt jalnici! Ar fi trebuit să ne joace măcar un 


dans arăbesc sau vreo altă drăcie. Nu asta mi se spusese că 
o să văd aici. Mi se făgăduise o sărbătoare a nebunilor, cu 
alegere de papă. Avem şi noi, la Gand, un papă al nebunilor: 
în privinţa asta nu suntem deloc mai prejos, pe crucea mea! 
Dar iată cum facem noi. Se adună mulţime mare ca aici. Pe 
urmă, fiecare, pe rând, îşi vâră capul printr-o gaură şi face 
o strâmbătură spre ceilalţi. Cel care se strâmbă cel mai urât 
este ales papă prin aclamații. Asta e. Şi-i foarte distractiv. 
Vreţi să-l alegem şi pe papa al vostru după moda de la noi? 
Ne-am plictisi mai puţin decât ascultându-i pe flecarii ăştia. 
Dacă vor să vină şi ei să se strâmbe la fereastră, îi primim. 
Ce  ziceţi, domnilor orăşeni? Sunt aici destule mutre 
caraghioase de ambele sexe, ca să râdem ca în Flandra, şi 
suntem destul de pociţi, ca să tragem nădejde că vom vedea 
o strâmbătură ca lumea. 

Gringoire ar fi vrut să-i răspundă, dar uimirea, mânia, 
indignarea îi luaseră graiul. De altfel, propunerea 
ciorăparului popular fu întâmpinată cu atâta entuziasm de 
orăşenii ăştia de rând, măguliţi că li se spune boieri, încât 
orice împotrivire ar fi fost de prisos. Nu se mai putea decât 
să te laşi dus de torent. Şi Gringoire îşi ascunse faţa în 
palme, neavând fericirea să aibă o mantie ca să-şi acopere 
capul, ca Agamemnonul lui Timanthe. 


5 


Quasimodo 


Cât ai clipi, totul fu gata pentru ducerea la îndeplinire a 
ideii lui Coppenole. Orăşeni, studenţi şi slujbaşi mărunți se 
puseseră pe lucru. Capela cea mică, situată în faţa mesei de 
marmură, fu aleasă drept masă a strâmbăturilor. Un ochi de 
geam spart din frumoasa fereastră în formă de roză de 
deasupra uşii lăsa un cerc de piatră prin care se căzu de 
acord ca fiecare concurent să-şi vâre capul. Ca să ajungi 


până acolo, era de ajuns să te cocoţi pe două butoaie, luate 
nu se ştie de unde şi puse, de bine de rău, unul peste altul. 
Ca să păstreze nepătată şi deplină impresia făcută de 
strâmbătură, se hotări ca fiecare candidat, bărbat sau 
femeie (căci se putea alege şi o papesă), să-şi acopere faţa 
şi să stea ascuns în capelă până în momentul apariţiei. În 
mai puţin de-o clipă, capela se umplu de concurenţi, în 
urma cărora se închise uşa. 

De la locul său, Coppenole poruncea, conducea, aranja 
totul. În timpul zarvei acesteia, cardinalul, la fel de încurcat 
ca şi Gringoire, pretextă că are nişte treburi şi că e ora 
vecerniei şi se retrase împreună cu suita, fără ca mulţimea, 
care la venirea lui se însufleţise atâta, să-i dea vreo 
importanţă. Guillaume Rym fu singurul care băgă de seamă 
cât de stânjenită se simţea eminenţa sa. Atenţia mulţimii, ca 
şi soarele, îşi urma cursul ei; pornită de la un capăt al sălii, 
ea ajunse la celălalt capăt, după ce zăbovise un timp la 
mijloc. Masa de marmură, estrada de brocart îşi avuseseră 
momentul lor; acum era rândul capelei lui Ludovic al XI-lea. 
Terenul se afla liber pentru orice fel de nebunie. În sală nu 
mai rămăseseră decât flamanzii şi gloata. 

Strâmbăturile începură. Prima figură care se ivi la 
lucarnă, cu pleoapele întoarse pe dos, cu gura făcută bot şi 
cu fruntea încreţită ca cizmele noastre, după moda 
husarilor imperiului, stârni un râs atât de nestăvilit, încât 
Homer i-ar fi luat drept zei pe toţi oamenii aceştia de rând. 
Şi totuşi, Sala cea Mare nu era deloc un Olimp, iar bietul 
Jupiter al lui Gringoire ştia asta mai bine decât oricine. 
Urmă a doua, a treia strâmbătură, apoi încă una, şi încă 
una, iar râsetele şi tropăitul vesel din picioare sporiră şi mai 
mult. Spectacolul avea în el nu ştiu ce rătăcire neobişnuită 
a minţii, nu ştiu ce putere de a îmbăta şi de a fascina, 
despre care cu greu i s-ar putea da o idee cititorului din 
zilele şi din saloanele noastre. Închipuiţi-vă o serie de feţe 
prezentând rând pe rând toate formele geometrice, de la 
triunghi până la trapez, de la con până la poliedru, toate 


expresiile omeneşti, de la mânie până la desfrânare; toate 
vârstele, de la cutişoarele de pe obrajii pruncului nou- 
născut până la zbârciturile bătrânei în agonie; toate 
fantasmele religioase, de la Faun la Belzebut; toate 
profilurile capetelor de animale, de la căpăţână până la 
cioc, de la rât până la bot. închipuiţi-vă toate măştile 
sculptate de pe Pont-Neuf, coşmarurile acestea pietrificate 
sub dalta lui Germain Pilon, prinzând viaţă şi suflu şi venind 
una câte una să vă privească în faţă cu ochii lor arzători; 
toate măştile carnavalului de la Veneţia trecându-vă pe 
rând prin lornietă; într-un cuvânt, un caleidoscop uman. 

Orgia devenea din ce în ce mai flamandă. Teniers n-ar fi 
putut să dea decât o slabă idee despre ea. Închipuiţi-vă, 
redată sub formă de bacanală, bătălia lui Salvator Rosa. Nu 
mai existau în sală nici studenţi, nici soli, nici orăşeni, nici 
bărbaţi, nici femei; nu mai existau nici Clopin Trouillefou, 
nici Gilles Lecornu, nici Simone Patru-livre, nici Robin 
Poussepain. Totul se contopea într-un desfrâu general. Sala 
Mare nu mai era decât un uriaş cuptor al neruşinării şi al 
veseliei, unde fiecare gură era un țipăt, fiecare ochi - un 
fulger, fiecare faţă - o strâmbătură, fiecare ins - o poziţie. 
Totul striga şi urla. Feţele ciudate care veneau rând pe rând 
să scrâşnească din dinţi la fereastra în formă de roză 
păreau tot atâtea torţe aprinse, 

Aruncate peste jăraticul încins. Şi din mulţimea aceasta 
clocotitoare scăpa, ca aburul din cuptor, un vuiet aspru, 
ascuţit, tăios, şuierător, ca bâzâitul unei musculiţe. 

— Ho, ho! Blestemâăţie! 

— Ia te uită la mutra asta! 

— Nu face doi bani! 

— Alta! 

— Guillemette Maugerepuis, ia te uită la căpăţâna asta 
de aur: nu-i lipsesc decât coarnele! Nu e bărbatu-tău? 

— Alta! 

— Pe burta papei! Ce-i strâmbătura asta? 

— Hai, vreţi să ne duceţi! Să nu-şi arate decât faţa. 


— E afurisita de Pierrette Callebotte! Ea e în stare să 
facă una ca asta. 

— Bravo! Bravo! 

— Mă sufoc! 

— Uite unul căruia nu-i încap urechile! Etc. Etc. 

Trebuie totuşi să nu-l nedreptăţim pe prietenul nostru 
Jehan. În mijlocul acestui sabat, el putea fi văzut încă sus, 
pe stâlpul său, ca un ucenic-marinar în vârful catargului. Şi 
se zvârcolea acolo cu o furie de necrezut. Gura îi era larg 
deschisă şi din ea ieşea un strigăt care nu se auzea, nu 
fiindcă ar fi fost acoperit de larma generală, oricât de 
puternică ar fi fost ea, ci pentru că atingea fără îndoială 
limita sunetelor ascuţite care poate fi percepută, adică cele 
douăsprezece mii de vibrații ale lui Sauveur sau opt mii ale 
lui Biot. 

După trecerea primului val de mâhnire, Gringoire îşi 
reveni. Mai întâi se încrâncenase împotriva nenorocirii 
abătute asupra piesei. „Continuaţi!”, le spusese el pentru a 
treia oară maşinilor vorbitoare care erau actorii. Apoi, 
plimbându-se cu paşi mari prin faţa mesei de marmură, se 
simţi cuprins de dorinţa de a se duce şi el să scoată capul 
prin lucarna capelei, măcar ca să aibă plăcerea de a se 
strâmba la mulţimea asta ingrată. „Nu, nu! N-ar fi demn de 
mine. Fără răzbunare! Să luptăm până la capăt, îşi repeta 
el. Puterea poeziei asupra mulţimii e mare; am să-i readuc 
la ea. O să vedem cine va învinge: strâmbăturile sau 
literatura?” 

Dar, vai!, poetul rămăsese singurul spectator al piesei 
sale. 

Acum era cu mult mai rău decât adineauri. Nu mai 
vedea decât oameni întorşi cu spatele la el. 

Dar mă înşel. Grăsunul răbdător, pe care îl mai 
consultase într-un moment critic, sta cu faţa spre scenă. Cât 
despre Gisquette şi Lienarde, ele dezertaseră de mult. 

Gringoire fu mişcat până în adâncul sufletului de 
fidelitatea unicului său spectator. Se apropie de el şi-i vorbi, 


scuturându-i uşurel braţul; căci bietul om se rezemase de 
balustradă şi cam aţipise! 

— Domnule, îi spuse Gringoire, îţi mulţumesc. 

— Pentru ce, domnule?, întrebă grăsunul, căscând. 

— Văd că te plictiseşti, continuă poetul, fiindcă zarva 
asta te împiedică să asculţi în voie. Dar fii liniştit! Numele 
dumitale va trece în posteritate. Cum te numeşti, rogu-te? 

— Renault Château, paznic al sigiliului închisorii 
Châtelet din Paris, la ordinele dumitale. 

— Domnule, eşti aici singurul reprezentant al muzelor, 
spuse Gringoire. 

— Mă măguleşti prea mult, domnule, răspunse paznicul 
sigiliului de la Châtelet. 

— Eşti singurul care ai ascultat cum se cuvine piesa, 
urmă Gringoire. Cum o găseşti? 

— Ehei!, făcu grăsunul pe jumătate trezit. E destul de 
deocheată. 

Gringoire trebui să se mulţumească cu lauda aceasta, 
căci un tunet de aplauze, amestecat cu aclamații 
asurzitoare, veni să le întrerupă discuţia. Papa nebunilor 
fusese ales. 

— Bravo! Bravo! Bravo!, striga mulţimea de 
pretutindeni, într-adevăr, strâmbătura care strălucea în 
momentul acela în lucarnă era minunată. După toate 
pentagoanele, hexagoanele şi figurile heteroclite care se 
succedaseră în golul ochiului de geam fără să realizeze 
idealul de grotesc făurit în imaginaţiile exaltate de orgie 
trebuia, ca să primească aprobarea generală, tocmai 
strâmbătura sublimă care uluise în clipa aceea mulţimea. 
Însuşi jupân Coppenole o aplaudă, iar Clopin Trouillefou, 
care concurase şi el, şi Dumnezeu ştie ce intensitate de 
urâţenie putea să atingă faţa lui, se declară învins. Noi vom 
face la fel. Nu vom încerca să dăm cititorilor o idee despre 
nasul acela tetraedal, despre gura în formă de potcoavă, 
despre ochiul stâng, mic şi astupat de o sprânceană roşcată 
şi stufoasă, pe când ochiul drept dispărea cu totul sub un 


neg imens, despre dinţii crescuţi alandala, ştirbi pe alocuri, 
ca zidurile crenelate ale unei fortărețe, despre buza aceea 
învârtoşată peste care unul din dinţi se întindea ca un colţ 
de elefant, despre bărbia aceea despicată ca o copită şi, mai 
ales, despre expresia răspândită peste toate acestea, 
amestec de răutate, de mirare şi de tristeţe. 

Publicul aclama fără excepţie. Toţi cei de faţă se 
năpustiră spre capelă. Şi, de acolo, îl scoaseră în triumf pe 
preafericitul papă al nebunilor. Dar abia atunci surpriza şi 
admiraţia atinseră culmea. Strâmbătura era însăşi faţa 
învingătorului. 

Sau, mai degrabă, toată fiinţa lui era o strâmbătură. Un 
cap mare şi zbârlit, acoperit cu păr roşu; între umeri, un 
gheb enorm a cărui pereche se făcea simțită şi pe piept; o 
alcătuire de coapse şi de picioare atât de ciudat deviate de 
la normal, încât nu se puteau atinge decât la genunchi, iar 
văzute în faţă, semănau cu două lame de seceră care s-ar 
întâlni la mâner; tălpi late, palme monstruoase; şi, peste 
toată diformitatea aceasta, nu ştiu ce aer înfricoşător care 
vădea vigoare, agilitate şi curaj. Ciudată excepţie de la 
legea eternă, care cerea ca forţa, ca şi frumuseţea, să 
reiasă din armonie. Aşa arăta papa pe care nebunii tocmai 
şi-l aleseseră. 

Ai fi zis că e un uriaş spart în bucăţi şi prost reconstituit. 

Când soiul acesta de ciclop se ivi în pragul capelei, 
neclintit, îndesat şi aproape la fel de lat pe cât era de înalt, 
pătrat la temelie, cum spune un mare om, gloata îl 
recunoscu imediat după surtucul său jumătate roşu, 
jumătate violet, presărat cu clopoței de argint şi mai ales 
după sluţenia lui desăvârşită, şi strigă într-un glas: 

— E Quasimodo, clopotarul! E Quasimodo, cocoşatul de 
la Notre-Dame! Quasimodo, chiorul! Quasimodo, şchiopul! 
Bravo! Bravo! 

E lesne de văzut că bietul om avea porecle din belşug. 

— Feriţi-vă, femei însărcinate!, strigară studenţii. 


— Sau femei care vreţi să rămâneţi grele!, adaugă 
Joannes. Femeile, într-adevăr, îşi acopereau faţa. 

— Oh, maimuţoi pocit!, exclamă una. 

— E la fel de rău pe cât e de slut, spunea alta. 

— E diavolul, adăuga o a treia. 

— Eu am ghinionul să locuiesc lângă Notre-Dame; şi 
toată noaptea îl aud umblând pe streaşină. 

— Ca pisicile. 

— Când îl cauţi, e pe acoperişurile noastre. 

— Face farmece şi ni le-aruncă pe coş. 

— Ieri-seară a venit să se strâmbe la gura podului meu. 
Credeam că e un om. Şi mi-a fost o frică! 

— Sunt sigură că se duce la sabat. Odată a lăsat o 
mătură pe acoperişul meu. 

— Oh, pocită mutră de cocoşat! 

— Oh, suflet ticălos! 

— BIrrr! 

Bărbaţii, dimpotrivă, erau încântați şi aplaudau. 

Quasimodo, motivul zarvei, stătea neclintit în uşa 
capelei, sumbru şi grav, lăsându-se admirat. 

Un student - Robin Poussepain, cred - se duse să-i râdă 
în nas, şi prea de aproape. Quasimodo se mulţumi să-l 
apuce de brâu şi să-l arunce cât colo prin mulţime. Totul, 
fără să spună un cuvânt. 

Jupân Coppenole, încântat la culme, se apropie de el. 

— Pe crucea mea! Sfinte lată! Ai cea mai frumoasă 
sluţenie pe care am văzut-o de când sunt. Meritai să fii papă 
şi la Roma, ca şi la Paris. Vorbind astfel, îi puse mâna pe 
umăr. Quasimodo nu se clinti. Coppenole continuă: Eşti un 
pehlivan cu care am poftă să trag un chef chiar dacă m-ar 
costa o groază de bani. Ce zici? 

Quasimodo nu-i răspunse. 

— Pe crucea mea!, urmă ciorăparul! N-o fi cumva surd? 
Quasimodo era, într-adevăr, surd. Şi cum între timp 
începuse să-l enerveze felul de a se purta al lui Coppenole, 
se întoarse brusc spre el, scrâşnind din dinţi atât de tare, 


încât uriaşul flamand se dădu înapoi, ca un buldog în faţa 
unei pisici. 

Atunci se formă în jurul ciudatului personaj un cerc de 
spaimă şi de respect cu o rază de cel puţin cincisprezece 
paşi geometrici. O bătrână îi explică lui jupân Coppenole că 
pocitania era, într-adevăr, surdă. 

— Surd!, spuse ciorăparul, hohotind ca un adevărat 
flamand. Pe crucea mea, e un papă desăvârşit! 

— Hei, îl recunosc!, strigă Jehan, care coborâse în sfârşit 
de pe stâlp, să-l vadă mai de-aproape pe Quasimodo. El 
trage clopotele la frate-meu, arhidiaconul. Bună ziua, 
Quasimodo! 

— Afurisit om!, făcu Robin Poussepain, încă năucit de 
cădere. Când îl vezi: e cocoşat. Când umblă: e şchiop. Când 
te priveşte: e chior. Când îi vorbeşti: e surd. Nu zău, la ce şi- 
o fi folosind limba Polifemul ăsta? 

— Vorbeşte când vrea el, spuse bătrâna. A surzit tot 
trăgând clopotele. Dar nu e mut. 

— Asta-i mai lipsea, observă Jehan. 

— Şi are un ochi în plus, adaugă Robin Poussepain. 

— Da de unde!, vorbi chibzuit Jehan. Un chior e mult mai 
incomplet decât un orb, fiindcă ştie ce-i lipseşte. 

Între timp, toţi cerşetorii, toate slugile, toţi pungaşii, 
laolaltă cu studenţii, se duseseră în alai să caute în dulapul 
slujbaşilor mărunți ai palatului tiara de carton şi veşmântul 
caraghios al papei nebunilor. Quasimodo se lăsă îmbrăcat 
fără să clipească măcar şi cu un fel de supunere trufaşă. 
Apoi fu aşezat pe o targa multicoloră. Doisprezece ofiţeri ai 
confreriei nebunilor îl ridicară pe umerii lor; şi un soi de 
veselie amară şi dispreţuitoare înflori pe faţa mohorâtă a 
ciclopului când văzu la picioarele lui diforme toate capetele 
acestea de oameni frumoşi, drepţi şi bine făcuţi. Apoi, 
procesiunea gălăgioasă şi zdrenţăroasă se puse în mişcare, 
ca să facă, după datină, ocolul galeriilor dinlăuntrul 
palatului, înainte de plimbarea pe străzi şi pe la răspântii. 


6 


Esmeralda 


Pentru noi e o plăcere să aducem la cunoştinţă cititorilor 
că, în timp ce se petreceau toate acestea, Gringoire şi piesa 
lui nu se dăduseră bătuţi. Actorii, îmboldiţi de poet, îi 
declamaseră fără întrerupere versurile, iar el îi ascultase 
fără întrerupere. Gringoire se împăcase cu vacarmul şi era 
hotărât să meargă până la capăt, sperând încă într-o 
revenire a atenţiei publicului. Licărirea aceasta de speranţă 
se însufleţi şi mai mult când poetul îi văzu pe Quasimodo, pe 
Coppenole şi alaiul asurzitor al papei nebunilor ieşind cu 
mare zgomot din sală. Mulțimea se repezi lacomă pe 
urmele lor. „Bun, îşi spuse Gringoire, se duc toţi gălăgioşii”. 
Din nefericire, toţi gălăgioşii reprezentau publicul. Cât ai 
clipi, Sala cea Mare se goli de tot. 

La drept vorbind, mai rămaseră câţiva spectatori, unii 
risipiţi, alţii grupaţi în jurul stâlpilor, femei, bătrâni sau 
copii, sătui de învălmăşeală şi de larmă. Câţiva studenţi 
stăteau călare pe ferestre şi priveau spre piaţă. 

„Ei bine, gândi Gringoire. Tot mai sunt destui ca să 
asculte sfârşitul misterului meu. Sunt puţini, dar alcătuiesc 
un public ales, un public de cărturari.” 

Peste o clipă, bucata pe care orchestra trebuia s-o cânte 
cu cel mai mare efect la sosirea Sfintei Fecioare nu se mai 
auzi. Gringoire observă atunci că muzicanţii îi fuseseră luaţi 
de alaiul papei nebunilor. „Să trecem mai departe”, îşi 
spuse el cu stoicism. 

Apoi, Gringoire se apropie de-un grup de cetăţeni care 
păreau că discută despre piesa lui. lată frântura de 
conversaţie pe care o auzi: 

— Ştii, jupâne Cheneteau, casa familiei Navarra, care 
era a domnului de Nemours? 


— Da, e peste drum de Capela Braque. 

— Ei, bine, fiscul a închiriat-o lui Guillaume Alixandre, 
miniaturist, cu şase livre şi opt franci parizieni pe an. 

— Cum se mai scumpesc chiriile! 

„Eh!, îşi spuse Gringoire oftând. Ceilalţi ascultă.” 

— Oameni buni!, strigă deodată una din tinerele 
puşlamale cocoţate pe ferestre. Esmeralda! Esmeralda! 
Esmeralda, în piaţă! 

Cuvântul acesta avu un efect magic. Toţi câţi mai 
rămăseseră în sală se repeziră la ferestre, căţărându-se pe 
pereţi ca să vadă şi repetând: „Esmeralda! Esmeralda!”. 

În acelaşi timp, de afară se auzi un ropot asurzitor de 
aplauze. 

— Ce-o mai fi şi asta, Esmeralda?, spuse Gringoire, 
frângându-şi mâinile, deznădăjduit. Ah! Doamne! Ai zice că 
acum e rândul ferestrelor. 

Poetul întoarse capul spre masa de marmură şi văzu că 
spectacolul se întrerupsese. Era tocmai momentul în care 
Jupiter trebuia să apară cu fulgerul. Dar Jupiter stătea 
nemişcat în josul scenei. 

— Michel Giborne!, strigă poetul mâniat. Ce faci acolo? 
Asta ţi-e rolul? Urcă odată! 

— Vai, zise Jupiter, un student mi-a luat scara! Gringoire 
se uită. Spusele lui Jupiter erau întru totul adevărate. Orice 
comunicaţie între nodul şi deznodământul piesei fusese 
tăiată. 

— 'Tâlharul!, bombăni el. Şi de ce a luat scara? 

— Ca să se ducă s-o vadă pe Esmeralda, răspunse jalnic 
Jupiter. A zis: „Uite o scară nefolosită” şi a luat-o. 

Era lovitura de graţie. Gringoire o primi cu resemnare. 

— Să vă ia dracu'!, le spuse el actorilor. O să fiţi plătiţi 
când mi s-o plăti şi mie. 

Apoi bătu în retragere, cu capul plecat, dar ultimul, ca 
un general care s-a luptat cum se cuvine. 

Şi, pe când cobora scările întortocheate ale palatului, 
poetul bombănea printre dinţi: 


— Frumoasă şleahtă de nepricepuţi şi de bădărani, 
parizienii ăştia! Vin să asculte un mister şi n-ascultă nimic 
din el. S-au ocupat de toată lumea, de Clopin Trouillefou, de 
cardinal, de Coppenole, de Quasimodo, de dracu' şi de 
lacu”! Dar de Maica Fecioara Maria puţin le-a păsat. Dacă 
ştiam, vă dădeam eu Fecioare Marii, haimanalelor! Şi eu?! 
Am venit să văd feţe şi n-am văzut decât dosuri! Să fii poet 
şi să ai parte de succesul unui spiţer! E adevărat că 
Homerus a cerşit prin târguşoarele greceşti şi că Naso a 
murit în exil, la moscoviți. Dar să mă jupoaie diavolul dacă 
înţeleg ce vor să spună cu Esmeralda lor! Şi ce cuvânt e 
ăsta, mai întâi? E în limba egipţienilor! 


Cartea a doua 


1 
De la Caribda la Scila 


În ianuarie, noaptea se lasă devreme. Când Gringoire 
ieşi din palat, ulițele se şi întunecaseră. Lui întunericul 
acesta îi plăcu; dorea mai întâi să se abată în vreo ulicioară 
întunecoasă şi pustie, să cugete acolo în voie, iar filosoful 
din el să pună primul balsam pe rana poetului. De altfel, 
filosofia îi era singurul adăpost, căci nu ştia unde să se 
ducă. După răsunătoarea cădere a încercării lui teatrale, nu 
mai îndrăznea să se întoarcă la locuinţa de pe strada 
Grenier-sur-l'Eau, peste drum de Port-au-Foin, căci se 
bizuise pe ceea ce trebuia să-i dea domnul prevot pentru 
epitalam, ca să-i plătească lui jupân Guillaume Doulx-Sire, 
strângător al birului pe vite din oraşul Paris, chiria datorată 


pe şase luni, adică doisprezece sous parizieni; de 
douăsprezece ori preţul a tot ce avea pe lume, socotind şi 
nădragii, şi cămaşa, şi pălăria. După ce, adăpostit 
provizoriu sub intrarea cea mică a închisorii vistieriei de la 
Sainte-Chapelle, cugetă o clipă la culcuşul pe care să şi-l 
aleagă pentru noapte, având la dispoziţie toate pavajele 
Parisului, îşi aminti că zărise cu o săptămână înainte, pe 
strada Savaterie, la poarta unui consilier al parlamentului, 
o treaptă pentru încălecat pe catâri şi că-şi spusese atunci 
că piatra aceea ar putea fi, la nevoie, o pernă cât se poate 
de bună pentru un cerşetor sau pentru un poet. Gringoire îi 
mulţumi deci Providenţei că-i trimisese ideea aceasta 
grozavă; dar, pe când se pregătea să traverseze Piaţa 
Palatului ca să ajungă în labirintul încâlcit din Cite, unde 
şerpuiesc toate ulițele acestea vechi şi înfrăţite, străzile 
Barillerie, Vieille-Draperie, Savaterie, Juiverie etc., şi astăzi 
încă în picioare cu casele lor numărând nouă etaje, văzu 
alaiul papei nebunilor ce ieşea şi el din palat şi i se năpustea 
în cale, cu strigăte puternice, cu lumini de torţe aprinse şi 
cu orchestra lui, a lui Gringoire. Priveliştea aceasta îi 
zgândări rănile orgoliului şi-l sili să fugă. În amarul 
dramaticei sale păţanii, tot ce-i amintea de sărbătoarea zilei 
aceleia îl necăjea şi mai mult şi făcea să-i sângereze rana. 

Poetul vru să apuce pe podul Saint-Michel, dar şi pe- 
acolo alergau copii cu aruncătoare de foc şi artificii. 

— Să le ia naiba de artificii!, spuse Gringoire şi se abătu 
pe Pont-au-Change. 

La casele din capătul podului fuseseră prinse trei 
drapele cu chipul regelui, al delfinului şi al Margueritei de 
Flandra, şi alte şase mai mici pe care erau zugrăviți ducele 
de Austria, cardinalul de Bourbon, domnul de Beaujeu, 
doamna Jeanne de France, domnul bastard de Bourbon şi 
nu mai ştiu cine, totul luminat de făclii. Gloata le admira. 

— Fericit pictor Jehan Fourbault!, exclamă Gringoire, 
oftând din rărunchi, şi se întoarse cu spatele spre drapele 
mari şi mici. 


În faţa lui se deschidea o uliţă; poetului i se păru că e 
atât de întunecată şi de pustie, încât nădăjduia să scape pe- 
acolo de toată zarva şi de toate luminile sărbătorii. Şi se 
înfundă pe uliţa aceea. Dar după câteva clipe, piciorul lui 
întâlni o piedică; poetul se poticni şi căzu. Era arborele de 
mai, pe care slujbaşii mărunți îl aşezaseră în dimineaţa 
aceea la poarta unui preşedinte al parlamentului, în cinstea 
solemnităţii zilei. Gringoire suportă eroic această nouă 
întâlnire. Se ridică şi porni spre marginea apei. După ce 
lăsă în urmă turnişorul justiţiei civile şi turnul justiţiei 
criminale şi merse de-a lungul zidului grădinilor regelui, pe 
malul nepavat, unde noroiul îi ajungea până la glezne, sosi 
la capătul dinspre apus al cartierului Cite şi privi câtva timp 
ostrovul Podarului Vacilor, care a dispărut mai apoi sub 
calul de bronz şi Pont-Neuf. Ostrovul se mai zărea în 
întuneric ca un imens morman negru dincolo de firul îngust 
al apei albicioase care îl despărţea de rest. După licărirea 
unei luminiţe abia vizibile puteai ghici acolo coliba, ca un 
stup, în care luntraşul-podar se adăpostea la vreme de 
noapte. 

— Fericit podar al vacilor!, oftă Gringoire. Tu nu te 
gândeşti la glorie şi nu scrii epitalamuri! Puțin îţi pasă de 
regii care se însoară şi de ducesele de Burgundia! Tu nu 
cunoşti alte margarete decât pe cele pe care le dă pajiştea 
ta, în aprilie, vacilor la păscut! Pe când eu, poetul, sunt 
huiduit şi-mi clănţănesc dinţii de frig, sunt dator 
doisprezece soli, iar pingeaua mi-e atât de străvezie, încât 
ai putea s-o foloseşti ca geam la felinar, îţi mulţumesc, 
podar al vacilor! Coliba ta îmi odihneşte ochii şi mă face să 
uit Parisul! 

Poetul fu smuls din extazul său aproape liric de bubuitul 
unei duble pocnituri ce ţâşni din preafericita colibă. Podarul 
vacilor îşi lua şi el partea din bucuriile zilei, drept care îşi 
aprinsese un foc de artificii. 

Zgomotul acesta făcu să i se încreţească pielea lui 
Gringoire. 


— Blestemată sărbătoare, strigă el, ai să mă urmăreşti 
oare pretutindeni? Of, Doamne! Până şi la podarul vacilor! 

Apoi privi Sena, care curgea la picioarele lui, şi simţi 
ispita unui gând cumplit. 

„Oh, îşi spuse el, ce bucuros m-aş îneca dacă n-ar fi apa 
atât de rece!” 

Apoi luă o hotărâre disperată: dacă tot nu era chip să 
scape de papa nebunilor, de drapelele lui Jehan Fourbault, 
de arborii de mai, de artificii şi de pocnituri, să pătrundă 
măcar în inima serbării şi să meargă în Piaţa Greve. 

„Acolo, se gândi el, poate că o să am măcar un tăciune 
din focul de sărbătoare, să mă încălzesc, şi o să mănânc 
vreo fărâmă din cele trei mari steme regeşti, făcute din 
zahăr, care pesemne că au fost puse pe bufetul public al 
oraşului.” 


2 


Piaţa Greve 


Din Piaţa Greve, aşa cum era pe atunci, n-a mai rămas 
astăzi decât o urmă aproape invizibilă: fermecătorul foişor 
din colţul nordic al pieţei; ascuns azi sub josnica spoială 
care îi mânjeşte părţile ieşite în afara sculpturilor, el va 
dispărea poate curând, înecat în revărsarea de case noi, 
pornită să înghită atât de repede toate vechile faţade ale 
Parisului. 

Cei care, ca mine, nu trec niciodată prin Piaţa Greve fără 
să se uite cu milă şi simpatie la bietul foişor sugrumat între 
două cocioabe de pe vremea lui Ludovic al XV-lea, pot 
reconstitui uşor în minte ansamblul clădirilor din care el 
făcea parte, şi regăsi astfel vechea piaţă gotică din secolul 
al XV-lea. 


Ca şi azi, piaţa era un trapez neregulat, mărginit pe-o 
latură de chei şi pe celelalte trei laturi de un şir de case 
înalte, înguste şi întunecoase. Ziua, puteai să admiri 
varietatea clădirilor, sculptate toate în piatră sau în lemn şi 
înfăţişând încă de pe atunci mostre complete ale diverselor 
arhitecturi domestice din Evul Mediu, mergând înapoi din 
veacul al XV-lea până la veacul al XI-lea, de la fereastra care 
începea să detroneze ogiva până la bolta semicirculară 
romanică ce fusese înlocuită de ogivă şi mai ocupa încă, 
deasupra ei, primul etaj al acestor vechi case de pe Tour- 
Roland, colţ al pieţei spre Sena, în partea dinspre strada 
Tannerie. Noaptea, din grămada aceasta uriaşă de clădiri 
nu se desluşea decât dantelăria neagră a acoperişurilor 
desfăşurându-şi în jurul pieţei lanţul lor de unghiuri 
ascuţite. Căci una din deosebirile radicale dintre oraşele de 
pe atunci şi cele de acum e faptul că astăzi fațadele, iar pe 
atunci crestele zidurilor, priveau spre pieţe şi străzi. De 
două secole, casele s-au întors cu spatele spre partea unde 
îşi aveau faţa. 

În centru, spre latura estică a pieţei, se înălța o clădire 
greoaie şi hibridă alcătuită din trei corpuri suprapuse. 
Clădirea purta trei nume, care îi explică istoria, destinaţia şi 
arhitectura: Casa Delfinului, deoarece Carol al V-lea, pe 
când fusese Delfin, locuise în ea; Casa Mărfurilor, pentru că 
servea drept Primărie; Casa cu Stâlpi (domus ad piloria) din 
pricina unui şir de stâlpi groşi care îi susțineau cele trei 
etaje. Oraşul găsea acolo tot ce-i trebuie unui oraş înstărit 
ca Parisul: o capelă, ca să se roage lui Dumnezeu, o sală de 
judecată pentru ascultarea pricinilor şi unde, la nevoie, 
erau puşi la locul lor oamenii regelui, iar sub acoperiş, un 
arsenal plin cu arme de foc. Căci locuitorii Parisului ştiu că 
nu-i de ajuns în orice împrejurare să te rogi doar şi să 
pledezi pentru drepturile cetăţii, şi ţin totdeauna ca 
rezervă, într-un pod al Primăriei, vreo archebuză zdravănă 
şi ruginită. 


Piaţa Greve avea de pe atunci aspectul acesta sinistru pe 
care i-l mai păstrează şi astăzi ideea dezgustătoare pe care- 
o trezeşte, ca şi sumbra Primărie a lui Dominique Bocador, 
care a înlocuit Casa cu Stâlpi. Trebuie spus că o 
spânzurătoare şi un stâlp al infamiei, permanente, o justiţie 
şi o scară, cum se spunea pe-atunci, ridicate una lângă alta 
în mijlocul pavajului, contribuiau îndeajuns ca să-i facă pe 
oameni să-şi întoarcă ochii de la locul acesta funest, unde 
atâtea fiinţe pline de sănătate şi de viaţă şi-au aflat sfârşitul; 
unde avea să se nască, cincizeci de ani mai târziu, febra 
Sfântului Vallier, boala spaimei şi a eşafodului, cea mai 
monstruoasă dintre toate bolile, pentru că nu vine de la 
Dumnezeu, ci de la oameni. 

În treacăt fie spus, e o alinare gândul că pedeapsa cu 
moartea, care, acum trei sute de ani, încă mai umplea cu 
roţile ei de fier, cu spânzurătorile ei de piatră, cu toate 
uneltele ei de supliciu permanente şi înţepenite în pavaj din 
Piaţa Greve, Hale, Piaţa Dauphine, Crucea Trahoir, Târgul 
de Purcei, hidosul Montfaucon, Bariera Sergenţilor, Piaţa 
Pisicilor, Poarta Saint-Denis, Champeaux, Poarta Măgarilor, 
Poarta Saint-Jacques, fără să mai socotim nenumăratele 
instrumente de supliciu ale starostilor, ale episcopului, ale 
canonicilor, ale abaţilor, ale stareţilor de drept de justiţie; 
fără să mai socotim înecările juridice în apa Senei; e o 
alinare, zic, gândul că astăzi, după ce şi-a pierdut rând pe 
rând toate piesele armurii, sumedenia de  suplicii, 
pedepsirea după imaginaţie şi fantezie, tortura pentru care 
era refăcut la fiecare cinci ani un pat de piele la închisoarea 
Grand-Châtelet, pedeapsa cu moartea, această bătrână 
suzerană a societăţii feudale, aproape scoasă din legile şi 
din oraşele noastre, alungată din cod în cod, gonită din 
piaţă în piaţă, nu mai posedă în imensul nostru Paris decât 
un colţ dezonorat al Pieței Greve, o nenorocită de ghilotină, 
ascunsă, neliniştită, ruşinată, care pare că se teme veşnic să 
nu fie prinsă asupra faptului, atât de repede dispare după 
ce şi-a făcut treaba! 


3 


Besos para golpes 


Când Pierre Gringoire ajunse în Piaţa Greve, frigul îi 
pătrunsese până la os. Ca să ocolească mulţimea de pe 
Pont-au-Change şi steguleţele lui Jehan Fourbault, o luase 
pe Pont-aux-Meuniers; în trecere, roţile tuturor morilor 
episcopului îl umpluseră de glod, şi haina lui roasă era udă 
leoarcă. În afară de asta, căderea piesei i se părea că-l face 
şi mai friguros. De aceea se grăbi să se apropie de focul de 
sărbătoare care ardea măreț în mijlocul pieţei. Dar în jurul 
focului se afla o mulţime imensă. 

„Parizieni afurisiţi!, îşi spuse Gringoire, care, ca un 
adevărat poet dramatic ce era, avea obiceiul să vorbească 
singur, îmi acoperă focul! Şi totuşi am mare nevoie de-un 
colţ de vatră, încălţămintea mea suge apa şi toate 
blestematele de mori au plâns peste mine. Lua-l-ar dracu' 
pe episcopul Parisului, cu morile lui cu tot! Tare aş vrea să 
ştiu ce poate face un episcop cu o moară! Se aşteaptă oare 
să devină morar, după ce a fost episcop? Dacă nu-i trebuie 
decât afurisenia mea pentru asta, o dau, şi catedralei, şi 
morilor lui! Iar gură-cască ăştia, nici gând să se dea un pic 
mai la o parte! Parcă ar avea cine ştie ce treabă aici! Se 
încălzesc: frumoasă distracţie! Se uită cum arde un maldăr 
de crengi: frumos spectacol!” 

Examinându-i mai de-aproape, Gringoire observă că 
cercul era mult mai larg decât ar fi trebuit să se încălzească 
la focul regelui şi că îmbulzeala aceasta a spectatorilor nu 
se datora numai frumuseţii maldărului de crengi care 
ardeau. 

În vastul spaţiu rămas liber între mulţime şi foc dansa o 
fată. 


Cât era el de filosof sceptic, cât era el de poet ironic, 
Gringoire tot nu putu să hotărască din prima clipă dacă fata 
aceea era fiinţă omenească, zână sau înger, într-atât îl 
fascină orbitoarea ei apariţie. 

Fata nu era înaltă, dar părea că este, într-atât de fină îi 
era linia taliei. Era brună, dar se putea ghici că, la lumina 
zilei, pielea ei avea, desigur, frumosul luciu auriu al 
andaluzelor şi al romanelor. Şi piciorul îi era andaluz, căci 
se simţea totodată şi strâmtorat, şi la largul lui în graţioasa- 
i încălţăminte. Fata dansa, se răsucea şi se învârtea pe un 
vechi covor persan, aruncat cu neglijenţă sub picioarele ei; 
şi de fiecare dată când, întorcându-se, i se vedea faţa 
strălucitoare, ochii ei mari şi negri aruncau fulgere. 

În jurul fetei, toate privirile erau fixe, toate gurile 
deschise; şi, într-adevăr, pe când ea dansa astfel în 
freamătul tamburinei cu clopoței, pe care braţele ei 
rotunde şi pure o ridicau deasupra capului, subţire, 
plăpândă şi vie ca o viespe, cu ilicul de fir strâns peste 
piept, cu rochia împestriţată care se umfla, cu umerii goi, 
cu picioarele subţiri pe care fusta i le descoperea uneori, cu 
părul negru, cu ochii  înflăcăraţi, părea o fiinţă 
supranaturală. 

„Da, gândi Gringoire, e o salamandră, o nimfă, o zeiţă, o 
bacantă de pe muntele Menalean.” 

În clipa aceea, una din şuviţele „salamandrei” se 
desprinse de la locul ei şi o monedă de aramă galbenă, care 
fusese prinsă acolo, căzu pe pământ. 

„Ba nu!, îşi spuse Gringoire. E o ţigancă.” 

Orice iluzie dispăruse. 

Fata începu iar să danseze. Luă de jos două spade, al 
căror vârf şi-l sprijini pe frunte, şi le făcu să se învârtească 
într-un sens, pe când ea se învârtea în alt sens. Dar oricât 
de fără iluzii ar fi fost Gringoire, ansamblul acestui tablou 
avea şi farmec, şi vrajă; rugul lumina cu pâlpâiri crude şi 
roşii ce tremurau vii pe feţele mulţimii, pe fruntea oacheşă 
a fetei şi aruncau pe fundalul pieţei o palidă răsfrângere 


amestecată cu jocul clătinător al umbrelor, de o parte, pe 
vechea faţadă neagră şi zbârcită a Casei cu Stâlpi, de altă 
parte, pe braţul de piatră al spânzurătorii. 

Printre miile de chipuri colorate în roşu de lumina 
aceasta se afla unul care părea absorbit mai mult decât 
toate în contemplarea dansatoarei. Era un chip de bărbat, 
auster, calm şi sumbru. Bărbatul, al cărui costum era 
ascuns de mulţimea din preajmă, nu părea să aibă mai mult 
de treizeci şi cinci de ani; totuşi era chel; abia dacă mai 
avea la tâmple câteva smocuri de păr rar şi gata încărunţit; 
fruntea largă şi înaltă începuse să-i fie brăzdată de riduri, 
dar în ochii lui înfundaţi strălucea o tinereţe neobişnuită, o 
viaţă înflăcărată, o pasiune profundă. Şi-i ţinea întruna 
aţintiţi asupra ţigăncii şi, pe când nebunatica aceasta de 
şaisprezece ani dansa şi zburda spre bucuria tuturor, 
gândurile lui păreau că devin tot mai întunecate. Din timp 
în timp, un zâmbet şi un suspin i se întâlneau pe buze, dar 
zâmbetul era şi mai dureros decât suspinul. 

Gâfâind ostenită, fata se opri, în sfârşit, şi mulţimea o 
aplaudă cu dragoste. 

— Djali, spuse ţiganca. 

Atunci, Gringoire văzu venind o frumoasă căpriţă albă, 
vioaie şi lucioasă, cu coarnele aurite, cu copitele aurite, cu o 
zgardă aurită. Gringoire n-o văzuse până atunci, căci stătea 
ghemuită pe-un colţ al covorului, privindu-şi stăpâna care 
dansa. 

— Djali, spuse dansatoarea, e rândul tău. 

Şi aşezându-se, îi arătă graţioasa tamburină. 

— Djali, continuă ea, în ce lună suntem? 

Căpriţa ridică un picior şi lovi cu el o dată în tamburină, 
într-adevăr, era luna ianuarie. Mulțimea aplaudă. 

— Djali, continuă fata, întorcând tamburina pe cealaltă 
parte, în ce zi a lunii suntem? 

Căpriţa ridică piciorul cu copita poleită şi lovi de şase ori 
în tamburină. 


— Djali, continuă ţiganca, mişcând din nou tamburina, 
cât e ceasul? 

Djali lovi de şapte ori. În aceeaşi clipă, orologiul de la 
Casa cu Stâlpi bătu ora şapte. Mulțimea era uimită. 

— E o vrăjitorie la mijloc!, rosti o voce sinistră din gloată. 
Era vocea bărbatului pleşuv care n-o slăbea din ochi pe 
țigancă. 

Fata tresări şi se întoarse, dar aplauzele izbucniră şi 
acoperire posomorâta exclamaţie. Ba chiar o şterseră într- 
atât din mintea fetei, încât ea continuă să se adreseze 
căpriţei. 

— Dijali, cum face jupân Guichard Grand-Remy, căpitanul 
paznicilor de închisoare ai oraşului, la procesiunea din ziua 
intrării în biserică? 

Djali se ridică pe picioarele dinapoi şi începu să behăie, 
mergând cu o seriozitate atât de drăgălaşă, încât tot cercul 
spectatorilor izbucni în râs văzând parodia prefăcutei 
cucernicii a căpeteniei paznicilor. 

— Djali, continuă fata, prinzând curaj în urma succesului 
sporit, cum vorbeşte maestrul Jacques Charmolue, procuror 
al regelui la curtea bisericii? 

Căpriţa se aşeză în fund şi începu să behăie, agitându-şi 
copitele din faţă într-un fel atât de ciudat, încât în afară de 
proasta franceză şi latină pe care maestrul le vorbea, avea 
gestul, accentul, atitudinea, ba chiar întreaga înfăţişare a 
lui Jacques Charmolue. 

Mulțimea aplaudă din răsputeri. 

—  Sacrilegiu! Profanare!, se auzi din nou vocea 
bărbatului pleşuv. 

Țiganca se întoarse încă o dată. 

— Ah!, spuse ea. E omul cel rău! 

Apoi, trecându-şi buza de sus peste cea de jos, făcu o 
mutrişoară care părea să-i fie obişnuită, se răsuci pe-un 
călcâi şi începu să adune în tamburină dania mulţimii. 

Monedele mari şi mici de argint, gologănaşii, bănuţii cu 
pajură plouau. Deodată, fata trecu prin faţa lui Gringoire. 


Poetul îşi duse atât de năucit mâna la buzunar, încât ea se 
opri locului. 

— Drace!, exclamă el, dând în fundul buzunarului de 
trista realitate, adică de gol. 

Totuşi, fata cea frumoasă era acolo, privindu-l cu ochii ei 
mari, întinzându-i tamburina, aşteptând. Pe Gringoire îl 
trecură toate nădugşelile. 

Dacă ar fi avut Peru în buzunar, cu siguranţă că l-ar fi 
dăruit dansatoarei, dar Gringoire n-avea niciun Peru şi, de 
altfel, America nu fusese încă descoperită. 

Din fericire, o întâmplare neaşteptată îi veni în ajutor. 

— Nu te cari odată, lăcustă egipţiană?, strigă un glas 
piţigăiat, pornit din colţul cel mai întunecos al pieţei. 

Fata se întoarse, înspăimântată. Glasul acesta nu mai era 
al bărbatului pleşuv; era un glas de femeie, un glas 
habotnic şi răutăcios. 

De altfel, strigătul care o speriase pe ţigancă făcu să 
râdă 

O ceată de puşti aflată pe-aproape. 

— E pustnica de la Tour-Roland!, strigară ei, râzând care 
mai de care. E la sachette:2%, care bombăne! N-o fi mâncat 
oare? Să-i aducem câteva resturi de la bufetul oraşului! 

Şi se repeziră toţi spre Casa cu Stâlpi. 

Între timp, Gringoire profită de tulburarea dansatoarei 
ca să dispară. Strigătele copiilor îi aduseră aminte că nici el 
nu mâncase nimic în seara aceea. Alergă deci spre bufet. 
Dar micii ştrengari aveau picioare mai iuți decât ale lui; 
când sosi el, copiii luaseră absolut tot. Nu mai rămăsese nici 
măcar un nenorocit de cârnăcior de doi gologani livra. Pe 
zid nu mai erau decât zveltele flori de crin, amestecate cu 
trandafiri, pictate în 1434 de Mathieu Biterne. Cum să te 
saturi cu ele? 

E neplăcut să te culci fără să mănânci, dar e şi mai puţin 
vesel să fii nemâncat şi să nu ştii unde să te culci. În situaţia 
aceasta se afla Gringoire. Nici pâine, nici adăpost; bietul om 
simţea cum îl înghesuie nevoia din toate părţile şi găsea că 


ea nu ştie de glumă. Descoperise de multă vreme adevărul 
că Jupiter îi crease pe oameni într-un acces de mizantropie 
şi că, atât cât durează viaţa înţeleptului, soarta îi ţine 
filosofia în stare de asediu. Cât despre el, nu mai pomenise 
de când era pe lume blocadă atât de completă: îşi auzea 
stomacul dând semnalul de predare şi i se părea cu totul 
nepotrivit ca soarta cea rea să-i învingă filosofia prin foame. 

Gândurile acestea melancolice îl absorbeau din ce în ce 
când un cântec ciudat, plin de dulceaţă, îl smulse brusc din 
mreaja lor. Cânta tânăra ţigancă. 

Vocea îi era ca şi dansul, ca şi frumuseţea. De nedefinit şi 
încântătoare; ceva pur, sonor, aerian, înaripat, ca să zicem 
aşa. Înfloriri neîntrerupte, melodii, ritmuri neaşteptate, 
apoi fraze simple, presărate cu note ascuţite şi şuierătoare, 
apoi salturi de game care ar fi derutat o privighetoare, dar 
în care armonia se regăsea mereu, apoi modulaţiile moi ale 
octavelor, care se ridicau şi coborau ca sânul tinerei 
cântărețe. Frumosul ei chip urma, cu o neobişnuită 
mobilitate, toate capriciile cântecului, de la inspiraţia cea 
mai dezlănţuită până la cea mai castă demnitate. Ai fi zis că 
asculţi când o nebună, când o regină. 

Cânta într-o limbă necunoscută pentru Gringoire, 
cuvinte care i se păreau şi ei de neînțeles, atât de puţină 
legătură avea expresia dată cântecului cu sensul cuvintelor. 
De aceea, în gura ei aceste patru versuri păreau de o 
veselie comună: 


Un cotre de gran riqueza 
Hallaron dentro un pilar; 
Dentro del nuevas banderas 
Con figuras de espantar. 


lar peste o clipă, accentul pe care îl dădea acestei strofe: 


Alarabes de cavallo 
Sin poderse menear; 


Con espadas y los cuellos, 
Ballestas de buen echar... 


făcea ca Gringoire să simtă lacrimi în ochi. Totuşi, în 
cântecul ei răsuna mai ales voioşia; părea să cânte ca 
pasărea, din seninătate sufletească şi lipsă de griji. 

Cântecul ţigăncii tulburase reveria lui Gringoire, dar aşa 
cum lebăda tulbură apa. O asculta cuprins de un fel de 
încântare şi de uitare de sine desăvârşită. De câteva ore, 
era prima clipă când poetul nu mai simţea că suferă. 

Dar clipa asta nu dură mult. 

Acelaşi glas de femeie care întrerupsese dansul ţigăncii 
îi întrerupse şi cântecul. 

— Nu mai taci odată, greiere al iadului?, strigă ea din 
acelaşi colţ întunecos al pieţei. 

Bietul „greiere” se opri brusc. Gringoire îşi astupă 
urechile. 

— Oh!, strigă el. Blestemat fierăstrău fără dinţi, care ai 
spart lira! 

Şi ceilalţi spectatori şuşoteau ca şi el. 

— S-o ia naiba de pustnică!, spuneau câţiva dintre ei. 

lar bătrâna cobe invizibilă ar fi avut prilejul să se 
pocăiască pentru atacurile ei împotriva ţigăncii, dacă 
atenţia oamenilor n-ar fi fost atrasă chiar în momentul acela 
de alaiul papei nebunilor, care, după ce străbătuse 
numeroase uliţe şi răspântii, năvălea în Piaţa Greve, cu 
toate torţele şi cu toată zarva lui. 

Procesiunea aceasta, pe care cititorul a văzut-o pornind 
din palat, se rânduise pe drum şi-şi adăugase tot ce avea 
Parisul în materie de haimanale, hoţi fără treburi şi 
vagabonzi disponibili; de aceea, când ajunse în piaţă, avea 
un aspect impresionant. 

Mai întâi venea Egiptul, adică Ţigănimea, în frunte cu 
ducele de Egipt, călare, înconjurat de conții săi pedeştri, 
care îi ţineau frâul şi scările; după ei, veneau ţigăncile şi 
ţiganii de-a valma, purtându-şi pe umeri ţâncii, care ţipau 


ca din gură de şarpe; toţi - ducele, conții, gloata-în zdrenţe 
şi plini de zorzoane. Urma apoi regatul argoului, adică hoţii 
Franţei, rânduiţi după rang: cei mai mici în grad treceau 
primii. Astfel, defilau patru câte patru, cu feluritele însemne 
ale gradelor acestei stranii universităţi, cei mai mulţi dintre 
ei betegi, unii şchiopi, alţii ciungi, pretinşi lucrători fără 
lucru, pretinşi pelerini, falşi epileptici, falşi bolnavi, 
cerşetori care umblau câte patru, cu desaga pe umeri şi cu 
clondirul la şold, piperniciţi, cei cu plăgi false, tâlhari care 
puneau foc la tălpile victimelor ca să afle unde ţin banii, 
cerşetori care se pretindeau neguţători ruinaţi, falşi invalizi 
de război şi falşi nobili ruinaţi, cerşetori în stadiul uceniciei, 
cei care treceau drept savanţi, preoţi şi doctori ai calicilor, 
cei care îi instruiau pe învăţăceii întru cerşit; enumerarea 
lor l-ar fi obosit şi pe Homer. În mijlocul soborului celor ce 
treceau drept savanţi şi al celor ce-i instruiau pe novici se 
desluşea cu greu regele argoului, marele coesre, stând pe 
vine într-un cărucior tras de doi dulăi. După regatul 
argotierilori25* venea imperiul Galileii. Guillaume Rousseau, 
împărat al Galileii, păşea măreț în roba sa de purpură 
pătată cu vin, precedat de pehlivani de bâlci care se băteau 
între ei şi dansau vechi dansuri războinice, înconjurat de 
aprozii lui, de ciraci şi de slujbaşi de la Camera de conturi. 

În sfârşit, venea funcţionărimea măruntă, cu arborii de 
mai înfloriţi, cu robe negre, cu o muzică vrednică de sabat 
şi purtând nişte ditamai lumânările de ceară galbenă. În 
mijlocul mulţimii acesteia, marii ofiţeri ai tagmei nebunilor 
duceau pe umeri o targa mai plină de lumânări decât racla 
Sfintei Genoveva la vreme de ciumă. lar pe targa strălucea, 
purtând cârja, sfita şi tiara, noul papă al nebunilor, 
clopotarul de la Notre-Dame, Quasimodo Cocoşatul. 

Fiecare dintre grupările procesiunii acesteia groteşti îşi 
avea muzica ei deosebită. Ţiganii făceau să bubuie tobele şi 
tamburinele Africii, argotierii, foarte puţin muzicali, 
rămăseseră încă la violă, la cornul simplu şi la cobza gotică 
din secolul al XII-lea. Nici împărăţia Galileii nu era mai 


avansată; în muzica ei abia dacă se zăreau câteva biete 
viole cu trei strune, de pe vremea copilăriei artei, rămase 
îngrădite la re-la-mi. În jurul papei nebunilor se desfăşurau 
însă, într-o cacofonie măreaţă, toate bogăţiile muzicale ale 
epocii. Erau acolo toate străvechile instrumente cu strune 
mari, mijlocii şi mici, fără să mai socotim flautele şi 
alămurile. Cititorul îşi aminteşte, vai! Că aceasta era 
orchestra lui Gringoire. 

Cu greu s-ar putea da o idee despre gradul de satisfacţie 
orgolioasă şi senină la care ajunsese trista şi sluta figură a 
lui Quasimodo pe drumul de la palat la Piaţa Greve. Era 
prima satisfacţie a amorului-propriu pe care o încercase el 
vreodată. Până atunci nu cunoscuse decât umilinţa, 
disprețul faţă de situaţia lui, dezgustul faţă de persoana lui. 
De aceea, aşa surd cum era, cocoşatul savura ca un papă 
adevărat aclamaţiile acestei mulţimi pe care o ura pentru 
că se simţea urât de ea. Că supuşii lui erau o gloată de 
nebuni, de betegi, de hoţi, de cerşetori, n-avea a face! Erau 
totuşi un popor, iar el, un suveran. Quasimodo lua în serios 
toate aplauzele ironice, toate semnele de respect 
batjocoritoare, la care, trebuie spus, se mai adăuga totuşi, 
în mulţime, şi un pic de teamă foarte reală. Căci cocoşatul 
era vânjos; beteagul de picioare era sprinten; surdul era 
rău: trei însuşiri care domoleau batjocura. 

Altminteri, departe de noi gândul că noul papă al 
nebunilor şi-ar fi dat seama el însuşi de simţămintele pe 
care le încerca şi de cele pe care le inspira. Spiritul aflat în 
trupul lui diform avea şi el, neapărat, ceva incomplet şi 
surd. De aceea, tot ce simţea acum era pentru Quasimodo 
cu totul vag, nedesluşit şi confuz. Numai bucuria îi era 
vădită, numai orgoliul îl stăpânea. În jurul acestei 
întunecate şi nefericite figuri exista un fel de strălucire. 

De aceea, mulţimea văzu deodată cu mirare şi spaimă, 
tocmai în momentul când Quasimodo, cuprins de beţia lui, 
trecea triumfal prin faţa Casei cu Stâlpi, cum un om se 


repede şi-i smulge din mâini, cu un gest de mânie, cârja de 
lemn poleit, însemnul smintitei lui papalităţi. 

Omul acesta, îndrăzneţul acesta, era bărbatul cu fruntea 
pleşuvă care, mai adineauri, amestecat în grupul ţigăncii, o 
încremenise pe biata fată cu vorbele lui pline de ameninţare 
şi de ură. Bărbatul acesta purta veşminte bisericeşti. În 
clipa când ieşi din mulţime, Gringoire, care nu-l observase 
până atunci, îl recunoscu: 

— Ia te uită!, exclamă el cu uimire. E maestrul meu întru 
ştiinţa lui Hermes, dom Claude Frollo, arhidiaconul! Ce 
naiba o fi având cu chiorul ăsta pocit? O să-l termine. 

Şi, într-adevăr, se auzi un strigăt de groază: cumplitul 
Quasimodo sărise de pe targa; femeile îşi întorceau ochii, ca 
să nu vadă cum e sfâşiat arhidiaconul. 

Cocoşatul făcu un salt până la preot, îl privi şi căzu în 
genunchi. Preotul îi smulse tiara, îi sparse cârja, îi sfâşie 
mantia împodobită cu paiete ieftine. Quasimodo rămase în 
genunchi, îşi plecă fruntea şi îşi împreună mâinile. Apoi, 
între cei doi urmă un straniu dialog alcătuit din semne şi 
gesturi, căci niciunul, nici celălalt nu vorbea. Preotul, în 
picioare, mânios, ameninţător, poruncitor; Quasimodo, 
îngenuncheat, umil, rugător. Şi totuşi, nici vorbă că 
Quasimodo l-ar fi putut strivi cu un singur deget pe 
arhidiacon. 

În sfârşit, acesta din urmă, zgâlţâind cu asprime umerii 
puternici ai lui Quasimodo, îi făcu semn să se ridice şi să-l 
urmeze. 

Quasimodo se ridică. 

Atunci, tagma nebunilor, ieşită din prima uimire, vru să- 
şi apere papa atât de brusc detronat. Ţiganii, argotierii şi 
toţi slujbaşii mărunți începură să latre în jurul preotului. 

Dar Quasimodo se aşeză în faţa acestuia, îşi arătă 
muşchii şi pumnii atletici şi-i privi pe atacatori, scrâşnind 
din dinţi ca un tigru mânios. 

Preotul îşi reluă gravitatea sumbră, îi făcu semn lui 
Quasimodo şi se retrase, tăcut. 


Quasimodo mergea înaintea lui, împrăştiind mulţimea 
din cale. 

După ce străbătură gloata şi piaţa, adunătura de curioşi 
şi de pierde-vară vru să-i urmeze. Quasimodo trecu atunci 
în ariergardă şi-l urmă pe arhidiacon, mergând de-a- 
ndăratelea, vânjos, arţăgos, monstruos, zburlit, gata de 
atac, lingându-şi colții de mistreţ, mârâind ca o fiară şi, cu 
un gest sau cu o privire, iscând valuri uriaşe în mulţime. 

Gloata îi lăsă pe amândoi să dispară într-o uliţă îngustă 
şi întunecoasă, unde nimeni nu îndrăzni să se ţină după ei; 
căci numai înfăţişarea hidoasă a lui Quasimodo scrâşnind 
din dinţi şi era de ajuns să închidă calea oricui. 

„Minunat, îşi spuse Gringoire, dar unde naiba găsesc eu 
ceva de mâncat în seara asta?” 


4 


Neplăcerile întâmpinate când urmăreşti o 
femeie frumoasă seara pe uliţe 


Ringoire se luase, la noroc, după ţigancă. O văzuse 
pornind, cu căpriţa ei, pe strada Cuţităriei. Şi apucase şi el 
pe strada Cuţităriei. 

„De ce nu?”, îşi spuse el. 

Gringoire, filosof practic al străzilor Parisului, observase 
că nimic nu-i mai prielnic visării decât să urmăreşti o femeie 
frumoasă, fără să ştii încotro se duce. În această părăsire 
voită a liberului arbitru, în fantezia aceasta care se supune 
unei alte fantezii fără să aibă habar de ce o să se întâmple, 
există un amestec de independenţă ciudată şi de supunere 
oarbă, ceva intermediar între sclavie şi libertate care-i 
plăcea lui Gringoire, spirit pe de-a-ntregul ambiguu, 
nehotărât şi complex, ţinând capetele tuturor extremelor, 
veşnic suspendat între toate pornirile omeneşti şi 
neutralizându-le prin alta. Gringoire se compara bucuros cu 


mormântul lui Mahomed, atras în sens invers de două 
pietre magnetice, şi care şovăie de-a pururi între sus şi jos, 
între boltă şi lespezi, între cădere şi înălţare, între zenit şi 
nadir. 

Dacă Gringoire ar fi trăit în zilele noastre, ar fi ţinut de 
minune cumpăna între clasic şi romantic! 

Dar nu era destul de primitiv ca să trăiască trei sute de 
ani, şi e păcat. Absența lui este un gol care se simte prea 
mult astăzi. 

Altminteri, pentru a urmări astfel pe străzi trecătorii (şi 
mai ales trecătoarele), lucru pe care Gringoire îl făcea cu 
plăcere, nu există dispoziţie mai bună decât cea avută 
atunci când nu ştii unde să te culci. 

Poetul mergea aşadar gânditor în urma fetei; ea grăbea 
pasul şi o silea pe frumoasa căpriţă să alerge văzând că 
oamenii se duc spre casă şi că se închid crâşmele, singurele 
prăvălii care fuseseră deschise în ziua aceea. 

„La urmei urmei, îşi cam spunea Gringoire, trebuie şi ea 
să locuiască undeva; ţiganii au inimă bună. Cine ştie?...” 

Şi în puncte-punctele pe care le punea în gând după 
această reticenţă, se afla nu ştiu ce idee destul de 
atrăgătoare. 

Totuşi, din când în când, trecând pe dinaintea ultimelor 
grupuri de locuitori ai oraşului ieşiţi să-şi încuie porţile, 
prindea frânturi din vorbele lor, care sfâşiau vraja 
surâzătoarelor lui presupuneri. 

Ici, doi bătrâni îşi spuneau: 

— Jupâne Thibaut Fernicle, da ştii că-i frig? 

(Gringoire ştia asta încă de la începutul iernii.) 

— Aşa e, jupâne Boniface Disome! O să apucăm oare o 
iarnă ca acum trei ani, în '80, când lemnele costau opt taleri 
măsura? 

— Cum? Păi aia, jupâne Thibaut, a fost nimica toată pe 
lângă iarna din 1407, când a dat îngheţul de la Sfântul 
Martin până la întâmpinarea Maicii Domnului! Şi cu atâta 
furie, că pana grefierului de la Parlament îngheţa, în odaia 


mare, din trei în trei cuvinte! Din care pricină se întrerupea 
scrierea dreptăţii. 

Mai încolo, la fereastră, vorbeau nişte vecine, la lumina 
lumânărilor de seu pe care ceața le făcea să sfârâie. 

— “Ţi-a povestit soţul dumitale năpasta, jupâniţă La 
Boudraque? 

— Nu. Ce s-a întâmplat, jupâniţă Turquant? 

— Calul domnului Gilles Godin, notar la Châtelet, s-a 
speriat de flamanzi şi de alaiul lor şi l-a răsturnat pe 
Philippot Avrillot, frate din tagma celestinilor. 

— Adevărat? 

— Sigur că da. 

— Un cal civil! Asta-i prea de tot. Dacă ar fi fost un cal de 
cavalerie, aş mai fi zis! 

Şi ferestrele se închideau. Dar, din pricina lor, Gringoire 
îşi pierdea şirul ideilor. 

Din fericire însă şi-l regăsea şi-l înnoda uşor, datorită 
ţigăncii şi căpriţei Djali, care continuau să meargă înaintea 
lui; două fiinţe gingaşe, plăpânde şi încântătoare, cărora le 
admira picioruşele şi formele, mişcările frumoase, aproape 
confundându-le în contemplarea lui; după înţelegerea şi 
prietenia dintre ele, Gringoire le socotea fete pe amândouă; 
după uşurinţa, sprinteneala şi iscusinţa mersului, le socotea 
căpriţe pe amândouă. 

Între timp, ulițele deveneau din ce în ce mai întunecate 
şi mai pustii. Sunase de mult stingerea şi doar rareori mai 
vedeai câte un trecător pe stradă, câte o lumânare la 
ferestre. Urmărind-o pe ţigancă, Gringoire se vârâse în 
labirintul acela încâlcit de ulicioare, răspântii şi fundături 
care împrejmuieşte vechiul cimitir al Sfinţilor Inocenţi şi 
care seamănă cu un ghem încurcat de-o pisică. „Uliţele 
astea nu prea au nicio noimă”, îşi spunea Gringoire, pierdut 
în mulţimea străduţelor ce păreau că revin neîncetat de 
unde porniseră, dar pe care fata urmărea un drum 
cunoscut de ea, fără să şovăie şi cu un pas din ce în ce mai 
grăbit. Cât despre el, habar n-ar fi avut unde se află dacă n- 


ar fi zărit în trecere, la un cot de uliţă, forma octogonală a 
stâlpului infamiei din Hale, al cărui creştet descoperit îşi 
profila puternic silueta neagră pe o fereastră încă luminată 
de pe strada Verdelet. 

De câteva clipe, îi atrăsese atenţia fetei; aceasta îşi 
întorsese de mai multe ori capul spre el, neliniştită; ba chiar 
se oprise o dată brusc şi, profitând de un fir de lumină ce 
scăpa din uşa crăpată a unei brutării, îl privise ţintă din 
creştet până-n tălpi; apoi, după ce-i aruncase privirea 
aceasta, îi făcuse lui Gringoire mutrişoara pe care el o mai 
văzuse şi trecuse mai departe. 

Mutrişoara îi dădu de gândit lui Gringoire. Cu siguranţă 
că se aflau şi dispreţ, şi batjocură în strâmbătura aceasta 
drăgălaşă. De aceea începu să plece capul, să numere 
bolovanii pavajului şi s-o urmărească pe fată ceva mai de 
departe, când, la cotul unei uliţe care îl făcuse s-o piardă 
din ochi, o auzi scoțând un țipăt puternic. 

Gringoire grăbi pasul. 

Uliţa era cufundată în beznă. Totuşi, un fitil îmbibat cu 
ulei ardea într-o cuşcă de fier la picioarele Sfântei Fecioare 
din colţul uliţei şi-i îngădui lui Gringoire s-o zărească pe 
ţigancă zbătându-se în braţele a doi bărbaţi care se 
căzneau să-i înăbuşe ţipetele. Biata căpriţă, înspăimântată, 
îşi plecase coarnele şi behăia. 

— Ajutor, oameni de strajă!, strigă Gringoire şi înainta 
curajos. 

Unul din bărbaţii care o ţineau pe fată se întoarse spre 
el. Era monstrul Quasimodo. 

Gringoire nu fugi, dar nu mai făcu niciun pas. 
Quasimodo veni spre el, îl aruncă cu un dos de palmă la 
patru paşi mai încolo, pe pavaj, şi porni grăbit în întunericul 
uliţei, ducând pe-un braţ fata, îndoită ca o eşarfă de mătase. 
Însoţitorul lui îl urma, iar biata căpriţă alerga după «ei, 
behăind jalnic. 

— Ajutor! Mă omoară!, striga nefericita ţigancă. 


— Staţi, ticăloşilor, şi daţi drumul târfei!, se auzi deodată 
glasul ca de tunet al unui călăreț care se ivi brusc din 
răspântia vecină. 

Era un căpitan din garda de arcaşi ai regelui, înarmat 
din cap până în picioare şi cu spada în mână. 

O smulse pe ţigancă din braţele lui Quasimodo, care 
rămase uluit, şi o ridică în şa; în clipa când înfricoşătorul 
cocoşat, revenindu-şi din uimire, se năpusti să-şi ia prada 
înapoi, cincisprezece sau şaisprezece arcaşi, care-şi urmau 
îndeaproape căpitanul, se iviră purtând în mâini spade cu 
două tăişuri. Era o ceată de arcaşi de-ai regelui, care 
patrula din ordinul lui messire Robert d'Estouteville, 
comandantul gărzilor Parisului. 

Quasimodo fu împresurat, înşfăcat, legat burduf. Şi cum 
răcnea, spumega şi muşca, nici vorbă că, dacă ar fi fost 
ziuă, numai faţa lui, încă şi mai hidoasă din pricina mâniei, 
ar fi pus pe fugă întreaga ceată. Dar, din întuneric, 
cocoşatul era lipsit de arma lui cea mai cumplită: sluţenia. 

Însoţitorul său dispăruse în toiul luptei. 

Țiganca se îndreptă graţioasă în şaua ofițerului, îşi 
rezemă palmele de umerii tânărului şi-l privi fix câteva 
secunde, încântată parcă de frumoasa lui înfăţişare şi de 
ajutorul nepreţuit pe care i-l dăduse. Apoi, făcându-şi şi mai 
dulce dulcele ei glas, rupse cea dintâi tăcerea, spunându-i: 

— Cum vă numiţi, domnule ostaş? 

— Căpitanul Phoebus de Châteaupers, la ordinele 
dumitale, frumoasa mea!, răspunse căpitanul, înălțându-se 
în şa. 

— Mulţumesc!, spuse ea. 

Şi, pe când căpitanul Phoebus îşi răsucea mustaţa în 
furculiţă, ea se lăsă să alunece de pe cal, ca o săgeată care 
cade, şi fugi. 

Un fulger n-ar fi pierit atât de repede. 

— Pe buricul papei!, spuse căpitanul, poruncind să fie 
strânse legăturile lui Quasimodo. Aş fi preferat s-o păstrez 
pe târfă. 


— Ce să-i faci, căpitane?, zise un ostaş. Pitulicea a 
zburat, liliacul a rămas. 


5 


Urmarea neplacerilor 


Buimăcit de cădere, Gringoire rămăsese ce pavaj în faţa 
milostivei Fecioare din colţul uliţei. Încet-încet, îşi veni în 
fire; mai întâi pluti câteva minute într-un fel de visare, pe 
jumătate somnolentă şi deloc neplăcută, în care siluetele 
aeriene ale ţigăncii şi ale căpriţei se îmbinau cu greutatea 
pumnului lui Quasimodo. Starea aceasta nu dură mult. O 
puternică senzaţie de frig în acea parte a corpului aflată în 
contact cu pavajul îl trezi deodată şi-i limpezi mintea. „De 
unde vine răceala asta?”, se întrebă el brusc. Şi atunci băgă 
de seamă că se află cam în mijlocul şanţului de scurgere a 
lăturilor. 

— Lua-l-ar naiba de ciclop cocoşat!, bombăni el printre 
dinţi şi vru să se ridice. 

Însă era prea buimăcit şi prea cotonogit. De aceea se 
văzu silit să rămână locului. Dar cum, altminteri, avea mâna 
destul de liberă, îşi astupă nasul şi se resemna. „Noroiul 
Parisului, gândi el (căci nu se îndoia nicio clipă că va dormi 
în şanţ 


Și în culcuş ce alta să faci, dacă nu vise?) 


... noroiul Parisului e deosebit de urât mirositor. Desigur 
că are în el multă sare volatilă şi silitră. Cel puţin asta e 
părerea maestrului Nicolas Flamel şi a alchimiştilor”... 

Cuvântul „alchimişti” i-l aduse brusc în minte pe 
arhidiaconul Claude Frollo. Îşi aminti scena brutală pe care 
o zărise, îşi aminti că ţiganca se zbătea între doi bărbaţi, iar 
Quasimodo avea un însoțitor, şi chipul posac şi dispreţuitor 


al arhidiaconului i se înfiripă confuz în minte. „Asta ar fi 
ciudat!”, gândi el. Şi începu să-şi construiască cu aceste 
date şi pe această bază clădirea fantezistă a ipotezelor, 
castelul de nisip al filosofilor. Apoi, deodată, revenind din 
nou la realitate: „Vai, strigă el, îngheţ!”. 

Într-adevăr, locul devenea din ce în ce mai puţin 
suportabil. Fiecare moleculă a apei din şanţ răpea o 
moleculă din căldura răspândită de şalele lui Gringoire şi 
echilibrul dintre temperatura corpului său şi temperatura 
şanţului începea să se stabilească într-un fel foarte 
neplăcut. 

Dar un necaz de cu totul altă natură dădu deodată peste 
el. 

O ceată de copii, de sălbatici din aceia mici şi desculți 
care au bătut dintotdeauna ulițele Parisului sub veşnica 
denumire de gamins, adică „ştrengari”, şi care, pe când 
eram şi noi copii, ne băteau cu pietre, seara, la ieşirea din 
şcoală, fiindcă pantalonii noştri nu erau rupţi, o ceată de 
nemernici din aceştia mici venea în goană spre răspântia 
unde zăcea Gringoire, părând, după cum râdeau şi 
chicoteau, că puţin le pasă de somnul vecinilor. Copiii târau 
după ei un fel de sac inform; şi numai tropăitul saboţilor din 
picioarele lor ar fi fost de ajuns să trezească un mort. 
Gringoire, care nu murise încă de tot, se ridică pe jumătate. 

— Hei, Hennequin Dandeche! Hei, Jean Pincebourde!, 
strigau ei cât îi ţinea gura. Bătrânul Eustache Moubon, 
stăpânul fierăriei din colţ, a dat ortu' popii. Avem salteaua 
lui de paie şi-o să aprindem cu ea un foc de sărbătoare. Azi 
e ziua flamanzilor. 

Şi iată-i aruncând salteaua exact peste Gringoire, lângă 
care ajunseseră fără să-l vadă. În acelaşi timp, unul dintre 
ei luă un pumn de paie şi porni să-l aprindă în candela 
milostivei Fecioare. 

— Hristoase!, bombăni Gringoire. Nu cumva o să-mi fie 
prea cald acum? 


Momentul era critic. Poetul avea să fie prins între foc şi 
apă; de aceea făcu un efort supraomenesc, un efort de 
falsificator de bani care urmează să fie fiert şi care încearcă 
să scape. Se ridică în picioare, aruncă salteaua peste copii 
şi o rupse la fugă. 

— Sfântă  Fecioară!,  strigară copiii.  Strigoiul 
negustorului de fiare! 

Şi fugiră şi ei. 

Salteaua de paie rămase stăpână pe câmpul de luptă. 
Belleforet, părintele Le Juge şi Corrozet ne asigură că a 
doua zi ea a fost ridicată cu mare pompă de întregul cler al 
cartierului şi dusă la tezaurul bisericii Sainte-Opportune, 
unde paracliserul agonisi până în 1789 destui bani cu 
marea minune a statuii Fecioarei din colţul străzii 
Mauconseil, în stare, numai prin prezenţa ei, în neuitata 
noapte de 6 spre 7 ianuarie 1482, să alunge duhul rău din 
răposatul Eustache Moubon, care, ca să-i joace o festă 
diavolului, când i se apropiase ceasul, îşi ascunsese cu 
viclenie sufletul în saltea. 


6 


Urciorul spart 


După ce goni câtăva vreme cât îl ţineau picioarele, fără 
să ştie încotro, lovindu-se cu capul de colţul străzilor, sărind 
peste numeroase şanţuri cu apă, străbătând o sumedenie 
de ulicioare, o mulţime de fundături, căutând scăpare şi loc 
de trecere prin toate meandrele vechiului pavaj al Halelor, 
explorând, în spaima lui, ceea ce aleasa limbă latină a 
„cartelor” numeşte tota via, cheminum et viaria, poetul 
nostru se opri deodată, mai întâi fiindcă nu mai putea să 
răsufle, apoi prins brusc de o dilemă care i se ivi în minte: 
„Mi se pare, maestre Pierre Gringoire, îşi spuse el 
apăsându-şi degetul pe frunte, mi se pare că alergi ca un 


bezmetic. lar nemernicii ăia mici s-au speriat de tine, la fel 
cât te-ai speriat şi tu de ei. Mi se pare, îţi zic, că le-ai auzit 
tropăitul saboţilor care se depărtau spre miazăzi, pe când 
tu goneai spre miazănoapte. Şi-atunci, din două una: sau ei 
au luat-o la goană, şi-atunci salteaua, pe care cu siguranţă 
că au uitat-o în spaima lor, e tocmai patul ospitalier după 
care alergi de azi-dimineaţă şi pe care Sfânta Fecioară ţi-l 
trimite printr-o minune, ca să te răsplătească pentru că ai 
cinstit-o cu o piesă acompaniată de triumfuri şi mascarade, 
sau copiii n-au şters-o, şi atunci au dat foc saltelei, şi iată 
tocmai focul grozav de care ai nevoie ca să te bucuri, să te 
usuci şi să te încălzeşti. În ambele cazuri - foc bun sau pat 
bun - salteaua de paie e un dar al cerului. Preafericita 
Fecioară Maria din colţul străzii Mauconseil poate că tocmai 
pentru asta l-a făcut să moară pe Eustache Moubon şi eo 
nebunie din partea ta că alergi aşa cât de ţin picioarele, ca 
un picard în faţa unui francez, lăsând în urmă ce cauţi; şi 
eşti un nătărău!” 

Şi atunci Gringoire făcu iute cale-ntoarsă; orientându-se 
şi scotocind cu nasul în vânt şi cu urechea la pândă, se căzni 
să regăsească  preafericita saltea. Zadarnic însă. 
Pretutindeni nu întâlnea decât răscruci, fundături, 
răspântii, în mijlocul cărora şovăia şi se îndoia necontenit, 
mai împiedicat şi mai țintuit locului în harababura 
ulicioarelor întunecate decât ar fi fost în labirintul palatului 
Tournelles. În sfârşit, îşi pierdu răbdarea şi strigă solemn: 

— Blestemate fie răspântiile! Diavolul le-a zămislit după 
modelul furcii lui. 

Exclamaţia aceasta îl mai uşura puţin şi un fel de 
pâlpâire roşiatică pe care o zări tocmai atunci la capătul 
unei ulicioare lungi şi înguste îi ridică pe deplin moralul. 

— Domnul fie lăudat!, spuse el. Acolo e! lată-mi salteaua 
aprinsă. Şi comparându-se cu luntraşul care se cufundă în 
noapte, adăugă cucernic: Salve, salve, maris Stella 285: 

În ceea ce ne priveşte, nu ştim dacă acest crâmpei de 
rugă i se adresa Sfintei Fecioare sau saltelei de paie. 


De abia apucase Gringoire să facă vreo câţiva paşi pe 
ulicioara care era în pantă, nepavată şi din ce în ce mai 
noroioasă şi mai povârnită, când observă un lucru destul de 
ciudat. Ulicioara nu era pustie. Ici-colo, de-a lungul ei, se 
târau nu ştiu ce arătări vagi şi informe, îndreptându-se 
toate spre lumina care licărea la capătul uliţei, ca insectele 
acelea greoaie ce se târăsc noaptea din fir de iarbă în fir de 
iarbă spre vreun foc aprins de ciobani. 

Nimic nu te face mai îndrăzneţ decât faptul că nu-ţi simţi 
locul unde ţii punga cu bani. Gringoire continuă să 
înainteze şi ajunse curând lângă larva care se târa ceva mai 
alene după celelalte. Apropiindu-se de ea, văzu că nu era 
decât un nenorocit de om fără picioare; omul se sălta pe 
mâini, ca un păianjen rănit căruia nu i-au mai rămas decât 
două picioare. Când trecu pe lângă soiul acela de păianjen 
cu chip de om, Gringoire îl auzi spunându-i cu glas jalnic: 

— La bouna mancia, signor! La bouna mancia!'2+ 

— Să te ia naiba, spuse Gringoire, şi să mă ia şi pe mine 
dacă înţeleg ce zici! 

Şi trecu mai departe. 

La câţiva paşi mai încolo întâlni o altă formă ambulantă 
şi o examina. Era un paralitic şchiop şi ciung totodată, dar 
atât de şchiop şi de ciung, încât sistemul complicat al 
cârjelor şi al picioarelor de lemn care îl susțineau îl făceau 
să pară o schelă de zidărie în mişcare. Gringoire, căruia îi 
plăceau comparaţiile nobile şi clasice, îl asemui în gând cu 
trepiedul viu al lui Vulcan. 

Trepiedul acesta viu îl salută în trecere, dar, ţinându-şi 
pălăria în dreptul bărbiei lui Gringoire, ca pe un lighean de 
bărbierit, îi strigă în urechi: 

— Senior caballero, para comprar un pedaso de pan!!28+ 
„Pare-se că şi ăsta vorbeşte, îşi zise Gringoire, dar vorbeşte 
o limbă foarte grea şi e mai fericit decât mine dacă o 
înţelege”. Apoi, lovindu-se peste frunte, fulgerat de o idee, 
se întrebă: „la stai, ce naiba voiau să spună azi-dimineaţă 
cu Esmeralda lor?” 


Ar fi vrut să grăbească pasul, dar pentru a treia oară 
ceva îi aţinu calea. Acest ceva sau, mai degrabă, acest 
cineva era un orb, un orb mărunt, cu faţă de evreu bărbos, 
care, vâslind cu un toiag în spaţiul din jurul lui şi remorcat 
de un dulău îi spuse, vorbind pe nas şi cu accent unguresc: 

— PFacitate caritatem 29 

— Bravo!, exclamă Pierre Gringoire. lată, în sfârşit, unul 
care vorbeşte o limbă creştinească. Trebuie să arăt tare 
milostiv dacă mi se cere atâta de pomană în starea de 
slăbiciune în care mi se află punga. Dragul meu (Gringoire 
se întoarse spre orb), mi-am vândut ultima cămaşă 
săptămâna trecută; adică, fiindcă nu înţelegi decât limba lui 
Cicero: Vendidi hebdomade nuper transita meam ultimam 
Cchemisam. 

Acestea fiind zise, îi întoarse orbului spatele şi-şi văzu de 
drum; dar orbul începu să-ntindă pasul după al lui, şi iată că 
şchiopul, iată că omul fără picioare sosiră şi ei în mare 
grabă, bocănind zgomotos cu talerele şi cu cârjele în pavaj. 
Apoi, toţi trei, îmbrâncindu-se pe urmele bietului Gringoire, 
începură să-i cânte cântecul lor: 

— Caritatem!, cânta orbul. 

— La buona mancia!, cânta omul fără picioare. 

Iar şchiopul relua fraza muzicală, repetând: 

— Un pedaso de pan! 

Gringoire îşi astupă urechile. 

— O, turn al lui Babei!, exclamă el. 

Şi începu să alerge. Orbul alerga. $Şchiopul, de 
asemenea. Omul fără picioare alerga şi el. 

Şi-apoi, pe măsură ce Gringoire se afunda în uliţă, ologii, 
orbii, şchiopii începură să mişune în jurul lui, ca şi ciungii, 
chiorii şi leproşii cu plăgile lor, care ieşind din case, care 
ivindu-se din ulicioarele laterale, care din gura beciurilor, 
urlând, răgind, chelălăind, toţi şontăcăind, clătinându-se, 
năpustindu-se spre lumină, tăvăliţi în mocirlă ca melcii după 
ploaie. 


Gringoire, urmărit întruna de ce trei persecutori şi 
neştiind ce-o să iasă din toate astea, înainta înspăimântat în 
mijlocul celorlalţi, ocolindu-i pe şchiopi, sărind peste ologi, 
cu picioarele încurcate în furnicarul acesta de betegi, 
asemenea căpitanului englez împotmolit într-un roi de 
crabi. 

Îi dădu prin gând să încerce să se întoarcă de unde 
pornise. Dar era prea târziu. Toată armata aceasta se 
închisese în urma lui, şi cei trei cerşetori nu-l slăbeau o 
clipă. Continuă deci să meargă împins în acelaşi timp de 
valul irezistibil, de teamă şi de o ameţeală, care, toate la un 
loc, erau pentru el un coşmar îngrozitor. 

În sfârşit, ajunse la capătul uliţei. Aceasta dădea într-o 
piaţă imensă, unde mii de lumini risipite licăreau în ceața 
nedesluşită a nopţii. Gringoire se năpusti într-acolo, 
sperând ca prin iuţeala picioarelor să scape de cele trei 
spectre infirme care se ţineau scai de el. 

— Bonde vas, hombre?:, strigă şchiopul, lepădându-şi 
cârjele şi alergând după el cu două din cele mai zdravene 
picioare care au făcut vreodată un pas geometric pe pavajul 
Parisului. 

Între timp, omul-trunchi, ridicat acum în picioare, trânti 
în capul lui Gringoire talerul lui greu, ferecat în fier, pe 
când orbul îl privea cu ochi aprinşi. 

— Unde mă aflu?, întrebă poetul, îngrozit. 

— La Curtea Miracolelor, răspunse un al patrulea 
spectru care îl acostase. 

— Pe sufletul meu!, continuă Gringoire, zăresc orbi care 
văd şi ologi care aleargă; dar unde e Mântuitorul? 

Ei îi răspunseră printr-un hohot de râs sinistru. 

Bietul poet aruncă o privire în preajmă. Se afla într- 
adevăr în temuta Curte a Miracolelor, unde niciodată la 
asemenea oră nu mai câălcase picior de om cinstit; cerc 
magic unde ofiţerii de la închisoarea Châtelet şi sergenţii 
din paza oraşului care se aventurau acolo dispăreau făcuţi 
bucăţi; cetate a hoţilor, neg hidos pe obrazul Parisului; 


canal de scurgere de unde se împrăştia în fiecare dimineaţă 
şi revenea să zacă în fiecare noapte gârla de vicii, de 
cerşetorie şi de vagabondaj, veşnic revărsată pe străzile 
capitalei; stup monstruos unde se înapoiau seara cu prada 
lor toţi trântorii ordinii sociale; azil mincinos în care ţiganul, 
călugărul caterisit, studentul decăzut, haimanalele de toate 
naţiile - spanioli, italieni, germani - de toate religiile - evrei, 
creştini, mahomedani, păgâni - acoperiţi de răni false, 
cerşetori ziua, se preschimbau noaptea în tâlhari; într-un 
cuvânt, imens vestiar unde se îmbrăcau şi se dezbrăcau pe 
vremea aceea toţi actorii comediei eterne pe care furtul, 
prostituţia şi crima o joacă pe străzile Parisului. 

Era o piaţă vastă, neregulată şi prost pavată, ca toate 
pieţele Parisului de pe atunci. Focurile, în jurul cărora 
mişunau grupuri ciudate, ardeau ici-colo. Cetele de oameni 
se duceau, veneau, strigau. Se auzeau râsete ascuţite, 
scâncete de copii, glasuri de femei. Mâinile, capetele 
mulţimii acesteia, negre pe fondul luminos, decupau mii de 
gesturi bizare. Din când în când, pe jos, unde tremura 
lumina focurilor, amestecată cu umbre mari şi nedesluşite, 
se putea vedea trecând câte un câine care semăna a om, 
câte un om care semăna a câine. Limitele raselor şi ale 
speciilor păreau că se şterg în această cetate ca într-un 
panopticum. Bărbaţi, femei, animale, vârstă, sex, sănătate, 
boală, toate păreau în comun la acest norod; totul mergea 
împreună, amestecat, de-a valma, suprapus; fiecare făcea 
parte din tot. 

Lumina şovăitoare şi săracă a focurilor îi îngăduia lui 
Gringoire să distingă, în tulburarea lui, de jur împrejurul 
imensei pieţe, o hidoasă împrejmuire formată din case vechi 
ale căror faţade viermănoase, sfrijite, jigărite, străpunse 
fiecare de unul sau două ochiuri de geam luminate, i se 
păreau în întuneric nişte uriaşe capete de babe, aşezate în 
cerc, monstruoase şi urâcioase, ce priveau clipind din ochi 
sabatul. 


Era ca o lume nouă, necunoscută, uimitoare, diformă, 
şerpuitoare, mişunând fantastic. 

Gringoire, din ce în ce mai îngrozit, încolţit de cei trei 
cerşetori ca de trei cleşti, asurzit de o mulţime de alte 
chipuri care se îmbulzeau şi lătrau în jurul lui, nefericitul 
Gringoire încerca să-şi recapete prezenţa de spirit, să-şi 
amintească dacă era într-o zi de sâmbătă. Dar se căznea 
zadarnic; firul memoriei şi al gândirii se rupsese, şi el, 
îndoindu-se de toate, plutind între ceea ce vedea şi ceea ce 
simţea, îşi punea problema aceasta de nerezolvat: „Dacă eu 
exist, ceea ce văd e adevărat? Dacă ce văd e adevărat, eu 
exist?”. 

În clipa aceea, un strigăt răsună clar în gloata 
zgomotoasă care îl împresura: 

— Să-l ducem la rege! Să-l ducem la rege! 

— Sfântă Fecioară!, murmură Gringoire. Regele d-aici 
trebuie să fie un ţap. 

— La rege! La rege!, repetară toate glasurile. 

Şi începură să-l târască, întrecându-se care mai de care 
să pună gheara pe el. Dar cei trei cerşetori nu-i dădeau 
drumul şi-l smulgeau celorlalţi, urlând: 

— E al nostru! 

Haina poetului şi aşa destul de zdrenţuită îşi dădu ultima 
suflare în această luptă. 

Pe când străbătea groaznica piaţă, lui Gringoire îi pieri 
ameţeala. După câţiva paşi, simţul realităţii îi revenise. 
Poetul începea să se deprindă cu atmosfera locului. În 
primul moment, din capul său de poet sau, poate, mai 
simplu şi mai prozaic, din stomacul său gol, se ridicase o 
ceaţă, un abur ca să zicem aşa, care, răspândindu-se între 
obiecte şi el, nu-l lăsase să întrezărească decât ca prin 
negurile nedesluşite ale coşmarului, în beznele acestea ale 
viselor care fac să tremure toate contururile, să se strâmbe 
toate formele, să se aglomereze toate obiectele în grupuri 
peste măsură de mari, preschimbând lucrurile în himere şi 
oamenii în fantome. Încetul cu încetul, halucinaţia aceasta 


lăsă loc unei priviri mai puţin rătăcite şi mai puţin 
deformate. Realitatea se ivea în jurul lui, îi izbea ochii, îi 
izbea picioarele şi dărâma bucată cu bucată toată poezia 
înfricoşătoare de care se crezuse înconjurat la început. 
Curând trebui să observe că nu mergea prin Stix, ci prin 
mocirlă, că nu era înghiontit de diavoli, ci de tâlhari, că nu 
era vorba de sufletul, ci de viaţa lui (fiindcă îi lipsea 
preţiosul intermediar care intervine cu atâta folos între un 
tâlhar şi un om de treabă: punga). În sfârşit, privind orgia 
mai îndeaproape şi cu mai mult calm, poetul se pomeni de 
la sabat într-o speluncă. 

Într-adevăr, Curtea Miracolelor nu era decât o speluncă 
de tâlhari, înroşită şi de sânge, şi de vin. 

Priveliştea care i se înfăţişă ochilor când escorta în 
zdrenţe îl lăsă, în sfârşit, la capătul drumului nu părea deloc 
făcută să-l aducă la poezie, nici măcar la poezia infernului. 
Era mai mult ca oricând prozaica şi brutala realitate a 
cârciumii. Dacă nu ne-am fi aflat în secolul al XV-lea, am fi 
zis că Gringoire coborâse de la Michelangelo la Callot. 

În jurul unui foc zdravăn aprins pe o lespede mare şi 
rotundă, care pătrundea cu flăcările lui printre picioarele 
înroşite ale unei pirostrii, goală până una-alta, câteva mese 
roase şi murdare se aflau puse ici-colo, la întâmplare, fără 
ca niciun fel de slugă-geometru să fi catadicsit să le 
îndrepte paralelismul sau măcar să aibă grijă ca ele să nu 
se întretaie în unghiuri prea neobişnuite. Pe mesele acestea 
luceau câteva ulcele cu vin şi cu bere, iar în jurul ulcelelor 
se îngrămădeau numeroase chipuri de beţivi, împurpurate 
de foc şi de băutură. Printre ele se afla un bărbat cu un 
pântece cât toate zilele şi cu o faţă veselă, care săruta cu 
zgomot o târfă îndesată şi grasă. Se mai afla acolo un fel de 
fals soldat, care îşi desfăcea fluierând bandajele unei răni 
calpe şi care îşi dezmorţea genunchiul sănătos şi puternic, 
înfăşurat de cu zori în mii de cârpe. Invers decât el, un 
cerşetor cu plăgi false îşi pregătea cu rostopască şi cu 
sânge de bou „piciorul-milei”, pentru a doua zi. Două mese 


mai încolo, un cerşetor, îmbrăcat de sus până jos în pelerin, 
silabisea  tânguiala Sfintei împărătese, fără să uite 
psalmodia şi cântatul pe nas. Dincolo, un tânăr cerşetor lua 
lecţii de epilepsie de la un bătrân fals epileptic care îl învăţa 
arta de a face spume la gură, mestecând o bucăţică de 
săpun. Alături, un hidropic se dezumfla, silindu-le pe vreo 
patru sau cinci hoţoaice care se certau la aceeaşi masă 
pentru un copil furat în seara aceea să-şi astupe nasul. 
Pretutindeni numai lucruri care, două veacuri mai târziu, 
păreau atât de ridicole la curte, cum spune Sauvai, încât 
serveau drept distracţii pentru rege şi drept prolog la 
baletul regal al Nopţii, împărţit în patru părţi şi dansat pe 
scena din palatul Petit-Bourbon. „Niciodată metamorfozele 
subite ale Curţii Miracolelor n-au fost mai bine 
reprezentate, adaugă un martor ocular din 1653. 
Benserade ne-a pregătit pentru ele prin versuri destul de 
plăcute.” 

Hohote de râs şi cântece se auzeau de pretutindeni. 
Fiecare 

O ţinea pe-a lui, defăimând şi ocărând fără să-şi asculte 
vecinul. Ulcelele se ciocneau, certurile se iscau din ciocnitul 
ulcelelor, şi ulcelele ştirbite făceau să se sfâşie zdrenţele. 

Un dulău, stând în coadă, privea focul. În orgia aceasta 
erau amestecați şi câţiva copii. Mai întâi, cel furat, care 
bocea şi ţipa. Apoi, un băieţaş gras, de vreo patru ani, care 
stătea cu picioarele atârnate pe o bancă prea înaltă, cu 
masa până la bărbie şi fără să sufle o vorbă. Un al treilea 
întingea grav cu degetul pe masă seul topit care se scurgea 
dintr-un opaiţ. Şi încă unul, mic, ghemuit în noroi, aproape 
pierdut într-o căldare pe care o râcâia cu o ţiglă, scoțând un 
sunet ce l-ar fi făcut să leşine pe Stradivarius. 

Lângă foc se afla un butoi, iar pe butoi un cerşetor. 
Acesta era regele, aşezat pe tron. 

Cei trei care îl ţineau pe Gringoire îl aduseră în faţa 
butoiului; întreaga gloată de desfrânaţi tăcu o clipă, în afară 
de puştiul din căldare. 


Gringoire nu îndrăznea nici să răsufle, nici să ridice 
privirea. 

— Hombre, quita tu sombreroi:l!, spuse unul dintre cei 
trei tâlhari a căror pradă era; şi, înainte ca Gringoire să fi 
înţeles ce voia să-i spună, celălalt îi şi luă pălăria. 

O biată pălărie, ce-i drept, dar încă bună pe zi cu soare 
sau la vreme de ploaie. Gringoire oftă. 

Între timp, regele i se adresă de la înălţimea butiei: 

— Ce-i cu ticălosul ăsta? 

Gringoire tresări. Vocea aceasta, deşi asprită de 
ameninţare, îi aminti de-o altă voce care, chiar în cursul 
acelei dimineţi, dăduse prima lovitură piesei lui, fornăind în 
mijlocul publicului: „Faceţi-vă pomană, oameni buni!” Şi 
ridică privirea. Regele era, într-adevăr, Clopin Trouillefou. 

Clopin  Trouillefou, purtând semnele regale, era 
îmbrăcat exact în aceleaşi zdrenţe. Rana de la braţ îi 
dispăruse. În mână ţinea unul din bicele acelea de curele, 
din piele albă, pe care le foloseau pe atunci sergenţii de 
pază ca să stăpânească mulţimea şi care purtau numele de 
boullayes. Pe cap avea un fel de bonetă rotundă şi închisă în 
partea de sus; dar cu greu s-ar fi putut ghici dacă era o 
boneţică de copil sau o coroană de rege, într-atât de mult se 
aseamănă cele două obiecte. 

Totuşi, lui Gringoire, fără să ştie de ce, îi mai veni un pic 
inima la loc recunoscând în regele Curţii Miracolelor pe 
blestematul său cerşetor din Sala Mare. 

— Jupâne... bâgui el... Monseniore... Sire... Cum trebuie 
să vă zic?, spuse el, în sfârşit, ajuns la punctul culminant al 
acelui crescendo şi neştiind nici cum să mai urce, nici cum 
să mai coboare. 

— Domnule, maiestate, camarade, zi-mi cum vrei. Dar 
grăbeşte-te. Ce-ai de spus în apărarea ta? 

„În apărarea ta!, gândi Gringoire. Asta nu-mi place 
deloc.” Şi continuă, bâiguind: 

— Eu sunt cel care azi-dimineaţă... 


— Pe ghearele diavolului!, îl întrerupse Clopin. Spune 
cum te cheamă, ticălosule, şi nimic mai mult. la seama! le 
afli în faţa a trei puternici monarhi: eu, Clopin Trouillefou, 
rege de Thunes, urmaş al marelui coesre, suzeran suprem 
al regatului argoului; Mathias Hungadi Spicali, duce de 
Egipt şi de Boemia, bătrânul ăla gălbejit pe care îl vezi colo, 
cu o cârpă în jurul capului; Guillaume Rousseau, împărat al 
Galileii, grăsanul ăla care nu ne ascultă şi care dezmiardă o 
târfă... Noi suntem judecătorii tăi. Ai intrat în regatul 
argoului fără să fii de-ai noştri, ai violat privilegiile oraşului 
nostru. Trebuie să fii pedepsit, dacă nu eşti cumva capon, 
francmitou sau  rifode, adică, pe limba oamenilor 
cumsecade, hoţ, cerşetor sau vagabond. Faci parte din 
ăştia? Explică-te. Arată-ţi titlurile. 

— Vai, răspunse Gringoire, n-am cinstea asta! Sunt 
autorul... 

— Ajunge!, continuă Troillefou, fără să-l lase să termine. 
Ai să fii spânzurat. E un lucru simplu, domnilor cetăţeni 
cinstiţi. Cum vă purtaţi voi cu ai noştri, aşa ne purtăm şi noi 
cu voi, aici. Legea pe care o aplicaţi voi vagabonzilor v-o 
aplică şi vagabonzii vouă. Dacă e rea, voi sunteţi de vină. 
Trebuie să se mai vadă din când în când şi câte o 
strâmbătură de om cumsecade deasupra ştreangului de 
cânepă; asta face ca lucrul să devină onorabil. Hai, amice, 
împarte-ţi voios zdrenţele domnişoarelor ăstora. Eu am să 
poruncesc să fii spânzurat ca să distrez haimanalele, iar tu 
o să le dai punga ca să bea. Dacă ţii să te maimuţăreşti un 
pic, avem acolo, în piuliţa aia de lemn, un Dumnezeu-tată de 
piatră pe care l-am furat de la Saint-Pierre-aux-Boeufs. Ai 
patru minute ca să-l pocneşti în cap cu sufletul tău. 

Cuvântarea regelui era nemaipomenită. 

— Bine-a grăit, pe sufletul meu! Clopin 'Trouillefou 
predică de parcă ar fi Sfântul Părinte, Papa!, strigă 
împăratul Galileii, spărgându-şi oala ca să-şi sprijine masa. 

— Seniori împărați şi regi!, rosti calm Gringoire (căci, nu 
ştiu cum, curajul îi revenise şi vorbea hotărât). Nici să nu vă 


gândiţi la una ca asta. Mă numesc Pierre Gringoire, sunt 
poetul căruia i s-a jucat azi-dimineaţă o piesă în Sala Mare a 
palatului. 

— A, tu eşti, maestre!, spuse Clopin. Eram şi eu acolo, pe 
Dumnezeul meu! Ei bine, amice, faptul că ne-ai plictisit azi- 
dimineaţă, crezi că-i un motiv să nu te spânzurăm astă- 
seară? 

„Greu o să ies din bucluc”, gândi Gringoire. Dar mai făcu 
totuşi un efort: 

— Nu văd de ce n-ar fi socotiți şi poeţii printre 
vagabonzi, spuse el. Esop a fost vagabond, Homer a fost 
cerşetor, Mercur era hoţ... 

Clopin îl întrerupse: 

— Mi se pare că vrei să ne îmbrobodeşti cu savantlăcul 
tău. Hai, lasă-te spânzurat şi nu mai face fiţe! 

— S-avem iertare, monsenior rege de Thunes, răspunse 
Gringoire, luptând pas cu pas. Merită... Un moment!... 
Ascultaţi-mă... Nu mă puteţi osândi fără să mă ascultați... 

Într-adevăr, nefericitul lui glas era acoperit de zarva din 
preajmă... Băieţaşul îşi râcâia căldarea mai vârtos ca 
oricând şi, culmea, o bătrână pusese pe pirostria încinsă o 
cratiţă plină cu grăsime care sfârâia la foc cu un zgomot 
asemănător strigătelor unor copii porniţi să urmărească un 
om mascat. 

Între timp, Clopin Trouillefou păru că se sfătuieşte o 
clipă cu ducele de Egipt şi cu împăratul Galileii, care era 
beat turtă. Apoi strigă cu asprime: 

— Linişte! 

Dar cum căldarea şi cratiţa cu grăsime nu-l ascultau şi 
îşi continuau duetul, sări jos de pe butie, dădu o lovitură de 
picior căldării, care se rostogoli la zece paşi cu copil cu tot, 
o lovitură de picior cratiţei, a cărei grăsime se vărsă în foc, 
apoi se sui din nou, grav, pe tron, fără să-i pese nici de 
smiorcăielile înăbuşite ale copilului, nici de bombănitul 
bătrânei, a cărei cină se topea într-o frumoasă flacără albă. 


Trouillefou făcu un semn, iar ducele şi împăratul, cei ce 
treceau drept savanţi, preoţi şi doctori, şi cei care îi 
instruiau pe novici veniră şi se aşezară în jurul lui, alcătuind 
o potcoavă al cărei centru îl ocupa Gringoire, înşfăcat 
vârtos de paznicii săi. Era un semicerc de zdrenţe, de 
otrepe, de paiete lucioase, de furci, de securi, de picioare 
de beţivi, de braţe groase şi goale, de figuri dezgustătoare, 
fără vlagă şi năuce. În mijlocul mesei rotunde a calicimii, 
Clopin Trouillefou, ca un doge al acestui senat, ca un rege 
al acestei adunări nobiliare, ca un papă al acestui sinod, 
domina, mai întâi prin toată înălţimea polobocului său, apoi 
prin nu ştiu ce aer măreț, crud şi formidabil, care făcea să-i 
licărească pupila şi corija, în profilul său sălbatic, tipul 
bestial al rasei vagabonzilor. S-ar fi zis că e o căpăţână 
printre râturi. 

— Ascultă, îi spuse el lui Gringoire, mângâindu-şi cu 
palma bătătorită bărbia diformă, nu văd de ce n-ai fi 
spânzurat. E adevărat că pare să nu-ţi placă, dar e simplu 
de tot. Voi, burghezii, nu sunteţi obişnuiţi cu asta. Vă 
închipuiţi că ar fi cine ştie ce mare lucru. La urma urmei, 
noi nu-ţi vrem răul. lată un mijloc de a scăpa de bucluc, 
până una-alta. Vrei să fii de-ai noştri? 

Îşi poate închipui oricine efectul făcut de propunerea 
aceasta asupra lui Gringoire, care îşi vedea zilele 
amenințate şi începuse să se dea bătut. De aceea se agăţă 
hotărât de ea. 

— Sigur că vreau, şi încă cum!, spuse el. 

— Primeşti să te înrolezi printre cerşetori? 

— Printre cerşetori? Sigur!, răspunse Gringoire. 

— Te recunoşti membru al tagmei oamenilor liberi?, 
continuă regele Thunes. 

— Al tagmei oamenilor liberi. 

— Supus al regatului argoului? 

— Al regatului argoului. 

— Vagabond? 

— Vagabond. 


— Din suflet? 

— Din suflet. 

— Îţi atrag atenţia, continuă regele, că asta n-o să te 
scape de spânzurătoare. 

— Drace!, făcu poetul. 

— Doar că ai să fii spânzurat ceva mai târziu, cu mai 
multă ceremonie, pe cheltuiala oraşului Paris, pe-o 
frumoasă spânzurătoare de piatră şi de către oameni 
cinstiţi, continuă Clopin, netulburat. Asta e o consolare. 

— Chiar aşa, răspunse Gringoire. 

— Şi mai sunt şi alte avantaje. În calitate de om liber, n-o 
să ai de plătit bir nici pentru noroi, nici pentru săraci, nici 
pentru lumini, biruri pe care trebuie să le plătească 
locuitorii Parisului. 

— Aşa să fie!, încuviinţă poetul. Primesc. Sunt vagabond, 
supus al argoului, om liber, cerşetor, tot ce doriţi. Şi eram 
toate astea dinainte, domnule rege de Thunes, căci eu sunt 
filosof; et omnia în philosophia, omnes în philosopho 
continentur=2+, după cum ştiţi. 

Regele de Thunes se încruntă. 

— Drept cine mă iei, băiete? Ce limbă de evreu din 
Ungaria ne ciripeşti acolo? Nu cunosc ebraica. Dacă eşti 
tâlhar, nu înseamnă că eşti jidov. Ba eu nici nu mai fur, sunt 
deasupra mărunţişurilor astea, eu ucid. Ucigaş sunt, hoţ nu. 

Gringoire încercă să strecoare câteva scuze printre 
frazele acestea scurte pe care mânia le făcea din ce în ce 
mai sacadate. 

— Vă cer iertare, monseniore. Nu e ebraică, e latină. 

— Îţi spun că nu sunt jidov, continuă Clopin furios, şi că 
am să pun să te spânzure, burtă de sinagogă! Ca şi pe 
negustoraşul din Iudeea care e lângă tine şi pe care trag 
nădejde să-l văd țintuit într-o bună zi pe o tejghea, ca pe o 
monedă falsă ce este. 

Şi vorbind astfel, îl arătă cu degetul pe evreul ungur 
mărunt şi bărbos, care îl acostase pe Gringoire cu facitote 
caritatem al lui şi care, neînţelegând altă limbă, privea 


mirat proasta dispoziţie a suveranului de  Ihunes 
revărsându-se asupra lui. În sfârşit, monseniorul Clopin se 
potoli: 

— Ticăloşiile, i se adresă el poetului, vrei deci să fii 
vagabond? 

— Nici vorbă că da, răspunse poetul. 

— Nu-i totul să vrei, spuse morocănosul Clopin. 
Bunăvoinţa nu adaugă niciun fir de ceapă la ciorbă şi nu-i 
bună decât să te ducă în rai; iar raiul e una, şi argoul e alta. 
Ca să fii primit în argou, trebuie să dovedeşti că eşti bun la 
ceva, şi pentru asta să scotoceşti manechinul. 

— Am să scotocesc tot ce doriţi, spuse Gringoire. 

Clopin făcu un semn. Câţiva dintre ai lui ieşiră din cerc şi 
se întoarseră aproape imediat, aducând doi bulumaci 
terminaţi la capătul de jos cu două proptele de scândură 
care îi făceau să stea lesne pe sol. La capătul de sus al 
bulumacilor ei potriviră o grindă transversală, şi totul 
alcătuia o foarte drăguță spânzurătoare portativă, pe care 
Gringoire avu satisfacția s-o vadă ridicându-se în faţa lui cât 
ai clipi din ochi. Nu lipsea nimic, nici chiar ştreangul ce se 
legăna grațios sub grindă. 

„Unde vor să ajungă?”, se întrebă Gringoire, oarecum 
neliniştit. Un clinchet de clopoțel pe care îl auzi chiar în 
clipa aceea puse capăt neliniştii lui. Era un manechin pe 
care vagabonzii îl prinseră cu gâtul în ştreang, un fel de 
sperietoare de ciori înveşmântată în roşu şi atât de 
încărcată cu zurgălăi şi clopoței, încât s-ar fi putut găti cu ei 
treizeci de catârce castiliene. Nenumăraţii zurgălăi vibrară 
un timp la oscilaţiile funiei, apoi se domoliră încet, încet şi 
tăcură, în sfârşit, când manechinul fu readus la neclintire 
prin legea aceea a pendulului care a detronat clepsidra şi 
ceasul cu nisip. 

Atunci, Clopin, arătându-i lui Gringoire un scăunel vechi 
şi care se clătina, aflat sub manechin, îi porunci: 

— Urcă-te pe el. 


— La naiba!, se împotrivi Gringoire. Am să-mi frâng 
gâtul. Scăunelul ăsta şchioapătă ca un vers de Martial: are 
un picior hexametru şi un picior de pentametru. 

— Urcă!, îi porunci iar Clopin. 

Gringoire se urcă pe scăunel şi izbuti, nu fără câteva 
legănări ale capului şi ale braţelor, să-şi regăsească centrul 
de gravitate. 

— Acum, continuă regele de Thunes, încolăceşte-ţi 
piciorul drept în jurul piciorului stâng şi ridică-te pe vârful 
piciorului stâng. 

— Monseniore, spuse Gringoire, ţineţi deci neapărat să- 
mi frâng ceva? 

Clopin clătină din cap. 

— Ascultă, băiete, trăncăneşti prea mult. lată, în două 
cuvinte, despre ce-i vorba. O să te înalţi pe vârful piciorului, 
aşa cum ţi-am spus; în felul acesta o să poţi ajunge până la 
buzunarul manechinului, o să scotoceşti în el şi-o să scoţi 
punga aflată acolo; şi dacă faci asta fără să se audă niciun 
clinchet de clopoțel, e bine: o să fii vagabond. Nu ne mai 
rămâne atunci decât să te cotonogim timp de opt zile. 

— Să mă ferească Dumnezeu!, spuse Gringoire. Şi dacă 
fac să sune clopoţeii? 

— Atunci o să fii spânzurat. Pricepi? 

— Nu pricep deloc, răspunse Gringoire. 

— Ascultă încă o dată. O să scotoceşti manechinul şi o să- 
i furi punga; dacă se clinteşte un singur clopoțel cât timp 
lucrezi, o să fii spânzurat. Asta înţelegi? 

— Bine, spuse Gringoire, asta înţeleg. Şi-apoi? 

— Dacă izbuteşti să iei punga fără să se audă zurgălăii, 
eşti de-al nostru, şi-o să fii cotonogit opt zile la rând. Acum 
înţelegi, nu-i aşa? 

— Nu, monseniore, nu înţeleg. Eu cu ce m-aleg? 
Spânzurat într-un caz, bătut în celălalt... 

— Şi să fii vagabond?, continuă Clopin. Şi să fii de-al 
nostru? Asta nu înseamnă nimic? E în interesul tău să te 
batem, ca să te călim în lovituri. 


— Foarte mulţumesc!, răspunse poetul. 

— Hai, grăbeşte-te, spuse Clopin, izbind cu piciorul în 
butoiul care sună ca o tobă mare. Scotoceşte manechinul şi 
termină odată. le anunţ pentru ultima oară că, dacă aud un 
singur  clinchet de clopoțel, o să atârni în locul 
manechinului. 

Ceata de supuşi aplaudă cuvintele lui Clopin şi se aşeză 
în cerc în jurul spânzurătorii, râzând atât de necruţător, 
încât Gringoire văzu că-i distra prea mult ca să n-aibă toate 
motivele să se teamă de ei. Nu-i mai rămânea aşadar nicio 
speranţă, în afară de slaba şansă de-a reuşi în greaua 
încercare la care era silit. Se hotări deci să rişte, dar nu 
fără să fi adresat mai întâi o rugăciune fierbinte 
manechinului pe care avea să-l jefuiască şi care ar fi fost 
poate mai uşor de înduioşat decât tâlharii din preajmă. 
Nenumăraţii clopoței, cu micile lor limbi de aramă, i se 
păreau tot atâtea guri de vipere, gata-gata să muşte şi să 
şuiere. 

— Oh, îşi zicea el încetişor, e oare cu putinţă ca viaţa să- 
mi depindă de cea mai uşoară vibraţie a celui mai uşor 
dintre clopoţeii ăştia? Oh, adăugă el apoi, cu palmele 
împreunate, clopoţeilor, nu sunaţi! Zurgălăilor, tăceţi! 
Clopoţeilor, nu vă clintiţi! Şi mai făcu o încercare asupra lui 
Trouillefou: Dar dacă suflă vântul?, îl întrebă el. 

— O să fii spânzurat, îi răspunse acesta fără să şovăie. 

Văzând că nu există nici scăpare, nici amânare, nici 
şiretlic posibil, Gringoire îşi luă inima în dinţi. Îşi încolăci 
piciorul drept în jurul piciorului stâng, se ridică pe vârful 
piciorului stâng şi întinse mâna, dar, în clipa când atinse 
manechinul, corpul, care i se sprijinea numai pe un picior, 
se clătină pe scăunelul care se sprijinea numai pe trei 
picioare; instinctiv, Gringoire vru să se rezeme de 
manechin, îşi pierdu echilibrul şi căzu greoi la pământ, 
asurzit de inevitabila vibraţie a nenumăraţilor zurgălăi ai 
manechinului, care, fiind împins cu mâna, se roti mai întâi 


în jurul propriului său ax, apoi se legănă maiestuos între cei 
doi stâlpi. 

— Blestem!, strigă poetul, căzând, şi rămase ca mort cu 
faţa la pământ. 

Deasupra capului auzea în acelaşi timp şi temutul sunet 
al clopoţeilor, şi râsul drăcesc al tâlharilor, şi vocea lui 
Trouillefou, care spunea: 

—  Ridicaţi-mi-l pe ticălos şi spânzuraţi-mi-l fără milă. 
Gringoire se ridică. Manechinul fusese dat jos ca să i se facă 
loc lui. 

Supuşii lui Clopin îl siliră să se urce pe scăunel. Clopin 
veni la el, îi trecu ştreangul pe după gât şi, bătându-l pe 
umăr, îi spuse: 

— Adio, băiete! Acum nu mai poţi scăpa, chiar dacă ai 
mistui cu maţele papei. 

Cuvântul „iertare” se întinse pe buzele lui Gringoire, 
care îşi plimbă privirea în jurul său. Nicio speranţă însă: toţi 
râdeau. 

— Bellevigne de L'Etoile, spuse regele de Thunes către 
un tâlhar uriaş, care ieşi din rând, urcă-te pe grindă. 

Bellevigne de L'Etoile se caţără cu îndemânare pe grinda 
transversală şi, peste o clipă, Gringoire, ridicând ochii, îl 
văzu stând pe vine deasupra capului său. 

— Acum, continuă Clopin Trouillefou, imediat ce-o să bat 
din palme, tu, Andry le Rouge, o să trânteşti scăunelul la 
pământ, cu o lovitură de genunchi; tu, Frangois Chante- 
Prune, o să te-agăţi de picioarele ticălosului, iar tu, 
Bellevigne, o să te-arunci pe umerii lui; toţi trei deodată, 
auziţi? 

Gringoire se cutremură. 

— Gata?, îi întrebă Clopin Troillefou pe cei trei supuşi ai 
săi, pregătiţi să se năpustească asupra lui Gringoire ca trei 
păianjeni asupra unei muşte. 

Bietul osândit avu o clipă de aşteptare cumplită, în care 
timp Clopin împinse liniştit cu vârful piciorului câteva 
joarde de viţă pe care focul nu le atinsese încă. 


— Sunteţi gata?, repetă el şi-şi îndepărtă palmele ca să 
dea semnalul. 

Încă o secundă şi ar fi fost prea târziu. Dar se opri, 
fulgerat parcă de-o idee subită. 

— O clipă!, spuse el. Uitasem!... Datina cere să nu 
spânzurăm un om fără să întrebăm dacă e vreo femeie 
care-l vrea. Băiete, e ultima ta şansă. Trebuie să te-nsori 
sau cu o tâlhărită, sau cu ştreangul. 

Legea aceasta țigănească, oricât de ciudată ar putea săi 
se pară cititorului, e scrisă şi astăzi pe de-a-ntregul în 
vechea legislaţie engleză. Vezi Burington's Observations. 

Gringoire respiră. Era a doua oară când revenea la viaţă 
de-o jumătate de oră încoace. De aceea nu îndrăzni să se 
încreadă prea mult. 

— Hei!, strigă Clopin, urcat din nou pe poloboc. Hei! 
Femei şi femele, există printre voi, de la vrăjitoare până la 
pisica ei, vreo ticăloasă care să-l vrea pe ticălosul ăsta? Hei, 
Colette, Rotăriţă! Elisabeth Trouvain! Simone Jodouyne! 
Marie Picior-de-bou! Thonne Lungana! Berarde Fanouel! 
Michelle  Genaille! Claude  Roade-ureche!  Mathurine 
Girorou! Hei! Isabeau la Thierrye! Veniţi şi priviţi! Un 
bărbat pe gratis! Care-l vrea? 

În situaţia aceasta nenorocită, Gringoire era, fără doar şi 
poate, puţin ispititor. Tâlhăriţele nu se arătară prea 
încântate de propunere. Nefericitul le auzi răspunzând: 

— Nu! Nu! Spânzuraţi-l! Aşa, o să ne bucure pe toate. 
Totuşi, trei dintre ele ieşiră din gloată şi veniră să-l 
privească mai îndeaproape. Una era o fată grasă, cu faţa 
pătrată. Ea cercetă atentă îmbrăcămintea jalnică a 
filosofului. Veşmântul de deasupra îi era ros şi mai găurit 
decât o tigaie de prăjit castane. Fata se strâmbă. 

— Steag zdrenţuit!, bombăni ea şi, adresându-se lui 
Gringoire: Unde ţi-e mantia? 

— Am pierdut-o, spuse Gringoire. 

— Şi pălăria? 

— Mi-au luat-o. 


— Şi pantofii? 

— Li s-au cam dus pingelele. 

— Punga? 

— Vai!, bâigui Gringoire. Nu mai am nicio leţcaie. 

— Lasă-te spânzurat şi mulţumeşte-le, răspunse fata, 
întorcându-i spatele. 

A doua, bătrână, oacheşă, zbârcită, hidoasă, de-o 
urâţenie vădită chiar la Curtea Miracolelor, se învârti în 
jurul lui Gringoire. El aproape tremura că o să-l vrea de 
bărbat. Dar ea spuse printre dinţi: 

— E prea slab - şi se îndepărtă. 

A treia era o tânără destul de curăţică şi nu prea urâtă. 

— Salvează-mă!, îi şopti bietul nefericit. 

Ea îl privi o clipă cu oarecare milă, apoi cobori ochii, îşi 
mototoli puţin fusta în palmă şi rămase nehotărâtă. El îi 
urmări din ochi toate mişcările; era ultima lui licărire de 
speranţă. 

— Nu, spuse în cele din urmă fata, nu! Guillaume Falcă- 
lungă m-ar bate. 

Şi intră la loc în mulţime. 

— Amice, zise Clopin, n-ai baftă. Apoi, ridicându-se în 
picioare pe butoi, strigă imitând tonul unui portărel la 
licitaţie, spre marea veselie a tuturor: Nimeni nu-l vrea? O 
dată, de două ori, de trei ori! Şi, întorcându-se spre 
spânzurătoare, adăugă cu un semn din cap: Vândut prin 
licitaţie! 

Bellevigne de l'Etoile, Andry lerouge, Francois Chante- 
Prune se apropiară de Gringoire. În clipa aceea, un strigăt 
răsună în mijlocul supuşilor lui Clopin: 

— Esmeralda! Esmeralda! 

Gringoire tresări şi se întoarse spre partea de unde 
veneau strigătele. Mulțimea se dădu la o parte, lăsând să 
treacă o fiinţă pură şi ameţitoare. 

Era ţiganca. 

— Esmeralda!, exclamă Gringoire, uluit, printre atâtea 
emoţii, de felul brusc în care cuvântul acesta magic îi lega 


între ele toate amintirile zilei. 

Fiinţa aceea rară părea că stăpâneşte cu farmecul şi 
frumuseţea ei până şi Curtea Miracolelor. Tâlharii şi 
tâlhăriţele se dădeau înapoi cu blândeţe, făcându-i loc, şi 
feţele lor brutale înfloreau parcă la ivirea ei. 

Ea se apropie cu paşi uşori de cel osândit. Frumoasa 
căpriţă Djali o urma. Gringoire era mai mult mort decât viu. 
Țiganca îl privi o clipă în tăcere. 

— O să-l spânzurați pe omul ăsta?, îl întrebă ea grav pe 
Clopin. 

— Da, surioară, răspunse regele de Thunes, afară de 
cazul când o să-l iei tu de bărbat. 

Fata făcu uşoara strâmbătură obişnuită a buzei de jos. 

— Îl iau, spuse ea. 

Gringoire crezu cu deplină convingere că totul, de azi- 
dimineaţă, până acum, nu fusese decât un vis şi acum se 
petrecea urmarea visului. 

Într-adevăr, schimbarea situaţiei, deşi plăcută, era 
violentă. 

Nodul ştreangului fu desfăcut şi poetul cobori de pe 
scăunel. Gringoire se văzu silit să stea jos, într-atât de 
puternic fusese şocul. 

Fără să rostească un cuvânt, ducele de Egipt aduse un 
ulcior de lut. Țiganca i-l întinse lui Gringoire. 

— Dă-l de pământ, îi spuse ea. Ulciorul se sparse în 
patru bucăţi. 

— Frate, zise atunci ducele de Egipt, punându-şi mâinile 
pe fruntea lor, ea îţi e soţie. Surioară, el îţi e soţ. Pe patru 
ani. Căraţi-vă de aici! 


7 


O noapte de nuntă 


După câteva clipe, poetul nostru se pomeni într-o odăiţă 
boltită în ogivă, bine închisă, caldă, aşezat în faţa unei mese 
care părea că nu cere altceva decât să se împrumute de la 
un dulăpior cu mâncare atârnat lângă ea; îl aştepta un pat 
bun şi se afla singurel cu o fată frumoasă. Aventura avea în 
ea ceva ca de vrajă. Poetul începea aşadar să se creadă cu- 
adevărat un personaj de basm. Din când în când, Gringoire 
se uita prin preajmă ca să vadă dacă nu cumva carul de foc 
tras de două himere înaripate, singurul care ar putut să-l 
transporte atât de repede din infern în rai, se mai afla 
acolo. De asemenea, îşi aţintea uneori cu încăpățânare 
privirea pe găurile hainei, ca să se agate de realitate şi să 
nu piardă cu totul pământul de sub picioare. Rațiunea lui, 
zvârlită în spaţii imaginare, nu se mai ţinea decât de firul 
acesta. 

Fata nu părea să-i dea nicio atenţie; umbla de colo-colo, 
muta din loc vreun scăunel, vorbea cu căpriţa şi făcea din 
când în când mica ei strâmbătură. În sfârşit, se aşeză lângă 
masă şi Gringoire putu s-o privească în voie. 

Ai fost şi tu copil, cititorule, şi poate ai fericirea să mai fii 
încă. Şi nu se poate să nu fi urmărit de câteva ori, din tufă 
în tufă, la malul unei ape, într-o zi însorită, vreo frumoasă 
libelulă verde sau albastră, frângându-şi zborul în unghiuri 
bruşte şi sărutând vârfurile tuturor crenguţelor. (Eu, unul, 
mi-am petrecut astfel zile întregi, cel mai bine folosite din 
viaţa mea.) Îţi aminteşti cu câtă curiozitate amoroasă ţi se 
legau gândirea şi privirea de vârtejul acesta minuscul, 
şuierător şi zâmbitor, făcut din aripi, purpură şi azur, în 
mijlocul căruia plutea o formă de nezărit, ascunsă de însăşi 
rapiditatea mişcării? Fiinţa aeriană care abia se desluşea 
prin farmecul acela de aripi ţi se părea himerică, imaginară, 
cu neputinţă de atins, cu neputinţă de văzut. Dar când, în 
sfârşit, libelula poposea pe vârful unei trestii, şi când puteai 
să-i examinezi, ţinându-ţi răsuflarea, lungile aripi de mătase 
străvezie, lungul veşmânt de smalţ, cele două globuri de 
cristal, cât erai de uimit şi cât îţi era de teamă să nu-i vezi 


din nou forma pierind în umbră şi fiinţa redevenind 
himerică! Aminteşte-ţi impresiile acestea şi să-ţi dai lesne 
seama de ceea ce simţea Gringoire contemplând-o în forma 
ei vizibilă şi palpabilă pe Esmeralda, întrezărită de el până 
atunci doar în vârtejul dansului, al cântului şi-al zarvei. 

„lată aşadar ce înseamnă Esmeralda!, îşi spunea el din 
ce în ce mai pierdut în visare şi urmărind-o vag cu privirea. 
O făptură cerească! O dansatoare de stradă! Atât de mult şi 
atât de puţin. Ea e aceea care, azi-dimineaţă, a dat lovitura 
de graţie piesei mele, şi tot ea mi-a salvat viaţa în seara 
asta. Duhul meu rău! Îngerul meu bun! Frumoasă femeie, 
pe cinstea mea! Şi care trebuie să mă iubească la nebunie 
dacă m-a luat de bărbat în felul ăsta. Nu, zău, spuse el, 
ridicându-se deodată, cu sentimentul acela al adevărului 
care îi forma esenţa caracterului şi a filosofiei, nu prea ştiu 
cum, dar sunt soţul ei!” 

Cu ideea aceasta în minte şi în ochi, se apropie de fată şi 
făcu un gest atât de milităresc şi de galant, încât ea se dădu 
înapoi. 

— Ce vrei cu mine?, întrebă ea. 

— Mă mai poţi întreba, încântătoare Esmeralda?, 
răspunse Gringoire pe un ton atât de pătimaş, încât se miră 
singur auzindu-se vorbind. 

Țiganca deschise ochii mari: 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Cum?!, continuă Gringoire, înflăcărându-se din ce în 
ce şi gândindu-se că, la urma urmei, n-avea de-a face decât 
cu o preacinstită de la Curtea Miracolelor. Nu sunt eu oare 
al tău, draga mea? Şi tu nu eşti a mea? 

Şi, cu o naivitate sinceră, o prinse de mijloc. Dar bluza 
fetei îi alunecă din mâini, ca pielea unui tipar; apoi 
ajungând dintr-o săritură în celălalt capăt al odăiţei, fata se 
aplecă şi se ridică ţinând în mână un mic pumnal, mai 
înainte ca Gringoire să fi avut timp măcar să vadă de unde 
scosese pumnalul: ţiganca era mânioasă şi mândră, cu 
buzele ei uşor umflate, cu nările larg deschise, cu obrajii 


roşii ca mărul domnesc şi cu ochii scăpărând fulgere. În 
acelaşi timp, căpriţa albă se aşeză în faţa ei, întinzând spre 
Gringoire o frunte gata de luptă, înarmată cu două coarne 
drăguţe, poleite şi foarte ascuţite. Ioate acestea se 
petrecură cât ai clipi. 

Libelula devenea viespe şi nu aştepta decât să înţepe. 

Filosoful nostru rămase încremenit, plimbându-şi rând 
pe rând privirile năucite de la căpriţă la fată. 

— Sfântă Fecioară!, rosti el, în sfârşit, când uimirea îi 
îngădui să vorbească. lată două făpturi neînfricate. 

Țiganca rupse şi ea tăcerea. 

— Pesemne că eşti un ticălos tare îndrăzneţ! 

— Iartă-mă domnişoară, spuse Gringoire zâmbind. Dar 
de ce m-ai luat de bărbat? 

— Voiai să-i las să te spânzure? 

— Aşadar, n-ai avut alt gând, măritându-te cu mine, 
decât să mă scapi din ştreang!, zise poetul, oarecum 
dezamăgit în speranţele lui amoroase. 

— Ce alt gând ai fi vrut să am? 

Gringoire îşi muşcă buzele. „La naiba, îşi spuse el, nu 
sunt încă atât de triumfător în dragoste pe cât credeam. 
Dar atunci, de ce-oi mai fi spart bietul ulcior?” 

În acest timp, pumnalul Esmeraldei şi coarnele căpriţei 
se aflau tot în defensivă. 

— Domnişoară Esmeralda, vorbi poetul, să ne lăsăm 
păgubaşi. Nu sunt ajutor de grefier la Châtelet şi n-o să-ţi 
fac proces fiindcă porţi un pumnal la Paris, în ciuda 
ordinelor şi a opreliştilor domnului prevât. Totuşi, nu se 
poate să nu ştii că No&l Lescripvain a fost osândit acum o 
săptămână la zece taleri amendă fiindcă a purtat un 
jungher. Dar asta nu-i treaba mea, şi revin la ce mă 
priveşte. Îţi jur pe bucăţica mea de rai să nu mă apropii de 
dumneata fără voia şi îngăduinţa dumitale; dar dă-mi ceva 
să mănânc. 

La drept vorbind, Gringoire, ca şi domnul Despreaux, 
era „foarte puţin voluptuos”. Nu făcea parte din specia 


aceea de cavaleri şi muşchetari care iau cu asalt fetele. În 
privinţa dragostei, ca şi în toate celelalte treburi, accepta 
bucuros toate amânările şi căile de mijloc; iar o cină bună, 
în tovărăşie plăcută, i se părea, mai ales când îi era foame, 
un antract excelent între prologul şi deznodământul unei 
aventuri de dragoste. 

Țiganca nu-i răspunse. Făcu mica ei schemă 
dispreţuitoare, înălţă capul ca o pasăre, apoi izbucni în râs, 
iar pumnalul cel mic dispăru aşa cum apăruse, fără ca 
Gringoire să poată vedea unde îşi ascundea albina acul. 

Un minut mai târziu, el avea pe masă o pâine de secară, 
o felie de slănină, câteva mere zbârcite şi-un ulcior cu bere. 
Gringoire începu să înfulece ca un apucat. Auzind 
zăngăniturile furioase făcute de furculiţa-i de fier în farfuria 
de faianţă, ai fi zis că dragostea i se preschimbase în poftă 
de mâncare. 

Aşezată în faţa lui, fata îl privea cum mănâncă fără să 
scoată o vorbă, vădit preocupată de un alt gând căruia îi 
zâmbea din timp în timp, pe când mâna ei moale mângâia 
căpşorul inteligent al căpriţei, rezemat uşor de genunchii 
ei. 

O lumânare de seu lumina scena aceasta de lăcomie şi 
de visare. 

Totuşi, după ce-şi potoli primele chiorăieli ale pântecelui, 
Gringoire se simţi oarecum ruşinat văzând că nu mai 
rămăsese decât un măr. 

— Dumneata nu mănânci, domnişoară Esmeralda? 

Ea îi răspunse că nu, printr-un semn al capului, şi 
privirea gânditoare i se mută pe bolta încăperii. 

„Unde naiba i-o fi gândul?, se întreba Gringoire, 
uitându-se la ce se uita şi ea. Nu se poate ca strâmbătura 
piticului de piatră sculptat în cheia bolţii să-i absoarbă într- 
atât atenţia. Ce dracu”! Doar n-oi arăta eu mai rău decât 
el!” 

Şi ridică glasul: 

— Domniţă! 


Ea păru că nu-l aude. Atunci repetă şi mai tare: 

— Domniţă Esmeralda! 

Degeaba, mintea fetei era altundeva şi glasul lui 
Gringoire n-avea puterea de a o readuce. Din fericire, se 
amestecă şi căpriţa, care începu să-şi tragă stăpâna de 
mânecă. 

— Ce vrei, Djali?, întrebă imediat Esmeralda, tresărind 
ca trezită din somn. 

— Îi e foame, spuse Gringoire încântat că poate lega o 
conversaţie. 

Esmeralda începu să rupă fărâme de pâine, pe care Djali 
i le mânca grațios din podul palmei. 

De altfel, Gringoire nu-i lăsă timp să recadă în visare şi 
riscă o întrebare delicată: 

— Vasăzică nu mă vrei ca soţ? 

Fata îl privi ţintă şi spuse: 

— Nu. 

— Şi nici ca ibovnic?, continuă Gringoire. 

Ea făcu mutrişoara obişnuită şi răspunse: 

— Nu. 

— Dar ca prieten?, mai zise Gringoire. 

Ea îl privi din nou fix şi răspunse, după ce se gândi o 
clipă: 

— Poate. 

Acest „poate”, atât de drag filosofilor, îi mai dădu curaj 
lui Gringoire. 

— Ştii ce înseamnă prietenia?, întrebă el. 

— Da, răspunse egipţianca. Fratele cu sora, două fiinţe 
care se apropie tare una de alta, fără să se contopească, 
două degete de la o mână. Şi dragostea?, continuă 
Esmeralda. O, dragostea! Spuse ea, şi glasul îi tremură, 
ochii îi străluciră. Dragostea înseamnă să fii doi şi să nu fii 
decât unul. Un bărbat şi o femeie care se contopesc într-un 
înger. Dragostea e cerul. 

Vorbind astfel, dansatoarea străzii era de o frumuseţe 
care îl emoţiona nespus pe Gringoire şi care lui i se păru 


perfect potrivită cu exaltarea aproape orientală a cuvintelor 
ei. Buzele fetei, roze şi pure, zâmbeau pe jumătate; fruntea 
candidă şi senină i se tulbura uneori sub apăsarea gândului, 
ca o oglindă sub respiraţia cuiva; şi din lungile-i gene negre 
şi aplecate izvora un fel de lumină inefabilă, care dădea 
profilului ei suavitatea aceea ideală pe care Rafael a 
regăsit-o mai apoi la punctul de intersecţie mistică a 
virginităţii, maternității şi divinității. 

Asta nu-l împiedică pe Gringoire să continue: 

— Cum trebuie aşadar să fie cineva ca să-ţi placă? 

— Trebuie să fie bărbat. 

— Şi eu, urmă el, eu ce sunt? 

— Un bărbat are coif pe cap, spadă în mână şi pinteni de 
aur la călcâie. 

— Bun, spuse Gringoire. Vasăzică fără cal nu eşti bărbat. 
Şi-ţi place vreunul? 

— Dacă iubesc? 

— Dacă iubeşti. 

Ea rămase o clipă pe gânduri, apoi rosti cu o expresie 
neobişnuită: 

— Asta am s-o ştiu curând. 

— De ce nu chiar astă-seară?, continuă cu duioşie 
poetul. De ce nu pe mine? 

Ea îl privi serioasă: 

— N-am să pot iubi decât un bărbat care ar putea să mă 
ocrotească. 

Gringoire roşi şi nu mai insistă. Nici vorbă, fata făcea 
aluzie la puţinul sprijin de care el dăduse dovadă cu două 
ore mai înainte, când ea se aflase în primejdie. Amintirea 
aceasta, ştearsă de celelalte păţanii ale serii, îi reveni în 
minte. Gringoire se lovi peste frunte: 

— Nu, zău, domniţă, de-aici ar fi trebuit să încep. Iartă- 
mă că sunt atât de distrat. Cum ai făcut să scapi din 
ghearele lui Quasimodo? 

Întrebarea o făcu pe ţigancă să tresară. 


— Oh! Groaznic cocoşat!, exclamă ea, ascunzându-şi faţa 
în palme, şi se cutremură, prinsă parcă de friguri. 

— Groaznic, într-adevăr!, încuviinţă Gringoire, care nu-şi 
părăsea gândul. Dar cum ai putut să scapi din mâna lui? 

Esmeralda zâmbi, oftă şi tăcu un timp. 

— Ştii de ce te-a urmărit?, continuă Gringoire, încercând 
să revină printr-un ocol la întrebarea lui. 

— Nu ştiu, spuse fata. Şi adăugă repede: Dar dumneata, 
care de asemenea mă urmăreai, de ce te ţineai după mine? 

— Cinstind vorbind, răspunse Gringoire, nici eu nu ştiu. 

Tăcură amândoi. Gringoire scrijelea masa cu cuțitul. 
Fata zâmbea şi părea că priveşte ceva prin perete. Deodată 
începu să cânte cu o voce abia desluşită: 


Quando las pintadas aves 
Mudas est an, y la tierra... 


Apoi se întrerupse brusc şi începu s-o mângâie pe Djali. 

— Ai o căpriţă foarte drăguță, spuse Gringoire. 

— E sora mea, răspunse ea. 

— De ce ţi se spune Esmeralda?, întrebă poetul. 

— Nu ştiu. 

— Hai, spune... 

Fata scoase din sân un fel de săculeţ de formă lunguiaţă, 
atârnat la gât cu un şirag din boabe de adrezarac. Săculeţul 
mirosea puternic a camfor, era îmbrăcat în mătase verde şi 
avea la mijloc o piatră mare, verde, care imita smaraldul. 

— Poate din cauza asta, zise ea. 

Gringoire vru să ia săculeţul. Fata se trase înapoi: 

— Nu-l atinge! E un talisman. O să-i faci râu vrăjii sau 
vraja ţie... 

Curiozitatea poetului sporea din ce în ce: 

— Cine ţi l-a dat? 

Ea îşi puse un deget pe buze şi-şi ascunse talismanul în 
sân. Gringoire încercă să-i mai pună şi alte întrebări, dar 
fata abia dacă îi răspunse. 


— Ce înseamnă cuvântul: Esmeralda? 

— Nu ştiu, spuse ea. 

— În ce limbă e? 

— Egipţiană, cred. 

— Bănuiam eu, zise Gringoire. Nu eşti din Franţa? 
— Nu ştiu. 

— Ai părinţi? 

Ea începu să cânte pe-o melodie veche: 


Tatăl meu e pasăre, 
Mama mea e păsărică, 
Trec pe ape fără luntre, 
Fără barcă, fără frică. 
Tata e o pasăre, 

Mama e o păsărică... 


— Bine, spuse Gringoire. La ce vârstă ai venit în Franţa? 

— Eram mică de tot. 

— Dar la Paris? 

— Anul trecut. Când intram pe Poarta Papală, am văzut 
zburând pitulicea trestiilor; era pe la sfârşitul lui august; şi- 
am spus: „O să fie iarnă grea”. 

— A şi fost, răspunse Gringoire, încântat de începutul 
acesta de conversaţie. Am petrecut-o suflându-mi în degete. 
Vasăzică ai darul profeţiei? 

Esmeralda recăzu în muţenia ei. 

— Nu. 

— Omul căruia îi spuneţi ducele de Egipt e şeful tribului 
vostru? 

— Da. 

— Şi totuşi el ne-a cununat, observă timid poetul. Ea 
făcu drăgălaşa mutrişoară obişnuită. 

— Nici nu-ţi ştiu măcar numele. 

— Numele meu? Dacă vrei, iată-l: Pierre Gringoire. 

— Eu ştiu altul, mai frumos, spuse ea. 


— Răutăcioaso!, continuă poetul. Dar n-are a face, n-o să 
izbuteşti să mă necăjeşti. Ştii, dacă m-ai cunoaşte mai bine, 
poate că m-ai iubi mai mult. Şi-apoi, mi-ai spus povestea 
dumitale cu atâta încredere, încât îţi datorez şi eu un pic 
povestea mea. Află deci că mă cheamă Pierre Gringoire şi 
că sunt fiul unui fel de încasator de biruri din Gonesse. Tata 
a fost spânzurat de burgunzi, iar mama spintecată de 
picarzi, pe vremea asediului Parisului, acum douăzeci de 
ani. La şase ani, eram deci orfan, neavând drept pingele 
decât pavajului Parisului. Habar n-am cum am trăit în 
răstimpul dintre şase şi şaisprezece ani. Ici, o fructăreasă 
îmi dădea o prună, colo, un brutar îmi arunca o coajă de 
pâine; seara, mă lăsam cules de patrula care mă ducea la 
închisoare, unde găseam o mână de paie. Toate acestea nu 
m-au împiedicat să cresc şi să slăbesc, după cum vezi. Iarna 
mă încălzeam la soare, sub bolta de la intrarea palatului de 
Sens, şi mi se părea foarte caraghios că focul de Sfântul 
loan se aprinde pe timp de vară. La şaisprezece ani am vrut 
să-mi fac un rost. Am încercat, rând pe rând, de toate. M- 
am făcut soldat, dar nu eram destul de viteaz. M-am făcut 
călugăr, dar nu eram destul de cuvios. Şi-apoi nu prea 
rezist la băutură. Deznădăjduit, am intrat ucenic la nişte 
dulgheri, cioplitori de bârne; dar nu eram destul de voinic. 
Aveam mai multă înclinaţie să fiu dascăl de şcoală; e 
adevărat că nu ştiam să citesc, însă ăsta nu-i un motiv. După 
câtva timp am observat că-mi lipsea ceva, pentru toate; şi 
văzând că nu eram bun de nimic, m-am făcut de bunăvoie 
poet şi făuritor de ritmuri. E o meserie de care te poţi 
apuca oricând, dacă n-ai niciun rost, şi-i mai bine s-o faci 
decât să furi, după cum mă sfătuiau câţiva pui de tâlhari, 
prieteni de-ai mei. Din fericire, într-o bună zi l-am întâlnit 
pe dom Claude Frollo, părintele arhidiacon de la Notre- 
Dame. El mi-a purtat de grijă şi, datorită lui, sunt astăzi un 
adevărat cărturar, cunoscând latina de la Ofciile:% lui 
Cicero până la Mortuologul călugărilor celestini, şi nefiind 
ignorant nici în scolastică, nici în poetică, nici în ritmică şi 


nici chiar în hermetică, această înţelepciune a înţelepciunii. 
Eu sunt autorul misterului care a fost reprezentat astăzi, cu 
mare triumf şi mare mulţime de oameni, în plină Sală Mare 
a palatului. Scriu şi o carte, care va avea şase sute de file, 
despre cometa nemaipomenită din 1465, care a înnebunit 
un om. Am mai avut şi alte succese. Fiind şi niţeluş tâmplar 
de artilerie, am lucrat la bombarda aceea mare a lui Jean 
Maugue, care ştii că a plesnit pe Pont din Charenton în ziua 
când i se făcea proba şi a ucis douăzeci şi patru de curioşi. 
Vezi că nu sunt de lepădat ca soţ. Ştiu tot felul de şmecherii 
foarte plăcute şi-am s-o învăţ pe căpriţa dumitale să le facă; 
de pildă, să-l imite pe episcopul Parisului, fariseul blestemat 
ale cărui mori îi udă până la piele pe cei ce trec pe Podul 
Morarilor. Şi-apoi, piesa mea o să-mi aducă o mulţime de 
gologani, dacă mi se plăteşte. În sfârşit, sunt la porunca 
dumitale, eu, cu mintea, cu ştiinţa mea, cu scrierile mele, 
gata să trăiesc lângă dumneata, domniţă, cum ţi-o plăcea, în 
castitate sau veselie, ca soţ şi soţie, dacă găseşti că-i bine, 
sau ca frate şi soră, dacă găseşti că e şi mai bine. 

Gringoire tăcu, aşteptând efectul făcut de cuvântarea lui 
asupra fetei. 

Țiganca privea ţintă în pământ. 

— Phoebus, şoptea ea. Apoi, întorcându-se spre poet: Ce 
înseamnă Phoebus? 

Fără să înţeleagă prea bine ce legătură putea să existe 
între cuvântarea lui şi întrebarea fetei, Gringoire se simţi 
încântat să arate cât e de savant. Şi răspunse, umflându-se 
în pene: 

— E un cuvânt latin, care înseamnă „soare”. 

— Soare!, şopti ea. 

— E numele unui arcaş frumos, care era zeu, adăugă 
Gringoire. 

— Zeu!, repetă ţiganca. 

Şi-n vocea ei suna ceva visător şi pătimaş. 

În clipa aceea, una din brățări i se desprinse şi căzu. 
Gringoire se aplecă imediat să i-o dea. Când se ridică, fata 


şi căpriţa dispăruseră. Se auzi zgomotul unui zăvor. Fără 
doar şi poate că era de la uşiţa care dădea într-o odaie 
alăturată şi care se închidea pe partea cealaltă. 

— Mi-o fi lăsat măcar un pat?, se întrebă filosoful nostru. 

Şi dădu ocol odăiţei. Dar nu exista acolo nicio mobilă 
potrivită pentru dormit, în afară de-un cufăr lung de lemn, 
cu capacul sculptat, ceea ce îl făcu pe Gringoire, când se 
întinse pe el, să încerce o senzaţie aproape asemănătoare 
cu aceea pe care ar încerca-o Micromegasist+ dacă s-ar 
întinde, cât e de lung, pe Alpi. 

„Haide!, îşi spuse el, cuibărindu-se cât putu mai bine. 
Trebuie să ne resemnăm. Dar iată o noapte de nuntă 
neobişnuită. Şi-i păcat! Căci exista în căsătoria asta cu 
ulciorul spart ceva naiv şi străvechi care îmi plăcea grozav.” 


Cartea a treia 


1 


Notre-Dame 


Biserica Notre-Dame de Paris este şi astăzi, fără 
îndoială, o clădire măreaţă şi sublimă. Dar, oricât de 
frumoasă s-a păstrat ea, îmbătrânind, e greu să nu oftezi, să 
nu te mânii în faţa stricăciunilor, a nenumăratelor mutilări 
la care vremea şi omul au supus simultan venerabilul 
monument, fără respect pentru Carol cel Mare, care i-a pus 
prima piatră, sau pentru Filip-August, care i-a pus-o pe 
ultima. 


Pe faţa bătrânei regine a catedralelor noastre, lângă un 
rid se găseşte întotdeauna o cicatrice. Tempus edax, homo 
edaciori35+. Ceea ce bucuros aş tălmăci prin: „Vremea e 
oarbă, omul e neghiob”. 

Dacă am avea răgazul să cercetăm una câte una, 
împreună cu cititorul, feluritele urme ale distrugerii 
imprimate străvechii biserici, am vedea că cele mai puţine 
dintre el sunt datorate vremii, iar cele mai multe şi mai 
grele sunt datorate oamenilor, mai ales oamenilor de artă. 
Sunt nevoit să le spun „oameni de artă”, fiindcă printre ei 
au fost unii care s-au intitulat arhitecţi în ultimele două 
secole. 

Şi mai întâi, ca să dau doar câteva exemple principale, 
cu siguranţă că puţine pagini de arhivă sunt mai frumoase 
decât faţada pe care cele trei portaluri tăiate în ogivă, 
cordonul brodat şi dantelat cu douăzeci şi opt de firide 
regale, imensa fereastră centrală sub formă de roză, 
flancată de cele două ferestre laterale ca preotul de diacon 
şi subdiacon, înalta şi subţirea Galerie de arcade în treflă 
care ţine o grea platformă şi colonetele ei fine, în sfârşit, 
cele două turle negre şi masive cu streşinile lor de ardezie, 
părţi armonioase ale unui întreg falnic, suprapuse în cinci 
etaje gigantice, se înfăţişează ochilor rând pe rând şi în 
acelaşi timp laolaltă şi fără neregularități, cu nenumăratele 
detalii ţinând de arta statuară, de sculptură şi de cizelare, 
unindu-se puternic întru liniştita măreție a ansamblului; 
vastă simfonie în piatră, ca să spunem aşa; operă uriaşă a 
unui om şi a unui popor; una şi complexă, totodată, ca 
Iliadele şi Romanceros, cărora le este soră; produs uimitor 
al dăruirii tuturor forţelor unei epoci, unde pe fiecare piatră 
se vede ţâşnind, într-o sută de feluri, fantezia lucrătorului 
supusă de geniul artistului; într-un cuvânt, creaţie 
omenească puternică şi fecundă, aşa cum e creaţia divină, 
căreia pare să-i fi răpit dublul caracter: varietatea şi 
eternitatea. 


lar ceea ce spunem aici despre faţadă trebuie spus 
despre întreaga biserică; şi ceea ce spunem despre 
catedrala din Paris trebuie spus despre toate bisericile 
creştinătăţii din Evul Mediu. Toate se leagă în această artă 
venită de la sine, logică şi bine proporţionată. A măsura 
degetul mare al piciorului înseamnă a măsura gigantul. 

Să revenim la faţada clădirii, aşa cum o mai vedem încă 
şi astăzi, când cu pioşenie ne ducem să admirăm puternica 
şi grava catedrală Notre-Dame, care înspăimântă, după 
spusele cronicarilor săi: gquae mole sua terrorem incutit 
spectantibusi... 

Trei lucruri importante îi lipsesc astăzi fațadei acesteia. 
Mai întâi, scara cu unsprezece trepte care o înălța 
odinioară deasupra solului; apoi, şirul de jos al statuilor 
care ocupau firidele celor trei portaluri, cât şi rândul de sus 
cu cei douăzeci şi opt de regi ai Franţei, cei mai vechi, 
pornind de la Hildebert şi până la Filip-August, care 
împodobeau galeria primului etaj, ţinând în mâini „mărul 
împărătesc”. 

Vremea a făcut să dispară scara, înălţând întruna, 
irezistibil şi lent, nivelul solului din insula Cite. Dar tot 
făcând prin acest flux al pavajului Parisului să fie înghiţite 
una câte una cele unsprezece trepte care sporeau înălţimea 
maiestuoasă a clădirii, vremea poate că i-a dat bisericii mai 
mult decât i-a luat, căci a răspândit pe faţadă culoarea 
întunecată a veacurilor, care face din bătrâneţea 
monumentelor vârsta frumuseţii lor. 

Dar cine a dat jos cele două rânduri de statui? Cine a 
lăsat firidele goale? Cine a săpat chiar în mijlocul portalului 
central ogiva aceasta nouă şi fără stil? Cine a îndrăznit să 
încadreze acolo searbădă şi greoaia uşă de lemn sculptat a 
lui Ludovic al XV-lea lângă arabescurile lui Biscornette? 

Oamenii, arhitecţii, artiştii zilelor noastre. 

lar dacă intrăm în interiorul edificiului, cine l-a răsturnat 
pe uriaşul Sfânt Cristof, la fel de faimos printre statui ca 
Sala Mare a Palatului de Justiţie printre săli, ca turla 


ascuţită din Strasbourg printre clopotniţe? lar sumedenia 
de statui în genunchi, în picioare, călare, bărbaţi, femei, 
copii, regi, episcopi, jandarmi, din piatră, marmură, din aur, 
din argint, aramă şi chiar din ceară, populând toate spaţiile 
dintre coloanele navei principale şi ale părţii rezervate 
clerului, cine le-a măturat atât de brutal? Nu vremea. 

Şi cine a substituit vechiului altar gotic, splendid 
încărcat cu moaşte şi racle, greoiul sarcofag de marmură cu 
capete de îngeri şi cu nori, ce pare o mostră rătăcită din 
Val-de-Grâce sau din Domul Invalizilor? Cine a pecetluit 
prosteşte  greoiul anacronism de piatră în pavajul 
carolingian al lui Hercandus? Oare nu Ludovic al XIV-lea 
împlinind dorinţa lui Ludovic al XIII-lea? 

Şi cine a pus recile geamuri albe în locul vitraliilor 
„bogate în culori” care făceau ca privirea strămoşilor noştri 
să şovăie între roza marelui portal şi ogivele absidei? Şi ce- 
ar spune cel mai neînsemnat cântăreţ bisericesc din secolul 
al XVI-lea, văzând grozava spoială galbenă cu care vandalii 
noştri arhiepiscopi şi-au mâzgălit catedrala? Şi-ar reaminti 
că aceasta era culoarea cu care călăul însemna clădirile 
ticăloşite; şi-ar reaminti de palatul Petit-Bourbon, mânjit şi 
el cu galben din pricina trădării conetabilului, „un galben, 
la urma urmei, atât de trainic, spune Sauvai, şi-atât de 
straşnic pus, încât un secol şi mai bine n-a putut să-l facă 
să-şi piardă culoarea”. Ar crede că sfântul lăcaş s-a ticăloşit 
şi ar fugi din el. 

lar dacă ne urcăm pe catedrală, fără să zăbovim la miile 
de barbarii de toate felurile, ce-a devenit clopotniţa mică şi 
încântătoare aflată la punctul de intersecţie al mijlocului cu 
aripile catedralei şi care, la fel de firavă şi de îndrăzneață 
ca şi vecina ei, turla în formă de săgeată (distrusă şi ea) a 
bisericii Sainte-Chapelle, se înfigea în cer mai sus decât 
turlele, zveltă, ascuţită, sonoră, ajurată? Un arhitect cu 
bun-gust (1787) a ciuntit-o şi a crezut că e de ajuns să 
mascheze rana cu un larg plasture de plumb care seamănă 
cu capacul unei oale. 


Astfel a fost tratată minunata artă a Evului Mediu 
aproape pretutindeni, şi mai ales în Franţa. Pe ruina ei se 
pot desluşi trei feluri de răni care o vatămă, toate trei la 
diferite adâncimi: timpul, mai întâi, care a ştirbit-o pe 
nesimţite ici-colo şi i-a ruginit peste tot suprafaţa; apoi 
revoluțiile politice şi luptele religioase, care, oarbe şi 
mânioase de felul lor, s-au năpustit grămadă asupra ei, i-au 
sfâşiat bogatul veşmânt de sculpturi şi de cizeluri, i-au 
crăpat ferestrele în formă de roză, i-au spart şiragurile de 
arabescuri şi de figurine, i-au smuls statuile, când pentru 
mitra, când pentru coroana lor; în sfârşit, modele, din ce în 
ce mai groteşti şi mai neghioabe, care, de la anarhicele şi 
splendidele abateri ale Renaşterii, s-au succedat în 
decăderea necesară a arhitecturii. Modele au pricinuit mult 
mai mult rău decât revoluțiile. Ele au tăiat în carne vie, au 
atacat însăşi osatura artei, au retezat, au ciopârţit, au 
dezorganizat, au ucis edificiul, atât în formă, cât şi în 
simbol, atât în frumuseţe, cât şi în logică. Şi apoi, au 
refăcut; pretenţie pe care n-au avut-o nici timpul şi nici 
revoluțiile. Ele şi-au croit cu neobrăzare, în numele 
„bunului-gust”, pe rănile arhitecturii gotice, nefericitele lor 
zorzoane de-o zi, panglicuţele de marmură, pompoanele de 
metal, o adevărată lepră de ove, de volute, de şiraguri, de 
draperii, de ghirlande, de franjuri, de flăcări din piatră, de 
nori din bronz, de amoraşi dolofani, de heruvimi umflaţi, 
care încep să roadă faţa artei în odaia de rugăciuni a 
Caterinei de Medicis, şi-o fac să moară, două secole mai 
târziu, chinuită şi strâmbându-se în alcovul doamnei Du 
Barry. 

Aşadar, pentru a rezuma punctele de mai sus, trei feluri 
de distrugeri slujesc astăzi arhitectura gotică. Zbârciturile 
şi negii de pe pielea ei se datorează vremii; loviturile, 
brutalităţile, vânătăile, fracturile se datorează revoluțiilor, 
de la Luther până la Mirabeau. Mutilările, schilodirile, 
dizlocările membrelor, „restaurările” sunt datorate muncii 
greceşti, romane şi barbare a profesorilor de după Vitruvius 


şi Vignole. Măreaţa artă produsă de vandali a fost ucisă de 
academii. La trecerea veacurilor, la revoluțiile care distrug 
cel puţin cu imparţialitate şi măreție, a venit să se adauge 
roiul de arhitecţi de şcoală, brevetaţi, garantaţi şi cu 
jurământul depus, degradând cu  discernământul şi 
alegerea  prostului-gust, înlocuind dantelele gotice cu 
frunzuliţele lui Ludovic al XV-lea, întru cea mai mare glorie 
a Pantheonului. E lovitura de copită a măgarului dată leului 
în agonie. E stejarul bătrân care îşi capătă coroana şi care, 
ca o culme, e înţepat, muşcat, sfâşiat de omizi. 

Cât de departe este opera în care Robert Cenalis, 
comparând cu faimosul templu al Dianei din Efes, atât de 
lăudat de anticii păgâni şi care l-a imortalizat pe 
Erostrati=”+ găsea catedrala galică „mai măiestrită în 
lungime, lăţime, înălţime şi structură”. 

De altfel, nu mai e deloc ceea ce s-ar putea numi un 
monument deplin, definit, clasat. Nu mai e o biserică 
romanică şi nu e nicio biserică galică. Clădirea aceasta nu 
constituie un tip anumit. nu are, ca abația din Iournus, 
statura gravă şi masivă, bolta rotundă şi largă, nuditatea 
glacială, maiestuoasa simplitate a edificiilor care au ca 
generator bolta în plin cintru. Ea nu e, ca sora ei, catedrala 
din Bourges, produsul minunat, uşor, multiform, stufos, 
zburlit, eflorescent al ogivei. E imposibil s-o pui în rândul 
străvechii familii de biserici sumbre, misterioase, joase şi 
strivite parcă de bolta în plin cintru; aproape egiptene, în 
afară de tavan; toate hieroglifice, toate sacerdotale, toate 
simbolice; mai încărcate, în ornamentele lor, de romburi şi 
de zigzaguri decât de flori, de flori decât animale, de 
animale decât de oameni; mai puţin opera arhitectului 
decât a episcopului; primă transformare a artei, purtând 
din plin amprenta disciplinei teocratice şi militare, care 
prinde rădăcini în secolele III-V şi se opreşte la Wilhelm 
Cuceritorul. E imposibil să pui catedrala noastră în cealaltă 
familie, a bisericilor înalte, aeriene, bogate în vitralii şi 
sculpturi, ascuţite în forme, îndrăzneţe în atitudini; 


comunale şi burgheze, ca simboluri politice; libere, 
capricioase, neînfrânate, ca opere de artă, constituind cea 
de-a doua transformare a arhitecturii, nu hieroglifică, 
imuabilă, sacerdotală, ci artistică, progresivă, populară, 
care începe la întoarcerea din cruciade şi se termină sub 
Ludovic al XI-lea. nu e de rasă romană pură, ca primele, şi 
nici de rasă arabă pură, ca cele din a doua categorie. 

Notre-Dame e o clădire de tranziţie. Arhitectul saxon 
tocmai isprăvea de înălţat primii stâlpi ai bolţii, când ogiva, 
atunci sosită din cruciadă, veni să se aşeze biruitoare pe 
largile capiteluri romanice, care nu trebuiau să poarte 
decât bolți în plin cintru. Ogiva, stăpână de atunci, a 
construit restul bisericii. Totuşi, neexperimentată şi timidă 
la început, se lăţeşte, se lărgeşte, se reţine şi nu 
îndrăzneşte să se lanseze în săgeată şi în ogivă lunguiaţă, 
cum a făcut mai târziu în atâtea catedrale minunate. Ai zice 
că resimte vecinătatea greilor stâlpi romanici. 

De altfel, edificiile acestea ale tranziţiei de la romanic la 
gotic sunt la fel de preţioase pentru studiu ca şi tipurile 
pure şi exprimă o nuanţă a artei care ar fi pierdută fără ele. 
Le-am putea socoti aşadar grefa ogivei pe bolta în plin 
cintru. 

Notre-Dame de Paris e, îndeosebi, un curios eşantion al 
acestei varietăţi. Fiecare ţară, fiecare piatră a venerabilului 
monument este o pagină nu numai de istorie a ţării, ci chiar 
de istorie a ştiinţei şi a artei. Astfel, ca să dăm numai 
amănuntele principale, pe când mica Poartă Roşie atinge 
aproape limitele gingăşiei gotice din secolulu al XV-lea, 
stâlpii dinăuntrul catedralei, prin volumul şi gravitatea lor, 
duc înapoi până la abația carolingiană Saint-Germain-des- 
Pres. Între poarta aceasta şi stâlpi ai zice că sunt şase 
veacuri. Până şi hermeticii găsesc în simbolurile marelui 
portal rezumatul satisfăcător al ştiinţei lor, biserica Saint- 
Jacques-de-la-Boucherie fiindu-le o  hieroglifă atât de 
completă. Astfel, abația romanică, biserica filoso-fală, arta 
gotică, arta saxonă, greul stâlp rotund care aminteşte de 


Grigore al VIl-lea, simbolismul ermetic prin care Nicolas 
Flamel îl anunţa pe Luther, unitatea papală, schisma, Saint- 
Germain-des-Pres,  Saint-Jacques-de-la-Boucherie, toate 
sunt contopite, combinate, amalgamate în Notre-Dame. 
Biserica aceasta centrală şi generatoare este un fel de 
himeră printre vechile biserici ale Parisului; ea are de la 
una capul, de la alta membrele, de la alta crupa, câte ceva 
din toate. 


Repetăm, construcţiile acestea hibride sunt interesante 
pentru artist, pentru amatorul de antichităţi, pentru istoric. 
Ele fac să se simtă în ce măsură arhitectura e primordială 
prin faptul că demonstrează ceea ce demonstrează şi 
vestigiile ciclopice, şi piramidele egiptene, şi giganticele 
pagode indiene, şi anume că marile ei produse sunt mai 
puţin opere individuale, cât opere sociale; că ele sunt, mai 
degrabă, născute din durerile facerii unor popoare decât 
din sclipirea unor oameni de geniu; că ele sunt moştenirea 
pe care o lasă o naţiune; că ele sunt straturile pe care le 
depun veacurile; că ele sunt reziduurile evaporărilor 
succesive ale societăţii umane; într-un cuvânt, că ele sunt 
nişte specii de formaţii. Fiecare val al vremii îşi depune 
deasupra aluviunile, fiecare neam îşi depune stratul peste 
monument, fiecare ins îşi aduce piatra lui. Aşa fac castorii, 
aşa fac albinele, aşa fac oamenii. Mare simbol al 
arhitecturii, Turnul Babel e un stup. 

Marile clădiri, ca şi munţii cei mari, sunt opera 
veacurilor. Adesea, arta se transformă înainte ca ele să fie 
terminate: pendent opera interrupta; şi atunci sunt 
continuate în linişte după canoanele artei transformate. 
Arta nouă ia monumentul de unde îl găseşte, se încrustează 
în el şi-l asimilează, îl dezvoltă după fantezia ei şi-l 
isprăveşte dacă poate. Lucrul se înfăptuieşte fără tulburare, 
fără caznă, fără reacţie, după o lege firească şi liniştită. E o 
grefă care survine, o sevă care circulă, o vegetaţie care 
prinde iar vlagă. Sigur, în sudurile acestea succesive ale 
mai multor arte, la mai multe niveluri pe un acelaşi 
monument, e material pentru multe tomuri groase şi, 
deseori, pentru istoria universală a omenirii. Omul, artistul, 
individul dispar ca atare de pe aceşti uriaşi coloşi, fără să 
lase numele autorului; în ele, inteligenţa umană se rezumă 
şi se totalizează. Arhitect e timpul, zidar e poporul. 

Dacă am ţine seama aici numai de arhitectura 
europeană creştină, soră mai mică a marilor arte de a zidi 
ale Orientului, ea ni s-ar înfăţişa ca o imensă formaţie 


împărţită în trei zone bine distincte care se suprapun: zona 
romanică, zona gotică, zona Renaşterii, pe care am numi-o 
bucuroşi greco-romană. Stratul romanic, cel mai vechi şi 
mai profund dintre ele, e ocupat de bolta în plin cintru, care 
reapare, susţinută de coloana greacă, în stratul modern şi 
superior al Renaşterii. Ogiva e la mijloc. Clădirile care 
aparţin exclusiv unuia din aceste straturi sunt perfect 
distincte, unitare şi complete. Aşa sunt abația de la 
Jumieges, catedrala din Reims şi Sainte-Croix din Orleans. 
Dar cele trei zone se amestecă şi se contopesc la margini, 
aidoma culorilor în spectrul solar. De aici, monumentele 
complexe, edificiile de nuanţă şi de tranziţie. Unul e 
romanic la bază, gotic la mijloc, greco-roman la vârf. Asta, 
fiindcă au trebuit şase sute de ani ca să fie clădit. O 
asemenea varietate e rară. Turnul cel Mare din Etampes e 
o dovadă. Dar monumentele de două formaţii sunt mai 
dese. Aşa e Notre-Dame de Paris, edificiu ogival, înfipt prin 
primii săi stâlpi în zona romanică, în care plonjează şi 
portalul abației Saint-Denis şi nava bisericii Saint-Germain- 
des-Pres. Aşa e fermecătoarea sală capitulară semigotică de 
la Bocherville, căreia stratul romanic îi vine până la 
jumătatea trunchiului. Aşa e catedrala din Rouen, care ar fi 
pe de-a-ntregul gotică, dacă nu şi-ar scălda extremitatea 
săgeţii centrale în zona Renaşterii. 

Altminteri, toate aceste nuanţe, toate aceste deosebiri 
nu ating decât suprafaţa edificiilor. Arta e cea care şi-a 
schimbat pielea. Structura însăşi a bisericii creştine nu e 
atacată. Găsim întotdeauna acelaşi schelet interior, aceeaşi 
rânduire logică a părţilor. Oricare ar fi învelişul sculptat şi 
brodat al unei catedrale, vom regăsi totdeauna sub el, cel 
puţin în stare de germene şi de rudiment, bazilica romană. 
Ea se dezvoltă veşnic pe sol, după o aceeaşi lege. Vom găsi 
totdeauna neschimbate două nave care se întretaie în cruce 
şi a căror extremitate superioară, rotunjită în absidă, 
formează partea rezervată clerului; vom găsi totdeauna 
părţi laterale pentru procesiunile interioare, pentru capele, 


un fel de locuri de plimbare în care nava principală se 
desface printre şiruri de coloane. Acestea fiind stabilite, 
numărul capelelor, al portalurilor, al clopotniţelor, al 
extremităților ascuţite se modifică la infinit, după fantezia 
secolului, a poporului, a artei. Odată prevăzută şi asigurată 
slujba religioasă, arhitectura face cum crede ea că e mai 
bine. Statui, vitralii, ferestre în formă de roză, arabescuri, 
dantelării, capiteluri, basoreliefuri sunt combinate de ea 
după logaritmul care îi convine. De aici prodigioasa 
varietate exterioară a acestor edificii, la baza cărora 
sălăşluieşte atâta ordine şi unitate. Trunchiul arborelui e 
imuabil, vegetaţia e capricioasă. 


2 


Parisul văzut de sus 


Am încercat să reparăm, pentru cititor, admirabila 
biserică Notre-Dame de Paris. Am indicat sumar cea mai 
mare parte a frumuseţilor pe care le avea în secolul al XV- 
lea şi care îi lipsesc astăzi; dar am omis-o pe cea mai 
importantă dintre ele, adică priveliştea Parisului văzută 
atunci de la înălţimea turlelor sale. 

După ce bâjbâiai în bezna spiralei care străpunge 
perpendicular zidul gros al clopotniţelor, când te pomeneai 
pe neaşteptate pe una din cele două platforme înalte 
scăldate în lumină şi aer, priveliştea ce ţi se desfăşura în 
faţa ochilor din toate părţile deodată era într-adevăr 
frumoasă; un spectacol sui-generis, despre care îşi pot face 
lesne o idee aceia dintre cititorii noştri care au avut 
fericirea să vadă un oraş gotic întreg, complet, omogen, aşa 
cum au mai rămas câteva, ca Nurembergul în Bavaria sau 
Vitoria în Spania; sau chiar unele eşantioane mai mici, 


numai dacă sunt bine păstrate, ca Vitre în Bretania sau 
Nordhausen în Prusia. 

Parisul de acum trei sute cincizeci de ani, Parisul 
secolului al XV-lea era încă de pe atunci un oraş imens. Noi, 
parizienii, ne înşelăm de obicei în privinţa terenului pe care 
credem că l-a câştigat de atunci. De pe vremea lui Ludovic 
al XI-lea, Parisul a crescut chiar cu ceva mai mult de o 
treime. Fireşte, oraşul a pierdut mai mult ca frumuseţe 
decât a câştigat ca mărime. 

După cum se ştie, Parisul s-a născut în vechea insulă a 
Cetăţii, în aşa-numita Cite, care are forma unui leagăn. 
Plaja acestei insule i-a fost prima incintă. Sena i-a fost 
primul şanţ de apărare. Vreme de multe veacuri, Parisul a 
rămas o insulă cu două poduri, unul la nord, altul la 
miazăzi, şi cu două capete de pod, care îi erau totodată şi 
porţi, şi fortărețe: Grand-Châtelet (Marea Fortăreaţă), pe 
malul drept, şi Petit-Châtelet (Mica Fortăreaţă) pe malul 
stâng. Apoi, încă de pe vremea primei dinastii, simțindu-se 
prea strâmtorat în insulă şi nemaiputând să se mişte în ea, 
Parisul trece peste apă. Şi-atunci, dincolo de Grand, dincolo 
de Petit-Châtelet, a început să taie câmpia, pe ambele 
maluri ale Senei, un prim brâu de ziduri şi turnuri. În 
secolul trecut mai rămăseseră câteva urme din vechea 
incintă; astăzi n-a mai rămas decât amintirea ei şi, ici-colo, 
câte o tradiţie ca Poarta Baudets sau Baudoyer, Porta 
Bagauda. Încetul cu încetul, valul de case, împins mereu din 
inima oraşului în afară, se revarsă, roade, strică şi şterge 
întăritura de ziduri. Filip-August îi face un nou dig. El 
închide Parisul într-un lanţ circular de turnuri mari, înalte şi 
solide. Timp de peste un secol, casele se înghesuie, se 
adună şi-şi înalţă nivelul în acest bazin, ca apa într-un 
rezervor. Ele încep să devină adânci, pun etaje peste etaje, 
se urcă unele peste altele, ţâşnesc în sus ca o sevă 
comprimată şi se luptă, care mai de care, să-şi scoată capul 
pe deasupra celor din vecinătate, ca să aibă un pic de aer. 
Uliţa se adânceşte şi se îngustează din ce în ce; orice loc gol 


se umple până la refuz şi dispare. Casele sar, în sfârşit, pe 
deasupra zidului lui Filip-August şi se împrăştie voioase pe 
câmpie, fără nicio ordine şi strâmb, ca nişte evadați. Acolo 
se aşază temeinic, îşi croiesc grădini în câmp şi stau la 
largul lor. Începând din 1367, periferia oraşului, foburgul, 
se lăţeşte atâta, încât e necesară o nouă întăritura de 
ziduri, mai ales pe malul drept. Carol al V-lea o zideşte. Dar 
un oraş ca Parisul e în continuă revărsare. Numai asemenea 
oraşe devin capitale. Ele sunt nişte pâlnii la care duc toate 
povârnişurile geografice, politice, morale şi intelectuale ale 
unei ţări, toate pantele naturale ale unui popor; nişte 
fântâni ale civilizaţiei, ca să zicem aşa, dar şi nişte canale în 
care negoţ, industrie, inteligenţă, populaţie, tot ce e sevă, 
tot ce e viaţă, tot ce e suflet într-o naţiune se filtrează şi se 
adună neîncetat, picătură cu picătură, veac cu veac. Incinta 
lui Carol al V-lea are deci soarta incintei lui Filip-August. De 
la sfârşitul secolului al XV-lea, e trecută, depăşită, şi 
foburgul aleargă mai departe. În secolul al XVI-lea, pare că 
dă înapoi văzând cu ochii şi se înfundă din ce în ce mai mult 
în vechiul oraş, căci un nou oraş a şi început să se 
îndesească în afară. Astfel, începând din secolul al XV-lea, 
ca să ne oprim aici, Parisul îşi uzase cele trei cercuri 
concentrice de ziduri, care, pe vremea lui lulian Apostatul, 
se aflau, ca să zicem aşa, în germene în Grand-Châtelet şi 
Petit-Châtelet. Puternicul oraş făcuse să-i crape rând pe 
rând cele patru brâuri de ziduri, ca un copil care creşte şi-i 
plesnesc hainele de anul trecut. Sub Ludovic al XV-lea se 
mai vedeau pe alocuri, străpungând această mare de case, 
câteva grupuri de turnuri în ruină ale vechilor întărituri, ca 
nişte vârfuri de coline când se revarsă apele, ca nişte 
şiraguri de insule ale vechiului Paris, înecat sub noul oraş. 

De atunci, Parisul s-a mai transformat încă, din 
nenorocire pentru ochii noştri; dar n-a trecut decât peste o 
întăritură în plus, aceea a lui Ludovic al XV-lea, un zid 
păcătos, de noroi şi scuipat, vrednic de regele care l-a 
clădit, vrednic de poetul care l-a cântat: 


Le mur murant Paris rend Paris murmurant.138. 


În secolul al XV-lea, Parisul era încă împărţit în trei oraşe 
cu totul distincte şi separate, fiecare cu fizionomia, 
specialitatea, moravurile, datinile, privilegiile şi istoria lui: 
Cetatea (la Cite), Universitatea şi Oraşul. Cetatea, care 
ocupa insula, era cea mai veche, cea mai mică, şi mamă a 
celorlalte două, înghesuită între ele, fie-ne iertată 
comparaţia, ca o bătrânică măruntă între două fete înalte şi 
frumoase. Universitatea acoperea malul stâng al Senei de la 
Tournelle până la Turnul Nesle, puncte care corespund în 
Parisul de astăzi: unul cu Hala de vinuri, altul cu Monetăria. 
Incinta ei scobea destul de adânc câmpia în care Iulian îşi 
clădise termele. Colina Saint-Genevieve se afla cuprinsă în 
ea. Punctul culminant al acestei curbe de ziduri era Poarta 
Papală, adică aproximativ actualul loc al Panteonului. Oraşul 
(la Ville), care constituia cea mai mare dintre cele trei 
bucăţi ale Parisului, stăpânea malul drept. Cheiul său, rupt 
odinioară sau întrerupt în mai multe locuri, mergea de-a 
lungul Senei, de la Turnul Billy la Turnul du Bois, adică din 
locul unde se află astăzi la Grenier d'Abondance până la 
locul unde sunt astăzi Tuileries. Cele patru puncte în care 
Sena tăia incinta capitalei, la Iournelle şi Turnul Nesle, pe 
stânga, Turnul Billy şi Turnul du Bois pe dreapta, erau 
numite îndeobşte cele patru turnuri ale Parisului. Oraşul 
pătrundea în câmpie şi mai adânc decât Universitatea. 
Punctul culminant al întăriturii Oraşului (cea a lui Carol al 
V-lea) se afla la porţile Saint-Denis şi Saint-Martin, a căror 
amplasare nu s-a schimbat. 

După cum am spus, fiecare dintre cele trei mari 
împărțiri ale Parisului era un oraş, dar un oraş prea special 
ca să fie complet, un oraş care nu se putea lipsi de celelalte 
două. De aceea, înfăţişarea lor era cu totul deosebită. În 
Cite abundau bisericile, în Oraş, palatele, în Universitate, 
colegiile. Lăsând la o parte aici caracteristicile mai puţin 


importante ale vechiului Paris şi toanele urbanismului, vom 
spune, dintr-un punct de vedere general şi neluând decât 
ansamblul şi masele din haosul jurisdicţiilor comunale, că 
insula aparţinea episcopului, malul drept, starostelui 
negustorilor, malul stâng, rectorului. Domnul prevet al 
Parisului, ofiţer regal, şi nu municipal, era mai mare peste 
toţi. Cite-ul avea catedrala Notre-Dame, Oraşul avea Luvrul 
şi Primăria, Universitatea avea Sorbona. Oraşul avea 
Halele, Cite-ul avea spitalul H6tel-Dieu, Universitatea avea 
promenada Pre-aux-Clercs (Pajiştea Clericilor). Delictul 
săvârşit de studenţi pe malul stâng, în Pre-aux-Clercs al lor, 
era judecat în insulă, la Palatul Justiţiei, şi pedepsit pe malul 
drept, la Montfaucon. Asta, dacă nu cumva intervenea 
rectorul, simțind că Universitatea e puternică şi regele e 
slab; căci studenţii se bucurau de privilegiul de a fi 
spânzurați pe teritoriul lor. 

(Cele mai multe dintre privilegiile acestea - şi, în treacăt 
fie spus-existau şi altele mai bune-fuseseră smulse regilor 
prin răscoale şi răzvrătiri. Acesta e drumul dintotdeauna. 
Regele nu dă decât atunci când poporul îi smulge. Există o 
veche cartă care, în mod naiv, referindu-se la fidelitate 
spune acelaşi lucru: Civibus fidelitas în reges, quae tamen 
aliguoties  seditionibus  interrupta, multa  peperit 
privilegia!3*%). 

În secolul al XV-lea, Sena scălda cinci insule în incinta 
Parisului: insula Louviers, unde se găseau pe atunci copaci, 
iar acum nu e decât lemn; insula Vacilor şi Insula Notre- 
Dame, amândouă pustii, în afară de câteva cocioabe, 
amândouă fiefuri ale episcopului (în secolul al XVII-lea, din 
aceste două insule s-a făcut una singură, care a fost clădită 
şi căreia noi îi spunem insula Saint-Louis); în sfârşit, insula 
Cite şi, în vârful ei, insuliţa Podarul Vacilor, care s-a prăbuşit 
mai apoi sub umplutura de pământ a Podului Nou (Pont- 
Neuf). Insula Cite avea pe atunci cinci poduri; trei la 
dreapta, Podul Notre-Dame şi Pont-aux-Change (Podul 
Zarafilor), din piatră, Pont-aux-Meuniers (Podul Morarilor) 


din lemn; două la stânga: Podul Mic (Petit-Pont), din piatră, 
şi Podul Sfântul Mihail (Pont Saint-Michel), din lemn: toate 
pline de case. Universitatea avea şase porţi clădite de Filip- 
August; acestea erau, începând de la 'Tournelle: Poarta 
Saint-Victor, Poarta Bordelle, Poarta Papală, Poarta Saint- 
Jacques, Poarta Saint-Michel, Poarta Saint-Germain. Oraşul 
avea şase porţi clădite de Carol al V-lea; acestea erau, 
pornind de la Turnul Billy: Poarta Saint-Antoine, Poarta 
Templului, Poarta Saint-Martin, Poarta Saint-Denis, Poarta 
Montmartre, Poarta Saint-Honore. Toate aceste porţi erau 
solide, dar şi frumoase, căci frumuseţea nu vatămă puterea. 
Un şanţ lat şi adânc, cu apă vijelioasă la vremea inundaţiilor 
de iarnă, spăla picioarele zidurilor de jur-împrejurul 
Parisului; Sena îi procura apa. Noaptea, porţile erau 
închise, fluviul era barat la cele două capete ale oraşului cu 
lanţuri groase de fier, şi Parisul dormea liniştit. 

Văzute de sus, aceste trei burguri, Cite, Universitatea şi 
Oraşul, înfăţişau fiecare o împletitură încâlcită, formată din 
uliţe neobişnuit de  întortocheate. Totuşi, se putea 
recunoaşte de la prima ochire că toate trei fragmentele de 
oraş alcătuiau un singur trup. Se vedeau îndată două străzi 
lungi şi paralele, fără întreruperi, fără abateri, aproape în 
linie dreaptă, străbătând, amândouă, cele trei oraşe de la 
un capăt la altul, de la sud la nord, perpendiculare pe Sena, 
legându-le, amestecându-le, turnând, vărsând, pritocind 
neîncetat locuitorii dintre zidurile unuia între zidurile altuia 
şi făcând din trei oraşe unul singur. Prima dintre aceste 
străzi, mergând la Poarta Saint-Jacques de la Poarta Saint- 
Martin, se numea strada Saint-Jacques în Universitate, 
Strada Juiverie în Cite, Strada Saint-Martin în Oraş; şi 
trecea apa de două ori, sub numele de Petit-Pont şi de Podul 
Notre-Dame. A doua, care se numea Strada Harpei pe 
malul stâng, strada Dogăriei în insulă, strada Saint-Denis pe 
malul drept, Pont-Saint-Michel pe un braţ al Senei, Pont-au- 
Change pe celălalt braţ, mergea de la Poarta Saint-Michel 
în Universitate, la Poarta Saint-Denis în Oraş. Altminteri, 


sub atâtea nume diferite, ele erau tot numai două străzi, 
dar cele două străzi-mame, cele două străzi generatoare, 
cele două artere ale Parisului. Toate celelalte vene ale 
triplului oraş se adăpau sau se deşertau în ele. 

Independent de aceste două străzi principale, 
diametrale, străpungând Parisul dintr-o parte într-alta în 
lărgime, comune întregii capitale, Oraşul şi Universitatea îşi 
mai aveau fiecare marea stradă principală, care mergea în 
sensul lungimii lor, paralel cu Sena şi, trecând, tăia în unghi 
drept cele două străzi „arteriale”. Astfel, în Oraş, strada 
principală cobora în linie dreaptă de la Poarta Saint-Antoine 
la Poarta Saint-Honor6; în Universitate, de la Poarta Saint- 
Victor la Poarta Saint-Germain. Aceste două mari căi, 
încrucişate cu cele două de mai înainte, formau urzeala pe 
care stătea, legată şi strânsă în toate direcţiile, reţeaua 
labirintică a uliţelor Parisului. În afară de ele, la o cercetare 
mai atentă desluşeai, în desenul încâlcit al acestei reţele, ca 
două jerbe lărgite, una în Universitate, cealaltă în Oraş, 
două mănunchiuri de străzi mari care mergeau 
deschizându-se de la posuri la porţi. Ceva din planul acesta 
geometric există încă şi astăzi. 

Şi acum, ce aspect avea ansamblul acesta, văzut de la 
înălţimea turlelor catedralei Notre-Dame, în 1482? lată ce 
vom încerca să arătăm. 

Privitorul care ajungea sus gâfâind era mai întâi orbit de 
mulţimea acoperişurilor, a hornurilor, a uliţelor, a podurilor, 
a pieţelor, a săgeţilor, a clopotniţelor. Toate îţi izbeau ochii 
dintr-o dată, crestele tăiate ale caselor, acoperişurile 
ascuţite,  foişoarele suspendate pe colţurile zidurilor, 
piramida de piatră din secolul al XI-lea, obeliscul de ardezie 
din secolul al XV-lea, turla rotundă şi golaşă a turnului 
mare, turla pătrată şi dantelată a bisericii, senzaţia de 
mare, mic, masiv, aerian. Privirea se pierdea multă vreme, 
cât putea mai adânc, în acest labirint, unde nu exista nimic 
care să nu-şi aibă originalitatea, raţiunea, geniul, 
frumuseţea sa, nimic care să nu fie datorat artei, începând 


cu cea mai neînsemnată căsuţă, cu faţada ei pictată şi 
sculptată, cu lemnăria ei exterioară, cu intrarea ei boltită, 
cu etajele ei ieşite în afară, şi până la regescul Luvru, care 
avea atunci o coloană de turnuri. Dar iată principalele 
grupuri pe care le desluşeai când ochii începeau să ţi se 
deprindă. 

Mai întâi Cite. Insula Cite, cum spune Sauvai, în al cărui 
stil confuz se găsesc uneori şi fraze frumoase, insula Cite e 
făcută ca o navă mare, împotmolită şi înţepenită pe firul 
apei, spre mijlocul Senei. Am explicat mai adineauri că în 
secolul al XV-lea nava aceasta era legată de cele două 
maluri ale fluviului prin cinci poduri. Forma de corabie îi 
izbise şi pe scribii heraldici; căci de la ea, şi nu de la asediul 
normanzilor, se trage, după Favyn şi Pasquier, nava 
zugrăvită pe vechea stemă a Parisului. Pentru cine ştie să-l 
descifreze, blazonul e o algebră, blazonul e o limbă. 
Întreaga istorie a celei de-a doua jumătăţi a Evului Mediu e 
scrisă pe blazon, după cum prima jumătate e scrisă în 
simbolismul bisericilor romanice. Acestea sunt hieroglifele 
feudalismului, după cele ale teocraţiei. 

Aşadar, întâi se înfăţişa insula Cite, cu pupa spre răsărit 
şi cu prova spre apus. Întors spre prova, aveai în faţă o 
turmă nenumărată de vechi acoperişuri, peste care se 
rotunjea, largă şi plumbuită, partea dinapoi a Sfintei 
Capele, asemenea spinării unui elefant, cu turla aşezată 
deasupra. Doar că aici turla era săgeata cea mai 
îndrăzneață, cea mai lucrată, cea mai meşteşugită, cea mai 
mărunţită dintre cele prin al căror con de dantelă s-a văzut 
vreodată cerul. Peste drum de Notre-Dame, în imediata 
apropiere, trei străzi se revărsau în piaţa din faţa 
catedralei, o piaţă frumoasă, cu case vechi. Pe partea de 
miazăzi a pieţei acesteia se pleca faţada zbârcită şi posacă a 
spitalului HOtel-Dieu, cu un acoperiş ce părea plin de bube, 
puroi şi negi. Apoi, la dreapta, la stânga, la răsărit, la apus, 
în incinta atât de îngustă totuşi a Cite-ului, se înălţau 
clopotniţele a douăzeci şi una de biserici din toate 


timpurile, de toate formele, de toate mărimile, de la scunda 
şi găunoasa campanulă romanică a bisericii Saint-Denis-du- 
Pas, carcer Glaucini, până la cele fine ale bisericilor Saint- 
Pierre-aux-Boeufs şi Saint-Landry. În spatele catedralei 
Notre-Dame se întindea, spre nord, mănăstirea cu galeriile 
ei gotice, spre sud, palatul semiromanic al episcopului, la 
răsărit, vârful pustiu al Terrain-ului. În îngrămădirea 
aceasta de case, ochiul mai desluşea, după înaltele tiare de 
piatră ajurată care încununau pe atunci, chiar pe acoperiş, 
ferestrele cel mai de sus ale clădirilor, palatul dăruit de 
Oraş, sub Carol al VI-lea, lui Juvenal des Ursins; ceva mai 
încolo, barăcile gudronate ale târgului Palus (Marche- 
Palus); altundeva, absida nouă a bisericii Saint-Germain-le- 
Vieux, prelungită în 1458 cu un capăt al Străzii Fierarilor; şi 
apoi, din loc în loc, câte o răspântie mişunând de oameni, 
câte un stâlp al infamiei ridicat la vreun colţ de stradă, câte 
o frumoasă porţiune din pavajul lui Filip-August, cu 
minunate dale în dungi, aşternute în mijlocul drumului 
pentru copitele cailor şi atât de prost înlocuite în secolul al 
XVI-lea cu nefericitul strat de pietriş zis pavajul „Ligii“; apoi 
vreo curte interioară pustie, cu unul din diafanele turnuri 
ale scării cum se făceau în secolul al XV-lea şi cum se mai 
poate încă vedea unul pe strada Bourdonnais, în sfârşit, la 
dreapta Sfintei Capele, spre apus, Palatul de Justiţie îşi 
aţintea pe malul apei grupul de turle. Copacii înalţi ai 
grădinilor regelui, care acopereau capătul răsăritean al 
Cite-ului, mascau Ostrovul Podarului. Cât despre fluviu, de 
la înălţimea turlelor catedralei Notre-Dame, nu-l vedeai pe 
niciuna din cele două părţi ale Cite-ului. Sena dispărea sub 
poduri, podurile dispăreau sub case. 

Şi când treceai de podurile acestea, ale căror 
acoperişuri băteau în verde, mucegăite pretimpuriu de 
aburii fluviului, dacă îţi îndreptai privirea spre stânga, spre 
Universitate, prima clădire care te izbea era un snop 
îndesat şi stufos de turle, Petit-Châtelet, a cărui intrare 
boltită, larg deschisă, înghiţea capătul Podului Mic; apoi, 


dacă străbăteai cu privirea fluviul, de la răsărit spre apus, 
de la 'Tournelle la Turnul Nesle, vedeai un lung şirag de 
case cu grinzi sculptate, cu geamuri colorate, cu fiecare 
etaj ieşit în afară deasupra pavajului; vedeai un interminabil 
zigzag de creste ale acoperişurilor caselor înstărite, tăiat 
adesea de capătul unei străzi şi, din când în când, tăiat, de 
asemenea, de faţa sau de cotul vreunei mari clădiri de 
piatră, întinzându-şi în voie curţile şi grădinile, aripile şi 
grupurile de locuinţe, prin sumedenia de case strânse şi 
înghesuite, ca un mare senior într-o gloată de oameni de 
rând. Pe chei se aflau cinci sau şase clădiri de acest fel, de 
la locuinţa familiei de Lorraine, care împărțea cu 
bernardinii marele teren îngrădit de la Tournelle, şi până la 
palatul familiei Nesle, al cărui turn principal mărginea 
Parisul şi ale cărei acoperişuri ţuguiate erau în stare, timp 
de trei luni pe an, să scobească cu triunghiurile lor negre 
discul roşu al soarelui în amurg. 

De altfel, partea aceasta a Senei era cea mai puţin 
negustorească dintre amândouă, aici, studenţii făceau mai 
mult zgomot şi erau mai numeroşi decât meseriaşii, iar 
cheiul propriu-zis nu exista decât de la Pont-Saint-Michel 
până la Turnul Nesle. Restul malului Senei era când un 
prundiş gol, ca dincolo de bernardini, când o îngrămădire 
de case cu talpa în apă, ca între cele două poduri. Acolo, 
spălătoresele făceau mare zarvă, strigau, vorbeau, cântau 
din zori şi până seara de-a lungul malului şi-şi băteau cu 
putere rufele, ca şi în zilele noastre. Priveliştea aceasta e 
una dintre cele mai vesele din Paris. 

Universitatea părea croită dintr-o singură bucată. De la 
un capăt la altul forma un grup omogen şi compact. 
Nenumăratele acoperişuri, dese, colţuroase, lipite unele de 
altele, compuse aproape toate din acelaşi element 
geometric, ofereau, văzute de sus, aspectul cristalizării unei 
aceleiaşi substanţe. Linia capricioasă a străzilor tăia grupul 
de case în porţiuni destul de echilibrate. Cele patruzeci şi 
două de colegii erau risipite destul de egal şi aflai, mai 


pretutindeni, câte unul din ele; coamele variate şi plăcute 
ale acestor frumoase clădiri erau făurite cu aceeaşi artă ca 
şi acoperişurile obişnuite, pe care le depăşeau, şi nu 
însemnau, la urma urmei, decât ridicarea la pătrat sau la 
cub a uneia şi aceleiaşi figuri geometrice. Ele complicau 
deci ansamblul fără să-l tulbure, îl completau fără să-l 
încarce. Geometria e o armonie. Ici-colo, câteva palate 
frumoase formau şi ele minunate reliefuri peste podurile 
pitoreşti ale clădirilor de pe malul stâng: palatul de Nevers, 
de Rome, de Reims, astăzi dispărute; palatul Cluny, care 
mai dăinuieşte încă, spre consolarea artistului; şi căruia 
acum câţiva ani i s-a luat atât de prosteşte coroana de pe 
turn. Lângă Cluny, palatul acela roman, cu frumoase bolți 
arcuite - lermele lui Iulian. Mai existau, de asemenea, şi 
multe abaţii de o frumuseţe mai cucernică, de o măreție 
mai gravă decât a palatelor, dar la fel de frumoase, la fel de 
mari. Mai întâi atrăgea privirile cea a bernardinilor, cu trei 
clopotniţe; apoi Sainte-Genevieve, a cărei turlă pătrată, 
existentă încă, face ca restul să fie atât de regretat; 
Sorbona, jumătate colegiu, jumătate mănăstire, din care 
mai dăinuieşte încă o navă atât de admirabilă, frumoasa 
mănăstire în formă de patrulater a mathurinilor; vecina ei, 
mănăstirea Saint-Benoât, între ale cărei ziduri a avut timp 
să se înjghebeze un teatru între a şaptea şi a opta ediţie a 
acestei cărţi; mănăstirea cordelierilor, cu cele trei uriaşe 
creste ale ei, puse una peste alta; mănăstirea augustinilor, 
al cărei ac grațios forma, după lurnul Nesle, a doua 
dantelărie din această parte a Parisului, pornind dinspre 
apus. Colegiile, care sunt, de fapt, verigi de legătură între 
mănăstire şi lume, ţineau, în seria monumentelor, media 
între palate şi abaţii: cu o severitate plină de eleganţă, cu o 
sculptură mai puţin veselă decât a palatelor, cu o 
arhitectură mai puţin gravă decât a abaţiilor. Din nefericire, 
nu ne-a mai rămas aproape nimic din monumentele acestea 
în care arta gotică întretăia cu atâta precizie bogăţia şi 
economia. Bisericile (care erau numeroase şi splendide în 


Universitate şi se eşalonau şi ele în toate epocile 
arhitecturii, de la bolțile semicirculare ale lui Saint-Julien 
până la ogivele lui Saint-Severin), bisericile dominau totul 
şi, ca o armonie în plus în mănunchiul de armonii, 
străpungeau clipă de clipă silueta multiplă a crestelor 
clădirilor cu turle în formă de săgeți, cu clopotniţe ajurate, 
cu ace zvelte, a căror linie era şi ea o minunată exagerare a 
unghiului ascuţit al acoperişurilor. 

Solul Universităţii era deluros. Colina Sainte-Genevieve 
forma la sud-est o movilă enormă, şi merita să vezi, de sus, 
de pe Notre-Dame, mulţimea uliţelor înguste şi 
întortocheate (astăzi Cartierul Latin), ciorchinii de case 
risipiţi în toate sensurile, începând din creştetul movilei şi 
năpustindu-se în dezordine şi aproape perpendicular pe 
pantele ei până la malul Senei, unele părând că se 
prăbuşesc, altele că se caţără, toate că se ţin unele de 
altele. Un flux continuu de mii de puncte negre care se 
încrucişau pe pavaj făcea ca toate să-ţi joace în faţa ochilor: 
aşa arăta mulţimea locuitorilor, văzută de sus şi de departe. 

În sfârşit, în intervalele dintre aceste acoperişuri, săgeți, 
accidente ale nenumăratelor clădiri care îndoiau, răsuceau 
şi dantelau într-un fel atât de ciudat linia limită a 
Universităţii, se zărea din loc în loc un rest de zid acoperit 
cu muşchi, un turn gros şi rotund, o poartă de oraş 
crenelată închipuind locul fortăreței: era incinta lui Filip- 
August. Dincolo de ea înverzeau pajiştile, dincolo de ea 
alergau drumurile, în lungul cărora se mai târau câteva 
case de foburg, cu atât mai rare, cu cât se depărtau mai 
mult. Câteva din foburgurile acestea aveau oarecare 
importanţă. Aşa era, mai întâi, pornind de la Tournelle, 
burgul Saint-Victor, cu podul dintr-o arcadă peste Bievre, 
cu abația unde se putea citi epitaful lui Ludovic cel Gros, 
epitaphium Ludovici Grossi, şi cu biserica a cărei turlă 
octogonală în formă de săgeată era flancată de patru 
clopotniţe mici datând din secolul al XI-lea (se mai poate 
vedea una asemănătoare la Etampes; n-a fost încă 


doborâtă); apoi, burgul Saint-Marceau, care avea încă pe 
atunci trei biserici şi o mănăstire. Apoi, lăsând la stânga 
moara Gobelins cu cele patru ziduri albe ale ei, dădeai de 
foburgul Saint-Jacques cu frumoasa cruce sculptată de la 
răspântie, cu biserica Saint-Jacques-du-Haut-Pas, pe-atunci 
gotică, ascuţită şi încântătoare, Saint-Magloire, frumoasă 
biserică din secolul al XIV-lea, preschimbată de Napoleon în 
pod pentru fân, şi Notre-Dame des Champs, unde se aflau 
mozaicuri bizantine, în sfârşit, după ce lăsa în plin câmp 
mănăstirea chartre-zilor (clădire bogată, contemporană cu 
Palatul de Justiţie, împrejmuită de grădiniţe 
compartimentate), după ce trecea peste ruinele rău famate 
ale lui Vauvert, ochiul întâlnea, spre apus, cele trei turle 
romanice de la Saint-Germain-des-Pres. Burgul Saint- 
Germain, comună mare încă de pe atunci, cuprindea 
cincisprezece sau douăzeci de uliţe în dosul bisericii. 
Clopotnița ascuţită de la Saint-Sulpice marca unul din 
colţurile burgului; alături se  desluşea incinta 
dreptunghiulară a târgului Saint-Germain, pe locul unde 
astăzi se află piaţa; apoi, stâlpul infamiei pentru cei osândiţi 
de abate, un foişor rotund şi plăcut la vedere, acoperit bine 
cu un con de plumb. Mai încolo se afla ţiglăria şi strada 
Cuptorului, care ducea la cuptorul public de pâine, şi 
moara, pe colina ei, şi spitalul de leproşi, o căsuţă izolată şi 
prost văzută. Dar ceea ce atrăgea mai ales privirea şi-o fixa 
multă vreme era abația însăşi. Nici vorbă că mănăstirea, 
măreaţă şi ca biserică, şi ca seniorie, palatul abaţial în care 
episcopii de Paris se socoteau fericiţi dacă dormeau o 
noapte, sala de mese căreia arhitectul îi dăduse înfăţişarea, 
frumuseţea şi splendida fereastră în formă de roză a unei 
catedrale, eleganta capelă a Fecioarei, dormitorul 
monumental, grădinile întinse, grilajul cu ţepi, podul care 
se ridica şi se cobora la intrare, şirul de creneluri care se 
profila pe verdeaţa câmpiei împrejmuitoare, curţile în care 
străluceau militari laolaltă cu clerici în veşminte aurii, totul 
grupat şi adunat în jurul celor trei turle înalte în formă de 


săgeată, cu boltă în plin cintru, solid aşezate pe o absidă 
gotică, alcătuiau o măreaţă siluetă la orizont. 

Când, în sfârşit, după ce priveai îndelung Universitatea, 
te întorceai spre malul drept, spre Oraş, priveliştea îşi 
schimba brusc caracterul. Într-adevăr, Oraşul, cu mult mai 
mare decât Universitatea, era şi mai puţin unitar. La prima 
vedere ţi se părea împărţit în mai multe secţiuni mari şi 
ciudat de distincte. Mai întâi, spre răsărit, în partea aceea a 
Oraşului care îşi trage şi astăzi numele de la mlaştina în 
care Camulogene l-a înnămolit pe Cezar, se afla o 
îngrămădeală de palate. Îngrămădeala aceasta ajungea 
până la malul Senei. Patru palate aproape lipite unul de 
altul, Jouy, Sens, Barbeau şi locuinţa reginei, îşi oglindeau în 
Sena acoperişurile de ardezie tăiate de turle zvelte. Cele 
patru clădiri umpleau spaţiul dintre strada Nonaindieres şi 
abația  celestinilor, a cărei turlă reliefa grațios linia 
acoperişurilor şi a crenelurilor. Cele câteva cocioabe verzui, 
plecate spre apă în faţa clădirilor somptuoase, nu te 
împiedicau să le vezi frumoasele unghiuri ale fațadelor, 
ferestrelor largi şi pătrate, cu pervazuri de piatră, intrările 
boltite în ogivă, încărcate cu statui, liniile foarte drepte ale 
zidurilor totdeauna tăiate precis, şi toate acele încântătoare 
jocuri de arhitectură care fac mereu ca arta gotică să pară 
că-şi reîncepe, cu fiecare monument, combinările. Înapoia 
palatelor se întindea, în toate direcţiile, când despicată, 
împrejmuită cu palisade şi crenelată ca o fortăreață, când 
acoperită de copaci înalţi, ca o mănăstire, incinta imensă şi 
multiformă a miraculosului palat Saint-Paul, unde regele 
Franţei avea loc să adăpostească cât se poate de bine 
douăzeci şi doi de prinți de talia moştenitorului şi a ducelui 
de Burgundia, cu slugile şi cu suita lor, fără să-i mai punem 
la socoteală pe marii seniori, pe împărat, când venea să 
vadă Parisul, şi leii care îşi aveau locuinţa aparte în palatul 
regal. Se cuvine să spunem că un apartament de prinţ se 
compunea pe atunci din nu mai puţin de unsprezece săli, de 
la camera de paradă până la camera de rugăciune, fără să 


mai vorbim de galerii, băi, băi de aburi şi alte „locuri de 
prisos” aflate în fiecare apartament; fără să mai vorbim de 
grădinile particulare ale fiecărui oaspete regal; fără să mai 
vorbim de bucătăriile, cămările, oficiile şi sufrageriile 
comune ale casei; fără să mai vorbim de ogrăzile unde se 
aflau douăzeci şi două de locuri pentru pregătirea hranei şi 
băuturii pentru toţi, de la magaziile cu furaje până la 
crame; fără să mai pomenim jocurile de-o mie de feluri, cu 
mingea, cu racheta, cu ineluşul; coliviile cu păsări, 
heleşteiele cu peşte, menajeriile, grajdurile, staulele; 
bibliotecile, arsenalele şi turnătoriile. lată ce era pe-atunci 
un palat regal, un Luvru sau un Saint-Paul. O cetate într-o 
cetate. 

De pe turla unde ne aflam, palatul Saint-Paul, ascuns 
aproape pe jumătate de cele patru mari clădiri despre care 
am vorbit mai sus, părea încă uriaş şi era minunat de privit; 
se desluşeau cât se poate de bine, deşi erau iscusit unite cu 
clădirea centrală prin nişte galerii lungi, cu vitralii şi 
colonete, cele trei palate alipite de Carol al V-lea la palatul 
său; palatul  Petit-Muce, cu balustrada  dantelată 
înconjurându-i grațios acoperişul; palatul abatelui de Saint- 
Maur, cu siluetă de fortăreață, cu un turn mare, cu 
platforme pentru proiectile, cu ochiuri de metereze, cu 
gheare de fier pentru susţinerea zidurilor şi cu larga poartă 
saxonă purtând stema abatelui între cele două crestături 
ale punţii mobile; palatul contelui d'Etampes, al cărui turn 
de pază, ruinat la vârf, se rotunjea în faţa ochilor, zimţat ca 
o creastă de cocoş. Ici-colo, pâlcuri de câte trei sau patru 
stejari bătrâni păreau nişte conopide uriaşe; lebedele se 
zbenguiau în apele limpezi ale heleşteielor, şi apele aveau 
cute de umbră şi de lumină; numeroase curţi din care se 
zăreau porţiuni pitoreşti; Palatul Leilor cu ogivele joase 
aşezate pe stâlpi scurţi, saxoni, cu grilaje de fier şi cu 
răgete necontenite; dincolo de întregul ansamblu se vedea 
turla în formă de săgeată scorojită de la Ave-Maria; la 
stânga, locuinţa domnului prevot al Parisului, străjuită de 


patru turle decupate cu multă fineţe; la mijloc, spre fund, 
palatul Saint-Paul propriu-zis, cu fațadele lui multiple, cu 
adaosurile lui succesive de la Carol al V-lea încoace, cu 
excrescenţele lui hibride cu care fantezia arhitecţilor îl 
încărca de două veacuri, cu toate absidele capelelor, cu 
toate crestele galeriilor, cu miile de morişti de vânt şi cu 
cele două turnuri înalte şi învecinate, ale căror acoperişuri 
conice, înconjurate la bază de creneluri, păreau nişte 
pălării cu vârful ascuţit şi cu borurile ridicate. 

Continuând să urce etajele acestui palat ca un 
amfiteatru, întins până departe, pe pământ, după ce trecea 
de o râpă adânc săpată în acoperişurile Oraşului, care 
marca trecerea străzii Saint-Antoine, ochiul - şi ne vom 
mărgini numai la monumentele principale - dădea de 
palatul d'Angouleme, o vastă construcţie a mai multor 
epoci, unde existau părţi întregi cu totul noi şi foarte albe, 
care se potriveau cu ansamblul cum s-ar potrivi un petic 
roşu pe o haină albastră. Totuşi, acoperişul neobişnuit de 
ascuţit şi de înalt al palatului modern, încărcat de jgheaburi 
cizelate, acoperit cu plăci de plumb în care se rostogoleau, 
în o mie de arabescuri fanteziste, strălucitoarele încrustaţii 
de aramă aurită, acoperişul acesta atât de curios 
damaschinat se înălța grațios în mijlocul ruinelor întunecate 
ale vechii clădiri, ale cărei turnuri bătrâne şi groase, pe 
care vârsta le umflase ca pe nişte butii, pleoştite de 
bătrâneţe şi crăpate de sus în jos, semănau cu nişte pântece 
mari, dezgolite. Înapoia lor se înălța pădurea de ace a 
palatului 'Tournelles. Nicăieri pe lume, nici la Chambord, 
nici la Alhambra, nu exista privelişte mai plină de vrajă, mai 
aeriană, mai minunată decât desişul acesta de săgeți, de 
clopotniţe mici, de hornuri, de morişti de vânt, de spirale, 
de şuruburi, de turnulețe străpunse de lumină şi care 
păreau găurite la stanţă, de pavilioane, de turnuri în formă 
de fus sau, cum li se spunea pe-atunci, de foişoare, fiecare 
cu altă formă, altă înălţime şi altă poziţie. Ai fi zis că ai în 
faţă o gigantică tablă de şah făcută din piatră. 


La dreapta palatului 'Tournelles, snopul de turle uriaşe, 
negre ca cerneala, intrând unele în altele şi legate, ca să 
zicem aşa, printr-un şanţ circular, cu donjonul străpuns mai 
mult de ochiurile meterezelor decât de ferestre, cu puntea 
de la intrare totdeauna ridicată, cu grilajul de fier 
totdeauna coborât, e Bastilia. Ciocurile negre ieşite dintre 
creneluri şi pe care, de departe, le-ai lua drept jgheaburi, 
sunt tunuri. 

Sub bătaia lor, la picioarele uriaşei clădiri, iată poarta 
Saint-Antoine, ascunsă între cele două turnuri ale ei. 

Dincolo de 'Tournelles, până la zidul lui Carol al V-lea, se 
desfăşura, cu bogate compartimente de iarbă şi flori, un 
covor catifelat de ogoare şi de parcuri regale, în mijlocul 
cărora puteai recunoaşte, după labirintul de copaci şi de 
alei, faimoasa grădină Dedalus, dăruită de Ludovic al XI-lea 
lui Coictieri4:.. 

Observatorul doctorului se înălța deasupra acestui 
labirint ca o enormă coloană izolată având o căsuţă drept 
capitel. În oficina aceasta s-au făcut cumplite preziceri 
astrologice. 

Acolo e astăzi Piaţa Regală. 

După cum am spus, cartierul palatului, despre care am 
încercat să-i facem o idee cititorului, neindicându-i totuşi 
decât ce avea mai important, umplea unghiul pe care 
incinta lui Carol al V-lea îl făcea cu Sena, la răsărit. Centrul 
Oraşului era ocupat de-o îngrămădire de case pentru popor. 
Acolo, într-adevăr, se revărsau pe malul drept cele trei 
poduri din Cite, iar podurile zămislesc mai întâi case şi apoi 
palate. Grămada aceasta de locuinţe citadine, înghesuite ca 
nişte celule într-un stup, îşi avea farmecul ei. Acoperişurile 
unei capitale se aseamănă cu valurile unei mări, şi au deci 
ceva măreț. Mai întâi ulițele, încrucişate şi încurcate, făceau 
o sută de figuri interesante înăuntrul grămezii de case. În 
jurul Halelor ai fi zis că vezi o stea cu o mie de raze. Străzile 
Saint-Denis şi Saint-Martin, cu nenumăratele lor ramificații, 
urcau una după alta, ca doi copaci mari ale căror crengi se 


amestecau. Apoi, liniile strâmbe ale străzilor Ipsosului, 
Sticlăriei, Ţesătoriei etc. Şerpuiau pe întreaga înălţime. Se 
mai aflau acolo şi clădiri frumoase, care străpungeau 
unduirea împietrită a mării acesteia de acoperişuri. La 
capătul Podului Zarafilor, după care se vedea spumegând 
Sena sub roţile Podului Morarilor, se afla Châtelet, care nu 
mai era turnul roman de pe vremea lui lulian Apostatul, ci 
un turn feudal din secolul al XIII-lea, dintr-o piatră atât de 
dură, încât în trei ore târnăcopul nu reuşea să scoată din el 
nici măcar un pumn de sfărâmătură. Urma apoi bogata 
clopotniţă pătrată de la Saint- Jacques-de-la-Boucherie, cu 
muchiile ei acoperite de sculpturi, admirabilă încă de pe 
atunci, deşi în secolul al XV-lea nu era încă terminată. Pe 
atunci, îi lipseau mai ales cei patru monştri care, şi astăzi, 
cocoţaţi în unghiurile acoperişului, par patru sfincşi meniţi 
să-i dea Parisului nou să dezlege enigma Parisului vechi; 
Rault, sculptorul, i-a pus acolo abia în 1526 şi a căpătat 
douăzeci de franci pentru muncă. Urma apoi Casa cu Stâlpi, 
deschisă spre Piaţa Greve, despre care i-am oferit o idee 
cititorului. Apoi, Saint-Gervais, pe care un portal de „bun- 
gust” l-a stricat mai târziu; Saint-Mery, ale cărei vechi ogive 
mai erau încă apropiate de bolta în plin cintru; Saint-Jean, a 
cărui săgeată ascuţită devenise proverbială; şi mai erau alte 
zeci de monumente care nu se sfiau să-şi îngroape 
frumuseţile în haosul acesta de uliţe, înguste şi adânci. Mai 
adăugaţi crucile de piatră sculptată, mai des întâlnite pe la 
răspântii decât spânzurătorile; Cimitirul Inocenţilor, căruia 
i se zărea de departe, peste  acoperişuri, incinta 
arhitecturală; stâlpul infamiei din Hale, căruia i se vedea 
coama între două hornuri din strada Cossonnerie; scara de 
la Croix-du-Trahoir aşezată la o răspântie totdeauna plină 
de lume; clădirile rotunde ale Halei de grâu; crâmpeiele 
vechii incinte a lui Filip-August din care se zăreau ici-colo, 
înecate printre case, turnuri roase de iederă, porţi ruinate, 
porţiuni de ziduri schilodite şi gata să se năruiască; cheiul 
cu sumedenia lui de dughene şi de zahanale însângerate; 


mai adăugaţi Sena plină de corăbii, de la Port-au-Foin la 
Fort-l'Eve&que şi veţi avea imaginea confuză a ceea ce era în 
1482 trapezul central al Oraşului. 

Odată cu cele două cartiere, unul al palatelor, altul al 
caselor obişnuite, Oraşul oferea privirilor un al treilea 
element, alcătuit dintr-o lungă zonă de mănăstiri care îl 
mărginea aproape de jur-împrejur, de la răsărit la apus, 
formându-i, în dosul incintei fortificate ce închidea Parisul, o 
a doua incintă interioară de mănăstiri şi capele. Astfel, 
imediat lângă parcul 'Tournelles, între strada Saint-Antoine 
şi vechea stradă a Templului, se afla Sainte-Catherine cu 
imensul ei ogor mărginit numai de zidul Parisului. Între 
vechea şi noua stradă a lemplului, se afla Templul, un 
sinistru mănunchi de turnuri, înalt, drept şi izolat în mijlocul 
unei vaste îngrădiri crenelate. Între Strada Nouă a 
Templului şi strada Saint-Martin se afla abația Saint-Martin, 
în mijlocul grădinilor, superbă biserică fortificată al cărei 
brâu de turnuri, ca şi tiara de clopotniţe, nu erau întrecute, 
ca forţă şi splendoare, decât de biserica Saint-Germain-des- 
Pre&s. Între cele două străzi, Saint-Martin şi Saint-Denis, se 
întindea curtea mare a bisericii Trinite. În sfârşit, între 
strada Saint-Denis şi strada Montorgueil, se afla biserica 
Filles-Dieu. Alături se zăreau acoperişurile putrezite şi 
incinta cu pavajul scos al Curţii Miracolelor. Aceasta era 
singura verigă profană amestecată în cucernicul lanţ al 
mănăstirilor. 

În sfârşit, al patrulea compartiment care se desena de la 
sine în aglomerarea acoperişurilor de pe malul drept, 
ocupând colţul apusean al incintei şi malul apei în aval, era 
un nou ghem de palate şi de locuinţe bogate, adunate la 
poalele Luvrului. Bătrânul Luvru al lui Filip-August, uriaşa 
clădire al cărei turn principal reunea în jurul său douăzeci 
şi trei de turnuri mari, fără să mai socotim turnuleţele, 
părea de departe încastrat în culmile gotice ale palatului 
d'Alenqon şi ale Micului Bourbon. Hidra aceasta de turnuri, 
paznic gigant al Parisului, cu cele optzeci de capete mereu 


ridicate, cu crupele sale monstruoase, plumbuite şi 
acoperite cu solzi de ardezie, strălucind toate de reflexe 
metalice, încheia spre apus, într-un fel uimitor, configuraţia 
Oraşului. 

Aşadar, o imensă îngrămădire de case orăşeneşti, ceea 
ce romanii numeau insula, flancate la dreapta şi la stânga 
de două blocuri de palate încununate unul de Luvru, 
celălalt de Tournelles, înconjurate la nord de-un lung brâu 
de abaţii şi de îngrădituri cultivate, totul amalgamat şi 
contopit dinaintea ochilor; pe această mulţime de clădiri ale 
căror acoperişuri de ţiglă şi de ardezie profilau, unele peste 
altele, atâtea lanţuri ciudate, clopotniţele tatuate, gofrate şi 
gravate ale celor patruzeci şi patru de biserici de pe malul 
drept; miriade de uliţe care le străbăteau, iar ca limită, de o 
parte, o împrejmuire de ziduri înalte, cu turnuri pătrate 
(cea a Universităţii avea turnuri rotunde), de cealaltă parte, 
Sena, tăiată de poduri şi purtând mulţime de corăbii: iată 
Oraşul în secolul al XV-lea. 

Dincolo de ziduri, câteva foburguri se îngrămădeau la 
porţi, dar mai puţin numeroase şi mai risipite decât cele ale 
Universităţii, în dosul Bastiliei, se aflau zeci de cocioabe 
înghesuite în jurul curioasei sculpturi de la Croix-Faubin şi a 
arcadelor exterioare de susţinere ale abației Saint-Antoine- 
des-Champs; apoi, Popincourt, pierdut în grâu; apoi, 
Courtille, vesel sat al crâşmelor; burgul Saint-Laurent cu 
biserica a cărei clopotniţă părea, de departe, că se adaugă 
la turnurile ascuţite ale Porții Saint-Martin; foburgul Saint- 
Denis, cu vasta îngrăditură de la Saint-Ladre; dincolo de 
Poarta Montmartre, Hambarul Corăbierilor înconjurat de 
ziduri albe; în dosul lui, Montmartre cu pantele sale de 
cretă, care avea pe-atunci aproape tot atâtea biserici câte 
mori şi care n-a păstrat decât morile, căci lumea nu mai 
cere acum decât hrană trupească. În sfârşit, dincolo de 
Luvru se vedea întinzându-se în câmpie foburgul Saint- 
Honore, încă de pe atunci foarte mare; se mai vedeau 
câmpia înverzită de la Petit-Bretagne şi, desfăşurându-se, 


Târgul de Purcei, în centrul căruia se înălța forma rotundă a 
groaznicei vetre unde erau fierţi falsificatorii de bani. Între 
Courtille şi Saint-Laurent aţi fi zărit, pe vârful unei movile 
aflate în câmpia goală, un fel de clădire care semăna de 
departe a colonadă ruinată, dar rămasă în picioare pe o 
temelie şubrezită. Nu era nici vreun Parthenon, nici vreun 
templu al lui Jupiter Olimpianul. Era Montfaucon. 

Acum, dacă enumerarea atâtor clădiri, oricât de sumară 
am fi dorit-o, n-a şters din mintea cititorului imaginea 
vechiului Paris pe măsură ce o construiam, o vom rezuma în 
câteva cuvinte. În centru, insula Cite, semănând prin forma 
ei cu o uriaşă broască ţestoasă; şi scoţându-şi podurile 
acoperite cu solzii ţiglelor, ca pe nişte labe, de sub 
carapacea gri a acoperişurilor. Lia stânga, trapezul monolit, 
ferm, dens, strâns, ţepos, al Universităţii. La dreapta, vastul 
semicerc al Oraşului, mult mai bogat în grădini şi 
monumente. Cele trei ansambluri, Cite, Universitatea, 
Oraşul, brăzdate de nenumărate uliţe. De-a curmezişul, 
Sena, maica Senă cum spune părintele du Breul, împănată 
de ostroave, de poduri şi de corăbii. De jur-împrejur, o 
câmpie imensă, peticită cu mii de soiuri de culturi, 
presărată cu sate frumoase; la stânga, lIssy, Vanvres, 
Vangirard, Montrouge, Gentilly, cu turnul său rotund şi 
turnul său pătrat etc.; la dreapta, zeci de alte sate, de la 
Conflans până la Ville-reveque. În zare, un şir de coline 
aşezate în cerc precum marginile unui bazin. În sfârşit, 
departe, spre răsărit, Vincennes, cu cele şapte turnuri 
dreptunghiulare; la sud, Bicâtre cu turlele lui ascuţite; la 
nord, Saint-Denis cu săgeata sa; la apus, Saint-Cloud cu 
donjonul său. Iată Parisul pe care îl vedeau de la înălţimea 
turlelor catedralei Notre-Dame corbii vieţuitori în 14862. 

Şi totuşi, despre oraşul acesta Voltaire a spus că, înainte 
de Ludovic al XIV-lea, nu avea decât patru monumente 
frumoase: domul Sorbonei, Val-de-Grâce, Luvrul modern şi 
un al patrulea, pe care nu-l mai ştiu, poate palatul 
Luxemburg. Din fericire, tot Voltaire a mai scris şi Candide 


şi tot el a fost, dintre toţi oamenii născuţi de când există 
omenirea, cel care a purtat cel mai bine pe buze râsul 
diabolic. De altfel, aceasta dovedeşte că poţi să fii un 
adevărat geniu fără să pricepi o iotă dintr-o artă de care 
eşti străin. Nu credea oare Moliere că-i cinstea grozav pe 
Rafael şi pe Michelangelo numindu-i Mignarzi'“ ai epocii 
lor? 

Dar să revenim la Paris şi la secolul al XV-lea. 

Pe atunci, Parisul nu era numai un oraş frumos, era şi un 
oraş omogen, un produs arhitectural şi istoric al Evului 
Mediu, o cronică de piatră. Era o cetate formată numai din 
două straturi, stratul arhitecturii cu bolta în plin cintru şi 
stratul gotic, căci stratul roman dispăruse de multă vreme, 
în afară de Termele lui Iulian, unde mai străpungea încă 
crusta groasă a Evului Mediu. Cât despre stratul celtic, nu i 
se găseau urmele nici când se săpau fântâni. 

Cincizeci de ani mai târziu, Renaşterea a venit să-şi 
amestece, în unitatea aceasta atât de severă şi totuşi atât 
de variată, luxul orbitor al fanteziilor şi al sistemelor 
proprii, abuzul ei de bolți romane în plin cintru, de coloane 
greceşti şi de bolți turtite gotice, sculptura ei atât de 
gingaşă şi ideală, gustul ei deosebit pentru arabescuri şi 
acante, păgânismul ei arhitectural contemporan cu Luther, 
iar Parisul a devenit poate şi mai frumos, deşi mai puţin 
armonios pentru ochi şi gândire. Dar momentul acesta 
splendid n-a ţinut mult. Renaşterea n-a fost imparţială; ea 
nu s-a mulţumit numai să clădească, a vrut să şi dărâme. E 
adevărat că avea nevoie de spaţiu. De aceea, Parisul gotic 
n-a fost întreg decât un minut. Abia se termina Saint- 
Jacques-de-la-Boucherie, că şi începea dărâmarea Luvrului 
vechi. 

De atunci, marelui oraş i-a fost dat să se deformeze din 
zi în zi. Parisul gotic, sub care se ştergea Parisul roman, s-a 
şters şi el, la rândul lui. Dar se poate oare spune care Paris 
l-a înlocuit? 


Există Parisul Catherinei de Medicis, la Tuileries, şi 
Parisul lui Henric al II-lea, la H6tel de Viile, două clădiri încă 
de mare gust; Parisul lui Henric al IV-lea, la Place Royale; 
faţade de cărămidă cu muchii de piatră, cu acoperişuri de 
ardezie, case tricolore; exista Parisul lui Ludovic al XIII-lea, 
la Val-de-Grâce: o arhitectură turtită şi îndesată, bolți ca 
nişte mânere de coş, un nu ştiu ce umflat în coloane şi 
ghebos în boltă; există Parisul lui Lodovic al XIV-lea, la 
Invalizi: mare, bogat, aurit şi rece; Parisul lui Ludovic al XV- 
lea, la Saint-Sulpice: volute, noduri de panglici, nori, fidea şi 
cicoare, toate din piatră; Parisul lui Ludovic al XVI-lea, la 
Panteon: Sfântul-Petru din Roma, prost copiat (clădirea a 
fost îndesată stângaci, ceea ce nu i-a înfrumusețat liniile); 
Parisul Republicii, la Şcoala de Medicină: un biet gust grec 
şi roman, care aduce cu Coliseul sau cu Parthenonul pe cât 
aduce Constituţia Anului III cu legile lui Minos, şi care 
poartă în arhitectură numele de gust messidor; Parisul lui 
Napoleon, cu Place Vendme: acesta e sublim, o coloană de 
bronz făurită din tunuri; Parisul Restauraţiei, la Bursă: o 
colonadă foarte albă suportând o friză foarte netedă - totul 
e pătrat şi a costat douăzeci de milioane. 

De fiecare dintre aceste monumente caracteristice se 
leagă, printr-o similitudine de gust, de aspect şi de 
atitudine, un număr oarecare de case, risipite în diverse 
cartiere şi pe care ochiul cunoscătorului le deosebeşte şi le 
datează cu uşurinţă. Când ştii să vezi, regăseşti spiritul unui 
secol şi fizionomia unui rege până şi în ciocanul de la 
clopotul unei porţi. 

Parisul actual nu mai are aşadar o fizionomie unitară. El 
e o colecţie de eşantioane a mai multor secole, şi cele mai 
frumoase dintre ele au dispărut. Capitala nu sporeşte decât 
în case, şi ce case! Aşa cum se dezvoltă, Parisul se va 
reînnoi la fiecare cincizeci de ani. De aceea, semnificaţia 
istorică a arhitecturii sale se şterge de la o zi la alta. 
Monumentele se răvăşesc din ce în ce şi pare că le vezi 
pierind puţin câte puţin, înecate în case. Părinţii noştri 


aveau un Paris de piatră, fiii noştri vor avea un Paris de 
ghips. 

Cât despre monumentele moderne ale Parisului nou, ne 
scutim bucuroşi de a vorbi despre ele. Şi nu fiindcă nu le- 
am admira cum se cuvine. Sainte-Genevieve a domnului 
Soufflot e, cu siguranţă, cel mai frumos pandişpan făcut 
vreodată din piatră. Palatul Legiunii de Onoare e, de 
asemenea, o lucrare de patiserie foarte distinsă. Domul de 
la Hala de grâu e o şapcă de jocheu englez, la scară mare. 
Turnurile Saint-Suplice sunt două clarinete enorme, şi 
forma aceasta este şi ea o formă; telegraful sucit şi strâmb 
arată admirabil pe acoperişurile lor. Biserica Saint-Roch are 
un portal care nu se poate compara în splendoare decât cu 
biserica Sfântul Toma din Aquino. Are şi ea un calvar în 
ronde-bosse, într-un beci, şi un soare de lemn poleit. 
Acestea sunt lucruri cu totul minunate. Cupola aşezată în 
labirintul din Jardin des Plants e şi ea foarte ingenioasă. Cât 
despre palatul Bursei, care e grec prin colonadă, roman 
prin bolta în plin cintru a porţilor şi a ferestrelor, şi 
renascentist prin marea lui boltă turtită, nici vorbă că e un 
monument grozav de corect şi foarte pur. O dovedeşte 
faptul că este încununat cu un etaj atenian cum nu se vede 
nici la Atena, având o frumoasă linie dreaptă, tăiată grațios 
ici-colo parcă de burlanele unor sobe. Mai adăugăm că, 
dacă e o regulă ca arhitectura unei clădiri să fie adaptată 
destinaţiei în aşa fel încât destinaţia să reiasă de la sine la 
simpla privire a edificiului, nu poţi decât să te minunezi în 
faţa unui monument care poate fi indiferent ce: palat regal, 
cameră a comunelor, primărie, şcoală, manej, academie, 
magazie, tribunal, muzeu, cazarmă, mormânt, templu, 
teatru. Pâna una-alta, e Bursă. În afară de asta, un 
monument trebuie să fie potrivit climatului. Bursa e, fără 
doar şi poate, construită special pentru cerul nostru rece şi 
ploios. Are un acoperiş aproape plat, ca în Orient, ceea ce 
face ca iarna, când ninge, acoperişul să nu poată fi măturat; 
şi nici vorbă că un acoperiş e făcut ca să fie măturat. Cât 


despre destinaţia de care vorbeam mai adineauri şi-o 
împlineşte de minune: e bursă în Franţa tot aşa cum ar fi 
fost templu în Grecia. E adevărat că arhitectul a avut 
destulă bătaie de cap să ascundă cadranul orologiului, care 
ar fi distrus puritatea frumoaselor linii ale fațadei; dar, în 
schimb, avem colonada care circulă în jurul monumentului 
şi sub care, în zilele marilor solemnităţi religioase, se poate 
desfăşura cu măreție cortegiul agenţilor de schimb şi al 
samsarilor. 

Sunt, fără îndoială, monumente superbe. Să le mai 
adăugăm numeroasele străzi frumoase, distractive şi 
variate, ca strada Rivoli, şi nu-mi pierd nădejdea că Parisul 
văzut din balon va înfăţişa într-o bună zi ochilor bogăţia de 
linii, belşugul de detalii, diversitatea de aspecte, acel nu ştiu 
ce grandios în simplitate şi neaşteptat în frumuseţe care 
caracterizează o tablă de şah. 

Totuşi, oricât de admirabil vi se pare Parisul de astăzi, 
refaceţi Parisul secolului al XV-lea, reconstituiţi-l în minte; 
priviţi-l prin gardul uimitor al turlelor în formă de ac, al 
turnurilor şi al clopotniţelor; împrăştiaţi-l în mijlocul 
imensului oraş, rupeţi-l la capătul insulelor, plisaţi la 
arcurile podurilor Sena cu largile ei ochiuri verzi şi galbene 
mai schimbătoare decât pielea şarpelui; decupaţi pe-un cer 
de azur profilul gotic al vechiului Paris, faceţi să-i plutească 
conturul într-o ceaţă de iarnă aninată de nenumăratele lui 
hornuri. Înecaţi-l într-o beznă adâncă şi priviţi jocul bizar al 
tenebrelor şi al razelor de lumină în acest întunecat labirint 
de clădiri; aruncaţi peste el o rază de lună care să-l 
deseneze vag şi faceţi să iasă din ceaţă creştetele mari ale 
turnurilor; luaţi din nou silueta aceasta neagră, reînviaţi-i 
cu umbre nenumăratele unghiuri ascuţite ale săgeţilor şi 
ale acoperişurilor şi faceţi-o să ţâşnească, mai dantelată 
decât o falcă de rechin, pe cerul arămiu al amurgului. Şi- 
apoi, comparaţi. 

lar dacă vreţi să primiţi de la vechiul oraş o impresie pe 
care oraşul modern n-ar mai fi în stare să v-o dea, urcaţi-vă, 


într-o dimineaţă de sărbătoare, la ivirea zorilor, în ziua de 
Paşti sau de Rusalii, pe vreun punct ridicat de unde puteţi 
cuprinde întreaga capitală, şi asistați la trezirea clopotelor. 
Priviţi sumedenia de biserici, tresărind toate deodată la 
un semnal pornit din cer, căci soarele e cel care îl dă; mai 
întâi se-aud dangăte risipite, mergând de la o biserică la 
alta, ca atunci când muzicienii se anunţă între ei că începe; 
apoi, deodată, vedeţi, căci în anumite clipe se pare că şi 
urechea îşi are văzul ei, vedeţi înălțându-se în acelaşi 
moment din fiecare clopotniţă o coloană de sunet ca un 
abur de armonie. Mai întâi, vibrația fiecărui clopot urcă 
dreaptă, pură şi, ca să zic aşa, izolată de celelalte, spre 
cerul splendid al dimineţii. Apoi, puţin câte puţin, crescând, 
ele se topesc, se amestecă, se şterg una în alta, se 
contopesc într-un măreț concert. Nu mai e decât o masă de 
vibrații sonore care se desprinde neîncetat din 
nenumăratele clopote, care pluteşte, unduieşte, sare, se 
învârteşte peste oraş şi-şi prelungeşte mult, dincolo de 
orizont, cercul asurzitor al oscilaţiilor. Totuşi, marea aceasta 
de armonie nu e un haos. Oricât de intimă şi de adâncă ar 
fi, ea nu şi-a pierdut transparenţa. Priviţi cum şerpuieşte 
separat, fiecare grup de note scăpat din dangăte; veţi putea 
urmări dialogul, când grav, când strident, al dangătului 
subţire cu dangătul clopotului mare; veţi vedea zburând 
octavele de la un clopot la altul; le veţi privi înălțându-se 
înaripate, uşoare şi şuierătoare din clopotul de argint, 
căzând sparte şi şchioape din clopotul de lemn; veţi admira 
în mijlocul lor bogata gamă care urcă şi coboară neîncetat 
din cele şapte clopote de la Saint-Eustache; veţi vedea 
alergând printre ele note limpezi şi repezi, care fac trei sau 
patru zigzaguri luminoase şi pier ca nişte fulgere. Colo e 
abația Saint-Martin, cântăreaţă cu glas acru şi dogit; ici e 
vocea sinistră şi dogită a Bastiliei; la capătul celălalt e 
marele turn al Luvrului, cu vocea lui de bas. Muzica 
clopotelor regale de la palat aruncă neîncetat, de 
pretutindeni, triluri strălucitoare, pe care cad la intervale 


egale dangătele grele ale clopotului de alarmă de la Notre- 
Dame, făcându-le să scânteieze ca nicovala sub ciocan. Din 
când în când veţi vedea trecând sunete de toate formele, 
venite din tripla bătaie de la Saint-Germain-des-Pres. Şi mai 
apoi, din timp în timp, grămada aceasta de sunete sublime 
se întredeschide făcând loc unei părţi din Ave Maria, care 
izbucneşte şi licăreşte ca o jerbă de stele. Dedesubt, în 
străfundul concertului, veţi desluşi vag cântecul lăuntric al 
bisericilor care răzbate prin porii vibranţi ai bolților. 
Desigur, e o operă care merită să fie ascultată. De obicei, 
ziua, în zarva de pe străzile Parisului, vorbeşte oraşul; 
noaptea, oraşul respiră; aici, oraşul cântă. Ascultaţi aşadar 
ansamblul acesta al clopotniţelor; presăraţi peste el 
murmurul unei jumătăţi de milion de oameni, vaietul veşnic 
al fluviului, adierile infinite ale vântului, cvartetul grav şi 
depărtat al celor patru păduri aşezate pe colinele din zare 
ca nişte imense foaie de orgă; stingeţi, ca într-o culoare 
potolită, tot ce muzica centrală a clopotelor ar avea prea 
aspru sau prea ascuţit şi spuneţi dacă există pe lume ceva 
mai bogat, mai vesel, mai auriu, mai orbitor decât zarva 
clopotelor mari şi mici, decât vâlvătaia aceasta de muzică, 
decât cele zece mii de glasuri de bronz cântând toate 
deodată din flaute de piatră, înalte de trei sute de picioare, 
spuneţi dacă există pe lume ceva mai minunat decât cetatea 
aceasta preschimbată în orchestră, decât simfonia aceasta 
cu zgomot de furtună. 


Cartea a patra 


Suflete bune 


Cu şaisprezece ani în urmă, pe vremea când se 
petreceau cele povestite aici, în frumoasa dimineaţă din 
duminica de Quasimodo, o făptură vie fusese depusă, după 
slujba de la Notre-Dame, pe armătura de lemn a patului 
fixat în piatra bisericii, pe stânga, peste drum de imaginea 
Sfântului Cristof, pe care chipul cioplit în piatră al lui 
messire Antoine des Essarts, cavaler, o privea în genunchi 
din 1413, când oamenilor li s-a năzărit să-i dea jos pe sfânt 
şi pe credincios. Pe patul acesta se obişnuieşte să fie 
înfăţişaţi milei publice copiii găsiţi. De acolo îi lua cine voia. 
În faţa patului se afla un vas de aramă pentru pomeni. 

Făptura vie care zăcea pe scândura aceea în dimineaţa 
zilei de Quasimodo din anul Domnului 1467 părea că 
stârneşte din plin curiozitatea unui grup destul de numeros, 
adunat în jurul patului. Grupul era format în mare parte din 
femei. Şi aproape toate erau bătrâne. 

În primul rând se remarcau patru dintre ele, cele mai 
aplecate peste pat şi a căror cagulă cenuşie, un fel de 
sutană, arăta că fac parte din vreo tagmă de cuvioase. Nu 
văd de ce istoria n-ar transmite posterităţii numele acestor 
patru discrete şi venerabile domniţe. Ele erau Agnes la 
Herme, Jehanne de la arme, Henriette la Gaultiere, 
Gauchere la Violette, toate patru văduve şi toate patru 
slujitoare ale capelei Etienne-Haudry, ieşite cu voia stăpânei 
lor şi potrivit statutelor lui Pierre d'Ailly, ca să vină să 
asculte predica. 

Altminteri, dacă aceste pioase femei respectau pentru 
moment statutele lui Pierre d'Ailly, ele încălcau, nici vorbă, 
cu mare plăcere statutele lui Michel de Brache şi ale 
cardinalului de Pisa, care le poruncea în mod atât de 
neomenos tăcerea. 


— Ce-i asta, soră?, spunea Agnes către Gauchere, 
privind micuța creatură expusă, care se smiorcăia şi se 
sucea pe patul de lemn, înspăimântată de atâtea priviri. 

— Unde o s-ajungem dacă aşa fac ei copii acum?, spunea 
Jehanne. 

— Eu nu mă pricep la copii, continua Agnes, dar pe ăsta 
trebuie să fie păcat să-l priveşti. 

— Nu e un copil, Agnes. 

— E o maimuţă neruşinată, observă Gauchere. 

— E un miracol, adăugă Henriette la Gaultiere. 

— Atunci, continuă Agnes, e al treilea de la duminica lui 
Laetare încoace. Căci nu e nicio săptămână de când s-a 
petrecut miracolul cu cel care îi batjocorea pe pelerini, 
pedepsit  dumnezeieşte de Maica Domnului de la 
Aubervilliers, şi era al doilea miracol din luna asta. 

— Copilul ăsta, aşa-zis găsit, e un adevărat monstru de 
urâţenie, reluă Jehanne. 

— Zbiară de-ar asurzi şi-un dascăl, urmă Gauchere. 

— Mai tacă-ţi gura, urlătorule! 

— Când te gândeşti că domnul episcop de Reims e cel ce 
trimite grozăvia asta domnului episcop de Paris!, adăugă 
Gaultiere, împreunându-şi palmele. 

— Eu cred, spuse Agnes la Herme, că e o vită, un animal, 
ieşit din împreunarea unui evreu cu o scroafă. În sfârşit, 
ceva necreştinesc şi care trebuie zvârlit în apă sau în foc. 

— Sper că n-o să fie cerut de nimeni, adaugă Gaultiere. 

— Doamne!, strigă Agnes, ce s-ar face bietele doici de la 
casa copiilor găsiţi, din josul ulicioarei când cobori pe malul 
apei, chiar alături de monseniorul episcop, dacă li s-ar 
aduce monstrul ăsta la alăptat? Eu mai degrabă aş da unui 
vampir să sugă. 

— Ce naivă e, biata Herme!, vorbi Jehanne. Nu vezi, 
soră, că monstrul ăsta mic are pe puţin patru ani şi că ar 
râvni mai degrabă la o frigare decât la sânul tău? 

Într-adevăr, „micul monstru” (căci nici noi nu l-am putea 
numi altfel) nu era un prunc. Era un ghemotoc foarte 


colţuros şi foarte vioi, prins într-un sac de pânză pecetluit 
cu însemnele lui messire Guillaume Chartier, pe atunci 
episcop al Parisului. Din ghemotocul acesta ieşea un cap 
destul de diform, din care nu se vedea decât o claie de păr 
roşu, un ochi, o gură şi nişte dinţi. Ochiul plângea, gura 
ţipa, iar dinţii păreau că nu cer decât să muşte. Totul se 
zbătea în sac, spre marea uimire a publicului care sporea şi 
se schimba mereu în jurul lui. 

Doamna Aloise de Gondelaurier, o femeie bogată şi 
nobilă, care ţinea de mână o fetiţă frumoasă de vreo şase 
ani şi care îşi târa după ea vălul prelung prins la cornul de 
aur de pe cap, se opri din mers în faţa patului de lemn şi 
privi un moment nefericita creatură, pe când încântătoarea 
ei fetiţă, Fleur-de-Lys de Gondelaurier, îmbrăcată din cap 
până în picioare în mătase şi catifele, silabisea arătând cu 
degetul ei drăgălaş cele scrise pe tăbliţa fixată pe patul de 
lemn: Copii găsiți. 

— Zău, spuse doamna, întorcându-se cu dezgust, 
credeam că aici se expun numai copii! 

Şi întoarse spatele aruncând în vas un florin de argint 
care răsună printre gologanii mărunți, făcându-le pe bietele 
slujitoare ale capelei Etienne-Haudry să caşte ochii mari. 

O clipă mai târziu, gravul şi savantul Robert Mistricolle, 
protonotar!42+ al regelui, trecu ducând sub braţ un ceaslov 
cât toate zilele, iar cu celălalt braţ ţinându-şi nevasta 
(jupâneasa Guillemette la Mairesse) şi avându-şi astfel cu el 
pe cei doi îndrumători: cel ceresc şi cel lumesc. 

— Copil găsit!, spuse el după ce examina obiectul. Găsit, 
pesemne, pe malul fluviului Flegetoni4*. 

— 1 se vedea doar un ochi, observă jupâneasa 
Guillemette. Peste celălalt are un neg mare. 

— Nu e neg, vorbi jupân Robert Mistricolle. E un ou care 
conţine un alt diavol aidoma ăstuia şi care, la rândul lui, are 
şi el un ouşor, cu un alt diavol, şi aşa mai departe. 

— De unde ştii?, întrebă Guillemette la Mairesse. 

— Ştiu fără greş, îi răspunse protonotarul. 


— Domnule protonotar, întrebă Gauchere, ce-i preziceţi 
acestui copil aşa-zis găsit? 

— Cele mai mari nenorociri, răspunse Mistricolle. 

— Vai, Doamne!, exclamă o bătrână din mulţimea 
adunată acolo. Unde pui că a mai fost şi ciuma cea mare de 
anul trecut şi că se spune că au să debarce englezii, cu 
oaste mare, la Harefleu. 

— 'Te pomeneşti că pocitania asta ar putea s-o împiedice 
pe regină să vină la Paris în septembrie, spuse alta. Negoţul 
merge de pe-acum destul de slab! 

— Părerea mea, zise cu glas tare Jehanne de la Tarme, e 
că pentru poporul din Paris ar fi mai bine dacă vrăjitorul 
ăsta mic s-ar afla pe-un maldăr de lemne, şi nu pe-o 
scândură. 

— Pe-un maldăr zdravăn, bine aprins, adăugă bătrâna. 

— Ar fi mai prudent, spuse Mistricolle. 

De câteva minute, un tânăr preot asculta părerile 
cuvioaselor şi sentinţele protonotarului. Preotul avea o faţă 
severă, o frunte largă, o privire profundă. Tăcut, dădu 
mulţimea la o parte, îl privi pe micul vrăjitor şi întinse mâna 
deasupra lui. Era şi timpul, căci preacucernicele femei 
începuseră deja să-şi lingă buzele, cu gândul la focul bine 
aprins. 

— Îl iau eu de suflet pe copilul acesta, spuse preotul. 

Apoi îl acoperi cu sutana şi-l duse de-acolo. Cei de faţă 
priviră uluiţi. Peste o clipă, tânărul preot dispăruse prin 
Poarta Roşie, care ducea pe-atunci de la biserică la 
mănăstire. 

După ce-şi reveni din uimire, Jehanne de la Iarme se 
plecă spre urechea lui Gaultiere: 

— 'Ţi-am spus eu, soră, că preotul ăsta tânăr, domnul 
Claude Frollo, e vrăjitor. 


Claude Frollo 


Într-adevăr, Claude Frollo nu era un om oarecare. El 
aparţinea uneia dintre familiile acelea de mijloc cărora, în 
limbajul nepotrivit al secolului trecut, li se spunea fie înaltă 
burghezie, fie mică nobilime. Familia lui moştenise de la 
fraţii Paclet fieful Tirechappe, care ţinea de episcopul 
Parisului şi ale cărui douăzeci şi una de case făcuseră, în 
secolul al XIII-lea, obiectul atâtor procese în faţa 
tribunalului. Ca posesor al acestui fief, Claude Frollo era 
unul dintre cei o sută patruzeci şi unu de seniori cu 
drepturi de bir în Paris şi în foburgurile sale; şi numele lui a 
putut fi multă vreme înscris, în această calitate, între 
palatul familiei Tancarville, aparţinând lui jupân Francois Le 
Rez, şi colegiul din Tours, în hrisoavele bisericeşti depuse la 
Saint-Martin-des-Champs. 

Claude Frollo fusese hărăzit de părinţi încă din copilărie 
să devină preot. Fusese învăţat să citească latineşte. Fusese 
învăţat să stea cu ochii plecaţi şi să vorbească în şoaptă, 
încă de mic copil, tatăl lui îl dăduse intern la colegiul Torchi, 
ţinând de Universitate. 

Acolo crescuse Claude, între ceaslov şi lexicon. De altfel, 
fusese un copil trist, grav, serios, care studia cu înflăcărare 
şi prindea repede. În recreaţii nu prea i se auzea glasul, nu 
se prea amesteca în chefurile zgomotoase de pe strada 
Fouarre, nu ştia ce înseamnă dare alapas et capillos 
laniare!“:, nu se amestecase deloc în mica răzvrătire din 
1463, pe care cronicarii au înregistrat-o grav sub titlul de 
„A şasea tulburare a Universităţii”. Rareori i se întâmpla să- 
şi bată joc de bieţii elevi de la Montaigu pentru veşmintele 
de la care îşi trăgeau numele sau de bursierii colegiului 
Dormans pentru creştetul lor ras şi pentru surtucurile lor 
tricolore din postav de culoare azurie, albastră şi violetă, 
azurini coloris et bruni, cum spune charta cardinalului celor 
Patru Coroane. 


În schimb, era nelipsit de la marile şi micile şcoli de pe 
strada Saint- Jean-de-Beauvais. Primul şcolar pe care 
abatele Saint-Pierre-de-Val, în clipa când îşi începea lectura 
de drept canonic, îl zărea întotdeauna lipit în faţa catedralei 
de-un stâlp al şcolii Saint-Vendregesile era Claude Frollo, 
înarmat cu călimările lui de corn, mestecându-şi pana, 
scriind de zor pe genunchiul său ros şi suflându-şi în degete 
iarna. Primul auditor pe care messire Miles d'Isler, doctor 
în Decret, îl vedea cum soseşte în fiecare luni dimineaţă, 
gâfâind de alergătură, la deschiderea porţilor şcolii Chef- 
Saint-Denis, era Claude Frollo. De aceea, la şaisprezece ani, 
tânărul învățăcel ar fi putut ţine piept, în teologie mistică, 
unui părinte al bisericii; în teologie canonică, unui părinte 
al sinoadelor; în teologie scolastică, unui doctor de la 
Sorbona. 

Când depăşise teologia, Claude Frollo se pornise pe 
studierea Decretului. De la Maestrul Sentinţelor ajunsese la 
Capitulariile lui Carol cel Mare. Şi, în setea lui de ştiinţă, 
înghiţise rând pe rând scrisoare papală după scrisoare 
papală, cele ale lui Theodore, episcop de Hispale, ale lui 
Boucharel, episcop de Worms, ale lui Yves, episcop de 
Chartres; apoi, Decretul lui Gratian, care urmă 
Capitulariilor lui Carol cel Mare; apoi, culegerea lui Grigore 
al IX-lea; apoi, epistola Super specula a lui Honorius al III- 
lea. Îşi limpezi şi deveni un bun cunoscător al vastei şi 
furtunoasei epoci a dreptului civil şi a dreptului canonic în 
luptă şi zămislire în haosul Evului Mediu, pe care episcopul 
Theodore o deschide în 618, iar papa Grigore o închide în 
1227; 

După ce îşi însuşi Decretul, se năpusti asupra medicinei 
şi a ştiinţelor liberale. Studie ştiinţa ierburilor, ştiinţa 
alifiilor. Deveni specialist în febre şi în vânătăi pricinuite de 
loviri, în răni şi în inflamații. Jacques d'Espars l-ar fi primit 
ca medic fizician, Richard Hellain, ca medic chirurg. Claude 
mai parcursese, de asemenea, toate treptele de licenţiat, de 
maestru şi de doctor în ştiinţe. Studie limbile-latina, greaca, 


ebraica, triplu sanctuar, pe-atunci destul de puţin 
frecventat. Avea o adevărată patimă de a dobândi şi a 
acumula cunoştinţe. La optsprezece ani absolvise cele patru 
facultăţi. Tânărului acestuia i se părea că viaţa n-are decât 
un Scop: ştiinţa. 

Cam pe vremea aceea se întâmplă ca vara neobişnuită 
din 1466 să ducă la izbucnirea marii epidemii de ciumă 
care a răpit peste patruzeci de mii de vieţi în vicomitatul 
Parisului şi, între alţii, după cum spune Jean de Troyes, pe 
maestrul Arnoul, astrolog al regelui, carele era om de bine, 
înțelept şi plăcut. În Universitate se răspândi zvonul că 
strada Tirechappe fusese îndeosebi lovită de molimă. Acolo 
locuiau, în fieful lor, părinţii lui Claude. Tânărul student 
alergă foarte alarmat la casa părintească. lar când 
pătrunse înăuntru, taică-său şi maică-sa muriseră din ajun. 
Frăţiorul pe care îl avea în faşă mai trăia încă şi plângea 
părăsit în leagăn. Numai el îi mai rămăsese lui Claude din 
întreaga familie. Tânărul luă copilul în braţe şi ieşi gânditor. 
Până atunci nu trăise decât în ştiinţă; acum începea să 
trăiască în viaţă. 

Nenorocirea aceasta însemnă o criză în existenţa lui 
Claude. Orfan, fiu mai mare, cap de familie la nouăsprezece 
ani, se simţi rechemat cu asprime de la visarea şcolii la 
realităţile lumii acesteia. Şi atunci, cuprins de milă, îndrăgi 
cu patimă şi devotament copilul, frăţiorul său; ciudat şi 
plăcut lucru o dragoste omenească, pentru el, care nu 
iubise până atunci decât cărţile. 

Dragostea aceasta atinse o treaptă neobişnuită. Pentru 
un suflet atât de proaspăt ca al lui, ea era ca o primă iubire. 
Despărţit din copilărie de părinţi, pe care abia şi-i 
cunoscuse, închis şi zidit parcă între cărţile lui, avid în 
primul rând să studieze şi să înveţe, atent până atunci 
numai la inteligenţa care îi sporea prin ştiinţă, la imaginaţia 
care i se dezvolta prin lectură, bietul student nu avusese 
încă timp să-şi simtă locul inimii. Frăţiorul fără tată şi fără 
mamă, copilaşul care îi picase pe neaşteptate din cer în 


braţe făcu din el un om nou. Claude îşi dădu seama că mai 
exista pe lume şi altceva decât speculaţiile de la Sorbona şi 
decât versurile lui Homer, că omul avea nevoie şi de 
dragoste, că viaţa fără duioşie şi fără iubire nu e decât un 
mecanism uscat, scârţâitor şi sfâşietor; atâta doar că-şi 
închipui, fiindcă se afla la vârsta când iluziile sunt înlocuite 
tot de iluzii, că dragostea dictată de sânge şi de familie e 
singura necesară şi că dragostea pentru un frăţior poate 
umple o întreagă viaţă. 

Claude se aruncă deci în dragostea aceasta pentru 
frăţiorul său, Jehan, cu patima unei firi încă de pe atunci 
profunde, înflăcărate, concentrate. Biata fiinţă firavă, 
drăguță, bălaie, trandafirie şi cu părul buclat, orfanul fără 
alt sprijin decât al unui orfan, îl mişca până în adâncul 
inimii; şi, ca un gânditor serios ce era, Claude începu să 
cugete asupra lui Jehan cu o nesfârşită milă. Îi purtă de 
grijă ca unui lucru foarte fragil şi foarte deosebit. Şi-i fu 
copilului mai mult decât un frate, îi deveni o mamă. 

Micul Jehan îşi pierduse mama pe când mai sugea încă. 
Claude îl dădu la o doică. În afară de fieful Tirecnappe, mai 
moştenise de la taică-său fieful du Moulin, care ţinea de 
turnul pătrat din Gentilly. Fieful acesta era o moară aşezată 
pe-o colină, lângă castelul Winchestre (Bicetre). Morăriţa 
de-acolo avea un prunc frumos la sân; moara nu era 
departe de Universitate. Claude i-l duse el însuşi morăriţei 
pe micuțul său Jehan. 

De atunci, simțind că are o povară pe umeri, Claude luă 
viaţa foarte în serios. Gândul la frăţiorul său îi deveni nu 
numai 0 recreere, ci şi scopul studiilor pe care le făcea. 
Hotări să se consacre în întregime unui viitor, de care 
răspundea în faţa lui Dumnezeu, şi să n-aibă niciodată altă 
soţie, alt copil decât fericirea şi soarta fratelui său. Se legă 
deci mai mult decât oricând de vocaţia sa clericală. Meritul, 
ştiinţa, calitatea sa de vasal imediat al episcopului de Paris îi 
deschideau larg porţile bisericii. La douăzeci de ani, prin 
dispensa specială a Sfântului Sacun, Claude era preot şi, 


fiind cel mai tânăr dintre capelanii catedralei Notre-Dame, 
slujea la altarul căruia i se spune, din cauza liturghiei târzii 
citite în faţa lui, altare pigrorum.!4% 

Acolo, fiind adâncit mai mult ca oricând în scumpele lui 
cărţi, pe care nu le părăsea decât ca să dea fuga pentru o 
oră la fieful du Moulin, amestecul acesta de ştiinţă şi de 
austeritate, atât de rară la vârsta lui, îi aduseră repede 
respectul şi admiraţia mănăstirii. Din mănăstire, faima lui 
de savant trecuse în mulţime, unde se cam preschimbase, 
lucru des întâlnit pe atunci, în faimă de vrăjitor. 

Şi astfel, în ziua de Quasimodo, pe când se întorcea de la 
slujba leneşilor, oficiată la altarul de lângă uşa dinspre navă 
a corului, la dreapta chipului Fecioarei, atenţia îi fusese 
atrasă de grupul bătrânelor care lătrau în jurul patului 
copiilor găsiţi. 

Atunci se apropiase de mica şi nefericita făptură atât de 
urâtă şi de ameninţată. Mizeria, sluţenia, părăsirea, gândul 
la frăţiorul său, ideea care-i trecu deodată prin minte că, 
dacă el ar muri, s-ar putea prea bine ca iubitul şi micuțul lui 
Jehan să fie aruncat în mod jalnic pe scândura copiilor 
găsiţi, toate acestea îi năpădiră inima; şi, cuprins de o milă 
adâncă, luase copilul. 

Când îl scoase din sac, îl găsi, într-adevăr, tare slut. 
Bietul omuleţ avea un neg peste ochiul stâng, capul vârât 
între umeri, şira spinării încovoiată, coşul pieptului scos în 
afară, picioarele strâmbe; dar părea vioi; şi, cu toate că lui 
Claude îi fu imposibil să-şi dea seama ce limbă bâiguie 
copilul, ţipătul lui dovedea o oarecare forţă şi sănătate. 
Urâţenia copilului făcu să sporească şi mai mult mila lui 
Claude; şi îşi jură să-l crească din dragoste pentru fratele 
său, astfel încât, orice păcate ar săvârşi în viitor micul 
Jehan, să aibă înainte milostenia aceasta făcută pentru el. 
Era un fel de plasament al milosteniilor lui Claude pe 
numele frăţiorului său; o sumă de false fapte bune, pe care 
ținea să le agonisească din vreme pe numele lui, pentru 


cazul când micul ştrengar ar simţi într-o bună zi lipsa 
monedei acesteia, singura primită la vama raiului. 

Claude îşi boteză copilul adoptiv Quasimodo, fie pentru 
că ţinu să sublinieze astfel ziua când îl găsise, fie pentru că 
voi să caracterizeze prin numele lui cât de neisprăvită şi 
abia schiţată era sărmana şi micuța făptură. Căci, într- 
adevăr, Quasimodo, chior, ghebos, cu picioarele strâmbe, nu 
era decât un „aproape ceva”. 


3 
Immanis pecoris custos, immanior ipsei: 


Fireşte, în 1482, Quasimodo se făcuse mare. De câţiva 
ani devenise clopotar al catedralei Notre-Dame, graţie 
tatălui său adoptiv, Claude Frollo, care devenise arhidiacon 
de Josas, graţie suzeranului său, messir Louis de Beaumont, 
care devenise episcop în 1478, la moartea lui Guillaume 
Chartier, graţie ocrotitorului său, Olivier le Daim, bărbier al 
regelui Ludovic al XI-lea prin graţia lui Dumnezeu. 

Quasimodo era, aşadar, clopotar al catedralei Notre- 
Dame. 

Cu timpul, se crease nu ştiu ce legătură intimă care îl 
lega de biserică. Izolat de lume pe vecie prin dubla 
fatalitate a naşterii necunoscute şi a fizicului său diform, 
închis încă din copilărie în acest dublu cerc de netrecut, 
bietul nefericit se deprinsese să nu vadă nimic pe lume 
dincolo de sfintele ziduri care îl adăpostiseră la umbra lor. 
Pentru el, Notre-Dame fusese, rând pe rând, pe măsură ce 
creştea şi se dezvolta, oul, cuibul, casa, patria, universul. 

Şi e sigur că exista un fel de armonie misterioasă şi 
preexistentă între fiinţa aceasta şi clădirea aceasta. Când, 
încă mic de tot, se târa întortocheat şi parcă prin zvâcniri 
pe sub beznele bolților, Quasimodo, cu faţa lui omenească şi 
cu trupul lui animalic, părea reptila firească a dalelor 


umede şi întunecate pe care umbra capitelurilor romanice 
proiecta atâtea forme bizare. 

Mai târziu, când se prinse, fără să-şi dea seama, de funia 
turlelor, când rămase agăţat de ea şi când puse clopotul în 
mişcare, acest lucru îi făcu lui Claude, tatăl său adoptiv, 
impresia că i se dezleagă limba şi că, în sfârşit, Quasimodo 
începe să vorbească. 

Astfel, încetul cu încetul, dezvoltându-se mereu în 
spiritul catedralei, trăind şi dormind înăuntrul ei, neieşind 
aproape niciodată de-acolo, simţindu-i în permanenţă 
influenţa misterioasă, Quasimodo ajunsese să-i semene, să 
se încrusteze, ca să zic aşa, în ea, să facă parte integrantă 
din ea. Formele lui ieşite în afară se îmbucau, fie-ne iertată 
expresia, în unghiurile scobite ale clădirii; clopotarul părea 
nu numai că locuieşte în catedrală, dar că e şi conţinutul ei 
firesc. Aproape s-ar putea spune că îi luase forma, aşa cum 
melcul ia forma cochiliei. Catedrala îi era locuinţa, vizuină, 
înveliş. Intre vechea biserică şi el exista o simpatie 
instinctivă atât de profundă, existau atâtea afinități 
magnetice, atâtea afinități materiale, încât copilul adera 
oarecum la ea, ca broasca ţestoasă la carapace. 

Catedrala zgrunţuroasă îi era carapacea. 

E inutil să-i atragem atenţia cititorului să nu ia într-un 
sens prea direct figurile de stil pe care suntem nevoiţi să le 
folosim aici pentru a exprima această îmbinare ciudată, 
simetrică, imediată, aproape consubstanţială, dintre un om 
şi o clădire. De asemenea, e inutil să spunem cât de 
familiară îi devenise lui Quasimodo întreaga catedrală, după 
o convieţuire atât de îndelungată şi de intimă. Locuinţa 
aceasta îi era proprie. Nu exista în ea scobitură în care 
Quasimodo să nu fi pătruns, nu exista înălţime pe care el să 
n-o fi urcat. De câteva ori, cocoşatul se căţărase până sus, 
pe faţadă, ajutându-se numai de asperităţile sculpturilor. 
Turlele, pe a căror suprafaţă exterioară era văzut târându- 
se ca o şopârlă ce alunecă pe un zid vertical, cele două 
gemene uriaşe, atât de înalte, de amenințătoare şi de 


înfricoşătoare nu-i produceau nici amețeli, nici spaimă, nici 
leşin; văzându-le cât îi erau de supuse, cu câtă uşurinţă se 
căţăra pe ele, ai fi zis că le domesticise. Tot sărind, urcându- 
se pe ziduri şi zbenguindu-se printre hăurile uriaşei 
catedrale, Quasimodo devenise oarecum maimuţă şi capră 
de munte, aşa cum copiii din Calabria înoată înainte de a 
umbla şi se joacă cu marea încă de pe când sunt abia de-o 
şchioapă. 

De altfel, nu numai trupul părea că i se modelase după 
catedrală, ci şi sufletul. Ar fi greu de spus în ce stare se afla 
sufletul acesta, ce aspect căpătase, ce formă luase sub 
învelişul lui noduros. În viaţa lui nedomesticită, Quasimodo 
era chior, ghebos şi şchiop din naştere. Cu mare caznă şi cu 
multă răbdare, Claude Frollo izbutise să-l înveţe să 
vorbească. Dar o soartă nefericită părea că-l urmăreşte pe 
bietul copil găsit. La paisprezece ani, ajuns clopotar la 
Notre-Dame, o nouă nenorocire se abătu asupra lui; 
clopotele îi sparseră timpanul; Quasimodo rămase surd. 
Singura poartă pe care natura i-o lăsase larg deschisă spre 
lume i se închise brusc, pentru totdeauna. 

Închizându-se, ea opri şi singura rază de bucurie şi de 
lumină care mai pătrundea încă în sufletul lui Quasimodo. 
Sufletul i se prăbuşi într-o beznă adâncă. Iristeţea 
nefericitului deveni de nelecuit şi totală, ca şi diformitatea 
lui. Să mai adăugăm că surzenia îl făcu, într-o oarecare 
măsură, şi mut. Căci, ca să nu le dea motive de râs altora, 
din clipa când se văzu surd, se hotări să păstreze o tăcere 
pe care n-o rupea decât atunci când se afla singur. Şi îşi 
legă de bunăvoie limba, pe care Claude Frollo se căznise 
atât să i-o dezlege. Din pricina asta se întâmpla ca, atunci 
când nevoia îl silea să vorbească, limba să-i fie greoaie, 
stângace şi ca o poartă cu balamale ruginite. 

Dacă am încerca acum să pătrundem în sufletul lui 
Quasimodo, străbătând scoarţa aceasta groasă şi tare, dacă 
am putea sonda adâncurile acestui organism prost alcătuit, 
dacă ne-ar fi dat să privim cu o făclie îndărătul acestor 


organe fără transparenţă, să explorăm interiorul întunecos 
al creaturii acesteia opace, să-i desluşim cutele obscure, 
înfundările absurde şi să aruncăm deodată o lumină 
puternică asupra sufletului înlănţuit în văgăuna aceasta, l- 
am găsi, fără doar şi poate, pe nefericit în vreo poziţie 
jalnică, chircită şi rahitică, asemenea deţinuţilor din 
temniţele Veneţiei, care îmbătrâneau încovoiaţi într-o cutie 
de piatră prea scundă şi prea scurtă. 

E sigur că, într-un corp diform, spiritul se atrofiază. 
Quasimodo abia simţea mişcându-i-se orbeşte înlăuntrul 
trupului un suflet făcut după chipul său. Impresiile 
obiectelor sufereau o deformare importantă înainte de a-i 
ajunge la gândire. Creierul lui era un mediu deosebit: ideile 
care îl străbăteau ieşeau din el complet răsucite. Reflexia 
provenită din refracția aceasta era neapărat divergentă şi 
deviată. 

De aici, mulţimea de iluzii optice, de aberaţii ale 
judecății, de rătăciri în care i se pierdea gândirea, când de 
nebun, când de idiot. 

Prima urmare a acestei alcătuiri funeste era de a-i 
tulbura lui Quasimodo privirea pe care o arunca deasupra 
lucrurilor. Quasimodo nu primea de la ele aproape nicio 
percepţie imediată. Lumea exterioară i se părea mult mai 
departe decât nouă. 

A doua urmare a nenorocirii e că îl făcea să fie rău. 

Quasimodo era rău, într-adevăr, pentru că era sălbatic; 
şi era sălbatic pentru că era slut. În firea lui, ca şi în a 
noastră, exista o logică. 

Forţa lui, dezvoltată într-un mod atât de neobişnuit, 
constituia o cauză în plus a răutăţii. Malus puer 
robustusi4/, spune Hobbes. 

Altminteri, ca să fim drepţi, răutatea poate că nu era 
înnăscută în el. De la primii paşi printre oameni, Quasimodo 
se simţise, apoi se văzuse, disprețuit, înfierat, alungat. 
Pentru el, vorba omenească era întotdeauna batjocură sau 
blestem. Crescând, găsise numai ură în jurul lui. Şi o luase. 


Dobândise răutatea înconjurătoare. Apucase arma cu care 
fusese rănit. 

La urma urmei, nu-şi întorcea decât cu părere de rău 
faţa spre oameni. Catedrala îi era de ajuns. În ea se aflau 
chipuri de marmură, regi, sfinţi, episcopi, care cel puţin nu-i 
râdeau în nas şi n-aveau pentru el decât o privire liniştită şi 
binevoitoare. Celelalte statui, ale monştrilor şi ale 
demonilor, nu se uitau nici ele cu ură la Quasimodo. Li 
semănau prea mult ca să-l poată uri. Ele îşi râdeau mai 
degrabă de ceilalţi oameni. Sfinţii îi erau prieteni şi-l 
binecuvântau; monştrii îi erau prieteni şi-l păzeau. De aceea 
avea cu ei convorbiri intime şi îndelungi, în care îşi revărsa 
amarul. De aceea petrecea uneori ceasuri întregi ghemuit 
în faţa vreunei statui, vorbind singur cu ea. Iar dacă cineva 
trecea atunci pe neaşteptate pe lângă el, Quasimodo fugea 
ca un amant surprins când face o serenadă. 

Pentru el, catedrala nu-i înlocuia numai pe oameni, ci şi 
universul şi întreaga natură. Quasimodo nu visa alţi pomi 
decât vitraliile veşnic în floare, alt umbrar decât cel al 
frunzelor de piatră care înmugureau, pline de păsări, în 
mănunchiul capitelurilor saxone, alţi munţi decât turlele 
gigantice ale bisericii, alt ocean decât Parisul care vuia la 
picioarele lor. 

Ceea ce iubea, în primul rând, în clădirea-mamă, ceea 
ce-i trezea sufletul şi-l făcea să-şi deschidă bietele aripi pe 
care le ţinea atât de jalnic strânse în văgăuna sa, ceea ce îl 
făcea câteodată fericit erau clopotele. Le iubea, le mângâia, 
le vorbea, le înţelegea. De la clopotele mici aflate în turla- 
săgeată din mijlocul catedralei şi până la clopotul mare din 
portal, le îndrăgea pe toate. Clopotnița din mijlocul 
catedralei şi cele două turle i se păreau trei colivii mari ale 
căror păsări, crescute de el, nu cântau decât pentru el. Şi 
erau totuşi aceleaşi clopote care îl surziseră; dar mamele îşi 
iubesc adesea mai mult copiii de la care au avut mai multe 
de îndurat. 


E drept că glasul lor era singurul pe care Quasimodo îl 
mai putea auzi încă. De aceea, clopotul cel mare era iubita 
lui'4%:. Pe el îl prefera în familia aceasta de fete gălăgioase 
care-i zburdau în preajmă în zilele de sărbătoare. Clopotul 
cel mare se numea Marie. Şi stătea singur în turla dinspre 
miazăzi, alături de soră-sa Jacqueline, un clopot mai modest 
ca mărime, închis într-o colivie ceva mai mică, aflată lângă 
colivia Măriei. Jacqueline era numită astfel după numele 
nevestei lui Jean de Montagui!'*%, care l-a dăruit bisericii, 
ceea ce nu l-a împiedicat să se arate fără cap la 
Montfaucon. În turla a doua se aflau alte şase clopote şi, în 
sfârşit, cele şase mai mici locuiau în clopotniţa de la mijlocul 
catedralei, împreună cu clopotul de lemn care nu toca decât 
în Joia Mare, de după-masă şi până în dimineaţa din Ajunul 
Paştilor. Quasimodo avea aşadar cincisprezece clopote în 
haremul său, dar favorita lui era Marie cea mare. Nici nu se 
poate închipui cât era de fericit în zilele când trebuia să 
tragă clopotul mare. Din momentul când arhidiaconul îl 
îndemna spunându-i: „Du-te!”, el urca scara în spirală a 
clopotniţei mai repede decât ar fi putut cineva s-o coboare; 
intra gâfâind în camera aeriană a clopotului mare, îl privea 
o clipă cu pioşenie şi cu dragoste, apoi îi vorbea blând, îl 
mângâia cu palma, ca pe un cal bun care are de făcut un 
drum lung. Îl căina pentru osteneala pe care avea s-o 
îndure. După aceste prime alintări, le striga ajutoarelor 
aflate la etajul de jos al turlei să înceapă. Ajutoarele se 
atârnau de funii, scripeţii scârţâiau şi uriaşa capsulă de 
metal se punea încet în mişcare. Quasimodo o urmărea cu 
privirea, fremătând. Prima ciocnire dintre limba clopotului 
şi peretele din bronz făcea să tremure schelăria pe care se 
afla cocoţat. Quasimodo vibra odată cu el. „Bang!”, striga 
el, izbucnind într-un hohot de râs nebunesc. Între timp, 
mişcarea clopotului mare se accelera şi, pe măsură ce 
clopotul străbătea un unghi mai larg, ochiul lui Quasimodo 
se deschidea din ce în ce mai fosforescent şi mai înflăcărat. 
În sfârşit, începea marele dangăt; întreaga turlă se 


cutremura; schelăriile, plumbul, pietrele construcţiei tunau 
toate odată, de la stâlpii temeliei până la treflele care 
împodobeau partea de sus a catedralei. Atunci, Quasimodo 
era în mare fierbere; umbla de colo-colo, tremura odată cu 
turla din creştet până-n tălpi. Clopotul, dezlănţuit şi furios, 
le arăta pe rând celor doi pereţi ai turlei imensa lui gură de 
bronz din care ţâşnea vuietul de vijelie ce se aude până la 
patru leghe. Quasimodo se aşeza în faţa acestei guri 
căscate, se lăsa şi se ridica după mişcările clopotului, aspira 
suflul doborâtor, privea rând pe rând când piaţa adâncă 
mişunând de lume la două sute de picioare sub el, când 
uriaşa limbă de aramă care venea din secundă în secundă 
să-i urle în ureche. Era singura vorbă pe care o auzea, 
singurul sunet care tulbura pentru el tăcerea universală. Şi 
se simţea în largul lui, ca o pasăre în soare. Apoi, deodată, 
frenezia clopotului punea stăpânire pe el; privirea îi 
devenea neobişnuită; aştepta clopotul mare, cum aşteaptă 
păianjenul musca, şi se arunca brusc asupra lui, fără să se 
mai gândească la nimic. Şi-atunci, suspendat în abis, 
aruncat în balansul formidabil al clopotului, apuca de toarte 
monstrul de bronz, îl strângea cu genunchii, îi dădea 
pinteni cu călcâiele şi dubla cu toată puterea de lovire şi cu 
toată greutatea corpului său furia dangătului. În acest timp, 
turla se clătina; Quasimodo striga şi scrâşnea din dinţi, claia 
de păr roşu i se zburlea, pieptul lui făcea un zgomot ca de 
foaie, ochiul lui arunca flăcări, monstruosul clopot necheza 
istovit sub el, şi-atunci nu mai exista clopotul mare de la 
Notre-Dame, nici Quasimodo, totul era vis, vârtej, furtună, 
era ameţeala călare pe zgomot, era un duh încleştat pe-o 
crupă zburătoare, era un centaur ciudat, jumătate om, 
jumătate clopot, un soi de Astolfo!5%, oribil, purtat de un 
uimitor cal înaripat, făurit din bronz viu. 

Prezenţa fiinţei acesteia extraordinare făcea să circule 
nu ştiu ce suflu de viaţă în întreaga catedrală. Din el părea 
că iese, cel puţin după spusele mulţimii superstiţioase care 
exagera lucrurile, o emanaţie misterioasă care însufleţea 


toate pietrele catedralei şi făcea să palpite măruntaiele 
profunde ale bătrânei biserici. Era de ajuns ca lumea să-l 
ştie acolo, ca să fie încredinţată că şi vede trăind şi 
mişcându-se mulţimea de statui de prin galerii şi portaluri. 
Şi, într-adevăr, catedrala părea o fiinţă supusă şi 
ascultătoare sub mâna lui; aştepta să vrea el, ca să-şi înalțe 
puternica voce; biserica era bântuită şi plină de Quasimodo 
ca de un duh familiar. S-ar fi zis că monstrul făcea să 
respire imensa clădire.  Cocoşatul era, într-adevăr, 
pretutindeni, se multiplica în toate punctele catedralei. 
Uneori zăreai cu groază pe partea cea mai înaltă a vreuneia 
din turle un pitic ciudat care se căţăra, şerpuia, se târa în 
patru labe, cobora în afară deasupra golului, sărea din 
piatră în piatră şi se ducea să scotocească în pântecele 
vreunei gorgone sculptate; era Quasimodo, pornit să 
distrugă cuiburile de ciori. Alteori te ciocneai în vreun 
ungher întunecat al bisericii de-un fel de himeră vie, 
chircită şi posomorâtă: era Quasimodo, adâncit în gânduri. 
Câteodată se zăreau, sub vreo clopotniţă, un cap enorm şi 
un maldăr de membre dezordonate bălăbănindu-se cu furie 
la capătul unei funii: era Quasimodo sunând vecernia sau 
slujba de dimineaţă. Deseori, noaptea, vedeai rătăcind o 
formă  hidoasă pe firava balustradă dantelată care 
încununează turlele şi formează marginea absidei: era tot 
cocoşatul de la Notre-Dame. Atunci, spuneau vecinele, 
întreaga biserică dobândea un aer fantastic, supranatural, 
oribil; ici-colo se deschideau ochi şi guri, se auzeau lătrând 
câinii, şerpii fantastici, iazmele de piatră care veghează zi şi 
noapte, cu gâtul întins şi cu botul căscat, în jurul 
monstruoasei catedrale; şi dacă era noaptea Crăciunului, 
când clopotul cel mare, care părea că horcăie, îi chema pe 
credincioşi la slujba de la miezul nopţii, faţada sumbră a 
bisericii avea un asemenea aer, încât ai fi zis că marele 
portal înghiţea mulţimea, iar fereastra în formă de roză o 
privea. Şi toate acestea se trăgeau de la Quasimodo. Egiptul 


l-ar fi socotit zeul acestui templu; Evul Mediu îl credea 
diavolul; el era sufletul ei. 

Şi asta într-atât, încât, pentru cei care ştiu că ela 
existat, catedrala de la Notre-Dame e astăzi pustie, 
neînsufleţită, moartă. Simţi că i-a dispărut ceva. Acest trup 
imens e gol; e un schelet; sufletul l-a părăsit; i se mai vede 
doar locul şi atât. E ca o ţeastă care mai are încă găvanele 
ochilor, dar nu şi privirea. 


4 
Câinele şi stăpânul său 


Exista totuşi o fiinţă omenească pe care Quasimodo n-o 
cuprindea în răutatea şi în ura lui faţă de ceilalţi şi pe care 
o iubea tot atât, dacă nu chiar mai mult decât îşi iubea 
catedrala: fiinţa aceea era Claude Frollo. 

Lucru simplu de înţeles. Claude Frollo îl luase, îl 
adoptase, îl hrănise, îl crescuse. De mic copil, Quasimodo se 
obişnuise să se adăpostească între genunchii lui Claude 
Frollo când câinii şi copiii lătrau după el. Claude Frollo îl 
învățase să vorbească, să citească, să scrie. Claude Frollo, 
în sfârşit, îl făcuse clopotar. Iar a-l uni pe Quasimodo cu 
clopotul cel mare era totuna cu a i-o da lui Romeo pe 
Julieta. 

De aceea, recunoştinţa lui Quasimodo era profundă, 
pasionată, nemărginită; şi cu toate că faţa tatălui său 
adoptiv era deseori întunecată şi severă, deşi vorba îi era 
de obicei scurtă, aspră, poruncitoare, recunoştinţa aceasta 
nu se dezminţise nici măcar o clipă. Arhidiaconul avea în 
Quasimodo sclavul cel mai supus, sluga cea mai docilă, 
câinele de pază cel mai atent. Când bietul clopotar surzise, 
între el şi Claude Frollo se stabilise o limbă a semnelor, 
misterioasă şi înţeleasă numai de ei doi. În felul acesta, 
arhidiaconul era singura fiinţă umană cu care Quasimodo 


mai comunica. Pe cocoşat nu-l mai legau de lume decât 
două lucruri: Notre-Dame şi Claude Frollo. 

Nimic nu se putea compara cu puterea arhidiaconului 
asupra clopotarului, cu ataşamentul clopotarului faţă de 
arhidiacon. Un semn al lui Claude şi ideea că-i face plăcere 
i-ar fi fost de ajuns lui Quasimodo ca să se arunce de la 
înălţimea turlelor catedralei. Forţa fizică, neobişnuit de 
dezvoltată la Quasimodo şi pusă orbeşte de el la dispoziţia 
altuia, era un lucru vrednic de luat în seamă. Fără îndoială 
că se aflau în joc şi dragostea filială, şi devotamentul faţă de 
stăpân, dar se mai afla, de asemenea, şi fascinația 
exercitată de o minte omenească asupra unei alte minţi. O 
biată fiinţă neajutorată şi stângace stătea cu fruntea 
plecată şi cu ochi rugători în faţa unei minţi înalte şi 
profunde, puternice şi superioare. În sfârşit, mai presus de 
toate, se afla recunoştinţa. Recunoştinţă împinsă până la o 
asemenea limită, încât n-am avea cu ce s-o comparăm. 
Virtutea aceasta nu e dintre cele ale căror pilde înalte se 
află printre oameni. Vom spune deci că bietul Quasimodo îl 
iubea pe arhidiacon aşa cum niciodată un câine, niciodată 
un cal, niciodată un elefant nu şi-a iubit stăpânul. 


5 
Urmare la Claude Frollo 


În 1482, Quasimodo avea cam douăzeci de ani, iar 
Claude Frollo vreo treizeci şi şase; unul crescuse, celălalt 
îmbătrânise. 

Claude Frollo nu mai era simplul student al colegiului 
Torchi, duiosul ocrotitor al unui copilaş, tânărul şi visătorul 
filosof care ştia multe şi ignora multe. Era un preot auster, 
grav, mohorât; un duhovnic; era domnul arhidiacon de 
Josas, al doilea ajutor al episcopului, având în grijă cele 
două decanate, din Montlhery şi din Châteaufort, şi cei o 


sută şaptezeci şi patru de preoţi rurali. Era un personaj 
impunător şi posac în faţa căruia tremurau copiii din cor în 
stiharele şi hăinuţele lor, diaconii mărunți ai catedralei, 
călugării din tagma Sfântului Augustin şi preoţii care citeau 
utreniile de la Notre-Dame, când el trecea agale pe sub 
înaltele ogive ale corului, măreț, gânditor, cu braţele 
încrucişate şi cu capul plecat într-atât, încât nu i se mai 
vedea din toată figura decât fruntea largă şi pleşuvă. 
Altminteri, dom Claude Frollo nu lăsase în părăsire nici 
ştiinţa şi nici creşterea fratelui său mai mic, cele două 
ocupaţii ale vieţii sale. Dar, cu vremea, în lucrurile acestea 
atât de plăcute se strecurase o oarecare amărăciune. Până 
la urmă, spune Paul Diacre, şi cea mai bună Slânină se 
râncezeşte. Micul Jehan Frollo, poreclit „du Moulin” din 
pricina locului unde fusese alăptat, nu apucase pe drumul 
voit de Claude. Fratele mai mare l-ar fi dorit şcolar, pios, 
supus, învăţat şi cinstit. lar frăţiorul, asemenea copăceilor 
care înşală aşteptările şi munca grădinarului şi se întorc 
îndărătnici spre partea de unde le vine aerul şi soarele, 
frăţiorul, aşadar, nu creştea, nu dădea roade şi nu întindea 
crengi frumoase şi bogate decât spre trândăvie, ignoranță 
şi desfrâu. Jehan era un adevărat drac, foarte împrăştiat, 
lucru care îl făcea pe dom Claude să-şi încrunte 
sprâncenele, dar foarte hazliu şi isteţ, ceea ce îl făcea pe 
fratele mai mare să zâmbească. Claude îl încredinţase 
aceluiaşi colegiu 'Torchi, unde îşi petrecuse şi el primii ani 
de învăţătură şi de reculegere; şi era o durere pentru el că 
sanctuarul acesta, pe care odinioară numele de Frollo îl 
cinstise, să fie acum scandalizat de el. De aceea îi ţinea lui 
Jehan predici grozav de lungi şi de aspre, pe care frăţiorul 
le îndura cu mult curaj. La urma urmei, mica puşlama avea 
inimă bună, aşa cum vedem în toate comediile. Dar, după ce 
predica se termina, Jehan îşi relua netulburat drumul 
răzvrătirilor şi al grozăviilor sale. Uneori, potrivit preţioasei 
tradiţii păstrate cu grijă până în zilele noastre, cotonogea în 
semn de bun-venit un „ageamiu” (aşa li se spunea nou- 


veniţilor la Universitate); alteori se afla în fruntea unei cete 
de studenţi, care se năpusteau în mod clasic asupra unei 
cârciumi, guasi classico excitaţi, apoi îl snopeau pe 
cârciumar cu „ciomege ofensive” şi prădau cu voioşie 
cârciuma, spărgând până şi butiile cu vin din veci. Şi apoi 
urma reclamaţia în latină, pe care submonitorul de la Torchi 
i-o aducea în mod jalnic lui dom Claude, având pe margine 
dureroasa notație: Rixa, prima causa vinum optimum pota- 
tum!5!!. În sfârşit, lucru îngrozitor pentru un copil de 
şaisprezece ani, se spunea că nelegiuirile lui îl duceau 
adeseori până în strada Glatigny. 

Din aceste pricini, Claude, mâhnit şi descurajat în 
sentimentele lui omeneşti, se aruncase cu şi mai mult avânt 
în braţele ştiinţei, surioara care, cel puţin, nu-ţi râde în nas 
şi-ţi plăteşte întotdeauna, deşi în monedă uneori cam 
stearpă, pentru grija pe care i-o porţi. Deveni din ce în ce 
mai savant şi, în acelaşi timp, printr-o urmare firească, din 
ce în ce mai rigid ca preot, din ce în ce mai trist ca om. 
Există, pentru fiecare dintre noi, anumite paralelisme între 
inteligenţa, moravurile şi caracterul nostru, care se 
dezvoltă necontenit şi nu se rup decât în momentele de 
mare tulburare ale vieţii. 

Cum Claude Frollo străbătuse încă din tinereţe aproape 
întregul cerc al cunoştinţelor umane pozitive, exterioare şi 
îngăduite de lege, se văzu nevoit, dacă nu voia să oprească 
ubi defuit orbis:22, să meargă mai departe şi să caute altă 
hrană pentru nesăţioasa activitate a inteligenţei sale. 
Străvechiul simbol al şarpelui care îşi muşcă coada i se 
potriveşte mai ales ştiinţei. Claude Frollo se pare că simţise 
asta pe propria lui piele. Mai multe persoane serioase 
afirmau că, după ce epuizase întregul fas: al ştiinţei 
omeneşti, cutezase să pătrundă în nefast. Se spunea că, 
după ce gustase unul după altul din toate merele arborelui 
cunoaşterii, dom Claude, împins de foame sau de silă, 
sfârşise prin a muşca din fructul oprit. Arhidiaconul 
participase, rând pe rând, după cum au văzut cititorii, la 


conferințele teologilor de la Sorbona, la adunările 
studenţilor facultăţii de limbi vechi şi filosofie puşi sub 
oblăduirea Sfântului Ilarion, la disputele decretiştilor puşi 
sub oblăduirea Sfântului Martin, la congregaţiile medicilor 
de la agheasmatarul catedralei Notre-Dame, ad cupam 
Nostrae-Dominae; toate mâncărurile îngăduite şi aprobate, 
pe care aceste patru mari bucătării, numite cele patru 
facultăţi, le puteau prepara şi servi unei minţi, el le înghiţise 
şi i se făcuse lehamite de ele mai înainte de a-şi fi potolit 
foamea; atunci săpase mai departe, mai adânc, sub toată 
această ştiinţă finită, materială, limitată; îşi riscase poate 
sufletul şi se aşezase în peşteră, la misterioasa masă a 
alchimiştilor, a astrologilor, a hermeticilor, masă în capul 
căreia se afla, în Evul Mediu, Averroes, Guillaume de Paris 
şi Nicolas Flamei, şi care se prelungeşte în Orient, la 
luminile sfeşnicului cu şapte braţe, până la Solomon, 
Pitagora şi Zoroastru. 

Aşa se bănuia, cel puţin, pe drept sau pe nedrept. 

Lucru sigur e că arhidiaconul vizita adesea cimitirul 
Sfinţilor Inocenţi, unde se aflau înmormântați tatăl şi mama 
sa, e drept, laolaltă cu celelalte victime ale ciumei din 1466; 
dar că părea mult mai puţin smerit în faţa crucii de la 
groapa lor decât în faţa figurilor ciudate care împodobeau 
din belşug mormântul lui Nicolas Flamel şi al lui Claude 
Pernelle, construit alături. 

Lucru sigur e că fusese văzut deseori străbătând strada 
Lombarzilor şi intrând pe furiş într-o căsuţă aflată la colţul 
dintre strada Scriitorilor şi strada Marivault. Acolo era casa 
pe care Nicolas Flamel o clădise şi unde murise pe la 1417; 
mereu pustie de-atunci, casa începea să se ruineze, căci 
hermeticii şi alchimiştii din toate ţările îi stricaseră pereţii 
numai zgâriindu-şi numele pe ei. Câţiva vecini afirmau chiar 
că-l văzuseră odată, printr-un ochi de pivniţă, pe 
arhidiaconul Claude săpând, mutând din loc şi scormonind 
pământul din cele două beciuri ale căror ziduri de sprijin 
fuseseră mâzgălite cu nenumărate versuri şi hieroglife 


chiar de câtre Nicolas Flamel. Se bănuia că Flamel 
ascunsese piatra filosofală în aceste beciuri şi alchimiştii, 
timp de două veacuri, de la Magistri până la părintele 
Pacifique, n-au încetat să frământe solul decât atunci când 
casa, atât de cumplit scotocită şi răsturnată, s-a prefăcut în 
pulbere sub tălpile lor. 

Şi mai e sigur că arhidiaconul fusese cuprins de o patimă 
ciudată pentru portalul simbolic de la Notre-Dame, această 
pagină de grimoar scrisă în piatră de episcopul Guillaume 
de Paris, care fără doar şi poate că s-a ales cu afurisenia 
pentru faptul că a pus un frontispiciu atât de diavolesc la 
sfântul poem cântat de-a pururi de restul clădirii. Despre 
arhidiaconul Claude se mai spunea, de asemenea, că 
studiase cu de-amănuntul colosul Sfântului Cristof şi statuia 
cea lungă şi enigmatică, pe atunci aflată încă la intrarea 
catedralei pe care poporul, în glumele lui, o numea 
„Monsieur Legris”. Dar ceea ce toată lumea putuse să 
observe erau nesfârşitele ceasuri pe care dom Claude şi le 
petrecea adesea stând pe parapetul intrării, contemplând 
sculpturile portalului, examinând când fecioarele nebune cu 
lămpile lor răsturnate, când fecioarele cuminţi cu lămpile 
lor drepte; alteori, calculând unghiul privirii corbului care 
ţine de portalul din stânga şi priveşte în biserică un punct 
misterios, unde cu siguranţă că e ascunsă piatra filosofală, 
dacă ea nu se află cumva în beciul lui Nicolas Flamel. În 
treacăt fie zis, pentru biserica Notre-Dame însemna o 
soartă ciudată, la epoca aceea, să fie iubită astfel, în două 
feluri diferite şi cu atâta evlavie, de două fiinţe atât de puţin 
asemănătoare, cum erau dom Claude şi Quasimodo; să fie 
iubită de unul, care era un fel de jumătate-om, instinctiv şi 
sălbatic, pentru frumuseţea, pentru statura, pentru 
armoniile desprinse din măreţul ei ansamblu; să fie iubită 
de celălalt, om cu imaginaţie savantă şi pătimaşă, pentru 
semnificaţia, pentru mitul ei, pentru sensul cuprins în ea, 
pentru simbolul aflat sub sculpturile de pe faţada ei, ca 
literele primului text sub cele ale textului scris deasupra lor, 


într-un palimpsest; într-un cuvânt, pentru enigma pe care 
ea o propune veşnic minţii. 

E sigur, în sfârşit, că arhidiaconul îşi aranjase, în una din 
cele două turle care privesc spre Piaţa Greve, chiar lângă 
colivia cu clopote, o chilioară foarte tainică unde nimeni nu 
pătrundea fără voia lui, nici chiar episcopul, după cât se 
spunea. Chilia aceasta fusese clădită pe vremuri chiar lângă 
vârful turlei, printre cuiburile de ciori, de episcopul Hugo 
de Besancon, care, la vremea lui, săvârşise acolo fapte 
necurate. Ce cuprindea chilia, nu ştia nimeni; dar noaptea, 
din prundi-şurile de pe Terrain, fusese văzută la fereastra 
cea mică din spatele turlei, apărând, dispărând şi 
reapărând la intervaluri scurte şi egale, o pâlpâire roşie, 
intermitentă, ciudată, care părea că urmăreşte suflul 
gâfâitor al unor foaie şi că vine, mai degrabă, de la o flacără 
decât de la o lumină. În întuneric, de la înălţimea aceea, 
pâlpâirea făcea o impresie neobişnuită, şi cumetrele 
spuneau: „lată-l pe arhidiacon suflând, iată iadul pâlpâind 
colo, sus”. 

La urma urmei, în toate acestea nu existau dovezi de 
vrăjitorie prea serioase; dar atâta fum cât să bănuieşti că 
există şi foc tot era; şi arhidiaconul avea o faimă destul de 
proastă. Trebuie spus totuşi că ştiinţele Egiptului, că 
necromanţia, magia, chiar cea mai albă şi mai nevinovată, 
nu-şi aflau duşman mai înverşunat, denunţător mai fără 
milă decât el faţă de domnii din tribunalul catedralei. Fie că 
era vorba de oroare sinceră, fie că era un simplu joc al 
hoţului care strigă: „Hoţii!”, arhidiaconul tot era privit de 
savantele capete ale soborului ca un suflet intrat în 
anticamera infernului, pierdut în văgăunile Cabalei, 
bâjbâind în beznele ştiinţelor oculte. Şi nici mulţimea nu se 
înşela; în faţa oricărui om cu niţică agerime de minte, 
Quasimodo trecea drept diavolul, Claude Frollo drept 
vrăjitorul. Era vădit: clopotarul trebuia să-l slujească pe 
arhidiacon un anumit timp, după care avea să-i ia sufletul 
drept plată. De aceea, cu toată viaţa nespus de austeră pe 


care o ducea, arhidiaconul nu era privit cu ochi buni de 
sufletele cuvioase; şi nu exista nas de credincios, oricât de 
nepriceput ar fi fost el, care să nu-l adulmece ca vrăjitor. 

Şi dacă vârsta săpase hăuri adânci în ştiinţa sa, ea i le 
săpase şi în suflet. Cel puţin, aşa erai îndreptăţit să crezi 
cercetându-i chipul, pe care sufletul nu se vedea licărind 
decât ca printr-un nor întunecat. De ce avea oare 
arhidiaconul fruntea înaltă şi pleşuvă, de ce-şi ţinea capul 
mereu plecat, de ce pieptul i se umfla mereu de suspine? Ce 
gând tainic îi punea pe buze un zâmbet plin de amărăciune 
în aceeaşi clipă când sprâncenele încruntate i se apropiau 
ca doi tauri gata de luptă? De ce puţinul păr pe care îl mai 
avea îi şi încărunţise? Ce foc lăuntric îi izbucnea uneori în 
privire, în aşa fel încât ochii lui păreau două găuri scobite în 
peretele unui cuptor? 

Aceste semne ale unei puternice frământări morale 
atinseseră un înalt grad de intensitate mai ales în perioada 
când se petreceau cele povestite aici. Nu o dată, vreun copil 
din cor fugise înspăimântat, văzându-l singur în biserică, 
într-atât de ciudată şi de aprinsă era privirea 
arhidiaconului. Nu o dată, în altar, la ora liturghiei, vecinul 
său îl auzise amestecând în plain-chantul ad omnem tonum 
nişte paranteze ininteligibile. Nu o dată, spălătoreasă din 
Terrain, tocmită să „le spele preoţilor”, observase cu spaimă 
urme de unghii şi de degete crispate pe stiharul alb al 
domnului arhidiacon de Josas. 

De altfel, arhidiaconul devenea tot mai sever şi niciodată 
nu fusese mai vrednic de-a fi dat ca pildă. Atât pentru 
situaţia sa, cât şi datorită caracterului, totdeauna se ţinuse 
departe de femei; acum părea că le urăşte mai mult ca 
oricând. Foşnetul unei fuste de mătase era de ajuns ca să-l 
facă să-şi lase gluga pe ochi. În privinţa aceasta era atât de 
auster şi de retras, încât atunci când doamna de Beaujeu, 
fiică a regelui, a venit în luna decembrie 1481 să viziteze 
mănăstirea de la Notre-Dame, el se împotrivi cu toată 
gravitatea să i se dea drumul, amintindu-i episcopului 


statutul Cărţii Negre, datat din ajunul Sfântului Bartolomeu 
1334, care interzice intrarea oricărei femei în mănăstire, 
„fie ea bătrână sau tânără, stăpână sau slugă”. La care, 
episcopul fusese nevoit să-i citeze porunca legatului papal 
Odo, care le excepta pe unele doamne de neam mare, 
aliguae magnates mulieres, quae sine scandalo vitari non 
possuntistt. Dar arhidiaconul tot protestă, obiectând că 
porunca legatului, care data din 1207, era anterioară cu o 
sută douăzeci şi şapte de ani Cărţii Negre şi, prin urmare, 
abrogată de fapt prin aceasta. Şi refuzase să apară în faţa 
prinţesei. 

Se remarca printre altele faptul că oroarea lui faţă de 
egipţiene şi ţigănci părea să sporească de câtva timp. Îi 
ceruse episcopului un edict care interzicea cu străşnicie 
ţigăncilor să vină să danseze şi să cânte din tamburină în 
piaţa din faţa catedralei şi scotocea tot de pe atunci 
arhivele mucegăite ale tribunalului bisericesc, ca să adune 
cazuri de vrăjitori şi de vrăjitoare osândiţi la ardere şi la 
ştreang pentru vrăji săvârşite cu ţapi, scroafe sau capre. 


6 


Nepopularitate 


După cum am spus, arhidiaconul şi clopotarul nu prea 
erau iubiţi de gloata mare şi măruntă din vecinătatea 
catedralei. Când Claude şi Quasimodo ieşeau împreună, 
ceea ce se întâmpla destul de des, şi când erau văzuţi 
traversând amândoi, sluga în urma stăpânului, ulițele reci, 
înguste şi întunecoase înghesuite în jurul catedralei Notre- 
Dame, cuvinte de ocară, bolboroselile ironice sau glumele 
batjocoritoare îi hărţuiau în trecere, de nu cumva, lucru rar, 
întâmplat, Claude Frollo nu mergea cu capul sus, arătându- 
şi fruntea severă şi aproape îngustă şi făcându-i să 
încremenească pe glumeţii care cutezau să râdă de ei. 


Cei doi erau în cartierul lor ca „poeţii” despre care 
vorbeşte Regnier: 


Și tot felul de oameni se ţin după poeți, 
Ca după buhă glasuri de vrăbii şi sticleți. 


Ici, un puştan şiret îşi risca pielea şi oasele ca să aibă 
plăcerea nespusă de-a înfige un ac în cocoaşa lui 
Quasimodo. Colo, o fată frumoasă, îndrăzneață şi mai 
neobrăzată decât s-ar fi cuvenit se atingea de sutana 
neagră a preotului şi-i cânta sub nas cântecul de batjocură: 
„Cuib, cuib, diavolul e prins”. Uneori, câte un pâlc colţos de 
babe, înşiruite şi ghemuite în umbră pe treptele vreunei 
intrări, bombăneau zgomotos la trecerea arhidiaconului şi a 
clopotarului şi le aruncau în batjocură binevoitorul salut: 
„Hm! Uite unul care are sufletul aidoma cu trupul 
celuilalt!”. Sau vreo ceată de studenţi şi de ştrengari care 
jucau şotron se ridicau grămadă şi-l salutau clasic cu câteva 
huiduieli latineşti: Eia! Eia! Claudius cum claudo!/!55+ 

Dar cel mai adesea, ocara trecea neluată în seamă şi de 
preot, şi de clopotar. Ca să poată auzi toate aceste 
drăgălaşe lucruri, Quasimodo era prea surd, iar Claude 
prea adâncit în gânduri. 


Cartea a cincea 


1 


Abbas beati Martini 


Faima lui dom Claude se întinsese până departe. Ei îi 
datoră arhidiaconul, cam pe vremea când refuzase s-o vadă 
pe doamna de Beaujeu, o vizită pe care n-avea s-o uite mult 
timp. 

Era într-o seară. Dom Claude tocmai se retrăsese după 
slujbă în chilia lui canonicală din mănăstirea Notre-Dame. 
Chilia, în afara unor vase de sticlă aruncate într-un colţ şi 
pline de-o pulbere destul de îndoielnică semănând foarte 
mult a pulbere explozivă, n-avea nimic ciudat şi nici 
misterios. Se mai aflau ici-colo câteva inscripţii pe pereţi, 
dar ele nu erau decât sentinţe ştiinţifice sau religioase, 
extrase din autori consacraţi. Arhidiaconul tocmai se 
aşezase la lumina unui sfeşnic de aramă cu trei braţe, în 
faţa unui imens dulap plin cu manuscrise. Îşi rezemase 
cotul de cartea larg deschisă a lui Honorius d'Autun: De 
praedestinatione et libero arbitrio!5S* şi răsfoia, adâncit în 
gânduri, un in-folio tipărit pe care şi-l adusese atunci, 
singurul produs al tiparniţei aflat în chilia sa. În mijlocul 
gândurilor îl trezi o bătaie în uşă. 

— Cine e acolo?, întrebă savantul, cu tonul plăcut al unui 
câine hămesit care e stingherit de la osul lui. 

Un glas de afară îi răspunse: 

— Prietenul dumneavoastră, Jacques Coictier. 

Arhidiaconul se duse să deschidă. 

Era, într-adevăr, medicul regelui; un personaj de vreo 
cincizeci de ani a cărui înfăţişare aspră nu era corijată 
decât de-o privire vicleană. Medicul mai era însoţit de un 
bărbat. Amândoi purtau robe lungi de culoarea ardeziei, 
îmblănite cu jder, prinse la brâu şi închise de sus până jos, 
şi bonete din aceeaşi pânză, de aceeaşi culoare. Degetele, 
vârâte în mâneci, nu li se zăreau, poalele robelor le 
ascundeau picioarele, iar ochii le dispăreau sub bonete. 

— Domnul mă aibă în pază, messires!/, spuse 
arhidiaconul, dându-le drumul în chilie. Nu mă aşteptam la 
o vizită care să-mi facă atâta cinste, la o asemenea oră. 


Şi tot vorbindu-le în felul acesta curtenilor, îşi plimba, de 
la medic la  însoţitorul său, privirea neliniştită şi 
cercetătoare. 

— Niciodată nu e prea târziu ca să vizitezi un savant de 
seama lui dom Claude Frollo de Tirechappe, răspunse 
doctorul Coictier, pe care accentul din Franche-Comte îl 
făcea să târâie toate frazele cu măreţia unei rochii cu 
coadă. 

Apoi, între medic şi arhidiacon începu unul din 
prologurile acelea pline de urări care precedau pe-atunci, 
după obicei, orice convorbire între savanţi şi care nu-i 
împiedicau deloc să se urască din toată inima. De altfel, aşa 
e şi azi, oricare gură de savant pornită să măgulească un alt 
savant fiind un vas cu fiere îndulcită. 

Complimentele lui Claude Frollo câtre Jacques Coictier 
se refereau mai ales la numeroasele foloase lumegşti pe care 
vrednicul medic ştiuse să le extragă, în decursul carierei 
sale atât de invidiate, din fiecare boală a regelui, operaţie a 
unei alchimii mai bune şi mai sigure decât căutarea pietrei 
filosof ale. 

—  Credeţi-mă, domnule doctor Coictier, că m-am 
bucurat tare mult aflând despre numirea ca episcop a 
nepotului dumneavoastră, cucernicul meu senior Pierre 
Verse. Nu e oare episcop de Amiens? 

— Ba da, domnule arhidiacon. Domnul s-a milostivit, în 
marea sa bunătate. 

— Ştiţi că arătaţi minunat în ziua de Crăciun, în fruntea 
celor de la Camera de Conturi, domnule preşedinte. 

— Vicepreşedinte, dom Claude. Vai! Numai atât. 

— Ce se mai aude cu superba dumneavoastră casă de pe 
strada Saint-Andrâ-des-Arts? E un adevărat Luvru. Îmi 
place grozav zarzărul sculptat pe poartă, cu jocul de 
cuvinte plin de duh: ă /'abri-cotier'*?. 

— Vai, maestre Claude, toată clădirea mă costă bani 
grei! Pe măsură ce ea se înalţă, eu mă ruinez. 


— Cum?! N-aveţi veniturile de la Temniţă, de la bailliage- 
uli5*: Palatului şi renta tuturor caselor, măcelăriilor, dughe- 
nelor şi magherniţelor din cartierul La Clâture? Asta-i o 
vacă bună de muls. 

— Moşia mea de la Poissy nu mi-a adus nimic anul 
acesta. 

— Dar vămuirile de la Triel, Saint-James şi Saint-Ger- 
main-en-Laye tot aduc... 

— O sută douăzeci de livre, nici măcar pariziene. 

— Aveţi slujba de consilier al regelui. Asta e fixă. 

— Da, confrate Claude, dar afurisita seniorie de Poligny, 
despre care se vorbeşte atât, nu-mi aduce nici măcar 
şaizeci de scuzi de aur, una peste alta. 

În complimentele pe care dom Claude i le adresa lui 
Jacques Coictier se simţea tonul acela sardonic, acru şi uşor 
ironic, zâmbetul trist şi crud al unui om superior şi nefericit 
care se joacă o clipă, din distracţie, cu îndestulata 
prosperitate a unui om de rând. Celălalt nu-şi dădea seama 
de asta. 

— Pe sufletul meu, spuse, în sfârşit, dom Claude, 
strângându-i mâna, îmi face plăcere să vă văd atât de 
sănătos. 

— Mulţumesc, maestre Claude. 

— Şi, fiindcă veni vorba, ce mai face regescul 
dumneavoastră pacient? 

— Nu-şi plăteşte îndeajuns medicul, răspunse Jacques 
Coictier, aruncând o privire spre însoţitorul său. 

— Aşa socoţi, cumetre Coictier?, întrebă acesta, 
întrebarea, rostită pe un ton de mirare şi de reproş, 
îndreptă din nou asupra  necunoscutului atenţia 
arhidiaconului, care, cinstit vorbind, nu-l uitase cu totul 
nicio clipă de când necunoscutul îi trecuse pragul chiliei. Ba 
chiar fuseseră necesare nenumăratele motive pe care le 
avea de a-l menaja pe doctorul Jacques Coictier, 
atotputernicul medic al regelui Ludovic al XI-lea, ca să-l 


primească astfel însoţit. De aceea, chipul lui n-avea nimic 
prietenos când Jacques Coictier îi spuse: 

— Ştiţi, dom Claude, vă aduc un confrate care a ţinut să 
vă vadă pentru faima dumneavoastră. 

— Domnul e tot medic?, întrebă arhidiaconul, aţintindu- 
şi privirea pătrunzătoare asupra însoţitorului lui Coictier. 

Dar sub sprâncenele necunoscutului întâlni o privire la 
fel de străpungătoare şi de bănuitoare ca şi a lui. 

Necunoscutul, pe cât îngăduia să vezi slaba lumină a 
sfeşnicului, era un bătrân de vreo şaizeci de ani, de statură 
mijlocie, care părea destul de bolnav şi de dărâmat. 

Profilul lui, deşi cu o linie foarte obişnuită, avea în el 
ceva puternic şi sever: lumina ochiului îi licărea în orbitele 
foarte adâncite, ca un foc în fundul unei peşteri; iar sub 
boneta pleoştită care îi cădea pe nas, se simțeau rotunjindu- 
se formele unei frunţi de geniu. 

Necunoscutul se hotărî să răspundă el însuşi la 
întrebarea arhidiaconului. 

— Cucernice maestre, spuse el cu o voce gravă, faima 
dumneavoastră a ajuns până la mine şi-am vrut să vă cer o 
consultaţie. Nu sunt decât un biet gentilom de provincie, 
care se descalţă înainte de a intra la savanţi. Trebuie să-mi 
ştiţi numele. Mă cheamă jupân Tourangeau. 

„Ciudat nume pentru un gentilom!”, gândi arhidiaconul. 
Totuşi se simţea în faţa unui om puternic şi serios. Instinctul 
inteligenţei lui superioare îl făcea să bănuiască o inteligenţă 
superioară sub boneta îmblănită a lui jupân Tourangeau; şi, 
cercetându-i figura gravă, strâmbătura ironică pe care 
prezenţa lui Jacques Coictier o stârnise pe faţa mohorâtă a 
arhidiaconului se stinse încetul cu încetul, ca amurgul la un 
capăt al nopţii. Dom Claude se aşeză iar, întunecat şi tăcut, 
în jilţul său mare; cotul lui îşi reluă locul obişnuit pe masă, 
fruntea i se rezemă, ca de obicei, în palmă. După câteva 
momente de gândire, le făcu semn celor doi vizitatori să ia 
loc şi i se adresă lui jupân Tourangeau. 


— Veniţi pentru o consultare, jupâne? Şi în ce ramură a 
ştiinţelor? 

— Preacucernice, răspunse jupân Tourangeau, eu sunt 
bolnav, foarte bolnav. Despre dumneavoastră se spune că 
sunteţi un mare Esculap, şi-am venit să vă cer un sfat 
medical. 

— Medical!, zise arhidiaconul, clătinând din cap. Apoi 
păru că se reculege o clipă şi continuă: Jupâne Tourangeau, 
fiindcă aşa vă numiţi, întoarceţi capul. Îmi veţi găsi 
răspunsul, gata scris pe perete. 

Jupân Tourangeau se supuse şi citi deasupra capului său 
inscripţia aceasta gravată pe zid: Medicina e fiica 
închipuirii. Jamblique. 

Doctorul Jacques Coictier ascultase vorbele însoţitorului 
său cu o ciudă pe care răspunsul lui dom Claude o sporise 
încă pe atâta. Se plecă la urechea lui jupân Tourangeau şi-i 
şopti destul de încet ca să nu poată fi auzit de arhidiacon: 

— V-am spus dinainte că e nebun. Dumneavoastră aţi 
vrut să-l vedeţi! 

— Nebunul s-ar putea prea bine să aibă dreptate, 
doctore Jacques!, răspunse jupân Tourangeau pe acelaşi 
ton şi cu un zâmbet amar. 

— Cum doriţi!, zise Coictier, sec. Apoi, adresându-se 
arhidiaconului: Vă cam grăbiţi, dom Claude, şi vă 
împiedicaţi de Hipocrate cât se împiedică o maimuţă de-o 
alună. Medicina, o închipuire! Cred că spiţerii şi maeştrii 
medici v-ar ucide cu pietre dacă s-ar afla aici de faţă. 
Negaţi deci influenţa filtrelor asupra sângelui, a alifiilor 
asupra cărnii! Negaţi farmacia eternă a florilor şi a 
metalelor numită lume şi făcută dinadins pentru veşnicul 
bolnav numit om! 

— Nu neg nici farmacia şi nici bolnavul, spune dom 
Claude rece. Eu îl neg pe medic. 

— Aşadar, continuă Coictier aprins, nu-i adevărat că 
guta ar fi o pecingine lăuntrică, nu-i adevărat că o rană 
pricinuită de focul unei arme se lecuieşte prin aplicarea 


unui şoarece fript, nu-i adevărat că un sânge tânăr, introdus 
cum trebuie, redă tinereţea venelor îmbătrânite, nu-i 
adevărat că doi şi cu doi fac patru şi că emprostathonos 
urmează după opistathonos! 

Arhidiaconul răspunse fără să se tulbure: 

— Sunt anumite lucruri despre care eu gândesc într-un 
anumit fel. 

Coictier se roşi de mânie. 

— Hai, hai, dragă Coictier, să nu ne supărăm, spuse 
jupân Tourangeau. Domnul arhidiacon e prietenul nostru. 

Coictier se domoli, bombănind cu glas scăzut: 

— La urma urmei, e un nebun! 

— Pe legea mea, maestre Claude, continuă jupân 
Tourangeau după o clipă de tăcere; tare mă mai încurcaţi. 
Venisem să vă cer două consultaţii, una privind sănătatea, 
alta privind steaua mea. 

— Domnule, spuse arhidiaconul, dacă ăsta v-a fost 
gândul, aţi fi făcut mai bine să nu vă osteniţi urcând 
treptele scării mele. Nu cred în medicină. Nu cred în 
astrologie. 

— Aşa!, făcu jupân Tourangeau, mirat. 

Coictier râdea cu un râs silit. 

— Vedeţi bine că e nebun, îi şopti el lui jupân 
Tourangeau. Nu crede în astrologie! 

— Cum aş putea oare să-mi închipui, continuă dom 
Claude, că fiecare rază de stea e un fir legat de capul unui 
om! 

— Atunci în ce credeţi?, exclamă jupân Tourangeau. 
Arhidiaconul şovăi o clipă, apoi lăsă să-i scape un zâmbet 
posomorât care părea că-i dezminte răspunsul: 

— Credo în Deum... 

— Dominum nostrum, adăugă jupân 'Tourangeau, 
făcându-şi semnul crucii. 

— Amen!, rosti Coictier. 

— Cucernice maestre, reîncepu jupânul, mi se bucură 
inima văzându-vă atât de credincios. Dar, mare savant cum 


sunteţi, aţi ajuns oare să nu mai credeţi în ştiinţă? 

— Nu, spuse arhidiaconul, apucându-l de braţ pe jupân 
Tourangeau, şi un fulger de entuziasm i se aprinse în 
pupilele stinse, nu, nu neg ştiinţa. Nu m-am târât îndeajuns 
pe pântece, înfigându-mi unghiile în pământ, prin 
nenumăratele încăperi ale peşterii, fără să zăresc, departe, 
în faţa mea, ceva, fără îndoială răsfrângerea orbitorului 
laborator central în care cei răbdători şi înţelepţii l-au văzut 
pe Dumnezeu. 

— Atunci, îl întrerupse jupân 'Tourangeau, ce lucru 
socotiți drept sigur şi adevărat? 

— Alchimia. 

Coictier strigă: 

— Nu zău, dom Claude, alchimia îşi are raţiunea ei, fără 
doar şi poate, dar de ce să huleşti medicina şi astrologia? 

— Ştiinţa voastră despre om e un neant! Ştiinţa voastră 
despre cer e un neant! 

— Asta înseamnă că iei în derâdere Epidarul şi Caldeea, 
răspunse medicul, rânjind. 

— Ascultaţi, messire Jacques. Vorbesc cinstit. Eu nu sunt 
medicul regelui, şi maiestatea sa nu mi-a dat grădina 
Dedalus ca să observ din ea constelaţiile. Nu vă supăraţi şi 
ascultaţi-mă. Ce adevăr aţi scos, nu spun din medicină, care 
e lucru prea nebunesc, ci din astrologie? Spuneţi-mi, care 
sunt virtuțile bustrofedonului vertical şi ce-au adus numărul 
ziruph şi numărul zephirod? 

— Negaţi cumva forţa simpatică a claviculei şi faptul că 
ştiinţa cabalistică derivă din ea?, întrebă Coictier. 

— Eroare, messire Jacques! Niciuna din formulele 
dumneavoastră nu duce la realitate. Pe câtă vreme alchimia 
îşi are descoperirile ei. O să contestaţi oare rezultate ca 
acestea? Gheaţa închisă sub pământ timp de o mie de ani se 
transformă în cristal de stâncă. Plumbul e strămoşul tuturor 
metalelor. (Căci aurul nu e un metal, aurul e lumina.) 
Plumbului nu-i trebuie decât patru epoci a câte două sute 
de ani fiecare pentru a trece succesiv de la starea de plumb 


la starea de arsenic roşu, de la arsenic roşu la cositor, de la 
cositor la argint. Acestea sunt sau nu fapte? Dar a crede în 
claviculă, în linia plină şi în stele e la fel de ridicol cu a 
crede ca locuitorii din Marele Cathay'& că grangurul se 
preschimbă în cârtiţă şi grăunţele de grâu în peşti din genul 
ciprin! 

— Am studiat hermetica, strigă Coictier, şi afirm că... 

Aprigul arhidiacon nu-l lasă să termine: 

— lar eu am studiat medicina, astrologia şi hermetica. 
Numai aici e adevărul (şi vorbind astfel, luă de pe dulap o 
fiolă plină cu pulberea despre care am pomenit mai sus), 
numai aici e lumina! Hipocrate e o iluzie. Urania e o iluzie. 
Hermes e un gând. Aurul e soarele; a face aur înseamnă a fi 
Dumnezeu! lată ştiinţa unică. Vă spun că am cercetat 
medicina şi astrologia! Ele nu înseamnă nimic, nimic! 
Corpul omenesc - beznă! Astrele - beznă! 

Şi recăzu pe jilţul său într-o atitudine plină de vigoare şi 
inspirată. Jupân Tourangeau îl privea tăcut. Coictier se sili 
să rânjească, ridicând imperceptibil din umeri, şi repetă 
încet: 

— Un nebun! 

— Şi aţi atins scopul mirific?, întrebă deodată jupân 
Tourangeau. Aţi făcut aur? 

— Dacă aş fi făcut, răspunse arhidiaconul, rostind rar 
cuvintele, ca un om care cugetă, regele Franţei s-ar numi 
Claude, şi nu Ludovic. 

Jupânul îşi încruntă sprâncenele. 

— Ce-am spus?, întrebă dom Claude, cu un zâmbet 
dispreţuitor. La ce mi-ar folosi tronul Franţei, când aş putea 
să reclădesc imperiul Orientului? 

— Aşa, da!, încuviinţă jupânul. 

— Oh! Bietul nebun!, şopti Coictier. 

Părând că nu răspunde decât propriilor sale gânduri, 
arhidiaconul continuă: 

— Dar nu, eu mă târâi încă; îmi zdrelesc faţa şi 
genunchii de pietricelele căii subterane. Zăresc, nu privesc 


în voie! Silabisesc, nu citesc. 

— Şi când o să ştiţi să citiţi, o să faceţi aur?, întrebă 
jupânul. 

— Cine se îndoieşte de asta?, zise arhidiaconul. 

— În acest caz, Sfânta Fecioară ştie că am mare nevoie 
de bani şi că aş vrea tare mult să învăţ să citesc în cărţile 
domniei voastre. Spuneţi-mi, cucernice maestre, ştiinţa 
dumneavoastră e oare potrivnică sau neplăcută Sfintei 
Fecioare? 

La întrebarea aceasta a jupânului Tourangeau, dom 
Claude se mulţumi să răspundă cu un calm plin de 
superioritate: 

— Al cui arhidiacon sunt eu? 

— Adevărat, maestre. Ei bine, n-aţi vrea să mă iniţiaţi? 
Ajutaţi-mă să silabisesc împreună cu dumneavoastră. 

Claude îşi luă atitudinea maiestuoasă şi pontificală a 
unui Samuel. 

— Bătrâne, trebuie ani îndelungaţi, pe care nu-i mai ai, 
ca să faci călătoria aceasta printre lucrurile tainice. Capul 
dumitale a încărunţit de tot! Din peşteră nu se iese decât cu 
părul albit, dar nu se intră în ea decât cu părul negru. 
Ştiinţa se pricepe prea bine şi singură să sape, să 
veştejească şi să usuce feţele omeneşti; n-are nevoie ca 
bătrâneţea să-i aducă feţe gata zbârcite. Dacă totuşi te 
stăpâneşte dorinţa de a începe învăţătura la vârsta 
dumitale şi de a descifra temutul alfabet al înţelepţilor, bine, 
vino la mine, am să încerc. N-am să-ţi spun dumitale, un 
biet bătrân, să te duci să vizitezi camerele mortuare ale 
piramidelor despre care vorbeşte anticul Herodot, nici 
turnul de cărămizi al Babilonului, nici uriaşul altar de 
marmură albă al templului din Eklinga. Ca şi dumneata, nici 
eu n-am văzut zidurile caldeene clădite după forma sacră a 
lui Sikra, nici templul lui Solomon, care e nimicit, nici 
porţile de piatră ale mormântului regilor lui Israel, care 
sunt sfărâmate. Ne vom mulţumi cu fragmente din cartea 
lui Hermes, pe care o avem aici. Am să-ţi explic statuia 


Sfântului Cristof, simbolul Semănătorului şi al celor doi 
îngeri aflaţi la intrarea Sfintei Capele, dintre care unul îşi 
ţine o mână într-un vas, iar celălalt într-un nor... 

Aici, Jacques Coictier, pe care aprigele replici ale 
arhidiaconului îl doborâseră, sări din nou şi-l întrerupse cu 
tonul triumfător al unui savant care îl corijează pe un altul: 

— Erras, amice Claudi!S2!-. Simbolul nu e numărul. ÎI iei 
pe Orfeu drept Hermes. 

—  Dumneata greşeşti, răspunse grav arhidiaconul. 
Dedal e temelia, Orfeu e zidul, Hermes e clădirea. Ele totul. 
Dumneata poţi veni când doreşti, continuă el, întorcându-se 
spre Tourangeau. Îţi voi arăta firişoarele de aur rămase pe 
fundul creuzetului lui Nicolas Flamel şi le vei compara cu 
aurul lui Guillaume de Paris. Am să te învăţ virtuțile tainice 
ale cuvântului grec peristera. Dar, mai întâi de toate, am să 
te ajut să citeşti, una după alta, literele de marmură ale 
alfabetului, paginile de granit ale cărţii. Vom merge de la 
portalul episcopului Guillaume şi al lui Saint-Jean-le-Rond 
până la Sfânta Capelă, apoi la casa lui Nicolas Flamel, pe 
strada Marivault, la mormântul lui, aflat în cimitirul Sfinţilor 
Inocenţi, la cele două spitale ale lui de pe strada 
Montmorency. Am să te ajut să citeşti hieroglifele cu care 
sunt acoperite cele patru lanţuri groase de fier de la 
intrarea spitalului Saint-Gervais şi a străzii Fierarilor. Şi 
vom mai silabisi împreună fațadele de la Saint-COme, 
Sainte-Genevieve-des-Ardents, Saint-Martin şi  Saint- 
Jacques-de-la-Boucherie... 

Trecuse mult de când Tourangeau, oricât de inteligentă 
îi era privirea, părea că nu-l mai înţelege pe dom Claude. 
De aceea îl întrerupse. 

— Pe legea mea, despre ce cărţi vorbiţi? 

— lată una din ele, spuse arhidiaconul. 

Şi deschizând fereastra chiliei, arătă cu degetul imensa 
biserică Notre-Dame, care, desenându-şi pe un cer înstelat 
silueta neagră a celor două turle, a coapselor ei de piatră şi 


a crupei monstruoase, părea un enorm sfinx cu două capete 
aşezat în mijlocul oraşului. 

Arhidiaconul privi câtva timp în tăcere giganticul 
edificiu, apoi îşi întinse, cu un suspin, mâna dreaptă spre 
cartea tipărită care se afla deschisă pe masă şi mâna stângă 
spre Notre-Dame. Şi spuse, plimbându-şi privirea tristă de 
la carte la biserică: 

— Vai! Aceasta o va ucide pe aceea. 

Coictier, care se apropiase grăbit de carte, nu se putu 
împiedica să nu exclame: 

— Nu, zău! Dar ce-o fi atât de temut în asta: GLOSSA IN 
EPISTOLA D. PAULI. Norimbergae, Antonius Koburger 
1474. Doar nu-i ceva nou. E o carte de Pierre Lombard, 
Maestrul Sentinţelor. Oare fiindcă e tipărită? 

— Precum spui, răspunse dom Claude, care părea 
pierdut într-o adâncă meditaţie şi stătea în picioare, 
apăsându-şi degetul arătător, îndoit, pe volumul ieşit din 
faimoasele tiparniţe de la Nuremberg. Apoi adăugă aceste 
cuvinte misterioase: Vai! Vai! Lucrurile mărunte le nimicesc 
pe cele mari: un dinte biruie un uriaş. Şoarecele de Nil 
ucide crocodilul, peştele-spadă ucide balena, cartea va 
ucide edificiul! 

La mănăstire bătu semnalul de stingere în clipa când 
doctorul Jacques îi repeta în şoaptă însoţitorului său 
veşnicul refren: „E nebun!” la care, de data aceasta, 
însoţitorul îi răspunse: 

— Cred că da. 

Era ora când niciun străin nu mai putea rămâne în 
mănăstire. Cei doi vizitatori se retraseră. 

— Maestre, spuse jupân 'Tourangeau, luându-şi rămas- 
bun de la arhidiacon, îmi plac savanții şi oamenii cu minte 
aleasă, iar pe dumneavoastră vă stimez îndeosebi. Veniţi 
mâine la palatul 'Iournelles şi întrebaţi de abatele Saint- 
Martin de Iours. 

Arhidiaconul intră în chilie uluit, înțelegând, în fine, cine 
era jupân Tourangeau şi amintindu-şi acest pasaj din 


Cartularul Sfântului Martin de Tours: Abbas beati Martini, 
SCILICET REX FRANCIAE, est canonicus de consuetudine 
et habet parvam proebendam quam  habet sanctus 
Venantius et debet şedere in sede thesaurarii.!53* 


De atunci se zvoni că arhidiaconul avea dese convorbiri 
cu Ludovic al XI-lea, când maiestatea sa venea la Paris, şi că 
trecerea de care se bucura dom Claude îi punea în umbră 
pe Olivier le Daim şi pe Jacques Coictier, care, după cum îi 
era felul, se purta foarte aspru cu regele. 


2 


Aceasta o va ucide pe aceea 


Cititorii ne vor ierta dacă vom zăbovi o clipă cercetând 
gândul care se ascundea sub cuvintele enigmatice ale 
arhidiaconului: „Aceasta o va ucide pe aceea. Cartea va 
ucide edificiul”. 

După părerea noastră, gândul acesta avea două aspecte. 
Mai întâi, era gândul unui preot. Era spaima clerului în faţa 
unui element nou: tiparul. Erau spaima şi ameţeala 
slujitorului altarului în faţa tiparniţei luminoase a lui 
Gutenberg. Erau amvonul şi manuscrisul, cuvântul vorbit şi 
cuvântul scris speriindu-se de cuvântul tipărit; era ceva 
asemănător cu uluirea unei vrăbii care l-ar vedea pe îngerul 
Legion deschizându-şi cele şase milioane de aripi. Era 
strigătul profetului când începe să audă foşnind şi 
mişunând omenirea emancipată, când vede în viitor 
inteligenţa dărâmând religia, opinia detronând credinţa, 
lumea scuturând jugul Romei. Era prorocirea filosofului 
care vede gândirea omenească volatilizată de tiparniţă, 
evaporându-se din recipientul teocratic. Era groaza 
ostaşului care cercetează berbecul de bronz şi spune: 


„Turnul se va prăbuşi”. Cuvintele acestea însemnau că o 
putere avea să urmeze altei puteri. Cuvintele acestea voiau 
să spună: „Liparniţa va ucide Biserica”. 

Dar sub acest gând, primul şi cel mai simplu, fără doar şi 
poate, se afla, după părerea noastră, un altul, mai nou, un 
corolar al celui dintâi, mai greu de zărit şi mai greu de 
contestat, o părere, la fel de filosofică, nu numai a preotului, 
ci şi a savantului şi a artistului. Era presentimentul că 
gândirea omenească, schimbându-şi forma, avea să-şi 
schimbe şi modul de expresie, că ideea capitală a fiecărei 
generaţii nu se va mai scrie cu acelaşi material şi în acelaşi 
fel, că marea carte de piatră, atât de solidă şi de durabilă, 
avea să facă loc cărţii de hârtie, şi mai solidă, şi mai 
durabilă decât ea. Sub raportul acesta, formula vagă a 
arhidiaconului avea un al doilea sens: însemna că o artă 
avea să detroneze o altă artă. Ea voia să spună: „Liparul va 
ucide arhitectura”. 

Într-adevăr, de la obârşia lucrurilor până în veacul al XV- 
lea al erei creştine, inclusiv, arhitectura e marea carte a 
omenirii, expresia principală a omului în diversele lui stadii 
de dezvoltare, fie ca forţă, fie ca inteligenţă. 

Când memoria primelor neamuri s-a simţit 
supraîncărcată, când bagajul de amintiri al speciei umane a 
devenit atât de greoi şi de încâlcit, încât cuvântul, gol şi 
zburător, risca să piardă unele dintre ele pe drum, omul le- 
a transcris pe pământ, în felul cel mai vizibil, cel mai trainic 
şi cel mai firesc totodată. Fiecare tradiţie a fost pecetluită 
într-un monument. 

Primele monumente au fost simple bucăţi de stâncă 
neatinse de fier, spune Moise. Arhitectura a început ca orice 
scriere. Ea a fost mai întâi alfabet. Se punea în picioare o 
piatră, şi era o literă, şi fiecare literă era o hieroglifă, şi pe 
fiecare hieroglifă stătea un grup de idei, ca un capitel pe o 
coloană. Aşa au făcut primele neamuri, pretutindeni, în 
acelaşi moment, pe toată faţa pământului. „Piatra ridicată” 


a celților poate fi găsită în Siberia asiatică, în pampasul 
Americii. 

Mai târziu au fost făurite cuvinte. A fost aşezată piatră 
peste piatră, silabele acestea de granit au fost 
împerecheate, verbul a încercat unele combinări. Dolmenul 
şi cromlehul celt, tumulusul etrusc, galgalul ebraic sunt 
cuvinte. Câte unele, tumulusul mai ales, sunt nume proprii. 
Ba uneori, când se aflau la îndemână destule pietre şi o 
plajă întinsă, se scria o frază. Imensa îngrămădire de la 
Karnac e o întreagă formulă. 

În sfârşit, s-au făcut cărţi. Tradițiile născuseră simboluri, 
sub care ele dispăreau ca trunchiurile arborilor sub frunziş; 
toate aceste simboluri, în care omenirea credea, sporeau, 
se multiplicau, încrucişându-se, complicându-se din ce în 
ce; primele monumente nu mai ajungeau să le cuprindă; ele 
erau depăşite de pretutindeni; monumentele acestea abia 
dacă mai exprimau tradiţia primitivă, simplă ca şi ele, goală 
şi zăcând pe pământ. Simbolul avea nevoie să înflorească în 
edificiu. Atunci, arhitectura s-a dezvoltat odată cu gândirea 
omenească; a devenit uriaşul cu o mie de capete şi o mie de 
braţe, şi a fixat, sub o formă veşnică, vizibilă, palpabilă, 
întregul simbol nestatornic. Pe când Dedal, care e forţa, 
măsura, pe când Orfeu, care e inteligenţa, cânta, stâlpul, 
care e o literă, arcada, care e o silabă, piramida, care e un 
cuvânt, puse în mişcare în acelaşi timp printr-o lege a 
geometriei, printr-o lege a poeziei, se grupau, se combinau, 
se contopeau, coborau, urcau, se suprapuneau pe pământ, 
se etajau în cer, până au scris, sub dictarea ideii generale a 
unei epoci, cărţile acestea minunate, care erau totodată şi 
edificii minunate: pagoda de la Eklinga, Rhamseionul din 
Egipt, templul lui Solomon. 

Ideea-mamă, verbul, nu se afla numai în conţinutul 
tuturor acestor clădiri, ci şi în forma lor. Templul lui 
Solomon, de pildă, nu era câtuşi de puţin o simplă copertă a 
cărţii sfinte, ci însăşi cartea sfântă. Pe fiecare din incintele 
sale concentrice, preoţii puteau citi verbul, tradus şi 


înfăţişat ochilor, şi-i urmăreau astfel transformările din 
sanctuar în sanctuar, până ce-l surprindeau în ultimul său 
tabernacul, sub forma lui cea mai concretă, care era tot 
arhitectură: arca. Astfel, verbul era închis în edificiu, dar 
imaginea lui se afla pe înveliş, ca figura umană pe sicriul 
unei mumii. 

Şi nu numai forma clădirilor, ci şi locul care li se alegea 
vădea gândirea pe care ele o înfăţişau. După cum simbolul 
ce trebuia exprimat era plăcut sau mohorât, Grecia îşi 
încununa munţii cu temple armonioase la privit, India îşi 
spinteca munţii ca să cizeleze acolo diformele pagode 
subterane, purtate de giganticele şiruri ale elefanților de 
granit. 

Astfel, în timpul primilor şase mii de ani ai lumii, de la 
pagoda cea mai străveche din Hindustan până la catedrala 
din Koln, arhitectura a fost marea scriere a neamului 
omenesc. Şi aceasta e atât de adevărat, încât nu numai 
orice simbol religios, dar chiar şi orice gând omenesc îşi are 
pagina sa în imensa carte, precum şi monumentul său. 

Orice civilizaţie începe prin teocraţie şi sfârşeşte prin 
democraţie. Această lege a libertăţii urmând unităţii e 
scrisă în arhitectură. Căci, insistăm asupra acestui punct, 
nu trebuie să considerăm că arta clăditului n-ar fi în stare 
decât să ridice temple, să exprime mituri şi simboluri 
sacerdotale, să transcrie în hieroglife, pe paginile ei de 
piatră, tablele misterioase ale legii. Dacă ar fi aşa, deoarece 
în toate societăţile omeneşti vine un moment când simbolul 
sacru e uzat şi şters de libera cugetare, când omul se 
sustrage de sub influenţa preotului, când excrescenţa 
filosofilor şi a sistemelor rod faţa religiei, arhitectura n-ar 
putea să reproducă noua stare a spiritului omenesc, filele ei 
încărcate pe faţă ar fi goale pe dos, opera ei ar fi 
trunchiată, cartea ei ar fi incompletă. Dar nu-i aşa. 

Să luăm ca exemplu Evul Mediu, în care vedem mai clar 
fiindcă e mai aproape de noi. În timpul primei sale 
perioade, pe când teocraţia organizează Europa, pe când 


Vaticanul adună şi orânduieşte în jurul său elementele unei 
Rome făurite dintr-o Romă care zace prăbuşită în jurul 
Capitoliului, pe când creştinismul caută în ruinele civilizaţiei 
anterioare toate straturile societăţii şi reclădeşte din 
ruinele ei un nou univers ierarhic a cărui cheie de boltă e 
Biserica, se aude, mai întâi înăbuşit în acest haos, apoi se 
vede din ce în ce, sub suflul creştinismului, sub mâna 
barbarilor, ţâşnind din rămăşiţele arhitecturilor moarte, 
greacă şi romană, misterioasa arhitectură romanică, soră a 
clădirilor teocratice din Egipt şi din India, emblemă 
inalterabilă a catolicismului pur, hieroglifă imuabilă a 
unităţii papale. Toată gândirea de-atunci e, într-adevăr, 
scrisă în acest sobru stil romanic. În ea se simte 
pretutindeni autoritatea, unitatea, impenetrabilul, 
absolutul, Grigore al VIl-lea; pretutindeni preotul, şi 
nicăieri omul; pretutindeni casta, şi niciodată poporul. Dar 
vin cruciadele. Ele sunt o mare mişcare populară; şi orice 
mare mişcare populară, oricare i-ar fi cauza şi scopul, 
degajă totdeauna din ultimul ei precipitat spiritul de 
libertate. Noutăţile încep să-şi facă loc. lată că se deschide 
epoca furtunoasă a Jacqueriilor, a Pragheriilor şi a Ligilor. 
Autoritatea se clatină, unitatea se bifurcă. Feudalitatea cere 
să ia parte la ospăț alături de teocraţie, în aşteptarea 
poporului care se va ivi neapărat şi-şi va lua, ca totdeauna, 
partea leului. Quia nominor leo. Senioria răzbate deci sub 
casta preoțească, Comuna sub seniorie. Faţa Europei s-a 
schimbat. Ei bine, faţa arhitecturii s-a schimbat şi ea. Ca şi 
civilizaţia, ea a întors pagina, şi spiritul nou al vremii o 
găseşte gata să scrie ce-i dictează el. Arhitectura s-a întors 
din cruciade cu ogiva, ca naţiunile cu libertatea. Şi-atunci, 
pe când Roma se dezmembrează încetul cu încetul, 
arhitectura romanică moare. Hieroglifa părăseşte catedrala 
şi se duce să împodobească cu blazoane turnul, ca să dea 
prestigiu feudalităţii. Catedrala însăşi, edificiul odinioară 
atât de dogmatic, năpădită de-acum încolo de burghezie, de 
Comună, de libertate, scapă din mâna preotului şi cade în 


stăpânitatea artistului. Artistul o clădeşte după voia lui. 
Adio mister, mit, lege. lată fantezia şi capriciul. Preotul, 
dacă îşi are biserica şi altarul, nu mai are nimic de zis. Cei 
patru pereţi sunt ai artistului. Cartea arhitecturală nu mai 
aparţine castei preoţilor, religiei, Romei; ea aparţine 
imaginaţiei, poeziei, poporului. De aici transformările 
rapide şi nenumărate ale acestei arhitecturi, care n-are 
decât trei secole, atât de izbitoare după imobilitatea 
stagnantă a arhitecturii romanice, care are şase sau şapte. 
Arta totuşi merge cu paşi de uriaş. Geniul şi originalitatea 
populară fac treaba pe care o făceau episcopii. Fiecare 
neam îşi scrie, în trecere, rândul pe carte; ele şterg vechile 
hieroglife romanice de pe frontispiciul catedralelor, şi abia 
dacă se mai vede dogma, răzbătând ici-colo pe sub noul 
simbol pe care ele îl depun. Draperia populară abia mai lasă 
să se ghicească osatura religioasă. Cu greu ne-am putea 
face o idee despre libertăţile pe care şi le iau atunci 
arhitecţii, chiar faţă de biserică. Vedem capiteluri împletite 
înfăţişând călugări şi maici împerecheaţi ruşinos, ca în Sala 
Căminelor de la Palatul de Justiţie din Paris. Vedem păţania 
lui Noe sculptată în întregime, ca sub portalul cel mare din 
Bourges. Vedem un călugăr babhic, cu urechi de măgar şi cu 
paharul în mână, râzând în nasul întregii tagme, ca pe 
lavaboul abației de Bocherville. Într-o asemenea epocă 
există, pentru gândirea scrisă în piatră, un privilegiu 
comparabil întru totul cu actuala noastră libertate a presei. 
E libertatea arhitecturii. 

Libertatea aceasta merge foarte departe. Uneori un 
portal, o faţadă, o biserică întreagă prezintă un sens 
simbolic absolut străin cultului, ba chiar ostil Bisericii. Chiar 
din secolul al XIII-lea, Guillaume de Paris a scris, ca şi 
Nicolas Flamel în secolul al XV-lea, asemenea pagini de 
răzvrătire. Saint-Jacques-de-la-Boucherie era în întregime o 
biserică de opoziţie. 

Pe-atunci, gândirea nu era liberă decât în felul acesta, 
de aceea nu se scria pe de-a-ntregul decât pe cărţi numite 


edificii. Fără forma edificiului, ea s-ar fi pomenit arsă în 
piaţă de mâna călăului, sub formă de manuscris, dacă ar fi 
fost atât de imprudentă încât să rişte asta. Gândirea-portal 
de biserică ar fi asistat la supliciul gândirii-carte. De aceea, 
neavând altă cale decât a clăditului ca să iasă la lumină, 
gândirea se năpustea din toate părţile spre ea. De aici 
imensa cantitate de catedrale care au acoperit Europa într- 
un număr atât de uimitor, încât ţi se pare de necrezut, chiar 
după ce le-ai verificat. Toate forţele materiale, toate forţele 
intelectuale ale societăţii convergeau spre un acelaşi punct: 
arhitectura. În felul acesta, sub pretextul clădirii bisericilor 
lui Dumnezeu, arta se dezvoltă în proporţii măreţe. 

Atunci, oricine se năştea poet se făcea arhitect. Geniul 
risipit în mase, înăbuşit din toate părţile sub feudalitate ca 
sub un testudoi8% de scuturi de aramă, nu-şi găsea ieşire 
decât spre arhitectură, ieşea la lumină prin arta aceasta, iar 
Iliadele lui luau forma catedralelor. Toate celelalte arte se 
supuneau şi se rânduiau după arhitectură. Ea era făuritorul 
marii opere. Arhitectul, poetul, maestrul totaliza în 
persoana lui sculptura, care îi cizela fațadele, pictura, care 
îi colora vitraliile; la rândul ei, muzica făcea să-i cânte 
clopotele şi-i sufla în orgi. Totul, până şi biata poezie 
propriu-zisă, care se încăpăţâna să zacă în manuscrise, era 
silită, dacă voia să fie ceva, să vină să se încadreze în 
edificiu, sub formă de imn sau de proză; acelaşi rol, la urma 
urmei, pe care îl jucaseră tragediile lui Eschil la serbările 
sacerdotale ale Greciei, acelaşi rol pe care îl jucase Geneza 
în templul lui Solomon. 

Astfel, până la Gutenberg, arhitectura e scrierea 
principală, scrierea universală. Cărţii acesteia de granit, 
începute de Orient, continuate de antichitatea greacă şi 
romană, Evul Mediu i-a scris ultima filă. De altfel, 
fenomenul unei arhitecturi a poporului succedând unei 
arhitecturi de castă, pe care l-am observat în Evul Mediu, 
se reproduce, cu întreaga mişcare analogă, în inteligenţa 
umană, de-a lungul celorlalte mari epoci ale istoriei. Astfel, 


pentru a nu enunţa aici decât sumar o lege care s-ar cere 
dezvoltată în tomuri întregi, în Orientul străvechi, leagăn al 
timpurilor primitive, după arhitectura hindusă urmează 
arhitectura feniciană, această mamă  îmbelşugată a 
arhitecturii arabe; în antichitate, după arhitectura 
egipteană, căreia stilul etrusc şi monumentele ciclopice nu-i 
sunt decât o varietate, urmează arhitectura greacă, faţă de 
care stilul roman nu e decât o prelungire supraîncărcată a 
domului cartaginez; în timpurile moderne, după arhitectura 
romanică urmează arhitectura gotică. Şi, dedublând aceste 
trei serii, s-ar regăsi acelaşi simbol la cele trei surori mai 
mari, arhitectura hindusă, arhitectura egipteană şi 
arhitectura romanică: adică teocraţia, casta, unitatea, 
dogma, mitul, Dumnezeu; iar, pentru cele trei surori mai 
mici, arhitectura feniciană, arhitectura greacă, arhitectura 
gotică, oricare ar fi altminteri diversitatea de formă 
inerentă naturii lor, am regăsi, de asemenea, o aceeaşi 
semnificaţie: adică libertatea, poporul, omul. 

Numească-se el brahman, mag sau papă, în clădirea 
hindusă, egipteană sau romanică se simte întotdeauna 
preotul, nimic altceva decât preotul. Nu tot aşa stau 
lucrurile cu arhitecturile poporului. Ele sunt mai bogate şi 
mai puţin sfinte. În cea feniciană se simte neguţătorul; în 
cea greacă, republicanul; în cea gotică, burghezul. 

Caracterele generale ale oricărei arhitecturi teocratice 
sunt imuabilitatea, groaza faţă de progres, păstrarea liniilor 
tradiţionale,  consfinţirea tipurilor primitive, potrivirea 
constantă a tuturor formelor omului şi naturii după toanele 
de neînțeles ale simbolului. Sunt cărţi tenebroase pe care 
numai iniţiaţii ştiu să le descifreze. Altminteri, orice formă, 
ba chiar orice diformitate, îşi are un sens care o face 
inviolabilă. Nu cereţi clădirilor hinduse, egiptene, romanice 
să-şi reformeze desenul sau să-şi amelioreze sculptura. 
Pentru ele, orice perfecţionare este o impietate. În 
arhitecturile acestea se pare că înţepenirea dogmei s-a 
întins peste piatră ca o a doua pietrificare. Caracterele 


generale ale clădirilor populare sunt, dimpotrivă, 
varietatea, progresul, originalitatea, marea bogăţie, 
mişcarea perpetuă. Ele sunt destul de desprinse de religie 
ca să se poată gândi la frumuseţea lor, s-o îngrijească, să-şi 
corecteze neîncetat găteala de statui şi de arabescuri. Ele 
aparţin vieţii şi au ceva uman, pe care îl amestecă 
neîntrerupt în simbolul divin sub care se produc încă. De 
aici, edificiile care pătrund în orice suflet, în orice minte, în 
orice imaginaţie, simbolice încă, dar uşoare de înţeles ca şi 
natura. Intre arhitectura teocratică şi aceasta, deosebirea e 
ca de la o limbă de castă la o limbă populară, ca de la 
hierogilifă la artă, ca de la Solomon la Fidias. 

Dacă rezumăm cele expuse până aici în mod foarte 
sumar, neglijând mii de dovezi şi totodată mii de obiecţii de 
amănunt, ajungem la următoarele: că arhitectura a fost, 
până în secolul al XV-lea, principalul mod de exprimare al 
omenirii; că în acest răstimp nu s-a ivit în lume niciun gând 
ceva mai complicat care să nu devină edificiu; că orice idee 
populară, ca şi orice lege religioasă, şi-a avut monumentele 
ei; că neamul omenesc, în sfârşit, n-a gândit niciun lucru 
important pe care să nu-l fi scris în piatră. Şi de ce oare? 
Pentru că orice gândire, fie religioasă, fie filosofică, e 
interesată să se perpetueze; pentru că ideea care a mişcat 
o generaţie vrea să mai mişte şi altele şi să lase urme. Şi cât 
de firavă e nemurirea manuscrisului! Un edificiu este o 
carte mult mai solidă, mai trainică, mai rezistentă! Ca să 
nimiceşti cuvântul scris, e de ajuns o torţă şi un turc. Ca să 
dărâmi cuvântul clădit, trebuie o revoluţie socială, o 
revoluţie terestră. Barbarii au trecut peste Coliseu; potopul 
a trecut, poate, peste Piramide. 

În secolul al XV-lea totul se schimbă. 

Gândirea omenească descoperă un mijloc de a se 
perpetua care nu numai că e mai durabil şi mai rezistent 
decât arhitectura, dar e şi mai simplu şi mai la îndemână. 
Arhitectura e detronată. Literele de piatră ale lui Orfeu 
sunt înlocuite cu literele de plumb ale lui Gutenberg. 


„Cartea va ucide edificiul.” 

Invenţia tiparului e cel mai mare eveniment al istoriei. E 
revoluţia-mamă. E modul de expresie al umanităţii, care se 
reînnoieşte total, e gândirea umană care leapădă o formă şi 
îmbracă alta, e totala şi definitiva schimbare a pielii şarpelui 
simbolic care, de la Adam încoace, reprezintă inteligenţa. 

Sub forma tiparului, gândirea e mai nepieritoare ca 
oricând; e volatilă, insesizabilă, indestructibilă. Se amestecă 
cu aerul. Pe vremea arhitecturii, se făcea munte şi lua cu 
nădejde în stăpânire un veac sau un loc. Acum se face stol 
de păsări, se împrăştie în cele patru zări şi ocupă dintr- 
odată toate punctele văzduhului şi ale spaţiului. 

Repetăm: cine nu vede oare că în felul acesta gândirea e 
mult mai durabilă? Din solidă cum era, a devenit perenă şi 
trece de la durată la nemurire. Un bloc îl poţi dărâma; dar 
cum să stârpeşti ceva aflat pretutindeni în acelaşi timp? 
După potop, muntele va fi pierit de mult sub valuri, dar 
păsările vor mai zbura încă; şi dacă o singură arcă mai 
pluteşte pe deasupra cataclismului, păsările se vor aşeza pe 
ea, vor pluti cu ea, vor asista cu ea la retragerea apelor, iar 
noua lume care va ieşi din haosul acesta, trezindu-se, va 
vedea zburând deasupra ei, înaripată şi vie, gândirea lumii 
înghiţite de potop. 

Şi cum să te mai miri că inteligenţa umană a ales tiparul 
în locul arhitecturii, când îţi dai seama că modul acesta de 
exprimare e nu numai cel mai conservator, dar şi cel mai 
simplu, cel mai comod, cel mai la îndemână pentru toţi; 
când te gândeşti că el nu târăşte ditamai povara şi nu 
mânuieşte unelte grele; când compari gândirea, care 
pentru a se exprima într-un edificiu e silită să pună în 
mişcare patru sau cinci alte arte şi tone întregi de aur, un 
munte întreg de pietre, o pădure întreagă de schele, un 
întreg popor de muncitori, când o compari aşadar cu 
gândirea care se face carte şi căreia îi e de ajuns un pic de 
hârtie, un pic de cerneală şi o pană? 'Lăiaţi brusc albia 


primitivă a unui fluviu cu un canal săpat sub nivelul său, şi 
fluviul îşi va părăsi albia. 

De asemenea, priviţi cum, începând de la descoperirea 
tiparului, arhitectura seacă încetul cu încetul, se atrofiază şi 
se despoaie. Cum se mai simte că apa scade, că seva se 
duce, că gândul vremurilor şi al popoarelor se retrage din 
ea! Răcirea e abia sensibilă în secolul al XV-lea, tiparniţa e 
încă prea firavă şi-i sustrage arhitecturii cel mult un prisos 
de viaţă. Dar, începând din secolul al XVI-lea, maladia 
arhitecturii e vizibilă; ea nu mai exprimă în mod esenţial 
societatea, ci devine, în mod jalnic, o artă clasică; din galică, 
europeană, băştinaşă, devine greacă şi romană, din 
adevărată şi modernă, devine pseudoantică. Decadenţa 
aceasta e ceea ce se numeşte Renaştere. Decadenţă falnică 
totuşi, căci vechiul geniu gotic, soarele care apune în dosul 
uriaşei tiparniţe de la Mainz, mai răzbate încă o vreme cu 
ultimele lui raze prin toată hibrida îngrămădire de arcade 
latine şi de colonade corintice. 

Amurgul acesta noi îl luăm drept un răsărit. 

Totuşi, de îndată ce arhitectura nu mai e decât o artă ca 
oricare alta, de îndată ce nu mai e arta totală, arta 
suverană, arta tirană, ea nu mai are forţa de a reţine 
celelalte arte. Ele se emancipează deci, frâng jugul 
arhitecturii şi pornesc fiecare pe drumul propriu. Şi fiecare 
câştigă de pe urma despărțirii. Izolarea măreşte totul. 
Sculptura devine statuară, zugrăveala devine pictură, 
canonul devine muzică. Ai zice că vezi un imperiu ce se 
destramă la moartea Alexandrului său şi ale cărui provincii 
devin regate. 

De aici, Rafael, Michelangelo, Jean Goujon, Palestrina, 
aceste splendori ale orbitorului secol al XVI-lea. 

Odată cu artele, gândirea se eliberează şi ea de 
pretutindeni. Ereticii Evului Mediu făcuseră largi spărturi 
în catolicism. Secolul al XVI-lea frânge unitatea religioasă, 
înainte de apariţia tiparului, reforma n-ar fi fost decât o 
schismă; tiparul a făcut-o revoluţie. Înlăturaţi tiparul, erezia 


va fi lipsită de vlagă. Chiar de-ar fi fatal sau providenţial, 
Gutenberg e precursorul lui Luther. 

Totuşi, când soarele Evului Mediu a apus cu desăvârşire, 
când geniul gotic s-a stins pentru vecie la orizontul artei, 
arhitectura se întunecă, se decolorează, se şterge din ce în 
ce. Cartea tipărită, viermele care roade clădirea, o suge şi-o 
înghite. Aceasta se despoaie, se desfrunzeşte şi slăbeşte 
văzând cu ochii. E meschină, săracă şi mută. Nu mai 
exprimă nimic, nici măcar amintirea artei din alte vremuri. 
Redusă la ea însăşi, părăsită de celelalte arte pentru că 
gândirea umană o părăseşte, cheamă lucrători în locul 
artiştilor. Geamul înlocuieşte vitraliul. Pietrarul ia locul 
sculptorului. Adio oricărei seve, oricărei originalităţi, 
oricărei vieţi, oricărei inteligenţe. Arhitectura se târăşte 
jalnic, cerşind din atelier în atelier, din copie în copie. 
Michelangelo, care încă din secolul al XVI-lea o simţea fără 
îndoială cum moare, a avut o ultimă idee, o idee a 
disperării. Titanul acesta al artei a îngrămădit Panteon 
peste Parthenon şi a făurit Sfântul Petru din Roma. Operă 
măreaţă, meritând să rămână unică, ultima originalitate a 
arhitecturii, semnătura unui artist uriaş la sfârşitul uriaşei 
cărţi de piatră care se închidea. Odată cu moartea lui 
Michelangelo, ce face nefericita arhitectură, care îşi 
supravieţuia ei însăşi în starea de spectru şi de umbră? Ia 
Sfântul Petru din Roma şi-l copiază, îl parodiază. Curată 
manie. Mai mare jalea. Fiecare secol îşi are un Sfânt Petru 
din Roma al său; în secolul al XVII-lea, Val-de-Grâce, în 
secolul al XVIII-lea, Sainte-Genevieve. Fiecare ţară îşi are 
un Sfânt Petru din Roma al ei. Londra îl are pe al său, 
Petersburgul pe al său, Parisul are doi sau trei. Testament 
neînsemnat, ultima flecăreală a unei mari arte gârbovite de 
bătrâneţe, care recade în copilărie înainte de a muri. 

Dacă în locul monumentelor caracteristice de felul celor 
pe care le-am pomenit am examina aspectul general al artei 
din secolul al XVI-lea până în secolul al XVIII-lea, am 
remarca acelaşi fenomen de descreştere şi de slăbire 


profundă. Începând de la Francise al Il-lea, forma 
arhitecturală a edificiului se şterge din ce în ce şi iese la 
iveală forma geometrică, aşa cum unui bolnav slăbit îi iese 
la iveală scheletul. Frumoasele linii ale artei fac loc recilor 
şi necruţătoarelor linii ale geometrului. O clădire nu mai e o 
clădire, e un poliedru. Arhitectura se zbate totuşi să-şi 
ascundă această nuditate. lată frontonul grec care se 
înscrie în frontonul roman, şi viceversa. Şi e tot Panteonul în 
Parthenon, Sfântul Petru din Roma. lată casele de cărămidă 
ale lui Henric al IV-lea, cu colţuri de piatră; Piaţa Regală, 
Piaţa Dauphine. lată bisericile lui Ludovic al XIII-lea, 
greoaie, îndesate, boltite, scunde, purtând un dom ca o 
cocoaşă. lată arhitectura mazarineană, urâtul pastiecio 
italienesc al celor Patru Națiuni. lată palatele lui Ludovic al 
XIV-lea, lungi cazărmi pentru curteni, ţepene, glaciale, 
plicticoase. Iată-l, în sfârşit, pe Ludovic al XV-lea cu cicoarea 
şi fideaua, şi cu toţi negii, şi cu toate bubele care sluţesc 
această veche arhitectură caducă, ştirbă şi cochetă. De la 
Francise al II-lea la Ludovic al XV-lea, răul a crescut în 
progresie geometrică. Arta nu mai are decât pielea pe oase. 
Agonizează în mod jalnic. 

Între timp, ce devine tiparul? Toată viaţa care părăseşte 
arhitectura trece în el. Pe măsură ce arhitectura scade, 
tiparul se umflă şi creşte. Capitalul de forţe pe care 
gândirea umană îl cheltuia în edificii îl cheltuieşte de acum 
înainte în cărţi. De aceea, din secolul al XVI-lea, tipografia, 
ridicată la nivelul arhitecturii descrescânde, luptă cu 
aceasta şi o ucide, în secolul al XVII-lea, e îndeajuns de 
stăpână, îndeajuns de biruitoare, îndeajuns de statornicită 
în victoria ei ca să dea lumii sărbătoarea unui mare secol 
literar. În secolul al XVIII-lea, după o îndelungată odihnă la 
curtea lui Ludovic al XIV-lea, apucă din nou vechea spadă a 
lui Luther, îl înarmează pe Voltaire şi se repede, năvalnică, 
la atacul vechii Europe, căreia i-a şi ucis expresia 
arhitecturală. În momentul când se încheie secolul al XVIII- 
lea, a nimicit tot. În al XIX-lea, va începe să reconstruiască. 


Întrebăm acum: care din cele două arte reprezintă în 
mod real, de trei secole încoace, gândirea umană? Care o 
traduce? Care exprimă, nu numai maniile ei literare şi 
scolastice, ci vasta, profunda, universala ei mişcare? Care 
se suprapune necontenit, fără întrerupere şi fără lacună 
speciei umane în mers, monstrului cu o mie de picioare? 
Arhitectura sau tiparul? 

Tiparul. Să nu ne înşelăm în privinţa aceasta. 
Arhitectura e moartă, moartă pentru totdeauna, ucisă de 
cartea tipărită, ucisă pentru că ea durează mai puţin, ucisă 
pentru că e mai costisitoare. Orice catedrală înseamnă un 
miliard. Să ne închipuim acum ce sume ar trebui pentru a 
rescrie cartea arhitecturală, pentru a face să mişune din 
nou pe pământ milioanele de edificii, pentru a reveni la 
epocile când monumentele erau atât de numeroase, încât, 
după spusele unui martor ocular, „ai fi zis că lumea, 
scuturându-se, îşi aruncase de pe ea vechea îmbrăcăminte 
ca să se acopere cu albul veşmânt al bisericilor”. Brat enim 
ut si mundus, ipse excutiendo semeţ, rejecta vetustate, 
candidam  eccleciarum  vestem indueret  (GLABER 
RADULPHUS). 

O carte se face imediat, costă atât de puţin şi poate să 
meargă atât de departe! Cum să te miri că toată gândirea 
umană se scurge pe această pantă? Asta nu înseamnă că 
arhitectura nu va mai avea, pe ici, pe colo, câte un 
monument frumos, câte o capodoperă izolată. S-ar putea 
prea bine să mai avem încă din când în când, sub domnia 
tiparului, o coloană făurită, presupun, de-o armată întreagă 
cu tunuri topite, după cum sub domnia arhitecturii am avut 
Iliade şi  Romanceros, Mahabharata şi Cântece ale 
Nibelungilor, făcute de-un popor întreg din rapsodii 
îngrămădite laolaltă şi contopite. Marele accident al unui 
arhitect de geniu ar putea să survină în secolul XX, aşa cum 
a survenit Dante în secolul al XIII-lea. Dar arhitectura nu va 
mai fi arta socială, arta colectivă, arta dominantă. Marele 


poem, marele edificiu, marea operă a umanităţii nu se va 
mai clădi, ci se va tipări. 

lar de acum înainte, dacă arhitectura se ridică 
accidental, ea nu va mai fi stăpână. Va suferi legea 
literaturii, care odinioară o primea pe a ei. Poziţiile 
respective ale celor două arte vor fi intervertite. E sigur că 
în epoca arhitecturii poemele, rare, e adevărat, seamănă a 
monumente. În India, Wyasa e stufos, ciudat, impenetrabil 
ca o pagodă. În Orientul egiptean, poezia are, ca şi 
edificiile, măreţia şi liniştea liniilor; în Grecia antică, 
frumuseţea, seninătatea, calmul; în Europa creştină, 
măreţia catolică, naivitatea populară, bogata şi luxurianta 
vegetaţie a unei epoci de reînnoire. Biblia seamănă cu 
Piramidele, Iliada cu Parthenonul, Homer cu Fidias. Dante, 
în secolul al XIII-lea, e ultima biserică romanică. 
Shakespeare, în al XVI-lea, e ultima catedrală gotică. 

Astfel, pentru a rezuma ce am spus până aici, într-un fel 
desigur incomplet şi trunchiat, neamul omenesc are două 
cărţi, două registre, două testamente: arta clăditului şi 
tiparul, biblia de piatră şi biblia de hârtie. Nici vorbă, când 
priveşti aceste două biblii, atât de larg deschise în veacuri, 
ţi-e îngăduit să regreţi măreţia vădită a scrierii de granit, 
giganticele alfabete formulate în colonade, în stâlpi, în 
obeliscuri, soiul acesta de munţi omeneşti care acoperă 
lumea şi trecutul, de la piramidă până la clopotniţă, de la 
Keops la Strasbourg. Trebuie să reciteşti trecutul pe aceste 
file de marmură. Trebuie să admiri şi să răsfoieşti neîncetat 
cartea scrisă de arhitectură; dar nu trebuie să negi măreţia 
edificiului pe care, la rândul său, îl ridică tiparul. 

Edificiul acesta e colosal. Nu ştiu ce făcător de statistici 
a calculat că, punând unul peste altul toate tomurile ieşite 
din tipar de la Gutenberg încoace, s-ar acoperi distanţa de 
la Pământ la Lună; dar nu despre felul acesta de mărime 
vrem să vorbim. Totuşi, când cauţi să aduni în minte o 
imagine totală a ansamblului produselor tiparului până în 
zilele noastre, ansamblul acesta nu ne apare oare ca o 


imensă construcţie, sprijinită pe lumea întreagă, la care 
omenirea lucrează fără răgaz şi al cărei capăt monstruos se 
pierde în negurile adânci ale viitorului? E furnicarul 
inteligenţei. E stupul către care toate imaginaţiile, ca nişte 
albine aurite, îşi poartă mierea. Clădirea are o mie de etaje. 
Ici-colo se văd ivindu-se pe rampele ei peşterile întunecoase 
ale ştiinţei care se întretaie înăuntrul clădirii. Pretutindeni 
pe suprafaţa ei arta înveseleşte ochiul cu un lux de 
arabescuri, de ferestre în formă de roză şi de dantele. Aici, 
fiecare operă individuală, oricât de capricioasă şi de izolată 
ar părea, îşi are locul ei şi iese la iveală. Armonia rezultă din 
întreg. De la catedrala lui Shakespeare până la moscheea 
lui Byron, o mie de clopotniţe mici se înghesuie de-a valma 
pe metropola gândirii universale. La temelia ei s-au scris 
din nou câteva vechi titluri ale umanităţii, pe care 
arhitectura nu le înregistrase. La stânga intrării a fost 
pecetluit vechiul basorelief în marmură albă al lui Homer, la 
dreapta Biblia poliglotă îşi înalţă cele şapte capete ale sale. 
Hidra Romancero-ului se  zburleşte ceva mai încolo, 
împreună cu alte câteva forme hibride, Vedele şi Nibelungii. 
De altfel, uimitorul edificiu rămâne veşnic neterminat. 
Tiparul, această maşină uriaşă care pompează necontenit 
toată seva intelectuală a societăţii, varsă neîncetat noi 
materiale pentru opera sa. Întregul neam omenesc e pe 
schelărie. Mintea fiecăruia e zidar. Cel mai umil îşi astupă 
locul care îi revine sau îşi pune piatra. Retif de la Bretonne 
îşi aduce şi el coşuleţul cu moloz. În fiecare zi se ridică o 
nouă temelie. Independent de aportul original şi individual 
al fiecărui scriitor, există contingenţe colective. Secolul al 
XVIII-lea dă Enciclopedia, Revoluţia dă Monitorul. Sigur, şi 
aici e o construcţie care creşte şi se îngrămădeşte în spirale 
fără sfârşit; şi aici există o încurcătură a limbilor, activitate 
neîntreruptă, trudă neobosită, muncă înverşunată a întregii 
omeniri, adăpost făgăduit inteligenţei împotriva unui nou 
potop, împotriva unei invazii a barbarilor. E al doilea Turn 
Babei al neamului omenesc. 


Cartea a şasea 


1 


Scurtă privire imparţiala asupra vechii 
magistraturi 


În anul Domnului 1482, nobilul Robert d'Estouteville, 
cavaler, senior de Beyne, baron d'Yvry şi Saint-Andry în 
Marche, consilier şi şambelan al regelui şi comandant al 
pazei Parisului, era un preafericit personaj. Se împliniseră 
aproape şaptesprezece ani de când primise de la rege, în 
ziua de 7 noiembrie 1465, anul cometei, frumoasa sarcină 
de prevot al Parisului, socotită mai mult rang decât slujbă, 
dignitas, cum spunea Joannes Loemnoeus, quae cum non 
exigua potestate politiam concernente, atque prae-rogativis 
multis et juribus conjuncta est'5. În '82 era minunat lucru 
pentru un gentilom să aibă numire din partea regelui şi 
decrete care-i stabileau rangul încă de pe vremea căsătoriei 
fiicei nelegitime a lui Ludovic al XI-lea cu Domnul bastard 
de Bourbon. În aceeaşi zi în care Robert d'Estouteville îl 
înlocuise pe Jacques de Villiers la paza Parisului, jupân 
Jehan Dauvet îl înlocuia pe messire Helye de Thorrettes la 
prima preşedinţie a curţii parlamentului, Jehan Jouvenel 
des Ursins lua locul lui Pierre de Morvilliers în slujba de 
cancelar al Franţei, Regnault des Dormans îi lua lui Pierre 
Puy funcţia de raportor al casei regale în consiliul de stat. Şi 
pe câte capete nu se plimbaseră preşedinţia, cancelaria şi 
funcţia de raportor de când Robert d'Estouteville era 


prevât al Parisului! Funcţia îi fusese încredinţată în pază, 
spuneau decretele de numire; şi, fireşte, el o păzea bine. Se 
lipise de ea, se făcuse trup şi suflet, se identificase cu ea. 
Într-atâta, încât scăpase de furia schimbărilor care îl 
stăpânea pe Ludovic al XI-lea, rege bănuitor, cicălitor şi 
activ, care ţinea să-şi întreţină, prin numiri şi destituiri dese, 
elasticitatea puterii. Ceva mai mult chiar, bravul cavaler 
obținuse pentru fiul său succesiunea funcţiei, şi se şi 
împliniseră doi ani de când numele nobilului Jacques 
d'Estouteville, scutier, figura lângă numele tatălui său în 
fruntea registrului slujbaşilor pazei Parisului. Rară, nici 
vorbă, şi prețioasă favoare! E adevărat că Robert 
d'Estouteville era un bun ostaş, că ridicase cu sinceritate 
steagul împotriva ligii binelui public şi că-i dăruise reginei 
un minunat cerb făcut din zaharicale, în ziua intrării ei în 
Paris în 14... în plus, se mai bucura şi de prietenia lui 
messire Tristan l/'Hermite, prevât al mareşalilor casei 
regale. Ducea deci un prea dulce şi plăcut trai messire 
Robert. Mai întâi, leafă grasă, la care se adăugau şi 
atârnau, ca nişte ciorchini în plus la viţa lui, veniturile 
grefelor civile şi criminale depinzând de el, plus veniturile 
civile şi criminale ale sălii de audiere Embas din Châtelet, 
fără să mai socotim câteva mărunte vămuiri la podul din 
Mantes şi din Corbeil, şi câştigurile provenite de pe urma 
măcinatului în Paris, a măsurării lemnului pus în vânzare şi 
a sării. Adăugaţi la acestea plăcerea de a expune, când 
trecea călare prin oraş, şi de a face să iasă la iveală, printre 
robele jumătate roşii, jumătate castanii ale consilierilor 
municipali şi ale ofiţerilor de pază mai mici în grad, 
frumoasa lui ţinută de război, pe care o mai puteţi admira şi 
astăzi sculptată pe mormântul său, la abația Valmont în 
Normandia, şi coiful cu marginile ridicate, care primise 
atâtea lovituri la Montlhery. Şi-apoi, e puţin lucru să fii mai 
mare peste sergenţii din garda Parisului, peste portarul şi 
paza de la Châtelet, peste cei doi auditori de la Châtelet, 
auditores Castelleti, peste cei şaisprezece comisari ai celor 


şaisprezece cartiere, peste temnicerul de la Châtelet, peste 
cei patru sergenţi înzestrați cu fiefuri, peste cei o sută 
douăzeci de sergenţi având sarcina de a preţui bunurile 
puse în vânzare, peste cavalerul cu străjerii, substrăjerii, 
contrastrăjerii şi arierstrăjerii lui? E puţin lucru să ai 
dreptul de a judeca pricinile mari şi mici, de a pune pe 
roată, de a spânzura şi de a aplica supliciul târâtului, fără 
să mai socotim jurisdicţiile mărunte, de primă instanţă (in 
prima instantia, cum spun legiuirile), asupra vicomitatului 
Paris, atât de glorios înzestrat cu şapte nobile tribunale? Se 
poate închipui ceva mai plăcut decât să dai sentinţe şi 
hotărâri, cum făcea zilnic messire Robert d'Estouteville în 
Grand-Châtelet, sub ogivele largi şi turtite ale lui Filip- 
August? Şi te duci, aşa cum obişnuia el, seară de seară, în 
fermecătoarea casă de pe strada Galilee, în incinta Palatului 
Regal, casă primită ca zestre de la soţia lui, doamna 
Ambroisine de Lore, să te odihneşti acolo după oboseala 
pricinuită de trimiterea vreunui nenorocit să-şi petreacă, la 
rândul lui, noaptea în „odăiţa de pe strada Escorcherie, 
unde judecătorii şi consilierii municipali voiau să-şi facă 
închisoarea lor, care odăiţă era lungă de unsprezece 
picioare, lată de şapte picioare şi patru degete şi înaltă de 
unsprezece picioare”. 

Dar messire Robert d'Estouteville avea nu numai justiţia 
sa particulară de prevât şi viconte de Paris, dar se mai 
bucura şi de dreptul de a asista şi de a se amesteca în 
marea justiţie a regelui. Nu exista cap ceva mai înalt care 
să nu fi trecut prin mâinile lui înainte de a cădea în mâinile 
călăului. El fusese cel care se dusese la Bastille Saint- 
Antoine să-l ia pe domnul de Nemours, ca să-l ducă în Piaţa 
Halelor; şi tot el se dusese să-l ia, ca să-l ducă în Piaţa 
Greve, pe domnul de Saint-Pol, care nu se lăsa deloc şi 
striga, spre marea bucurie a domnului prevot, căruia nu-i 
era câtuşi de puţin drag domnul conetabil. 

lată, desigur, mai mult decât ai avea nevoie ca să duci o 
viaţă fericită şi ilustră şi ca să meriţi într-o bună zi o pagină 


de seamă în interesanta istorie a celor care au îndeplinit 
funcţia de prevot al Parisului, din care se poate afla că 
Oudard de Villeneuve avea o casă pe strada Măcelăriilor, că 
Guillaume de Hangast a cumpărat marea şi mica Savoie, că 
Guillaume Thiboust a dăruit maicilor de la Sainte-Genevieve 
casele sale de pe strada Clopin, că Hugues Aubriot locuia la 
palatul Porc-Epic, precum şi alte mărunţişuri. 

Totuşi, deşi avea atâtea motive să privească viaţa paşnic 
şi voios, messire Robert d'Estouteville se trezi în dimineaţa 
de 7 ianuarie 1482 foarte posac şi prost dispus. De ce era 
atât de prost dispus? Nici el n-ar fi putut să spună. Să fi fost 
oare pentru că cerul era cenuşiu? Sau pentru că paftaua 
vechiului său centiron de la Montlhery era prost prinsă şi-i 
strângea prea milităreşte osânza de prevot! Să fi fost oare 
pentru că văzuse trecând pe sub fereastra sa nişte ticăloşi 
care îl sfidaseră, mergând câte patru laolaltă, în tunică fără 
cămaşă, cu pălării fără fund, cu desaga şi clondirul pe-un 
şold? Să fi fost din pricina presimţirii vagi a celor trei sute 
şaptezeci de livre, şaisprezece soli şi opt dinari pe care 
viitorul rege Carol al VIII-lea avea să-i taie, în anul viitor, 
din veniturile funcţiei? Cititorul n-are decât să aleagă; cât 
despre noi, înclinăm să credem că era prost dispus pentru 
că era prost dispus. 

De altfel, era a doua zi după o sărbătoare, zi de 
plictiseală pentru toată lumea şi, mai ales, pentru 
magistratul însărcinat să măture toate gunoaiele, la propriu 
şi la figurat, pe care le lasă o sărbătoare la Paris. Şi-apoi 
trebuia să judece la Grand-Châtelet. Şi s-a observat că 
judecătorii se aranjează de obicei în aşa fel, încât ziua lor 
de procese să le fie şi zi de proastă dispoziţie, ca să aibă 
totdeauna pe câte cineva asupra căruia să-şi descarce 
comod nervii, în numele regelui, al legii şi al justiţiei. 

Între timp, judecata începuse fără el. Locotenenţii lui 
pentru pricinile civile, criminale şi particulare îşi făceau 
meseria după obicei şi, de la ora opt dimineaţa, câteva zeci 
de orăşeni şi orăşence, înghesuiți şi împinşi într-un ungher 


întunecat al sălii de audiere Embas de la Châtelet, între o 
barieră solidă de stejar şi peretele sălii, asistau nespus de 
fericiţi la spectacolul variat şi înveselitor al justiţiei civile şi 
criminale împărţite de jupân Florian Barbedienne, 
magistrat la Châtelet, locotenent al domnului prevât, cam 
alandala şi cu totul la întâmplare. 

Sala era mică, joasă, boltită. În fundul ei se afla o masă 
împodobită cu crinul regal, din jilţ din lemn de stejar 
sculptat pentru domnul prevât, deci gol acum, şi un scaun 
fără spătar, la stânga, pentru auditor, jupân Florian. 
Dedesubt stătea grefierul, mâzgălind de zor. În faţă se afla 
mulţimea; atât uşa, cât şi masa erau păzite de numeroşi 
sergenţi îmbrăcaţi în tunici de postav gros, violet, cu cruci 
albe. Doi sergenţi de la Vorbitorul Cetăţenilor, îmbrăcaţi în 
jachete până la genunchi, jumătate roşii, jumătate albastre, 
făceau de pază în faţa unei uşi scunde şi închise ce se zărea 
în fund, în spatele mesei. O singură fereastră în ogivă, 
tăiată îngust în zidul gros, lumina cu o firavă rază de 
ianuarie două figuri groteşti: capriciosul demon de piatră 
sculptat în cul-de-lampe' în arca bolţii, şi judele aşezat în 
fundul sălii pe flori de crin. 

Într-adevăr, închipuiţi-vi-l pe jupân Florian Barbedienne, 
auditor la Châtelet, stând la masa justiţiei, între două 
teancuri de acte, sprijinit în coate, cu picioarele pe trena 
robei sale de postav castaniu uni, cu faţa vârâtă în blana 
albă de miel din care sprâncenele păreau că-i sunt 
desprinse, roşu, ursuz, clipind din ochi, purtându-şi cu 
măreție grăsimea obrajilor adunaţi sub bărbie. 

Auditorul era surd. Defect fără mare importanţă pentru 
un auditor şi care nu-l împiedica pe jupân Florian să judece 
fără apel şi în toată regula. E sigur că un jude trebuie doar 
să pară că ascultă; şi venerabilul auditor îndeplinea cu atât 
mai bine această condiţie, singura esenţială pentru o 
justiţie adevărată, cu cât atenţia nu-i putea fi tulburată de 
niciun zgomot. 


De altfel, în public, judele avea un nemilos controlor al 
faptelor şi gesturilor sale în persoana prietenului nostru 
Jehan Frollo du Moulin, studenţaşul de ieri, acest pieton pe 
care puteai fi sigur că-l întâlneşti pretutindeni în Paris, 
exceptând locurile din faţa catedrei profesorilor. 

— Asta-i bună!, îi şoptea el prietenului său Robin 
Poussepain, care-i rânjea alături pe când el comenta 
scenele desfăşurate sub ochii lor. Uite-o pe Jehanneton din 
Tufiş. Frumoasa fată a hingherului din Piaţa Nouă! Pe 
sufletul meu, o condamnă moşul! Vasăzică şi-a pierdut nu 
numai auzul, ci şi văzul. Cincisprezece soli şi patru dinari 
parizieni, fiindcă a purtat două pater nosterl E cam scump. 
Lex duri carminis. Asta cine mai e? Robin Chief-de-Ville, 
care face zale! Fiindcă a devenit meşter şi a fost primit ca 
atare în sus-zisa breaslă? E plata lui de intrare. Hei! Doi 
gentilomi printre puşlamalele astea: Aiglet de Soins, Hutin 
de Mailly! Doi scutieri, corpus Christi! Aha, au jucat zaruri! 
Când o să-l văd aici pe rectorul nostru? O sută de livre 
pariziene amendă, pentru rege! Barbediennul loveşte ca un 
surd ce e! Să mă vezi ca pe frate-meu arhidiaconul, dacă n- 
o să joc mereu, dacă n-o să joc ziua, dacă n-o să joc 
noaptea, dacă n-o să trăiesc la joc, să mor la joc, să-mi joc 
sufletul după ce mi-am jucat cămaşa de pe mine! Sfântă 
Fecioară, ce de fete! Alta la rând, oiţele mele! Ambroise 
Lacuyare! Isabeau la Paynette, Berarde Gironin! Le cunosc 
pe toate, pe Dumnezeul meu! La amendă! La amendă! Asta 
o să vă înveţe minte să mai purtaţi cordoane aurite! Zece 
taleri parizieni! Cochetelor! Oh! Animal bătrân, surd şi 
tâmpit! Oh! Florian bădăranul! Oh! Barbedienne mojicul! 
Uite-l la masă cum înghite împricinaţi, cum mănâncă 
procese, înghite, rumegă, se îndoapă, se umflă. Amenzi, 
bunuri fără stăpâni cunoscuţi, taxe, cheltuieli, suprataxe pe 
imobile, lefuri, despăgubiri şi interese, gheenă, temniţă şi 
carceră, şi butuci, cu cheltuieli de judecată cu tot, le înghite 
ca pe carnaţii de Crăciun şi ca pe pricomigdale! Uită-te la 
el, porcul! Aha! Bun! Încă o vânzătoare de amor! Thibaud la 


Thibaude, nici mai mult, nici mai puţin! Fiindcă a ieşit de pe 
strada Glatigny! Cine-i flăcăul ăsta? Gieffroy Mabonne, 
ostaş cu arbaletă de mână. A defăimat numele Domnului. La 
amendă, 'hibaude! La amendă, Gieffroy! La amendă, 
amândoi! Surdul bătrân! Pesemne că a încurcat cele două 
procese! Pariez că o pune pe fată să plătească pentru 
defăimare şi pe arbaletier pentru dragoste! Atenţie, Robin 
Poussepain! Pe cine au să aducă? Ce de sergenţi! Pe 
Jupiter! 'Toţi copoii din haită sunt aici. 

Pesemne că e un vânat de soi. Vreun mistreţ. Chiar e 
unu'. Robin! Chiar e unu'?! Şi încă ce mistreţ! Hercle! E 
prinţul nostru de ieri, papa nebunilor, clopotarul nostru, 
chiorul nostru, ghebosul nostru, sluţenia noastră. E 
Quasimodo!... 

Şi chiar aşa era. 

Fusese adus Quasimodo, legat burduf, prins în chingi, în 
funii, strâns în iavaşale şi sub pază bună. Căprăria de 
jandarmi care îl înconjura era însoţită de cavalerul pazei în 
persoană, purtând brodată stema Franţei pe piept şi stema 
oraşului pe spate. Altminteri, Quasimodo n-avea, în afară de 
sluţenie, nimic în el care să justifice alaiul acesta de 
halebarde şi de archebuze. Era întunecat, tăcut şi liniştit. 
Singurul lui ochi abia-abia dacă arunca din când în când 
câte o privire vicleană şi mânioasă spre legăturile care îl 
împovărau. 

Cocoşatul plimbă aceeaşi privire în jurul său, dar atât de 
stinsă şi de adormită, încât femeile nu şi-l arătau cu degetul 
decât ca să râdă de el. 

Între timp, jupân Florian, judele, răsfoi atent dosarul 
plângerii împotriva lui Quasimodo, pe care i-l întinsese 
grefierul şi, după această scurtă cercetare, păru să cugete 
o clipă. Datorită măsurii acesteia de precauţie pe care avea 
totdeauna grijă s-o ia în momentul când începea un 
interogatoriu, judele ştia dinainte numele, calitatea, 
delictele acuzatului, alcătuia replicile prevăzute la 
răspunsurile prevăzute şi izbutea să iasă la liman din toate 


meandrele interogatoriului, fără a lăsa să i se bănuiască 
prea mult surzenia. Pentru el, dosarul procesului era 
câinele orbului. Dacă se întâmpla să i se trădeze ici-colo 
infirmitatea prin câteva cuvinte fără noimă sau vreo 
întrebare de neînțeles, aceasta trecea drept subtilitate 
pentru unii şi drept tâmpenie pentru alţii. În ambele cazuri, 
onoarea magistraturii rămânea neatinsă; căci e mai bine ca 
un jude să treacă drept tâmpit sau subtil decât drept surd. 
Jupân Florian avea deci mare grijă să-şi ascundă surzenia 
faţă de toţi şi izbutea de obicei atât de bine, încât ajunsese 
să-şi creeze şi lui iluzia. Ceea ce, de altfel, e mai uşor decât 
s-ar crede. Toţi gheboşii merg cu capul sus, toţi bâlbâiţii 
vorbesc mult şi cu emfază, toţi surzii vorbesc încet. Cât 
despre el, cel mult dacă se socotea niţeluş tare de urechi. 
lată singura concesie pe care o făcea opiniei publice în 
privinţa aceasta, în clipele lui de sinceritate şi de examen al 
conştiinţei! 

Rumegând deci bine afacerea Quasimodo, judele îşi 
dădu capul pe spate şi închise ochii, ca să pară mai măreț şi 
mai imparţial, aşa încât deveni în momentul acela şi surd, şi 
orb totodată. Dublă condiţie, fără de care nu există 
judecător desăvârşit. Şi, în poziţia aceasta magistrală, îşi 
începu interogatoriul. 

— Numele dumitale? 

Dar iată un caz care nu fusese „prevăzut de lege”, acela 
când un surd ia interogatoriul unui alt surd. 

Quasimodo, care n-avea cum să ştie ce fusese întrebat, 
continuă să-l privească ţintă pe judecător şi nu-i răspunse. 
Judele, surd şi neavând de unde să ştie că acuzatul era 
surd, crezu că-i răspunsese, cum făceau în genere toţi 
acuzaţii, drept care continuă, cu siguranţa lui mecanică şi 
stupidă. 

— Bine. Ce vârstă ai? 

Quasimodo nu răspunse nici la întrebarea aceasta. 
Judecătorul crezu că a răspuns şi urmă: 

— Acum, ocupaţia. 


Mereu aceeaşi tăcere. Între timp, cei de faţă începură să 
şuşotească şi să se uite unii la alţii. 

— Destul!, reluă judele, netulburat, când socoti că 
acuzatul îşi terminase al treilea răspuns. Eşti acuzat în faţa 
noastră: primo, pentru scandal nocturn; secundo, de 
violenţă  necuviincioasă asupra unei femei nebune, în 
praejudicium meretricis; tertio, de răzvrătire şi neascultare 
faţă de arcaşii din garda stăpânului nostru, regele. Explică- 
te în privinţa tuturor acestor puncte. Grefier, ai scris ce-a 
spus acuzatul până acum? 

La întrebarea aceasta nefericită, un hohot de râs 
izbucni, de la grefier până la public, atât de puternic, atât 
de nestăpânit, atât de molipsitor şi de general, încât cei doi 
surzi fură siliţi să-şi dea seama de el. Quasimodo se întoarse 
cu spatele, săltându-şi ghebul cu dispreţ, pe când jupân 
Florian, mirat ca şi el şi bănuind că râsetele spectatorilor 
fuseseră provocate de vreun răspuns nerespectuos de-al 
acuzatului care i se păru vădit în clipa când cocoşatul ridică 
din umeri, îl apostrofă cu indignare: 

— Pentru răspunsul pe care l-ai dat acum, ticălosule, ai 
merita ştreangul! Ştii cu cine vorbeşti? 

leşirea aceasta nu avu darul să oprească explozia de 
veselie generală. Ea li se păru atât de ciudată şi de 
prostească, încât un râs nestăvilit îi cuprinse şi pe sergenţii 
de la Vorbitorul Cetăţenilor, un soi de valeţi de pică la care 
nerozia făcea parte din uniformă. Doar Quasimodo îşi 
păstra seriozitatea pentru simplul motiv că nu înţelegea 
nimic din ce se petrecea în jurul lui. Judele din ce în ce mai 
iritat crezu că trebuie să continue pe acelaşi ton, sperând 
să vâre în acuzat o spaimă care să se răsfrângă asupra 
publicului şi să-l readucă la respect. 

— Vasăzică, tâlhar, depravat şi hoţ ce eşti, îţi permiţi să 
fii obraznic faţă de judele de la Châtelet, faţă de magistratul 
însărcinat cu poliţia populară a Parisului, cu cercetarea 
crimelor, a delictelor şi a purtărilor rele, însărcinat să 
controleze toate meseriile şi să interzică monopolul, să 


întreţină pavajele, să împiedice specula cu găini, cu orătănii 
de curte şi vânate, să conducă măsurarea buştenilor şi a 
altor soiuri de lemne, să curețe oraşul de noroaie şi aerul 
de molime, într-un cuvânt să se ocupe necontenit de toate 
treburile obşteşti, fără simbrie şi fără nădejde de plată! Ştii, 
oare, că mă numesc Florian Barbedienne, că sunt locţiitorul 
domnului prevot şi, în plus, comisar anchetator, controlor şi 
examinator cu egală putere în toate tribunalele?! 

Nu există motiv pentru ca un surd care vorbeşte altui 
surd să se oprească. Dumnezeu ştie unde şi când s-ar fi 
oprit maestrul Florian, lansat astfel din plin în înalta 
elocvenţă, dacă uşa cea scundă din fundul sălii nu s-ar fi 
deschis deodată şi n-ar fi lăsat să intre pe domnul prevât în 
persoană. 

La intrarea acestuia, maestrul Florian nu-şi curmă 
vorba, ci, răsucindu-se pe călcâie şi îndreptând asupra 
şefului său cuvântarea cu care îl fulgerase pe Quasimodo o 
clipă mai înainte, spuse: 

— Monseniore, cer orice pedeapsă veţi voi împotriva 
acuzatului aici de faţă, pentru gravă şi umilitoare lipsă de 
respect faţă de justiţie. 

Şi se aşeză abia suflând, ştergându-şi picăturile mari de 
sudoare care îi cădeau de pe frunte şi înmuiau ca nişte 
lacrimi pergamentele întinse în faţa lui. Messire Robert 
d'Estouteville  încruntă din sprâncene şi-i făcu lui 
Quasimodo un semn atât de poruncitor şi de semnificativ, 
vrând să-i atragă luarea-aminte, încât surdul îl înţelese 
întrucâtva. 

Domnul prevot îi vorbi sever: 

— Ce-ai săvârşit de te afli aici, ticălosule? 

Bietul cocoşat, crezând că-l întreabă cum îl cheamă, 
rupse tăcerea pe care o păstra de obicei şi spuse cu o voce 
răguşită şi guturală: 

— Quasimodo. 

Răspunsul se potrivea atât de puţin cu întrebarea, încât 
hohotele de râs începură din nou să circule, iar messire 


Robert strigă, roşu de mânie: 

— Îţi baţi joc de mine, ticălos spurcat! 

—  Clopotar la Notre-Dame, răspunse Quasimodo, 
crezând că trebuia să-i explice judelui cine era. 

— Clopotar!, continuă domnul prâvât, care se trezise 
dimineaţa, după cum am spus, destul de prost dispus 
pentru ca mânia să nu mai aibă nevoie a-i fi aţâţată cu 
răspunsuri atât de ciudate. Clopotar! Am să pun să ţi se 
tragă pe spinare un clopot întreg de vergi, la răspântiile 
Parisului. Auzi, ticălosule? 

— Dacă vreţi să-mi ştiţi vârsta, spuse Quasimodo, cred 
că împlinesc douăzeci de ani la Sfântul Martin. 

De data aceasta, măsura fusese întrecută. Domnul 
prevât nu se mai putu stăpâni: 

— Ah, sfidezi justiţia, nemernicule! Domnilor sergenţi, o 
să mi-l duceţi pe ticălosul asta la stâlpul infamiei din Piaţa 
Greve şi-o să-l bateţi, şi o să-l întoarceţi timp de-o oră. O să- 
mi plătească el, afurisitul! Şi vreau să se facă strigare 
despre prezenta judecată de către patru trâmbiţaşi oficiali, 
în cele şapte fiefuri ale vicecomitatului Parisului. 

Grefierul începu să redacteze imediat sentinţa. 

— Pastele şi grijania! Grozavă judecată!, exclamă din 
colţul său studenţaşul Jehan Frollo du Moulin. 

Şeful justiţiei se întoarse şi-şi aţinti din nou asupra lui 
Quasimodo ochii scânteietori: 

— Cred că nemernicul a spus Pastele şi grijania! Grefier, 
adaugă doisprezece dinari parizieni, amendă pentru luarea 
în deşert a celor sfinte, şi jumătate din ei să fie daţi bisericii 
Saint-Eustache. Am deosebită credinţă în Sfântul Eustache. 

În câteva minute, sentinţa fu scrisă. Conţinutul era 
simplu şi scurt. Legiuirea tribunalelor din vicomitatul 
Parisului nu fusese încă prelucrată de preşedintele Thibaud 
Baillet şi Roger Barmne, avocat al regelui. Nu era încă 
îmbâcsită de toate şicanele şi procedurile pe care i le-au 
introdus cei doi jurisconsulţi la începutul secolului al XVI- 
lea. Totul era clar, expeditiv, explicit. Se mergea drept la 


ţintă şi se vedea imediat la capătul fiecărei poteci, fără 
tufişuri şi fără ocoluri, roata, spânzurătoarea sau stâlpul 
infamiei. Ştiai cel puţin încotro mergi. 

Grefierul îi prezentă sentinţa domnului prevet, care îşi 
puse pecetea pe ea şi ieşi să-şi continue vizita în celelalte 
săli, cu o stare de spirit care pesemne că a umplut în ziua 
aceea toate temniţele Parisului. Jehan Frollo du Moulin şi 
Robin Poussepain râdeau pe furiş. Quasimodo privea totul 
cu un aer indiferent şi mirat. 

Totuşi, în momentul când maestrul Florian Barbedienne 
citi şi el sentinţa pentru a o semna, grefierul simţi că-l 
cuprinde mila faţă de bietul osândit şi, în nădejdea că va 
obţine vreo micşorare a pedepsei, se apropie cât putu mai 
mult de urechea judelui şi-i spuse, arătându-i-l pe 
Quasimodo: 

— Omul acesta e surd. 

Spera ca prin similitudinea acestei infirmităţi să 
trezească mila maestrului Florian faţă de acuzat. Dar, mai 
întâi, am putut observa ca jupân Florian nu ţinea deloc ca 
cineva să-şi dea seama de surzenia lui. Şi-apoi era atât de 
tare de urechi, încât nu auzi o iotă din spusele grefierului; 
totuşi, vrând să pară că a înţeles, îi răspunse: 

— A, atunci să se schimbe lucrurile... Asta n-o ştiam. 
Atunci, o oră în plus la stâlpul infamiei. 

Şi semnă sentinţa astfel modificată. 

— Bine i-a făcut, spuse Robin Poussepain, care-i mai 
purta încă pică lui Quasimodo. Asta o să-l înveţe minte să nu 
mai bruftuluiască oamenii. 


2 


Gaura cu şobolani 


Să ne îngăduie cititorul să-l readucem în Piaţa Greve, pe 
care am părăsit-o ieri, împreună cu Gringoire, ca s-o 


urmărim pe Esmeralda. 

E ora zece dimineaţa. În toate se simte ziua de după 
sărbătoare. Caldarâmul e acoperit cu tot felul de rămăşiţe, 
panglicuţe, cârpe, pene de panaş, picături de ceară de la 
lumânări, firimituri de la cheful public. Ici-colo, numeroşi 
gură-cască, cum spunem noi, răscolind cu piciorul tăciunii 
stinşi ai focului de sărbătoare, extaziindu-se în faţa Casei cu 
Stâlpi, la amintirea frumoaselor drapaje din ajun, şi privind 
acum cuiele, ultima plăcere. Vânzătorii de cidru şi de bere 
îşi rostogolesc butoaiele printre grupuri. Câţiva trecători 
ocupați se duc şi vin. Negustorii vorbesc între ei şi se strigă 
din pragul prăvăliilor. Serbarea, solii flamanzi, Coppenole, 
papa nebunilor se află pe toate buzele. Toţi se întrec să 
defăimeze şi să râdă. Şi, între timp, patru sergenţi călări 
care s-au postat în cele patru colţuri ale stâlpului infamiei 
au şi strâns în jurul lor o bună parte din gloata risipită prin 
piaţă, care se osândeşte la nemişcare şi la plictiseală în 
speranţa unei mici execuţii. 

Acum, dacă cititorul, după ce a privit scena aceasta vie şi 
zgomotoasă ce se joacă în toate punctele pieţei, îşi 
îndreaptă privirea spre străvechea casă pe jumătate gotică, 
pe jumătate romanică de la Tour Roland, care face colţul 
cheiului spre apus, el va putea să observe la colţul fațadei o 
mare carte de rugăciuni publică, împodobită cu numeroase 
figuri colorate, apărată de ploaie printr-o mică streaşină şi 
de hoţi printr-un grilaj care permite totuşi să fie răsfoită. 
Alături de cartea de rugăciuni se află un ochi de geam 
îngust, în ogivă, zăbrelit cu doi drugi de fier aşezaţi cruciş şi 
care dă spre piaţă; ferestruica aceasta e singura 
deschizătură ce lasă să intre un pic de aer şi lumină într-o 
chilioară fără uşă, săpată în partea de jos a clădirii, în 
grosimea zidului vechii case, şi plină de-o linişte cu atât mai 
adâncă, de-o tăcere cu atât mai mohorâtă, cu cât o piaţă 
publică, cea mai populată şi mai zgomotoasă din Paris, 
mişună şi latră în jurul ei. 


Chilia aceasta era faimoasă în Paris de aproape trei 
veacuri, de când doamna Rolande de la Tour-Roland, 
îndoliată după taică-său, mort în cruciadă, pusese să-i fie 
săpată în zidul propriei sale case, spre a se închide pentru 
totdeauna acolo, nepăstrând din palat decât locuinţa 
aceasta cu uşa zidită şi cu ochiul de geam deschis şi vara, şi 
iarna. Deznădăjduită, după ce dăruise totul săracilor şi lui 
Dumnezeu, domniţa aşteptase într-adevăr douăzeci de ani 
moartea în mormântul acesta anticipat, rugându-se zi şi 
noapte pentru sufletul răposatului ei tată, dormind în 
cenuşă, fără să aibă măcar o piatră la căpătâi, înveşmântată 
într-un sac negru şi netrăind decât cu pâinea şi cu apa 
depuse de mila trecătorilor pe marginea lucarnei, primind 
astfel milostenia, după ce o făcuse. La moartea ei, în 
momentul când trecu în celălalt mormânt, îl lăsă pe acesta 
ca moştenire veşnică acelor femei mâhnite, mame, văduve 
sau fiice care ar fi dorit să se roage mult pentru alţii sau 
pentru ele şi care ar fi vrut să se îngroape de vii într-o mare 
durere sau într-o mare penitenţă. Săracii de pe vremea ei îi 
făcuseră o înmormântare bogată în lacrimi şi binecuvântări; 
dar, spre marea lor părere de rău, cuvioasa fiică nu putuse 
fi trecută în rândul sfintelor, neavând protecţie. Unii dintre 
ei, care erau un pic nelegiuiţi, speraseră că lucrul acesta se 
va face în paradis mai lesne decât la Roma şi se rugaseră, 
pur şi simplu, lui Dumnezeu pentru răposată, dacă papa n-o 
făcuse. Cei mai mulţi se mulţumiseră să socotească sfinţită 
amintirea lui Rolande şi să facă moaşte din zdrenţele ei. 
Oraşul, la rândul său, aşezase, în cinstea domniţei, o carte 
publică de rugăciuni, pecetluită lângă fereastra chiliei, 
pentru ca trecătorii să se oprească din când în când acolo, 
măcar ca să se roage, iar rugăciunea să-i îndemne să se 
gândească la milostenie, ca bietele schimnice, moştenitoare 
ale cavoului doamnei Rolande, să nu piară cu totul de foame 
şi date uitării. 

Altminteri, felul acesta de mormânt nu era lucru prea 
rar în Evul Mediu. Adesea, pe strada cea mai frecventată, în 


piaţa cea mai împestriţată şi mai asurzitoare, chiar în 
mijloc, sub copitele cailor, oarecum sub roţile căruţelor, 
întâlneai un beci, o gură de fântână, o chilioară zidită şi 
zăbrelită, în fundul căreia se ruga zi şi noapte o făptură 
omenească, închinată de bunăvoie vreunui bocet veşnic, 
vreunei mari ispăşiri. Şi toate gândurile pe care astăzi le-ar 
trezi în noi spectacolul acesta ciudat, chilia aceasta 
groaznică, un soi de verigă intermediară între casă şi 
mormânt, între cimitir şi oraş, făptura aceasta vie scoasă 
din obştea omenească şi socotită de-acum înainte printre 
morţi, opaițul acesta arzându-şi în întuneric ultima picătură 
de ulei, restul acesta de viaţă tremurând într-o groapă, 
suflul, vocea, rugăciunea eternă într-o cutie de piatră, faţa 
întoarsă pentru totdeauna spre lumea cealaltă, ochiul pe 
care îl luminează un alt soare, urechea lipită de pereţii 
mormântului, sufletul prizonier al trupului, trupul prizonier 
al unei carcere şi, sub acest dublu înveliş de carne şi de 
granit, zumzetul unui suflet chinuit, nimic din toate acestea 
nu înfiora mulţimea. Pietatea, nu prea raţională şi nu prea 
subtilă de pe atunci, nu vedea atâtea fațete într-un act de 
credinţă. Ea lua lucrurile în mare şi cinstea, venera, sfinţea 
la nevoie sacrificiul, dar nu-i analiza chinurile şi nu prea se 
înduioşa de ele. Ea aducea din când în când ceva de 
mâncare bietului penitent, se uita prin gaură dacă mai 
trăieşte, nu-i cunoştea numele, abia dacă ştia de câţi ani 
începuse să moară, iar străinilor care întrebau despre 
scheletul viu supus putrezirii în beciul acela, vecinii le 
răspundeau simplu, dacă era bărbat: „E pustnicul”, iar dacă 
era femeie: „E pustnica”. 

Aşa era privit totul pe atunci, fără metafizică, fără 
exagerare, fără lupă care să mărească, numai cu ochiul. 
Microscopul nu fusese încă inventat, nici pentru lucrurile 
materiale, nici pentru cele spirituale. 

De altfel, deşi nu se prea mira nimeni, exemple ale 
acestui fel de schimnicie în mijlocul oraşelor erau, într- 
adevăr, dese, după cum spuneam mai adineauri. În Paris 


existau destule asemenea chilii pentru rugăciune şi 
pocăință; ele erau aproape toate ocupate. E adevărat că 
preoțimea se îngrijea să nu le lase goale, ceea ce ar fi dus la 
o slăbire a credinţei, şi avea grijă să fie vârâţi în ele leproşi 
atunci când nu se găseau penitenţi. În afara chilioarei din 
Piaţa Greve, mai era una la Montfaucon, una la Osuarul din 
Cimitirul Inocenţilor, alta nu mai ştiu unde, la casa Clichon, 
cred. Şi altele, în multe locuri unde li se află urmele în 
tradiţii, din lipsă de monumente. Universitatea îşi avea şi ea 
chilia ei. Pe colina Sainte-Genevieve, un fel de Iov al Evului 
Mediu a cântat vreme de treizeci de ani cei şapte psalmi ai 
pocăinţei, pe-o grămadă de bălegar, în fundul unei haznale 
cu apă, luându-i de la capăt când îi isprăvea, psalmodiind 
mai tare noaptea, magna voce per umbras, iar iubitorului 
de antichităţi i se pare şi astăzi că-i aude vocea când intră 
în strada Fântânii-care-vorbeşte. 

Ca să rămânem la chilia de la 'Tour-Roland, trebuie să 
spunem că ea n-a dus niciodată lipsă de schimnice. De la 
moartea doamnei Rolande, a fost rareori goală un an sau 
doi. Multe femei au venit aici să-şi plângă, până la moarte, 
părinţii, ibovnicii, păcatele. Spiritul răutăcios al parizienilor, 
care se amestecă în toate, chiar şi în lucrurile care îi privesc 
cel mai puţin, pretindea că fuseseră văzute puţine văduve în 
chilie. 

O inscripţie latinească scrisă pe zid, după moda epocii, îi 
arăta trecătorului ştiutor de carte destinaţia pioasă a 
Chiliei. Obiceiul de-a explica o clădire printr-o scurtă 
inscripţie pusă deasupra porţii s-a păstrat până în secolul al 
XVI-lea. Astfel, se mai poate citi încă în Franţa, deasupra 
portiţei de la temniţa seniorială din Iourville: Sileto et 
spera!S!+; în Irlanda, sub blazonul de deasupra porţii 
castelului Fortescue: Forte scutum, salus ducum'; în 
Anglia, deasupra intrării principale a ospitalierului conac al 
conților Cowper: Tuum ests. Fiindcă pe atunci orice 
edificiu era o gândire. 


Cum nu exista uşă la chilia zidită de la Iour-Roland, 
fuseseră gravate cu litere mari, latine, deasupra ferestrei, 
aceste două cuvinte: 

TU, ORAL. 

Ceea ce făcuse ca poporul, al cărui bun-simţ nu pune 
atâta fineţe în lucruri şi traduce bucuros Ludovico Magno 
prin Poarta Saint-Denis, să dea acestei cavităţi negre, 
întunecate şi umede numele de Trou aux rats, adică Gaura 
cu şobolani. Explicaţie poate mai puţin sublimă decât 
cealaltă, dar, în schimb, mai pitorească. 


3 


Povestea unei plăcinte din aluat de mălai 


Pe vremea când se petreceau cele povestite aici, chilia 
de la 'Iour-Roland era ocupată. Dacă cititorul doreşte să ştie 
de cine, n-are decât să asculte convorbirea celor trei 
cumetre care, în momentul când ne-am fixat atenţia asupra 
Găurii cu şobolani, tocmai se îndreptau într-acolo, urcând 
de la Châtelet spre Greve de-a lungul apei. 

Două dintre femeile acestea erau îmbrăcate ca nişte 
adevărate parizience destul de înstărite. Jabourile lor fine şi 
albe, fustele din lână amestecată cu bumbac, în dungi roşii 
şi albastre, ciorapii de bumbac alb, împletiţi, cu margini 
brodate în culori şi bine traşi pe picior, pantofii pătraţi de 
piele roşcată, cu pingele negre, şi mai ales ceea ce purtau 
pe cap, adică soiul acela de corn din material lucios, 
încărcat cu panglicuţe şi dantele, pe care femeile din 
Champagne, concurând cu grenadirii din garda imperială 
rusă, le mai poartă încă şi astăzi, arătau că ele aparţin 
clasei negustoreselor bogate, situate la mijloc, între ceea ce 
slugile numesc o femeie şi o cucoană. Ele nu purtau nici 
inele, nici cruci de aur şi era lesne de văzut că făceau asta 
nu din pricina sărăciei, ci numai de frica amenzii. 


Însoţitoarea lor era gătită cam la fel, dar avea în ţinută şi în 
înfăţişare acel nu ştiu ce care o arată pe soţia notarului de 
provincie. După cordonul ridicat deasupra şoldurilor se 
vedea cât de colo că nu era de prea multă vreme la Paris. 
Mai adăugaţi la aceasta şi un jabou plisat şi nişte noduri de 
panglicuţă la pantofi, şi faptul că dungile fustei erau în 
lăţime şi nu în lungime şi o mie de alte enormităţi care 
indignau bunul-gust. 

Primele două mergeau cu pasul acela caracteristic 
pariziencelor care le arată  provincialelor Parisul. 
Provinciala ţinea de mână un băiat gras, care ţinea în mână 
o bucată mare de plăcintă. 

Ne e neplăcut să adăugăm că, dată fiind asprimea 
anotimpului, băiatul îşi folosea limba drept batistă. 

Copilul se lăsa târât, non passibus aequis'"+ cum spune 
Vergiliu, şi se poticnea la fiecare pas spre marea indignare 
a mamei. E drept că se uita mai mult la plăcintă decât la 
caldarâm. Fără doar şi poate că vreun motiv serios îl 
împiedica să muşte din ea (din plăcintă), căci se mulțumea 
doar s-o privească drăgăstos. Ar fi trebuit însă ca mama să 
ţină plăcinta, căci însemna o adevărată cruzime să-l supui 
pe grăsun la chinul lui Tantal. 

În acest timp, cele trei jupânese (căci numele de doamne 
era rezervat femeilor nobile) vorbeau toate odată. 

— Să ne grăbim, jupâneasă Mahiette, îi spunea 
provincialei cea mai tânără dintre ele, care era totodată şi 
cea mai grasă. Tare mă tem să n-ajungem prea târziu. La 
Châtelet ni s-a spus că au să-l aducă îndată la stâlpul 
infamiei. 

— Na-cţi-o bună! Ce tot vorbeşti, jupâneasă Oudarde 
Musnier!, răspundea cealaltă pariziancă. 

— O să rămână două ore la stâlp. Avem tot timpul. 

— Ai văzut vreodată un om pus la stâlpul infamiei, draga 
mea Mahiette? 

— Da, zise provinciala, am văzut la Reims. 


— Na-ţi-o bună! Ce poate să fie şi stâlpul vostru din 
Reims? 

O cuşcă păcătoasă în care sunt numai ţărani. Mare 
lucru! 

— Numai ţărani!, exclamă Mahiette. La târgul de 
Pânzeturi?! La Reims?! Ba am văzut acolo ucigaşi sadea, 
care îşi omorâseră tatăl şi mama! Ţărani! Drept cine ne iei, 
Gervaise? 

De bună seamă că provinciala era cât pe ce să se supere 
pentru onoarea stâlpului infamiei din Reims. Din fericire, 
discreta jupâneasă Oudarde Musnier schimbă vorba la 
timp. 

— Fiindcă veni vorba, jupâneasa Mahiette, ce zici de solii 
noştri flamanzi? Aveţi şi la Reims soli la fel de chipeşi? 

— Recunosc, răspunse Mabhiette, că numai la Paris poţi 
vedea flamanzi ca ăştia. 

— L-ai văzut printre ei pe marele ambasador, care e 
ciorăpar?, întrebă Oudarde. 

— Da, spuse Mahiette. Parc-ar fi un Saturn. 

— Dar pe grăsanul a cărui faţă seamănă cu un pântece 
gol? Continuă Gervaise. Şi pe mărunţelul cu ochii tiviţi cu 
pleoape roşii, ţepoase şi zdrenţuite ca un cap de scaiete? 

— Caii lor sunt tare frumoşi, gătiţi aşa, după moda de la 
ei, spuse Oudarde. 

— Ah, draga mea, o întrerupse provinciala Mahiette, 
luân-du-şi la rândul ei un aer de superioritate, ce-ai fi zis 
dacă ai fi văzut în '61, la încoronarea de la Reims, acum 
optsprezece ani, caii prinților din compania regelui! Aveau 
pe ei tot felul de învelitori şi de valtrapuri; unele din postav 
de Damasc, ţesute cu fir de aur, îmblănite cu samur, altele 
încărcate cu argintării şi cu ciucuri mari de aur şi de argint! 
Şi ce de bani au costat toate astea! Şi ce paji frumoşi erau 
pe cai! 

— Asta nu înseamnă că flamanzii n-au avut şi ei cai 
foarte frumoşi, răspunse sec jupâneasa Oudarde, şi că n-au 
luat ieri-seară o cină minunată la domnul staroste al 


negustorilor, la Primărie, unde li s-au servit drajeuri, 
hypocras, plante aromatice şi alte rarităţi. 

— Ce tot vorbeşti, vecină?, exclamă Gervaise. Flamanzii 
au cinat la Petit-Bourbon, la domnul cardinal. 

— Ba nu. La Primărie! 

— Da de unde! La Petit-Bourbon! 

— Ba la Primărie, continuă Oudarde cu glas acru. 
Fiindcă doctorul Scourable le-a ţinut o cuvântare pe 
latineşte, de care au rămas foarte mulţumiţi. Mi-a spus 
bărbatu-meu, care e bibliotecar oficial. 

— Ba la Petit-Bourbon, răspunse Gervaise fără să se lase 
mai prejos, fiindcă iată ce le-a oferit procurorul domnului 
cardinal: douăsprezece vedre duble cu hypocras alb, roze şi 
roşu; douăzeci şi patru lădiţe cu pricomigdale duble, de 
Lyon; tot atâtea făclii de două livre bucata şi şase butoiaşe 
cu vin de Beaune, alb şi roze, cel mai bun care s-a putut 
găsi. Sper că astea nu sunt minciuni. Le ştiu de la bărbatul 
meu, care comandă cincizeci de oameni la Vorbitorul 
Cetăţenilor şi care făcea azi-dimineaţă comparaţie între 
solii flămânzi şi cei ai papei loan şi ai împăratului 
Trebizondei, care au venit din Mesopotamia, la Paris, pe 
vremea ultimului rege, care purtau inele în urechi. 

— Ba e atât de adevărat că au cinat la Primărie, 
răspunse Oudarde, puţin emoţionată de atâtea amănunte, 
pe cât e de adevărat că nu s-a mai pomenit asemenea 
belşug de mâncăruri şi zaharicale. 

— Şi eu îţi spun că au fost serviţi de Le Sec, sergent al 
Oraşului, la palatul Petit-Bourbon, şi că din cauza asta te 
înşeli. 

— Îţi spun că la Primărie! 

— La Petit-Bourbon, draga mea! Dovadă că luminaseră 
în sticle magice cuvântul Speranţă, care e scris la intrarea 
cea mare. 

— La Primărie! Dovadă că Husson Le Voir le-a cântat din 
flaut! A 

— Îţi spun că nu! 


— Eu îţi spun că da! 

— Eu îţi spun că nu! 

Buna şi dolofana Oudarde se pregătea tocmai să 
răspundă, şi cearta ar fi ajuns poate la păruială, dacă 
Mabhiette n-ar fi strigat pe neaşteptare: 

— Ce de oameni s-au adunat colo, la capătul podului! În 
mijlocul lor e ceva la care se uită. 

— Într-adevăr, spuse Gervaise, aud sunete de tamburină. 
Cred că e mica Esmeralda, care-şi face figurile cu capra. 
Hai repede, Mahiette, iuţeşte pasul şi trage-ţi băiatul. Ai 
venit aici ca să vizitezi curiozităţile Parisului. Ieri i-ai văzut 
pe flamanzi, astăzi ai s-o vezi pe ţigancă. 

— Pe ţigancă?!, spuse Mahiette, făcând imediat cale- 
ntoarsă şi strângând cu putere mâna copilului. Ferească 
sfântul! O să-mi fure copilul! Vino, Eustache! 

Şi începu să alerge pe chei, spre Greve, până ce ajunse 
dincolo de pod. Între timp, copilul, pe care îl târa după ea, 
căzu în genunchi; mama se opri gâfâind. Oudarde şi 
Gervaise o ajunseră din urmă. 

— Țiganca asta să-ţi fure copilul?!, zise Gervaise. Ce-ţi 
trăsneşte prin minte? 

Mahiette clătină din cap, gânditoare. 

— Ce-i ciudat, observă Oudarde, e că pustnica are 
aceleaşi idei despre ţigănci. 

— Care pustnică?, întrebă Mahiette. 

— Ei!, făcu Oudarde. Sora Gudule. 

— Care soră Gudule?, întrebă iar Mabhiette. 

— Se vede că eşti din Reims, dacă nici atâta lucru nu 
ştii!, răspunse Oudarde. Pustnica din Gaura cu şobolani. 

— Cum?, întrebă Mabhiette. Biata femeie căreia îi ducem 
plăcintă? 

Oudarde încuviinţă din cap: 

— Chiar ea. O s-o vezi îndată la ferestruica dinspre Piaţa 
Greve. Ea gândeşte la fel ca dumneata despre ţiganii 
vagabonzi care cântă din tamburină şi le ghicesc oamenilor 
norocul. Nu se ştie de unde i se trage sila asta faţă de ţigani 


şi de egipţieni. Dar dumneata, Mahiette, de ce fugi aşa 
numai când îi vezi? 

— Oh, spuse Mahiette, apucând în palme capul blond al 
copilului, nu vreau să mi se întâmple ce i s-a întâmplat lui 
Pâquette la Chantefleurie. 

— Ah, asta trebuie să ne-o povesteşti, dragă Mahiette, 
zise Gervaise, luând-o de braţ. 

— Cum să nu, răspunse Mabhiette, dar se vede că trebuie 
să fiţi din Parisul vostru ca să nu ştiţi atâta lucru! Am să vă 
spun deci - dar nu e nevoie să ne oprim din drum ca să vă 
povestesc - că Pâquette la Chantefleurie era o fată 
frumoasă, de optsprezece ani, pe când eu eram la fel ca ea, 
adică acum optsprezece ani, şi că ea e de vină dacă astăzi 
nu mai e la fel ca mine, colea, de treizeci şi şase de ani, cu 
bărbat şi copil. De altfel, de la vârsta de paisprezece ani, 
slabă nădejde să mai fie! Era deci fiica lui Guybertaut, 
lăutar pe corăbii la Reims, acelaşi care a cântat în faţa 
regelui Carol al VII-lea, la încoronare, când a coborât pe 
râul nostru Vesle, de la Sillery până la Muison, şi chiar şi 
doamna Fecioară!2!: se afla în corabie. Bătrânul tată a 
murit când Pâquette era încă mică de tot; n-o mai avea deci 
decât pe maică-sa, soră cu domnul Mathieu Pradon, care a 
murit anul trecut, meşter alămar şi căldărar la Paris, pe 
strada Parin-Garlin. Vedeţi că era fată de familie. Mama - o 
femeie de treabă, din nenorocire n-a învăţat-o pe Pâquette 
decât să împletească găitane din fire şi mătase şi să facă 
mici jucărele, ceea ce n-a împiedicat-o pe micuță să crească 
înaltă şi să rămână foarte săracă. Locuiau amândouă la 
Reims, pe malul râului, pe strada Marii Dureri. Fiţi atente la 
asta: aud că de-aici i s-a tras năpasta bietei Pâquette. În '61, 
anul încoronării regelui nostru Ludovic al XI-lea, Domnul 
aibă-l în pază, Pâquette era atât de vioaie şi de drăguță, 
încât peste tot o strigau numai Chantefleurie. Biata fată! 
Avea dinţi frumoşi şi-i plăcea să râdă ca să şi-i arate. Dar 
fata căreia îi place să râdă se îndreaptă spre plâns; dinţii 
frumoşi duc la pierzare ochii frumoşi. Aşa era deci 


Chantefleurie. Ea şi maică-sa îşi câştigau anevoie traiul. 
Ajunseseră destul de rău, de la moartea lăutarului. 
Găitanele nu le aduceau mai mult de şase dinari pe 
săptămână, ceea ce nu face nici măcar două monede cu 
vulturi. Unde erau vremurile când moş Guybertaut câştiga 
câte doisprezece soli parizieni la o singură încoronare, cu 
un cântec? Într-o iarnă - era chiar în anul '61 - când cele 
două femei n-aveau nici butuci, nici vreascuri şi când era 
grozav de frig, lipsa asta îi dădu lui Chantefleurie culori atât 
de frumoase, încât bărbaţii o strigau: Pâguette, dar şi mai 
mulţi o numiră Pâquerette!2?. Şi fata a fost pierdută. 
Eustache, să te prind numai că muşti din plăcintă! Am văzut 
imediat că era pierdută: într-o duminică a venit la biserică 
cu o cruce de aur la gât. La paisprezece ani! Vă daţi seama! 
Primul a fost tânărul viconte de Cormontreuil, care îşi are 
locul de baştină la trei sferturi de leghe de Reims; apoi 
messire Henric de Triancourt, călăreț al regelui, apoi unul 
de rang mai mic, Chiart de Beaulion, sergent în armată, 
apoi decăzând mereu, Guery Aubergeron, valet la masa 
regelui, apoi Mace de Frepus, bărbier al Delfinului, apoi 
Thevenin le Moine, bucătar regal; şi mereu aşa, de la mai 
puţini tineri la mai puţini nobili, fata a ajuns la Guillaume 
Racine, cântăreţ cu viola, şi la Thierry de Mer, lampagiu. 
Atunci, biata Chantefleurie a fost a tuturor. 

Ajunsese la ultima leţcaie din piesa ei de aur. Ce să vă 
mai spun, jupâneselor! La încoronare, în acelaşi an '61,eaa 
făcut patul regelui vagabonzilor! În acelaşi an!, suspină 
Mahiette şi-şi şterse lacrima care-i apăruse în ochi. 

— Povestea nu mi se pare deloc neobişnuită, spuse 
Gervaise, şi nu văd în ea nici ţigani şi nici copii. 

— Răbdare!, continuă Mahiette. O să vezi imediat şi 
copil, în “66 - luna asta de Sfânta Paula or să se împlinească 
şaisprezece ani - Pâquette a născut o fetiţă. Nefericita de 
ea s-a bucurat din toată inima. De multă vreme îşi dorea un 
copil. Maică-sa, femeie de treabă, care nu ştiuse decât să 
închidă ochii, murise. Pâquette nu mai avea pe nimeni pe 


lume ca să iubească, pe nimeni ca s-o iubească. De cinci ani, 
de când greşise, biata Chantefleurie ajunsese vai de capul 
ei. Era sin-gură-singură în viaţa asta, arătată cu degetul, 
ocărâtă pe străzi, bătută de sergenţi, batjocorită de 
băietanii în zdrenţe. Şi-apoi, douăzeci de ani sosiseră; şi 
douăzeci de ani înseamnă bătrâneţea pentru vânzătoarele 
de dragoste. Dezmăţul începea să nu-i mai aducă mai mult 
decât îi adusese pe vremuri împletitul găitanelor; cu fiecare 
zbârcitură, mai pierdea un ban; iarna o ducea iar greu, 
lemnele i se răreau iar în vatră şi pâinea în paner. 
Chantefleurie nu mai putea să muncească, fiindcă, devenind 
iubeaţă, se făcuse leneşă, şi suferea şi mai mult pentru că, 
făcându-se leneşă, devenise iubeaţă. Aşa cel puţin explică 
părintele de la Saint-Remy de ce femeile acestea suferă de 
frig şi de foame mai mult decât alte calice, atunci când 
îmbătrânesc. 

— Da, observă Gervaise, dar ţiganii? 

— Aşteaptă o clipă, Gervaise!, spuse Oudarde, care era 
mai puţin nerăbdătoare de felul ei. Ce-ar mai rămâne la 
sfârşit dacă ar fi totul la început? Continuă, te rog, 
Mahiette. Sărmana Chantefleurie! 

Mabhiette continuă. 


— Biata nenorocită era deci tare tristă şi-şi strica obrajii 
plângând. Dar în ruşinea, în nebunia şi în părăsirea ei, i se 
părea că ar fi mai puţin de ocară, mai puţin nebună şi mai 
puţin părăsită dacă ar fi existat ceva sau cineva în lume pe 
care să-l poată iubi şi de care să fie iubită. Şi trebuia ca 
făptura aceea să fie un copil, căci numai un copil putea fi 
destul de neprihănit ca s-o iubească. Chantefleurie îşi 
dăduse seama de asta după ce încercase să iubească un 
hoţ, singurul bărbat care ar fi putut s-o dorească; dar, după 
puţină vreme, observă că tâlharul o dispreţuia. Femeilor 
acestora care-şi vând dragostea le trebuie ibovnic şi copil 
ca să le umple inima. Altminteri, sunt tare nefericite. 
Neputând să aibă ibovnic, îşi dori din toată inima un copil şi 
cum tot mai era credincioasă, îşi îndreptă veşnica rugă spre 
bunul Dumnezeu. Bunul Dumnezeu se îndură de ea şi-i 
dărui o fetiţă. Despre bucuria bietei nefericite, ce să mai 
vorbesc! A fost un potop de lacrimi, de mângâieri şi de 
sărutări. Chantefleurie îşi alăpta singură copilul, îi făcu 
scutece din velinţa ei, singura pe care o avea pe pat, şi nu 
mai simţi nici frigul şi nici foamea. În scurtă vreme redeveni 
iar frumoasă. Fata bătrână face mama tânără. Vechea viaţă 
reîncepu, bărbaţii veneau din nou la Chantefleurie, ea găsi 
iar clienţi pentru ce vindea, şi din toate grozăviile acestea 
făcu cămăşuţe, scufiţe şi bărbiţe, pieptăraşe de dantelă şi 
bonetele de atlaz, fără să se gândească măcar să-şi 
cumpere ceva cu care să se învelească. Domnule Eustache, 
ţi-am mai spus să nu muşti din plăcintă! Nici vorbă că 
micuța Agnes (acesta era numele copilului, nume de botez, 
căci nume de familie de multă vreme nu mai avea 
Chantefleurie), nici vorbă că micuța era mai înfăşată în 
panglici şi în broderii decât prinţesa prinţeselor! Ba, printre 
altele, avea şi o pereche de pantofiori cum nici regele 
Ludovic al XI-lea n-a avut! Maică-sa îi cususe şi-i brodase ea 
însăşi şi pusese în ei toate fineţurile unei găitănărese şi toţi 
fluturaşii unei rochii de-a Sfintei Fecioare. Erau, într- 
adevăr, cei mai drăguţi pantofiori roz care s-au putut vedea 


vreodată. Mici cât degetul ăsta al meu, trebuia să vezi cum 
ies din ei picioruşele ca să crezi că putuseră să intre. E 
adevărat că şi picioruşele erau atât de mici, atât de 
drăguţe, atât de roze! Mai roze decât atlazul pantofiorilor. 
Când o să ai copii Oudarde, o să-ţi dai seama că nu există 
nimic mai frumos decât picioruşele şi mânuţele lor. 

— Eu asta şi doresc, spuse Oudarde, oftând, dar aştept 
la bunul plac al domnului Audry Musnier. 

— De altfel, continuă Mahiette, fetiţa lui Pâgquette n-avea 
numai picioruşe frumoase. Am văzut-o când număra doar 
patru luni. Era o minune. Avea ochi mai mari decât gura. Şi 
cel mai încântător perişor negru, care i se şi cârlionţase. Lia 
şaisprezece ani ar fi ajuns o mândreţe de brunetă. Maică-sa 
era, pe zi ce trecea, tot mai topită după ea. O mângâia, o 
săruta, o gâdila, o spăla, o dichisea, o mânca din ochi. Era 
nebună după fetiţă şi-i mulțumea lui Dumnezeu că i-o 
dăruise. Picioruşele ei, mai ales, erau pentru ea o nesfârşită 
uimire, un delir de bucurie! Maică-sa nu-şi mai dezlipea 
buzele de pe ele şi nu-i venea să-şi creadă ochilor, văzându- 
le atât de micuţe. I le vâra în pantofiori, i le scotea din ei,i 
le admira, se minuna, privea lumina prin transparenţa lor, 
se înduioşa încercând să le facă să meargă pe pat şi şi-ar fi 
petrecut bucuroasă toată viaţa în genunchi, încălţând şi 
descălţând picioruşele astea, ca pe ale Pruncului lisus. 

— Povestea e frumoasă, spuse Gervaise cu glas scăzut, 
dar unde sunt ţiganii în toate astea? 

— Iată, răspunse Mabhiette. Într-o bună zi sosiră la Reims 
nişte cavaleri foarte ciudaţi. Erau cerşetori şi haimanale 
care hoinăreau prin ţară, conduşi de ducii şi de conții lor. 
Erau oacheşi, cu părul creţ şi purtau inele de argint în 
urechi. Femeile erau mai slute decât bărbaţii. Aveau feţele 
mai negre şi veşnic descoperite, purtau pe ele nişte scurte 
păcătoase, o zdreanţă de pânză ţesută din sfori şi prinsă pe 
umeri, şi-şi legau părul în coadă de cal. Copiii care li se 
tăvăleau printre picioare ar fi speriat şi maimuţele. O ceată 
de păcătoşi, afurisiţi de biserică. Veneau direct din Egiptul 


de Jos, la Reims, prin Polonia. Se spunea că papa îi 
spovedise şi că le dăduse canon să umble şapte ani de-a 
rândul pe jos prin lume, fără să se culce în paturi. De aceea, 
ei îşi ziceau pocăiţi şi puţeau. Se pare că pe vremuri au fost 
sarazini, din care pricină credeau în Jupiter şi cereau câte 
zece livre de Tours de la toţi arhiepiscopii, episcopii şi abaţii 
cu cârjă şi cu mitră. Asta, de pe urma unei bule de-a papei. 
La Reims veneau să ghicească, în numele regelui din Alger 
şi al împăratului Germaniei. Vă închipuiţi că toate astea au 
fost de ajuns ca să li se interzică intrarea în oraş. Atunci, 
întreaga ceată poposi, de bunăvoie lângă Poarta Braine, pe 
colina unde e o moară, lângă groapa fostelor cariere de 
cretă. lar cei din Reims se repeziră care mai de care să-i 
vadă. Ei ţi se uitau în palmă şi-ţi făceau profeţii minunate. 
Erau în stare să-i prezică lui luda că o să fie papă. În 
privinţa lor umblau totuşi nişte zvonuri urâte, cum că ar 
fura copii, că ar tăia pungile de la brâu şi că nu s-ar da 
înapoi să mănânce carne de om. Oamenii cu mintea la cap 
le spuneau nebunilor: „Nu vă duceţi la ei”, şi se duceau ei 
înşişi pe ascuns. Era deci o adevărată nebunie. Fapt e că 
noii sosiți spuneau nişte lucruri de-ar fi uimit şi un cardinal. 
Femeile nu-şi mai încăpeau în piele; fălindu-se cu copiii lor 
de când ţiganii le citiseră în palmă tot soiul de minunăţii 
scrise în limba păgânească şi în turcă. Una avea un împărat, 
alta un papă; alta un căpitan de oşti. Biata Chantefleurie, 
împinsă de curiozitate, vru să ştie şi ea ce are şi dacă nu 
cumva micuța ei Agnes avea să ajungă într-o bună zi 
împărăteasă a Armeniei sau altceva. O duse deci la ţigani; şi 
ţigăncile se întrecură să-i admire copila, s-o mângâie, s-o 
pupe cu gurile lor negre şi să se minuneze de mânuşiţele ei. 
Vai, spre marea bucurie a mamei! Ele îi lăudară mai ales 
picioruşele şi pantofiorii atât de frumoşi. Copila n-avea încă 
un an pe-atunci. Dar începuse să bâiguie câteva cuvinte; 
râdea la maică-sa ca o nebunatică, era dolofană şi 
rotunjoară şi făcea sumedenie de gesturi mici şi 
încântătoare, ca ale îngerilor din paradis. [igăncile o 


speriară foarte tare, din care pricină se porni pe plâns. Dar 
maică-sa o sărută şi mai tare şi plecă încântată de viitorul 
pe care ghicitoarele i-l preziseră lui Agnes. Fetiţa avea să 
devină o frumuseţe, o virtute, o regină. Chantefleurie se 
întoarse deci în cocioaba ei de pe strada Marii Dureri, 
mândră că duce acolo o regină. A doua zi, profitând de-un 
moment când copila dormea pe pat, căci o culca 
întotdeauna cu ea, lăsă binişor uşa crăpată şi dădu fuga să-i 
povestească vecinei de pe strada Uscătoriei că într-o bună 
zi, fiică-sa, Agnes o să fie servită la masă de regele Angliei şi 
de arhiducele Etiopiei şi o mulţime de alte minunăţii. La 
întoarcere, neauzind scâncete pe când urca scara, îşi spuse: 
„Bun! Fetiţa mai doarme încă”. Uşa o găsi mai larg deschisă 
decât o lăsase ea; biata mamă intră şi dădu fuga la pat... 
Fetiţa nu se mai afla acolo, locul era gol. Nu mai rămăsese 
nimic de-al copilei, în afară de unul din pantofiorii ei cei mai 
frumoşi. Chantefleurie se repezi afară din odaie, se aruncă 
pe scări în jos şi începu să se dea cu capul de pereţi, 
strigând: „Copilul meu! Unde mi-e copilul? Cine mi-a luat 
copilul?”. Strada era pustie, casa izolată; nimeni nu putu să- 
i spună nimic. Chantefleurie porni prin oraş, scotoci toate 
străzile, alergă de colo-colo ziulica întreagă, înnebunită, 
rătăcită, îngrozită, adulmecând pe la porţi şi pe la geamuri, 
ca o fiară care şi-a pierdut puii. Gâfâia, era despletită, 
înfricoşătoare şi avea în ochi un foc care îi usca lacrimile. 
Oprea trecătorii şi le striga: „Fetiţa mea! Fetiţa mea! Fetiţa 
mea frumoasă! Celui ce-o să-mi dea fetiţa înapoi, am să-i fiu 
slugă, am să fiu sluga câinelui său şi-o să-mi mănânce inima 
dacă vrea”. În drum îl întâlni pe parohul de la Saint-R&Emy 
şi-i spuse: „Părinte, am să ar pământul cu unghiile, numai 
daţi-mi copilul înapoi!”. Era ceva sfâşietor, dragă Oudarde; 
şi-am văzut cu ochii mei un om cu inima tare, pe jupân 
Ponce Lacabre, procurorul, cum plângea. Ah, biata mamă! 
Seara se întorsese acasă. În lipsa ei, o vecină văzuse două 
ţigănci urcându-se acolo pe furiş, cu un pachet în braţe, 
apoi coborând, după ce închiseseră uşa, şi fugind în grabă. 


După plecarea lor, se auzeau în odaia lui Pâquette un fel de 
scâncete de copil. Mama râse în hohote, urcă scara de 
parcă ar fi avut aripi, împinse uşa de parcă ar fi izbit-o cu o 
ghiulea şi intră... îngrozitor lucru, Oudarde! În locul micuţei 
şi drăgălaşei Agnes, atât de rumenă şi de proaspătă, care 
era un dar de la bunul Dumnezeu, un fel de mic monstru, 
hidos, şchiop, chior, pocit se târa pe duşumea, ţipând. 
Chantefleurie îşi acoperi ochii cu groază. „Vai!, strigă ea. 
Oare vrăjitoarele mi-au preschimbat fetiţa în animalul ăsta 
înspăimântător?” Vecinii se grăbiră să-l ia pe micul şchiop 
de-acolo. Altfel, ar fi înnebunit-o. Era un copil monstruos al 
vreunei ţigănci dăruită diavolului. Părea să aibă vreo patru 
ani şi vorbea o limbă neomenească: scotea nişte cuvinte 
imposibile. Chantefleurie se aruncase asupra pantofiorului, 
singurul lucru care-i mai rămăsese din tot ce iubise. Şi stătu 
atât de mult acolo ca împietrită, mută, fără să răsufle 
măcar, încât toţi o crezură moartă. Deodată, tremurând din 
tot trupul, acoperi pantofiorul cu sărutări furioase şi începu 
să suspine de parcă i-ar fi plesnit inima. Vă asigur că şi noi, 
toate, plângeam. Spunea: „Oh, fetiţa mea! Fetiţa mea 
frumoasă, unde eşti?”. Şi asta ne sfâşia măruntaiele: îmi 
vine să plâng şi-acum numai când mă gândesc. Copiii, ştiţi, 
sunt măduva oaselor noastre: Bietul meu Eustache! Tu eşti 
aşa de frumos! Dacă aţi şti cât e de drăguţ! Ieri îmi spunea: 
„Eu vreau să mă fac jandarm”. Oh, Eustache al meu! Dacă 
te-aş pierde! Chantefleurie se ridică deodată şi începu să 
alerge prin Reims, strigând: „La şatra ţiganilor! La şatra 
țiganilor! Chemaţi sergenţii să le ardă pe vrâjitoare!”. Dar 
țiganii plecaseră. Se lăsase bezna. Şi n-au putut fi urmăriţi. 
A doua zi, la două leghe de Reims, într-un tufiş între Gueux 
şi Tilloy, fură găsite resturile unui foc mare; câteva 
panglicuţe care aparținuseră copilei lui Pâgquette; picături 
de sânge şi murdărie de ţap. Noaptea care trecuse fusese 
tocmai într-o sâmbătă. Şi nu se îndoia nimeni că ţiganii 
serbaseră sabatul în tufişul acela şi că mâncaseră copilul 
împreună cu Belzebut, aşa cum se obişnuieşte la 


mahomedani. Când Chantefleurie află lucrurile acestea 
groaznice nu plânse, ci doar îşi muşcă buzele şi dădu să 
vorbească, dar nu putu. A două zi, părul îi albise. După o zi, 
dispăru. 

— Iată, într-adevăr, o poveste înfricoşătoare, care l-ar 
face să plângă şi pe-un burgund!, spuse Oudarde. 

— Nu mă mai mir că te temi atâta de ţigani, adăugă 
Gervaise. 

— Şi-ai făcut cu atât mai bine, continuă Oudarde, că ai 
fugit adineauri cu Eustache al dumitale, mai ales că ăştia 
sunt egipţieni din Polonia. 

— Da de unde!, spuse Gervaise. Ăştia se spune că vin din 
Spania şi din Catalonia. 

— Din Catalonia? ot ce se poate, zise Oudarde. Polonia, 
Catalonia, Valonia, eu amestec mereu ţinuturile astea trei. 
Lucru sigur e că sunt egipţieni. 

— Şi cu siguranţă că au dinţi destul de lungi ca să 
mănânce copilaşi, adăugă Gervaise. Şi n-aş fi deloc mirată 
dacă Esmeralda ar mânca şi ea puţintel din ei, strâmbându- 
şi guriţa. Capra ei albă face scamatorii prea isteţe, ca să nu 
fie ceva necurat la mijloc. 

Mahiette mergea tăcută. Era cufundată în reveria aceea 
care e oarecum prelungirea unei povestiri dureroase şi 
care nu se încheie decât după ce şi-a propagat 
cutremurarea, din vibraţie în vibraţie, până la ultimele fibre 
ale inimii. Totuşi, Gervaise o întrebă: 

— Şi nu s-a putut afla ce s-a ales de Chantefleurie? 

Mahiette nu răspunse. Gervaise repetă întrebarea, 
scuturând-o de braţ şi chemând-o pe nume. Mahiette păru 
că se trezeşte din gânduri. 

— Ce s-a ales de Chantefleurie?, repetă ea, fără să-şi dea 
seama, vorbele de curând auzite; apoi, făcând un efort ca 
să-şi îndrepte atenţia spre sensul acestor cuvinte, continuă 
repede: Ah, nu s-a ştiut niciodată. lar după o pauză, 
adăugă: Unii spun că au văzut-o ieşind din Reims, pe 
înserat, prin Poarta Flechembault; alţii, în zori, prin vechea 


Poartă Basee. Un sărac i-a găsit crucea de aur agăţată de 
crucea de piatră, în arătura unde se ţine bâlciul. Giuvaierul 
ăsta a dus-o la pierzanie în '61. Era un dar al frumosului 
viconte de Cormontreuil, primul ei ibovnic. Pâquette nu s-ar 
fi despărţit de crucea asta, oricât de nenorocită ar fi fost. 
Ţinea la ea ca la ochii din cap. De aceea, când am văzut că 
lepădase crucea, ne-am gândit toţi că era moartă. Totuşi, 
nişte oameni de la cârciuma de lângă Vantes spun că au 
văzut-o trecând pe drumul Parisului, desculţă, pe pietriş. 
Dar atunci ar fi trebuit să iasă prin Poarta Vesle, şi lucrurile 
nu se potrivesc. Sau, mai bine zis, eu cred într-adevăr c-a 
ieşit prin Poarta Vesle, dar a ieşit din lumea asta. 

— Nu te-nţeleg, spuse Gervaise. 

— Vesle, răspunse Mahiette, zâmbind cu melancolie, e 
râul. 

— Biata Chantefleurie!, zise Oudarde, străbătută de un 
fior. Înecată! 

— Înecată!, continuă Mahiette. S-ar fi gândit oare bunul 
Guybertaut când trecea pe sub podul din Tinqueux, pe firul 
apei, cântând în luntre, că, într-o bună zi, micuța lui 
Pâquette o să treacă şi ea pe sub podul ăla, dar fără cântec 
şi fără luntre? 

— Dar pantofiorul?, întrebă Gervaise. 

— Dispărut, odată cu mama, răspunse Mahiette. 

— Bietul pantofior!, exclamă Oudarde. 

Oudarde, femeie grasă şi simţitoare, s-ar fi mulţumit să 
ofteze împreună cu Mabhiette. Dar Gervaise, mai curioasă, 
nu-şi terminase încă întrebările. 

— Şi monstrul?, o întrebă ea deodată pe Mahiette. 

— Care monstru?, se miră aceasta. 

— Micul monstru egipţian lăsat de vrăjitoare la 
Chantefleurie în schimbul fetiţei? Ce-aţi făcut cu el? Trag 
nădejde că l-aţi înecat şi pe el. 

— Asta nu, răspunse Mahiette. 

— Cum! Atunci l-aţi ars? De fapt, aşa e mai drept. Un 
copil vrăjitor. 


— Niciuna, nici alta, Gervaise. Domnul arhiepiscop s-a 
interesat de copilul din Egipt, i-a citit slujba cuvenită, l-a 
binecuvântat, i-a alungat cu grijă diavolul din trup şi l-a 
trimis la Paris ca să fie expus pe patul de lemn de la Notre- 
Dame, ca fiind copil găsit. 

— Episcopii ăştia!, bombăni Gervaise. Pentru că sunt 
savanţi, nu fac nimic ca toţi oamenii. Auzi dumneata, 
Oudarde, să-l pui pe diavol pe patul copiilor găsiţi! Căci, nici 
vorbă, monstrul ăla mic era diavolul. Bine, Mahiette, şi ce- 
au făcut cu el la Paris? Îmi închipui că nu l-a vrut nicio fiinţă 
miloasă. 

— Nu ştiu, răspunse Mahiette. Pe vremea aceea, 
bărbatu-meu tocmai cumpărase funcţia de notar la Beru, la 
două leghe de oraş, şi nu ne-am mai ocupat de povestea 
asta; unde mai pui că în faţa satului Beru sunt cele două 
dealuri de la Cernay, care te împiedică să mai vezi 
clopotniţele catedralei din Reims. 

Tot sporovăind aşa, cele trei vrednice cetăţene 
ajunseseră în Piaţa Greve. Preocupate de discuţie, 
trecuseră fără să se oprească prin faţa cărţii publice de 
rugăciuni de la Tour-Roland şi se îndreptau, fără să-şi dea 
seama, spre stâlpul infamiei în jurul căruia mulţimea sporea 
clipă de clipă. Pesemne că spectacolul care atrăgea în 
momentul acela toate privirile într-acolo le-ar fi făcut să uite 
cu totul de Gaura cu şobolani şi de popasul pe care şi-l 
propuseseră să-l facă, dacă grăsunul Eustache, cel de şase 
ani, pe care Mahiette îl târa după ea, nu le-ar fi amintit 
brusc de el. 

— Mămico, întrebă Eustache, de parcă vreun instinct |- 
ar fi înştiinţat că Gaura cu şobolani rămăsese în urma lui, 
acum pot să mănânc plăcinta? 

Dacă Eustache ar fi fost mai isteţ, adică mai puţin 
pofticios, ar mai fi aşteptat puţin, şi numai la întoarcere, în 
cartierul Universităţii, acasă la jupân Audry Musnier, pe 
strada Madame-la-Valence, când între Gaura cu şobolani şi 
plăcintă s-ar fi aflat cele două braţe ale Senei şi cele şase 


poduri ale insulei Cite, ar fi riscat întrebarea aceasta 
timidă: „Mămico, acum pot să mănânc plăcinta?”. 

Aceeaşi întrebare, imprudentă în clipa când o puse 
Eustache, trezi atenţia lui Mahiette. 

— Aşa e!, exclamă ea. Am uitat de pustnică. Arătaţi-mi 
Gaura cu şobolani, să-i duc plăcinta. 

— Îndată, spuse Oudarde. Îţi faci o pomană. Dar 
Eustache nu era de aceeaşi părere. 

— E plăcinta mea!, zise el, plecându-şi capul când pe un 
umăr, când pe celălalt, ceea ce, într-un asemenea caz, era 
semnul suprem al nemulțumirii. 

Cele trei femei se întoarseră din drum şi ajungând lângă 
casa Turnului Roland, Oudarde le spuse celorlalte două: 

— Nu trebuie să ne uităm toate trei odată înăuntru, ca 
să n-o speriem pe pustnică. Voi două faceţi-vă că citiţi 
dominus în cartea de rugăciuni cât timp îmi ţin eu nasul în 
lucarnă. Pustnica mă cunoaşte un pic. Am să vă spun când 
puteţi veni. 

Şi se duse singură la lucarnă. În clipa când privi 
înăuntru, o milă adâncă i se zugrăvi pe chip şi faţa ei tare 
veselă şi deschisă îşi schimbă atât de brusc expresia şi 
culoarea, de parcă ar fi trecut de la o rază de soare lao 
rază de lună. Ochii i se umeziră, gura i se strânse, ca şi cum 
s-ar fi ţinut să nu plângă. O clipă mai târziu, îşi puse degetul 
pe buze şi-i făcu semn lui Mahiette să vină să vadă. 

Emoţionată, Mahiette veni în tăcere şi pe vârful 
picioarelor, ca atunci când te apropii de căpătâiul unui 
muribund. 

Într-adevăr, era tristă priveliştea care se oferea ochilor 
celor două femei, pe când ele priveau fără să se mişte şi 
fără să răsufle prin lucarna zăbrelită a Gaurei cu şobolani. 

Chilia era strâmtă, mai mult lată decât lungă, boltită în 
ogivă, şi văzută din interior semăna destul de bine cu 
alveola unei mari tiare de episcop. Într-un ungher, pe 
lespezile goale care formau pardoseala, stătea aşezată, sau 
mai degrabă chircită, o femeie cu bărbia sprijinită pe 


genunchi, cu braţele încrucişate şi strânse tare la piept. 
Astfel ghemuită, înveşmântată într-un sac cafeniu care o 
acoperea pe de-a întregul făcând cute largi, cu părul ei lung 
şi cărunt acoperindu-i faţa şi căzându-i până sub tălpi, 
femeia nu părea, la prima vedere, decât o formă ciudată, 
decupată pe fondul întunecos al chiliei, un fel de triunghi 
negricios, pe care lumina zilei venită prin lucarnă îl tăia 
fără milă în două nuanţe, una întunecată, alta luminată. Era 
unul dintre spectrele acelea, jumătate umbră, jumătate 
lumină, cum apar în vise sau în lucrările neobişnuite ale lui 
Goya, palide, imobile, sinistre, ghemuite pe vreun mormânt 
sau rezemate de zăbrelele vreunei celule de temniţă. Nu 
era nici femeie, nici bărbat, nici fiinţă vie, nici formă 
definită; era o formă, un fel de viziune în care se întretăiau 
fantasticul şi realul, ca întunericul şi lumina. Sub păru-i 
despletit şi revărsat până la pământ abia se desluşea un 
profil slab şi sever; rochia ei abia lăsa să treacă degetele 
unui picior gol, crispate pe lespedea tare şi rece. Vaga 
formă omenească întrezărită sub acoperământul acela de 
doliu te înfiora. 

Forma aceea, ţintuită parcă în pardoseala de piatră, 
părea că nici nu mişcă, nici nu gândeşte, nici nu respiră. 
Sub sacul subţire de pânză, în ianuarie, zăcând de-a dreptul 
pe o pardoseală de granit, fără foc, în întunericul unei 
temnițe a cărei lucarnă oblică lăsa să intre de afară numai 
vântul de gheaţă şi niciodată soarele, ea părea că nu suferă, 
părea chiar că nu simte. Ai fi zis că se prefăcuse în stană de 
piatră ca piatra celulei, gheaţă ca gheaţa iernii. Stătea cu 
palmele împreunate, cu privirea fixă! La prima vedere ai fi 
luat-o drept un spectru, la a doua drept o statuie. 

Totuşi, din când în când, buzele vinete i se deschideau 
uşor la suflul respirației şi tremurau, dar la fel de moarte şi 
de inconştiente ca frunzele purtate de vânt. 

Totuşi, din ochii ei întunecaţi scăpa o privire, o privire de 
nedescris, o privire profundă, lugubră, netulburată, mereu 
aţintită spre un colţ al celulei ce nu putea fi văzut de afară; 


o privire ce părea că leagă de nu ştiu ce obiect misterios 
toate gândurile întunecate ale acestui suflet chinuit. 

Aşa arăta făptura care, după locuinţa ei, era numită 
pustnica, iar după îmbrăcămintea ei era numită la 
sachette'. 

Cele trei femei, căci Gervaise venise şi ea lângă Mabhiette 
şi Oudarde, priveau prin lucarnă. Capetele lor opreau slaba 
lumină a chiliei, fără ca nefericita pe care o lipseau astfel de 
ea să pară a le da vreo atenţie. 

— Să n-o tulburăm, spuse Oudarde în şoaptă, e în extaz, 
se roagă. 

Dar Mahiette privea din ce în ce mai neliniştită chipul 
fiinţei aceleia, slăbită, ofilită, cu părul despletit, şi ochii i se 
umpleau de lacrimi. 

— Ar fi tare ciudat, murmură ea. 

Şi, vârându-şi capul printre gratiile lucarnei, izbuti să 
ajungă cu privirea până în colţul unde nefericita îşi ţinea 
mereu ochii aţintiţi. Când îşi scoase capul afară, faţa îi era 
udă de lacrimi. 

— Cum îi spuneţi femeii acesteia?, o întrebă ea pe 
Oudarde. 

Oudarde îi răspunse: 

— Îi spunem sora Gudule. 

— Iar eu, zise Mahiette, eu îi spun Pâquette la 
Chantefleurie. 

Apoi, punându-şi un deget pe buze, îi făcu semn lui 
Oudarde, care rămăsese înmărmurită, să-şi vâre capul prin 
lucarnă şi să privească. 

Oudarde privi şi văzu, în colţul spre care ochii pustnicei 
erau aţintiţi cu extazul acela întunecat, un pantofior de 
atlaz roz, brodat cu mii de fluturaşi de aur şi argint. 

Gervaise privi după Oudarde, apoi toate cele trei femei 
cu ochii la nefericita mamă, se porniră pe plâns. 

Dar nici privirile şi nici planşetele lor nu izbutiră să 
atragă atenţia pustnicei. Palmele ei rămaseră împreunate, 


buzele mute, ochii ficşi, şi celui care îi cunoştea povestea, 
pantofiorul astfel privit îi sfâşia inima. 

Cele trei femei nu scoaseră niciun cuvânt; nu mai 
îndrăzneau să vorbească nici măcar pe şoptite. 'Tlăcerea 
aceasta adâncă, durerea aceasta mare, uitarea aceasta în 
care totul, în afară de-un singur lucru, pierise le dădeau 
impresia unui altar în ziua de Paşti sau de Crăciun. Cele trei 
femei tăceau, se reculegeau, erau gata să îngenuncheze. 
Aveau impresia că intraseră într-o biserică în săptămâna 
mare. 

În sfârşit, Gervaise, cea mai curioasă dintre ele şi deci şi 
cea mai puţin sensibilă, încercă s-o facă pe pustnică să 
vorbească: 

— Soră! Soră Gudule! 

Şi repetă chemarea aceasta de trei ori, ridicând glasul 
de fiecare dată. Pustnica nu se clinti. Niciun cuvânt, nicio 
privire, niciun suspin, niciun semn de viaţă. 

La rândul ei, Oudarde rosti cu voce mai dulce şi mai 
mângâietoare: 

— Soră! Soră Sainte-Gudule! 

Aceeaşi tăcere, aceeaşi nemişcare. 

— Ciudată femeie!, exclamă Gervaise. N-ai clinti-o nici 
dacă ai trage cu bombarde în jurul ei. 

— Poate că e surdă, spuse Oudarde, oftând. 

— Poate că e oarbă, adăugă Gervaise. 

— Poate că e moartă, spuse şi Mahiette. 

Sigur că e, dacă nu părăsise încă trupul acesta inert, 
adormit, letargic, sufletul se ascunsese la adâncimi unde 
cele percepute de simţurile exterioare nu puteau ajunge. 

— O să trebuiască deci să-i lăsăm plăcinta pe fereastră. 
Şi-o s-o ia vreun băiat. Cum să facem s-o trezim? 

Eustache, până în clipa aceea atent la o trăsurică trasă 
de un câine mare, care tocmai trecuse, îşi dădu seama 
deodată că cele trei călăuze ale lui priveau ceva prin ochiul 
de geam şi, împins şi el de curiozitate, se urcă pe-un 


bolovan, se săltă pe vârful picioarelor, îşi lipi faţa îmbujorată 
de lucarnă şi strigă: 

— Mămico, uite că văd şi eu. La vocea aceasta de copil, 
limpede, proaspătă, sonoră, pustnica tresări şi-şi întoarse 
capul cu mişcarea seacă şi bruscă a unui arc de oţel; 
palmele ei lungi şi descărnate dădură la o parte părul de pe 
frunte, şi ochii-i miraţi, plini de mâhnire, deznădăjduiţi se 
aţintiră asupra copilului. Privirea aceasta ţinu doar o 
secundă. 

— Doamne!, strigă ea deodată, ascunzându-şi faţa în 
poală, şi se părea că vocea răguşită îi sfâşie pieptul. 
Doamne, cel puţin nu mi-i arăta pe-ai altora! 

— Bună ziua, doamnă, zise copilul, cu multă seriozitate. 
Totuşi, zguduirea aceasta o trezise, ca să zicem aşa, pe 
pustnică. Un lung fior îi străbătu corpul din creştet până-n 
tălpi, dinţii îi clănţăniră, şi, ridicând un pic capul, spuse, 
lipindu-şi coatele de coapse şi luându-şi tălpile în palme 
spre a şi le încălzi: 

— Oh! Ce ger! 

— Sărmana femeie, zise Oudarde, cuprinsă de milă, vrei 
puţin foc? 

Ea clătină din cap în semn de refuz. 

— Atunci, continuă Oudarde, întinzându-i sticluţa, iată 
puţin hypocras care te va încălzi. Bea. 

Clătină iar din cap, o privi fix pe Oudarde şi răspunse: 

— Apă. 

Oudarde stărui. 

— Nu, soră, apa nu-i băutură de iarnă. Trebuie să bei un 
pic de hypocras şi să mănânci plăcinta asta din aluat de 
porumb pe care am copt-o pentru dumneata. 

Respinse plăcinta întinsă de Mahiette şi spuse: 

— Pâine neagră. 

— Hai, zise Gervaise, năpădită la rândul ei de milă şi 
desfăcându-şi pelerina de lână, iată un veşmânt ceva mai 
călduros decât al dumitale. Puneţi-l pe umeri. 


Pustnica refuză şi pelerina, cum refuzase şi sticluţa, şi 
plăcinta, şi răspunse: 

— Un sac. 

— Dar trebuie, trebuie să te bucuri şi dumneata un pic 
de faptul că ieri a fost sărbătoare, zise buna Oudarde. 

— Mă bucur, răspunse pustnica. De două zile n-am apă 
în urcior. Şi adăugă, după o clipă de tăcere: Când e zi de 
sărbătoare, lumea mă uită. Şi bine face. De ce s-ar gândi la 
mine, care nu mă gândesc la ea? Dintr-un tăciune stins, te- 
alegi cu cenuşă rece. 

Apoi, obosită parcă de-atâta vorbă, lăsă iar să-i cadă 
capul pe genunchi. Naiva şi miloasa Oudarde, care crezu că 
prin ultimele ei cuvinte pustnica se văitase tot de frig, o 
întrebă: 

— Atunci, vrei puţin foc? 

— Foc!, rosti pustnica, cu un glas ciudat. Şi o să-i faceţi 
puţin foc şi sărmanei fetiţe, care zace în pământ de 
cincisprezece ani? 

Îi tremura tot trupul, glasul îi vibra, ochii îi străluceau şi 
se ridică în genunchi. Apoi, întinzând deodată mâna-i albă şi 
slabă spre copilul care o privea cu ochi miraţi, strigă: 

— Duceţi copilul de aici! O să treacă ţiganca! 

Şi căzu cu faţa la pământ, iar fruntea ei se izbi de 
pardoseală, sunând ca piatră lovită de altă piatră. Cele trei 
femei crezură că a murit. Dar, după câteva clipe, se mişcă şi 
o văzură târându-se pe genunchi şi pe coate până în colţul 
unde se afla pantofiorul. Şi-atunci nu mai îndrăzniră s-o 
privească, n-o mai văzură, dar auziră miile de sărutări şi 
miile de suspine, amestecate cu ţipete sfâşietoare şi 
zgomote surde ca ale unui cap care se loveşte de pereţi. 
Apoi, după una din loviturile acestea, atât de puternică 
încât se clătinară toate trei, nu mai auziră nimic. 

— Să se fi omorât?, zise Gervaise, îndrăznind să-şi vâre 
capul prin lucarnă. Soră! Soră Gudule! 

— Soră Gudule!, repetă Oudarde. 


— Ah! Doamne! Nu mai mişcă!, continuă Gervaise. Să fie 
oare moartă? Gudule! Gudule! 

Mahiette, într-atât de tulburată, încât îşi pierduse graiul, 
făcu un efort. 

— Staţi!, spuse ea. Apoi, aplecându-se spre lucarnă, 
strigă încetişor: Pâquette! Pâquette la Chantefleurie! 

Nici copilul care suflă cu nevinovăție peste fitilul 
neaprins bine al unei petarde şi-o face să-i explodeze în ochi 
nu poate fi mai înspăimântat decât fu Mabhiette de efectul 
acestui nume răsunând brusc în chilia surorii Gudule. 

Pustnica tresări din tot trupul, se ridică în picioare, 
desculţă, şi se repezi la fereastră cu ochi atât de 
scăpărători, încât Mabhiette, Oudarde, cealaltă femeie şi 
copilul se traseră înapoi până la parapetul cheiului. 

Între timp, faţa sinistră a pustnicei se ivi lipită de gratiile 
lucarnei. 

— Oh! Oh!, strigă ea cu un râs înfricoşător. Mă cheamă 
ţiganca! 

În clipa aceea, o scenă care se petrecea la stâlpul 
infamiei îi reţinu privirile rătăcite. Fruntea i se încreţi de 
groază. Pustnica îşi întinse afară din chilie braţele-i 
scheletice şi strigă cu o voce care semăna a horcăit: 

— Aşadar, tot tu eşti, fiică a Egiptului! Tu mă strigi, 
hoaţă de copii! Ei bine! Fii blestemată! Blestemată! 
Blestemată! Blestemată!... 


4 


O lacrimă pentru o picătură de apa 


Cuvintele acestea, erau, dacă putem spune aşa, punctul 
de legătură între cele două întâmplări desfăşurate până 
acum paralel, în acelaşi timp, fiecare pe scena ei, una 
descrisă mai sus, în Gaura cu şobolani, cealaltă, care 
urmează, pe treapta stâlpului infamiei. Prima nu avusese 


alţi martori în afara celor trei femei, cunoscute acum 
cititorului; a doua avea ca spectatori întregul public pe care 
l-am văzut mai adineauri înghesuindu-se în Piaţa Greve, în 
jurul stâlpului infamiei şi al spânzurătorii. 

Mulțimea aceasta, pe care cei patru sergenţi postați de 
la nouă dimineaţa în cele patru colţuri ale stâlpului o 
făcuseră să spere într-o execuţie oarecare, nu o 
spânzurare, fireşte, ci o biciuire, o tăiere a urechilor, ceva, 
în sfârşit, mulţimea aceasta sporise atât de repede, încât cei 
patru sergenţi, împresuraţi prea îndeaproape, fuseseră de 
câteva ori nevoiţi s-o strângă, cum se spunea pe-atunci, 
lovind-o cu o bâtă de lemn sau împingând-o cu crupele 
cailor. 

Gloata, disciplinată când era vorba să aştepte vreo 
execuţie publică, nu se arăta prea nerăbdătoare, ci se 
distra privind stâlpul infamiei, un fel de construcţie foarte 
simplă, alcătuită dintr-un cub de zidărie înalt de vreo zece 
picioare şi gol pe dinăuntru. O treaptă ţeapănă, din piatră 
grosolană, şi căreia i se spunea de obicei scara, ducea la 
platforma de sus, pe care se vedea o roată orizontală din 
lemn de stejar solid. Osânditul era legat de roata aceasta, în 
genunchi, cu mâinile la spate. O osie de lemn pusă în 
mişcare de-un scripete ascuns în interiorul micului edificiu 
învârtea roata încet-încet, menţinând-o mereu în plan 
orizontal, astfel că faţa osânditului se arăta, rând pe rând, 
spre toate punctele pieţei. Asta se numea a întoarce un 
criminal. 

După cum se vede, stâlpul infamiei din Piaţa Greve era 
departe de-a oferi toate plăcerile stâlpului infamiei de la 
Hale. Nimic arhitectural. Nimic monumental. Nici acoperiş 
cu cruce de fier, nici turlă octogonală ajurată, nici colonete 
gingaşe înflorind spre marginea acoperişului în capiteluri 
de acante, nici jgheaburi himerice şi monstruoase, nici 
lemnărie cizelată, nici sculptură fină, adânc scobită în 
piatră. 


Trebuia să te mulţumeşti doar cu cei patru pereţi de 
piatră, cu două  rezemătoare de gresie, şi cu 
spânzurătoarea păcătoasă, tot din piatră, rece şi goală, 
aflată alături. 

Amatorii de arhitectură gotică n-ar fi găsit aici prilej de 
desfătare. E adevărat că bravii gură-cască din Evul Mediu 
nu prea se sinchiseau de arhitectură şi că lor puţin le păsa 
de frumuseţea unui stâlp al infamiei. 

Osânditul sosi, în sfârşit, legat de dricul unei căruţe; 
când fu suit pe platformă, când putu să fie văzut din toate 
punctele pieţei, legat cu funii şi curele de roata stâlpului, un 
val de huiduieli nemaipomenite, amestecate cu râsete şi 
urale, izbucni în toată piaţa. Mulțimea îl recunoscuse pe 
Quasimodo. 

Într-adevăr, el era. Schimbarea sorții se dovedea 
ciudată. Să fii legat la stâlp, acolo unde în ajun ai fost 
salutat, aclamat şi proclamat papă şi prinţ al nebunilor, în 
alai cu ducele de Egipt, cu regele Thunes şi cu împăratul 
Galileii! De bună seamă însă că în mulţime nu exista nicio 
minte, nici chiar a lui, a celui sărbătorit şi apoi osândit, 
care, cu limpezime, să facă această asociere. Gringoire şi 
filosofia lui lipseau de la spectacol. 

Curând, Michel Noiret, trâmbiţaş oficial al regelui, 
stăpânitorul nostru, sili gloata să tacă şi citi sentinţa, 
potrivit rânduielii şi poruncii domnului prevot. Apoi trecu în 
dosul căruţei, împreună cu oamenii săi îmbrăcaţi în 
uniforme. 

Quasimodo, nepăsător, nici nu clipea măcar. Orice 
împotrivire din partea lui fusese făcută imposibilă prin ceea 
ce se numea pe-atunci, în stilul cancelariei judecătoreşti, 
tăria şi siguranţa legăturilor, ceea ce voia să însemne că 
toate curelele şi verigile îi intraseră pesemne în carne. De 
altfel, tradiţia aceasta a puşcăriilor şi a ocnelor nu s-a 
pierdut, iar cătuşele o mai păstrează încă aidoma la noi, 
popor civilizat, blând şi uman (punând în paranteză ocna şi 
ghilotina). 


Osânditul se lăsase dus, împins, purtat, suit, legat şi 
răzlegat. Pe faţa lui nu se putea citi decât o mirare de 
sălbatic sau de cretin. Lumea îl ştia surd; acum ai fi ziscă e 
şi orb. 

Îl puseră în genunchi pe platforma circulară şi el nu se 
împotrivi. Îi scoaseră haina şi cămaşa, dezgolindu-l până la 
brâu, şi el îi lăsă. Îl înhămară într-un nou sistem de curele şi 
de catarame, iar el îngădui să fie încătărămat şi legat. Doar 
din când în când răsufla zgomotos ca un vițel al cărui cap 
atârnă şi se bălăngăne pe marginea căruţei măcelarului. 

— Vita!, spuse Jehan Frollo du Moulin către prietenul 
său Robin Poussepain (căci amândoi studenţii îl urmaseră 
pe osândit, aşa cum se cuvine). Înţelege şi el cât un cărăbuş 
închis într-o cutie! 

Când mulţimea văzu cocoaşa lui Quasimodo dezgolită, 
când îi văzu pieptul de cămilă şi umerii lui învârtoşaţi şi 
păroşi, izbucni în hohote nebune de râs. În toiul veseliei, un 
bărbat purtând uniforma oraşului, mărunt, dar voinic, se 
urcă pe platformă şi se aşeză lângă osândit. Numele lui 
trecu repede din gură în gură. Era jupân Pierrat Torterue, 
schingiuitor oficial al închisorii Châtelet. 

Acesta începu prin a pune într-un colţ al stâlpului 
infamiei o clepsidră neagră a cărei parte de sus era plină de 
nisip roşu ce se scurgea spre partea de jos; apoi îşi scoase 
tunica bicoloră şi mulţimea văzu atârnând în mâna lui 
dreaptă un bici subţire şi şfichiuitor făcut din curele lungi, 
albe, lucioase, înnodate, împletite, întărite cu gheare de 
metal. lar cu mâna stângă îşi suflecă nepăsător cămaşa în 
jurul braţului drept până la subsuoară. 

În acest timp, Jehan Frollo striga înălţându-şi capul 
blond şi buclat pe deasupra mulţimii (pentru asta se urcase 
pe umerii lui Robin Poussepain): 

— Priviţi, domnilor şi doamnelor! lată că va fi biciuit 
zdravăn jupân Quasimodo, clopotarul fratelui meu, domnul 
arhidiacon de Josas, un soi de jalnică arhitectură orientală, 


cu spinarea clădită în chip de dom şi cu picioarele în 
coloane spiralate. 

lar mulţimea, mai ales copiii şi fetele, se prăpădeau de 
râs. 

În sfârşit, schingiuitorul izbi cu piciorul în podea. Roata 
începu să se învârtească. Quasimodo se clătină, prins în 
chingi. Uluirea zugrăvită brusc pe faţa lui diformă stârni şi 
mai vârtos hohotele de râs din preajmă. 

Deodată, în clipa când roata, învârtindu-se, aduse în faţa 
lui jupân Pierrat spinarea monstruoasă a lui Quasimodo, 
jupân  schingiuitorul ridică braţul, şfichiuirile subţiri 
şuierară ascuţit prin văzduh ca un ghem de năpârci şi se 
abăâtură cu furie pe spinarea nefericitului. 

Quasimodo zvâcni dureros, ca trezit pe neaşteptate din 
somn. Începea să înţeleagă. Se zvârcoli în legături; o 
strâmbătură de mirare şi de durere îi schimonosi muşchii 
feţei, dar nu scoase niciun suspin. Întoarse doar capul, mai 
întâi înapoi, spre dreapta, apoi spre stânga, clătinându-l, 
cum face taurul când e pişcat în coastă de un tăun. 

Urmă o a doua lovitură, apoi a treia, şi încă una, şi încă 
una, fără încetare. Roata se învârtea mereu şi loviturile 
curgeau întruna. Curând ţâşni sângele; mulţimea îl văzu 
şiroind în mii de firişoare pe umerii negri ai cocoşatului, iar 
şfichiuirile subţiri, în rotația lor care sfâşia aerul, îl 
împrăştiară în stropi peste cei de faţă. 

Quasimodo îşi reluase, măcar în aparenţă, nepăsarea de 
la început. Încercase mai întâi, pe ascuns şi fără sforţări 
prea vădite, să-şi rupă legăturile. Oamenii văzuseră cum 
ochii lui prind să scapere, cum muşchii i se împietresc, iar 
membrele i se încordează, văzuseră curelele şi verigile 
întinzându-se. Efortul era puternic, uluitor, disperat, dar 
străvechile unelte de caznă ale justiţiei rezistară, plesnind 
doar pe alocuri, şi-atâta tot. Quasimodo recăzu, istovit. Pe 
chipul său, uluirea făcu loc unui sentiment de descurajare 
amară şi adâncă. Închizându-şi unicul ochi, cocoşatul îşi 
lăsă capul pe piept şi făcu pe mortul. 


Din clipa aceea nu se mai clinti. Nimic nu-l putu face să 
se mai mişte. Nici sângele care-i şiroia întruna, nici 
loviturile date cu furie sporită, nici mânia schingiuitorului, 
care se aţâţa singur şi se îmbăta de plăcerea de a aplica 
pedeapsa, nici zgomotul cumplitelor şfichiuiri, mai ascuţite 
şi mai şuierătoare decât limbile unor vipere. 

În sfârşit, un aprod de la Châtelet îmbrăcat în negru, 
călare pe un cal negru, aflat lângă scară de la începutul 
executării osândei, întinse varga de abanos spre ceasul de 
nisip. Schingiuitorul se opri. Roata se opri. Ochiul lui 
Quasimodo se redeschise încet. 

Biciuirea se sfârşise. Două ajutoare ale schingiuitorului 
spălară umerii însângeraţi ai osânditului, îl frecară cu nu 
ştiu ce alifie care închise pe loc toate rănile şi-i aruncară pe 
spate un fel de şorţ galben croit ca un patrafir. Între timp, 
Pierrat Iorterue pusese să i se stoarcă pe pavaj şfichiurile 
biciului, înroşite şi ude de sânge. 

Dar pentru Quasimodo încă nu se sfârşise totul. Mai 
trebuia să îndure ceasul acela la stâlpul infamiei, pe care 
jupân Florian Barbedienne îl adăugase atât de chibzuit la 
sentinţa lui messire Robert d'Estouteville; totul, spre marea 
slavă a vechiului joc de cuvinte, fiziologic şi psihologic, al lui 
Jean de Cumene: Surdus absurdusiB:. 

Ceasul de nisip fu deci răsturnat, iar cocoşatul fu lăsat 
pe platformă, legat cum era, pentru ca justiţia să fie 
împlinită până la capăt. 

Norodul, în Evul Mediu mai ales, e în societate cum e 
copilul în familie. Cât timp rămâne în starea lui de primă 
ignoranță, de copilărie morală şi intelectuală, se poate 
spune despre el ca despre un copil: 

Această vârstă este fără milă. 

Am văzut că, în general, Quasimodo era urât de oameni, 
pentru mai multe motive, ce-i drept. În toată mulţimea din 
piaţă abia dacă exista vreun spectator care să n-aibă motive 
să se plângă împotriva răutăciosului cocoşat de la Notre- 
Dame. De aceea se bucurau toţi văzându-l la stâlpul 


infamiei, iar aspra osândă pe care o îndurase şi jalnica stare 
în care fusese lăsat, departe de a-i mişca pe oameni, le 
înrăise ura, înarmând-o cu un pic de veselie. 

De aceea, vindicta publică odată satisfăcută, după cum 
se mai exprimă şi astăzi bonetele pătrate în păsăreasca lor, 
veni rândul miilor de răzbunări particulare. Aici, ca şi în 
Sala Mare, izbucniră mai ales femeile. Toate aveau câte 
ceva împotriva cocoşatului, unele din pricina răutăţii, altele 
din pricina sluţeniei lui. Acestea din urmă erau cele mai 
furioase. 

— Oh! Mască a lui Antichrist!, spunea una. 

— Călăreţ pe coada măturii!, striga alta. 

— Frumoasă strâmbătură tragică!, urla o a treia. Te-ar 
face papă al nebunilor, dacă azi ar fi ieri! 

— Bun!, adăugă o bătrână. lată strâmbătura de la 
stâlpul infamiei. Când o s-o vedem şi pe cea de la 
spânzurătoare? 

— Când au să te vâre sub clopotul mare, la o sută de 
picioare sub pământ, clopotar afurisit? 

— Şi totuşi, diavolul ăsta sună Angelus! 

— Oh! Surdul! Chiorul! Ghebosul! Monstrul! 

— Are o mutră, c-ar face o femeie să lepede mai degrabă 
decât cu toate leacurile şi medicamentele. 

lar cei doi studenţi, Jehan du Moulin şi Robin 
Poussepain, cântau cât îi ţinea gura vechiul cântec popular: 


O spânzurătoare 
Pentru tâlhăroi, 

Un rug cât mai mare 
Pentru maimuţoi. 


Ploua cu ocări, cu huiduieli, cu blesteme, cu râsete şi, pe 
alocuri, chiar cu pietre. 

Quasimodo era surd, dar vedea clar, iar furia mulţimii 
era la fel de bine zugrăvită pe feţe ca şi în cuvinte. De altfel, 
pietrele aruncate explicau hohotele de râs. 


La început, cocoşatul se stăpâni. Dar încet-încet, 
răbdarea lui, care înfruntase biciul schingiuitorului, cedă şi 
se lăsă învinsă de pişcăturile acestea de insecte. Taurul 
Asturiei, care nu s-a prea speriat de asalturile picadorului, e 
scos din sărite de câini şi de fluturarea fâşiilor de pânză 
colorată. 

Quasimodo aruncă mai întâi o privire lentă şi 
amenințătoare asupra mulţimii. Dar, legat cum era, privirea 
nu-i ajută să alunge muştele care-i pişcau rana. Atunci se 
zbătu în legături şi zvâcnirile lui furioase făcură să scârţâie 
din temelii vechea roată a stâlpului infamiei. Drept urmare, 
batjocurile şi huiduielile se înteţiră. 

Atunci, nefericitul, neputând să-şi sfarme zgarda de fiară 
sălbatică prinsă în lanţ, se linişti. Doar din când în când, 
câte un geamăt de furie îi scutura pieptul. Faţa nu i se 
roşise şi nu se vedeau semnele ruşinii pe ea. Cocoşatul era 
prea departe de civilizaţie şi prea aproape de natură ca să 
ştie ce e ruşinea. De altfel, în halul lui de sluţenie, mai putea 
fi simţitor la ocară? Dar mânia, ura, deznădejdea aduceau 
încet pe faţa lui hidoasă un nor din ce în ce mai mohorât, 
din ce în ce mai încărcat cu o electricitate care scapără mii 
de fulgere în unicul ochi al ciclopului. 

Totuşi, norul se lumină o clipă la trecerea unui catâr, 
care străbătea mulţimea purtând în spinare un preot. De 
îndată ce zări în depărtare catârul şi preotul, faţa bietului 
osândit se îmblânzi. În locul furiei care o schimonosea, se ivi 
un zâmbet ciudat, plin de-o blândeţe, de-o bunătate, de-o 
duioşie de nedescris. Pe măsură ce preotul se apropia, 
zâmbetul devenea mai limpede, mai desluşit, mai radios. 
Era ca şi cum nefericitul saluta venirea unui salvator. Totuşi, 
când catârul ajunse destul de aproape de stâlp pentru ca 
osânditul să poată fi recunoscut de preot, acesta din urmă 
îşi cobori privirea, schimbă brusc direcţia şi dădu pinteni 
animalului, de parcă s-ar fi grăbit să scape de nişte chemări 
înjositoare şi n-ar fi ţinut deloc să fie salutat şi recunoscut 
de-un păcătos aflat într-o asemenea situaţie. 


Preotul acela era arhiepiscopul dom Claude Frollo. 

Norul se lăsă din nou, şi mai întunecat, pe fruntea lui 
Quasimodo. Zâmbetul mai stărui un timp amestecat în el, 
dar descurajat, amar, de-o tristeţe profundă. 

Vremea trecea. Cocoşatul se afla acolo de cel puţin o oră 
şi jumătate, sfâşiat, schingiuit, ocărât întruna şi aproape 
ucis de loviturile pietrelor. 

Deodată se zbătu din nou în lanţuri cu şi mai multă 
disperare, făcând să tremure toată lemnăria pe care se afla, 
şi rupând tăcerea păstrată cu încăpățânare până atunci, 
strigă cu o voce răguşită şi furioasă, care semăna mai mult 
a lătrat decât a strigăt omenesc şi care acoperi zarva 
huiduielilor: 

— Apă! 

Strigătul acesta deznădăjduit, departe de a stârni mila, 
oferi încă un prilej de distracţie bunului popor parizian ce 
se afla în jurul scării şi care, trebuie să spunem, luat de-a 
valma şi ca mulţime, nu era deloc mai puţin crud şi mai 
puţin abrutizat decât vagabonzii din Curtea Miracolelor, 
unde l-am condus mai înainte pe cititor, şi care erau, pur şi 
simplu, pătura cea mai de jos a gloatei. În jurul nefericitului 
osândit nu se ridică niciun glas în afară de cele care îşi 
băteau joc de setea lui. Fără îndoială că în clipa aceea, cu 
faţa lui împurpurată şi năduşită, cu ochiul năuc, cu gura 
spumegând de mânie şi de durere şi cu limba pe jumătate 
scoasă, el părea mai degrabă grotesc şi respingător decât 
vrednic de plâns. Şi mai trebuie spus că, chiar de s-ar fi 
aflat în mulţime vreo inimă miloasă de bărbat sau de femeie 
care să se simtă ispitită să aducă un pahar cu apă 
nenorocitei făpturi chinuite, în jurul scârnavelor trepte ale 
stâlpului infamiei domnea o asemenea prejudecată faţă de 
ruşine şi de înjosire, încât era de ajuns ca să-l alunge pe 
bunul samaritean. 

Peste câteva minute, Quasimodo îşi îndreptă spre 
mulţime privirea disperată şi repetă cu un glas şi mai 
sfâşietor: 


— Apă! 

Şi toţi râseră iar: 

— Bea asta!, îi strigă Robin Poussepain, aruncându-i în 
obraz un burete îmbibat în şanţul cu lături. Ţine, surd 
ticălos! Îţi eram dator. 

O femeie îi azvârli o piatră în cap: 

— Să te-nveţi minte să ne mai trezeşti noaptea cu 
dangătele tale, blestematule! 

— Hei, flăcăule, urla un olog, căznindu-se să-l atingă cu 
cârja, o să ne mai faci farmece de sus, din turlele de la 
Notre-Dame? 

— Uite un blid, ca să bei!, strigă un bărbat, aruncându-i 
în piept un urcior spart. Tu eşti ăla care doar ai trecut prin 
faţa neveste-mii şi-ai şi făcut-o să nască un copil cu două 
capete! 

— Şi pisica mea a fătat un pisoi cu şase labe!, latră o 
babă, aruncând în el cu o ţiglă. 

— Apă!, repetă pentru a treia oară Quasimodo, gâfâind 
din greu. 

În clipa aceea, văzu cum gloata se dă în lături. O fată 
îmbrăcată ciudat ieşi din mulţime. Fata era însoţită de o 
căpriţă albă, cu coarnele poleite, şi ţinea în mână o 
tamburină. 

Ochiul lui Quasimodo scânteia. Era ţiganca pe care 
încercase s-o răpească noaptea trecută, din care pricină 
osânditul simţea vag că ispăşea acum, lucru, de altminteri, 
cu totul neadevărat, căci pedeapsa se datora faptului că era 
surd şi că fusese judecat de un alt surd. Quasimodo nu se 
îndoi nicio clipă că ţiganca venea şi ea să se răzbune şi să-i 
tragă o lovitură ca toţi ceilalţi. 

Şi chiar o văzu urcând repede scara. Mânia şi ciuda îl 
sufocau. Ar fi vrut să poată dărâma stâlpul şi dacă fulgerul 
din ochiul lui ar fi putut trăsni, ţiganca s-ar fi pomenit 
preschimbată în pulbere înainte de a ajunge pe platformă. 

Fără să spună un cuvânt, ea se apropie de osânditul care 
se zvârcolea zadarnic, încercând să scape şi, desprinzându- 


şi plosca de la brâu, o duse cu blândeţe la buzele arse ale 
nefericitului. Atunci, din ochiul acela, până mai adineauri 
atât de uscat şi de aprins, se văzu rostogolindu-se o lacrimă 
mare, care curse încet de-a lungul obrazului diform şi-atâta 
timp schimonosit de deznădejde. Era poate prima lacrimă 
pe care o vărsase vreodată nefericitul cocoşat. 

Cu toate acestea, nefericitul uită să bea. Nerăbdătoare, 
ţiganca făcu mutrişoara ei şi ţinu, zâmbind, plosca la gura 
colţată a lui Quasimodo. Care bău cu înghiţituri prelungi. Îl 
ardea setea. 

Când isprăvi, îşi întinse buzele negre, fără doar şi poate 
ca să sărute mâna frumoasă care îl ajutase. Dar fata care, 
poate, era de felul ei neîncrezătoare şi-şi mai amintea şi de 
încercarea de atac din noaptea trecută, îşi trase mâna cu 
gestul caracteristic al unui copil ce se teme să nu fie muşcat 
de un animal. 

Atunci, bietul surd îşi aţinti asupra ei privirea 
dojenitoare şi nespus de tristă. 

Oriunde, priveliştea aceasta a unei fete atât de 
frumoasă, de proaspătă, de pură, de încântătoare şi de 
firavă totodată, care alergase plină de milă să ajute atâta 
nenorocire, sluţenie şi răutate, ar fi fost înduioşătoare. La 
un stâlp al infamiei însă, priveliştea era sublimă. 

Întreaga mulţime simţi acest lucru şi începu să bată din 
palme şi să strige: „Bravo! Bravo!”. 

În clipa aceea, de la lucarna chiliei, pustnica zări ţiganca 
lângă stâlpul infamiei şi-i aruncă sinistrul ei blestem: 

— Fii blestemată, fiică a Egiptului! Blestemată! 
Blestemată! 


5 


Sfârşitul poveştii cu plăcinta 


Esmeralda păli şi cobori, clătinându-se, de pe platformă. 
Vocea pustnicei o urmări şi-atunci: 

— Coboară! Coboară! Hoaţă din Egipt, o să te urci tu iar 
acolo! 

— Au apucat-o furiile pe pustnică, se mulţumi să 
şuşotească gloata. Şi atâta tot. 

Căci femeile acestea erau temute, drept care nimeni nu 
se atingea de ele. Pe-atunci, nimeni nu se lega fără pricină 
de cineva care se ruga zi şi noapte. 

Sosise ceasul când Quasimodo trebuia dus de acolo. De 
aceea, fu dezlegat, iar mulţimea se împrăştie. 

Lângă Grand-Pont, Mahiette, care se îndrepta spre casă 
împreună cu prietenele ei, se opri brusc. 

— la spune, Eustache, ce-ai făcut cu plăcinta? 

— Mamă, spuse copilul, pe când voi vorbeaţi cu doamna 
aia din gaură a trecut un câine mare şi-a muşcat din 
plăcintă. Atunci am mâncat şi eu din ea. 

— Cum, domnule, zise Mahiette, ai mâncat-o pe toată? 

— Câinele e de vină, mamă! l-am spus şi n-a vrut să m- 
asculte. Atunci am muşcat şi eu, na! 

— Grozav copil!, exclamă mama, zâmbind şi dojenindu-l 
totodată. Ştii, Oudarde, el singur e în stare de pe acum să 
mănânce toate cireşele din livada noastră de la 
Charlerange. De-aia spune bunică-su că o să ajungă 
căpitan. Să te mai prind eu numai, domnule Eustache! Hai, 
leule! 


Cartea a şaptea 


Pericolul de a-ţi încredința taina unei capre 


Trecuseră mai multe săptămâni de când se întâmplaseră 
cele povestite mai sus. 

Era în primele zile ale lui martie. Soarele, pe care 
Dubartas, clasicul strămoş al perifrazei, nu-l numise încă 
marele duce al lumânărilor, nu era mai puţin vesel şi 
strălucitor din pricina asta. Era una din zilele acelea de 
primăvară atât de bune şi de frumoase, încât întregul Paris, 
risipit prin pieţe şi promenade, le sărbătoreşte ca pe nişte 
duminici. În asemenea zile de lumină, căldură şi seninătate, 
există un anumit moment când trebuie admirat portalul 
catedralei Notre-Dame; momentul când soarele, pornit spre 
amurg, priveşte aproape în faţă catedrala. Razele lui, 
apropiindu-se de orizontală, se retrag agale de pe 
caldarâmul pieţei şi urcă de-a lungul fațadei verticale a 
bisericii, scoţându-i în relief, prin umbrele lor, miile de 
sculpturi, pe când marea fereastră centrală în formă de 
roză scânteiază ca un ochi de ciclop aprins, la răsfrângerea 
focului din vatra faurului. 

Era deci tocmai momentul acela. 

Peste drum de înalta catedrală învăpăiată de amurg, pe 
balconul de piatră clădit deasupra porticului unei bogate 
case gotice care forma colţul pieţei şi al străzii Pieței, 
câteva fete tinere şi frumoase râdeau şi vorbeau între ele, 
făcând tot felul de graţii şi de mici nebunii. După lungimea 
vălului care, pornind din vârful cornetului de pe cap, ascuţit 
şi brodat cu mărgele, le cădea până la călcâie, după fineţea 
bluzelor brodate ce le acopereau umerii, lăsând să li se 
zărească potrivit ispititoarei mode de pe atunci, începutul 
frumoşilor sâni feciorelnici, după bogăţia jupelor purtate pe 
dedesubt, dar mai preţioase decât veşmintele de deasupra 
(minunat rafinament!), după voalul, mătasea, catifeaua din 
care erau făcute toate acestea şi, mai ales, după albeaţa 


mâinilor care arată lipsă de griji şi lenevie, puteai lesne să 
ghiceşti în fetele acelea pe moştenitoarele unor familii 
nobile şi bogate. Şi într-adevăr, se aflau acolo domniţa 
Fleur-de-Lys de Gondelaurier împreună cu Diane de 
Christeuil,  Amelotte de  Montmichel, Colombe de 
Gaillefontaine şi micuța de Champchevrier, toate fete de 
neam mare, adunate în momentul acela la doamna văduvă 
de Gondelaurier, din pricina monseniorului de Beaujeu şi a 
doamnei soţiei sale, care urmau să vină în luna aprilie la 
Paris şi să aleagă însoţitoare de onoare pentru prinţesa 
moştenitoare Marguerite, când aveau să meargă la Picardia 
spre a o primi din mâinile flamanzilor. Toţi nobilii din 
împrejurimi, cale de treizeci de leghe, râvneau la cinstea 
aceasta pentru fiicele lor şi mulţi dintre ei şi le şi adunaseră 
sau şi le trimiseseră la Paris. Cele despre care vorbim 
fuseseră încredințate de părinţi pazei discrete şi venerabile 
a doamnei Aloise de Gondelaurier, văduva unui fost ofiţer 
de arbaletieri ai regelui, retrasă cu singura ei fiică în casa 
din piaţa catedralei Notre-Dame, la Paris. 

Balconul în care se aflau fetele dădea într-o cameră 
bogat tapiţată cu piele de Flandra de culoare roşcată şi 
având încrustate frunze de aur. Grinzile care tăiau paralel 
tavanul încântau ochii prin miile lor de sculpturi ciudate, 
vopsite şi poleite. Ici-colo, pe scrinuri cizelate, licăreau 
splendide obiecte smălţuite; un cap de mistreţ din faianţă 
încununa o minunată poliţă pentru vase cu două rafturi 
care arătau că stăpâna casei era soţia sau văduva unui 
ofiţer de grad mare. În fund, lângă un şemineu înalt, plin de 
sus până jos cu steme şi armorii, stătea, într-un bogat 
fotoliu de catifea roşie, doamna de Gondelaurier, căreia cei 
cincizeci şi doi de ani câţi avea i se puteau citi şi pe chip, şi 
pe îmbrăcăminte. Lângă ea, în picioare, se afla un tânăr 
destul de arătos, deşi cam încrezut şi fanfaron, unul dintre 
flăcăii aceia chipeşi care plac tuturor femeilor, deşi bărbaţii 
serioşi şi fizionomiştii ridică din umeri când vine vorba 
despre ei. Tânărul cavaler purta strălucitoarea uniformă a 


arcaşilor din escorta regelui, care semăna prea mult cu 
costumul lui Jupiter, admirat în prima parte a povestirii 
noastre, ca să-l mai necăjim pe cititor cu încă o descriere. 

Domniţele erau aşezate parte în cameră, parte pe 
balcon, unele pe perniţe de catifea de Utrecht cu ciucuri de 
fir, altele pe scaune fără spătar, din stejar sculptat cu flori şi 
figuri. Fiecare ţinea pe genunchi marginea unei uriaşe 
tapiserii de mână, la care lucrau toate şi din care o bună 
bucată atârna pe împletitura ce acoperea podeaua. Şi 
vorbeau între ele cu voci şoptite şi cu râsetele înfundate pe 
care le auzi atunci când stau de vorbă mai multe fete în 
mijlocul cărora se află un tânăr. Tânărul, a cărui prezenţă 
era de ajuns ca să pună în mişcare amorurile-proprii 
femeieşti, părea că nu prea le ia în seamă şi, pe când fetele 
se întreceau să-i capteze atenţia, el părea preocupat mai 
ales să-şi lustruiască cu mănuşa din piele de căprioară 
catarama centironului. 

Din când în când, bătrâna doamnă i se adresa în şoaptă, 
iar el îi răspundea cum putea mai bine, cu un fel de politeţe 
stângace şi silită. După zâmbetele, după micile semne de 
înţelegere ale doamnei Aloise, după privirile aruncate de ea 
spre fiică-sa Fleur-de-Lys pe când i se adresa în şoaptă 
căpitanului, se putea ghici lesne că era vorba de-o logodnă 
gata făcută, de-o căsătorie apropiată, fără doar şi poate, a 
tânărului cu Fleur-de-lLys. lar după răceala stânjenită a 
ofițerului, se putea lesne ghici că, din partea lui măcar, nu 
mai era vorba de dragoste. Întreaga lui înfăţişare exprima o 
jenă şi un plictis pe care sublocotenenţii noştri l-ar traduce 
admirabil astăzi prin: „Afurisită corvoadă!”. 

Buna doamnă, foarte preocupată de fiică-sa, ca o biată 
mamă ce era, nu observa lipsa de entuziasm a ofițerului şi 
se căznea în şoaptă să-l facă să vadă  iscusinţa 
nemaipomenită cu care Fleur-de-Lys împungea cu acul sau 
îşi depăna sculul. 

— Iată, verişorule, îi spunea ea tânărului, trăgându-l de 
mânecă pentru a-i vorbi la ureche. Priveşte-o! Uite-o că se 


apleacă. 

— Într-adevăr, răspundea tânărul din nou şi recădea iar 
în muţenia lui distrată şi glacială. 

După o clipă trebuia să se aplece din nou, şi doamna 
Aloise îi spunea: 

— Ai mai văzut vreodată un chip mai drăgălaş şi mai 
vesel decât al logodnicei dumitale? Există pe lume vreo fată 
mai albă şi mai blondă? Mânuţele ei nu sunt oare 
desăvârşite? Şi gâtul nu seamănă grozav cu un gât de 
lebădă? Cât te invidiez uneori! Ce fericire să fii bărbat, 
desfrânatule urât ce eşti! Nu-i aşa că Fleur-de-lys a mea 
merită să fie adorată pentru frumuseţea ei şi că eşti nebun 
după ea? 

— Fără doar şi poate, îi răspundea el, cu gândul în altă 
parte. 

— Hai, vorbeşte-i!, îi spuse deodată doamna Aloise, 
împingându-l de umăr. Spune-i ceva! Te-ai făcut grozav de 
timid. 

Îl putem asigura pe cititor că timiditatea nu era nici 
calitatea şi nici defectul căpitanului, care încercă totuşi să 
facă ce i se cerea. 

— Dragă verişoară, zise el, apropiindu-se de Fleur-de- 
Lys, ce subiect are tapiseria pe care o lucraţi? 

— Dragă vere, răspunse Fleur-de-Lys cu ciudă în glas, ţi- 
am mai spus până acum de trei ori. E peştera lui Neptunus. 

Vădit lucru, Fleur-de-Lys înţelegea mult mai limpede 
decât maică-sa felul de a se purta, rece şi distant, al 
căpitanului. Acesta simţi că trebuie să mai stea de vorbă un 
pic. 

— Şi pentru cine e toată neptuneria asta? 

— Pentru mănăstirea Saint-Antoine des Champas, spuse 
Fleur-de-Lys fără să ridice privirea. 

Căpitanul apucă un colţ al tapiseriei. 

— Cine e, dragă verişoară, jandarmul ăsta gras care 
suflă cât poate într-o trâmbiţă? 

— E Trito, răspunse ea. 


În răspunsurile scurte ale frumoasei Fleur-de-Lys stăruia 
mereu o nuanţă de îmbufnare. Tânărul înţelese că trebuia 
neapărat să-i spună ceva la ureche, un nimic, o vorbă 
galantă, orice. Se aplecă deci, dar nu putu să găsească în 
imaginaţie nimic mai duios şi mai intim decât: 

— De ce mama dumitale poartă mereu o rochie cu 
steme, ca bunicile noastre de pe vremea lui Carol al VII-lea? 
Spune-i, dragă verişoară, că s-a schimbat moda şi că 
balamaua şi lauruli7** brodate în blazon pe rochia ei o fac să 
pară partea de sus a unui cămin care a plecat la plimbare. 
Zău, nimeni nu mai stă aşa, pe propria lui stemă, ţi-o jur. 

Fleur-de-Lys îşi ridică spre el frumogşii ei ochi dojenitori: 

— Asta e tot ce ai să-mi spui?, şopti ea. 

Între timp, buna doamnă Aloise, încântată că-i vede 
astfel, aplecaţi unul spre altul şi vorbindu-şi în şoaptă, 
spunea jucându-se cu cheutoarea cărţii de rugăciuni: 

— Înduioşător tablou de dragoste! 

Căpitanul, din ce în ce mai jenat, aduse iar vorba despre 
tapiserie. 

— E, într-adevăr, un lucru încântător!, exclamă el. 

La cuvintele acestea, Colombe de Gaillefontaine, o altă 
blondă frumoasă şi cu pielea albă, bine prinsă în damasc 
albastru, riscă timidă o vorbă spre Fleur-de-Lys, cu 
speranţa că frumosul căpitan îi va răspunde: 

— Draga mea Gondelaurier, ai văzut tapiseriile din 
palatul Roche-Guyon? 

— Nu cumva palatul în care e cuprinsă grădina 
Lenjeresei de la Luvru?, întreabă râzând Diane de 
Christeuil, care avea dinţi frumoşi, drept care râdea la orice 
cuvânt. 

— Şi unde se află turnul cel mare şi vechi din fostul zid al 
Parisului, adăugă Amelotte de Montmichel, o brună 
frumoasă, bucălată şi vioaie, care avea obiceiul să suspine, 
aşa cum cealaltă râdea, fără să ştie de ce. 

— Draga mea Colombe, interveni doamna Aloise, 
vorbeşti despre palatul care era al domnului de Bacqueville, 


sub regele Carol al VI-lea? Acolo, într-adevăr, se află 
tapiserii superbe, ţesute vertical. 

— Carol al VI-lea?! Regele Carol al Vl-lea?!, mormăi 
tânărul căpitan, răsucindu-şi mustaţa. Dumnezeule! Ce bine 
îşi aminteşte doamna de lucruri străvechi! 

Doamna de Gondelaurier continuă: 

— Frumoase tapiserii, într-adevăr. Şi atât de preţioase, 
încât trec drept rarităţi. 

În clipa aceea, B6rangere de Champchevrier, o fetiţă 
zveltă de vreo şapte anişori, care privea în piaţă prin 
treflele balconului, exclamă: 

— Oh, ia te uită, dragă naşă Fleur-de-Lys, ce frumoasă e 
dansatoarea care joacă pe caldarâm şi bate în tamburină, în 
mijlocul unor oameni de rând! 

Într-adevăr, se auzea vibrația sonoră a unei tamburine 
cu clopoței. 

— E vreo ţigancă nomadă, spuse Fleur-de-Lys 
întorcându-se cu nepăsare spre piaţă. 

— Să vedem! Să vedem!, strigară voioase celelalte fete şi 
se repeziră toate la marginea balconului, pe când Fleur-de- 
Lys, cu gândul la răceala logodnicului ei, le urma agale, iar 
acesta simțindu-se uşurat de faptul că întâmplarea pune 
capăt unei convorbiri plicticoase, porni spre fundul 
încăperii, cu aerul mulţumit al unui ostaş ieşit din serviciu. 

Şi totuşi, să te afli la ordinele frumoasei Fleur-de-Lys era 
un lucru încântător şi drăgălaş, cel puţin aşa i se păruse lui 
altădată; dar, încetul cu încetul, căpitanul se plictisise; 
perspectiva unei apropiate căsătorii îl lăsa tot mai rece, cu 
fiecare zi ce trecea. De altfel, căpitanul avea o fire 
nestatornică şi, trebuie să spunem, un gust cam vulgar. Deşi 
de obârşie foarte nobilă, adunase sub haina militară cam 
multe apucături de răcan. Îndrăgea crâşma şi toate cele ale 
ei. Nu se simţea în largul lui decât folosind cuvinte 
grosolane, făcând glume ostăşeşti, printre femeile uşoare şi 
succese uşoare. Şi totuşi, primise în familie o brumă de 
educaţie şi oarecare maniere; dar cutreierase prea de 


tânăr ţara, se înrolase prea de tânăr în armată şi lustrul de 
gentilom se ştergea zi de zi sub aspra frecătură a centurii 
lui de jandarm. Deşi dintr-un rest de respect omenesc, o 
mai vizita din când în când pe Fleur-de-Lys, căpitanul se 
simţea, din două motive, stingherit în casa ei; mai întâi, 
pentru că, risipindu-şi întruna dragostea prin tot felul de 
locuri, mai păstrase foarte puţină pentru ea; apoi, pentru că 
în mijlocul atâtor femei mândre, îngrijite şi decente, 
tremura neîncetat ca nu cumva gura lui obişnuită cu 
sudălmile să nu-şi dea drumul pe neaşteptate şi să scape 
vreo vorbă de cârciumă. Vă închipuiţi ce s-ar fi întâmplat 
atunci! 

Altminteri, toate acestea se amestecau la el cu mari 
pretenţii de eleganţă în gesturi, în îmbrăcăminte şi în 
ţinută. Puneţi-le laolaltă cum veţi putea. Eu nu sunt decât 
povestitor. 

Căpitanul stătea deci de câteva minute, gândind sau 
negândind, rezemat de pervazul sculptat al căminului, când 
Fleur-de-Lys se întoarse pe neaşteptate spre el şi-i vorbi. La 
urma urmei, biata fată nu era cu totul supărată pe el. 

— Dragă vere, nu ne-ai vorbit dumneata despre o 
ţigăncuşă pe care ai salvat-o din mâinile a vreo doisprezece 
tâlhari, acum două luni, pe când patrulai noaptea? 

— Cred că da, dragă verişoară, răspunse căpitanul. 

— Poate că ea e ţigăncuşă care dansează în faţa 
catedralei, continuă Fleur-de-Lys. Hai să vezi dacă o 
recunoşti, dragă vere Phoebus! 

În drăgălaşa ei invitaţie de-a veni lângă ea şi în grija de 
a-i rosti numele străbătea o tainică dorinţă de împăcare. 
Căpitanul Phoebus de Châteaupers (căci pe el îl are cititorul 
în faţa ochilor de la începutul acestui capitol) se apropie 
agale de balcon. 

— Iată, îi spuse Fleur-de-lLys, punându-şi cu duioşie 
mâna pe braţul lui, priveşte-o pe micuța care dansează colo, 
în mijlocul cercului aceluia! E ţiganca dumitale? 

Phoebus privi şi spuse: 


— Da, o recunosc după capră. 

— Oh, ce  căpriţă drăguţă!, exclamă Amelotte, 
împreunându-şi palmele de admiraţie. 

— O fi având coarnele din aur adevărat?, întrebă 
Berangere. Fără să se mişte din jilţul ei, doamna Aloise luă 
cuvântul: 

— Nu cumva e una din ţigăncile sosite anul trecut prin 
Poarta Gibard? 

— Mamă, spuse cu blândeţe Fleur-de-lLys, poarta se 
numeşte acum Poarta Infernului. 

Domnişoara de Gondelaurier ştia cât de neplăcut îi era 
căpitanului felul învechit de a vorbi al maică-sii. Într-adevăr, 
acesta începuse să rânjească, mormăind printre dinţi: 

— Poarta Gibard! Poarta Gibard! Ca să-l treacă pe-acolo 
pe regele Carol al VI-lea! 

— Naşă, exclamă Berangere, ai cărei ochi veşnic 
neastâmpăraţi se înălţaseră deodată spre vârful turlelor 
catedralei Notre-Dame, cine o fi bărbatul acela înveşmântat 
în negru care se află colo sus? 

Toate fetele ridicară ochii. Într-adevăr, un bărbat stătea 
rezemat de ultima balustradă a turlei dinspre nord, care dă 
spre Piaţa Greve. Era un preot. 1 se desluşeau clar 
veşmântul şi faţa rezemată în palme. De altfel, bărbatul 
stătea nemişcat ca o statuie, cu privirea aţintită spre piaţă. 
Avea în el ceva din neclintirea unui uhu care a descoperit 
un cuib de vrăbii şi îl priveşte. 

— E domnul arhidiacon de Josas, spuse Fleur-de-Lys. 

— Ai ochi buni dacă îl recunoşti de-aici!, observă tânăra 
Gaillefontaine. 

— Cum se mai uită la mica dansatoare!, adăugă Diane de 
Christeuil. 

— Să se ferească ţiganca, spuse Fleur-de-Lys, căci el nu 
iubeşte Egiptul. 

— Păcat că omul ăsta o priveşte aşa, adăugă Amelotte de 
Montmichel, căci fata dansează minunat. 


— Dragă vere Phoebus, spuse deodată Fleur-de-Lys, 
fiindcă o cunoşti pe ţigăncuşă, fă-i semn să urce aici. O să 
ne amuze. 

— Da, da!, se bucurară fetele, bătând din palme. 

— Dar e curată nebunie, răspunse Phoebus. Ea m-a 
uitat, fără doar şi poate, iar eu nu ştiu măcar cum o 
cheamă. Totuşi, domniţelor, fiindcă doriţi, am să încerc. 

Şi aplecându-se peste balustrada balconului, începu să 
strige: „Fetiţo!”. 

În clipa aceea, dansatoarea nu bătea în tamburină. 
Întoarse capul spre locul de unde venea chemarea. Privirea 
ei strălucitoare se aţinti asupra lui Phoebus. Fata se opri 
brusc. 

— Fetiţo!, repetă căpitanul şi-i făcu semn cu degetul să 
vină. Fata îl mai privi o clipă, apoi se înroşi ca şi cum o 
flacără i s-ar fi urcat în obraji şi, luându-şi tamburina sub 
braţ, porni, printre spectatorii miraţi, spre poarta casei 
unde o chema Phoebus. Mergea cu paşi înceţi, clătinându- 
se şi cu privirea tulbure a unei păsări care se supune 
fascinaţiei unui şarpe. 

Câteva clipe mai târziu, tapiseria de la uşă se ridică şi 
ţiganca se ivi în pragul camerei, roşie, zăpăcită, abia 
suflând, cu ochii ei mari privind în podea şi neîndrăznind să 
facă un pas. 

Berangere bătu din palme. 

În acest timp, dansatoarea stătea nemişcată în pragul 
uşii. Apariţia ei produse un efect ciudat asupra grupului de 
fete. Nu încape îndoială că un vag şi nedesluşit instinct de a 
plăcea frumosului ofiţer le însufleţea pe toate deodată, că 
splendida uniformă era ţinta tuturor cochetăriilor şi că, de 
când se afla el de faţă, exista între ele o oarecare rivalitate 
secretă, înăbuşită, pe care abia dacă şi-o mărturiseau în 
sinea lor, dar care izbucnea totuşi în fiecare clipă în 
gesturile şi în cuvintele lor. Cu toate acestea, cum fetele 
erau toate cam la fel de frumoase, luptau cu arme egale şi 
fiecare putea să spere că va învinge. Sosirea ţigăncii 


rupsese brusc echilibrul acesta. Fata era de-o frumuseţe 
neobişnuită, încât în clipa când se ivi în pragul încăperii 
păru că răspândeşte acolo un fel de lumină proprie. În 
spaţiul mai restrâns al camerei, în cadrul sever al 
draperiilor şi al pereţilor îmbrăcaţi în lemn, ţiganca era cu 
mult mai frumoasă şi mai strălucitoare decât în piaţa 
publică. Părea o flacără adusă de la lumină în întuneric. 
Nobilele domnişoare fură uluite, fără voia lor. Şi fiecare se 
simţi, într-un fel, lovită în frumuseţea ei. De aceea, frontul 
lor de luptă - să ni se ierte expresia - se schimbă imediat, 
fară să-şi spună un cuvânt una alteia. Domnişoarele se 
înțelegeau de minune. Instinctele femeilor se întâlnesc şi 
răspund mai repede decât inteligenţa bărbaţilor. Sosise o 
duşmancă: toate simțeau asta şi se uneau între ele. O 
picătură de vin e de ajuns ca să înroşească un pahar plin cu 
apă; pentru ca un întreg grup de femei frumoase să fie 
stăpânit de o anumită stare de spirit e de ajuns să sosească 
în mijlocul lor o femeie şi mai frumoasă, mai ales când se 
află acolo un bărbat. 

De aceea, primirea făcută ţigăncii fu uimitor de rece. 
Fetele o priviră de sus până jos, apoi se priviră, şi-atâta fu 
de ajuns. Se înţeleseseră între ele. Între timp, noua venită 
aştepta să i se vorbească şi era atât de emoţionată, încât nu 
îndrăznea să-şi ridice ochii. 

Căpitanul rupse primul tăcerea. 

— Pe cuvântul meu, exclamă el cu înfumurarea-i 
prostească, iată o fiinţă încântătoare! Ce părere ai, dragă 
verişoară? 

Observaţia aceasta, pe care un admirator mai delicat ar 
fi făcut-o măcar în şoaptă, nu era menită să împrăştie 
geloziile femeieşti aflate la pândă în faţa ţigăncii. 

Cu o dulceagă afectare plină de dispreţ, Fleur-de-Lys îi 
răspunse căpitanului: 

— Nu-i urâtă. 

Celelalte fete şuşoteau între ele. 


În sfârşit, doamna Aloise, la fel de geloasă şi ea, fiindcă 
era geloasă pentru fiica ei, îi spuse dansatoarei: 

— Apropie-te, fetiţo. 

— Apropie-te, fetiţo, repetă cu o comică demnitate 
Berangere, care-i ajungea până la şold. 

Țiganca înainta spre nobila doamnă. 

— Frumoasă copilă, rosti Phoebus cu emfază, făcând şi 
el câţiva paşi spre ea, nu ştiu dacă am suprema fericire de a 
fi recunoscut de dumneata... 

Ea îl întrerupse cu un zâmbet şi o privire nespus de 
dulce şi-i spuse: 

— Oh, da... 

— Are memorie bună, observă Fleur-de-Lys. 

— Nu zău, continuă Phoebus, ai şters-o repede în seara 
aceea. Nu cumva te sperii de mine? 

— Oh, nu!, zise ţiganca. 

În tonul cu care acest „oh, nu!” fusese rostit după „oh, 
da!” exista ceva de nedescris, care o jigni pe Fleur-de-Lys. 

— În locul dumitale, frumoasa mea, mi-ai lăsat un tâlhar 
destul de urât, chior şi cocoşat, un clopotar al episcopului, 
mi se pare, continuă căpitanul, a cărui limbă se dezlega 
când vorbea cu o fată de pe stradă. Mi s-a spus că ar fi 
bastardul unui arhidiacon şi diavol prin născare. Are un 
nume hazliu, îl cheamă Quatre-lemps, Pâques-Fleuries, 
Mardi-Gras sau mai ştiu eu cum! Numele unei sărbători la 
care se trag clopotele, în sfârşit! Vasăzică îndrăznea să te 
fure, ca şi cum ai fi fost făcută pentru paracliseri! Asta e 
prea de tot! Ce naiba avea cu dumneata cucuveaua aia? 
Hai, spune! 

— Nu ştiu, răspunse ea. 

— Auzi neobrăzare! Un clopotar să fure o fată, ca un 
viconte! Un mojic să vâneze pe-ascuns vânatul gentilomilor! 
Asta-i ceva rar. Altminteri, a plătit-o scump. Jupân Pierrat 
Torterue e cel mai aspru rândaş din câţi au ţesălat vreodată 
un bădăran şi ţi-aş spune, dacă poate să te bucure, că 


V 


pielea clopotarului dumitale i-a trecut frumuşel de tot prin 
mâini. 

— Bietul om!, spuse fata, în mintea căreia cuvintele 
acestea reînviau scena de la stâlpul infamiei. 

Căpitanul izbucni în râs. 

— Pe toţi dracii! lată o dovadă de milă la fel de nelalocul 
ei pe cât e o pană sub coada unui porc! Să fiu burtos ca un 
papă, dacă... (Dar se opri brusc.) lertaţi-mă domniţelor! 
Cred că era să scap o prostie. 

— Vai, domnule!, făcu Gaillefontaine. 

— Ii vorbeşte pe limba ei fiinţei acesteia!, adăugă cu glas 
scăzut Fleur-de-Lys, a cărei ciudă creştea tot mai mult. 

Şi ciuda nu i se domoli deloc când îl văzu pe căpitan, 
încântat de ţigancă şi, mai ales, de sine însuşi, răsucindu-se 
pe călcâie şi repetând cu o galanterie grosolană, naivă şi 
soldăţească: 

— Frumoasă fată, pe sufletul meu! 

— E îmbrăcată destul de sălbatic, spuse Diane de 
Christeuil, râzând ca să-şi arate dinţii. 

Părerea aceasta fu ca o rază de lumină pentru celelalte: 
le arăta punctul slab al ţigăncii. Neputând să se lege de 
frumuseţe, domnişoarele se năpustiseră asupra 
îmbrăcăminţii ei. 

— Adevărat, fetiţo, zise domnişoara de Montmichel. De 
unde ai învăţat să vânturi aşa străzile, cu umerii goi şi fără 
jabou? 

— Are o fustă scurtă de te sperie, adăugă domnişoara de 
Gaillefontaine. 

— Draga mea, continuă Fleur-de-Lys, destul de înţepată, 
au să te ia sergenţii pentru cordonul dumitale aurit. 

— Fetiţo, fetiţo, urmă domnişoara de Christeuil, cu un 
zâmbet necruţător dacă ţi-ai pune cuviincios nişte mâneci 
peste braţe, soarele ţi le-ar arde mai puţin. 

Era, într-adevăr, un spectacol demn de-un spectator mai 
inteligent decât Phoebus, să vezi cum fetele acelea 
frumoase, cu limbile lor înveninate şi iritate, şerpuiau, 


lunecau şi se zvârcoleau în jurul dansatoarei străzilor. Toate 
erau necruțătoare şi graţioase. Şi toate îi scotoceau şi-i 
scormoneau, pline de râutate, cu ajutorul cuvintelor, 
sărmana şi neobişnuita îmbrăcăminte făcută din paiete şi 
zorzoane. Râsetele, ironiile, umilinţele nu se mai isprăveau. 
Batjocurile, bunăvoința dispreţuitoare şi privirile pline de 
răutate plouau peste ţigancă. Ai fi zis că ai în faţă câteva 
tinere doamne romane care se distrau înfigând ace de aur 
în sânul vreunei sclave frumoase. Ai fi zis că vezi nişte 
elegante ogarce dând târcoale cu nările larg deschise şi 
ochii sclipitori, vreunei biete căprioare din pădure, pe care 
privirea stăpânului le împiedică s-o sfâşie. 

Căci, la urma urmei, ce putea însemna pentru fetele 
acestea de neam o biată dansatoare din piaţă? Ele nu 
păreau deloc să ţină seama că se afla şi ea acolo; şi în faţa 
ei, adresându-se chiar ei, vorbeau despre ea cu glas tare ca 
despre ceva destul de murdar, destul de josnic şi destul de 
drăguţ. 

Țiganca nu era nesimţitoare la înţepăturile acestea de 
ac. Din când în când, o roşeaţă de ruşine, un fulger de 
mânie îi aprindeau ochii şi obrajii; un cuvânt de dispreţ 
părea că-i şovăie pe buze şi, dispreţuitoare, făcea 
mutrişoara pe care cititorul i-o cunoaşte; dar tăcea. 
Neclintită, îşi aţintise asupra lui Phoebus privirea-i 
resemnată, tristă şi blândă. Iar în privirea aceasta se mai 
afla şi fericire, şi duioşie. Ai fi zis că ţiganca se stăpânea ca 
să nu fie alungată. 

Cât despre Phoebus, el râdea şi-i ţinea parte ţigăncii, cu 
un amestec de obrăznicie şi de milă. 

— Lasă-le să vorbească, fetiţo!, repeta el, sunându-şi 
pintenii de aur. Nici vorbă, rochia ta e cam neobişnuită şi 
cam sălbatică, dar, încântătoare cum eşti, ce-ţi pasă?! 

— Doamne!, exclamă blonda Gaillefontaine, înălţându-şi 
gâtul de lebădă şi zâmbind amar. Văd că domnii arcaşi din 
escorta regelui se aprind uşor după ochii frumoşi ai 
țigăncilor. 


— De ce nu?, spuse Phoebus. 

La răspunsul acesta, aruncat cu nepăsare de căpitan ca 
o piatră pierdută la care nici nu te uiţi măcar cum cade, 
Colombe începu să râdă, ca şi Diane, ca şi Amelotte, ca şi 
Fleur-de-Lys, căreia i se ivi totodată o lacrimă în ochi. 

La cuvintele lui Colombe de Gaillefontaine, ţiganca îşi 
coborâse privirea în pământ, dar auzindu-l pe Phoebus, şi-o 
ridică strălucind de bucurie şi de mândrie şi-o aţinti din nou 
asupra lui. În clipa aceea era nespus de frumoasă. 

Bătrâna doamnă, care privea scena, se simţi ofensată şi 
nu pricepu nimic. 

— Sfântă Fecioară!, strigă el deodată. Ce se mişcă acolo, 
la picioare? Ah, dobitoc afurisit! 

Era capra, care, venită în căutarea stăpânei şi 
repezindu-se spre ea, îşi încurcase mai întâi coarnele în 
maldărul de stofa pe care veşmintele nobilei doamne îl 
grămădea peste picioarele domniei sale când stătea jos. 

Întâmplarea întrerupse discuţia de până atunci. Fără să 
spună un cuvânt, ţiganca îşi liberă capra. 

— Oh, iată căpriţa cu copite de aur!, strigă Berangere, 
sărind în sus de bucurie. 

Țiganca se lăsă în genunchi şi-şi rezemă obrazul de 
capul cu blăniţă mângăietoare al căpriţei. Ai fi zis că-i cerea 
iertare că o părăsise aşa. 

Între timp, Diane se plecase la urechea lui Colombe. 

— Ei, Doamne! Cum de nu m-am gândit mai devreme? E 
țigăncuşă cu capra. Se zice că e vrăjitoare, iar despre capră 
se spune că ştie să facă nişte năzbâtii de-a dreptul 
minunate. 

— Atunci, spuse Colombe, să ne distreze şi capra, la 
rândul ei, şi să facă vreo minune. 

Diane şi Colombe se adresară cu însufleţire ţigăncii: 

— Hai, fetiţo, pune-ţi capra să facă vreo minune. 

— Nu vă înţeleg, răspunse dansatoarea. 

— Un miracol, ceva de magie, o vrăjitorie, în sfârşit. 


— Nu mă pricep. Şi începu să mângâie căpriţa 
drăgălaşă, repetând: Djali! Djali! 

În clipa aceea, Fleur-de-Lys observă o punguţă de piele 
brodată, prinsă la gâtul caprei. 

— Ce-i asta?, o întrebă ea pe ţigancă. 

Țiganca îşi ridică ochii mari spre ea şi răspunse cât se 
poate de serioasă: 

— E taina mea. 

„Tare aş vrea să ştiu care ţi-o fi taina”, gândi Fleur-de- 
Lys. 

În acest timp, bătrâna doamnă se ridică, prost dispusă: 

— Ascultă, ţiganco, dacă nici tu, nici capra n-aveţi de 
gând să ne dansaţi, ce mai căutaţi aici? 

Fără să-i răspundă, ţiganca se îndreptă încet spre uşă. 
Dar, cu cât se apropia de uşă, cu atât îşi încetinea pasul. 
Părea că o forţă invincibilă o reţine acolo. Deodată, îşi 
întoarse spre Phoebus ochii scăldaţi în lacrimi şi se opri. 

— Pe Dumnezeul meu!, exclamă căpitanul. Nu se pleacă 
aşa. Întoarce-te şi dansează-ne ceva! Ascultă, frumoaso, 
cum te cheamă? 

— Esmeralda, spuse dansatoarea fără să-şi ia ochii de la 
el. 

La auzul acestui nume ciudat, un hohot de râs izbucni în 
rândul tinerelor fete. 

— Grozav nume pentru o domnişoară!, exclamă Diane. 

— Vezi bine că-i vrăjitoare, sări şi Amelotte. 

— Draga mea, nu cumva ţi-au pescuit părinţii numele 
acesta în cazanul de botez?, spuse solemn doamna Aloise. 

Între timp, de câteva minute, fără să fie observată, 
Berangere atrăsese căpriţa, cu o pricomigdală, într-un colţ 
al încăperii. Cât ai clipi, se împrieteniseră la toartă 
amândouă. Curioasă, fetiţa desprinsese săculeţul de la gâtul 
caprei, îl deschisese şi golise pe covor conţinutul: un 
alfabet, cu fiecare literă scrisă separat, pe o plăcuţă de 
lemn de merişor. De îndată ce jucărelele acestea se aflară 
pe covor, copila văzu cu mirare cum capra, care săvârşea 


fără doar şi poate una dintre minunile ei, începu să tragă cu 
copita de aur anumite litere şi să le aranjeze, împingându-le 
uşurel într-o anumită ordine. După scurt timp, se ivi un 
cuvânt pe care căpriţa părea învățată să-l scrie, într-atât de 
puţin şovăi la alcătuirea lui. lar Berangere exclamă 
deodată, împreunându-şi palmele de admiraţie: 

— Naşă Fleur-de-Lys, uite ce-a făcut capra! Fleur-de-Lys 
dădu fuga acolo şi tresări. Literele aranjate pe podea 
formau cuvântul: 


Phoebus 


— Capra a scris asta?, întrebă ea cu glas schimbat. 

— Da, naşă, răspunse Berangere. 

Cu neputinţă să te îndoieşti: copila nu ştia să scrie. 

„Lată-i taina!”, gândi Fleur-de-Lys. 

Între timp, la strigătul fetiţei, toată lumea alergase într- 
acolo, şi mama, şi fetele, şi ţiganca, şi ofiţerul. 

Țiganca văzu nerozia făcută de capră. Mai întâi, se 
înroşi, apoi păli şi începu să tremure ca vinovată în faţa 
căpitanului, care o privea cu zâmbet satisfăcut şi mirat. 

—  Phoebus!, şuşoteau fetele, uimite. E numele 
căpitanului! 

— Ai o memorie nemaipomenită!, îi spuse Fleur-de-Lys 
ţigăncii, care rămăsese împietrită. Apoi izbucni în plâns. Oh, 
bâgui ea îndurerată, ascuzându-şi faţa în frumoasele-i 
palme. E o vrăjitoare! 

Dar un glas şi mai amar încă îi mai spunea din adâncul 
inimii: „E o rivală!”. 

Apoi se prăbuşi pe podea, leşinată. 

— Fata mea! Fata mea!, strigă îngrozită doamna Aloise. 
Pleacă de-aici, ţigancă afurisită! 

Esmeralda îşi adună cât ai clipi nenorocoasele litere, îi 
făcu semn lui Djali şi ieşi printr-o uşă, în timp ce Fleur-de- 
Lys era dusă prin alta. 


Rămas singur, căpitanul Phoebus şovăi o clipă între cele 
două uşi, apoi porni după ţigancă. 


2 


Din care se vede că un preot şi un filosof sunt 
două fiinţe deosebite 


Preotul pe care fetele îl văzuseră sus în turla dinspre 
nord, aplecat către piaţă şi privind atent dansul ţigăncii, era 
într-adevăr arhidiaconul Claude Frollo. 

Cititorii n-au uitat chilia misterioasă pe care 
arhidiaconul şi-o rezervase în turla aceea. (În treacăt fie 
spus, nu ştiu dacă nu e cumva aceeaşi chilie al cărei interior 
mai poate fi văzut şi astăzi printr-o mică lucarnă pătrată, 
deschisă spre răsărit, la înălţimea unui stat de om, pe 
platforma de unde se înalţă turlele: o chichineaţă, acum 
goală, pustie şi dărăpănată, ai cărei pereţi prost tencuiți 
sunt astăzi împodobiţi ici-colo cu câteva gravuri proaste şi 
îngălbenite înfăţişând nişte faţade de catedrale. Presupun 
că chichineaţă asta e locuinţă de lilieci şi de păianjeni 
laolaltă şi că, prin urmare, în ea se duce un dublu război de 
exterminare a muştelor.) 

În fiecare zi, cu un ceas înainte de apusul soarelui, 
arhidiaconul urca scara turlei şi se închidea în chilie, unde 
petrecea uneori nopţi întregi. În ziua aceea, tocmai când, 
ajuns în faţa uşii scunde a chichineţei, vâra în broască 
cheiţa complicată pe care o purta totdeauna la el într-o 
pungă de piele atârnată de şold, un sunet de tamburină şi 
de castaniete îi izbi auzul. Sunetul venea din piaţa 
catedralei. Chilia, după cum am mai spus, nu avea decât o 
lucarnă spre partea din spate a bisericii. Claude Frollo 
scoase grăbit cheia şi, o clipă mai târziu, se afla în vârful 
turlei, în poziţia sumbră şi reculeasă în care îl zăriseră 
domniţele. 


Stătea acolo, grav, neclintit, privind absorbit şi gânditor. 
Avea la picioare întregul Paris, cu miile de săgeți ale 
clădirilor şi cu orizontul lui circular de coline domoale, cu 
fluviul care şerpuieşte pe sub poduri şi cu mulţimea care 
unduieşte pe străzi, cu norul de fum ieşit din hornuri, cu 
lanţul acoperişurilor care strânge catedrala Notre-Dame în 
ochiurile lui dese de năvod. Dar în tot oraşul acesta, 
arhidiaconul nu privea decât un punct al caldarâmului: 
piaţa din faţa catedralei; iar în toată mulţimea aceasta, nu 
privea decât un chip: pe cel alţigăncii. 

Ar fi fost greu de spus ce fel de privire era aceasta şi de 
unde izvora flacăra care ţâşnea dintr-însa. Era o privire fixă 
şi totuşi plină de tulburare şi de tumult. lar după 
desăvârşita imobilitate a întregului său corp, abia scuturat 
când şi când de-un fior involuntar, ca un copac în vânt, după 
înţepeneala coatelor sale, ce păreau a fi de marmură ca 
balustrada de care se rezema, după zâmbetul împietrit care 
îi schimonosea obrazul, ai fi zis că în Claude Frollo numai 
ochii mai erau vii. 

Țiganca dansa. Îşi răsucea tamburina cu vârful 
degetelor, 

O arunca în aer dansând sarabande provensale, 
sprintenă, uşoară, voioasă, fără să simtă greutatea privirii 
cumplite ce i se prăvălea de-a dreptul în creştet. 

În jurul ei mişuna mulţimea: din când în când, un bărbat 
gătit cu o cazacă galbenă şi roşie silea spectatorii să se 
aşeze în cerc, apoi se instala pe-un scaun la câţiva paşi de 
dansatoare şi lua capul caprei pe genunchi. Bărbatul acesta 
părea să fie însoţitorul ţigăncii. De la înălţimea unde se afla, 
Claude Frollo nu putea să-i distingă trăsăturile. 

Din clipa când arhidiaconul dădu cu ochii de necunoscut, 
atenţia păru că i se împarte între dansatoare şi el, iar faţa i 
se întunecă şi mai mult. Deodată, Claude Frollo se ridică şi 
un tremur îi străbătu tot trupul. 

— Ce-i cu bărbatul ăsta?, rosti el printre dinţi. Doar am 
văzut-o totdeauna singură! 


Apoi se afundă în bolta întortocheată a scării în spirală şi 
cobori. Trecând prin faţa uşii de la camera clopotelor, văzu 
un lucru care îl uimi: îl văzu pe Quasimodo, care, aplecat la 
una din deschiderile streşinilor de ardezie ce seamănă cu 
nişte enorme jaluzele, privea şi el în piaţă. Cocoşatul era 
adâncit într-o contemplare atât de profundă, încât nu 
observă trecerea tatălui său adoptiv. Ochiul lui sălbatic avea 
o expresie neobişnuită. Privirea îi era fermecată şi blândă. 

— Ciudat lucru!, murmură Claude. Oare pe ţigancă o 
priveşte aşa? 

Şi continuă să coboare. După câteva minute, îngrijoratul 
arhidiacon ieşi în piaţă prin uşa din josul turlei. 

— Unde-i ţiganca?, întrebă el, amestecându-se într-un 
grup de spectatori adunaţi la sunetul tamburinei. 

— Habar n-am, îi răspunse unul din vecini. A dispărut. 
Cred că s-a dus să danseze un fandango în casa din faţă, 
unde a fost chemată. 

În locul ţigăncii, pe acelaşi covor ale cărui arabescuri 
dispăreau mai adineauri sub desenul capricios al dansului, 
arhidiaconul nu-l văzu decât pe omul roşu şi galben, care, 
pentru a-şi aduna şi el câţiva gologani, se plimba în jurul 
cercului cu coatele lipite de şolduri, cu capul dat pe spate, 
cu faţa roşie, cu gâtul întins şi ţinând un scaun între dinţi. 
De scaun, legase o pisică împrumutată de o vecină şi care 
miorlăia groaznic. 

— Sfântă Fecioară!, exclamă arhidiaconul în momentul 
când saltimbancul, leoarcă de sudoare, trecu pe dinaintea 
lui, cu piramida formată de scaun şi de pisică. Ce face acolo 
maestrul Pierre Gringoire? 

Vocea aspră a arhidiaconului îl emoţiona într-adevăr pe 
bietul om, încât îl făcu să-şi piardă echilibrul, cu piramidă 
cu tot, iar scaunul şi pisica se prăbuşiră de-a valma peste 
spectatori, în mijlocul unor huiduieli nesfârşite. 

Probabil că maestrul Pierre Gringoire (căci el era) ar fi 
trebuit să dea socoteală, deloc plăcută, vecinei cu pisica, 
precum şi tuturor feţelor lovite şi zgăriate din preajmă, 


dacă nu s-ar fi grăbit să profite de învălmăşeală ca să se 
refugieze în catedrală, unde Claude Frollo îi făcuse semn 
să-l urmeze. 

Catedrala era sumbră şi pustie. Zidurile navei se 
cufundaseră în beznă, iar candelele capelelor păreau a fi 
stele, într-atât se întunecaseră bolțile. Numai fereastra cea 
mare în formă de roză, de pe faţadă, ale cărei mii de culori 
erau scăldate de-o rază orizontală de soare, strălucea în 
întuneric ca un amestec de diamante şi-şi răsfrânge la 
celălalt capăt al navei spectrul ei orbitor. 

După ce făcură câţiva paşi înăuntrul catedralei, dom 
Claude se rezemă de un stâlp şi-l privi fix pe Gringoire. Dar 
nu de privirea aceasta se temea Gringoire, ruşinat că fusese 
surprins de un om serios şi savant într-un costum de paiaţă. 
Căutătura preotului n-avea nimic batjocoritor sau ironic; 
era gravă, liniştită şi pătrunzătoare. Arhidiaconul rupse cel 
dintâi tăcerea. 

— Vino aici, maestre Pierre. Ai să-mi explici o mulţime de 
lucruri. Mai întâi, cum se face că n-ai mai fost văzut de vreo 
două luni şi că te găseşte omul la răspântii, într-o ţinută 
grozavă, zău aşa, pe jumătate galbenă, pe jumătate roşie, 
ca un măr de Caudebec? 

— Messire, spuse jalnic Gringoire, îmbrăcămintea mea 
e, într-adevăr, de râs şi mă vedeţi în ea mai ruşinat decât ar 
fi o mâţă cu o tiugă în cap. Nu e deloc bine, îmi dau seama, 
să-i expun pe domnii sergenţi la a lovi cu bastoanele, sub 
bluza asta, humerusul unui filosof pitagoreic. Dar ce vreţi, 
cucernice maestre? De vină e vechiul meu surtuc, care la 
începutul iernii m-a părăsit ca un laş, sub pretext că nu mai 
ţine şi că are nevoie să se odihnească în coşul vreunui 
culegător de zdrenţe. Ce să fac? Civilizaţia n-a ajuns încă 
până acolo, încât să poţi umbla gol puşcă, aşa cum dorea 
bătrânul Diogene. Mai adăugaţi şi faptul că bătea un vânt 
ca de gheaţă şi că în luna ianuarie poţi încerca cu succes să 
îndemni omenirea către pasul acesta nou. Şi-atunci mi s-a 
înfăţişat bluza asta. Am luat-o şi-am lepădat vechea mea 


boarfă neagră, care, pentru un hermetic ca mine, era foarte 
puţin ermetic închisă. lată-mă deci în veşminte de 
saltimbanc, ca Sfântul Genest. Ce vreţi? E o eclipsă. Doar şi 
Apolo a păzit porcii lui Admet. 

— Frumoasă meserie ţi-ai luat!, spuse arhidiaconul. 

— Recunosc, maestre, că e mai bine să îfilosofezi şi să 
poetizezi, să sufli flacăra în cuptor sau s-o primeşti din cer, 
decât să ţii pisici în echilibru. De aceea, când mi-aţi vorbit, 
am fost la fel de nătâng ca un măgar în faţa unei frigări. Dar 
ce vreţi, maestre? Trebuie să trăieşti în fiecare zi şi, pentru 
un flămând, o bucată de pânză de Brie preţuieşte mai mult 
decât cele mai frumoase versuri alexandrine. lar eu am 
făcut pentru prinţesa Marguerite de Flandra vestitul 
epitalam pe care îl ştiţi, şi oraşul nu mi-l plăteşte, sub 
cuvânt că nu era grozav, ca şi cum ai putea să dai pentru 
doi gologani o tragedie de Sofocle. Aşa că era să crap de 
foame. Din fericire, am fost ceva mai tare în ceea ce 
priveşte falca, şi i-am spus fălcii ăsteia: „Fă tururi de forţă şi 
de echilibru, hrăneşte-te singură. Ale te ipsam”. Câţiva 
calici care mi-au devenit prieteni buni m-au învăţat zeci de 
feluri de tururi herculeene şi-acum, în fiecare seară, le dau 
dinţilor mei pâinea pe care şi-au câştigat-o în timpul zilei, 
cu sudoarea frunţii mele. La urma urmei, concedo, 
recunosc şi eu că eo tristă întrebuințare a facultăţilor mele 
intelectuale şi că omul nu e făcut să-şi trăiască viaţa bătând 
în tamburină şi muşcând scaune. Dar, cucernice maestre, 
nu ajunge numai să-ţi trăieşti viaţa, trebuie s-o şi câştigi. 

Dom Claude asculta cu tăcere. Deodată, ochii lui 
înfundaţi în orbite căpătară o expresie atât de ageră şi de 
pătrunzătoare, încât Gringoire se simţi, ca să zicem aşa, 
scotocit până în fundul sufletului de privirea aceasta. 

— Foarte bine, maestre Pierre, dar cum se face că eşti 
acum în tovărăşia dansatoarei acesteia din Egipt? 

— Pe legea mea!, spuse Gringoire. Păi, ea e nevasta mea 
şi eu sunt bărbatul ei. 

Privirea întunecată a preotului se aprinse. 


— Ai făcut asta, nenorocitule?, strigă el, apucând cu 
furie braţul lui Gringoire. Te-a uitat Dumnezeu până într- 
atât, încât să pui mâna pe fata asta? 

— Pe locul meu din rai, monseniore, răspunse Gringoire, 
tremurând din tot trupul, vă jur că nu m-am atins niciodată 
de ea, dacă asta vă nelinişteşte. 

— Atunci ce tot vorbeşti de bărbat şi de nevastă”, 
întrebă preotul. 

Gringoire se grăbi să-i înşire cât mai pe scurt cu putinţă 
tot ce cititorul ştie, aventura de la Curtea Miracolelor şi 
căsătoria cu ulciorul spart. De altfel, căsătoria aceasta 
părea că nu avusese încă niciun rezultat şi că, în fiecare 
seară, ţiganca îl lipsea de noaptea nunţii, ca şi în prima zi. 

— E un necaz, încheie el, dar de vină e faptul că am avut 
ghinionul să mă însor cu o fecioară. 

— Ce vrei să spui?, întrebă arhidiaconul, care se liniştise 
treptat în timpul povestirii. 

— E destul de greu de explicat, răspunse poetul. E o 
superstiție. După câte mi-a spus un tâlhar bătrân, care la 
noi e numit ducele de Egipt, nevastă-mea e copil găsit sau 
pierdut, ceea ce e totuna. Poartă la gât o amuletă care, pe 
cât se spune, o s-o ajute într-o bună zi să-şi găsească 
părinţii, dar care şi-ar pierde virtutea dacă fata şi-ar pierde- 
O şi ea pe-a ei. Aşa se face că rămânem amândoi foarte 
virtuoşi. 

— Deci, întrebă Claude, a cărui frunte se însenina din ce 
în ce, dumneata, maestre Pierre, crezi că niciun bărbat nu 
s-a apropiat de făptura aceasta? 

— Păi, dom Claude, ce vreţi să-i facă un bărbat unei 
superstiții? Ea asta are în cap. Eu socot că e lucru rar, fără 
doar şi poate, cuminţenia ei de călugăriţă, păstrată cu 
îndârjire printre ţigăncuşe, care sunt atât de uşor de 
momit. Dar fata e ocrotită de trei lucruri: de ducele de 
Egipt, care a luat-o în paza lui, sperând, poate, s-o vândă; 
de întregul ei trib, care o respectă nemaipomenit, ca pe o 
Sfântă Fecioară, şi de un anume pumnal mititel purtat 


totdeauna de tâlhărită la ea, în vreun colţişor, în ciuda 
ordinelor justiţiei, şi pe care-l scoate la iveală de cum o 
strângi de mijloc. E o adevărată viespe, zău aşa! 
Arhidiaconul nu-l mai slăbi pe Gringoire cu întrebările. 
După părerea lui Gringoire, Esmeralda era o fiinţă 
inofensivă şi fermecătoare, frumoasă, în afară de 
mutrişoara aceea pe care obişnuia s-o facă; o fată naivă şi 
pasionată, necunoscând încă nimic şi entuziasmându-se de 
orice, necunoscând încă deosebirea dintre un bărbat şi o 
femeie, nici chiar în vis; nebună de felul ei, mai ales după 
dans, zgomot şi aer liber; un fel de femeie-albină, cu aripi 
invizibile la picioare şi trăind într-un vârtej neîntrerupt. 
Firea acesta şi-o datora vieţii rătăcitoare pe care o dusese 
dintotdeauna. Gringoire izbutise să afle că, de mic copil, 
străbătuse Spania şi Catalonia, până în Sicilia; ba chiar 
credea că fusese dusă, de şatra ţiganilor din care făcea 
parte, în regatul Algerului, ţară situată în Ahaia, care Ahaia 
se mărgineşte pe de o parte cu mica Albanie şi cu Grecia, şi 
pe de alta cu Marea Siciliilor, care e drumul spre 
Constantinopol. Ţiganii, spunea Gringoire, erau vasalii 
regelui Algeriei, în calitatea lui de şef al naţiei maurilor albi. 
Lucru sigur e că Esmeralda venise în Franţa pe când era 
încă foarte mică, prin Ungaria. Din toate ţările acestea, fata 
adusese frânturi de dialecte ciudate, de cântece şi de idei 
stranii, care făceau ca limbajul să-i fie la fel de împestriţat 
ca şi costumul pe jumătate parizian, pe jumătate african. De 
altfel, locuitorii cartierelor prin care colinda o iubeau 
pentru veselia, pentru drăgălăşenia, pentru vioiciunea, 
pentru dansurile şi pentru cântecele ei. Fata era 
încredinţată că în tot oraşul o urăsc doar două persoane, 
despre care vorbea deseori cu groază: pustnica de la Tour- 
Roland, o pustnică bătrână, care nu ştia ce avea împotriva 
ţiganilor şi care o blestema pe biata dansatoare de câte ori 
trecea pe sub fereastra chiliei, şi-un preot, care, de câte ori 
o întâlnea, îi arunca priviri şi cuvinte îngrozitoare. Faptul 
acesta de pe urmă îl tulbură pe arhidiacon, dar Gringoire 


nu prea dădu atenţie tulburării lui, într-atât cele două luni 
fuseseră suficiente ca să-l facă pe uşuraticul poet să uite 
amănuntele neobişnuite ale serii când o întâlnise pe ţigancă 
şi amestecul arhidiaconului în toate acestea. În rest, mica 
dansatoare nu se temea de nimic; nu ghicea viitorul, şi asta 
o ferea de procesele de magie, atât de des intentate 
ţigăncilor. Şi-apoi, Gringoire îi ţinea loc de frate, dacă nu de 
soţ. La urma urmei, filosoful suporta foarte răbdător 
căsătoria aceasta platonică. Oricum, avea zilnic un adăpost 
şi-o pâine, în fiecare dimineaţă, pleca dintre vagabonzi, cel 
mai adesea cu ţiganca, şi-o ajuta să-şi adune pe la răspântii 
recolta de gologănaşi; şi, în fiecare seară, reintra cu ea sub 
acelaşi acoperiş, o lăsa să se încuie în odăiţa ei şi dormea 
somnul drepţilor. La urma urmei, îşi spunea el, ducea o 
viaţă foarte plăcută şi foarte prielnică reveriei. Şi-apoi, în 
sinea lui, filosoful nu prea era sigur că ar fi fost tare 
îndrăgostit de ţigancă. Capra îi era aproape la fel de dragă. 
Capra era un animal încântător, blând, inteligent, spiritual; 
era o capră dresată. Nimic mai obişnuit în Evul Mediu decât 
animalele acestea dresate, de care lumea se minuna grozav 
şi din pricina cărora, adesea, stăpânii lor ajungeau să fie 
arşi pe rug. Totuşi, vrăjitoriile caprei cu copite aurite erau 
mici şotii nevinovate. Gringoire i le explică arhidiaconului, 
pe care amănuntele acestea păreau că-l interesează nespus 
de mult. În majoritatea cazurilor, era de ajuns să-i întinzi 
caprei tamburina într-un anumit fel ca să obţii de la ea 
giumbuşlucul dorit. Căpriţa fusese dresată de ţigancă, al 
cărei talent pentru asemenea minunăţii era atât de mare, 
încât avusese nevoie doar de două luni ca s-o înveţe să scrie 
cu litere mobile cuvântul Phoebus. 

— Phoebus!, spuse preotul. De ce Phoebus? 

— Habar n-am, răspunse Gringoire. O fi vreun cuvânt pe 
care ea îl crede înzestrat cu vreo tainică virtute magică. 
Fata îl repetă adesea în şoaptă, când se crede singură. 

— Eşti sigur că e un cuvânt, şi nu un nume?, întrebă 
Claude, străpungându-l cu privirea. 


— Numele cui?, spuse poetul. 

— Ştiu şi eu?, replică preotul. 

— Iată ce-mi închipui eu, messire: ţiganii ăştia cred 
niţeluş în Zoroastru şi adoră soarele. De aici, Phoebus... 

— Nu mi se pare chiar atât de limpede ca dumitale, 
maestre Pierre. 

— La urma urmei, ce importanţă are? N-are decât să şi-l 
mormăie cât vrea pe Phoebus al ei. Lucru sigur e că Djali 
mă iubeşte aproape la fel de mult cât o iubeşte pe ea. 

— Cine-i Djali? 

— Capra. 

Arhidiaconul îşi duse mâna la bărbie şi păru că se 
gândeşte o clipă. Deodată se întoarse brusc spre Gringoire: 

— Şi îmi juri că nu te-ai atins de ea? 

— De cine?, întrebă Gringoire. De capră? 

— Nu, de femeie. 

— De nevastă-mea? Vă jur că nu! 

— Rămâi deseori singur cu ea? 

— În fiecare seară, câte o oră întreagă. 

Don Claude se încruntă. 

— Oh! Oh! Solus cum sola non cogitabuntur orare Pater 
nosteriZ. 

— Pe sufletul meu, aş putea să spun şi Pater, şi Ave 
Maria, şi Credo în Deum Patrem omnipotentem, fără ea să- 
mi dea mai multă atenţie decât o găină unei biserici. 

— Jură-mi pe pântecele mamei tale, repetă arhidiaconul 
cu violenţă, că n-ai atins făptura asta nici cu vârful 
degetului! 

— Aş putea jura şi pe capul tatălui meu, căci cele două 
lucruri au multe raporturi între ele. Dar, cucernice maestre, 
daţi-mi voie să pun şi eu o întrebare. 

— Vorbeşte domnule. 

— De ce vă interesează toate astea? 

Faţa palidă a arhidiaconului se făcu roşie ca obrajii unei 
fete. Dom Claude rămase o clipă tăcut, apoi răspunse, vădit 
încurcat: 


— Ascultă, maestre Pierre Gringoire. După câte ştiu, nu 
eşti încă afurisit de biserică. Eu mă interesez de dumneata 
şi-ţi vreau binele. Dar cel mai mic contact cu ţiganca asta a 
diavolului te-ar face sluga Satanei. Ştii că totdeauna trupul 
duce sufletul la pierzanie. Nenorocire ţie, dacă te apropii de 
femeia asta! Asta-i tot. 

— Am încercat odată, spuse Gringoire, scărpinându-se la 
ureche. Era în prima zi, dar m-am înţepat. 

— Ai avut atâta neobrăzare, maestre Pierre? 

Şi fruntea preotului se întunecă iar. 

— Altă dată, continuă poetul zâmbind, am privit prin 
gaura cheii, înainte de-a mă culca, şi-am văzut cea mai 
delicioasă femeie în cămaşă care a făcut vreodată să 
scârţâie chingile vreunui pat sub piciorul ei gol. 

— Du-te dracului!, strigă preotul cu o privire cumplită, şi 
împingându-l de umeri pe Gringoire, care îl privea uimit, se 
afundă cu paşi mari sub cele mai întunecate arcade ale 
catedralei. 


3 


Clopotele 


În dimineaţa aceea petrecută la stâlpul infamiei, 
vecinilor catedralei începu să li se pară că înflăcărarea cu 
care Quasimodo suna clopotele se răcise foarte mult. Mai 
înainte, auzeai clopotele cu orice prilej, lungi cântări care 
ţineau de la prima slujbă până la ultima parte a vecerniei, 
game bogate plimbate pe clopotele mici, pentru vreo 
cununie, pentru vreun botez, şi amestecându-se în aer ca o 
broderie din toate felurile de sunete fermecătoare. Bătrâna 
catedrală, vibrantă şi sonoră, trăia într-o neîntreruptă 
veselie a clopotelor. Simţeai neîncetat în ea prezenţa unui 
duh al zgomotului şi al toanei care cânta prin toate gurile 
acelea de aramă. Acum, duhul parcă pierise; catedrala 


părea mohorâtă şi ai fi zis că prefera să tacă. Sărbătorile şi 
înmormântările îşi aveau dangătul lor simplu, uscat şi gol, 
doar cât cerea ritualul, nimic mai mult. Din zgomotul dublu 
pe care îl face o biserică, orga înăuntru, clopotul în afară, 
rămânea numai orga. Ai fi zis că nu mai există muzician în 
clopotniţe. Şi totuşi, Quasimodo se mai afla acolo. Ce se 
petrecuse în el? Ruşinea şi deznădejdea stâlpului infamiei îi 
mai dăinuiau oare în fundul inimii, loviturile de bici ale 
schingiuitorului i se mai răsfrângeau necontenit în suflet, 
tristeţea unei asemenea purtări faţă de el stinsese oare 
totul, până şi patima pentru clopote? Sau Sfânta Fecioară 
îşi găsise o rivală în inima clopotarului de la Notre-Dame, 
iar clopotul cel mare împreună cu cei paisprezece frăţiori ai 
lui erau neglijaţi pentru ceva mai plăcut şi mai frumos? 

În acel binecuvântat an 1482, se nimeri ca Buna Vestire 
să cadă într-o marţi 25 martie. În ziua aceea, aerul era atât 
de pur şi de uşor, încât Quasimodo simţi că-i mai revine 
puţin dragostea pentru clopote. Se urcă deci în turla 
dinspre nord, pe când, jos, paracliserul deschidea larg uşile 
catedralei, care erau pe-atunci nişte uriaşe panouri de lemn 
trainic acoperite cu piele, ţintuite cu ghinturi mari de fier 
aurit şi încadrate cu sculpturi „prea nefiresc alcătuite”. 

Ajuns în cuşca de sus a clopotelor, Quasimodo privi un 
timp, clătinând trist din cap, cele şase clopotniţe, ca şi cum 
l-ar fi supărat ceva străin care i s-ar fi strecurat în inimă, 
între ele şi el. Dar când le puse în mişcare, când simţi 
ciorchinele de clopote mişcându-se sub mâna lui, când văzu, 
căci nu auzea, octava palpitantă urcând şi coborând pe 
scara aceasta sonoră, ca o pasăre care saltă din creangă în 
creangă, când diavolul-muzică, demonul care scutură un 
mănunchi strălucitor de strette, de triluri, şi de arpegii, 
puse stăpânire pe bietul surd, atunci se simţi iar fericit, uită 
totul şi inima care îi creştea de bucurie făcu să-i înflorească 
obrazul. 

Quasimodo se mişca de colo-colo, bătea din palme, 
alerga de la o funie la alta, îi însufleţea cu vocea şi cu gestul 


pe cei şase cântăreţi, ca un dirijor care dă ghes unor 
virtuozi inteligenţi. 

— Hai, spunea el, hai, Gabrielle! Revarsă-ţi sunetul în 
piaţă! Azi e zi de sărbătoare. Ihibault, nu fii leneş! 
Încetineşti bătaia. Hai, hai, mişcă-te! Ai ruginit, leneşule? 
Aşa-i bine! Repede, repede, să nu se vadă limba. Surzeşte-i, 
ca pe mine. Aşa, Thibault, dă-i înainte! Guillaume! 
Guillaume! Tu eşti cel mai mare şi Pasquier e cel mai mic, 
dar Pasquier merge cel mai bine. Pun rămăşag că cine 
ascultă îl aude mai bine decât pe tine. Bine, bine, Gabrielle, 
draga mea! lare, mai tare! Hei, ce faceţi acolo, sus, voi 
amândouă, Vrăbiilor? Nu vă văd iscând nici cel mai mic 
zgomot. Ce-i cu ciocurile alea de aramă care parcă ar 
căsca, atunci când trebuie să cânte? La lucru! Azi e Buna 
Vestire. Afară e un soare frumos. Şi clopotele trebuie să 
sune frumos. Sărmane Guillaume! Ai obosit de tot, dragul 
meu! 

Quasimodo era ocupat să-şi îndemne clopotele, care 
săltau toate şase pe întrecute şi-şi clătinau crupele lucioase 
ca nişte catârce spaniole puse la ham şi îmboldite când şi 
când de îndemnurile surugiului. 

Deodată, lăsând privirea să-i alunece printre solzii cei 
mari de ardezie care acoperă la o anumită înălţime zidul 
perpendicular al clopotniţei, văzu în piaţă o fată gătită 
ciudat, care se oprise şi întindea pe jos un covoraş; văzu o 
capră care se aşeză pe covoraş; văzu apoi un grup de 
spectatori făcând cerc în jurul fetei. Priveliştea aceasta îi 
schimbă brusc firul gândurilor şi-i împietri elanul muzical, 
aşa cum un suflu de aer împietreşte răşina topită. 
Quasimodo se opri, se întoarse cu spatele la clopote şi se 
ghemui după streaşină de ardezie, aţintindu-şi asupra 
dansatoarei privirea aceea visătoare, duioasă şi blândă care 
îl mirase odată pe arhidiacon. În acest timp, clopotele uitate 
se stinseră brusc toate deodată, spre marea dezamăgire a 
iubitorilor de dangăte care ascultau cu evlavie, de pe Pont- 


au-Change, clopotele şi care plecară uimiţi, cum pleacă un 
câine căruia îi arăţi un os şi-i dai o piatră. 


4 
ÂANÂTKH 


Într-o frumoasă dimineaţă a aceleiaşi luni martie, cred 
că sâmbătă 29, în ziua Sfântului Eustațiu, pe când se 
îmbrăca, tânărul nostru prieten, studentul Jehan Frollo du 
Moulin, observă că pantalonii, care conţineau punga, nu 
mai scoteau niciun sunet metalic: 

— Biată pungă!, spuse el, scoţând-o din buzunar. Cum, 
niciun gologan?! Zarurile, ulcelele cu bere şi Venus ţi-au 
spintecat burta fără milă! Cât eşti de goală, de zbârcită şi 
de moale! Parcă ai fi sânul unei furii! Vă întreb, messer 
Cicero şi messer Seneca, ale căror cărţi scorojite le văd 
zăcând pe lespezile pardoselii, la ce-mi foloseşte că ştiu, mai 
bine decât un şef al monetăriei sau decât un jidov de pe 
Pont-au-Changeurs, că un scud de aur cu coroană valorează 
treizeci şi cinci de monede a douăzeci de soli şi opt dinari 
parizieni fiecare, şi că un scud cu semilună valorează 
treizeci şi şase de monede a douăzeci şi cinci de soli şi şase 
dinari de Tours fiecare, dacă n-am o para chioară s-o joc pe- 
un şase-şase! Oh, consule Cicero, dintr-o asemenea pacoste 
nu poţi ieşi cu perifraze, cu guemadmodum'* şi cu verum 
enim vero!2-! 

Şi se îmbrăcă, mâhnit. Dar, pe când îşi lega 
încălţămintea, îi veni o idee pe care mai întâi o respinse; 
totuşi, ideea îi reveni, şi Jehan îşi îmbrăcă jiletca pe dos, 
semn vădit al unei puternice lupte lăuntrice. În sfârşit, îşi 
trânti fără milă boneta de pământ şi exclamă: 

— N-are decât! Fie ce-o fi! O să mă duc la frate-meu. O 
să m-aleg cu o praftură, dar şi cu un taler. 


Apoi îşi îmbrăcă grăbit haina cu umerii îmblăniţi, îşi 
culese boneta de pe jos şi ieşi ca un disperat. 

Peste câteva clipe, mergea în jos pe strada Harpe, spre 
Cite. Trecând prin faţa străzii Huchette, mireasma 
frigăruilor admirabile, care se învârteau întruna, îi gâdilă 
aparatul olfactiv şi-l făcu să dăruiască o privire drăgăstoasă 
ciclopicului birt cu grătar, care i-a smuls într-o bună zi 
cizmarului Calatagirone patetica exclamaţie: Veramente, 
queste râtisserie sono cosa stupenda!“! Dar Jehan n-avea 
cu ce lua masa şi, oftând adânc, se înfundă sub gangul de la 
Petit-Châtelet, uriaşă dublă treflă de turnuri masive care 
păzea intrarea în Cite. 

Şi nu zăbovi măcar să arunce o piatră, în treacăt, cum 
era obiceiul, în nefericita statuie a lui Perinet Leclerc, cel ce 
dăduse pe mâna englezilor Parisul lui Carol al VI-lea, crimă 
pe care efigia lui, cu faţa strivită de bolovani şi mânjită de 
noroi, a ispăşit-o vreme de trei veacuri în colţul străzilor 
Harpe şi Buci, ca la un etern stâlp al infamiei. 

După ce traversă Petit-Pont şi străbătu strada Neuve- 
Sainte-Genevieve, Jehan de Molendino se pomeni în faţa 
catedralei Notre-Dame. Şi-atunci îl cuprinse iar şovăiala, 
făcându-l să se plimbe câteva clipe în jurul statuii domnului 
Legris, repetându-şi cu adâncă nelinişte: „Praftura e sigură, 
talerul e îndoielnic!”. 

Oprind un paracliser care tocmai ieşea din mănăstire, îl 
întrebă: 

— Unde e domnul arhidiacon de Josas? 

— Cred că e în chilia sa din turlă, spuse paracliserul, şi 
nu vă sfătuiesc să-l deranjaţi acolo, dacă nu veniţi cumva 
din partea cuiva de rangul papei sau al maiestăţii sale 
regale. 

Jehan îşi plesni palmele: 

— Drace! lată un prilej minunat să văd faimoasa chilie cu 
vrăjitorii! 

Îndemnat de gândul acesta, trecu hotărât pe sub portiţa 
neagră şi începu să urce scara în spirală a Sfântului Gilles, 


care duce la etajele superioare ale turlei. „Am să văd!”, îşi 
spunea el în drum. „Pe coşuleţele Sfintei Fecioare! Ciudată 
mai trebuie să fie chilia asta, pe care cucernicul meu frate o 
tăinuieşte ca pe pudendum'E.'-ul său! Se zice că aprinde în 
ea cuptoare diavoleşti şi că arde la foc mare piatra 
filosofală. La dracu'! Mă doare-n cot de piatra filosofală şi 
mi-ar plăcea mai mult să găsesc pe plita lui o omletă din ouă 
de Paşti cu slănină, decât cea mai mare piatră filosofală din 
lume!” 

Ajuns pe galeria coloanelor, Jehan stătu să răsufle o clipă 
şi înjură scara nesfârşită, pomenind mii de căruţe cu diavoli, 
apoi începu iar să urce, trecând prin uşa îngustă a turlei 
dinspre nord, astăzi interzisă publicului. La câtăva vreme 
după ce depăşise cuşca clopotelor, dădu peste un mic palier 
aşezat într-o întăritură laterală a zidului, iar sub boltă văzu 
o uşă joasă, în ogivă, căreia meterezul scobit în faţă, în 
peretele circular al scării, lăsa să i se vadă broasca uriaşă şi 
puternica armătură de fier. Cei care ar avea astăzi 
curiozitatea să viziteze uşa aceasta o pot recunoaşte după 
următoarea inscripţie, săpată în litere albe pe zidul negru: 
O ADOR PE CORALIE, 1829. SEMNAT UGENE. „Semnat” 
face parte din text. 

— Uf!, exclamă studentul. Fără îndoială că-i aici. 

Cheia se afla în broască. Uşa era la un pas. O împinse 
încetişor şi-şi vâri capul prin deschizătură. 

Cititorul a răsfoit admirabilele lucrări ale lui Rembrandt, 
acest Shakespeare al picturii. Printre atâtea gravuri 
minunate, există mai ales o acvaforte care îl înfăţişează, 
după cum se presupune, pe doctorul Faust, şi pe care nu 
poţi s-o priveşti fără să rămâi uimit. Gravura reprezintă o 
chilie întunecoasă, în mijlocul ei se află o masă cu nişte 
obiecte respingătoare, capete de mort, sfere, alambicuri, 
compasuri, pergamente hieroglifice. Doctorul stă în faţa 
mesei, îmbrăcat în mantia lui largă, fără mâneci; pe cap 
poartă o bonetă îmblănită, trasă până la sprâncene. Nu i se 
vede decât jumătate din trup. Aproape ridicat în jilţul său 


uriaş, sprijinindu-şi de masă pumnii crispaţi, doctorul Faust 
priveşte cu spaimă şi curiozitate un mare cerc luminos, 
format din litere magice, care străluceşte pe peretele din 
fund ca spectrul solar în camera neagră. Soarele acesta 
cabalistic pare că tremură în faţa ochilor şi umple 
semiobscuritatea chiliei cu scânteierea lui misterioasă. 
Priveliştea e îngrozitoare şi frumoasă. 

Ceva destul de asemănător chiliei lui Faust se înfăţişă şi 
privirii lui Jehan când îşi vâri capul prin uşa întredeschisă. 
Şi aici se afla o odăiţă întunecoasă şi abia luminată. Se aflau 
şi aici un fotoliu mare, o masă mare, compasuri, alambicuri, 
schelete de animale spânzurate de tavan, o sferă 
rostogolindu-se pe podea, hipocefali de-a valma cu borcane 
în care tremurau foiţe de aur, capete de mort puse pe 
pergamente împestriţate cu figuri şi litere, manuscrise 
mari, îngrămădite şi deschise fără pic de milă pentru 
colţurile fragile ale pergamentelor, în sfârşit toate 
gunoaiele ştiinţei şi pretutindeni, peste  harababura 
aceasta, praf şi pânze de păianjen; dar nu exista niciun cerc 
luminos, niciun doctor în extaz privind strălucitoarea 
viziune, aşa cum vulturul priveşte soarele. 

Cu toate acestea, chilia nu era pustie. Aşezat într-un jilţ 
şi aplecat peste masă, stătea un bărbat. Jehan, către care 
bărbatul se afla întors cu spatele, nu putea să-i vadă decât 
umerii şi partea dinapoi a craniului, dar nu-i fu greu să 
recunoască ţeasta cheală, căreia natura îi făcuse tonsura 
veşnică, de parcă ar fi vrut să marcheze printr-un simbol 
exterior irezistibila vocaţie clericală a arhidiaconului. 

Jehan îşi recunoscu deci fratele. Dar uşa se deschisese 
atât de încet, încât dom Claude nu-i simţi prezenţa. Curiosul 
student profită de faptul acesta ca să poată examina în voie 
chilia. La stânga jilţului, sub lucarnă, se afla un cuptor larg, 
pe care nu-l observase de la prima ochire. Raza de lumină 
intrată prin lucarnă străbătea o pânză de păianjen rotundă, 
care îşi desena cu mult gust vitraliul în ogiva ochiului de 
geam, iar în centrul lui stătea neclintită insecta-arhitect, ca 


un butuc al roții aceleia de dantelă. Pe cuptor erau 
îngrămădite de-a valma tot felul de vase, de fiole, vase de 
gresie, retorte de sticlă şi serpentine de alambic. Oftând, 
Jehan observă că printre ele nu se afla nicio tigaie de gătit. 
„Frumoasă colecţie de cratiţe!”, gândi el. 

De altfel, în cuptor nu era foc, şi părea chiar că nu mai 
fusese încins de multă vreme. Într-un ungher, printre 
ustensilele de alchimie, Jehan observă o mască de sticlă, pe 
care, fără îndoială, o folosea arhidiaconul ca să-şi ferească 
faţa când prepara vreo substanţă periculoasă. Alături 
zăceau nişte foaie la fel de prăfuite, a căror parte de sus 
purta încrustate în aramă cuvintele acestea: SPIRA, SPERA. 

După moda hermeticilor, pe pereţi se mai aflau 
numeroase alte inscripţii, unele scrise cu cerneală, altele 
zgâriate cu un vârf de metal. Altminteri, litere gotice, 
ebraice, greceşti şi latine, amestecate de-a valma, 
inscripţiile întinzându-se la întâmplare unele peste altele, 
cele mai proaspete ştergându-le pe cele mai vechi, şi toate 
încurcate unele în altele ca firele unui mărăciniş, ca suliţele 
într-o bătălie. Se afla acolo, într-adevăr, un amestec destul 
de confuz al tuturor filosofiilor, al tuturor gândurilor, al 
tuturor înţelepciunilor omeneşti. Ici-colo, câte una ieşea la 
iveală printre celelalte, cum iese drapelul printre lănci. Cel 
mai adesea vedeai scurte devize latineşti sau greceşti, aşa 
cum le formula atât de bine Evul Mediu: Unde? Inde? Homo 
homini monstrum. Astra, castra, nomen, numen't2+. Meya 
BiBâov uepayayovi83t, Sapere audei&!, Flat ubi vultis:: etc; 
uneori câte un cuvânt lipsit de orice sens aparent: 
Avapyopapia care ascundea poate vreo aluzie amară la 
viaţa de mănăstire, alteori o simplă maximă de disciplină 
clerică formulată într-un  hexametru reglementar: 
Coelestem domi-num, terrestrem dicito domnumi2:. Se mai 
aflau, de asemenea passim:%7- grimoare ebraice, din care 
Jehan, destul de slab şi la greacă, nu înţelegea nimic; 
pretutindeni totul era străbătut de stele, de chipuri de 
oameni sau de animale şi de triunghiuri ce se întretăiau, 


ceea ce făcea ca pereţii mâzgăliţi ai chiliei să semene mai 
mult cu nişte foi de hârtie pe care o maimuţă ar fi plimbat o 
pană plină cu cerneală. 

De altfel, întreaga chilie avea un aspect general de 
părăsire şi dărăpănare, iar starea proastă a ustensilelor 
lăsa să se bănuiască faptul că alte preocupări îl distrăgeau 
încă de multă vreme pe maestru de la lucrările lui. 

Totuşi, maestrul, aplecat peste un manuscris enorm, 
împodobit cu picturi ciudate, părea frământat de o idee 
care-i tulbura mereu meditaţiile. Cel puţin aşa socoti Jehan, 
auzindu-l cum exclamă, cu pauzele unui visător care 
gândeşte cu glas tare. 

— Da, Manu spune şi Zoroastru ne învaţă că soarele se 
naşte din foc şi luna din soare. Focul e sufletul marelui tot. 
Atomii lui elementari se revarsă şi curg neîncetat asupra 
lumii în curenţi nesfârşiţi. La punctul unde curenţii aceştia 
se întretaie pe cer se produce lumina; la punctele de 
întretăiere în pământ, ei produc aur. Lumina, aurul, acelaşi 
lucru. Foc în stare concretă. Diferenţa de la vizibil la 
palpabil, de la fluid la solid, pentru aceeaşi substanţă, de la 
abur la gheaţă, şi nimic mai mult. Acestea nu sunt vise, sunt 
legea generală a naturii. Dar cum faci ca să sustragi din 
ştiinţă taina acestei legi generale? Cum? Lumina aceasta 
care îmi inundă palma e aur! Aceiaşi atomi dilataţi după o 
anumită lege, trebuie doar să-i condensezi după o altă lege 
anumită! Cum să faci? Unii s-au gândit să îngroape în 
pământ o rază de soare. Averroes, da, Averroes este, 
Averroes a îngropat una sub primul stâlp din stânga al 
sanctuarului Coranului, în marea moschee din Corboda, dar 
cavoul nu va putea fi deschis ca să se constate dacă a reuşit 
operaţia decât peste opt mii de ani. 

„Drace!, îşi spuse Jehan. Cam mult de aşteptat pentru un 
taler!” 

— „Alţii au gândit că ar fi mai bine să opereze asupra 
unei raze venite din Sirius, continuă arhidiaconul, pierdut 
în gânduri. Dar e tare greu să obţii raza aceasta pură, din 


cauza prezenţei simultane a altor stele care se amestecă şi 
ele în ea. Flamel socoteşte că e mai simplu să operezi 
asupra focului terestru. Flamel! Ce nume predestinat, 
Flamma! Da, focul. Iată tot. Diamantul e în cărbune, aurul 
în foc. Dar cum să-l scoţi de-acolo? Magistrii afirmă că 
există anumite nume femeieşti care au un farmec atât de 
dulce şi de misterios, încât e de ajuns să le rosteşti în timpul 
operaţiei... Să citim ce spune Manu: „Acolo unde femeile 
sunt onorate, divinităţile sunt vesele, iar acolo unde sunt 
dispreţuite, zadarnic te mai rogi lui Dumnezeu. Gura unei 
femei e întotdeauna neprihănită; e ca o apă curgătoare, o 
rază de soare. Numele unei femei trebuie să fie plăcut, 
dulce, imaterial, să se termine cu vocale lungi şi să se 
asemene cuvintelor de binecuvântare”... Da, înțeleptul are 
dreptate; într-adevăr, Maria, Sofia, Esmeral... Blestem! 
Mereu! Mereu gândul acesta! Şi închise cartea, cu violenţă. 

Arhidiaconul îşi trecu mâna peste frunte ca să alunge 
parcă gândul care îl obseda. Apoi luă de pe masă un cui şi 
un ciocâănaş pe a cărui coadă erau pictate ciudat nişte litere 
cabalistice. 

— De câtăva vreme, spuse el zâmbind amar, dau greş în 
toate experienţele mele! Ideea fixă mă stăpâneşte şi-mi 
pângăreşte creierul ca o treflă de foc. N-am putut nici 
măcar să descopăr taina lui Cassiodor, a cărui lampă ardea 
fără fitil şi fără ulei. Şi e un lucru simplu totuşi. 

— Drace!, îşi şopti Jehan în barbă. 

— ...0O singură şi nefericită idee, continuă preotul, e de 
ajuns deci să-l facă pe un om slab şi nebun! Oh, cum ar mai 
râde de mine Claude Pernelle, ea care n-a putut nicio clipă 
să-l abată pe Nicolas Flamel de la marea lui operă! Cum? 
Ţin în mână ciocanul lui Zechiel! La fiecare lovitură pe care 
temutul rabin, în fundul chiliei lui, o dădea în cuiul acesta, 
cu ciocanul acesta, unul dintre duşmanii osândiţi de el, de s- 
ar fi aflat şi la două mii deleghe, se înfunda de-un cot în 
pământul care îl înghiţea. Însuşi regele Franţei a intrat 
până la genunchi în pavajul Parisului, fiindcă a ciocănit 


prosteşte, într-o seară, la uşa taumaturgului. Astea s-au 
petrecut acum aproape trei veacuri. Ei bine, eu am ciocanul 
şi cuiul şi în mâinile mele sunt amândouă, nişte unelte la fel 
de obişnuite ca un ciocan în mâna unui fierar. Şi totuşi, nu 
trebuie decât să regăsesc cuvântul magic pe care îl rostea 
Zechiel când lovea în cuiul lui. 

„O nimica toată!”, gândi Jehan. 

— Hai să încercăm, continuă arhidiaconul cu însufleţire. 
Dacă reuşesc, am să văd scânteia albastră ţâşnind din 
capătul cuiului. Emen hetan! Emen hetan! Nu e asta. 
Sigeani! Sigeani! Deschidă cuiul acesta mormânt pentru 
oricine poartă numele de Phoebus!... Blestem! Mereu, din 
NOU, veşnic aceeaşi idee!... 

Şi aruncă mânios ciocanul. Apoi se prăbuşi în aşa fel în 
jilţ şi pe masă, încât Jehan nu-l mai putu vedea de după 
uriaşul spătar. Timp de câteva minute, studentul nu-i mai 
zări decât pumnul crispat convulsiv pe o carte. Deodată, 
dom Claude se ridică, luă un compas şi săpă tăcut pe 
perete, în litere capitale, acest cuvânt grecesc: 


ANÂATKH 


„Frate-meu e nebun, îşi spuse Jehan în sinea lui. Ar fi 
fost mult mai simplu să scrie Fatumi'&*. Doar nu e toată 
lumea obligată să ştie greceşte.” 

Arhidiaconul se aşeză din nou în jilţ şi-şi prinse fruntea 
în palme, ca un bolnav care îşi simte capul greu şi 
înfierbântat. 

Studentul îşi privi cu mirare fratele. El, care îşi 
deschidea inima tuturor, el, care nu respecta pe lume decât 
legea cea bună a naturii, el, care lăsa patimile să i se scurgă 
prin înclinații şi la care lacul marilor emoţii era totdeauna 
secat, într-atât de vajnic îi croia în fiecare dimineaţă noi 
şanţuri de scurgere, el nu ştia cu câtă furie dospeşte şi 
fierbe marea aceasta a patimilor omeneşti când i se refuză 
orice ieşire, nu ştia cum se adună, cum se umflă, cum se 


revarsă, cum sapă inima, cum izbucneşte în gemete 
lăuntrice şi în cutremurări tainice, până când îşi năruie 
digurile şi îşi sparge albia. Învelişul auster şi glacial al lui 
Claude Frollo, suprafaţa aceasta rece a virtuţii povârnite şi 
inaccesibile îl înşelase totdeauna pe Jehan. Voiosul student 
nu se gândise niciodată la toată lava clocotitoare, furioasă şi 
profundă aflată sub fruntea de zăpadă a Etnei. 

Nu ştim dacă Jehan îşi dădu pe loc seama de toate 
acestea, dar, oricât de uşuratic era, înţelese că văzuse ceea 
ce n-ar fi trebuit să vadă, că surprinsese sufletul fratelui său 
mai mare într-una din atitudinile lui cele mai secrete şi că 
nu trebuia ca arhidiaconul să-şi dea seama de asta. Văzând 
că dom Claude stă la fel de încremenit ca la început, Jehan 
îşi trase încetişor capul şi făcu puţin zgomot îndărătul uşii, 
ca un om care soseşte şi-şi anunţă sosirea. 

— Intră!, strigă din chilie arhidiaconul. Te aşteptam. Am 
lăsat dinadins cheia în uşă. Intră, maestre Jacques. 

Studentul intră, curajos. Arhidiaconul, căruia o 
asemenea vizită nu-i era plăcută în locul acela, tresări în jilţ. 

— Cum! Tu eşti, Jehan? 

— Numele meu începe tot cu J, spuse studentul, 
arătându-şi faţa roşie, obraznică şi veselă. 

Pe chipul lui dom Claude se aşternu o expresie severă: 

— Ce cauţi aici? 

— Frate, răspunse studentul, silindu-se să ia o înfăţişare 
cuviincioasă, cucernică şi modestă şi răsucindu-şi boneta în 
mâini, cu un aer de nevinovăție, am venit să-ţi cer... 

— Ce? 

— Câteva sfaturi, de care am mare nevoie. 

Jehan nu îndrăzni să adauge cu glas tare: „Şi câţiva 
bani, de care am şi mai mare nevoie”. Sfârşitul acesta al 
frazei rămase nerostit. 

— Domnule, spuse arhidiaconul cu un ton rece, sunt 
foarte nemulţumit de dumneata. 

— Vai!, suspină studentul. 


Dom Claude făcu un sfert de rotire cu jilţul şi-l privi ţintă 
pe Jehan: 

— Îmi pare bine că te văd. 

Începutul era de temut. Jehan se pregăti pentru o 
lovitură tare. 

— Jehan, primesc zilnic plângeri împotriva ta. Ce 
înseamnă încăierarea în care l-ai bătut cu ciomagul pe 
micul viconte Albert de Romonchamp?... 

— Oh!, zise Jehan. O nimica toată! Un ticălos de paj care 
se distra gonindu-şi calul prin băltoace ca să-i stropească cu 
noroi pe studenţi! 

— Şi ce-i cu Mahiet Fargel, căruia i-ai sfâşiat roba?, 
continuă arhidiaconul. Tunicam dechiraverunt cum sună 
plângerea. 

— Ei! Făcu Jehan. O biată pelerinuţă de Montaigu! Ce 
importanţă are! 

— Plângerea spune tunicam şi nu cappettam. Ştii 
latineşte? 

Jehan nu răspunse. 

— Da, urmă preotul, clătinând din cap, iată unde au 
ajuns studiile şi literele în ziua de azi. Limba latină abia 
dacă e înţeleasă, limba siriacă e necunoscută, limba greacă 
e atât de nesuferită, încât nu-i socotit drept ignoranță 
pentru cei mai savanţi dacă sar un cuvânt grecesc fără să-l 
citească, şi se spune: Graecum est, non legituri8:. 
Studentul ridică cu hotărâre privirea. 

— Domnule frate, îmi dai voie să-ţi tălmăcesc în franceză 
curată cuvântul grecesc scris pe perete? 

— Care cuvânt? 

— ANATKH. 

O uşoară roşeaţă înflori pe obrajii palizi ai 
arhidiaconului, ca rotocoalele de fum care vestesc tainicele 
zguduiri ale vulcanului. Studentul abia dacă o observă. 

— Ei bine, Jehan, bâigui fratele mai mare, căznindu-se să 
vorbească, ce înseamnă cuvântul acesta? 

— PATALITATE. 


Dom Claude, redeveni palid şi studentul urmă cu 
nepăsare: 

— Iar cuvântul care se află deasupra, scris de aceeaşi 
mână, cuvântul grecesc înseamnă impuritate. Vezi că ştim 
greceşte? 

Arhidiaconul continuă să tacă. Lecţia aceasta de greacă 
îl făcuse gânditor. Micul Jehan, care cunoştea toate 
şiretlicurile unui copil răsfăţat, socoti momentul favorabil ca 
să-şi rişte cererea. 

Deci, cu un ton nespus de blând, începu: 

— Bunul meu frate, mă urăşti oare într-atât, încât să mă 
priveşti crunt pentru câteva ticăloase de palme şi pumni 
împărţiţi în luptă dreaptă câtorva băieţi şi puştani, 
gquibusdam marmosetis? Vezi, frăţioare Claude, că ştim 
latineşte? 

Dar toată ipocrizia aceasta alintătoare nu avu efectul 
obişnuit asupra fratelui mai vârstnic. Cerberul nu muşcă 
din turta de miere. Fruntea arhidiaconului nu se descreţi 
deloc. 

— Unde vrei să ajungi?, întrebă el pe un ton sec. 

— Ei bine, să-ţi spun de-a dreptul. lată!, răspunse Jehan 
curajos. Am nevoie de bani. 

La declaraţia aceasta neruşinată, faţa arhidiaconului luă 
pe deplin o expresie pedagogică şi paternă. 

— Ştii, domnule Jehan, că fieful nostru de la Tirechappe 
nu aduce, punând laolaltă activitatea de peste an şi renta 
celor douăzeci şi una de case, decât treizeci şi nouă de 
livre, unsprezece sous şi şase dinari parizieni. E cu 
jumătate mai mult decât pe vremea fraţilor Paclet, dar nu e 
mult. 

— Eu am nevoie de bani, spuse Jehan cu stoicism. 

— Ştii că tribunalul a hotărât ca acele douăzeci şi una de 
case să fie în plin fief al episcopiei şi că nu vom putea 
răscumpăra omagiul acesta decât plătindu-i părintelui 
episcop două mărci de argint aurit în preţ de şase livre 


pariziene. lar aceste două mărci încă n-am izbutit să le 
agonisesc. Ştii doar. 

— Ştiu că am nevoie de bani, repetă Jehan pentru a treia 
oară. 

— Şi ce-ai vrea să faci cu ei? 

Întrebarea aceasta făcu să licărească o rază de speranţă 
în ochii lui Jehan, care îşi reluă expresia pisicească şi 
dulceagă. 

— Zău, dragă frate Claude, nu m-aş adresa dumitale cu 
intenţii rele. Nu-i vorba să fac pe craiul prin cârciumi cu 
gologanii dumitale şi nici nu mă plimb pe străzile Parisului 
gătit în brocart de fir, cu lacheul meu, cum meo laquasio. 
Nu, frate, îmi trebuie bani pentru o faptă bună. 

— Ce faptă bună?, întrebă Claude, oarecum mirat. 

— Doi prieteni de-ai mei vor să cumpere scutece şi 
îmbrăcăminte pentru copilul unei sărmane văduve care s-a 
călugărit. E vorba de-o milostenie. Totul o să coste trei 
florini, şi-aş vrea să dau şi eu partea mea. 

— Cum îi cheamă pe cei doi prieteni ai tăi? 

— Pierre l'Assommeur şi Baptiste Croque-Oison!'%+. 

— Hm!, făcu arhidiaconul. lată două nume care se 
potrivesc cu o faptă bună pe cât s-ar potrivi o bombardă pe- 
un altar. 

Nici vorbă că Jehan alesese cât se poate de prost numele 
celor doi prieteni. Dar îşi dădu prea târziu seama de asta. 

— Şi-apoi, continuă pătrunzătorul Claude, ce fel de 
îmbrăcăminte de copil e aceea care trebuie să coste trei 
florini? Şi asta pentru copilul unei călugăriţe? De când 
văduvele-călugăriţe au copilaşi încă în faşă? 

Jehan sparse încă o dată gheaţa: 

— Ei bine, da! Am nevoie de bani astă-seară ca să mă 
duc s-o văd pe Isabeau la Thierrye, la Val-d'Amour! 

— Ticălos spurcat!, strigă preotul. 

— Avapvea, spuse Jehan. 

Citatul, pe care studentul îl împrumutase, poate din 
răutate, de pe peretele chiliei, avu un efect ciudat asupra 


preotului. El îşi muşcă buzele şi mânia îi pieri sub roşeaţă. 

— Pleacă de-aici!, îi spuse el apoi lui Jehan. Aştept pe 
cineva. 

Studentul mai încercă să facă un efort: 

— Frate Claude, dă-mi măcar un franc, să mănânc. 

— Unde ai ajuns la decretalele lui Gratian?, îl întrebă 
dom Claude. 

— Mi-am pierdut caietele. 

— Unde ai ajuns cu literatura latină? 

— Mi s-a furat exemplarul lui Horaţiu. 

— Unde ai ajuns la Aristotel? 

— Pe legea mea, frate! Care dintre părinţii Bisericii au 
spus că rătăcirile ereticilor au avut dintotdeauna ca punct 
de reper mărăcinii metafizicii lui Aristotel? La naiba cu 
Aristotel! Nu vreau să-mi sfâşii credinţa în metafizica lui. 

— Tinere, vorbi iar arhidiaconul, la ultima intrare a 
regelui exista un gentilom, pe nume Philippe de Comines, 
care-şi purta deviza brodată pe valtrapul calului; aş vrea să 
cugeti puţin la deviza aceasta: Qui non laborat non 
manduceti2!. 

Studentul rămase o clipă tăcut, cu degetul la ureche, cu 
privirea aţintită în podea şi cu o mutră cât se poate de 
necăjită. Deodată, se întoarse spre Claude, cu vioiciunea 
unei codobaturi. 

— Aşadar, bunul meu frate, nu vrei să-mi dai un franc 
parizian, să-mi cumpăr o coajă de pâine de la un brutar? 

— Qui non laborat non manducet. 

La răspunsul acesta al neînduplecatului arhidiacon, 
Jehan îşi ascunse faţa în palme, ca o femeie care plânge, şi 
strigă cu o expresie de deznădejde: 

— OTOTOTOTOTOTOL! 

— Ce înseamnă asta, domnule?, întrebă Claude, mirat de 
năzbâtia lui. 

— Ce să însemne?, răspunse studentul, ridicând spre 
Claude ochii săi obraznici în care îşi vârâse pumnii ca să le 


împrumute roşeaţa plânsului. E pe greceşte! Un anapest de 
Eschil, care exprimă perfect durerea. 

Şi spunând acestea, izbucni într-un hohot de râs atât de 
caraghios şi de nestăpânit, încât îl făcu să zâmbească şi pe 
arhidiacon. De vină era Claude, nici vorbă: de ce-l răsfâăţase 
atâta pe băiat? 

— Oh, bunul meu frate Claude, începu iar Jehan, 
încurajat de zâmbet, priveşte-mi încălţămintea găurită! 
Există oare pe lume coturni mai tragici decât încălţămintea 
a cărei pingea scoate limba? 

Arhidiaconul îşi redobândi numaidecât asprimea dintâi. 

— Am să-ţi trimit încălțări noi. Dar nu bani. 

— Măcar un frăncuţ parizian, frate, continuă Jehan, 
rugător. Am să-l învăţ pe de rost pe Gratian, am să cred 
sincer în Dumnezeu, am să fiu un adevărat Pitagora în 
ştiinţă şi virtute. Dar dă-mi un frănculeţ, rogu-te! Vrei să mă 
muşte foamea, cu gura ei care se află aici, căscată în faţa 
mea, mai neagră, mai plină de miasme, mai adâncă decât 
Tartarul sau decât nasul unui călugăr? 

Dom Claude îşi clătină fruntea zbârcită: 

— Qui non laborat... 

Jehan nu-l lăsă să termine. 

— Ei bine, strigă el, ducă-se naibii! Trăiască veselia! Am 
să mă beţivesc, am să mă bat, am să sparg ulcelele şi-am să 
mă duc la femei! 

Şi zicând aceastea, dădu cu boneta de-a zvârlită în zid şi 
pocni din degete ca din castaniete. 

Arhidiaconul îl privi cu un aer întunecat. 

— Jehan, n-ai pic de suflet. 

— În acest caz, după Epicurus, sunt lipsit de-un nu ştiu 
ce alcătuit din ceva care n-are nume. 

— Jehan, trebuie să te gândeşti serios să te îndrepţi. 

— Nu, zău, strigă studentul, privind când spre frate-său, 
când spre alambicurile cuptorului, vasăzică totul are coarne 
aici, şi ideile, şi sticlele! 


— Jehan, te afli pe o pantă foarte alunecoasă. Ştii încotro 
mergi? 

— La cârciumă!, spuse Jehan. 

— Cârciuma duce la stâlpul infamiei. 

— E şi el un felinar ca oricare altul, şi poate că cu ăsta 
Diogene şi-ar fi găsit omul. 

— Stâlpul infamiei duce la spânzurătoare. 

— Spânzurătoarea e o cumpănă, cu un om la un capăt şi 
tot pământul la celălalt capăt. E frumos să fii om. 

— Spânzurătoarea duce la iad. 

— ladul e un foc grozav. 

— Jehan, Jehan, o s-o sfârşeşti rău. 

— Dar am început-o bine. 

În clipa aceea, pe scară se auzi zgomot de paşi. 

— 'Tăcere!, spuse arhidiaconul, ducându-şi degetul la 
buze. lată-l pe maestrul Jacques. Ascultă, Jehan, adăugă el 
cu voce înceată, fereşte-te să vorbeşti vreodată despre ce ai 
să vezi şi ai să auzi aici. Ascunde-te repede sub cuptor şi nu 
sufla. 

Studentul se ghemui sub cuptor. Acolo îi veni o idee 
fericită. 

— Ascultă, frate Claude, dă un florin ca să nu suflu. 

— Tăcere! i-l făgăduiesc. 

— Trebuie să mi-l dai. 

— Atunci ia-l!, spuse arhidiaconul, aruncându-i mânios 
punga. 

Jehan se piti sub cuptor şi uşa se deschise. 


5 
Cei doi bărbaţi înveşmântaţi în negru 
Personajul care intră avea o robă neagră şi o înfăţişare 


mohorâtă. Ceea ce-l izbi mai întâi pe prietenul nostru Jehan 
(care, după cum ne putem închipui, se aranjase în ungherul 


său în aşa fel, încât să poată vedea şi auzi totul, după bunul 
său plac) fu desăvârşita tristeţe a veşmântului şi a chipului 
acestui nou-venit. Şi totuşi, pe faţa lui stăruia o oarecare 
blândeţe, dar o blândeţe de pisică sau de judecător, o 
blândeţe dulceagă. Omul era cărunt, zbârcit, în vârstă cam 
de vreo şaizeci de ani, clipea din ochi, avea sprâncene albe, 
buza atârnând în jos şi palme mari. Când Jehan văzu că nu 
era decât atâta, adică pesemne vreun medic sau vreun 
magistrat, şi că omul avea nasul foarte depărtat de gură, 
semn de prostie, se ghemui din nou în cotlonul lui, supărat 
că avea să stea vreme îndelungată într-o poziţie atât de 
neplăcută şi cu nişte oameni deloc atrăgători. 

În acest timp, arhidiaconul nici nu se ridicase măcar să- 
şi privească oaspetele. Îi făcuse semn să se aşeze pe-un 
scăunel aflat lângă uşă şi, după câteva clipe de tăcere ce 
păreau să continue o meditaţie anterioară, îi spuse cu un 
ton oarecum ocrotitor: 

— Bună ziua, maestre Jacques. 

— Salut, maestre!, răspunse omul negru. 

În cele două feluri de a rosti pe de o parte acel maestre 
Jacques, pe de altă parte acest maestre, prin excelenţă, 
exista diferenţa dintre monseniore şi domnule, dintre 
domine şi domne. Era vădit o întâlnire între un doctor şi un 
discipol. 

— Ei bine, întrebă arhidiaconul după o nouă tăcere pe 
care maestrul Jacques se feri s-o tulbure, ai reuşit? 

— Vai, maestre, spuse celălalt cu un zâmbet trist, suflu 
mereu. Cenuşă, câtă vrei. Dar niciun fir de aur. 

Dom Claude făcu un gest de nerăbdare. 

— Nu despre asta îţi vorbesc, maestre Jacques 
Charmolue, ci despre procesul vrăjitorului dumitale. Nu se 
numeşte oare Marc Cenaine, chelar la Curtea de conturi? 
Şi-a recunoscut magia? Ţi-a reuşit interogatoriul? 

— Vai, nu!, răspunse maestrul Jacques cu acelaşi zâmbet 
trist. N-avem mângâierea asta. Omul e ca de piatră. Chiar 
dacă l-am fierbe la Târgul Purceilor, tot n-ar mărturisi. 


Totuşi, nu cruţăm nimic ca să ajungem la adevăr. E scos din 
balamale de pe acum. Folosim toate ierburile Sfântului 
loan, cum spune bătrânul comic Plautus: 


Adversum Stimulos, laminas, crucesque, compedesque, 
Nervos, catenas, carceres, numellas, pedicas, boias'%:. 


Dar nimic nu ajută. Omul ăsta e teribil. Nu mai ştiu ce să 
fac. 

— N-ai găsit nimic nou în casa lui? 

— Ba da, maestre; scotocindu-i chimirul, am găsit 
pergamentul acesta. Sunt scrise pe el nişte cuvinte pe care 
nu le înţelegem. Domnul procuror civil Philippe Lheulier 
ştie totuşi un pic de ebraică, pe care a învăţat-o în procesul 
jidovilor de pe strada Kantersten, la Bruxelles. 

Vorbind astfel, maestrul Jacques  desfăşură un 
pergament. 

— Dă-mi-l, spuse arhidiaconul. 

Şi aruncându-şi privirea pe el, exclamă: 

— Magie curată, maestre Jacques! FEmen hetan e 
strigătul strigoilor când sosesc la sabat. Per ipsum, et cum 
ipso, et în ipso'% e porunca prin care diavolul poate fi din 
nou zăvorât în iad. Hax pax, max, e o formulă de medicină. 
O formulă împotriva muşcăturii de câine turbat. Maestre 
Jacques, dumneata eşti procuror al regelui la curtea 
bisericii; pergamentul acesta e ceva groaznic! 

— O să punem din nou omul la tortură. lată ce-am mai 
găsit la Marc Cenaine, adăugă maestrul Jacques, scotocind 
din nou în geantă. 

Şi scoase un vas de felul celor care acopereau cuptorul 
lui dom Claude. 

— Ah!, exclamă arhidiaconul. Un creuzet de alchimie. 

— Mărturisesc, spuse maestrul Jacques, zâmbind timid şi 
stângaci, că l-am încercat pe cuptor, dar n-am izbutit mai 
mult decât cu al meu. 

Arhidiaconul începu să cerceteze vasul. 


— Ce-i gravat aici? Och! Och! Cuvântul care alungă 
puricii. Marc Cenaine e un ignorant! Cred şi eu că n-o să 
facă aur cu asta! E bun de pus în dormitorul de vară, şi- 
atâta tot! 

— Fiindcă veni vorba de greşeli, zise procurorul regelui, 
tocmai am studiat portalul de jos, înainte de a intra. Sfinţia 
voastră e sigură că începutul lucrării de fizică figurează 
acolo, în partea dinspre H6tel-Dieu, şi că, din cele şapte 
siluete goale aflate la picioarele Sfintei Fecioare, aceea care 
are aripi la călcâie e Mercur? 

— Da, răspunse preotul. Aşa scrie Augustin Nypho, 
doctorul italian; iar el avea un demon bărbos, care îl învăţa 
orice. De altfel, o să coboram împreună şi-am să-ţi explic 
asta pe text. 

— Mulţumesc, maestre, spuse Charmolue, înclinându-se 
până la pământ. Ah, uitam! Când doriţi să pun mâna pe 
mica vrăjitoare? 

— Care vrăjitoare? 

— Țiganca pe care o ştiţi prea bine, cea care vine zilnic 
să danseze în piaţa din faţa catedralei, cu toată opreliştea 
tribunalului! Are o capră posedată de necuratul, cu coarne 
de diavol, care citeşte, scrie, ştie matematici ca Picatrix, şi 
ne-ar fi de-ajuns numai ea ca să spânzurăm toată 
ţigănimea. Procesul e pregătit. O să fie gata curând, zău 
aşa! E frumoasă dansatoarea, pe sufletul meu! Şi are cei 
mai frumoşi ochi negri din câţi s-au văzut! Două nestemate 
de Egipt! Când începem? 

Arhidiaconul se făcuse nespus de palid. 

— Am să-ţi spun eu, bâigui el, cu glas abia auzit. Apoi 
continuă, după un efort: 

— Ocupă-te de Marc Cenaine. 

— Fiţi liniştit!, zâmbi Charmolue. O să pun să fie iar 
legat la patul de piele, când mă întorc. Dar e un afurisit. Il 
istoveşte până şi pe Pierrat 'Iorterue, ale cărui mâini sunt 
mai zdravene decât ale mele. Cum spune bunul Plautus: 


Nudus vinctus, centum pondo, es quando pendes per 
pedesi“!. 


Interogatoriul la troliu! E tot ce-aveam mai bun. O să 
treacă şi pe-acolo. 

Dom Claude părea adâncit în gânduri sumbre. Şi se 
întoarse spre Charmolue: 

— Maestre Pierrat... maestre Jacques, vreau să zic, 
ocupă-te de Marc Cenaine! 

— Da, da, dom Claude. Bietul om! O să sufere ca 
Mummol. Ce idee, să se ducă la sabat! Un chelar de la 
Curtea de conturi, care ar trebui să cunoască textul lui 
Carol cel Mare, Stryga vel masca!'*! În privinţa fetei, 
Smeralda, cum îi zic ei, o să aştept porunca domniei 
voastre. Ah, când o să trecem sub portal, o să-mi explicaţi şi 
ce înseamnă grădinarul prost zugrăvit, care se vede cum 
intri în biserică. Nu-i cumva Semănătorul? Ei, maestre, la 
ce vă gândiţi? 

Cufundat în gânduri, dom Claude nu-l mai asculta. 
Urmărindu-i privirea,  Charmolue văzu că ochii 
arhidiaconului se aţintiseră fără voie pe o pânză mare de 
păianjen care tapisa lucarna. În clipa aceea, o muscă 
amorţită, căutând soarele de martie, se aruncă în pânză şi 
se prinse acolo. La clătinarea pânzei, un păianjen uriaş făcu 
o mişcare bruscă în afara celulei centrale, apoi, dintr-un 
salt, se repezi la musca pe care 

O îndoi cu cele două picioare dinainte, pe când trompa 
lui hidoasă îi scotocea capul. 

— Biata muscă!, spuse procurorul regelui la curtea 
bisericii şi ridică mâna cu gând s-o salveze. 

Dar arhidiaconul, trezit parcă pe neaşteptate, îi reţinu 
braţul cu o violenţă convulsivă. 

— Maestre Jacques, strigă el, lasă fatalitatea să-şi 
urmeze cursul! 

Procurorul se întoarse speriat. 1 se părea că un cleşte de 
fier i-a prins braţul. Privirea preotului era fixă, rătăcită, 


aprinsă şi nu se dezlipea de micul grup oribil al muştei şi al 
păianjenului. 

— Oh, da, rosti preotul, cu un glas care ai fi zis că-i iese 
din măruntaie, iată un simbol al totului. Ea zboară, e 
voioasă, abia s-a născut şi caută primăvara, aerul, 
libertatea. Oh, da, dar se loveşte de fereastra fatală, 
păianjenul iese de-acolo, păianjenul  hidos! Biata 
dansatoare! Biata muscă predestinată! Maestre Jacques, 
dă-le pace! E fatalitatea! Vai, Claude, tu eşti păianjenul. 
Claude, şi tot tu eşti şi musca. Zburai spre ştiinţă, spre 
lumină, spre soare, n-aveai altă grijă decât să ajungi la aer 
liber, la marea lumină a adevărului veşnic; dar, repezindu-te 
spre fereastra strălucitoare care dă spre cealaltă lume, 
spre lumea clarităţii, a înţelepciunii şi a ştiinţei, muscă 
oarbă, doctor nesăbuit, n-ai văzut subtila pânză de păianjen 
întinsă de soartă între lumină şi tine şi te-ai aruncat orbeşte 
în ea, biet nebun, şi-acum te zbaţi, cu capul spart şi cu 
aripile smulse, între ghearele de fier ale fatalităţii! Maestre 
Jacques! Maestre Jacques! Dă pace păianjenului! 

— Vă asigur că nu m-ating de el, spuse Charmolue, care 
îl privea fără să priceapă. Dar lăsaţi-mi braţul, vă rog, 
maestre! Aveţi o mână ca un cleşte. 

Arhidiaconul nu-l auzi. 

— Oh, nesăbuitule!, continuă el fără să slăbească din 
ochi lucarna. Şi chiar dacă ai fi putut să rupi pânza asta 
cumplită cu aripile tale de musculiţă, crezi că ai fi putut 
ajunge la lumină? Vai! Geamul aflat ceva mai încolo, 
obstacolul acesta străveziu, zidul de cristal mai tare ca 
bronzul, care separă toate filosofiile de adevăr, cum l-ai fi 
trecut? O, deşertăciune a ştiinţei! Câţi înţelepţi nu vin 
zburând, de departe, ca să-şi zdrobească fruntea de el! 
Câte sisteme, amestecate de-a valma, se ciocnesc bâzâind 
de sticla aceasta veşnică! 

Arhidiaconul tăcu. Ultimele idei, care îl readuseră pe 
nesimţite de la el însuşi la ştiinţă, păreau că-l calmaseră. 


Jacques Charmolue îl făcu să-şi recapete pe neaşteptate 
sentimentul realităţii, punându-i întrebarea aceasta: 

— Nu zău, maestre, când veniţi să mă ajutaţi să fac aur? 
Abia aştept să izbutesc. 

Arhidiaconul clătină din cap, zâmbind amar: 

— Maestre Jacques, citeşte-l pe Michel Psellus, Dialogus 
de energia et operatione doemonum. Ce facem noi nu-i 
tocmai curat. 

— Mai încet, maestre! Şi eu cred la fel, spuse 
Charmolue. Dar trebuie să faci puţină ştiinţă hermetică 
dacă eşti un biet procuror al regelui la curtea bisericii, cu 
treizeci de taleri de Tours pe an. Numai să vorbim încet. 

În clipa aceea, un zgomot de fălci care mestecau venind 
de sub cuptor izbi auzul neliniştit al lui Charmolue. 

— Ce-i asta?, întrebă el. 

Era studentul, care, stând foarte prost şi plictisindu-se 
foarte în ascunzătoarea lui, izbutise să descopere acolo o 
coajă de pâine uscată şi o bucată de brânză mucegăită şi se 
apucase să le înfulece fără mofturi, drept consolare şi 
prânz. Cum foamea îl scurma vârtos, şi zgomotul era vârtos, 
subliniind puternic fiece îmbucătură, ceea ce dăduse de 
veste şi-l alarmase pe procuror. 

— E o pisică de-a mea, spuse grăbit arhidiaconul. 
Înfulecă vreun şoarece. 

Explicaţia aceasta îl satisfăcu pe Charmolue. 

— Într-adevăr, maestre, răspunse acesta cu un zâmbet 
respectuos, toţi marii filosofi şi-au avut animalul lor. Ştiţi ce 
spune Servius: Nullus enim locus sine genio esi%!. 

Dar dom Claude, care se temea de vreo nouă poznă de-a 
lui Jehan, îi aminti discipolului său că aveau de studiat 
împreună câteva figuri de pe portal şi ieşiră amândoi din 
chilie, spre marea uşurare a studentului, care începea să se 
teamă de-a binelea că genunchiul o să-i capete amprenta 
bărbiei. 


6 


Efectul pe care îl pot produce şapte înjurături 
în aer liber 


— Te Deum laudamusi”, exclamă jupân Jehan, ieşind 
din cotlonul lui. Bine că s-au cărat cei doi huhurezi. Och!/ 
Och! Hax Pax! Max! Purici! Câini turbaţi! Diavolul! M-am 
săturat de discuţia lor! Îmi vâjâie capul ca un clopot. Şi, pe 
deasupra, brânză mucegăită! Haide să coboram, să luăm 
chimirul fratelui mai mare şi să preschimbăm toţi gologanii 
în băutură! 

Jehan aruncă o privire duioasă şi admirativă în preţioasa 
pungă cu bani, îşi aranja ţinuta, îşi lustrui încălţămintea, îşi 
scutură bietele mâneci îmblănite pline de cenuşă, fluieră un 
cântec; se răsuci pe călcâie, se uită dacă nu mai era ceva de 
luat din chilie, ciuguli ici-colo, de pe cuptor, câteva amulete 
de sticlă, bune de a fi dăruite în loc de giuvaieruri 
frumoasei Isabeau la Thierrye, apoi, în sfârşit, împinse uşa 
pe care frate-său o lăsase deschisă, cu un ultim semn de 
bunăvoință, şi pe care el o lăsă tot deschisă, ca pe-o ultimă 
răutate, şi cobori scara circulară, ţopăind ca o păsărică. 

În bezna scării spiralate se ciocni de ceva care se dădu 
la o parte bombănind şi bănui că era Quasimodo; lucrul 
acesta i se păru atât de hazliu, încât cobori restul scării 
ţinându-se de burtă şi râzând. Când ieşi în piaţă, tot mai 
râdea. 

Afară, când dădu de pământ, izbi cu piciorul în el. 

— Oh, exclamă tânărul, caldarâm al Parisului bun şi 
cinstit! Blestemată scară, care i-ar face să gâfâie şi pe 
îngerii de pe scara lui Iacob! Unde mi-a fost capul de m-am 
dus să mă vâr în sfredelul ăsta de piatră care străpunge 
cerul, doar ca să mănânc nişte brânză mucegăită şi să văd 
clopotniţele Parisului printr-un ochi de geam? 


Jehan făcu câţiva paşi şi-i zări pe cei doi huhurezi, adică 
pe dom Claude şi pe maestrul Jacques Charmolue, 
contemplând o sculptură a portalului. Apropiindu-se de ei în 
vârful picioarelor, îl auzi pe arhidiacon spunându-i încet lui 
Charmolue: 

— Guillaume de Paris a pus să fie gravat un lov pe piatra 
asta de culoare lapis-lazuli, aurită pe margini. lov figurează 
pe piatra filosofală, care şi ea trebuie încercată şi chinuită, 
ca să devină desăvârşită, cum spune Raymond Lulle: Sub 
conservatione formae specificae salva anima!38+. 

„Puțin îmi pasă, gândi Jehan, punga-i la mine.” În clipa 
aceea, se auzi o voce puternică şi sonoră rostind în spatele 
lui o serie nemaipomenită de înjurături. 

— Fir-ar afurisit sângele lui Dumnezeu! Şi pântecele lui 
Dumnezeu! Şi măruntaiele! Şi trupul lui Dumnezeu! Afurisit 
buricul lui Belzebut! Şi numele papei! Coarne şi tunete! 

— Pe sufletul meu!, exclamă Jehan. Asta nu poate să fie 
decât prietenul meu, căpitanul Phoebus! 

Cuvântul Phoebus ajunse la urechile arhidiaconului 
tocmai în clipa când îi explica procurorului regal dragonul 
care îşi ascunde coada într-o cadă din care se vedea ieşind 
fum şi un cap de rege. Dom Claude tresări, se întrerupse, 
spre marea uimire a lui Charmolue, se întoarse şi-l văzu pe 
frate-său Jehan întâlnindu-se cu un zdrahon de ofiţer la 
poarta locuinţei familiei Gondelaurier. 

Era, într-adevăr, domnul căpitan Phoebus de 
Châteaupers. Se rezemase de colţul casei logodnicei şi 
înjura ca un păgân. 

— Pe legea mea, căpitane Phoebus, spuse Jehan, 
apucându-l de mână, înjuri cu o vervă nemaipomenită. 

— Coarne şi tunete!, răspunse căpitanul. 

— Coarne şi tunete dumitale!, i-o întoarse studentul. Nu 
zău, frumosule căpitan, de unde ţi se trage potopul ăsta de 
cuvinte alese? 

—  Iartă-mă, camarade  Jehan!, strigă Phoebus, 
scuturându-i mâna. Calul pornit în galop nu se opreşte 


brusc. Şi eu înjuram la mare galop. Vin de la mironosiţele 
astea şi, când ies de-aici, gâtlejul mi-e totdeauna plin de 
înjurături; trebuie să le scuip, altminteri mă înăbuş, pântece 
şi tunete! 

— Nu vrei să bem ceva?, întrebă studentul. 

Propunerea aceasta îl potoli pe căpitan: 

— Cum să nu vreau, dar n-am gologani. 

— Am eu! 

— Ei! Să-i vedem! 

Jehan puse punga sub ochii căpitanului, cu măreție şi 
simplitate. Între timp, arhidiaconul, care-l lăsase buimac pe 
Charmolue, se apropiase de ei şi se oprise la câţiva paşi, 
privindu-i atent pe amândoi, fără ca tinerii să-şi dea seama, 
într-atât îi absorbea contemplarea pungii cu bani. 

Phoebus exclamă: 

— O pungă în buzunarul tău, Jehan, e ca luna într-o 
găleată cu apă! O vezi, fără să fie. Nu e decât umbra ei. Pe 
legea mea! Pun rămăşag că-i plină de pietricele! 

Jehan răspunse rece: 

— Iată pietricelele cu care îmi garnisesc punga. 

Şi fără să mai adauge un cuvânt, goli punga pe-un 
bolovan alături, cu gestul unui roman care îşi salvează 
patria. 

—  Doamne!, mormâi Phoebus. Scuzi, arginţi mari, 
arginţi mici, mărunţiş de aramă, dinari parizieni, gologani 
cu vultur veritabili! Să-ţi ia ochii, nu alta! 

Jehan stătea demn şi nepăsător. Câţiva gologani se 
rostogoliseră în noroi; în entuziasmul său, căpitanul se 
aplecă să-i ridice. Jehan îl reţinu. 

— Vai, căpitane Phoebus de Châteaupers! 

Phoebus numără banii şi, întorcându-se solemn spre 
Jehan: 

— Ştii, Jehan, sunt douăzeci şi trei de franci parizieni! Pe 
cine ai prădat azi-noapte, pe strada aie Bot? 

Jehan îşi dădu pe spate capul blond şi cârlionţat şi spuse, 
mijindu-şi ochii dispreţuitor: 


— Avem un frate arhidiacon şi tâmpit. 

— Pe cornul lui Dumnezeu!, exclamă Phoebus. De treabă 
om! 

— Hai să bem!, spuse Jehan. 

— Unde mergem?, întrebă Phoebus. La Mărul Evei? 

— Nu, căpitane. Hai la o bătrână care taie cu fierăstrăul 
un mâner!%:. E un rebus. Mie îmi place. 

— Dă-l încolo de rebus, Jehan! Vinul e mai bun la Mărul 
Evei. Şi-apoi, lângă uşă, e o viţă bătută de soare care mă 
înveseleşte când beau. 

— Bine! Fie şi Eva, şi mărul ei, zise studentul şi, luându-l 
de braţ pe Phoebus, urmă: Ascultă, dragă căpitane, ai spus 
mai adineauri strada Taie Bot. E un fel de-a vorbi foarte 
urât. Doar astăzi nu mai suntem atât de barbari. Acum se 
zice strada Taie Beregata. 

Cei doi prieteni porniră la drum spre Mărul Evei. Inutil 
să spunem că mai întâi adunară banii căzuţi şi că 
arhidiaconul îi urmărea. 

Arhidiaconul îi urmărea, posomorât şi cu mintea 
rătăcită. Îl avea oare în faţă pe Phoebus, al cărui nume 
blestemat, după întâlnirea cu Gringoire, nu-i mai dădea 
pace? Nu ştia sigur, dar, oricum era un Phoebus, şi numele 
acesta magic era de ajuns ca arhidiaconul să-i urmărească 
cu paşi de lup pe cei doi prieteni nepăsători, ascultând ce 
vorbesc şi observându-le cele mai mici gesturi cu o nelinişte 
adâncă şi atentă. De altfel, nimic mai lesne decât să auzi ce 
spuneau, căci ei vorbeau în gura mare, fără să le pese că 
trecătorii află jumătate din ce-şi povestesc. Vorbeau despre 
dueluri, despre femei, despre băutură, despre trăsnăi. 

La cotul unei străzi le ajunse la urechi zgomotul unei 
tamburine venind dinspre o răspântie vecină. Dom Claude îl 
auzi pe ofiţer spunându-i studentului: 

— Mii de trăsnete! Să întindem pasul. 

— De ce, Phoebus? 

— Mă tem să nu mă vadă ţiganca. 

— Țiganca? 


— Fata cu capra. 

— Smeralda? 

— Întocmai, Jehan. Îi uit mereu afurisitul de nume. Să ne 
grăbim, să nu mă recunoască. N-aş vrea ca fata asta să-mi 
vorbească pe stradă. 

— O cunoşti, Phoebus? 

Aici, arhidiaconul îl văzu pe Phoebus rânjind, aplecându- 
se la urechea lui Jehan şi spunându-i câteva cuvinte în 
şoaptă. Apoi, Phoebus izbucni în râs şi scutură din cap cu 
aer triumfător. 

— Adevărat?, întrebă Jehan. 

— Pe sufletul meu!, spuse Phoebus. 

— Astă-seară? 

— Astă-seară. 

— Eşti sigur că o să vină? 

— Ce, eşti nebun, Jehan? 'Te mai îndoieşti de asta? 

— Căpitane Phoebus, eşti un jandarm fericit! 

Arhidiaconul auzi întreaga conversaţie.  Dinţii îi 
clănţăniră. 

Un tremur vizibil îi străbătu tot corpul. Se opri o clipă, 
se sprijini de-un stâlp, ca un om beat, apoi o porni iar pe 
urmele celor doi pehlivani. 

Când îi ajunse, ei vorbeau despre altceva. Îi auzi cântând 
cât îi ţinea gura vechiul cântec: 


Calicii străzii, deocheați, 
Mor ca viţeii spânzurați. 


7? 
Calugarul-ursuz 
Vestita cârciumă la Mărul Evei era situată în cartierul 


Universităţii, în colţul străzii de la Rondelle cu strada du 
Bâtonnier. O sală mare, la parter, destul de încăpătoare şi 


foarte joasă, cu o boltă al cărei arc central se rezema pe-un 
stâlp gros de lemn, vopsit în galben; pretutindeni, mese; 
căni lucioase, de cositor, agăţate pe pereţi; băutori cu 
duiumul, nelipsiţi; fete, din belşug; un geamlâc spre stradă, 
o viţă la intrare şi, deasupra intrării, o tablă scârţâitoare, 
pictată cu un măr şi cu o femeie, ruginită de ploi şi 
răsucindu-se după vânt pe-un fel de ax de fier. Soiul acesta 
de morişcă privind spre caldarâm era firma. 

Se înnopta. Răspântia era întunecată. Crâşma, plină de 
lumânări, strălucea de departe ca un atelier de fierărie în 
beznă. Se auzeau clinchete de pahare, chiote de chef, 
înjurături şi certuri scăpate prin ferestrele sparte. Dincolo 
de aburul pe care căldura sălii îl împrăştia pe sticla 
geamlăcului, se vedeau mişunând zeci de figuri nedesluşite 
şi, din timp în timp, un hohot de râs răsunător răzbătea 
dintr-acolo. Trecătorii care mergeau la treburile lor treceau 
pe lângă geamul zgomotos fără să se uite înăuntru. Dar, din 
când în când, vreun băieţaş în zdrenţe se ridica pe vârful 
picioarelor până la pervazul geamlâcului şi le striga celor 
din cârciumă vechea huiduială batjocoritoare cu care erau 
urmăriţi pe atunci beţivii: 

— La bețe, bețe, bețe, beţivanii! 

Cu toate acestea, un om se plimba netulburat pe 
dinaintea zgomotoasei cârciumi, privind mereu înăuntru şi 
fără a se depărta mai mult decât se depărtează o santinelă 
de ghereta ei. Omul purta o mantie care îl acoperea până 
sub nas. Mantia aceasta atunci şi-o cumpărase de la telalul 
de lângă Mărul Evei, probabil ca să se apere de răcoarea 
nopţilor de martie şi, poate, ca să-şi ascundă veşmintele. 
Din timp în timp, se oprea în faţa geamlăâcului aburit şi prins 
într-o reţea de plumb, asculta, privea şi bătea din picior. 

În sfârşit, uşa cârciumii se deschise. Omul chiar asta 
părea că aşteaptă. Doi muşterii ieşiră în stradă. Fâşia de 
lumină ce scăpa prin uşă le împurpura o clipă feţele 
voioase. Omul cu mantie îşi schimbă postul de observaţie, 
trecând sub arcada unei porţi de peste drum. 


— Coarne şi tunete!, exclamă unul din cei doi băutori. O 
să bată de şapte. E ora când am întâlnire. 

— Îţi spun, îl întrerupse celălalt, cu limba împleticită, îţi 
spun că nu locuiesc pe strada Vorbelor Urâte, indignus qui 
inter mala verba habitat'1%:. Locuinţa mea e pe strada 
Jean-Pain-Mollet, în vico Johannis-Pain-Mollet. Dacă mă 
contrazici, eşti mai încornorat decât un unicorn. Se ştie că 
cine încalecă o dată pe un urs nu se mai teme niciodată de 
nimic, dar dumneata ai nasul întors spre lăcomie, ca Sfântul 
Jacques de lV/H6pital. 

— Jehan dragă, eşti beat turtă!, zise celălalt. Jehan 
răspunse clătinându-se: 

— Aşa spui tu, Phoebus, dar e lucru dovedit că Platon 
semăna din profil cu un câine de vânătoare. 

Fără îndoială că cititorul i-a şi recunoscut pe cei doi 
bravi prieteni ai noştri, căpitanul şi studentul. Se pare că 
omul care îi pândea din umbră îi recunoscuse şi el, căci 
urmărea cu paşi înceţi zigzagurile pe care studentul îl silea 
pe căpitan să le facă; acesta din urmă, mai rezistent la 
băutură, îşi păstrase cumpătul. Ascultându-i cu atenţie, 
omul în mantie putu să prindă în întregime interesanta 
conversaţie pe care o redăm şi noi: 

— Ce dracu'! Încearcă odată să mergi drept, domnule 
bacalaureat. Ştii că trebuie să te las. S-a făcut şapte. Am 
întâlnire cu o femeie. 

— Atunci lasă-mă! Văd stele şi lănci de foc. lar dumneata 
semeni cu fortăreaţa de la Dampmartin, care crapă de râs. 

— Pe negii mamei-mari, Jehan, prea aiurezi! Ascultă, 
Jehan, ce gologani ţi-au mai rămas? 

— Domnule rector, nu e nicio greşeală, mica măcelărie, 
parva boucheria. 

— Jehan, dragă Jehan! Ştii că am întâlnire cu mititica la 
capul podului Saint-Michel, că nu pot s-o duc decât la 
Falourdel, codoaşa podului, şi că va trebui să plătesc odaia. 
Bătrâna, desfrânata cu mustăţi albe, n-o să mă lase pe 


datorie. Jehan! Te rog! Am băut oare toată punga popii? Nu 
ţi-a mai rămas niciun franc? 

— Conştiinţa de a-ţi fi cheltuit bine celelalte ore e un 
drept şi un condiment plăcut la masă. 

— Burtă şi maţe! Isprăveşte cu prostiile! Spune-mi, 
Jehan, afurisitule, ţi-a mai rămas vreun franc? Dă-mi, fir-ai 
să fii, sau te scotocesc, chiar de-ai fi lepros ca Iov şi râios ca 
Cezar! 

— Domnule, strada Galiache e o stradă cu un capăt în 
strada Sticlăriei şi cu celălalt în strada Ţesătoriei. 

— Ei, da, Jehan, dragul meu Jehan, bietul meu prieten, 
strada Galiache, bine, foarte bine. Dar, în numele cerului, 
vino-ţi în fire. Nu-mi trebuie decât un franc parizian, pentru 
ora şapte. 

— Linişte împrejur şi atenţie la cântec: 


Când şoarecii pisica vor mânca, 

Va fi şi regele senior d'Arras; 
Când marea, care-i mare şi e lată, 
Va fi, în plină vară, îngheţată. 
Atuncea peste gheaţța-i vom vedea 
Cum ies din locul lor cei din Arras. 


— Ei bine, student al Antichristului, fir-ai tu să fii 
spânzurat cu maţele mamei tale!, înjură Phoebus şi-l 
îmbrânci pe studentul beat, care alunecă de-a lungul zidului 
şi căzu moale pe caldarâmul lui Filip-August. 

Dintr-un rest de milă frăţească, milă care nu-i părăseşte 
niciodată pe băutori, Phoebus îl rostogoli cu piciorul pe 
Jehan pe una din pernele săracului pe care providenţa le 
ţine gata pregătite la colţul tuturor pietrelor indicatoare din 
Paris, iar cei bogaţi le pângăresc, numindu-le cu dispreţ 
grămezi de gunoi. Căpitanul aşeză capul lui Jehan pe o 
pantă de coceni de varză şi într-o clipă studentul începu să 
sforăie scoțând sunete de bas profund. Totuşi, ciuda mai 
stăruia încă în inima căpitanului. 


— Dacă te-o lua căruţa diavolului, în trecere pe-aici, nu-i 
nicio pagubă!, îi spuse el bietului învățăcel adormit, şi plecă. 

Omul în mantie, care îl urmărea mereu, se opri o clipă în 
faţa studentului lungit jos, ca şi cum ar fi şovăit; apoi, oftând 
adânc, porni iar pe urmele căpitanului. 

Îl vom lăsa şi noi, ca şi ei, pe Jehan să doarmă sub 
privirea binevoitoare a stelelor şi-i vom urmări pe cei doi, 
dacă cititorul doreşte. 

Când ieşi în strada Saint-Andre-des-Arcs, căpitanul 
Phoebus observă că e urmărit. Întorcându-şi din întâmplare 
privirea, văzu un fel de umbră care se târa în urma lui, de-a 
lungul zidurilor. Când se opri, umbra se opri şi ea. Când 
porni din nou, umbra porni şi ea. Lucrul acesta nu-l nelinişti 
prea tare. „Puțin îmi pasă”, gândi el. „N-am un ban în 
pungă.” 

În faţa colegiului d'Autun, căpitanul se opri. În colegiul 
acesta îşi încropise el ceea ce numea „studii” şi, dintr-o 
veche obişnuinţă de şcolar dat naibii, pe care şi-o mai 
păstrase, nu trecea niciodată pe dinaintea fațadei fără să-i 
aducă statuii cardinalului Pierre Bertrand, sculptată la 
dreapta intrării, ocara de care se plânge cu atâta amar 
Priap în satira lui Horaţiu: Olim truncus eram ficulnusi10*. 
Şi făcea asta cu atâta îndârjire, încât aproape că ştersese 
inscripţia Eduensis episcopus'1%:. Căpitanul se opri deci în 
faţa statuii, ca de obicei. Strada era cu desăvârşire pustie. 
În momentul când îşi încheia cu nepăsare şnururile 
nădragilor, stând cu nasul în vânt, văzu umbra apropiindu- 
se de el cu paşi înceţi, atât de înceţi încât avu tot timpul să 
observe că ea purta mantie şi pălărie. Ajungând lângă el, 
umbra se opri şi rămase mai neclintită decât statuia 
cardinalului Bertrand. Totuşi, îşi aţintise asupra lui Phoebus 
ochii săi, plini de lumina aceea tulbure care ţâşneşte 
noaptea din pupilele pisicilor. 

Căpitanul era curajos şi puţin i-ar fi păsat de-un tâlhar 
cu spada în mână. Dar statuia aceasta care mergea, omul 
acesta pietrificat îl îngheţă. Pe-atunci umblau prin lume tot 


felul de poveşti despre călugărul-ursuz, hoinar nocturn pe 
străzile Parisului, care îi veniră vag în minte. Căpitanul 
rămase deci câteva clipe încremenit, apoi rupse în sfârşit 
tăcerea, forţându-se să râdă. 

— Domnule, dacă eşti un hoţ, după cum trag nădejde, ai 
nimerit-o ca un cocostârc care se dă la o coajă de nucă. 
Sunt fiul unei familii scăpătate, dragul meu. Adresează-te 
alături. În capela colegiului ăstuia există lemn din crucea 
adevărată, pusă în argintărie. 

Mâna umbrei ieşi de sub mantie şi se lăsă pe braţul lui 
Phoebus cu încleştarea unei gheare de vultur. În acelaşi 
timp, umbra vorbi: 

— Căpitane Phoebus de Châteaupers! 

— Cum naiba!, se miră Phoebus. Îmi ştii numele? 

— Nu-ţi ştiu numai numele, continuă omul în mantie cu 

o voce ca de mormânt. Ai o întâlnire în seara asta. 

— Da, răspunse Phoebus, încremenit. 

— La ora şapte. 

— Peste un sfert de ceas. 

— La Falourdel. 

— Întocmai. 

— La codoaşa de pe podul Sfântul Mihail. 

— Al Sfântului Arhanghel Mihail, cum spune rugăciunea. 

— Nelegiuitule!, mormăi aspectul. Cu o femeie? 

— Confiteor1:7. 

— Pe care o cheamă... 

— Smeralda, spuse Phoebus, voios. 

Încetul cu încetul, îşi redobândise nepăsarea-i firească. 
La auzul acestui nume, gheara scutură furioasă braţul lui 
Phoebus. 

— Căpitane Phoebus de Châteaupers, minţi! 

Cine ar fi putut să vadă în clipa aceea faţa aprinsă a 
căpitanului, saltul pe care el îl făcu înapoi cu atâta violenţă, 
încât se desprinse din cleştele care îl apucase, gestul trufaş 
cu care îşi duse mâna la garda spadei, iar în faţa acestei 
mâini, mohorâta neclintire a omului în mantie, cine ar fi 


putut să vadă toate acestea s-ar fi îngrozit. Era în ele ceva 
din lupta lui don Juan cu statuia. 

— Crist şi Satan!, strigă căpitanul. Iată un cuvânt pe 
care rar îl aud urechile unui Châteaupers! N-ai îndrăzni să-l 
mai repeţi! 

— Minţi, spuse nepăsătoare umbra. 

Căpitanul scrâşni din dinţi. În momentul acela uită şi de 
călugărul-ursuz, şi de fantome, şi de superstiții, uită de 
toate. Nu mai vedea decât un bărbat şi o insultă. 

— Ah! Vasăzică aşa!, bâigui el, sufocat de mânie. 

Şi-şi trase spada din teacă; apoi, bâlbâindu-se, căci de 
furie tremuri ca şi de spaimă, începu să strige: 

— Aici! Chiar acum! Haide! Săbiile! Săbiile! Să curgă 
sânge pe pavajul ăsta! 

Totuşi, celălalt nu se clintea. Când îşi văzu adversarul în 
gardă şi gata să fandeze, spuse cu un glas în care vibra 
amărăciunea: 

— Căpitane Phoebus, uiţi că ai o întâlnire. 

Furiile unor oameni ca Phoebus sunt ca laptele fiert pe 
care o picătură de apă rece îl dezumflă. Cuvintele rostite 
fură de ajuns ca să aplece spada ce scânteia în mâna 
căpitanului. 

— Căpitane, continuă omul, mâine, poimâine, peste o 
lună, peste zece ani, mă vei găsi gata să-ţi tai gâtlejul; dar, 
mai întâi, du-te la întâlnire. 

— Într-adevăr, zise Phoebus, ca şi cum ar fi căutat să 
capituleze faţă de sine însuşi, la o întâlnire poţi da peste 
două lucruri plăcute: o spadă şi o fată, dar nu văd de ce m- 
aş lipsi de unul pentru celălalt când le-aş putea avea pe 
amândouă. 

Şi îşi vâri spada în teacă. 

— Du-te la întâlnire, spuse din nou omul. 

— Domnule, răspunse Phoebus oarecum încurcat, îţi 
foarte mulţumesc pentru politeţea dumitale. De fapt, o s- 
avem timp şi mâine să ne ciopârţim haina de la taica Adam. 
Îţi sunt recunoscător că-mi îngădui să mai petrec un sfert 


de ceas plăcut. Trăgeam nădejde să te culc în şanţ şi să mai 
şi ajung la vreme lângă frumoasa mea, cu atât mai mult cu 
cât e bine să faci femeile să te aştepte în asemenea 
împrejurări. Dar dumneata pari destul de voinic, şi-i mai 
sigur să amân partida pe mâine. Mă duc deci la întâlnire. Lia 
ora şapte, după cum ştii. Aici, Phoebus îşi scarpină urechea. 
Ei drăcie, era să uit! N-am un ban ca să plătesc pentru 
cocioabă şi bătrâna codoaşă o să vrea banii înainte. N-are 
încredere în mine. 

— lată bani pentru plată. 

Phoebus simţi mâna rece a necunoscutului strecurându-i 
în palmă o monedă mare. Şi nu se putu împiedica să nu ia 
banul şi să nu strângă mâna care i-l da. 

— Pe cinstea mea!, exclamă el. Eşti un băiat de treabă! 

— Cu o condiţie, zise omul. Dovedeşte-mi că m-am 
înşelat şi că dumneata ai spus adevărul. Ascunde-mă în 
vreun colţ de unde să pot vedea dacă femeia e, într-adevăr, 
aceea al cărei nume l-ai rostit. 

— Oh, răspunse Phoebus, n-am nimic împotrivă. O să 
luăm odaia Sfânta Marta. Din cuşca de-alături o să poţi privi 
în voie. 

— Atunci să mergem, spuse umbra. 

— La ordinele dumitale, spuse căpitanul. Nu ştiu dacă n- 
oi fi cumva messer Diabolus în persoană. Dar astă-seară, să 
fim prieteni! Mâine am să-ţi plătesc toate datoriile, şi de 
spadă, şi de pungă. 

Porniră amândoi cu paşi grăbiţi. După câteva minute, 
zgomotul apei le dădu de veste că se aflau pe podul Saint- 
Michel, pe-atunci plin de case. 

— Mai întâi te duc pe dumneata înăuntru, îi spuse 
Phoebus  însoţitorului său, şi-apoi mă duc să-mi caut 
frumoasa, care trebuie că m-aşteaptă lângă Petit-Châtelet. 

Însoţitorul nu-i răspunse. De când mergeau alături, nu 
scosese un cuvânt. Phoebus se opri în faţa unei uşi joase şi 
bătu cu putere. O lumină se ivi în crăpăturile uşii. 

— Cine-i acolo?, strigă un glas fonfăit. 


— Corpul lui Dumnezeu! Capul lui Dumnezeu! Burta lui 
Dumnezeu!, răspunse căpitanul. 

Uşa se deschise îndată, îngăduind celor doi drumeţi să 
vadă o femeie bătrână şi o lampă veche, care tremurau 
amândouă. Bătrâna, încovoiată din şale, îmbrăcată în 
zdrenţe, bâţâindu-şi capul străpuns de doi ochi mici, purta 
peste păr o otreapă şi era zbârcită toată, şi mâinile şi faţa, 
şi gâtul; buzele îi intrau sub gingii, iar în jurul gurii avea 
smocuri de fire albe din care pricină semăna cu un bot 
caraghios de pisică. Interiorul cocioabei era la fel de 
dărăpănat ca şi bătrâna. Pereţi văruiţi, grinzi negre în 
tavan, o vatră ca vai de ea, pânze de păianjen prin toate 
colţurile, în mijloc o turmă clătinătoare de mese şi de 
scaune şchioape, un copil murdar, în cămaşă, iar în fund o 
scară, sau mai degrabă o scăriţă de lemn care ducea la un 
chepeng din tavan. Pătrunzând în bojdeuca aceasta, 
misteriosul însoțitor al lui Phoebus îşi ridică mantia până 
sub ochi. În acest timp căpitanul, înjurând ca un sarazin, se 
grăbi să facă să lucească soarele într-un taler de aur, cum 
spune admirabilul nostru Regnier. 

— Odaia Sfânta Marta, spuse el. 

Bătrâna îl numi monseniore şi vâri talerul într-un sertar. 
Era piesa pe care omul cu mantia i-o dăduse lui Phoebus. Pe 
când bătrâna stătea cu spatele, băieţaşul pletos şi 
zdrenţăros care se juca în cenuşă se apropie cu dibăcie de 
sertar, luă talerul şi puse în locul lui o frunză uscată, ruptă 
dintr-o legătură de vreascuri. 

Bătrâna le făcu semn s-o urmeze celor doi gentilomi, 
cum îi numea ea, şi urcă scara din faţă. Ajunsă la etajul de 
sus, îşi puse lampa pe-o ladă şi Phoebus, ca un obişnuit al 
casei ce era, deschise o uşă care dădea într-un fel de coteţ 
întunecat. 

— Intră aici, dragul meu, i se adresă el însoţitorului său. 
Omul cu mantia se supuse fără să-i răspundă un cuvânt. 

Uşa se închise în urma lui. Îl auzi apoi pe Phoebus 
trăgând zăvorul şi, după o clipă, coborând scara împreună 


cu bătrâna. Lumina dispăruse. 
8 


Utilitatea ferestrelor care dau spre fluviu 


Claude Frollo (căci bănuim că cititorul, mai inteligent 
decât Phoebus, n-a văzut în toată aventura aceasta niciun 
alt călugăr ursuz în afară de arhidiacon), Claude Frollo 
orbecăi câteva clipe prin cotlonul întunecos în care îl 
zăvorâse căpitanul. Era unul din ungherele acelea tăinuite 
pe care arhitecţii le fac uneori la punctul de întâlnire al 
acoperişului cu peretele de sprijin. Secţiunea verticală a 
acestei cuşti, cum bine o numise Phoebus, ar fi dat un 
triunghi. În rest, nu exista acolo nici fereastră, nici lucarnă, 
iar panta acoperişului nu te lăsa să stai în picioare. Claude 
se ghemui deci în praful şi în molozul care se fărâma sub el. 
Tâmplele îi ardeau. Pipăind cu mâinile în preajmă, găsi pe 
jos o bucată de geam spart pe care şi-o lipi de frunte şi a 
cărei răceală îi făcu bine. 

Ce se petrecea în clipa aceea în sufletul întunecat al 
arhidiaconului? Numai el şi Dumnezeu ar fi putut şti. 

După care ordine fatală şi-i rânduia în minte pe 
Esmeralda, pe Phoebus, pe Jacques Charmolue, pe tânărul 
său frate atât de drag şi lăsat să zacă în noroi, sutana de 
arhidiacon, poate chiar bunul lui nume, târât la Falourdel, 
toate imaginile, toate întâmplările acestea? N-aş putea 
spune. Dar e sigur că ele alcătuiau în mintea lui un grup 
îngrozitor. 

Arhidiaconul aştepta de-un sfert de oră; i se părea că 
îmbătrânise cu un veac. Deodată, auzi scârţâitul treptelor 
scării de lemn. Cineva urca. Chepengul se deschise şi se ivi 
o lumină. În uşa răpănoasă a cuştii exista o crăpătură destul 
de largă. Claude îşi lipi faţa de ea. În felul acesta, putea să 
vadă tot ce se petrece în odaia vecină. Mai întâi ieşi din 


gaura chepengului bătrâna cu mutră de pisică, ţinând 
lampa în mână; după ea, se ivi Phoebus, răsucindu-şi 
mustaţa; apoi o a treia persoană, frumoasa şi graţioasa 
Esmeralda. Preotul o văzu ieşind ca din pământ, ca o 
apariţie strălucitoare, şi începu să tremure. Un nor îi 
împăienjeni vederea, tâmplele începură să i se zbată 
puternic, totul vâjâia şi se învârtea în jurul lui. Apoi nu mai 
văzu şi nu mai auzi nimic. 

Când îşi veni în fire, Phoebus şi Esmeralda erau singuri, 
aşezaţi pe lada de lemn, lângă lampa datorită căreia 
arhidiaconul putu să vadă din plin chipurile lor tinere şi 
patul zdrenţăros din fundul cocioabei. 

Lângă pat se afla o fereastră al cărei geam, spart ca o 
pânză de păianjen ciuruită de ploaie, lăsa să se zărească 
prin ochiurile-i sfărâmate un colţ de cer şi luna culcată în 
zare pe 

O plapumă moale de nori. 

Esmeralda era roşie, buimăcită şi tremura toată de 
emoție. Lungile ei gene plecate îi umbreau obrajii de 
purpură. Ofiţerul, spre care ea nu îndrăznea să-şi ridice 
privirea, radia de bucurie. Fără să-şi dea seama şi cu un 
gest de-o stângăcie fermecătoare, fata desena cu vârful 
degetului, pe ladă, linii fără niciun sens şi-şi privea degetul. 
Picioarele nu i se vedeau, căci capra se ghemuise peste ele. 

Căpitanul era îmbrăcat cât se poate de cochet; la guler 
şi la manşete avea o mulţime de panglici de mare eleganţă 
pe-atunci. 

Prin vâjâitul sângelui care îi zvâcnea în tâmple, dom 
Claude abia izbuti să audă ce-şi spuneau. 

(Nimic mai banal decât o conversaţie între doi 
îndrăgostiţi. Un fel de „te iubesc” necontenit. Frază 
muzicală, foarte stearpă şi insipidă pentru indiferenţii care 
ascultă, când nu e împodobită cu câteva fiorituri4%%. Dar 
Claude nu asculta ca un indiferent.) 

— Oh!, spunea fata fără să-şi ridice privirea. Nu mă 
dispreţuiţi, monseniore Phoebus. Simt că ceea ce fac e râu. 


— Să te dispreţuiesc, frumoasă copilă?, răspundea 
ofiţerul cu un aer de galanterie superioară şi distinsă. Eu să 
te dispreţuiesc? Doamne! Şi pentru ce? 

— Pentru că v-am urmat. 

— În privinţa asta, frumoasa mea, nu ne înţelegem. Ar 
trebui nu să te dispreţuiesc, ci să te urăsc. 

Fata îl privi speriată: 

— Să mă urâţi?! Dar ce-am făcut? 

— Pentru că te-ai lăsat rugată atâta. 

— Vai!, spuse ea. Venind aici, îmi calc un jurământ... N-o 
să-mi mai găsesc părinţii... Amuleta o să-şi piardă puterea. 
Dar ce importanţă are? Ce nevoie mai am acum de tată şi 
de mamă? 

Şi, vorbind astfel, îşi aţinti asupra căpitanului privirea 
ochilor mari, negri şi umezi de bucurie şi de duioşie. 

— Să mă ia dracu' dacă te-nţeleg!, exclamă Phoebus. 

Esmeralda rămase tăcută o clipă, apoi o lacrimă îi pică 
din ochi, un suspin îi ieşi de pe buze şi zise: 

— Vai, monseniore, vă iubesc. 

În jurul fetei plutea o asemenea mireasmă de castitate, o 
asemenea vrajă de virtute, încât Phoebus nu se simţi tocmai 
în largul lui alături de ea. Totuşi, ultimele ei cuvinte îi 
dădură curaj. 

— Mă iubeşti!, rosti el cu mare emoție în glas şi-şi 
aruncă braţul pe după talia ţigăncii, căci nu aştepta decât 
prilejul acesta. 

Preotul îl văzu şi încercă cu vârful degetului ascuţişul 
unui pumnal pe care îl ţinea ascuns în sân. 

— Phoebus, continuă ţiganca, desprinzându-şi încetişor 
mijlocul din mâinile tenace ale căpitanului, eşti bun, eşti 
generos, eşti frumos. Dumneata m-ai salvat pe mine, care 
nu sunt decât o biată copilă pierdută printre ţigani. De 
multă vreme visez un ofiţer care să-mi salveze viaţa. Pe 
dumneata te visam, înainte de a te cunoaşte, Phoebus al 
meu. Visul meu avea o uniformă frumoasă, ca a dumitale, o 
ținută măreaţă, o spadă. le numeşti Phoebus; ai un nume 


frumos. Îţi iubesc numele, îţi iubesc spada. Scoate-o din 
teacă, Phoebus, ca s-o văd. 

— Copilă!, spuse căpitanul şi, zâmbind, trase din teacă 
spada-i lungă. 

Țiganca privi mânerul, lama, cercetă cu adorabilă 
curiozitate cifrul gărzii şi sărută spada, zicând: 

— Eşti spada unui viteaz. Îmi iubesc căpitanul. Phoebus 
profită şi de acest prilej ca să depună pe frumosul ei gât 
aplecat o sărutare care o făcu pe fată să se ridice, roşie ca o 
cireaşă. În beznă, preotul scrâşni din dinţi. 

— Phoebus, spuse ţiganca, lasă-mă să-ţi vorbesc. Plimbă- 
te un pic, ca să te văd cât eşti de înalt şi să-ţi aud pintenii 
sunând. Ce frumos eşti! 

Căpitanul se ridică în picioare ca să-i facă pe plac, 
dojenind-o cu un zâmbet de satisfacţie. 

— Copilă mai eşti! Nu, zău, frumoaso, m-ai văzut în mare 
ținută? 

— Vai, nu!, răspunse ea. 

— Atunci să vezi frumuseţe! 

Phoebus se aşeză iar lângă ea, dar mult mai aproape 
decât înainte. 

— Ascultă, draga mea ... 

Țiganca îl lovi de câteva ori, uşurel, cu mâna ei frumoasă 
peste gură, copilăroasă şi nebunatică, plină de graţie şi de 
veselie. 

— Nu, nu, n-am să te-ascult. Mă iubeşti? Vreau să-mi 
spui dacă mă iubeşti. 

— Mă mai întrebi dacă te iubesc, îngerul vieţii mele!, 
exclamă căpitanul, îngenunchind cu un picior. Trupul meu, 
sângele meu, sufletul meu, toate sunt ale tale, totul e 
pentru tine. Te iubesc şi niciodată n-am iubit altă femeie în 
afară de tine. 

Căpitanul repetase de-atâtea ori fraza asta, în atâtea 
împrejurări asemănătoare, încât o rosti pe nerăsuflate, fără 
să uite o silabă măcar. La declaraţia lui pătimaşă, ţiganca îşi 


înălţă privirea-i plină de-o fericire îngerească spre tavanul 
murdar care ţinea loc de cer. 

— Oh!, murmură ea. lată, în clipa asta mi-ar plăcea să 
mor! Phoebus găsi „clipa” nimerită să-i fure un nou sărut, 
care porni să-l chinuiască în colţul său pe nefericitul 
arhidiacon. 

— Să mori!, exclamă căpitanul. Ce tot spui, îngeraşul 
meu? Dacă tocmai acuma nu-i cazul să trăieşti, atunci 
Jupiter nu-i decât o haimana! Să mori când începe ceva atât 
de plăcut! La naiba! Ce glumă! Să nu te mai aud vorbind 
aşa. Ascultă, draga mea Similar... Esmeralda... lartă-mă, 
dar ai un nume atât de sarazin, încât mă încurc mereu în el. 
E ca un mărăciniş care mă ţintuieşte locului. 

— Doamne, rosti biata fată, şi eu care credeam că 
numele meu e frumos, tocmai fiindcă e neobişnuit! Dar dacă 
nu-ţi place, aş vrea să-mi spui Goton. 

— Ah, să nu plângem pentru atâta lucru, frumoasa mea! 
E un nume cu care trebuie să se deprindă omul şi-atâta tot. 
Când o să-l ştiu pe de rost, o să meargă de la sine. Ascultă 
deci, draga mea Similar, te iubesc cu patimă. Te iubesc cu 
adevărat, încât e o minune. Cunosc o mititică ce moare de 
ciudă din pricina asta... 

Geloasă, fata îl întrerupse: 

— Cine e? 

— Ce ne pasă?, spuse Phoebus. Mă iubeşti? 

— Oh!... exclamă ea. 

— Ei bine, asta-i tot. Ai să vezi cum te iubesc şi eu. Să mă 
ia Neptunus, tartorul dracilor, dacă n-o să te fac cea mai 
fericită fiinţă de pe lume. O s-avem o căsuţă drăguță, a 
noastră, undeva... Şi-am să-mi pun arcaşii să-ţi defileze pe 
sub ferestre. "Toţi sunt călări şi îi sfidează pe arcaşii 
căpitanului Mignon. Am printre ei unii înarmaţi cu lănci 
pentru cosit picioarele cailor duşmani; unii au arbalete cu 
cric de mână, alţii au mici bombarde. O să te duc la marile 
parăzi ale parizienilor, la hambarele lui Rully. E ceva măreț. 
Optzeci de mii de capete înarmate; treizeci de mii de 


armuri albe, veste şi cămăşi de zale; şaizeci şi şapte de 
steaguri ale breslelor; stindardele parlamentului, ale 
camerei de conturi, ale vistieriei birurilor generale, ale 
ajutoarelor monetăriei. O bogăţie, ce mai! Am să te duc să 
vezi leii de la Palatul Regelui, care sunt fiare sălbatice. 
Toate femeile sunt moarte după ei. 

De câteva clipe, fata, absorbită de fermecătoarele ei 
gânduri, visa la sunetul glasului iubit, fără să mai asculte 
sensul cuvintelor. 

— O, ai să fii fericită!, continuă căpitanul, şi, în acelaşi 
timp, deschise binişor brâul ţigăncii. 

— Ce faci?, sări ea. 

Violenţa gestului o trezise din visare. 

— Nimic, răspunse Phoebus. Spuneam doar că va trebui 
să lepezi toaleta asta de nebunatică şi de colţ de stradă 
când vei fi cu mine. 

— Când voi fi cu tine, Phoebus al meu!, spuse fata cu 
duioşie. 

Şi redeveni tăcută şi visătoare. 

Încurajat de blândeţea ei, căpitanul o prinse de talie, 
fără ca ea să se mai împotrivească, apoi începu să descheie 
încetişor corsajul bietei copile, şi-i smuci atât de tare 
bluziţa, încât preotul, gâfâind, văzu cum se iveşte de sub 
voal umărul gol al ţigăncii, frumos, rotund şi oacheş, ca luna 
când se iveşte în ceața zării. 

Fata îl lăsa pe Phoebus să facă ce voia. Părea că nici nu-i 
observă mişcările. Ochii îndrăzneţului căpitan scânteiau. 

Deodată, copila se întoarse spre el şi-i spuse cu o 
expresie de nesfârşită dragoste: 

— Phoebus, fă-mă să cunosc religia ta. 

— Religia mea!, exclamă căpitanul, izbucnind în râs. Eu 
să te învăţ religia mea! Coarne şi tunete! La ce-ţi foloseşte 
religia mea? 

— Pentru căsătoria noastră, răspunse fata. 

Pe faţa căpitanului se aşternu o expresie de mirare, 
amestecată cu dispreţ, nepăsare şi patimă desfrânată. 


— Ei, asta-i, făcu el. Dar cine vorbeşte de căsătorie? 

Țiganca păli şi cobori fruntea, tristă. 

— Frumoasa mea iubită, continuă Phoebus duios, ce sunt 
toate prostiile astea? Parcă e mare lucru căsătoria! Devine 
cineva mai iubitor dacă scuipă latineşte în dugheana unui 
popă? 

Vorbind aşa, cu vocea lui cea mai dulce, se apropie tot 
mai mult de ţigancă, mâinile lui mângâietoare îşi reluaseră 
locul în jurul taliei atât de subţiri şi de mlădioase a fetei, 
privirea i se aprindea din ce în ce mai mult şi totul arăta că 
domnul Phoebus se apropie vădit de momentul acela când 
însuşi Jupiter face atâtea prostii, încât bunul Homer e 
nevoit să cheme un nor în ajutorul lui. 

În acest timp, dom Claude vedea tot. Uşa era făcută din 
doage de butoi pe de-a-ntregul putrezite, care se căscau 
larg, îngăduind privirii lui de pasăre de pradă să răzbată 
dincolo. Preotul acesta cu pielea oacheşă şi cu umerii largi, 
osândit până acum la aspra castitate monahală, tremura şi 
fierbea în faţa scenei de dragoste, de noapte şi de 
voluptate. Tânăra şi frumoasa fată lăsată în voia 
înflăcăratului căpitan îl făcu să-i curgă plumb topit prin 
vine. În el se petrecură nişte lucruri cu totul neobişnuite. 
Privirile i se înfundau, cu o gelozie lascivă, sub toate copcile 
desfăcute ale corsajului fetei. Cine ar fi zărit în momentul 
acela chipul nefericitului arhidiacon lipit de doagele 
răpănoase ar fi fost încredinţat că vede un tigru privind din 
fundul unei cuşti cum un şacal sfâşie o gazelă. Prin 
crăpăturile uşii, ochii îi licăreau ca nişte lumânări. 

Deodată, Phoebus smulse cu un gest fulgerător bluziţa 
țigăncii. Biata copilă, care stătea palidă şi visătoare, se trezi 
brusc. Apoi se depărta iute de îndrăzneţul ofiţer, privindu-şi 
sânii şi umerii goi; roşie, năucită şi mută de ruşine, îşi 
acoperi sânii cu braţele, încercând să şi-i ascundă. Fără 
flacăra care învăpăia obrajii, ai fi zis, văzând-o atât de 
tăcută şi de nemişcată, că e o statuie a pudorii. Pleoapele şi 
le ţinea tot plecate. 


Gestul căpitanului scoase la iveală amuleta misterioasă 
pe care fata o purta la gât. 

— Ce-i asta?, întrebă Phoebus, socotind că a găsit 
pretextul nimerit să se apropie iar de frumoasa fiinţă pe 
care o speriase. 

— N-o atinge!, strigă ea cu însufleţire. E păzitoarea mea. 
Ea mă va ajuta să-mi găsesc familia, dacă voi rămâne 
vrednică de asta. Oh, lasă-mă, domnule căpitan! Mama! 
Sărmana mea mamă! Mamă, unde eşti? Ajutor! Fie-ţi milă, 
Phoebus! Dă-mi bluziţa! 

Phoebus se trase înapoi şi-i spuse rece: 

— O, domnişoară, văd bine că nu mă iubiţi! 

— Nu-l iubesc?!, strigă nefericita copilă şi, în acelaşi 
timp, se atârnă cu braţele de gâtul căpitanului, silindu-l să 
se aşeze lângă ea. Eu nu te iubesc, Phoebus al meu? Răule, 
vorbeşti aşa ca să-mi sfâşii inima! Hai, ia-mă, ia-mă toată! 
Fă ce vrei cu mine! Sunt a ta. Nu-mi pasă de amuletă! Nu- 
mi pasă de mama! Tu îmi eşti mamă, fiindcă te iubesc! 
Phoebus, Phoebus, iubite, mă vrei? Eu sunt, priveşte-mă. E 
micuța pe care nu vrei s-o alungi, care vine, care vine 
singură să te caute. Sufletul meu, viaţa mea, trupul meu, 
fiinţa mea, toate îţi aparţin, căpitanul meu. Ei bine, nu! Să 
nu ne căsătorim, dacă nu-ţi e pe plac. Şi-apoi, cine sunt eu? 
O biată fată de pe stradă, pe când tu, Phoebus al meu, tu 
eşti gentilom. Frumos lucru, într-adevăr! O dansatoare să 
se mărite cu un ofiţer! Am fost nebună. Nu, Phoebus, nu, 
am să fiu ibovnica ta, jucăria ta, plăcerea ta, când vei voi, o 
fată care va fi a ta, căci numai pentru asta sunt făcută; să 
fiu pângărită, dispreţuită, dezonorată, dar puţin îmi pasă, 
fiindcă am să fiu iubită. Am să fiu cea mai mândră şi mai 
veselă dintre femei. Şi când voi fi bătrână sau urâtă, 
Phoebus, când n-o să mai fiu bună să te iubesc, monseniore, 
ai să mă rabzi şi-atunci, ca să te slujesc. Altele îţi vor broda 
eşarfe. Eu, slujnica, o să ţi le îngrijesc. Ai să mă laşi să-ţi 
lustruiesc pintenii, să-ţi perii tunica, să-ţi curâţ cizmele de 
călărie. Nu-i aşa, Phoebus, că o să-ţi fie milă de mine? Până 


atunci, ia-mă! lată, Phoebus, tot ce vrei e al tău, numai 
iubeşte-mă! Nouă, ţigăncilor, nu ne trebuie decât atât, aerul 
şi dragostea. 

Vorbind astfel, îşi aruncă braţele în jurul gâtului lui 
Phoebus şi-l privea de jos în sus, rugătoare, cu un frumos 
surâs înecat în lacrimi; sânii ei gingaşi se frecau de tunica 
de postav şi de găitanele aspre; îşi răsucea pe genunchii lui 
frumosul trup pe jumătate gol. Ameţit, căpitanul îşi lipi 
buzele arzătoare de minunaţii ei umeri africani. Cu privirea 
pierdută în tavan, răsturnată pe spate, fata se înfiora 
fremătând toată sub sărutul lui. 

Deodată, deasupra capului lui Phoebus, ea văzu un alt 
cap, o figură lividă, verde, convulsivă, cu o privire ca de iad. 
Lângă chipul acesta mai văzu o mână care ţinea un pumnal. 
Erau chipul şi mâna preotului, care spărsese uşa şi se afla 
acolo. Phoebus nu putea să-l vadă. La vederea 
înfricoşătoarei apariţii, fata rămase încremenită, îngheţată, 
mută, ca o porumbiţă care-şi înalţă privirea în clipa când 
vulturul se uită în cuibul ei, cu ochii lui rotunzi. 

Şi nu izbuti să scoată măcar un țipăt. Văzu pumnalul 
coborând spre Phoebus, apoi ridicându-se însângerat. 

— Blestem!, gemu căpitanul şi se prăbuşi. Fata leşină. 

În clipa când ochii i se închideau, când îşi pierduse 
aproape cu totul cunoştinţa, i se păru că simte întipărindu-i- 
se pe buze o atingere de foc, un sărut mai arzător decât 
fierul înroşit al călăului. 

Când îşi veni în simţuri, era înconjurată de soldaţii din 
strajă. Câţiva dintre ei îl duceau de-acolo pe căpitan, 
scăldat în sânge. Preotul dispăruse. Fereastra din fundul 
odăii, care dădea spre apă, era larg deschisă şi soldaţii 
tocmai luau de-acolo o mantie care se bănuia că fusese a 
ofițerului. 

Fata auzi vorbindu-se în jurul ei: 

— E o vrăjitoare care l-a înjunghiat pe căpitan. 


Cartea a opia 


1 


Talerul preschimbat în frunză uscată 


Gringoire şi întreaga Curte a Miracolelor erau cuprinşi 
de o nelinişte de moarte. De-o lună de zile nu mai ştia nimic 
despre Esmeralda, lucru care îl mâhnea pe ducele de Egipt 
şi pe prietenii săi vagabonzi, şi nici despre capră, ceea ce îi 
sporea durerea lui Gringoire. Țiganca dispăruse într-o 
seară, şi de-atunci nu mai dăduse niciun semn de viaţă. 
Toate cercetările fuseseră zadarnice. Câţiva falşi epileptici îi 
spuneau lui Gringoire, ca să-i facă în ciudă, că o întâlniseră 
în seara aceea pe lângă Pont-Michel, cu un ofiţer; dar soţul 
acesta după moda țigănească era un filosof neîncrezător şi, 
de altfel, ştia mai bine ca oricine cât de pură era soţia lui. 
Putuse să-şi dea seama ce pudoare de neclintit rezulta din 
cele două virtuţi combinate, a talismanului şi a ţigăncii, şi 
calculase matematic rezistenţa acestei castităţi la pătrat. În 
privinţa aceasta era deci liniştit. 

De aceea nu putea să-şi explice dispariţia Esmeraldei, 
care îl îndurera adânc. Gringoire ar fi slăbit din pricina ei, 
dacă i-ar fi fost posibil. Din pricina dispariţiei uitase de 
toate, până şi de gusturile lui literare, până şi de marea lui 
lucrare De figuribus regularibus et irregularibus pe care 
socotea s-o tipărească de îndată ce avea să facă rost de 
bani. (Căci trăncănea întruna despre tipar de când văzuse 
Didascalon-ul lui Hugues de Saint-Victor imprimat cu 
faimoasele caractere ale lui Vindelin de Spire.) 


Într-o zi, pe când trecea mâhnit prin faţa turnuleţului 
justiţiei criminale, Gringoire văzu lume adunată la una din 
uşile Palatului de Justiţie. 

— Ce se petrece înăuntru”, îl întrebă pe un tânăr care 
tocmai ieşea. 

— Habar n-am, domnule, răspunse tânărul. Cică e 
judecată o femeie care a ucis un jandarm. Fiindcă se pare 
că ar fi şi o vrăjitorie la mijloc, episcopul şi tribunalul 
bisericesc au intervenit în proces, iar frate-meu, care e 
arhidiacon de Josas, nu mai iese de-acolo. Doream să-i 
vorbesc, dar n-am putut pătrunde până la el, din cauza 
mulţimii, ceea ce mă necăjeşte grozav, căci am nevoie de 
bani. 

— Vai, domnule, zise Gringoire, tare aş vrea să vi-i pot 
împrumuta eu, dar dacă nădragii mi-s găuriţi, nu banii sunt 
de vină. 

Poetul nu îndrăzni să-i spună tânărului că-l cunoştea pe 
frate-său arhidiaconul, pe la care nu mai trecuse de când cu 
scena din biserică, neglijenţă care îl stânjenea. 

Studentul îşi văzu de drum şi Gringoire se luă după 
mulţimea care urca scara Sălii Mari. Era convins că nu 
există nimic mai bun ca să-i alunge tristeţea decât un 
proces criminal, într-atât sunt judecătorii, de obicei, de-o 
prostie care stârneşte veselia. Mulțimea în care se 
amestecase mergea şi se înghiontea în tăcere. După un 
tropăit lent şi insipid printr-un lung culoar mohorât care 
şerpuia prin palat ca şi cum ar fi fost canalul intestinal al 
vechii clădiri, Gringoire ajunse lângă o uşă joasă ce dădea 
într-o sală, unde statura lui înaltă îi îngădui să vadă peste 
capetele în necontenită mişcare ale gloatei. 

Sala era vastă şi întunecoasă, ceea ce o făcea să pară şi 
mai vastă. Amurgea, şi ferestrele lungi, ogivale, nu mai 
lăsau să pătrundă decât o rază palidă ce se stingea înainte 
de-a atinge bolta, enorm amestec de lemn sculptat ale cărui 
mii de figuri păreau că se mişcă nedesluşit în întuneric. Ici- 
colo, pe mese, fuseseră aprinse câteva lumânări care îşi 


răsfrângeau razele pe capetele grefierilor îngropaţi în 
hârţoage. Partea din faţă a sălii era ocupată de mulţime; la 
dreapta şi la stânga se aflau magistraţii, aşezaţi la mese; în 
fund, pe o estradă, se aflau deja numeroşi judecători cu feţe 
împietrite şi sinistre, ale căror ultime rânduri se pierdeau în 
beznă. Pereţii erau presăraţi cu nenumărate flori de crin. 
Deasupra judecătorilor se desluşea vag un crucifix mare şi 
se vedeau pretutindeni sulițe şi halebarde pe vârfurile 
cărora pâlpâirea lumânărilor punea puncte de foc. 

— Domnule, îl întrebă Gringoire pe un om de lângă el, 
cine sunt persoanele acelea rânduite colo, ca episcopii în 
sobor? 

— Domnule, spuse vecinul, la dreapta se află consilierii 
Sălii Mari, iar la stânga consilierii de anchetă; cei în robe 
negre sunt maeştri, cei în robe roşii messiri. 

— Şi colo, deasupra lor, continuă Gringoire, cine e 
grăsanul ăla roşcovan care asudăâ? 

— E domnul preşedinte. 

— Şi oile alea din spatele lui?, urmă Gringoire, care, 
după cum am mai spus, nu îndrăgea deloc magistratura, 
poate din pricina ciudei păstrate împotriva Palatului de 
Justiţie de când cu dramatica lui păţanie. 

— Sunt domnii raportori ai Casei Regelui. 

— Şi maimuţoiul din faţa lui? 

— E domnul grefier al curţii parlamentului. 

— Şi la dreapta, crocodilul ăla? 

— E maestrul Philippe Lheulier, avocat extraordinar al 
regelui. 

— Şi la stânga, cotoiul ăla negru? 

— E maestrul Jacques Charmolue, procuror al regelui la 
curtea bisericii, cu domnii din tribunalul bisericesc. 

— Nu zău, domnule, spuse Gringoire, şi ce fac toţi 
oamenii ăştia aici? 

— Judecă. 

— Pe cine judecă? Nu văd niciun acuzat. 


— Judecă o femeie, domnule. Deocamdată nu poţi s-o 
vezi, fiindcă-i întoarsă cu spatele spre noi şi ne e ascunsă de 
mulţime. Uite-o colo, unde vezi un grup de halebarde. 

— Ce au cu femeia?, întrebă Gringoire. Ştii cum o 
cheamă? 

— Nu, domnule. Abia am sosit şi eu. Bănuiesc doar că e 
vorba de vrăjitorie, fiindcă asistă la proces tribunalul 
bisericesc. 

— Nu zău!, spuse filosoful nostru. O să-i vedem pe toţi 
magistraţii mâncând carne de om. E şi ăsta un spectacol ca 
oricare altul. 

— Domnule, observă vecinul, nu găsiţi că maestrul 
Jacques Charmolue pare foarte blând? 

— Hm!, răspunse Gringoire. Nu mă încred într-o 
blândeţe cu nările lipite şi cu buzele subţiri. 

Aici, ceilalţi vecini îi siliră să tacă pe cei doi vorbăreţi. Se 
asculta o mărturie importantă. 

— Monseniorilor, spunea în mijlocul sălii o bătrână a 
cărei faţă dispărea într-atâta sub veşminte, încât ai fi zis că- 
iun morman de zdrenţe în mişcare, monseniorilor, lucrul e 
adevărat, pe cât e de adevărat că eu sunt Falourdel, care 
locuiesc de patruzeci de ani pe podul Saint-Michel şi plătesc 
la timp chiria şi birurile, cu uşa peste drum de casa lui 
Tassin-Caillart, vopsitorul, care vine în susul apei. Sunt o 
biată babă acum, dar am fost fată frumoasă la vremea mea, 
monseniorilor! Şi de câteva zile mi se tot spunea: 
„Falourdel, nu mai toarce atâta seara, că diavolului îi place 
să scarmene cu coarnele lui fuiorul babelor. Călugărul- 
ursuz, care anul trecut sălăşluia spre Temple, nu încape 
îndoială că anul ăsta dă târcoale prin Cite. Falourdel ia 
seama să nu-ţi bată la uşă”. Într-o seară, pe când torceam, 
bate cineva la uşă. Întreb cine e. Intră doi bărbaţi, un negru 
şi un ofiţer frumos. Negrului nu i se vedeau decât ochii ca 
doi tăciuni aprinşi. Restul, numai mantie şi pălărie. Şi-mi zic 
ei: „Odaia Sfintei Marta”. Asta e odaia mea de sus, 
domnilor, cea mai curată din câte am. Şi-mi dau un taler. Eu 


pun talerul în sertar şi zic: „O să-mi cumpăr cu el burtă de 
la zahanaua Gloriette”. Urcăm. Când ajungem în odaia de 
sus, pe când eu mă întorceam cu spatele, omul negru a 
pierit. Asta m-a cam mirat. Ofiţerul, care era chipeş ca un 
boier de viţă, coboară cu mine. Şi iese. Dar n-apuc bine să 
torc un fel de scul, când se întoarce cu o fată frumoasă, o 
păpuşă care ar fi strălucit ca soarele dacă ar fi fost frezată. 
Fata avea cu ea un ţap, un ţap mare, negru sau alb, nu mai 
ştiu. Asta mă pune pe gânduri. Fata, nu-i treaba mea, dar 
țapul... Nu-mi plac animalele astea, fiindcă au barbă şi 
coarne. Seamănă a om şi miroase a sâmbătă. Totuşi nu zic 
nimic. Aveam talerul! E drept, nu-i aşa, domnule judecător? 
Duc fata şi căpitanul în odaia de sus şi-i las singuri, adică cu 
țapul. Cobor şi mă apuc iar de tors. Casa mea, trebuie să vă 
spun, are un parter şi-un etaj, şi că pe din dos dă spre 
fluviu, ca toate casele de pe pod, iar fereastra de la etaj, ca 
şi cea de jos, se deschide spre apă. Aşadar, m-am apucat să 
torc. Şi nu ştiu de ce mă tot gândeam la călugărul-ursuz pe 
care ţapul mi-l tot amintea, şi-apoi fata cea frumoasă era 
înţolită cam sălbatic. Deodată, aud de sus cum ţipă cineva, 
cum cade ceva pe podea şi cum fereastra se deschide. Dau 
fuga la fereastra mea, care e dedesubt, şi văd cum îmi trece 
pe dinaintea ochilor ceva negru care pică în apă. Era o 
stafie îmbrăcată în preot. La lumina lunii am văzut-o cât se 
poate de bine. Înota spre Cit€. Atunci, tremurând toată, am 
chemat straja. Domnii din patrulă intră şi chiar din prima 
clipă, fără să ştie despre ce-i vorba, cum erau cam cu chef, 
m-au bătut. Le-am explicat. Urcăm, şi ce găsim? Biata mea 
odaie plină de sânge, căpitanul întins cât era de lung, cu un 
pumnal în gât, fata făcând pe moarta şi ţapul speriat. „Bun, 
mi-am zis eu, două săptămâni o să tot frec la podea. Şi-o să 
trebuiască s-o râcâi, şi-o să fie greu de tot.” L-au dus de- 
acolo pe ofiţer, bietul băiat! Şi pe fată, mototolită ca vai de 
ea. Dar staţi. Cel mai rău e că a doua zi, când am vrut să-mi 
iau talerul ca să-mi cumpăr burtă, am găsit în locul lui o 
frunză uscată. 


Bătrâna tăcu. Un murmur de groază trecu prin public. 

— Stafia, ţapul, toate astea miros a vrăjitorie, spuse un 
vecin de-al lui Gringoire. 

— Şi frunza uscată!, adăugă altul. 

— Fără doar şi poate că e o vrăjitorie care are legături 
cu călugărul-ursuz, ca să-i prade pe ofiţeri, vorbi un al 
treilea. 

Cât despre Gringoire, nici el nu era departe de a socoti 
totul laolaltă ca fiind înspăimântător şi vrednic de crezare. 

— Femeie Falourdel, rosti măreț domnul preşedinte, nu 
mai ai nimic de spus justiţiei? 

— Nu, monseniore, răspunse bătrâna, doar că în raport 
casa mea a fost numită cocioabă strâmbă şi împuţită, ceea 
ce e o ocară. Casele de pe pod nu arată prea grozav, fiindcă 
sunt înţesate de lume, dar cu toate astea măcelarii ţin să 
locuiască în ele, ei care sunt oameni bogaţi şi au neveste 
frumoase, foarte curate. 

Magistratul pe care Gringoire îl asemuise cu un crocodil 
se ridică: 

— Linişte!, ceru el. Îi rog pe domnii să nu piardă din 
vedere că asupra acuzatei s-a găsit un pumnal. Femeie 
Falourdel, ai adus frunza uscată în care s-a transformat 
talerul dat de diavol? 

— Da, domnule, spuse ea, am găsit-o. Iat-o! 

Un aprod îi înmâna frunza uscată crocodilului, care făcu 
un semn lugubru din cap şi o trecu preşedintelui, care o 
trimise procurorului regal la curtea bisericii, în aşa fel încât 
frunza făcu ocolul sălii. 

— E o frunză de mesteacăn, spuse maestrul Jacques 
Charmolue. O nouă dovadă de vrăjitorie. 

Un consilier luă cuvântul. 

— Martoră, doi bărbaţi au urcat odată cu dumneata. 
Omul negru, pe care l-ai văzut mai întâi pierind şi apoi 
înotând în Sena, îmbrăcat în veşminte preoţeşti, şi ofiţerul. 
Care din doi ţi-a dat talerul? 

Bătrâna se gândi o clipă şi spuse: 


— Ofiţerul. 

În rândurile publicului se stârni rumoare. „Ah!”, gândi 
Gringoire. „Asta îmi clatină convingerea.” În acest timp, 
maestrul Philippe Lheulier, avocat extraordinar al regelui, 
interveni din nou: 

— Vă reamintesc, domnilor, că în depoziţia luată la 
căpătâiul său, ofiţerul asasinat, declarând că, în momentul 
când omul negru îl acostase, lui îi trecuse vag prin minte că 
s-ar putea foarte bine să fie călugărul-ursuz, mai adăugă că 
stafia l-a îndemnat stăruitor să se întâlnească cu acuzata şi, 
la observaţia lui, a căpitanului, că n-are bani, i-a dat un 
taler numitului ofiţer ca să-i plătească femeii Falourdel. 
Deci talerul e o monedă a diavolului. 

Observaţia aceasta concludentă păru să risipească toate 
îndoielile lui Gringoire şi a altor sceptici din public. 

— Domnii au dosarul pieselor, adăugă avocatul regelui, 
aşezându-se, şi pot consulta spusele lui Phoebus de 
Châteaupers. 

La auzul acestui nume, acuzata se ridică. Pe deasupra 
mulţimii i se zărea capul. Gringoire, înspăimântat, o 
recunoscu pe Esmeralda. 

Țiganca era palidă; părul ei, altădată atât de grațios 
împletit şi împodobit cu ţechini, îi cădea răvăşit pe umeri; 
buzele îi erau vinete; ochii, înfundaţi în orbite, te 
înspăimântau. 

— Phoebus!, rosti ea, rătăcită. Unde e? O, domnilor! 
Înainte de a mă ucide, fie-vă milă, spuneţi-mi dacă mai 
trăieşte! 

— "Taci, femeie!, răspunse preşedintele. Asta nu-i treaba 
noastră. 

— Oh! Fie-vă milă, spuneţi-mi dacă mai e viu!, continuă 
ţiganca, împreunându-şi frumoasele ei mâini slăbite; şi se 
auziră lanţurile tremurând de-a lungul rochiei. 

— Ei bine, zise avocatul regelui, e pe moarte. Eşti 
mulţumită? Nefericita recăzu pe scăunelul ei, fără glas, fără 
lacrimi, albă ca ceara. 


LLA 


Preşedintele se aplecă spre un om aflat la picioarele lui, 
care purta o bonetă aurie şi-o robă neagră, un lanţ de gât şi 
o varga în mână. 

— Aprod, introdu a doua acuzată. 

Toate privirile se întoarseră spre o uşiţă care, spre 
marea emoție a lui Gringoire, se deschise şi lăsă să intre o 
capră frumoasă, cu coarnele şi copitele poleite. Elegantul 
animal se opri o clipă în prag, întinzând gâtul ca şi cum s-ar 
fi aflat pe vârful unei stânci şi-ar fi avut în faţă zarea 
nesfârşită. Deodată o zări pe ţigancă şi, sărind peste masa 
şi peste capul unui grefier, ajunse din două salturi la 
genunchii ei. Apoi se aşeză graţioasă pe picioarele stăpânei, 
cerşindu-i un cuvânt sau o mângâiere; dar acuzată rămase 
nemişcată şi biata Djali n-avu parte nici măcar de-o privire. 

— Ia te uită, e chiar ticălosul de animal!, zise bătrâna 
Falourdel. Le recunosc prea bine pe-amândouă! 

Jacques Charmolue interveni: 

— Dacă domnii doresc, vom proceda la interogatoriul 
caprei, într-adevăr, Djali era a doua acuzată. Nimic mai 
firesc pe-atunci decât un proces de vrăjitorie intentat unui 
animal. În dările de seamă ale justiţiei din anul 1466 se 
găseşte, printre altele, un amănunt curios cu privire la 
cheltuielile procesului intentat lui Brillet-Soulart şi scroafei 
sale, executaţi pentru nelegiuirea lor, la Corbeil. Totul se 
afla înscris acolo, costul gropilor pentru scroafa, cele cinci 
sute de braţe de vreascuri luate din Port-Morsant, cele trei 
ocale de vin şi de pâine, hrana de pe urmă a osânditei, 
împărţită frăţeşte cu călăul, ba chiar şi cele unsprezece zile 
de pază şi de hrană a scroafei, a câte opt dinari parizieni 
fiecare. Uneori se mergea şi mai departe, dincolo de 
animale. Capitularele lui Carol cel Mare şi ale lui Ludovic 
cel Bun aplicau pedepse grave fantomelor învăpăiate care 
îşi permiteau să apară în văzduh. 

Între timp, procurorul curţii bisericeşti strigase: 

— Dacă demonul care posedă această capră şi care a 
rezistat la toate slujbele pentru alungare stăruie în vrăjile 


lui, dacă înspăimântă cu ele tribunalul, îl prevenim că vom fi 
siliţi să cerem împotrivă-i ştreangul sau rugul. 

Gringoire simţi fruntea acoperindu-i-se de o sudoare 
rece. Charmolue luă de pe masă tamburina cu clopoței a 
ţigăncii şi, întinzând-o într-un anumit fel, întrebă capra: 

— Cât e ceasul? 

Djali îl privi cu ochi inteligenţi, ridică piciorul poleit şi 
lovi cu el de şapte ori în podea. Era într-adevăr ora şapte. 
Un fior de spaimă străbătu mulţimea. 

Gringoire nu se mai putu stăpâni. 

— Se nenoroceşte!, strigă el cu glas tare. Vedeţi bine că 
nu ştie ce face. 

— 'Tăcere, gloată din fundul sălii!, spuse acru aprodul. 
Jacques Charmolue, mânuind în acelaşi fel tamburina, o 
făcu pe capră să execute multe alte năzbâtii, cu privire la zi, 
lună şi an etc., la care cititorul a mai fost martor. Şi, printr-o 
iluzie optică proprie dezbaterilor judiciare, aceiaşi 
spectatori care poate că aplaudaseră nu o dată pe la 
răspântii nevinovatele jocuri ale căpriţei Djali, aici, sub 
bolțile Palatului de Justiţie, se înspăimântau de ele. Hotărât 
lucru, capra era diavolul. 

Lucrurile se înrăutăţiră şi mai abitir când procurorul 
regelui, golind pe podea un anumit săculeţ de piele plin cu 
litere mobile, pe care capra îl avea la gât, Dijali fu văzută 
scoțând cu copita din alfabetul amestecat numele fatal: 
Phoebus. Vrăjile cărora le căzuse pradă căpitanul păreau 
neîndoielnic demonstrate şi, în ochii tuturor, ţiganca, 
încântătoarea dansatoare care uimise de-atâtea ori 
trecătorii cu graţia ei, nu mai era acum decât un vampir 
înspăimântător. 

De altfel, ea nu dădea niciun semn de viaţă. Nici 
drăgălaşele năzbâtii ale sărmanei Djali, nici amenințările 
tribunalului, nici blestemele înăbuşite ale publicului nu mai 
ajungeau până la ea. 

Ca s-o trezească, trebui ca un sergent să o zgâlţâie fără 
milă, iar preşedintele să ridice solemn glasul. 


— Fată, eşti de neam ţigănesc, dedată vrăjitoriei. În 
complicitate cu capra vrăjită, implicată în proces, în 
noaptea de 29 martie a acestui an ai lovit şi înjunghiat cu 
pumnalul, în înţelegere cu puterile întunericului, cu ajutorul 
vrăjilor şi al descântecelor, un căpitan de arcaşi din escorta 
regelui, Phoebus de Châteaupers. Tot nu vrei să recunoşti? 

— E îngrozitor!, strigă fata, ascuzându-şi obrazul în 
palme. Phoebus, dragul meu! Oh! E un iad! 

— Tot nu vrei să recunoşti?, întrebă rece procurorul. 

— Mă mai şi întrebaţi!, spuse ea cu glas cumplit şi se 
ridică, iar ochii îi scânteiau. 

Preşedintele continuă direct: 

— Atunci cum explici faptele de care eşti acuzată? Ea 
răspunse cu glasul frânt: 

— Am mai spus-o. Nu ştiu. Este un preot. Un preot pe 
care nu-l cunosc. Un preot infernal care mă urmăreşte! 

— Întocmai, zise judele. Călugărul-ursuz. 

— O, domnilor! Fie-vă milă! Nu sunt decât o biată fiică... 

— A Egiptului, completă judele. 

Maestrul Jacques Charmolue luă cuvântul, cu blândeţe: - 

Dată fiind încăpăţânarea dureroasă a acuzatei, cer 
punerea ei la tortură. 

— Se admite, spuse preşedintele. 

Nefericita se cutremură. Dar se ridică totuşi la porunca 
halebardierilor şi porni cu paşi destul de hotărâți, 
precedată de  Charmolue şi de preoţii tribunalului 
bisericesc, între două rânduri de halebarde, spre o uşă de 
mărime mijlocie care se deschise brusc şi se închise în urma 
ei, ceea ce îi făcu mâhnitului Gringoire impresia unei guri 
oribile care o înghiţise. 

După dispariţia ţigăncii, se auzi un behăit jalnic. Era 
căpriţa care plângea. 

Audierea fu suspendată. Unui consilier care îşi îngăduise 
să observe că domnii erau obosiţi şi că ar avea prea mult de 
aşteptat până la sfârşitul torturii, preşedintele îi răspunse 


că un magistru trebuie să ştie să se jertfească pentru 
îndatoririle sale. 

— Ce neplăcută şi supărătoare e nemernica asta, care te 
face să o supui la cazne, când noi n-am luat încă masa!, 
spuse un bătrân judecător. 


2 


Urmarea talerului preschimbat în frunză 
uscata 


După ce urcă şi cobori câteva trepte prin coridoare atât 
de întunecate, încât trebuia luminate cu lampa în plină zi, 
Esmeralda, continuând a fi înconjurată de alaiul ei lugubru, 
fu împinsă de sergenţii palatului într-o încăpere sinistră, 
încăperea, de formă rotundă, ocupa parterul unuia din 
marile turnuri care mai străpung încă, în veacul nostru, 
stratul de clădiri moderne cu care noul Paris l-a acoperit pe 
cel vechi. Cavoul acesta n-avea nicio fereastră, nicio altă 
deschidere în afară de uşa joasă şi închisă, alcătuită dintr-o 
enormă tăblie de fier. Totuşi, lumina nu-i lipsea. În grosimea 
zidului era clădit un cuptor. Acolo ardea un foc zdravăn, 
care umplea cavoul cu lumina flăcărilor lui roşii, lipsind de 
orice strălucire o biată lumânare pusă într-un ungher. 
Grilajul de fier folosit pentru închiderea cuptorului era 
ridicat în momentul acela şi nu lăsa să se vadă, la gura 
focarului care arunca văpăi pe zidul întunecat, decât 
capătul de jos al zăbrelelor, ca un şir de dinţi negri, ascuţiţi 
şi rari, din care pricină întregul cuptor semăna cu botul 
unui balaur din basme care scuipă foc. La lumina ce se 
răspândea de acolo, acuzata văzu de jur-împrejurul 
încăperii nişte unelte îngrozitoare al căror rost nu-l 
pricepea. La mijloc zăcea o saltea de piele pusă aproape pe 
jos; pe salteaua asta atârna o chingă cu cataramă, legată 
de-o verigă de aramă pe care o muşca un monstru cârn, 


sculptat în cheia de boltă. Cleşti, pense, fiare de plug late 
umpleau interiorul cuptorului şi se roşeau de-a valma pe 
cărbuni. Lumina însângerată a focarului lumina în toată 
încăperea un amestec de lucruri îngrozitoare. 

Iadul acesta se numea simplu camera de tortură. 

Pe pat stătea întins leneş Pierrat Torterue, schingiuitorul 
oficial. Ajutoarele lui, doi pitici cu feţe pătrate, cu şorţuri de 
piele, cu nădragi de pânză mişcau fiarele pe cărbuni. 

Biata fată încercase zadarnic să-şi recapete curajul. 
Pătrunzând în camera aceasta, se cutremură de groază. 

Sergenţii din paza palatului se aşezară de o parte, 
preoţii tribunalului bisericesc de cealaltă parte. Un grefier, 
cele trebuitoare pentru scris şi o masă se aflau într-un colţ. 
Maestrul Jacques Charmolue se apropie de ţigancă, cu un 
zâmbet foarte blând: 

— Dragă copilă, stărui deci să negi? 

— Da, răspunse ea cu glas stins. 

— Atunci, vorbi iar Charmolue, o să fie tare neplăcut 
pentru noi să te interogăm cu mai multă insistenţă decât 
am dori. Fii bună şi aşează-te pe patul acesta. Jupâne 
Pierrat, fă-i loc domnişoarei şi închide uşa. 

Pierrat se ridică bombănind. 

— Dacă închid uşa, o să mi se stingă focul. 

— Atunci las-o deschisă, dragul meu, se învoi Charmolue. 
În acest timp, Esmeralda rămăsese în picioare. Patul de 
piele pe care se zvârcoliseră atâţia nenorociţi o 
înspăimânta. Groaza îi îngheţa măduva în oase. Fata stătea 
acolo, încremenită de spaimă. La un semn al lui Charmolue, 
cele două ajutoare o luară şi o culcară pe pat. Ei nu-i făcură 
niciun rău, dar când se atinseră de ea, când pielea patului o 
atinse, Esmeralda simţi cum îi năvăleşte tot sângele în 
inimă. Şi aruncă o privire rătăcită în jurul camerei. 1 se 
părea că vede cum se mişcă şi cum vin de pretutindeni spre 
ea, ca să i se caţere pe trup, s-o muşte şi s-o ciupească toate 
uneltele acelea diforme de tortură, care, prin feluritele 
instrumente văzute până atunci, i se păreau că sunt ceea ce 


sunt liliecii, miriapodele şi păianjenii printre insecte şi 
păsări. 

— Unde e medicul? 

— Aici, răspunse o robă neagră, pe care ea n-o 
observase până atunci. 

Esmeralda se înfiora. 

—  Domnişoară, continuă glasul mângâietor al 
procurorului la curtea bisericii, te întreb pentru a treia 
oara: stărui să negi faptele pentru care eşti acuzată? 

De data aceasta, ea nu putu decât să facă un semn cu 
capul. Nu mai avea glas. 

— Stărui?, spuse Jacques Charmolue. Atunci sunt tare 
mâhnit, dar trebuie să-mi fac datoria. 

— Domnule procuror al regelui, zise brusc Pierrat, cu ce 
începem? 

Charmolue şovăi o clipă, cu aerul nehotărât al unui poet 
care caută o rimă. 

— Cu gheata, spuse el, în sfârşit. 

Nefericita se simţi atât de părăsită de Dumnezeu şi de 
oameni, încât lăsă să-i cadă capul în piept, ca un lucru inert, 
lipsit de orice dram de vigoare. 

Schingiuitorul şi medicul se apropiară de ea, amândoi 
odată. În acelaşi timp, cele două ajutoare începură să 
scotocească în hidosul lor arsenal. 

La zornăitul fiarelor îngrozitoare, biata copilă tresări ca 
o broască moartă care ar fi fost galvanizată. 

— Oh!, murmură ea atât de încet, încât nimeni n-o auzi. 
O, Phoebus, dragul meu! 

Apoi se cufundă iar în nemişcarea şi în tăcerea ei de 
marmură. Priveliştea aceasta ar fi sfâşiat orice inimă în 
afară de inimile judecătorilor. S-ar fi zis că un biet suflet 
păcătos e judecat de Satana, la poarta roşie a iadului. 
Trupul nenorocit de care avea să se prindă groaznicul 
furnicar al ferăstraielor, roţilor şi scaunelor de tortură, 
fiinţa pe care aveau s-o mânuiască braţele aspre ale călăilor 
şi ale cleştilor era deci făptura aceasta blândă, albă şi 


fragilă. Biet bob de mei osândit de justiţia omenească să fie 
măcinat de înspăimântătoarele pietre ale torturii. 

Între timp, mâinile aspre ale ajutoarelor lui Pierrat 
Torterue îi dezgoliră cu brutalitate piciorul încântător, 
picioruşul care de atâtea ori îi fermecase cu drăgălăşenia şi 
frumuseţea lui pe trecători, la răspântiile Parisului. 

— Păcat!, bombăni schingiuitorul, privind formele atât 
de graţioase şi de delicate. 

Dacă arhidiaconul ar fi fost de faţă, cu siguranţă că şi-ar 
fi amintit în clipa aceea de simbolul său cu păianjenul şi cu 
musca. Apoi curând, nefericita văzu, prin norul care i se 
aşternea peste ochi, apropiindu-se gheata; curând îşi văzu 
piciorul prins între scândurile ferecate, dispărând sub 
groaznicul aparat. Atunci, spaima o făcu să-şi recapete 
puterile. 

— Scoateţi-mi-o!, strigă ea cu însufleţire. Şi, ridicându-se 
despletită: Fie-vă milă! 

Nefericita vru să se repeadă jos din pat, ca să se arunce 
la picioarele procurorului regal, dar piciorul fiindu-i prins în 
blocul greu făcut din stejar şi fier se prăbuşi peste gheată 
ca o albină cu plumb pe aripi. 

La un semn al lui Charmolue, schingiuitorii o puseră din 
nou pe pat şi două mâini mari potriviră peste mijlocul ei 
subţire cureaua care atârna din tavan. 

— Te întreb pentru ultima oară: mărturiseşti faptele de 
care eşti învinovăţită?, spuse Charmolue, cu o netulburată 
blândeţe. 

— Sunt nevinovată. 

— Atunci, domnişoară, cum explici ce ţi s-a pus în 
seamă? 

— Vai, monseniore, nu ştiu! 

— Aşadar, negi. 

— "Totul. 

— Începeţi, îi spuse Charmolue lui Pierrat. 

Pierrat răsuci mânerul cricului, gheata se strânse şi 
nefericita scoase unul din ţipetele acelea cumplite care nu 


pot fi descrise în nicio limba omenească. 

—  Opreşte!, îi porunci  Charmolue lui  Pierrat. 
Mărturiseşti?, o întrebă el pe ţigancă. 

— 'Totul!, strigă nefericita. Mărturisesc! Mărturisesc! 
Fie-vă milă! 

Înfruntând tortura, Esmeralda nu-şi calculase forţele. 
Biata copilă a cărei viaţă fusese până atunci atât de veselă, 
atât de suavă, atât de dulce, se pomenise doborâtă de 
prima durere. 

— Omenia mă obligă să-ţi spun, vorbi procurorul regelui, 
că, mărturisind, te-aşteaptă moartea. 

— Aşa nădăjduiesc şi eu, zise fata. 

Şi recăzu pe patul de piele, aproape moartă, frântă în 
două, atârnând de cureaua legată peste piept. 

— Sus, frumoaso, sprijină-te un pic!, spuse maestrul 
Pierrat, ridicând-o. Parcă ai fi oaia de aur de la gâtul 
domnului de Bourgogne. 

Jacques Charmolue ridică glasul: 

— Grefier, scrie. Tânără ţigancă, mărturiseşti că ai luat 
parte la ospeţe, sabaturi şi blestemăţii ale iadului, cu 
larvele, mascaţii şi vampirii? Răspunde! 

— Da, spuse ea, atât de încet, încât cuvintele i se 
pierdură în răsuflare. 

— Mărturiseşti că ai văzut berbecul pe care Belzebut îl 
face să apară în văzduh ca să adune duhurile la sabat şi 
care nu e văzut decât de vrăjitori? 

— Da. 

— Mărturiseşti că te-ai închinat capetelor lui Bofomet, 
idolilor spurcaţi ai templierilor? 

— Da. 

— Că ai avut legături cu diavolul sub forma unei capre 
domestice, adăugată la proces? 

— Da. 

— În sfârşit, recunoşti şi mărturiseşti că, cu ajutorul 
demonului şi al strigoiului numit îndeobşte călugărul-ursuz, 


în noaptea de douăzeci şi nouă martie a acestui an ai lovit şi 
ucis un căpitan numit Phoebus de Châteaupers? 

Copila îşi ridică spre magistrat ochii mari şi ficşi şi 
răspunse, parcă fără să ştie ce spune, fără să se cutremure 
şi fără să se înfioare: 

— Da. 

Era vădit că totul se frânsese în ea. 

— Scrie, grefier, spuse Charmolue. 

Şi adresându-se schingiuitorilor: 

— Deţinuta să fie dezlegată şi adusă la audiere. 

Când deţinuta fu descălţată, procurorul de la curtea 
bisericii îi cercetă piciorul încă amorţit de durere. 

— Lasă, spuse el, nu-i cine ştie ce rană. Ai ţipat la timp. 
Ai mai putea încă să dansezi, frumoaso! 

Apoi, întorcându-se spre acoliţii săi din tribunalul 
bisericesc: 

— Justiţia e, în sfârşit, luminată! Asta uşurează, 
domnilor! Domnişoara o să dea mărturie că am lucrat cu 
toată blândeţea posibilă. 


3 


Sfârşitul talerului preschimbat în frunză 
uscată 


Când Esmeralda, palidă şi şchiopătând, reintră în sala de 
audiere, un murmur general de plăcere o întâmpină. Din 
partea publicului, murmurul însemna sentimentul 
nerăbdării satisfăcute, încercat la teatru după ultima pauză 
a piesei, când cortina se ridică şi când, în sfârşit, piesa 
reîncepe. Din partea judecătorilor, însemna speranţa că în 
curând vor putea lua masa. Căpriţa behăi şi ea de bucurie. 
Şi vru să alerge spre stăpână-sa, dar o priponiră de o 
bancă. 


Se înnoptase de-a binelea. Lumânările, al căror număr 
nu fusese sporit, aruncau o lumină atât de sărăcăcioasă, 
încât pereţii sălii nu se mai desluşeau. Întunericul învăluia 
toate obiectele într-un fel de ceaţă din care abia dacă 
răsăreau câteva feţe nepăsătoare de judecători. Vizavi de 
ei, la capătul lungii săli, se putea vedea un punct alb şi 
nedesluşit, detaşându-se pe fondul întunecat. Era acuzata. 

Țiganca se târâse până la locul ei. Charmolue, după ce 
se instala măreț în scaun, se ridică şi spuse fără a lăsa să 
răzbată prea mult trufia succesului obţinut: 

— Acuzata a recunoscut totul. 

— Fată ţigancă, vorbi preşedintele, ţi-ai recunoscut toate 
faptele de magie, de prostituție şi de asasinat săvârşite 
asupra lui Phoebus de Châteaupers? 

Esmeraldei i se strânse inima. Oamenii o auziră 
plângând în întuneric. 

— Am recunoscut tot ce vreţi, răspunse ea cu glas stins, 
dar ucideţi-mă repede! 

— Domnule procuror al regelui la curtea bisericii, spuse 
preşedintele, sala e gata să vă asculte rechizitoriul. 

Maestrul Charmolue scoase la iveală un caiet cât toate 
zilele şi începu să citească, cu gesturi largi şi cu 
accentuarea exagerată a pledoariei, o cuvântare în 
latineşte, în care toate dovezile procesului se eşafodau în 
perifraze ciceroniene flancate de citate din Plaut, comicul 
său favorit. Regretăm că nu putem oferi cititorilor bucata 
aceasta remarcabilă. Oratorul o debita cu o gesticulaţie 
minunată. Nici n-apucase bine să-şi termine introducerea, 
că sudoarea îi şi năpădise fruntea, iar ochii îi ieşeau din cap. 
Deodată, în mijlocul unei figuri de stil, procurorul se 
întrerupse şi privirea lui, de obicei destul de blândă, ba 
chiar destul de nătângă, deveni fulgerătoare. 

— Domnilor, strigă el (de data aceasta în franţuzeşte, 
căci n-avea cuvintele scrise în caiet), Satana e atât de 
amestecat în procesul acesta, încât iată-l că asistă la 
dezbaterile noastre şi-şi bate joc de măreţia lor. Priviţi! 


Vorbind astfel, arăta cu mâna spre căpriţă, care, când îl 
văzuse pe Charmolue gesticulând, crezuse într-adevăr că 
trebuie să facă şi ea la fel şi se aşezase în coadă, imitând cât 
putea mai bine, cu picioarele de dinainte şi cu căpşorul ei 
bărbos, pantomima patetică a procurorului regal la curtea 
bisericii. Acesta era, după cum ne amintim, unul din 
talentele ei cele mai plăcute. Incidentul, ultima dovadă, avu 
mare efect. Picioarele căpriţei fură legate, iar procurorul îşi 
reluă firul elocvenţei. 

Cuvântarea fu lungă, dar cu o încheiere admirabilă. Iată- 
i ultima frază; să i se adauge însă glasul răguşit şi gestul 
obosit al maestrului Charmolue: 

— Idea, Domini, corarn stryga demonstrata, crimine 
patente, intentione, criminis existente, în nomine sanctae 
ecclesiae Nostrae-Dominae Parisiensis, quae est în saisina 
habendi omniimodam altam et bassam justitiam în illa hac 
intemerata Civitatis insula, tenore praesentium declaramus 
nos requiere, primo, aliquandam pecuniariam 
indemnitatem;  secundo,  amendationem honorabilem 
anteportalium maximum  Nostrae-Dominae  ecclesiae 
cathedralis; tertio, sententiam în virtute cujus ista stryga 
cum sua capella, seu în trivio vulgariter dicto la Greve, seu 
în insula exeunte în fluvio Segquanae, juxte pointam jardini 
regalis, executatae sint/40: 

Procurorul îşi puse apoi iar boneta pe cap şi se aşeză. 

— Eheu!, oftă Gringoire, adânc mâhnit. Bassa latinitas! 
Un alt bărbat în robă neagră se ridica lângă acuzată. 

Era avocatul ei. Judecătorii, flămânzi, începură să 
tremure. 

— Avocat, fii scurt!, zise preşedintele. 

— Domnule preşedinte, începu avocatul, fiindcă pârâta 
şi-a mărturisit crima, nu mai am să le spun decât un cuvânt 
domniilor lor. lată un text din legea salică: „Dacă un vampir 
a mâncat un om şi s-a dovedit că aşa este, va plăti o amendă 
de opt mii de dinari, care fac două sute de monede de aur. 
Rog tribunalul să-mi condamne clienta la amendă”. 


— Text abrogat, spuse avocatul extraordinar al regelui. 

— Nego, replică avocatul. 

— La vot!, interveni un consilier. Crima e neîndoielnică şi 
ora e târzie. 

Se trecu la vot, chiar acolo, în sală. Judecătorii votară cu 
boneta, căci erau grăbiţi. Li se vedeau capetele acoperite 
descoperindu-se unul după altul, în întuneric, la întrebarea 
lugubră adresată în şoaptă de preşedinte. Biata acuzată 
părea că-i priveşte, dar ochii ei tulburi nu mai vedeau nimic. 

Apoi, nefericita auzi publicul mişcându-se, băncile 
ciocnindu-se şi o voce ca de gheaţă rostind: 


— Fată ţigancă, în ziua aleasă de regele, stăpânul 
nostru, la ora amiezii, vei fi dusă într-o cotiugă, în cămaşă, 
desculţă, cu funia la gât, dinaintea marelui portal de la 
Notre-Dame, şi vei face mărturisire publică, cu o torţă de 
ceară de două livre în mână; iar de-acolo vei fi dusă în Piaţa 
Greve, unde vei fi spânzurată şi sugrumată la 
spânzurătoarea oraşului; iar capra ta, aşijderea; şi vei plăti 
tribunalului trei bani de aur, ca despăgubire pentru crimele 
de tine săvârşite şi de tine mărturisite, pentru vrăjitorie, 
magie, desfrânare şi ucidere asupra persoanei căpitanului 
Phoebus de Châteaupers. Domnul să-ţi ţină sufletul în pază! 

— Oh, visez!, murmură copila şi simţi cum nişte mâini 
aspre o duceau de acolo. 


4 


Lasciate ogni speranza! 


În Evul Mediu, când un edificiu era terminat, ocupa 
aproape tot atâta loc în pământ, cât şi la suprafaţă. Dacă nu 
era cumva clădit pe piloţi, ca Notre-Dame, un palat, o 
fortăreață, o biserică avea totdeauna un dublu fund. În 
catedrale, sub încăperea de sus scăldată în lumină şi 
răsunând de orgi şi de clopote ziua şi noaptea, se afla, într-o 
oarecare măsură, o altă catedrală subterană, joasă, 
obscură, misterioasă, oarbă şi mută: câteodată se afla acolo 
un mormânt, în palate, în castelele fortificate se afla o 
închisoare, uneori un mormânt, câteodată amândouă 
laolaltă. Clădirile acestea puternice, al căror mod de 
formare şi de vegetare l-am explicat altundeva, nu aveau 
simple temelii, ci, ca să zicem aşa, rădăcini care 
pătrundeau, ramificându-se în pământ, în odăi, în galerii, în 
scări, ca şi construcţia de sus. Astfel, bisericile, palatele, 
fortărețele aveau pământ până la jumătatea trupului. 
Beciurile unui edificiu formau un al doilea edificiu în care 


coborai în loc să urci şi care îşi avea etajele subterane sub 
grămada etajelor exterioare ale monumentului, asemenea 
pădurilor şi munţilor ce se văd răsturnaţi în apa ca oglinda 
unui lac, sub pădurile şi munţii de pe mal. 

La fortăreaţa Saint-Antoine, la Palatul de Justiţie din 
Paris, la Luvru, edificiile subterane erau închisori. 
Înfundându-se în pământ, etajele acestor închisori se 
îngustau şi se întunecau. Şi erau ca nişte zone de eşalonare 
a nuanţelor groazei. Nici Dante n-a găsit ceva mai bun 
pentru infernul său. Pâlniile carcerelor duceau de obicei 
într-o înfundătură întunecoasă, ca un cazan, în care Dante l- 
a pus pe diavol, iar societatea îl punea pe osânditul la 
moarte. Din clipa când o fiinţă nefericită era îngropată 
acolo, adio lumină, aer, viaţă, ogni speranza. De ieşit, nu 
mai ieşea decât pentru spânzurătoare sau pentru rug. 
Câteodată, acolo putrezea. Justiţia omenească numea asta a 
uita. Intre oameni şi el, osânditul simţea cum îl apasă pe 
creştet o întreagă îngrămădire de pietre şi de temniceri, iar 
închisoarea, masiva fortăreață, se preschimba într-un 
singur lacăt complicat, care îl zăvora în afara lumii vii. 

Într-unul din fundurile acestea de cazan, în ublietele!107 
săpate de sfântul Ludovic, în aceste in pace de la Tournelle 
fusese dusă, de frica evadării, fără doar şi poate, 
Esmeralda, osândită la spânzurătoare, cu uriaşul Palat al 
Justiţiei peste cap. Biata musculiţă, care n-ar fi fost în stare 
să clintească nici cea mai mică piatră! 

Desigur, Providența şi societatea fuseseră la fel de 
nedrepte: ca să frângă o fiinţă atât de firavă, nu era nevoie 
de atâta belşug de nenorocire şi de tortură. 

Copila se afla acolo, pierdută în beznă, înmormântată, 
îngropată, zidită. Cine ar fi putut s-o vadă în starea aceasta, 
după ce o văzuse râzând şi dansând în soare, s-ar fi 
cutremurat. Rece ca noaptea, rece ca moartea, fără nicio 
adiere de vânt în păr, fără niciun zgomot omenesc în urechi, 
fără un fir din lumina zilei în ochi, frântă în două, strivită de 
lanţuri, ghemuită lângă un urcior şi o pâine, pe-o mână de 


paie, în băltoaca formată sub ea din apa scursă de pe 
zidurile celulei, neclintită, aproape fără să sufle, nici măcar 
nu mai suferea. Phoebus, soarele, amiaza, aerul liber, 
străzile Parisului, dansurile aplaudate, dulcile cuvinte de 
dragoste schimbate cu ofiţerul, apoi preotul, codoaşa, 
pumnalul, sângele, tortura, spânzurătoarea. Toate acestea îi 
mai treceau prin minte, când ca o viziune fermecată şi 
aurită, când ca un coşmar diform; dar nu mai erau decât o 
luptă îngrozitoare şi vagă, pierdută în bezne, sau o muzică 
depărtată, cântată sus, pe pământ, şi care nu răzbătea în 
prăpastia unde căzuse nefericita. 

De când se afla acolo, Esmeralda nici nu era trează, nici 
nu dormea. În nenorocirea ei, în celula ei, nu mai putea să 
deosebească trezia de somn, visul de realitate şi nici ziua de 
noapte. Împrăştiat vag în mintea ei, totul era amestecat, 
spart, plutitor. Ea nu mai simţea, nu mai ştia, nu mai 
gândea. Cel mult dacă visa. Niciodată, o fiinţă omenească 
nu se apropiase atât de mult de neant. 

Astfel, amorţită, împietrită, Esmeralda abia dacă luase în 
seamă, de vreo două sau trei ori, zgomotul unui chepeng 
care se deschisese undeva deasupra ei, fără să lase să intre 
nici măcar un fir de lumină, şi prin care o mână îi aruncase 
o coajă de pâine neagră. Vizita periodică a temnicerului era 
totuşi singura legătură care îi mai rămăsese cu oamenii. 

Un singur lucru îi izbea fără voia ei auzul: deasupra 
capului umezeala se filtra prin pietrele mucegăite ale bolţii 
şi, la răstimpuri egale, o picătură de apă se desprindea de 
acolo. Esmeralda asculta îndobitocită cum cădea picătura 
de apă în băltoaca de alături. 

Stropul de apă căzut în băltoacă era singura mişcare 
existentă încă în jurul ei, singurul orologiu care marca 
timpul, singurul sunet ajuns până la ea din tot zgomotul 
iscat la suprafaţa pământului. 

Ca să spunem totul, copila mai simţea din când în când, 
în cloaca aceea de noroi şi de bezne, ceva rece care îi 


trecea ici-colo peste picior sau peste braţ, şi-atunci se 
înfiora. 

De câtă vreme se afla acolo, nu ştia. Îşi amintea de-o 
osândă la moarte rostită undeva, împotriva cuiva; îşi 
amintea apoi că fusese luată şi că se trezise în beznă şi în 
tăcere. Se târâse în mâini, şi atunci verigile de fier îi 
tăiaseră glezna piciorului, iar lanţurile zornăiseră. Îşi 
dăduse seama că în jurul ei sunt numai ziduri, că sub ea se 
află o lespede acoperită de apă şi o mână de paie. Dar nici 
lampă, nici geam. Şi atunci se aşezase pe paiele acelea, iar 
uneori, ca să-şi mai schimbe poziţia, se muta pe treapta de 
jos a unei scări de piatră aflată în celulă. 

Un timp, încercase să numere minutele negre pe carei 
le măsura picătura de apă, dar curând truda aceasta jalnică 
a unui creier bolnav se întrerupse de la sine în capul său şi- 
o lăsase ca îndobitocită. 

În sfârşit, într-o zi sau într-o noapte (căci miezul nopţii şi 
amiaza aveau aceeaşi culoare în mormântul acesta), 
Esmeralda auzi deasupra ei un zgomot mai puternic decât 
cel pe care îl făcea de obicei temnicerul când îi aducea 
pâinea şi urciorul. Şi, ridicând capul, văzu o rază roşiatică 
trecând prin crăpăturile spaţiului uşii sau al trapei aflate în 
bolta celulei. În acelaşi timp, ferecătura grea scârţâi, 
chepengul scrâşni din balamalele lui ruginite, se roti, şi 
copila văzu un felinar, o mână şi partea de jos din trupurile 
a doi bărbaţi, căci uşa era prea scundă ca să le poată zări şi 
capetele. Lumina îi făcu atât de rău, încât închise ochii. 

Când îi redeschise, uşa era din nou închisă, felinarul 
fusese pus pe o treaptă a scării, un bărbat singur se afla în 
picioare, în faţa ei. O pelerină neagră îi cădea până la 
călcâie, o glugă de aceeaşi culoare îi acoperea faţa. Din 
făptura lui nu se vedea nimic, nici obrazul, nici mâinile. 
Părea un lung linţoliu negru, care stătea în picioare şi sub 
care se simţea mişcându-se ceva. Esmeralda privi fix câteva 
minute soiul acesta de spectru. În acest timp, nici ea, nici el 
nu vorbeau. Ai fi zis că sunt două statui puse faţă în faţă. În 


cavou, doar două lucruri mai păreau că trăiesc: fitilul 
felinarului ce pâlpăia din pricina umezelii aerului şi picătura 
de apă din bolta ce tăia pâlpâirea aceea neregulată cu 
plescăitul ei monoton, făcând să tremure lumina felinarului 
în vălurele concentrice pe suprafaţa uleioasă a băltoacei. 

În sfârşit, deţinuta rupse tăcerea. 

— Cine eşti? 

— Un preot. 

Cuvântul, tonul, sunetul vocii o făcură să tresară. Preotul 
continuă, rostind înăbuşit: 

— Eşti gata? 

— Pentru ce? 

— Ca să mori. 

— Oh!, exclamă ea. O să fie curând? 

— Mâine. 

Capul fetei, ridicat cu bucurie, se prăbuşi iar în piept. 

— Mai e atât de mult!, murmură ea. Ce pierdeau dacă ar 
fi fost astăzi? 

— Într-atât eşti de nefericită?, întrebă preotul după o 
clipă de tăcere. 

— Mi-e tare frig, răspunse ea. 

Şi-şi prinse tălpile în palme, gest obişnuit la nenorociţii 
cărora le e frig şi pe care noi l-am mai văzut la pustnică de 
la Tour-Roland. Dinţii îi clănţăniră. 

Pe sub glugă, preotul părea că-şi plimba privirea prin 
celulă. 

— Fără lumină! Fără foc! Fără apă! E cumplit! 

— Da, răspunse ea, cu aerul mirat pe care i-l dăduse 
nenorocirea. Lumina e a tuturor. De ce mie nu mi se dă 
decât întuneric? 

— Ştii de ce te afli aici?, vorbi iar preotul, după o nouă 
tăcere. 

— Cred că am ştiut, spuse fata, trecându-şi degetele 
slabe peste sprâncene, ca pentru a-şi ajuta memoria, dar nu 
mai ştiu. 

Şi deodată începu să plângă ca un copil. 


— Aş vrea să ies de-aici, domnule. Mi-e frig, mi-e frică şi 
sunt nişte animale care-mi umblă de-a-lungul trupului. 

— Atunci, urmează-mă! 

Vorbind astfel, preotul o luă de braţ. Nefericita era 
îngheţată până în măduva oaselor, şi totuşi mâna lui i se 
păru rece. 

— Oh, murmură ea, e mâna îngheţată a morţii! Cine 
eşti? Preotul îşi ridică gluga. Ea privi. Şi văzu chipul sinistru 
care o urmărea de atâta vreme, capul de diavol care îi 
apăruse la Falourdel deasupra capului adorat al lui Phoebus 
al ei, ochii pe care îi văzuse strălucind ultima oară lângă un 
pumnal. 

Apariţia aceasta, totdeauna funestă pentru ea şi care o 
împinsese din nenorocire în nenorocire până la tortură, o 
trezi din amorţeală. Esmeraldei i se păru ca vălul care se 
lăsase peste memoria ei se sfâşia. Toate amănuntele 
lugubrei aventuri, de la scena nocturnă la Falourdel şi până 
la osândirea ei la 'Tournelle, îi reveniră deodată în minte, nu 
vagi şi confuze ca până atunci, ci desluşite, crude, limpezi, 
fremătătoare, cumplite. Chipul întunecat pe care-l avea în 
faţă îi reînvie amintirile pe jumătate şterse şi aproape 
sugrumate de prea multă suferinţă, aşa cum apropierea 
focului dă la iveală, proaspete, pe hârtia albă, literele 
invizibile scrise acolo cu cerneală simpatică. Şi Esmeraldei i 
se păru că toate rănile inimii i se redeschid şi sângerează 
deodată. 

— Vai!, strigă ea, acoperindu-şi ochii cu palmele şi 
tremurând din tot corpul. E preotul. 

Apoi lăsă să-i cadă braţele inerte şi rămase jos, cu capul 
plecat, cu privirea aţintită în pământ, mută şi continuând să 
tremure. 

Preotul o privea cu ochii unui uliu care s-a rotit multă 
vreme în înaltul cerului, urmărind biata ciocârlie pitită în 
grâu, îngustându-şi în tăcere cercurile uimitoare ale 
zborului, năpustindu-se deodată, ca săgeata fulgerului, 


asupra prăzii, şi ţinând-o aproape moartă de spaimă în 
gheare. 

Începu să murmure cu glas abia auzit. 

— Sfârşeşte! Gata! Ultima lovitură! 

Şi îşi trase înspăimântată capul între umeri, ca 
mieluşelul care aşteaptă lovitura ucigătoare a măcelarului. 

— Te îngrozesc deci?, spuse el, în sfârşit. 

Ea nu răspunse. 

— 'Ţi-e groază de mine?, repetă el. 

Buzele ei se strânseră ca şi cum ar fi zâmbit. 

— Da, spuse ea, călăul îşi râde de osândit. Sunt luni de 
zile de când mă urmăreşte, mă ameninţă, mă înspăimântă! 
Fără el, Doamne, cât eram de fericită! El m-a aruncat în 
prăpastia asta! O, cerule! El l-a ucis... El l-a ucis! Phoebus al 
meu! 

Apoi, izbucnind în plâns şi ridicându-şi ochii spre preot 
continuă: 

— O, nelegiuitule! Cine eşti? Ce ţi-am făcut? Mă urâăşti, 
aşadar? Vai! Ce ai cu mine? 

— Te iubesc!, strigă preotul. 

Lacrimile Esmeraldei conteniră brusc. Îl privi năucită. 
Preotul căzuse în genunchi şi o învăluia într-o privire 
înflăcărată. 

— Auzi? Te iubesc!, strigă preotul din nou. 

— Ce iubire!, rosti nefericita, înfiorându-se. 

EI vorbi iar: 

— Iubirea unui suflet blestemat. 

Rămaseră amândoi câteva clipe tăcuţi, striviţi sub 
greutatea emoţiilor, el înnebunit, ea năucită. 

— Ascultă, spuse, în sfârşit, preotul, şi un calm straniu 
puse iar stăpânire pe el. Ai să ştii totul. Am să-ţi spun ceea 
ce până astăzi abia dacă am îndrăznit să-mi spun mie 
însumi, când îmi întreb în taină conştiinţa, la ceasurile târzii 
din noapte când e atâta bezna pe lume, încât pare că nici 
Dumnezeu nu te mai vede. Ascultă. Înainte de a te întâlni 
eram fericit... 


— Dar eu!, oftă ea uşor. 

— Nu mă întrerupe. Da, eram fericit, credeam cel puţin 
că eram. Eram neprihănit, aveam sufletul plin de-o lumină 
senină. Niciun cap nu se înălța mai mândru şi mai radios 
decât al meu. Preoţii îmi cereau sfatul în privinţa castităţii, 
teologii în privinţa doctrinei. Da, ştiinţa era totul pentru 
mine. Era ca o soră pentru mine, şi o soră îmi ajungea. Cu 
vârsta, e adevărat, mi-au mai venit şi alte idei. De multe ori, 
trupul mi s-a înfiorat la trecerea unei forme de femeie. 
Puterea asta a sexului şi a sângelui de bărbat, pe care, 
adolescent nebun, crezusem că o pot înăbuşi pentru toată 
viaţa, îmi zgudui de mai multe ori lanţul jurămintelor de fier 
care mă ţin ferecat, nenorocit, de lespezile reci ale 
altarului. Dar posturile, rugăciunile, studiul, nevoinţa 
monahală îmi făcură din nou sufletul stăpân peste trup. Şi- 
apoi ocoleam femeile. De altfel, n-aveam decât să deschid o 
carte, pentru ca toate nălucirile spurcate ale minţii să se 
împrăştie în faţa splendorii ştiinţei. În câteva clipe, simţeam 
cum fug departe greoaiele lucruri pământeşti şi mă 
regăseam calm, înminunat şi senin, în faţa luminii liniştite a 
adevărului veşnic. Atâta vreme cât diavolul mi-a trimis, ca 
să mă atace, numai umbrele vagi ale femeilor care treceau 
risipite prin faţa ochilor mei, în biserică, pe străzi, pe pajişti, 
şi care abia dacă îmi reapăreau în vis, le-am învins cu 
uşurinţă. Vai, dacă n-am rămas biruitor, de vină e 
Dumnezeu, care n-a dat omului puteri egale cu ale 
diavolului. Ascultă... într-o bună zi... 

Aici, preotul se opri, şi osândită auzi ieşindu-i din piept 
gemete care păreau horcăieli şi sfâşieri. Dar după un timp 
acesta continuă: 

— ... Într-o bună zi stăteam sprijinit de pervaz la 
fereastra chiliei. Ce carte citeam oare? Ah, totul mi se 
învălmăşeşte în cap! Citeam. Fereastra dădea spre o piaţă. 
Deodată, am auzit un zvon de tamburină şi de cântec. 
Supărat că meditaţia îmi era astfel tulburată, am privit în 
piaţă. Ce-am văzut, mai vedeau şi alţii în afară de mine, şi 


totuşi nu era o privelişte făcută pentru ochii omeneşti. 
Acolo, în mijlocul caldarâmului - era la amiază... soare 
puternic - o făptură dansa. O făptură atât de frumoasă, 
încât Dumnezeu ar fi preferat-o Fecioarei şi şi-ar fi ales-o 
drept mamă, şi-ar fi dorit să se nască din ea, dacă ea ar fi 
existat când el s-a făcut om! Avea ochi negri şi splendizi. 
Câteva fire din părul negru, în care bătea soarele, luceau ca 
nişte fire de aur. Picioarele îi dispăreau în mişcarea lor ca 
spiţele unei roţi care se învârteşte cu repeziciune. În jurul 
capului, în cozile negre ale părului, avea plăcuţe de metal 
ce sclipeau în soare şi-i puneau pe frunte o cunună de stele. 
Rochia ei presărată cu paiete avea scânteieri albăstrii şi era 
împestriţată cu mii de sclipiri, ca o noapte de vară. Braţele 
mlădioase şi brune i se legănau în jurul mijlocului ca două 
eşarfe. Forma trupului ei era de o uimitoare frumuseţe. Oh, 
strălucitorul ei chip, care se desprindea luminos chiar în 
lumina soarelui!... Vai, fata erai tu! Uimit, ameţit, fermecat, 
nu mă mai săturam privindu-te. Te-am privit atât, încât 
deodată m-am înfiorat de spaimă: am simţit că mă pândea 
destinul. 

Cu inima grea, preotul se mai opri o clipă. Apoi continuă: 

— Fascinat de-a binelea, am încercat să mă agăţ de ceva 
ca să-mi opresc prăbuşirea. Mi-am amintit capcanele pe 
care Satana mi le mai întinsese până atunci. Făptura aflată 
în faţa ochilor mei era de o frumuseţe supraomenească, o 
frumuseţe care nu poate veni decât de la cer sau de la iad. 
Nu era o simplă fată plămădită din niţică ţărână de-a 
noastră şi abia luminată lăuntric de pâlpâitoarea rază a 
unui suflet femeiesc. Era un înger! Dar un înger al 
tenebrelor, al flăcărilor, şi nu unul de lumină. În clipa când 
mă gândeam astfel, am văzut lângă tine o capră, o capră de 
sabat care mă privea rânjind. Soarele amiezii îi punea 
coarne de foc. Atunci am întrezărit capcana diavolului şi nu 
m-am mai îndoit că tu veneai din iad, că veneai întru 
pierzania mea. Aşa am crezut atunci. 

Aici, preotul o privi în faţă pe deţinută şi adăugă rece: 


— Şi aşa cred şi acum. Totuşi, vraja lucra încetul cu 
încetul, dansul tău mi se învârtea în creier, simţeam 
misteriosul fapt împlinindu-se în mine, tot ce-ar fi trebuit să 
vegheze îmi adormea în suflet: şi, asemenea celor ce mor în 
zăpadă, îmi plăcea să mă las cuprins de somnul acesta. 
Deodată ai început să cânţi. Ce puteam să fac, nenorocitul 
de mine? Glasul îţi era şi mai fermecător decât dansul. 
Voiam să fug. Era cu neputinţă. Eram țintuit, înrădăcinat 
locului. Mi se părea că marmura dalelor îmi cuprinsese 
genunchii. A trebuit să rămân până la capăt. Îmi 
îngheţaseră picioarele, îmi clocoteau tâmplele. În sfârşit, 
poate că ţi s-a făcut milă de mine: ai încetat să cânţi şi-ai 
dispărut. Răsfrângerea orbitoarei viziuni, ecoul muzicii de 
vrajă s-au stins încetul cu încetul în ochii şi-n urechile mele. 
Atunci m-am prăbuşit în colţul ferestrei, mai ţeapăn şi mai 
nevolnic decât o statuie desprinsă de pe soclu. M-a trezit 
clopotul de vecernie. M-am ridicat şi am fugit: dar, vai! În 
mine rămăsese ceva prăbuşit, ceva care nu se mai putea 
ridica, un lucru ivit pe neaşteptate şi de care nu puteam 
fugi. 

Preotul făcu o pauză; apoi continuă: 

— Da, începând din ziua aceea, în mine s-a ivit un om pe 
care nu-l cunoşteam. Am vrut să folosesc toate leacurile: 
mănăstirea, altarul, cărţile, munca. Nebunie zadarnică! Oh, 
cum mai suna ştiinţa a gol când se ciocneşte de ea, cu 
deznădejde, un cap plin de patimi! Ştii, fată, ce vedeam 
mereu între carte şi mine? Pe tine, umbra ta, imaginea 
apariţiei luminoase care străbătuse într-o zi spaţiul pe 
dinaintea mea. Dar imaginea aceasta nu mai avea aceeaşi 
culoare; era sumbră, funebră, întunecată ca văzduhul 
negru care stăruie multă vreme în ochii imprudentului după 
ce a privit fix soarele. Neputând să scap, auzindu-ţi mereu 
cântecul care îmi zumzăia în minte, văzându-ţi mereu 
picioarele dansând pe cartea mea de rugăciuni, simţindu-ţi 
mereu, noaptea, în vis, forma alunecând peste trupul meu, 
am dorit să te revăd, să te ating, să ştiu cine eşti, să văd 


dacă te voi mai regăsi asemănătoare cu imaginea ideală 
rămasă în mine, să-mi frâng poate visul în faţa realităţii. În 
orice caz, nădăjduiam că o impresie nouă va şterge prima 
impresie, pe care n-o mai puteam îndura. Te căutam. le-am 
revăzut. Nenorocire! Când te-am văzut de două ori, am vrut 
să te văd de-o mie de ori, să te văd mereu. Şi-atunci - cum 
să te mai opreşti pe panta aceasta a iadului? - atunci mi-am 
pierdut minţile. Celălalt capăt al firului pe care mi-l legase 
de aripi, diavolul îl înnodase de piciorul tău. Am devenit 
nestatornic şi rătăcitor ca tine. Te aşteptam pe sub ganguri, 
te spionam la colţul uliţelor, te pândeam de la înălţimea 
turlei mele. În fiecare seară, reintram în mine, mai 
fermecat, mai deznădăjduit, mai înlănţuit de vrăji, mai 
pierdut ca oricând! 

Aflasem cine eşti, o egipţiană, o ţigancă, o zingară, şi 
cum puteam oare să nu cred în farmece? Ascultă. Speram 
că un proces mă va scăpa de vrăji. O vrăjitoare l-a fermecat 
şi pe Bruno d'Ast, el a trimis-o pe rug şi s-a lecuit. Ştiam 
asta. Am vrut să încerc leacul. Mai întâi am încercat să fac 
în aşa fel încât să nu ţi se dea voie în piaţa din faţa 
catedralei Notre-Dame, nădăjduind să te uit dacă n-ai mai fi 
venit. Dar n-ai ţinut seama de oprelişte. Ai venit din nou. 
Apoi mi-a dat prin gând să te răpesc. Într-o noapte, am 
încercat. Eram doi. Puseserăm mâna pe tine, când s-a 
amestecat ticălosul acela de ofiţer. El te-a eliberat. Ela 
deschis astfel drum nenorocirii pentru tine, pentru mine şi 
pentru el. În sfârşit, nemaiştiind ce să fac, ce cale să apuc, 
te-am denunţat tribunalului bisericesc. Credeam că voi fi 
lecuit, ca Bruno d'Ast. Şi mă gândeam nedesluşit că un 
proces mi te va dărui mie, că în temniţă te voi ţine, te voi 
avea, că acolo nu vei mai putea să scapi, că trecuse destulă 
vreme de când mă posedai, ca să te pot poseda şi eu, la 
rândul meu. Când faci răul, trebuie să-l faci până la capăt. 
În nelegiuiri, e nebunie curată să te opreşti la jumătate! 
Ultima limită a păcatului are deliruri de bucurie! Un preot 
şi-o vrăjitoare se pot topi de plăcere pe grămăjoara de paie 


dintr-o celulă! Te-am denunţat deci. Era pe vremea când te 
înspăimântai de câte ori mă întâlneai. Complotul pe care îl 
urzeam împotriva ta, furtuna pe care o îngrămădeam 
asupra capului tău izbucneau din mine în ameninţări şi în 
fulgere. Totuşi, mai şovăiam încă. Planul meu avea unele 
părţi înfricoşătoare, care mă făceau să dau înapoi. Poate că 
aş fi renunţat la el, poate că hidosul gând mi s-ar fi uscat în 
creier, fără să dea roade. Credeam că va depinde totdeauna 
de mine dacă să dau drumul sau să opresc procesul. Dar 
orice gând rău e necruţător şi vrea să devină faptă; acolo 
unde mă credeam atotputernic, fatalitatea era mai 
puternică decât mine. Vai! Vai! Ea te-a luat şi te-a vârât 
între cumplitele roţi ale mecanismului construit de mine 
mişeleşte! Ascultă. Mă apropii de sfârşit. Într-o zi, pe-o 
vreme însorită, văd trecând prin faţa mea un bărbat care îţi 
rosteşte numele, râzând; în ochii lui am văzut desfrâul. 
Blestem! L-am urmărit. Restul îl ştii. 

Preotul tăcu. Fata nu izbuti să spună decât atât: 

— O, Phoebus al meu! 

— Nu rosti numele acesta!, strigă preotul, apucând-o cu 
violenţă de braţ. Nu rosti numele acesta! Oh, nefericiţii de 
noi, numele acesta ne-a pierdut! Sau, mai degrabă, ne-am 
pierdut unii pe alţii, prin jocul de neînțeles al destinului! Tu 
suferi, nu-i aşa? Îţi e frig, întunericul te orbeşte, celula te 
învăluie, dar poate că în străfundul tău mai dăinuie vreo 
licărire de lumină, măcar iubirea copilărească pentru 
bărbatul acela neîndurător care se juca cu inima ta! Pe 
când eu port temniţa înlăuntrul meu, înlăuntrul meu e 
iarnă, gheaţă, deznădejde, port noaptea în suflet. Ştii oare 
ce-am îndurat? Am asistat la procesul tău. Eram pe banca 
tribunalului bisericesc. Da, sub una din mantiile şi glugile 
acelea preoţeşti se află zbuciumul unui suflet blestemat. 
Când te-au adus, eram acolo; când te-au interogat, eram 
acolo. Văgăuna de lupi! Vedeam crima mea, spânzurătoarea 
mea cum ţi se înalţă încet pe frunte. La fiecare martor, la 
fiecare dovadă, la fiecare pledoarie eram acolo; am putut 


număra fiecare pas pe calea cea dureroasă; eram acolo şi 
când fiara aceea... Oh, nu prevăzusem tortura! Ascultă. 'Te- 
am urmat în camera durerii. le-am văzut dezbrăcată şi 
prinsă, pe jumătate goală, de mâinile infame ale 
schingiuitorilor. 'Ţi-am văzut piciorul, piciorul pentru care aş 
fi dat un imperiu numai ca să depun un singur sărut şi-apoi 
să mor, piciorul sub care aş simţi cu plăcere cum mi se 
striveşte capul; l-am văzut strâns în oribila gheată care 
preface membrele unei fiinţe vii într-un noroi însângerat. O, 
nenorocitul de mine! Pe când vedeam asta, aveam sub 
veşmânt un pumnal cu care îmi brăzdam pieptul. Când ai 
ţipat, mi l-am înfipt în carne; când ai ţipat a doua oară, îmi 
pătrundea în inimă! Priveşte! Cred că rana mai sângerează 
încă. 

Preotul îşi desfăcu sutana. Pieptul îi era într-adevăr 
sfâşiat ca de o gheară de tigru; pe coaste avea o rană destul 
de largă şi încă deschisă. 

Deţinuta se dădu înapoi cu groază. 

— Ah!, exclama preotul. Fată, ai milă de mine! Ie crezi 
nenorocită, vai, şi nu ştii ce e nenorocirea! Oh! Să iubeşti o 
femeie! Să fii preot! Să iubeşti cu toată furia sufletului, să 
simţi că ţi-ai da, pentru cel mai mic zâmbet al ei, sângele, 
inima, bunul renume, mântuirea, nemurirea şi veşnicia, 
viaţa aceasta şi viaţa de apoi; să regreţi că nu eşti rege, 
geniu, împărat, arhanghel, zeu, ca să-i pui un sclav mai de 
seamă la picioare; s-o îmbrăţişezi zi şi noapte în visele şi în 
gândurile tale şi s-o vezi îndrăgostită de-o tunică de soldat! 
Şi să nu-i poţi oferi decât o jalnică sutană preoțească de 
care ei să nu-i fie decât frică şi scârbă! Să fii de faţă, cu 
gelozia şi furia ta, când ea risipeşte pentru un biet fanfaron 
nerod comori de dragoste şi de frumuseţe! Să vezi trupul a 
cărui formă te arde, sânul care are atâta dulceaţă, carnea 
fremătând şi roşindu-se sub sărutările altuia! O, cerule! Să-i 
iubeşti piciorul, braţul, umărul, să visezi la vinele ei 
albastre, la pielea oacheşă, zvârcolindu-te nopţi întregi pe 
lespezile chiliei, şi să vezi toate mângâierile pe care le-ai 


visat pentru ea preschimbându-se în tortură! Să nu 
izbuteşti s-o culci decât pe patul de piele! Oh! Iată 
adevărații cleşti înroşiţi în focul iadului! Fericit cel tăiat cu 
fierăstrăul între două scânduri sau cel sfârtecat de patru 
cai! Ştii ce înseamnă supliciul acesta la care te supun 
nopţile îndelungate în care sângele îţi fierbe, inima îţi 
plesneşte, capul ţi se sfarmă, dinţii îţi muşcă mâinile? 
Schingiuitori înverşunaţi care te răsucesc întruna ca pe-un 
grătar încins pe-un gând de dragoste, de gelozie şi de 
deznădejde! Fată, fie-ţi milă! Încetează o clipă! Pune un pic 
de cenuşă peste cărbunii încinşi! Şterge, rogu-te, sudoarea 
care îmi şiroieşte pe frunte! Copilă, schingiuieşte-mă cu o 
mână, dar mângâie-mă cu cealaltă! Fie-ţi milă, fată! Fie-ţi 
milă de mine! 

Preotul se zvârcolea în apa de pe lespezi şi-şi izbea capul 
de colţurile treptelor de piatră. Fata îl asculta, îl privea. 
Când el tăcu, istovit şi gâfâind, ea repetă cu glas stins: 

— O, Phoebus al meu! 

— Te implor, strigă el, dacă ai inimă, nu mă respinge! O, 
te iubesc! Sunt un nenorocit! Când rosteşti numele ăsta, 
nefericito, e ca şi cum mi-ai strivi între dinţi fibrele inimii! 
Fie-ţi milă! Dacă vii din iad, merg cu tine acolo. Am făcut 
totul pentru asta. Iadul în care te vei afla tu va fi raiul meu, 
să te văd pe tine îmi e mai plăcut decât pe Dumnezeu! O! 
Spune! Nu mă vrei, aşadar? În ziua când o femeie ar 
respinge o asemenea iubire, cred că s-ar clătina munţii. A! 
Dacă ai vrea!... Cât de fericiţi am putea fi! Am fugi, te-aş 
ajuta să fugi, ne-am duce undeva, am căuta locul cel mai 
însorit de pe pământ, locul cu cei mai mulţi arbori, cu cerul 
cel mai albastru. Ne-am iubi, ne-am revărsa sufletele unul 
într-altul şi am avea o nepotolită sete de noi înşine, pe care 
am stinge-o împreună, neîncetat, în cupa nesecată a 
dragostei! 

Ea îl întrerupse, izbucnind într-un hohot de râs cumplit 
şi răsunător. 

— Priveşte, părinte! Ai sânge pe unghii! 


Preotul rămase o clipă împietrit, privindu-şi mâna. 

— Prea bine!, vorbi el, în sfârşit, cu o stranie blândeţe. 
Insultă-mă, batjocoreşte-mă, doboară-mă! Dar vino, vino! 
Să ne grăbim. Mâine e ziua. Spânzurătoarea din Piaţa 
Gr&ve, ştii? Întotdeauna gata. E îngrozitor! Să te văd adusă 
în cotiga aceea! Fie-ţi milă! Niciodată n-am simţit ca acum 
cât de mult te iubesc. O, urmează-mă! O să ai timp să mă 
iubeşti, după ce te voi salva. O să mă urăşti cât timp vei 
vrea. Dar vino! Mâine! Mâine! Spânzurătoarea! Supliciul 
tău! Ah! Scapă-mă! Cruţă-mă! 

Şi, cu mintea rătăcită, îi prinse braţul, vrând s-o ducă de- 
acolo. 

Ea îl privi ţintă. 

— Ce s-a întâmplat cu Phoebus al meu? 

— Ah!, spuse preotul, lăsându-i braţul. Eşti fără milă! 

— Ce s-a întâmplat cu Phoebus?, repetă ea rece. 

— E mort!, strigă preotul. 

— Mort!, rosti ea, tot ca de gheaţă şi neclintită. Atunci de 
ce-mi mai spui să trăiesc? 

— Da, da, spuse el, ca şi cum şi-ar fi vorbit sieşi, trebuie 
să fie mort. Pumnalul a pătruns adânc. Cred că i-am atins 
inima cu vârful. Oh, eram eu până în vârful pumnalului. 

Fata se năpusti spre el ca o tigroaică înfuriată şi-l 
împinse pe treptele scării cu o forţă supraomenească: 

— Pleacă, fiară ce eşti! Pleacă, ucigaşule! Lasă-mă să 
mor! Fie ca sângele nostru, al amândurora, să-ţi stea ca o 
veşnică pată pe frunte! Să fiu a ta, părinte? Niciodată, 
niciodată! Nimic n-o să ne unească, nici chiar iadul! Du-te, 
blestematule! Niciodată! 

Preotul se împiedicase de treaptă. Îşi trase tăcut 
picioarele din faldurile sutanei, luă felinarul şi începu să 
urce încet treptele care duceau la uşă. Apoi deschise uşa şi 
ieşi. 

Deodată, fata îi văzu capul reapărând. Avea o expresie 
înspăimântătoare. Şi, din prag, preotul îi striga cu un 
horcăit de furie şi de deznădejde: 


— Îţi spun că e mort! 

Fata se prăbuşi cu faţa la pământ; şi în celulă nu se mai 
auziră decât suspinele picăturii de apă care făceau băltoaca 
să tresară în beznă. 


5 


Mama 


Nu cred să existe pe lume ceva mai plăcut decât 
gândurile trezite în sufletul unei mame la vederea 
pantofiorului copilului ei. Mai ales dacă e pantofiorul lui de 
sărbătoare, de duminică, de botez, pantofiorul brodat până 
la talpă, un pantofior cu care copilul n-a făcut încă niciun 
pas. Pantofiorul acesta are atâta graţie şi-i atât de micuţ, 
într-atât îi este cu neputinţă să meargă, încât pentru mamă 
e ca şi cum şi-ar vedea copilul. li zâmbeşte, îl sărută, îi 
vorbeşte şi se întreabă dacă e cu putinţă ca, într-adevăr, un 
picior să fie atât de mic; şi chiar dacă copilul lipseşte, 
pantofiorul cel drăguţ e de ajuns ca să readucă sub ochii 
mamei dulcea şi gingaşa făptură. Mama îşi închipuie că îl 
vede, ba chiar îl vede întreg, viu, voios, cu mânuţele lui 
delicate, cu căpşorul rotund, cu buzele neprihănite, cu ochii 
senini al căror alb e albăstrui. Dacă e iarnă, copilul e acolo, 
se târăşte pe covor, se suie cu greu pe un scăunel, şi mama 
tremură să nu se apropie de foc. Dacă e vară, copilul merge 
de-a buşilea prin curte, prin grădină, smulge iarba dintre 
dale, se uită naiv la câinii cei mari, fără teamă, se joacă cu 
cochilii de scoici, cu flori, şi-l face să bombăne pe grădinarul 
care găseşte nisip pe brazde şi pământ pe alei. Totul râde, 
totul străluceşte, totul se joacă în preajmă, ca şi el, până la 
adierea vântului şi la raza soarelui care i se zbenguie în 
voie prin buclele zvăpăiate ale părului. Pantofiorul îi arătă 
mamei toate acestea şi face să i se topească inima, aşa cum 
focul topeşte ceara. 


Dar când copilul e pierdut, mulţimea imaginilor de 
veselie, de vrajă, de duioşie care se îmbulzesc în jurul 
pantofiorului se preschimbă în tot atâtea lucruri cumplite. 
Frumosul pantofior brodat nu mai e decât o unealtă de 
tortură care macină neîncetat inima mamei. Aceeaşi fibră 
vibrează, cea mai profundă şi mai sensibilă dintre toate, dar 
în loc s-o mângâie un înger, o ciupeşte un diavol. 

Într-o dimineaţă, pe când soarele se înalţă pe un cer 
albastru-siniliu, aşa cum îi place lui Garofaloi1%: drept 
fundal pentru Coborârea de pe Cruce, pustnica de la 'Tour- 
Roland auzi un zgomot de roţi, de cai şi de fierăraie în Piaţa 
Greve. Nu-l prea luă în seamă; îşi înnodă părul peste urechi 
ca să nu mai audă şi se aşeză din nou să contemple în 
genunchi obiectul neînsufleţit pe care îl adora astfel de 
cincisprezece ani. Pantofiorul acela, după cum am mai spus, 
era pentru ea întreg universul. Toate gândurile i se 
închiseseră în el şi n-aveau să mai iasă de-acolo decât în 
clipa morţii. Câte blesteme amare, câte  gemete 
înduioşătoare, câte rugi şi planşete îndreptase ea spre cer 
din pricina drăgălaşei jucării de atlaz roz, numai hruba 
întunecată de la 'Tour-Roland ştia. Niciodată nu fusese 
revărsată mai multă deznădejde pe un lucruşor mai drăguţ 
şi mai grațios. 

În dimineaţa aceea, durerea mamei părea că izbucneşte 
şi mai năvalnic decât de obicei; de-afară, o auzeai jeluindu- 
se cu un glas tare şi monoton care-ţi sfâşia inima: 

— O, copila mea! Copila mea! Bietul meu copilaş scump! 
Aşadar, n-o să te mai văd niciodată! S-a sfârşit deci! Şi mie 
mereu mi se pare că totul s-a întâmplat ieri! Doamne, 
Doamne, dacă mi-ai luat-o atât de repede, mai bine nu mi-o 
mai dăruiai! Nu ştii că pruncii sunt născuţi din pântecele 
noastre şi că o mamă care şi-a pierdut copilul nu mai crede 
în Dumnezeu? Ah, ticăloasă am fost că am plecat în ziua 
aceea! Doamne! Doamne! Dacă mi-ai răpit-o aşa, înseamnă 
că nu m-ai privit niciodată pe când o încălzeam voioasă la 
focul meu, când ea îmi râdea în timp ce sugea la sân, când îi 


săltăm picioruşele pe piept, până la buzele mele! Oh, dacă 
ne-ai fi privit, Doamne, ţi-ar fi fost milă de bucuria mea şi nu 
mi-ai fi răpit singura dragoste care îmi rămăsese în inimă! 
Eram oare o fiinţă atât de netrebnică, Doamne, încât nu m- 
ai putut privi înainte de a mă osândi? Vai! Vai! lată 
pantofiorul; dar unde e picioruşul? Unde e restul? Unde e 
copilul? Copila mea, copila mea, ce-au făcut cu tine? 
Doamne, dă-mi-o înapoi! Mi-am jupuit genunchii rugându-te 
vreme de cincisprezece ani, Doamne! Nu e oare de ajuns? 
Dă-mi-o înapoi, pentru o zi, pentru un ceas, pentru un 
minut, pentru un minut, Doamne, şi-apoi aruncă-mă pe 
mine în iad! Ah, dacă aş şti unde atârnă un colţ al 
veşmântului tău, m-aş prinde cu amândouă mâinile de el şi 
te-ai vedea silit să-mi înapoiezi copilul! Oare nu ţi-e milă, 
Doamne, de pantofiorul ei drăguţ? Poţi să osândeşti la 
asemenea chinuri o biată mamă timp de cincisprezece ani? 
Maica Domnului, Sfântă Fecioară din ceruri! Pe copilaşul 
meu lisus mi l-au luat, mi l-au furat, mi l-au mâncat într-o 
tufă, i-au băut sângele, i-au fărâmat oasele! Sfântă 
Fecioară, fie-ţi milă de mine! Copila mea! O vreau pe copila 
mea! Ce mă încălzeşte pe mine dacă ea e în rai? Eu nu 
vreau un înger de-al tău, eu îmi vreau copilul! Sunt o 
leoaică şi-mi vreau puiul! Oh! Am să mă zvârcolesc pe 
pământ şi am să sparg piatra cu fruntea, şi-am să mă 
blestem, şi-am să te blestem, Doamne, dacă-mi ţii copilul 
acolo! Vezi cum mi-am muşcat braţele, Doamne! Oare bunul 
Dumnezeu n-are milă? Oh, nu-mi da decât sare şi pâine 
neagră, numai s-o am pe fata mea, şi ea, soarele meu, să mă 
încălzească! Vai, Doamne, nu sunt decât o netrebnică plină 
de păcate, dar copila mea mă făcea cucernică. Eram plină 
de credinţă, din dragoste pentru ea; şi te vedeam prin 
zâmbetul ei ca printr-o poartă a cerului. Oh, de-aş mai 
putea măcar o dată, încă o dată, o singură dată să încalţ 
pantofiorul acesta pe picioruşul ei trandafiriu, aş muri, 
îndurătoare Fecioară, binecuvântându-te! Ah, cincisprezece 
ani! Copila mea ar fi mare acum! Nefericit copil! Cum! E 


adevărat deci că n-am s-o mai văd vreodată nici în cer 
măcar, căci eu n-am să ajung acolo. Oh, ce nenorocire, când 
te gândeşti că-i văd pantofiorul şi atât! 

Biata femeie se aruncase peste pantofiorul care îi era 
alinare şi deznădejde de-atâţia ani, şi pieptul i se sfâşia de 
planşete ca în prima zi. Căci pentru o mamă care şi-a 
pierdut copilul e întotdeauna prima zi. Durerea aceasta nu 
îmbătrâneşte. Veşmintele de doliu n-au decât să se roadă şi 
să se albească: inima rămâne neagră. 

În clipa aceea, prin faţa chiliei răsunară glasuri 
proaspete şi voioase de copii. De fiecare dată când auzea 
sau când vedea copii, biata mamă se repezea în colţul cel 
mai întunecat al mormântului ei, şi-ai fi zis că vrea să-şi 
înfunde capul în piatră ca să nu mai audă. De data aceasta 
însă, dimpotrivă, se ridică parcă tresărind şi ascultă cu 
nesaţ. Unul din băieţaşi tocmai spunea: 

— Astăzi au să spânzure o ţigancă. 

Cu saltul brusc al păianjenului pe care l-am văzut 
aruncându-se asupra unei muşte pe pânza tremurătoare, 
pustnica alergă la lucarna care dădea, după cum se ştie, în 
Piaţa Greve, într-adevăr, o scară fusese ridicată lângă 
spânzurătoarea permanentă şi un ajutor de-al călăului 
aranja lanţurile ruginite de ploaie. În preajmă se adunaseră 
câţiva oameni. 

Grupul voios al copiilor se depărtase. Pustnica începu să 
caute cu ochii vreun trecător pe care să-l poată întreba. 
Chiar lângă chilie zări un preot; acesta se făcea că citeşte în 
cartea publică de rugăciuni, dar era mai puţin atent la 
strana cu zăbrele de fier decât la spânzurătoarea spre care 
arunca, din când în când, câte o privire întunecată şi 
fioroasă. Pustnica îl recunoscu pe domnul arhidiacon de 
Josas, om vrednic de respect. 

— Părinte, îl întrebă ea, pe cine au să spânzure acolo? 

Preotul o privi şi nu-i răspunse; ea repetă întrebarea. 

Atunci el zise: 

— Nu ştiu. 


— Erau pe-aici nişte copii care spuneau că-i vorba de o 
țigancă, adăugă pustnica. 

— Cred că da, adeveri preotul. 

Atunci, Pâquette la Chantefleurie izbucni într-un râs de 
hienă. 

— Soră, spuse arhidiaconul, atât de tare le urăşti pe 
ţigănci? 

— Cum să nu le urăsc?!, exclamă pustnica. Sunt nişte 
vampire, nişte hoaţe de copii! Ele mi-au mâncat fetiţa, 
copilul meu, singurul meu copil! Nu mai am inimă. Ele mi- 
au mâncat-o! 

Pustnica era înspăimântătoare. Preotul o privi cu 
răceală. 

— E una, mai ales, pe care o urăsc şi pe care am 
blestemat-o, continuă ea. Una tânără, de vârsta pe care ar 
fi avut-o fetiţa mea, dacă maică-sa nu mi-ar fi mâncat fiica. 
De câte ori o văd pe vipera asta tânără trecând prin faţa 
chiliei, îmi fierbe sângele! 

— Ei bine, soră, bucură-te, zise preotul, rece ca o statuie 
de pe un mormânt, chiar pe ea ai s-o vezi murind. 

Şi, lăsându-şi fruntea în piept, se depărta încet. Pustnica 
îşi frânse braţele de bucurie. 

— l-am prezis că o să urce acolo! Mulţumesc, părinte!, 
strigă ea. 

Şi începu să se plimbe cu paşi mari prin faţa zăbrelelor 
lucarnei, despletită, cu ochii înflăcăraţi, izbindu-se cu 
umărul de zid, cu aerul sălbatic al unei lupoaice închise 
într-o cuşcă, flămândă de multă vreme şi care simte că se 
apropie ora când i se va da hrana. 


6 


Trei inimi de om felurit alcătuite 


Totuşi, Phoebus nu era mort. Oamenii de soiul lui nu mor 
cu una, cu două. Când maestrul Philippe Lheulier, avocat 
extraordinar al regelui, îi spusese Esmeraldei: „E pe 
moarte”, greşise sau glumise. Când arhidiaconul îi repetase 
osânditei: „E mort”, de fapt, nu ştia nimic, dar credea aşa, 
socotea că e aşa, nu se îndoia şi trăgea nădejde să fie aşa. 
L-ar fi durut prea tare să-i dea femeii iubite veşti bune 
despre rivalul său. În situaţia lui, oricine ar fi făcut la fel. 

Asta nu însemna că rana lui Phoebus n-ar fi fost gravă, 
doar că fusese mai puţin decât se lăuda arhidiaconul. 
Medicul, la care soldaţii de strajă îl duseseră în primul 
moment, se temuse o săptămână pentru viaţa lui, şi chiar i-o 
spusese pe latineşte. Totuşi, tinereţea ieşise biruitoare; şi, 
aşa cum se întâmplă deseori, în ciuda pronosticului şi 
diagnosticului, natura se distrase salvându-l pe bolnav, 
peste capul medicului. Phoebus fusese supus la primele 
interogatorii ale maestrului Philippe Lheulier şi ale 
anchetatorilor tribunalului bisericesc, lucru care îl plictisise 
cumplit. De aceea, într-o bună dimineaţă, simțindu-se mai 
bine, îşi lăsase pintenii de aur drept plată pentru medic şi-o 
ştersese. Lucrul acesta, de altfel, nu tulburase cu nimic 
instruirea cazului. Justiţiei de pe atunci puţin îi păsa de 
claritatea şi de curăţenia unui proces criminal. Dacă 
acuzatul era spânzurat, restul nu o mai interesa. Judecătorii 
aveau destule dovezi împotriva Esmeraldei. Pe Phoebus îl 
crezuseră mort şi totul fusese în regulă. 

La rândul său, Phoebus nu fugise la capătul lumii. Se 
dusese pur şi simplu la compania lui, aflată în garnizoană la 
Queue-en-Brie, în Île-de-France, la câteva poşte de Paris. 

La drept vorbind, nu i-ar fi plăcut deloc să apară în 
persoană la proces. Îşi dădea vag seama că s-ar fi făcut de 
râs. Şi-apoi, nici nu prea ştia bine ce să creadă despre 
întreaga întâmplare. Necucernic şi superstiţios ca orice 
ostaş care nu e decât ostaş, când se gândea la întreaga 
aventură, îl cam neliniştea capra, felul ciudat în care o 
întâlnise pe Esmeralda, felul nu mai puţin ciudat în care ea 


îl lăsase să-i ghicească dragostea, calitatea ei de ţigancă şi, 
în sfârşit, călugărul-ursuz. În toată povestea aceasta 
întrezărea mai multă magie decât dragoste, probabil o 
vrăjitoare şi poate că pe diavol; o comedie, în sfârşit, sau, ca 
să vorbim ca pe atunci, un mister foarte neplăcut în care el 
juca un rol cât se poate de ingrat, rolul celui care primea 
loviturile, rolul calului de bătaie. Căpitanul era plouat de 
tot. Îl încerca soiul acela de ruşine pe care La Fontaine a 
definit-o atât de bine: 


E ruşinat ca vulpea când de găină-i prinsă. 


De altfel, spera ca procesul să nu facă prea mare vâlvă, 
iar numele lui, fiindcă el lipsea, să fie abia rostit, şi, în orice 
caz, să nu răzbată dincolo de pereţii tribunalului de la 
Tournelle. În privinţa aceasta nu se înşela, căci pe atunci nu 
exista o Gazetă a Tribunalelor, şi cum nu era săptămână 
care să nu-şi aibă falsificatorul ei fiert, sau vrăjitoarea ei 
spânzurată, sau ereticul ei fiert la una din nenumăratele 
justiţii ale Parisului, lumea era atât de obişnuită s-o vadă la 
toate răspântiile pe bătrâna Temisi!1% feudală, cu braţele 
goale şi cu mânecile suflecate, făcându-şi meseria la furci, 
la scări şi la stâlpii infamiei, încât aproape că n-o mai lua în 
seamă. Lumea bună de pe atunci abia dacă ştia numele 
osânditului care trecea pe la colţul străzii; cu ospăţurile 
acestea grosolane, cel mult dacă se mai desfăta gloata de 
rând. O execuţie era un lucru la fel de obişnuit pe o uliţă, ca 
şi cuptorul brutarului sau abatorul măcelarului. Călăul nu 
era decât un fel de măcelar, cu o îmbrăcăminte ceva mai 
închisă. 

Phoebus îşi linişti deci curând sufletul în privinţa 
vrăjitoarei Esmeralda, sau Similar, cum îi spunea el, în 
privinţa loviturii de pumnal a ţigăncii sau a călugarului- 
ursuz (puţin îi păsa a cui) şi în privinţa deznodământului 
procesului. Dar de îndată ce inima i se eliberă în direcţia 
aceasta, chipul lui Fleur-de-Lys se ivi iar în ea. Inima 


căpitanului Phoebus, ca şi fizica de pe atunci, avea oroare 
de vid. 

De altfel, Queue-en-Brie era o localitate foarte anostă, 
un sat de potcovari şi de văcăriţe cu palmele crăpate, un şir 
lung de cocioabe şi de colibe care mărgineau ambele părţi 
ale drumului mare pe o distanţă de o jumătate de leghe; o 
plictiseală, în sfârşit. 

Fleur-de-Lys era penultima lui pasiune; o fată frumoasă, 
o zestre încântătoare. Într-o bună dimineaţă deci, complet 
vindecat şi bănuind că, după două luni, procesul ţigăncii 
trebuia să fi fost încheiat şi uitat, îndrăgostitul cavaler sosi 
în ropotul calului la poarta locuinţei Gondelaurier. 

Phoebus nu dădu nicio atenţie gloatei destul de 
numeroase care se înghesuia în piaţă, în faţa portalului 
catedralei Notre-Dame; amintindu-şi că e luna mai, îşi 
închipui că trebuie să fie vreo procesiune, niscai Rusalii sau 
altă sărbătoare, şi îşi legă calul de veriga de la intrare, apoi 
urcă voios la frumoasa lui logodnică. 

Ea era numai cu maică-sa. 

Fleur-de-Lys mai avea încă la inimă scena vrăjitoarei, 
capra, alfabetul ei blestemat şi îndelungata absenţă a lui 
Phoebus. Totuşi, când îşi văzu căpitanul intrând, găsi că 
arată la fel de bine, că are o tunică atât de nouă, o 
diagonală atât de strălucitoare şi un aer atât de pătimaş, 
încât roşi de plăcere. Nobila domniţă arăta ea însăşi mai 
încântătoare ca oricând. Superbul ei păr blond era împletit 
de minune; purta o rochie de culoarea cerului, care le 
prinde atât de bine pe femeile cu pielea albă, cochetărie ce 
se îngemăna cu tânjeala aceea amoroasă care le prinde şi 
mai bine. 

Phoebus, care în materie de frumuseţe nu mai văzuse de 
câtăva vreme decât ţoapele din Queue-en-Brie, se simţi 
ameţit privind-o, ceea ce îl făcu să pară atât de nerăbdător 
şi de galant, încât pacea se încheie pe dată. Nici chiar 
doamna de Gondelaurier, aşezată matern tot în jilţul ei 


mare, n-avu puterea să-l dojenească. Cât despre reproşurile 
lui Fleur-de-Lys, ele se stinseră toate în gângureli duioase. 

Fata stătea lângă fereastră, brodând tot la peştera lui 
Neptun. Căpitanul se sprijini de spătarul scaunului şi ea îi 
adresă cu jumătate de glas dojenile ei mângâietoare. 

— Ce-ai făcut în răstimpul celor două luni nesfârşite, 
răutăciosule? 

— Îţi jur că eşti atât de frumoasă, încât ai scoate din 
minţi şi un arhiepiscop, îi răspunse Phoebus, stânjenit de 
întrebare. 

Fata nu-şi putea stăpâni zâmbetul: 

— Bine, bine, domnule. Lasă-mi frumuseţea şi răspunde- 
mi. Chiar că pot să mă laud cu ea... 

— Ei bine, dragă verişoară, am fost chemat la 
garnizoană. 

— Unde, mă rog? Şi de ce n-ai venit să-ţi iei rămas-bun? 

— La Queue-en Brie. 

Phoebus era încântat că prima întrebare îl ajutase s-o 
ocolească pe-a doua. 

— Dar e la câţiva paşi, domnule. Cum de n-ai venit să mă 
vezi măcar o dată? 

De data asta, Phoebus se simţi încurcat serios: 

— Fiindcă... slujba... şi-apoi, încântătoare verişoară, am 
fost bolnav. 

— Bolnav?!, repetă ea, speriată. 

— Da, rănit. 

— Rănit! 

Biata copilă se tulbură toată. 

— Oh, nu te speria, spuse Phoebus, nepăsător, căci n-ai 
de ce. O ceartă, o lovitură de spadă; ce poate să-ţi pese? 

— Ce poate să-mi pese?, exclamă Fleur-de-Lys, 
ridicându-şi frumoşii ochi plini de lacrimi. Ah, nu spui ce 
gândeşti când vorbeşti aşa. Ce-i cu lovitura de spadă? 
Vreau să ştiu tot. 

— Ei bine, draga mea, m-am certat cu Mah Fedy, îl 
cunoşti? Locotenentul de la Saint-Germain-en-Laye, şi ne- 


am tăiat fiecare câte o bucăţică de piele. Atâta tot. 

Mincinosul căpitan ştia foarte bine că o chestiune de 
onoare îl înalţă totdeauna pe un bărbat în ochii unei femei. 
Într-adevăr, Fleur-de-Lys îl privea în faţă, pierdută de 
spaimă, de plăcere şi de admiraţie. Şi totuşi nu era pe 
deplin liniştită. 

— Măcar de-ai fi complet vindecat, Phoebus, dragul 
meu!, spuse ea. Nu-l cunosc pe Mahe Fedy al dumitale, dar 
e un om râu. Şi din ce v-aţi luat la harţă? 

Aici, Phoebus, a cărui imaginaţie creatoare lăsa mult de 
dorit, începu să nu mai ştie cum să iasă din isprava-i 
vitejească. 

— Oh, parcă mai ştiu eu?... O nimica toată, un cal, un 
cuvânt! Dragă verişoară, exclamă el, căutând să schimbe 
vorba, ce-i cu zgomotul ăsta din faţa catedralei? (şi se 
apropie de fereastră.) O, Doamne, verişoară dragă, ce de 
lume s-a mai adunat în piaţă! 

— Nu ştiu, spuse Fleur-de-Lys, se pare că o vrăjitoare îşi 
va mărturisi păcatele în dimineaţa asta în faţa catedralei, ca 
să fie apoi spânzurată. 

Căpitanul era atât de convins că procesul Esmeraldei se 
terminase, încât nu prea se sinchisi de cuvintele fetei. 
Totuşi, îi mai puse o întrebare, două: 

— Cum o cheamă pe vrăjitoare? 

— Nu ştiu, îi răspunse ea. 

— Şi ce se spune că a făcut? 

Fata ridică încă o dată din umerii ei albi: 

— Nu ştiu. 

— Oh! Doamne lisuse, se amestecă mama, există atâţia 
vrăjitori acum, încât sunt arşi, cred, fără să li se mai ştie 
numele. Mai degrabă ai putea să afli numele fiecărui nor de 
pe cer. La urma urmei, putem fi liniştiţi. Le ţine bunul 
Dumnezeu socoteala. 

Aici, venerabila doamnă se opri şi se duse la fereastră. 

— Doamne!, spuse ea. Ai dreptate, Phoebus. E mare 
gloată. S-au suit, Domnul fie lăudat, până şi pe acoperişuri. 


Ştii, Phoebus? Asta îmi aminteşte de vremea mea! La 
intrarea regelui Carol al VII-lea, era lume la fel de multă. 
Nu mai ştiu în ce an. Când îţi povestesc asemenea lucruri, 
nu-i aşa, ţi se pare că sunt vechi de când lumea, iar mie mi 
se par de ieri, de-alaltăieri. O, era mult mai multă lume 
decât acum. Şi se urcaseră până şi pe meterezele de la 
Poarta Saint-Antoine. Regele o avea pe regină alături, pe 
acelaşi cal, şi după alteţele lor veneau toate doamnele, 
călare pe aceiaşi cai cu nobilii. Îmi amintesc că se făcea 
mare haz, fiindcă lângă Amanyon de Garlande, care era 
foarte mărunt, se afla sir de Matefelon, un cavaler de-o 
statură uriaşă, care ucisese o mulţime de englezi. Era într- 
adevăr frumos. Un alai al tuturor gentilomilor Franţei, cu 
flamurile lor roşii fluturând în faţa ochilor. Unii aveau 
prapuri, alţii steaguri la lănci. Parcă mai ştiu? Sir de Calan, 
cu prapurul; Jean de Châteaumorant, cu steag la lance; Sir 
de Coucy, cu steag la lance şi mai bogat în falduri decât 
oricare altul, în afară de-al ducelui de Bourbon... Vai, ce 
trist e să te gândeşti că toate astea au existat şi că acum nu 
mai sunt! 

Cei doi îndrăgostiţi n-o ascultau pe respectabila văduvă. 
Phoebus se rezemase iar de spătarul scaunului logodnicei, 
loc încântător de unde privirea lui desfrânată se strecura 
prin toate despicăturile guleraşului frumoasei Fleur-de-Lys. 
Bluza ei se desfăcea atât de cochet şi-l lăsa să vadă atâtea 
lucruri delicioase şi să bănuiască atâtea altele, încât 
Phoebus, orbit de pielea cu reflexe de mătase, îşi spunea în 
sinea lui: „Cum s-ar putea să iubeşti altceva decât o femeie 
cu pielea albă?”. Amândoi tăceau. Fleur-de-Lys îşi ridica din 
când în când spre el ochii încântați şi blânzi, şi părul i se 
învălmăşea într-o rază de soare primăvăratică. 

— Phoebus, şopti pe neaşteptate Fleur-de-Lys, peste trei 
luni trebuie să ne cununăm. Jură-mi că n-ai iubit niciodată 
altă femeie în afară de mine. 

ES i jur, înger frumos!, răspunse Phoebus, şi privirea lui 
pătimaşă se adăugă tonului sincer al vocii, ca s-o convingă 


pe Fleur-de-Lys. 

În clipa aceea poate că el chiar credea ce spune. 

Între timp, buna mamă, încântată că-i vede pe logodnici 
înţelegându-se atât de bine, ieşi din cameră pentru a se 
ocupa de vreo trebuşoară de-a casei. Phoebus băgă de 
seamă; singurătatea îi dădu atâta curaj aventurosului 
căpitan, încât îi iscă în creier nişte idei foarte ciudate. 
Fleur-de-Lys îl iubea, el îi era logodnic, ea se afla singură cu 
el, simţămintele nutrite odinioară pentru ea i se treziseră 
din nou, nu în toată prospeţimea, dar cu toată înflăcărarea; 
la urma urmei, nu-i cine ştie ce păcat să guşti din poame 
înainte de a se coace; nu ştiu dacă gândurile acestea îi 
trecură prin minte, dar sigur e că Fleur-de-lLys se 
înspăimântă deodată, văzându-i expresia privirii. Fata se 
uită în jur şi n-o mai văzu pe maică-sa. 

— Doamne!, spuse Fleur-de-Lys, roşie şi neliniştită. Mi-e 
tare cald! 

— Într-adevăr, cred că amiaza nu-i departe, răspunse 
Phoebus. Soarele e supărător. Nu ne mai rămâne decât să 
tragem perdelele. 

— Nu, nu, strigă biata fată, eu, dimpotrivă, am nevoie de 
aer. Şi, ca o căprioară care simte răsuflarea haitei, se ridică, 
alergă la fereastră, o deschise şi se repezi pe balcon. 

Phoebus, destul de contrariat, o urmă. 

Piaţa din faţa catedralei Notre-Dame, spre care dădea 
balconul, după cum se ştie, avea în momentul acela o 
înfăţişare sinistră şi neobişnuită, care schimbă brusc natura 
spaimei sfioasei Fleur-de-Lys. 

O mulţime imensă, revărsându-se şi pe străzile 
învecinate, umplea piaţa propriu-zisă. Micul zid, înalt cât să 
te rezemi de el şi care împrejmuia tăpşanul din faţa 
catedralei, n-ar fi fost de ajuns ca s-o menţină liberă, dacă 
n-ar fi fost dublat de un rând zdravăn de sergenţi de pază şi 
de archebuzieri cu armele în mâini. Graţie pădurii acesteia 
de lănci şi de archebuze, piaţa era goală. Intrarea era 
păzită de-o ceată de halebardieri cu însemnele episcopului. 


Porţile largi ale catedralei erau închise, ceea ce contrasta 
cu nenumăratele ferestre ale pieţei, care, deschise până 
aproape de acoperişuri, lăsau să se vadă mii de capete 
înghesuite, aproape ca grămezile de ghiulele într-un parc 
de artilerie. 

Suprafaţa acestei gloate era cenuşie, murdară şi 
pământie. Vădit lucru, spectacolul aşteptat era unul din cele 
care aveau darul să scoată şi să atragă stratul cel mai de jos 
al populaţiei. Nimic mai dezgustător decât zgomotul făcut 
de furnicarul de bonete galbene şi de plete murdare. În 
mulţime erau mai multe râsete decât strigăte, mai multe 
femei decât bărbaţi. 

Din când în când, câte o voce acră şi pătrunzătoare 
străpungea vuietul general. 

— Hei! Mahiet Baliffre! Acolo au s-o spânzure? 

— Dobitoaco, aici se pocăieşte în faţa lumii, în cămaşă! Şi 
Dumnezeu o să-i strănute pe latineşte în mutră! Asta se 
face totdeauna aici la amiază. Dacă ai chef de 
spânzurătoare, du-te la Greve. 

— Mă duc pe urmă. 

— la spune, Boucanbry, e-adevărat că n-a vrut duhovnic? 

— Se pare că da, Bechaigne. 

— Ia te uită, păgâna! 

— Domnule, aşa e datina. Bailli-ul palatului e obligat să-l 
predea pe răufăcător, gata judecat, pentru execuţie, 
domnului prevot al Parisului, dacă e vorba de un laic; dacă e 
cleric, tribunalului episcopiei. 

— Vă mulţumesc, domnule. 

— Oh, Doamne!, spunea Fleur-de-Lys. Biata făptură! 
Gândul acesta îi umplea de durere privirea, pe care o 
plimba pe deasupra mulţimii. Căpitanul, mult mai 
preocupat de ea decât de adunătura aceea de zdrenţe, îi 
mototolea drăgăstos talia rochiei pe la spate. Ea se 
întoarse, zâmbind rugătoare: 

— Te implor, lasă-mă, Phoebus! Dacă vine mama, are să- 
ţi vadă mâna. 


În clipa aceea, la orologiul de la Notre-Dame bătu rar 
amiaza. Un murmur de satisfacţie izbucni în mulţime. 
Ultimele vibrații ale celei de a douăsprezecea bătăi abia se 
stingeau când toate capetele unduiră ca valurile sub 
adierea vântului, iar pavajul, ferestrele şi acoperişurile 
vuiră de strigăte: 

— Iat-o! 

Fleur-de-Lys îşi duse palmele la ochi, ca să nu vadă. 

— Frumoaso, îi spuse Phoebus, nu vrei să intri în casă? 

— Nu, răspunse ea; şi ochii, pe care îi închisese de frică, 
i se redeschiseră de curiozitate. 

O cotigă, trasă de un cal normand gălbui şi puternic şi 
înconjurată de călăreţi în uniforme violete cu cruce albă, 
tocmai intrase în piaţă prin strada Saint-Pierre-aux-Boeufs. 
Sergenţii de pază îi deschideau cale în mulţime, cu lovituri 
puternice de matrace. Pe lângă cotigii călăreau câţiva 
ofiţeri de justiţie şi de poliţie, uşor de recunoscut după 
costumele lor negre şi după felul stângaci de a se ţine în şa. 
Maestrul Jacques Charmolue defila în fruntea lor. 

În căruţa nenorocirii se afla o fată, cu braţele legate la 
spate, fară preot lângă ea. Fata era în cămaşă. Părul ei 
negru (pe atunci moda cerea să nu fie tunsă decât la 
picioarele spânzurătorii) cădea împrăştiindu-se pe sâni şi 
pe umerii pe jumătate goi. 

Prin părul acesta unduitor, mai lucios decât pana 
corbului, se vedea răsucindu-se şi înnodându-se o funie 
groasă, cenuşie şi aspră, care îi jupuia claviculele gingaşe şi 
se rotea în jurul gâtului încântător al bietei fete ca o râmă 
pe o floare. Sub funie strălucea o mică amuletă împodobită 
cu strasuri verzi, care îi fusese lăsată, fără îndoială, pentru 
că celor care au să moară nu li se refuză nimic. Spectatorii 
aşezaţi la ferestre puteau zări în fundul cotigii picioarele 
goale ale fetei, pe care ea încerca să şi le ascundă, mânată 
parcă de un ultim instinct feminin. La picioarele ei se afla o 
căpriţă legată burduf. Osândită îşi ţinea cu dinţii cămaşa 
prost prinsă. S-ar fi zis că, în nenorocirea ei, tot mai suferă 


că este expusă astfel, aproape goală în faţa atâtor ochi. Dar 
vai! Nu pentru asemenea fiori ne e dată pudoarea. 

— Doamne lisuse!, strigă Fleur-de-Lys către căpitan. la 
te uită, vere dragă! E păcătoasa de ţigancă cu capra! 

Şi, vorbind astfel, se întoarse către Phoebus. Acesta avea 
privirea aţintită asupra cotigii şi era foarte palid. 

— Care ţigancă cu capra?, bâigui căpitanul. 

— Cum, se miră Fleur-de-Lys, nu ţi-o mai aminteşti?! 

Phoebus o întrerupse: 

— Nu ştiu ce vrei să spui. 

Şi făcu un pas, dând să intre în cameră. Dar Fleur-de- 
Lys, a cărei gelozie, odinioară atât de crâncen stârnită de 
ţiganca aceasta, se trezise, îi aruncă o privire 
pătrunzătoare şi plină de neîncredere. În clipa aceea îşi 
amintea vag că auzise vorbindu-se despre un căpitan 
amestecat în procesul unei vrăjitoare. 

— Ce ai?, îl întrebă ea pe Phoebus. S-ar zice că femeia 
asta te-a tulburat. 

Phoebus se sili să rânjească: 

— Pe mine? Da de unde! Asta-i bună! 

— Atunci rămâi, spuse ea poruncitoare, să privim până la 
capăt! 

Nefericitul căpitan nu mai avu încotro şi trebui să 
rămână. Îl mai liniştea un pic faptul că osândită nu-şi 
desprindea privirea din fundul cotigii. Era, fără nicio 
îndoială, Esmeralda. Ajunsă pe treapta cea mai de jos a 
ocarei şi a nenorocirii, fata rămânea tot frumoasă; ochii ei 
negri păreau şi mai mari din cauza obrajilor traşi, profilul ei 
livid era pur şi sublim. Esmeralda semăna cu ceea ce 
fusese, aşa cum o Fecioară de Masaccioi!119* seamănă cu o 
Fecioară de Rafael: mai plăpândă, mai firavă, mai slabă. 

De altminteri, totul în ea era cumva sfâşiat şi, în afara 
pudoarei, fata lăsase totul la voia întâmplării, într-atât o 
doborâse uluirea şi deznădejdea. La toate hopurile, trupul i 
se sălta din cotigă, ca un lucru neînsufleţit sau frânt. 
Privirea îi era întunecată şi înnebunită. Sub pleoape i se mai 


zărea o lacrimă, dar nemişcată şi, ca să zicem aşa, de 
gheaţă. 

Între timp, lugubrul alai străbătuse mulţimea printre 
strigăte de veselie şi gesturi de curiozitate. Ca să facem o 
descriere fidelă, trebuie să spunem totodată că, văzând-o 
atât de frumoasă şi de deznădăjduită, pe mulţi, şi nu dintre 
cei mai slabi, îi cuprinsese mila. Cotiga pătrunsese pe 
tăpşanul din faţa catedralei. 

În faţa portalului central, cotiga se opri. Escorta se 
aşeză în front de o parte şi de alta. Mulțimea tăcu şi, în 
mijlocul tăcerii pline de solemnitate şi de nelinişte, cele 
două canaturi ale uşii mari se rotiră ca de la sine pe 
balamalele care scârţâiră cu zgomot ascuţit. Atunci, 
mulţimea văzu în toată lungimea ei catedrala, sumbră, 
îmbrăcată în doliu, abia luminată de câteva lumânări ce 
pâlpâiau departe, pe altarul central, deschisă ca o gură de 
peşteră în mijlocul pieţei orbitor de luminoase. Departe, în 
umbra absidei, se zărea o uriaşă cruce de argint, 
desfăşurată pe 

O pânză neagră ce cădea din boltă până în podea. 
Catedrala era pustie. Totuşi, se vedeau mişcându-se 
nedesluşit câteva capete de preoţi în stranele depărtate ale 
corului; iar în momentul când uşa cea mare se deschise, 
dinăuntru izbucni un cânt grav, sonor şi monoton care 
arunca parcă în rafale, peste capul osânditei, fragmente de 
psalmi lugubri. 

..„. Non timebo millia populi circumdantis me: exsurge, 
Domine; salvum me fac, Deus! 

Salvum me fac, Deus, quoniam inrraverunt aquae usque 
ad animam meam. 

Infixus sum în limo profundi; et non est substantia. H+ 

În acelaşi timp, un alt glas, separat de cor, intona pe 
treapta altarului mare melancolica rugăciune de jertfă: 

Qui verbum meum audit, et credit ei qui misit me, habet 
vitam aeternam et în judicium non venit; sed transit a 
morte în vitam./-H2+ 


Cântecul, pe care câţiva bătrâni pierduţi în întunericul 
lor îl cântau de departe pentru fiinţa aceasta frumoasă, 
plină de tinereţe şi de viaţă, mângâiată de aerul călduţ al 
primăverii, scăldată de soare, era o slujbă a morţilor. 

Mulțimea asculta în reculegere. 

Nefericita, înspăimântată, părea că-şi pierde vederea şi 
mintea în adâncurile obscure ale catedralei. Buzele ei albe 
se mişcau ca pentru rugă şi, când ajutorul călăului se 
apropie ca s-o ajute să coboare din cotigă, o auzi repetând 
cu voce înceată acest cuvânt: Phoebus. 

I se dezlegară mâinile, fu coborâtă împreună cu capra, 
care fusese şi ea dezlegată şi care behăia de bucurie 
simțindu-se liberă; apoi, osândită fu pusă să meargă 
desculţă pe caldarâmul tare, până la treptele portalului. 
Funia pe care o avea la gât se târa după ea. Ai fi ziscăe un 
şarpe care o urmăreşte. 

Atunci, cântecul din biserică se întrerupse. O cruce mare 
de aur şi un şir de lumânări se mişcară în întuneric. Se 
auziră  sunând  halebardele  elveţienilor îmbrăcaţi în 
veşminte  împestriţate şi după câteva clipe o lungă 
procesiune de preoţi în stihare şi de diaconi în patrafire, 
care veneau gravi psalmodiind spre osândită, se desfăşură 
în faţa ochilor ei şi ai mulţimii. Dar privirea osânditei se opri 
asupra celui care mergea în frunte, imediat după cel ce 
purta crucea. 

— Oh!, şopti ea încet înfiorându-se. E tot el! Preotul! 

Era, într-adevăr, arhidiaconul. În stânga lui păşea 
subcantorul, iar la dreapta, cantorul purtând toiagul 
cuvenit slujbei. Arhidiaconul înainta cu capul dat pe spate, 
cu privirea fixă, cu ochii larg deschişi, cântând cu glas tare: 

De ventre inferi clamavi, et exaudisti vocem meam. 

Et projecisti me în profundum, în corde maris, et flumen 
circumdedit me.143+ 

În clipa când se ivi la lumină, sub înaltul portal în ogivă, 
înveşmântat cu o largă mantie preoțească de argint, 
brodată cu o cruce neagră, arhidiaconul era atât de palid, 


încât mulţi dintre cei de faţă îl asemuiră cu unul dintre 
episcopii de marmură îngenuncheaţi pe lespezile de pe 
mormintele din catedrală, care se ridicase şi venise s-o 
primească în pragul mormântului pe aceea ce trebuia să 
moară. 

Ea, la fel de palidă şi la fel de nemişcată ca o statuie, 
abia îşi dădu seama că i se pusese în mână o lumânare grea 
de ceară galbenă, aprinsă; şi nu ascultă glasul chelălăitor al 
grefierului citind funestul text al pocăinţei publice; când i se 
ceru să răspundă Amen, răspunse Amen. Ca să mai 
recapete un pic de viaţă şi de putere, a trebuit să-l vadă pe 
preot cum le face semn paznicilor să se depărteze şi cum 
vine singur spre ea. Atunci simţi cum îi năvăleşte tot 
sângele în cap, şi un rest de indignare se reaprinse în 
sufletul ei amorţit şi rece. 

Arhidiaconul se apropie de ea încet. Chiar şi în această 
culme a nenorocirii, fata îl văzu plimbându-şi peste 
goliciunea ei o privire în care scânteiau desfrânarea, 
gelozia şi dorinţa. Apoi, el îi spuse cu glas tare: 

— Fată, i-ai cerut lui Dumnezeu iertare pentru păcatele 
şi rătăcirile tale? 

Şi se plecă la urechea ei, adăugând (spectatorii credeau 
că-i primeşte ultima spovedanie): 

— Mă vrei? 'le mai pot salva încă! 

Ea îl privi fix: 

— Piei, diavole, sau te denunţ! 

El schiţă un zâmbet, un zâmbet îngrozitor: 

— N-au să te creadă. N-ai să faci decât să mai adaugi un 
scandal la o crimă. Răspunde repede: mă vrei? 

— Ce-ai făcut cu Phoebus al meu? 

— E mort, spuse preotul. 

În clipa aceea, nefericitul arhidiacon ridică fără să-şi dea 
seama ochii şi-l văzu la celălalt capăt al pieţei, în balconul 
casei Gondelaurier, pe căpitan, în picioare, lângă Fleur-de- 
Lys. Clătinându-se, îşi trecu palma peste ochi, mai privi o 
dată, murmură un blestem, şi faţa i se schimonosi. 


— Ei bine, mori şi tu!, spuse el printre dinţi. Nimeni n-o 
să te aibă. 
Apoi, ridicând mâna asupra ţigăncii, rosti cu glas tare şi 


funebru: I nunc, anima anceps, et sit tibi Deus misericors! 
1114) 


Cu această formulă cumplită se încheiau de obicei 
asemenea ceremonii. Era semnalul convenit între preot şi 
călăi. Mulțimea îngenunche. 

— Kyrie eleison/H5:, spuseră preoţii rămaşi sub ogiva 
portalului. 

— Kyrie eleison!, repetă mulţimea, cu murmurul acela 
care trece pe deasupra tuturor capetelor ca freamătul unei 
mări agitate. 

— Amen!, spuse arhidiaconul. 

Apoi se întoarse cu spatele spre osândită; capul îi căzu în 
piept, mâinile i se încrucişară; arhidiaconul intră în alaiul de 
preoţi şi, după o clipă, dispăru, cu crucea, lumânările şi 
stiharele, sub arcadele întunecate ale catedralei; iar vocea 
lui sonoră se stinse treptat în altar, cântând acest verset al 
deznădejdii: 

Omnes gurgites tui er fluctus tui super me transierunt! 
1116) 

În acelaşi timp, sunetele intermitente ale halebardelor 
elveţienilor,  stingându-se încetul cu încetul sub 
antrecolonamentele navei, păreau bătaia unui orologiu care 
suna ultimul ceas al osânditei. 

În acest timp, porţile catedralei rămăseseră deschise, 
lăsând să se vadă interiorul pustiu, trist, îndoliat, fără 
lumânări şi fără voci. 

Osândită stătea neclintită la locul ei, aşteptând să facă 
ce doreau cu ea. Trebui ca unul din sergenţii de pază să-l 
anunţe pe maestrul Charmolue, care, în timpul acestei 
scene, se apucase să studieze basorelieful marelui portal 
reprezentând, după unii, sacrificiul lui Avraam, iar după 
alţii, operaţia filosofală, figurând soarele prin înger, focul 
prin vreascuri, alchimistul prin Avraam. 


Sergentul îl smulse destul de greu din contemplare, dar, 
în sfârşit, procurorul se întoarse şi, la semnul lui, doi 
bărbaţi îmbrăcaţi în galben, ajutoare ale călăului, se 
apropiară de Esmeralda ca să-i lege iar mâinile. 

În momentul când trebui să se urce din nou în funesta 
cotigă şi să pornească spre ultimul popas, nefericita fu 
cuprinsă poate de vreo sfâşietoare părere de rău după 
viaţă, îşi ridică ochii înroşiţi şi uscați spre cer, spre soare, 
spre norii de argint tăiaţi ici-colo de trapeze şi de 
triunghiuri albăstrii, apoi şi-i cobori în preajmă, pe pământ, 
spre mulţime, spre case. Deodată, pe când omul galben îi 
lega coatele, copila scoase un strigăt nemaipomenit, un 
strigăt de bucurie. Colo, la balcon, în colţul pieţei, îl zărise 
pe el, pe iubitul, pe stăpânul ei, pe Phoebus, cealaltă 
apariţie a vieţii sale! Judecătorul minţise! Preotul minţise! 
Era chiar el, fără urmă de îndoială. Era acolo, frumos, viu, 
îmbrăcat în tunica lui strălucitoare, cu pana la pălărie, cu 
spada la şold! 

— Phoebus!, strigă ea. Dragul meu Phoebus! 

Şi vru să-şi întindă spre el braţele tremurând de 
dragoste şi de fericire, dar braţele îi erau legate. 

Atunci îl văzu pe căpitan încruntându-şi sprâncenele, 
văzu fata frumoasă care se rezema de el privindu-l cu gura 
dispreţuitoare şi cu ochii mânioşi; apoi, Phoebus rosti 
câteva cuvinte care nu ajunseră până la ea, şi amândoi 
dispărură repede după geamurile balconului care se 
închiseră. 

— Phoebus!, strigă ea, pierdută. Şi tu crezi oare? 

Un gând monstruos i se ivise în minte. Îşi amintea că 
fusese condamnată pentru uciderea lui Phoebus de 
Châteaupers. 

Până acum, Esmeralda îndurase totul. Dar această 
ultimă lovitură fusese necruțătoare. Şi biata fată se prăbuşi 
ţeapănă pe caldarâm. 

— Hai, spuse Charmolue, duceţi-o la cotigă şi să isprăvim 
odată! 


Nimeni nu observase până atunci, în galeria statuilor 
regilor, sculptată chiar deasupra ogivelor portalului, un 
spectator ciudat care privise totul cu atâta neclintire, cu un 
gât atât de întins, cu o faţă atât de diformă, încât, dacă n-ar 
fi fost îmbrăcămintea lui pe jumătate roşie, pe jumătate 
violetă, l-ai fi putut lua drept unul dintre monştrii de piatră 
prin a căror gură se scurg de şase sute de ani lungile 
jgheaburi ale catedralei. Spectatorul acesta nu scăpase 
nimic din cele petrecute de la amiază în faţa portalului 
catedralei Notre-Dame. Şi din primele clipe, fără ca 
nimănui să-i dea prin gând să-l observe, legase strâns de 
una din colonetele galeriei o funie groasă, cu noduri, al 
cărei capăt se târa în jos, pe peron. După ce făcuse aceasta, 
privise liniştit şi fluierând ori de câte ori trecea vreo mierlă 
prin faţa lui. Deodată, în clipa când ajutoarele călăului se 
pregătiră să execute porunca nepăsătoare a lui Charmolue, 
el păşi peste balustrada galeriei şi apucă frânghia cu tălpile, 
cu genunchii şi cu palmele; apoi, mulţimea îl văzu lunecând 
repede de-a lungul fațadei, ca o picătură de ploaie de-a 
lungul unui geam; îl văzu alunecând spre cei doi călăi cu 
viteza unei pisici căzute de pe un acoperiş; îl văzu 
doborându-i cu pumnii lui uriaşi, ridicând-o cu o mână pe 
ţigancă, aşa cum îşi ridică un copil păpuşa şi, dintr-un salt, 
ajungând în catedrală; o ţinea pe fată deasupra capului şi 
striga cu un glas nemaipomenit de puternic: 

— Azil! 

Toate acestea se petrecuseră atât de repede, încât, dacă 
ar fi fost întuneric, totul ar fi putut fi văzut la lumina unui 
fulger. 

— Azil! Azil!, repetă mulţimea, şi zece mii de bătăi din 
palme făcură să strălucească de bucurie şi de mândrie 
unicul ochi al lui Quasimodo. 

Zguduirea aceasta o făcu pe osândită să-şi revină din 
leşin. Ridică pleoapele, îl privi pe cocoşat, apoi le închise iar 
brusc, speriată parcă de salvatorul ei. 


Charmolue rămase buimăcit, ca şi călăii şi întreaga 
escortă, într-adevăr, în incinta catedralei Notre-Dame, 
osândită ar fi fost protejată. Catedrala era un loc de 
refugiu; în pragul ei, orice tribunal omenesc îşi pierdea 
puterea. 

Quasimodo se oprise sub marele portal. Tălpile lui late 
păreau, pe lespezile bisericii, la fel de solide ca şi greii 
stâlpi romanici. Capul lui mare şi pletos i se înfunda în 
umeri ca al leilor, care şi ei au coamă şi n-au gât. Cocoşatul 
o ţinea pe fată, care palpita de spaimă, ridicată în mâinile 
lui bătătorite, ca pe o draperie albă; dar o purta cu atâta 
grijă, încât ai fi zis că se teme să n-o spargă sau să n-o 
vatăme. Ai fi zis că o simte gingaşă, delicată, prețioasă, 
făcută pentru alte mâini decât ale lui. Uneori părea că nu 
cutează s-o atingă nici cu suflarea. Apoi, deodată, o strânse 
cu putere în braţe, la pieptul lui colţuros, ca pe un bun al 
său, ca pe o comoară, cum ar fi făcut mama acestei copile; 
ochiul lui de pitic monstruos, coborât spre ea, o scălda în 
duioşie, în durere şi în milă, şi se ridica brusc, plin de 
fulgere. Atunci, femeile râdeau şi plângeau, mulţimea sărea 
în sus de entuziasm, căci în asemenea clipe Quasimodo îşi 
avea, într-adevăr, frumuseţea lui. Era frumos, el, orfanul, 
copilul găsit, el, cel lepădat; şi se simţea măreț şi puternic, 
privea în faţă societatea aceasta din care era surghiunit, în 
care el intervenea atât de puternic, justiţia aceasta a 
oamenilor căreia el îi smulsese prada, toţi tigrii aceştia siliţi 
să mestece în gol, toţi zbirii, toţi judecătorii, toţi călăii, toată 
puterea aceasta a regelui pe care o biruise el, un nimic, cu 
puterea lui Dumnezeu. 

Şi-apoi era emoţionantă ocrotirea aceasta acordată de o 
fiinţă atât de diformă unei făpturi atât de nefericite, era 
mişcător ca o condamnată la moarte să fie salvată de 
Quasimodo. Cele două mizerii extreme, a naturii şi a 
societăţii, se întâlniseră şi se ajutau între ele. 

Apoi, după câteva clipe de triumf, Quasimodo intră brusc 
în catedrală, cu povara lui. Mulțimea, iubitoare de isprăvi 


vitejeşti, îl căuta din ochi sub nava întunecoasă, regretând 
că fugise atât de repede de aclamații. Deodată fu văzut 
ivindu-se iar la unul din capetele galeriei regilor Franţei, 
traversând-o în goană, ca ieşit din minţi, ridicându-şi 
comoara în braţe şi strigând: 

— Azil! 

Mulțimea izbucni din nou în aplauze. După ce străbătu 
galeria, se afundă în interiorul catedralei. O clipă mai târziu 
apăru pe platforma superioară tot cu ţiganca în braţe, tot 
alergând ca un nebun şi strigând întruna: 

— Azil! 

lar mulţimea aplauda. În sfârşit, se ivi şi a treia oară în 
vârful turlei clopotului mare; de acolo, părea că o arată cu 
trufie întregului oraş pe aceea pe care o salvase şi vocea lui 
tunătoare, vocea lui atât de rar auzită, pe care el nu şi-o 
auzea niciodată, repetă de trei ori, cu frenezie, până la nori: 

— Azil! Azil! Azil! 

— Bravo! Bravo!, striga la rândul ei mulţimea, şi 
aclamaţia aceasta uriaşă avea să-i uimească, pe malul 
celălalt, pe oamenii adunaţi în Piaţa Greve şi pe pustnica de 
la 'Tour-Roland, care continuau să aştepte, cu ochii aţintiţi la 
spânzurătoare. 


Cartea a noua 


Febra 


Când fiul său adoptiv tăia atât de brusc nodul fatal în 
care nefericitul arhidiacon o prinsese pe ţigancă şi se 
prinsese el însuşi, Claude Frollo nu se mai afla în catedrală. 
Reintrat în sacristie, îşi smulsese stiharul, stifa şi stola, le 
aruncase pe toate pe braţele sacristanului încremenit, 
ieşise în fugă prin poarta secretă a mănăstirii, poruncise 
unui luntraş de la Terrain să-l treacă pe malul stâng al 
Senei şi se înfundase în ulițele deluroase ale cartierului 
Universităţii, neştiind încotro merge, întâlnind la fiecare 
pas grupuri de bărbaţi şi de femei care se grăbeau voioase 
spre podul Saint-Michel, cu speranţa că vor sosi încă la timp 
ca să vadă cum e spânzurată vrăjitoarea, palid, rătăcit, mai 
tulburat, mai orb şi mai speriat decât o pasăre de noapte 
scoasă din cuib şi urmărită de-o ceată de ştrengari în plină 
zi. Nu mai ştia unde se află, ce gândeşte, dacă nu cumva 
visează. Se ducea, mergea, alerga, luând-o pe orice stradă, 
la întâmplare, fără să aleagă, mânat înainte numai de 
gândul la Piaţa Greve, la cumplita Piaţă Greve pe care o 
simţea vag în urma lui. 

Merse astfel de-a lungul colinei Sainte-Genevieve şi ieşi, 
în sfârşit, din oraş prin Poarta Saint-Victor. De acolo 
continuă să fugă atâta timp cât, întorcând capul, putu să 
mai vadă incinta turnurilor Universităţii şi casele rare ale 
foburgului; dar când, în sfârşit, o cută a terenului îi ascunse 
în întregime odiosul Paris, când putu să se creadă la o sută 
de leghe de el, în câmp, în pustiu, se opri şii se păru că 
începe iar să respire. 

Atunci i se  îngrămădiră în minte gânduri 
înspăimântătoare. Izbuti din nou să-şi vadă clar în suflet şi 
se înfiora. Se gândi la nenorocita de fată care îl adusese la 
pierzanie şi pe care el o dusese la pierzanie. Îşi plimbă 
privirea rătăcită peste dubla cale întortocheată pe care 
fatalitatea le călăuzise destinele până la punctul de 
întâlnire, unde îi împinsese fără cruţare unul împotriva 
altuia. Se gândi la nebunia legământului preoţesc, la 
zădărnicia castităţii, a ştiinţei, a religiei, a virtuţii, la 


inutilitatea lui Dumnezeu. Se afundă cât putu în gândurile 
acestea rele şi, pe măsură ce se cufunda mai adânc, simţea 
cum irupe în el un râs de satană. 

Şi sfredelindu-şi astfel sufletul, râse şi mai amar când 
văzu ce loc larg pregătise natura acolo pentru patimi. Îşi 
răscoli în străfundul inimii toată ura, toată răutatea, şi 
recunoscu, privind cu ochiul rece al medicului care 
examinează un bolnav, că ura, răutatea nu erau decât iubire 
viciată; că iubirea, izvorul oricărei virtuţi la om, se 
preschimbă în lucruri dezgustătoare în sufletul unui preot 
şi că un om de felul lui, făcându-se preot, se făcea demon. 
Atunci râse cumplit şi deodată păli din nou privind partea 
cea mai sinistră a patimii lui funeste, a iubirii aceleia 
arzătoare, veninoase, pline de ură, nemiloase, care nu 
făcuse decât s-o ducă pe fată la spânzurătoare, şi pe el la 
iad; ea, osândită, el, blestemat. 

Apoi se porni iar pe râs, gândindu-se că Phoebus trăia, 
că, la urma urmei, căpitanul era viu, voios şi mulţumit, că 
avea tunici mai frumoase ca oricând şi o nouă ibovnică pe 
care o ducea să vadă cum era spânzurată cea veche. Râse şi 
mai tare când se gândi că, dintre toate fiinţele vii cărora el 
le dorise moartea, ţiganca, singura pe care n-o ura, era şi 
singura pe care izbutise s-o ducă la moarte. 

Apoi, de la căpitan se gândi la mulţime şi se simţi cuprins 
de-o gelozie uluitoare. Îşi zise că şi mulţimea, întreaga 
mulţime, avusese sub ochi, în cămaşă, aproape goală, 
femeia aceasta, pe care el o iubea. Îşi frânse braţele 
gândindu-se că femeia aceasta, ale cărei forme întrezărite 
în umbră numai de el ar fi însemnat fericirea supremă, 
fusese oferită în plină zi, în plină amiază unei întregi 
mulţimi, îmbrăcată ca pentru o noapte de voluptate. Şi 
plânse de furie pentru toate aceste taine ale iubirii 
profanate,  murdărite,  despuiate,  veştejite pentru 
totdeauna. Plânse de furie închipuindu-şi câte priviri 
spurcate se bucuraseră la vederea cămăşii prost legate, 
gândindu-se că fata aceea frumoasă, crin feciorelnic, cupă a 


pudorii şi plăcerilor de care el n-ar fi îndrăznit să-şi apropie 
buzele decât tremurând, fusese preschimbată într-un fel de 
strachină publică, din care cea mai josnică gloată a 
Parisului, hoţii, cerşetorii, slugile, veniseră să soarbă de-a 
valma o plăcere neruşinată, spurcată şi desfrânată. 

lar când căuta să-şi închipuie fericirea pe care ar fi 
putut-o găsi pe pământ dacă ea n-ar fi fost ţigancă, dacă el 
n-ar fi fost preot, dacă Phoebus n-ar fi existat şi dacă ea l-ar 
fi iubit; când se gândea că pentru el ar fi fost posibilă o 
viaţă senină şi plină de dragoste, când se gândea că în clipa 
aceea chiar existau ici-colo, pe pământ, perechi fericite, 
pierdute în lungi convorbiri pe sub portocali, pe malul 
pâraielor, în pragul amurgului, a unei nopţi înstelate, şi că, 
dacă Dumnezeu ar fi vrut, ar fi putut alcătui şi el cu ea una 
din perechile acelea binecuvântate, inima i se topea de 
duioşie şi de deznădejde. 

Oh, ea! E vorba de ea! Ideea aceasta fixă îi revenea 
neîncetat, îl tortura, îi muşca creierul şi-i sfâşia inima. Nu 
regreta, nu se pocăia; tot ce făcuse, era gata să facă iar; 
prefera s-o vadă în mâinile călăului decât în braţele 
căpitanului, dar suferea; suferea atât, încât uneori îşi 
smulgea smocuri întregi de păr, ca să vadă dacă nu 
încărunţise. 

Şi veni o clipă când îi fulgeră prin minte că poate chiar 
atunci laţul hidos pe care îl văzuse de dimineaţă îşi 
strângea nodul de fier în jurul gâtului ei atât de plăpând şi 
de grațios. La gândul acesta, sudoarea îl năpădi prin toţi 
porii. 

Veni apoi altă clipă când, râzând drăceşte de sine însuşi, 
şi-o închipui în acelaşi timp pe Esmeralda aşa cum o văzuse 
în prima zi, vie, senină, voioasă, gătită, dansând, înaripată, 
armonioasă, şi pe Esmeralda din ultima zi, în cămaşă, cu 
ştreangul de gât, urcând încet, desculţă, scara colţuroasă a 
spânzurătorii; şi-şi făuri în minte acest dublu tablou în aşa 
fel, încât scoase un țipăt înspăimântător. 


Pe când uraganul acesta de disperare îl bântuia, îi 
spărgea, îi smulgea, îi înduioşa, îi dezrădăcina totul din 
suflet, arhidiaconul privi natura din preajmă. La picioarele 
lui, câteva găini scormoneau tufele, ciugulind; cărăbugşii de 
smalţ se jucau în soare; deasupra capului, câteva cete de 
nori vineţii goneau pe-un cer albastru; în zare, turla 
ascuţită a abației Saint-Victor străpungea cu obeliscul ei de 
ardezie curba colinei, iar morarul de pe dealul Copeaux 
privea fluierând cum se învârtesc aripile harnice ale morii. 
Toată viaţa aceea activă, organizată, liniştită, reprodusă în 
mii de forme în jurul lui, îi făcu rău. Şi începu iar să alerge. 

Bătu, aşa, coclaurii până către seară. Fuga lui de natură, 
de viaţă, de sine însuşi, de om, de Dumnezeu, de tot dură 
întreaga zi. Uneori se trântea cu faţa la pământ şi smulgea 
cu unghiile grâul tânăr. Alteori se oprea pe vreo uliţă de sat 
pustie, şi gândurile îi erau atât de chinuitoare, încât îşi 
prindea cu amândouă mâinile capul, încercând să şi-l 
smulgă din umeri ca să şi-l spargă de bolovani. 

Pe la ceasul când soarele începe să coboare, 
arhidiaconul se cercetă din nou şi se găsi aproape nebun. 
Furtuna care dăinuia în el din clipa în care pierduse 
speranţa şi voinţa de-a o salva pe ţigancă nu-i mai lăsase în 
conştiinţă nicio idee sănătoasă, niciun gând întreg. În 
furtuna aceasta îi zăcea raţiunea, nimicită aproape cu 
desăvârşire. Nu mai avea în minte decât două imagini clare: 
Esmeralda şi spânzurătoarea. În rest, totul era beznă. 
Aceste două imagini puse una lângă alta îi înfăţişau un grup 
înfiorător, şi cu cât îşi concentra asupra lor bruma de 
atenţie şi de gândire ce-i mai rămăsese, cu atât le vedea 
crescând într-o progresie fantastică, pe una în graţie, în 
farmec, în frumuseţe, pe cealaltă în grozăvie; astfel încât, 
până la urmă, Esmeralda îi apărea ca o stea, iar 
spânzurătoarea ca un imens braţ descărnat. 

Demn de remarcat e faptul că, în tot timpul torturii 
acesteia, nu-i veni deloc ideea serioasă de a muri. 


Nefericitul aşa era făcut. [inea la viaţă. Poate că dincolo de 
ea vedea într-adevăr iadul. 

Între timp, lumina continua să scadă. Fiinţa vie care mai 
exista în el se gândi vag să se întoarcă. Se credea departe 
de Paris, dar, orientându-se, văzu că nu făcuse decât să dea 
ocol incintei Universităţii. Săgeata de la Saint-Suplice şi 
cele trei ace înalte de la Saint-Germain-des-Pres depăşeau 
orizontul spre dreapta. Se îndreptă într-acolo. Când îi auzi 
pe ostaşii abatelui cerând parola în jurul redutei crenelate 
de la Saint-Germain, se întoarse, apucă pe o potecă 
bătătorită între moara abației şi leprozeria oraşului, şi 
peste câteva secunde se pomeni pe liziera de la Pre-aux- 
Clercs. Pajiştea era faimoasă pentru gălăgia care domnea 
acolo zi şi noapte: era hidra bieţilor călugări de la Saint- 
Germain, qguod mona-chis  Sandi Germani  pratensis 
hydrafuit,  clericis nova  semper  dissidionum capita 
suscitantibusiii-!.  Arhidiaconul se temea să nu se 
întâlnească cu vreunul dintre ei acolo; se temea de orice 
faţă omenească;  ocolise Universitatea, burgul Saint- 
Germain şi voia să intre pe străzi cât mai târziu cu putinţă. 
O ţinu deci pe lângă Pre-aux-Clercs, apucă pe cărarea 
pustie care îl despărţea de Dieu-Neuf şi ajunse în sfârşit la 
malul apei. Acolo, dom Claude găsi un luntraş care, pentru 
câţiva dinari parizieni, îl duse pe Sena în sus, până la 
capătul insulei Cite, şi-l lăsă pe limba aceea de pământ 
părăsită unde cititorul l-a mai văzut pe Gringoire visând, şi 
care se prelungea dincolo de grădinile regelui, paralel cu 
insula Podarului Vacilor. 

Legănarea monotonă a luntrei şi clipocitul apei îl 
amorţiseră pe nefericitul Claude. Când luntraşul se 
depărta, el rămase în picioare, ca prostit, pe prundişul 
malului, privind înainte şi nemaizărind obiectele decât prin 
oscilaţiile măritoare pe care i le pricinuia un fel de delir 
fantasmagoric. Se întâmplă destul de des ca istovirea 
pricinuită de o mare durere să aibă efectul acesta asupra 
minţii. 


Soarele se ascunsese după înaltul Turn Nesle. Sosise 
clipa amurgului. Cerul era alb, apa fluviului tot albă. Intre 
aceste două întinderi alburii, malul stâng al Senei, pe care 
el îşi aţintise privirea, îşi proiecta masa întunecoasă şi, 
subţiat din ce în ce de perspectivă, se pierdea în negurile 
zării, ca o săgeată neagră. Malul era ticsit de clădiri cărora 
nu li se desluşea decât silueta sumbră, puternic reliefată de 
bezne pe fundalul clar al cerului şi al apei. Ici-colo, câteva 
ferestre începeau să scânteieze ca nişte guri de jăratic. 
Obeliscul acesta negru şi imens, izolat astfel între cele două 
fâşii albe ale cerului şi apei, foarte lată în locul acela, îi făcu 
lui dom Claude o impresie ciudată, asemănătoare cu 
impresia pe care ar încerca-o un om care, culcat pe spate la 
poalele clopotniţei din Strasbourg, ar privi enorma turlă 
ascuţită înfigându-se deasupra capului său în penumbrele 
amurgului. Doar că aici dom Claude era în picioare, iar 
obeliscul culcat; dar cum fluviul, oglindind cerul, prelungea 
abisul dedesubtul lui, imensul promontoriu părea că 
țâşneşte în gol la fel de cutezător ca orice turlă de 
catedrală; iar impresia era aceeaşi, ba avea în ea ceva 
ciudat şi profund, faptul că era chiar clopotniţa din 
Strasbourg înaltă de două leghe, lucru uluitor, gigantic, de 
nemăsurat, un edificiu cum niciun ochi omenesc n-a mai 
văzut, un turn al lui Babei. Coşurile caselor, crenelurile 
zidurilor, crestele tăiate în acoperişuri, săgeata de la 
Augustini, Turnul Nesle, toate proeminenţele acestea care 
ştirbeau profilul colosalului obelisc sporeau iluzia, făcând să 
joace ciudat în faţa ochilor contururile unei sculpturi 
stufoase şi fantastice. În starea de halucinație în care se 
afla, Claude crezu că vede cu ochii lui vii clopotniţa iadului; 
miile de lumini  împrăştiate pe toată înălţimea 
înfricoşătorului turn i se părură tot atâtea guri ale 
imensului cuptor dinăuntru; vocile şi zgomotele care scăpau 
prin ele i se părură ţipete şi horcăieli. Şi atunci i se făcu 
frică, îşi astupă urechile cu palmele ca să nu mai audă, se 


întoarse cu spatele ca să nu mai vadă şi se depărta cu paşi 
mari de înfricoşătoarea viziune. Dar viziunea se afla în el. 

Când ajunse iar pe străzi, trecătorii care se îmbulzeau la 
luminile din faţa prăvăliilor i se părură un necontenit du-te- 
vino al spectrelor în jurul lui. În urechi îi bubuiau zgomote 
ciudate şi năprasnice. Mintea îi era tulburată de fanteziile 
cele mai neobişnuite. Nu mai vedea nici casele, nici pavajul, 
nici căruțele, nici bărbaţii şi nici femeile, ci un haos de 
obiecte nedesluşite care se contopeau la margini unele cu 
altele. La colţul străzii Barillerie se afla dugheana unui 
băcan, a cărei parte de deasupra uşii era, după străvechea 
datină, împodobită de jur-împrejur cu acele cercuri de 
tinichea de care atârnă un cerc făcut din bucăţi de lemn 
puse vertical, ce se ciocnesc în bătaia vântului pocnind ca 
nişte castaniete. Lui Claude i se păru că aude ciocnindu-se 
în întuneric şirurile de schelete de la Montfaucon. 

— Oh!, şopti el. Vântul nopţii le împinge pe unele 
împotriva altora şi amestecă zgomotul lanțurilor cu 
zgomotul oaselor! Şi ea poate că e acolo, printre ele! 

Năucit, nu mai ştia încotro merge. După câţiva paşi se 
pomeni pe podul Saint-Michel. Acolo, la o fereastră de la 
parter, ardea o lumină. Dom Claude se apropie. Printr-un 
geamlâc crăpat văzu o încăpere murdară, care-i trezi în 
minte o amintire confuză. În încăperea aceea prost 
luminată de-o lampă chioară, un tânăr blond şi rumen, cu 
faţa voioasă, săruta hohotind de râs o fată gătită cu multă 
neruşinare. lar lângă lampă se afla o babă care torcea şi 
cânta cu o voce behăitoare. Cum tânărul nu râdea tot 
timpul, fragmente din cântecul babei ajungeau din când în 
când la urechea lui dom Claude. Era ceva de neînțeles şi 
groaznic: 


Greve, latră, Greve, dă zor! 
Toarce furcă, hai, fuior! 
Fă-i călâului de-afară 
Ștreangul lui de cânepioară. 


Greve, latră, Greve, dă zor! 


Ștreang de cânepă frumos! 
Semănaţți spre Vanvra-n Jos 
Lan de cânepă bogat. 
Hoţul, hoțul n-a furat 
Ștreangul ăsta minunat. 


Latră, Greve, şi dă-i zor mare 
Ca s-o vezi pe târfa noastră 
Pusă în spânzurătoare. 

Ochii toţi sunt la fereastră 
Latră, Greve, şi dă-i zor mare! 


Aici, tânărul râdea şi-o mângâia pe fată. Baba era 
bătrâna Falourdel; fata, o târfa de pe stradă; tânărul, 
fratele lui, Jehan. 

Dom Claude continuă să privească. Era şi acesta un 
spectacol ca oricare altul. 

Şi-l văzu pe Jehan ducându-se la o fereastră din fundul 
încăperii, deschizând-o, aruncând o privire spre cheiul unde 
luceau, departe, mii de geamuri luminate, apoi îl auzi 
spunând, pe când închidea fereastra: 

— Pe sufletul meu! Iată că se înnoptează. Oamenii îşi 
aprind opaiţele şi bunul Dumnezeu stelele. 

Apoi, Jehan se întoarse lângă târfă şi sparse sticla aflată 
pe masă, strigând: 

— S-a golit, a naibii! Şi nu mai am gologani! Isabeau, 
viaţa mea, n-o să mai fiu mulţumit de Jupiter, decât atunci 
când ţi-o preschimba ţâţele tale albe în două butelci negre 
din care să sug zi şi noapte vin de Beaune. 

Gluma aceasta grozavă o făcu pe fată să râdă, iar Jehan 
ieşi. 

Dom Claude abia dacă avu timp să se arunce la pământ 
ca să nu fie întâlnit, privit în faţă şi recunoscut de fratele 


său. Din fericire, uliţa era întunecoasă şi studentul beat. Îl 
zări totuşi pe arhidiaconul întins pe jos, în noroi. 

— Oh, exclamă el, iată unul care a chefuit straşnic 
astăzi! Şi-l mişcă cu piciorul pe dom Claude, care-şi ţinu 
răsuflarea. 

— Beat mort, continuă Jehan, zău, e turtă. O adevărată 
lipitoare desprinsă de pe un butoi. E chel, adăugă el, 
aplecându-se, e un bătrân. Fortunate senex/H8+ 

Apoi, dom Claude îl auzi depărtându-se şi zicând: 

— Oricum, raţiunea e lucru bun, şi frate-meu, 
arhidiaconul, e tare fericit că e înţelept şi că are gologani. 

Arhidiaconul se ridică şi alergă cât putu spre Notre- 
Dame, ale cărei turle uriaşe le vedea ţâşnind în întuneric pe 
deasupra caselor. 

În clipa când sosi, abia suflând, în piaţa din faţa 
catedralei, se dădu înapoi şi nu îndrăzni să ridice ochii spre 
funesta clădire. 

— Oh!, spuse el încet. Aşadar, e adevărat că un 
asemenea lucru s-a petrecut aici, astăzi, azi-dimineaţă 
chiar! 

Totuşi, avu curajul să privească biserica. Faţada era 
întunecată. În dosul ei, cerul scânteia de stele. Cornul lunii, 
care tocmai se înălţase la orizont, se oprise în clipa aceea 
pe vârful turlei din dreapta şi părea cocoţat, ca o pasăre 
luminoasă, pe marginea balustradei decupate cu trefle 
negre. 

Poarta mănăstirii era încuiată. Dar arhidiaconul avea 
totdeauna la el cheia turlei în care îşi instalase laboratorul. 
Şi se folosi de ea ca să pătrundă în catedrală. 

În biserică găsi o beznă şi o linişte de cavernă. După 
umbrele imense care cădeau de pretutindeni în fâşii largi, 
îşi dădu seama că doliul ceremoniei de dimineaţă nu fusese 
încă ridicat. Marea cruce de argint sclipea în adâncul 
beznei, presărată cu câteva puncte scânteietoare, ca o Cale 
Lactee a acestei nopţi de mormânt. Ferestrele lungi ale 
corului îşi arătau, pe deasupra draperiei negre, marginea 


de sus a ogivelor, ale căror vitralii, străbătute de o rază de 
lună, nu mai aveau decât culorile îndoielnice ale nopţii, un 
fel de violet, de alb şi de albastru, nuanţă ce nu poate fi 
întâlnită decât pe feţele morţilor. Zărind de jur-împrejurul 
corului vârfurile acestea  gălbejite ale  ogivelor, 
arhidiaconului i se păru că vede mitrele episcopilor 
damnaţi, închise ochii şi, când îi deschise iar, crezu că vede 
un cerc de feţe pale care îl priveau. 

Şi o luă la fugă de-a lungul bisericii. Atunci i se năzări că 
şi biserica se clatină, se mişcă, se însufleţeşte, trăieşte, că 
fiecare coloană mare se preschimbă într-un picior de uriaş 
care bate pământul cu laba lui lată de piatră şi că imensa 
catedrală e doar un fel de elefant nemaipomenit, care suflă 
şi umblă având stâlpii drept picioare, cele două turle drept 
trompe, iar imensa pânză neagră drept cioltar. 

Astfel, febra sau nebunia atinse un asemenea grad, încât 
pentru nefericitul arhidiacon lumea exterioară nu mai era 
decât un fel de apocalips vizibil, tangibil, înspăimântător. 

O clipă se simţi uşurat. Înfundându-se pe sub părţile 
laterale ale bisericii, zări în dosul unei îngrămădiri de stâlpi 
o licărire roşiatică. Şi alergă într-acolo ca spre o stea. Dar 
nu era decât biata candelă care lumina zi şi noapte cartea 
publică de rugăciuni a catedralei, sub zăbrelele ei de fier. 
Arhidiaconul se aruncă cu nesaţ spre sfânta carte, 
nădăjduind să afle în ea mângâiere sau îmbărbătare. Cartea 
era deschisă la pagina aceasta din lov, peste care el îşi 
plimbă privirea fixă: „Şi un duh trecu pe dinaintea feţei 
mele şi auzii o răsuflare slabă, iar perii trupului mi se 
zburliră”. 

Citind rândurile acestea lugubre, încercă senzaţia 
orbului când îl înţeapă toiagul pe care l-a ridicat de jos. 
Genunchii i se muiară, şi dom Claude se prăbuşi pe dale, 
gândindu-se la fata care murise în ziua aceea. Simţea 
trecându-i şi  învolburându-i-se în creier fumuri 
monstruoase, încât i se părea că, în loc de cap, are unul din 
hornurile iadului. 


Se pare că arhidiaconul rămase multă vreme în poziţia 
aceasta, fără să mai gândească, prăbuşit şi fără vlagă în 
mâna diavolului. În sfârşit, oarecari puteri îi mai reveniră şi 
se gândi să-şi caute un refugiu în turn, lângă credinciosul 
său Quasimodo. Se ridică şi, pentru că îi era frică, luă 
candela de la cartea de rugăciuni, ca să-şi lumineze calea. 
Săvârşea un sacrilegiu, dar nu se mai uita la lucruri atât de 
mărunte. 

Arhidiaconul urcă încet scara turlelor, cuprins de-o 
spaimă tainică, pe care misterioasa lumină a candelei lui 
urcând atât de târziu, din meterez în meterez, în susul 
clopotniţei, pesemne că o transmitea şi rarilor trecători din 
piaţa catedralei. 

Deodată simţi un aer proaspăt pe obraji şi se pomeni la 
uşa celei mai de sus galerii. Aerul era rece; cerul îşi plimba 
norii ale căror valuri largi şi albe se revărsau unele peste 
altele, strivindu-se la colţuri şi semănând cu dezgheţul unui 
fluviu iarna. Cornul lunii, naufragiat în mijlocul norilor, 
părea o navă cerească prinsă în gheţurile văzduhului. 

Arhidiaconul cobori privirea şi contemplă o clipă, prin 
grilajul colonetelor care uneşte cele două turle, departe, 
printr-un văl de ceţuri şi de aburi, mulţimea tăcută a 
acoperişurilor Parisului, ascuţite, nenumărate, înghesuite şi 
mici ca valurile unei mări liniştite într-o noapte de vară. 

Luna arunca o rază slabă care împrumuta cerului şi 
pământului o culoare ca de cenuşă. 

În clipa aceea, orologiul îşi înălţă glasul său piţigăiat şi 
spart. Bătea miezul nopţii. Preotul se gândi la ora amiezii. 
Aceleaşi douăsprezece bătăi se întorceau. 

— Oh!, îşi spuse el abia auzit. Ea trebuie să fie rece 
acum! 

Deodată, o pală de vânt îi stinse candela şi aproape în 
acelaşi timp văzu apărând în colţul opus al turlei o umbră, 
ceva alb, o formă, o femeie. Arhidiaconul tresări. Lângă 
femeia aceea se afla o căpriţă, care îşi unea behăitul cu 
ultimul sunet al orologiului. 


Dom Claude avu tăria s-o privească. Era ea. 

Era palidă, era întunecată. Părul i se revărsa pe umeri, 
ca şi azi-dimineaţă. Dar nu mai avea ştreangul de gât şi nici 
mâinile legate. Era liberă, era moartă. 

Era înveşmântată în alb şi avea un văl alb pe cap. 

Venea spre el încet, privind cerul. Capra supranaturală o 
urma. Arhidiaconul împietri, îşi simţi trupul prea greu ca să 
poată fugi. La fiecare pas al ei făcut înainte, el se dădea un 
pas înapoi şi atâta tot. Astfel, dom Claude intră sub bolta 
întunecată a scării. Îl îngheţa gândul că şi ea ar fi putut să 
intre acolo; dacă arătarea ar fi făcut asta, el ar fi murit de 
groază. 

Ea ajunse, în sfârşit, în faţa uşii scării, se opri câteva 
clipe, privi ţintă în întuneric, dar fără să pară că-l vede pe 
preot, şi trecu mai departe. Lui i se păru că era ceva mai 
înaltă decât fusese pe când trăia; văzu luna prin 
transparenţa rochiei ei albe; îi auzi respiraţia. 

După ce ea trecu, el începu să coboare din nou scara cu 
aceeaşi încetineală ca a spectrului, crezându-se şi el 
spectru, cu ochii rătăciţi, cu părul zburlit, ţinând încă în 
mână candela stinsă; şi, pe când cobora treptele în spirală, 
auzi limpede un glas care-i râdea în urechi şi-i repeta: 

„Şi un duh trecu pe dinaintea feţei mele şi auzii o 
răsuflare slabă, iar perii trupului mi se zburliră”. 


2 
Cocoşat, chior, şchiop 


În Evul Mediu şi până la Ludovic al XI-lea, orice oraş 
avea locurile sale de azil. Aceste locuri de azil, în mijlocul 
potopului de legi penale şi de jurisdicții barbare care înecau 
cetatea, erau un fel de insule înălțate deasupra nivelului 
justiţiei umane. Orice criminal care ajungea pe ele era 
salvat. Într-un cartier mărginaş se aflau aproape tot atâtea 


locuri de azil câte locuri de spânzurătoare. Era abuzul de 
impunitate lângă abuzul de suplicii, două rele care încercau 
să se corijeze una pe alta. Palatele regelui, locuinţele 
prinților şi, mai ales, bisericile aveau drept de azil. Uneori, 
dintr-un oraş întreg care trebuia repopulat, se făcea 
vremelnic loc de refugiu. Ludovic al XI-lea a făcut Parisul 
azil în 1467. 

Odată ce punea piciorul în azil, criminalul era 
invulnerabil, dar trebuia să se ferească să iasă de acolo. Un 
pas în afara sanctuarului îl arunca din nou în apă. Roata, 
spânzurătoarea, estrapada făceau pază bună în jurul locului 
de refugiu şi-şi pândeau neîncetat prada ca rechinii în jurul 
navelor. Au fost văzuţi osândiţi care încărunţeau astfel în 
vreo mănăstire, pe scara vreunui palat, în grădina vreunei 
abaţii, sub porticul vreunei biserici; în felul acesta, azilul 
era o închisoare ca oricare alta. Se întâmpla uneori ca 
vreun decret solemn al parlamentului să violeze refugiul şi 
să redea osânditul pe mâna călăului; dar lucrul acesta se 
întâmpla rar. Parlamentele se speriau de episcopi, şi când 
aceste două feluri de robe ajungeau să se atingă, roba 
magistraţilor se dovedea mai slabă decât sutana. Câteodată 
totuşi, ca în afacerea asasinatelor lui Petit Jean, călău al 
Parisului, în aceea a lui Emery Rousseau, ucigaşul lui Jean 
Valleret, justiţia trecea peste Biserică şi proceda la 
executarea verdictelor sale; dar, în afară de cazul când 
exista vreun ordin al parlamentului, vai de cel ce viola cu 
braţul înarmat un loc de azil! Se ştie de ce moarte a avut 
parte Robert de Clermont, mareşal al Franţei, şi Jean de 
Chalons, mareşal de Champagne; şi totuşi nu era vorba 
decât de-un oarecare Perrin Marc, băiatul unui zaraf, un 
ucigaş nemernic; însă cei doi mareşali au spart porţile de la 
Saint-Mery. Într-asta a stat grozăvia. 

În privinţa locurilor de refugiu exista atâta respect, 
încât, după spusele tradiţiei, uneori se bucurau de el până 
şi animalele. Aymoin povesteşte că un cerb, hăituit de 


regele Dagobert, s-a refugiat lângă mormântul Sfântului 
Denis, iar haita s-a oprit brusc locului, lătrând. 

De obicei, bisericile aveau o chilioară pregătită să-i 
primească pe cei care cereau azil. În 1407, Nicolas Flamel 
puse să se clădească pentru ei, sub bolțile bisericii Saint- 
Jacques-de-la-Boucherie, o odaie care îl costă patru livre, 
şase soli, şaisprezece dinari parizieni. 

La Notre-Dame exista în acest scop o chilie clădită 
imediat sub acoperişul părţilor laterale, sub bolțile 
exterioare de susţinere, cum te uiţi dinspre mănăstire, 
exact în locul unde soţia actualului portar al turlelor şi-a 
făcut o grădină, care, faţă de grădinile suspendate ale 
Babilonului, e ca o lăptucă pe lângă un palmier, ca o 
portăreasă pe lângă Semiramida. 

Aici o depusese Quasimodo pe Esmeralda, după cursa lui 
dezlănţuită şi triumfală prin turle şi galerii. Cât timp durase 
cursa, fata nu-şi revenise în simţiri; pe jumătate adormită, 
pe jumătate trează, nu mai simţea decât că urcă în văzduh, 
că pluteşte, că zboară, că e ridicată de ceva deasupra 
pământului. Din când în când, râsul zgomotos şi glasul 
sonor al lui Quasimodo îi răsunau în urechi; Esmeralda 
deschidea un pic ochii şi vedea sub ea, nedesluşit, Parisul cu 
miile lui de acoperişuri de ardezie şi ţigle, ca un mozaic 
roşu şi albastru, iar deasupra capului faţa înspăimântătoare 
şi voioasă a lui Quasimodo. Atunci, pleoapele i se închideau 
iar; copila credea că totul se sfârşise, că fusese executată în 
timpul leşinului şi că duhul diform care îi călăuzise soarta o 
luase în primire şi o ducea. Şi, neîndrăznind să-l privească, 
nu i se împotrivea. Dar când clopotarul, zburlit şi gâfâind, o 
depuse în chilia de refugiu, când mâinile lui mari îi 
dezlegară binişor funia care îi strivea braţele, ea încercă 
zguduirea aceea care îi trezeşte brusc pe pasagerii unei 
nave izbite de-o stâncă în miezul nopţii întunecoase. 
Gândurile i se treziră şi ele şi-i reveniră unul câte unul. 
Văzu că se afla la Notre-Dame, îşi aminti că fusese smulsă 
din mâinile călăului, că Phoebus era viu, că Phoebus n-o mai 


iubea; fiindcă aceste două idei, din care una revărsa atâta 
amărăciune asupra celeilalte, i se înfăţişară laolaltă 
sărmanei osândite, şi se întoarse spre Quasimodo, care 
stătea în picioare în faţa ei, şi de care îi era frică, şi-i zise: 

— De ce m-ai salvat? 

El o privi cu nelinişte, căutând parcă să ghicească ce-i 
spune. Fata repetă întrebarea. Atunci, el îi aruncă o privire 
nespus de tristă şi fugi din chilie. 

Ea rămase mirată. 

După câteva clipe, Quasimodo se întoarse aducând un 
pachet pe care i-l aruncă la picioare. Erau veşminte depuse 
de femeile miloase, pentru ea, pe pragul catedralei. Atunci, 
Esmeralda se privi, văzu că era aproape goală şi roşi. 
Revenea la viaţă. 

Quasimodo păru că simte şi el ceva din pudoarea aceea 
şi, acoperindu-şi ochii cu palma lui mare, se depărta pentru 
a doua oară, dar fără să mai fugă. 

Esmeralda se grăbi să se îmbrace. Avea o rochie albă cu 
un văl alb. Un veşmânt de novice de la Hotel-Dieu. 

Abia terminase, când îl văzu pe Quasimodo revenind cu 
un coş sub un braţ şi cu o saltea sub celălalt braţ. În coş se 
afla o sticlă, pâine şi câteva merinde. Cocoşatul puse jos 
coşul şi spuse: „Mănâncă”. Întinse salteaua pe dale şi spuse: 
„Dormi”, îi adusese propria lui hrană, propriul lui aşternut. 

Țiganca ridică ochii spre el, cu gândul să-i mulţumească, 
dar nu putu să rostească niciun cuvânt. Bietul om era într- 
adevăr oribil. Şi-atunci îşi lăsă capul în piept, cu o tresărire 
de spaimă. 

Quasimodo spuse: 

— Te înspăimânt. Sunt tare slut, nu-i aşa? Nu mă privi. 
Ascultă-mă numai. Ziua vei rămâne aici, noaptea vei putea 
să te plimbi prin toată biserica. Dar să nu ieşi din biserică 
nici ziua, nici noaptea. Vei fi pierdută. le-ar ucide şi eu aş 
muri. 

Mişcată, fata ridică din nou privirea ca să-i răspundă. 
Dar el dispăruse. Şi se pomeni iar singură, gândindu-se la 


cuvintele ciudate ale acestei fiinţe aproape monstruoase, şi 
izbită de sunetul vocii lui atât de răguşită şi totuşi atât de 
blândă. 

Apoi îşi cercetă chilia. Era o odăiţă de vreo patru metri 
pătraţi, cu o mică lucarnă şi o uşă pe planul uşor înclinat al 
acoperişului făcut din pietre turtite. Numeroase jgheaburi 
cu chipuri de animale păreau că se pleacă în jurul ei şi că 
întind gâturile ca s-o privească prin lucarnă. La marginea 
acoperişului, zări partea de sus a mii şi mii de hornuri pe 
unde se înălța sub ochii ei fumul tuturor focurilor din Paris. 
Tristă privelişte pentru o biată ţigancă, pentru un copil 
găsit, pentru o condamnată la moarte, pentru o fiinţă 
nefericită, fără patrie, fără familie, fără cămin. 

În clipa când gândurile i se păreau, astfel, mai dureroase 
ca oricând, simţi un cap bărbos şi păros atingându-i palmele 
şi genunchii. Tresări (acum o înspăimânta orice) şi privi în 
jur. Era biata căpriţă, sprintena Djali, care scăpase, 
alergând după ea, în momentul când Quasimodo îi 
împrăştiase pe oamenii lui Charmolue, şi care de vreo oră 
se alinta la picioarele ei fără să se aleagă cu o privire 
măcar. |iganca o acoperi cu sărutări. 

— Oh, Djali!, exclamă ea. Cum te-am uitat! Aşadar, tu tot 
te gândeşti la mine! Oh, tu nu eşti nerecunoscătoare. 

Şi în acelaşi timp, ca şi cum o mână invizibilă i-ar fi 
înlăturat greutatea care de atâta vreme îi înăbuşea 
lacrimile din inimă, copila începu să plângă şi, pe măsură ce 
lacrimile îi curgeau, simţea cum, odată cu ele, se scurgea şi 
ce era mai apăsător şi mai amar în durerea ei. 

Când se însera, cerul întunecat i se păru atât de frumos, 
luna atât de blândă, încât făcu ocolul galeriei de sus, care 
înconjoară biserica. Şi de la înălţimea aceea, pământul i se 
păru atât de calm, încât se simţi oarecum mai uşurată. 


3 


Surd 


A doua zi dimineaţă, trezindu-se, Esmeralda îşi dădu 
seama că adormise. Lucrul acesta ciudat o miră. Trecuse 
atâta vreme de când se dezobişnuise să mai doarmă! O rază 
veselă a soarelui, care tocmai răsărea, intră prin lucarnă şi 
veni să-i atingă faţa. Odată cu soarele însă, văzu la lucarnă 
şi ceva care o înspăimântă; nefericitul chip al lui 
Quasimodo.  Involuntar, Esmeralda închise ochii, dar 
zadarnic, i se părea că tot mai vede, prin transparenţa 
pleoapelor ei trandafirii, masca aceea de pitic chior şi ştirb. 
Atunci, ţinându-şi ochii în continuare închişi, auzi o voce 
aspră care îi spunea cu multă blândeţe: 

— Nu te teme. Îţi sunt prieten. Venisem să te văd 
dormind. Nu-ţi fac niciun rău, nu-i aşa, dacă vin să te văd 
dormind? Ce poate să-ţi pese că sunt aici, când ai ochii 
închişi? Acum am să mă duc. Uite, m-am dat după zid. Poţi 
să deschizi ochii. 

Exista ceva şi mai jalnic decât cuvintele acestea, exista 
tonul cu care fuseseră rostite. Mişcată, ţiganca deschise 
ochii, într-adevăr, monstrul nu se mai afla la lucarnă. 
Esmeralda se duse acolo şi-l văzu pe bietul cocoşat, 
ghemuit într-un colţ al zidului, într-o atitudine dureroasă şi 
resemnată. Şi făcu un efort ca să-şi poată învinge dezgustul 
profund pe care eli-l trezea. 

— Vino, îi spuse ea, cu glas blând. 

După mişcările buzelor, Quasimodo crezu că ţiganca îl 
alungă, atunci se ridică şi se retrase şchiopătând, încet, cu 
capul plecat, fără a îndrăzni măcar să-şi ridice privirea 
deznădăjduită. 

— Hai, vino!, îl strigă ea. 

Dar el continua să se depărteze. Atunci, fata se năpusti 
afară din chilie, alergă după el şi-l luă de braţ. Simţind 
atingerea ei, Quasimodo tresări din tot trupul. Îşi ridică 
ochiul rugător şi, văzând că Esmeralda îl trage după ea, 


întreaga faţă îi străluci de bucurie şi de duioşie. Vru să-l 
silească să intre în chilie, dar el se încăpăţâna să rămână în 
prag. 

— Nu, nu, spuse el, bufnița nu intră în cuibul ciocârliei. 
Atunci, copila se ghemui graţioasă pe aşternut, cu capra la 
picioare, şi rămaseră amândoi nemişcaţi câteva clipe, 
privind tăcuţi, el atâta graţie, ea atâta urâţenie. În fiecare 
clipă, Esmeralda descoperea la Quasimodo vreo diformitate 
în plus. Privirea i se plimba de la genunchii suciţi la 
spinarea gheboasă, la singurul lui ochi. Nu-i venea să 
creadă că exista o făptură atât de prost alcătuită. Şi totuşi, 
din întreaga lui fiinţă se degaja atâta tristeţe şi atâta 
blândeţe, încât fata începu să se deprindă cu el. 

Cocoşatul rupse primul tăcerea: 

— Aşadar, îmi ziceai să mă-ntorc? 

— Da. 

Quasimodo înţelese semnul făcut cu capul. 

— Vai!... continuă el, şovâind parcă să termine. Ştii că... 
sunt surd. 

— Bietul om!, exclamă Esmeralda, cu o expresie de milă 
binevoitoare. 

Zâmbi dureros: 

— Găseşti că numai asta îmi mai lipsea, nu-i aşa? Da, 
sunt surd. Aşa sunt eu făcut. E groaznic, nu? Dumneata eşti 
atât de frumoasă! 

În glasul nefericitului exista un sentiment al propriei 
nenorociri atât de adânci, încât fata nu avu putere să-i 
spună niciun cuvânt. Dealtfel, nici n-ar fi auzit-o. Cocoşatul 
continuă: 

— Niciodată nu mi-am văzut sluţenia ca acum. Când mă 
compar cu dumneata, mi-e tare milă de mine, biet monstru 
nefericit ce sunt! Pesemne că-ţi par un animal, nu-i aşa? 
Dumneata eşti o rază de soare, o picătură de rouă, un 
cântec de pasăre! Eu sunt ceva îngrozitor, nici om, nici 
animal, un nu ştiu ce mai aspru, mai călcat în picioare şi mai 
diform decât o piatră! 


Apoi începu să râdă, şi râsul lui era tot ce putea fi mai 
sfâşietor pe lume. 

— Da, sunt surd. Dar dumneata îmi vei vorbi prin 
gesturi, prin semne, am un stăpân care îmi vorbeşte aşa. Şi- 
apoi voi şti repede ce doreşti, după mişcarea buzelor, după 
privire. 

— Ei bine, zâmbi Esmeralda, spune-mi de ce m-ai salvat. 

Quasimodo o privi atent pe când vorbea: 

— Am înţeles, răspunse el. Mă întrebi de ce te-am salvat. 
Ai uitat de ticălosul care a încercat să te răpească într-o 
noapte, un ticălos căruia chiar a doua zi i-ai dat ajutor la 
josnicul lor stâlp al infamiei? Un strop de apă şi un pic de 
milă, iată ce n-aş putea plăti de mi-aş da toată viaţa. 
Dumneata l-ai uitat pe ticălosul acela, dar el şi-a amintit. 

Îl asculta, adânc înduioşată. O lacrimă se ivi în ochiul 
clopotarului, dar nu pică. Acesta păru că-şi face un punct de 
onoare, împiedicând-o să se prelingă. 

— Ascultă, continuă Quasimodo când nu se mai temu că 
lacrima o să-i pice, avem aici turle înalte de tot, dacă ar 
cădea un om de acolo, ar muri înainte de a atinge 
pământul; când vei dori ca eu să cad de pe ele, nu va fi 
nevoie să-mi spui niciun cuvânt, o privire îmi va fi de ajuns. 

Apoi se ridică. Oricât de nefericită ar fi fost ţiganca, 
făptura aceasta bizară tot mai trezea în ea o oarecare 
compătimire. De aceea îi făcu semn să mai stea. 

— Nu, nu spuse el. Nu trebuie să rămân prea mult timp. 
Nu mă simt în largul meu când mă priveşti. Numai din milă 
nu-ţi întorci ochii. Mă duc undeva de unde am să te văd fără 
să mă vezi. O să fie mai bine aşa. 

Quasimodo scoase din buzunar un mic fluier de metal. 

— Ia-l, spuse el, când vei avea nevoie de mine, când vei 
vrea să vin, când nu-ţi va fi prea silă să mă vezi, suflă în el. 
Sunetul lui îl aud. 

Apoi puse fluieraşul pe podea şi fugi. 


4 


Gresie şi cristal 


Zilele se scurgeau una după alta. 

În sufletul Esmeraldei, liniştea revenea încetul cu 
încetul. Prea multă suferinţă, ca şi prea multă bucurie, 
întrece măsura şi durează puţin. Inima omului nu poate să 
rămână multă vreme la o extremă. [Țiganca suferise atât, 
încât nu-i mai rămânea de pe urma suferinţei decât 
mirarea. 

Odată cu siguranţa, îi revenise şi nădejdea. Acum se afla 
în afara societăţii, în afara vieţii, dar simţea vag că poate n- 
ar fi cu neputinţă să reintre în ele. Era ca o moartă care ar 
păstra ca rezervă cheia mormântului său. 

Imaginile cumplite ce-o obsedaseră atâta vreme le 
simţea depărtându-se încetul cu încetul de ea. 'Ioate 
arătările hidoase, Pierrat 'Torterue, Jacques Charmolue, i se 
ştergeau din minte, toate, până şi preotul. 

Şi-apoi, Phoebus trăia, era sigură de asta, îl văzuse. 
Viaţa lui Phoebus însemna totul. După şirul de zguduiri 
funeste care făcuseră ca totul să se prăbuşească în ea, nu-şi 
mai regăsise dăinuind în suflet decât un lucru, un 
simţământ: dragostea ei pentru căpitan. Căci dragostea e 
ca un arbore, creşte de la sine, îşi înfige rădăcini adânci în 
toată fiinţa noastră şi continuă să înverzească pe o inimă 
distrusă. 

Şi de neînțeles e că, cu cât patima aceasta e mai oarbă, 
cu atât e mai tenace. Nu e niciodată mai trainică decât 
atunci când n-are niciun motiv să fie aşa. 

Nici vorbă că Esmeralda nu se gândea fără amărăciune 
la căpitan. Nici vorbă că era groaznic faptul că şi el fusese 
înşelat, că şi el crezuse lucrul acela cumplit, că putea să 
conceapă o lovitură de pumnal venită de la aceea care şi-ar 
fi dat o mie de vieţi pentru el. Dar, în sfârşit, nu trebuia să 


fie prea supărată pe el pentru asta: oare nu-şi mărturisise 
chiar ea „crima”? Nu cedase ea ca o femeie slabă, în faţa 
torturii? "Toată vina era a ei. Ar fi trebuit mai degrabă să 
lase să i se smulgă unghiile decât asemenea cuvinte. În 
sfârşit, dacă l-ar fi putut vedea pe Phoebus o singură dată, 
un singur minut, nu i-ar fi trebuit decât un cuvânt, o privire 
ca să-i dezvăluie adevărul, ca să-l readucă la ea. Esmeralda 
nu se îndoia de asta. Şi o mai zăpăceau o sumedenie de 
lucruri ciudate, legate de faptul că Phoebus fusese de faţă 
în ziua pocăinţei publice, alături de acea tânără fată. Fără 
doar şi poate era sora lui. Explicaţie lipsită de rațiune, dar 
cu care ea se mulțumea, pentru că avea nevoie să creadă că 
Phoebus continua să o iubească şi că n-o iubea decât pe ea. 
Nu-i jurase el oare? Ce-i trebuia mai mult, naivă şi credulă 
cum era? Şi apoi, în toată întâmplarea aceasta, aparențele 
nu erau mai degrabă împotriva ei decât a lui? Esmeralda 
aştepta deci. Şi spera. 

Să mai adăugăm că biserica, această biserică uriaşă 
care o învăluia din toate părţile, care o păzea, o salva, era 
ea însăşi un calmant neîntrecut. Liniile solemne ale 
arhitecturii, atitudinea religioasă a tuturor lucrurilor care o 
înconjurau pe tânăra fată, gândurile pioase şi senine ce se 
desprindeau, ca să zicem aşa, din toţi porii pietrei aceleia 
acționau fără voie asupra ei. 

Catedrala avea şi zgomote, atât de binecuvântate şi de 
măreţe, încât făceau să aţipească bietul ei suflet bolnav. 
Cântecul monoton al celor ce oficiau slujbele, răspunsurile 
date de credincioşi preoţilor, uneori nearticulate, câteodată 
tunătoare, armonioasa vibrare a vitraliilor, orga izbucnind 
ca o sută de trâmbiţe, cele trei clopotniţe zumzăind ca 
stupii unor albine uriaşe, toată orchestra aceasta peste care 
o gamă gigantică sălta, urca şi cobora, de la o mulţime de 
clopote la unul singur, îi surzeau memoria, imaginaţia, 
suferinţa. Clopotele, mai ales, o legănau. Exercitau asupra 
ei un fel de magnetism puternic, venind în valuri largi. 


De aceea, fiecare dimineaţă o găsea mai liniştită, 
respirând mai în voie, mai puţin palidă. Pe măsură ce rănile 
lăuntrice i se tămăduiau, graţia şi frumuseţea îi înfloreau 
din nou pe chip, dar mai senine şi mai odihnite. Esmeralda 
îşi redobândea firea de altădată, odată cu ceva din voioşia 
de odinioară, cu strâmbătura ei drăgălaşă, cu dragostea 
pentru căpriţă, cu plăcerea de a cânta, cu pudoarea de 
odinioară. Dimineaţa, avea grijă să se îmbrace în colţul 
chilioarei, de teamă ca nu cumva vreun om din podurile 
vecine s-o vadă prin lucarnă. 

Când gândul la Phoebus îi dădea răgaz, se gândea 
uneori la Quasimodo. El era singura legătură, singurul 
raport pe care îl mai avea cu oamenii, cu cei vii. Nefericita! 
Ea se afla mai în afara lumii decât Quasimodo! Şi nu 
înţelegea nimic din ciudatul prieten dăruit de soartă. 
Adesea se mustra singură că nu nutrea o recunoştinţă care 
să şteargă ceea ce ochii ei vedeau, dar, hotărât lucru, nu 
putea să se deprindă cu bietul clopotar. Prea era slut. 

Esmeralda lăsase pe jos fluierul dăruit de el. Aceasta nu- 
| împiedică pe Quasimodo să reapară din când în când, în 
primele zile. Fata se străduia din răsputeri să nu se întoarcă 
cu prea multă silă când el venea să-i aducă panerul cu 
provizii sau urciorul cu apă, dar clopotarul observa 
totdeauna cea mai uşoară tresărire de acest fel şi pleca 
mâhnit. 

Odată, se ivi tocmai când Esmeralda o mângâia pe Djali. 
Şi rămase câteva clipe gânditor în faţa acestui grup grațios 
alcătuit de căpriţă şi de ţigancă. În sfârşit, spuse 
clătinându-şi capul greoi şi prost întocmit: 

— Nenorocirea mea e că tot semăn prea mult a om. Aş fi 
vrut să fiu şi eu o lighioană, cum e căpriţa asta. 

Ea îl privi mirată. 

El răspunse privirii sale. 

— Oh, ştiu eu prea bine de ce! Şi plecă. 

Altă dată, cocoşatul se înfăţişă la uşa chiliei (unde nu 
intra niciodată) în momentul când Esmeralda cânta o veche 


baladă spaniolă, ale cărei cuvinte nu le înţelegea, dar care îi 
rămăsese în urechi pentru că ţigăncile o legănaseră cu ea 
pe când era mică. La vederea chipului slut ce se ivise pe 
neaşteptate la mijlocul cântecului, fata se întrerupse, cu un 
gest de spaimă involuntară. Nenorocitul clopotar căzu în 
genunchi pe prag şi-şi împreună, cu un aer rugător, palmele 
mari şi diforme. 

— Oh!, exclamă el, îndurerat. Te implor, continuă şi nu 
mă alunga. 

Nu voi să-l mâhnească şi, tremurând toată, îşi reluă 
cântecul. Treptat, spaima i se risipi şi se lăsă cu totul prinsă 
de melodia melancolică şi tărăgănată pe care o cânta. 
Quasimodo rămăsese în genunchi, cu palmele împreunate a 
rugă, atent, abia respirând, cu privirea aţintită în ochii 
strălucitori ai Esmeraldei. S-ar fi zis că-i auzea cântecul în 
ochi. 

Altă dată, cocoşatul veni la ea cu un aer stingher şi sfios. 

— Ascultă, zise el anevoie, am să-ţi spun ceva. 

Ea îi făcu semn că-l ascultă. Atunci începu să ofteze, 
deschise gura, păru o clipă gata să-i vorbească, apoi o privi, 
clătină din cap şi se retrase încet, cu fruntea în palme, 
lăsând-o pe ţigancă uluită. 

Printre personajele groteşti sculptate în zid se afla unul 
pe care el îl îndrăgea îndeosebi şi cu care părea adesea că 
schimbă priviri frăţeşti. Odată, ţiganca îl auzi spunându-i: 

— Ah, de ce nu sunt şi eu de piatră ca tine! 

Într-o dimineaţă, Esmeralda înaintase până la marginea 
acoperişului şi privea de acolo în piaţă, pe deasupra 
acoperişului ascuţit de la Saint-Jean-le-Rond. Quasimodo se 
afla în spatele ei. Se aşeza de bunăvoie astfel, ca s-o cruţe 
cât mai mult pe fată de neplăcerea de a-l vedea. Deodată, 
ţiganca tresări, o lacrimă şi un fulger de bucurie îi luciră în 
acelaşi timp în ochi şi, îngenunchind pe marginea 
acoperişului, îşi întinse cu spaimă braţele spre piaţă, 
strigând: 

— Phoebus! Phoebus! Phoebus! Vino! Vino! 


Vocea, faţa, gestul, întreaga ei fiinţă aveau expresia 
sfâşietoare a unui naufragiat care face un semn 
deznădăjduit spre voioasa navă zărită departe, la orizont, 
într-o rază de soare. 

Quasimodo se plecă spre piaţă şi văzu că obiectul acestei 
duioase şi delirante rugi era un bărbat tânăr, un căpitan, un 
frumos călăreț strălucind de arme şi de podoabe, care 
trecea jucându-şi calul în josul pieţei şi saluta o frumoasă şi 
zâmbitoare doamnă aşezată la un balcon. De altfel, ofiţerul 
n-o auzea pe nefericita care îl striga, căci se afla prea 
departe. 

Dar bietul surd auzea. Un geamăt adânc îi umflă pieptul. 
Şi se întoarse. Inima îi era plină de toate lacrimile pe care şi 
le înăbuşea; pumnii crispaţi i se izbiră de cap, iar când şi-i 
retrase, în fiecare dintre ei avea câte un smoc de păr 
roşcat. 

Țiganca nici nu-l vedea măcar. Cu voce înceată, 
scrâşnind din dinţi, nefericitul spunea: 

— Blestem! lată deci cum trebuie să fii! Nu-i nevoie 
decât să fii frumos pe dinafară. 

Între timp, Esmeralda rămăsese în genunchi şi striga, 
cuprinsă de o agitaţie neobişnuită: 

— Oh, iată-l că descăleca! O să intre în casa aceea, 
Phoebus! Nu mă aude! Phoebus! Cât e de rea femeia aceea, 
dacă îi vorbeşte în acelaşi timp cu mine! Phoebus! Phoebus! 

Surdul o privea. Li înţelegea pantomima. Ochiul bietului 
clopotar se umplea de lacrimi, dar el nu lăsa să-i scape 
niciuna. Deodată, Quasimodo o apucă binişor de mânecă. 
Ea se întoarse. Cocoşatul voia să pară liniştit. Şi-i spuse: 

— Vrei să mă duc să ţi-l caut? 

Esmeralda scoase un strigăt de bucurie: 

— O, du-te, du-te! Dă fuga! Repede! Căpitanul acela! 
Căpitanul! Adu-mi-l! Am să te iubesc! 

Şi îi îmbrăţişa genunchii. 

Quasimodo nu se putu împiedica să nu clatine îndurerat 
din cap. 


— Am să ţi-l aduc, îi şopti cu glas stins. 

Şi întorcându-se, se năpusti cu paşi mari pe scară, 
sufocat de plâns. 

Când ajunse în piaţă, nu mai văzu decât calul cel frumos 
legat la poarta familiei Gondelaurier. Căpitanul tocmai 
intrase în casă. 

Quasimodo îşi ridică privirea spre acoperişul catedralei. 
Esmeralda se afla acolo, în acelaşi loc, în aceeaşi poziţie. El 
îi făcu un semn trist cu capul şi se rezemă de-o piatră de la 
intrarea casei Gondelaurier, hotărât să aştepte ieşirea 
căpitanului. 

În casa Gondelaurier era una din zilele acelea de gală 
care precedă nunțile. Quasimodo văzu intrând multă lume 
şi nu văzu ieşind pe nimeni. Din când în când privea spre 
acoperiş. Ca şi el, ţiganca nu se clintea. Un rândaş veni să 
dezlege calul şi-l duse în grajdul casei. 

Întreaga zi se scurse astfel, cu Quasimodo lângă stâlp, 
cu Esmeralda pe acoperiş, cu Phoebus, fără doar şi poate, 
la picioarele frumoasei Fleur-de-Lys. 

În sfârşit, veni şi noaptea; o noapte fără lună, o noapte 
întunecoasă. Quasimodo îşi aţinti zadarnic privirea spre 
Esmeralda: curând nu mai zări decât o umbră în amurg, 
apoi nimic. Totul se şterse, totul era negru. 

Quasimodo văzu luminându-se de sus în jos, pe faţadă, 
ferestrele casei Gondelaurier. Văzu luminându-se una după 
alta şi celelalte ferestre din piaţă; şi le văzu, de asemenea, 
stingându-se până la ultima. Căci rămase toată seara la 
postul său. Dar ofiţerul nu ieşea. Când ultimii trecători se 
întoarseră la casele lor, când toate ferestrele celorlalte case 
se întunecară, Quasimodo rămase absolut singur, cu 
desăvârşire în beznă. Pe atunci, tăpşanul din faţa catedralei 
Notre-Dame nu era luminat. 

Totuşi, ferestrele casei Gondelaurier rămaseră luminate 
chiar după miezul nopţii. Nemişcat şi atent, Quasimodo 
văzu profilându-se pe vitraliile în mii de culori o mulţime de 
umbre vii care dansau. Dacă n-ar fi fost surd, pe măsură ce 


zgomotele Parisului adormit se stingeau, ar fi auzit din ce în 
ce mai clar, venind din interiorul casei Gondelaurier, un 
zgomot de petrecere, râsete şi muzică. 

Pe la ora unu din noapte, oaspeţii începură să plece, 
învăluit în beznă, Quasimodo îi privea pe toţi trecând pe sub 
bolta intrării luminate de torţe. Niciunul dintre ei nu era 
căpitanul. 

Cocoşatul era năpădit de gânduri triste. Uneori privea în 
gol, asemeni celor care se plictisesc. Nori negri, mari, grei, 
sfâşiaţi, crăpaţi atârnau ca nişte hamacuri de voal negru 
sub arcada înstelată a nopţii. Ai fi zis că-s pânzele de 
păianjen ale bolţii cereşti. 

Într-unul din momentele acelea, Quasimodo văzu 
deschizându-se tainic uşa balconului a cărui balustradă de 
piatră se contura deasupra capului său. Fragila uşă de 
sticlă lăsă să treacă două persoane, apoi se închise fără 
zgomot în urma lor. Erau un bărbat şi o femeie. Cu mare 
greutate, Quasimodo izbuti să recunoască în bărbat pe 
frumosul căpitan şi în femeie, pe tânăra doamnă pe care o 
văzuse dimineaţă urându-i bun sosit ofițerului, de la 
înălţimea aceluiaşi balcon. Locul era complet întunecat şi o 
dublă perdea roşie, căzută peste uşă în clipa când se 
închisese, nu lăsa pe balcon niciun fir de lumină din 
interiorul casei. 

Tânărul şi tânăra, pe cât putea să-şi dea seama surdul 
nostru, care nu auzea niciunul din cuvintele lor, păreau 
cuprinşi de farmecul unei foarte drăgăstoase intimităţi. Fata 
s-ar fi zis că-i îngăduise ofițerului să-i cuprindă mijlocul cu 
braţele şi se împotrivea slab unui sărut. 

De jos, Quasimodo asista la o scenă cu atât mai plăcută 
s-o priveşti, cu cât era făcută a fi privită. El contempla 
fericirea, frumuseţea aceasta, cu inima amară. La urma 
urmei, natura nu rămăsese fără glas în bietul cocoşat, iar 
coloana lui vertebrală oricât de urât răsucită ar fi fost, 
fremăta la fel ca a oricărui alt om. Quasimodo se gândea la 
partea nenorocită pe care i-o hărăzise lui providenţa, se 


gândea că femeia, dragostea, voluptatea îi vor trece veşnic 
pe sub ochi şi că el nu va face altceva decât să se uite la 
fericirea altora. Dar ceea ce îi sfâşia şi mai mult sufletul 
privind scena aceasta, ceea ce-l indigna şi-l înciuda totodată 
era gândul la suferinţa pe care ar îndura-o ţiganca dacă ar 
vedea şi ea. Ce-i drept, noaptea era foarte întunecoasă, iar 
Esmeralda, dacă rămăsese la locul ei (şi Quasimodo nu se 
îndoia de asta), se afla prea departe, şi-abia putea el să-i 
zărească pe cei doi îndrăgostiţi din balcon. Asta îl consola. 

Între timp, convorbirea celor doi se însufleţea din ce în 
ce. Fata părea că-l roagă pe ofiţer să nu-i ceară nimic mai 
mult. Quasimodo nu desluşea din toate acestea decât 
frumoasele ei palme împreunate, zâmbetele amestecate cu 
lacrimi, privirile fetei ridicate spre stele, ochii căpitanului 
coborâţi cu ardoare asupra ei. 

Din fericire, căci fata începuse să nu mai lupte decât slab 
de tot, uşa balconului se deschise brusc, o doamnă în vârstă 
se ivi, frumoasa păru încurcată, ofiţerul luă un aer înciudat 
şi toţi trei intrară în casă. 

Câteva minute mai târziu, un cal tropoti sub bolta 
intrării şi strălucitorul ofiţer, învăluit în mantia lui de 
noapte, trecu fulgerător prin faţa lui Quasimodo. 

Clopotarul îl lăsă să ajungă la colţul străzii, apoi începu 
să alerge după el cu sprinteneala lui de maimuţă, strigând: 

— Hei, căpitane! 

Căpitanul se opri. 

— Ce vrea cu mine ticălosul ăsta?, spuse el, zărind în 
întuneric silueta deşelată care alerga şchiopătând. 

Între timp, Quasimodo sosise lângă el şi apucase cu 
îndrăzneală frâul calului: 

— Urmează-mă, căpitane, e cineva aici care vrea să-ţi 
vorbească. 

— Pe cornul lui Mahomed!, bombăni Phoebus. lată o 
pasăre slută şi zburlită pe care mi se pare c-am mai văzut-o 
undeva. Hei, jupâne, n-ai de gând să laşi frâul calului? 

— Căpitane, răspunse surdul, nu mă întrebi cine? 


— Îţi zic să dai drumul calului, se răsti Phoebus, 
pierzându-şi răbdarea. Ce vrea nemernicul ăsta care se 
agaţă de surgiucul bidiviului meu? Nu cumva iei calul meu 
drept o spânzurătoare? 

Departe de a lăsa frâul, Quasimodo se pregătea să-l 
silească pe ofiţer să se întoarcă din drum. Neputând să 
înţeleagă de ce se împotrivea căpitanul, se grăbi să spună: 

— Vino, căpitane, o femeie te-aşteaptă. Şi adăugă 
anevoie: O femeie care te iubeşte. 

— Ascultă, secătură, mă crezi obligat să merg la toate 
femeile care mă iubesc sau pretind numai că mă iubesc?, se 
stropşi căpitanul. Şi dacă, din întâmplare, ea seamănă cu 
tine, mutră de huhurez? Spune-i celei care te-a trimis că eu 
mă însor, iar ea să se ducă dracului! 

— Ascultă, strigă Quasimodo, crezând că va înfrânge cu 
un cuvânt ultima şovăire, vino, monseniore! E ţiganca pe 
care o ştii! 

Cuvântul acesta făcu o adâncă impresie asupra lui 
Phoebus, dar nu impresia pe care o aştepta surdul. Ne 
amintim că Phoebus se retrăsese împreună cu Fleur-de Lys 
cu câteva clipe înainte de-a o salva Quasimodo pe osândită 
din mâinile lui Charmolue. De atunci, cu prilejul tuturor 
vizitelor făcute la familia Gondelaurier, el se ferise să mai 
aducă vorba despre ţiganca a cărei amintire, la urma 
urmei, îi era foarte neplăcută, iar Fleur-de-Lys, la rândul ei, 
chibzuise că-i mai înţelept să nu-i spună că ţiganca trăia. 
Deci Phoebus o credea pe biata Similar moartă, mai bine de 
o lună sau două. Mai adăugăm că, de câteva clipe, căpitanul 
se gândea la întunericul profund al nopţii, la sluţenia 
nefirească, la vocea ca din mormânt a ciudatului mesager, 
se gândea că miezul nopţii trecuse, că strada era pustie ca 
în seara când fusese acostat de călugărul-ursuz şi că 
bidiviul lui sforăia când dădea cu ochii de Quasimodo. 

— Ţiganca!, exclamă el, aproape speriat. Ascultă, nu 
cumva vii de pe lumea cealaltă? 

Şi-şi duse mâna la mânerul spadei. 


— Repede, repede!, spuse surdul, căutând să tragă 
calul. Pe aici. 

Phoebus îl lovi din răsputeri cu cizma în piept. 

Ochiul lui Quasimodo scânteie. Cocoşatul făcu o mişcare 
ca pentru a se arunca asupra căpitanului. Apoi zise, 
stăpânindu-se să nu se năpustească: 

— Ah, ferice de dumneata că e cineva care te iubeşte! 
(Şi apăsă pe cuvântul cineva, lăsând frâul din mâini.) 
Pleacă! 

Phoebus dădu pinteni calului, înjurând. Quasimodo îl 
privi pierzându-se în bezna străzii. 

— Oh!, îşi spunea bietul surd. Să refuzi asta! 

Apoi se întoarse la Notre-Dame, îşi aprinse felinarul şi 
urcă în turlă. Aşa cum gândise el, ţiganca nu se clintise din 
loc. De cum îl zări, Esmeralda se repezi spre el. 

—  Singur!, exclamă ea, împreunându-şi îndurerată 
frumoasele-i mâini. 

— N-am izbutit să-l mai găsesc, spuse cu răceală 
Quasimodo. 

— Trebuia să-l aştepţi toată noaptea!, continuă fata, 
pornită. Clopotarul îi văzu gestul de mânie, îi înţelese 
dojana şi zise, plecându-şi fruntea: 

— Altă dată am să-l pândesc mai bine. 

— Pleacă!, îi spuse. 

Quasimodo plecă. Esmeralda era nemulțumită de el. 
Quasimodo  preferase să-l chinuiască ea decât s-o 
mâhnească el. Toată durerea şi-o păstrase pentru sine. 

Din ziua aceea, ţiganca nu-l mai văzu. Cocoşatul nu mai 
venea în chilia ei. Cel mult dacă-i mai zărea în vârful turlei 
chipul aţintit cu melancolie spre ea. Dar de îndată ce dădea 
cu ochii de el, Quasimodo dispărea. 

Trebuie spus că pe fată nu prea o mâhnea lipsa aceasta 
voită a bietului cocoşat. În fundul inimii, chiar îi mulțumea, 
în privinţa asta, Quasimodo nu-şi făcea iluzii. 

Esmeralda nu-l mai vedea, dar simţea în jurul ei 
prezenţa unui duh ocrotitor. Proviziile îi erau împrospătate 


de-o mână invizibilă în timp ce dormea. Într-o dimineaţă, 
găsi la fereastră o colivie cu păsărele. Deasupra chiliei se 
afla o sculptură care o înfricoşa. Esmeralda îşi arătase 
spaima de câteva ori, de faţă cu Quasimodo. Într-o 
dimineaţă (căci toate lucrurile acestea se făceau în timpul 
nopţii), fata n-o mai văzu. Sculptura fusese spartă. Cel care 
se urcase până acolo îşi primejduise viaţa. 

Uneori, seara, auzea un glas ascuns sub streaşină 
clopotniţei cântând, ca pentru a o adormi, un cântec trist şi 
ciudat. Versurile erau fără rimă, aşa cum le poate făuri un 
surd: 


Nu-mi privi faţa. 

Tânără fată, inima priveşte-mi. 

Adesea, inima flăcăului frumos e slută, 
Există inimi care nu păstrează dragostea. 


Tânără fată, bradul nu-i frumos, 
EI nu-i frumos ca plopul, 
Dar îşi păstrează frunzele şi iarna. 


Vai! La ce bun s-o spun? 

Ce nu-i frumos greşeşte că există, 
Căci frumuseţea cere frumusețe. 
April cu spatele stă la ianuarie. 


Desăvârşită este frumuseţea, 
Desăvârşită şi atotputernică, 
Fa e unicul lucru care nu poate exista decât întreg. 


Toţi corbii zboară numai ziua, 
Iar bufniţele zboară numai noaptea, 
Dar lebedele zboară zi şi noapte. 


Într-o dimineaţă, trezindu-se, Esmeralda văzu două vase 
pline cu flori pe fereastră. Unul era de cristal, foarte frumos 


şi foarte strălucitor, dar crăpat. Vasul lăsase să se scurgă 
apa cu care fusese umplut şi florile din el se veştejiseră. 
Celălalt, o ulcică de gresie, grosolană şi comună, păstrase 
toată apa, iar florile din el erau proaspete şi rumene. 

Nu ştiu dacă Esmeralda a făcut-o cu intenţie, dar luă 
buchetul ofilit şi-l purtă toată ziua la sân. 

În ziua aceea, nu mai auzi glasul din turn cântând. 

Dar fetei puţin îi păsa de asta. Îşi petrecea zilele 
alintând-o pe Djali, pândind poarta casei Gondelaurier, 
discutând în şoaptă cu Phoebus şi fărâmiţându-şi pâinea ca 
s-o dea rândunelelor. 

De altfel, nu-l mai vedea şi nu-l mai auzea deloc pe 
Quasimodo. Bietul clopotar părea că dispăruse din biserică. 
Totuşi, într-o noapte, pe când Esmeralda nu dormea şi se 
gândea la frumosul căpitan, îl auzi pe cocoşat suspinând în 
apropierea chiliei. Speriată, fata se ridică şi, la lumina lunii, 
văzu o grămadă informă, culcată dinaintea pragului ei. Era 
Quasimodo, care dormea acolo, pe piatră. 


5 


Cheia de la Poarta Roşie 


Între timp, zvonurile îi aduseră la cunoştinţă 
arhidiaconului felul miraculos în care fusese salvată 
ţiganca. Aflând aceasta, nu-şi mai dădu seama de 
simţămintele sale. Cu moartea Esmeraldei se obişnuise, îşi 
recăpătase liniştea, atinsese maximum de durere posibilă. 
Inima omenească (dom Claude cugetase la asemenea 
lucruri) nu poate cuprinde decât o anumită cantitate de 
deznădejde. Când buretele e îmbibat, marea trece pe 
deasupra lui fără ca nicio lacrimă să mai poată intra. Cu 
moartea Esmeraldei, buretele fusese îmbibat, totul se 
sfârşise pentru dom Claude pe lumea aceasta. Dar ştiind-o 


vie şi pe ea, şi pe Phoebus, reîncepeau torturile, zbuciumul, 
frământările, viaţa. Şi Claude era sătul de ele. 

Când află noutatea, se încuie în chilia din mănăstire. Nu 
se mai arătă nici la conferințele capitulare, nici la slujbe, 
închise uşa tuturor, chiar şi episcopului. Şi rămase astfel 
zăvorât timp de câteva săptămâni. Ceilalţi îl socoteau 
bolnav. Şi chiar era bolnav. 

Ce făcea arhidiaconul închis în chilie? Cu ce gânduri se 
zbătea, nefericitul? Dădea oare o ultimă luptă cu temuta lui 
patimă? Făurea un plan de moarte pentru fată şi de 
pierzanie pentru căpitan? 

Jehan, fratele lui drag, copilul lui răsfăţat, veni odată la 
uşă, bătu, înjură, se rugă, îşi spuse de zece ori numele. 
Claude nu deschise. 

Îşi petrecea zile întregi cu faţa lipită de geamurile 
ferestrei. De la fereastra aceea, situată în mănăstire, vedea 
chilioara Esmeraldei, o vedea adesea chiar pe ea cu căpriţa, 
câteodată cu Quasimodo. Dom Claude remarcă micile 
atenţii ale pocitaniei surde, ascultarea lui, felul lui delicat şi 
supus de a se purta cu ţiganca. Şi îşi aminti, căci avea 
memorie bună, iar memoria e chinul geloşilor, îşi aminti 
privirea ciudată a clopotarului aruncată dansatoarei într-o 
anumită seară. Se întreba ce motiv putuse să-l împingă pe 
Quasimodo s-o salveze. Fu martorul miilor de scene 
mărunte petrecute între ţigancă şi surd, a cărui pantomimă, 
văzută de departe şi comentată prin patima lui, i se păru 
foarte tandră. Dom Claude se temea de ciudăţenia femeilor. 
Şi-atunci simţi trezindu-se vag îl el o gelozie la care nu s-ar 
fi aşteptat niciodată, o gelozie care îl făcu să roşească de 
ruşine şi de indignare. „Căpitanul, mai treacă-meargă, dar 
ăsta?!” Gândul acesta îl tulbura nespus. 

Nopțile erau cumplite. De când o ştia pe ţigancă vie, 
ideile reci ale spectrului şi ale mormântului care îl 
obsedaseră o zi întreagă se destrămară, şi trupul îl 
îmboldea din nou. Arhidiaconul se zvârcolea în pat, simţind- 
o atât de aproape pe fata oacheşă şi tânără. 


În fiecare noapte, imaginaţia lui delirantă i-o înfăţişa pe 
Esmeralda în toate atitudinile care făcuseră să-i fiarbă cel 
mai mult sângele în vine. O vedea întinsă peste căpitanul 
înjunghiat, cu ochii închişi, cu frumosul ei sân acoperit de 
sângele lui Phoebus, în clipa aceea de negrăită plăcere 
când el îi pecetluise buzele cu sărutul pe care nefericita, 
deşi pe jumătate moartă, îl simţise cum o arde. O vedea 
despuiată de mâinile sălbatice ale schingiuitorilor, lăsând 
să-i fie dezgolite şi vârâte în gheata cu şurub de fier 
picioruşul, glezna fină şi rotundă, genunchiul suplu şi alb. îi 
vedea aievea genunchiul ca de fildeş rămas singur în afara 
oribilului aparat al lui 'Torterue. Şi-o închipuia, în sfârşit, pe 
tânăra fată în cămaşă, cu ştreangul de gât, cu umerii goi, 
desculţă, aproape goală, aşa cum o văzuse în ultima zi. 
Imaginile acestea de voluptate îl făceau să-şi crispeze 
pumnii şi-l trecea un fior de-a lungul spinării. 

Într-o noapte, printre altele, imaginile acestea îi 
înfierbântară atât de cumplit în artere sângele de bărbat 
neprihănit şi de preot, încât dom Claude îşi muşcă perna, 
sări jos din pat, îşi aruncă un stihar peste cămaşă şi ieşi din 
chilie, cu lampa în mână, pe jumătate gol, cu ochii 
înflăcăraţi. 

Arhidiaconul ştia unde poate găsi cheia de la Poarta 
Roşie, care făcea legătura între mănăstire şi biserică, şi 
avea totdeauna la el, după cum se ştie, o cheie a scării 
turlelor. 


6 


Urmare la cheia de la Poarta Roşie 


În noaptea aceea, Esmeralda adormise în chilioara ei, 
dând totul uitării, plină de speranţe şi de gânduri dulci. 
Dormea de câtăva vreme, visându-l ca totdeauna pe 
Phoebus, când i se păru că aude un zgomot în apropierea 


ei. Fata avea somnul uşor şi neliniştit ca al păsărilor. Orice 
nimic o deştepta. De aceea deschise ochii. Noaptea era 
foarte întunecoasă. Totuşi, văzu la lucarnă o figură care o 
privea. O lampă lumina apariţia aceea. În clipa când îşi 
dădu seama că Esmeralda o vede, năluca stinse lampa. Cu 
toate acestea, fata avu timp s-o zărească. Pleoapele i se 
închiseră iar de groază. 

— Oh!, exclamă ea cu glas stins. E preotul! 

Toată nenorocirea trecută îi reveni în minte ca un fulger. 
Esmeralda se prăbuşi pe pat, îngheţată. 

O clipă mai târziu, simţi de-a lungul trupului o atingere 
care o cutremură într-atât, încât o făcu să se ridice trează şi 
furioasă în aşternut. 

Preotul tocmai se strecura lângă ea şi-o cuprindea cu 
braţele. Ea vru să ţipe, dar nu putu. 

— Pleacă, monstrule! Pleacă, ucigaşule!, rosti fata cu 
glas tremurător şi înăbuşit de mânie şi de spaimă. 

— Fie-ţi milă! Te rog!, şopti preotul, lipindu-şi buzele de 
umerii ei. 

Îi apucă ţeasta pleşuvă cu amândouă mâinile, îl apucă de 
puţinul păr pe care îl mai avea şi se căzni să-i îndepărteze 
sărutările, ca şi cum ar fi fost muşcături. 

— Fie-ţi milă!, repetă nefericitul. Dacă ai şti ce e 
dragostea mea pentru tine! E foc, plumb topit, o mie de 
cuțite în inima mea! 

Şi-i încleşta braţele cu o forţă supraomenească. Fata 
strigă pierdută: 

— Dă-mi drumul sau te scuip în obraz! 

Îi dădu drumul. 

— Înjoseşte-mă, loveşte-mă, fii rea! Fă ce vrei! Dar fie-ţi 
milă! lubeşte-mă! 

Atunci îl lovi cu o furie ca de copil. Îşi încorda frumoasele 
ei mâini ca să-i strivească faţa. 

— Pleacă, diavole! 

— Ilubeşte-mă! lubeşte-mă! Ai milă!, striga bietul preot, 
tăvălindu-se peste ea şi răspunzându-i cu mângâieri la 


lovituri. 

Deodată, Esmeralda îl simţi mai puternic decât ea. 

— Trebuie să sfârşim odată!, scrâşni el printre dinţi. 

Ea era subjugată, tremura frântă în braţele lui, la voia 
lui. Simţea o mână lascivă rătăcindu-i de-a lungul trupului. 
Şi, cu o ultimă sforţare, începu să strige: 

— Ajutor! Săriţi! Un vampir! 

Dar nu venea nimeni. Doar Djali se trezise şi behăia 
neliniştită. 

— Taci!, spuse preotul, gâfâind. 

Deodată, zbătându-se, tăvălindu-se pe jos, mâna ţigăncii 
întâlni ceva rece şi metalic. Era fluierul lui Quasimodo. Îl 
apucă şi, cu o zvârcolire de speranţă, îl duse la buze şi suflă 
în el cu toată puterea care îi mai rămăsese. Fluierul scoase 
un sunet clar, ascuţit, pătrunzător. 

— Ce-i asta?, întrebă preotul. 

Aproape în aceeaşi clipă, se simţi ridicat de un braţ 
viguros; chilia era întunecoasă şi dom Claude nu putea să 
vadă cine îl ţinea aşa, dar auzi nişte dinţi clănţănind de 
furie, iar în întuneric dăinuia atâta lumină cât să-i îngăduie 
să zărească lucindu-i deasupra capului lama lată a unui 
cuţit uriaş. 

Preotului i se păru că zăreşte silueta lui Quasimodo. 
Bănui că nu putea fi decât el. Îşi aminti că atunci când 
intrase se împiedicase de-un soi de pachet întins afară, 
dinaintea uşii. Totuşi, cum nou-venitul nu scotea niciun 
cuvânt nu ştia ce să creadă. Şi se aruncă asupra braţului 
care ţinea cuțitul, strigând: 

— Quasimodo! 

În clipa aceea de deznădejde, uită că acesta e surd. 

Cât ai clipi, preotul fu doborât la pământ şi simţi un 
genunchi ca de plumb apăsându-i pieptul. După forma 
colţuroasă a genunchiului, îl recunoscu pe cocoşat. Dar ce 
putea face? Cum să fie şi el, la rândul lui, recunoscut? Fiind 
noapte, surdul devenise şi orb. 


Dom Claude era pierdut. Fata, fără milă, ca o tigroaică 
înfuriată, nu mişca un deget ca să-l salveze. Cuţitul se 
apropie de creştetul lui. Momentul era critic. Deodată, 
adversarul păru că şovăie. 

— Să nu cadă sânge asupra ei!, mormăi el, înăbuşit. 

Era într-adevăr glasul lui Quasimodo. Preotul simţi 
mâinile mari ale acestuia târându-l de picior afară din 
chilie. Acolo trebuia să moară. Din fericire pentru el, de 
câteva clipe luna tocmai răsărise. 

Când cei doi trecură pragul chiliei, lumina lunii căzu pe 
chipul preotului. Quasimodo îl privi pe preot în faţă, începu 
să tremure, îi dădu drumul şi se trase câţiva paşi înapoi. 

Țiganca, venită şi ea în pragul chiliei, văzu cu mirare 
schimbarea bruscă a rolurilor. Acum, preotul ameninţa, iar 
Quasimodo se ruga. 

Copleşindu-l pe surd cu gesturi de mânie şi de mustrare, 
furios, preotul îi făcu semn să se retragă. Surdul îşi plecă 
fruntea, apoi se aşeză în genunchi în faţa uşii ţigăncii. 

— Monseniore, rosti el cu voce gravă şi resemnată, după 
aceea veţi face ce vă place, dar mai întâi ucideţi-mă. 

Vorbind astfel, îi întinse preotului cuțitul. Scos din fire, 
preotul se repezi să-l ia, dar fata fu mai sprintenă decât el. 
Smulse cuțitul din mâinile lui Quasimodo şi începu să râdă 
ca o nebună. 

— Apropie-te!, îi strigă preotului: 

Cum ţinea lama ridicată, dom Claude rămase nehotărât. 
Cu siguranţă că fata l-ar fi lovit. 

— N-o să îndrăzneşti să te apropii, laşule!, îi strigă ea. 
Apoi adăugă cu o expresie necruțătoare şi ştiind bine că 
avea să străpungă cu mii de fiare înroşite inima preotului. 

— Ah, ştiu că Phoebus nu e mort! 

Cu o lovitură de picior, preotul îl dobori pe Quasimodo la 
pământ, apoi se afundă tremurând de furie sub bolta scării. 

După plecarea lui, Quasimodo ridică fluieraşul care o 
salvase pe ţigancă. 

— Se ruginea, îi spuse el, dându-i-l. Apoi o lăsă singură. 


Adânc tulburată de scena aceasta violentă, fata căzu 
istovită pe pat şi începu să plângă cu hohote. Perspectiva 
devenea sinistră. 

La rândul său, preotul se întoarse pe dibuite în chilia lui. 

Lucrul se împlinise! Dom Claude era gelos pe 
Quasimodo! 

Şi-şi repetă cu un aer gânditor funestul legământ: 

— N-o s-o aibă nimeni. 


Cartea a zecea 


1 


Lui Gringoire îi vin mai multe idei bune, la 
rând, pe strada Bernardinilor 


De când văzuse ce întorsătură luau lucrurile şi că, 
pentru principalele personaje ale comediei acesteia va fi 
vorba neapărat de ştreang, de spânzurătoare şi de alte 
neplăceri, Gringoire nu mai ţinea deloc să se amestece în 
ea. Vagabonzii, printre care rămăsese, socotind că, la urma 
urmei, ei constituiau cea mai bună tagmă a Parisului, 
vagabonzii continuaseră să se intereseze de ţigancă. 
Gringoire găsea asta foarte firesc din partea unor oameni 
care, ca şi ea, n-aveau altă perspectivă decât Charmolue şi 
Torterue şi care nu călăreau, ca el, prin ţinuturi imaginare, 
între cele două aripi ale Pegasului. Din vorbele lor aflase că 
soţia sa, nuntită cu urciorul spart, se refugiase în Notre- 
Dame şi era foarte mulţumit. Dar nu se simţea deloc ispitit 
să se ducă s-o vadă. Se gândea uneori la căpriţă, şi atâta 


tot. În rest, ziua făcea scamatorii ca să-şi câştige hrana, iar 
noaptea născocea de zor frazele unui memoriu împotriva 
episcopului de Paris, căci îşi amintea că fusese udat până la 
piele de roţile morilor acestuia şi-i purta pică. De asemenea, 
se mai ocupa de comentarea unei frumoase lucrări a lui 
Baudry le Rouge, episcop de Noyon şi de Tournay, de Cupa 
Petrarum, ceea ce îi deschisese o mare poftă pentru 
arhitectură; înclinația aceasta înlocuise în inima lui patima 
pentru hermetism, al cărui cavaler firesc era, de altminteri, 
căci exista o intimă legătură între hermetică şi arta 
clăditului. Gringoire trecuse de la dragostea pentru o idee 
la dragostea pentru forma ei. 

Într-o zi, se oprise lângă biserica Saint-Germain 
|'Auxerrois, la colţul unei case numite For-l'Evegque, aflată în 
faţa unei alte case numite For-le-Roi. La For-l'Eveque se 
afla o încântătoare capelă din secolul al XIV-lea, al cărei 
capăt dădea în stradă. Poetul se afla într-unui din 
momentele acelea de plăcere egoistă, exclusivă, supremă, 
în care artistul nu vede altceva pe lume decât arta, iar 
lumea o vede în artă. Deodată simţi o mână punându-i-se 
grav pe umăr şi se întoarse. Era fostul său prieten, fostul 
său maestru, arhidiaconul. 

Gringoire rămase mirat. Nu-l mai văzuse de mult pe 
arhidiacon, şi dom Claude era unul dintre oamenii aceia 
solemni şi pasionaţi a căror întâlnire tulbură totdeauna 
echilibrul unui filosof sceptic. 

Arhidiaconul păstră câteva clipe de tăcere, în care 
Gringoire putu să-l privească în voie. Dom Claude i se păru 
tare schimbat, palid ca o dimineaţă de iarnă, cu ochii în 
fundul capului, cu părul aproape alb. Preotul puse în sfârşit 
capăt tăcerii, spunând pe un ton liniştit, dar rece: 

— Cum te mai simţi, maestre Gringoire? 

— Cu sănătatea?, răspunse Gringoire. De! S-ar putea 
zice aşa şi aşa. Totuşi, în general, bine. Nu fac abuz de 
nimic. Ştiţi, maestre, secretul sănătăţii, după Hippocrat, id 
est cibi, potus, somni, Venus, omnia moderata sint.1419.- 


— Aşadar n-ai niciun necaz, maestre Pierre?, continuă 
arhidiaconul, privindu-l fix pe Gringoire. 

— Pe legea mea că nu. 

— Şi ce faci acum? 

— Cum vedeţi, maestre. Examinez tăietura pietrei 
acesteia şi felul în care e prelucrat basorelieful. 

Preotul începu să zâmbească, cu zâmbetul acela amar 
care nu clinteşte decât un colţ al gurii. 

— Şi-ţi face plăcere? 

— Raiul pe pământ, nu alta!, exclamă Gringoire. Şi 
aplecându-se spre sculpturi, cu aerul vrăjit al unuia care 
demonstrează fenomene vii: Nu găsiţi, oare, de pildă, că 
metamorfoza asta de bassetaille este executată cu multă 
iscusinţă, gingăşie şi răbdare? Priviţi coloneta aceasta. În 
jurul cărui capitel aţi mai văzut vreodată frunze mai 
gingaşe şi mai frumos mângâiate de daltă? Iată trei rondes- 
bosses de Jean Maillevin. Nu sunt cele bune opere ale 
acestui mare geniu. Totuşi, naivitatea, blândeţea feţelor, 
voioşia atitudinilor şi a drapajului şi hazul inexplicabil 
amestecat în toate efectele fac ca figurinele să fie grozav de 
vesele şi de delicate, poate chiar cam prea mult. Nu găsiţi 
că e plăcut? 

— Ba da, spuse preotul. 

— Şi dacă aţi vedea interiorul capelei!, continua poetul, 
cu entuziasmul său vorbăreţ. Pretutindeni sculpturi. Stufos 
ca un miez de varză! Absida aparţine unui gen atât de pios 
şi de deosebit, cum n-am mai văzut altundeva! 

Dom Claude îl întrerupse: 

— Aşadar, eşti fericit? 

— Da, pe cinstea mea! Mai întâi am iubit femeile, apoi 
animalele. Acum iubesc pietrele. Care sunt la fel de plăcute 
ca animalele şi ca femeile, dar sunt mai puţin perfide. 

Preotul îşi duse mâna la frunte. Era gestul lui obişnuit. 

— Aşa e! 


— lată ce plăceri!, spuse Gringoire. 


Şi, luându-l de mână pe preotul care se lăsă în voia lui, îl 
duse sub foişorul scării de la For-l'Eveque. 

— Lata o scară! De câte ori o văd, sunt fericit. E scara 
cea mai simplă şi mai aleasă din Paris. Toate treptele îi sunt 
tăiate oblic pe dedesubt. Frumuseţea şi simplitatea ei 
constă în părţile orizontale ale uneia şi ale alteia, late cam 
de un picior sau aşa ceva, împletite una cu alta, îmbucate, 
încleştate, înlănţuite, încastrate, întretăiate una de alta şi 
prinse într-un fel cu adevărat trainic şi plăcut. 

— Şi nu doreşti nimic? 

— Nu. 

— Şi nu regreţi nimic? 

— Nici nu regret, nici nu doresc. Mi-am rânduit viaţa. 

— Ceea ce oamenii rânduiesc e tulburat de lucruri, 
spuse dom Claude. 

— Eu sunt filosof pyronian2: şi ţin totul în echilibru, 
răspunse Gringoire. 

— Şi cum îţi câştigi hrana? 

— Mai fac încă, pe ici, pe colo, epopei şi tragedii; dar ce- 
mi aduce mai mult e meseria pe care mi-o cunoaşteţi, 
maestre. Duc în dinţi piramide de scaune. 

— Meserie grosolană pentru un filosof. 

— Şi acolo e vorba tot de echilibru, spuse Gringoire. 
Când te bântuie o idee, o regăseşti pretutindeni. 

— Ştiu, răspunse arhidiaconul. 

Apoi, după câteva clipe de tăcere, dom Claude vorbi iar: 

— Totuşi, eşti destul de sărac. 

— Sărac, da, dar nefericit, nu. 

În clipa aceea se auzi un ropot de copite şi cei doi 
interlocutori văzură defilând la capătul străzii o companie 
de arcaşi din garda regelui, cu lăncile ridicate şi cu ofiţerul 
în frunte. Cavalcada era strălucitoare şi făcea să răsune 
caldarâmul. 

— Cum îl mai priviţi pe ofiţerul acela!, îi spuse Gringoire 
arhidiaconului. 

— Fiindcă mi se pare că-l recunosc. 


— Cum îl cheamă? 

— Cred că Phoebus de Châteaupers, spuse Claude. 

— Phoebus! Un nume rar. Mai există un Phoebus, conte 
de Foix. Îmi amintesc că am cunoscut o fată care se 
prăpădea după un Phoebus. 

— Vino cu mine, spuse preotul. Am ceva de vorbit cu 
dumneata. 

Din clipa când trecuseră ostaşii, o oarecare agitaţie 
răzbătea de sub învelişul glacial al arhidiaconului. Claude 
porni. Gringoire îl urmă, obişnuit să i se supună; ca oricine 
avusese vreodată de-a face cu omul acesta autoritar. 
Ajunseră în tăcere până la strada Bernardinilor, care era 
destul de pustie. Acolo, dom Claude se opri. 

— Ce aveţi să-mi spuneţi, maestre?, îl întrebă Gringoire. 

— Nu găseşti că îmbrăcămintea călăreţilor pe care i-am 
văzut adineauri e mai frumoasă decât a dumitale şi a mea? 
Întrebă arhidiaconul, părând adâncit în gânduri. 

Gringoire clătină din cap: 

— Pe legea mea! Prefer să port haina mea galbenă şi 
roşie decât solzii aceia de fier şi de oţel. Grozavă plăcere 
trebuie să fie, când mergi, să te-auzi huruind de parcă ai fi 
Cheiul Fierăriei la vreme de cutremur! 

— Aşadar, Gringoire, nu i-ai invidiat niciodată pe flăcăii 
ăştia chipeşi, îmbrăcaţi de război? 

— Pentru ce să-i invidiez, monseniore arhidiacon? Pentru 
forţa, pentru armura şi pentru disciplina lor? Filosofia şi 
independenţa în zdrenţe mi se par de-o mie de ori mai 
bune. Mai bine să fiu cap de muscă, decât coadă de leu. 

— Asta e ciudat, spuse preotul gânditor. O uniformă 
frumoasă e totuşi frumoasă. 

Văzându-l pe gânduri, Gringoire îl lăsă şi se duse să 
admire intrarea unei case vecine. De acolo se întoarse 
bătând din palme: 

— Dacă aţi fi mai puţin preocupat de veşmintele 
frumoase ale războinicilor, domnule arhidiacon, v-aş ruga 


să vedeţi poarta de colo. Am spus totdeauna că locuinţa 
seniorului Aubry are cea mai frumoasă intrare din lume, 

— Pierre Gringoire, zise arhidiaconul. Ce-ai făcut cu 
mica dansatoare ţigancă? 

— Cu Esmeralda? Ce brusc schimbaţi vorba! 

— Nu era soţia dumitale? 

— Era, prin mijlocirea unui urcior spart. Suntem însuraţi 
pe patru ani. Fiindcă veni vorba, adaugă Gringoire, 
privindu-l pe arhidiacon cu un aer pe jumătate ironic, tot vă 
mai gândiţi la ea? 

— Şi dumneata, domnule, nu te mai gândeşti? 

— Un pic. Am atâtea de făcut!... Doamne, drăguță mai 
era căpriţa! 

— Țiganca asta ţi-a salvat oare viaţa? 

— Adevărat, pe Dumnezeul meu! 

— Ei bine, ce s-a ales de ea? Ce-ai făcut cu ea? 

— De unde să ştiu eu? Cred că au spânzurat-o. 

— Crezi? 

— Nu sunt sigur. Când am văzut că aveau de gând să 
spânzure oameni, m-am dat la o parte. 

— Asta e tot ce ştii despre ea? 

— Staţi puţin. Mi s-a spus că s-a refugiat la Notre-Dame 
şi că acolo e în siguranţă; asta mă bucură, dar n-am putut 
să aflu dacă şi căpriţa a scăpat odată cu ea, asta-i tot ce 
ştiu. 

— Am să-ţi spun eu mai mult!, strigă dom Claude, iar 
glasul lui, până atunci şuşotit, rar şi aproape înăbuşit, 
deveni tunător. S-a refugiat la Notre-Dame. Dar peste trei 
zile justiţia o s-o ia de-acolo şi-o să fie spânzurată la Greve. 
Există un ordin al parlamentului în privinţa aceasta. 

— Neplăcută veste!, spuse Gringoire. 

Cât ai clipi din ochi, preotul redeveni rece şi calm. 

— Şi cine naiba s-o fi distrat cerând o asemenea 
sentinţă? Nu putea să lase în pace parlamentul? Ce-i rău 
dacă o biată fată se adăposteşte sub bolțile catedralei, 
lângă cuiburile rândunelelor? 


— Există şi diavoli pe lume, răspunse arhidiaconul. 

— Treaba asta e aranjată drăceşte, observă Gringoire. 
După o clipă de tăcere, arhidiaconul vorbi din nou. 

— Aşadar, ea ţi-a salvat viaţa? 

— La bunii mei prieteni, vagabonzii. Era cât pe-aci să fiu 
spânzurat. Astăzi, lucrul ăsta i-ar mâhni. 

— Şi nu vrei să faci nimic pentru ea? 

— Cum să nu vreau, dom Claude! Dar dacă dau de 
bucluc? 

— Ce-ţi pasă? 

— Da, ce-mi pasă! Tare mai sunteţi bun, maestre! Numai 
că eu am două lucrări mari începute. 

Preotul se izbi peste frunte. Deşi ţinea să pară calm, câte 
un gest violent îi trăda din când în când zbuciumul lăuntric. 

— Cum poate fi salvată? Gringoire îi spuse: 

— Maestre, am să vă răspund: ÎI] padelt, ceea ce 
înseamnă pe turceşte: „Dumnezeu e nădejdea noastră”. 

— Cum poate fi salvată?, repetă Claude, gânditor. 

La rândul său, Gringoire se izbi peste frunte. 

— Ascultaţi, maestre. Eu am imaginaţie. Am să găsesc 
soluţia. Dacă i s-ar cere regelui graţierea? 

— Să i se ceară o grațiere lui Ludovic al XI-lea? 

— De ce nu? 

— E ca şi cum ai vrea să iei osul din gheara unui tigru. 
Gringoire începu să caute alte soluţii: 

— Ei bine, iată! Vreţi să le adresez o cerere moaşelor, cu 
declaraţia că fata e însărcinată? 

La această propunere, ochii înfundaţi în orbite ai 
preotului scânteiară. 

— Însărcinată? Ticălosule! Ştii ceva în privinţa asta? 

Înfăţişarea lui îl sperie pe Gringoire, care se grăbi să-i 
spună: 

— Vai! Nu, eu! Căsătoria noastră a fost un adevărat foris 
maritagiumi121+. Eu am rămas pe dinafară. Dar, în sfârşit, 
aşa s-ar putea obţine o amânare. 

— Nebunie! Ticăloşie! Taci! 


— N-aveţi dreptate să vă supăraţi!, bombăni Gringoire. 
Se obţine o amânare, asta nu dăunează nimănui şi, de pe 
urma ei, se aleg cu patruzeci de dinari parizieni moaşele, 
nişte biete femei sărace. 

Preotul nu-l mai asculta. 

— Trebuie totuşi ca ţiganca să iasă de acolo!, murmura 
el. Ordinul va fi executoriu în trei zile! De altfel, chiar dacă 
n-ar exista ordinul, mai e Quasimodo! Femeile au gusturi 
tare ciudate! Apoi ridică glasul: Maestre Pierre, m-am 
gândit bine, nu există decât o cale de salvare pentru ea. 

— Care? Eu nu văd. 

— Ascultă, maestre Pierre, adu-ţi aminte că îi datorezi 
viaţa. Am să-ţi spun deschis ce gândesc. Biserica e păzită zi 
şi noapte. Nu sunt lăsaţi să iasă din ea decât cei ce au fost 
văzuţi intrând. Vei putea deci să intri. Vei veni. Am să te duc 
la ea. Îţi vei schimba îmbrăcămintea cu a ei. Fata o să ia 
costumul dumitale, dumneata o să-i iei rochia. 

— Până aici merge, observă filosoful. Şi-apoi? 

— Apoi? Ea o să iasă cu hainele dumitale, dumneata ai să 
rămâi acolo cu ale ei. Poate că au să te spânzure, dar ea va 
fi salvată. Gringoire îşi scarpină urechea, cu un aer foarte 
serios. 

— Nu zău!, făcu el. O asemenea idee nu mi-ar fi venit 
niciodată de la sine. 

La propunerea neaşteptată a lui dom Claude, chipul 
deschis şi blajin al poetului se întunecase brusc, asemenea 
unei surâzătoare privelişti din Italia când o rafală 
nenorocită de vânt striveşte un nor în faţa soarelui. 

— Ei bine, Gringoire! Ce spui de calea aceasta? 

— Spun, maestre, că nu-i vorba că poate au să mă 
spânzure, ci că au să mă spânzure sigur. 

— Asta nu te priveşte. 

— Ei, drăcie!, făcu Gringoire. 

— Fata ţi-a salvat viaţa. Îţi plăteşti o datorie. 

— Mai sunt şi multe altele pe care nu le plătim! 
Arhidiaconul vorbea autoritar. 


— Nu zău, dom Claude, răspunse poetul, mâhnit, ţineţi 
la ideea asta şi n-aveţi dreptate. Nu văd de ce m-aş lăsa 
spânzurat în locul altuia. 

— Ce te leagă atât de viaţă? 

— Ah! O mie de motive! 

— Şi care, mă rog? 

— Care? Aerul, cerul, dimineaţa, seara, clarul de lună, 
bunii mei prieteni, vagabonzii, râsetele noastre cu târfele, 
studierea frumoaselor clădiri ale Parisului, trei cărţi groase 
de scris, din care una împotriva episcopului şi a morilor lui, 
ştiu şi eu? Anaxagora spunea că trăieşte pe lume ca să 
admire soarele. Şi-apoi, eu am norocul să-mi petrec toate 
zilele, din zori şi până-n noapte, cu un om de geniu, adică 
cu mine, ceea ce e foarte plăcut. 

— Minte neserioasă!, bombăni arhidiaconul. la spune, 
viaţa asta pe care ţi-o faci atât de încântătoare, cine ţi-a 
păstrat-o? Cui îi datorezi faptul că respiri aerul, că vezi 
cerul şi că poţi încă să-ţi păstrezi mintea de ciocârlie plină 
de năzbâtii şi de nebunii? Unde ai fi acuma, de n-ar fi fost 
ea? Vrei aşadar să moară fata căreia îi datorezi viaţa? Să 
moară ea, păpuşa asta frumoasă, blândă, adorabilă, 
necesară pentru lumina lumii, mai sfântă decât însuşi 
Dumnezeu?! lar tu, pe jumătate înţelept şi pe jumătate 
ţicnit, tu, o schiţă nereuşită a nu ştiu cărui lucru, tu, un soi 
de vegetală care umblă şi crede că gândeşte, tu să continui 
să trăieşti, cu viaţa pe care i-ai furat-o, la fel de inutil ca o 
lumânare în plină amiază? Hai, fie-ţi milă, Gringoire! Fii şi 
tu mărinimos! Începutul l-a făcut ea. 

Preotul vorbea înflăcărat. Gringoire îl ascultă mai întâi 
cu un aer nehotărât, apoi se înduioşa şi sfârşi prin a face o 
strâmbătură tragică, întocmai ca un prunc când îl doare 
burta. 

— Sunteţi patetic, spuse el, ştergându-şi o lacrimă. Ei 
bine! Am să chibzuiesc. Ciudată idee v-a mai venit! La urma 
urmei, continuă el după o clipă de tăcere, cine ştie? Poate 
că n-au s-o spânzure. Încercarea moarte n-are. Când au să 


dea de mine în chilioara aia, gătit atât de caraghios, cu 
fustă şi cu scufie, poate că au să izbucnească în râs. Şi-apoi, 
dacă mă spânzură, ei bine, moartea prin ştreang e şi ea o 
moarte ca oricare alta sau, mai bine zis, nu-i o moarte ca 
oricare alta. E o moarte demnă de înțeleptul care a oscilat 
toată viaţa lui, e o moarte care nu-i nici laie, nici bălaie, ca 
spiritul adevăratului sceptic, o moarte pecetluită din plin cu 
pyronism şi şovăire, o moarte care ţi-e calea de mijloc între 
cer şi pământ şi te lasă în suspensie. E o moarte de filosof, şi 
poate că eu sunt hărăzit de soartă s-o îndur. E măreț să 
mori aşa cum ai trăit. Preotul interveni. 

— Ne-am înţeles? 

— Ce e moartea, la urma urmei?, continuă Gringoire cu 
exaltare. O clipă grea, o vamă, trecerea de la puţin la nimic. 
Când cineva l-a întrebat pe Cercidas, megalopolitanul, dacă 
ar muri de bunăvoie, el răspunse: „De ce nu?! Căci după 
moarte îi voi vedea pe oamenii de seamă, pe Pitagora, 
printre filosofi, pe Hecataeus, printre istorici, pe Homer, 
printre poeţi, pe Olimp, printre muzicieni”. 

Arhidiaconul îi întinse mâna. 

— Aşadar, s-a făcut! Ai să vii mâine? 

Gestul acesta îl readuse pe Gringoire la realitate. 

— Ah, pe legea mea, nu!, rosti el cu tonul unui om care 
se trezeşte. Să fii spânzurat! E prea absurd. Nu vreau. 

— Atunci, adio! Şi arhidiaconul adăugă printre dinţi: Mai 
dau eu de tine! 

„Nu vreau ca diavolul ăsta de om să mă găsească”, gândi 
Gringoire şi alergă după dom Claude. 

— Ştiţi, domnule arhidiacon, fără supărare, ca între 
prieteni vechi! Dumneavoastră vă interesaţi de fata asta, 
adică de nevastă-mea, şi e foarte frumos. Aţi făurit un plan 
ca s-o scoateţi cu bine din Notre-Dame, dar calea aleasă de 
dumneavoastră e grozav de neplăcută pentru mine, 
Gringoire. Dacă aş avea eu un alt plan! Vă anunţ că mi-a 
venit chiar acum o idee grozavă. Ce-aţi zice dacă aş avea un 
plan ca s-o scot din impas fără ameninţarea că gâtul meu o 


să fie atins nici măcar de umbra vreunui ştreang? Nu v-ar fi 
de ajuns? E absolut necesar să fiu eu spânzurat, ca să fiţi 
dumneavoastră mulţumit? 

De nerăbdare, preotul îşi chinuia nasturii de la sutană. 

— Gârlă de cuvinte! Ce plan ai? 

— Da, continuă Gringoire, vorbindu-şi singur şi 
atingându-şi nasul cu degetul arătător, în semn de 
cugetare. Vagabonzii sunt flăcăi viteji. Tribul Egiptului o 
iubeşte. Ei au să se ridice la primul cuvânt. Nimic mai uşor! 
O lovitură. La adăpostul scandalului, o să fie răpită. Chiar 
mâine seară... Abia aşteaptă. 

— Planul! Spune-l!, strigă preotul, zgâlţăâindu-l. 

Gringoire se întoarse măreț spre el. 

— Daţi-mi pace! Vedeţi bine că-l caut! Apoi cugetă 
câteva clipe, după care începu să-şi aplaude ideea strigând: 
Admirabilă! Reuşită sigură! 

— Planul!, repetă Claude cu mânie. Gringoire era radios. 

— Apropiaţi-vă, vă voi spune totul în şoaptă. E o 
contralovitură într-adevăr îndrăzneață şi care o să ne 
scoată pe toţi din încurcătură. Pe Dumnezeul meu! Trebuie 
să recunoaşteţi că nu sunt prost. Apoi se întrerupse: 
Uitasem! Căpriţa e şi ea cu fata? 

— Da. Să te ia dracu'! 

— Şi pe ea ar fi spânzurat-o, nu-i aşa? 

— Ce-mi pasă mie? 

— Da, ar fi spânzurat-o, doar au mai spânzurat o scroafă 
luna trecută. Drăguţului de călău îi face plăcere, fiindcă, la 
sfârşit, mănâncă el carnea. S-o spânzure pe draga mea 
Djali! Pe biata mieluşea! 

— Blestem!, strigă dom Claude. Tu eşti călăul. Ce plan 
de salvare ai găsit, ticălosule? Trebuie să-ţi scot ideea din 
cap cu cleştele! 

— Încetişor, maestre! Iat-o. 

Gringoire se aplecă la urechea arhidiaconului şi-i vorbi 
foarte încet, aruncând priviri neliniştite de la un capăt la 


altul al străzii pe care nu trecea totuşi nimeni. Când isprăvi, 
dom Claude îi apucă mâna şi-i spuse rece: 

— Bine. Pe mâine. 

— Pe mâine, repetă Gringoire. 

Şi pe când arhidiaconul se depărta într-o direcţie, el 
porni în cealaltă, spunându-şi cu glas scăzut: „Afurisită 
treabă, domnule Pierre Gringoire! Dar n-are a face. Doar 
nu-i scris, fiindcă eşti mic, să te sperii de-o ispravă mare. 
Biton a cărat în spinare un taur cât toate zilele: 
codobaturile, pitulicele şi mărăcinarii sunt în stare să treacă 
oceanul în zbor”. 


2 


Fa-te vagabond! 


Când intră în mănăstire, arhidiaconul îl găsi la uşa chiliei 
pe frate-său, Jehan du Moulin, care îl aştepta şi care îşi 
alungase plictiseala aşteptării desenând cu un cărbune pe 
zid profilul fratelui său mai mare, îmbogăţit cu un nas 
enorm. 

Dom Claude abia dacă îl privi. Alte lucruri îi umblau prin 
cap. Faţa aceasta voioasă de derbedeu, a cărei strălucire 
înseninase de atâtea ori întunecatul chip al preotului, nu 
mai putea acum să împrăştie ceața care se îngroşa zi de zi 
peste sufletul lui stricat, viciat şi râncezit. 

— Am venit să te văd, frate, spuse Jehan, timid. 
Arhidiaconul nici nu se uita la el. 

— Ei, şi? 

— Prate, continuă ipocritul, eşti atât de bun cu mine şi- 
mi dai sfaturi atât de bune, încât mă întorc mereu la 
dumneata. 

— Şi-apoi? 


— Vai, frate, câtă dreptate aveai când îmi spuneai: 
„Jehan! Jehan! Cessât doctorum doctrina, discipulorum 
disciplina“ 22:. Jehan, fii înţelept, fii savant. Jehan, nu-ţi 
pierde nopţile în afara colegiului, fără motiv serios şi fără 
învoirea  dascălului. Nu bate picarzii, noli, Johannes, 
verberare picardos. Nu putrezi ca un măgar analfabet, 
quasi asinus illitteratus, pe paiele şcolii. Jehan, lasă-te 
pedepsit după voia dascălilor. Jehan, du-te în fiecare seară 
la biserică şi cântă acolo un antifon cu verset şi rugă către 
stăpâna noastră, preaslăvită Fecioară Maria”. Vai, ce sfaturi 
minunate erau acestea! 

— Şi-apoi? 

— Frate, ai în faţă un om vinovat, un criminal, un ticălos, 
un desfrânat, un om nemaipomenit! Dragă frate, Jehan a 
făcut din sfaturile dumitale paie şi bălegar de călcat în 
picioare. Sunt pedepsit aşa cum se cuvine pentru asta, şi 
bunul Dumnezeu e grozav de drept. Cât timp am avut bani, 
am chefuit, mi-am făcut de cap şi m-am veselit. Oh, 
desfrânarea, care e atât de plăcută când o priveşti din faţă, 
cât e de urâtă şi de respingătoare când o priveşti din spate! 
Acum nu mai am un franc chior, mi-am vândut faţa de masă, 
cămaşa, prosopul, adio viaţă veselă! S-a stins frumoasa 
candelă şi nu mai am decât scârbosul fitil de seu care îmi 
fumegă în nas. Fetele râd de mine. Beau apă. Sunt chinuit 
de remuşcări şi de datornici. 

— Atât?, spuse arhidiaconul. 

— Vai, frate scump, tare aş dori să încep o viaţă mai 
bună. Vin la dumneata plin de căinţă. Sunt pocăit. Vin la 
spovedanie, îmi trag pumni zdraveni în piept. Aveai multă 
dreptate când doreai să devin într-o bună zi licenţiat şi 
submonitor la colegiul Torchi. lată, acum simt o măreaţă 
chemare pentru profesia asta, dar nu mai am cerneală şi 
trebuie să-mi cumpăr; nu mai am pene, şi trebuie să-mi 
cumpăr; nu mai am hârtie, nu mai am cărţi, trebuie să le 
cumpăr din nou. Pentru asta am nevoie de câţiva gologani. 
Şi vin la dumneata, frate, cu inima plină de câinţă. 


— Asta-i tot? 

— Da, spune studentul. Câţiva bani. 

— N-am. 

Studentul zise atunci cu un aer grav şi totodată hotărât: 

— Ei bine, frate, îmi pare rău, dar trebuie să-ţi spun că, 
pe de altă parte, mi s-au făcut oferte şi propuneri foarte 
frumoase. Nu vrei să-mi dai bani? Nu. În cazul ăsta am să 
mă fac vagabond. 

Rostindu-şi monstruoasele cuvinte, Jehan luă expresia 
unui Ajax care aşteaptă să vadă fulgerul căzându-i în cap. 
Arhidiaconul îi spuse rece: 

— Fă-te vagabond! 

Jehan îl salută cu o plecăciune adâncă şi porni fluierând 
pe scara mănăstirii. 

În clipa când trecea prin curtea mănăstirii, pe sub 
geamul chiliei fratelui său, auzi fereastra deschizându-se, 
ridică nasul şi văzu ivindu-se capul sever al arhidiaconului. 

— Dracu” să te ia!, îi strigă dom Claude, iată ultimii bani 
pe care îi mai capeţi de la mine. 

Şi în acelaşi timp îi aruncă lui Jehan o pungă, care îi făcu 
studentului ditamai cucuiul în frunte şi din pricina căreia 
Jehan porni supărat şi mulţumit, totodată, ca un câine lovit 
cu oase pline de măduvă. 


3 


Trăiască veselia 


Cititorul n-a uitat, poate, că o parte din Curtea 
Miracolelor era împrejmuită de vechiul zid de apărare al 
oraşului, căruia începuseră să i se părăginească încă de pe 
atunci o mulţime de turnuri. Unul din turnurile acestea 
fusese preschimbat în local de plăceri de către vagabonzi. O 
cârciumă se afla în beci, iar restul, la etajele de deasupra. 


Turnul era punctul cel mai însufleţit şi deci cel mai hidos din 
întreg teritoriul vagabonzilor. 

Zi şi noapte zumzăia acolo un fel de stup monstruos. 
Noaptea, când prisosul calicimii dormea, când nu mai exista 
nicio fereastră luminată pe fațadele murdare ale pieţei, 
când nu mai răzbătea niciun strigăt din aglomerările 
acestea de oameni, din furnicarele acestea de hoţi, de târfe 
şi de copii furaţi sau născuţi din flori, turnul veseliei era 
uşor de recunoscut după zgomotul pe care îl făcea, după 
lumina roşcată care, sclipind în acelaşi timp şi la gurile 
beciului, şi la ferestre, şi la crăpăturile zidurilor roase de 
vreme, îi ţâşnea, ca să zicem aşa, prin toţi porii. 

Beciul era deci cârciumă. Acolo coborai printr-o uşă 
groasă şi pe o scară la fel de ţeapănă ca un alexandrin 
clasic. Pe uşă, în loc de firmă se afla o minunată mâzgălitură 
înfăţişând nişte bani noi şi nişte pui tăiaţi şi având sub ei 
următorul calambur: La sunătorii pentru răposaţi. 

Într-o seară, pe când se suna stingerea la toate turnurile 
de veghe ale Parisului, dacă sergenţilor de stradă le-ar fi 
fost dat să intre în temuta Curte a Miracolelor, ar fi băgat 
de seamă că în curtea vagabonzilor gălăgia era mai mare 
decât de obicei, că se bea mai temeinic şi se înjura mai 
vârtos. Afară, în piaţă, grupuri mari discutau în şoaptă, ca 
atunci când se pune la cale ceva important. Ici-colo, câte un 
golan ghemuit pe vine ascuţea pe caldarâm vreo lamă 
veche de fier. 

Totuşi, în cârciumă, vinul şi jocul izbuteau să-i distragă 
pe vagabonzi în aşa măsură de la ideile care îi preocupau în 
seara aceea, încât, după cuvintele băutorilor, cu greu ai fi 
putut ghici despre ce era vorba. Atâta doar că toţi aveau un 
aer mai vesel decât de obicei şi că lângă picioarele fiecăruia 
se vedea lucind câte o armă, fie un cosor, fie o secure, fie o 
spadă cu două tăişuri sau o veche archebuză cu cârlig. 

Încăperea, de formă rotundă, era foarte mare, dar 
mesele erau atât de înghesuite şi băutorii atât de numeroşi, 
încât tot ce se afla în cârciumă, bărbaţi, femei, bănci, 


stacane de bere, cei ce beau, cei ce dormeau, cei ce jucau, 
cei sănătoşi, schilozii păreau înghesuiți de-a valma într-o 
ordine la fel de armonioasă câtă găseşti într-un maldăr de 
cochilii de stridii. Pe mese ardeau câteva lumânări de seu; 
dar adevărata sursă de lumină a cârciumii, cel care 
împlinea rolul candelabrului din sălile de spectacol, era 
focul. Beciul era atât de umed, încât niciodată nu era lăsat 
să se stingă focul din cămin, nici chiar în toiul verii. În 
căminul imens, cu partea din afară sculptată, plin tot de 
lanţuri grele de fier şi de unelte de bucătărie, ardea, 
aşadar, unul din focurile acelea zdravene obţinute dintr-un 
amestec de lemne şi de turbă, care, noaptea, pe ulițele 
satelor, fac să se ivească pe pereţii fațadei vreunei fierării 
spectrul atât de roşu al ferestrelor. Un „dulău”, stând grav 
în cenuşă, învârtea în faţa cărbunilor încinşi o frigare plină 
de cărnăraie. 

Cu toată învălmăşeala, dacă priveai mai atent, puteai 
desluşi în mulţimea aceea trei grupuri principale care se 
înghesuiau în jurul a trei personaje cunoscute cititorului. 
Unul din personajele acestea, înţolit într-un fel ciudat, în 
zdrenţele orientale, era Mathias Hungadi Spicali, duce de 
Egipt şi de Boemia. Tâlharul stătea pe o masă, cu picioarele 
încrucişate, cu un deget de la mână ridicat, şi-şi împărtăşea 
cu glas tare cunoştinţele de magie albă şi neagră mulţimii 
de gură-cască din jur. Un alt ciorchine se înghesuia în jurul 
vechiului nostru prieten, viteazul rege de Thunes, înarmat 
până-n dinţi. 

Clopin Trouillefou, cu un aer foarte serios şi cu voce 
înceată, rânduia golirea unei uriaşe butii pline cu arme, 
larg deschisă în faţa lui, din care se revărsau, ca merele şi 
strugurii din cornul abundenței, mulţime de securi, spade, 
coifuri, cămăşi de zale, platoşe, vârfuri de lănci şi de sulițe, 
săgeți pentru arcuri şi arbalete. Şi fiecare lua din grămadă, 
care un coif, care o spadă lungă, care o sabie cu mânerul în 
cruce. Până şi copiii se înarmau. Puteai să vezi chiar şi 
câţiva cerşetori cu desăvârşire ologi, ferecaţi în platoşe, 


strecurându-se printre picioarele băutorilor ca nişte 
cărăbuşi gigantici. 

În sfârşit, un al treilea grup, cel mai gălăgios, cel mai 
vesel şi mai numeros, acoperea băncile şi mesele în mijlocul 
cărora perora şi înjura un glas piţigăiat, ieşit de sub o 
armură strivitoare, completată cu cască şi cu pinteni. 
Individul care îşi înşurubase astfel o panoplie peste trup 
dispărea într-atât sub veşmântul lui de război, încât nu i se 
mai zăreau decât nasul obraznic, bârligat, o şuviţă de păr 
blond, o gură roză şi doi ochi îndrăzneţi. Cingătoarea îi era 
ticsită de pumnale lungi şi scurte, o spadă mare îi atârna la 
şold, o arbaletă ruginită zăcea la stânga, iar un urcior mare, 
cu vin, în faţa lui, fără să mai punem la socoteală o femeie 
grasă şi aproape goală, aflată la dreapta. Toate gurile din 
jurul lui râdeau, înjurau şi beau. 

Să mai adăugăm alte zeci de grupuri mai mici, plus 
fetele şi flăcăii care serveau alergând cu stacanele pe cap, 
plus jucătorii aplecaţi peste bile peste ţintar, peste zaruri, 
peste table, peste jocul pasionat de cărţi; să mai adăugăm 
certurile dintr-un colţ, sărutările din altul şi vom avea o 
oarecare idee despre ansamblul acesta peste care tremura 
lumina flăcărilor mari ce făceau să danseze pe pereţii 
cârciumii mii de umbre imense şi groteşti. 

Cât despre zgomot, ai fi zis că te afli într-un clopot care 
bătea din răsputeri. 

Tigaia în care sfârâia o ploaie de grăsime umplea cu 
sfârâitul ei neîntrerupt intervalele miilor de dialoguri ce se 
încrucişau de la un capăt la altul al încăperii. 

În tot vacarmul acesta, în fundul cârciumii, pe banca 
interioară a căminului, se afla un filosof care cugeta, cu 
picioarele în cenuşă şi cu ochii la tăciuni. Filosoful acesta 
era Pierre Gringoire. 

— Haide, repede! Daţi zor, să ne înarmăm! Peste un ceas 
pornim!, le spunea Clopin Trouillefou argotierilor săi. 

O fată fredona: 


Noapte bună, tată, noapte bună, mamă! 
Cei din urmă focul vor acoperi. 


Doi jucători de cărţi se certau. 

— Valet!, striga cel mai roşu la faţă dintre ei, arătându-i 
celuilalt pumnul. O să te tai cu trefla. O să poţi înlocui 
valetul de treflă în jocul de cărţi al monseniorului rege. 

— Uf!, urla un normand, uşor de recunoscut fiindcă 
vorbea pe nas. Stăm înghesuiți aici ca sfinţii din Caillouville! 

— Fiii mei!, le spunea alor săi ducele de Egipt, vorbind în 
falset. Vrâjitoarele din Franţa se duc la sabat fără mătură, 
fără să se ungă şi fără cai, numai cu ajutorul câtorva 
cuvinte magice. Vrăjitoarele din Italia au întotdeauna un 
țap care aşteaptă la uşă. Ioate sunt obligate să iasă pe 
horn. 

Glasul tinerei puşlamale înarmate din creştet până în 
tălpi acoperea vacarmul. 

— Bravo! Bravo!, striga el. Astăzi mă lupt pentru prima 
oară! Vagabond! Pe pântecele lui Hrist, sunt vagabond! 
Turnaţi-mi să beau! Prieteni, mă numesc Jehan Frollo du 
Moulin şi sunt gentilom. Părerea mea e că, dacă Dumnezeu 
n-ar fi jandarm, s-ar face tâlhar. Fraţilor, o să fie o expediţie 
grozavă! Suntem nişte viteji. Să asediem biserica, să 
spargem porţile, s-o scoatem de-acolo pe fata cea frumoasă, 
s-o scăpăm de judecători, s-o scăpăm de preoţi, să 
dărâmăm mănăstirea, să-i dăm foc episcopului în episcopie; 
o să le săvârşim pe toate în mai puţin timp decât îi trebuie 
unui burgmaistru ca să înghită o lingură de supă! II vom 
spânzura pe Quasimodo. Îl cunoaşteţi pe Quasimodo, 
domniţelor? L-aţi văzut gâfâind pe clopotul cel mare în ziua 
de Rusalii? Pe cornul Tatălui! E nemaipomenit de frumos! 
Parcă-ar fi un diavol călare pe un dobitoc. Prieteni, 
ascultaţi-mă, sunt vagabond până în adâncul inimii, sunt 
argotier în suflet, sunt haimana din naştere. Am fost foarte 
bogat şi mi-am păpat averea. Mama voia să mă facă ofiţer, 
tata, subdiacon, mătuşa mea consilier la anchete, bunică- 


mea  pronotar al regelui, sora bunicii, vistiernic la 
magistratură. Eu m-am făcut vagabond. l-am spus asta tatii, 
care mi-a scuipat blestemul lui în obraz, mamei, care s-a 
pornit, baborniţa, să plângă şi să se smiorcăie ca buturuga 
asta pe grătarul vetrei. Trăiască veselia! Sunt un adevărat 
nebun! Crâşmăriţă dragă, adu alt vin! Mai am încă gologani 
să plătesc. Nu mai vreau vin de Suresnes. Îmi face rău la 
gâtiţă. Decât să beau din el, mai bine fac gargară cu un coş 
de nuiele. 

În acest timp, gloata îl aplauda hohotind de râs şi 
studentul striga: 

— Oh! Frumoase fructe! Apoi începu să cânte, cu 
privirea pierdută parcă în extaz, cu glasul unui canonic care 
intonează vecernii: Quae cantica! Quae organa! Quae 
cantilenae! Quae melodiae hic sine fine decantatur! Sonant 
melliflua  hymnorum  organa,  Suavissima  angelorum 
melodia, cantica canticorum mira...112 Şi se întrerupse: 
Hangiţa dracului, dă-mi să mănânc! 

Urmă un moment de oarecare linişte în care timp se 
auzi, la rândul ei, vocea piţigăiată a ducelui de Egipt, 
dăscălându-şi ţiganii: 

—  .„.„.„Nevăstuica se numeşte Aduine; vulpea, Picior 
Albastru sau Alergătorul Pădurilor; lupul, Picior Cenuşiu 
sau Picior Aurit; ursul, Bătrânul sau Tata Mare. Scufa unui 
spiriduş te face nevăzut şi te ajută să vezi lucrurile 
nevăzute. Orice broască râioasă, ca să fie botezată, trebuie 
îmbrăcată în catifea roşie sau neagră, cu un clopoțel la gât 
şi cu un clopoțel la picioare. Naşul o ţine de cap, naşa de 
partea dinapoi. Demonul Sidragasum are puterea de a face 
fetele să danseze goale-puşcă. 

— Pe sfânta liturghie!, îl întrerupse Jehan. Aş vrea să fiu 
demonul Sidragasum. 

Între timp, la celălalt capăt al cârciumii, vagabonzii 
continuau să se înarmeze, şuşotind între ei: 

— Biata Esmeralda!, spunea un ţigan. 

— E sora noastră. Trebuie s-o scăpăm de-acolo. 


— Tot la Notre-Dame e?, întrebă un fals negustor ruinat, 
cu figură de evreu. 

— Da, fir-ar să fie! 

— Atunci, fraţilor, strigă falsul negustor, la Notre-Dame! 
Cu atât mai mult cu cât la altarul Sfinţilor Fereol şi 
Ferrution există două statuete, una a Sfântului loan 
Botezătorul, alta a Sfântului Anton, cu totul de aur, făcând 
împreună şaptesprezece mărci de aur şi cincisprezece 
sterline, iar piedestalele de argint aurit şaptesprezece 
mărci şi cinci uncii. Ştiu asta, căci sunt giuvaiergiu. 

În clipa aceea i se aduse lui Jehan mâncarea cerută. Iar 
el strigă, lăsându-se pe pieptul fetei de alături: 

— Pe sfântul Voult-de-Luques, numit de norod Sfântul 
Goguelu, sunt pe deplin fericit! Am în faţă un dobitoc care 
mă priveşte cu o mutră spână de arhiduce. Uite unul la 
stânga mea, care are dinţii atât de lungi, încât îi acoperă 
bărbia. Şi apoi sunt ca mareşalul Gie la asediul Pontoisei: 
îmi ţin mâna dreaptă rezemată de un mamelon. Pe 
pântecele lui Mahon, prietene, ai o mutră de negustor de 
mingi şi vii să te-aşezi lângă mine! Eu sunt nobil, amice. 
Negoţul nu se potriveşte cu noblețea. Cară-te de aici! Hei! 
Voi de colo! Nu vă mai bateţi! Cum, Baptiste Crapă Gâşte, 
tu, care ai un nas atât de frumos, vrei să rişti, împotriva 
pumnului cât toate zilele mojicului ăluia? Dobitocule! Non 
cuiqguam datum est habere nasum12%. Eşti într-adevăr 
divină, Jacqueline Roade-Urechi! Păcat că n-ai păr. Hei, mă 
numesc Jehan Frollo şi frate-meu e arhidiacon. Să-l ia 
dracu”! 'Tot ce vă spun e adevărat. Făcându-mă vagabond, 
am renunţat cu dragă inimă la jumătate dintr-o casă din 
paradis, făgăduită de frate-meu. Dimidiam domum în 
paradiso. Vă citez textul. Am un fief pe strada Tirechappe, şi 
toate femeile sunt amorezate de mine: asta e adevărat pe 
cât e de adevărat că Sfântul Eloy era un giuvaiergiu de 
mâna întâi, că cele cinci meserii ale bunului oraş Paris sunt 
tăbăcarii, argăsitorii, curelarii, făcătorii de pungi şi 


cizmarii, şi că sfântul Laurenţiu a fost ars cu coji de ouă. Vă 
jur, fraţilor, 


Că dacă vă spun vreo minciună 
N-o să mai beau un an şi-o lună! 


Frumoasa mea, e clar de lună, uită-te pe colo, prin 
fereastra beciului, cum mototoleşte vântul norii! Aşa fac şi 
eu cu bluza ta. Fetelor, luaţi mucii copiilor şi ai lumânărilor. 
Crist şi Mahom! Ce mănânc aici, Jupiter? Hei, codoaşo! 
Părul care lipseşte de pe capul târfelor tale mi l-ai pus mie 
în omletă. Babo, mie îmi place omleta cheală, face-te-ar 
dracu” cârnă. Grozav han al lui Belzebut, unde târfele se 
piaptănă cu furculiţele! 

Acestea fiind zise, Jehan îşi sparse de pardoseală farfuria 
şi începu să cânte cât îl ţinea gura: 


Și iacă, eu 

Vă jur că n-am 
Credinţă şi nici lege 
Nici foc, nici loc, 
Nici Dumnezeu, 
Nici rege! 


Între timp, Clopin Troullefou terminase împărţirea 
armelor. Se apropie de Gringoire, care părea pierdut într-o 
adâncă meditaţie, cu picioarele pe grătarul vetrei. 

— Amice Pierre, spuse regele de Thunes, la ce naiba te 
gândeşti? 

Gringoire se întoarse spre el, cu un zâmbet melancolic. 

— Îmi place focul, seniore dragă. Nu pentru josnicul 
motiv că ne încălzeşte picioarele sau că ne fierbe ciorba, ci 
pentru că are scântei. Câteodată petrec ore întregi aşa, 
privind scânteile. Şi descopăr mii de lucruri în steluţele 
astea risipite pe fundul negru al vetrei. Sunt nişte 
adevărate lumi. 


— Să mă ia naiba dacă te-nţeleg!, spuse vagabondul. Ştii 
cumva cât e ceasul? 

— Habar n-am, răspunse Gringoire. 

Clopin se apropie atunci de ducele de Egipt. 

— Camarade Mathias, momentul e prielnic. Se zice că 
regele Ludovic al XI-lea e la Paris. 

— Un motiv în plus ca să i-o smulgem pe surioara 
noastră din gheare, răspunse bătrânul ţigan. 

— Vorbeşti ca un adevărat bărbat, Mathias, spuse regele 
de Thunes. De altfel, lucrăm repede. În biserică n-avem a 
ne teme de împotrivire. Canonicii sunt nişte iepuri, iar noi 
suntem mulţi. Mâine, când vor veni s-o ia oamenii 
parlamentului, au să rămână cu buzele umflate. Pe burta 
papei! Nu vreau s-o spânzure pe fata cea frumoasă. 

Clopin ieşi din cârciumă. 

În acest timp, Jehan zbiera cu glas răguşit: 

— Beau, mănânc, sunt beat, sunt Jupiter! Hei, Pierre 
Ucigaşul, dacă te mai holbezi aşa la mine, îţi scutur nasul cu 
bobârnace. 

La rândul lui, Gringoire, smuls din visare, privea scena 
aprigă şi gălăgioasă din preajmă, murmurând printre dinţi: 

— Luxuriosa res vinum et tumultuosa ebrietas25+. Vai, 
câtă dreptate am că nu beau şi cât de bine spune Sfântul 
Benedict: Vinum apostatare facit etiam sapientes.1125 

În clipa aceea, Clopin intră şi strigă cu glas sonor: 

— E miezul nopţii! 

La cuvântul acesta, care avu efectul ordinului dat unui 
regiment în repaus de a încăleca pe cai, toţi vagabonzii, 
bărbaţi, femei, copii, se năpustiră grămadă afară din 
cârciumă, stârnind un zgomot nemaipomenit de arme şi de 
fiare. 

Luna intrase în nori. 

Curtea Miracolelor era întunecată. Nu se mai zărea nicio 
lumină acolo. Şi totuşi era departe de a fi pustie. Se putea 
desluşi mulţime de bărbaţi şi femei care vorbeau în şoaptă. 


Li se auzea zumzetul şi se vedeau lucind în beznă tot felul 
de arme. Clopin se urcă pe un bolovan: 

— Încolonarea, supuşi ai argoului! Încolonarea, Egipt! 
Încolonarea, Galileea! 

În cepură să se mişte în întuneric. Imensa mulţime părea 
că se aşază în coloană. După câteva minute, regele de 
Thunes ridică iar glasul: 

— Acum, tăcere, ca să traversăm Parisul! Parola e: 
„Cerşetorii la petrecere!” Torţele să nu fie aprinse decât la 
Notre-Dame. Înainte, marş!... 

Zece minute mai târziu, călăreţii de strajă fugeau 
înspăimântați din faţa unei lungi procesiuni de oameni 
negri şi tăcuţi care coborau spre Pont-au-Change, prin 
ulițele întortocheate care străbat în toate direcţiile masivul 
cartier al Halelor. 


4 


Un prieten neîndemânatic 


În noaptea aceea, Quasimodo nu dormea. Tocmai îşi 
făcuse ultimul rond prin biserică. În momentul când 
închisese porţile, nu observase că arhidiaconul trecuse pe 
lângă el, părând oarecum supărat că-l vede zăvorând şi 
punând cu atâta grijă lacătele la uriaşa armătură de fier ce 
dădea canaturilor largi soliditatea unui zid. Dom Claude 
părea şi mai preocupat decât de obicei. Altminteri, de la 
întâmplarea nocturnă din chilie, se purta întruna urât cu 
Quasimodo, dar degeaba îl bruftuluia, ba chiar îl lovise 
uneori, căci nimic nu clintea supunerea, răbdarea, 
resemnarea devotată a credinciosului clopotar. De la 
arhidiacon, cocoşatul îndura orice, ocări, ameninţări, 
lovituri, fără un cuvânt de reproş, fără să crâcnească. Cel 
mult dacă îl urmărea neliniştit cu privirea când dom Claude 


urca scara turlei, dar arhidiaconul se ferise el însuşi să se 
mai arate în faţa ţigăncii. 

În noaptea aceea aşadar, după ce aruncă o privire 
bietelor lui clopote atât de părăsite, Jacquelinei, Măriei, lui 
Thibault, Quasimodo se urcă până în vârful turlei dinspre 
nord, şi acolo, punându-şi felinarul bine închis pe plumbul 
acoperişului, începu să privească Parisul. Noaptea, după 
cum am mai spus, era foarte întunecoasă. Parisul, care, ca 
să zicem aşa, nu era luminat pe vremea aceea, înfăţişa 
ochilor o îngrămădire confuză de imense mormane negre, 
tăiată pe alocuri de curba albicioasă a Senei. Quasimodo nu 
mai vedea lumină decât la fereastra unei clădiri depărtate, 
al cărei profil vag şi sumbru se înălța cu mult deasupra 
acoperişurilor, spre Poarta Saint-Antoine. Şi acolo se afla 
cineva care stătea de strajă. 

Lăsând să plutească spre zarea aceasta plămădită din 
ceaţă şi întuneric privirea singurului său ochi, clopotarul 
simţea o nelinişte lăuntrică de neexprimat. De câteva zile 
era foarte atent. Vedea mereu oameni cu mutre sinistre 
dând târcoale bisericii, cu ochii aţintiţi spre locul de refugiu 
al tinerei fete. Quasimodo socotea că poate se urzeşte 
vreun complot împotriva nefericitei refugiate. Îşi închipuia 
că lumea nutreşte vreun simţământ de ură împotriva ei, aşa 
cum nutrea împotriva lui, şi că s-ar fi putut curând să se 
întâmple ceva. De aceea se aţinea pe clopotniţa lui, la 
pândă, visând în odaia lui de vise, cum spune Rabelais, cu 
ochiul când la chilie, când la Paris, făcând pază sigură, ca 
un câine credincios, cu mii de bănuieli în minte. 

Deodată, pe când scruta marele oraş cu ochiul căruia 
natura, printr-un soi de compensație, îi hărăzise atâta 
agerime, încât aproape că putea înlocui celelalte simţuri 
care îi lipseau, lui Quasimodo i se păru că silueta cheiului de 
la Vieille-Pelleterie are ceva neobişnuit, că există acolo o 
anumită mişcare, că linia parapetului, profilându-se neagră 
pe luciul apei, nu mai e dreaptă şi liniştită, ca linia celorlalte 


cheiuri, ci se unduieşte asemenea valurilor unui fluviu sau 
capetelor unei mulţimi în mers. 

Lucrul acesta i se păru ciudat. Quasimodo deveni şi mai 
atent. Mişcarea părea că se îndreaptă spre Cite. Altminteri, 
nicio lumină. Ea dăinui câtva timp pe chei, apoi se scurse cu 
încetul, ca şi cum cei ce treceau ar fi pătruns pe insulă, apoi 
conteni de tot, şi linia cheiului redeveni dreaptă şi 
nemişcată. 

Tocmai când Quasimodo îşi bătea capul să înţeleagă ce 
se petrece, i se păru că mişcarea se iveşte iar pe strada 
Tăpşanului, care se prelungea în Cite perpendicular cu 
faţada de la Notre-Dame. În sfârşit, oricât de deasă era 
bezna, clopotarul zări un cap de coloană ieşind din strada 
aceea şi, cât ai clipi, în piaţă se ivi o mulţime din care, în 
beznă, nu puteai desluşi decât că era o mulţime. 

Priveliştea avea ceva de spaimă. Pesemne că 
procesiunea aceasta neobişnuită, care părea că ţine atâta 
să se ascundă în întunericul cel mai profund, păstra o 
tacere la fel de profundă. Cu toate acestea, un oarecare 
zgomot, măcar un tropăit de picioare, nu se putea să nu 
işte. Dar un astfel de zgomot n-avea cum să ajungă până la 
bietul nostru surd. lar mulţimea imensă, pe care el abia o 
zărea, fără să audă nimic, se mişca şi mergea totuşi atât de 
aproape de el, încât îi făcea impresia unei gloate de morţi, 
mută, impalpabilă, pierdută într-un abur. I se părea că vede 
înaintând o ceaţă în care mişună oameni, că vede mişcându- 
se nişte umbre în umbră. 

Atunci, temerile îl cuprinseră din nou, gândul unei 
uneltiri împotriva ţigăncii îi încolţi în minte. Quasimodo 
simţea nedesluşit că se apropie o izbucnire violentă. În 
momentul acesta critic, chibzuia cu o logică mai bună şi mai 
rapidă decât te-ai fi putut aştepta de la un creier atât de 
prost alcătuit. Trebuia oare s-o trezească? S-o ajute să 
evadeze? Pe unde? Străzile erau împresurate, biserica era 
mărginită de fluviu. Nicio luntre! Nicio ieşire! Nu-i rămânea 
decât o cale: să se lase ucis pe pragul catedralei, să reziste 


măcar până ce va sosi vreun ajutor, dacă avea să sosească, 
şi să nu tulbure somnul Esmeraldei. Nefericita tot avea să 
fie trezită destul de curând, ca să moară. După ce luă 
hotărârea aceasta, Quasimodo începu să-şi cerceteze ceva 
mai liniştit „inamicul”. 

Mulțimea părea că sporeşte clipă de clipă pe Tăpşanul 
Catedralei. Quasimodo bănui doar că, pesemne, ea făcea 
foarte puţin zgomot, deoarece ferestrele caselor de pe 
străzi şi din piaţă rămâneau închise. Deodată, o lumină 
licări şi, într-o secundă, şapte sau opt torţe aprinse fură 
plimbate pe deasupra capetelor, scuturându-şi în întuneric 
mănunchiurile de flăcări. Atunci, Quasimodo văzu clar că în 
piaţă mişuna o înfricoşătoare turmă de bărbaţi şi de femei 
în zdrenţe, înarmaţi cu coase, sulițe, baltage, ale căror mii 
de vârfuri scânteiau. Ici-colo, s-ar fi zis că furcile negre pun 
coarne unor feţe hidoase. Clopotarul îşi reaminti vag de tot 
norodul acesta şi i se păru că recunoaşte toate capetele, 
care, cu câteva luni în urmă, îl salutaseră ca papă al 
nebunilor. Un bărbat cu o torţă într-o mână şi cu o bâtă în 
cealaltă se urcă pe o piatră şi părea că ţine un discurs. În 
acelaşi timp, ciudata oaste execută câteva manevre, ca şi 
cum şi-ar fi instalat posturi în jurul catedralei. Quasimodo 
îşi luă felinarul şi cobori pe platforma dintre turle ca să 
vadă mai îndeaproape şi să chibzuiască la mijloacele de 
apărare. 

Ajuns în faţa marelui portal de la Notre-Dame, Clopin 
Trouillefou îşi rânduise oastea în ordine de bătaie. Deşi nu 
se aştepta la niciun fel de împotrivire, ţinea, ca un general 
prevăzător, să păstreze o ordine care să-i permită să facă 
faţă, la nevoie” unui atac neprevăzut din partea străjilor 
sau a jandarmilor, îşi desfăşurase aşadar în aşa fel brigada, 
încât, văzută de sus şi de la distanţă, ai fi zis că e triunghiul 
roman al bătăliei de la Ecnome, capul de porc al lui 
Alexandru sau faimoasa pană a lui Gustav Adolf. Baza 
triunghiului se sprijinea pe fundul pieţei, în aşa fel încât să 
blocheze strada Tăpşanului; una din laturi era îndreptată 


spre H6tel-Dieu, cealaltă spre strada Saint-Pierre-aux- 
Boeufs. Clopin Trouillefou se aşezase în frunte cu ducele de 
Egipt, cu amicul nostru, Jehan, şi cu cei mai curajoşi dintre 
cerşetorii simulanţi. 

În oraşele Evului Mediu, un atac de felul celui încercat 
acum de vagabonzi asupra catedralei Notre-Dame nu era 
deloc ceva rar. Pe atunci nu exista ceea ce numim astăzi 
„poliţie”, în cetăţile cu populaţie numeroasă, în capitale, 
mai ales, nu exista o putere centrală unică şi care să 
rânduiască totul. Feudalitatea construise într-un fel ciudat 
marile comune. O cetate însemna reunirea unei sumedenii 
de seniorii, care o împărțeau în compartimente de toate 
formele şi de toate mărimile. De aici, o sumedenie de poliţii 
contradictorii, adică niciun fel de poliţie. La Paris, de pildă, 
independent de cele o sută patruzeci şi una de seniorii cu 
drept de dijmă, mai existau încă patruzeci şi cinci cu drept 
de justiţie şi de dijmă, de la episcopul Parisului, care avea o 
sută cinci străzi, până la stareţul de la Notre-Dame des 
Champs, care avea patru. Toţi aceşti împărţitori ai dreptăţii 
feudale nu recunoşteau decât nominal suzeranitatea 
regelui. “Toţi aveau drept asupra drumurilor. Ioţi erau 
stăpâni în casele lor. Ludovic al XI-lea, neobositul lucrător 
care a început din plin dărâmarea edificiului feudal, 
continuată de Richelieu şi de Ludovic al XIV-lea în folosul 
regalității, şi terminată de Mirabeau în folosul poporului, 
Ludovic al XI-lea, deci, încercase zadarnic să rupă reţeaua 
aceasta de seniorii care acoperea Parisul, aruncând cu 
violenţă de-a curmezişul ei două sau trei ordine de poliţie 
generală. Astfel, în 1465 dăduse ordin ca, la căderea nopţii, 
să aprindă lumini la ferestre şi să închidă câinii, 
pedepsindu-i cu spânzurătoarea pe nesupuşi; în acelaşi an 
poruncise ca seara ulițele să fie închise cu lanţuri de fier şi 
nimeni să nu poarte arme ofensive la vreme de noapte pe 
străzi. Dar, după scurt timp, toate aceste încercări de 
legislaţie comunală au fost date uitării. Cetăţenii lăsară 
vântul să stingă luminile de la ferestre şi câinii să 


hoinărească în voie; lanţurile de fier nu fură întinse decât în 
stare de asediu; opreliştea de a purta pumnale nu aduse 
alte schimbări decât aceea a numelui străzii Taie Botul în 
strada Taie Gâtul, ceea ce e un progres evident. Vechiul 
eşafodaj al jurisdicţiilor feudale rămăsese în picioare; o 
imensă îngrămădire de bailliages'17 şi de seniorii care se 
încrucişau peste oraş, stingherindu-se,  încâlcindu-se, 
împletindu-se strâmb, încrucişându-se unele cu altele; de 
aici, un inutil desiş de străji, substrăji şi contrastrăji prin 
care treceau, cu mâna înarmată, jaful, tâlhăria şi 
răzvrătirea. În neorânduiala aceasta, lovitura dată de o 
parte a calicimii asupra unui palat, a unei locuinţe, a unei 
case, în cartierele cele mai populate, nu era un eveniment 
neobişnuit. În majoritatea cazurilor, vecinii nu se amestecau 
decât dacă jaful ajungea până la ei. Cei mai mulţi îşi 
astupau urechile la împuşcăturile muschetelor, trăgeau 
obloanele la ferestre, îşi baricadau porţile, lăsau lucrurile să 
se desfăşoare cu sau fără strajă şi a doua zi se spunea în 
Paris:  „Azi-noapte, Etienne Barnette a fost călcat”, 
„Mareşalul de Clermont a fost luat ostatic” etc. De aceea, 
nu numai reşedinţele regale, Luvrul, Palatul regal, Bastilia, 
Tournelles, ci şi simplele reşedinţe senioriale, le Petit- 
Bourbon, l/Ho6tel de Sens, l'H6tel d'Angouleme etc., aveau 
ziduri crenelate şi foişoare de strajă deasupra porţilor. 
Bisericile se apărau cu sfinţenia lor. Câte unele totuşi, 
printre care se număra şi Notre-Dame, erau fortificate. 
Abatele de la  Saint-Germain-des-Pres îşi fortificase 
reşedinţa ca un baron şi prăpădea mai multă aramă pe 
bombarde decât pe clopote. Fortăreaţa lui se mai putea 
vedea încă în 1610. Astăzi, abia dacă a mai rămas biserica. 

Dar să ne întoarcem la Notre-Dame. 

Când primele măsuri fură îndeplinite, şi trebuie spus, 
spre cinstea disciplinei vagabonzilor, că ordinele lui Clopin 
au fost executate în linişte şi cu o precizie admirabilă, 
vrednicul şef al bandei se urcă pe parapetul Tăpşanului şi-şi 
înălţă glasul răguşit şi aspru, stând cu faţa spre Notre- 


Dame şi agitându-şi torţa a cărei lumină, frământată de 
vânt şi mai tot timpul acoperită de propriul ei fum, făcea să 
apară şi să dispară dinaintea ochilor faţada roşcată a 
catedralei. 

— Îţi vorbesc ţie, Louis de Beaumont, episcop al 
Parisului, consilier la curtea parlamentului, eu, Clopin de 
Trouillefou, rege de Thunes, mare coesre, prinţ al 
dragonului, episcop al nebunilor, şi-ţi zic: sora noastră, pe 
nedrept osândită pentru vrăjitorie, s-a refugiat în biserica 
ta, tu i-ai dat azil şi scăpare; dar curtea parlamentului vrea 
s-o ia de acolo şi tu te învoieşti la asta; astfel încât ea ar fi 
spânzurată mâine la Greve dacă Dumnezeu şi vagabonzii n- 
ar fi aici. Venim, aşadar, la tine, episcopule! Dacă biserica ta 
e sacră, sora noastră e şi ea sacră! Dacă sora noastră nu e 
sacră, nici biserica ta nu e. De aceea venim să ne dai fata, 
dacă vrei să-ţi salvezi biserica, sau ne vom lua fata şi-ţi vom 
jefui biserica. Şi asta va fi cu dreptate. Drept care îmi 
împlânt aici stindardul şi Domnul să te aibă în pază, episcop 
al Parisului! 

Din nefericire, Quasimodo nu putu să audă cuvintele 
acestea rostite cu un fel de măreție sumbră şi sălbatică. Un 
vagabond îi aduse lui Clopin stindardul, iar el îl împlântă 
solemn între doi bolovani ai pavajului. Era o furcă de ai 
cărei dinţi spânzura, însângerată, o halcă de carne. 

Acestea fiind săvârşite, regele de Thunes îşi plimbă 
privirea peste oastea sa, gloată barbară ai cărei ochi 
străluceau aproape tot la fel ca şi suliţele. lar după ce tăcu 
o clipă, strigă: 

— Înainte, flăcăi! Fărâmătorii, la lucru! 

Treizeci de bărbaţi robuşti, cu muşchi puternici, cu feţe 
de lăcătuşi, ieşiră din rânduri, cu ciocane, cleşti şi răngi de 
fier pe umeri. Se îndreptară spre uşa principală a 
catedralei, urcară treptele şi curând fură văzuţi ghemuiţi 
sub ogivă, meşterind la uşă cu cleşti şi cu pârghii. O 
mulţime de vagabonzi îi urma, să-i ajute sau să-i privească. 
Cele unsprezece trepte ale portalului erau ticsite. 


Totuşi, uşa rezista. 

— Drace! E solidă şi încăpăţânată!, spunea unul. 

— E bătrână şi are zgârciurile tari, spunea altul. 

— Curaj, fraţilor!, strigă Clopin. Pun rămăşag pe capul 
meu contra unui papuc: o să deschideţi uşa, o să luaţi fata şi 
o să despuiaţi altarul înainte de-a apuca să se trezească 
vreun paracliser. lată, cred că broasca începe să se desfacă. 

Clopin fu întrerupt de-un zgomot înspăimântător care 
răsună în spatele lui. Se întoarse. O bârnă uriaşă picase din 
cer şi strivise o duzină de vagabonzi pe treptele catedralei, 
apoi sărise pe pavaj cu un bubuit de tun, frângând ici-colo 
câteva picioare în mulţimea cerşetorilor, care se depărtau 
țipând de spaimă. Cât ai clipi, incinta rezervată a 
Tăpşanului se goli. Fărâmătorii, deşi apăraţi de adânciturile 
portalului, părăsiră uşa, iar Clopin însuşi se retrase la o 
distanţă respectabilă de biserică. 

— Mare noroc am avut să scap!, strigă Jehan. l-am simţit 
adierea, fir-ar să fie. Dar Pierre Ucigaşul a fost ucis. 

E cu neputinţă de spus ce uimire amestecată cu spaimă 
se abătu, odată cu bârna, peste tâlhari. Timp de câteva 
minute aceştia rămaseră cu ochii aţintiţi în aer, mai speriaţi 
de bucata asta de lemn decât de douăzeci de mii de arcaşi 
ai regelui. 

— Satana!, bombăni ducele de Egipt. Asta miroase a 
vrăjitorie. 

— Luna ne-a aruncat buşteanul, spuse Andry Roşcatul. 

— Unde mai pui, vorbi Francois Chanteprune, că luna, 
după cum se zice, e prietena Fecioarei. 

— Pe-o mie de papi!, strigă Clopin. Sunteţi toţi nişte 
dobitoci! 

Dar nici el nu ştia cum să-şi explice căderea bârnei. 

Totuşi, nu se zărea nimic pe faţada până la al cărei vârf 
lumina torţelor nu ajungea. Grinda cea groasă zăcea în 
mijlocul Tăpşanului; se auzeau gemetele nenorociţilor care 
primiseră prima lovitură şi ale căror pântece fuseseră 
spintecate de colţurile treptelor de piatră. 


După primul moment de uimire, regele de Thunes găsi, 
în sfârşit, o explicaţie, care li se păru plauzibilă alor săi. 

— Pe botul lui Dumnezeu! Oare se apără canonicii? 
Atunci, să prădăm! Să prădăm! 

— Să prădăm!, repetă gloata, strigând înfuriată „ura”. 

Şi în faţada catedralei se descărcară nenumărate 
arbalete, şi archebuze. 

La detunătura lor, paşnicii locuitori ai caselor învecinate 
se treziră; fură văzute deschizându-se mai multe ferestre în 
cadrul cărora se iviră scufe de noapte şi mâini cu lumânări 
aprinse. 

— Trageţi în ferestre!, strigă Clopin. 

Ferestrele se închiseră ca prin farmec, iar bieţii cetăţeni 
care abia avuseseră timp să arunce o privire speriată 
asupra acestei scene plină de lumini şi zarvă, se întoarseră 
galbeni de spaimă lângă nevestele lor, întrebându-se dacă 
sabatul se ţinea acum în faţa catedralei Notre-Dame sau 
dacă avea loc un asalt al burgunzilor, ca în '64. Bărbaţii se 
gândeau la furt, femeile la viol, şi toţi tremurau. 

— Să prădăm!, repetau argotierii. 

Dar nu îndrăzneau să se apropie. Priveau biserica, 
priveau grinda căzută. Grinda nu se mişca. Biserica îşi 
păstra înfăţişarea calmă şi pustie, dar ceva neştiut îi 
îngheţa pe vagabonzi. 

— La lucru, fărâmători!, strigă Trouillefou. Să fie spartă 
uşa. 

Nimeni nu se clinti din loc. 

— Barbă şi burtă!, ocări Clopin. lată nişte bărbaţi care 
se tem de o grindă. 

Un bătrân fărâmător vorbi: 

— Şefule, nu grinda ne dă de furcă, ci uşa care e prea 
împănată cu drugi de fier. Cleştii n-ajută la nimic. 

— Şi ce v-ar trebui ca s-o spargeţi?, întrebă Clopin. 

— Ne-ar trebui un berbece. 

Regele de 'Thunes alergă curajos la formidabilul buştean 
şi puse piciorul pe el. 


— Iată unul!, strigă el. Canonicii ni l-au trimis. Şi făcând 
o plecăciune ironică spre biserică, adăugă: Mulţumescu-vă, 
canonicilor! 

Bravada aceasta avu un efect minunat, vraja grinzii fu 
ruptă. Vagabonzii îşi recăpătară curajul; curând, grinda cea 
grea, ridicată ca un fulg de două sute de braţe zdravene, 
începu să lovească cu furie uşa cea mare, pe care 
încercaseră s-o clintească din loc. Văzută astfel, la lumina 
slabă împrăştiată în piaţă de rarele torţe ale vagabonzilor, 
uriaşa bârnă mânuită de-o mulţime de bărbaţi care o 
repezeau din goană în biserică părea un animal monstruos 
cu o mie de picioare, atacând cu capul plecat gigantul de 
piatră. 

La izbitura grinzii, uşa pe jumătate metalică răsună ca o 
tobă imensă; nu se crăpă, dar întreaga catedrală tresări, iar 
adâncurile edificiului bubuiră surd. În aceeaşi clipă, o ploaie 
de pietre mari începu să cadă de pe faţadă peste asediatori. 

— Drace!, strigă Jehan. Turlele îşi scutură oare 
balustradele peste noi? 

Dar oamenii erau plini de zel, regele de Thunes dădea 
pildă; hotărât lucru, episcopul se apăra; uşa fu izbită cu şi 
mai multă furie, în ciuda pietrelor ce zdrobeau ţestele în 
dreapta şi în stânga. 

De remarcat că pietrele se prăvăleau una câte una, dar 
se urmau îndeaproape. Vagabonzii simțeau câte două 
odată: una peste picioare, alta peste cap. Puţini dintre ei 
rămaseră teferi, iar un lung şir de morţi şi de răniţi 
sângerau şi abia respirau sub tălpile asediatorilor, care, 
furioşi, îşi reînnoiau neîncetat rândurile. Buşteanul cel lung 
izbea uşa la răstimpuri egale, ca limba unui clopot, pietrele 
ploau cu nemiluita, uşa bubuia. Cititorul a ghicit, fără doar 
şi poate, că împotrivirea aceasta neaşteptată, care îi scoase 
din sărite pe vagabonzi, venea din partea lui Quasimodo. 

Din nenorocire, întâmplarea îl ajutase pe vrednicul surd. 

Când coborâse pe platforma dintre turle, lui Quasimodo i 
se învălmăşeau gândurile în cap. Clopotarul alergase câteva 


minute de-a lungul galeriei, de colo-colo, ca un nebun, 
văzând de sus mulţimea compactă a vagabonzilor gata să 
năpustească asupra catedralei şi cerându-i diavolului sau 
lui Dumnezeu s-o salveze pe ţigancă. 

O clipă se gândise să se urce în turla de veghe dinspre 
amiază şi să tragă clopotul de alarmă; dar până ar fi putut 
să pună clopotul în mişcare, până când glasul Măriei ar fi 
izbutit să scoată un singur vaier, n-ar fi avut oare timp 
asediatorii să spargă de zece ori uşa catedralei? Era tocmai 
în clipa în care fărâmătorii înaintau spre ea cu uneltele lor. 
Ce putea să facă? 

Deodată îşi aminti că zidarii lucraseră toată ziua la 
repararea zidului, a schelăriei şi a acoperişului turlei 
meridionale. Gândul acesta fu ca o lumină în mintea lui. 
Zidul era de piatră, acoperişul, de plumb, schelăria, de 
lemn. O schelărie uluitoare, atât de deasă, încât i se spunea 
„pădurea”. 

Quasimodo alergă la turla aceea. Într-adevăr, încăperile 
de jos erau pline de materiale. Se aflau acolo grămezi de 
pietre pentru zidărie, foi de plumb în rulouri, vrafuri de 
scânduri, grinzi solide trecute prin joagăr, grămezi de 
moloz. Un întreg arsenal. 

Timpul dădea ghes. Jos, cleştii şi ciocanele lucrau de zor. 
Cu o putere înzecită de simţământul primejdiei, Quasimodo 
ridică una din grinzi, cea mai grea, cea mai lungă, o scoase 
printr-o lucarnă, apoi, apucând-o de capătul ce ieşea în 
afara turlei, o lăsă să lunece pe colţul balustradei care 
înconjoară platforma şi-i dădu drumul în gol. În căderea lui 
de la o sută şaizeci de picioare, uriaşul buştean, zgăriind 
zidul, spărgând sculpturile, se învârti de mai multe ori, ca o 
aripă de moară care ar porni-o singură prin văzduh. În 
sfârşit, atinse pământul, strigătul cumplit se înălţă, şi 
buşteanul negru săltă pe caldarâm, semănând cu un şarpe 
care sare. 

Quasimodo îi văzu pe vagabonzi împrăştiindu-se la 
căderea buşteanului, cum se împrăştie cenuşa când suflă un 


copil în ea. Şi, profitând de spaima lor, pe când ei îşi 
îndreptau privirile pline de spaimă spre bârna picată din 
cer şi-i orbeau pe sfinţii de piatră cu salve de săgeți şi de 
alice, Quasimodo îngrămădi tăcut bucăţi de moloz, bolovani, 
piatră de zidărie, până şi sacii cu uneltele zidarilor, pe 
marginea balustradei de unde se năpustise grinda. 

De aceea, când atacatorii începură să izbească uşa cea 
mare, de sus se porni să cadă grindina de moloz, de li se 
păru că se dărâmă biserica peste ei. 

Cine l-ar fi putut vedea în momentul acela pe Quasimodo 
s-ar fi îngrozit. În afară de proiectilele înghesuite pe 
balustradă, mai cărase pe platformă şi un morman de 
pietre. De îndată ce bucăţile de moloz îngrămădite pe 
marginea din afară se isprăviră, luă din grămadă. Se apleca 
şi se ridica întruna, cu o hărnicie de necrezut. Capul lui 
mare, de pitic monstruos, se pleca deasupra balustradei; o 
piatră enormă cădea, apoi încă una, şi încă una. Din când în 
când, clopotarul urmărea cu privirea câte o piatră mai 
deosebită, şi când aceasta ucidea din plin, el mormăia: - 
Ha! 

Totuşi, vagabonzii nu se descurajau. Uşa cea groasă, 
împotriva căreia se îndârjeau, se clătinase până acum de 
nenumărate ori sub greutatea berbecului de stejar sporită 
cu forţa a o sută de oameni. Panourile crăpau, cizelurile 
zburau în ţăndări, balamalele se săltau pe axuri la fiecare 
zguduire, scândurile se desfăceau, lemnul se prefăcea în 
pulbere printre nervurile fierului. Din fericire pentru 
Quasimodo, acolo se afla mai mult fier decât lemn. 

Cocoşatul simţea totuşi că uşa cea mare se clatină. Deşi 
nu auzea, fiecare lovitură de berbece se repercuta în 
acelaşi timp în cavitățile bisericii şi în măruntaiele lui. De 
sus, vedea vagabonzii triumfători şi furioşi, arătându-şi 
pumnii spre faţada întunecoasă, şi ar fi dorit să aibă, pentru 
el şi pentru ţigancă, aripile bufniţelor care fugeau zburând 
în stoluri pe deasupra capului său. 

Ploaia de moloz nu ajungea ca să-i respingă pe atacatori. 


În momentul acela de spaimă, Quasimodo zări ceva mai 
jos de balustrada de pe care îi strivea pe argotieri, două 
jgheaburi lungi de piatră, cu gura chiar deasupra uşii mari. 
Golul interior al acestor jgheaburi răspundea în pardoseala 
de piatră a platformei. Atunci, cocoşatului îi veni o idee. 
Aduse în goană nişte surcele din cotlonul lui de clopotar, 
puse peste ele numeroase legături de scânduri şi rulouri de 
plumb, muniţie pe care n-o folosise încă, şi, după ce aranja 
cum trebuie rugul acesta în faţa gurilor celor două 
jgheaburi, îi dădu foc cu felinarul. 

În acest timp, fiindcă pietrele nu mai cădeau, vagabonzii 
încetaseră să mai privească în sus. Gâfâind ca o haită care 
atacă mistrețul în vizuina lui, tâlharii se înghesuiau 
gălăgioşi în jurul uşii mari, strâmbată de berbece, dar 
rămasă încă în picioare, şi aşteptau tremurând marea 
lovitură care avea s-o spintece. Se întreceau care mai de 
care să se aţină mai aproape, ca să se poată năpusti primii 
când uşa avea să se deschidă în bogata catedrală, vast 
rezervor în care se îngrămădiseră vreme de trei secole 
atâtea bogății. Cu râsete de bucurie şi de poftă, îşi 
aminteau unii altora frumoasele cruci de argint, frumoasele 
stofe de brocart, frumoasele morminte de argint aurit, 
măreţele podoabe ale altarului, serbările uluitoare, 
Crăciunurile strălucind de torţe, Paştii însoriţi, toate 
solemnităţile acestea splendide, când raclele, candelabrele, 
anaforniţele, tabernaculele, raclele cu moaşte acopereau 
altarele cu un înveliş de aur şi de diamante. Nici vorbă, în 
clipa aceea fericită, dascălii cerşitului şi cei cu plăgi false, 
savanții întru cerşit şi tâlharii care puneau foc la tălpile 
victimelor se gândeau mai puţin la eliberarea ţigăncii decât 
la jefuirea catedralei. Ba, mai degrabă, am crede chiar că, 
pentru mulţi dintre ei, Esmeralda nu era decât un pretext, 
dacă hoţii ar avea nevoie de pretexte. 

Deodată, în clipa când se grupau pentru un ultim asalt în 
jurul  berbecelui,  ţinându-şi fiecare răsuflarea şi 
încordându-şi muşchii ca să poată da cu toată puterea 


lovitura hotărâtoare, un urlet şi mai înspăimântător decât 
cel izbucnit şi stins sub grindă se ridică din mijlocul lor. Cei 
care nu ţipau, cei care mai trăiau încă priveau. Două 
şuvoaie de plumb topit cădeau din susul clădirii acolo unde 
gloata era mai deasă. Marea aceasta de oameni se 
prăbuşise sub metalul clocotitor care făcuse în mulţime, în 
cele două locuri unde se prăvălise, două găuri negre şi 
fumegânde, aşa cum face apa fierbinte pe zăpadă. Acolo se 
vedeau muribunzi pe jumătate arşi şi răcnind de durere. 
Cele două şuvoaie principale împroşcau stropi din ploaia 
aceasta cumplită, răspândindu-se peste atacatori şi 
pătrunzând în ţeste ca nişte burghie de flăcări. Un fel de foc 
atot nimicitor îi ciuruia cu mii de ace pe ticăloşi. 

Se auziră ţipete sfâşietoare. Vagabonzii, şi cei mai 
curajoşi, şi cei mai timizi, fugiră de-a valma, aruncând 
buşteanul peste cadavre. Tăpşanul se goli pentru a doua 
oară. 

Toţi ochii se ridicară spre înaltul catedralei. Ceea ce 
vedeau era extraordinar. Pe creştetul celei mai înalte 
galerii, mai sus decât vitraliul în formă de roză din mijlocul 
fațadei, ardea o flacără imensă care urca în vârtejuri de 
scântei printre cele două clopotniţe, o flacără imensă, 
dezordonată şi furioasă, din care vântul smulgea din când 
în când câte o fâşie odată cu fumul. Sub flacăra aceasta, sub 
întunecata balustradă cu trefle de jăratic, două jgheaburi 
cu capete de monştri vărsau neîncetat ploaia arzătoare, al 
cărei şuvoi argintat se desprindea pe faţada inferioară 
învăluită în beznă. Pe măsură ce se apropiau de pământ, 
cele două şuvoaie de plumb lichid se lăţeau în jerbe, ca apa 
care ţâşneşte din mulţimea de găuri a unei stropitori. 
Deasupra flăcării, turlele enorme, cărora li se puteau vedea 
două faţade foarte distincte, una complet neagră, cealaltă 
roşie de tot, păreau şi mai mari din pricina umbrei uriaşe 
pe care o proiectau până la cer. Nenumăratele lor sculpturi 
cu diavoli şi dragoni aveau un aspect lugubru. Lumina 
neliniştită a văpăii le făcea să se mişte în faţa ochilor. Puteai 


să vezi şerpi fantastici care păreau că râd, himere ce 
păreau că latră, salamandre care suflau în foc, iazme care 
strănutau în fum. Şi printre monştrii pe care văpaia şi 
zgomotul îl trezeau astfel din somnul lor de piatră, se afla 
unul care umbla şi care era văzut din când în când trecând 
pe dinaintea rugului încins, ca un liliac prin faţa unui opaiţ. 

Fără îndoială că farul acesta uriaş putea să-l trezească, 
în depărtări, pe pădurarul colinelor de la Bicetre, 
înspăimântat că vede clătinându-se peste tufele lui umbra 
gigantică a turlelor de la Notre-Dame. 

Printre vagabonzi se aşternu o tăcere plină de spaimă, în 
timpul căreia nu se auziseră decât strigătele de alarmă ale 
canonicilor închişi în mănăstirea lor, mai neliniştiţi decât 
caii dintr-un grajd în flăcări, zgomotul furiş al ferestrelor 
repede deschise şi repede închise, agitația interioară din 
case şi de la HoOtel-Dieu, vântul printre flăcări, ultimul 
horcăit al muribunzilor şi plescăitul neîntrerupt al ploii de 
plumb pe caldarâm. 

Între timp, vagabonzii mai de seamă se retrăseseră în 
gangul de la intrarea casei Gondelaurier şi ţineau sfat. 
Aşezat pe o piatră, ducele de Egipt privea cu spaimă 
religioasă rugul supranatural care strălucea în aer la două 
sute de picioare înălţime. Clopin Trouillefou îşi muşca furios 
pumnii uriaşi. 

— Cu neputinţă de pătruns!, spunea el printre dinţi. 

— O biserică veche şi vrăjită!, bombănea bătrânul ţigan 
Mathias Hungadi Spicali. 

— Pe mustăţile papei!, striga un cerşetor cărunt care 
fusese pe vremuri ostaş. lată nişte jgheaburi de catedrală 
care-ţi scuipă plumb topit mai dihai ca meterezele de la 
Lectoure. 

— Îl vedeţi pe demonul care se plimbă de colo-colo, prin 
faţa focului?, întrebă ducele de Egipt. 

— Ei, drăcie!, exclamă Clopin. E blestematul de clopotar, 
e Quasimodo. 

Ţiganul clătină din cap. 


— Vă spun eu că e duhul lui Sabnac, marele marchiz, 
demonul fortificațiilor; are înfăţişare de ostaş înarmat şi cap 
de leu. Uneori călăreşte pe-un cal hidos. El îi preschimbă pe 
oameni în pietre şi-şi clădeşte din ei turnuri. Are sub 
comanda lui cincizeci de legiuni. El e. Îl cunosc. Câteodată e 
îmbrăcat într-un veşmânt frumos de aur, croit după moda 
turcească. 

— Unde-i Bellevigne de VEtoile!, întrebă Clopin. 

— E mort, răspunse o vagabondă. Andry cel Roşcat râse 
cu un râs idiot. 

— Notre-Dame dă de lucru spitalului HGtel-Dieu! 

— Vasăzică nu-i chip să spargem uşa?, strigă regele de 
Thunes, bătând din picior. 

Ducele de Egipt îi arătă trist cele două şuvoaie de plumb 
clocotit care brăzdau întruna faţada neagră, ca două lungi 
caiere de fosfor. 

— S-au văzut biserici care se apărau singure, observă el, 
oftând. Sfânta Sofia din Constantinopol, acum patruzeci de 
ani, a aruncat la pământ de trei ori la rând semiluna lui 
Mahom, scuturându-şi cupolele, care sunt capetele sale. 
Guillaume de Paris, care a clădit catedrala asta, era vrăjitor. 

— Oare trebuie să ne cărăm jalnic, ca nişte slugi de 
rând?, spuse Clopin. S-o lăsăm acolo pe sora noastră, ca s-o 
spânzure mâine lupii ăştia acoperiţi cu glugi? 

— Şi sacristia în care zac căruţe întregi de aur, adăugă 
un vagabond, căruia ne pare rău că nu-i ştim numele. 

— Pe barba lui Mahom!, strigă Trouillefou. 

— Să mai încercăm o dată, vorbi vagabondul. Mathias 
Hungadi clătină din cap. 

— Pe uşă n-o să intrăm. Trebuie să dibuim locurile unde 
armura vrăjitoarei e mai slabă. O gaură, o poartă tainică, o 
încheietură oarecare. 

— Cine merge cu mine?, întrebă Clopin. Mă întorc acolo. 
Dar ia ascultați, unde o fi studenţaşul Jehan, care era atât 
de ferecat în armura lui? 


— E mort, fără îndoială, răspunse cineva. Nu i se mai 
aude râsul. 

Regele de Thunes se încruntă. 

— Foarte rău! Sub toată fierăria aia bătea o inimă 
vitează. Dar maestrul Pierre Gringoire? 

— Căpitane Clopin, spuse Andry cel Roşcat, a şters-o pe 
când ne aflam abia la Podul Zarafilor. 

Clopin bătu din picior. 

— Ei, drăcie! El ne împinge încoace şi tot el o şterge 
când se încurcă treaba! Guraliv laş, cu un papuc în loc de 
cască! 

— Căpitane Clopin!, strigă Andry cel Roşcat, care privea 
spre uliţa din faţa catedralei. lată-l pe studenţaş. 

— Pluto fie lăudat!, exclamă Clopin. Dar ce naiba târăşte 
după el? 

Într-adevăr, era Jehan, care alerga atât cât îi îngăduiau 
grelele veşminte de viteaz şi scara lungă pe care o târa 
voiniceşte pe caldarâm, mai ostenit decât o furnică 
înhămată la un fir de iarbă de douăzeci de ori mai lungă 
decât ea. 

— Victorie! Te Deum!, strigă studentul. lată scara 
hamalilor din portul Saint-Landry. 

Clopin se apropie de el. 

— Copile, ce-ai de gând să faci, fir-ar să fie, cu scara 
asta? 

— Am găsit-o, răspunse Jehan, gâfâind. Ştiam unde e: 
sub şopronul casei locotenentului. E acolo o fată pe care o 
cunosc şi care găseşte că sunt frumos ca un Cupidon. M-am 
folosit de ea ca să capăt scara, şi uite că am scara. Pastele 
lui Mahom! Biata fată a venit să-mi deschidă, numai în 
cămaşă. 

— Bine, spuse Clopin, dar ce vrei să faci cu scara? Jehan 
îl privi cu un aer isteţ şi atotştiutor şi-şi pocni degetele ca 
pe nişte castaniete. În clipa aceea era sublim. Pe cap purta 
unul din acele coifuri supraîncărcate din veacul al XV-lea, 
care îi înspăimântau pe duşmani cu podoabele lor himerice. 


Al lui era împodobit cu zece ciocuri de fier, aşa încât Jehan 
ar fi putut să pretindă pentru sine temutul epitet de 
dexembolos dat corăbiilor homerice ale lui Nestor. 

— Ce vreau să fac cu ea, mărite rege de Thunes? Vezi 
şirul acela de statui cu mutre de imbecili, acolo, deasupra 
celor trei portaluri? 

— Da. Ei, şi? 

— Aia e galeria regilor Franţei. 

— Şi ce mă interesează?, spuse Clopin. 

— Aşteaptă puţin! La capătul galeriei există o uşă care 
nu-i niciodată închisă decât cu un ivăr. Cu scara asta mă urc 
acolo şi sunt în biserică. 

— Copile, lasă-mă pe mine să mă urc primul. 

— Nu se poate, camarade, scara e a mea. Vino, ai să fii al 
doilea! 

— Sugruma-te-ar Belzebut!, zise morocănosul Clopin. Eu 
nu vreau să fiu după nimeni. 

— Atunci, Clopin, caută-ţi o scară! 

Jehan începu să alerge prin piaţă, trăgând scara şi 
strigând: 

— La mine, flăcăi! 

Cât ai clipi, scara fu ridicată şi rezemată de balustrada 
galeriei inferioare, deasupra unuia dintre portalurile 
laterale. Cu urale puternice, mulţimea vagabonzilor se 
înghesui la picioarele ei ca să se urce. Dar Jehan se menţinu 
în faţă şi puse primul piciorul pe fuscel. Drumul era destul 
de lung. Galeria regilor Franţei se află astăzi cam la şaizeci 
de picioare deasupra pavajului. Cele unsprezece trepte o 
înălţau şi mai mult. Jehan urca încet, destul de stânjenit de 
armura lui grea, ţinând cu o mână scara şi în cealaltă o 
arbaletă. Când ajunse la mijlocul scării, aruncă o privire 
melancolică asupra bieţilor vagabonzi morţi care umpleau 
peronul. 


— Vai!, exclamă el. lată o grămadă de leşuri vrednice de- 
al cincilea cânt al Iliadei! 

Apoi continuă să urce. Vagabonzii îl urmară. Pe fiecare 
fuscel se afla câte unul. Privind cum se înalţă unduindu-se 
şirul acela de spinări acoperite cu platoşe, ai fi zis că-i un 
şarpe cu solzi de oţel pornit să se ridice lipit de zidul 
bisericii. Jehan, care îi forma capul şuierător, completa 
iluzia. 

Studentul ajunse în sfârşit la balconul galeriei şi sări 
peste el destul de sprinten, în aplauzele tuturor 
vagabonzilor. Astfel, stăpân pe fortăreață, Jehan scose un 
strigăt de bucurie, apoi se opri deodată ca împietrit. În 
dosul statuii unui rege îl zărise pe Quasimodo, ascuns în 
întuneric, cu ochii scânteietori. 

Mai înainte ca un al doilea atacator să pună piciorul în 
galerie, formidabilul cocoşat sări în faţa scării, prinse fără a 
scoate o vorbă, cu mâinile lui puternice, cele două capete, 
le săltă în aer, le depărta de zid, balansa un moment, în 
mijlocul urletelor de groază, scara lungă şi mlădioasă ticsită 
de sus până jos de vagabonzi şi, deodată, cu o forţă 
supraomenească, aruncă ciorchinele acela de oameni înapoi 
în piaţă. O clipă, cei mai curajoşi dintre bărbaţi simţiră cum 
li se strânge inima. Scara, zvârlită înapoi, rămase un 
moment dreaptă, în picioare, păru că şovăie, apoi oscilă şi, 
brusc, descriind un înfricoşător arc de cerc cu raza de 
optzeci de picioare, se prăbuşi la pământ cu încărcătura ei 
de tâlhari, mai repede decât un pod mişcător căruia i s-ar 
rupe lanţurile. Urmă un imens blestem, apoi totul se stinse 
şi câţiva nefericiţi mutilaţi ieşiră târându-se de sub 
mormanul de morți. 

Un vuiet de durere şi de uimire urmă după primele 
strigăte de triumf ale asediatorilor. Quasimodo, netulburat, 
cu amândouă coatele rezemate de balustradă, privea, 
părând un bătrân rege pletos la ferestrele palatului său. 

Jehan Frollo se găsea într-o situaţie critică. Se afla în 
galerie, singur cu temutul clopotar, despărţit de-ai săi 


printr-un zid vertical de optzeci de picioare. Cât timp 
Quasimodo se ocupase de scară, studentul alergase la uşa 
secretă pe care o credea deschisă, dar pe care n-o găsi aşa. 
Intrând în galerie, surdul o încuiase în urma lui. Atunci, 
Jehan se ascunse în dosul unui rege de piatră, 
nemaiindrăznind să răsufle şi aţintindu-şi spre monstruosul 
cocoşat faţa înspăimântată, ca bărbatul acela care, făcând 
curte nevestei paznicului unei menajerii, s-a dus într-o 
seară la o întâlnire amoroasă, a sărit din greşeală alt zid şi 
s-a pomenit faţă în faţă cu un urs alb! 

În primele clipe, surdul nu-i dădu nicio atenţie, dar până 
la urmă întoarse capul şi-şi încorda deodată spinarea. II 
zărise pe student. 

Jehan se pregăti pentru o lovitură zdravănă, dar surdul 
rămase neclintit; se întoarse doar spre student şi-l privi. 

— Ho! Ho!, făcu Jehan. Ce ai de te uiţi aşa la mine cu 
ochiul ăla chior şi melancolic? (Pe când vorbea astfel, 
nemernicul tânăr îşi pregătea pe ascuns arbaleta.) 

— Quasimodo, strigă el. Am să-ţi schimb porecla: o să ţi 
se zică orbul. 

Lovitura porni. Săgeata cu pană şuieră şi se înfipse în 
braţul stâng al cocoşatului. Quasimodo nu se sinchisi nici 
cât s-ar fi sinchisit regele Faramond de-o zgârietură. Duse 
mâna la săgeată, o smulse din braţ şi o frânse liniştit pe 
genunchiul său ciolănos. Apoi, mai mult lăsă să cadă decât 
aruncă la pământ cele două frânturi. Dar Jehan nu mai avu 
timp să tragă a doua oară. După ce frânse săgeata, 
Quasimodo răsuflă zgomotos, sări ca o lăcustă şi căzu peste 
studentul a cărui armură se turti imediat de zid. 

Atunci, în semiîntunericul în care plutea lumina torţelor, 
se zări ceva îngrozitor. 

Quasimodo apucase cu stânga braţele lui Jehan, care nu 
se mai zbătea, într-atât se simţea de pierdut. Cu dreapta, 
surdul îi desprindea una după alta, în tăcere, cu o 
încetineală  sinistră, toate piesele  armurii, spada, 
pumnalele, casca, platoşa, acoperitoarele braţelor. Ai fi zis 


că e o maimuţă care dezghioacă o nucă. Quasimodo arunca 
la picioare, bucată cu bucată, cochilia de fier a studentului. 

Când se văzu dezarmat, despuiat, slab şi gol în mâinile 
acestea cumplite, studentul nu încercă să-i vorbească 
surdului, ci începu să-i râdă în obraz cu neruşinare şi să 
cânte, cu îndrăzneață lui nepăsare de băiat de şaisprezece 
ani, cântecul pe atunci popular: 


Frumos gătit mai e 
Acest oraş Cambrai, 
Marafin l-a jefuit... 


Dar nu apucă să sfârşească. Cei de jos îl văzură pe 
Quasimodo în picioare pe parapetul galeriei ţinându-l cu o 
singură mână de picioare pe băiat şi învârtindu-l deasupra 
hăului ca pe o praştie. Apoi se auzi un zgomot ca de ţeastă 
pocnită de un zid şi se văzu căzând ceva, care se opri la o 
treime din drum, prins de-o ieşitură a peretelui. Trupul care 
rămase agăţat acolo, frânt în două, cu şalele rupte, cu 
țeasta golită, era mort. 

Un țipăt de groază se ridică printre vagabonzi. 

— Răzbunare!, strigă Clopin. 

— La jaf!, răspunse mulţimea. La asalt! La asalt! 

Apoi urmă un urlet înfiorător în care se amestecau toate 
limbile, toate dialectele, toate accentele. Moartea bietului 
student stârni o mânie plină de patimă în mulţimea care se 
simţea ruşinată şi furioasă că fusese ţinută în şah atâta 
vreme, în faţa unei biserici, de un cocoşat. Furia descoperi 
scări, înmulţi torţele şi, peste câteva minute, Quasimodo, 
înnebunit, văzu  înspăimântătorul furnicar urcând de 
pretutindeni la asaltul catedralei. Cei care n-aveau scări 
aveau funii cu noduri; cei care n-aveau funii se căţărau pe 
reliefurile sculpturilor şi se prindeau unii de zdrenţele 
altora. Cu neputinţă să te împotriveşti valului de feţe 
înspăimântătoare. Furia făcea să scânteieze chipurile 
fioroase ale atacatorilor; frunţile lor pământii şiroiau de 


sudoare; ochii fulgerau. Toate strâmbăturile, toate sluţeniile 
îl împresurau pe Quasimodo. Ai fi zis că o altă biserică îşi 
trimisese  gorgonele, câinii uriaşi, himerele, demonii, 
sculpturile cele mai fantastice să ia cu asalt Notre-Dame. 
Părea că un strat de monştri vii s-ar fi urcat peste monştrii 
de piatră ai fațadei. 

Între timp, în piaţă se aprinseseră mii de torţe. Scena 
aceasta haotică, ascunsă până atunci în întuneric, se 
luminase brusc. Tăpşanul strălucea şi-şi arunca lumina 
până la cer. Rugul aprins pe platforma înaltă ardea întruna, 
iluminând până departe oraşul. Gigantica siluetă a celor 
două turle, desfăşurată sus, peste acoperişurile Parisului, 
scobea o largă pată de umbră în lumina aceasta. Oraşul 
părea că se trezise. Departe sunau clopotele de alarmă: 
vagabonzii urlau, gâfâiau, înjurau, urcau, iar Quasimodo, 
neputincios împotriva atâtor duşmani, tremura de grija 
ţigăncii, văzând feţele furioase apropiindu-se din ce în ce 
mai mult de galerie, cerea cerului să săvârşească o minune, 
frângându-şi mâinile deznădăjduit. 


5 


Odaia retrasă în care îşi face rugăciunile 
domnul Ludovic al Franţei 


Cititorul poate n-a uitat că, înainte de-a zări ceata 
nocturnă a vagabonzilor, Quasimodo, cercetând Parisul de 
la înălţimea turlei sale, nu văzuse lucind decât o lumină 
care înstela un geam la etajul cel mai de sus al unei clădiri 
înalte şi întunecate de lângă Poarta Saint-Antoine. Clădirea 
aceea era Bastilia. Steaua era lumânarea lui Ludovic al XI- 
lea, care se afla de două zile la Paris, urmând să plece peste 
alte două zile la citadela lui din Montilz-les-Iours. Căci făcea 
totdeauna numai rare şi scurte apariţii în frumosul oraş 


Paris, unde nu simţea în jurul lui destule trepte, 
spânzurători şi arcaşi scoțieni. 

În ziua aceea, regele venise să se culce la Bastilia. 
Marea lui odaie de la Luvru, lungă de vreo zece metri, în 
care se aflau marele cămin împodobit cu douăsprezece 
lighioane şi treisprezece profeţi şi marele lui pat de 
unsprezece picioare pe douăsprezece, nu prea îi plăcea. 
Bunul rege se cam pierdea în toate mărimile acestea şi 
prefera Bastilia, cu o odăiţă şi un pat simplu. Şi-apoi, 
Bastilia era mai întărită decât Luvrul. 

Odăiţa pe care regele şi-o rezervase în faimoasa 
închisoare de stat era destul de încăpătoare şi ocupa etajul 
cel mai de sus al unei turle făcând parte din turnul mare. 
Încăperea era rotundă şi tapisată cu rogojini de pai lucios; 
tavanul avea bârne împodobite cu flori de crin din carton 
aurit, cu spaţii colorate între ele; pereţii erau căptuşiţi până 
la jumătate cu lemnărie lucrată artistic, presărată cu rozete 
de cositor alb şi pictată într-o nuanţă de vernil, obţinută din 
sulfura de arsenic şi indigo fin. 

Odăiţa n-avea decât o fereastră, o lungă ogivă zăbrelită 
cu sârmă de aramă şi cu drugi de fier, dar întunecată de 
nişte frumoase vitralii colorate, cu stemele regelui şi ale 
reginei, care costau douăzeci şi doi de soli. 

Nu exista acolo decât o intrare, o uşă modernă, cu boltă 
joasă, împodobită pe dinăuntru cu o tapiserie, iar pe 
dinafară cu unul din acele panouri din lemn de Irlanda, 
lucrare fragilă de dulgherie, curios executată, cum se mai 
vedeau încă cu duiumul acum o sută cincizeci de ani prin 
casele vechi. „Deşi urâţesc şi încurcă locul, spune Sauvai cu 
disperare, totuşi, bătrânii nobili nu vor să se despartă de 
ele şi le păstrează în ciuda tuturor.” 

În camera aceasta nu vedeai nimic din mobila 
apartamentelor obişnuite, nici bănci, nici scânduri puse pe 
capre, nici scaune, nici scăunele obişnuite în formă de lăzi, 
nici scăunele frumoase susţinute de stâlpişori a patru sous] 
bucata. Nu se vedea decât un jilţ pliant, cu braţe, foarte 


măreț; lemnul jilţului era pictat cu trandafiri pe fond roşu; 
partea de piele roşie era garnisită cu ciucuri lungi de 
mătase şi punctată cu mii de ţinte de aur. Singurătatea 
acestui jilţ dădea de înţeles că o singură persoană avea 
dreptul să şadă jos în odaie. Lângă jilţ şi foarte aproape de 
fereastră se afla o masă acoperită cu un covor lucrat cu 
chipuri de păsărele. Pe masă, o mapă murdărită de 
cerneală, câteva pergamente, câteva pene şi o cupă mare 
de argint cizelat. Ceva mai încolo, un încălzitor, un scaun 
pentru rugăciuni din catifea roşie, împodobit cu bumbi de 
aur. În sfârşit, în fundul odăiţei, un pat simplu din damasc 
galben şi stacojiu, fără nimic lucios şi fără găitane, doar cu 
ciucuri. Patul acesta, faimos fiindcă adăpostise somnul sau 
insomnia lui Ludovic al XI-lea, mai putea fi încă privit acum 
două sute de ani la un consilier de stat, unde a fost văzut de 
bătrâna doamnă Pilou, celebră în Cyrus sub numele de 
Arricidie şi de Morala vie. 

Aşa arăta camera numită „odaia retrasă în care îşi face 
rugăciunile domnul Ludovic al Franţei”. 

În clipa în care l-am introdus pe cititor în ea, odaia era 
foarte întunecată. Stingerea sunase de o oră, se înnoptase 
şi, în toată încăperea, nu se afla, ca să le lumineze pe cele 
cinci personaje diferit grupate, decât o lumânare de ceară 
cu flacăra pâlpâitoare, pusă pe-o masă. 

Primul personaj asupra căruia cădea lumina era un 
senior, superb înveşmântat, cu pantaloni până la genunchi, 
cu o haină strâmtă şi lungă de culoare roşie în dungi 
argintii şi cu o bluză cu umeri largi de postav de aur, cu 
desene negre. Acest splendid costum, pe care juca lumina, 
părea că reflectă razele în toate cutele lui. Bărbatul care îl 
purta îşi avea pe piept armoriile brodate în culori vii: un pui 
de căprioară însoţit, în partea de jos, de-o căprioară în 
mers; herbul avea în dreapta o ramură de măslin, în stânga 
un corn de cerb. Bărbatul purta la brâu o spadă bogată al 
cărei mâner de argint aurit era cizelat ca o creastă de coif, 


având în vârf o coroană de conte. Părea rău din fire, trufaş 
şi-şi ţinea capul sus. 

La prima privire i se citea pe faţă trufia; la a doua, 
şiretenia. 

Personajul acesta, cu capul descoperit, cu un caiet lung 
în mână, stătea în picioare în spatele jilţului; pe jilţ, într-o 
poziţie dizgraţioasă, încovoiat, cu genunchii unul peste 
altul, cu cotul pe masă, şedea un personaj foarte prost 
îmbrăcat, într-adevăr, închipuiţi-vă pe jilţul bogat, din piele 
de Cordoba, doi genunchi colţuroşi, două coapse slabe, 
îmbrăcate sărăcăcios, într-o țesătură de lână neagră, un 
bust acoperit cu un surtuc de barhet şi având o blană căreia 
i se vedea mai mult pielea decât părul; în sfârşit, ca să 
încununeze totul, o pălărie veche şi unsuroasă din cel mai 
prost postav negru, bordată cu un cordon circular făcut din 
mici figurine de plumb. Dacă mai adăugăm şi calota soioasă 
care abia dacă lăsa să scape un fir de păr, am descris tot ce 
se putea desluşi din personajul aşezat în jilţ. Personajul îşi 
ţinea fruntea atât de aplecată în piept, încât nu i se zărea 
nimic din faţa umbrită în afară de vârful nasului, pe care 
cădea o rază de lumină şi care, de bună seamă, era lung. 
După slăbiciunea mâinii lui zbârcite se ghicea că personajul 
e bătrân. Acesta era Ludovic al XI-lea. 

La câţiva paşi înapoia celor doi discutau în şoaptă doi 
bărbaţi îmbrăcaţi după moda flamandă; aceştia nu erau 
atât de pierduţi în umbră, încât spectatorii de la 
reprezentaţia misterului lui Gringoire să nu poată 
recunoaşte în ei pe cei doi principali soli flamanzi, pe 
Guillaume Rym, agerul pensionar al oraşului Gand, şi pe 
Jacques Coppenole, popularul ciorăpar. Ne amintim că 
amândoi erau amestecați în politica secretă a lui Ludovic al 
XI-lea. 

În sfârşit, în fund de tot, lângă uşă, stătea în picioare în 
întuneric, nemişcat ca o statuie, un bărbat voinic şi îndesat, 
încins milităreşte, cu steme pe bluză, şi a cărui faţă pătrată, 
străpunsă de doi ochi holbaţi, tăiată de-o gură imensă, 


ascunzându-şi urechile sub două lungi streşini de păr lins, 
fără frunte, semăna totodată şi a dulău, şi a tigru. 

Toţi erau cu capetele descoperite, în afară de rege. 

Seniorul aflat lângă rege dădea citire unui soi de 
memoriu nesfârşit, pe care maiestatea sa părea că-l ascultă 
cu atenţie. Cei doi flamanzi şuşoteau între ei. 

— Pe cinstea mea!, bombănea Coppenole. Am obosit tot 
stând în picioare. Oare nu-i niciun scaun pe-aici? 

Rym răspunse cu un gest negativ, însoţit de un zâmbet 
neliniştit. 

— Pe cinstea mea!, începu iar Coppenole, foarte necăjit 
că trebuie să vorbească atât de încet. Tare am chef să m- 
aşez pe jos, turceşte, aşa cum fac în prăvălia mea. 

— Fereşte-te s-o faci, jupâne Jacques! 

— Mda, jupâne Guillaume! Deci aici nu se poate sta 
decât în picioare! 

— Sau în genunchi, spuse Rym. 

În clipa aceea se auzi glasul regelui. Amândoi tăcură. 

— Cincizeci de sous robele valeţilor noştri şi 
douăsprezece livre hainele slujbaşilor coroanei noastre! Ei, 
aş! Arunci aurul cu tonele. Eşti nebun, Olivier? 

Vorbind astfel, bătrânul ridicase capul. La gât i se vedea 
lucind  cochilia de aur a colierului Sfântul Mihail. 
Lumânarea îi lumina din plin profilul descărnat şi posac. 
Regele smulse hârtiile din mâinile celuilalt. 

— Ne ruinezi!, strigă el, plimbându-şi peste caiet ochii 
înfundaţi în orbite. Ce sunt toate astea? Ce-avem nevoie de- 
o casă atât de luxoasă? Doi capelani plătiţi cu câte zece 
livre lunar fiecare şi un paracliser cu o sută de sous] Un 
valet cu nouăzeci de livre pe an! Patru slujitori care servesc 
la masă, cu câte o sută douăzeci de livre anual fiecare! Un 
grătargiu, un ciorbagiu, un specialist în sosuri, un bucătar, 
un om cu aprovizionarea, două slugi pentru vitele care cară 
proviziile, cu câte zece livre lunar fiecare! Doi băieţi la 
bucătărie, cu câte opt livre! Un portar, un cofetar, un 
brutar, doi căruţaşi, fiecare cu câte şaizeci de livre pe an! Şi 


potcovarul, o sută douăzeci de livre. Şi vistiernicul banilor 
noştri, o mie două sute de livre, şi controlorul, cinci sute! Ce 
să spun? E o adevărată nebunie! Lefurile slugilor noastre 
jefuiesc Franţa! 'Toate bogăţiile Luvrului se vor topi în focul 
acestor cheltuieli. O să ne vindem şi blidele-n care mâncăm. 
Şi la anul, dacă Dumnezeu şi Sfânta Fecioară (aici îşi scoase 
pălăria) ne mai dăruiesc zile, o să ne bem infuzia într-o cană 
de cositor! 

Spunând acestea, regele îşi aruncă privirea spre cupa 
de argint care strălucea pe masă. Apoi, după ce tuşi, 
continuă: 

— Jupâne Olivier, prinții, care domnesc ca regi şi 
împărați peste seniorii întinse, nu trebuie să lase risipa 
luxului să le intre în casă; căci de-aici focul acesta va 
cuprinde întreaga ţară. Aşadar, jupâne Olivier, ia seama la 
ce ţi-am spus. Cheltuielile noastre cresc an de an. Lucrul 
acesta ne displace. Până în 79, cum naiba de n-au trecut de 
treizeci şi şase de mii de livre? În '80 au atins patruzeci şi 
trei de mii şase sute nouăsprezece livre - ţin minte cifra - în 
'81, şaizeci şi şase de mii şase sute optzeci de livre, iar anul 
ăsta, pe legea mea, au să atingă optzeci de mii de livre! 
Dublate în patru ani! E monstruos! 

Regele se opri gâfâind, apoi continuă cu mânie: 

— Nu văd în jurul meu decât oameni care se îngraşă din 
slăbiciunea mea! Îmi sugeţi talerii prin toţi porii! 

Toţi tăceau. Era una din mâniile acelea care sunt lăsate 
să treacă. Regele continuă: 

— La fel şi cu cererea asta în latină a seniorilor Franţei, 
pentru restabilirea de câtre noi a ceea ce ei numesc marile 
sarcini ale coroanei. Adevărat că-s sarcini! Sarcini care 
strivesc! Ah, domnilor, spuneţi că nu suntem rege ca să 
domnim dapifero nullo, buticulario nullo!I2%:. O să vă 
arătăm noi, fir-ar să fie, dacă suntem rege sau nu! 

Aici zâmbi, plin de simţământul puterii sale; proasta 
dispoziţie i se mai domoli; regele se întoarse spre flamanzi: 


— Vezi, cumetre Guillaume? Marele pitar, marele cupar, 
marele şambelan, marele seneşal nu fac nici cât cel mai 
mărunt valet. Reţine asta, cumetre Coppenole: ei nu 
folosesc la nimic. Cum stau aşa, fără folos, în preajma 
regelui, mi se pare că ar fi cei patru evanghelişti din jurul 
cadranului de la marele orologiu al palatului, pe care 
Philippe Brille l-a făcut ca nou. Sunt auriţi, dar nu arată 
ora! lar acul se poate lipsi de ei. 

Regele căzu pe gânduri o clipă, apoi adăugă clătinându- 
şi capul bătrân: 

— Ho, ho! Pe Sfânta Fecioară, eu nu sunt Philippe Brille 
şi n-am să-i auresc iar pe marii vasali. Sunt de aceeaşi 
părere cu regele Eduard: „Salvaţi norodul şi ucideţi-i pe 
seniori”. Continuă, Olivier. 

Personajul astfel numit luă iar caietul în mână şi începu 
să citească cu glas tare. 

— „Lui Adam Tenon, slujbaş la paza sigiliilor de la 
căpitănia Parisului, pentru argintul, modelul şi gravatul sus- 
numitelor sigilii care au fost făcute din nou, pentru că cele 
de mai înainte, din pricina vechimii şi a şubrezeniei lor, nu 
mai puteau sluji cum se cuvine, douăsprezece livre 
pariziene. Lui Guillaume Frere, suma de patru livre, patru 
sous parizieni, pentru osteneală şi ca plată fiindcă a hrănit 
şi alimentat porumbeii celor două hulubării de la Hotel des 
Tournelles, în lunile ianuarie, februarie şi martie ale acestui 
an; şi fiindcă a dat pentru asta şapte sesterţi de ovăz. Unui 
călugăr cordelier, pentru spovedania unui ucigaş, patru 
sous parizieni.” 

Regele asculta în tăcere. Din când în când tuşea. Atunci 
îşi ducea cupa la gură şi bea, strâmbându-se, câte o 
înghiţitură. 

„lar în acest an au fost făcute, prin ordonanţă a 
justiţiei, cu sunet de trâmbiţă la răspântiile Parisului, 
cincizeci şi şase de strigări. Socoteala nefăcută încă. Pentru 
scotocitul şi căutatul în anumite locuri, atât în Paris, cât şi-n 


alte părţi, a banilor care se zicea că ar fi fost ascunşi acolo, 
dar nu s-a aflat nimic, patruzeci şi cinci de livre pariziene.” 

— Să îngropi un taler ca să scoţi un gologan!, spuse 
regele. 

— „Fiindcă a reparat, la Hotel des 'Tournelles, şase 
panouri de sticlă albă în locul unde e cuşca de fier, 
treisprezece sous. Fiindcă a făcut şi livrat, din porunca 
regelui, în ziua monştrilor, patru blazoane cu armele sus- 
numitului senior, împodobite de jur-împrejur cu trandafiri, 
şase livre. Pentru două mâneci la tunica veche a regelui, 
douăzeci de sous. Pentru o cutie cu unsoare de uns cizmele 
regelui, cincisprezece dinari. Un coteţ nou pentru purceii 
negri ai regelui, treizeci de livre pariziene. Un număr de 
pereţi despărțitori, podele şi chepenguri făcute pentru a 
închide leii de lângă Saint-Paul, douăzeci şi două de livre.” 

— lată nişte animale care costă scump, spuse Ludovic al 
XI-lea. Dar asta nu contează! E o cheltuială demnă de un 
rege. Am acolo un leu mare şi roşcat care mi-e drag pentru 
drăgălăşeniile lui. L-ai văzut, jupâne Guillaume? Prinții 
trebuie să aibă animale din acestea mirifice. Nouă, regilor, 
câinii trebuie să ne fie lei, şi pisicile tigri. Coroanei i se 
potriveşte ce e mare. Încă de pe vremea păgânilor, a lui 
Jupiter, când poporul dăruia templelor o sută de boi şi o 
sută de mioare, împărații dăruiau o sută de lei şi o sută de 
vulturi. Lucrul acesta era sălbatic, dar şi tare frumos. Regii 
Franţei au avut dintotdeauna asemenea răgete în jurul 
tronului. Totuşi mi se va recunoaşte că eu cheltuiesc mai 
puţin decât ei şi că sunt mai modest în privinţa leilor, a 
urşilor şi a leoparzilor. Zău, jupâne Olivier, ţineam să le 
spunem asta prietenilor noştri flamanzi. 

Guillaume Rym făcu o plecăciune adâncă, pe când 
Coppenole, cu înfăţişarea lui ursuză, părea unul din urşii 
pomeniţi de maiestatea sa. Regele însă nu băgă de seamă 
lucrul acesta. Tocmai îşi muiase buzele în cupă şi scuipa 
băutura spunând: 

— Puah! Afurisită infuzie! 


Olivier continuă să citească: 

— „Pentru hrana unui derbedeu de rând, închis de şase 
luni în chilia abatorului, până se va hotări ce să se facă cu 
el, şase livre, patru sous” 

— Ce-i asta?, îl întrerupse regele. Să hrăneşti ce trebuie 
spânzurat! Pe Dumnezeul meu! N-o să mai dau un ban 
pentru hrana lui. Olivier, înţelege-te în privinţa asta cu 
domnul d'Estouteville şi faceţi, începând chiar de astă- 
seară, pregătirile pentru cununia amorezului cu o 
spânzurătoare. Continuă! 

Olivier făcu un semn cu degetul mare la paragraful 
derbedeu de rând şi trecu mai departe. 

— „Luihenriet  Cousin, maestru-călău al justiţiei 
Parisului, suma de şaizeci de sous parizieni, fixată şi 
ordonată pentru el de monseniorul prâvât al Parisului 
fiindcă a cumpărat, din porunca sus-zisului senior prevot, o 
spadă mare, servind la executarea persoanelor osândite de 
justiţie pentru vinile lor, pe care spadă a întregit-o cu teacă 
şi cu toate cele trebuitoare; şi, de asemenea, a pus să fie 
dreasă şi călită din nou spada cea veche, care se plesnise la 
execuţia lui messire Ludovic de Luxemburg, după cum s-a 
putut constata...” 

Regele îl întrerupse. 

— De ajuns. Aprob suma cu dragă inimă. La asemenea 
cheltuieli nu mă uit. Banii ăştia nu i-am regretat niciodată. 
Continuă! 

— „Pentru facerea unei cuşti noi...” 

— Ah!, spuse regele, apucându-se cu amândouă mâinile 
de braţele jilţului. Ştiam eu că am venit pentru ceva la 
Bastilia. Aşteaptă, jupâne Olivier. Vreau să văd eu însumi 
cuşca. O să-mi citeşti cât a costat în timp ce eu o voi 
examina. Domnilor flamanzi, veniţi s-o vedeţi. E ceva 
deosebit. 

Apoi se ridică, se rezemă de braţul celui cu care vorbise, 
îi făcu semn celui care stătuse ca un mut în picioare, în faţa 


uşii, să pornească înaintea lui, iar celor doi flamanzi să-l 
urmeze, şi ieşi din încăpere. 

La uşa odăiţei, grupul regal se completă cu ostaşi 
îmbrăcaţi în armuri grele de fier şi cu paji subţiri care 
purtau făclii, şi merse câtva timp în interiorul turnului 
întunecat, străpuns de scări şi de coridoare până şi în 
grosimea zidurilor. Căpitanul Bastiliei se afla în frunte şi 
făcea să se deschidă uşile în faţa regelui bolnav şi adus de 
spate, care păşea tuşind. 

La fiecare uşiţă, toate capetele erau nevoite să se plece, 
în afară de cel al bătrânului încovoiat de vârstă. 

— Hm!, spunea el printre gingii, căci nu mai avea dinţi. 
Suntem gata pentru uşa mormântului. La uşă joasă, 
trecător încovoiat. 

În sfârşit, după ce trecură printr-o ultimă uşiţă atât de 
încărcată cu lacăte şi zăvoare, încât fu nevoie de un sfert de 
ceas ca să fie deschisă, intrară într-o sală în ogivă, înaltă şi 
încăpătoare, înăuntrul căreia, la lumina făcliilor, se zărea un 
cub mare şi masiv de zid, fier şi lemn. Interiorul cubului era 
gol. Aceasta era una din faimoasele cuşti pentru deţinuţii de 
stat, denumite fetiţele regelui. În pereţii ei se aflau două 
sau trei mici ferestre, atât de des zăbrelite cu gratii groase 
de fier, încât geamul nu se mai vedea. În loc de uşă, avea o 
lespede mare şi turtită, ca la morminte, o poartă din acelea 
care nu folosesc decât ca să intri. Numai că, aici, mortul era 
un om viu. 

Regele începu să se plimbe cu paşi rari în jurul micii 
construcţii, cercetând-o cu grijă, pe când jupân Olivier îl 
urma citind cu glas tare memoriul. 

— „Pentru facerea unei cuşti mari de lemn, din bârne 
groase, lemnărie pentru pereţi şi grinzi pentru căpriori, 
lungă de nouă picioare, lată de opt şi înaltă de şapte 
picioare între cele două pardoseli, netezite şi nituite cu 
nituri groase de fier, care a fost aşezată într-o încăpere 
aflată într-unui din turnurile fortăreței Saint-Antoine, în 
care cuşcă e pus un deţinut, din porunca regelui, seniorul 


nostru, un prizonier care locuia mai înainte într-o cuşcă 
veche, şubredă şi dărăpăânată. Au fost folosite, la sus-numita 
cuşcă nouă, nouăzeci şi şase de bârne orizontale şi cincizeci 
şi două de bârne în picioare, zece grinzi pentru căpriori a 
şaptesprezece picioare lungime; şi au fost folosiţi 
nouăsprezece dulgheri pentru a curaţi, a fasona şi a potrivi 
sus-zisul lemn în curtea Bastiliei timp de douăzeci de zile...” 

— Inimă de stejar destul de frumoasă, spuse regele, 
izbind cu pumnul în lemnărie. 

— ...„În cuşca aceasta au intrat, continuă celălalt, două 
sute douăzeci de nituri mari de fier, de nouă picioare şi de 
opt, plus unele de mărime mijlocie, cu rotile, plăcuţe 
găurite şi opritori servind sus-ziselor nituri, cântărind tot 
sus-zisul fier trei mii şapte sute treizeci şi cinci de livre; în 
afară de opt colţari mari de fier servind la ataşarea sus-zisei 
cuşti, cu scoabe şi cuie cântărind împreună două sute 
optsprezece livre de fier, fără să mai socotim fierul gratiilor 
de la ferestrele camerei în care a fost pusă cuşca, drugii de 
fier de la uşa camerei şi alte lucruri...” 

— Atâta fier, exclamă regele, ca să cuprindă uşurinţa 
unei minţi! 

— ...„lotul face trei sute şaptesprezece livre, cinci soli şi 
şapte dinari.” 

— Paşti şi Dumnezei!, exclamă regele. 

La înjurătura aceasta favorită a lui Ludovic al XI-lea, 
ceva păru că se trezeşte în interiorul cuştii; se auziră 
lanţuri care râcâiau cu zgomot podeaua şi o voce slabă, 
ieşită ca din mormânt. 

— Sire! Sire! Iertare! 

Cel care vorbise astfel nu putea fi văzut. 

— Trei sute şaptesprezece livre, cinci soli şi şapte dinari! 
Repetă regele. 

Jalnicul glas ieşit din cuşcă îi îngheţase pe toţi cei de 
faţă, chiar şi pe jupânul Olivier. Numai regele părea că nu-l 
auzise. La porunca lui, jupân Olivier începu din nou să 


citească, iar maiestatea sa continuă să inspecteze cu 
răceală cuşca. 

— ...„În afară de aceasta, s-a plătit unui zidar care a 
făcut găurile pentru pus gratiile la ferestre şi podea în 
încăperea unde se afla cuşca, pentru că podeaua n-ar fi 
putut ţine cuşca din cauza greutăţii ei, douăzeci şi şapte de 
livre, paisprezece sous parizieni...” 

Glasul începu iar să geamă. 

— Iertare, sire! Vă jur că domnul cardinal d'Angers a 
săvârşit trădarea, nu eu. 

— Zidarul e scump!, spuse regele. Continuă, Olivier! 

Olivier continuă: 

— ...„Unui dulgher, pentru ferestre, culcuş, scaun găurit 
şi alte lucruri, douăzeci de livre, doi sous parizieni...” 

Glasul continua şi el: 

— Vai, sire! Nu mă ascultați? Vă jur că nu eu am scris 
lucrul acela monseniorului de Guyenne, ci monseniorul 
cardinal Balue! 

— Dulgherul e scump!, observă regele. Asta-i tot? 

— Nu, sire. „Unui geamgiu, pentru geamurile sus-zisei 
încăperi, patruzeci şi şase soli, opt dinari parizieni...” 

— Fie-vă milă de mine, sire! Nu-i de ajuns că toate 
bunurile mele au fost date judecătorilor, vesela mea 
domnului de 'Iorcy, biblioteca mea maestrului Pierre 
Dariolle, tapiseriile mele guvernatorului din Roussillon? 
Sunt nevinovat. De paisprezece ani dârdâi într-o cuşcă de 
fier. Fie-vă milă, sire! Veţi regăsi toate astea în cer. 

— Cât e totalul, jupâne Olivier?, întrebă regele. 

— Trei sute şaizeci şi şapte de livre, opt sous şi trei 
dinari parizieni. 

— Sfântă Fecioară!, exclamă regele. lată o cuşcă de 
ocară! Şi, smulgând caietul din mâinile jupânului Olivier, 
începu să socotească el însuşi pe degete, cercetând când 
hârtia, când cuşca. În acest timp se auzeau hohotele de 
plâns ale deţinutului, în întuneric, glasul lui suna lugubru şi 
cei de faţă se priveau pălind. 


— Paisprezece ani, sire! Sunt paisprezece ani! Din 
aprilie 1469. În numele sfintei Maici a lui Dumnezeu, sire, 
ascultaţi-mă! În tot acest timp v-aţi bucurat de căldura 
soarelui. Oare eu, păcătosul, n-o să mai văd niciodată 
lumina zilei? Iertare, sire! Fiţi milostiv! Îndurarea e un 
minunat har regesc şi ea frânge imboldurile mâniei. 
Maiestatea voastră crede cumva că, la ceasul de pe urmă, e 
o mare mulţumire pentru un rege să nu fi lăsat nicio ofensă 
nepedepsită? De altfel, sire, nu eu am trădat-o pe 
maiestatea voastră, ci domnul d'Angers. Am la picior un lanţ 
greu, cu o ghiulea mare de fier la capăt, mult mai grea 
decât ar fi nevoie. Vai, sire! Fie-vă milă de mine! 

— Olivier, spuse regele, clătinând din cap, observ că mi 
se pun la socoteală douăzeci de sous baniţa de ipsos, care 
nu costă decât doisprezece. Ai să refaci memoriul. 

Şi, întorcându-se cu spatele spre cuşcă, dădu să iasă din 
cameră. După lumina tot mai slabă a făcliilor şi după 
zgomotul paşilor, nefericitul deţinut îşi dădu seama că 
regele pleca şi începu să strige deznădăjduit: 

— Sire! Sire! 

Dar uşa se închise şi el nu mai văzu nimic şi nu mai auzi 
decât vocea răguşită a paznicului, care îi fredona în urechi 
cântecul: 


Jupân Jean Balue 
Nu mai are nici 

O episcopie. 
Domnul de Verdun 
Nici el nu mai are: 
Au zburat aici 
Care mai de care. 


Regele urca tăcut spre odaia de rugăciuni şi alaiul îl 
urma, îngrozit de ultimele gemete ale osânditului. Deodată, 
maiestatea sa se întoarse spre guvernatorul Bastiliei. 

— Ascultă, spuse el, era cineva în cuşca aceea? 


— Vai, sire!, făcu guvernatorul, uimit de întrebare. 

— Cine? 

— Domnul episcop de Verdun. 

Regele ştia mai bine decât oricare altul. Dar avea o 
manie. 

— Ah!, exclamă el cu un aer naiv, de parcă atunci s-ar fi 
gândit prima dată la lucrul acesta. Guillaume de 
Harancourt, prietenul domnului cardinal de Balue. Un drac 
de episcop! 

După câteva clipe, uşa odăiţei se redeschise, apoi se 
închise iar după cele cinci personaje pe care cititorul le-a 
văzut înăuntru la începutul acestui capitol şi care îşi reluară 
locurile, discuţiile cu glas scăzut şi poziţiile. 

Cât lipsise regele, pe masă fuseseră puse câteva misive, 
cărora el le rupea peceţile. Apoi se apucă să le citească în 
grabă, una după alta, şi-i făcu semn jupânului Olivier, care 
părea că îndeplineşte pe lângă el funcţia de ministru, să ia o 
pană şi, fără a-i împărtăşi conţinutul misivelor, începu să-i 
dicteze în şoaptă răspunsurile, pe care acesta le scria, 
îngenuncheat destul de incomod în faţa mesei. 

Guillaume Rym privea. 

Regele vorbea atât de încet, încât flamanzii nu 
înțelegeau nimic din cele ce dicta, în afară de unele 
frânturi, ici-colo, izolate şi puţin inteligibile, ca de pildă: ... 
Să întreţină locurile rodnice prin negoţ şi cele sterpe prin 
manufacturi... Arătaţi-le monseniorilor englezi cele patru 
bombarde ale noastre, Londra, Brabant, Bourg-en-Bresse, 
Saint-Omer... Artileria e cauza pentru care războiul se face 
acum mai cu chibzuinţă... Domnului de Bressuire, prietenul 
nostru... Ostile nu se întreţin fără tributuri... etc. 

Într-un rând, regele ridică glasul: 

— Paşti şi Dumnezei! Domnul rege al Siciliei îşi 
pecetluieşte scrisorile cu ceară galbenă, ca un rege al 
Franţei. Poate că greşim îngăduindu-i asta. Nobilul meu văr 
de Bourgogne nu îngăduia să se folosească armorii pe fond 


roşu. Măreţia dinastiilor se asigură păstrând integritatea 
prerogativelor. Notează asta, cumetre Olivier. 

Altă dată: 

— Oh!, făcu el. Mare mesaj! Ce ne cere fratele nostru 
împăratul? Apoi, parcurgând cu ochii scrisoarea şi 
întrerupându-şi cititul cu exclamaţii: Sigur! Germaniile sunt 
atât de mari şi de puternice, încât abia îţi vine să crezi. Dar 
noi nu uităm vechea zicală: „Cel mai frumos comitat e 
Flandra; cel mai frumos ducat e Milanul; cel mai frumos 
regat e Franţa”. Nu-i aşa, domnilor flamanzi? 

De data aceasta, Coppenole se înclină împreună cu 
Guillaume Rym. Patriotismul ciorăparului era satisfăcut. O 
ultimă misivă îl făcu pe Ludovic al XI-lea să se încrunte. 

— Ce-i asta?, strigă el. Plângeri şi reclamaţii împotriva 
garnizoanelor noastre din Picardia? Olivier, scrie-i imediat 
domnului mareşal de Rouault. Că disciplina a slabit. Că 
jandarmii de gardă, nobilii vasali, arcaşii liberi şi elveţienii 
fac nenumărate rele norodului. Că ostaşul, nemulţumindu- 
se cu bunurile aflate în casele plugarilor, îi sileşte, lovindu-i 
aprig cu ciomegele sau cu baltagele, să se ducă la oraş 
după vin, după peşte, după târguieli de băcănie, şi mai fac 
şi alte silnicii. Că regele ştie asta. Că noi înţelegem să ne 
ferim norodul de neplăceri, furturi şi jafuri. Că asta e voinţa 
noastră, pe Sfânta Fecioară! Că, printre altele, nu ne e 
deloc plăcut ca vreun lăutar, bărbier sau valet de război să 
fie îmbrăcat ca un prinţ, în catifele şi mătăsuri, şi să poarte 
inele de aur. Că deşertăciunile acestea îi sunt urâte lui 
Dumnezeu. Că noi ne mulţumim, noi care suntem gentilom, 
cu o tunică de postav de şaisprezece sous cotul de Paris. Că 
domnii mârlani pot foarte bine să se coboare şi ei până 
acolo. Cereţi şi porunciţi. Domnului de Rouault, prietenul 
nostru. Bine. 

Regele dictă scrisoarea aceasta cu glas tare, cu ton 
hotărât şi frază cu frază. În momentul când isprăvi, uşa se 
deschise şi lăsă să intre un nou personaj care se năpusti 
înspăimântat în odaie, strigând: 


— Sire! Sire! O răzmeriţă a poporului în Paris! Chipul 
grav al lui Ludovic al XI-lea se contractă, dar ceea ce era 
vizibil în emoția lui trecu ca un fulger. Regele se stăpâni şi 
spuse cu o severitate calmă: 

— Cumetre Jacques, intri foarte brusc. 

— Sire! Sire! E o răscoală!, începu iar cumătrul Jacques 
gâfâind. 

Regele, care se ridicase, îl înhaţă zdravăn de braţ şi-i 
spuse la ureche, în aşa fel încât să nu-l audă decât el, cuo 
mânie stăpânită şi privind pieziş spre flamanzi: 

— Taci sau vorbeşte mai încet! 

Nou-venitul înţelese şi începu să-i povestească 
înspăimântat, pe când regele îl asculta calm; în acest timp, 
Guillaume Rym îl făcea atent pe Coppenole, îndemnându-l 
să observe chipul şi îmbrăcămintea nou-venitului, capişonul 
lui îmblănit, caputia forrata, epitoga'12* lui scurtă, epitogia 
curta, roba lui de catifea neagră, care arătau că e 
preşedinte al Curţii de conturi. 

Abia apucase personajul acesta să-i dea regelui câteva 
lămuriri, că Ludovic al XI-lea exclamă hohotind de râs: 

— Nu, zău! Vorbeşte tare, cumetre Coictier! De ce 
vorbeşti aşa de încet? Sfânta Fecioară ştie că noi n-avem 
nimic de ascuns faţă de bunii noştri prieteni flamanzi. 

— Dar, sire... 

— Vorbeşte tare! 

„Cumătrul Coictier” amuţi de mirare. 

— Aşadar, continuă regele, vorbeşte, domnule, s-a iscat o 
tulburare în sânul gloatei din bunul nostru oraş Paris? 

— Da, sire. 

— Îndreptată, după cum spui, împotriva domnului bailli 
al Palatului de Justiţie? 

— Aşa se pare, sire, răspunse cumătrul, care se bâlbâia, 
uimit însă de brusca şi inexplicabila schimbare survenită în 
gândurile regelui. 

Ludovic al XI-lea urmă: 

— Unde i-a întâlnit straja pe răzvrătiți? 


— În drum de la Curtea Miracolelor spre Podul Zarafilor. 
I-am întâlnit eu însumi pe când veneam aici, la porunca 
maiestăţii voastre. I-am auzit pe unii strigând: „Jos bailli-ul 
palatului!”. 

— Şi ce învinuire îi aduc? 

— Ah, zise cumătrul Jacques, învinuirea că e senior. 

— l-auzi! 

— Da, sire. Sunt tâlhari de la Curtea Miracolelor. E mult 
de când se tot plâng de bailli-ul Palatului de Justiţie, căruia 
îi sunt vasali. Nu mai vor să-l recunoască nici ca împărţitor 
al dreptăţii, nici ca mai-mare al drumurilor. 

— Da, da, făcu regele, cu un zâmbet de satisfacţie pe 
care se căznea zadarnic să şi-l ascundă. 

— În toate jalbele lor către parlament, continuă 
cumătrul Jacques, ei pretind că n-au decât doi stăpâni, pe 
maiestatea voastră şi pe Dumnezeul lor, care este, cred, 
diavolul. 

— Ha! Ha!, izbucni regele. 

Şi începu să-şi frece mâinile, râzând cu râsul acela 
lăuntric care face să strălucească obrajii. Nu putea să-şi 
ascundă bucuria, deşi încerca uneori. Nimeni nu mai 
înţelegea nimic, nici chiar „jupân Olivier”. Apoi, regele 
rămase o clipă tăcut, cu un aer gânditor, dar mulţumit. 

— Sunt mulţi?, întrebă el deodată. 

— Da, sigur, sire, răspunse cumătrul Jacques. 

— Câţi? 

— Cel puţin şase mii. 

Regele nu se putu împiedica să nu spună: 

— Bun! Şi continuă: sunt înarmaţi? 

— Cu coase, sulițe, archebuze, cazmale. Tot felul de 
arme foarte violente. 

Regele nu păru deloc neliniştit de toată înşiruirea 
aceasta. Cumătrul Jacques se crezu dator să mai adauge: 

— Dacă maiestatea voastră nu trimite imediat ajutor, 
bailli-ul e pierdut. 


— Vom trimite, răspunse regele cu falsă seriozitate. Bun! 
Sigur că vom trimite. Domnia sa e prietenul nostru. Şase 
mii! Dârzi mai sunt ticăloşii ăştia! E o îndrăzneală 
nemaipomenită şi suntem foarte mâniaţi din pricina asta. 
Dar avem oameni puţini, noaptea asta, în jurul nostru. O să 
fie timp mâine-dimineaţă. 

Cumătrul Jacques exclamă din nou: 

— Imediat, sire! Până mâine, feuda bailli-ului poate fi de 
zeci de ori jefuită, senioria violată şi bailli-ul spânzurat. 
Pentru Dumnezeu, sire! Nu amânaţi pe mâine-dimineaţă! 

Regele îl privi în faţă. 

— Ţi-am spus mâine-dimineaţă. 

Era una din privirile la care nu se putea replica. 

După o nouă tăcere, Ludovic al XI-lea spuse iar cu glas 
tare: 

— Cumetre Jacques, dumneata trebuie să ştii: care era... 
Regele se corectă: Care este jurisdicţia feudală a bai/li-ului? 

— Sire, bailli-ul palatului are strada Calandre până la 
strada de l'Herberie, Piaţa  Saint-Michel şi locurile 
îndeobşte numite les Mureaux, aflate lângă biserica Notre- 
Dame des Champs (aici, Ludovic al XI-lea îşi săltă borul 
pălăriei), care clădiri sunt în număr de treisprezece, plus 
Curtea Miracolelor, plus Leprozeria denumită Banlieu, plus 
întreaga şosea care începe la Leprozerie şi se sfârşeşte la 
Poarta Saint-Jacques. Peste toate aceste locuri diferite, el 
are drept de stăpânire a drumurilor, drept de justiţie înaltă, 
mijlocie şi joasă în chip de senior deplin. 

— Mda!, mormăi regele, scărpinându-şi urechea stângă 
cu mâna dreaptă. Asta face o bucată din oraşul meu! Ah, 
domnul bailli era rege peste toate acestea! 

De data asta, Ludovic al XI-lea nu se mai corectă, ci 
continuă gânditor, ca şi cum ar fi vorbit cu sine însuşi: 

— Mai uşurel, domnule bailli! 'Ţineţi între dinţi o 
frumoasă bucăţică din Parisul nostru! Deodată izbucni: 
Paşti şi Dumnezei! Ce-i cu toţi oamenii ăştia care se pretind 
stăpâni ai drumurilor, împărţitori ai dreptăţii, seniori şi 


stăpâni în casa noastră, care scot bani de pe urma oricărui 
drum şi au tribunal şi călău la fiecare răspântie în mijlocul 
poporului nostru, în aşa fel încât, după cum grecul credea 
că are atâţia zei câte fântâni, iar persanul câte stele vedea 
pe cer, francezul socoteşte că are atâţia regi câte 
spânzurători vede. Pe Dumnezeul cel viu! Lucrul acesta e 
rău şi confuzia îmi displace. Tare aş vrea să ştiu dacă, prin 
graţia lui Dumnezeu, mai există la Paris vreun alt stăpân al 
drumurilor în afară de rege, o altă justiţie în afară de cea a 
parlamentului nostru, un alt împărat în afară de noi în 
împărăţia aceasta? Pe legea sufletului meu! Va trebui să 
vină ziua când nu va mai exista în Franţa decât un rege, un 
senior, un judecător, un tăietor de capete, după cum în Rai 
există numai un Dumnezeu. 

Regele îşi săltă şi mai mult pălăria şi continuă, tot 
gânditor, cu aerul şi tonul unui vânător care îşi aţâţă şi-şi 
îndeamnă haita: 

— Bine, poporul meu! Curaj! Frânge-i pe falşii seniori! 
Fă-ţi treaba! Pe ei! Pe ei! Jefuieşte-i! Spânzură-i! Pradă-i!... 
Ah! Vreţi să fiţi regi, boierilor! Înainte, popor! Înainte! 

Aici se întrerupse brusc, îşi muşcă buza ca pentru a-şi 
retrage gândurile pe jumătate scăpate, îşi aţinti pe rând 
privirea pătrunzătoare asupra fiecăruia dintre cele cinci 
personaje care îl înconjurau, apoi, apucându-şi deodată cu 
amândouă mâinile pălăria şi privind-o îndeaproape, spuse: 

— Oh! Te-aş arde, dacă ai şti ce se află în capul meu! 

Pe urmă, plimbându-şi iar de jur-împrejur privirea 
atentă şi neliniştită, ca a unei vulpi care intră pe furiş în 
vizuină, adăugă: 

— N-are a face! Îl vom ajuta pe domnul bailli. Din păcate 
n-avem decât puţină oaste aici, ca să ţină piept la atâta 
norod. Trebuie să aşteptăm până mâine-dimineaţă. Se va 
face ordine în Cite şi vor fi spânzurați fără cruţare toţi cei 
ce vor fi prinşi. 

— Fiindcă veni vorba, sire, de zăpăceala primelor 
momente am uitat să vă spun că straja a prins doi din 


şleahtă, rămaşi în urmă, spuse cumătrul Coictier. Dacă 
maiestatea voastră doreşte să-i vadă, sunt aici. 

— Dacă vreau să-i văd?, exclamă regele. Cum?! Paşti şi 
Dumnezei! Uiţi asemenea lucru? Dă fuga, tu, Olivier! Du-te 
de-i adu! 

Jupân Olivier ieşi şi se întoarse aproape imediat cu cei 
doi prinşi, înconjurați de arcaşi din gardă. Primul, beat şi 
nedumerit, cu o faţă mare şi idioată, era îmbrăcat în 
zdrenţe şi mergea îndoindu-şi genunchiul şi târându-şi 
piciorul. Al doilea avea o faţă gălbejită şi zâmbitoare pe 
care cititorul o cunoaşte. 

Regele îi examina o clipă fără să scoată un cuvânt, apoii 
se adresă brusc celui dintâi. 

— Cum te cheamă? 

— Gieffroy Pincebourde. 

— Meseria. 

— Vagabond. 

— Ce căutai în răzmeriţa asta blestemată? Vagabondul îl 
privi pe rege şi-şi legănă braţele cu un aer năuc. Avea unul 
din capetele acelea prost alcătuite în care inteligenţa stă 
aproape la fel de bine ca lumina sub mucarniţă. 

— Habar n-am, spuse el. Ei mergeau şi mergeam şi eu. 

— Nu vă duceaţi să-l atacați şi să-l prădaţi ca nişte 
nelegiuiţi pe seniorul vostru, bailli-ul palatului? 

— Ştiu că mergeau ca să ia ceva de la cineva. Atâta tot. 

Un soldat îi arătă regelui un cosor luat de la vagabond. 

— Recunoşti arma asta?, întrebă regele. 

— Da, e cosorul meu. Sunt cultivator de viță-de-vie. 

— ŞI-L recunoşti pe omul acesta drept tovarăşul tău? 
Adăugă Ludovic al XI-lea, arătându-i pe celălalt prins. 

— Nu. Nu-l cunosc. 

— De ajuns, zise regele. Şi făcându-i un semn cu degetul 
personajului tăcut, despre care i-am spus cititorului că 
stătea neclintit lângă uşă, urmă: Cumetre Tristan, iată un 
om pentru dumneata. 


Tristan l'Hermite se înclină, apoi dădu o poruncă pe 
şoptite la doi arcaşi, care îl luară de acolo pe bietul 
vagabond. 

Între timp, regele se apropiase de al doilea prizonier, pe 
care îl treceau toate căldurile. 

— Cum te cheamă? 

— Pierre Gringoire, sire. 

— Meseria? 

— Filosof, sire. 

— Cum îţi permiţi, coate-goale, să te duci să-l împresori 
pe prietenul nostru, domnul bailli al palatului, şi ce-ai de 
spus despre răzmeriţa asta populară? 

— Nu luam parte la ea, sire. 

— Ascultă, tâlharule, n-ai fost prins de strajă împreună 
cu ticăloşii ceilalţi? 

— Nu, sire, e o greşeală. E un ghinion. Eu fac tragedii, 
sire. Rog pe maiestatea voastră să m-asculte. Eu sunt poet. 
Melancolia oamenilor din breasla mea mă împinge să umblu 
noaptea pe străzi. Astă-seară tocmai treceam pe-acolo. 
Absolut din întâmplare. M-au arestat din greşeală. În ceea 
ce priveşte vijelia aceasta obştească, n-am nicio vină. 
Maiestatea voastră vede că vagabondul nu m-a recunoscut. 
Vă implor, maiestate... 

— 'Taci!, porunci regele între două înghiţituri de infuzie. 
Ne impui capul. 

Tristan l'Hermite se apropie şi, arătându-l cu degetul pe 
Gringoire, spuse: 

— Putem să-l spânzurăm şi pe el, sire? 

Erau primele cuvinte pe care le rostea. 

— Da!, încuviinţă regele, nepăsător. Nu văd nimic rău în 
asta. 

În clipa aceea, filosoful nostru era mai verde decât o 
măslină. După aerul rece şi indiferent al regelui, văzu că nu 
mai există scăpare decât în ceva deosebit de patetic şi se 
prăbuşi la picioarele lui Ludovic al XI-lea, strigând şi 
gesticulând cu disperare: 


— Sire, binevoiască maiestatea voastră să mă asculte. 
Sire, nu izbucniţi în tunete pentru o făptură atât de 
neînsemnată ca mine. Trăsnetul cel mare al lui Dumnezeu 
nu se abate pe-o lăptucă. Sire, sunteţi un monarh august, 
atotputernic, aveţi milă de-un biet om cinstit şi căruia i-ar fi 
mai greu să stârnească o răscoală, decât unei bucăţi de 
gheaţă să scoată scântei! Preamilostiv monarh, blândeţea e 
virtutea leului şi a regelui. Vai! Asprimea nu izbuteşte decât 
să înspăimânte minţile, rafalele puternice ale crivăţului nu-l 
pot face pe trecător să-şi lepede haina; soarele, dăruindu-i 
razele lui încetul cu încetul, îl încinge în aşa fel, încât îl 
sileşte să se dezbrace până la cămaşă. Sire, măria voastră e 
soarele. Vă jur, suveranul meu, stăpân şi senior, că nu fac 
parte dintre vagabonzi, hoţi şi nelegiuiţi. Răscoala şi jafurile 
nu fac parte din alaiul lui Apolo. Nu eu sunt acela care s-ar 
repezi spre norii ce se sparg în larma răzmeriţei. Eu sunt 
un vasal credincios al maiestăţii voastre. Aceeaşi grijă pe 
care o are bărbatul pentru cinstea nevestei, acelaşi 
simţământ pe care îl are fiul pentru dragostea tatălui, 
trebuie s-o aibă un bun vasal pentru gloria regelui său; el 
trebuie să trudească întru gloria seniorului, să-şi dea 
sufletul slujindu-l. Orice altă patimă l-ar cuprinde n-ar fi 
decât furie nesăbuită. Iată, sire, maximele potrivite situaţiei 
mele. Deci nu mă socotiți răzvrătit şi tâlhar fiindcă am 
veşmintele roase în coate. Dacă sunteţi îndurător cu mine, 
sire, o să-mi rod pantalonii la genunchi rugându-mă lui 
Dumnezeu, seara şi dimineaţa, pentru maiestatea voastră. 
Vai! Nu sunt foarte bogat, e drept. Ba chiar sunt cam sărac. 
Dar asta nu mă face să fiu păcătos. Ştie oricine că averile 
mari nu se dobândesc prin scrieri şi că cei mai pricepuţi 
scriitori de cărţi bune n-au totdeauna un foc ca lumea la 
vreme de iarnă. Avocăţimea ia toate grăunţele şi nu lasă 
decât paiele pentru celelalte meserii ştiinţifice. Despre 
mantia găurită a filosofilor există patruzeci de proverbe 
neîntrecute. Oh, sire! Indurarea e singura flacără care 
poate lumina înlăuntrul unui suflet mare. Îndurarea stă în 


fruntea tuturor celorlalte virtuţi. Fără ea, am fi nişte orbi 
care îl caută orbecăind pe Dumnezeu. Milostivirea, care e 
totuna cu îndurarea, aduce dragostea supuşilor, cea mai 
puternică pază a domnitorului. Ce vă poate supăra pe 
maiestatea voastră, la care toată lumea se uită ca la o 
lumină orbitoare, că mai există pe pământ un biet filosof 
nenorocit,  bălăcindu-se în  beznele  năpăstuirii, cu 
buzunăraşul gol lovindu-i pântecul scobit? De altfel, sire, eu 
sunt cărturar. Marii suverani şi-au făcut o perlă la coroană 
din ocrotirea cărturarilor. Hercule nu dispreţuia titlul de 
Musaget. Matias Corvin îl sprijinea pe Jean de Montroyal, 
podoaba matematicilor. Şi nu se potriveşte deloc să 
ocroteşti cartea şi să-i spânzuri pe cărturari. Ce pată ar fi 
însemnat pentru Alexandru dacă ar fi poruncit să fie 
spânzurat Aristotel! Fapta asta n-ar fi fost o aluniţă care să-i 
înfrumuseţeze obrazul faimei, ci o bubă rea care i l-ar fi 
sluţit. Sire, eu am compus un foarte oportun epitalam 
pentru prinţesa de Flandra şi pentru preamăritul 
monsenior, prinţul moştenitor. Asta n-ar face-o unul care 
îndeamnă la răzvrătire. Maiestatea voastră vede că nu sunt 
un învățăcel de rând, că am studiat foarte mult şi că sunt 
înzestrat cu multă elocvenţă firească. Fiţi îndurător cu 
mine, sire! Făcând asta, veţi săvârşi o faptă plăcută Sfintei 
Fecioare şi vă jur că gândul la spânzurătoare mă 
înspăimântă cumplit! 

Vorbind astfel,  deznădăjduitul  Gringoire săruta 
picioarele regelui, pe când Guillaume Rym îi spunea încet 
lui Coppenole: 

— Face bine că se târăşte. Regii sunt ca Jupiter din 
Creta: n-au urechi decât la picioare. 

lar ciorăparul, fără să-i pese de Jupiter din Creta, îi 
răspunse cu un zâmbet făţiş, cu ochii ţintă la Gringoire: 

— Oh, ce bine e! Parcă-l aud pe cancelarul Hugonet 
cerându-mi îndurare. 

Gringoire se opri, în sfârşit, nemaiputând să răsufle, şi-şi 
înălţă tremurând capul spre rege, care îşi curăța cu unghia 


o pată de pe genunchi. Apoi, maiestatea sa începu să bea 
din cupa cu infuzie. Altminteri, regele nu scotea o vorbă şi 
tăcerea lui îl tortura pe Gringoire. În sfârşit, Ludovic al XI- 
lea îl privi. 

— Ce mai gură-spartă!, spuse el. Apoi, întorcându-se 
spre Tristan l'Hermite, adăugă: Dă-i drumul! 

Gringoire căzu pe spate, înspăimântat de bucurie. 

— Liber!, mormăi Tristan. Maiestatea voastră n-ar vrea 
să-l ţin un pic în colivie? 

— Cumetre, spuse Ludovic al XI-lea, crezi oare că pentru 
asemenea păsări facem noi colivii de trei sute şaizeci şi 
şapte de livre, opt sous şi trei dinari? Dă-i drumul chiar 
acum lui coate-goale ăsta (Ludovic al Xl-lea avea o 
slăbiciune pentru expresia coate-goale care, împreună cu 
Paşti şi Dumnezei, alcătuia fondul voioşiei sale) şi daţi-l 
afară cu câţiva ghionti zdraveni! 

— Uf!, suspină Gringoire. Mare e regele nostru! 

Şi, de teama unui contraordin, se năpusti spre uşa pe 
care Tristan i-o deschise cu destulă neplăcere. Ostaşii ieşiră 
cu el, împingându-l înainte cu lovituri zdravene de pumni, 
ceea ce Gringoire îndură ca un adevărat filosof stoic. 

De când fusese anunţată răzmeriţa împotriva bailli-ului, 
buna dispoziţie a regelui se vădea în toate. Milostenia 
aceasta neobişnuită era un semn evident. În colţul său, 
Tristan lHermite părea un dulău posomorât care a văzut, 
dar n-a căpătat nimic. 

În acest timp, regele bătea voios cu degetul în braţul 
jilțului marşul de la Pont-Audemer. Ludovic al XI-lea era un 
domnitor prefăcut, dar se pricepea mai bine să-şi ascundă 
necazul decât bucuria. Manifestările exterioare de bucurie 
la orice veste bună îl duceau uneori foarte departe; astfel, 
la moartea lui Carol Temerarul, l-au dus până la a dărui 
balustrade de argint bisericii Saint-Martin de Tours, iar la 
urcarea sa pe tron, până la a uita să poruncească 
înmormântarea tatălui său. 


— Sire!, exclamă deodată Coictier. Ce se aude cu criza 
acută a bolii pentru care maiestatea voastră a trimis după 
mine? 

— Oh, spuse regele, într-adevăr, sufăr mult, cumetre. Îmi 
ţiuie urechile şi nişte greble de foc îmi zgârie pieptul. 

Coictier apucă mâna regelui şi începu să-i pipăie pulsul, 
cu o expresie de om priceput. 

— Priveşte, Coppenole, spuse Rym în şoaptă. Iată-l între 
Coictier şi Tristan. Asta îi e toată curtea. Un medic pentru el 
şi un călău pentru ceilalţi. 

Pipăind pulsul regelui, Coictier îşi lua un aer din ce în ce 
mai alarmat. Ludovic al Xl-lea îl privea cu oarecare 
nelinişte. Coictier se întuneca văzând cu ochii. Singura 
moşioară a bietului om era sănătatea şubredă a regelui. Şi- 
o storcea cât putea. 

— Oh! E, într-adevăr, grav. 

— Nu-i aşa? Făcu regele, neliniştit. 

— Pulsus, creber anhelans, crepitans, irregularis12:, 
continuă medicul. 

— Paşti şi Dumnezei! 

— În trei zile, asta ar putea curăța un om. 

— Sfântă Fecioară!, exclamă regele. Şi leacul, cumetre? 

— Mă gândesc la el, sire. 

Coictier îl puse pe Ludovic al XI-lea să scoată limba, 
clătină din cap, se strâmbă şi, deodată, în mijlocul acestor 
schimonoseli, spuse: 

— Pe Dumnezeu cel viu, sire, trebuie să vă spun că există 
o slujbă de încasator al drepturilor regale, care e liberă, şi 
că eu am un nepot. 

— Îi dăruiesc slujba aceasta nepotului tău, cumetre 
Jacques, răspunse regele, numai scoate-mi focul din piept. 

— Maiestatea voastră, care e atât de milostivă, continuă 
medicul, n-o să refuze să mă ajute la clăditul casei mele din 
strada Saint-Andre-des-Arcs. 

— Hm!, făcu regele. 


— Nu mai am un ban, continuă medicul, şi-ar fi într- 
adevăr păcat să-mi rămână casa fără acoperiş. Nu pentru 
casă, care e simplă şi obişnuită, ci pentru picturile lui Jehan 
Fourbault, care îi acoperă pereţii. E acolo o Diană zburdând 
prin aer, atât de bine făcută, atât de duioasă şi gingaşă, cu 
mişcări atât de nevinovate, cu capul pieptănat atât de 
frumos şi împodobit cu 

O semilună, cu carnea atât de albă, încât îi ispiteşte pe 
cei care o privesc cu prea multă curiozitate. Şi mai e şi o 
Ceres. Şi ea e o zeiţă frumoasă. Stă pe nişte snopi de grâu 
şi e gătită cu o ghirlandă graţioasă din spice împletite cu 
barba-caprei şi cu alte floricele. Nu există pe lume ceva mai 
plin de dragoste decât ochii ei, mai rotund decât picioarele 
ei, mai nobil decât aerul ei, mai bine drapat decât 
veşmântul ei. E una din frumuseţile cele mai nevinovate şi 
mai desăvârşite din câte a făurit penelul. 

— Călăule!, bombăni Ludovic al XI-lea. Unde vrei să 
ajungi? 

— Îmi trebuie un acoperiş peste picturile acestea, sire, 
şi, cu toate că nu costă cine ştie ce, nu mai am bani. 

— Şi cât costă acoperişul tău? 

— Păi... un acoperiş de aramă împodobit cu figuri şi 
poleit cu aur costă două mii de livre, cel mult... 

— Ah! Ucigaşul!, strigă regele. Nu-mi smulge niciun 
dinte care să nu fie un diamant. 

— Am acoperişul?, întrebă Coictier. 

— Da! Du-te dracului, dar vindecă-mă. 

Jacques Coictier făcu o plecăciune adâncă şi spuse: 

— Sire, am un leac anume, care vă va salva. Vă voi aplica 
pe şale marele apărător, compus din alifie de ceară, 
untdelemn şi migdale, humă colorată, albuş de ou, ulei şi 
oţet. Veţi continua cu infuzia şi răspundem pentru 
maiestatea voastră. 

O lumânare aprinsă poate atrage în jurul ei mai multe 
musculiţe. Văzându-l pe rege dispus la dărnicie şi socotind 
momentul prielnic, jupân Olivier se apropie de el: 


— Sire... 

— Ce mai e?, întrebă Ludovic al XI-lea. 

— Sire, ştie maiestatea voastră că maestrul Simon Radin 
a murit? 

— Ei, şi? 

— Păi era consilierul care se ocupa cu treburile de 
justiţie ale vistieriei. 

— Ei, şi? 

— Sire, locul lui e vacant. 

Vorbind astfel, de pe chipul trufaş al jupânului Olivier 
pieri expresia de mândrie pentru a face loc uneia de josnică 
umilinţă. Sunt singurele expresii ce se pot întipări pe faţa 
unui curtean. Regele îl privi drept în ochi şi spuse cu un ton 
sec: 

— Înţeleg. Apoi continuă: Jupâne Olivier, mareşalul de 
Boucicaut avea o vorbă: „Darul numai de la rege poate veni, 
pescuitul numai în mare se poate face”. Văd că împărtăşeşti 
părerea domnului de Boucicaut. Şi-acum, ascultă aici. Noi 
avem memorie bună. În '68 te-am făcut valetul nostru 
personal; în '69, comandant al castelului de la Podul Saint- 
Cloud, cu leafa de o sută de livre de Tours (dumneata le 
voiai pariziene). În noiembrie '73, prin hrisoave către 
Georgeole, te-am numit şef al pazei pădurii de la Vincennes, 
în locul lui Gilbert Acle, scutier; în '75, mai-mare peste 
pădurea din Rouvray-les-Saint-Cloud, în locul lui Jacques Le 
Maire; în '78 am avut mărinimia să-ţi dăruiesc, prin scrisori 
sigilate cu dublă pecete de ceară verde, o rentă de zece 
livre pariziene, pentru dumneata şi soţia dumitale, rentă 
asigurată de piaţa negustorilor de la şcoala Saint-Germain; 
în '79, te-am făcut mai-marele pădurii Senart, în locul 
bietului Jehan Daiz; apoi căpitan al castelului din Loche; 
apoi guvernator la Saint-Quentin; apoi căpitan al Podului de 
la Meulan, de unde ai primit dreptul de a te numi conte. Din 
cinci sous, amendă plătită de orice bărbier care rade în zi 
de sărbătoare, trei sunt ai dumitale, iar restul îmi revine 
mie. Am binevoit să-ţi schimb numele din Le Mauvais]1, care 


semăna prea mult cu înfăţişarea dumitale. În '74, ţi-am 
dăruit, spre marea neplăcere a nobilimii noastre, armoriile 
în mii de culori, care îţi fac pieptul ca de păun. Paşti şi 
Dumnezei! “Tot nu eşti sătul? Pescuitul tot nu ţi se pare 
destul de frumos şi de miraculos? Şi nu te temi cumva că s- 
ar putea ca un somn în plus să-ţi răstoarne luntrea? Trufia o 
să te piardă, cumetre. Pe urma trufiei păşesc totdeauna 
ruina şi ocara. Gândeşte-te la asta şi taci. 

Cuvintele regelui, rostite cu asprime, aduseră din nou 
obrăznicia pe chipul înciudat al lui jupân Olivier. 

— Bun, murmură el aproape tare, se vede cât de colo că 
regele e bolnav astăzi, fiindcă îi dă tot medicului. 

Departe de a se mânia de necuviinţa aceasta, Ludovic al 
XI-lea adăugă cu oarecare blândeţe: 

— Ştii, uitasem că te-am mai făcut şi ambasador la Gand, 
pe lângă Doamna Marie. Da, domnilor, continuă regele, 
întorcându-se spre flamanzi, dumnealui a fost ambasadorul 
meu. Hai, cumetre, spuse el, adresându-se jupânului Olivier, 
să nu ne supărăm, că doar suntem prieteni vechi. lată că e 
târziu. Ne-am terminat treburile. Bărbiereşte-mă. 

Cititorii noştri cu siguranţă că au recunoscut mai de 
mult în jupân Olivier pe cumplitul Figaro pe care 
providenţa, mare autoare a atâtor drame, l-a amestecat cu 
atâta artă în lunga şi sângeroasa comedie a lui Ludovic al 
XI-lea. Nu e aici locul potrivit pentru a înfăţişa pe larg 
figura aceasta ciudată. Bărbierul regelui avea trei nume. La 
curte i se spunea politicos Olivier le Daim; în popor, Olivier 
Diavolul. Adevăratul său nume era Olivier le Mauvais. 

Olivier le Mauvais rămase deci neclintit, îmbufnat pe 
rege şi privindu-l pieziş pe Jacques Coictier. 

— Da, da, medicul!, spunea el printre dinţi. 

— Ei da, medicul, continuă Ludovic al Xl-lea cu o 
bunăvoință neobişnuită, medicul are mai multă trecere 
decât tine. E simplu. A pus stăpânire pe noi fiindcă are tot 
corpul nostru, iar tu ne ţii numai de bărbie. Hai, bietul meu 
bărbier, se va ivi alt prilej. Ce-ai zice tu şi ce s-ar fi ales din 


slujba ta dacă eram un rege ca Hilperic, care obişnuia să-şi 
ţină barba cu o mână? Hai, cumetre, fă-ţi meseria. 
Bărbiereşte-mă. Du-te şi adu ce-ţi trebuie. 

Văzând că regele lua lucrurile în glumă şi că nu era chip 
măcar să-l supere, Olivier ieşi bombănind să-i execute 
poruncile. 

Regele se ridică, se apropie de fereastră şi, deodată, 
deschi-zând-o cu o agitaţie neobişnuită, exclamă bătând din 
palme: 

— Da, iată o vâlvătaie pe cer, în Cite. Arde bailli-ul. Nu 
poate să fie altceva. Ah, bunul meu popor, iată că m-ajuţi, în 
sfârşit, la dărâmarea senioriilor! Apoi întorcându-se spre 
flamanzi: Domnilor, veniţi să vedeţi. Nu-i lumină de foc? 

Cei doi din Gand se apropiară. 

— E un foc mare, spuse Guillaume Rym. 

— Oho!, adăugă Coppenole, ai cărui ochi scânteiară 
deodată. Asta îmi aminteşte de arderea casei lui 
Hymbercourt. Trebuie să fie răscoală serioasă acolo. 

— Crezi, jupâne Coppenole? (Şi privirea lui Ludovic al 
XI-lea era aproape la fel de veselă ca a ciorăparului.) Nu-i 
aşa că o să fie greu să-i facem faţă? 

— Pe crucea lui Dumnezeu, sire! Maiestatea voastră îşi 
va ştirbi multe companii de războinici pentru asta. 

— A, pentru mine e altceva, spuse regele. Dacă aş voi... 
Ciorăparul răspunse cu îndrăzneală: 

— Dacă răscoala asta e ce bănuiesc eu, degeaba aţi voi, 
sire! 

— Cumetre, spuse Ludovic al XI-lea, cu două companii 
din garda mea şi cu o salvă de bombarde nu-i greu să birui 
o gloată de oameni de rând. 

Cu toate semnele pe care i le făcea Guillaume Rym, 
ciorăparul părea hotărât să-i ţină piept regelui: 

— Sire, şi elveţienii erau oameni de rând. Domnul duce 
de Burgundia era un mare gentilom şi puţin îi păsa de 
gloată. La bătălia de la Grandson, sire, el striga: „Ostaşi de 
la tunuri, trageţi în ţopărlani!”. Şi se jura pe Sfântul 


Gheorghe. Dar judele Scharnachtal se năpusti asupra 
frumosului duce cu măciuca şi cu norodul său şi, la 
ciocnirea cu ţăranii îmbrăcaţi în piei de bivol, strălucitoarea 
armată burgundă se sparse ca un geam izbit de-o piatră. Au 
fost acolo sumedenie de cavaleri ucişi de mojici; iar domnul 
de Château-Guyon, cel mai mare senior din Burgundia, a 
fost găsit mort, cu bidiviul lui sur, într-o mică pajişte 
mlăştinoasă. 

— Prietene, începu regele, dumneata vorbeşti de-o 
bătălie. Aici e vorba de-o răzmeriţă. Şi-o să-i vin de hac 
oricând voi avea chef să-mi încrunt sprânceana. 

Celălalt îi răspunse nepăsător: 

— Se prea poate, sire. În cazul ăsta, înseamnă că n-a 
sosit încă ceasul poporului. 

Guillaume Rym socoti că e de datoria lui să intervină: 

— Jupâne Coppenole, îi vorbeşti unui rege puternic. 

— Ştiu, răspunse grav ciorăparul. 

— Lasă-l să vorbească, prietene Rym, spuse regele. Îmi 
place felul acesta deschis de a vorbi. Tatăl meu, Carol al VII- 
lea, zicea că adevărul e bolnav, iar eu credeam că e mort şi 
că nu-şi găseşte duhovnic. Jupân Coppenole îmi arată că 
greşeam. Apoi, punând prieteneşte o mână pe umărul lui 
Coppenole: Aşadar, ce ziceai, jupâne Jacques?... 

— Zic, sire, că poate aveţi dreptate, fiindcă ceasul 
poporului n-a sosit încă la voi. 

Ludovic al XI-lea îl privi cu ochii săi pătrunzători: 

— Şi când va sosi ceasul acela, jupâne? 

— Îl veţi auzi bătând. 

— La care orologiu, dacă nu-i cu supărare? 

Cu gesturile lui liniştite şi rustice, Jacques Coppenole îl 
făcu pe rege să se apropie de fereastră. 

— Ascultaţi, sire. Există aici un turn de pază, un clopot 
de alarmă, turnuri, oameni din popor, ostaşi. Când clopotul 
de alarmă va suna, când tunurile vor bubui, când turnul se 
va prăbuşi cu mare vuiet, când mulţimea şi ostaşii vor răcni 
şi se vor ucide între ei, înseamnă că va bate ceasul acela. 


Faţa lui Ludovic al XI-lea deveni sumbră şi gânditoare. 
Regele rămase o clipă tăcut, apoi lovi uşurel cu palma, ca 
atunci când mângâi crupa calului de luptă, zidul gros al 
turnului de pază. 

— Ba deloc!, spuse el. Nu-i aşa că n-o să te prăbuşeşti 
uşor, buna mea Bastilie? Şi întorcându-se cu o mişcare 
bruscă spre îndrăzneţul flamand: Ai văzut vreodată o 
răscoală, jupâne Jacques? 

— Am şi făcut, spuse ciorăparul. 

— Cum faci ca să stârneşti o răscoală?, întrebă regele. 

— De!, răspunse Coppenole. Nu-i prea greu. Există o 
sută de feluri. Mai întâi trebuie să fie o nemulţumire în oraş. 
Lucrul acesta nu-i deloc rar. Şi-apoi, mai e şi firea 
locuitorilor. Cei din Gand sunt uşor de răzvrătit. Ei îl 
îndrăgesc totdeauna pe fiul prinţului, şi niciodată pe prinţ. 
Ei bine, într-o dimineaţă, să zicem, intră cineva în prăvălia 
mea şi-mi spune: „Moş Coppenole, uite aşa şi pe dincolo, 
principesa de Flandra vrea să-şi salveze miniştrii, marele 
bailli dublează birul” sau altceva, ce doriţi. Eu îmi las lucrul, 
ies din ciorăpărie, mă duc în stradă şi strig: „La jaf!”. 
Totdeauna se găseşte pe-aproape vreun butoi spart. Mă urc 
pe el şi strig primele cuvinte care îmi vin pe limbă, ce am pe 
inimă; şi când eşti din popor, sire, totdeauna ai ceva pe 
inimă. Atunci, gloata se adună, încep strigătele, sună 
clopotul de alarmă, norodul e înarmat prin dezarmarea 
ostaşilor, oamenii din piaţă li se alătură şi se porneşte!... Şi- 
o să fie totdeauna aşa, cât timp vor exista seniori în seniorii, 
orăşeni în oraşe, ţărani la ţară. 

— Şi împotriva cui vă răzvrătiți voi astfel?, întrebă 
regele, împotriva bailli-ilor? Împotriva seniorilor voştri? 

— Uneori. Depinde. Câteodată şi împotriva ducelui. 

Ludovic al XI-lea se duse să se aşeze în jilţ şi spuse 
zâmbind: 

— Aici n-au ajuns decât la bailli/ 

În clipa aceea, Olivier le Daim intră în încăpere. Era 
urmat de doi paji care purtau uneltele de bărbierit ale 


regelui; dar pe Ludovic al XI-lea îl izbi faptul că Olivier 
venise însoţit, între alţii, de domnul prevât al Parisului şi de 
cavalerul pazei, care păreau consternaţi. Hainul bărbier 
avea şi el un aer de mâhnire, deşi era mulţumit în sinea lui. 
El luă cuvântul: 

— Sire, cer iertare maiestăţii voastre pentru vestea 
foarte tristă pe care i-o aduc. 

În torcându-se brusc, regele râcâi rogojina de pe jos cu 
picioarele jilţului: 

— Ce vrei să spui? 

— Sire, continuă Olivier le Daim, cu expresia răutăcioasă 
a omului care se bucură că va da o lovitură cruntă, răscoala 
nu e pornită împotriva bailli-ului palatului. 

— Atunci împotriva cui? 

— Împotriva voastră, sire. 

Bătrânul rege se ridică în picioare, drept ca un tânăr. 

— Explică-te, Olivier! Explică-te! Şi ţine-ţi bine capul, 
cumetre, căci îţi jur pe crucea Sfântului Lo că, dacă mă 
minţi cumva, sabia care a tăiat gâtul domnului de 
Luxemburg nu-i atât de slabă încât să nu ţi-l reteze şi pe-al 
tău! 

Jurământul era cu totul neobişnuit. Ludovic al XI-lea 
jurase numai de două ori în viaţa lui pe crucea Sfântului Lo. 
Olivier deschise gura să răspundă: 

— Sire... 

— În genunchi!, îl întrerupse regele cu violenţă. Tristan, 
veghează asupra omului acestuia! 

Olivier îngenunche şi spuse rece: 

— Sire, o vrăjitoare a fost osândită la moarte de curtea 
parlamentului vostru. Ea s-a refugiat la Notre-Dame. 
Poporul vrea s-o scoată de-acolo cu forţa. Domnul prevât şi 
domnul cavaler al pazei, care vin de la răscoală, sunt de 
faţă ca să dezmintă, dacă eu nu spun adevărul. Poporul 
asediază Notre-Dame. 

— Aşa!, rosti regele încet, palid şi tremurând de mânie. 
Notre-Dame! O asediază în catedrala ei pe Sfânta Fecioară, 


pe buna mea stăpână? Ridică-te, Olivier. Ai dreptate. Îţi dau 
funcţia lui Simon Radin. Ai dreptate. Pe mine mă atacă. 
Vrâjitoarea e sub ocrotirea bisericii, biserica e sub ocrotirea 
mea. Şi eu care credeam că e vorba de bail/li/ Răscoala e 
împotriva mea. 

Atunci, reîntinerit de mânie, regele începu să umble cu 
paşi mari. Nu mai râdea, era cumplit, se plimba de colo- 
colo, vulpea se preschimbase în hienă. Ludovic al XI-lea 
părea atât de sufocat, încât nu mai putea să vorbească. 
Buzele i se mişcau şi pumnii i se crispau. Deodată îşi ridică 
faţa: ochii lui duşi în fundul capului păreau plini de lumină, 
iar vocea îi răsună ca o trâmbiţă. 

— Pune mâna pe ei, Tristan! Pune mâna pe tâlharii ăştia! 
Du-te, Tristan, prietene! Ucide! Ucide! 

Când mânia i se mai potoli, regele se aşeză iar în jilţ şi 
spuse cu o furie rece şi concentrată: 

— Vin” aici, Tristan! Lângă noi, în această Bastilie, se află 
cele cincizeci de pâlcuri ale vicontelui de Gif, ceea ce face 
trei sute de cai. Îi vei lua. De asemenea, mai e compania 
arcaşilor aflată la ordinele noastre de sub comanda 
domnului de Châteaupers. O vei lua. Eşti prevot al 
mareşalilor, ai oamenii cuveniţi, îi vei lua. La Hotel Saint- 
Paul vei găsi patruzeci de arcaşi din noua gardă a domnului 
prinţ moştenitor. Îi vei lua, şi cu toţi ăştia vei alerga la 
Notre-Dame. Ah, domnilor golani din Paris, vă aruncaţi aşa, 
împotriva coroanei Franţei, împotriva Sfintei Fecioare şi 
liniştii ţării! Nimiceşte, Tristan! Nimiceşte şi să nu-ţi scape 
unul, decât pentru spânzurătoarea din Montfaucon! 

Tristan se înclină. 

— Prea bine, sire! Apoi adăugă, după o clipă de tăcere: 
Cu vrăjitoarea ce să fac? 

Întrebarea aceasta îi dădu de gândit regelui. 

— Ah!, exclamă el. Vrăjitoarea? Domnule d'Estouteville, 
poporul ce vrea să-i facă? 

— Sire, răspunse prevoât-ul Parisului, îmi închipui că, de 
vreme ce poporul vrea s-o smulgă pe vrăjitoare din Notre- 


Dame, înseamnă că impunitatea ei îl supără şi că vrea s-o 
spânzure. 

Regele păru că se gândeşte adânc, apoi i se adresă lui 
Tristan l'Hermite: 

— Ei bine, cumetre, nimiceşte poporul şi spânzur-o pe 
vrăjitoare. 

— Asta e, îi şopti Rym lui Coppenole. Pedepseşti poporul 
fiindcă vrea şi faci ce vrea el. 

— Am înţeles sire, răspunse Tristan. Dacă vrăjitoarea 
mai e la Notre-Dame, s-o iau, în ciuda dreptului de azil? 

— Paşti şi Dumnezei! Drept de azil?, spuse regele, 
scărpinându-şi urechea. Trebuie totuşi ca femeia asta să fie 
spânzurată. 

Apoi, împins parcă de o idee subită, se prăbuşi în 
genunchi în faţa jilţului, îşi scoase pălăria, o puse pe jilţ şi, 
privind cucernic una din amuletele de plumb care o 
împodobeau, spuse, cu palmele împreunate: 

— Notre-Dame de Paris, buna mea stăpână, iartă-mă. N- 
am să fac decât de data asta. Trebuie s-o pedepsesc pe 
criminală. Te asigur, Maică Fecioară, buna mea stăpână, că 
e o vrăjitoare nevrednică de binevoitoarea ta ocrotire. Ştii, 
Maica Domnului, că mulţi prinți preacucernici au încălcat 
privilegiul bisericilor, întru slava lui Dumnezeu şi nevoile 
statului. Sfântul Hugues, episcop de Englitera, i-a îngăduit 
regelui Eduard să ia un vrăjitor din biserică. Sfântul 
Ludovic al Franţei, stăpânul meu, a încălcat pentru acelaşi 
lucru biserica Sfântului Pavel, iar domnul Alfons, fiu al 
regelui Ierusalimului, a încălcat chiar biserica Sfântului 
Mormânt. lartă-mă deci de data aceasta, ! N-o să mai fac 
altă dată şi-o să-ţi dăruiesc o statuie frumoasă, de argint, 
asemănătoare cu cea pe care am dăruit-o anul trecut 
pentru Notre-Dame d'Ecouys. Amin! 

Regele se înclină, se ridică, îşi puse pălăria pe cap şi-i 
spuse lui Tristan: 

— Grăbeşte-te, cumetre. Ia-l pe domnul de Châteaupers 
cu dumneata. Pune să sune clopotul de alarmă. Striveşte 


răscoala. Spânzur-o pe vrăjitoare. Am zis. Şi aştept ca 
urmărirea executării să fie făcută de dumneata! Îmi vei da 
raportul. Hai, Olivier, în noaptea asta n-am să mă mai culc. 
Rade-mă. 

Tristan l'Hermite se înclină şi ieşi. Atunci, regele, 
concediindu-i cu un gest pe Rym şi pe Coppenole, le spuse: 

— Domnul să vă aibă în pază, bunii mei prieteni 
flamanzi. Duceţi-vă de vă odihniţi puţin. Noaptea e 
înaintată, suntem mai aproape de zori decât de seară. 

Cei doi flamanzi se retraseră; când ajunseră în odăile lor, 
conduşi de comandantul Bastiliei, Coppenole îi spuse lui 
Guillaume Rym: 

— Hm! M-am săturat de regele ăsta care tot tuşeşte! L.- 
am văzut pe Carol de Burgundia beat şi era mai puţin rău 
decât Ludovic al XI-lea bolnav. 

— Jupâne Jacques, răspunse Rym, asta fiindcă pe regi 
vinul îi înrăieşte mai puţin decât infuzia. 


6 


Cerşetorii la petrecere 


leşind de la Bastilia, Gringoire cobori pe strada Saint- 
Antoine cu viteza unui cal scăpat din grajd. Ajuns la Poarta 
Boudoyer, se îndreptă glonţ spre crucea de piatră care se 
înălța în mijlocul pieţei, ca şi cum ar fi putut desluşi în 
întuneric chipul omului îmbrăcat în negru şi cu glugă pe 
cap care stătea pe treptele din faţa crucii. 

— Dumneavoastră sunteţi, maestre?, întrebă Gringoire. 

Personajul negru se ridică. 

— Moarte şi patimă! Mă faci să fierb, Gringoire! Straja 
de pe turnul Saint-Gervais a strigat ora unu şi jumătate 
după miezul nopţii. 

— Oh, vorbi Gringoire, nu-i vina mea, ci a străjii şi a 
regelui! Abia am scăpat de-o mare primejdie; era cât pe ce 


să fiu spânzurat. Par predestinat pentru asta. 

— Dai greş în toate, spuse celălalt. Dar hai, repede! Ai 
parola? 

— Închipuiţi-vă, maestre, că l-am văzut pe rege. De la el 
vin. Poartă nădragi de dimie. E o întreagă aventură. 

— Oh! Gârlă de cuvinte! Ce mă priveşte pe mine 
aventura ta? Ai parola de trecere a vagabonzilor? 

— O am. Fiţi liniştit. „Cerşetorii la petrecere”. 

— Bine. Altfel n-am putea pătrunde până la biserică. 
Vagabonzii barează străzile. Din fericire, se pare că au dat 
de împotrivire. Poate că vom mai ajunge încă la timp. 

— Da, maestre. Dar cum intrăm în Notre-Dame? 

— Am cheia turlelor. 

— Şi cum ieşim de acolo? 

— În spatele mănăstirii există o portiţă care dă în 
Terrain şi de acolo, pe apă. Azi-dimineaţă am luat cheia şi 
am legat o luntre la mal. 

— Cât pe-aci să fiu spânzurat, începu iar Gringoire. 

— Hai repede, să mergem!, spuse celălalt. 

Şi coborâră amândoi, cu paşi mari, spre Cite. 


7 


Châteaupers în ajutor! 


Cititorul îşi aminteşte poate situaţia critică în care l-am 
lăsat pe Quasimodo. Bravul surd, asaltat din toate părţile, 
pierduse, dacă nu orice curaj, cel puţin orice speranţă de 
scăpare, nu pentru el însuşi, căci nu se gândea deloc la el, 
ci pentru ţigancă. Şi alerga înnebunit pe galerie. Notre- 
Dame avea să fie cucerită de vagabonzi. Deodată, un ropot 
puternic de copite umplu străzile vecine şi, împreună cu un 
lung şir de torţe şi cu o coloană deasă de călăreţi cu lăncile 
şi frâiele în voie, zgomotele acestea furioase năvăliră în 
piaţă ca un uragan: 


— Franţa! Franţa! Ucideţi calicimea! Châteaupers în 
ajutor! Comandamentul! Comandamentul! Franţa! 
Vagabonzii înspăimântați se întoarseră pe loc. Quasimodo, 
care nu auzea, văzu săbiile goale, torţele, vârful lăncilor, 
toată călărimea aceea în fruntea căreia îl recunoscu pe 
căpitanul Phoebus, văzu impasul vagabonzilor, spaima 
unora, tulburarea celor mai buni dintre ei, şi recapătă de pe 
urma acestui ajutor neaşteptat atâta forţă, încât îi aruncă 
afară din biserică pe primii asediatori care pătrunseseră în 
galerie, într-adevăr, trupele regelui soseau. 

Vagabonzii se luptară vitejeşte. Se apărară cu disperare. 
Prinşi din flanc, de pe strada Saint-Pierre-aux-Boeufs, şi din 
spate, de pe strada cu Tăpşanul, înghesuiți spre catedrală, 
pe care o mai asediau încă şi pe care o apăra Quasimodo, 
asediatori şi asediați totodată se aflau în situaţia 
neobişnuită în care s-a aflat apoi, la faimosul asediu al 
oraşului "Torino, în 1640, între prinţul 'loma de Savoia, pe 
care îl asedia, şi marchizul de Leganez, care îl bloca, 
contele Henri d'Harecourt, Taurinum obsessor idem et 
obsessus,'151+ după cum spune epitaful său. 

Lupta fu cumplită. La carne de lup, dinte de câine, cum 
spune părintele Mathieu. Călăreţii regelui, în mijlocul 
cărora Phoebus de Châteaupers se lupta vitejeşte, erau fără 
cruţare, şi ce scăpa de spadă, cădea sub junghere. 
Vagabonzii, slab înarmaţi, spumegau şi muşcau. Bărbaţi, 
femei, copii se aruncau pe crupele şi la pieptul cailor, se 
agăţau de ei ca nişte pisici, cu dinţii şi cu ghearele de la 
mâini şi picioare. Alţii izbeau cu torţele în capetele 
arcaşilor. Alţii înţepau cu căngi de fier gâturile călăreţilor 
şi-i trăgeau spre ei. lar pe cei ce cădeau, îi făceau bucăţi. 

Printre ei putea fi văzut mai ales unul cu o coasă lată şi 
lucioasă, care cosi multă vreme picioarele cailor. Omul era 
înfricoşător. Cânta pe nas un cântec şi-şi mişca neîncetat 
coasa înainte şi înapoi. La fiecare lovitură, lăsa în jurul lui 
un cerc uriaş de picioare retezate. Cosaşul acesta se vâra 
unde era călărimea mai deasă, încet, liniştit, legănându-şi 


capul şi gâfâind sacadat, întocmai ca un cosaş pornit de-a 
lungul unui lan. Cosaşul era Clopin Trouillefou. O salvă de 
archebuze îl dobori la pământ. 

Între timp, ferestrele se deschiseseră din nou. Auzind 
strigătele de luptă ale oamenilor regelui, vecinii amestecară 
şi ei şi de la ferestrele etajelor ploua cu gloanţe asupra 
vagabonzilor. Piaţa Catedralei era plină de un fum gros, 
brăzdat de focurile muschetelor. Prin fumul acesta se 
desluşea vag faţada bisericii Notre-Dame şi a spitalului 
Ho6tel-Dieu, dărăpănat, cu câţiva bolnavi palizi şi slăbănogi 
care priveau de la înălţimea acoperişului plin de lucarne. 

În sfârşit, vagabonzii se dădură bătuţi. Oboseala, lipsa 
armelor bune, spaima surprinderii, focurile de muschete de 
la ferestre, asaltul brav al oamenilor regelui, toate îi 
doborâră şi, forțând liniile asediatorilor, o rupseră la fugă în 
toate direcţiile, lăsând mormane de morţi pe 'Tăpşan. 

Când Quasimodo, care nu încetase nicio clipă lupta, văzu 
înfrângerea aceasta, căzu în genunchi şi înălţă braţele spre 
cer; apoi, ameţit de bucurie, porni în goană şi urcă zburând 
parcă spre chilia pe care o apărase cu atâta vitejie. Acum 
nu mai avea decât un gând: să îngenuncheze în faţa aceleia 
căreia îi salvase pentru a doua oară viaţa. Dar când urcă, 
găsi chilia goală. 


Cartea a unsprezecea 


1 


Pantofiorul 


În clipa când vagabonzii asaltaseră biserica, Esmeralda 
dormea. Curând, zarva din ce în ce mai mare din jurul 
catedralei şi behăitul neliniştit al căpriţei trezite înaintea ei 
o deşteptară din somn. Esmeralda se ridicase în aşternut, 
ascultase, privise, apoi, înspăimântată de licăririle torţelor 
şi de zgomot, se repezise afară din chilie şi se dusese să 
vadă ce se întâmplă, înfăţişarea pieţei, vederea mulţimii 
care se agita acolo, haosul atacului nocturn, gloata hidoasă 
ce sălta ca un cârd de broaşte, doar pe jumătate zărită în 
beznă, orăcăitul mulţimii răguşite, cele câteva torţe roşii 
care alergau şi se încrucişau în întuneric ca focurile de 
noapte pe faţa ceţoasă a mlaştinilor, toată această privelişte 
îi făcu impresia unei misterioase bătălii duse între 
fantomele sabatului şi monştrii de piatră ai bisericii. 
Îmbuibată încă din copilărie cu superstiţiile tribului 
ţigănesc, primul ei gând fu că surprinsese fiinţele stranii ale 
nopţii săvârşind maleficii. Şi atunci fugi înspăimântată să se 
ascundă în chilia ei, cerându-i culcuşului un coşmar mai 
puţin groaznic. 

Încetul cu încetul, primele valuri ale spaimei se 
împrăştiară totuşi; după zgomotul din ce în ce mai puternic 
şi după multe alte semne reale, copila se simţi împresurată 
nu de spectre, ci de fiinţe omeneşti. Atunci, spaima, fără a-i 
spori, i se preschimbă. Esmeralda se gândi la posibilitatea 
unei răscoale populare în scopul de a o smulge din locul de 
refugiu. Ideea de a-şi pierde încă o dată viaţa, speranţa, pe 
Phoebus, idee întrevăzută mereu în viitor, adâncul neant al 
slăbiciunii ei, imposibilitatea de a fugi, lipsa de sprijin, 
părăsirea şi izolarea în care se afla, toate gândurile acestea 
şi multe altele încă o năpădiră. Esmeralda căzu în genunchi, 
cu capul pe aşternut, cu palmele împreunate pe cap, 
înfiorată de nelinişte şi, cu toate că era ţigancă, idolatră şi 
păgână, începu să plângă cu hohote, cerând îndurare 
bunului Dumnezeu al creştinilor, şi să se roage Maicii 
Domnului, care o găzduia. Căci, chiar dacă nu crezi în 


nimic, există clipe în viaţă când împărtăşeşti totdeauna 
religia templului aflat cel mai la îndemână. 

Esmeralda rămase multă vreme astfel prosternată, mai 
mult tremurând, e-adevărat, decât rugându-se, îngheţată 
de suflul din ce în ce mai apropiat al mulţimii furioase, 
neînţelegând nimic din dezlănţuirea de afară, ignorând ce 
se urzea, ce se făcea, ce se urmărea, dar presimţind un 
sfârşit înfricoşător. 

Şi iată că în mijlocul neliniştii, auzi paşi apropiindu-se de 
ea. Esmeralda se întoarse. Doi bărbaţi, dintre care unul 
purta un felinar, intrară în chilie. Fata scoase un țipăt slab. 

— Nu te teme, spuse un glas care nu-i era necunoscut, 
sunt eu. 

— Care eu?, întrebă ea. 

— Pierre Gringoire. 

Numele acesta o linişti. Esmeralda ridică privirea şi îl 
recunoscu într-adevăr pe poet. Dar lângă el se afla un 
personaj negru şi acoperit din creştet până în tălpi, a cărui 
tăcere o izbi. 

— Ah, continuă Gringoire pe un ton de reproş, Djali m-a 
recunoscut înaintea dumitale! 

Într-adevăr, căpriţa nu aşteptase ca Gringoire să-şi 
spună numele. Îndată ce poetul intrase, ea şi începuse să se 
frece drăgăstos de genunchii lui, acoperindu-l cu mângâieri 
şi cu fire albe, căci era tocmai la vremea năpârlitului. 
Gringoire o mângâie şi el. 

— Cine e cu dumneata?, întrebă ţiganca încet. 

— Fii liniştită, răspunse Gringoire, e un prieten de-al 
meu. Apoi, punând felinarul jos, filosoful se ghemui pe 
podea şi strigă entuziasmat, strângând-o pe Djali în braţe: 

— Oh, e un animal drăguţ, cu siguranţă mai remarcabil 
prin curăţenie decât prin mărime, dar isteţ, subtil şi învăţat 
ca un grămătic! la să vedem, Djali, n-ai uitat niciunul din 
frumoasele tale numere? Cum face jupân Jacques 
Charmolue?... 


Omul negru nu-l lăsă să termine, ci, apropiindu-se de 
Gringoire, îl împinse cu asprime de umăr. Gringoire se 
ridică: 

— Adevărat, spuse el, am uitat că suntem grăbiţi. Dar 
ăsta nu-i un motiv, maestre, să zoriţi aşa oamenii. Draga 
mea copilă, viaţa ta e în primejdie, ca şi a lui Djali. Vor să vă 
ia de-aici. Noi vă suntem prieteni şi am venit să vă salvăm. 
Urmaţi-ne. 

— Adevărat?, exclamă ea, nespus de tulburată. 

— Da, foarte adevărat. Vino repede! 

— Foarte bine, bâigui fata. Dar prietenul dumitale de ce 
nu vorbeşte? 

— Eh!, zise Gringoire. Fiindcă taică-său şi maică-sa au 
fost oameni ciudaţi şi l-au făcut tăcut din fire. 

Esmeralda trebui să se mulţumească cu explicaţia 
aceasta. Gringoire o luă de mână, omul negru apucă 
felinarul şi porni înainte. Fata se lăsă dusă. Capra îi urmă 
zburdând, atât de veselă că-l revăzuse pe Gringoire, încât îl 
făcea mereu să se împiedice împungându-i picioarele cu 
coarnele. 

— Aşa-i viaţa, spunea filosoful de fiecare dată când era 
cât pe-aci să se răstoarne, deseori cei mai buni prieteni ne 
fac să cădem! 

Fugarii coborâră repede scara turlelor, străbătură 
biserica năpădită de întuneric şi de singurătate şi răsunând 
toată de vuietul de afară, ceea ce însemna un contrast 
înfricoşător, şi ieşiră în curtea mănăstirii prin Poarta Roşie. 
Mănăstirea fusese părăsită, canonicii se refugiaseră la 
episcopie ca să se roage laolaltă; curtea era goală, câteva 
slugi  înspăimântate se  ghemuiau prin  ungherele 
întunecoase. Fugarii se îndreptară spre poarta care dădea, 
din curte, în Terrain. Omul negru o deschise cu cheia pe 
care o avea la el. Cititorii ştiu că locul numit Terrain era o 
limbă de pământ împrejmuită de un zid în partea dinspre 
Cite şi că ţinea de Notre-Dame; cu limba aceasta de pământ 
se termina insula spre răsărit, în spatele catedralei. Fugarii 


găsiră locul acesta cu desăvârşire pustiu. Acolo, şi zarva se 
auzea mai puţin. Vuietul asaltului vagabonzilor ajungea la ei 
mai învălmăşit şi mai scăzut. Vântul răcoritor care urmează 
firul apei clătina cu un zgomot destul de desluşit frunzele 
singurului copac plantat pe Terrain. Şi totuşi se aflau încă 
foarte aproape de pericol. Clădirile cele mai apropiate erau 
episcopia şi biserica. În episcopie, vădit lucru, domnea o 
mare neorânduială. Imensa clădire întunecată era brăzdată 
de lumini care alergau de la o fereastră la alta, ca într-un 
morman de hârtie arsă în a cărui cenuşă mohorâtă 
scânteile vii mai fac încă mii de salturi ciudate. Alături, 
uriaşele turle ale catedralei, văzute astfel din spate, cu 
lunga navă pe care se înălţau, profilându-se negre în lumina 
roşie şi vastă ce umplea piaţa din faţa lor, semănau cu 
proptelele grătarelor gigantice de la focul unor ciclopi. 

Ceea ce se vedea din Paris dănţuia în faţa ochilor, de 
pretutindeni, într-un amestec de umbră şi de lumină. 
Rembrandt are asemenea fundaluri de tablou. 

Omul cu felinarul se îndreptă spre capătul limbii de 
pământ. Acolo, lângă malul apei, se aflau resturile roase de 
cari ale unei uluci din bârne zăbrelite cu şipci, de care o 
viţă joasă îşi agăța câteva joarde, firave şi răşchirate ca 
degetele unei mâini întinse. Înapoia ei, în umbra acestui 
grilaj, era ascunsă o mică luntre. Omul le făcu semn lui 
Gringoire şi fetei să se urce în luntre. Capra îi urmă. Omul 
cobori ultimul, apoi tăie priponul, împinse luntrea de la mal 
cu o prăjină şi, apucând două vâsle, se aşeză în partea 
dinainte, vâslind din răsputeri spre larg. Sena curgea foarte 
repede în locul acela şi omul avu de furcă până să se 
depărteze de capătul insulei. 

Când se urcă în luntre, prima grijă a lui Gringoire fu să- 
şi pună capra pe genunchi. El se aşeză în partea dinapoi, 
iar fata, căreia necunoscutul îi inspira o nelinişte de 
neînțeles, se aşeză strâns lipită de poet. 

Când filosoful nostru simţi luntrea clătinându-se, bătu 
din palme şi o sărută pe Djali între coarne. 


— Oh!, exclamă el. lată-ne pe toţi patru salvaţi. Şi 
adăugă cu o expresie de gânditor profund: Câteodată, 
lucrurile mari sunt duse la bun sfârşit datorită fie sorții, fie 
şireteniei. 

Luntrea plutea încet spre ţărmul drept. Fata îl privea cu 
o spaimă tainică pe necunoscutul care acoperise cu grijă 
lumina felinarului. Îl zărea în întuneric, la capătul luntrei, 
ca pe un spectru. Gluga, mereu trasă peste ochi, era ca o 
mască şi de fiecare dată când, vâslind, depărta braţele de 
care atârnau nişte mâneci largi şi negre ai fi zis că vezi 
două aripi mari de liliac. Altminteri, necunoscutul nu 
scosese o vorbă, aproape că nu respirase. În luntre nu se 
isca niciun zgomot în afară de cel al mişcării vâslelor, 
amestecat cu clipocitul nenumăratelor cute ale apei de-a 
lungul ambarcaţiei. 

— Pe sufletul meu!, exclamă deodată Gringoire. Suntem 
sprinteni ca nişte ascalafi! Păstrăm o tăcere de pitagoreici 
sau de peşti! Paşti şi Dumnezei, prieteni, tare aş vrea să-mi 
vorbească cineva. Glasul omului e o muzică pentru urechea 
omenească. Nu eu am spus asta, ci Dydim din Alexandria, şi 
sunt cuvinte ilustre. Sigur, Dydim din Alexandria nu-i un 
filosof oarecare. O vorbuliţă, copila mea, spune-mi, rogu-te, 

O vorbuliţă. Nu, zău, ştiai să faci o mutrişoara drăguță şi 
neobişnuită; o mai faci şi acum? Ştii, draga mea, că 
parlamentul are toate drepturile asupra locurilor de azil şi 
că te păştea o mare primejdie în chilioara dumitale de la 
Notre-Dame? Vai, micuța colibri îşi făcuse cuibul în botul 
crocodilului. Maestre, iată că iese iar luna. De nu ne-ar zări 
cineva! Salvând-o pe domnişoara, facem o faptă lăudabilă, 
şi totuşi am fi spânzurați în numele regelui, dacă ne-ar 
prinde. Vai! Faptele omeneşti pot fi privite în două feluri. 
Sunt înfierat eu pentru că eşti lăudat tu. Cutare îl admiră 
pe Cezar şi-l defăimează pe Catilina. Nu-i aşa, maestre? Ce 
spuneţi de filosofia asta? Eu am filosofia instinctului, a 
naturii, ut apes geometriam'132!. Nu, zău! Nu-mi răspunde 
nimeni? Morocănoşi mai sunteţi amândoi. Sunt nevoit să 


vorbesc singur. În tragedie, numim asta monolog. Paşti şi 
Dumnezei! Vă anunţ că l-am văzut pe regele Ludovic al XI- 
lea şi că am reţinut de la el înjurătura asta! Paşti şi 
Dumnezei, deci! Din Cite se aud întruna răcnete 
îngrozitoare. Avem un rege bătrân, urât şi rău şi acoperit 
tot cu blănuri. Îmi e dator gologanii pentru epitalamul meu, 
şi era cât p-aci să pună să mă spânzure astă-seară, ceea ce 
m-ar fi supărat grozav. E zgârcit cu oamenii talentaţi. Ar 
trebui să citească cele patru cărţi ale lui Salvien de 
Cologne, Adversus avaritiami!15*. Într-adevăr, e un rege 
încuiat faţă de cărturari şi săvârşeşte cruzimi foarte 
barbare. E un burete care suge bani, aşezat peste popor. 
Agoniseala lui e splinişoara care se umflă din slăbiciunea 
celorlalte membre. De aceea plângerile împotriva 
vremurilor grele devin murmure împotriva regelui. Sub 
domnia acestui blând şi cucernic domnitor, furcile crapă de 
spânzurați, butucii putrezesc de-atâta sânge, puşcăriile 
plesnesc ca burţile prea pline. Regele ăsta are o mână care 
ia şi una care spânzură. E procurorul monseniorului Bir şi 
al domniţei Spânzurătoare. Cei mari sunt despuiaţi de 
demnităţile lor, iar cei mici sunt mereu copleşiţi de noi 
apăsări. E un prinţ care întrece măsura. Mie nu-mi place 
monarhul ăsta. Dar dumneavoastră, maestre? 

Omul negru îl lăsă să trăncănească pe guralivul poet, 
continuând să lupte împotriva curentului puternic şi îngust 
care desparte prora cartierului Cite de pupa insulei Notre- 
Dame, numită astăzi insula Sfântul Ludovic. 

— Fiindcă veni vorba, maestre, începu iar Gringoire pe 
neaşteptate, când am ajuns la Piaţa Catedralei, prin 
mulţimea aceea de vagabonzi turbaţi, cuvioşia-voastră l-a 
observat cumva pe bietul omuleţ, căruia surdul tocmai îi 
strivea creierii de rampa galeriei regilor? Eu nu văd bine de 
departe şi nu l-am putut recunoaşte. Nu ştiţi cumva 
dumneavoastră cine putea să fie? 

Necunoscutul nu răspunse niciun cuvânt. Dar încetă 
brusc să vâslească, braţele îi căzură ca frânte, fruntea i se 


plecă în piept şi Esmeralda îl auzi gemând amarnic. La 
rândul ei, ţiganca tresări. Mai auzise cândva gemete ca 
acestea. 

Luntrea, lăsată în voie, se abătu câteva clipe, dusă de 
apă. Dar omul negru îşi reveni, în sfârşit, apucă iar lopeţile 
şi începu să vâslească în contra curentului. După ce trecu 
de cotul insulei Notre-Dame, luntrea se îndreptă spre 
debarcaderul de la Port-au-Foin. 

— Ah!, spuse Gringoire. lată colo palatul Barbeau. lată, 
maestre, priviţi grupul de acoperişuri negre care fac 
unghiuri ciudate colo, deasupra grămezii de nori joşi, 
mâzgăliţi, murdari şi aţoşi, unde luna e strivită de tot şi 
împrăştiată ca gălbenuşul unui ou cu coaja spartă. E un 
palat frumos. Acolo se află o capelă încununată cu o mică 
boltă plină de podoabe bine tăiate. Deasupra puteţi vedea 
clopotniţa, găurită cu mare fineţe. Şi mai e şi o grădină 
plăcută, formată dintr-un eleşteu, un loc pentru păsărele, 
un loc cu ecou, o alee cu ulmi, un labirint, un adăpost 
pentru fiarele sălbatice, şi o sumedenie de alei stufoase, 
foarte dragi lui Venus. Şi mai e un pezevenghi de copac 
căruia i se spune „desfrânatul”, fiindcă a slujit plăcerilor 
unei prințese vestite, cu un conetabil de Franţa, galant şi 
rafinat. Vai, noi, ăştia, bieţii filosofi, suntem, pe lângă un 
conetabil, cam ce e o brazdă de verze şi de ridichi pe lângă 
grădina Luvrului. Dar ce-are a face, la urma urmei! Viaţa 
omenească, şi pentru cei mari şi pentru noi, e alcătuită din 
bine şi rău. Durerea se află veşnic lângă bucurie, spondeul 
lângă dactil. Maestre, trebuie să vă spun povestea asta a 
palatului Barbeau. S-a sfârşit într-un mod tragic. Era în 
1319, sub domnia lui Filip al V-lea, cea mai lungă din câte 
va fi avut vreun rege al Franţei. Morala istoriei arată că 
ispitele trupeşti sunt vătămătoare şi rele. Să nu ne uităm 
prea mult la femeia vecinului, oricât de gâdiloase ne-ar fi 
simţurile faţă de frumuseţea ei. Preacurvia e un gând foarte 
desfrânat. Adulterul înseamnă curiozitate faţă de plăcerea 
altuia... Oho! lată că acolo s-a dublat zarva! 


Într-adevăr, zgomotul din jurul catedralei creştea. 
Fugarii ascultară. Se auzeau destul de limpede strigăte de 
victorie. Deodată, o sută de făclii, care făceau să scânteieze 
căştile ostaşilor, se împrăştiară pe faţada bisericii, la toate 
înălțimile, pe turle, pe galerii, pe sub stâlpii de susţinere. 
Făcliile păreau că sunt în căutarea cuiva; curând ajunseră 
până la fugari strigătele depărtate: 

— Țiganca! Vrăjitoarea! La moarte cu ţiganca! 

Nefericita îşi lăsă fruntea în palmă şi necunoscutul 
începu să vâslească cu furie spre mal. În acest timp, 
filosoful nostru cugeta, strângând capra în braţe şi 
depărtându-se încetişor de lângă ţigancă, pe când ea se 
strângea tot mai tare lângă el, ca lângă singurul adăpost 
care îi mai rămăsese. 

De bună seamă că Gringoire se simţea într-o încurcătură 
cumplită. Se gândea că şi capra, după legile în vigoare, ar fi 
spânzurată, dacă ar fi prinsă, şi că ar fi mare păcat, biata 
Djali! Că două osândite agăţate astfel de el însemnau cam 
mult, că, în sfârşit, însoţitorul lui abia aştepta ca ţiganca să-i 
rămână în grijă. Între gândurile acestea se dădea o 
puternică luptă, în care, ca Jupiter din Iliada, Gringoire 
cumpănea rând pe rând ţiganca şi capra: şi le privea când 
pe una, când pe alta, cu ochii umezi de lacrimi, spunând 
printre dinţi: 

— Nu pot totuşi să vă salvez pe-amândouă. 

O smucitură îi dădu de veste că luntrea ajunsese la mal. 
Vuietul sinistru umplea în continuare cartierul Cite. 
Necunoscutul se ridică, se apropie de ţigancă şi vru să-i ia 
braţul, ca s-o ajute să coboare. Ea îl respinse şi se agăţă de 
mâneca lui Gringoire, care, la rândul lui, preocupat de 
capră, aproape că o respinse. Atunci, Esmeralda sări 
singură din luntre. Era atât de tulburată, încât nu mai ştia 
ce face, nu mai ştia unde să se ducă. Şi rămase o clipă 
încremenită, privind curgerea apei. Când îşi mai reveni 
puţin, văzu că se afla singură în port, cu necunoscutul. Se 
pare că Gringoire se folosise de momentul debarcării ca s-o 


şteargă cu capra, în grămada de case a străzii Grenier-sur- 
l'eau. 

Biata ţigancă se cutremură văzându-se singură cu omul 
acela. Vru să vorbească, să strige, să-l cheme pe Gringoire, 
dar limba îi înţepenise în gură şi niciun sunet nu-i scăpă de 
pe buze. Deodată simţi mâna necunoscutului cuprinzând-o 
pe a ei. Era o mână rece şi puternică. Dinţii îi clănţăniră, 
faţa i se făcu mai palidă decât raza lunii care o lumina. 
Necunoscutul nu spuse un cuvânt, ci începu să urce cu paşi 
mari spre Piaţa Gr&ve, ţinând-o de mână. În clipa aceea, 
Esmeralda simţi vag că destinul e o forţă irezistibilă. Cum 
nu mai avea puteri, se lăsă dusă, mai mult alergând decât 
mergând. În locul acela, cheiul urca. Fetei i se părea totuşi 
că se coboară pe un povârniş. 

Esmeralda privi în toate părţile. Niciun trecător. Cheiul 
era cu desăvârşire pustiu. Copila nu mai auzea niciun 
zgomot, nu mai simţea oameni mişcându-se decât în 
tumultuosul şi învăpăiatul cartier Cite, de care n-o 
despărţeau decât un braţ al Senei şi unde îşi auzea numele 
laolaltă cu strigătele de moarte. Restul Parisului se afla 
răspândit în jurul ei prin mari blocuri de întuneric. 

În acest timp, necunoscutul o ducea întruna, păstrând 
aceeaşi tăcere şi cu aceeaşi iuţeală. Esmeralda nu regăsi în 
memorie niciunul din locurile pe care le străbătea. Trecând 
prin faţa unei ferestre luminate, făcu un efort, se încorda 
brusc şi strigă: 

— Ajutor! 

Omul care locuia acolo deschise fereastra, se ivi în 
cămaşă, cu o lampă în mână, se uită pe chei cu un aer 
buimac, rosti câteva cuvinte pe care fata nu le auzi şi trase 
oblonul. Era ultima licărire de speranţă care se stingea. 

Necunoscutul nu scoase un sunet; o ţinea strâns şi 
începu să meargă şi mai repede. Ea nu i se împotrivi şi-l 
urmă, frântă. 

Din când în când, Esmeralda îşi mai aduna un pic 
puterile şi spunea cu o voce întretăiată de zdruncinăturile 


drumului şi de oboseala goanei: 

— Cine eşti? Cine eşti? Dar el nu-i răspunse. 

Astfel, ţinând-o mereu de-a lungul cheiului, ajunseră 
într-o piaţă mare, slab luminată de lună. Era Piaţa Greve, în 
mijlocul ei se zărea un fel de cruce neagră, în picioare. Era 
spânzurătoarea. Fata o recunoscu şi-şi dădu seama unde se 
afla. Omul se apropie, se întoarse spre ea şi-şi ridică gluga. 

— Oh!, bâigui ea, împietrită. Ştiam prea bine că tot el e! 
Era preotul, care, datorită unui efect de lumină a lunii, 
părea fantoma lui. La lumina aceasta se pare că nu vezi 
decât spectrele lucrurilor. 

— Ascultă, îi spuse el, şi fata se cutremură la auzul vocii 
funeste, pe care n-o mai auzise de multă vreme. 

Preotul continuă să vorbească. Rostea cuvintele scurt, 
sacadat, gâfâitor, cu glas tremurat, ceea ce vădea un 
profund zbucium lăuntric. 

— Ascultă. Suntem aici. Asta e Piaţa Greve. Am ajuns la 
capăt. Am să-ţi vorbesc. Destinul ne hărăzeşte unul altuia. 
Eu am să hotărăsc în privinţa vieţii tale; tu, în privinţa 
sufletului meu. lată o piaţă şi un întuneric dincolo de care 
nu se vede nimic. Ascultă-mă, aşadar... Dar mai întâi nu-mi 
mai pomeni de Phoebus al tău. 

Spunând acestea, preotul umbla de colo-colo, ca un om 
care nu poate sta locului, şi-o târa după el. 

— Să nu-mi pomeneşti de el! Vezi? Dacă îi rosteşti 
numele, nu ştiu ce-am să fac, dar va fi cumplit. 

Zicând acestea, preotul rămase țintuit locului, ca un 
corp care îşi regăseşte centrul de gravitate. Dar cuvintele 
lui dovedeau aceeaşi adâncă frământare. Glasul îi era din ce 
în ce mai şoptit. 

— Nu întoarce capul! Ascultă-mă. E un lucru serios. Mai 
întâi, iată ce s-a petrecut. N-o să râdă nimeni de asta, îţi jur. 
Dar ce-ţi spuneam? Adu-mi aminte. Ah! Există un ordin al 
parlamentului care te redă eşafodului. le-am scăpat din 
mâinile lor. Dar iată-i că te urmăresc. Priveşte. 


Preotul îşi întinse braţul spre Cite. Percheziţiile păreau, 
într-adevăr, că continuă. Larma se apropia. Turnul casei 
locotenentului, situat peste drum de Greve, răsuna de 
zgomote şi era înţesat de lumini; se vedeau soldaţi cu torţe 
pe malul opus, alergând şi strigând: 

— Țiganca! Unde e ţiganca? Moarte! Moarte! 

— Vezi bine că ei te urmăresc şi că eu nu mint. Eu te 
iubesc. Nu deschide gura, mai degrabă nu-mi vorbi, dacă ai 
de gând să-mi spui că mă urăşti. Sunt hotărât să nu mai aud 
asta. Acum te-am salvat. Lasă-mă întâi să termin. Pot să te 
salvez pentru totdeauna. Am pregătit totul. Rămâne doar să 
vrei tu. Cum vei voi aşa voi putea. 

Se întrerupse brusc. 

— Nu, nu asta trebuie spus. 

Apoi alergând şi silind-o şi pe ea să alerge, căci nu-i 
dădea deloc drumul, merse glonţ spre spânzurătoare şi, 
arătându-i cu degetul, îi spuse rece: 

— Alege între noi doi. 

Esmeralda se smulse din mâinile lui şi căzu la picioarele 
spânzurătorii, îmbrăţişând reazemul acesta funebru. Apoi 
îşi întoarse pe jumătate frumosul ei cap şi-l privi peste umăr 
pe preot. S-ar fi zis că-i o Sfântă Fecioară la picioarele 
Crucii. Preotul rămase nemişcat, cu degetul tot ridicat spre 
spânzurătoare, păstrându-şi gestul, ca o statuie. 

În sfârşit, ţiganca îi spuse: 

— De ea îmi e mai puţin groază decât de dumneata. 
Atunci, preotul îşi lăsă braţele să-i cadă încet şi privi în 
pământ, zdrobit de mâhnire. 

— Dacă pietrele astea ar putea vorbi, şopti el, ar spune: 
„lată un om tare nefericit”. 

Apoi vorbi din nou. Fata, îngenuncheată în faţa 
spânzurătorii şi înecată în lungul ei păr, îl lăsă să vorbească 
fără a-l întrerupe. Vocea îi era tânguitoare şi blândă, 
contrastând dureros cu asprimea  dispreţuitoare a 
trăsăturilor feţei: 


— Eu te iubesc. Ah! Asta e totuşi foarte adevarat. 
Aşadar, nu se vede nimic din focul care îmi arde inima, vai, 
fată, zi şi noapte, da, zi şi noapte! Oare asta nu merită 
niciun pic de milă? E o dragoste de zi şi noapte, îţi spun, eo 
tortură. Ah, prea sufăr mult, biata mea copilă! E un lucru 
vrednic de milă, te asigur. Vezi că-ţi vorbesc blând. Tare aş 
vrea să nu-ţi fie silă de mine. În sfârşit, un bărbat n-are 
nicio vină dacă iubeşte o femeie. Oh, Doamne! Cum! N-o să 
mă  ierţi, prin urmare, niciodată? Ai să mă urâăşti 
totdeauna?! Aşadar, s-a sfârşit! Asta mă face rău, vezi tu, şi 
cumplit faţă de mine însumi. Nici măcar nu te uiţi la mine! 
Poate că te gândeşti la altceva, pe când eu îţi vorbesc în 
picioare şi înfiorat la hotarul veşniciei noastre, a 
amândurora! Nu care cumva să-mi vorbeşti de ofiţer! 
Cum?! Eu m-aş arunca la genunchii tăi, ţi-aş săruta nu 
picioarele, căci n-ai vrea, ci pământul de sub tălpi, aş 
plânge ca un copil, mi-aş smulge din piept nu cuvinte, ci 
inima şi măruntaiele, ca să-ţi spun că te iubesc, şi totul ar fi 
zadarnic, totul! Şi totuşi n-ai în suflet decât duioşie şi 
bunătate, răspândeşti cea mai minunată blândeţe, eşti pe 
de-a-ntregul suavă, bună, milostivă şi fermecătoare. Vai, nu 
eşti rea decât cu mine. Ah, ce soartă! 

Preotul îşi ascunse faţa în palme. Esmeralda îl auzea 
plângând. Pentru prima oară. Astfel, în picioare şi zguduit 
de plâns, era mai nenorocit şi mai rugător decât în 
genunchi. După ce plânse aşa un timp, după ce se zvântară 
primele lacrimi, preotul continuă: 

— Văd! Nu-mi mai găsesc cuvintele. Şi mă gândisem 
bine totuşi la ce aveam să-ţi spun. Acum tremur şi mă înfior, 
mă pierd în clipa hotărâtoare, simt ceva suprem care mă 
învăluie şi mă bâlbâi. Oh, am să mă prăbuşesc pe caldarâm 
dacă nu ţi-e milă de mine, milă de tine. Nu ne osândi pe 
amândoi. Dacă ai şti cât te iubesc! Ce inimă am şi eu! Ah, 
toate virtuțile m-au părăsit, ce lepădare disperată de mine 
însumi! Sunt doctor şi batjocoresc ştiinţa; sunt gentilom şi- 
mi sfâşii numele; sunt preot şi-mi fac din cartea de 


rugăciuni pernă pentru  desfrâu, scuip în obrazul 
Dumnezeului meu! Toate astea pentru tine, care m-ai vrăjit! 
Ca să fiu mai vrednic de iadul tău! Şi tu, care nu-l vrei pe 
cel blestemat! Oh! Să-ţi spun tot, şi mai mult încă, ceva cât 
se poate de groaznic. Oh! Cât se poate de groaznic!... 

Rostind cuvintele din urmă, avea un aer cu desăvârşire 
rătăcit. Preotul tăcu o clipă, apoi vorbi rar, parcă pentru 
sine, şi cu voce puternică: 

— Cain, ce-ai făcut cu fratele tău? 

Din nou tăcere. Apoi, preotul continuă: 

— Ce-am făcut, Doamne? L-am adăpostit, l-am crescut, l- 
am hrănit, l-am iubit, l-am adorat şi l-am ucis! Da, Doamne, 
iată că ţeasta i-a fost strivită în faţa mea, fiind izbită de 
lăcaşul tău, şi eu sunt de vină, din pricina femeii acesteia, 
din pricina ei... 

Privea cu ochi rătăciţi. Vocea începu să i se stingă. 
Preotul mai repetă de câteva ori, fără să-şi dea seama, cu 
pauze destul de lungi, ca un clopot care îşi prelungeşte 
ultima vibraţie: 

— Din pricina ei... Din pricina ei... 

Apoi limba nu mai articula niciun sunet perceptibil, dar 
buzele continuară să i se mişte. Deodată căzu din picioare, 
ca un lucru care se dărâmă, şi rămase jos, încremenit, cu 
capul pe genunchi. 

O uşoară atingere a fetei, care îşi retrăgea piciorul de 
sub el, îl trezi. Preotul îşi trecu încet palma peste obrajii 
scofâlciţi şi îşi privi câteva clipe cu mirare degetele ude. 

— Cum?!, murmură el. Am plâns! 

Apoi, întorcându-se deodată spre ţigancă, îi spuse cu o 
tulburare de nedescris: 

— M-ai privit cu nepăsare cum plâng! Copilă, ştii că 
lacrimile acestea sunt lavă? E adevărat aşadar că omul pe 
care-l urăşti nu te mişcă defel. Dacă m-ai vedea murind, tu 
ai râde. Ah! Eu însă nu vreau să te văd murind. Un cuvânt! 
Un singur cuvânt de iertare! Nu-mi spune că mă iubeşti, 
spune-mi numai că vrei, atâta îmi va fi de ajuns şi te voi 


salva. Dacă nu... ah, vremea trece! Te implor pe tot ce e 
sfânt, nu aştepta să redevin de piatră, ca spânzurătoarea 
care te cere şi ea. Gândeşte-te că ţin în mână amândouă 
destinele noastre, că sunt nebun, ceea ce e cumplit, că pot 
lăsa totul să cadă şi că sub noi e o prăpastie fără fund, 
nefericito, în care prăbuşirea mea o va urmări pe a tao 
veşnicie întreagă! Un cuvânt bun, spune-mi numai un 
cuvânt, numai un cuvânt! 

Esmeralda deschise gura să-i răspundă. El se repezi la 
genunchii ei ca să-i culeagă cu adoraţie cuvântul, poate 
înduioşat, pe care avea să-l rostească. Fata îi spuse: 

— Eşti un ucigaş! 

Preotul o luă în braţe cu furie şi începu să râdă cu un râs 
îngrozitor: 

— Da, sunt un ucigaş, spuse el, şi te voi avea! Nu măvrei 
sclav, mă vei avea stăpân. Te voi avea! Am o vizuină unde te 
voi târî. Mă vei urma, va trebui să mă urmezi, altminteri te 
dau pe mâna lor! Trebuie sau să mori, frumoaso, sau să fii a 
mea, să fii a preotului apostat, a ucigaşului! Şi încă din 
noaptea asta, auzi? Hai, fii veselă! Sărută-mă, nebuno! 
Mormântul sau patul meu! 

Ochii îi scânteiau de pofte desfrânate şi de furie. Gura lui 
lascivă înroşea gâtul fetei. Ea i se zbătea în braţe. Elo 
acoperea de sărutări pătimaşe. 

— Nu mă muşca, monstrule!, strigă ea. Oh, călugăr 
fioros şi spurcat! Lasă-mă! Am să-ţi smulg părul murdar şi 
cărunt şi-am să ţi-l arunc smocuri-smocuri în obraz. 

El roşi, păli, apoi îi dădu drumul şi o privi ca un aer 
sumbru. Fata se crezu învingătoare şi continuă: 

— Îţi spun că sunt a lui Phoebus al meu, că pe Phoebus îl 
iubesc, că Phoebus e frumos! Tu, preotule, eşti bătrân, eşti 
urât! Cară-te de-aici! 

Preotul scoase un răcnet cumplit, ca nenorocitul căruia i 
se aplică fierul roşu. 

— Atunci mori!, spuse el, scrâşnind. 


Copila îi văzu privirea înfricoşătoare şi vru să fugă. Elo 
prinse iar, o zgâlţâi, o aruncă la pământ şi porni cu paşi 
mari spre colţul de la Tour-Roland, târând-o după el pe 
pavaj de mâinile ei frumoase. Ajuns acolo, se întoarse spre 
ea: 

— Te întreb pentru ultima oară dacă vrei să fii a mea! 

Fata îi răspunse hotărât: 

— Nu! 

Atunci, el strigă cu glas puternic: 

— Gudule! Gudule! Iată ţiganca! Răzbună-te! 

Fata se simţi brusc înhăţată de cot şi privi: un braţ 
descărnat ieşise dintr-o lucarnă scobită în zid şi o ţinea cu o 
mână de fier. 

— 'Ţine-o bine!, spuse preotul. E ţiganca fugită. Nu-i da 
drumul. Mă duc să caut sergenţii. Ai să vezi cum au s-o 
spânzure. 

Dinlăuntrul zidului, un râs gutural răspunse acestor 
cuvinte crude: 

— Ha! Ha! Ha! 

Țiganca îl văzu pe preot depărtându-se în fugă spre 
podul Notre-Dame. Dintr-acolo se auzeau tropote de cai. 

Fata o recunoscu pe pustnica cea rea. Gâfâind de 
groază, încercă să scape; se răsuci, făcu mai multe mişcări 
bruşte, de agonie şi de disperare, dar cealaltă o ţinea cu o 
putere de necrezut. Degetele osoase şi slabe o învineţeau, i 
se înfigeau în carne şi-i cuprindeau braţul. Ai fi zis că mâna 
pustnicei se lipise de mâna ei. Era mai mult decât un laţ, 
mai mult decât un ştreang, mai mult decât un inel de fier: 
era un cleşte înzestrat cu gândire şi viaţă, care ieşea dintr- 
un zid. 

Istovită, ţiganca se prăbuşi lângă perete, şi atunci 
spaima de moarte o cuprinse. Se gândi la frumuseţea vieţii, 
la tinereţea ei, la priveliştea cerului, a naturii, la dragoste, 
la Phoebus, la tot ce se depărta şi la tot ce se apropia, la 
preotul care o denunța, la călăul care avea să vină, la 
spânzurătoarea aflată acolo. Atunci simţi spaima urcându-i- 


se până în creştetul capului şi auzi râsul lugubru al 
pustnicei care îi spunea încet: 

— Ha! Ha! Ha! Ai să fii spânzurată! 

Aproape moartă, Esmeralda se întoarse spre lucarnă şi 
văzu printre gratii chipul de fiară al celeilalte. 

— Ce ţi-am făcut?, întrebă ea aproape fără simţire. 
Pustnica nu-i răspunse, ci începu să mormăie cu o intonaţie 
mânioasă şi batjocoritoare: 

— Fiică a Egiptului! Fiică a Egiptului! Fiică a Egiptului! 

Nefericita Esmeralda lăsă să-i cadă capul în piept, 
înțelegând că n-avea a face cu o fiinţă omenească. 

Deodată, pustnica exclamă, ca şi cum avusese nevoie de 
tot acest timp pentru ca întrebarea ţigăncii să-i ajungă la 
creier: 

— Ce mi-ai făcut, zici? Ah, ce mi-ai făcut tu, ţiganco! 
Ascultă! Aveam şi eu un copil. Auzi? Aveam un copil! Un 
copil îţi spun. O fetiţă drăgălaşă. Agnes a mea, continuă ea 
rătăcită şi sărutând ceva în întuneric. Ei bine, auzi, fiică a 
Egiptului? Mi-au luat copilul, mi-au furat copilul, mi l-au 
mâncat. lată ce mi-au făcut. 

Fata răspunse ca mielul din fabulă: 

— Vai, pe vremea aceea eu poate că nici nu eram 
născută! 

— Ba da, continuă pustnica, trebuie să fi fost născută. 
Erai. Ea ar avea vârsta ta acum! Aşa! De cincisprezece ani 
sunt aici, de cincisprezece ani sufăr, de cincisprezece ani 
mă rog, de cincisprezece ani mă dau cu capul de pereţi. Îţi 
spun că ţigăncile mi-au furat-o, înţelegi? Şi că au mâncat-o 
cu dinţii lor. Ai inimă? Atunci închipuieşte-ţi ce înseamnă un 
prunc care se joacă, suge, doarme! O fiinţă nevinovată! Ei 
bine, asta mi-au luat, asta mi-au ucis! Dumnezeu o ştie prea 
bine! Astăzi e rândul meu, vreau să mănânc o ţigancă. Oh, 
ce-aş mai muşca din tine, dacă nu m-ar împiedica gratiile. 
Am capul prea mare. Biata micuță! În timp ce dormea. Şi 
dacă ele au trezit-o pe când o luau, degeaba o fi strigat, eu 


nu eram acolo! Ah, mamelor ţigănci, voi mi-aţi mâncat 
copilul! Veniţi să-l vedeţi pe-al vostru. 

Pustnica începu să râdă sau să scrâşnească din dinţi, 
căci amândouă aceste lucruri erau asemănătoare pe faţa ei 
furioasă, începeau să se ivească zorile. O rază cenuşie 
lumina vag scena aceasta şi spânzurătoarea din piaţă se 
desluşea tot mai limpede. De cealaltă parte, dinspre podul 
Notre-Dame, bietei osândite i se părea că aude apropiindu- 
se tropotul călăreţilor. 

— Doamnă, strigă ea, împreunându-şi palmele şi căzând 
în genunchi, despletită, pierdută, înnebunită de groază, 
doamnă, fie-vă milă! Auziţi-i că vin. Eu nu v-am făcut nimic! 
Vreţi să mă vedeţi murind de moartea aceasta îngrozitoare, 
sub ochii dumneavoastră? Sunt sigură că puteţi avea milă. 
E prea groaznic. Lăsaţi-mă să fug. Daţi-mi drumul!! Nu 
vreau să mor aşa! Fie-vă milă 

— Dă-mi înapoi copilul!, spuse pustnica. 

— Milă! Fie-vă milă! 

— Dă-mi înapoi copilul! 

— În numele cerului, daţi-mi drumul! 

— Dă-mi înapoi copilul! 

Şi, de data aceasta, fata se prăbuşi, istovită, frântă, cu 
privirea sticloasă, ca de mort. 

— Vai!, bâigui ea. Vă căutaţi copilul, iar eu îmi caut 
părinţii. 

— Dă-mi-o înapoi pe micuța Agnes!, continuă Gudule. Nu 
ştii unde e? Atunci mori! Am să-ţi spun. Eram o prostituată, 
aveam un copil, mi-au luat copilul. Ţigăncile mi l-au luat. 
Vezi bine că trebuie să mori. Când maică-ta va veni să te 
ceară, eu am să-i spun: „Mamă, uită-te la spânzurătoare! 
Sau dă-mi înapoi copilul”. Ştii unde e fetiţa mea? Stai să-ţi 
arăt ceva. Uite-i pantofiorul, tot ce mi-a mai rămas de la ea. 
Ştii unde îi e perechea? Dacă ştii, spune-mi şi chiar dacă se 
află la celălalt capăt al lumii, am să mă duc să-l caut, 
mergând în genunchi. 


Vorbind astfel, pustnica îi arătă ţigăncii, cu celălalt braţ 
scos prin lucarnă, pantofiorul brodat. Se luminase 
îndeajuns ca să poţi desluşi forma şi culorile obiectului 
aceluia. 

—  Arată-mi pantofiorul, spuse ţiganca, tremurând. 
Doamne! Doamne! 

Şi în acelaşi timp, cu mâna pe care o avea liberă, desfăcu 
repede săculeţul împodobit cu pietre false, verzi, pe care îl 
purta la gât. 

— Hai, bombăni Gudule,  scotoceşte-ţi  talismanul 
drăcesc! 

Dar deodată se întrerupse, începu să tremure din tot 
trupul şi strigă cu un glas venit din străfundul inimii: 

— Fiica mea! 

Țiganca scosese din punguţă un pantofior absolut la fel 
cu celălalt. De pantofiorul acesta era legat un pergament pe 
care stătea scris: 


Perechea când îi vei găsi, 
Măicuţa-n braţe te-o primi 


În mai puţin de-o clipă, pustnica izbuti să confrunte cei 
doi pantofiori şi să citească inscripţia, apoi îşi lipi de gratiile 
lucarnei faţa strălucind de-o bucurie cerească şi strigă: 

— Fiica mea! Fiica mea! 

— Mamă!, răspunse ţiganca. 

Aici, renunţăm să mai zugrăvim scena. 

Între ele se aflau zidul şi gratiile de fier. 

— Oh! Zidul!, strigă pustnica. Oh, s-o văd şi să n-o pot 
îmbrăţişa! Dă-mi mâna ta! Mâna ta! 

Fata îşi trecu braţul prin lucarnă, pustnica se repezi şi-şi 
lipi buzele de el, rămânând astfel prăbuşită în sărut, fără alt 
semn de viaţă decât hohotul de plâns care îi scutura din 
când în când trupul. Şiroaie de lacrimi îi curgeau din ochi, 
în tăcere, în întuneric, ca o ploaie de noapte. Biata mamă îşi 
revărsa în valuri, pe mâna adorată, neagra şi adânca 


fântână a lacrimilor aflate în ea, şi în care toată durerea i se 
scursese, picătură cu picătură, vreme de cincisprezece ani. 

Deodată se ridică, îşi înlătură de pe frunte lungile şuviţe 
încărunţite şi, fără să spună un cuvânt, începu să zguduie 
cu amândouă mâinile gratiile chiliei, mai furioasă decât o 
leoaică. Gratiile rezistau însă. Atunci, pustnica se duse să ia 
dintr-un ungher al chiliei un bolovan care îi servea drept 
pernă şi-l aruncă cu atâta putere, încât una din gratii se 
frânse scoțând mii de scântei. O a doua lovitură dărâmă de- 
a binelea vechea cruce de fier care baricada lucarna. Apoi, 
cu amândouă mâinile, pustnica rupse până la capăt şi 
îndepărtă rămăşiţele ruginite ale gratiilor. Sunt clipe când 
mâinile unei femei capătă o putere supraomenească. 

După ce-şi croi drum liber, îi trebui mai puţin de un 
minut ca să-şi prindă fata de mijloc şi s-o tragă în chilie. 

— Vino! Să te readuc din abis!, murmură ea. 

Când fiica ei se află în chilie, pustnica o aşeză încetişor 
jos, apoi o ridică iar şi, purtând-o în braţe ca şi cum ar fi fost 
micuța ei Agnes, începu să umble de colo-colo prin odăiţa 
îngustă, beată de fericire, turbată, veselă, strigând, 
cântând, sărutându-şi fata, vorbindu-i, izbucnind în râs, 
izbucnind în lacrimi, toate deodată şi nebuneşte. 

— Fata mea! Fata mea!, spunea mama. Fata mea e lângă 
mine! Iat-o! Bunul Dumnezeu mi-a adus-o. Hei, oameni 
buni! Veniţi cu toţi încoace! E careva pe aici să vadă că fata 
mea e lângă mine? Doamne lisuse, cât e de frumoasă! 
Cincisprezece ani m-ai făcut să aştept, Doamne, dar ca să 
mi-o redai frumoasă. Aşadar n-au mâncat-o ţigăncile! Cine a 
spus asta? Fetiţa mea! Fetiţa mea! Sărută-mă! Ce bune sunt 
ţigăncile! Tare îmi sunt dragi! Eşti chiar tu. De asta-mi 
tresărea inima de câte ori treceai. Şi eu credeam că de ură! 
lartă-mă, Agnes a mea, iartă-mă. Ai găsit că-s foarte rea, 
nu-i aşa? Ile iubesc. Mai ai micuțul semn de pe gât? Să 
vedem. Îl mai are. O, ce frumoasă eşti! De la mine ai 
moştenit ochii ăştia mari, domnişoară. Sărută-mă. le 
iubesc, îmi e totuna dacă şi alte mame au copii, puţin îmi 


pasă de ele acum. N-au decât să vină. lată copila mea! Iată-i 
gâtul, ochii, părul, mâinile! Găsiţi-mi ceva mai frumos, dacă 
există! Oh, mă pun chezaşă că sumedenie de flăcăi or să se 
îndrăgostească de ea! Am plâns cincisprezece ani. Toată 
frumuseţea mi s-a dus şi a trecut la ea. Sărută-mă! 

Îi spunea mii de alte cuvinte nebuneşti a căror 
frumuseţe consta în tonul cu care erau rostite, răvăşea 
veşmintele bietei fete până la a o face să se ruşineze, îi 
mângâia părul mătăsos cu palma, îi săruta piciorul, 
genunchiul, fruntea, ochii, se extazia de toate. Fata o lăsa în 
voie, repetând doar din când în când foarte încet şi cu o 
blândeţe de nedescris: 

— Mamă! 

— Ştii, fetiţa mea, continuă pustnica, întretăindu-şi toate 
cuvintele cu sărutări, am să te iubesc nespus de mult. 
Plecăm de aici. Şi o să fim tare fericite. Am moştenit ceva la 
Reims, de unde ne tragem. Cunoşti Reimsul? Ah, nu-l 
cunoşti, erai prea micuță! Dacă ai şti ce frumoasă erai la 
patru luni! Aveai nişte picioruşe, că veneau oamenii să le 
vadă, din curiozitate, de la Epernay, care se află la şapte 
leghe! O s-avem un ogor, o căsuţă. Am să te culc în patul 
meu. Doamne! Doamne! Cine ar fi crezut una ca asta? Fata 
mea e lângă mine. 

— Mamă, zise fata, găsind în sfârşit puterea de a vorbi în 
emoția ei, lucrul ăsta mi-l spusese ţiganca. Era o ţigancă 
bună, dintre ai noştri, care a murit anul trecut şi care m-a 
îngrijit totdeauna ca o doică. Ea mi-a pus săculeţul de gât. 
Şi-mi spunea mereu: „Fetiţo, păzeşte bine giuvaierul ăsta. E 
o comoară. O să te ajute să-ţi găseşti mama. O porţi pe 
maică-ta la gât”. Aşa mi-a prorocit ţiganca! 

Pustnica îşi strânse din nou fata în braţe. 

— Vino să te sărut. Povesteşti atât de frumos! Când vom 
fi la noi acasă, o să încălţăm o statuie a pruncului lisus cu 
pantofiorii. Îi datorăm asta bunei Fecioare. Doamne! Ce 
glas frumos ai! Adineauri, când îmi vorbeai, parcă era o 
muzică. Ah, stăpâne Doamne! Mi-am regăsit copilul! E oare 


de crezut povestea asta? Omul nu mai moare niciodată, 
dacă n-am murit eu de bucurie 

Apoi începu iar să bată din palme, să râdă şi să strige: 

— O să fim fericite! 

În clipa aceea, în chilioară răzbătu zăngănit de arme şi 
ropot de copite ce păreau că vin dinspre podul Notre-Dame 
şi că se apropie din ce în ce pe chei. Țiganca se aruncă 
înspăimântată în braţele pustnicei: 

— Scapă-mă! Scapă-mă, mamă! lată-i că vin! Pustnica 
păli. 

— O, cerule, ce spui? Uitasem. Te urmăresc? Ce-ai făcut? 

— Nu ştiu, răspunse nefericita copilă. Sunt osândită la 
moarte. 

— Să mori!, spuse Gudule, ca lovită de trăsnet. Să mori!, 
repetă ea încet, privindu-şi ţintă fata. 

— Da, mamă, spuse Esmeralda, înspăimântată. Vor să 
mă ucidă. lată că vin să mă ia. Spânzurătoarea de colo e 
pentru mine. Scapă-mă, scapă-mă, scapă-mă! Auzi-i că vin! 
Scapă-mă! 

Pustnica rămase câtăva vreme nemişcată ca o stană de 
piatră, apoi clătină din cap în semn de îndoială şi deodată 
începu să râdă, dar cu râsul ei înfricoşător, de altădată: 

— Ha! Ha! Nu! E un vis tot ce-mi spui. Ah, da!... Săo 
pierd şi durerea să dureze cincisprezece ani, apoi să o 
regăsesc şi fericirea să dureze doar un minut! Şi mi-ar lua-o 
iar! Tocmai acum când e frumoasă, când e mare, când îmi 
vorbeşte, când mă iubeşte, acum vor veni să mi-o mănânce, 
sub ochii mei, care îi sunt mamă! Ah, nu! Asemenea lucruri 
nu sunt cu putinţă. Bunul Dumnezeu nu ar îngădui. 

În clipa aceea, cavalcada păru că se opreşte şi se auzi un 
glas depărtat care spunea: 

— Pe aici, messire Tristan! Preotul ne-a spus că o vom 
găsi la Gaura cu şobolani. 

Tropotul răsună iar. 

Pustnica se ridică în picioare, cu un strigăt disperat: 


— Fugi, copila mea! Îmi amintesc totul. Ai dreptate. Vor 
să te omoare. E înspăimântător! Blestem! Fugi! 

Apoi îşi vâri capul prin lucarnă, dar îl trase repede 
înapoi. 

— Rămâi, spuse ea cu glas încet, repezit şi lugubru, 
strângând convulsiv mâna ţigăncii, mai mult moartă decât 
vie. Stai aici. Nu sufla o vorbă! Soldaţii mişună peste tot. Nu 
poţi să ieşi. E prea multă lumină. 

Ochii îi erau uscați şi arzători. O clipă, nu scoase o 
vorbă. Mergea doar cu paşi mari prin chilioară şi se oprea 
din când în când să-şi smulgă câte un smoc de păr cărunt, 
pe care îl rupea imediat între dinţi. Deodată spuse: 

— Se apropie. Am să vorbesc cu ei. Ascunde-te în colţul 
de colo! N-au să te vadă. Am să le spun că ai fugit, că ţi-am 
dat drumul, pe legea mea! 

Îşi duse fata, căci o ţinuse tot timpul în braţe, într-un 
ungher al chiliei care nu se vedea de afară. O ghemui acolo, 
o ascunse cu grijă, în aşa fel încât nici mâinile, nici 
picioarele să nu-i iasă la iveală, îi desfăcu părul negru, 
împrăştiindu-l peste rochia albă, ca s-o acopere, puse în faţa 
ei urciorul şi bolovanul, singurele mobile pe care le avea, 
închipuindu-şi că ele o ascundeau. lar când isprăvi, 
îngenunche ceva mai liniştită şi începu să se roage. Zorile, 
abia ivite, lăsau încă destul întuneric în Gaura de şobolani. 

În clipa aceea, vocea preotului, infernala lui voce, trecu 
foarte aproape de chilie, strigând: 

— Pe aici, căpitane Phoebus de Châteaupers. 

La auzul numelui, al vocii aceleia, Esmeralda, ghemuită 
în colţul ei, făcu o mişcare. 

— Nu te clinti!, spuse Gudule. 

Abia apucase pustnica să rostească vorbele acestea, 
când o zarvă de oameni, de spade şi de cai se opri în jurul 
chiliei. Mama se ridică repede şi se duse să se posteze în 
faţa lucarnei, ca s-o astupe. Văzu o ceată numeroasă de 
oameni înarmaţi, pe jos şi călări, încolonaţi în piaţă. Cel 
care îi comanda descăleca şi veni spre ea. 


— Babo, i se adresă bărbatul acela cu mutră fioroasă, 
căutăm o vrăjitoare ca s-o spânzurăm; ni s-a spus că era la 
tine. 

Biata mamă se prefăcu nepăsătoare, cât putu mai bine, 
şi răspunse: 

— Nu prea ştiu ce vreţi să spuneţi. 

Bărbatul vorbi iar: 

— La naiba! Ce tot cântă smintitul ăla de arhidiacon? 
Unde-i? 

— Monseniore, spuse un soldat, a dispărut. 

— Ascultă, babă nebună, începu iar comandantul, nu 
cumva mă minţi? Ţi s-a dat în pază o vrăjitoare. Ce-ai făcut 
cu ea? 

Pustnica nu voi să tăgăduiască chiar totul, de teamă să 
nu trezească bănuieli, şi răspunse pe un ton sincer şi ursuz: 

— Dacă vorbiţi despre o fată înaltă care mi-a fost agăţată 
de mână mai adineauri, am să vă spun că m-a muşcat şi că i- 
am dat drumul. Asta e. Lăsaţi-mă-n pace! 

Comandantul se strâmbă dezamăgit. 

— Nu cumva să mă minţi, hârcă bătrână, vorbi el. Pe 
mine mă cheamă Tristan l!'Hermite şi sunt cumătrul regelui. 
Tristan l'Hermite, auzi? Apoi adăugă, privind Piaţa Greve: E 
un nume care are ecou aici. 

— Chiar dacă ai fi Satan l'Hermite, răspunse Gudule, 
care începea să nădăjduiască, şi tot nu ţi-aş fi spus altceva 
decât ce ţi-am spus şi nu m-aş teme de dumneata. 

— La naiba!, exclamă Tristan. Ce mai cumătră! Aha! Fata 
vrăjitoare a fugit. Şi pe unde a luat-o? 

Gudule răspunse nepăsătoare: 

— Cred că pe strada Mouton. 

Tristan întoarse capul şi făcu semn trupei să se 
pregătească de drum. Pustnica răsuflă uşurată. 

— Monseniore, spuse deodată un ostaş, ia întrebaţi-o pe 
baborniţă de ce gratiile lucarnei sunt sfărâmate aşa. 

Întrebarea vâri din nou spaima în inima bietei mame. 
Dar ea nu-şi pierdu de tot cumpătul şi bâigui: 


— 'Totdeauna au fost aşa. 

— Da de unde!, făcu arcaşul. Ieri mai alcătuiau încă o 
frumoasă cruce neagră care te îndemna la evlavie. 

Tristan se uită pieziş la pustnică: 

— Cumătră mi se pare că e tulburată! 

Nefericita simţi că totul depinde de puterea ei de a se 
stăpâni şi, cu moartea în suflet, începu să rânjească. 
Mamele au asemenea puteri. 

— Da de unde, răspunse ea, omul ăsta e beat. E mai mult 
de un an de când o căruţă cu piatră a lovit cu spatele în 
lucarna mea şi i-a spart gratiile. Ba chiar l-am şi ocărât pe 
căruţaş! 

— Aşa e, spuse un alt arcaş, eram şi eu de faţă. Oameni 
care au văzut totul se găsesc pretutindeni. Mărturia 
aceasta nesperată a arcaşului o reînsufleţi pe biata mamă, 
pe care interogatoriul o făcea să treacă peste o prăpastie 
pe-o muchie de cuţit. Dar era osândită să nădăjduiască şi să 
se înspăimânte rând pe rând. 

— Dacă o căruţă a făcut asta, începu din nou primul 
soldat, resturile gratiilor ar trebui să fie împinse înăuntru, 
pe când ele sunt împinse în afară. 

— Ehei, îi zise Tristan soldatului, eşti bun de anchetator 
le Châtelet. Răspunde la întrebare, babo! 

— Doamne!, exclamă ea, simțindu-se pierdută şi cu 
glasul plin de lacrimi, fără voia ei. Vă jur, monseniore, că o 
căruţă mi-a spart gratiile. Aţi auzit că omul acela a fost de 
faţă. Şi apoi, ce legătură are asta cu ţiganca voastră? 

— Hm!, bombăni Tristan. 

— Drace, urmă soldatul, măgulit de lauda 
comandantului. Spărturile fierului sunt proaspete de tot! 

Tristan încuviinţă din cap. Pustnica păli. 

— Cât timp zici că e de la întâmplarea cu căruţa? 

— O lună, poate două săptămâni, monseniore. Nu mai 
ştiu. 

— Mai adineauri spuneai că un an, observă soldatul. 

— E ceva necurat la mijloc!, spuse comandantul. 


— Monseniore, strigă ea, lipită de lucarnă şi tremurând 
de teamă ca bănuiala să nu-i îndemne să intre în chilie, 
monseniore, vă jur că o căruţă mi-a spart gratiile. Vă jur pe 
sfinţii îngeri din rai. Dacă n-a fost o căruţă, să fiu 
blestemată în veci, căci ar însemna că mă lepăd de 
Dumnezeu. 

— Pui prea mult foc în jurămintele astea, spuse Tristan, 
privind-o cu ochii lui de inchizitor. 

Biata femeie simţea că-şi pierde din ce în ce stăpânirea 
de sine. Ajunsese să facă stângăcii şi înţelegea cu groază că 
nu spunea ce ar fi trebuit să spună. 

În clipa aceea, un soldat sosi strigând: 

— Monseniore, baborniţa minte! Vrăjitoarea n-a fugit 
prin strada Mouton. Lanţul străzii a rămas întins toată 
noaptea, iar paznicul n-a văzut pe nimeni trecând. 

Tristan, al cărui chip devenea din ce în ce mai sinistru, o 
întrebă pe pustnică: 

— Ce-ai de spus la asta? 

Ea încercă să scape şi-acum din încurcătură. 

— Că nu ştiu, monseniore, că poate m-am înşelat. Cred 
că fata a trecut apa, zău aşa. 

— Apa e în partea cealaltă, spuse Tristan. Nu-i de crezut 
totuşi ca vrăjitoarea să fi vrut să se-ntoarcă iar în Cite, unde 
era urmărită. Minţi, babo! 

— Şi-apoi, adăugă primul soldat, nu-i nici urmă de 
luntre, nici pe-un mal, nici pe celălalt. 

— O fi trecut înot, zise bătrâna, apărând terenul pas cu 
pas. 

— Oare femeile înoată?, spuse soldatul. 

— Pe naiba, babo! Minţi! Minţi!, izbucni Tristan, mânios. 
Tare aş avea chef s-o las încolo de vrăjitoare şi să te iau pe 
tine. Un sfert de oră de caznă ţi-ar scoate adevărul din 
guşă. Hai! O să ne urmezi. 

Ea sorbi cuvintele acestea cu nesaţ. 

— Cum vreţi, monseniore. Faceţi cum vreţi. Fie chiar şi 
tortura. Duceţi-mă. Repede, repede, să plecăm numaidecât. 


În acest timp se gândea: „Fiică-mea o să poată fugi”. 

— La naiba!, zise comandantul. Ce chef are de tortură! 
N-o înţeleg deloc pe nebuna asta. 

Un bătrân sergent din strajă, cu capul cărunt, ieşi din 
rânduri şi se adresă comandantului: 

— E nebună de-a binelea, monseniore! Dacă i-a dat 
drumul ţigăncii, nu-i vina ei, căci ea nu le iubeşte deloc pe 
ţigănci. De cincisprezece ani fac de strajă şi-o aud seară de 
seară ocărându-le pe ţigănci cu o scârbă nemaipomenită. 
Dacă cea pe care o urmărim e, după cum îmi închipui, mica 
dansatoare cu capra, apoi pe ea, mai ales, o urăşte cel mai 
tare. 

Gudule făcu un efort şi spuse: 

— Pe ea, mai ales. 

Mărturia tuturor oamenilor de strajă îi confirmă 
comandantului cuvintele bătrânului sergent. Nemaisperând 
să poată scoate ceva de la pustnică, Tristan l'Hermite îi 
întoarse spatele şi ea îl văzu cu nespusă nelinişte 
îndreptându-se agale spre cal. 

— Hai, rosti el printre dinţi, la drum, să ne vedem de 
cercetări. Nu mă culc, până când ţiganca n-o să fie 
spânzurată. 

Totuşi mai şovăi un timp înainte de a încăleca. Văzându-l 
cum îşi plimbă în jurul pieţei privirea neliniştită de copoi 
care adulmecă pe aproape vizuina vânatului şi nu vrea să se 
depărteze, Gudule tremura, între viaţă şi moarte. Inima ei 
atât de îngrozitor pusă la încercare se mai uşura; şi spuse 
încet, aruncând o privire spre fiică-sa, pe care nu îndrăznea 
s-o privească de când ei se aflau acolo: 

— Salvată! 

În tot acest timp, biata copilă rămăsese în ungherul ei, 
fără să răsufle, fără să se mişte, cu chipul morţii în faţă. 

Nu-i scăpase nimic din scena dintre Gudule şi Tristan, şi 
fiecare dintre spaimele maică-sii găsise ecou în inima fetei. 

Auzise rând pe rând pârâiturile firului care o ţinea 
suspendată deasupra prăpastiei, de zeci de ori fusese 


încredinţată că-l vede rupându-se, şi acum începuse, în 
sfârşit, să respire şi să se simtă mai în siguranţă. În 
momentul acela, auzi un glas care îi spunea comandantului: 

— Corn de bou! Domnule comandant, nu-i treaba mea, 
care sunt ostaş, să spânzur vrăjitoarele. Răzmeriţa s-a 
terminat. Vă las să vă descurcaţi singur. Nu vă supăraţi 
dacă mă duc după compania mea, rămasă fără căpitan. 

Glasul acesta era al lui Phoebus de Châteaupers. 

Ceea ce se petrecu în Esmeralda nu se poate descrie. 
Phoebus al ei, prietenul, ocrotitorul, sprijinul, adăpostul ei 
se afla, aşadar, acolo! Se ridică şi, până să o poată împiedica 
maică-sa, se şi repezi la lucarnă, strigând: 

— Phoebus! Ajutor! Phoebus al meu! 

Dar Phoebus nu mai era acolo. Tocmai cotise la galop 
colţul Străzii Cuţităriei. Tristan însă nu plecase încă. 
Pustnica se năpusti urlând la fată, o trase cu putere înapoi 
şi-i înfipse unghiile în gât. O tigroaică nu se sfieşte să se 
poarte astfel cu puiul ei. Tristan văzuse. 

— Hei!, făcu el, izbucnind într-un râs care îi descoperi 
toţi dinţii, din care pricină faţa lui semăna cu un bot de lup. 
Doi şoareci în cursă! 

— Bănuiam eu, spuse soldatul. 

Tristan îl bătu pe umăr. 

— Eşti o pisică de soi! Hai, adăugă el, unde e Henriet 
Cousin? 

Un bărbat care nu semăna a ostaş, nici după veşminte, 
nici după înfăţişare, ieşi din rânduri. Bărbatul purta o 
îmbrăcăminte jumătate gri, jumătate cafenie, avea părul 
lins, mâneci de piele şi o legătură de funii în mâinile lui 
mari. El îl însoțea totdeauna pe Tristan l/'Hermite, care îl 
însoțea totdeauna pe Ludovic al XI-lea. 

— Prietene, spuse Tristan l'Hermite, bănuiesc că am dat 
de vrăjitoarea pe care o căutam. O să mi-o spânzuri. Ai 
scara? 

— E una sub şopronul Casei cu Stâlpi, răspunse omul. 
Acolo o să facem treaba?, continuă el, arătând cu degetul 


spânzurătoarea de piatră. 

— Da. 

— Ha! Ha!, izbucni omul, râzând tare, cu un râs şi mai 
bestial decât al comandantului. N-o s-avem prea mult de 
mers. 

— Dă-i zor!, îl grăbi Tristan. O să râzi pe urmă. 

În acest timp, din clipa când Tristan o văzuse pe fiică-sa 
şi orice speranţă era pierdută, pustnica nu mai rostise un 
cuvânt. O aruncase pe biata ţigancă, pe jumătate moartă, în 
colţul chiliei, şi se aşezase iar la lucarnă, cu amândouă 
mâinile rezemate de pervaz, ca două gheare. O vedeau 
stând astfel şi plimbându-şi curajoasă, asupra tuturor 
soldaţilor, privirea în care se citea iar expresia ca de fiară şi 
de nebună. În momentul când Henriet Cousin se apropie de 
chilie, înfăţişarea ei era atât de sălbatică, încât găâdele se 
dădu înapoi. 

—  Monseniore, întrebă Cousin, întorcându-se lângă 
comandant, pe care trebuie s-o iau? 

— Pe cea tânără. 

— Cu atât mai bine, căci bătrâna pare anevoie de clintit. 

— Biata dansatoare cu capra!, spuse bătrânul sergent 
din strajă. 

Henriet Cousin se apropie din nou de lucarnă. Privirea 
mamei îl făcu să lase ochii în jos. 

— Doamnă..., începu el destul de timid. 

Ea îl întrerupse cu o voce foarte înecată şi furioasă. 

— Ce doreşti? 

— Nu pe dumneavoastră, pe cealaltă. 

— Care cealaltă? 

— Cea tânără. 

Pustnica începu să scuture din cap, strigând: 

— Nu-i nimeni aici! Nu-i nimeni! Nu-i nimeni! 

— Ba e, spuse călăul, ştii foarte bine că e. Lasă-mă să iau 
fata. Dumitale nu vreau să-ţi fac niciun rău. 

Pustnica spuse, cu un rânjet ciudat: 

— Aha! Nu vrei să-mi faci niciun rău mie! 


—  Dă-mi-o pe cealaltă, doamnă! O vrea domnul 
comandant. 

Bătrâna repetă înnebunită: 

— Nu e nimeni aici. 

— Vă spun că este, răspunse călăul. Am văzut toţi că 
sunteţi două. 

Călăul privi unghiile mamei şi nu îndrăzni. 

— Grăbeşte-te!, strigă Tristan, care tocmai îşi aranjase 
trupa roată în jurul Găurii cu şobolani şi stătea pe cal lângă 
spânzurătoare. 

Henriet veni încă o dată la el, grozav de stingherit. Îşi 
lăsase funia jos şi-şi învârtea pălăria în mâini cu un aer 
stângaci. 

— Monseniore, întrebă el, pe unde să intru? 

— Pe uşă. 

— Nu există uşă. 

— Pe fereastră. 

— E prea îngustă. 

— Lărgeşte-o, spuse Tristan cu mânie. N-ai cazmale? 

Din adâncul cotlonului ei, mama, gata să se repeadă, 
privea. Acum nu mai nădăjduia nimic, nu mai ştia ce voia, 
dar nu voia să i se ia fiica. 

Henriet Cousin se duse să-şi ia lada cu unelte de călău 
de sub şopronul Casei cu Stâlpi. Tot de acolo scoase şi o 
scară dublă, pe care o rezemă imediat de spânzurătoare. 
Cinci sau şase oameni de-ai lui Tristan lhermite se 
înarmară cu cazmale şi drugi, iar Tristan se îndreptă 
împreună cu ei spre lucarnă. 

— Babo, spuse comandantul cu glas sever, dă-ne fata de 
bunăvoie. 

Ea îl privi ca atunci când nu înţelegi nimic. 

— Pe Dumnezeu!, continuă Tristan. Ce ai de n-o laşi pe 
vrăjitoarea asta să fie spânzurată după cum doreşte regele? 

Nefericita începu să râdă cu râsul ei sălbatic: 

— Ce am?! E fiica mea. 


Tonul cu care rosti cuvintele acestea îl făcu să se înfioare 
până şi pe Henriet Cousin. 

— Îmi pare rău, începu comandantul, dar aşa doreşte 
regele. Femeia răcni, hohotind şi mai şi, cu râsul ei cumplit: 

— Ce-mi pasă mie de regele tău? Îţi spun că e fiica mea! 

— Spargeţi peretele!, porunci Tristan. 

Ca să se facă o deschizătură destul de largă, era de- 
ajuns să fie desprins un temei de piatră de sub lucarnă. 
Când mama auzi cazmalele şi drugii dărâmându-i 
fortăreaţa, scoase un strigăt înspăimântător, apoi începu să 
se rotească cu o viteză de necrezut în jurul chiliei, ca o fiară 
în cuşcă. Nu mai spunea nimic, dar ochii ei aruncau flăcări. 
Soldaţii simțeau că le îngheaţă inima. 

Deodată, pustnica luă pietre de jos, râse şi le aruncă cu 
amândouă mâinile în cei care lucrau. Pietrele, prost 
azvârlite, căci femeii îi tremurau mâinile, nu atinseră pe 
nimeni şi se opriră la picioarele calului lui Tristan. Pustnica 
scrâşni din dinţi. 

Între timp, deşi soarele nu se înălţase încă de tot, se 
făcuse ziuă de-a binelea şi o frumoasă lumină trandafirie 
înveselea vechile hornuri roşii ale Casei cu Stâlpi. Era ora 
când ferestrele cele mai matinale ale marelui oraş se 
deschid voioase pe acoperişuri. Câţiva oameni de rând, 
câţiva zarzavagii îndreptându-se spre piaţă călări pe 
măgari traversau Piaţa Greve şi, oprindu-se din drum în 
faţa grupului de soldaţi îngrămădiţi în jurul Găurii cu 
şobolani, priveau miraţi, apoi plecau mai departe. 

Pustnica se aşezase lângă fiica ei, acoperind-o cu trupul, 
privind fix şi ascultând-o pe biata copilă, care nu se mişca, 
ci doar murmura cu glas stins un singur cuvânt: 

— Phoebus! Phoebus! 

Pe măsură ce munca dărâmătorilor părea că înaintează, 
mama se dădea înapoi fără voie şi-şi înghesuia tot mai mult 
fiica lângă perete. Deodată, pustnica văzu piatra (căci ea 
stătea la pândă şi n-o slăbea din ochi) clătinându-se şi auzi 
glasul lui Tristan, care îi încuraja pe cei ce lucrau. Atunci, 


ieşind din amorţeala în care căzuse de câteva clipe, începu 
să strige; şi pe când striga, vocea ei sfâşia urechile ca un 
fierăstrău sau bâiguia, de parcă toate blestemele i s-ar fi 
năpustit pe buze ca să izbucnească deodată. 

— Ho! Ho! Ho! E îngrozitor! Sunteţi nişte tâlhari! Oare o 
să-mi luaţi cu adevărat fiica? V-am spus că e fata mea! Oh, 
laşilor! Oh, slugi ale călăului! Ucigaşi nenorociţi şi josnici! 
Ajutor! Ajutor! Foc! Au să-mi ia oare copilul aşa? Cine mai 
zice că Dumnezeu e bun? 

Apoi, adresându-se lui Tristan, spumegând, cu privirea 
rătăcită, în patru labe ca o panteră, zburlită toată: 

— Încearcă să te apropii şi să-mi iei fiica! Nu înţelegi 
oare că o femeie îţi spune că e fiica ei? Ştii ce înseamnă un 
copil pe care îl ai? Hei! Lup de pădure, n-ai locuit niciodată 
cu lupoaica ta? N-ai avut niciodată pui? Şi dacă ai pui, când 
îi auzi urlând, n-ai nimic în tine care să tresară? 

— Daţi jos piatra, spuse Tristan. Nu mai ţine. Drugii 
săltară bolovanul cel greu care era, după cum am spus, 
ultimul meterez al mamei. Aceasta se aruncă peste el, vru 
să-l ţină în loc, îl zgârie cu unghiile, dar bolovanul masiv, 
pus în mişcare de şase oameni, îi scăpă din mâini şi alunecă 
încetişor până la pământ, de-a lungul drugilor de fier. 

Văzând intrarea făcută, mama căzu de-a curmezişul ei, 
baricadând spărtura cu propriul său trup, frângându-şi 
mâinile, izbindu-şi capul de lespezile pardoselii şi strigând 
cu un glas răguşit de oboseală, care abia se mai auzea: 

— Ajutor! Ajutor! Foc! 

— Acum luaţi fata!, porunci Tristan, la fel de nepăsător. 
Mama îi privi pe soldaţi într-un fel atât de cumplit, încât 
aceştia doriră mai degrabă să dea înapoi decât să înainteze. 

— Hai odată!, spuse comandantul. Henriet Cousin, tu! 
Nimeni nu făcu niciun pas înainte. 

Comandantul se înfurie. 

— Pe capul lui Crist! Ăştia sunt războinicii mei?! Se 
sperie de-o femeie? 

— Monseniore, întrebă Henriet, asta e femeie? 


— Are o coamă de leu, zise altul. 

— Hai, porunci comandantul, spărtura e destul de largă. 
Intraţi câte trei odată, ca prin spărtura zidului de la 
Pontoise. Să isprăvim odată, pe moartea lui Mahomed! 
Primul care dă înapoi, îl spintec în două! 

Aflându-se între comandant şi mamă, amândoi 
ameninţători, soldaţii şovăiră o clipă, apoi, hotărându-se, 
înaintară spre Gaura cu şobolani. 

Când văzu asta, pustnica se ridică brusc în genunchi, îşi 
dădu la o parte părul de pe obraz, apoi lăsă să-i cadă de-a 
lungul pulpelor mâinile slabe şi jupuite. Lacrimi mari îi 
ţâşniră una câte una din ochi, lunecându-i printr-o 
zbârcitură de-a lungul obrajilor, ca un torent prin albia pe 
care şi-a săpat-o. În acelaşi timp, începu să vorbească, dar 
cu o voce atât de rugătoare, atât de blândă, atât de supusă 
şi de sfâşietoare, încât în jurul lui Tristan mulţi ostaşi 
bătrâni, în stare să mănânce carne de om, îşi ştergeau 
ochii: 

— Seniorilor! Domnilor sergenţi, o vorbă doar! E un 
lucru pe care trebuie să vi-l spun. E fiica mea, vedeţi 
dumneavoastră! Scumpa mea, fetiţa pe care o pierdusem! 
Ascultaţi. E o poveste întreagă. Închipuiţi-vă că eu îi cunosc 
foarte bine pe domnii sergenţi. Au fost întotdeauna buni cu 
mine pe vremuri, când puştii mă loveau cu pietre fiindcă 
trăiam vânzându-mi trupul. Vedeţi? Când o să ştiţi tot, o să- 
mi lăsaţi copilul. Sunt o biată fată de stradă. Ţigăncile mi-au 
furat-o. Eu i-am păstrat cincisprezece ani pantofiorul. lată, 
priviţi-l! Aşa era picioruşul ei. La Reims! Chantefleurie! 
Strada Folle-Peine! Poate că o ştiţi. Eu eram. În tinereţea 
dumneavoastră, pe-atunci, erau vremuri bune. Petreceai 
ceasuri plăcute. O s-aveţi milă de mine, nu-i aşa, seniorilor? 
Ţigăncile mi-au furat-o şi mi-au ascuns-o timp de 
cincisprezece ani. Eu o credeam moartă. Şi am petrecut 
cincisprezece ani aici, în beciul ăsta, fără foc iarna. A fost 
tare greu. Bietul, scumpul pantofior! Am strigat atât, încât 
bunul Dumnezeu m-a auzit. Şi în noaptea asta mi-a redat 


fiica. E o minune a lui Dumnezeu. Copila nu era moartă. N-o 
să mi-o luaţi, sunt sigură. Dacă ar fi vorba de mine, n-aş zice 
ba, dar ea, o copilă de şaisprezece ani! Daţi-i răgaz să vadă 
soarele! Ce v-a făcut ea? Absolut nimic. Şi nici eu. Dacă aţi 
şti că n-o am decât pe ea, că sunt bătrână, că eo 
binecuvântare trimisă de Sfânta Fecioară! Şi-apoi, 
dumneavoastră sunteţi toţi atât de buni! Nu ştiaţi că e fiica 
mea. Acuma ştiţi. Oh! Cât o iubesc! Domnule comandant, 
mai degrabă aş dori să mi se facă mie o rană în pântece, 
decât o zgârietură la degeţelul ei! Dumneavoastră aveţi 
înfăţişarea unui senior bun! Ce vă spun lămureşte lucrurile, 
nu-i aşa? Oh, dacă aţi avut o mamă, monseniore! 
Dumneavoastră sunteţi căpetenia, lăsaţi-mi copilul! Vedeţi 
că vă rog în genunchi, ca pe lisus Hristos! Nu cer nimic de 
la nimeni, sunt din Reims, seniorilor, am un mic locşor de la 
unchiu-meu, Mabhiet Pradon. Nu sunt o cerşetoare. Nu 
vreau nimic, dar îmi vreau copilul! Ah, vreau să-mi păstrez 
copilul. Bunul Dumnezeu, care ne e stăpân, nu mi l-a dat 
degeaba! Regele! Vorbiţi de rege! Nici lui n-o să-i facă prea 
multă plăcere că-mi omorâţi fetiţa! Şi-apoi, regele e bun! E 
fiica mea, a mea! Nu-i a regelui! Nu-i a domniilor voastre! 
Vreau să plec de-aici! Vreau să plecăm de-aici! În sfârşit, 
două femei care trec, o mamă şi-o fiică, sunt lăsate să 
treacă! Noi suntem din Reims. Oh, sunteţi tare buni, 
domnilor sergenţi, şi-mi sunteţi toţi dragi. N-o să-mi luaţi 
micuța şi scumpa mea copilă, e cu neputinţă! Nu-iaşacăe 
cu neputinţă? Copila mea! Copila mea! 

N-o să încercăm să dăm o idee despre gesturile ei, 
despre tonul ei, despre lacrimile pe care le sorbea vorbind, 
despre mâinile pe care şi le împreuna şi apoi le frângea, 
despre zâmbetele sfâşietoare, despre privirile înecate în 
plâns, despre gemetele, suspinele, ţipetele nefericite şi 
străpungătoare pe care le amesteca printre cuvintele-i 
dezordonate, fără noimă, fără şir. Când mama tăcu, Tristan 
l'Hermite se încruntă, dar ca să-şi ascundă lacrima ce se 


ivise în ochiul lui de tigru. Apoi, învingându-şi totuşi clipa 
aceasta de slăbiciune, rosti scurt: 

— Regele o vrea. 

Şi aplecându-se la urechea lui Henriet Cousin, îi spuse 
încet de tot: 

— Sfârşeşte repede! 

Temutul comandant simţea poate că şi lui i se muia 
inima. 

Călăul şi sergenţii intrară în chilioară. Mama nu se mai 
împotrivi, ci doar se tări spre fiică-sa şi se aruncă în neştire 
peste ea. Țiganca văzu soldaţii apropiindu-se. Groaza morţii 
o însufleţi iarăşi. 

— Mamă!, strigă ea cu negrăită deznădejde. Mamă! Vin! 
Apără-mă! 

— Da, dragostea mea, te apăr!, răspunse mama cu glas 
stins. 

Şi ţinând-o strâns în braţe, o acoperi cu sărutări. Astfel 
culcate pe jos, mama deasupra fetei, ofereau o privelişte 
demnă de milă. 

Henriet Cousin o apucă pe fată de mijloc, pe după umerii 
ei frumoşi. Când ea îi simţi mâna, scoase un „Ah!” şi leşină. 
Călăul, lăsând să-i curgă, una câte una, lacrimi mari peste 
copilă, vru s-o ridice în braţe. Şi încercă s-o desprindă de 
mama care îşi înnodase, ca să zicem aşa, braţele pe după 
mijlocul fetei; dar mama se ţinea atât de strâns de copila ei, 
încât îi fu imposibil să le despartă. Atunci, Henriet Cousin o 
târi pe fată afară din chilioară, cu mama după ea. Mama 
stătea şi ea cu ochii închişi. 

În momentul acela răsărea soarele, iar în piaţă se 
adunase destulă lume, care privea de departe ce târa aşa 
călăul pe caldarâmul spânzurătorii. Căci Tristan avea 
obiceiul să nu-i lase pe curioşi să se apropie de locul de 
execuţie. 

Pe la ferestre nu se afla nimeni. Se vedeau doar departe, 
în vârful uneia din turlele de la Notre-Dame ce domină 


Piaţa Greve, doi oameni profilându-se negri pe cerul clar al 
dimineţii, care păreau că privesc. 

Henriet Cousin se apropie de picioarele scării fatale 
târându-le pe cele două femei şi, abia respirând, într-atât îl 
copleşise mila, trecu ştreangul pe după gâtul adorabilei 
fete. Nefericita copilă simţi strânsoarea nesuferită a 
cânepei. Îşi ridică pleoapele şi văzu braţul descărnat al 
spânzurătorii, întins deasupra capului ei. Atunci se 
cutremură şi strigă cu glas tare şi sfâşietor: 

— Nu! Nu! Nu vreau! 

Mama, al cărei cap era vârât şi pierdut printre 
veşmintele fetei, nu scoase un cuvânt; cei de faţă îi văzură 
doar trupul fremătând şi-o auziră cum îşi sărută din ce în ce 
mai des copila. Călăul folosi momentul acesta ca să 
desprindă cu putere braţul cu care ea o înlănţuise pe 
osândită. Fie pentru că era istovită, fie din deznădejde, 
pustnica nu se mai împotrivi. Atunci, călăul luă fata pe sus, 
iar încântătoarea făptură căzu îndoită grațios peste umărul 
lui mare. Apoi, el puse piciorul pe scară, să urce. În clipa 
aceea, mama, ghemuită la pământ, deschise ochii. Fără să 
scoată un strigăt, se ridică cu o expresie cumplită, apoi, ca o 
fiară de pradă, se repezi la mâinile călăului şi-l muşcă. Totul 
se petrecu într-o secundă. Călăul răcni de durere. 

Soldaţii alergară spre el şi-i scoaseră cu greu mâna 
însângerată dintre dinţii mamei. Care păstra o tăcere 
adâncă. Soldaţii o împinseră destul de brutal; femeia se 
prăbuşi greoi, cu capul pe caldarâm. Soldaţii o ridicară. Ea 
se prăbuşi din nou. Era moartă. 

Călăul, care n-o scăpase pe fată din mâini, începu să 
urce iar treptele. 


2 


La creatura bella bianco vestita + 
(Dante) 


Când Quasimodo văzu că era goală chilia, că ţiganca nu 
se mai află acolo, că, în timp ce el o apăra, ea fusese răpită, 
se apucă cu mâinile de păr şi bătu din picioare de uimire şi 
de durere. Apoi începu să alerge prin toată catedrala, 
căutându-şi ţiganca, scoțând strigăte stranii prin toate 
ungherele, semănând pe jos şuviţe de păr roşu. Era tocmai 
clipa când arcaşii regelui intrau victorioşi în catedrală, 
căutând-o şi ei pe ţigancă. Quasimodo fu de ajutor, fără să 
bănuiască, bietul surd, funestelor lor intenţii; îşi închipuia 
că duşmanii ţigăncii erau vagabonzii. Şi-l duse el însuşi pe 
Tristan l'Hermite la toate ascunzătorile posibile, îi deschise 
uşile secrete, fundul dublu al altarelor, locurile din spatele 
sacristiilor. Dacă nefericita s-ar mai fi aflat acolo, el ar fi fost 
cel care ar fi predat-o. Când Tristan, care nu se dădea bătut 
cu una, cu două, renunţă, pricepând că nu va găsi nimic, 
Quasimodo continuă să caute singur. Făcu de zece, de o 
sută de ori înconjurul bisericii, o străbătu în lung şi în lat, 
de sus în jos, urcând, coborând, alergând, chemând, 
strigând, adulmecând, scormonind, vârându-se cu capul 
prin toate cotloanele, împingând lumina făcliei pe sub toate 
bolțile, deznădăjduit, nebun. Un mascul care şi-ar fi pierdut 
femela n-ar fi răcnit şi n-ar fi fost mai rătăcit decât el. În 
sfârşit, când fu sigur, foarte sigur că ea nu se mai află acolo, 
că totul se sfârşise, că îi fusese furată, urcă încet scara 
turlelor, scara pe care o urcase cu atâta însufleţire şi triumf 
în ziua când o salvase pe ţigancă. Trecu din nou prin 
aceleaşi locuri, cu capul plecat, fără glas, fără lacrimi, 
aproape fără suflare. Biserica era iar pustie şi adâncită în 
tăcerea ei. Arcaşii o părăsiseră ca s-o hăituiască pe 
vrăjitoare în Cite. Rămas singur în catedrala până mai 
adineauri asediată şi plină de zgomote, Quasimodo porni iar 
spre chilia în care ţiganca dormise atâtea săptămâni sub 
paza lui. Apropiindu-se de odăiţă, îşi închipui că poate o s-o 


regăsească acolo. La cotul galeriei care dă spre 
acoperişurile marginale, când zări chilioara îngustă cu uşiţa 
ei pitită sub o arcadă mare, ca un cuib de păsărică sub o 
creangă, bietul om simţi că leşină şi se sprijini de un stâlp 
ca să nu cadă. Îşi închipuia că Esmeralda se întorsese poate 
acolo, că fără îndoială un duh bun o adusese înapoi, căci 
odăiţa era prea liniştită, prea sigură şi prea plăcută pentru 
ca fata să nu se afle înăuntru; şi nu mai îndrăzni să facă un 
pas, de teamă să nu-şi spulbere iluzia. 

„Da, îşi spuse, poate că fata doarme sau se roagă. Să n-o 
tulburăm.” 

În sfârşit, îşi adună tot curajul, înainta pe vârful 
picioarelor, privi, intră. Nimeni! Chilia era tot goală. Bietul 
surd îi dădu ocol cu paşi înceţi, ridică culcuşul şi se uită sub 
el, ca şi cum fata ar fi putut să fie ascunsă între saltea şi 
podea, apoi clătină din cap şi rămase buimăcit. Deodată îşi 
strivi furios torţa cu picioarele şi, fără să spună o vorbă, 
fără să scoată un geamăt, se izbi cât putu mai tare de 
perete şi se prăbuşi leşinat. 

Când îşi reveni în simţiri, se aruncă pe aşternut şi se 
rostogoli acolo, sărută cu frenezie locul călduţ încă, unde 
copila dormise şi rămase câteva clipe nemişcat, ca şi cum ar 
fi fost gata să-şi dea sufletul, apoi se ridică, şiroind de 
sudoare, gâfâind, cu mintea rătăcită, şi începu să-şi 
izbească iar capul de pereţi, cu  înspăimântătoarea 
regularitate a unei limbi de clopot şi cu dârzenia omului 
care vrea să şi-l spargă. În sfârşit, căzu pentru a doua oară 
istovit; se târi în genunchi afară din odăiţă şi se ghemui în 
faţa uşii, într-o atitudine de uimire. Şi rămase astfel mai 
mult de un ceas, fără să facă o mişcare, cu ochii aţintiţi spre 
chilia pustie, mai posomorât şi mai gânditor decât o mamă 
aflată între un leagăn gol şi un sicriu. Nu rostea un cuvânt; 
doar din când în când, un hohot de plâns îi zguduia tot 
corpul, dar un hohot fără lacrimi, ca fulgerele de vară care 
nu fac zgomot. 


Şi se pare că atunci, căutându-l în străfundul gândurilor 
lui deznădăjduite pe răpitorul neaşteptat al ţigăncii, îi veni 
în minte arhidiaconul. Quasimodo îşi aminti că numai dom 
Claude avea cheia scării care ducea la chilie, îşi aminti 
atacurile lui nocturne împotriva fetei, primul la care el, 
Quasimodo, îl ajutase, al doilea pe care îl împiedicase. Îşi 
aminti o mie de amănunte, şi curând nu se mai îndoi că 
arhidiaconul i-o luase pe ţigancă. Totuşi, respectul lui faţă 
de preot era atât de mare, devotamentul, recunoştinţa, 
dragostea pentru omul acesta aveau rădăcini atât de adânci 
în inima lui, încât rezistau, chiar într-un asemenea moment, 
la ghearele geloziei şi ale deznădejdii. 

Quasimodo se gândea că arhidiaconul săvârşise fapta 
asta, dar, fiind vorba de Claude Frollo, mânia sângeroasă şi 
dătătoare de moarte pe care ar fi simţit-o împotriva oricărui 
alt om se preschimbă la bietul surd într-o durere şi mai 
mare. 

În clipa când gândul i se fixă asupra preotului, văzu în 
lumina zorilor care albea stâlpii bolților o siluetă la etajul de 
sus al catedralei, la cotul balustradei exterioare că dă ocol 
absidei. Silueta aceasta venea spre el. Quasimodo îl 
recunoscu. Era arhidiaconul. Claude mergea cu paşi gravi 
şi rari. Mergând fără să privească înaintea lui, arhidiaconul 
se îndreptă spre turla nordică; dar faţa o avea întoarsă spre 
malul drept al Senei şi-şi ţinea capul sus, de parcă ar fi 
încercat să vadă pe deasupra acoperişurilor. Bufnița stă 
adesea în poziţia aceasta piezişă. Ea zboară într-o direcţie 
şi se uită în alta. Preotul trecu astfel pe deasupra lui 
Quasimodo, fără să-l vadă. 

Surdul, pe care brusca apariţie a arhidiaconului îl 
împietrise, îl văzu înfundându-se sub uşa de la scara turlei 
nordice. Cititorul ştie că turla aceasta e cea de pe care se 
vede Primăria. Quasimodo se ridică şi porni după 
arhidiacon. 

Cocoşatul urcă scara turlei într-o doară, ca să afle ce-l 
mâna pe preot acolo. Altminteri, bietul clopotar nu mai ştia 


ce-o să facă, ce-o să spună, ce vrea. Era cuprins de furie şi 
de teamă. Arhidiaconul şi ţiganca i se ciocneau în suflet. 

Când ajunse în vârful turlei, înainte de a ieşi din umbra 
scării şi de a intra pe platformă, cocoşatul căută cu grijă 
locul unde se afla preotul. Preotul stătea cu spatele la el. În 
jurul platformei clopotniţei există o balustradă cu marginile 
ajurate. Preotul, cu privirea aţintită spre oraş, îşi rezemase 
pieptul de una din cele patru laturi ale balustradei care dă 
spre podul Notre-Dame. 

Înaintând cu paşi de lup în spatele lui, Quasimodo se 
duse să vadă la ce se uita aşa. Preotul era atât de absorbit, 
încât nu-l auzi pe surd păşind în preajma lui. 

În luminile proaspete ale unor zori de vară, priveliştea 
Parisului, şi mai ales a Parisului de atunci, văzută din înaltul 
turlelor de la Notre-Dame, era plină de măreție şi 
încântare. Pesemne că era o zi de iulie, cu cerul absolut 
senin. Ici-colo, se stingeau câteva stele întârziate, iar una 
dintre ele mai strălucea, viu, spre răsărit, pe limpezimea 
cerului. Soarele sta să răsară. Parisul începea să se mişte. O 
lumină foarte albă şi foarte pură scotea în relief toate 
planurile pe care miile de case le ofereau în zare, spre 
răsărit. Umbra gigantică a clopotniţelor se întindea din 
acoperiş în acoperiş, de la un capăt la altul al marelui oraş. 
Unele cartiere şi începuseră să vorbească şi să facă zgomot. 
Ici, un dangăt de clopot, colo, o bătaie de ciocan, dincolo 
zăngănitul complicat al unei căruţe în mers. Câteva fumuri 
se şi revărsau pe alocuri deasupra întregii suprafeţe a 
acoperişurilor, ca din crăpăturile unei imense mine de sulf. 
Fluviul care îşi încreţea apele sub arcadele atâtor poduri, la 
istmurile atâtor insule, era tot vârstat de dâre argintii. În 
jurul oraşului, dincolo de întărituri, ochiul se pierdea într- 
un mare cerc de aburi pufoşi, prin care se desluşea vag 
zarea nedefinită a câmpiilor şi graţioasa arcuire a 
dealurilor. Peste oraşul pe jumătate trezit se împrăştiau tot 
felul de zgomote plutitoare. Spre răsărit, vântul dimineţii 


gonea de-a lungul cerului câteva bucăţi de vată smulse din 
lâna ceţurilor de pe coline. 

În piaţa din faţa catedralei, câteva gospodine cu ulcele 
de lapte în mână îşi arătau mirate una alteia ciudata 
vătămare a porţii mari de la Notre-Dame şi cele două 
şuvoaie de plumb încremenite între şanţurile de gresie, căci 
doar atât mai rămăsese din apriga frământare a nopţii. 
Rugul aprins de Quasimodo între turle se stinsese. Tristan 
se grăbise să curețe piaţa şi aruncase morţii în Sena. Regii 
de felul lui Ludovic al XI-lea au grijă să curețe repede locul, 
după un măcel. 

În afara turlei, chiar sub punctul unde se oprise preotul, 
se afla unul din jgheaburile acelea de piatră cioplite în 
forme fantastice, care împânzesc edificiile gotice; într-o 
crăpătură a jgheabului, două micşunele frumos înflorite, 
clătinate şi parcă dăruite cu viaţă de adierea uşoară a 
vântului, îşi făceau plecăciuni zburdalnice. Deasupra 
turlelor, sus de tot, departe, pe cer, se auzeau ciripind 
păsărelele. 

Dar preotul nu asculta şi nu privea nimic din toate 
acestea. Făcea parte dintre oamenii pentru care nu există 
nici dimineaţă, nici păsărele şi nici flori. În zarea care 
căpăta atâtea aspecte în jurul lui, privirea îi era îndreptată 
asupra unui singur punct. 

Quasimodo ardea de nerăbdare să-l întrebe ce făcuse cu 
ţiganca. Dar arhidiaconul părea că se află în afara lumii. 
Vădit lucru, trăia unul din momentele acelea violente ale 
vieţii când nu mai simţi nimic, chiar de s-ar prăbuşi 
pământul. Cu ochii aţintiţi întruna numai spre un punct 
anume, stătea nemişcat şi tăcut; iar tăcerea şi nemişcarea 
lui aveau în ele ceva atât de cumplit, încât sălbaticul 
clopotar se înfiora în faţa lor şi nu îndrăzni să le tulbure. 
Doar că, acesta era tot un fel de a-l întreba pe arhidiacon, 
Quasimodo urmări direcţia privirii lui, şi ochiul nefericitului 
surd se abătu peste Piaţa Greve. 


Astfel, clopotarul văzu ce privea preotul. Lângă 
spânzurătoarea permanentă, scara fusese ridicată. În piaţă 
se aflau câţiva oameni şi o mulţime de oşteni. Un bărbat 
târa după el ceva alb de care era agăţat ceva negru. 
Bărbatul acela se opri la picioarele spânzurătorii. 

Atunci se petrecu un lucru pe care Quasimodo nu-l 
desluşi prea bine. Şi nu fiindcă singurul lui ochi nu şi-ar fi 
păstrat agerimea, nu pentru că soldaţii formaseră un zid 
care împiedica să se distingă tot. De altfel, în clipa aceea se 
ivi soarele, iar peste marginea orizontului se revărsa un 
asemenea val de lumină, încât ai fi zis că toate vârfurile 
Parisului, turle ascuţite, hornuri, creste, luaseră foc 
deodată. 

În acest timp, bărbatul începu să urce pe scară. Atunci, 
Quasimodo îl văzu clar: purta o femeie pe umeri, o tânără 
fată îmbrăcată în alb. Fata avea un ştreang la gât. 
Quasimodo o recunoscu. Era ea. 

Bărbatul ajunse astfel în vârful scării. Acolo potrivi 
nodul. În clipa aceea, preotul, ca să vadă mai bine, se urcă 
în genunchi pe parapet. 

Deodată, bărbatul împinse brusc scara cu călcâiul şi 
Quasimodo, care de câteva clipe nu mai respira, o văzu pe 
nefericita copilă balansându-se la capătul funiei, la câteva 
picioare deasupra caldarâmului, cu bărbatul cocoţat pe 
umerii ei. Funia se răsuci de câteva ori şi Quasimodo văzu 
groaznicele zvârcoliri ale trupului ţigăncii. La rândul lui, 
preotul, cu gâtul întins, cu ochii ieşiţi din orbite, privea 
îngrozitorul grup al bărbatului şi al femeii, al păianjenului şi 
al muştei. 

În momentul cel mai cumplit, un râs de demon, un râs pe 
care nu-l poţi avea decât atunci când nu mai eşti om, se ivi 
pe faţa lividă a preotului. Quasimodo nu auzi râsul, dar îl 
văzu. Clopotarul se trase câţiva paşi înapoia arhidiaconului 
şi, deodată, năpustindu-se cu furie, îl lovi cu mâinile lui mari 
şi-l împinse din spate în abisul peste care dom Claude 
stătea aplecat. 


Preotul strigă: 

— Blestem! 

Şi se prăbuşi. 

]gheabul deasupra căruia se afla îl împiedică să se 
rostogolească mai departe. Claude se agăţă de el cu 
mâinile, disperat, şi, în clipa când deschise gura ca să 
scoată un al doilea strigăt, văzu trecând pe marginea 
balustradei, deasupra capului, figura cumplită şi 
răzbunătoare a lui Quasimodo. Şi atunci tăcu. 

Sub el se afla abisul. O cădere de la o înălţime de peste 
două sute de picioare şi pavajul. În situaţia aceasta 
cumplită, arhidiaconul nu spuse un cuvânt, nu scoase un 
geamăt, ci doar se răsuci pe jgheab cu sforţări 
supraomeneşti, ca să se poată urca. Dar mâinile nu 
izbuteau să se prindă de granit, picioarele zgâriau zidul 
înnegrit, fără să se fixeze pe el. Cei care s-au urcat în 
turlele de la Notre-Dame ştiu că imediat sub balustradă se 
află o ieşitură de piatră. În golul de sub ea se istovea 
nenorocitul arhidiacon, dar n-avea de luptat cu un zid 
vertical, ci cu un zid care-i fugea de sub picioare. 

Quasimodo n-ar fi avut decât să întindă mâna ca să-l 
scoată din prăpastie, dar nu se uita deloc la el. Cocoşatul 
privea Piaţa Greve. Privea spânzurătoarea. O privea pe 
ţigancă. Se rezemase cu coatele de balustradă, în locul 
unde cu o clipă mai înainte stătuse arhidiaconul, şi, de 
acolo, nedezlipindu-şi privirea de pe singurul lucru care mai 
exista pentru el pe lume în momentul acela, stătea neclintit 
şi mut, ca un om lovit de trăsnet. Un nesecat izvor de 
lacrimi îi curgea în tăcere din ochiul care până atunci nu 
vărsase decât o singură lacrimă. 

În acest timp, arhidiaconul gâfâia. Fruntea pleşuvă i se 
acoperise de sudoare, unghiile îi sângerau pe piatră, 
genunchii i se zgâriau de zid. La fiecare efort pe care îl 
făcea, îşi auzea pârâind şi descusându-se sutana agăţată de 
jgheab. Ca o culme a nenorocirii, jgheabul avea la capăt o 
ţeava de plumb care începuse să se lase sub greutatea lui. 


Arhidiaconul simţea cum, încet, încet, ţeava se îndoia sub el. 
Şi îşi spunea, nenorocitul, că atunci când mâinile îi vor fi 
frânte de oboseală, când sutana îi va fi sfâşiată, când 
plumbul se va fi îndoit, el va trebui să cadă. Şi spaima îi 
scormonea  măruntaiele. Câteodată, Claude privea 
înnebunit platoul mic şi îngust, format de detaliile sculpturii 
la vreo zece picioare mai jos, şi se ruga cerului, în sufletul 
lui deznădăjduit, să-şi poată sfârşi zilele pe bucăţica aceea 
lată de câteva palme, chiar de-ar fi trebuit să se chinuiască 
acolo o sută de ani. Odată privi sub el, în piaţă; când îşi 
trase capul, ochii i se închiseră şi părul i se făcu măciucă. 

În tăcerea celor doi oameni era ceva înfricoşător. Pe 
când arhidiaconul agoniza în felul acesta înfiorător, la 
câteva picioare de el, Quasimodo plângea şi privea Piaţa 
Greve. 

Văzând că toate sforţările nu făceau decât să-i clatine 
fragilul punct de sprijin care-i mai rămăsese, arhidiaconul 
se hotări să nu se mai mişte. Şi stătea acolo, strângând în 
braţe jgheabul, abia respirând, fără să se clintească, fără 
alte mişcări decât zvâcniturile inconştiente ale pântecelui, 
pe care le simţi în vis când ţi se pare că te prăbuşeşti. Ochii 
ficşi i se holbaseră într-un fel bolnăvicios şi mirat. Între 
timp, Claude pierdea teren încetul cu încetul; degetele îi 
alunecau pe jgheab; îşi simţea din ce în ce mai mult 
slăbiciunea braţelor şi greutatea corpului; îndoitura 
plumbului care îl susţinea se înclina mereu către prăpastie. 
Arhidiaconul vedea sub el, înfricoşător lucru, acoperişul de 
la Saint-Jean-le-Rond, mic precum o hartă împăturită. 
Privea rând pe rând sculpturile nepăsătoare ale turlei, 
suspendate ca şi el deasupra prăpastiei, dar fără a fi 
cuprinse de groază pentru ele sau de milă pentru el. În 
jurul lui, totul era de piatră; în faţa ochilor, monştri cu 
gurile căscate; sub el, jos de tot, în piaţă, pavajul; deasupra 
lui, Quasimodo care plângea. 

Pe 'Tăpşan, câteva grupuri de curioşi încercau în linişte 
să ghicească cine putea fi nebunul care se distra într-un fel 


atât de ciudat. Preotul îi auzi spunând, căci vocile ajungeau 
până la el, clare şi piţigăiate: 

— Păi, o să-şi frângă gâtul! 

Quasimodo plângea. 

În sfârşit, spumegând de furie şi de groază, arhidiaconul 
înţelese că totul era zadarnic. Îşi adună totuşi ultimele 
puteri, pentru un ultim efort. Se înţepeni în jgheab, împinse 
în zid cu amândoi genunchii, se prinse cu palmele de o 
spărtură a pietrei şi izbuti să se caţere cu un picior mai sus; 
dar zguduirea aceasta făcu să se înconvoaie brusc ciocul de 
plumb de care se sprijinea. În aceeaşi clipă, sutana se 
sfâşie. Atunci, simțind că totul fuge de sub el, nemaiavând 
decât mâinile înţepenite şi slăbite ca să se mai poată ţine de 
ceva, nefericitul închise ochii, dădu drumul jgheabului şi se 
prăbuşi. 

Quasimodo îl privi căzând. 

O cădere de la asemenea înălţime e rareori 
perpendiculară. Arhidiaconul se prăvăli mai întâi cu capul 
în jos şi cu ambele braţe întinse, apoi se răsuci de mai multe 
ori în aer. Vântul îl împinse pe acoperişul unei case, unde 
nefericitul se lovi înfiorător de tare. Totuşi, când ajunse 
acolo, mai era încă viu. Clopotarul îl văzu cum încerca să se 
prindă cu mâinile de creastă. Dar acoperişul era prea 
înclinat şi arhidiaconul, care nu mai avea putere, alunecă 
repede pe acoperiş, ca o ţiglă desprinsă, şi se izbi ca o 
minge de pavaj. Acolo nu se mai mişcă. 

Atunci, Quasimodo îşi ridică ochiul spre ţiganca al cărei 
trup îl vedea atârnat de spânzurătoare, departe, fremătând 
sub rochia albă, cuprins de ultimii fiori ai agoniei. Apoi îl 
privi pe arhidiacon, care nu mai avea o formă omenească, 
întins la picioarele turlei. Şi spuse cu un geamăt adânc care 
îi săltă pieptul: 

— Oh, tot ce-am iubit pe lume! 


3 


Nunta lui Phoebus 


Spre seara aceleiaşi zile, când oamenii episcopului 
veniră să ridice de pe pavajul Tăpşanului corpul făcut 
bucăţi al arhidiaconului, Quasimodo dispăruse din Notre- 
Dame. 

Privitor la această întâmplare se răspândi o sumedenie 
de zvonuri. Toată lumea fu încredinţată că sosise ziua când, 
după înţelegerea avută, Quasimodo, adică diavolul, trebuise 
să-l ia pe Claude Frollo, adică pe vrăjitor. Se presupuse că 
el îi zdrobise trupul, luându-i sufletul, ca maimuţele care 
sparg coaja ca să mănânce nuca. 

lată de ce arhidiaconul nu fu îngropat în loc sfinţit. Un 
an mai târziu, în luna august 1483, muri şi Ludovic al XI-lea. 
Cât despre Pierre Gringoire, el izbuti să salveze capra şi 
dobândi succese scriind tragedii. Se pare că, după ce a 
studiat astrologia, filosofia, arhitectura, hermetica, din 
toate nebuniile a revenit la tragedie, care e o nebunie mai 
mare decât toate. El numea asta: a face un sfârşit tragic. În 
legătură cu succesele lui dramatice, iată ce se poate citi, 
după 1483, în socotelile bugetului: Lui Jehan Marchand şi 
Pierre Gringoire, dulgher şi compozitor, care au făcut şi 
compus misterul jucat la Châtelet, la Paris, cu prilejul 
intrării domnului legat al papei, au rânduit personajele, 
îmbrăcate şi gătite după cum cere sus-zisul mister şi, de 
asemenea, fiindcă au făcut schelăriile trebuincioase; pentru 
toate acestea o sută de livre. 

Phoebus de Châteaupers făcu şi el „un sfârşit tragic”. Se 
însura. 


4 


Nunta lui Quasimodo 


Am spus ceva mai înainte că Quasimodo a dispărut din 
Notre-Dame în ziua când au murit ţiganca şi arhidiaconul. 
Într-adevăr, de-atunci nimeni nu l-a mai văzut şi nu s-a mai 
aflat nimic despre el. 

În noaptea ce a urmat spânzurării Esmeraldei, 
ajutoarele călăului coborâră trupul din ştreang şi-l duseră, 
cum era obiceiul, la groapa comună de la Montfaucon. 

Montfaucon, după cum spune Sauvai, era cea mai veche 
şi mai superbă spânzurătoare a regatului. Între foburgurile 
Temple şi Saint-Martin, ceva mai încolo de zidurile 
Parisului, la câteva bătăi de arbaletă de Courtille, se vedea, 
pe vârful unei înălţimi line, domoale şi destul de ridicate ca 
să fie zărite de la câteva leghe jur-împrejur, o construcţie 
de formă ciudată, care semăna destul de bine a cromleh 
celtic şi unde se făceau şi sacrificii umane. 

Închipuiţi-vă, deasupra unei movile de ghips, un mare 
paralelipiped de zidărie, înalt de unsprezece picioare, lat de 
treizeci, lung de patruzeci, având o poartă, o rampă 
exterioară şi o platformă: pe platforma aceasta, şaisprezece 
stâlpi uriaşi de piatră grosolană, drepţi, înalţi de treizeci de 
picioare, formau o coloană în jurul a trei din cele patru părţi 
ale movilei care îi susţinea, legaţi între ei, la vârf, prin grinzi 
puternice de care atârnau din loc în loc lanţuri; şi la toate 
lanţurile acestea, schelete; în peisajul din preajmă, o cruce 
de piatră şi două spânzurători secundare, care păreau nişte 
crenguţe cu butaşi în jurul furcii centrale; iar deasupra 
tuturor acestora, pe cer, zborul neîntrerupt al corbilor. Aşa 
arăta Montfaucon. 

La sfârşitul secolului al XV-lea, formidabila 
spânzurătoare, care data din 1328, era foarte părăginită. 
Grinzile erau roase de cari, lanţurile ruginite, stâlpii 
înverziţi de mucegai. Temeliile din piatră de construcţie 
crăpaseră la încheieturi şi iarba creştea pe platforma unde 
picioarele spânzuraţilor nu ajungeau. Silueta construcţiei, 
profilată pe cer, era oribilă, noaptea mai ales, când lumina 
palidă a lunii bătea peste craniile albite sau când vântul 


serii lovea lanţurile şi scheletele, mişcându-le în întuneric. 
Prezenţa spânzurătorii acesteia era de ajuns ca să facă din 
toate împrejurimile nişte locuri sinistre. 

Masivul de piatră ce servea drept temelie odioasei 
construcţii era gol în interior. Înăuntru se afla un beci 
imens, închis cu un grilaj de fier stricat, unde se aruncau nu 
numai rămăşiţele omeneşti desprinse din lanţurile de la 
Montfaucon, ci şi corpurile tuturor nenorociţilor executaţi 
pe la celelalte spânzurători permanente din Paris. În 
această groapă comună adâncă, unde au putrezit laolaltă 
atâta pulbere omenească şi atâtea crime, şi-au adus rând 
pe rând oasele mulţi dintre mai-marii lumii acesteia şi mulţi 
nevinovaţi, de la Enguerrand de Marigny, care a făcut 
saftea spânzurătorii Montfaucon şi care era un om drept, 
până la amiralul de Coligny, care a încheiat şirul celor 
spânzurați şi care, de asemenea, era un om drept. 

Cât despre misterioasa dispariţie a lui Quasimodo, iată 
tot ce am putut descoperi. 

Cam la doi ani sau la un an şi jumătate după 
evenimentele de la sfârşitul povestirii de faţă, când au venit 
să caute în beciul de la Montfaucon leşul lui Oliver le Daim, 
care fusese spânzurat cu două zile mai înainte şi căruia 
Carol al VII-lea îi acordă graţia de a fi îngropat la Saint- 
Laurent, între morţi mai de soi, oamenii au găsit, printre 
toate hârcile acelea hidoase, două schelete, dintre care 
unul îl cuprindea pe celălalt într-o ciudată îmbrăţişare. Unul 
dintre cele două schelete, fără doar şi poate al unei femei, 
mai avea încă pe el câteva zdrenţe dintr-o rochie odinioară 
albă, iar în jurul gâtului un şirag de boabe de adrezarac cu 
o punguliţă de mătase, deschisă şi goală, împodobită cu 
pietre false, verzi. Obiectele acestea erau atât de lipsite de 
valoare, încât nici călăul nu râvnise la ele. Celălalt, care îl 
ţinea strâns îmbrăţişat pe acesta, era un schelet de bărbat. 
S-a observat că avea coloana vertebrală deviată, capul 
vârât între omoplaţi, şi un picior mai scurt decât altul. 
Altminteri, scheletul n-avea nicio ruptură de vertebră la 


ceafă, şi era vădit că nu fusese spânzurat. Omul căruia îi 
aparținuse venise deci aici şi aici murise. Când au vrut să-l 
desprindă de scheletul pe care îl îmbrăţişa, se prefăcu în 
pulbere. 


Nota  adâugata la ediţia 
definitiva 


S-a anunţat din greşeală că ediţia aceasta va fi mărită cu 
mai multe capitole „noi”. Ar fi trebuit spus „inedite”, într- 
adevăr, dacă prin nou se înţelege nou făcut, capitolele 
adăugate la această ediţie nu sunt noi. Ele au fost scrise în 
acelaşi timp cu restul lucrării, datează din aceeaşi epocă, 
sunt ieşite din acelaşi gând şi au făcut totdeauna parte din 
manuscrisul Notre-Dame de Paris. Ceva mai mult, autorul 
n-ar concepe să se adauge ulterior capitole noi la o lucrare 
de genul acesta. Asemenea lucrări nu se pot face când 
doreşti. După el, un roman se naşte într-un fel oarecum 
necesar, cu toate capitolele lui; o dramă se naşte cu toate 
scenele ei. Să nu credeţi că există ceva arbitrar în numărul 
părţilor din care se compune acest tot, acest misterios 
microcosmos pe care îl numiţi dramă sau roman. Grefa sau 
sudura nu se prind bine la lucruri de un asemenea gen, 
care trebuie să ţâşnească dintr-un singur jet şi să rămână 
aşa cum sunt. Odată lucrul făcut, nu vă mai răzgândiţi, nu-i 
mai faceţi retuşuri. Când cartea e publicată, când sexul ei, 
viril sau nu, a fost recunoscut şi proclamat, când copilul a 
scos primul țipăt, s-a născut, iată-l; aşa e el făcut, tata şi 
mama nu mai pot schimba nimic, el aparţine aerului şi 
soarelui, lăsaţi-l să trăiască sau să moară aşa cum e. Nu v-a 


reuşit cartea? Atâta pagubă. Nu adăugaţi niciun capitol la o 
carte nereuşită. E incompletă? Nu e viabilă? N-o să-i puteţi 
da suflul care-i lipseşte. Vi s-a născut drama şchioapă? 
Credeţi-mă, nu-i puneţi picior de lemn. 

Autorul ţine deci foarte mult ca publicul să ştie că toate 
capitolele adăugate aici n-au fost scrise special pentru 
această retipărire. Dacă n-au fost publicate în ediţiile 
precedente ale cărţii, motivul e foarte simplu. Pe vremea 
când se tipărea prima ediţie din Notre-Dame, dosarul care 
conţinea aceste trei capitole s-a rătăcit. Trebuia deci sau să 
le scrie din nou, sau să treacă peste ele. Autorul a socotit 
că, dintre capitolele acestea, numai două ar fi avut, prin 
lungimea lor, o oarecare importanţă; dar cum şi ele erau 
capitole de artă şi de istorie, care nu ştirbeau cu nimic 
fondul dramei şi al romanului, a socotit că publicul n-o să 
observe dispariţia lor şi că numai el, autorul, va cunoaşte 
taina acestei lacune. S-a hotărât deci şi a trecut peste ele. 
Şi apoi, dacă tot am ajuns să facem mărturisiri, lenea lui nu 
s-a încumetat să rescrie trei capitole pierdute. Mai uşor i s- 
ar fi părut să scrie un roman nou. 

Astăzi, capitolele au fost găsite şi autorul foloseşte 
primul prilej ca să le pună la locul lor. 

lată, aşadar, că lucrarea lui este acum întreagă, aşa cum 
a gândit-o, aşa cum a făcut-o, bună sau rea, trainică sau 
fragilă, dar după cum a voit-o. 

Capitolele regăsite vor avea, fără doar şi poate, puţină 
valoare în ochii unor persoane, altminteri foarte judicioase, 
care n-au căutat în Notre-Dame de Paris decât drama, 
decât romanul. Dar mai există poate şi alţi cititori, cărora 
nu li s-a părut inutil să studieze gândirea estetică şi 
filosofică ascunsă în această carte şi care au binevoit, citind 
„ să se complacă în a desluşi sub roman altceva decât 
romanul, şi să urmărească - fie-ne iertată expresia aceasta 
cam ambițioasă - sistemul istoricului şi scopul artistului în 
creaţia, aşa cum e ea, a poetului. 


Pentru aceştia, mai ales, capitolele adăugate la ediţia de 
faţă vor completa Notre-Dame de Paris, admițând că Notre- 
Dame de Paris merită osteneala de a fi completată. 

În unul din cele trei capitole, tratând despre decăderea 
actuală a arhitecturii şi despre moartea, astăzi aproape 
inevitabilă - după el - a acestei arte de frunte, autorul 
exprimă şi dezvoltă o părere din nefericire bine 
înrădăcinată în el şi bine gândită. Dar simte nevoia să spună 
aici că ar dori din toată inima ca viitorul să dovedească într- 
o bună zi că n-a avut dreptate. El ştie că arta, sub toate 
formele ei, poate spera totul de la noile generaţii al căror 
geniu, în germene încă, îl simţim gata să ţâşnească în 
atelierele noastre. Sămânţa e în brazdă, secerişul va fi cu 
siguranţă bogat. Autorul se teme doar, şi în tomul al doilea 
al prezentei ediţii se va putea vedea de ce, ca nu cumva să 
se fi retras seva din solul bătrân al arhitecturii, care a fost, 
vreme de secole, terenul cel mai bun al artei. 

Cu toate acestea, există astăzi în rândurile tineretului 
artistic atâta viaţă, atâta forţă şi, ca să spunem aşa, atâta 
predestinare, încât, în şcolile noastre de arhitectură mai 
ales, la ora actuală, profesorii, care sunt detestabili, 
formează nu numai fără voia lor, dar chiar şi fără să-şi dea 
seama, elevi excelenți; cu totul invers decât elevul pomenit 
de Horaţiu, care ar fi meritat amfore şi produce cratiţe: 
Currit rota, urecus exiti13. 

Dar, în orice caz, oricare ar fi viitorul arhitecturii, oricum 
ar rezolva într-o bună zi tinerii noştri arhitecţi problema 
artei lor, să le păstrăm pe cele vechi. Să inspirăm naţiunii, 
dacă e cu putinţă, dragostea pentru arhitectura naţională. 
Autorul declară că acesta este unul din ţelurile principale 
ale cărţii de faţă; este şi unul din ţelurile principale ale vieţii 
lui. 

Notre-Dame de Paris a deschis poate cândva 
perspectivele adevărate asupra artei Evului Mediu, asupra 
acestei arte minunate, până acum necunoscută de unii sau, 
şi mai rău, nepreţuită de alţii. Dar autorul e departe de a 


socoti îndeplinită sarcina pe care şi-a impus-o voluntar. Ela 
pledat de mai multe ori cauza vechii noastre arhitecturi şi a 
denunţat cu glas tare multe profanări, multe dărâmături, 
multe impietăţi. Şi n-o să se dea bătut. S-a angajat să revină 
adesea asupra acestui subiect şi va reveni. Va fi la fel de 
neobosit întru apărarea edificiilor noastre istorice, pe cât 
de înverşunaţi sunt iconoclaştii noştri din şcoli şi din 
academii în a le ataca. Pentru că e întristător să vezi pe ce 
mâini a încăput arhitectura Evului Mediu şi în ce fel 
tratează făcătorii de ghips din ziua de azi ruina acestei mari 
arte. Pentru noi, oamenii inteligenţi, e chiar o ruşine că îi 
vedem ce fac şi ne mulţumim să-i huiduim. Si nu-i vorba aici 
numai despre ce se petrece în provincie, ci şi despre ce se 
face la Paris, la uşa noastră, sub ferestrele noastre, într-un 
oraş mare, într-un oraş intelectual, în cetatea presei, a 
cuvântului, a gândirii. În încheierea acestei note nu putem 
rezista nevoii de a semnala câteva din actele acestea de 
vandalism zilnic, proiectate, dezbătute, începute, 
continuate şi duse liniştit la capăt sub ochii noştri, sub ochii 
publicului artist din Paris, faţă în faţă cu critica, pe care 
atâta îndrăzneală o zăpăceşte. De curând, a fost dărâmată 
arhiepiscopia, edificiu lipsit de gust; paguba nu-i mare; dar, 
laolaltă cu arhiepiscopia, a fost dărâmată episcopia, 
rămăşiţă rară a secolului al XIV-lea, pe care arhitectul 
dărâmător n-a putut s-o deosebească de rest. El a smuls 
grâul odată cu neghina, căci le socotea totuna. Se vorbeşte 
despre raderea de pe pământ a admirabilei capele de la 
Vincennes, ca să se facă din pietrele ei nu ştiu ce fortificaţii, 
de care Daumesnil!135 n-a avut totuşi nevoie. În timp ce se 
repară cu mari cheltuieli şi se restaurează o şandrama ca 
palatul Bourbon, vitraliile Sfintei Capele sunt lăsate în voia 
rafalelor de echinox. De câteva zile, o schelă se afla ridicată 
pe turnul Saint-Jacques-de-la-Boucherie; şi într-una din 
dimineţile acestea târnăcopul va intra şi el în joc. S-a găsit 
un zidar care să facă o căsuţă albă între venerabilele turle 
ale Palatului de Justiţie. S-a găsit un altul care să castreze 


Saint-Germain-des-Pres, abația feudală cu trei clopotniţe. 
Se va găsi un altul, fiţi siguri, care să dărâme Saint- 
Germain-l'Auxerrois. Toţi zidarii aceştia se pretind arhitecţi, 
sunt plătiţi de prefectură sau din fondurile pentru artă ale 
bisericii şi poartă uniforme de academicieni. Tot răul pe 
care prostul-gust îl poate face bunului-gust ei îl fac. La ora 
când scriem, jalnic spectacol! Unul dintre ei are în mână 
Palatul 'Tuileries, unul dintre ei îi face o rană în plin obraz 
lui Philibert Delorme' 1%; şi cu siguranţă că faptul de a 
vedea cu câtă neobrăzare vine arhitectura greoaie a acestui 
domn să se aplice peste una din cele mai delicate faţade ale 
Renaşterii nu constituie unul dintre cele mai mici scandaluri 
ale vremii noastre. 


Paris, 20 octombrie 1832 


Cuprins 


Notă introductivă 
Cartea întâi 


1. Sala Mare 

2. Pierre Gringoire 

3. Domnul cardinal 

4. Jupân Jacques Coppenole 
5. Quasimodo 

6. Esmeralda 


Cartea a doua 


1. De la Caribda la Scila 

2. Piaţa Greve 

3. Besos para golpes 

4. Neplăcerile întâmpinate când urmăreşti o femeie 
frumoasă seara pe uliţe 

5. Urmarea neplăcerilor 

6. Urciorul spart 

7. O noapte de nuntă 


Cartea a treia 


1. Notre-Dame 
2. Parisul văzut de sus 


Cartea a patra 


. Suflete bune 

. Claude Frollo 

. Immanis pecoris custos, immanior ipse 
„ Câinele şi stăpânul său 

. Urmare la Claude Frollo 
„Nepopularitate 


O UP UN =R 


Cartea a cincea 


1. Abbas beati Martini 
2. Aceasta o va ucide pe aceea 


Cartea a şasea 


1. Scurtă privire imparţială asupra vechii magistraturi 
2. Gaura cu şobolani 

3. Povestea unei plăcinte din aluat de mălai 

4. O lacrimă pentru o picătură de apă 

5. Sfârşitul poveştii cu plăcinta 


Cartea a şaptea 


1. Pericolul de a-ţi încredința taina unei capre 

2. Din care se vede că un preot şi un filosof sunt două 
fiinţe deosebite 

3. Clopotele 

4. ANAT KH 

5. Cei doi bărbaţi înveşmântaţi în negru 

6. Efectul pe care îl pot produce şapte înjurături în aer 
liber 

7. Călugărul-ursuz 

8. Utilitatea ferestrelor care dau spre fluviu 


Cartea a opta 


. Talerul preschimbat în frunză uscată 

„ Urmarea talerului preschimbat în frunză uscată 
„ Sfârşitul talerului preschimbat în frunză uscată 
. Lasciate ogni speranza 

. Mama 

. Trei inimi de om felurit alcătuite 


O UP UNR 


Cartea a noua 


„.Febră 

. Cocoşat, chior, şchiop 

Surd 

. Gresie şi cristal 

„ Cheia de la Poarta Roşie 

. Urmare la cheia de la Poarta Roşie 


DUIUPUNR 


Cartea a zecea 


1. Lui Gringoire îi vin mai multe idei bune, la rând, pe 
strada Bernardinilor 


2. Fă-te vagabond! 

3. Trăiască veselia 

4. Un prieten neîndemânatic 

5. Odaia retrasă în care îşi face rugăciunile domnul 
Ludovic al Franţei 

6. Cerşetorii la petrecere 

7. Châteaupers în ajutor! 


Cartea a unsprezecea 

1. Pantofiorul 

2. La creatura bella bianco vestita (Dante) 
3. Nunta lui Phoebus 


4. Nunta lui Quasimodo 


Notă adăugată la ediţia definitivă 


Lucrare dramatică medievală în versuri. 

Mare magistrat feudal, cu felurite atribuţii: în text îl vom denumi uneori după 
funcţiile îndeplinite. 

Ofiţer de spadă sau de robă, care împărțea dreptatea în numele regelui sau al 
unui senior. Ca şi în cazul prevât-ului îl vom denumi uneori după funcţiile 
îndeplinite. 

Lecornu, adică încornoratul. 

Încornorat şi păros (lat). 

Tybalde, jucătorul (de jocuri de noroc)(lat). 

Joc de cuvinte: Tybalde la zaruri (lat.). 

Acelaşi joc de cuvinte, de astă-dată în limba franceză. 

Iată, trimitem nucile Saturnalelor (lat.). 

Joc de cuvinte de la latinescul guod libet (ceea ce place). 

Sau împodobiţi cu blănuri cenuşii (lat.). 

În spatele cavalerului şade grija cea neagră (lat.). 

Să nu fie un zeu de faţă (lat.). 

Evohe, Jupiter! Cetăţeni, aplaudaţi (lat.). 

Băutură tonică, făcută din vin îndulcit şi scorţişoară. 

A sta la mijloc (lat.). 

Să bem pentru papă (lat.). 

Gluga plină cu vin (lat.). 

Şef al puterii executive în vremea aceea. 

Phillipe de Commines (1447-1511), cronicar, autor al Memoriilor privind 
domnia lui Ludovic al XI-lea şi a lui Carol al VIII-lea. 

Mărgăritare înaintea porcilor (lat.). 

Porci înaintea Marguerite! (lat.). 

Prin mers se arată a fi cu adevărat zeiţă (lat.). 

Poreclă dată pustnicelor care se îmbrăcau în pânză de sac. 

„Argotieri” li se spunea odinioară celor ce frecventau Curtea Miracolelor şi 
alte locuri asemănătoare, unde se adunau vagabonzii, cerşetorii, tâlharii etc. 
Salut, salut, stea a mării (lat.). 

Un bacşiş bun, domnule! Un bacşiş bun! (it.). 

Domnule cavaler, ca să-mi cumpăr o bucată de pâine (sp.). 

Fie-vă milă (lat.). 

Unde mergi, omule? (sp.). 

Omule, scoate-ţi pălăria (sp.). 

Filosofia cuprinde totul, filosoful cuprinde totul (lat.). 

E vorba de lucrarea scriitorului latin Cicero, De Officiis (Despre datorii). 

Eroul şi titlul unei povestiri filosofice în proză a lui Voltaire, în care doi dintre 
uriaşii locuitori ai planetei Sirius coboară pe Terra să observe obiceiurile 
pământenilor. 

Timpul e lacom (aici cu sensul de distrugător), omul e şi mai lacom (şi mai 
distrugător) (lat.). 

Care prin masivitatea ei îi umple de spaimă pe privitori (lat.). 

Un oarecare locuitor din Efes, care, vrând să devină celebru, a incendiat 
templul Dianei, considerat ca una din cele şapte minuni ale lumii. Indignaţi, 
locuitorii Efesului au emis un decret ce prevedea pedeapsa cu moartea pentru 
cel ce ar fi rostit numele incendiatorului. 


Joc de cuvinte care s-ar traduce prin: “Zidul împrejmuind Parisul face Parisul 
să murmure” (fr.). 

Fidelitatea cetăţenilor faţă de regi, deşi câteodată întreruptă de răzmeriţe, a 
dobândit multe privilegii (lat.). 

Medicul lui Ludovic al XI-lea. Crezându-l în stare să-i prelungească viaţa, 
regele îl copleşea pe Coictier cu nenumărate daruri. 

Pierre Mignard (1610-1695), pictor francez; a lucrat la decorarea mănăstirii 
Val-de-Grâce din Paris. 

Protonotar, adică arhicancelar, în Evul Mediu. 

Râu în infern care, în loc de apă, rostogolea vâlvătăi de foc. 

A da palme şi a rupe părul (lat.). 

Altarul leneşilor (lat). 

Păstor al unei sălbatice turme, el însuşi şi mai sălbatic (lat.). 

Copilul robust e un copil rău (lat.). 

În limba franceză, la cloche (clopotul) este de genul feminin. 

Jean de Montagu (1349-1409), subintendent al finanţelor în timpul lui Carol al 
VI-lea, a fost decapitat din ordinul lui loan fără Frică. 

Erou al poemului eroi-comic Orlando furioso al scriitorului italian Ludovico 
Ariosto (1474-1533). Astolfo este unul dintre cei mai îndrăzneţi aventurieri ai 
poemului. 

Încăierare, cea dintâi pricină: prea mult vin băut (lat.). 

Unde se sfârşeşte lumea (lat.). 

Fas, nefas - ceea ce este îngăduit, ceea ce nu este îngăduit (de zei) (lat.). 
Unele femei de neam mare, care nu pot fi oprite fără scandal (lat.). 

Claudius cu şchiopul (joc de cuvinte: în latină claudus înseamnă şchiop). 
Despre predestinare şi liberul arbitru (lat.). 

Joc de cuvinte intraductibil: abricotier (zarzăr, fr.) - ă labri cotier s-ar traduce 
“la adăpostul de pe coastă”. 

Jurisdicţia unui bailli. 

Cred în Dumnezeu (lat.). 

Stăpânul nostru (lat.). 

Aşa era denumită China în Evul Mediu. 

Greşeşti, prietene Claude (lat.). 

Abatele fericitului Martin, cu siguranţă cel dintâi din Franţa, are venituri mai 
mici decât Sfântul Venantius şi trebuie să-şi aibă reşedinţa acolo unde e 
sediul vistieriei (lat.). 

Înveliş (lat.). 

Dregătorie foarte putemică privind poliţia şi legată de nenumărate 
prerogative şi drepturi (lat.). 

Ornament de tavan care seamănă cu partea inferioară a unei lămpi de biserică 
(fr.). 

Taci şi nădăjduieşte (lat.). 

Paza bună îi apără pe conducători (lat.). 

Al tău este (lat.). 

Roagă-te! (lat.) 

Îi erau altfel paşii (lat.). 

Adică loana d'Arc. 

Floarea numită bănuţel sau părăluţă. 


De la cuvântul sachet - săculeţ (fr.). 

Surdul e absurd (lat.). 

Joc de cuvinte care desparte numele Gondelaurier în gond (balama) şi laurier 
(laur) (fr.). 

Singuri, un bărbat şi o femeie nu se gândesc să rostească Tatăl nostru (lat.). 
Prin ce mijloc? După cum (lat.). 

Da, în adevăr (lat.). 

Într-adevăr, aceste birturi cu grătar sunt un lucru minunat (ît.). 

Cele de care te ruşinezi (lat.). 

De unde? De acolo? Omul e monstru faţă de om. Stele, tabără, nume, 
înclinaţie (lat.). 

Carte mare, porcărie mare (gr. veche). 

Cutează să gândeşti (lat.). 

Suflă unde vrea (lat.). 

Tatăl ceresc îl veţi avea stăpân pe pământ (lat.). 

Ici şi colo (lat.). 

Soartă, fatalitate (lat.). 

Este pe greceşte, deci nu se citeşte (lat.). 

Petre Ucigaşul şi Baptiste Crapă-Gâşte (fr.). 

Cine nu munceşte nu mănâncă (lat.). 

Împotriva (vinovatului folosim) ţepii, fierul roşu, răstignirea pe cruce, 
lanţurile, vâna de bou, butucul, temniţa, jugul, cătuşele, juvăţul (lat.). 

Prin el, cu el, în el (lat.). 

Legat gol, cântăreşte o sută de livre când atârni spânzurat de picioare (lat.) 
Vrăjitoarea sau duhul (lat.). 

Fiecare loc îşi are zeul său protector (lat.). 

Lăudat fie Domnul (lat.). 

Păstrându-şi forma specifică, îşi salvează sufletul (lat.). 

Joc de cuvinte intraductibil: Science - ştiinţă; scie-anse (scie: taie cu 
fierăstrăul - anse: mâner). 

E nedemn cel ce stă în mijlocul vorbelor urâte (lat.). 

Odinioară eram un trunchi de smochin (lat.). 

Episcopul eduilor (lat.). 

Mărturisesc (lat.). 

Înflorituri (lat.). 

Aşadar, domnilor, vrăjitoria fiind dovedită, crima evidentă, intenţia de crimă 
existentă, declarăm că, în numele sfintei biserici Notre-Dame din Paris, care 
are, împotriva acestei egipţiene, deplin drept de a-şi exercita justiţia pentru 
cele pământeşti şi pentru cele cereşti în această nepângărită Cite, cerem, în 
virtutea acestora, întâi o amendă bănească, în al doilea rând o pocăință 
publică în faţa porţii celei mari a catedralei Notre Dame; în al treilea, o 
hotărâre în puterea căreia această vrăjitoare, împreună cu capra ei, să fie 
executate, fie în piaţa îndeobşte numită La Greve, fie în insula de pe fluviul 
Sena, lângă capătul grădinii regale (lat.). 

Inscripţie ce figurează în Infern, în Divina Comedie a lui Dante. Textul complet 
al inscripţiei este: Lasciate ogni speranza voi che entrate (Lăsaţi orice 
speranţă voi care intraţi). 

În text oubliettes, de la verbul oublier care înseamnă „a uita”. 


Benvenuto isi zis Garolfo, după locul naşterii, pictor italian ale cărui 
principale opere se află la Ferrara (1481-1559). 

În antichitate, zeiţa dreptăţii era înfăţişată cu o balanţă în mână. 

Massaccio (lommaso di Ser) (1401-1428), pictor italian, născut la Florenţa, ale 
cărui opere se remarcă prin colorit, desen şi perspectivă. 

Nu mă voi teme nici de o mie de duşmani ce m-ar înconjura; vino, Doamne; 
mântuieşte-mă, Doamne!. 

Mântuieşte-mă, Doamne, căci m-au năpădit apele până în sufletul meu. Stau 
până la gât în mâlul adânc; şi niciun sprijin nu am (lat.). 

Cine va asculta cuvântul meu şi va crede în cel ce m-a trimis va avea viaţă 
veşnică şi nu va veni la judecată, ci va trece din moarte în viaţă (lat.). 

Din mijlocul iadului strigat-am şi ascultat-ai glasul meu. Şi aruncatu-m-ai în 
adânc, în fundul mării, şi apele năpăditu-m-au (lat.). 

Mergi acum, suflet chinuit, şi mila Domnului fie cu tine (lat.). 

Doamne miluieşte (gr.). 

Toate mările şi toate apele tale peste mine trecut-au (lat.). 

Care a fost şarpele monahilor din Saint-Germain-des-Pr6s, iscând întruna noi 
pricini de răzmeriţe printre călugări (lat.). 

Fericit bătrân (lat.). 

Se cuvine ca hrana, somnul, plăcerile dragostei să fie toate cu măsură (lat.). 
De la Pyron, filosof sceptic grec (365-275 i. Hr.). 

Căsătorie de formă (lat.). 

Greşeşte învăţătura învățătorului, greşeşte educaţia elevului (lat.). 

Ce cântări! Ce organe! Ce cantilene! Ce melodii se cântă aici fără sfârşit! 
Răsună ca mierea organul imnurilor, prea dulcea melodie îngerească, 
minunata cântare a cântărilor! (lat.) 

Nu-i este dat oricui să aibă nas subţire (lat.). 

Desfrânat lucru e băutura şi mai mari tulburări face beţia (lat.). 

Lepădarea de vin chiar înţelepţeşte. 

Teritorii administrate de bailli. 

Fără stolnic, fără paharnic (lat.). 

Manta ori togă la romani; bucată de stofă atârnată pe umăr la roba 
magistraţilor. 

Pulsul e precipitat, gâfâitor, puternic, neregulat (lat.). 

Asediatorul Turinului, el însuşi asediat (lat.). 

Ca albina, simţul geometriei (lat.). 

Împotriva zgârceniei (lat.). 

Frumoasa făptură îmbrăcată în alb (ît.). 

Se învârteşte roata şi iese din ulcior (lat.). 

Pierre Daumesnil (1776-1832), general francez, supranumit "Picior de lemn" 
(îşi pierduse piciorul în bătălia de la Wagram). În 1814 a primit misiunea de a 
apăra fortăreaţa de la Vincennes. Somat de aliaţi să predea cetatea, ela 
răspuns: "Voi da Vincennes-ul când mi se va înapoia piciorul.". 

Philibert Delorme sau De L'Orme (1514-1570), arhitect francez, născut la 
Lyon. Fiind arhitect al regelui, a construit Palatul Tuileries, a condus lucrările 
la Fointanebleau, a lucrat la zidirea castelelor Saint-Germain, Villers- 
Cotterets, Chennoceaux, d'Anet, dintre care ultimul este opera sa cea mai 
importantă.