Dmitri Merejkovski — Moartea zeilor

<£ 
= 
= 
Le 


sei e KREK 


Pa Pup 


8un|j21/98110]S! 


DMITRI S. MEREJKOVSKI 


MOARTEA ZEILOR 


Romanul lui lulian Apostatul 


Introducere 


Cartea aceasta are o valoare beletristică remarcabilă, în 
ciuda faptului ca textul este filtrat printr-o traducere. Dacă nu 
voi mai reveni asupra acestei calităţi, îi va rămâne cititorului să 
o aprecieze la o valoare care, sigur, îi depăşeşte epoca din 
punct de vedere estetic. Mai departe, prin conţinut, ea dă mult 
de gândit ca roman istoric. Pe scurt, acesta aduce mai aproape 
de noi povestea reală a încercării dramatice a lui lulian, 
supranumit de contemporanii săi creştini „Apostatul”, de a-şi 
readuce imperiul pe care l-a condus între anii 361 şi 363 la 
credinţele tradiţionale, în pofida creştinismului aflat pe atunci în 
plin progres. Până la subiectul propriu-zis însă, mai există cel 
puţin două motive importante care vor da de gândit cititorului. 
Ele sunt legate direct de viaţa, formaţia şi personalitatea 
autorului pe de o parte, iar pe de alta de epoca şi societatea în 
care a trăit şi s-a stins. 

Dmitri Sergheevici Merejkovski s-a născut într-o familie 
aristocratică la Sankt Petersburg în 1866 şi a murit la Paris în 
1941. Pentru formaţia lui intelectuală, fie şi numai o analiză a 
romanului de faţă din punctul de vedere al unui istoric arată o 
cunoaştere atentă şi serioasă a surselor antice conţinând 
informaţii despre epoca şi evenimentele din secolul al IV-lea al 
erei noastre. Mai mult încă, marele istoric al vremii, Ammianus 
Marcellinus (cca 330-400), martor ocular al epocii, apare chiar 
ca personaj în roman. li revine acestuia, graţie lui Merejkovski, 
formularea inteligentă a unei încheieri la toate cele petrecute, în 
spiritul obiectivităţii recunoscute a istoricului roman de limbă 
latină. Aceeaşi obiectivitate pe care chiar un savant rus din anii 
epocii lui Stalin reuşea să o afirme despre cronicarul roman, 
strecurând-o printre numeroase deformări la care era obligat să 
recurgă într-o istorie a Romei publicată atunci. 

Revenind la personalitatea lui Merejkovski, erudiţia lui se 
poate recunoaşte şi prin înscrierea în curentele de gândire ale 
epocii sale, care îşi au rădăcinile mai ales în filosofia lui Friedrich 
Nietzsche (18441900). Or, literatura europeană romantică a 
secolului al XIX-lea produsese şi producea deja opere cu 
tematică şi chiar subiecte asemănătoare, unele probabil deja 
cunoscute de tânărul scriitor rus, inclusiv prin traduceri în rusă 


din alte limbi europene. Cu alte cuvinte, suntem în faţa unui 
autor din generaţia rusă a unor mari oameni de cultură şi artă 
care au marcat sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui 
următor. Între aceştia, aşa cum s-a mai afirmat, Merejkovski a 
făcut o figură aparte, mai ales prin a-şi fi menţinut o linie de 
gândire proprie care nu s-a supus politicilor dominante din ţara 
sa nici înainte şi nici după anul 1917. Este şi motivul pentru care 
s-a sugerat intenţia intrării în rolul lui lulian a însuşi autorului 
acestui roman, segment central, am putea spune, al unei serii 
încă necunoscute cititorului român. 

Notam ceva mai sus motivaţia interesului pentru cartea de 
faţă în funcţie de epoca şi evenimentele cărora le-a fost martor 
însuşi autorul. Parţial, am încercat să lămurim acest aspect în 
pasajul anterior. 

Urmează, într-o completare la care ţineam şi care era 
inevitabilă, momentul deja sugerat al schimbării tragice a tablei 
de valori din Rusia după aşa-numita revoluţie din 1917. Aşa s-a 
făcut că primul studiu mai atent şi mai obiectiv despre 
Merejkovski după acea dată apărea în ţara sa natală abia în 
1989. Era intitulat „Despre trilogia lui D.S. Merejkovski Hristos si 
Antihrist" şi a apărut ca prefaţă la ediţia reimprimată a celei 
publicate în anul 1914, sub semnătura lui Z.G. Minţ. Aflăm de 
aici, între altele, că titlul romanului privindu-l pe lulian şi apărut 
în 1895, Moartea zeilor, fusese într-o variantă anterioară cel de 
Oropsitul. Totodată, trebuie spus că, până în 1989, cititorul de 
limba rusă din Uniunea Sovietică putea afla din Enciclopedia 
scurtă a literaturii că „în 1920, Merejkovski a emigrat şi a trăit 
cu deosebire la Paris. În legătură cu Rusia Sovietică, a avut o 
poziţie foarte duşmănoasă...” Amintirea scriitorului va mai 
reveni într-un articol din revista sovietică „Problemele literaturii” 
nr. 11/1986, sub titlul semnificativ „Traiectoria căderii. Despre 
concepţiile literar-critice ale lui D.S. Merejkovski”. 

Aşadar, se înţelege că publicul rus a fost până de curând 
privat de cunoaşterea acestui scriitor de mare talent, mai bine 
cunoscut în Franţa în perioada interbelică, când a existat şi o 
traducere românească, de mult uitată. lată de ce ne bucurăm 
să-i invităm pe cititorii noştri la această experienţă nouă, de 
privit şi de gândit măcar din cele trei direcţii evocate în 
rândurile de faţă. 


Bucureşti, 13 februarie 2008 
Prof.dr. Alexandru Barnea 


Prefaţă 


Pleiada marilor scriitori care, la sfârşitul secolului al XIX-lea 
şi în prima parte a secolului trecut, au ilustrat cu strălucire 
romanul istoric şi biografic nu apare completă fără menţionarea 
lui Dmitri Sergheevici Merejkovski, deşi dramaticele împrejurări 
sociale şi politice care au zguduit Rusia acelei perioade nu au 
favorizat o difuzare directă şi firească a majorităţii lucrărilor sale 
în limba rusă, în care au fost concepute, ci prin intermediul unor 
traduceri în limba franceză. 

Mediul aristocratic în care s-a născut (în 1865, la Sankt 
Petersburg) i-a îngăduit să aibă acces la o aleasă pregătire 
culturală umanistă, axată pe cunoaşterea şi aprofundarea 
marilor epoci trecute, a curentelor şi a personalităţilor pe care 
le-au generat şi care constituie, mai departe, punctul de pornire 
a unor cercetări personale necesare abordării lucrărilor sale. 
Neputându-se adapta însă mentalităților închistate ale timpului - 
nici ale nobilimii şi autocrației ţariste şi nici ale ortodoxiei ruse, 
dar nici răsturnărilor provocate de Revoluţia bolşevică din 1917 
-, a ales calea emigrării în Franţa, stabilindu-se la Paris, unde s-a 
desfăşurat cea mai consistentă etapă a activităţii sale de 
romancier şi gânditor social-politic. 

Această inadaptabilitate la atmosfera timpului şi-a pus de la 
început o amprentă vizibilă asupra creaţiei sale, făcându-se 
simțită încă de la una dintre primele sale lucrări romaneşti: 
Moartea zeilor (1895). Subintitulată Romanul lui lulian Apostatul, 
cartea are ca erou un personaj istoric, considerabil în multe 
privinţe ca fiind un alter-ego al autorului, pe care-l precede cu 
peste un mileniu şi jumătate, într-o epocă străbătută de 
frământări politice, ideologice şi sociale nu mai puţin dramatice 
şi hotărâtoare pentru personalitatea şi destinul ambelor 
personalităţi. 

Nepoţii împăratului Constantin cel Mare, lulian şi Gallus, 
ultimi urmaşi ai nefericitei familii Flavia, trăiesc ascunşi de lume 
într-o fortăreață de lângă Cezareea Capadociei, sub 
ameninţarea tacită a suprimării din ordinul unchiului lor 
Constanțiu, devenit împărat după ce-l asasinase pe tatăl lor şi 
propriul său unchi lulius Constanțiu, frate şi el al marelui 
împărat (Anexe). 


Cei doi tineri, potenţiali pretendenți la domnie, sunt ocrotiţi 
de bătrâna lor doică Labda - cu superstiţiile ei păgâne 
amestecate cu puţinele învățături creştine - şi de nu mai puţin 
bătrânul preceptor Mardonius, admirator al înţelepciunii 
stoicilor, pe care caută s-o transmită elevului său lulian; 
catehismul este predat de un călugăr fanatic şi antipatic, plin de 
ură faţă de clasicii filosofiei greceşti, pe care lulian îi citeşte însă 
pe ascuns şi cu o pasiune crescândă. 

In atmosfera confuză şi apăsătoare în care sanctuarele 
păgâne, tot mai golite de credincioşi, se învecinează cu cele noi 
- creştine - ale căror enoriaşi le duşmănesc şi le profanează, în 
populaţia  sărăcită mocneşte revolta împotriva abuzurilor 
împăratului Constanțiu, care-l suprimă prin vicleşug pe Gallus, 
fratele lui lulian. La vârsta de 17 ani, acesta caută fără încetare 
răspuns la întrebarea legată de Dumnezeu; neaflându-l la 
înţelepţii eleni, apelează la „divinul” lamblichos din Efes, elev al 
neoplatonicianului Porfirius, de la care nu află decât că „există, 
atât timp cât doreşti tu”. Populaţia creştină a oraşului distruge 
între timp celebrul templu al Artemisei, îl batjocoreşte şi dă foc 
celebrei ei statui de marmură şi argint, foc în care atât „divinul” 
filosof cât şi lulian aruncă, cu ipocrizie, câte o bucată de lemn. 
La Pergam şi în alte centre ale filosofiei platoniciene şi 
pitagoreice, acesta din urmă primeşte acelaşi răspuns ambiguu 
şi nesatisfăcător: vechii zei îşi încetează existenţa şi sunt pe 
cale să fie înlocuiţi cu cei noi care se ridică acum, iar misterele 
şi minunile care le însoţiseră cultul nu sunt reale; lulian însuşi 
duce existenţa dublă a novicelui care-şi petrece zilele la biserică 
şi nopţile în bibliotecă, unde studiază operele sofiştilor greci, 
până când unul dintre partizanii acestora - Maxim din Efes - îl 
convinge, în urma unei magii înscenate, să-l renege pe 
„Galilean” (lisus), în favoarea lui Prometeu şi Lucifer, cei 
răsculați împotriva lui Dumnezeu, câştigându-l pe tânăr de 
partea sa. 

Ajuns la Atena, unde urmează să depună jurământul 
monahal, acesta trezeşte suspiciunile lui Grigore de Nazianz şi 
ale lui Vasile cel Mare în ce priveşte buna sa credinţă. Se 
apropie de tânăra Arsinoe - asiduă practicantă a jocurilor 
sportive de tradiţie spartană, a fizicii şi sculpturii, crescută - ca 
şi sora ei Myrrha - în spiritul admiraţiei pentru arta şi concepţiile 
anticilor şi în ură faţă de creştinism; Arsinoe simte şi ea oscilaţia 


tânărului între cele două lumi contradictorii, dar şi înclinația 
către putere, chiar şi cu preţul minciunii. Împăratul îl numeşte 
pe lulian moştenitor al tronului, dar conducător al luptei 
împotriva galilor - în dorinţa ascunsă de a scăpa în acest fel de 
el; lulian câştigă însă victorii după victorii împotriva „barbarilor” 
(alamani şi franci), dar şi simpatia oştirii romane, provocând 
până la urmă invidia împăratului şi regretul de a nu-l fi suprimat 
la timp şi pe el. 

Creştinismul câştigă tot mai mulţi adepţi, dar destramă 
totodată legături vechi dintre oameni; lulian o pierde astfel pe 
Arsinoe care, după stingerea surorii sale Myrrha, hotărăşte să se 
însingureze în pustiul Tebaidei, fiind roasă de propriile ei îndoieli 
la care caută răspuns. 

Între timp, stratagemele lui Constanțiu de a se descotorosi 
de lulian duc la propria sa cădere şi la proclamarea tânărului ca 
împărat. Întrucât lulian nu simte nici bucuria, nici liniştea 
aşteptată, Maxim îi promite să-l scape de teama care-l 
urmăreşte din copilărie, să-l „curețe de concepţia galileană, de 
umbra Golgotei, prin lumina lui Mithra... să-i încălzească trupul 
îngheţat de apa botezului, prin sângele cald al Zeului-Soare”; îl 
supune sângerosului mister al „tauroboliei”, interzis de legile 
romane, după care lulian declară că Soarele este „singura lui 
coroană”; în calitate de împărat, le cere ostaşilor să le 
mulţumească zeilor Olimpului pentru victoria dobândită, dar cei 
creştini, dându-şi seama de întoarcerea sa la păgânism, îl 
declară Antihrist. La Constantinopol se revine la cultul vechilor 
zei, iar lulian îşi îndeplineşte îndatoririle de Pontifex Maximus cu 
o pricepere şi un zel care-i surprind pe participanţi. Dându-și 
seama însă de vulgaritatea şi prefăcătoria acestora, îl cuprinde 
dezgustul şi jena faţă de zeii săi. Dramatica oscilație dintre 
nostalgia pentru un trecut pur şi luminos, în contrast cu 
neregulile, incertitudinea, ipocrizia, decadenţa fizică şi morală 
din prezent, până şi tristul sfârşit al reîntâlnirii cu Arsinoe care, 
la rândul ei, nu-şi găsise idealul visat în însingurarea monahală, 
îl chinuie în continuare. 

Punându-şi speranţele într-o victorie asupra perşilor, în 
pofida relelor prevestiri, îşi începe campania după pregătiri 
minuţioase, mânat de ambiţie şi de gândul: „Dacă zeii mă 
părăsesc, îi voi renega!” - lucru pe care îl şi face, de altfel. 
Capcanele teritoriului străin, ispitele spionilor duşmani, bolile, 


foametea, nemulţumirile şi neîncrederea ostaşilor săi în propria 
sa sănătate mintală nu-i stăvilesc ambiția de a duce mai 
departe lupta pentru „a stăpâni lumea”. În ziua înfruntării 
decisive cu armata persană superioară numeric, se avântă 
imprudent în luptă, până când este răpus cu lancea de un 
luptător persan. Moare în cortul său, nu înainte ca răsăritul 
Soarelui-Mithra să lumineze cerul şi lumea. 

înfrântă, decimată, supusă unei păci umilitoare şi cu 
imense pierderi materiale, teritoriale şi de vieţi omeneşti, 
armata romană se întoarce în ţară, unde au loc festivitățile de 
înscăunare a noului împărat, însoţite de aceleaşi nereguli şi 
falsităţi ca şi în trecut. 

Arsinoe se întoarce la rându-i din sihăstrie, cu întrebările ei 
fără răspuns, pentru a-şi continua viaţa în liniştea vilei sale de 
pe ţărmul mării, cu preocupările sale artistice şi cu vechii săi 
prieteni, la care se adaugă tânărul istoric Ammianus Marcellinus 
- „judecător imparţial al pasionatului nostru secol”, notând cu 
conştiinciozitate evenimentele trăite în timpul campaniei la care 
luase parte. 

Pe o insulă singuratică, un tânăr cioban şi iubita lui îşi aduc 
modesta ofrandă zilnică - lapte de capră şi miere - pe altarul de 
la statuia lui Pan, zeul bucuriei, al dragostei şi al libertăţii, în 
timp ce din depărtare se aude cântarea de seară a călugărilor 
dintr-o mânăstire. 


Cu câţiva ani în urmă s-au aniversat 1700 de ani de la un 
eveniment crucial al creştinătăţii mondiale, petrecut în anul 301, 
prin creştinarea definitivă a Regatului Armeniei - prima ţară din 
lume care adopta noua credinţă şi ideologia respectivă. 
Evenimentul se petrecea într-o epocă tulbure, frământată de 
contradicţiile  politeismului păgân care, necunoscând şi 
nerecunoscând semnificaţia noii gândiri, îi supunea pe adepţii ei 
clandestini persecuțiilor şi unor martirizări dramatice. 

In Armenia, curajoasa hotărâre a fost consfinţită prin 
botezul oficial al regelui ţării, Drtad (Tiridates) al Ill-lea (277- 
330), împreună cu familia regală, nobilimea, armata şi, până la 
urmă, întreaga ei populaţie. Aceasta a amplificat reacţia 
adversă a puternicelor imperii din vecinătate: cel persan-sasanid 
pe de o parte şi Imperiul roman care îşi trăia declinul propriului 
politeism - pe de altă parte, reacţie manifestată în strădaniile 


ambelor puteri de a adânci împărţirea ţării între ele, printr-o 
corespunzătoare deznaționalizare a populaţiei sale, pe tărâ- 
murile religiei şi culturii. 

Rezultatul s-a dovedit însă invers celui preconizat: atât 
entuziasmul stârnit de noua credinţă prin prelaţii ei, cât şi 
intelectualitatea, nobilimea şi populaţia însăşi au declanşat o 
puternică mişcare de reviriment şi o reacţie naţională pe 
multiple domenii, impunând ţara însăşi ca pe o valoroasă 
creatoare de gândire, de artă şi civilizaţie pe baza propriilor sale 
tradiţii, prefaţând într-un fel propriu viitoarele mişcări similare 
europene de mai târziu. 

Considerând aceste lucruri mult prea importante şi 
interesante, pentru a se putea trece pe lângă ele fără a le lua în 
seamă, autoarea traducerii cărţii de faţă a realizat un grupaj de 
lucrări care să le evidenţieze semnificaţia, cuprinzând atât 
traduceri ale unor opere literare, cât şi lucrări proprii de 
armenologie editate până în prezent, în vederea marcării 
evenimentului menţionat. 

Din această din urmă categorie fac parte: 

Epoca de aur a culturii armene (Bucureşti, 1995, Editura 
Holding Reporter, cu contribuţia unei subvenţii a Fundaţiei „C. 
Gulbenkian” din Lisabona, 268 pp.) care, după înfăţişarea 
principalelor condiţii ale cadrului istoric şi social, se referă la 
elementul de bază: crearea alfabetului armean după 
caracteristicile limbii respective, alfabet aflat în funcţie şi în 
prezent. Actul a avut urmări directe în iniţierea traducerilor în 
limba armeană ale Noului şi Vechiului Testament, precum şi a 
principalelor opere filosofice, istorice, literare ale 
contemporaneităţii şi ale Antichității, dar mai ales a impulsionat 
o vastă mişcare - condusă de cler şi oblăduită de regalitate şi 
nobilime - de înfiinţare a unor puternice centre monahale, nu 
numai ca centre de cult, dar în primul rând ca focare de cultură, 
menite să efectueze şi să răspândească în popor învăţământul 
de toate gradele în limba naţională, să susţină crearea unor 
lucrări de istoriografie, filosofie, ştiinţă, literatură etc., precum şi 
domeniile lor anexe: meşteşugurile şi arta cărţii, artele vizuale şi 
decorative ş.a. 

Următoarea lucrare de armenologie, legată strâns de 
prima, ca o ilustrare vizual-estetică şi filosofică a ei - /postazele 
simbolului cruciform în arta armeană (Bucureşti, 2001, Editura 


Ararat, 176 pp.) urmăreşte, după cum sugerează titlul, câteva 
dintre „ipostazele” realizate de creatori armeni de artă, ale 
sintezei dintre vechiul şi tradiționalul simbol al „crucii” pe de o 
parte, şi dogmele creştine, pe de altă parte, cu contribuţiile şi 
realizările respective în ambele direcţii. Ele sunt urmărite în 
patru dintre domeniile caracteristice artei armene: miniatura de 
carte, covoarele cu noduri, sculptura în relief a „pietrelor-cruce” 
(khacikar) şi arhitectura bisericească. În acest din urmă 
domeniu se ajunge la una dintre capodoperele acesteia - 
catedrala Zvartnoţ (în prezent în ruine) - ca un simbol al 
universalizării conceptului de cruce: motivul central al clădirii 
repetat pe cele trei etaj e ale ei, încadrându-se într-un contur 
general circular, care reprezintă lumea. 

Urmează romanul istoric Samvel! al marelui scriitor armean 
Raffi, în traducerea în limba română a autoarei acestei prefețe 
(Editura RAO, Bucureşti, 1999, 507 pp.), care completează seria, 
cu ilustrarea atmosferei generale prin redarea unor fapte 
consemnate în /storia armenilor de Pavsdos Puzant (Faustus din 
Bizanţ, secolele IV-V). 

- Seria lucrărilor se deschide de fapt prin ultima carte 
recomandată aici: romanul mai puţin cunoscut de publicul 
nostru Moartea zeilor de Dmitri Merejkovski. Fără a se referi în 
mod direct şi explicit la situaţia din Armenia, lucrarea are 
meritul de a pătrunde cu erudiție, fineţe, dar adesea şi cu ironie, 
în multe detalii ale atmosferei generale a epocii de sfârşit a 
Antichității care trăieşte „moartea zeilor” proprii, fără a le face 
încă loc pe deplin altora care să-i suplinească. 

Născut la St. Petersburg în 1865, autorul a apărut pe arena 
literară într-o perioadă în care romanul istoric - gen pe care l-a 
ilustrat cu precădere şi cu notabile succese - ajunsese la o mare 
înflorire în Europa occidentală. Fiind descendent al unei familii 
aristocrate ruse de origine cazacă şi posesor al unei solide şi 
alese culturi umaniste, aprofundate prin propriile sale traduceri 
din clasicii greci, prin pătrunderea în concepţiile unor popoare 
cu străvechi tradiţii culturale şi a unor personalităţi proeminente 
(Pascal, Luther, Calvin, Michelangelo, Napoleon, Dostoievski 
etc.) care şi-au pus amprenta pe gândirea sa personală şi pe 
inspiraţia literară, el a pornit în creaţia romanească încă din 
prima etapă a carierei scriitoriceşti. 


Inadaptabilitatea la cerinţele străine personalităţii sale i-a 
marcat gândirea creatoare, încă de la primul său roman istoric: 
Moartea zeilor - romanul lui lulian Apostatul (1895). El cuprinde 
în germene, în afară de redarea multiplelor aspecte ale vieţii 
sociale-politice-culturale- psihologice din Imperiul roman sub 
domnia eroului titular, şi propria sa concepţie asupra raportului 
dintre viaţă-activitate-religie, într-un moment de răscruce a 
istoriei politice şi spirituale. În lupta interioară a acestui personaj 
istoric, dominată de dramatica oscilație dintre raționalismul 
antic grecesc şi mistica creştină, se pot recunoaşte trăsături ale 
frământărilor sufleteşti ale autorului însuşi, ce vor reveni mereu, 
în creaţiile sale ulterioare. 

Ca o caracteristică generală a acestora, trebuie relevată 
gruparea lor în mari cicluri romaneşti, dintre care se impune, în 
primul rând, chiar cel în care se încadrează romanul de faţă: 
Crist si Anticrist. Astfel, Moartea zeilor - romanul lui lulian 
Apostatul se plasează pe al doilea loc în cadrul acestui ciclu, 
trebuind să fie precedat din punct de vedere istoric de Naşterea 
Zeilor - Tutankamon la Creta şi Mesia, şi urmat de Leonardo da 
Vinci - Renaşterea zeilor, care l-a făcut celebru pe autor în toată 
lumea, şi de Petru si Alexei, toate scrise ulterior. 

O altă preocupare importantă a scriitorului a constituit-o 
starea societăţii şi culturii ruse din vremea sa, redată în lucrări 
de critică literară şi socială: Despre cauzele decadenței şi noi 
tendințe ale literaturii ruse contemporane, Gogol şi diavolul, 
Lermontov - poet al superumanității, Tiutcev şi Nekrasov etc., 
dominate de lucrarea sa fundamentală în domeniu: 7o/stoi şi 
Dostoievski. S-a aplecat de asemenea, cu luciditate de istoric şi 
pătrundere de psiholog şi sociolog, asupra unor personalităţi şi 
momente-cheie ale istoriei ruse: romanul A/exanaru I, drama 
Pavel I|, lucrarea Țarul şi Revoluția, articole de critică socială şi 
politică - precum Rusia bolnavă etc. Un mare număr de poezii şi 
o intensă activitate social-culturală, desfăşurată atât la St. 
Petersburg, cât şi la Paris, completează de asemenea profilul 
intelectual şi creator al acestui interesant scriitor şi gânditor rus. 

In speranţa că prezentarea acestui grupaj de lucrări va 
înlesni mai buna înţelegere a semnificației marelui eveniment 
comemorat de curând, recomandăm totuşi lectura acestora în 
ordinea indicată. 


Meline Poladian Ghenea 


PARTEA ÎNTÂI 


La douăzeci de stadii depărtare de Cezareea Cappadociei, 
din povârnişurile împădurite ale muntelui Argos ţâşnea chiar 
lângă drumul roman un izvor termal renumit pentru puterea sa 
tămăduitoare. O placă de granit, împodobită cu sculpturi 
grosolane şi cu o inscripţie grecească, dovedea că izvorul acesta 
fusese închinat cândva fraţilor Dioscuri - Castor şi Pollux - ceea 
ce nu împiedica pe nimeni să considere imaginea a acestor 
semizei păgâni rămasă intactă drept întruchiparea sfinţilor 
Cosma şi Damian. 

În partea cealaltă a drumului, în dreptul izvorului sfânt, se 
afla o cârciumioară cu acoperişul de paie, ce se continua cu un 
grajd murdar şi cu un coteţ în care mişunau găini şi gâşte. Din 
această cârciumioară, pe care o ţinea isteţul armean Syrax, se 
puteau obţine brânză de capră, pâine neagră, miere, ulei de 
măsline şi un vinişor cam aspru, produs al viilor de prin partea 
locului. 

Cârciuma era despărțită în două printr-un perete: o parte 
era destinată oamenilor de rând, iar cealaltă oaspeţilor mai de 
vază. De tavanul înnegrit atârnau hălci de carne afumată şi 
smocuri de ierburi aromate de la munte, ca o dovadă că 
Fortunata, nevasta lui Syrax, era o excelentă gospodină; ceea 
ce nu acoperea însă nicidecum proasta reputaţie a casei. 

Călătorii cinstiți nu îndrăzneau să  înnopteze acolo, 
gândindu-se la povestirile care circulau pe seama lucrurilor 
tenebroase ce se urzeau în această colibă; Syrax însă, priceput 
la intrigi şi la alegerea oamenilor cărora să le strecoare obolul, 
nu se sinchisea deloc de acestea. 

Peretele era alcătuit din două colonete subţiri, între care 
atârna, în chip de uşă, o hlamidă veche şi decolorată a 
Fortunatei. Cu naiva lor pretenţie de stil doric, colonetele 
constituiau fala lui Syrax şi singurul lux al tavernei. Fuseseră 
cândva aurite, dar se umpluseră de mult de crăpături şi se 
Ccoşcoviseră. 

Cât despre stofa hlamidei, ce fusese odinioară de un violet 
aprins, ajuns acum albastru murdar, era garnisită cu o mulţime 
de cârpituri şi pete, provenind de la toate mesele de dimineaţă, 


de prânz şi de seară care-i aminteau harnicei Fortunata de 
lustrul celor două căsnicii. 

În partea curată a odăii, pe singurul pat de odihnă care 
exista acolo, şi acela plin de rupturi, se întinsese din spatele 
mesei pe care erau puse cupele tribunul roman Marcus Scuda, 
din cohorta a IX-a a legiunii a XVI-a. Era un provincial cu 
pretenţii de eleganţă, una dintre acele figuri la a căror vedere 
sclavele cele mândre şi curtezanele de mâna a doua strigau, cu 
sinceră admiraţie: „Ce bărbat frumos!”. 

La picioarele  tribunului se ghemuise, într-o poziţie 
incomodă dar respectuoasă, un roşcovan pântecos, cu ţeasta 
goală şi părul rar şi cenuşiu adus către tâmple; era centurionul 
Publius Aquila, din centuria a VIll-a; ceva mai departe, 
doisprezece legionari, întinşi pe podea, jucau arşice. 

- Pe Hercule, strigă Scuda, aş prefera să fiu ultimul om la 
Constantinopol, decât primul în gaura aceasta de şoareci! Asta-i 
viaţă, Publius? Răspunde-mi sincer! Ce viaţă-i asta?... Să ştii că 
nu te mai aşteaptă nimic în viitor, în afară de cazarmă şi de 
tabără... Să fii nevoit să putrezeşti în mocirla asta împuţită, fără 
să vezi măcar lumea! 

- Da, îl aprobă Publius. Se poate spune că prea veselă nu 
este viaţa pe-aici; dar, totuşi, e atâta linişte! 

Pe bătrânul centurion îl preocupau arşicele. Partida pe care 
o jucau legionarii era interesantă. Făcându-se că ascultă 
vorbăria superiorului său, după părerea sa - cam bogată, trăgea 
cu coada ochiului la jocul soldaţilor şi se gândea: „Dacă 
roşcovanul ocheşte bine, va câştiga sigur”. 

Publius îl întrebă totuşi, de formă, pe Scuda, ca şi cum l-ar 
fi interesat problema: 

- De ce-ai stârnit mânia prefectului Helvidius? 

- Din pricina unei femei, prietene; din pricina unei femei... 

Şi luându-l sincer gura pe dinainte, Marcus Scuda mărturisi 
misterios la urechea centurionului că prefectul - „ţapul ăla 
bătrân de Helvidius”- fusese gelos pe el, din pricina deosebitelor 
favoruri pe care i le acordase o curtezană libiană. 

Scuda urmărea să redobândească bunăvoința prefectului, 
făcându-i un oarecare serviciu important. Işi fixă astfel planul. 

Nu departe de Cezareea, în fortăreaţa Macellum, trăiau 
lulian şi Gallus, veri ai împăratului domnitor Constanțiu, nepoți 


ai lui Constantin cel Mare şi ultimi urmaşi ai nefericitei familii 
Flavia. 

Temându-se de rivali, la urcarea sa pe tron, Constanțiu îşi 
ucisese unchiul - pe lulius Constanțiu, tatăl lui lulian şi al lui 
Gallus şi fratele lui Constantin. lulian şi Gallus fuseseră însă 
cruţaţi şi închişi în castelul singuratic Macellum, unde trăiau sub 
stăpânirea  veşnicei amenințări a morţii. In culmea 
descumpănirii, ştiind cât de mult îi ura noul împărat pe cei doi 
orfani care-i aminteau de crimă, Helvidius, prefectul de 
Cezareea, voia să afle dorinţa stăpânului său, temându-se 
totodată de ea. 

Iscusitul tribun Scuda, care urmărea o cale de a-şi face un 
rost la Curte, înţelese din vorbele superiorului său că acesta nu 
îndrăznea să-şi asume o răspundere atât de grea şi tremura la 
gândul că zvonul despre intenţia de a fugi a moştenitorilor lui 
Constantin să nu se transforme cumva în faptă. Scuda hotări 
atunci să vină la Macellum, să-i aresteze pe prizonieri şi să-i 
aducă, conduşi de legionarii săi, la Cezareea, gândind că nu 
avea niciun motiv să se teamă de cei doi orfani nevârstnici, 
părăsiţi de toţi şi detestaţi de împărat. 

Nădăjduia ca, prin această ispravă de mare preţ, să 
redobândească favoarea prefectului Helvidius, pe care o 
pierduse din pricina roşcovanei libiene. 

Fiind fricos la culme, nu-i mărturisi însă lui Publius decât o 
parte din planurile sale. 

- Ce ai să faci atunci, Scuda? Ai primit instrucţiuni de la 
Constantinopol? 

- N-am primit nimic şi nici nu ştie careva ceva. Dar vezi că 
umblă zvonurile; speranţele ies la iveală, se aruncă vorbe în doi 
peri, ameninţări, aluzii, taine, mistere fără sfârşit! Primul 
neghiob care apare ar fi în stare să execute ceea ce i s-a spus. 
N-are altceva de făcut decât să ghicească voinţa negrăită a 
stăpânului. Asta-i lucrul cel mai mărunt, care aduce după sine 
răsplata. Trebuie să vedem, să căutăm, să încercăm. Important 
este să fii expeditiv şi să ai curaj, după ce te-ai pus sub ocrotirea 
sfântului semn al crucii! Îmi pun nădejdea în tine, Publius. S-ar 
putea ca, în curând, să bem la Curte, eu şi cu tine, un vin mai 
bun decât ăsta. 

Prin mica fereastră cu zăbrele se strecura lumina tulbure a 
unui apus mohorât. Ploua monoton. Un simplu perete de lut 


crăpat despărţea încăperea de grajd. Se simţea mirosul iute de 
bălegar; se auzeau cotcodăcitul găinilor, piuitul subţire al puilor 
şi grohăitul porcilor. Zgomotul curgerii ritmice a unui lichid te 
ducea cu gândul la mulgerea vacii de către gospodină. Soldaţii 
se certau cu voce joasă, tocmindu-se pentru bani. Lipit de 
podea, un purcel îşi strecurase căpăţâna grasă şi trandafirie prin 
reţeaua de stuf unsă cu un strat subţire de humă; nu putea să-şi 
scoată râtul, care se prinsese printre despărţiturile prea mici ale 
împletiturii, şi scâncea dureros. 

Publius gândi: 

„Pe Jupiter! Ne aflăm mai degrabă într-o ogradă cu orătănii, 
decât la Curtea împăratului!” 

Grijile îl părăsiseră. După valul de flecăreală, tribunul 
începuse să cadă în tristeţe. Privi prin fereastră cerul cenuşiu 
care se dizolva în apă, apoi botul tâmp al purcelului, drojdia 
groasă de la vin rămasă în cupe, legionarii murdari, şi simţi cum 
îl cuprinde furia. 

Lovi cu pumnul în masa care se clătină pe picioarele ei 
şchioape. 

- Hei, Syrax, ticălosule! Vânzător al lui Hristos! Vino- 
ncoace! 

Cârciumarul veni în grabă. Avea părul şi barba încreţite în 
inele mărunte, negre ca abanosul şi cu reflexe albăstrii, ceea ce 
o făcea pe Fortunata să spună, în accesele ei de tandreţe 
conjugală, că barba lui Syrax semăna cu un ciorchine de struguri 
de Samos. Ochii îi erau de asemenea negri şi deosebit de 
lucioşi, iar zâmbetul mieros nu-i părăsea buzele purpurii. 
Semăna cu o caricatură a lui Dionysos şi părea să fie, sub toate 
aspectele, negru şi lipicios. Ca răspuns la furia lui Scuda, 
cârciumarul se jură pe Moise şi pe Deidamis, pe Hristos şi pe 
Hercule că vinul său era excelent; tribunul nu se lăsă totuşi şi 
declară că ştia casa în care fusese asasinat de curând Glabrion, 
negustorul cel bogat din Pamfilum, şi că-l va denunța pe Syrax 
la cine trebuie. Cuprins de spaimă, cârciumarul se repezi în 
pivniţă şi, cu un zâmbet triumfător, aduse o butelcă ciudată, 
groasă, cu baza turtită şi gâtul subţire, acoperită în întregime de 
muşchi care părea încărunţit de bătrâneţe. Prin stratul de 
mucegai se desluşea pe ici pe colo sticla, care nu mai era 
străvezie, ci irizată, iar pe eticheta de chiparos legată de gât se 


puteau descifra inițialele de la Anthosmium şi, sub ele, Annorum 
centum. 

Syrax garanta că vinul acela număra, încă din vremea 
împăratului Dioclețian, peste o sută de ani. 

- Vin negru? întrebă Publius, respectuos. 

- Ca smoala, şi parfumat ca ambrozia... Hei, Fortunata! 
Pentru vinul acesta trebuie nişte cupe uşoare de vară, cupe de 
cristal. Şi mai adu-ne de la gheţărie nişte zăpadă cât se poate 
de albă! 

Fortunata aduse două cupe. Obrajii îi străluceau de 
sănătate, cu pielea de un alb mat, ca al unei creme grase 
emanând, toată, prospeţimea vieţii romane, a laptelui şi a 
bălegarului. 

Cârciumarul îşi contemplă cu drag butelca, ba o mai şi 
sărută pe gât, şi-i scoase cu toată atenţia pecetea de ceară. 
Vinul se prelinse gros, negru, parfumat, topind zăpada, 
întunecând treptat cristalul cupelor şi aburindu-l la atingerea sa 
rece. 

Atunci Scuda, care se pretindea un erudit (era în stare să-l 
confunde pe Hercule cu Hecate), rosti plin de mândrie singurul 
vers de care-şi aducea aminte din Marţial: 

- Candida nigrescant vetulo crystalla Falerno! 

- Aveţi răbdare. Vine ceva şi mai bun. 

Syrax băgă mâna în buzunar, scoase un flacon mic de onix 
şi, cu un zâmbet senzual, turnă în vin o picătură din preţioasa 
cinnamomă arabă. Picătura căzu ca o perlă lucioasă şi se topi în 
lichidul negru. Un parfum de o ciudată putere ameţitoare umplu 
încăperea. 

In timp ce tribunul îşi sorbea încet licoarea, Syrax plescăia 
din limbă şi şoptea: 

- Doi bani nu fac vinurile de Byblos, de Marothaea din 
Phracia, de Latheea din Chios, din Icaria... pe lângă acesta! 

Se lăsa noaptea. Scuda dădu poruncă să se pornească la 
drum. Legionarii îşi puseră platoşele, îşi fixară apărătoarele 
pentru piciorul drept, îşi luară scuturile şi lăncile. Când intrară în 
prima încăpere, ciobanii icarieni care şedeau lângă foc, mai 
degrabă tâlhari decât ciobani, se ridicară respectuoşi în picioare, 
în faţa tribunului roman. Încredinţat de propria sa valoare şi plin 
de consideraţie faţă de sine însuşi, Scuda îşi simţea capul şi 
sângele fierbându-i, sub efectul minunatei băuturi. 


Un om se apropie de prag. Purta un costum oriental, ciudat, 
compus dintr-o tunică albă cu dungi late şi roşii şi o căciulă 
înaltă din păr de cămilă - o tiară persană ce semăna cu un turn. 
Scuda se opri. 

Medul avea faţa subţire, prelungă, slabă; pielea gălbuie 
dădea în măsliniu; ochii înguşti şi pătrunzători luceau maliţios şi 
toate mişcările sale erau pătrunse de o măreție ponderată. Era 
unul dintre acei magicieni nomazi care se dădeau cu mândrie 
drept chaldeeni, magi şi matematicieni. li declară îndată 
tribunului că se numea Nogodares. 

Trecuse pe la Syrax în drumul său început în îndepărtata 
Hyrcanie, de-a lungul coastei Mării lonice, ducându-se către 
celebrul filosof-teurg Maxim din Efes. Magul ceru încuviințarea 
să-şi dovedească priceperea şi să-i ghicească tribunului soarta 
fericită. 

Se închiseră obloanele. Magul îşi pregătea ceva, pe jos. 
Deodată, se auzi o pocnitură uşoară. Tăcură toţi. Se înălţă 
atunci o flacără ca o limbă lungă şi roşie. 

Din mijlocul rotocoalelor de fum alb care umplură 
încăperea, Nogodares îşi duse la buzele palide un fluier dublu, 
care gemu tânguitor, languros, amintind de cântecele funebre 
din Lydia. Flacăra îngălbeni, se stinse, apoi licări din nou, palid. 
Magul aruncă în foc un pumn de ierburi uscate, care arseră cu 
un miros pătrunzător, răspândind la rându-le o vagă senzaţie de 
tristeţe, asemenea unor buruieni pe jumătate veştejite, în serile 
neguroase din pustiurile aride ale Aracosiei şi Dranghianei. La 
sunetul tânguitor al fluierului, un şarpe uriaş se strecură afară 
din lada neagră de la picioarele magicianului, cu un foşnet de 
pergament mototolit; îşi întinse fără grabă inelele, a căror 
strălucire metalică se învioră la lumina flăcării. Magul cântă 
atunci, cu un glas subţire ce părea să vină de la mari depărtări, 
şi repetă de mai multe ori acelaşi cuvânt: Mara, mara, mara! 
Şarpele se încolăci pe trupul său slab şi, cu un susur drăgăstos, 
îşi apropie mângâietor capul plat şi verde, pe care ochii îi 
străluceau ca nişte nestemate, ajungând foarte aproape de 
urechea vrăjitorului. Se auzi un şuierat şi limba bifurcată luci, ca 
şi cum reptila şi-ar fi şoptit taina magicianului, care-şi aruncă 
fluierul la pământ. Flacăra umplu din nou încăperea cu un fum 
gros, răspândind de astă-dată un miros înăbuşitor asemenea 
unei emanaţii sepulcrale, şi se stinse îndată. Întunericul şi frica 


puseră stăpânire asupra tuturor; simțeau cu toţii o apăsare. Dar 
când obloanele fură deschise şi lăsară să pătrundă lumina 
plumburie a asfinţitului, nu mai rămăsese nici urmă din şarpe şi 
din lada cea neagră. Feţele erau, totuşi, livide. 

Nogodares se apropie de tribun: 

- Bucură-te!... Te aşteaptă o favoare mare şi rapidă, din 
partea marelui stăpân, augustul Constanțiu. 

Timp de câteva clipe, cercetă cu toată atenţia mâna lui 
Scuda şi, aplecându-se la urechea sa, îi şopti, în aşa fel încât să 
nu-l audă decât el: 

- Mâna aceasta e pătată cu sânge... cu sângele unui mare 
prinţ! 

Scuda se înspăimântă: 

- Cum îndrăzneşti, câine blestemat de chaldelan? Eu sunt 
un Slujitor credincios. 

Celălalt îl fixă însă, cam ironic, cu ochii săi iscoditori şi 
răspunse: ; 

- De ce te temi? In câţiva ani... lar gloria poate veni ea oare 
fără vărsare de sânge? 

Mândria şi bucuria îi umpleau inima lui Scuda atunci când, 
pu- nându-se în fruntea ostaşilor săi, părăsi cârciuma. Se 
apropie de izvorul sfânt, se închină, bău din apa binefăcătoare, 
invocându-i într-o rugă fierbinte pe sfinţii Cosma şi Damian, în 
speranţa că prezicerea lui Nogodares nu va rămâne fără urmări. 
Sări apoi pe un minunat armăsar de Cappadocia şi le dădu 
ostaşilor semnalul de plecare. 

„Dragonarul”  înălţă deasupra capului său descoperit 
stindardul de forma unui dragon, din stofă purpurie lucrată cu fir 
de aur. 

Neputând rezista dorinţei de a se afişa în faţa mulţimii 
adunate la uşa cârciumii, deşi conştient de primejdie, dar fiind 
încă sub puterea vinului şi a orgoliului, tribunul îşi îndreptă 
spada către drumul întunecos şi porunci cu glas tare: 

- La Macellum! 

Un murmur de mirare străbătu mulţimea; se pronunţară 
numele lui lulian şi al lui Gallus. Legionarul din fruntea coloanei 
trâmbiţă către cer din cornul său răsucit, de ţap de munte, iar 
sunetul cornului roman ajunse până în munţi, însoţit de propriul 
său ecou. 


O beznă deasă cuprinsese marea încăpere de dormit de la 
Macellum, fostul palat al nobililor cappadocieni. 

Patul tânărului lulian era foarte tare: un culcuş din lemn, 
acoperit cu o blană de panteră. El însuşi hotărâse astfel, fiindcă 
fusese crescut în spiritul principiilor severe ale filosofiei stoice 
de către  preceptorul Mardonius, admirator pasionat al 
înţelepciunii anticilor. 

lulian nu dormea. Vântul sufla în rafale şi se vânzolea prin 
crăpăturile zidurilor, ca o fiară sălbatică prinsă de vie. După un 
timp, totul se cufunda din nou în tăcere. lar în liniştea aceea 
înfricoşătoare răsunau, în căderea lor de pe acoperişul înalt pe 
dalele sonore de piatră, stropi mari de ploaie. Urechea sensibilă 
a lui lulian părea să desluşească uneori fâlfâitul zborului iute al 
câte unui liliac. Auzea respiraţia regulată a fratelui său cel 
gingaş şi efeminat, care dormea pe un pat moale, sub nişte 
draperii prăfuite, ultime rămăşiţe ale luxului din acest castel 
părăsit. În încăperea de alături, Mardonius sforăia greoi. 

Deodată, uşa de la scara secretă ascunsă în perete se 
răsuci uşor din balamale; o lumină puternică îl orbi pe lulian. 

Bătrâna sclavă Labda intră, ţinând în mână o lampă de 
metal. 

- Mi-e frică, doică! Nu lua lampa... 

Bătrâna puse lampa într-o nişă de piatră, deasupra capului 
lui lulian. 

- Nu dormi? Nu ţi-e cumva rău? Vrei să mănânci ceva? 
Păcătosul ăsta bătrân de Mardonius vă tot pune să postiţi. Ţi-am 
adus plăcinte cu miere. Sunt bune... ia şi gustă! 

Să-l pună pe lulian să mănânce: aceasta era îndeletnicirea 
preferată a Labdei; nu o punea însă în practică peste zi, de 
teama austerului Mardonius; îşi aducea bunătăţile noaptea, în 
mare taină. Aproape oarbă şi trăgându-şi anevoie picioarele, 
Labda purta tot timpul negrul veşmânt monahal. Deşi era o 
creştină plină de evlavie, oamenii o socoteau o vrăjitoare 
thesaliană. Cele mai întunecate superstiții, mai vechi sau mai 
noi, i se amestecaseră în minte şi dăduseră naştere unei religii 
ciudate, vecină cu nebunia. Combina rugăciunile cu 
descântecele, zeii olimpici cu demonii, slujbele creştineşti cu 


vrăjile. Era plină, din cap până-n picioare, de cruci, amulete 
cioplite din oase de morţi şi săculeţe conţinând moaşte de 
martiri. Bătrâna nutrea o pioasă afecţiune pentru lulian, 
considerându-l drept singurul urmaş legitim al lui Constantin cel 
Mare, iar pe Constanțiu îl socotea un ucigaş şi un uzurpator al 
tronului. 

Labda cunoştea mai bine ca oricine arborele genealogic şi 
tradiţiile familiei Flavia; îşi amintea până şi de bunicul lui lulian, 
Constanțiu Chlorus. Păstra intacte în memorie sângeroasele 
taine ale Curţii şi i le povestea adesea, în fapt de noapte şi fără 
discernământ, lui lulian, care îşi simţea inima strângându-i-se de 
spaimă şi de indignare faţă de multe lucruri pe care mintea sa 
de copil nu le putea încă pricepe. Cu privirea stinsă, cu glasul 
monoton şi indiferent, Labda povestea îngrozitoarele fapte de 
viaţă, ca şi cum ar fi fost vorba despre legende vechi. 

După ce puse lampa în nişa de piatră, Labda îl binecuvântă 
pe lulian făcând semnul crucii, se încredinţă că amuleta de 
chihlimbar era la locul ei, rosti mai multe descântece pentru a 
alunga duhurile rele şi plecă. 

O stare apăsătoare, între somn şi veghe, puse stăpânire pe 
lulian... Îi era cald; picaturile grele de ploaie ce cădeau liniştite 
ca pe fundul unei cupe sonore îl enervau. Nu-şi dădea seama 
dacă dormea sau era treaz; dacă era vântul care bătea, sau 
Labda care, asemenea unei Parce, îi şoptea la ureche 
înfricoşătoarele secrete ale familiei. Tot ceea ce aflase de la ea 
şi tot ce văzuse în copilărie se topea într-un coşmar îngrozitor. 

Îi apăru în vis cadavrul marelui împărat, pe un catafalc 
superb. Era fardat, cu capul împodobit de o pieptănătură 
ingenioasă, lucrată cu păr fals şi executată de cei mai iscusiţi 
peruchieri. Lui lulian, adus acolo spre a săruta pentru ultima 
oară mâna unchiului său, îi era frică; purpura, diadema ale cărei 
pietre străluceau sub bătaia luminii, îl orbeau. Simţea pentru 
prima oară în viaţă mirosul de cadavru, străbătând prin 
parfumurile grele de Arabia. Episcopii, eunucii, comandanții de 
oştire îl aclamau însă pe împărat, ca şi cum ar fi fost în viaţă; 
ambasadorii i se plecau în faţă şi-i mulţumeau, conformându-se 
pompoasei etichete; scribii dădeau glas edictelor, legilor, 
decretelor Senatului, solicitau aprobarea defunctului -, ca şi cum 
i-ar mai fi auzit, iar un murmur măgulitor plana deasupra 


mulţimii: oamenii declarau că el era atât de mare încât, prin 
deosebita milă a Providenţei, domnea chiar şi după moarte. 

Copilul ştia că cel preamărit îşi ucisese fiul (Crispus, mort în 
326 d.Hr.) - pe tânărul erou a cărui singură greşeală constase în 
faptul că se făcuse iubit prea mult de către popor. Fiul fusese 
calomniat de către mama vitregă, care-l iubea cu o dragoste 
nelegiuită şi se răzbunase pe el, precum Fedra pe Hyppolit. 
Soţia lui Constantin (Impărăteasa Fausta) fusese apoi surprinsă 
în relaţii adulterine cu un sclav de la grajdurile împărăteşti şi 
înecată într-o cadă cu apă fierbinte. Un cadavru după altul, o 
victimă după alta. Chinuit de propria-i conştiinţă, monarhul îşi 
implorase până la urmă hierofanţii să-l dezlege de crime; ruga îi 
fusese respinsă. Atunci, episcopul Ozius îl convinse că nu exista 
decât o singură religie, care avea puterea de a-l curăța pe om 
de asemenea nelegiuiri... lar acum, somptuosul /abarum - 
stindardul purtând monograma lui Hristos brodată cu pietre 
preţioase - strălucea deasupra catafalcului celui ce-şi ucisese 
fiul. 

lulian voia să se trezească, să-şi deschidă ochii, dar nu 
izbutea. 

Picăturile sonore cădeau mai departe, asemenea unor 
lacrimi grele, iar vântul urla; i se părea că era Labda care, ca o 
parcă bătrână, îngăima pe lângă el, prin fălcile ei ştirbe, 
teribilele poveşti ale familiei Flavia. 

lulian visă apoi că se afla în cavoul subteran al lui 
Constanțiu Chlorus, înconjurat de sarcofagele din porfir în care 
se aflau osemintele regilor. Labda îl ascundea în colbul cel mai 
întunecat şi-l învelea cu hainele ei pe Gallus bolnav, căzut pradă 
frigurilor. Răsunară deodată, peste capetele lor, gemete ce 
străbăteau fiecare încăpere a palatului. 

lulian recunoscu glasul tatălui său, vru să-i răspundă, să 
alerge la el, dar îl reţinu Labda, şoptindu-i: „Taci! Taci! De nu, 
vin ei!” şi îl ascunse sub hlamidă. Paşi repezi tropăiră pe scări şi 
se apropiară tot mai mult. Labda îi binecuvântă pe copii şi rosti 
nişte invocaţii. Uşa zbură în ţăndări, iar soldaţii Cezarului, 
deghizați în călugări, năvăliră în cavou. li conducea episcopul 
Eusebiu din Nicomedia. Zalele de oţel străluceau pe sub 
sutanele negre. „În numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, 
răspundeţi! Cine-i aici?” Labda se ghemuise într-un colţ, 
strângându-i pe copii pe lângă ea. Răsună din nou întrebarea: 


„În numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, cine-i aici?” 
Legionarii cercetară, cu sabia în mână, toate colţurile. Labda se 
aruncă la picioarele lor, îl arătă pe Gallus bolnav, pe lulian lipsit 
de apărare. „Aveţi frică de Dumnezeu! Ce poate să-i facă 
împăratului un copil nevinovat de şase ani?” Şi legionarii îi 
obligară pe toţi trei să sărute crucea pe care o ţinea Eusebiu şi 
să rostească jurământul de credinţă pentru noul împărat. lulian 
îşi aducea aminte de crucea aceea mare din lemn de chiparos, 
cu imaginea în smalţ a Mântuitorului; în partea de jos, pe fondul 
întunecat al lemnului învechit, se mai desluşeau pete proaspete 
de sânge şi urmele degetelor ucigaşului care ţinuse crucea. 

Să fi fost oare sângele tatălui său lulius, sau al unuia dintre 
cei şase veri ai săi: Dalmatius, Hannibal, Nepoţian, Constantin 
cel Tânăr... sau poate al altora? Pentru a se urca pe tron, 
ucigaşul trecuse peste şapte cadavre, şi toate acestea se 
făcuseră în numele Celui Răstignit... Şi mai trebuie amintit încă 
un şir nesfârşit de victime, cu neputinţă de a fi numărate... 

lulian se trezi cuprins de spaimă. Ploaia încetase; vântul nu 
mai sufla; în nişă, lampa ardea fără să şovăie. Se aşeză pe pat, 
ascultându-şi bătăile inimii, în liniştea adâncă, greu de suportat. 
Se auziră deodată voci şi paşi răsunând dintr-o încăpere în alta, 
sub bolțile înalte de la Macellum, aşa cum răsunaseră odinioară, 
în cavoul familiei Flavia. lulian se înfioră; i se păru că mai 
visează încă. 

Paşii se apropiau, vocile se desluşeau tot mai bine. 

Atunci strigă: 

- Frate, frate, dormi? Mardonius! Nu auzi? 

Gallus se trezi. In picioarele goale, cu părul cenuşiu răvăşit, 
îmbrăcat într-o cămaşă scurtă de noapte, cu obrazul buhăit şi 
brăzdat ca al unei babe, Mardonius se repezi spre uşa secretă. 

- Ostaşii prefectului!... Imbrăcaţi-vă... Trebuie să fugim! 

Prea târziu. Inţeleseră aceasta după scârţâitul broaştei care 
încuie uşa pe dinafară. Coloanele de piatră ale scării de onoare 
căpătară culoare roşiatică de la flacăra torţelor, care luminară 
totodată stindardul purpuriu şi crucea de pe platoşele 
legionarilor. 

- In numele drept-credinciosului şi prea-fericitului august, 
împăratul Constanțiu, eu, Marcus Scuda, tribun al legiunii 
Fretensis, îi iau sub supravegherea mea pe lulian şi Gallus, fii ai 
patricianului lulius Flavius! 


În faţa uşii închise a încăperii, Mardonius luase o poziţie de 
luptă, ţinându-şi sabia în mână şi barând astfel calea soldaţilor. 
Sabia era tocită, scoasă din uz. li servea bătrânului pedagog 
numai pentru a arăta, ca pe o pildă vie, felul cum Hector luptase 
cu Achile, la lecţiile despre //iada. Deşi nu era în stare să taie o 
găină, Mardonius învârtea în acea clipă sabia în faţa lui Publius, 
după toate regulile artei militare din vremurile homerice. 

Publius, care era beat, se înfurie: 

- Pleacă de-aici, băşică! Piei din calea mea, auzi? De nu vrei 
cumva să te spintec! 

Îl apucă de gât pe Mardonius şi-l zvârli la perete. Scuda 
alergă la uşa camerei şi o deschise. 

Îi văzu pentru prima oară în viaţă pe ultimii doi urmaşi ai lui 
Constanțiu Chlorus. Gallus părea mare şi puternic, dar avea 
pielea subţire şi delicată ca a unei fete, iar ochii de un albastru 
deschis erau leneşi şi indiferenți. Părul blond ca inul - trăsătură 
caracteristică a seminţiei lui Constantin - se revărsa în cârlionţi 
pe gâtul său puternic. Cu tot trupul său masculin, cu tuleiele 
bărbii ce începeau să răsară şi cei optsprezece ani ai săi, Gallus 
arăta, în acea clipă, ca un copil. Buzele îi tremurau, ca şi cum ar 
fi fost pe punctul să plângă; clipea din pleoapele umflate de 
somn şi murmura, închinându-se întruna: „Doamne, fie-ţi milă 
de mine!”. 

lulian era un copil slab, plăpând, cu trăsături neregulate, cu 
părul aspru, drept şi negru; avea nasul cam lung şi buza de jos 
prea proeminentă. Ceea ce uimea însă la el erau ochii, care 
dădeau fizionomiei sale un aer de neuitat; erau mari, ciudaţi, 
schimbători, cu un licăr neobişnuit pentru un copil, concentrat, 
aproape bolnăvicios, uneori nebunesc. 

Publius, care, în tinereţea sa, îl văzuse adesea pe 
Constantin cel Mare, gândi: 

- Puştiul ăsta va semăna cu unchiul său! 

În faţa soldaţilor, frica îl părăsi pe lulian. Nu simţea decât 
mânie. Cu dinţii încleştaţi, îşi aruncă pe umeri blana de panteră 
de pe pat, îl privi fix pe Scuda, în timp ce buza de jos îi tremura 
de o furie stăpânită. Cu mâna dreaptă ascunsă sub blană, 
strânse mânerul pumnalului persan cu lama subţire; îi fusese 
dăruit de Labda şi avea vârful muiat într-o otravă puternică. 

- Ce pui de lup! spuse un legionar, arătându-l pe lulian unui 
camarad. 


Scuda se pregătea să treacă pragul camerei, când lui 
Mardonius îi veni un nou gând salvator. Aruncă sabia care nu 
servea la nimic şi se agăţă de mantia tribunului, punându-se să 
strige cu glas înalt, ca de femeie: 

- Ce vreţi să faceţi, ticăloşilor? Cum îndrăzniţi să vă atingeţi 
de un trimis al împăratului Constanțiu? Am sarcina să-i conduc 
la Curte pe aceşti doi prinți. Augustul împărat i-a învrednicit cu 
bunăvoința sa... lată ordinul de la Constantinopol... 

- Ce zici?... Care ordin? 

Scuda îl privi pe Mardonius. Chipul său ofilit şi brăzdat 
aducea fără îndoială cu cel al unui eunuc, iar tribunul auzise 
despre deosebitele favoruri de care se bucurau eunucii, din 
partea împăratului. 

Mardonius căută într-un sertar un sul de pergament şi-l 
întinse tribunului, care-l desfăcu şi păli pe loc. Nu citi decât 
primele rânduri şi văzu numele împăratului, intitulându-se în 
edict nostra aeternitas, fără să observe nici ziua, nici anul în 
care fusese emis. 

Când zări marele sigiliu imperial aplicat pe ceară verde 
închisă şi atârnând de firele de aur prinse de marginea 
pergamentului, privirea i se întunecă, iar genunchii i se 
înmuiară. 

- lertare... e o greşeală... 

- Plecaţi!... Plecaţi imediat!... Împăratul va afla tot!... rosti 
Mardonius, smulgând degrabă decretul din mâinile tremurătoare 
ale lui Scuda. 

- Să nu ne năpăstuiţi! Suntem fraţi cu toţii, păcătoşi cu toţii, 
te rog, în numele lui Hristos! 

- Ştiu tot ce faceţi, în numele lui Hristos!... Plecaţi... Plecaţi 
imediat! 

Tribunul dădu poruncă de retragere; un singur legionar, 
beat, voia cu tot dinadinsul să se repeadă la Mardonius. ÎI 
scoaseră afară cu forţa. 

Când zgomotul de paşi se stinse şi Mardonius se convinse 
că se îndepărtase toată primejdia, îl cuprinse o criză de râs, 
care-i scutură tot trupul molatic. 

Uită de gravitatea, de decenţa de pedagog şi se apucă să 
danseze, în cămaşă de noapte, strigând vesel: 


- Copiii mei! copiii mei!... Slăvit fie Hermes! l-am dus de 
nas, cu iscusinţa mea. Edictul a fost anulat acum trei ani. Ah, 
imbecilii... imbecilii! 

La ivirea zorilor, lulian căzu într-un somn adânc. 

Se trezi târziu, bine dispus şi vesel, în timp ce soarele îşi 
trimitea lumina strălucitoare prin fereastra mare şi zăbrelită a 
încăperii. 


Dimineaţa avea loc lecţia de catehism, pe care o preda un 
preot arian cu ochi verzi, mâini osoase şi veşnic umede, lung şi 
uscăţiv ca o prăjină. Călugărul Eutropiu avea neplăcutul obicei 
de a-şi linge uşor palma şi a-şi netezi apoi părul cărunt, după 
care plesnea din degete. lulian ştia că o mişcare trebuia s-o 
urmeze negreşit pe alta, lucru care-l enerva. 

Eutropiu purta o sutană veche şi neagră, plină de cârpituri 
şi pete, şi susţinea că o îmbrăca din smerenie, când de fapt 
singurul motiv era zgârcenia. Acesta era învățătorul ales de 
Eusebiu din Nicomedia, tutorele lui lulian în domeniul religios. 

Călugărul bănuia că în elevul său exista „o oarecare 
perversiune morală”, care i-ar fi atras, după părerea sa, osânda 
veşnică, dacă nu şi-o corecta. 

Vorbea fără încetare de sentimentul de recunoştinţă pe 
care copilul trebuia să-l poarte faţă de binefăcătorul său, 
împăratul Constanțiu; fie că explica un text din Biblie, dogma 
ariană sau o pildă de-a apostolilor, le îndrepta deopotrivă spre 
aceeaşi ţintă - „această rădăcină a sfintei ascultări şi supuneri 
filiale”. Şi, în timp ce călugărul arian vorbea despre binefacerile 
împăratului faţă de lulian, acesta îl iscodea cu privirea; chiar 
dacă îşi cunoşteau reciproc părerile, nici elevul şi nici dascălul 
nu schimbau în acea clipă vreo vorbă în această privinţă. Numai 
atunci când lulian se oprea pentru că uitase un text, se 
încurcase în succesiunea cronologică a patriarhilor din Vechiul 
Testament sau în rostirea vreunei rugăciuni pe care nu o 
învățase bine, Eutropiu îl privea fără a scoate o vorbă, îl apuca 
mângâietor de ureche cu două degete, iar copilul simţea cum i 
se înfigeau încet în carne două unghii tari şi ascuţite. 


În ciuda înfăţişării sale morocănoase, Eutropiu avea o fire 
de o veselie ironică. II chema pe elevul său cu numele cele mai 
duioase şi-şi bătea totodată joc de originea sa imperială. 

Când îl ciupea de ureche pe lulian şi-l vedea pălind - nu de 
durere, ci de mânie - şoptea servil: 

- Nu cumva binevoieşte Majestatea Ta să se înfurie 
împotriva umilului şi ignorantului său rob Eutropiu? 

Şi după ce-şi lingea podul palmei, îşi netezea smocurile 
cenuşii de pe tâmple şi-şi pocnea încheieturile mâinilor slabe, 
adăugând că era bine ca băieţii cei răi şi leneşi să fie bătuţi 
uneori cu biciul; că această învăţătură era adesea menţionată în 
cărţile sfinte, ca mijlocul cel mai eficace de a lumina minţile 
întunecate şi îndărătnice. 

Nu spunea aceasta decât pentru „a înfrâna diabolicul 
orgoliu” al lui lulian, care ştia, de altfel, că Eutropiu n-ar fi 
îndrăznit niciodată să-şi pună în practică ameninţarea, iar 
călugărul însuşi era convins că tânărul ar fi preferat să moară, 
decât să îndure o atare umilire. Dar îi făcea plăcere profesorului 
să vorbească adesea şi îndelung despre ea. 

La sfârşitul unei lecţii, pe când se explica un text, lulian 
făcu o aluzie la antipozii despre care-l auzise vorbind pe 
Mardonius. O făcu din dorinţa nemărturisită de a-l supăra pe 
călugăr; dar acesta izbucni în râs. 

- Cine ţi-a vorbit de antipozi, îngeraşul meu? Uite cum mă 
faci să râd, păcătosul de mine! Intr-adevăr, prostănacul acela 
bătrân de Platon a scris despre asta pe undeva. lar tu, în 
naivitatea ta, ai crezut că oamenii merg cu capu-n jos? 

Eutropiu se apucă să-i acuze de erezie pe filosofi. Nu era 
oare scandalos să te gândeşti că oamenii făuriţi după chipul şi 
asemănarea lui Dumnezeu ar fi putut să meargă cu capu-n jos, 
bătându-şi astfel joc de cer? lar atunci când lulian, atins în 
admiraţia sa pentru filosofii preferaţi, aduse ca argument forma 
sferică a pământului, Eutropiu îşi curmă râsul, se înroşi de 
mânie, se înfurie şi bătu din picioare. 

- Mardonius, păgânul acela, este cel care te învaţă 
minciunile astea ale ateilor! 

Când se înfuria, se bâlbâia şi-l stropea pe ascultător cu 
salivă, despre care lulian îşi închipuia că trebuie să fie 
otrăvitoare. leşindu-şi din fire, călugărul îi atacă cu îndârjire pe 
toţi înţelepţii Eladei. 


Atins în punctul său sensibil de modul de a gândi al lui 
lulian şi uitând că elevul său nu era decât un copil, se lansă într- 
o predică serioasă, acuzându-l pe Pitagora că o apucase pe 
calea nebuniei, cu îndrăznelile sale neruşinate; susţinu că 
utopiile abominabile ale lui Platon nu erau vrednice de a fi citite 
şi că învăţătura lui Socrate era nesăbuită. 

- Citeşte ce spune Diogene Laerţiu despre Socrate! Vei 
vedea că era nu numai cămătar, dar practica unele vicii despre 
care este ruşinos până să şi vorbeşti. 

Mai cu seamă Epicur îi stârnea întreaga ură: 

- Bestialitatea cu care se înfunda în plăceri de tot soiul şi 
josnicia cu care se făcea robul dorințelor sale senzuale sunt de- 
ajuns pentru a dovedi că nu era un om, ci o brută. 

Liniştindu-se puţin, Eutropiu se apucă să explice o 
imperceptibilă nuanţă scolastică în dogma ariană, înverşunându- 
se cu aceeaşi înfocare împotriva Bisericii ortodoxe şi ecumenice, 
pe care o socotea eretică. 

Prin fereastra deschisă intra o adiere călduţă, venind din 
frumoasa grădină părăsită. lulian se prefăcea că-l ascultă atent 
pe Eutropiu. În realitate, se gândea la cu totul altceva: la 
preceptorul său iubit Mardonius; îşi amintea de convorbirile 
pline de înţelepciune, pe care le purta cu el, de lecturile din 
Homer şi Hesiod. Cât de mult se deosebeau ele de lecţiile cu 
acest călugăr! 

Mardonius nu-l citea pe Homer; urmând pilda vechilor 
rapsozi, îl cânta, spre marele haz al Labdei, care spunea că „urlă 
ca un câine la lună”. Şi într-adevăr, celor neobişnuiţi cu asta le 
stârnea la început râsul. Bătrânul eunuc scanda scrupulos 
fiecare picior al hexametrului, gesticulând pe măsură, în timp ce 
pe obrazul său galben şi brăzdat se citea o gravitate solemnă. 

Vocea înaltă de femeie se învolbura însă, de la o strofă la 
alta; lulian nu mai vedea urâţenia bătrânului; nu mai simţea 
decât un suflet vibrant, pasionat, impresionat de măreaţa 
frumuseţe. Se înfiora din tot trupul, în timp ce divinele 
hexametre se topeau şi se rostogoleau ca nişte valuri. Vedea 
despărţirea dintre Andromaca şi Hector, odiseea lui Ulisse 
plângând după Itaca în insula lui Calypso, în faţa mării triste şi 
pustii. O plăcută durere îi strângea inima: era nostalgicul alean 
pentru nemărginita frumuseţe a Eladei, patrie a zeilor, a tuturor 


celor care iubesc frumosul. Vocea maestrului tremura de plâns, 
lacrimile curgeau de-a lungul obrajilor săi ofiliţi. 

Mardonius discuta adesea cu copilul despre înţelepciune, 
despre virtutea austeră, despre moartea eroilor pentru libertate. 
O, cât de puţin semănau aceste discuţii cu cele pe care le purta 
cu Eutropiu! 

Mardonius povestea şi despre viaţa lui Socrate şi, ajungând 
la Apologia în faţa poporului Atenei, bătrânul maestru se ridica 
în picioare şi, luând o atitudine triumfătoare, declama din 
memorie cuvântarea filosofului, cu faţa împietrită într-un dispreţ 
calm. Părea să nu fi fost vorba despre cuvintele celui învinuit, ci 
de cele ale unui judecător al poporului: „Socrate nu cere să fie 
grațiat. Întreaga putere, toate legile cârmuirii nu înseamnă 
nimic, faţă de libertatea spiritului omenesc. Atenienii îl pot 
ucide, fără a-i răpi libertatea şi fericirea sufletului său 
nemuritor”. 

Şi atunci când barbarul ce fusese sclav pe malurile 
Borysthenei rostea cu glas tare: /ibertatea, lui lulian i se părea 
că acest cuvânt cuprindea atâta frumuseţe supraomenească, 
încât păleau în faţa lui până şi întâmplările lui Homer! Şi, 
fixându-şi maestrul cu ochii larg deschişi, aproape nebuneşti, 
fremăta de entuziasm... 

Mâna cea rece care-i atinse urechea, îl trezi pe lulian din 
visare. Lecţia de catehism se terminase. Se lăsă în genunchi şi 
rosti rugăciunea de mulţumire; scăpând apoi de Eutropiu, fugi la 
el în cameră, îşi luă o carte şi se îndreptă către un colţ 
singuratic din grădină, pentru a citi, în deplină libertate, 
Symposion-ul nelegiuitului de Platon, carte ce era absolut 
interzisă. 

Pe scări îl întâlni pe călugărul care tocmai pleca. 

- Stai! Aşteaptă, dragul meu! Ce carte şi-a luat Majestatea 
Ta? 

lulian îl privi şi-i întinse liniştit cartea; pe învelitoarea de 
pergament, Eutropiu citi titlul scris cu litere mari şi groase: 
Epistolele Sf Apostol Pavel. Înapoie cartea, fără s-o deschidă. 

- Bine, bine... la aminte că răspund de sufletul tău faţă de 
Dumnezeu şi faţă de sublimul împărat. Să nu citeşti cărţi 
eretice, mai cu seamă de-ale filosofilor a căror lipsă de 
seriozitate am condamnat-o astăzi. 


Era vorba de obişnuitul şiretlic al copilului, de a ascunde 
cărţile primejdioase sub învelitori nevinovate. Încă din copilărie, 
lulian învățase să se prefacă cu o rară perfecţiune şi simţea o 
adevărată plăcere să-i păcălească pe oameni, şi mai cu seamă 
pe Eutropiu. 

Se prefăcea şi minţea fără să fie nevoie, doar din 
obişnuinţă, cu un adânc sentiment de răzbunare şi de mânie. 
Mardonius era singurul pe care îl scutea de aceste prefăcătorii. 

La Macellum, intrigile, bârfele, bănuielile, pâra nu mai 
conteneau în rândurile numeroşilor servitori care n-aveau de 
lucru. Umblând după favoruri, toată această slujitorime de la 
Curte îi supraveghea zi şi noapte pe cei doi prinți căzuţi în 
dizgrație. 

De când se ştia şi-şi aducea aminte, lulian îşi aştepta zi de 
zi moartea şi, cu timpul, se obişnuise cu această teamă fără 
preget, ştiind că nu putea să facă niciun pas şi nicio mişcare, în 
casă ori în grădină, care să treacă neobservate de miile de ochi 
iscoditori, chiar dacă nu se zăreau. Copilul vedea şi înţelegea 
multe şi era nevoit să se prefacă a nu avea cunoştinţă de ele. 
Prinsese odată o discuţie între Eutropiu şi o iscoadă trimisă de 
împăratul Constanțiu, în care călugărul îi numea pe lulian şi pe 
Gallus „căţeii împărăteşti”. Altă dată, aflându-se pe trecerea de 
sub ferestrele bucătăriei, auzise părerea şefului, furios din 
pricina unei obrăznicii de-a lui Gallus, cum îi spunea sclavei care 
spăla vasele: „Să-mi aibă Dumnezeu în pază sufletul, Priscilla, 
dar mă mir cum de nu i-au strâns încă de gât!”. 

Când ieşi din casă după lecţia de catehism şi dădu de 
frunzişul verde al pomilor, lulian răsuflă mai liber. Cele două 
culmi ale Argosului, acoperite de zăpadă, scânteiau sub cerul 
albastru. Gheţarii din preajmă împrospătau aerul. Aleile se 
întindeau, nesfârşite; frunzele de un verde închis şi strălucitor 
ale stejarilor alcătuiau bolți de nepătruns; ici şi colo, printre 
crengile platanilor, se strecura câte o rază. Zidul grădinii lipsea 
pe o singură parte; îi ţinea locul o prăpastie. La picioarele 
podişului, întinzându-se până la Antitaurus, dormea o câmpie 
moartă, din care se ridica o căldură toridă, în timp ce şuvoaie 
proaspete alergau prin grădină, iar cascadele şuşoteau sub 
tufele dese de oleandru. 

În urmă cu un veac, Macellum fusese adăpostul preferat al 
regelui pe jumătate nebun al Cappadociei, Ariarafos. 


lulian se îndreptă către o peşteră izolată, nu departe de 
râpă, unde se ridica o statuie a zeului Pan cântând din fluier, 
deasupra unui mic altar de sacrificii. Din botul unui leu apa 
curgea într-un bazin de piatră şi o perdea de trandafiri aurii 
ascundea intrarea, lăsând să se zărească, printre ramuri, 
dealurile înecate într-o ceaţă albastră ale câmpiei, unduindu-se 
ca marea. Mireasma trandafirilor umplea peştera, al cărei aer, în 
lipsa izvorului cristalin, ar fi fost înăbugşitor. 

Vântul aducea petalele galbene ale trandafirilor, le presăra 
pe jos, acoperea cu ele apa din bazin, iar zumzăitul albinelor 
răsuna în ascunzişul călduţ şi întunecos. 

Întins pe muşchiul gros, lulian citea Banchetul de Platon, 
din care multe pasaje i se păreau de neînțeles. Pentru el însă, 
frumuseţea operei creştea tocmai prin faptul că-i era interzisă. 

Terminându-şi lectura, lulian înveli la loc cartea în coperta 
Epistolelor Apostolului Pavel, se apropie de altarul lui Pan, îl 
admiră pe zeul cel vesel ca pe un vechi complice şi, înlăturând o 
grămadă de frunze uscate, scoase din adâncul unei crăpături 
acoperite cu o planşă a altarului un obiect înfăşurat cu grijă într- 
o bucată de stofă. Era opera lui, o mică şi delicioasă triremă 
liburniană, pe care o puse să plutească în bazin. Nu-i lipsea 
nimic: avea trei catarge cu piesele respective, vâsle, prora 
aurită, pânzele dintr-o mătase purpurie, dăruită de Labda. Nu-i 
mai rămânea decât să-i potrivească o cârmă, şi copilul se puse 
pe treabă. 

Din când în când, în timp ce şlefuia o bucată de scândură, 
privea în depărtare, la dealurile ce se zăreau printre crengile 
trandafirilor. Şi în faţa jucăriei sale, lulian uită curând de toate 
jignirile, de întreaga sa ură şi de veşnica teamă de moarte. 

In această peşteră se închipuia pierdut în mijlocul valurilor, 
într-o cavernă singuratică, dominând marea, un Ulysse iscusit 
construindu-şi corabia, pentru a revedea ltaca. Acolo însă, 
printre dealurile presărate cu casele albe ale Cezareei, 
asemenea spumei de pe suprafaţa oceanului, o cruce, o mică 
cruce strălucind peste o biserică îl jena. Tot timpul şi în tot locul, 
din nou crucea!... Se străduia să nu o vadă, concentrându-şi 
întreaga atenţie asupra triremei. 

- lulian! lulian! Unde eşti? Te caută Eutropiu, ca să mergeţi 
la biserică. 


Copilul tresări şi-şi ascunse repede lucrarea în altarul lui 
Pan. Îşi netezi apoi părul, îşi scutură hainele şi, când ieşi din 
peşteră, chipul său îşi regăsise expresia de nepătruns a 
ipocriziei creştine. 

Ţinând-o în mâna sa osoasă pe cea a lui lulian, Eutropiu îl 
conduse la biserică. 


IV 


Bazilica ariană a Sfântului Mauriciu era construită aproape 
în întregime cu piatra provenită de la rămăşiţele templului 
distrus al lui Apollo. Curtea sfântă - atrium-ul - era înconjurată 
de galerii de coloane. La mijloc susura o fântână destinată 
abluţiunii credincioşilor. Sub unul dintre porticurile laterale se 
afla un mormânt vechi, din stej ar înnegrit de ani. In acest 
mormânt odihneau moaştele făcătoare de minuni ale sfântului 
Mame, pentru care Eutropiu îi obliga pe lulian şi Gallus să 
cioplească o raclă de piatră. Gallus se dăruise îndeletnicirii ca 
unui sport, iar munca sa înainta cu repeziciune, în timp ce latura 
pe care o cioplea lulian se prăbuşea tot timpul; Eutropiu explica 
fenomenul prin faptul că Sfântul Mame refuza ofranda acestui 
copil aflat sub puterea orgoliului demonic. 

În preajma mormântului se înghesuiau bolnavii, aşteptând 
minunea. lulian ştia pentru ce stăteau în acel loc. Un călugăr 
ţinea în mână o balanţă; credincioşii - dintre care unii veneau 
din cătune aflate la mare depărtare - îi cântăreau cu grijă bucăţi 
de pânză de in, stofe de lână sau de mătase, le puneau pe 
mormântul Sfântului Mame şi se rugau toată noaptea. Dacă 
greutatea era mai mare ca în ajun, însemna că ruga a fost 
împlinită, că bunăvoința divină pătrunsese în țesătură, care 
devenea astfel bună să producă tămăduiri miraculoase. 

De multe ori însă, rugăciunea era zadarnică, pânza nu 
devenea mai grea şi pelerinii petreceau zile, săptămâni şi luni 
întregi pe lângă mormânt. Printre ei se afla o bătrână, cu 
numele Theodula; unii o socoteau nebună, alţii o venerau ca pe 
o sfântă. Trăia de ani de zile în preajma mormântului Sfântului 
Mame. Venise să-l implore să-i vindece fiica, dar aceasta murise 
de mult; Theodula se încăpăţâna totuşi să se roage mai departe, 
în faţa bucății ei de pânză zdrenţuită şi decolorată. 


Din atrium se deschideau trei uşi, care duceau la bazilică: 
una era pentru bărbaţi, alta - pentru femei, iar a treia - cea de la 
mijloc - era pentru călugări şi clerul mărunt. 

Fiind el însuşi anagnoste, adică lector consacrat, lulian intră 
pe această din urmă uşă, împreună cu Eutropiu şi Gallus. 

îmbrăcat cu o rasă lungă, neagră şi cu mâneci largi, cu 
părul uns cu ulei şi strâns cu un şnur subţire pentru a nu-l 
stânjeni intrându-i în ochi în timpul lecturii, el trecu prin mijlocul 
credincioşilor, privind ţintă şi cu modestie în jos. Faţa lui palidă 
căpăta, aproape involuntar, expresia  indispensabilei şi 
prefăcutei supuşenii. 

Urcă în galeria înaltă, ariană. 

Picturile de pe peretele din dreapta reprezentau martiriul 
sfintei Euthymia. Un călău o ţinea de cap pe osândită, în timp ce 
altul, deschizându-i gura cu cleştele, îi apropia de buze o cupă 
cu plumb topit. Pe o altă scenă, călăul reteza, cu un instrument 
de tortură, picioarele însângerate ale sfintei, legată cu mâinile 
de un copac. Sub aceste picturi se citea inscripţia: „Sângele 
martirilor este pentru Biserica Ta, Doamne, podoabă de purpură 
şi de mătase”. 

Pe peretele opus se vedeau păcătoşii arzând în focul 
ladului, iar deasupra, Raiul şi sfinţii săi. 

Unul dintre ei culegea fructe din pomul grădinii Paradisului, 
altul cânta la psalterion, iar al treilea, rezemat de un nor, 
urmărea cu un zâmbet de mulţumire chinurile iadului. Dedesubt 
se puteau citi cuvintele: „Acolo va fi plânsul şi scrâşnirile 
dinţilor”. 

Adoratorii Sfântului Mame intrară în biserică, alcătuind o 
panoramă a tuturor beteşugurilor: ologi, orbi, ciungi, slăbănogi, 
copii chinuiţi semănând cu nişte bătrâni, posedaţi, idioţi, chipuri 
palide şi cu pleoape umflate; purtau cu toţii pecetea unei 
supuneri stupide şi disperate. Când tăcea corul, se auzeau 
suspinele  înăbuşite ale văduvelor ecleziastice, monahiile 
Ordinului Sfântului Vasile, îmbrăcate în veşminte întunecate, 
sau clinchetul lanţului bătrânului Pamfil care, ani întregi, nu 
schimbase cu nimeni o vorbă, în afară de bolboroseala: 
„Doamne! Doamne! Dă-mi lacrimi, dă-mi dragoste, fă-mă să-mi 
amintesc de moarte!” 


Atmosfera era încinsă ca într-o groapă funerară: greoaie, 
încărcată de tămâie, de miros de ceară topită, de ulei ars, 
precum şi de răsuflarea tuturor bolnavilor. 

In ziua aceea, lulian trebuia să citească din Apocalipsă. 

Scenele Revelaţiei se desprindeau, înfricoşătoare; calul cel 
alb al Morţii despica spaţiul pe deasupra grupurilor de 
pământeni, care plângeau văzând apropierea sfârşitului lumii: 

„Soarele este întunecat ca smoala, iar luna - roşie ca 
sângele. Oamenii se roagă de munţi: Prăbuşiţi-vă peste noi şi 
ascundeţi-ne de tronul lui Dumnezeu şi de mânia Mielului, căci 
marea zi a mâniei Sale a venit, şi cine este cel ce va putea să-i 
stea în faţă?”. 

Se repetau mereu prorocirile: 

„Oamenii îşi vor căuta moartea şi nu o vor afla; şi-o vor 
dori, dar ea va fugi de ei”. 

Răsunară tânguirile: „Ferice de cei morţi!”. 

„Veni apoi sângeroasa distrugere a popoarelor; strugurii 
fură aruncaţi în uriaşul teasc al mâniei divine şi, când fură 
striviţi, sângele curse până la frâiele cailor, pe o întindere de o 
mie şase sute de leghe. lar oamenii îl blestemară pe Dumnezeul 
ceresc pentru suferinţele lor şi nu se căiră pentru păcatele lor. ŞI 
îngerul strigă: Cine adoră Fiara şi chipul ei, va bea din vinul lui 
Dumnezeu, pregătit în cupa mâniei Sale, şi va fi chinuit în foc şi 
pucioasă, în faţa Sfinţilor Îngeri şi a Mielului Sfânt. lar fumul de 
la chinul său se va înălța în noaptea veacurilor şi odihnă nu va 
cunoaşte cel ce se va închina la Fiară şi la chipul ei”. 

lulian tăcu; o linişte adâncă plutea în biserică, din mulţimea 
înfricoşată se ridicau suspine dureroase şi zgomotul frunţilor 
lovite de podea, iar clinchetul lanțurilor lui Pamfil îi însoțea 
necontenitul murmur: „Doamne! Doamne! Dă-mi lacrimi, dă-mi 
iubire, fă-mă să- mi amintesc de moarte!”. 

Tânărul îşi ridică privirea căre semicercul de mozaic dintre 
coloane şi arcade, reprezentând imaginea „ariană” a lui Hristos, 
întunecat, înfricoşător, cu chipul slăbit sub o aureolă aurie şi o 
coroană asemănătoare cu cea a împăraţilor bizantini; un chip de 
moşneag, cu nasul lung şi subţire, cu buzele strânse cu 
străşnicie. Cu mâna dreaptă binecuvânta lumea, iar în cea 
stângă ţinea o carte, pe care era scris: „Pace vouă; Eu sunt 
lumina lumii”. 


Şedea pe un tron minunat, iar un împărat roman (lulian îşi 
închipuia că trebuie să fie Constanțiu) îi săruta picioarele. 

În partea de jos, în penumbra unde nu licărea decât un 
opaiţ, se mai detaşa un basorelief pe sarcofagul simbolizând 
primele timpuri ale creştinismului, cu nereide, pantere, tritoni 
veseli şi, alături de ei, Moise, lona cu balena sa, Orfeu 
fermecând sălbăticiunile cu sunetele lirei sale, o ramură de 
măslin, un porumbel - simbol naiv al credinţei curate şi 
copilăreşti. La mijloc se afla Bunul Păstor purtând oaia pe umeri 
- oaia cea rătăcită, sufletul celui păcătos. Era vesel şi simplu 
acest tânăr desculţ, cu obrazul fără barbă şi modest, ca cel al 
ţăranilor săraci. 

lulian îşi închipuia că nu-l mai cunoştea şi nu-l mai vedea 
nimeni pe acest Bun Păstor, iar această mică reprezentare din 
alte timpuri o simţea legată de un vis din copilărie, pe care 
încerca în zadar să-l reconstituie. 

Şi privindu-l pe acest adolescent care părea să-i trimită o 
tainică mustrare, lulian şopti cuvântul pe care-l auzise de la 
Mardonius: „Galileanul!”. În acea clipă, razele piezişe ale 
soarelui ce străbăteau fereastra tremurară în norul de tămâie 
care, plutind uşor, păru să înalțe, incendiată de aureola aurie, 
imaginea ariană, întunecată şi înfricoşătoare, a lui Hristos. 

Corul strigă: 

„Întreaga făptură de carne omenească să amuţească şi să 
se plece, temătoare şi tremurătoare, uitându de tot ce înseamnă 
lumea pământească. Împăratul împăraţilor, Stăpânul stăpânilor 
se dăruieşte întru zălog şi hrană credincioşilor săi, înconjurat de 
îngerii înzestrați cu toate puterile, de heruvimii cu mulţi ochi şi 
de serafimii cu câte şase aripi, ascunzându-şi faţa şi cântând: 
Aleluia! Aleluia! Aleluia!”. 

Asemenea unui uragan, cântarea se revărsa peste capetele 
plecate ale pelerinilor. Imaginea Bunului Păstor se îndepărta; 
privirea adolescentului rămânea însă pe mai departe, plină de 
mustrare, fixată asupra lui lulian, iar inima copilului se strângea, 
nu sub puterea veneraţiei, ci sub cea a unei spaime de 
neîndurat faţă de această taină, pe care nu o va putea nicicând 
pătrunde. 


V 


Părăsind bazilica ariană, lulian se întoarse la Macellum, îşi 
luă trirema pe care şi-o pregătise dinainte şi, nevăzut de nimeni 
(după slujbă, Eutropiu plecase pentru câteva zile într-o 
călătorie), se strecură în afara zidului şi alergă la templul 
Afroditei, care era foarte aproape de biserica Sfântului Mauriciu; 
pădurea sfântă a zeiţei era lipită de cimitirul creştin. 

Ostilitățile, discuţiile, chiar şi procesele dintre cele două 
sanctuare nu încetau niciodată. Creştinii cereau distrugerea 
templului spurcat; preotul sacrificator Olympiador se plângea de 
paznicii bazilicii, care tăiau în taină, noaptea, chiparoşii 
centenari ai pădurii sfinte şi săpau morminte pentru creştini, pe 
pământul Afroditei. 

lulian intră în pădure; îl învălui o adiere călduţă. Stoarsă de 
căldura după-amiezii, scoarţa cenuşie, fibroasă, a chiparoşilor 
plângea cu lacrimi mari şi răşinoase. | se păru că simte 
răsuflarea parfumată a Afroditei. 

Câteva statui îşi marcau strălucirea albă printre copaci. Un 
Eros fusese mutilat de către un paznic smintit al bazilicii, care-i 
rupsese arcul de marmură, bătându-şi joc de zeu. Arma iubirii, 
ca şi cele două mâini frumoase ale micului zeu, zăceau în iarbă, 
la baza statuii. Cât era el de ciung, răutăciosul ţintea însă mai 
departe, cu zâmbetul nebunatic pe buze. 

lulian intră în casa sacrificatorului Olympiador. Încăperile 
erau mici, dar comode, fără obiecte de lux, ci mai degrabă 
sărăcăcioase. Nu erau nici covoare, nici argintărie. O podea de 
piatră, mobile din lemn şi amfore de lut. Fiecare obiect purta 
însă pecetea eleganţei. 

Mânerul lămpii de bucătărie era un minunat obiect de artă, 
reprezentându-l pe Neptun înarmat cu tridentul; formele zvelte 
ale vaselor din lut pline cu ulei de măsline atrăgeau admiraţia 
tânărului. De-a lungul pereţilor se desfăşurau picturi delicate, în 
frescă: nereide călare pe inorogi, dansatoare sacre purtând câte 
un peplum lung, cu falduri ondulându-se în volute graţioase. 

Totul părea să râdă în căsuţa scăldată în soare: nereidele, 
dansatoarele, inorogii, Neptunul de pe lampă, gazdele pline de 
veselie şi necunoscând nici urâţenia, nici răutatea, nici 
plictiseala. Le erau de ajuns o duzină de măsline, nişte pâine 
albă, un ciorchine de struguri şi câteva cupe de vin amestecat 
cu apă, pentru a socoti o asemenea masă drept un ospăț; iată 


pentru ce Diofana, soţia lui Olympiador, agăţase triumfătoare pe 
uşă o cunună de lauri. 

lulian intră în grădiniţa atrium-ului. Sub cerul albastru, o 
fântână arteziană biciuia aerul, iar din mijlocul narciselor, 
acantei, lalelelor şi mirtului se ridica un Mercur înaripat din 
bronz, râzând şi el ca tot ce se găsea în locuinţă şi gata să-şi ia 
zborul. 

Deasupra florilor, luându-se la joacă cu soarele, se 
urmăreau fluturii şi albinele. În curte, la umbra porticului, 
Olympiador şi Amaryllis, fiica sa cea frumoasă ce număra 
şaptesprezece primăveri, se antrenau la elegantul joc atic 
„kottavos”. Pe o colonetă înfiptă în pământ se legăna, 
asemenea limbii unui cântar, o mică grindă de care atârna, la 
fiecare capăt, câte o căniţă minusculă; sub ele era pus câte un 
vas plin cu apă, deasupra căreia se află câte o statuetă de 
metal. Trebuia aruncată, de la o distanţă oarecare, o cupă cu vin 
care să umple una dintre ceşcuţe care, înclinându-se sub 
greutate, să lovească statueta. 

- Joacă! Hai, joacă, e rândul tău! strigă Amaryllis. 

- Unu, doi, trei! 

Olympiador aruncă conţinutul cupei sale şi nu-şi nimeri 
ţinta. 

Avea un râs copilăresc şi părea ciudat să-l vezi pe acest om 
în toată firea şi cu părul cărunt, îndeletnicindu-se cu acest joc 
naiv. 

Cu o mişcare graţioasă a braţului gol cu care-şi aruncă 
tunica liliachie, tânăra fată lansă lichidul şi căniţa de la 
„kottavos” şi făcu să răsune statueta. Se porni pe râs, bătând 
din palme. 

Deodată, îl zăriră în prag pe lulian şi se repeziră amândoi 
să-l îmbrăţişeze. 

Amaryllis strigă: 

- Diofana! Unde eşti? Vino să vezi oaspetele care ne 
onorează! Vino repede! 

Diofana veni în grabă de la bucătărie. 

- lulian, copilul meu drag! Parcă ai slăbit... Nu te-am mai 
văzut de mult... 

Şi adăugă, strălucind de veselie: 


- Bucuraţi-vă, copiii mei! Vom avea diseară un adevărat 
ospăț! Voi pregăti cununi de trandafiri proaspeţi, voi frige trei 
bibani întregi şi vă voi face o prăjitură cu ghimbir. 

În acea clipă o sclavă se apropie de Olympiador şi-i şopti la 
ureche că o patriciană bogată din Cezareea dorea să-l vadă, 
vrând să discute cu preotul sacrificator al Afroditei. 

Olympiador o urmă. lulian şi cu Amaryllis jucară mai 
departe „kottavos”. 

În acel moment se strecură pe lângă ei o fetiţă de vreo 
zece ani, palidă, bălaie, - copilul cel mai mic al lui Olympiador: 
Psyche. Avea ochii albaştri foarte trişti şi părea a fi singura din 
casă care să nu se fi consacrat Afroditei, rămânând străină de 
veselia celorlalţi. Avea o viaţă aparte, cădea pe gânduri atunci 
când ceilalţi râdeau şi nu-şi dădea nimeni seama ce anume o 
întrista şi ce o bucura. Tatăl o socotea o făptură vrednică de 
milă, suferind de o boală fără leac, fiind atinsă de o privire 
fatală, de vrăjile veşnicilor săi duşmani, galileenii, care pentru a 
se răzbuna pe el îi răpiseră copila. 

Oacheşa Amaryllis era preferata lui Olympiador; dar mama 
ei o răsfăţa pe ascuns pe Psyche şi o iubea cu o pasiune 
arzătoare pe copila bolnavă, a cărei viaţă sufletească nu o putea 
pătrunde. Psyche se ducea, pe ascuns faţă de tatăl ei, la bazilica 
Sfântului Mauriciu, fără a ţine seama de mângâierile, de 
rugăminţile, de amenințărilor mamei sale. Sacrificatorul o 
renegase cu durere-n suflet pe Psyche şi, când i se vorbea 
despre ea, se întuneca la faţă şi arăta rea-voinţă. Afirmă că, din 
pricina nelegiuirii fetei, vita-de-vie, binecuvântată cândva de 
Afrodita, producea acum rod mai puţin şi era de-ajuns ca ea să- 
şi poarte la gât cruciuliţa de aur, pentru a profana templul zeiţei. 

- De ce te duci la biserică? o întrebă odată lulian. 

- Nu ştiu. E bine acolo. L-ai văzut pe Bunul Păstor? 

- Da, Galileanul! De unde ştii de El? 

- Mi-a povestit bătrâna Theodula... De-atunci, mă duc la 
biserică. Dar de ce, spune-mi, lulian, de ce îl urăsc toţi pe Bunul 
Păstor? 

Olympiador se întoarse triumfător şi povesti despre 
conversaţia sa cu patriciana, o tânără de neam mare, pe care o 
părăsise logodnicul, despre care credea că fusese vrăjit cu un 
talisman de către o rivală. Se dusese de multe ori la biserica 


creştină, rugându-se sincer Sfântului Mame; dar nici postul, nici 
prosternările nu rupseseră nefericita vrajă. 

- Cum ar putea oare creştinii s-o ajute? conchise 
Olympiador cu un glas batjocoritor, aruncând o privire ironică 
înspre Psyche, care asculta cu atenţie. La mine a venit creştina; 
o va vindeca Afrodita! 

Arătă cu încântare cei doi porumbei albi legaţi unul de 
celălalt, pe care creştina îl rugase să-i ofere în chip de jertfă 
zeiţei iubirii. Amaryllis luă în mâini păsările şi le sărută ciocurile 
trandafirii, insistând că ar fi un mare păcat să le omoare. 

- Tată! Le vom oferi zeiţei, fără a le vărsa sângele! 

- Cum? Jertfa cere sânge. 

- Le vom da libertatea! Îşi vor lua zborul către cer, drept la 
tronul Afroditei! Zeita se află în cer, nu-i aşa? Le va primi. 
Îngăduie-mi, te rog, tată dragă! 

Olympiador nu îndrăzni să se opună şi tânăra, dezlegând 
porumbeii, le dărui libertatea. Păsările bătură vesel din aripile 
lor albe şi zburară la cer, „către tronul Afroditei”. Apărându-şi 
ochii cu mâna, preotul sacrificator urmărea cum ofranda 
creştinei dispărea în văzduh, în timp ce Amaryllis ţopăia 
încântată şi striga: 

- Afrodita! Afrodita! Primeşte acest sacrificiu neprihănit! 

Olympiador plecă. Cu pas solemn şi temător, lulian se 
apropie de Amaryllis; se îmbujoră la faţă şi vocea îi tremură, 
atunci când rosti numele tinerei fete: 

- Amaryllis! Ti-am adus... 

- Ah! De mult vroiam să te întreb ce este! 

- Este... o triremă... 

- O triremă! Ce vrei să spui? 

- O triremă adevărată, liburniană... 

Se grăbi să-şi dezvelească darul şi, deodată, în faţa tinerei 
care-l privea fu cuprins de un negrăit sentiment de ruşine; se 
tulbură şi, implorând-o cu privirea, strecură jucăria în bazin. 

- Vezi, Amaryllis... e o triremă... o triremă adevărată... cu 
pânze... cu cârmă... Uită-te ce frumos pluteşte! 

Dar Amaryllis râse zgomotos: 

- Ce nostim eşti! Ce vrei să fac cu trirema ta? Prea departe 
nu mă duce. Este o barcă bună pentru şoareci şi gâze... Fă-i-o 
cadou lui Psyche, se va bucura grozav de mult. 


Cu tot necazul său adânc, lulian încerca să pară indiferent, 
deşi îl înecau lacrimile; făcând o sforţare uriaşă, rosti cu buzele 
tremurânde şi cu dispreţ în glas: 

- Văd că nu pricepeţi nimic... din ale artei! 

Amaryllis râse şi mai tare. 

Ca o culme a afrontului, o chemară lângă logodnicul ei - un 
negustor bogat din Samos, prost îmbrăcat, parfumat violent şi 
făcând veritabile nelegiuiri gramaticale în vorbire. lulian îl 
detesta şi, îndată ce află de sosirea lui, simţi cum se spulberă 
tot farmecul casei. 

Din camera de alături ajungeau până la el limbuţia 
nebunească a fetei şi glasul logodnicului ei. 

lulian nu scoase o vorbă; mânat de o ură rece, îşi luă 
trirema dragă, trirema cea cu adevărat liburniană, la care 
lucrase atât de mult şi, de faţă cu Psyche, cuprinsă de spaimă, îi 
rupse catargul, smulse pânzele, sfărâmă parâmele, călcă în 
picioare jucăria, astfel încât să nu mai rămână nimic din ea. 

Amaryllis se întoarse. Chipul ei purta amprenta unei fericiri 
aparte, a acelui surplus de vitalitate, a excesului de bucurie pe 
care o provoacă, la tinerele fete, nevoia de a săruta şi de a 
strânge în braţe pe cei care le înconjoară. 

- lulian! lartă-mă! Te-am mâhnit... lartă-mă, dragul meu! 
Ştii bine că te iubesc. 

Până să aibă el răgazul să-şi revină, Amaryllis îşi aruncă 
tunica şi-i strânse capul între braţele ei goale şi fragede. O 
teamă plăcută îi opri lui lulian inima în loc; vedea atât de 
aproape de el ochii mari, negri, umezi, o mireasmă atât de 
pătrunzătoare se răspândea din carnea ei şi-l strângea atât de 
puternic la pieptul ei tare, încât tânărul ameţi. 

Işi închise ochii şi simţi pe buze o sărutare dureros de 
lungă. 

Vocea negustorului din Samos curmă vraja. 

- Amaryllis! Amaryllis! Unde eşti? 

lulian o respinse cu toată puterea pe tânăra fată. Cu inima 
năpădită de durere şi de ură, strigă: „Lasă-mă! Lasă-mă odată!”. 
Se smulse din braţele ei şi o rupse la fugă. 

Fugi departe de casă, fără să ţină seama de nimic, 
străbătând via şi pădurea de chiparoşi, pentru a nu se opri decât 
la templul Afroditei. Auzea vocea veselă a Diofanei cum îl 
chema, anunţându-l că prăjiturile cu ghimbir erau coapte, dar 


nu-i răspunse. Cei din casă îl căutau. Se ascunse în tufele de 
dafin, la picioarele lui Eros; fiind obişnuiţi cu ieşirile sale ciudate, 
ceilalţi crezură că s-a dus la Macellum. 

Când toate se liniştiră din nou, lulian ieşi din ascunzătoare 
şi privi templul zeiţei dragostei, ridicat pe un deal destul de 
înalt, oferind din toate părţile o perspectivă nelimitată. Sub 
bătaia soarelui, marmura coloanelor ionice se scălda uşor în 
azurul întunecat şi cald, care le îmbrăţişa cu încântare făptura 
rece şi albă ca zăpada. 

Fiecare colţ al frontonului purta acrostare înfăţişând grifoni 
care, cu labele lor înarmate cu gheare scoase afară, cu ciocul de 
vultur deschis, cu sânii de femeie, îşi decupau contururile 
mândre şi severe pe fondul albastru al cerului. 

lulian urcă treptele până la portic, împinse uşa de bronz şi 
pătrunse în interiorul templului, în sacrul naos. 

Liniştea şi răcoarea îl învăluiră. Soarele asfinţitului mai 
lumina încă partea de sus a capitelurilor, ale căror volute fine 
semănau cu nişte bucle de aur, contrastând cu penumbra care 
umplea partea inferioară a templului. Mirosul de mirt ars se mai 
răspândea încă, de pe un trepied. 

Rezemat de perete, lulian îşi ridică temător privirea, 
ţinându-şi răsuflarea, care i se stinse pe buze. 

Era, într-adevăr, Ea. 

Sub cerul deschis, în mijlocul templului, se înălța, de-abia 
născută din spuma mării, rece şi albă, Afrodita Anadyomene. 
Zeița contempla zâmbind cerul şi marea, uimită de farmecul lor, 
fără a-şi da încă seama că ceea ce se reflecta în azurul cerului şi 
în apă ca în nişte oglinzi fără de sfârşit era propria ei frumuseţe. 
Niciun veşmânt nu-i profana divinul trup; se înălța castă şi nudă, 
asemenea cerului fără nori de deasupra capului ei. 

lulian o privea cu nesaţ şi, dintr-o dată, simţi un freamăt de 
adoraţie zdruncinându-i trupul; îmbrăcat în întunecatul său 
veşmânt monahal, tânărul se lăsă în genunchi în faţa Afroditei, 
cu chipul îndreptat către Ea, stăpânindu-şi cu mâinile bătăile 
inimii. 

Se aşeză apoi, la o oarecare distanţă şi la fel de intimidat, 
la picioarele coloanei, fără a-şi lua ochii de la statuie; îşi rezemă 
obrazul de marmură; pacea îi cobora în suflet; adormi. 

Simţea însă, până şi în somn, prezenţa Ei. 


Cobora la el, apropiindu-se tot mai mult. Mâinile ei fine şi 
albe îi cuprindeau gâtul. Cu zâmbetul pe buze, se lăsa pradă 
acestor mângâieri nepăsătoare: răceala marmurei îi pătrundea 
până-n adâncul inimii. Sfintele mângăâieri nu semănau în niciun 
fel cu îmbrăţişările pasionale ale lui Amaryllis. Sufletul lui lulian 
se elibera de dragostea pământeană, intra în odihna din urmă, 
asemenea divinei nopţi a lui Homer, asemenea dulcelui repaos 
al morţii. 


Când se trezi, era noapte; în pătratul ce se deschidea către 
cer, se vedeau lucind stelele; cornul lunii îşi proiecta lumina 
argintie pe capul Afroditei. lulian se sculă. Olympiador probabil 
că venise, dar nu l-o fi zărit, sau nu o fi vrut să-l trezească pe 
tânăr, de vreme ce pe trepiedul de bronz se încinseseră acum 
noi tăciuni şi un firicel subţire de fum înmiresmat se înălța către 
zeiţă. 

lulian se apropie zâmbind, luă din cupa de crizolit de la 
picioarele trepeidului câteva boabe răşinoase şi le aruncă peste 
tăciuni. Fumul se ridică mai gros şi lumina roşiatică a focului se 
aprinse, o dată cu trandafiriul palid al vieţii de pe obrazul zeiţei, 
în luptă cu luciul proaspăt al cornului lunii ce începea să iasă la 
iveală. 

lulian se înclină, sărută picioarele statuii, pe care le stropi 
cu lacrimile sale şi strigă: 

- Afrodita! Afrodita! Te voi iubi în vecii vecilor! 


VI 


La intrarea în centrul Marii Antiohii de pe ţărmul Mării 
Interioare, într-unul din cartierele murdare şi sărace ale 
Seleuciei siriene, nişte ulite strâmte şi întortocheate duceau 
către piaţa care domina cheiul. Nu se vedea marea, din pricina 
numărului mare al catargelor şi velelor care închideau orizontul. 

Casele se compuneau din încăperi mici şi sărăcăcioase 
încărcate cu obiecte desperecheate şi erau spoite cu var; în 
exterior, erau împodobite cu câte un covor rupt, ce aducea a 
cârpă murdară sau a împletitură destrămată. Peste tot, prin 
colţuri, printre magherniţe, printre răscrucile pline de miasma 
provenind de la apele infestate de la spălătorii şi băile pentru 


săraci, mişuna o mulţime nevoiaşă şi înfometată, de un 
cosmopolitism ciudat. 

Soarele încingea pământul şi aluneca spre ospăţul zării; se 
lăsa amurgul, cu arpile sale larg desfăşurate; căldura 
înăbuşitoare, praful şi pâcla apăsau cu sporită greutate asupra 
oraşului. Dinspre piaţă venea un miros de carne şi legume 
stricate, rămase multă vreme sub bătaia soarelui. Sclavi pe 
jumătate despuiaţi cărau mărfurile de la corăbii. Aveau capul 
aproape ras: printre zdrenţele lor se zăreau vânătăi urâte şi cei 
mai mulţi purtau pe obraji cicatricele marcate cu fierul roşu ale 
celor două litere latine C şi F, ceea ce vroia să însemne: 
„Cavefurem!" (Fereşte-te de hoţi). 

Se aprinseră focuri. Noaptea care se apropia nu punea 
capăt forfotei şi discuţiilor de prin fundături. De la fierăria 
învecinată răsunau, cât să-ţi spargă urechile, loviturile de ciocan 
pe drugii de fier; flăcările se înălţau, împrăştiind în zborul lor 
funinginea. Sclavii de la brutăria de-alături, dezbrăcaţi şi 
purtând din cap până-n picioare pulberea albă şi făinoasă, cu 
pleoapele umflate de căldură, băgau pâinea în cuptor. Instalat 
într-o bojdeucă în bătaia vântului, ce răspândea o insuportabilă 
duhoare de pap şi piele, un cizmar cosea încălțări, la lumina 
unei lămpi afumate, ghemuit pe călcâie şi cântând în gura mare 
cântece barbare. 

Intre cocioabele din preajma răscrucii, două babe cu părul 
despletit şi semănând cu nişte vrăjitoare adevărate urlau şi se 
sfădeau, ameninţându-se cu pumnii şi fiind pe punctul de a se 
lua la bătaie cu pietre, pentru o frânghie de rufe întinsă. Un 
negustor de prin satele din depărtare se grăbea către negoţul 
său matinal, călare pe o iapă bătrână încărcată cu coşuri de 
răchită ce conţineau grămezi de peşte stricat, al căror miros 
împuţit îi îndepărta pe trecători. Un ştrengar rotofei, roşcat la 
păr şi la piele, se desfăta cu zgomotul pe care-l făcea lovind un 
lighean mare, în timp ce alţi copii, fără de număr, pricăjiţi - se 
năşteau şi mureau zilnic cu sutele în această mizerie - se târau, 
scâncind ca nişte purcei, în jurul băltoacelor pline cu coji de 
portocale şi de ouă. Prin fundăturile încă şi mai suspecte, locuite 
de hoţi, şi prin care cârciumile îşi răsuflau mirosul de vin acrit, 
marinari din toate colţurile lumii mergeau la braţ, zbierând 
cântece de beţie. 


lar mai presus de toată această gălăgie, de murdăria şi 
mizeria umană, marea din depărtare, nesfârşită, nevăzută, 
gemea şi vuia. 

Lângă ferestrele de la bucătăria subterană a unui negustor 
fenician, câţiva inşi zdrenţăroşi jucau arşice şi stăteau de vorbă. 
De la bucătărie urcau valuri calde de miros de grăsime încinsă, 
de mirodenii şi de vânat, pe care cei înfometați îl trăgeau în nări 
cu lăcomie, închizându-şi ochii. 

Un creştin, vopsitor de ţesături de purpură, alungat pentru 
furt dintr-un atelier din Tyr, şopti sugând cu poftă o frunză de 
nalbă aruncată de bucătar: 

- Şi la Antiohia, prieteni! Vă apucă groaza gândindu-vă la 
ceea ce se petrece noaptea! De curând, norodul flămând l-a 
făcut bucăţi pe prefectul Theofil. Şi pentru ce anume? Nu se 
ştie! După ce şi-a făcut isprava, lumea şi-a adus aminte că 
nenorocitul era un om bun şi cumsecade... N-am apucat să spun 
că-l alesese cezarul. 

Un bătrân caşectic, hoţ de buzunare grozav de iscusit, 
răspunse atunci: 

- L-am văzut odată pe cezar. Mi-a plăcut. Tinerel, bălai ca 
inul, cu obrazul plin şi bun. Şi totuşi, câte crime, Doamne! Câte 
crime!... Nu mai îndrăzneşti să ieşi în stradă... 

- Nu de la cezar vin toate astea, ci de la nevastă-sa 
Constanţia, vrăjitoarea aia bătrână! 

Câteva personaje ciudate se apropiară de grup şi se 
înclinară, ca şi cum ar fi dorit să ia parte la conversaţie. Dacă 
focul de la bucătărie ar fi fost mai puternic, s-ar fi putut observa 
că feţele lor erau machiate, iar hainele - murdărite şi rupte, ca 
cele ale unor cerşetori de la teatru. În pofida zdrenţelor, cel mai 
murdar dintre ei avea mâinile fine şi albe, cu unghiile tăiate şi 
vopsite cu roşu. Unul din aceste personaje îi şopti camaradului 
său la ureche: 

- Ascultă, Agamemnon; e vorba aici despre cezar. 

Cel numit Agamemnon părea beat. Se clătina pe picioare. 
Barba, mult prea lungă şi prea aspră pentru a fi naturală, îi 
dădea înfăţişarea unui tâlhar de temut. Dar ochii erau blânzi, de 
un albastru strălucitor: aproape copilăreşti. Camarazii săi îl 
vegheau tot timpul, şoptindu-i: 

- Atenţie, bagă de seamă... 

Bătrânul cerşetor reluă, cu glas plângăcios: 


- Nu, spuneţi-mi doar atât, prieteni, e bine? Preţul pâinii 
creşte în fiecare zi. Mor oamenii ca muştele. Şi deodată... nu, 
gândiţi-vă un pic!... Vine deunăzi, din Egipt, o corabie uriaşă. 
Lumea se bucură, gândind că aduce pâine. Cezarul - ni se spune 
- a adus-o pentru a hrăni poporul. Şi ce credeţi că era, oameni 
buni? Praf de Alexandria, un praf special, trandafiriu, din Libia, 
pentru a-i freca pe atleți. Praf pentru gladiatorii de la Curte! 
Praf, în loc de pâine!... Ei?... E bine? 

Agamemnon îl împinse cu cotul pe tovarăşul său. 

- Întreabă-l repede cum îl cheamă!... Întreabă-l! 

- Uşurel!... Mai târziu... 

Un pielar observă: 

- La noi aici, în Seleucia, încă mai trăim liniştiţi. În Antiohia 
însă, nu dai decât de trădări, spionaje, turnătorii. 

Sugându-şi pentru ultima oară frunza de nalbă, vopsitorul 
bombăni, încet: 

- Aşa-i, dacă nu ne ajută Dumnezeu, carnea şi sângele de 
om vor preţui în curând mai puţin decât vinul şi pâinea! 

- Of! Of, of!... Biete făpturi ce suntem! Divinii olimpieni se 
joacă cu noi, cum s-ar juca cu mingea! Oamenii plâng, iar zeii 
râd! 

Tovarăşul lui Agamemnon izbutise să se bage în vorbă şi 
ceruse, în treacăt şi cu iscusinţă, numele celor de faţă. 
Surprinsese ştirea pe care cizmarul ambulant o dăduse 
pielarului, despre complotul pus la cale de către ostaşii gărzii 
pretoriene, împoriva vieţii cezarului. Îndepărtându-se apoi cu 
câţiva paşi, scrisese numele vorbitorilor, cu un condei elegant 
pe tăblițe de ceară moale, care mai purtau încă multe alte 
nume, scrise dinainte. 

Se auziră atunci dinspre piaţă sunetele aspre, când vesele, 
când plângătoare, ale unei orgi hidraulice. 

Pentru patru parale pe zi, la intrarea unei barăci de bâlci, 
un sclav orb pompa apa care producea, cu un mecanism 
anume, aceste sunete ciudate. 

Agamemnon îşi atrase amicii către baraca acoperită 
asemenea unui cort, cu o stofă albastră brodată cu stele argintii. 
Un felinar lumina tabla neagră ce ţinea loc de afiş, pe care se 
scrisese cu creta, în limbile siriană şi greacă, ordinea 
programului. Un aer apăsător umplea interiorul, purtând un 
amestec de miros de usturoi şi fum de la lămpi. În afara orgii, 


mai piuiau două fluiere stridente, în timp ce un etiopian negru 
bătea la tamburină, dându-şi ochii peste cap. Un dansator 
alerga şi se plimba pe o sârmă, bătând măsura din palme şi 
cântând cântecul la modă: 

Huc, huc, convenite nunc... 

Spatolocinaedi! 

Pedem tendite 

Cursum addite... 

Acest  saltimbanc slab şi neruşinat era un bătrân 
dezgustător şi vesel. De pe fruntea rasă se scurgeau picături de 
sudoare amestecată cu farduri; ridurile sale spoite cu alb de 
plumb semănau cu crăpăturile unui perete a cărui tencuială se 
topeşte în ploaie. 

La plecarea lui, fluierele şi orga tăcură. Pe scenă apăru un 
copil de cincisprezece ani, pus să execute celebrul dans kordax, 
după care se dădea în vânt poporul. Părinţii Bisericii îl 
anatematizaseră, legile romane îl interziseseră - zadarnic însă. 
Săraci şi bogaţi, soţii de senatori şi dansatoare de stradă dansau 
mai departe şi în tot locul kordax. 

Agamemnon şopti, încântat: 

- Ce fată frumoasă! 

Cu contribuţia pumnilor amicilor săi, îşi găsise un loc în 
primul rând. 

Trupul zvelt şi bronzat al nubienei nu era acoperit decât pe 
şolduri, cu un văl trandafiriu, uşor şi străveziu. Părul îi era ridicat 
pe creştetul capului în zulufi negri, fini şi pufoşi, ca la femeile 
etiopiene. Figura, de cel mai pur tip egiptean, amintea de cea a 
sfincşilor. 

Începu să danseze cu un aer neglijent, ca şi cum ar fi fost 
obosită. Deasupra capului, în mâinile ei fine, zurgălăii mari de 
oţel - crotalele - vibrau uşor şi moale. Mişcările se înteţiră apoi 
şi, deodată, de sub genele lungi, străluciră ochii galbeni, limpezi 
şi mândri, ca de sălbăticiune. Se învioră, iar crotalele de oţel se 
agitară, cu sunetul lor pătrunzător şi atât de sfidător, încât 
întreaga mulţime se înfioră şi tăcu. 

Fata făcu atunci o piruetă, vioaie, zveltă, suplă ca un şarpe. 
Nările i se umflară. Un strigăt ciudat îi ieşi din gâtlej. La fiecare 
mişcare bruscă, sânii ei mici şi bruni tresăreau ca două fructe 
coapte la bătaia vântului, fiind reţinuţi de ochiurile unei plase de 


mătase verde, iar sfârcurile de un purpuriu aprins se înălţau, 
voluptuoase. 

Mulțimea urla de entuziasm. Agamemnon delira, fiind ţinut 
în frâu de amicii săi. Deodată, fata se opri. Un tremur uşor îi 
străbătu corpul. 

Se lăsă o linişte adâncă. Deasupra capului nubienei, cu 
vibrații abia desluşite şi stingându-se treptat, vioaie şi delicate 
ca aripile unui fluture captiv, se agitau crotalele. Focul ochilor 
gălbui slăbise, deşi mai arunca încă lumini scânteietoare. Chipul 
se făcu sever, dar pe buzele groase şi purpurii - buze de sfinx - 
tremura un zâmbet uşor, la fel de slab ca sunetul pe cale să se 
stingă al crotalelor. 

Publicul strigă şi aplaudă atât de tare, încât cortul albastru 
cu stele argintii se legănă ca un văl la suflul puternic al unei 
furtuni. Stăpânul se temu o clipă să nu i se dărâme baraca. 
Tovarăşii lui Agamemnon nu-l putură reţine: ridicând cortina, se 
năpusti pe scenă către partea rezervată dansatoarelor şi 
actorilor. În zadar îl sfătuiau amicii: 

- Aşteaptă! Mâine va fi totul după voia ta! S-ar putea ca 
acum.. 

Agamemnon îi întrerupse: 

- Nu mâine: acum! 

Se apropie de proprietar - şmecherul şi căruntul grec 
Mirmes - şi, dintr-o singură mişcare, fără explicaţii, îi vărsă în 
pulpana tunicii un pumn de monede de aur. 

- Dansatoarea e sclava ta? 

- Da; ce doreşte... înălţimea ta? 

Luat prin surprindere, Mirmes se uita când la Agamemnon, 
când la aur. 

- Cum te cheamă, fetiţo? 

- Phyllis. 

Îi dădu şi ei galbeni cu nemiluita. Grecul şopti câteva vorbe 
la urechea fetei, care se juca cu monedele, iar ea, râzând, îşi 
fixă ochii strălucitori spre Agamemnon. Acesta îi spuse: 

- Vino cu mine! 

Phyllis îşi aruncă pe umeri o hlamidă de culoare închisă şi 
se strecură cu el, în stradă. 

Îl întrebă, supusă: 

- Unde? 

- Nu ştiu. 


- La tine? 

- Nu se poate. Locuiesc în Antiohia. 

- lar eu, am ajuns abia azi-dimineaţă în acest oraş. 

- Cum să facem atunci? 

- Aşteaptă. Am văzut adineauri, în fundătura de-alături, 
templul lui Priap deschis. Hai acolo. 

Phyllis îl atrase, râzând. Amicii lui Agamemnon vrură să-l 
urmeze dar el le spuse: 

- N-are rost. Rămâneţi aici. 

- Fii atent! la-ţi măcar o armă... Cartierul e periculos... 

Scoţând de sub haină un pumnal cu un mâner minunat, 
unul dintre însoțitorii lui Agamemnon i-l întinse, respectuos. 
Împiedicându-se la tot pasul, Agamemnon şi Phyllis pătrunseră 
într-o fundătură întunecoasă, care începea din piaţă. 

- Aici, aici! Nu-ţi fie teamă, intră... 

Se treziră în vestibulul unui mic templu pustiu, cu coloanele 
vechi şi grosolane, slab luminate de un opaiţ care abia pâlpâia. 

- Impinge uşa! 

Râzând încetişor, Phyllis aruncă la pământ hlamida moale şi 
caldă. Când o strânse în braţe, lui Agamemnon i se păru că în 
jurul trupului i se încolăcea un şarpe primejdios, călduţ şi 
mlădios, ale cărui ochi deveniseră enormi şi înfricoşători. 

În aceeaşi clipă, in interiorul templului răsunară gâgâieli 
ascuţite şi bătaia unor aripi stârni un curent atât de puternic, 
încât opaițul fu pe punctul de a se stinge. Agamemnon îi dădu 
drumul fetei şi îngăimă: 

- Ce-i asta? 

Forme albe alunecară prin întuneric, asemenea unor năluci. 
Cuprins de spaimă, Agamemnon se închină. 

- Dar ce se-ntâmplă? Prea-sfânta Ta cruce să ne apere!... 

Simţi în picior o muşcătură puternică. Ţipă de durere şi de 
spaimă; apoi îl apucă de gât pe unul dintre duşmanii săi 
nevăzuţi, îşi înfipse pumnalul în altul... Răsunară ţipete 
asurzitoare, urmate de chelălăieli şi bătăi repetate. Opaiţul şovăi 
pentru ultima oară, iar Phyllis strigă, râzând: 

- Păi sunt gâscanii, gâscanii sfinţi ai lui Priap!... Ce-ai făcut 
acolo? Palid şi tremurând din tot trupul, învingătorul ţinea într-o 
mână pumnalul plin de sânge şi, în cealaltă, gâscanul ucis. Cu 
torţe aprinse, mulţimea năvăli urlând în templu, fiind condusă 
de Scabra, bătrâna jertfitoare a lui Priap. 


Aceasta strigă: 

- Ajutor! Ajutor! Templul a fost profanat! Gâscanii sfinţi ai 
lui Priap sunt omorâţi!... Uite!... Uite-i pe spurcaţii de creştini! 

Ascunsă în hlamida ei, Phyllis fugi, în timp ce mulţimea îl 
târa pe Agamemnon, care era atât de descumpănit, încât nu-i 
trecea prin minte să dea măcar drumul gâscanului pe care-l 
ţinea în mână. 

Scabra îi chemă pe agoranomes - paznicii pieţei. Mulțimea 
sporea din clipă în clipă. Amicii lui Agamemnon alergară să-l 
ajute: era prea târziu. De prin bârloguri, cârciumi, prăvălii, 
fundături, se îngrămădea o întreagă lume interlopă, atrasă de 
zgomot. Feţele purtau expresia unei curiozităţi vesele, specifică 
unor gură-cască. Fierarul alerga purtându-şi pe umăr ciocanul; 
cele două babe îşi uitaseră de gâlceavă; cu urme de aluat pe el, 
brutarul îl împingea pe cizmarul şchiop şi, în urma lor, venea în 
fugă ştrengarul roşcat, scâncind şi râzând, lovindu-şi ligheanul, 
ca şi cum ar fi bătut un clopot de alarmă. 

Scabra urla, trăgându-l pe Agamemnon de veşminte: 

- Stai!... Pun eu mâna pe barba ta blestemată! Niciun smoc 
nu-ţi las din ea!... Of, stârv de cioară ce eşti! Nu faci nici cât 
frânghia de care vei fi spânzurat, lichea nenorocită! 

Apărură până la urmă agoranomii, somnoroşi, cu înfăţişare 
dubioasă, aducând mai degrabă a vagabonzi, decât a paznici ai 
ordinii publice. 

Mulțimea era dominată de o amestecătură atât de 
asurzitoare de râsete, de ţipete şi înjurături, încât nimeni nu 
înţelegea nimic. Unul striga: „Ucigaşul!”, altul: „Hoţul!”, al 
treilea: „Foc!”. 

Răsună deodată deasupra tuturor vocea tunătoare a unui 
roşcovan uriaş, pe jumătate gol, băiaş de meserie, iar din 
vocaţie - orator prin pieţe publice. 

- Cetăţeni, ascultați şi credeţi-mă!... O urmăresc demult pe 
licheaua asta şi pe tovarăşii săi. Notează nume de oameni. Sunt 
iscoade de-ale cezarului! 

Trecând de la gând la faptă, Scabra se agăţă cu o mână de 
barba lui Agamemnon şi cu cealaltă - de părul lui. El încercă s-o 
împingă, dar baba trase din răsputeri şi, spre uimirea tuturor, 
părul şi barba neagră rămaseră în mâinile ei, făcând-o să se 
prăvălească la pământ. In faţa mulţimii apărea, în locul lui 
Agamemnon, un tânăr frumos cu părul bălai şi creţ şi cu o barbă 


scurtă. Mulțimea stupefiată se linişti. Glasul băiatului răsună 
însă din nou: 

- Aţi văzut, cetăţeni? Sunt turnători deghizați! 

Unul strigă: 

- Loviţi-l! Bateţi-i! 

Norodul se aţâţă. Se aruncară pietre. Tovarăşii lui 
Agamemnon îl înconjurară, scoţându-şi săbiile din teacă. Pielarul 
fu ucis din prima lovitură şi căzu într-o baltă de sânge. Puştanul 
cel roşcat fu călcat în picioare. Figurile oamenilor deveniră 
sălbatice. In clipa aceea însă, zece sclavi paflagonieni uriaşi, 
purtând pe umeri o litieră de purpură, îşi croiră drum cu 
autoritate. 

- Suntem salvaţi! strigă tânărul bălai, sărind în litieră, 
împreună cu unul dintre amicii săi. 

Paflagonienii îi ridicară pe umeri şi fugiră, în pas alergător. 
Mulțimea furioasă vru să pornească pe urmele lor şi să-i atace 
cu pietre. Cineva strigă: 

- Cetăţeni! Nu vedeţi că e însuşi cezarul? Cezarul Gallus! 

Se opriră atunci cu toţii, împietriţi de spaimă. Legănându-se 
pe umerii sclavilor, asemenea unei bărci pe valuri, litiera de 
purpură dispăru în întunericul străzii. 


Se scurseseră şase ani de la întemnițarea lui lulian şi a lui 
Gallus, în fortăreața  capadociană  Macellum.  Impăratul 
Constanțiu îşi arătase bunăvoința faţă de ei. lulian, în vârstă de 
douăzeci de ani, fu trimis la Constantinopol şi căpătă învoirea de 
a călători în Asia Mică. Cât despre Gallus, împăratul îl numi co- 
regent cu titlul de „cezar” şi-i încredinţă conducerea Orientului. 
Totuşi, aceste favoruri neaşteptate nu prevesteau nimic bun. Lui 
Constanțiu îi plăcea să-şi nimicească vrăjmaşii, după ce le 
adormea îndoielile printr-un exces de răsfăţuri. 

- Vezi, Glycon? Ar putea să mă pună Constanțiu, de-acum 
încolo, să apar cu păr fals! Dar degeaba!... Nu va merge! 

- l-am pus în vedere Majestății Tale că era primejdios... 

Întins pe pernele moi ale litierei, cezarul îşi uitase însă de 
spaimă. 

Incepuse să şi râdă: 

- Glycon! Glycon! Ai văzut cum s-a prăvălit vrăjitoarea 
aceea bătrână la pământ, cu barba mea? 

Ajunşi la palat, cezarul porunci: 


- Repede, o baie parfumată şi masa de seară! 

- Plimbarea mi-a făcut poftă de mâncare! 

Atunci se apropie de el un curier, cu o scrisoare. 

- Ce este, Nerban? Nu, nu, treburile se amână pe mâine 
dimineaţă. 

- Să mă ierte generosul cezar; este un mesaj important, 
sosit direct de la tabăra împăratului Constanțiu. 

- De la Constanțiu! Dă-mi-l. 

Gallus rupse sigiliul misivei, o citi şi păli; genunchii i se 
înmuiară şi ar fi căzut fără îndoială, dacă nu-i săreau curtenii în 
sprijin. Cu vorbe alese, foarte laudative, Constanțiu îl poftea pe 
„Mult iubitul văr” să se ducă la Mediolanum. Impăratul mai 
poruncea totodată să i se trimită fără întârziere singura apărare 
de care dispunea Gallus, două legiuri aflate în cazarmă în 
Antiohia. Constanțiu voia să-şi dezarmeze vrăjmaşul şi să-l 
atragă într-o capcană. Când îşi reveni în simţiri, Gallus murmură 
încet: 

- Chemaţi-o pe soţia mea... 

- Soţia Majestății Tale a şi plecat, în Antiohia. 

- Cum? Nu ştie nimic? 

- Nu. 

- Doamne! Doamne!... Dar ce mai e şi asta? Ce mă fac, fără 
ea? Spuneţi-i trimisului împăratului... Nu, nu-i spuneţi nimic... 
Nu-mi dau seama... Să iau oare o hotărâre, singur? Să se ducă 
un trimis special la Constanțiu... Spuneţi-i că cezarul îl roagă să 
se răzgândească. Doamne, ce mă fac? 

Cuprins de tulburare, păşea în încăpere, ba strângându-şi 
capul în mâini, ba frământându-şi nervos barba blondă, 
repetând întruna: 

- Nu, nu, nu voi pleca pentru nimic în lume. Prefer să 
mor!... O, îl cunosc bine pe Constanțiu! 

Un alt curier se apropie de el, cu o hârtie în mână: 

- De la soţia cezarului. La plecarea ei, lnălţimea Sa a rugat 
să fie semnată cât se poate de repede... 

- Cum?... Încă o condamnare la moarte!... Clement din 
Alexandria! Zău că e prea mult! Trei, în aceeaşi zi... 

- Măria Ta, soţia ta doreşte... 

- Ah! La urma urmei, mi-e totuna!... Daţi-mi condeiul! Nu 
mai contează, acum... Dar de ce a plecat?... Pot oare să mă 
descurc singur? 


Iscălind condamnarea la moarte, îşi fixă asupra celor de 
faţă ochii albaştri, nevinovaţi şi indiferenți. 

- Baia este pregătită şi cina va fi servită îndată. 

- Cina? Nu mi-e foame. Totuşi, ce aveţi? 

- Trufe din Africa. 

- Proaspete? 

- Aduse azi-dimineaţă. 

- Nu e mai bine să prind puteri? Ei, ce ziceţi, prieteni? Sunt 
atât de abătut... Trufe? Tocmai mă gândeam, azi dimineaţă, la 
trufe. 

Pe chipul său descompus alunecă un zâmbet de nepăsare. 
Înainte de a se băga în apa pe care parfumurile o făcuseră 
lăptoasă, Gallus schiţă cu mâna un gest indiferent. 

- Orice-ar fi, mi-e totuna! Nu trebuie să mă gândesc... 
Doamne, fie-ţi milă de noi! Poate că va aranja Constanţa ceva... 

Şi obrazul plin i se lumină deodată, în timp ce-şi făcea 
plăcerea de a se băga în apa înmiresmată. 

Strigă vesel: 

- Spuneţi-i bucătarului să stropească trufele cu sos de ardei 
iute! 


VII 


Atingând vârsta de nouăsprezece ani şi pornind în căutarea 
înţelepciunii elene, lulian auzise vorbindu-se, în Nicomedia, la 
Pergam, la Smyrna, despre renumitul sofist şi teurg lamblichos 
din Chaldeea, elev al lui Porphyrius neoplatonicianul, divinul 
lamblichos, după cum i se spunea. Se duse la Efes, pentru a-l 
vedea. lamblichos era un bătrânel slab şi zbârcit. li făcea 
plăcere să se plângă de beteşugurile sale, de gută, reumatism, 
dureri de cap; îi ocăra pe medici, dar căuta să le urmeze 
îndrumările; vorbea cu multă plăcere despre infuzii şi leacuri. 
Purta tot timpul, chiar şi vara, o haină căptuşită; nu apuca 
niciodată să se încălzească şi-i plăcea să stea, ca o şopârlă, la 
soare. 

lamblichos se desobişnuise din adolescenţă să mănânce 
carne şi nu vorbea despre ea decât cu dezgust; nici măcar nu 
pricepea cum se poate mânca din carnea unui animal. li 
pregătea slujnica o fiertură specială din orz, vin cald şi miere, 


întrucât bătrânul nu putea, cu fălcile sale ştirbe, să mestece 
pâine. 

Era mereu înconjurat de numeroşi elevi, admiratori 
credincioşi, originari de la Roma, din Antiohia, Cartagina, Egipt, 
Mesopotamia şi Persia. 

Cu toţii îl credeau pe lamblichos capabil să facă minuni, iar 
el se purta cu ei ca un părinte plictisit să tot vadă în juru-i atâţia 
copii neajutoraţi. Făcea gesturi mari, urmate de o strâmbătură 
care exprima durerea fizică. Vorbea încet şi avea glasul plăcut, 
dar pe măsură ce ţipau ceilalţi mai tare, vorbea şi el mai încet. 
Nu suporta zgomotul, detesta vocile gălăgioase şi sandalele 
care clămpăneau. 

lulian era dezamăgit; îl privea descumpănit pe acest bătrân 
capricios, friguros şi bolnăvicios, neînţelegând puterea cu care îi 
atrăgea pe toţi către el. Îşi amintea de întâmplarea povestită de 
către elevii săi, care-l asigurau că într-o noapte, în timpul 
rugăciunii, divinul fusese ridicat de o forţă nevăzută la şase coţi 
deasupra pământului, fiind înconjurat de o aureolă aurie. O altă 
povestire menţiona minunea prin care Maestrul făcuse să apară, 
din două izvoare cu apă caldă dintr-un oraş sirian, pe Eros şi 
Arteros - cele două genii ale lubirii -, unul vesel, celălalt 
posomorât. Se mângâiaseră unul pe altul ca doi copii lângă 
lamblichos şi apoi, la porunca acestuia, se făcuseră nevăzuţi. 

Ascultând spusele Maestrului, lulian nu izbutea să 
descopere forţa pe care o cuprindeau vorbele sale. Socotea 
metafizica şcolii lui Porphyrius drept lipsită de viaţă, seacă şi de 
o complexitate penibilă. 

lamblichos ieşea mereu biruitor, ca dintr-o joacă, din cele 
mai anevoioase discuţii despre dialectică. Învățătura sa despre 
Dumnezeu, despre Lume, despre Idei, era de o profundă 
erudiție, dar lipsită de scânteia vitală. lulian se aşteptase la 
altceva. Şi totuşi, mai aştepta încă şi nu pleca. Ochii lui 
lamblichos erau ciudaţi, verzi şi se reliefau cu vioiciune pe 
chipul său ars de soare. lulian era încredinţat că aceşti ochi 
neomeneşti, şi cu atât mai puţin divini, concentrau în ei 
înţelepciunea ocultă, înțelepciunea  șarpelui, despre care 
lamblichos nu vorbea niciodată elevilor săi. Dar atunci când 
divinul întreba, cu glas stins, pentru ce nu era gata fiertura sa 
de orz şi se plângea de gută, vraja se spulbera. 


lamblichos se plimba odată împreună cu lulian pe ţărmul 
mării, în afara oraşului; era o seară liniştită şi melancolică. In 
depărtare, în spatele fortăreței Panormos, se zăreau, albe, 
terasele împodobite cu statui ale renumitului templu al 
Artemisei din Efes. 

Pe ţărmul nisipos, unde, potrivit legendei, Latona îi adusese 
pe lume pe Artemisa şi pe Apollo, tulpinile întunecate ale 
stufului nu se mişcau. Fumul de la numeroasele altare din 
pădurea sacră Orthegia se înălța, în coloane drepte, către cer. 

La miazăzi se vedeau, albăstrindu-se în zare, munţii din 
Samos. Briza era calmă, ca răsuflarea unui copil; valurile 
străvezii luau cu asalt talazul negru. Ascuns după nori, soarele 
asfinţitului le aurea uriaşa masă. lamblichos se aşeză pe o 
stâncă; lulian se lăsă la picioarele sale. Maestrul mângâia părul 
negru şi bogat al discipolului. 

- Eşti trist? 

- Da. 

- Ştiu. Cauţi şi nu găseşti. Nu ai puterea să spui Este şi nu 
îndrăzneşti nici să spui Nu este. 

- Cum ai ghicit, Maestre? 

- Bietul meu copil! De cincizeci de ani sufăr de aceeaşi 
boală... şi voi mai suferi încă, până la moarte. Crezi că // cunosc 
mai mult decât tine? Crezi că L-am găsit? Este vorba de 
nesfârşitele chinuri ale căutării. Faţă de ele, celelalte chinuri nu 
înseamnă nimic. Oamenii îşi închipuie că suferă de foame, de 
sete, de sărăcie; în realitate, suferă din pricina gândului că 
poate E£/ nu există. Este singura suferinţă universală. Cine poate 
îndrăzni să spună nu este, şi cine ştie ce forţă supraomenească 
trebuie să ai, pentru a spune este? 

- Dar nici tu, nici măcar tu, nu te-ai apropiat niciodată de 
EI? 

- De trei ori am trăit, în viaţa mea, extazul de a mă simţi 
unit pe deplin cu £/. Plotin l-a simţit de patru ori. Porphyros, de 
cinci ori. Am avut, în existenţa mea, trei momente pentru care a 
meritat să trăiesc. 

- l-am întrebat pe elevii tăi despre aceasta: ei nu ştiu nimic. 

- Ar îndrăzni oare să ştie? Ei se mulţumesc cu o spoială de 
înţelepciune. Miezul ei este, pentru aproape toată lumea, 
ucigător. 

- Ei bine, Maestre, chiar de-o fi să mor, dă-mi-l şi mie! 


- Ai avea curajul? 

- Da! Vorbeşte, spune! 

- Ce-aş putea să-ţi spun? Nu ştiu... Şi ar fi bine oare s-o fac? 
Ascultă liniştea înserării: te va lămuri mai bine ea, decât 
cuvintele... 

II mângâie mai departe pe creştet pe lulian, care gândi: 
„Poftim, uite ceea ce aşteptam!” şi, îmbrăţişând genunchii lui 
lamblichos, îngână, implorându-l: 

- Maestre! Fie-ţi milă! Dezvăluie-mi totul, nu mă lăsa! 

Cu ochii verzi fixaţi, într-o ciudată imobilitate, asupra 
norilor, lamblichos şopti, ca şi cum şi-ar fi vorbit sieşi: 

- Da, am uitat cu toţii vocea lui Dumnezeu. Asemenea 
copiilor despărțiți încă din leagăn de părintele lor, o auzim şi nu 
o recunoaştem. Pentru a auzi vocea Sa, trebuie să tacă în 
sufletele noastre toate ecourile celor pământene. Atât timp cât 
raţiunea străluceşte şi luminează sufletul nostru, rămânem 
închişi în noi şi nu-L vedem pe Dumnezeu. Dar când raţiunea 
noastră scade, extazul coboară în noi, precum roua nopţii. Cei 
răi nu pot cunoaşte extazul; singuri, înţelepţii se transformă în 
liră ce vibrează în mâna lui Dumnezeu. De unde vine raza care 
luminează sufletul? Nu ştim. Vine pe neprevăzute, când nu o 
aştepţi. Nu poţi s-o cauţi. Dumnezeu nu este departe de noi. 
Trebuie să te pregăteşti, trebuie să fii calm şi să aştepţi, aşa 
cum ochii aşteaptă, după spusa poetului, să se înalte soarele din 
întunecatul Ocean. Dumnezeu nu vine, şi nici nu pleacă. Apare. 
Este negarea Universului, negarea a tot ceea ce există. Nu este 
nimic, şi este totul! 

lamblichos se ridică şi-şi întinse încet braţele slăbite: 

- Incet, încet, v-o spun! Ascultaţi-L cu toţii! lată-L! Să tacă 
pământul şi marea, ca şi cerul însuşi!... Ascultaţi!... El este cel 
ce umple Universul; atomii sunt pătrunşi de răsuflarea Sa; El e 
cel ce luminează materia, haosul - motiv de spaimă pentru zei - 
aşa cum soarele luminează în asfinţit norii aceştia întunecaţi. 

lulian asculta şi i se părea că vocea Maestrului, slabă şi 
calmă, umplea lumea, ajungea până la cer, până la cel din urmă 
hotar al mării. Dar tristeţea sa era atât de mare, încât îi ţâşni din 
piept, într-un suspin involuntar: 

- Părinte al meu, iartă-mă, dar dacă este aşa, ce rost mai 
are să trăim? Pentru ce acest schimb necontenit între viaţă şi 
moarte? Pentru ce există suferinţa? Pentru ce - răul? Pentru ce - 


trupul? Pentru ce - îndoiala? Pentru ce - tristeţea în faţa a ceea 
ce este imposibil? 

lamblichos îl privi cu blândeţe şi, băgându-şi din nou mâna 
în părul lui lulian, îi răspunse: 

- lată unde se află misterul, fiul meu. Nu există rău, nu 
există trup, nu există univers, dacă există £/ Ori El, ori 
universul. Trupul, răul, universul sunt o închipuire, o înşelătorie 
a vieţii. Ne-am odihnit cândva cu toţii la sânul lui Dumnezeu, în 
lumina nevăzută. Dar am privit o dată, de sus, materia 
întunecată şi moartă şi am văzut fiecare în ea propria noastră 
imagine, ca într-o oglindă. Şi sufletul şi-a spus: „Pot, vreau să fiu 
liber! Semăn cu El! De ce n-aş avea îndrăzneala să-L părăsesc şi 
să ţin în mine totul?” Asemenea lui Narcis la oglinda apei, 
sufletul era fermecat de propria sa imagine, reflectată de trupul 
său. Şi atunci, el a căzut, a vrut să cadă până la capăt, să se 
despartă pentru totdeauna de Dumnezeu, şi nu a putut. 
Muritorul atinge pământul cu picioarele, dar fruntea îi ajunge 
dincolo de cer. 

Pe nesfârşita scară a naşterilor şi a morţii, sufletele şi 
făpturile urcă şi coboară întruna, fie către El, fie de la EIl, 
încearcă să se despartă de Tatăl şi nu izbutesc. Fiecare suflet 
vrea să fie Dumnezeu... zadarnic; plânge după sânul Tatălui, nu- 
şi află odihna pe pământ şi nu-şi doreşte decât să se întoarcă la 
Cel ce este Unul singur. Trebuie să revenim cu toţii la El, şi 
atunci vom fi toţi dumnezei, şi Dumnezeu va fi în fiecare. Crezi 
că eşti singurul care-L regretă? Nu simţi că totul Îl regretă? 
Ascultă! 

Soarele asfinţise. Marginile aurite, roşiatice ale norilor se 
stingeau. Marea se făcu palidă şi uşoară ca cerul, iar cerul - 
adânc şi străveziu ca marea. Un tânăr şi o femeie trecură pe 
drum, într-un car; erau pesemne doi îndrăgostiţi. Femeia cânta o 
melodie melancolică de dragoste. Apoi, totul se cufundă din nou 
în linişte şi deveni încă mai trist. Noaptea Orientului se lăsa, cu 
pas grăbit, pe pământ. lulian şopti: 

- De-atâtea ori m-am întrebat pentru ce natura este atât de 
tristă, şi de ce, cu cât e mai superbă, cu atât este mai tristă... 

lamblichos răspunse, zâmbind: 

- Da... da... Priveşte, ar vrea ea să spună de ce, şi nu poate. 
E mută. Doarme şi caută să-şi amintească în visele sale, şi o 
striveşte materia. Nu-L vede decât într-un chip tulbure. In 


univers, totul - stelele şi marea şi pământul şi animalele şi 
plantele şi oamenii, sunt vise ale naturii, care se gândeşte la 
Dumnezeu. Ceea ce contemplă ea astfel se naşte şi moare. 
Zămisleşte prin contemplare, ca în vis, uşor, fără efort, fără 
piedici. lată de ce operele ei sunt atât de frumoase şi atât de 
libere, lipsite de finalitate şi atât de divine. Jocul viselor naturii 
este asemenea jocului norilor, fără început şi fără sfârşit. Nu 
există pe lume nimic altceva în afară de contemplaţie. Cu cât 
este mai profundă, cu atât este mai tăcută. Voința, acţiunea, 
lupta nu sunt decât contemplaţiile slăbite şi denaturate ale lui 
Dumnezeu. În măreaţa ei indiferenţă, natura creează forme 
asemenea geometrului, pentru care nu există nimic, în afară de 
ceea ce vede. Aruncă de la sânul ei matern, una după alta, 
formele. Dar contemplaţia ei mută nu este decât imaginea 
exactităţii. Natura, Cybelă adormită, nu-şi ridică niciodată 
pleoapele şi nu găseşte niciodată cuvintele pe care, singur, 
omul le-a găsit. Sufletul omenesc este natura care şi-a deschis 
ochii, trezită până la urmă şi pregătită să-l vadă pe Dumnezeu, 
nu în aţipirea ei, ci în mod real - faţă către faţă... 

Primele stele se aprinseră pe boltă; păleau uneori, alteori 
străluceau asemenea unor diamante încastrate în albastrul 
întunecat. Erau tot mai multe, şi se aprindeau mereu altele noi, 
fără de număr. lamblichos le arătă lui lulian: 

- Cu ce aş putea compara Universul, toţi sorii aceştia, toate 
stelele acestea? Le-aş compara cu o plasă aruncată de pescari 
în mare. Dumnezeu va umple universul, aşa cum apa va umple 
plasa, care se mişcă, fără a putea reţine apa; ar vrea şi 
Universul s-o facă, dar pe Dumnezeu nu-L poate reţine. Plasa se 
mişcă, dar Dumnezeu este nemişcat. Dacă universul nu s-ar 
mişca, Dumnezeu n-ar crea nimic, nu şi-ar ieşi din tihnă; unde 
să se grăbească, şi de ce? Acolo, în împărăţia nepieritoarelor 
Mame, la sânul sufletului Păcii, se ascund grăunţele, Ideile- 
Forme, a tot ceea ce este, a fost şi va fi; sămânţa greierului şi a 
atomului şi, alături de ele - cea a zeului olimpian. 

lulian strigă atunci, iar glasul îi răsună, în liniştea naturii, ca 
un țipăt al unei dureri de moarte: 

- Dar cine este El? Vreau să-L cunosc, să-L aud şi să-L văd. 
De ce tot fuge de gândul meu? Unde este El? 

- Biet copil! Ce înseamnă gândul, faţă de El? El nu are 
nume. Este aşa cum ne pricepem să spunem că ar trebui să fie, 


dar ne e cu neputinţă să spunem ce este. Dar tu eşti în stare să 
suferi, să iubeşti, să blestemi, fără să-l înalţi laude? Cel ce a 
creat totul, este El-însuşi şi nu seamănă întru nimic cu creaţiile 
Sale. Atunci când spui: „Nu este” Îl lauzi tot atât de mult, ca 
atunci când ai spune: „Este”. Nu se poate afirma nimic cu privire 
la El, fiindcă este mai presus decât existenţa, decât realitatea, 
decât viaţa. lată de ce ţi-am spus că este negarea universului şi 
a gândirii tale. Renunţă la tot ceea ce există şi-L vei găsi acolo, 
în străfund de prăpăstii, în întunericul cel mai adânc ce seamănă 
cu lumina. Dăruieşte-l pe prietenii tăi, familia, patria, cerul şi 
pământul, şi pe tine însuţi şi raţiunea ta. Atunci, nu vei mai 
vedea lumina: vei fi tu însuţi lumina. Nu vei spune: „El şi cu 
mine”, pentru că vei simţi că El şi cu tine sunteţi „unul”, şi 
sufletul tău va râde de trupul tău, ca de o iluzie. Va fi tăcerea, şi 
nu vei mai găsi cuvinte. Şi, dacă, în acea clipă, lumea se va 
prăbuşi, vei fi fericit, căci puţin îţi va păsa de lume, de vreme ce 
vei fi cu El! Sufletul tău nu va avea dorinţe, pentru că El nu are 
dorinţe; nu va trăi, pentru că El este mai presus decât viaţa; nu 
va gândi, pentru că El este mai presus decât gândirea. Gândirea 
este căutarea luminii, dar El nu o caută, fiindcă El însuşi este 
lumina. Pătrunde întregul suflet şi-l închide în El. Şi atunci, 
sufletul fără gândire şi singuratic se află mai presus decât 
raţiunea, decât binefacerea, decât împărăţia ideilor, decât 
frumuseţea, în domeniul infinitului, la sânul lui Dumnezeu, 
Părinte al Luminii. Sufletul devine Dumnezeu sau, mai degrabă, 
îşi aminteşte că, în negura vremurilor, a fost, este şi va fi 
Dumnezeu... Aceasta este, fiule, viaţa olimpienilor, aceasta este 
viaţa oamenilor înţelepţi şi eroici: renunţarea la univers, 
disprețul faţă de patimile pământene, înălţarea sufletului către 
Dumnezeu, pe care-L vede la faţă. 

lamblichos tăcu; lulian îi căzu la picioare fără a îndrăzni să i 
le atingă şi sărută pământul pe care se odihneau. Îşi ridică apoi 
capul şi admiră acei ochi verzi, ciudaţi, în care strălucea 
înțelepciunea şarpelui. Păreau mai calmi şi mai adânci ca cerul, 
ca şi cum mana din ei avea o putere miraculoasă. 

lulian şopti: 

- Maestre, tu poţi orice. Cred! Porunceşte-le munţilor, şi se 
vor apropia! Fii ca El! Fă o minune, creează imposibilul, 
mântuieşte-mă! Cred! 


- Bietul meu copil, ce-mi ceri? Minunea care se poate 
împlini în sufletul tău, nu este oare mai frumoasă ca aceea pe 
care aş putea s-o înfăptuiesc eu? Fiul meu, nu este oare o 
minune înfricoşătoare şi binefăcătoare puterea în numele căreia 
îndrăzneşti să spui: „Este, iar dacă nu este, nu are importanţă - 
va fi? Şi mai spui încă: „Să fie, căci aşa vreau eu!”. 


VIII 


La întoarcerea lor de la plimbare, pe când străbăteau 
Panormos - o zonă intens populată a Efesului, lamblichos şi 
lulian observară o frământare neobişnuită. 

O mulţime de oameni alergau, agitându-şi torţele şi 
vociferând: 

- Creştinii distrug templele!... Vai de noi! 

lar alţii strigau: 

- Moarte zeilor olimpieni!... Astarte a fost biruită de Hristos! 

lamblichos crezu că-şi pot croi drum prin străzile mai puţin 
aglomerate; mulţimea furtunoasă îi târî însă către templul 
Artemisei din Efes. 

Minunata clădire construită de Dynocrates se profila, 
austeră, întunecată, pe cerul înstelat. Lumina torţelor vibra pe 
uriaşele colonade, împodobite cu grupuri elegante de mici 
cariatide, cu rol de piedestaluri. Nu numai romanii, dar toate 
popoarele lumii o adoraseră până atunci pe zeiţă. Cineva din 
mulţime strigă, cu glas nesigur: 

- Trăiască divina Artemisa din Efes! 

Sute de voci îi răspunseră: 

- Moarte zeilor olimpieni şi Artemisei tale! 

Deasupra monumentului Arsenalului se ridica o lumină 
sângerie. lulian se uită la divinul său maestru şi nu-l mai 
recunoscu. lamblichos devenise din nou un bătrân timid şi 
bolnăvicios. Se plângea de durerea de cap, se temea de o criză 
de reumatism şi de faptul că servitoarea uitase să-i pregătească 
leacurile. lulian îi dădu mantaua sa. Senzaţia de frig nu-i trecu 
însă şi-şi astupă urechile ca de durere, pentru a nu auzi 
strigătele şi râsul mulţimii. 


lamblichos se temea de mulţime; spunea că nu există nimic 
mai stupid şi mai dezgustător ca spiritul de gloată. Îi arătă 
discipolului său feţele oamenilor care treceau pe lângă ei: 

- Priveşte câtă monstruozitate, câtă trivialitate şi încredere 
în propria lor dreptate! Nu-i oare ruşinos să fii om, să ai trupul la 
fel ca al acestui noroi? 

O creştină bătrână îngâna: 

- lar nepotul meu bolnav îmi spuse: „Bunico, fă-mi o supă 
de carne”. l-am spus: „Carnea este acum mai puţin scumpă ca 
pâinea”. Am cumpărat cinci oboli şi am pus-o la fiert. Şi 
deodată, îmi ţipă un vecin: 

„Ce fierbi acolo? Nu ştii că a fost pângărită azi-dimineaţă, la 
piaţă?” „Cum?” „Sacrificatorii zeiţei au stropit toată piaţa cu apa 
de la jertfe. Niciun creştin din oraş nu poate să mănânce carnea 
spurcată. Sacrificatorii sunt omorâţi şi va fi distrus drăcescul 
templu al zeiţei”. Am aruncat supa la câini. Carne de cinci 
oboli ... nenorocire curată! Nu ajunge o zi întreagă, ca să câştig 
banii aceia!... Dar totuşi nu l-am spurcat pe nepotul meu! 

Alţii povesteau cum un creştin zgârcit mâncase anul trecut 
carne spurcată care-i putrezise măruntaiele, iar infecția fusese 
atât de puternică, încât proprii săi părinţi fuseseră nevoiţi să-l 
lepede. 

În piaţă se ridica un templu mic şi fermecător al Dianei 
Selena Phoebe Astarte - tripla zeiţă Hecate, mama zeilor. 
Asemenea unor muşte uriaşe care se reped la un fagure de 
miere, călugării împresurau templul din toate părţile, se căţărau 
pe elegantele cornişe albe, urcau pe scări, spărgeau statuile şi 
basoreliefurile, cântând imnuri religioase. Coloanele se 
cutremurau pe soclurile lor, aşchiile de marmură zburau în toate 
părțile. Clădirea părea să sufere, asemenea unui trup viu. 
Încercară, până la urmă, să dea foc templului; fiind însă 
construit în întregime din marmură, încercările în această 
privinţă se dovediră zadarnice. 

Deodată, dinăuntru răsună un zgomot ciudat, asurzitor şi 
melodios, în timp ce strigătele victorioase ale poporului se 
înălţau până la cer: 

-  Frânghii!  Aduceţi  frânghii!  Acoperiţi-i picioarele 
neruşinate! 


În învălmăşagul de imnuri şi de râsete, norodul trase cu 
frânghiile afară din templu, făcându-l să răsune pe trepte, 
superbul trup din argint al zeiţei, operă a lui Scopas. 

- Pe foc! Pe foc! 

Şi o târâră prin noroiul pieţei. Un călugăr jurist declama un 
fragment din celebrul edict al lui Constantin, fratele lui 
Constanțiu: 

„Cesset superstitio sacrificiorum aboleatur insanio!” (Să 
înceteze superstiţia şi să se desființeze jertfele!). 

- Nu vă temeţi de nimic! Spargeţi şi prădaţi tot ce se află în 
templul acesta demonic! 

Un altul citi de pe un sul de pergament, la lumina torţelor, 
aceste rânduri din De erroreprofanorum religionum de Firmicus 
Maternus: 

„Sfinţi împărați! Veniţi în sprijinul nefericiţilor păgâni. 
Salvaţi-i mai bine cu forţa, decât să-i lăsaţi să piară. Scoateţi 
podoabele templelor şi umpleţi-vă vistieria cu tezaurul lor. Cel 
ce aduce jertfe idolilor, să fie smuls din rădăcină de pe pământ, 
sacrificans diis erdicabitur; să-l dai pradă morţii, să-l răpui cu 
pietre, chiar dacă ţi-e fiu, frate sau soţie ce a dormit pe pieptul 
tău!”. 

lar peste mulţime flutura triumfător strigătul: 

- Moarte, moarte zeilor olimpieni! 

Un călugăr arian uriaş, cu părul negru lipit de obrazul 
asudat, ridică deasupra zeiţei un topor, căutând locul unde s-o 
lovească. 

Cineva îl sfătui: 

- Pe pântec, pe pântecul ei cel blestemat! 

Corpul de argint se contorsionă, mutilat; loviturile răsunau 
fără milă, lăsând în urmă muşcături adânci. 

Un păgân bătrân îşi acoperi faţa pentru a nu vedea 
sacrilegiul, gândind că venise în acea clipă sfârşitul tuturor 
lucrurilor, sfârşitul lumii, iar pământul nu le va mai dărui 
oamenilor nici măcar un spic de grâu. 

Un sihastru venit din pustiurile Mesopotamiei, purtând pe 
spate o blană de oaie, încălţat cu nişte sandale grosolane, 
înarmat cu un toiag şi cu o tărtăcuţă goală atârnându-i de umăr, 
se apropie de statuie. 

- Patruzeci de ani încheiaţi nu m-am spălat, pentru a nu-mi 
vedea goliciunea şi a mă feri de ispită. Dar cum intri prin oraşe, 


nu mai vezi decât zeii ăştia blestemaţi, fără urmă de veşmânt 
pe ei. Cât vom mai îndura aceste ispite diavoleşti şi pe aceşti zei 
ticăloşi, înşiraţi în tot locul, prin case, pe străzi, pe acoperişuri, 
în băi, peste tot, pe capul nostru?... Ptiu, ptiu, ptiu! N-o să-mi 
ajungă nicicând saliva, ca să scuip de scârbă pe ei! 

Plin de ură pentru acest trup de femeie, bătrânul îl lovi cu 
sandaua, cu o îndârjire în care se simţea toată încrâncenarea 
împotriva păcatului. Călca în picioare pieptul pe care-l socotea 
viu, se încăpăţâna să-l sfârtece, cu cuiele ascuţite ale 
sandalelor. Bolborosea înecat de furie: 

- Na-ţi, na-ţi... pentru goliciunea ta neruşinată! Na-ţi, 
desfrânato! 

Sub piciorul care le lovea, buzele zeiţei îşi păstrau mai 
departe, ca şi până atunci, zâmbetul lor calm. 

Mulțimea se apucă să ridice de la pământ statuia, pentru a 
o arunca pe rug. Un muncitor beat, cu răsuflarea duhnindu-i a 
usturoi, o scuipă în obraz pe zeiţă. 

Rugul, alcătuit din toate barăcile spurcate din piaţă, era 
uriaş; în ciuda fumului gros pe care-l împrăştia, stelele 
străluceau însă mai departe, sus de tot, deasupra mulţimii. 
Aruncară statuia în flăcări, pentru a-i topi trupul de argint; din 
nou, se auzi sunetul ei dulce şi melodios, când se lovi de 
lemnele în flăcări. 

- Un lingou de cinci talanţi. Treizeci de mii de bănuţi de 
argint. li vom trimite jumătate împăratului, pentru ostaşi; 
cealaltă jumătate - pentru cei flămânzi. Măcar aşa, să aducă 
Cibela o alinare pentru oameni. Câte treizeci de mii de bănuţi, 
pentru soldaţi şi nevoiaşi! 

- Lemne!... Mai puneţi lemne! 

Flacăra se înălţă mai vie şi se bucurară cu toţii. 

- Să vedem dacă diavolul îşi ia zborul. Căci fiecare idol 
poartă-n el câte un diavol, iar zeițele poartă câte doi sau trei! 

- Când va începe să se topească, se va încinge diavolul şi-i 
va ieşi din gura spurcată, în chip de şarpe roşu. 

- Ba nu, trebuia să facem dinainte semnul crucii; altfel, e în 
stare să se strecoare în pământ. Anul trecut, când se distrugea 
templul Afroditei, a stropit cineva cu agheasmă. Şi, puteţi să mă 
credeţi? De sub statuie au luat-o la fugă drăcuşori mici de tot. l- 
am văzut cu ochii mei: erau verzi şi negri, acoperiţi cu blană. lar 


când s-a spart capul Afroditei, diavolul cel mare i-a ieşit din gât, 
cu nişte coarne uriaşe şi o coadă jupuită, ca a unui câine râios. 

Un sceptic îl întrerupse însă: 

- Nu vă contrazic; poate că aţi văzut demoni. Dar când a 
fost spartă de curând, la Gaza, statuia lui Zeus, în loc de diavoli, 
s-a găsit în ea atâta murdărie, că mi-e şi silă să spun. Pe 
dinafară părea grozavă, nobilă, toată din fildeş şi aur, şi ţinea în 
mâini fulgerul. Înăuntru nu erau decât pânze de păianjen, 
şobolani, praf, fiare ruginite, cuie, catran împuţit şi dracu mai 
ştie ce mizerii. lată - ăştia sunt zeii! 

În acea clipă, lamblichos, abătut şi cu privirea pierdută, îl 
apucă pe lulian de mână şi-l trase de-o parte. 

- Uită-te, îi vezi pe aceşti doi oameni? Sunt spioni ai lui 
Constanțiu. L-au dus pe fratele tău la Constantinopol, sub 
escortă. la seama! Chiar astăzi se va trimite un raport despre 
tine. 

- Ce să fac, maestre? M-am obişnuit cu asta. Ştiu că mă 
supraveghează de multă vreme. 

- De multă vreme? De ce n-ai spus? 

Mâna lui lamblichos începu să tremure în cea a lui lulian. 

- Ce şi-or fi şoptind oare? Bagă de seamă, trebuie să fie 
nişte nelegiuiţi!... 

- Hei, moşule, mişcă-te! Adu nişte lemne! strigă un 
zdrenţăros, care se şi socotea victorios. 

lamblichos îi şopti lui lulian la ureche: 

- Să-i dispreţuim şi să ne resemnăm. Prostia omenească 
nu-i poate atinge pe zei! 

Şi „divinul” lamblichos luă din mâinile unui creştin un butuc 
şi-l aruncă în foc. La început, lulian nu putu să-şi creadă ochilor; 
iscoadele îl priveau însă acum, zâmbind şi cu o ciudată fixitate. 

Slăbiciunea, obişnuinţa ipocriziei faţă de alţii şi faţă de sine 
însuşi puseră atunci stăpânire pe sufletul său. Simţind mai 
departe privirile iscoadelor aţintite asupră-i, se apropie de 
grămezile de lemne, alese butucul cel mai gros şi-l aruncă, după 
lamblichos, în rugul unde începuse să se topească trupul mutilat 
al zeiţei. 

Vedea limpede cum îi curgea pe obraz argintul topit, 
asemenea sudorii care precede moartea, în timp ce buzele îşi 
păstrau mai departe zâmbetul cel nebiruit şi calm. 


IX 


- Priveşte-i, lulian, pe toţi oamenii aceştia în straie negre. 
Sunt umbre ale nopţii, umbre ale morţii. Cât de curând, nu se va 
mai vedea niciun veşmânt alb din vechime, şi nicio bucată de 
marmură scăldată în soare... S-a sfârşit! 

Astfel vorbea tânărul sofist Antonin, fiul prezicătoarei 
Sosypatra şi al neoplatonicianului Edesis. Se afla împreună cu 
lulian pe terasa templului din Pergam, scăldată în soare, 
acoperită de cerul albastru. La picioarele balustradei era 
sculptată Răscoa/a titanilor. Zeii triumfau; copitele cailor 
înaripaţi zdrobeau şerpii anticilor uriaşi. Antonin îi arătă lui lulian 
alto-relieful: 

- Olimpienii i-au învins pe titani; acum, olimpienii vor fi 
învinşi, la rândul lor, de zeii barbari. Templele se vor preface în 
morminte... 

Antonin era un adolescent frumos, amintind, prin liniile 
trupului şi ale feţei, de statuile antice; suferea însă, de ani lungi, 
de o boală nevindecabilă, care făcea ca figura sa de cel mai pur 
tip elenic să fie palidă şi pătrunsă de tristeţe; era o boală 
necunoscută de strămoşii săi. 

- Îi rog pe zei, urmă el, îi rog să nu mă lase să apuc 
noaptea aceea, să mor înaintea ei. Retori, sofişti, savanţi, poeţi, 
artişti, - suntem cu toţii de prisos. Am venit prea târziu... şi s-a 
terminat cu noi. 

- Şi dacă te înşeli? şopti lulian. 

- Nu, s-a sfârşit totul!... Suntem nişte bolnavi... ne lipseşte 
forţa... 

Figura lui lulian era la fel de slabă şi palidă ca cea a lui 
Antonin. 

Buza de jos, proeminentă, îi dădea o expresie de aroganță 
tăcută. Sprâncenele groase se încruntau - a încăpățânare şi 
răutate. În jurul nasului prea lung începuseră să se formeze 
riduri timpurii. În ochii la fel de ciudaţi, ardea un foc aspru, 
febril, neplăcut. Purta veşmântul monahal. 

În timpul zilei se ducea, ca pe vremuri, la biserică, se 
închina la moaşte, citea din Evanghelie în faţa credincioşilor, se 
pregătea pentru hirotonire. Îşi socotea uneori ipocrizia inutilă. 


Ştia că Gallus nu putea scăpa de moarte şi că el însuşi trebuia 
să şi-o aştepte, în orice clipă, pe a sa. 

Nopțile însă, lulian şi le petrecea la biblioteca din Pergam, 
unde studia operele celui mai mare duşman al creştinismului: 
Libanius. Urmărea lecţiile sofiştilor greci: Edesius din Pergam, 
Chrisantius din Sardinia, Priscius din Thesephros, Eusebiu din 
Minos, Proeres şi Nimphidianos. li vorbeau despre ceea ce aflase 
dinainte de la lamblichos: triada neoplatonicienilor şi extazul 
sfânt. Îşi spunea: 

- În toate acestea nu e nimic din ceea ce caut; mi se 
ascunde ceva! 

Urmând pilda lui Pitagora, Priscius petrecuse cinci ani în 
tăcere, în regim vegetarian, fără a folosi nici veşminte de lână, 
nici sandale de piele. Purta o hlamidă de in alb curat şi sandale 
din frunze de palmier. 

- În secolul nostru, spunea el, important este să ştii să taci 
şi să ştii cum să pieri cu demnitate. 

Şi dispreţuind totul, Priscius aştepta ceea ce numea 
catastrofa, care însemna biruinţa totală a creştinilor asupra 
eleniştilor. 

Când i se vorbea despre zei, isteţul şi prudentul Chrisantius 
îşi îndrepta ochii spre cer, insistând că nu îndrăznea să discute 
despre ei, întrucât nu ştia nimic şi uitase tot ce învățase. 

Îi sfătuia şi pe alţii să facă la fel. Cât despre magie, despre 
minuni, despre apariţii, nu voia să audă vorbindu-se despre ele, 
afirmând că nu erau decât înşelăciuni criminale, interzise de 
legile imperiale. 

lulian mânca prost, dormea puţin; sângele îi fierbea de o 
nerăbdare pătimaşă. În fiecare dimineaţă, când se trezea, se 
întreba: 

- Va fi oare astăzi? 

Îi sâcâia pe bieţii teologi teurgi cu întrebări referitoare la 
mistere şi minuni. Câte unii râdeau de el, mai cu seamă 
Chrisantius, care avea obiceiul de a încuviinţa toate părerile pe 
care le socotea dintre cele mai stupide. 

Odată, lui Edesius, un bătrân înţelept şi temător, i se făcu 
milă de lulian, şi-i spuse: 

- Copilul meu, vreau să mor liniştit. Tu eşti încă tânăr. Lasă- 
mă- n pace. Adresează-te discipolilor mei, îţi vor dezvălui totul. 
Da, există multe lucruri despre care ne e frică să vorbim. Când 


vei fi iniţiat în domeniul misterelor, poate că îţi va fi pur şi 
simplu ruşine că te-ai născut om şi că aşa ai rămas până acum. 

Euthimiu din Minda, discipol al lui Edesius, îi declară lui 
lulian, plin de invidie şi venin: 

- Nu mai există minuni; nu le aştepta! Oamenii i-au plictisit 
prea mult pe zei. Magia este o minciună, iar cei care cred în ea 
sunt nişte nerozi. Dacă te supără înţelepciunea şi doreşti 
numaidecât să-ţi faci iluzii, du-te la Maxim. El dispreţuieşte 
dialectica noastră şi totuşi, el însuşi... Dar nu-mi place să 
vorbesc de rău despre prietenii mei. Ascultă mai degrabă ce s-a 
întâmplat de curând într-un templu subteran al Hecatei, unde ne 
dusese Maxim, pentru a ne arăta arta sa. Când am intrat şi ne- 
am închinat în faţa zeiţei, ne-a spus: „Aşezaţi-vă şi veţi vedea 
minunea”. Ne-am aşezat. A aruncat pe altar un grăunte de 
phimian, bolborosind ceva, fără îndoială un imn. Şi am văzut 
statuia Hecatei zâmbindu-ne. Maxim ne-a spus: „Să nu vă fie 
teamă de nimic, atunci când veţi vedea aprinzându-se singure 
cele două torţe pe care le ţine zeiţa. Priviţi!” Inainte să-şi fi 
terminat fraza, torţele se aprinseseră. 

- Se împlinise minunea! strigă lulian. 

- Da. Eram atât de tulburaţi, încât ne-am prosternat. Dar 
părăsind templul, m-am întrebat: Este cu adevărat filosofie ceea 
ce face Maxim? Citeşte-i pe Pitagora, pe Platon; acolo vei găsi 
înţelepciunea. A-ţi înălța sufletul prin divina dialectică, nu este 
oare un lucru mai frumos decât toate minunile? 

lulian nu-l mai asculta; îi scânteiară ochii când se uită la 
obrazul livid al lui Euthimiu şi, la ieşirea din şcoală, spuse: 

- Păstraţi-vă cărţile şi dialectica! Vreau viaţa şi credinţa! 
Pot ele să existe fără minuni?... Îţi mulţumesc, Euthimiu. Mi-ai 
arătat omul pe care-l căutam de mult. 

Cu un zâmbet amar, sofistul îi răspunse: 

- Nu ai progresat faţă de strămoşii tăi, nepot al lui 
Constantin. Socrate nu a avut nevoie de minuni, pentru a crede! 


X 
În anticamera marii săli a misterelor, lulian îşi lepădă, la 


miezul nopţii, veşmintele de novice, iar marii preoți care inițiau 
în tainele sacrificiilor îl îmbrăcară cu tunica de hierofant, ţesută 


din fibre de papirus şi îi dădură în mână o frunză de palmier. 
Rămase cu picioarele desculţe. Pătrunse apoi într-o sală lungă şi 
joasă. 

Un şir dublu de coloane de bronz susţinea bolțile. Fiecare 
coloană, reprezentând doi şerpi înlănţuiţi, slujea drept sprijin 
unor talere fixate pe picioare înalte şi subţiri, din care se înălţau 
limbile lungi şi roşiatice ale flăcărilor. Un fum gros umplea sala. 

In fund străluceau doi tauri înaripaţi din aur, susţinând un 
superb tron pe care şedea, asemenea unui zeu, îmbrăcat într-o 
tunică neagră brodată în întregime cu aur, smaralde şi rubine, 
hierofantul suprem, Maxim din Efes. 

Glasul tărăgănat al  hierodulului anunţă începutul 
misterelor: 

- Dacă se află în adunare vreun necredincios, vreun creştin 
sau vreun epicurian, să plece! 

Instruit dinainte asupra răspunsurilor pe care trebuia să le 
dea, lulian pronunţă cuvintele: 

- Să plece creştinii! 

Ascuns în umbră, corul hierodulilor reluă, trist: 

- Uşile, uşile! Creştinii să plece! Să plece necredincioşii! 

Se desprinse atunci din penumbră un grup de douăzeci şi 
patru de adolescenţi, în pielea goală şi ţinând fiecare câte un 
sitru de argint în formă de semilună. Cu o sincronizare perfectă, 
ridicară vibrantele instrumente deasupra capului şi, cu un gest 
elegant, loviră corzile, care scoaseră sunete tânguitoare şi 
languroase. 

Maxim făcu un semn. 

Cineva se apropie din spate de lulian, îl legă strâns la ochi 
şi-i spuse: 

- Du-te. Să nu te temi, nici de apă, nici de foc, nici de 
spirite, nici de timp, nici de viaţă, nici de moarte. 

Îl conduseră. 

O uşă de fier se deschise scârţâind. Îl împinseră înainte. Un 
aer înăbuşitor îl lovi în faţă, în timp ce-şi simţea picioarele 
călcând pe nişte trepte strâmbe şi alunecoase. 

incepu să coboare, într-o linişte de mormânt, o scară 
nesfârşită; i se părea că se află la mare adâncime, sub pământ. 
Merse apoi de-a lungul unui coridor îngust, ai cărui pereţi îi 
pipăia cu mâinile înţepenite pe lângă trup. Deodată, umezeala îi 
pătrunse sub picioarele desculţe; în apropiere ţişneau nişte 


izvoare; apa îi acoperi gleznele. Îşi urmă drumul mai departe. 
Nivelul apei urca la fiece pas, atingându-i gambele, genunchii şi, 
până la urmă, şalele. li clănţăneau dinţii de frig. Apa îi urcă până 
la piept şi gândi: 

- Să fie cumva o capcană? Să vrea oare Maxim să mă 
omoare, pentru a-i fi pe plac împăratului? 

Nu se lăsă însă înfrânt şi-şi urmă înainte drumul. 

Apa scăzu şi-l cuprinse o căldură înăbuşitoare, ca venind 
dintr-un cuptor. Pământul se înfierbântă sub picioarele sale; i se 
păru că se apropie de o vatră încinsă la maximum. Îşi simţea 
sângele biciuindu-i tâmplele. Dogoarea căpăta uneori puterea 
unei flăcări, atingându-i obrazul. 

lulian nu renunţă. 

Dogoarea slăbi la rându-i, dar mirosuri dezgustătoare îi 
tăiară răsuflarea. Se împiedică de câteva ori de nişte obiecte 
rotunde şi-şi dădu seama că erau oase şi cranii de morţi. 

| se păru că cineva merge pe lângă el, strecurându-se fără 
zgomot, ca o umbră. O mână îngheţată i-o apucă pe-a sa. Ţipă. 
Apoi, două mâini se agăţară uşor de veşmântul său. Îşi dădu 
seama că, prin pielea pergamentoasă, se simțeau oase 
descărnate. Aceste mâini care se agăţau de el aveau mişcările 
jucăuşe şi respingătoarele mângâieri ale femeilor desfrânate. 
Simti pe obraz o răsuflare încărcată de o duhoare de putregai şi 
de umezeală. Şi, deodată, îi răsună la ureche o şoaptă repezită, 
semănând cu foşnetul frunzelor de toamnă, în noapte. 

- Eu sunt!... Sunt eu, eu! Nu mă recunoşti? Sunt, eu, eu! 

- Care eu? se bâlbâi lulian. 

- Eu, eu... Vrei să-ţi dau jos de pe ochi legătura asta? Mă 
vei recunoaşte, ai să vezi. 

Cu aceeaşi prefăcută grabă, degetele osoase se agitară pe 
obrazul său, căutând să smulgă pânza. 

Răceala morţii îl pătrunse pe lulian până-n inimă şi, fără să 
vrea, se închină de trei ori, din obişnuinţă, ca pe vremea când, 
copil fiind, o făcea după un vis urât. Răsună un bubuit de tunet, 
pământul se clătină sub picioarele sale; lulian se simţi 
prăbuşindu-se în neant şi-şi pierdu cunoştinţa. 

Când îşi reveni în simţiri, nu mai era legat la ochi, dar 
fusese întins pe nişte perne, în semiîntunericul unei peşteri 
uriaşe. | se dădea să miroasă o pânză îmbibată în miresme 


pătrunzătoare. În faţa lui se găsea un bărbat slab, gol, cu pielea 
arămie: era gymnosofistul, ajutorul lui Maxim. 

Ţinea nemişcat deasupra capului un disc de metal. Cineva îi 
spuse lui lulian: 

- Priveşte! A 

Fixă cercul ce strălucea într-un mod aproape dureros. Il 
privi îndelung; liniile obiectelor se înceţoşară, o slăbiciune 
plăcută puse stăpânire pe făptura sa. | se păru că cercul luminos 
nu mai strălucea în gol, ci în el însuşi; pleoapele i se lăsară, un 
zâmbet obosit şi smerit îi rătăci pe buze. 

O mână îi atinse de mai multe ori capul şi o voce îl întrebă: 

- Dormi? 

- Da... 

- Uită-te în ochii mei. 

lulian se supuse cu greu şi-l zări pe Maxim, aplecat asupră- 


Era un bătrân cam de şaptezeci de ani, a cărui barbă albă 
ca zăpada cobora până la brâu. Părul, răsfirat pe umeri, avea 
reflexe aurii; fruntea şi obrajii erau brăzdaţi de riduri frumoase şi 
adânci, exprimând gândire şi voinţă, dar nu suferinţă. Zâmbetul 
semăna cu cel al femeilor foarte spirituale, mincinoase şi 
fermecătoare. Lui lulian îi plăcură însă cel mai mult ochii lui 
Maxim: sub sprâncenele stufoase străluceau vii, pătrunzători, 
răscolitori, deopotrivă batjocoritori şi blânzi. 

Maxim întrebă: 

- Vrei să-l vezi pe miraculosul Titan? 

- Da! 

- Atunci, priveşte! Magicianul îi arătă fundul peşterii, unde 
se afla un trepied de aramă, din care ieşeau valuri uriaşe de 
fum. 

- Hercule! Hercule, scapă-mă! 

Prin fumul risipit apăru cerul albastru. Întins pe perne, 
nemişcat, palid, cu pleoapele lăsate pe jumătate, lulian urmărea 
vedeniile repezi ce i se desfăşurau în faţa ochilor; i se părea că 
nu le vedea el însuşi, ci că îi poruncea cineva să le vadă. 

Vedea nori şi munţi acoperiţi de zăpadă; auzea vuiet de 
valuri în depărtare. Părea un trup imens. Braţele şi picioarele îi 
erau înlănţuite de stânci. Un vultur sfâşia ficatul Titanului. 
Picături de sânge negru i se prelingeau din coastă. Lanţurile 
scârţâiau; trupul întreg îi fremăta de durere. 


- Scapă-mă, Hercule! 

Titanul îşi înălţă capul zbârlit; ochii săi întâlniră privirea 
celui hipnotizat. 

- Cine eşti? Pe cine chemi? îl întrebă lulian, vorbind în vis. 

- Pe tine. 

- Eu nu sunt decât un biet muritor. 

- Eşti fratele meu; scapă-mă! 

- Cine te-a legat din nou în lanţuri? 

- Cei smeriţi, cei blânzi, care-şi iartă vrăjmaşii din laşitate! 
Sclavii, sclavii!... 

- Scapă-mă! 

- Cum aş putea s-o fac? 

- Fii ca mine! 

Norii de fum de la trepied ascunseră viziunea. lulian se trezi 
o clipă şi hierofantul îl întrebă: 

- Vrei să-l vezi pe Blestematul? 

- Vreau. 

- Priveşte. 

În fumul alb se profilă uşor un cap între două aripi uriaşe. 
Penele atârnau, ca nişte ramuri de molid; o umbră albăstrie 
tremura trist pe ele. 

Cineva îl chemă din depărtare pe lulian: 

- lulian!... lulian!... Reneagă-l în numele meu pe Galilean! 
lulian tăcea. Maxim îi şopti la ureche: 

- Dacă vrei să-l vezi pe Marele Inger, reneagă.-l. 

Şi lulian pronunţă: 

- Îl reneg. 

Deasupra capului apariţiei străluci steaua dimineţii, steaua 
zorilor, iar Îngerul repetă: 

- lulian! Reneagă-l în numele meu pe Galilean! 

- Îl reneg. 

Pentru a treia oară, Îngerul repetă, cu glasul triumfător 
auzindu-i-se de aproape: 

- Reneagă-l! 

Şi lulian răspunse: 

- Îl reneg. 

Îngerul vorbi: 

- Vino la mine! 

- Cine eşti tu? 

- Sunt Lumina, sunt Răsăritul, sunt steaua dimineţii! 


- Ce frumos eşti! 

- Fii asemeni mie! 

- Câtă tristeţe porţi în ochi! 

- Sufăr pentru toţi cei în viaţă. Nu trebuie să existe naştere, 
nu trebuie să existe moarte!... Veniţi la mine. Eu sunt umbra, 
repaosul, libertatea! 

- Cum te numesc făpturile omeneşti? 

- Cel Rău. 

- Tul 

- M-am răsculat. 

- Împotriva cui? 

- Împotriva Celui căruia îi sunt egal. Voia să fie singurul, dar 
suntem doi. 

- Fă-mă asemenea chipului tău. 

- Răscoală-te. Iţi voi da puterea! 

- Învaţă-mă. 

- Încalcă legea, iubeşte-te pe tine însuţi, blesteamă-L şi fii 
ca mine! 

Îngerul  dispăru.  Vârtejuri de vânt înteţiră flacăra 
trepiedului, care se abătu şi se plecă la pământ; apoi, trepiedul 
se răsturnă şi flacăra se stinse. Se auzea în beznă zgomot de 
paşi mulţi, strigăte şi vaiete, ca şi cum o armată nevăzută ar fi 
străbătut văzduhul, fugind de duşmani. Înspăimântat, lulian 
căzu cu faţa la pământ. Deasupra lui flutura, rezistând împotriva 
vântului, haina lungă şi neagră a hierofantului. 

- Fugiţi! Fugiţi! gemeau glasuri nedesluşite. Porţile iadului 
se deschid... lată-l! El este Biruitorul! 

Vântul sufla la urechile lui lulian, treceau legiuni după 
legiuni, purtate pe deasupra sa. 

Calmul se restabili deodată, o adiere cerească umplu 
peştera şi o voce şopti: 

- Pentru ce mă alungi? Saul! Saul! 

Lui lulian i se păru că mai auzise, în copilărie, glasul acela. 
Glasul repetă, uşor: 

- Pentru ce mă alungi? Saul! Saul! 

Şi glasul se stinse atât de departe, încât nu se mai auzi 
decât ca o şoaptă abia desluşită: 

- De ce, de ce mă alungi? 

Când lulian se trezi şi-şi ridică faţa de la pământ, zări un 
hierofant care aprindea o lampă. Îşi simţea capul învârtindu-se, 


dar îşi amintea cu precizie tot ce se întâmplase. Fu din nou legat 
la ochi şi i se dădu să bea un vin cu mirodenii, care-l readuse în 
fire. Urcă scările şi, de astă- dată, mâna lui era ţinută de aceea, 
mai sigură, a lui Maxim. | se părea că o forţă nevăzută îl ridica 
pe aripi. 

Hierofantul îi spuse: 

- Întreabă. 

- Tu l-ai chemat? îl întrebă lulian. 

- Nu. Dar când vibrează o coardă a lirei, o altă coardă îi 
răspunde. În caz contrar, se întâmplă contrariul. 

- De unde atâta forţă în vorbele Sale, dacă nu sunt decât 
minciuni? 

- Sunt adevărul. 

- Ce spui? Atunci, Titanul şi Îngerul mint? 

- Şi ei spun adevărul. 

- Deci, două adevăruri. 

- Două, într-adevăr. 

- Mă ispiteşti... 

- Nu eu, ci adevărul întreg. Dacă ţi-e teamă, taci. 

- Nu mi-e teamă de nimic. Spune totul. Galileenii au 
dreptate? 

- Da. 

- Atunci, pentru ce i-am renegat? 

- Mai există şi un alt adevăr. 

- Mai înalt? 

- Nu; egal. 

- Dar în ce trebuie să credem? Unde este Dumnezeul pe 
care-l caut? 

- Şi aici, şi acolo. Slujeşte-l pe Ahriman, sau slujeşte-l pe 
Ormuzd, pe care-l preferi; dar nu uita că ambele - atât împărăţia 
lui Lucifer, cât şi împărăţia lui Dumnezeu, sunt egale. 

- Unde să mă duc? 

- Alege una dintre cele două căi şi nu te opri. 

- Pe care? 

- Dacă crezi în El, ia crucea, urmează-l aşa cum ţi-a 
poruncit, fii smerit, fii neprihănit, fii miel fără de glas în mâinile 
călăilor. Ascunde-te în pustiu, dăruieşte-l trupul, sufletul, 
raţiunea ta. Crede! Este o cale, iar martirii galileeni ajung la 
aceeaşi libertate ca şi Prometeu şi Lucifer. 

- Nu vreau! 


- Atunci, alege cealaltă cale: fii puternic asemenea vechilor 
strămoşi. Fii tare şi mândru, necruţător şi superb. Fără milă, fără 
dragoste, fără iertare! Ridică-te şi cucereşte totul!... Să-ţi fie 
trupul ca al semizeilor de marmură! la şi nu da înapoi. Gustă din 
fructul oprit, dar fără să regreţi. Nu crede şi nu te îndoi; şi lumea 
va fi a ta, vei fi Titanul şi Îngerul răsculat împotriva lui 
Dumnezeu. 

- Dar nu pot uita că vorbele Galileanului conţin adevărul, nu 
pot admite două credinţe. 

- Atunci, vei fi ca toţi muritorii şi e mai bine să pieri. Dar 
poţi... îndrăzneşte! Vei fi împărat! 

- Eu, împărat? 

- Vei avea în mână ceea ce nu a avut eroul din Macedonia. 

lulian simţi că ieşeau din subteran. Briza dimineţii îl învălui. 

Hierofantul desfăcu legătura care-i acoperea ochii. Se aflau 
pe un turn înalt de marmură - observatorul astronomic al 
marelui mag, construit după modelul vechilor turnuri chaldeene, 
pe o stâncă ce se înălța deasupra mării. 

La poale se desfăşurau grădini luxoase, palate şi propilee 
ce aminteau de colonadele de la Persepolis. Mai departe, 
Artemisionul şi Efesul se detaşau pe fundalul munţilor, de unde 
urma să se înalțe soarele. 

lulian ameţi, contemplând întinderea; simţi nevoia să se 
sprijine de braţul lui Maxim. Îşi închise ochii zâmbind, iar soarele 
răsăritului străluci şi-i coloră cu o rază purpurie veşmântul alb. 

Hierofantul îşi întinse braţele: 

- Priveşte, toate acestea sunt ale tale! 

- Cum se poate oare, maestre? Aştept moartea la fiecare 
pas. Sunt slab şi bolnav. 

- Soarele, zeul Mithra, te încununează cu purpura sa! Este 
purpură de împărat roman. Totul este al tău. Îndrăzneşte! 

- Ce folos, de vreme ce adevărul unic nu există, şi nu-L 
găsesc pe Dumnezeul pe care-L caut? 

- uneşte, dacă poţi, adevărul Titanului şi pe cel al 
Galileanului, şi vei fi cel mai mare dintre toţi oamenii născuţi din 
femeie. 


Maxim din Efes poseda biblioteci minunate, săli liniştite din 
marmură pline cu aparate ştiinţifice şi cabinete anatomice 
spaţioase. lIntr-unul din acestea din urmă, tânărul savant 


Oribazy, doctor al şcolii din Alexandria, executa cu un scalpel în 
mână o nouă vivisecţie pe un animal rar, ce-i fusese trimis lui 
Maxim din India. 

Sala era rotundă şi avea pereţii ascunşi în spatele urnelor 
de cositor, a încălzitoarelor, aparatelor lui Eolif şi Arhimede, a 
„maşinilor de foc” ale lui Ktesius şi Geron. În liniştea bibliotecii 
învecinate cădeau, sonore, picăturile pendulei hidraulice, 
inventate de Apollonius. Se vedeau şi acolo globuri, hărţi 
geografice din metal, reproducerea sferelor cereşti făcute de 
Hipparchos şi Eratosthenes. 

La lumina blândă şi clară ce se lăsa din plafonul de sticlă, 
Maxim, îmbrăcat ca un simplu filosof, examina organele calde 
încă, înşirate pe masa de marmură. 

Aplecat deasupra ficatului animalului, Oribazy spunea: 

- Cum poate Maxim, marele filosof Maxim, să creadă în 
toate aceste minuni absurde? 

- Cred şi nu cred, răspunse teurgul. Natura pe care o 
studiem, tu şi cu mine, nu este oare minunea cea mai 
extraordinară? Nu sunt mistere minunate aceste vase de sânge, 
aceşti nervi, admirabila înlănţuire a organelor pe care le 
examinăm, ca augurii... 

- Ştii despre ce vreau să vorbesc, îl întrerupse tânărul 
doctor. De ce l-ai înşelat pe acest tânăr? 

- Pe lulian? 

- Da. 

- Dorea el însuşi să fie înşelat. 

Sprâncenele voluntare ale lui Oribazy se încruntară. 

- Maestre, dacă mă iubeşti, spune-mi cine eşti? Cum poţi să 
suporţi asemenea minciuni? Oare nu cunosc şi eu magia? 
Agăţaţi de tavanul camerei obscure solzi lucioşi de peşte şi 
elevul pe care-l iniţiaţi în domeniul misterelor, crede că e cerul 
care coboară către el, la porunca hierofantului! Fabricaţi din 
ceară şi piele un cap de mort, căruia îi potriviţi un gât de barză, 
şi rostiţi, ascuns sub duşumea, prezicerile voastre. Elevul crede 
că craniul îi dezvăluie taina mormântului. lar când e cazul să 
dispară capul, puneţi alături încălzitorul: ceara se topeşte şi 
craniul dispare. Prin iscusite proiecţii luminoase, schimbaţi 
culorile fumului mirositor şi-i faceţi pe naivi să creadă că au în 
faţa ochilor imaginea zeilor. În apa unui bazin cu marginile de 
piatră şi fundul de sticlă îl reprezentaţi, cu ajutorul unui sclav 


priceput, pe Apollo în carne şi oase, ca şi pe Afrodita, 
reprezentată de o târfă. Şi numiţi aceasta un mister sacru? 

Obişnuitul zâmbet echivoc rătăci pe buzele subţiri ale 
hierofantului, care răspunse: 

- Misterele noastre sunt mai frumoase şi mai profunde 
decât crezi. Oamenii au nevoie să fie însufleţiţi. Pentru cel ce 
crede, târfa este într-adevăr Afrodita, iar solzii lucitori - cerul 
înstelat. Spui că oamenii se roagă şi plâng în faţa apariţiilor 
produse de o lampă cu sticle colorate? Oribazy! Oribazy!... Dar 
natura care te uimeşte în ştiinţa ta, nu este oare un miraj 
produs de sentimente la fel de înşelătoare ca lanterna magului? 
Unde se află adevărul? Unde începe minciuna? Tu crezi că ştii. 
lar eu nu vreau să cred şi nu pot să ştiu. Pentru mine, adevărul 
există în acelaşi loc cu minciuna. 

- lulian ti-ar fi oare recunoscător, ştiind că-l minţi? 

- A văzut ceea ce dorea să vadă. l-am dat entuziasmul, 
forţa şi îndrăzneala. Zici că l-am minţit? Dacă era nevoie, aş fi 
făcut-o şi l-aş fi ispitit. Imi place minciuna care conţine un 
adevăr. Îl voi lăsa să guste din toate fructele oprite. E tânăr, şi 
voi trăi prin el o nouă viaţă; îi voi dezvălui misterele seducătoare 
şi ucigaşe şi, poate, va fi mare datorită mie. 

- Maestre, nu te înţeleg. 

- Şi tocmai de aceea, îţi vorbesc astfel. Cu altcineva, n-aş 
face-o, continuă Maxim, fixându-şi asupra lui Oribazy privirea 
pătrunzătoare şi impasibilă. 

O rază de soare căzu pe barba bătrânului, albă ca argintul. 
Cutele obrazului păreau încă mai adânci şi mai întunecate, iar 
pe buze îi rătăcea un zâmbet de o seducţie înşelătoare, 
asemenea celui al unei femei. 


XI 


lulian îl văzuse pe fratele său Gallus cu prilejul trecerii prin 
Constantinopol. Îl găsise înconjurat de o trupă de trădători, aflaţi 
sub porunca lui Constanțiu: chestorul Leontinus, un curtean şiret 
şi elegant, renumit prin iscusinţa de a asculta pe la uşi şi de a-i 
interoga pe sclavi; tribunul Bainobadues, un barbar mut şi de 
nepătruns, lăsând impresia unui călău travestit; trufaşul 
maestru de ceremonii al împăratului - comes domesticorum 


Lucillian şi, în sfârşit, Marcus Scuda, fostul tribun al Cezareei din 
Cappadocia, care, datorită protecţiei unor doamne bătrâne, 
ajunsese la postul dorit. 

Sănătos, vesel şi zăpăcit ca de obicei, Gallus îi oferise lui 
lulian o cină excelentă, arătându-se grozav de mândru mai ales 
de un fazan mare de Chaldeea, umplut cu curmale proaspete de 
la Teba. Râdea ca un copil şi tocmai evoca amintiri de la 
Macellum, când lulian îi vorbi deodată de soţia sa Constanţa. 
Gallus se schimbă la faţă; ochii i se umplură de lacrimi şi puse 
înapoi în farfurie o bucată excelentă de fazan, pe care se 
pregătea să o ducă la gură. 

- Văd că tu nu ştii, lulian, că Constanţa a murit subit de pe 
urma unei febre infecțioase, pe când se ducea la împărat pentru 
a mă dezvinovăţi. Am plâns două nopţi, când am aflat vestea... 

Aruncă o privire speriată la uşă şi, apropiindu-se de lulian, îi 
şopti la ureche: 

- De atunci, nu-mi mai pasă de nimic. Era singura care 
putea să mă salveze. Era o femeie uimitoare! F ără ea, mă simt 
pierdut... Nu pot şi nu ştiu nimic... „Ei” fac ce vor cu mine. 

Dădu pe gât o cupă cuvin. 

lulian îşi aminti de Constanţa, sora lui Constanțiu, o văduvă 
coaptă, care fusese duhul rău al fratelui ei, îl pusese să comită 
crime nenumărate şi fără rost, adesea pentru fleacuri; vrând să 
ştie prin ce mijloace îl cucerise pe Gallus, îl întrebă: 

- Era frumoasă? 

- N-ai văzut-o, aşadar, niciodată?... Nu, era urâtă, foarte 
urâtă. Mică, negricioasă, subţirică; şi avea dinţi urâţi, ceea ce nu 
pot suporta la o femeie. Totuşi, cunoscându-şi defectul, evita 
mereu să râdă. Se spunea că mă înşeală; că se duce noaptea, 
travestită, ca Messalina, la hipodrom, la un călăreț tânăr şi 
foarte frumos. Ce-mi păsa mie!... Nu o înşelam şi eu? Nu-mi 
făcea probleme şi mă compensam şi eu, la rândul meu. Se 
spunea că era crudă; ştia să domine, lulian! Nu-i plăceau autorii 
de epigrame, în care ticăloşii îi reproşau apucăturile urâte şi o 
comparau cu o sclavă de bucătărie în veşminte de soţie de 
cezar... Îi plăcea să se răzbune! Şi ce spirit, ce spirit, lulian! 
Eram liniştit cu ea, ca şi cum m-aş fi aflat în spatele unui zid de 
granit! Ah, ce nebunii făceam! Cum ne mai amuzam! 


Zâmbea amintindu-şi de clipele plăcute petrecute lîngă ea 
şi-şi lingea cu vârful limbii buzele trandafirii, ce mai păstrau încă 
gustul vinului de Chios. 

- Ne-am distrat, n-am ce zice! repetă, nu fără mândrie. 

Ducându-se la întâlnirea cu fratele său, lulian gândise să 
trezească în el sentimente de căinţă şi pregătise chiar un 
discurs împotriva tiranilor, în stilul lui Libanius. Se aşteptase să 
vadă un om încovoiat sub jugul lui Nemesis, şi nicidecum faţa 
liniştită, trandafirie şi bucălată a unui atlet frumos. Cuvintele se 
stinseră pe buzele lui lulian. ÎI privea fără dezgust pe acest 
„animal blajin” (astfel îl numea, în gând, pe fratele său) şi 
gândea că a-i rosti predici era la fel de inutil cum ar fi fost dacă 
le-ar fi rostit înaintea unui mânz. Se mulţumi aşadar să-i 
şoptească lui Gallus la ureche: 

- De ce te duci la Mediolanum? Nu-l bănuieşti? 

- Ba da... Taci... Dar e prea târziu. 

Şi arătându-şi gâtul alb, adăugă: 

- Nodul cel alunecos al morţii stă aici, înţelegi? El mi-l 
strânge puţin câte puţin. M-ar scoate de sub pământ, lulian! Nu, 
mai bine să nu mai vorbim. S-a sfârşit!... Ne-am tot amuzat, şi e 
de-ajuns. 

- Mai ai încă două legiuni, în Antiohia... 

- Nu mai am niciuna. E/ mi-a luat cei mai buni ostaşi, pe 
rând, sub diferite pretexte şi, întotdeauna, pentru binele meu, 
pentru mine! Tot ce face, nu e decât în acest scop... Câtă grijă 
are de mine! Cât de mult doreşte să mă vadă şi să-mi asculte 
sfatul... lulian, omul acesta este teribil! Tu nu-l ştii încă, şi să 
dea Dumnezeu să nu ştii niciodată ce înseamnă asta. Vede tot, 
îmi cunoaşte cele mai ascunse gânduri, chiar şi pe cele pe care 
nu le încredinţez decât pernei pe care îmi pun capul. Mi-e frică 
de el! 

- Dar nu poţi să fugi? 

- Taci... vorbeşte mai încet! 

Trăsăturile lui Gallus căpătară expresia unei spaime 
copilăreşti. 

- Nu; s-a terminat! Sunt prins acum ca peştele în undiţă. £/ 
trage uşor, ca să nu se rupă firul. Un cezar este, oricum, un 
peşte cu greutate. Ştiu că e cu neputinţă să-i scap: oricum, mă 
va prinde, într-o bună zi... Văd capcana şi mă duc spre ea, de 
frică... De şase ani, dintotdeauna, tremur în faţa lui. M-am 


plimbat destul, ca un copil... Frate! Îmi va suci gâtul, aşa cum 
bucătarul suceşte gâtul unui pui! Dar până atunci, mă va 
martiriza cu mii de şiretlicuri şi mângâieri. Prefer să termin mai 
repede. 

Ochii lui Gallus străluciră deodată şi strigă: 

- Ah! Dacă ar fi fost ea aici, lângă mine, m-ar fi salvat fără 
îndoială! Era o femeie atât de uimitoare, atât de extraordinară! 

Tribunul Scuda intră în triclinium şi anunţă, cu un salut 
servil, că a doua zi urmau să aibă loc, în cinstea venirii 
cezarului, curse pe hipodromul din Constantinopol şi renumitul 
călăreț Korax urma să ia parte la ele. Gallus se bucură mult la 
această veste şi porunci să se pregătească o cunună de lauri 
pentru ca, în cazul unei victorii, să-l încununeze el însuşi, în faţa 
poporului, pe favoritul său Korax. 

Se  lansă apoi în povestiri despre curse, lăudând 
îndemânarea conducătorilor de care. 

Gallus bea mult, râdea ca un om cu conştiinţa liniştită, fără 
cea mai mică urmă a recentei spaime pe frumoasele sale 
trăsături. Doar în ultima clipă a despărțirii, îl îmbrăţişă cu putere 
pe lulian şi plânse. 

- Să te-ajute Dumnezeu, să te-ajute Dumnezeu! bâigui, 
înduioşându-se deodată. Eşti singurul care m-a iubit, tu şi 
Constanţa... 

Apoi îi şopti lui lulian la ureche: 

- Sper că vei fugi, frate... Tu ştii să te prefaci... Te-am 
invidiat întotdeauna pentru asta. Să te-ajute Dumnezeu! 

Lui lulian îi fu milă de el; ştia că fratele său nu avea cum să- 
i scape lui Constanțiu. 

In ziua următoare, Gallus părăsi Constantinopolul, sub 
aceeaşi escortă. La Adrianopol nu-i fură lăsate decât zece trăsuri 
de poştă; fu nevoit să renunţe la toată suita şi la toate bagajele 
sale. Era toamnă foarte târzie. Drumurile erau îngrozitoare. De 
zile întregi, ploua fără încetare. Il zoreau pe Gallus, fără să-i dea 
răgaz nici pentru odihnă, nici pentru somn. Nu mai făcuse baie 
de două săptămâni. 

Una dintre cele mai dureroase suferinţe ale sale era tocmai 
contactul prea direct cu murdăria. În tot timpul vieţii, dăduse o 
mare atenţie trupului său sănătos şi îngrijit din cale-afară şi, cu 
adâncă tristeţe, îşi privea unghiile netăiate şi purpura hlamidei 
murdărită de praful şi noroiul drumurilor. Scuda nu-l scăpa din 


ochi şi Gallus se temea, nu fără temei, de acest tovarăş prea 
atent. Nici nu ajunsese bine în Antiohia, şi tribunul însărcinat cu 
o misiune a împăratului o jignise printr-o aluzie insolentă pe 
Constanţa, soţia lui Gallus; într-un acces nebunesc de furie, 
acesta poruncise să i se aplice tribunului roman un anumit 
număr de lovituri de bici şi să fie aruncat apoi, asemenea unui 
sclav, într-o carceră. 

Cunoscând însă ceea ce trebuia să urmeze, Constanţa îl 
eliberase curând pe tribun, care se prezentase atunci la palatul 
lui Gallus ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi, „înghiţând 
afrontul”, nici măcar nu trimisese un raport, temându-se poate 
că o pedeapsă atât de ruşinoasă ar putea dăuna carierei sale de 
curtean. 

În tot timpul călătoriei lui Gallus de la Antiohia la 
Mediolanum, Scuda merse în aceeaşi trăsură cu cezarul, fără a-l 
slăbi o clipă din ochi, trăgându-l de limbă şi tratându-l ca pe un 
copil încăpățânat şi bolnav, pe care el, Scuda, îl iubea atât de 
mult, încât nu putea să se depărteze de el. 

La trecerea unor vaduri primejdioase, pe poduri din crengi 
de copaci, în Illyria, Scuda îl cuprindea de mijloc pe Gallus, 
strângându-l în braţe cu drăgăstoasă grijă. Şi, dacă acesta 
încerca să scape din îmbrăţişare, îl strângea mai tare, arătându-i 
că prefera să moară, decât să îngăduie ca o viaţă atât de 
preţuită să fie expusă unei primejdii oricât de mici. 

Privirea gânditoare a tribunului devendea ciudată atunci 
când se îndrepta, cu un zâmbet dulceag, asupra gâtului lui 
Gallus, alb şi neted ca al unei fete. Simţind asupră-i această 
privire atentă, cezarul se neliniştea şi-şi întorcea faţa. În 
asemenea clipe, îşi stăpânea pornirea de a-l pălmui pe amabilul 
tribun. Dar bietul prizonier îşi revenea îndată şi se mulțumea să 
roage, cu o voce plângăcioasă, să se oprească, pentru a gusta 
câte ceva: în ciuda tuturor relelor, îşi păstrase o surprinzătoare 
poftă de mâncare. 

La Petobion, în Norica, fură primiţi de alţi doi trimişi ai 
împăratului, însoţiţi de o cohortă de legionari ai Curţii. 

Masca fu atunci înlăturată. In jurul palatului lui Gallus fură 
puse peste noapte sentinele înarmate, ca în jurul unei închisori. 
Seara prefectul Barbation intră la Gallus fără a respecta nicio 
etichetă, îi porunci să-şi scoată hlamida de cezar şi să îmbrace o 


simplă tunică şi un pa/ludamentum. Scuda se grăbi atât de tare 
să-i scoată hlamida, încât îi rupse țesătura de purpură. 

A doua zi dimineaţă îl urcară pe prizonier într-o karpenta - 
un vehicul cu două roţi şi fără acoperiş, folosit de funcţionarii 
inferiori, pentru drumurile lor de serviciu. Sufla un vânt rece şi 
intermitent, însoţit de o lapoviţă îngheţată. Urmându-şi obiceiul, 
Scuda îl strânse pe Gallus cu un braţ şi, cu celălalt, se apucă să-i 
pipăie noul veşmânt. 

- Ce haină bună, moale şi caldă! După mine, face mai mult 
decât purpura, care nu încălzeşte. Mai este şi căptuşită, cu 
lână... 

Ca şi cum ar fi vrut să-şi dea mai bine seama, Scuda îşi 
strecură mâna pe sub pa/udamentum, apoi sub tunică şi, cu un 
râs discret, scoase deodată lama unui pumnal, pe care Gallus 
reuşise să-l ascundă. 

- lată un lucru rău! exclamă Scuda. Ai putea să te tai, din 
neatenţie... Este o joacă copilărească! 

Aruncă pumnalul pe drum. 

O necuprinsă sfârşeală puse stăpânire pe Gallus; închise 
ochii şi-l simţi pe Scuda înlănţuindu-l cu o duioşie mângâietoare. 
Avu impresia că a căzut pradă unui coşmar. 

Se opriră la fortăreaţa din Pola, în Istria, la ţărmul Mării 
Adriatice. Cu câţiva ani în urmă, în acelaşi oraş, se săvârşise 
uciderea tânărului erou Crispus, fiu al lui Constantin cel Mare. 

Oraşul, populat cu ostaşi, era trist. Cazărmi interminabile, 
construite în stilul lui Dioclețian, înlocuiau casele. Zăpada 
învelea acoperişurile; vântul urla prin străzile pustii, iar marea 
vuia. 

Gallus fu condus într-o cazarmă. Îl aşezară în faţa ferestrei, 
astfel încât lumina să-i cadă drept în faţă. Polițistul cel mai 
priceput al împăratului, Eustafiu, un bătrânel zbârcit şi amabil, 
cu glas pătrunzător şi mângâios ca al unui duhovnic la 
spovedanie, începu interogatoriul, frecându-şi mâinile învineţite 
de frig. Mort de oboseală, Gallus spunea tot ce-i plăcea lui 
Eustafiu. La cuvintele „trădare a imperiului” păli însă şi tresări: 

- Nu eu... nu am făcut-o eu! bâigui, înnebunit. A fost 
Constanţa, ea a pus totul la cale!... Fără ea, n-aş fi făcut nimic... 
A cerut moartea lui Teofil, a lui Domițian şi a altora! Mă jur pe 
Dumnezeu, n-am fost eu... Nu mi-a spus nimic... Nici măcar n- 
am ştiut... 


Eustafiu se uită la el, zâmbind: 

- Bine, spuse. Îi voi declara împăratului că propria sa soră 
Constanţa, soţia fostului cezar al Orientului, este singura 
vinovată. 

Întorcându-se apoi către legionari, le porunci: 

- Interogatoriul s-a terminat. Duceţi-l. 

Curând apăru sentinţa de condamnare la moarte, decretată 
de împăratul Constanțiu, care considerase drept o jignire 
personală acuzaţia împotriva răposatei sale surori. 

La citirea sentinţe, Gallus îşi pierdu cunoştinţa şi căzu în 
braţele soldaţilor. Sperase până în ultima clipă, nefericitul, că va 
fi grațiat. Chiar şi în acel moment gândea că i se vor mai îngădui 
măcar câteva zile, câteva ceasuri, spre a se pregăti de moarte. 
Dar umbla zvonul că ostaşii de la legiunea tebană s-ar răscula şi 
i-ar pregăti eliberarea. Îl duseră fără zăbavă la execuţie. 

Abia începea să se lumineze de ziuă. Zăpada aşternută în 
timpul nopţii acoperea noroiul negru şi lipicios. Un soare lipsit de 
căldură lumina zăpada, a cărei strălucire orbitoare umplea 
încăperea în care fusese adus Gallus. 

Nu se bucurau de încredere soldaţii care, aproape cu toţii, îl 
iubeau şi-l compătimeau pe cezarul dizgraţiat. Fu ales drept 
călău un măcelar, care era însărcinat uneori să-i execute pe 
hoţii şi tâlharii din Istria. Barbarul nu se pricepea să mânuiască 
sabia romană şi-şi adusese pentru execuţie un satâr mare, o 
secure cu tăiş dublu, cu care tăia în bucăţi porcii şi berbecii. 
Avea o figură nătângă, frumoasă şi adormită. Era slav. Nu i se 
spusese numele celui osândit şi era încredinţat că urma să taie 
capul unui hoţ de rând. 

În faţa morţii, Gallus deveni calm şi smerit. Lăsa să i se facă 
orice doreau ceilalţi. | se părea că devenise un copil; plângea şi 
atunci şi opunea rezistenţă când îl băgau cu forţa în baie, iar 
după ce se supunea, i se părea plăcut. 

Văzându-l însă pe măcelar ascuţindu-şi securea, tremură 
din tot corpul. 

Îl duseră într-o încăpere învecinată. Acolo, frizerul îi rase cu 
conştiinciozitate părul fin şi auriu - podoaba şi mândria tânărului 
cezar. La întoarcerea din camera cu frizerul, Gallus rămase o 
clipă singur cu tribunul Scuda şi, deodată, căzu în genunchi în 
faţa celui mai aprig duşman al său. 


- Salvează-mă, Scuda! Ştiu că poţi! Am primit astă-noapte 
un mesaj din partea ostaşilor din legiunea tebană. Lasă-mă să le 
spun o vorbă, şi mă vor elibera. Am treizeci de talanţi ascunşi în 
vistieria templului din Micene. Nu ştie nimeni de ei. Ţi-i voi da... 
şi încă mai mult, pe deasupra!... Ostaşii ţin la mine. Te voi face 
prietenul meu, fratele meu, cezar! 

Orbit de speranţă, îmbrăţişă genunchii tribunului, iar acesta 
simţi, înfiorat, buzele cezarului pe mâinile sale. Nu răspunse, ci, 
cu zâmbetul pe buze, se eliberă încet din strânsoare. | se ceru 
lui Gallus să se dezbrace. Nu vru să-şi scoată sandalele: avea 
picioarele murdare. Când rămase aproape în pielea goală, 
măcelarul se apucă să-i lege mâinile la spate, aşa cum obişnuia 
să le facă hoţilor. Scuda se repezi să-l ajute. Simţind atingerea 
degetelor tribunului, Gallus fu cuprins de furie. Se smulse din 
mâinile călăului şi îl apucă pe Scuda de gât, încercând să-l 
sugrume. 

După cum arăta, dezbrăcat şi voinic, nu aducea a om, ci a 
tânără sălbăticiune, puternică şi înfricoşătoare. 

Cei de faţă săriră să-l scape din strânsoare pe tribunul 
înăbuşit; îl legară pe tânăr de mâini şi de picioare. În acea clipă 
răsunară, din curtea cazărmii, strigătele soldaţilor tebani: 

- Ani mulţi de domnie cezarului Gallus! 

Ucigaşii se grăbiră; se aduse un butuc gros, în chip de 
suport. Gallus fu plasat în genunchi, în faţa lui. Barbation, 
Bainobadues şi Apodemus îl ţineau de umeri, de mâini şi de 
picioare; Scuda îi împingea capul pe butuc. Cu un zâmbet plin 
de voluptate, apăsa din toate puterile această ţeastă, care 
rezista zadarnic. Simţea sub degetele sale îngheţate de emotie 
pielea proaspăt rasă, încă umedă de săpun, şi contempla cu 
însufleţire gâtul alb şi gingaş, ca al unei tinere fecioare. 

Măcelarul era un călău neîndemânatic. 

Mânuind securea, atinse ceafa, dar lovitura fu nesigură. 
Ridică atunci din nou satârul, strigându-i lui Scuda: 

- Mai la dreapta!... Ţine capul mai la dreapta! 

Gallus se zbătu şi urlă ca un taur pe jumătate înjunghiat. 

Strigătele soldaţilor răsunau mai aproape şi mai desluşit: 

- Domnie lungă cezarului Gallus! 

Măcelarul ridică sus de tot securea şi lovi. Un val de sânge 
ţâşni pe mâinile lui Scuda. Capul se rostogoli şi rămase pe 
dalele de piatră. 


În acea clipă, legionarii se năpustiră în săli. Barbation, 
Apodemus şi Scuda se repeziră către ieşirea din partea opusă. 
Călăul rămase încremenit; dar Scuda îi şopti la ureche: 

- la cu tine capul cezarului ucis, pentru ca legionarii să nu-i 
recunoască trupul. E chestie de viaţă şi de moarte, pentru noi 
toţi. 

- Păi nu era un hoţ? se bâlbâi călăul, uluit. 

Nu ştia cum să ducă ţeasta rasă. O luă mai întâi sub braţ, 
dar i se păru incomod. Atunci, băgându-şi degetul îndoit în gura 
mortului, agăţă în acest fel craniul celui care făcuse cândva să 
se plece atâtea capete omeneşti. 


Aflând de moartea fratelui său, lulian gândi: 
- Acum e rândul meu! 


XII 


La Atena, lulian urma să depună jurământul şi să devină 
călugăr. 

Era o dimineaţă răcoroasă de primăvară. Soarele nu 
răsărise încă. leşi din biserica unde asistase la Utrenie şi merse 
mai multe leghe pe malul râului llisus, umbrit de platani şi viţă 
sălbatică. Descoperise un loc singuratic nu departe de Atena, pe 
malul torentului ce se desfăşura ca o fâşie de mătase pe 
prundiş. De acolo admira, prin ceaţă, stâncile roşiatice ale 
Acropolei şi mândrele contururi ale Parthenonului, pe care 
răsăritul abia începea să le lumineze. 

Îşi scoase încălţările şi merse desculţ pe malul râului. 
Văzduhul era pătruns de parfumul florilor şi al strugurilor 
Muscat. Se întrezărea în acest parfum ceva din gustul vinului, 
aşa cum răzbeşte, în adolescenţă, un fior al dragostei. 

lulian se aşeză, cu picioarele băgate în apă, pe o rădăcină 
de platan. Deschise Fedra şi se apucă să citească. In dialogul 
său cu Fedra, Socrate îi spunea acesteia: 

„Hai s-o luăm pe partea aceasta şi să mergem pe valea 
râului llisus. Ne vom alege un loc singuratic, pentru a ne aşeza”. 

Fedra: „Bine că nu m-am încălţat azi-dimineaţă, iar tu, 
Socrate, eşti mereu în picioarele goale. Putem să mergem prin 
vad. Priveşte cât de veselă şi de străvezie este apa aici”. 


Socrate: „Pe Pallas! lată un loc minunat! Trebuie să fie 
consacrat nimfelor şi zeului Achelous, dacă ar fi să judecăm 
după aceste statuete. Nu ţi se pare că şi boarea este aici mai 
plăcută şi mai parfumată? Până şi în cântul greierilor se simte o 
dulceaţă, care te duce cu gândul la vară. Cel mai mult, însă, îmi 
plac aceste ierburi înalte”. 

lulian îşi întoarse privirea, zâmbind; totul era ca în urmă cu 
opt veacuri. Creierii începeau să cânte... 

„Socrate şi-a purtat paşii pe acest pământ! ” gândi. 

Se băgă în stufăriş şi sărută cu înfocare acest pământ 
sacru. 

- Bună ziua, lulian. Ţi-ai ales un colţ fermecător, pentru a 
citi. Pot să mă aşez lângă tine? 

-  Aşează-te, îmi face plăcere. Poeţii nu tulbură 
singurătatea. 

lulian privi făptura slabă, înfăşurată într-o manta peste 
măsură de lungă - poetul Publius Porfirus - şi gândi: 

„E atât de micuţ şi pirpiriu, încât te face să crezi că se va 
schimba pe loc într-un greier, ca în poveştile lui Platon despre 
poeţi!” 

Asemenea greierilor, Publius ştia să trăiască aproape fără 
hrană; zeii nu-i dăruiseră însă puterea de a dispreţui foamea şi 
setea. Faţa sa pământie şi rasă, buzele livide purtau pecetea 
foamei nicicând potolite. 

- De ce porţi o manta atât de lungă, Publius? îl întrebă 
lulian. 

- Nu e a mea, răspunse celălalt, cu o indiferenţă filosofică. 
Am închiriat o odaie împreună cu un tânăr, Hefesiton, care a 
venit la Atena pentru a studia elocinţa. Va fi un avocat 
admirabil. Deocamdată, este sărac ca şi mine, sărac ca un poet 
liric, iar asta spune totul! Ne-am amanetat hainele, mobila, până 
şi călimara... Nu ne-a mai rămas decât o manta, pentru 
amândoi. Dimineaţa ies eu din casă, iar Hefestion îl studiază pe 
Demostene; seara, îşi pune el hlamida, iar eu scriu versuri. Din 
păcate, nu ne potrivim la mărime. Dar nu-mi pasă! Mă plimb şi 
eu - precum troienele din trecut - în straie lungi! 

Publius râse cu poftă şi chipul său pământiu căpătă 
expresia unui om care trece dintr-o dată de la plâns la veselie. 

- Vezi, lulian, urmă poetul, mă bizui pe moartea văduvei 
unui fermier roman putred de bogat. Fericiţii moştenitori îmi vor 


comanda un epitaf şi mi-l vor plăti cu generozitate. Din păcate, 
în ciuda doctorilor şi a moştenitorilor care au grijă de ea, văduva 
se încăpăţânează să nu-şi dea sufletul. Altminteri, mi-aş fi 
cumpărat demult o manta. Ascultă-mă, lulian, vino repede cu 
mine. 

- Unde? 

- Ai încredere... îmi vei mulţumi. 

- Ce-i cu misterele astea? 

- Nu întreba nimic; scoală-te şi hai să mergem. Poetul nu-i 
va face niciun rău unui prieten al poeţilor! Vei vedea zeiţa. 

- Care zeiţă? 

- Artemis vânătoarea. 

- E un tablou? O statuie? 

- E cu mult mai mult. Dacă-ţi place frumosul, ia-ţi mantaua 
şi urmează-mă! 

Publius avea un aer misterios care era atât de ispititor, 
încât trezi în lulian curiozitatea de a muşca din momeală. 

- Cu o condiţie: să nu scoţi o vorbă şi să nu te miri de nimic. 
Altfel, farmecul se destramă. În numele Caliopei şi al Eratei, ai 
încredere în mine! Suntem la doi paşi de locul cu pricina şi, 
pentru a scurta şi mai mult drumul, îţi voi citi începutul 
epitafului pentru fermiera mea. 

leşiră la drumul mare, plin de praf. 

Sub primele raze ale soarelui, scutul de oţel al Minervei 
Athena îşi arunca fulgerele pe nuanțele trandafirii ale Acropolei. 
Printre grămezile de piatră ce ascundeau râurile fremătând pe 
sub smochini, greierii îşi cântau notele supraacute, luându-se la 
întrecere cu glasul răguşit al inspiratului poet, care citea 
epitaful. 

Publius Porfirius nu era lipsit de talent, dar viaţa îl purtase 
pe un drum ciudat. Avusese în urmă cu mai mulţi ani o căsuţă 
frumoasă la Constantinopol, un adevărat templu al lui Hermes, 
nu departe de cartierul Calcedoniei. Tatăl său, negustor de ulei, 
îi lăsase o mică avere, care i-ar fi îngăduit un trai fără griji. 
Adorând însă elenismul antic, Publius se răzvrăti împotriva a 
ceea ce numea „triumful sclaviei creştine”. Scrise un poem 
liberal care-i displăcu împăratului Constanțiu, care se simţi vizat 
printr-o aluzie. Nu i se iertă fapta. Pedeapsa se abătu asupra 
autorului; casa şi bunurile îi fură confiscate, iar el, izgonit pe o 
insulă pustie din arhipelag, unde nu avea parte decât de stânci, 


de capre şi de friguri. Publius nu rezistă la încercare; îşi 
blestemă gândurile liberale şi hotărî să-şi şteargă cu orice preţ 
păcatul. Chinuit de friguri, în timpul nopţilor sale de nesomn, 
scrise un poem în care-l proslăvea pe împărat, folosindu-se de 
maximele lui Virgiliu; iar versurile poetului antic se înlănţuiau în 
aşa fel, încât alcătuiau o nouă operă. Această ingenioasă 
strădanie se dovedi pe placul curţii. Publius simţise pulsul 
secolului. 

Se apucă atunci de lucruri încă mai uimitoare. Îi scrise lui 
Con- stanţiu un ditiramb, compus din versuri de diferite lungimi, 
ce alcătuiau figuri asemănătoare unui nai, unei orgi hidraulice, 
unui altar de sacrificii, al cărui fum era reprezentat prin fraze 
inegale. Şi, ca o minune a iscusinţei, născocise un poem pătrat 
de douăzeci şi patruzeci de hexametri. Unele rânduri erau 
trasate cu cerneală roşie şi, reunindu-se, se transformau în 
monograma lui Hristos, în floare, în arabescuri şi alcătuiau noi 
rânduri, cu noi complimente. În fine, ultimii patru hexametri ai 
cărţii puteau fi citiţi în optsprezece moduri diferite, de la sfârşit, 
de la început, de la mijloc, dintr-o parte, de sus, de jos etc. şi, 
oricum, alcătuiau o laudă pentru împărat. 

Bietul poet fu pe punctul de a-şi pierde minţile, cu această 
lucrare. Dar şi izbânda se dovedi deplină, iar Constanțiu se arătă 
entuziasmat. | se părea că Publius îi întrecuse pe toţi poeţii 
Antichității şi-i scrise cu propria sa mână o scrisoare, prin care îi 
asigura protecţia şi care se încheia astfel: „În veacul nostru, 
bunăvoința mea, asemenea blândei adieri a zefirului, îi 
urmăreşte pe toţi cei ce scriu versuri”. 

Totuşi, nu i se restituiră poetului bunurile confiscate; nu 
primi decât nişte bani şi autorizaţia de a părăsi insula pustie, 
pentru a locui la Atena. 

Acolo ducea o viaţă tristă. Rândaşul de la grajdurile Circului 
trăia în lux, în comparaţie cu el. 

In rând cu nişte gropari, cu negustori suspecți, cu 
organizatori de serbări nupţiale, petrecea zile întregi în 
anticamerele unor nobili inculţi, pentru a obţine comanda unui 
epitalam, a unui epitaf sau a unei scrisori de dragoste. Câştiga 
puţin cu ele. Dar nu se descuraja, nutrind nădejdea de a oferi 
într-o zi împăratului un poem, care să-i redea întreaga sa 
bunăvoință. 


lulian simţea că în pofida înjosirii prin care trecea, Porfiius 
purta mai departe în inimă o dragoste profundă pentru Elada. 
Aprecia cu rafinată pricepere poezia greacă, iar lulian se bucura 
de plăcerea de a discuta cu el. A 

Părăsiră drumul şi se apropiară de zidul înalt al palestrei. In 
jur, totul era pustiu. Doi miei negri păşteau iarba. Lângă poarta 
închisă, în ale cărei crăpături creşteau maci şi margarete 
galbene, se afla un car la care erau înhămaţi doi cai albi cu 
coama tăiată scurt, ca la caii de pe basoreliefuri. li păzea un 
sclav bătrân. Era surdo-mut, dar binevoitor. Îl recunoscu îndată 
pe Publius şi-i făcu un semn prietenesc cu capul, arătând poarta 
închisă a palestrei. 

- Dă-mi o clipă punga ta, îi spuse Publius lui lulian; iau un 
dinar sau doi, pentru bufonul ăsta bătrân. 

Îi aruncă mutului banii şi, cu strâmbături linguşitoare şi 
bâiguieli de mulţumire, acesta le deschise poarta. 

Păşiră sub un peristil întunecos şi lung. Dintre coloane se 
vedeau ksystele - galeriile destinate exerciţiilor atleţilor. In loc 
de nisip, ksystele erau acoperite cu iarbă. Cei doi prieteni 
pătrunseră printr-un portic interior larg. Curiozitatea lui lulian 
ajunsese la limită în faţa tuturor acestor mistere. Publius îl 
ducea de mână, fără să scoată o vorbă. 

Spre porticul al doilea dădeau uşile „exedrelor” - sălile de 
marmură acoperite, servind drept locuri de adunare pentru 
oratori. Pe locul unde răsunaseră discursurile elocvente ale 
înţelepţilor atenieni, foşneau ierburi înalte. Deasupra ierbii grase 
se învârteau albine. Tăcerea şi tristeţea învăluiau totul. Se auzi 
deodată un glas de femeie şi zgomotul unui disc ce lovea 
marmura, urmat de râsete. 

Furişându-se ca nişte hoţi, cei doi se ascunseră în 
penumbra coloanelor e/eofesion-ului, locul unde anticii luptători 
se ungeau cu uleiuri. 

În spatele coloanelor se putea vedea efebion-ul, un spaţiu 
pătrat sub cerul deschis şi proaspăt presărat cu nisip, destinat 
aruncării discului. 

lulian se uită şi se dădu înapoi. 

La douăzeci de paşi depărtare, se afla o tânără dezbrăcată. 
Îi îmbrăţişă dintr-o privire întregul trup minunat. Fata ţinea în 
mână un disc. 


lulian vru să plece; dar văzu atâta admiraţie în ochii şi pe 
chipul livid al lui Publius, încât înţelese că adoratorul Eladei nu 
fusese mânat de niciun gând desfrânat, aducându-l în acest loc. 
Era însufleţit de un entuziasm sacru. 

Strângându-i mâna lui lulian, Publius şopti: 

- Priveşte! Ne aflăm în urmă cu nouă secole, în antica 
Laconie! Îţi aminteşti versurile lui Properţiu? 

Multe tuae, Sperte, miramur jura palestrae. 

Sed mage virginei tot bone gymnasii, 

Quod non infames exercet corpore ludos, 

Inter lautantes nudpuella viros! 

- Cine este? întrebă lulian. 

- Nu ştiu; nici n-am vrut să ştiu... 

- Bine. Taci... 

O privea acum cu nesaţ pe aruncătoarea discului, fără să se 
ruşineze, simțind că nu era demn pentru un filosof să roşească. 

Ea se depărtă cu câţiva paşi, se aplecă şi, punându-şi 
piciorul stâng în faţă, îşi luă avânt cu o mişcare a întregului corp 
şi aruncă atât de sus cercul de metal, încât acesta străluci în 
lumina răsăritului şi apucă să lovească, în cădere, ultima 
coloană. lulian avu impresia că vede o statuie a lui Fidias. 

- A fost cea mai bună aruncare, spuse o fetiţă de 
doisprezece ani, care purta o tunică bogată şi se afla lângă 
coloană. 

- Mirrha, dă-mi discul, răspunse aruncătoarea. Pot să-l 
arunc încă mai sus, ai să vezi! Du-te mai departe Merohe, să nu 
te rănesc cumva, ca Apollo pe Hiacint... 

Merohe - o sclavă egipteană bătrână - după cum o arătau 
veşmintele multicolore şi obrazul smead, pregătea în amfore de 
alabastru parfumurile pentru baie. lulian înţelese că mutul şi 
carul cu cei doi cai albi aparţineau probabil de asemenea 
acestor două tinere pasionate de jocuri laconiene. 

După ce-şi termină jocul cu aruncarea discului, tânăra luă 
din mâinile palidei Mirrha arcul şi tolba, din care scoase o 
săgeată lungă şi cu pene. Ochea un cerc negru ce servea drept 
ţintă, pus la capătul opus al efebion-ului. 

Coarda vibră. Săgeata zbură şuierând şi se înfipse în ţintă; 
urmă o a doua săgeată, apoi o a treia. 

- Artemis vânătoarea! suspină Publius. 


Strecurându-se între două coloane, o rază de soare atinse 
deodată chipul şi pieptul aproape nubil al tinerei fete. Aruncă 
arcul şi săgețile şi, orbită, îşi ascunse faţa cu mâinile. 

Cu ţipetele lor stridente, rândunelele se urmăreau una pe 
alta deasupra palestrei şi se scăldau în albastrul cerului. 

Fata îşi descoperi obrazul şi-şi ridică braţele deasupra 
capului. 

Părul blond devenea auriu către vârf ca mierea galbenă sub 
lumina soarelui şi era roşcat la rădăcină. Buzele se deschideau 
într-un zâmbet fericit, iar soarele îi aluneca, tot mai jos, pe trup. 
Stătea în picioare, pură şi învelită în lumină şi frumuseţe, ca în 
cele mai pudice veşminte. 

- Mirrha! şopti ea încet, gânditoare. Uită-te la cer: te 
îndeamnă să te scalzi în el, ca rândunelele. Îţi aduci aminte cum 
spuneam noi că oamenii nu pot să fie fericiţi, pentru că nu au 
aripi? Când mă uit la păsări, le invidiez. Ar trebui să fii uşoară şi 
complet dezbrăcată - ca mine în această clipă - şi să te afli sus, 
foarte sus pe cer, şi să simţi că aşa va fi totdeauna... că nu vei 
mai avea decât cerul şi soarele, în jurul trupului uşor, liber şi 
gol! 

Îşi reveni însă şi, ridicându-şi braţele, suspină trist, ca şi 
cum ar fi regretat un lucru pierdut pentru totdeauna. 

Soarele îi atingea acum şalele, cu o mângâiere care 
devenise fierbinte. Fata se înfioră atunci şi se ruşină, de parcă ar 
fi dorit-o o făptură vie şi pătimaşă: îşi ascunse cu o mână pieptul 
şi cu cealaltă pântecul, cu eternul gest pudic al Afroditei din 
Onidos. 

- Merohe! Dă-mi repede hainele, Merohe! strigă, cu ochii 
măriţi de spaimă. 

lulian nu-şi mai amintea cum ieşise din palestră. Simţea o 
flacără în inimă. Faţa poetului era solemnă şi tristă, ca cea a 
unui om care părăseşte templul. 

- Sper că nu eşti supărat? îl întrebă pe lulian. 

- Oh, nu!... De ce? 

- Poate că este o ispită, pentru un creştin? 

- N-a fost ispită. Nu înţelegi? 

- Ba da, ba da. M-am gândit la asta. 

Porniră din nou pe drumul prăfos, pe care soarele începuse 
să-l ardă, şi se îndreptară spre Atena. 

Publius vorbea mai departe cu sine, încet: 


- Oh! Cât de ruşinaţi şi diformi suntem noi acum! Ne e 
teamă de goliciunea noastră întunecată şi jalnică, ne-o 
ascundem, pentru că ne simţim urâţi şi impuri. Dar pe vremuri... 
A fost un timp când totul era altfel, lulian. Fetele tinere din 
Sparta păşeau în palestră, goale şi mândre, în faţa poporului. Şi 
nu-i era teamă nimănui de ispită. Cei puri îi contemplau pe cei 
deopotrivă de puri. Erau ca nişte copii, ca nişte zei. Şi când te 
gândeşti că nu va mai fi nicicând cum a fost, că nu vor mai 
reveni nicicând, pe pământ, această libertate şi această puritate 
şi această bucurie. Niciodată! 

Publius îşi lăsă capul pe piept şi oftă îndurerat. 

Ajunseră la strada Trepiedelor şi, nu departe de Acropole, 
cei doi prieteni se despărţiră, fără a scoate o vorbă. 

lulian pătrunse în umbra Propileelor, ocoli Stoa Poichyle şi 
gravurile lui Marrhasius ce reprezentau luptele de la Marathon şi 
Salamina, apoi micul templu al Victoriei Apteris şi se apropie de 
Parthenon. 

Nu trebuia decât să închidă ochii pentru a revedea superbul 
trup al Artemisei vânătoarea. Îndată ce şi-i deschidea, marmura 
Parthenonului părea, la lumina soarelui, vie şi aurie, ca trupul 
zeiţei. Şi, fără teamă de moarte, voia ca în faţa tuturor să 
îmbrăţişeze această marmură caldă, însufleţită de soare, şi s-o 
sărute ca pe un lucru sfânt. 

La câţiva paşi de el se aflau, îmbrăcaţi în veşminte 
întunecate şi cu feţele palide şi severe, doi tineri, Grigore din 
Nazianz şi Vasile din Cezareea. Eleniştii îi socoteau drept 
duşmanii lor cei mai puternici şi se temeau de ei. Creştinii 
nădăjduiau ca cei doi prieteni să devină cândva Părinţi ai 
Bisericii. 

Îl priveau pe lulian. 

- Ce-o fi cu el astăzi? spuse Grigore. Arată el a călugăr? Ce 
mişcări ! Cum îşi închide ochii ! Ce zâmbet!... Ai încredere cu 
adevărat în evlavia lui, Vasile? 

- L-am văzut eu însumi plângând şi rugându-se la biserică... 

- Ce ipocrizie! 

- De ce vine atunci la noi, umblă după prietenie cu noi şi 
discută despre Scripturi? 

- Îşi bate joc, sau vrea să ne atragă de partea lui. Nu-l 
crede. Este o ispită!... la aminte, frate al meu, Imperiul roman 
cultivă în acest tânăr un mare rău. Este un duşman. 


Cei doi prieteni se îndepărtară, cu ochii plecaţi. Severele 
cariatide ale Erehteionului, azurul luminos, templul alb al 
Apterei,  Propileele, minunea universului, Parthenonul nu-i 
atrăgeau. Nu doreau decât un lucru: să distrugă toate aceste 
lăcaşuri ale demonilor. Pe treptele Parthenonului, soarele 
proiecta în urma celor doi călugări două umbre lungi şi negre. 

- Vreau s-o văd! gândea lulian. Trebuie să aflu cine este! 


XIII 


- Zeii i-au trimis pe muritori în lume, numai pentru vorbirea 
lor aleasă. 

- Ai spus-o perfect, Mamertin. S-o repeţi, cât timp îţi va mai 
rămâne în memorie. O voi înscrie în rând cu alte apoftegme! îi 
spuse lui Mamertin avocatul la modă în Atena, prietenul şi 
admiratorul său, profesorul de elocinţă Lampridius, în timp ce-şi 
scotea din buzunar tăbliţele. 

- O spun! reluă Mamertin, schiţând un zâmbet de 
cochetărie. O spun! Oamenii au fost trimişi de către zei... 

- Nu, nu, nu ai zis aşa, Mamertin! Ai zis mai bine: zeii i-au 
trimis pe muritori... 

- Ah, da!... Zeii i-au trimis pe muritori în univers, numai 
pentru a-i pune să vorbească elegant! 

Şi Lampridius înscrise, entuziasmat, vorbele avocatului, ca 
pe sentinţa unui oracol. 

Aceasta se petrecea la o agapă literară prietenească, pe 
care o oferea venerabilul senator roman Hortensius, nu departe 
de Pireu, în vila tinerei şi bogatei sale pupile Arsinoe. 

In aceeaşi zi, Mamertin rostise o remarcabilă pledoarie în 
apărarea bancherului Barnava. Nimeni nu se îndoia că Barnava 
era un ticălos; avocatul poseda însă, în afara inefabilei sale 
elocinţe, o asemenea voce, încât una dintre nenumăratele sale 
adoratoare susţinea: 

- Nu ascult niciodată cuvintele lui Mamertin; nu am nevoie 
să ştiu ce anume spune, nici despre cine vorbeşte. Mă îmbăt de 
sunetul glasului său, mai ales atunci când îl face să scadă, la 
sfârşitul frazelor. 

E de necrezut: nu mai este un glas omenesc, ci un nectar 
divin, suspinele unei harpe eoliene! 


Deşi oamenii din popor îl numeau pe cămătarul Barnava 
„băutor de sânge, mâncător al bunurilor văduvelor şi orfanilor”, 
judecătorii din Atena îl achitaseră cu entuziasm pe clientul lui 
Mamertin. 

Avocatul primise de la client cincizeci de mii de sesterţi şi, 
la cina pe care o dădea Hortensius în cinstea sa, era în mare 
vervă. Avea însă obiceiul de a se preface bolnav, pentru a se 
bucura de un răsfăţ sporit. 

- Ah, cât sunt de obosit astăzi, prietenii mei! murmura, 
plângându -se. Sunt foarte bolnav... Unde e Arsinoe? 

- Va veni îndată. Arsinoe a primit acum, de la Muzeul din 
Alexandria, un nou aparat de fizică, de care se ocupă tot timpul. 
Dar voi da poruncă să fie chemată, propuse Hortensius. 

- Nu, nu trebuie, îi răspunse avocatul, cu nepăsare. Dar ce 
absurd! Fată tânără, şi fizica! Ce poată să aibă una cu alta? 
Aristofan şi Euripide le-au şi ridiculizat, pe bună dreptate, pe 
femeile savante. Arsinoe a ta este o capricioasă, Hortensius! 
Zău că, dacă nu era atât de fermecătoare, ar fi semănat cu 
sculptura şi cu matematicile ei... 

Nu-şi termină fraza şi aruncă o privire către fereastră. 

- Ce să fac? răspunse Hortensius; e o copilă răsfăţată, 
orfană de tată şi de mamă... Nu sunt decât tutorele ei şi nu 
vreau s-o stingheresc în niciun fel... 

- Da... da... 

Avocatul nu-l mai asculta, fiind preocupat peste măsură de 
sine însuşi. 

- Prieteni, simt... 

- Ce? ... Ce s-a întâmplat? întrebară mai multe voci 
îngrijorate. 

- Simt... mi se pare... un curent de aer... 

- Să închidem obloanele, propuse gazda. 

- Nu, ne-am sufoca. Dar mi-a obosit vocea atât de mult, 
astăzi... Mâine trebuie să suţin o altă apărare... Daţi-mi un covor 
sub picioare şi pieptarul meu; mi-e teamă să nu răguşesc, la 
răcoarea nopţii. 

Hefestion, prietenul lui Publius şi discipolul lui Lampridius, 
se grăbi să-i aducă pieptarul lui Mamertin. 

Era o bucată de stofă păroasă din lână albă, frumos 
brodată, de care avocatul nu se despărţea niciodată pentru ca, 
la cel mai mic risc de a răci, să-şi apere preţiosul gâtlej. 


Mamertin se îngrijea cu toată atenţia. Se iubea pe sine cu o 
graţie atât de naivă, cu o tandreţe atât de mişcătoare, încât fără 
să vrea îşi forţa anturajul să-i urmeze pilda. 

- Plastronul acesta a fost brodat pentru mine de venerabila 
Fabiola! anunţă, zâmbind. 

- Soţia senatorului? întrebă Hortensius. 

- Da. Vă voi povesti o anecdotă despre ea. Scriam odată o 
scrisorică - e drept, foarte elegantă, dar într-adevăr o bagatelă 
de cinci rânduri în limba greacă - unei alte doamne, una dintre 
admiratoarele mele, care-mi trimisese un coş cu cireşe 
minunate. Îi mulţumeam într-un mod agreabil, printr-o imitație 
după Pliniu. Dar închipuiţi-vă, prieteni, Fabiola a fost cuprinsă de 
o dorinţă atât de violentă de a-mi citi scrisoarea şi de a o copia 
pentru colecţia ei, încât şi-a trimis doi sclavi pentru a-l pândi pe 
drum pe trimisul meu. Văzându-se oprit noaptea într-un loc 
pustiu, acesta nu s-a simţit la îndemână să aibă de-a face cu 
tâlharii; nu i-au făcut niciun rău, i-au dat bani şi nu i-au luat 
decât scrisoarea mea... pe care Fabiola a citit-o prima şi chiar a 
învăţat-o pe de rost. 

- Cum să nu! Ştiu, o ştiu foarte bine! O, este o femeie 
remarcabilă! urmă Lampridius. Am văzut eu însumi. Ţine toate 
scrisorile tale închise într-o casetă din lemn de lămâi, ca pe 
adevărate giuvaeruri. Le învaţă pe de rost şi susţine că sunt mai 
bune decât toate poeziile! Fabiola gândeşte, pe bună dreptate: 
„De vreme ce Alexandru cel Mare păstra poemele lui Homer 
într-o lădiţă de cedru, de ce să nu ţin şi eu scrisorile lui 
Mamertin într-o casetă prețioasă?” 

- Prieteni, acest ficat de rață în sos de şofran este culmea 
desăvârşirii! Vă sfătuiesc să-l gustaţi. Cine l-a pregătit, 
Hortensius? 

- Maestrul meu şef Dedallus. 

- Bravo lui!... E-un adevărat poet. 

- Te laşi copleşit de ficatul de rață, dragul meu Garguillus! 
Poţi să-l numeşti poet pe un bucătar? Nu le jigneşti astfel pe 
divinele muze, protectoarele noastre? 

- Susţin şi voi susţine mereu că gastronomia este o artă tot 
atât de înaltă ca şi celelalte. E timpul să se arunce prejudecățile 
la gunoi, Lampridius! 

Garguillus, director al cancelariei romane, era un bărbat 
enorm, foarte gras, cu o guşă triplă, bărbierită şi parfumată cu 


scrupulozitate, ca şi părul său cenuşiu, tuns scurt. Avea trăsături 
inteligente şi nobile. Era socotit de mulţi ani drept un invitat 
indispensabil al tuturor adunărilor literare din Atena. 

Nu-i plăceau decât două lucruri în viaţă: o masă bună şi un 
stil frumos. Gastronomia şi literatura se îmbinau, pentru el, într- 
o dublă satisfacţie. 

- Să presupunem că iau o stridie, declama el, ducându-şi 
molusca la gură, cu degetele sale frumoase încărcate de inele 
cu ametist şi rubin... lau o stridie şi o mănânc... 

O mâncă într-adevăr, închizându-şi gura şi plescăind din 
buza de sus, care avea o expresie deosebită, lacomă şi chiar 
hrăpăreaţă. Proeminentă, ţuguiată şi răsucită nostim, semăna 
oarecum cu o mică trompă de elefant. Când aprecia versurile 
sonore ale lui Ancreon sau Moschus, îşi mişca această buză cu 
tot atâta senzualitate ca atunci când degusta, la cină, un sos din 
limbi de privighetoare. 

- Mănânc şi-mi dau seama îndată, urmă Garguillus cu 
seriozitate, că stridia provine de pe țărmurile Bretaniei, şi nu din 
sudul Asiei sau de la Tarente. Vreţi să vedeţi? Să-mi închid ochii 
şi să desluşesc din ce mare provine peştele? 

- Dar ce caută aici poezia? îl întrerupse Mamertin, enervat 
şi neplăcându-i faptul că altul în afara lui intra în centrul 
atenţiei. 

-  Închipuiţi-vă, prietenii mei, urmă  imperturbabil 
gastronomul, că de multă vreme n-am mai fost pe ţărmul 
Oceanului, pe care-l iubesc şi-l regret tot timpul. Pot să vă 
asigur că o stridie bună poartă în asemenea măsură gustul 
mării, sărat şi proaspăt, încât îmi e de-ajuns s-o mănânc, ca să 
mă închipui pe ţărmul mării imense. Îmi închid ochii şi văd 
valurile, văd stâncile, simt briza mării cețoase, după cum spune 
Homer!... Hai, spuneţi-mi sincer, care vers din Odiseea va trezi 
cu atâta limpezime în mine poezia mării, aşa cum poate s-o facă 
mireasma unei stridii proaspete? Sau când despic o piersică şi-i 
sug zeama? Spuneţi-mi, pentru ce parfumul violetei sau al 
tradafirului sunt mai poetice decât aroma unei piersici? Poeţii 
descriu formele, culorile, sunetele; pentru ce gustul nu poate fi 
la fel de prețuit? Sunt păreri preconcepute, prieteni. Gustul este 
o binefacere a zeilor, imensă şi încă necunoscută. Împletirea 
gusturilor formează o armonie la fel de rafinată ca şi cea a 


sunetelor.  Susţin existenţa unei a zecea muze: muza 
Gastronomiei! 

- S-o admitem pentru stridii şi piersici; dar ce armonie, sau 
ce frumuseţe se poate afla într-un ficat de rață în sos de şofran? 

- Tu cauţi oare frumuseţea, Lampridius, nu numai în idilele 
lui Teocrit, dar până şi în cele mai grosolane comedii ale lui 
Plaut? 

- Aşa e. 

- Ei bine, prietene, pentru mine, există o poezie 
gastronomică în ficatul de rață. Sunt într-adevăr gata să-l 
încununez cu lauri, pentru această poezie, pe Dedallus, la fel 
cum aş încununa o odă olimpică de Pindar! 

Se iviră pe prag doi invitaţi noi, lulian şi poetul Publius. 
Hortensius îi cedă lui lulian locul de onoare, în timp ce Publius 
mânca din priviri nenumăratele bunătăţi. Judecând după noua 
sa hlamidă, fermiera cea bogată trebuie că decedase, iar fericiţii 
moştenitori nu se tocmiseră pentru onorariul epitafului. 

Conversaţia îşi urmă cursul. 

Lampridius povestea cum se dusese cândva, la Roma, să 
asculte, din curiozitate, un predicator creştin care tuna şi fulgera 
împotriva „gramaticienilor” păgâni. Gramaticienii - susţinea 
predicatorul - nu-i apreciază pe oameni pentru virtutea lor, ci 
pentru stilul lor frumos. Ei consideră că uciderea unui om este o 
crimă mai puţin gravă decât pronunţarea cuvântului homo cu o 
falsă aspirație. lar Lampridius susţinea că, dacă predicatorii 
creştini detestau în asemenea măsură stilul retorilor, era pentru 
faptul că ştiau ei singuri că nu posedau mai mult decât un stil 
barbar, care distrugea elocinţa antică şi confund ignoranţa cu 
virtutea, iar cel care vorbea bine, devenea pentru ei un suspect. 

- În ziua în care va pieri elocinţa, va pieri Elada şi va pieri 
Roma! Oamenii se vor schimba în animale mute şi, tocmai 
pentru a atinge acest scop, predicatorii creştini îşi folosesc stilul 
lor barbar! 

- Cine ştie, murmură Mamertin, pe gânduri. Poate că stilul 
este mai important decât virtutea, de vreme ce sclavii, barbarii 
şi nerozii pot să fie virtuoşi. 

Hefestion îi explica vecinului său semnificaţia exactă a 
sfatului lui Cicero: Causam mendaciunculis adspergere. 


-  Mendaciunculis - adică minciuni mărunte. Cicero 
sfătuieşte să presari un discurs cu mici născociri. Admite 
minciuna, dacă înfrumuseţează stilul oratorului. 

Se porni atunci o discuţie generală asupra modului în care 
trebuie să se înceapă un discurs, cu un anapest, sau cu un 
dactil. 

lulian se plictisea. 

Mărturisi cu sinceritate că nu se gândise niciodată la 
aceasta şi că, după părerea sa, oratorul trebuia să se preocupe 
mult mai mult de ideea de bază a discursului său, decât de 
asemenea probleme mărunte de stil. 

Mamertin, Lampridius şi Hefestion se indignară. După ei, 
substanţa unui discurs avea prea puţină importanţă; oratorului 
trebuia să-i fie indiferent dacă vorbea în favoarea sau în 
defavoarea unui lucru. Sensul propriu-zis prezenta puţin interes; 
principalul consta în îmbinarea sunetelor, în melodie, în 
asonanţa muzicală a literelor, care îngăduiau până şi unui 
barbar care nu cunoştea greaca să simtă frumuseţea 
discursului. 

- Vă voi da un exemplu: două versuri latine din Properţiu, 
spuse  Garguillus. Veţi vedea forţa sunetelor şi nulitatea 
sensului. Ascultaţi: 

Et Veneris dominae volucres, mea, turba, columbae, 

Tingunt Gorgoneo punica rostra laca. 

- Ce încântare! Fiecare literă cântă... Ce-mi pasă de sens? 
Toată frumuseţea stă în sunete, în îmbinarea vocalelor şi 
consoanelor. Dau pe aceste sunete virtutea civică a lui Juvenal 
şi filosofia lui Lucrețiu. Zău aşa, fiţi atenţi, câtă dulceaţă e în 
această şoaptă: 

Et Veneris dominae volucres, mea turba, columbae! 

Cuprins de încântare, plescăi din buze. 

Recitară cu toţii versurile lui Properţiu, fără a ajunge să se 
sature de farmecul lor şi stârnindu-se reciproc, în schimb, la o 
orgie literară. 

- Ascultaţi numai, murmură Mamertin, cu glasul său eolian: 
Tingunt Gorgoneo... 

- Tingunt Gorgoneo! repetă conducătorul cancelariei. Pe 
Pallas! Este o plăcere până şi pentru cerul gurii! Parcă ai înghiţi 
o gură de vin cald amestecat cu miere din Attica! 7ingunt 
Gorgoneo... Remarcaţi câte g-uri succesive. Şi mai departe: 


„„„punica rostra laca. 

- Uimitor! Neasemuit! mârâia Lampridius, închizându-şi 
ochii. 

lulian se simțea ruşinat şi, în acelaşi timp, amuzat de 
această beţie de sunete. 

- Cuvintele trebuie să fie uşor golite de sens, conchise grav 
Lampridius. Trebuie să curgă, să freamăte, să cânte, fără a se 
agăța de auz şi de inimă: numai atunci reiese adevărata plăcere 
a frumuseţii lor. 

Pe pragul uşii de pe care lulian nu-şi lua ochii apăru ca o 
umbră, fără zgomot, fără a fi zărită de alţii, o figură albă şi 
mândră. 

Obloanele deschise lăsau să pătrundă clarul de lună, care 
se topea în sclipirile roşii ale făcliilor, pe podeaua lucioasă ca o 
oglindă şi pe frescele care-l reprezentau pe Endimion adormit, 
mângâiat de Phoebe. 

Apariţia nu se mişca mai mult decât o statuie. 

Anticul peplum grecesc din lână albă şi suplă cădea în cute 
lungi, strânse sub piept de o centură. Clarul de lună îşi arunca 
lumina asupră-i, dar figura rămăsese în umbră. Noua venită îl 
privea pe lulian, iar acesta o privea la rândul său. Işi zâmbeau 
unul altuia, ştiind că nu-i observa nimeni. Ea asculta, cu un 
deget la buze, spusele oaspeţilor. 

Deodată Mamertin, care discuta cu Lampridius asupra 
particularităţilor gramaticale ale primului şi celui de-al doilea 
aorist, strigă: 

- Arsinoe!... În sfârşit!... Te-ai decis să-ţi părăseşti pentru 
noi fizica şi statuile? 

Era aceeaşi aruncătoare a discului pe care o văzuse lulian, 
cu o lună în urmă, în palestra părăsită. Poetul Publius, care 
cunoştea toate ungherele Atenei, reuşise să fie prezentat lui 
Hortensius şi Arsinoei şi-l introdusese pe lulian în casă. 

Tatăl tinerei fete, bătrânul senator roman Helvidius Priscus, 
murise în ultimii ani ai domniei lui Constantin cel Mare, 
încredinţându- le pe cele două fiice, Arsinoe şi Mirrha, pe care le 
avusese cu o prizonieră gotă, lui Hortensius, pe care-l stima 
pentru dragostea lui faţă de Roma antică şi ura faţă de 
creştinism. O rudă îndepărtată a Arsinoei, care deţinea mari 
ateliere de fabricat purpură în Sidon, îşi lăsase nemăsurata 
avere tinerei fete. 


Virtuţile creştine şi moravurile patriarhale din Roma i se 
păreau acesteia deopotrivă de vrednice de ură; doar figurile 
femeilor independente, precum Aspasia, Cleopatra şi Sapho îi 
captau, încă din copilărie, gândirea. 

Nu declarase ea odată, cu naivitate, uluindu-l pe 
Hortensius, că ar fi preferat mai degrabă să devină o curtezană 
frumoasă şi liberă, decât să se transforme într-o mamă de 
familie, sclavă a soţului, „la fel ca toate celelalte”? Aceste cinci 
cuvinte: „la fel ca toate celelalte” erau de ajuns pentru a o 
umple de tristeţe şi dezgust. La o vreme, Arsinoe se simţi atrasă 
de istoria naturală şi lucră cu savanţi renumiţi la muzeul din 
Alexandria. Teoriile atomiste ale lui Epicur, Democrit şi Lucrețiu 
o captivaseră; îi plăcea studiul, care-i elibera sufletul de „spaima 
zeilor”. 

Cu aceeaşi pasiune aproape bolnăvicioasă, se consacrase 
apoi sculpturii şi venise la Atena, anume pentru a studia cele 
mai frumoase opere ale lui Fidias, Scopas şi Praxiteles. 

- Tot despre gramatică discutaţi? se adresă cu ironie 
invitaţilor fiica lui Helvidius Priscus, intrând în sala ospăţului. Nu 
vă jenaţi; continuaţi. Nu vă voi certa; mi-e prea tare foame, 
după ziua mea de lucru. Sclavă, toarnă-mi vin! Prieteni, urmă 
Arsinoe aşezându-se, vă faceţi vrednici de milă, cu toate citatele 
voastre din Demostene şi regulile lui Quintilian... Luaţi seama! 
Retorica vă va duce la pierzanie... Aş fi vrut să văd, în sfârşit, un 
om căruia să nu-i pese nici de Homer, nici de Cicero, care să 
vorbească fără a se gândi la aspirate, la sintaxă şi la îmbinarea 
literelor. lulian, hai să mergem pe ţărmul mării, după cină; nu 
vreau să aud astăzi discuţii despre dactili şi anapeste. 

- Mi-ai ghicit gândul, Arsinoe, mormăi Garguillus, care 
abuzase de ficatul de rață şi simţea aproape de fiecare dată, la 
sfârşitul cinei, pe măsură ce i se îngreuna stomacul, o aversiune 
faţă de literatură. Litterarum intemperantia laboramus, după 
cum spunea Seneca. Aceasta-i nenorocirea! Suferim de nesat 
literar. Ne otrăvim singuri! 

Şi, dus pe gânduri, scoase deodată din buzunar o 
scobitoare de dinţi, în timp ce figura sa exprima dezgustul şi 
plictiseala. 


XIV 


Coborâră pe aleea cu chiparoşi care ducea până la mare şi 
pe care luna o scălda în argint, până departe, în zare. Valurile se 
spărgeau, lovindu-se de malul cretos. Acolo se afla o bancă 
semicirculară. Deasupra ei, Artemisa vânătoarea, în tunică 
scurtă, cu semiluna în păr, tolba pe umăr şi doi ogari la picioare, 
părea vie. 

Se aşezară. 

Arsinoe îi arătă lui lulian dealul Acropolei, cu coloanele 
Parthenonului care abia se desluşeau, şi reluă conversaţia de la 
primele lor întâlniri. 

- Priveşte cât este de frumos!... Şi tu voiai să distrugi asta, 
lulian? 

El îşi plecă ochii, fără a scoate o vorbă. 

- M-am gândit mult la ceea ce mi-ai spus ultima oară, 
despre smerenia voastră, urmă încet Arsinoe. Alexandru, fiul lui 
Filip, a fost oare smerit? Şi totuşi, nu este mare şi superb? 

lulian tăcea. 

- Şi Brutus, Brutus, ucigaşul lui Caesar! Dacă Brutus şi-ar fi 
întins obrazul stâng atunci când a fost pălmuit pe dreptul, crezi 
că ar fi fost mai sublim? Sau poate, îl socotiți drept un ticălos, 
voi ăştia, galileenii? De ce mi se pare uneori, lulian, că eşti 
ipocrit şi că aceste straie negre nu se lipesc de trupul tău? 

Îşi întoarse deodată spre lulian faţa luminată de lună şi-l 
fixă stăruitor. 

- Ce doreşti, Arsinoe? şopti lulian, albindu-se la faţă. 

- Vreau să-mi fii duşman pe faţă! strigă fata. Nu poţi să te 
strecori aşa, fără să spui cine eşti. Mă gândesc adesea că ar fi 
mai bine ca Atena şi Roma să se prefacă în ruine. E mai bine să 
arzi un cadavru, decât să-l laşi fără mormânt. lar toţi prietenii 
noştri, gramaticienii, retorii, poeţii de panegirice imperiale, sunt 
trupul putrezit al Greciei şi al Romei. Inspiră teamă, asemenea 
morţilor! O, puteţi oare învinge voi, galileenii? In curând, nu vor 
mai rămâne pe pământ decât cadavre şi ruine. lar tu, lulian... Ba 
nu!... E cu neputinţă! Nu cred să fii de partea lor, împotriva 
Eladei, împotriva mea!... 

lulian stătea în faţa ei, palid şi mut. Vru să plece; ea îl opri, 
ţinându-l de mână. 

- Spune-mi că-mi eşti duşman, spuse ea, cu o dureroasă 
sfidare în glas. 


- Arsinoe!... De ce? 

- Spune tot!... Vreau să ştiu. Nu simţi cât de aproape 
suntem unul de altul? Sau ţi-e teamă? 

- Peste două zile plec de la Atena, şopti lulian. 

- De ce?... Unde te duci? 

- Mă cheamă împăratul la Curte... Poate, pentru a muri. Am 
impresia că te văd pentru ultima oară... 

- lulian, nu crezi în £/? strigă Arsinoe, căutând să scruteze 
ochii călugărului. 

- Mai încet! Mai încet! 

Se ridică, păşi cu prudenţă, cercetă cu privirea drumul 
argintat de lună, tufişurile, până şi marea, ca şi cum i-ar fi fost 
teamă să vadă răsărind vreun spion al împăratului. 

Se întoarse apoi şi se aşeză, liniştit. Sprijinindu-se de 
marmură cu o mână, îşi apropie buzele de urechea Arsinoei, 
atât de aproape, încât o făcu să-i simtă răsuflarea caldă, şi şopti 
în grabă: 

- Să cred în El!... Ascultă, domniţă, îţi spun acum ceea ce 
nu am îndrăznit niciodată să-mi spun mie însumi. Il urăsc pe 
Galilean! Dar am minţit de când mă ştiu. Minciuna mi-a pătruns 
în suflet, s-a agăţat de el, la fel ca haina aceasta neagră de 
trupul meu. Îţi aduci aminte de tunica otrăvită a lui Nessus? 
Hercule şi-a smuls-o împreună cu bucăţi din carnea sa; şi totuşi, 
tunica l-a înăbuşit. Şi eu mă voi înăbugşi, în minciuna galileană! 

Pronunţa fiecare cuvânt cu un efort penibil. Arsinoe îl privi. 

Chipul său schimonosit de suferinţă şi de ură i se păru 
ciudat. 

- Linişteşte-te, prietene, şopti ea, spune-mi totul, voi 
înţelege mai bine ca oricine. 

- Aş vrea să vorbesc şi nu ştiu, rânji lulian. Am tăcut prea 
multă vreme. Vezi, Arsinoe, pentru cel ce le-a căzut pe mână, s- 
a terminat!... Înţelepţii cei umili denaturează în asemenea 
măsură, îl învaţă atât de bine să mintă şi să se prefacă, încât 
este cu neputinţă să-şi mai revină! 

Tot sângele îi năvăli în cap îngroşându-i vinele şi şopti, cu 
dinţii strânşi: 

- Este o laşitate, o laşitate galileană să-ţi urăşti vrăjmaşul, 
aşa cum îl urăsc eu pe Constanțiu, şi să-l iert, să mă plec la 
picioarele sale ca un şarpe, să-l implor cu umilul obicei 
creştinesc: „Încă un an, mai îngăduie-i un an robului tău slab de 


înger lulian, după aceea, facă-se după voia ta, a ta şi a 
sfetnicilor tăi, tu care eşti îndrăgit de Dumnezeu!...” Câtă 
josnicie! 

- Nu, lulian, protestă Arsinoe. Vei învinge! Puterea ta stă în 
minciună... Îţi aduci aminte de fabula lui Esop Măgarul în pielea 
leului? |n ceea ce ne priveşte, este exact contrariul: leul este în 
pielea măgarului, iar eroul - în straie de călugăr! Şi ce spaimă îi 
va cuprinde pe ei, când îţi vei arăta deodată ghearele! Câtă 
bucurie, şi ce groază!... Recunoaşte, tu vrei puterea. 

- Puterea! strigă lulian, îmbătat de sunetul cuvântului, 
trăgând din plin în piept aerul proaspăt al nopţii... Puterea!... O, 
numai un an, câteva luni, câteva zile, şi le voi învăţa pe toate 
făpturile astea târâtoare şi veninoase ce înseamnă vorba 
Invăţătorului: „Ce este al cezarului, este al cezarului!”. Jur pe 
Zeul-Soare că-i vor da cezarului ceea ce-i aparţine. 

Işi înălţă capul, ochii îi luciră de mândrie şi de furie, iar 
chipul îi întineri, luminându-se. Arsinoe îl contemplă, zâmbind. 
Dar el îşi plecă din nou capul, căzu la loc pe bancă şi, 
încrucişându-şi ca de obicei braţele pe piept precum călugării, 
îngăimă: 

- Nu, nu; de ce să-mi fac iluzii? Asta nu se va întâmpla 
niciodată. 

- Voi pieri. Mă va înăbuşi mânia... Ascultă: în fiecare 
noapte, după ce mi-am petrecut ziua în genunchi pe la biserici, 
plecat în faţa unor moaşte, mă întorc acasă frânt, ostenit; mă 
arunc pe pat şi plâng, îmi mugşc hainele, ca să nu ţip de durere. 
O, tu nu cunoşti încă, Arsinoe, grozăvia şi infecția galileană în 
care agonizez de douăzeci de ani, fără a putea să mor; pentru 
că noi, creştinii, avem vitalitatea şarpelui, care se reface, chiar 
dacă-l tai!... Mi-am căutat mai întâi mângâierea în binefacerile 
teurgilor şi ale înţelepţilor. Zadarnic. Nu mă potrivesc nici cu 
unii, nici cu ceilalţi. Sunt rău şi aş vrea să fiu încă şi mai rău! Să 
fiu puternic şi teribil ca diavolul, unicul meu frate!... Dar de ce, 
de ce nu pot uita că există frumuseţea? Pentru ce mi-ai ieşit în 
cale, făptură fără milă? 

Cu o mişcare spontană, Arsinoe îşi încolăci braţele goale în 
jurul gâtului lui lulian; îl atrase către ea atât de tare, încât el îi 
simţi trupul proaspăt, şi-i şopti: 

- Şi dacă aş fi venit la tine, tinere, în chip de profetică 
Sibilă, ca să-ţi anunţ gloria? Tu eşti singurul în viaţă, printre 


morţi! Eşti superb! Ce-mi pasă mie că nu ai aripile albe ca ale 
lebedelor, ci negre şi piezişe, că unghiile tale seamănă cu 
ghearele păsărilor de pradă? Îi iubeşti pe toţi cei răzvrătiți şi pe 
cei osândiţi, înţelegi, lulian? Mie îmi plac vulturii mândri şi 
singuratici, mai mult ca lebedele albe. Numai... caută să fii încă 
şi mai semeţ, încă şi mai rău! Îndrăzneşte să fii astfel, până la 
capăt. Minte fără să te ruşinezi: e mai bine să minţi, decât să te 
umileşti. Nu-ţi fie teamă de ură: e forţa nestăvilită a aripilor tale. 
Dacă vrei, hai să încheiem o înţelegere: tu să-mi dai puterea ta, 
iar eu - frumuseţea. Vrei, lulian? 

Vedea din nou, ca în palestră, prin cutele uşoare ale 
peplum-ului antic, liniile pure ale trupului gol al Artemisei 
vânătoarea şi i se părea că străluceşte fraged şi auriu, prin 
țesătura uşoară. 

Îşi simţi capul învârtindu-se: în semiîntunericul razelor de 
lună care-i învăluia, îşi dădu seama că de buzele sale se 
apropiau alte buze, surâzătoare şi îndrăzneţe. 

Gândi pentru ultima oară: 

„Trebuie să plec. Nu mă iubeşte şi nici nu mă va iubi 
vreodată. Vrea numai puterea”. 

Dar adăugă îndată, cu un zâmbet slab: 

„Ei, dacă e să fie o păcăleală... las' să fie!”. 

Şi răceala sărutului lacom şi ciudat al Arsinoei îl pătrunse 
până în inimă, ca răcoarea morţii. 

| se părea că Artemisa însăşi coborâse până la el, în lumina 
transparentă a lunii, şi că-l îmbrăţişa, înşelătoare ca o rază 
fugară. 


A doua zi de dimineaţă, Vasile din Cezareea şi Grigore din 
Nazianz îl întâlniră pe lulian într-o bazilică din Atena. Se ruga în 
genunchi. Cei doi prieteni îl priviră, surprinşi. Nu văzuseră 
niciodată până atunci, pe trăsăturile sale, o asemenea expresie 
de umilinţă senină. 

- Frate, îi şopti Vasile lui Grigore, am păcătuit: cel pe care l- 
am osândit în gând este un om drept. 

Grigore clătină din cap: 

- Să mă ierte Domnul dacă am greşit, spuse încet, fără să-şi 
ia de pe lulian privirea adâncă şi pătrunzătoare. Aminteşte-ţi 
numai, Vasile, cât de adesea, sub înfăţişarea îngerilor celor mai 


nevinovaţi, le apare oamenilor diavolul însuşi, părinte al 
minciunii. 


XV 


Pe suportul unei lămpi în formă de delfin se aflau sculele 
unui bărbier. Flacăra părea slabă; căzând drept pe perdele, 
razele dimineţii umpleau încăperea cu o nuanţă densă violet- 
purpurie. Mătasea perdelelor era vopsită cu purpura cea mai 
aleasă - cea de Tyr. 

- Ipostas? Ce înseamnă fiecare ipostas al Treimii? Nicio 
făptură umană nu îl poate concepe. N-am dormit toată noaptea 
şi m-am tot gândit. Dar nu m-am ales decât cu o durere 
cumplită de cap... Băiete, dă-mi prosopul şi săpunul. 

Astfel vorbea un personaj cu un aer de om însemnat, 
purtând pe cap mitra şi semănând cu suveranul sacrificator sau 
cu un mare stăpân asiatic: era marele bărbier şi frizer al făpturii 
sacre a împăratului Constanțiu. 

In mâinile sale îndemânatice, briciul zbura cu o graţie şi cu 
o uşurinţă fără seamăn. Părea să îndeplinească o ceremonie 
tainică şi sacră. In afară de Eusebiu, îl mai însoțea marele 
şambelan al încăperilor personale ale augustului stăpân, omul 
cel mai puternic din imperiu; mai erau nenumăraţii cubiculari ce 
aduceau diferite vase, esențe pentru frecţii, prosoape, precum şi 
doi copilandri care purtau planşe. 

În timpul ceremoniei  bărbieritului, îi făceau vânt 
împăratului cu planşele lor fine, care înfăţişau serafimi cu şase 
aripi, făcute după modelul rypide/or cu care diaconii alungă, în 
timpul Liturghiei, muştele departe de Sfânta Cuminecătură. 
Bărbierul abia terminase obrazul drept al împăratului şi-l 
începea pe cel stâng, săpunit dinainte cu o spumă din esențe 
arabe, poreclită spuma Afroditei. Aplecat deasupra urechii lui 
Constanțiu, îi şoptea în aşa fel, încât să nu-l poată auzi nimeni: 

- O, stăpâne iubit de Dumnezeu, spiritul tău universal este 
singurul care poate să desluşească ce înseamnă ipostasurile 
Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt. Nu-i asculta pe episcopi. 
Acţionează cum îţi va plăcea tie, şi nu cum le va plăcea /or. Ar 
trebui să-l osândeşti pe Atanasie, patriarhul Alexandriei, ca fiind 
nesupus, hulitor, răsculat. Domnul, Creatorul te va învăţa EI 


însuşi pe Sfinţia Ta, în cine şi cum trebuie să creadă supușii tăi. 
După părerea mea, arienii afirmă pe bună dreptate că a fost o 
vreme când Fiul nu exista. Şi nici consubstanţialitatea. 

In acea clipă însă, Constanțiu se privi în enorma oglindă de 
argint lustruit şi, pipăindu-şi cu mâna partea catifelată şi 
proaspăt rasă a obrazului drept, îl întrerupse pe bărbier: 

- Mi se pare că nu e destul de neted!... Nu-i aşa? Ai putea 
să mai dai o dată... Ce-mi spuneai de consubstanţialitate? 

Bărbierul, care căpătase din partea episcopilor Ursaciu şi 
Valentin de la Curte un talant de aur pentru a-l pregăti pe 
împărat în vederea noii profesiuni de credinţă, îi vorbi şoptind 
insinuant la ureche, în timp ce-şi trecea briciul cu o asemenea 
blândeţe pe gâtul său, încât părea să-l mângâie. Dar în acea 
clipă se apropie de împărat Paul, şeful silenţiarilor, supranumit 
Catena. 

| se spunea astfel, deoarece rapoartele sale perfide o 
învăluiau pe victima aleasă în cercuri de nepătruns. Chipul său 
efeminat era spân şi frumos şi, judecat după înfăţişare, se putea 
presupune că era de o modestie îngerească. Avea ochi negri, 
languroşi, păşea fără zgomot, cu mişcări feline pline de graţie. 
Purta peste haine o panglică lată de o culoare albastru închis, 
pusă cruciş, ca un semn anume că se bucura de favoarea 
împăratului. 

Cu un gest suplu şi autoritar, Paul Catena îl îndepărtă pe 
bărbier şi-i şopti lui Constanțiu la ureche: 

- O scrisoare a lui lulian. Am interceptat-o azi-noapte. 
Binevoieşte s-o citeşti. 

Constanțiu se repezi să smulgă scrisoarea din mâna lui 
Paul, o deschise şi citi. Şopti apoi decepţionat: 

- Fleacuri! Încercări de retorică. Îi trimite în dar unui sofist o 
sută de fructe pârguite şi scrie o laudă în onoarea fructelor şi a 
numărului o sută... 

- O! E-un vicleşug! observă Catena. 

- Adevărat? întrebă Constanțiu. Există dovezi? 

- Niciuna. 

- Atunci, ori este foarte iscusit, ori... 

- Ce-a vrut să spună Eternitatea Ta? 

- Ori e nevinovat. 

- Cum îţi va fi voia, murmură Paul. 


- Cum îmi va fi voia? Vreau să fiu drept, pur şi simplu drept; 
nu ştii asta? Am nevoie de dovezi... 

- Aşteaptă, şi le vom găsi. 

Se apropie un alt turnător: un tânăr persan, pe nume 
Mercur, pitar al Curţii, aproape un copilandru. Era nu mai puţin 
temut ca Paul Catena şi numit, în glumă, „demnitarul viselor”. 
Dacă visul profetic putea să aibă un sens nefavorabil pentru 
persoana împăratului, Mercur asculta şi se grăbea să raporteze. 
Multe victime plătiseră cu bunurile şi cu cariera lor nesocotinţa 
de a fi văzut în vis ceea ce n-ar fi trebuit nicicând să vadă. Ştiind 
aceasta, curtenii cei şmecheri îl încredinţaseră că suferă de 
insomnie şi că-i invidiază pe legendarii locuitori ai Atlantidei, 
care dormeau, după Platon, fără să viseze vreodată. Persanul îi 
îndepărtă pe cei doi eunuci etiopieni, care legau şnururile de la 
încălţările verzi brodate cu fir de aur ale împăratului. Sărută 
picioarele acestuia şi se gudură, privindu-l în ochi ca un câine 
care aşteaptă porunca stăpânului. 

- Să mă ierte Eternitatea Ta! şopti micul Mercur. Nu m-am 
putut abţine să nu alerg la tine. Gaudantius a avut un vis urât. 
Te-a văzut cu hlamida ruptă şi cu o cunună de spice scuturate... 

- Ce-nseamnă asta? 

- Spicele scuturate anunţă foametea, iar purpura ruptă... 
Nu îndrăznesc să spun... 

- Boală? 

- Poate mai rău încă. Soţia lui Gaudantius mi-a mărturisit că 
el i-a întrebat pe auguri. Dumnezeu ştie ce i-or fi spus! 

- Bine, vom mai vorbi. Vino diseară. 

- Ba nu diseară! Imediat! Îngăduie-mi o întrebare simplă. 
Fără supărare... Mai este şi treaba cu feţele de masă... 

- Care feţe de masă? 

- Ai uitat? In Aquitania, la un banchet, masa era învelită cu 
două feţe, cu bordurile de purpură atât de late, încât alcătuiau o 
hlamidă împărătească. 

- Mai late de două degete? După rânduială, am îngăduit 
două degete... 

- O, mult mai mult! O hlamidă împărătească... Se poate 
permite un asemenea sacrilegiu? 

Mercur nu mai prididea să dea glas tuturor pârilor. 


- La Delphi s-a născut un monstru: patru urechi, patru ochi, 
două râturi... acoperit în întregime cu păr... Augurii spun că e un 
semn rău... că Sfântul Imperiu se va împărți... 

- Vom vedea. Scrie ordonat totul şi adu-mi. 

Împăratul îşi termina toaleta de dimineaţă. Se mai privi o 
dată în oglindă şi, cu o pensulă fină, luă o picătură de fard roşu 
dintr-o casetă din filigran de argint semănând cu o cutie pentru 
moaşte, cu o cruce mică deasupra ei. Constanțiu era habotnic. 
La el, crucile de smalţ şi monogramele lui Hristos împodobeau 
până şi ultimul bibelou. Se pregăteau, pentru folosinţa lui, 
farduri foarte rare şi foarte scumpe, numite purpurissima, făcute 
din spumă trandafirie de la scoicile de purpură puse la fiert. Cu 
multă îndemânare, Constanțiu îşi întinse un strat subţire pe 
obrajii uscăţivi şi negricioşi. Din încăperea numită Porphyria, 
unde se păstrau, într-un dulap pentagonal, veşmintele 
împărăteşti, eunucii aduseră dalmatica imperială, ţeapănă, grea 
de atâta aur şi nestemate, cu lei şi dragoni brodaţi pe purpura 
viorie. 

În sala mare a palatului urma să aibă loc, în acea zi, 
conciliul arian. 

Gărzile palatului şi marii demnitari se înşiraseră pe două 
rânduri, muţi ca nişte statui şi ţinându-şi de-a curmezişul săbiile 
lungi de paisprezece coţi. Purtat de ofiţerul Darurilor Imperiale 
(comes sacrarum Largitionum), stindardul din stofă cu fir de aur 
al lui Constantin - /abarum-ul având deasupra monograma lui 
Hristos - foşnea şi strălucea. Gărzile mute (si/entiarii) alergau în 
faţă şi, cu gesturile lor, impuneau tuturor celor de faţă liniştea. 

În galerie, împăratul se întâlni faţă-n faţă cu împărăteasa 
Eusebia Aurelia. Era o femeie coaptă, cu faţa palidă şi obosită, 
cu trăsături fine şi nobile. Uneori, în ochii ei pătrunzători se 
aprindea o ironie răutăcioasă. Incrucişându-şi braţele pe 
pieptarul încărcat de rubine şi safire şlefuite în formă de inimă, 
împărăteasa îşi înclină capul şi pronunţă obişnuitul salut de 
dimineaţă: 

- Am venit să mă bucur de vederea ta, soţul meu cel iubit 
de Dumnezeu. Cum a binevoit Sfinţia Ta să doarmă? 

La un semn al ei, doamnele de onoare care o însoțeau se 
îndepărtară, iar ea şopti încet, pe un ton mai sincer şi mai 
simplu: 


- lulian trebuie să se prezinte astăzi în faţa ta. Fă-i o primire 
binevoitoare. Nu da crezare rapoartelor. E un biet copilandru 
nevinovat. Te va răsplăti Dumnezeu dacă-i acorzi iertarea, 
doamne! 

- O ceri tu pentru el? 

Soţul şi soţia îşi aruncară o privire rapidă. 

- Ştiu, spuse ea, că ai întotdeauna încredere în mine; fă să 
fie tot astfel, şi de data aceasta. lulian este un rob credincios. 
Nu mă refuza... Fii bun cu el... 

Şi-i dărui unul dintre acele zâmbete care exercitaseră, până 
atunci, o forţă irezistibilă asupra inimii împăratului. 

De sub porticul despărţit de sală printr-o draperie, din 
spatele căreia îi plăcea împăratului să asculte ceea ce se 
petrecea în timpul conciliilor, un călugăr cu o tonsură în formă 
de cruce şi îmbrăcat cu o tunică cu capişon co/obia, din postav 
grosolan, se apropie de el. Era lulian. 

- ÎI salut pe binefăcătorul meu, triumfătorul şi gloriosul 
împărat August Constanțiu. Să mă ierte Sfinţia Ta! 

- Suntem fericiţi să te vedem, fiul meu. 

Vărul lui lulian îşi întinse mărinimos mâna către buzele lui. 
lulian sărută această mână, care se scăldase în sângele tatălui 
său, al fratelui său, al tuturor rudelor sale. 

Işi îndreptă apoi spinarea, palid, cu ochii scânteietori fixaţi 
asupra vrăjmaşului. Strângea mânerul unui pumnal ascuns sub 
cutele veşmântului. Ochii cenuşii ai împăratului ardeau de 
orgoliu şi, din când în când numai, alunecau în altă parte, 
încărcaţi de o maliţioasă prudenţă. Era cu un cap mai scund 
decât lulian, lat în umeri, îndesat şi solid, cu picioarele arcuite 
ca ale bătrânilor războinici obişnuiţi cu îndelungi cavalcade. 
Pielea brună întinsă pe tâmple avea un luciu neplăcut. Buzele 
subţiri erau strânse cu străşnicie, ca la oamenii cărora le plac 
mai presus de toate ordinea şi punctualitatea. O asemenea 
expresie se întâlneşte adesea la bătrânii profesori pedanti. 

Lui lulian toate acestea i se păreau detestabile: simţea o 
furie animalică punând stăpânire asupră-i. Neavând puterea de 
a scoate o vorbă, îşi plecă ochii şi respiră cu greu. 

Constanțiu zâmbi, gândindu-se că tânărul călugăr nu 
putuse să-i susţină privirea autoritară şi trebuia să fie tulburat 
de măreţia sa supraomenească de împărat roman. 

Vorbi, cu preţiozitate şi bunăvoință: 


- Nu te teme de nimic! Pleacă liniştit. Bunătatea noastră 
nu-ţi va pricinui niciun rău şi-l va copleşi, de-acum încolo, cu 
binefacerile sale, pe cel rămas orfan. 

lulian intră în sala de conciliu, iar împăratul trase cu 
urechea din spatele draperiei şi urmări, ironic, discuţiile. 

Recunoscu mai întâi vocea principalului demnitar al poştei 
imperiale, Gaudensius - cel care avusese un vis urât. 

- Se ţine un conciliu după altul, se plângea Gaudensius. 
Când la Smirna, când la Sardes, la Antiohia, la Constantinopol. 
Se discută mereu fără a se ajunge la o înţelegere, dar trebuie să 
se dovedească milă şi faţă de caii de poştă. Din zece cai la câte 
un popas, abia dacă s-ar găsi unul pe care episcopii să nu-l fi 
istovit. Dacă se mai ţin încă cinci concilii, caii nu vor mai fi buni 
decât de trimis la ecarisaj şi niciun car nu va mai avea roţi!... Și 
cu toate acestea, veţi vedea că episcopii tot nu vor cădea la 
învoială asupra chestiunii! 

- De ce nu înaintezi, Gaudensius, un raport împăratului, pe 
tema aceasta? 

- Mi-e teamă că nu voi fi crezut şi că voi fi acuzat de 
nelegiuire, de lipsă de respect faţă de nevoile Bisericii... 

In uriaşa sală rotundă, cu o cupolă susţinută de coloane de 
marmură frigiană, domnea o căldură sufocantă. Razele oblice 
ale soarelui pătrundeau prin ferestre. Sunetul vocilor amintea de 
zumzetul unui roi de albine. Pe o estradă era instalat tronul 
imperial, sella aurea, cu picioare în formă de labe de leu 
încrustate cu fildeş şi încrucişate, asemenea scaunelor consulilor 
romani. 

Lângă tron, marele preot Pafnutis susţinea, cu faţa 
îmbujorată din pricina discuţiei: 

- Eu voi păstra în fond ceea ce m-au învăţat părinţii mei. 
După simbolul sfântului nostru părinte Atanasie, patriarhul 
Alexandriei, trebuie adorat un singur Dumnezeu în Treime şi 
Treimea într-un singur Dumnezeu. Tatăl este Dumnezeu, Fiul 
este Dumnezeu, Sfântul Duh este Dumnezeu, şi totuşi nu 
alcătuiesc laolaltă decât un singur Dumnezeu. 

Şi ca şi cum ar fi zdrobit un duşman nevăzut, îşi lovi 
enormul pumn drept în palma stângă şi cuprinse întreaga 
asistenţă cu o privire victorioasă. 

- Aceasta este tradiţia pe care am primit-o de la părinţii 
mei, pe aceasta o voi păstra! 


- Ce este? Ce spune? întrebă Ozius, un bătrân centenar, 
contemporan cu sinodul de la Niceea. Unde mi-e cornetul? 

| se citeau pe obraz semnele unei dureroase buimăceli. Era 
surd şi aproape orb. Diaconul care-l însoțea îi duse la ureche 
cornetul acustic. 

Un călugăr slab şi palid se tot agăța de odăjdiile lui 
Pafnutis. 

- Părinte Pafnutis! striga el, vrând să domine rumoarea. Ce- 
i asta?... Pentru un singur cuvânt!... Nu-i tot acelaşi lucru? 

Călugărul începu să povestească lucrurile îngrozitoare pe 
care le văzuse la Alexandria şi Constantinopol. 

Celor ce nu se învoiau să primească Sfânta Împărtăşanie în 
bisericile eretice, arienii le deschideau gura cu nişte cleşti de 
lemn şi le-o introduceau cu forţa. La acest procedeu erau supuşi 
şi copiii. Zdrobeau sau ardeau sânii femeilor. În biserica Sfinţilor 
Apostoli avusese loc o luptă atât de îngrozitoare între arieni şi 
ortodocşi, încât cisterna se umpluse cu sânge, care cursese 
apoi, pe trepte, în piaţa din faţa clădirii. La Alexandria, 
guvernatorul Sebastian pusese să fie bătute cu ramuri de 
palmier cu ţepi fecioarele, astfel încât multe pieriseră şi 
trupurile lor rămăseseră neîngropate, în faţa porţilor oraşului. 
Toate acestea - pentru o literă, o iotă. 

- Părinte Pafnutis, insista palidul călugăr, numai pentru o 
iotă! Sfânta Scriptură nici măcar nu conţine cuvântul 
substanţial. Pentru ce ne tot chinuim unii pe alţii?... Gândiţi-vă, 
părinte; e îngrozitor! 

- Altfel, îl întrerupse marele preot, supărându-se, ar trebui 
să ne împăcăm cu câinii ăştia nelegiuiţi, care scot din mintea lor 
eretică ideea că a fost un timp când Fiul lui Dumnezeu nu a 
existat. 

- Un singur păstor, o singură turmă! se apără călugărul. Hai 
să le facem o concesie. 

Dar Pafnutis nu voia să audă nimic şi striga, fiind pe punctul 
de a-şi sparge vinele de la gât. 

- Duşmanii lui Dumnezeu să tacă!... Nu voi ceda niciodată. 
să cadă anatema pe erezia ariană! Aşa am primit credinţa de la 
părinţii mei, aşa o voi păstra. 

Ozius centenarul dădea aprobator din capul său alb, cu 
barbă lungă. In altă parte, doi arhidiaconi vorbeau între ei: 


- Eşti atât de calm, părinte Dorofeu!? Nu iei şi tu parte azi 
la discuţie? 

- Sunt răguşit, părinte Flavius. Nu mai am glas, de mult ce 
mi l-am obosit anatemizându-i pe blestemaţii de eretici. 

Într-un alt grup se agitau diaconul Aetius din Antiohia, 
discipol fervent şi cutezător al lui Arie şi socotit drept ateu, 
pentru învăţătura sa îndrăzneață şi zeflemitoare despre Sfânta 
Treime. Avea o figură veselă şi ironică. Viaţa i se deosebea prin 
nemaipomenita ei diversitate. Fusese mai întâi sclav, devenise 
apoi, rând pe rând, căldărar, uneltitor, retor, doctor, discipol al 
filosofilor din Alexandria şi, în sfârşit, diacon. 

- Dumnezeu Tatăl este, prin substanţa sa, străin de Fiul 
Său! declama Aetius, zâmbind şi amuzându-se din plin de 
groaza celor ce-l ascultau. Treimea se diferenţiază, după 
ipostas, prin glorie. Dumnezeu este inexprimabil pentru Fiu, 
pentru că nu se spune ceea ce este prin el însuşi. Fiul nu-şi 
cunoaşte nici el substanţa, fiincă-i este cu neputinţă celui care a 
avut un început, să-şi închipuie ceea ce este veşnic! 

- Nu rosti blasfemii! strigă un episcop indignat. Până unde 
se va întinde oare, fraţilor, neruşinarea satanică a ereticilor? 

- Nu-i târî în greşeală, prin vorbele tale, pe cei slabi de 
înger, adăugă altul. 

- Dovediţi-mi prin deducţii filosofice şi mă voi învoi. Dar 
tipetele şi injuriile nu dovedesc decât neputinţa, răspunse 
Aetius, foarte calm. 

- Se spune în Scripturi... 

- Ce-mi pasă!... Dumnezeu le-a dat oamenilor inteligenţă, 
pentru a-L înţelege. Cred în dialectică, nu în texte! Raţionaţi cu 
mine, spijiniţi-vă pe silogismele şi pe categoriile lui Aristotel... 

Şi, cu un zâmbet dispreţuitor, se înfăşură în veşmântul său, 
precum Diogene în mantia sa de cinic. 

Episcopii începeau tocmai să se unească în jurul unei 
profesiuni de credință universală,  acordându-şi concesii 
mutuale, când se băgă între ei arianul Narcis din Neroniada, bun 
cunoscător al tuturor statutelor conciliilor, simbolurilor şi 
canoanelor, un om nu prea iubit, învinuit de adulter şi de 
cămătărie, dar admirat de toţi pentru erudiția sa în teologie. 

- Este o erezie! declară el, clar. 

- Cum, o erezie? De ce? întrebară mai multe voci. 


- Este ceea ce declarase mai înainte conciliul din 
Paflagonia. 

- Adunarea din Paflagonia! repetară episcopii, ieşindu-şi din 
răbdări. Nici nu ne mai gândeam la ea. Ce să facem? 

- Să se milostivească Dumnezeu de noi, bieţi păcătoşi, 
mormăia bunul episcop Ozius. Nu mai înţeleg nimic... Nu mai 
ştiu cum să mă descurc... mi se-nvârte capul, îmi uruie urechile, 
de atâtea cuvinte greceşti câte aud. Păşesc în ceaţă şi nu mai 
ştiu singur în ce cred şi în ce nu cred, unde este erezie şi unde 
nu este... lisuse, ajută-ne! Pierim în capcanele diavolului! 

In acea clipă, ţipetele şi gălăgia se curmară; episcopul 
Ursaciu din Singidion, unul dintre favoriţii împăratului, urcă la 
tribună. Tinea în mână o carte lungă de pergament. Doi 
călugări, care-şi ascuţiseră condeiele lungi de trestie egipteană, 
se pregăteau să consemneze dezbaterile conciliului. Ursaciu citi 
mesajul împăratului către episcopi: 

- Constanțiu August, învingător, triumfător, glorios şi etern, 
către toţi episcopii adunaţi în acest conciliu... 

Impăratul cerea depunerea lui Atanasie, patriarhul 
Alexandriei, pe care-l califica drept omul cel mai nefolositor, 
complice al cutezătorului si mârşavului Maxențiu. 

Curtenii, Valens, Eusebius, Axentius, se grăbiră să semneze 
carta. Se ridică însă un murmur: 

- Totul e o momeală blestemată, o viclenie a arienilor. Nu 
vom îngădui să fie jignit patriarhul nostru! 

- Împăratul se auto-intitulează etern... Nimeni nu este 
etern, în afară de Dumnezeu! Este o batjocură faţă de lucrurile 
sfinte. 

Constanțiu, care se afla în spatele draperiei, auzi desluşit 
ultimele cuvinte. Dând la o parte draperia cu o mişcare bruscă, 
pătrunse pe neaşteptate în sală. Gărzile înarmate cu lănci îl 
înconjurară. Pe chipul său se citea mânia. Se lăsă o tăcere grea. 

- Ce e? Ce se-ntâmplă? întreba orbul Ozius, nedumerit şi 
îngrijorat. 

- Părinţi! începu împăratul, reţinându-şi furia; îngăduiţi-mi 
mie, slugă a Celui Prea-înalt, ca sub Pronia Sa, să-mi îndrept 
zelul către un rezultat bun. Atanasie este un rebel, primul care 
încalcă legea ecumenică... 

Se stârni din nou rumoarea. Constanțiu tăcu şi-şi roti 
surprins privirea asupra episcopilor. Se ridică un glas: 


- Să cadă anatema asupra ticăloasei erezii ariene! 

- Credinţa împotriva căreia vă ridicaţi, răspunse împăratul, 
este a mea. Dacă este eretică, de ce ne-a dăruit Dumnezeu 
Atotputernicul izbândă asupra tuturor duşmanilor noştri? 
Constant, Vetranion, Gallus, îngrozitorul Maxenţiu? De ce 
Dumnezeu a dat El însuşi pe sfânta noastră mână puterea 
asupra lumii? 

Episcopii tăceau. Curteanul Valens, episcop de Murza, se 
înclină atunci, cu servilă smerenie: 

- Dumnezeu îi va dezvălui Înţelepciunii Tale adevărul, 
Stăpâne îndrăgit de Domnul. Ceea ce crezi nu poate o fi o 
erezie. Nu a văzut oare Chiril din lerusalim, în ziua victoriei tale 
asupra lui Maxenţiu, o cruce pe cer, încunuantă de curcubeu... 

- Aceasta mi-e voia! îl întrerupse Constanțiu, ridicându-se 
pe tron. Atanasie va fi depus, prin puterea pe care mi-a dat-o 
Dumnezeu. Rugaţi-vă pentru ca să ia sfârşit odată toate 
conflictele şi toate controversele acestea şi să fie desfiinţată 
ucigaşa erezie a sabeenilor, partizanii lui Atanasie; să 
strălucească în toate inimile adevărul... 

Împăratul păli deodată; cuvintele i se stinseră pe buze. 

- Cum? Cum l-au lăsat să intre? 

Arăta către un bătrân înalt, cu figura severă şi 
impunătoare. Era episcopul Hilarion din Pietkavia, exilat şi 
destituit pentru credinţa sa, unul dintre cei mai mari duşmani ai 
împăratului arian. Venise la conciliu fără să fie convocat, 
nădăjduind poate să-şi găsească moartea ca martir. Bătrânul îşi 
ridică mâna la cer, ca pentru a chema blestemul pe capul 
împăratului, iar vocea sa puternică vibră în liniştea ce se lăsase: 

- Fraţilor! Vine Hristos, deoarece Antihristul a şi învins. 
Antihristul este Constanțiu! Nu vă zdrobeşte şira spinării, dar vă 
mângâie pe pântece; nu ne aruncă în temniţă, dar ne atrage în 
palatele sale... Ascultă, împărate: îţi spun ceea ce i-aş fi spus lui 
Nero, lui Decius, lui Maximian, prigonitori ai Bisericii. Tu nu ucizi 
oameni, ci însăşi lubirea Divină. Nero, Decius, Maximian l-au 
slujit mai mult ca tine pe Dumnezeul cel adevărat... Sub domnia 
lor, noi îl învingeam pe diavol, curgea sângele martirilor 
purificând pământul, iar osemintele celor morţi săvârşeau 
minuni. În timp ce tu, în marea ta cruzime, ucizi fără să ne 
învredniceşti de gloria morţii... Doamne! Trimite-ne un tiran 
adevărat asemena lui Nero şi binefăcătoarea armă a mâniei Tale 


să reînvie Biserica, dezonorată prin îmbrăţişarea lui luda- 
Constanțiu! 

Împăratul se ridică dintr-un salt. 

- Puneţi mâna pe el şi pe răzvrătiți! se bâlbâi înăbuşindu-se 
şi arătându-l pe Hilarion. 

Gărzile se repeziră asupra episcopilor. Se produse o 
învălmăşeală de nedescris. Spadele sclipeau. 

Smulgându-i lui Hilarion omoforul, etola şi patrafirul, ostaşii 
romani îl târâră afară pe bătrân. 

Multă lume alergă, înnebunită, către uşile de ieşire; căzură 
şi se călcară în picioare unii pe alţii. 

Unul dintre scribi se aruncă pe marginea unei ferestre, dar 
un ostaş îl prinse de veşmântul lung şi nu-i dădu drumul. 

Masa şi călimările fură răsturnate; cerneala roşie se întinse 
pe pardoseala de jasp albastru; văzând balta purpurie, unii 
strigară: 

- Sânge... sânge... sânge! 

Alţii urlau: 

- Moarte duşmanilor prea-cucernicului august! 

Pafnutis insista cu glas tunător, în timp ce gărzile îl târau: 

- Recunosc sinodul de la Niceea! Anatema asupra ereziei 
ariene! 


Alţii strigau: 

- Tăceţi, duşmani ai lui Dumnezeu!... Anatema!... Sinodul 
de la Niceea!... Curtea din Sardes!... Adunarea de la 
Paflagonia!... 


Orbul Ozius rămăsese aşezat în jilţul său episcopal, 
nemişcat, uitat de toţi, şi bolborosea încet: 

- lisuse Hristoase, Fiu al lui Dumnezeu, fie-ţi milă de noi!... 
Ce e, fraţilor?... Ce se-ntâmplă? 

Dar zadarnic îşi întindea mâinile slabe către prietenii 
înnebuniţi şi nimeni nu-l vedea şi nu-l auzea, iar lacrimile îi 
curgeau de-a lungul brazdelor centenare ale obrazului. 

lulian urmărea totul cu un zâmbet dispreţuitor pe buze şi 
triumfa în tăcere. 

La ceas târziu din noaptea aceleiaşi zile, în liniştea 
deşertului, mergeau doi călugări din Mesopotamia, trimişi la 
conciliu de episcopii sirieni. Scăpaseră cu multă greutate de 
gărzile de la palat şi se duceau acum, fericiţi, la Ravenna, 
pentru a se îmbarca, cât de curând, pe corabia care urma să-i 


ducă înapoi, în pustiu. Oboseala şi mâhnirea li se citeau pe feţe. 
Unul dintre ei, Efraim, era un moşneag; celălalt, Pimen, un 
copilandru. 

Efraim îi spuse lui Pimen: 

- E timpul să ne înapoiem în pustiu, frate. E mai bine să 
ascultăm urletele şacalului şi ale leului, decât ceea ce am auzit 
în palatul imperial. Ferice de cei fără grai. Ferice de cel ce se 
ascunde în pustietate, unde nu ajung discuţiile stăpânitorilor 
Bisericii! Ferice de cei ce au înţeles deşertăciunea cuvintelor, 
ferice de cei care nu discută! Fericit cel ce nu caută să pătrundă 
tainele lui Dumnezeu, dar care cântă în faţa Ta, Doamne, cu o 
harpă! Fericit cel ce a priceput cât de greu este să te priceapă, 
dar şi cât de plăcut e să Te iubească, Doamne! 

Efraim tăcu, iar Pimen şopti: 

Amin! 

- Tăcerea nesfârşită a nopţii îi învălui pe cei doi călugări, 
care se îndreptară, vitejeşte şi călăuzindu-se după stele, către 
Răsărit, bucurându-se de liniştea impunătoare a deşertului. 


XVI 


Într-o dimineaţă însorită, mulţimea din oraşul Mediolanum 
se îndrepta din toate direcţiile către piaţa publică. 

Se înălţară ovaţii şi, în carul triumfal la care erau înhămaţi 
douăzeci de cai albi ca nişte lebede, apăru împăratul. Jilţul său 
era atât de înalt, încât oamenii erau nevoiţi să-şi înalțe şi ei 
capul, pentru a-l vedea. Veşmintele încărcate de nestemate 
căpătau, sub razele soarelui, reflexe orbitoare. Ţinea în mâna 
dreaptă sceptrul, iar în stânga - globul imperial cu crucea pe el. 

Nemişcat ca o statuie, fardat peste măsură, privea drept 
înainte, fără a-şi întoarce capul, ca şi cum ar fi fost prins într-o 
menghină. Nu făcu nicio mişcare în tot timpul drumului, nici 
măcar la zgâlţăielile carului; nu-şi urni un deget, nu tuşi, nu clipi 
din ochii larg deschişi. 

Constanțiu dobândise această imobilitate în urma unor ani 
lungi de eforturi; se mândrea cu ea şi o socotea drept un atribut 
indispensabil pentru eticheta imperială. In asemenea 
împrejurări, ar fi preferat să îndure tortura, decât să-şi dea pe 


faţă făptura de muritor, ştergându-şi sudoarea care-i picura pe 
faţă, strănutând sau tuşind. 

Deşi mic de statură şi cu picioarele strâmbe, se închipuia 
un uriaş. Când carul intră sub arcul de triumf, nu departe de 
termele lui Maximian Hercules, împăratul îşi înclină capul, ca şi 
cum s-ar fi temut să nu se lovească de uriaşele canaturi, care ar 
fi îngăduit şi unui ciclop să treacă în voie pe sub ele. 

De fiecare parte a drumului străjuiau paladini cu căşti 
aurite pe cap şi cu platoşe de aur, iar aceste două şiruri de gărzi 
de onoare străluceau sub soare ca două fulgere. 

În jurul carului imperial se desfăşurau stindarde largi, în 
formă de balauri. Umflându-se de vântul care năvălea prin gura 
deschisă a monştrilor, stofa de purpură scotea un sunet ascuţit 
semănând cu şuieratul furios al şerpilor, iar lungile cozi purpurii 
se învârteau în aer. 

Se adunaseră în piaţă toate legiunile cantonate la 
Mediolanum. 

Un tunet de aclamații îl întâmpină pe împărat. 

Constanțiu era mulţumit: zgomotul nu fusese prea slab, dar 
nici prea puternic, fiind dozat dinainte, după cea mai severă 
convenţie. Soldaţii şi cetăţenii erau învăţaţi să dea glas 
entuziasmului, cu măsură şi cu respect. 

Înzestrându-şi fiecare mişcare şi fiecare pas cu o 
solemnitate emfatică şi pedantă, Constanțiu cobori din carul său 
şi urcă la tribuna ridicată în piaţă şi împodobită toată cu 
rămăşiţe din victorioasele sale stindarde şi cu vulturi de metal. 

Răsunară din nou trâmbiţele, dând semnalul războinic care 
vestea că şeful doreşte să vorbească armatei, iar în piaţă se 
lăsă liniştea: 

- Optimi Reipublicae defensores! (Minunaţi apărători ai 
statului!)... 

Discursul său era încâlcit, plin cu înflorituri de retorică 
scolastică. 

Înveşmântat în straie de curte, lulian urcă treptele tribunei, 
iar fratricidul îl îmbrăcă pe ultimul urmaş al lui Constanțiu 
Chlorus cu purpura sacră a cezarilor. 

Razele soarelui străbătură mătasea uşoară, în clipa în care 
împăratul ridică purpura pentru a-l investi pe lulian, care aştepta 
în genunchi; reflexul sângeriu se lovi de obrazul palid al noului 
cezar, care-şi şopti în gând versul profetic din //iaga: 


„ Ochii închişi de moartea purpurie şi de puternica Moira”. 

Între timp însă, Constanțiu îl întâmpina cu vorbele: 

- Recipisti, primaevus, originis tuae splendidum florem, 
amatissime mihi omnium frater! (La o vârstă atât de fragedă 
încă, ai şi primit floarea minunată a obârşiei tale, cel mai iubit 
frate al meu din lume!). 

Se răspândi atunci prin toate legiunile un strigăt de 
entuziasm. 

Constanțiu se întunecă uşor: strigătul acesta întrecea 
măsura stabilită prin etichetă. lulian le plăcuse, pesemne, 
soldaţilor. 

- Glorie şi prosperitate cezarului lulian! strigau ei tot mai 
tare, fără a avea de gând să se oprească. 

Noul cezar le mulţumi legionarilor cu un zâmbet şi fiecare 
ostaş îşi lovi scutul de genunchi, ca semn al bucuriei. 

lulian simţea că nu voinţa împăratului, ci mai degrabă cea a 
zeilor era cea care-l înălța la această demnitate. 


Constanțiu obişnuia să dedice în fiecare seară câte un sfert 
în toată sobrietatea şi lipsa lui de fantezie, fiind în toate 
obiceiurile sale mai degrabă grosolan, decât efeminat. 

În timp ce-şi scurta unghiile cu mici pile şi le lustruia cu 
periuţe minsucule, îl întrebă, cu veselia de care era cuprins în 
acea seară, pe eunucul său preferat, marele şambelan Eusevius: 

- Crezi că lulian îi învinge curând pe gali? 

- Cred, răspunse Eusevius, că vom primi curând vestea 
înfrângerii şi a morţii acestui tânăr! 

- Într-adevăr... m-ar supăra foarte mult!... Dar am făcut, nu- 
i aşa, tot ce a depins de mine... Nu va mai putea cădea vina 
decât pe el însuşi... 

Zâmbi şi-şi admiră unghiile, înclinându-şi capul. 

- L-ai învins pe Maxenţiu, şopti eunucul; i-ai învins pe 
Vetrion, Constant, Gallus... Îl vei învinge şi pe lulian. Nu va mai fi 
atunci decât un singur păstor, cu o singură turmă!... Dumnezeu 
şi cu tine! 

- Da, da! Dar în afară de lulian, mai este Atanasie. Nu mă 
voi linişti, până nu va fi în mâinile noastre, viu sau mort! 

- lulian este mai puternic decât Atanasie, iar astăzi l-ai 
îmbrăcat cu purpura morții. O, înţelepciune a divinei Providenţe! 


Cum îi răstoarnă, prin căi nedesluşite, pe toţi vrăjmaşii 
Eternităţii Tale! Slavă Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, acum şi-n 
vecii vecilor! 

- Amin! conchise împăratul, care-şi terminase toaleta 
unghiilor şi-şi aruncă ultima periuţă. 

Se apropie de vechiul stindard al lui Constantin, /abarum-ul, 
pe care-l ţinea mereu în camera sa de dormit; se puse în 
genunchi şi, contemplând monograma lui Hristos care strălucea 
la lumina nestinsă a candelei, îşi începu rugăciunea. Cu o 
exactitate plină de pedanterie, execută numărul regulamentar 
de mătănii şi semne ale crucii. | se adresa lui Dumnezeu cu o 
credinţă neclintită, ca unul ce nu se îndoia niciodată de 
profunda sa virtute. 

După ce se scurseră cele trei sferturi de ceas închinate 
rugăciunii, Constanțiu se ridică, cu inima uşoară. Eunucii îl 
dezbrăcară. Se întinse în patul imperial, susţinut de heruvimi din 
argint masiv, cu aripile desfăşurate. 

Împăratul adormi cu zâmbetul pe buze, aşa cum adorm 
pruncii cei nevinovaţi. 


XVII 


La prima dintre răspântiile cele mai circulate ale Atenei era 
expusă în faţa mulţimii statuia Arsinoei - Învingătorul Octavian 
ținând capul lui Brutus. Atenienii aplaudau în fiica senatorului 
Helvidius Priscus pe cea care reînnoia arta uneia dintre cele mai 
frumoase epoci. Dregătorii care aveau sarcina specială de a 
supraveghea înclinațiile politice ale spiritelor şi erau 
supranumiţi, în mod ciudat dar potrivit, curioşii, înaintară însă 
celor în drept un raport, în care declarau că statuia putea să 
trezească în popor sentimente liberale. 

Se desluşea o asemănare între capul lui Brutus şi cel al lui 
lulian şi, în general, o ucigătoare aluzie la recenta asasinare a 
lui Gallus. Se tindea către găsirea, la Octavian, a unor legături 
cu împăratul Constanțiu. Afacerea luă proporţiile unei crime de 
lezmajestate şi era cât pe ce să cadă pe mâna lui Paul Catena. 
Din fericire, cancelaria imperială trimise porunca straşnică a 
magistrului oficiant, ca statuia să fie nu numai scoasă de la 


răspârtie, dar şi spartă în bucăţi, în prezenţa demnitarilor 
imperiali. 

Arsinoe vru să ascundă statuia; dar Hortensius era atât de 
înspăimântat, încât îşi ameninţă pupila că o va preda pe mâna 
denunţătorilor. 

Cu un profund dezgust faţă de josnicia umană, Arsinoe 
îngădui să se facă cu lucrarea ei tot ce-i era pe plan lui 
Hortensius. Pietrarii sparseră statuia. 

Arsinoe părăsi în grabă mare Atena, întrucât tutorele ei o 
convinse să-l urmeze la Roma, unde prietenii săi îi făgăduiseră 
de mult avantajosul post de chestor imperial. Se instalară nu 
departe de muntele Palatin. 

Zilele se scurgeau fără nicio activitate, deoarece Arsinoe 
înţelegea că nu mai era loc pentru arta antică cea mare şi 
liberă. Işi amintea de discuţia ei de la Atena cu lulian, ca de 
singurul lucru care o mai lega de viaţă. Aşteptarea în acea stare 
de inerție i se părea insuportabilă. 

In clipele de descurajare, voia să termine totul, să 
părăsească totul şi să plece în Gallia, alături de tânărul cezar şi, 
tot alături de el, să ajungă la putere sau să piară. 

Dar o lovi o boală grea. În zilele lungi şi liniştite de 
convalescenţă, găsi în credinciosul ei admirator Anatol, 
centurion al scutierilor imperiali, fiu al unui negustor bogat din 
Rhodos, un consolator devotat. 

Se făcuse centurion roman, după cum spunea el însuşi, 
numai datorită unei neînţelegeri. Nu îmbrăţişase cariera militară 
decât pentru a satisface vanitosul capriciu al tatălui său, care 
socotea drept o culme a onoarei faptul de a-şi vedea feciorul 
îmbrăcat în armură aurie. Scăpând de disciplină datorită unor 
plocoane bogate, Anatol îşi ducea viaţa într-o luxoasă 
inactivitate, printre opere de artă şi cărţi, în banchete şi călătorii 
trândave şi costisitoare. Nu mai avea profunda limpezime 
sufletească a vechilor epicurieni. Li se plângea prietenilor: 

- Sufăr de o boală aducătoare de moarte. 

- Care? îl întrebau ei, neîncrezători. 

- Aceea pe care o numiţi spiritul meu ironic, şi pe care o 
văd ca pe o tristă şi ciudată nebunie... 

Trăsăturile sale, prea fine, efeminate, exprimau o adâncă 
oboseală. Se trezea uneori, pornea pe o vreme de furtună, 
împreună cu pescarii, la o plimbare inutilă în largul mării, sau se 


ducea la vânătoare de mistreți şi de urşi, se gândea la un 
complot împotriva vieţii cezarului, căuta iniţierea în cumplitele 
mistere ale lui Mithra şi Adonis. În asemenea clipe, era în stare 
să-i surprindă, prin curajul şi îndrăzneala sa, până şi pe cei care 
nu-i cunoşteau modul obişnuit de viaţă. 

Indată ce-şi potolea însă pornirea, revenea la inactivitatea 
sa, devenind încă şi mai molatec şi mai adormit, mai ironic şi 
mai trist. 

- Nu se poate face nimic cu tine, Anatol, îi spunea Arsinoe. 
Eşti atât de moale, că parcă n-ai avea oase. 

Ea simţea însă, în acest din urmă epicurean, harul elen. Îi 
făcea plăcere să citească în ochii săi obosiţi ironia tristă faţă de 
orice şi faţă de sine, atunci când spunea: 

- Inţeleptul ştie să-şi găsească mulţumirea în gândurile cele 
mai negre, după cum albinele de la muntele Hymeta fac mierea 
cea mai bună, din sucul unor plante amare! 

Discuţiile calme o legănau şi o mângâiau pe Arsinoe, care-l 
numea pe Anatol „tămăduitorul meu”. 

Se vindecă într-adevăr, dar nu se mai întoarse la atelierul 
ei; bucăţile de marmură pe care le vedea o umpleau de gânduri 
dureroase. 

Hortensius organiza între timp pentru popor, în cinstea 
sosirii sale la Roma, jocuri minunate în amfiteatrul lui Flavian. 
Călătorea tot timpul şi era mereu preocupat, primea din diferite 
părţi ale lumii cai, lei, urşi, câini de Scoţia (canes scotici), 
crocodili, vânători neînfricaţi, călăreţi iscusiţi, comedianţi şi 
gladiatori. 

Ziua spectacolului se apropia şi leii nu mai soseau din 
Tarent, unde fuseseră debarcaţi. Urşii slăbeau, erau lihniţi de 
foame şi timizi ca nişte miei. 

Din pricina atâtor griji, Hortensius îşi pierdu somnul. 

Cu două zile înaintea serbării, gladiatorii - care erau 
prizonieri saxoni, mândri şi curajoşi, şi pentru care plătise o 
sumă uriaşă, se strânseră reciproc de gât noaptea, în temniţă, 
simțindu-se jigniţi pentru faptul că erau puşi să slujească drept 
amuzament pentru poporul roman. 

Aflând vestea neaşteptată, Hortensius era cât pe ce să-şi 
piardă minţile. Işi punea acum toată nădejdea în crocodili, care 
stârneau curiozitatea norodului. 


- Ai încercat să le dai carne proaspătă de purcel? îl întrebă 
senatorul pe sclavul pus să aibă grijă de preţioasele dihănii. 

- Da; nu mănâncă. 

- Dar carne de vițel? 

Nu o vor nici pe-aia. 

- Dar pâine de grâu muiată în smântână? 

- Îi întorc spatele şi adorm. Ori sunt bolnavi, ori prea 
obosiţi. Le-am deschis boturile şi le-am băgat mâncarea cu 
forţa; au scuipat-o. 

- O, pe Jupiter! Mă omoară jivinele astea afurisite! Trebuie 
să le dăm drumul din prima zi în arenă, altfel vor crăpa de 
foame, gemu Hortensius, lăsându-se pe un scaun. 

Arsinoe îl privi cu invidie: măcar el nu se plictisea. 

Se duse apoi într-o încăpere izolată, ale cărei ferestre se 
deschideau spre grădină. Sub lumina blândă a lunii, sora ei mai 
mică Mirrha, care împlinise acum şaisprezece ani, dădea uşor 
glas corzilor unei harpe, iar sunetele ei picurau ca nişte lacrimi. 

Arsinoe o sărută pe Mirrha, care-i răspunse cu un zâmbet, 
fără să-şi întrerupă cântatul. 

Un fluierat strident răsună din spatele zidului grădinii. 

- El e! spuse Mirrha, sculându-se. Hai, repede, să mergem! 

Strângea cu putere mâna Arsinoei în a sa. 

Îşi puseră amândouă pe umeri mantalele de culoare 
întunecată şi ieşiră. Vântul alunga norii, iar luna se ascundea 
uneori în spatele lor, în timp ce alteori strălucea, luminoasă. 

Arsinoe deschise o poartă din zid. Le aştepta un tânăr, 
acoperit cu o glugă de călugăr. 

- N-am întârziat cumva, luventin? întrebă Mirrha. Mi-a fost 
atât de teamă că n-ai să vii! 

Merseră mult pe o uliţă îngustă, apoi intrară într-o vie şi 
ieşiră până la urmă în câmpia romană. 

În depărtare, se profila apeductul de cărămidă de pe 
vremea lui Servius Tullus. 

luventin se întoarse şi spuse: 

- Ne urmăreşte cineva. 

Cele două tinere se întoarseră şi ele; razele lunii le învăluiră 
şi individul care le urmărea strigă vesel: 

- Arsinoe! Mirrha!... În sfârşit, vă regăsesc! Încotro, cu atâta 
grabă? 


- La creştini, răspunse Arsinoe. Vino cu noi, Anatol; vei 
vedea lucruri ciudate... 

- Ce-aud? La creştini? Ai fost întotdeauna duşmana lor, se 
miră centurionul. 

- O dată cu trecerea anilor, devii, prietene dragă, mai bun 
şi mai nepăsător la toate. Există o vorbă: nici mai bun, nici mai 
rău ca alţii. Şi apoi, ce nu face omul, când se plictiseşte?... Mă 
duc la ei pentru Mirrha. Îi place... 

- Unde e biserica? Suntem pe câmp, spuse încet Anatol. 

- Bisericile au fost distruse sau profanate de coreligionarii 
lor - arienii, care cred în Hristos altfel decât ei. Ai auzit probabil, 
la Curte, unele discuţii... Adversarii arienilor se roagă acum în 
taină, în subterane, ca pe vremea primelor persecuții. 

Mirrha şi luventin rămaseră puţin în urmă, astfel încât 
Arsinoe şi Anatol puteau să-şi vorbească liber. 

- Cine e? întrebă centurionul, arătându-l pe luventin. 

- Ultimul vlăstar al vechii familii de patricieni Furia, îi 
răspunse Arsinoe. Mama lui vrea să-l facă consul, iar el nu se 
gândeşte decât să se refugieze în vreo tebaidă, pentru a se ruga 
lui Dumnezeu. Işi iubeşte mama şi se ascunde de ea, ca de un 
duşman. 

- Urmaşii lui Furius, să devină călugări?... Triste vremuri! 
oftă epicurianul. 

Se apropiară de arenariae - vechile zăcăminte de tuf friabil 
- şi coborâră treptele înguste, până la fundul carierei. Luna 
lumina blocurile de pământ vulcanic roşu. 

luventin luă dintr-o nişă un opaiţ mic de lut şi-l aprinse. 
Flacăra lungă tremură în gâtul strâmt în care se înmuie fitilul. 

Se înfundară în potecile laterale ale arenariului. Săpat de 
vechii romani, acesta era larg, spaţios, cobora în pantă destul 
de înclinată şi avea numeroase galerii, de care se folosiseră 
muncitorii, pentru a transporta tuful. luventin îşi conducea 
prietenii în labirint; se opri până la urmă în faţa unui puț şi-i 
dădu la o parte capacul de lemn. Coborâră cu băgare de seamă 
treptele care erau din marmură - /ocu/i -, alunecoase din pricina 
umezelii. Tocmai la fund, se deschidea o uşă îngustă. luventin 
bătu la uşa care se deschise şi un călugăr cărunt îi introduse 
într-un coridor săpat în tuful tare. De ambele părţi, pereţii erau 
acoperiţi, de la pământ şi până la plafon, cu plăci de marmură, 
loculi, ce serveau la închiderea mormintelor. 


întâlneau la tot pasul oameni cu opaițe. La licăritul lor, 
Anatol citi cu curiozitate, pe una dintre plăci: „Doroteu, fiul lui 
Felix, odihneşte în aceste meleaguri de răcoare, lumină şi pace” 
(Reguiescit in loco refrigerii, luminiş, pacis) Pe o altă dală: 
„Fraţilor, nu tulburaţi dulcele meu somn”. 

Stilul inscripţiilor era blând şi luminos: „Sofronia dragă, 
trăieşti întru Dumnezeu!”. Ca şi cum cel care scrisese aceste 
cuvinte ar fi considerat că moartea nu există. 

Nicăieri nu scria: „Este îngropat aici”, ci numai: „Este depus 
aici, pentru un timp”! (depositus). Părea că milioane de oameni, 
generaţie după generaţie, erau culcaţi aici, nu în chip de 
răposaţi, ci ca adormiţi, într-o tainică aşteptare. 

În nişe erau puse opaițe arzând cu flacără prelungă şi 
imobilă, în aerul dens, precum şi amfore frumoase, răspândind 
miresme pătrunzătoare. Doar mirosul oaselor putrezite ce se 
strecura prin crăpăturile sicrielor amintea de moarte. 

Coridoarele coborau în amfiteatru, tot mai adânc, având din 
loc în loc, în plafon, deschideri largi de /uminarium, care dădeau 
afară, pe câmpie. Strecurându-se uneori prin luminarium, câte o 
rază firavă de lună lumina o placă de marmură acoperită cu 
inscripţii. 

La capătul unuia dintre coridoare văzură un gropar care 
săpa tuful cu lovituri puternice de ciocan, cântând vesel. In jurul 
supraveghetorului principal al mormintelor - fossor, îmbrăcat 
elegant, cu obrazul gras şi cu un aer de şmecher, se adunaseră 
mai mulţi creştini. Primise ca moştenire o galerie de catacombe 
şi avea dreptul de a ceda pe bani locurile rămase libere, care 
erau mai apreciate, deoarece se aflau acolo osemintele sfântului 
Laurenţiu. Deşi stăpân pe o avere însemnată, fossor se tocmea 
chiar în clipa aceea cu un tăbăcar bogat şi zgârcit. Arsinoe se 
opri, pentru a asculta discuţia. 

- Şi mormântul meu va fi departe de moaşte? întreba 
tăbăcarul, suspicios, cu gândul la suma importantă cerută de 
fossor. 

- Nu, la şase coți depărtare. 

- In sus, sau în jos? 

- Pe dreapta, puțin oblic. Locul este excelent; nu iau pe el 
nimic mai mult decât se cuvine. Cu toate păcatele care te 
apasă, vei fi despăgubit. Vei intra direct în Împărăția cerurilor. 


Cu mâini dibace, luă măsurile pentru mormânt, asemenea 
unui croitor care le ia pentru o haină. Tăbăcarul stăruia pentru a 
căpăta cât mai mult loc, pentru a se putea odihni comod. 

O bătrână se apropie de gropar. 

- Ce doreşti, măicuţă? 

- Am adus banii de supliment. 

- Care supliment? 

- Pentru mormântul „drept”. 

- A, da... nu-l vrei pe cel oblic? 

- Nu; mi se frâng de-acuma oasele bătrâne. 

În catacombe, mai cu seamă în apropierea relicvelor, se 
făcea atâta caz pentru locuri, încât se amenajaseră, vrând- 
nevrând, şi morminte oblice, care se cedau celor nevoiaşi. 

- Dumnezeu ştie cât mai trebuie să aşteptăm, până la 
Înviere! explica bătrâna. Dacă iau un mormânt oblic, mai treacă- 
meargă la început; dar când voi obosi, nu va mai merge deloc... 

Anatol asculta, uimit. 

- Este mult mai ciudat decât în misterele lui Mithra, îi spuse 
Arsinoei, cu un zâmbet ironic. Păcat că n-am ştiut mai demult. 
N-am mai văzut niciodată un cimitir atât de vesel. 

Intrară într-o încăpere destul de mare, numită cubicula 
împăciuirii. O mulţime de opaițe licăreau pe pereţi; preotul oficia 
slujba de seară. Placa superioară a mormântului unui martir, 
plasată sub o boltă arcuită (arcosol/ium/), servea drept altar. Erau 
de faţă mulţi credincioşi în straie lungi şi albe, şi toate figurile 
păreau luminoase. În genunchi şi cu ochii plini de lacrimi, Mirrha 
îl privea pe Bunul Păstor, reprezentat pe plafonul încăperii. 

Se reluase în catacombe obiceiul din primii ani ai 
creştinismului: la sfârşitul slujbei, cei care asistaseră la ea, 
considerându-se fraţi şi surori, îşi dădeau „sărutul împăcării”. 
Urmând exemplul celorlalţi, Arsinoe îl sărută, zâmbind, pe 
Anatol. 

Urcară apoi toţi patru către etajele superioare, de unde 
puteau să ajungă la refugiul tainic al lui luventin: un vechi 
mormânt păgân - co/lumbarium, departe de Via Appia. 

Până la sosirea corabiei care trebuia să-l ducă în Egipt, ţara 
anahoreţilor, se ascundea acolo pentru a evita urmărirea mamei 
sale şi a dregătorilor prefectului, şi trăia împreună cu Didim, un 
bătrân foarte virtuos din Tebaida de Jos, căruia îi arăta o 
supunere oarbă şi totală. 


Ghemuit pe călcâie, acesta împletea coşuri de răchită. Raza 
de lună care se strecura printr-o deschizătură strâmtă îi lumina 
părul alb şi barba lungă. 

Pe pereţii co/umbarului erau săpate, de sus până jos, mici 
nişe care semănau cu nişte cuiburi de porumbei; în fiecare din 
ele era pusă câte o urnă mortuară. 

Mirrha, la care bătrânul ţinea mult, sărută cu mult respect 
mâna zbârcită a acestuia şi-l rugă să povestească ceva despre 
Părinţii anahoreţi. Nimic nu-i plăcea mai mult ca aceste 
minunate şi teribile poveşti ale lui Didim. 

Se instalară cu toţii în jurul bătrânului, al cărui zâmbet 
tainic era plin de bunătate, iar capul încadrat de părul alb părea 
înconjurat de o aureolă. 

Mirrha îl privea cu ochi înfocaţi şi-şi astâmpăra, cu mâinile 
delicate, freamătul din piept. Tăceau toţi şi ascultau zgomotele 
depărtate ale Romei, când deodată se auziră bătăi în uşa 
interioară, care dădea spre catacombe. 

luventin se sculă, se apropie de uşă şi întrebă, fără să 
deschidă: 

- Cine-i acolo? 

Nu primi răspuns; dar se auziră bătăi mai slabe, ca o 
rugăminte. 

Cu multă prudenţă, luventin întredeschise uşa, se înfioră şi 
se dădu înapoi: o femeie înaltă pătrunse în co/umbarium. 

Era înfăşurată în straie lungi şi albe, şi un văl îi ascundea 
faţa. Păşea ca o convalescentă, sau ca o femeie foarte 
vârstnică. Îşi smulse vălul dintr-o singură mişcare, iar luventin 
strigă: 

- Mama! 

Femeia se aruncă la picioarele fiului său şi le sărută. Şuviţe 
de păr cărunt îi cădeau pe faţa palidă, care-şi mai păstra încă 
trăsăturile de o frumuseţe desăvârşită, de patriciană. luventin 
strângea în mâini capul mamei sale şi o săruta. 

- luventin! îl chemă bătrânul. 

Tânărul nu-i răspunse. 

Mama îi şoptea veselă şi grăbită, ca şi cum ar fi fost singuri: 

- Credeam că nu te voi mai vedea niciodată, fiul meu!... 
Voiam să mă duc la Alexandria! O, te-aş fi găsit până şi în 
pustiu!... Dar acum, nu-i aşa?... S-a terminat!... Spune-mi că nu 
vei mai pleca. Aşteaptă să mor!... După aceea... fă ce vrei... 


Bătrânul reluă: 

- luventin, mă auzi? 

- Bătrâne, îi răspunse patriciana, doar nu-l vei răpi pe fiu de 
la mama sa!... Ascultă-mă, la nevoie, mă voi lepăda de credinţa 
strămoşilor mei... voi crede în Cel Răstignit... mă voi face 
călugăriţă... 

- Tu nu pricepi legea lui Hristos, păgâno!... O mamă nu 
poate fi călugăriţă, iar o călugăriţă nu poate fi mamă! 

- L-am născut în chinuri! Este al meu! 

- Ceea ce iubeşti tu, nu este sufletul, ci trupul! 

Patriciana îi aruncă lui Didim o privire plină de ură: 

- Fiţi blestemaţi pentru predicile voastre mincinoase! strigă 
ea. Fiţi blestemaţi, voi care răpiți copiii de la mamele lor! Care-i 
ispitiţi pe cei neştiutori! Oameni în straie negre, care vă temeţi 
de lumina cerului, slugi ale Răstignitului! Distrugători a tot ce 
este frumos şi vesel! 

Chipul i se înăspri, se strânse mai tare lângă fiul ei şi urmă, 
cu glas înăbuşit: 

- Eu te cunosc bine, copilul meu... nu vei pleca... nu poţi... 
nu poţi... 

Cu toiagul în mână, bătrânul Didim stătea lângă uşa 
deschisă care ducea către catacombe. 

Vorbi solemn: 

- Pentru ultima oară, în numele lui Dumnezeu, îţi 
poruncesc, fiul meu, să mă urmezi şi s-o părăseşti pe ea! 

Patriciana îi dădu atunci drumul lui luventin şi îngăimă: 

- Bine!... Părăseşte-mă... du-te... dacă poţi... 

Nu-i mai curgeau lacrimi din ochii chinuiţi; cu un gest de 
deznădejde, braţele îi căzură nemişcate de-a lungul trupului. 
Aştepta. Tăceau toţi. 

- Doamne!... Ajută-mă!... Arată-mi calea! se ruga luventin, 
cuprins de o tristeţe de moarte. 

- „Cel ce vrea să Mă urmeze şi nu-şi va uri tatăl şi mama, 
soţia, copiii, fraţii şi surorile şi chiar propria sa viaţă, acela nu 
poate să-Mi fie ucenic!” recită Didim, întorcându-se pentru 
ultima oară către luventin. 

- Rămâi în lume. Te-ai lepădat de Hristos. Fii blestemat, în 
veacul acesta şi în cel următor! 

- Nu! Nu mă respinge, Părinte! Sunt alături de tine!... 
Doamne! lată-mă! strigă luventin, urmându-şi învățătorul. 


Mama sa nu făcu nicio mişcare, pentru a-l opri; niciun 
muşchi nu-i tresări pe faţă; dar când zgomotul paşilor se stinse, 
un suspin adânc îi scăpă din piept şi se prăbuşi, ca lovită de 
trăsnet. 

- Deschideţi! În numele  prea-credinciosului împărat 
Constanțiu... 

Erau ostaşii prefectului care, în urma denunţului patricienei, 
mama lui luventin, veneau după rebelii „sabeeni”, duşmani ai 
împăratului, care se ascundeau în catacombe. Cu lovituri 
puternice de rangă, se străduiau să spargă uşa co/umbarium- 
ului. Clădirea se cutremura din temelii, urnele de argint vibrau, 
cu sunete plângătoare. Jumătate din uşă se prăbuşi. 

Anatol, Mirrha şi Arsinoe se repeziră în galeriile interioare. 
Creştinii alergau în coridoarele înguste, asemenea furnicilor 
tulburate în cuibul lor, îndreptându-se cu toţii către ieşirile 
tainice care dădeau spre carieră. Arsinoe şi Mirrha nu cunoşteau 
însă rânduiala exactă a galeriilor. Se rătăciră în labirint şi 
ajunseră la ultimul cat inferior, la cincizeci de coţi sub pământ. 
Răsuflau greu. La picioarele lor băltea o apă mocirloasă. Flacăra 
opaiţelor şovăia. Mirrha îşi simţi capul învârtindu-se şi-şi pierdu 
cunoştinţa. 

Anatol o ridică în braţe. Le era teamă că ar putea să-i 
întâlnească, în orice clipă, pe legionari. leşirile puteau să se 
blocheze: ar fi riscat, în acest caz, să fie îngropaţi de vii. 

Până la urmă, luventin îi chemă: 

- Aici!... Aici! 

Indoit de şale, îl purta în spinare pe bătrânul Didim. După 
câteva minute, ajunseră la ieşirea secretă, care dădea în 
Campania. 

Intorcându-se acasă, Arsinoe o dezbrăcă în grabă şi o culcă 
pe Mirrha, care nu se trezise din leşin. În genunchi în faţa ei, 
sora cea mare săruta îndelung mâinile nemişcate, slabe şi 
gălbui ale fetei. O presimţire dureroasă îi strângea inima. 

Chipul celei adormite avea o înfăţişare ciudată: nu 
exprimase niciodată, până atunci, un farmec atât de imaterial. 
Intregul ei trup micuţ părea diafan şi fragil, asemenea pereţilor 
subţiri ai unei amfore de alabastru, luminate de un foc lăuntric. 

Focul acesta nu avea să se stingă decât o dată cu viaţa 
Mirrhei. 


XVIII 


Într-o pădure plină de mlaştini din apropierea Rinului, între 
fortificația Tres Tabernae şi oraşul roman Argentoratum cucerit 
de curând de la alani, se furişau, într-un târziu de noapte, doi 
războinici rătăciţi. Unul dintre ei - Aragaris - era un uriaş slut şi 
cu părul roşu, un sarmat aflat în slujba Romei; celălalt, 
Strombix, era un sirian slăbănog şi posomorât. 

Întunericul umplea spaţiul dintre trunchiurile copacilor. O 
ploaie subţire picura în văzduhul călduţ. Mestecenii împrăştiau 
un miros de frunze umede. Se auzea din depărtare cântecul 
unui Cuc. 

La fiecare trosnet al crengilor, Strombix începea să 
tremure, speriat, şi-l apuca pe tovarăşul său de mână. 

- Vere... hei! Vere! 

Îi spunea lui Aragaris „vere”, nu pentru că i-ar fi fost rudă, 
ci din prietenie. Fuseseră luaţi în armata romană din două 
colţuri opuse ale lumii. Barbarul de la miazănoapte, lacom şi 
neprihănit, îl dispreţuia pe sirianul cel fricos, voluptuos şi 
cumpătat la mâncare şi băutură. Dar, deşi îşi bătea joc de el, îi 
era totuşi milă de el ca de un copil. 

- Vere!... se tângui Strombix. 

- Ei, ce e?... Lasă-mă-n pace! 

- Or fi urşi în pădure? 

- Da, răspunse Aragaris, aspru. 

- Dar dacă întâlnim vreunul? 

- Îl omorâm, îi vindem pielea şi ne ducem să bem. 

- Dar dacă, dimpotrivă, el e cel care... 

- Laşule! Se vede imediat că eşti creştin. 

- Pentru ce un creştin trebuie să fie laş? spuse Strombix, cu 
un aer ofensat. 

- Păi mi-ai spus tu însuţi că, în cartea voastră, se spune: 
„Dacă te lovesc peste obrazul stâng, întinde-l şi pe cel drept!” 

- Aşa este. 

- Vezi? Dacă-i aşa, după părerea mea, tu nu trebuie să 
lupţi. Dacă te loveşte duşmanul peste un obraz, i-l întinzi şi pe 
celălalt? Sunteţi cu toţii nişte laşi, asta-i! 

- Cezarul lulian este creştin şi nu e un laş! se apără 
Strombix. 


- Ştiu, nepoate, urmă Aragaris, că vă pricepeţi să-i iertaţi 
pe duşmani, când vine vorba de luptă. Nişte găini plouate! N-ai 
pântecul mai mare ca pumnul meu; te saturi pe-o zi întreagă cu 
un căţel de usturoi. De-aia ţi-e şi sângele ca o apă mlăştinoasă! 

- Ei, vere, vere! îi răspunse Strombix, mustrându-l. De ce-ai 
adus vorba de mâncare? Uite că mă roade din nou golul din 
stomac! Dă-mi un pic de usturoi, că mai ai în traistă... 

- Dacă-ţi dau din ce mi-a mai rămas, crăpăm mâine 
amândoi, în pădurea asta! 

- Of! dacă nu-mi dai îndată, cad, de sleit ce sunt, şi vei fi 
nevoit să mă cari... 

- Na-ţi!... Îndoapă-cte, câine! 

- Şi-un pic de pâine! se rugă Strombix. 

Aragarix îi dădu, înjurând, ultimul coltuc din pâinea sa 
uscată de ostaş. El însuşi mâncase în ajun, cât pentru două zile, 
slănină de porc şi bob fiert. 

- Atenţie! zise oprindu-se. Se aude trâmbiţa!... Nu suntem 
departe de tabără!... Trebuie s-o ţinem către miazănoapte!. De 
urşi nu mi-e teamă, adause el gânditor; dar centurionul... 

Soldaţii îl porecliseră pe acest centurion detestat „Cedo 
Alteram”, adică: „Mai dă-mi una”, pentru că striga vesel, de 
fiecare dată ce se rupea nuiaua cu care-l bătea pe soldatul 
vinovat: „Cedo alteram!” 

Aceste două vorbe deveniseră porecla sa. 

- Sunt sigur, spuse barbarul, sunt sigur că Cedo Alteram va 
face din spinarea mea ceea ce face tăbăcarul cu o piele de bou! 
E groaznic, nepoate, groaznic! 

Rămăseseră în urma trupelor pentru că Aragaris, urmându- 
şi obiceiul, se îmbătase într-un sat jefuit, până ajusese să nu mai 
ştie de el, iar Strombix fusese bătut. Micul sirian încercase 
zadarnic să obţină favorurile unei frumoase fete a francilor. 
Această frumuseţe în vârstă de şaisprezece ani, fiică a unui 
barbar ucis în luptă, îi dăduse două palme care-l răsturnaseră. Îl 
călcase după aceea, cu picioarele ei puternice. 

- Asta nu este o fată, e-un diavol! povestea Strombix. Nici 
n-am apucat bine s-o ciupesc, şi era să-mi rupă coastele! 

Sunetul de trâmbiţă devenea tot mai desluşit. Adulmecând 
vântul ca un copoi, Aragaris simţi miros de fum. Corturile 
trebuiau să se afle prin apropiere. 


Noaptea devenea mai întunecoasă; abia îşi mai găseau 
drumul. Poteca se pierdea prin mlaştini. Săreau de pe o movilă 
pe alta. Se lăsa ceața. 

De pe o tisă mare cu crengile acoperite cu un muşchi ce 
semăna cu o barbă lungă şi cenuşie, zbură deodată ceva, 
scoțând un țipăt ascuţit. Strombix se ghemui de frică. Era un 
cocoş de munte. 

Se rătăciră de-a binelea. Strombix se căţără pe un copac. 

- Corturile sunt la nord. Nu sunt departe. E-un râu larg 
acolo. 

- Rinul! Rinul! strigă Aragaris. Să mergem mai repede! 

Se strecură printre mestecenii şi plopii de munte centenari. 

- Vere, mă înec! strigă Strombix. Mă trage cineva de 
picioare!... Unde eşti? 

Aragaris îl scoase cu multă greutate şi-l luă pe umeri, 
înjurând. Sarmatul dibui cu picioarele moviliţele, deosebindu-le 
de şanţul făcut de romani. Acel şanţ îi duse la drumul mare, 
lucrat de curând de armata lui Sever, generalul lui lulian. Pentru 
a le tăia drumul, barbarii îl umpluseră, după obiceiul lor, cu 
trunchiuri uriaşe de copaci. 

Fură nevoiţi să sară peste ele. Unele putreziseră, fuseseră 
acoperite de muşchi şi se fărâmau sub picioare; altele erau 
solide şi deveniseră alunecoase, în urma ploii; oricum, aceste 
trunchiuri îngreunau mersul. lar pe asemenea drumuri, expuse 
mereu unor atacuri, trebuia să se mişte armata lui lulian, 
numărând treisprezece mii de oameni, pe care toţi generalii săi, 
în afară de Sever, o părăsiseră ca nişte trădători. 

Strombix îşi înjura camaradul. 

- Nu mă duc mai departe, păgânule! Prefer să mă-ntind pe 
frunzele astea uscate şi să crăp! Cel puţin, să nu-ţi mai văd 
chipul blestemat!... Huo! Păgânule!... Se vede îndată că nu ştii 
de cruce!... Asta-i treabă creştinească, să te târăşti aşa pe 
drumuri?... Şi unde ne băgăm? Sub biciul centurionului!... Nu 
merg mai departe!... 

Aragaris îl târî cu forţa şi, când drumul deveni mai greu, îl 
duse din nou pe umeri pe capriciosul tovarăş care-l înjura şi-l 
ciupea şi care, după un timp, căzu într-un somn adânc, pe 
spinarea „păgânului”. 

Ajunseră la miezul nopţii la porţile taberei romane. Era 
linişte deplină. Podul mobil fusese ridicat de mult. Prietenii fură 


nevoiţi să doarmă în pădure, în preajma porţilor din spate, 
numite decumanes. 

În zori răsună trâmbiţa. În pădurea învăluită de ceaţă, 
privighetoarea mai cânta încă; tăcu însă, speriată de gălăgia 
războinicilor. Aragaris adulmecă mirosul supei şi-l trezi pe 
Strombix; pofta li se înteţi şi-i făcu să uite de nuielele lui Cedo 
Alteram. Pătrunseră în tabără şi se aşezară pe lângă cazane. In 
cortul principal din preajma porţilor pretoriene, cezarul lulian 
veghea. 

Din ziua în care fusese numit cezar, la Mediolanum, datorită 
protecţiei împărătesei Eusebia, lulian se dedicase cu toată râvna 
exerciţiilor militare. Nu se mulțumea doar cu studiul artei 
războinice, sub îndrumarea lui Sever, dar voia să cunoască 
meşteşugul de simplu ostaş. La sunetul trâmbiţelor în cazărmi, 
pe Câmpul lui Marte, învăţa în rând cu recruţii, zile întregi, să 
mărşăluiască, să tragă cu arcul, să arunce cu praştia, să alerge 
purtând toată greutatea echipamentului, să facă scrimă. Biruind 
ipocrizia monahală, se trezise în el sângele familiei lui 
Constantin, ce cuprindea mai multe generaţii de războinici 
austeri şi dârji. 

- Ehei, divini lamblicus şi Platon! Dacă-aţi vedea ce s-a ales 
din discipolul vostru! striga el uneori, ştergându-şi sudoarea 
care-i picura de pe frunte. 

Şi arătându-şi armura, adăuga: 

- Nu-i aşa, Sever, că această armură îmi şade mie, discipol 
al filosofilor, tot atât de rău ca o şa de luptă pe un taur leneş? 

Sever nu-i răspundea şi zâmbea maliţios. Ştia că aceste 
suspine şi văicăreli nu erau sincere şi că, în realitate, lulian era 
încântat de progresele sale militare. 

În câteva luni, se schimbase atât de mult şi căpătase o 
înfăţişare atât de bărbătească, încât mulţi îl recunoşteau 
anevoie pe „micuțul grec” - cum i se spusese cândva la Curtea 
lui Constanțiu. Numai ochii nu i se schimbaseră şi strălucea în ei 
un foc ciudat, prea intens, aproape febril, dar care-l făcea de 
neuitat. Se simţea din zi în zi mai puternic, nu numai fizic, dar şi 
moral. Pentru prima oară în viaţă, simţea bucuria dragostei faţă 
de oamenii simpli. 

Le plăcuse în primul rând legionarilor să vadă un cezar 
veritabil, văr al augustului, învățând meşteşugul militar în 
cazărmi, fără nicio aversiune faţă de viaţa brută a soldaţilor. 


Feţele aspre ale vechilor luptători se luminau de un zâmbet 
duios, atunci când admirau îndemânarea crescândă a cezarului; 
şi, amintindu-şi propria lor tinereţe, se minunau de progresele 
sale rapide. 

lulian se apropia de ei, stătea de vorbă, asculta povestirile 
despre campaniile din trecut, sfaturile despre felul de a se 
încheia platoşa, astfel încât curelele să frece cât mai puţin 
pielea, despre modul în care trebuia să facă paşii, pentru a evita 
prea marea oboseală a marşurilor lungi. 

Umbla zvonul că împăratul Constanțiu l-ar fi trimis pe 
tânărul lipsit de experienţă la barbarii din Gallia, pentru a-şi găsi 
moartea acolo, scăpând astfel de un concurent; se mai spunea 
că, urmând sfatul eunucilor imperiali, generalii îl trădau pe 
tânărul cezar. 

Toate acestea înteţeau şi mai aprig dragostea legionarilor 
pentru lulian. 

Cu insinuări prudente şi cu arta de a câştiga bunăvoința, pe 
care şi le însuşise în timpul educaţiei sale monahale, lulian făcea 
tot ce-i stătea în putinţă pentru a întări dragostea lor pentru el şi 
ura faţă de împărat. În faţa ostaşilor, vorbea despre fratele său 
Constanțiu cu o modestie cu dublu sens, plecându-şi ochii şi 
luându-şi înfăţişarea de victimă. Îi era cu mult mai lesne să-i 
cucerească pe războinici prin cutezanţa sa, făcându-i să simtă 
că prefera moartea într-o luptă, decât cea la care fusese supus 
Gallus, şi pe care i-o pregătea, poate, împăratul. 

lulian îşi orânduise viaţa după pilda austerilor cuceritori 
antici. Învățătura stoică a pedagogului Mardonius îl ajută să 
îndure totala lipsă a luxului. Dormea mai puţin ca un soldat de 
rând, şi nu pe un pat, ci pe o pătură grosolată cu păr lung, 
numită în popor suburris. Prima parte a nopţii era consacrată 
somnului; cea de a doua - treburilor statului şi ale războiului; 
cea de a treia - muzelor. 

Nu-şi părăsea în campanii cărţile preferate. Se inspira din 
Marc-Aureliu, din Plutarh, din Suetoniu, din Cato cel Bătrân. În 
timpul zilei căuta să pună în practică lucrurile la care se gândise 
noaptea, cu cărţile sale. In memorabila dimineaţă dinaintea 
bătăliei de la Argentoratum, când auzi semnalul din zori, lulian 
îşi puse repede armura întreagă şi porunci să i se aducă 
armăsarul. Intre timp, se retrase în colţul cel mai ascuns al 
cortului. Acolo se afla o statuetă elegantă a lui Mercur înaripat şi 


purtând caduceul: era zeul mişcării, al izbânzii şi al bucuriei. 
lulian se plecă şi aruncă pe un mic trepied câteva grăunţe de 
tămâie. Mândru de cunoaşterea artei ghicitului, cezarul căuta 
să-şi dea seama, după direcţia fumului, ce anume urma să 
influenţeze ziua. Noaptea auzise de trei ori croncănitul corbului; 
era un semn rău. 

Era atât de încredinţat că neaşteptatele sale izbânzi 
militare în Gallia se datorau unei forţe supranaturale, încât 
devenea din zi în zi tot mai superstiţios. 

leşind din cort, se împiedică de grinda de lemn care servea 
drept prag. Figura cezarului se întunecă. Toate semnele 
prevestitoare erau neprielnice. Hotări în sinea lui să amâne 
bătălia pentru ziua următoare. Armata se puse în mişcare. 
Drumul prin pădure era anevoios; grămezile de trunchiuri de 
copaci îl închideau la tot pasul. Ziua se anunţa călduroasă. 
Oştirea nu străbătuse decât jumătate din drum şi, până la 
tabăra barbarilor aflată pe malul stâng al Rinului, pe o câmpie 
întinsă din apropierea oraşului Argentoratum, mai rămâneau de 
parcurs, la ora prânzului, peste douăzeci şi una de mii de paşi. 

Soldaţii erau obosiţi. 

Îndată ce ieşiră din pădure şi se văzură pe câmp, lulian îi 
adună în jurul său şi-i rândui în cerc, ca pe spectatorii dintr-un 
amfiteatru, astfel încât el însuşi să fie centrul centurionilor şi 
cohortelor, desfăşuraţi în lungi raze ale cercului. Acesta era, de 
altfel, obiceiul în armata romană, pentru ca un număr cât mai 
mare de ostaşi să poată auzi vorbele generalului. 

În câteva fraze scurte şi simple, lulian explică legiunilor că 
oboseala ar fi putut să dăuneze izbânzii, că era mai înţelept să- 
şi aşeze tabăra pe acel câmp, să se odihnească şi să-i atace pe 
barbari a doua zi de dimineaţă, cu forţe proaspete. 

În armată se ridică o rumoare. Ostaşii îşi loviră scuturile cu 
lancea, ceea ce era un semn de nerăbdare. Cu strigătele lor, 
cereau ca lulian să-i conducă la locul luptei. Cezarul privi în jur 
şi-şi dădu seama, după expresia feţelor, că ar fi comis o mare 
greşeală opunându-le rezistenţă. Simţea în mulţime freamătul 
teribil pe care-l cunoştea atât de bine, care era indispensabil 
pentru victorie şi care, la cea mai mică stângăcie, se putea 
transforma în furie. _ 

Sări pe cal şi dădu semnalul de înaintare. li răspunse un 
strigăt de entuziasm şi oştirea se urni din loc. 


Când soarele începu să coboare spre asfinţit, ajunseră la 
câmpia de la Argentoratum. Intre dealurile scunde se vedea 
strălucind Rinul. La miazăzi se înălța masa întunecată a 
Vosgilor. Deasupra măreţului fluviu german planau lăstunii. 

Deodată apărură, pe dealul cel mai apropiat, trei călăreţi. 

Erau barbarii. 
_ Romanii se opriră şi se rânduiră în poziţie de luptă. 
Inconjurat de şase sute de călăreţi acoperiţi cu fier, c/ibanaires, 
lulian conducea cavaleria flancului drept; la stânga se desfăşura 
infanteria, sub comanda lui Sever, căruia i se supunea de altfel 
lulian însuşi. Barbarii îşi opuseră cavaleria celei a lui lulian; în 
frunte se afla regele alaman Chlodomir; în faţa lui Sever, tânărul 
nepot al lui Chlodomir - Agenaric - conducea infanteria. 

In văzduh se ridică sunetul goarnelor şi al trâmbiţelor de 
luptă.  Stindardele, steagurile purtând numele cohortelor, 
dragonii de purpură, vulturii romani se puseră în fruntea 
legiunilor. In faţă înaintau, cu figuri calme şi severe, cu paşi grei 
şi măsuraţi ce făceau să tremure pământul, purtătorii de 
topoare şi suliţaşii, deprinşi să învingă. 

Deodată, infanteria lui Sever se opri. Ascunşi într-un şanţ, 
barbarii săriră afară şi-i atacară pe romani. lulian văzu de 
departe învălmăşeala care se produse şi alergă în sprijin. Se 
străduia să-i liniştească pe ostaşi şi se adresa când unei 
cohorte, când alteia, imitând stilul concis al lui lulius Caesar. 
Rostind cuvintele: Exurgamusviri fortes, sau: Advenit, socii, 
justum pugnandi jam tempus, tânărul care abia trecuse de 
douăzeci de ani se gândea, plin de mândrie: „Semăn acum cu 
cutare sau cutare comandant renumit şi victorios!”. Şi, în chiar 
miezul acţiunii, se simţea înconjurat, în mintea sa, de cărţile 
sale şi se bucura că totul se petrecea cu precizie, după cum 
povesteau Titus Livius, Plutarh şi Sallustius. Încercatul Sever îi 
modera înflăcărarea cu sângele său rece şi, chiar dacă-i dădea 
tânărului o oarecare libertate, nu abandona conducerea 
generală a oştirii. 

Săgeţile şuierară, de asemenea şi lăncile mărunte cu 
frânghii lungi ale barbarilor; maşinile de război proiectară pietre 
enorme. 

Romanii se văzură până la urmă faţă-n faţă cu teribilii şi 
misterioşii locuitori ai nordului, pe seama cărora circulau 
legende de necrezut. Purtau arme şi haine monstruoase. Unii 


aveau pe spinare blăni de urs, iar pe capetele lor zbârlite 
purtau, în loc de căşti, boturi deschise de animale arătându-şi 
colții. Alţii aveau căşti împodobite cu coarne de cerb sau de 
taur. Alamanii dispreţuiau în asemenea măsură moartea, încât 
se aruncau în încăierare goi puşcă, păstrându-şi numai spada şi 
lancea. 

Părul lor roşcat era legat pe creştet şi cădea pe ceafă într- 
un smoc gros sau o împletitură ce semăna cu o coamă. De-o 
parte şi de alta a gurii, mustăţile blonde atârnau foarte lungi, pe 
pielea arsă de soare. O bună parte dintre ei erau atât de 
sălbatici, încât nu foloseau fierul şi luptau cu lănci cu vârfuri de 
os muiate într-o otravă puternică, care le făcea încă mai 
primejdioase; era de-ajuns o înţepătură cu această armă 
primitivă, pentru a-l face pe cel atins să moară încet, în chinuri 
îngrozitoare. Erau înveliţi din cap până-n picioare, în loc de 
armuri, cu plăci subţiri din copită de cal prinse pe o țesătură de 
in. Şi cu această înfăţişare, barbarii arătau ca nişte monştri 
ciudaţi, acoperiţi cu pene de pasăre şi solzi de peşte. 

Mai erau şi saxonii, cu ochii de un albastru deschis, pe care 
marea nu-i speria niciodată, dar care se temeau de pământ; 
sicambrii; herulii, cu ochii verzi ca apa oceanului; burgunzii, 
batavii şi sarmaţii, jumătate oameni şi jumătate fiare, ale căror 
chipuri îngrozitoare romanii le vedeau numai în clipa morii. 

Apropiindu-şi scuturile, cei din avangardă alcătuiră un zid 
compact de oţel, invulnerabil la lovituri şi înaintând întruna, fără 
grabă. Alamanii se repeziră asupra lor cu strigăte sălbatice, 
semănând cu urletele aspre ale urşilor. Lupta începu, corp la 
corp, scut la scut. Peste câmp se ridică un praf atât de gros, 
încât înghiţi razele soarelui. 

În acea clipă, cavaleria înarmată cu fier a clibanarilor din 
aripa dreaptă se înfioră şi o luă la fugă. Era în stare să 
strivească legiunile din ariergardă. Prin norul de săgeți şi lăncii 
strălucea, sub bătaia soarelui, diadema de culoarea focului a 
uriaşului rege Chlodomir. 

lulian ajunse la timp, în galopul calului său negru, albit de 
spumă. Înţelese şiretlicul. Plasată între cei din cavalerie, 
infanteria barbară se strecura printre picioarele cailor romani şi, 
dintr-o lovitură de spadă, le spinteca acestora burta. Caii cădeau 
împreună cu călăreţii care, sub povara armurilor, nu se mai 
puteau ridica. 


lulian se puse în mijlocul drumului. Trebuia să-i oprească pe 
fugari sau, de nu, să se lase zdrobit de şoc. Tribunul clibanarilor 
se repezi la el. II recunoscu, se opri, păli de ruşine şi de spaimă. 
Lui 

lulian îi sări tot sângele în cap; îşi uită de cărţile clasice, se 
aplecă, îl apucă de gât pe fugar şi strigă, cu un glas care i se 
păru lui însuşi necunoscut şi sălbatic: 

- Laşule! 

II întoarse apoi pe tribun cu faţa la duşmani. Cavalerii se 
opriră atunci, recunoscură dragonul de purpură - dragonul 
imperial - şi rămaseră descumpăniţi. Într-o clipă, întreaga masă 
de fier se trase înapoi şi se năpusti din nou peste barbari. 

Urmă o învălmăşeală generală. O lance îl lovi pe lulian 
drept în piept; scăpă numai datorită platoşei. O săgeată îi şuieră 
pe lângă ureche, atingându-i obrazul cu penele. 

Sever trimise în sprijinul cavaleriei care slăbea, cohorte de 
cornutes şi de brakates, aliaţi pe jumătate sălbatici ai romanilor. 
Ei aveau obiceiul de a nu-şi cânta imnul războinic Barrit, decât 
în toiul beţiei sângeroase a luptei. 

Işi intonară cântecul cu voce joasă şi plângătoare; primele 
sunete erau liniştite, asemenea foşnetului frunzelor, în noapte; 
Barrith-ul devenea apoi tot mai puternic, mai solemn şi mai 
înfricoşător; până la urmă, se transforma într-un răget furios şi 
asurzitor, ca o mare furtunoasă ce-şi loveşte valurile de stânci. 
Se îmbătau cu acest cântec, până-şi uitau de sine. 

lulian nu mai văzu şi nu mai căută să înţeleagă ceea ce se 
petrecea în juru-i. Nu mai simţea decât o sete insuportabilă şi 
oboseala dureroasă a mâinii care ţinea spada. Pierdu până şi 
noţiunea timpului. Sever îşi menținea însă întreaga prezenţă de 
spirit şi conducea lupta cu o înţelepciune incomparabilă. lulian 
zări, surprins şi consternat, diadema roşiatică a lui Chlodomir în 
chiar mijlocul legionarilor. Cavaleria barbară pătrunsese pieziş în 
centrul armatei romane. Gândi: s-a sfârșit, totu-i pierdut! Îşi 
aminti de prevestirile neprielnice din acea dimineaţă şi înălţă o 
ultimă rugăminte către zeii olimpieni: 

- Veniţi-mi în ajutor! Căci cine anume, dacă nu eu, vă va 
restabili puterea pe pământ? 

În centrul oştirii se găseau veteranii legiunii „Zvăpăiaţilor”; 
erau numiţi astfel, datorită vitejiei lor. Sever se bizuia pe ei şi nu 
se înşela. 


Unul dintre ei strigă: 

- Viri fortissimi! Viteji între viteji! Să nu trădăm Roma şi pe 
cezarul nostru! Să ne dăm viaţa pentru lulian! 

- Slavă şi izbândă pentru cezarul lulian!... Pentru Roma! 
Pentru Roma! răsunară glasuri hotărâte. 

lar bătrânii cei încărunţiţi sub steaguri se îndreptară din 
nou către moarte, liniştiţi şi serioşi. 

Suflul măreţei Rome plutea peste oştire. 

Cu ochii plini de lacrimi de entuziasm, lulian se aruncă 
printre veterani, pentru a muri în rând cu ei. Simţi din nou cum 
puterea iubirii simple, puterea poporului, îl înălța pe aripile ei şi-l 
îndrepta spre victorie. 

Groaza puse atunci stăpânire pe masele barbare. Se 
înfiorară şi o luară la fugă. 

Vulturii legiunilor, cu ciocurile lor de răpitoare şi aripile 
desfăşurate strălucind în soare, îşi luară din nou zborul, 
anunţându-le triburilor în derută victoria Cetăţii Eterne. 

Alamanii şi francii se stingeau, luptând până la ultima 
suflare. 

îngenuncheat într-o baltă de sânge, barbarul îşi mânuia cu 
puteri tot mai slabe spada sau lancea, iar în ochii săi tulburi nu 
se citea frica şi nici deznădejdea, ci numai setea de răzbunare şi 
disprețul faţă de învingător. Până şi cei care păreau morţi se 
ridicau aproape zdrobiţi, apucau cu dinţii picioarele vrăjmaşilor 
şi se agăţau cu atâta înverşunare, încât romanii îi târau în urma 
lor. Şase mii de barbari căzură pe câmpul de luptă, sau se 
înecară în Rin. 

În aceeaşi seară, pe când cezarul lulian se afla pe deal, 
învăluit de razele soarelui ca de o aureolă în asfintit, îi fu adus 
regele Chlodimir, luat prizonier pe malul fluviului. Respira cu 
multă greutate; era uriaş, asudat, livid. Avea mâinile legate la 
spate. Se lăsă în genunchi în faţa învingătorului său, iar tânărul 
cezar în vârstă de douăzeci şi doi de ani îşi puse mâna mică pe 
capul acoperit cu păr bogat al regelui barbar. 


XIX 


Era vremea culesului. Ziua întreagă, văzduhul răsuna de 
cântece, pe falezele însoritului golf Neapole. 


Pe câmpia preferată a romanilor, la Baii, renumită pentru 
băile sale sulfuroase şi despre care poeţii de pe vremea lui 
Augustus spuneau: Nullus in orbe locus Baiis prelucet amoenis, 
trândavii se desfătau în mijlocul unei naturi care-i întrecea în 
rafinament şi voluptate. 

Era un colţ neîntinat al elegantei ţări care stârnise 
imaginaţia lui Horaţiu, a lui Properţiu şi Tibul. Nicio umbră a 
veacului monahal nu pângărise încă acest tărâm însorit, ce se 
întindea între Vezuviu şi Misene. Fericiţii locuitori din Baii nu 
tăgăduiau creştinismul, dar se scuturau de el, lansând câte o 
glumă uşoară. Femeile păcătoase nu se căiau încă, şi mai 
degrabă cele cinstite evitau virtutea ca pe ceva de modă veche. 
Când ajungeau până la ei noile profeţii ale Sibilelor, amenințând 
omenirea decăzută cu o prăbuşire totală, sau veştile despre 
noile crime şi actele de bigotism ale împăratului Constanțiu, ori 
despre năvălirea perşilor în Orient, despre amenințările 
barbarilor de la miazănoapte, ei îşi închideau ochii şi trăgeau în 
piept briza delicată şi încărcată de mireasma ciorchinelor de la 
Balerne, proaspăt strivite în teascuri, şi se consolau cu 
epigrame. Pentru a uita de nenorocirile Romei, de prezicerile 
despre sfârşitul lumii, le erau de-ajuns mici versuri uşoare, pe 
care şi le trimiteau în dar unii altora: 

Calet unda, friget aethra, 

Simul innatat choreis 

Amathusium renidens 

Salis arbitra et vaporis, 

Flos siderum Dione! 

O undă de bătrâneţe şi de copilărie se desluşea pe feţele 
celor mai veseli epicurieni. 

Nici apa proaspătă şi sărată a băilor de mare, nici izvoarele 
calde şi sulfuroase din Baii nu puteau dărui deplină vindecare 
trupului acestor tineri decăzuţi şi friguroşi, cheliţi încă de la 
douăzeci de ani şi îmbătrâniţi nu din pricina desfrâului personal, 
ci din cauza celui al înaintaşilor lor, plictisiţi de la început de 
literatură, de înţelepciune, de femei, spirituali şi neputincioşi, 
purtând în vine sângele răcit al unor generaţii întârziate. 

intr-unul din colţurile cele mai înflorite şi mai odihnitoare, 
între Baii şi Puteoli, printre vârfurile negre ale Apeninilor, zidurile 
de marmură ale unei vile îşi marcau amprenta vie. 


Lângă fereastra larg deschisă chiar deasupra mării, astfel 
încât nu se vedeau, din cameră, decât valurile şi cerul, zăcea în 
pat Mirrha. 

Medicii nu pricepeau nimic din boala ei; dar Arsinoe, care îşi 
vedea sora zi de zi sleindu-se de puteri şi stingându-se, o 
adusese din Roma la ţărmul mării. 

În ciuda bolii sale, urmând pilda călugăriţelor şi a 
anahoreţilor, Mirrha îşi rânduia camera, îşi aducea singură apa 
şi încerca să-şi spele rufăria şi să gătească. Multă vreme, până 
la ultima ei suflare, nu vru să se culce, petrecându-şi noaptea în 
rugăciuni, iar într-o zi, Arsinoe găsi îngrozită un ciliciu pe trupul 
slăbit al surorii sale. Mirrha îşi scosese din cameră toate 
obiectele de lux, ţesăturile şi podoabele, lăsându-şi numai patul 
şi o cruce grosolană de lemn. Cu pereţii ei goi, încăperea aducea 
a chilie de călugăr. Mirrha ţinea un post riguros şi-i era greu 
Arsinoei să lupte împotriva acestei voințe îndărătnice şi totodată 
blânde. 

Plictiseala o părăsi pe Arsinoe. Trecea întruna de la 
speranţa în însănătoşirea Mirrhei, la deznădejdea că o va pierde 
şi, deşi nu o iubea mai mult ca înainte, obsedată cum era de 
teama veşnicei despărţiri, îşi înţelegea mai adânc iubirea. 

Privea uneori cu o milă maternă această figură fină şi 
slăbită ce împrăştia un har ceresc, acest trup micuţ, ars de o 
flacără lăuntrică prea vie. Când bolnava refuza vinul şi hrana 
prescrise de medici, Arsinoe spunea necăjită: 

- Tu crezi că nu văd, Mirrha? Tu cauţi moartea? Ce faci cu 
tine? 

- Nu-i oare totuna să trăieşti sau să mori? răspundea 
tânăra, cu atâta convingere, încât Arsinoe nu putea decât să-i 
răspundă: 

- Tu nu mă iubeşti... 

Dar Mirrha o încredința, mângâind-o: 

- Draga mea! Tu nu ştii cât de mult te iubesc! O, de-ai 
putea numai... 

Bolnava nu-şi termina niciodată vorba şi nu-şi întreba sora 
despre credinţa ei. Aţintea doar asupra ei o privire tristă, ca şi 
cum ar fi vrut să-i spună ceva şi nu îndrăznea. Arsinoe simţea în 
această privire o mustrare tăcută; totuşi, nu vorbea nici ea 
despre credinţă şi nu avea curajul să-şi mărturisească îndoielile, 


de teamă să nu-i spulbere cumva speranţa nebunească în 
nemurire. 

Mirrha slăbea din zi în zi, se topea ca ceara lumânării şi pe 
de altă parte devenea tot mai veselă şi mai liniştită. 

luventin, care fugise de la Roma de frica urmăririi mamei 
sale şi aştepta la N apoli, împreună cu Didim, plecarea corabiei 
către Alexandria, venea în fiecare zi să le vadă. 

Citea din Evanghelie şi povestea legende despre sfinţi. 

O! Cât de mult şi-ar fi dorit Mirrha să intre în peşterile 
întunecoase, în preajma acelor făpturi măreţe şi misterioase! 
Pustiul nu i se părea trist şi lipsit de viaţă, ci înflorit precum raiul 
pe pământ, plin de minuni, luminat de o strălucire ce nu se mai 
găsea nicăieri pe lume. Se înăbuşea în casă. Încinsă de chinurile 
bolii, tânjind după Tebaida, se uita uneori la pânzele albe ale 
corăbiilor care dispăreau în depărtare şi-şi întindea după ele 
mâinile palide. Doamne! Să fi putut zbura în urma lor şi să 
respire aerul curat al pustiului scăldat în linişte! Alteori încerca 
să se scoale, afirma că se simte mai bine, că se va însănătoşi 
curând şi, în taină, spera să fie lăsată să plece împreună cu 
Didim şi luventin, când urma să vină corabia din Alexandria. 

Anatol, adoratorul credincios al Arsinoei, trăia şi el la Baii. 
Tânărul epicurean organiza admirabile plimbări cu o triremă 
aurie, de la lacul Albano până la golf, în tovărăşia unor prieteni 
veseli şi a unor femei frumoase. Se desfăta văzând pânzele 
purpurii plutind pe marea adormită, îmbinările de nuanţe 
crepusculare pe stâncile de la Capri şi Ischia, care semănau cu 
uriaşe ametiste; se bucura de ironiile amicilor săi cu privire la 
credinţă, de aroma vinului, de sărutările îmbătătoare ale 
curtezanelor. 

Dar de câte ori pătrundea în liniştita chilie a Mirrhei, simţea 
că cealaltă latură a vieţii îi era deopotrivă de accesibilă. Graţia 
nevinovată a chipului palid al tinerei fete îl emoţiona. Voia să 
creadă în tot ce credea ea: în blândul Galilean şi în miracolul 
nemuririi. Asculta povestirile lui luventin şi găsea viaţa 
anahoreţilor sublimă. 

Işi dădea seama cu uimire că, pentru el, adevărul exista 
deopotrivă în beţia vieţii, ca şi în renunţarea la ea, în triumful 
materiei, ca şi în cel al sufletului, în castitate, ca şi în voluptate. 
Gândirea sa rămânea clară. Nu avea remuşcări. 


Îi plăceau până şi îndoielile sale, asemenea unui joc nou; 
aceste valuri moi şi adânci ale vieţii, aceste tranziţii de la 
creştinism la păgânism nu-l tulburau, ci mai degrabă îl legănau. 

Mirrha adormi într-o seară în faţa ferestrei deschise. Când 
se trezi, îi spuse lui luventin, cu un zâmbet radios: 

- Am avut un vis ciudat... 

- Ce vis? 

- Nu-mi amintesc. Era frumos. Crezi că va fi mântuită toată 
lumea? 

- Toţi cei drepţi; păcătoşii vor fi pedepsiţi. 

- Cei drepţi... păcătoşii... Eu nu gândesc aşa, răspunse 
Mirrha, zâmbind mai departe, ca şi cum s-ar fi străduit să-şi 
amintească visul. Ştii, luventin, eu cred că toţi, toţi vor fi 
mântuiţi, iar Dumnezeu nu va pierde niciuna dintre făpturile 
Sale. 

Aşa gândea marele învăţător Origen, care spunea: 
„Mântuitorul meu nu se poate bucura, câtă vreme sunt 
nedreptăţit! ”. Dar e o erezie... 

Mirrha nu asculta, ci urmă: 

- Da, da, aşa trebuie să fie, am înţeles acum: vor fi mântuiţi 
cu toţii, până la cel din urmă! Dumnezeu nu va îngădui să se 
piardă niciuna dintre creaturile Sale. 

- AŞ vrea s-o cred şi eu, şopti luventin, dar m-aş teme... 

- Nu trebuie să te temi. Acolo unde există dragoste, nu 
poate fi teamă. Eu nu mă tem de nimic. 

- ŞI... e/? întrebă luventin. 

- Cine? 

- Cel care nu trebuie numit. Răzvrătitul! 

- Şi el, şi el! strigă Mirrha, încărcându-şi glasul cu 
îndrăzneala credinţei. Cât timp va exista chiar şi un singur suflet 
care nu şi-a dobândit mântuirea, nu se va bucura nicio făptură 
de fericirea deplină. De vreme ce iubirea nu cunoaşte margini, 
totul va fi în Dumnezeu, iar Dumnezeu va fi în totul. Ce bucurie, 
dragul meu! Noi nu ne-am dat încă seama de ea! Trebuie să 
binecuvântăm totul, înţelegi? 

- Şi răul? 

- Nu există răul, nu există moartea. 

Prin fereastra deschisă pătrundea ecoul cântecelor bahice 
ale prietenilor lui Anatol, petrecând în triremele devenite 
purpurii, pe marea albăstrită de asfinţit. 


Mirrha îi arătă: 

- Şi astea sunt frumuseţe, trebuie binecuvântate şi astea, 
şopti. 

- Nişte cântece păcătoase? întrebă luventin, temător. 

Mirrha îşi scutură capul: 

- Nu! Totul e bun, totul e curat. Frumuseţea vine de la 
Dumnezeu. De ce ţi-e teamă, prietene?... O! De câtă libertate 
este nevoie, pentru a iubi!... Şi să nu te temi de nimic! Tu nu 
cunoşti încă bucuria pe care o dă viaţa! 

Suspină îndelung şi adăugă: 

- Şi câtă bucurie aduce moartea! 

A fost ultima lor convorbire. Mirrha rămase culcată câteva 
zile, nemişcată şi mută, fără să-şi deschidă ochii. Părea să 
sufere aprig, căci sprâncenele i se încruntau uneori dureros, dar 
un zâmbet blând şi resemnat îndrepta îndată această 
contradicţie, iar din buzele închise nu se strecura niciun geamăt, 
nicio tânguire. 

O chemă odată, în plină noapte, pe Arsinoe, care şedea 
lângă ea. Bolnava vorbea cu greu. O întrebă, fără să-şi deschidă 
ochii: 

- E zi? 

- Nu, e încă noapte, răspunse Arsinoe; dar va răsări curând 
soarele. 

- Nu aud... Cine eşti? vorbi Mirrha, într-o şoaptă abia 
desluşită. 

- Sunt eu, Arsinoe. 

Bolnava îşi deschise deodată ochii mari şi luminoşi 
aţintindu-i asupra surorii sale. 

- Mi s-a părut, se strădui să spună, mi s-a părut că nu erai 
tu... că eram singură. 

Cu mişcări foarte încete şi cu mare greutate îşi apropie apoi 
mâinile diafane, împreunându-şi palmele, cu o expresie de 
teamă şi de rugă. Colţurile buzelor fremătară, sprâncenele se 
arcuiră. 

- Nu mă părăsi!... Când voi muri, să nu te gândeşti că nu 
mai sunt. 

Arsinoe se aplecă asupră-i, dar Mirrha era prea slăbită, 
pentru a o îmbrăţişa; încercarea era zadarnică. Arsinoe îşi 
apropie atunci obrazul de ochii ei, iar tânăra îi mângâie faţa 
uşor, cu genele ei lungi. Era unul dintre obiceiurile lor din 


copilărie, născocit de Mirrha; s-ar fi spus că fremătau pe obraz 
aripile catifelate ale unui fluture. 

Această din urmă mângâiere îi aminti Arsinoei întreaga lor 
viaţă comună, întreaga lor afecţiune. Se lăsă în genunchi şi, 
pentru prima oară după ani lungi, hohoti într-un plâns 
nestăpânit. 

- Nu, Mirrha, nu te voi părăsi... Voi rămâne tot timpul cu 
tine! 

Privirea Mirrhei se învioră, bucuroasă. Murmură: 

- Aşadar, tu... 

- Da, vreau să cred, voi crede! strigă Arsinoe. 

Şi îndată se miră singură de aceste vorbe neaşteptate; i se 
părură un miracol, nicidecum o minciună, şi nu vru să le retragă. 

- Mă voi duce în pustiu, Mirrha; ca şi tine, şi în locul tău, 
urmă ea, într-o efuziune de iubire înfocată. lar dacă Dumnezeu 
există, va trebui să facă în aşa fel, încât să nu existe moartea, 
iar noi să fim mereu împreună! 

Mirrha îşi închise ochii ascultând-o pe sora ei şi, cu un 
zâmbet de nesfârşită împăcare, şopti: 

- Acum, voi dormi. Nu-mi mai trebuie nimic. Mă simt bine. 
Nu-şi mai deschise ochii, nu mai vorbi. Avea faţa calmă şi 
severă, ca cea a morţilor. Mai trăi astfel câteva zile. 

Când îi apropiau de buze o cupă cu vin, sorbea câteva 
înghiţituri. Dacă respiraţia îi devena agitată şi neregulată, 
luventin se apleca asupra ei şi cânta o rugăciune sau un imn 
sfânt, şi atunci Mirrha începea să răsufle mai uşor, ca şi cum ar 
fi fost legănată. 

Într-o seară, pe când soarele cobora pe după Ischia şi Capri, 
iar marea nemişcată se topea cu cerul şi prima stea, încă 
nedesluşită, licărea, luventin îi cânta muribundei: 

Deus creator omnium, 

Polique rector vestiens, 

Diem decor alumina 

Noctem sopora gratia... 

Poate că Mirrha îşi dăduse ultima suflare în sunetul acestui 
imn solemn. Nu-şi dăduse nimeni seama că nu mai răsufla. Viaţa 
şi moartea erau egale pentru ea, întrucât viaţa i se topise în 
neînţeleasa veşnicie, fără suferinţă, aşa cum blândeţea unui 
apus frumos se topeşte în răcoarea nopţii. 


Arsinoe îşi îngropă sora în catacombe şi scrise, cu propria ei 
mână, pe lespede: „Myrrha, vivis” - „Mirrha, tu trăieşti!” 

Aproape că nu plânse. Îşi purta în inimă disprețul faţă de 
lume şi hotărârea de a crede în Dumnezeu, sau cel puţin - dea 
face tot ce-i sta în putinţă, pentru a crede în El. Voia să-şi 
împartă la nevoiaşi averea şi să plece în Tebaida. Chiar în ziua în 
care Arsinoe îl înştiinţă pe tutorele său indignat despre 
proiectele sale, primi din Gallia o scrisoare scurtă şi enigmatică, 
de la cezarul lulian: 

„lulian, către prea-nobila Arsinoe, bucurie! 

Îţi aminteşti despre cele ce-am vorbit împreună, la Atena, în 
faţa statuii Artemisei? Îţi aminteşti de legământul nostru? Mare 
îmi este ura, dar şi mai mare îmi este dragostea! Poate că, în 
curând, leul îşi va zvârli cât colo pielea de măgar. Până atunci, 
să fim blânzi ca nişte porumbei, şi înţelepţi ca şarpele, după 
vorba lui Hristos Nazarineanul”. 


XX 


Creatorii de epigrame de la Curte, care-l numiseră cândva 
pe lulian, în derâdere, victorinus (micul cuceritor), erau surprinşi 
de veştile despre izbânzile succesive ale cezarului. Ceea ce-i 
făcuse pe vremuri să râdă, devenise un lucru formidabil. Se 
vorbea mult despe vrăji, despre tainice puteri diavoleşti, care ar 
fi venit în sprijinul prietenului lui Maxim din Efes. 

lulian cucerise şi  reintegrase în Imperiul roman: 
Argentoratum, Bracomagum, Tres Tabernae, Salison, Numeta, 
Vaugion, Moguntiae. Ostaşii îl adorau, la fel ca în trecut. Se 
încredința tot mai mult şi mai adesea că-l protejau zeii 
olimpieni. Dar continua, din prudență, să meargă la bisericile 
creştine, iar în oraşul Viena de pe fluviul Rhodanus asistase 
dinadins la o slujbă solemnă. 

După o campanie îndelungată, cezarul cuceritor se 
întorcea, la mijlocul lui decembrie, în taberele sale de iarnă, în 
oraşul său îndrăgit Parisis-Luteţia (Parisul de astăzi.), de pe 
malul Senei. 

Se lăsase noaptea. Cerul nordic îi uimea pe meridionali, 
prin reflexele sale de un verde stins. Zăpada proaspăt aşternută 
scârţâia sub picioarele ostaşilor. 


Ridicată pe o insulă mică, Luteţia era înconjurată din toate 
părţile de apă. Două poduri de lemn legau oraşul de câmpie. 
Casele aveau o arhitectură galo-romană, cu galerii largi cu 
geamuri, ce înlocuiau porticurile deschise din ţările meridionale. 
Peste oraş se ridica fumul de la o mulţime de coşuri. Pomii erau 
acoperiţi de chiciură. 

În grădini, de-a lungul zidurilor îndreptate spre miazăzi, se 
înghesuiau, asemenea unor copii înfriguraţi, smochini aduşi de 
romani, acoperiţi grijuliu cu paie. 

larna era aspră în acel an, deşi vântul de miazăzi sufla a 
dezgheţ. 

Sloiuri mari şi albe de gheaţă pluteau pe Sena, lovindu-se şi 
adunându-se în grămezi. Războinicii greci şi romani le priveau, 
surprinşi, lulian le admira masele străvezii, când albastre, când 
verzui, şi le compara cu marmura din Frigia, cu palidele ei 
nuanţe. 

Trista frumuseţe a nordului avea ceva care-l captiva şi-i 
făcea inima să vibreze, ca la o amintire îndepărtată. Ajunse la 
palat - o clădire enormă ce-şi înălța pe cerul amurgului siluetele 
negre ale arcadelor din cărămizi şi ale turnuleţelor. 

lulian intră în bibliotecă. Era frig. Se aprinse un foc mare în 
cămin şi i se aduseră mai multe scrisori, sosite la Luteţia în lipsa 
sa. Una dintre ele, din Asia Mică, era de la lamblicos. lulian simţi 
învăluindu-l boarea Orientului. 

Afară bântuia furtuna turbată; vântul urla. S-ar fi spus că 
bătea cineva în obloanele închise. lulian crezu că vede, cu ochii 
închişi, propileele de marmură învăluite în întuneric, trecând cu 
repeziciune şi topindu-se în zare, ca nişte nori aurii. 

Îl cuprinse tremuratul şi se ridică. Focul se stinsese. Un 
şoarece rodea pergamentele din bibliotecă. 

Dori să vadă o faţă omenească. Işi aminti, cu un zâmbet 
ironic, că avea o nevastă. Era o rudă a împărătesei Eusevia, cu 
numele Elena, pe care împăratul o căsătorise împotriva voinţei 
ei cu lulian, cu puţin timp înaintea plecării acestuia în Galia. 

Nu o iubea pe Elena. Deşi trecuse mai mult de un an de la 
căsătorie, aproape că nu o văzuse, nu o cunoştea, nu petrecuse 
o noapte cu ea. Soţia lui rămăsese fecioară. 

Incă din adolescenţă, ea nu visase decât să fie /ogoanica lui 
Hristos. Ideea de căsătorie o dezgusta. La început, se socoti 
pierdută; văzând însă apoi că lulian nu aştepta de la ea 


mângâieri conjugale, se linişti şi trăi la palat ca o călugăriţă, 
veşnic bosumflată, liniştită, îmbrăcată din cap până-n picioare în 
negru. În rugăciunile sale, îşi jurase să rămână neprihănită. 

În noaptea aceea, o curiozitate răutăcioasă îl împinse pe 
lulian către turnul în care se ruga soţia sa. Deschise uşa fără să 
bată şi intră în cămăruţa slab luminată. Fecioara îngenunchease 
în faţa unei strane deasupra căreia se găsea o cruce mare. 

lulian se apropie de ea, ferindu-se cu mâna de lumina unui 
opaiţ şi, timp de câteva minute o privi, încruntat. Ea era atât de 
absorbită de rugăciune, încât nu-l simţi. El o chemă: 

- Elena! 

Ea ţipă şi întoarse spre lulian faţa palidă şi severă. 

- Ce tare m-ai speriat! 

El se uită cu o privire ciudată la crucea mare, la 
Evangheliar, la strană, şi spuse în şoaptă: 

- Tu te rogi tot timpul? 

- Da; şi pentru tine... iubite cezar. 

- Şi pentru mine? Adevărat? Recunoşti că mă socoţi un 
mare păcătos, Elena? 

Ea îşi plecă ochii, fără să răspundă. Se posomori şi mai mult 
la faţă. 

- Nu-ţi fie teamă de nimic. Vorbeşte. Nu gândeşti cumva că 
port un păcat anume faţă de Dumnezeu? 

Ea răspunse încet: 

- Un păcat anume? Da, gândesc. Nu te supăra... 

- Eram sigur! Hai, spune! Mă voi căi! 

Elena urmă, cu vocea încă mai înceată şi mai severă: 

- Nu râde! Voi da seamă pentru sufletul tău în faţa Celui 
Veşnic! 

- Tu... pentru sufletul meu? 

- Suntem legaţi pentru totdeauna! 

- Prin ce anume? 

- Prin taina căsătoriei. 

- Căsătoria religioasă? Dar până-n acest ceas, suntem 
străini unul faţă de altul, Elena! 

- Mă tem pentru sufletul tău, lulian! repetă ea, fixându-şi 
asupra lui privirea nevinovată. 

lulian îşi pune mâna pe umărul ei şi urmări cu ironie chipul 
palid, care răsfrângea răceala castităţii. Se evidenţiau în mod 


ciudat doar buzele trandafirii, gura foarte frumoasă şi micuță, 
întredeschisă în expresia unei temeri întrebătoare. 

lulian se aplecă şi, înainte ca ea să aibă timp să-şi dea 
seama, o sărută pe buze. 

Ea tresări, se repezi la colţul opus al încăperii şi-şi ascunse 
faţa cu mâinile. Uitându-se apoi la lulian cu ochii înnebuniţi de 
spaimă, se închină repede şi murmură: 

- Pleacă de la mine, pleacă departe, necuratule. Te 
cunosc... Tu nu eşti lulian, tu eşti diavolul... In numele Prea 
Sfintei Cruci, te implor... să dispari! 

Mânia puse stăpânire pe lulian. Se întoarse la uşă şi trase 
zăvorul: se apropie apoi zâmbind de Elena şi spuse: 

- Vino-ţi în fire, Elena. Sunt bărbat, sunt soţul tău... şi nu 
diavolul! Biserica ne-a binecuvântat legătura! 

În măsura în care o ura, creştea în el dorinţa de a o poseda 
pe această fecioară severă. Ea îşi acoperi încet ochii cu mâinile: 

- lartă-mă... Mi s-a părut... M-ai speriat atât de tare, lulian! 
Ştiu că nu-mi vrei răul... dar am tot avut unele vedenii... Am 
crezut că şi acum... e/ dă târcoale pe-aici, noaptea! L-am văzut 
de două ori... mi-a spus lucruri rele despre tine. De-atunci, mi-e 
teamă... E/ mi-a spus că porţi pe chip trăsăturile lui Cain... De ce 
mă priveşti astfel, lulian? 

Tremura şi se sprijinea de perete. lulian se apropie de ea şi 
o strânse în braţe. 

- Ce faci? Lasă-mă! Lasă-mă! 

încercă să ţipe, să-şi cheme slujnica. 

- Elefteria! Elefteria! 

- De ce o chemi? Nu sunt soţul tău? 

Ea începu să plângă amarnic. 

- Fratele meu! Nu trebuie să se întâmple asta... Sunt 
logodnica lui Hristos! Credeam că tu... 

- Logodnica cezarului roman nu poate fi logodnica lui 
Hristos. 

- lulian! Dacă crezi în El... 

- ÎI urăsc pe Galilean! 

Cu o ultimă sforţare, ea încercă să-l respingă şi strigă, 
disperată: 

- Pleacă! Diavole! Diavole! De ce m-ai părăsit, Doamne?! 


lulian îi umplea ceafa cu sărutări înfocate. | se părea că 
înfăptuieşte o crimă. Puterile ei slăbiseră atât de mult, încât abia 
mai rezista, murmurând: 

- Fie-ţi milă... fratele meu! 

Cu mâini pătimaşe, el îi smulgea straiele cernite. Înţelegea 
groaza care-i umplea sufletul, dar nu simţise niciodată în viaţă o 
asemenea beţie a răului. Din stofa sfâşiată ieşi deodată la 
lumină pielea. Atunci, cu o privire ironică şi un zâmbet sfidător, 
cezarul se uită spre colţul opus al chiliei, unde opaițul licărea 
slab şi lumina, pe perete, crucea mare şi neagră... 


XXI 


Se scurseseră mai bine de doi ani de la victoria din 
Argentoratum. lulian eliberase Gallia din mâinile barbarilor. La 
începutul primăverii, aflându-se încă în tabăra sa de iarnă din 
Luteţia, primise o scrisoare importantă de la împăratul 
Constanțiu, adusă de tribunul Decensius. 

Fiecare nouă izbândă repurtată în Gallia îl supăra pe 
Constanțiu; era o lovitură ţintită de-a dreptul în vanitatea sa. 
Acest „ţânc”, această „coţofană guralivă”, această „maimuţă 
îmbrăcată în purpură, această „caricatură de cuceritor” de care 
se indignau bufonii de la Curte, se transformase într-un 
adevărat şi teribil cuceritor. 

Constanțiu se topea de invidie. | se adunau, în acelaşi timp, 
înfrângeri după înfrângeri în luptele cu perşii din ţinuturile 
asiatice. Slăbea, nu mai dormea, îşi pierdea pofta de mâncare, 
vărsase fiere în două rânduri. 

Medicii de la Curte erau uluiţi. 

În nopţile sale de insomnie, întins pe măreţul pat aflat sub 
stindardul lui Constantin, împăratul gândea uneori: 

„Eusevia m-a înşelat! Dacă nu era ea, aş fi urmat sfatul 
înţelept al lui Catena şi Mercur... Aş fi pus să fie strâns de gât 
acest puşti, în vreun loc ascuns!... Aş fi distrus acest şarpe din 
cuibul neamului lui Flavius! Prostul de mine! L-am lăsat eu 
însumi să-mi scape... Şi, cine ştie? Poate că Eusevia i-o fi fost 
amantă? 

Gelozia întârziată îi înteţea şi mai mult pornirea. 


Nu se putea răzbuna pe împărăteasa Eusevia, care murise. 
Cea de-a doua soţie, Faustina, era o nătângă pe care o 
dispreţuia. 

Constanțiu îşi răscoli părul rărit, pe care frizerul i-l ondula 
atât de minuţios în fiecare zi; îi curgeau lacrimi de furie. 

Nu apărase el oare Biserica? Nu se înverşunase în 
distrugerea tuturor ereziilor? Nu ridicase mănăstiri şi nu le 
înfrumuseţase? Nu-şi îndeplinea cu regularitate rânduielile 
impuse? lată cum arăta răsplata de care avea parte! 

Pentru prima oară, stăpânul lumii simţea cum clocoteşte în 
el indignarea împotriva Stăpânului celui veşnic. Scăldată în 
venin, rugăciunea i se stingea pe buze. 

Pentru a-şi potoli invidia, hotărî să recurgă la un mijloc 
neobişnuit: porunci să se trimită în toate marile oraşe scrisori 
triumfale împodobite cu lauri, anunțând victoriile dăruite de 
Pronia cerească împăratului Constanțiu. Reieşea din aceste 
scrisori că nu lulian, ci Constanțiu ar fi traversat Rinul de patru 
ori; Constanțiu - cel care, la capătul celălalt al lumii, distrugea 
armata în lupte stupide; Constanțiu, şi nu lulian, ar fi fost cât pe 
ce să piară lovit de săgeți, la Argentoratum; Constanțiu l-ar fi 
luat prizonier pe regele Chlodomir; Constanțiu ar fi străbătut 
mlaştini şi păduri de nepătruns, tot el ar fi deschis drumuri, ar fi 
atacat fortărețe, ar fi îndurat foamea, setea, arşiţa. 

Numele lui lulian nici măcar nu figura în aceste scrisori, ca 
şi cum n-ar fi existat un cezar. Poporul îl aclama pe Constanțiu 
drept „învingătorul galilor”, iar episcopii şi arhiepiscopii cântau 
rugăciuni de recunoştinţă în toate bisericile, cerând viaţă lungă 
şi prosperitate pentru împărat şi mulţumindu-i lui Dumnezeu 
pentru izbânzile asupra barbarilor alamani, pe care i le dăruise 
lui. 

Aflând de aceste nebunii, lulian se mulţumi să zâmbească. 

Dar invidia care măcina inima împăratului nu se potoli. 
Hotări să-i ia lui lulian cele mai bune legiuni, iar apoi, pe 
nesimţite şi sub pretexte tulburi, să-l dezarmeze - aşa cum 
făcuse odinioară cu Gallus, să-l atragă în capcanele sale şi să-i 
dea atunci lovitura de moarte. 

În acest scop, trimise la Luteţia un demnitar priceput, pe 
tribunul Decensius, cu o scrisoare. Trebuia să aleagă imediat 
cele mai bune legiuni, compuse din heruli, batavi, petulanţi şi 
celți, şi să le trimită în Asia, la împărat. În plus, acest demnitar 


trebuia să ia din fiecare legiune care mai rămânea, câte trei 
sute de războinici dintre cei mai viteji, iar tribunul grajdurilor 
imperiale, Cintula, avea ordin să strângă soldaţi aleşi dintre 
purtătorii de steaguri şi să se pună în fruntea lor, pentru a-i 
conduce în Orient. 

lulian îl preveni pe Decensius asupra inevitabilei răzmeriţe 
a legiunilor barbare, care preferau să moară, decât să-şi 
părăsească pământul de baştină. Încăpăţânatul demnitar nu 
tinu seama de aceste observaţii, ci îşi păstră o morgă 
imperturbabilă pe faţa galbenă şi vicleană. 

Alături de unul dintre podurile de lemn care legau insula 
Luteţia de câmpie, se desfăşurau clădirile lungi ale cazărmilor. 
Agitaţia îi cuprinse dis-de-dimineaţă pe ostaşi. Numai disciplina 
severă şi înţeleaptă a lui lulian îi ţinea în frâu. 

Primele cohorte de petulanţi şi de heruli plecaseră noaptea; 
fraţii lor, celții şi batavii, se pregăteau să-i urmeze. Cintula 
dădea porunci, cu un glas sigur. Un murmur se strecura în 
mulţime. Un soldat nesupus fusese bătut până la moarte. 
Decensius se vântura peste tot, cu pana la ureche şi hârtiile în 
mână. 

In curte, sub cerul întunecat, carele acoperite, montate pe 
roţi înalte, le aşteptau pe femeile şi copiii ostaşilor. Femeile se 
despărţeau de ţara natală, întinzându-şi braţele către pădurile şi 
câmpiile ei; unele sărutau plângând pământul pe care-l numeau 
mama lor, îndurerate la gândul că le vor putrezi oasele în 
pământ străin. lar altele, mai resemnate, amuţite de lovitură, îşi 
strângeau într-o cârpă câte un pumn de pământ, ca amintire. Un 
câine, slab de i se rupea pielea de pe oase, lingea o osie unsă cu 
seu. Se depărtă deodată şi se apucă să urle, cu botul în ţărână. 
Se întoarseră cu toţii către el, înfioraţi. Un legionar lovi cu mânie 
animalul care, cu coada între picioare, o luă la fugă pe câmp şi, 
ajuns acolo, se opri şi se apucă din nou să urle, încă mai 
dureros. 

Era cumplit acest urlet de jale, în impunătoarea linişte a 
asfinţitului. 

Sarmatul Aragaris făcea parte din numărul celor care 
trebuiau să părăsească meleagurile norodului. Îşi lua rămas bun 
de la prietenul său credincios, Strombix. 


- Vere, vărul meu! Pentru cine mă părăseşti? se văieta 
acesta, înghițind supa pe care i-o cedase Aragaris care, de 
supărare, nu putea s-o mănânce. 

- Hai, taci, dobitocule! îl consola Aragaris. Îmi ajung 
tânguielile femeilor!... Spune-mi mai bine tu, care eşti din părţile 
alea, ce păduri o să străbatem? 

- Ce zici, vere? Nu sunt păduri; numai nisip şi stânci. 

- Şi unde ne vom feri de soare? întrebă Aragaris, fără să-l 
creadă. 

- Este pustiu! E o arşiţă ca în cuptorul de la bucătărie, iar 
apă nu se găseşte. 

- Cum, nu e apă?... Dar bere? 

- Nici nu se ştie ce-i aia! 

- Minţi! 

- Să-mi iasă pe loc ochii, vere, dacă în toată Asia, în 
Mesopotamia şi Siria, se găseşte măcar un butoi cu bere sau de 
miere. 

- Atunci, s-a zis, frate! Dacă e cald şi nu e nici apă, nici 
bere, nici miere, ne mână la capătul pământului, ca pe boii la 
abator! 

- Drept în coarnele diavolului, vere! 

Şi Strombix plânse încă mai amarnic. 

În acea clipă se iscă un zgomot în depărtare şi răsună un 
zvon de glasuri. Cei doi prieteni ieşiră din cazarmă. O mulţime 
de soldaţi care treceau peste podul de lemn, alergau spre 
Luteţia. Strigătele se apropiau. Agitaţia cuprinse cazărmile. 
Războinicii ieşeau pe drum, se adunau şi strigau, fără a ţine 
seama de poruncile, de amenințările şi chiar de loviturile 
centurionilor. 

- Ce s-a-ntâmplat? întrebă un veteran. 

- Au fost biciuiţi până la moarte douăzeci de soldaţi! 

- Cum, douăzeci? O sută! 

- li vor lua la rând pe toţi soldaţii la biciuit. S-a dat poruncă. 

Un legionar înspăimântat şi cu hainele rupte se aruncă 
deodată în mulţime şi strigă: _ 

- Fraţilor, daţi fuga la palat! Il strâng de gât pe lulian! 

Vorbele căzură ca nişte scântei peste paie uscate. Flacăra 
care mocnea demult, izbucni nestăvilită. Figurile căpătară 
expresii bestiale. Nimeni nu înţelegea nimic şi nici nu voia să 
înţeleagă. Strigau cu toţii: 


- Unde sunt ticăloşii? 

- Omorâţi-i pe nemernici! 

- Cine sunt? 

- Trimişii împăratului Constanțiu! 

- Jos împăratul! 

- Of, nătărăilor! Cum să trădezi un asemenea şef? 

Doi centurioni nevinovaţi care treceau pe-acolo fură prinşi, 
aruncaţi la pământ, călcaţi în picioare, aproape rupţi în bucăţi. 
Sângele ţâşni şi, văzându-l, soldaţii deveniră şi mai cruzi. 

Mulțimea care trecea podul se apropie de cazărmi şi desluşi 
deodată strigătul asurzitor: 

- Glorie împăratului lulian! Slavă lui lulian Augustus! 

- L-au ucis! L-au ucis! 

- Tăceţi din gură, proştilor! Augustul trăieşte! L-am văzut! 

- Cezarul trăieşte! 

- Nu mai este cezar; e împărat! 

- Cine-a zis că l-au ucis? 

- Unde-i pungaşul? 

- Au vrut să-l ucidă. 

- Cine? 

- Constanțiu. 

- Jos Constanțiu! Jos eunucii blestemaţi! 

Un om călare trecu atât de repede prin penumbră, încât 
abia îl recunoscură. 

- Decensius! Decensius! Puneţi mâna pe tâlhar! 

Işi mai ţinea încă pana la ureche şi călimara de campanie i 
se legăna la centură. Dispăru, însoţit de înjurături şi râsete. 
Mulțimea se îngroşa. Oştirea răzvrătită semăna cu o mare 
furioasă. Mânia se transformă în bucurie, când se întoarseră 
legiunile de heruli şi petulanţi, care plecaseră în ajun şi se 
răsculaseră la rându-le. Oamenii îi sărutară, în rând cu femeile şi 
copiii lor, ca după o lungă despărţire. Mulţi plângeau de bucurie; 
alţii îşi loveau scuturile. Aprinseră focuri mari. Apărură oratorii. 
Strombix, care fusese în tinereţe bufon în Antiohia, îşi simţi 
renăscându-i inspiraţia. Camarazii îl ridicară pe umeri, iar el 
începu, cu gesturi mari: 

- Non quidem ad orbis terrarum extrema ad noxii pellium et 
damnati. Ne trimit la capătul lumii, ca pe ucigaşi; familiile 
noastre, pe care le-am răscumpărat din sclavie cu preţul 
sângelui, vor cădea din nou sub jugul alamanilor... 


Nu apucă să-şi termine vorba; se iscară din cazărmi ţipete 
ascuţite şi zgomotul pe care soldaţii îl cunoşteau bine - al 
nuielelor lovind pielea: războinicii îl băteau pe detestatul 
centurion Cedo Alteram. Ostaşul care-l lovea pe superiorul său 
aruncă nuiaua plină de sânge şi, în râsetele tuturor, strigă vesel, 
imitând glasul centurionului: 

- Dă-mi alta nouă! Cedo alteram! 

- Hai la palat! La palat! urlă mulţimea. Să-l numim pe lulian 
august! Să-l încununăm cu diadema! 

Se grăbiră cu toţii către palat, lăsându-l în curte pe 
centurionul mai mult mort decât viu, într-o baltă de sânge. Stele 
răzlețe licăreau printre nori. Un vânt rece ridica praful în văzduh. 

Zăbrelele, uşile şi obloanele erau zăvorâte. Clădirea părea 
nelocuită. 

lulian simţise în aer revolta şi nu ieşea afară, nu li se arăta 
soldaţilor şi se îndeletnicea cu divinaţia. Aşteptă vreme de două 
zile şi două nopţi să se întâmple minuni. Îmbrăcat în veşmântul 
lung şi alb al pitagoreicilor, urcă, cu opaițul în mână, scara 
îngustă ce ducea la turnul cel mai înalt al palatului. 

Îl aştepta colo, urmărind stelele, ucenicul lui Maxim din 
Efes, pe care acesta îl trimisese la lulian, acelaşi Nogodares 
care-i prezisese cândva viitorul tribunului Scuda, în cârciuma lui 
Syrax de la poalele muntelui Argos. 

- Ei bine? îl întrebă lulian, îngrijorat. 

- Nu se vede nimic! Parcă s-ar fi înţeles cerul cu pământul. 

Trecu un liliac în zbor. 

- Uite... uite! Poate ai putea să prezici ceva, după zborul 
lui? 

Făptura nocturnă aproape că atinse, cu aripa sa rece, 
obrazul lui lulian şi dispăru. 

- Sufletul unei fiinţe apropiate, şopti Nogodares. Ţine minte: 
în noaptea aceasta, se va petrece un lucru măreț! 

Se auzeau tipetele nedesluşite ale ostaşilor, înăbuşite de 
vânt. 

- Dacă descoperi un semn, să vii la mine! spuse lulian, 
coborând în bibliotecă. 

Bătu încăperea cu paşi şovăitori, oprindu-se adesea pentru 
a asculta atent: i se părea că-l urmăreşte cineva, că i se lasă un 
frig pătrunzător pe ceafă. Se întorcea, dar nu vedea nimic. 
Sângele îi bătea puternic în tâmple. Îşi relua mersul şi, din nou, i 


se părea că cineva îi şopteşte la ureche cuvinte pe care nu 
apuca să le înţeleagă. 

Intră o slugă şi-l anunţă că un bătrân din Atena dorea să-l 
vadă pe cezar, pentru o treabă urgentă. lulian scoase un strigăt 
de bucurie şi alergă să-l întâmpine. Credea că era vorba de 
Maxim. Se înşela. Era marele hierofant al misterelor din Eleusis, 
pe care-l aştepta, de asemenea, cu nerăbdare. 

- Părinte, strigă lulian, salvează-mă! Trebuie să aflu voinţa 
zeilor!... Hai, repede, totul e pregătit! 

In jurul palatului răsunau strigătele asurzitoare ale oştirii 
revoltate. Vechile ziduri de cărămidă se cutremurau. Intră un 
stegar, alb de spaimă: 

- E răzmeriţă! Ostaşii rup zăbrelele! 

lulian făcu un gest autoritar cu mâna: 

- Nu vă temeţi de nimic! După... După... Să nu lăsaţi pe 
nimeni să intre la mine! 

Luându-l de mână pe hierofant, îl duse într-o pivniţă 
întunecoasă şi trase după ei uşa grea de fier. 

Intr-adevăr, totul, era pregătit. Flacăra torţelor se 
răsfrângea în figura din argint a lui Helios-Mithra, zeul Soarelui; 
fumul se înălța de pe pirostrii; vasele sacre pline cu apă, cu vin 
şi cu miere aşteptau, ca şi sarea şi făina, pentru a acoperi trupul 
victimelor. În cuşti erau diferite păsări, gâşte, porumbei, găini, 
un vultur şi un miel alb, care behăia dureros. 

- Mai iute, mai iute, îl zori lulian pe hierofant, întinzându-i 

un pumnal lung. 
a Cu sufletul la gură, bărânul recită în grabă rugăciunile. 
Injunghie mielul, puse o parte din carne şi din grăsime pe 
cărbunii altarului şi, cu vrăji misterioase, începu să cerceteze 
măruntaiele. Cu mâini dibace, scotea ficatul, inima, plămânii, 
privind în toate părţile. 

- Cel puternic va fi răsturnat, spuse arătând inima încă 
destul de caldă; o moarte groaznică... 

- A cui? întrebă lulian. A lui, sau a mea? 

- Nu ştiu. 

- Nu ştii! 

- Cezare, spuse bătrânul, nu te grăbi! Nu hotărî nimic în 
noaptea aceasta. Aşteptă să se facă ziuă. Prevestirile sunt 
îndoielnice... 


Nu-şi termină bine vorba şi luă altă victimă, un gâscan, apoi 
un vultur. De sus se auzea zgomotul mulţimii, asemenea unei 
revărsări de ape. Lovituri de berbec zguduiră uşile de fier. lulian 
nu auzea nimic. Cu o curiozitate lacomă, examina măruntaiele 
pline de sânge. 

Bătrânul sacrificator spuse: 

- Nu hotărî nimic în noaptea aceasta. Zeii tac. 

- Au şi găsit momentul! strigă lulian, înciudat. 

Nogodares intră, solemn: 

- Bucură-te, lulian! În noaptea aceasta, ţi se va hotărî 
soarta... Grăbeşte-te, poate pe urmă va fi prea târziu... 

Magul se uită la hierofant; acesta îl privi pe mag. 

- Aşteaptă! spuse sacrificatorul din Eleusis. 

- îndrăzneşte! spuse Nogodares. 

lulian rămăsese încurcat între cei doi şi-i urmărea cu 
privirea. 

Figurile prezicătorilor rămâneau, mai departe, 
imperturbabile. 

- Ce să fac? îngăimă lulian. 

Îşi aminti apoi, bucuros: 

- Aşteptaţi! Am în biblioteca mea o carte veche: Despre 
contradicții în preziceri. Vom vedea. 

Alergă la bibliotecă. Îl întâlni într-un coridor pe episcopul 
Doroteu, în veşminte preoţeşti, ţinând în mâini crucea şi Sfântul 
Maslu. 

- Ce e? întrebă lulian. 

Sfântul Maslu, pentru soţia ta care e în pragul morții, 
cezare! Doroteu se uită cu severitate la veşmântul lui lulian, la 
obrazul său palid, la mâinile sale pline de sânge. 

- Soţia ta, urmă episcopul, ar vrea să te vadă, înainte de a 
muri. 

- Vii? 

- Da... da! Mai târziu! O, zei!... Încă un semn rău! Tot ce 
face ea, este de rău augur! 

Intră în bibliotecă şi începu să caute printre pergamente. 
Deodată, auzi o voce şoptindu-i desluşit la ureche: 

- îndrăzneşte! Îndrăzneşte! Îndrăzneşte! 

- Maxim, tu eşti! strigă lulian, întorcându-se. 


Nu era nimeni în încăperea întunecoasă. Inima lui lulian 
bătea atât de tare, încât îşi duse mâna la piept. Pe frunte îi 
apăru o sudoare rece. 

- Asta aşteptam! şopti el. A fost vocea /u;// Acum, s-a 
terminat! Mă duc! 

Zăbrelele căzură cu zgomot. Legionarii năvăliră în atrium. 
Pereţii palatului fremătară de strigătele lor. Sclipirile purpurii ale 
torţelor străluciră prin crăpăturile obloanelor, asemenea luminii 
unui incendiu. Nu trebuia să piardă nicio clipă. lulian îşi lepădă 
straiele albe, îşi puse din nou zalele, platoşa şi casca, îşi agăţă 
spada şi cobori în fugă pe scara principală, care ducea la ieşire; 
deschise uşa şi apăru în faţa ostaşilor, calm şi solemn. Toate 
îndoielile sale dispărură. In toiul unei acţiuni, voinţa nu-i şovăia 
niciodată. Şi nu simţise niciodată, până atunci, această forţă 
lăuntrică, această limpezime a minţii şi acest sânge rece! 
Mulțimea îşi dădu îndată seama. Chipul lui lulian era imperial şi 
înfricoşător. 

Făcu un semn cu mâna: se aşternu liniştea. 

lulian rosti un discurs: îi ruga pe soldaţi să se liniştească; nu 
avea de gând să-i părăsească, nici să îngăduie să fie mutaţi; 
urma să-l convingă pe prea-iubitul său frate, împăratul 
Constanțiu, de aceste lucruri. 

- Jos Constanțiu! îl întrerupseră legionarii. Jos fratricidul! Tu 
eşti împăratul nostru! Slavă augustului lulian, cel de neînvins! 

Jucă admirabil rolul omului surprins, aproape speriat, îşi 
plecă ochii, îşi întoarse capul şi-şi întinse mâinile, cu palmele 
înainte, ca şi cum ar fi respins un dar ucigător şi s-ar fi apărat. 
Strigătele se înteţiră. 

- Ce faceţi? strigă el, prefăcându-se speriat. Mă pierdeţi şi 
vă pierdeţi şi pe voi! Credeţi cumva că mi-aş putea trăda 
stăpânul? 

- E ucigaşul fratelui tău Gallus! strigară soldaţii. 

- Tăceţi! răspunse lulian înaintând spre mulţime. Nu ştiţi 
aşadar că am jurat... 

Fiecare mişcare a sa ascundea un şiretlic plin de ipocrizie. 
Ostaşii îl înconjurară. Işi scoase sabia din teacă şi şi-o îndreptă 
spre piept. 

- Cei mai viteji dintre viteji! Prefer să mor pentru împărat, 
decât să-l trădez! 


Ostaşii îi apucară mâinile şi-l dezarmară. Mulţi îi căzură la 
picioare şi i le îmbrăţişară, plângând. 

- Vom muri pentru tine! 

Alţii îşi întindeau braţele către el şi gemeau: 

- Fie-ţi milă! Fii augustul nostru! 

Lui lulian îi fremăta inima. Îndrăgea aceste chipuri 
grosolane, mirosul de cazarmă, entuziasmul neînfrânat în care-şi 
simţea propria putere. 

Îşi dădu seama că revolta era primejdioasă, după 
următoarele semne: legionarii strigau cu toţii deodată fără să se 
întrerupă, ca şi cum s-ar fi înţeles între ei, şi tot în acelaşi fel 
tăceau. 

Ori răsunau ţipete asurzitoare, ori se lăsa o tăcere 
desăvârşită. 

lulian spuse până la urmă, ca şi cum ar fi fost împotriva 
propriei sale voințe, făcând o sforţare ce putea fi luată drept 
adevărată: 

- Copiii mei! lubiţii mei camarazi. Vedeţi... Sunt al vostru, în 
viaţă ca şi în moarte. Nu vă pot refuza nimic... 

- Încoronaţi-l! Diadema! strigă armata, triumfătoare. 

- Nu exista nicio diademă. Strombix propuse: 

- Să poruncească augustul să se aducă un colier de perle al 
soţiei sale Elena. 

lulian răspunse că o podoabă femeiască ar fi fost indecentă 
şi rău-prevestitoare, pentru inaugurarea unei domnii. 

Soldaţii nu se linişteau: simțeau numaidecât nevoia să vadă 
o podoabă lucitoare pe capul alesului lor, pentru a crede că era 
împăratul lor. Un legionar smulse de la calul său de luptă 
phalera - plastronul din plăci de metal - şi propuse să fie folosit, 
pentru a-l încorona pe August. 

Ideea nu fu pe placul mulţimii. Plastronul mirosea a sudoare 
de cal. 

Se căută cu înfrigurare o altă podoabă. Purtătorul de 
stindard al călăraşilor legiunii petulanţilor, sarmatul Aragaris, îşi 
scose atunci de la gât lanţul de metal cuvenit gradului său. 

lulian şi-l înfăşură de două ori în jurul capului: acest lanţ îl 
făcu împărat roman. 

- Pe scut! Pe scut! strigau soldaţii. 


Aragaris îşi întinse scutul rotund şi sute de braţe îl ridicară 
pe împărat. Acesta văzu marea de capete cu căşti şi auzi - ca pe 
un bubuit de tunet - strigătul triumfal: 

- Slavă lui lulian, divinul august! 

| se părea că se împlinea voia soartei. Torţele fură stinse. 
Spre răsărit apărură dungi albe pe cer. Turnurile dizgraţioase ale 
palatului se înălţau în noapte, negre şi mohorâte. O singură 
fereastră rămăsese luminată. lulian îşi dădu seama că trebuie să 
fie cea a cămăruţei în care Elena trăgea să moară. 

La răsăritul soarelui, când văzu retrăgându-se oştirea 
obosită, se duse la soţia sa. 

Era prea târziu. 

Răposata zăcea întinsă pe patul ei feciorelnic. Buzele îi erau 
strânse cu severitate. Fără nicio remuşcare, mânat doar de o 
penibilă curiozitate, lulian privi chipul livid al soţiei sale şi se 
întrebă: 

- Ce voia oare? Ce-ar fi putut să-mi spună? 


XXII 


Împăratul Constanțiu trăia zile negre în Antiohia. Noaptea 
avea vise înfricoşătoare; ardeau tot timpul, până la răsăritul 
soarleui, şase opaițe la el în cameră şi tot nu-i trecea teama de 
întuneric. Ceasuri întregi stătea singur, nemişcat, adâncit în 
gânduri şi tresărind la cel mai mic zgomot. 

Odată îi apăru în vis tatăl său, Constantin cel Mare, ţinând 
în braţe un copil zdravăn şi rău. Constanțiu luă copilul cu mâna 
dreaptă în timp ce se căznea să ţină în cea stângă un glob 
imens de cristal. Copilul cel răutăcios împinse globul, care căzu 
şi se sparse, iar cioburile, înţepând ca nişte ace, se înfipseră cu 
o durere insuportabilă în trupul împăratului, în creier, în ochi, în 
inimă, începând să strălucească, să răsune, să se fărâmiţeze, să 
ardă. _ 

Se trezi înspăimântat, plin de o sudoare rece. Işi întrebă 
vrăjitorii, magii renumiţi, ghicitorii. Se strângeau trupe în 
Antiohia, în vederea campaniei împotriva lui lulian. După câte 
un răgaz lung de nemişcare, împăratul cădea pradă unei 
nestăvilite nevoi de acţiune. Cei mai mulţi dregători nu găseau 


nicio rațiune în aceată înfrigurare şi-şi mărturiseau îndoielile 
asupra stării mentale a augustului suveran. 

Toamna se apropia de sfârşit, când părăsi Antiohia. La 
ceasul prânzului, la trei mii de paşi depărtare de oraş, împăratul 
văzu pe drum, aproape de satul Hipocefal, trupul mutilat al unui 
necunoscut. Cadavrul zăcea îndreptat spre miazăzi, în partea 
dreaptă a lui Constanțiu, care mergea călare; capul era tăiat de 
trunchi. 

Împăratul păli şi se întoarse din drum; niciunul dintre 
însoțitori nu suflă o vorbă, ştiind toţi că era o prevestire foarte 
rea. În oraşul Tars din Cilicia, Constanțiu avu frisoane şi se simţi 
slăbit, dar nu dădu atenţie stării sale şi nici nu-şi consultă 
medicii, în speranţa că mersul călare şi în plin soare prin munţii 
abrupți ar produce un efect bun. 

Se îndreptă spre micul oraş Mopsucrena, la poalele munţilor 
Taurus - ultimă etapă înainte de ieşirea din Cilicia. 

Pe drum, avu de mai multe ori amețeli serioase, care-l 
obligară să descalece şi să se întindă pe o litieră. Mai târziu, 
eunucul Eusevius povesti că împăratul, înainte de a se culca, îşi 
punea sub veşmânt o piatră prețioasă pe care era gravată efigia 
răposatei împărătese Eusevia-Aurelia şi o săruta cu duioşie. 

La una dintre răscruci întrebă unde ducea drumul în sens 
opus; iar când i se răspunse: „La palatul părăsit al regilor 
Capadociei, la Macellum”, se întunecă la faţă. 

Ajunseră la Mopsucrena abia la căderea nopţii. Constanțiu 
era obosit şi posomorât. Nici nu intră bine în casa care-i fusese 
pregătită şi unul dintre curteni îl anunţă, fără a-şi da seama de 
urmări şi în ciuda interdicţiei lui Eusevius, că-l aşteptau doi 
curieri din ţinuturile de la miazăzi. 

Porunci să-i fie aduşi, în pofida rugăminţilor lui Eusevius, 
şambelanul său preferat, care-l sfătuia să amâne treburile pe 
ziua următoare. Îl asigură pe acesta că se simte mai bine, că nu 
avea decât o durere uşoară în ceafă. 

Se înfăţişă primul curier, tremurând şi palid. 

- Spune tot! Imediat! strigă Constanțiu, speriat de expresia 
chipului său. 

Curierul îi povesti despre îndrăzneala lui lulian. În faţa oștirii 
adunate,  cezarul rupsese scrisoarea împăratului. Gallia, 
Pannonia, Aquitania i se închinaseră. Trădătorii veneau să-l 


înfrunte pe Cons- tanţiu, cu toate legiunile disponibile din 
ţinuturile lor. 

Desfigurat din pricina mâniei, împăratul se ridică în picioare 
şi, apucându-l pe mesager de gât, strigă: 

-  Minţi,  nenorocitule!  Minţi, minţi!... Mai există un 
Dumnezeu în ceruri, care-i apără pe regii de pe pământ... Nu va 
permite, auziţi? Imbecililor! Nu va îngădui! 

Simţi o ameţeală şi-şi acoperi ochii cu mâna. 

Mai mult mort decât viu, curierul se strecură către ieşire. 

- Mâine! se bâlbâia Constanțiu, înnebunit; chiar mâine 
trebuie să plecăm... Neapărat... direct, prin munţi... în marş 
forţat... la Constantinopol! 

Eusevius se apropie de el, plecându-şi servil spinarea: 

- Divine august! Domnul Dumnezeu ţi-a dăruit ţie, alesul 
său, izbândă asupra vrăjmaşilor tăi. l-ai nimicit pe Maxenţiu, 
Constant, Vitrion, Gallus... Îl vei nimici şi pe acest nelegiuit!... 

Fără să-l asculte însă, Constanțiu murmură, dând din cap: 

- Înseamnă că „El” nu există, dacă toate astea sunt 
adevărate, şi sunt singur! Să mai îndrăznească cineva să spună 
că „El” există, dacă se înfăptuiesc asemenea ticăloşii!... M-am 
gândit demult la acest lucru... 

Îi urmări cu privirea ştearsă pe cei de faţă şi porunci: 

- Chemaţi-l pe celălalt... 

Medicul se apropie de el. Era un curtean elegant, cu obrazul 
ras şi trandafiriu, un armean care făcea pe aristocratul roman. li 
atrase respectuos atenţia că o emoție prea puternică putea să-i 
facă rău, că ar trebui să se odihnească... Constanțiu îl îndepărtă 
ca pe o muscă sâcâitoare. 

Îl introduseră pe cel de-al doilea curier Cintula, tribunul 
grajdurilor imperiale, fugit din Luteţia. Află o veste groaznică: 
locuitorii din Sirmium îşi deschiseseră porţile în faţa lui lulian şi-l 
primiseră ca pe salvatorul patriei; urma să pornească, peste 
două zile, pe drumul roman cel mare ce ducea la 
Constantinopol. 

Împăratul nu auzi - sau nu înţelese - ultimele cuvinte ale 
mesagerului, dar chipul său căpătă o ciudată imobilitate. li 
îndepărtă cu un gest pe toţi cei de faţă. Rămase doar Eusevius, 
pentru a discuta despre unele treburi. 

După un sfert de oră, Constanțiu ceru să fie condus la el în 
cameră şi făcu câţiva paşi. Apoi îi izbucni din piept un țipăt, îşi 


duse mâinile la cap ca şi cum l-ar fi apucat o durere cumplită, şi 
se clătină. Curtenii îl susţinură. 

Împăratul nu-şi pierduse cunoştinţa. După figură, mişcări, 
vinele umflate de la frunte, se vedea că făcea sforţări 
nemaiauzite pentru a vorbi. Până la urmă, îngăimă rar, cuvânt 
cu cuvânt, ca şi cum l-ar fi strâns un lanţ de gât: 

- Vreau... să vorbesc... şi... nu... pot... 

Fură ultimele sale cuvinte. Paralizia îi cuprinse toată partea 
dreaptă, iar braţul şi piciorul îi atârnau, nemişcate. 

Il duseră la pat. 

În ochi îi străluceau însă gândurile; se căznea să spună 
ceva, poate o poruncă importantă, dar buzele nu îngăduiau 
decât sunete confuze, asemenea unor mugete slabe. Nu 
înţelegea nimeni ce voia, iar el îşi fixa pe rând asupra fiecăruia 
dintre cei de faţă privirea limpede. Eunucii, curtenii, capiii 
armatei, sclavii se îngrămădeau în jurul muribundului, dornici 
să-l slujească pentru ultima oară şi neştiind cum s-o facă. 

Uneori în privirea sa clară se desluşea mânia, iar mugetul 
devenea aspru. Eusevius înţelese până la urmă şi aduse 
tăbliţele de ceară. Văzându-le, împăratul avu un licăr de bucurie 
şi apucă, neîndemânatic ca un copil, condeiul de oţel. După 
lungi sforţări, reuşi să traseze câteva litere pe ceara moale, iar 
curtenii descifrară cu greu cuvântul botez. Fixă asupra lui 
Eusevius o privire rugătoare şi se mirară toţi pentru faptul că 
nu-l înţeleseseră mai curând. Impăratul dorea să fie botezat 
înainte de a muri întrucât, urmând pilda tatălui său Constantin, 
amânase mereu această taină pentru ultima clipă, fiind 
încredinţat că şi-ar fi putut spăla în mod miraculos sufletul de 
toate păcatele, făcându-şi-l a/b ca zăpada. 

Alergară după episcop: nu exista niciunul la Mopsucrena şi 
fură nevoiţi să recurgă la preotul arian de la bazilică. Era un om 
sfios, cu faţa ca de pasăre, nasul roşu, barba de ţap şi maniere 
provinciale. 

Când îl găsiră, părintele Nimfodion degusta cea de-a zecea 
cupă cu vin şi părea peste măsură de vesel. Nu izbutiră în niciun 
fel să-i explice despre ce era vorba, iar el se supără, crezând că- 
şi bat joc de el. Dar când apucară să-l încredinţeze că-l alesese 
soarta să-l boteze pe împărat, era cât pe ce să-şi piardă minţile. 

Când părintele Nimfodion, tremurând, intră în încăpere, 
împăratul îl privi cu atâta umilinţă, încât cei de faţă înţeleseră 


că-i era teamă că va muri şi dorea să se îndeplinească degrabă 
ceremonia. 

Se căută în tot oraşul un lighean de aur sau de argint; 
strădania se dovedi zadarnică. Se găsea, de fapt, unul 
împodobit în întregime cu nestemate, dar servea la misterele 
bahice ale zeului Dionyssos, astfel încât se preferă obişnuitul 
lighean de aramă, de care se serveau enoriaşii bazilicii. II puseră 
lângă pat şi turnară în el apă caldă. Medicul vru să-i vadă 
temperatura, dar împăratul făcu o mişcare bruscă şi mugi, ca şi 
cum s-ar fi temut că i se pângăreşte apa. 

Îi scoaseră tunica, iar câţiva legionari vânjoşi îl ridicară pe 
braţe ca pe un copil şi-l băgară în apă. 

Cu faţa trasă, Constanțiu privea, cu ochii larg deschişi şi 
imobili, crucea strălucitoare de pe /abarum - stindardul din 
țesătură de aur al lui Constantin. Era o privire îndârjită, lipsită de 
gânduri, ca cea a copiilor, atunci când şi-o fixează pe un obiect 
strălucitor şi nu pot să şi-o abată de acolo. 

Ceremonia nu-l linişti pe bolnavul care părea să-şi fi uitat 
de toate problemele. Voința îi apăru pentru ultima oară în ochi, 
atunci când Eusevius îi întinse din nou tăbliţele de ceară. Nu mai 
era însă în stare să scrie; aşternu doar numele lui „lulin”, fără ca 
cineva să poată înţelege dacă voia să-şi ierte vrăjmaşul, sau să- 
şi lase moştenire răzbunarea. 

Agoniză timp de trei zile. Curtenii îşi şopteau unii altora că 
voia să moară, dar nu putea - ceea ce însemna o pedeapsă 
deosebită de la Dumnezeu. Din obişnuinţă, îl numeau totuşi pe 
muribund „divinul august”, „Sfinţia Sa” şi „Cel Veşnic”. 

Se vedea că suferă. Mugetul se transformă într-un horcăit 
continuu care nu înceta nici ziua, nici noaptea. Erau sunete atât 
de egale şi de neîntrerupte, încât nu s-ar fi putut crede că 
ieşeau dintr-un piept omenesc. 

Curtenii intrau şi ieşeau, tot aşteptând sfârşitul. Eunucul 
Eusevius era singurul care nu-şi părăsea nicio clipă stăpânul. 

Marele şambelan purta destule crime pe conştiinţă; toate 
itele  încurcate ale rapoartelor, ale  spionajelor, ale 
neînțelegerilor bisericeşti erau strânse în mâinile sale. Dar, din 
tot palatul, el era singurul care-şi iubea stăpânul, ca o slugă 
credincioasă. 

Noaptea, când toată lumea dormea sau se retrăgea obosită 
de chinurile atât de îndelungate, Eusevius rămânea lângă pat. 


Potrivea pernele, răcorea cu gheaţă buzele uscate ale 
împăratului, sau îngenunchea la picioarele sale şi se ruga. Când 
nu era nimeni care să-l vadă, ridica uşor cuvertura de purpură şi 
săruta plângând picioarele vinete şi amorţite ale muribundului. | 
se păru chiar, o dată, că acesta îi simţise mângâierea şi-i 
mulțumea din priviri. Plutise în acea clipă un simţământ frăţesc 
şi cald între aceşti oameni cruzi, nefericiţi şi singuri. 

Eusevius închise ochii împăratului şi văzu pe chipul său, 
marcat atâta amar de ani de măreţia vremelnică, întinzându-se 
măreţia morţii. 

lar asupra lui Constanțiu răsunară cuvintele pe care, după 
obicei, le rostea Biserica deasupra rămăşiţelor pământeşti ale 
împăraţilor romani, înainte de a fi coborâte în mormânt: 

„Scoală-te, o rege al pământului, răspunde la chemarea 
Regelui regilor, şi înfăţişează-te la judecată!” 


XXIII 


Nu departe de trecătoarea Succos, care despărţea Illyria de 
Tracia, doi oameni mergeau în noapte, pe o potecă îngustă, 
printr-o pădure de fagi. Erau împăratul lulian şi vrăjitorul Maxim. 

Luna plină strălucea pe un cer limpede şi răspândea o 
lumină stranie pe aurul şi purpura frunzelor de toamnă. Din 
când în când, câte o frunză galbenă cădea cu un foşnet uşor. 
Aerul era îmbibat de umezeală şi de un miros dulceag de 
toamnă târzie, proaspăt şi totodată melancolic, amintind de 
moarte. Frunzele moi gemeau sub paşii celor doi drumeţi. In 
jurul lor domnea, în pădurea tăcută, măreţia unei somptuose 
înmormântări. 

- Maestre, spuse lulian, de ce nu sunt înzestrat cu acea 
divină uşurătate, cu acea bucurie care le dădea atâta frumuseţe 
oamenilor din Elada? 

- Tu nu eşti elen. 

lulian oftă: 

- Din păcate, nu! Strămoşii noştri, mezii, au fost nişte 
barbari sălbatici. În vinele mele curge sângele greu al nordului. 
Nu sunt un fiu al Eladei! 

- Dragul meu, Elada nu a existat niciodată, murmură 
Maxim, cu eternul său zâmbet seducător. 


- Ce vrei să spui? întrebă lulian. 

- Elada pe care o iubeşti tu nu a existat. 

- Să fie atunci credinţa mea zadarnică? 

- Nu se poate crede decât în ceea ce nu este, dar urmează 
să fie, răspunse Maxim. Elada ta va exista, va fi domnia 
oamenilor divini, îndrăzneţi, care nu se tem de nimic. 

- Care nu se tem de nimic! Maestre, stăpâneşti nişte vrăji 
straşnice... Eliberează-mi sufletul de teamă! 

- Teamă de ce anume? 

- Nu m-aş pricepe să-ţi spun; dar încă din copilărie, mi-e 
teamă... de viaţă, de moarte, de mine însumi, de taina care se 
află în toate, de întunecime... Am avut o doică, Labda, care 
semăna cu o străveche parcă şi-mi povestea despre cumplitele 
tradiţii ale familiei Flavia. Aceste gogoriţe de femeie bătrână îmi 
răsună în urechi şi acum, noaptea, când mă aflu singur; 
poveştile acestea îngrozitoare mă vor pierde... Vreau să fiu 
vesel, asemenea anticilor eleni... şi nu pot! Mi se pare uneori că 
sunt laş. Maestre... maestre! Scapă-mă! lzbăveşte-mă de 
această teamă necontenită, de aceeastă întunecime... 

- Hai! Ştiu eu ce-ţi trebuie! spuse Maxim, solemn. Te voi 
curăța de corupţia galileană din tine, de umbra Golgotei, prin 
lumina strălucitoare a lui Mithra; voi da din nou căldură trupului 
tău cel îngheţat de apa botezului, cu ajutorul sângelui cald al 
Zeului Soarelui!... O, fiul meu! Bucură-te, îţi voi dărui o libertate 
şi o bucurie de care niciun om nu a avut parte pe acest pământ! 

leşiră din pădure şi o apucară pe o potecă strâmtă săpată 
în stâncă, deasupra unei prăpăstii în fundul căreia clocotea un 
torent. Pietrele care se desprindeau sub paşii lor se rostogoleau, 
trezind un ecou înfricoşător. Zăpada acoperea vârful munţilor 
Rodope. lulian şi Maxim pătrunseră într-o peşteră - templul 
Soarelui - Mithra, unde se înfăptuiau ritualuri interzise de legile 
romane. 

Nu se vedea nicio urmă de lux; pe pereţii goi erau gravate 
semne cabalistice ale ştiinţei lui Zoroastru, cum ar fi triunghiuri, 
cercuri înlănţuite, constelații, monştri înaripaţi. Torţele ardeau 
cu flăcări slabe, iar hierofanţii sacrificatori, în veşminte lungi şi 
ciudate, se mişcau ca nişte umbre. 

II îmbrăcară pe lulian cu veşmântul olimpian brodat cu 
dragoni indieni, stele, sori şi grifoni hiperboreeni. Îi puseră o 
torţă în mâna dreaptă. 


Maxim îl învățase dinainte răspunsurile pe care trebuia să 
le dea hierofantului, iar lulian le memorase, chiar dacă nu putea 
să le pătrundă semnificaţia decât în timpul ceremoniei. 

Cobori împreună cu Maxim treptele săpate în pământ, ce 
duceau către o groapă adâncă şi lungă, sufocantă şi umedă, 
peste care se lăsa o trapă ciuruită cu găuri, ca o strecurătoare. 

Răsunară paşi pe trapă: sacrificatorii aduseseră acolo trei 
tauri negri, trei albi şi unul roşcat, cu coarnele şi copitele aurite. 
Hierofanţii intonară un imn, căruia îi răspundeau mugetele 
vitelor ce erau ucise cu barda. Cădeau în genunchi, luptau, iar 
trapa se clătina sub greutatea lor, în timp ce bolțile peşterii 
răsunau la mugetele taurului roşcat, pe care sacrificatorii îl 
numeau Zeul Mithra. Sângele se strecura prin găurile trapei, ca 
o rouă caldă şi cădea peste capul lui lulian. 

Această taurobolie - jertfirea taurilor închinaţi Soarelui - era 
cel mai mare mister păgân. 

lulian îşi lepădă straiele obişnuite şi, rămânând doar în 
tunica albă, îşi oferi capul, faţa, pieptul, membrele, sângelui - 
acestei teribile ploi vii - care curgea. 

Agitându-şi torţa, Maxim rosti atunci: 

- Sufletul tău se scaldă în sângele ispăşitor al Zeului-Soare; 
în sângele cel mai curat al inimii veşnic luminoase a Zeului- 
Soare; în lumina dimineţii sale şi a asfinţitului său. Te mai temi 
de ceva, muritorule? 

- Mă tem de viaţă, răspunse lulian. 

- Sufletul tău se eliberează de toate umbrele, spaimele, 
robiile, urmă Maxim; în vinul plăcerilor divine, în vinul roşu al 
orgiilor lui Mithra Dionyssos. Te mai temi de ceva, muritorule? 

- Mă tem de moarte. 

- Sufletul tău devine o parte a Zeului-Soare, strigă 
hierofantul; Mithra cel nesfârşit şi necuprins te adoptă. Te mai 
temi de ceva, muritorule? 

- Nu-mi mai e teamă de nimic din ce se află pe pământ! 
răspunse lulian, scăldat în sânge din cap până-n picioare. Mă 
simt asemenea lui! 

- Primeşte aşadar coroana aceasta! spuse Maxim, punând 
cu vârful spadei sale o coroană de acant pe capul lui lulian. 

Acesta aruncă însă coroana, strigând: 

- Numai soarele mă poate încununa! Soarele singur îmi 
este coroana. 


Călcă apoi în picioare acantul şi, înălţându-şi braţele la cer, 
rosti pentru a treia oară: 

- De-acum şi până la moarte, soarele este coroana mea! 

Misterul se încheiase. Maxim îl îmbrăţişă pe iniţiat, iar pe 
buzele sale flutură un zâmbet enigmatic. 

În timp ce străbătu pădurea de fagi, împăratul i se adresă 
vrăjitorului: 

- Maxim, am uneori impresia că-mi ascunzi esenţialul... 

Şi-şi îndreptă spre bătrân faţa palidă, de pe care, urmând 
ritualul, nu ştersese urmele de sânge sacru. 

- Ce vrei să ştii, lulian? 

- Ce se va întâmpla cu mine? 

- Vei învinge. 

- Şi Constanțiu? 

- Constanțiu nu mai este. 

- Ce spui? 

- Aşteaptă! Soarele îţi va lumina slava! 

lulian nu mai îndrăzni să-i mai pună întrebări. Se întoarseră 
amândoi, tăcuţi, în tabără. În cortul lui lulian aştepta un curier 
din Asia Mică, tribunul Cintula. Se lăsă în genunchi şi sărută 
marginea veşmântului imperial. 

- Slavă divinului august lulian! 

- Vii din partea lui Constanțiu, Cintula? 

- Constanțiu nu mai este. 

- Cum? 

lulian se înfioră şi-l privi pe Maxim, care rămăsese 
imperturbabil. 

- Prin voia lui Dumnezeu, urmă Cintula, vrăjmaşul tău s-a 
stins în oraşul Mopsucrena, nu departe de Macellum. 

Seara, oştirea se adună pe deal; aflaseră toţi de moartea lui 
Constanțiu. 

Claudius Flavius lulianus Augustus se sui pe o movilă, astfel 
încât să-l poată vedea toţi războinicii, fără coroană, fără spadă, 
fără platoşă, învelit din cap până-n picioare în purpură. Pentru a 
ascunde urmele de sânge care nu trebuiau spălate, îşi trăsese 
purpura pe cap şi-şi acoperise fruntea cu ea. Astfel înveşmântat, 
semăna mai degrabă cu un sacrificator, decât cu un împărat. 

În spatele său se întindea pădurea roşcată, închipuind 
parcă temelia munţilor Hemus. Deasupra capului său, un arțar 
îşi întindea, asemenea unui stindard aurit, crengile îngălbenite. 


Cât vedeai cu ochii, se desluşea câmpia Traciei, străbătută de 
drumul roman pavat cu piatră albă şi care ajungea, triumfător, 
până la valurile Propontidei, până la cea de a doua Romă, 
Constantinopolul. 

lulian urmărea oştirea. La mişcările legiunilor, fulgerele roşii 
ale soarelui în asfinţit se răsfrângeau pe căşti, pe platoşe şi pe 
vulturii de aramă; înălțate deasupra cohortelor, lăncile semănau 
cu tot atâtea lumânări aprinse. 

Maxim stătea lângă lulian, şoptindu-i la ureche: 

- Priveşte! Ce măreție! E ceasul tău de glorie. Nu şovăi! 
Vrăjitorul arătă stindardul creştin - /abarum - cu monograma lui 
Hristos şi făcut pentru armata romană după stindardul de 
culoarea focului ce purta inscripţia: „/n hoc signo vinces ", pe 
care Constantin cel Mare o văzuse pe cer. 

Trupele tăcură. Cu un glas puternic şi solemn, lulian vorbi: 

- Copiii mei, ne-am încheiat treburile! Ne ducem la 
Constantinopol. Mulţumiţi-le Olimpienilor, care ne-au dăruit 
victoria! 

Aceste cuvinte nu fură auzite decât de cei din primele 
rânduri ale armatei, printre care se aflau numeroşi creştini. Fură 
cuprinşi de uimire. 

- Doamne, fie-ţi milă de noi! Ce-i asta? spuse unul. 

- ÎI vezi pe bătrânul cu barbă albă? spuse altul către 
camaradul său. 

- Da. 

- Este diavolul care, cu trăsăturile lui Maxim Vrăjitorul, îl 
ispiteşte pe împărat! 

Din rândurile depărtate, unde nu se auziseră vorbele lui 
lulian, se ridică însă un strigăt entuziast: 

- Slavă divinului august! Slavă! Slavă! 

lar din cele patru părţi ale colinei acoperite de legiuni, se 
înălța strigătul repetat de mii de voci: 

- Slavă!... Slavă!... Slavă!... 

Munţii, văzduhul, pământul, pădurea fremătară la glasul 
mulţimii. 

- Priviţi! Priviţi! îşi şopteau creştinii îngroziţi. Se apleacă 
labarum-ul! 

- Ce-i asta? 

Într-adevăr, se înclinase în faţa împăratului stindardul sfânt, 
unul dintre cele binecuvântate de Constantin Apostolicul. 


Din pădure ieşi un ostaş-fierar, cu un grătar şi un cleşte 
încins. Sculele fuseseră pregătite dinainte, cu un scop anume. 

Palid la faţă, în pofida reflexelor purpurei şi ale soarelui, 
împăratul smulse de pe prăjina stindardului crucea de aur şi 
monograma lui Hristos, bătută în nestemate. Perlele, smaraldele 
şi rubinele se împrăştiară, iar crucea fină, înfundându-se în 
pământ, se îndoi sub încălţămintea împăratului roman. 

Maxim scoase dintr-o casetă o statuetă de argint a Zeului- 
Soare, Mithra-Helios, iar fierarul o sudă în câteva clipe pe prăjina 
labarum-ului. 

Până să-şi revină armata din spaimă, stindardul sacru al lui 
Constantin se înălţă deasupra capului împăratului, încoronat cu 
idolul lui Apollo. 

Un bătrân războinic, creştin credincios, se întoarse cu 
spatele şi-şi acoperi ochii, pentru a nu vedea grozăvia. 

- Sacrilegiu! rosti el, pălind. 

- Nenorocire! Nenorocire peste noi! gemu altul. Diavolul l-a 
luat în stăpânire pe împărat! 

lulian se lăsă în genunchi în faţa stindardului şi, întinzându- 
şi braţele către statueta de argint, strigă: 

- Slavă Soarelui cel neînfrânt, rege al tuturor zeilor! 
Augustul îl adoră pe eternul Helios, zeu al luminii, zeu al raţiunii, 
zeu al veseliei şi frumuseţii olimpiene! 

Ultimele raze ale soarelui se răsfrânseră pe chipul de o 
frumuseţe cutezătoare a zeului din Delfi, al cărui cap era 
înconjurat de raze de argint. 

Legiunile tăceau; se lăsă o linişte atât de adâncă, încât se 
auzeau căzând frunzele veştede din pădure. 

lar din văpaia asfinţitului, din purpura sacrificatorului, din 
pădurea ofilită, din toate izvora splendoarea unei somptuoase 
înmormântări. Se simţea plutind în aer măreţia morții. 

Unul dintre ostaşii din primul rând murmură atât de 
desluşit, încât lulian îl auzi şi se înfioră: 

- Antihristul! 


PARTEA A DOUA 


Alături de grajdurile hipodromului de la Constantinopol se 
afla o încăpere ca o cabină; era pentru călăreţi, călăreţe, mimi şi 
conducători de care. In acest colţ înăbuşitor şi pătruns de 
mirosul de bălegar, lămpile fumegau şi ardeau chiar şi în timpul 
zilei. La deschiderea uşii, năvălea în cabină un val de lumină 
orbitoare; se desluşeau în zarea însorită gradenele goale, scara 
măreaţă care lega loja imperială de apartamentele palatului lui 
Constantin, săgețile de piatră ale obeliscurilor egiptene, iar în 
centru, pe nisipul galben, un uriaş altar pentru jertfe, alcătuit 
din trei şerpi înlănţuiţi din bronz, pe ale căror capete plate era 
aşezat un trepied din Delfi, cu o lucrătură minunată. 

Se auzeau uneori, din arenă, pocnetele de bici, strigătele 
călăreţilor, sforăitul cailor şi, asemenea unor aripi, foşnetul 
roţilor pe nisipul moale. 

Nu avea loc o cursă, ci doar exerciţiile pregătitoare în 
vederea adevăratelor jocuri, ce urmau să se desfăşoare peste 
câteva zile. 

Intr-un colţ al grajdului, un atlet în pielea goală, unsă cu 
grăsime şi plină de praf, cu o cingătoare de piele în jurul şalelor, 
ridica şi lăsa în jos haltere. Dându-şi pe spate capul cu păr 
bogat, îşi arcuia atât de tare spinarea, încât îi pârâiau 
încheieturile oaselor, i se învineţea faţa, iar vinele de la gât i se 
umflau la fiecare mişcare. 

Precedată de sclave, o tânără patriciană bizantină, 
îmbrăcată cu o stola elegantă de dimineaţă, ce se ridica pe cap 
şi-i acoperea trăsăturile aristocratice care începeau să se 
ofilească, se apropie de atlet. 

Era o creştină zeloasă, îndrăgită de toţi călugării şi preoţii 
datorită generoaselor sale danii către mănăstiri şi bogatelor sale 
pomeni, văduvă a unui senator roman. La început, îşi ascunsese 
aventurile; curând însă, îşi dădu seama că moda cea nouă 
prevedea unirea dragostei pentru Biserică, cu cea pentru circ. 

Toată lumea ştia că Stratonice îi detesta pe „micii maeştri” 
din Constantinopol, cârlionţaţi şi sulemeniţi, la fel de nervoși şi 
capricioşi cum era şi ea însăşi. Aceasta îi era firea: să amestece 


la un loc miresmele cele mai de preţ din Arabia cu zăpuşeala 
supărătoare a grajdului şi circului. 

După lacrimi fierbinţi de pocăință, după emoţionante 
mărturisiri în faţa unor duhovnici pricepuţi, această femeiuşcă 
fragilă şi delicată ca un bibelou cioplit în fildeş simţea nevoia 
mângâierilor grosolane ale unui călăreț celebru. 

Stratonice privea exerciţiile atletului ca o cunoscătoare 
avizată, în timp ce gimnastul, menţinându-şi pe chipul bovin o 
gravitate nătângă, nu-i dădea nicio atenţie. Ea şopti ceva la 
urechea sclavei şi admiră, cu naivă uimire, spinarea puternică şi 
teribilii muşchi herculeeni, care se frământau sub pielea roşcată 
a umerilor, atunci când, încordându-se şi trăgând încet aerul în 
plămâni asemenea foalelor unei fierării, atletul înălța halterele 
de fier deasupra frumosului său cap de sălbăticiune. 

Draperia se ridică, mulţimea spectatorilor se dădu înapoi şi 
două iepe cappadociene, una albă şi alta neagră, pătrunseră în 
grajd, călărite de o tânără care scoase un țipăt gutural, sări cu 
dibăcie de pe una pe alta şi cobori apoi cu un ultim salt, la 
pământ. 

Era voinică, sănătoasă şi veselă, ca şi iepele ei. 

Pe trupul aproape gol îi luceau picături fine de sudoare. 

Indată spre ea alergă elegantul diacon Zefirion, de la 
bazilica Sfinţilor Apostoli, mare amator de circ, piceput la cai şi 
spectator obişnuit al tuturor curselor, la care paria sume 
importante pentru  „albaştri” (vineta) împotriva  „verzilor” 
(prasina). 

Cu cizmele sale de marochin cu tocuri înalte, cu ochii 
fardaţi şi părul încreţit, Zefirion semăna mai degrabă cu o fată, 
decât cu un slujitor al Bisericii. În spatele său se afla un sclav 
încărcat de pachete cu stofe, cutii, cumpărături de toate 
soiurile, de pe la prăvălii renumite. 

- Krotala, uite parfumul pe care mi l-ai cerut deunăzi. 

Diaconul îi întinse călăreţei un flacon sigilat cu ceară 
albastră. 

- Am umblat toată dimineaţa prin prăvălii. Nu am găsit 
decât într-una singură. E nard curat! L-au adus ieri din 
Appameia. 

- Şi ce-i cu aceste cumpărături? întrebă Krotala. 

- Nişte mătăsuri la modă, nişte podoabe. 

- Tot pentru... 


- Da, tot pentru nobila mea soră, drept-credincioasa 
matroană Blezilla. Trebuie să-i ajutăm pe cei apropiaţi. Pentru 
alegerea stofelor, nu are încredere decât în gustul meu. Nici nu 
răsare bine soarele, şi alerg prin târg! Nu-mi mai văd capul, dar 
nu mă plâng; nu, nul!... Blezilla este atât de bună... O femeie 
atât de sfântă... 

- Cam bătrână, din păcate! râse Krotala. Hei, băiete! Şterge 
cu nişte frunze proaspete de smochin sudoarea de pe iapa cea 
neagră! 

- Bătrâneţea îşi are şi ea calităţile ei! răspunse diaconul, 
frecându-şi mâinile albe încărcate cu inele. 

li şopti apoi Krotalei la ureche: 

- Deseară? 

- Nu prea ştiu... poate... Ai ceva să-mi aduci? 

- Nu-ţi fie teamă, Krotala, n-am să vin cu mâna goală. Am o 
bucată de stofă... ce desen, dacă ai vedea! Purpură de Tyr, de 
culoarea liliacului... 

Işi duse două degete la gură şi le sărută, adăugând: 

- O nebunie! 

- Unde-ai găsit-o? 

- La Syrmix, fireşte, de lângă băile lui Constanțiu. Drept 
cine mă iei? Poţi să faci din ea un tarantinidion lung. Nici nu-ţi 
poţi închipui ce reprezintă broderia! Ce crezi că e? 

- Nu ştiu... Flori, animale... 

- Nici flori, nici animale! Este brodată, cu fir de aur şi 
mătase, toată povestea lui Diogene, înțeleptul cerşetor care a 
trăit într-un butoi. 

- Ah! trebuie să fie drăguţ! exclamă călăreaţa. Vino, să vii 
neapărat. Te aştept! 

Zefirin se uită la ceasul cu nisip - klepsydra - dintr-o nişă 
aflată în perete. 

- Am întârziat, mult de tot! Trebuie să trec pe la un cămătar 
pentru o altă doamnă, pe la un bijutier, la patriarh, apoi la 
biserică... La revedere, Krotala! 

- Să nu uiţi, ştrengarule! îi strigă Krotala, ameninţându-l cu 
degetul. 

Diaconul dispăru, urmat de sclavul care-i ducea pachetele, 
scârţâindu-şi încălţările de marochin. 

O mulţime de călăreţi, de dansatoare, de gimnaşti, de 
îmblânzitori dădu năvală prin grajduri. Cu faţa acoperită de o 


apărătoare de fier, gladiatorul Mirmillion încingea la roşu o bară 
de fier, cu care urma să îmblânzească un leu african proaspăt 
primit, care răgea dincolo de perete. 

- Ai să mă bagi în mormânt, fetiţa mea, şi-ai să ajungi şi tu 
la pierzania cea veşnică! Vai de mine, cum mă dor şalele! Nu 
mai pot! 

- Tu eşti, moş Gnyfon? Ce vrei? întrebă Krotala, plictisită. 

Gnyfon era un bătrânel cu ochii lăcrimoşi şi vicleni lucindu-i 
sub sprâncenele care se agitau ca doi şoareci albi şi cu un nas 
vânăt ca o prună coaptă. Purta pantaloni lidieni cârpiţi peste tot, 
iar pe cap - o căciulă frigiană. 

- Ai venit iar după bani, se supără Krotala. lar eşti beat! 

- Vorbeşti cu păcat, fetiţa mea! Vei răspunde în faţa lui 
Dumnezeu pentru sufletul tău! Gândeşte-te unde m-ai adus! 
Locuiesc acum în mahalaua Smokases; am închiriat o pivniţă 
mică de la un sculptor de idoli, pe care-l văd zilnic cioplind în 
marmură - să mă ierte Domnul! - chipuri oribile! Crezi că e 
plăcut pentru un creştin? Nici nu-mi deschid bine ochii, şi toc, 
toc, toc, proprietarul bate marmura cu ciocanul şi scoate la 
iveală nişte diavoli albi, zei blestemaţi care-şi râd de mine cu 
strâmbături neruşinate!... Cum să nu intru în păcat, să nu alerg 
la cârciumă ca să-mi înec amarul? O!... Doamne, fie-ţi milă de 
noi! Mă scald în scârboşenia păgână, ca un porc prin gunoaie! Şi 
ştiu că vom da socoteală pentru toate astea! Şi cine va fi de 
vină? Tu! Te tăvăleşti în aur, fetiţa mea, şi laşi un bătrân 
sărman... 

- Minţi, Gnyfon, îl contrazise tânăra, tu nu eşti sărac, eşti 
zgârcit! Ai sub pat o casetă... 

Gnyfon o întrerupse cu o privire înspăimântată: 

- Taci! Taci! 

Pentru a schimba vorba, adăugă: 

- Ştii unde mă duc? 

- La cârciumă, fără-ndoială. 

- Mai rău! La templul lui Dionyssos! De la Sfântul 
Constantin încoace, templul acesta fusese năpădit de gunoaie, 
iar mâine, la augusta poruncă a împăratului lulian, se va 
deschide din nou. M-am tocmit acolo, pentru curăţenie... deşi 
ştiu că-mi voi pierde sufletul şi voi fi sortit iadului! Dar m-am 
lăsat pradă ispitei... pentru că sunt sărac şi flămând... Nu aflu 
sprijin la nepoată-mea! Uite unde-am ajuns! 


- Lasă-mă-n pace, Gnyfon! la! Pleacă şi să nu te mai văd 
când eşti băut! 

Krotala îi aruncă bunicului său câţiva bani de argint, apoi 
sări pe armăsarul ei din Illyria şi, ţinându-se în picioare pe crupa 
lui şi lovindu-l cu cravaşa, porni în galop pe hipodrom. Gnyfon 
plesni din limbă de admiraţie şi spuse cu trufie: 

- Se vede că eu am crescut-o şi am hrănit-o cu mâinile 
mele! 

Şi o arătă cu mândrie pe Krotala. 

Trupul viguros şi gol al călăreţei strălucea sub razele 
soarelui de dimineaţă, iar părul roşcat ce-i flutura liber se 
potrivea cu covoraşul de pe armăsar. 

- Hei! Zotik! strigă Gnyfon către bătrânul sclav care 
strângea bălegarul într-un coş. Vino cu mine, să curăţăm 
templul lui Dionyssos. Eşti meşter în treaba asta. lți dau trei 
oboli. 

- De ce nu? răspunse Zotik. Numai să aranjez opaițul din 
faţa zeiţei, şi sunt al tău... 

Era vorba de Atlanta, zeiţa călăreţilor, a grajdurilor şi a 
bălegarului. 

Cioplită în mod grosolan în lemn, afumată şi semănând cu 
un butuc, Atlanta era plasată într-un ungher întunecat şi umed; 
fiind crescut între cai, Zotik o adora însă, se ruga plângând în 
faţa ei, îi împodobea picioarele butucănoase cu violete 
parfumate şi credea că ea-l tămăduia de toate beteşugurile şi 
că-l va apăra în viaţă, ca şi în moarte. 

Gnyfon şi Zotik ieşiră în Forumul lui Constantin, de formă 
circulară, cu arcuri de triumf şi un şir dublu de colonade. La 
mijloc se ridica, pe un soclu de marmură, o coloană uriaşă de 
porfir, înaltă de o sută douăzeci de coţi, purtând în vârf statuia 
din bronz a lui Apollo, lucrată de Fidias şi luată dintr-un oraş din 
Frigia. Capul Zeului-Soare fusese spart şi pe trupul idolului 
fusese lipit, cu o barbară lipsă de gust, capul aureolat cu aur al 
împăratului creştin Constantin Apostolicul. În mâna dreaptă, 
Apollo-Constantin ţinea sceptrul, iar în stânga - globul. La 
picioarele colosului se ridicase o capelă creştină mică, un fel de 
Palladium. Pe vremea lui Constanțiu, se mai ţineau încă slujbe 
acolo. Creştinii se apărau cu argumentul că în corpul de bronz al 
lui Apollo, chiar în pieptul Zeului-Soare, s-ar fi aflat un talisman 


preţios, o bucată din Preasfânta Cruce adusă de la lerusalim de 
Sfânta Elena. Împăratul lulian porunci să fie închisă capela. 

Gnyfon şi Zotik merseră pe o stradă lungă şi strâmtă, care 
ducea direct la Scările Calcedoniei, nu departe de fort. Se mai 
construiau încă o mulţime de clădiri, altele se refăceau, fiindcă 
fuseseră ridicate cu atâta grabă pentru a-i fi pe plac lui 
Constantin, întemeietorul oraşului, încât începuseră să se 
dărâme. Jos se vânturau curioşi care se opreau pe la dughenele 
negustorilor, hamali, sclavi; carele se perindau, zgomotoase. Se 
auzeau  ciocanele lovind lemnul,  macaralele  gemeau, 
ferăstraiele scârţâiau pe piatra albă; muncitorii urcau cu 
frânghiile grinzi mari şi blocuri de marmură de Proconesa, ce 
luceau sub azurul cerului. Casele noi miroseau a ipsos proaspăt 
şi umed; o pulbere albă şi subţire se lăsa pe capul oamenilor. Ici 
şi colo se zăreau, în adâncul fundăturilor dintre zidurile de o 
albeaţă orbitoare scăldate în soare, valurile albăstrii şi lucioase 
ale Propontidei, pe care lunecau pânzele triremelor, semănând 
cu nişte aripi de pescăruş. 

Gnyfon auzi din mers discuţia dintre doi muncitori albiţi din 
cap până-n picioare de praf, pregătind mortarul de alabastru. 

- De ce te-ai făcut galilean? întreba unul. 

- Gândeşte-te, creştinii au de cinci ori mai multe sărbători 
decât elinii! Te sfătuiesc să-mi urmezi. Eşti mult mai liber, la 
creştini. 

La o răscruce, mulţimea îi împinse pe Gnyfon şi Zotik către 
un zid. În mijlocul străzii se îmbulziseră nişte care, care nu 
puteau înainta, şi nici nu puteau să mai dea înapoi; tipetele, 
înjurăturile, pocnetele de bici se amestecau unele cu altele: 
patruzeci de boi zdraveni trăgeau o coloană de jasp plasată pe 
un car uriaş cu roţi de piatră. Pământul se cutremura sub 
greutatea sa. 

- Unde duceţi asta? întrebă Gnyfon. 

- O ducem de la bazilica Sfântului Pavel la templul Herei. O 
luaseră creştinii, pentru biserica lor. Acum, se întoace la locul ei 
dintâi. 

Gnyfon se uită la zidul murdar de care se rezemase şi pe 
care copiii păgâni desenaseră cu cărbunele obişnuita caricatură 
nelegiuită împotriva creştinilor: un om răstignit, cu cap de 
măgar. 

Îi întoarse spatele, scuipând cu indignare. 


Lângă o piaţă cu multă lume, observară portretul lui lulian, 
cu toate emblemele puterii imperiale. Zeul înaripat Hermes 
coborâse dintre nori, spre el. Portretul era proaspăt, culorile nu 
se uscaseră încă. 

După legea romană, fiecare trecător trebuia să salute 
imaginea augustului, plecându-şi capul. 

Supraveghetorul pieţei - agoranum - opri o bătrânică ce 
purta un coş cu varză şi sfeclă. 

- Nu-i salut pe zei! i se plângea bătrâna. Tatăl şi mama mea 
au fost creştini. 

- Nu trebuie să-l saluţi pe zeu, ci pe împărat! 

- Dar împăratul e cu zeul! Cum să-l salut numai pe el? 

- N-are a face! S-a spus că trebuie salutat; mai încape 
vorbă! Nu-ţi cade capul, dacă saluţi un zeu! 

Gnyfon îl trase pe Zotik mai departe. 

- Şmecherie diavolească! mormăi el. Ori îl saluţi pe 
blestematul Hermes, ori eşti acuzat de ultraj contra Majestății 
Sale! Altă ieşire nu-i!... Of, of, of, e vremea Antihristului! 
Diavolul stârneşte apriga furtună a persecuției! Oricum ai face, 
tot cazi în păcat. Mă uit la tine, Zotik, şi mă roade invidia. 
Trăieşti cu zeiţa ta de bălegar şi nu-ţi pasă de nimic... 

Ajunseră la templul lui Dionyssos, vecin cu o mânăstire 
creştină ale cărei ferestre şi uşi erau închise cu străşnicie, ca în 
faţa unui duşman. Păgânii îi acuzau pe călugări că jefuiseră 
templul. 

Când Gnyfon şi Zotik intrară înăuntru, lăcătuşii, dulgherii şi 
tâmplarii lucrau de zor, ca să curețe şi să repare stricăciunile 
clădirii. Scândurile putrede care închideau pătratul deschis în 
tavan fură înlăturate şi soarele năvăli în clădirea întunecoasă. 

- Ce de pânze de păianjen! la uitaţi-vă! 

Între capitelurile corintiene ale coloanelor de marmură 
atârnau pânze transparente şi cenuşii, pe care se grăbiră să le 
scoată cu mături lungi, înfăşurate în cârpe. Tulburat în sălaşul 
său, un liliac îşi luă zborul dintr-o crăpătură întunecoasă şi se 
aruncă în toate părţile, neştiind unde se putea feri de lumină, 
lovindu-se de toate colţurile şi foşnindu-şi aripile golaşe. 

Zotik mătura pe jos şi arunca grămezile de gunoi într-un 
COŞ. 

- Ah, blestemaţii! Câtă murdărie au strâns! bombăni 
bătrânul, ocărându-i pe creştinii care profanaseră templul. 


Aduseră o legătură de chei ruginite şi descuiară tezaurul: 
călugării luaseră toate lucrurile de preţ. Pietrele scumpe 
încrustate pe cupele de sacrificii fuseseră scoase; gemele, 
podoabele de aur şi de purpură ale veşmintelor preoțești 
fuseseră smulse. Când desfăcură un minunat veşmânt grecesc 
de sacrificator, dintre cute îşi luă zborul un nor auriu de molii. 
Gnyfon văzu, pe fundul unui trepied, o mână de cenuşă - 
rămăşiţă a smirnei ce fusese arsă de către cel din urmă 
sacrificator, la ultima ceremonie dinaintea victoriei creştinilor. 

Din toată această grămadă de obiecte sfinte, din aceste 
biete cârpe, din cupele sparte, emana un miros de moarte, de 
mucegai şi parfumul dulceag şi trist de tămâie al zeilor 
profanaţi. 

O blândă melancolie se strecură în inima lui Gnyfon; zâmbi 
amintindu-şi de ceva, poate de copilăria sa, de plăcintele 
gustoase de orz şi cimbrişor, de margaretele albe şi gura-leului 
galbenă de pe câmp, pe care le aducea, împreună cu mama sa, 
la altarul zeiţei satului, de rugăciunile sale naive de copil, nu 
către Dumnezeul din depărtare, ci către zeii mărunți ce 
străluceau sub atingerea mâinilor, sculptați în lemn de fag, zeii 
penaţi îndrăgiţi şi familiari. Îi fu milă de zeii cei morţi şi oftă, 
îndurerat. Dar îşi reveni îndată şi murmură, făcându-şi semnul 
crucii: 

- Ispită diavolească! 

Muncitorii aduseră o placă grea de marmură, un basorelief 
antic, furat în urmă cu mulţi ani şi regăsit în magherniţa unui 
cizmar evreu, care-l folosise pentru a-şi repara cuptorul de la 
bucătărie. Filomena, bătrâna femeie a postăvarului de alături, o 
creştină cucernică, o detesta pe nevasta cizmarului, care dădea 
mereu drumul măgarului în grădina ei cu varză. Lupta dintre ele 
ţinea de ani de zile, creştina biruise însă. Urmând porunca, 
lucrătorii pătrunseră în casa cizmarului şi, pentru a scoate 
basorelieful de pe placa sobei, fură nevoiţi să dărâme cuptorul. 

Era o lovitură îngrozitoare pentru cizmăreasa care, 
agitându-şi lopata, îi chema la răzbunare pe toţi zeii asupra 
spurcaţilor, îşi smulgea părul şi gemea în faţa răsadurilor ei 
răvăşite, în timp ce micuţii ei ciripeau ca nişte păsărele într-un 
cuib devastat. Basorelieful fu însă scos până la urmă, iar 
Filomena se pregătea să-l spele. Croitoreasa freca de zor 
marmura înnegrită de fumul acrişor şi îmbâăcsit de grăsimea de 


la ciorbe şi, puţin câte puţin, ieşeau la iveală liniile severe ale 
divinei sculpturi. Tânăr, în pielea goală şi superb, Dionyssos, 
întins pe jumătate ca ostenit de bacanale, dădea drumul din 
mână unei cupe; o panteră lingea ultimele picături de vin. lar 
zeul, privind vesel tot ce era viu, urmărea cu un zâmbet 
binevoitor sălbăticiunea învinsă de puterea vinului. Montară 
basorelieful şi, căţărându-se în dreptul figurii lui Dionyssos, un 
meşter orfevru încastră în orbitele idolului două safire superbe, 
care urmau să-i închipuie ochii. 

- Ce sunt astea? întrebă Gnyfon. 

- Nu vezi şi tu? nişte ochi. 

- Da, sigur!... Dar de unde vin pietrele astea? 

- De la mănăstire. 

- Dar cum de-au îngăduit călugării? 

- Cum să te-mpotriveşti? Însuşi divinul august lulian a dat 
poruncă. Ochii cei limpezi ai zeului serveau drept podoabă la 
veşmântul  Răstignitului. Poftim! Vorbesc de bunătate, de 
dreptate, şi tot ei sunt primii care jefuiesc. Uită cât de admirabil 
se potrivesc pietrele pe locul lor dintâi!... 

Zeul îşi fixă ochii de safir asupra lui Gnyfon. Bătrânul făcu 
un pas înapoi şi se închină, cuprins de o teamă superstiţioasă. 

- Doamne! Fie-Ţi milă de noi! Ce nelegiuire! 

Îl rodea remuşcarea. Ca de obicei, vorbea singur, în timp ce 
mătura. 

- Gnyfon, Gnyfon! Nu eşti decât un ticălos, un câine 
nenorocit. Ce ţi-a venit să te osândeşti singur, la capătul zilelor? 
Te-a ispitit necuratul, cu nădejdea într-un câştig blestemat. Te 
vei duce, fără putinţă de scăpare, în focul cel veşnic. Ţi-ai mânjit 
trupul şi sufletul, Gnyfon. Mai bine nu apucai să mai vezi lumina 
zilei... 

- De ce te vaieţi, bătrâne? îl întrebă postăvăreasa Filomena. 

- Mă doare inima!... Ah, ce durere! 

- Eşti cumva creştin? 

- Creştin! Sunt la fel de rău ca un evreu; îl trădez pe 
Hristos! 

Mărturisirea nu îl împiedică să mai măture cu aceeaşi 
osârdie. 

- Vrei să te scap de păcat, să scot din tine toată 
spurcăciunea păgână? Sunt creştină şi, după cum vezi, nu-mi e 


frică de nimic. M-aş fi înhămat oare la această tristă corvoadă, 
dacă n-aş fi ştiut cum să mă curăţ? 

Gnyfon o privi, neîncrezător. 

Convingându-se că nu putea să-i audă nimeni, 
postăvăreasa îi şopti, în taină: 

- Există un mijloc, într-adevăr!... Trebuie să ţi-l spun! Mi-a 
dăruit un pelerin o bucată mică de lemn din Egipt, dintr-un 
copac numit persis, care creşte la Hermopolis, în Tebaida. Când 
lisus a intrat pe poarta oraşului împreună cu mama sa, călare pe 
măgarul lor, copacul persis s-a aplecat până la pământ în faţa 
lor; a devenit de-atunci făcător de minuni şi tămăduitor de boli. 
Am o aşchie din el şi-ţi voi da şi ţie o fărâmă. Are atâta putere 
lemnul acesta, încât dacă pui un pic într-o cadă cu apă şi o laşi o 
noapte, apa se sfinţeşte şi face minuni. Să te speli cu ea din cap 
până-n picioare şi, pe loc, toată spurcăciunea păgână va ieşi din 
tine; te vei simţi uşor şi curat! Nu scrie oare în Scriptură: „Spăla- 
mă-vei, şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi”? 

- O! Binefăcătoarea mea! gemu Gnyfon. Salvează-mă, dă- 
mi o bucăţică din lemnul acela! 

- Să ştii că e scump... În fine, ca să-ţi fac un bine, o să ţi-o 
dau pe o drahmă... 

- Fie-ţi milă, măicuţă! N-am avut în viaţa mea o drahmă... 
Vrei cinci oboli? _ 

- Zgârcitule! se supără postăvăreasa. lţi pare rău după o 
drahmă. Nici măcar atâta nu face sufletul tău? 

- Dar oare mă voi curăţi cu adevărat? se îndoi Gnyfon. 
Poate că răul este atât de lipit de mine, încât nimic nu-l va 
scoate... 

- Nu-ţi fie teamă! insistă mai departe postăvăreasa. Acum 
arăţi ca un câine râios. Ai să vezi: cum te vei stropi cu apă 
sfinţită, sufletul tău se va lepăda de spurcăciune şi va străluci 
de curăţenie, ca un porumbel! 


lulian organiză la Constantinopol o procesiune bahică. Se 
aşezase într-un car tras de catâri albi, purtând într-o mână un 
tirs de aur cu un con de cedru în vârf - ca simbol al abundentei, 
iar în cealaltă - o cupă împodobită cu ghirlande de iederă; 


căzând pe fundul acestei cupe de cristal, razele soarelui păreau 
s-o umple cu un vin auriu. Pe lângă car mergeau pantere 
dresate, trimise din insula Serendib. Bacantele îşi învârteau 
torţele aprinse şi cântau din gură şi timpanon, iar prin norul de 
fum se zăreau adolescenţi purtând pe frunte coarne de faun şi 
turnând vin în cupe. Se împingeau râzând unii în alţii, iar 
licoarea purpurie din cupă se scurgea adesea pe umărul gol şi 
rotund al câte unei bacante, de unde se împrăştia în puzderie de 
picături. Un grăsan bătrân era purtat de un măgar: era 
vistiernicul imperial, mare pungaş şi cămătar, înfăţişându-l 
admirabil pe Silene. 

Bacantele cântau, arătându-l pe împărat: 

Bacchus, veşnic înconjurat de un nor strălucitor... 

Mii de voci dădeau glas cântecului din Antigona de Sofocle: 

Vino, odraslă-a lui Zeus! 

Vino, zeu îndrumător 

De cântări pătimaşe, 

De serbări în fapt de noapte! 

Cu cântări şi chiote 

Și mulțimi dezmățate 

De fete nebune, 

Bacante dansatoare 

ÍI sărbătoresc toate 

Pe-al nostru vesel zeu! 

lulian auzi deodată râsete, un țipăt de femeie şi glasul 
tremurător al unui bătrân: 

- Ah! frumoasa mea puicuţă! 

Era sacrificatorul, un septuagenar chefliu, care o ciupise de 
braţul gol pe o bacantă frumuşică. lulian se întunecă la faţă şi-l 
chemă pe bătrânul dezmăţat, care alergă la el, ţopăind. 

- Prietene, îi strecură lulian la ureche, respectă-ţi 
demnitatea cuvenită vârstei şi rangului. 

Preotul îl privi atât de mirat, încât lulian nu mai putu să-i 
spună nimic. 

- Sunt un om simplu şi fără carte; îmi permit să-i spun chiar 
Majestății Tale că nu mă pricep la filosofie. Dar îi venerez pe zei. 
Întreabă pe cine vrei. Le-am rămas tot timpul credincios, chiar şi 
în toiul celor mai crunte persecuții. Numai că... dacă văd o fetiţă 
drăguță... mi se cam trezeşte sângele! Sunt un ţap bătrân... 


Văzând nemulţumirea de pe faţa împăratului, se opri şi-şi 
luă un aer mai serios, care-l făcu să arate încă mai nătâng. 

- Cine-i fata asta? întrebă lulian. 

- Cea care-şi ţine pe cap coşul cu vasele sfinte? 

- Da. 

- O curtezană din mahalaua Calcedoniei... 

- Cum!... Ai îngăduit unei curtezane să atingă cu mâinile ei 
spurcate vasele sfinte ale Zeului? 

- Dar divine August, tu însuţi ai poruncit să se facă această 
procesiune. Pe cine să fi luat? Toate femeile nobile sunt 
galileene. Şi-apoi ... nu s-ar fi învoit niciuna să se arate pe 
jumătate goală... 

- inseamnă că toate sunt... 

- Nu, nu! Mai sunt dansatoarele, actrițele, călăreţele de la 
hipodrom. Priveşte-le cât sunt de vesele şi departe de prefăcuta 
pudoare! Poporului îi place aceasta, crede-mă! Uite şi o 
patriciană. Asta care... 

Era o creştină, o fată bătrână în căutarea unui soţ. Purta pe 
cap o perucă înaltă în formă de cască, un ga/erium făcut din păr 
germanic la modă şi presărat cu pudră aurie; se împodobise 
toată cu pietre preţioase precum o zeiţă orientală şi-şi purta 
blana de tigru pe pieptul ofilit şi fardat peste măsură, zâmbind 
afectat. 

lulian se puse să-i privească, dezgustat, pe oameni. 

Dansatori pe frânghie, legionari beţi, femei întreţinute, 
călăreţi de circ, gimnaşti, mimi, se vânzoleau toţi în jurul său. 

Procesiunea ajunse la o răscruce de străzi. O bacantă 
alergă la o cârciumă cu un miros neplăcut de peşte şi prăjeală, 
de unde îşi luă, de trei oboli, nişte plăcinte unsuroase, pe care le 
mâncă cu poftă, lingându-se pe buze. După ce le termină, îşi 
şterse mâinile pe mătasea purpurie a veşmântului pe care i-l 
dăduse Tezaurul imperial pentru acea serbare. 

Corul lui Sofocle plictisi curând mulţimea; glasurile răguşite 
se înverşunară să intoneze un cântec de stradă. lulian vedea în 
toate acestea un coşmar absurd. Un celt beat căzu şi fu ridicat 
de oameni. Nişte hoţi, care făceau pe faunii, fură arestaţi şi se 
apărară; se iscă o bătaie. Din toată trupa, numai panterele 
rămăseseră frumoase şi pline de demnitate. 

Cortegiul se apropie, până la urmă, de templu. lulian cobori 
din carul său. 


„Pot oare să mă prezint cum trebuie în faţa templului lui 
Dionyssos înconjurat de toată scursura aceasta?” gândi el. 

Fiorul rece al dezgustului îi străbătu tot corpul; se uită la 
figurile animalice, epuizate de desfrâu, arătându-şi cadaveric - 
în ciuda fardurilor - penibila goliciune a trupurilor deformate de 
anemie şi posturi, de oroarea infernului creştin. | se păru că 
respiră atmosfera locurilor rău famate şi a cârciumilor. 
Răsuflarea norodului, impregnată de mirosul de peşte putred şi 
de vin acrit, îl lovea în faţă, trecând prin fumul mirodeniilor. Din 
toate părţile, i se întindeau suluri de papirus. 

- Mi s-a făgăduit un loc la grajdurile tale... Am renunţat la 
Hristos şi n-am primit nimic... 

- Nu ne părăsi, divine august; apără-ne! Ne-am lepădat, 
pentru a-ţi fi pe plac, de credinţa părinţilor noştri!... Dacă ne 
respingi, unde să ne mai ducem? 

- Ne-am aruncat în ghearele diavolului! urlă o voce 
disperată. 

- Taci din gură, imbecilule! 

Vocile acestea fură acoperite de corul care-şi reluă 
cântarea: 

Cu strigări si cântec, 

Mulțimea noastră nebună 

De sprintene fecioare 

ÍI proslăvim cu-avânt 

Pe veselul zeu Bacchus!... 

lulian intră în templu şi contemplă statuia de marmură a lui 
Dionyssos. După toată sluţenia umană, îşi simţi privirea 
odihnindu-i- se pe liniile pure ale trupului divin. Nu mai vedea 
gloata; se simţea singur, ca un om în mijlocul unei turme de 
vite. 

Purcese la sacrificiu. Mulțimea îl urmărea mirată pe 
împăratul roman, Pontifex maximux, în zelul cucernic cu care 
săvârşea treaba sclavilor, tăind lemnul, aducând crengile, 
cărând apa, curăţând altarul. 

Un dansator pe frânghie îi spuse vecinului său: 

- Uită-te cum se agită! Ţine la ei, la zeii lui! 

- Zău aşa! remarcă celălalt, împingându-şi înapoi coarnele 
de satir de pe frunte. Mulţi oameni nu-şi iubesc tatăl şi mama, 
aşa cum îşi iubeşte el zeii! 


- Uitaţi-vă! râdea un al treilea. Vedeţi cum îşi umflă obrajii, 
ca să înteţească focul!... Suflă, dragă, suflă!... Nu se prinde! 
Doar l-a stins Constantin, bunicul tău. 

Flacăra izbucni, luminând faţa împăratului. 

Muindu-şi mănunchiul de plante într-o cupă plată - o 
„pateră” de argint, el stropi mulţimea cu apa sfinţită, care căzu 
asupra acesteia ca o ploaie. 

Mulţi se strâmbară, unii tresăriră simţindu-şi pe obraji 
picăturile reci. 

Când se termină întregul ritual, lulian îşi aduse aminte că 
pregătise o cuvântare filosofică pentru popor. 

- Oameni, spuse, zeul Dionyssos înseamnă principiul marii 
libertăţi a inimilor voastre. Dionyssos rupe toate lanţurile 
pământene, îşi râde de cei puternici, îi eliberează pe sclavi... 

Văzu atâta năuceală pe chipuri, o asemenea expresie de 
plictiseală, încât cuvintele i se stinseră pe buze şi un dezgust de 
moarte îi răscoli inima. Făcu un semn către lăncieri, ca să-l 
înconjoare. 

Lumea se retrase, nemulțumită şi dezamăgită. 

- Mă duc direct la biserică, să mă pocăiesc! Poate voi fi 
iertat - spunea unul dintre fauni, smulgându-şi mânios barba 
falsă şi coarnele. 

- N-ai de ce să-ţi pierzi sufletul! observă o curtezană, 


indignată. 

- N-are nimeni nevoie de sufletul tău! Nu dă nimeni nici trei 
oboli pe el! 

- Diavoli blestemaţi! urla un beţiv. Ne-au dat vin doar cât 
să gustăm! 


În vistieria templului, împăratul se spălă pe faţă şi pe mâini, 
îşi scoase superbul costum dionisiac şi-şi îmbrăcă tunica simplă, 
proaspătă şi albă ca zăpada, a pitagoreicilor. 

Soarele începea să se ascundă, iar el aştepta căderea 
asfinţitului, pentru a se retrage, nevăzut, în palatul său. 

Intră prin uşa din spate în pădurea sacră a lui Dionyssos; 
zumzetul albinelor şi clipocitul unui izvor erau singurele sunete 
care tulburau tăcerea. 

Auzi paşi şi se întoarse. Era prietenul său, unul dintre elevii 
preferaţi ai lui Maxim, tânărul doctor Oribazy din Alexandria. 

Merseră alături, pe poteca îngustă; soarele mai pătrundea 
printre frunzele late şi aurii ale viței. 


- Priveşte, spuse lulian zâmbind, marele Pan mai trăieşte 
încă, aici! 

Adăugă apoi, mai încet, plecându-şi capul: 

- Oribazy! Ai văzut? 

- Da, răspunse doctorul. Dar poate că tu însuţi eşti de vină, 
lulian... La ce te aşteptai? 

Impăratul tăcu. 

Se apropiară de un mic templu, în ruine, năpădit de iederă, 
- templul lui Silene, distrus de creştini. Bucăţi din el erau 
împrăştiate prin iarba grasă; rămăsese în picioare numai o 
coloană, încununată de un capitel elegant, asemenea unui crin 
alb, peste care se stingeau ultimele raze ale soarelui. 

Se aşezară pe dale şi respirară aerul parfumat de izmă, 
cimbrişor şi pelin. lulian dădu iarba la o parte şi, arătând un 
basorelief antic spart, vorbi: 

- Oribazy, uite la ce mă aşteptam! 

Basorelieful reprezenta o procesiune sacră a vechilor 
atenieni. 

- Uite ceea ce voiam... această frumuseţe! De ce devin 
oamenii, pe zi ce trece, tot mai diformi? Unde sunt bătrânii 
nemuritori, oamenii austeri, tinerii mândri, femeile neprihănite, 
îmbrăcate în rochii albe ce flutură în vânt? Unde este această 
forţă, această bucurie? Galileeni, galileeni! Ce-aţi făcut din toate 
acestea? 

Cu ochii plini de o tristeţe fără margini şi de o dragoste 
nesfârşită, contempla basorelieful. 

- lulian! i se adresă Oribazy, încet. Îl crezi pe Maxim? 

- Da. 

- În toate? 

- Ce vrei să spui? 

- M-am gândit întotdeauna, lulian, că suferi de aceeaşi 
boală ca şi duşmanii tăi, creştinii. 

- Care anume? 

- Credinţa în minuni. 

lulian îşi scutură capul. 

- Dacă nu există nici minuni, nici zei, înseamnă că toată 
viaţa mea este o nebunie... Nu, să nu vorbim despre asta. Şi să 
nu mă judeci prea aspru pentru dragostea mea faţă de 
misterele şi ceremoniile antice! Nu ştiu cum să-ţi explic. 
Lucrurile vechi mă emoţionează până la lacrimi. Îmi place seara 


mai mult decât dimineaţa, toamna mai mult ca primăvara. Îmi 
place tot ceea ce se stinge!... Chiar şi parfumul florilor ofilite... 
Ce să fac, prietene? Aşa m-au zămislit zeii!... Tristeţea aceasta 
blândă, acest asfinţit auriu, feeric, îmi sunt necesare! Există 
ceva în îndepărtata Antichitate, care este nespus de frumos şi 
plin de graţie, şi pe care nu-l găsesc pe nicăieri, în altă parte: 
strălucirea soarelui asfinţind pe marmura îngălbenită de vreme. 
Nu-mi răpi dragostea nebunească pentru ceea ce nu mai există! 
Tot ce a fost e mai frumos decât ceea ce este! Amintirea are 
mai multă putere asupra sufletului meu decât speranţa... 

lulian tăcu şi privi îngândurat, cu un surâs blând, cu capul 
sprijinit de coloana al cărui capitel semăna cu un crin retezat. 

- Vorbeşti ca un artist, îi răspunse Oribazy. Visele unui poet 
devin însă primejdioase, atunci când soarta unei lumi întregi stă 
în mâinile sale! Oare cel ce domneşte asupra oamenilor nu 
trebuie să fie mai mult decât un poet? 

- Cine poate fi mai presus? 

- Făuritorul unei vieţi noi... 

- Nou! Nou! strigă lulian. Zău că noutatea asta a ta mă 
sperie uneori! O găsesc rece şi crudă, ca moartea. Îți spun: 
inima mea este în vechime. Galileenii caută întotdeauna 
noutatea, călcându-i în picioare pe idolii antici!... Crede-mă, 
noutatea nu se află decât în ceea ce este vechi, nemuritor, 
zdrobit, şi totuşi superb! 

Se ridică în picioare, drept, cu chipul palid şi mândru, cu 
privirea arzătoare. 

- Ei cred că Elada e moartă... Şi din toate colţurile lumii, 
călugări negri se reped ca nişte corbi pe trupul ei de marmură 
şi-l sfâşie cu plăcere, strigând: „Elada a murit!” Ei uită însă că 
Elada nu poate muri! Elada este în inimile noastre! Elada 
înseamnă frumuseţea divină a omului pe pământ. A adormit 
numai, iar când se va trezi... vai de corbii cei negri din Galileea! 

- lulian, şopti Oribazy, mi-e teamă pentru tine... Tu vrei să 
faci imposibilul... Corbii nu-i mănâncă pe cei vii, iar morţii nu 
înviază... Cezare! Dacă nu se va înfăptui minunea? 

- Nu mi-e teamă de nimic: pierzania mea va fi triumful 
meu! strigă împăratul, purtând pe faţă o bucurie atât de 
radioasă, încât Oribazy se înfioră, ca şi cum minunea era pe cale 
să se împlinească. Glorie celor damnaţi! Glorie celor învinşi!... 
Dar, adăugă el cu un zâmbet trufaş, înainte de a pieri, vom mai 


lupta încă!... Doresc ca vrăjmaşii mei să fie vrednici de ura şi 
disprețul meul!... Îi iubesc, într-adevăr, pe vrăjmaşii mei, pentru 
că pot să-i înfrâng şi să-mi simt puterea. Port în inima mea 
bucuria lui Dionyssos! Vechiul titan se ridică şi-şi rupe lanţurile, 
şi se aprinde din nou, pe pământ, focul lui Prometeu!... Titanul 
se ridică împotriva Galileanului!... Le-am dăruit oamenilor atâta 
libertate şi bucurie, cât n-au îndrăznit nicicând să viseze! 
Galileanule, împărăţia ta dispare ca o umbră! Bucuraţi-vă, triburi 
şi popoare ale lumii! Sunt vestitorul vieţii, sunt eliberatorul, 
sunt... Antihristul! 


Prin uşile şi ferestrele mănăstirii învecinte închise cu 
străşnicie, răzbăteau rugile solemne ale călugărilor, dominând 
gălăgia cântărilor bahice care se auzeau în depărtate. Pentru a 
le acoperi, călugării îşi împreunau glasurile într-un vaiet jalnic: 

„De ce ne părăseşti din nou, Doamne? Pentru ce s-a abătut 
mânia Ta asupra turmei Tale? Pentru ce ne-ai dat pradă 
batjocurii şi umilirii, la care ne supun vecinii noştri păgâni? 
Pentru ce îngădui să fim făcuţi de râsul lumii?” 

Vechile cuvinte ale profetului Daniel căpătau un înţeles 
neaşteptat. 

„Domnul ne-a dat pe mâna regelui renegat, cel mai vicean 
de pe tot pământul!” 

Târziu în noapte, când se aşternu liniştea pe străzi, 
călugării se întoaseră în chiliile lor. 

Pe fratele Parfenie, nici vorbă să-l prindă somnul. Avea 
obrazul palid şi blând; în ochii săi limpezi ca ai unei fecioare se 
citea o tristă nedumerire, atunci când vorbea despre oameni. 
Vorbea rar, nedesluşit şi pe neaşteptate, şi întotdeauna despre 
lucruri atât de copilăreşti, încât nu puteai să-l urmăreşti, fără a 
zâmbi. Râdea uneori fără noimă, iar călugării cei sobri îl 
întrebau: 

- De ce rânjeşti? Nu cumva vrei să-i fii pe plac satanei? 

Explica atunci cu sfioşenie că „râde de proprile sale 
gânduri” şi se convingeau cu toţii de biata lui nevinovăție. 

Stăpânea o mare artă: aceea de a împodobi manuscrisele 
cu miniaturi, iar această artă a fratelui Parfenie aducea 


mânăstirii nu numai bani, dar şi un renume ce ajungea până în 
meleagurile cele mai depărtate. El nu bănuia aceasta; iar dacă 
ar fi putut să priceapă ce înseamnă gloria, în loc să se bucure, 
mai degrabă s-ar fi speriat. 

Îndeletnicirile artistice - care-i cereau multă râvnă, întrucât 
ridica perfecțiunea detaliilor până la cele mai înalte culmi - nu şi 
le socotea ca pe o muncă, ci ca pe o distracţie. Nu obişnuia să 
spună: 

- Mă duc să lucrez. 

Ci îi cerea mereu bătrânului superior Pamfil, care-l iubea cu 
căldură: 

- Îngăduie-mi, părinte, să mă duc la joacă. 

Dacă realiza o combinaţie complicată de ornamente, bătea 
din palme şi-şi făcea singur complimente. 

Îi plăceau atât de mult fratelui Parfenie singurătatea şi 
liniştea nopţii, încât se obişnuise să lucreze la lumina lămpii. 
Culorile căpătau nuanţe neobişnuite şi nu umbreau fantasticul 
desenelor. 

Parfenie îşi aprinse în chilioara sa micul opaiţ de lut şi-l 
puse pe o poliţă, lângă borcănele, pensule fine, cutii cu vopsele 
de purpură, argint şi aur lichid. Se închină, îşi muie cu luare- 
aminte pensula şi se apucă să picteze cozile în evantai ale celor 
doi păuni de pe frontispiciul unei pagini. Pe un câmp verde, 
păunii de aur beau apă dintr-un izvor de culoarea peruzelei, îşi 
înălţau ciocurile şi-şi întindeau gâtul. Alte suluri de pergament, 
neterminate, îşi aşteptau rândul. Era o întreagă lume, 
supranaturală şi fermecătoare. În jurul textului se înlănţuiau 
creaturi cu alcătuiri fabuloase - copaci, animale fantastice, 
plăsmuiri arhitecturale. În timp ce le crea, Parfenie nu se 
gândea la nimic; o bucurie senină îi transforma însă faţa. Elada, 
Assiria, Persia, India, Bizanțul cel rafinat, ca şi viziunea tulbure a 
lumilor viitoare, toate popoarele şi toate veacurile se topeau în 
paradisul călugărului, care strălucea cu reflexe de nestemate în 
jurul paragrafelor Sfintei Scripturi. 

Era înfăţişat acolo Botezul: Sfântul loan vărsa apa pe capul 
lui Hristos şi, alături, zeul păgân al apelor înclina amabil o 
amforă, după cum vechiul stăpân al râului ţinea la îndemână un 
prosop, pentru a-l oferi Mântuitorului, după botez. 

În candoarea sa, fratele Parfenie nu se temea de vechii zei; 
aceştia îl amuzau şi i se părea că fuseseră convertiți demult la 


creştinism. Pe vârful dealurilor, îl plasa negreşit pe zeul 
munţilor, sub înfăţişarea unui adolescent în pielea goală. Când 
desena scena trecerii Mării Roşii, o femeie cu o vâslă în mână 
reprezenta marea, iar un bărbat gol, cu inscripţia „Bodos”, 
trebuia să închipuie prăpastia care-l înghiţea pe Faraon; pe țărm 
şedea o femeie tristă, îmbrăcată cu o tunică de culoarea 
nisipului: era Deşertul. 

Ici şi colo, în arcuirea gâtului unui cal, în cuta unei rochii, în 
poziţia naivă a unui zeu întinzându-se şi sprijinindu-se în cot, se 
strecurau eleganța antică şi frumuseţea trupului gol. 

In acea noapte, jocul nu-l interesa pe artist. Neobositele 
sale degete tremurau, zâmbetul nu-i apărea pe buze. 

Cu urechea aţintită, deschise o lădiţă de cedru, scoase o 
dăltiţă care-i servea la legătorie, se închină şi, acoperind cu 
mâna flacăra trandafirie a opaiţului, ieşi încet din chilie. 

In coridorul liniştit era cald; nu se auzea decât bâzâitul unei 
muşte prinse într-o pânză de păianjen. 

Parfenie cobori în biserica luminată de o singură lampă, 
pusă în faţa vechiului diptic din fildeş sculptat. Două safire 
alungite din aureola lui lisus în braţele Fecioarei fuseseră scoase 
de păgâni şi duse la locul lor iniţial din templul lui Dionyssos. 

Găurile negre din fildeşul îngălbenit i se păreau lui Parfenie 
răni ale unui trup viu. 

- Nu, nu pot! şopti, sărutând mâna copilului lisus. Nu pot; 
mai bine, mor! 

Acele urme ale sacrilegiului din marmură îl chinuiau, îl 
indignau mai mult decât schingiuirea unei făpturi omeneşti. 

Descoperi într-un colţ al bisericii o scară a pisicii, ce se 
folosea la aprinderea lămpilor. O luă şi ieşi într-un coridor îngust, 
care ducea la uşa în faţa căreia sforăia pântecosul frate Chorys, 
culcat pe paie. 

Parfenie se strecură ca o umbră; broasca uşii scârţâi, cu un 
sunet metalic. Chorys se trezi, clipi din ochi şi se ghemui înapoi, 
pe paie. 

Trecu peste un gard mic şi se văzu în strada pustie la acea 
oră. Luna plină strălucea pe cer. Marea vuia. Făcu înconjurul 
templului lui Dionyssos până la un anume punct întunecat şi 
aruncă scara, astfel încât să se poată agăța de acrostera de 
metal care decora colţul; scara rămase agăţată de laba 
sfinxului. Călugărul se sui pe acoperiş. 


Se auzi din depărtare cântul cocoşilor; un câine lătră; apoi 
se lăsă din nou liniştea, dominată de geamătul mării. 

Parfenie aruncă scara în interiorul templului şi cobori. 

Ochii zeului, două safire alungite, străluceau de o viaţă 
intensă sub lumina lunii şi-l fixau pe călugărul cel copleşit de 
liniştea impunătoare. Parfenie tresări şi se închină. 

Se căţără pe altarul pe care lulian îndeplinise sacrificiul şi 
simţi în călcâie căldura cenușii abia stinse. 

Işi scoase dăltiţa din buzunar. Ochii zeului luceau lângă 
obrazul său şi artistul văzu zâmbetul nepăsător al lui Dionyssos 
şi trupul său de marmură, scăldat de lumina lunii. In timp ce-i 
scotea ochii, îl admiră pe zeul antic, iar mâna sa cruţă, fără să 
vrea, marmura fermecătoare. 

Treaba se termină până la urmă şi Dionysos cel orb îl privi 
pe călugăr cu asprime, cu orbitele sale întunecate. 

Spaima îl cuprinse atunci pe Parfenie; i se păru că-l 
urmărea cineva. Sări jos de pe altar, alergă la scară, se căţără, o 
aruncă repede de cealaltă parte, fără a o întări însă destul, 
astfel încât căzu la ultimele trepte. 

Palid, cu veşmintele răvăşite şi murdărite, ţinând în mâini 
preţioasele safire, traversă hoţeşte strada şi se grăbi spre 
mănăstire. 

Portarul nu se trezi, iar Parfenie se strecură uşor în capelă. 
Văzând din nou dipticul, se linişti; încercă să pună din nou ochii 
lui Dionysos în orbitele lor goale: se potriveau de minune şi-şi 
regăsiră strălucirea, sub aureola copilului lisus. 

Parfenie se întoarse în cele din urmă la el în chilie, îşi stinse 
opaițul şi se culcă. 

Se ghemui în întuneric şi, deodată, ascunzându-şi faţa cu 
mâinile, se porni pe un râs înfundat, aşa cum râd copiii de 
bucurie, când fac câte o poznă şi se tem să nu fie descoperiţi. 

Când se trezi, valurile matinale ale Propontidei se vedeau, 
strălucitoare, prin zăbrelele ferăstruicii, iar porumbeii dădeau 
din aripi, uguind. 

Râsul din timpul nopţii mai dăinuia în inima lui Parfenie, 
când se grăbi către masa de lucru şi, plin de bucurie, desăvârși 
arabescurile neterminate: erau ale Paradisului pământesc. 
Adam şi Eva erau aşezaţi pe o pajişte. O rază de soare căzu pe 
arabescuri, care se luminară într-o glorie paradisiacă, cu aurul, 
purpura şi azurul lor. 


În râvna cu care lucra, Parfenie nu-şi dădu seama că-i 
conferea trupului lui Adam antica şi superba frumuseţe 
olimpiană a veselului zeu Dionyssos. 


IV 


Renumitul sofist - profesorul imperial de elocinţă Hekebolis 
- îşi începuse ascensiunea de pe ultima treaptă a scării gradelor 
imperiale. Fusese slujitor ataşat la templul Astartei, la Heliopolis. 
La vârsta de şaisprezece ani, după ce fură mai multe obiecte 
preţioase, fugi la Constantinopol, străbătu întrega drojdie a 
capitalei, se amestecă în toate escrocheriile, bătu drumurile 
mari împreună cu pelerini respectabili şi cu banda de tâlhari a 
sacrificatorilor Dindimenei - zeiţa mult-îndrăgită a nordului, ce 
era purtată dintr-un sat în altul pe un măgar. Ajunse în sfârşit la 
şcoala retorului Proeres şi deveni curând el însuşi profesor de 
elocinţă. 

În ultimii ani ai domniei lui Constantin cel Mare, când religia 
creştină ajunsese la modă la Curte, Hekebolis se făcu creştin. 
Clerul îl aprecia în mod deosebit, iar el se purta pe măsura 
aprecierii. Hekebolis îşi schimbase adesea simbolul credinţei, 
dar de fiece dată - la momentul potrivit, după cum bătea vântul: 
din arian, se făcuse ortodox, din ortodox - arian, şi fiecare 
schimbare îl urca cu câte o treaptă pe scara demnităţilor; clerul 
îl susţinea, iar el susţinea, la rându-i, clerul. 

Părul îi încărunţise, obezitatea îi devenea tot mai agreabilă, 
cuvântările i se făceau tot mai insinuante şi dulcege, iar obrajii îi 
înfloreau. Avea ochii mângâietori şi lucioşi, dar mai licăreau 
uneori în ei ironia răutăcioasă, un spirit arogant şi rece. In acele 
clipe, îşi închidea deodată pleoapele şi licărul se stingea. 

Întreaga ţinută a renumitului sofist căpătase o pecete 
clericală. 

Respecta cu străşnicie posturile şi era un gastronom 
rafinat. Mesele sale de post erau mai alese decât cele mai 
somptuoase mâncăruri de dulce, după cum şi glumele sale 
monahale erau mai usturătoare decât cele mai slobode 
picanterii păgâne. Se servea la el o băutură răcoritoare din 
zeamă de sfeclă agrementată cu mirodenii speciale, pe care 
multă lume o socotea mai bună decât vinul. In locul pâinii de 


grâu obişnuit, inventase nişte pesmeţi din grăunţe ale 
deşertului, cu care se hrănise, se spunea, Sfântul Pahomie în 
Egipt. 

Gurile rele insinuau că Hekebolis era libertin şi se povestea, 
la Constantinopol, anecdota următoare: 

O femeie tânără mărturisise preotului la spovedanie că 
săvârşise păcatul adulterului. „E un mare păcat! Şi cu cine, fata 
mea? - Cu Hekebolis, părinte!” Preotul se luminase la faţă: „Cu 
Hekebolis! Ah! Zău!... E un om sfânt, credincios al Bisericii... 
Pocăieşte-te, fata mea, Domnul te va ierta! ”. 

Asemenea povestiri erau, fireşte, simple bârfe, dar figura 
rasă şi respectabilă a demnitarului, buzele prea roşii, prea 
cărnoase, se evidenţiau în chip ciudat, cu toate că şi le strângea 
într-o expresie de umilinţă monastică. Femeile îl iubeau mult. 

Uneori, Hekebolis dispărea mai multe zile şi nu cunoştea 
nimeni această taină a existenţei sale. Se pricepea să-şi 
ascundă secretele. Nul însoțea niciodată vreun servitor sau 
sclav în aceste plimbări enigmatice după care se întorcea 
întinerit şi calm. 

Sub domnia lui Constanțiu, căpătă slujba de retor al Curţii, 
înzestrată cu o frumoasă retribuţie, laticlava de senator şi 
panglica albastră - distincţie a marilor demnitari. 

Țintea însă mai sus. 

Însă în clipa în care se pregătea să urce treapta cea mai 
înaltă, Constanțiu muri pe neaşteptate, iar lulian, duşman al 
Bisericii, se sui pe tron. Hekebolis nu-şi pierdu prezenţa de 
spirit: făcu ceea ce făceau mulţi alţii, dar nu prea curând, şi nici 
prea târziu. 

În primele sale zile de preluare a puterii, lulian organiză în 
palatul său o dezbatere teologică. Un tânăr doctor în filosofie, 
stimat de toţi pentru spiritul său de dreptate şi pentru noblețea 
sa, Cezar din Cappadocia, frate al marelui teolog Vasile cel 
Mare, se făcu apărător al credinţei creştine, împotriva 
împăratului. 

În aceste competiţii savante, lulian îngăduia o totală 
independenţă şi-i plăcea chiar să i se răspundă cu patimă, fără a 
se ţine seama de eticheta de la Curte. 

Dezbaterea era dintre cele mai aprige, iar numărul de 
sofişti, de savanţi, de preoţi era considerabil. Cel care se lansa 
în discuţie se supunea de obicei, treptat, nu faţă de logica 


filosofului grec, ci faţă de Maiestatea Sa împăratul roman, şi 
ceda. 

De data aceasta, nu se întâmplă astfel: Cezar din 
Cappadocia nu cedă. Era un bărbat tânăr, cu o graţie feminină 
în mişcări, părul mătăsos şi o claritate neclintită în ochii limpezi. 
Numea filosofia lui Platon înțe/epciunea întortocheată a şarpelui 
şi-i opunea divina înţelepciune a Evangheliei. lulian îşi încrunta 
sprâncenele, se frământa, îşi muşca buzele, stăpânindu-se cu 
greu. Discuţia se termină, asemenea tuturor discuţiilor sincere, 
fără rezultat. 

Regăsindu-şi stăpânirea de sine, împăratul părăsi sala cu o 
glumă filosofică, îşi luă o înfăţişare amabilă, pe care se imprima 
o tristeţe mărinimoasă; în realitate însă, îşi purta săgeata ce i se 
înfipsese în inimă. 

Tocmai atunci se apropie de el retorul Hekebolis, pe care-l 
considera duşman. |! întrebă: 

- Ce doreşti? 

Hekebolis căzu în genunchi şi se porni pe o mărturisire 
plină de căinţă. Îndoiala începuse de mai multă vreme să-i intre 
în suflet; raţionamentele împăratului îl biruiseră însă cu 
desăvârşire. Blestema neagra superstiție galileană; revenea din 
adâncul inimii la amintirile copilăriei, la luminoşii zei olimpieni. 

Împăratul îl ridică pe bătrân, dar emoția îl împiedică să 
vorbească; îl strânse cu toată puterea la piept şi-l sărută pe 
obrajii raşi şi pe buzele pline şi roşii. Căuta privirea lui Cezar din 
Cappadocia, pentru a se bucura de umilirea lui. 

Timp de câteva zile, lulian îl ţinu pe lângă el pe Hekebolis, 
povestind întruna despre convertirea sa; era mândru de 
discipolul său, asemenea unui jertfitor ce se mândreşte cu o 
frumoasă victimă, sau aşa cum un copil se bucură de o jucărie 
nouă, ori un adolescent de prima cucerire. 

Vru să-i dea noului său prieten un loc înalt la Curte, dar 
Hekebolis îl refuză categoric, socotindu-se nevrednic de o atare 
cinstire. Hotărâse să se pregătească sufleteşte, printr-un lung 
noviciat, pentru virtutea olimpiană, să-şi curețe inima de 
nelegiuirea galileană, punându-se în slujba vreunuia dintre 
vechii zei olimpieni. 

lulian îl numi mare sacrificator în Bitinia şi Paflagonia. 

Persoanele ce purtau acest titlu, se chemau, la păgâni, 
arhiepiscopi. 


Arhiepiscopul Hekebolis cârmuia cele două mari ţinuturi 
asiatice şi, pornind pe această nouă cale, o urma cu tot atâta 
succes ca şi pe cea veche. Contribui la convertirea unui mare 
număr de galileeni la credinţa elină. 

El deveni mare sacrificator al renumitului templu al zeiţei 
feniciene Astarte-Atargatis, cea pe care o slujise în copilărie. 
Templul se ridica la jumătatea drumului dintre Calcedon şi 
Nicomedia, pe un promontoriu înalt ce înainta în Propontida. 
Locul se numea Gargara, iar pelerinii veneau acolo din toate 
colţurile lumii, pentru a o adora pe Afrodita Astarte, zeiţă a 
morţii şi a voluptăţii. 


V 


lulian se îndeletnicea cu treburile de stat, într-una din 
marile săli ale palatului său din Constantinopol. 

Dintre coloanele de porfir ale terasei ce dădea spre Bosfor, 
se vedea scânteind marea, de un albastru deschis. Tânărul 
împărat şedea în faţa unei mese rotunde de marmură, încărcată 
cu suluri de papirus şi pergament. Cu capul plecat, silenţiarii îşi 
scârţâiau suliţile egiptene. Câte unii păreau adormiţi, nefiind 
învăţaţi să se scoale la o oră atât de timpurie. Ceva mai retraşi, 
în spatele colonadei, împărtăşindu-şi în şoaptă observaţiile, se 
aflau Hekebolis şi lulius Mavricus, un demnitar cu faţa 
inteligentă şi morocănoasă. 

După părerea generală, acest elegant sceptic de Curte era 
unul dintre ultimii admiratori ai lui Lucian, zeflemitorul din 
Samosata, autorul veninoaselor dialoguri în care-i ironiza cu 
atâta necruţare pe toţi idolii Olimpului şi Golgotei, toate tradiţiile 
Eladei şi ale Romei. 

lulian îi dicta, cu glas monoton, o scrisoare către marele 
sacrificator al Galileei, Arsace: 

„Nu le îngădui sacrificatorilor să se ducă la teatru, să bea 
prin cârciumi, să practice îndeletniciri josnice. Respectă-i pe cei 
ascultători, pedepseşte-i pe cei necredincioşi. Ridică în fiecare 
oraş case de oaspeţi pentru pelerinii care trebuie să se bucure 
în ele de întreaga generozitate, şi nu numai cei elini, dar toţi 
ceilalţi, fără a ţine seama de credinţa căreia îi aparţin. Stabilim, 
spre a fi împărţite în Galatia, treizeci de mii de măsuri de grâu, 


şaizeci de mii de sextari de vin. Distribuie a cincea parte la 
săracii care trăiesc pe lângă temple, iar restul - la pelerini şi 
nevoiaşi. Este ruşinos să-i lipseşti pe elini de mijloacele de trai, 
când la evrei nu există niciun cerşetor, iar galileenii îi hrănesc şi 
pe-ai lor, şi pe-ai noştri. Ei procedează ca nişte oameni care-i 
atrag pe copii cu bunuri, începând cu ospitalitatea, poftind la 
mese de dragoste frăţească pe care le numesc „agape” şi, puţin 
câte puţin, ajung la posturi, flagelări, spaima de lad, demenţa şi 
moartea martirilor. lată care este calea obişnuită urmată de 
duşmanii speciei umane, care se numesc creştini şi fraţi. 
Combate-i prin dărnicia făcută în numele zeilor olimpieni cei 
veşnici. Anunţă în toate oraşele şi satele, că aceasta este 
preocuparea mea sinceră. Dacă aflu că ai lucrat după dorinţa 
mea, îţi voi acorda bunăvoință. Explică-le cetăţenilor că sunt 
gata să le vin în ajutor, oricând şi în orice împrejurare. Dacă vor 
să obţină favoruri de la mine, să se plece în faţa mamei zeilor - 
Dindimena de la Pesinonte - şi s-o slăvească peste tot, în vecii 
vecilor”. 

Se servi masa: pâine de grâu, măsline proaspete şi un vin 
alb şi uşor. lulian mânca şi bea fără să-şi întrerupă lucrul. Dar se 
întoarse deodată şi, arătând talerul de aur pe care se aflau 
măslinele, îl întrebă pe sclavul său preferat, adus de la gali şi 
care-l servea întotdeauna: 

- Pentru ce talerul acesta de aur? Unde-i celălalt, de lut? 

- lertare, stăpâne!... S-a spart. 

- De tot? 

- Nu; numai pe margine... 

- Adu-l! 

Sclavul alergă să aducă talerul cerut. 

- Se mai poate folosi multă vreme încă! spuse lulian. 

Zâmbi. 

- Am observat, prieteni, că obiectele sparte se pot folosi 
mai multă vreme decât cele noi! Mărturisesc că am o slăbiciune 
pentru ele! Găsesc un anume farmec la ele, ca la prietenii cei 
vechi... Mi-e teamă de ceea ce e nou, detest schimbarea. Ne 
pare întotdeauna rău după ceea ce-i vechi... după cele cu care 
ne-am obişnuit. 

Râse vesel de propriile sale vorbe: 

- Uite ce gânduri filosofice se nasc uneori, de la un taler 
spart. 


lulius Mavricus îl trase pe Hekebolis de mânecă: 

- Ai auzit? Acesta-i este felul. Îşi păstrează cu aceeaşi 
sfinţenie talerele sparte şi zeii pe jumătate morţi. Uite cine 
decide soarta lumii! 

lulian îşi mută preocupările de la edicte şi legi, la proiecte 
de viitor. 

Voia să întemeieze în toate oraşele imperiului şcoli, tribune 
pentru interpretarea dogmelor eline, conferinţe, predici 
filosofice, să stabilească formule speciale de rugăciune, să 
instituie refugii pentru oamenii virtuoşi şi pentru cei ce se 
consacrau castităţii şi meditaţiei. 

- Vezi? îi şopti Mavricus lui Hekebolis; mânăstiri în cinstea 
Afroditei şi a lui Apollo... Dintr-una într-alta! 

- Da, prieteni, vom îndeplini toate acestea, cu sprijinul 
zeilor, conchise împăratul. Galileenii vor să convingă lumea că 
mila este monopolul lor, deşi ea aparţine tuturor filosofiilor, 
indiferent de zeii pe care-i cinstesc. Am venit pentru a 
propovădui lumii o nouă iubire, nu una smerită şi superstiţioasă, 
ci liberă şi plină de bucurie, ca cerul însuşi al Olimpienilor! 

Îşi purtă asupra celor de faţă privirea scrutătoare şi nu găsi, 
pe feţele demnitarilor, ceea ce căuta. 

Intrară în sală trimişi ai profesorilor creştini de retorică şi 
filosofie. Apăruse de curând un edict, care le interzicea 
institutorilor galileeni predarea elocinţei antice. Retorii creştini 
trebuiau să renunţe la credinţa lor, sau să părăsească şcolile. 

Ţinând un sul în mână, unul dintre funcţionari, un om 
mărunt şi slab, năuc şi semănând cu un papagal bătrân, se 
apropie de împărat, însoţit de doi elevi diformi şi roşii la faţă. 

- Fie-ţi milă de noi, îndrăgit al zeilor! 

- Cum te cheamă? îl întrerupse lulian. 

- Papirian, cetăţean roman. 

- Ei bine, vezi, dragul meu Papirian? Nu vă doresc 
nicidecum răul. Dimpotrivă... rămâneţi galileeni... 

Bătrânul căzu la picioarele împăratului şi le îmbrăţişă. 

- Sunt patruzeci de ani de când predau gramatica... Ştiu 
mai bine ca oricine Homer şi Hesiod... 

- Ce-mi ceri?... întrebă August, cu asprime. 

- Am şase copii, stăpâne!... Nu-mi lua ultima bucată de 
pâine! Elevii mă iubesc. Întreabă-i dacă-i învăţ un lucru rău. 


Emoţia îl împiedica pe Papirian să vorbească mai departe 
şi-şi arăta elevii, care nu ştiau cum să-şi ascundă mâinile şi se 
holbau, îmbujoraţi la faţă. 

- Nu, prieteni, spuse împăratul încet şi, totodată, cu 
fermitate. Legea este dreaptă. Găsesc că este absurd ca 
profesorii creştini să-l explice pe Homer şi să-i tăgăduiască 
totodată pe zeii pe care i-a cântat Homer. Dacă vă închipuiţi că 
învățații noştri n-au făcut decât să compună fabule asupra zeilor 
noştri, duceţi-vă mai bine la biserică, să-i comentaţi pe Luca şi 
pe Matei!... Daţi-vă seama, galileeni, o fac în interesul vostru... 

Cineva din rândul retorilor vorbi încet: 

- În interesul nostru, vom ajunge să crăpăm de foame! 

- Vă e teamă să vă profanaţi înţelepciunea cea mincinoasă 
cu ceea ce este mult mai rău? urmă împăratul, imperturbabil. 
Spuneţi: „Fericiţi cei săraci cu duhul!”. Fiţi voi aceia! Credeţi 
poate că nu cunosc învăţătura voastră? O cunosc mai bine decât 
voi! Văd în preceptele galileene profunzimi pe care nu le-aţi 
visat nicicând!... Dar fiecare cu partea sa; lăsaţi-ne nouă 
înţelepciunea noastră frivolă, biata noastră ştiinţă literară. Ce-aţi 
face voi din aceste izvoare otrăvite? Stăpâniţi o înţelepciune 
mult mai înaltă! Noi avem împărăţia pământească, iar voi - pe 
cea a cerului. Nu e puţin lucru, pentru nişte oameni smeriţi ca 
voi!... Dialectica împinge către erezii liberale... Zău, fiţi simpli ca 
nişte copii. Preafericita ignoranță a pescarilor de la Capernaum 
nu este oare mai presus decât toate dialogurile platoniciene? 
Întreaga înţelepciune a galileenilor se cuprinde în acest cuvânt: 
„Crede!”... Dacă eraţi creştini adevăraţi, voi retorii, aţi fi 
binecuvântat legea noastră. In această clipă, nu sufletul, ci 
trupul vostru e cel care se răzvrăteşte; trupul vostru, care-şi 
găseşte plăcerea în păcat. lată tot ce am vrut să vă spun; sper 
că mă veţi aproba şi veţi constata că împăratul roman se 
preocupă, mai mult decât voi înşivă, de mântuirea sufletelor 
voastre! 

lulian străbătu mulţimea  nefericiţilor retori, calm şi 
mulţumit de cuvântarea sa. Rămas în genunchi, Papirian îşi 
smulgea părul rar şi alb de pe cap. 

- Pentru ce, Regină a cerului, pentru care păcate îngădui 
asemenea lucruri? 

Văzând durerea dascălului lor, cei doi elevi îşi ştergeau 
ochii holbaţi cu pumnii lor roşii. 


VI 


lulian îşi aducea aminte de nesfârşitele conflicte dintre 
ortodocşi şi arieni, ce avuseseră loc sub Constanțiu, la Sinodul 
din Mediolanum. Gândi să profite de această animozitate şi 
hotărî să convoace, după pilda înaintaşilor săi creştini 
Constantin cel Mare şi Constanțiu, un sinod ecumenic. 

În cursul unei convorbiri intime, declarase cândva 
prietenilor săi uimiţi că, în loc să-i persecute pe galileeni, voia să 
le dea deplină libertate religioasă şi să-i readucă din exil pe 
donatişti, semiarieni, cecilieni, marchionişti, montanişti şi alţi 
eretici, alungaţi în urma sinoadelor lui Constantin şi Constanțiu. 
Era încredinţat că, pentru desfiinţarea creştinismului, nu exista 
o cale mai bună. 

- Veţi vedea, prieteni, spunea împăratul, când se vor 
întoarce cu toţii la locurile lor iniţiale, cum se va isca o 
asemenea luptă între aceşti fraţi, încât se vor apuca să se sfâşie 
ca nişte păsări răpitoare scăpate din cuşcă în arena unui circ şi 
vor da pradă batjocurii numele Învăţătorului lor, mai curând 
decât aş obţine eu, prin persecuții şi suplicii. 

lulian trimise în toate părţile Imperiului roman edicte şi 
scrisori, prin care îngăduia întoarcerea celor exilați. In acelaşi 
timp, cei mai înţelepţi profesori galileeni fură invitaţi la palatul 
din Constantinopol, pentru o discuţie pe o temă religioasă. Cei 
mai mulţi invitaţi nu cunoşteau scopul şi tema sinodului, 
epistolele fiind scrise într-un mod nedesluşit. Mulţi înţeleseră că 
era vorba de o viclenie a Apostatului şi, pretextând câte o boală, 
nu se prezentară la apel. 

Azurul dimineţii părea întunecat faţă de albeaţa sclipitoare 
a dublei colonade, ce înconjura marea curte cunoscută sub 
numele de „Atriumul lui Constantin”. Cu bătăi uşoare şi vesele 
din aripi, porumbei albi dispăreau în adâncul cerului, asemenea 
unor fulgi de zăpadă. În centrul atriumului se înălța statuia 
Afroditei Callipyge, iar marmura ei umedă se arginta la soare, 
asemenea unui trup viu. Trecând pe lângă ea, călugării îşi 
întorceau privirea, căutând să n-o vadă; ea rămânea, totuşi, 
printre ei, seducătoare şi proaspătă. 


Nu era secretă intenţia cu care lulian alesese locul acela, 
pentru sinodul galilean. 

Veşmintele întunecate ale călugărilor păreau aici încă mai 
negre, iar figurile slăbite de privaţiuni - mai posomorâte. 
Alunecau, aruncând pe marmura însorită umbre diforme. 

Cu toţii se simțeau stânjeniţi. Fiecare se străduia să ia o 
înfăţişare indiferentă, chiar prezumţioasă, prefăcându-se că nu-l 
vedea pe vecinul duşman şi aruncându-i pe furiş priviri curioase, 
pline de dispreţ. 

- Sfântă Maică a Domnului! Ce-i asta? Unde-am căzut? 
spuse bătrânul episcop Eustațiu din Sevastia, supărat. Lăsaţi-mă 
să trec, ostaşi! 

-  Uşurel,  uşurel, prietene! îi răspunse centurionul 
lăncierilor, barbarul Dalagaif, împingându-l politicos de la uşă. 

- Mă-năbuş în această putoare eretică! Lăsaţi-mă să trec! 

- Prin voia divinului august, toţi cei veniţi la conciliu... 
răspunse Dalagaif, reţinându-l fără înduplecare. 

- Dar ăsta nu e un conciliu! E o vizuină de tâlhari! se 
indignă Eustațiu. 

Se găseau printre galileeni oameni veseli, care râdeau de 
înfăţişarea provincială şi de puternicul accent armenesc al lui 
Eustațiu care, pierzându-şi curajul, se linişti şi se cuibări într-un 
colţ, murmurând: 

- Doamne! Doamne! Cu ce ţi-am greşit? 

Evandru din Nicomedia se căia şi el că venise şi că-l 
adusese pe discipolul lui Didim, pe fratele luventin, proaspăt 
venit la Constantinopol. Era unul dintre cei mai mari 
dogmaticieni ai epocii sale, un om cu un spirit profund şi 
perspicace. Îşi ruinase sănătatea şi îmbătrânise înainte de 
vreme, adâncit în cărţile sale; aproape că-şi pierduse vederea şi, 
în ochii săi miopi, se citea întotdeauna oboseala. 

Nenumărate erezii îi asediau creierul, nu-i dădeau pace, îi 
tulburau visele şi, totodată, îl atrăgeau prin fineţea şi 
subtilităţile lor. Evandru le aduna într-un manuscris enorm, 
intitulat: Împotriva ereticilor, cu o pasiune asemănătoare cu cea 
a amatorilor de lucruri rare. Le căuta cu nesat, îşi închipuia cele 
care puteau să existe şi, cu cât le combătea mai aprig, cu atâta 
îl acaparau mai mult. Se ruga uneori lui Dumnezeu să-i 
dăruiască o credinţă simplă, iar Dumnezeu refuza să-i acorde 
simplitatea. 


În viaţa de toate zilele, era timid, naiv şi neajutorat ca un 
copil. Nu era nicio greutate pentru oamenii răi să-l păcălească, 
iar zeflemitorii povesteau mii de anecdote despre el. 

Cufundat în visările sale teologice, episcopul se găsea 
mereu în situaţii supărătoare. 

Venise la acest ciudat sinod poate şi din nebăgare de 
seamă, fără a se gândi unde şi pentru ce se duce, atras de 
speranţa de a descoperi o nouă erezie. 

Acum, se strâmba de dezgust şi-şi ascundea cu mâna ochii 
slăbiţi de razele prea puternice ale soarelui. Ar fi preferat să se 
întoarcă la cărţile sale, în camera sa întunecoasă. 

Evandru nu-i dădea drumul lui luventin şi-l apăra împotriva 
ispitelor, criticând diferitele erezii. 

În mijlocul sălii se plimba un bătrân voinic, cu pomeţii 
proeminenţi, cu capul aureolat de un păr bogat şi cenuşiu. Era 
episocpul septuagenar Purpurius, un african donatist, chemat de 
lulian din exil. 

Nici Constantin şi nici Constanțiu nu izbutiseră să înăbuşe 
erezia donatiştilor. De cincizeci de ani curgeau întruna valuri de 
sânge în Africa, din pricina nedreptei destituiri a unui donatist în 
locul unui cecilian, sau a unui cecilian în locul unui donatist, 
problema rămânând însă, mai departe, confuză. Cele două secte 
se omorau între ele şi nu era posibil să se prevadă sfârşitul 
acestor lupte fratricide, ce se dădeau nu în jurul a două opinii, ci 
a două denumiri. 

luventin observă că un episcop cecilian care trecea prin 
faţa lui Purpurius atinse cu colţul patrafirului veşminele 
donatistului. Acesta se întoarse bombănind a dezgust, îşi apucă 
stofa între două degete şi o scutură de câteva ori, în aşa fel 
încât să-l vadă toată lumea. 

Evandru îi povesti lui luventin că dacă un episocp cecilian 
intra din întâmplare într-o biserică a donatiştilor, era izgonit, iar 
dalele pe care le atinsese cu piciorul erau spălate cu apă sărată. 

In spatele lui Purpurius mergea, urmărindu-l pas cu pas ca 
un câine, credinciosul său paznic personal, un african uriaş şi pe 
jumătate sălbatic, negricios, înfricoşător, cu nasul teşit şi buzele 
groase: era diaconul Leonas, înarmat cu o bâtă pe care şi-o 
strângea în mâinile nervoase. Era un ţăran etiopian din secta 
mutilatorilor, numiţi circumce!/liones. Aceştia alergau pe drumul 


mare cu arma în mână şi le ofereau trecătorilor bani, pentru ca 
aceştia să-i ucidă, ameninţându.-i: 

- Omorâţi-ne, sau vă omorâm noi pe voi! 

Ei se strângeau de gât unii pe alţii, se frigeau, se înecau în 
numele lui Hristos, dar nu se spânzurau, deoarece luda 
Iscarioteanul se spânzurase. Se aruncau uneori câte o bandă 
întreagă de asemenea fanatici într-o prăpastie, cântând psalmi 
şi susţinând că sinuciderea întru slava lui Dumnezeu curăța 
sufletul de toate păcatele, iar poporul îi socotea martiri. Inainte 
de a muri, se dedau tuturor plăcerilor, mâncau, beau, violau 
femei. Mulţi dintre ei nu foloseau spada, fiind interzisă de 
Hristos; dar îi doborau în schimb pe eretici şi pe păgâni cu 
măciuci enorme, cu cugetul împăcat - „după Scriptură”. Vărsând 
sângele, strigau: 

- Slavă lui Dumnezeu! 

lar paşnicii locuitori ai oraşelor africane se temeau mai mult 
de acest strigăt sacru, decât de sunetul trâmbiţelor de luptă sau 
de răgetul leilor. Donatiştii îi considerau pe circumcelliones 
drept paznici ai lor. Întrucât ţăranii etiopieni nu prea înțelegeau 
disputele bisericeşti donatiştii le arătau dinainte pe cei pe care 
trebuiau să-i doboare - „după Scriptură”. 

Evandru atrase atenţia lui luventin asupra unui băieţandru 
frumos, cu faţa blândă şi naivă, ca a unei fete. Era un cainit. 

- Binecuvântaţi să fie fraţii noştri cei nesupuşi, Cain, Ham, 
locuitorii Sodomei şi Gomorei, fii ai Prea Inaltei şi Sfintei 
Înţelepciuni, predicau cainiţii. Veniţi la noi, voi toţi cei alungaţi, 
răzvrătiți, blestemaţi! Binecuvântat să fie luda! El a fost singurul 
dintre apostoli, iniţiat în ştiinţa înaltă! L-a trădat pe Hristos, 
pentru ca Hristos să moară şi să învieze, pentru că luda a ştiut 
că moartea lui Hristos va mântui lumea! Cel ce se iniţiază în 
înţelepciunea noastră, trebuie să treacă peste toate limitele, să 
îndrăznească să facă totul, să dispreţuiască materia, să calce-n 
picioare teama şi, înfăptuind toate păcatele şi dedicându-se 
tuturor plăcerilor cărnii, să ajungă la dezgustul faţă de materie, 
la cea mai înaltă puritate sufletească. 

- Priveşte, luventin, iată un om care se crede mai presus de 
arhangheli şi serafimi, spuse Evandru, arătând un egiptean 
tânăr şi zvelt, care se ţinea departe de toată lumea, îmbrăcat 
după ultima modă bizantină, cu mâinile albe încărcate de inele, 


cu un zâmbet spiritual pe buzele vopsite ca ale unei curtezane. 
Se numea Casiodor şi era valentinian. 

- La ortodocşi, susţinea Casiodor, sufletul este ca la 
animale, dar lipsit de spirit, cum avem noi. Noi suntem singurii 
iniţiaţi în misterele Gnosis-ului şi ale divinului Plerum; suntem 
aşadar singurii vrednici de a ne numi oameni. Toţi ceilalţi sunt 
porci sau câini. 

Discipolilor săi, Casiodor le spunea: 

- Voi trebuie să cunoaşteţi toată lumea, dar pe voi nu 
trebuie să vă cunoască nimeni. Faţă de profani, renegaţi Gnosis- 
ul. Tăceţi şi dispreţuiţi mărturiile. Dispreţuiţi profesiunea de 
credinţă şi martiriul. lubiţi tăcerea şi misterul. Fiţi pentru 
duşmanii voştri, nevăzuţi şi de neatins, asemenea forţelor 
imateriale. Creştinii obişnuiţi au nevoie de fapte bune, pentru 
mântuirea lor. Cei ce stăpânesc cea mai înaltă ştiinţă despre 
Dumnezeu - Gnosis-ul, nu au nevoie de asemenea fapte. Noi 
suntem fii ai luminii, iar ei - fii ai întunericului. Noi nu ne temem 
de păcat, căci ştim ceea ce-i trebuie trupului - materiei, şi 
sufletului - imaterialului. Ne aflăm atât de sus, încât nu putem 
să cădem, oricare ar fi greşelile noastre. Inima noastră rămâne 
neprihănită în vâltoarea plăcerilor materiei şi, asemenea aurului 
curat, nu-şi pierde strălucirea, chiar şi în noroi! 

luventin văzu acolo şi un bătrân suspect, cu priviri piezişe, 
cu expresia voluptuoasă a sălbăticiunilor, adamitul Prodicus, 
desfăşurân- du-şi învăţătura care-i reda înapoi lui Adam 
nevinovăția primordială. Adamiţii îşi îndeplineau ritualurile în 
pielea goală, într-o biserică încălzită ca o baie şi numită 
„Edenul”. Asemenea primilor noştri strămoşi, nu se ruşinau de 
goliciunea lor şi afirmau că, la ei, toţi bărbaţii şi toate femeile se 
deosebeau printr-o înaltă pudoare a sufletului, deşi nevinovăția 
acestor întruniri paradisiace fusese întotdeauna îndoielnică. 

Alături de adamitul Prodicus se aşezase pe jos o femeie 
palidă în veşmânt episcopal, cu un superb obraz auster, părul 
cărunt, pleoapele lăsate pe jumătate, de oboseală: era profeta 
montaniştilor. Câţiva copti cu faţa galbenă o îngrijeau cu 
devotament, o priveau plini de dragoste şi o numeau 
„Porumbiţa cerească”. Consumându-se ani îndelungaţi în extaze 
de dragoste neîmplinită, propovăduia că rasa umană trebuie 
năruită, prin abstinenţă. 


În numeroasele lor grupuri de pe dealurile arse ale Frigiei, 
în preajma ruinelor Pepuzei, aceşti visători anemiaţi stăteau 
nemişcaţi, cu privirea aţintită pe o anume linie a zării, de unde 
trebuia să apară Mântuitorul. In serile ceţoase vedeau, deasupra 
câmpiei cenuşii, în nori, prin razele de aur topit, Slava lui 
Dumnezeu, noul Sion coborând pe pământ. Se scurgeau anii 
unul după altul, iar ei mureau cu nădejdea că împărăţia 
cerească al lui Dumnezeu urma să coboare până la urmă, pe 
ruinele Pepuzei. 

Ridicându-şi uneori pleoapele obosite şi aţintindu-şi privirea 
tulbure în depărtare, profeta murmura, în limba siriană: 

- Maran Ata! Vine Domnul! 

lar copţii cei palizi se aplecau către ea, pentru a auzi mai 
bine. luventin asculta explicaţiile lui Evandru şi se gândea că 
toate acestea semănau cu un vis ciudat şi chinuitor. | se 
strângea inima de o milă amară. 

Se făcu linişte. Toate privirile se îndreptară spre acelaşi loc: 
la marginea opusă a atriului se afla, pe o estradă de marmură, 
împăratul lulian. Figura sa avea o expresie de siguranţă. Voia să 
pară indiferent; dar în ochi îi lucea, din când în când, o scânteie 
de răutate triumfătoare. Purta hlamida cea simplă şi albă a 
filosofilor. 

- Bătrâni şi învăţători, vorbi augustul adresându-se celor de 
faţă, am socotit de cuviinţă să dovedim supuşilor noştri care se 
îndeletnicesc cu învăţătura galileană, toată îngăduinţa şi 
mărinimia noastră. Faţă de cei rătăciţi, trebuie să se nutrească 
mai degrabă milă, decât ură; cei îndârjiţi trebuie aduşi la adevăr 
prin îndemnuri, şi nicidecum prin lovituri, jigniri sau chinuri 
trupeşti. În dorinţa de a restabili pacea în lumea atât de multă 
vreme tulburată de neînțelegerile religioase, v-am convocat pe 
voi, savanţi galileeni. Sperăm că veţi da, sub protecţia noastră, 
pilda  înaltelor virtuţi ce se potrivesc demnităţii voastre 
spirituale, credinţei şi înţelepciunii voastre. 

Asemenea unui orator experimentat, îşi rostea discursul 
dinainte pregătit, însoţindu-l cu frumoase gesturi. Dar în aceste 
cuvinte pline de bunăvoință, se strecurau uneori pumnale 
otrăvite. 

Făcu să se înţeleagă, între altele, că nu uitase de stupidele 
şi josnicele altercaţii ce avuseseră loc la Sinodul din 
Mediolanum, sub Constanțiu. Cu un zâmbet răutăcios, rosti 


numele câtorva îndrăzneţi care, regretând că nu mai erau 
îngăduite persecuțiile, martirizarea şi uciderea fraţilor întru 
credinţă, împingeau poporul la revoltă, îl întărâtau, aruncau paie 
pe foc şi umpleau lumea de o furie fratricidă. Aceştia erau 
adevărații duşmani ai omenirii, vinovaţii de înfăptuirea celui mai 
mare rău: anarhia. 

Îşi încheie cuvântarea cu aceste cuvinte neaşteptate, în 
care răzbătea ironia: 

- l-am chemat din exil pe fraţii voştri, alungaţi de sinoadele 
lui Constantin şi Constanțiu, în dorinţa de a acorda libertatea 
unor cetăţeni ai Imperiului roman. Trăiţi în pace, galileeni, după 
sfaturile Învăţătorului vostru. Pentru deplina înlăturare a 
discordiilor, vă încredinţăm, înţelepţi dascăli, datoria de a stabili 
o singură profesiune de credinţă pentru galileeni, trecând peste 
toate pornirile şi unindu-vă într-o dragoste frăţească! lată pentru 
ce v-am convocat în lăcaşul nostru, urmând pilda înaintaşilor 
noştri. judecaţi şi hotărâți după autoritatea pe care v-a dat-o 
Biserica. Noi ne retragem, acordându-vă toată libertatea şi 
aşteptând înţeleapta voastră hotărâre. 

Îainte de a da răgaz cuiva să se recunoască sau să 
răspundă la această ciudată cuvântare, lulian ieşi din atrium 
înconjurat de prietenii săi filosofi şi dispăru. 

Tăceau cu toţii. Cineva trase un suspin adânc, după care nu 
se mai auzi, în liniştea ce se lăsă, decât bătaia veselă din aripi a 
porumbeilor şi clipocitul fântânii. 

Pe dalele înalte de marmură ale tribunei cezarului, apăru 
deodată bătrânul cel blajin, cu un aer provincial şi cu un accent 
armenesc, de care râsese toată lumea. Avea faţa roşie, iar ochii 
îi ardeau de îndrăzneală: cuvântarea împăratului îl jignise pe 
bătrânul episcop. Însufleţit de pornirea inimii, uitându-şi de 
timiditate, Eustațiu înaintă către membrii sinodului: 

- Părinţi şi fraţi! Să ne despărţim în pace! Cel ce ne-a 
chemat aici pentru a ne ocări şi a ne ispiti, nu cunoaşte nici 
canoanele Bisericii, nici rânduielile conciliilor; urăşte până şi 
numele lui Hristos! Să nu-i bucurăm aşadar pe duşmanii noştri, 
să nu rostim vorbe de mânie! Vă implor, în numele Dumnezeului 
celui veşnic!... Să ne despărţim în linişte. 

Rosti aceste cuvinte cu glas înalt şi puternic, cu ochii aţintiţi 
pe galeria superioară ascunsă de draperii de purpură: înconjurat 
de prietenii săi filosofi, împăratul apărea dintre coloane. Un 


murmur de uimire şi de spaimă străbătu asistenţa. lulian îl 
privea pe Eustațiu drept în faţă, iar bătrânul înfrunta această 
privire. Împăratul păli. 

In clipa aceea, donatistul Purpurius îl împinse cu brutalitate 
pe episcop şi-i luă locul la tribună. 

- Nu-l ascultați! strigă Purpurius. Nu vă despărțiți, nu 
înfruntaţi voinţa augustului! Cecilienii îi poartă pică, pentru că 
ne-a eliberat... 

- Nu, credeţi-mă, nu, fraţii mei! protesta Eustațiu. 

- Lăsaţi-ne, blestemaţilor! Nu suntem fraţii voştri! Noi 
suntem spicele curate ale lui Dumnezeu, iar voi - paiele uscate 
sortite focului... 

Şi arătându-l pe împăratul renegat, Purpurius urmă solemn 
ca şi cum ar fi cântat un epitalam în cinstea sa: 

- lată-l pe mântuitorul nostru! Priviţi!... Slavă prea- 
milostivului şi prea-învăţatului august! Vei călca în picioare 
năpârca şi şopârla, vei înfrânge leul, căci îngerii veghează 
asupra ta, în toate faptele tale!... Slavă ţie! 

Mulțimea deveni atunci furtunoasă. Unii susțineau că 
trebuia urmat sfatul lui Eustațiu, alţii cereau cuvântul, nevrând 
să piardă prilejul de a-şi expune ideile în faţa unui conciliu 
religios. Figurile se însufleţeau, glasurile se umflau. 

- Să îndrăznească acum un episcop cecilian să intre într- 
una din bisericile noastre! triumfa Purpurius. Ne vom pune 
mâinile pe capul său, nu pentru a ni-l unge drept păstor, ci 
pentru a-i sparge ţeasta! 

Mulţi uitară de scopul adunării şi se angajară în discuţii 
subtile, căutând să-şi ia unii altora auditoriul. 

Venit din Egipt şi înconjurat de curioşi, vasilianul Trifon 
arăta o amuletă de cristal străveziu, purtând misteriosul cuvânt 
„Abraxas”. 

- Cel ce va pătrunde înţelesul cuvântului „Abraxas”, spunea 
Trifon, va atinge suprema libertate, va deveni nemuritor şi, 
gustând din toate păcatele, nu va fi pătat de niciunul din ele. 
Abraxas reprezintă prin litere numărul înălțimilor cereşti: trei 
sute şaizeci şi cinci. Deasupra regilor sunt o sută şaizeci şi cinci 
de sfere cereşti, deasupra ierarhiior de îngeri şi arhangheli se 
află un oarecare neant fără nume, întrecând în frumuseţe toate 
luminile, nemişcat şi steril... 


- Neantul fără nume, nemişcat şi steril, se află în capul tău 
cel prost! se indignă un episcop arian, îndreptându-şi pumnii 
strânşi spre Trifon. 

Urmându-şi obiceiul, gnosticul tăcu pe loc, îşi strânse 
buzele într-un zâmbet dispreţuitor şi, ridicându-şi degetul 
arătător. 

- Înţelepciune! Înţelepciune! murmură şi o şterse. 

Susţinută de eunucii copti îndrăgostiţi de ea, profetesa din 
Pepusa, stând în picioare, înfricoşătoare, palidă, cu părul 
desfăcut şi cu ochii tulburi gemea fără a vedea şi fără a auzi: 

- Maran Ata! Vine Domnul! 

Discipolii lui Epifanie, adolescentul semi-zeu sau martir 
creştin adorat în capelele din Cefalonia, declamau: 

- Frăţie şi egalitate! Nu există alte legi! Distrugeţi tot! Să 
devină totul bun al tuturor, averi, femei, pământuri, precum 
iarba, apa, aerul şi soarele! 

Ofiţii, adoratori ai şerpilor, înălţau deasupra capetelor o 
cruce cu o năpârcă de la Nil domesticită şi încolăcită pe ea. 

- Înţelepciunea şarpelui, spuneau ei, le dă oamenilor 
cunoaşterea binelui şi a răului. Acesta este mântuitorul, 
Ophiomorphos, cel în formă de şarpe. Nu vă temeţi de nimic, 
ascultaţi-l, gustaţi din fructul oprit şi veţi fi asemenea zeilor! 

Cu o îndemânare de scamator, un marcosian parfumat şi 
cârlionţat, seducător de femei, înălța cât mai sus o cupă de 
cristal plină cu apă şi-i invita pe curioşi: 

- Priviţi spectacolul! Apa va da în clocot şi se va preschimba 
în sânge! 

Colarbasienii numărau cu repeziciune pe degete şi 
demonstrau că toate cifrele lui Pitagora, toate misterele cerului 
şi ale pământului erau conţinute în literele alfabetului grecesc: 

- Alpha, Omega - începutul şi sfârşitul. lar între ele - 
Treimea, Beta, Gamma, Delta, - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt! Vedeţi 
cât e de simplu. 

Fabioniţii, carpocraţienii cei mâncăcioşi, barbeloniţii cei 
desfrânaţi predicau inepţii atât de infame, încât oamenii 
înzestrați cu cât de puţin simţ al moralei îşi astupau urechile. 
Mulţi acționau asupra ascultătorilor prin forţa de atracţie asupra 
imaginaţiei, pe care o exercită monstruosul şi nebunia. 

Fiecare era convins de propria sa dreptate şi se duşmăneau 
toţi între ei. 


Până şi acea măruntă sectă pierdută în provinciile 
îndepărtate ale Africii - cea a rogatienilor, asigura că, la 
revenirea sa pe pământ, Hristos nu ar găsi adevărata înţelegere 
a Evangheliei nicăieri în altă parte decât la ei, în cele câteva 
sate din Mauritania. 

Uitând de luventin, Evandru din Nicomedia abia mai apuca 
să-şi scrie pe tăblițe despre noile erezii, bucuros ca un amator 
care descoperă un bibleou rar. 

lar în acest timp, din galeria superioară, tânărul împărat, 
înconjurat de filosofi îmbrăcaţi în veşmânt alb, îi privea cu ochii 
plini de o mulţumire răuvoitoare pe aceşti oameni nebuni. 
Pitagoricianul Proclus, Nimfidian, Eugenius Priscus, Edesias, 
divinul lamblicus, cuviosul episcop Hekebolis erau alături de el; 
nu râdeau şi nici nu glumeau; îşi păstrau figura impasibilă şi 
atitudinea decentă. Dar uneori le rătăcea, pe buzele strânse, 
câte un zâmbet de milă. Se desfăşura, într-adevăr, banchetul 
înţelepciunii elene. Priveau în jos, asemenea zeilor privindu-i pe 
oameni duşmănindu-se, asemenea amatorilor de circ care 
urmăresc fiarele sfâşiindu-se între ele. La umbra draperiilor de 
purpură, se simțeau apăraţi de bunăstarea lor, în timp ce jos 
galileenii asudau, proferând anateme şi predici. 

În toiul confuziei generale, un tânăr cainit efeminat sări la 
tribună şi strigă, cu un glas atât de inspirat, încât toată lumea se 
întoarse către el, uimită de îndrăzneala sa: 

- Binecuvântaţi să fie cei ce nu se supun lui Dumnezeu! 
Binecuvântaţi să fie Cain, Ham, luda, cei din Sodoma şi Gomora! 
Binecuvântat să fie fratele lor, Îngerul Infinitului şi al 
Întunericului! 

Episcopul Purpurius, căruia nu i se mai îngăduise de o oră 
să scoată o vorbă, vrând să-şi uşureze cugetul, se repezi asupra 
cainitului şi-şi ridică asupră-i mâna nervoasă, „pentru a închide 
gura nelegiuitului!”. 

Îl opriră: 

- Părinte, nu se cuvine! 

- Lăsaţi-mă! Lăsaţi-mă! Nu voi îngădui asemenea infamie! 
urla Purpurius. Poftim, sămânță a lui Cain! 

Şi donatistul îl scuipă în faţă pe cainit. 

Urmă o învălmăşeală care ar fi degenerat în bătaie, dacă 
ostaşii romani nu o curmau. Despărţindu-i pe galileeni, le 
spuneau: 


- Nu trebuie să vă purtaţi astfel, la Curte! Nu aveţi loc 
destul să vă bateţi, prin bisericile voastre? 

Il apucară pe Purpurius şi vrură să-l scoată afară. 

El strigă: 

- Leones! Diacone Leones! 

Diaconul îi respinse pe ostaşi, aruncă pe doi dintre ei la 
pământ, îl desprinse pe Purpurius şi cumplita măciucă a 
circumcellionului şuieră peste capetele heresiarcilor. 

- Slavă lui Dumnezeu! urlă africanul, căutându-şi o victimă. 

Măciuca se lăsă deodată în jos, din mâinile sale slăbite. 
Toată lumea rămase împietrită. Ţipătul ascuţit al unuia dintre 
eunucii profetesei din Pepusa rupse tăcerea. Căzută în genunchi 
şi cu chipul schimonosit de spaimă, aceasta arătă tribuna: 

- Diavolul, diavolul! Uitaţi-l pe diavol! 

Pe podiumul de marmură apăruse peste mulţimea de 
galileeni, cu braţele încrucişate pe piept, calm şi măreț în ţinuta 
albă a anticilor filosofi, împăratul lulian. Ochii îi ardeau de o 
bucurie cumplită şi multora renegatul le păru a fi, în acea clipă, 
la fel de rău şi de puternic ca diavolul. 

- lată cum îndepliniţi voi, galileenii, legea iubirii! vorbi către 
mulţimea înspăimântată. Văd acum cât de mult valorează mila 
şi iertarea voastră!... Vă voi rosti cuvintele Învăţătorului vostru: 
„Nenorocire vouă, legiuitori, căci aţi luat cheia Împărăției 
Cerurilor, nu aţi intrat în ea şi-i împiedicaţi şi pe alţii să intre! 
Nenorocire vouă, scribi şi farisei!” 

După ce se bucură îndeajuns de tăcuta lor înmărmurire, 
adăugă fără grabă: 

- Dacă nu vă pricepeţi să vă conduceţi, v-o spun pentru a 
evita nenorociri încă şi mai mari: ascultaţi-mă, galileeni, şi 
supuneţi-vă! 


VII 


Pe când lulian părăsea atrium-ul lui Constantin şi, coborând 
scara cea largă, se îndrepta către ritualul de jertfă de la templul 
mic de lângă palat, închinat zeiţei bucuriei - Tihe, se apropie de 
el bătrânul episcop Marys din Calcedon, gârbovit şi cu părul alb. 
II ducea un copil de mână pe cel orb. Mulțimea se înghesuia la 


picioarele scării. Cu un gest solemn, episcopul îl opri pe împărat 
şi vorbi: 

- Ascultaţi, neamuri, triburi, oameni de toate vârstele, toţi 
câţi sunteţi pe pământ! Ascultaţi-mă, puteri cereşti, îngeri care-i 
veţi stârpi în curând pe sacrificatori! Nu regele amorean va fi cel 
ce va cădea, nici Ogygies - regele Tebei, ci şarpele însuşi, 
marele spirit, asirianul cel răsculat, vrăjmaşul ordinar care a 
adus pe pământ rânduri de primejdii şi ameninţă cerul! Ascultă, 
Cerule, şi luminează-i pe pământeni! Şi ascultă-mi şi tu însuţi 
profeția, cezare, căci prin gura mea vorbeşte Dumnezeul... 
Zilele tale sunt numărate. Vei pieri curând, aşa cum piere praful 
ridicat de furtună, ca şuieratul săgeţii, ca bubuitul tunetului, ca 
fulgerul cel iute. Fântâna de la Castalia va seca pe veci şi, 
trecând prin faţa ei, oamenii vor râde. Apollo va redeveni un idol 
fără valoare, Dafne - un pom pe care-l plâng poveştile, şi iarba 
va năpădi templele năruite. O, nelegiuiri demne de Sennacherib! 
lată ce prezicem noi, galileenii, oamenii dispreţuiţi, care-l adoră 
pe Cel Răstignit, discipoli ai pescarilor din Caparnaum, la fel de 
simpli ca şi noi; noi cei slăbiţi în urma unor îndelungi posturi, 
morţi pe jumătate, care luptăm în zadar, vă vom răpune totuşi! 
Opune-mi cuvântările tale de sofist împărătesc, silogismele şi 
antitezele tale! Vom vedea cum vorbesc pe la noi pescarii cei 
inculţi... „Va cânta din nou David, cel care, cu nişte biete pietre, 
l-a răpus pe Goliat, i-a învins pe alţii prin smerenie şi l-a 
tămăduit cu armoniile sale pe Saul - cel chinuit de duhul rău!... 
Biserica se purifică astăzi prin prigoană... Fecioare neprihănite, 
aprindeţi torţele! Îmbrăcaţi-l pe episcop cu o cămaşă frumoasă - 
cămaşa lui Hristos, podoaba nunţii noastre! 

Orbul rosti ultimele cuvinte aproape cântând, ca pe textul 
unei liturghii. Mişcată, mulţimea îi răspunse printr-un murmur 
aprobator. Cineva rosti cu glas tare: 

- Amin! 

- Ai terminat, bătrâne? îl întrebă lulian, foarte calm, după 
ce-i ascultase cuvântarea lungă cu un sânge rece imperturbabil, 
ca şi cum nu ar fi fost vorba despre el. Doar buzele i se 
încreţeau, uneori. 

- lată mâinile mele, călăi!... Legaţi-le!... Duceţi-mă la 
moarte!... Doamne, primesc cununa ta! 

Episcopul îşi ridică la cer privirile lipsite de viaţă. 


- Crezi tu, om de treabă, că te voi trimite la cazne? spuse 
lulian. Te-nşeli! Te voi îndepărta în bună pace. Nu afli în inima 
mea mânie împotriva ta. 

- Ce spune? se întrebau oamenii între ei. 

- Nu mă ispiti! Nu-l voi renega pe Hristos! Piei, duşman al 
omenirii! Călăi, duceţi-mă la moarte!... lată-mă! 

- Nu există călăi pe-aici, prietene; nu sunt decât oameni 
simpli şi buni, ca şi tine. Linişteşte-te! Viaţa e mai plictisitoare şi 
mai obişnuită decât crezi. Te-am ascultat cu multă curiozitate, 
fiind un admirator al elocvenţei, chiar şi a celei galileene!... Și 
câte nu am găsit în ea?... Mârşăvia lui Sennacherib, şi regele 
amoreenilor, şi pietrele lui David, şi pe Goliat! Nu ştiţi să fiţi 
simpli în cuvântările voastre. Citiţi-i pe Demostene, pe Platon al 
nostru, şi mai cu seamă - pe Homer! Sunt, într-adevăr, simpli ca 
nişte copii, sau ca nişte zei. Da, învăţaţi de la ei calmul cel 
măreț, galileeni! Nu în furtuni se află Dumnezeu, ci în linişte. 
lată lecţia mea, iată întreaga mea răzbunare, pe care o cauţi tu 
însuţi! 

- Să te prefacă Dumnezeu în stană de piatră, renegatule! 
începu Marys. 

- Dacă Domnul, în mânia sa, mă va orbi, ţie nu-ţi va reda 
vederea! răspunse lulian. 

- Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru orbirea mea! strigă 
bătrânul; ea mă ajută să nu-ți văd chipul blestemat, trădătorule! 

- Câtă răutate, într-un trup atât de firav! Vorbiţi tot timpul 
de umilinţă, de iubire, galileeni! Şi totuşi, câtă ură băgaţi în 
fiecare dintre cuvintele voastre! Am ieşit tocmai de la adunarea 
în care Părinţii erau pe cale ca, în numele lui Dumnezeu, să se 
sfâşie unii pe alţii, ca nişte sălbăticiuni... lar tu, acum, cu 
discursul tău nesăbuit! Pentru ce această ură? Nu sunt oare un 
frate de-al vostru? Oh, dacă-ai şti cât de paşnică şi binevoitoare 
îmi este inima, în acest ceas! Îți urez numai bine şi-i rog pe 
Olimpieni să-şi îndulcească sufletul încrâncenat şi aflat în 
suferinţă, orbule! Du-te-n pace bună şi aminteşte-ţi că galileenii 
nu sunt singurii care ştiu să ierte! 

- Nu-l credeţi, fraţilor! Este o viclenie, o ispită a şarpelui. 
Doamne al lui Israil, fii fără milă! Răzbună-te! 

Fără a mai ţine seamă de blestemele bătrânului, lulian 
străbătu mulţimea, în tunica sa luminoasă sub razele soarelui, 
calm şi mândru, precum un filosof antic. 


VIII 


Noaptea era bântuită de furtună. Câte o rază subţire de 
lună aluneca rareori printre norii furioşi şi se alătura, într-un 
amestec ciudat, sclipirii repezi a fulgerelor. Un vânt cald şi 
pătruns de miresmele sălcii ale algelor putrede sufla violent. 

Pe ţărmul stâng al Bosforului, un călăreț se apropia de nişte 
ruine singuratice. În timpurile străvechi ale troienilor, această 
fortificaţie servise drept turn de pază. Nu mai rămăsese din ea 
decât o grămadă de pietre şi nişte ziduri pe jumătate dărâmate, 
acoperite de ierburi înalte. In partea de jos se găsea o încăpere 
mică, slujind drept adăpost pentru ciobani şi vagabonzi. 

Legându-şi calul de coloana unui pridvor dărâmat, călăreţul 
dădu la o parte tufele de brusture şi bătu la o uşă: 

- Eu sunt, Merohe! Deschide! 

Egipteanca deschise uşa şi-l lăsă să intre în turn. Călărețul 
se apropie de o torţă, care-i lumină figura: era împăratul lulian. 

leşiră din casă. Bătrâna, care cunoştea bine locul, îl ducea 
de mână pe lulian. Inlăturând tufele de scaieţi, descoperi 
intrarea scundă într-o crăpătură a stâncii şi cobori treptele. 
Marea era aproape, vuietul valurilor făcea să tremure pământul; 
zidurile de piatră le apărau însă de vânt. Egipteanca se opri. 

- Uite, stăpâne, o lampă şi cheia. Trebuie s-o întorci de 
două ori. Poarta mânăstirii e deschisă. Dacă dai de fratele 
paznic, să nu te temi; l-am plătit. Numai să nu te-ncurci: este a 
treisprezecea chilie din coridorul de sus, la stânga. 

lulian deschise uşa şi cobori multă vreme o pantă înclinată, 
cu trepte largi din piatră cioplită şi veche. Drumul se îngusta 
curând într-o trecere atât de strâmtă, încât doi inşi nu ar fi putut 
merge alături. Acest drum tainic lega turnul de pază de ţărmul 
opus noii mânăstiri creştine. 

lulian ieşi cu mult deasupra mării, între nişte stânci 
abrupte, roase de flux, şi începu să urce treptele mici, cioplite în 
stâncă. Ajuns pe culme, găsi un zid de cărămidă; fiind 
zgrunţuros, putea să-l escaladeze, pentru a intra în curtea mică 
a mânăstirii. 

Pătrunse într-o curte cu zidurile acoperite de trandafiri, al 
căror parfum devenea ameţitor în acea atmosferă grea. 


Obloanele unei ferestre de la parter nu erau închise pe 
dinăuntru: lulian le desfăcu încet şi intră pe fereastră. Un val de 
aer închis îl lovi în faţă. Mirosea a umezeală, a tămâie, a şoareci, 
a plante medicinale şi a mere proaspete, pe care călugărițele 
grijulii le păstrau în cămări. 

Împăratul o apucă pe un coridor lung, cu un şir dublu de 
uşi. O căută pe cea de a treisprezecea pe stânga şi o deschise 
uşor. O lampă de alabastru lumina slab chilia. Îşi ţinu răsuflarea. 

O femeie îmbrăcată în sobrul veşmânt monahal era culcată 
pe un pat scund. Se vede că adormise în timpul rugăciunii, fără 
a avea timp să se dezbrace. Genele îşi aruncau umbra pe obrajii 
ei palizi şi sprâncenele erau încruntate sever şi maiestuos, ca la 
morţi. 

lulian o recunoscu pe Arsinoe. 

Se schimbase mult; numai părul îi rămăsese acelaşi, de aur 
ars la rădăcină şi, către vârf, galben deschis ca mierea sub 
razele soarelui. 

Pleoapele îi tresăriră şi oftă. 

Lui lulian i se profilă în faţa ochilor trupul mândru al 
amazoanei, scăldat în lumină, orbitor ca marmura aurie a 
Parthenonului; cu o dragoste copleşitoare, îşi întinse braţele 
către călugăriţa care dormea la umbra crucii negre şi şopti: 

- Arsinoe! 

Fata îşi deschise ochii, îl privi fără uimire şi fără teamă, ca 
şi cum ar fi ştiut că urma să vină. Revenindu-şi însă, se înfioră 
şi-şi şterse fruntea cu mâna. 

lulian se apropie de ea. 

- Nu-ţi fie teamă de nimic. Spun o vorbă şi plec. 

- De ce-ai venit? 

- Vreau să ştiu dacă, într-adevăr... 

- N-are importanţă. Noi nu ne vom înţelege. 

- Crezi cu adevărat în El, Arsinoe? 

Ea nu-i răspunse; îşi plecă doar ochii. 

- Îți aminteşti de noaptea nostră de la Atena? urmă 
împăratul. Îţi aminteşti cum m-ai ispitit pe mine, călugăr 
galilean, la fel cum încerc acum eu însumi să te ispitesc! 
Mândria, puterea de odinioară se văd şi-acum pe faţa ta, 
Arsinoe, şi nicidecum umilinţa unei sclave a galileenilor! Spune- 
mi adevărul! 

- Doresc puterea, spuse ea, încet. 


- Puterea! Îţi aminteşti atunci de legământul nostru? strigă 
lulian, bucuros. 

Ea dădu din cap, cu un zâmbet trist: 

- O, nul!... Puterea asupra oamenilor nu merită. O ştii tu 
singur! Vreau să mă domin pe mine însămi. 

- Şi pentru asta, te duci în pustiu? 

- Da... şi pentru libertate. 

- Arsinoe! Şi acum, ca şi pe vremuri, te iubeşti numai pe 
tine! 

- Aş dori să-i iubesc şi pe alţii, aşa cum porunceşte EI; dar 
nu pot. Îi urăsc şi mă urăsc şi pe mine! 

- Atunci, mai bine să nu mai trăieşti! strigă lulian. 

- Trebuie să te birui pe tine însuţi, spuse ea rar. Trebuie să 
te înfrângi, nu numai în disprețul faţă de moarte, dar şi faţă de 
viaţă, ceea ce e foarte greu, fiindcă o viaţă ca a mea este mult 
mai cumplită ca moartea. Dar dacă reuşeşti să te birui până la 
capăt, viaţa şi moartea îţi devin indiferente şi poţi dobândi 
marea libertate! 

Sprâncenele ei subţiri se încruntară, într-o cută ce vorbea 
despre o voinţă nestrămutată. 

lulian o privea, deznădăjduit. 

- Ce-au făcut din tine! şopti el. Sunteţi cu toţii nişte călăi şi 
martiri. De ce vă frământaţi? Nu vezi că nu ai nimic în suflet, în 
afară de ură şi disperare? 

Ea îşi aţinti asupra lui privirea încărcată de mânie. 

- De ce-ai venit? Nu te-am chemat. Pleacă! Ce-mi pasă de 
ceea ce gândeşti? Îmi ajung gândurile şi suferinţele mele. Există 
între noi o prăpastie, pe care cei vii nu trebuie s-o treacă. Spui 
că eu nu cred... Dar tocmai de aceea mă urăsc! Nu cred; dar 
vreau să cred, înţelegi? Vreau, şi voi crede. Mă voi forţa. Imi voi 
chinui carnea, mi-o voi usca de foame şi de sete, mi-o voi face 
mai nesimţitoare ca pietrele. Îmi voi supune inteligenţa, mi-o voi 
ucide, pentru că ea este diavolul, şi este mai ispititoare ca toate 
dorinţele. Va fi ultima mea biruinţă, cea mai frumoasă, pentru 
că mă va elibera. Voi vedea atunci dacă se răzvrăteşte ceva în 
mine şi mai spune: „Nu cred”! 

Îşi înălţă mâinile împreunate către cer, într-un gest de rugă: 

- Doamne! Fie-ţi milă de mine! Doamne, unde eşti? Ascultă- 
mă şi iartă-mă! 


lulian se aruncă în genunchi în faţa ei, o cuprinse în braţe, o 
atrase către el şi ochii îi străluciră triumfători: 

- O! Văd acum că în ciuda dorinţei tale, nu ai putut să ne 
părăseşti! Ai vrut-o, şi n-ai putut! Vino! Vino acuma, cu mine! 
Mâine vei fi soţia împăratului roman, stăpână a lumii. Am intrat 
aici ca un hoţ şi voi ieşi ca un leu, cu prada mea! Ce victorie 
asupra galileenilor! Cine va putea să ne mai stea în cale? Vom 
îndrăzni orice, vom fi asemenea zeilor! 

Faţa Arsinoei deveni tristă şi calmă; îl privi pe lulian cu 
milă, fără a-l respinge: 

- Nefericitule... Eşti un nefericit, ca şi mine! Nu ştii nici tu 
unde vrei să mă duci. Pe cine te bizui? Zeii tăi sunt morţi. Mă 
refugiez în pustiu, departe de această molimă, departe de acest 
miros îngrozitor de putregai! Lasă-mă... Nu te pot ajuta cu 
nimic... Pleacă! 

Mânia şi patima luciră în ochii lui lulian. Cu un calm rece, 
dar cu atâta milă, încât inima împăratului fremătă şi-i îngheţă ca 
sub lovitura unei jigniri de moarte, ea vorbi: 

- De ce-ţi faci iluzii? Nu eşti şi tu tot atât de nehotărât, de 
perisabil, ca noi toţi? Gândeşte-te: ce vor să spună mila ta, 
casele tale de binefacere, predicile tale de jertfitor? Toate 
aceste noutăţi, imitații după galileeni, au fost necunoscute 
anticilor luptători ai Eladei! lulian, lulian! Oare zeii tăi mai sunt 
vechii Olimpieni, luminoşi şi necruţători, copiii teribili ai azurului, 
bucurându-se de sângele victimelor şi de suferinţele muritorilor? 
Sângele şi suferinţele făpturilor omeneşti au fost nectarul 
vechilor zei! Ai tăi, fiind atraşi de credinţa pescarilor de la 
Capernaum, sunt slabi, umili, bolnavi, mor de milă pentru 
oameni... Dar mila aceasta este aducătoare de moarte pentru 
zei! Da, urmă ea, fără a şovăi. Sunteţi bolnavi, sunteţi prea slabi 
pentru propria voastră învăţătură. Aceasta e pedeapsa voastră, 
a eleniştilor întârziaţi. N-aveţi forţă nici în bine, nici în rău. Nu 
sunteţi nici zi, nici noapte, nici viaţă, nici moarte. Inima voastră 
rătăceşte încoace şi încolo, aţi părăsit un țărm şi nu puteţi 
ajunge la celălalt. Credeţi şi nu credeţi; trădaţi tot timpul, ezitaţi 
tot timpul, vreţi şi nu vreţi, pentru că nu ştiţi să vreţi. Singurii 
puternici sunt cei care, văzând un adevăr, sunt orbi faţă de altul. 
Ei ne vor învinge pe noi, cei înţelepţi şi slabi! 

lulian îşi înălţă capul cu o sforţare, ca şi cum s-ar fi trezit 
după un vis urât, şi spuse: 


- Eşti nedreaptă, Arsinoe! Nu port în suflet teama, iar voinţa 
mea este fermă. Forţele destinului sunt cele care mă conduc. 
Dacă stă scris în destinul meu să mor curând - şi ştiu că aşa este 
-, în ochii zeilor, moartea mea va fi minuantă! Adio. Plec iară 
mânie, trist şi liniştit, căci acum... pentru mine, tu eşti ca şi 
moartă! 


IX 


Pe frontonul de marmură albă al porticului căminului lui 
Apollo, destinat nevoiaşilor, pelerinilor şi schilozilor, erau 
gravate în limba greacă versurile lui Homer: 

Ne tragem cu toții, bieti rătăcitori, 

Din Zeus. Mult nu am de dat, dar dau din inimă! 

Împăratul intră sub porticul interior. O colonadă ionică 
elegantă înconjura curtea. Căminul fusese cândva o palestră. 
Era o seară blândă şi luminoasă. Soarele nu asfinţise încă. 

Din porticurile şi încăperile interioare venea însă un aer 
îmbâcsit. 

Se târau acolo, claie peste grămadă, copii şi bătrâni, 
creştini şi păgâni, bolnavi şi sănătoşi, schilozi, monştri, 
slăbănogi, hidropici, oameni sleiţi de puteri, purtând cu toţii pe 
faţă pecetea tuturor viciilor şi suferințelor. 

O bătrână pe jumătate goală, cu pielea oacheşă, de 
culoarea frunzelor uscate, îşi freca de marmura delicată a 
coloanelor spinarea plină de bube. 

În mijlocul curţii se ridica statuia lui Apollo Pitianul, cu arcul 
în mână şi tolba pe umăr. 

La picioarele statuii se aşezase un monstru zbârcit, ce nu 
aducea nici a copil, nici a bătrân; îşi cuprinsese genunchii cu 
braţele, capul şi-l sprijinise de braţe, se legăna în dreapta şi-n 
stânga şi cânta întruna, prosteşte, aceeaşi melopee: 

- lisuse Hristoase, Fiu al lui Dumnezeu! Fie-ţi milă de noi, 
cei osândiţi! 

Apăru până la urmă inspectorul principal Marcus Ausonius, 
palid şi tremurând. 

- Prea-învăţate şi prea-milostive împărat, nu binevoieşti să 
intri în casă? Aerul de-aici este vătămător... şi sunt boli 
molipsitoare. 


- Nu, nu mă tem de nimic. Tu eşti inspectorul? 

Ţinându-şi răsuflarea pentru a nu inhala aerul viciat, 
Ausonius se plecă foarte adânc. 

- Se împarte în fiecare zi pâine şi vin? 

- Da, după cum ai poruncit, divine august... 

- De unde-i murdăria asta? 

- De la galileeni. Spălatul este un păcat, pentru ei. Nu e cu 
putinţă să-i pui să facă baie... 

- Cere să se aducă registrele cu socoteli! porunci lulian. 

Inspectorul căzu în genunchi şi, multă vreme, nu putu să 
rostească o vorbă; spuse până la urmă, bâlbâindu-se: 

- Stăpâne, totul e în ordine!... Dar, nenorocire... registrele 
au ars... 

Împăratul se întunecă la faţă. 

În acea clipă răsunară strigăte în mulţimea de bolnavi: 

- Minune!... Minune!... Priviţi! Paraliticul se scoală... 

lulian se întoarse şi văzu un bărbat înalt, cuprins de 
bucurie, întinzându-şi mâinile către el, cu o credinţă naivă în 
priviri: 

- Cred! Cred! strigă paraliticul. Cred că nu eşti un om, ci un 
zeu coborât pe pământ! Atinge-mă, vindecă-mă, cezare! 

Soarele în asfinţit alunecă pe poarta deschisă şi-şi trimise 
reflexele blânde pe chipul de marmură al lui Apollo. lulian se 
uită la zeu şi, pentru prima oară, simţi că tot ce se petrecea în 
cămin era un sacrilegiu. Ochii luminoşi ai zeului nu trebuiau să 
mai vadă toate acele monstruozităţi. Simţi născându-se în el 
dorinţa de a purifica vechea palestră, de a o curăța de toată 
acea drojdie galileană şi păgână, de tot gunoiul acela omenesc, 
urât mirositor. O! Dacă ar fi înviat vechiul zeu, cum i-ar fi 
fulgerat ochii, cât de aprig i-ar fi şuierat săgețile. l-ar fi distrus 
pe toţi infirmii şi paraliticii, purificând acest aer viciat! 

lulian părăsi în grabă căminul lui Apollo, uitând până şi de 
caietele cu socoteli ale lui Ausonius. Impăratul bănuise că ceea 
ce i se raportase era adevărat, că inspectorul principal era un 
delapidator; dar îşi simţea inima cuprinsă de atâta lehamite şi 
dezgust, încât nu mai avu curajul să se adâncească mai mult în 
acele josnicii şi să le verifice. 

Se întoarse foarte târziu la palat. Porunci să nu fie primit 
nimeni şi se retrase pe terasa care domina Bosforul. 


Toată ziua se scursese în treburi mărunte şi plictisitoare, în 
discuţii de cancelarie şi verificări contabile. 

leşiră la iveală numeroase delapidări şi-şi dădu seama că 
până şi cei mai buni prieteni ai săi îl înşelau. Toţi acei filosofi, 
retori, poeţi şi panegirişti furau din vistierie, cum o făcuseră 
eunucii şi episcopii creştini, sub domnia lui Constanțiu. 

Casele de ospeţie, refugiile filosofilor, căminele închinate lui 
Apollo şi Afrodita, erau tot atâtea surse de câştig pentru cei 
iscusiţi, cu atât mai mult că nu numai galileenii, dar şi păgânii le 
socoteau drept o fantezie nostimă şi nelegiuită a cezarului. 

lulian îşi simţea trupul frânt de greul oboselii zadarnice. 
Stinse lampa şi se întinse pe patul său de campanie. 

„Trebuie să mă gândesc în linişte şi tăcere” îşi spuse, 
contemplând cerul nopţii. 

Dar pofta de a-şi aduna gândurile îl ocolea. O stea enormă 
strălucea în zarea întunecată şi lulian vedea, prin pleoapele 
întredeschise, cum îi pătrundea lumina până în inimă, ca o 
mângâiere îngheţată. 

Îşi deschise ochii şi se înfioră, simțind o prezenţă străină. 
Zări la lumina lunii ce se strecura printre coloane, cum se apleca 
asupră-i un bătrân cu barba lungă şi albă, cu ridurile care-i 
oglindeau nu oboseala, ci încordarea voinţei şi a gândirii. lulian 
se ridică şi şopti: 

- Maestre, tu eşti? 

- Da, lulian, am venit pentru a-ţi vorbi de la om la om. 

- Te ascult. 

- Vei pieri, fiule, pentru că te-ai trădat singur. 

- Cum asta, Maxim? Te ridici şi tu împotriva mea? 

- Adu-ţi aminte, lulian: fructele de aur ale Hesperidelor 
rămân veşnic verzi şi tari. Îndurarea nu este decât dulceaţa 
fructelor răscoapte. Tu eşti cumpătat, neîntinat, îndurător, te 
numeşti duşman al creştinilor, deşi eşti tu însuţi creştin. Spune- 
mi, cum vrei să-l învingi pe Cel Răstignit? 

- Prin puterea zeilor, prin frumuseţe, prin bucurie. 

- Ai tu această putere? 

- Da. 

- Îndeajuns de multă putere, pentru a suporta adevărul? 

- Da. 

- Ei bine, află că e/nu există. 


Palid şi înspăimântat, lulian îl fixă în ochi pe maestrul său 
cel neclintit. 

- Cine sunt ei? îl întrebă, cu glas tremurat. 

- Zeii. Tu eşti singur. 

Discipolul lui Maxim nu răspunse; îşi lăsă capul în piept. 

În ochii maestrului străluci o blândeţe adâncă. Îşi puse 
mâna pe umărul lui lulian. 

- Nu te speria. N-ai înţeles? Am vrut să te pun la încercare. 
Zeii există. Vezi cât eşti de slab? Nu poţi să rămâi singur. Află 
totuşi că nu tu vei împreuna adevărul Titanului Inlănţuit cu cel al 
Galileanului Răstignit. Vrei să ţi-l descriu pe Cel ce nu a venit 
încă, Necunoscutul, Reconciliatorul celor două lumi? 

lulian tăcea, tras la faţă şi speriat. 

- Se va ivi, urmă Maxim, ca un fulger dintre nori, aducând 
în acelaşi timp şi moartea, şi lumina. Va fi teribil şi bun. Se vor 
contopi în el binele şi răul, resemnarea şi orgoliul, aşa cum se 
topesc lumina şi umbra, în crepusculul dimineţii. Şi oamenii îl 
vor binecuvânta pentru bunătatea lui, dar şi pentru neclintirea 
care va conţine o forţă şi o frumuseţe divină. 

- Maestre, strigă împăratul, citesc toate acestea în ochii tăi. 
Spune-mi că tu eşti acel Necunoscut, şi te voi urma. 

- Nu, fiule. Eu sunt licărul luminii Sale, spiriul spiritului Său. 
Dar încă nu sunt El. Sunt speranţa. Sunt înainte-mergătorul. 

- De ce te fereşti de oameni? Arată-te, ca să te cunoască. 

- Nu mi-a sunat încă ceasul, spuse Maxim. Am venit de 
multe ori pe lume, şi voi mai veni încă, de multe ori. Oamenii se 
tem de mine, mă numesc înțeleptul, seducătorul, vrăjitorul, 
Orfeu, Pitagora, Maxim din Efes. Dar eu nu am nume. Trec pe 
lângă oameni, cu gura mută, cu faţa ascunsă. Ce aş putea, de 
fapt, să spun mulţimii? N-ar înţelege niciun cuvânt din ce i-aş 
spune. Taina dragostei şi a libertăţii mele este, pentru ei, mai 
cumplită ca moartea. Sunt atât de departe de mine, încât nici nu 
mă răstignesc, nici nu mă ucid cu pietre, aşa cum fac cu profeţii 
lor; dar nu mă recunosc. Eu trăiesc printre morminte şi stau de 
vorbă cu cei morţi; mă urc pe vârf de munte şi discut cu stelele; 
mă duc prin locuri pustii şi-mi aţintesc urechea la iarba care 
creşte, la geamătul mării, la zvâcnirea pământului: aştept să-mi 
vină ceasul. Dar n-a venit încă, şi mă întorc înapoi, ca o umbră, 
cu buzele tăcute, cu faţa ascunsă. 

- Nu pleca, Maestre, nu mă părăsi! 


- Nu te teme de nimic, lulian. Nu te voi părăsi. Te iubesc, 
pentru că vei pieri din pricina mea şi nimic nu te va putea salva. 
Până să mă arăt oamenilor, vor mai pieri mulţi, blestemaţi 
sublimi, răzvrătiți împotriva lui Dumnezeu, inimi îndoite şi 
adânci, seduşi de înţelepciuna mea, Apostaţi ca şi tine. Oamenii 
te vor blestema, dar nu te vor uita niciodată, pentru că te-am 
marcat cu pecetea mea, pe tine, zămislirea mea, pe tine, rod al 
înţelepciunii mele. Oamenii veacurilor viitoare mă vor 
recunoaşte în tine; vor afla în disperarea ta speranţele mele, şi 
măreţia mea în umilinţa ta, aşa cum se întrevede soarele prin 
ceaţă. 

- O, divinule! exclamă lulian. Dacă vorbele tale sunt 
minciuni, dă-mi voie să-mi dau viaţa pentru ele, pentru că sunt 
mai frumoase decât adevărul! 

- Ţi-am dat cândva binecuvântarea pentru viaţă şi pentru 
tron, împărate lulian; te binecuvântez acum pentru moarte şi 
nemurire. Du-te şi pieri pentru Necunoscut, pentru Antihrist. 

Asemenea unui părinte care-şi binecuvântează feciorul, 
bătrânul îşi puse mâinile, cu un zâmbet solemn, pe capul lui 
lulian, îl sărută pe frunte şi proferă: 

- Dispar din nou în întunericul subpământean şi nimeni nu 
mă va recunoaşte. Fie ca sufletul meu să-şi găsească sălaş în 
tine! 


X 


La răscrucea unor drumuri din Antiohia Mare, capitala Siriei, 
nu departe de strada principală Syngon, se aflau băi calde 
minunate, numite Terme. Erau la modă şi foarte scumpe; o bună 
parte din clienți veneau acolo, pentru a afla ultimele noutăți din 
oraşe. 

Intre apoayterium (încăperea în care se dezbrăcau oamenii) 
şi frigidarium (sala de repaos) se găsea o sală foarte frumoasă, 
pavată cu mozaic şi cu pereţii de marmură, destinată sudaţiei - 
sudatorium sau laconicum. 

Din sălile învecinate se auzea zgomotul jeturilor puternice 
de apă care ţâşneau în bazinele uriaşe şi râsul celor ce se 
îmbăiau. Sclavi în pielea goală alergau, se împingeau şi 
destupau flacoane cu parfumuri. 


În Antiohia, băile erau considerate nu ca o distracţie sau ca 
un lucru indispensabil, ci ca principalul farmec al vieţii, ca o artă 
plină de farmec. Capitala Siriei era de altfel renumită în lumea 
întreagă prin bogăţia, gustul minunat şi puritatea apelor sale. O 
cadă de baie sau o găleată plină păreau goale, datorită 
transparenţei apei din apeductele Antiohiei. 

Prin norii calzi şi lăptoşi din svdatorium se zăreau trupurile 
înroşite şi goale ale cetăţenilor de vază ai Antiohiei. Unii se 
întinseseră, alţii stăteau aşezaţi; câte unii erau frecaţi cu uleiuri; 
toţi discutau cu gravitate şi transpirau, dedându-se cu multă 
seriozitate acestei arte la modă. Frumuseţea statuilor antice 
plasate în nişe - Tinous şi Asonius - scotea în evidenţă cu mai 
multă putere hidoşenia trupurilor vii. 

Din sala de băi calde ieşi un bătrân voinic şi maiestuos, deşi 
era diform: era negustorul Buziris, care controla toate vânzările 
de grâu din Antiohia. 

Un tânăr zvelt îl ţinea respectuos de braţ. Deşi erau 
amândoi în pielea goală, se putea desluşi pe loc care dintre cei 
doi era patronul şi care, plebeul. 

- Dă drumul la aburi! porunci Buziris, cu glasul său ruginit. 

După glasul acesta cavernos, se putea socoti numărul 
uimitor al milioanelor pe care le mânuia negustorul. 

Se dădu drumul la două robinete de aramă; aburul cald 
ţâşni şuierând din răsuflătoare şi-l învălui pe negustor într-o 
ceaţă deasă. Stătea în mijlocul norului alb ca un zeu monstruos 
în apoteoză şi-şi plesnea mâinile grase pe pântecul roşu şi 
cărnos, care răsuna ca o tobă. 

Chiar şi acolo prezida, ghemuit pe vine, fostul inspector al 
căminului lui Apollo, Marcus Ausonius. Mărunţel şi slab, arăta, pe 
lângă masa de grăsime a negustorului, ca un pui jumulit şi 
îngheţat. 

Zeflemistul lulius Mavricus nu izbutea să-şi facă să 
transpire trupul nervos, uscat ca un băț şi plin de fiere. 

Cât despre Garguillius, se întinsese pe pardoseala de 
mozaic, durduliu, ofilit şi moale ca o gelatină, enorm ca un vier 
mort. Răsuflând din greu din pricina efortului, un sclav 
paflagonian îi freca spinarea grasă cu o bucată de postav umed. 

Poetul proaspăt îmbogăţit Publius Porfirius îşi contempla 
melancolic picioarele deformate de gută. 


- Prieteni, cunoaşteţi misiva taurilor albi către împăratul 
roman? 

- Nu. Povesteşte. 

- Are un singur rând: „Dacă-i învingi pe perşi, suntem 
pierduţi”. 

- Asta-i tot? 

- E nevoie de mai mult? 

Trupul lui Garguillius se scutură de râs. 

- Pe Pallas! Scurt şi just! Dacă împăratul se întoarce 
învingător din Persia, va oferi drept jertfă olimpienilor un 
asemenea număr de tauri albi, încât aceste animale vor deveni 
mai rare ca boul Apis!... Şalele, sclavule! Freacă-mă pe şale!... 
Mai tare! 

Şi  întorcându-şi trupul pe mozaic, stârni un sunet 
asemănător unei grămezi enorme de rufe muiate aruncate cu 
putere la pământ. 

- Ha-ha-ha! râse lunius. Se zice că sunt expediate din insula 
Taprobane, din India, o cantitate considerabilă de păsări albe. 
lar din Sciţia - lebede sălbatice mari. Toate acestea, pentru 
zei!... Împăratul roman îi îngraşă pe Olimpieni! E drept că au tot 
avut timp să li se facă foame, de la Constantin încoace! 

- Zeii se ghiftuiesc - strigă Garguillius, iar noi postim! De 
trei zile, nu se mai găseşte pe piaţă un fazan de Colhida ca 
lumea; şi nici un peşte bun de mâncat. 

- E un papă-lapte! remarcă negustorul de grâu. 

Se întoarseră cu toţii către el, plini de respect. 

- Un papă-lapte! repetă Buziris. Eu zic că, dacă-l ciupeşti de 
nas pe cezarul vostru roman, ar ieşi din el lapte ca dintr-un 
sugar de două săptămâni! A vrut să scadă preţul pâinii, a 
interzis vânzarea la preţul pe care-l socotisem! A adus din Egipt 
400.000 de măsuri de grâu... 

- Şi-atunci, aţi scăzut preţul? 

- Staţi! M-am înţeles cu negustorii: şi-au închis prăvăliile. 
Mai bine lăsăm grâul să putrezească, decât să ne plecăm. Se 
consumă grâul din Egipt, iar noi nu-l dăm pe-al nostru. Asta a 
vrut, asta are! Şi-a plămădit aluatul, să şi-l mănânce! 

Buziris se plesni triumfal cu mâinile pe burtă. 

- Ajunge aburul! Toarnă! porunci el. 

Sclavul cel frumos şi cu păr lung care semăna cu Antinous 
deschise deasupra capului său o amforă subţire ce conţinea 


preţioasa unsoare din Arabia. Miresmele se scurseră pe trupul 
roşu, plin de sudoare. Buziris îşi întinse cu plăcere picăturile 
grase şi frumos mirositoare. Işi şterse apoi degetele groase pe 
părul auriu al sclavului, care se plecă în faţa lui. 

- Inălţimea ta a observat perfect, împăratul nu e decât un 
papă-lapte! spuse, cu o adâncă plecăciune, plebeul parazit. A 
publicat de curând un pamflet îndreptat împotriva locuitorilor 
din Antiohia şi intitulat Mysopogon, în care declară, ca răspuns 
la înjurăturilor norodului: „Râdeţi de grosolănia mea, de barba 
mea? Râdeţi cât poftiţi! Voi râde şi eu de mine însumi. Nu am 
nevoie de judecăţi, nici de rapoarte, nici de temnițe, nici de 
torturi”. Oare i se cuvine aceasta unui împărat roman? 

- Cezarul Constanțiu, fie-i amintirea de cinstită pomenire, 
declară Buziris, nu-şi găseşte perechea în lulian. Puteai să vezi 
pe loc cezarul în îmbrăcămintea sa, în ţinuta sa. lar ăsta, să mă 
ierte Dumnezeu, nu e decât un avorton al zeilor, o maimuţă 
şchioapă, un urs strâmbăcios, care se vântură pe străzi 
nebărbierit, nepieptănat şi nespălat, cu pete de cerneală pe 
degete. i se-ntoarce stomacul pe dos, văzându-l!... Cărţile, 
erudiţia, filosofia... Mai aşteaptă tu, că te vom face să plăteşti 
scump pentru toate astea! Cu poporul nu-i de glumit! Trebuie 
să-l ţii strâns. Dacă-i dai drumul, nu-l mai poţi prinde... 

In acea clipă, Marcus Ausonius - care tăcuse până atunci, 
vorbi încet şi îngândurat: 

- | se poate ierta totul; dar de ce ne răpeşte cea din urmă 
plăcere a vieţii: circul, luptele de gladiatori? Prieteni, vederea 
sângelui provoacă şi va provoca întotdeauna la oameni o 
plăcere inexplicabilă. Nu există bucurie, nu există măreție pe 
pământ, fără sânge. Mirosul sângelui înseamnă mirosul Romei! 

Ultimul urmaş al neamului Ausonius aruncă asupra 
ascultătorilor o privire naivă, iar ochii îl făceau să pară când 
bătrân, când copilăros. 

Trupul îndesat al lui Garguillius se mişcă pe podea; 
ridicându-şi capul, îl fixă pe Ausonius. 

- Bine zis: mirosul sângelui - mirosul Romei! Spune mai 
departe, Marcus, eşti inspirat astăzi... 

- Spun ceea ce simt, prieteni. Sângele place atât de mult 
oamenilor, încât nici măcar creştinii nu au putut să renunţe la el. 
Ei vor să purifice lumea prin sânge! lulian comite o mare 


greşeală. Luându-i poporului circul, îi ia plăcerea sanguină. 
Norodul i-ar fi iertat orice, dar asta nu i-o va ierta! 

Marcus rosti în mod solemn ultimele cuvinte; apoi îşi duse 
deodată mâna la spinare şi faţa i se lumină. 

- Transpiri? îl întrebă Garguillius. 

- Da! răspunse Ausonius, cu un zâmbet de încântare. 
Freacă, freacă, sclavule, freacă! 

Se culcă. Băieşul se puse să-i maseze bietele mădulare 
anemiate, învineţite ca ale unui mort. 

Din nişele de porfir, mândrele sculpturi elene ale timpurilor 
de demult priveau cu dispreţ, prin norul lăptos de aburi, 
trupurile diforme ale celor vii. 

In acelaşi timp, la răspântia de la intrare în Terme, se 
aduna mulţimea. 

Antiohia strălucea, noaptea, cu mii de lumini, mai cu seamă 
strada principală Syngon care traversa oraşul, foarte dreaptă, 
pe o distanţă de treizeci şi şase de stadii, cu porticuri şi o dublă 
colonadă, având pe toată lungimea ei magazine elegante. 

In mulţime circulau glume despre împărat; copiii se 
strecurau printre grupuri, strigând versuri satirice; o bătrână îl 
apucă pe unul dintre micii derbedei şi, ridicându-i cămaşa, îi 
administră cu dosul sandalei o corecție pe cinste. 

- Na-ţi! Na-ţi! Ca să te-nveţi minte, să mai cânţi lucruri 
ruşinoase! 

Puştiul ţipa cât îl ţinea gura. 

Altul se suise pe spinarea unui amic şi desena pe zidul alb, 
cu o bucată de cărbune, un ţap cu barbă lungă, purtând pe cap 
diadema imperială, în timp ce un al treilea scria deasupra, cu 
litere mari: „Acesta e lulian nelegiuitul” şi urla, căutând să-şi 
îngroaşe glasul: 

Vine măcelarul 

Cu cuțitul mare, 

Răsucindu-si barba 

Lungă si cernită, 

Barba lui de tap! 

Un trecător bătrân, îmbrăcat în straie bisericeşti, se opri, îl 
ascultă pe puşti şi murmură, dând din cap şi cu ochii la cer: 

- Gura copiilor adevăr grăieşte! Nu se trăia oare mai bine 
sub Kappa şi Khi? 

- Ce vrei să spui prin Kappa şi Khi? 


- Nu înţelegi? Cu litera grecească kappa (K) începe numele 
lui Constanțiu, iar khi (X) este inițiala lui Hristos. Vreau să spun 
că nici Constanțiu, nici Hristos n-au făcut vreun rău locuitorilor 
Antiohiei; în timp ce filosofii... 

- E-adevărat! Se trăia mai bine sub Kappa şi Khi! 

Auzind această discuţie, un beţiv alergă s-o răspândească 
pe toate străzile. 

Gluma urma să facă înconjurul Antiohiei şi să fie pe placul 
norodului, prin incontestabilul ei adevăr absurd. 

O însufleţire şi mai mare domnea în cârciuma din faţa 
Termelor, care-i aparţinea armeanului Syrax. Acesta îşi mutase 
de mult afacerea din Cappadocia în Antiohia. 

Din burdufurile umflate, din amforele enorme, vinul curgea 
în valuri în cupele de cositor. Se vorbea şi aici, ca peste tot, 
despre împărat. 

Micul soldat sirian Strombix, acelaşi care luase parte la 
campania lui lulian împotriva barbarilor din Galia, se remarca 
printr-o elocinţă deosebită. Alături de el stătea credinciosul său 
tovarăş şi prieten, uriaşul sarmat Aragaris. 

Strombix se simţea fericit ca peştele în apă, întrucât toate 
mişcările şi răzmeriţa îi erau pe plac. 

Se pregătea să rostească o cuvântare. 

O peticăreasă bătrână tocmai aflase o veste senzaţională. 

- Suntem pierduţi, până la unul... Domnul ne pedepseşte... 
Mi-a zis ieri o vecină un lucru, pe care am refuzat, la început, să- 
| cred... 

- Spune-ni-l, bătrânico! 

La Gaza, prieteni, s-a petrecut la Gaza. Păgânii au pus 
mâna pe o mânăstire de călugăriţe, le-au legat de stâlpi, în piaţa 
publică, le-au biciuit până le-au omorât şi, după ce le-au 
amestecat maţele, încă calde, cu orz, le-au aruncat la porci. 

- Am văzut cu ochii mei, la Hieropolis, adăugă un tânăr 
țesător, un păgân care mânca ficatul unui diacon mort. 

- Ce grozăvie! murmurară ascultătorii, închinându-se. 

Ajutat de Aragaris, Strombix se sui pe masa lipicioasă din 
pricina vinului vărsat pe ea şi, luându-şi aerele unui orator, se 
adresă mulţimii, în timp ce prietenul său îl admira, plin de 
mândrie. 

- Cetăţeni! începu Strombix, cât să mai aşteptăm, pentru a 
ne răscula? Ştiţi că lulian a jurat că, atunci când se va întoarce 


învingător din lupta cu perşii, îi va aduna pe sfinţii apărători ai 
Bisericii şi-i va arunca pradă fiarelor sălbatice, în amfiteatru! Va 
face din porticurile bazilicilor magazii de fân, iar din interiorul 
bisericilor - grajduri... 

Un bătrân cocoşat şi palid de spaimă se băgase de-a 
rostogolul în cârciumă: era bărbatul peticăresei, un sticlar. După 
ce se ridică, se lovi disperat pe coapse, se uită la lume şi se 
bâigui: 

- Ce mai e şi asta? Sunt două sute de cadavre în puțuri şi în 
canalele de apă! 

- Unde? Ce cadavre? 

- Mai jos... mai jos!... şopti sticlarul. Se zice că Renegatul îşi 
caută demult oracolele înăuntrul oamenilor vii, tot pentru 
războiul său împotriva perşilor şi izbânda împotriva creştinilor. 

Şi, înecându-se de mulţumire, adăugă încet: 

- În pivnițele palatului din Antiohia au fost descoperite lăzi 
cu oase de oameni... iar în oraşul Karra de lângă Edesa, creştinii 
au găsit, într-un templu subteran, cadavrul unei femei gravide, 
spânzurată de păr şi cu pântecul despicat!... lulian a vrut să 
consulte ficatul copilului, pentru războiul său blestemat. 

- Hei, Glaturius! E-adevărat că se găsesc oase de oameni 
prin canale? Tu trebuie să ştii! întrebă un cizmar, cunoscut prin 
scepticismul său. 

Glaturius, curăţătorul de canale, stătea lângă uşă; nu 
îndrăznea să intre, din pricina mirosului său urât. Când i se puse 
această întrebare, începu să zâmbească timid şi să clipească, 
după obiceiul său, din pleoapele lui inflamate: 

- Nu, cinstiţi prieteni, răspunse el cu modestie. Se găsesc 
numai prunci nou-născuţi, schelete de măgar sau de cămilă; dar 
n-am văzut până acum cadavre de bărbaţi sau de femei. 

Când Strombix îşi reluă cuvântarea, curăţătorul de cloace îl 
privi cu admiraţie şi-l ascultă cu sfinţenie, frecându-şi piciorul 
gol de balamaua uşii. 

- Fraţior! striga cu foc oratorul. Să ne răzbunăm! Să murim, 
ca vechii romani! 

- Degeaba îţi spargi gâtlejul! se supără cizmarul. Când se 
va ajunge acolo, tu o vei întinde primul; şi tot tu îi trimiţi pe alţii 
la moarte! 

- Nu sunteţi decât nişte laşi! se băgă în vorbă o femeie 
fardată, îmbrăcată într-un costum sărăcăcios şi zdrenţuit, o 


curtezană de mahala, pe care adoratorii ei o numeau Lupoaica. 
Ştiţi voi, urmă ea indignată, ce le-au răspuns călăilor sfinţii 
martiri Macedonius, Teodul şi Terţian? 

- Nu, spune, Lupoaico! 

- Am auzit-o cu urechile mele. La Myrrha, în Frigia, trei 
tineri, Macedonius, Teodul şi Terţian, pătrunseseră noaptea într- 
un templu grecesc şi distruseseră idolii, întru slava lui 
Dumnezeu. Proconsulul Amachius porunci să fie prinşi, întinşi pe 
grătare şi ceru să se aprindă focul dedesubt. Cei trei martiri 
spuseseră: „Dacă doreşti, Amachius, să te înfrupţi cu carne 
friptă, întoarce-ne şi pe partea cealaltă, ca să nu ne frigem 
numai pe-o parte, pentru buna ta plăcere!” Şi râseră toţi trei şi-l 
scuipară pe proconsul în obraz. Şi s-a văzut coborând un înger, 
cu trei cununi! Voi n-aţi fi vorbit aşa... Voi tremuraţi prea tare, 
pentru pielea voastră... | se face greață omului, numai când vă 
vede! 

Lupoaica le întoarse spatele, în scârbă. 

Se auziră ţipete din stradă. 

- Poate că sparg idolii! se bucură cizmarul. 

- Înainte, cetăţeni!... Urmaţi-mă! exclamă Strombix, cu 
gesturi mari. 

Dar alunecă de pe masă şi ar fi căzut, dacă Aragaris nu l-ar 
fi susţinut. 

Se repeziră cu toţii la uşă. O mulţime uriaşă înainta dinspre 
strada principală şi, umplând răspântia strâmtă, se opri în faţa 
Termelor. 

- Bătrânul Pamvo! Bătrânul Pamvo! strigau cei adunaţi în 
gloata de gură-cască. Vine din pustiu ca să ajute poporul, să-i 
răstoarne pe cei mari şi să-i salveze pe necăjiţi! 


XI 


Bătrânul pustnic avea o figură grosolană, cu pomeţii laţi. 
Trupul păros îi era acoperit cu un sac de pânză plin cu petice - 
care-i ţinea loc de cămaşă, iar o blană de oaie cu o glugă îi 
servea drept hlamidă. De douăzeci de ani, Pamvo nu se spălase, 
socotind curăţenia drept un păcat şi crezând că există un diavol 


anume, care veghea asupra îngrijirii trupului. Trăia într-o 
pustietate cumplită - deşertul Bereis din Chalibon, la est de 


Antiohia, unde şerpii şi scorpionii mişunau în fundul puţurilor 
secate. Locuia într-un asemenea puț uscat, numit în siriană 
„kubba”; se hrănea zilnic cu câte cinci tulpini de trestie făinoasă 
şi dulce şi era în pragul morții din pricina inaniţiei. Ucenicii săi îi 
coborau tulpinile cu frânghia. 

După şapte ani, le îngădui acestora să-i coboare o jumătate 
de măsură de linte fiartă în apă. Vederea îi slăbi, pielea i se 
umplu de râie şi chelbe. Îşi puse puţin ulei în linte, dar se socoti 
vinovat de lăcomie. 

Aflând de la ucenicii săi că împăratul lulian, cumplitul 
Antihrist, îi persecuta pe creştini, Pamvo ieşi din sihăstria sa şi 
veni la Antiohia, pentru a-i susţine pe creştinii care şovăiau în 
credinţa lor. 

- Ascultaţi... ascultați! Vorbeşte Părintele! 

Pamvo urcă scara termelor şi se opri pe palierul larg. În ochi 
îi strălucea un foc întunecat. Îşi întinse braţele, arătând 
norodului palatele, templele păgâne, termele, prăvăliile, Curtea 
de Justiţie, monumentele Antiohiei. 

- Nu va mai rămâne aici piatră pe piatră! Totul se va nărui, 
va pieri tot! Focul sfânt va înghiţi universul. Cerul se va prăbuşi, 
ca un palat căzut pradă flăcărilor. Va fi cumplita judecată a lui 
Hristos, un spectacol de neînchipuit. Unde să-mi întorc privirea? 
Ce să admir mai mult, dacă nu gemetele regilor azvârliţi în 
beznă? Sau spaima zeiţei dragostei - Afrodita, cu pruncul său 
Eros în braţe, tremurând în pielea goală în faţa Celui Răstignit? 
Sau fuga lui Jupiter şi a tuturor zeilor olimpieni, în faţa fulgerelor 
Celui de Sus?... Mucenici, iată triumful vostru! Voi, cei prigoniţi, 
bucuraţi-vă! Unde sunt judecătorii voştri, proconsulii romani? 
lată-i cuprinşi de flăcări încă şi mai cumplite decât cele în care 
erau arşi creştinii! Filosofii cei atât de mânari de uşuratica lor 
înţelepciune vor roşi de ruşine în faţa discipolilor lor aruncaţi în 
Gheena, şi nici silogismele lui Aristotel, nici demonstrațiile lui 
Platon nu-i vor izbăvi! Şi actorii vor urla, aşa cum n-au urlat 
niciodată eroii lui Sofocle şi-ai lui Eschil, în vreuna dintre 
tragedii!... Dansatorii aceştia pe frânghie vor sălta încă mai cu 
foc, în focul iadului! Atunci noi, cei grosolani şi neştiutori, ne 
vom bucura şi le vom spune celor puternici, înţelepţi şi plini de 
orgoliu: „Priviţi, iată-L pe Cel Răstignit, feciorul dulgherului şi al 
femeii cu ziua, iată-l pe regele ludeii, îmbrăcat în purpură şi 
încoronat cu spini! lată-l pe Cel pe care L-aţi legat cu frânghii în 


tribunalul vostru, Cel pe care L-aţi scuipat în faţă, Cel căruia i-aţi 
dat să bea fiere şi oţet! Şi vom auzi cum ne veţi răspunde cu 
plânset şi scrâşnet din dinţi; şi vom râde şi ne vom umple inima 
de bucurie! Vino! Vino, Doamne lisuse! 

Curăţătorul de haznale Gluturius căzu în genunchi şi, clipind 
din pleoapele sale inflamate, ca şi cum l-ar fi văzut pe Hristos 
coborând, îşi întinse braţele în faţă. Topitorul de metale îşi 
strânse pumnii, încordându-se ca un taur gata să sară. Palidul 
ţesător tremură din toate mădularele, zâmbi prosteşte şi 
murmură: „Doamne! Binevoieşte să mă faci să sufăr!”. 

Figurile bestiale ale vagabonzilor şi meseriaşilor exprimau 
izbânda cea răutăcioasă a celor slabi asupra celor puternici, a 
sclavilor asupra stăpânilor. Lupoaica râdea liniştită arătându-şi 
dinţii, şi o nestăpânită sete de răzbunare scânteia în ochii ei 
tulburaţi de beţie şi ferocitate. 

Deodată răsunară zăngănit de arme şi tropăit greoi de cai; 
legionarii romani din garda de noapte apărură la colţul 
răspântiei. În fruntea lor era prefectul Sallustius Secundus, cu 
capul său pătrat de funcţionar roman, nasul acvilin şi făptura ce 
inspira încrederea în sine şi noblețea vechilor patricieni. 

Deasupra acoperişului ridicat de Antiohus Seleucus se 
înălța luna uriaşă, ale cărei raze se răsfrângeau pe scuturi şi 
platoşe. 

- Împrăştiaţi-vă, cetăţeni! se adresă Sallustius mulţimii. Din 
porunca divinului august, adunările nocturne sunt interzise pe 
străzile Antiohiei. 

Norodul mârâia, cuprins de o agitaţie furtunoasă. Copiii 
fluierară şi o voce îndrăzneață cântă: 

Vai de cocoşii albi, 

Vai de taurii albi! 

Pe toți, împăratu-i va ucide, 

Spre a-i dărui blestemaților săi zei! 

Un zvon ameninţător de arme se auzi vuind: legionarii 
romani îşi trăgeau săbiile din teacă, pregătindu-se să se arunce 
asupra mulţimii. 

Bătrânul Pamvo lovi dalele de marmură cu toiagul său şi 
strigă: 

- Te salut, vitează armată a Satanei! Te salut, prea- 
înţeleptule dregător roman! V-aţi amintit, pesemne, de 


vremurile când ne rugam lui Dumnezeu pentru izbăvirea 
sufletelor voastre osândite! Ei bine, fiţi bineveniţi! 

Legionarii îşi ridicară săbiile; prefectul îi opri însă, cu un 
gest. Işi dădea seama că puterea era de partea mulţimii. 

- Cu ce ne ameninţaţi, proştilor? urmă Pamvo, adresându- 
se lui Sallustius. Ce puteţi să faceţi voi? Nouă ne-ajung o noapte 
întunecoasă şi trei torţe, pentru a ne răzbuna. Vă temeţi de 
alamani şi de perşi. Noi suntem mai grozavi ca ei. Suntem peste 
tot, prin rândurile voastre, fără de număr şi nevăzuţi! Nu avem 
hotare, nu avem patrie, nu recunoaştem decât o republică - 
Republica universală! Am apărut de curând şi am umplut lumea, 
oraşele voastre, cetăţile voastre, insulele, municipiile, consiliile, 
taberele, palatele voastre, Senatul vostru, forumul vostru: vouă 
vă lăsăm templele... O, cât de bine vi le-am fi distrus, dacă nu 
erau smerenia noastră, fraternitatea noastră, şi dacă n-am fi 
ales mai degrabă moartea, decât uciderea... N-avem nevoie nici 
de sabie, nici de foc! Suntem atât de mulţi, încât ne e de ajuns 
să plecăm, ca să pieriţi: oraşele vi s-ar goli, v-aţi speria de 
singurătatea voastră, de tăcerea ce s-ar lăsa asupra universului! 
S-ar opri întreaga viaţă, fiind învinsă de moarte! Luaţi aminte: 
Imperiul roman nu este susţinut decât de mila noastră 
creştinească! 

Toate privirile se aţintiră asupra lui Pamvo; nimeni nu-şi 
dădu seama că un om cu o veche hlamidă de filosof rătăcitor, cu 
faţa slabă şi gălbuie, părul ondulat şi barba lungă şi neagră, 
străbătea cu repeziciune, urmat de câţiva tovarăşi, rândurile 
legionarilor, care se dădeau respectos la o parte în faţa lui. Se 
aplecă spre prefectul Sallustius şi-i şopti: 

- Ce aştepţi? 

- Poate s-or răspândi de bună voie, răspunse Sallustius. 
Galileenii au oricum prea mulţi martiri, pentru ca să le mai 
facem şi alţii. Zboară către moarte, ca albinele la miere! 

Omul în straie de filosof înaintă şi strigă cu un glas limpede, 
ca un căpitan învăţat să comande: 

- Împrăştiaţi mulţimea! Puneţi mâna pe răzvrătiți! 

Toată lumea se întoarse spre el şi se ridică un strigăt de 
spaimă: 

- Augustul! Augustul lulian! 


Ostaşii se repeziră, cu sabia în mână. O trântiră la pământ 
pe bătrâna peticărească, care se zbătu ţipând, la picioarele 
legionarilor. 

Mulţi o luară la fugă şi Strombix profită primul de zăpăceala 
generală, pentru a se face nevăzut. Pietrele azvârlite şuierară în 
aer. Pe când îl apăra pe bătrânul Pamvo, topitorul aruncă un 
pietroi mare către un legionar şi o atinse pe Lupoaică; aceasta 
căzu ţipând, plină de sânge şi încredinţată că murea ca o 
martiră. 

Un legionar îl apucă pe Gluturius. Curăţătorul de haznale se 
predă foarte uşor, întrucât perspectiva de a deveni un martir 
admirat de toţi îi părea nespus de ispititoare, în comparaţie cu 
existenţa sa necăită; zdrenţele îi miroseau însă atât de urât, 
încât legionarul îi dădu drumul, scârbit. 

În mijlocul mulţimii se găsea, din întâmplare, un zarzavagiu, 
cu măgarul său încărcat cu verze. Il ascultase tot timpul, cu 
gura căscată, pe bătrânul Pamvo. Dându-şi seama de primejdie, 
vru să fugă, dar măgarul se încăpăţână. In zadar îl lovi cu băţul; 
proptit în picioarele din faţă, cu urechile date pe spate şi coada 
ridicată, animalul răgea asurzitor. 

Răgetul acesta triumfător şi stupid domină multă vreme 
toate zgomotele, acoperind horcăitul muribunzilor, înjurăturile 
ostaşilor şi rugăciunile galileenilor. 

Aflându-se printre însoțitorii împăratului, medicul Oribazy 
se apropie de acesta: 

- lulian, ce faci? Socoţi oare demn de înţelepciunea ta...? 

Împăratul îl privi cu asprime şi Oribazy tăcu, neîndrăznind 
să-şi încheie fraza. 

Pe lângă faptul că se schimbase, lulian mai şi îmbătrânise, 
în timpul din urmă; figura sa slabă căpătase expresia tristă şi 
teribilă pe care o au cei atinşi de o boală lungă şi incurabilă, sau 
cei dominați de un gând vecin cu nebunia. Fără a-şi da seama, 
rupea în bucăţi, cu mâinile sale puternice, un sul de papirus. 

Rosti până la urmă, cu o voce înăbuşită, fixându-l pe 
Oribazy: 

- Pleacă! Ştiu ce fac. Cu nişte pramatii care nu cred în zei 
nu se poate sta de vorbă, aşa cum se vorbeşte cu oamenii; 
trebuie să-i distrugi ca pe sălbăticiuni... Şi-apoi, n-ar fi nicio 
nenorocire ca vreo zece galileeni sa fie ucişi de mâna unui 
elenist! 


Oribazy gândi: „Cât de mult seamnă acum cu vărul său 
Constanțiu în accesele sale de furie!”. 

lulian strigă la mulţime, iar propria sa voce i se păru stranie 
şi teribilă: 

- În clipa de faţă mai sunt încă, prin voia zeilor, împărat! 
Supuneţi-vă, galileeni! Puteţi să vă bateţi joc de barba mea şi de 
veşmintele mele, dar de legea romană nu! Luaţi aminte: eu vă 
pedepsesc pentru răzvrătire, şi nu pentru religie! Legaţi-l pe 
netrebnicul ăsta! 

Cu o mână tremurătoare, îl arătă pe Pamvo, pe care-l 
apucară doi batavi blonzi. 

-  Minţi, ateule! urlă Pamvo, cu glas triumfător. Ne 
pedepseşti pentru credinţa noastră! De ce nu mă graţiezi, ca pe 
vremuri pe Marys, orbul din Calcedon? Unde ţi-e filosofia? S-au 
schimbat oare vremurile? Ai întrecut măsura? Fraţilor! Să nu ne 
temem de cezarul roman, ci de Dumnezeu cel atotputernic! 

Nimeni nu se mai gândea să fugă; se simțeau cu toţii 
captaţi de înfierbântarea martiriului. Batavii şi celții erau uluiţi 
de această grabă de a muri a tuturor acelor oameni zâmbitori şi 
smeriţi. Până şi copiii se aruncau în faţa săbiilor şi lăncilor. lulian 
vru să curme masacrul; era prea târziu: „albinele zburau către 
miere”. Nu putu decât să strige, cu deznădejde şi cu un dispreţ 
fără margini: 

- Nenorociţilor! Dacă viaţa vă apasă, nu este greu să vi-o 
scurtaţi, cu propria voastră mână! 

lar Pamvo, legat şi ridicat de braţe puternice, răspunse 
bucuros: 

- Exterminaţi-ne, romani! Noi ne vom înmulţi! Lanţurile sunt 
libertatea noastră, slăbiciunea este puterea noastră; iar moartea 
- biruinţa noastră! 


XII 


Pe malul Orontelui, mergând către izvoarele sale, se afla, la 
patruzeci de stadii depărtare de Antiohia, renumita pădure a 
Dafneei, închinată lui Apollo. Se ridicase acolo un templu unde 
se ţineau, în fiecare an, serbări în cinstea zeului Soarelui. 

lulian plecă din Antiohia în zorii zilei, fără a anunţa pe 
cineva. Dorea să-şi dea singur seama dacă localnicii îşi 


aminteau de sfânta sărbătoare a lui Apollo. Gândul i se îndreptă, 
de-a lungul întregului drum, către această solemnitate, 
nădăjduind să vadă adolescenţi şi tinere fecioare urcând scările 
templului, înveşmântaţi cu toţii în straie albe - simbol al tinereţii 
pure, sau mulţimea credincioşilor, corurile şi fumul de tămâie. 

Drumul era anevoios; dinspre dealurile stâncoase ale 
Bereiului calibonian sufla în rafale un vânt fierbinte. Aerul era 
încărcat de un miros aspru de lemn ars, apăsat de ceața 
albăstruie care se întindea dinspre râpa adâncă a muntelui 
Cassius. Praful zgârâia ochii şi gâtul călătorului şi îi făcea dinţii 
să scrâşnească. Prin văzduhul plin de fum, lumina soarelui părea 
roşiatică şi bolnăvicioasă. 

Nici nu pătrunse însă bine în pădurea Dafneei, şi împăratul 
se simţi învăluit de o răcoare înmiresmată. Era greu de crezut că 
un asemenea colţ de rai se putea afla la câţiva paşi de drumul 
arzător. Pădurea acoperea o întindere de optzeci de stadii, iar 
sub nepătrunsele bolți ale laurilor uriaşi, vechi de mai multe 
veacuri, domnea nesfârşitul amurg. 

Pustietatea pădurii îl surprinse pe împărat: nu vedea nici 
credincioşi, nici victime pentru jertfe, nici tămâie, nicio pregătire 
în vederea sărbătoririi. Gândi că lumea se va fi strâns în jurul 
templului şi merse mai departe. 

Pădurea devenea, la fiece pas, mai pustie. Niciun zgomot 
nu tulbura liniştea ciudată, ca de cimitir părăsit. Nici măcar 
păsările nu cântau; apăreau doar rareori, în umbra prea 
întunecoasă a dafinilor. Un greier începu să ţiuie în iarbă şi tăcu 
îndată, ca şi cum s-ar fi speriat de propriul său ţiuit. Doar nişte 
gâze zumzăiau uşor pe o rază subţire şi nu îndrăzneau să iasă 
din ea, pentru a se afunda în negura care o înconjura. 

lulian o apuca uneori pe alei mai largi, mărginite de şiruri 
uriaşe de chiparoşi seculari, care aruncau o umbră neagră, ca o 
noapte fără lună. 

Apele subterane umezeau, ici şi colo, mușchiul; şerpuiau 
peste tot izvoare reci ca zăpada topită; erau însă surde, fără 
şipot, amuţite de tristeţe, ca tot ce se găsea în pădurea aceea 
fermecată. Intr-un loc, în crăpătura unei stânci, scânteiau uşor, 
una câte una, picături luminoase; muşchiul înăbuşea însă 
sunetul căderii, iar picăturile se scurgeau tăcute, ca lacrimile 
unei iubiri fără glas. 


Doar din când în când se iveau poiene pline de narcise 
sălbatice, margarete, crini, şi mulţi fluturi, dar negri, nu colorați. 
Razele soarelui de amiază străbăteau anevoie bolțile groase de 
lauri şi chiparoşi. Ajungeau palide, aproape lunare, îndoliate şi 
blânde, ca şi cum s-ar fi strecurat printr-o pânză neagră, sau 
prin fumul unor torţe funerare. 

Phoebus se stinsese pentru totdeaua în urma inconsolabilei 
pierderi a Dafneei care, în ciuda celor mai arzătoare sărutări ale 
zeului, rămânea întunecată şi de nepătruns, păstrându-şi sub 
crengi răcorea şi umbra nopţii. 

La tot pasul, prin pădurea aceea, domneau paragina, 
calmul, tristeţea blândă a zeului îndrăgostit. 

Treptele de marmură, frontoanele, coloanele templului 
Dafneei, ridicat în timpul Diadohilor, începură să strălucească cu 
albeaţa lor orbitoare printre chiparoşi. lulian nu întâlnea însă 
niciun credincios. 

Văzu până la urmă un copil de vreo zece ani, mergând pe o 
potecă năpădită de tufe de iasomie. Ochii negri ce-i scânteiau 
pe figura palidă îi scoteau în mod ciudat în evideţă frumuseţea 
grecească. Părul auriu cădea în bucle moi pe gâtul fin, iar 
tâmplele îi erau străbătute în zigzag de venele albăstrii, ca în 
petalele străvezii ale unei flori crescute la umbră. 

- Băiete, nu ştii cumva unde sunt sacrificatorii şi oamenii? îl 
întrebă lulian. 

Copilul nu-i răspunse, ca şi cum nu i-ar fi auzit întrebarea. 

- Ascultă, băieţaşule, nu poţi să mă duci până la 
sacrificatorul zeului Apollo? 

Băiatul îşi scutură capul, zâmbind. 

- De ce nu vrei să-mi răspunzi? 

Copilul cel frumos îşi puse atunci un deget pe buze, apoi pe 
ambele urechi şi, fără a mai zâmbi de astă-dată, îşi scutură cu 
seriozitate capul. 

lulian căzu pe gânduri. 

„Se vede că e surdo-mut din naştere”. 

Copilul îl privea pe furiş pe împărat. 

- Semn rău! îşi şopti lulian. 

Simţi un fel de teamă în liniştea şi penumbra pădurii 
părăsite, în tovărăşia acelui copil surdo-mut, frumos ca un zeu şi 
care nu-l slăbea nicio clipă din ochi. Îi arătă până la urmă 
împăratului pe un bătrân îmbrăcat cu o tunică murdară şi 


peticită, după care lulian îşi dădu imediat seama că era un 
sacrificator. Vlăguit de ani şi şovăind ca un beţiv, omul râdea şi 
mergea mormăind. Avea nasul roşu şi o chelie ce se întindea pe 
toată suprafaţa superioară a capului, înconjurată de cârlionţi 
mărunți ca cei de pe blana unui miel şi atât de uşori, atât de 
moi, încât se ridicau în jurul craniului. Ochii miopi şi plângăcioşi 
aveau o expresie de bunăvoință copilărească. Ţinea un coş de 
nuiele destul de mare. 

- Sacrificatorul lui Apollo? întrebă lulian. 

- Eu sunt. Mă cheamă Gorgius. Ce doreşti, om bun? 

- N-ai putea să-mi arăţi unde este marele sacrificator al 
acestui templu şi unde sunt credincioşii? 

Gorgius nu răspunse la început şi-şi puse jos coşul. Se 
scărpină apoi pe ţeasta cheală, îşi puse mâinile la şold, îşi 
înclină capul şi clipi, nu fără maliţie, din ochiul stâng. 

- De ce n-aş fi eu marele sacrificator al lui Apollo? întrebă. 
Şi de care credincioşi vorbeşti, fiule? Să te apere zeii olimpieni! 

Răspândea în juru-i un miros puternic de vin. lulian se 
pregătea să-i adreseze acestui sacrificator, care i se părea 
indecent, o aspră dojană. 

- Se vede că eşti beat, bătrâne... 

Gorgius se tulbură şi se scărpină mai departe la ceafă. 

- Beat? Nu tocmai. Dar am dat pe gât cinci cupe, în chip de 
panegiric. Şi-apoi, beau mai mult de supărare, decât de bucurie. 
Da, fiule. Să te apere Olimpienii! Cine eşti tu? După straie, ai fi 
un filosof rătăcitor, sau un profesor la o şcoală din Antiohia? 

Împăratul zâmbi şi dădu aprobator din cap. Voia să-l facă 
pe sacrificator să vorbească. 

- Ai ghicit. Sunt profesor. 

- Creştin? 

- Nu; elenist. 

A, bine!... Oricum, sunt destui din ceilalţi, care se vântură 
pe aici... păgâni... 

- Tot nu mi-ai răspuns, unde sunt oamenii? S-au trimis 
multe victime din Antiohia? S-a pregătit corul? 

- Victime? Nici vorbă! spuse bătrânul râzând şi 
împleticindu-se atât de tare, încât fu cât pe ce să cadă. N-am 
mai văzut demult aşa ceva, frate...! De la Constantin... 

Gorgius făcu un gest de deznădejde şi fluieră. 


- S-a terminat!... Pffft! Oamenii i-au uitat pe zei! Ducem 
lipsă nu numai de victime, dar până şi de o mână de făină, ca să 
coacem o plăcintă pentru zeu; niciun grăunte de tămâie, nicio 
picătură de ulei pentru lămpi...! Nu ne mai rămâne decât să ne 
culcăm şi să murim!... Aşa, fiule! Să te apere Olimpienii...! 
Călugării ne-au luat tot!... Şi se bat... Se-neacă în grăsime... S-a 
stins cântecul nostru!... Rele vremuri!... 

- Şi mai zici să nu beau? Nu se poate să nu bei, când dă 
supărarea peste tine. Fără băutură, m-aş fi spânzurat demult... 

- N-a venit nimeni din Antiohia pentru sărbătoarea aceasta 
mare? întrebă lulian. 

- Nimeni, în afară de tine, fiule. Eu sunt sacrificatorul, iar tu 
- poporul; vom oferi împreună zeilor victima. 

- Ziceai că n-ai primit nicio victimă? 

Gorgius se frecă la ceafă. 

- N-am primit altele, dar o am pe-a mea. Ne-am abținut 
amândoi trei zile, Euforion şi cu mine - îl arătă pe surdo-mut -, 
pentru a pune de-o parte banii necesari. Priveşte! 

Dădu de-o parte capacul coşului: o gâscă legată la picioare 
îşi strecură capul, gâgâind şi căutând să scape. 

- He! he! he! Asta nu-i o jertfă? întrebă mândru bătrânul. 
Chiar dacă nu e o gâscă tânără şi grasă, este totuşi o pasăre 
sfântă!... Apollo ar trebui să fie mulţumit, în această clipă. Zeii 
mor după gâşte! 

- Locuieşti de mult în templul acesta? îl întrebă lulian. 

- De vreo patruzeci de ani, poate mai mult... 

- E băiatul tău? întrebă împăratul arătându-l pe Euforion, 
care-i privea cu atenţie, ca şi cum ar fi vrut să ghicească despre 
ce era vorba. 

- Nu; nu am nici părinţi, nici copii; Euforion mă ajută la 
slujbele de sacrificii. 

- Cine-i sunt părinţii? 

- Nu-i cunosc tatăl şi mă-ndoiesc tare mult că l-ar cunoaşte 
careva; dar maică-sa a fost marea sibilă Diotima, care a trăit 
multă vreme în acest templu. Nu vorbea şi nu-şi ridica vălul faţă 
de bărbaţi. Era neprihănită ca o vestală. Când a adus pe lume 
copilul acesta, ne-am minunat cu toţii şi nu ştiam ce să 
credem... Dar un hierofant înţelept şi centenar ne-a spus... 

Cu un aer misterios, Gorgius îşi puse mâna la gură şi-i şopti 
lui lulian la ureche, ca şi cum s-ar fi temut să nu-l audă copilul: 


- Hierofantul ne-a spus că nu era copil de oameni, ci un zeu 
coborâse noaptea, lângă sibila care dormea în templu. Vezi cât 
e de frumos! 

- Un surdo-mut, fiu al unui zeu! şopti împăratul, mirat. 

În vremuri ca ale noastre, dacă fiul unui zeu şi al sibilei n-ar 
fi surdo-mut, ar muri de supărare, răspunse Gorgius. Uită-te cât 
este de slab şi de palid! 

- Cine ştie? spuse lulian, cu un zâmbet trist. Poate ai 
dreptate, bătrâne. În zilele noastre, poate e mai bine pentru un 
profet să fie surdo-mut. 

Copilul se apropie deodată de lulian şi, privindu-l fix, îi luă 
mâna şi i-o sărută. 

lulian se înfioră. 

- Fiule, spuse bătrânul solemn, să te ocrotească olimpienii! 
Trebuie să fii un om bun. Copilul nu-i mângâie niciodată pe cei 
răi şi nelegiuiţi, iar de călugări fuge ca de ciumă. Cred că vede şi 
înţelege mai multe decât noi doi la un loc, dar nu poate să se 
exprime. L-am surprins de multe ori, singur în templu, aşezat în 
faţa statuii lui Apollo şi privind-o cu bucurie, ca şi cum ar fi stat 
de vorbă cu zeul. 

Euforion se întunecă la faţă şi plecă. Gorgias se lovi pe cap 
cu mâna şi spuse: 

- Eu trâăncănesc cu tine şi soarele e sus pe cer! Trebuie 
îndeplinită jertfa. Vino! 

- Aşteaptă, spuse împăratul. Voiam să te mai întreb ceva. 
Ai auzit că împăratul lulian ar vrea să repună la loc de cinste 
cultul vechilor zei? 

- Da, dar... ce mai poate să facă, săracul? Nu va reuşi. Ţi-o 
spun eu: s-a terminat! 

- Tu nu crezi în zei? obiectă lulian. Ar putea oare Olimpienii 
să ne părăsească astfel, pentru totdeauna? 

Bătrânul oftă şi vorbi, cu capul plecat: 

- Fiule, eşti tânăr, chiar dacă lucesc fire albe în părul tău 
întunecat şi ţi s-a brăzdat fruntea. Dar pe vremea când aveam 
eu părul negru şi fetele tinere mă priveau cu bunăvoință, îmi 
amintesc că am mers odată cu o corabie nu departe de 
Tesalonic şi am văzut muntele Olimp. Poalele şi mijlocul i se 
topeau în azur, iar culmea acoperită de zăpadă părea agăţată în 
văzduh, dominând cerul şi marea, inaccesibilă şi aurie. Mă 
gândeam: „lată lăcaşul zeilor! ” Şi eram emoţionat. Dar se mai 


afla pe acelaşi vas un bătrân zeflemitor, care spunea că e 
epicurean. A arătat muntele Olimp şi a spus: „Prieteni, s-au 
scurs mulţi ani de când drumeţii s-au căţărat pe Olimp. Au văzut 
că este un munte obişnuit, la fel ca alţi munţi, şi nu e nimic pe 
el, în afară de zăpadă, gheaţă şi bolovani”. lar vorbele acestea 
mi-au pătruns atât de adânc în inimă, încât mi le voi aminti 
toată viaţa. 

Împăratul zâmbi. 

- Bătrâne, credinţa ta e copilărească. Dacă Olimpul nu 
există, de ce n-ar fi zeii mai sus, în împărăţia Ideilor veşnice, în 
împărăţia luminii din suflet? 

Gorgius îşi plecă şi mai mult capul. 

- Da, desigur! Dar... s-a sfârşit totuşi. Olimpul este pustiu. 

lulian îl privi, mirat. 

- Vezi, urmă Gorgius, pământul produce numai oameni 
slabi şi cruzi. Zeii nu pot decât să râdă de ei, chiar dacă se 
supără. Nu merită osteneala să-i distrugă. Vor pieri prin ei înşişi, 
de boală, desfrâu sau lâncezeală. Zeii s-au plictisit şi au plecat. 

- Şi crezi cumva, Gorgius, că speța umană va trebui să 
piară? 

Sacrificatorul dădu din capul său pleşuv. 

- 0!... Fiule, totul decade. Pământul îmbătrâneşte. Râurile 
curg mai încet, florile nu mai au, primăvara, parfum. Îmi 
povestea deunăzi un pescar bătrân că nu se mai vede Etna de 
departe, ca pe vremuri. Văzduhul s-a făcut mai gros şi mai 
întunecat. Soarele se stinge. Se apropie sfârşitul lumii... 

- Spune-mi, Gorgius, îţi aminteşti de vremuri mai bune? 

Bătrânul se însufleţi şi-i luciră ochii. 

- Când am venit aici, în primii ani ai domniei lui Constantin, 
spuse el vesel, marile ceremonii în cinstea lui Apollo se oficiau în 
fiecare an. Câţi băieţi tineri şi câte fecioare veneau în pădurea 
aceasta sfântă! Şi cum strălucea luna, ce miresme răspândeau 
chiparoşii, cum cântau privighetorile! Când le înceta cântul, 
aerul fremăta de sărutările în noapte şi de suspinele de 
dragoste, ca de bătaia unor aripi nevăzute! Ah, ce vremuri bune 
erau... 

Gorgius tăcu, trist şi gânditor. 

In acea clipă ajunseră la ei, din spatele copacilor, sunetele 
unei cântări bisericeşti. 

- Ce-i asta? întrebă lulian. 


Călugării, răspunse jertfitorul. Călugării care se roagă la un 
galilean mort. 

- Cum asta? Un galilean, în pădurea sfântă a lui Apollo? 

- Da, îl numesc „martirul Babilas”. Acum zece ani, fratele 
împăratului lulian, cezarul Gallus, a adus din Antiohia osemintele 
acelui Babilas în pădurea asta şi i-a făcut un sarcofag superb. 
De atunci, nu se mai înfăptuiesc profeţiile. Templul a fost 
spurcat, iar zeul a plecat. 

- O, ce sacrilegiu! strigă împăratul, indignat. 

In anul acela, sibila fecioară Diotima a adus pe lume un 
băiat surdo-mut, ceea ce era un semn rău. Un singur izvor nu a 
secat; se numeşte Lacrimile soarelui... acolo unde şade acum 
copilul. 

lulian se întoarse. Copilul era aşezat în faţa stâncii 
acoperite cu muşchi, nemişcat şi strângând în palma deschisă 
picăturile care cădeau, una câte una. Umbrele se mişcau, iar lui 
lulian i se păru că vede două aripi străvezii fremătând pe 
spatele copilului de o frumuseţe divină. Era atât de palid, de 
trist, de fermecător, încât împăratul gândi: 

„Trebuie să fie Eros, micul zeu antic al dragostei, care 
suferă, tânjeşte, în veacul nostru de posomorală galileană. 
Culege ultimele lacrimi de dragoste, lacrimile vărsate de zeu 
asupra Dafneei - frumuseţea dispărută!”. 

Surdo-mutul şedea nemişcat şi un fluture mare, negru, 
catifelat, îndoliat, i se aşeză pe cap. Nu-l văzu şi nici nu se 
mişcă. Ca o umbră răufăcătoare, fluturele se tot agita, în timp 
ce /acrimile soarelui picurau, una câte una, în mâna lui Euforion 
iar cântările bisericeşti, jalnice, aducătoare de deznădejde, 
răsunau din ce în ce mai tare. 

Se auziră deodată voci din spatele chiparoşilor, certându- 
se: 

- Augustul e aici... 

- De ce s-o fi dus singur la Dafne? 

- Păi cum? Doar azi e ziua marii sărbători a lui Apollo! Uite-l 
acolo! lulian, de azi-dimineaţă te tot căutăm! 

Erau sofiştii greci, savanții şi retorii, tovarăşii obişnuiţi ai 
împăratului, cărora li se adăugaseră neo-platonicianul Priscus 
din Epir, morocănosul sceptic lunius Mavricus, înțeleptul 
Sallustius Secundus şi renumitul orator Libanius. lulian nu le 
acordă nici cea mai mică atenţie. 


- Ce-i cu el? îl întrebă în şoaptă lunius pe Priscus. 

- Trebuie să fie nemulţumit că nu s-a făcut nicio pregătire 
pentru sărbătoare! Nu am trimis nici măcar o jertfă... 

lulian i se adresă fostului retor creştin Hekebolis, devenit 
mare sacrificator al Astartei: 

- Du-te la capela de alături şi transmite-le porunca mea 
galileenilor care se roagă: să vină aici! 

Hekebolis se duse. 

Gorgias rămăsese împietrit, cu capul în mâini, cu gura 
căscată şi ochii holbaţi. Işi mai mângâia din când în când, cu un 
gest de hotărâre disperată, ţeasta pleşuvă. | se părea că se 
întrecuse cu băutura şi că vedea în vis tot ce se petrecea. Dar 
când îşi aduse aminte de toate câte le spusese pretinsului 
profesor despre augustul lulian şi despre zei, îi trecu o sudoare 
rece pe frunte şi i se muiară picioarele, de spaimă. Căzu în 
genunchi. 

- lertare, cezare! Uită vorbele mele... n-am ştiut... 

Unul dintre filosofi vru să-l îndepărteze pe bătrân. 

- Pleacă de-aici, imbecilule! Ce cauţi aici? 

lulian îl opri. 

- Nu-l jigni pe sacrificator! Ridică-te, Gorgius! lată mâna 
mea. Nu te teme de nimic. Cât timp voi fi în viaţă, nimeni nu-ţi 
va face vreun rău, nici ţie, nici băiatului tău. Am venit amândoi 
pentru panegiric, îi iubim amândoi pe vechii zei... Hai să fim fraţi 
şi să ne bucurăm, cu lumină-n suflet, de sărbătoarea soarelui! 

Cântările sfinte încetaseră. Pe aleea cu chiparoşi apărură 
călugări: palizi şi speriaţi, diaconii şi mai-marele lor, care nu 
avuseseră răgazul să-şi scoată veşmintele bisericeşti. Îi 
conducea Hekebolis. Protoiereul, un grăsan cu faţa roşie şi 
lucioasă, mergea legănat, răsufla din greu, îşi ştergea fruntea. 
Ajuns în faţa augustului, se plecă adânc şi, atingând pământul 
cu un deget, rosti cu o voce de bas: 

- Să-i ierte augustul cel omenos pe nevrednicii săi robi... 

Se aplecă încă mai tare şi doi novici îl ajutară cu 
îndemânare să se ridice. Unul dintre ei uitase să pună jos 
cădelniţa şi fumul de tămâie se împrăştia în fuioare subţiri. 

Văzându-i pe călugări, Euforion o luă la fugă. 

lulian spuse: 

- Galileeni! Vă poruncesc să scoateţi până mâine, din 
pădurea sfântă a lui Apollo, osemintele mortului vostru. Nu 


dorim să folosim forţa împotriva voastră; dar dacă nu ni se va 
împlini voia, vom şti să avem grijă noi înşine ca Helios să fie 
dezbărat de prezenţa nelegiuită a rămăşiţelor galileene! Imi voi 
trimite aici ostaşii, vor deshuma osemintele, le vor arde şi vor 
arunca cenuşa în vânt. Acesta ne este voia, cetăţeni! 

Protoiereul tuşi şi rosti, până la urmă, cu o voce umilă: 

- Prea milostive cezar, este fireşte foarte dureros pentru 
noi, întrucât relicvele odihnesc de multă vreme într-un loc 
binecuvântat prin voinţa cezarului Gallus. Dar este o treabă ce 
depăşeşte puterea noastră; suntem nevoiţi să ne adresăm 
episcopului. 

Un freamăt străbătu mulţimea. Un copil ascuns într-o tufă 
de lauri cânta: 

Vine măcelarul 

Cu cuțitul mare, 

Pe care-l ascute 

Scărpinându-si barba, 

Barba lui cea neagră 

Barba lui cea lungă, 

Barba lui de tap... 

Se alese cu o palmă atât de zdravănă, încât o luă la fugă, 
urlând. 

Protoiereul gândi că se cuvenea să apere relicvele; tuşi şi 
începu: g 

- Dacă-i place Înaltei Tale Înţelepciuni să dai această 
poruncă în favoarea idolului... 

Se corectă repede: 

- A zeului elin Helios... 

Ochii împăratului se aprinseră de furie: 

- Idolul! îl întrerupse. Idolul, acesta e cuvântul vostru! Ce 
fel de imbecili ne considerați, afirmând că adorăm materia 
însăşi care-i reprezintă pe zeii noştri: metal, piatră sau lemn? 
Toţi predicatorii voştri vor să convingă lumea de acest lucru, pe 
noi şi pe voi înşivă. Dar e o minciună. Nu adorăm piatra seacă, 
metalul sau lemnul, ci sufletul, sufletul cel viu al frumuseţii, în 
modelele de cea mai pură frumuseţe umană. Nu noi suntem 
idolatrii ci voi, voi care vă sfâşiaţi întruna ca fiarele, pentru o 
iotă; voi care sărutaţi oasele putrede ale criminalilor osândiţi 
pentru infracţiuni faţă de legile romane; voi care-l numiţi pe 
fratricidul Constanțiu „cel veşnic” şi „cel sfânt”!... A adora 


superbele sculpturi ale lui Fidias, care emană frumuseţea şi 
înţelepciunea olimpiană, nu este oare mai rezonabil decât a te 
închina în faţa a două grinzi de lemn încrucişate, ce alcătuiesc 
un ruşinos instrument de tortură? Trebuie oare să roşim pentru 
voi, să vă plângem, sau să vă urâm? E culmea nebuniei şi a 
ruşinii pentru patria noastră, să-i vadă pe urmaşii elenilor care-i 
citeau pe Platon şi pe Homer, să alerge - o, ticăloşie! - către un 
trib disprețuit, aproape exterminat de Vespasian şi Titus, pentru 
a zeifica un mort!... Şi mai vreţi încă să ne acuzaţi de idolatrie! 

Preotul îşi mângâia imperturbabil cu mâna barba lungă şi-l 
privea pieziş pe lulian, ştergându-şi picăturile care-i apăreau pe 
fruntea luciosă. 

Împăratul îi spuse atunci filosofului Priscus: 

- Prietene, cunoşti ceremoniile antice ale elinilor. 
Îndeplineşte misterele din Delos, indispensabile pentru 
purificarea templului lui Apollo! Zeul se va întoarce în lăcaşul 
său, vor reîncepe vechile profeții, de îndată ce va fi ridicată 
piatra care închide izvorul de la Castalia. 

Preotul încheie discuţia cu o plecăciune adâncă şi plină de 
aceeaşi smerenie, în care se simţea o tenacitate de neînvins. 

- Fie-ţi voia împlinită, atotputernice august! Noi suntem 
copiii, iar tu, tatăl. Scrie în Scriptură: „Fiecare suflet trebuie să 
se supună puterilor cârmuitoare. Dar nu există putere mai 
presus de cea a lui Dumnezeu!”. 

- O, ipocriţilor! strigă împăratul. Cunosc supuşenia şi 
smerenia voastră. Răsculaţi-vă odată împotriva mea şi, măcar, 
luptaţi ca oamenii! Umilinţa voastră este limba şarpelui, 
sclavilor! Îi muşcaţi pe cei în faţa cărora vă plecaţi. Stăpânul 
vostru -Nazarineanul vă judecase cu dreptate, spunând despre 
voi: „Nenorocire vouă, farisei făţarnici, care semănaţi cu nişte 
morminte văruite, ce par superbe pe dinafară, iar înăuntru sunt 
pline de oase de morţi şi de murdărie!...”. Într-adevăr, aţi 
umplut lumea cu aceste morminte! Vă puneţi în genunchi în faţa 
acestor oase şi aşteptaţi salvarea de la ele! Vă hrăniţi, 
asemenea viermilor, din putregaiuri. Aceasta să vă fi învăţat 
oare Hristos? V-a poruncit să-i urâţi pe taţii voştri, pe cei pe 
care-i numiţi eretici, pentru că nu cred ca voi? Să rostesc cu 
gura mea vorbele Galileanului: „Nenorocire vouă, farisei 
făţarnici! Şerpilor, cum veţi scăpa oare de osânda iadului?”. 


lulian se întoarse cu gând să plece, când se desprinseră din 
mulţime un bătrânel şi o bătrânică, care se înclinară la 
picioarele sale. Îmbrăcaţi în veşminte sărace, dar curate, 
semănau uimitor unul cu altul şi-i aminteau pe Filemon şi 
Baucis. 

- Apără-ne, înțelepte cezar! murmură bătrânul. Avem o 
căsuţă lângă Antiohia, la poalele Taurusului. Am trăit în ea 
douăzeci de ani. Şi au venit în ultimul timp decurionii... 

Bătrânul îşi împreună mâinile într-un gest de deznădejde; 
imitându-şi soţul, bătrâna făcu acelaşi lucru. 

- Au venit decurionii şi ne-au spus: „casa aceasta nu vă 
aparţine”. „Cum? Fie Domnul cu voi! De douăzeci de ani este a 
noastră.” „O fi! Dar nu aţi avut dreptul. Pământul aparţine 
templului zeului Esculap, iar casa voastră e construită cu 
pietrele de la templu. Trebuie să se întoarcă înapoi, la Esculap.” 
Ce vrea să însemne aceasta? ... Fie-ţi milă, atotputernice 
august!” 

Bătrânii rămăseseră îngenuncheaţi în faţa lui, curaţi şi 
drăguţi ca nişte copii, şi-i sărutau plângând picioarele. 

lulian zări o cruce de chihlimbar la gâtul femeii. 

- Sunteţi creştini? întrebă, întunecându-se la faţă. 

- Da. 

- Aş vrea să vă îndeplinesc rugămintea... Dar ce să fac? 
Pământul aparţine zeului! Totuşi, voi face să vi se plătească 
bunul. 

- Nu, nu! strigau bătrânii. Suntem obişnuiţi aici. Nu cerem 
bani. Totul ne aparţine, acolo; cunoaştem fiecare fir de iarbă. 

- Totul e al nostru, acolo, repetă bătrâna, ca un ecou. Viţa- 
de-vie, găinile, vaca, măslinii, porcii, totul e al nostru. Până şi 
treapta pe care, de douăzeci de ani, ne-am încălzit la soare în 
fiecare zi în amurg, unul lângă altul, oasele noastre bătrâne... 

Fără să-i mai asculte, împăratul se întoarse către mulţimea 
înfricoşată. 

- În ultimul timp, galileenii mă copleşeau cu cereri pentru 
redobândirea pământurilor ce aparţineau bisericilor. 
Valentinienii din Edesa, de pildă, îi acuzau pe arieni că le luaseră 
proprietăţile. Pentru a tranşa neînţelegerea, am dat o parte din 
aceste pământuri războincilor mei gali, iar cealaltă parte - 
Tezaurului. Sunt hotărât să fac acelaşi lucru, în viitor. Vă 
întrebaţi - cu ce drept? Dar nu spuneţi voi înşivă că „îi e mai 


lesne unei cămile să treacă prin urechile acului, decât unui 
bogat să intre în Împărăţia lui Dumnezeu”? Sunt hotărât să vă 
ajut să îndepliniţi această poruncă grea. Voi lăudaţi sărăcia, 
galileeni; atunci, de ce cârtiţi împotriva mea? Luându-vă un bun 
pe care l-aţi răpit de la fraţii voştri eretici sau de la templele 
olimpiene, nu fac decât să vă pun pe drumul cel drept al 
sărăciei mântuitoare, care vă duce direct în împărăţia cerurilor! 

Un zâmbet răutăcios îi strâmbă buza. 

- Suntem jigniţi pe nedrept! se plângeau bătrânii. 

- Ei bine, înduraţi jignirea! răspunse lulian. Trebuie să vă 
bucurati de persecuții, aşa cum v-a învăţat Nazarineanul. Ce 
însemnează suferinţele, în comparaţie cu fericirea veşnică? 

Bătrânul nu era pregătit pentru această judecată; se 
încurcă şi se bâlbâi, într-o ultimă speranţă: 

- Suntem robii tăi credincioşi, auguste! Fiul meu slujeşte ca 
ajutor al strategului, într-o fortăreață romană depărtată, iar 
superiorii săi sunt mulţumiţi de el... 

- Galilean şi el? îl întrerupse lulian. 

- Da... suspină bătrânul, speriindu-se îndată de mărturisirea 
sa. 

- Ai făcut bine să mă anunţi. Galilenii, duşmani declaraţi ai 
augustului roman, vor trebui să nu mai ocupe de-acum încolo 
funcţii înalte în imperiu, mai cu seamă în armată. Sunt mai de 
acord, şi în această privinţă, cu Învățătorul vostru, decât sunteţi 
voi. Este oare drept ca ucenicii lui lisus să facă dreptate după 
legile romane, când El a spus: „Nu judecaţi, şi nu veţi fi 
judecaţi”, şi creştinii să primească de la noi spada pentru 
apărarea imperiului, când Învățătorul lor le aminteşte: „Cel ce 
va trage spada, de spadă va pieri”, şi încă: „Nu lupta împotriva 
răului cu forţa”? lată de ce, gândindu-ne la izbăvirea sufletelor 
galileenilor, le retragem justiţia romană şi spada romană, pentru 
a putea să pătrundă mai lesne, fără apărare, dezarmaţi, străini 
faţă de tot ce este pământean şi frivol, în împărăţia cerurilor! 

Cu un râs lăuntric şi mut, singurul care-i îndulcea ura, 
împăratul se îndreptă repede spre templul lui Apollo. Bătrânii 
suspinau, întinzându-şi braţele către el: 

- Cezare! Nu am ştiut. la-ne casa, pământul, tot avutul; dar 
fie-ţi milă de fiul nostru! 

Filosofii vrură să intre în templu; dar împăratul îi opri, cu un 
gest al mâinii: 


- Singur am venit pentru serbare, singur voi oficia 
sacrificiul! s 

- Hai să intrăm! i se adresă lui Gorgiu. Inchide uşile, ca să 
nu intre nimeni dintre cei neconsacraţi. 

Uşile fură închise în faţa amicilor filosofi. 

- Cei neconsacraţi? Ce părere aveţi? întrebă Garguillius, pe 
gânduri. 

Libanius bombănea în tăcere. 

Cu un aer misterios, Mavricus îi trase pe prieteni într-un colţ 
al porticului şi le şopti ceva, atingându-şi fruntea cu degetul. 

- Înţelegeţi? 

Rămaseră cu toţii uimiţi. 

- Este oare cu putinţă? 

Mavricus începu să numere: 

- În primul rând, faţa palidă, privirea arzătoare, părul în 
dezordine, paşii inegali, vorbirea incoerentă. In al doilea rând, 
duritatea şi nervozitatea excesivă. În al treilea rând, acest 
război stupid împotriva perşilor! Pe Pallas! E nebunie vădită! 

Stând deoparte, Sallustius urmărea conciliabulul cu un 
zâmbet amar. 

În interiorul templului, lulian îl întâlni pe Euforion. Copilul se 
bucură văzându-l şi, în timpul slujbei, îşi adânci de mai multe ori 
privirea în ochii împăratului, ca şi cum între ei ar fi existat o 
taină comună. 

Sub lumina soarelui, statuia lui Apollo se înălța în mijlocul 
templului, cu trupul ei de fildeş, draperiile de aur - ca cele ale 
statuii lui Zeus de Fidias, de la Olimp. Uşor aplecat, zeul picura 
nectarul din cupa sa pe Pământul-Mamă,rugându-l să i-o redea 
pe Dafne. 

Un nor uşor trecu pe deasupra templului, umbrele 
fremătară pe fildeşul aurit de timp şi lui lulian i se păru că zeul 
se apleca mai mult, cu un zâmbet binevoitor, pentru a primi 
ofranda adoratorilor săi: sacrificatorul cel nătâng, împăratul 
renegat şi copilul surdo-mut al sibilei. 

„lată răsplata mea - gândea lulian. Nu doresc altă glorie, 
Apollo. Îţi mulţumesc pentru blestemul mulţimii şi favoarea pe 
care i-o dăruieşti, făcându-mă să trăiesc şi să mor singur, ca 
tine! Acolo unde se roagă norodul, nu există niciun zeu! Tu te 
afli aici, în acest sanctuar profanat. O, zeule batjocorit de 
oameni, eşti acum mai frumos ca odinioară, când erai adorat! In 


ziua pe care mi-au hotărât-o Parcele lasă-mă să mă nasc cu 
tine, o, strălucitule! Lasă-mă să mor în tine, Soare, aşa cum pe 
altarul focului ultimului sacrificiu moare ultima jertfă, în 
strălucirea ta!” 

Astfel se ruga împăratul, în timp ce lacrimile îi curgeau pe 
obraji şi, asemenea unor cădeau una câte una picăturile de 
sânge ale victimei, pe tăciunii arşi pe jumătate. 


XIII 


O beznă deasă învăluia din toate părţile pădurea Dafneei. 
Vântul fierbinte alunga norii. Niciun strop de ploaie nu cădea pe 
pământul crăpat de uscăciune. Dafinii îşi scuturau crengile 
negre, înălțate la cer. Străjuind aleile, uriaşii chiparoşi foşneau 
cu sunete ce semănau cu freamătul unei adunări de bătrâni 
mânioşi. 

Doi inşi se strecurau cu prudenţă prin întuneric, 
îndreptându-se către templul lui Apollo. Cel mărunt, care avea 
ochii verzi ca de pisică, vedea foarte bine în noapte şi-l ducea de 
mână pe cel înalt. 

- Vai, vai, nepoate! Ne vom frânge gâtul într-o groapă! 

- Nu e nicio groapă pe-aici! De ce ţi-e frică? De când ai 
trecut la noua religie, te-ai făcut ca o babă! 

- O babă!... Pe vremea când mă duceam la vânătoare de 
urşi, nu-mi tresărea inima nici măcar cu o bătaie în plus. Dar 
aici... nu mai e acelaşi lucru!... Vom atârna, unul lângă altul, în 
aceeaşi spânzurătoare, nepoate! 

- Hai, taci din gură, prostule! 

Cel mărunt îl trase mai departe pe cel mare, care purta pe 
spate o legătură uriaşă de paie şi un târnăcop. 

Ajunseră la uşa din spate a templului. 

- Aici e; dă cu târnăcopul! şopti cel mic, căutând cu mâinile 
crăpăturile din piatră. Şi după aia, vei tăia grinzile de lemn cu 
ferăstrăul... 

Vântul acoperea zgomotul loviturilor de târnăcop. Se auzi 
deodată un țipăt ce semăna cu scâncetul unui copil bolnav. Cel 
mare tremură din toate încheieturile. 

- Ce-i asta? 


- Duhul rău! strigă cel mărunt, holbându-şi de spaimă ochii 
verzi şi agăţându-se de hainele celuilalt. Să nu mă părăseşti, 
unchiule! 

- A fost o bufniţă!... Poate să se laude că ne-a speriat! 

Alungată din cuibul ei, uriaşa pasăre de noapte îşi luă 
zborul, cu un scâncet gros. 

- Hai s-o lăsăm pe-asta, spuse cel mare. Nu se va aprinde. 

- De ce? Lemnul e putred, uscat la soare, ros de carii... Îi 
ajunge o scânteie. Hai, dă-i înainte! 

Cel mărunt îl împinse nerăbdător pe cel mare. 

- Bagă acum paie în gaură... Mai multe, mai multe! Întru 
mărirea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh! 

- Ce te tot vânzoleşti ca un ţipar? îi spuse cel mare, 
supărat. Ce-i de râs? 

- He! he! he! Păi cum? Se bucură îngerii în cer, în clipa 
asta!... Aminteşte-ţi numai, unchiule: dacă suntem prinşi, să nu 
renegi! Vom aprinde un focşor pe cinse!... Uite, ia amnarul! 

- Du-te la naiba! răspunse celălalt. N-o să mă ispiteşti tu pe 
mine, şarpe blestemat! Pfui! Aprinde tu! 

- Aha, dai înapoi... 

Fremătând de furie, cel mărunt se agăţă de barba roşcată a 
celui mare. 

- Voi fi primul care să te denunţ! Mă vor crede... 

- Hai, drăcuşorule, lasă-mă-n pace! Dă-mi amnarul... 
Trebuie să terminăm. 

Scânteile se iscară. Pentru mai multă comoditate, cel 
mărunt se culcă pe burtă, luând astfel şi mai mult înfăţişarea de 
şarpe. 

Limbile de foc cuprinseră paiele muiate în smoală; fumul se 
ridică în smocuri. O flacără mare izbucni şi lumină cu reflexe 
purpurii faţa speriată a uriaşului Aragaris şi botul de maimuţă 
răutăcioasă a micului sirian Strombix, care semăna în acea clipă 
cu un demon, bătea din palme, ţopăia, râdea, ca un om beat 
sau nebun. 

- Vom distruge totul, în numele Tatălui, al Fiului şi al 
Sfântului Duh! He! he! he! Un focşor pe cinste, unchiule! 

In râsul său plin de voluptate răsuna eterna sălbăticie a 
norodului, bucuria de a distruge. 

Aragaris arătă în noapte şi şopti: 

- Auzi? 


Pădurea era pustie; incendiatorii credeau însă că, în 
urletele vântului şi foşnetul chiparoşilor, desluşeau voci. 
Aragaris o luă la fugă. 

- Unchiule, ia-mă şi pe mine, pe umeri! Ai picioare lungi. 
Dacă mă prind, arunc toată vina pe tine. 

Aragaris se opri. Strombix sări ca o veveriţă pe umerii 
sarmatului şi fugiră amândoi. Micuţul sirian îşi înfipse genunchii 
în coasta tovarăşului şi se prinse cu braţele de gâtul său, pentru 
a nu cădea. In ciuda fricii, râdea şi striga de bucurie. 

Incendiatorii ajunseră pe câmp. Printre nori lucea luna, în 
ultimul ei pătrar. Vântul şuiera strident. Ghemuit pe umerii 
uriaşului, micul Strombix semăna cu un duh rău căţărat pe 
victima sa. O spaimă superstiţioasă îl cuprinsese pe Aragaris: i 
se părea că diavolul se aşezase pe spinarea sa sub forma unei 
pisici mari şi-i zgâria faţa, râzând şi împingându-l către o 
prăpastie. Uriaşul ţopăia cât putea de tare, pentru a se uşura de 
povara sa. | se făcu părul măciucă pe cap şi urlă de spaimă. 

Profilându-se pe orizontul palid cu dubla lor siluetă neagră, 
alergau pe câmpia moartă, printre tufişurile prăfoase, aplecate 
spre ţărâna arsă şi aspră. 


Într-o încăpere a palatului din Antiohia, lulian avea în acest 
timp o tainică discuţie cu prefectul din Orient, Sallustius 
Secundus. 

- De unde vom lua, mult-iubite cezar, pâinea necesară 
pentru o asemenea armată? 

- Mi-am trimis oamenii în Sicilia, în Egipt, în Apulia, peste 
tot unde s-a făcut o recoltă bogată! răspunse împăratul. Ţi-o 
spun, va fi pâine destulă. 

- Şi banii? întrebă Sallustius. N-ar fi mai bine să se amâne 
această campanie pentru anul viitor? Să aşteptăm puţin? 

lulian bătea încăperea cu paşi mari; se opri deodată în faţa 
bătrânului: 

- Să mai aşteptăm! strigă el, mânios. Parcă v-aţi fi înţeles 
cu toţii să-mi repetaţi acelaşi lucru!... Să aşteptăm! Ca şi cum aş 
putea s-o fac, acum! Să cumpânim, să şovăim! Oare galileenii 
aşteaptă? Inţelege-mă, bătrâne, trebuie să fac imposibilul; 
trebuie să mă întorc din Persia biruitor şi cumplit... sau să nu mă 
mai întorc deloc. Nu mai există posibilitate de împăcare, o cale 
de mijloc! Ce-mi tot vorbiţi de rațiune? Crezi că Alexandru 


Macedon a învins lumea cu raţiunea? Tânărul acela imberb care 
s-a dus să lupte, cu o mână de oameni, împotriva stăpânitorilor 
Asiei, nu apare drept un nebun în faţa unor oameni rezonabili ca 
tine? Cine anume i-a adus izbânda? 

- Nu ştiu, răspunse evaziv prefectul, zâmbind. Cred că 
valoarea eroului însuşi... 

- Nu! strigă lulian. Au fost zeii. Pricepi, Sallustius, zeii 
olimpieni îmi pot acorda acelaşi har! Şi încă mai mare, dacă vor! 
Am început cu Galia, voi termina cu India. Voi străbate 
universul, de la răsărit la apus, asemenea marelui macedonean, 
asemenea zeului Dionyssos. Vom vedea atunci ce vor spune 
galileenii; vom vedea dacă-şi vor mai bate joc de spada 
împăratului roman, aşa cum îşi bat joc de veşmintele sale 
simple de filosof, atunci când se va întoarce triumfător din Asia. 

În ochi îi sclipeau luciri de nebunie, iar Sallustius, care voia 
să ridice o obiecţie, tăcu. Când lulian îşi reluă mersul în 
încăpere, prefectul dădu din cap şi o milă adâncă îi luci în 
privirea înţeleaptă. 

- Armata trebuie să fie pregătită de plecare, urmă lulian. 
Aşa vreau eu, mă-nţelegi? Nu admit scăpări, nici întârzieri! 
Avem treizeci de mii de oameni. Regele armean Arsace a promis 
că ne va ajuta. Există pâine. Ce mai trebuie în plus? Trebuie să 
ştiu că pot să pornesc, în orice clipă, împotriva perşilor. De acest 
lucru depinde nu numai gloria mea, ci şi salvarea Imperiului 
roman şi victoria zeilor asupra galileenilor! 

Fereastra mare era deschisă. Pătrunzând în încăpere, 
vântul cald agita cele trei limbi de foc ale lampadarului. O stea 
căzătoare despică albastrul întunecat, străluci şi se stinse. lulian 
se înfioră; era un nou semn rău. 

Se auziră glasuri în spatele uşii, apoi bătăi în uşă. 

- Cine-i acolo? Intraţi! spuse împăratul. 

Erau prietenii săi filosofi. Libanius mergea în fruntea lor şi 
părea mai emfatic, mai posomorât ca de obicei. 

- Ce doriţi? întrebă lulian, cu răceală. 

Libanius se lăsă în genunchi, păstrându-şi aerul arogant. 

- Lasă-mă să plec, auguste! Nu mai pot trăi la Curtea ta. 
Am ajuns la capătul răbdării. Îndur în fiecare zi jigniri 
nemaiauzite... 

Vorbi îndelung de darurile, de recompensele, de banii care-i 
erau răpiți; despre lipsa de recunoştinţă, despre serviciile sale, 


despre superbele cuvântări prin care-l glorificase pe cezarul 
roman. 

Fără să-l asculte, lulian îl privea însă, plictisit şi dezgustat, 
pe renumitul orator şi gândea: 

„Să fie oare acelaşi Libanius ale cărui discursuri le admiram 
atât de mult, în tinereţe? Câtă josnicie! Câtă vanitate! 

Apoi, toţi filosofii se puseră să vorbească în acelaşi timp. Se 
certau, ţipau, se acuzau reciproc de nelegiuiri, de desfrâu, de 
corupţie, dând glas celor mai stupide învinuiri. Era o ruşinoasă 
luptă, nu între savanţi, ci între nişte paraziți îmbuibaţi, aflaţi pe 
punctul de a se sfârteca unii pe alţii, din orgoliu, mânie sau 
plictiseală. 

Împăratul pronunţă încet, în cele din urmă, un cuvânt care-i 
readuse în simţiri: 

- Maeştrilor! 

Tăcură cu toţii, ca un stol speriat de coţofane guralive. 

- Maeştrilor! repetă lulian cu o ironie amară, v-am ascultat 
destul! Permiteţi-mi să vă povestesc o fabulă. Un rege egiptean 
avea nişte maimuțe dresate, învăţate să execute un dans 
războinic. Li se punea câte o cască şi o mască, li se ascundeau 
cozile sub purpura imperială, astfel încât în timpul dansului, 
anevoie se putea crede că nu sunt oameni. Spectacolul plăcu 
multă vreme. Dar o dată, îi veni gândul unuia din spectatori să 
arunce pe scenă un pumn de alune! Ce credeţi că se 
întâmplă?... Actorii îşi rupseră purpura şi măştile, îşi scoaseră 
cozile la iveală, se puseră în patru labe şi se apucară să se 
muşte unii pe alţii. Eu cunosc oameni care execută în acelaşi fel 
dansul epiric al înţelepciunii, cu o demnitate care ţine până la 
prima pomană. Dar e de-ajuns să arunci o mână de favoruri, şi 
înţelepţii se schimbă în maimute, scheaună şi se muşcă între ei! 
Cum v-a plăcut fabula mea, maeştrilor? 

Sallustius îl luă deodată de mână pe împărat şi-i arătă 
fereastra deschisă. 

Pe întunecatele unduiri ale norilor se întindea, încet, agitată 
de vântul puternic, o lumină purpurie. 

- Foc! foc! strigară toţi cei de faţă. 

- E dincolo de râu! presupuneau unii. 

- Ba nu, e la Garandama, afirmau alţii. 

- Nu, nu! La Gesireh, la evrei... 


- Nu e nici la Gesireh, nici la Garandama! strigă unul, cu 
nestăvilita bucurie care cuprinde mulţimea, la vederea unui 
incendiu. Este pădurea Dafneei! 

- Templul lui Apollo! şopti împăratul şi-i năvăli tot sângele 
în inimă. Galileenii! urlă el ca un nebun şi se repezi la uşă, apoi 
pe scări. Sclavi!... Repede!... Calul meu şi cincizeci de legionari! 

În câteva clipe, se pregăti totul. Se aduse în curte un 
armăsar negru primejdios, fremătând din tot trupul şi holbându- 
şi ochii injectaţi de sânge. 

lulian străbătu în galop străzile Antiohiei, urmat de cei 
cincizeci de legionari. Înspăimântată, mulţimea se împrăştie în 
faţa lor. Cineva fu călcat sub copite, altul fu înăbuşit; strigătele 
erau acoperite de tropăitul copitelor şi zăngănitul armelor. leşiră 
pe câmp. Goana nebunească ţinu mai mult de două ceasuri; trei 
legionari căzură, cu caii lor zdrobiţi de oboseală. 

Lumina devenea tot mai puternică; se simţea mirosul de 
fum; câmpul şi tufişurile prăfoase aveau reflexe sângerii. 
Curioşii alergau din toate părţile, asemenea unor fluturi către 
flacără. lulian observă pe faţa lor bucuria, ca şi cum ar fi alergat 
cu toţii la o serbare. 

Limbile de foc se arătară până la urmă, strălucind în norii 
groşi de fum, deasupra marginii dantelate şi negre a pădurii 
Dafneei. 

Împăratul intră în incinta sacră, unde mulţimea urla. Mulţi 
glumeau şi râdeau. 

Aleile liniştite, părăsite de atâţia ani de toată lumea, erau 
pline de oameni. Norodul profana pădurea, rupea crengile 
bătrânilor dafini, tulbura izvoarele, călca în picioare delicatele 
flori adormite. Dându-şi duhul, narcisele şi crinii se apărau doar 
cu prospeţimea lor înmiresmată, împotriva căldurii sufocante a 
focului şi a răsuflării norodului. 

- O minune a lui Dumnezeu! şoptea mulţimea veselă. 

- Am văzut cu ochii mei cum a căzut din cer trăznetul şi a 
aprins acoperişul! 

- Ba nu, minţi!... s-a despicat pământul înăuntrul templului 
şi a scuipat flăcări, chiar pe idol! 

- Zău aşa!... După îngrozitoarea poruncă de a se scoate 
moaştele!... Credeam că nu se vor isca necazuri!... Poftim! Uite- 
ţi templul lui Apollo şi prezicerile tale despre izvorul sfânt! Bine- 
au ajuns! 


lulian zări în mulţime o femeie dezbrăcată pe jumătate, ca 
şi cum s-ar fi dat atunci jos din pat; admira focul cu un zâmbet 
prostesc, legănând în braţe un copil care sugea la sân. Lacrimile 
mai licăreau încă pe genele copilului nevinovat, dar el se liniştea 
sugând cu poftă la sânul pe care-şi ţinea o mână, în timp ce şi-o 
întindea pe cealaltă către foc, vrând parcă să atingă o jucărie. 

Împăratul îşi opri calul: nu se putea merge mai departe, din 
pricina căldurii. Legionarii îi aşteptau poruncile. lulian îşi dădu 
seama că templul era pierdut. Clădirea era în întregime în 
flăcări, alcătuind un rug imens: pereţii, grinzile, lemnăria 
sculptată se prăbuşeau cu zgomot, iar scânteile urcau în 
vârtejuri către cerul care cobora întruna, sângeriu şi 
ameninţător. Flăcările atingeau norii, se zbăteau împotriva 
puterii vântului şi foşneau ca un văl greu. Frunzele dafinilor se 
răsuceau şi se chirceau din pricina arşiţei, ca şi cum ar fi suferit. 
Chiparoşii se aprindeau la vârfuri asemenea unor torţe uriaşe, 
iar fumul lor alb semăna cu cel al unor jertfe. Răşina picura în 
stropi deşi, ca şi cum arborii centenari, de vârsta templului, l-ar 
fi plâns pe zeu, cu lacrimi de aur. Cu privirea rătăcită, lulian 
urmărea incendiul. Vru să dea o poruncă legionarilor; îşi scose 
sabia din teacă, îşi cabră calul, dar nu putu să dea glas, cu dinţii 
strânşi, decât furiei neputincioase. 

- O, mizerabilii!... Mizerabilii! 

Răsunară în depărtare urletele mulţimii. lulian îşi aminti că, 
în spatele templului, se afla intrarea tezaurului şi se gândi că 
probabil galileenii se apucaseră să jefuiască bogăţiile zeului. 
Făcu un semn şi se repezi către partea aceea, urmat de 
legionari. 

Un cortegiu jalnic le opri înaintarea. 

Venite în grabă din satul Dafneei, nişte gărzi romane 
duceau o targă. 

- Ce-i asta? întrebă lulian. 

- Galileenii l-au ucis cu pietre pe sacrificatorul Gorgius. 

- Şi tezaurul? 

- E neatins. Sacrificatorul s-a pus pe pragul uşii şi a apărat 
intrarea. Nu şi-a părăsit locul, până ce nu l-a doborât o piatră la 
pământ. L-au omorât apoi pe copil. După ce i-au călcat în 
picioare, norodul galilean ar fi pătruns în tezaur, dacă nu 
ajungeam noi la timp. 

- Mai trăieşte? 


- Abia mai respiră. 

Împăratul sări jos de pe cal. Targa fu aşezată încet jos. 
lulian se apropie, se aplecă şi ridică cu atenţie un colţ al vechii 
hlamide a sacrificatorului, care acoperea cele două trupuri. 

Bătrânul era întins pe un pat de ramuri proaspete de dafin; 
avea ochii închişi, iar pieptul i se ridica anevoie. 

lulian simţi un freamăt de milă în inimă, la vederea nasului 
roşu al bătrânului care, cu câteva zile în urmă, i se păruse atât 
de indecent şi-şi aminti de gâsca cea slăbuţă din coşul de 
răchită, care fusese ultima jertfă pentru Apollo. Pe părul alb ca 
zăpada, picăturile de sânge ieşeau în evidenţă asemenea unor 
fructe roşii, iar frunzele de laur se înlănţuiseră ca o cunună pe 
capul sacrificatorului. 

Alături de el zăcea trupul micuţ al lui Euforion, cu faţa 
palidă ce părea încă mai frumoasă, cu părul bălai stropit cu 
sânge. Ţinându-şi obrazul proptit de mână, părea să doarmă. 
lulian gândi: 

„Astfel trebuie să arate Eros, copilul zeiţei dragostei, ucis 
de pietrele galileenilor...”. 

Şi cu adâncă venerație, împăratul roman se puse în 
genunchi în faţa martirilor zeilor olimpieni. În ciuda faptului că 
pierduse templul şi că norodul se bucura de o izbândă stupidă, 
lulian simţea, în această moarte, prezenţa zeului. Inima i se 
îmblânzi, i se topi până şi ura şi, cu smerite lacrimi, sărută mâna 
bătrânului. 

Muribundul îşi deschise ochii: 

- Unde-i copilul? întrebă încet. 

- Aici... lângă tine... 

lulian puse uşor mâna lui Gorgius pe părul lui Euforion. 

- Trăieşte? întrebă Gorgius, mângâind pentru ultima oară 
cârlionţii copilului. 

Era atât de slăbit, încât nu putea să-şi îndrepte capul, iar 
lulian nu avu curajul să-i dezvăluie adevărul. Sacrificatorul îşi 
aţinti asupra împăratului privirea rugătoare: 

- Cezare... ţi-l încredinţez... să nu-l părăseşti... 

- Fii liniştit; voi face tot ce voi putea, pentru micuţ... 

Astfel îl luă lulian sub protecţie pe cel căruia nici măcar 
cezarul roman nu-i mai putea face nici rău, nici bine. 


Gorgius îşi ţinea mai departe mâna pe capul lui Euforion. 
Deodată, se lumină la faţă; vru să spună ceva şi bâlbâi nişte 
vorbe fără şir: 

- Uite-i!... Uite-i!... Bucuraţi-vă! 

Privi înainte cu ochii larg deschişi, suspină, se opri la 
jumătatea suspinului şi privirea i se stinse. lulian închise ochii 
celui răposat. 

Deodată răsunară cântece de bucurie. Împăratul se 
întoarse şi văzu desfăşurându-se, pe aleea de chiparoşi, o 
procesiune lungă, o mulţime mare de oameni, preoţi bătrâni 
înveşmântaţi în mantii din stofă ţesută cu aur şi nestemate, 
diaconi clătinând cădelniţe, călugări în negru purtând ramuri de 
palmier şi, deasupra mulţimii, puse într-un car minunat, 
moaştele sfântului Valerian, într-o raclă de argint pe care se 
reflectau flăcările. Erau moaştele pe care porunca cezarului le 
alunga de la Dafneea la Antiohia. Izgonirea se transformase într- 
un marş victorios. Poporul cânta vechiul psalm al regelui David, 
în care-l slăvea pe Dumnezeul lui Israil: Norii si întunecimea îl 
împrejmuiesc!  Dominând  şuierul vântului şi zgomotul 
incendiului, cântecul de izbândă al galileenilor îşi lua zborul 
către cerul luminat de flăcări: 

Norii si întunericul îl imprejmuiesc, 

În față-i merge focul nimicind vrăjmaşii. 

Precum ceara, muntii se topesc 

În fața chipului Domnului, 

Al Domnului lumii! 

lulian păli auzind îndrăzneala şi bucuria ce răsunau în 
ultimele versuri: 

Să tremure cei ce-i slujesc şi se laudă cu idolii lor 

Si să se plece toti zeii în fata Lui! 

Sări atunci pe cal, îşi trase sabia din teacă şi strigă: 

- Ostaşi! Urmaţi-mă! 

Vru să se arunce în mijlocul mulţimii, să împrăştie acest 
norod triumfător, să răstoarne racla şi să azvârle osemintele 
sfântului. 

Dar o mână fermă apucă de căpăstru calul împăratului. 

- Pleacă de-aici! strigă lulian furios, ridicând sabia pentru a 
lovi. 


Bratul i se plecă în aceeaşi clipă. În faţa lui se afla bătrânul 
cel înţelept, cu chipul trist şi liniştit, Sallustius Secundus, care 
tocmai sosise din Antiohia. 

- Împărate, nu-i lovi pe cei dezarmaţi! Revino-ţi în fire! 

lulian îşi puse sabia la loc, în teacă. 

Casca îi încingea capul, ca şi cum ar fi fost înfierbântată la 
foc. Şi-o smulse şi o aruncă la pământ, îşi şterse picăturile mari 
de sudoare care-i luceau pe frunte. Apoi înaintă singur, fără 
soldaţi, cu capul descoperit, către mulţimea pe care o opri cu un 
gest al mâinii. 

- Locuitori ai Antiohiei - vorbi aproape liniştit, stăpânindu-se 
cu o supremă sforţare a voinţei - aflaţi: răzvrătiţii şi incendiatorii 
templului lui Apollo vor fi pedepsiţi fără milă! Vă bateţi joc de 
bunătatea mea!... Augustul roman ar fi putut şterge de pe faţa 
pământului oraşul vostru, astfel încât oamenii ar fi uitat că a 
existat Antiohia cea Mare. Dar mă duc în campanie împotriva 
perşilor. Dacă zeii îmi îngăduie să mă întorc victorios, nenorocire 
vouă, răzvrătiţilor!... Nenorocire ţie, Nazarinene, fecior de 
dulgher! 

Îşi îndreptă sabia deasupra mulţimii. 

| se păru deodată că un glas ciudat îi spune: 

- Nazarineanul, feciorul dulgherului, îţi pregăteşte sicriul! 

lulian se întoarse înfiorat; dar nu văzu pe nimeni. Se frecă 
la ochi cu mâna. 

- Ce-i asta?... O halucinație... bâigui. 

În acea clipă, din interiorul templului răsună un zgomot 
asurzitor: o parte a acoperişului se prăbuşi peste statuia lui 
Apollo. Idolul căzu de pe soclul său şi cupa de aur pe care o 
ţinuse în mână răsună ca un plânset. Scânteile izbucniră, într-un 
vârtej gros, către cer. Stâlpul porticului se clătină, se plecă 
asemenea unui crin rupt pe propria-i tulpină şi căzu la pământ. 
lulian crezu că templul în flăcări urma să se prăbuşească şi să-l 
zdrobească. 

lar vechiul psalm al regelui David, slăvindu-l pe Dumnezeul 
lui Israil, se înălţă la cer, dominând zgomotul prăbuşirii idolului: 

Să tremure cei ce-i slujesc pe idoli si se laudă cu ei, 

Si toți zeii să | se plece-n față! 


XIV 


lulian se îndeletnici toată iarna cu pregătirile pentru 
campania împotriva perşilor. La începutul primăverii, în 5 
martie, plecă din Antiohia cu o armată de şaizeci şi cinci de mii 
de oameni. În munţi zăpada se topea. În livezi, caişii tineri şi 
desfrunziţi se umpleau de flori albe-trandafirii, pe care soarele le 
făcea străvezii. Ostaşii se duceau veseli la luptă, ca la o 
sărbătoare. 

Şantierele din Samos construiseră, din cedri uriaşi, stejari şi 
brazi aduşi din defileele Taurusului, o flotă de o mie două sute 
de corăbii, care coborâseră pe Eufrat, până la oraşul Callinicum. 

In marşuri forţate, lulian se duse la Carrhe trecând prin 
Hieropolis şi merse de-a lungul Eufratului, până la frontiera 
sudică a Persiei. Dinspre miazănoapte, o altă armată de treizeci 
de mii de oameni era trimisă sub comanda comiţilor Procopiu şi 
Sebastian. 

Impreună cu regele armean Arsace, trebuiau să devasteze 
Anadiabena, Hiliocomul şi, traversând Corduana, să ajungă la 
armata principală, pe malul Tigrului, la Ctesifon. 

Împăratul  prevăzuse totul; toate amănuntele erau 
combinate şi concepute cu iscusinţă. Cei ce înțelegeau acest 
plan de campanie, se minunau, nu fără dreptate, de 
înţelepciunea, măreţia şi simplitatea sa. 

La începutul lui aprilie ajunseră la Circesium, ultimul oraş 
roman, întărit în mod remarcabil de Dioclețian, pe frontiera 
Mesopotamiei, la confluenţa dintre Abora şi Eufrat. Se alcătui un 
pod de vase, întrucât lulian dăduse poruncă să se treacă 
frontiera chiar în dimineaţa următoare. 

Seara târziu, când totul era pregătit, se întoarse în cortul 
său, obosit, dar mulţumit; îşi aprinse lampa şi vru să se 
consacre lucrării sale dragi, căreia îi rezerva o parte din noapte. 
Era o lucrare de filosofie înaltă: Împotriva creştinilor. Scria 
printre picături, în sunetul trâmbiţelor de luptă, al cântecelor 
ostăşeşti şi semnalelor grănicereşti. Se bucura la gândul că 
luptă împotriva Galileanului, cu toate mijloacele de care se 
putea folosi: pe câmpul de luptă şi cu această carte, cu spada şi 
cu înţelepciunea elenă. Nu se despărţea nicioată de lucrările 
Sfinţilor Părinţi, de canoanele ecleziastice şi de simbolurile 
sinoadelor. Pe marginile Noului Testament, pe care-l studia cu o 


râvnă nu mai mică decât pe Platon şi Homer, adnotase cu 
propria sa mână însemnări sarcastice. 

Îşi scoase armura plină de praf, se aşeză la masă şi-şi muie 
condeiul în călimară, pregătindu-se să scrie. Liniştea îi fu însă 
tulburată. Sosiseră doi curieri în tabără, unul venind din Italia, 
celălalt - de la  lerusalim. Veştile nu erau nicidecum 
îmbucurătoare. Un cutremur de pământ distrusese frumosul 
oraş Nicomedia din Asia Mică. Prăbuşiri subterane îi îngroziseră 
pe locuitorii Constantinopolei. Prezicerile sibilelor interziceau 
trecerea graniţei romane, până într-un an. 

Curierul de la Ierusalim aduse o scrisoare a demnitarului 
Alipius din Antiohia, căruia lulian îi încredinţase reconstruirea 
templului lui Solomon. Adoratorul Olimpului cu mulţimea sa de 
zei hotărâse, printr-o ciudată contradicţie, să refacă templul 
Zeului unic al lui Israil, distrus de romani, pentru a contrazice, în 
faţa lumii şi a veacurilor, adevărul prezicerii evanghelice: „Nu va 
mai rămâne aici piatră pe piatră; totul se va nărui” (Matei, XXIV, 
2). 

Evreii răspunseră cu entuziasm la apelul lui lulian şi darurile 
curseră din toate părţile. Planul construcţiei era măreț. Începură 
de îndată lucrările şi lulian încredinţă supravegherea lor 
prietenului său, învățatul şi nobilul comite Alipius al Antiohiei, 
fost locotenent al Bretaniei. 

- Ce s-a-ntâmplat? întrebă lulian îngrijorat, observând, 
înainte de a rupe sigiliul scrisorii, faţa întunecată a curierului. 

- O mare nenorocire, mult-iubite cezar! 

- Vorbeşte fără teamă. 

- Cât timp muncitorii au lucrat la ruine şi au dărâmat 
zidurile vechi, totul a mers bine. Dar nici n-au început să pună 
prima piatră a noii clădiri, că au ţâşnit din pământ flăcări în 
formă de bulgări de foc, au răsturnat pietrele şi i-au ars pe 
muncitori. A doua zi, la porunca lui Alipius, s-au reluat lucrările. 
Minunea s-a produs din nou. S-a produs şi a treia oară, la fel. 
Creştinii triumfă acum; elinii sunt înspăimântați şi niciun 
muncitor nu mai vrea să coboare în subsoluri. N-a mai rămas 
nimic din clădire, nici măcar o piatră! Totul e distrus! 

- Taci din gură, ticălosule! Se vede că şi tu eşti galilean! 
strigă împăratul, ridicându-şi mâna pentru a-l lovi pe cuierul 
îngenuncheat. Nu sunt decât minciuni! Bârfe! Cum de nu şi-a 
ales Alipius un sol mai deştept? 


Rupse sigiliul şi desfăcu scrisoarea. Curierul spusese 
adevărul; Alipius îi confirma spusele. lulian nu putea să-şi 
creadă ochilor; citi din nou scrisoarea cu atenţie, apropiind-o de 
lumină: se înbujoră la faţă de mânie şi ruşine. Muşcându-şi 
buzele până la sânge, mototoli papirusul şi-l aruncă doctorului 
Oribazy, care era alături de el. 

- Citeşte!... Tu, care nu crezi în minuni!... Ori poate 
comitele Alipius a înnebunit... ori ... Nu! Nu se poate! 

Tânărul savant din Alexandria ridică scrisoarea şi o citi, cu 
calmul cu care făcea orice lucru. Işi fixă apoi asupra lui lulian 
privirea limpede şi inteligentă: 

- Nu văd niciun miracol, spuse. Savanţii au descris de mult 
fenomenul acesta. În subsolurile vechilor monumente, închise şi 
rămase de secole fără aer, există gaze dense şi inflamabile. E 
de-ajuns să cobori în ele cu o torţă aprinsă, pentru a provoca o 
explozie, iar flăcările să-i omoare pe cei imprudenţi. Pentru 
ignoranţi, aceasta înseamnă un miracol; dar şi aici, ca peste tot, 
flacăra ştiinţei luminează  întunecimea  superstiţiilor şi dă 
libertate spiritului uman. Totul este minunat, pentru că totul 
este firesc şi în acord cu voinţa Naturii. 

Puse liniştit scrisoarea pe masă şi, pe buzele sale subţiri, se 
strecură zâmbetul satisfăcut al eruditului. 

- Da, da, desigur! spuse lulian, nu fără un zâmbet amar. 
Trebuie să ne consolăm într-un fel! Se poate explica totul, totul 
este firesc: cutremurul de pământ din Nicomedia, cel de la 
Constantinopol, seceta din Antiohia, incendiile de la Roma, 
inundaţiile din Egipt. Totul e natural!... Numai că... e ciudat cum 
totul se adună împotriva mea, pământul, cerul, apa şi focul, şi 
chiar zeii, după cum mi se pare! 

Sallustius Secundus intră în cort. 

- Sublime auguste! Ghicitorii etrusci pe care i-ai însărcinat 
tu însuţi să cerceteze voia zeilor te imploră să aştepţi, să nu 
treci mâine graniţa. În ciuda tuturor rugăciunilor, găinile 
profetice se întorc cu spatele la hrană, stau posace şi nu 
ciugulesc boabele de orz. Semn rău! 

lulian îşi încruntă mai întâi sprâncenele supărat, dar ochii i 
se înveseliră îndată şi râse într-un mod atât de neaşteptat, încât 
se întoarseră toţi către el, surprinşi. 

- Chiar aşa, Sallustius? Nu ciugulesc? Ha! Ce să facem 
atunci cu orătăniile astea încăpăţânate? Nu-i mai bine să le 


ascultăm pe ele, să ne întoarcem înapoi în Antiohia şi să ne 
facem de râs în faţa galileenilor?... Ştii ceva, dragul meu 
prieten? Du-te îndată la ghicitorii etrusci şi adu-le la cunoştinţă 
voinţa mea imperială. Sacrificatorii să-şi arunce găinile nătânge 
în fluviu. Auzi? Dacă acestor orătănii capricioase şi îndopate nu 
le place să mănânce, vom vedea dacă au poftă să bea... Du 
porunca mea. 

- Maiestate! După cum înţeleg, vrei cu orice chip să treci 
graniţa mâine? 

- Da, da! Şi jur pe victoriile mele viitoare, pe măreţia 
Romei, că nicio pasăre profetică nu mă va speria; nici apa, nici 
focul, nici cerul, nici pământul, nici măcar zeii! E prea târziu! 
Zarurile au fost aruncate. Prieteni, există oare, în toată natura, 
vreun lucru mai presus de voinţa umană? În toate cărţile 
sibiline, există ceva mai puternic decât cuvintele: „Aşa vreau”? 
Sunt mai mult ca oricând taina vieţii mele. Pe vremuri, 
prevestitorii mă legau ca pe ochiurile unei plase şi mă făceau 
prizonierul lor. Astăzi, mă încred în ei şi-mi râd totodată de ei! O 
fi poate un sacrilegiu? Fie! Nu am nimic de pierdut! Dacă zeii mă 
părăsesc, îi voi renega! 

După ce plecă toată lumea, se apropie de o mică statuetă a 
lui Mercur, având de gând să se roage, ca de obicei, şi să arunce 
câteva boabe de tămâie pe trepied; dar se întoarse deodată 
zâmbind, se culcă pe blana de leu care-i servea drept culcuş, 
stinse lumina şi căzu într-un somn nepăsător şi calm, aşa cum li 
se întâmplă adesea oamenilor în preajma marilor nenorociri. 

Zorile abia începeau să se ivească, atunci când se trezi, 
încă mai vesel ca în ajun. Trâmbiţele răsunară. lulian se aruncă 
pe cal şi alergă spre malul râului Abora. Dimineaţa de aprilie era 
răcoroasă. Un vânticel aducea răcoarea nocturnă de pe malul 
marelui fluviu asiatic. De-a lungul întregului Eufrat, de la 
Circesium până la tabăra romană, se întindea flota, pe un spaţiu 
de zece stadii. De la domnia lui Xerxes, nu se mai văzuse 
nicicând o asemenea desfăşurare de forţe. 

Soarele îşi trimise primele raze din spatele mausoleului 
cezarului Gordian, învingător al perşilor, ucis în acel loc de Filip 
Arabul. Marginea discului purpuriu se aprinse, asemenea unui 
cărbune încins, deasupra zării liniştite a deşertului şi, pe loc, 
toate vârfurile catargelor şi pânzele se înroşiră, în ceața 
dimineţii. 


Împăratul făcu un semn şi masa de şaizeci şi cinci de mii de 
oameni se puse în mişcare, cu un pas egal care cutremură 
pământul. 

Armata romană începu să treacă podul care o despărţea de 
graniţa persană. 

Calul lui lulian îl duse pe malul opus, pe un deal înalt şi 
nisipos din ţara vrăjmaşă. 

În fruntea cohortei palatine mergea centurionul gărzilor 
imperiale Anatol, admiratorul Arsinoei. 

Anatol îl privi pe împărat. Se petrecuse o mare schimbare la 
lulian, în decursul acestei luni trăite în aer liber, în vâltoarea 
vieţii de tabără, care îi pria. În bărbatul războinic, cu obrazul 
bătut de soare şi de vânt, cu privirea tinerească şi strălucind de 
voioşie, era greu să-l recunoşti pe filosoful tras la faţă şi palid, 
cu ochii stinşi, cu părul şi barba în neorânduială, cu mişcări 
repezite şi degetele pătate de cerneală, ca şi toga de altfel, pe 
retorul lulian de care-şi râdeau copiii din Antiohia. 

- Ascultaţi! Ascultaţi! Vorbeşte cezarul! 

Tăcură toţi. Nu se mai auzi decât zănganitul armelor, 
vuietul valurilor ce loveau corăbiile şi foşnetul mătăsos al 
steagurilor. 

- Războinici viteji între viteji! rosti lulian, cu glas tare. 
Citesc pe chipurile voastre atâta voie bună şi atâta îndrăzneală, 
încât nu mă pot opri să vă adresez câteva vorbe de voios bun 
venit! Ţineţi minte, camarazi: soarta lumii se află în mâinile 
noastre; vom reface vechea măreție a Imperiului roman! Căliţi- 
vă aşadar inima; fiţi gata de orice! Cale de întoarcere nu există! 
Voi fi în fruntea sau în rândurile voastre, călare sau pe jos, în 
toate primejdiile sau în toate muncile, deopotrivă cu cel din 
urmă ostaş, pentru că începând din această zi, nu mai sunteţi 
robii mei, ci prietenii, copiii mei! Dacă soarta mă va face să cad 
în toiul luptei, voi fi fericit să mor pentru Roma cea Mare, 
asemenea oamenilor mari din vechime - Scaevola şi Horaţii şi 
cei mai aleşi urmaşi ai lui Decius. Vă urez prin urmare curaj, 
camarazi! Şi ţineţi minte că cei puternici sunt întodeauna 
învingători! 

Îşi întinse spada şi arătă armatei, zâmbind, zarea 
îndepărtată. Ostaşii îşi ridicară scuturile şi strigară la unison, 
entuziasmați: 

- Glorie! Glorie cezarului învingător! 


Galerele despicară undele Eufratului, vulturii romani îşi 
luară zborul deasupra cohortelor şi calul alb îl duse pe împărat 
către soarele ce răsărea. 

Umbra rece şi albăstruie a piramidei lui Gordian se lăsa însă 
pe nisip, şi lulian trebui să părăsească curând razele luminoase, 
pentru a merge în umbra lungă a acestui mormânt singuratic. 


XV 


Oştirea înainta de-a lungul malului stâng al Eufratului. 
Câmpia largă, întinsă ca suprafaţa mării, era acoperită cu pelin 
argintiu. Nu se vedea niciun copac. Tufişurile şi iarba 
răspândeau miresme pătrunzătoare. Din când în când, se arătau 
în zare herghelii de măgari sălbatici, stârnind nori de praf. Struţii 
alergau. Carnea grasă şi delicată de dropie aburea la masa 
ostaşilor. Glumele şi cântecele ţineau până noaptea târziu. 
Campania semăna cu o plimbare. Pustiul îi primea pe luptătorii 
însetaţi de glorie, de pradă şi de sânge, cu mângâieri tăcute, cu 
nopţi înstelate, cu nespus de blânde răsărituri şi apusuri de 
soare, cu răcoarea nopţilor impregnate de mirosul amar al 
pelinului. 

Mergeau întruna, tot mai departe, fără a-l întâlni pe 
duşman. 

Dar, abia treceau ostaşii, şi calmul punea din nou stăpânire 
asupra câmpiei, asemenea mării care acoperă o navă 
scufundată, iar firele de iarbă călcate în picioare de legionari se 
ridicau, încet. 

Dintr-o dată, deşertul deveni ameninţător. Cerul se acoperi 
de nori. Incepu să plouă. Un soldat care mâna caii fu lovit de 
trăznet. 

La sfârşitul lui aprilie, începu canicula. Războinicii îi invidiau 
pe acei camarazi care mărşăluiau la umbra unui dromader sau a 
unei căruţe. Soldaţii din nord, galii şi sicambrii, mureau de 
insolaţie. Câmpia devenea tristă, goală, doar cu câteva tufe de 
ierburi arse de soare ici şi colo. Picioarele se înfundau în nisip. 

Rafale neaşteptate de vânt se năpusteau asupra ostaşilor, 
smulgând steagurile de pe lăncile lor şi doborând la pământ 
corturile. Pe urmă, din nou, se înstăpânea liniştea, stranie, 


adâncă, mai grozavă, pentru soldaţii speriaţi, decât cele mai 
cumplite furtuni. 

Glumele şi cântecele încetaseră. Dar luptătorii mergeau 
mereu mai departe, fără a da ochii cu duşmanul. 

La începutul lunii mai, pătrunseseră în pădurile de palmieri 
ale Assiriei. 

La Mazeprakt, unde se ridicau ruinele uriaşului zid construit 
de către regii assirieni de odinioară, duşmanul îşi făcu pentru 
prima dată apariţia. Perşii se retraseră în grabă, iar romanii 
traversară, sub o ploaie de săgeți otrăvite, canalul cel larg care 
leagă Eufratul de Tigru. 

Această construcţie grandioasă, la care se folosiseră 
cărămizi de Babylon, care tăia în două întreaga Mesopotamie, 
purta numele de Nazar-Malka, adică Râul Regilor. Dintr-o dată, 
perşii dispărură. Nivelul canalului Nazar-Malka crescu şi, ieşind 
din matcă, apa inundă câmpia din jur. Perşii organizaseră 
inundația, deschizând ecluzele. Pedeştrii înaintau prin apa care 
le ajungea până la genunchi; picioarele li se împotmoleau în 
noroi. Manupuli întregi dispărură în şanţuri ascunse; chiar şi 
călăreţii şi dromaderii cădeau în gropi neaşteptate, ascunse de 
apă. Drumul trebuia verificat cu prăjini lungi. Câmpurile fuseseră 
transformate în lacuri, iar pădurile de palmieri, în insulițe. 

- Unde ne ducem? murmurau cei laşi. Pentru ce nu ne 
întoarcem pe malul fluviului, pentru ce nu urcăm în corăbii? Noi 
suntem luptători, nu broaşte făcute să sară prin noroi! 

lulian mergea pe jos împreună cu infanteria, chiar şi prin 
locurile cele mai grele. Dădea o mână de ajutor când trebuia 
scoasă vreo căruţă grea, împotmolită în mâl, şi râdea arătându- 
le soldaţilor toga sa de purpură udă şi pătată. Fură 
confecţionate punti de lemn din trunchiuri de palmier. 

La căderea nopţii, armata reuşi să ajungă pe un teren 
uscat. Soldaţii extenuaţi căzură într-un somn agitat. 

Dimineaţa, văzură fortăreaţa din Perisabora. 

Perşii îşi râdeau de duşmanii lor, de pe înălţimea zidurilor şi 
turnurilor inaccesibile, învelite cu covoare groase din păr de 
capră, pentru a le apăra de şocul maşinilor de asalt. 

Ziua întreagă se scurse în schimburi de înjurături şi 
proiectile. Profitând de bezna unei nopţi fără lună, romanii 
scoaseră din corăbii, într-o linişte deplină, catapultele şi 
berbecul şi le proptiră de zidurile cetăţii Perisabora. Gropile fură 


umplute cu pământ. Cu ajutorul unei „maleole” - adică a unei 
săgeți enorme în formă de fus, îmbibate cu o materie 
inflamabilă compuse din gudron, pucioasă, ulei şi bitum, romanii 
izbutiră să dea foc covoarelor din păr de capră. 

Perşii se repeziră să stingă incendiul şi, profitând de 
zăpăceala de o clipă, împăratul porunci să se pună în mişcare 
berbecul. 

Era un trunchi de pin legat cu lanţuri de un turn în formă de 
piramidă, alcătuit din grinzi; trunchiul se termina cu un cap de 
berbec, din metal. Incordându-şi muşchii umerilor goi, cam o 
sută de legionari puternici trăgeau în acelaşi timp corzile groase 
din vână de bou şi legănau încet trunchiul uriaş de pin. 

Prima lovitură răsună ca un bubuit de tunet. Pământul 
vibră, zidurile se cutremurară. Loviturile se succedară apoi tot 
mai des, iar berbecul cel furios îşi lovi fruntea de metal, cu o 
încăpățânare mânioasă, de ziduri. Se auzi un pârâit şi un colţ 
întreg al zidului se prăbuşi, cu zgomot mare. Perşii o luară la 
fugă, cu strigăte disperate. 

Cu casca scânteindu-i într-un nor de praf, lulian se aruncă, 
vesel şi înfricoşător precum zeul războiului, în oraşul cucerit. 

Oştirea merse mai departe. Timp de două zile, se odihni la 
umbra răcoroasă a pădurilor, delectându-se cu un soi de vin 
făcut din suc de palmier şi curmale de Babilon, străvezii ca 
chihlimbarul. 

leşi apoi pe o întindere pietroasă. 

Căldura era copleşitoare. Mureau şi oameni, şi animale. La 
prânz, aerul se încingea în raze arzătoare deasupra stâncilor şi, 
prin deşertul cenuşiu, Tigrul se răsucea, strălucind cu undele 
sale argintii, ca un şarpe leneş care îşi încălzeşte inelele la 
soare. 

Romanii zăriră peste Tigru o enormă stâncă trandafirie, 
golaşă, plină de asperităţi. Era cea de a doua fortăreață care 
apăra Ctesifonul, capitala meridională a Persiei, încă şi mai 
anevoie de cucerit decât Perisabora, un veritabil cuib de vulturi 
construit sub nori. 

Cele şaisprezece turnuri şi dubla incintă ale fortăreței 
Maogamalka erau zidite cu renumitele cărămizi de Babilon, 
uscate la soare şi lipite între ele cu bitum, după pilda tuturor 
monumentelor vechi ale Assiriei, care nu se tem de scurgerea 
anilor. 


La ceasul când şopârlele dorm în crăpăturile stâncilor, 
razele soarelui căzură, ca o povară înăbuşitoare, peste spinarea 
şi capetele soldaţilor. Disperaţi, nemaiascultându-şi şefii şi în 
ciuda primejdiei, legionarii îşi smulgeau căştile şi armurile 
încinse, preferând să capete răni, decât să se frigă din pricina 
arşiţei. Deasupra turnurilor cafenii şi ambrazurilor cetăţii 
Maogamalka de unde curgeau săgețile otrăvite, suliţele, 
pietrele, ghiulelele de plumb şi armele incendiare persane, 
infestând aerul cu pucioasa pe care o conţineau, cerul atârna 
plin de praf, de un albastru cenuşiu, orbitor, neîndurător ca 
moartea. 

lar cerul birui ura oamenilor. 

Copleşiţi de oboseală, asediaţii şi asediatorii încetară lupta. 

Urmă o linişte mai sumbră decât cea mai întunecată 
noapte. 

Romanii nu-şi pierdură curajul. După cucerirea cetăţii 
Perisabora, crezură în forţa de neînvins a împăratului; îl 
asemuiau cu Alexandru cel Mare şi aşteptau minuni de la el. 

Timp de câteva zile, ostaşii săpară o tranşee în partea de 
răsărit a cetăţii Maogamalka, unde stânca era mai puţin 
abruptă. Trecând pe sub zidurile fortăreței, această tranşee 
ducea către centrul oraşului. Lăţimea de doi coţi era suficientă, 
pentru ca doi luptători să meargă alături. Grinzi groase, plasate 
din loc în loc, susțineau plafonul. Lucrătorii de la terasamente 
munceau cu voie bună; după atâta soare arzător, umezeala şi 
întunericul li se păreau plăcute. 

- Eram până mai deunăzi broaşte! lată-ne acum cârtiţe, îşi 
spuneau ei, râzând. 

Trei cohorte: a  Mattiarienilor, a Lactiarienilor şi a 
Victorienilor, cu totul o mie cinci sute de ostaşi dintre cei mai 
viteji, pătrunseră în subteran, respectând cea mai desăvârşită 
linişte şi aşteptând nerăbdători porunca şefilor, pentru a se 
năpusti în oraş. 

In zori, atacul fu condus dinadins din ambele părţi opuse, 
pentru a abate atenţia perşilor. lulian conducea ostaşii pe o 
potecă îngustă, sub o ploaie de săgeți şi pietre. 

- Vom vedea, îşi spunea el, însufleţit de plăcerea pe care i- 
o producea primejdia, vom vedea dacă zeii mă apără, dacă se 
va înfăptui o minune, dacă voi scăpa şi acum de moarte. 


O curiozitate irezistibilă, o sete de supranatural îl îndemnau 
să se expună, să provoace soarta, cu un zâmbet de sfidare. Nu 
de moarte se temea, ci doar de pierderea acestui joc cu forţele 
superioare, fără să urmărească o ţintă anume, dar prins în beţia 
lui. 

Ostaşii îl urmau fascinaţi, molipsindu-se de nebunia sa. 

Râzându-şi de sforţările asediatorilor, perşii cântau cu glas 
tare imnuri întru slava fiului Soarelui, a regelui Sapor, şi le 
strigau romanilor, de la înălţimea teraselor cetăţii Maogamalka: 

„Mai degrabă va pătrunde lulian în palatul lui Ormuzd, 
decât în cetatea noastră!” 

În focul acţiunii, împăratul transmise, cu voce înceată, 
ordinul către şefi. 

Ascunşi în tranşee, legionarii ieşiră în interiorul oraşului, 
prin privniţa unei case în care o persană îşi frământa pâinea. 
Femeia scoase un strigăt puternic, văzându-i pe legionarii 
romani. Aceştia o omorâră. 

Strecurându-se apoi pe nesimţite, se aruncară din spate 
asupra celor asediați. Perşii nu-şi lăsară armele şi se împrăştiară 
pe străzile oraşului. Romanii deschiseră atunci porţile cetății, 
care fu atacată din două părţi. 

Din acea clipă, niciun legionar nu se îndoi de faptul că 
împăratul va cuceri, după pilda lui Alexandru Macedon, întregul 
Imperiu persan, până în India. 

Armata se apropia de Ctesifon; corăbiile rămăseseră pe 
Eufrat. 

Cu imaginația sa  înfocată, aproape supranaturală, 
nelăsându-le duşmanilor răgazul să-şi revină, lulian refăcu 
vechea construcţie romană: canalul de joncțiune săpat de 
Traian şi Septimiu Sever, pe care perşii îl colmataseră. Pe acest 
canal, flota ajunse la Tigru, puţin mai sus de Ctesifon. 
Invingătorul se afla în inima imperiului asiatic. 

A doua zi, convocând un consiliu de război, lulian anunţă că 
trupele trebuiau să fie transportate noaptea, pe malul celălalt, în 
preajma capitalei. Dagalaif, Hormizdas, Secundinus, Victor, 
Sallustius, cu toţii - oameni încercaţi în lupte, se înspăimântară 
de această idee şi-l rugară multă vreme pe împărat să renunţe 
la un proiect atât de îndrăzneţ. Îi aduceau ca argumente 
oboseala ostaşilor, lărgimea fluviului, cursul rapid al apei, 
malurile povârnite, apropierea Ctesifonului, uriaşa armată a lui 


Sapor şi inevitabila apariţie a perşilor în momentul debarcării. 
lulian nu vru să audă de nimic. 

- Oricânt de mult am aştepta, strigă el până la urmă, 
enervat, fluviul nu se va îngusta, malurile nu vor fi mai puţin 
râpoase, iar armata perşilor va creşte din zi în zi mai mult. Dacă 
ascultam de sfatul vostru, eram şi-acum în Antiohia. 

Şefii ieşiră din cort, înspăimântați. 

- Nu va rezista! şopti cu un oftat încercatul şi isteţul 
Dagalaif, un barbar ce încărunţise în slujba Romei. Ţineţi minte 
ce v-am spus! Pare vesel, ba chiar râde; dar nu văd nimic bun 
pe faţa lui. Am văzut această expresie la oameni aflaţi foarte 
aproape de disperare sau de moarte. Este o veselie de rău 
augur. 

Asfinţitul cald şi ceţos cobora cu iuţeală pe undele 
măreţului fluviu. Se dădu semnalul. Cinci galere încărcate cu 
patru sute de războinici porniră la drum. Se auzi multă vreme 
plescăitul uniform al vâslelor. După aceea - nimic. Întunericul 
deveni de nepătruns. lulian se uita într-un punct fix şi-şi 
ascundea emoția printr-un zâmbet. Căpeteniile îşi şopteau între 
ele. Deodată, un foc străluci în noapte. Îşi ţinură cu toţii 
răsuflarea; privirile se  îndreptară către împărat. Acesta 
înţelesese semnificaţia focului: perşii izbutiseră să dea foc 
corăbiilor romane, cu proiectilele lor incendiare, lansate cu 
îndemânare de pe malul celălalt. 

lulian păli la faţă; revenindu-şi însă îndată şi nelăsându-le 
ostaşilor răgazul de a-şi da seama, se repezi pe prima corabie 
care apăru şi strigă, adresându-se armatei: 

- Victorie! Victorie! Priviţi focul acesta! Au coborât şi au 
cucerit malul. Am poruncit eu însumi cohortei să aprindă focul 
acesta, în semn de izbândă. După mine, camarazi! 

- Ce faci? îi şopti la ureche prevăzătorul Sallustius. Suntem 
pierduţi... Focul e de la galere... 

- Cezarul a înnebunit! îngăimă Hormizdas, înspăimântat, 
către Dagalaif. 

Barbarul cel isteţ ridică din umeri, nedumerit. 

Intr-un avânt irezistibil, armata porni către fluviu, 
înghesuindu-se şi strigând entuziasmată: „Victorie! Victorie!”. 
Tot îmbrâncindu-se şi căzând în apă, dar ieşind din ea şi râzând, 
se îngrămădiră cu toţii în corăbii. Câteva bărci mai mici erau cât 
pe ce să se scufunde. Pe galere nu mai era destul loc. 


Mai mulţi călăreţi se aruncară vitejeşte în apă, tăind pieptiş 
unda cu caii lor. Pe enormele lor scuturi din piele folosite în chip 
de nacelă, celții şi batavii se aruncară în fluviu; înotau plini de 
îndrăzneală în ceaţă şi scuturile lor se învârteau ametitor în 
curenţii puternici; fără a-şi da seama de primejdie, ostaşii 
strigau veseli: 

- Victorie!... Victorie! 

Forţa curentului mai era încă stăvilită de corăbiile care 
umpleau fluviul. Focul de pe primele cinci galere fu stins fără 
greutate. 

Abia atunci înţelese toată lumea îndrăzneţul şiretlic al 
împăratului. Soldaţii se înveseliră însă şi mai mult. Odată evitată 
această primejdie, totul li se părea acum cu putinţă. 

Cu puţin timp înainte de ivire zorilor, cuceriră înălțimile. Dar 
abia apucară romanii să se odihnească, fără a-şi părăsi însă 
armele, când zăriră către răsărit uriaşa armată persană ieşind 
dintre zidurile Ctesifonului, în câmpia ce se întindea în faţa 
oraşului. 

Lupta tinu douăsprezece ceasuri. Perşii se băteau cu 
avântul deznădejdii. Oştirea lui lulian văzu aici, pentru prima 
oară, elefanții cei mari de război, care puteau să zdrobească o 
cohortă întreagă, ca pe un smoc de paie. Nicicând nu 
repurtaseră romanii o asemenea izbândă, de pe vremea marilor 
împărați Traian, Vespasian şi Titus. 

La răsăritul soarelui, lulian îi aducea zeului războiului Ares 
ofranda de recunoştinţă, alcătuită din zece tauri albi, de o 
frumuseţe ce amintea de sculpturile antice şi de basoreliefurile 
greceşti. 

Oştirea întreagă era în sărbătoare. Augurii etrusci erau 
singurii care, ca de obicei, nu-şi ieşeau din posomoreala 
încăpăţânată şi răuvoitoare. După fiecare victorie a lui lulian, 
deveneau tot mai întunecaţi, mai muţi şi mai enigmatici. 

Se aduse primul taur, împodobit cu lauri, la altarul cu focul 
aprins. Păşea încet, nepăsător, şi deodată se încordă, se lăsă în 
genunchi cu un muget ciudat şi plângător, asemenea unui 
geamăt omenesc, care-i înfioră pe toţi; îşi băgă botul în praf şi, 
înainte ca securea sacrificatorului să-i atingă fruntea largă, se 
zvârcoli şi muri. 

Se aduse al doilea taur, care căzu mort, în acelaşi fel. Apoi 
un al treilea, al patrulea. Se apropiau toţi de altar, slăbiţi, 


vlăguiţi, abia ţinân- du-se pe picioare, ca şi cum ar fi fost atinşi 
de o boală ucigătoare. 

Un murmur de spaimă străbătu întreaga armată. Era o 
prevestire îngrozitoare. 

Câte unii afirmară că sacrificatorii etrusci otrăviseră taurii, 
pentru a se răzbuna pe împăratul care le dispreţuia ştiinţa. 

Nouă tauri căzură în acest fel. Al zecelea îşi rupse 
legăturile, scăpă şi traversă mugind tabăra, fără a putea fi prins. 

Sacrificiul era dat peste cap. Augurii zâmbeau cu răutate. 

Când încercară să disece taurii omorâţi, lulian văzu, dintr-o 
ochire de  ghicitor încercat al măruntaielor,  prevestiri 
înfricoşătoare. Se întoarse cu spatele; se făcu alb la faţă, vru să 
zâmbească şi nu izbuti. Se duse deodată la altar şi-l împinse cu 
toată puterea, cu piciorul. Altarul se clătină, dar nu căzu. Un 
murmur de groază adâncă străbătu mulţimea. Prefectul 
Sallustius se repezi la el şi-i şopti: 

Se uită ostaşii la tine... E mai bine să se întrerupă 
sacrificiul... 

lulian îl împinse la o parte şi lovi încă mai tare altarul cu 
piciorul, până-l răsturnă. Tăciunii se împrăştiară, focul se stinse; 
dar se înălţă un fum urât mirositor, încă şi mai gros. 

- Nenorocire!... Urgie asupra noastră! Nu se spucă altarul! 
gemu un glas din mulţimea de ostaşi. 

- Ţi-o spun eu că e nebun! şopti Hormizdas, strângându-l de 
mână pe Dagalaif. Uită-te le el! Cum de nu-şi dau seama 
ceilalţi? 

Augurii etrusci rămăseseră nemişcaţi, neclintiţi, severi şi 
indiferenți. 

lulian îşi ridică braţele la cer. Ochii îi scânteiară. Strigă: 

- Jur pe bucuria cea nemărginită strânsă aici, în inima mea: 
vă reneg aşa cum voi m-aţi renegat pe mine! Vă părăsesc, aşa 
cum m-aţi părăsit şi voi, divini neputincioşi! Sunt singur 
împotriva voastră, fantome olimpiene! Sunt asemenea vouă; dar 
nu sunt deopotrivă cu voi, deoarece sunt un om, iar voi nu 
sunteţi decât nişte zei! Tânjesc de multă vreme după această 
eliberare, şi iată, rup acum legătura noastră! Imi râd de spaima 
mea superstiţioasă, de profeţiile voastre copilăreşti. Am trăit ca 
un sclav, şi aş fi putut muri în acelaşi fel!... Dar m-am trezit; am 
înţeles că sunt mai puternic ca zeii, pentru că fiind sortit morţii, 
am învins moartea! Nu mai e loc nici de tristeţe, nici de frică, 


nici de victime, nici de rugăciuni! S-a terminat! Nu va mai exista 
de-acum încolo în viaţa mea nicio umbră, niciun freamăt, nimic! 
Doar veşnicul râs olimpian, pe care vi-l răpesc vouă, morţilor! 
Nimic, în afara focului sacru pe care vi-l iau, o, nemuritorilor! 
Viaţa mea va fi asemenea cerului albastru şi fără nori, în care aţi 
trăit odinioară şi în care muriţi acum, pentru a vă ceda locul 
oamenilor. Zei!... Maxim, ai avut dreptate: spiritul tău pluteşte 
deasupra mea! 

Un augur de nouăzeci de ani se apropie de împărat şi, 
punându-şi mâna pe umărul său, vorbi: 

- Mai încet, fiule, mai încet! Dacă ai înţeles misterul, 
bucură-te în tăcere. Nu ispiti norodul. Cei care te ascultă nu te 
pot înţelege. 

Freamătul de indignare se înteţea. 

- Aiurează! îi spuse Hormizdas lui Dagalaif. Trebuie dus la 
el în cort; de nu, va fi rău! 

Cu aerul unui medic devotat, Oribazy îl luă de mână şi 
începu să-l convingă, încet: 

- Trebuie să te odihneşti, mult-iubite august! N-ai mai 
dormit de două nopţi. Bântuie friguri primejdioase prin ţara 
aceasta. Vino în cort. Soarele face rău... Boala se poate agrava! 

Împăratul îl privi, distrat. 

- Aşteaptă, Oribazy: am uitat ceva... Da, da!... Este lucrul 
cel mai important! Ascultă, să nu zici niciodată: „Zeii nu mai 
există!” ci mai degrabă: „Zeii nu există încă!” Nu există, dar vor 
exista; nu în poveşti, ci pe pământ. Vom fi cu toţii zei; numai că, 
pentru aceasta, trebuie o mare îndrăzneală, aşa cum nu a avut- 
o nimeni încă, nici chiar eroul din Macedonia! 

Tulburarea care cuprinsese armata devenea primejdioasă. 
Şoaptele şi  exclamaţiile se amestecau într-un vuiet de 
indignare. Nimeni nu înţelegea lămurit, dar simțeau că toţii că 
se petrece ceva nefiresc. Câte unii strigau, cuprinşi de o spaimă 
superstiţioasă: 

- Sacrilegiu!... Ridicaţi altarul la loc!... Ce mai aşteaptă 
sacrificatorii? 

Alţii răspundeau: 

- Sacrificatorii l-au otrăvit pe cezar, pentru că nu le asculta 
sfatul! Omorâţi-i pe sacrificatori, ne vor duce la pierzanie!... 


Profitând de ocazie, galileenii se strecurau prin grupuri cu 
un aer smerit şi-şi şopteau între ei, născocind bârfe şi şuierind, 
asemenea unor şerpi treziţi în propriul lor cuib: 

- Nu vedeţi? îl pedepseşte Dumnezeu. Au pus diavolii 
stăpânire pe el şi i-au tulburat mintea. lată de ce se răscoală 
împotriva zeilor: pentru că l-a renegat pe Cel Unic! 

Asemenea unui om trezit dintr-un somn adânc, împăratul îşi 
purtă încet privirea asupra mulţimii şi-l întrebă până la urmă pe 
Oribazy, cu nepăsare: 

- Ce este? De ce strigă? Ce s-a-ntâmplat? Ah! da... altarul 
răsturnat! 

Şi uitându-se cu un zâmbet trist la cărbunii stinşi, urmă: 

- Ştii, savantul meu prieten, că nimic nu-i poate jigni mai 
tare pe oameni, ca adevărul!... Bieţi copii neştiutori!... Ei bine, n- 
au decât să strige şi să plângă: se vor consola! Hai, Oribazy, să 
mergem la umbră. Ai dreptate: soarele trebuie să fie 
vătămător... Mă dor ochii, mă simt obosit... 

lulian se depărtă încet, sprijinindu-se de braţul medicului. 
Intrând în cortul său, cu un gest moale al mâinii, le făcu semn 
tuturor să plece. Fu lăsată draperia de la intrare şi cortul se 
cufundă în întuneric. 

Împăratul se apropie de patul său sărăcăcios şi tare, patul 
său de campanie, acoperit cu o blană de leu, pe care se lăsă, 
vlăguit. Rămase multă vreme astfel, strângându-şi capul în 
mâini, aşa cum făcea în copilărie, în urma unei mari jigniri sau 
după o supărare. 

- Încet! Încet! Cezarul e bolnav! spuseră comandanții, 
pentru a-i linişti pe ostaşi. 

Şi luptătorii tăcură pe loc. 

În tabăra romană domnea, ca în încăperea unui muribund, 
o tăcere încărcată de o aşteptare apăsătoare. 

Galileenii erau singurii care nu aşteptau: se strecurau pe 
furiş, pătrundeau pretutindeni, purtând zvonuri sinistre şi, 
asemenea unor repile trezite după somnul de iarnă şi 
încălzindu-se la soare, şuierau fără încetare: 

- Nu-l vedeţi? Il pedepseşte Dumnezeu! 


XVI 


Oribazy ridicase de câteva ori, cu multă grijă, draperia 
cortului şi-i oferise bolnavului o băutură răcoritoare. lulian o 
refuzase şi-l rugase să-l lase în pace. Se temea de feţele 
omeneşti, de zgomot şi de lumină. Îşi strângea tot timpul capul 
între mâini şi, cu ochii închişi, se străduia să nu se gândească la 
nimic, să uite unde se afla şi ce anume simţea. 

Efortul supranatural de voinţă pe care-l făcuse în ultimele 
trei luni îl schimbase, îl lăsase vlăguit şi frânt, ca în urma unei 
boli lungi. Nu mai ştia nici dacă doarme sau dacă e treaz. In 
succesiunea lor, scenele care se legau una de alta i se perindau 
prin faţa ochilor, cu o repeziciune uluitoare şi cu o precizie 
dureroasă. | se părea uneori că e culcat în sala mare de la 
Macellum. Bătrâna Labda îl binecuvânta pentru somnul de 
noapte, iar sforăitul cailor din preajma cortului devenea sforăitul 
caraghios al lui Mardonius. 

Se bucura simțindu-se din nou un băieţel necunoscut, 
departe de lume, pierdut prin munţii Cappadociei. 

Simţea alteori parfumul delicat şi proaspăt al iasomiilor, 
încălzite cu  blândeţe de soarele lui martie, în curtea 
sacrificatorului Olimpiador; auzea râsul argintiu al lui Amaryllis 
şi şoapta fântânii, zgomotul metalic al jocului kottavos şi 
strigătul Diofanei: „Copii! Turtele cu ghimbir sunt coapte!”. 

Pe urmă, dispărea totul... 

Şi nu mai auzea decât zumzăitul primelor muşte într-un colţ 
ferit de vânt, pe zidul alb şi bătut de soare, la ţărmul mării. 
Privea zâmbind pânzele care se scăldau în nesfârşita mângâiere 
a Propontidei, se credea singur în încântătoarea pustietate unde 
n-ar fi apărut nimeni şi, asemenea muştelor vesele de pe zidul 
cel alb, simţea plăcerea naivă a vieţii, a soarelui, a liniştii. 

Trezindu-se deodată, lulian îşi aminti că se afla în inima 
Persiei, că era împărat roman şi răspundea de şaizeci de mii de 
legionari; că nu mai existau zei şi răsturnase altarul de jertfe! Se 
înfioră. O răceală ca de gheaţă îi cutremură trupul. | se păru că 
se prăbuşeşte în gol şi nu are de ce să se mai agaţe. 

N-ar fi putut spune dacă trăise această stare de somnolenţă 
timp de o oră sau de douăzeci şi patru de ore. 

Nu mai era vis, ci realitate faptul că-l auzi pe credinciosul 
său sclav spunându-i, în timp ce îşi vâra capul prin intrarea 
cortului: 


- Împărate! Mi-e teamă să te tulbur şi nu îndrăznesc să-ţi 
calc porunca! Ai cerut să te anunţ fără întârziere... Comandantul 
Arife a sosit în tabără... 

- Arife! strigă lulian, sculându-se. Arife! Adu-l! Adu-l 
repede! 

Era unul dintre cei mai vajnici comandanţi, trimis împreună 
cu un detaşament, pentru a vedea dacă sosise armata de 
sprijin, alcătuită din treizeci de mii de oameni sub comanda 
comiţior Procopiu şi Sebastian, după cum li se poruncise, 
precum şi trupele aliatului Arzacius - rege al Armeniei, spre ai 
se alătura, sub zidurile Ctesifonului. lulian aştepta de multă 
vreme acest sprijn, de care depindea soarta armatei principale. 

- Adu-l! strigă el. Vai, repede... Sau nu... Eu însumi... 

Slăbiciunea nu-l părăsise însă, în ciuda surescitării. Ameti, 
îşi închise ochii şi fu nevoit să se sprijine de peretele de pânză al 
cortului. 

- Dă-mi nişte vin... din cel tare... cu apă rece. 

Bătrânul sclav execută îndată porunca şi-i întinse cupa; 
împăratul bău încet şi ieşi din cort. Era seara târziu. Departe, 
dincolo de Eufrat, fusese furtună şi vântul mai aducea încă 
răcoarea şi mirosul de ploaie. Dintre nori se zărea tremurând 
câte o stea, ca un opaiţ şovăind în bătaia vântului. Din pustiu se 
auzea venind lătratul şacalilor. 

lulian se desfăcu la piept, îşi îndreptă fruntea în bătaia 
vântului şi se lăsă în voia mângăâierii furtunii, care se calmase. 

Zâmbi, gândindu-se la slăbiciunea sa. Aceasta dispăruse; 
puterile îi reveneau, nervii îi erau întinşi ca nişte corzi sensibile. 
Ar fi dorit să poruncească, să acţioneze, să nu doarmă noaptea, 
să lupte, să se ia la trântă cu viaţa şi cu moartea, să învingă 
primejdia. Din când în când însă, simţea câte un fior scuturându- 
i trupul. 

Arife apăru. 

Veştile erau jalnice. Orice speranţă în ajutorul lui Procopiu 
şi Sebastian era pierdută. Împăratul era părăsit de aliaţii săi, în 
plin centrul Asiei. Se vorbea chiar de trădarea vicleanului 
Arzacius. 

În acea clipă fu înștiințat că un fugar din tabăra lui Sapor 
dorea să-i vorbească. 

Persanul se plecă în faţa lui lulian şi sărută pământul. 


Arăta ca un monstru. Capul ras, desfigurat de torturile 
asiatice, urechile tăiate, nasul smuls, aminteau de ţeasta unui 
cadavru. Dar ochii îi străluceau într-o privire inteligentă şi 
hotărâtă. 

Era îmbrăcat cu un veşmânt bogat de mătase de culoarea 
focului şi vorbea prost greceşte. Doi sclavi îl însoțeau. 

Persanul spuse că-l cheamă Artaban, că era un satrap rău 
văzut de Sapor, desfigurat de torturi şi că venea la romani, 
pentru a se răzbuna pe rege. 

- O, stăpâne al lumii! zicea Artaban cu grai emfatic şi 
prefăcut, ţi-l voi da pe mână pe Sapor, cu mâinile şi picioarele 
legate, ca pe-un miel pentru jertfă. Te voi duce noaptea în 
tabără şi-l vei lua încetişor pe rege în palmă, aşa cum iau copiii 
în mâinile lor păsările! Numai să-l asculţi pe Artaban!... Artaban 
poate orice!... Artaban cunoaşte secretele regelui! 

- Ce vrei de la mine? întrebă lulian. 

- Răzbunare! Vino cu mine. 

- Unde? 

- Către miazănoapte; străbatem pustiul - trei sute douăzeci 
şi cinci de stadii, trecem apoi munţii la răsărit, direct peste Susa 
şi Ecbatana... 

Persanul arătă zarea. 

- Acolo! Acolo! repetă, fără a-l slăbi pe lulian din ochi. 

- Cezare! îi şopti Hormizdas la ureche împăratului. la 
seama!... Omul acesta are o privire rea!... E-un vrăjitor... un 
tâlhar, sau ... poate mai rău... Se petrec uneori, noaptea, prin 
meleagurile acestea, lucruri rele. Alungă-l!... Nu-l asculta... 

Impăratul nu dădu ascultare vorbelor lui Hormizdas. Căzuse 
pradă unei ciudate fascinaţii a ochilor rugători ai persanului. 

- Cunoşti bine drumul care duce la Ecbatana? 

- Da! Da, da! strigă persanul, cu un râs satisfăcut. Cum să 
nu-l cunosc?... Fiecare fir de nisip din pustiu... fiecare fântână... 
Artaban cunoaşte cântul păsărilor, aude cum creşte o tulpină, 
cum curg apele sub pământ. Va alerga în faţa oştirii tale, 
adulmecând urmele, arătând drumul... Crede-mă: până-n 
douăzeci de zile, întreaga Persie va fi a ta, până la Ocean! 

Impăratului îi bătea inima, de parcă stătea să-i spargă 
pieptul. 

„Să fie oare minunea pe care o aşteptam? gândi el. În 
douăzeci de zie, toată Persia va fi a mea!” 


De bucurie i se tăia răsuflarea. 

- Nu mă alunga! murmura monstrul. Voi sta ca un câine la 
picioarele tale! Te-am îndrăgit din clipa în care te-am văzut, 
Stăpâne al lumii, mai mult ca pe sufletul meu, pentru că eşti 
măreț! Păşeşte peste capul meu, peste trupul meu, calcă-mă-n 
picioare, şi voi linge praful de sub tălpile tale, cântând: „Slavă! 
Slavă fiului Soarelui, regele Orientului şi al Occidentului - 
lulian!”. 

Sărută picioarele împăratului, iar cei doi sclavi, 
prosternându-se şi ei, repetară după el: „Slavă! Slavă! Slavă!”. 

- Ce să fac, în acest caz, cu corăbiile? gândi lulian cu glas 
tare. Să le las dezarmate pe mâna duşmanului, sau să le 
păstrez? 

- Să le dai foc! îi suflă Artaban. 

lulian se înfioră şi-l fixă în mod ciudat cu privirea pe persan. 

- Să le dau foc! Ce spui? 

- Ţi-e teamă? [ie?... Nu, nu; numai oamenilor le este 
teamă, nu şi zeilor! Arde corăbiile şi vei fi liber ca vântul; 
corăbiile tale nu vor cădea sub puterea vrăjmaşului, iar armata 
îţi va spori cu ostaşii din flotă. Fii mare şi îndrăzneţ până la 
capăt! Arde-le şi, în zece zile, vei fi sub zidurile Ecbatanei! In 
douăzeci de zile, întreaga Persie îţi va aparţine! Vei fi mai mare 
ca feciorul lui Filip, învingătorul lui Darius. Numai... să dai foc 
corăbiilor şi să mă urmezi!... Nu îndrăzneşti? 

- Şi dacă nu-mi înşiri decât minciuni? Dacă-ţi citesc în inimă 
că mă minţi? strigă împăratul, apucându-l cu o mână pe persan 
de gât, iar cu cealaltă - ameninţându-l cu pumnalul. 

Hormizdas răsuflă uşurat. 

Timp de câteva clipe, se priviră, fără a-şi vorbi. Artaban 
înfruntă privirea împăratului, iar lulian simţi din nou fascinația 
acelor ochi inteligenţi, îndrăzneţi şi slugarnici. 

- Lasă-mă să mor de mâna ta, dacă nu mă crezi, repetă 
persanul. 

lulian îi dădu drumul şi-şi băgă pumnalul înapoi, în teacă. 

- Este cumplit şi minunat să privesc în ochii tăi, urmă 
Artaban, fixându-l mai departe, în mod ciudat, pe împărat. 
Chipul tău este chipul unui zeu! N-o ştie nimeni, încă; numai eu 
ştiu cine eşti... Nu-l respinge pe robul tău, stăpâne! 

- Vom vedea! bombăni lulian, gânditor. Doream de mult să 
mă bat cu regele tău, în pustiu... Dar corăbiile... 


- O, da! corăbiile! şopti Artaban. Trebuie să plecăm cât mai 
curând cu putinţă... în noaptea aceasta... pentru ca locuitorii 
Ctesifonului să nu ne poată vedea!... Le vei arde! 

lulian nu-i răspunse. 

-  Duceţi-i! porunci, arătându-i legionarilor pe fugari. 
Supravegheaţi-i îndeaproape. 

Întorcându-se în cortul său, lulian se opri şi-şi ridică ochii: 

- Să fie oare adevărat? Atât de simplu şi atât de repede! 
Simt că voinţa mea este ca cea a zeilor. Nici n-am apucat să mă 
gândesc, că s-a şi împlinit. 

Bucuria îi creştea în suflet; zâmbi şi îşi apăsă mâna pe 
piept, pentru a-şi potoli tumultuoasele bătăi ale inimii. Mai avea 
încă frisoane şi-şi simţea capul greu, ca şi cum şi-ar fi petrecut 
ziua sub un soare prea puternic. 

Ceru să fie chemat la el în cort comandantul Victor, un şef 
bătrân care-i era devotat orbeşte. Îi încredinţă inelul său de aur, 
ce purta pecetea imperială. 

- Către comandanții flotei, comiţii Constantin şi Lucilian! 
porunci lulian, laconic. Înainte de zorii zilei, trebuie să se dea foc 
corăbiilor, în afară de cele cinci încărcate cu pâine şi de 
douăsprezece mai mici, care ne vor servi drept punte de 
trecere. Să le ardă pe toate celelalte. Cel ce se va opune acestei 
porunci, îşi joacă propriul cap. Să se păstreze cel mai strict 
secret... Du-te! 

Îi dădu o bucată de papirus, pe care scrisese porunca 
laconică dată comandanților flotei. 

Ca de obicei, Victor nu se miră de nimic, sărută poala 
purpurei imperiale şi ieşi din cort. 

În pofida ceasului târziu, lulian convocă un consiliu de 
război. Comandanții se adunară în cort, întunecaţi la faţă, 
supăraţi şi bănuitori. 

În câteva cuvinte, lulian îşi expuse planul de a se duce 
către nord, în centrul Persiei, spre Susa şi Ecbatana, pentru a 
pune mâna, pe neaşteptate, pe rege. 

Se revoltară cu toţii, vorbiră într-un glas, fără a ascunde că- 
i socoteau proiectul curată nebunie. Pe feţele austere ale 
războinicilor bătrâni şi înţelepţi se citeau oboseala, neîncrederea 
şi dezgustul. 

Câţiva ripostară tăios: 


- Unde megem? Ce mai trebuie să facem? spuse Sallustius 
Secundus. Gândeşte-te puţin, Majestate: am cucerit jumătate 
din Persia. Sapor îţi oferă condiţii de pace cum nu a mai oferit 
niciodată un monarh al Asiei vreunui cuceritor roman, nici 
marelui Pompei, nici lui Septimiu Sever, nici lui Traian. Se 
încheiem odată pacea până nu e prea târziu şi să ne întoarcem 
la noi în ţară! 

-  Ostaşii cârtesc! observă Dagalaif. Nu-i împinge la 
disperare! Sunt obosiţi. Sunt mulţi răniţi şi bolnavi. Dacă-i duci 
mai departe într-un pustiu necunoscut, nu se mai poate 
răspunde de nimic. Fie-ţi milă de ei!... Cât despre tine însuţi, 
ooare nu tânjeşti şi tu după odihnă? Trebuie să fii mai obosit 
decât noi toţi... 

- Să ne întoarcem! strigară toţi comandanții. Ar fi o nebunie 
să mergem mai departe! 

In clipa aceea se auzi, din spatele cortului, un zgomot surd 
şi ameninţător, care semăna cu vuietul mării furioase. 

lulian înţelese îndată: izbucnea răscoala. 

- Cunoaşteţi voinţa mea, vorbi el cu răceală către şefi, 
arătându-le ieşirea. Este de neclintit. Peste două ceasuri, pornim 
la drum. Aveţi grijă să fie totul pregătit. 

- Prea-iubite august, îi răspunse Sallustius cu un calm plin 
de respect, nu voi ieşi de-aici, fără să-ţi spun ceea ce este de 
datoria mea să spun. Ne-ai vorbit nouă, care suntem egali cu 
tine nu în putere, ci în vitejie, într-o manieră care nu este demnă 
de un roman, discipol al lui Socrate şi Platon; nu-ţi putem ierta 
cuvintele, decât punându-le pe seama unei enervări de 
moment, care ţi-a înăsprit augusta-ţi minte. 

- Ei bine! strigă lulian cu o voce sarcastică şi pălind de 
mânie reţinută, e vai de voi, prietenii mei! În cazul acesta, 
sunteţi pe mâna unui nebun! Am poruncit tocmai să fie arse 
corăbiile, iar porunca mea se îndeplineşte în această clipă! Am 
presimţit reacţia voastră de înţelepciune şi v-am tăiat drumul de 
întoarcere. Viaţa voastră este acum în mâinile mele şi vă voi 
obliga să credeţi în minuni! 

Rămaseră cu toţii încremeniţi; Sallustius fu singurul care se 
aruncă asupra lui lulian şi, luându-i mâinile, îi vorbi: 

- E cu neputinţă, cezare!... N-ai fost în stare... Într-adevăr... 

Nu-şi termină însă vorba şi dădu drumul mâinilor 
împăratului. 


Ascultau cu toţii, în picioare. 

Strigătele legionarilor răsunau tot mai puternic; vuietul 
răzmeriţei se apropia ca o furtună ce plutea peste vârfurile 
copacilor dintr-o pădure. 

- N-au decât să strige! spuse lulian, cu mult calm. Bieţii 
copii! Unde vor să se ducă, fără mine? Înţelegeţi acum? lată 
pentru ce am ars corăbiile - ultimă speranţă a celor laşi şi leneşi. 
Nu mai există cale de întoarcere, în afara unei minuni. Din acest 
ceas, sunteţi legaţi de mine, pe viaţă şi pe moarte. În douăzeci 
de zile, vom stăpâni Asia... 

- Am băgat spaima în voi ca să învingeţi totul şi să deveniți 
ca mine... Bucuraţi-vă! Vă voi duce, ca zeul Dionyssos, prin 
toată lumea şi veţi fi stăpâni ai oamenilor şi ai zeilor!... Veţi fi 
voi înşivă zei! 

Abia apucă să rostească aceste vorbe, şi izbucni în toată 
oştirea un țipăt de necuprinsă disperare: 

- Ard!... Ard!... 

Comandanții se repeziră afară din cort, fiind urmaţi de 
lulian. 

Văzură luminile incendiului. Victor transmisese textual 
poruncile împăratului. Flota era cuprinsă de flăcări, iar împăratul 
contempla spectacolul cu un zâmbet tăcut şi ciudat. 

- Cezare!... Zeii să ne apere!... A fugit! 

Rostind aceste vorbe, centurionul căzu la picioarele 
împăratului, palid şi tremurând. 

- Ce? Cine? Ce spui? 

- Artaban!... Artaban!... Vai de noi! Te-a înşelat, împărate! 

- Nu se poate!... Şi sclavii? se bâlbâi împăratul, 
înspăimântat. 

- Tocmai au mărturisit, fiind supuşi la torturi, că Artaban nu 
era satrap, ci un încasator de dări din Ctesifon. A născocit acest 
şiretlic pentru a salva oraşul şi a te atrage în pustiu, ca să te dea 
pe mâna perşilor. Ştia că-ţi vei arde corăbiile. Au mai spus că 
Sapor înaintează în fruntea unei oştiri formidabile... 

Împăratul se repezi la mal, căutându-l pe Victor: 

- Stingeţi!... Stingeţi cât mai repede! 

Vocea sa fu însă cea care se stinse. Văzând flota pradă 
focului, înţelese că nicio forţă omenească nu putea să învingă 
flăcările, înteţite acum de un vânt puternic. 


Se luă cu mâinile de cap şi, cu toate că nu mai avea nici 
credinţă şi nici rugăciuni în suflet, îşi ridică ochii la cer, ca şi cum 
şi-ar fi căutat acolo un ajutor. 

Pe cer, stelele luceau slab. 

Oştirea se răscula, tot mai amenințătoare: 

- Perşii au dat foc corăbiilor! gemeau unii, cu braţele întinse 
către ultima lor speranţă. 

- Ba nu! Şefii noştri au făcut-o, pentru a ne atrage în deşert 
şi a ne părăsi! îşi dădeau alţii cu părerea. 

- Omorâţi-i pe sacrificatori! urlau alţii. Sacrificatorii l-au 
otrăvit pe cezar şi l-au scos din minţi! 

- Slavă augustului lulian învingătorul! strigau credincioşii 
gali şi celți. Tăceţi din gură, trădătorilor! Cât timp trăieşte 
cezarul, nu ne temem de nimic! 

Cei slabi de înger plângeau. 

- Patria! Patria! Nu mergem mai departe! Nu mai facem 
niciun pas. Mai bine omorâţi-ne! 

- Nu ne vom mai vedea niciodată ţara! Suntem pierduţi, 
fraţilor! Ne-au prins perşii în capcană! 

- Cum de nu vedeţi? jubiliau galileenii. Au pus demonii 
mâna pe el! Nelegiuitul de lulian şi-a vândut sufletul, iar ei îl 
târăsc în prăpastie! Unde ne poate duce un nebun stăpânit de 
demoni? 

Şi, în aceste împrejurări, lulian, care nu vedea şi nu auzea 
nimic, îşi şoptea ca în vis, cu un zâmbet neputincios şi trist: 

- Ce-mi pasă?... Minunea se va împlini!... Dacă nu acum, 
mai târziu!... Mă încred în minune! 


XVII 


Era prima noapte în care tabăra, aflată în retragere, se 
odihnea, în cea de-a şaisprezecea calendă a lunii iunie. 

Armata refuzase să meargă mai departe. Nici rugăminţile, 
nici poruncile şi amenințările împăratului nu avuseseră vreun 
efect. Celţii, romanii, creştinii, păgânii, vitejii şi cei fricoşi îi 
răspunseră cu toţii, într-un glas: 

„Să ne întoarcem! Patria!” 

Comandanții se bucurau în taină; iar prevestitorii etrusci 
triumfau pe faţă. 


După incendierea corăbiilor, se ridicaseră cu toţii. Se 
încredinţaseră acum nu numai galileenii, dar şi olimpienii, că pe 
capul împăratului apăsa un blestem şi că-l urmăreau 
Eumenidele. Când umbla prin tabără, discuţiile încetau şi se 
depărtau toţi de el, cuprinşi de frică. 

Cărţile sibiline şi Apocalipsa, prezicerile etrusce şi cele 
creştine, zeii şi îngerii, cu toţii se uneau, pentru a-l distruge pe 
duşmanul comun - Apostatul. 

Împăratul declară atunci că-i va conduce spre patrie, 
străbătând ţinutul Corduanei şi rodnicul Heliocom. 

Prin acest plan de retragere nădăjduia măcar să 
întâlnească trupele lui Procopiu şi Sebastian. I| mângâia gândul 
că nu părăsea încă Persia, că mai putea şi-acum să înfrunte 
oştirea lui Sapor, să se bată cu ea şi să obţină o victorie, care ar 
fi rezolvat totul. 

Perşii nu se mai arătau. Vrând să slăbească armata romană 
înainte de a da atacul hotărâtor, dăduseră foc bogatelor ogoare 
cu orz auriu şi cu grâu copt, depozitelor şi hambarelor de 
campanie. 

Ostaşii lui lulian mergeau printr-o pustietate lipsită de viaţă, 
ce mai fumega încă de pe urma incendiului. Incepu foametea. 

Pentru a spori dezastrul, perşii distruseseră digurile 
canalelor şi înecaseră câmpurile arse. Fuseseră ajutaţi în 
această treabă de râurile şi torentele care-şi ieşeau din matcă, 
în urma topirii zăpezilor din munţii Armeniei. 

Sub razele fierbinţi ale soarelui de iunie, apa se usca 
repede. Pe pământul călduţ rămâneau băltoace de noroi gros. 
Din cărbunii muiaţi se ridicau, seara, aburi sufocanţi; mirosul 
iute al gunoaielor putrezite impregna totul, aerul, apa, până şi 
hainele şi mâncarea ostaşilor. 

Din mocirla descompusă se ridicau roiuri nesfârşite de 
insecte: țânțari, strechea-oilor otrăvitoare, tăuni şi alte muşte. 
Se adunau în adevăraţi nori peste vitele de povară, se lipeau de 
pielea umedă a legionarilor. Băâzâitul lor monoton răsuna zi şi 
noapte. Caii se înfuriau, boii îşi rupeau curelele şi răsturnau 
carele. 

Nici după drumurile grele, soldaţii nu puteau să aibă parte 
de odihnă. Nici măcar în corturi nu aflau adăpost împotriva 
insectelor, care pătrundeau prin încheieturile pânzei. Erau 


nevoiţi să-şi acopere capul cu o pătură înăbugşitoare, pentru a 
putea să doarmă. 

Inţepătura anumitor muşte străvezii şi de culoarea 
bălegarului producea umflături care provocau la început 
mâncărimi, apoi se infectau şi deveneau până la urmă bube 
purulente cumplite. 

In ultimele zile, nu apăru soarele. Greoi şi sufocant, cerul 
părea să se fi lăsat în jos, acoperit cu un strat de o albeaţă 
uniformă de nori denşi care, în nemişcarea lor, supărau ochii 
mai mult decât soarele. 

Ostaşii mergeau astfel, slăbiţi, vlăguiţi, cu pas şovăielnic, 
cu capul plecat, între cerul neîndurător şi pământul negru şi ars. 

Li se părea că Antihristul, omul osândit de Dumnezeu, îi 
adusese dinadins în acest loc blestemat, pentru a-i mâna către 
pierzanie. Unii bombăneau, îşi ponegreau şefii, dar într-un mod 
nedesluşit, ca în vis. Alţii se rugau şi plângeau ca nişte copii 
bolnavi, cerşind de la camarazii lor o bucată de pâine sau o gură 
de vin. Mulţi căzură pe drum, de slăbiciune. 

Impăratul dădu poruncă să se împartă ostaşilor înfometați 
cele de pe urmă merinde, care erau păstrate pentru el şi pentru 
cei din preajma sa. El însuşi se mulțumea cu o fiertură subţire 
de făină şi o bucată de slană, - hrană pe care până şi ultimul 
legionar ar fi respins-o. Din pricina deosebitei cumpătări, avea 
tot timpul o stare de aţâţare plină de nelinişte şi, totodată, îşi 
simţea trupul uşor, ca şi cum ar fi avut aripi. Această stare Îl 
susţinea şi-i înzecea puterile. Se străduia să nu se gândească la 
viitor. Ştia foarte bine că n-ar fi suportat să se întoarcă în 
Antiohia sau în Tars ca un învins şi să se lase pradă batjocurii 
galileenilor. 

In noaptea aceea, ostaşii se odihneau, întrucât vântul 
dinspre miazănoapte alungase insectele. Uleiul, făina, vinul, cele 
din urmă provizii ale împăratului, potoliseră foamea. Renăştea în 
ei speranţa întoarcerii acasă. Tabăra se linişti. lulian se retrase 
în cortul său. 

Nu mai dormea în ultimul timp, sau dormea foarte puţin şi 
numai către zori. Dacă se adâncea din întâmplare într-un somn 
greu, se trezea speriat, cu fruntea strălucindu-i de stropi de 
sudoare. Avea nevoie să se simtă perfect lucid, pentru a-şi 
înăbuşi necazul care-l măcina în suflet. 


Ajuns în cort, tăie cu nişte cleşti mucul de la opaiţ. În jurul 
său erau împrăştiate în dezordine sulurile de pergament ale 
bibliotecii sale portative; între ele se afla şi Evanghelia. Se 
apucă să scrie la lucrarea sa preferată - disertaţia filosofică 
Împotriva sectelor, pe care o începuse cu o lună şi jumătate în 
urmă, la pornirea campaniei. 

Stând culcat şi cu spatele către intrarea în cort, îşi recitea 
manuscrisul, când auzi deodată un zgomot slab. Se întoarse, 
scoase un strigăt şi se ridică în picioare. | se părea că vede o 
fantomă: pe prag se afla un băieţandru, înveşmântat cu o tunică 
sărăcăcioasă din piele de cămilă; îşi pusese pe umeri o blană 
prăfoasă de miel - coj ocelul me/ote ale anahoreţilor egipteni; în 
picioarele goale purta sandale de palmier. 

Împăratul privea şi aştepta, neavând putere să scoată un 
cuvânt. 

- Îţi aminteşti, îi vorbi o voce cunoscută, îţi aminteşti, lulian, 
cum ai venit la mine, la mânăstire? Atunci te-am respins; dar n- 
am putut să te uit, pentru că suntem amândoi ciudat de 
apropiaţi... 

Băieţandrul îşi scoase gluga neagră; lulian îi văzu părul 
auriu şi o recunoscu pe Arsinoe. 

- De unde...? De ce-ai venit? De ce te-ai îmbrăcat astfel? 

Încă se mai temea să nu fie cumva o fantomă, care să 
dispară tot atât de neaşteptat, precum apăruse. In câteva 
cuvinte, Arsinoe îi povesti ce i se întâmplase, de la despărţirea 
lor şi până atunci. 

După ce-l părăsise pe tutorele ei Hortensius şi-şi împărţise 
săracilor cea mai mare parte a averii, trăise multă vreme cu 
anahoreţii, la sud de lacul Mareotis, în munţii sterpi ai Libanului, 
în cumplitele deserturi Nitris şi Sketis. Fusese însoţită de tânărul 
luventin, discipol al bătrânului Didim. Îi frecventaseră pe marii 
asceţi. 

- Şi-atunci? întrebă lulian, nu fără o oarecare îngrijorare. Și 
atunci, domniţă, ai aflat la ei ceea ce căutai? 

Ea dădu din cap şi spuse, cu tristeţe: 

- Nu. Mici licăriri de lumină, aluzii, prevestiri, la fel ca peste 
tot. 

- Spune! Spune tot! o rugă împăratul, cu ochii lucindu-i de 
speranţă şi de recunoştinţă. 


- Aş fi oare în stare? răspunse ea, rar. Vezi, prietene, am 
căutat libertatea sufletească, dar ea nu există acolo. 

- Da, da! Nu-i aşa? se bucură lulian. Ţi-o spusesem doar, 
Arsinoe. 

Ea se aşeză pe un jilț învelit cu o blană de leopard şi urmă 
calmă, cu acelaşi zâmbet trist şi resemnat. lulian o asculta cu 
bucurie şi nesat. 


- Spune-mi, cum te-ai despărţit de netrebnicii aceia? 
întrebă împăratul. 

- Am avut şi eu o ispită, răspunse Arsinoe. Am găsit odată, 
în pustiu, o bucată de marmură albă. Am luat-o şi am admirat-o 
multă vreme cum strălucea la soare; şi deodată, mi-am adus 
aminte de Atena, de tinereţea mea, de arta mea, de tine! M-am 
trezit şi m-am hotărât să mă reîntorc în lume, să trăiesc şi să 
mor aşa cum mă crease Dumnezeu: ca o artistă. In acel 
moment, bătrânul Didim a avut un vis, în care te împăcam cu 
Galileanul... 

- Cu Galileanul! strigă împăratul. 

Se întunecă la faţă, ochii i se tulburară, râsul triumfător i se 
stinse pe buze. 

- Mă împingea curiozitatea către tine, urmă Arsinoe. Voiam 
să ştiu dacă, în drumul tău, ai aflat adevărul şi unde anume ai 
ajuns. Am îmbrăcat veşmântul călugăresc. Am coborât pe Nil, 
fratele luventin şi cu mine, până la Alexandria; o corabie ne-a 
adus apoi la Antiohia şi am mers, împreună cu o caravană mare, 
siriană, prin Aparnea, Epifania şi Edessa, până la graniţă. După 
mii de primejdii, am traversat pustiul Mesopotamiei, părăsit de 
perşi. După victoria de la Ctesifon, am văzut, nu departe de 
satul Abuzat, tabăra ta. lar acum, sunt aici! Dar tu, lulian? 

Acesta oftă şi-şi plecă fruntea, fără a răspunde. 

După un timp o întrebă, privind-o: 

- ÎI urăşti şi tu acum, Arsinoe? 

- Nu. Pentru ce? întrebă ea, simplu. De ce să-L urăsc? Oare 
nu se apropiau înţelepţii Eladei de ceea ce propovăduia 
Galileanul? Cei care îşi mortifică trupul şi sufletul în pustiu sunt 
departe de smeritul fiu al Mariei. El iubea copiii, libertatea, 
bucuria şi minunaţii crini de pe câmp. lubea frumosul, lulian! Noi 
ne-am depărtat de El şi ne-am încurcat şi ne-am întunecat. Te 
numesc toţi Renegatul... Dar sunt ei înşişi nişte renegaţi... 


Împăratul rămăsese îngenuncheat în faţa  Arsinoei, 
ridicându-şi spre ea ochii plini de rugăminţi şi de lacrimi, ce-i 
curgeau încet, pe obrajii supti. 

- Nu trebuie! îi şopti. Nu vorbi!... De ce... Lasă ce-a fost!... 
Nu-mi mai fi din nou duşman! 

- Nu, nu! Trebuie să-ţi spun totul! strigă Arsinoe. Ascultă... 
ştiu că-L iubeşti! Taci, asta este, şi ăsta ţi-e blestemul! Impotriva 
cui te-ai răsculat? Ce fel de duşman eşti tu, pentru El? În timp ce 
gura ta îl blestemă pe Cel Răstignit, inima ta tânjeşte după EI! 
Când lupţi împotriva numelui Său, eşti mai aproape de El, mai 
aproape de spiritul Lui, decât cei care rostesc întruna, cu buze 
moarte: Doamne! Doamne!... lată, aceştia sunt duşmanii tăi, iar 
nu El. Pentru ce te chinuieşti mai aprig decât călugării galileeni? 

Împăratul se smulse din îmbrăţişarea Arsinoei şi se ridică, 
palid ca un mort. Faţa i se descompusese şi în ochi îi licărea 
vechea ură. Şopti, cu dureroasă ironie: 

- Pleacă!... Du-te cât mai departe de mine!... Cunosc 
vicleniile galileene! 

Arsinoe îl privea cu spaimă şi cu disperare, ca pe un nebun. 

- lulian! lulian, ce-i cu tine? Este posibil ca un nume... 

Dar el reuşi să se stăpânească. Ochii i se stinseră, figura îi 
deveni indiferentă, aproape dispreţuitoare. impăratul roman se 
adresa unei galileene: 

- Pleacă, Arsinoe. Uită tot ce ţi-am spus. A fost o clipă de 
slăbiciune, care a trecut. M-am liniştit. Vezi, am rămas nişte 
străini. Umbra Răstignitului se află mai departe între noi! Tu nu 
L-ai renegat. Cel ce nu este duşmanul lui, nu poate să-mi fie 
prieten. 

Ea căzu în genunchi în faţa lui. 

- De ce? De ce? Ce faci? Fie-ţi milă de tine, până nu e prea 
târziu! E nebunie curată! Revino-ţi în fire, de nu... 

Nu-şi încheie fraza; i-o termină el, cu un zâmbet trufaş: 

- De nu, voi pieri! Asta vrei să spui, Arsinoe? Fie! Îmi voi 
urma drumul până la capăt, oriunde mă voi duce! Dacă am fost, 
după cum spui, nedrept faţă de învăţătura galileenilor, adu-ţi 
aminte de ceea ce am îndurat, din pricina lor; cât de numeroşi şi 
vrednici de dispreţ au fost vrăjmaşii mei! Ascultă, ostaşii romani 
au găsit odată, într-o mlaştină din Mesopotamia, un leu pe care-l 
urmăreau nişte muşte veninoase. | se băgau în bot, în urechi, în 
nări, nu-l lăsau să respire, i se lipeau de ochi şi, cu înţepăturile 


lor, veniră de hac forţei sale leonine! Aşa va fi moartea mea, aşa 
va arăta izbânda galileenilor asupra cezarului roman! 

Tânăra fată rămase cu mâinile palide întinse spre el, fără a 
scoate o vorbă, fără speranţă, asemenea unui prieten faţă de 
prietenul său mort. Între ei se afla o prăpastie, pe care cei vii nu 
o pot trece. 


Către 20 iulie, după un drum lung prin câmpiile arse, 
armata romană găsi, în valea adâncă a râului Durus, puţină 
iarbă care scăpase de incendiu. Alături se întindea un câmp cu 
grâu copt. Luptătorii îl culeseră, pentru pâine. Avură în această 
vale un răgaz de trei zile. 

Nespus de fericiți, legionarii se  culcară, respirară 
înmiresmata umezeală a pământului şi-şi frecară obrajii plini de 
praf de tulpinile reci ale ierbii înalte. 

În dimineaţa zilei a patra, gărzile romane zăriră, pe culmile 
dealurilor din preajmă, un nor de fum sau de praf. Unii îşi 
închipuiră că trebuie să fie măgari sălbatici care obişnuiau să se 
adune în herghelii, pentru a se apăra de atacul leilor; alţii 
spuseră că erau sarazinii, atraşi de vestea asediului Ctesifonului; 
câţiva se temeau să nu fie cumva armata principală a regelui 
Sapor. 

Împăratul porunci să se dea semnalul de adunare. Pe malul 
râului, cohortele se rânduiră în ordinea severă pentru defensivă, 
în formă de cerc, la adăpostul scuturilor alăturate, asemenea 
unor ziduri metalice. Norul de fum sau de praf rămase în zare 
până seara, fără să se poată desluşi ce anume se ascundea în 
spatele său. 

Noaptea era întunecoasă şi liniştită; nu strălucea nicio stea 
pe cer. 

Romanii nu dormeau. Stăteau în picioare în jurul unor focuri 
mari şi aşteptau, într-o îngrijorare mută, ivirea zorilor. 


XVIII 


La răsăritul soarelui îi văzură pe perşi. Înaintau încet. 
Luptătorii încercaţi evaluau numărul lor, ca fiind în jurul a două 
sute de mii. De după dealuri apăreau neîncetat noi 
detaşamente. Armurile sclipeau atât de puternic, încât cu 


anevoie li se putea suporta strălucirea, chiar dacă era umbrită 
de praf. Romanii părăsiră în tăcere valea unde stătuseră în ajun 
şi luară poziţie de luptă. Feţele lor erau severe, fără a fi însă 
triste. 

Primejdia înăbuşea ura: toate privirile erau aţintite către 
împărat. Atât galileenii, cât şi păgânii căutau să ghicească, după 
expresia figurii sale, dacă puteau să nutrească vreo speranţă. 

În acea clipă, lulian radia de bucurie. Aştepta întâlnirea cu 
perşii ca pe-o minune ştiind că izbânda i-ar fi adus o faimă şi o 
putere atât de mari, încât galileenii nu ar fi putut să-i mai 
reziste. 

Arăta superb, asemenea unui erou antic al Eladei. Primejdia 
îl spiritualiza; o flacără cumplită şi luminoasă i se aprindea în 
ochi. 

Dimineaţa apăsătoare şi prăfoasă a lui 22 iulie anunţa o zi 
fierbinte. 

Împăratul nu vru să-şi pună platoşa şi rămase îmbrăcat cu o 
tunică uşoară de mătase. Comandantul Victor veni la el cu o 
cămaşă de zale şi-i spuse: 

- Cezare, am avut un vis urât. Nu provoca destinul! Pune-ţi 
platoşa! 

lulian îl respinse, tăcut, cu mâna sa. 

Bătrânul căzu în genunchi: 

- Pune-o!... Fie-ţi milă de robul tău!... Lupta va fi primej 
dioasă... 

lulian luă un scut, îşi aruncă pe umeri hlamida uşoară de 
purpură şi, sărind pe calul său, spuse: 

- Lasă-mă, bătrâne! N-am nevoie de nimic. 

Plecă. Casca sa beoţiană cu creastă aurie strălucea în 
bătaia soarelui, în timp ce Victor îl urmărea, îngrijorat şi trist, cu 
privirea. 

Perşii se apropiau. Trebuiau să se grăbească. 

lulian îşi rândui armata în ordinea specială, într-un semicerc 
uriaş, care trebuia să-şi înfigă vârfurile în masa persană şi s-o 
strângă din ambele părţi. Aripa dreaptă era condusă de 
Dagalaif, cea stângă - de Hormizdas, iar lulian şi Victor se 
ocupau de centru. Răsunară trâmbiţele. Pământul fremătă sub 
paşii moi şi grei ai elefanților persani, cu frunţile împodobite cu 
pene de struţ. Purtau pe spate turele din piele legate cu curele 


puternice; în fiecare dintre ele se aflau câte patru arcaşi, care 
lansau săgeți încendiare, cu câlţi şi smoală aprinse. 

Cavaleria romană nu făcu faţă primului şoc. Scoţând ţipete 
asurzitoare, elefanții îşi ridicau trompele şi-şi deschideau gurile 
umede, iar legionarii simțeau chiar pe faţa lor răsuflarea 
monştrilor, care deveniseră furioşi datorită unei băuturi speciale 
făcute din vin, piper şi tămâie, folosite de barbari pentru a-i 
îmbăta înaintea bătăliilor. 

Cu colții lor vopsiți în roşu aprins şi prelungiţi cu vârfuri de 
oţel, elefanții spintecau pântecele cailor, iar cu trompele îi 
apucau pe călăreţi şi-i ridicau din şa, pentru a-i zvârli la pământ. 

Căldura toridă a după-amiezii provoca la aceste patrupede 
un miros iute de sudoare, care irita caii şi-i făcea să se cabreze. 

Una dintre cohorte o şi luase la fugă: era cea a creştinilor. 
lulian porni în urmărirea lor; dându-i o palmă principalului 
decurion, îi strigă, furios: 

- Laşilor! Altceva nu mai ştiţi, decât să vă rugaţi? 

Arcaşii uşori din Tracia şi mânuitorii de praştii paflagonieni 
înaintară împotriva elefanților. În urma lor mergeau ilirii cei 
pricepuţi în lansarea suliţelor cu plumb - „martiobarbulele”. 
lulian dădu poruncă să ochească în picioarele monştrilor cu 
săgețile, pietrele şi suliţele. O săgeată atinse în ochi un elefant 
indian uriaş, care urlă şi se cabră. 

Chingile pârâiră, şaua care susţinea turela de piele alunecă, 
se răsturnă, iar arcaşii persani căzură ca nişte păsări din cuibul 
lor. 

Haosul se întinse printre pachiderme. În urma rănilor de la 
picioare, cădeau la pământ şi, în scurtă vreme, nu mai 
însemnau decât un munte de forme cenuşii. Picioare ridicate în 
sus, trompe şiroind de sânge, colţi frânţi, turele răsturnate, cai 
spintecaţi, romani şi perşi răniţi şi morţi, totul se amesteca într- 
un vălmăşag uriaş. 

Elefanții o luară până la urmă la fugă, se aruncară asupra 
perşilor şi începură să-i calce în picioare. Barbarii prevăzuseră, 
în tactica lor, acest pericol. Exemplul bătăliei de la Nisibe 
dovedise că armata putea fi distrusă de proprii ei aliaţi. 

Conducătorii de elefanţi începură atunci să-i lovească, cu 
cuţitoaiele lor curbate legate de mâna dreaptă, între cele două 
vertebre, de lângă craniu, ale şirei spinării. Era de-ajuns o 
singură lovitură, pentru a-l lăsa mort pe cel mai mare şi mai 


puternic pachiderm. Cohortele „martiobarbulilor” se repeziră 
înainte, sărind peste răniţi, în urmărirea fugarilor. g 

În acea clipă, lulian alerga în sprijinul flancului stîng. În 
partea aceea înaintau clibanarii persani - un detaşament 
renumit de călăreţi, legaţi şi lipiţi unul de altul printr-un lanţ 
rezistent, acoperiţi din cap până-n picioare cu solzi de metal, 
invulnerabili, aproape nemuritori în luptă, semănând cu statui 
turnate în bronz. Nu putem fi răniţi decât prin deschizăturile 
strâmte din dreptul gurii şi ochilor. 

lulian îndreptă împotriva clibanarilor cohortele cu vechii şi 
credincioşii săi prieteni - batavii şi celții. Aceştia îşi dădeau viaţa 
pentru un zâmbet al cezarului, privindu-l cu ochii lor copilăroşi şi 
entuziaşti. 

Aripa dreaptă a romanilor era pusă la încercare de carele 
persane, trase de zebre iuți. Aveau fixate la osii securi subţiri 
care, învârtite cu o iuţeală înfricoşătoare, tăiau dintr-o lovitură 
picioarele cailor, capetele ostaşilor, trupurile lor, cu aceeaşi 
uşurinţă cu care cosorul secerătorului taie tulpinile subţiri ale 
spicelor. 

Către sfârşitul zilei, clibananilor începură să le slăbească 
puterile, armurile încinse începură să-i ardă. lulian îşi îndreptă 
toate forţele împotriva lor. Fură zdruncinaţi; tulburarea pătrunse 
în rândurile lor. Din gura împăratului izbucni un strigăt de triumf. 
Se aruncă înainte urmărindu-i pe fugari, fără a-şi da seama că 
armata rămăsese în urmă. Îl însoțeau câteva gărzi, printre ele 
aflându-se bătrânul Victor. Rănit la mână, acesta nu-şi simţea 
durerea; nu se depărta nicio clipă de împărat şi-l apăra de 
loviturile mortale, ascunzându-l cu scutul său. Ştia că era tot 
atât de primejdios să se apropie de o armată în retragere, ca de 
o clădire pe cale să se prăbuşească. 

- Ce faci, cezare? strigă el. la seama! Pune-ţi cămaşa mea 
de zale! 

lulian înainta mai departe, fără să-l asculte, cu braţele 
ridicate şi cu pieptul descoperit, ca şi cum şi-ar fi alungat 
nenumăraţii vrăjmaşi singur, fără armată, doar cu chipul şi cu 
gestul său înfricoşător. Un zâmbet vesel îi umbla pe buze; prin 
norul de praf ridicat de galopul înfocat al calului, strălucea casca 
beoţiană, iar faldurile hlamidei fluturând în bătaia vântului 
semănau cu două aripi uriaşe de purpură, care-l purtau departe, 
tot mai departe. 


În faţa lui fugea un detaşament de sarazini. Unul dintre 
călăreţi se întoarse, îl recunoscu pe lulian după veşminte şi-l 
arătă camarazilor săi, scoțând un strigăt gutural, ca al unui 
vultur: 

- Malek!... Malek!... Regele!... Regele!... 

Se întoarseră toţi şi, fără a-şi opri caii, cu veşmintele lor 
lungi şi albe, se ridicară în şa, înălţându-şi lăncile deasupra 
capului. 

Impăratul văzu o figură tuciurie de tâlhar. Era aproape un 
copil. Alerga spre el pe un dromader de Bactriana, de a cărui 
blană atârnau bucăţi de noroi uscat. Cu scutul său, Victor evită 
două lănci îndreptate către împărat. 

Copilandrul ţinti atunci de pe cămila sa şi privirea rapace îi 
scânteie, în timp ce striga vesel, dezvelindu-şi dinţii albi: 

- Malek! Malek! 

- Ce fericit este! gândi lulian. lar eu, încă... 

Nu avu răgazul să-şi ducă la capăt gândul; lancea şuieră, 
atinse mâna sa dreaptă pe care i-o jupui de piele, alunecă de-a 
lungul coastelor şi i se înfipse sub ficat. 

lulian socoti rana uşoară; apucă vârful cu tăiş dublu pentru 
a-l scoate şi se tăie la degete. Sângele ţâşni. 

Scoase un țipăt, îşi dădu capul pe spate, îşi aţinti ochii larg 
deschişi spre cerul palid şi căzu de pe cal, în braţele gărzilor 
sale. 

Victor îl susţinu cu o afectuoasă venerație; buzele îi 
tremurau; urmărea cu o privire tulburată de durere ochii închişi 
ai împăratului. Cohortele rămase în urmă ajunseseră la ei. 


XIX 


ÎI duseră pe împărat la el în cort şi-l culcară în patul său de 
campanie. Nu-şi revenea în simţiri şi gemea din când în când. 
Medicul Oribazy scoase vârful de lance din rana adâncă, pe care 
o spălă şi o pansă. Victor îl întrebă din priviri dacă mai era vreo 
speranţă; Oribazy clătină trist din cap. După ce fu pansat, lulian 
suspină şi-şi deschise ochii. 

- Unde sunt? întrebă surprins, privind în juru-i. 

Auzi apoi din depărtare zvonul de luptă, îşi aminti totul şi, 
făcând o sforţare, se ridică în capul oaselor. 


- De ce m-au adus aici? Unde mi-e calul? Repede, Victor! 
Deodată se schimonosi la faţă, de durere. Se repeziră toţi să-l 
susţină. li respinse pe Victor şi pe Oribazy. 

- Lăsaţi-mă!... Trebuie să fiu alături de ei, până la capăt. 

Lupta în sufletul său împotriva morţii. Se ridică încet; un 
zâmbet stins îi rătăcea pe buze, iar ochii îi ardeau. 

- Vedeţi! Mai pot încă... Repede! Spada mea, scutul, calul! 
Victor îi întinse scutul şi sabia. lulian le luă şi făcu câţiva paşi 
şovăitori, ca un copil care nu ştie încă să meargă. 

Rana se deschise; îşi lăsă armele să cadă şi se lăsă el însuşi 
în braţele lui Oribazy şi ale lui Victor; ridicându-şi apoi privirea 
spre cer, strigă cu un dispreţ calm: 

- S-a sfârşit!... Ai învins, Galileene! 

Fără să se mai împotrivească, se lăsă în voia celor din jur. 
Aceştia îl întinseră pe pat. 

- Da, prieteni! repetă încet. Mă sting. 

Oribazy se plecă asupră-i, consolându-l şi încredinţându-l că 
rana se va vindeca. 

- Să nu mă minţi! răspunse lulian. La ce bun? Nu-mi este 
frică... 

Adăugă apoi, solemn: 

- Voi muri de moartea celor înţelepţi. 

Seara, îşi pierdu cunoştinţa. 

Ceasurile se scurgeau unul după altul. 

Soarele asfinţi. Lupta se opri. Se aprinse opaițul în cort. 
Noaptea se lăsa, încet. 

lulian nu-şi revenea; îi slăbi respiraţia; crezură că-şi dă 
sufletul. Până la urmă, deschise puţin ochii şi-şi fixă privirea într- 
un colţ al cortului. Şoptea repede, printre buze. Delira. 

- Tu? Aici! De ce?... Ce importanţă are! S-a sfârşit totul. Nu 
vezi?... Pleacă! Nu puteai să suferi să râdă oamenii. Asta nu ţi-o 
iertăm... 

Îşi reveni apoi în simţiri şi-l întrebă pe Oribazy: 

- Cât e ceasul? Voi vedea oare soarele? 

Şi adăugă, îngândurat: 

- Oribazy, e posibil ca raţiunea să fie atât de neputincioasă? 
Ştiu că este o slăbiciune a trupului... Sângele care umple 
creierul, dă naştere la vedenii... trebuie să înving... Trebuie ca 
raţiunea... 

Gândurile i se încâlciră din nou, privirea redeveni fixă: 


- Nu vreau! Auzi?... Pleacă, duh al ispitei! Nu cred... Socrate 
a murit ca un zeu...Trebuie ca raţiunea... Victor! Oh! Victor!... Ce 
vrei de la mine, Galilean necruţător? Dragostea ta e mai 
cumplită ca moartea!... Povara ta este cea mai grea... De cete 
uiţi aşa? Cât de mult te-am iubit... Bunule Păstor!... Tu singur! 
Nu, nu! Picioarele şi mâinile străpunse... Sângele?... Moartea 
Eladei?... Întunericul?... Eu vreau soarele, soarele de aur... 
marmura Parthenonului!... De ce întuneci soarele? 

Era ceasul unu al dimineţii. 

Legiunile se întorseseră în tabără; nu simțeau bucuria 
izbânzii. Deşi erau obosiţi, nu dormea aproape nimeni. Aşteptau 
cu toţii veşti de la cortul împărătesc. Mulţi aţipiră lângă focurile 
stinse pe jumătate, sprijiniți în lance. Se auzeau caii legaţi, 
sforăind şi mestecând ovăzul. 

Dintre corturile întunecate se ivea linia albă a orizontului. 
Stelele deveniră mai palide şi mai reci. Se lăsă umezeala; oţelul 
lăncilor şi al scuturilor păli, acoperindu-se de rouă. Cocoşii 
ghicitorilor etrusci începură să cânte. O tristeţe liniştită plutea în 
cer şi pe pământ; totul părea a fi o arătare; ceea ce se găsea 
aproape, părea a fi departe, iar cele din depărtare păreau 
apropiate. 

La intrarea în cortul lui lulian se îngrămădiseră prietenii, 
comandanții, cei apropiaţi. În penumbra zorilor, arătau ca nişte 
fantome. 

O tăcere încă mai adâncă domnea în cort. Doctorul Oribazy 
măcina într-un mojar nişte plante medicinale, pentru o băutură 
răcoritoare. Bolnavul era liniştit, delirul încetase. 

În zori, îşi reveni în simţiri şi întrebă nerăbdător: 

- Când răsare soarele? 

- Peste o oră, răspunse Oribazy, uitându-se la clepsidră. 

- Chemaţi-i pe comandanţi, porunci lulian. Trebuie să 
vorbesc... 

- Mult-iubite cezar, observă savantul, ţi-ar face poate rău... 

- N-are importanţă! Nu voi muri înainte de răsăritul 
soarelui. Victor, ridică-mi capul. 

| se povesti despre victoria asupra perşilor, despre fuga lui 
Merena - comandantul cavaleriei duşmane şi a celor doi fii ai lui 
Sapor, despre moartea a cincizeci de satrapi. 

lulian nu se miră şi nici nu se bucură. Rămase indiferent. 


Intrară Dagalaif, Hormizdas, Arife, Lucilian şi Sallustius, 
avându-l în frunte pe comitele lovian. Făcând pronosticuri 
pentru viitor, mulţi îşi exprimau dorinţa de a-l vedea pe tron pe 
acest om slab şi fricos, care nu ar fi prezentat vreo primejdie 
pentru nimeni. Sperau să-şi revină, sub domnia sa, de pe urma 
necazurilor de sub tumultuoasa domnie a lui lulian. lovian 
deţinea arta de a fi pe placul tuturor. Era înalt şi frumos, nu 
obişnuia să taie şi să spânzure. Întruchipa virtuoasa nulitate. 

Printre cei apropiaţi se găsea şi tânărul centurion al 
scutierilor imperiali, care urma să devină celebrul istoric 
Ammianus Marcellinus. 

Toată lumea ştia că scria memorii asupra campaniei şi 
strângea documente pentru o mare lucrare de istorie. Intrând în 
cort, Ammianus îşi scoase din buzunar tăbliţele şi condeiul. Se 
pregătea să scrie ultimele cuvinte ale împăratului aflat pe 
pragul morţii şi i se citea, pe chipul bărbătesc, o curiozitate 
adâncă şi imparţială, asemănătoare curiozităţii unui artist sau a 
unui savant. 

- Trageţi perdeaua! porunci lulian. 

Dădură draperia de la intrare. Lumea se dădu în lături. 
Aerul proaspăt al dimineţii atinse obrazul muribundului. Intrarea 
era îndreptată spre răsărit; nimic nu ascundea zarea. 

- Bine. Stingeţi lampa! 

Porunca fu îndeplinită, iar zorile umplură cortul. 

Aşteptau toţi, în linişte. 

- Ascultaţi, prieteni, începu lulian. 

Vorbea încet, dar desluşit. Inspira, prin întreaga sa făptură, 
triumful raţiunii; în ochi îi strălucea o voinţă de neînfrânt. 

Ammianus scria şi-i tremura mâna. Era conştient că scria 
pe tăbliţele Istoriei, transmițând generaţiilor viitoare ultimele 
cuvinte ale marelui împărat: 

- Ascultaţi, prieteni, mi-a sunat ceasul, poate prea curând; 
dar vedeţi, eu mă bucur, ca un datornic cinstit, dându-mi viaţa 
înapoi naturii, şi nu simt în suflet nici tristeţe, nici teamă; nu 
simt decât liniştita bucurie a celor înţelepţi, presimţirea odihnei 
veşnice!... Mi-am împlinit datoria şi, amintindu-mi trecutul, nu 
regret nimic. În zilele în care, hăituit de toţi, îmi aşteptam 
moartea în Cappadocia, în palatul de la Macellum, şi mai târziu, 
în culmea măreției, purtând purpura de cezar roman, mi-am 
păstrat inima nepătată, tinzând către țeluri înalte. Dacă nu am 


îndeplinit tot ce doream, nu uitaţi că treburile pământeşti 
depind de hotărârea destinului. Acum, îi mulţumesc Celui Veşnic 
că mi-a îngăduit să mor nu de o boală lungă, nici de mâna 
călăului, ci pe câmpul de luptă, în toiul tinereţii şi al unor 
realizări neîncheiate... Să le povestiţi, dragii mei, prietenilor şi 
duşmanilor mei, despre felul cum mor elenii, susținuți de 
înţelepciunea divină... 

Tăcu. Ingenuncheară toţi. Mulţi plângeau. 

- Ce aveţi, bieţii mei prieteni? întrebă lulian, zâmbind. E 
ruşine să-i plângi pe cei ce se întorc în patrie... Consolează-te, 
Victor! 

Bătrânul vru să-i răspundă, dar nu putu; îşi ascunse faţa cu 
mâinile şi plânse şi mai tare. 

- Încet! Încet! spuse lulian, întorcându-şi privirea către cer. 
lată-l! Norii se aprinseră. În cort, zorile deveniră gălbui şi 
răcoroase. 

Prima rază a soarelui străluci. Muribundul îşi întoarse faţa 
spre ea. 

Sallustius Secundus se apropie atunci de lulian şi, 
sărutându-i mâna, îl întrebă: 

- Prea iubite august! Cine hotărăşti să-ţi urmeze? 

- Ce importanţă are? Va hotărî soarta. Nu trebuie să i se 
opună rezistenţă. N-au decât să triumfe galileenii. Noi vom 
învinge, mai târziu. Vor domni pe pământ cei egali cu zeii, 
râzând întruna, ca soarele!... Priviţi!... lată-l! 

Un tremur uşor îi scutură trupul şi, cu un ultim efort, îşi 
ridică braţele, ca şi cum ar fi dorit să se arunce în întâmpinarea 
astrului ce se ridica pe cer. Un sânge negru îi ţâşni din rană. 
Venele i se umflară pe tâmple şi pe gât. 

- Să beaul!... Să beaul!... şopti, înăbuşit. 

Victor îi apropie de buze o cupă de aur plină cu apă de 
izvor. lulian privea soarele şi sorbea lacom apa străvezie şi rece 
ca gheaţa. 

Apoi, îi căzu capul; un ultim suspin îi ieşi din buzele 
întredeschise, o ultimă şoaptă: 

- Bucuraţi-vă!... Moartea... este soarele!... O, Helios! la- 
mă!... Sunt ca tine! 

Privirea i se stinse. Victor închise ochii lui lulian. Sub 
soarele strălucitor, faţa împăratului semăna cu cea a unui zeu 
olimpian care doarme. 


XX 


Se scurseseră trei luni de la ruşinosul tratat de pace 
încheiat de lovian cu perșii. 

La începutul lui octombrie, armata romană, istovită de 
foame şi de marşurile forţate prin dogorâtoarea Mesopotamie, 
se înapoie în sfârşit în Antiohia. 

În timpul acestei triste întoarceri, Anatol - centurionul 
scutierilor imperiali - se  împrietenise cu tânărul istoric 
Ammianus Marcellinus. Cei doi prieteni hotărâseră să se ducă în 
ltalia, în singuratica vilă de la Baii, unde-i invitase Arsinoe, 
pentru a se odihni după oboseala campaniei şi a-şi îngriji rănile 
cu apele sulfuroase. 

În drum, se opriseră câteva zile în Antiohia, unde se 
pregăteau serbări strălucite în cinstea suirii pe tron a lui lovian 
şi a întoarcerii armatei. Pacea încheiată cu regele Sapor era 
dezonorantă pentru imperiu: cinci provincii romane bogate de 
pe malul Tigrului, între care Corduana şi  Regimena, 
cincisprezece fortărețe de graniţă, oraşul Singar, Castra 
Maurorum şi neînvinsa Nisibe - toate acestea treceau în mâinile 
lui Sapor. 

Galileenilor le păsa însă prea puţin de înfrângerea Romei. 
Când vestea morţii lui lulian ajunse în Antiohia, cetăţenii în care 
intrase frica gândiră la început că era o nouă viclenie satanică, o 
nouă nadă aruncată celor drepţi, pentru a-i prinde. Dar o dată 
cu confirmarea ştirii, bucuria li se schimbă în delir. 

Gălăgia serbării şi ţipetele poporului pătrunseră dis-de- 
dimineaţă în camera lui Anatol. Hotărâse să-şi petreacă întreaga 
zi acasă. Veselia norodului îl dezgusta. Incercă să adoarmă din 
nou şi nu izbuti, din pricina unei ciudate curiozităţi care-l 
cuprinsese. Fără a-l înştiinţa pe Ammianus, se îmbrăcă repede şi 
ieşi în stradă. 

Era o dimineaţă răcoroasă de primăvară. Nori mari şi 
rotunzi se desprindeau de fondul întunecat al cerului de un 
albastru închis şi se topeau în nenumăratele colonade şi 
porticuri ale Antiohiei. În forum şi prin pieţe şipoteau fântânile. 
În perspectiva însorită şi a străzilor, se vedeau şuvoaiele largi de 


apă ale canalizării oraşului, întretăindu-se ca nişte fire de 
cristaline. 

Porumbeii ciuguleau, uguind, grăunţe de orz. 

Din uşile larg deschise ale bisericilor străbăteau miresme 
de flori şi de tămâie. Fete tinere îşi stropeau cu apă, pe lângă 
bazine, coşurile cu trandafiri palizi de octombrie şi înconjurau cu 
ghirlande, cântând psalmi veseli, coloanele bisericilor creştine. 

Mulțimea zgomotoasă umplea străzile; carele şi litierele 
înaintau încet, prin mijlocul drumului. Se auzeau tot timpul 
strigătele: 

- Slavă lui lovian August cel mare şi preafericit! 

Câte unii adăugau şi „Învingătorul”, dar fără prea mare 
siguranţă, întrucât cuvântul învingător aducea prea mult a 
ironie. 

Ştrengarul care desenase cândva pe ziduri caricatura lui 
lulian, bătea acum din palme, fluiera, se tăvălea în praf şi striga: 

- A pierit! A pierit mistrețul cel sălbatic, care a devastat 
grădina Cerului! 

Repeta aceste cuvinte pe care le auzise şi care i se păreau 
cu atât mai jignitoare, cu cât nu le pricepea înţelesul. 

O bătrână cocârjată şi în zdrenţe ieşi la rându-i din colţul ei 
murdar şi umed la lumina soarelui, bucurându-se de sărbătoare. 
Învârtea un băț şi vocifera, cu un glas spart: 

- A pierit lulian! A pierit, ticălosul! 

O tristeţe nesfârşită umplea inima lui Anatol, dar mergea 
întruna, mai departe, împins de curiozitate. Mergând pe Syngon, 
se apropie de catedrală. II văzu acolo pe demnitarul de la 
chestură - Marcus Ausonius; ieşea din biserică, însoţit de doi 
sclavi, care-i deschideau drum prin mulţime, cu coatele. 

„Ce-i asta? se miră Anatol. Cum se face că un duşman al 
galileenilor umblă acum prin bisericile lor?” 

Pe hlamida viorie şi chiar pe încălţările din piele de un roşu 
aprins ale lui Ausonius erau brodate cruci, cu fir de aur. 

lunius Mavricus, alt prieten al lui Anatol, se apropie de 
Ausonius: 

- Cum te mai simţi, venerabile Ausonius? întrebă, 
examinând cu o uimire ironică noua îmbrăcăminte creştină a 
demnitarului. 

lunius era un om liber, stăpân al unei averi care-i îngăduia 
să fie independent, iar schimbarea credinţei nu prezenta niciun 


interes pentru el. Nu se mira nicidecum de transformarea 
confraţilor şi amicilor săi; dar îi făcea plăcere să-i tachineze, la 
fiece întâlnire, cu întrebări şi să facă pe omul ofensat, care-şi 
ascunde indignarea sub masca ironiei. 

Mulțimea se grăbea să intre în biserică şi prietenii puteau 
să-şi vorbească în voie, în spaţiul rămas liber. Anatol se ascunse 
în spatele unei coloane şi urmări dialogul lor. 

- De ce nu stai până la sfârşitul slujbei? întrebă Mavricus. 

Am palpitaţii. Mă-năbuş. Nu sunt obişnuit... 

lar Ausonius adăugă, gânditor: 

- Noul predicator are un stil nemaipomenit. Hiperbolele sale 
mă apasă prea tare pe nervi. Un stil... ca şi cum ai zgâria sticla 
cu o bucată de fier. 

- Într-adevăr! Ce emotionant! se bucură Mavricus. Uite un 
om care a trădat totul! Dar stilul... 

- Nu, nu, poate nu l-am înţeles bine! îl întrerupse Ausonius. 
Să nu ai o impresie greşită despre mine, Mavricus; sunt sincer! 

Dintr-o litieră pufoasă se dădu jos, scâncind, însuşi umflatul 
chestor Gargulillius: 

- Cred că am întârziat... Dar nu-i nimic, rămân pe 
platformă... Dumnezeu şi cu Duhul Său... 

- Minune! râse Mavricus. Cuvinte din Biblie, în gura lui 
Garguillius! 

- Să te ierte Hristos, fiule! îi spuse chestorul. De ce te agiţi 
tot timpul? 

- Păi nu pot încă să-mi revin! Văd atâtea convertiri, atâtea 
schimbări!... Am crezut întotdeauna că părerile tale... 

- Ce prostie, prietene! Nu am decât o părere, aceea că 
bucătarii galileeni nu sunt mai proşti ca cei elini. Îţi pregătesc 
nişte mâncăruri slabe... bune să te îmbolnăvească!... Să vii la 
cină, filosofule. Te voi converti repede la credinţa mea. ţi vei 
linge degetele! Şi parcă nu e până la urmă totuna să mănânci o 
masă bună în cinstea zeului Mercur, sau a Sfântului Mercvrus? 
Nu sunt decât nişte prejudecăţi! Cât de mult poate să jeneze 
fleacul acesta? 

Şi arătă cruciuliţa de chihlimbar care se legăna pe pântecul 
său enorm, între cutele parfumate ale hlamidei de culoarea 
ametistului. 

- Priveşte-l, Hekebolis, pe marele sacrificator al zeiţei 
Astarte Dindimene! Hierofantul pocăit, în straie întunecate de 


galilean!... O, de ce nu eşti aici, cântăreţ al Metamorfozelor! 
triumfa Mavricus, arătându-l pe bătrânul cu obraz trandafiriu, 
aşezat într-o litieră acoperită. 

- Ce citeşte? 

- Desigur, nu legile zeiţei din Pessinum! 

- Ce sfântă smerenie!... L-au slăbit posturile!... Priviţi-l cum 
suspină, ridicându-şi ochii la cer! 

- Cunoaşteţi povestea convertirii lui? întrebă Garguillius, cu 
un râs vesel. 

- S-a dus la împăratul lovian şi, la fel ca odinioară cu lulian, 
i-a căzut la picioare. 

- Ba nu! A găsit ceva nou, de astă dată. O pocăință publică, 
neaşteptată. S-a prosternat la uşa unei biserici, în mijlocul 
mulţimii, în clipa când ieşea lovian, şi a strigat: „Călcaţi-mă-n 
picioare! Călcaţi-mă! Sunt un ticălos!” Şi îmbrăţişa, plângând, 
picioarele trecătorilor. 

- Da!... Este ceva uşor! Şi a plăcut? 

- Pe cuvântul meu, a avut o întrevedere confidențială cu 
împăratul. Oamenii ca el nu păţesc nimic rău! Profită de orice. 
Îşi leapădă pielea veche şi întineresc. Învăţaţi, copiii mei... 

- Şi ce-a putut să-i spună împăratului? 

- Cine ştie? oftă Garguillius, nu fără o invidie ascunsă. A 
putut să-i spună, de pildă: „[ine-te tare de creştinism, să nu mai 
rămână niciun păgân pe lume! Religia celor drepţi îţi susţine 
tronul!”. Acum, are cale liberă.. Mult mai bine decât pe vremea 
lui lulian... Cu neputinţă să-l urmezi!... S fântă înţelepciune.!... 

- Of, oameni buni! Apăraţi-mă! Smulgeţi-l pe prea-smeritul 
sclav Circumbricus din ghearele leilor! 

- Ce ţi s-a întâmplat? îl întrebă Garguillius pe cizmarul 
ofticos, pe care-l târau două gărzi ale închisorii romane. 

- Mă duc la temniţă! 

- Pentru ce? 

- Pentru jefuirea bisericii... 

- Cum? Tu ai... 

- Nu! Eram în mulţime şi am strigat o dată sau de două ori: 
„Bateţi-i!” 

Era încă pe vremea augustului lulian. S-a spus atunci: 
„Cezarul doreşte să se distrugă bisericile galileene!” Le-am 
distrus. lar acum, nişte oameni răi spun că am furat o cupă de 
argint. Nici nu intrasem în biserică, rămăsesem în capul scărilor. 


Sunt un om liniştit. Am o prăvălie sărăcăcioasă, dar într-un loc 
foarte umblat şi, pentru fiecare fleac, sunt luat pe sus!... Nu 
luasem pentru mine! Mi se spusese: „Aşa-i porunca!” Of! 
Apăraţi-mă! Fie-vă milă de mine! 

- Eşti creştin, sau păgân? întrebă lunius. 

- Nu mai ştiu nici eu. Înainte de împăratul Constantin, 
aduceam jertfă zeilor. După aceea, m-au botezat. Apoi, sub 
Constanțiu, m-am făcut arian. Au venit după aceea olimpienii la 
putere; m-am făcut elin, după ei. Acum, se întorc din nou, după 
primul fel. Aş vrea să mă pocăiesc, să revin la Biserica ariană. 
Dar mi-e teamă să nu dau greş. Am distrus templele zeilor, apoi 
le-am ridicat la loc, le-am distrus din nou! Până la urmă, s-a- 
ncurcat totul în capul meu! Nu mai ştiu nici eu ce sunt. Ascult de 
cei mari şi nu mai apuc deloc să mă-nchin la adevărata credinţă. 
Mereu este ori prea devreme, ori prea târziu! Nu mai am pic de 
linişte; mănânc bătaie şi pentru Hristos, şi pentru zei... Am 
copii... Apăraţi-mă, oameni buni! 

- Nu-ţi fie teamă, prietene, spuse Garguillius; te vom scăpa. 
Mi-ai cusut încălțări frumoase şi-mi voi aduce aminte. 

Circumbricus căzu în genunchi şi întrebă, puţin mai liniştit: 

- Şi cu religia, cum rămâne? Să mă pocăiesc şi s-o ţin tare 
până la capăt? Nu se va mai schimba nimic? Mi-e totuşi teamă. 

- Nu te teme de nimic! spuse Garguillius. S-a terminat cu 
schimbările. 

Fără să fie văzut de prieteni, Anatol intră în biserică. Voia 
să-l audă pe tânărul şi renumitul predicator Teodorit. 

Razele soarelui tremurau peste norii de tămâie; una dintre 
ele cădea pe barba roşcată a predicatorului, care se afla în 
amvonul înalt. Avea mâinile slabe şi străvezii ca ceara; ochii îi 
străluceau triumfători; cu glasul său tunător, ce părea să se 
ridice până la ceruri, mişca mulţimea şi umplea lăcaşul, cu 
strigătul de răzbunare: 

- Vreau să fixez pentru generaţiile viitoare, ca pe un stâlp 
al infamiei, istoria nefericitului renegat lulian. Să citească toate 
veacurile şi toate neamurile inscripţia mea şi să tremure în faţa 
dreptăţii  Domnului!... Vino! Vino-aici, călăule, şarpe al 
înţelepciunii! Astăzi noi te blestemăm! Uniţi într-un suflet, să ne 
bucurăm, fraţilor, să batem tobele şi să înălţăm cântecul lui 
Myriem despre pieirea egiptenilor în Marea Roşie! Să înflorească 
deşertul ca un crin, să se bucure Biserica, rămasă până mai ieri 


orfană! Priviţi! Mă-mbăt de bucurie! Unde-au rămas, împărate, 
jertfele tale, ceremoniile tale, misterele tale? Unde sunt 
invocările tale, şi prezicerile tale? Unde este faima Babilonului? 
Perşii şi mezii? Unde sunt zeii care te însoțeau, apărătorii tăi, 
lulian? Au dispărut toate, te-a înşelat totul, s-a stins totul! 

- Vai, draga mea! ce barbă! îi atrase atenţia vecinei sale o 
patriciană răscoaptă şi sulemenită, care se afla lângă Anatol. 
Priveşte, e aur curat! 

- Aşa-i, dar dinţii? îi vorbi prietena. 

- Ce, dinţii? Fac prea puţin, faţă de toată această 
frumuseţe! 

- A, nu, Veronica... Nu spune aşa! Şi-apoi, poţi să-l compari 
cu fratele Teofanie... 

Teodorit continuă: 

- lulian a dospit în sine însuşi propria-i nenorocire, aşa cum 
făpturile cele mai rele şi sălbăticiunile îşi adună veninul. 
Dumnezeu a aşteptat ca întreaga cruzime a lui lulian să iasă din 
el, pentru a-l lovi... 

- Să nu pierdem circul! şopti alt vecin al lui Anatol la 
urechea prietenului său. Vor fi urşi din Britannia. 

- Nu mai spune! Urşi adevăraţi? 

- Da. Pe una dintre ursoaice o cheamă Scânteia de aur iar 
pe cealaltă, /nocenția. Au fost hrănite cu carne de om. Şi-apoi, 
vor mai fi şi gladiatori! 

- Doamne lisuse!... Nu trebuie să pierdem una ca asta! Hai 
să nu mai stăm până la sfârşit! Să mergem repede, ca să mai 
găsim locuri. 

Teodorit îl lăuda acum pe predecesorul lui lulian, 
Constanțiu, pentru binefacerile sale creştine, viaţa curată şi 
dragostea faţă de toţi ai săi. 

Anatol simţea că se sufocă în mulţime. leşi din biserică şi 
respiră cu plăcere aerul proaspăt, care nu mirosea nici a tămăie, 
nici a ulei ars din candele, şi privi cerul albastru, pe care nu-l 
ascundea nicio cupolă. 

Pe platforma din faţa bisericii, lumea vorbea cu glas tare şi 
fără jenă. O veste gravă circula prin mulţime: cele două ursoaice 
destinate amfiteatrului urmau să fie purtate, cât de curând, pe 
străzi. Cei care aflau această veste plecau din biserică înainte 
de sfârşitul predicii şi întrebau îngrijoraţi: 


- N-am întârziat cumva? Scânteia de aur n-o fi oare 
bolnavă? 

- Inocenția e cea care a făcut azi-noapte o indigestie. E 
bine acum. 

- Slavă Domnului... Slavă Domnului...! 

Predica lui Teodorit nu izbutise să biruie seducţia 
gladiatorilor şi a ursoaicelor. Biserica se golea. 

Anatol văzu cum oamenii alergau spre circ cu sufletul la 
gură, din toate străzile şi din toate răspântiile, de prin biserici. 
Se împingeau, se înjurau, călcau peste copii şi peste femei, îşi 
pierdeau sandalele şi, cu toate acestea, nu se opreau din fugă. 
Se citea pe feţele lor o grabă atât de mare pentru a ajunge la 
timp, încât s-ar fi crezut că era vorba despre o treabă de viaţă şi 
de moarte. Şi două nume, ca două promisiuni ale unor plăceri 
sângeroase, fluturau pe toate buzele: 

- Scânteia de aur!... Inocenţia!... 

Anatol merse după mulţime, spre amfiteatru. 

Urmând obiceiul roman, un ve/arium stropit cu parfumuri 
apăra lumea de razele soarelui şi împrăştia o răcoare blândă. 
Norodul cel cu mii de capete începuse să se agite. 

Înainte de deschiderea jocurilor, cei mai înalţi demnitari din 
Antiohia aduseră în loja imperială statuia de bronz a lui lovian, 
pentru ca poporul să se poată bucura, văzându-l pe noul 
suveran. În mâna sa dreaptă, augustul ţinea un glob cu o cruce 
deasupra. O rază orbitoare a soarelui căzu pe fruntea 
împăratului şi mulţimea desluşi, pe chipul de bronz, un zâmbet 
de satisfacţie. Demnitarii sărutară picioarele statuii. 

Norodul striga de bucurie: 

- Slavă  salvatorului patriei, augustul lovian! Slavă 
urmaşului sălbaticului lulian, nimicit de mânia lui Dumnezeu! 

O mulţime de mâini agitau batiste şi centuri colorate. 
Poporul aclama în lovian pe reprezentantul său, sufletul său, 
imaginea sa, domnind asupra lumii. 

Bătându-şi joc de împăratul mort, mulţimea i se adresa ca 
şi cum s-ar fi aflat în amfiteatru şi ar fi putut s-o audă: 

- Hei, filosofule! Înţelepciunea lui Platon şi a lui Chrisip nu 
prea te-a ajutat! Jupiter şi Phoebus nu prea te-au apărat! Ai 
încăput în ghearele diavolilor, care te sfâşie! Nelegiuitule!... 
Hristos şi Dumnezeul său au învins! Am învins noi, cei umili! 


Cu toţii erau încredinţaţi că lulian fusese ucis de un galilean 
şi-i  mulţumeau lui Dumnezeu pentru această lovitură 
salvatoare, lăudându-l pe ucigaşul regelui. Furia mulţimii atinse 
însă apogeul, atunci când îi văzu pe gladiatori în ghearele 
ursoaicelor Scânteia de Aur şi Inocenția. Ochii se holbară, pentru 
a se sătura de vederea sângelui; poporul răspunse răgetului 
sălbăticiunilor cu un răget uman, încă şi mai sălbatic. 

Cântau cu toţii „slavă lui Dumnezeu”, ca şi cum abia atunci 
ar fi văzut triumful credinţei sale. 

- Slavă împăratului lovian cel dreptcredincios! Hristos a 
învins! Hristos a învins! 

Anatol simţea răsuflarea gloatei, mirosul turmei umane, 
care-l dezgustau. Inchise ochii, încercă să nu mai respire şi ieşi 
alergând în stradă. Se întoarse la el acasă, închise uşa şi 
obloanele, se aruncă pe pat şi rămase aşa, până noaptea târziu. 

Dar era cu neputinţă să fugă de norod. 

Abia începea să asfinţească soarele, şi mii de focuri 
luminară toată Antiohia. La colţurile bisericilor şi ale 
monumentelor imperiale ardeau torţe uriaşe; pe străzi erau 
aprinse lampioane; iar în camera lui Anatol se strecurau, prin 
înbinările obloanelor, lumina focurilor şi mirosul de catran şi de 
seu. Din cârciumile învecinate răsunau cântecele legionarilor 
beţi, râsul prostituatelor şi, dominându-le pe toate, se înălţau 
laudele pentru lovian şi anatema pentru lulian Apostatul. 

Cu un zâmbet amar, Anatol îşi ridică braţele la cer şi strigă: 

- Într-adevăr, ai învins, Galileene! 


XXI 


O triremă negustorească mare, încărcată cu covoare din 
Asia şi cu amfore cu ulei de măsline, îşi urma drumul între 
Seleucia şi coasta ltaliei. Se îndrepta, plutind între insulele 
Arhipelagului, către insula Creta, de unde trebuia să ia o 
încărcătură de lână şi să debarce câţiva călugări la o mănăstire 
ascunsă într-un colţ singuratic al țărmului. Cucernicii cei bătrâni 
se aşezaseră în faţă şi-şi petreceau zilele în discuţii religioase, în 
rugăciuni şi în munca lor călugărească, care consta în împletirea 
coşurilor din ramuri de palmier. 


La pupa împodobită cu o reprezentare din lemn de stejar a 
Athenei Tritonide erau instalaţi, sub o pânză viorie uşoară, alţi 
călători, cu care călugării nu doreau să aibă nimic în comun, 
socotindu-i păgâni. Erau Anatol, Ammianus Marcellinus şi 
Arsinoe. 

Era o seară liniştită. Văslaşii - sclavi din Alexandria - îşi 
coborau şi-şi ridicau vâslele lungi, cântând o melopee tristă. 
Soarele asfinţea în spatele norilor. 

Anatol privea valurile, cu gândul la cuvintele lui Eschil: 

„ Marea râzând la infinit”... 

După înghesuiala, căldura şi praful de pe străzile Antiohiei, 
după fumul lampioanelor şi răsuflarea norodului, îşi trăgea 
sufletul, repetând: 

- Tu care râzi la infinit, ia-mă, mare, şi curăţă-mi sufletul! 

Asemenea unor viziuni, Calypso, Amorgos, Astipaleea, 
Terra răsăreau dintre insule, înălțându-se uneori deasupra mării, 
dispărând alteori, ca şi cum şi-ar fi dansat eterna horă în jurul 
zării, împreună cu surorile lor Oceanidele. Lui Anatol i se părea 
că retrăia timpurile Odiseei. 

Însoţitorii săi nu-i tulburau meditaţia. Fiecare era absorbit 
de treaba pe care o făcea. Ammianus Marcellinus îşi rânduia 
notele asupra campaniei din Persia şi a vieţii lui lulian, iar seara 
citea remarcabila lucrare intitulată Stomate/e sau covorul pestrit 
a maestrului creştin Clement din Alexandria. 

Arsinoe modela machete de ceară, pentru o statuie mare 
de marmură. Era trupul unui zeu olimpian, al cărui cap avea o 
expresie de tristeţe ciudată. Anatol dorea s-o întrebe dacă era 
vorba de Dionyssos sau de Hristos şi nu se hotăra s-o facă. 

Artista îşi lepădase de mult straiele călugăreşti. Oamenii 
cucernici o evitau cu spaimă şi o numeau Apostata. Numele ei şi 
darurile generoase pe care le făcuse cândva mănăstirilor 
creştine o fereau însă de persecuții. Din marea ei avere nu-i mai 
rămăsese decât o mică parte, care-i ajungea pentru un trai 
independent, precum şi o vilă mică pe ţărmul golfului Neapole, 
nu departe de Bari, chiar vila în care Myrrha îşi trăise ultimele 
zile. Acolo se înţeleseseră Arsinoe, Anatol şi Marcellinus să-şi 
caute odihna după anii tulburi ai vieţii, într-un calm profund, în 
slujba muzelor. 

Fosta călugăriţă îşi purta acum rochiile de dinaintea 
consacrării. Cutele simple şi nobile o făceau din nou să semene 


cu o fecioară ateniană din vechime. Stofa era însă de culoare 
întunecată, iar aurul părului abia se mai zărea de sub vălul care- 
| acoperea. În ochii care nu mai râdeau se citea o severă 
înţelepciune, vecină cu austeritatea. Doar braţele artistei, 
dezvelite până la umeri, îşi arătau albeaţa între cutele 
peplumului, atunci când lucra cu nesaţ, aproape cu furie, 
frământând ceara moale. Anatol simţea o putere neobişnuită în 
aceste mâini palide. 

În seara aceea, corabia plutea de-a lungul coastei unei 
insule mici, al cărei nume nu-l ştia nimeni şi care părea, de 
departe, o stâncă aridă. Pentru a evita orice primejdie, trirema 
trebuia să meargă foarte aproape de țărm. Pe lângă 
promontoriul povârnit, apa era atât de străvezie, încât se puteau 
vedea pe fund firele de nisip şi algele. Din spatele stâncilor 
întunecate apărea câmpul verde, pe care păşteau oile. In mijloc 
se înălța un platan. 

La rădăcina copacului, Anatol zări un adolescent şi o fată, 
pesemne copii ai unor ciobani săraci. In spatele lor strălucea 
printre chiparoşi, o statuie de marmură albă: zeul Pan cântând 
din nai. Anatol se întoarse către Arsinoe, pentru a-i arăta acest 
colţ paşnic al Elladei; vobele i se stinseră însă pe buze. 
Neclintită şi cu un zâmbet de o ciudată bucurie, artista îşi 
contempla creaţia - o statuie de ceară reprezentând o figură de 
un farmec echivoc, cu un superb trup olimpian şi o figură de o 
tristeţe supraomenească. 

Lui Anatol i se strânse inima. Cu o voce seacă, aproape 
supărată, o întrebă pe Arsinoe, arătând macheta: 

- Cine-i? 

Ea îşi înălţă cu greu privirea asupră-i, iar el gândi: 

„Sibilele au pesemne asemenea ochi!” 

- Arsinoe, crezi cumva că oamenii te vor înţelege? îi şopti. 

- Ce-mi pasă, prietene! răspunse ea, cu un zâmbet trist. 

Adăugă apoi, mai încet, ca pentru sine: 

- Îşi va întinde mâinile către lume. Trebuie să fie 
neîndurător şi teribil, ca Mythra-Dionyssos, cu întreaga sa 
frumuseţe şi întreaga sa forţă; milostiv şi smerit... 

- Ce spui? Ce contradicţie! Este oare cu putinţă? 

- Cine ştie? Pentru noi, nu. Dar în viitor... 

Soarele cobora tot mai mult în zarea asfinţitului. 


Sub discul astrului adăsta un nor, iar ultimele raze trimiteau 
către insulă o lumină tristă şi blândă. Ciobănaşul şi fata se 
apropiau acum de altarul lui Pan, pentru a împlini ofranda de 
seară. 

- Crezi, Arsinoe, urmă Anatol, că vor veni fraţi necunoscuţi 
să reia firul curmat al existenţei noastre şi că vor merge pe el, 
mai departe? Crezi că nu va pieri totul în această umbră 
barbară, ce se lasă asupra Romei şi Eladei? O! De-ar fi să fie 
aşa! Dacă s-ar putea cunoaşte viitorul... 

- Da! strigă Arsinoe, cu o flacără profetică strălucindu-i în 
ochii întunecaţi. Viitorul este în noi, în nebuneasca noastră 
nelinişte. lulian avea dreptate. Lipsiţi de glorie, în linişte, străini 
de lume şi însinguraţi, trebuie să lucrăm până la capăt. Trebuie 
să ascundem ultima scânteie din cenuşa altarelor, pentru ca 
triburile şi neamurile viitoare să aibă cu ce să-şi aprindă noile 
flăcări! Ele vor începe din punctul în care sfârşim noi. Ellada va 
muri, poate, dar vor veni oameni care vor dezgropa sfintele 
oseminte, bucăţi ale marmurei sale divine şi, din nou, vor 
plânge şi se vor ruga din cărţile noastre şi vor buchisi din nou, 
ca nişte copii, vechile povestiri ale lui Homer şi înţelepciunea lui 
Platon! Va reînvia atunci Ellada, iar noi - o dată cu ea! 

- Şi o dată cu noi - şi blestemul nostru! strigă Anatol. Va 
începe din nou lupta dintre Olimp şi Golgota! Pentru ce? Cine va 
învinge? Când se va sfârşi această luptă? Răspunde, sibilă, dacă 
poţi! 

Arsinoe tăcea, cu ochii plecaţi. Se uită până la urmă la 
Ammianus şi, arătându-l pe Anatol, rosti: 

- Uite cine îţi va răspunde mai bine decât mine. Inima îi 
este împărţită, la fel ca a noastră, între Hristos şi Olimp, şi totuşi 
nu şi-a pierdut luciditatea gândirii. Priveşte-l cu câtă linişte 
înţeleaptă ascultă discuţia noastră. 

Punând de-o parte cartea lui Clement din Alexandria, 
Ammianus Marcellinus asculta, tăcut. 

- Într-adevăr, îi spuse epicurianul, s-au scurs mai mult de 
patru luni de când suntem prieteni, şi totuşi nu ştiu încă, până 
acum, dacă eşti creştin sau elenist. 

- Nu ştiu nici eu, răspunse Ammianus cu sinceritate, 
înroşindu-se. 


- Cum! Şi nu te-au chinuit niciodată îndoielile? Nu ai suferit 
de pe urma contradicţiilor dintre înţelepciunea elenă şi cea 
creştină? 

- Nu, prietene; cred că aceste două învățături se întâlnesc 
în multe puncte... 

- Dar cum ai de gând să scrii istoria Imperiului roman? îl 
iscodi Anatol. Balanța trebuie să-şi aplece într-o parte unul 
dintre talere. 

- Nu e nevoie să se ştie, răspunse istoricul. Să fiu drept faţă 
de unii şi faţă de alţii, acesta este scopul meu. L-am iubit pe 
împăratul lulian; dar chiar şi faţă de el voi fi imparţial. Să nu 
hotărască nimeni, în viitor, ceea ce a fost, aşa cum nu hotărăsc 
nici eu... 

Anatol avusese şi în trecut prilejul de a-şi da seama de 
eleganta politeţe a lui Ammianus, de curajul său, de buna sa 
credinţă în prietenie; în acel ceas, îi admira însă adânca 
luciditate a spiritului. 

- Eşti născut ca să fii un adevărat istoric, Ammianus! strigă 
Arsinoe. Ca judecător imparţial al pasionatului nostru secol, vei 
împăca cele două înţelepiuni vrăjmaşe! 

- Nu voi fi primul! răspunse Ammianus. 

Se ridică inspirat de un gând şi, arătând sulurile de 
pergament ale marelui dascăl creştin, spuse: 

- Toate acestea au fost exprimate dinainte aici, mai bine 
decât aş putea eu s-o fac. E vorba de Stromate, de Clement din 
Alexandria. El dovedeşte că măreţia Romei, şi înţelepciunea 
Elladei pregătesc învăţătura lui Hristos. Profeţiile, presimţirile, 
aluziile sunt trepte largi, propilee care duc la împărăţia lui 
Dumnezeu. Platon este precursorul lui lisus din Nazaret. 

Aceste din urmă cuvinte, rostite atât de simplu, îl mişcară 
adânc pe Anatol. | se păru că-şi aminteşte de faptul că toate 
acestea mai fuseseră cândva: insula luminoasă sub soarele ce 
asfinţea, mirosul de răşină de la corabie, cuvintele simple ale lui 
Ammianus, despre Platon ca precursor al lui lisus... | se păru că 
vede o scară largă, scăldată în lumina soarelui, străjuită de 
colonade asemenea Propileelor din Atena ducând drept către 
cerul albastru. 

Între timp, trirema înconjura încet promontoriul. Pădurea de 
chiparoşi aproape că dispăruse în spatele stâncilor. Anatol 


aruncă o ultimă privire către adolescentul care stătea, împreună 
cu tânăra fată, în faţa statuii lui Pan. 

Fata vărsa pe altar ofranda de seară - laptele de capră 
amestecat cu miere. Tânărul se pregătea să cânte din fluier. 

Trirema pluti către larg şi toate se făcură nevăzute. Doar 
fumul de la focul sacrificiului, de un albastru uşor, mai urca 
deasupra pădurii. 

Răsună atunci, în liniştea solemnă, un cântec bisericesc 
grav; bătrânii călugări dinspre prora corabiei îşi cântau, la 
unison, rugăciunea de seară... 

Peste marea nemişcată, îşi luară însă zborul cu totul alte 
sunete. Ciobănaşul cânta din fluier imnul nocturn către zeul Pan, 
vechiul zeu al veseliei, al dragostei şi al libertăţii. 

Anatol îşi simţi inima fremătându-i de uimire şi de bucurie. 

- Facă-se voia Ta, precum în ceruri aşa şi pe pământ, 
rosteau călugării. 

lar sub cerul înalt se ridicau sunetele curate ale fluierului 
ciobanului, împreunându-se cu vorbele rugăciunii creştine. 

Ultima rază se stinse pe stâncile insulei fericite, care părea 
să fi murit, în mijlocul mării. Cele două imnuri încetară. 

Vântul umflă pânzele vasului; valurile se înălţară. Galera 
gemu a plânset. Dinspre miazăzi, se adunau umbre, iar marea 
se întuneca. Norii se îngroşară şi răsunară, de dincolo de zare, 
primele bubuituri ale tunetului. 

Noaptea şi furtuna se apropiau, mână-n mână.