Liviu Rebreanu — Adam si Eva

LIVIU REBREANU 


LIVIU REBREANU 


Adam și Eva 


„Man muss nicht alles glauben was die Lente sage; man 
muss aber auch nicht glauben dass sie es ganz ohne Grund 
sagen”. 

KANT 


CUPRINS: 

ÎNCEPUTUL 4 

Capitolul 1 NAVAMALIKA 23 
Capitolul Il ISIT 56 
Capitolul III HAMMA 88 
Capitolul IV SERVILIA 124 
Capitolul V MARIA 160 
Capitolul VI YVONNE 193 
Capitolul VII ILEANA 229 


ÎNCEPUTUL. 

Odaia era albă ca un culcuş de fecioară. Apusul îşi filtra 
agonia prin două ferestre înalte, schiţând pe parchet doua 
romburi de lumina portocalie, care cuprindeau picioarele 
patului într-o îmbrăţişare tremurătoare. 

Un miros straniu de albeaţă respirau pereţii proaspăt 
văruiţi şi se cernea în unde subţiri pe măsuţa cu trei scaune 
dintre ferestre, pe soba de teracotă din colţ, pe noptiera de 
la căpătâiul patului şi chiar pe jilţul de paie în care veghea 
sora de caritate Dafina, îmbrăcată în şorţ alb, cu bonetă 
albă pe creştet şi cu o cruciuliţă roşie între sânii plini de 
sănătate. Din unghere răsăreau umbre sfioase, cenuşii, 
înaintau domol şi apoi, brusc, se stingeau. 

— Speriate parcă de tăcerea deasă ce căptuşea odaia şi 
înghiţea tic-tac-ul grav al pendulei atârnate deasupra 


calendarului, pe fâşia de zid dintre cele două geamuri. 

Dafina şedea neclintită, cu mâinile în poală pe ziarul 
împăturit frumos, privind la bolnavul care zăcea cu braţele 
întinse peste învelitoarea aibă, capul înfăşurat într-un 
pansament alb din care i se vedea numai faţa de ceară, 
vrâstată cu trei linii negre paralele - sprâncenele, genele şi 
mustăţile. Pleoapele-i închise păreau nişte pete violete, iar 
buzele cărnoase erau atât de palide ca de-abia ii se 
deosebeau marginile. 

În ochii surorii de caritate mocnea înduioşare şi 
nedumerire. Compătimea pe bietul bolnav cu toată 
pasiunea, mai ales de când descoperise că e victima unei 
drame amoroase. Era foarte blândă şi tot atât de 
sentimentală. Cârlionţii aurii răzvrătiți îi alintau obrajii 
rumeni, şi ochii ei leneşi, albaştri, pâlpâiau în lacrimi. 
Colega pe care a schimbat-o azi dimineaţă i-a şoptit în 
grabă ca pacientul e un profesor mare, că a fost împuşcat 
de un muscal gelos, că l-au adus aseară târziu aci, la 
Sanatoriul Sf. Maria, şi că doctorul Filostrat e tare înfuriat, 
ceea ce înseamnă că şansele de scăpare sunt puţine... 

Pentru Dafina, fire lacomă de iubiri romantice, cuvintele 
tovarăşei fură ca un bob de sare pe o rană vie; inima îi 
sfârâia de curiozitate. Dorea amănunte, multe, minunate, şi 
nu venea nimeni să i le dea. Bolnavul nu se clintise toată 
ziua; nici când i s-a schimbat pansamentul n-a deschis ochii. 
Pe foaia de temperatură, cu litere caligrafice, scria doar 
numele: Toma Novac. 

A avut mari speranţe în Universul pe care i l-a strecurat, 
spre amiazi, tovarăşa. „Drama din Strada Albă” însă era 
lichidată în câteva rânduri seci. Dafina le-a citit şi răscitit, 
căutând înţelesuri tainice în frazele convenţionale. 
Negăsind ce râvnea, sufletul i se scălda într-o tristeţe sură 
în care pluteau, ca firicele destrămate dintr-o țesătură 
veche, cuvintele tipărite: „Ieri, pe la orele şapte seara, în 
Strada Albă no. 7, emigrantul rus Ştefan Alexandrovici 
Poplinski, stabilit de curând în Capitală, venind de la Berlin 


unde se refugiase în urma revoluţiei, a tras patru focuri de 
revolver asupra d-lui Ioma Novac, bine cunoscutul profesor 
de la Universitatea din Bucureşti. Cauza crimei pare a fi 
eterna gelozie. Din primele cercetări ar rezulta că 
simpaticul profesor a fost surprins în flagrant delict de 
adulter cu tânăra şi frumoasa soţie a străinului gelos. Toate 
patru gloanţele au lovit în plin, încât profesorul Novac, 
transportat grabnic la sanatoriul doctorului Filostrat, se 
află în agonie. Numai o minune i-ar mai putea salva viaţa. 
Criminalul a fost arestat. Doamna a scăpat neatinsă, 
alegându-se doar cu spaima. Crima a produs o senzaţie 
imensă deoarece asasinul este descendentul unei familii 
mari; se zice chiar că ar fi baron, în Capitală avea puţine 
cunoştinţe. Era hotărât să rămâie definitiv în ţară, frumoasa 
lui soţie fiind originară din Basarabia, unde se spune că ar 
avea moşii străvechi...” 

Dar cum e eroina? Şi cum s-au cunoscut, cum s-au iubit, 
cum au fost surprinşi? Apoi criminalul? Întrebările 
frământau pe Dafina în jilţul de paie ca într-un scaun de 
tortură, încerca să-şi mai astâmpere setea cântărind pe 
eroul dramei, îi plăcea, îşi zicea că merită să fie iubit şi de o 
contesă, îl iubea. 

Pe urmă îi veni să citească iar, mai atent, ştirea din ziar. 
Poate că totuşi va descoperi vreun semn între rânduri 
asupra pacientului iubit. Desfăşură domol gazeta şi se 
adânci în „Crima din Strada Albă”. 

Atunci Toma Novac ridică pleoapele ca şi când s-ar fi trezit 
dintr-un somn fără visuri. O durere uniformă îi înfăşură tot 
corpul. Lumina moale îi ustura ochii mari negri, cu o lucire 
stranie, cu bulbii roşii ca înecaţi în sânge. Văzu întâi 
pendula dintre ferestre: limba se legăna rar, greoi, fără 
zgomot, iar cadranul părea spălăcit de nu putea distinge 
nici cifrele, nici minutarele. Dedesubt însă, pe calendarul de 
perete, citi uşor un şapte negru arab şi altul roşu roman. 

„Ciudat calendar!” îi trecu prin minte. „Şi luna e scrisă cu 
cifre... N-am mai pomenit...” 


Şi numaidecât îşi zise, parc-ar fi vrut să-şi controleze 
luciditatea: „Ziua a şaptea din luna a şaptea... Coincidenţa! 
Care-i luna a şaptea...” 

În aceeaşi vreme însă privirile ochilor imobili lunecau, 
mirate şi întrebătoare, de ici-colo: „Unde sunt? Ce s-a 
întâmplat?” 

Pe frunte simţea o bandă de fier ce-i apăsa ţeasta. Se 
gândi să întindă braţul, să-şi pipăie capul, încercarea de 
mişcare i-o reteză din începuturi o năvală de durere care-i 
stârni un gemăt scurt, năbuşit. Gemătul apoi scormoni alte 
dureri, ca nişte cuțite înfipte deodată crestându-i trupul în 
mii de locuri, încât nu mai îndrăzni nici să închidă ochii. 

Dafina auzi suspinul ca prin vis, se spăimântă, scăpă ziarul 
din mâini, sări în picioare şi murmură buimăcită, 
apropiindu-se de pat: 

— Doriţi ceva, domnule? O, bine că v-aţi... 

Toma Novac de-abia acum o zări. Îl supără atât de rău că 
strânse repede pleoapele, uitându-şi suferinţele. 

„Sanatoriu!” se gândi pe urmă mai nedumerit, aproape 
mânios. „Ce caut eu aici? Ce s-a întâmplat?” 

În loc de răspunsuri, urechile lui urmăreau respiraţia 
înfricoşată a surorii de caritate care rămăsese uluită lângă 
pat. Peste un răstimp îi auzi paşii, numai trei, foşnetul 
rochiei de stambă nouă, pârâitul scaunului de nuiele şi pe 
urmă fâşâit de hârtie. Dafina îşi întocmea ziarul, clătinând 
din cap, cu ochii la eroul ei, al cărui piept se zbuciuma ca 
sfârticat de o gheară nevăzută. 

În tăcerea ce-şi urzea din nou paianjenişul în odaie, 
gândurile bolnavului porniră furtunos după explicaţii. 
Amintirea însăşi parcă i-ar fi fost rănită, nu izbutea să se 
înfiripeze. Crâmpeie vagi îi răsăreau şi se stingeau în 
creieri, fără să se poată închega într-o rânduire cu rost. 
Tocmai târziu se ivi, şovăitor, chipul unei femei care-şi 
smulse numele din caleidoscopul cioburilor de imagini: 
„lleana...” 


Apoi numele porni singur, în zigzaguri vertiginoase, să 
adune într-un mănunchi amintirile răzlețe şi amorţite. 
Chipul femeii se limpezea acum: un căpşor blond cu nişte 
ochi în care bulbucea fericirea... Îi răsări în suflet o bucurie 
atât de fierbinte că într-însa parcă i se topiră îndată toate 
durerile. O clipă. Apoi în spatele femeii se ridică o umbră 
care o îmbrăţişă, din ce în ce mai brutal, până când vedenia 
bălaie se transformă într-o figură sălbatică şi hidoasă cu 
privirea clocotitoare de ură. Pe urmă patru răbufnituri, ca 
lovituri de ciocan, îi răsunară în urechi, izgonind chiar 
fărâmiturile de gânduri din creierii aprinşi. Bubuiturile, 
mereu câte patru, se repetau tot mai repede, 
amalgamându-se în sfârşit într-un vâjâit prelung ce-i alerga 
prin oase, prin carne, prin nervi, aţâţând pretutindeni 
focare de dureri. Apoi şi vâjâitul se curmă brusc, parcă i s- 
ar fi extirpat rădăcinile auzului, lăsând în urmă doar un 
întunerec amar în care rătăceau iarăşi frânturi de gânduri, 
fără stăpân, ca stropii de ploaie în noaptea vântoasă de 
toamnă. 

„Acuma trebuie să mor!” îi luci în sfârşit deodată, ascuţit 
ca o săgeată. 

Gândul îl întărâta întocmai ca cleştele de fier ce-i zdrobea 
fruntea. Ar fi vrut să-l strivească, dar îşi simţea adormite 
toate puterile. 

„Acuma trebuie să mor 
ritm sprinten ca o sfidare. 

Necutezând să-l alunge căută să se împace cu el: „Cine se 
naşte trebuie să moară.” 

Un zâmbet ironic îi înflori alături. Asta era o lozincă de-a 
lui împrumutată din înţelepciunea populară. O repetase 
peste douăzeci de ani, tam-nesam, pretutindeni, ostentativ, 
deşi îşi dădea seama cât e de ieftină. Şi totuşi, acuma parca 
vorbele acestea, în ciuda ironiei, au dobândât un înţeles 
nebănuit de adânc! 

„Moartea e o ipoteza până în momentul când omul se 
pomeneşte în braţele ei, fără nici o speranţă de întoarcere”. 


LLA 


îi juca prin creieri, stăruitor, un 


Fraza apăru nechemată, ca un răspuns la lozinca lui 
răsuflată, îşi aducea aminte foarte clar cum a surâs, cu o 
superioritate îngâmfată, când a auzit-o întâia oară, dar nu 
se putea dumeri unde a auzit-o şi cine a rostit-o? Silindu-se 
să descopere în trecut pe cel ce a spus fraza, se îmbulzi iar, 
poruncitor, gândul: „Acum trebuie să mor”. 

Atât de poruncitor astă dată, că-i stârni veşnica întrebare: 
„De ce?” 

Înaintea lanţului de argumente, fără început şi fără sfârşit, 
prin care se silise o viaţă întreaga, zadarnic, să ajungă la o 
încheiere deplin satisfăcătoare, i se întruchipa în suflet 
iarăşi femeia de adineaori, mai ispititoare, ca o călăuză 
pentru o cale lungă şi necunoscută. Inima i se umplu 
deodată de o fericire dureros de mare. Numai o clipire ţinu, 
dar clipirea parcă răscumpăra din belşug suferinţele 
tuturor vieților. 

„Fericirea adevărată e totdeauna o clipă - se gândi 
bolnavul, cu amintirea ei proaspătă în suflet. Mai multă n-ar 
putea îndura firea omului care, deseori, într-o viaţa de mulţi 
ani, nu are norocul sa întâlnească nici clipa aceasta, nici 
măcar să se apropie de ea”. 

Toma Novac îşi simţea mintea limpede şi liniştită, ca după 
o odihnă binefăcătoare. Amintirile îl pândeau din toate 
ascunzişurile, se înşiruiau, zâmbeau, sfioase şi albe ca 
florile castităţii, îi mângâiau inima, vorbindu-i numai despre 
Ileana. 

Era o dimineaţă de mai când a întâlnit-o, întâmplător, pe o 
stradă plină de lume. A recunoscut-o înainte de a se apropia 
de dânsa, deşi n-o mai văzuse niciodată. De câteva zile 
inima lui o aştepta şi o căuta. Şi a găsit-o printre miile de 
oameni indiferenți. I-a zărit mai întâi ochii verzi cu luminile 
calde şi moi. S-a cutremurat până în temeliile fiinţei lui, ca 
şi când i s-ar fi lămurit fulgerător toate misterele vieţii. Apoi 
li s-au încrucişat privirile şi din uimirea ei a înţeles că şi ea 
l-a recunoscut deşi nu l-a mai văzut niciodată. Mergea la 


braţul unui bărbat străin, dar Toma simţea cum inima ei 
rămânea în urmă lângă inima lui. 

Şapte zile lungi a pierdut-o. Îndoieli şi nădejdi i-au răscolit 
măruntaiele sufletului. Pe urma s-au întâinit iar, pe 
neaşteptate. A urmărit-o pretutindeni, ceasuri întregi, până 
acasă, seara târziu. Şi a doua zi a bătut la poarta ei, a intrat 
şi s-au îmbrăţişat înainte de a-şi cunoaşte numele, îşi 
dădeau seama amândoi că sufletele lor se căutau de mult, 
poate de mii şi mii de ani. 

Străinul, la braţul căruia o zărise pe strada, i-a găsit 
îmbrăţişaţi. În faţa revolverului, Toma Novac a avut o 
singura grije: Ileana. A primit gloanţele fără nici o durere. 
Numai ţipătul ei l-a durut, un țipăt desperat în care se 
sfâşia o inimă. 

„Acuma trebuie să mor!” îi ţâşni iar în creieri un fir de 
argint înroşit ce arse amintirile dimprejur, lăsând în urmă 
un gol cenuşiu. 

Golul se mărea mereu ca o băşică în care sufli fără să-ţi 
pese că s-ar putea sparge. 

„Asta înseamnă ca se apropie sfârşitul” - se gândi bolnavul 
şi, pe portiţa gândului, simţea cum se furişa în golul 
ameninţător o dâră de groază care totuşi părea plăcută. 

În aceeaşi clipă, însă, Toma Novac mai simţea că sora de 
caritate a venit iar lângă pat; îi auzea chiar bătăile inimii. 

„Se uită la foaia de temperatură - îşi zise dânsul. Acuma se 
uită la mine... Acuma ridică mâna... parc-ar vrea să-mi 
pipăie pulsul...” 

Groaza dinlăuntru cu gândurile de-afară se împreunară 
deodată într-un simţământ de uşurare. Alte amintiri i se 
deşteptară, întâi încâlcite, apoi mai închegate şi în sfârşit 
rotunjite ca verigile unui lanţ. 

— A, Tudor Aleman! Suspină Ioma cuprins de o mulţumire 
mare. Da, da, Aleman... În sfârşit. 

Acum îşi dădu seama că Aleman a rostit fraza care-l 
zbuciumase adineaori şi că amintirea lui a fost aici, la 
picioarele patului, lângă sora de caritate, aşteptând doar 


prilejul să-şi vestească prezenţa şi să-i ofere toate 
lămuririle. 

Un om mărunţel, slăbuţ, cu un barbişon alb, cu părul alb şi 
obrajii rumeni, cu nişte ochi negri veşnic zâmbitori şi atât 
de vii că privirea lor te pătrundea până în fundul sufletului. 
Toma Novac l-a cunoscut în casa avocatului Brebenaru, la 
un botez. A sosit târziu, în timpul slujbei religioase. Preotul 
citea şi cânta, un dascăl fonf îi răspundea, iar lumea 
împrejur sporovăia pe înfundate. Singur Aleman asculta cu 
evlavie cuvintele evangheliei. La sfârşit, după prezentări, 
Novac murmură indiferent: 

— Frumoasă slujbă... 

— Glasul lui Dumnezeu e totdeauna frumos - zise bătrânul 
cu o sclipire stranie în ochi. 

Toma îl privi puţin mirat şi trecu. Schimba câteva vorbe cu 
Brebenaru, apoi cu o doamnă grasă şi cochetă, apoi se 
întoarse iar la Aleman parcă l-ar fi atras o vrajă. Omuleţul 
explica unei domnişoare nerăbdătoare ca moartea, ca şi 
naşterea, n-are decât o însemnătate relativă în cursul 
adevăratei existenţe a sufletului. Toma Novac, cu ironia-i 
obişnuită, îşi arunca lozinca în cumpănă. Bătrânul însă 
răspunse grav, cu o frază care se înfipse ca o suliță în 
mintea profesorului: 

— Moartea e o ipoteză până... 

Nu se mai despărţiră toată seara. Vorbiră numai despre 
viaţă şi moarte şi despre Dumnezeu. Aleman spunea lucruri 
ciudate, dar cu atâta candoare în privire ca 'Toma îl asculta 
cu plăcere şi numai în gând îşi zicea că are de-a face cu un 
naiv. 

— Naivitatea e virtute divină! Spuse brusc Aleman, parca 
ar fi citit gândul interlocutorului său. Naivitatea, nu 
filosofia. 

— Din păcate însă sunt tocmai profesor de filosofie - 
murmură 'loma zâmbind. 

— Ştiu. Am fost şi eu - urmă bătrânul, puţin aprins. Ce-i 
drept, nu la universitate, ci la un biet liceu. Şi am crezut în 


filosofie cum trebuie să fi crezut apostolii în Hristos. Dar 
când mi-a murit nevasta, cea dintâi, am întors spatele 
tuturor filosofilor. Atunci am priceput că filosofia e o jucărie 
de cuvinte. Un cuvânt explică alt cuvânt care lămureşte iar 
un cuvânt, aşa mereu, până ce, în pragul morţii, sufletul se 
pomeneşte gol şi părăsit în faţa lui Dumnezeu. 

— Din păcate însă eu sunt necredincios, aşa că 
Dumnezeu... - ÎI întrerupse Toma Novac, tot zâmbind, deşi 
mai nerăbdător. 

— Eram sigur! Triumfă Aleman cu o mândrie supărătoare. 
De altfel şi eu am fost necredincios. Când te-ai dezgustat de 
filosofie, nu mai vrei să crezi în nimic. Aşa şi eu, până ce mi- 
a murit a doua nevastă. 

— Moartea converteşte de obicei pe necredincioşii care nu 
aşteaptă decât să creadă! Făcu Novac cu un gest elegant, 
dar şi cam batjocoritor. 

— Da, da! Fără nici o ironie, domnule profesor, se 
încăpăţână bătrânul. Aşa este! Căci moartea e taina tainelor 
şi totodată cheia necunoscutului. 

Oftă, îşi netezi barbişonul. Avea acuma ochii înlăcrimaţi şi 
atât de blânzi, parcă s-ar fi scufundat într-un mister. Se uită 
la Toma cu umilinţă şi cu căldură, încât profesorul se simţi 
vinovat şi se gândi să-l împace cu o vorbă bună. Înainte de-a 
apuca să deschidă el gura, Aleman tresări uşor, ca şi când 
şi-ar fi venit în fire, şi rosti, cu un ah în glas şi cu obişnuita-i 
privire surâzătoare: 

— lată, am alunecat! Aici e sărbătoarea vieţii şi noi vorbim 
despre moarte. Daca îţi face plăcere să continuăm, vino pe 
la mine, domnule profesor! Ca să te ispitesc, te anunţ ca am 
şi o bibliotecă interesantă. Când vrei să te aştept? 

Toma Novac îi dădu o zi şi o oră, mai mult în glumă. Era 
hotărât să nu meargă. N-avea vreme de pierdut cu discuţii 
zadarnice despre lucruri zadarnice. Totuşi, la data stabilită, 
bătu la uşa bătrânului, care-l întâmpină cu o bucurie 
zgomotoasă: 


— Ştiam că ai să vii! Trebuia să vii! Ai vrut să mă ocoleşti, 
dar... 

După vreun ceas de vorbărie Toma Novac îl întrebă: 

— Adică d-ta crezi că ai dezlegat taina cea mare? 

Tudor Aleman răspunse repede, cu o convingere aproape 
ostentativă: 

— Încă de-acum şapte ani! Şi de-atunci moartea nu mă 
mai spăimântă, căci viaţa adevărată e una şi neîntreruptă, 
dincolo de viaţa şi moartea pământească. Viaţa e 
Dumnezeu! 

— Un cuvânt explică alt cuvânt şi aşa mai departe - glumi 
Novac. Ceea ce arată că filosofia n-a vrut să te părăsească, 
deşi d-ta ai părăsit-o! 

Atunci bătrânul întrebă scurt, aspru: 

— D-ta ai văzut cum mor oamenii? 

— Cum mor? Da... cred că da... - Îngână Toma, nesigur din 
pricina uimirii. 

— Ei bine, eu am văzut murind sute, sute de oameni! Zise 
Aleman cu o înflăcărare subită, în care fâlfâia credinţa 
pătimaşă. Şi în ochii multora am zărit străfulgerările ce 
luminează şi lămuresc misterul, în clipa morţii de-abia omul 
e dezlegat să explice ceea ce n-a putut înţelege pe pământ: 
începutul şi sfârşitul între care se înşiră cele şapte vieţi ale 
sufletului. Cele mai cumplite chinuri ale morţii trupeşti nu 
sunt în stare să înăbugşe licărirea în care trăieşte, în afară 
de timp şi spaţiu, scânteia divină. Am şovăit mult, şi eu, 
până să înţeleg. Ştiinţele pozitive m-au obişnuit să-mi impun 
multiple verificări înainte de a crede. 

— Un fel de metempsihoză împrospătată - murmură 
profesorul, ridicând din umeri. 

— Poate că da... Fiindcă ţinem negregşit să tălmăcim prin 
vorbe o realitate pe care numai sufletul o poate pătrunde. 
O, Doamne, ce uşor e să iei în râs chiar pe Dumnezeu! 
Adaogă bătrânul cu imputare. 

— Dar omul care gândeşte, nu se poate mulţumi cu 
realităţi sufleteşti nelămurite! D-ta zici că ai pătruns rostul 


vieţii şi al lumii, înţelegerea d-tale totuşi nu înseamnă nimic, 
dacă nu e accesibilă tuturor. 

Toma Novac dorea o explicaţie clară, rotundă, ca un sistem 
în care toate părţile se potrivesc între ele spre a alcătui 
împreună un întreg. Aleman însă parcă se ferea de o 
expunere, obiectând în răstimpuri că legile sunt o născocire 
omenească şi deci incapabile să îmbrăţişeze esenţa 
lucrurilor. Se pierdea în amănunte şi digresiuni, iar când îşi 
dădea seama, revenea, începea altă idee. 

— D-ta ai călătorit mult - zise bătrânul deodată vesel, ca şi 
când ar fi găsit ce căuta. Nu ţi s-a întâmplat să ai impresia 
că ai mai umblat prin unele ţinuturi, deşi ştiai bine că le 
vedeai întâia oară în viaţa asta? Sau n-ai întâlnit niciodată 
vreo persoană absolut necunoscută şi pe care totuşi să simţi 
precis că o cunoşti? 

— Da... Exact! Răspunse Toma înviorat. Chiar şi d-ta... Din 
clipa când te-am văzut la Brebenaru, mă bate mereu gândul 
că te-am mai întâlnit şi mă întreb: unde? 

— Aceeaşi siguranţă o am şi eu - zâmbi Aleman. Parcă am 
fi fost buni prieteni, cândva, demult, poate în altă viaţă. 

— Dacă cumva n-o fi la mijloc vreo sugestie - adaogă 
profesorul, gânditor. 

— Nu, nu! Asta nu se lichidează cu o vorbă goală! Se 
împotrivi bătrânul. Sugestie! Iar o vorbă! Îndată ce lipseşte 
explicaţia, vine un cuvânt sec s-o înlocuiască. 

Se plimba agitat de ici-colo, cu mâinile la spate, bufnind. 
Apoi, parcă supărarea i-ar fi rânduit gândurile, urmă: 

— Cine vrea să explice totul prin cuvinte, ajunge curând să 
nu poată explica nimic! Eroarea începe din clipa când vrem 
să identificăm cuvântul cu spiritul. Sufletul n-are nevoie de 
cuvinte pentru a înţelege. Sufletul comunică direct cu 
lumea spirituală, cu lumea lumilor. Şi doar spiritul e esenţa, 
spiritul etern, infinit, cuprinzător a toate, însăşi lumea 
materială nu poate fi decât o faţă a esenței divine. Veşnica 
materie e implicată de esenţa ei. De altfel materia şi toată 
lumea materială există numai în funcţie de percepţia 


omenească. Densitate, culoare, căldură, toate atributele 
materiei există numai pentru om. În fond nu e nici o 
deosebire între eterul sideral şi corpurile cereşti: toate 
sunt, în ultima analiză, o formă de manifestare a spiritului. 
Modificările aparente alcătuiesc şi întreţin atributele fără 
număr. Precum materia se transformă neîncetat, 
dobândind, prin aceasta, o existenţă efectivă, şi spiritul are 
să-şi asigure echilibrul atributelor printr-o perpetuă 
regenerare. Licăririle spirituale trebuie să se îmbine 
permanent cu schimbările din planul material. Regenerarea 
spiritului nu se poate săvârşi decât prin identificarea cu 
materia. Transformările materiei sunt astfel înfăţişări 
diverse ale spiritului animator, începând cu cele mecanice şi 
până la cele biologice. Deosebirea e mimai de grade, încât 
gradul suprem ar fi omul în care spiritul se recunoaşte pe 
sine însuşi dincolo de scoarţa materială. 

Dacă materia e aceeaşi în atomii ei, spiritul cuprinde 
virtual toată dumnezeirea, întreg şi parte sunt identice. Ca 
şi atomii materiali, miliardele de miliarde de atomi spirituali 
se află într-o mişcare eternă între lumea materială şi cea 
spirituală. Viaţa unui atom e însăşi viaţa universului. Unul e 
totul şi totul e unul. 

Dar atomul material e echilibrul dintre două energii, în 
atomul spiritual echilibrul îl formează două principii. 
Echilibrul principiilor e spiritualitatea. Când atomul se rupe 
în planul spiritual, echilibrul i se frânge, principiile se 
diferenţiază şi se prăbuşesc în planul material. Timpul şi 
spaţiul devin realităţi pentru părţile întregului, începe viaţa 
materială. Cele două principii însă rămân esenţa spirituală 
şi în transformările pe care le îndură ca animatori materiali. 
Spiritul pur palpită în ele ca un ideal spre care râvnesc 
necontenit, întoarcerea în planul spiritual totuşi e 
imposibilă până ce nu vor redobândi, prin unire, echilibrul 
pierdut. Râvna lor spre idealul spiritual se concretizează 
astfel în penibila încercare de a se regăsi şi de a se reuni. 


În planul material, cele doua principii reprezintă infinitele 
forme ale pozitivului şi negativului, care, pe treptele mai de 
sus ale scării vieţii, se numesc masculin şi feminin. Când 
principiul îşi recunoaşte originea, apare sufletul şi omul! 
lată acuma un atom spiritual pierzându-şi echilibrul. Cele 
doua principii se diferenţiază îndată în doua suflete, bărbat 
şi femeie, sortite de-acum vieţii materiale. Urmează căi 
diferite spre aceeaşi ţintă. Trebuie să treacă prin toate 
planurile existenţei pământeşti, purtând pretutindeni dorul 
lor de unire şi permanenta nostalgie după lumea spirituală; 
în clipa când sufletul gol se întrupează, începe viaţa omului. 
Pentru suflet e încercarea supremă, încătuşat complet în 
coaja materială, trebuie să-şi recucerească anevoie 
cunoştinţa de sine, să urmeze supus legile vieţii materiale. 
Mereu trează stăruie doar trebuinţa de-a găsi perechea lui 
de echilibru. Bărbatul şi femeia se caută în vălmăşagul 
imens al vieţii omeneşti. Un bărbat din milioanele de 
bărbaţi doreşte pe o singură femeie, din milioanele de 
femei. Unul singur şi una singură! Adam şi Eva! Căutarea 
reciprocă, inconştientă şi irezistibilă, e însuşi rostul vieţii 
omului. Pentru a înlesni căutarea aceasta se fac, se refac şi 
se desfac toate legile şi convențiile morale şi sociale, tot 
ceea ce se numeşte emfatic progresul omenirii. Instinctul 
iubirii e reminiscenţa originii divine. Prin iubire numai se 
poate uni sufletul bărbatului cu sufletul femeii pentru a 
redeveni parte din lumea spirituală. lubirea aceasta e rodul 
divin al sufletului omenesc. Dumnezeu sub chipul iubirii 
trăieşte în om. 

Iubire şi Dumnezeu, conştient sau inconştient, trebuie să 
alcătuiască suprema preocupare a sufletului omenesc. Fără 
de ele omul nici n-ar putea exista! 

O viaţă omenească nu ajunge însă pentru a prilejui 
întâlnirea bărbatului cu femeia. Spaţiul şi timpul sunt 
piedici de care sufletul strâns în obezile materiale numai 
treptat le poate învinge. Apoi chiar când le-a învins, intervin 
obstacolele convențiilor sociale care de multe ori sunt mai 


puternice decât puterile oricărui om. Avântul sufletului se 
sfarmă în clipa prăbuşirii trupeşti. Moartea materială 
descătuşează sufletul fără a-i înlesni posibilitatea de unire 
cu sufletul pereche. Unirea lor numai în viaţa materială 
poate fi mântuitoare. Aşa sufletul slobozit după întâia 
incarnare va pluti în alte planuri ale lumii ca o sărmană 
conştiinţă pură, aşteptând prilejul unei noi întrupări 
omeneşti. A doua viaţă pe pământ începe, şi moartea o 
curmă iar, şi sufletul tot nu şi-a dobândit perechea 
adevărată. Apoi urmează a treia viaţa, secerată de a treia 
moarte. Apoi alta şi iar alta. Poate că în timpul unei 
reîncarnări celălalt suflet a rămas în vreo sferă îndepărtată; 
atunci omul simte cumplit zădărnicia vieţii pământeşti şi a 
tuturor zbuciumărilor sale, încercând să se apropie de 
Dumnezeu prin singurătate şi meditaţie. 

Câte vieţi terestre alcătuiesc o viaţă adevărată? Şapte! De 
ce tocmai şapte? O, Doamne, Doamne, de ce şapte? Dar 
pentru că şapte e numărul sfânt! A fost sfânt totdeauna, în 
toate sufletele! 

Fiecare moarte materială pecetluieşte regretul 
zădărniciei. În ochii muribundului, în lumina ultimei clipe, 
tremură durerea neputincioasă a sufletului. A trăit în zadar. 

A şaptea viaţă aduce de-abia fericirea unirii cu celalalt 
suflet. De aceea a şaptea moarte cuprinde revelaţia. Fiindcă 
moartea a şaptea înseamnă sfârşitul existenţei materiale şi 
începutul întoarcerii în lumea spirituală, sufletul retrăieşte 
într-o străfulgerare toate vieţile anterioare pentru a se 
putea bucura mai deplin de strălucirea vieţii noi, eterne, ce- 
| aşteaptă. De-acuma nu va mai rătăci în sferele lumii 
materiale, ci, transformat în principiu pur, echilibrat iarăşi 
în atom spiritual cu celălalt suflet, redevenit de asemenea 
principiu. Îşi va relua existenţa divină în planul spiritual. 

Şi iată cercul închis! Spiritul regenerat prin materie, 
materia animată prin spirit! Unitatea desăvârşită prin 
dualitate. Aleman se oprise de mult în faţa lui Toma, care 
asculta cu ochii în pământ. Glasul bătrânului avea inflexiuni 


ciudate. Când tăcu Aleman, Toma tresări, parcă tăcerea l-ar 
fi deşteptat dintr-un vis. Ridică fruntea. Aleman îşi mângâia 
barbişonul cu amândouă mâinile pe rând, zâmbea plin de 
încredere. 

— Pe d-ta te mulţumeşte aievea sistemul? Întrebă Novac 
cu o sfială neobişnuită. 

— Care sistem? Se minună Aleman. Nu, nu! Nici un 
sistem! Sistem înseamnă o compoziţie savantă, pe când eu 
ţi-am povestit doar o evoluţie sufletească! 

— Dar evoluţia d-tale, trebuie să recunoşti, e o simpla 
combinaţie metafizică, domnule Aleman! Zise 'loma iar, 
puţin ironic. Pe de o parte dispreţuieşti filosofia ca pe o 
creaţie hibrida a minţii, de alta parte însă clădeşti pe o 
revelaţie îndoielnica un adevărat labirint arbitrar. 

Batonul se posomori şi întrerupse cu o ameninţare: 

— Ai să te convingi totuşi odată că vorbele sufletului 
merită mai multă încredere! 

— Încrederea nu vine decât prin verificarea directă! 

— Verificarea directă e rezervata pentru clipa supremă! 
Reluă Aleman mai patetic. Atunci ai să-ţi aduci aminte! Eu 
sunt mai înţelept ca d-ta; am priceput din moartea altora şi 
am învăţat. Cei mulţi nu se cuminţesc decât prin moartea 
lor. 

— În orice caz verificarea în clipa supremă e cam tardivă, 
aşa că... 

— Bine... bine... bine - repetă bătrânul, mohorât, drept 
încheiere. Nu mai stăruim! Bine... bine... bine... 

Totuşi se împrieteniră. Se întâlneau des. Vorbeau mereu 
despre aceleaşi lucruri. Aleman găsea veşnic amănunte noi 
care credea că lămuresc mai bine ceea ce nu se poate 
pătrunde dintr-o singură ochire. Pe 'Toma însă îl interesa 
mai mult omul decât construcţiile lui. Uneori, gândindu-se 
la el, se tulbura şi-i bătea inima, roasă parcă de o teama. 
Atunci îndoiala îi şoptea: „Dar dacă?”... O alunga îndată. Se 
ruşina că el, profesor de filosofie, poate fi zdruncinat de 
închipuirile unui bătrân exaltat... 


* „De ce mi-au venit tocmai acum în minte toate vorbele 
lui?” se întrebă bolnavul, cuprins deodată de un cutremur. 

O clipă întrebarea rătăci de colo până colo printre 
cutiuţele creierului. Un crâmpei mai chinuitor o izgoni: 
„Dar dacă?” 

Gândul nu îndrăznea să se întregească. Inima lui Toma îl 
simţea însă ispititor, mai dureros decât dacă ar fi fost 
sfârşit. 

„Clipa supremă conţine verificarea directă - îşi aminti pe 
urmă, slab, ca o voce dintr-altă lume.” 

Amintirea îi stinse durerea din inimă, încât se simţi iar 
mulţumit, încrezător, îşi zise că poate gândurile stranii ce i 
se vâltoresc în minte sunt aiurări pricinuite de febra care L- 
a doborât. Pe urmă îşi zise totuşi ca nu poate fi vorba de 
aiurări. Conştiinţa i-e foarte limpede, atât de limpede, că 
acuma aude chiar tic-tac-ul pendulului, ba şi un ciripit de 
păsări, de-afară, prin geamurile duble. Ar mai fi trebuit, ca 
să se convingă deplin, sa deschidă ochii, dar nu cuteza de 
frică să nu-l năpădească iar durerile. De când s-a trezit, 
acuma parcă se simţea mai liniştit. Doar respiraţia îi era 
grea, fiindcă îşi auzea plămânii gemând. Deodată un 
zgomot nou îi izbi urechile. „Vine cineva... Cine-o fi?”' se 
gândi, auzind cum se scoală sora de caritate din jilţul de 
pai; şi cum jilţul suspină uşurat de povară. 

Zgomotul dăinui câteva clipe în condor, apoi uşa se 
deschise larg în ţâţâni unse. Doctorul Filostrat, înalt, uscat, 
ras, cu părul bogat şi creţ, apăru în prag. Făcu un gest de 
cavaler medieval, zicând curtenitor: 

— Poftim, doamnă... Pofteşte şi d-ta, domnule Aleman. 

O doamnă zveltă, blondă, în rochie neagră simplă, cu 
pălărie mică neagră, intra şovăind, murmurând ceva cu 
voce muiată în lacrimi. Tudor Aleman, în jachetă cenuşie, cu 
cravată neagră, cu joben cenuşiu într-o mână şi în cealaltă 
cu un bastonaş tineresc, se repezi în odaie parcă l-ar fi 
împins cineva de la spate. Privirile amândurora căutau pe 
bolnav, fără măcar să observe pe Dafina, rămasă cu gura 


căscată la doamna frumoasă în care bănuia pe însăşi eroina 
dramei din Strada Albă. 

Doctorul închise uşa cu băgare de seamă, se apropie de 
pat, se uită la bolnav, îi atinse pulsul cu un deget, întrebând 
pe sora de caritate: 

— Ei? 

— Nimic, domnule doctor - bolborosi Dafina încurcată mai 
ales de privirile doamnei. Adineaori a deschis puţin ochii, 
câteva secunde, şi de-atunci e mai neliniştit. Vedeţi ce greu 
respiră! 

— Ei da - mormăi Filostrat cu o uşoară strâmbătură. Ce să 
facem? Mare-i Dumnezeu... 

Doamna veni lângă Filostrat, întrebătoare şi rugătoare, în 
vreme ce Aleman, în vârful picioarelor, înconjură patul şi 
ajunse lângă Dafina. 

— Doctore, doctore! Şopti doamna atât de încet încât 
cuvintele păreau un oftat înăbuşit. 

Filostrat strânse din umeri în semn de compătimire şi 
neputinţă. Ochii doamnei, verzi, mari, cu lumini de taină, se 
înmuiară într-un văl de lacrimi. 

— Doamnă, vă rog... mult... doamnă! Zise doctorul, blând 
şi totuşi cu o mustrare. Mi-aţi făgăduit c-o să vă stăpâniţi 
durerea... Vă rog... V-am făcut o favoare deosebită când v- 
am îngăduit să-l vedeţi, deşi bolnavul are nevoie de linişte 
absolută. Gândiţi-vă ca orice emoție i-ar putea fi fatală. 
Dacă n-aţi fi îndurat împreună cu el spaima atentatului, vă 
TOg să credeţi că niciodată n-aş fi consimţit să trec peste... 
Aşa, am fost silit să fac aceeaşi excepţie şi pentru domnul 
Aleman, prieten bun cu bolnavul. 

Aleman, care examinase cu înfrigurare faţa lui Toma 
Novac, trecu acuma repede de partea doctorului, 
bombănind cu imputare: 

— De azi dimineaţă mă zbat să pătrund şi... 

— Mulţumesc, doctore - murmură doamna foarte moale şi 
puţin înecată de plâns. 


Amândouă glasurile izbiră ca nişte săgeți urechile 
bolnavului. Auzise clar toate zgomotele, paşii, vorbele 
Dafinei şi pe-ale doctorului. Ascultase însă numai ca să afle 
ceva despre starea lui. Glasurile noi îi vălmăşiră o clipă 
simţurile. 

„lleana!” 

Numele i se aprinse în inimă, stăpânitor, umplând-o de 
fericire. 

Încerca să i se încuibeze în minte gândul: „Aleman a venit 
pentru verificare... E sigur că trebuie să mor...” 

Trecu însă ca un fulger, lăsând întipărit în tot cuprinsul 
sufletului numai tremurarea glasului ei şi numele: 
„lleana...” 

— Doctore, te rog, te implor, spune-mi drept, mai e vreo 
speranţă? Întrebă doamna, frângându-şi mâinile, cu ochii la 
bolnavul care se zbuciuma. 

Toma sorbea glasul ca o sărutare fierbinte, îi mângâiau 
sufletul undele lui mătăsoase. Ileana pronunţa cuvintele 
îndulcindu-le moldoveneşte, de păreau mai calde. 

Fericirea era atât de vie în sufletul bolnavului încât se 
temea să nu-l înece. Inima îi bătea rar, ca şi când fiece 
bătaie ar fi căutat să prelungească clipele fericirii. 

— 'Toate patru gloanţe s-au oprit în corpul victimei - 
explică Filostrat, grav, adresându-se lui Aleman. Situaţia e 
îngrijorătoare. Nici n-am încercat să le extragem. Poate să 
fie vreo hemoragie internă. De altfel a pierdut mult sânge, 
organismul s-a slăbit... Extenuarea... În sfârşit, Dumnezeu 
mai face minuni! 

— Şi acuma din cauza mea se prăpădeşte! Izbucni doamna 
nemaiputându-se stăpâni. lartă-mă, Toma, iubirea mea, 
singura mea iubire dumnezeiască! 

— Iubire şi Dumnezeu - mormăi Aleman, gros, aspru, cu o 
lucire subită în ochii de tăciune. 

În urechile bolnavului glasul Ilenei se împleti deodată cu al 
lui Aleman într-un amestec supărător. Simţea privirile lor. Îl 
usturau. Explicaţiile doctorului i se păreau stupide. Ce 


primejdie, când conştiinţa lui e limpede ca apa de izvor! Vru 
să dovedească tuturor că a biruit moartea şi încercă brusc 
să se ridice. Dureri furtunoase îi transformară mişcarea 
într-o zvârcolire neputincioasă. Atunci se îndârji mai rău şi 
deschise mari ochii negri, cu bulbii înroşiţi. 

Întâlni tocmai privirea ei, tremurătoare de milă. Pe obrajii 
albi lacrămile curgeau şiroaie. Mâinile îi erau împreunate 
pe piept ca la rugăciune, în adâncimile verzi ale ochilor 
licărea trist iubirea tainică. În aceeaşi vreme însă vedea şi 
ochii lui Aleman, două mărgele negre în care fâlfâia o 
curiozitate bolnăvicioasă. 

Încrucişarea privirilor dură numai o clipă. Şi atâta obosi 
pe loma. Pleoapele parcă-i erau de plumb. Simţea că i s-au 
înţepenit deschise. Privirea ostenită i se odihni în peretele 
dintre cele două ferestre. Zări calendarul cu un şapte negru 
arab şi altul roşu roman, iar deasupra pendula a cărei limbă 
se legăna rar, rar... Cadranul era acuma lucitor de alb. 
Minutarele, două dungi negre, însemnau ora şapte precis. 

„Trei şapte... numărul sfânt...” - îi trecu prin minte. 

Auzi foarte clar şi în acelaşi timp glasul Ilenei şi al lui 
Aleman: 

— Doctore, uite că moare... Scapă-l, doctore... sca... 

— Vezi strălucirea rece a privirii, doctore? Ai vă... 

Auzul i se frânse brusc, parcă s-ar fi trântit o uşă tăind în 
doua cuvintele, lăsând afară silabele din urmă. Apoi geana 
de lumină i se stinse în ochi, lăsând suspendată în stânga 
limba pendulei. 

„Acuma e clipa verificării supreme? Se gândi Toma. 
„Acuma ar fi să-mi retrăiesc, într-o fulgerare, toate cele 
şapte vieţi. Şi totuşi nu se...” 

Gândul se opri la mijloc, neterminat. 

Sufletul parcă i se prăbuşea în veşnicie, vertiginos. Avea 
senzaţia scufundării, care însă nici nu-l spăimânta, nici nu-l 
bucura, ca şi când orice simţire pământească i s-ar fi şters 
din fire, fără urme. Căderea ţinu o secundă sau un lanţ de 
veacuri - nu-şi dădea seama. Se schimbă însă pe nesimţite 


într-o înălţare tot atât de fulgerătoare şi tot atât de 
indiferentă. Conştiinţa îi era totuşi mai trează şi mai 
cuprinzătoare. Plutea deasupra spaţiului şi în afara 
timpului. 

Golul infinit îl înconjura, monoton, împrejur, în nesfârşit, 
pâlpâiau raze albe, palide, din altă lume, ca nişte ispite 
născătoare de amintiri ale unei existenţe divine. Sufletul 
înţelegea şi se îndoia între regrete şi speranţe. 
Singurătatea îl îmbrăţişa şi îmbrăţişarea ei îl tortura... 

Capitolul I NAVAMALIKA. 

Apoi chinul se lămuri într-o aşteptare ca presimţirea unei 
schimbări inevitabile. Sufletul se zbuciuma în tulburarea 
viitorului prezent. Conştiinţa îşi pierdea treptat limpezimea 
atotcuprinzătoare, parcă s-ar fi scufundat într-un nour 
alburiu şi năbuşitor. Sferele lumii noi apăsau fiinţa sufletului 
şi îl mărgineau din ce în ce. Era o fâlfâire plăpândă în 
spaţiul fără început şi fără sfârşit, în bătaia timpului 
transparent. 

Începu senzaţia unei coborâri prin planuri tot mai dese în 
care conştiinţa se subţia ca un fir de argint răsucit fără 
cruţare. 

Şi deodată însăşi conştiinţa parcă se frânse în două, iar 
sufletul se închise într-un zid nepătruns. 

— Fii frumos ca cei doi Asvini, fii nobil ca regel Yayati, fii 
darnic ca Rantiveda, fii cucernic şi drept ca Siva, fiul lui 
Usinar, iar numele tău să fie Mahavira! 

Aşa binecuvântă păstorul Kaurava pe noul născut, 
înfăţişându-l soarelui ce-şi sulița lumina răcoroasă în zarea 
răsăritului, în mâinile noduroase şi arse de vânturile 
fierbinţi ale Indiei, copilaşul roşcovan gângurea speriat, 
sorbind lacom razele viorii ale dimineţii. 

— Mahavira! Suspină Radha, femeia păstorului, cu glas 
plângător de fericire, din culcuşul de zdrenţe, uitându-şi 
durerile în mândria de-a fi dăruit lumii un om. 

Kaurava o privi cu recunoştinţă. Era întâiul lor copil şi se 
părea că a dobândit o comoară. Inima lui slăvea pe 


atotputernicul Vishnu. 

— Radha - murmură păstorul cu blândeţe - sunt omul cel 
mai fericit din lume! 

Aşeză odrasla la sânul mamei. Radha era în ochii 
bărbatului mai frumoasă ca o floare roşie de lotus. Acuma 
însă, cu copilul în braţe, îi apărea asemenea copacului sfânt 
mango, alcătuind o singură fiinţă cu nevinovata floare albă 
navamalika. Îi îmbrăţişă din ochi pe amândoi şi zise: 

— Mă duc să cer binecuvântarea înţeleptului rishi. 

Porni. După câţiva paşi se întoarse. 

— Radha, să-i duc şi copilul! 

Ochii femeii se umplură de lacrimi. Marele rishi să 
binecuvânteze rodul pântecelui ei! Pustnicul vestit, pentru 
înţelepciunea şi cucernicia lui, în tot ţinutul până la 
Hastinapur, oraşul regelui. Înfăşură copilaşul într-o haina şi- 
l sărută cu foc: 

— Du-te, Kaurava! 

Soarele se ridica dintre dealurile line, acoperite cu cedri 
bătrâni. Faţa lui purpurie surâdea aspru ca obrajii 
viteazului în viitoarea luptei. Spre miazănoapte, în fundul 
zărilor, sfânta Himalaya, cu coamele veşnic cărunte, lăcaşul 
puternicului Indra se înălța ca un zid ocrotitor. Şiraguri de 
munţi coborau în caturi tot mai joase, în culori tot mai 
închise până la codrul de kesara cu poiana sfântă unde 
piosul rishi îşi petrecea viaţa în posturi şi rugăciuni. În 
depărtare, spre apus, brâul de argint al râului Malini 
licărea blând înainte de-a se pierde în valurile tulburi ale 
sfântului Ganga care curge de vale, la miazăzi, cale de două 
zile de-aici. Satul Ram, câteva colibe sărace de lemn 
necioplit, era răsfirat pe coasta uşoară. Căsuţele rare, cu 
loc de păşune printre ele, păreau nişte movile cenuşii în 
verdele moale al câmpului. 

Păstorul, cu copilul în braţe, urca voios pe cărarea 
bătătorită de paşii credincioşilor, spre codrul de kesara. O 
gazelă, cu ochii mari şi curioşi, îl întâmpină la marginea 
pădurii. Kaurava se bucură; era semn bun. Printre crengile 


cedrilor razele soarelui ţeseau păinjeniş de aur. În văzduh, 
mirosul florilor roşii de patala se îmbina cu gâlceava cetelor 
de maimuțe care se avântau speriate din copac în copac. 
Ţipetele lor răsunau ascuţite ca nişte tăișuri de pumnale, 
spintecând val-vârtej liniştea codrului. 

Kaurava ajunse gâfâind în poiana sfântă, străbătută de un 
pârâu stăvilit în care înțeleptul cu ucenicii săi îşi făceau 
băile de pocăință. Coliba sfântului era proptită de trunchiul 
unui copac prăvălit de furtuni. Prinprejur, veşminte de 
scoarță, agăţate de crengi, se uscau la soare. Înaintea 
colibei, la marginea pârâului, bătrânul cu barba albă până-n 
brâu se închina, cu ochii pierduţi în lumina soarelui, 
nemişcat ca un stâlp de piatră. 

Îmbătat de fericirea copilului, păstorul porni să treacă prin 
pârâu, din sus de locul de scaldă. Înainte însă de-a atinge 
apa cu picioarele-i necurate, auzi ca un tunet mânios: 

— Num! 

Se opri spăimântat. Era avertismentul pustnicului, supărat 
că-i tulbura rugăciunea. Se ghemui pe iarbă, la mal, cu 
odorul în poală. Pe faţa-i dogorâtă de arşiţe, bucuria alungă 
îndată teama. De peste pârâu soseau, ca nişte îndemnuri, 
rugăciunile către Surya, stăpânul soarelui. Buzele 
moşneagului parcă nici nu se mişcau şi totuşi cuvintele 
pluteau în văzduhul îmbălsămat ca nişte flori sfinte 
nevăzute: 

— Ca tâlharii se ascund stelele şi noaptea dinaintea ta, 
Surya atotvăzătorule! Înalţă-te peste mulţimea de zei şi 
oameni, deasupra marelui nesfârşit, să cercetezi cerul lui 
Indra. Şapte armăsari roşii poartă carul tău, Surya cu plete 
de raze, Luminătorule! Urcându-te în cerul cerurilor, 
mântuieşte-mă de groaza întunerecului, Mărinimosule, şi 
alină durerile inimii mele, Binefăcătorule! Surya, Surya! 

Când isprăvi închinăciunile, înțeleptul făcu semn lui 
Kaurava să se apropie, dar din jos de locul scaldei. Păstorul 
se supuse şi trecu prin apă până-n genunchi, sfios parc-ar fi 
luat o baie de curățirea păcatelor. 


Marele rishi îl aştepta, aşezat pe o blană de antilopă, 
având alături toiagul cu şapte noduri. În dosul colibei, trei 
ucenici bătrâni se căzneau să aprindă focul de jertfă, 
frecând o uscătură de lemn sami pe o buturugă de măslin. 
Kaurava se aruncă la picioarele sfântului şi-i sărută haina 
de scoarță aspră, udă de baia dimineţii. 

— Stăpâne prea milostive, uite copilul meu! Bâlbâi dânsul. 
Binecuvântează-l! 

Înțeleptul luă copilaşul în mâinile-i cu pielea zbârcită ca şi 
scoarţa hainelor, îl privi lung şi rosti: 

— Fii frumos ca cei doi Asvini, fii nobil ca regele Yayati, fii 
darnic ca Rantiveda, fii cucernic şi drept ca Siva, fiul lui 
Usinar! 

Kaurava se avântă iar la picioarele moşneagului şi i le 
îmbrăţişă cu mai mare izbucnire evlavioasă. Dacă marele 
înţelept a binecuvântat copilaşul cu aceleaşi cuvinte, 
înseamnă negreşit că clipa naşterii a fost pe placul zeilor 
eterni. Apoi, luându-şi odorul, adaogă întrebător: 

— E întâiul născut din sângele meu, milostive rishi, şi l-am 
numit Mahavira! 

— Mahavira! Oftă bătrânu! Cu ochii în depărtare şi repetă 
îngăduitor: Mahavira... 

Aprobarea înţeleptului desăvârşi fericirea pastorului care 
îşi zise în sine: 

— Marele erou înseamnă numele Mahavira, marele Vishnu 
să-l ocrotească! 

Kaurava era toată ziua cu vitele şi cu grijile vieţii. Radha, 
tânăra şi copilăroasă, rămânea cu copilaşul. Cu dragostea ei 
s-a făcut Mahavira de şapte ani. Era blând ca maică-sa, 
avea ochii ei negri şi sufletul ei visător. Asculta mai bucuros 
poveştile ei cu regi, viteji, cu brahmani făcători de minuni, 
cu lupte nesfârşite între neamuri de eroi, decât să se joace 
cu copiii din sat. 

Pe urmă însă Mahavira trebui să treacă alături de tatăl 
său, să păzească vitele. Povestirile minunate îl urmăreau 
mereu. Era harnic şi alergător, încât Kaurava putea fi 


liniştit în privinţa viitorului bogățiilor sale. Dar în ochii 
copilului ardea un foc înăbuşit care-l umplea de griji. 

Când ajunse de două ori şapte ani, Mahavira întrecea în 
cuminţenie chiar pe tatăl său Kaurava, căruia soarta nu-i 
mai dăruise altă odraslă. Înţelepciunea copilului acuma îl 
înfricoşa. Se sfătuia deseori cu Radha şi femeia, rămasă tot 
nesocotită, dorea să vadă pe Mahavira în oastea regelui 
Arjuna. Kaurava clătina din cap, uluit. În mintea lui de 
vaisya nu puteau prinde rădăcini asemenea gânduri. El 
multe nu ştia şi nici măcar nu bănuia din tainele lumii. Avea 
închipuirea de altar în faţa colibei, pe care făcea zilnic 
jertfele obişnuite, cerând marelui Vishnu, în vorbe simple, 
belşug în prăsila vitelor, iarba grasă şi vreme buna, ori 
rugându-l umil să-l ferească de fiarele sălbatice pe el şi 
cireada sa. Pentru dânsul, Vishnu şi Siva erau tot. Alte 
nume de zei şi regi, cuprinse în rugăciuni învăţate din 
copilărie, aveau în inima lui răsunet misterios, îl spăimântau 
doar ca duhurile rele Rakshas. Îşi simţea totuşi neştiinţa ca 
o povara i şi de aceea se frământa pentru Mahavira. 

Într-un amurg apoi luă copilul de mână şi porniră spre 
poiana sfântă. 

— Stăpâne, primeşte pe Mahavira sa te slujească şi să se 
lumineze din rămăşiţele înţelepciunii tale! Zise Kaurava, 
închinându-se. Să afle din gura ta sfântă ceea ce mintea 
mea proastă nu e în stare să-l înveţe! 

Înțeleptul tăcu îndelung. Se uită de două ori în ochii 
copilului, luminoşi şi cuminţi. Răspunsul era greu. 
Brahmanul se murdăreşte chiar numai vorbind cu oamenii 
necuraţi. Şi totuşi vorbi: Să vie dimineaţa şi seara, înainte 
de rugăciune, să usuce hainele ucenicilor. 

Mahavira mergea voios în poiana sfântă de câte doua ori 
pe zi. Sârguinţa lui plăcu ucenicilor care întâi, de frică să nu 
se murdărească, nici nu se uitară la dânsul. Începură să-i 
vorbească şi în cele din urmă îl îndrăgiră, spre mulţumirea 
brahmanului însuşi. 


Multe luni de zile se duse Mahavira în poiana sfântă, în 
mijlocul ucenicilor marelui înţelept, şi mintea i se deschise 
ca o floare subt sărutarea soarelui. Începea să înţeleagă 
lucruri despre care nici nu visase, dar care zăcea amorţite 
în inima lui. Cerul şi pământul îşi deschideau tainele şi se 
populau cu fiinţe vii, cârmuitoare de lumi. Sufletul nu se 
mai simţea singur nicăieri. 

Era însă de nouăsprezece ani şi inima lui avea tresăriri 
ciudate. Se temea de Yama, judecătorul din împărăţia 
morţilor, se închina în faţa lui Vishnu, marele stăpân al 
zeilor, iubea pe Siva, domnul pământului, şi pe Lakshmi 
soţia mult iubită a lui Vishnu, şi pe Indra, stăpânitorul 
cerului albastru şi pe Surya, soarele binefăcător care-şi 
poartă prin văzduh carul cu şapte armăsari roşii mânaţi de 
regina zorilor Aruna, şi pe toţi cei treizeci şi trei de zei din 
Brahman. Dar în sufletul lui mai viu trăia Kama, copilul 
frumos, călare pe papagal, cu arcul de trestie împletit cu 
flori şi în tolbă cu cinci săgeți de sirişa. În vreme ce 
brahmanii îşi împlineau pocăinţa zilnică, scufundaţi în 
contemplarea sufletului lor, Mahavira privea, cu inima 
dornică, desişul codrului, aşteptând parca să se ivească o 
fecioară cerească Apsara să-l mângâie şi să-i şoptească 
vorbe frumoase. Încet-încet, dorul i se înfiripa în ochii 
sufletului: o fecioară subţire, mlădioasă, învălită într-o haină 
străvezie care-i alintă formele, cu ochii verzi ca pajiştea 
spălată de rouă înainte de arătarea trandafiriei Aruna. O 
vedea râzând: gura ei era roşie ca lotusul cel mai scump. 

În vremea aceea brahmanii îi vorbeau deseori despre 
taina tainelor: 

— Numai Unul este fără Al Doilea şi această singură 
realitate este Atman. Cel ce se coboară în adâncimea 
sufletului său găseşte acolo pe Atman, lumea cea adevărată, 
unde nu e deosebire între ce a fost şi ce va fi, între ce este 
şi ce pare a fi, căci numai mintea omenească, neputincioasă 
de a cuprinde tot, a născocit împărțirile care sunt pricina 


tuturor neînțelegerilor. Inima omului dezleagă uşor toate 
tainele. Inima e cheia înţelepciunii. 

Mahavira se simţea aievea pe calea adevărului. Inima lui 
înţelegea şi râvnea scânteia care să aprindă focul cel mare. 
— Trebuie să vie fecioara - îşi zicea dânsul, pitulându-se 
mereu în acelaşi loc, nemişcat, cu ochii spre acelaşi colţ al 

poienei sfinte. 

Şi, socotind că numai acolo, sub scutul marelui brahman, 
poate să se apropie de el fecioara cerească, hotări să 
rămâie în slujba sfântului toată viaţa. Tălmăci tatălui său 
gândul ce-l poartă, dar Kaurava se spăimântă. 

— Înţelepciunea îndepărtează pe om de cuminţenie - îşi 
zise Kaurava, încercând sa se împotrivească cu vorba 
hotărârii feciorului. 

Mahavira însă avea mai multă putere în cuvinte. Spuse că 
marele înţelept ar fi mai binevoitor dacă l-ar vedea gata să- 
şi dăruiască întreaga fiinţă pentru mântuirea veşnică. 
Numai la oraşe, unde se adună toată stricăciunea 
omenească şi unde chiar brahmanii se tăvălesc în ticăloşie, 
omul păcătos e osândit să rămână în vecii vecilor în aceeaşi 
varna. lar de nu l-ar primi înțeleptul să trăiască mereu în 
poiana sfântă, el e în stare să se ascundă în singurătatea 
codrului, să se hrănească numai cu iarba musta ca porcii, şi 
totuşi să aştepte ivirea fecioarei cereşti Apsara care-i va 
aduce mântuirea cea mare. 

Auzindu-l Kaurava vorbind aşa, se spăimântă mai rău, 
încât nici nu îndrăzni să întrebe ce are să se aleagă mai 
târziu de vitele lor dacă Mahavira, singurul său vlăstar, va 
părăsi pentru totdeauna vatra părintească? Se sfătui cu 
Radha: ce-i de făcut? Şi, după şapte zile de sfat, hotărâră 
să-l însoare. Înainte de a-i spune gândul lor, trebuiau să-i 
găsească o fată bună, harnică şi cu ceva avere. Radha se 
însărcina s-o dibuiască. Ea cunoştea mai bine pe toţi 
oamenii din sat, până şi copiii. Totuşi ceru şi poveţele 
câtorva bătrâne iscusite în asemenea treburi. Se opriră 
asupra fetei Anuya a lui Durga. Se duse însuşi Kaurava să 


se tocmească. Durga avea multe vaci şi oi, un câmp de orez 
şi robi fără număr care prindeau peştele din râul Mălini, îl 
cărau la oraş şi aduceau în schimb câte trebuiau 
gospodăriei. După ce se înţeleseră din preţ, Kaurava chemă 
pe Radha şi ceru să vadă pe Anuya. Le plăcu. Era o fată 
voinică, cu picioarele mari, cu mâini mari, cu sânii mari şi 
cu nasul mic. Era bună de muncă şi de mamă. 

Mahavira se întrista când află porunca părinţilor. Trebuia 
să se supună, căci Kaurava era stăpânul şi tatăl sau. Inima 
lui însă plângea. Încă nu cunoscuse femeie. Se duse la 
marele rishi şi-i imploră, oftând, binecuvântarea. Îşi luă 
rămas bun de la brahmanii ucenici şi de la fecioara 
cerească pe care o aşteptase în zadar. 

Mahavira se mai ducea din când în când în poiana sfântă, 
acuma însă ca un străin de viaţa înţelepţilor. Era primit 
acolo ca şi ceilalţi nevoiaşi de primprejur care veneau să se 
închine marelui rishi şi să-şi pocăiască astfel sufletele. 

Într-o zi un brahman din poiana sfântă căuta acasă pe 
Mahavira. Înțeleptul înţelepţilor, mânat de o poruncă 
cerească, vrea să plece de îndată la Hastinapur, cetatea 
sfântă a regilor. N-a spus nimănui de ce, dar ucenicii 
bănuiau că vrea să dojenească pe regele Arjuna. Înțeleptul 
are aproape o suta de ani şi e slăbit la trup de posturi şi 
rugăciuni, încât nu poate porni la drum aşa de lung, singur. 
Ucenicilor le-a poruncit sa rămâie în poiană să urmeze 
neîntrerupt pocăinţa. Pe Mahavira l-a ales să-l însoţească. 
Deci să se pregătească. 

Se făcu fierbere în satul Ram pentru cinstea 
nemaipomenită ce dobândise Mahavira din senin. Se zicea 
că fiul lui Kaurava are să ajungă dvija, de vreme ce 
înțeleptul l-a ales soţ în călătoria cea mare. Kaurava era 
mândru şi jertfi un vițel alb lui Vishnu, în semn de bucurie, 
iar Anuya şi Radha se apucară, plângând, să-i gătească 
merinde bogată. Mahavira însă, ascultând sfatul ucenicilor, 
dărui merindea săracilor şi nu luă de-acasă decât blana 
leopardului pe care-l ucisese cu doi ani în urmă. Femeile se 


bociră mai tare, iar Kaurava îi făgădui să aibă grije de 
nepoţei şi să-i crească, orice s-ar întâmpla. 

Satul întreg, cu mic şi mare, i-a petrecut până la ţărmul 
râului Mălini. Marele înţelept, fiul lui Vasishta, purta 
obişnuitul vestmânt de scoarță încins cu brâul de brahman, 
era desculţ şi avea în dreapta toiagul cu şapte noduri. 
Barba-i alba flutura în adierea vântului, cu sclipiri de argint 
vechi, întocmai ca şi coamele sfintei Himalaya în miezul 
zilelor de vară. Cu mâna stângă se sprijinea pe braţul 
puternic al lui Mahavira care, înalt, chipeş, lat în umeri, cu 
pletele negre şi cu blana de leopard strânsa pe coapse, 
avea în ochii cuminţi luciri de bucurie tainică şi de umilinţă 
pioasă. Nu se uitară de loc înapoi, nici măcar la despărţire, 
spre mulţimea care-i binecuvânta urându-le sănătate şi 
noroc la drum. 

Merseră şapte luni de zile, trecură prin şapte oraşe şi de 
şapte ori şapte sate şi peste nenumărate pârâuri şi ape 
mari. Când oboseau, poposeau unde se nimerea. Mâncau 
poame şi rădăcini găsite în cale. Pretutindeni lume multă îi 
privea trecând, căci înaintea lor alerga vestea că marele 
înţelept, fiul lui Vasishta, merge să dojenească pe regele 
Arjuna. Şi norodul se temea parcă s-ar fi coborât însuşi 
atotputernicul Vishnu pe pământ. 

Urcară munţi şi scoborâră văi multe, străbătură codri 
sălbateci şi câmpii mănoase până ce ajunseră la apele 
sfântului Ganga, cei cu ostroave multe şi cu tufişuri 
nepătrunse de trestia vetasa. Zăboviră şapte zile în Doab, 
pe urmă merseră mai departe, acuma mereu prin câmpuri 
nesfârşite de orez. Sosiră la inima sfântului Ganga, trecură 
dincolo, înaintară până la sfânta Djamuna cu apele limpezi 
albastre-verzui şi iară veniră în Doab, luând-o spre răsărit. 
Apoi într-o dimineaţă Mahavira văzu, în fundul zării, 
zidurile cetăţii regale şi murmură: 

— Hastinapur... 

Brahmanul însă nu ridică ochii, parcă i-ar fi fost scârbă. 


Vestea se îngroşa cu cât se apropia de cetate. Un negustor 
viclean dădu de ştire tuturor că însuşi Durvâsa, cel mai 
straşnic dintre sfinţii brahmani, s-a coborât din Himalaya cu 
blestemele zeilor. Un pescar pios spunea, dimpotrivă, că 
blândul şi înțeleptul Narâda, fiul lui Brahma, vestitorul 
zeilor, vine cu o solie de binecuvântare de la Siva. Cei mai 
mulţi credeau totuşi că cel ce soseşte trebuie să fie chiar 
Vasishta brahmanul sfânt ucis odinioară de către regele 
Kansa după îndemnul frumoasei Nisumba, adăugând că mai 
poartă în piept săgeata otrăvită cu un semn al răutăţilor 
regeşti de totdeauna. Oraşul sfânt Hastinapur creştea 
mereu în faţa drumeţilor, pe o spinare de deal. Închizând 
zarea, în mijloc, pe colina turtită, deasupra zidurilor 
înconjurătoare înalte de zece coţi, se ridicau pereţii de 
marmoră roşie ai palatului regal cu şapte rânduri de 
coperişuri piramidale, între coroanele verzi ale platanilor 
seculari ca nişte evantaiuri uriaşe. Împrejurul cetăţii, din 
trei părţi, se oploşea oraşul, cuprinzând, în peste zece mii 
de case, mai mult de o sută de mii de suflete. 

O sută de trepte de piatră albă şi apoi o alee de platani, 
prunduită cu multă grijă, coborau din cetate, la 
miazănoapte, spre Ganga, la scăldătoarea regelui. 

În Hastinapur, cetatea cu şapte porţi, era frământare ca 
într-un furnicar. Oamenii ieşeau în faţa caselor, se sfătuiau, 
se adunau în pâlcuri pe ulicioarele fără număr şi se uitau 
mereu spre Doab, să zărească pe marele rishi. Din când în 
când câte-un îndrăzneţ se repezea cu veşti la poarta 
apuseană a cetăţii, păzită de soldaţi mulţi cu spete scurte şi 
lănci cu vârfuri de aramă, aşezaţi pe două rânduri; 
fruntaşul umblând de ici-colo semeţ, nici nu voia să audă. 
De-abia când un bătrân cărunt spuse că fiul lui Vasishta a 
sosit la marginea oraşului sfânt, mai-marele oştilor şovăi. 
Trimise şapte oameni să cerceteze dacă-i adevărat, iar el 
intră grabnic în cetate să vestească pe regele Arjuna, care 
se întorsese de curând, împreuna cu onetenii săi, de la o 
mare vânătoare de gazele. Înțeleptul înţelepţilor, 


proptindu-se pe umărul lui Mahavira, urca greu ulițele spre 
cetate. Aripile porţii de aramă erau larg deschise. Ostaşii 
căzură în genunchi şi-l lăsară sa treacă, copleşiţi de spaimă. 
Mulțimea rămase la poartă ca în preajma unei mari 
nenorociri. 

Alături de înțeleptul care mergea cu pleoapele strânse ca 
să nu mai vadă zădărniciile lumeşti pierzătoare de suflete şi 
care totuşi înainta drept spre ţintă parca ar fi cunoscut 
locurile şi cărările mai bine ca paznicii ori chiar însuşi 
regele, Mahavira se uita împrejur uimit şi fermecat. Pagoda 
cu numeroasele cintri susţinute de stâlpi de granit cu 
bazinurile pentru scaldele zilnice ale brahmanilor, cu 
copacii pentru uscarea hainelor lor, cu purohitarii în 
veşminte albe şi brâu roşu încremeniţi în contemplaţie 
pioasă ca nişte bolnavi uitaţi acolo demult, apoi staulele 
elefanților de război cu sutele de îngrijitori, casele marilor 
sfetnici, cu colonade de piatră şi cu coperişuri şi caturi 
multe, şi în sfârşit palatul regelui Arjuna, cu terase 
deschise, adumbrite cu învelitori de purpură, sprijinite pe 
coloane răsucite de bambu, cu trepte albe de marmoră - 
toate i se păreau minuni din basme, îşi amintea povestirile 
din copilărie şi-şi zicea că ceea ce i-a fost dat să vadă aievea 
acuma, e mai presus de închipuirile lui de odinioară. 

Păşeau numai pe cărări presărate cu prundiş cernut, 
străjuite ici de platani falnici, colo de câte un mango stufos, 
dincolo de un kesara cu ramurile tremurătoare. Cotiră pe o 
alee spre palatul regelui, în dreapta, la vreo douăzeci de 
paşi, pe oglinda unui lac cu apa albastră ca undele sfintei 
Djamuna, se alintau perechi aurii de ciakravaka, rața 
minunată a brahmanilor. Mahavira întoarse privirea peste 
capul înţeleptului. Un lanţ de fecioare zglobii, în văluri 
subţiri ce le înmuiau trupurile gingaşe, se fugăreau 
împrejurul lacului, râzând, chemându-se... Lui Mahavira i 
se părea că vede aievea o ceată de fecioare cereşti, cum le 
visase el altădată în poiana sfânta. Inima îi bătea de o 
bucurie nemărginită. Între ele zări una cu trupul plăpând 


ca trestia încovoiată de mângâierea zeului Vayu. Tocmai se 
desprinsese din cerc, acoperindu-şi cu mâinile albe sânii ce 
tremurau de oboseală ca două porumbiţe înfricoşate. Auzi 

pe celelalte strigând-o cu drag: 

— Navamalika! Navamalika! 

Fecioara se întoarse şi Mahavira îi întâlni ochii mai verzi 
ca pajiştea ce împrejmuia locul, în blândeţea lor tainică 
Mahavira îşi ceti într-o singură clipire tot trecutul şi viitorul. 
Privirea lor îi deschidea parcă porţile cerului şi-i arăta 
căleai unirii eterne în Brahma. 

Văzându-l, râsul fecioarei încremeni pe buzele umede. 
Tovarăşele ei o chemau, zicându-i în glumă: 

— Ce e cu tine, Navamalika! Nu cumva te-a lovit vreo 
săgeată de sirişa din arcul înflorit al şăgalnicului Kama? 

Ea nu auzea glasurile lor. Îl vedea numai pe el şi el era 
acuma toată lumea ei. 

Mahavira şi Navamalika simțeau, în aceeaşi clipă, ca s-au 
mai văzut, că se cunosc din vecii vecilor şi că soarta lor e 
împlinită pentru totdeauna. 

— Mabhavira! Mormăi înțeleptul aspru, băgând seama că 
însoţitorul său se gândea să se oprească. 

Trebui să-şi urmeze calea alături de moşneagul sfânt ochii 
lui însă rămaseră vrăjiţi înapoi la gingaşa Apsara care 
stătea în acelaşi loc ca o vedenie fermecătoare de suflete. 

— Navamalika! Îşi zicea Mahavira. Are numele cel mai 
gingaşe flori şi într-adevăr ea e floarea cea mai scumpă din 
lumea lui Siva! 

— Mahavira! Îşi zicea Navamalika. Numele lui e marele 
bărbat şi într-adevăr nu poate să fie sub cerul lui Indra 
bărbat mai mare ca dânsul! 

Cei doi drumeţi suiră treptele terasei, trecură prin săli 
minunate, printre curteni în veştminte strălucitoare de 
scumpe, şi ajunseră în faţa tronului. Regele Arjuna şedea 
falnic în scaunul de aur, având la stânga pe femeia care-i 
născuse trei feciori, împrejurul tronului stăteau celelalte 
şaptezeci şi şapte de femei ale puternicului rege, toate 


tinere şi frumoase, ca nişte nestimate într-o coroană 
domnească, toate îmbrăcate numai în valuri ţesute din fir 
de aur şi de argint şi împodobite cu diamante, încât sala 
scânteia de focurile ochilor şi ale pietrelor preţioase, în 
dreapta şi în stânga veneau sfetnicii regelui, cu toiagele de 
bambu, cu bărbile îngrijite, apoi mai departe fruntaşii 
oastei, cu haine aspre înarmaţi până-n dinţi. Puțin la o parte 
se afla marele purohita, arhiereul casei regale, înconjurat 
de sacrificatorii cu ştiinţa de la bahvrica, de cântăreții 
versurilor şaman, blânzii udgâtar, apoi de potrivitorii 
jertfelor, ucenici de-ai şcoalei Yayurveda, şi în sfârşit de 
paznicii tuturor sacrificiilor, neîndurătorii atharva, 
îngrijitorii celor ce s-au întâmplat şi încă nu s-au împlinit. 

Mahavira însă parca nu mai vedea nimic, în sufletul lui nu 
mai trăia decât fecioara Navamalika. De-abia în faţa 
tronului se mai dezmetici puţin, auzind glasul dârz al 
marelui pustnic: 

— Te dojenesc, rege Arjuna! Şapte luni şi şapte zile am 
umblat ca să-mi târăsc bătrâneţele până la tine şi să-ţi strig 
în faţă: opreşte-te! Ai uitat poruncile sufletului, te-ai 
înconjurat de femei fără număr şi te-ai lăsat copleşit de 
poftele stârnite în inima ta slabă de lacoma zeiţă Rati. Pilda 
ta a cuprins ţara întreagă, de la un capăt la altul, şi toate 
cele şapte ostroave care împlinesc pământul. Tu ai 
îndemnat pe oamenii nepricepuţi să primească stăpânirea 
plăcerilor trupeşti şi să-şi bată joc de poruncile zeilor! 
Nefericire ţie, rege Arjuna! Blestemată va fi amintirea ta! la 
seama, rege! Vremea se apropie! Găseşte-ţi sufletul şi 
pocăieşte-te! 

Cuvintele bătrânului cu barba căruntă şi spinarea 
gârbovită de înţelepciunea anilor scăpărau ca nişte fulgere 
cumplite peste capetele mulţimii de fruntaşi. Mahavira simţi 
o săgeata de mustrare în inimă. Dojana parcă-l privea şi pe 
dânsul care, toiag de drum al înţelepciunii, îmbrăţişa în 
gând numai pe Navamalika. Ceru în suflet iertare sfântului, 
dar în rugăciunea lui se amesteca amintirea fecioarei, ea 


însăşi o rugăciune, unindu-se cu gândurile cucernice ca o 
merinde a veşniciei. 

Atunci regele Arjuna se sculă în picioare şi vorbi. Ochii îi 
erau încărcaţi de mânie şi vorbele-i parcă erau săbii: 

— În lanţuri ar trebui să te arunc pentru dojana-ţi 
nedreaptă, bătrâne fără minte! Oprit-a oare Vishnu 
vreodată pe oameni să iubească femeia şi să se 
înmulțească? Sfintele datini nu poruncesc oare regilor să-şi 
sature inima în patul femeilor poftite spre a lăsa mulţi 
urmaşi de sânge curat în lume? 

Marele înţelept, ca şi când n-ar fi auzit răspunsul regelui, 
murmură: 

— Mahavira! 

Şi porni cu Mahavira afară. 

leşind, Mahavira auzi din urmă, batjocoritor şi 
ameninţător, glasul regelui: 

— Tatăl tău, Vasishta, umbla călăuzit de gazela sfântă, iar 
tu murdăreşti casta brahmană, sprijinindu-ţi bătrâneţea pe 
braţul unui nemernic sudra! 

Inima lui se umplu de înfricoşare, parcă vorbele regelui ar 
fi deschis deodată o prăpastie între el şi Navamalika. De- 
abia acum îşi dădu seama că până la inima fecioarei e o cale 
atât de lungă că o singură viaţă nu va ajunge poate s-o 
străbată. 

Coborâră treptele terasei. Slujitorii regelui se aruncau cu 
faţa la pământ înaintea marelui înţelept. Împrejurul lacului 
nu se mai zăreau fecioarele zburdalnice. Un glas tânguitor 
de ciakravaka spinteca tăcerea, ca o prevestire urâtă. 
Văzduhul se întunecase. Munţi de nouri negri se frământau 
deasupra oraşului. Doar spre apus şi miazănoapte stăruia, 
ca o făgăduinţă, o dungă vânătă de cer. 

Păşeau desculți pe prundişul cărărilor albe. Înțeleptul 
mormăia cuvintele neînţelese în care Mahavira simţea 
mânia zeilor jicniţi. 

Apoi deodată un fulger orbitor despică vălmăşagul norilor, 
iar trăsnetul zgudui din temelii cetatea regelui. Marele 


pustnic ridică spre cer toiagul cu şapte noduri, parc-ar fi 
ispitit mânia lui Rudra, tatăl furtunilor nimicitoare. 
Mahavira tremura, cuprins de spaimă. l se părea că de 
acum va porni ploaia de foc care să prăpădească palatul 
regelui afurisit şi inima lui era îngrijorată că prăpădul nu va 
cruța pe Navamalika. 

Când sosiră la poarta de aramă, alt trăsnet cutremură 
văzduhul. Paznicii îngroziţi, văzând pe înțeleptul mânios 
zvârliră armele şi sărutară urmele picioarelor lui. 

Şi se porni o ploaie fierbinte, cu stropi mari ca boabele de 
vişine pârguite. Trăsnetele se înteţeau şi firele de ploaie 
leşiatică ciocăneau coperişele caselor ca pliscurile unor 
nevăzute cobitoare. Norodul, aflând ce se petrecuse în 
palatul regelui, se risipise şi se ascunsese parc-ar fi aşteptat 
sfârşitul lumii. Ochii umflaţi de înfricoşare priveau de prin 
case cum trecea, în revărsarea apelor cereşti, marele 
sihastru cu barba albă fluturată de vânt, cu părul alb 
răscolit de ploaie, cu toiagul de brahman înălţat spre tronul 
lui Rudra. Alături, Mahavira mergea cu fruntea plecată, cu 
inima toropita de amărăciune. Vecinătatea moşneagului 
sfânt nu-i mai mulcomea sufletul. Venind spre Hastinapur i 
se păruse că împrejurul lor erau toţi zeii. Acum înțeleptul îi 
era o povară, căci din pricina lui trebuia să se depărteze de 
cetatea în care trăia Navamalika. Şi cu cât se depărta, cu 
atât simţea mai limpede că unde e Navamalika, acolo e şi 
inima, ca numai acolo e mântuirea. 

Păşeau iar pe cărările cotitoare din Doab, printre câmpuri 
de orez, pe sub copaci cu crengile sfâşiate de furtună. 
Mahavira se uita înapoi mereu-mereu. Oraşul sfânt 
Hastinapur, zidurile cetăţii măreţe dispăruseră. Urgia 
cerului se potolise, în faţă soarele scăpăta roşu, furios, în 
dreapta, departe, apele tulburi ale sfântului Ganga aveau 
sclipiri trandafirii. Înțeleptul se întoarse într-acolo şi 
Mahavira înţelese că vrea să se curețe de atingerea 
oraşului stricat printr-o baie în fluviul sacru. 


Pământul se înmuia sub picioarele lor. Ochiuri de apă 
licăreau dintre tufişuri de trestie şi ierburi cu frunza lată, 
înalte cât omul. Când pământul se simţi iarăşi vârtos, se 
pomeniră în faţa sfântului Ganga, cu apele liniştite galbene, 
atât de lat că celălalt țărm de-abia se putea deosebi în zare. 

Mahavira se aşeză subt un palmier tânăr. Malul era lin. Un 
prundiş se zugrăvea subt un strat subţire de noroi gălbui, 
ca un fagure de miere. Brahmanul păşea spre marginea 
apei. Picioarele desculţe desemnau urme uniforme în care 
se dezveleau pietricele albe şi rotunde. Înțeleptul se opri şi 
îşi lunecă privirea bătrână pe oglinda undelor sfinte. Stătu 
aşa un răstimp, cu gândurile duse, înfăşurat în razele roşii 
ce i le trimitea din asfinţit Surya, ca o haină de glorie. Când 
soarele închise geana luminoasă, moşneagul intră în râu 
încet, cu paşi şovăitori, pipăind cu toiagul de brahman. 
Valurile calde şi moi mângâiau picioarele uscate. Iar se opri. 
În haina de scoarță, cu părul şi barba de argint, părea un 
copac împovărat de zăpadă. Apoi mai înainta spre adânc. 
Amurgul cernea peste dânsul pulbere de întunerec. 
Mahavira îl privea, cum îl privise de atâtea ori, dar acuma 
gândurile lui zburau aiurea. Vedea că buzele înţeleptului se 
mişcau. Glasul însă i se împreuna cu gâlgâirea apelor sfinte 
şi se înălța spre cer, tainic, neînțeles de urechi omeneşti. 

Apoi marele pustnic ridică în sus toiagul cu şapte noduri. 
Braţul îi tremura. Apa îi venea până la şolduri şi undele se 
jucau cu brâul roşu. Glasul i se făcu mai puternic, alergă 
parcă printre valurile gălăgioase până ce, brusc, le stăpâni 
cu sfântul cuvânt care răsună ca un tunet: 

— Aum! 

Înțeleptul se aplecă spre răsărit. Barba albă atinse apa, se 
scufunda. Rămase deasupra numai părul, o pată albă. 
Toiagul de brahman plutea întins pe valuri. Apoi, într-o 
clipire, se stinse tot. 

Mahavira crezu întâi că moşneagul vrea să guste din apa 
sfântă. Pe urma se sperie. Sări în picioare, îşi lepădă blana 
de leopard, se repezi în râu sa caute pe marele rishi. 


Pânzele înserării se îngroşau în văzduhul plin de murmurul 
undelor tulburi. Mahavira căută în zadar. 

leşi pe uscat. Singurătatea îl cuprinse în braţe şi-i turnă 
fiori de groază în suflet. Îşi zise că s-a împlinit minunea cea 
mare. Vishnu a chemat în lumea zeilor pe înțeleptul rănit în 
inimă de către regele Arjuna. 

Se părea că n-au mai rămas pe pământ decât păcatul şi 
pedeapsa, şi-i era frică. Se întreba de ce nu l-a luat şi pe 
dânsul marele înţelept în lumea cealaltă? Din amărăciunea 
părerilor de rău îi răsări în inima Navamalika. Amintirea ei 
îi spori tulburarea. Se crezu vinovat, începu să se bată cu 
pumnii în piept şi strigă desperat: 

— A murit înțeleptul! 

Plânse amarnic ca şi când s-ar fi prăbuşit lumea întreagă şi 
ar fi rămas el singur pe mormântul de ruine. 

Împrejur, noaptea îşi întindea stăpânirea. Prin tufişurile 
dese, prin coroanele copacilor bătrâni, răcoarea se îngâna 
tainic cu şoaptele valurilor neostoite, cu ţârâitul de greieri, 
stridente ca nişte împunsături de ace. Apoi undeva, 
aproape, o ciakravaka îşi începu chemările triste la care 
soţul amărât răspunse curând, de pe celălalt țărm al râului, 
cu glas stins de depărtare. 

Mahavira îşi curmă deodată lacrimile şi ascultă cântecul 
raţei brahmanilor. Tânguirile pasărilor lovite de crâncen 
blestem parca jeleau moartea înţeleptului pustnic. 
Ciakravaka însă se apropia mereu de locul unde stătea 
ghemuit Mahavira pe blana de leopard. Cântecul, cu cât se 
apropia, devenea mai sfâşietor, parc-ar fi pornit din însuşi 
sufletul bărbatului. Mahavira nu-şi mai dădea seama dacă 
plânge moartea sfântului sau dorul de Navamalika. Se uită 
împrejur, aşteptând vreun ajutor nebănuit sau o minune 
cerească; în tufişuri se iveau sclipiri ciudate: uneori ochii 
înţeleptului, alteori privirea fecioarei. Erau întâi ca nişte 
mângâieri. Pe urmă însă îi trecu prin minte că ar putea fi 
ochi de fiare sălbatece care îl pândesc sau chiar duhurile 
rele Raksha care vor să-l chinuiască toată noaptea, închise 


pleoapele, să nu mai vază nimic. Tânguiriie rațelor sfinte îi 
stăpâneau urechile şi-i picurau în suflet, stăruitor, 
amărăciune şi spaimă. Atunci socoti că ar trebui să plece 
undeva. Nu se poate sa adoarmă aici, pradă tuturor 
duhurilor nopţii. Se ridică, îşi încinse blana, încotro să 
apuce?! Nici ziua nu cunoştea locurile, dar noaptea? 
Buimăcit, bolborosi ca o apărare: 

— A murit înțeleptul înţelepţilor... 

Îndată se mulcomi cu gândul că nu i se poate întâmpla nici 
o răutate pe ţărmul sfântului Ganga, îşi aşternu blana de 
leopard, se ghemui, îşi cuprinse picioarele, peste fluiere, cu 
amândouă braţele, îşi odihni fruntea pe genunchii 
împreunaţi. Ciakravaka nu mai contenea cu tânguirile şi, 
prin trestia deasă, vântul sâsâia ca şerpii întărâtaţi. 

Deodată însă văzduhul se înfiora de trilurile dulci ale unei 
kokila, pasărea măiastră care îndulceşte somnul zeiţei 
Lakshmi. Inima lui Mahavira se umplu de bucurie atot- 
stăpânitoare. Navamalika îi alungă toate temerile. Nu mai 
auzea nici jeluirile raţei brahmane, nici şuierul vântului, ci 
numai picurările fermecătoarei kokila. Parca era chiar 
glasul fecioarei Navamalika. Între pleoapele strânse 
îmbrăţişa toată fiinţa ei. Buzele îi tremurau: 

— Navamalika... Navamalika... 

Somnul îi aduse împlinirea speranţelor. Regele Arjuna îl 
făcu conducătorul carului său de război şi, drept răsplată 
pentru vitejia cu care a luptat, îi dărui pe Navamalika... Se 
deşteptă cu sărutarea ei pe buze şi cu amintirea unei 
nemărginite fericiri în suflet. 

Îşi spălă obrajii în apele sfântului Ganga. Vrea să fie 
frumos, deşi simţea că n-are nevoie să cucerească. Apa 
răcoroasă îl dezmeteci. 

Aruna, cu raze trandafirii în buclele de aur, vestea 
răsăritul soarelui. 

Mahavira porni singur înapoi, spre sfântul oraş 
Hastinapur, să dea de veste norodului şi regelui că a murit 


marele rishi în apele râului etern. Avea remuşcări pentru că 
se gândea totuşi la Navamalika. 

Ajunse la marginea oraşului tocmai când soarele sulița mai 
fierbinte. Mergea pe uliţa strâmbă către cetatea regală. 
Nimeni nu-l lua în seamă. Doar copii goi şi murdari căscau 
gura după dânsul din pricina blănii de leopard care-i 
strângea mijlocul. Mahavira se miră şi apoi se supară că nu- 
| mai cunoaşte lumea. Iuţi paşii şi începu să strige: 

— A murit înțeleptul, fiul lui Vasishta! 

Atunci oamenii se opriră, întrebându-se cine e străinul şi 
ce strigă? Unii îşi aduseră aminte că l-au mai văzut ieri 
întovărăşind pe pustnicul de subt Himalaya. Încolţi în 
suflete bănuiala că s-a întâmplat vreo nenorocire. Câţiva 
alergară să-l întrebe. Mahavira însă striga într-una: 

— Marele rishi a murit... 

Vestea se întinse ca focul în paie. Paznicii cetăţii, cuprinşi 
de înfrigurarea norodului, lăsară pe Mahavira să intre pe 
poarta de aramă, în vreme ce gura lui repeta plângător 
aceleaşi cuvinte, inima îi tremura şi din ochi căuta 
nerăbdător pe Navamalika. 

Strigătele străinului ridicară în picioare toată cetatea. 
Războinici şi brahmani şi slujitori furnicau pe cărările 
întortocheate, înconjurară pe Mahavira care înainta mereu 
spre palatul regelui Arjuna, uitându-se împrejur tot mai 
îngrijorat. Apoi deodată descoperi pe Navamalika, pe terasa 
unui palat ascuns între platani uriaşi, şi inima i se făcu cât 
un puişor speriat de kokila. Fecioara îl zări şi se avântă spre 
cărarea pe care umbla el. Când o văzu în faţa lui, cu sânii 
palpitând, i se opriră picioarele, singure, şi bâlbâi zăpăcit: 

— A murit înțeleptul... 

Adaogă însă îndată, fierbinte ca o flacără mistuitoare: 

— Navamalika! 

Privirile lor se sorbeau încrucişându-se, îmbrăţişându-se. 
Până la treptele palatului regal mai erau doar câţiva paşi. 
Soarele cernea raze de aur pe covoarele de pajişte, pe 
oglinda lacului albastru cu perechile de ciakravaka. 


— Regele... Regele... 

Glasuri murmurau împrejur. Pe terasa umbrită se ivise 
Arjuna cu ochii plini de mare mânie. Mahavira nu auzea 
glasurile şoptitoare, nici nu vedea privirile spăimântate. 
Sufletul lui îşi simţea înfăţişarea în ochii verzi ai fecioarei. 
Căzu în genunchi, ca înaintea unei zeițe coborâte pe 
pământ, şi îi cuprinse picioarele cu amândouă braţele, 
bolborosind cuvinte pe care nici el nu le înţelegea şi prin 
care inimile lor totuşi se întâlneau. 

Îl zgudui glasul regelui Arjuna: 

— Afară, sudra! Mahavira bâigui speriat: 

— A murit marele rishi... 

În aceeaşi clipă toiagul greu al regelui căzu şi-l izbi în 
creştet, ameţindu-l. Zeci de braţe apucară pe Mahavira 
care striga năuc: 

— Înțeleptul s-a stins în apele sfântului Ganga! Ochii lui 
mai întâlniră privirea fecioarei îngrozite. Era târât spre 
poartă într-un vălmăşag de urlete peste care stăpânea 


glasul regelui Arjuna rostind parcă acelaşi cuvânt nimicitor: 


— Sudra... Sudra... 

La poarta de aramă străjerii îl primiră cu lovituri de spete. 
Fu zvârlit pe urmă mai la vale, ca o grămadă de carne 
netrebnică, în mijlocul unui grup de oameni care vorbeau 
aprins despre moartea marelui rishi. Cineva recunoscu pe 
Mahavira; îl văzuse adineaori ducând vestea cea minunată 
în cetate. Se ridicară glasuri, întâi sfioase, apoi mânioase, 
că regele şi-a îngreuiat păcatul de ieri schingiuind azi pe 
solul care venise cu ştirea morţii înţeleptului. Strânseră pe 
Mahavira din țarina uliţei, îl adăpostiră în casa 
giuvaergiului Gianuka, nişte femei îi spălară rănile şi-l 
puseră să povestească pe îndelete cum s-a stins fiul lui 
Vasishta. Amănuntele treceau din gură în gură şi oamenii 
murmurau: 

— Minune! Mare minune! 

Un pescar zdrenţos, cu faţa murdară, luminată de 
însufleţire, zise poruncitor: 


— Mă duc la sfântul Ganga, poate să aflu acolo rămăşiţele 
înţeleptului. 

Porni. Mulţi îl urmară, mai ales bătrâni cu ochii înfricoşaţi 
de taine şi femei speriate de mânia zeilor care ameninţă să 
se abată asupra oraşului. Curând alte cete, mai numeroase, 
alergară spre râul sfânt. Pe ţărmul mlăştinos mii de oamenii 
umblau de ici-colo, gemând, căutând şi implorând, îndurare 
cerului. Unii intrară în valuri şi mulţi se înecară, fericiţi să 
poată muri în apele sfinte care au înghiţit pe marele 
înţelept. 

Mahavira ramase uitat în casa giuvaiergiului. Era văduv de 
mulţi ani Gianuka şi trăia singur-cuc, ciocănind toată ziua la 
brățări, inele şi alte podoabe scumpe pentru curtea regelui, 
pentru rnai-marii ţării şi femeile lor. Îl iubeau toţi pentru ca 
îl cunoşteau om supus, muncitor, blând şi credincios. 

Seara, întorcându-se din cetate şi găsind acasă pe 
Mahavira, giuvaergiul se miră, dar nu-l alungă, îmbucară 
împreună, apoi ieşiră în faţa uşii se aşezară jos şi ceru 
străinu lui să-i spună tot. Gianuka îl ascultă şi zâmbi: 

— Am priceput, străine. Mare noroc ai avut că regele n-a 
poruncit îndată să-ţi taie capul! 

— Ce-am greşit oare, stăpâne? Pentru că am adus vestea 
despre sfârşitul înţeleptului? 

— Şi asta - dădu din cap giuvaiergiul. Regele Arjuna nu 
poate ierta dojana marelui rishi. Dar mai rău ai păcătuit 
apropiindu-te de Navamalika aşa. Căci Navamalika nu e o 
Apsara, cum crezi tu, ci chiar fata vistiernicului Gutayana. 
Arjuna a îndrăgit-o atât de mult că în curând o va lua în 
palatul său. Tu însă ai murdărit pe Navamalika, 
îmbrăţişându-i picioarele albe, şi ai răscolit mânia 
stăpânului care de-abia aşteaptă să-i culeagă fecioria, 
nădăjduind sa dobândească un vlăstar frumos ca maică-sa 
şi viteaz ca dânsul. 

Mahavira întrebă cu glas de frică: 

— Dară părinţii ei se învoiesc să o dăruiască regelui? 


— Nepriceput eşti - se sfătoşi Gianuka. S-ar putea oare 
mai multă cinste pentru un părinte decât să-şi vază odrasla 
în palatul regelui? 

— Dar ea? Urmă Mabhavira încăpățânat. 

— Navamalika? Ar fi o nebună daca nu s-ar mândri că 
regele îi pofteşte trupul şi iubirea. De altfel cine întreabă ce 
vrea o fată fără minte? 

— Dar regele Arjuna are şaptezeci şi şapte de femei! 
Stărui Mahavira. Navamalika să fie cea din urmă? 

— Va fi cea dintâi fiindcă pe ea o iubeşte mai mult regele! 
Spuse giuvaiergiul cu mândria slujitorului credincios care 
ocroteşte pe stăpânul său. 

Mahavira tăcu. Era întuneric acuma şi Gianuka nu vedea 
cât de albi s-au făcut obrajii străinului şi nici nu auzea cât 
de cumplit îi bătea inima. 

— Păcat numai că sărmana Navamalika nu prea e bine - 
urmă giuvaiergiul într-un târziu, aproape înduioşat de 
gândurile sale. Când i-am dus podoabele pe care i le-am 
gătit din aurul regelui Arjuna, am găsit-o plânsă. Maică-sa 
îmi spuse că s-a speriat fata din pricina vălmăşagului stârnit 
de tine. A şi chemat o babă să-i descânte. 

— Navamalika ştie că sunt în casa ta? Întrebă deodată 
Mahavira, apucând mâna giuvaiergiului. 

— Cum să ştie, când nici eu nu ştiam? Răspunse Gianuka 
râzând de întrebarea lui fără rost. Dacă s-ar afla şi apoi s-ar 
întâmpla să se îmbolnăvească mai rău Navamalika, ar fi vai 
de tine, căci regele ţi-ar curma viaţa. De aceea acuma 
culcă-te, să aduni puteri, iar mâine să pleci acasă de unde ai 
venit! 

— Am să plec negreşit! Murmură Mahavira 
cutrernurându-se parc-ar fi rostit o vorbă de ocara. 

Se culcă afară, lângă uşă, pe blana lui de leopard, şi toată 
noaptea o petrecu privind stelele care licăreau întocmai ca 
ochii fecioarei Navamalika. Inima lui suspina, iar în minte i 
se frământau mii de planuri: cum să mai pătrundă până la 
ea, cum s-o smulgă din braţele regelui, s-o ducă undeva, să 


trăiască numai ei doi lumea lor. Îşi zicea mereu ca va pleca 
acasă, dar mereu adaogă că nu poate pleca singur. Simţea 
foarte lămurit că aici îl ameninţa primejdii şi, în acelaşi 
timp, că nici o primejdie nu e mai cruntă decât despărţirea 
de Navamalika. Încerca să-şi înăbuşe inima gândindu-se la 
marele rishi, la satul de subt Himalaya, la copiii săi şi la 
Anuya. Gândurile i se stingeau în creieri ca nişte luminiţe în 
bătaia soarelui de amiazi. Dimineaţa îl găsi cu ochii înroşiţi 
de nesomn şi cu sufletul zdrenţuit de nehotărâre. 

— Fie-ţi calea binecuvântată! Îi zise Gianuka, ieşind cu 
somnul în gene. 

— Primeşte-mă slugă în casa ta! Îl rugă Mahavira, umil ca 
un câine rătăcit într-o ogradă străină. Giuvaiergiul îl privi 
nedumerit: 

— De ce nu te întorci acasă? 

— Nu mai pot pleca de-aci - zise Mahavira cu fruntea în 
pământ. Nu mai cunosc calea până la poalele sfintei 
Himalaya. 

Gianuka se înfricoşa: cum să adăpostească el, slujitorul 
curţii, pe străinul oropsit de regele Arjuna? Nici măcar n- 
avea nevoie de dânsul. Mahavira însă i se părea cuminte şi 
supus. Nu-l lăsa inima să-l gonească. Şovăind, amână 
răspunsul. 

Înspre amiazi, plecând cu o cutie de argint, spuse lui 
Mabhavira: 

— Alte podoabe pentru frumoasa Navamalika... 

Se întoarse târziu, vesel: 

— De-acuma poţi sta aici cât pofteşti, străine! Oamenii te- 
au uitat parcă nici n-ai fi umblat prin cetate. Aşa uită de 
repede oamenii! Toată lumea vorbeşte numai despre 
serbările ce le pregăteşte regele Arjuna în cinstea fecioarei 
Navamalika. De altfel şi ei i-a trecut spaima. Am găsit-o 
ciripind ca o turturică. Numai ea m-a întrebat de tine, dacă 
nu cumva te-am văzut. Se vede că ea nu te-a uitat, fie ca ai 
speriat-o prea rău, fie că i-a plăcut înfăţişarea ta. Tânără şi 


nesocotită cum e, n-ar fi de mirare să-i fi pătruns inima o 
săgeată de sirişa. 

Mahavira îşi stăpâni bucuria. Lepădă blana de leopard şi 
se încinse cu un sorţ vânăt de slujitor. A doua zi însă, când 
Gianuka se gătea să meargă în cetate, Mahavira zise: 

— La-mă cu tine, stăpâne, să-ţi fiu de ajutor! 

— Vishnu să mă ferească sa fac una ca asta - se apără 
giuvaiergiul. Dacă te-ar cunoaşte cineva, mi-ai primejdui şi 
mie viaţa! 

Mahavira nu stărui. Speranţa îi oţelea răbdarea. 

În fiecare zi, Gianuka îi povestea noutăţile din cetate. În 
fiecare zi afla câte ceva despre Navamalika. 

Apoi, într-o zi, Gianuka vorbi triumfător: 

— Mâine dimineaţă Navamalika se va scălda în apele 
sfântului Ganga, iar seara se va culca în patul regelui 
Arjuna. 

Mahavira îngălbeni. Toate speranţele se risipeau în 
sufletul său ca mărgelele când se rupe aţa pe care au fost 
înşirate, însuşi chipul fecioarei parcă i se topea în inimă, 
amenințând să nu mai rămâie decât o durere nesfârşit de 
chinuitoare, îşi pierdu stăpânirea. Se aruncă la picioarele 
giu-vaiergiului, plânse, îi mărturisi că Navamalika e rostul 
vieţii lui, îl ruga să-l ia cu dânsul în cetate, s-o vază baremi 
ultima oară. Gianuka nici nu îndrăzni să înţeleagă dintr-o 
dată, atât de îngrozitor era cei-i auzeau urechile, îl izgoni 
cu vorbe blânde, dar hotărâte. Mahavira, ca şi când i-ar fi 
încolţit în inimă o nouă speranţă, se supuse îndată, îşi luă 
blana de leopard şi plecă fără părere de rău. Văzându-l dus, 
Gianuka respiră uşurat: 

— Slavă ţie, Vishnu, Atotputernicule, că m-ai scăpat de 
primejdia cea mare! 

Fără să-şi dea seama, Mahavira mergea spre sfântul 
Ganga. Amurgul cobora repede. Ajunse pe întuneric afară 
din oraş. Nu cunoştea locurile, dar nu-i era frică. Departe, 
în câmpia înnegrită, râul sfânt se desluşea ca o panglică 
cenuşie cu unduiri mătăsoase, într-acolo se îndrepta acuma 


hotărât, ca spre un liman mântuitor. Trunchiuri putrede de 
copaci doborâţi de vânturi încercau să-l abată din drum, 
tufişuri îl plesneau cu crengi subţiri peste faţă, gropi şi 
şanţuri îi încetineau paşii, bălți şi ochiuri de mlaştini îl 
trăgeau de picioare. Nimic nui-l oprea, întreaga fiinţă îi era 
pătrunsă de chipul fecioarei. N-avea nici un gând în creieri. 
Sufletul însă îi era plin de o încredere stranie şi 
mângâietoare. 

Osteneala şi somnul îl copleşiră mai târziu. Se trânti subt 
un copac şi adormi îndată atât de adânc că nici un vis nu se 
putu apropia de dânsul. 

Îl deşteptă soarele cu raze calde care-i gâdilau pleoapele. 
Simţi în suflet o hotărâre gata, parcă şapte nopţi ar fi 
chibzuit până să-i potrivească toate amănuntele. Inima îi 
era uşoară şi veselă ca în preajma unei mari fericiri. 

Spre apus, ca un gard viu, se zărea aleea de platani 
coborând din cetate şi întinzându-se până la scăldătoarea 
regală în Ganga. 

— Pe-acolo are să treacă Navamalika - îngâna Mahavira ca 
şi când ar fi vorbit cu cineva. 

Porni voios. Ajunse repede. Se ascunse într-un desiş 
aproape de alee şi aşteptă liniştit. De la giuvaiergiul Gianuk 
ştia prea bine ca nici un picior de om nu se poate afla prin 
preajma scăldătoarei când trece regele, cu atât mai puţin 
când va trece Navamalika. Din ascunzătoarea lui vedea 
bine cărărea bătută cu nisip alb printre platanii cu 
trunchiuri groase cât mijlocul unui bărbat. O urmarea până 
la treptele de piatră care urcau în cetate şi până la poarta 
de bronz cu cuie de aur, zăvorită. În minte i se depăna un 
plan ce se închegase singur; cum se va strecura până la 
marginea aleei, cum va lua în braţe pe Navamalika, apoi 
cum va dispărea cu dânsa în tufişele sfântului Ganga înainte 
ca ostaşii de pază să-şi vie în fire, cum va duce-o departe 
până în codrii de pe Himalaya. 

Într-un târziu auzi zgomot de paşi. Erau ostaşii trimişi, să 
cerceteze ţinutul ca nu cumva ochi străini să pângărească 


pe iubita regelui. Mahavira nu se clinti din loc. Trei vlăjgani, 
cu sulițe lungi scotocind prin tufe, trecură pe-aproape. 
Vorbeau despre Navamalika, cu glas tare, amănunţindu-i 
frumuseţea prin cuvinte murdare: Unul oftă: 

— Ei, de-aş fi eu la noapte în locul regelui... Ceilalţi râseră 
grosolan. 

Apoi Mahavira văzu ostaşii rânduindu-se pe alee, câte unul 
la o sută de paşi, de o parte şi de cealaltă. 

„De-acuma trebuie să vie!” se gândi Mahavira şi întoarse 
privirea spre poarta din capul scării de piatră. 

Deodată inima i se strânse ca într-un cleşte de fier. Poarta 
de bronz se deschise încet, greoi. Apăru întâi vistiernicul 
Gutayana, părintele fecioarei, în haina strălucitor de albă, 
cu un toiag lung în dreapta. Apoi, în urma lui şapte fecioare 
în văluri de argint, cu părul pe spate, cu picioarele goale. 
Apoi Mahavira se cutremură: în pervazul porţii se ivea 
Navamalika. Era albă şi ea ca celelalte, da înfăşurată într- 
un val de aur presărat cu pietre scumpe care scânteiau în 
bătaia soarelui. Două roabe negre, cu apărători de păun, îi 
ţineau umbră şi răcoare. Apoi veneau şapte femei de-ale 
regelui în veştminte roşii ca lotusul cel scump. Pe urmă 
patrusprezece sclave purtau pe umeri litiera de bambu, 
aşternută cu blănuri de tigru şi perne de mătase, în care 
avea să se urce Navamalika, după baia sfântă, ca sa o-o mai 
atingă nici o necurăţenie pământească până ce regele se va 
milostivi s-o facă femeie. 

Mahavira stătu împietrit un răstimp, urmărind apropierea 
alaiului tăcut. O tresărire puternică îl vesti c-a sosit clipa. 
Se târi printre tufe, domol ca şarpele, îngrijorat numai sa 
nu-l zărească vreunul din ostaşii ce străjuiau aleea. Izbtui 
sa se strecoare până lângă un trunchi scorburos. În dreapta 
şi în stânga paznicii nici nu se vedeau; dincolo însă, chiar în 
faţa lui, răzimat de tulpina platanului, un ostaş voinic, cu 
nişte mâini mari, noduroase, care ţineau drept o suliță mai 
înaltă ca dânsul, se uita cu ochi lacomi spre cetate de unde 
venea încet convoiul. 


Tăcerea era ca pânza deasă. Doar muştele şi nişte bondari 
greoi băzâiau sfios printre frunze. Apoi Mahavira auzi 
scârţâit de paşi pe nisipul cărării şi un zumzet blând, 
cântecul fecioarelor ce însoțeau pe Navamalika. În clipa 
aceea, deasupra lui, în platan, o kokila porni să psalmodieze 
duios, ca o melodie de iubire, încât ostaşul din faţă ridică 
ochii căutând pasărea măiastră a zeului Kama. 

Inima lui Mahavira plângea ca o rană proaspătă, iar în 
creieri i se chinuiau roiuri de gânduri. Cântecul kokilei se 
unea cu murmurul fecioarelor într-o armonie care 
proslăvea iubirea lui şi pe Navamalika. 

Se furişă mai aproape de marginea aleiei, cu groaza în 
suflet că paznicul de dincolo i-ar putea auzi bătăile inimii. 

Gutayana trecea agale, cu ochii în pământ, târându-şi prin 
nisip toiagul. Printre cele şapte fecioare recunoscu unele pe 
care le văzuse lângă lacul din cetate. Navamalika avea 
privirea rătăcitoare parcă ar fi căutat mereu pe cineva. 
Pieptul ei se zbuciuma subt vălul de fir şi şoldurile i se 
legănau. Deodată ochii ei întâlniră focul privirii lui Mahavira 
în tufişul ce-l adăpostea. Se opri brusc. Obrajii ei erau 
luminaţi de văpaia unei bucurii mântuitoare. 

În aceeaşi clipire, Mahavira năvăli din ascunzătoare o 
ridică în braţe şi se întoarse cu ea spre desişuri. 
Navamalika îşi răzimă trupul pe pieptul lui şi îi cuprinse 
capul cu mâinile albe. Faţa lui Mahavira se odihnea între 
sânii ei feciorelnici. Nările i se umplură de mirosul corpului 
ei. Îşi pierdu cumpătul simțind atingerea pieliţei catifelate. 
Buzele lui sărutau cu disperare sânii scăpaţi din strivirea 
vălului. Numai trei paşi mai putu face. Fericirea îl copleşi. 
Uită toate primejdiile, toată lumea în îmbrăţişarea ei. El şi 
ea erau începutul şi sfârşitul. 

Roabele cu apărători de păun amuţiră de spaimă. Femeile 
regelui însă ţipau ca din gură de şarpe. Fecioarele dinainte 
se întoarseră, Gutayana veni gâfâind. Ostaşul de subt platan 
se repezi ca uliul asupra lui Mahavira, îi smulse din braţe pe 
Navamalika şi apoi, apucându-l de gât, începu să-i care la 


pumni în obraz, căci sulița o scăpase jos în zăpăceală. În 
câteva clipe sosiră şi alţi paznici, năpustindu-se cu toţii pe 
Mahavira, trântindu-l la pământ, zdrobindu-l în lovituri. Fu 
legat cobză şi azvârlit deoparte, în vreme ce Navamalika, 
înconjurată de femei, îngâna: 

— Mahavira... Mahavira... 

Vistiernicul o lua de mână şi alaiul îşi urmă calea, par nu s- 
ar fi întâmplat nimic. Navamalika însă întoarse cap şi văzu 
pe Mahavira însângerat, încătuşat, nemişcat. Avu o 
tresărire, ca şi când ar fi vrut să se oprească, dar Gutayana 
o sprijini, mulcomând-o: 

— Linişte, linişte, Navamalika! A fost un rob ticălos, ameţit 
de frumuseţea ta. 

Fecioara suspină. Nu-şi mai simţea picioarele. Pe piept o 
ardeau urmele buzelor lui. 

Trei ostaşi dezlegară pe Mahavira, apoi îl înţepară cu 
vârful de suliță şi-l loviră cu picioarele să se scoale. 

— Înainte, înainte, gâfâi răguşit paznicul de subt plata 
izbindu-l cu pumnul noduros în coaste. 

— Navamalika! Murmură Mahavira, cu ochii spre ăleia 
sfânta. 

Alaiul nu se mai vedea. 

Pe la amiaza, Mahavira intra iar în cetate, pe aceea poartă 
de aramă, acum însă călăuzit de ostaşul cu pumni noduroşi, 
care-l trăgea de un lanţ petrecut pe după gât, de ceilalţi doi 
care în răstimpuri îl izbeau din spate cu picioarele sau cu 
vârful suliţei. În cetate se aflase despre întâmplarea de pe 
aleea regală. 

— El e tâlharul? Întrebă fruntaşul paznicilor de la poartă. 

Ostaşul dinainte răspunse doar din cap, smucind furios 
lanţul. Atunci fruntaşul se apropie de Mahavira şi-l scuipă în 
obraz: 

— Câine! 

Trecură pe cărări lăuntrice până la temniţa de lângă 
poarta Yama. Fu coborât pe nişte scări întunecoase într-o 
văgăună ce se afla subt zidul cetăţii. Acolo ostaşul îi puse 


cătuşe la picioare, îl legă cu lanţul de un stâlp de piatră şi 
apoi îl lăsă singur. Mahavira auzi răbufnitul lespedei grele 
care astupa gura temniţei, încercă să se mişte, dar nu izbuti 
decât să se întoarcă cu faţa în sus. Trebui să stea aşa, ca un 
trunchi sfâşiat de dureri. Trupul îi era însângerat de 
lovituri, încins doar peste mijloc cu şorţul de la Gianuka. 
Blana de leopard îi rămăsese în ascunzătoarea din tufiş. Pă- 
mântul rece şi umed îi mai răcorea chinurile. 

Ochii deschişi mari sorbeau numai întunerec. Încet-încet 
gândurile se limpeziră. Amintiri începeau să-i lumineze 
întunerecul. Navamalika, cu ochii verzi ca livada înrourată, 
plutea în jurul lui. Îi simţea în nări mirosul sânilor. Buzele îi 
erau dogorâte de urmele sărutărilor. Pe gât, în locul 
lanţului, îi strângeau braţele ei calde. Sufletul îi era pătruns 
de o fericire aromitoare, iar gura lui şopti fierbinte: 

— Navamalika... 

Ca o străfulgerare îi apăru presimţirea morţii care însă se 
topi fără urme în noianul de fericire. Timpul însuşi parcă se 
oprise în loc să-i statornicească bucuria. 

Într-un târziu îi trecu prin minte că în noaptea aceasta 
regele Arjuna are să strângă în braţe pe Navamalika. Şi 
deodată se stinse lumina amintirilor, şi temniţa rămase mai 
neagră, mai chinuitoare ca un mormânt. Se zvârcoli ca o 
râma să se scoale să-şi rupă lanţurile şi să alerge în ajutorul 
ei. Guzgani flămânzi se fugăreau primprejur. După sforţări 
crâncene, ajunse să se ridice în picioare. Stătu o vreme aşa, 
răzimat de stâlpul de piatră. Un zgomot de sus îl dezmetici. 
Părea că lespedea grea s-ar fi dat la o parte. Paşi mânioşi 
coborau pe trepte. Mahavira se învioră. Poate că totuşi va 
împiedeca pângărirea fecioarei. 

Acelaşi ostaş îi dezlegă picioarele din lanţ şi-l târî afară. 
Mabhavira văzu mulţumit ca soarele e în asfinţit şi-şi zise că 
Navamalika mai poate fi mântuită. O sumedenie de paznici 
furioşi îl înconjurară. Fu pornit pe o cărare. Cineva, din 
spate îl pleznea neîncetat cu un bici. Loviturile îi frigeau 


inima, îşi muşca buzele, dar nu scotea nici un strigăt de 
durere. 

La stânga, pe o terasă albă, femeile regelui se îmbulzeau 
să vază pe cel ce a încercat să răpească pe Navamalika. 
Multe îl compătimeau, îl găseau frumos, deşi trupul lui era 
murdar de noroi amestecat cu sânge. 

Ajunse într-o hală deschisă. Regele Arjuna şedea în 
scaunul de judecată, înconjurat de marii sfetnici şi de 
brahmanii curţii. Ostaşul trânti cu faţa la pământ pe 
Mahavira înaintea stăpânului, care însă făcu semn să se 
ridice ca să-l vază mai bine. Paznicii din spate tăbărâră cu 
bicele asupra lui Mahavira până îl sculară în picioare. 

Regele îl privi lung, vrând să-i citească din ochi pentru ce 
s-a năpustit câinele de sudra la Navamalika. Ochii lui 
Mahavira însă rătăceau de ici-colo, aprinşi de îngrijorare, 
căutând pe cineva. Arjuna înţelese că privirea lui umblă 
după fecioara iubită. Sări de pe scaun şi strigă: 

— Să piardă lumina ochilor! 

Mahavira parcă n-ar fi auzit. Ochii mari negri aveau o 
lucire fierbinte şi nerăbdătoare. 

Două mâini vrăjmaşe îl apucară de umeri, iar în faţă îi 
apăru un om scund, uscăţiv, cu pielea gălbejită, cu gura 
strâmbă într-un rânjet ciudat, cu ochii piezişi. Era călăul 
regelui Arjuna, primit în dar de la stăpânitorul oamenilor 
galbeni. Un brâu portocaliu îi subţia mijlocul. Omul galben 
schimbă o privire cu paznicii de la spatele lui Mahavira, 
apoi ridică amândouă mâinile strânse în pumni, cu degetele 
mari întinse şi întoarse înlăuntru. În clipa următoare 
Mahavira simţi o durere sfâşietoare, parcă două pumnale i 
s-ar fi înfipt în orbite zdrobindu-i bulbii ochilor. Un țipăt de 
fiară, prelung, şerpui în văzduh. Mahavira căzu în 
genunchi. Pe obraji îl frigeau două dâre de sânge. Bolborosi 
totuşi în neştire, ca o chemare deznădăjduită: 

— Navamalika... 

Regele Arjuna auzi şoapta, se ridică iar de pe scaunul de 
judecată şi porunci: 


— Smulgeţi-i limba! 

O mână îşi înfipse degetele în pletele lui Mahavira şi-i dădu 
capul pe spate, în vreme ce alte degete osoase îi frământau 
încheieturile fălcilor, silindu-l să caşte gura. Un cleşte rece 
îi apucă limba pitită în dosul dinţilor de jos şi, cu o 
smucitură scurtă, i-o rupse din rădăcină. Valuri de sânge 
bolboceau în gura lui Mahavira, zvârcolindu-se într-un 
horcăit înfundat. 

— Să-l jupoaie de viu şi să-l arunce hrană câinilor! Răcni 
regele Arjuna, furios, parcă în gâlgâirile de durere ar fi 
auzit iarăşi numele fecioarei. 

Bicele se abătură pe spinarea lui Mahavira cu atâta poftă 
că-i sfârtecară carnea şi-l făcură să se ridice în picioare. 
Ostaşul cu lanţul îl târî afară. O ceată de robi se repeziră să 
spele urmele de sânge pe pardoseala lucioasă... 

Mahavira nu-şi simţea picioarele care totuşi îl duceau pe 
aceleaşi cărări, înapoi spre poarta Yama. Dincolo de zid, în 
faţa porţii, se afla terasa chinurilor, unde cei osândiţi erau 
arătaţi norodului veşnic doritor de cruzimi. Un vestitor suflă 
într-un bucium de corn, chemând poporul să alerge, să vază 
şi să se înfricoşeze. La poalele terasei, în piaţa cea mare din 
care porneau şapte ulicioare, se şi adunase mulţimea deasă, 
nerăbdătoare. Zvonuri felurite se încrucişau despre străinul 
care a pângărit pe aleasa regelui Arjuna. Cei mai curioşi 
puneau întrebări ostaşilor ce păzeau, ca un gard viu, 
terasa. Şi ostaşii răspundeau cu glume grosolane, aţâţând şi 
mai mult aşteptările. 

Un fior străbătu prin mulţime când apăru în poarta călăul 
care alergase înainte să-şi pregătească cele trebuincioase. 
Era cunoscut şi iubit pentru iscusinţa lui uimitoare. 

Glasuri prietenoase porniră, chemându-l pe nume: 

— Ham-Ciun! Ham-Ciun! 

Omul galben se simţea măgulit. Se închină rânjind şi apoi 
îşi rândui sculele aduse într-un săculeţ cenuşiu despre care 
se zicea în popor c-ar fi din piele de om. 


Se făcu tăcere mare împrejurul terasei. Mahavira se ivise, 
cu orbitele roşii, cu obrajii năcleiţi de sânge, cu gura 
ciopârţita ca o rană căscată. Ostagşii îl loveau necontenit cu 
bicele ca nu cumva, încetând, osânditul să se prăbuşească. 
Ham-Ciun îi smulse şorţul de la brâu şi spuse ceva, foarte 
încet, ostaşilor. Doi câte doi apucară pe Mahavira de 
picioare, îl întoarseră cu capul în jos şi-l duseră subt 
piroanele bătute în zidul cetăţii. În câteva clipe fu atârnat 
întocmai ca o vită înjunghiată gata de jupuit. Trupul se 
zvârcolea, capul se legăna măturând cu pletele lespedele 
terasei. 

Călăul alese un cuţit cu lama lungă şi îngustă, îl ascuţi 
îngrijit pe o gresie rotundă. Apoi se apropie de osândit şi 
trase cu vârful cuţitului o linie dreaptă de la buric până sub 
gât, încet, cu mare băgare de seamă sa nu pătrundă prea 
adânc şi să nu ţâşnească mult sânge. Mahavira se zbătea 
mai crunt şi din gura însângerată izbucniră nişte glasuri 
groase, înecate. Ostagşii se înşirară de amândouă părţile şi 
priveau cu ochi lacomi. Jos, norodul se îmbulzea, cu 
respiraţia năbuşită, urmărind toate mişcările. Pe urmă 
Ham-Ciun luă cuțitul în dinţi, ca să-l aibă la îndemână, şi 
începu jupuirea cu degetele, izbind uneori cu piciorul în 
capul osânditului care se tot bălăbănea şi-i stânjenea 
meşteşugul. 

Munca omului galben se isprăvi de-abia când cele din 
urma raze ale soarelui se stinseră în apus. Atunci, cu o 
mulţumire mândră, reteză pielea vie la mâini şi la glezne, şi 
o desfăşură, arătând-o întreagă mulţimii. Ostaşii dezlegară 
corpul, îl ridicară în picioare, Mahavira se clătina şi se 
prăvăli. Loviturile de bice şfichiuiră cu sete mormanul de 
carne crudă, care se mai ridică, mai merse câţiva paşi şi 
apoi se prăbuşi fără simţire. 

Ham-Ciun luă repede alt cuţit, întoarse pe Mahavira cu 
faţa în sus, îi făcu o crestătură adâncă în piept, ca să-l 
trezească din leşin. Mahavira îşi mai veni în fire, simţi 
cuțitul cum îi pătrunde în gât. Trupul se întinse ca într-o 


sforţare supremă. Conştiinţa mai morfoli o frântură de 
gând: „Fecioara Navama...” Pe urmă se întunecă brusc... 

Sufletul avu senzaţia unei uşurări înălţătoare. Apoi 
senzaţia însăşi se subţie ca un abur care se împrăştie. Mai 
dăinui amintirea unei vieţi zadarnice, apoi şi ea se stinse. 

Conştiinţa pură de-acuma plutea fulgerător spre planuri 
tot mai înalte, ca şi când ar fi încercat să ocolească un 
destin. Mişcarea însă se îngreuia cu cât sferele se uşurau, 
până ce se transformă în imobilitate chinuitoare. 

Între două lumi, sufletul gol se scufundă în nesfârşitul 
singurătăţii... 

Capitolul Il ISI. 

Singurătatea era cenuşie şi apăsătoare. Sufletul tremura, 
o fâlfâire de eter în nemărginire. Amintirea vieţii pure în 
altă lume străbătea ca un luminiş înviorător, ca o 
promisiune a împlinirii speranţelor. O aşteptare grea îl 
atrăgea din ce în ce mai stăruitor spre o ţintă necunoscută. 
Timpul alerga alături, apă tulbure în care se îneacă toate 
schimbările. 

Apoi reminiscenţele se întunecară şi aşteptarea se prefăcu 
iar într-o prăbuşire dureroasă. Sufletul parca se subţia, în 
vreme ce conştiinţa i se împovăra mereu până ce, brusc, se 
stinse ca o flacără peste care s-a lăsat un capac greu... 

Copilul se născu în ziua a şaptea a misterelor lui Osiris, în 
anul când se făcu a şaptea numărătoare a vitelor sub 
stăpânirea marelui Kufu, domnul celor două coroane. 

Era întâiul vlăstar al nomarhului Senusret din Abotu. 
Bucuria tatălui nu cunoştea margini, mai ales că soţia şi 
sora sa, Merit îi dăruise fecior. Împlinea patruzeci şi trei de 
ani. Trăise ros de groază că i se va stinge neamul care 
râvnea în taină să cucerească tronul faraonilor ajuns în 
puterea nomarhilor din Nu-Ptah. 

Îl numi Unamonu şi-l înfăţişă cu mândrie Celui iubitor de 
dreptate, bunului Osiris, fiul lui Geb şi al lui Nut. Peste 
patru ani Senusret avu o nouă bucurie. Merit îi născu o 
fetiţă pe care, după dorinţa ei, o numi Neferura. 


Acum nomarhul din Abotu îşi zise că poate muri liniştit. 
Unamonu şi Neferura, uniţi prin căsătorie, îi vor continua 
neamul şi-i vor păstra curat sângele. 

Cel bun însă îi mai îngădui mulţi ani de viaţă. Senusret avu 
mângâierea să înveţe pe micul Unamonu a scrie sfintele 
semne şi a le citi, a vindeca boli şi a rândui socoteli, a mânui 
săgeata şi arcul, lancea şi sabia. 

Când se făcu Unamonu de şaptesprezece ani, nomarhul 
primi porunca de la Kufu să-i mai trimită degrabă vreo două 
sute de oameni voinici pentru Casa Veşniciei la care 
munceau, de multa vreme, mii şi mii de robi, fără a ajunge 
s-o isprăvească. Senusret puse o ceata de ostaşi să-i adune, 
de prin locurile de dincolo de Marea Oază, cât mai mulţi 
nubieni. | se aduseră curând, legaţi în lanţuri, peste trei 
sute. Vru să-i pornească, precum era obiceiul, cu un 
dregător care să-i predea Faraonului. În ultimul moment se 
răzgândi. Era un prilej bun spre a înfăţişa regelui pe 
Unamonu. 

În fruntea bărcilor cu oamenii negri, plutea corabia 
nomarhului cu pânza roşie triunghiulară umflată de vântul 
cald de miazăzi. Întâlniră sute de vase ce urcau anevoie 
spre Svenet după blocurile de piatra trebuincioase pentru 
piramida uriaşă a Faraonului. Senusret arăta lui Unamonu 
oraşele de pe ţărmii fluviului sfânt până la Nu-Ptah. 

Kufu primi pe nomarhul din Abotu, prieteneşte, în sala cea 
mică a tronului. De pe coloanele albe ce susțineau tavanul 
înstelat, cuvintele sfinte aurite pofteau viaţă lungă domnului 
viteaz şi numai biruinţi. Faraonul şedea pe un scaun de aur, 
cu pschentul în cap, cu barba falsă regală pe piept, iar 
picioarele desculţe i se odihneau pe o lespede de argint. 
Asculta bucuros pe Senusret şi răspunse prin câteva vorbe 
pe care scribul, ghemuit alături, le însemnă cu sfinţenie pe 
o foaie de papirus. În sală era zăpuşeală grea şi pe obrajii 
Faraonului, de subt pschentul împletit din fire de aur curat, 
se prelingeau dâre de sudori lucitoare. Trei perechi de 
sclave, goale, cu apărători de pene de struţ, se străduiau 


zadarnic să mai răcorească puţin aerul dimprejurul 
tronului. Unamonu avu fericirea să poată săruta piciorul 
faraonului şi să primească, din mâinile lui, ca amintire, un 
scarabeu de aur cu pecetea stăpânului stăpânilor. 

Senusret, foarte mulţumit de toate, se întoarse apoi acasă, 
împreună cu Unamonu, în oraşul sfânt Abotu, ale cărui 
împrejurimi adăposteau aşezămintele de veşnicie ale 
întâilor faraoni stăpânitori peste cele două ţări egiptene şi 
în mijlocul căruia se înălța falnic marele templu al zeului 
Osiris, domnul tuturor lucrurilor, binefăcătorul lumii, 
regentul eternității. 

Cinci ani trebui să petreacă Unamonu între preoţii zeului, 
să înfrunte toate ispitele, să-şi însuşească toate învăţăturile 
ca să dobândească în sfârşit, iniţierea în tainele lumilor 
văzute şi nevăzute. După ce se înfăţişă zeiţei Isis ca un 
luminos desăvârşit, Senusret îi dădu de soţie pe Neferura, 
împreună cu o casa nouă, clădită înadins pentru ei, urându- 
le doar să-i dăruiască un nepot. 

Unamonu era acuma bărbat între bărbaţi, în ochii lui negri 
domneau parcă visuri şi dorinţi tainice. Mitra albă, pe 
craniul ras, îi lungea puţin faţa. Avea o fire blândă, potolită, 
spre deosebire de sora şi soţia sa Neferura, mlădioasă şi 
frumoasă ca floarea de lotus, dar aspră şi sâcâitoare încât 
ajunsese spaima tuturor slujitorilor. 

Bătrânul Senusret se stinse într-o dimineaţa caldă de 
primăvară, fără a fi bolit. Găsindu-l mort, Merit începu să se 
vaite desperat, îşi sfârtică hainele, îşi smulse puţinul păr 
alburiu ce-i mai împodobea capul. 'Țipetele ei aduseră 
degrabă şi pe Neferura la căpătâiul mortului, apoi pe toate 
femeile din Pahimtu, încât palatul şi grădina nomarhiei se 
umplură de bocete. 

Numai Unamonu îşi stăpâni durerea şi porunci sclavilor să 
ridice îndată corpul rece al tatălui său şi să-l ducă în casa 
morţilor, unde să-l gătească pentru călătoria cea mare. Apoi 
el însuşi merse cu vestea tristă în mijlocul celor şapte mari 
preoţi ai lui Osiris, înştiinţându-i că, urmaş de sânge al lui 


Senusret, se urcă în scaunul de nomarh. Preoţii şi 
dregătorii de frunte i se închinară până la pământ, după 
obicei, şi-i urară să trăiască şi să domnească milioane de 
milioane de ani întru mulţumirea lor şi a oraşului sfânt 
Abotu. Noul nomarh însă, în aceeaşi zi, trimise solie umilă 
Faraonului, dând de ştire că înțeleptul Senusret s-a săvârşit 
din lumea aceasta şi că el, Unamonu, este de azi înainte 
stăpânitorul locurilor. 

Trei zile Unamonu aproape că nu ieşi din casa morţilor 
unde, sub privegherea preotului Aahotep care ardea mereu 
miresme şi citea rugăciuni, sclavi pricepuţi munceau cu 
sârguinţă la îmbălsămarea cadavrului. Fiind el însuşi un 
hekau care cunoştea toate, aşeză cu mâinile lui în pântecele 
mortului amuletele sortite să uşureze trecerea sufletului 
prin primejdiile lumii lui Osiris. 

Apoi corpul, acoperit cu pânza de in, fu lăsat să usuce 
şaptezeci de zile, iar Unamonu se apucă să cercetez cu 
amănuntul pregătirile făcute de răsposatul pentru odihna-i 
de veci. Îi era mare frică să nu fi uitat ceva şi astfel să 
zădărnicească lunga călătorie a sufletului înspre Câmpiile 
Yalu. 

Senusret îşi clădise din vreme mormântul. Şaptezeci robi 
au săpat doisprezece ani, în coasta stâncoasă dinspre Uahe 
Psoi, coridor larg şi adânc în fundul căruia alţi muncitori au 
tăiat odăiţele funerare. Meşteri iscusiţi au zugrăvit pe 
pereţi întâmplările mai de seamă ale vieţii lui pământeşti 
presărându-le cu semne de cuvinte sfinte. Chiar sarcofagul 
de bazalt fusese gata cu şapte ani înainte de moartea lui. 
Unamonu cobora zilnic în Casa Veşniciei, citea şi răscitea 
formulele magice de care are nevoie sufletul spre a dobândi 
nemurirea ca Osiris, supraveghea îngrămădirea celor 
trebuincioase în încăperea zidită alături de lăcaşul de 
odihna a corpului. 

Înmormântarea se făcu în ziua a şaptezeci şi şaptea. 
Mulţime nesfârşită veni să însoţească pe Senusret în ultima- 
i călătorie pământească; toţi cei trei mii şapte sute de preoţi 


ai marelui templu, apoi mai-marii oraşului, capetele tuturor 
breslelor de meseriaşi, păstori, ţărani, până şi mult 
dispreţuiţii porcari. Femeile se boceau de se cutremura 
văzduhul, în vreme ce ostaşii cu sulițe aurite şi căşti de 
piele păşeau ţeapăn, înconjurând mumia purtată de 
şasesprezece slujitori şi urmată de vaca cu coarnele poleite 
pentru jertfă. În fruntea cortegiului mergea însuşi 
Unamonu, înfăţişând pe credinciosul zeu Horus, având în 
dreapta şi în stânga preoţi întruchipând pe Thot şi Anubis, 
iar la spate pe maică-sa Merit, care ţinea locul zeiţei Isis, şi 
pe Neferura, care avea rolul blândei Neftis. 

Porniră spre marele templu şi se opriră câteva clipe îi faţa 
pilonului uriaş străjuit de catarge înalte în vârful cărora 
fluturau steagurile celor două coroane. Unamonu murmură 
o rugăciune şi pe urmă convoiul se îndreptă spre Casa 
Veşniciei. Înfăşurată într-un linţoliu alb, având pe piept, ca o 
podoabă pioasă, chipul bunului Osiris, cu faţa ovala 
zâmbitoare, cu biciul faraonic într-o mână şi în cealaltă cu 
toiagul de păstor, mumia fu aşezată pe banca de nisip de 
lângă gura rnormântului. Preotul sacrificator ucise vaca şi 
împărţi carnea. 

Ceremonia fu lungă şi solemna, cum se cuvine. Merit şi 
Neferura, neştiind cuvintele sfinte şi trebuind să le 
rostească după şoaptele preoţilor dimprejur, încurcară 
puţin slujba, încât de vreo două ori Unamonu încruntă din 
sprâncene. În cele din urmă însă mumia fu coborâtă subt 
pământ şi aşezată în sarcofag, într-o dungă şi cu gâtul pe o 
răzimătoare ca sa poată vedea mai lesne formulele 
mântuitoare pentru viaţa de dincolo ori sa şi le 
reamintească de le-ar fi uitat. Zidarii începură degrabă să 
astupe intrarea coridorului subteran, în vreme ce mulţimea 
întristată se ospăta din pomenile bogate. 

Toată noaptea următoare, Unamonu urmări în gând 
peregrinajul sufletului tatălui său. Îl vedea ajungând la 
templul lui Osiris, bătând la poarta împărăției sufleteşti, 
pătrunzând în sala îndoitei dreptăţi unde omul se desparte 


de păcate spre a se învrednici pentru viaţa eternă. În fund, 
sub un naos de sicomor, Zeul cel bun şi drept aşteaptă pe 
fiul Senusret care soseşte tremurând. O cumpănă uriaşă se 
află în mijlocul sălii. Mait, femeia dreptăţii şi a adevărului, 
stă în picioare, aproape, sa cântărească inima răposatului. 
Mai încolo, o fiară groaznica, Amait, mâncătoarea, jumătate 
crocodil şi jumătate hipopotam, întoarce gura către Osiris, 
cerându-i parcă voie să sfâşie pe cel de-abia venit. Şi 
împrejur, ghemuiţi pe călcâie, şed liniştiţi cei patruzeci şi 
doi de zei judecători, întocmai atâţia câte nomuri are 
Egiptul şi câte păcate grele ispitesc pe om în viaţa 
pământească. Anubis pune inima pe cântar. Senusret se 
înfricoşează cumplit şi zice: „Inima mamei mele, inima 
naşterii mele, inima vieţii mele, nu te scula cu mărturie 
împotriva mea, nu fi vrăjmaşa mea în faţa nemuritorilor!”. 
Isis, bună şi iubitoare, e gata să-i sară în ajutor. Dar nu e 
nevoie. Senusret a fost fără păcate, încât zeul Thot poate 
vesti stăpânului Osiris: „Răposatul e cântărit pe cântar şi nu 
e greşeală într-însul, inima lui e dreaptă, acul cântarului 
arată drept...” Atunci Osiris rosteşte bucuros: „Biruitor să 
iasă răposatul ca să umble prin toate locurile, printre 
duhuri şi printre zei, iar Paznicii porţilor Apusului deloc să 
nu-l oprească!” CUPRINS: de mare veselie, Senusret 
înşira toate cele o sută şi unu de nume ale lui Osiris, apoi pe 
ale tuturor zeilor deosebi apoi pe ale celor şapte săli ale 
raiului cu patrusprezece porţi şi patrusprezece locuinţe... 

Unamonu nici nu mai putu adormi în noaptea aceea. 
Mereu i se părea ca a uitat ceva şi că sufletul celui ce i-a dat 
viaţă, rămas fără sprijinul talismanului cuvenit, va fi mâncat 
de vreun duh vrăjmaş şi se va pierde în neant pentru vecie. 
Gândul îl îngrozea. Primejdia nimicirii i se înfăţişa ca o 
ameninţare ce-l aştepta şi pe el. Trebuia s-o înlăture. 
Simţea poruncitor că viaţa lui e nevoie să se prelungească 
şi dincolo de moarte, ca şi când ar fi avut o însărcinare 
tainică de împlinit. 


A doua zi se hotări sa înceapă îndată a-şi clădi Casa 
Veşniciei. Se sfătui cu meşteri, îşi alese locul într-o parte 
ascunsă a dealurilor. Făcu el însuşi nişte planuri, porni 
lucrul numai cu oameni de încredere. Şi se linişti, parc-ar fi 
învins de acuma puterea morţii. 

Peste doi ani închise ochii maică-sa Merit, nu atâta de 
bătrâneţe, cât de jale pentru neuitatul Senusret pe care l-a 
iubit mult şi cu care se învoiau în toate. 

Şi peste alţi doi ani, un sol domnesc aduse nomarhului 
ştirea că a murit faraonul. Oraşul sfânt Abotu se cutremură 
de întristare, iar Unamonu se găti grabnic să plece la Nu- 
Ptah, la înmormântarea celui ce a fost rege şi la 
încoronarea celui nou. Neferura, cum află de plecarea lui, îl 
linguşi şi-l rugă să o ia şi pe dânsa. N-a avut parte să iasă 
nici baremi până la Nut-Amon, deşi e soţie de nomarh şi ar 
avea dreptul să se mai arate şi ea în lume. Plânse şi îşi 
blestemă soarta nenorocită. Toţi bărbaţii îşi iau nevestele 
când e vorba de nişte serbări aşa de frumoase. Nu e nici 
slută, nici proastă, să fie osândită a-şi îngropa tinereţea în 
oraşul unde nu întâlneşti decât preoţi şi morminte. Vrea să 
cunoască şi ea obiceiurile curţii, să vorbească cu femei 
faraonului. 

Unamonu nu putu rezista. O luă. 

Nu-Ptah, oraşul domnesc, jelea zgomotos pe Kufu, vreme 
ce marii preoţi ai zeului Amon pregăteau încoronarea 
principelui regal Dadefra, cel mai mare dintre cei treizeci şi 
trei de feciori ai răposatului. 

Unamonu fu găzduit în Casa Faraonilor, ca şi ceilalţi 
nomarhi sosiți. Moştenitorul tronului se afla de câteva zile 
în templu, supunându-se curăţeniilor obişnuite înainte de 
încoronare. Kafra, al doilea fecior al lui Kufu, se însărcinase 
cu primirea nomarhilor. Stătea toată ziua în mijlocul lor, 
vorbea cu fiecare, se interesa de mersul treburilor. Avea 
vorba buna şi privirea de oţel. Unamonu îl îndrăgi. 

În ziua încoronării oraşul îşi întrerupse jalea. Toată lumea 
se îmbulzi pe ulițele strâmte şi strâmbe, iar cei mai norocoşi 


pe aleea dintre palatul regal şi marele templu al lui Amon, 
pe unde trebuia sa treacă cortegiul. Când apăru Dadefra, 
cu pschentul greu pe cap, cu mantia de fir pe umeri, iar în 
mâini cu toiagul şi biciul zeului Osiris, oraşui întreg izbucni 
într-un clocotitor strigăt de bucurie. 

În sala tronului, în templu, pretutindeni, Unamonu 
urmărise numai faţa noului faraon, lată, cu buzele cărnoase 
şi umede. De pe frunte i se prelungeau mereu, împrejurul 
sprâncenelor, picuri de năduşeală, brăzdând fardul gros cu 
care sclavele negre îi rumeniseră obrajii, în ochii măslinii 
avea oboseala şi lâncezeala omului ce-şi petrecea vremea 
numai în Braţele femeilor. Privindu-l, Unamonu simţea o ură 
ciudată împotriva faraonului. Căuta să o înăbuşe şi nu 
izbutea, îşi aduse aminte nişte cuvinte pe care i le şoptise 
odinioară tatăl său despre moştenitorul tronului: „Dadefra 
mai mult iubeşte femeia decât pe Amon...” Apoi zvonul 
ajunsese demult până la Abotu despre Isit, fata unui rob, pe 
care Dadefra a luat-o în Casa Femeilor sale. Din pricina ei 
principele ocoleşte pe sora şi soţia sa, şi o umileşte. Isit l-a 
fermecat cu farmece necunoscute, făcându-l să poftească 
mereu alte femei, dar să nu se despartă de ea nici o noapte. 

În timp ce înconjurau zidurile sanctuarului, Unamonu 
întrebă pe un preot din cortegiu: 

— Faraonul are copii? 

— Are trei, cu Isit - răspunse preotul uimit că un nomarh 
nu ştie ceea ce ştie ultimul sclav din Nu-Ptah. Un ospăț 
minunat sfârşi solemnitatea, în grădinile palatului, bogate 
în umbre de platani, cu pajişti tunse şi înflorite ca nişte 
covoare, cu bănci de sicomor şi de marmură. Mese joase 
erau întinse pe marginile aleielor, pentru căpeteniile 
breslelor şi miile de slujitori ai Casei Faraonului. Chiar în 
faţa palatului, pe terasa alba, se improvizase un chioşc 
uriaş, acoperit, unde se aşezară nomarhii cu soțiile lor şi 
toţi sfetnicii regali cu marii preoţi ai tuturor zeilor. 

Dadefra apăru întovărăşit de Marea Femeie, sora şi soţia 
sa, şi de Isit, femeia inimii sale. Toată lumea se închină 


sărutând pământul, dar în sufletul mai-marilor se ascunse 
anevoie mirarea că faraonul nici la ospăţul încoronării nu s- 
a putut despărţi de Isit. În loc să ţină de mână pe soţia sa 
domnească, Dadefra îşi sprijinea braţul stâng pe umărul 
frumoasei ibovnice, care zâmbea triumfătoare şi se uita 
peste mulţimea ploconită ca şi când ea ar fi fost adevărata 
stăpână a celor două ţări. 

Unamonu şedea la o masă aproape de masa faraonul când 
zări pe Isit, tresari parcă i s-ar fi împlântat o săgea în inimă. 
Nu-şi mai putu lua ochii de la ea. Îl cuprinse spaima care 
totuşi îi mângâia sufletul. „Isit... Isit...” 

Îi umblă prin minte numele ei într-un vârtej sălbatec parc- 
ar fi căutat urmele unei amintiri ascunse undeva tainiţele 
sufletului. 

„O cunosc pe Isit... De unde o cunosc?” se întrebă 
deodată, încercând să-şi adune într-o grămadă toate clipele 
vieţii, să poată alege pe cele lămuritoare. 

Nu găsi nimic, dar simţământul stărui, tot mai viu, 
umplându-i inima cu bucuria arzătoare a unei revederi de 
mult aşteptate. 

Isit stătu o clipă în picioare, înainte de a se lăsa banca 
aşternută cu blănuri de lei, în stânga faraonului. O pană 
stufoasă de struţ, albă, înfiptă în părul arămiu, buzele 
subţiri, culoarea sângelui, nasul mic răsfrânt puţin 
ştrengăreşte... Rochia străvezie îi dezmiardă trupul. 
Gulerul de fir brodat cu pietre scumpe se răsfrânge pe 
umerii fildeşii, iar în faţa i se odihneşte pe sânii rotunzi ca 
două portocale. În picioare poartă sandale de aur. 

Cete de sclavi alergau printre mese, cu tăvi grele 
încărcate de mâncări. Gâştele fripte întregi erau mai 
căutate şi vinuri vechi în cupe cu doua torţi pe care le 
umpleau mereu fecioarele slujitoare. Neferura era fericită, 
se simţea mai frumoasă ca toate femeile, râdea şi mânca. 
Dezghiocând cu degetele-i fine carnea albă de pe un piept 
de gâscă, şopti lui Unamonu: 


— Pâinea noastră de seminţe de lotus e mai bună ca asta 
de orz... 

Unamonu n-o auzi. Strângea în mână o bucată zdravănă 
de friptură din care nici nu gustase. Se uita necontenit la 
masa faraonului, în neştire. Neferura îi mai zise ceva. Nu 
înţelese, dar îşi veni în fire. 

„Isit are într-adevăr vrăji tainice” se gândi îngrijorat. 

Bău două cupe de vin, una după alta, şi intră în vorbă cu 
un nomarh bătrân despre Casa Veşniciei pe care şi-o 
înălţase răposatul Kufu, sfârşită de-abia acum un an, parcă 
faraonul şi-ar fi presimţit moartea. Bătrânul mâncăcios, cu 
faţa murdară de unsori şi fărâmături de carne, cu ochii 
holbaţi de lăcomie, răspundea în monosilabe, înghițind 
după fiecare gură de mâncare câte o gură de vin. De-abia 
când isprăvi halca de friptură i se deschise cheful de vorbă, 
pornind să povestească cum şi-a clădit şi el un mormânt 
scump în apropierea piramidei marelui faraon, ca să se 
odihnească în vecii vecilor lângă stăpânul cel bun şi drept. 
Unamonu nu-l mai putea asculta. Ochii lui sorbeau iar pe 
Isit care nici baremi nu-l văzuse. Apoi brusc întrerupse 
povestirea batonului, zicând din toată inima: 

— E frumoasă sit, femeia regelui... 

Nomarhul clipi şiret, întoarse capul s-o vază şi murmură: 

— Frumoasă. Şi nu va îmbătrâni niciodată. Are treizeci de 
ani, a născut trei copii şi iată, parcă-i o fecioară de 
cincisprezece. 

Neferura prinse vorbele bătrânului, oftă şi adaogă cu 
imputare: 

— A, daca aş afla şi eu tainele ei! Unamonu le ştie şi nu mi 
le spune. 

Unamonu se uită la ea mirat, parcă ar fi văzut-o întâia 
oara. Şi îi veni în gând, din senin: „Femeia asta mi-e străină, 
deşi e sora şi soţia mea, iar Isit, deşi mi-e străină, parc-ar fi 
adevărata mea soră şi soţie!” Gândul i se păru ciudat, îl 
înfricoşă. Vrând să-l alunge, îşi aruncă iar ochii la Isit care 
râdea zgomotos şi se răsfăţa în vreme ce faraonul îi 


mângâia spinarea goală. Ura împotriva lui Dadefra izbucni 
mai vie în inima lui Unamonu. Se zbuciumă parc-ar fi 
plănuit să se repeadă să scape pe sit de alinările unui 
duşman. Glasul Neferurei îl potoli: 

— Vezi ce frumoasă e rochia marii favorite? Am să-mi fac şi 
eu una la fel. Ce zici, mi-ar sta bine? Îţi place tăietura 
mânecilor în coadă de rândunică? Uite cum o îmbrăţişează 
Faraonul! O, şi sărmana regină zâmbeşte trist şi rabdă. Dar 
şi ea e prea rece. Isit e mult mai dulce. 

Atunci Isit, cu gâtul întins sub sărutarea regală, întoarse 
ochii spre masa unde şedea Unamonu, îi întâlni privirea şi 
rămase deodată aşa, cu buzele întredeschise şi înflorite de 
surâsul zburdalnic. Unamonu de-abia acum îi văzu ochii 
mari, albaştrii ca cerul dimineţii, cu genele lungi încărcate 
de fard, cu o strălucire misterioasă şi ispititoare în care 
scânteiau amintiri din alte lumi. Privirea ei tulburată se 
odihni atât de lung asupra lui Unamonu că atrase atenţia 
tuturor. Însuşi Faraonul se uită spre masa nomarhului din 
Abotu şi şopti ceva Isitei, care avu o înfiorare parcă ar fi 
trezit-o dintr-un vis plăcut. Neferura observase privirea 
favoritei şi se înroşi de mândrie când Dadefra învrednici de 
asemenea cu o privire masa lor. Murmura încântată: 

— Ai văzut, Unamonu? Isit s-a uitat la mine. Şi Faraonul. 
Dintre toate numai la mine s-a uitat. Sunt fericită. 

Sclavii aduceau acum fructe şi dulceţuri. 

În faţa mesei regale, în locul pătrat înadins lăsat liber, 
apăru dansatoarea Tantnuit, goală din cap până în picioare, 
cu un văl roşu diafan în mâini, cu răsuciri de corp 
voluptoase, însoţită de cântăreţele din sistru, flaut şi harpă. 
Ochii Faraonului se aprinseră văzând trupul dansatoarei. O 
melodie tărăgănată începu. Câteva roabe tinere, ghemuite 
între cântărețe, băteau din palme în tact rar. Tantnuit dansa 
cu mişcări de şolduri şi tremurări de pântece, învârtind 
vălul parcă s-ar fi apărat de îmbrăţişări prea pătimaşe. 
Dadefra o sorbea, lingându-şi mereu buzele, cu priviri 
lacome. 


Apoi, când dansatoarea se grămădi la picioarele lui, la 
sfârşit, îi dărui un inel de cornalină, strângându-i braţul 
puţin asudat. 

Tantnuit nici nu apucase să iasă şi piticul Danga, răsfăţatul 
curţii, se repezi înlăuntru. Fu primit cu râsete gălăgioase la 
care el răspunse scoțând limba. Umblă în patru labe cu 
lătrături de căţel flămând, se dădu peste cap. Faraonul însă 
nici nu se uita la el acuma. Mânios că Dadefra nu il ia în 
seamă, piticul zbieră ceva într-o limbă sălbatică. În zadar. 
De-abia mai râseră câţiva nomarhi necunoscători ai 
cuviinţei obişnuite la ospeţele regale. 

Veni un harap cu nişte maimuțe învăţate să joace ca 
oamenii după o muzică specială de fluiere şi tobe. Ioată 
lumea se minuna afară de Dadefra. Nu-i mai plăcu regelui 
nici chiar meşteşugul străin cu doi papagali dresați să 
vorbească între ei despre Faraon şi să strige la urmă: 
„Milioane de milioane de ani stăpânului Dadefra!” 

Deodată Faraonul porunci cu glas aspru: 

— Tantnuit! 

Maestrul plăcerilor regale alergă desperat. Tantnuit, 
înfăşurată într-o mantie de in, şedea între tovarăşele ei, sub 
un palmier bătrân, aproape. Cum o văzu iar, Dadefra se 
lumină la faţă. În mijlocul dansului, spuse o vorbă reginei şi 
alta favoritei, se sculă, făcu semn dansatoarei, o luă de 
mână şi apoi porniră toţi patru spre poarta palatului. 
Plecând, Isit se mai uită o data lung la Unamonu, parcă ar fi 
căutat să-şi umple ochii cu privirea lui. Faraonul cuprinse în 
mers mijlocul dansatoarei Tantnuit, pipăindu-i şoldurile 
goale cărnoase. Se ridicară de pretutindeni murmure de 
uşurare: 

— Dadefra a poftit pe Tantnuit. Dadefra a scăpat de vraja 
frumoasei Isit! Slăvit fie marele Amon! 

Unamonu se bucura şi nu-şi dădea seama de ce i se făcuse 
un gol dureros în inimă când nu mai văzu pe sit, şi totuşi 
era vesel. 


— Mereu s-a uitat la mine Isit, îi spuse la ureche Neferura, 
triumfătoare. Dar dansatoarea Tantnuit e mai frumoasă şi 
de-acuma ea va fi aleasa Faraonului. 

Toate cuvintele pe care le auzea i se păreau înmuiate în 
fericire. 

Serbarea continuă. Veniră alte dansatoare, apoi luptătorii 
libieni. Unamonu privea şi zâmbea mereu, pierdut. La o 
masă alături, femeia nomarhului din Mes-Ra, o bătrâna 
înăcrită, zise cu glas tare: 

— Faraonul va izgoni din Casa Femeilor sale pe Isit, cu 
toate că e mama copiilor lui, iar Isit va fi iar sclavă cum a 
fost şi maică-sa. 

Unamonu prinse vorbele bătrânei. Îi plăcură atât de mult 
că-i venea s-o îmbrăţişeze. Îi răspunse râzând încrezător: 

— Aşa! S-o izgonească faraonul! Am s-o cumpăr apoi eu pe 
Isit, s-o duc acasă la noi, la Abotu. 

I se încurcă limba parc-ar fi fost beat, deşi nu băuse nici pe 
sfert cât ceilalţi. 

Neferura surâse foarte mulţumită că Unamonu se 
gândeşte să-i cumpere ca roabă pe Isit, iubita faraonului. 

A doua zi Unamonu se duse la marele preot al lui Osiris, 
despre care ştia că cunoaşte toate cele ce se petrec în 
casele faraonului. Trebuie sa afle neapărat ce-i cu Isit sau 
barem să vorbească despre ea. Marele preot cunoscuse şi 
iubise odinioară pe Senusret. Fiind guraliv din fire, nu 
aştepta decât să fie stârnit. Încrezător în fiul lui Senusret, 
preotul îşi deschise larg inima, mai ales când veni vorba 
despre noul faraon. 

— Nu sunt bune semnele! Dadefra e cu totul robit de 
femei, mormăi dânsul cu amărăciune; în loc să-l doară 
grijile cârmuirii, se gândeşte veşnic la poftele trupului 
nesăturat. Faraonul trebuie să fie asemenea lui Amon, zeul 
zeiilor, şi Dadefra nu-şi poate stăpâni nici pornirile inimii. 

Unamonu dădea din cap cu gravitatea cuvenită şi chibzuia 
mereu cum ar putea întreba ce s-a făcut cu Isit? Preotul 
însă îi spuse singur cât de indignaţi sunt toţi slujitori zeilor 


din pricina purtării noului faraon. Nu s-a mai pomenit de 
când lumea ca un domn al celor două ţări să se arate cu 
ibovnica de mână chiar la ospăţul încoronării. Să aibă femei 
câte îi doreşte inima, dar să le păstreze în Pahimtu cum e 
obiceiul, pentru potolirea trupului. Ş-apoi cum a plecat de 
la masă cu Tantnuit, lăsând de ruşine pe mai-marii țarii, ca 
să se culce degrabă cu ea! 

— E cu totul robit femeilor, gemu bătrânul iar îndurerat. 

Atunci Unamonu zise cu glas care parcă voia să pipăie: 

— Dar barem aşa Dadefra a scăpat din mrejele vrăjitoarei? 

Preotul zâmbi îngăduitor: 

— Crezi c-a scăpat? Nu cunoşti pe Dadefra, tinere. N-a 
scăpat şi nici nu poate scăpa. Isit i-a pătruns în sânge ca 
otrava dulce de care nimeni nu mai vindecă pe om. De când 
a luat pe Isit în Casa Femeilor sale, Dadefra a mai schimbat 
mii de femei, după toane. Toate au trecut, Isit a rămas. 

— Dansatoarea Tantnuit e prea frumoasă, îngână 
Unamonu cu o strângere de inimă. 

— Numai trupul ei e frumos, pe când Isit are şi sufletul 
frumos! Răspunse bătrânul apăsat. 

— Isit... şopti Unamonu stins parcă i s-ar fi topit încet toate 
nădejdile. 

— Tantnuit poate fi bună pentru o noapte, dar Isit pentru 
toată viaţa! Urmă preotul. 

— Faraonul trebuie să alunge din Casa Femeilor sale pe 
Isit, zise nomarhul cu o lucire de mânie în ochii speriaţi. 

— Niciodată! După fiece femeie nouă, Dadetfra se leagă 
mai mult de Isit! 

Unamonu îngălbeni. Se uita la marele preot ca şi când i-ar 
fi cerut îndurare. Bâlbâi apoi îngrozit: 

— Trebuie s-o alunge! 

— Trebuie? Făcu atunci bătrânul zâmbind puţin 
batjocoritor. Afla dar că adineaori am văzut în grădina 
palatului, pe Dadefra, în chioşcul de sicomor, împreună cu 
Isit. El o ţinea pe genunchi şi o săruta, iar ea de-abia 
răspundea la mângâierile lui... 


Preotul nici nu observa cum se clatină din picioare 
Unamonu, parcă i-ar fi venit ameţeală. Continuă să-i 
povestească întâmplări din căsnicia faraonului, să 
compătimească apoi pe regina care n-a avut norocul să fi 
născut barem vreun copil, să laude în sfârşit pe Kafra şi să 
regrete că răposatul faraon n-a lăsat moştenitor pe Kafra, 
spre binele şi mărirea ţării. 

Unamonu nu mai auzea nimic, ca şi când ar fi mâncat din 
carnea spurcată a peştelui oxirinx care a înghiţit bărbăţia 
binefăcătorului Osiris. De-abia seara îşi veni în fire, zicându- 
şi că marele preot e un zevzec care torăie verzi şi uscate, şi 
că Isit, orice-ar fi, nu mai poate rămânea în Casa Femeilor 
lui Dadefra. 

Marea Femeie a Faraonului pofti la o petrecere, în casele 
ei pe toate femeile nomarhilor. Neferura se găti de 
dimineaţă până după amiază, îşi puse toate podoabele. Voia 
să fie iar cea mai frumoasă, cum îşi zicea că a fost şi la 
ospăţul încoronării. Se întoarse de-acolo la Unamonu 
strălucitoare de fericire: 

— Am fost fermecătoare, iubitule! Am petrecut minunat! 
Toată lumea m-a admirat. Câteva femei de-ale faraonului au 
chemat pe loc sclavele să-mi vadă rochia, să le facă şi lor 
rochii la fel... 

Unamonu o aşteptase înfrigurat. Spera să afle ceva despre 
Isit. Neferura îi povesti amănunţit cum a cunoscut pe toate 
cele optzeci şi opt de femei ale lui Dadefra, silindu-se să-şi 
amintească numele lor şi mai cu seamă rochiile şi 
podoabele fiecăreia. Regina nu-i prea plăcuse; o găsise într- 
adevăr prea rece şi tristă. Bărbatul, nerăbdător, întrebă: 

— Dar sit? A izgonit-o faraonul? 

Neferura îi aruncă doar o privire dispreţuitoare, ca şi când 
întrebarea nici n-ar merita răspuns. Mai vorbi un răstimp 
despre sandalele reginei şi pe urmă trecu la Isit. Unamonu 
suspină. 

— Mai toată vremea numai cu mine a stat Isit! Zise femeia 
cu mândrie. Nu-ţi spuneam eu la ospăț că se uită mereu la 


mine? Chiar aşa a fost. Mi-a mărturisit Isit că eu am fost cea 
mai frumoasă! 

Unamonu tremura. Inima îl îndemna să-i pună deodată mii 
de întrebări, îi era frică să nu-i ghicească taina Neferura. 
Tăcea şi-i sorbea cuvintele. 

— M-a întrebat şi de tine - urmă Neferura, strângând 
buzele cam ironic. Parcă-i era ruşine să vorbească despre 
un biet nomarh. Ai avut noroc că i-am plăcut eu mult de tot! 
Ca să mă măgulească pe mine, m-a întrebat mai de multe 
ori şi despre tine. Vezi, ce înseamnă să ai o femeie isteaţa şi 
frumoasa cum sunt eu? Şi cât de puţin m-ai prețuit tu până 
acuma! N-ai merita să fac atâtea sacrificii pentru tine, 
Unamonu! 

Bărbatul murmură cu o pizmă ce i se vedea pe faţă: 

— Fericită eşti tu, Neferura! 

— Sunt cum mi se cuvine să fiu! Zise femeia privindu-l de 
sus. Îmi pare însă rău că nu rămânem aici! 

— Până la înmormântarea lui Kufu trebuie să stăm... 

— Eu vorbeam să rămânem aici totdeauna - făcu 
Neferura. Păcat că nu se poate. Isit m-a întrebat de ce nu 
venim în Nu-Ptah, că doar tu eşti prietenul faraonului. Nu 
ştia frumoasa că soarta te-a osândit să trăieşti în Abotu. Se 
îmbiase chiar să vorbească faraonului să ne aducă la curte, 
să-ţi dobândească vreo dregătorie potrivită. 

— S-a îmbiat Isit? Întrebă Unamonu cu o izbucnire de 
bucurie care se înecă însă repede în amărăciune. Adăugă 
trist: Adevărat, nimeni în lume, nici chiar faraonul, nu mă 
poate smulge din marele templu al Celui Bun. Numai 
moartea. 

— l-am spus şi totuşi ea a mai stăruit, zise femeia. Mă 
iubeşte mult de tot, nici nu-ţi poţi închipui cât mă iubeşte. E 
o fiinţă nespus de drăgălaşă. Nu mă mir că Dadefra îi zice 
„stăpâna gingăşiei” şi o ţine ca ochii din cap! 

— Lumea spunea că are s-o alunge - oftă Unamonu, fără 
speranţă. 


— Mai curând va alunga faraonul pe toţi preoţii şi mai- 
marii ţării decât să se despartă de Isit! Răspunse Neferura 
cu o siguranţă ce nu mai îngăduia nici o îndoială. 

Unamonu era zdrobit. Visul, pe care şi-l făurise dintr-o 
vorbă auzită întâmplător, care înflorise în sufletul lui ca o 
lume aievea, se destrăma. În inimă însă îi rămase dorul 
după sit ca un cărbune aprins. Rătăcea pe ulițele murdare, 
printre oameni urâţi şi gălăgioşi, îmbrăcaţi în zdrenţe, prin 
alelele grădinilor palatului, grăbit şi speriat parc-ar fi 
căutat ceva pierdut pentru totdeauna. Apoi, din senin, a 
doua zi întrebă pe Neferura: 

— Cum i-e glasul? 

— Glasul reginei? Se miră femeia neînţelegând îndată. 

— Nu... şovăi Unamonu. Nu al reginei... 

— Vorbeşti de Isit - râse Neferura. Cald şi dulce parcă te 
mângâie. 

Mai trecu o zi până ce Unamonu întrebă iar: 

— Era veselă? 

— Isit e veselia întrupată, îl lamuri Neferura. Dar inima ei 
oftează des. Aşa e inima, niciodată nu se mulţumeşte cu ce 
are. 

— Poate că nu-l iubeşte pe Dadefra? Îndrăzni Unamonu. 

— Care femeie n-ar iubi un rege? 

Unamonu nu mai avea odihnă. Zile întregi pândea 
primprejurul porţilor grele ce despărţeau Casa Femeilor 
regale de atingere cu lumea bărbătească. Nădăjduia s-o 
zărească. 1 s-ar fi astâmpărat inima întâlnindu-i barem o 
privire. Încercă să intre în vorbă cu paznicii scopiţi, care 
însă, de frica morţii, îl izgoniră ca pe un sclav pribeag. 

În sfârşit sosi ziua înmormântării răposatului Kufu. Ca 
nomarh al oraşului sfânt unde a înviat din morţi blândul zeu 
Osiris, Unamonu avu rol de frunte în desfăşurarea 
ceremoniei şi îndeosebi la ritul deschiderii gurii. Se încurcă 
totuşi în litaniile pe care le ştia bine de mic copil. Ochii lui 
descoperiseră pe Isit printre celelalte femei regale. În tot 
timpul slujbei săvârşite în templul nou ce se ridicase lângă 


Casa Veşniciei lui Kufu, nu se mai gândea decât să-i audă 
glasul, chiar de-ar fi să-şi piarză pe urmă fericirea sufletului 
în viaţa de dincolo. Se bucură când mumia faraonului 
dispăru în pântecele piramidei uriaşe. 

Mii de vaci şi mai multe pasări fură jertfite spre a dobândi, 
pentru sufletul mortului, mila Celui ce iubeşte dreptatea. 
Mii de mii de oameni înconjurau Casa Veşniciei care părea 
un munte de lespezi lucitoare. Ospăţul pomenilor mulţumi 
toată lumea. Fumul sacrificiilor acoperea câmpia întreagă, 
ca un nour albastru, şi cobora până peste apele Nilului 
sfânt. Mii de preoţi mari şi mici împărțeau bucăţi de carne 
sfinţită norodului lihnit de foame şi totuşi certăreţ. 

Faraonul oferea, chiar cu mâinile sale sfinte, bucăţile cele 
mai bune din vaca cea mai grasă fruntaşilor ţării, începând 
cu Marea Femeie Regală, urmând cu prinții, fraţii săi, cu 
femeile casei sale. Unamonu, ca mare stăpân peste marele 
templu al marelui Osiris, dădea mână de ajutor faraonului. 
Acuma era fericit. Putea vedea de aproape pe Isit, care a 
stat toată vremea acolo, lângă Dadefra şi lângă el. Uneori 
mantia lui albă atingea haina ei albastră şi fină ca pânza de 
păianjen. S-au privit întâi lung, citind fiecare în ochii 
celuilalt bucuria inimilor ce s-au regăsit după despărţiri de 
milioane de ani. Feţele lor erau luminate de sclipirea ochilor 
care se mângâiau. Apoi faraonul a întrerupt farmecul cu o 
întrebare. Isit răspunse şi Unamonu îi auzi doar glasul, fără 
a înţelege cuvintele. Fericirea îl ameţea, îşi dădea seama ca 
de s-ar mai uita la ea, nu-şi va putea stăpâni patima şi o va 
îmbrăţişa în faţa lumii întregi. Nu mai cuteză un răstimp să 
întoarcă ochii spre dânsa. Simţea însă mereu privirea ei pe 
obrajii lui, pe pieptul lui, pe mâinile lui care tremurau 
ciopârţind un şold rumen de vacă sacrificată. Apoi însetat 
după inima ei, ridică iar pleoapele, îi întâlni zâmbetul 
fierbinte. O văzu cum ţinea în mână o felie de friptură din 
care de abia gustase. Văzu bine chiar locul de unde au 
muşcat dinţii ei mici, albi. 


Mâinile faraonului erau unsuroase de carnea ce o dăruia, 
în semn de prietenie, fruntaşilor dintre fruntaşi. Unamonu 
tăia bucăţile cu dibăcie, deşi cuțitul îi juca în mâna. Deodată 
însă, tocmai când se uita pierdut la Isit, îl deşteptă o durere 
ascuţită în arătătorul stângii. Tăişul cuţitului îi pătrunsese 
până la os. Scoase un țipăt scurt, înăbuşit. Sângele ţâşnea 
din rană. Dadefra se întoarse spre el, văzu şi surâse. Isit, 
speriată, se repezi întrebând: 

— Te-ai tăiat rău? 

— M-am zgâriat puţin - bolborosi Unamonu cu ochii în 
ochii ei. 

— Totuşi, să te leg! Adaugă Isit aruncând o privire 
rugătoare faraonului. 

— Leagă-l! Porunci Dadefra. 

Unamonu zâmbea uluit. Nu-l durea nimic şi se uita doar la 
Isit, care, având felia de carne în mână, nu ştia ce să facă. Îi 
veni el în ajutor. Cu acelaşi cuţit tăie o fâşie din mantia-i 
albă şi o întinse frumoasei Isit. Ea o luă, dar rămase tot atât 
de încurcată. Atunci Unamonu puse cuțitul pe altarul de 
piatră şi apucă lacom carnea din mână ei. Isit râse. Râsul ei 
era ca o picurare de grăunţe de argint. Legându-l, îi şopti: 

— Te doare? 

— Nu! Răspunse Unamonu tainic. 

Atingerea degetelor ei calde îi dădea fiori de beţie. îi 
simţea respiraţia uşoară pe mâna murdară de grăsimi şi 
roşită de sânge. Suflarea ei era ca umbra sicomorului în 
arşiţa verii. Cum stătea puţin aplecată peste braţul lui, îi 
vedea umerii plini şi, sub rochia ce-i dezvelea gâtul, 
rotunjimea sânilor. În nări sorbea mirosul trupului ei mai 
ameţitor şi mai dulce ca toate parfumurile înti. 

— Cum te cheamă? Îl întrebă pe urmă Isit, îndreptându-se, 
privindu-l în adâncul ochilor, în vreme ce degetele ei 
pipăiau uşor mână lui înfăşurată. 

— Unamonu din Abotu - zise dânsul domol şi înfricoşat de 
bătăile inimii sale. 


— Unamonu! Repetă ea cu glas visător, parcă dincolo de 
sunetul cuvântului ar fi simţit adierea unei amintiri. Isit se 
retrase apoi la locul ei şi rămase gânditoare, cu buzele 
repetând mereu, fără glas, numele lui. Unamonu îşi privea 
mâna stângă pe care o mângâiaseră degetele ei, îngrijorat 
numai să nu-i dispară urmele. Apoi văzu felia de carne în 
mâna dreaptă, văzu urmele dinţilor ei. Muşcă brusc în 
acelaşi loc, cu o lăcomie sălbatecă, încercând aşa să-şi 
mulcomească pofta inimii. Isit îl zări. În ochii ei ca cerul 
lucea soarele bucuriei. 

Peste câteva zile avea să plece acasă, cu Neferura la 
Abotu. Se îngrozea. Toţi cei patruzeci şi doi de nomarhi îşi 
luară rămas bun de la faraonul Dadefra, sărutând de şapte 
ori pământul. Faraonul le porunci să înceapă degrabă 
numărătoarea vitelor. 

Unamonu nădăjduise să mai vadă pe sit. Trebui să 
pornească pe Nil în sus cu nădejdea sfărâmată. Începuse 
vântul de miazăzi parcă ar fi vrut să oprească corabia care 
îndepărta pe Unamonu de dragostea inimii lui. Pe cât era 
corabia de încărcată cu daruri de-ale faraonului pentru 
marele templu al lui Osiris, pe atât de împovărat de dureri 
era sufletului nomarhului. Treizeci şi trei de perechi de 
lopeţi sfârticau apele râului sfânt vâltorite de mânia 
vântului fierbinte. Unamonu şedea afară, în arşiţă, pe scaun 
înalt, cu faţa spre oraşul în care rămânea Isit. Nemişcat, 
înfăşurat îi mantia albă, cu mitra albă în cap, părea un 
Osiris fără barbă sfântă. Privirea lui cerceta chinuită 
orizontul, deşi era mult de când templele, palatele, 
grădinile pieriseră ca închipuirile unui vis frumos care se 
spulberă când deschizi ochii. Două sclave negre se sileau 
să-l apere de suliţele soarelui, făcându-i mereu vânt cu nişte 
apărătoare uriaşe de papirus. 

Cobori noaptea şi Unamonu rămase singur, în acelaşi loc, 
pe acelaşi scaun. Zadarnic îl chema Neferura în chioşcul 
unde li se pregătise pat moale şi masă bogată. Singurătatea 
îl ispitea. Tăcerea o măsura plescăitul regulat al lopeţiloi 


precum sclipirile stelelor pipăiau puterile întunerecului. În 
urechile lui răsuna din ce în ce mai limpede glasul ei până 
ce auzi, repetate de mii de ori, cuvintele pe care i spusese 
ea. Acuma cuvintele acelea parcă aveau înţelesuri multiple, 
în ele parcă s-ar fi topit toată iubirea lor. Mâna stângă îi era 
legată de aceeaşi fâşie pe care i-o potrivise acum şapte zile. 
Târziu, privind oglinda apei cu licăriri misterioase îi apăru 
din valuri însăşi Isit, albă, zâmbitoare. Se apropia cu 
legănări de şolduri şi cu o strălucire pătimaşe în ochii ca 
două stele. 1 se părea mai ademenitoare decât zeiţa Isis, 
cea ocrotitoare a iubirilor şi a tainelor. Unamonu întinse 
braţele, însetat. Chipul dispăru ca o vedenie înşelătoare. 

Acasă, tristeţea i se încuiba în suflet ca frigurile cele rele 
în oase. Neferura credea că e bolnav şi rugă pe marele 
rekh-akhet, care cunoştea toate leacurile, sa redea lui 
Unamonu sănătatea şi veselia. Nomarhul află şi fu cuprins 
de bănuieli: poate că într-adevăr Isit l-a fermecat cu vreo 
vraja, precum a fermecat şi pe Dadefra? Îşi aminti cum a 
mâncat carnea din care muşcase ea. Alergă în sanctuarul 
templului, mormăi acolo toate formulele mântuitoare de 
farmece, înghiţi din toate zămurile sfinţite câte o gură. Dar 
noaptea următoare Isit îl dojeni în vis: „Aşa mă iubeşti?” şi 
Unamonu avu remuşcări şi plânse în taină că şi-a pângărit 
iubirea. 

Pe urmă îşi atârnă speranţele de marea sărbătoare a 
bunului Osiris. Noul faraon are să vie la Abotu cu toată 
curtea, după obiceiul din strămoşi. Va veni şi Isit. Cu cât se 
apropia luna Choiak, cu atât Unamonu se înviora. Dadefra 
sosi fără femei. Nomarhul cunoscu atunci toate sfâşierile 
deznădejdii, precum Neferura gustă toate mulţumirile 
bucuriei. Era unica femeie de neam mare. Faraonul îi vorbi 
numai ei ca unei surori de sânge; la ceremonia marelui 
mister înfăţişă pe zeiţa Isis. Mai avea o singură dorinţă: s-o 
îndrăgească Dadefra şi s-o ia în Casa Femeilor sale pentru 
totdeauna. 


Acelaşi mare preot care îi vorbise lui Unamonu despre sit, 
în curtea templului osirian din Nu-Ptah, îi povesti acum 
frământările cele mai noi din casa faraonului. Regina s-a 
săturat de umilinţe. „Dacă merge şi Isit la Abotu, eu rămân 
acasă!” i-a zis în faţă faraonului, îndemnată în ascuns către 
vrednicul Kafra. Faraonul s-a mâniat şi era să vie într- 
adevăr numai cu sit şi celelalte femei, iar pe Aia s-o lase 
acasă. Ar fi fost o ruşine fără seamăn. În ultima zi, spre 
fericirea celor două ţări, Dadefra a ascultat rugăciunile 
marilor preoţi şi n-a mai adus pe Isit, dar nici pe regină. 

Unamonu ascultă povestirea preotului până la capăt, apoi 
îi întoarse spatele fără o vorbă, încât bătrânul se înfurie şi-i 
strigă în gura mare: 

— Necuviinciosule! 

Înainte de a pleca înapoi, Kafra, care însoţise pe rege la 
marea sărbătoare, luă deoparte pe Unamonu să schimbe cu 
el câteva cuvinte în patru ochi. Nomarhul spera iar în vreo 
taină care i-ar putea hărăzi pe Isit. Kafra însă îl ispiti mai 
mult din ochi parc-ar fi vrut să-i citească în suflet ceva. 
Unamonu avu o nouă dezamăgire. Kafra îl întrebă despre 
revărsarea Nilului, despre retragerea apelor, despre 
culesul viilor... Nici măcar nu pomeni de Isit. 

Acum Unamonu se găsea fără nici un sprijin. Doar vreo 
minune l-ar mai putea apropia de Isit. Începură îndoielile. 
Poate că ea nici nu se mai gândeşte la dânsul. A răstălmăcit 
el nişte cuvinte nevinovate ale ei şi a ajuns să-şi închipuie că 
marea favorită a faraonului ar fi în stare să se coboare până 
la el. Suferă din pricina prostiei lui. Îşi aduse aminte cum i-a 
spus Neferura că Isit a întrebat-o despre el şi totuşi la 
înmormântarea lui Kufu a rămas pe gânduri, când i-a spus 
numele, parcă nu l-ar fi auzit niciodată. 

Hotări să şi-o smulgă din inimă, îşi zise că trupul lui 
pofteşte cu patimă bolnavă trupul alesei faraonului, ca să 
găsească plăcerea trecătoare pe care nu i-o mai poate dărui 
sora şi soţia sa Neferura. Plăcerea aceasta uşoară însă 
poate s-o caute la alte femei. Tatăl său Senusret, 


pregatindu-pentru marea preoţie, îl învățase să 
dispreţuiască poftele trupeşti şi să nu vază în femeie decât 
mijlocul de-a avea urmaşi care să-i păstreze neamul. De 
aceea nici n-a cunoscut altă femeie afară de Neferura. 

Începu să caute femei. Când aduse în casă pe cea dintâi 
Neferura îngălbeni. Se lăudase către prietene că Unamonu 
ar muri mai bine decât să o împartă pe ea cu alte muieri. 
Era singurul nomarh care nici nu avea Pahimtu. Ce nevoie 
de Casa Femeilor, când nu dorea nici o femeie? Îl ocări, 
plânse, leşină, Unamonu parcă era de piatră. Porunci 
îngrijitorului caselor să-i pregătească degrabă un Pahimtu. 
Femei cea noua era frumoasă şi foarte tânără; o alesese 
pentru asemănarea ei cu sit. Era fata unui preot mărunt al 
marelui templu. Toată familia se bucură şi slăvi pe buna Isis 
că a trimis odraslei lor un noroc aşa de mare. Peste şapte 
zile Unamonu se satură de trupul ei. O păstră însă în 
Pahimtu şi o copleşi cu daruri. 

Puse pe păstorul tainelor să-i găsească alta. I se mai aduse 
o fecioara, mai drăguţa, mai fragedă. 

Când avu şapte femei în Pahimtu, lui Unamonu îi trecu 
prin minte ca mulţumirea plăcerii trupeşti nu astâmpără 
focu inimii. Nu se dădu bătut. Voia să ucidă în sufletul său 
pe Isit cu orice preţ. Trebuia să nimerească o femeie care s- 
o înlocuiască barem. Pe care o poftea, o lua. Nici nu le mai 
aducea în Casa femeilor. Îşi împlinea pofta unde se 
întâmpla. Nu mai alegea. Între sclavă şi stăpână nu e 
deosebire. E aceeaşi femeie. 

Totuşi cu cât schimba mai multe, cu atât golul din inima 
creştea. Isit îl urmărea pretutindeni, ziua şi noaptea. Apoi 
într-o bună zi, pe neaşteptate, porni spre Nu-Ptah cu o 
barcă uşoară şi iute ca săgeata de argint. Se duse la 
Dadefra şi-i ceru voie sa dea numele „Bunătatea Faraonului 
Dadefra, fiul lui Kufu” unui canal mare ce plănuise. 
Faraonul primi bucuros. Unamonu însă n-avu nici o bucurie. 
Nu izbutise să zărească pe Isit. Ba mai află că Faraonul, 
spre a o feri de mânia reginei Aia, a clădit un palat nou, în 


mijlocul unei grădini minunate, înadins pentru Isit. Acolo nu 
poate pătrunde nimeni afară de Dadetra. 

Şase ani se chinui Unamonu, nomarhul din Abotu. Se 
ducea din când în când la Nu-Ptah, se apropia de palatul 
alb, aşteptând minunea. S-a împrietenit cu marele scrib 
Tetunu, purtătorul peceţii regale şi paznicul tainelor 
faraonului. Îi aducea daruri scumpe şi, prin cuvinte 
meşteşugite, îi smulgea veşti despre Isit, căci Tetunu o 
vedea uneori. Află că Isit, din veselă şi zburdalnică ce era, s- 
a făcut gânditoare şi mohorâtă parcă inima ei ar fi roasă de 
o durere ascunsă. Unamonu se mângâia. Isit îl doreşte. Isit 
din pricina lui e întristată. 

Neferura îşi recâştigase mulţumirea de când Unamonu 
renunţase la celelalte femei, deşi le mai ţinea în Pahimtu. Îi 
cerea însă, de câte ori pleca la Nu-Ptah, s-o ia şi pe dânsa. 

În cele din urmă îi împlini dorinţa socotind că, prin 
Neferura, va ajunge la Isit. Marele scrib îl sfătui sa se 
potolească. N-ar fi bine să se amestece în cearta din familia 
faraonului. Dacă s-ar duce Neferura la regina Aia, s-ar 
putea supăra faraonul; dacă ar pătrunde la Isit, s-ar mânia 
regina şi toţi prietenii ei, în cap cu viteazul Kafra. Cei mici 
să nu se bage în neînțelegerile celor puternici. Unamonu 
stărui, îşi plăsmuise prea multe speranţe. Neferura trebuie 
sa vorbească cu Isit. Puţin îi pasă de supărările reginei. El 
numai pe Dadefra vrea să-l slujească. Faraonul e stăpânul 
lui. Tetunu se înduplecă. Dadefra, prin mijlocirea lui, 
îngădui bucuros soţiei nomarhului din Abotu să cerceteze 
pe Isit în casa iubirii regale. 

Neferura se minună de bogăţiile ce le văzu acolo, dar şi 
mai mult de primirea ce i-o făcu Isit. Parc-ar fi fost surori, 
aşa o îmbrăţişă şi o cinsti. Era drăgălaşa ca şi acum şase 
ani, dar în ochii albaştri plângea o taină chinuitoare. 
Vorbiră despre multe nimicuri şi mai ales despre 
solemnităţile de odinioară care le-au prilejuit putinţa sa se 
cunoască şi să se împrietenească. 


— Unamonu ce face? Întrebă apoi deodată Isit cu glasul 
mai dulce. 

Neferura îi povesti cum s-a schimbat Unamonu, parcă ar fi 
mereu bolnav. Isit avu o tresărire. Ochii i se umplură de 
lacrimi. 

„Atât de mult mă iubeşte că o înduioşează chiar suferinţa 
soţului meu!” se gândi Neferura, măgulită. 

Isit nu se plângea de singurătate. Avea mii de sclave şi 
faraonul îi ghicea toate dorinţele şi i le împlinea cu bucurie. 

— Mă iubeşte prea mult faraonul, zise Isit cu un suspin. 
Din pricina mea nu poate iubi pe sora sa regală. Eu nu sunt 
vinovată cu nimic! Sunt o biată femeie. De câte ori nu l-am 
rugat în genunchi să se întoarcă la Aia, iar pe mine să mă 
lase în voia soartei! Nu-i cer nici măcar să mă păstreze în 
Casa Femeilor sale. Degeaba! Mai curând zice c-ar da foc 
tuturor oraşelor din cele două ţări, decât să mă piardă pe 
mine. 

Până ajunseră acasă, Neferura trebui să-i povestească 
totul lui Unamonu, de zeci de ori, vorbă cu vorbă. 
Ascultând-o sufletul i se lumină. De-acuma era sigur că Isit 
înfăţişează însăşi taina fiinţei lui. Fără ea, viaţa lui nu putea 
avea înţeles, nici aici, nici în alta lume. În ochii ei e 
strălucirea luminii lui Osiris. Numai unindu-se cu ea, s-ar 
topi în sânul marelui zeu. Isit e talismanul nemuririi lui, 
precum el e chezăşia eternității pentru ea. 

De-abia amândoi, împreună, alcătuiesc un suflet divin 
vrednic să contemple veşnicia. Iubirea lor e iubirea în 
Osiris, fericirea fericirilor şi taina tainelor. 

Trebuie sa smulg cu orice preţ pe Isit din temniţa iubirii 
faraonului! Îşi zise Unamonu. 

Se închise în odaia vrăjilor care se afla în dosul 
sanctuarului. Era hotărât să încerce puterea unui hekau 
despre care însemnările sfinte spuneau doar atâta: 
„Dărâmă ţările şi coroanele!” Nimeni nu îndrăznea să 
dezlănţuie vraja aceasta, căci cerea moartea vrăjitorului 
însuşi. Unamonu îndrăzni. Fără Isit, viaţa lui nu mai merita 


frica morţii. 'Topi zece tabonu de aur curat, îl amestecă cu 
şapte picături din sângele său şi făcu o statuetă 
întruchipând pe Isit. Apoi o ascunse într-un palat miniatură, 
asemănător casei albe în care trăia marea favorită. 
Şaptezeci de zile în şir, de câte şapte ori pe zi scotea chipul 
ei de aur din închipuirea de palat, mormăind de câte şapte 
ori cuvinte vechi pe care nici el nu le înţelegea. La sfârşit 
sfărâma palatul cu un ciocan de argint, iar statueta o topi 
din nou şi o prefăcu într-un lănţişor pe care şi-l atârnă după 
gât, ca să-l poarte până la împlinirea vrăjii. 

A doua zi sosi în Abotu o veste grozavă: a murit regina Aia. 
Unamonu îşi frecă mâinile în ascuns: 

— Iată puterea neîncercatului hekau! 

Porunci să-i pregătească marea corabie cu trei pânze şi 
porni îndată spre Nu-Ptah. Înainte de a se arăta în zare 
oraşul Mes-Ra, întâlni un şir lung de vase iuți, venind 
tocmai dinspre miază-noapte. Steagul lui Kafra fâlfâia pe 
toate corăbiile. Unamonu nu pricepea: cum pleacă tocmai 
Kafra de la înmormântarea reginei Aia? Totuşi voia să-şi 
continue calea. I se făcură semne să oprească. Fu chemat 
pe vasul lui Kafra. Îi vorbi însuşi principele: 

— Faraonul a otrăvit pe Aia, Marea Femeie Regala, sora lui 
şi a mea, ca să ridice pe tron, în locul ei, pe Isit, aleasa 
inimii sale. Viaţa mea şi a tuturor odraslelor marelui Kufu se 
află în primejdie mare. Dadefra vrea să ucidă pe toţi cei din 
neamul faraonilor, să dăruiască amândouă ţările copiilor săi 
cu Isit. Marii preoţi din Nu-Ptah s-au cutremurat de atâta 
nelegiuire şi m-au îndemnat pe mine să mântuiesc ţările lui 
Amon de stăpânul stăpânit de o sclavă fără minte. lată de ce 
am plecat. Şi te întreb, Unamonu, ca să răspunzi îndată, 
mergi cu mine ori cu nelegiuirea? 

— Merg cu tine! Zise Unamonu fără şovăire. 

— Te-am crezut duşmanul nostru - urmă Kafra, mulţumit. 
Soţia ta a fost o dată la Isit, în casa iubirii regale. Acuma 
vom ucide pe Dadefra şi vom restabili domnia dreptăţii! 


Unamonu strălucea de bucurie. Se împlinea puterea vrăjii 
descătuşate. Dacă va muri Dadefra, Isit va fi scăpată şi va fi 
a lui. 

— "Toţi nomarhii ţării de miază-zi sunt de mult de partea 
noastră, adaogă Kafra. Tu singur ai tăcut. Acuma ne ducem 
la vest, să adunăm oştire multă, să ne gătim de lupta. Până 
în şaptezeci de zile trebuie să izbândim! 

Un an şi jumătate se zvârcoli războiul până ce, într-o 
ciocnire cruntă, aproape de Mes-Ra, oştile faraonului fură 
zdrobite şi împrăştiate. Dadefra însă fugi la Nu-Ptah să 
strângă în grabă oaste nouă. 

Kafra, înainta falnic spre miazănoapte, doborând în 
trecere templele ridicate de Dadefra. Odată cu moartea 
regelui nelegiuit, voia să piară toate urmele trecerii prin 
lumea aceasta. În faţa oraşului Nu-Ptah, dădu peste oştirile 
noi ale faraonului. Se încinse o bătălie mai crâncenă; 
începută îndată după răsăritul soarelui, ţinu o jumătate de 
zi. Dadefra cu oastea sfărâmată, fu pus pe fugă, încât nu se 
mai putu opri până în spatele piramidei sale neisprăvite 
unde avea să învingă sau să moară. 

Unamonu adusese lui Kafra cei mai buni ostaşi şi cele mai 
multe bogății. De aceea era mâna dreaptă şi sfetnicul cel 
mai ascultat al principelui. Înverşunarea pentru zdrobirea 
cât mai grabnică a lui Dadefra, Unamonu o întreținea. 
Întârzierile îi frigeau inima. 1 se păru lung sorocul de 
şaptezeci de zile; soarta n-a îngăduit biruinţa cea mare nici 
după ce au trecut de două ori şapte luni. Nerăbdarea lui 
sporea cu cât se apropia de oraşul Nu-Ptah. Îl cuprindeau 
clipe de groază: dacă în vălmăşagul războinic ar fi omorâtă 
şi Isit? Îi era frică alteori să n-o fi luat cu el Dadefra, să cadă 
în mâinile ostaşilor însetaţi de măcel. Bucuria fiecărei 
victorii îi era amărâtă: oare n-o fi şi ea printre cadavrele pe 
care le batjocoreau învingătorii răzbunători? Descosea 
furios pe toţi prizonierii: „Unde-i Faraonul? Dar Isit?” 
Oamenii tremurau, bâlbâiau, nu ştiau nimic, îşi aşteptau 


moartea cu torturi grele. Unamonu îi ucidea, crezând ca 
sângele lor va astâmpăra setea inimii lui chinuite. 

Iscoade veniră cu vestea ca Dadetra a pus să ardă mumia 
reginei Aia şi a-i risipi în vânt cenuşa. Kafra răcni: 

— 'Tot astfel va pieri Isit! 

Unamonu auzi şi înmărmuri. Atunci străduinţele şi 
nădejdile lui trebuie să se prăbuşească. Aşteptă să se mai 
mulcomească mânia lui Kafra şi apoi îi ceru să-i dăruiască 
pe Isit. 

— Sufletul meu are nevoie de Isit! Stărui Unamonu. 

Kafra văzu o înflăcărare ciudată în ochii lui. Înţelese că 
nomarhul are de gând să-şi împlinească o răzbunare mare. 
I-o făgădui. Grosul oastei ocoli oraşul faraonilor, 
îndreptându-se pe urmele lui Dadefra. Unamonu îşi opri o 
ceată bună de soldaţi: 

— Mergem să găsim pe sit! 

— Dacă cumva n-a luat-o Dadefra! Răspunse Kafra, 
despărţindu-se. 

Unamonu simţi un ac în inimă. Intră în oraş. Întâlni un 
preot. 

— Isit! Unde-i Isit! Strigă Unamonu. 

— Faraonul n-a mai avut vreme s-o ia... Isit a rămas în casa 
iubirii! Zise preotul, ploconindu-se până la pământ. 

Uliţele erau pustii. Oamenii înfricoşaţi se ascundeau. Ici- 
colo fugari răzleţi din oastea lui Dadefra încercau sa 
dobândească îndurare, aruncându-se cu faţa în ţărână în 
semn de supunere. Biruitorii îi măcelăreau ca pe nişte vite 
de jertfă, îşi muiau armele în sângele fierbinte. 

În sfârşit Unamonu zări zidurile albe care împrejmuiau 
casa iubirii regale, şi, printre coroanele de palmieri şi 
sicomori, terasele înflorite ale coperişului. La poarta cea 
mare era o grămădire de oameni. Poate că alte cete de 
ostaşi au sosit acolo mai de mult şi atunci Isit... 

Începu să alerge. Câţiva soldaţi tineri, agitându-şi lăncile 
cu vârful de bronz ruginit de sânge, îl întrecură. În urma lui 
paşii celorlaţi veneau greoi, amestecați cu gâfâieli obosite, 


cu vorbe murdare şi râsete grosolane. Era acuma în 
mijlocul cetei, înconjurat de trupuri goale de la brâu în sus, 
lucitoare de sudori, cu arcuri lungi pe umeri şi tolbe de 
săgeți în spinare. Încotro întorcea privirea, întâlnea numai 
oameni. 

Apoi deodată se poticni parcă cei din faţă s-ar fi izbit de un 
zid. Ceata se risipi. Unamonu se repezi înainte. Poarta cea 
mare era numai la vreo cincizeci de paşi. Câţiva ostaşi de-ai 
lui, străpunşi de săgeți, se zvârcoleau în nisip, gemând şi 
văitându-se. Un pâlc de duşmani înarmaţi dispăru pe 
poarta: care se închise cu zgomot greu de bronz. 

Unamonu alergă spre poartă, cuprins de spaimă, răcnind 
către soldaţii vrăjmaşi ce se iveau pe zidurile grădinii: 

— Daţi-mi pe Isit şi vă dăruiesc viaţa! 

— Vino să ţi-o iei! Răspunse un glas gros, batjocoritor, 
urmat de râsetele celorlalţi. 

În aceeaşi clipă Unamonu auzi şuier de săgeți împrejurul 
sau. Se opri năuc. Oamenii lui năvăliră asupra porţii, în 
vreme ce arcaşii trăgeau în cei de pe ziduri, silindu-i să se 
ascundă. Lovituri de pumni, de mânere de săbii răbufneau 
în poarta de cedru întărit cu benzi de bronz. Câteva 
topoare începură să sfârtice aşchii. Bolovani grei, aruncaţi 
dinlăuntru, întrerupeau truda celor de-afară, întărâtându-i 
în sălbătăcie. Unamonu, desperat, în mantia-i albă tivită cu 
lotuşi de aur, cu blana de panteră pe umăr, îşi frângea 
mâinile, umbla de ici-colo, zorindu-şi ostaşii să spargă 
poarta mai degrabă şi dorind totuşi să nu izbutească, de 
teama ca nu va putea scapă pe sit de furia lor. Glasuri 
aprinse se întreceau în sudălmi: 

— Isit, zdreanţă faraonului, să vie aci! Ea ne trebuie! Eu 
am s-o sugrum cu mâinile mele! Eu am să-i rad sânii cu 
sabia asta! Nu însă înainte de a-mi fi făcut eu pofta cu ea! 
Vreau să trec şi eu pe unde a trecut Faraonul! Şi eu... 

Toate cuvintele lor erau cuțite în inima lui Unamonu. Se 
amestecă printre ei, să fie barem acolo când se va prăvăli 
poarta, să alerge înainte, s-o apere pe Isit. O piatră îi zdreli 


umărul. Nu simţi durerea, într-atâta grija pentru viaţa ei îi 
stăpânea inima. 

Apoi cineva porunci oamenilor să se împartă în două: o 
parte să rămâie aici, ceilalţi să înconjoare grădina şi să 
escaladeze zidul fără apărare. 

— S-a sfârşit, îşi zise Unamonu văzând o ceată 
depărtându-se. 

Peste câtva timp auzi răcnete prelungi în grădină, departe. 
Cei din faţa porţii izbeau mai aprig. Apoi urletele din 
grădină se înteţiră, apropiindu-se parcă. Ultimii apărători 
de la poartă dispăruseră să înfrunte pe duşmanii pătrunşi 
înlăuntru. 

Unamonu zări în colţul porţii o spărtură. În vreme ce 
ostaşii loveau cu securile din ce în ce mai furioşi, Unamonu 
încercă să se strecoare în gradină. Blana de panteră îi 
alunecă, mantia de în se sfâşie, umărul drept îi era 
însângerat. Pătrunse totuşi. Se rostogoli ca un sac pe 
prundişul alb. Era fericit. Se ridică sprinten şi porni în 
goană spre clădirea alba, înaltă, cu coloane care sprijineau 
sus şapte terase transformate în grădiniţe de flori. Trepte 
de marmoră arătau intrarea străjuită de statui colosale ale 
zeiţei Hator cu cap de pisică. Unamonu părăsi cărarea 
prundită. Alerga în linie dreapta, peste pajiştea tunsă cu 
îngrijire, printre tufe de flori multicolore. Zgomotul luptei 
rămase în urmă. Se simţea biruitor. Va lua în braţe pe sit şi 
vor fugi împreună. 

Cele două rânduri de zeițe parcă-i făceau semne să se 
grăbească. Urechile ciulite de pisică se mişcau, 
încurajându-l. Unamonu începu să ţipe în culmea bucuriei: 

— Isit! Isit! Sufletul meu! lată-mă! 

În capul treptelor albe, între statuile cenuşii ale zeiţei 
voluptăţii, răsări brusc un bărbat înalt, spătos, cu pieptul 
gol, cu un şorţ roşu dinainte, ca un arcaş. Unamonu văzu o 
faţă negricioasă, aspră şi doi ochi umflaţi de ura. Întinse 
amândouă braţele, parc-ar fi vrut să spuie arcaşului că a 


venit să salveze pe Isit. Omul ridică arcul, ochind. Strigă cu 
glas în care tremura numai iubirea: 

— Isit! Isit! 

Auzi săgeata zbârnâind în aer, o clipă apoi simţi o lovitura 
în gât şi îndată o durere ascuţită. Picioarele mai alergară 
câţiva paşi, se împleticiră, corpul se răsuci cu braţele 
înălțate spre cer şi se prăvăli la pământ, pe spate. Săgeata 
înfiptă adânc în gât stătea acuma vertical şi se zbătea ca 
coada unui şarpe furios. Unamonu îşi simţea sângele 
fierbinte bolbocind în rană şi prelingându-se pe gât, când în 
dreapta, când în stânga, după cum se clătina săgeata 
vrăjmaşă. În aceeaşi vreme se gândea însă că Isit poate nici 
nu mai e aici sau că omul cu ochi de ură a ucis-oca sănu 
cadă în mâinile duşmanilor. Gândul îi ştergea durerea. Ochii 
lui vedeau foarte sus cerul aproape alb şi o ramură uscată 
de palmier, ca o mână întinsă în gol. Îi trecu prin minte să 
facă o sforţare şi să-şi smulgă săgeata din rană, să nu fie 
otrăvită. Braţele îi erau parcă pironite în pământ, nu le putu 
mişca. Doar pieptul i se încovoia într-o zvârcolire. Apoi se 
gândi fară teamă că trebuie să moară şi Isit... 

Cerul se întunecă brusc, parcă s-ar fi tras o perdea 
neagra, şi în clipa aceea gândul se stinse neisprăvit. 

Sufletul izbucni ca dintr-o încleştare purificatoare. Zborul 
se iuţea mereu prin sfere tot mai uşoare. Mişcarea se 
transforma în plutire fără ţintă, apoi în imobilitate. Materia 
informă înconjura stropul de conştiinţă ca o temniţă de 
întunerec. Pe urmă atmosfera se limpezi într-o pânză de 
lumină pe care surâdeau amintirile unei existenţe divine şi 
speranţe palide. 

O încercare de înălţare rupse echilibrul în conştiinţă. 
Formele materiei se topiră în golul nemărginirii. Spaţiul 
însuşi se stinse în conştiinţă. Doar timpul se învârtea subt 
cerul ei ca o chemare neobosită care îndurerează 
singurătatea... 

Capitolul III HAMMA. 


În golul nesfârşit, sufletul stingher pâlpâia ca o licărire de 
speranţă. 

Aşteptarea dincolo de timp era străbătută mereu de o rază 
caldă din infinit, aducătoare de îndemnuri. 

Apoi aşteptarea se subţia şi timpul parcă începea iar să 
curgă în linie dreaptă. Conştiinţa spaţiului se închega 
treptat, se îngroşa în unde tot mai dese. Planuri de materie 
se schimbau caleidoscopic, împovărând aripile sufletului şi 
născând senzaţia mişcării. 

Era o coborâre spre o ţintă nouă, nelămurită şi totuşi 
simțită ca o călăuză sigură. Sufletul parcă îşi chibzuia 
forma, în vreme ce conştiinţa se zbuciuma tot mai 
neputincioasă. 

Şi deodată conştiinţa se curmă copleşită de îmbrăţişarea 
lumii noi... 

Îi dădu numele Gungunum, în amintirea regelui viteaz, 
înţelept şi iubitor de dreptate care a stăpânit odinioară în 
Larsa şi despre care spunea deseori că ar fi fost un străbun 
de-al ei. Ea însăşi era femeia marelui nubanda Pidur Libur, 
slujitorul şi prietenul regelui Samsu-lluna, fiul şi urmaşul 
neuitatului Hammurabi, domn peste Sumer şi Akkad. Se 
numea Nim-Utumu, era vesela că a născut fecior şi aştepta 
cu nerăbdare plină de mândrie întoarcerea soţului ei din 
războiul împotriva regelui Rim-Sin, care năvălise în ţară, 
cuprinzând oraşele Uruk şi Isin, măcelărind mii şi mii de 
oameni. 

Nim-Utumu mai născuse de şase ori, dar nu avusese 
norocul să-i trăiască nici o odraslă. Tremura pentru viaţa lui 
Gungunum şi jertfea zilnic câte o vacă albă marelui zeu 
Marduk, implorându-i ocrotirea. Bătrâna Luballat, sclava 
meşteră în dădăcirea copiilor, îl scălda de câte trei ori pe zi 
în apă neîncepută, adusă din râul sfânt Buranun, mormăind 
fel de fel de descântece care alungă negreşit duhurile 
tuturor bolilor. 

Pidur Libur sosi mohorât din război. Biruiseră oastea 
duşmană în câteva bătălii, dar regele Rim-Sin izbutise să 


scape. Şi până ce nu va fi jupuit de viu Rim-Sin, se ştia că n- 
are să fie pace şi linişte la hotare. Supărarea însă îi trecu în 
clipa când Nim-Utumu îi înfăţişă copilaşul de două luni 
voinic şi sănătos. Îl strânse la piept, făgădui jertfe bogate 
zeilor şi porunci lui Ululai, feciorul bătrânei Luballat, să fie 
câinele lui Gungunum. 

Aşa crescu Gungunum nedespărţit de Ululai. Când împlini 
Gungunum cinci ani, Ululai împlinea douăzeci. 

Acuma hoinăreau împreuna pe ulițele şi prin grădinile 
falnicului oraş Babilu. Se duceau deseori pe țărmurile zidite 
ale râului sfânt Buranun care spinteca în două oraşul 
ocrotit de marele Marduk, zeul zeilor. Acolo mai ales, 
privind bărcile nenumărate ce mişunau pe valurile 
nămoloase, Ululai îi povestea câte grozăvii din războaiele 
regilor din Babilu cu vecinii neastâmpăraţi şi hrăpăreţi. Lui 
Gungunum nu prea îi plăceau, dar asculta cuminte pentru 
că iubea mult pe Ululai, deşi Ululai îl bătea în ascuns, fiind o 
fire sângeroasă ca toţi oamenii din Assur. Şi Ululai din Assur 
era. Ajunses în Babilu când fusese numai de trei ani, cu 
maică-sa, Luballat, pe care o luase prizonieră de război un 
ostaş de-a regelui Hammurabi şi o vânduse pe un preţ de 
nimic, deoarece avea copil mic, părinţilor lui Nim-Utumu, 
care apoi a adus-o în zestre lui Pidur Libur. 

Mai ales despre războiul cu kasiţii ştia multe Ululai. 
Povestise de atâtea ori încât Gungunum cunoştea cum a 
pornit regele Samsu-lluna împotriva lor, cum i-a înfrânt, 
dincolo de oraşul Kuta, că şapte mii au căzut în luptă şi 
nouă mii în prinsoare împreuna cu regele Ulamburiaş, iar 
ceilalţi, încercând să fugă, s-au înecat cu miile în apele 
râului Idigna ca şoarecii. Plăcerea cea mare pentru Ululai 
era răzbunarea lui Samsu-lluna asupra duşmanilor ajunşi în 
mâinile lui. Îi luceau ochii ca ai tigrului, faţa i se strâmba şi 
nările i se umflau parc-ar fi mirosit sânge proaspăt, când 
spunea cu glas răguşit, cum Samsu-lluna, după ce şi-a 
îngropat morţii, a pus să jupoaie de vii o mie de prizonieri, 
iar pe ceilalţi i-a tras în ţeapă şi a făcut din ei gard de 


spaimă la graniţă lăsându-i acolo să-i mănânce ciorile şi să 
fie de învăţătura celor ce ar mai îndrăzni să năvălească în 
ţară. Regele Samsu-lluna a scos, cu mâinile sale, ochii 
regelui Ulamburiaş precum fruntaşii oastei babiluiane au 
scos ochii fruntaşilor kasiţi prinşi. Pe urmă i-au legat în fiare 
pe toţi şi i-au adus în Babilu, mânaţi dinapoi cu bicele, ca o 
turmă de porci. Aici, la poarta templului Esagil, lăcaşul 
marelui Marduk le-au tăiat braţele din coate şi apoi au fost 
lăsaţi să-i scuipe şi să-i schingiuiască poporul, să moară de 
foame şi să-i sfâşie câinii pribegi. 

— Şi eu am scuipat pe Ulamburiaş - gâfâia Ululai cu 
patimă - şi l-am lovit cu băț de trestie peste obraz. Gemea şi 
se zvârcolea. Eram de două ori şapte ani. Atunci tu nici nu 
erai pe lume, Gungunum! Peste un an de-abia te-a născut 
pe tine Nim-Utumu! 

Gungunum privea tăcut, înfiorat, într-un târziu murmură: 

— Eu nu vreau sânge... 

Ululai scuipa cu dispreţ, se înfuria şi jura că nu-i va mai 
povesti niciodată nimic. Mânia însă îi trecea repede. Era 
guraliv şi tăcerea îl chinuia mai tare chiar decât duhurile 
rele de care se temea cumplit, îndeosebi de când, din 
nebăgare de seamă, a săvârşit marele păcat de-a fi scuipat 
în sfântul râu Buranun. A avut noroc că nu l-a văzut nimeni, 
altfel judecătorii regelui l-ar fi osândit să i se smulgă limba 
din gură. De-atunci se simte veşnic urmărit de duhurile 
utukke, chiar şi în somn. l-e frică să iasă noaptea pe-afară, 
să nu-l sugrume vreun utukku hain care-l pândeşte, ştiut 
fiind că în beznă puterea duhurilor e mai mare ca a zeilor. 
Spaima lui Ululai se mai înteţise de când, deunăzi, în 
templul zeiţei Iştar, un ghicitor abkallu, scrutându-i viitorul 
în ulei plutitor pe apă, i-a spus că va muri de mâna 
duşmanului. 

Ceasuri întregi petreceau prin multele temple ale zeilor, 
căscând gura la mulţimea de oameni ce forfoteau în curţile 
pardosite cu lespezi albe şi negre, la altarele de jertfe şi la 
preoţii sacrificatori, supărăcioşi, pătaţi de sânge ca şi 


măcelarii. Lui Ululai îi era drag să hoinărească mai mult 
prin Emah, casa minunată a zeiţei Iştar, cu grădina plină de 
Femeile Plăcerii, care jertfeau necontenit ocrotitoarei lor 
sâmburi de măsline ca să le dăruiască bărbaţi mulţi şi 
bogaţi. Ululai trăgea nădejdea că o dată şi o dată va pune 
mâna el pe o harimatu grasă şi frumoasă, cum îi plăcea lui 
să fie femeia bună de iubit. Gungunum însă era mai bucuros 
să stea toată ziua în Esagil, mai ales când se ţineau 
judecăţile subt poarta cea mare străjuită afară de doi 
gigantici lamasse cu trup de taur, cu cinci picioare, cu cap 
de om şi cu aripi de balaur. Se uita pierdut numai la 
scriitorul care însemna sentinţele pe tăblițe de lut. 1 se 
păreau o jucărie nespus de plăcută semnele ciudate ce le 
zgâria iscusitul dupşaru, cu stilul de trestie, pe cărămida de 
lut moale. Mergând apoi acasă ruga mereu pe Ululai să-i 
facă şi lui o tăbliță şi un stil, dar sclavul se temea de 
semnele care întemniţează numele oamenilor şi-i făcea mai 
bucuros săbii de lemn ori alte jucării. 

Într-o zi, fiindcă era prea cumplită arşiţa şi Nim-Utunu le 
poruncise să stea acasă la umbră, Ululai se apucă să 
împletească un coş asirian pentru Gungunum. Împletind 
firele subţiri de trestie, povestea nişte vitejii sângeroase ale 
unui luptător din Assur. Gungunum privea şi asculta. Vedea 
iar pe braţul drept al sclavului semnul săpat în carne. 
Niciodată n-a îndrăznit să-l întrebe, socotind că ar fi ceva în 
legătură cu duhurile rele de care se temea Ululai. Acuma 
nu-şi putu stăpâni curiozitatea şi zise, întrerupându-l: 

— Ce e acolo, pe braţul tău, Ululai? 

— Asta? Făcu sclavul cu un rânjet ciudat. E semnul care nu 
se stinge niciodată. Arată că sunt ardu şi că stăpânul meu e 
Pidur Libur, marele nubanda din Babilu. Un scriitor mi-a 
spus demult că aici stă chiar numele tatălui tău. 

— Cine ţi-a făcut semnul care nu se stinge? Mai întrebă 
copilul pipăind cu un deget urma de rană veche: 

— Fierul înroşit în foc, râse Ululai. 

— Te-a durut rău? 


— Nu-mi aduc aminte, eram cât tine de mic! 

— Îmi face şi mie semn cu fierul înroşit? Zise Gungunum 
deodată înfricoşat. 

— Tu eşti amelu şi stăpân, răspunse sclavul. Dar dacă ai 
cădea în mâinile duşmanului, ai fi şi tu ardu şi te-ar însemna 
negreşit cu fierul roşu! 

— Eu nu vreau să mă bat. Cu duşmanul, făcu copilul 
repede adăugând apoi cu o înseninare: Eu vreau să fac 
semne pe tăblițe de lut! 

Ululai se înfurie şi, uitându-se împrejur, îi zgâlţâi de urechi 
zdravăn. Gungunum nu cuteză a plânge, dar, cu ochii 
năpădiţi de lacrimi, se depărta şi nici nu se opri până subt 
poarta păzită de câinele cel rău, veşnic legat în lanţ. Acolo îl 
găsi Pidur Libur care tocmai sosea acasă. Întâi se spăi- 
mânta: dacă l-ar fi muşcat câinele? Pe urmă strigă pe 
Ululai: 

— Câine ticălos, cum ai lăsat copilul în primejdie? 

Îl bătu cumplit, umplându-l de sânge. Nemulțumit cu 
atâta, vru să-i taie braţele amândouă din coate, pedeapsa 
cuvenită slugii necredincioase. Numai rugăminţile soţiei 
sala Nim-Utumu îl înduplecară să-l ierte. 

Sclavul, ca să se răzbune, pâri a doua zi pe Gungunum că 
îi bate mereu capul să-i facă tăblițe de lut. Asirianul era 
sigur că Pidur Libur va stâlci în bătaie pe copilul care-l face 
de râs umblând să înveţe a zgâria semne în lut, în loc să se 
gătească a mânui bine armele. Rămase însă uluit când 
marele nubanda, mâna dreaptă a regelui, râse de bucurie 
şi-i porunci să împlinească pe dată dorinţa lui Gungunum. 
Ululai făcu o tăbliţa care semăna mai degrabă cu o 
cărămidă, şi un stil ca un băț de împuns bivolii când se 
tăvălesc în nămol. Copilul se juca acuma toată ziua cu băţul 
şi cărămida, spre marea mulţumire a lui Pidur Libur care, 
văzându-i străduinţele, îi aduse într-o seară câteva tăblițe şi 
un stil de la însuşi marele scriitor al regelui. Ba într-o zi, 
mai zăbovind pe-acasă, arătă lui Gungunum cum se ţine 
stilul între degete şi cum se apasă cu vârful în lutul moale 


pentru a dobândi semne frumoase ca urmele de cuie 
culcate. 

Gungunum, sârguitor, ruga de-acuma mereu pe tatăl sau 
să-l mai înveţe. Pidur Libur însă nu voia să-lpună la muncă 
grea. Mai are vreme. Deocamdată era mulţumit că 
Gungunum iubeşte meseria scrisului. Astfel avea încredere 
că îşi va putea arăta recunoştinţa faţă de ocrotitorul zeu 
Nabu. Căci Pidur Libur din simplu dupşaru a ajuns întâiul 
sfetnic al regelui Samsu-lluna. Pe vremea înţeleptului 
Hammurabi a învăţat dânsul în şcoala cea mare de la 
Borsippa, în templul Ezida al zeului Nabu, născocitorul 
scrisului şi oblăduitorul scriitorilor. Fiind silitor şi deschis la 
minte, a învăţat în trei ani cât alţii nu sunt în stare a 
cuprinde nici în zece ani sau mai mulţi. Marele preot al 
zeului, mai mare peste toţi învățătorii din Borsippa, îl iubea 
din toată inima şi, când i-a cerut Hammurabi un dupşaru 
isteţ, i-a trimis îndată pe tânărul Pidur Libur. Aşa s-a făcut 
scriitor al regelui, cu locuinţa la palatul cel măreț din 
Babilu, cunoscând pe Samsu-lluna şi împrietenindu-se cu el, 
încât, în ziua când s-a stins Hammurabi şi s-a suit pe tron 
Samsu-lluna, Pidur Libur a fost ales mare nubanda în grija 
căruia cade toată averea regelui, toate moşiile sale şi toată 
ţara în vreme de pace, iar în război fiind căpetenia oastei 
alături de marele stăpân. 

De-abia în toamna când sosi la Babilu uriaşul bloc de 
granit din muntele Amurru spre a se ridica un monument 
nemaipomenit marelui Marduk, zeul-zeilor care a purtat 
regelui Samsu-lluna numai noroc în războaie, în vremea 
când Gungunum împlini treisprezece ani, Pidur Libur zise, 
într-o dimineaţă, către femeia sa Nim-Utumu: 

— La vara, după sărbătoarea Akiti, voi pune pe Gungunum 
în grija ocrotitorului Nabu, la Borsippa, sa înveţe sfintele 
semne... 

Nim-Utumu îi căzu în genunchi, să n-o despartă de lumina 
ochilor ei. Pidur Libur se supără şi o lovi cu piciorul. Femeia 
ţipă, se prefăcu că leşină, apoi toată ziua se plânse sclavilor 


că Pidur Libur are de gând să înstrăineze copilul. Fiindcă 
bărbatul nu mai aduse de loc, vorba despre planul său, 
Nim-Utumu se linişti, îşi închipuia că bocetele şi lacrimile ei 
l-au convins. Avea şi ea planuri pentru viitorul lui 
Gungunum: să-l însoare cu o fată de neam mare, poate 
chiar cu vreuna din Casa Femeilor regale, şi să-l vază apoi 
işakku peste vreun oraş mare. 

Sosi întâia dimineaţă a lunii Nisanu, când începea 
sărbătoarea Akiti, care ţinea unsprezece zile neîntrerupte. 
Oraşul Babilu, cu terase şi temple fără număr, cu palate şi 
grădini fără pereche, cu mii de uliţe şerpuind printre căsuțe 
sărace de trestie şi lut, înconjurat cu ziduri înalte de 
cărămidă arsă, late cât să meargă pe ele, alături, două care 
trase de câte trei măgari, apărat de şanţul adânc, de trei ori 
mai larg ca zidul şi veşnic plin cu apă curgătoare din 
Buranun - trebuia să adăpostească acuma lume multă din 
toate cele patru regiuni ale ţării. Zeii din diferitele oraşe, 
întovărăşiţi de sumedenie de preoţi şi credincioşi, veneau să 
se închine marelui Marduk, care avea să hotărască 
destinele pentru un an întreg. Fiindcă zeii erau mai mulţi 
de câte temple se aflau în oraşul colosal, cei mai săraci şi 
mai puţin temuţi fură nevoiţi să se mulţumească cu nişte 
corturi ridicate înadins pentru ei în grădini. 

Cum în prima zi regele Samsu-lluna, însoţit de Pidur Libur 
şi alţi mari sfetnici, plecă la Borsippa de unde aveau sa se 
întoarcă împreună cu zeul Nabu, Gungunum voia să vadă şi 
să înţeleagă bine toate ceremoniile sfintei sărbători Akiti. 
Umbla până seara, cu nedespărţitul Ululai, să cunoască pe 
zeii străini. 

A doua zi ulițele oraşului gemeau de lume. Gungunum ştia 
ca încă n-are de văzut nimic deosebit. Marele preot urigallu 
s-a scăldat, înainte de răsăritul soarelui, în apă de râu, s-a 
îmbrăcat în veştmânt alb de in, a intrat în sanctuarul lui 
Marduk şi a spus acolo o rugăciune tainică. Cel puţin aşa îi 
povestise odinioară un slujitor al templului, căci despre 
lucrurile acestea tatăl său n-a vrut să-i vorbească niciodată, 


zicând că are vreme să le înveţe mai târziu, când le va şi 
pricepe rostul. 

De altfel nici ziua a treia nu aducea nimic pentru cei 
necuprinzători ai tainelor. Doar seara, trei ceasuri după ce 
apune soarele, se spunea că un argintar, un lemnar şi un 
ţesător au să meargă la templu, să facă acolo două statuete, 
una din lemn de cedru şi alta din lemn de tamarin, pentru 
întâmpinarea zeului de la Borsippa. Gungunum dorea să-i 
vadă intrând pe poarta cea mare de la Esagil. | se părea că, 
văzând pe lucrători, va înţelege ceva neînțeles. leşi mai 
târziu de-acasă, cu Ululai. Până la sfârşitul soarelui, se 
gândea să privească puţin pregătirile ce se făceau pe 
malurile canalului Arahtu, ce venea de la Borsippa, pentru 
primirea bărcii divine. Ululai însă îi duse spre templul 
Emah, în grădina minunată a zeiţei Iştar, unde mii de 
curtezane sacre se îmbiau trecătorilor, căci de dragul lor a 
păstrat Iştar pe bărbat şi l-a dăruit lor. Cărările albe erau 
bătătorite de sute de bărbaţi de toate vârstele, toţi dornici 
de plăceri pătimaşe şi gratuite, cum numai în vremea 
sărbătorii Akiti se găseau în grădina zeiţei. Pe pajiştea 
tunsă, la poalele copacilor, subt tufele de flori, pretutindeni 
femeile voluptăţilor, care goale de tot, care umbrite de 
văluri diafane menite să le facă ispititoare, se lăfăiau în 
aşteptarea poftitorilor, unele lungite cu faţa în sus, altele 
ghemuite şi repetând felurite semne obscene, fiindcă prin 
grai nu le era îngăduit să oprească pe nimeni. 

Ululai plescăia din limbă când vedea câte o kizretu mai 
grăsună şi cu sânii mari. Avea el acuma acasă o femeie pe 
care i-o cumpărase mai demult Pidur Libur şi care îi 
născuse vreo patru copii. Îi era scârbă de ea şi de trupul ei 
istovit de muncă. Îi trebuiau femei meştere în dragoste. 
Soarele încă nu apusese, dar în grădina iubirii coborâseră 
umbre ademenitoare. Gungunum privea uluit corpurile 
curtezanelor sacre, se roşea şi simţea valurile de sânge 
care îi strângeau inima. 


— Haidem, Ululai, la Esagil! lată, sfinţeşte soarele şi 
ajungem prea târziu! Zise apoi deodată, cuprins parcă de o 
teamă. 

— Mai stai, stăpâne! Îl rugă sclavul. Avem vreme destulă. 
Nu putem pleca de aici aşa... 

Gungunum nu văzu faţa lui Ululai, dar înţelese şi se roşi 
mai tare. Totuşi stăruința îi plăcea. Inima îi bătea ca 
niciodată. Ici-colo, din tufişuri, se auzeau oftări şi gemete de 
plăcere. Ululai zăbovea, voia să se uite mai bine şi se 
strâmba de râs. Apoi, la o cotitură, chiar la marginea 
cărării, dădură peste o pereche încopciată, nepăsătoare de 
oamenii care treceau şi care, nici ei, n-o luau în seamă, ca şi 
când ar fi fost mânaţi înainte de gânduri grele. 

— Uite! Şopti Ululai apucându-l de mână şi încercând să-l 
oprească. 

Gungunum îşi smulse mâna şi trecu mai departe, îi 
tremurau genunchii. 

Subt un salcâm cu crengile atârnate până la pământ, ca o 
perdea străvezie, Ululai zări două harimate. Bâlbâi răguşit: 

— Aici! 

Gungunum îl urmă aproape în neştire. Rămurelele îl 
mângâiară pe obraji întocmai ca nişte degete dojenitoare. 
Amândouă femeile erau goale: mama şi fata, slujitoarele 
zeiţei Iştar. Mama grasă, cu pântecele şi şoldurile ca 
pernele, îşi ţinea în mâini sânii mari şi vorbea foarte încet 
cu fata mlădioasă, fragedă, cu coapse de băiat, cu pieptul 
de-abia rotunjit, învăluită în păru-i lung bălai, ca într-o 
blană de pui de leu. Văzându-i că se apropie de ele, cea 
grasă se lăsă îndată pe spate, râzând către fata şi îngânând 
batjocoritor: 

— Pomana de Akiti... 

Ululai se aruncă asupra ei ca un tigru flămând. Cea tânăra 
sărise în picioare. Avea un surâs speriat pe faţă. Gungunum 
o privea ruşinat, mai ales că sclavul gâfâia alături şi se 
zvârcolea. Fata îşi reveni, zâmbi, îl luă de mână şi-i şopti: 

— Culcuşul meu e dincolo. Aici e locul mamei. 


Da cealaltă parte a tulpinei era întins pe pajişte un covoraş 
pestriţ. Fata se aşeză, trăgând jos şi pe Gungunum care 
tremura şi-şi simţea fruntea brobonata de sudori. Fiindcă 
stătea fără măcar să o privească, fata îi înţelese sfiala, avu o 
lucire de mândrie în ochi şi zise fierbinte: 

— Copile, eu am să te fac bărbat! 

Îi smulse cingătoarea de la brâu, îl sărută pe buze, îi 
cuprinse gâtul cu braţele ei moi şi se întinse pe covor 
încolăcindu-l cu picioarele. Sângele clocotea în vinele lui 
Gungunum parcă s-ar fi aprins. 

Când ieşiră din grădina templului Emah, era întunerec de- 
a binelea. Secera lunei albea pe cerul negru, ciuruit de 
stele. Pe uliţe oamenii se îmbulzeau ca ziua. Paşii desculți 
tipăiau înfundat ca nişte şoapte înfricoşate. Gungunum era 
atât de ruşinat parcă ar fi săvârşit o murdărie. Ululai fluiera 
mulţumit, uitând chiar de duhurile care-l pândeau. Mergea 
drept spre casă, fără să-şi mai aducă aminte că fusese 
vorba să se duca la Esagil, să vază pe cei trei lucrători. 
Aproape de casă, Ululai zise deodată, cu un râs gros: 

— Acum eşti şi tu bărbat, stăpâne! 

Gungunum nu răspunse. Nici nu îndrăzni să se uite în 
ochii mamei sale în seara aceea. Se culcă şi toată noaptea 
se visă numai în grădina iubirii, printre trupuri de femei şi 
suspine de voluptate. 

A doua zi, Gungunum porni de acasă mai devreme. Ululai 
îi zâmbea cu înţeles, aducându-i aminte astfel grădina zeiţei 
Iştar. Gungunum se mai roşi puţin, dar amintirea i se stinse 
repede. Erau multe de văzut azi. Curiozitatea îl copleşea. 
De altfel tot oraşul ieşise pe uliţe. Oamenii se îmbulzeau 
împrejurul templelor în care, două ceasuri după răsăritul 
soarelui, începeau purificările cele mari. 

Gungunum se duse la Esagil să vază ieşirea marelui 
urigallu din sanctuarul nebiruitului zeu Marduk. Se credea 
că aceasta poarta mult noroc. Era o lume ca nisipul marii în 
curtea cea mare, pătrată, mai cu seamă străini veniţi de 
departe şi care încă n-avuseseră parte să se bucure de 


contemplarea ceremoniei. Gungunum se înghesui şi ajunse 
chiar în faţă. Tocmai atunci începea curățirea. Un preot 
kalu îmbrăcat în alb, având pe umăr un ştergar şi în mână o 
cădelniţă în care ardeau miresme, stropea pereţii cu apă 
sfântă luată din Buranun şi Idigna, ce o purta în urma lui, 
într-un vas de argint, alt preot, mai tânăr, în vreme ce un al 
treilea bătea cu pumnul în toba de aramă balaggu. Toţi trei 
cântau rugăciuni, cu glasuri aspre, spăimântătoare, iar 
bătrânul kalu, trecând pe lângă uşi, se închina deosebii şi 
freca ţâţânile cu ştergarul alb de in. Isprăvind, plecară pe 
poarta cea sfântă, afară, cântând şi bătând mai zdravăn în 
toba balaggu, spre lăcaşul zeului Nabu, cel înţelept. 
Gungunum cu Ululai îi urmară singuri, căci încolo toată 
lumea ramase să aştepte ivirea norocoasă a marelui 
urigallu din sanctuarul zeului zeilor. 

— Noi am văzut pe urigallu şi anul trecut - zise Gungunum 
ca o scuză câtre sclavul care mormăia nemulţumit. E mai 
frumos acolo. 

Ululai nu răspunse. El nu pricepea de ce n-au stat acolo 
unde surâde norocul. Nici Gungunum nu-şi dădea seama, îl 
rodea o nerăbdare parc-ar fi fost în preajma unei întâmplări 
inevitabile. Nu-şi găsea locul. Căuta ceva şi nici nu bănuia 
ce. 

În curtea templului, lângă altarul micilor jertfe, aştepta o 
oaie albă, păzită de un preot aşipu cu sabia la umăr, iar pe 
altar un vas cu ulei de cedru. În clipa când se iviră în poartă 
preoţii lui Marduk, cel cu sabia reteză dintr-o singura 
lovitură capul victimei şi apoi începu să bată furios într-un 
balaggu până ce se scurse tot sângele. Atunci bătrânul kalu 
lua vasul cu ulei, celălalt puse capul de oaie pe altar şi 
ridică în braţe cadavrul cald încă. Moşneagul porni să ungă 
cu ulei porţile templului şi mai vârtos uşa sanctuarului, în 
vreme ce tovarăşul său ştergea pereţii cu trupul oaiei, iar 
ceilalţi răcneau rugăciunile cuvenite. În sfârşit adunară 
rămăşiţele jertfei şi plecară zgomotos până afară din oraş 
sa le arunce în Buranun. 


Gungunum făcu întâi câţiva paşi, să-i însoţească. Îşi luă 
seama. Se uita însă mereu împrejur, umbla de ici-colo prin 
mulţimea de oameni, parcă ar fi vrut să se întâlnească 
negreşit cu cineva. Peste vreun ceas veni o ceata de preoţi, 
aducând din visterie cerul de aur cu care trebuia să 
îmbrace întreg templul înţeleptului Nabu, de sus până jos. 
Ceremonia ţinu mult. Grupuri de kale, unii din lire 
halhallatu, alţii din timpine lilissu, făceau un zgomot 
asurzitor din care ţâşneau, ca nişte plângeri sugrumate, 
cuvintele rugăciunilor cântate de glasuri înfricoşate. 

Înainte de-a se sfârşi învestmântarea templului, 
Gungunum făcu semn lui Ululai şi se strecurară afară. Era 
aproape de amiazi şi tocmai la amiazi avea să sosească 
barca de aur de la Borsippa, cu zeul Nabu şi cu regele 
Samsu-lluna. De-abia mai apucă să mănânce ceva. Maică- 
sa, Nim-Utumu, îl zorea; îi era frica să nu întârzie. 

Amândouă țărmurile zidite ale canalului Arahtu gemeau 
de oameni. La debarcader se afla masa de aur pe care 
adineaori s-au slujit jertfe de miere marelui Marduk şi pe 
care acuma se vor dărui altele celui mai înţelept dintre zei. 
Toţi marii preoţi, în frunte cu marele urigallu, înconjurați de 
fruntaşii ţării şi sfătuitorii regelui, aşteptau pe terasa 
debarcaderului. Oile albe, ce urmau să fie sacrificate, 
behăiau speriate, puţin mai la o parte. Pe treptele de piatră, 
subt un umbrar improvizat din frunze de palmier, femeile 
celor mari, în podoabe sclipitoare, vorbeau tare despre 
lucruri de nimic, îngrijorate să nu li se strice frumuseţea din 
pricina zăpuşelii. Aici, în rândul întâi, era şi Nim-Utumu cu 
Gungunum. 

Deodată, dinspre Borsippa, pe țărmurile canalului, se 
apropie o bucurie sălbatică în valuri tot mai puternice. Un 
clocot de mii de glasuri umplu văzduhul moleşit de căldură. 
Mii de braţe goale se frământau peste capetele mulţimii 
cuprinsă de însufleţire. Barca divina, îmbrăcată în aur, se 
ivea în zare. Gungunum se uita, mişcat şi uluit, ca într-o 
aşteptare dureroasă. Căutând din ochi, în depărtare, barca 


zeului, întâlni, numai la câţiva paşi, pe treptele femeilor, o 
fetiţă de vreo doisprezece ani. Privea şi ea, ca toată lumea, 
spre locul de unde sosea zeul cu regele. Se ţinea de braţul 
unei femei mai bătrâne, desigur, maică-sa. După haina 
albastră ca cerul, subţire şi străbătută cu figuri de fir, 
prinsă în jurul gâtului cu un lănţişor de aur, după părul lung 
ce-i atârna pe spate, strâns doar la ceafă cu o panglică 
albastră care-i înfăşura şi fruntea, după brăţările simple de 
aur ce-i împodobeau braţele goale din sus de coate, 
Gungunum ştia că era o fecioară zârmaşitu. Numai faţa nu 
i-o vedea şi totuşi nu mai putea să-şi ia ochii de la ea. 

Apoi, tocmai când barca divină ajungea la debarcader 
fecioara întoarse capul parcă ar fi simţit privirea arzătoare. 
Gungunum se cutremură până în rădăcinile sufletului, 
întâlni nişte ochi albaştri peste care genele lungi negre 
aruncau umbre, dându-le o întunecime viorie. În lumina lor 
erau moliciune şi o văpaie ciudată. Când i se încrucişa 
privirea cu a lui Gungunum, parcă toată înfăţişarea 
fecioarei se schimbă. Pe buzele subţiri încremeni surâsul 
ştrengăresc, iar ochii i se umplură de o duioşie în care 
licărea şi speranţa, şi chemarea, şi o iubire tulburătoare. 

De-aci înainte Gungunum nici nu mai voia să ştie de 
ceremonia pe care o aştepta, în fiece an, cu neastâmpăr. 
Barca se oprise, cântecul preoţilor şi zgomotul tuturor 
instrumentelor acopereau chiotele de entuziasm ale 
mulţimii. El privea în ochii fecioarei necunoscute, sorbindu- 
le lumina cu o dorinţă atotstăpânitoare. De-abia când cobori 
regele pe țărm, urmat de Pidur Libur, Gungunum socoti c- 
ar fi mai bine să meargă la tatăl său, de unde s-ar putea 
uita mai liniştit numai la ea. În vreme ce fură jertfite cele 
nouăsprezece oi şi pe urmă până ce zeul Nabu fu aşezat pe 
carul tras de marii preoţi îmbrăcaţi în albastru, Gungunum 
văzu pe tatăl său vorbind cu un bătrân care mai apoi se 
duse drept la fecioara necunoscută şi o alintă ca pe un 
copil. 


— Cine e bătrânul cu care vorbeai adineaori? Întreba 
repede Gungunum. 

— E Armuri, fiul lui Şamaiatu, vechi işakku din Eridu, un 
oraş care e departe tare, tocmai lângă mare - răspunse 
Pidur Libur, mângâindu-l, luându-l de mână şi apoi 
amestecându-se în vorbă cu alţi bărbaţi. 

Cortegiul se urni. Preoţi cântăreţi mergeau în frunte, apoi 
venea carul zeului, apoi regele Samsu-lluna pe jos şi, după 
el, îndată Pidur Libur cu Gungunum de mână, apoi încet- 
încet mai-marii oraşului şi toată lumea, până la templul lui 
Nabu unde zeul fu închis cu mare pompă în sanctuar. De- 
acolo, precedat de marele urigallu, regele plecă spre 
Esagil. Gungunum era amărât, pierduse pe fecioara cu ochii 
albaştii şi nici măcar n-avea nădejde s-o mai întâlnească, 
fiindcă femeile nu puteau lua parte, nici ca privitoare, la 
ceremonia templul lui Marduk. La poarta cea mare toată 
lumea se opri. Chiar Pidur Libur ramase lângă stâlpul 
colţuros de-afară. Regele singur, îmbrăcat cu toate 
podoabele domneşti, pătrunse în curtea templului şi stătu 
acolo, umil, aşteptând în bătaia soarelui arzător. Peste câtva 
timp marele urigallu ieşi din sanctuar, despuie pe Samsu- 
Iluna de sceptrul greu, de mantia scumpă, de cercul 
înfăţişând mărirea, de arma şaruru, de mitra regală, şi le 
duse de la aşeză pe toate pe un scaun în faţa marelui 
Marduk. Apoi se întoarse la rege, îi trase o palmă peste 
obraz, îl călăuzi înaintea zeului, acolo îl mai trase de urechi 
şi-l puse în genunchi să se spovedească. Pe când Samsu- 
Iluna era la picioarele zeului zeilor, Gungunum descoperi 
sub poartă, mai departe, pe Armuri din Eridu. Se umplu de 
bucurie şi începu să se frământe cum s-ar putea apropia de 
dânsul să-l întrebe despre fecioara fermecătoare. Regele 
apăru iar în curte cu marele urigallu care-i aducea 
insignele domniei. Pidur Libur, ca mare nubanda, îi ajută să 
se împodobească iarăşi. Urmă o clipă de tăcere adâncă. O 
îngrijorare cumplită stăpânea toate sufletele. Samsu-lluna 
însuşi parcă era cuprins de spaimă. Marele urigallu, în 


tăcerea dureroasă, se apropia încet, cu paşi întinşi, cu 
privirea înflăcărată. Se auzeau limpede lipăirile picioarelor 
desculţe pe pardoseala curţii. Se opri în faţa regelui şi apoi 
brusc, îi trăsni o palmă zdravănă peste obrazul drept, încât 
răsună curtea. Ochii regelui fură năpădiţi de lacrimi. Pidur 
Libur se aruncă la picioarele lui, strigând fericit: 

— Au curs lacrimi! 

Parcă s-ar fi ridicat o povară de pe toate inimile. Lumea 
izbucni în urlete de bucurie. Mulţi se târau să sărute haina 
regelui. El însuşi râdea mândru, ştergându-şi lacrimile cu 
dosul palmei. Minunea se împlinise: dacă au curs lacrimi, 
înseamnă că anul va fi cu belşug şi războaiele vor fi 
biruitoare. 

Gungunum, profitând de emoția generală, se furişă lângă 
bătrânul Ahnuri şi, apucându-l de ciucurii hainei, îl întrebă: 

— Işakku, spune-mi cum se numeşte fata ta? 

Bătrânul îl măsură o clipă mirat şi, recunoscându-l, 
răspunse: 

— Tu eşti feciorul lui Pidur Libur? Aha... Pe fata mea? Îţi 
place? O cheamă Hamma! 

Gungunum se făcu roşu ca sângele proaspăt, nu mai 
îndrăzni să întrebe altceva, ci alergă la tatăl sau care se 
apropia de ieşire, în urma regelui. Ahnuri clătină din cap, se 
gândi că n-ar fi rău daca feciorul marelui nubanda ar lua de 
soţie pe Hamma, şi râse mulţumit. 

Seara, după asfinţitul soarelui, Gungunum merse iar cu 
tatăl său la Esagil, unde urma o ceremonie nouă. Lui însă 
puţin îi mai păsa de toate ceremoniile. Se gândea mereu la 
Hamma şi voia să mai intre în vorbă cu Ahnuri, să-l mai 
întrebe despre ea. Era sigur că acuma are să-l întâlnească. 
Marele urigallu legase, cu viţă de palmier, într-un snop, 
patruzeci de trestii. Snopul fu aşezat solemn într-un şanţ 
anume săpat în mijlocul curţii, şi apoi stropit din belşug cu 
miere, lapte şi ulei. Un taur alb fu adus pentru jertfă. 
Regele Samsu-lluna îi împlântă, cu mâna lui, un cuţit drept 
în inimă. Pe urmă un preot kalu veni cu o trestie aprinsă, o 


dădu regelui, iar regele, cu mâna lui, dădu foc snopului. Alţi 
preoţi se repeziră îndată cu torţe şi le aprinseră la focul 
snopului sacru. Curtea se umplu de lumini roşiatice şi de 
umbre mari ce jucau pe pereţii dimprejur. Gungunum 
alerga acuma de ici-colo sa dibuiască pe Ahnuri din Eridu. 
Nu-l găsi. Întorcându-se acasă, târziu, întrebă pe tatăl său 
de ce n-a venit la serbarea aceasta guvernatorul oraşului 
Eridu. 

— A trebuit să plece în oraşul său, îndată după spovedania 
regelui - zise Pidur Libur îngrijorat, parca întrebarea i-ar fi 
răscolit o rană ascunsă. Trei soli, unul după altul, au venit 
cu veşti negre de la miazăzi. Iluma-llum, regele “Ţării de la 
Mare, se mişcă şi ameninţă cu foc şi sânge graniţa noastră. 
De aceea stăpânul Samsu-lluna a poruncit să meargă acasă 
îndată Ahnuri şi sa pregătească apărarea hotarului. 

Toate nădejdile lui Gungunum se sfărâmară. Plânse, în 
noaptea aceea, cu faţa înfundată în culcuş, să nu i se auză 
suspinele. Adormi sperând s-o mai vază barem în vis. În 
zadar. A doua zi se deşteptă abătut parcă şi-ar fi pierdut 
rostul vieţii. În loc să se ducă la serbările sfinte, care 
continuau, ascultă pe Ululai şi merse la Emah în grădina 
iubirii. Trupurile de femei îl scârbiră însă. Dorea numai pe 
Hamma. În ziua a şaptea, Pidur Libur îl luă să vadă 
îmbrăcarea lui Marduk în hainele de aur. Gungunum se 
plictisi cumplit chiar şi ziua următoare, când îi fu hărăzit să 
privească de aproape cum dă mâna Samsu-lluna cu Marduk 
spre a-l conduce la Akiti. Nimica nu-l mai mulțumea. 

Îndată după sărbătorile Akiti, Pidur Libur porunci lui 
Gungunum să se pregătească să meargă la Borsippa, la 
şcoala de scriitori. Nim-Utumu se îngrozi mai tare ca 
odinioară. Bărbatul însă o linişti repede: se va muta şi ea, 
cu Gungunum, la Borsippa. Avea el acolo, chiar lângă Ezida 
lui Nabu, o casă cumpărată de câţiva ani, cu două mâne şi 
zece sticle de argint, pe care o păstra numai pentru 
solemnităţi religioase, să aibă unde sa se odihnească. În 


casa aceea vor sta până ce Gungunum va isprăvi învăţătura 
în şcoala cea mare a vestitului magician Gimilu. 

Pregătirile ţinură aproape două luni. În sfârşit se hotări 
ziua plecării. Pidur Libur se retrase într-o odaie cu 
Gungunum. Era foarte înnourat. 

— Eşti bărbat, Gungunum, şi trebuie să ştii toate! Îi zise. 
Află dar că Iluma-llum, regele “Ţării de la Mare, a năvălit cu 
oaste mare şi a luat cetatea noastră Eridu, a măcelărit 
oamenii, a pângărit templele. Bătrânul işakku Ahnuri a fost 
ucis în grele chinuri... 

— Dar Hamma? Întreba brusc Gungunum, tremurând de 
spaimă. 

— Care Hamma? Se mira Pidur Libur, neînţelegând despre 
cine vorbeşte. 

— Fata lui Ahnuri, îngână tânărul, ruşinat, stăpânindu-şi 
inima. 

— Nu ştiu, făcu tatăl, puţin supărat că Gungunum întreabă 
asemenea mărunţişuri. Cine se gândeşte la o muiere, când 
se prăpădesc atâţia bărbaţi? O fi omorât-o sau o fi luat-o 
sclavă vreun ostaş duşman. Acum însă noi trebuie să 
răzbunăm cutezanţa câinelui de la Mare. Înțeleptul oracol 
paazu a prorocit chiar azi biruinţe stăpânului nostru 
Samsu-lluna. Deci războiul poate începe. Zeii noştri ne vor 
sprijini, marele Marduk e cu noi, iar Şamaş ne va îngădui să 
spălăm în sânge batjocura vrăjmaşului. Eu voi pleca în 
curând cu oastea, tu însă apucă-te cu suflet de învăţătură. 
Dacă ar fi să mor şi să mă scufund în ţara de unde nimeni 
nu se mai întoarce, tu să rămâi la învăţătură şi apoi să 
slujeşti pe regele nostru cu cinste şi bărbăţie! 

Gungunum asculta cu ochii mari şi nu înţelegea nimic. În 
mintea lui pusese stăpânire singur gândul că Hamma s-a 
prăpădit. 1 se părea că s-a prăbuşit toată lumea. 

În Borsippa fu urmărit multă vreme de amintirea fecioarei 
fermecătoare. Simţea mereu c-a cunoscut-o de când lumea, 
că a trăit cu ea în acelaşi adăpost, că soarta lui se leagă de 


soarta ei. Dacă s-a pierdut ea, de ce mai trăieşte el? Se 
întreba deseori şi totdeauna îi tresărea inima. 

Încetul cu încetul viaţa de toate zilele îl cuprinse în 
mrejele ei, făcându-l să mai uite pe Hamma. Învățătura îi 
obosea, mai ales la început când a trebuit să frământe lut, 
să facă tăblițe şi stiluri de trestie pentru cei înaintați în 
cunoştinţe. Era o muncă de sclav care îl amărea. Apoi 
învățătorii, preoţi bătrâni şi supărăcioşi, nu sufereau nici o 
lenevire şi pedepseau cu bătăi orice abatere. Dacă nu i-ar fi 
fost frică de mânia lui Pidur Libur, s-ar fi lăsat de meserie în 
prima lună, mai ales că maică-sa îl încuraja în dispreţuirea 
învăţăturii. 

După trei luni însă, când trecu la semnele vorbirii, 
dragostea de lumină îi reveni şi se schimbă repede în 
adevărată patimă. Într-un singur an a învăţat toate slovele 
şi semnele simple, precum şi diferitele lor feluri de-a fi 
citite, în anul al doilea îşi însuşi grupurile de semne, 
formulele obişnuite şi legile împreunării cuvintelor, iar în al 
treilea formulele vechi şi rare, apoi toate socotelile. Între 
timp mai fu iniţiat şi în unele taine religioase, învățând zeci 
de litanii pentru sacrificii la felurite ocazii, ba chiar şi 
descântece pentru bolile mai uşoare şi ceva din ştiinţa 
prezicerii. 

Fiind ager la minte, fu îndrăgit de toţi învățătorii. După al 
patrulea an, însuşi marele machu al şcoalei spuse lui Pidur 
Libur că Gungunum n-are ce să mai înveţe aici, iar când 
regina Barnamtara, femeia lui Samsu-lluna, avu nevoie de 
un dupşaru mai iscusit, Gungunum fu ales şi trimis fără 
şovăire. 

În Casa Femeii mai erau doi scriitori pentru trebuinţele 
obişnuite. Gungunum avea să orânduiască nişte tăblițe 
vechi pe care regele Samsu-lluna le adunase ca pradă de 
prin oraşele sumeriene subjugate şi le dăruise doamnei 
Barnamtara. 

Când văzu Gungunum odăi întregi pline de coşuri cu 
tăblițe, îl îngrozi gândul că va trebui să citească toată 


biblioteca aceasta. Se apucă totuşi de lucru. Puse deoparte 
întâi tăbliţele cu cântece rituale, fără să le mai cerceteze, 
fiindcă la Borsippa mai ales cu ele fusese hrănit. Le 
cunoştea dintr-o aruncătură de ochi. În câteva zile le înşiră 
pe sfori, le pecetlui cu etichete de lut în formă de măsline 
găurite pe care însemna cuprinsul coşului. Zăbovi mai 
îndelung la tăbliţele cu diferite formule magice şi îndeosebi 
la cele tălmăcitoare de visuri. Ziua aproape nici nu se mai 
gândea, demult, la Hamma; noaptea însă îi apărea mereu în 
toate visurile îl chema, îl dojenea. Întrebase el şi la Borsippa 
pe un şailu, dar lămuririle nu-l mulţumiră. Încerca acuma să 
găsească în tăbliţele de lut cheia tălmăcirii adevărate. După 
multe zile pierdute, renunţă. Erau numai formule generale, 
goale de înţeles. 

Apoi dădu peste nişte coşuri cu tăblițe care păstrau 
povestirile despre luptele dintre zei, despre facerea lumii şi 
a oamenilor, despre potopul cel mare, despre coborârea 
zeiţei Iştar în arallu, despre vitejiile lui Gilgameş... 
Povestirile acestea îi mângâiau inima. Citindu-le, parcă se 
ridică într-o lume nouă unde toate tainele se dezleagă. Din 
nenorocire, tocmai coşurile cu tăblițe interesante aveau 
lipsuri mari. Unele tăblițe erau sparte, din altele 
rămăseseră doar cioburi, iar multe nici nu se găseau. Aşa 
povestirile ieşeau trunchiate chiar în părţile mai ispititoare. 
Datoria lui era să le întregească, fiindcă regina 
Barnamtara, deşi nu ştia să citească, de altfel ca şi Samsu- 
Iluna, ţinea negreşit să aibă o bibliotecă asemenea celei pe 
care o avea marea şcoală de scriitori de la Sippar. 

În vreme ce Gungunum trăia în lumea legendelor, maică- 
sa Nim-Utumu stăruia să-l însoare. Pidur Libur găsea 
înțelepte gândurile femeii, mai ales că el era acuma veşnic 
la război şi nu se ştia ce soartă i-au hărăazit Marduk şi 
Inurta, viaţă sau moarte. De ani de zile Iluma-llum, regele 
Ţării de la Mare, nu se astâmpăra. Se năpustea din ţara lui 
mlăştinoasă asupra oraşelor sumeriene, le jefuia, necinstea 
templele, omora oamenii. Samsu-lluna alerga cu oastea să-l 


lovească, dar Iluma-llum nu-l aştepta, iar când primea 
lupta, biruia, căci îşi spălase armele în apele mării şi un 
kalamachu i-a proorocit izbânzi fără număr. Samsu-lluna a 
făcut mare jurământ în faţa lui Marduk că nu se va odihni 
până ce nu va jupui de viu cu mâna lui pe Iluma-llum, dar 
deocamdată duşmanul cuprinsese oraşele Eridu, Ur, 
Kutalla, Uruk din care n-a mai putut fi alungat. Războiul, 
fireşte, urmează mai crâncen, dar sfârşitul cine să-l 
ghicească? De câte ori n-a văzut Pidur Libur moartea cu 
ochii? Într-o zi fără noroc poate să-i rămâie oasele pe 
câmpuri. Barem să ştie pe Gun-gunum aşezat, înainte de a 
pleca iar la război. Numai în privinţa viitoarei nurori nu se 
puteau înţelege. Pidur Libur ochise pe Babilitum, fata lui 
Bel-llâni, pe când Nim-Uturrm ţinea morţiş la Nubta, fata 
văduvei Gaga, frumoasă, bogată şi de neam mare. În cele 
din urma lăsară să hotărască Gungunum. Auzind 
propunerea părinţilor, Gungunum se zăpăci. Nici nu se 
gândise până acuma la însurătoare. Le ceru voie să 
cumpănească, sa caute a le cunoaşte, îi apăru în inimă 
chipul fecioarei Hamma, ca o mustrare. 

În aceeaşi noapte apoi o văzu mai bine în vis: îi poruncea 
hotărât sa n-o părăsească, să aibă răbdare. În visuri el 
credea mai mult chiar decât în puterea zeilor, socotind ca 
visurile sunt porunci divine misterioase pe care mintea 
omenească slabă nu le poate înţelege îndeajuns. Acuma nici 
talmăcire nu-i trebuia. Simţea că, subt chipul fecioarei, i s-a 
arătat însăşi zeiţa Iştar, binefăcătoarea. 

Ululai îl însoțea mereu în palatul reginei, îi dădea ajutor 
mutând de ici-colo coşurile, ştergând de praf tăbliţele. Visul 
lui era sa fie măcar o lună stăpân peste Casa Femeilor 
regale sau mare preot al zeiţei Iştar în mijlocul 
curtezanelor sacre. A doua zi, mergând la slujbă Gungunum 
îi spuse că are de gând să se însoare. Ululai râse: 

— Stăpâne, femeia e duhul rău când o aduci cu tăbliţa în 
casă! Ori multe, ori niciuna, căci una singură e pacoste! 


Gungunum zâmbi, dar nu mai vorbi. Iubirea lui tăinuită îl 
durea. 

Regina Barnamtara, iubitoare a povestirilor din bătrâni, 
aflând din gura lui Gungunum despre lipsurile bibliotecii, 
porunci sa găsească, oriunde ar fi, tăblițe întregi şi să le ia 
pentru dânsa ori barem să le copieze. Gungunum se sfătui 
cu ceilalţi doi scriitori ai casei reginei. Nu putu afla nimic, ei 
neînţelegând nici despre ce e vorba. Erau nişte bieţi 
slujbaşi buni numai pentru corespondenţa obişnuită. 
Întrebă apoi pe marele dupşaru al regelui, care avea faima 
unui mare învăţat şi cunoscător al tainelor magiei. Nu ştia 
nimic. Atunci luă pe rând templele, să descoasă pe scriitorii 
tainelor. În Emah, în sfârşit, găsi un dupşaru bătrân, anume 
Lulana, care cunoştea povestirile. Le citise odinioară în 
biblioteca zeului Enlil, la Nippur, oraşul sfânt. Adaogă că 
acolo s-ar mai afla multe tăblițe necunoscute, vechi din 
moşi-strămoşi, pe care nimeni nu le mai sloveneşte, fiindcă 
scrisul e foarte încurcat cu semne sfinte neînţelese acuma. 

Bucuros de cele auzite, Gungunum se abătu în templul 
zeiţei care, spre deosebire de toate celelalte, era alb pe 
dinăuntru ca fruntea munţilor înzăpeziţi, având doar pe sus, 
lângă tavan, un brâu simplu de aur. Se apropie de altar cu 
mierea şi uleiul ce le cumpărase de la diaconii negustori, să 
facă o iertfa de mulţumire. În vreme ce, cu faţa la pământ, 
murmura obişnuitele cuvinte sfinte, simţi deodată un glas 
limpede în inimă: „Du-te cu oastea să găseşti pe Hamma!” 

Se sculă plin de mirare. Prinprejur nu mai era nimeni, 
însăşi zeiţa Iştar, ocrotitoarea iubirii, i-a suflat dar porunca 
de plecare, fiindcă unirea lor e dorită de sfatul zeilor 
puternici. 

Şovăirea dispăru din sufletul lui Gungunum. În aceeaşi 
seară dădu de ştire tatălui său ca zeiţa Iştar i-a poruncit să 
plece la război. Pidur Libur, războinic pătimaş, tresări de 
mândrie auzind rugămintea lui. Îi plăcea că Gungunum, ca 
şi dânsul odinioară, râvneşte gloria luptei cu duşmanul, cea 
mai frumoasă pentru un adevărat bărbat. Nim-Utumu însă 


se împotrivi din răsputeri şi se boci amarnic că odorul ei se 
va prăpădi. 

A doua zi Gungunum se duse întâi la regina Barnamtara şi 
îi spuse ce a auzit de la bătrânul dupşaru Lulana. Pe urma 
se înfăţişă cu tatăl său înaintea regelui, îi sărutară 
împreună picioarele şi Pidur Libur îl rugă să îngăduie 
odraslei sale să lupte împotriva vrăjmaşului. Samsu-lluna 
privi lung pe Gungunum, parcă l-ar fi cântărit daca e bun 
de ostaş, apoi zise: 

— Tu să mergi la Nippur, să scrii tăbliţele pentru Casa 
Femeii mele Barnamtara! Aşa e dorinţa ei şi porunca mea! 

Îi sărutară iar picioarele, fără a mai crâcni. 

Regele însă bătu din palme să se aducă o tăbliță de 
corespondenţă şi puse chiar pe Gungunum să scrie 
guvernatorului din Nippur: „Porunca regelui Samsu-lluna 
către marele işakku Uş, fiul lui Apli, din Nippur, oraşul 
sfânt. Eu sunt sănătos. Inima ta fie fericită. În ziua când 
citeşti tăbliţa aceasta a mea, să primeşti bine pe 
Gungununm, fiul lui Pidur Libur, scriitorul Casei Femeii, 
trimisul meu. Îndată să aduni pe toţi scriitorii templului 
Enlil, să-i arate toate tăbliţele bătrâne, cele despre viteazul 
Gilgameş, cele despre facerea lumii, cele despre coborârea 
zeiţei Iştar şi toate tăbliţele de mare preţ ce le aveţi. Caută- 
le şi arată-le lui Gungunum şi porunceşte scriitorilor să 
asculte poruncile lui, sa scrie ce porunceşte el, să nu 
greşească. Aşa să faci!” 

Scriind, Gungunum înghiţea noduri amare şi stilul de 
trestie îi tremura în mână încât semnele se strâmbau ciudat 
pe lutul moale. I se părea că îşi scrie osânda la moarte. 
Două lacrimi i se rostogoliră pe obraji. Regele Samsu-lluna 
le văzu şi întrebă: 

— De ce plângi? 

— De bucurie, stăpâne, îngână Gungunum. 

— Atunci du-te cu inima veselă! Sfârşi regele. 

Chiar a doua zi, după ce făcu jertfa cuvenită zeului Nabu şi 
zeiţei Iştar, Gungunum porni pe Calea Sacră, însoţit de 


Ululai, care ducea un coş cu haine şi merinde. La Buranun îi 
aştepta, gata de plecare, barca regală cu douăzeci şi patru 
de vâslaşi, încărcată cu daruri mari pentru templele din 
Suruppak. 

Până la Nippur, pe apă, era cale de cincisprezece leghe 
akkadiene. Merseră toată ziua, cu pânza înfăşurată, căci 
vântul sufla de la miazăzi. Lopeţile vâslaşilor băteau 
neîncetat valurile tulburi ale râului sfânt. Seara poposiră la 
Dilbat. Dădură jertfe bogate zeului Gibil, cel ce păzeşte 
apele curgătoare împreună cu soţia sa Nina, fiica lui Ea, de 
asemenea şi zeului Adad, stăpânul văzduhului, implorându- 
le un vânt prielnic. Jertfele fură primite cu bunăvoință şi 
Adad le trimise dimineaţa următoare vântul răcoritor care, 
umflând puternic pânza triunghiulară a bărcii, îi duse până 
seara la Nippur, încât nici nu mai opriseră la Kiş, cum era 
obiceiul. 

Marele işakku Uş al oraşului sfânt Nippur sărută de şapte 
ori tăbliţa cu pecetea de lut a regelui, puse pe scriitorul său 
să o citească, o sărută iar şi porunci îndată să împlinească 
întocmai dorinţa stăpânului Samsu-lluna. Pe Gungunum, 
atăt ca trimis al regelui cât şi ca vlăstar al marelui nubanda 
Pidur Libur, îl găzdui chiar în casele sale. Trei zile însă veni 
poruncă noua de la Samsu-lluna: oştirea oraşului Nippur să 
se adune degrabă şi să pornească împotriva lui Iluma-llum. 
Gungunum fu îndrumat de marele dupşaru al templului 
Enlil, mare cunoscător al tuturor tăbliţelor. Acesta îi arătă 
şapte coşuri cu tăblițe vechi pe care erau însemnate cele 
douăsprezece cântece despre faptele măreţe săvârşite de 
către viteazul Gilgameş, rege din Uruk, împreună cu 
tovarăşul sau Enkiclu, chiar şi călătoria lui în lumea 
cealaltă, precum şi povestea cu iarba tinereţii veşnice. În 
alte cinci coşuri se găseau tăbliţele cu facerea lumii şi a 
oamenilor prin bunătatea şi înţelepciunea marelui zeu Enlil 
care locuieşte în oraşul sfânt Nippur. 

Se apucă de lucru, dar cu inima îndoită. Mai avusese 
nădejde, venind aci, că va sfârşi repede şi se va putea 


întoarce înainte de izbucnirea războiului, încât aşa să 
împlinească şi porunca zeiţei Iştar, cea scumpă sufletului 
său. Acuma vedea că şi nădejdea aceasta l-a înşelat. De 
altfel şi copierea tăbliţelor mergea greu. Trebuia să ceară 
mereu marelui dupşaru să-i tălmăcească semne şi cuvinte 
bătrâne neînţelese. Erau lucruri scrise cu aproape o mie de 
ani înainte. 

După ce plecă marele işakku Uş cu oastea, Gungunum se 
simţi cuprins de o tristeţe din ce în ce mai apăsătoare. Avea 
visuri stranii, foarte întortocheate, care-l chinuiau noaptea 
şi pe care le uita de cum deschidea ochii, parcă o fiinţă 
nevăzută i le-ar fi şters din minte. 

Pe urmă îi pieri pofta de mâncare. Smochinele, rodiile, 
curmalele îi erau deopotrivă de nesuferite. Peştii cei mai 
buni, prăjiţi în uleiuri fine, mâncarea lui favorită, acuma îl 
scârbeau. 

Căzu la pat. Un aşipu, cel mai înţelept, îi făcu toate 
descântecele şi mai ales cele împotriva duhurilor limnuti. 
Gungunum gemea şi în somn vedea mereu pe Hamma, 
deseori de mână cu stăpâna Iştar care i-o arăta şi-l dojenea 
ca nu ia ascultat îndemnul să plece la război, chiar peste 
voia regelui, căci regele însuşi nu e decât servitorul ei. În 
sfârşit mărturisi neobositului aşipu ce i-a poruncit odinioară 
Iştar. 

Atunci preotul îi recită un descântec deosebit şi jertfi o 
vaca albă zeiţei ca să-l ierte. Peste zece zile, după trei luni 
de bolire, Gungunum se sculă. Era însă ca o umbră. 

Ululai, care îl slujea ca un câine, îi spuse într-o zi prin oraş 
umblă vestea că regele Ţării de la Mare ar fi zdrobit oştirile 
akkadiene şi că regele Samsu-lluna de-abia a scăpat prin 
fugă. 

— Poate că totuşi zeii m-au ocrotit, se gândi Gungunum. 
M-au scăpat de la moarte. 

Peste câteva zile un sclav de-al casei reginei aduse o 
scrisoare pentru Gungunum. Nu era nici în plic de pânză, 
nici sigilată, ci o tăbliță simplă, scrisă în mare grabă. O citi 


cu spaimă: „Lui Gungunum, fiul lui Pidur Libur, spune: Aşa 
vorbeşte Nim-Utumu, femeia marelui nubanda Pidur Libur, 
către Gungunum, copilul ei. Află că Pidur Libur, tatăl tău 
care te-a zămislit, în război a pierit. Regele "Ţării de la Mare 
cu mâna lui a ucis pe Pidur Libur, în luptă. Sclavul lui a adus 
vestea. Pleacă degrabă înapoi la Babilu. Trebuie bărbat în 
casă. Pământurile nu se muncesc bine, sclavii sunt leneşi 
dacă nu e stăpân. Grăbeşte-te. Nu mai zăbovi”. 

Gungunum răspunse, prin acelaşi sclav, că se va întoarce 
negreşit îndată ce va isprăvi lucrul, căci nu poate pleca cu 
mâna goală să supere pe regina Barnamtara. Făcu apoi 
cuvenitele jertfe pentru tatăl său din arallu, gândindu-se 
iarăşi: 

— Zeii m-au ferit, altfel aş fi acum şi eu în locul de unde 
nimeni nu se mai întoarce. 

Deşi slăbit, începu să lucreze de zor. Cu ajutorul marelui 
dupşaru, credea că într-o lună va avea copiate tăbliţele 
trebuincioase. 

În oraş însă zvonurile cele mai crâncene se întreceau. 
Soseau fugari care aduceau groaza. Şapte mii de ostaşi 
akkadieni au pierit în lupta cea mare, împreună cu Pidur 
Libur, iar alte mii au căzut în prinsoarea duşmanului. 
Regele Samsu-lluna a fugit cu rămăşiţele oştirii pe dincolo 
de râu şi vine spre Babilu, dar că oastea vrăjmaşă se 
apropie pe dincoace de Buranun, dând foc oraşelor şi 
măcelărind locuitorii, vrând să taie calea akkadienilor ca să 
prindă de viu pe Samsu-lluna. „ Peste şapte zile sosi în oraş 
marele işakku Uş cu două mii de oşteni prăpădiţi, dinspre 
Isin, de peste râu, să oprească înaintarea lui Iluma-llum. 
Cetăţenii fură înarmaţi grabnic, iar scalvii fură puşi să 
întărească zidurile şi porţile cetăţii ca să poată ţinea piept 
oastei dușmane. Zidurile însă nu erau mai late de şapte coţi 
şi nici destul de înalte să înfrunte un asalt puternic. 

Apoi uraganul veni. Ostile lui Iluma-llum împresurară 
cetatea din două părţi, dădură foc semănăturilor şi tuturor 
caselor de pe câmp. Fiindcă Uş nu deschise îndată porţile şi 


nu alergă, împreună cu fruntaşii oraşului, să îmbrăţişeze 
picioarele regelui duşman, porni bătălia. În zece zile o 
poartă fu siluită. Duşmanul răzbi în cetate. Lupta fu mai 
cumplită pe ulițele strâmte, care se umplură de cadavre. 
Ostaşii ucideau fără cruţare bărbaţi, femei, copii. Până 
seara oraşul fu îngenunchiat. Marele işakku căzu viu în 
mâinile vrăjmaşului. 

Iluma-llum puse stăpânire pe palatul marelui işakku Uş. În 
grădina palatului se ţinu ospăţul de biruinţă. Începu seara 
şi nu se isprăvi până în zori. Platani bătrâni aprinşi luminau 
poiana în care regele Ţarii de la Mare, cu fruntaşii oastei 
sale îşi întinseră mesele. La dreapta şi la stânga regelui 
şedeau goale şi îngrozite, cele două fete-fecioare ale 
marelui işakku Uş. Fete de-ale fruntaşilor din Nippur, de 
asemenea despuiate, slujeau pe biruitorii care beau din 
vase grele de argint. În faţa mesei regale fură aduşi, cu 
mare alai, peste o mie fie prizonieri, cu lanţuri de gât, cu 
coatele strânse pe spinare, cei mai mulţi sângerând încă din 
răni proaspete. Între ei se afla şi marele işakku, încătuşat 
ca şi ceilalţi, având în locul ochiului stâng o pată de sânge 
ce se scurgea pe obraz şi în barba jumulită, iar în moalele 
capului altă pată de sânge închegat din care se burzuluiau 
smocuri de par încâlcit. Ceva mai târziu un convoi nou de 
prinşi: slujitorii templelor în cap cu marele preot al zeului 
Enlil. Gungunum era în mijlocul lor. Templele şi odoarele 
fuseseră cruţate, fiindcă lui Enlil se închina şi Iluma-llum. 
Grupul preoţilor fu rânduit mai departe, să privească şi să 
se umple de spaimă. 

Băutorii zvârleau cupele goale în grămada de prizonieri 
răniţi. Cei izbiţi horcăiau prelung de durere, spre veselia 
mesenilor care, din ce în ce mai ameţiţi de vinurile tari, 
râdeau în hohote sfidătoare şi-şi frecau bărbile negre 
muiate de bale. De altfel, pentru a spori mulţumirea 
chefuitorilor, ostaşii alergau mereu de ici-colo printre 
prizonieri, lovindu-i cu bice sau sfârticându-le carnea cu 
săbii scurte strâmbe ca nişte secere. 


Înspre miezul nopţii, regele Iluma-llum şopti ceva unui 
dregător care stătea necontenit la spatele său, cu braţele 
încrucişate, aşteptând porunci. Dregătorul dispăru o clipă şi 
reveni aducând o canapea akkadiană, aşternută cu perne şi 
covoare scumpe, pe care o aşeză puţin mai la o parte, mai 
ferit de lumina torţelor. Atunci Iluma-llum se sculă de la 
masă. Pe faţa-i bărboasă, bronzată, lucea un surâs ciudat. 
Făcu semn cu degetul unei fete-fecioare de-a marelui 
işakku. Fata înţelese şi se întinse umilita pe canapea. Iluma- 
Ilum se repezi asupra ei. 'Ioată lumea se închină cu respect 
în faţa spectacolului, iar ţipetele fecioarei umplură de 
bucurie toate inimile supuse. 

De-abia sculat de lângă fata aproape leşinată, Iluma-llum 
se îndreptă spre marele işakku Uş, tatăl ei, şi cu o apăsare 
de deget meşteşugită îi smulse din orbită şi ochiul drept, 
aruncându-l cu mândrie în obrazul altui prizonier. Marele 
işakku se prăbuşi cu un răcnet sfâşietor care stârni nespusă 
plăcere tuturor fruntaşilor de la mese. Regele se aşeză iar 
la petrecere. Apoi, când vinurile îi aţâţară pofta, porunci 
celeilalte fecioare să se lungească pe canapeaua din umbră. 

În zori începu uciderea prizonierilor în faţa învingătorilor 
sătui de vinuri, dar însetaţi mereu de sânge. Marele işakku 
fu jupuit de viu, iar pielea lui fu dusă îndată să fie bătută în 
cuie pe poarta palatului. La fel fură chinuiţi încă 
doisprezece fruntaşi din Nippur. În sfârşit o ceată de 
şasezeci de ostaşi porni să înjunghie pe ceilalţi prizonieri. 
Corpurile fură târâte de sclavi afară din oraş, să slujească 
de ospăț câinilor pribegi şi corbilor. Capetele însă fură 
aşezate în grămezi dinaintea mesei regale. 

Când răsări soarele, Iluma-llum, istovit de plăceri şi de 
beţie, se retrase în palat, să se odihnească, poruncind ca 
grupul de preoţi încătuşaţi să fie închis deocamdată în 
templul zeului Inurta. 

A doua zi regele "Ţării de la Mare pe arătă mai milostiv. Pe 
cele două fete ale lui Uş le trimise la Eridu, pentru Casa 
Femeilor sale. Prizonierilor care nu fuseseră omorâţi le 


îngădui să-i sărute picioarele, dăruindu-le viaţa, dar 
lăsându-i în lanţuri. Toţi preoţii fură scoşi din fiare, afară de 
Gungunum care era babiluian. Fiind dupşaru, i se ceru, 
pentru răscumpărare, până într-o lună, să plătească cinci 
mâne de argint; altfel avea să fie ucis împreună cu alţi 
câţiva oameni din Babilu, surprinşi în Nippur de către 
oştirea duşmană. 

Gungunum se simţea nespus de fericit că se află încă în 
viaţa chiar aşa încătuşat. Nădejdea întoarcerii acasă îi 
stăpânea inima. Era sigur ca va fi răscumpărat. Fie regele 
Samsu-lluna, fie regina Barnamtara, fie maică-sa Nim- 
Utumu vor trimite cele cinci mâne de argint, numai să le 
poată da de ştire. Ceru voie să trimită la Babilu pe Ululai, 
care scăpase din vălmăşeală doar cu o bătaie zdravănă. 
Scrise o tăbliţa frumoasă şi jalnică chiar regelui Samsu- 
Iluna: „Stăpânului meu glorios în strălucire, vlăstarul 
cerului, lumina regilor mândră ca soarele, călăuzitorul 
domnilor puternici şi spăimântători, hrana poporului, masa 
fruntaşilor, eroul neamului, cărui Anu, Enlil, Ea şi Marduk i- 
au dăruit neistovite bogății de milă şi dreptate, Stăpânului 
meu spune: Aşa vorbeşte Gungunum, fiul lui Pidur Libur, 
scriitorul Casei Femeii, pulbere umilă şi slujitorul care te 
iubeşte. Află, stăpâne luminos, că regele Ţării de la Mare m- 
a prins viu în Nippur. În lanţuri m-a pus regele Ţării de la 
Mare. Dacă aduce sclavul tău Ululai cinci mâne de argint, 
viaţă îţi dăruiesc. Dacă nu aduce nimic Ululai, peste o lună 
să mori ca un câine. Aşa zice regele Ţării de la Mare. 
Trimite, stăpâne, cinci mâne de argint pentru viaţa mea, 
căci n-am venit la Nippur de bunăvoie. Mi-ai poruncit tu să 
viu negreşit. Povestirile bătrâne să le scrii pe tăblițe în 
Nippur. Aşa mi-ai poruncit. Acuma m-a prins regele "Ţării de 
la Mare. Să nu se întoarcă Ululai cu mâinile goale. Dacă 
vine cu mâinile goale, câinii şi corbii mă mănâncă. Nu mă 
lăsa să mor în casa ticăloşiei. Trimite argint să-mi 
răscumpere viaţa, stăpâne”. 


Cu tăbliţa sigilată, Ululai plecă îndată, pe jos, pe marginea 
râului sfânt Buranun, pe cărarea bătătorită de robi ce 
trăgeau la deal bărcile. Gungunum rămase liniştit, îşi zicea 
plin de încredere: 

— Nabu a fost milostiv şi mi-a cruțat viaţa. 

Prizonierii, câteva sute, fură aruncaţi în curtea porcilor din 
fundul grădinii oraşului. Spatele temniţei se răzima de zidul 
cetăţii lângă care se ticluise un coperiş de trestie pentru 
adăpostirea râmătorilor în vreme de ploaie şi furtună. 
Curtea întreagă de altfel era mică, de-abia vreo zece sari, 
fiindcă nu se aduceau niciodată de la moşii decât vitele 
trebuincioase pentru şapte zile. Nu se rânise însă niciodată, 
aşa că gunoiul şi duhoarea stăpâneau aici înăbuşitor. 

Un pâlc de treizeci de ostaşi păzeau, pe dinafară, poarta 
temniţei. Numai câte doi supravegheau pe dinăuntru numai 
ziua şi numai câte un ceas, pe prizonierii legaţi, doi câte doi 
cu lanţuri de gât. În zilele dintâi grupul de pază se schimba, 
pe urmă aceiaşi paznici fură uitaţi parcă acolo. Hrana celor 
închişi venea din mila oamenilor: curmale, ceapă, pâine, 
usturoi, castraveți, chiar smochine şi uneori peşte sărat. Din 
ce era mai bun se ospătau paznicii, iar rămăşiţele se 
azvârleau înlăuntru ca să se bată pe ele prizonierii ca nişte 
câini flămânzi, spre veselia tuturor străjerilor. 

Gungunum avea tovarăş de lanţ pe un muşkinu bogat din 
Babilu care venise la Nippur numai pentru negoţ şi căzuse 
aşa în vâltoarea războiului. Era gras şi cu o rană de lance în 
coastă. I-o făcuse ostaşul care l-a prins, numai din plăcerea 
de-a schingiui, căci el se trântise pe pântece umil şi supus, 
fără gând de vreo împotrivire, ca omul ce n-a pus niciodată 
mâna pe armă. Negustorul gemea toată ziua şi nu voia să se 
urnească de subt adăpostul de trestie unde era ferit barem 
de soarele ce frigea cumplit. Îi era frică tare că va fi ucis în 
cele din urmă şi se plângea lui Gungunum că ar fi mai 
bucuros să stea o viaţă întreagă în curtea porcilor, decât să 
moară, să ajungă pradă duhurilor rele din arallu şi să se 
hrănească numai cu noroi şi ţărână. Gungunum îl 


îmbărbăta, încrederea lui sporea cu cât se înmulţeau 
suferinţele. Inima lui îi spunea că trebuie să trăiască. 


Într-o zi veni marele dupşaru să vază pe Gungunum, 
aducându-i mângâiere şi merinde, îl îndrăgise cât lucrase în 
templu şi voia să-i fie acuma folositor în nenorocire. De la 
dânsul află Gungunum că regele Iluma-llum a plecat cu 
oaste spre Kiş, după ce a pus peste Nippur un nou işakku. 
Totuşi marele dupşaru credea că războiul are să înceteze 
curând, căci şi Illuma-llum a avut pierderi grele. Poate că 
nici cetatea Kiş n-o va mai putea cuprinde, având ziduri 
groase, înalte şi bine apărate. 

De-aci înainte paznicii fură mai blânzi cu Gungunum. Nu-l 
mai loveau, ca pe ceilalţi, ba stăteau şi de vorba cu dânsul 
socotindu-l un mare machu care ar putea ajunge chiar 
sangu, dacă ar avea zile de trăit. Atunci Gungunum vru să 
întrebe despre Hamma. Minţi că marele işakku Ahnuri din 
Eridu a fost văr cu maică-sa, de aceea ar fi bucuros sa afle 
ceva despre soarta lui şi a familiei, cu toate că au trecut 
peste zece ani. Căpetenia paznicilor, mai bătrân, voinic şi 
înalt, cu o falcă purtând urmele unei răni mai vechi, luptase 
în toate războaiele regelui Iluma-llum. Îi chema Ahuşunu, 
vorbea gros şi se lăuda bucuros cu vitejiile lui. 

— Eridu? Făcu dânsul cu mare mândrie. Am fost acolo! 
Acum zece ani! Eu am urcat cel dintâi pe zidul cetăţii... Am 
ucis cu mâna mea trei sute de duşmani! Mult sânge a fost la 
Eridu, şi multă pradă! Tot am omorât şi am aprins... 
Templul zeului Ningirsu eu l-am aprins! 

Paznicii şi prizonierii făcură cerc, ascultându-l cu 
admiraţie. Inima fruntaşului se umfla de mulţumire. 

— Rana asta, de la Eridu! Strigă apoi mânios, parcă i-ar fi 
reamintit o durere crâncenă. Dar am răzbunat-o! Toţi morţii 
duşmani i-am împrăştiat pe câmp să-i mănânce şacalii şi 
păsările... 

Gungunum rosti numele lui Ahnuri. 

— Câine turbat a fost Ahnuri din Eridu! Răcni Ahuşunu. 
Iluma-llum l-a prins viu şi pe dată i-a tăiat amândouă 
braţele din coate! Pe urmă l-a jupuit şi l-a chinuit şapte zile! 

Atunci Gungunum întrebă iar, cu glas tremurător: 


— Ahnuri avea o fată, Hamma? Faţa ostaşului se descreţi 
deodată. 

— Ce fată! Zise apoi, lingându-şi buzele. Regele Iluma- 
Hum a culcat-o degrabă în pat şi i-a luat fecioria. Dar n-a 
ucis-o nici după ce şi-a săturat pofta. I-a plăcut trupul ei şi a 
pus-o în Casa Femeilor sale... 

— Mai trăieşte? Făcu Gungunum cu ochi ieşiţi din orbite. 

— Trebuie să trăiască, răspunse Ahuşunu. În Casa femeilor 
lui Illuma-llum sunt fete multe, ca nisipul mării, frumoase, 
cu sclave să le slujească şi cu mâncare bună... el iubeşte 
femeile, nu le omoară. 

Gungunum aflase destul, în sufletul lui cântau mereu 
numai două cuvinte: 

— Hamma trăieşte! 

Cuvintele acestea îi răsturnară deodată toate gândurile. 
Ce să mai caute el în Babilu, când Hamma nu e acolo? Ce 
preţ ar mai putea avea viaţa lui trăită despărţit de ea? Mai 
bine să fie sclav la picioarele ei, decât chiar rege departe de 
ea. Subt coperişul de trestie, în murdăria duhnitoare, în 
vreme ce tovarăşul său de lanţ se vaită, el visa cu ochii 
deschişi. Se vedea iar la serbarea Akiti de odinioară pe 
cheiul canalului Arahtu, aşteptând barca divină, între femei, 
la câţiva paşi, umărul ei rotund, şoldul ei plin, apoi ochii ei 
cu privirea caldă în care îşi descoperea însuşi sufletul lui ca 
într-o oglindă fermecată... 

Îi părea rău că a mai trimis pe Ululai după preţul 
răscumpărării din robie. Îi era frică să nu se întoarcă prea 
curând sclavul cu argintul, înainte de a fi descoperit un 
mijloc pentru a ajunge la curtea regelui Iluma-llum. Atâta 
râvnea acuma: să ajungă acolo. Orişicum, numai să se 
apropie de pământul binecuvântat pe care păşesc 
picioarele ei. Era sigur că, ajuns acolo, va întâlni pe 
Hamma, precum i-a făgăduit zeiţa Iştar, ocrotitoarea iubirii 
lor. 

Când veni iar marele dupşaru să-l cerceteze, Gungunum îl 
rugă fierbinte să-i mijlocească favoarea de-a putea merge la 


curtea regelui Ţării de la Mare. Bătrânul scriitor se miră şi 
crezu că suferinţele i-au turburat mintea. Gungunum stărui. 
Spuse că ştie, încă de pe când era în şcoala de la Borsippa, 
despre o bibliotecă bogată a lui Iluma-llum, unde s-ar găsi 
tăblițe cuprinzând învăţăturile cele mai tainice. Ar vrea să 
petreacă în biblioteca aceea un răstimp, fie şi ca sclav, 
numai să poată citi tăbliţele sfinte. Marele dupşaru se 
înduioşă. Atâta dragoste de învăţătură nu mai pomenise, îi 
făgădui să vorbească negreşit marelui preot al lui Enlil. 

Gungunum rămase fericit. Dacă marele preot va ruga pe 
Iluma-llum, dorinţa lui va fi împlinită. Cum crezuse până 
acum câteva zile în scăparea de robie, aşa spera azi în 
revederea fecioarei de la Akiti. Încă nu umblase prin lume. 
Despre Ţara de la Mare ştia doar atâta că e departe, fără 
canaluri, cu multe mlaştini şi sălbătăcimi. Nu-l înfricoşa 
nimic. Unde e Hamma, trebuie să fie bine. O visa iar, mereu. 
Iar când se deştepta, în gemetele tovarăşului de lanţ ori în 
răcnetele paznicilor, surâdea: toate acestea vor fi curând 
răscumpărate prin fericirea cea mare. 

Avu, peste trei zile, o veste bună: marele preot a vorbit 
deocamdată cu noul işakku care a făgăduit să tălmăcească 
regelui rugămintea lui Gungunum. De altfel Iluma-llum are 
să sosească la Nippur foarte curând. A curmat războiul şi se 
întoarce cu oştirea, dând foc semănăturilor şi satelor, 
nestânjenit de duşman. 

Ululai sosi. Aducea argintul. Cinci mâne, măsurat din 
belşug în casa reginei Barnamtara. Povesti că Nim-Utumu e 
desperată, şi-a smuls părul, şi-a zgâriat pielea şi nu va 
conteni cu plânsul până ce nu va vedea pe Gungunum în 
Babilu. Îi spuse că a fost cu argintul la marele işakku, care |- 
a cântărit, i-a dat şi tăbliţă-chitanţă de primire. El însă nu 
poate scoate din robie pe Gungunum, căci lluma-llum 
singur hotărăşte. Dar Gungunum să aibă răbdare. Scăparea 
e aproape. l-a adus şi merinde, dar mai bine de jumătate i- 
au mâncat-o paznicii. 


Gungunum fu cuprins de îndoieli. De ce a mai primit 
marele işakku argintul, dacă are de gând să vorbească cu 
regele? Dojeni pe Ululai că s-a dus la işakku, dar nu-i spuse 
nimic despre planul său, de teamă să nu-i pună vreo 
piedecă. Ululai vru să rămâie să-l slujească. Paznicii îl 
goniră. Venea totuşi de multe ori pe zi să-i aducă ştiri 
despre apropierea regelui Iluma-llum. În sfârşit, într-o 
dimineaţă sosi strălucitor de bucurie: 

— Peste trei ceasuri Iluma-llum e în oraş. Se vede de pe 
coperişele caselor cum se apropie pe carul de argint tras de 
trei armăsari. Toată lumea e pe zidurile cetăţii. Stăpâne, a 
venit scăparea ta! Oamenii şoptesc că Iluma-llum e mânios, 
dar eu am adus argintul! N-ai grije, stăpâne, s-a isprăvit 
robia ta. Am jertfit o vacă zeului Nabu, pentru tine, cum mi- 
a poruncit maică-ta Nim-Utumu. 

Nerăbdarea se încuiba în inima lui Gungunum. Tovarăşul 
său de lanţ începu să plângă, sigur că i-a sosit ceasul morţii. 
Gungunum îl compătimea şi nu-l înţelegea. Din sufletul lui 
parcă s-ar fi stins cu totul frica de moarte. Groaza lui era că 
va fi izgonit din robie şi că astfel va pierde pe Hamma 
pentru totdeauna. 

Trecură ceasurile înăbuşitor de grele. Apoi se auziră 
chiotele de bucurie ale norodului. Apoi se făcu tăcere şi iar 
trecură ceasuri, mai apăsătoare. Gungunum ardea. Simţea 
limpede că acuma, în ceasurile acestea, se hotărăşte soarta 
lui şi îi tremura inima. 

Şi deodată se deschise cu zgomot mare poarta închisorii. 
Gungunum respiră de parc-ar fi scăpat dintr-o încleştare 
chinuitoare. Ostaşi mulţi intrară şi legară la spate, cu 
lanţuri, coatele prizonierilor. Gungunum iar se ului: „Dacă 
s-a sfârşit robia, de ce-mi leagă braţele la spate?” Cu 
lovituri de bice şi sulițe, fură scoşi afară. Cotiră prin câteva 
uliţe până ce ajunseră la templul zeului Enlil. În curtea 
principală, regele Iluma-llum, pe tron de argint, era 
înconjurat de târtanii săi, de ostaşi şi mulţime mare de 
akkadieni. Gungunum parcă se dumeri: „înainte de a ne da 


drumul, regele vrea sa se bucure văzând cum vom fi 
însemnați cu fierul roşu al robiei!” 

Sosiră înaintea regelui Iluma-llum îngrămădiţi, murdari şi 
duhnind greu ca porcii. Gungunum apucă să vadă faţa 
regelui, întunecată şi cu ochii însetaţi de sânge. 

„Acuma ne ucide!” îi trecu prin gând ca o lumină 
orbitoare. 

Un răcnet îi făcu pe toţi să se prăvale cu faţa la pământ. Şi 
numaidecât Gungunum auzi, de-aproape, o lovitură scurtă 
ca şi când se înfige între oase arma strâmbă care ucide mai 
repede. Lovitura fu urmată de un țipăt înfundat şi apoi de 
un horcăit. Aceeaşi lovitură se auzi apoi din nou, însă 
însoţită de alt țipăt mai puternic. 

Acuma Gungunum, stând ghemuit cu obrazul la pământ, 
pricepu tot parcă i-ar fi spus cineva la ureche ce s-a 
întâmplat. Iluma-llum vrea să răzbune neputinţa de-a lua 
cetatea Kiş, ca să împace pe zeii lui nesăturaţi de sânge. De 
aceea a adus pe prizonierii din Babilu în curtea templului. 
Sângele lor trebuie să curgă pe lespezile din casa zeului. Îl 
rodea să ridice puţin capul, să vadă ce se petrece, dar nu 
îndrăznea de frică să nu-l lovească vreun paznic. 'Tovarăşul 
său de lanţ ofta şi plângea. Alţii gemeau din ce în ce mai 
îngroziţii aşteptându-şi rândul. Şi lovitura săbiei strâmbe ca 
secera cădea mereu, în răstimpuri egale, cu acelaşi zgomot 
ciudat scârţâitor, urmată de ţipete deosebite. 

Apoi se simţi o mişcare, ca şi când o serbare solemna e 
tulburată de o întâmplare supărătoare. Glasuri indignate se 
ridicară, printre care însă răzbătea o plângere desperată: 

— Argintul... plătit... Gungunum... răscumpărare... 

Era Ululai care izbutise să se strecoare până la picioarele 
regelui Iluma-llum, întinzând tăbliţa-chitanţă ca o 
protestare. Ostaşii se repeziră asupra lui. Câteva sulițe îl 
străpunseră deodată. Gungunum ridică puţin ochii şi, 
printre picioarele păroase ale ostaşilor, zări trupul lui Ululai 
zvârcolindu-se, fără a fi scăpat din mână tăbliţa doveditoare 
că a plătit argintul de răscumpărare. 


Apoi iar se făcu linişte şi iar porniră loviturile armei 
strârnbe. 

Deodată tovarăşul de lanţ ţipa şi Gungunum simţi pe 
obrazul drept stropi fierbinţi. Înainte de a-şi putea da 
seama, o mână puternică îl apucă de umărul stâng 
ridicându-l puţin. Gungunum zări ca o fulgerare lama săbiei 
strâmbe de pe care picura sânge. O izbitură ascuţită în 
coşul pieptului şi apoi o sfâşiere parcă i-ar fi smuls inima. 
Aceeaşi mână îl îmbrânci la o parte, întorcându-l cu faţa în 
sus. O sandală umedă de sânge îl călca pe obraz. Mai simţi 
apăsarea sandalei grele turtindu-i nasul. Apoi gura i se 
umplu de ceva cald. Apoi se făcu întunerec şi gândurile se 
risipiră ca aburii în vânt... 

Sufletul rătăci un răstimp parcă şi-ar fi încercat zborul 
spre o lume nouă. Conştiinţa pură se reînchega pe cât 
rămâneau mai departe urmele vieţii materiale. Încet-încet 
sufletul îşi redobândi limpezimea. Mişcarea se intensifica 
mereu, prin planuri tot mai luminoase. Spaţiul însuşi se 
rotunjea în nemărginire până unde timpul se confundă cu 
imobilitatea. 

O senzaţie albă stăpânea sufletul, cu atât mai vie cu cât 
deosebirea dintre lumea materiei şi a spiritului se subţia. În 
aceeaşi măsură însă creştea conştiinţa nedesăvârşirii care 
se transformă în simţământul singurătăţii dureroase... 

Capitolul IV SERVILIA. 

Conştiinţa singurătăţii râvnea existenţa pură. Golul încă 
era nemărginit şi sufletul nu-şi găsea calea desăvârşmi. 
Începu aşteptarea chinuitoare a unui destin ce se apropie şi 
de care nu te poţi feri. 

Apoi aşteptarea luă iar forma mişcării spre o ţintă 
necunoscută, cu înălţări şi coborâri, cu zig-zaguri 
neînţelese. Spaţiul se îngroşa, străbătut de curgerea 
timpului ca o țesătură din ce în ce mai deasă. Sufletul se 
zbuciuma în mrejele lumii noi, şerpuind neîncetat parcă în 
căutarea unui adăpost. Conştiinţa i se îndoia, se mlădia şi se 
subţia ca o flacără în bătaia vântului. 


Apoi mişcarea se stinse deodată şi conştiinţa se întunecă 
parcă s-ar fi topit în strânsoarea unei vieţi noi... 

Al şaptelea copil nu era aşteptat cu prea mare bucurie în 
casa din Antium a lui Nigidius Saturnius, cavaler roman. 
Naşterea fu atât de grea că era să pricinuiască moartea 
mamei, dacă n-ar fi avut ajutorul priceputei sclave, Atia. 
Fericit că Lollia, soţia lui mult iubita, a scăpat cu bine, 
Nigidius oferi un sacrificiu de vin şi tămâie în templul 
Fortunei. Copilului însă îi dădură numele Axius, în cinstea 
edilului Axius Sofronius, prieten scump al familiei, pe care 
bătrânul Caesar Augustus îl numise în slujbă chiar în acel 
an. 

Totuşi Axius deveni curând răsfăţatul tuturor. Lollia îl 
iubea pentru că a suferit atât de mult dându-i viaţă şi 
sperând că va rămâne ultimul ei vlăstar. Nigidius era 
mândru că mai are un fecior să-i perpetueze numele şi să 
fie rezerva viitorului familiei. Dintre şase copii, numai cel 
dintâi, Nonius, fusese băiat. Grija pentru soarta celor cinci 
fete îl neliniştea, deşi era bogat, îl rodeau ambiţii. Spunea 
că se trage dintr-o veche familie patriciana sărăcită. Prin 
muncă şi noroc ei s-a ridicat în rândul cavalerilor, dar n- 
avea pregătire destulă să poată juca vreun rol în viaţa 
publică. Zeii nu-l înzestraseră cu talent oratoric şi nici 
barem nu învățase gramatica. Prin Nonius spera să ajungă 
şi el, la bătrâneţe, omul zilei. Îi dărui o creştere aleasă, 
punându-l să ia lecţii numai cu maeştrii cei mai scumpi. 
Când Nonius va fi bărbat cu faimă în Roma, surorile lui se 
vor putea mărita, având şi zestre mare, chiar cu senatori. 
Axius sporea perspectivele familiei. Ce n-ar putea dobândi 
Nigidius prin Nonius, va înfăptui negreşit Axius. 

Curând după ce îmbrăcă toga virilă, Nonius fu trimis la 
legiunile proconsulului Publius Quintilianus Varus, să lupte 
contra germanilor, ca apoi, întorcându-se acasă cu glorie 
militară, să obţină mai lesne onorurile ce i s-ar cuveni. Deşi 
Nonius a plecat subt auspiciile cele mai favorabile, familia 
întreagă a rămas tristă şi chinuită de îngrijorare. Vrând să 


afle ştiri mai dese şi mai directe de la eroul lor, se mutară 
cu totul la Roma, în casa lor de pe Vicus Patricius. Mutarea 
de altfel era plănuită mai de mult, din pricina fetelor care 
trebuiau să fie mai în văzul lumii bune. 

Axius însă rămase în Antium, în grija bunicii, o matroană 
pioasă, şi a unui pedagog, Myro, cumpărat anume pe o 
sumă mare, având faima unui gramatic desăvârşit, 
cunoscând deopotrivă de bine limba latină şi elenă. Bunica 
avea să-i completeze educaţia religioasă, după tradiţia 
romană, iar pedagogul să-l iniţieze în meşteşugul scrierii şi 
citirii. 

Împlinea zece ani şi era copil blând, ascultător. lubea mult 
pe maică-sa, Lollia, şi despărţirea de ei îl amări, mai ales în 
primele zile. Se simţea oropsitul familiei. Explicaţiile bunicii 
îl împăcară puţin, iar libertatea deplină îl făcu să uite 
despărţirea. Casa din Antium era în mijlocul unei grădini 
mari, nu tocmai îngrijite, lângă mare, cu o privelişte 
minunată asupra orăşelului de vilegiatură pentru patricianii 
bogătaşii romani. Nigidius o cumpărase, împreună cu 
grădina, pe un preţ de nimic, a restaurat-o, a împodobit-o 
cu colonade de marmoră. Fusese casa norocului. Micului 
Axius îi era mai dragă marea în ale cărei veşnice frământări 
presimţea taine multe, însoţit de pedagogul Myro şi urmat 
de un capsarius, care aducea cele trebuincioase pentru 
scris, copilul petrecea toată ziua pe afară pe aleile şi 
cărările umbroase. Îi plăcea să stea ceasuri întregi pe 
ţărmul mării, cu cerata în mână, scriind, citind şi mai cu 
seamă ascultând cu nesăturată curiozitate glasul 
pedagogului care-i povestea şi-i explica faptele zeilor. 
Şoaptele spumoase ale mării, adierile răcoroase şi 
alinătoare ale zefirului se îmbinau cu basmele minunate ca 
nişte murmure misterioase din altă lume. Zeii trăiau în 
inima lui atât de vii că se aştepta mereu să-i întâlnească. 
Deseori, în zare, i se părea că se apropie Neptun, plutind pe 
valurile verzi, despicând cu tridentul de aur adâncimile, în 
vreme ce pe malul nisipos, spălat de unduiri moi ce lăsau în 


urma îngrămădiri lăptoase de spume, se desluşeau 
conturele albe şi ispititoare ale etern tinerei Venere... 

În trei ani, Nigidius a venit de multe ori prin Antium, 
totdeauna grăbit şi fără a se interesa prea mult de Axius. 
Intrase în câteva mari combinaţii comerciale şi era mereu 
pe drumuri. Lollia cu fetele soseau în fiece an, la sfârşitul 
verii, pentru câte-o lună, înainte de-a trece la Baiae unde se 
aduna, toamna, lumea cea mai aleasă. 

Acuma însă, îndată după calendele lui noiembrie, într-o 
seară, pe neaşteptate, pică toată familia în Antium, spre 
marea mirare a lui Axius. Toţi păreau posomorâţi, îngrijoraţi 
şi-l îmbrăţişau, pe rând, care de care mai călduros, chiar şi 
tatăl său, rece şi serios din fire. În cele din urmă Lollia nu s- 
a mai putut stăpâni, a izbucnit în hohote de plâns şi, 
sărutând furtunos pe Axius, a strigat: 

— Tu eşti speranţa noastră, unica speranţă! 

A doua zi Axius află de la Myro ceea ce se întâmplase, mai 
lămurit decât din şoaptele misterioase ale surorilor sale, 
căci Myro se informase de la sclavii ce întovărăşiseră familia 
şi care cunoşteau toate veştile romane. De câteva zile 
umblase prin Roma o ştire pribeagă despre înfrângerea 
legiunilor lui Varus. Nu se ştia cine a adus-o, dar creştea din 
ceas în ceas, se strecura în toate casele şi în toate inimile. 
Apoi a sosit confirmarea: întreaga oaste romană a fost 
atrasă în cursa şi măcelărită de către germanii lui Arminius. 
Imensul oraş a avut o tresărire cumplită. Zvonurile sinistre 
se multiplicau: germanii au pornit spre Roma, germanii au 
şi trecut Alpii... Se povestea că împăratul s-a închis într-o 
odaie unde plânge neîncetat şi se izbeşte cu capul de 
pereţi. Străzile gemeau de mulţimea îngrozită, alergând de 
ici-colo, fără ţintă, doritoare de amănunte. Se găseau mulţi 
care blestemau pe Caesar Augustus pentru ca el ar fi 
pricina nenorocirii naţionale. Paza oraşului fu întărită. Erau 
temeri de tulburări şi de revolte. Apoi alaltăieri, un edict 
îndurerat anunţa poporului roman catastrofa, îndemnând 
pe toţi să o suporte cu demnitate. Casa lui Nigidius s-a 


umplut de doliu. Nonius, fala familiei, se afla printre cei 
pierduţi. În sfârşit, de frica unei răscoale a poporului, s-au 
hotărât brusc să părăsească Roma şi să se stabilească, 
barem până se vor linişti lucrurile, în Antium, unde era şi 
Axius, acuma singurul reazim pentru ambițiile lui Nigidius. 

Viaţa lui Axius se schimbă cu totul de-aci încolo. Însuşi 
Nigidius îi povesti, peste câteva zile, cum s-a prăpădit 
Nonius, atrăgându-i atenţia că viitorul familiei se află în 
mâinile lui. Copilul, deşi nu înţelegea tocmai bine, se simţea 
mândru. 

Familia nu rămase multă vreme în Antium. De îndată ce 
aflară că Roma s-a potolit, se reîntoarseră acolo cu toţii 
luând acuma şi pe Axius. Myro se bucură mai mult, dar 
bucuria îi fu scurtă căci Nigidius, pentru a desăvârşi 
educaţia copilului, îi tocmi un retor faimos, pe Caius 
Orbilius, care dădea lecţii de oratorie tuturor odraslelor 
marilor familii romane. Aşa, Myro rămase simplu pedagog 
însoțitor al lui Axius. Apoi, fiindcă Axius era cam moleşit şi 
visător pentru cei treisprezece ani ce-i avea, primi un atlet 
special care să-l înveţe gimnastica şi mânuirea armelor. 

Primăvara aduse un eveniment mai important în viaţa lui 
Axius. Spre a-şi pune în valoare averea şi planurile de 
înălţare, Nigidius îl logodi cu Chrysilla Autronia, fiica de 
zece ani a lui Publius Autronius. Logodna era menită să 
deschidă imediat porţile caselor patriciene pe seama fetelor 
lui Nigidius. Autronius deşi sărac, era înrudit de aproape cu 
câteva familii mari. El însuşi se lăuda mult cu un străbun 
de-al său care ar fi fost consul cu vreo trei secole în urmă. 
Neamurile îl ajutau cât puteau; el însă dispreţuia 
ajutoarele, primindu-le totuşi. Consimţământul de logodnă 
al lui Autronius l-a costat pe Nigidius un împrumut de două 
sute mii sesterţii, fără dobândă. Axius a îndurat ceremonia 
cu demnitatea cuvenită, asemenea şi logodnica. 

Însemnătatea lui Axius, în sânul familiei, crescu mult pe 
urma logodnei. Chiar el se simţea bărbat, deşi Chrysilla 
Autronia i-a rămas tot atât de străină ca şi mai înainte. De 


altfel nici n-avea prilej s-o întâlnească decât rareori. Numai 
de la surorile sale afla că Autronia e o fire orgolioasă, că îi 
place să vorbească greceşte şi că de aceea i se zice în 
familie Chrysilla. 

Rezultatele logodnei lui Axius fură mai fericite pentru 
familie. Chiar în toamna următoare, doua surori îşi găsiră 
norocul, măritându-se una cu un cavaler roman foarte 
bogat, cealaltă cu fiul unui senator. 

Retorul Orbilius spuse în curând lui Nigidius ca Axius nu e 
tocmai tare în controversia, dar că e eminent la suasoria, 
ceea ce dovedeşte o fantezie bogată. Cu acelaşi prilej, 
celebrul învăţător făcu oarecare complimente şi lui Myro 
pentru eleganța şi puritatea pronunțării limbii elene. 

Myro rămase confidentul lui Axius. Îl iubea din ce în ce mai 
mult. Împreună au cutreierat Roma pe care Myro o 
cunoştea şi care pentru Axius era încă o taină uluitoare. 
Ceasurile libere le petreceau, la început, în splendidele 
grădini ale lui Maecena. Erau destul de aproape de casa lor 
din Vicus Patricius. Pe alelele adumbrite de platani şi 
străjuite de statui, Myro încerca uneori să-i explice că 
diferiţii zei sunt, în realitate, înfăţişarea multiplă a unei 
divinităţi atotcuprinzătoare. Axius clatină din cap, 
neîncrezător. Farmecul multiplicităţii s-ar fi distrus prin 
reducerea la unitate. Mul-ţimea face armonia. Când la fiece 
pas întâlneşti un zeu sau barem manifestarea unei 
divinităţi, lumea e mai bogată, mai încântătoare. Ce aridă ar 
fi viaţa pe pământ dacă nu s-ar amesteca printre oameni în 
permanenţă şi zeii cu dorinţele, pasiunile şi ordinele lor. 
Pedagogul nu stăruia, dar îi prevestea tainic că va înţelege 
toate când va face cunoştinţă cu filosofii. 

Mai târziu Myro îi obişnui să treacă aproape zilnic prin 
Argiletum, pe strada îngustă şi îmbâcsită ce leagă Subura 
cu Forul Roman. Acolo sunt cele mai multe librării. Pancarte 
cu titlul noilor cărţi atârnau pe toate coloanele, iar din uşile 
deschise răbufnea afară mirosul greu de şofran şi ulei de 
cedru care apară de insecte rolele sau volumele păstrate în 


pungi de pergament ori în lădiţe de lemn tare. Căscau gura 
pe stradă, privind după oamenii celebri, ascultând uneori 
convorbirile lor. Myro ar fi cumpărat bucuros câte-o 
noutate, despre care auzea mereu vorbindu-se, dar el n- 
avea bani şi nici Axius. Ca să-şi astâmpere setea de-a citi, 
intrau din când în când în biblioteca publică, înfiinţată de 
Augustus în templul lui Apollo. Acolo a citit cu glas tare 
vestitul Metamorphoseon al lui Ovidiu, care încântă mult pe 
Axius. În curând Nigidius, aflând că în toate casele mari se 
cuvine sa fie o biblioteca, porunci lui Myro să-i alcătuiască 
una vrednică de o persoană consulară. Se gândea în sine că 
Axius, cât e de deştept, ar putea să ajungă şi senator, şi 
chiar consul. Urmă un an fericit pentru Myro. Cutreierară 
toate librăriile, răscoliră toate rafturile şi adunară vreo 
două mii de volume, spre bucuria lui Nigidius care, deşi nu 
citea nimic, se lăuda pretutindeni cu biblioteca. În acest 
răstimp, în schimb, Axius dobândi o pasiune pentru cărţi 
atât de mare că îşi neglija chiar studiile de retorică şi 
exerciţiile de gimnastică. 

Până să îmbrace Axius toga virilă, se mai măritară şi 
celelalte trei surori, făcând partide nu mai puţin strălucite 
ca cele doua dintâi. Acuma Nigidius se gândea să-l trimită 
la legiunile lui Germanicus, să-şi împlinească datoria 
militară către patrie, cum se cere unui viitor senator. 
Moartea împăratului îi încurcă puţin socotelile. I se părea 
de rău augur ca Axius să plece la oaste tocmai când se 
stinge un om mare şi se temea să nu-l piarză cum a pierdut 
pe sărmanul Nonius. Consultă un oracol egiptean din Alba 
care-i spuse că Axius va trăi mulţi ani şi va muri în baie. 
Totuşi Nigidius mai şovăi până în primăvara viitoare. Atunci, 
prin Autronius, obţinu permisiunea pentru Axius de-a pleca. 
Axius însă mai zăbovi câteva luni şi porni de-abia în august. 
Când ajunse la poalele Alpilor, întâlni soli care vesteau că 
Germanicus a zdrobit oştirile lui Arminius în câmpiile 
Idifiaviso şi la valul Angrivarilor. Făcu un popas de şapte zile 
într-un orăşel, cumpănind dacă trebuie să-şi mai urmeze 


calea sau să se întoarcă acasă. Se întoarse. Nu voia să fie 
ridicol ajungând la oaste când s-a isprăvit războiul, să 
creadă lumea că umblă doar să figureze şi el în triumful lui 
Germanicus. 

Sosi acasă numai prin noiembrie şi găsi pe tatăl său pe 
moarte. Întoarcerea lui neaşteptată fu socotită ca un semn 
misterios al zeilor care n-au lăsat pe Nigidius să se stingă 
înainte de a-şi revedea feciorul. Bătrânul îi dădu sfaturi 
pentru viaţă, îi lăsa o avere de câteva milioane de sesterţii. 
Să profite de ea, intrând în serviciul republicei, să fie 
stăruitor, energic, activ. Axius îi făgădui solemn că-i va urma 
poveţele, îi şi improviza nişte planuri grandioase de viitor 
care umplură de fericire inima muribundului. 

Rămăşiţele pământeşti ale lui Nigidius fură transportate la 
Antium unde le aştepta un mic mausoleu ridicat mai de mult 
prin grija răposatului. Bătrâna Lollia se hotărî să rămâie 
acolo, nemaiavând ce caută de-acuma la Roma. Şi Axius 
petrecu aproape toată iarna în Antium, discutând cu Myro 
asupra morţii şi a zeilor. Explicaţiile sclavului filosof nu-l 
mulţumeau. Îşi puse în gând sa studieze filosofia, să 
găsească răspunsuri satisfăcătoare la întrebările ce-l 
nelinişteau deseori. În martie trecu la Roma înadins ca să se 
iniţieze în filosofie. Capitala era un adevărat furnicar de 
filosofi de toate categoriile. Chiar prin tavernele de pe 
Subura, epicuriani vagabonzi propovăduiau filosofia 
plăcerilor, angajaţi în acest scop, cu lefuri grase, de 
curtezane care astfel cucereau mai mulţi curtenitori bogaţi 
şi darnici. Axius vorbi cu câţiva, la întâmplare. Fiecare îi 
glorifica altă înţelepciune şi-i promitea alte fericiri. Se 
înfricoşa de perspectivele încurcate şi amână pentru altă 
dată alegerea. 

De altfel acuma Roma se interesa de triumful lui 
Germanicus, fixat pentru sfârşitul lunii mai. Pretutindeni şi 
toată lumea numai despre învingătorul germanilor vorbea, 
cu un entuziasm care-l cuprinse curând şi pe Axius. Se 
pregătea o primire măreaţă. Două cohorte de pretorieni 


fură trimise întru întâmpinarea eroului, dar plecară toate, 
fără ordin. În preziua sosirii zeci de mii de oameni porniră 
pe toate căile să salute mai degrabă pe salvatorul onoarei 
romane. Axius, întovărăşit numai de Myro, se afla printre 
cei mai însufleţiţi. Seara însă se întoarse acasă cam obosit. 
În ziua triumfului, pe o vreme minunată, Axius ieşi iar pe 
Via Lata până la Porta Flaminia şi aşteptă acolo două 
ceasuri până ce apăru în depărtare cortegiul. Apoi, alături 
de carul triumfal tras de patru armăsari albi, în mijlocul 
mulţimii înflăcărate care cânta, dansa, asuda şi se 
îmbrâncea, veni înapoi pe Via Lata, coti printre Saepta lulia 
şi Iseum & Serapeum şi trecu chiar pe subt poarta 
triumfală. De aici însă se despărţi de alai şi o luă pe Vicus 
Argentarius, sperând să ajungă mai repede pe Forum 
Romanum, să poată vedea sosirea în faţa templului lui 
Jupiter. Strada era înţesată de oameni care toţi se 
îmbulzeau în aceeaşi direcţie. Axius izbuti să străbată până 
aproape de Carcer Mamertinae. Aici învălmăşeala era 
cumplita. Oamenii se zvârcoleau care să răzbească înainte, 
care să se întoarcă înapoi, răcnind, înjurând. Multe femei 
leşinară în înghesuială. După o adevărată şi desperată lupta 
cu coatele, Axius se smulse din mulţimea înfierbântată. De 
altfel Germanicus trebuie să fi ajuns de mult pe Capitoliu, 
cel puţin după urletele de entuziasm ce se auzeau 
furtunoase şi pe care le îngroşau ţipetele celor ce îşi 
manifestau din depărtare bucuria. 

Ocolind anevoie Capitoliul şi Palatinul, de-abia târziu după- 
amiazi reuşi să se strecoare până la Vicus Patricius, acasă. 
Toga-i tivită cu purpură era sfâşiată şi murdărită, iar corpul 
îi era vrâstat de vânătăi. 

„Gloria militară nu se cucereşte privind triumfurile altora, 
ci luptând!” îşi zise Axius a doua zi, ruşinat că s-a amestecat 
în mulţimea dornică de spectacole. 

Nu simţea însă nici o chemare pentru viaţa ostăşească. 
Vru să se apuce de altceva şi îşi dădu seama, curând, că nici 
o activitate nu-l ispiteşte. Avea dorinţe vagi, nelămurite, îi 


lipsea parcă mereu ceva şi întrebări tot mai ciudate îi 
apăreau în suflet. 

Totuşi, socotind că un cavaler roman tânăr şi bogat nu 
poate sta degeaba, ceru sfatul lui Myro pe care îl privea ca 
pe an prieten. 

— Să nu faci nimic, stăpâne - îi spuse sclavul. Cavalerul 
roman să trăiască, să petreacă şi să mediteze. E cea mai 
frumoasă viaţă. 

— Mă plictisesc îngrozitor, Myro! Am să mă sinucid dacă 
nu-mi voi găsi o ocupaţie sau barem un scop în viaţă! 
Murmură Axius, amărât. 

— Numai filosofia poate destăinui omului rostul vieţii şi al 
lumii! Zise Myro. 

Şase ani jertfi Axius filosofiei, începu cu Seleucus, 
prietenul împăratului, epicurian faimos care-şi vindea acum 
învăţăturile numai odraslelor de patriciani bogaţi. Lui Axius 
i-au luat într-un an peste cincizeci de mii de sesterţii. În 
cele din urmă Axius s-a săturat de lecţiile lui pomădate şi i-a 
întors spatele. A întâlnit un stoic bătrân, grec, foarte de 
treabă, l-a adus acasă şi l-a ţinut trei ani, crezând că a găsit 
calea înţelepciunii. Atunci a cunoscut pe liberta Thesmina a 
îndrăgit-o şi a adoptat teoriile hedoniste ale lui Aristion care 
era nomenclatorul curtezanei şi se lăuda că e discipolul lui 
Aristipp din Cyrene. S-a scârbit însă şi de el, mai curând 
decât de grațiile Thesminei. În sfârşit a plecat cu Myro la 
Alena, în patria filosofiei adevărate, a ascultat câteva luni pe 
scepticul Chrysipp şi s-a întors acasă nemâagâiat. Golul din 
sufletul lui parcă se mărea cu cât încerca să se lumineze. 

Se duse la Antium, să mai vadă pe maică-sa. 

— Aduc-ţi aminte că eşti logodit cu Chrysilla Autronia, îi zise 
Lollia. 

Cuvintele mamei îl înviorară. Socoti că ea are dreptate. În 
căsnicie va găsi fericirea şi liniştea. Era de douăzeci şi patru 
de ani. 

Îndată ce se întoarse în Capitală, se gândi cum să reia 
relaţiile cu familia Autronius. Se simţea ruşinat că, de vreo 


doi ani, nici măcar n-a trecut pragul casei lor. Autronius 
trebuie să fie supărat, deşi Nigidius i-a lăsat prin testament 
un dar frumos de bani. Prea vinovat însă nu se găsea. 
Logodnica îi rămăsese aproape străină, în orice caz nu-l 
ispitea. Il se păruse totdeauna rece, mândră şi prefăcută, îşi 
zisese mereu ca are vreme destulă să trăiască cu ea. Până 
atunci să cunoască bine viaţa. Fiindcă în căsnicie avea de 
gând să păstreze virtutea veche romană, iubind numai pe 
soţia sa şi mama copiilor săi, se crezuse îndreptăţit să guste 
toate voluptăţile iubirii înainte de a se însura, încât să nu-l 
mai poată ademeni nici o femeie. 

Nomenclatorul îl anunţă şi apoi îl conduse într-un atrium 
sobru şi modest unde Autronius îl aştepta, mirat şi 
mustrător. 

— Credeam că ţi-ai uitat logodnica de dragul filosofiei! 

— M-am pregătit numai ca să o pot respecta mai mult! 
Zise Axius cu un surâs blând care risipi repede supărarea, 
bătrânului. 

În vestibul, un sclav ţinea în mâini, cu mare grije, o lădiţă 
de lemn sculptat. Fiindcă Autronius îi privi nedumerit, Axius 
adaogă în semn de explicaţie: 

— Pentru Chrysilla... 

Ochii de oţel ai bătrânului avură o licărire de bucurie pe 
care însă o stăpâni repede. Luându-l de braţ, zise cu o 
nepăsare compusă: 

— Chrysilla e în grădină cu maică-sa. Să mergem la ele! 

Casa lui Autronius se afla în colţul dintre Clivus Mamuri şi 
Vicus Longus, înconjurată de o grădină mică, foarte bine 
îngrijită. Un pavilion hexagonal, cu coloane subţiri de 
marmură, cu trepte albe, era fala stăpânului fiindcă 
îngăduia o privelişte frumoasa spre Viminal, spre Forul 
Cesarilor şi spre Capitoliu. Statuete, colonade potrivite, 
câţiva platani şi adevărate covoare de flori împodobeau 
grădina. În dosul pavilionului era chiar şi o piscină în 
mijlocul căreia o nimfă speriată se ferea zadarnic de miile 
de fire de apă ce o stropeau din toate părţile. Câteva sclave 


tundeau iarba lălăind, în vreme ce grădinarul hirsut, 
german, plivea un rond de flori roşii. 

Cei doi bărbaţi urcau spre pavilion, pe cărarea albă 
şerpuitoare. De cum ieşiseră din casă, Axius zărise lângă 
pavilion două siluete. Pe când Autronius îi lăuda calităţile 
grădinarului, tânărul se uita numai la figura albă, cu mâna 
întinsă spre o căprioară care se apropia puţin şi apoi fugea. 
O recunoscu. Era Chrysilla. Autronius observă privirea lui şi 
începu să-i spună cum căprioara a fost crescută de Chrysilla 
care a primit-o în dar, la Tusculum, de la administratorul 
unui senator, rudă de-a lor, în vila căruia au fost găzduiţi 
vara trecută. 

— A venit Axius! Strigă Autronius de departe, 
întrerupându-şi povestirea. 

Atât Chrysilla, cât şi maică-sa rămaseră pe loc, nemişcate. 
Amândouă văzuseră şi recunoscură pe Axius. Fata scutura 
de pe degetele mâinii drepte firele de iarbă cu care momise 
căprioara. Autronius le povesti, cu mare lux de cuvinte, cum 
s-a mirat când nomenclatorul i-a vestit pe logodnicul 
rătăcit, cum nu-i venea să crează... Axius examina, 
zâmbind, pe Chrysilla care se uita numai la tatăl ei, simţea 
că e privită şi surâdea puţin cam dispreţuitor. Avea ochii 
mari, negri şi gene foarte lungi care le moleşeau lumina, şi 
o gură mică cu buzele subţiri. Tunica albă îi mlădia formele 
corpului. 

Când Autronius conteni, Axius luă lădiţa din mâinile 
sclavului şi o oferi Chrysillei, murmurând: 

— Frumuseţea ta n-are nevoie de podoabe. Dar admiraţia 
mea simte nevoia unei mărturisiri. 

Fata lua lădiţa, scoase darurile, mulţumi cu acelaşi surâs 
indiferent. Schimbară cu toţii câteva vorbe banale. 
Atmosfera însă rămânea greoaie. În cele din urmă 
Autronius, subt pretext că are ceva cu grădinarul, plecă 
împreună cu bătrâna, lăsând singuri pe logodnici. După un 
răstimp de tăcere, Axius îi spuse că acuma, deplin pregătit 
pentru viaţa serioasă, doreşte să-şi împlinească obligaţia 


veche şi atât de plăcută de-a o duce în casa lui şi-a o face 
fericită, că deşi o cunoaşte prea puţin, ştie că ea îi va fi soţie 
demnă, iubitoare şi credincioasă. Chrysilla îl asculta cu 
sfiala cuvenită, privindu-l însă mereu curioasă şi 
cercetătoare, parcă ar fi vrut să-l încurce. 'Ţinuta lui 
frumoasă, îmbrăcămintea elegantă îi plăceau tot atât ca şi 
ochii lui blânzi în care dormeau mistere. Totuşi voia să-l 
pedepsească pentru ca a neglijat-o atâta vreme. De altfel i 
se credea superioară prin noblețea familiei şi râvnea să-şi 
păstreze superioritatea şi în căsnicie. Îi răspunse calm, 
aproape rece, amestecând multe cuvinte greceşti în fraze, 
ca să-i arate că are o educaţie subţire. 

Axius plecă nemulţumit. Când ajunse acasă, era hotărât să 
o repudieze şi să-şi caute altă mireasă. Pe urmă se 
răzgândi. Trebuie s-o ia, tocmai fiindcă e orgolioasă. Are s-o 
îmblânzească, s-o subjuge. O adevărată femeie romană aşa 
se cuvine să fie, mândră şi nestăpânită. Până acuma a avut 
legături numai cu femei care, fie pentru averea lui, fie 
pentru frumuseţea lui, parcă nu aşteptaseră, pentru a-i 
cădea în braţe, decât să facă el primul pas. Rezistenţa ei e o 
calitate. Stabili cu Autronius ziua căsătoriei. Până atunci 
mai văzu pe Chrysilla de trei ori. O îndrăgi. Ardea de 
nerăbdare s-o strângă în braţe. 

Bătrânul Autronius ţinu să-şi aducă el însuşi fiica la 
templul lui Jupiter, spre a face acolo jertfa focului, după 
datină. Aleseseră templul lui Jupiter Stator, de pe Veha, 
aproape de Via Sacra. Era un templu mic, foarte vechi. Se 
zicea c-ar fi fost clădit, cu trei secole în urma, de consulul 
Attilius Regulus. Avea şase coloane albe, cu faţada spre 
Capitoliu, iar pe fronton fascia cu fulgerele. În cella 
minusculă statuia marelui zeu, şezând, era vopsită în roşu, 
ca şi a lui Jupiter Capitolinus. 

Axius aştepta acasă sosirea miresei, însăşi Lollia venise de 
la Antium să supravegheze şi să se bucure. Toată casa era 
în fierbere. Sclavii, îmbrăcaţi de sărbătoare, umblau veseli 


după treburi. Se răspândise printre ei zvonul că, în cinstea 
Chrysillei, stăpânul avea să le dăruiască tuturor libertatea. 

În atrium, împrejurul impluviului pătrat, Axius se plimba 
din ce în ce mai nerăbdător. Paşii lui răsunau lipicios pe 
pardoseala lucioasă, frecată cu ulei. În apa impluviului se 
oglindea de sus cerul foarte albastru. Sclavi alergători, iuți 
de picior, îl vestiră când a pornit cortegiul de la Autronius, 
când a sosit la templu. Acuma însă, de o veşnicie, nu mai 
venea nimeni să-i anunţe sfârşitul ceremoniei de-acolo. Se 
gândi că poate sclavul, căscând gura la lume, a uitat să-şi 
împlinească datoria. Scrâşni mânios şi-şi zise că va pune să- 
] biciuiască până la moarte. În aceeaşi clipă apăru în 
vestibul sclavul grec, istovit de alergătură, gâfâind: „Au 
pornit...” şi apoi prăbuşindu-se ca un mânz cu fierea 
plesnită. 

Axius se lumină. Trecu în peristilul vast, sprijinit pe patru 
rânduri de coloane corintice. În fund, în oecus, se înălţase 
altarul împodobit cu flori, înconjurat de socluri cu statuetele 
de marmoră ale străbunilor şi figurile de lut ars ale zeilor 
Larii. Lollia nu era aici. O găsi în triclinium unde o ceată de 
sclavi pregăteau ospăţul nupţial. Îi spuse că a pornit 
cortegiul şi, fiindcă mai are timp, se reîntoarse în atrium, 
reluându-şi plimbarea în jurul impluviului. 

În sfârşit auzi din stradă un zgomot surd, îngroşându-se 
mereu. De prin toate încăperile sclavi şi sclave năvăleau 
afară să întâmpine mireasa. Axius aştepta pe Lollia, răzimat 
de o coloană. leşiră împreună. 

Strada gemea de lume. Curioşi şi cerşetori se adunaseră, 
mulţime mare, să privească spectacolul. Liberţii familiei 
rânduiau în semicerc pe sclavii cu flori în mâini. 

Carul nupţial opri în faţa porţii. Chrysilla, în peplum alb, cu 
cununiţa de verbină în păr peste care se mlădia vălul de 
argint, cobori ca o zeiţă în sărbătoare. Sclavii căzură în 
genunchi şi cu faţa la pământ. Mireasa păşea numai pe 
petale de trandafiri albi. Autronius o luă de mână şi o duse 
întâi la Lollia, care o sărută pe frunte. 


În peristil îmbulzeala era imensă. Toată lumea căuta să fie 
mai aproape, să vază mai bine. Însuşi marele flamin al lui 
Jupiter venise să slujească. Căciula-i conică albă, de piele de 
oaie, se ridica deasupra tuturor pe când, cu linguriţa de 
aur, picura grăunţele de tămâie peste flacăra de pe altar, 
murmurând cuvinte neînţelese într-o latinească arhaică. 
Mirii gustară din aluatul sacru, băură din aceeaşi cupă vin 
îndulcit cu miere şi primiră binecuvântarea flaminului. 

Pe urmă Axius se aşeză cu mireasa pe un tron improvizat, 
acoperit cu o blană de miei. Îi cuprinse blând mijlocul. 
Braţul îi tremura atingând corpul ei cald. O privea cu ochi 
care o sorbeau. Chrysilla era acuma fără văl şi i se părea 
mai frumoasă; în zâmbetul ce-i înflorea în ochi şi pe buze, el 
simţea o chemare tainică. 

— Chrysilla - îngână dânsul cu o voce arzătoare - te 
iubesc! 

Mireasa închise pleoapele ca şi când ar fi vrut să-şi 
ascundă sfiala. Axius nu înţelese gestul şi avu o săgeată în 
inimă. Atunci însă simţi mâna ei mica aşezându-se pe braţul 
lui, mângâindu-l. Mâna era fierbinte şi tremura. Axius 
tresări de fericire, îşi alunecă degetele pe şoldul ei rotund, 
de-abia stăpânindu-şi iubirea. 

Începură felicitările... 

Peste un an Chrysilla Autronia născu un băiat pe care îl 
numiră Nigidius, după tatăl lui Axius. Peste alţi doi ani 
născu alt băiat, Balbus, şi apoi, înainte de-a se împlini un an, 
o fetiţă, Saturnina. Pe urmă trecură trei ani până ce născu 
iar băiat, pe Marcus. 

Axius era fericit. Diviniza pe Chrysilla în care îşi zicea că 
şi-a găsit rostul vieţii. Fecunditatea ei i se părea o favoare 
specială a zeilor, mai ales că, după fiecare naştere, Chrysilla 
se făcea mai frumoasă. Se simţea iubit şi simţământul îl 
măgulea, fiindcă vedea în soţia sa o fiinţă superioară. 
Iubirea îi era tirană şi exclusivistă. Din prima noapte i-a 
declarat că nu vrea să fie împărţită cu nici o femeie, ea nu-l 
va împărţi cu nici un bărbat. Axius i-a jurat atunci credinţă 


eternă, fără să-i atribuie vreo însemnătate, ştiind că 
jurămintele de iubire sunt făcute anume pentru a fi călcate. 
Curând însă a trebuit să-şi dea seama că Chrysilla ţine 
morţiş la promisiunile ce şi le-au făcut atunci. Îl urmărea 
mereu cu o gelozie pătimaşă. Pe când fusese însărcinată cu 
Saturnina, a ucis cu mâna ei pe o sclavă blondă care i s-a 
părut că iubeşte în taină pe Axius. Gelozia ei era de prisos, 
căci Axius într-adevăr, nici nu mai visa alte femei. 

O singură neînțelegere le întuneca fericirea. Chrysilla, 
aţâţată şi de tatăl ei, era nenorocită că Axius nu vrea să 
intre în viaţa publică, să dobândească onoruri şi glorie. Din 
pricina aceasta aveau deseori schimburi de vorbe 
neplăcute. Axius se împotrivea din răsputeri. Nu-şi simţea 
destulă energie pentru a cârmui pe alţii, când el însuşi avea 
nevoie de cârmuitor. Spunea că gloria oferă mai multe 
primejdii decât mulţumiri. Îi scotea mereu pilda lui 
Germanicus şi o întreba dacă invidiază soarta Agrippinei. 

Ani de zile, Chrysilla n-a pierdut speranţa că totuşi îl va 
îndupleca. A pătruns şi în intimitatea bătrânei Livia Augusta 
care, îndrăgind-o, de multe ori a vrut să intervie la 
împăratul Tiberius pentru Axius. În sfârşit, se ivi o ocazie 
strălucită. Sosise la Roma o delegaţie de iudei cu o plân- 
gere împotriva procuratorului Pontius Pilatus care 
administra de şase ani ludeea şi Samaria cu o severitate 
excesivă. Consulul Camillus Scribonianus, prieten vechi al 
lui Autronius, înainte de a primi delegaţia, chemă pe 
Chrysilla şi o întrebă dacă Axius ar vrea să meargă la 
Ierusalim în locul lui Pontius, cerându-i un răspuns până a 
doua zi. Atunci Chrysilla îşi puse în luptă toate armele: 
rugăciuni, lacrimi, ameninţări... Zadarnic. Axius refuză 
categoric, mai ales că era vorba şi de un prieten de-al 
răposatului său frate Nonius. 

Femeia capitulă şi de-aci încolo nici nu-i mai pomeni de 
slujbe şi însărcinări. Pacea cea mai deplină stăpânea 
căsnicia. Axius nu râvnea nimic. Dragostea ei şi a copiilor îi 
umplea viaţa. Ca să, nu stea tocmai degeaba, îşi 


înfrumuseţa casa din Roma, se interesa de moşia din 
Antium; numai la cea din Patavium nu se duse niciodată, era 
prea departe şi chiar se gândea s-o vândă sau s-o schimbe. 
Încolo trăia cu cărţile. Pentru biblioteca bogată îl invidiau 
mulţi bibliofili. Pe Myro, fostul său pedagog, îl liberase din 
sclavie şi-l făcuse bibliotecar, fericindu-l. Unii prieteni îl 
credeau moleşit de trândăvie şi, în spate, îl dispreţuiau ca 
pe un exemplar tipic al decăderii romane. Alţii însă, mai 
puţini, ziceau ca e un înţelept care ştie să întrebuinţeze 
viaţa spre binele său şi al familiei. 

Într-o zi un librar şiret îi oferi în mare taină un volum în 
care, spunea el, un filosof grec din Alexandria dezvăluia 
cuprinsul celor patruzeci şi două de cărţi ermetice 
egiptene, împreună cu învăţăturile dictate marilor preoţi de 
către însuşi Hermes Trismegistos. Prin acestea ei stăpâneau 
misterele vieţii şi ale morţii. Volumul, nefiind multiplicat, 
stârni curiozitatea lui Axius care îl cumpără îndată pe trei 
mii de sesterţii. 

De cum începu să citească, Axius se simţi cuprins de o 
emoție stranie, parcă i s-ar fi răscolit toate adâncimile 
sufletului. Citind i se părea mereu că întâlneşte lucruri care 
dormeau într-însul, pe care le-a visat cândva şi apoi le-a 
uitat când s-a deşteptat. Şi cu toate acestea era vorba de 
lucruri de care, ştia foarte bine, nu mai auzise niciodată în 
viaţa aceasta. 

În trei zile isprăvi cartea şi o trecu lui Myro, vrând să-şi 
controleze prin el impresiile ciudate ce i le născuse. Myro 
însă nu găsi nimic deosebit. Ba, când Axius îi ceru părerea, 
libertul spuse că autorul volumului nu poate fi un filosof, 
deoarece a îngrămădit superstiții, prodigii şi miracole pe 
care nu le iau în serios decât spiritele naive; el credea ca, 
prin cartea aceasta, se urmăreşte doar o propagandă 
pentru cultul isiac. Axius, auzindu-l, se supără parcă l-ar fi 
jignit în ce avea mai sacru, strigă şi apoi se înfurie într-atâta 
că îl ameninţă cu flagelatorul. Bibliotecarul se spăimântă, îi 
imploră milă, scuzându-se că se obişnuise a vorbi deschis 


când stăpânul binevoia să-i asculte părerea. Axius se potoli 
îndată, ruşinat de o ieşire pe care singur nu şi-o putea 
explica. 

Peste câteva zile se apucă să citească iar volumul 
misterios. Cum îl deschise, impresia ciudată îl prinse iar în 
reţelele ei. Era singur în bibliotecă. Amurgea şi lumina 
slăbea. Pe când citea tocmai despre judecata lui Osiris, auzi 
brusc un glas care îl făcu să sară în picioare parcă ar fi 
răsunat dintr-o adâncime necunoscută a sufletului său: 

— Stăpâne... 

În faţa lui, lângă una din coloanele ce despărţeau 
biblioteca de atrium, stătea o sclavă tânără, într-o tunică 
verde-mohorâtă, cu braţele goale, cu nişte sandale brune 
de lână, cu părul blond-auriu împletit în două coade ce-i 
atârnau pe spate. 

— Ce vrei? Cine eşti? Întrebă Axius buimac, parc-ar fi 
văzut o fantomă. 

— Servilia... 

— Servilia? Bâlbâi Axius, mai nedumerit. 

— Sclava stăpânei Chrysilla Autronia... 

— Nu te-am mai văzut p-aici, zise el, mereu încurcat. 

— Sunt numai de trei zile în casa voastră, stăpâne. Am 
crescut în Patavium, pe moşia ta, şi am fost învățată de mică 
meşteşugul de-a servi pe stăpâna mea când vrea să se 
împodobească. 

Sclava vorbea foarte blând, cu glasul tremurat de o emoție 
mare, totuşi limpede şi grăbit, ca o lecţie spusă pe dinafară. 
Vorbind, privirile ei minunate şi aprinse se înfigeau în ochii 
iui Axius, care o sorbea din ce în ce mai lacom. Ochii ei erau 
verzi şi adânci ca un vârtej de ape şi aveau o lumină 
fermecătoare. 

— Ce vrei? O întrerupse Axius cu o asprime prin care 
căuta parcă să se apere de vraja ce-l înlănţuia. 

Servilia plecă ochii, ca surprinsă asupra unei fapte 
nesocotire. Buzele ei pline şi umede şoptiră încet, umil: 

— Chrysilla Autronia te vesteşte că... 


— Bine! Du-te, du-te! Strigă Axius, fără să mai aştepte să 
afle pentru ce a venit, simțind acuma că, de va mai sta în 
faţa lui şi de-i va mai auzi glasul, nu se va putea stăpâni să 
n-o ia în braţe. 

Sclava puţin speriată de vocea lui, ridică uşor pleoapele, îi 
întâlni privirea, se întoarse şi porni spre atrium. Axius o 
vedea îndepărtându-se. Şoldurile ei se legănau chemătoare. 
Pulpele plăpânde, goale, luceau în lumina stinsă a 
amurgului. Şi deodată fu cuprins de o teamă sugrumătoare, 
parcă plecarea Serviliei i-ar seca inima. Simţea că, 
nemaivăzându-i ochii şi neauzindu-i glasul, lumea întreagă 
are să se sfărâme, şi el va rămânea singur, strivit între 
dărâmături. Şi atunci, fără să-şi dea seama, murmură 
rugător: 

— Servilia... 

Ea se opri şi întoarse capul. În ochii ei străfulgeră o 
bucurie pe care însă o înăbuşi scurt. Răspunse supusă: 

— Stăpâne... 

În aceeaşi clipă Axius tresări, ca smuls dintr-un farmec şi 
zise cu o linişte stăpânită: 

— Nimica... Du-te! 

Servilia dispăru. În tăcerea deasă Axius mai auzi foşnetul 
molatec al sandalelor ei pe lespezile pardoselei. În 
bibliotecă, în aerul pătruns cu miros de şofran, pluteau 
undele unui parfum ca şi când urmele sufletului ei ar fi 
rămas să-l ispitească. 

De-abia într-un târziu îşi veni cu totul în fire întrebându-se 
cum s-a putut pierde aşa în faţa unei sclave? Până azi 
privise numai ca obiecte de muncă pe sclavele multe ce le 
avea aici, ca şi la Antium sau la Patavium. Şi tocmai o sclavă 
să-i zdruncine iubirea pentru Chrysilla şi poate chiar toată 
fericirea vieţii? Râse singur, ridică din umeri cu dispreţ şi se 
gândi că a fost o rătăcire neroadă întâmplarea cu Servilia 
aceasta. Dar imediat, peste gândul dispreţuitor, se ivi o 
înduioşare: „Servilia... Ce nume şi ce privire ciudată!” 
Inima îi bătea ca în preajma unei bucurii mari. Văzu iar pe 


Servilia, în acelaşi loc, parcă s-ar fi întors, şi-i auzi glasul 
alinător. Îşi aduse aminte că nici barem n-a lăsat-o să-i 
spună de ce a venit, îi părea rău. 

Vrând să-şi alunge din suflet părerea de rău, îşi zise că 
desigur Chrysilla a trimis-o şi poate pentru ceva important. 
Cum să fie atât de bădăran cu Chrysilla din pricina unei 
sclave necunoscute care l-a turburat cine ştie cum, poate 
printr-o vrajă? Trebuie să meargă, să vază ce doreşte 
Chrysilla. 

Puse volumul cu tainele lui Hermes Trismegistos în raft 
apoi trecu în atrium. Mergând şi zicându-şi că vrea să 
împace pe Chrysilla, îşi dădea searna că doreşte pe Servilia 
şi că numai pentru ea caută pe Chrysilla. Gândul i se păru 
jignitor. Încercă să-l gonească, dar îi revenea neîncetat ca o 
muscă stăruitoare. 

Găsi pe Chrysilla cu sclava care tocmai îi povestea cum a 
alungat-o fără nici o vină, stăpânul. De cum o zări, 
tulburarea i se mulcomi parcă s-ar fi înlăturat o mare 
primejdie. Inima însă îi bătea speriată, neputincios a o 
mulcomi. Se apropie de Chrysilla, căutând să nu se uite la 
sclava pe care totuşi o vedea şi chiar îi simţea privirile. 
Chrysilla îi zâmbi cu o mustrare drăgăstoasă: 

— Vai, Axius, nici n-ai vrut să asculţi pe Servilia? 

Auzind numele ei iar se încurcă, mai ales ca în aceeaşi 
clipa întâlni aievea, la spatele Chrysillei, ochii verzi ai 
sclavei. Erau atât de adânci şi-l chemau atât de ispititor, că 
trebui să facă sforţări dureroase să nu uite că la mijloc se 
află femeia lui. Vorbi ceva, chinuit numai de teama să nu-i 
observe Chrysilla zbuciumarea. Şi totuşi, vorbind, nu-şi lua 
ochii de la Servilia care se retrăsese lângă uşă şi acuma 
stătea, neclintită, cu corpul puţin plecat, cu braţele 
atârnate, cu capul în piept. Axius simţea, de subt genele 
îmbinate, privirea ei arzătoare urmărindu-l neîncetat ca şi 
când ar fi fost călăuzită de o putere supraomenească. În 
vreme ce inima lui o mângâia, faţa i se schimonosea din 
pricina încordării de a-şi înăbuşi o pornire împotriva căreia 


raţiunea lui se revolta. Chrysilla îi văzu încruntarea şi vru să 
i-o potolească încolăcindu-i gâtul cu amândouă braţele şi 
murmurând: 

— Lasă, nu mai fi supărat pe ea. 

Cuvintele ei blânde îl întărâtară deodată parcă i-ar fi 
descoperit taina ascunsă cu atâta calm. I se roşiră obrajii, 
vinele i se îngroşară pe tâmple strigând cu un glas răguşit 
ca şi când o mână nevăzută ar fi încercat să-i înăbuşe 
vorbele: 

— Pleacă! Pleacă! 

Servilia ieşi. Pe când închidea uşa, Axius repetă, dar cu 
altă voce, aproape chemătoare: 

— Pleacă! 

Când n-o mai văzu, se simţi brusc atât de singur parcă şi- 
ar fi pierdut sufletul. Sărutarea Chrysillei, care căuta să-i 
astârnpere mânia, îl ardea ca o insultă. 

— De ce eşti rău cu Servilia? Îi şopti Chrysilla. E o fata aşa 
de blândă. Mi-e dragă ca o soră. Numai de trei zile o am şi 
parcă am fi crescut împreună. De altfel libertul tău favorit 
rni-a adus-o, ca să-mi facă o surpriză cu ea. În ziua 
căsătoriei noastre a trimis poruncă la Patavium să crească 
pentru mine o sclavă şi s-o înveţe toate iscusinţele unei 
bune slujitoare... Cei de-acolo au ales pe Servilia, pe atunci 
o copilă. Libertul voia să mi o dăruiască în ziua când vom 
împlini zece ani de căsnicie. Şi mi-ar fi oferit-o de-acum o 
lună, dar sărmana fata a întârziat pe drum şi apoi a mai 
ţinut-o şi libertul ascunsă, câteva zile, să se odihnească, s-o 
pună la încercare, s-o îmbrace înainte de-a mi-o arăta. 

Vorbind îl dusese pe nesimţite până la un bisellium pe care 
se aşezară amândoi. Femeia îi cuprinse mijlocul şi-şi lipi 
sânii plini de pieptul lui, vrând astfel, prin aţâţarea cărnii 
să-i schimbe gândurile mânioase. Axius asculta bucuros 
lămuririle ei asupra sclavei, dar mângâierile amoroase îl 
supărau parcă, răbdându-le, ar fi jignit pe cealaltă. 

— Are o privire atât de stranie, zise dânsul încet, 
desfăcându-se din îmbrăţişarea ei stăruitoare. 


— Ţi se pare, murmură Chrysilla cu alt glas, puţin vexata 
că avansurile ei n-au fost luate în seama. Apoi ce mai atâta 
vorbă pentru o sclavă. Daca te supără vederea ei, 
porunceşte flagelatorului s-o bată bine, ca să te răcoreşti 
auzindu-i vaietele. 

— Nu, nu! Făcu Axius aproape îngrozit. Ar fi o nedreptate 
să fie biciuită fără vină! 

— Sau spune-mi că doreşti şi chiar azi o trimit înapoi la 
Patavium, să nu te mai enerveze prezenţa ei în casă! 
Adaogă femeia, în picioare, cu o mândrie rece. 

— Nu, nici asta! Se apără bărbatul, mai spăimântat. De ce 
să te lipseşti tu de o sclavă bună pentru un capriciu 
prostesc al meu? Nu, nu vreau! De altfel nu mă simt prea 
bine şi poate de aceea mă necăjesc toate nimicurile. 

Îi veni în gând că, într-adevăr, poate sa fie la mijloc, daca 
nu o boală, cel puţin o vraja. I-ar fi fost însă ruşine sa 
mărturisească temerea de vrăji, nedemnă pentru un om ca 
el, cu cunoştinţe bogate filosofice. Superstiţiile sunt bune 
numai pentru cei simpli şi fără învăţătură. 

— Şi tocmai ar trebui să plec la Antium unde pare să se fi 
întâmplat ceva, căci mă cheamă mama, adaogă, după o 
mică pauză, cu un oftat de uşurare ca şi când ar fi scăpat 
dintr-o primejdie. 

Minţea. Nu-l chemase nimeni nicăieri. Gândul plecării îi 
răsărise acuma. Fiindcă Chrysillei nu-i putea spune că se 
simte fermecat de o sclavă, are să se sfătuiască cu Lollia 
care, obişnuită să se lupte mereu cu toate soiurile de vrăii, 
poate va şti o iarba sau vreun descântec, să-i vindece boala 
ciudată ce-i zdruncină sufletul. 

Auzindu-l că nu i-e bine, Chrysilla îşi uită îndată orgoliul 
rănit şi îl imploră să nu plece, să nu se îmbolnăvească mai 
rău, să trimită pe un libert. Axius se încurcă şi nu cuteză să 
se uite în ochii ei: 

— Bine, bine... Să mai vedem! 

Înserarea era caldă şi veselă. Axius porni pe Via Suburana 
înţesată de o lume gălăgioasă prin care puţinele lectice de- 


abia îşi puteau face drum. Subt porticuri, curtezanele gătite 
şi fardate ca şi prostituatele cele ieftine, pândind pe 
amatori, râdeau şi făceau semne obscene trecătorilor. O 
clipă Axius simţi ispita de-a intra la vreo curtezană, să-şi 
alunge în patul ei chipul obsedant al sclavei. Gândul însă 
pieri singur ca o impietate. Mulțimea şi îmbulzeala şi mai 
ales bucuria de viaţă ce înviora toate feţele, îl supărau. Coti 
brusc pe o strada lăturalnică, ajunse subt Palatin, apoi se 
îndreptă spre Circus Maximus, o luă iar la dreapta spre 
Forum Holitorium, în spatele Capitoliului, rătăci pe Câmpul 
lui Marte până ce se pomeni lângă Tibru. 

Umbla ca un lunatec, chibzuind şi cumpănind, parcă nimic 
n-ar fi existat pe lume afară de gândurile lui. Încerca să-şi 
explice motivele tulburării ce i-o pricinuieşte o sclavă ca 
atâtea altele. Nu găsea nimic. Servilia nu era mai frumoasa 
ca Chrysilla şi nici barem interesantă. Numai în ochi avea o 
licărire ciudată, sau cel puţin lui i se părea. Se dispreţuia că 
se lasă învins de o slăbiciune şi-şi zicea, că de-ar fi ales o 
viaţă mai activă, n-ar fi ajuns aci. Îi trecea prin minte, ca o 
amăgire, râvna de-a lua pe Servilia, de-a pleca cu ea 
undeva, să înceapă o viaţă noua, adevărată. Alungă însă 
ispita care l-ar fi despărţit de femeia şi copiii lui, făcându-l 
de ocara lumii, înjosindu-l în faţa oamenilor. Socotea apoi că 
şi-ar putea potoli simţurile culcându-se o dată cu sclava 
tulburătoare. Dar aceasta ar fi însemnat o umilire pentru 
Chrysilla, nemeritată, pe care ea n-ar ierta-o niciodată. Nu 
voia să se încovoaie subt jugul unei porniri degradatoare. 1 
se păru ruşinoasă chiar rătăcirea de-acuma, pe străzi, 
ferindu-se de oameni ca un lepros. 

— Trebuie să plec! Bombăni, parc-ar fi vrut să se scuture 
de nişte lanţuri. 

Ajunse târziu acasă. Ducându-se la culcare, se întrebă 
unde o fi dormind Servilia? O visă toată noaptea: erau 
numai ei doi, în toată lumea, uniţi într-o fericire divină. 

Se trezi abătut, în inimă îl durea dorinţa de-a vedea pe 
Servilia, întunecându-i orice alte preocupări. Se sili să nu se 


mai gândească la ea. Plecă îndată spre bibliotecă, dar în loc 
să meargă direct, trecu prin toate încăperile, călăuzit parcă 
de o putere mai tare decât voinţa lui, sperând inconştient 
că barem va zări-o undeva. Când îşi dădu seama se ruşină, 
traversă peristilul, uitându-se totuşi mereu în dreapta şi 
stânga. În bibliotecă întâlni pe Myro şi nu-i vorbi nimic. Luă 
cartea misterioasă, crezând că farmecul ei va destramă 
vraja sclavei. Mintea lui nu mai primea nici un înţeles, în 
fiece rând îi zâmbeau ochii Serviliei, ca o mustrare 
ostenitoare. În sfârşit, pe la a patra oră, chemă pe libertul 
administrator şi-i spuse că vrea să meargă imediat la 
Antium. Se duse repede să-şi ia rămas bun de la Chrysilla, 
voios deodată că va putea vedea totuşi pe Servilia. Chrysilla 
era singură. Prelungi convorbirea, în speranţa că sclava va 
apărea. Trebui să plece fără a o întâlni. În faţa casei aştepta 
un cisium cu două roţi. Axius se urcă. Vizitiul galic dădu 
bice catârilor care porniră în goană; în dosul marelui circ 
cotiră pe Via Appia, merseră un răstimp printre 
monumentele funerare. Catării galopau arşi din când în 
când de şfichiul sclavului. Axius întorcea mereu capul spre 
oraşul strălucitor în bătaia soarelui, cu palatele, grădinile, 
arcurile, porticurile îngrămădite pe colinele care se 
micşorau din ce în ce. Cu cât se depărta, cu atât simţea în 
inimă mai adânc dorul sfâşietor. 

Maică-sa, Lollia, îmbătrânită rău, se bucură văzându-l. El 
însă îi povesti îndată toată întâmplarea care i-a răscolit 
brusc liniştea. Bătrâna se spăimântă. Era sigură că sclava l- 
a fermecat. Trimise îndată după baba meşteră în vrăji şi 
descântece. În aceeaşi seară baba făcu, într-un loc dosnic şi 
prăpăstios, pe malul mării, un altar mic de cărămizi vechi, 
sacrifică o puică neagră, topi pe jăratec mocnit o inima de 
ceară, descântă o amforă cu buza spartă, în care pusese 
apă de mare şi cine ştie ce ierburi, apoi, exact la miezul 
nopţii dădu lui Axius să soarbă de trei ori din zeama 
afurisita şi amară ca fierea stătută, bolborosind că tot astfel 


să se scârbească inima lui de farmecele negre ale sclavei 
blestemate. 

Axius plănuise să rămână aici câteva zile. A doua zi de 
dimineaţă, în ciuda descântecelor, se simţea ca pe spini. 
Lollia îl descusu dacă i-a fost mântuitor leacul babei. Minţi: 
da. Se zvârcoli toată ziua: ce să mai facă? Noaptea îi aduse 
o nouă dezlegare. E nevoie de o ruptură lungă. De mult 
plănuia să facă o călătorie mare în Orient, începând cu 
Grecia, continuând cu Asia Minoră şi sfârşind cu Egiptul. A 
amânat-o an de an, mai mult din lene. Acuma călătoria 
aceasta poate să-l salveze de boala ce ameninţa să-i 
distrugă toată viaţa. 

Cum sosi la Roma, de-abia avu răbdarea să se odihnească 
puţin, îmbrăcă toga laticlavă, porunci să-i vie lectica şi 
merse la consulul Paulus Fabius, un prieten din copilărie de- 
al tatălui său, care i-a arătat totdeauna bunăvoință. Fabius 
ştia mai demult că Axius dorea să cunoască Orientul şi chiar 
îl îndemnase să plece. Aflând acuma că s-a hotărât, îi făcu 
repede o scrisoare prin care îl recomanda călduros tuturor 
legaţiilor şi procuratorilor din provinciile răsăritene. 

— Dacă îmi spuneai mai dinainte, adaogă consulul, îţi 
obţineam o scrisoare de la Tiberius, căci imperiul meu se 
sfârşeşte peste câteva luni. Dar fiindcă te-ai hotărât să pleci 
îndată, e mai bine sa te mulţumeşti cu recomandaţia mea. 
Altfel te pomeneşti că te răzgândeşti şi rămâi iar acasă. 

Îl bătu pe umăr şi-i ură călătorie bună. 

Chrysilla ceru să-l însoţească. Axius refuză categoric. De 
altminteri, în fundul inimii, îl plictisea şi o învinovăţea că 
numai din pricina ei trebuie să se ferească de Servilia. 
Chrysilla stărui, îl imploră, plânse. Atunci intră, nechemată, 
Servilia. Axius n-o văzuse de trei zile. 1 se aprinse faţa de o 
bucurie mare. Ochii lui o mângâiau. Voia să-i mai audă 
glasul. Dar Chrysilla gemea şi-şi frângea mâinile. Aceasta îl 
înfurie încât răcni deodată ca un nebun: 

— Flagelatorul! Să vie flagelatorul! 

Servilia, speriată, alergă şi aduse pe libertul pedepsitor. 


— Douăzeci de vergi pentru Servilia! Îndată! Sclava se 
făcu albă. Chrysilla îşi curmă plânsul şi se aruncă la dânsul, 
strigând: 

— Axius, iartă-o! Axius! N-a mai fost biciuită niciodată! 

Flagelatorul se uită o clipă la stăpânul care rămase 
împietrit, cu o încordare sălbatecă pe faţă. Apucă de braţ 
pe Servilia şi o târî afară. Axius îi întovărăşi parcă ar fi vrut 
să supravegheze pedeapsa. În urma lui, Chrysilla îl ruga 
plângând, s-o ierte. El nici n-o auzea. 

Într-un colţ al grădinii, subt un copac, flagelatorul smulse 
tunica Serviliei. Rămasă goală din cap până-n picioare, fata 
îşi uită o clipă spaima şi îşi acoperi sânii cu un braţ, iar cu 
celalalt pântecele. Axius, la câţiva paşi, privea ca ieşit din 
minţi. Trupul ei era alb şi fraged şi tremura. Părul lung se 
despletise şi-i acoperea spatele ca o mantie de aur, iar sânii 
mici aveau sfârcuri trandafirii ca doi stropi de sânge. 
Libertul îi legă mâinile şi petrecu sfoara peste o creangă 
încât corpul sclavei se întinse. Chrysilia plângea, îşi sfâşia 
haina, se agăța de braţul lui Axius, s-o ierte. El părea de 
gheaţă. Cu ochii ieşiţi din orbite, cu respiraţia reţinută, se 
uita la trupul alb cu şoldurile puţin cambrate, cu pântecele 
plăpând, cu picioarele delicate, în care se concentrase 
parcă acuma toată lumea de la începutul începuturilor până 
la sfârşitul sfârşitului. 

Apoi, brusc, flagelatorul îşi şuieră nuiaua. 

Din gura Serviliei ţâşni un ţipat ascuţit care se înfipse ca 
un ac lung în inima lui Axius. În aceeaşi clipa ochii ei 
îngroziţi întâlniră ochii lui. Luminile lor se împreunară. Pe 
urmă sclava nu mai strigă, parcă n-ar mai fi simţit nici o 
durere. Doar boabele mari de lacrimi ce-i izvorau neîncetat 
şi i se revărsau pe obrajii palizi, arătau suferinţa cărnii. Şi 
alături, Chrysilla hohotea de plâns, gemând într-una: 

— Iart-o, Axius, iart-o! 

După câteva lovituri, Axius deşteptat parca dintr-o 
ameţeală, mormăi: 

— Destul! 


Şi se depărtă grabnic, aproape fugind spre casă, se 
ascunse într-o încăpere întunecoasă şi izbucni într-un plâns 
amar. 

În aceeaşi seară, întovărăşit numai de Myro şi de doi 
sclavi, Axius plecă spre Orient. Dacă ar mai fi pregetat, 
nimica nu i-ar mai fi putut stăvili dragostea pentru Servilia 
aceasta fermecătoare şi spăimântătoare. 

Până la Brundusium nici nu deschise gura. Se îmbarcă pe 
o triremă pentru Corint. Myro avea să-i fie călăuză. Grecul 
era fericit că se poate întoarce prin ţara lui şi, de la Roma 
până la Brundusium, alcătui un itinerar de şase luni numai 
pentru Grecia. Pe corabie Axius nu-şi mai putu ascunde 
suferinţa. De altfel Myro, fiind scribul şi secretarul lui, îi 
cunoştea secretele. 1 se destăinui. Myro îl îndemnă să ceară 
un sfat Pythiei de la Delphi. 

— Sunt mistere pe care nici un filosof nu le poate lămuri, 
ci numai zeii şi iniţiaţii lor, adaogă Myro ca o scuză că el, 
atât de încrezător în puterea ştiinţei, îl povăţuieşte totuşi să 
recurgă la sprijinul credințelor populare dispreţuite. 

Trirema făcu escală la Delphi. Axius cobori fără multă 
încredere. 'Trebui să aştepte şapte zile până i se primi 
jertfa. Văzu apoi el însuşi pe bătrâna preoteasă, în hlamidă 
solemnă, bând din apa izvorului sacru, rozând frunze de 
lauri şi apoi aşezându-se pe trepiedul de aur, deasupra 
deschizăturii din care bolboceau aburii ameţitori. Pythia, în 
extaz, bâigui crâmpeie de cuvinte, fără legătură şi 
neînţelese. Profeţii, dimprejurul ei, le însemnară cu grije pe 
tabliţe de aramă. Şi a doua zi primi povaţa zeului: „Fereşte- 
te de puterea mâinilor tale!” 

Axius nu se dumeri din răspunsul Pythiei, dar inima lui se 
linişti. Cutreieră toată Boeotia, trecu în Atica şi stătu trei 
luni în Atena. 

Când Myro îl văzu iar mai abătut, îi propuse să meargă la 
Oropos, la templul lui Amphiaraos. Axius se duse, ajuna o zi 
şi sacrifică un taur, dormi o noapte pe pielea animalului 
jertfit, într-o odaie de lângă altarul zeului şi în somn îi apăru 


într-adevăr Amphiaraos, zicându-i numai atât: „Eros e zeul 
zeilor”. 

Oracolul, în loc să-l mulcomească, mai rău îl tulbură, se 
păru o chemare misterioasă şi o dezaprobare a despărțirii 
de Servilia. Myro îl rugă atunci să mai încerce tămăduirea 
în cel mai vestit şi mai vechi templu, unde s-au făcut secole 
de-a rândul nenumărate minuni, în Asklepieion din 
Epidauros. Docil, Axius îl ascultă. Împrejurimile templului 
erau pline de bolnavi sosiți din toată lumea. Până să-i vie 
rândul, i se urt şi renunţă la leacurile zeului. Îşi zise că 
pentru dânsul, singurul leac e uitarea, iar uitarea cere 
depărtare. 

Pe la sfârşitul lui octombrie ajunse în Alexandria. Plănuise 
să petreacă aici mai multă vreme. În primele zile îi plăcu 
oraşul tumultuos ca o a doua Roma. Dar se sătură repede. 
Încrucişarea pestriță a Europei, Africii şi Asiei, cu 
vălmăşagul de zei şi de neamuri, furnicarul de curtezane 
luxoase şi perverse care înlocuiau miilor de călători grăbiţi 
soțiile, mamele şi surorile, îi reaminteau necontenit iubirea 
ce căuta, dacă nu s-o stârpească, măcar s-o adoarmă în 
tainiţele sufletului său. 

Peste zece zile porni pe Nil în sus, poposi la Heliopolis şi 
apoi se opri mai îndelung în Memphis. Recomandaţia 
consulară îi deschidea toate porţile şi toate bunăvoinţele. 
Ordine grăbite îl precedau, ca să poată vedea şi cerceta 
orice ar dori. Se duse la mormintele faraonilor, îşi zgârie 
numele pe un bloc din piramida lui Keops şi pe creştetul 
sfinxului. Mai acasă se simţi însă în oraşul vechi, printre 
ruinele pe care le înmulţise şi le răvăşise cutremurul de 
pământ de-acum vreo şase ani. Parcă nici nu-i venea să mai 
plece. Din primul moment avu impresia că a mai umblat 
cândva pe-aci. Simţământul acesta era şi mai ciudat pentru 
că se împerechea cu un dor mai mistuitor după Servilia. 
Printre uriaşele coloane rupte şi prăvălite îi apărea mereu, 
ca o fâlfâire eterică, privirea ei ademenitoare şi 
mustrătoare; îl chinuiau remuşcări: de ce a pus s-o 


biciuiască? Loviturile parcă îi şfichiuiau inima. Auzea uneori 
şuieratul nuielei şi zgomotul cărnos când atingea trupul 
fecioarei. Se răzima istovit de câte un zid străvechi. 
Fluturări tainice umpleau aerul în care nisipul fin, vâltorit 
de vânturi, plutea ca nişte nouraşi albi. 

Pe Myro îl exaspera şederea printre ruine, care se 
prelungea mereu. De câteva ori Axius, cuprins de o pornire 
năvalnică, se pregăti să plece acasă, la Roma, declarând 
făţiş libertului că nu mai poate trăi fără Servilia, că altfel ar 
trebui să se sinucidă. 

După o lună se îmbarcă pe o corabie egipteană şi porni 
spre sud. Impresia că cunoaşte locurile continua. Nu voia să 
se oprească decât la Theba. Totuşi la Abydos, împotriva 
sfatului corăbierilor cunoscători ai ținutului, zăbovi zece 
zile, simțindu-se foarte bine, visând mereu pe Servilia, o 
dată chiar subt înfăţişarea unei prințese egiptene. 

În Theba puterea farmecului slăbi. Nici aleea sfincşilor nu- 
l interesă. Trecu repede dincolo de râu, la cele doua statui 
uriaşe ale lui Memnon, voind să audă negreşit glasul 
oracolului care cânta dintr-un colos de când a umblat şi pe- 
aici cutremurul cel mare. Îşi ridică un cort în apropiere. 
Câteva sute de oameni de toate neamurile aşteptau ca şi 
dânsul. De-abia a treia zi, dis-de-dimineaţă, colosul de 
granit începu să cânte aievea, întâi nişte tonuri stridente, ca 
un fluier răguşit. Apoi o pauză până la răsăritul soarelui. 
Apoi, îmbinându-se cu adierea zefirului, porni un cântec 
Nou, cu modulări stranii, ca o plângere de om bătut, în 
sfârşit, după o tăcere mai scurtă, urmă a treia strofă cu glas 
de femeie. Axius se cutremură: era chiar glasul Serviliei. 
Ghemuit pe soclul statuiei, lângă piciorul uriaş, stătu toată 
ziua să mai audă oracolul. Colosul rămase mut. 

Călătoria continua pe Nil până la Elephantine, unde Myro 
văzu fântâna miraculoasă care înregistrează urcarea apelor 
binefăcătoare, apoi la insula Philae cu vestitul templu al 
Isidei. Pe Axius nu-l mai interesa nimic. Cântecul uriaşului 


de granit îi răsuna mereu în suflet ca o chemare 
poruncitoare. De-abia aştepta să plece mai degrabă acasă. 

În Alexandria se mai linişti puţin. Se ruşina să se întoarcă 
la Roma, după o lipsa de un an, fără a fi văzut barem 
pământul Asiei. Imperiul lui Fabius se terminase şi deci 
recomandaţia lui nu-i mai folosea, ba mai curând i-ar fi 
stricat, fiindcă între Fabius şi unul din noii consuli, Marcus 
Servilus, era o duşmănie veche, cunoscută de toată lumea. 
Se hotări să cerceteze doar Palestina, unde avea pe 
procuratorul Pontius Pilatus. 

Trecu pe mare la Caesarea şi de-acolo porni îndată spre 
Ierusalim, pe drum lung şi obositor, mai ales cât ţine 
deşertul Saron. Văzu de departe turnul Antonia, reşedinţa 
procuratorului imperial, dominator şi greoi ca un pumn de 
gladiator. 

Pontius Pilatus îl primi cu mare bucurie. Era de vreo 
patruzeci şi cinci de ani, cu figura aspră, cu părul puţin 
nins. Se duse degrabă la soţia sa Claudia Procula, mai 
tânără ca el cu aproape douăzeci de ani, foarte blândă şi cu 
ochii visători ca o profantidă. 

Procuratorul îi vorbi despre Nonius, cu care a fost 
odinioară camarad de arme. Îi povesti cum a scăpat ei 
atunci de la moarte, printr-o minune. Apoi începu să se 
plângă de greutăţile guvernării. Se simţea aici ca un exilat 
şi n-avea dorinţă mai fierbinte decât să fie strămutat în altă 
provincie. Ura şi dispreţuia poporul iudeilor, îl indignau 
superstiţiile lor şi veşnicile certuri cu care-l plictiseau. 

— Sunt turbulenţi şi pârâtori! De două ori s-au plâns 
contra mea Caesarului, zise Pilatus scrâşnind din dinţi. 

Axius aprobă din cap. Despre o plângere ştia şi dânsul 
când Scribonianus i-a oferit lui locul de procurator. Dacă ar 
bănui Pontius! 

În sfârşit, procuratorul, ca să-i dovedească cât sunt de 
nebuni oamenii aceştia, îi spuse că, nu mai departe decât cu 
două săptămâni în urmă, au venit la dânsul, cerându-i 
zgomotos să condamne pe un anume lehoşua pentru un 


sacrilegiu împotriva zeului lor invizibil. Cererea i s-a părut 
nedreaptă; totuşi, ca să scape de gura lor şi mai ales ca să 
nu-l pârască iar la Roma că ar favoriza pe un duşman al 
împăratului, deşi asemenea duşman e mai mult o ruşine 
decât o primejdie, le-a făcut pe plac şi a răstignit pe 
lehoşua. Iată însă că prietenii celui răstignit au răspândit 
zvonul că lehoşua s-ar fi sculat din mormânt şi s-ar fi înălţat 
în cer, alături de zei. Cei ce i-au cerut moartea s-au 
înfricoşat să nu prindă zvonul în popor şi acuma umblă să 
condamne şi pe prietenii mortului. 

— Mai interesant e totuşi că şi Claudia crede basmul cu 
învierea din morţi! Sfârşi Pilatus cu un râs din toată inima. 

— Da, cred, murmură Claudia Procula, uitându-se cu 
încredere la Axius. L-am văzut. Avea în ochi atâta bunătate 
cum nu s-a mai pomenit în lume. Era zeul bunătăţii coborât 
pe pământ. 

Axius se înfioră şi răspunse: 

— Toate minunile sunt posibile. 

Le mărturisi durerea lui cu Servilia. Claudia, înţelegătoare 
şi blândă, îl sfătui să nu mai şovăie, ci să asculte porunca 
zeilor care i s-a încuibat în inimă. Pontius Pilatus însă zise 
aspru, dispreţuitor: 

— Ar fi ruşinos pentru un cavaler roman să-şi izgonească 
soţia de neam din pricina unei sclave ticăloase. Servilia 
trebuie ucisă fără întârziere şi atunci se va sfârşi vraja ei 
demonică asupra ta! 

Cu cât se apropia de Italia, cu atât calea i se părea mai 
lungă. Cele câteva zile, de la Brundusium la Roma fură o 
eternitate. Glasul colosului de granit îi cânta iar în inimă ca 
o poruncă supremă. 

Sosi pe neaşteptate. Nomenclatorul se minună văzându-l, 
parcă nu l-ar fi recunoscut. De altfel Axius slăbise; pielea i 
se întinsese pe obraji şi se bronzase, iar în ochii măriţi avea 
o lucire misterioasă ca o revelaţie. 

Sclavii casei năpădiră în atrium, înconjurând cu o bucurie 
zgomotoasă pe stăpânul reîntors dintr-o călătorie atât de 


lungă. Gălăgia neobişnuită chemă îndată pe Chrysilla. Îl zări 
din peristil în mijlocul sclavilor. Se repezi la dânsul cu o 
izbucnire de lacrimi, îl îmbrăţişa vijelios, pipăindu-l cu 
mâinile parcă n-ar fi crezut că este el aievea. Sclavii 
dispărură. Rămaseră singuri. 

— Axius, iubitul meu, bine-ai venit! Şi nici nu m-ai vestit ca 
să te aştept, îngână Chrysilla, sărutându-i când obrajii, când 
mâinile, plângând şi râzând deodată. 

Axius stătea nemişcat, căutând doar din ochi pe cineva, 
cum căutase mereu de când trecuse pragul vestibulului, 
printre mulţimea sclavilor, ca şi acuma în singurătatea 
peristilului împodobit cu coloane de porfir şi statui albe de 
marmoră. Apoi, cuprins de o îngrijorare, întrebă cu glas 
stins: 

— Unde e Servilia? 

Chrysilla, copleşită de bucurie, auzi întrebarea numai ca 
prin vis şi totuşi o simţi în inimă ca o împunsătură de 
pumnal. Îşi curma brusc efuziunile de iubire şi ridică ochii 
în ochii lui. Văzând privirea aceea stranie, Chrysilla se 
retrase instinctiv. Plin încă de pulberea drumului, cu faţa 
murdară şi barba nerasă de trei zile, Axius părea un barbar 
cu sufletul stăpânit de o taină cumplită pe care o trădează 
ochii aprinşi într-o lumină sălbatecă şi totuşi cuminte. Din 
privirea lui apoi înţelese deodată tot. Ca o rază de fulger, 
privirea aceasta evocă în sufletul ei crâmpeie din trecut 
care acum dobândeau o înfăţişare nouă: ura lui nemotivată 
pe Servilia, biciuirea sclavei, călătoria însăşi. În urechi îi 
răsună mai clar întrebarea lui Axius, parcă i-ar fi repetat-o, 
şi într-însa simţi o primejdie care-i pune în cumpănă toată 
soarta. Îngrijorarea lui o făcu să ghicească răspunsul ce se 
cuvine să i-l dea. 

— Servilia? Murmură ea cu un dispreţ tăios ca o lovitură 
de sabie. 

Ridică mândră capul, îl măsură de sus până jos, strângând 
puţin pleoapele şi zâmbind cu silă. Era într-o tunică 


culoarea şofranului, care-i mlădia corpul şi o înălța. Adaogă 
din vârful buzelor: 

— Hm! 

Apoi întoarse spatele şi se îndreptă spre uşa de stejar a 
încăperilor ei. În deschizătura neagră se mai profila o clipă 
silueta ei galbenă, ca o ameninţare. 

Axius rămase pe loc, cu aceeaşi întrebare în ochi: 

— Unde e Servilia? 

Simţindu-se singur, îngrijorarea lui se schimbă în groază. 
De ce n-a apărut Servilia? Poate că nici nu mai e aici? 
Pentru ce n-a răspuns Chrysilla? De-abia acuma îşi aduse 
aminte că Chrysilla a spus ceva. Glasul ei acuma îl 
spăimântă. O văzu iar întorcându-i spatele, hotărâtă parcă. 
În aceeaşi clipa o durere violentă îl zgudui, ca şi când i s-ar 
fi împlântat un pumnal în piept. 

Alergă desperat pe urmele Chrysillei. În cubiculum, la 
picioarele patului dublu, Servilia se zvârcolea, cu faţa în 
sus, horcăind greu. Lia câţiva paşi, alături, Chrysilla o privea 
rece, mulţumită, cu pumnii strânşi. Auzind paşii lui Axius, 
întoarse ochii spre el şi-i zise sfidător: 

— lată pe Servilia! 

Axius se aruncă urlând de durere asupra sclavei, în pieptul 
căreia rămăsese înfipt pumnalul mic de argint cu mânerul 
de fildeş sculptat. 

— Nu muri, Servilia, nu muri! Striga Axius, luându-i capul 
în mâini şi privind acuma de-aproape lumina ochilor care de 
un an de zile a trăit în sufletul lui cu speranţa eternității. 

Pe faţa Serviliei apăru o undă de bucurie, iar în ochii verzi, 
întâlnind ochii lui Axius, se aprinse o flacăra vie de fericire 
nemărginită. Axius însă repetă în neştire, parcă prin 
cuvântul lui ar fi crezut că-i poate păstra viaţa: 

— Nu muri... 

Atunci atinse mânerul pumnalului. Se sperie şi-l smulse din 
rană, sigur că aşa are s-o salveze. Pe tunica verde a 
Serviliei se ivi o pată roşie de sânge care se înnegri repede. 


În ochii sticloşi mai dăinui o clipă fâlfâirea de fericire, apoi 
se stinse. 

Axius o chemă pe nume, din ce în ce mai deznădăjduit, 
până ce se prăbuşi cu fruntea pe pieptul ei, într-un hohot de 
plâns. 

Peste un răstimp auzi glasul Chrysillei care-l făcu să sară 
deodată în picioare. Parcă numai acuma şi-ar fi dat seama 
că ea a ucis-o, avu o mişcare de furie, în mâna stângă 
strângea mânerul pumnalului însângerat. Femeia îl înfruntă 
cu o linişte care îi zdrobi chiar rădăcina mâniei. De altfel un 
gând îi spunea stăruitor că de-acuma ar fi de prisos orice. 

leşi năucit. Picioarele îl duceau singure. Când se pomeni în 
tepidarium, unde câţiva sclavi se întreceau să-i pregătească 
baia, îşi aduse aminte: 

— Adevărat... trebuie să mă spăl. Sunt murdar de drum şi 
de oboseală... 

Un sclav cu trupul arămiu se apropie plecat să-i dezlege 
încălţămintea. Axius se dădu înapoi mirat. Zâmbi trist şi 
făcu semn slujitorului să plece, că nu mai are nevoie de el. 
În baia de marmora trandafirie apa caldă se mai clătina 
uşor ca o oglindă de argint viu. Axius se uita curios, parc-ar 
fi văzut pentru întâia oară nu numai odaia, dar chiar lumea. 
Simţi în stânga mânerul de fildeş şi-i dădu drumul ca şi 
când atingerea l-ar fi îngrozit. Pumnalul căzu zăngănind pe 
pardoseala lucioasă, săltă de câteva ori ca un şarpe lovit şi 
pe urmă alunecă în baie, la fund. O bolbocire turbură 
oglinda apei şi se pierdu în rotocoale tot mai line. Axius avu 
o tresărire scurta, apoi uită tot. 

În mintea lui gândurile se zbăteau neputincioase, 
nimicindu-se unele pe altele într-un vălmăşag haotic. În 
suflet însă i se desluşea un simţământ dureros de 
zădărnicie. 

Se răsuci din umeri, parcă s-ar fi smuls dintr-o încleştare, 
se cutremură şi începu să se dezbrace în mare grabă. 
Cobori cele cinci trepte. Apa caldă şi parfumată îi mângâia 
picioarele ca îmbrăţişarea unei femei iubite. Când îşi 


scufundă tot corpul, se simţi atât de bine parcă nimic nu s- 
ar fi întâmplat. 

Bâjbâind cu mâinile pe fundul bazinului, dădu peste 
pumnalul care pândea acolo, îl scoase deasupra apei şi-l 
privi un răstimp cu mirare, întrebându-se ce caută 
pumnalul aici? Tăişul era spălat, cu stropi lucitori ca nişte 
diamante. Apoi, ca şi când şi-ar fi adus aminte deodată, îşi 
deschise vinele foarte liniştit, cu vârful de argint, întâi la 
braţul stâng cu mâna dreaptă, apoi la braţul drept cu mâna 
stângă, şi aşeză pumnalul pe marginea bazinului, întinse 
picioarele, îşi răzimă spinarea pe treptele de marmoră aşa 
încât capul să i se odihnească pe cea de sus. Simţea cum i 
se scurge sângele şi-şi zicea că apa trebuie să se roşească, 
dar nu se uita de loc la oglinda ei, ci numai în sus, fără a 
vedea nimic. 

Mai târziu auzi un zgomot ciudat, apătos şi se gândi că 
pumnalul iar a alunecat în apă, parcă ar fi viu şi l-ar ispiti 
mereu. 

Apoi gândurile i se înşirară ca într-un cerc în care nu mai 
putea pătrunde nimic afară de Servilia. Remuşcări şi păreri 
de rău încadrau toate crâmpeiele de amintiri şoptindu-i că a 
scăpat din mâini un noroc ce nu se mai întoarce niciodată. 

O oboseală mare îi îngreuia tot corpul. Pleoapele îi apăsau 
bulbii ochilor ca nişte capace de plumb. Gândurile i se 
încurcau iar, din ce în ce mai palide. O lumină gălbuie îi 
stăruia în ochi, tot mai slabă, mai tulbure. Simţea cum i se 
subţia conştiinţa mereu până ce se pierdu în uşurarea întu- 
nerecului deplin... 

Sufletul, slobozit din încleştarea materială se înălța 
vertiginos ca spre o ţintă, sigura care-l ademeneşte şi pe 
care totuşi n-o poate atinge. Urmele vieţii se pierd în golul 
nemărginirii. 

Conştiinţa singurătăţii îl însoţeşte între planurile celor 
două lumi. Pâlpâirile palide ale existenţei pure îi aduc 
îndemnuri şi speranţe, între infinitul trecutului şi infinitul 


viitorului sufletul şovăie ca în faţa unei imense porţi 
închise... 

Capitolul V MARIA. 

Şovăirea sufletului părea o fâlfâire fără început şi fără 
sfârşit. Prin conştiinţă i se perindau imagini diafane din alte 
existenţe, trecute şi viitoare. Nedesăvârşirea se lumina în 
suflet ca o senzaţie dureroasă care provoacă o râvnă nouă. 

Şi deodată mişcarea reîncepu ca o coborâre vijelioasă. 
Poarta timpului se deschise şi căderea continuă în linie 
dreaptă, mereu de-a lungul unui plan mărginitor de lume. 
Sufletul îşi dă seama că trebuie să se scufunde în lumea 
aceasta şi totuşi alunecă cu teamă înainte, parcă nu şi-ar fi 
găsit încă momentul. 

Apoi în planul lumii nedorite se înfăţişează deschizătura în 
care sufletul pătrunde călăuzit de o predestinaţie supremă. 
Stăpânirea spaţiului frământă formele materiei într-o 
schimbare neîntreruptă. Conştiinţa se zbuciumă cumplit 
subt apăsarea înconjurătoare, se mlădie, se subţiază până 
ce se împreună cu materia informă... 

Fu botezat în bazilica mănăstirii, a doua zi după ce veni pe 
lume. Primi numele Hans şi binecuvântarea abatelui. 
Crescu oropsit de toţi, fiindcă era slăbuţ şi fără spor la 
muncă. 

Când împlini treisprezece ani, într-o duminecă de 
primăvară, tatăl său îl luă de mâna şi porniră împreună pe 
drumul cu multe cotituri ce suie din satul Odenhain, aşezat 
pe râuleţul Wischnitz, spre manăstirea Lorsch, ale cărei 
ziduri cu creneluri se văd de departe, dominate de cele trei 
turnuri ale bazilicei bătrâne. 

Hans cunoştea bine calea. O bătuse de multe ori mânând 
vitele la păşune prin poienile pădurilor de fag ce înconjoară 
mânăstirea. Niciodată însă nu i-a tremurat inima ca azi. De 
săptămâni de zile nu se-vorbise în casa lor decât despre 
dumineca aceasta. Toţi îl învățau, îl speriau sau îl încurajau. 
Tatăl sau îl dăscălea şi acuma neîncetat cum să sărute mâna 
abatelui, cum să răspundă cuviincios la toate întrebările. 


Poarta mânăstirii era deschisă. Pe podul suspendat peste 
şanţul ce apăra zidul din afară, se îmbulzea o gloată de 
cerşetori şi bolnavi în aşteptarea pomenilor duminecale mai 
grase. Portarul, călugăr laic, cunoştea pe ţăranul Michel 
Boeheim, slujitor pe pământul mânăstirii, om de treabă şi 
cu frica lui Dumnezeu. Îi şi dădu mâna să i-o sărute şi-l 
întrebă, prieteneşte, de sănătate. Țăranul îi povesti îndată, 
cu mare belşug de vorbe, c-a venit să dea pe Hans la 
mănăstire, c-ar vrea să-l facă negreşit călugăr. Portarul, 
fecior de ţăran şi el, foarte mândru de haina călugărească 
pe care o purta, clătină grav din cap, tăcu un răstimp ca un 
înţelept, apoi zise că s-au dus vremurile când oricine se 
putea călugări de azi pe mâine, că lui nu-i vine a crede că 
abatele va primi pe Hans în mânăstire. Totuşi, ca să-i arate 
un semn de bunăvoință, îl sfătui să vorbească întâi cu 
celariarul, care e adevăratul stăpân al mânăstirii, mai 
puternic chiar decât abatele, şi de care atârna tot. 

Celariarul Primin era un călugăr gras, roşcovan, cu faţa 
rasă şi părul tuns chilug. Avea în grije toată administraţia 
mânăstirii şi era veşnic nervos şi răguşit de cât răcnea. 
Acuma se necăjea cu câţiva călugări laici care potriveau 
porţiile pomenilor. Văzând pe Michel Boeheim, deşi altfel îi 
vorbea cu blândeţe, se răsti: 

— Ce vrei, Michel? Nu cumva ai venit şi tu la pomana cu 
cerşetorii şi ologii? Să-ţi fie ruşine, Michel! Mare ruşine! Se 
vede că Satana vă împinge pe toţi numai la blestemăţii! 

Drept răspuns, ţăranul se repezi plecat şi-i sărută mâna 
grasă, zicând către copil: 

— Ce stai, Hans? Sărută frumos mâna prea-sfântului. 
Umilinţa lui Michel îl dezarma într-atâta că binevoi să 
mângâie obrajii şi pletele bălaie proaspăt pieptănate ale 
copilului, mormăind: 

— Spune ce doreşti, Michel, spune, degrabă, că, vezi bine, 
eu n-am nici duminecă, nici sărbători, ca toţi creştinii... 

Michel Boeheim începu povestea de la Adam: că 
Dumnezeu i-a dăruit cincisprezece copii, că viaţa e grea, că 


multe păcate s-au abătut pe oamenii sărmani, că a venit 
vremea să ne gândim şi la cele sufleteşti mai cu nădejde... 
De-abia după ce izbuti să enerveze rău pe celariarul Primin, 
îşi spuse verde păsul: 

— Şi aşa ne-am sfătuit şi ne-am socotit să dăruim pe Hans 
bunului Dumnezeu, să se roage şi el pentru noi şi să 
mijlocească o soarta mai fericită pe lumea cealaltă pe 
seama părinţilor şi fraţilor lui. De altminteri e copil sfânt, 
precum a fost de când a deschis ochişorii în lume, şi 
plăpând, şi supus, tocmai cum se cade să fie slujitorul celui 
Atotputernic. Ca mâine trec şi cei şap'ce ani până se 
împlineşte sorocul judecății de pe urmă şi cel puţin să nu 
apuce ziua cea mare fără pic de apărător în faţa 
Mântuitorului şi numai înnegriţi de păcatele ticăloşiei. 

— Ce judecată din urmă, nerodule? Se înfurie călugărul. Ai 
înnebunit rău, Michel! Unde vezi tu sfârşitul lumii? 

— Apoi să ne ierţi, prea sfinte, aşa merge vestea prin 
prostime, se umili ţăranul. Că dacă se împlinesc o mie de 
ani de la venirea Mântuitorului, lumea asta păcătoasă 
trebuie să piară şi să înceapă judecata tuturor, aşa zice că 
scrie la Sfânta Scriptură. Noi carte nu ştim, că nu-i de noi 
cartea, dar semnele sfârşitului se arată şi orbilor; 
războaiele nu mai contenesc, molimile şi blestemăţiile se 
lăfâiesc alături de foamete şi sărăcie, om pe om se 
năpusteşte mai cumplit cum se spune c-ar fi fost pe vremea 
păgânilor... 

Era atâta credinţă în ochii ţăranului, că celariarul se 
mulţumi să-l dojenească cu bunăvoință, învăţându-l să nu 
mai răspândească asemenea prostii păcătoase pe care 
numai diavolii le şoptesc oamenilor ca să-i ispitească şi să-i 
prăpădească. 

— De câţi ani e copilul? Întrebă apoi, examinând pe Hans 
cu luare aminte. 

— Răspunde, Hans, îl îndemnă Michel. Să nu-ţi fie ruşine, 
Hans! Răspunde frumos, că doar eşti băiat mare şi cuminte. 


— La Paşti am împlinit treisprezece, făcu Hans cu glas cald 
şi privind drept în ochii celariarului. 

— Şi pofteşti aievea să slujeşti cu frică pe Dumnezeu şi 
numai pe Dumnezeu? 

— Dumnezeu vrea şi Sfânta Fecioară, răspunse copilul cu 
o lumină mare în ochii limpezi, uimind pe călugăr. 

Atunci Michel se dădu mai aproape şi şopti tainic 
celariarului: 

— A spus de multe ori maică-şi, că mie n-a îndrăznit, că eu 
n-am vreme să ascult palavrele copiilor, că, zice, i s-ar fi 
arătat mereu în vis Domnul nostru Isus Hristos, în haină 
albă până-n pământ şi cu coroană de raze pe cap şi cu 
semnele cuielor la mâini şi la picioare, şi l-a mângâiat pe 
obraz, uite-aşa, şi i-a zis: „Vino după mine!” Şi a pornit 
copilul dar pe urmă s-a trezit... 

Călugărul Primin se închină ca în faţa unei minuni, îi 
fulgerase prin minte să primească pe Hans în tagma 
călugărilor laici, să-l aibă pentru muncă, fiindcă de 
meseriaşi harnici e mai multă nevoie în mânăstire decât de 
învăţaţi. Avea şovăiri din pricina înfăţişării costelive a 
candidatului; întâlnind însă lumina stranie din ochii 
copilului, apoi mai auzind şi cuvintele lui Michel, celariarul 
se înfricoşă. Slujba lui neîngăduindu-i o viaţă cucernică şi 
ferită de păcate, trăia în groaza amară şi a pedepsei lui 
Dumnezeu şi a ispitelor diavolului. 

— Bine, bine, să mergem la... 

Porni, fără să poată sfârşi, spre bazilica severă, printre 
clădirile scunde cu coperişe ţuguiate ale meseriaşilor, ca pe 
o uliţă, urmat de-aproape de Michel şi Hans. 

La intrarea bazilicei, celariarul se opri un moment şi ridică 
ochii la cer, întrebător, căutând parcă o povaţă. Privirea lui 
alunecă peste bolțile portalului, peste cele şapte rânduri de 
ferestre ale turnului principal, până la crucea neagră, cu 
braţele subţiri. Apoi, lămurit şi hotărât parc-ar fi primit o 
poruncă de sus, intră repede în atrium, îşi muie degetele în 
apa sfinţită şi îşi făcu cruce. Pe o uşă laterală ieşi în curtea 


pardosită şi acoperită ca un gang, trecu pe dinaintea 
vorbitorului şi a şcoalei, ajunse la casa abatelui, lipită de 
bazilică şi comunicând cu naosul printr-un coridor. 

Locuinţa avea numai două încăperi rnici ca şi chiliile 
fraţilor. Abatele era în genunchi, în faţa unui altar, adâncit 
în rugăciuni. Nici nu observă când intrară cei trei. Însă auzi 
foarte clar cuvintele: 

— Benedictus qui venit în nomine Domini! 

Fu cuprins de spaimă parcă ar fi fost o întâmpinare 
cerească. Plecă genunchii şi bâlbâi înmărmurit: 

— Părinte, a venit un copil sfânt în mijlocul nostru... 

Michel îngenunche de asemenea, şoptind copilului: 

— Aide, Hans, îngenunchează frumos, sa vaza prea-sfântul 
cât eşti de cuminte. 

Abatele, ca şi când n-ar fi auzit nimic, îţi urmă rugăciunile 
până la sfârşit. Apoi întoarse capul întrebător. Cu barba 
albă şi capul tuns, cu ochii înflăcăraţi de o lumină pioasă, 
părea un pustnic sfânt, rătăcit printre oameni. Hans, parcă 
l-ar fi cunoscut de mult, se apropie, îi sărută mâna şi rosti 
rugător: 

— Tată... 

Anul de noviciat fu greu ca un păcat de moarte. 

Ispita tăcerii şi a singurătăţii ţinu şapte săptămâni. Închis 
în chilia dosnică, nu putea vorbi cu nimeni afară de 
Dumnezeu. Un călugăr mut îl conducea, dis-de-dimineaţă, 
în capela novicilor unde trebuia să asculte, în genunchi, o 
liturghie lungă urmată de predici nesfârşite. Apoi iar 
singurătatea chiliei în care de-abia pătrundeau câteva raze 
de lumină cenuşie. 

O revoltă crâncenă îl frământa în primele zile. Genunchii îl 
dureau, iar tăcerea şi singurătatea îi vâltorau amintirile 
vieţii de-afară, zgomotoasă, veselă, pestriță. Îl chinuiau 
păreri de rău şi dorinţi de evadare. Se simţea ca îngropat 
de viu într-o criptă străveche. Pe urmă amintirile se 
împuţinau, cernute parcă prin site tot mai dese. 
Resemnarea i se cobori în suflet, înfrumuseţată de 


aşteptarea unei revelații care trebuie să vie şi pe care 
trebuie s-o merite. Începu să dorească un semn de 
încurajare din altă lume, o vedenie sfântă care să-i 
oţelească inima. Umbla de ici-colo prin chilia ca o cuşcă, 
murmurând neîncetat cuvinte de rugăciune. Patul de 
scândură cu perna de lemn îl întăreau. O măsuţă şubreda şi 
un scaun fără spetează mai avea, şi pe perete, la căpătâi, o 
icoană a Maicii Domnului, veche, cu rama mâncată de carii. 
În faţa ei se oprea din ce în ce mai mult, ca înaintea unei 
fiinţe vii. Zugrăveala stângace arăta un cap frumos de 
femeie, cu ochii mari, cu privirea blândă şi plină de mistere. 
Şi ochii ei îl urmăreau necontenit, oriunde se mişca în chilie 
parcă s-ar fi întors după el, chemători şi mângâietori. 
Privirea lor, cunoscută, parc-ar fi întâlnit-o de mult, 
ascundea taina revelaţiei pe care o râvnea din adâncimile 
sufletului. 

De-acuma nu se mai simţea singur. Privirea icoanei îl 
însoțea pretutindeni, îi lumina sufletul chiar în bezna 
nopţilor petrecute pe patul de scândură. În rugăciuni 
invoca mereu pe Maica Precista, adăpostul şi sprijinul vieţii 
lui. 

Când se isprăviră cele şapte săptămâni de încercare şi fu 
mutat între ceilalţi novici, zgomotoşi şi indiscreţi, i se păru 
că s-a coborât în purgatoriu. Convorbirile lor lumeşti, 
întrebările lor necuviincioase îl răneau în suflet. Smerenia 
şi cuvioşia le erau necunoscute. Sfiala lui ajunse repede 
bătaia lor de joc. 

Începu şcoala: citit, scris, socotit, cânt, religie. Celariarul 
recomandase pe Hans magistrului novicilor ca pe un sfânt 
care a vorbit cu Mântuitorul. Magistrul era sceptic în 
privinţa vedeniilor mistice, spunând că au devenit atât de 
numeroase încât primejduiesc bazele credinţei adevărate. 
Fiindcă Hans era ascultător şi silitor în toate, îl luă cu 
blândeţe, împotriva obiceiului său de-a bruftului pe novici 
spre a le strivi gândurile lumeşti. 


Învățătura însă nu-l ademenea. Iubirea tainică pentru 
Dumnezeu îi epuiza toate dorinţele. Numai cântul îi plăcea. 
Melodiile triste parcă-i răscoleau în suflet altă viaţă; învăţa 
totuşi cu sârguinţă citirea şi scrierea. Voia să ştie latineşte 
ca să afle din cărţi, fără ajutorul oamenilor, vieţile sfinţilor 
după care să-şi călăuzească viitorul. La socotit mânca 
deseori bătaie, împreună cu ceilalţi elevi, ca să le intre mai 
bine în cap misterele adunării şi scăderii. Singur Hans 
plângea amarnic, ca o fată, spre uimirea şi chiar disprețul 
colegilor. Pentru toate suferinţele găsea alinare în privirea 
icoanei sfinte din chilia tăcerii. Ca să nu se despartă de ea, 
ceruse să rămâie acolo, şi celariarul Primin, în mod 
excepţional, îi îngăduise. 

De altfel celariarul se mândrea a fi protectorul novicelui 
Hans. Îl ajuta unde putea şi se gândea mereu ce nume să-i 
dea, sfătuindu-se în privinţa aceasta cu călugării mai 
bătrâni. Unii propuneau să-l numească Chrodegang, în 
amintirea piosului şi întâiului abate care a sfinţit mânăstirea 
Lorsch acum două secole şi jumătate. Magistrul novicilor, 
consultat de asemenea ca mai învăţat între toţi, stărui 
pentru numele Lollus, purtat odinioară cu mare cinste de 
abatele care a slujit întâia oară în bazilica nouă, în faţa 
împăratului Carol cel Mare. Celariarul şovăi şi, în cele din 
urmă, se opri la Adeodatus, după numele în care şi-a 
botezat copilul sfântul Augustin. 

În dumineca dinaintea ceremoniei legământului solemn, 
celariarul chemă la mânăstire toată familia lui Michel 
Boeheim, să-şi ia rămas bun de la Hans, spunându-le: 

— De-acuma Hans e ca şi mort pentru voi! E numai al lui 
Dumnezeu şi al nostru. 

Țăranul zâmbi încurcat şi înduioşat, mormăind ceva 
despre sprijinul ce-l vor avea, prin Hans, pe lumea cealaltă. 
Mama copilului însă se porni pe nişte bocete de răsună 
vorbitorul cu tavanul boltit. Hans, alb ca varul stins, cu un 
surâs de resemnare pe faţă, sărută pe toţi cei 
patrusprezece fraţi ai săi. 


Ceremonia se făcu apoi cu deosebită pompă, însuşi abatele 
Kempten, deşi bolnav, sluji liturghia şi ţinu chiar o homilie 
specială, aducând ca pilde, pentru novicele care intra în 
viaţa monacală, virtuțile marilor cenobiţi şi reamintind cele 
trei calităţi indispensabile celor ce vor să servească aievea 
biserica Domnului: stabilitas, conversie morum, obedientia. 

După serbarea din bazilică, celariarul Primin, lăcrămând 
de emoție, îmbrăţişă pe tânărul frate, murmurând: 

— Adeodatus, roagă-te şi pentru mine, căci multe greşeli 
îmi apasă sufletul! 

Spre toamnă, ciuma cea mare care bântuise Italia ajunse 
în câmpia Rinului ca o vijelie năpraznică, răspândind 
moarte şi groază. Satul mânăstirii rămase pustiu; oamenii 
ce nu apucaseră sa fugă spre miazănoapte, pieriră în mai 
puţin de două săptămâni. Morţii neîngropaţi putrezeau pe 
uliţe şi prin case. Câţiva călugări, care coborâseră în sat să 
îngrijească pe bolnavi, nu se mai întorseseră, iar alţii nu mai 
îndrăzniră să iasă dintre zidurile mânăstirii. Atunci 
Adeodatus se oferi să plece, să înmormânteze cadavrele, şi 
exemplul lui îmbărbătă şi pe alţii. Toată familia lui Michel 
Boeheim fusese secerată de moartea neagră; Adeodatus îşi 
îngropă plângând părinţii şi fraţii. 

Rămas de-acuma singur pe lume, Adeodatus se sirnţea mai 
aproape de Dumnezeu. În tovărăşia călugărilor, în 
dormitorul comun, în refectoriul comun, parcă era un 
străin. Ceru şi obţinu o chilie, chiar alături de camera 
flagelaţiei. Îşi luă şi icoana Maicii Domnului. În seara când o 
văzu în chilia sa, avu o fericire atât de mare că el însuşi se 
spăimântă. Visuri necurate îl chinuiră. Ispita Diavolului îi 
tulbură inima. Dori o ispăşire aspră. Intră de dimineaţă în 
odaia torturilor cucernice. Rugă pe un frate să-l 
pedepsească. Trebui să stăruie mult până ce primi, pe 
spinarea goală, cincizeci de curele. Carnea i se învineţi. 
Durerea îi potoli sângele. Se întoarse mulţumit în chilie, 
căzu în genunchi în faţa icoanei bătrâne şi plânse: 

— Sfântă Fecioară, îndură-te... 


Celariarul Primin socotea că Adeodatus e atât de sfânt 
încât îi ajunge şcoala inferioară. De altă părere era însă 
magistrul care, cu încuviințarea abatelui, trecu pe tânărul 
călugăr în şcoala superioară, să studieze artele liberale, de 
o parte gramatica, dialectica şi retorica, iar de altă parte 
aritmetica, geometria, muzica şi astronomia. 

Adeodatus se supunea cu umilinţă tuturor îndemnurilor. 
Dragostea învăţăturii îl cucerea cu cât înainta mai mult în 
cunoaşterea limbii latine. Magistrul, cărturar pasionat, îl 
încuraja, îi alegea cărţile potrivite, ba îl introduse şi în 
biblioteca mânăstirii, aflată la stânga corului. Era o singură 
odaie vastă, cu dulapuri deschise de lemn înnegrit de 
vremuri, pe ale căror rafturi se odihneau, colbuite, 
feluritele volume legate în piele, scrise pe pergament cu 
litere greoaie. Îi povesti că biblioteca a fost adunată de 
primii călugări, toţi cărturari mari care, din ordinul 
abatelui, copiau ziua-noaptea manuscrise împrumutate. 
Acuma însă, de vreo sută de ani, patima învăţăturii a 
dispărut din sufletul fraţilor şi biblioteca e mai mult pustie. 
Doar magistrul şi un bibliotecar bătrân mai scormonesc 
arar prin foliantele uitate. 

În trei ani, Adeodatus citi multe volume latineşti, ferindu- 
se de cele greceşti, ebraice şi arabe, pe care nu le pricepea. 
Dintre toate însă mai mult îi aţâţă curiozitatea o carte cu 
povestirea lui Siegfried, aflând de-acolo cu uimire că eroul 
ar fi îngropat chiar în mânăstirea Lorsch şi că locul unde a 
fost ucis mişeleşte ar fi de asemenea prin apropiere. Ceru 
bibliotecarului lămuriri mai bogate. Bătrânul habar n-avea. 
Magistrul însă îi spuse ca volumul e o copie după colecţia de 
legende eroice, făcută din porunca împăratului Carolus 
Magnus. Îi arătă, în dreapta altarului, crucea neagră pe o 
lespede subt care se odihnesc rămăşiţele pământeşti ale 
viteazului, între mor-mintele celor doi împărați Ludovic Piul 
şi Ludovic cel Tânăr. Îi făgădui să-l ducă, într-o zi, să 
cerceteze ţinutul unde s-a prăpădit eroul-eroilor. 


În sfârşit, magistrul, după multe amânări, porni cu 
Adeodatus pe marginea râului, în sus, prin pădurea ce 
adumbrea dealurile line. Inima tânărului tresaltă ca o 
pasăre scăpată din colivie. În vreme ce învățătorul îi 
povestea întâmplări de demult, Adeodatus se gândea că, de 
ani de zile, azi e întâia oară când a ieşit pe poarta 
mânăstirii. | se părea mai vesel aici soarele primăverii, mai 
frumos cântecul păsărilor, iar în foşnetul frunzelor auzea 
chemări ispititoare. Îşi aducea aminte de zilele dinainte de- 
a îmbrăca haina călugărească: cum se ducea cu vitele la 
păşune, voios, împreună cu alţi copii de vârsta lui. Parcă 
vedea iar pe Margareta Hippler, mai mică decât dânsul, 
pierzându-şi mereu vacile prin pădure şi bocindu-se până 
ce alerga el să i le găsească. 

Sosind la un pârâu, cotiră în dreapta. Urcuşul era mai 
greu şi magistrul, grăsun, gâfâia şi-şi ştergea într-una 
fruntea şi capul pleşuv, cu mâneca sutanei. Se opriră la un 
izvor clădit cu bolovani ca o fântână. Magistrul se aşeză, 
istovit, se odihni puţin şi pe urmă explică: Uite, colo s-a 
plecat Siegfried să-şi astâmpere setea; uite, colea teiul 
bătrân în care şi-a agăţat armele; pe-aici, s-a furişat Hagen, 
i-a luat lancea şi l-a izbit în crucea spetelor; dincolo şi-a 
sfărâmat scutul Siegfried; până colo s-a dus cu lancea 
înfiptă în spate; mai încolo şi-a dat sufletul... Adeodatus se 
minuna. El mai umblase pe-aici, ştia de la oameni doar că 
fântână e fermecată. Văzuse fete din Odenhain, venind în 
zorii zilei să ia apă de izvor, s-o dea de băut celor pe care 
doreau să-i înlănţuiască. Magistrul zâmbi: aşa-i poporul, îşi 
uită eroii şi schimbă necontenit legendele despre ei. 

Adeodatus, ajuns iar în chilia lui întunecoasă şi tăcută, se 
simţea vinovat în suflet şi nu-şi dădea seama pentru ce. Îşi 
ceru iertare de la icoana sfântă, dar noaptea visa numai 
viteji înarmaţi care se ucideau de dragul femeilor. 

De-acuma se ducea deseori la izvorul din poiana de tei, 
singur, parc-ar fi căutat pe cineva. Visa cu ochii deschişi, 
copacii luau înfăţişări omeneşti, vâjâitul codrului îl 


împresura când cu chiote de veselie, când cu plânsuri 
înfundate. 

Apoi, într-o duminecă, întorcându-se pe înserat spre 
mânăstire, întâlni pe cărare o femeie. Plecă fruntea, să n-o 
vază. Simiţi însă că ea s-a oprit şi, ajungând în dreptul ei, îi 
auzi glasul care îl chema pe nume: 

— Hans! 

Glasul îi era cunoscut. Vru să treacă înainte şi totuşi se 
pomeni stând pe loc. Fără să vrea, ridică ochii. Era o 
fetişcană de vreo şaptesprezece ani. Ochii ei căprui îl 
priveau cu bucurie. Cozile ei groase, împletite, cânepii, 
coborau pe umeri în jos, pe lângă sânii plini care se 
rotunjeau, subt cămaşa strâmtă, ca două mere pârguite. 
Adeodatus văzu tocmai sânii fetei şi deodată i se aprinse 
sângele într-o văpaie ciudată, iar inima începu să-i zguduie 
pieptul. 

— Nu mă mai cunoşti, Hans? Îi zise fata cu un surâs de 
mirare. Margareta... A lui Hippler... Nu ţii minte când îmi 
pierdeam vacile prin pădure? 

Adeodatus nu auzi nimic. Privirea lui se frământa pe sânii 
ademenitori şi pe buzele ei umede care, vorbind şi zâmbind, 
parcă-l dojeneau şi-l chemau. Încercă să plece ochii, să 
înăbuşe ispita clocotitoare. Nu izbutea. Şi fata ciripea 
mereu: 

— Ştii, Hans, acum patru ani, când a venit moartea cea 
neagră, noi am fugit în lume şi am stat doi ani departe, într- 
un ţinut unde-s numai munţi şi păduri. Mult am pătimit pe- 
acolo, vai de sufletele noastre, dar pe urmă ne-am întors 
acasă. Şi acuma tata vrea să mă mărite cu Wendel, îl mai ţii 
minte? Oamenii, prin sat, spun că tu eşti un adevărat sfânt, 
zău, aşa vorbeşte lumea. Se zice c-ai făcut şi minuni. Apoi 
daca mă mărit, să ştii Hans, că... 

Călugărul îşi dădea seama că se pierde. O clipă de va mai 
asculta glasul ei şi nu-şi va smulge privirea de pe sânii ei, 
are s-o ia în braţe, s-o omoare în sărutări. Cu o sforţare 
cumplită închise pleoapele şi îngână răguşit, desperat: 


— Piei, Satano! Satano! Satano! 

Începu să alerge nebuneşte, cu pleoapele strânse, cu 
inima îngrozită, să scape din vraja pierzaniei. Nici nu 
cuteză să se mai uite înapoi, ca şi când i-ar fi fost frică să 
nu-l întoarcă ispita. 

În tăcerea chiliei se bătu cu pumnii în piept, implorând 
sprijinul Domnului împotriva Diavolului care încearcă să-i 
zdruncine cuvioşia. Pe când se ruga însă, prin inimă îi 
umbla, ca un tâlhar, regretul că barem n-a sărutat pe 
Margareta. Uluit, ridică ochii spre icoana Maicii Sfinte, dar 
şi ea parcă-l mustra: de ce n-a sărutat-o? 

Se crezu pierdut şi părăsit. Plânse multe nopţi, 
nemaiştiind bine nici pentru ce plânge: că n-a strâns în 
braţe pe fata cu sânii aţâţători sau de teamă că o prăbuşire 
mare îi ameninţă sufletul? 

Fură cartea cântecelor de vitejie şi iubire, pândi o clipa 
când nu era nimeni în bucătăria cea mică şi aruncă în foc 
volumul cu file îngălbenite, legat în piele de capră 
sălbatecă. 

Aşa se linişti, îşi zicea că toată tulburarea numai cărţile i- 
au pricinuit-o, deschizându-i ferestrele altei vieţi, cu ispitiri 
şi păcate. Cine trăieşte pentru Isus, n-are trebuinţă de 
învăţătură, ci numai de credinţă. Adevăratul suflet cucernic 
se fereşte de prilejurile care-i pot zdruncina credinţa, 
întocmai cum spuneau şi ceilalţi fraţi dispreţuitori ai 
bibliotecii. 

Peste câteva săptămâni amintirea Margaretei pieri ca un 
vis fără urme. De altfel gândurile îi fură întoarse spre grija 
cea mare ce stăpânea tot mai stăruitor sufletele pioase. Nici 
doi ani nu mai erau până la împlinirea miei de ani de la 
Hristos, care însemna sfârşitul lumii şi judecata supremă. În 
rnânăstire se vorbea mereu de apropierea vremii, 
înfricoşarea sporea. Semne dese vesteau venirea Mielului. 
A fost moartea cea neagră: acuma ameninţa foametea, căci 
de trei ani seceta e aşa de aprigă încât oamenii de-abia îşi 
mai trag zilele din rodul pământului. Totuşi mulţimea nu 


părăsea calea păcatelor şi nu se pocăia. Ticăloşiile lumii se 
înteţeau încât duhoarea lor se ridica, sfidătoare, până la 
cer. Preoţii şi călugării se bălăceau în rele întocmai ca şi 
slăbănogii şi nemernicii vieţii. 

Episcopii şi cârmuitorii se întreceau în încercări de-a 
lămuri poporul că credinţa despre sfârşitul lumii e 
păcătoasă. Lămuririle lor mai mult măreau îngrijorarea. 

Adeodatus credea puternic în apropierea sfârşitului când 
Satana cel încătuşat va fi slobozit pe pământ să distrugă 
viţa şi sămânţa omeneasca ticăloasă. Dormea cu Apocalipsul 
la căpătâi. Cu cât îl citea mai sârguincios, cu atât cuvintele 
întunecate i se înfăţişau ca nişte lumini strălucitoare. 
Compara cele ce auzea că se petrec în lume cu prevestirile 
din cartea sfântă şi se cutremura de orbirea celor ce nu vor 
să vadă. 

Începu să-l roadă în inimă o îndoială: poate că păcătuieşte 
stând la adăpostul zidurilor unde nu pătrunde ispita? Nu 
ferindu-se de încercări, ci înfruntându-le şi biruindu-le se 
întăreşte credinţa slujitorului Domnului. E uşor sa fii curat 
când mâna Diavolului nu te atinge. Binele n-ar exista în 
lume, dacă n-ar fi şi răul. De-abia în lupta cu răul se poate 
învedera binele şi virtutea. 

Vru să caute ispitele, să iasă în lume şi să-şi oţelească 
sufletul. Se gândi să facă un pelerinaj până la Ierusalim sau 
barem la Roma, să sufere chinuri şi durere pentru credinţa 
lui. Celariarul Primin, aflându-i planurile, îl convinse să mai 
aştepte. 

Apoi, în toiul iernii, aproape de Crăciun, se ivi pe cer o 
cometă care spăimântă toată lumea. Era atât de luminoasă 
că se vedea şi ziua, parc-ar fi umblat să înghită soarele. 
Oamenii aşteptau din ceas în ceas prăpădul. Chiar episcopii 
împărțeau binecuvântarea apostolică şi iertarea păcatelor 
spre a mântui cât mai multe suflete pentru viaţa eternă. 
Ţăranii dimprejur se adunară subt zidurile mânăstirii, să-i 
găsească lângă lăcaşul sfânt trâmbiţele judecății din urmă. 


Se îmbulzeau la spovedanie şi se rugau fierbinte cu ochii în 
sus, spre cerul tăinuitor de primejdii. 

După ce se stinse semnul ceresc şi lumea reintră repede în 
făgaşul vieţii desfrânate, inima lui Adeodatus se umplu de 
amărăciune. Se simţea nevrednic de mila Atotputernicului 
pentru că el huzurea în chilie, în loc să propovăduiască prin 
vorbe şi fapte credinţa binefăcătoare. Cum se 
desprimăvără, se înfăţişa la abatele Kempten şi-i mărturisi 
plângând zbuciumările, cerându-i voie să plece printre 
oamenii rătăciţi, să-i întoarcă pe calea mântuirii. Abatelui îi 
plăcu gândul tânărului călugăr. Ca să-l pună la o încercare 
prealabilă, îl însărcina să-i ducă o scrisoare către 
arhiepiscopul Willegis de Mainz, să se înapoieze curând cu 
răspunsul şi, dacă dorinţa de plecare îi va mai stărui în 
suflet, pe urmă să meargă încotro îl va îndrepta Dumnezeu. 

Adeodatus cobori în valea Rinului, trecu prin sate şi oraşe, 
sosi într-o seară subt zidurile bătrânei cetăţi Mainz şi mase 
pe câmp, nevroind să se adăpostească prin hanurile ce se 
aflau în apropierea porţilor închise şi despre care auzise că 
sunt cuiburi de pierzanie pentru sufletele cele mai tari în 
credinţă. În noaptea aceasta, pe când se odihnea ghemuit 
subt un copac înmugurit, i se arătă întâia oară Diavolul subt 
chipul unui căţeluş negru cu ochii ca doi cărbuni aprinşi. 
Necuratul se apropia mereu, tiptil, dar dispărea în beznă 
îndată ce călugărul îşi făcea semnul crucii. Spre miezul 
nopţii, aţipind puţin, văzu chipul Fecioarei Maria, coborând 
parcă din icoana lui scumpă. Prea-Curata îi zâmbea blând. 
Pe buzele-i sfinte, Adeodatus citea cuvântul: „lubeşte...”. În 
aceeaşi clipă se trezi, simțind aproape de obrazul drept o 
respiraţie caldă şi văzând iar ochii ca doi cărbuni aprinşi. 
Sudori reci îi broboneau fruntea. Braţul îi tremura încât de- 
abia putu schiţa semnul mântuitor al crucii. Se ridică în 
genunchi şi începu să se roage fierbinte. Aşa îl găsi răsăritul 
soarelui. Intră în Mainz împreună cu carele ţăranilor care 
duceau merinde şi dijme. Paznicii porţii, văzându-l murdar 
de noroi, râseră: 


— Uite, călugăraşul, cum s-a tăvălit ca un purcel printre 
purcele! 

Adeodatus roşi, dar nici nu ridică ochii. Merse pe străzile 
întortocheate, printre casele cu coperişuri ţuguiate şi cu 
zidurile mohorâte, înainte, ca şi când ar fi umblat toată 
viaţa numai pe-aici. Oamenii se opreau, se mirau de 
înfăţişarea lui sălbatecă şi se închinau ori îl ocărau. Dădu 
peste un halebardier ce se plimba sever prin faţa unui 
palat. Îşi aduse atunci aminte că are de împlinit o misiune şi 
că nu ştie unde poate găsi pe arhiepiscopul Willegis. 
Halebardierul îi arăta, fără a scoate un cuvânt, un turn 
ascuţit şi înalt care se ridica departe deasupra tuturor 
caselor. Călugărul porni într-acolo. Se rătăci. Pe la amiazi 
de-abia nemeri în piaţa dominată de reşedinţa 
guvernatorului spiritual şi militar al oraşului. Pătrunse în 
clădirea greoaie şi întunecoasă, cu ochii mereu în pământ, 
pe o scară cu treptele tocite, cuprins într-un vălmăşag de 
oameni urcând spre aceeaşi ţintă, îşi făcea cruce din când 
în când şi murmura frânturi de rugăciuni. Vedea numai 
cizme mari cu pinteni lungi şi sandale cu curele sub sutane 
castanii. Apoi deodată se pomeni într-o sală vastă, cu 
ferestrele întocmai ca ale bazilicei din Lorsch şi cu un tron 
strălucitor în care şedea un bătrân cu barba neagră pişcată 
abia de cărunţeală, cu obrajii roşii, îmbrăcat în haină 
scumpă de hexamiton cu ape mătăsoase şi având în dreapta 
toiagul episcopal. Adeodatus îşi croi drum cu coatele prin 
mulţimea de preoţi şi ostaşi, şi se prăbuşi la picioarele 
tronului, parc-ar fi căutat acolo apărare şi odihnă. Un 
lăncier îl apucă de umăr, vrând să-l arunce înapoi. 
Arhiepiscopul însă făcu semn să-l lase. Călugărul scoase din 
sân scrisoarea şi o întinse, bâlbâind istovit: 

— Abatele... sfântul. Lorsch... 

Faţa stăpânului oraşului se însenină. Luă scrisoarea şi 
începu să citească. Adeodatus îl privea şi în privirea aceasta 
tremurau mii de speranţe tulburi. Văzu în ochii marelui 


pastor aprinzându-se o lumină ciudată, batjocoritoare, care- 
| spăimântă. Apoi auzi glasul lui compătimitor: 

— Ei, sărmanul Kempten! A rămas tot cu nălucirile pioase. 

Arhiepiscopul Willegis se uită zâmbind la cei dimprejur, 
clătină din cap şi adaogă: 

— Spune abatelui, tinere, să fie liniştit! N-a sosit încă 
sfârşitul lumii! Să citească mai cu luare aminte cărţile sfinte 
şi să-şi alunge din suflet îngrijorarea, aşa să-i spui, tinere! 
De altfel îi vom trimite şi răspuns scris, mai târziu. 

Adeodatus nici nu mai sărută mâna arhiepiscopului. Fugi 
din sală, cobori pe scara de piatră, alergă pe uliţe, îngrozit, 
aşteptând din moment în moment să se pornească o ploaie 
de foc şi pucioasă care să nimicească cuibul nelegiuirii, 
precum au fost prăpădite odinioară Sodoma şi Gomora. 

leşi din oraş plângând cu hohot. Paznicii se hârjoneau cu 
nişte ţărance şi nici nu-l luară în seamă. Adeodatus, desculţ, 
cu capul gol, alerga, parcă l-ar fi gonit. Spre seară ajunse 
într-un sat. Bătu la mai multe porţi în zadar. Ţăranii se 
fereau de călugării rătăcitori ca de diavoli. De-abia porcarul 
îl găzdui după oarecare şovăiri, fiindcă avea o fată 
mărişoară. Era evlavios şi nevoiaş, cu o droaie de copii. 
Povesti călugărului mulţime de întâmplări destrăbălate şi 
crime monstruoase care vesteau sfârşitul lumii. Îl îndemnă 
să se oprească la Niersteyn, să caute pe pustnicul sfânt 
dacă vrea într-adevăr să audă glasul Domnului. 

Până la Niersteyn merse două zile. Un copil îl călăuzi la 
lăcaşul schimnicului, subt o stâncă, lângă apele Rinului. 
Copilul îi spuse că sfântul n-are nume, că trăieşte acolo de 
ani de zile, singur, şi că afuriseşte pe oricine încearcă să se 
apropie. Adeodatus se apropie umilit. Pe o lespede de 
piatră, în genunchi, pustnicul se ruga, scrutând cerul cu 
privirea înflăcărată, lovindu-şi pieptul cu pumnii încât îi 
tremura barba încâlcită, plină de noroi şi mărăcini. 
Cuvintele nu se înțelegeau, ci doar un mormăit prelung. 
Când simţi pe Adeodatus, întoarse capul spre el, îl cântări şi 
rosti răspicat: 


— Vii să mă ispiteşti, Diavole, subt chip de om? 

Călugărul căzu în genunchi, se închină şi tăcu. În ochi avea 
lacrimi şi o privire atât de amărâtă că sfântul murmură: 

— Am fost şi eu ca tine, iar acuma iată-mă mai ticălos, 
nevrednic să mă alinte lumina soarelui. 

Îşi continua apoi rugăciunile până se cobori întunerecul 
fără a se mai uita la tânărul călugăr care se simţea fericit că 
barem poate sta în apropierea unui sfânt. De câteva ori, în 
cursul nopţii, Adeodatus se deşteptă în mormăituri 
mânioase; pustnicul alunga diavolii ce încercau să se 
apropie. 

Şapte zile şi şapte nopţi petrecu Adeodatus în preajma 
anahoretului. Nu-i află numele, dar îi descoperi povestea. 
Era dintre călugării de la mânăstirea Farfa, cei ce uciseseră 
pe abatele Dagobert, aduseseră acolo femei şi trăiseră 
mulţi ani numai în desfrâu şi blestemăţii. Într-o bună zi, 
pustnicul de azi, cuprins de remuşcări, a fugit dintre 
tovarăşii criminali, a rătăcit prin Italia, a căutat să urce pe 
muntele Gargano în vârful căruia se zice că sihaştrii sfinţi 
stau de vorbă cu îngerii, a fost însă oprit la jumătate cale de 
un glas care i-a poruncit să trăiască şi să ispăşească dacă 
vrea să dobândească iertare de la Dumnezeu. Atunci a 
plecat mai departe prin lume, s-a hrănit numai cu rădăcini 
şi a nemerit aici, unde vrea să-şi încheie viaţa păcătoasă 
vestind apelor cuvântul Domnului, căci oamenii, scufundaţi 
în noroi până-n gât, nu mai sunt în stare să se pocăiască şi 
vor fi stârpiţi curând de pe faţa pământului. A început anul 
când se împlineşte mileniul, se înmulţesc mereu semnele 
sfârşitului, dar nimeni nu ia seama. Numai când vor suna 
trâmbiţeie arhanghelilor, se vor dezmeteci păcătoşii, dar va 
fi prea târziu. 

Adeodatus sosi la mânăstire împăcat şi mângâiat. Avea 
singura grije să-l găsească judecata cea mare cu inima 
curată. Cuvintele arhiepiscopului stârniră indignare în 
Lorsch. Abatele Kempten muri înainte de-a veni răspunsul 
scris de la Mainz. Călugării văzură în moartea cuviosului lor 


stăpân favoarea Mântuitorului care a vrut înadins să-l 
ferească de chinurile pierzaniei obşteşti. 

lar nu mai părăsea chilia Adeodatus, decât când se ducea 
la bazilică. Postea şi ajuna şi se ruga. Nu citea nirnic. Chiar 
cărţile de rugăciuni le aruncase, îi spusese şi pustnicului; 
cartea e izvorul relelor, începutul şi sfârşitul tuturor 
păcatelor de moarte. Icoana Fecioarei Maria veghea asupra 
lui, neîncetat, cu ochii ei prea iertători. Uneori totuşi se mai 
surprindea morfolind amintiri lumeşti: ba o scenă 
neruşinată zărită pe drumul spre Mainz, ba iarăşi întâlnirea 
de odinioară cu Margareta Hippler... Nu şovăia deloc. 
Trecea îndată în camera flagelaţiei şi îşi tortura carnea 
până i se potolea sângele. 

Veni un abate nou în fruntea mânăstirii. Era tânăr, se 
îmbrăca îngrijit şi iubea cărţile. Adeodatus nu vedea într- 
însul nici urmă de adevărată cucernicie. Începu în 
mânăstire o viaţă mai slobodă. Fură aduşi câţiva fraţi 
învăţaţi sa reorganizeze şcoala, iar alţii să cerceteze 
volumele bibliotecii şi să le înmulțească. 

Noul abate nu mai dădea voie călugărilor nici să vorbească 
despre sfârşitul lumii, deşi era acuma aproape. Declara 
într-o homilie, de pe amvon, că e o erezie să se creadă în 
asemenea copilării, că nicăieri în cărţile sfinte nu se spune 
asemenea absurditate. 

— lartă-l, Doamne, că nu ştie ce vorbeşte! Bolborosi 
Adeodatus auzind vorbele abatelui care i se păreau un 
sacrilegiu. 

Ultima zi sosi cu un senin îngrozitor. Pe cer se ivise brusc o 
cometă, însuşi abatele se sperie, iar călugării aşteptau din 
clipă în clipă să răsune trâmbiţele sfârşitului. Noaptea spori 
înfricoşarea. Se făcu în bazilică o liturghie care avea să 
dureze până va începe judecata divină. Toţi fraţii, chiar cei 
laici se îmbulzeau să fie mai aproape de altar în momentul 
suprem. Curtea mânăstirii se umpluse de ţărani. 

Când înfloriră zorile în ferestrele multicolore, abatele 
încheie repede slujba şi plecă să se culce, şoptind celor 


dimprejur: 

— Nu v-am spus că n-are să fie nimic? 

Toată lumea respiră uşurată şi se împrăştie. Adeodatus 
însă rămase în genunchi, în acelaşi loc, cu ochii la crucea de 
aur de pe altar, cu ghimpele dezamăgirii, în inimă, 
aşteptând totuşi minunea. Lumânările se stinseră pe rând. 
Doar câteva candele mai pâlpâiau ici-colo. Era acuma 
singur în bazilica întunecoasă. Inima îi tremura, sfioasă, 
într-o aşteptare mare. Gândurile toate i se împletiră într-o 
fâşie luminoasă în care înțelesurile se pierdeau încet-încet. 
Avea simţământul că sufletul i se desprinde uşor şi pluteşte 
lin deasupra vieţii. Biserica se umplu apoi de o lumină 
viorie. Dintr-o firidă înaltă, Fecioara Maria în haina albă, cu 
surâsul blând pe faţa-i albă, cobori de pe soclu şi veni spre 
dânsul, cu braţele întinse, albe, îngânând cuvinte pe care 
inima lui le simţea, înţelegându-le. O fericire atât de mare îi 
cuprindea sufletul încât îşi dădea seama că n-ar putea-o 
îndura dacă ar ţine mai mult. Şi deodată lumina se stinse, 
vedenia se risipi, iar Adeodatus se prăbuşi în nesimţire pe 
treptele altarului. 

Se deşteptă în chilie, pe patul de scânduri, întâlnind îndată 
privirea Fecioarei din icoană. Spinul îndoielii îi dispăruse 
din inimă. Acuma ştia că a tălmăcit greşit proorocirea din 
Apocalips. 

— Când se vor împlini o mie de ani de la învierea Mielului, 
nu de la naştere! Îşi zise cu încredere. Mila Domnului e 
nemărginită! lată treizeci şi trei de ani pentru pocăinţa 
deplină a oamenilor! 

Totuşi nu se mai simţea bine în mânăstire, subt oblăduirea 
tânărului abate care, în locul cucerniciei, punea năzuinţele 
cărturăreşti, poruncind tuturor călugărilor să citească, ba 
chiar să copieze cărţi păgâne. Apoi când, într-o zi, abatele 
îşi bătu joc de zbuciumările lui pioase, îndrăznind a le socoti 
exagerări sau prefăcătorii, Adeodatus nu se mai putu 
stăpâni, îl afurisi în faţa mai multor fraţi, îşi luă icoana 
sfântă şi plecă în lume. 


Ani de zile pribegi de la Franconovurd până la Spira 
oprindu-se când la o mânăstire, când la alta. Apoi îl 
cuprinse dorul de-a vedea Roma, oraşul în care au suferit 
mai mult martirii şi peste care azi domneşte urmaşul 
Sfântului Petru. Trecu Alpii, desculţ, cum umbla de altfel 
totdeauna. Când ajunse subt zidurile străvechi, era de 
treizeci de ani. Oraşul însă îl nemulţumi. 1 se păru mai 
ticălos chiar decât Mainz. Ruinele din vremile păgâne îl 
supărau ca nişte sfidări. Rătăci pe strazile fără viaţă, 
călăuzit de un călugăr care cunoştea bine Roma şi care-i 
spunea că acuma oraşul nu adăposteşte nici treizeci de mii 
de suflete. Îi arăta ulii întregi, pustii, părăginindu-se 
văzând cu ochii. 

Adeodatus ar fi pornit mai departe a doua zi, dacă nu l-ar 
fi reţinut dorinţa de-a săruta mâna Pontificului. Ca să 
pătrundă însă la papa Sergius, trebuia să aştepte cel puţin 
o săptămână. Fu găzduit într-o casă veche, pe Viminal, 
anume pentru pelerini. Locul i se păru cunoscut parc-ar mai 
fi umblat cândva pe-acolo. În casă se simţi deodată în 
puterea unui farmec ciudat. Crezu într-o ispitire a 
Necuratului. În odăiţa întunecoasă aşeză icoana Fecioarei 
pe mescioara murdară, căzu în genunchi şi rosti de câteva 
zeci de ori, cum obişnuia când voia să-şi înalțe inima: 

— Domine, Jesu, Rex pie, Rex clemens, Pie Deux... 

Fecioara îi zâmbi. Şi zâmbetul era atât de ispititor încât 
Adeodatus luă icoana, cu amândouă mâinile, şi o sărută 
pierdut, fără să-şi dea seama că patima lui ar putea fi 
necurată. 

Lemnul vopsit se încălzi de buzele-i arse. Inima îl durea. 

Noaptea avu visuri de care se ruşina dimineaţa şi pe care 
totuşi le alintă cu drag, parcă n-ar fi fost în stare să se 
despartă de ele. Fecioara Maria părea o femeie ca toate 
femeile, iar el însuşi fără credinţa adevărată în suflet. Şi se 
iubeau cu o iubire păcătoasă: se îmbrăţişau vijelios şi îşi 
muşcau buzele cu o plăcere atât de drăcească încât, 


trezindu-se, mai simţi câteva clipe în tot corpul voluptatea 
pierzătoare de suflet. 

Izbucni în plâns amarnic. Satana l-a biruit, murdărindu-i 
chiar icoana Fecioarei Maria. Toată ziua îşi biciui trupul dar 
nu cuteză sa se uite la icoană. Şi noaptea următoare visul se 
repetă mai nelegiuit, lăsându-i în minte şi nişte cuvinte de- 
ale femeii: „Eu sunt perechea ta adevărată, numai eu.”. Şia 
treia noapte la fel. 

Adeodatus îşi vedea prăbuşirea, dacă va mai stărui în 
oraşul ruinelor. Renunţă brusc de a mai săruta mâna papei, 
îşi înfăşură icoana şi fugi din Roma, parc-ar fi săvârşit toate 
crimele lumii. Pribegi fără ţintă pe drumurile Italiei, huiduit 
de ţărani şi de mercenarii baronilor războinici. Îi trecu prin 
minte că dragostea exagerată pentru icoană poate să fie 
idolatrie şi că, tocmai punându-şi în ea toate speranţele de 
mântuire, păcătuieşte statornic împotriva Sfintei Treimi. 
Poate că e chipul cioplit de care Domnul a poruncit să ne 
ferim? Nu cuteză s-o arunce, ci o dărui unei bisericuțe. 

Peste trei zile însă se întoarse şi o reluă, căci fără icoană îl 
încercau mereu gânduri de sinucidere şi se temea să nu 
ajungă cu totul în mrejele Necuratului. Se abătu într-o 
mânăstire, învăţă meşteşugul fierăriei şi îşi făcu un brâu de 
cuie pe care îl încinse pe corpul gol ca să-i ciopârţească 
neîncetat carnea şi astfel să alunge prin dureri grele, 
poftele sângelui neostoit. 

Totuşi ispitele Diavolului îl urmăreau ca umbra, 
pretutindeni. Cu cât se ruga mai mult, cu atât Satana se 
înverşuna mai tare împotriva lui. Începea să se gândească, 
desperat, că Dumnezeu o fi lăsat înadins omenirea în 
puterea Necuratului şi că deci orice luptă ar fi deşartă. Se 
zvârcolea aprig să nu se scufunde în mocirla păcatelor în 
care se bălăcea pământul. 

Douăzeci de ani se chinui, mai mult pe drumuri. Deseori, 
în ceasuri de mari încercări, a căutat să se refugieze pe 
Muntele Gargano. Nu l-a putut găsi şi sfârşi prin a se îndoi 
dacă într-adevăr există undeva pe pământ vreun munte 


sfânt. Pustnicul de la Niersteyn spunea că l-a aflat, dar 
poate ca vorbele lui au fost în pilde. Când în sfârşit îşi dete 
seama că vrea să suie pe sfântul munte numai pentru a sta 
de vorbă cu Fecioara Maria, se flagelă ca un nemernic şi 
nici nu vru să se mai gândească la cuvântul Gargano. 

Prin Sicilia se gândi că mai sunt de-abia trei ani până la 
împlinirea sorocului adevărat al sfârşitului lumii. Nu se 
poate să-l apuce în pribegie judecata cea dreaptă. În Lorsch 
trebuie să-l găsească glasul Domnului, acolo unde a făcut 
legământul de statornicie. Călători doi ani încheiaţi până ce 
ajunse iar în valea Rinului. 

Nici celariarul Primin, acuma moşneag de peste optzeci, 
nu recunoscu în călugărul bărbos, sălbăticit, pe Adeodatus, 
fratele blând şi înfocat de odinioară. De altfel şi mânăstirea 
Lorsch suferise schimbări multe. Abatele cărturar era azi 
episcop la Spira. La Lorsch venise un stăpân evlavios, 
bătrân, căruia Adeodatus îi sărută mâna ca unui sfânt. 
Dintre fraţii de-atunci de-abia vreo zece mai erau de faţă. 
Ceilalţi se risipiseră, care pe la alte mănăstiri, care morţi, 
care rătăciţi în lumea plăcerilor vinovate. 

Lui Adeodatus i se dădu vechea chilie, de lângă camera 
flagelaţiei, din care nu lipsea decât icoana luată de dânsul. 
Nici aici nu găsi liniştea şi pacea. Ispitele nu încetau. Toate 
luptele lui parc-au fost zadarnice. Se simţea ostenit. Groaza 
îi rodea inima ca un cariu. A avut treizeci şi trei de ani 
pentru pocăinţa deplina şi acuma sufletul e bolnav şi mai 
nevrednic ca atunci când aşteptase întâia oară sfârşitul. 1 se 
părea că Diavolul şi-a făcut cuib statornic în chiar sufletul 
său şi de aceea nu se mai poate feri de ispită nicăiri subt 
soare. 

Era sfârşitul primăverii şi ploua necontenit ca în preajma 
potopului. Câmpurile nu apucau să înverzească. Firicelele 
de iarbă de-abia răsărite putrezeau ca şi mugurii copacilor. 
Pe cerul plumburiu soarele nu se mai arătase de şapte luni. 
Părea că Dumnezeu vrea să nimicească omenirea a doua 
oară prin apă şi foamete. 


Adeodatus înţelegea rostul ploilor pedepsitoare, dar cu 
cine vorbea despre apropierea sfârşitului acuma, strângea 
din umeri, necrezator. Unii călugări îi spuseră chiar pe faţă 
că a fost de-ajuns înfricoşarea de odinioară şi că azi nici un 
om cuminte n-ar mai putea crede asemenea basme. O dată 
se poate înşela lumea, a doua oară se fereşte. Adeodatus se 
întristă şi îşi închise în suflet durerea pentru nesocotinţa 
omenească. Era sigur însă că Dumnezeu, înainte de a 
zdrobi pe păcătoşi, va trimite un semn care să deschidă 
toate minţile, ca să fie cu atât mai crâncenă pedeapsa ce va 
urma îndată. 

Într-a şaptea duminecă cerul se însenină deodată şi 
soarele străluci mai mândru ca altădată. Lume multă din 
împrejurimi se strânse la mânăstire să mulţumească 
Domnului că s-a îndurat de suferinţele oamenilor. În câteva 
ceasuri câmpiile înverziră. larba creştea aievea văzând cu 
ochii, şi pomii înfloreau. Pe toate buzele fâlfâia acelaşi 
cuvânt: 

— Minune! 

Adeodatus văzu soarele cu un simţimânt de resemnare. Se 
duse de-a dreptul în bazilică, unde îl întâmpinară numai 
feţe lucitoare de mulţumire. Se aşeză în genunchi, la locul 
său, cu ochii în pământ, murmurând deznădăjduit: 

— Doamne, Doamne, nu mă părăsi! 

Până la sfârşitul liturghiei ferestrele bazilicei se întunecară 
din nou, încât oamenii de-abia se mai vedeau unii pe alţii. 
Lumea năvăli afară, în curtea mânăstirii. Cerul era senin, de 
un vânăt întunecat, ca în amurgurile de vară. Soarele însă 
se zvârcolea subt zăbranic, împroşcând raze neputincioase 
în lumina cărora oamenii păreau cenuşii la faţă şi 
îmbătrâniţi. Abatele căzu în genunchi, apoi întreg poporul, 
implorând mila Cerului. 

Adeodatus ieşise cel din urmă. Curiozitatea îl îmboldea, 
dar o stăpânea, socotind-o un păcat. Ridică ochii în sus şi 
avu un mormăit de satisfacţie. Întunecimea soarelui era 
semnul suprem pe care îl râvnise inima lui întru mărirea 


Domnului. Singur în picioare, în mijlocul mulţimii 
prosternate, cu sutana murdară, desculţ şi nespălat, cu 
părul şi barba vâlvoi - nu mai voia să-şi murdărească 
sufletul, îngrijindu-şi trupul - părea un profet mânios. În 
ochii negri avea o înflăcărare dojenitoare şi rugătoare. 
Izbucni deodată cu glas tunător: 

— Fraţilor, înglodaţi în păcate, fraţilor care în fiece clipă 
mâhniţi pe Domnul, iată, a sosit începutul sfârşitului! În 
curând trâmbiţele arhanghelilor vor scula morţii, chemând 
pe toţi la judecata cea mare. Fraţilor nelegiuiţi, pocăiţi-vă 
cât mai e vreme! Alungaţi din inima voastră pe Satana! 

Cerul se înnoura iarăşi înainte ca soarele să-şi recapete 
strălucirea. Şi ploaia porni iar, mai nimicitoare, înăbuşind 
degrabă înmuguririle pământului. 

Adeodatus se închise în chilia lui şi petrecu toată ziua în 
rugăciuni fierbinţi. Noaptea însă îi zdruncină toată 
mulţumirea zilei. În vis îi apăru Diavolul şi, mai îndrăzneţ ca 
totdeauna. Încercă să-i fure icoana Fecioarei Maria. 
Adeodatus se aruncă desperat asupra Necuratului. Se 
deşteptă, îşi făcu cruce şi simţi cum se goleşte repede chilia 
de urmele drăceşti, cum se limpezeşte întunerecul şi cum i 
se coboară liniştea în inimă. Se zvârcoli un răstimp pe patul 
de lemn mormăind cuvinte mântuitoare până ce adormi din 
nou. Diavolul îl mai trezi de câteva ori din somn, căutând 
parcă să-l biruiască prin hărţuieli necontenite. 

Dimineaţa, obosit de ispitele Satanei, vru să mai stea în 
pat, să strângă puteri. Era o lumină tulbure, cenuşie în 
chilia strâmtă şi umedă. Adeodatus, cu ochii în tavanul 
boltit, se gândea la luptele ce le poartă de peste treizeci de 
ani cu vicleniile Diavolului, care de atâtea ori era să-l 
piarză, căci nenumărate sunt înfăţişările răului şi numai cel 
drept găseşte mijloacele de împotrivire până la moarte. De 
câte ori n-a zărit dânsul prin copaci şi pe lângă fântâni 
forme ciudate care se stingeau îndată ce le încerca cu 
semnul crucii. Îşi aduse aminte că odată, într-un sat din 
Alpi, a văzut pe Necuratul strâmbându-se chiar în vârful 


unei bisericuțe şi zgâlţâind crucea de lemn până ce a 
mişcat-o din loc. Atunci el a scos un țipăt de indignare atât 
de crâncen că demonul a intrat în pământ, dar crucea s-a 
prăvălit şi a rămas împiedecată pe acoperiş. Preotul, când i- 
a spus vedenia, a zâmbit necrezător, explicându-i că lemnul 
crucii era putred şi tocmai voise să o înlocuiască cu una 
nouă de fier. Adeodatus se revoltă de atâta orbire 
necredincioasă. Avu însă mulţumirea să afle peste trei zile 
că preotul a căzut bolnav la pat. Pedeapsa Domnului a venit 
ca trăsnetul. 

Pe când frământa în minte amintiri şi temeri, Adeodatus 
auzi deodată un zgomot uşor, parc-ar fi intrat cineva în 
chilie. Cobori privirea şi văzu, foarte bine, pe Satana chiar 
la picioarele patului. Era un monstru negru, mititel şi cu 
chip de om. Avea gâtul subţire şi lung, faţa uscată, ochii 
roşii, fruntea îngustă şi păroasă, nasul turtit, gura până la 
urechi şi buzele lătăreţe, o bărbiţă bârligată de ţap, 
urechile mari de catâr, părul ca ţepile ariciului, colţi de 
câine, o cocoaşă în piept şi alta în spate, hainele scârnave. 
Se zvârcolea furios şi clănţănea dinţii. Adeodatus încremeni 
de groază, uitând să se închine. Aşa de clar şi aproape nui 
se arătase Necuratul niciodată. Crezând că acuma l-a 
învins, Diavolul cu nişte degete ca ghearele, apucă 
picioarele călugărului şi strigă rânjind triumfător: 

— Eşti al meu! 

Adeodatus îşi reveni, îşi făcu cruce, sări jos din pat şi se 
repezi afară cu spaima în suflet, neoprindu-se decât pe 
treptele altarului, în biserică. Sudori îi curgeau pe tâmple. 
Rugăciunile salvatoare de-abia îi mai veneau în minte. 
Primejdia pierzaniei îi vâjâia în tot corpul. 

Într-un târziu, mai potolindu-se, îşi aminti că acelaşi glas 
triumfător l-a mai auzit odată, acum vreo trei ani. Era în 
Sicilia, într-o seară veselă, într-un orăşel. Pe străzi se 
lăfăiau fără ruşine păcatele dragostei. Atunci, dintre ruinele 
unei clădiri păgâne care servea de adăpost femeilor ce-şi 
vindeau pe bani trupul, a auzit un glas vestindu-l cu 


mândrie că Diavolul a fost descătuşat din temniţele iadului 
şi că începe domnia lui pe pământ până la sfârşitul lumii. | 
s-a părut o nălucire, totuşi clipa aceea l-a îndemnat să se 
întoarcă la mănăstirea Lorsch, reamintindu-i apropierea 
judecății. 

Repetarea glasului îl puse pe gânduri. Poate că e vreun 
semn? 

Luă Apocalipsul şi caută să dezlege proorocirile ascunse în 
pilde adânci. Răsfoi cărţile Sfântului Augustin în care ştia că 
se află toate socotelile întâmplărilor viitoare, tălmăcite după 
cuvintele Mântuitorului şi ale apostolilor. Citi că, între 
descătuşarea Diavolului şi judecata din urmă, patruzeci şi 
două de luni va stăpâni Satana pe pământ, în care răstimp 
are să se aleagă grâul de neghină. Îi trebuiră câteva zile 
până ce îşi aminti ziua când Necuratul i-a vestit 
descătuşarea, fusese 13 octombrie. Patruzeci şi două de 
luni se vor împlini ia 14 aprilie 1034, iar 13 aprilie cade în 
sâmbăta Paştilor, adică tocmai când se încheie o mie de ani 
de la învierea Mielului din morţi. 

Descoperirea îl înspăimânta întâi. Pe urmă însă înţelese 
favoarea cerească. O mândrie pioasă îi mângâie sufletul că 
Dumnezeu, chiar prin ispitele diavoleşti, îl deosebeşte din 
gloata păcătoşilor. Acuma îşi dădea seama de ce s-au 
înmulţit sforţările Necuratului pentru a-l abate din calea 
virtuţii. lată, mai sunt doar câteva luni până se sfârşeşte 
stăpânirea lui ticăloasă şi cine va fi rezistent, va dobândi 
aievea fericirea veşnică. 

Satana i se arăta mereu, îl ademenea necontenit până şi în 
bazilică. Adeodatus îl vedea rânjind uneori pe un capitel 
dintre două ferestre, alteori pe speteaza unei strane sau 
între ogivele unui portal. Nu-i mai era frică. Se închina cu 
încredere şi Necuratul se depărta scrâşnind mânios. 

Credinţa îi era acuma atât de vie în suflet că începu să se 
amestece iar printre ceilalţi călugări, dorind să le înmoaie 
inimile pentru a putea primi vestea cea mare. Îndoielile ce 
le întâlnea pe faţa lor nu-l mai supărau şi nici nu-l 


descurajau. Asculta povestirile lor despre ticăloşirea lumii, 
despre fărădelegile urmaşilor Sfântului Petru, despre 
ereticii care zăpăcesc mintea mulţimii şi pentru a căror 
stârpire nu ajung toate rugurile, despre războaiele ce 
pustiesc în toate părţile răspândind foametea, desfrâul şi 
moartea; în toate vedea semnele domniei Satanei şi 
îndemna pe toţi fraţii să se pregătească de judecata care 
bate la uşă. 

Într-o zi, un călugăr tânăr, anume loan, venit de curând de 
la Lyon unde învățase carte, vru să dovedească lui 
Adeodatus că socotelile lui despre sfârşitul lumii sunt cu 
totul greşite. Tânărul era socotit în mânăstire ca un 
adevărat înţelept. Se spunea că ar fi citit toate cărţile sfinte 
şi că ar cunoaşte chiar învăţăturile păgânilor. Adeodatus 
zâmbi şi primi discuţia. loan susţinea că Sfântul Augustin n- 
a precizat nimic în cărţile lui, şi ale altor învăţaţi creştini se 
spune doar că va fi o luptă cumplită între Isus şi Anticrist, 
războiul dintre lumină şi întunerec întrevăzut de profetul 
Daniel, proorocit de Sfântul Ioan şi confirmat de Sfântul 
Paul. De-abia după aceasta va urma o mie de ani de domnie 
a Mielului pe pământ şi numai pe urmă va începe judecata 
cea mare peste vii şi morţi. Sfârşitu-s-a oare lupta sau 
început-a? Numai Dumnezeu poate să ştie. Adeodatus însă 
se înverşună cu cele patruzeci şi două de luni, cu semnele 
care arată chiar orbilor voinţa Domnului, aruncă în 
cumpănă glasul Diavolului care i-a vestit descătuşarea din 
iad. 

Disputele ţinură zile şi săptămâni şi luni. Călugării se 
împărţiră în tabere, în cele din urmă cerură cuvântul 
abatelui: 

— Nimeni nu poate pătrunde planurile Atotputernicului, 
dar omul dator este să fie gata totdeauna! 

Răspunsul nu mulţumi pe nimeni şi discuţia continuă până 
ce, într-o noapte, chiar în ajunul Crăciunului, tânărul loan 
fugi din mânăstire, lepădând haina monacală, începând o 
viaţa de plăceri desfrânate. 


În loc să-şi glorifice izbânda aceasta cumplită, Adeodatus 
îşi simţi inima mai împovărată de întristare. Se credea 
vinovat pentru că n-a găsit cuvinte destul de puternice să 
deschidă ochii omului şi să-l scape din ghearele Satanei. Se 
hotări să-şi jertfească de-acuma toate puterile pentru 
mântuirea celor rătăciţi şi slabi. 

În dumineca a treia, chiar în timpul liturghiei, îşi aminti un 
imn pe care-l auzise undeva în pribegia lui. Se sculă îndată 
şi-l cântă spre uimirea tuturor, cu glas profetic, care răsună 
în biserica vastă ca revărsarea unei dureri imense a unui 
suflet sugrumat de îngrijorare: 

Audi, tellus, audi, magni maris limbus; 

Audi, homo, audi, omne quodi vivit sub sole: 

Veniet, prope est, dies irae supremae, Dies invisa, dies 
amara; 

Qua coelum fugiet, sol erubescet, Luna mutabitur dies 
nigrescet, Sidera supra terram cadent. 

Heu miseri, heu miseri! Quid, homo, ineptam Segqueris 
laetitiam? 

Toată lumea fu cuprinsă de mare duioşie, parcă un 
avertisment ceresc ar fi vorbit oamenilor prin gura lui 
Adeodatus. Abatele porunci călugărilor să înveţe pe dată 
imnul sfânt şi să fie cântat apoi la toate liturghiile. 

Ca şi când glasul ar fi răsunat până dincolo de zidurile 
mânăstirii, peste şapte săptămâni loan fugarul se întoarse 
pocăit înapoi, cu cenuşă pe cap, mărturisindu-şi păcatele, 
cerşind milă şi iertare. Întoarcerea păcătosului fu privită ca 
o minune, însuşi Adeodatus îl îmbrăţişa cu drag, mulţumind 
Cerului că i-a ascultat rugăciunile. Era întâia oaie rătăcită şi 
scăpătă din ghearele Diavolului. 

Vremea ploioasă continuă până la sfârşitul lui februarie. 
Lumea aştepta zăpada. Veniră însă nişte călduri 
năbuşitoare, parcă, în locul iernii, ar fi sosit vara pe 
pământ. Câmpurile şi pădurile înverziră. Apoi într-o noapte, 
în postul Paştilor se porni o ninsoare cumplită. Dimineaţa 
zăpada era de doi coţi. 


— Semnele se înmulţesc! Zise Adeodatus către călugării 
îngroziţi. Chiar vremea şi-a ieşit din făgaşul obişnuit, pentru 
a deschide ochii oamenilor şi a-i întoarce pe calea pocăinţei. 

Prin zăpada aspră cobori în satul Odenhain să 
propovăduiască mântuirea apropiată şi să întărească 
sufletele şovăitoare. Ţăranii, speriaţi de schimbarea vremii, 
îl ascultară cu umilinţă încât inima lui se umplu de bucurie. 
Îşi puse în gând să meargă zilnic între ei, să-i mângâie. Şi se 
ţinu de vorbă. Oamenii însă se obişnuiră cu iarna ce 
începuse când altădată venea primăvara. Murmurau când 
Adeodatus le zugrăvea în culori strigătoare sfârşitul 
pământului. În cele din urmă un ţăran bătrân îi şi spuse cu 
un fel de imputare: 

— Aşa ne-au ameţit călugării şi acum peste treizeci de ani 
şi lumea-i tot lume! 

Adeodatus nu se supară de loc, găsi chiar întemeiată 
observaţia ţăranului şi îndată se sili să lămurească pe toţi, 
prin amănunte multe, că atunci s-au greşit socotelile, azi 
însă nu mai încape nici o îndoială. Nu convinse pe nimeni. 
Margareta Hippler, văduvă bătrână şi arţăgoasă, îi strigă în 
faţă cu dispreţ: 

— Dar dacă o fi şi acuma vreo greşeală în socoteli? 

Ajunse să nu-l mai asculte nici copiii, ba unii răutăcioşi 
asmuţeau câinii asupra lui când voia să intre în ogradă cu 
vestea Domnului. Decepţiile nu-l descurajau; îşi zicea că 
puterea Diavolului descătuşat e atât de mare că rătăceşte 
minţile cele mai agere. Trebuie multă răbdare celui ce vrea 
să-i smulgă prada din gheare. Aşa, după ce fu alungat din 
satul său natal, îşi urmă învăţăturile în satele vecine, fără 
preget, huiduit şi batjocorit şi bucuros că poate suferi 
pentru mărirea Sfintei Treimi. 

Veni Săptămâna patimilor. Adeodatus îşi simţea trupul atât 
de trudit că trebui să înceteze ieşirile din mânăstire. De 
altfel era ultima săptămână şi se cuvenea să-şi pregătească 
sufletul pentru ceasul izbăvirii. Stătu toate zilele în biserică, 
în genunchi, să fie mai ferit de orice ispită. Se spovedi 


abatelui descoperindu-şi mii de păcate şi implorând cu 
lacrimi iertarea. 

Vineri noaptea de-abia se mai târi până în chilie. Dorea să 
petreacă în rugăciuni penultima noapte a lumii. Slăbiciunea 
îl dobori la pat. Adormi istovit. Somnul îi fu greu, fără visuri, 
dar cu gemete dureroase. Un călugăr din chilia vecină, care 
îi auzise vaietele, îl întrebă a doua zi dacă nu e bolnav. 
Adeodatus zâmbi trist: 

— Numai când se îmbolnăveşte sufletul, numai atunci e 
primejdie. 

Toată ziua de sâmbătă o petrecu în chilie, ajunând şi 
rugându-se. Icoana Fecioarei Maria era pe lectoriu, 
răzimată de perete. Îl privea şi azi cu ochii de odinioară, 
blânzi şi iertători. Îşi aduse aminte ispitele trecutului şi se 
cutremură de ruşine şi de groază. Se uită lung la chipul 
sfânt, parcă ar fi vrut să-şi încerce inima şi, prin încercare, 
să şteargă amintirea păcatului cu gândul. I se născură în 
minte întrebări pe care însă le izgonea, zicându-şi: „Ziua de 
mâine nu va mai fi.” 

O întrebare alungată adaogă numaidecât: „Şi dacă totuşi 
va fi?” „Eu sunt pregătit pentru orice va orândui Domnul”, 
se mângâie, ca şi când n-ar fi luat în seamă îndoiala 
vicleană. „O viaţa întreagă m-am luptat împotriva Satanei şi 
l-am biruit.” „O viaţă pierdută!” îi fulgeră prin ascunzişurile 
minţii. 

Îşi făcu cruce ca şi când ar fi fost sigur că Diavolul îi suflă 
şoaptele neîncrederii. Se uită chiar împrejur dacă nu s-o fi 
pitind undeva Necuratul. Şi, ca să-şi redobândească liniştea 
deplină, aruncă patru cruci spre cele patru colţuri ale 
chiliei. Întrebările ciudate rămaseră însă ca nişte bondari 
nevăzuţi, rotindu-se mereu în jurul lui, când mai aproape, 
când mai departe. 

Aşteptă înfricoşat întunerecul nopţii din urmă. Căzu în 
genunchi, cu faţa spre uşă, să vază cum se va înnegri ochiul 
de lumină. Cu cât se îngroşa întunerecul, cu atât inima lui 
se umplea de mulcomirea încrederii. Bătu trei sute de 


mătănii. Brâul de cuie îi frigea carnea. Mila Domnului se 
apropia. O simţea. Sufletul i se deschidea s-o primească. 
Rămase cu ochii în gol, cu inima însetată... 

Încet-încet chilia se lumină. Uşa se topi într-un potop de 
raze trandafirii. Fecioara Maria, albă şi vie, pogora din 
ceruri, înconjurată de îngeri înaripaţi cu obrajii strălucitori 
de nevinovăție şi cu părul de aur ca păpuşile. Adeodatus 
auzea fâlfâitul aripilor de argint şi o melodie dulce care-i 
picura în inimă. Cu privirea din icoană, Fecioara, în haină 
albă, stătea în pervazul uşii şi zâmbea. Călugărul se uita în 
ochii ei adânci ca tainele, dar vedea, în acelaşi timp, şi 
pieptul rotunjit, vestmântul mătăsos. Îşi dojenea în gând 
privirea scârnavă. Fecioara, parcă i-ar fi citit gândul, se 
apropie cu paşi fără zgomot. Numai haina fâşia mângâindu- 
i picioarele. Adeodatus întinse capul. Fecioara era acuma în 
faţa lui, lângă el. Îi cuprinse gâtul cu braţele moi dezvelite 
şi se plecă încet asupra lui. Adeodatus, într-un extaz de 
fericire, închise ochii, aşteptând sărutarea mântuitoare. 
Simţi pe obraji o respiraţie fierbinte, apoi pe buzele-i 
crâmpoţite de rugăciuni se apăsă o gură voluptuoasă care îi 
sorbea sufletul, împrăştiindu-i în sângele aprins fulgerele 
unei fericiri necunoscute... 

Un râs batjocoritor răsună deodată în chilie. Ridică 
pleoapele. Acolo unde văzuse pe Fecioara Maria cu îngerii, 
rânjea acuma Satana, înconjurat de o ceată de diavoli care 
se strâmbau şi trepădau într-o lumină leşiatică. Adeodatus 
încerca să facă semnul sfintei cruci, dar nu-şi putu mişca 
mâna, ca şi când i-ar fi încremenit-o Necuratul care striga 
biruitor: 

— Mă cunoşti, Hans? Eu sunt, Hans! Eu, cel mai puternic 
peste cei puternici, împăratul împăraţilor, stăpânul 
pământului! 

Călugărul izbuti să întoarcă puţin capul spre icoana 
mântuitoare. Diavolul îi opri mişcarea, rânjind: 

— Pe Maria o cauţi, Hans? De ce n-ai căutat-o aievea până 
azi? Ţi-ai pierdut viaţa împotrivindu-te voinţelor mele, în loc 


să o urmăreşti numai pe ea. N-ai iubit niciodată, 
nefericitule, şi doar nimic nu-i mai preţios în lume ca 
iubirea femeii! Acuma ai să mori şi simţi că ai trăit în zadar. 

Un zgomot colţuros întrerupse glasul Necuratului, parcă 
s-ar fi rostogolit ceva. Chilia se umplu de întunerec ca 
smoala. Adeodatus, în genunchi, se zvârcolea cu o 
chinuitoare părere de rău în inimă. 

„A căzut icoana”, îi trecu prin gând şi, fără să-şi dea 
seama, se plecă şi începu a pipăi cu amândouă mâinile, 
căutând-o. 

Icoana căzând, alunecase tocmai lângă dânsul. 

„Poate că într-adevăr mi-a sosit ceasul morţii” îşi zise, 
ridicând icoana. „De altfel tot se sfârşeşte lumea acuma. Ce- 
mi pasă mie de lume?” 

Părerea de rău îi sfredelea sufletul. Săruta prelung icoana. 
Era rece ca un cadavru. O strânse apoi la piept, în neştire. 
O durere ascuţită i se înfipse în inimă, răsucindu-se adânc 
ca un cuţit. Îi venea să ţipe. Buzele de-abia îngânară: 

— Măria... 

Glasul se topi în întunerecul chiliei ca o şoaptă de iubire. 
Se prăbuşi cu faţa la pământ, cu icoana sfântă în braţe. 
Nasul, izbind podeaua, mai smulse o fulgerare de durere, 
apoi simţirea se stinse în întunerecul fără margini... 

Sufletul, ca o tremurare luminoasă, se înălţă vertiginos 
prin sfere tot mai transparente. Urme de senzaţii străine se 
răsfirau din conştiinţa pură ca nişte fulgi care îngreuiază 
plutirea în singurătatea nemărginirilor. 

Apoi, peste uşurarea sufletului, se aşternu apăsarea 
aşteptării dincolo de timp şi spaţiu. Speranţele lumilor se 
încrucişau în conştiinţă într-un echilibru dureros. Cumpăna 
destinelor unea şi despărţea existenţele în liniile 
infinitului... 

Capitolul VI YVONNE. 

Linia destinului se întindea între două lumi. Echilibrul 
tremurător cumpănea în conştiinţa pură speranţele. Şi 


aşteptarea se lămuri într-o mişcare continuă spre o ţintă 
nouă. 

Sufletul plutea pe linia lumii ce se deschidea în planuri 
multiple. Nemărginirea spaţiului îl cuprinse în vârtejul 
timpului. Conştiinţa se zbuciuma în transformări tot mai 
grele, se răsucea şi se subţia. 

Ca o pâlpâire sfioasă, sufletul se mlădia mereu. 

Apoi conştiinţa se topi într-o formă nouă, o licărire infimă 
într-un întunerec năbuşitor... 

Gaston Duhem deschise ochii asupra lumii în Rue des 
Rapporteurs, în farmacia L'Etoile Bleue, cea mai mica şi 
mai cinstită din vechiul oraş Arras. De şaptezeci de ani 
dăinuia farmacia în aceeaşi casă cu uşă şi fereastră spre 
stradă, cu coperişul greoi de ţigle, cu poarta monumentală 
de stejar care mărginea vederea în curtea largă unde se 
afla gospodăria spiţerului Duhem, grădina de zarzavaturi şi 
medicinală, acareturile bogate. Şi copilul crescu printre 
borcanele cu alifii suverane pe care Duhem, în colaborare 
frăţească cu doctorul Flavigny, le prepara întru vindecarea 
mai mult sau mai puţin promptă a diverselor boli ce 
bântuiau pe pacienţii credincioşi. 

Duhem era mare admirator al ştiinţelor în general, citea 
uneori şi stătea mereu de vorbă cu clienţii şi vecinii care-l 
socoteau om superior. Naşterea lui Gaston, în al 
treisprezecelea an de căsnicie, îl îndemnă sa studieze în 
mare grabă şi problema educaţiei, fiind hotărât să-şi 
crească odorul aşa, încât să-l invidieze toată lumea. Chiar 
atunci apăruse Emile. Spiţerul dibui cartea, o citi şi se 
umplu de entuziasm, declarând doctorului Flavigny, care n- 
o cunoştea, că Rousseau e un savant incomparabil. 
Scandalul ce se iscă în jurul operei îl făcu să şovăie puţin. 
Totuşi în public se lăuda că, în ciuda tuturor prejudecăţilor, 
Gaston, atunci de vreo trei ani, va fi educat după preceptele 
înţeleptului Rousseau. Între timp citi cartea şi doctorul, 
începură controverse violente. Enciclopedist înflăcărat, 
Flavigny acuza pe Duhem de inconsecvenţă, spunând în 


gura mare, în farmacie, că un adevărat spirit ştiinţific nu se 
poate împăca cu ideile simpliste din Emile. Spiţerul, altfel şi 
el enciclopedist dârz, riposta că doctorul n-a înţeles nimic 
din cartea proscrisă şi-i demonstra că deosebirea dintre el 
şi Rousseau e numai aparentă. Discuţiile continuară luni de 
zile, aruncând chiar o umbră de răceală peste prietenia lor 
veche, închegată din înclinări şi interese comune. 

Duhem se înverşuna numai pentru a-şi spori autoritatea. A 
fi pentru Emile când toată lumea e contra, i se părea o 
atitudine de efect. În realitate, Gaston creştea subt 
oblăduirea d-nei Duhem, femeie evlavioasă şi fără 
învăţătură. De altfel acasă şi Duhem era bun catolic şi, în 
fiece duminecă după amiazi, citea cu glas tare Biblia, spre 
bucuria soţiei sale. Dădu pe Gaston la şcoala cea mai bună, 
ţinută de călugării benedictini. Mai târziu, când un profesor 
îi spuse că băiatul e plin de speranţe, Duhem se înţelese cu 
nevastă-sa să-l facă preot. Planul lor fu zădărnicit din 
temelii de-abia peste câţiva ani, în urma unei pedepse grele 
ce o primea Gaston pentru că a scris pe tablă cu litere mari: 
„Ecrasez l'imfâme!” cu intenţia vădită de a insulta pe 
profesorii clerici. Spiţerul se zăpăci, consultă pe nevastă-sa. 
Îi era frică să nu fie eliminat copilul din şcoală. Avu o 
explicaţie gravă, între patru ochi, cu Gaston care împlinea 
cincisprezece ani. Băiatul îi făcu mărturisiri complete. Mai 
mulţi prieteni şi colegi, având aceleaşi convingeri, au 
hotărât să-şi manifeste indignarea împotriva profesorilor 
care încearcă, prin naivităţi popeşti, să le ascundă sau să le 
ponegrească adevărurile ştiinţei. Fiindcă deviza lor este 
sentinţa d-lui de Voltaire, cu ea au vrut să protesteze. Au 
tras la sorţi: Rigouard, Villeneuve-Esclapon, Robespierre, 
Taillefer... Soarta l-a desemnat pe el. S-a executat cu 
bucurie. 

— Şi nu ţi-e teamă că te va bate Dumnezeu? Se cruci 
Duhem. 

— Cum să mă bată cineva care nu există? Răspunse 
Gaston cu o seninătate glacială. 


Spiţerul ramase perplex. Apoi îl descusu de aproape şi 
descoperi că Gaston îi citise în ascuns toate cărţile, cu 
predilecție pe cele mai periculoase, şi că, în sfârşit, era un 
ateu îngrozitor, cam aşa cum se fălea Duhem în lume, dar 
cum el n-ar fi îndrăznit niciodată să fie aievea, ca să nu-l 
trăsnească Dumnezeu din senin. Bătrânul se simţi vinovat, 
totuşi îl dojeni aspru, îl ameninţă. Trebuia să-l smulgă 
dintre prietenii viţioşi. Se plânse profesorilor, le ceru poveţe 
şi mută pe Gaston în altă şcoală. 

Gaston câştigă prieteni noi, păstrându-i însă pe cei vechi. 
Îl iubeau toţi pentru firea lui deschisă şi-l respectau pentru 
că era mai inteligent ca toţi. Mai legat se simţea însă de 
fraţii Robespierre cu care a copilărit împreună, fiind 
aproape vecini. Când a fost Maximilien bolnav de vărsat, de 
era să moară, Gaston nu s-a mişcat de lângă căpătâiul lui. 
Aveau proiecte de viitor comune; toţi trei se vor face avocaţi 
şi vor lupta pentru libertate şi umanitate. Prietenia lor avea 
să fie pecetluită apoi prin căsătoria lui Gaston cu Charlotte, 
sora celor doi colegi. 

Sosind vremea alegerii carierei, planurile tinerilor se 
încurcară. Duhem, fiindcă trebuise să renunţe la gândul de 
a-l convinge pe Gaston să îmbrăţişeze taina preoţiei, dorea 
să-l lase barem urmaş în farmacia părintească. Doctorul 
Flavigny se amestecă: De ce n-ar studia tânărul medicina, 
în definitiv o ştiinţă mai nobilă? Iar se născură discuţii între 
bunii prieteni. Duhem apăra cu energie, noblețea artei 
farmaceutice. Flavigny îşi dezvălui intenţiile: voi să dea lui 
Gaston de soţie pe fiica sa Antoinette, împreună cu pacienţii 
lui siguri şi credincioşi. Spiţerul se îmblânzi, dar mai şovăi: 
Cum rămâne farmacia? Doctorul surâse şiret: farmacia o va 
păstra, luându-şi un ajutor ieftin şi harnic. Duhem capitulă 
bucuros. Gaston, medic şi farmacist, era o culme. Apoi 
Flavigny are avere şi toată va reveni Antoinettei, adică lui 
Gaston. Perspective mai strălucite pentru viitorul băiatului 
nici nu se pot închipui. E certat cu religia, iubeşte ştiinţa - 
tocmai bine! 


Tânărul încercă să-l înduplece, zugrăvindu-i idealul lui de- 
a deveni emancipatorul celor ce tânjesc în întunerecul 
robiei. Găsi urechi surde. Se supuse dorinţei părinteşti. 
Plecă la Paris, îndrăgi medicina. Maximilien era acolo mai 
de mult. Studia într-adevăr dreptul, dar avea ambiţii 
literare şi chiar obținuse câteva premii mediocre. Se 
întâlneau rar. Gaston rămase franc şi bonom; Maximilien 
devenea din zi în zi mai grav, mai mohorât. Îşi închidea în 
inimă invidiile şi visurile. În ochii lui reci apăreau uneori 
străfulgerări ciudate. Întâlnindu-l odată în Cartierul Latin, 
şi prinzându-i o asemenea privire, Gaston îi zise glumind: 

— Eşti un fanatic, Maximilien! 

— Dar tu? Replică Robespierre cu un zâmbet. 

— Eu sunt raţional! Murmură Gaston. 

Precum la moartea lui Voltaire purtase cu pietate doliul, 
tot astfel îi păstrase şi lozinca „Ecrasez 1 infame!”. În ea îşi 
înfăşură chiar diploma de doctor cu care se întoarse acasă 
după studii strălucite. 

Duhem dădu o masă mare în onoarea tânărului doctor. 
Printre invitaţi, cei dintâi fură Flavigny cu fiica sa 
Antoinette. La sfârşitul banchetului se făcu, o surpriză 
aranjată de bătrâni în toate amănuntele, logodna lui Gaston 
cu drăgălaşa Antoinette. Elocinţa comesenilor se revărsă în 
numeroase discursuri de felicitare, stropite cu vinuri numai 
din anul naşterii logodnicului. Un orator indiscret şi 
neiniţiat îşi îngăduie o aluzie la vârsta Antoinettei, cerând 
să guste din vinul anului ei care trebuie să fie mai nou şi 
mai dulce. 1 se astupă gura cu glume, dar Flavigny şopti 
spiţerului să-l şteargă din lista invitaţilor la nuntă. 

Antoinette era într-adevăr cu cinci ani mai mare ca 
Gaston. Rămasă orfană de mamă la zece ani, Flavigny o 
crescuse la călugărițele ursuline în mijlocul cărora 
Antoinette s-a umplut de credinţă în Dumnezeu şi de 
respect adânc pentru manierele nobleţei. Înaltă, slabă, cu 
figura uscăţivă şi lunguiaţă, cu nasul subţire şi ochii severi, 
avea înfăţişarea unei abatise înăcrite. În copilărie, Gaston a 


dispreţuit-o din pricina bigotismului ei încăpățânat. Mai 
târziu, când venea în vacanțe de la Paris, s-au ciocnit 
deseori, totdeauna pe chestii religioase. Gaston n-o ura, nici 
n-o iubea. Iubiri sentimentale avusese el la Paris, mai mult 
sau mai puţin durabile, cu fete care vorbeau numai despre 
inimă. Pentru căsnicie iubirea nu o credea indispensabilă. O 
potrivire sufletească, bazată pe o comunitate de idei, i se 
părea mai raţional. Pe Antoinette o lua numai ca să nu 
amărască pe tatăl său. De-abia după ce se hotărâse să se 
însoare cu ea, îşi stabili ca scop convertirea Antoinettei la 
cultul raţiunii. 

Tinerii căsătoriţi îşi începură viaţa comună în casa 
spiţerului. Antoinette se înţelegea de minune cu mama lui 
Gaston şi amândouă nu se înțelegeau de loc cu el. Încercară 
să-l convingă să meargă şi el la biserică dumineca; Gaston 
refuză surâzând. D-na Duhem nu stărui, fiindcă nici Duhem 
nu era mai bun. Antoinette se înverşună. De altfel ea îşi 
pusese în gând, din ziua când s-a hotărât căsnicia, să 
împace pe Gaston cu bunul Dumnezeu. Pentru a ajunge la 
acest rezultat pios, renunţă, cel puţin deocamdată, chiar la 
ambițiile ei de nobleţe. Când trebui să-şi dea seama că toate 
sforţările directe se frâng de cerbicia lui, îi făcu imputări 
că-şi pierde vremea cu studii nefolositoare în loc să caute a- 
şi câştiga o clientelă serioasă. Se plânse şi lui Duhem care, 
în privinţa aceasta, îi luă partea. În cele din urmă ţinură un 
consiliu de familie spre a dezbate şi remedia toate 
greutăţile noilor căsătoriţi. Sfatul fu udat de lacrimile 
Antoinettei şi ale d-nei Duhem, în faţa cărora toţi trei 
bărbaţii se dovediră nişte păgâni primejdioşi. Avură însă o 
satisfacţie când cei doi socri convinseseră pe Gaston că 
trebuie să practice medicina efectiv, hotărând mutarea 
tinerilor în casa din Place des Espagnols, unde Flavigny îl va 
introduce printre pacienţii săi statornici. 

Nici în casa socrului său, Gaston nu se dădu pe brazdă. 
Ce-i drept, tânărul spori grabnic clientela doctorului 
Flavigny, dar în aceeaşi proporţie îi micşoră veniturile, 


refuzând sistematic onorariul de la pacienţii care nu i se 
păreau în stare să plătească. În câteva luni merse atât de 
departe că, în loc să prefere pe bolnavii nobili şi bogaţi, 
floarea pacienţilor, cum zicea Flavigny, umbla să vindece pe 
calicii din cartierele mărginaşe. Ba, într-o bună zi, Flavigny 
află cu groază că Gaston ducea şi medicamente unor 
nenorociţi care n-aveau bani să le cumpere. Atunci alergă la 
Duhem şi-i spuse tot. Spiţerul se spăimântă, încât trebui să-l 
liniştească doctorul zicând: 

— Excelent băiat, dar cu desăvârşire lipsit de simţ practic! 

Căzură de acord că ar fi cazul să-i facă nişte mustrări 
blânde. Niciunul nu îndrăznea să se însărcineze a i le 
comunica, atât de serios li se părea Gaston, a cărui ştiinţă îi 
uimise de multe ori. Se gândiră o clipă să recurgă la d-na 
Duhem care, ca mama, i-ar putea vorbi chiar despre un 
lucru atât de grav. În sfârşit, făcură apel la Antoinette să-i 
atragă atenţia, foarte fin, bineînţeles, că sistemul lui îi va 
ruina în curând pe toţi şi că medicul adevărat, tocmai spre a 
servi mai bine interesele bolnavilor, trebuie să-şi îngrijească 
în primul rând propriile-i interese. 

Era de-abia a şaptea lună de căsnicie şi Antoinette se 
simţea profund dezamăgită. Încă nu-şi pierduse toate 
speranţele, dar îşi zicea în taină că va trebui să renunţe la 
multe. O jignea îndeosebi mentalitatea lui Gaston în care 
predomina o gravă lipsă de deferenţă faţă de tot ce avea ea 
mai scump: nobleţe, rege, Dumnezeu... Deşi îi sângera 
inima, nu scăpa nici un prilej fără a-i învedera manifestările 
graţiei divine în lucrurile cele mai neînsemnate. Răspunsul 
lui însă era invariabil acelaşi: n-avem nevoie de graţia 
divină, câtă vreme ştiinţa oferă explicaţii mai plauzibile. Şi 
urmau lămuririle ştiinţifice, uneori atât de clare că aproape 
s-o ispitească şi pe ea, dacă n-ar fi avut în suflet rezistenţa 
solidă a credinţei. 

Gaston o ascultă şi acuma cu surâsul care o exaspera, 
fiindcă într-însul era şi ironie şi încredere, şi chiar o 
amabilitate deosebită de cea practicată în societatea 


nobilimei. Când isprăvi Antoinette, el vorbi cu glas blajin şi 
totuşi hotărât: 

— Draga mea, d-ta eşti soră cu Isus şi fiica credincioasă a 
bisericii catolice, şi cauţi să răstălmăceşti preceptele lor 
elementare; eu rămân păgân, dar ţin să-mi împlinesc 
obligaţiile umanitare faţă de fraţii de azi ai lui Hristos! 

Antoinette avu o clipă de ezitare. I se păru că în răspunsul 
lui ar fi o licărire de dreptate, îşi reveni repede. Urmă o 
discuţie, întâi calmă şi împestriţată doar cu aluzii ironice. Pe 
urmă Antoinette se aprinse, îi impută toate vinile trecute şi 
viitoare, sfârşind prin argumentul lacrimilor. Gaston se 
înmuie, îi ceru iertare dacă ea crede că a jignit-o, jurându-i 
că o iubeşte. 

— Ce folos că mă iubeşti, cât timp nu mă respecţi? Plânse 
femeia. 

Bărbatul îi făcu îndată o declaraţie solemnă de respect. 

— Dacă nu respecţi pe Dumnezeu, cum să cred că mă 
respecţi pe mine? Insistă ea, tot nemulțumită. 

— Dumnezeu nu există, draga mea, pe când d-ta eşti aici 
în carne şi oase! Zâmbi Gaston, încercând să-i sărute mâna. 

— Asemenea cuvinte merită Bastilia! Strigă Antoinette 
ferindu-se cu indignare. 

— Şi chiar eşafodul! Completă bărbatul cu o lucire în ochi 
care consternă pe Antoinette. Dar nici Bastilia şi nici 
eşafodul nu mi-ar putea schimba convingerea că Dumnezeu 
nu există! 

Privirea lui ciudată zdruncină din temelie încrederea 
Antoinettei. În loc să continue străduinţele de a-l converti, 
se mulţumi de-aci înainte să se roage pentru dânsul, seara 
şi dimineaţa, să-i ierte Dumnezeu păcatele. Îşi compuse, şi 
pentru viaţa de toate zilele, o înfăţişare de martiră prin 
care să-i dea o pildă vie şi mută a superiorității virtuţii 
creştine. 

Rezultatul negativ al intervenţiei Antoinettei tulbură puţin 
pe Duhem şi Flavigny. Se împăcară însă cu speranţa că 
viaţa are să schimbe pe Gaston în bine. Până atunci 


farmacia va merge cu Duhem ca şi înainte, iar Flavigny va 
îngriji singur de pacienţii de seamă, ca în trecut, lăsând pe 
seama ginerelui numai sărăcimea. 

Astfel stima lor pentru Gaston creştea tocmai din pricina 
ateismului său fără compromisuri. Încercau deseori să 
discute cu dânsul despre Dumnezeu. El se ferea. Când 
vorbea, era mai mult în glumă. Necredinţa lor de paradă îl 
plictisea ca şi bigotismul Antoinettei. Îşi dăduse seama 
repede că armele lui sunt neputincioase faţă de fanatismul 
lor inconştient. Flavigny, în fiecare seară, după ce se 
încălzea în discuţii cu prietenii, se fălea acasă că a părăsit 
definitiv pe Dumnezeu şi că în ştiinţă găseşte mângâierea 
supremă. Gaston zâmbea. O singură dată îi aminti că, 
deunăzi, când o răceală rebelă l-a trântit la pat, a chemat 
grabnic pe duhovnicul său benedictin. Doctorul se supără, 
ripostă că atunci a fost vorba doar de împlinirea unei 
obligaţii sociale fără de care, în caz de moarte, ar fi rămas 
neîngropat. 

Scăpând de bolnavii bogaţi, Gaston se bucură. Putea să-şi 
dăruiască toată vremea şi munca numai celor oropsiţi. 
Umbla prin cartierele sărace unde era aşteptat ca 
Mântuitorul. Se simţea mândru seara când îşi putea zice că 
a dus o rază de mângâiere măcar într-o singură casă de 
nenorociţi. Visa o societate în care toţi oamenii să fie 
deopotrivă de fericiţi. Lumea începu să-l iubească. Deveni 
repede popular în tot oraşul. Fu poreclit „doctorul 
calicilor”. Porecla îl măgulea deşi colegii îl batjocoreau cu 
ea. Nu-i păsa de părerile lumii. În toate îşi consulta numai 
propria-i conştiinţă care era mai severă cu dânsul decât toţi 
judecătorii pământului. 

— Omul e Dumnezeu! Îşi zicea tot mai des cu un 
entuziasm ce-i dădea ochilor o strălucire deosebită. 

Numai pe clerici nu-i socotea oameni. Avea o aversiune 
bolnăvicioasă pentru haina preoțească. Voia să şi-o explice 
şi nu găsea motive. Se gândea uneori că poate chiar 
ateismul lui izvorăşte din ura împotriva castei clericale. 


— Preoţii sunt pricina tuturor relelor din lume! Spunea 
atât de amărât parcă ar fi suferit de pe urma clericilor cine 
ştie ce nedreptate îngrozitoare. 

Într-o seară de toamnă, târziu, după ce se culcase toată 
casa, Gaston fu deşteptat din somn de zbârnâitul prelung al 
clopoţelului de la poartă. Afară de cazuri speciale, pacienţii 
nocturni cădeau în sarcina lui, deoarece Flavigny, dacă îşi 
tulbura odihna, se resimțea câte două-trei zile. Zbârnâi a 
doua oară clopoţelul până să se urnească din pat Gaston, 
să-şi ia halatul şi felinarul. Trecu în odaia de consultaţii care 
comunica direct cu gangul dinspre poarta cea mare. Înainte 
de-a deschide, întrebă: 

— Cine sună? 

— Caut pe doctorul Duhem, răspunse o voce zgribulită. 

Gaston deschise poarta. În piaţa întunecoasă ploua cu 
găleata. Un vânt aspru răbufni în gang. Doctorul ridică 
felinarul, ferindu-se de stropii ce pătrundeau înlăuntru: 

— Ce pofteşti? Intră mai repede! 

Străinul se strecură în gang. Avea în mână un felinar stins. 
O glugă neagră îl îmbrăca din cap până la genunchi. 

— Tatăl meu trage să moară... l-a venit rău adineaori... 
Numai d-voastră îl puteţi scăpa... Vă rog din toată inima... 

Gaston lumină faţa străinului. De subt glugă îl priveau doi 
ochi cenuşii, înfricoşaţi. Doctorul se dădu înapoi parcă s-ar 
fi speriat de privirea lui. 

— Cine e tatăl d-tale? 

— Dogarul Lebon. 

— Bine. Mergem! Zise Gaston, stăpânindu-şi 
neîncrederea. Îl pofti în odaia de consultaţii, aprinse o 
lumânare şi-l lasă acolo să aştepte până se va îmbrăca. 
Înainte de-a trece în dormitor, mai întrebă: 

— Cum te cheamă pe d-ta? 

— Joseph Lebon, murmură străinul, adăogând îndată cu 
un surâs de umilinţă şi sfială: Ploaia m-a pătruns până la 
piele... Mi-e frică să nu se scurgă apă, să murdăresc 
pardoseala... Mai bine să aştept afară, în gang! 


— Nu, nu! Fii liniştit! Vin numaidecât! Se ruşina doctorul, 
dispărând. 

Figura străinului îl obseda. I se părea cunoscută, 
inspirându-i o teamă ciudată. Când reveni, găsi pe Lebon cu 
gluga descheiată, cu felinarul aprins. De-abia acuma 
observă, subt glugă, haina preoțească. 

— D-ta eşti preot? Făcu doctorul, uimit. 

— Încă nu, zise tânărul. Sunt în ordinul Oratorienilor. 
Monseniorul de Talleyrand, episcopul din Autun, mi-a 
făgăduit însă o parohie pentru sărbătorile Crăciunului 
viitor. 

— Aşa? Acuma înţeleg..., mormăi Gaston, parcă ar fi găsit 
explicaţia simţământului ciudat de adineaori! Bine! Gata! 
Mergem! 

Pe drum, prin ploaia care-i biciuia, Lebon vorbea numai 
despre Dumnezeu, cu glas de suferinţă cucernică. Gaston 
asculta tăcut; prin minte îi şerpuia neîncetat gândul că pe 
tovarăşul lui de-acuma nu-l va mai putea uita niciodată... 
Gândul i se părea bizar şi superstiţios, încerca să-l alunge şi 
nu reuşea. 

Duhem-tatăl şi Flavigny erau tot mai mult cuprinşi în 
afacerile publice care se încurcau şi pasionau toată lumea. 
Flavigny, făcând vizitele zilnice la pacienţii săi de seamă, 
afla tainele cele mai importante pentru mersul 
evenimentelor, iar Duhem primea în farmacie multe ştiri 
proaspete de la călători sosiți din Paris sau barem de la 
prietenii prietenilor acelora. Dată fiind însemnătatea 
vremurilor, Flavigny se ducea după cină pe la cuscrul său. 
Îşi împărtăşeau noutăţile zilei şi le dezbăteau cu mare 
aprindere. Fireşte, amândoi erau partizani entuziaşti ai 
libertăţii, dar fiecare ţinea să se arate mai generos şi mai 
înaintat. De aceea convorbirile lor erau animate de cuvinte 
aspre uneori, iar alteori se întrerupeau brusc prin supărări, 
care însă se potoleau a doua zi. 

— Nu mai există Bastilia! Strigă într-o zi Flavigny, năvălind 
în farmacie, urmat de Gaston şi Antoinette pe care-i 


adusese fără să le divulge marea veste. 

— Nu se poate! Se miră Duhem. 

— S-a sfârşit! Triumfă doctorul. Ieri, poporul din Paris a 
dat drumul tuturor prizonierilor, a măcelărit gărzile, a 
dărâmat zidurile... În sfârşit, Bastilia a fost şi nu mai este! 

— Cum, a dat voie regele? Se amestecă Antoinette, 
aproape indignată. 

— Poporul e suveran! Decreta Duhem, solemn, ştergând 
cu un şervet curat un borcan pe care tocmai îl deşertase. 

— Atunci avem revoluţie! Murmură Gaston mişcat, cu o 
licărire de satisfacţie reţinută în ochi. 

— Revoluţie! Revoluţie! Repetară cei doi prieteni. 

Se îmbrăţişară. Băură câteva pahare de vin în cinstea 
revoluţiei. 

Peste vreo trei săptămâni, spiţerul alergă la Flavigny: 

— S-au dus privilegiile! Libertate, egalitate, fraternitate! 

Fiecare zi aducea câte-o veste nouă. Gaston totuşi, după 
primul moment de bucurie, ofta veşnic: 

— Libertate adevărată nu va fi cât timp poporul e lăsat în 
ghearele popilor. 

Flavigny şi Duhem îl aprobau. Avea însă neînţelegeri din 
ce în ce mai serioase cu Antoinette care rămânea 
credincioasă regelui şi lui Dumnezeu şi găsea un sacrilegiu 
profund jignitor pentru sentimentele ei cele mai sfinte, în 
cuvintele lui. Pentru a restabili pacea în familie, Gaston 
declară spontan că, până la alungarea regelui, nu va mai 
deschide gura despre slujitorii Domnului. Antoinette se 
înfurie mai rău, ameninţă că se va retrage la o mânăstire... 
Gaston însă se ţinu de cuvânt. Numai când se află de fuga 
regelui şi de prinderea lui la Varennes, zise strălucitor: 

— Ei, de-acuma pregăteşte-ţi o rochie de doliu! Zilele 
tiranului sunt numărate! 

Citea cu pasiune ziarele ce soseau, cam neregulat şi cu 
mari întârzieri, din Paris, în L'Ami du Peuple găsea însă 
frazele care-i mulţumeau mai adânc sufletul. Dintre toţi 
oamenii revoluţiei, Marat i se părea cel mai sincer; îl iubea 


ca pe un zeu. Îi trimise scrisori de admiraţie şi primi chiar 
un răspuns măgulitor. 

Proclamarea republicii stârni un delir de însufleţire. 
Flavigny şi Duhem paradau de câtva timp cu cocarda 
tricoloră. Acuma şi Gaston se împodobi cu insigna libertăţii 
şi ieşi în oraş, se amestecă în mulţimea zgomotoasă, având 
simţământul că a început raiul pe pământ. 

Antoinette plânse din toată inima când auzi despre 
condamnarea şi apoi despre ghilotinarea regelui. Flavigny 
povestea amănunte autentice, mişcat, fiindcă era din fire 
foarte milos, frecându-şi mereu mâinile şi râzând cu hohote 
scurte, ca să nu-şi trădeze emoția. Duhem se mira şi 
întrerupea: 

— Bravo! Bine i-a făcut! Să se înveţe minte toţi tiranii din 
lume să nu mai conspire împotriva poporului! 

Gaston tăcea. Pentru el toate zvârcolirile revoluţiei, după 
proclamarea drepturilor omului, erau bune sau rele numai 
întrucât ţinteau la stârpirea sacerdotismului din lume. 
Convenţiunea Naţională i se părea însufleţită de multe 
intenţii salutare în privinţa aceasta, dar lucra prea încet. 
Simpatiile lui îmbrăţişau din depărtare cu căldura pe cei ce 
combăteau fanatismul religios. Toate măsurile împotriva 
preoţilor şi a religiei îi mângâiau sufletul; în gazete încadra 
cu roşu pasagiile în care se arătau relele pricinuite omenirii 
de către reprezentanţii lui Dumnezeu pe pământ. Citi în 
L'Ami du Peuple o frază rostită de un membru al Comunei 
din Paris: „într-o ţară liberă orice idee de superstiție şi de 
fanatism trebuie distrusă şi înlocuită prin sentimentele unei 
filosofii sănătoase şi ale unei morale pure”. O învăţă pe 
dinafară, găsind-o demnă de lozinca lui Voltaire. 
„Pretutindeni unde se urzesc comploturi contra patriei sau 
contra raţiunii, trebuie să fie la mijloc preoţii!” scria în 
gazeta Revolutions de Paris, şi Gaston simţea parcă ar fi 
vorbit cineva din chiar sufletul lui. De altfel, atât în 
comitetul Instrucţiei Publice cât şi în Comuna din Paris, 
descoperea tot mai mulţi duşmani hotărâți ai clericalismului 


subt orice formă şi care propovăduiau adaptarea Cultului 
Raţiunii. Primea cu strângeri de inimă orice amănunte 
despre oamenii dragi. Ştia că Romme şi pictorul David îşi 
pierd sângele rece chiar numai gândindu-se la preoţi, că 
Fourcroy strigă pretutindeni: „Trebuie zdrobită infama 
religie!” că pentru Chaumette sutana preoțească e ca 
postavul roşu, că Lakanal a spus: „Preoţii sunt obiect de 
execraţie pentru oricine n-a fost transformat în bestie 
feroce!” 'Totuşi n-avea răbdare. Convenţiunea chibzuia prea 
mult până să voteze legile care ar pune capăt tiraniei 
invizibile a religiei. Îi trebuia un simplu decret care să 
ordoneze arestarea şi ghilotinarea imediată a tuturor 
clericilor. 

Vestea uciderii lui Marat îl îngrozi. Era sigur că Charlotte 
Corday a lucrat din îndemnul preoţilor. Scrise un articol 
fulgerător şi-l trimise gazetei Pere Duchesne. Nu apăru. 
Gaston era convins că manuscrisul s-a rătăcit în mâinile 
vreunui agent secret al fanaticilor, pripăşit în redacţia lui 
Hebert. 

În aceeaşi vreme Antoinette, deşi rămasă credincioasă 
regelui asasinat, începu să mustre pe Gaston că revoluţia 
nu i-a dăruit nici o demnitate când atâţia alţii, fără meritele 
lui, au ajuns în fruntea republicii. Zadarnic se apăra 
bărbatul ca el nu doreşte nimic, că el serveşte patria prin 
exemplul abnegaţiei. Antoinette îi aducea pilda fraţilor 
Robespierre, prietenii lui din copilărie, pe care el îi socotise 
mult inferiori şi care sunt azi stăpânii Franţei. 

— Dar Lebas, dar Hermann? Până şi Lebon a izbutit sa fie 
ales în Convenţiune, numai d-ta ai rămas doctoraşul 
calicimii! Se revolta Antoinette. 

Gaston avu şovăiri. Le învinse fără greutate. Conştiinţa lui 
era împăcată. Nu râvnea nimic, afară de binele obştesc. Nu- 
şi simţea puteri de luptător şi nici ambiţii de mărire nu-l 
rodeau, îi era frică de ridicol, de aceea, îşi stăpânea 
totdeauna chiar entuziasmul. Avea deseori impresia unei 
zadarnicii chinuitoare, parcă i s-ar fi golit inima. Câte-o 


dorinţă plăpândă după o iubire mare, visată cândva fără să- 
şi dea seama, îi răsună brusc în suflet, stingându-se însă tot 
atât de iute, alungată de răceala chibzuirilor lui nemiloase. 

Amintirea lui Lebon i se aşezase în minte ca un motiv de 
enervare. De câte ori se gândea la întâlnirea lor ciudată, la 
ochii lui cenuşii, i se încleşta inima subt presimţirea unei 
primejdii inevitabile. Aflase cum a trecut de partea 
revoluţiei, când s-a cerut preoţilor să jure pe Constituţie, 
apoi cum şi-a părăsit parohia şi, intrând în politică, cum s-a 
ales reprezentant suplinitor pentru Convenţiunea 
Naţională. Îşi amintea mereu vorbele lui pioase despre 
Dumnezeu şi-şi zicea că, împotriva tuturor aparenţelor, fiul 
dogarului Lebon e un fanatic periculos. 

Într-o zi apoi Gaston citi despre Clootz, un revoluţionar 
cosmopolit, poreclit „amicul neamului omenesc”. 'Tot ce află 
i se păru extraordinar, dar mai ales că se consideră duşman 
personal al lui Isus Hnstos, a cărui operă demoralizatoare 
pentru progresul omenirii vrea s-o nimicească prin foc şi 
sabie. 

Îl cuprinse o dorinţa arzătoare să meargă la Paris, să 
cunoască pe oamenii în sufletul cărora clocoteşte aceeaşi 
pasiune împotriva obscurantismului clerical, să-şi 
întărească în apropierea lor convingerile... Nu mai ieşise 
din Arras de când se întorsese cu diploma de doctor. S-a 
prăbuşit o lume întreagă şi el nu cunoaşte pe cea nouă 
decât din auzite sau din răsfrângerile ei depărtate. 

Anii de practică provincială îl moleşiră. 

Îi trebuiră câteva săptămâni până să se hotărască şi altele 
până să găsească un pretext prin care să justifice 
Antoinettei nevoia plecării. Femeia se spăimântă totuşi. O 
chinuiau de o vreme visuri urâte şi era sigură că Gaston are 
să se piarză la Paris unde oamenii au înnebunit şi se omoară 
unii pe alţii, ca o pedeapsă a Domnului pentru crimele fără 
număr săvârşite de către revoluționarii sângeroşi. Temerile 
ei fură împărtăşite deplin de soacră-sa şi chiar de Flavigny 
şi Duhem, al căror entuziasm republican se topea, 


transformându-se în groază, cu cât se înmulţeau veştile 
lugubre despre activitatea tribunalului revoluţionar. 

În sfârşit, la 1 noiembrie plecă, însoţit de rugăciunile 
Antoinettei, de lacrimile bătrânei şi de urările timide ale lui 
Flavigny şi Duhem să se întoarcă în curând cu noutăţi bune. 

Avu decepţii la Paris. Nu izbuti să pătrundă, multe zile, la 
niciunul din cei doriţi. Se duse la Tuileries, unde se ţineau 
şedinţele Convenţiunii. Stătu înghesuit între oameni 
gălăgioşi, ore întregi. Văzu pe capii revoluţiei, ascultă 
discursuri bombastice rostite de reprezentanţi obscuri... Se 
plictisi. Nu nemerise o şedinţă interesantă. În ziua 
următoare merse la Palatul Justiţiei. Se judeca procesul lui 
Philippe-Egalite. Era atâta lume că nu putu străbate nici 
măcar până la scările palatului. Un necunoscut, văzându-i 
desperarea, îl mângâie îndemnându-l să vie mâine mai 
devreme, că e procesul d-nei Roland, mai de seamă chiar 
decât cel de azi. 

Gaston, a doua zi, încercă iar să ajungă la Chaumette. Îl 
aşteptă la primărie. Aflase că, pe la ora unu, are să se 
întrunească consiliul general al departamentului împreună 
cu mai mulţi delegaţi ai Comunei. Din fericire, Chaumette 
sosi printre cei dintâi. Gaston îi vorbi cu atâta însufleţire şi 
admiraţie încât Chaumette, deşi bănuitor faţă de 
necunoscuţi, îl îmbrăţişa şi-l introduse în sala de şedinţe, 
zicându-i triumfător: 

— Vei avea fericirea, cetăţene, să vezi prăbuşirea finală a 
sacerdotismului şi zorile cultului măreț al raţiunii! 

Gaston se simţea despăgubit pentru toate nemulţumirile. 
În sală era o mulţime nerăbdătoare, ca la spectacolele de 
zile mari. În sfârşit, şedinţa se deschise şi numaidecât apăru 
episcopul Gobel, urmat de patrusprezece vicari şi de un 
grup respectabil de preoţi, toţi cu insignele demnităţii lor. 
Se făcu tăcere adâncă şi episcopul rosti o cuvântare lungă 
în care, renegând rătăcirile religiei creştine, preamărea 
puterea filosofiei. Îi răspunse Chaumette. Gaston acuma îl 
văzu mai bine şi-l îndrăgi mai mult. Era palid la faţă, cu 


părul lins, cu înfăţişarea modestă; doar uneori avea în ochi 
scăpărări în care ţâşnea o energie violentă. Gaston nu 
înţelese bine cuvintele, atât de mult îl fermecau inflexiunile 
ciudate ale glasului. 

— La Convenţiune! La Convenţiune! Răsună din toate 
părţile, când isprăvi Chaumette. 

În faţa Palatului Primăriei un cortegiu se formă în grabă. 
Câţiva membri de-ai Comunei, cu Chaumette în frunte, 
conduceau mulţimea. Preoţii veneau în urma lor, cu 
capetele în pământ, parcă s-ar fi dus la ghilotină. Ici-colo se 
auzeau strigăte de pe trotoare: 

— A bas les calotins! 

Conducătorii cortegiului explicau în dreapta şi în stânga că 
nu e vorba de nişte preoţi fanatici ci dimpotrivă, de 
ecleziastici cumsecade care merg să se răspopească în faţa 
Convenţiunii Naţionale. Gaston de-abia acum pricepu rostul 
procesiunii. Tinerii cu bonete roşii, cu obrajii înflăcăraţi, 
cântau Ca ira şi Carmagnole. 

Tribunele Convenţiunii erau mai ticsite ca totdeauna. Un 
murmur de uşurare se încinse în sala imensă: 

— Au sosit! 

Deputaţii au pătruns în hemiciclu. Episcopul citi ceva de 
pe o foaie, cu glas stins. Din tribună porniră strigate: 

— Mai tare! 

Gobel ridică glasul. Foaia îi tremura în mână. Fu aclamat 
cu frenezie de toată lumea. Preşedintele Adunării improviza 
un răspuns patetic, glorificând cultul raţiunii, singurul cult 
naţional al viitorului. Un deputat oferi episcopului o bonetă 
roşie. O puse în cap, în aplauzele furtunoase ale tribunelor. 
Apoi lepădă crucea pectorală şi inelul de păstor sufletesc, 
oferindu-le ca omagiu Convenţiunii... Mai mulţi 
reprezentanţi cerură preşedintelui să onoreze pe vrednicul 
cetăţean cu acolada republicană. Gobel se urcă pe estrada 
biroului şi fu îmbrăţişat pe amândoi obrajii de către 
preşedintele asudat de entuziasm. Sala clocotea de aplauze 
şi răcnete de bucurie. 


Istovit de emoţiile zilei, Gaston se simţea în culmea 
fericirii. În sfârşit i-a fost dat să vadă capitularea 
superstiţiei milenare în faţa raţiunii victorioase! S-a împlinit 
visul şi de-acuma, orice s-ar întâmpla, fericirea nu i se mai 
poate smulge din inimă... Se gândi să se odihnească două 
zile, până la Sărbătoarea Raţiunii, care fusese fixată pentru 
20 brumaire. N-avu răbdare. Alergă la Chaumette care îl 
duse la Clubul Jacobin unde cunoscu şi pe Clootz, şi pe 
Lakanal, şi pe Fourcroy, şi chiar pe Fabre d'Eglantine care îi 
explică îndelung şi pasionat calendarul republican... Numai 
pe Maximilien Robespierre nu-l întâlni. Dar nu se mai 
nelinişti. Are să-i găsească negreşit înainte de-a se întoarce 
la Arras. 

Era tocmai duminecă. O zi mohorâtă, ceţoasă. Ploaia 
măruntă, plictisitoare, cernea neîntrerupt... Totuşi pe străzi 
furnica lume multă, figuri voioase... Gaston se înfiinţa de 
dimineaţă în faţa Palatului Primăriei. La ora zece alaiul 
porni. Toţi membrii Comunei erau aici, în haine de 
sărbătoare. În frunte mergea un şirag de fecioare în alb, cu 
centuri tricolore. Urmau cântăreții Operei şi muzicanţii, 
apoi autorităţile. Serbarea însăşi se desfăşura în catedrala 
NGtre-Dame, transformată în mare grabă în Templul 
Raţiunii. În faţa altarului principal s-a ridicat, cu ajutorul 
unor schele combinate, o colină verde în vârful căreia 
tronează Templul rotund al Filosofiei, iar ceva mai jos, pe un 
soclu de argint, urna de aur din care se înalţă Flacăra 
Adevărului. O cărare şerpuitoare, străjuită de busturile lui 
Voltaire, Franklin, Rousseau, urcă pe colină până la Izvorul 
Raţiunii. 

Cortegiul defila pe subt marele portal al catedralei. 
Cocarde albe fură oferite tuturor la intrare. În vreme ce 
lumea umplea nava, fecioarele în alb urcară pe cărare, 
ocoliră Templul înţelepciunii, aprinseră la Flacăra 
Adevărului fiecare câte-o torţă, coborâră în public, dăruiră 
torţele aprinse muritorilor, apoi se suiră pe colină şi se 
aşezară pe două rânduri... Urmară discursuri pioase 


slăvind binefacerile raţiunii suverane. Apoi artistele de la 
Operă, ca nişte îngeri păcătoşi, cântară Imnul Libertăţii. 
Drept răspuns la imnul scris anume pentru sărbătoarea 
aceasta de către poetul Chenier. Din Templul Filosofiei 
apăru Zeița Raţiunii, în vestmânt alb, lung, cu o mantie 
albastră pe umeri, cu boneta roşie în cap, şi cu o suliță în 
mână. Zeița, o actriţă frumoasă, avea o înfăţişare impozantă 
şi graţioasă, inspirând respect şi iubire. Cobori câţiva paşi, 
se odihni pe un tron de lauri, în vreme ce mulţimea 
extaziată, cu braţele întinse, cânta imnuri de slavă... Pe 
urmă zeiţa se sculă şi se urcă spre templu, aruncând înainte 
de-a dispărea, o privire recunoscătoare amicilor ei de la 
poalele colinei. 

După ce se termină aici ceremonia, cortegiul refăcut se 
îndreptă spre Tuileries să se închine Legii, precum s-a 
închinat Raţiunii. Incinta Convenţiunii fu năpădită de 
grupuri de muzicanți şi de republicani de toate vârstele. 
Toată lumea începu să cânte ariile scumpe revoluţiei până 
ce apăru în sală Zeița Raţiunii, înconjurată de o ceată de 
fete frumoase, şezând într-un fotoliu purtat de patru 
cetăţeni. 

— Fanatismul a murit! Strigă Chaumette când se făcu o 
clipă de tăcere. Nu mai există popi, nu mai există zei! 
Trăiască Republica! Trăiască Rațiunea! 

Preşedintele zdrobi, de asemenea, într-o cuvântare 
vijelioasă, hidra superstiţiei şi la sfârşit îmbrăţişa cu foc pe 
Zeița Raţiunii. Ceea ce nu întârziară a face şi secretarii 
biroului spre mai marea mulţumire a zeiţei. 

Un deputat propuse îndată ca, unindu-se cu poporul, 
Convenţiunea să meargă la Templul Raţiunii. Propunerea fu 
primită cu entuziasm... Cortegiul porni înapoi, prin ploaia 
mai deasă şi ceremonia se repetă în catedrală, împovărată 
de alte discursuri, isprăvindu-se de-abia după ce se înseră 
de-a binelea. 

Gaston era frânt de osteneală de cât umblase, cântase şi 
se entuziasmase. Totuşi ziua cea mai înălţătoare din istoria 


omenirii, cum îi zicea dânsul fermecat, vru s-o încheie 
frumos, printr-o emoție de artă. La teatrul din Rue Favart 
se Juca Marat în subterana. Acolo se duse. 

De-acuma se putea întoarce acasă. Inima îi era plină 
pentru tot restul vieţii. Se gândi însă că e dator să vadă pe 
Maximilien. Au fost atât de buni prieteni odinioară, că ar 
avea dreptul să se supere, aflând că a umblat prin Paris şi 
nici măcar n-a venit să-i stângă mâna. Chiar a doua zi se 
repezi în Rue Saint-Honore, unde îl mai căutase şi cunoştea 
casa tâmplarului Duplay care găzduia pe Robespierre. 
Norocul îi surâse. Era acasă. Stătea într-o odăiţă aproape 
sărăcăcioasă. Îl primi cu bucurie. Gaston îi povesti cu 
însufleţire emoţiile de la Sărbătoarea Raţiunii, îi arătă şi 
cocarda albă pe care o păstra ca o relicvă nepreţuită. Încet- 
încet faţa lui Robespierre se mohori, iar în ochi îi apăru o 
lumină rece, puţin ironică. După ce se mai potoli avântul lui 
Gaston, gazda îi zise cu glas tăios ca cuțitul ghilotinei: 

— Ai rămas acelaşi ateu înverşunat... Ateismul e duşmanul 
republicii şi al omenirii! 

Gaston râse zgomotos, răspunzând: 

— Şi tu ai rămas tot fanatic, Maximilien! 

Întâlni privirea rece a lui Robespierre. Râsul i se curmă 
brusc, parcă i s-ar fi înfipt un pumnal în gât. 

Ajunse acasă atât de schimbat la faţă că Flavigny îl 
întâmpina voios: 

— Uite cum s-a înviorat, Antoinette! E alt om, în sfârşi, e 
revoluţionar! Ei, degeaba, Parisul e inima libertăţii! Numai 
în Paris îţi poţi scălda sufletul în baia încrederii 
revoluţionare! Noi aici nici măcar o ghilotină n-am văzut! 

Vorbea patetic, cum de altfel vorbeau toţi adevărații 
republicani revoluționari. 

Săptămâni avu pe urmă Gaston să le povestească, până în 
cele mai mici amănunte, tot ce a văzut la Paris. Toţi 
regretau, chiar şi Antoinette, că Gaston n-a căutat să asiste 
la nici o execuţie sau măcar să vadă de aproape ghilotina. 


Aveau şi ei noutăţi. Cinci zile în timpul cât a lipsit Gaston, a 
fost în oraş Lebon ca reprezentant al poporului, în misiune. 
A fost foarte nemulţumit de cele ce a descoperit şi, la 
plecare, a declarat că aici e un cuib primejdios de 
contrarevoluţionari şi fanatici, amenințând că se va întoarce 
curând să întroneze stăpânirea reală a republicii. Au fost 
arestaţi vreo două sute de oameni, mai cu seamă clerici. A 
întrebat de Gaston. De ce o fi întrebat? 

Apoi Duhem, ca să dea o pildă republicană, se gândi să 
schimbe firma farmaciei. „L'Etoile Bleue” mirosea a 
vremuri de tiranie regală. Şi nu găsea o numire potrivită. 
Flavigny îi bătea capul să adopte „Geniul lui Marat”. Duhem 
dorea ceva cu Brutus ori cu Mucius Scaevola, în sfârşit, 
ceva răsunător, încât toată lumea să ştie că e vorba deo 
spiţerie republicană. De la el porni ideea să se transforme şi 
numele străzii în „Rue de la Liberte”. Nu se primi. 
Linguşitorii se gândeau să-i zică mai târziu „Rue 
Robespierre” în cinstea marilor bărbaţi care s-au născut şi 
au copilărit pe uliţa aceasta. 

Pe urmă veni decretul cu calendarul republican care le 
dădu mult de lucru. Flavigny şi Duhem se luară la întrecere 
să-l întrebuinţeze corect. Se încurcau, se corijau, se certau, 
Gaston era arbitrul, ca unul ce avusese onoarea să stea de 
vorbă cu însuşi creatorul calendarului. Totuşi Duhem 
respecta duminecile citind biblia, ca şi mai înainte, soţiei 
sale, dar acuma într-ascuns. 

Gaston îşi continua viaţa obişnuită, cu mai multă râvnă, 
considerându-se servitorul umil al Republicii şi al 
umanităţii. Amintirea Sărbătoarei Raţiunii se păstra în 
sufletul lui ca o floare minunată care nu se ofileşte 
niciodată. Cocarda albă o închisese într-o casetă împreună 
cu diploma de doctor şi câteva hârtii pe care însemnase 
sentinţele dragi despre triumful raţiunii. Deseori le scotea, 
le mângâia cum un avar îşi alintă o comoară ascunsă. Chiar 
veştile din Paris puţin îl mai interesau. Citi discursul lui 
Robespierre care se sfârşea cu butada lui Rousseau că, 


dacă Dumnezeu n-ar exista, ar trebui inventat. Gaston 
zâmbi şi-şi zise: „Sărmanul Maximilien, tot fanatic!”; îi veni 
în amintire privirea cea sfredelitoare. Iar i se strânse inima, 
dar pe urmă se gândi cu compătimire: „Privirea 
fanaticului!” 

Pe la sfârşitul lunii nivose se răspândi vestea că Lebon, 
trimis de Convenţiunea Naţională, vine a doua oara la 
Arras, cu puteri nemărginite, să organizeze aici regimul 
republican şi să combată fanatismul. Sosi. Fu primit cu 
mare solemnitate. Flavigny a fost de faţă. 

— lată un patriot strălucit! Povesti doctorul acasă. A 
îmbrăţişat pe toţi reprezentanţii autorităţilor, ca un 
adevărat fiu al libertăţii. M-au năpădit lacrimile! A stat de 
vorbă cu toţi cunoscuţii de odinioară. Nu i-e ruşine de 
rudele sărace. Poporul striga cu însufleţire: Trăiască Lebon! 
Trăiască Republica! 

Arestarea suspecţilor de toate categoriile, aristocrați, 
moderați, patrioţi reci, începu chiar a doua zi. Într-o decadă 
se umplură temniţele. Fură improvizate în grabă altele noi 
în clădiri clericale, încât adunarea proscrişilor să poată 
continua fără stânjenire. 

În aceeaşi vreme reprezentantul poporului în misiune 
transformă tribunalul criminal în tribunal revoluţionar, îşi 
alese judecători de încredere, în frunte cu preşedintele 
Daillet. Puse pe o veche cunoştinţă, Darthe, în funcţia de 
acuzator public. Numai şasezeci de juraţi, cu salariu bun. 
Aştepta de la Paris o ghilotină nouă, perfecționată, însoţită 
de un călău experimentat. 

Flavigny era speriat. Până în cele din urmă se temea să nu- 
| scrie şi pe dânsul vreun duşman pe lista suspecţilor. Mai 
ales de când află ca Lebon socoteşte vinovaţi nu numai pe 
cei ce-au greşit în contra republicii, dar şi pe cei ce n-au 
făcut nimica pentru ea. Îşi căuta merite republicane şi nu-şi 
găsea. Spiţerul, prietenul lui, avusese grija sa se pună totuşi 
la adăpost, adoptând firma „Les Triomphes de la Raison”... 
Nu mai ştia ce să facă. Se gândea să rostească un discurs 


patriotic undeva, ca să-şi manifesteze în public sentimentele 
republicane. Nu îndrăzni; câţiva oratori fuseseră arestaţi 
pentru că n-au avut expresii demne de orgoliul patriei. Dar 
şi tăcerea era primejdioasă şi putea fi luată ca semn de 
dezaprobare a regimului republican... Invidia liniştea lui 
Gaston, care îşi vedea de vizitele lui gratuite, parcă nici n-ar 
fi vrut să ştie că în oraş s-a instalat domnia Teroarei. 

Într-o zi Gaston se pomeni cu o invitaţie de la Lebon. 
Flavigny îngălbeni. Antoinette începu să plângă cu hohote 
de groază. El îşi păstră sângele rece şi surâsul conştiinţei 
mulţumite. 

În piaţeta cu arcade, în piaţa Palatului Primăriei, văzând 
mulţimea de oameni spăimântaţi care se milogeau să 
pătrundă şi pe care îi bruftuluiau sentinelele gărzii 
naţionale, Gaston avu o clipă îndoieli. Îi reapăru privirea 
seminaristului de odinioară, fanatică, stranie, ca un 
avertisment. Îşi redobândi repede calmul. Un gardist îl 
conduse la ofiţerul care examina invitaţia şi îl îndreptă spre 
cabinetul reprezentantului. Alt gardist, la uşă, îl opri: 

— Cetăţeanul Lebon are de vorbă acuma cu cetăţeanul 
Duquesnoy din Bethune! 

Pe uşă, Gaston văzu, scris cu litere mari, un aviz: „Cine va 
cere eliberarea vreunui arestat, va fi trimis imediat la 
închisoare!” 

Peste un răstimp se deschise uşa cu zgomot. Gardistul 
încremeni. 

— Azi nu mai primesc pe nimeni! Absolut nimeni! 

Gaston recunoscu glasul, înăsprit, umflat. Lebon era în 
cămaşa decoltată, pantaloni albi şi cizme înalte, cu sabie 
trenantă şi, la centură, cu două pistoale, iar în cap un 
bicorn cu panaş înalt. Reprezentantul îl văzu, faţa i se 
lumină; îi întinse amândouă mâinile, stigând bucuros: 

— Cetăţeanul Duhem! Doctorul calicimii! 

Îl luă de mijloc şi-l duse înlăuntru. În jurul unei mese lungi 
şedeau vreo opt inşi cu pălăriile în cap, îmbrăcaţi aproape 
ca şi Lebon, încinşi cu săbii. Vorbeau foarte tare. 


— Nu cunoaşteţi, prieteni, pe cel mai vechi republican din 
Arras? Făcu Lebon, vesel, încântat. lată-l! A smuls din 
ghearele morţii pe tatăl meu! E doctorul Duhem! Sunt 
fericit că am onoarea să-i dau, în faţa voastră şi în numele 
Convenţiunii, acolada patriotică! 

Îl îmbrăţişa călduros. Ceilalţi, de asemenea, pe rând. 
Lebon îi prezenta emfatic: 

— Cetăţeanul Duguesnoy, ci devant călugăr, inimă 
fierbinte de republican şi prietenul meu scump! Substitutul 
Caubirere, om de treabă, servitor devotat pentru binele 
patriei! Celestin Lefetz, vice-preşedintele districtului, mâna 
dreaptă a mea şi a republicii! Juraţii mei de mâine, 
duşmanii neîmpăcaţi ai fanatismului superstiţios: Gouillard, 
Leroux, Clement... 

Apoi, fără ceremonie, îi dădu afară, spunându-le că 
doreşte să rămână singur cu Gaston. 

— Îţi mai aduci aminte de mine? Întrebă Lebon cu o 
duioşie în glas cam exagerată. Noaptea aceea ploioasă, 
urâtă, rece? Au trecut şase ani, sau aproape! Îmi era frică 
de d-ta! Aveai reputaţia de păgân şi eu aveam atâta 
încredere în bunul Dumnezeu cu care mi se împuiaseră 
urechile! Îţi aminteşti cum ţi-am vorbit pe drum, prin ploaia 
mânioasă, numai despre Dumnezeu! Ei bine, află acuma că 
înfăţişarea d-tale blândă mă încurajase să încerc a te 
readuce în sânul bisericii, ha-ha-ha! 

Avu un râs atât de strident că Gaston tresări. Lebon urmă: 

— Revoluţia a desţelenit minţile prostite de 
obscurantismul trecutului! Revoluţia e mama mea 
adevărată! Revoluţia... Revoluţia! 

Faţa lui frământată, rasă, fu inundată de extaz. Cu braţele 
ridicate, cu ochii în gol, plini de o strălucire stranie, părea 
că îşi înalţă sufletul spre un geniu luminos. Îşi reveni şi, 
ruşinat că s-a pierdut, izbi cu pumnul în masă: 

— Dumnezeu a creat o lume de sclavi, revoluţia a zdrobit 
lanţurile sclaviei! 


Vorbi apoi despre duşmanii revoluţiei, despre regii 
coalizaţi împotriva republicii, despre suspecți care 
complotează pretutindeni împotriva patriei. 

— Nicăiri însă fanaticii nu sunt mai periculoşi ca aici, în 
oraşul meu natal! Zise pe urmă scrâşnind furios. Arras a 
dăruit revoluţiei servitori credincioşi, pe Maximilien 
Robespierre şi pe Joseph, pe Herman, pe Lebas, pe atâţia 
alţii... Dar în Arras s-au cuibărit şi duşmanii cei mai 
îndărătnici ai republicii... Trebuie să-i dibuim şi să-i 
zdrobim! Şi am să-i zdrobesc eu, chiar dacă ar fi să ridic 
ghilotine în toate pieţele oraşului! 

Cuvintele învăpăiate însufleţeau şi îngrijorau pe Gaston în 
acelaşi timp. Se întreba mereu de ce-i spune Lebon toate 
acestea şi unde vrea să ajungă? 

— Dar îmi trebuiesc oameni, cetăţene! Strigă Lebon 
înfigându-şi privirea în ochii lui. Oameni de încredere, 
oameni care iubesc republica mai presus de toate... De 
aceea te-am chemat! D-ta eşti un om! 

Gaston se roşi. Lebon îi oferi să fie jurat, sau judecător, sau 
acuzator, sau chiar preşedintele noului tribunal 
revoluţionar. 

— Îl alung pe Daillet, dacă primeşti d-ta locul! Stărui 
reprezentantul. 

Gaston nici măcar nu şovăi. Refuză. N-a dorit şi nu doreşte 
decât să servească republica prin munca lui liniştită; Nu 
simte nici o chemare pentru locuri care cer aptitudini 
speciale. Apoi prin meseria de medic s-a obişnuit să 
păstreze viaţa oamenilor, nu s-o scurteze. Un doctor care să 
rostească sentinţe de moarte, chiar contra ticăloşilor, ar fi 
ceva bizar, în orice caz, el s-ar crede umilit. 

— Republica are nevoie de d-ta! Îl întrerupse Lebon. 

— Fiecare cetăţean numai la locul lui poate servi aievea 
republica! Făcu Gaston liniştit. 

— Şi totuşi, cine refuză un serviciu pe care i-l cere 
republica, săvârşeşte o crimă împotriva ei! Rosti acuma 


Lebon, mai apăsat, cu o privire în care luceau bănuieli şi 
imputări. 

— Decât să servesc rău republica într-un loc nepotrivit cu 
puterile mele, prefer să fac crima de-a o servi bine acolo 
unde m-a găsit! Declară doctorul cu un surâs în care 
înfloreau urme de orgoliu. 

Lebon se înfurie. Porni cu paşi mari în jurul mesei. Sabia 
zdrăngănea, izbind pardoseala. Strângea pumnii şi, printre 
dinţi, morfolea vorbe murdare. 

— Când oamenii de treabă se încăpăţânează să stea 
deoparte, republica ajunge pe mâinile sceleraţilor! Îi şopti 
Lebon, oprindu-se brusc în faţa lui, cu o mustrare aproape 
dureroasă. 

Mai umblă un răstimp de ici-colo, mormăind, chibzuind. 
Apoi scoase pălăria din cap, o zvârli pe masă răsturnând 
călimări şi răvăşind hârtii, şi răcni către Gaston: 

— Pleacă! 

Îi întoarse spatele cu dispreţ. Gaston porni spre uşă, 
buimăcit, ruşinat. Lebon se repezi după el, îi luă mâinile şi i 
ie strânse, murmurând: 

— lartă-mă! Nu vreau să fii supărat, deşi d-ta m-ai jignit 
refuzând să serveşti Franţa! 

Schimba iar tonul, adăogând cu nişte priviri aprinse: 

— Şi totuşi, fără d-ta, împotriva d-tale, am să stârpesc 
fanatismul, chiar de-ar fi să iau în fiecare zi câte-o baie de 
sânge spurcat! 

Ghilotina se ridică într-o zi în faţa Palatului Primăriei. Piaţa 
se umplu de curioşi. Bureala aspră, de sfârşit de iarna, 
străbătea prin haine. Călăul, cu mânecile suflecate, umbla 
de ici-colo în jurul maşinii de ucis, dârdâind, mormăind cine 
ştie ce... Apoi se făcu o mişcare în mulţime. Capetele se 
întoarseră în aceeaşi direcţie. Se auzeau răcnete voioase 
amestecate cu cântece, apropiindu-se. Careta înaltă apăru 
înconjurată de soldaţi, venind de la închisoarea Baudet, 
precedată de câteva zeci de entuziaşti în bonetă roşie, 
urlând parcă ar fi mers la o petrecere de carnaval. 


Condamnatul, în picioare, se sprijinea cu o mână de loitra 
umedă. Era un călugăr de peste optzeci de ani, gârbov. De- 
abia se putu urca pe cele cinci trepte ale eşafodului. Călăul 
îi făcu repede toaleta, dezvelindu-i bine gâtul şi legându-i 
braţele la spate. Doi ucenici potriviră capul în gaura 
deasupra căreia atârna satârul greu. Zece tobe uruiau 
împrejur, acoperind chiar cântecele entuziaştilor. Apoi 
călăul zmuci sfoara şi cuțitul căzu. Capul se rostogoli în 
coşul de nuiele. Sângele ţâşni din gâtul retezat, roşi braţul 
călăului care apucă de păr capul tăiat şi-l arătă mulţimii. 
Câţiva slabi de înger se înfiorară. Buzele însângerate parcă 
se mai mişcau. Un spectator din primele rânduri se 
cutremură, parcă l-ar fi cuprins ameţeala, gata să se 
prăbuşească. Vecinii îl sprijiniră. Era Flavigny care, prin 
prezenţa lui la execuţia unui fanatic bătrân, osândit pentru 
că dosise scripte incendiare, voia să-şi demonstreze în 
public sentimentele republicane şi să se pună astfel la 
adăpost de orice suspiciune. Zăcu trei zile. Avu călduri şi 
vedenii. Gaston îl îngriji. Antoinette aduse în taină un 
duhovnic să-i citească rugăciuni, îndată se simţi mai bine. 
Îşi scuză apoi slăbiciunea: 

— Execuţia în sine n-a putut să mă zdruncine, nu! Sunt 
doctor şi moartea nu mă sperie, nici sângele... Numai 
femeile leşina când văd un cap tăiat! Dar eu, republican 
până în măduva oaselor? Cred însă că am răcit. A fost un 
frig viclean cum nu s-a mai pomenit... Multă lume trebuie să 
se fi îmbolnăvit. 

Totuşi nici nu mai trecu prin piaţa primăriei, parcă acolo l- 
ar fi aşteptat şi pe el ghilotina. Îşi potrivi treburile aşa încât 
să iasă cât mai rar şi mai puţin în oraş. Pretextând că a 
obosit, cedă lui Gaston chiar şi floarea pacienţilor. Veştile 
însă soseau acasă, zilnic, despre cele ce se petreceau. Află 
că numărul arestaţilor a trecut de o mie, că tribunalul 
reorganizat de Lebon condamnă mereu-mereu, că ghilotina 
lucrează neîncetat. Apoi auzi că ghilotina s-a mutat în Place 
de la Comedie, că alături s-a ridicat o gheretă de scânduri 


unde spectatorii entuziaşti găsesc băuturi ieftine, că însuşi 
Lebon priveşte execuțiile din balconul teatrului. De altfel 
reprezentantul poporului în misiune parcă şi-ar fi pierdut 
minţile. Se zicea că toată noaptea o duce în chefuri cu 
judecătorii şi juraţii tribunalului revoluţionar. Bătrânul 
Duhem povesti cazul marchizului de Vieux-Fort care, legat 
de scândura fatală, cu satârul deasupra capului, a trebuit să 
asculte aşa o cuvântare a lui Lebon, anunțând victoria de la 
Menin, ca să poată comunica tuturor fanaticilor din lumea 
cealaltă triumful republicii. 

Gaston parc-ar fi fost de piatră, devenea tot mai tăcut. 
Asculta şi el povestirile despre faptele lui Lebon. Uneori 
avea remuşcări. Poate, dacă ar fi primit propunerile 
reprezentantului, nu s-ar vărsa atâta sânge în numele 
republicii şi al libertăţii. Se întorcea. Cine ştie dacă ar fi 
putut împiedeca el singur cele ce se întâmplă şi dacă n-ar fi 
azi şi el altul? Nu mai întâlnise pe Lebon de-atunci. Scena 
din cabinetul lui îl însoțea însă mereu, pretutindeni. Şi, din 
ce în ce mai mult, i se părea că a vorbit atunci cu doi 
oameni deosebiți, deşi cuprinşi într-o înfăţişare exterioară 
unică. 

Cu cât se înfrumuseţa vremea, cu atât activitatea 
tribunalului revoluţionar se înteţea. Pe la sfârşitul lunei 
germinal începură furneurile: într-o zi douăzeci de oameni, 
în altă zi doisprezece, apoi douăzeci şi opt... Călăii, ca să 
nu-şi piardă entuziasmul, luau masa împreună cu 
reprezentantul poporului în misiune. 

În primele zile de messidor se răspândi zvonul că se 
pregăteşte un proces extraordinar. Şasesprezece preoţi, 
călugări şi călugăriţe vor fi judecaţi pentru fanatism. Spre 
mai mare solemnitate, tribunalul va ţine şedinţa aceasta în 
catedrala transformată în templul Raţiunii. Acuzaţii au şi 
fost mutaţi, din diferite închisori, la Baudet, anticamera 
morţii. 

Ştirea tulbură pe Gaston, mai mult decât toate celelalte. 
Se gândi să meargă şi el la proces. N-a fost niciodată. 


Măcar de curiozitate face să meargă. Apoi acuzaţii sunt toţi 
clericii urâţi. Chibzui mai bine şi hotări să-şi vadă de treabă 
ca şi până acuma. 

În dimineaţa de 13 messidor ieşi, ca de obicei, pe jos, să 
viziteze pe pacienţii care nu puteau veni la consultaţie. Era 
cald, plăcut. Soarele, pe cerul curat, râdea. Gaston se uită 
la ceasornic. Mai avea vreme. Vru să facă o plimbare, să-şi 
liniştească gândurile. De-abia ici-colo întâlnea câte-un om, 
parcă oraşul ar fi fost subt călcâiul unui duşman de a cărui 
frică nimeni nu îndrăznea să iasă din casă. Cotea dintr-o 
stradă în alta, la întâmplare, fără ţintă. Prin minte, oricât se 
silea să se stăpânească, îi umbla neîncetat, ca o chemare 
obsedantă: „Azi e procesul...” 

Se pomeni în faţa primăriei. Turnul se înalţă spre cer ca 
un braţ ameninţător. Gaston nu-l văzu, precum nu vedea 
nici faţada gotică a palatului. Ochii lui căutau însă ceva cu 
înfrigurare. 

„Unde-o fi fost aici ghilotina?” îşi zise deodată. 

Întrebarea îl spăimântă, atât i se păru de curioasă. Plecă 
repede, parcă ar fi vrut să scape de o urmărire. Străzile se 
schimbau. Nici nu-şi dădea seama pe unde trece. Ajunse la 
Place de la Comedie. Clădirea teatrului îl ademenea, îi veni 
în minte că n-a mai fost de loc la teatru de când s-a întors 
de la Paris. Ar trebui să meargă. Dar întâi să vază ce se 
joacă? Se apropie. De dincolo de scară îi apăru ghilotina. 
Uită de teatru, ocoli scara, cu ochii la pervazul înalt pe 
platforma largă, făcută parcă să cuprindă zeci de 
condamnaţi. Satârul lipsea. Un soldat plictisit păzea, 
răzimat de un colţ. Mai încolo, în ghereta coperită cu pânză, 
nişte oameni vorbeau tare. 

„Am întârziat! Îşi zise Gaston, ca şi când s-ar fi scuzat că 
pleacă. Mă aşteaptă bolnavii”. 

Porni pe o stradă şi nimeri la catedrală. 

„La urma-urmelor de ce n-aş intra? Se gândi păşind 
hotărât pe treptele largi şi făcându-şi loc printre cetăţeni, 


să pătrundă. De ce mi-ar fi frică? Republica trebuie să 
pedepsească pe vinovaţi”. 

Se strecură până lângă băncile juraţilor. Procesul 
începuse. Acuzatorul public cerea pedeapsa cu moartea 
pentru şase călugări vinovaţi de-a fi fanatici în toată 
puterea cuvântului. Îşi împodobea rechizitoriul cu glume şi 
sentinţe. Publicul râdea cu hohote. Preşedintele râdea 
indulgent. Un jurat strigă ironic: 

— Dacă acuzaţii sunt în stare să ne arate infernul, să fie 
achitaţi! 

Acuzatorul sfârşi patetic cu o peroraţie asupra 
binefacerilor republicii. Juraţii votară pe faţă. Preşedintele 
rosti sentinţa de moarte, adăogând grăbit: 

— Alţii! 

Fura introduşi doi carmeliţi desculți, apoi trei preoţi. 
Atunci intră Lebon. Preşedintele îl salută ceremonios. I se 
oferi un fotoliu şi Lebon se aşeză grav, fără a mulţumi 
aplauzelor care nu voiau să înceteze. 

Apoi preşedintele ordonă să vie altă serie de acuzaţi. 
Intrară cinci călugăriţe. Gaston privea parcă n-ar fi înţeles 
nimic. Asculta cu mare atenţie şi totuşi nu se dumirea de 
loc. Se întreba dacă aici într-adevăr e vorba de viaţa şi 
moartea oamenilor sau se judecă doar o glumă sinistră? Se 
uita când la judecători, când la juraţi, când la acuzator, 
căutând explicaţii; îl bucurase sosirea lui Lebon, dar în ochii 
lui nu găsi decât o ură atât de grea încât îi schimba faţa 
întreagă, dându-i o înfăţişare sălbatecă. 

Se citea actul de acuzare a călugăriţelor şi Gaston auzi: 

— Yvonne Collignon, optsprezece ani, necăsătorită... 
Tresări. Numele i se agăţă în minte ca o verigă într-un 
cârlig potrivit de mult. Cunoştea numele, deşi era sigur că 
nu l-a mai auzit niciodată, îşi răscolea amintirile cu o 
stăruinţă ce-l chinuia. Şi în aceeaşi vreme se uita la grupul 
acuzatelor, toate în negru, să ghicească pe Yvonne. O 
recunoscu. Micuţă, plăpândă, cu părul castaniu-deschis, cu 
obrajii ca varul. Se ţinea ca un copil de braţul unei bătrâne, 


şi, din când în când, se cutremura parcă nu şi-ar fi putut 
stăpâni o înfiorare. 

Un răstimp, Gaston iar nu mai înţelese nimic. Tocmai într- 
un târziu îi răsună în urechi glasul preşedintelui: 

— Alta! Collignon... Numele tău? 

— Yvonne Collignon de Gargan, auzi Gaston foarte 
limpede. 

Preşedintele se înfurie, răcni că republica nu permite s-o 
sfideze aristocrația fanatică, ameninţă pe acuzată că o va 
exclude de la dezbateri. Toată sala fu indignată. Acuzata se 
agăţă mai înfricoşată de braţul bătrânei şi se uită împrejur 
parc-ar fi întrebat ce a greşit? Gaston îi urmărea mişcările, 
îi întâlni ochii. Făcu doi paşi spre Yvonne, uluit. Privirile lor 
rămaseră o clipă încrucişate. Avu şi ea o tresărire ciudată, 
ca şi când ar fi zărit un apărător căutat. Dar interogatorul 
continuă. 

— Crezi într-un ci devant Dumnezeu? Întrebă 
preşedintele. 

— Da, părinte! Murmură acuzata. 

Publicul izbucni într-un hohot de râs. Râseră juraţii, 
judecătorii, până şi Lebon. Yvonne îşi roti privirea 
desperata, întâlni iar ochii lui Gaston. Preşedintele reluă: 

— Aici nu suntem la mânăstire, înţelegi? Răspunde la 
întrebare! 

— Da, domnule! Făcu acuzata, stârnind o nouă năvală de 
râsete. 

Preşedintele îi explică, blajin, că republica, decretând 
egalitatea tuturor, nu cunoaşte decât cetăţeni, aşa că el nu 
e decât cetaţean-preşedinte. 

Interogatoriul se încheie şi acuzatorul începu un discurs 
fulgerător, subliniat pe-alocuri de aplauzele publicului şi de 
aprobările lui Lebon. Gaston stătea pe jăratec. Ochii lui 
priveau pe Yvonne şi inima îi spunea că are s-o piardă. Iar 
simţământul acesta îl umplea de o groază fără margini. Se 
gândea că trebuie să o scape negreşit. Mii de planuri 
fantastice îi răsăreau în minte şi se stingeau. Apoi, câte-o 


clipire, uita tot, parcă ar fi dispărut lumea şi ar fi rămas 
numai el cu Yvonne. Era o undă de fericire, ca o ispită din 
infinit, care se risipea înainte de a se putea închega. Teama 
că va trebui să se despartă de Yvonne îi copleşea inima, 
îndemnurile s-o salveze reveneau mai poruncitoare. 

— A bas les calotins! Urlară deodată sute de glasuri în 
sală. 

Rechizitorul se sfârşise. Pe faţa lui Lebon se vedea un 
surâs de mulţumire. O acuzată încercă să vorbească. 
Preşedintele strigă tăios, imitând pe acuzatorul din Paris: 

— Tu n'as pas la parole! 

Voturile juraţilor străpungeau inima lui Gaston ca nişte 
pumnale. Yvonne întoarse capul spre el. În ochii ei era o 
rugăciune plină de taine, îi sorbi privirea, pierdut. Apoi se 
reculese ca trezit din vis şi se repezi, printre soldaţii de 
garda, în faţa preşedintelui, strigând: 

— Yvonne e nevinovată! 

Judecătorii înlemniră pe scaunele înalte, în sală se 
încinseră murmure. Un soldat îl înşfacă de umăr, oprindu-l 
pe loc. Lebon sări în picioare, îl recunoscu. Şovăi o clipă, 
par-c-ar fi crezut că e nebun. Apoi răspunse tare, cu o 
privire pătrunzătoare: 

— E o fanatică mai periculoasă ca toţi ceilalţi! 

— Tu eşti fanatic, Lebon! Şi asasin! Asasin! Răcni, 
desperat, zvârcolindu-se să se smulgă din mâinile 
soldatului. 

Lebon îngălbeni, în ochi i se aprinse o lucire sângeroasă. 
Rumoarea în sală se potoli, încât glasul lui, deşi răguşit de 
mânie, răsună ca vâjâitul unui paloş care cade: 

— În numele Republicii, una şi indivizibilă... 

Gaston fu judecat imediat. Lebon citi, pentru luminarea 
juriului, un pasagiu dintr-o scrisoare primită de curând în 
care însuşi Robespierre îi atrăgea atenţia asupra doctorului 
Gaston Duhem, ateist primejdios. Acuzatorul improviza un 
rechizitoriu încărcat de indignare. Doi juraţi se abţinură, 
declarând patetic că acuzatul le-a redat odinioară 


sănătatea, îngrijindu-i frăţeşte. Fu condamnat la moarte 
considerând că a apărat o fanatică osândită de tribunal, a 
insultat republica în persoana reprezentantului ei inviolabil, 
a tulburat cu insolenţă şedinţa, s-a dovedit a fi propagatorul 
unui ateism feroce care periclitează sănătatea morală a 
patriei. 

Şedinţa fu ridicată. Lebon luă de o parte pe acuzatorul 
Darthe, îi spuse că ţine mult să-şi arate recunoştinţa faţă de 
condamnatul care a salvat, acum şase ani, de la moarte pe 
tatăl său, şi deci să pună, pe lista de ordine a execuțiilor, 
întâia pe Yvonne Collignon şi imediat după ea pe Gaston 
Duhem. Adaogă melancolic: 

— Poate că se iubesc... Barem să treacă împreună în 
lumea cealaltă... 

Careta cu două roţi aştepta de mult la poarta catedralei. 
Calul alb, cu spinarea ascuţită, se apără alene de muştele 
ce bâzâiau în jurul lui. 

Apoi toţi cei şaptesprezece condamnaţi fură scoşi pe 
scările bisericii. Lumea se îmbulzea să-i vadă de-aproape. 
Unii le aruncau sudălmi sau ocări de care alţii făceau haz. 
Ucenicii călăului se tocmeau: 

— N-au să încapă toţi în caretă! 

— Careta asta poate duce şi treizeci de persoane... Am dus 
odată douăzeci şi opt şi mai era loc. 

Se pierdu timp până se urcară toţi. Careta era înaltă. 
Bărbaţii ajutau pe femei. Gaston luă în braţe pe Yvonne ca 
s-o poată sui, iar în caretă ramaseră alături. 

Porniră. Multa lume se duse după cortegiu. Un ucenic 
bătea calul cu codiriştea biciului. Roatele uruiau. Careta se 
hurduca încât condamnaţii trebuiau să se sprijine unii pe 
alţii. Yvonne se lipi lângă Gaston. Se priveau ca şi când s-ar 
fi regăsit după o despărţire; îşi citeau în ochi taine vechi pe 
care le simțeau din licăriri ascunse. Inimile lor vorbeau şi se 
înțelegeau mai desăvârşit decât prin cuvinte. Gaston îi 
cuprinse mijlocul şi ea îi mulţumi cu un surâs în care flutura 
un regret. 


Careta şerpuia din stradă în stradă, agale ca un dric. Când 
dădură în piaţa ghilotinei, un carmelit începu să cânte 
psalmul morţilor, cu glas cald de credinţă. Ceilalţi îl 
întovărăşiră cu o însufleţire pioasă. Cântecul răsuna în 
văzduhul însorit, tremura şi unduia ca o chemare fierbinte. 
Soldaţii se uitau pieziş la condamnaţii cu ochii spre cer, 
parca le-ar fi fost frică de o pedeapsă. Calul, speriat, iuți 
mersul. 

Yvonne zări ghilotina şi se cutremură. Închise ochii. 
Gaston îi simţea bătăile inimii. Şopti cu buzele uscate: 

— Yvonne... 

Muzica militară, lângă intrarea teatrului, porni să cânte 
Carmagnole. Mulțimea se însufleţi şi îngroşă urletele. 
Văzduhul clocotea de vâltorirea glasurilor omeneşti cu 
sunetele tobelor şi instrumentelor de alamă. Cântecul 
condamnaților se îneca întocmai ca un strigăt de ajutor în 
pustiu. Careta străbătu prin cordonul dublu de soldaţi şi se 
opri. 

— Jos! Jos! Răcni un ucenic către condamnaţii care cântau 
mereu, parcă nici n-ar fi băgat de seamă că au sosit. 

Gaston sări din caretă ca să ajute pe Yvonne să coboare. 
Apoi acelaşi ucenic strigă, arătându-le scara, să se urce toţi 
pe platformă. Muzica însă cânta şi poporul urla încât nu se 
auzea nimic. Sus, condamnaţii se îngrămădiră în colţul cel 
mai depărtat de ghilotină care părea pervazul unei uşi spre 
un lăcaş tainic. Gaston de-abia acuma o văzu şi îi fulgera 
prin gând: „Adineaori lipsea satârul şi sfoara...” 

Yvonne era lângă el şi-i strângea mâna atât de tare că i se 
înfigeau unghiile în carne. Substitutul Daillet, uscat, înalt, 
urcă în fugă treptele platformei cu o foaie de hârtie în 
mână, se duse drept la călăul care, în cămaşă, cu gulerul 
deschis şi mânecile suflecate, cu boneta roşie în cap, 
potrivea al doilea coş de nuiele pentru adunarea capetelor 
tăiate. Substitutul îi dădu hârtia, spunându-i ceva. Atunci 
Gaston, văzându-i, îşi aduse aminte că a plecat de acasă 
fără să vestească pe nimeni. Se întrebă ce va face familia 


când va afla vestea morţii? Poate c-au şi aflat şi acuma 
aleargă să-l scape, ori sunt undeva în mulţime, pe-aici, 
ascunzându-şi durerea şi neîndrăznind măcar să se 
apropie? Simţi mâna fierbinte a Yvonnei şi imediat se gândi 
că tot ce-a fost nu mai are nici o importanţă şi că viaţa lui a 
început numai în clipa când a cunoscut pe Yvonne. 

Călăul mai aruncă o privire asupra ghilotinei, apoi se 
apropie de grupul condamnaților şi strigă: 

— Yvonne Collignon! 

Ea se desprinse dintre ceilalţi parcă nici n-ar fi ştiut 
despre ce e vorba. Din ochii călăului înţelese, scoase un 
țipăt de spaimă şi se aruncă în braţele lui Gaston, 
murmurând: 

— Nu vreau să mor... nu vreau... 

Dimprejur auzi acelaşi cuvânt, rostit de buze tremurate: 

— Curaj... curaj... 

Gaston o îmbrăţişa desperat. Călăul făcu semn din ochi 
ucenicilor care se repeziră să-i despartă. I-o smulseră din 
braţe, îi legară mâinile, îi răsfrânseră gulerul, o târâră pe 
scândura ghilotinei. Condamnaţii reîncepură cântecul 
morţilor. Muzica militară acoperea toate zgomotele. Călăul 
smuci de sfoară, satârul luci ascuţit căzând. Gaston, cu ochii 
ieşiţi din orbite, auzi răbufnitura cuţitului şi simţi o lovitură 
cumplită în inimă. Nu mai avea nici o putere. Ridică fruntea. 
În balconul teatrului, răzimat în coate, văzu pe Lebon. Îi 
întâlni ochii şi se cutremură. Era întocmai privirea din 
noaptea ploioasă şi rece. Întoarse ochii cu spaimă. Un 
ucenic scotea capul Yvonnei din coşul mic de la căpătâiul 
scândurii şi-l zvârli în coşul cel mare de-alături. Alţi doi 
luară corpul de mâini şi de picioare şi-l trântiră la marginea 
platformei, să nu încurce locul, în vreme ce călăul însuşi 
ridica satârul însângerat. 

Acuma Gaston îşi simţea inima atât de goală parcă i s-ar fi 
scurs toată viaţa şi ar fi rămas un cadavru fără rost în lume. 
Dorea să moară mai repede, să sfârşească, să ajungă din 


urmă pe Yvonne. leşi din grup, făcu câţiva paşi spre călăul 
care tocmai se apropia. 

— Tu eşti Gaston Duhem? Auzi dânsul foarte clar. 

Nu răspunse, dar îşi descheie haina maşinal, o lepădă. 
Ucenicii îi întoarseră braţele la spate. O durere îi strânse 
încheieturile mâinilor. Se pomeni pe scândură. Pe gâtul gol 

simţi o umezeală caldă. Îşi zise că trebuie să fie sângele 
Yvonnei. Ochii vedeau numai un coş împletit din nuiele Era 
stropit cu pete roşii, iar pe fund sângele închegat se 
înnegrea. Se gândea că acuma trebuie să cadă cuțitul. 
Aşteptarea îl supară. I se părea că aude un zgomot ciudat 
şi-i trecu prin minte: 

— Poate că totuşi n-am să mor... 

Gândul îl duru. Dacă a murit Yvonne, el nu mai are ce să... 
Simţi un început de lovitură tăioasă pe gât. Apoi 
simţământul se curmă înainte de a se lamuri vreo durere... 

Sufletul se lumină ca smuls dintr-un întunerec înăbuşitor. 
Conştiinţa uşurată de cătuşele spaţiului şi ale timpului îşi 
întindea stăpânirea peste planurile despărţitoare de lumi. 
Singurătatea se împletea cu razele speranţelor într-o pânză 
de aşteptare... 

Capitolul VII ILEANA. 

Pânza aşteptării era străvezie. Palpitaţiile lumilor se 
răsfrângeau într-însa, se încrucişau în esenţa sufletului ca 
într-un centru mobil al infinitului. Şi sufletul avea 
strălucirile conştiinţei atotcuprinzătoare în preajma marii 
mântuiri. 

Apoi pânza începu să se destrame şi sufletul îşi recunoscu 
iar singurătatea în coborârea bruscă pe linia transformării 
supreme. Conştiinţa îşi pierdea mereu luminile 
amestecându-se în şuvoiul timpului, rostogolindu-se în 
îmbrăţişarea spaţiului. 

Întunerecul primi scânteia spirituală a sufletului ca o 
sămânță de eternitate... 

Petre Novac aduse trei profesori, şapte doctori şi mai 
multe moaşe iscusite. Plângea cu hohote văzând zvârcolirile 


femeii. Toate fură în zadar. Femeia se prăpădi. Cu mari 
greutăţi medicii izbutiră să salveze cel puţin copilaşul. 

Durerea bărbatului nu cunoştea margini. Săptămâni de 
zile fu urmărit de gânduri de sinucidere. Pierderea acestei 
femei parcă i-ar fi înjumătăţit sufletul. Se mira lumea şi nu 
înţelegea. Cu doisprezece ani în urmă îi murise întâia 
nevastă şi oamenii îşi aduseră aminte că Petre Novac nu s-a 
prăpădit cu firea, deşi se ştia că trăiseră împreuna foarte 
bine. Cu a doua nevasta a avut două fetiţe şi totuşi a 
alungat-o acum un an, din senin, încât mulţi spuneau că 
trebuie să se fi cam smintit, mai ales când se află că se 
însoară a treia oară cu o servitoare. Indignată, fosta 
nevastă ameninţă pe unde putea că îl va pune subt 
interdicţie ca să nu irosească moştenirea copilelor. 
Prudentă, rămase la ameninţări. 

Pe urmă toată dragostea lui Petre Novac se concentră 
asupra copilului. În Toma i se părea că supravieţuieşte 
femeia iubită. 

Copilul era plăpând. Îl îngrijea ca ochii din cap. Doici, 
guvernante, doctor, profesori roiau în jurul micuţului. Petre 
Novac spunea mereu tuturor că, dacă ar pierde şi pe 'loma, 
nimeni şi nimic nu l-ar mai putea opri să-şi facă seama. 

Trecea drept mare bogătaş. Era aievea. În cartierul 
Făgădău, o stradă întreagă era proprietatea lui. Moştenise 
de la părinţi numai cârciuma din colţ. A apucat vremuri 
bune şi a avut noroc. Ştia puţină carte, dar toate i-au ieşit 
din plin. A mărit cârciuma, a adăogat o băcănie, a cumpărat 
casa vecină, a dat bani cu camătă grasă. Acuma mai ţinea 
un restaurant pe Bulevardul Carol, un hotel în apropierea 
Gării de Nord, o fabrică de apă gazoasă în Şoseaua Viilor şi 
un magazin de galanterii pe Calea Victoriei. Locuia într-un 
palat, cumpărat de ocazie, pe strada Transilvaniei, unde 
ridicase, alături, o clădire specială pentru administraţia 
centrală a „Întreprinderilor Petre Novac”. Era om voinic, 
înalt, rumen la faţă şi cu nişte ochi culoarea oţelului în care 
sclipea o cuceritoare deşteptăciune firească. 


Pentru copil ar fi fost în stare să dea foc Bucureştilor. Când 
Toma, ajuns de vreo cinci ani, se rătăcea prin birourile 
întreprinderilor, era sărbătoare, căci Petre Novac uita toate 
afacerile de dragul lui. 

În fiecare seară, înainte de rugăciune, îi vorbea despre 
maică-sa. Şi, vorbind, se înduioşa şi mai totdeauna plângea 
bolborosind pierdut: 

— A fost sfântă! A fost singura bucurie a vieţii mele! 

Când se făcu mai mărişor, îi povesti cu de-amănuntul tot. 
Îi era frică să nu afle copilul de la străini şi să se ruşineze de 
maică-sa. A văzut-o întâia oară în curtea unei case, pe 
strada Toamnei. Trecea întâmplător. Ea spăla rufe, 
suflecată, aproape de poartă. Se oprise o clipă să-şi 
odihnească spinarea. Şi-a aruncat privirea spre stradă şi a 
întâlnit ochii lui. A fost o încrucişare fulgerătoare. Ela mai 
mers câţiva paşi, apoi s-a întors parcă l-ar fi tras cineva 
înapoi, şi s-a apropiat de ea: - „Cum te cheamă, fetiţo?” - 
„Florica!” - „De câţi ani eşti?” „De optsprezece”. - „De unde 
eşti? - „Din Valea Mare, de lângă Piteşti,. - „Eşti la stăpân 
aici?” 

— La stăpân..., - „Vrei să slujeşti la mine? - „Vreau 
bucuroasă!”... Întrebând, citea în ochii ei o poruncă tainica 
a soartei. A plecat de-abia smulgându-se de lângă ea. Până 
acasă a trebuit să facă sforţări să nu se întoarcă iar, cel 
puţin s-o mai vază. Era atunci de patruzeci şi opt de ani, 
însurat cu a doua nevastă, avea doi copii. Se zbuciumă toată 
noaptea. Servitoarea nu-i ieşea din suflet, parcă ar fi fost 
acolo de când lumea. Ceva îi şoptea neîncetat că asta e 
perechea lui adevărată. Se împotrivi încă două zile. În a 
treia se hotărî. Cheltui o avere şi, în şase săptămâni, fu 
divorţat, iar peste alte şapte zile Florica fu doamna Novac. 
Inima nu l-a înşelat. Florica a fost un înger coborât pe 
pământ. Zece luni, cât le-a hărăzit Dumnezeu să fie 
împreună, au cunoscut fericirea întreagă. Au fost un singur 
suflet în doi oameni. Precauţia bătrânului nu fuse de prisos. 
Fetele lui din a doua căsătorie, bune de măritat acuma, 


veneau câte o dată pe săptămână să-l întrebe de sănătate, 
să-i vorbească de proiectele lor şi să mângâie pe frăţiorul 
Toma care împlinea zece ani. Copilul simţea că ele nu-l 
iubesc şi le necăjea cât putea. De faţă cu bătrânul se 
stăpâneau, zâmbeau şi făceau haz de Toma. Într-o zi însă, 
fiind singure cu el, iar el obrăznicindu-se mai râu, cea mai 
mică izbucni cu ură: 

— Astâmpără-te, neghiobule! Adăogând dispreţuitor către 
cealaltă. Se vede că e pui de slujnică! 

Toma auzi, se repezi, îi sfâşie rochia, îi zgârie braţele. 
Lacrimi, ţipete. Trebui să vie bătrânul s-o scape de furia 
copilului. 

În curând se măritară amândouă. Petre Novac le înzestra 
boiereşte şi oftă uşurat. De-acuma îi rămânea numai Iloma, 
grija lui cea mai dragă. 

Îi luă profesorii cei mai buni. Îi împlinea toate dorinţele. 
Căuta să i le ghicească pe cele neexprimate. Nu mai râvnea 
decât să-l vadă bărbat. Atunci, îşi zicea, se va putea duce 
liniştit în lumea cealaltă, să se unească pentru totdeauna cu 
Florica. 

Nu-i fu îngăduit să i se împlinească dorinţa. Căzu la pat, 
într-o zi, din senin. El era de şasezeci şi trei de ani, Toma de 
cincisprezece, îi zise îndată: 

— Acum am să mor, loma! N-am fost bolnav niciodată, se 
vede că mi-a sosit ceasul. Tu să n-ai grije şi să nu mă plângi! 
Am trăit destul şi am cunoscut fericirea pământească. Eşti 
mare şi poţi înfrunta viaţa! 


Înainte de a chema doctori, trimise după Costică 
Brebenaru, om cu stare, foarte de treabă şi cel mai bun 
prieten al lui, deşi mai tânăr cu aproape douăzeci de ani. 
Avea şi un băiat de vârsta lui Toma. Se încuiară o întreagă 
după amiaza, împreună, se sfătuiră. Pe seara avocatul lui 
Novac sosi cu un magistrat. Bătrânul îşi făcuse testamentul, 
lăsând toată averea pe seama lui Toma şi dăruindu-i, până 
la majorat, ca tutore, pe Brebenaru. 

Pe urmă veniră medicii, îl asigurară că nu-i nimic serios, îi 
prescriseră diferite prafuri şi zămuri. Petre Novac surâdea 
necrezător. 

Zăcu şapte zile. Începu agonia. Medicii se mirau: Un caz 
excepţional,! Muribundul ceru să vie Toma lângă pat, să-l 
vadă până va închide pe veci ochii. Copilul îi sărută mâna şi 
rămase în picioare, privind ultimele clipe ale tatălui său. Îl 
podidiră lacrimile. Brebenaru îi şopti să se stapi-nească, 
altfel îi îngreuiază moartea. Petre Novac respira din ce în ce 
mai rar şi mai horcăit, ridicând şi scoborând pleoapele 
peste bulbii în care lumina se răcea mereu. Apoi gura i se 
strâmbă puţin şi trupul încremeni. „A murit! Dumnezeu să-l 
ierte!” murmură Brebenaru apropiindu-se şi închizându-i 
ochii. După o clipă însă muribundul mai oftă o dată prelung, 
deschizând larg pleoapele ca şi când ar fi vrut să soarbă 
toată lumina lumii. În ochii lui se aprinse un briliant care 
străluci îngrozitor o secundă. Strălucirea aceasta i se păru 
lui 'Toma o chemare din altă lume. Izbucni într-un hohot de 
plâns, căzu în genunchi şi-şi lipi buzele de mâna rece a 
mortului. 

Brebenaru îi descoperi o vagă mătuşă bătrână, ca să nu 
rămâie Toma singur în casa părintească. Mai târziu, 
părându-i-se că totuşi e cam melancolic, îi dădu de tovarăş 
pe fiul său Mihai, cu care era bun prieten mai de mult. 
„Întreprinderile Novac” prosperau neîntrerupt subt 
conducerea lui Brebenaru, ambițios să binemerite marea 
încredere a răposatului şi recunoştinţa copilului. 


Când aflară cuprinsul testamentului, cele două surori 
vitrege ale lui loma se revoltară. Găsiră degrabă avocaţi 
care să le aţâţe mânia. Cerură dărâmarea actului, 
propunând să dovedească tribunalului că tatăl lor a fost 
nebun şi când s-a însurat a treia oară cu slujnica, dar mai 
ales când şi-a formulat ultimele dorinţi. Procesul ţinu patru 
ani, făcu senzaţie în lumea judecătorească şi testamentul 
ramase neatins. 

Toma Novac era acuma student. Urma filosofia, deşi 
Brebenaru îl povăţuise să înveţe dreptul ca şi fiul său, în 
interesul întreprinderilor pe care va avea sa le administreze 
în curând. Era o fire potolită. Simţea o adevărată repulsie 
faţă de zbuciumările pătimaşe ale oamenilor de drept şi de 
afaceri. O singura dată a intrat în Palatul de Justiţie şi 
atmosfera de-acolo l-a îngrozit. lubea cărţile. Citea mult şi 
cu plăcere. Avea o bibliotecă bogată şi aleasă pe care o 
sporea neîncetat; îl urmăreau întrebări răscolitoare. Şi 
întrebările se înmulţeau de îndată ce i se părea ca a găsit 
un răspuns. Încerca uneori să-şi deschidă sufletul cu Mihai 
Brebenaru. Trebui să renunţe. Mihai era plin de siguranţă 
în toate direcţiile. Necunoscutul, care trăia ca un mister în 
inima lui Toma, pentru Mihai nici nu exista. O formulă sau 
chiar un simplu cuvânt îl mulţumeau deplin, în vreme ce 
Toma arata în dosul lor certitudini şi descoperea acelaşi gol 
ameninţător ca o prăpastie. De altfel Mihai, gălăgios, 
întreprinzător, dispreţuia în sinea lui sentimentalismul 
intelectual, cum îi zicea dânsul, care încurcă zadarnic pe 
om şi-l abate din calea vieţii adevărate. 

Majoratul nu-i schimbă întru nimic traiul. Fiindcă nu se 
simţea în stare să se ocupe de afaceri, se înţelese cu 
bătrânul Brebenaru să continue a conduce „Întreprinderile 
Novac”, ca el să se poată dedica studiilor. Îl chinuiau atâtea 
îndoieli, că deseori îl cuprindea deznădejdea. Profesorul îl 
liniştea, repetându-i într-una patetic: 

— Îndoiala e zeiţa filosofiei! 


Profesorul era om între două vârste, încântat de propria-i 
ştiinţa, mândru de catedra lui universitară. Se plimba prin 
toate sistemele filosofiei ca într-un apartament străin cu 
multe odăi, în care nu putea zăbovi prea mult. Filosofia i se 
părea o meserie minunata. Îndemna pe Toma să stăruie, îl 
asigură că are „cap filosofic,” şi-i făgăduia, pentru viitor, că 
ar vrea să-l aibă de urmaş la catedră. Acelaşi lucru îl 
spunea însă mai tuturor elevilor săi, socotind că astfel 
stârneşte mai mare emulaţie între dânşii. 

Avea doruri vagi de călătorii lungi, parcă i-ar fi fost dat să 
găsească negreşit ceva în lume. Se gândea să înconjoare 
pământul şi să se oprească mai mult în India, unde spera să 
afle cheia înţelepciunii. Luni de zile l-a pasionat gândul 
acesta încât a început să înveţe limba sanscrită ca să poată 
citi în original Mahabharata. Voia să vadă imensa câmpie de 
ruine de la Delhi, să descopere urmele cetăţii străvechi 
Hastinapur şi pe ale legendarei Indraprastha. 

Îşi luă licenţa şi apoi vru să trăiască tihnit, ca toată lumea. 
Nu mai citi nimic. Se interesa de mersul întreprinderilor. Se 
plictisi repede, începu o viaţă de petreceri, cu prieteni şi 
femei. lubirile lui nu ţineau mai mult de câteva zile. Toate 
femeile îl decepţionau. Dorea o anume femeie şi, fiindcă nu- 
i ieşea în cale, i se părea că nu merită s-o caute. Chefurile îl 
scârbiră. După trei ani de asemenea viaţă, se simţi sătul de 
lume şi se întoarse, ca un fiu rătăcit, în mijlocul cărţilor 
părăsite, unde se putea regăsi pe sine însuşi. 

Gândul morţii îi apărea din când în când ca o întrebare 
care cerea dezlegare. Moartea nu poate fi sfârşitul 
sfârşitului. Ar fi o absurditate. Atunci pentru ce ne-am 
născut! Întâmplarea oarbă nu explică un necunoscut. Cel 
mult complică. Dincolo de moarte trebuie să fie ceva, 
precum şi înainte de naştere trebuie să fi fost ceva. Sufletul 
nu poate începe şi nici sfârşi într-o întâmplătoare viaţă 
părintească. Concluzia îi plăcea dar, chibzuind mai bine, o 
înlătură că prea puţin ştiinţifică. 


LLA 


„Cine se naşte, trebuie să moară!” îşi zise într-o zi, 
bucuros parcă ar fi descoperit o taină mare. 

De-aci înainte, de câte ori îl cuprindea neliniştea, îşi repeta 
fraza cu o mulţumire care izbutea să înăbuşe sau să alunge 
îndoielile, măcar pentru un răstimp. 

În sfârşit, se hotărt să plece în străinătate, să-şi continue 
studiile, să dobândească adevărata ştiinţă mântuitoare. 

Şapte ani petrecu în Germania. Deveni doctor în filosofie, 
tot atât de stăpân pe sistemele altora, ca şi profesorul său 
de la Bucureşti. Îndoielile însă îi rămaseră înmulţite. Din ele 
alcătui Filosofia necunoscutului. Cartea fu primită cu 
interes, nu pentru soluţia sceptică în care culmina, ci din 
pricina preciziei în fixarea semnelor de întrebare ce 
mărginesc raţiunea omenească. 

Pe urmă se duse la Paris. Se simţi mai acasă. Dintru 
început avu impresia limpede că a mai umblat cândva pe 
aici. De altfel aceeaşi impresie îi mai strânsese inima, cu 
câţiva ani în urmă, când se oprise în Mainz o săptămână. 

După patru ani trecu în Anglia. I se uri şi, peste opt luni, se 
gândi să se întoarcă în ţară. În clipa când era mai hotărât, 
îşi schimbă planul. Are să meargă în America, să cunoască 
şi civilizaţia lumii noi, iar de acolo va porni mai departe, în 
jurul pământului, să-şi împlinească dorinţa care-i înflorise 
odinioară în suflet. 

În New York stătu două luni şi se satură. 

Îşi făcu itinerariul pentru călătoria de mai departe. Avea 
să dureze cel puţin doi ani, cu popasuri mai lungi în India, 
în Mezopotamia, în Egipt, în Italia. Izbucni războiul 
european şi-i răsturnă gândurile. În loc să meargă spre 
apus, se întoarse spre răsărit, acasă. 

Găsi pe Mihai Brebenaru aşezat, cu trei copii, cu clientelă 
mare, fruntaş al baroului. Bătrânul Brebenaru împreună cu 
noră-sa îl luară de a doua zi să-l însoare. 

— Eşti de treizeci şi cinci de ani, băiete! Stărui bătrânul. 
Trebuie să-ţi faci cuib! Pe urmă îmbătrâneşti şi nu mai 
găseşti fata! Unde mai pui că am bătut şaptezeci şi doi, 


mâine-poimâine închid ochii, şi nu vreau să mă întâlnesc pe 
lumea cealaltă cu tatăl tău, fie iertat, până nu-i voi putea 
spune că are şi el un nepoţel! 

Toma se codi că întâi vrea să aibă o meserie serioasă. 

— Ce meserie?! Se înverşună Brebenaru. Se poate mai 
bună meserie ca „Întreprinderile Novac”? Dar în sfârşit, 
dacă vrei şi meserie neapărat, să te facem mare profesor, 
că doar ai destule diplome şi învăţătură! 

Brebenaru alergă, se zbătu, îşi mobiliză toate cunoştinţele 
şi prieteniile, în cele din urmă Filosofia necunoscutului 
dobândi catedra universitară. 

Noul profesor însă nu mai apucă să-şi inaugureze cursul, 
cu atât mai puţin Brebenaru să-l vază însurat. Veni războiul. 
Toma Novac era ofiţer de rezervă. Brebenaru încercă să-l 
ferească de front, cum făcuse pentru Mihai al său. loma se 
împotrivi categoric. Ţinea să-şi îndeplinească datoria 
întreagă. 

Toma Novac se întoarse din război cu o urmă de rană şi 
mai multe decoraţii. N-a mai găsit însă pe bătrânul 
Brebenaru; închisese ochii pentru totdeauna în a treia lună 
a războiului, cu singurul regret de a nu fi apucat căsătoria 
lui Toma pe care îl iubise ca pe copilul său. Mihai, rămas în 
teritoriul ocupat, a îngrijit cât s-a putut averea prietenului. 

Războiul reînviase în sufletul lui Toma încrederea 
copilăriei. Dumnezeu şi îngerii, care îi înfrumuseţau 
odinioară visurile şi pe care îi spulberase cântarul ştiinţei, 
îşi reluară locul de veghe şi de mângâiere din prima clipă 
când primejdia morţii i s-a arătat întreagă. Îşi făcea cruce şi 
implora ajutorul lui Dumnezeu înaintea fiecărei bătălii, cu 
atâta credinţă că i se stingea în inimă teama şi, în loc, se 
aprindea însufleţirea. 

După ce trecu primejdia, scepticismul, ca o haină de 
purtare, îi reveni, îi era chiar ruşine că el, cogeamite 
filosoful, tot în Dumnezeu a căutat mângâiere, fără măcar 
să se gândească la luminile ştiinţei. Se consola că aceasta s- 


a mai întâmplat şi altora, şi o explica prin legile psihologiei 
mulțimilor. 

Nevasta lui Brebenaru socotea drept obligaţie pioasă faţă 
de memoria socrului ei să continue insistenţele pentru 
însurătoarea lui loma: 

— Trebuie! Trebuie! Trebuie! 

În cele din urmă îşi zise şi el că trebuie. Era acum de 
patruzeci de ani. Părea mai tânăr. Părul negru şi lins n-avea 
nici urme de fire cărunte. În ochii mari, negri, obosiţi, 
răsăreau deseori scântei ca dintr-un foc ce mocneşte de 
mult. Purta o mustață subţire, tunsă englezeşte, înalt, zvelt, 
avea totuşi o uşoară timiditate care-i şedea bine. Doamna 
Brebenaru spera să mai aibă un copil şi dorea să i-l boteze 
Toma, dar numai dacă va fi însurat până atunci. Se oferi să-i 
găsească o mireasa după pofta inimii. Îl introduse în toate 
familiile cu fete de măritat. 'loma şovâia mereu, deşi era 
convins că trebuie. Când doamna Brebenaru îşi epuiza 
cunoştinţele, Toma mărturisi că ar prefera o ardeleancă. 
Bănuind un subterfugiu, doamna luă energic apărarea 
bucureştencelor printre care se găseau destule fete, şi 
modeste, şi cinstite, şi încântătoare, şi bune gospodine. 
Pretendentul nu se lasă convins. Atunci, din ordinul soţiei 
ambiţioase, trebui să intre în joc Brebenaru. Prin prieteni, 
prin clienţi, descopereau fetele bune în diferitele colţuri 
ardelene. Cutreierară multe oraşe, de la Sighetul 
Marmaţiei până la Timişoara şi de la Oradea Mare la 
Braşov, în zadar. 

— Mai bine spune drept că nu vrei sa te însori, decât să-l 
porţi degeaba pe drumuri pe bietul Mihai! Zicea doamna 
Brebenaru după fiecare întoarcere. 

— Ba vreau, dar nu mă pot lega pe viaţă cu cine nu-mi 
place! Răspundea Toma invariabil, cu un zâmbet în care 
zeloasa doamnă nu ştia dacă e ironie sau tristeţe. 

În sfârşit doamna Brebenaru nu mai putu aştepta. Copilul 
veni. Toma se oferi să-l boteze. Doamna refuză ca să-i arate 
cum înţelege o femeie să-şi respecte cuvântul. Spre a 


împăca pe mama supărată, loma Novac dărui copilului, de 
botez, un loc de casă pe Bulevardul Carol. Mama se 
înduioşa şi plânse gândindu-se că locul face aproape o 
jumătate de milion, cu toate că la averea lui nu înseamnă 
mare ştirbire. Primi cadoul şi, vrând să-i dovedească deplin 
că i-a trecut mâhnirea, îl tocmi să fie naşul întâiului copil pe 
care trebuie să i-l mai dea Dumnezeu. 

Făcură botez cu alai. loma iar supără pe mama fericită, 
venind cu mare întârziere. Şi doar îi pregătise o surpriză: 
copilul avea să se numească loma. 

— Aşa eşti d-ta, îţi face plăcere să mă necăjeşti, îi impută 
doamna Brebenaru de mai multe ori în cursul serbării. 

Toma se scuză că a avut curs la universitate, dar nu se mai 
prăpădi de grija ei. Îl preocupa o cunoştinţă nouă ce o 
legase aici, Tudor Aleman. Descoperise în ochii lui 
strălucitori de iluminat şi chiar în vorbă, cu toate că spunea 
naivităţi, ceva neobişnuit. 

După ce se despărţi de bătrânul ciudat, loma crezu că i-a 
dat o importanţă exagerată, îi păru rău că s-a grăbit a-i 
primi invitaţia. Ce poate să-i spună deosebit un om care 
întoarce ochii pe dos, sporovăind misterios despre 
Dumnezeu ca un călugăr dornic de minuni? Poate să se facă 
şi de râsul colegilor dacă s-ar afla că s-a lăsat ademenit de 
cine ştie ce sectator nenorocit şi fanatic. Mai are patru zile 
răgaz să se gândească, dar chiar mâine îi va scrie două 
rânduri politicoase, anunţându-l că nu poate merge la 
întâlnirea făgăduită. A doua zi îi fu lene: 

— Nu-i scriu, dar nu mă duc. 

Pe urmă îşi zise că, neducându-se, înseamnă a-şi mărturiei 
frica sau cel puţin inferioritatea faţă de un om care se lauda 
cu înţelegerea adevărată a tainelor lumii. Omul poate să fie 
un simplu sectator, precum ar putea fi şi un înţelept căruia 
experienţele vieţii i-au revelat orizonturi noi. Un convins 
face cât doi îndoielnici. Gânditorul n-are de ce să se sperie 
de o idee, oricât ar fi de curioasă. 

Şovăi până în clipa din urmă, dar se duse. 


Aleman îi dezvălui o construcţie în care el găsea explicate 
fără rost tainele necunoscutului. Toma îl ascultă cu toată 
atenţia şi nu se dumeri. Ajuns iar în stradă, i se părea că a 
visat, că Tudor Aleman e doar o născocire a lui, deşi numai 
adineaori se despărţise de el. 

Senzaţia îl enerva. Toate câte i le înşirase Aleman, parc-ar 
fi dormit de mult în adâncimile sufletului lui, îi răscoliseră 
gânduri proprii. 

Merse de-a dreptul la Brebenaru. Trebuie să afle precis 
cine-i în definitiv acest Tudor Aleman? Avocatul surâse: 

— Aleman te interesează? Te-am văzut la botez cum 
vorbeai cu el şi chiar îi spusei nevestei mele. Credeam că-l 
cunoşti mai de mult. Întâi şi întâi e un om foarte cumsecade, 
dintr-o familie bună, cu relaţii multe. E bine primit 
pretutindeni. A fost prieten cu tata şi venea uneori, rar de 
tot, pe la noi. Sunt sigur că şi pe tatăl tău l-a cunoscut. Să-l 
întrebi numai! A fost mult timp profesor la liceul Lazăr. Era 
şi pe vremea noastră, dar tu, ca particular, n-ai prea 
cunoscut pe profesorii noştri. Nu cred totuşi să nu fi auzit 
de Aleman. Poate că ai uitat. Era foarte iubit şi stimat de 
toţi elevii. Se purta blând şi ştia multă carte. Mi se pare ca a 
fost de filosofie sau aşa ceva. Trebuie să aibă peste şasezeci 
de ani, da, da, negreşit... Auzisem odinioară că ar fi avut 
multe şi grele nenorociri de îndurat. A fost însurat de vreo 
trei ori şi, dacă nu mă înşel, n-a avut parte de fericire în 
căsnicie, căci niciuna din nevestele lui n-a murit de moarte 
naturală. Lumea vorbeşte multe. Sunt chestii delicate în 
care un străin n-are să se amestece. În orice caz pe Aleman 
suferinţele parcă l-au oţelit şi i-au sporit încrederea în viaţă 
sau în Dumnezeu, nu mai ştiu bine, că pe mine asemenea 
lucruri încă nu mă interesează. Poate când voi mai 
îmbătrâni. Sunt mulţi oameni foarte serioşi, care îl 
consideră un apostol şi cred fanatic în învăţăturile lui, deşi 
el e zgârcit şi nu-şi destăinuieşte înţelepciunea decât celor 
pe care îi găseşte capabili şi dornici să-l înţeleagă. Se vede 
că pe tine te apreciază deosebit, dacă te-a poftit şi acasă la 


dânsul. Dar ce să mă mir! Sentimentalismul intelectual a 
fost şi slăbiciunea ta încă din copilărie! 

Toma Novac nu voia să se mai gândească la Aleman şi la 
naivităţile lui grămădite într-un sistem cu aparenţe 
serioase. Se gândea totuşi neîncetat. Descoperea goluri, 
crăpături tot mai multe. 

„E un joc de fantezie şi nimic altceva!” îşi zise la urmă. O 
clădire în vânt, de vreme ce toată construcţia e fără 
posibilităţi de verificări reale. 

Când credea că a terminat, îi apăreau alte obiecţii, numai 
obiecţii. Presupunând admisbilă existenţa unei lumi 
spirituale şi alteia materiale, admițând chiar interpenetraţia 
bizară, de care vorbeşte Aleman, şi geneza sufletului 
omenesc ca o simplă transformare a unui principiu spiritual 
pentru nevoile unei regenerări reclamate de esenţa 
eternității, rămâne totuşi întrebarea: de ce şapte vieţi 
pământeşti, tocmai şapte? De ce nu mai puţine ori mai 
multe? Declarând pe şapte număr sfânt sau misterios, nu se 
rezolvă nimic. 

Apoi într-o zi, înarmat cu argumente zdrobitoare, bătu iar 
la uşa lui Aleman pe neaşteptate. Bătrânul, parc-ar fi ştiut 
pentru ce vine, îi zise îndată: 

— Îndoiala e bună, dar cu măsură! Căci, să nu uităm, 
îndoiala e totdeauna începutul negaţiei şi negația înseamnă 
distrugere! Numai credinţa întăreşte sufletul şi-l deschide 
pentru adevărurile eterne! 

— Atunci fericiţi cei săraci cu duhul, căci ei sunt mai plini 
de credinţă şi de prostie, făcu Toma fără a-şi ascunde o 
decepţie dispreţuitoare. 

Aleman se înflăcără numaidecât: 

— Da, domnule profesor! Da! Fericiţi! D-ta îţi închipui că 
cel ce ştie mai mult, înţelege neapărat mai mult? Sau că 
ştiinţa merge mână de mână cu fericirea? A, cum te înşeli! 
Dar ce are a face progresul ştiinţelor cu sufletul omului? 
Toate invențiile şi descoperirile din lume au fost oare în 
stare să netezească pentru vreun om calea fericirii 


adevărate, să-i dăruiască o merinde pentru clipa când trece 
poarta necunoscutului? Şi crezi că ar fi mai multă fericire în 
omenire dacă toţi oamenii, printr-o minune, ar deveni 
filosofi ca d-ta sau savanţi ca, să zicem, colegii d-tale de la 
universitate? Toma Novac zâmbi îngăduitor. 

— Adică înapoi, la caverne! 

— De ce atâta ironie? Urmă Aleman, mai potolit. A nu te 
bizui pe infailibilitatea ştiinţei, poate că nu e tocmai o crimă, 
când ştiinţa însăşi îşi recunoaşte neputinţa de a pătrunde 
acolo unde sufletul ar avea nevoie de sprijinul ei. 

Rechizitoriul bătrânului nu-l interesa. Erau lucruri 
rezolvate de mult pentru dânsul. Îl asculta totuşi, nevroind 
să-l umilească prin afişarea unei superiorităţi nerăbdătoare. 
De altfel Aleman vorbea cu atâta foc că-i plăcea să-l asculte. 
Numai când încerca să treacă la altă ordine de idei, Toma îl 
opri: 

— D-ta eşti mulţumit cu soluţia pe care ai găsit-o. Se 
poate. Dar soluţia e nefolositoare câtă vreme nu poate servi 
şi altora aceeaşi mulţumire. Orice religie oferă 
credincioşilor măcar motivele generale care pot lămuri 
puţin mântuirea şi care astfel devin convingătoare. Sau 
soluţia d-tale e atâta de hermetică încât trebuie să rămâie 
inaccesibilă celor mulţi? 

Tudor Aleman stătu câteva clipe pe gânduri, apoi vorbi cu 
o răceală aproape respingătoare: 

— Soluţia mea, cum zici d-ta, mereu cam ironic, s-a născut 
din dureri sufleteşti şi numai sufletului se adresează. 
Savanţii pot s-o numească naivitate, ca d-ta, sau chiar mai 
rău. Cine însă vrea s-o pătrundă, poate găsi într-însa 
mângâiere. Viaţa nu mai e zadarnică. Sufletul e pregătit să 
îndure toate durerile, căci îi rămâne veşnic înainte râvna şi 
speranţa de a întâlni perechea sa spirituală. Moartea însăşi 
devine un accident în viaţa adevărată a sufletului şi nu mai 
poate îngrozi pe omul care are credinţa renaşterii şi, la 
sfârşitul liniei pământeşti, a eternității în lumea cealaltă! 


Toma îşi dădu seama că a atins o rană în inima bătrânului. 
Îi păru rău. Aleman protestă. Schimbară vorba. Toma îi 
povesti îndoielile care au făcut dintr-însul, fiul unui mare 
om de afaceri, un profesor preocupat de combinaţii mintale 
condamnate să rămâie mai mult sau mai puţin sterile. 

— Bietul tata ştiu că s-ar cruci, văzându-mă veşnic cu 
gânduri despre alte lumi, în loc să mă interesez de 
„Întreprinderile Novac”! Adaogă Toma. 

— Te înşeli! Strigă Aleman. Eu am cunoscut puţin pe tatăl 
d-tale, adevărat, dar pot mărturisi ca nu era tocmai aşa de 
insensibil pentru problemele sufletului, cum îţi închipui! 

Ajunseră să vorbească despre moartea lui Petre Novac. 
Aleman ţinea minte că a avut o înmormântare impozantă. 
Toma îi spuse cum s-a îmbolnăvit, cum şi-a presimţit 
sfârşitul. Îi zugrăvi ultimele momente şi mai ales lucirea 
stranie ce i s-a aprins în ochi în clipa când şi-a dat sufletul. 
Tudor Aleman se făcu deodată roşu, sări de pe scaun şi, cu 
o solemnitate neobişnuită, declară: 

— lată o verificare, domnule profesor! 

Toma Novac îl privi nedumerit. Solemnitatea bătrânului îi 
apăru cam ridicolă. 

— Ce verificare? Mormăi dânsul după o pauză. 

— Nu cereai d-ta verificări? Făcu Aleman grav. Ei bine, 
una ai avut-o d-ta însuţi şi n-ai priceput-o: briliantul care 
spui c-a strălucit în ochii părintelui d-tale în clipa morţii! 

Îi dădu explicaţii mai ample. A şaptea viaţă pământeasca e 
sfârşitul carierei materiale a sufletului. În viaţa a şaptea 
deci bărbatul trebuie să întâlnească pe femeia care 
întrupează perechea lui sufletească şi să se unească 
negreşit cu ea. Rodul material al acestei uniri va fi animat 
de asemenea de un suflet care îşi începe a şaptea existenţă 
materială. Moartea ce încheie ultima viaţă pământeasca 
înseamnă însă izbăvirea cea mare a sufletului. De aceea în 
clipa despărțirii de învelişul material, sufletul dobândeşte 
conştiinţa pură atotcuprinzătoare prin care, ridicându-se 
deasupra timpului şi spaţiului, poate contempla simultan 


toate vieţile sale în afară de lumea spirituală. Contemplarea 
fiind preludiul eternității, se manifestă în ochii 
muribundului ca o străfulgerare de lumina incomparabilă. E 
culminaţia vieţii pământeşti în revelaţia fericirii veşnice. 

— "Toate acestea mi le-ai spus data trecută, zise Toma cu 
ton glumeţ, dar nu ştiam că vrei să mi le aplici chiar mie şi 
tatălui meu! 

Necredinţa lui supără pe Aleman. Îi făcu imputări, 
adăogând la urmă: 

— Am acuma un mare regret: că sunt prea bătrân şi voi 
muri înaintea d-tale. Sunt sigur că strălucirea pe care ai 
văzut-o în ochii tatălui d-tale în clipa morţii, se va constata 
şi în ochii d-tale când vei muri! 

— Moartea nu cere certificat de vârstă, aşa că nu se poate 
şti dacă n-ai să-ţi poţi verifica teoria şi asupra mea! Vorbi 
Toma cu acelaşi glas. 

Se pregăti să plece. Era mai înviorat, parcă explicaţia lui 
Aleman, prin extravaganţa ei, i-ar fi alungat gândurile 
serioase. Strângându-i mâna, mai întrebă totuşi: 

— De ce tocmai şapte, domnule Aleman? De ce numărul 
sfânt? 

— Crezi că numărul are o importanţă atât de mare? 
Răspunse bătrânul neclintit. Eu cred că şapte, fiindcă şapte 
e un număr considerat sfânt în toate timpurile, la toate 
popoarele şi în toate ocaziile. D-tale nu-ţi ajunge explicaţia 
asta? Nu te obligă nimeni s-o primeşti. Adoptă orice număr 
vrei! Nu numărul, ci principiul e totul! Numărul nu-l poate 
verifica decât fiecare om în clipa când s-a despărţit definitiv 
de ceilalţi oameni. Principiul însă se poate verifica din 
strălucirea pe care ai văzut-o şi d-ta, care ţi-a tulburat 
sufletul, de vreme ce ai păstrat-o vie, şi pe care acuma, din 
vanitate, vrei s-o ridiculizezi puţin. Aşa, domnule profesor. 
Şi la revedere! 

Plecând Toma Novac recunoscu în sine că are dreptate 
Aleman. Îi era chiar ruşine că a venit cu asemenea obiecţii 
ridicole, când ar fi putut să respingă temelia construcţiei 


fantastice pe care un filosof ca el nici n-ar trebui să-şi 
piardă vremea s-o asculte. Pe urmă îşi zise că ridicol e 
însuşi interesul ce-l arată lui Aleman şi se hotărî să 
sfârşească şi să-şi vază de ocupațiile obişnuite. 

Cu toate acestea continua să combată în gând, mereu, pe 
bătrânul Aleman şi găsi o întrebare care îl îndemnă 
stăruitor să-i facă o nouă vizită: 

— Mai este ceva, domnule Aleman... Încă nu mi-ai spus. Se 
vede că ţi-a scăpat sau că nici d-ta nu eşti lămurit. Ce se 
întâmplă cu sufletul omului între sfârşitul unei vieţi şi 
începutul celei noi, între moartea trecută şi naşterea 
viitoare? Tudor Aleman, parc-ar fi aşteptat de mult 
întrebarea, îi servi o explicaţie foarte amănunţită: planul 
lumii materiale, planul lumii spirituale, planul intermediar... 
Toma îşi pierdu răbdarea: 

— Planuri, mereu planuri! Dar de unde iei certitudinea 
existenţei planurilor d-tale? Un cuvânt explică alt cuvânt... 

— Certitudine nu există, fireşte! Răspunse bătrânul, 
liniştit. Nici chiar în planul lumii materiale în care trăim 
acuma! Ai d-ta barem certitudinea propriei existenţe? 
Simţurile singure le avem ca dovezi ale existenţei. Dar 
arată oare ele realitatea, când însăşi matena din care sunt 
alcătuite are o realitate problematică, de vreme ce esenţa 
ei e energie, adică un cuvânt, adică nimic? Mai reală 
existenţă au ideile răsărite din suflet, deci dintr-o esenţă 
spirituală. Ele nu cer dovezi palpabile, fiindcă nu poţi 
dovedi spintualitatea prin materialitate. Dovada realităţii 
lor o oferă ele însele prin apariţia lor spontană. 

— Tocmai spontană nu s-ar putea zice, întrerupse Toma 
Novac. Ca să apară o idee, se cere mai întâi un creier, deci 
tot o materie. 

— Crezi d-ta că ideile n-ar putea avea o existenţă 
independentă de vreun creier oarecare? Întrebă Aleman 
repede. 

— Dar atunci ce nevoie mai ai de suflet? Atunci între suflet 
şi idee ar fi identitate! 


— Şi n-ar fi oare mai realistă explicaţia complexului 
sufletesc? Se bucură bătrânul. Închipuieşte-ţi şi judecă: 
celula iniţială să fie temniţa unei idei. Cu cât se dezvolta 
trupul material, cu atât ideea creşte, se complică, se 
ramifică, până ce redobândeşte conştiinţa existenţei sale 
proprii independente sau până ce se ridică din nou la ideea 
pură ce a fost înainte de unirea cu materia. Nu se poate? Ţi 
se par mai plauzibile explicaţiile materialiste care, când dau 
de vreo dificultate, o lichidează cu o strângere 
dispreţuitoare din umeri, ca d-ta acuma, sau cu o vorbă 
magică: subconştient, eu, transformări? 

Toma nu se putu stăpâni să nu-i spuie: 

— Bine, dar d-ta nu bagi de seamă că, ironizând fiinţa care 
lucrează cu noţiuni, nu încetezi totuşi a-ţi demonstra 
înţelepciunea tot prin cuvinte, că toată construcţia d-tale nu 
e în realitate decât o cetate de cuvinte? 

Aleman se roşi parcă l-ar fi pălmuit. 'Tăcu. Târziu zise: 

— Dacă d-ta te-ai oprit numai la cuvinte, atunci ţi-am 
vorbit în zadar şi-mi pare rău că ne-am pierdut vremea! 

Se despărţiră într-o atmosferă de răceală. 

Toma Novac însă n-avea păreri de rău. Îşi zicea că nu se 
putea lăsa până la capăt amăgit de nişte fantasmagorii de 
bătrân fără ocupaţie. Ar fi fost şi umilitor pentru un 
profesor de filosofie. Şi nici măcar nu are să-şi impute 
nimic, deoarece i-a arătat o indulgență excesivă, l-a 
ascultat, a încercat să-l convingă fără a-l jigni. Dar fanaticii 
aşa sunt, egoişti! 

Peste câteva zile însă se pomeni cu Tudor Aleman. Venea 
ca un pocăit. Toma se înduioşă şi se gândi că a fost brutal cu 
bătrânul. 

— Să nu mai vorbim despre lucruri care! murmură 
Aleman, ridicând ochii în sus fără a sfârşi gândul. 

Totuşi vorbiră mereu. Se supărau, când unul, când altul, 
reveneau, reîncepeau. Se vedeau din ce în ce mai des. Erau 
prieteni. Aleman îi povesti cum a ajuns să creadă în ceea ce 
dispreţuise totdeauna. De multe ori plângea, socotind că 


viaţa i-a fost zadarnică şi va trebui s-o reia cine ştie unde şi 
când. 

— Asta înseamnă că nici soluţia d-tale nu fericeşte pe om! 
Triumfă 'loma. 

— Nu fericeşte, dar cel puţin consolează! Ripostă bătrânul, 
înviorându-se îndată parcă ar fi încercat să-i smulgă 
pământul de subt picioare. Dacă n-am putut avea parte de 
fericire în viaţa aceasta, am cel puţin siguranţa că fericirea 
mă aşteaptă negreşit într-o viaţă viitoare. A recunoaşte şi a 
plânge zădărnicia unei vieţi întâmplătoare e tocmai 
încrederea în dreptatea providenţei divine! În orice caz 
moartea nu mai are nici o putere asupra mea şi o pot privi 
în faţă fără strângere de inimă! 

Toma Novac îi vorbea despre zbuciumările tinereţii, 
despre călătoriile făcute şi plănuite. Aleman şi aici 
descoperea posibilităţi de verificare: 

— Ai dorit să călătoreşti prin India, Mezopotamia, Egipt, 
Italia... Ei bine, ai dorit fiindcă unele din vieţile d-tale 
trecute le-ai trăit pe acolo! De ce ţi se pare aşa curios? 

— D-ta în toate găseşti dovezi fanteziste pentru sistemul d- 
tale! Zâmbi Toma. Am dorit să cunosc anume ţări pentru ca 
mă interesează şi mă interesează pentru ca am citit despre 
ele, despre trecutul lor, mai mult decât despre tine. 

— Bine, bine, dar nu te gândeşti: de ce ai citit mai mult 
despre unele decât despre altele? 

— Aşa s-a nimerit, întâi, şi pe urmă fiindcă ştiinţele noastre 
s-au ocupat până azi mai de aproape de piramidele din 
Egipt decât de cele mexicane de la Teotihuacan, de pildă! 

Nu se înţeleseră, fireşte. De altfel Aleman, când nu răzbea 
cu argumentele, îi preciza tot mai des că se va convinge în 
clipa morţii şi a verificării supreme. Toma socotea cam 
tardivă verificarea dar, pentru salvarea armoniei, o admitea 
şi chiar îi făgăduia că are să-şi aducă aminte neapărat 
atunci de sistemul Aleman. Apoi râdeau amândoi, împăcaţi. 

Veni primăvara. Toma Novac parcă întinerea. Nu mai avea 
răbdare să stea în casă. Toată ziua hoinărea ca un ştrengar. 


Şi mereu i se părea că trebuie să se întâlnească cu cineva, 
încât uneori se gândea înveselit: 

— Te pomeneşti că-mi găsesc mireasa şi fericesc pe d-na 
Brebenaru. 

Într-o dimineaţa de început de mai ieşi de-acasă pe jos. 
Era aşteptat de nişte colegi, la universitate. Pornise însă cu 
o oră mai devreme, să aibă răgaz să se plimbe, îi bătea 
inima. 

— Parca m-aş duce la o întâlnire amoroasa! Îşi zise, 
ajungând în Calea Victoriei. Şi doar nu mă aşteaptă decât 
nişte discuţii plicticoase. 

În piaţa palatului avu o tresărire ciudată, îşi aruncase ochii 
pe celălalt trotoar şi zărise o femeie necunoscută la braţul 
unui bărbat necunoscut. O vedea numai din spate şi totuşi 
simţea că o cunoaşte. luţi paşii, trecu dincolo, pe urmele 
perechii străine. Un val de ruşine apăru şi se stinse într- 
însul: 

— Parc-aş fi copil... Unde-i demnitatea? 

În aceeaşi clipă, ca şi când ar fi făcut-o înadins fiindcă îl 
simţise, femeia opri pe bărbatul ei, se întoarseră înapoi la o 
vitrină. 

Toma Novac o văzu mai bine. Era într-o haină albă, cu 
pălărie albă. Sânii rotunzi tremurau ca de o bucurie 
neaşteptată. Cârlionţi blonzi îi gâdilau obrajii. Buzele 
surâdeau. Privirea însă îi alerga de ici-colo, iscoditoare. 
Toma ştia că pe el îl caută. Oameni nepăsători îi despărţeau, 
treceau, se îmbulzeau. Totuşi privirile lor se găsiră. Ochii ei 
erau verzi, mari, cu o lumină tainică, moale şi învăluitoare 
ca o îmbrăţişare. Sufletul lui se înfiora până în temelii, 
parcă i s-ar fi lămurit deodată o lume în care până azi a 
bâjbâit ca orbul fără călăuză. Pe faţa ei se ivi o umbră de 
uimire. Era semnul că în inima ei s-a petrecut aceeaşi 
revelaţie. 

Ciocnirea privirilor ţinu mai puţin de o secundă. Femeia cu 
bărbatul se apropiau. Toma, în neştire, se opri la aceeaşi 
vitrină, lângă ea. Îi auzi glasul, dulce şi mătăsos, tremurând. 


Vorbea o limba străină. Bărbatul răspundea rar, gros, 
indiferent. Era înalt, ras, cu figura tăbăcită şi blândă. Toma 
îl ura. 

Apoi perechea porni înainte. Novac mai rămase la vitrină 
până se depărtară câţiva paşi. Îi urmări. Lumea era tot mai 
deasă pe trotoar, încât trebuia să dea din coate ca să se 
poată ţine după ei. Din când în când îi vedea silueta, cu 
şoldurile legănându-se ritmic, chemătoare. Nu îndrăznea să 
se apropie prea tare. Îi era frică să nu facă o prostie, îşi 
surprindea uneori gândul de a o smulge de la braţul 
străinului, cu orice risc. Se stăpânea zicându-şi într-una: 

— Şi totuşi o cunosc de undeva... Am mai întâlnit-o... Se 
pomeni iar lângă ei. Trebuia să-i mai soarbă privirea. 

Voia să-i întreacă şi apoi să se întoarcă, să-i încrucişeze. 
Deodată însă auzi la doi paşi: 

— Domnule Novac! Toma! Ce Dumnezeu! Nici nu mai vrei 
să-ţi cunoşti prietenii de treci aşa? 

Era d-na Brebenaru, zgomotoasă, încălzită. Tocmai ieşise 
dintr-un magazin. Toma trebui să stea pe loc, mai aruncând 
o privire spre necunoscuta care, auzind glasul d-nei 
Brebenaru, întoarse capul, parcă ar fi vrut să profite de un 
pretext. În ochii ei era aceeaşi lumină caldă, acum însă 
muiată într-o tristeţe. 

— Mi se pare că eşti ştrengar? Îl dojeni d-na Brebenaru, 
prinzând privirea lui pierdută. Şi eu care mă zbat mereu sa 
te însor! Va să zică de aceea fugi d-ta de ofiţerul stării civile 
ca dracul de tămâie! Îţi plac mai bine ştrengăriile, nu-i aşa? 
Uite, cum înşală aparențele. Eu te credeam nevinovat ca o 
fată mare! Dar acuma bine că te-am prins! Să pofteşti să-mi 
faci curte şi mie şi să mă însoţeşti până... 

Toma stătea pe spini. Zâmbi de nevoie, se scuză că are o 
conferinţă şi chiar a întârziat. 

— Atunci du-te, du-te, se milostivi doamna. O fi conferinţă, 
o fi vreo cucoană, iacă te las. Să nu zici că din pricina mea... 

Îi sărută mâna parcimonios, blestemând în gând ceasul 
când a cunoscut-o. Alergă până în colţ, uitându-se îngrijorat 


în toate părţile... Oamenii se îmbulzeau, râdeau gălăgioşi, 
veseli, mereu alţii şi parcă mereu aceiaşi. În mijlocul lor, 
Toma Novac, cu ochii umflaţi de spaimă, era ca un 
naufragiat care pierde, clipă cu clipă, orice speranţă de 
salvare. Se repezi pe Bulevard în sus şi în jos, apoi iar pe 
Calea Victoriei, revenind tot în acelaşi loc, tot mai 
deznădăjduit. Se învârti acolo până târziu. Ajunse acasă 
zdrobit. Izbucni în plâns zguduitor. I se părea că şi-a 
pierdut inima. 

O zi întreagă îşi măcină durerea în taină, încercă toate 
şireteniile să-şi înşele sufletul. A fost o femeie ca atâtea mii 
de mii. A dispărut? Îi va ieşi în cale alta, cum i-a ieşit asta. 
Dar ca asta nu e niciuna în lume! Era frumoasă? Sunt altele 
mult şi mult mai frumoase. N-are decât să întindă mâna. 
Dar tainele din ochii ei! 

A doua zi veni Aleman, de dimineaţă, parcă ar fi bănuit 
ceva. Toma îl îmbrăţişa, plânse şi-i mărturisi desperarea, îl 
înăbuşea taina iubirii. Bătrânul îşi freca mâinile, vesel, 
încântat şi numaidecât începu să-i explice că poate să fie 
chiar femeia pe care trebuie s-o întâlnească într-una din 
cele şapte vieţi. 

— Domnule Aleman, izbucni Toma îndurerat, te rog, te 
implor, nu mă mai chinui acuma cu vieţile d-tale! Lasă-mă! 
Crede-mă! Ce vieţi?! O iubesc, înţelegi? E singura femeie pe 
care am iubit-o, e... 

— Asta spuneam şi eu! Întări Aleman, netulburat. E 
perechea divină... 

— Trebuie s-o găsesc, chiar de-ar fi să răscolesc toate 
casele din Bucureşti! Jură apoi Ioma. 

Două zile nu făcu însă decât să se tânguiască. Aleman 
venea să-i ţie isonul şi, profitând de ocazie, amesteca pe 
necunoscuta tulburătoare în reţeaua concepţiei lui asupra 
lumii. 

Întrebuinţând apariţia şi dispariţia ei ciudată ca motive 
demonstrative pentru anume amănunte complimentare. 
Tom se îmblânzea îndată ce în vorbele lui prindea speranţa 


de a o revedea. Atunci îi punea şi întrebări care pe Aleman 
îl umpleau de bucurie fiindcă în ele simţea în sfârşit 
începutul credinţei. 

Evident că trebuie să fie o soluţie a sufletului ascensiunea 
celor şapte vieţi terestre! Se înflăcăra bătrânul. Dar, fireşte, 
nu una conformă cu logica umană, ci potrivit legilor divine 
pe care mintea noastră numai în momente rare le poate 
simţi. Astfel diferitele vieţi alcătuiesc una singură cu suişuri 
şi coborâşuri, cu bucurii şi suferinţe puse în slujba aceleiaşi 
râvne supreme. De aceea, peste secolele sau mileniile ce 
despart în timp şi spaţiu vieţile pământeşti ale aceluiaşi 
suflet, scântei de amintiri înnoadă fire care vibrează uneori 
în inima omului. Reminiscenţe stranii răsar brusc, doruri 
vagi, visuri ciudate, uri inexplicabile, toate mărturii ale 
existenţelor vechi din noi. Experiențele grele dintr-o viaţa 
nu rămân fără efecte în alta următoare. O decepţie adâncă 
trebuie să aibă repercusiuni în privinţa caracterului general 
al vieţii viitoare... 

Toma Novac îşi dădu seama ca, stând cu mâinile în sân şi 
visând, n-are s-o mai găsească niciodată. Poate, dacă ar fi 
mers a doua zi şi ar fi aşteptat pe acelaşi drum, ar fi şi 
întâlnit-o! 

Se înfiinţa în Piaţa Sărindar şi stătu la pândă, răzimat de 
bara unei vitrine, între tineri spilcuiţi şi fără rost care 
cochetau cu femeile uşoare ce-şi plimbau, neobosite, 
fardurile şi decoltajele pe trotuarul înţesat de lume. De câte 
ori zarea o pălărie albă, tresărea. Pleca de-acolo cel din 
urmă, deşi venea cel dintâi. 

Erau şase zile de când o pierduse. Seara veni acasă mai 
abătut. Aşteptarea, în acelaşi loc, i se părea că a fost o 
copilărie. Cum să iasă ea, ca o funcţionară comercială, la 
aceeaşi ora, pe Calea Victoriei? A trecut o dată? A fost o 
întâmplare. Cine ştie când va mai trece? Ar trebui să 
încremenească în faţa vitrinei de dimineaţă până seara ca 
să se mai repete întâmplarea, dacă cumva n-o fi plecat 
undeva chiar de-atunci. 


Se culcă târziu şi adormi îndată. Avu visuri numai cu ea. 

I se arătă subt înfăţişări diferite, ca o ademenire, şi se 
pierdea mereu în clipa când era s-o dobândească. Alerga 
după ea prin ţări necunoscute, în epoci bizare, aci păstor 
indian, aci mare dregător egiptean, apoi scriitor într-un 
templu atenian, sau cavaler roman, călugăr medieval, 
revoluţionar provincial... Şi ea îi apărea mereu, îl chema, îl 
îndemna.', 

lată efectele fanteziilor lui Aleman! Se gândi când se 
deştepta, simțind totuşi în inimă mai vie icoana ei, parcă 
visurile l-ar fi purtat prin lumi reale. 

Deşi nu mai avea încredere în aşteptarea înşelătoare, 
deocamdată până va găsi un mijloc mai bun, se duse tot 
acolo, chiar mai devreme ca-n zilele trecute. Stătu. După- 
amiază răbdarea îl părăsi din ce în ce. Se însera. Lumea se 
rărea. Se hotări să plece şi nici sa nu se mai întoarcă în 
piaţa blestemată. Mai aşteptă totuşi un răstimp. Apoi porni 
într-o doară, până în colţ. Şi deodată îi apăru atât de 
aproape că îi atinse rochia albă cu pulpana hainei. Se opri, 
fulgerat, îi întâlni ochii, în care văzu clar aprinzându-se o 
fâlfâire de bucurie. Era tot la braţul străinului. La marginea 
trotoarului îşi încetiniră mersul, aşteptând să treacă nişte 
maşini, pe urma traversară Calea Victoriei, repede, şi 
coborâră pe Bulevard. Toma Novac îşi reveni şi se luă după 
ei, cuprins de o fericire care-i fierbea sângele. Se ţinea la o 
distanţă potrivită, să nu bage de seamă că-i urmăreşte şi 
totuşi să nu-i piardă din ochi. Intrară într-un restaurant. 
Toma se plimbă de câteva ori prin faţa uşii. Îi veni în minte 
că sala poate să aibă şi altă ieşire, încât în vreme ce el 
aşteaptă aici, ei vor dispare fără să-i zărească. Năvăli 
înăuntru, desperat. Se uita împrejur, îi văzu. La câţiva paşi 
găsi o mescioară liberă. Se aşeză, trăgând cu coada ochiului 
spre ea. Îl privea cu o uimire plină de mulţumire. Un 
chelner îi puse o listă dinainte. 

— Dă-mi ce vrei, orice, indiferent! 


Chelnerul stărui, îl goni. Îi aduse mâncări. De-abia le 
atinse. O vedea numai pe ea, deşi nu se uita într-acolo de 
loc. 

Apoi deodată simţi că ei s-au ridicat de la masă. Se îngrozi. 
Strigă răguşit: 

— Plata! Iute, iute! 

— Imediat vine, imediat! Îl linişti chelnerul, mângâind 
nota. 

Toma îi văzu la ieşire, întâlni privirea ei. Se socotea 
pierdut. Nici măcar n-avea bani mărunți. Aruncă o 
bancnotă de o mie şi alergă, bolborosind: 

— Opreşte restul! 

Chelnerul se înclină până la pământ, mulţumi fericit. Îl 
credea nebun. 

În strada, Toma se potoli. Pertractau cu un şofer, care nici 
nu catadicsea să-i privească. Porniră tot pe jos, pe unde 
veniseră. 'loma Novac binecuvântă indolenţa şoferului. 

Din Bulevard apucară pe strada Batiştei, apoi pe nişte 
ulicioare scurte, tăcute. Toma, ca să nu fie observat, mergea 
mereu pe celălalt trotoar, ascultând uneori ecoul paşilor lor. 
Dispărură iar într-o stradă. Toma alergă până la colţ. Se 
opriseră în faţa unei case. Se apropie tiptil. Auzi scârţâit de 
chei în broască şi pe urmă poarta trântindu-se cu zgomot 
de fier. 

Peste drum era o băcănie cu cârciumă. Toma trecu într- 
acolo, hotărât să întrebe cine şade în casa unde a intrat ea. 
Două ferestre se luminară deodată. O văzu scoţându-şi 
pălăria, zâmbind, apoi veni la geam să tragă transperantul. 
Braţul ei se înălța şi se cobora parcă ar fi făcut semn de 
chemare către 'loma pe care îl simţea în întunerecul nopţii. 
Lumina se mai filtră gălbuie prin perdelele închise poate o 
jumătate de oră. Pe urmă se stinse. 

Toma Novac se gândise să vegheze aici până a doua zi, să 
nu se întâmple s-o piarză iar. În clipa când se întunecară 
ferestrele îşi luă seama. De-acum i-a găsit cuibul. N-are nici 
un rost să-i păzească. Mai bine să vie mâine dis-de- 


dimineaţă, odihnit. Casa o cunoaşte: doua ferestre în 
stradă, poarta de fier împletit îngrădind o curte cât palma, 
în colţ, un felinar lumina tăbliţa indicatoare: Strada Albă. 

A doua zi, loma Novac fu primul client al băcăniei din 
Strada Albă. Se aşeză lângă fereastră să poată observa 
orice mişcare în casa de peste drum. Târgui lucruri la care 
nu se gândise niciodată, bău câteva pahare de vin acru şi 
înghiţi diverse gustări rămase de ieri. Trebuia să-şi justifice 
şederea îndelungată în prăvălie. 

În sfârşit pe la zece poarta se deschise. Străinul cu pălărie 
de paie şi baston apăru. Toma îl recunoscu şi se înfricoşă. 
Încă nu se hotărâse ce are să facă, deşi avusese atâta timp. 
Îl văzu pornind spre colţul străzii, pe unde au venit aseară. 
Peste drum un transperant se ridică într-o fereastră. Nu se 
zărea însă nimeni. 

Toma se sculase în picioare. Plăti, îi tremurau mâinile. Apoi 
se repezi afară, parcă ar fi întârziat de la o întâlnire. Făcu 
câţiva paşi pe trotoar, şovăi, în sfârşit trecu grăbit strada, 
intră pe poarta de fier, urcă scara şi bătu la uşă. În aceeaşi 
clipă se deschise, parcă ar fi fost aşteptat şi nici n-ar mai fi 
fost nevoie să bată. Se trezi într-un vestibul puţin întunecos. 
Auzi în urma lui învârtindu-se cheia de două ori, dar nu se 
uită înapoi. Simţea ca trebuie să fie ea şi parcă nu 
îndrăznea s-o privească. Fâşâit de stofă mătăsoasa alunecă 
pe lângă dânsul şi un parfum discret de verbină. 

După singurul transperant ridicat, Toma recunoscu odaia 
dinspre stradă. Apoi toate gândurile îi pieriră şi sufletul lui 
ramase gol în faţa ei. Numai pe ea o mai vedea, parcă ar fi 
dispărut lumea întreagă. Şi ea stătea, sprijinită de speteaza 
unui fotoliu, dreaptă, uimită, înfăşurându-se cu amândouă 
braţele goale în haina uşoară, de frică să nu-i alunece. Un 
val de soare o încadra într-o aureola viorie. Pieptul alb se 
zbuciuma. 

Se priveau. Privirile lor vorbeau. Aşteptări, doruri, 
deznădejdi şi bucurii străvechi înviaţi în sufletele lor, 


înseninându-le fericirea. Se cunoşteau dintru începutul- 
începuturilor şi cunoştinţa era pentru eternitate. 

— Tu! Murmurau buzele ei cu glas dulce ca un strop de 
miere proaspătă. 

— Tu! Şopti Toma, înăbuşit, ca dintr-o altă lume. Apoi 
braţele ei se deschiseră într-o aşteptare mare. Haina 
alunecă în jos de pe umerii ei rotunzi, mângâindu-i corpul 
ca o sărutare prelunga. Toma Novac îi cuprinse mijlocul. Ea, 
cu braţele calde, îi înfăşură gâtul. 

Ileana! Ileana! murmură 'loma îndurerat de fericire. 

Îşi aflaseră numele, de-abia după ce, într-o îmbrăţişare 
vijelioasă, sufletele lor s-au topit într-unul singur, îşi 
povestiră trecutul şi povestirea o întrerupeau prin sărutări 
care le opuneau mai mult decât toate cuvintele născocite de 
mintea omeneasca. 

Ileana era de douăzeci şi patru de ani şi de şase ani 
măritată cu Ştefan Alexandrovici Poplinski. Mărturisi că l-a 
luat din dragoste şi l-a iubit numai pe elpână ce a zărit 
deunăzi pe Toma. E un om foarte bun, blând şi sentimental. 
A fost ofiţer în garda imperială şi, în vremea războiului 
aghiotant al ţarului. Avea mari proprietăţi în Ucraina 
apuseană şi e unicul descendent al unei familii nobile de 
origine poloneză. S-au căsătorit în al doilea an al războiului, 
la Moscova, unde Ileana, orfană, trăia în casa unor rude 
bogate, moldoveni. Când a izbucnit revoluţia, a început 
calvarul lor. Poplinski fusese ameninţat mereu cu moartea, 
în sfârşit, după ce au ajuns bolşevicii la putere, au trebuit să 
fugă în străinătate. S-au oprit la Berlin. Au trăit trei ani cum 
a vrut Dumnezeu. Din toată averea lor rămăseseră numai 
cu bijuteriile. Rând pe rând, în aşteptarea vremurilor mai 
bune, s-au dus colierele, inelele, brăţările. Nu mai aveau 
nici o speranţă. Atunci s-au hotărât să vie în România. 
Ileana se născuse în Basarabia. Moşia părintească din 
judeţul Bălţi era zestrea ei. Deşi tatăl său fusese funcţionar 
superior, în casă au vorbit moldoveneşte. Dacă ar izbuti să 
salveze măcar o parte din pământurile strămoşeşti, viitorul 


lor ar fi asigurat. Sosiră la Bucureşti să se intereseze de 
soarta moşiei. Se gândeau să se stabilească aici, mai ales: 
dacă ar avea noroc să-şi redobândească averea. 

Erau acum de două luni în Capitală, fără a fi ajuns să-şi 
descurce lucrurile. Moşia fusese împărţită la ţărani, afară 
de conac şi câteva zeci de hectare prinprejur. Poplinski, 
prin emigranţi ruşi, făcuse oarecare legături, dar 
dificultăţile păreau de neînvins. Neştiind decât ruseşte şi 
nemţeşte, se înţelegea anevoie, deşi altfel câştiga iute 
simpatii. Ar fi trebuit să se repeadă pe la Chişinău, chiar la 
moşie, să pornească de-acolo firul afacerii. Se izbea de 
greutăţi băneşti şi nici pe Ileana nu se îndura s-o lase 
singură. Aici trăiesc foarte cumpătat. Nu au nici un servitor. 
Ea singură îngrijeşte apartamentul mobilat. 

Pe urmă 'Tloma se oferi să le fie de ajutor. 

Ileana îi ceru să facă întâi cunoştinţă cu Poplinski. Toma 
refuză şi-i spuse că-l urăşte. Ea insistă: 

— Aveţi să va împrieteniţi, ai să vezi! E o inimă de aur. 

Îi făcu ea planul cum să intre în vorbă fără să-i trezească 
bănuieli. Toma se încăpăţână. 1 se părea o nedemnitate 
ceea ce i se cerea. Se gândea cum s-o smulgă din mâinile 
lui, nu să se apropie deel. 

În sfârşit trebui să plece. Când ajunse acasă îşi aduse 
aminte ca nici cel puţin nu s-a înţeles cu Ileana când s-o mai 
vază. Despărțirea de ea îl chinuia, îi venea să se întoarcă, să 
înfrunte pe Poplinski. 

Seara nu se mai putu stăpâni. Se duse la restaurantul de 
pe bulevard. Nu intră până nu se convinse că Ileana cu 
Poplinski sunt înlăuntru. Întâlni în treacăt privirea ei care îl 
îndemna. Se apropie, ceru voie să se aşeze. Apoi se 
prezintă. Planul ei se împlinise. 

Poplinski era într-adevăr simpatic. Vorbeau nemţeşte, dar 
Ileana nu înţelegea bine. Cu ea vorbea româneşte. Râdeau. 
Toma îi invită să-i vadă casa, să prânzească o dată 
împreună. Poplinski primi numaidecât, mărturisind fără 
înconjur că ar fi fericit să scape de restaurant măcar o zi. 


Se împrieteniră, precum prevestise Ileana. Se ducea şi 
Toma pe la ei, veneau şi ei pe la dânsul. Cu cât se legau 
însă, cu atât Toma îşi vedea nădejdea mai întunecată. Cu ea 
singură de-abia se mai putea întâlni. Trebuia să umble cu 
Poplinski pe la ministere, pe la avocaţi. De câte ori i se 
plângea, ea zâmbea şi şoptea: 

— Lasă, Toma, fii răbdător... 

Avea glasul moale şi îndulcea cuvintele moldoveneşte. 
Toma era ca un câine care, când se uită în ochii stăpânei, 
pierde orice îndârjire. 

În sfârşit, după cinci săptămâni, îi ceru energic să se 
despartă de Poplinski. Ea se înduioşă şi plânse. Îi mărturisi 
că n-are curajul să-l părăsească tocmai acuma când e atât 
de nenorocit. Poplinski s-ar sinucide, dacă cumva n-ar 
omori-o mai întâi pe ea. E blajin, dar desperarea cine ştie 
ce-ar face dintr-însul? 

Toma cunoscu iar ceasuri de chinuri, ca în zilele când o 
pierduse întâia oară. Îndoieli îi rodeau inima. Dacă Ileana îl 
ţine în cumpănă cu celălalt, înseamnă că el nu e mai mult 
pentru ea decât Poplinski. Atunci toate închipuirile lui 
despre o iubire extraordinară au fost deşertăciuni bolnave. 

Peste câteva zile însă găsi pe Ileana veselă, zburdând ca o 
pasăre: 

— Acuma îl las, Toma, pe Poplinski! Acuma trebuie să-l las! 
Îmi pare rău că va suferi din pricina mea, dar nu se mai 
poate! 

Toma se zăpăci de bucurie. Nu mai voia să-i dea drumul. 
Să vie în casa lui şi se însărcinează el să se descurce cu 
Poplinski. Nu-i pasă nici de scandal, dacă ar fi să fie! Ileana 
îl mulcomi cu o vorbă care îl făcu mai fericit: 

— Pentru copilul nostru trebuie să fii cuminte... 

Până azi 'loma Novac îşi tăinuise iubirea chiar faţă de 
Aleman. Acuma sufletul îi era atât de plin de mândrie că nu 
şi-o mai putea ascunde. Bătrânul nu se miră de loc. Bănuise 
că a întâlnit-o, tocmai fiindcă nu i-a mai vorbit despre ea. 


— Dacă e într-adevăr perechea d-tale şi v-aţi unit, 
înseamnă că vi s-a împlinit destinul divin! Declară Aleman 
cu ochii înlăcrimaţi. Fericirea d-voastră e fericirea 
adevărată! 

Toma râse şi-l bătu pe umăr: 

— Veşnic cu sistemul d-tale! Veşnic! Eşti un romantic 
incurabil, domnule Aleman! 

— Pe d-ta nici fericirea nu te poate convinge? Întreba, 
serios, bătrânul. 

— Sa mă convingă? Se minună Toma. Adică îţi închipui că 
omul fericit trebuie să se gândească la moarte? Parc-ai fi 
dricar, prietene! 

— Atunci, în ciuda tuturor dovezilor, nu crezi? 

— Cred, cred tot ce vrei! Strigă Toma Novac deodată cu o 
strălucire în faţă. Fiindcă vreau să-ţi fac plăcere, vreau să fii 
şi d-ta fericit, să fie toată lumea fericită! lubirea e taina 
tainelor, domnule Aleman! 

Poplinski trebuia să plece negreşit la Chişinău. Numai ziua 
urma să se hotărască. Planul lui Toma era gata. Îl făcuse 
Ileana, îndată ce va porni el în Basarabia, ei vor pleca în 
străinătate pentru o vreme, până se va împăca Poplinski cu 
situaţia. 

În sfârşit se hotări: Poplinski va pleca în seara de 6 iulie. 
Mai erau trei zile. Toma Novac obținuse paşapoartele. 
Fierbea. Ileana mai avea o teamă: dacă Poplinski se va 
înverşuna s-o ia şi pe dânsa la Chişinău? 

În ajun ţinură toţi trei sfat. Poplinski părea posomorât şi 
avea tremurări ciudate în priviri. Se plângea că vor fi mari 
cheltuieli, dar arăta multă încredere. 'Toma, cu discreţia 
cuvenită, îi oferi un împrumut până se vor aranja cu moşia. 
Ileana protestă, dar Poplinski primi cu un surâs amar: 

— Emigrantul poate să împrumute de la prieteni. Altfel ar 
trebui să piară. 

Se uită la Toma, lung, scrutător. Toma plecă ochii şi spuse 
repede că, între prieteni, nu se cuvine sa fie neîncredere ori 


sfială, că e fericit să poată face un serviciu atât de 
neînsemnat lui Poplinski, un om încântător... 

— Încântător, exact! Mormăi Poplinski, întunecat. 

Ileana aştepta acuma întrebarea de care îi era frică. 

Veni, dar atât de moale, parcă însuşi Poplinski ar fi făcut-o 
numai de formă. Ea începu să explice că nu se simte tocmai 
bine, că o călătorie lungă ar îmbolnăvi-o de tot. Poplinski se 
împăca îndată şi nu mai stărui. Toma se înfricoşa de bătăile 
inimii sale, îşi muşcă buzele să-şi stăpânească bucuria. 

Pe urmă Poplinski îşi aduse aminte că nu poate pleca la 
drum fără nici o armă. De la Chişinău va trebui să meargă 
pe la Bălţi, pe la moşie. Cum să umble cu mâna goală? Toma 
crezu că e un pretext prin care vrea să amâne plecarea, să 
le răstoarne toate planurile. Se înfiora, îi dădu dreptate şi-i 
spuse că el are arme acasă. 

— Dacă ai vrea să-mi faci o plăcere, ţi-aş aduce eu un 
revolver bun, urmă dânsul, frecându-şi încurcat mâinile. De 
altfel mă gândeam să te însoțesc până la gară... 

Poplinski îi mulţumi, strângându-i mâna şi îmbrăţişându-l: 

— Eşti un prieten adevărat! 

Toma n-avea nici o armă, afară de o carabină nemţească 
stricată pe care o păstra ca amintire din campanie. Trebui 
să alerge, să cumpere un revolver. Se felicită pentru ideea 
ce a avut-o. Petrecându-l la gară, va fi sigur că a plecat. 

Veni mai devreme. Ileana pregătea geamantanul şi 
plângea. Toma vru să-i arate lui Poplinski cum se mânuieşte 
revolverul. 

— Mulţumesc... cunosc! Râse emigrantul. Suntem prieteni 
vechi! 

Se apropia ora trenului. Ileana se aruncă în braţele lui 
Poplinski, hohotind parcă i-ar fi cerut iertare. Poplinski o 
strânse la piept, mişcat, bolborosind: 

— Ileana, Ileana... Fii cuminte! Nu plec departe... Şi apoi 
nu mai eşti singură... 

Tom a se simţi obligat să murmure: 


— Daca doamna îmi dă voie, am să mă interesez din când 
în când... 

— Te rog eu, mult! Zise Poplinski, fără sa se uite la el, 
mângâind spatele femeii. 

Apoi coborâră în curtea mică, pavată. Din uşă, Ileana 
striga blând, făcând semn cu mâna: 

— Să nu stai mult, Saşa! Sa te întorci numaidecât! 

— Da, da... Mă întorc numaidecât! Răspunse Poplinski. 

Se înserase. Până la gara se întunecă. Trenul era încărcat. 
Poplinski de-abia găsi un loc pe coridor: 

— N-are a face. Pot sta şi în picioare. 

Se îmbrăţişară şi se sărutară. Toma rămase pe peron până 
ce trenul dispăru în noapte. Atunci fu cuprins de remuşcări. 
Se simţea umilit şi ticăloşit. Purtarea lui faţă de Poplinski i 
se părea murdară. Regreta că a ascultat pe Ileana şi a legat 
cunoştinţă şi prietenie cu el. 

— Acuma e prea târziu! Acuma ce-mi mai pasă de 
Poplinski? Zise apoi scuturându-se de gândurile negre. 
Ileana mă aşteaptă! 

O găsi puţin întristată, parcă şi ea ar fi avut remuşcările 
lui. 

— Bietul Saşa! Murmură Ileana. Ce mâhnit are să fie când 
se va întoarce şi eu nu voi mai fi aici! 

Se priviră adânc în ochi şi uitară îndată pe Poplinski. 
Simţeau că nimic nu are importanţă în lume afară de 
iubirea lor. Se vedeau, unul în ochii celuilalt, ca în oglinda 
veşniciei. 

Toma îi spuse că vor pleca mâine dimineaţă, deocamdată 
în Italia. Dar nu mai vrea sa fie despărţit de ea nici noaptea 
aceasta. Să-şi strângă ce doreşte şi pe urmă vor merge la ei 
acasă. Ileana se apucă bucuroasă să-şi adune nimicurile la 
care ţinea. El îi ajuta. Se opreau deseori şi se îmbrăţişau 
mereu, parcă s-ar fi văzut întâia oară. Îşi împrospătau 
amănuntele trecutului. 

— Sunt tocmai şapte săptămâni de când am intrat aici, 
necunoscut! Zise 'loma, suspinând de bucuria amintirii. 


— Te aşteptam, deşi nu te cunoşteam, îngână Ileana. Inima 
mea te dorea de mult, parcă de când lumea! 

Şedeau pe divanul larg care adăpostise întâia lor 
îmbrăţişare. Se doreau ca şi atunci. Toma îi înlănţui mijlocul 
şi ea se lăsă pierdută pe spate, cu buzele însetate. 

— Ileana, iubirea mea divină! Şopti loma, sorbindu-i 
respiraţia într-o sărutare dureroasă. 

Odaia se umplu de suspinele iubirii, încât nu se mai auzi 
zgomotul uşii care se deschise şi se închise. De-abia într-un 
târziu, Ileana văzu în pervazul dormitorului, încremenit ca o 
stafie, cu ochii ieşiţi din orbite, pe Poplinski. Groaza îi 
înăbuşi glasul o clipă, Toma înţelese din privirea ei 
primejdia. Săriră amândoi în picioare. Poplinski mormăi 
atunci calm, parcă şi-ar fi pregătit de mult vorbele: 

— Bănuiam. Adică nu, ştiam! De aceea m-am întors. 

În mâna dreaptă atârnată în jos, Toma zări revolverul pe 
care i-l dăduse el cu câteva ore în urmă. Şi, într-o secundă, 
pricepu ca Poplinski a simţit de mult iubirea lor, că plecarea 
în Basarabia a fost născocită înadins ca să-i surprindă. 
Întâlni privirea lui şi acolo îşi văzu osânda. N-avea putere să 
rostească nici un cuvânt, dar buzele i se mişcau 
neputincioase. 

Când Poplinski ridica arma, Ileana strigă frângându-şi 
mâinile: 

— Nu-l omori, Saşa! Nu-i el vinovat! Eu sunt vinovată... Îl 
iubesc, Saşa! lartă-mă, Saşa! 

Toma Novac, parcă nici n-ar fi auzit strigătul ei, se gândi 
cu groază că muscalul ar putea să omoare pe Ileana. Se 
repezi desperat înaintea ei, acoperind-o cu corpul lui. În 
aceeaşi clipă odaia răbufni cumplit de patru împuşcături în 
care se amestecă ţipătul femeii, ascuţit de spaimă, ca şi 
când i s-ar fi sfâşiat sufletul. 

„A lovit pe Ileana!” îi trecu lui Toma prin minte. 

Vru să se întoarcă spre ea, să vadă, dar se simţi deodată 
clătinându-se pe picioare, parcă i s-ar fi îngreuiat corpul şi 
i-ar fi slăbit genunchii. 


LIA 


„Pe mine m-a izbit!” se gândi atunci. „Unde m-a izbit, 
unde?” 

I se tulbură înaintea ochilor. Se prăbuşea, îşi dădea seama, 
voia să se împotrivească şi nu era în stare, îşi pierdu 
cunoştinţa. 

Se deşteptă într-o odaie străină. Numai când văzu sora de 
caritate înţelese că se află într-un sanatoriu. Îşi simţea 
zdrobit tot corpul. Nu era în stare măcar să-şi amintească 
ce s-a întâmplat şi cum a ajuns aici, parcă şi amintirea i s-ar 
fi sfărâmat. 

Pe urmă, încet-încet, se reculese. Din haosul minţii i se 
dezvălui întâi Ileana, apoi răbufniturile de revolver. Odată 
cu gândul morţii îi apăru şi Aleman, vorbindu-i despre 
sistemul lui, numai despre sistem, ca un moment funebru. 

Când se mai linişti, auzi intrând pe Ileana cu Aleman şi 
doctorul. Asculta cu mare atenţie explicaţiile doctorului. Ei 
îl credeau pierdut, în vreme ce dânsul era plin de speranţe. 
Glasul Ilenei îi mângâia inima. Nu se putu stăpâni. Trebuia 
să deschidă ochii să-şi vindece durerile citindu-i în priviri 
iubirea. Fericirea însă îl osteni într-atât că nu mai putu 
închide pleoapele. Vedea pe perete calendarul şi pendula. 

„Numărul sfânt!” se gândi cu înfiorare blândă în inimă. 

Pe urmă Ileana şi Aleman vorbiră ceva, în acelaşi timp, dar 
cuvintele lor i se înjumătăţiră în urechi parcă i s-ar fi smuls 
brusc rădăcinile auzului. 

Pe urmă limba pendulei rămase suspendată în stânga, 
parca în ochi i s-ar fi stins izvorul luminii. 

Pe urmă se gândi că poate a venit momentul verificării 
supreme despre care îi tot vorbise Aleman, dar şi gândul se 
frânse, parcă sufletul i s-ar fi întunecat făcând loc unei 
conştiinţe în afară de timp şi spaţiu... 

SFÂRŞITUL 

„... Şi totuşi nu se poate asemenea verificare! Ar fi 
absurdă!” 

Toma Novac îşi dădu seama că e completarea gândului 
care i se frânsese. Geana de lumină i se aprinse iar în ochi 


şi limba pendulei cobori încet, trecu greoi în dreapta, ca şi 
când ar fi vrut să-i demonstreze că într-adevăr timpul nu s-a 
oprit în loc. Apoi auzi glasul Ileanei şi pe al lui Aleman 
sfârşmd cuvintele întrerupte: 

— Scapă-l doctore, scapă-l! 'Te implor! 

— Ai văzut ce imensă fericire izvorăşte din contemplarea 
eternității? 

Cadranul pendulei, lucios de alb, arăta aceeaşi oră, parcă 
minutarele nici nu s-ar fi clintit. 

„Asta ar însemna că n-a trecut nici o secundă, poate nici o 
miime de secundă de când... 

Gândul îl supără, în minte îi reveneau desfăşurările de 
vieţi, despărțite între ele de secole. Le simţea şi nu 
înţelegea, îşi aduse aminte cum se zice că, în clipa morţii, 
omul îşi retrăieşte, într-o străfulgerare, întâmplările vieţii. 

„Da, ultima, da! Îşi zise istovit. Am fost eu, Toma, Novac! 
Dar Mahavira şi Unamonu, şi Gungunum, şi Axius, şi 
Adeodatus, şi Gaston? Tot eu? Acelaşi eu? Atunci 
Navamalika, Isit, Hamma, Servilia, Maria, Yvonne ar fi tot 
Ileana? Adică precum spunea Aleman? Şi dacă toate-astea 
sunt închipuiri care s-au smuls acuma din subconştientul 
meu? De ce însă tocmai acuma?” 

Întrebările roiau în creierii lui ca scânteile dintr-un 
cărbune peste care a căzut un strop de ulei. Îl dureau şi-l 
oboseau. Mişcă puţin bulbii ochilor parcă privirea ar fi 
căutat singură pe Ileana. Zgomotele amuţiră împrejur ca 
retezate cu briciul. O tăcere rece îl înfăşură, înţepată doar 
de tic-tacul pendulei, rar, înăbuşit. Mişcarea îi risipi 
întrebările, dar îi aprinse o durere în inimă, ca şi când un 
cleşte greu ar fi strâns-o din ce în ce mai aspru. Auzi alături 
plâns înfundat şi recunoscu sufletul Ileanei. Plânsul era ca o 
chemare la care nu mai poate răspunde. Chemarea îi picura 
în suflet o fericire nemărginită, o merinde pentru o cale 
necunoscută şi nesfârşit de lungă. 

Ochii lui încremeniţi priveau acum numai pendula şi 
calendarul din perete. Vedea minutarele care însemnau ora 


şapte şi foaia albă cu un şapte roşu roman şi altul negru 
arab. 

„Numărul sfânt al lui Aleman” - se gândi Toma Novac. 

Şi îndoielile cu şiraguri de întrebări începură iar să-l 
chinuiască. Limba pendulei se strâmbase în forma unui 
semn de întrebare. 

Apoi din adâncurilc sufletului îi răsări, ca o mântuire, un 
val de credinţa naivă, vrăjindu-i în minte pe Dumnezeu aşa 
cum îl avusese în copilărie, înainte de a se fi ivit întrebările 
scormonitoare. Şi deodată o uşurare mare îi umplu inima. 
Compasul minutarelor se şterse pe cadranul pendulei şi în 
ochii lui Toma Novac rămase numai albul din ce în ce mai 
lucitor, ca o lumină mare, blândă, mângâietoare. 

Ileana se prăbuşi lângă pat, gemând desperată: 

— Doctore... moare! Scapă-l, doctore! Doctore! 

Tudor Aleman strângea în palma stângă măciuca de argint 
a bastonului şi se uita ţintă în ochii lui Toma, aşteptând un 
răspuns. Dincolo, sora de caritate Dafina, îşi ştergea mereu 
lacrimile, cu o privire de compătimire spre Ileana. 

— la vezi, doctore, vezi! Murmură Aleman, după o tăcere 
lungă. 

Doctorul Filostrat tresări încurcat. Se apropie de pat şi 
apucă uşor mâna lui Toma. Era rece. Parcă nu i-ar fi venit a 
crede, se plecă şi se uită adânc în ochii mari ai pacientului. 
Clătină din cap, nemulţumit. Apoi cu vârful degetului, 
încercă să coboare pleoapa ochiului drept. Era rece şi 
țeapănă. 

— Ce zici, doctore, spune? Întrebă Aleman, înfrigurat. 

Filostrat ridică din umeri în semn de nedumerire. inea să 
arate că lucrurile nu s-au petrecut după toate bunele reguli 
ale ştiinţei medicale, care ar fi prescris lui Toma Novac să 
mai trăiască cel puţin câteva ceasuri. După ce astfel îşi 
îndeplini datoria faţă de ştiinţa lui, îşi lua cuvenita poză de 
întristare şi rosti grav, aproape teatral: 

— S-a sfârşit. 


Aleman se cutremură parcă ar fi primit o veste din altă 
lume şi, uitându-se iar în ochii sticloşi ai lui Toma, bolborosi 
ceva cu buzele crispate încât nu se înţelese decât începutul: 

— Dumnezeu... 

Doctorul auzi cuvântul şi avu un surâs îngăduitor. Ileana 
cuprinse mâna rece a mortului, o acoperi cu sărutări, 
suspinând în neştire: 

— Toma! Toma! 


SFÂRŞIT