Mihail Sadoveanu — Creanga De Aur

Mihail Sadoveanu 


Mihail Sadoveanu 


CREANGA DE AUR 


Î. 

E vorba de părinţii noştri de demult, iar stăruința 
bătrânului mag de odinioară e departe de a ţi o simplă 
iluzie. 

În august 1926, profesorul nostru a organizat.caravana, ca 
şi-n ceilalţi ani, cu aceiaşi oameni şi aceleaşi animale. Ne- 
am continuat cercetările hotărâți, din simpatie pentru el, 
să-i suportăm din nou distracţiile şi capriciile. 

Domnu Stamatin (aşa îi ziceam, deoarece era cu mult mai 
în vârstă decât noi) se prezenta ca un fel de ţârcovnic firav, 
cu bărbuţă rară şi chelie precoce, care se uita foarte de 
aproape şi atent prin ochelarii lui, disjungând şi reclădind 
elementele; cu toate acestea era 'd'e mirare în ce distracţii 
comice cădea uneori. 

«Era cam săltat», cum spuneau desigur muntenii care ne 
întovărăşeau, «E venit de pe ceea lume», am auzit eu pe 
unul şoptind şi ghiontind cu cotul pe cel de alăturea. 

Ciudate deasemeni pentru un savant ca el mi se păreau 
efuziunile lui lirice, care aveau loc din când în când, la 
popasuri. Atunci era în stare să absoarbă până la două 
pahare de vin, după ce vărsa cu religiozitate picăturile 
pentru morţi. 

Era un om interesant, în orice caz, şi lui i se da-toreste 
povestea care urmează. E o datorie de pietate să-l 
pomenesc aici. Destinul i-al fost să piară într-o ripă a acelor 
locuri sălbatice, într-o altă expediţie, cea din 1930, la care 
eu n-am mai luat parte. 

Atunci, în august 1926, după ce am trecut'de Obârşii, 
brădetul şi muntele au părut a se pustii cu desă-vârsire. Din 


unele poieni înalte se vedea Oltul, din altele am văzut 
Mureşul; pe urmă am avut impresia că ne desfacem total de 
vederea şi sunetul lor; n-am mai privit decât cerul şi n-am 
mai auzit decât şuietul sihlei. 

Pâhă pe unde răzbeam noi, n-ajungeau ciobanii cu 
turmele, căci aşezările oamenilor erau prea depărtate. 

Mentorul nostru avea plăcerea să ne călăuzească adânc 
«în ţara necunoscută». 

În unele părţi călări, în altele pedestri, ciocănind stâncile 
şi adunând sfărâmături pentru colecţiile lui, suirărn astfel şi 
coborârăm cătră Călimani. 

Într-o după-amiază, am poposit lingă o arcadă de calcar, 
mascată de ferigi şi jnepeni. 

După ce ne-a adunat lângă el, domnu Stamatin ne grăi 
astfel: 

— îmi închipui, băieţi, că niciodată n-aţi văzut, în alte părţi, 
locuri aşal de frumoase prin măreţia posomorită pe care şi- 
au păstrat-o din vremea când, după convulsiile geologice, s- 
au fixat înj această formă nouă. Aici strigă în cetini, în luna 
lui aprilie, urogalus, cucoşul cel negru cu optsprezece pene 
în evantaliul cozii. In amurg, aveţi s-auziţi boncăluind pe 
ceruus carpaticus. Pot să vă arăt, dacă doriţi, pe povârnişul 
unei râpi, hăţaşul pe unde am văzut tre-când, cu soaţele lui, 
un bison bonasus, despre care se* spune că ar fi dispărut 
din munţii noştri. Să ştiţi că nu-i adevărat; în aceste 
singurătăţi stăruiesc şi alte înfăţişări de demult. Aşezaţi-vă 
în preajma focului, grăbiţi-vă a scoate conservele şi a 
pregăti ceaiul, ca să aveţi pe urmă timp să priviţi în jur şi s- 
ascultați glasurile misterioase care mă chiamă necontenit. 
Am credinţa că aici ami să-mi isprăvesc cariera. Oasele 
mele, desigur, trebuie să se adune cu ale unor strămoşi. De 
câte ori pătrund în această regiune neviolată, mă simt 
emoţionat ca un primitiv. Să nu râdeţi de mine, nici să rnă 
judecaţi rău, dacă mă veţi auzi descântând şi invoeând ceea 
ce, pentru dumneavoastră, e de mult pierit, iar pentru rnine 
e încă viu. 


După ce i-am cerut să se explice, l-am lăsat să vorbească. 

— Dumneavoastră aţi crezut, zâmbi el, că eu sunt un 
simplu adunător de roce. E adevărat că, d'in această 
îndeletnicire, mi-am făcut o profesie; disciplina ei m-a dus, 
însă, pe cărări cotite, în altă parte. Deprinzându-mă a 
cerceta scoarţa pământului şi a trage concluzii, a restaura 
un ev de acum o mie de milenii din câteva oase împrăştiate, 
am ajuns să-mi pun probleme de aceeaşi natură scurmând 
altfel de sedimente. Nu ştiu pentru ce motive se străduiesc 
folkloriştii, care adună mii, de pagini de maculatură în 
colecţii. N-am avut niciodată impresia că ar scoate ceva din 
asemenea epave ale oceanului-tirnp. Meto: dele mele, însă, 
m-au îndemnat foarte de timpuriu, de pe când eram tânăr 
ca dumneavoastră, să caut argumentul acestor paleologii, 
datini şi eresuri ale populațiilor din Carpaţi. Am ajuns la 
nişte concluzii fireşti, care unora li s-ar părea totuşi 
surprinzătoare. Am ajuns să preţuiesc şi să iubesc aceste 
alcătuiri. 

Era un om interesant, în orice caz, şi lui i se da-toreste 
povestea care urmează. E o datorie de pietate să-l 
pomenescaici. Destinul i-a fost să piară într-o râpă a acelor 
locuri sălbatice, într-o altă expediţie, cea din 1930, la care 
eu n-atn mai luat parte. 

Atunci, în august 1926, după ce am trecut'de Obârşii, 
brădetul şi muntele au părut a se pustii cu desă-vârşire. Din 
unele poieni înalte se vedea Oltul, din altele am văzut 
Mureşul; pe urmă am avut impresia că ne desfacem total de 
vederea şi sunetul lor; n-am mai privit decât cerul şi n-am 
mai auzit decât şuietul sihlei. 

Pâhă pe unde răzbeam noi, n-ajungeau ciobanii cu 
turmele, căci aşezările oamenilor erau prea depărtate. 

Mentorul nostru avea plăcerea să ne călăuzească adânc 
«în ţara necunoscută». 

În unele părţi călări, în altele pedeştri, ciocănind stâncile 
şi adunând sfărâmături pentru colecţiile lui, suirăm: astfel şi 
coborârăm cătră Călimani. 


Într-o după-amiază, am poposit lângă o arcadă de calcar, 
mascată de ferigi şi jnepeni. 

După ce ne-a adunat lângă el, dominu Stamatin ne grăi 
astfel: 

— îmi închipui, băieţi, că niciodată n-aţi văzut, în alte părţi, 
locuri aşal de frumoase prin măreţia posomorită pe care şi- 
au păstrat-o din vremea când, după convulsiile geologice, s- 
au fixat înj această formă nouă. Aici strigă în cetini, în luna 
lui aprilie, urogalus, cucoşul cel negru cu optsprezece pene 
în evantaliul cozii. In amurg, aveţi s-auziţi boncăluind pe 
ceruus carpaficus. Pot să vă arăt, dacă doriţi, pe povârnişul 
unei râpi, hăţaşul pe unde am văzut tre-când, cu soaţele lui, 
un bison bonasus, despre care lb se spune că ar fi dispărut 
din munţii noştri. Să ştiţi că nu-i a'd'evărat; în aceste 
singurătăţi stăruiesc şi alte înfăţişări de demult. Aşezaţi-vă 
în preajma focului, grăbiţi-vă a scoate conservele şi a 
pregăti ceaiul, ca să aveţi pe urmă timp să priviţi în jur şi s- 
ascultați glasurile misterioase care mă chiamă necontenit. 
Am credinţa că aici am| să-rni isprăvesc cariera. Oasele 
mele, desigur, trebuie să se adune cu ale unor strămoşi. De 
câte ori pătrund în această regiune neviolată, mă simt 
emoţionat ca un primitiv. Să nu râdeţi de mine, nici să mă 
judecaţi rău, dacă mă veţi auzi descântând şi invocând ceea 
ce, pentru dumneavoastră, e de mult pierit, iar pentru rnine 
e încă viu. 

După ce i-am cerut să se explice, l-am lăsat să vorbească. 

— Dumneavoastră aţi crezut, zâmbi el, că eu sunt un 
simplu adunător de roce. E adevărat că, d'in această 
îndeletnicire, mi-am făcut o profesie; disciplina ei m-a dus, 
însă, pe cărări cotite, în altă parte. Deprinzându-mă a 
cerceta scoarţa pământului şi a trage concluzii, a restaura 
un ev de acum o mie de milenii din câteva oase împrăştiate, 
am ajuns să-mi pun probleme de aceeaşi natură scurmând 
altfel de sedimente. Nu ştiu pentru ce motive se străduiesc 
folkloriştii, care adună mii, de pagini de maculatură în 
colecţii. N-am avut niciod'ată impresia că ar scoate ceva din 


asemenea epave ale oceanului-tirnp. Meto: dele mele, însă, 
m-au îndemnat foarte de timpuriu, de pe când eram tânăr 
ca dumneavoastră, să caut argumentul acestor paleologii, 
datini şi eresuri ale populațiilor din Carpaţi. Am ajuns la 
nişte concluzii fireşti, care unora li s-ar părea totuşi 
surprinzătoare. Am ajuns să preţuiesc şi să iubesc aceste 
alcătuiri. 

Era un om interesant, în orice caz, şi lui i se da-toreşte 
povestea care urmează. E o datorie de pietate să-l 
pomenesc aici. Destinul i-a fost să piară într-o râpă a acelor 
locuri sălbatice, într-o altă expediţie, cea din 1930, la care 
eu n-am mai luat parte. 

Atunci, în august 1926, după ce am trecut'de Obârşii, 
brădetul şi muntele au părut a se pustii cu desă-vârşire. Din 
unele poieni înalte se vedea Oltul, din altele am văzui 
Mureşul; pe urmă am avut impresia că ne desfacem total de 
vederea şi sunetul lor; n-am mai privit decât cerul şi n-am 
mai auzit decât şuietul sihlei. 

Pâhă pe unde răzbeam noi, n-ajungeau ciobanii cu 
turmele, căci aşezările oamenilor erau prea depărtate. 

Mentorul nostru avea plăcerea să ne călăuzească adânc 
«în ţara necunoscută». 

În unele părţi călări, în altele pedestri, ciocănind stâncile 
şi adunând sfărâmături pentru colecţiile lui, suirăm; astfel şi 
coborârăm cătră Călimani. 

Într-o după-amiază, am poposit lingă o arcadă de calcar, 
mascată de ferigi şi jnepeni. 

După ce ne-a adunat lângă el, dominu Stamatin ne grăi 
astfel: 

— îmi închipui, băieţi, că niciodată n-aţi văzut, în alte părţi, 
locuri asa! de frumoase prin măreţia posomorită pe care şi- 
au păstrat-o din vremea când, după convulsiile geologice, s- 
au fixat înj această formă nouă. Aici strigă în cetini, în luna 
lui aprilie, urogalus, cucoşul cel negru cu optsprezece pene 
în evantaliul cozii. In amurg, aveţi s-auziţi boncăluind pe 
cervas carpaticus. Pot să vă arăt, dacă doriţi, pe povârnişul 


unei râpi, hăţaşul pe unde am văzut tre-când, cu soaţele lui, 
un bison bonasus, despre care se spune că ar fi dispărut din 
munţii noştri. Să ştiţi că nu-i adevărat; în aceste singurătăţi 
stăruiesc şi alte înfăţişări de demult. Aşezaţi-vă în preajma 
focului, grăbiţi-vă a scoate conservele şi a pregăti ceaiul, ca 
să aveţi pe urmă timp să priviţi în jur şi s-ascultaţi glasurile 
misterioase care mă chiamă necontenit. Am credinţa că aici 
am| să-mi isprăvesc cariera. Oasele mele, desigur, trebuie 
să se adune cu ale unor strămoşi. De câte ori pătrund în 
această regiune neviolată, mă simt emoţionat ca un primitiv. 
Să nu râdeţi de mine, nici să mă judecaţi rău, dacă mă veţi 
auzi descântând şi invocând ceea ce, pentru 
dumneavoastră, e de mult pierit, iar pentru rnine e încă viu. 
După ce i-am cerut să se explice, l-am lăsat să vorbească. 
— Dumneavoastră aţi crezut, zâmbi el, că eu sunt un 
simplu adunător de roce. E adevărat că, dân această 
îndeletnicire, mi-am făcut o profesie; disciplina ei m-a dus, 
îns-ă, pe cărări cotite, în altă parte. Deprinzându-mă a 
cerceta scoarţa pământului şi a trage concluzii, a restaura 
un ev de acum o mie de milenii din câteva oase împrăştiate, 
am ajuns să-mi pun probleme de aceeaşi natură scurmând 
altfel de sedimente. Nu ştiu pentru ce motive se străduiesc 
folkloriştii, care adună mii de pagini de maculatură în 
colecţii. N-am avut niciod'ată impresia că ar scoate ceva din 
asemenea epave ale oceanului-tirnp. Metodele mele, însă, 
m-au îndemnat foarte de timpuriu, de pe când eram tlnăr 
ca dumneavoastră, să caut argumentul acestor paleologii, 
datini şi eresuri ale populațiilor din Carpaţi. Am ajuns la 
nişte concluzii fireşti, care unora li s-ar părea totuşi 
surprinzătoare. Am ajuns să preţuiesc şi să iubesc aceste 
alcătuiri vii ale religiei vechi a părnântului acestuia, găsind 
în ele însăşi gândirea strămoşilor mei şi însuşi sufletul lor. 
Religia nouă, care n-are decât zece veacuri, nu s-a putut 
substitui puterilor trecutului decât în parte şi superficial. 
Poporul încă practică legea veche. De aceea, să nu vi se 
pară de mirare dacă voi, invoca umbra severă a bătrânului 


preot păgân care a sălăşluit cândva sub bolta unei 
asemenea peşteri. Pentru dumneavoastră poate îi o 
fantasmagorie; pentru mine e o realitate. Duhul lui trăieşte 
încă în mine, cum a trăit în atâtea generaţii succesive; deci 
eu văd şi simt fiinţa lui în această regiune a lui Dumnezeu. 
Neapărat, asemenea fiinţă misterioasă nu poate apărea 
decât credincioşilor şi poeţilor. Pu-neţi-mă în această 
categorie inferioară dacă voiţi; e momentul când cred şi 
văd. 

Întâia oară am luat contact cu acest mag respectabil şi 
astrolog iscusit într-o zi de sfârşit de martie, la echinocțiul 
uneia din primăverile trecute. Atunci m-am suit în muntele 
ascuns pe care contimporanii mei nu-l cunosc. Intre 
vârtejuri de zloată ami ajuns până la lăcaşul său, într-un loc 
unde trei izvoare vii saltă de sub piatră zbătându-se ca 
viperele înţelepciunii lui celei fără de moarte şi 
murmurându-i numele într-o altă limbă decât cea 
schimbătoare a oamenilor. Ascultaţi ce-am văzut. Cenuşa 
veche sta încă în vatra părăsită; lătra în adâncime cățelul 
pământului; am intrat şi l-am găsit palid şi semeţ în jilţul 
dăltuit în stâncă. Cu d'reapta ţinea toiagul de fildeş. Avea 
muşchi în plete şi pe sân; îi ajungea barba la pământ şi 
genele la piept; deasupră-i fâlfâia, gonindu-se în roate, Cu- 
aripele-ostenite, un alb s-un negru corb. 

„„„Sub povara acestui semn al zilelor şi nopţilor stătea orb, 
însă numerele de aur continuau să clipească sub bolta 
frunţii lui, scriind misterios timpurile. 

Profesorul nostru se opri o clipă, privindu-ne sarcastic prin 
ochelarii lui de miop, apoi urmă: 

— La întrebările mele, bătrânul a dat răspunsurile cele 
mai bune, punând în mişcare, fără să înţeleg cum, 
alcătuirile statornice ale lui Dumnezeu. 

Trebuie să vă spun (căci asta am găsit la sfârşitul drumului 
meu cotit), trebuie să vă spun că străbunii mei de la 
Burebista şi mai de demult stăteau, ca să zic aşa, c-o inimă 
nouă în faţa minunilor. De aceea.înţelepţii de-atunci au 


comunicat cu divinitatea altfel decât în civilizaţia 
dumneavoastră. Acolo undei dumneavoastră raţionaţi şi 
încercaţi a trece spre a'd'evăr prin silogisme şi ipoteze, 
înțeleptul de demult avea o cale deschisă, o împărtăşire 
directă, o însuşire de a pătrunde nesilit în; miezul lucrurilor. 
Aspectele lumii şi fenomenele naturii magul le prezenta în 
embleme; le punea deci o cheie veşnică. După aceeaşi 
metodă, sub simbol, adevărul cel mai abstract putea deveni 
sensibil; o propoziţie usca'tă se mişca în imagini; astfel 
necunoscuturile se îmblânzeau, zidirile neanimate şi 
entităţile morale se poetizau; metafizica se înfăţişa într-o 
horă de zeițe. 

Să ştiţi, băieţi, că de la acel mag de demult, care a sălăşluit 
în aceste locuri, au rămas mamelor noastre poveştile cu 
care ne-au încântat în seri de iarnă. În ele se cuprind 
adevăruri permanente. Nici noi, nici ele nu ştiam; eram 
împreună copii, şi ne amuzam cu sclipirile lor de juvaere. 

Acest mag, în epoca regilor daci, practica, după o 
rânduială antică de la Memfis, grafia sacră a cunoaşterilor 
spirituale. Hieroglifele, cum ştiţi, cuprindeau un principiu 
de înţelegere universală a noţiunilor, înfrăţind pe iniţiaţi 
într-o limbă mută. Alfabetul dumneavoastră de astăzi, ca şi 
limba vulgară, stă mai mult în slujba instinctelor. 

La întrebările mele, am primit răspunsuri ce mă îndrumau 
la o pătrundere de care omenirea de astăzi s-a depărtat; 
căci progresul necontenit al inteligenţei şi raţionamentului 
a sleit acele aptitudini care legau pe om mai strâns de stihii. 
Presimţiri, instinct şi ceea ce numiţi dumneavoastră astăzi 
subconştient - le-am avut şi noi cândva, ca şi ru'd'ele 
noastre animalele, într-o formă potenţiată; magia şi 
fenomenele de telepatie erau în veacurile acelea practici 
curente. Cunoaşterile acelea subtile şi directe trebuiesc 
redobândite pe calea stiinţii experimentale. 

Bătrânul mi-a deschis înţelegerea eresurilor, a da-tinelor, a 
descântecelor, a vieţii intime a poporului nostru, aşa de 
deosebită de civilizaţia orăşenească. Acest neam trăieşte 


încă în trecut; toţi copiii lui care intră la universitate sar 
veacurile, desfăcându-se de el, desrădăcinându-se şi 
murind. 

Ceteam acestea în înfăţişările bătrânului mag pe cârid', la 
picioarele lui, şarpele uroboros, încolăcin-du-se cu coada la 
gură, îmi comunica semnul eternității şi al ciclurilor. 

Duhul magului e o realitate vie nu numai în civilizaţia 
preistorică a pământenilor noştri. Il găsiţi şi-n lurnea 
dumneavoastră modernă, ceea ce nu trebuie să vă mire 
prea: mult: ultimul sediment e subţire şi fragil. Calendarul 
lumii nouă a rămas al astrologului şi al magului de altădată. 

Semnele zodiacale ale lunilor, anotimpurile, săp-tămânile 
şi numele zilelor au fost cetite de înțeleptul meu din peşteră 
în cartea naturii într-o vreme când omui avea alt sistem 
fiumefic şi au rămas consemnate în painjenii criptografici 
pe care dumneavoastră nu vă mai osteniţi a-i deslega. 

Părinţii noştri geţi şi elini, domnilor, au învăţat de la Egipet 
şi de la Babilon cele douăsprezece simboluri şi cele şapte 
simboluri, şi pătrarele, şi imaginile constelaţiilor, şi toate 
câte trebuiesc pentru a ceti în eternitate şi în clipa 
trecătoare. Numele zilelor săp-tămânii sunt d'e-acolo. 
Nomenclatura religioasă a elinilor nu-i decât o tălmăcire a 
străvechilor numiri egiptene. 

Cele şapte planete care stăpânesc cerul şi pământul, 
precum şi destinele muritorilor, îşi aveau notația şi numele 
de origină la Memfis: Luna, Mercur, Venus, Soarele, Mart, 
Joe, Saturn. 

Ziua fiind împărţită în patru sferturi, se consacra fiecare 
pătrar de zi uneia din aceste planete, succesiv şi în ordinea 
lor de bază. Deci, după primul pătrar închinat Lunei, căutaţi 
tot a patra planetă şi veţi afla zilele săptămânii. 

Priviţi tabelul ce vă însemn cu o bucată de mangal pe roca 
aceasta lucie de calcar: 

Luna 

— Mercur 

— Venus 


— Soarele; 

Mart 

— Joe 

— Saturn 

— Luna; 

Mercur 

— Venus 

— Soarele 

— Mart; 

Joe 

— Saturn 

— Luna 

— Mercur; 

Venus 

— Soarele 

— Mart 

— Joe; 

Saturn 

— Luna 

— Mercur 

— Venus; 

Soarele 

— Mart 

— Joe 

— Saturn. 

Raporturile acestea numerice cuprind şi alte ascunzişuri 
pe care nu le-am putut descifra, ori, dacă le-am descifrat, 
nu găsesc necesar să vi le comunic. Esenţialul e să înţelegi 
că ordinea de timp a bătrânuiui meu din acest munte 
stăpâneşte asupra aeroplanului dumnealor şi asupra 
aparatului dumneavoastră de radio. 

Cugetând la toate acestea şi aşteptând să sosească într-un 
molid un exemplar de tetrao urogalus, contemplam, din 
pragul peşterii, constelaţiile. 

A doua zi soarele trebuia să-şi reînceapă cariera anuală. 
La 23 martie, în semnul Berbecului, ziua e în creştere. 


Soarele, zeul luminii, face un salt ca un bărbăcuţ din turma 
bunicului, bate şi biruieşte întunericul; gheţurile pocnesc, 
zăporul se umflă, colţul de iarbă răsare fin ca şi vârful lui 
crai-nou. 

Dacă n-ar fi aşa de neguros, magul meu ar putea zâmbi; 
căci cunoştea şi el acel fenomen, rezultat al uneia din 
multele mişcări ale pământului şi care se chiamă 
procesiunea echinocţiilor. Axa pământului nu se învârte în 
aceeaşi direcţie, ci execută, prin polul ei nordic, un fel de 
spirală de titirez faţă de polul ceresc. Deci soarele nu revine 
în acelaşi punct în toţi anii. In locul exact unde s-a arătat, 
anul acesta, la 23 martie, datorită procesiunii echinocţiilor, 
nu va mai reveni d'ecât peste douăzeci şi cinci de mii opt 
sute şaizeci şi opt de ani. 

În vremea lui, adică a bătrânului, soarele îşi începea într- 
adevăr cariera anuală în zodia Berbecului. Astăzi, de fapt, 
se arată sub semnul Peştilor; însă calendarul 
dumneavoastră a rămas tot în alcătuirea lui veche, căci 
lumea nouă a pierdut cheia semnelor tainice. 

În rânduielile lui de la Memfis se găsesc şi sărbătorile 
dumneavoastră de-acum. Prăznuiau şi oamenii timpului său 
Buna-Vestire a soarelui nou, bucurie a păstorilor şi 
plugarilor trecutului, tot la aceeaşi dată de 25 martie. In 
aceeaşi zi de aprilie cădea sărbătoarea plugarului din 
părţile noastre de lume; căci Gheorghie înseamnă, înl 
elină, lucrător 'd'e pământ; şi lucrătorul de pământ, cu 
ajutorul suliţii soarelui, biruieşte balaurul iernii, şi al 
inerţiei solului. Mai mult: la aceleaşi epoci schimbătoare şi 
consacrate, se serba atunci, ca şi acum, ziua învierii lui 
Mitra, ori a lui Osiris, după ce omul-Dumnezeu stă în 
întunericul de mormânt al peşterii trei zile. Era bucuria 
revenirii soarelui de primăvară, manifestată prin muguri şi 
flori, prin daruri de miei şi ouă roşii. Bătri-nii mei care dorm 
în ţintirâmul de la Hangu n-a u ştiut niciodată că acest ou 
semnifică soarele înoit şi veşnicia vieţii, 'd'ar au repetat cu 
sfinţenie gestul generaţiilor. Ca şi atunci când soarele sta în 


mormântul celor trei luni de iarnă, oamenii de acum în 
straie albe se întristează prin post şi opresc nunțile înaintea 
învierii. Pe urmă se bucură cu adevărat; căci Isus e soarele 
inimii lor. In această inimă dorm, practicile vechi după 
comandamente care nu era necesar să fie înţelese de 
mulţime. 

Practicile vechi îmbinându-se cu legea nouă a inimii 
frăţeşti îmi devin astfel cu nlult mai scumpe; îmi evocă 
imaginea maniei care-mi şoptea basme şi murmura 
descântece rămase de la dânsul. 

Deci, sfârşi domnu Stamatin cu voce joasă şi puţintel 
ostenită, m-am închinat bătrânului şi l-am respectat, 
văzând în el pe strămoşii mei; şi mi-am închipuit că ficţiunea 
aceasta poetică, pe care v-o prezint, poate forma obiectul 
unei istorisiri cu mult mai reale decât combinaţiile de fapte 
diverse ale cărţilor dumneavoastră obişnuite. Acelea sunt 
într-adevăr ficțiuni, cu atât mai goale cu cât mai mult 
pretind că se substituie studiului precis; pe când 
sentimentul meu e o realitate care nu va pieri o'd'ată cu 
mine. 

Inl tot timpul acestui lung monolog, interesantă mii s-a 
părut atitudinea muntenilor care ne însoțeau. 

Ascultau cu luarea-aminte foarte încordată, fără să; 
înţeleagă nimic bineînţeles; însă erau pătrunşi de glasul 
poetic al profesorului în aşa măsură, încât cei mai mulţi 
aveau ochii în lacrimi. 

«Tabelul» său, domfiu Stamatin îl întocmise cu semnele 
convenţionale pe care le mjai păstrează almanahurile şi 
gromovnicele; muntenii noştri au rămas mult timp lingă 
stânca de calcar, studiindu-le cu mirare şi respect. Pe când 
ei se lăsau pătrunşi de trecut inconştient pe această cale 
obscură, eu ceteam adevărurile domnului Stamatin în, 
burhaiele care lunecau din ponoare spre piscuri lumjinate 
pieziş de soare, în minunile încremenite ale singurătăţii, şi- 
n jocul apelor lucii şi cascadelor care cântă din veci acolo 
laudă Domnului Dumnezeu. 


După ce profesorul nostru şi-a împlinit timpul şi prorocia, 
adăogându-se în chip aşa 'de dramatic la strămoşi, s-a găsit 
între hârtiile lui un! manuscris ce-mi era adresat, din 
încâlcitele meandre ale căruia extrag istorisirea ce 
urmează. Cu toate ciudăţeniile pe care dornnu Stamatin le- 
a întreţăsut în ea, şi povestea aceasta e, în definitiv, o 
poveste de dragoste. 

II. 

Puterile sufletului erau proaspete şi curate în lumea veche 
a Daciei şi sub semnul lor sta Kesarion Breb. 

Era, de la fericitul Zalmoxis, cursul vremii într-al cincilea 
ciclu, socotind ciclul cât numărul zilelor anului, adică trei 
sute şaizeci şi cinci de ani. lar dintr-aj cincilea ciclu, 
credincioşii vechi de la Carpaţi num'â'- rau ani o sută 
douăzeci. In văile 'depărtate” unde izvoarele şi puhoaiele 
înălțimilor se prefac în pâraie şi lacuri, iar oamenii îşi 
clădesc case de bârne în aşezări statornice, lumea îşi 
întorsese faţa cătră o lege nouă şi număra anul 780 de la 
izbăvitorul Hristos. 

În muntele cel ascuns care va rămânea necunoscut până la 
sfârşitul timpurilor, bătrânul legii vechi privea din gura 
peşterii lui lucirea nouă de primăvară. In unghiul crestat, 
unde băteau răsăriturile dimineţilor, lumina trecuse de 
semnul cumpenei zilelor şi nopţilor. Acuma soarele suia pe 
scara cerului în zodia întâia şi se auzea, în prăpăstiile de 
jos, tunetul ză-porului. Pe plai, era încă iarnă dulce cu 
ostroave de omâăt sub brazi. Cucdşii cei mari sălbatici 
începeau să-şi cheme găinile în marginea poienilor. De la 
peşteră se auzea mugetul bourilor, în hăţaşurile văii. 
Cintezii şi stigleţii care ceruseră sălaş în peşteră cit ţinuse 
puterea iernii se mutaseiră pe crenguţele mdste-cenilor de 
deasupra celor trei izvoare şi se închinau primăverii 
cântând subţire şi sticlindu-şi în lumină acele ochişorilor. 
După ce se arătă pe cerul nopţilor luna plină a luminii lui 
martie, cei doi ucenici ase-' zară la altar făcliile de ceară 
poruncite, căci la sfâr-şitul acelei săptămâni postul lor se 


sfârşea şi, după trei zile de mâhnire, tăcere şi taină, urma o 
nouă înviere a Dumnezeului tuturor veacurilor. 

Apa vie a celor trei izvoare era călăuzită printr-o alvie 
îngustă în hrubă, într-un găvan de stâncă. Ca să-l 
pregătească pentru rugăciune, ucenicii ajutară bătrânului 
să se coboare pe trepte şi să se scufunde de trei ori. Il 
iniăşurară apoi în poclăzi şi sarici. Ii 

1L7 pieptănară barba şi-i împletiră coama. li puseră strai 
alb şi comanac. Ingenunchiară ca să primească 
binecuvântare şi se retraseră fără de nici un cuvânt, după 
ritual. leşind în lumina după-amiezii, adunară vreascuri şi 
cetini, în mijlocul poienii, le clădiră cu meşteşug şi aduseră 
jar de la vatra dinlăuntru, unde se păstra ioc fără moarte de 
la începutul ciclurilor. 

Cătră acest stâlp de fum care se ridica drept spre cer în 
aerul neclintit, urcară din văi, pe poteci, cei câţiva monahi 
ai lui Zalmoxis, cărora li se îngăduise bucuria de a veni să 
se plece subt ochii severi ai bă-trânului din peşteră. Sub 
măntălile de lână sură purtau şi ei straie albe, semn al 
iniţierii. In picioare opinci de piele. Capetele le erau goale şi 
pletoase. Obrazurile cu bărbi castanii. Aveau ochi în 
coloarea cerului şi a apelor, fiind neamuri de vechi 
pământeni. 

După cuvântul înţelepţilor de demult, oamenii din acest 
colţ de lume sunt copii ai pământului lor şi ai cerului lor. 
Trupurile lor se alcătuiesc şi cresc din anume hrană pe care 
o au la îndărm'nă în câmpurile cu holde, în dumbrăvi şi 
livezi şi pe plaiurile muntelui. Firea şi sufletul lor au 
blândeţa acelor ţărmuri îmbielşugate unde i-a aşezat dintru 
începutul lumii Dumnezeu, fiind în acelaşi timp 
schimbătoare şi furtunoase, nestatornice şi viclene ca apele, 
ca vânturile şi ca tot văzduhul lor fără cumpănă, întru care 
se îmbulzesc arsiţile şi gerurile. 

Monahii cei tineri suiau deci câtră peşteră cu obrazurile 
întristate aşa cum cerea rânduiala tagmei lor pentru acea zi 
de jale, când Dumnezeul luminii se află coborât în mormânt, 


dar în ochii lor lucea bucuria învierii apropiate. In acele 
ponoare şi poieni în care de veacuri domnea liniştea, 
sălbătăciunile codruâui n-aveau nici o sfială. Veveriţiie îi 
urmăream şi-i priveau cu mirare sărind din clomb în clomb. 
Căprioarele îşi ridicau cătră ei boturile negre de deasupra 
smocurilor de păiuş, d'in unghiuri depărtate. Până acolo, pe 
sub cetini, era întuneric. Acolo, la ele, era lumină. lerunci se 
cumpăneau pe crengi mlădioase. Ciocănitori mari dădeau 
semnale cătră locurile de sus, duruind cu clonţul în 
trunchiuri scorbu-roase, ca şi cum ar ii primit anume 
porunci pentru asta, apoi numărau pe cei nouă monahi şi 
ciocăneau iar, în duruiri scurte, de nouă ori. Hulubii 
sălbatici râdeau fantastic, bucuraţi de lumină nouă sau 
miraţi de arătări străine în domnia acelei linişti. Ca nişte 
făpturi cu zbor şi minte uşoară, uitaseră şi prăpastia de 
vifor a lui ianuarie şi stânca de ger vânăt a lui faur. Se 
bucurau de lumină şi o socoteau întoarsă pe veşnicie. 

«Şi noi suntem ca şi aceşti hulubi sălbatici, cugeta în sine 
Kesarion, monahul cel sprinten şi nalt, care ţinea fruntea 
şiragului. Ştim cât de trecătoare sunt toate, precum ne 
arată moartea de care ne întristăm şi învierea de care ne 
vom bucura în curând; totuşi, suntem ca sălbătăciunile şi ca 
pădurea.» 

În acel răstimp al gândurilor lui, monahul auzi foarte 
departe, în fundul văilor unde stătuse în popas, chiotul 
slujitorilor, care rămăseseră cu caii în preajma focului, la 
colibe. Într-adevăr, dacă cei care s-au adăpat din izvorul 
înţelepciunii nu-şi pot stă-pâni nălucile amăgitoare a 
trupului lor de pulbere, ca altceva pot face nişte slujitori 
prosti, cu multă vârtute şi cu puţină înţelegere? Sună din 
glas la un loc cu păserile şi cu apele, se miră de florile de 
brânduşe ca şi cum nu le-ar mai fi văzut niciodată şi-şi fac 
spaimă de lupii care se furişează în sihiă şi de fantasmele de 
neguri care se strecoară la marginea grohotişurilor şi a 
bălților neclintite. 


Când ajunseră sus, că'tră asfinţitul soarelui, se opriră şi se 
adunară barbă lingă barbă, ca să răsufle o clipă. Se vedeau 
în depărtare valuri de codru. Unele erau încă luminate, 
altele se pitiseră în umbra op-cinilor. Cât cuprindea ochiul 
împrejur, peste toate acele păduri şi culmi, era pustie, căci 
locul muntelui sfânt era oprit până la trei zile de umblet. 
Păstorii din toate zările aveau semne, bouri bătuţi în copaci 
străvechi, şi nu treceau cu turmele lor de acel hotar. Locul 
unde sălăşluia prorocul lor cel bătrân nu trebuia să fie 
cunoscut şi cercetat decât de unii din învăţăceii lui; şi acei 
învăţăcei, când coborau între oamenii din lurne, aveau 
limba legată pentru orice nume şi orice lămuriri; asupra 
muntelui tainic putea privi numai Dumnezeu cu ochii lui de 
stele şi numai el putea glăsui cu tunetul său. Cum îl 
părăseau, ucenicii urmau să fie ca şi cum n-ar fi văzut 
niciodată nimic, n-ar fi auzit nimic şi n-ar fi rostit niciodată 
cuvânt. Imaginea, semnele şi sunetele acelui loc ascuns 
aveau a le duce cu ei, pe tărâmul celălalt, d'e unde nu se 
mai puteau întoarce în lumea muritorilor. 

Numai din când în când, la cinci ani o dată şi uneori la 
şapte ani, se vestea satelor, păstorilor şi tuturor neamurilor 
că prorocul se va arăta lumii. Nimene nu ştia cum şi de 
unde ucenicii săi îl aduceau în văiântr-un loc care se chema 
La Prelunci, nu departe de două izvoare ale apelor celor 
mari, şi acolo, pe un tăpşan, deasupra unei cline domoale 
unde se aduna omenire de pretutindeni, bătrânul din 
muntele ascuns se arăta şi înălța braţele, binecuvit niânteni 
şi jertfele lor depuse la altar. Ase” adunare avea loc numai 
într-o anume fa când soarele stă pe cer la cea mai marţ lui, 
după jumătatea lunii iunie, în zodia | la ceasul amiezii acelei 
zile, soarele dă j”. semnul zodiei. După ce binecuvânta 
Pc!u| unora învățături pentru pământ şi vite, 4u| cându-le 
vise înfricoşate, pe alţii vindecâtliy» grele, bătrânul se 
retrăgea şi el odată Cu A soarelui, şi lumea rămânea la, 
focurile pop”j bând de el cu uimire, binecuvântândti-1 Şif 
Poporului de rând îi plăcea foarte sa” adii prorocul său şi să 


se veselească, după W cari şi vinuri. Neamurile acestui 
învăţăturile sfinte ale bătrânului! le ascultau cu evlavie, 
uitându-le de uşor. 

Monabhii lui Zalmoxis trecură spre zidul i”/j intrară ca pe 
sub coloane, pătrunseră în ardea focul de vreascuri şi 
cetină, pâriind şi,(] scântei. Ucenicii cei tineri, fără bărbi şi 
Q; şinat pe frunte şi pe după urechi, se rifcaii de pe 
trunchiurile lor şi se închinară cu ij piept, făcând semnul 
tagmei. Erau bucuroşi ol veriţile; încercau să-şi ascundă 
plăcerea pământeni în domnia fiarelor şi a, singm izbuteau. 
Kesarion Breb îşi alătură fiafltea lor, îmbrăţişându-i, cum 
făceau şi soţii săi, f un cuvânt, se aşezară pe trunchiurile ie 
b$( nate. învăţăceii aţâţară focul. Din când în u'V spaimă de 
iupii care se furişează în sihlă şi de fantasmele de neguri 
care se strecoară la marginea grohotişurilor şi a bălților 
neclintite. 

Când ajunseră sus, că'tră asfinţitul, soarelui, se opriră şi se 
adunară barbă lingă barbă, ca să răsufle o clipă. Se vedeau 
în depărtare valuri de codru. Unele erau încă luminate, 
altele se pitiseră în umbra op-cinilor. Cit cuprindea ochiul 
împrejur, peste toate acele păduri şi culmi, era pustie, căci 
locul muntelui sfânt era oprit până la trei zile de umblet. 
Păstorii din toate zările aveau semne, bouri bătuţi în copaci 
străvechi, şi nu treceau cu turmele lor de acel hotar. Locul 
tinde sălăşluia prorocul lor cel bătrân nu trebuia să fie 
cunoscut şi cercetat decât de unii din învăţăceii lui; şi acei 
învăţăcei, când coborau între oamenii din lurne, aveau 
limba legată pentru orice nume şi orice lămuriri; asupra 
muntelui tainic putea privi numai Dumnezeu cu ochii lui de 
stele şi numai el putea glăsui cu tunetul său. Cum! îl 
părăseau, ucenicii urmau să fie ca şi cum n-ar fi văzut 
niciodată nimic, n-ar fi auzit nimic şi n-ar fi rostit niciodată 
cuvânt. Imaginea, semnele şi sunetele acelui loc ascuns 
aveau a le duce cu ei, pe tărâmul celălalt, d'e unde nu se 
mai puteau întoarce în lumea muritorilor. 


Numai din când în când, la cinci ani o dată şi uneori la 
şapte ani, se vestea satelor, păstorilor şi tuturor neamurilor 
că prorocul se va arăta lumii. Nirnene nu ştia cum şi de 
unde ucenicii săi îl aduceau în văi, într-un loc care se chema 
La Prelunci, nu departe de două izvoare ale apelor celor 
mari, şi acolo, pe un tăpşan, deasupra unei cline domoale 
unde se aduna omenire de pretutindeni, bătrânul din 
muntele ascuns se arăta şi înălța braţele, binecuvântind pe 
pa-mânteni şi jertfele lor depuse la altar. Asemenea mare 
adunare avea loc numai într-o anume zi a anului, când 
soarele stă pe cer la cea mai mare înălţime a lui, după 
jumătatea lunii iunie, în zodia Racului. De la ceasul amiezii 
acelei zile, soarele dă înapoi ca şi semnul zodiei. După ce 
binecuvânta poporul, dând unora învățături pentru pământ 
şi vite, altora tălmă-cindu-le vise înfricoşate, pe alţii 
vindecânidu-i de boli grele, bătrânul se retrăgea şi el odată 
cu asfinţitul soarelui, şi hmiea rămânea la focurile popasului 
vorbind de el cu uimire, binecuvântându-l şi prăznuind'. 
Poporului de rând îi plăcea foarte să vadă astfel pe prorocul 
său şi să se veselească, după aceea, cu mân-cări şi vinuri. 
Neamurile acestui pământ sunt cuviincioase, însă şi foarte 
iubeţe pentru tot felul de desfătări, şi învăţăturile sfinte ale 
bătrânului din munte le ascultau cu evlavie, uitându-le după 
aceeia destul de uşor. 

Monahii lui Zalmoxis trecură spre zidul brădetului, intrară 
ca pe sub coloane, păfrunseră în poiană, unde ardea focul 
de vreascuri şi cetină, pârâind şi arttncând scântei. Ucenicii 
cei tineri, fără băr'Gi şi „cu părul tu-sinat pe frunte şi pe 
după urechi, se ridicară cu grabă de pe trunchiurile lor şi 
se închinară cu minile la piept, făcând semnul tagmei. Erau 
bucuroşi ca şi ve-veriţile; încercau să-şi ascundă plăcerea 
de a vedea pământeni în domnia, fiarelor şi a singurătăţii, 
dar nu izbuteau. Kesarion Breb îşi alătură fruntea lui de a 
lor, îmbrăţişându-i, cum făceau şi soţii săi. Fără nici un 
cuvânt, se aşezară pe trunchiurile de brad răsturnate, 


învăţăceii aţâţară focul. Din când în când îşi întorceau spre 
oaspeţi ochii în care se desfătau lacrimi de prietinie. 

Se strecurară în peşteră, ca şi cum ar fi vrut să dfea de 
veste. Dar bătrânul, fără îndoială, ştia că au sosit monahii 
săi. Amândoi tinerii se opriră cu sfială văzân-du-l cufundat 
în gânduri şi aşteptând în jâlţul lui să bată un ornic din 
văzduh, sau din inima muntelui, sau din veşnicie, al cărui 
sunet numai urechea lui putea să-l simtă. Pe altarul luciu 
de piatră stăteau semnele tainice ale vieţii şi ale morţii. Cele 
trei făclii de ceară ardeau lin. 

Ei ar fi aşteptat un semn, dar ştiau că bătrânul nu-l va 
face. Ar fi vrut să se retragă, să cheme pe oaspeţi, dar nu 
îndrăzneau. Ingenunchiară în locul hotărât lor şi atunci 
simţiră în tâmple un fior; muntele dădu zvon; alungat din 
peşteră, tunetul foii de aramă lovită cu ciocan de lemn 
zbucni în poiană ca o ploaie de sonuri fine. Monabhii se 
ridicară din jurul focului şi intrară în locul sfânt. Se grăbiră 
să împresure jâlţul şi-şi plecară genunchii, învăţăceii cei 
tineri îşi coborâră frunţile închizând ochii. Prorociţi făcu 
asupra capetelor închinate, pe rând, semnul celor patru 
puncte, care înseamnă nemărginirea în spaţiu, regenerarea 
necontenită a vieţii, jertfa şi mângâierea. Era vechiul semn 
al iniţiaţilor, pe care, în văile depărtate, unde se alină apele, 
la acelaşi ceas, preoţii legii nouă, a lui Isus, îl făceau asupra 
poporului, vestind învierea. Ceremonia tainică pe care au 
săvârşit-o monahii sub gestul şi privirea bătrânului din 
muntele ascuns nu era îngăduită a trece dincolo de umbra 
de amurg a peşterii, la cunoştinţa mulţimii. Nu-i îngăduit 
nici astăzi nimănui s-o divulge. Trebuie să ră-mâie în trecut, 
ca o comoară în sânul graniturilor. 

III 

„ Kesarion ascultă sfaturile şi desdnteccle bătrânului 
Decheneu. 

Mai târziu s-au adunat într-altă încăpere a peşterii săpată 
în stâncă, de unde, prin ochiul rotund de lumină, se vedea 
în cerul limpede luna în al treilea pătrar: nouri străvezii 


lunecau pe aurul ei din când în când cu repeziciune, 
curgând dinspre miazăzi, ceea ce arăta că atistrul de la 
Marea-din-miijloc vine asupra pământului Daciei, ca să 
topească cele din urmă omături şi să elibereze florile 
primăverii, la marginea apelor care sar trepte de piatră, 
sfărâmând argint. La câmpie, de mult zburdă mieii, şi în 
ostroavele Istrului gâştele sălbatice scot cel dinţai rând de 
pui. În orzurile plugarilor de la câmpie se poate ascunde 
ciocârlia. 

Se auzea uşor fâsâitul vântului în brazi. Copiii slujeau la 
masa frăţească, în talgere de argint, gustarea ascetică 
poruncită tagmei lor. La legumele şi rădăcinile fierte nu 
adăogeau decât puţin oleu proaspăt de jir. Tot astfel la 
frunzele nouă de grâuşor culese de pe coastele însorite. 
Azima, coaptă de lespezi fierbinţi, era făcută dintr-o făină 
adusă în dar de departe de binecredincioşi şi lăsată în văi, 
în loc anumit, hărăzit singuratecului de pe opcină. Cămara 
de sus mai cuprindea, în hârzoburi de scoarță, bureţi 
uscați, pădureţe şi alune, afine acrişoare şi căline amare. 
Acelor slujitori ai lui Dumnezeu, închinaţi unei rânduieli a 
spiritului, nu le era îngăduită nici mâncarea de carne nici 
băutură ameţitoare, într-adevăr, partea cea mai plăcută a 
cinei lor era o lamură, care nu se mestecă şi nu se soarbe, 
necunoscută oamenilor de rând. Căci vorbele şi gândurile 
despre lucrurile hotărâte de Dumflezeu să rămâie taină 
sunt, pentru cei fledeprinsi cu Ole, o primejdioasă otravă. 

Breb îşi cunoştea de mult învățătorul şi-l privea îngrijat, 
socotindu-l ros de suferinţă. In noaptea aceea n-avea 
bucuria pe care o arăta de obicei la adunările ucenicilor săi. 
Rămânea aspru şi părea a se întoarce necontenit în sine. 

Părinte, zise el aplecându-şi fruntea cătră dânsul, cu toate 
veştile mi prea bune pe care ie afli din când în când de Ia - 
noi despre noroadele de la câmpie, „se cuvin să arăţi 
cătră noi zâmbetui tău, căci altfel ne întoarcem la locurile 
noastre împovăraţi de întristare. 


Fiule, răspunse bătrânul, am în mine şi bucurie. Veştile pe 
care mi le aduceţi nu mă pot mâhni căci tot ce se fntfmplă e 
rânduială a Celui prea înalt pe care noi fi servim. Mi-aţi 
vorbit de mult de legea nouă cătră care noroadele se 
îndreaptă; dar sub cuvintele ei proaspete eu vad aceleaşi 
semne vechi, căci Domnul Dumnezeu are o mie de nume şi 
o mie de forme. Poate ochii oamenilor de rând au nevoie de 
altceva şi sufletul lor doreşte alt joc de colori, dar cel ales 
trebuie să rămâie într-acelasi loc al său, îndreptat cu toată 
puterea spiritului spre înţelepciunea cea mai presus de 
toate. Cel pe care îl servim e unul, născut din el însuşi; şi 
din acest unul toate au ieşit şi el e în toate şi le învăluie pe 
toate. Nimene dintre muritori nu 1-a văzut decât în valuri şi 
vânturi, şi-n raza care străpunge moartea trezind colţul 
grăuntelui. Pentru oamenii de rând e trebuinţă să se 
găsească cea mai potrivită alcătuire ca să se teamă şi să nu 
se mănânce uni'i pe alţii ca fiarele. Dar pentru noi ceea ce e 
veşnic nu se poate clăti. 

Părinte al meu, răspunse Kesarion, ştiu că nouă nu ne este 
îngăduit să rostim altceva decât adevărul. 

Voi mărturisi deci că am legat întristarea domniei tale de 
cele ce se petrec în lume. în văile apelor noastre şi cătră 
câmpia Istrului, preoţii noştri trebuie să deschidă biserici. 

— O, fiul meu, află că eu nu mă împotrivesc la asta. 
Dragostea noastră cătră fraţii 'noştri cei neluminaţi trebuie 
să se împace cu tot ce poate fi de folos sufletului lor. Dacă 
pot ii astfel mai buni, să rostească numele lui Lsus. Datina 
noastră e să nu coborârn cătră ei declt când ne chiamă. Noi 
putem rămâne'a aici, până la siârsitul timpului nostru; iar 
preoţiilor noştri cărora li se cer alte vorbe pentru acelaşi 
lucru le dăm sfat să se plece stăpânirii. Slujesc pe acelaşi 
Dumnezeu. Să ştiţi deasemeni că ce a fost rânduială a vieţii 
şi a fiinţii noroadelor o mie de ani va rămânea încă o mie. 
Căci o lege care pare nouă nu schimbă nici frica, nici 
nădejdea, nici viaţa, «ici moartea. După cit înţeleg, această 
slilă vine de cătră împărăţia Bizanțului. Acolo s-au ridicat 


împărați cu mare vâlvă, au bătut s-au supus turmele 
varvarilor şi au făcut drum rânduielilor nouă. As dori să aflu 
dacă popoarele lor sunt mai fericite şi dacă preoţii legii 
nouă au sporit c-un dram înţelepciunea. Aci se află ceea ce 
tu judeci a fi mâhnire; dar eu ţi-am spus că e o bucurie a 
sufletului meu. 

O, părinte prea înțelepte, spune-mi dacă trebuie să mă 
bucur şi eu. 

Într-adevăr, fiule, hotărî bătrâruil, a sosit pentru tine 
ceasul. 

La aceste cuvinte, obrazurile celorlalţi monahi s-au întors 
luminate de zâinbet cătră tovarăşul ilor. Kesa-rion cuprinse 
şi sărută mâna uscată a aschetului. Acea mână i se ridică pe 
lângă tâmplă, mângâindu-i fruntea. 

Bătrânul îşi întoarse fruntea cătră copii. Aceştia se 
închinară şi se retraseră. 

— Află fiule al imeu iubit, reluă marele preot, că trebuie să 
te pregăteşti de cale lungă. Dintre toţi iraţii tăi care se afilă 
de faţă, copii ai sufletului meu, pe tine te-am socotit mai 
vrednic ca să te jertfesc. Tu ai mai multă putere şi agerime 
în trup şi poţi îndura mai bine asprimile vieţii de rând; am 
cunoscut la tine şi ascuţimea spiritului, căci ai fost în stare 
să te apropii încet-încet de adevăruri. Ai învăţat înâri-narea 
şi te-ai deprins să stai necontenit treaz cu spiritul. Ai 
început a ceti cu destulă uşurinţă în oameni şi în lucruri. 
Eşti gata să desfaci din tine şi puterile cele tainice: dar 
asemenea învăţământ primejdios nu se poate câştiga decât 
acolo unde este fântâna fără fund, prin care poţi străbate 
pe tărâmul celăilalt. Acolo am fost şi eu în tinereţele mele, 
după pilda tuturor înaintaşilor mei. Când am închis ochii 
bătrâmilui meu, im-am aşezat în locul lui, având acelaşi 
nume, - al treizeci şi doilea Decheneu. Dumnezeu va 
binevoi să îngăduie ca tu să fii al treizeci şi treilea, atunci 
când cenuşa oaselor mele va trece la odihnă, în firida 
consacrată. Deci, fiule al meu, va trebui să faci lungă 
călătorie la Egipet. După ce vei cunoaşte Nilul, care este 


tatăl şi hrănitorul ţării, şi al oamenilor de acolo, te vei mira 
de toate zidirile împăraţilor de odinioară. Şi vei vedea şi pe 
unii dm acei împărați înfăşuraţi în scrisoarea vieţii lor, 
dormind cu trupurile în cripte, pe când sufleteiâe lor 
aşteaptă învierea pe ţărmul care se chiamă Amenţi. Te vei 
opri la columnele templelor, comunicând prin semnele lor şi 
prin ochii tăi cu oamenii şi cu faptele de odinioară. Vei 
vedea piramidele cele mari, în care se află însemnate 
timpurile şi semnele dumnezeirii. Vei sta cu mirare lingă 
leul uriaş de piatră, cu cap de muiere, care străjuieşte cătră 
hotarul pustiilor Libiei şi, ca să-i afli taina, te vei cobori 
cătră apa Nilului şi vei bate la uşa templului pe care ţi-l voi 
numi şi unde am bătut şi eu când eram ca tine. Vei spune 
cuvântul şi vei iace semnele pe care ţi le voi împărtăşi şi, 
îngenunchind în faţa preotului celui mare de-acolo, îi vei 
înfăţişa inelul meu. Vei vorbi puţin şi vei răspunde în limba 
elină la întrebări. Şi astfel vei intra la învăţătura ta cea din 
urmă şi desăvârşită, sălăşluind în acel templu şapte ani. 
Nădăjduiesc să ieşi de acolo viu şi întărit cu puteri pe care 
încă nu le cunoşti. 

Monabhii se bucurau ascultând acele cuvinte minunate. 
Kesarion închisese ochii. 

Părinte prea înțelepte, murmură el, doresc de multă 
vreme aceşti ani fericiţi. 

Sunt ani de primejdie, fiule. Poate am greşit. De-acolo nu 
ies decât oamenii fără prihană. Ceilalţi nu mai văd soarele. 
Dar sufletul meu e bucuros, simțind de pe-acum întoarcerea 
ta. Să iii limpede şi mlădios ca izvorul şi tot aşa de stăruitor. 
Să străpungi stânca materiei şi să te eliberezi cătră 
divinitate. Nouă nu ne e îngăduit să trăim decât prin spirit 
cu dragoste şi dreptate; gura, auzul şi ochii nu trebuie să 
mai slujească patimilor trupului. Plinindu-ţi învăţătura, 
după aceşti şapte ani, vei ajunge la ţărmul mării mai tare 
decât cum erai la sosire. Cu ochii tăi adevăraţi, ori cu ochii 
sufletului tău vei vedea departe aceşti munţi întru care te-ai 
zămislit şi întru care dorm părinţii tăi şi-ţi va îi dor să te- 


apropii de dânşii. Dar vei porunci căpitanului de corabie să 
nu te ducă mai departe decât Propontida. Te vei cobori la 
Bizanţ, făptuind astfel a doua poruncă a mea. Având 
cunoştinţi ale celor văzute şi ale celor tainice, îndrăzneşte a 
intra în lumea de-acolo, şi între cei umiliţi şi ia curtea celor 
mari, pentru a cunoaşte aşezările împărăției greceşti şi 
tocmeala adevărată a legii lui Hristos, care se zice că răsare 
asupra veacului nou ca un alt soare. Vreau să ştiu care-i 
taina ei şi dacă este o taină nouă. Vreau să cunosc şi 
bunurile şi puterea pe care o aduce împăraţilor. Astfel 
învăţătura celor şapte ani se va adăogi. Ca această nouă 
jertfă a fiinţii tale să iie spornică, nu pregeta să dai 
dragoste şi înţelepciune semenilor tăi. Făcând fapta bună 
oriunde şi oricând, slujeşti pe Dumnezeu. Intrând în 
vălmăşagul ei, astfel vei cunoaşte acea lume mai hine. 
înainte dO a trece cătră bătrânii mei, vreau să cunosc cOle 
bune şi cele rele ale oamenilor, ca să <nu greşim faţă de 
popoarele pe care Domnul Dumnezeu ni le-a rânduit să le 
păstorim. 

Voi face întocmai cum îmi porunceşti, părinte, răspunse 
Breb, umilindu-se. 

Prea bine; fă totul cu bucurie a spiritului, nu a fiinţii. Deci 
ceilalţi fraţi ai tăi se vor cobori în văile, ducând rânduielile 
mele; iar tu vei rămânea 'lângă mine, căci am a-ţi da şi alte 
învăţăminte. Vom sta singuri, după ce vor înflori poienile, la 
coliba cea mai de sus, sub vulturi, adică sub Dumnezeu şi 
sub spiritul nostru propriu; iar acum, )la această cină 
frăţească, Iţi dau cele din urmă hotărâri care privesc 
nevoile şi călătoria în lume până la Egipet. Vei binevoi să 
primeşti, din tezaurul domnilor acestui pământ, atâtea 
bucăţi de aur câte îfi trebuiesc întocmai. Când te voi 
îmbrăţişa şi te voi slobozi în drumul tău, nu întârzia în vale 
decât până găseşti un om ascultător şi cu braţ tare din 
neamul dacilor. Avându-l pe acela tovărăşie, treci muntele 
şi alege calea cea mai potrivită cătră Istru şi apoi dincolo 
până la Calatis. Vei trece pe lângă locuri unde au stat 


varvarii huni. Acuma iarăşi s-au întins într-acolo 
pământenii, şi-au clădit bordeie în pământ şi agonisesc 
holde de grâu. Ai să cunoşti că te apropii de locurile lor 
când vei băga de samă că zarea se alină şi nălucesc ape în 
depărtări. Acolo pâraiele tac şi sălbătăciunile care poartă 
numele neamului tău îşi clădesc în luciul lacurilor, sub 
mesteceni, căsuțe rotunde pe care le bat şi le întăresc cu 
cozile. De la ei au învăţat oamenii de la câmp a face iazuri şi 
bordeie. După aceea n-ai să mai auzi mugetul cerbilor şi al 
zimbrilor. Să pui la ciochine cu soţul tău câte o ploscă cu 
apă, căci izvoarele sunt rare. Bagă de samă la popasuri, 
deoarece în acele întinderi bân-tuiesc lotri şi ucigaşi. 
Opreşte-te numai la stânile muntenilor noştri cât vei 
străbate bărăganurile. lar după ce vei ajunge la cetatea 
Calatis, caută un grec nu prea viclean şi fă legământ cu el 
pentru plutirea pe mare, fără a-l lăsa să vadă bucăţile de 
aur, ca să nu-i strălucească spre ele ochiul şi jungherul. Ca 
să călătoreşti mai lesne, leapădă-ţi 'straiele şi te schimbă 
după obiceiul locurilor, îndată ce vei vedea că trebuie; ca să 
nu pari străin nicăieri şi isă nu te bage în samă răii. Pleacă- 
te stăpânirilor, închină-te zeilor, şi du-te în calea ta având în 
inimă numai pe Dumnezeul cel adevărat. 

IV. 

Lui Kesarion Breb U apare prea sfinţitul episcop Platan de 
la Sakkoudion. 

La începutul lunii mai, anul de la Hristos 787, Kesarion 
Breb se ai!a intrat la Bizanţ de puţină vreme. Găzdiiise în 
Arghiropatria, uliţa zarafilor, la casa egiptenilor, unde 
poposeau neamuri din Răsărit. 

făclii, candele şi icoane bogate, privirea lui pătrunzătoare 
cunoscuse coloanele scumpe, răpite de la templele 
Egipetului şi aduse aici de împărații lumii. Pe această 
frumuseţă veche se sprijineau bolțile lumii nouă. Deci dădu 
laudă în inima sa Dumnezeului tuturor timpurilor. 

Tn unele după-amiezi, cătră asfinţitul soarelui, găsise 
vreme să stea de vorbă cu jidovii şi cu asiaticii lui de la 


sălaşul unde poposise, ori cu zarafii care pândeau ca 
painjenii în umbra bolților lor. Ceea ce-i şopteau acei 
oameni vicleni despre Bizanţ era cu totul altceva decât 
priveliştea strălucită care se înfăţişa ochilor. In hipodrom se 
vânturau aurării, brocarturi şi steme; împărăţia ieşea în 
uliţă cu alaiuri înfricoşate, între străjeri cu platoşe şi arme 
scumpe; bogăţiile şi faila curgeau pe toate căile până la 
Şapte Turnuri, până la Poarta de Aur, până la Apeducul lui 
Valentie; închinarea norodului se făcea cu isunet; muzicile 
cântau între grădini înflorite; soarele sporea bogăţiile şi 
frumuseţile lumii grămădite în acea cetate de cătră 'atâţia 
împărați, într-atâtea veacuri, după atâtea războaie; între 
cerul ca o boltă de peruzea şi între lucirea de oglinzi a 
Propontidei toate erau întocmite să pară un paradis, însă 
toate cele omeneşti sunt părere şi sub lumină viermuiesc 
putreziciunile. 

În ziua a şaptea a lunii, văzuse o clipă pe bine-credincioasa 
împărăteasă Irina, luptătoarea pentru ortodoxie împotriva 
arienilor. leşise de la Palatul Sâânt împresurată de patriei şi 
sfetnici, purtată în litieră de slujitorii în purpură. In fruntea 
alaiului, dregători măreţi purtau semnele împărăteşti: 
sabia, varga şi globul de aur. In preajma Vasilisei, teorii de 
varangi şi maglabiţi ţineau strajă cu suliţi şi securi, cu zale 
şi căşti de aur. Poporul striga, se închina în pulbere, 
binecuvânta pe cea mai mare şi mai slăvită Doamnă a 
tuturor lumilor şi a tuturor timpurilor. Unii dintre sfetnicii 
împărăteşti lăsau să curgă în urma convoiului bănuţi de 
argint; şi cele din urmă străji călări treceau peste 
zvâreolirile împletite ale cerşetorilor. Astfel, în purpura ei 
violetă, de trei ori mărita Vasilisă trecea pe stih platanii 
înfloriţi cătră palatini Elefte-rion, unde se spuniea că stau 
tăinuite comorile sale. Dar în preajma ei era Stavrikie 
hadâmbul, sfetnicul ei cel dinţai, şi în înfăţişarea-i uscată şi 
spână Kesarion Breb cunoseu numaidecât semnul vulpei, 
iar în norodul care hăulea observă priviri strâmbe şi 
rânjete. Vasilisă era cătră anuil al patruzecilea al vieţii ei. La 


moartea soţului său împăratul, înlăturase pe fiu de la 
lucrarea împărăției, luase ea singură în mină frâul şi 
săvârşise fapta cea mare şi mult lăudată, des-chizând iar 
bisericile ortodoxiei şi dând poruncă să se spele varul cu 
care fuseseră astupate sfinteile zugrăveli, din ticăloasa 
poruncă a socrului său Copronimul. Mulţi călugări negri, ca 
nişte corbi, îi împresurau alaiul, fâlfâind din pulpane, 
binecuvântând puterea lumească, întrupată de astă dată 
într-o muiere văduvă, care răscumpăra cu sufletul şi cu 
râvna frumuseţa ce ar fi trebuit s-o aibă chipul ei. 

După obiceiul său, Breb căută să cetească în înfăţişarea 
femeii ceea ce nimene nu poate ascunde unui om care ştie 
să străpungă învelişul lucrurilor. După acelaşi obicei, pe 
care el însuşi nu-l socotea bun, căci era un fel de râs tăcut 
şi lăuntric al său, călătoruil văzu în împărăteasă o putere 
aspră şi flămândă. Părea întinsă cu toate unghiurile înainte, 
ca o lupoaică şi ca o patimă vie a măririi. O lupoaică 
îngrăşată şi bine ţinută, adaose el în sine. 

În urma alaiului rămăseseră mirosuri şi pulberi. 

— M. Sadovegnu, Opere, voi. 12 

Când se întoarse din drumul său şi ajunse în drept cu 
mănăstirea închinată sfântului Pantelimon, în vecinătatea 
zărăfii|!or, dădu peste o altă înfăţişare a vieţii. 

Un alai fără strălucire aştepta în laturea bisericii şi doi 
slujitori băteau în poarta împrejmuirii, cătră fraţii monahi 
care se aflau zăvorâţi înlăuntru, în căsuțe iupilate după 
trandafiri înfloriţi. Stăpânul care aştepta călare pe un asin 
închiriat, cu stăpânul asinului ţinând căpăstrul, era un 
cuvios bătrân monah, îmbrăcat În straie groase, de şi ziua 
era foarte caldă, cufundat cu capu-ntre umeri şi cugetând 
cu întristare, slah, mohorât şi cu nas lung, ca o pasere ibis a 
smârcu-rilor Nilului. In preajma lui erau fraţi mai tineri, 
care făcuseră drumul pe jos de la corabia poposită jos la 
țărm, în Hrisokeras. Duceau pe umăr puţine lucruri 
trebuincioase vieţii lor sărace. 

Breb se opri în drum şi privi cu luare-aminfe pe bătrân. 


Cei din mănăstire întârziau să deschidă, întrebau întâi cine 
este. Şi înainte de a afla cine este, pofteau să ştie ce 
pofteşte. Unu! din monahii tineri îşi făcu loc, ca să 
vorbească, Sin tem fraţi întru Hristos, deschideţi, strigă el. 

Cine e? 

E părintele episcop PI aton de la sfânta mănăstire 
Sakkoudion, în Bithynia. Vă rog să binevoiţi a nu-l face să 
aştepte, căci e trudit de cale, şi vine pentru slujba prea 
măritei împărătesc. 

Atuncea zăvorul de la poarta cea naltă începu să 
scrâşnească cu mare întârziere. Doi oameni, care vorbeau 
între ei şi se îndemnau, se nevoiau pe dinlăuntru ca să-l 
tragă. Când părură că au ajuns fia sfârşit, poarta urmă să 
se ţie tare în canaturile ei, Trebuie să fie la mijloc un 
demon, zise stăpânul asinului, privind cu neprietinie înspre 
omul în strai alb, care se oprise şi privea ţintă. Srnunci de 
căpăstru, şi animalul făcu o săritură îndărăt, arătându-şi şi 
el părerea. Bătrânul se cumpăni pe samar şi era să cadă. 
Răsărind cu spaimă din mâhnirea lui, văzu un om străin, cu 
ochi verzi, care-l cuprindea şi-l sprijinea. La o poruncă a 
acelui om străin, slujitorul pletos şi mare trecu la porţi, 
puse umărul şi le prăbuşi înlăuntru. 

Doamne, Maica Domnului! strigau monahii sfântului 
Pantelimon, zvârliţi la o mare depărtare, în pulbere. 

Bătrânul episcop Platon avu un zâmbet pe iată lui 
întristată. Înălţând braţul drept, îi binecuvântă. Apoi se 
întoarse asupra străinului. Acesta se retrăgea, iară de nici o 
vorbă. 

O, frate al meu, îi zise el, opreşte-te, ca să-ţi pot muilţămi. 

Mulţărnirea e a mea, părinte, răspunse Breb revenind. Am 
putut arăta acestor doi asini că se înşală. 

Stăpânul animalului mormăi. 

Ar trebui să mormăiască şi asinul, zise Breb; dar ela 
înţeles mai bine. 

Ilartă pe om pentru cuvântul lui nepriceput... zise bătrânul. 


Atuncea Kesarion Breb înţelese că episcopul Platon auzise 
şi observase, de şi părea cufundat în sine. 

— Acuma vin de departe, urmă bătrânul, şi oaselor mele le 
trebuie hodină. După ce va binevoi Dumnezeu să-mi dea un 
somn de patru ceasuri, care nu l-am avut de când am 
purces de la Sakkoudion, as vrea să am plăcerea de ate 
cunoaşte, căci după înfăţişare înţeleg că eşti bărbat străin 
de bun neam, iar după faptă, văd eă-mi eşti frate, ori de 
care lege aiîi. 

Sunt călător de la Egipet cătră Dacia, răspunse Kesarion. 

Ai umblat la locurile sfinte? 

Am umblat, Atunci doresc, înainte de a mă întoarce la 
mine, să am un sfat de prietinie cu domnia ta. 

Părinte, răspunse bărbatul în straie albe, mini voi fi şi eu 
aproape de locul unde te vei afla. 

Episcopul zâmbi. 

— Mâni, prietine, voi fi într-un loc unde intră prea puţini. 

Străinul zâmbi şi el: 

— Cred, părinte al meu, că ne vom vedea într-un loc unde 
intră prea muilţi. 

Închinându-se, străinul se retrase cu slujitorul său cel 
uriaş, iar episcopul Platon de la Sakkoudion întoarse pliscu-i 
lung în urma lui, cu mirare. 

V, 

Aici se arată frumuseţa şi puterile Bizanțului pe când era 
împărăteasă prea slăvită Doamnă Irina şi se leagă prietinie 
între prea sfinţitul Platon şi Kesarion Breb egipteanul. 

La palatul Eleâterion, Vasilisa nu se dusese pentru 
plăcerea ei, căci o însoțeau dregători, între care cel mai sus 
sta Stavrikie. 

Cu înfăţişările unor hadâmbi ca el şi ca Eftihie, sălile de la 
Elefterion trebuiau să se întristeze şi florile grădinilor să se 
ofilească. 

Stircii care cuibau în chiparoşi dădură semn din pliscuri că 
iarăşi au sosit în domnia lor uscăciunile pământului. 


Împrejmuirea se umplu de sunet, apoi se alină. Străjile 
poposiră în afara zidurilor. 

Dintre bărbaţii cu coif şi cu zale intră în palat numai 
Alexie, polemarh cu bun nume între oştenii împărăteşti. 
Deci era un sfat de taină, în care Eftihie făcea cu mare 
iuţeală, cum îi era obiceiul, socoteli pe rotilele înşirate pe 
strune; iar Stavrikie poftea pe polemarh, cu vorbe încâlcite 
şi priviri agere, să mărturisească prea măritei şi lăudatei 
împărătese dacă neliniştea vechilor mercenari ai viteazului 
împărat răposat Isaurianul nu poate fi potolită cu bucăţi de 
aur bătute cu chipul său. 

Amintindu-1 astfel dragostei lor, ei, poate, îl vor uita mai 
curând, cinstind cupe mari de vin întru lauda Vasilisei Irina. 
Căci acei oşteni erau deprinşi nu numai cu războaie căâtră 

varvarii bulgari şi cătră paginii ismailiteni şi se socoteau 
ruşinaţi având la împărăție braţ care nu putea purta sabie; 
dar mai aveau şi deprinderi spurcate de a sâărima sfintele 
icoane şi a prigoni pe cinstiţii monahi. 

În domnia Copronimului asta ajunsese o desfătare a lor şi 
acuma le venea greu să se dezbere de asemenea nărav. 
Războiul împotriva sfintelor icoane era bun şi pentru că le 
deschidea pivniţile, cămările şi tai-niţile monahilor. 

Acuma Vasilisa Irina luase subt ocrotirea sa toate icoanele 
prea curatei Fecioare şi ale tuturor sfinţilor şi poftise pe 
cuvioşii monahi la locurile lor; îi ajutase să puie iar aur şi 
argint la prea luminatele chipuri, îăcând astfel iarăşi mare 
bucurie norodului de la Bizanţ şi mai cu samă muierilor. 
Aceste muieri în vremea lui Constantin al şaselea împărat, 
învăluite în hobot, boceau în fiecare zi sfintele icoane, cu 
fruntea plecată la uşile bisericilor. lar de când Dumnezeu 
aşezase în scaunul Bizanțului pe Irina-Doamna, ele veneau 
cu flori şi cu bucurie şi cutezau să înfrunte cu vorbe de 
ocară pe bătrânii oşteni, împlinitori ai poruncilor 
împăratului adormit. 

Se zvonea că unii din căpitanii acestor osteni ar fi nutrind 
o nădejde ascunsă în Constantin cel tânăr; dar Vasilisa îl 


înlăturase cu multă înţelepciune pe fiul său şi-i plăcea să-l 
îndemne mai mult la petrecerile vârstei lui. 

Totuşi era primejdie să nască în el pornirile de război ale 
bunicului său Copronimul şi ale tatălui său viteazul Leu- 
Impărat. îndemnat de ticăloşi episcopi arieni, ar fi putut 
dărui oştenilor de la Bizanţ, din nou, măcar războiul cu 
monahii. 

Deci bine-cugetătorul Stavrikie, mare logofăt, iscodise pe 
de o parte să câştige pe unii strategi iubiţi ai oştilor, iar pe 
de altă parte să mute taberile din Armenia la Bizanţ, iar 
ostenii de la Bizanţ să-i tri-meată, într-o nălucire grabnică 
de război, cătră hotarul ismailitenilor. 

Plecând cătră împărăteasă capetele unora şi adu-când 
oşteni depărtaţi în desfătarea Bizanțului, iar pe de altă 
parte trimeţând pe cei învechiţi în rele ca să-i taie şi să-i 
împuţineze săbiile ismailitenilor, prea înțeleptul mare 
logofăt nădăjduia să păstreze tihna Va-silisei şi puterea 
împărăției greceşti pentru lauda Dumnezeului celui 
adevărat al ortodoxiei. 

Aşa încât Eftihie făcea socoteli repezi de oameni şi de sigle 
de aur, iar mărita împărăteasă cu mâna ei însăşi dădea lui 
Alexie polemarhul semnul celei mai viclene bunavoinţi: căci 
Stavrikie ştia că în acel aur Se cuprinde însăşi pieirea lui 
Alexie, când va ii bătut ceasul. Se ştia că Alexie e prietin 
bun cu fiul împărătesei; bunăvoința cea mai mare deci 
trebuia arătată duşmanului celui mai primejdios. 

Socotind şi ridicând din tezaur atât cât era nevoie pentru 
năcazul acelor zile, Vasilisa poruncise întâr-ziere până în 
sară la Elefterion. Robii purtară poverile în tăcere şi prin 
întuneric înspre vistierie. In urma lor, între facle, se mişcă 
îndărăt, înspre Palatul SUnt, şi alaiul împărătesc. 

A doua zi dimineaţa, prea mărita şi prea lăudata Despină 
era îndatorată să-şi puie straiul cel greu de purpură şi aur, 
şi cununa, şi cerceii care-i atârnau până la umeri, ca să 
treacă, între muzici şi axioane, la liturghia de duminică în 
biserica sfinţilor mari împărați Constantin şi Elena. Acolo 


stătea neclintită în tronul ei, având în faţă pe prea curata 
Fecioară. Din când în când, la anumite cântări înalte, se 
pleca înspre Prea Sâânta ca înspre o bună prietină; iar 
muierile, din partea rânduită lor, după zăbrele, vedeau 
lacrimi în ochii icoanei. 

Mai ales pentru asemenea vedenie minunată se 
îngrămădeau la zile mari femeile în ghineconitul de la 
Sfânta Sofia. 

Constantin cel tânăr stătea totdeauna alături de maica sa 
în asemenea împrejurări; însă de obicei era apăsat de 
plictis şi părea că dormitează, cu gândul la blăstămăţiile lui, 
uitând de multe ori să facă semnul sfintei cruci, 
împărăteasa îi strecura un cuvânt şi el se grăbea pripit să 
împlinească aceiastă rânduială a vieţii, după care înturna 
iar ochii osteniţi înspre vitralii şi mozaicuri, văzând în ele cu 
totul altceva decât sfinte imagini; căci demonul care 
rătăcise mintea Copronirnului-împărat şi a lui Leu-impărat, 
răposatul soţ al Irinei, ciocănea cu ghiara şi în tâmpla 
feciorului. 

Îndată după sfânta nafură, urma să se alcătuiască alai cu 
osteni călări, la ieşirea cea mare, şi împărăteasa trebuia să 
se ducă la o altă datorie, pe care ar fi lepădat-o bucuroasă 
de la sine. Dar împărăţia nu are numai povara pietrelor 
preţioase şi a aurului. Are de ridicat biruri, de bătut 
războaie, şi, la Bizanţ, are a se aşeza în catisma, în faţa 
luptelor hipodromului. 

Înţelegând toate acestea şi cunoscându-le, Breb ştia deci 
că părintele Platon episcopul, dacă are grabă mare, nu va 
putea vedea pe Vasilisă decât în tribuna ei împărătească, la 
hipodrom. Dacă 1-a chemat pentru o însărcinare ascunsă, 
acolo, după perdele, e locul cel mai potrivit să-i vorbească şi 
să-l asculte; căci îndată după întrecerile cu caii, 
împărăteasa se duce de se aşează la masă mare la palatul 
Augusteon, între cele mai alese şi mai cinstite obrazuri ale 
dregătorilor împărăției. La dreapta sa îşi aşează pe 
Constantin; la stânga pe Stavrikie. După ce se ridică de la 


ospăț, potrivit rânduielilor Bizanțului, cum şi din pricina 
unor îndeletniciri aşa de trudnice, se cuvine Vasilisei şi 
puţintică odihnă binefăcătoare, după care nu mai pot intra 
la mărita sa fiinţă decât femeile şi fecioarele ei. 

Kesarion ieşi de la gazdă cu slujitorul său, când mai erau 
două ceasuri până la amiază, adică la al patrulea ceas. Era 
o lumină strălucită peste Bizanţ şi peste Marea Propontidei. 
Se vedeau grădini înflorite după grădini înflorite, până 
dincolo peste Bosfor, pe ţărmul Asiei. La toate sfintele 
biserici sunau clopotele, ca să se bucure Domnul Dumnezeu 
pentru slava ce i se aduce. lar noroadele se grămădeau la 
petrecerea lor cea mai râvnită pe trepte de piatră. In locul 
acela şi-a ridicat amintire de marmură leodosie, şi stă 
piramidionul egiptean dintr-o singură bucată de porfir cu 
semnele-i fără moarte. Puterii împăraţilor Bizanțului se 
cuvine laudă de a ii întors împărăției juvaerul luî Apolon cu 
cei trei şerpi, răpit de persieni de la Delfi cu douăsprezece 
veacuri în urmă. Supusă privirilor mulţimii stătea şi această 
amintire a zeilor morţi; dar prostimea n-o băga în samă căci 
ea n-aştepta iremătând cu mii de capejte, zvonind din mii 
de guri, decât petrecerea zilei. 

Când slăvită Despină se arătă în catisma, sub chivo-rionul 
de aur, glasurile sporiră în tumult; trâmbiţile sunară; 
străjile îşi arătară coifurile, suliţile şi săbiile. Strălucita 
Doamnă îşi clăti o clipă pietrele nestimate şi cununa şi se 
aşeză dreaptă pe tronu-i de aur. Atunci ieşi înainte o clipă, 
alături de ea, în picioare, în stra-iu-i de brocart, Constantin. 
Era tânăr şi frumos. Unele grămezi de mulţime dădură 
strigăte de bucurie cătră el. Breb îl privea ţintă cetind 
patima neistovită în ochii lui sub fruntea îngustă, în gura 
întredeschisă, în care sticleau dinţii prin puful negru şi 
tânăr al bărbii. Era fiul lupoaicei. Era aprig ca şi Vasilisa, 
mama lui, însă numai pentru desfătarea cărnii. 

Zâmbi poporului care-i ridica laude şi se aşeză în tronul 
lui, în alt colţ de catisma. Scaunele mamei şi fiului ar îi 
trebuit să fie alături, dar Vasilisa nu lua.parte decât cu 


înfăţişarea ei de dinafară la petrecerile acestea. In jurul ei 
veneau necontenit dregători; treceau şi se întorceau; 
plecau frunţile, ridicau mutre viclene, ascultau porunci. 
Deci, în curând, în preajmă slujitorii aveau să-i aducă la 
rând şi pe episcopul cel bătrân de la Sakkoudion, cu pliscul 
lui întristat. Vasilisa a aflat de sosirea lui şi i-a trimes 
peruncă să se înfăţişeze numaidecât. 

Când caii cu hamuri bogate smunciră trăsurile uşoare cu 
două roate şi vizitiii fâlfâiră colorile verzi, care erau ale 
ortodoxiei, mulţimea dădu zvon şi răcnet de mare laudă. 
Verzii îşi încruntară sprâncenele şi arseră cu şfichiuri de foc 
fugarii. In amfiteatre capetele şi trupurile se clăteau ca 
marea si, sub cerul limpede ca o piatră de preţ, în 
hipodrom, mugea răscoală de furtună. Atunci mărita 
Despină strecură un cuvânt lui Stavrikie, care stătea adânc 
plecat îndărătul ei, urând desfătările plebei, şi un aprod 
dădu drumul pe furiş, în catisma, cuviosului egumen de la 
Sak-koudion. 

Împărăteasa îşi retrase faţa în umbra perdelei. Părintele 
episcop îşi înclină fruntea, apoi îşi îndreptă trupul, 
binecuvântând. 

Prea mărită Doamnă, rosti el, privind-o cu luare-aminte, 
m-am grăbit să răspund poruncii care mi s-a trimes. Ştiu că 
niciuna din faptele măriei tale nu se săvârşeşte şi niciuna 
din vorbele măriei tale nu se rosteşte decât pentru lauda 
Dumnezeului nostru şi pentru folosul credinţei. Mi s-a 
poruncit să plec fără întârziere; m-am ridicat de la 
rugăciune şi am purces pe cale. Mi s-a poruncit să vin 
numaidecât la bunătatea şi la mila împărătesei noastre în 
cel dinţai pătrar de ceas pe care-l are slobod şi m-am silit a 
pătrunde aici: dar au trebuit să-mi facă slujitorii cale prin 
îmbulzeală s-am înfruntat priviri şi vorbe pe care le 
socoteam pentru totdeauna părăsite în altă lume. Când ies 
din pustia întru care slujesc, sufletul meu plânge. 

Părinte prea cuvioase, iartă-mă, zâmbi împărăteasa. 
Trebuia să te văd neapărat, căci am avut iarăşi visul pe care 


ţi l-am mărturisit. Mă tem să nu se adune o primejdie 
asupra frunţii mele şi asupra acestei cununi pe care ne 
nevoim a o purta întru slujba iui Isus şi a fericitei lui maice, 
prea curata Fecioară. După cum ai binevoit a ne da sfat, şi 
noi şi dregătorul nostru de taină Stavrikie am hotărât să 
lepădăm înţelegerea de logodnă cu domniţa Rotruda, fiica 
bunului nostru prietin şi frate Carol prea puternic împărat 
al Apusului. Mai bine este să săvârşim porunca Prea 
Curatei, aşa cum ai mărturisit-o sfinţia ta, şi să luăm soţie 
pentru fiul nostru dintre fecioarele împărăției. 

Slăvită Doamnă, mă aflu fericit că un sfat al meu a găsit 
ascultare la mărita mea stăpână. Porunceşte-mi ce trebuie 
să fac acuma. 

Sfinte părinte, nu poruncesc, ci te rog. Ştiu că ai darul de 
a vedea, în vis treaz, pe Aceea căreia toţi ne închinăm în 
toate clipele vieţii noastre. Reag-o pentru noi să se 
înfăţişeze iar ochilor sfinţiei tale; să arate soliilor noastre 
calea întru căutarea unei mirese pentru prea iubitul nostru 
fiu. Fi-va din ţinuturile Asiei, ori ale Europei? Să 
binevoiască a ne arăta. Primeşte darurile noastre pentru 
Hiperaghia: să se milostivească a plini dorinţa noastră cât 
mai curând. 

Vasilisa şoptea repede şi cu patimă, în dosul perdelelor 
grele, această rugăciune şi această poruncă, pe când 
hipodromul îşi zbuciuma mădulările de balaur sub liniştea 
senină şi eternă a lui Dumnezeu. Prostimea, zarafii, 
hetairele şi hoţii, ostenii încărunţiţi şi viclenii care stăteau la 
pândă şi patricii graşi şi neguţătorii neliniştiţi şi ceilalţi 
slujitori, de la aproki până la marele papias care avea paza 
cetăţii şi a desfătărilor hipodromului şi purta chivără înaltă 
cu pană de bâtlan, toţi nu trăiau, în acea clipă, decât pentru 
răcnetul pe care-l vărsau cu gura şi-l holbau cu ochii, 
bl'iăstămând şi lătidând în acelaşi timp; însuşi Constantin 
feciorul împărătesc era amestecat cu toate simţurile în acel 
haos al pulberilor şi zvonului şi părea prăvălit din catisraa 


acolo jos; numai împărăteasa era depărtată şi străină, într-o 
lume a hotărârilor celor pline de răspundere. 

— Căci, urma ea a şopti, şi în zâmbetul ei părea că-şi zbate 
limbile şarpele înţelepciunii, este nevoie pentru împărăție 
ca acest tânăr pe care-l iubim să aibă lângă el o soţie nu 
numai cea mai frumoasă şi mai dorită, dar şi cea mai 
binecredincioasă întru ortodoxie. Astfel şi buna pildă, şi 
virsta, şi o soţie cu trup şi minte ageră vor ţinea pe 
Constantin întru credinţa cea mult lăudată a icoanelor - ca 
să nu se mai întoarcă în veci de veci asupra lumii 
nelegiuirile prigonitorilor iconoclaşti. 

Vasilisa dădu puţintel popas vorbirii, lăsând să i se aline 
răsufletul. Apoi începu iar pripit, privind pieziş spre 
tumultul de jos şi spre Constantin. 

— Mai este, sfinte părinte, ceva care nu suferă întârziere, 
ca să putem deplin dărâma eresurile şi statornici rânduiala 
cea adevărată. Ca să nu mai fie primejdia care a căzut 
asupra sfatului părinţilor noştri episcopi anul trecut, când 
mercenarii zavistnicului Lahonodracon au năvălit în sfânta 
biserică a Apostolilor şi în cuvioasa adunare, urlând ca leii 
că ei au rămas slujitorii împăraţilor morţi; ca să nu mai fie 
asemenea primejdie, leii au fost trimeşi în pustie, iar 
leoaicele şi puii lor au fost închişi ca ostatici la Noumera. 
Adunarea ecumenică a binecredincioasei ortodoxii trebuie 
să se ţie numaidecât anul acesta, în linişte; de aceea sfinţii 
părinţi episcopi ai împărăției au fost poftiţi la Nikeea. Sfinte 
părinte Platon, te roagă Vasilisa şi te pofteşte să fii acolo cu 
un ceas mai devreme, şi cuvântul pe care, anul trecut, ţi 1- 
au iăiat vrăjmaşii cu sabia', să-l învii din nou şi să-l faci să 
sune cu mai multă putere întru lauda Dumnezeului nostru 
şi a sfintelor lui icoane. De aceea este grabă, de aceea nu 
te-am făcut s-aştepţi pâriă mâne şi am fost nevoită să te 
primesc în acest loc aşa de puţin prielnic sufletului sfinţiei 
tale. 

Părintele Platon îşi simţea sufletul plin de înduioşare şi în 
acelaşi timp de putere întru lupta pentru sfintele icoane. 


Măria ta, zise el, înclinându-se, voi fi ascultător dorințelor 
împărăteşti, numai.să mi se îngăduie să mă întorc la 
Sakkoudion, să-mi fac pregătirile. Sunt în sarcina mea două 
lucruri, şi trebuie să cuget cum le voi îndeplini mai bine. 

Sunt încredinţată, sfinte părinte, că prea luminata Maică a 
lui Dumnezeu îţi va da bun sfat. 

Bătrânul Platon ridică degetele dreptei pentru bine- 
cuvântare. Vasilisa îi cuprinse mâna şi i-o sărută. Stavrikie 
urmă şi el numaidecât pilda stăpânei sale. Când voia să se 
retragă, episcopul îşi întoarse ochii spre grumazul aplecat 
că'tră mulţime al lui Constantin, apoi, fără să înţeleagă de 
ce, îşi aţinti privirea într-un loc, nu departe de tribuna 
împărătească, unde, între tumulturi, sta înălţat un bărbat în 
strai alb. Părea singur în mulţime şi ridicat deasupra ei. 
Părea într-un pustiu al propriului său suflet. Ochii lui ageri 
dintro-dată apărură, sclipind, şi bătrânul Platon le simţi 
greutatea drept în mijlocul frunţii. Ridică braţul, ca şi cum 
ar îi vrut să se apere. Omul în şir ai alb ridică şi el braţul, 
făcând parcă un semn tainic, ori poate salutând. Atunci 
egumenul de la Sakkoudion cunoscu pe călătorul cu care 
avusese întâlnire în ajun, în poarta mănăstirii sfântului 
Pantelimon. Era şi servitorul cel uriaş, acolo, jos, în preajma 
stăpânului său; începea î lucra cu umerele şi cu braţele, ca 
să facă loc de trecere. 

Episcopul fu călăuzit de slujitori, printre îmbulzeli de toate 
neamurile şi de toate categoriile, până într-un loc unde era 
linişte. Soții săi, monahii tineri, îl aşteptau subt un platan la 
marginea tiliţii. Deasupra, în crengi, huruiau hulubi 
sălbatici. Într-o lăture, în unghiul unui zid, o haită îşi lingea 
şi-şi alăpta cei nouă căţei. Şi arborele şi hulubii şi acea 
mamă cu puii ei erau în sama lui Dumnezeu. Nu cugetau, 
nu se zbuciumau, nu se împotriveau şi nu plănuiau, ca 
oamenii. 

Când ridică fruntea şi pliscu-i plin de îngrijorare şi de 
mâhnire, părintele Platon văzu pe străinul îmbrăcat în alb. 
Venea liniştit cătră el, zâmbindu-i. 


Prea înțelepte părinte Platon, zise el, aplecându-se 
cuviincios; ai dorit să ne mai vedem; mi-ai făcut semn şi ţi- 
am urmat chemarea. 

Într-adevăr, ain dorit să ne revedem, răspunse bătrânul. 

De şi i se părea că simţise o greutate a acelei priviri, 
acuma vedea lângă el ochi plini de bunăvoință. De şi avea 
treburi foarte grabnice pentru slujba împărătesei, deodată 
lumina acelei zile sfinte părea a pune în el o dulceaţă a 
tihnei. Zâmbi deci străinului şi-l pofti să umble încet lângă 
el, pe sub streşina platanilor, cătră mănăstirea sfântului 
Pantelirnon, Monabhii tineri rămaseră la zece paşi în urrnă, 
desfă-tându-se şi ei întru smerenie, de şi păserile cerului şi 
gângăniile pământului îi îndemnau la altceva. 

Episcopul cugeta să se mărturisească acelui străin că s-a 
tulburat de privirea lui şi deci nu dorea cu adevărat să-l 
întâlnească chiar acum. Are îndatoriri mari şi grabă multă. 
Stătu la îndoială şi nu se mărturisi, ca să nu-l jignească şi 
să nu-l întristeze. Crezu chiar că foarte potrivit este să-i 
spuie o vorbă înflorită şi dulce. 

— Părinte al meu, răspunse străinul, nu mă judeca greşit şi 
nu mă socoti duşman. 

Părintele Platon îşi zbătu pleoapele, îşi aduse aminte, cu 
mirare nouă, că, în ajun, tovarăşul său îi vestise unde se vor 
vedea iar, deci unde el însuşi va găsi pe împărăteasă. 

Iubite frate, am greşit, îngână el. Străinul zâmbi: 

Doreşti să-mi cunoşti numele? 

Într-adevăr, aşa este, mărturisi părintele Platon, şi sân't 
plin de mirare... 

Mă chiamă Kesarion, zise călătorul. Neamul meu e din 
ţara Daciei. Am călătorit la Egipet, unde am stat vreme mai 
îndelungată. Întorcându-mă de-acolo, am văzut şi locurile 
sfinte despre care domnia ta m-ai întrebat. 

Episcopul îndrăzni să-l privească. 

Frate Kesarion, întrebă el, îmi închipui că mărturiseşti 
credinţa cea adevărată a lui Hristos. 


Mărturisesc, răspunse Breb, că spiritul lui Dumnezeu s-a 
întrupat: aceasta este treimea cătră care trebuie să ne 
plecăm, dar, în afară de această alcătuire a cugetului 
omenesc şi deasupra ei, stă curat şi în sine ceea ce este 
etern, cuprinzând fiinţa şi nefiinţa. A stat şi va sta în afară 
de orice. Despre acest abis nu se poate spune şi nu se poate 
gândi nimic. 

Bătrânul episcop se opri, închinându-se şi bănuind în 
tovarăşul său un epopt. 

— Prea înțelepte părinte Platon, zâmbi iar străinul, 
această otravă tare pe careli-am înâăţisat-o ştiu că nu pot s- 
o dau unui om de rând: spiritului domniei tale însă ştiu că-i 
prieşte. Putem să vorbim deci cu dulceaţă de ceea ce este al 
nostru, lăsând pe oamenii neluminaţi să se certe pentru 
vorbe. Eu socot, prea înțelepte şi prea iubite părinte Platon, 
că nu trebuie să te grăbeşti prea tare cătră Nikeea, unde ţi- 
a hotărât cale mărita Vasilisă. Ai timp să găseşti adunarea. 
Fii încredinţat că împărăteasa a îndulcit limbile de mai 
nainte şi se va face acolo bună lucrare pentru credinţă, 
pentru că rânduiala este temeiul înţelepciunii seminţiilor; în 
afară de asta stăpânul trebuie să aibă totdeauna dreptate. 

O, domnul meu, se miră egumenul de la Sakkoudion, de 
unde cunoşti ce mi-a poruncit Vasilisă? căci eu eram în 
catisma, iar dumneata te aflai în hipodrom, în mijlocul 
mulţimii. 

Să nu te miri, părinte, răspunse Breb. De departe n-am 
auzit, însă am privit. 

Asemenea lucruri, însă, trebuiesc auzite. 

De ce? 

Pentru că numai limba omenească le poate tălmăci. 

Limba omenească, părinte al meu, e prea săracă şi poate 
tălmăci numai puţine lucruri. Deasemenea şi ochiul vede 
neîndestulător. Nu se poate spune nici despre alte simţuri 
ale noastre că sunt ascuţite. Lumina pe care Dumnezeu o 
pune în firul de sămânță e mai presus decât simţurile 
trupului. Cu acea lumină am tălmăcit şi sfatul dintru început 


al măritei Vasilise. Acum trei ani s-a trimes la curtea prea 
puternicului împărat Carol retori cătră una din domniţele 
lui, spre a-i ascuţi limba pentru graiul nobil şi subţire al 
romeilor. Dar acuma Stavrikie le repede poruncă de 
întoarcere. E adevărat ce-au zvonit muierile şi fecioarele 
din Palatul Sâânt, din jurul măritei Vasilise? 

Atunci trebuie să se găsească grabnic, între hotarele 
împărăției, mireasă înţeleaptă, frumoasă şi de bun neam 
pentru Constantin, augustul fiu al lui Leu Isaurianul. 

Monahul se opri şi se feri un pas, cu spaimă. 

— Cine eşti domnia ta? 

— Sunt prietinul iubitului rneu părinte, înțeleptul Platon 
episcopul. Puţina mea cunoaştere, o domnule, e fără de nici 
o răutate. 

Bătrânul Platon se închină a doua oară, îndrăznind în 
acelaşi timp a privi. Văzu în ochii străinului ceea ce oamenii 
de rând nu pot arăta. Era în ei o linişte şi o tărie în afară de 
patimile lumii; era ceva care se îmbina cu cerul şi cu 
nesfârşita strălucire a zilei înflorite, pe când dinspre 
hipodrom veneau zvonurile zavistiei amestecate cu 
pulberile. Trupuri şi patimi trecătoare, când în afară de 
toate şi peste toate stau frumuseţa şi lumina; pe acestea 
omul nu le poate întrupa decât în dragostea pe care 
Izbăvitorul a revărsat-o asupra oamenilor, fără ca ei să şi-o 
însuşească. Această lumină şi această dragoste erau aşa de 
vădite în omul cel străin, încât bătrânul egumen Platon 
trebui să lepede de la sine orişice fel de îndoială, 
cufundându-se în plăcerea unei asemenea tovărăşii ca în 
însăşi lumina care-i împresura. 

— O, domnule, îi zise străinul, faci bine! crezând în ceea ce 
e hărăzit numai unor puţini aleşi. Prietinia e floarea cea mai 
rară în lumea aceasta şi creşte numai în grădinile lui 
Dumnezeu, unde nimic nu se ofileşte. 

Astfel vorbind, ocoleau prin uliţi mai înguste şi mai tăcute, 
ca să poată fi mai singuri; şi părintele Platon avea în el o 
bucurie de tinereţă, fiind încredinţat că a izbândit să 


găsească ceea ce nefericitul Dioghene căutase zadarnic o 
viaţă, umblând cu candela prin lumina zilei. Când ajunseră 
în lăcaşul cel paşnic, între zidurile de la sfântul Pantelimon, 
dorea să nu se mai despartă de fratele său sufletesc şi-l 
pofti la rugăciunea de sară şi după aceea la cină. Avu mare 
plăcere văzând pe slujitorul cel uriaş închinându-se smerit 
şi făcând semnul sfintei cruci, bătând metanii şi sărutând 
îndesat icoanele. 

Cum te chiamă, prietine? îl întrebă el. 

II chiamă Constantin, răspunse străinul. Nu cunoaşte 
limba grecească. Bunicul său n-avea nume creştin. 

Se cuvine, deci, să mă veselesc că peste fluviul Istru a 
pătruns legea cea nouă. 

E o bună bucurie, prea înțelepte părinte, căci acest om e 
plin de credinţă, ca şi strămoşii săi. 

Platon privi blând pe slujitor, care-i zâmbi cu bunătate. 

— Bucură-te, prietine Constantin, îi zise el, că ai un nume 
împărătesc. 

— Ne-am putea bucura şi noi, răspunse Breb, dacă 
împărații ar avea curăţia de inimă a acestui om. 

Părintele episcop Platon se întrista, cugetând la zilele şi 
nopţile desfrânate ale acelui fiu de împărat care trebuia să 
vie cândva şi el la cârma împărăției. In acea lume a 
Bizanțului, hoitul desfrânării împrăştia asemenea miasmă, 
încât dorinţa lui cea mai vie era să fugă cât mai curând spre 
Sakkoudion. Orgiile, vicleniile şi lupanarele rodeau lumea 
ca o lepră şi Vasilisa zadarnic se străduia să statornicească 
dreapta-credinţă, dacă fiul său nu se răscumpără, 
îndrăzneala părintelui Platon fi-va oare prea mare. 

nădăjduind de la prietinul său străin sfat şi sprijin întru 
cele bune? 

— O, domnul meu, răspunse Breb, vorbele şi f ap tele 
noastre bune vor da rod însutit, atunci când trupul nostru 
nu va mai fi decât pulbere. Iţi voi da deci sprijin la tot ce-mi 
vei porunci. 

VI. 


Despre Dumnezeu şi oameni, pământ, cer Şi mare; despre 
neamurile împărăteşti şi mai cu samă despre un conducător 
de cămile, 

; care, fără să ştie, aduce primele veşti de la sfântul 
Filaret. 

Navigând spre ţărmul Bithyniei, în corăbioara levantină, 
părintele Platon lămurea prietinului său Kesarion unele 
lucruri care priveau treburile împărăției. La 780, deci cu 
şapte ani în urmă, Leu Isau-rianul-Impărat îşi vărsase 
sufletul în prăpastia fărădelegilor lui/ iar pentru scaunul 
stăpânirii rămăsese un prunc de zece ani - acest frumos 
fecior, cu numele Constantin, pe care amândoi îl văzuseră 
hol-bându-se lacom asupra vârtejurilor hipodromului. Deci 
Domnul Dumnezeu binevoise a cobori harul puterii şi 
înţelepciunii sale într-o muiere slabă, care, cât durase 
stăpânirea lui Constantin Copronim tatăl şi a lui Leu fiul, 
jelise în ghinekeul ei sfărâmarea sfintelor icoane, înfricoşată 
şi umbrită îşi dusese viaţa: dar în acel ceas a cunoscut o 
solie care îi venea de sus, poruncindu-i să ia într-o mână 
crucea şi într-alta sabia. Cum nu se cuvine unei muieri slabe 
să poarte unealta războiului, mărita Despină a rnai înţeles 
că sabia sa trebuie să-i fie mintea, pe care o are deosebit de 
ageră. Deci prin semnul păcii a alinat nâfdadele, dândtt-le 
înapoi icoanele cele hulite şi prigonite de cătră demonii 
iconoclaşti; iar cu chibzuinţele cele ascuţite şi înveninate a 
intrat în vrăjmaşi, tăindu-i, împărţindu-i şi supunându-i. Pe 
strategii iconoclaştilor i-a supus urii propriilor lor osteni; pe 
unii arghirofili i-a îndestulat, ca să-i rupă din vechile 
tovărăşii, apoi a aţâţat pe tovarăşi împotriva lor, lăsându-i 
să se înjunghie unii pe alţii. Pe fraţii pieritului împărat Leu, 
cei cinci Kezari cu numele Nikefor, Antim şi Hristofor, 
Evdokim şi Niketas, i-a vârât între ziduri de sfinte 
mănăstiri, robindu-i tagmei monahicegşti cu sila. Pe sholari şi 
maglabiţi, mercenari înrăiţi ai iconoclaştilor, i-a deslipit din 
Bizanţ trimeţându-i în temele asiatice. Pe copiii şi pe 
muierile lor i-a vârât în Noumera; unii putrezesc aici; 


celorlalţi, vulturii şi corbii le vor ciuguli ochii, pe câmpuri de 
luptă. Iar sfintele icoane, cu mare zvon şi cinste, le-a înălţat 
la locurile lor. Pe cele care fuseseră despoiate de aur şi 
argint, le-a împodobit din nou. Mozaicurile stropite cu 
tencuieli şi var le-a eliberat: sfinţii au ieşit din întunericul 
osândei lor binecuvântând împărăţia. Moaştele mucenicilor 
şi muceniţelor, aruncate ca un gunoi în Marea Propontidei, 
au fost aduse cuviincios de talazuri la țărm: credincioşii le- 
au cunoscut şi le-au purtat cu alai în mănăstiri lângă fericite 
altare, la raclele de argint. lar mai ales pe monahi i-a 
mângâiat bine-credincioasa şi binefăptuitoarea Despină, 
deschizând iar mănăstirile şi dăruindu-le cu îmbielşugare. 
Pe aceşti sărmani călugări polemarhii varvari ai 
iconoclaştilor nu numai îi bătuseră cu vergi şi le tă-iaseră 
bărbile, dar îi supuseseră şi la alte făptuiri de batjocură, 
adunându-i cu cuvioase monahii la un loc şi silindu-i, sub 
pedeapsa morţii, să se însoţească. 

Batjocurile acestea acum erau uitate; prigonitorii piereau 
mâncaţi de viermi şi lepre; iar cuvioşii cân-tau în cetăţile 
credinţii axioane de laudă Dumnezeului cerului şi 
împărătesei pământului. 

Întru această lucrare, înţeleaptă Despină ştiuse a-şi alege 
dregători iscusiţi şi harnici. Stavrikie mai ales era mâna cea 
dreaptă a măriei sale, om desfăcut de patimile lumii, 
neadormit cu duhul şi nebiruit întru statornicia hotărârii. 
După socotinţa acestui mare sfetnic, alcătuirile legii lui 
Dumnezeu sunt una - iar cele ale stăpânirii pământeşti alta. 
Domnul şi împăratul îşi face legea lui pentru buna rânduială 
a norodului şi a lumii. "Ţine pe om supus în credinţa cătră 
Dumnezeul cel drept pentru a-i agonisi izbăvirea; iar ca să 
îndeplinească tot binele între cele pământeşti are drept să 
întrebuinţeze ori sabia, ori aurul, ori veninul, ori viclenia. 
Fericit cârmuitorul care ştie să mânuiască toate acestea! 
Astfel împărăteasa a găsit.sprijin în credinciosul său 
Stavrikie, iar alegerea lui a făcut-o după sfatul însuşi al 
părintelui Platon episcopul. De câte ori mărita Despină are 


de ales între gândurile sale, ori stă între îndoieli ca între 
Skila şi Haribda, nu uită să trimeată veste grabnică la 
Sakkoudion, chemând pe părintele episcop întru ajutor. 

Nu mai era pentru nimeni taină că părintele Platon avea 
har dumnezeiesc, adică putere de a se cufunda în sfântă 
cugetare şi chemare, după care, înaintea ochilor săi 
deschişi, se arăta sfântă Maică a Domnului de la 
Sakkoudion, dându-i semn şi răspuns la toate. Cum se face 
asta, mintea omenească nu are putere de a înţelege, însuşi 
părintele episcop Platon nu ştie. Ar fi mărturisind unii 
monahi de la Sakkoudion că în asemenea ceasuri icoana 
luminată a Fecioarei din sfânta biserică a mănăstirii se 
învăluie ca de o umbră şi se stânge, însă, fără îndoială, 
numai fiinţi sărmane, fără înţelegerea celor spirituale, pot 
vedea ori crede aceasta. Deci de trei ori fericita Fecioară se 
arăta duhului treaz şi arzător al părintelui Platon şi 
împărăteasa putea găsi astfel desle-gare unora dintre 
nedumeririle sale. Cârmuind astfel de şapte ani împărăţia, 
Despina dobândise tot mai mult încredințarea că 
îndeplineşte o hotărâre neclintită a lui Dumnezeu. Unii 
dintre prigonitorii şi za-vistnicii măriei sale strecurau vorbe 
în popor şi-n soldăţime că măria sa gustă dulceaţa puterii 
ca pe o miere şi s-a deprins ne mai dorind să se lipsească de 
dânsa. Dar aceasta nu-i adevărat, căci însăşi măria sa 
cugetă cum va fi mai bine să facă, atunci când Constantin va 
ajunge întru desăvârşită vârstnicie. Spre a săvârşi această 
nouă faptă bună, împărăteasa ceruse iarăşi sfat, şi părintele 
Platon, chemând bunăvoința Doamnei cerului, dăduse 
răspuns Doamnei pământului, îndemnând să fie statornicit 
feciorul împărătesc într-o căsnicie curată şi-ntr-o dragoste 
înţeleaptă. Căci tinereţa lui şi prietinii nepricepuţi, între 
care se află şi Alexie polemarhul, îl îndeamnă la 
destrăbălarea trupului. Aşa că, pentru binele lumii, 
cuminţirea lui Constantin, viitor împărat, trebuie să se 
întâmple cât mai curând. 


— Mărturisindu-ţi toate acestea, o iubite al meu prietin, 
urma părintele episcop, mă îndrept şi cătră sfatul şi ajutorul 
domniei tale. Mi-ai dovedit cunoaşteri care m-au mirat. le 
rog să mă ajuţi a de-săvârşi asemenea faptă bună. In pacea 
de la Sakkou-dion, după ce vom fi isprăvit plutirea, ne vom 
odihni câteva zile. După aceea eu trebuie să mă duc la 
datoria mea în cetatea Nikeea, Cu bucurie mă socot 
slujitorul domniei tale, prietine şi părinte, răspunse străinul. 
Domnia ta vei lupta în adunarea episcopească. Eu mă voi 
duce să caut pe mireasă. 

Ştii deci şi asta? zâmbi episcopul. 

Voi şti în curând, părinte, căci îrni vei spune unde trebuie 
s-o găsesc. 

Părintele Platon îşi mângâie fuiorul de barbă, sus-pinând. 
închise o clipă ochii, şi înfăţişarea de ibis vechi i se întrista, 
căci încă nu se deprinsese deplin cu săriturile iuți ale acelui 
prietin care se dovedea a fi mai mult domnul decât slujitorul 
său. 

— Într-adevăr, răspunse el cu blândeţă şi deschizând ochii, 
se află într-un loc din Paflagonia cu numele Amnia, cătră 
ţărmul Pontului Euxin, un prietin de demult al meu, slujitor 
cu adevărat al lui Dumnezeu în toate faptele vieţii sale. Il 
chiamă Filaret şi are soţie cuvioasă muiere, cu care a vieţuit 
în pace, având de la dânsaiiii şi fiice. Iar fiii şi fiicele sale au 
rodit deasemeni. Cea mai harnică îndeletnicire a acestui 
prietin Filaret a fost milostenia, după cum îţi voi spune, 
încredinţat fiind că îţi va plăcea şi te vei mira. Multele averi 
pe care i le-a adus zestre soţia sa 'Teosva şi pe care le-a avut 
el însuşi de la părinţii săi le-a dat sărmanilor acestei vieţi, 
spre a-şi agonisi el comoară întru viaţa viitoare. Aflând că 
acuma-i sărac, i-am trimes în doulT rânduri câte zece catări 
încărcaţi cu oboroace de grâu. Acuma îi trimet un sol cu 
mai bun dar. Căci dacă vei cunoaşte în una din nepoatele 
sale pe mireasa despre care am avut semn şi poruncă de la 
prea curata Fecioară, atunci, ajungând el părinte al 


împăratului, milosteniile i se vor înmulţi din nou. Astfel se 
înlănţuiesc şi sporesc faptele bune. 

— Mă voi duce deci la Amnia, zâmbi Breb. Iar părintele 
episcop îl cuprinse de umeri îmbrăţişându-l. 

Lămurindu-i şi alte lucruri, părintele se deprindea a nu se 
mai sfii de vorbele sprintene ale străinului. Cunoscând în 
ele numai dulceaţa bunătăţii, acuma începeau chiar să-l 
înveselească. Erau pentru sufletul său uscat de schivnicie 
ca nişte flori ale acelor ţărmuri între care plutea corăbioara 
lor. Era deasupra şi în jurul lor o lumină fericită de 
primăvară şi pe marea lină rătăceau miresme, căutându-se. 
La insula cea mare Prinkipos atârnau de ziduri şi foi-şoare 
rugi înfloriţi albastru şi alb şi se vedeau cu ochii slobozi 
grămezile de trandafiri din care localnicii scot oleul cel 
bine-mirositor. În mănăstirile acelui loc paşnic, între ziduri, 
stau mulţi domni ai lumii, feciori şi fraţi împărăteşti, surori 
şi doamne, osândiţi la sfânta viaţă monahicească. Unii încă 
trăiesc, râvnind poate, în rasele lor negre, ca sub linţoliu şi 
din moarte, viaţa desfătată de la Bizanţ. Dintre primejdii şi 
intrigi, printr-o rânduială de Dumnezeu insuflată, împărăţia 
îi scoate şi-i leapădă aici. Unora dintre cei mai neliniştiţi, ca 
să le fie tihna deplină şi în viaţa aceasta şi-n cea viitoare, li 
se taie limba şi li se ard ochii. Astfel gâdea şi Kezarul stau 
de multe ori alături într-aceiaşi strai al ispăşirii şi într- 
acelaşi întuneric al orbirii, rezemaţi cu spatele în zidul 
mănăstirii, adulmecând florile, ascul-tând murmurul 
talazurilor, aşteptându-şi sfârşitul, care nu va fi altul decât 
al judecătorilor lor. 

Cei câţiva marinari greci cântau pe punte, cu braţele şi 
piepturile goale, bucuroşi nu atât de strălucirea primăverii, 
cât de bunăvoința zeului vânturilor, care umfla pânzele 
catargului cu o adiere potrivită aşa fel, încât le îngăduia o 
lenevie moale. Căpitanul, om scund şi lat în spate, 
împodobit cu o zburlită barbă căruntă, închinase acelui zeu, 
precum şi prea curatei Fecioare, o cupă de vin dulce, lăsând 
să cadă o picătură în marea limpede. Văzând pe sfântul 


episcop în lung sfat cu acel străin în strai alb, se apropia din 
când în când şi da târcoale, dorind şi el să audă şi să 
înţeleagă. Văzând în cele din urmă că prea cinstiţii săi 
musafiri au tăcut, se întoarse cătră monahii cei tineri. Ei 
ştiau însă puţine lucruri, căci abia acuma încercau a învăţa 
viaţa sfântă. Cum avea o durere veche, pe care de ani de 
zile nici un om sfânt şi nici un filosof dintre cei pe care-i 
purta de la un țărm la altul nu i-o putuse alina, îndrăzni sa 
se întoarcă iar spre omul cel nou, pe care nu-l mai văzuse 
niciodată. 

— Rog pe sfântul părinte de la Sakkoudion, zise el 
închinându-se, să binevoiască a-mi îngădui să fac o 
întrebare acestui bărbat străin, pe care-l bănuiesc a fi 
tâlcuitor de taine. 

Episcopul îl binecuvântă, zâmbind: 

Vorbeşte, kirie Dighenis, şi-ţi spune povestea. Într-adevăr, 
am ascultat-o şi eu în câteva rânduri, dar nu ţi-am putut da 
sfat, socotind-o o glumă nevrednică de îndeletnicirile de la 
Sakkoudion. Astăzi însă, când am văzut înflorite toate 
ostroavele Propontidei, se cuvine să ne veselim şi noi. 

Despre ce e vorba? întrebă Breb. 

O, domnule, milostiveşte-te spre mine şi ascultă, răspunse 
căpitanul. Oraşul în care locuiesc eu se chiamă Panaghia. 
Oraşul vecin cu noi, mult mai mic şi ticălos, are numele 
Kefalu. De multă vreme a fost un obicei, când ieşeam întâi, 
primăvara, în petrecere la ţărmul mării, să scornim noi cei 
de la Panaghia o enigmă, iar cei de la Kefalu să scornească 
şi ei una. Daca găseam noi întâi deslegarea, plăteau cei de 
la Kefalu butoiul de vin pe care-l cinsteam împreună 
mâncând miel fript; iar dacă deslegarea o aflau ei mai întâi, 
vinul îl plăteam noi cei de la Panaghia. Astfel s-au veselit 
părinţii noştri un veac de om; şi ne-am veselit şi noi câţiva 
ani, fiind foarte dibaci întru a deslega enigme. Dar iată că 
acum unsprezece ani a trecut pe la Kefalu un sofist viclean 
care i-a învăţat să ne spuie o găcitoare pe care n-am mai 
putut-o descurca şi de unsprezece ani plătim în fiecare 


primăvară dajdie un antal de vin nevrednicilor kefalioţi. Ne- 
am rugat sfinţilor; am adus jertfe; am întrebat pe toţi 
binecredincioşii părinţi de la toate mănăstirile din Bithynia 
şi de la Bizanţ; până astăzi încă n-am putut afla deslegarea 
şi astfel arn rămas robi celor de la Kefalu. Pot oare 
nădăjdui, domnule, că vei binevoi să asculţi acea blăstâ- 
rnată gâcitoare? 

Ascult, kirie Dighenis; clacă e o gâcitoare, trebuie să-şi 
aibă deslegarea ei. 

Atunci muiţămesc, şi o spun numaidecât. Se poate să nu 
găsesc nici acuma izbăvire la năcazul şi umilinţa noastră; 
dar cel puţin se va dovedi astfel încă o dată că nu suntem 
cei din urmă dintre oameni şi când ei beau vinul nostru, 
rânjind, noi putem avea cel puţin o mângâiere că sunt taine 
care nu se deschid nici înţelepţilor din lume. Deci, prea 
cinstite filosoafe, iată ce întrebare încâlcită ne-au pus 
ticăloşii noştri vecini. 

Ar fi fiind, zic ei, o caravană de cămile cu care fac negoţ 
între 'Teopomp şi Prusa trei neguţători cu numele Zosima, 
Daniil şi Teofan. Slujitori la acea caravană sunt trei oameni 
de rând care au primit prin sfântul botez aceleaşi nume ca 
şi neguţătorii: unul e hamal, altul călăuz, altul conducător al 
cămilelor. Ii chiamă şi pe aceştia deci: Zosima, Danii] şi 
Teofan. 

Acuma ascultă, domnule. 

Hamalul locuieşte într-un sat, drept la jumătate de cale 
între Teopomp şi Prusa. 

Pe hamal şi pe neguţătorul care locuieşte la Prusa îi 
chiamă la fel. 

La Teopomp locuieşte neguţătorul cu numele Teofan. 

Cel mai apropiat neguţător de locuinţa hamalului are un 
câştig tocmai de nouă ori mai mare decât bietul hamal. 

Zosima neguţătorul câştigă în afacerile sale 2222 de bani 
de aur. 

Călăuzul are un ochi mai puţin decât Daniil. 

Suntem întrebaţi care-i numele conducătorului de cămile. 


— Kirie Dighenis, răspunse Breb râzând, oricât de 
încâlcite ar fi vorbele, numele acela nu se poate ascunde. Pe 
conducătorul de cămile îl chiamă Daniil şi-ţi voi arăta îndată 
retoriceasca rânduială, ca să-l afli. 

— O, binefăcătorule! strigă căpitanul. Cetăţenii de la 
Panaghia te vor binecuvânta în toate zilele vieţii lor că i-ai 
desrobit de ruşine. Sunt foarte doritor să aflu unde s- 
ascunde şarpele. 

— Căpitane Dighenis, îţi spun numaidecât, zise străinul cu 
bunătate: numai cât doresc prea mult ca ceea ce îţi 
dăruiesc eu cu dragoste, domnia ta să nu vinzi orăşenilor de 
la Panaghia. 

La aceste vorbe căpitanul s-a înfricoşat, căci în-tr-adevăr 
gândul lui era să vândă pe bani fraţilor sâi deslegarea 
enigmei. Deci-căzu în genunchi la picioarele episcopului, 
mărturisindu-şi păcatul. Iar Breb îi dărui deslegarea, 
punând în mirare pe toţi cei de faţă, marinari şi monahi. 

— Iată jucăria voastră, a zis el. 

Dacă pe hamal îl chiamă ca pe neguţătorul de la Prusa şi 
dacă neguţătorul Teofan locuieşte la 'Teopomp, atuncea pe 
hamal nu-l chiamă Teofan. E adevărat? 

Adevărat! încuviinţă căpitanul Dighenis. 

Mai departe. Dacă hamalul locuieşte la jumătate de cale 
între 'Teopomp şi Prusa, atunci neguţătorul din acelaşi sat 
care câştiga de nouă ori mai mult decât el nu e Zosima: 
2222 bani de aur nu se pot împărţi desăvârşit prin 9. Aşa că 
neguţătorul Zosima locuieşte la Prusa. Pe hamal chemându- 
1 ca pe neguţătorul de la Prusa, numele lui deci e Zosima. 
Adevărat este? 

Foarte adevărat! s-a bucurat kir Dighenis. 

— Acuma, omule, fii cu aceeaşi băgare de samă. Zosima 
fiind numele hamalului; şi călăuzul fiind altul decât Daniil; 
călăuzul e leofan şi am aflat că e chior. lar numele 
conducătorului de cămile rămâne Daniil. 

— Pe Dumnezeul meu! nimic mai simplu! strigă căpitanul. 


Îndată kir Dighenis şi marinarii s-au aşezat pe punte jos, 
cu picioarele încrucişate, cu bețe şi pietricele, încercând să 
descurce şi ei gâcitoarea loghi-cească a străinului, căci, 
după ce adevărul le apăruse o clipă foarte limpede, ca orice 
adevăr ascuns îndată se tulburase şi se pierduse ca şi cum 
n-ar fi fost niciodată. 

— Atât e de puţină mintea muritorilor... zâmbea Kesarion 
cătră prietinul său episcopul; şi cu această minte cutează să 
descurce alt adevăr cu mult mai tăinuit. De aceea pentru 
lumea de rând Dumnezeu va rămânea închis până la 
istovirea veacurilor. Cu drept cuvânt lumea aceasta trebuie 
să creadă fără a cerceta. 

Sfinţitul Platon a încuviinţat of tin d; şi enigma lui kir 
Dighenis a pierit ca rânduneaua care fulgerase o clipă prin 
lumina ochilor săi spre ostrovul înflorit de aproape. 

Astfel au plutit cu tihnă şi cu inimă bună pe luciul 
Propontidei, având în vântrelele corăbioarei vân-tul cel mai 
prielnic. Când au ajuns la ţărmul Bithy-niei, căpitanul 
Dighenis încă îşi scărmăna barba căruntă cu mâna stângă, 
urmărind cu ochii încrucişaţi, în lumina care juca pe punte, 
ascunsa rânduială aristotelică a problemului şi 
împungându-l din când în când cu degetele mânii drepte. 

Părintele Platon a binecuvântat pe slujitorii de la 
Sakkoudion. Sfinţia sa şi cu Kesarion Breb au purces 
încălecaţi pe asini, iar slujitorii şi/rhonabhii cei tineri pe jos. 
Au suit de la țărm pTffi umbra platanilor; şi din treaptă în 
treaptă au urmat poteca, pe sub dumbrăvi cătră munte, aşa 
cum o urmau şi o ciocăneau de mii de ani paşii oamenilor şi 
copitele animalelor. Din chiparoşi clămpăneau stârci; din 
crengile sfinte de acacia se înălţau vulturaşi plutind sub 
soare; de cătră văi goale le venea miros de cimbru, de cătră 
sihle muget de căprior. Ici şi colo izbucneau izvoare din 
stânci. 

Breb descăleca şi zâmbi cătră slujitorul său Constantin, 
spunându-i câteva vorbe într-o limbă necunoscută. Amândoi 
priviră cerul şi pământul şi urechea,,. * „ — lor asculta, din 


adâncuri depărtate, glasuri tainice. Convoiul era ajuns pe 
tanc în popas; ei veneau singuri în urmă pe sub streşina 
pădurii. 

Astfel au străbătut opcine de munţi mici pe sub muntele 
cel mare Olimp şi în ziua a treia au coborât în poienile de la 
Sakkoudion. Era acolo o biserică împărătească, între chilii 
albe, într-o cetăţuie de piatră sură. Simandrele sunară 
ceasul rugăciunii de sară; părintele Platon îşi lepădă straiul 
de drurn şi porunci ucenicului său să-i aducă din chilie 
cami-lafca şi metăniile, intrând îndată în sfânta slujbă. 
Kesarion străinul pofti pe unul din fraţi să-i arate cu degetul 
locul unde curge izvorul cel binecuvântat al mănăstirii. 
Numai după acest semn se îndreptă spre el, urmat de 
slujitorul său uriaş, şi găsi sub stâncă ape care gâlgâiau în 
puhoi, ridicând bulbuci clin adâncimi. 

— Constantine, zise el, stropceşte-ţi ochii cu această 
aghiazmă şi intră şi tu de te închină. 

După ce se retrase slujitorul, ca să se ducă şi să 
îngenuncheze la Dumnezeul său, străinul rămase o vreme 
lângă izvor îăcâncl vrăji, după cât spuneau monahii cei 
tineri. Apoi intră şi el în sâântul lăcaş, aşezându-se în strană 
lângă prietinul său episcopul. 

Sara, în chilie, părintele Platon, uitându-şi truda, şi-a adus 
iar aminte de grijile lui, întrebându-se ce rânduială va 
binevoi să facă Dumnezeu împărăției Bizanțului. 

— Căci împărăţia noastră, zicea sfinţia sa, e cea mai mare 
şi mai lăudată dintre toate împărăţiile, însă are slăbăciuni şi 
păcate, ca orişicare alcătuire omenească, împărații şi 
împărătesele umblă în purpură şi aur, iar la genunchii lor îşi 
pleacă frunţile toţi dregătorii şi slujitorii, socotindu-se ca o 
pulbere nevrednică în faţa unor asemenea măriri. Şi cu 
toate acestea domnii din Palatul Sâânt, din tronurile lor şi 
de sub cununile lor de nestimate, stau subt ameninţarea 
strategilor din Asia şi din Tracia şi cel mai ades cad sub 
jocurile de săbii ale străjilor de lefegii. Aceşti străini, 
barbari de la miazănoapte şi miazăzi, urmează năluciri şi 


patimi ale clipei; în sufletul lor nu trăieşte un Bizanţ al 
tuturor veacurilor, ci un Bizanţ de o zi când pot să câştige 
sigle şi să bea vin, după ce vor luneca prin sânge. De sute 
de ani stă această împărăție ca o comoară scumpă, pe care 
o împresură din patru zări lotri prădalnici, împărați vrednici 
i-au bătut şi i-au spârcuit, ei se întorc iarăşi în acelaşi loc, 
adulmecând. Unii se supun, cerând să se oştească ei pentru 
împărăție. Aşa, încet-încet au ajuns să poarte ei sabia, iar 
grecii se lenevesc şi dormitează pe comorile lor. Acuma 
duşmanul e înlăuntru, cu sabia scoasă; pare prietin şi 
slujitor, dar mârâie şi loveşte de câte ori îşi aduce aminte de 
destinul lui. Deci, o prietine, primejdia şi moartea stau în 
fiecare zi la masă cu împărăţia. 

Prin urmare, oamenii înţelepţi, zâmbi Breb, trebuie să 
cugete la un împărat cu braţ tare. 

Într-adevăr, se învoi părintele episcop; toate cele sfinte se 
aşează după cuviinţă, prea mărita Vasilisă fiind aprigă 
luptătoare a ortodoxiei. Dar împărăţia are şi alte rânduieli 
şi cea dinţai dintre acestea e rânduiala oştilor. De opt sute 
de ani oştenii greci ori varvari doresc să vadă ridicându-se 
iar un Alexandru Macedoneanul. Unui asemenea bărbat s- 
ar supune cu desăvârşire. Pe un asemenea ostaş îl doresc ei 
de câte ori se naşte un copil împărătesc. 

Kesarion Breb zâmbi iar:- - > 

Ai dreptate, cinstite părinte şi prietine, zise el. Constantin, 
feciorul lui Leu-lmpărat, a fost născut de Vasilisa Irina sub 
semnul Săgetătorului. După cum morarul îndreaptă valurile 
în lăptocul morii, pentru folos obştesc, asemenea patimile 
împăraţilor se pot preface în putere. Aşa e firea ticălosului 
muritor. 

O, domnule, murmură episcopul, se vede că nimic nu ţi se 
poate ascunde. Se află mulţi oşteni vechi care nădăjduiesc 
în braţul lui Constantin cel tânăr, aducându-și aminte de 
vrednicia la război a lui Constantin Copronimul-Impărat. 
Dacă asemenea braţ ar rămânea al ortodoxiei, atunci tăria 
Bizanțului ar spori. Ar mai rămânea deschise şi alte răni, 


dar pentru acelea s-ar găsi vraci. Ar fi întâi să se alunge de 
la Bizanţ demonul zavistiei, care stă la pândă cu ochii verzi 
ca fierea. După ce ar fi prigonit acest demon dintre 
dregătorii cei mari, ar veni rândul altora. Căci mai este un 
demon al lăcomiei de argint şi altul al nedreptăţii şi silei, şi 
altul al putreziciunii trupeşti. Cea mai frumoasă şi mai 
îmbielşugată împărăție aceasta este, având comorile 
adâncului, mări line, ogoarele de holde ale Traciei şi 
grădinile Asiei; dar slujitorul împărătesc nu cunoaşte 
dreptatea, nici mila; răpeşte sărmanului puţinul său, se 
umileşte cătră cei bogaţi, ca să se îndestuleze şi el pentru 
nevrednicia lui; primeşte mândă de la neguţători; asupreşte 
pe sărman şi pe văduvă. Trebuiesc izgoniți şi aceşti demoni. 

Aşa este, încuviinţă străinul; la rugăciunile cuvioşilor 
monahi trebuie să se adaoge sabia şi buzduganul. Bine, 
sfinte părinte; de mâne mă pregătesc de cale, ca să mă duc 
în Paflagonia. Eu voi îndeplini ceea ce mi-ai poruncit; în ce 
priveşte puterile lumii şi demoni vor chibzui alţii. 

A doua zi, în cel dinţai ceas al dimineţii, părintele episcop 
Platon avu bucuria să afle că un om stă lângă pridvorul său 
cu o carte, sosită pe Marea, prin neguţători, tocmai de la 
Amnia. 

— Binecuvântat fii, omule, grăil el, sunt încredinţat că-mi 
aduci veşti bune. 

Omul era bătrân, dar încă sprinten; purta nădragi largi, 
comanac albastru şi în mână ţinea bicil cu şfichi de matasă. 

Iţi sărut dreapta, sfinte părinte, răspunse el. Dumnezeu va 
binevoi ca în cartea pe care o aduc să ceteşti lucruri bune. 
Insă eu nu ştiu de unde-i şi de la cine e. Unul dintre stăpânii 
noştri a dat-o călăuzului, iar călăuzul mi-a dat-o mie s-o 
aduc, căci', nevastă-sa născându-i al paisprezecelea prunc, 
el a trebuit să se oprească în sat la dânsul, până ce facem 
noi calea întoarsă. 

Ai spus că e de la Amnia? 

Am spus, dar nu ştiu unde e acea ţară. 

— E de la un prietin al meu cu numele Filaret. 


— Dumnezeu să-l fericească. 

E un om milostiv, cum nu se găseşte altul în toată 
împărăţia. Intru cinstea lui, omule, primeşte dar un miel din 
turma sfintei mănăstiri şi o pânză de matasă roşie de patru 
coţi. Mielul să-l ospătezi cu tovarăşul dumnitale, iar 
muieriil lui, care i-a dăruit al paisprezecelea prunc, să-i dai 
bucata de matasă. 

Domnul Dumnezeu să vă facă parte în cer la dreapta sa, 
sfinte părinte. 

Slujitorii plecară s-aducă darurile. Bătrânul cu bici şi 
comanac întoarse fruntea şi văzu în pridvor, 

— M. Sadoveanu, Opere, voi. 12 sub rugii de caprifoi 
înflorit, un bărbat străin, care nu purta vestmânt cernit. 

— Conducătorule de cămile, ii zise acel om, spune lui 
Teofan Chiorul că pruncul său s-a născut în ceas prielnic şi 
Norocos... 

Conducătorul de cămive îl privi pe Kesarion pieziş: 

Cine vei fi fiind domnia ta şi de unde mă cunoşti? 

Daniile, te cunosc dintr-o corabie. Binevoieşte a mai priimi 
şi acest -ban de argint pentru soţul tău Teofan, ca să-i 
plătim ziua nelucrată. De şi are numai un ochi, vede mai 
bine decât mulţi alţii cărarea cea dreaptă a luil Dumnezeu. 

Mulţămesc pentru Teofan, cinstite domnule. Dar pe el de 
unde-l cunoşti? 

Tot din corabie. 

Care corabie? 

O, Daniile, este o corabie care se chiamă pământ şi 
pluteşte spre veşnicie. 

Du-te, omule, cu pace, se amestecă, oarecum înfricoşat, 
părintele episcop. Dă fiecăruia ce este al său; altfel teme-te. 
Acest bărbat străin pune întâia oară piciorul în părţile 
noastre de lume. 

Conducătorul de eămi'le se retrase. Într-un ungher al 
zidurilor îşi făcu cruce. Se opri o clipă ougetând dacă n-ar fi 
bine să se întoarne, ca să întrebe pe străin ce leac, ori ce 
rugăciune, ori ce scrisoare închisă în scoică trebuieşte 


pentru muierea lui bătrână şi bolnavă. Nu îndrăzni, şi se 
duse în drumul său. Apoi totuşi se întoarse la fratele portar 
ca să-i povestească minunea acelei dimineţii. 

«Prea iubite al meu părinte Platon, de la sfânta mănăstire 
Sakkoudion, cetea episcopul după ce desfăşură cartea; află 
că Dumnezeu e pururea milostiv cu mine şi aştept de ia 
sfinţia ia vestea cea bună despre care mi-ai scris. Nu ştiu de 
unde, mi-au sosit alţi catâri încărcaţi cu oboroaee de grâu şi 
eu am socotit că şi-au adus aminte de mine unii oameni buni 
pe care i-am miluit şi eu altădată, şi le-am înălţat în cugetul 
meu mulţămire şi lauda. Din acest dar al lui Dumnezeu, 
care îndată s-a vestit în Amnia, am dat multora care.au 
cerut, iar leosva, ca o muiere ce este, m-a mustrat; pe urmă 
şi-a plecat fruntea cerân-du-şi iertare şi se roagă şi acuma 
s-o binecuvintezi, şi să-ţi aduc aminte că sufletul ei râvneşte 
odihna cea neofiHtă. lar eu mă ostenesc întru 
înfrumusețarea vieţii, şi am izbândit să dau ce a fost al meu 
şi ce a fost al soţiei mele, lepădând aici tot, pentru a avea 
mai mult în altă parte.» 

Părintele episcop se îndulcea ca de o 'bucurie cetind 
asemenea vorbe şi fericea pe prietinul său de la Amnia, 
sfântul Filaret, că se umileşte ca Iov, izbân-dind a-şi 
înfrânge trupul. Căcil, arăta el lui Breb, şi-a dat şi straiul 
său, şi vita sa din urmă şi cel din urmă, stup de miere; şi 
copiiil şi nepoţii săi se miară de dânsul închinându-i-se ca 
unui prea fericit. Astfel, cel mai frumos palat din Amnia, 
împodobit cu fi'ldeşuri, abanosuri.şi marmură, e cel mai 
lipsit de bielşugul pântecelui şi adăposteşte pe un sărac. 
Mai ales de asemenea minuni au nevoie noroadele 
împărăției, ca să-şi îmbunătăţească viaţa şi să se întoarcă 
spre spirit. 

— Sunt bucuros, zise străinul, să cercetez pe sfintui Filaret 
şi pe fericita sa soţie Teosva. Să alegem împreună darurile 
pe care le va purta servul meu şi să nu uităm conduraşii 
împărăteşti a căror măsură e poruncită de canoanele 
Augusteonului'. 


VII înainte de a ajunge la fericitul Filaret, Kesarion Breb 
cunoaşte şi alţi oameni vrednici din Paflagonia şi de la 
Amnia. 

Cel căruia localnicii de la Sakkoudion şi de pe ţărmul 
mării, de la Panaghia pină la Teopompolis, îi atribuiau în 
taină puteri împrumutate de la Demon, călătorea acum 
cătră Amnia în tema Paflagoniei. 

Ceea ce ştiau căpitanul de corabie kir Dighenis şi 
conducătorul de cămile, şi muierea care născuse al 
paisprezecelea prunc şi toţi vecinii lor de aproape şi de 
departe nu era spre defăimarea străinului; căci năeâjitul 
pământean se simte prea ades înclinat să se întovărăşească 
cu Domnul Necunoscutului, ca să do-bândească bunurile 
lumii ori să-şil răpuie vrăjmaşii, socotindu-l o dumnezeire 
mai îngăduitoare pe care o respinge în public, dar o ehiamă 
în ascuns; aşa că lauda acestui împreună-lucrător al 
divinității umbla şi şoptea în urma lui cu umbletul şi 
şoaptele cu-vioşilor monahi şi cinstiţilor orăşeni. 

Se întrebau numail unii şi alţii cum l-ar putea cunoaşte şi 
cum ar putea îndrăzni să încheie cu el un legământ 
folositor. 

Părerile şi dorinţile lor se prelungeau şi rămlneau un vis, 
pe când străinul vedea alte ţărmuri şi se arăta altor 
oameni. 

Întovărăşit de slujitorul său Constantin, umbla pe un drum 
prăvălatic înspre foarte depărtatele sclipiri ale Mării 
Pontice. Acea mare încă nedesluşită era ca un surâs 
neguros al iMiezului-Nopţii; drumeţii simțeau când şi când 
în nări adierile ei sărate. 

Breb umbla călare pe un asin cuminte, împodobit cu 
mărgele albastre şi zurgălăi de argint; Constantin îşi avea şi 
el cătinii său; alţi catâri împovăraţi cu oboroace de grâu 
veneau după dânşii. De alt călăuz decât vederea depărtată 
a Pontului şi cea apropiată a Amniei n-aveau nevoie. 

Făcură un răstimp popas în umbra unuil cedru, căci 
soarele dimineţii începea să-şi înalțe puterea, după aceea 


zurgălăii de argint şi clopotele începură a suna iar. 

Trecură cătră o dumbravă de smochini sălbatici care ieşea 
dintr-o râpă, în partea dreaptă a drumului. Peste acea 
dumbravă, în fundul văii, dormea un iezer, oglindind sălcii 
răsfirate. Se auzea crocârlia, pe trepte de azur, deasupra 
liniştilor; >gâzele se teşeau în raiul luminii pe firele iubirii. 
Străinul lua cunoştinţă de toate cu ochii lui limpezi, dar 
obrazul lui sta nepăsător sub turbanul alb; frumuseţa 
înşelătoare a lumii nu era decât viaţa care cungea din veci 
spre veacuri nenumărate, cătră un scop misterios. 

Doi călifari trecură în zbor de cătră iezer. Când ajunseră în 
capătul dumbrăvii, feriră într-o parte şi fâlfâiră grabnic în 
sus. Privighetorile din lianele încâl-cite de sub dumbravă 
tăcură deodată. 

Breb dădu o poruncă. Slujitorul opri cei patru catări legaţi 
unii de cozile altora şi descăleca. Puse şi străinul piciorul la 
pământ, tocmai în clipa când doi oameni, zbârliţi în sus cu 
părul capetelor şi în laturi cu al bărbilor, ieşeau di'n desime 
rânjind ameninţător şi arătând săbii cârligate. Acei vameşi 
negri erau deprinşi cu neguţători paşnici care, îndată ce-i 
zăreau, lepădau boclucurile şi părăseau animalele cu 
poveril, luând-o la fugă, cu braţele înălțate, spre Amnia ori 
spre câmpuri. De data aceasta săbiile lor luciră zadarnic. 
Slujitorul veni spre ei cu mai multă repeziciune decât se 
aşteptau să vadă de la un om aşa de mare; repezihd 
baltagul, rupse din.mâna unuia fierul. Celălalt se feri în 
laturi; omul uriaş îl ocoli de cătră râpă. Cel cu sabia căzută 
se scociora pripit căutând un jungher în partea dindărăt a 
cingătorii, sub şele. Breb îi cuprinse mâna cealaltă, i'-o 
răsuci e-o mişcare uşoară şi-l aduse în genunchi la 
picioarele lui. Lotrul se supuse, închinându-şi fruntea. 

— Vină şi tu aici, porunci el celuilalt. 

Hoţul celălalt se holba aprig când într-o margine când într- 
alta, chibzuind, încotro sa scape. Dar asupra săbioarei lui 
era o armă înfricoşată care-l putea ajunge dintr-un salt. 
Era asupra loiil ca un vultan al primejdiei de moarte. 


Lepădând fierul şi îndârjirea, duse mâna stângă la frunte şi 
veni şi el să se închine, gâfâind. 

Călătorul îi întrebă, privindu-i aţintit: 

— Cine sunteţi voi şi ce voiţi? 

— Suntem oameni sărmani, stăpâne, şi buni creştinil, se 
tângui cel dinţai. Ai milă de vieţile noastre. 

Nu mi-aţi răspuns ce voiţi. 

Nu voim nimica, prea mărite domnule. Am socotit că vin 
neguţători şi am ieşit ca să ne agonisim o bucăţică de pită. 

Deci în Paflagonia inila se cere cu sabia? 

Oamenii din zhia de azi sunt răi şi nemilostivi, măria ta. 
Era mai 'bine în împărăţia cea veche. Neavând icoane, 
creştinii îşi înălţau ochi'i mai sus, pe urmă şi-i coborau cătră 
cel sărman. Acuma fac daruri numai sfinţilor şi monahilor şi 
sărăcimea e în mare suferinţă. 

Străinul zâmbil; ei îndrăzniră să-şi răsucească spre el 
albul ochilor, prin mărăcinişul încâlcit al părului. Straiele lor 
sfâşiate şi înodate păstrau urme de semne împărăteşti. 

— Ticăloşilor oşteni, le aruncă Breb cuvânt şi ei se 
înfricoşară, ticăloşilor oşteni, răsptinde-ţi-mi când aţi 
părăsit pe tovarăşii şi pe mai-marii voştri. 

Ei tăcură, înturnându-şi frunţile spre pulbere. 

Aţi fugit din hotarul Armeniei. 

Aşa este, mormăită ei. 

Breb se întoarse de cătră dânşii un pas. 

— Aţi vărsat sânge? 

Ei clătiră din cap cu oarecare îndoială. 

Prea mărite doamne, mărturisi cel dinţai, care fusese 
supus de Breb, ne-am oprit ici şi colo, ca să agoniisim 
putină hrană şi putini bani. In unele sate am lovit ca<e de 
oameni chiaburi, acele case unde, cerşind ziua, am fost 
izgoniți. 

Mai sunt şi alţii ca voil? 

Mai sunt. în noaptea aceasta am intrat la palatul celui 
dinţai fruntaş din Amnia. Am cercetat şi-am dat peste odăi 


goale şi sărace. Am căutat aur şi n-am găsit. Am căutat 
hrană şi n-am aflat. Ni s-a părut o minune. 

Atunci aţi lovit casa fruntaşului între milostivi Filaret. 

Într-adevăr, se pare că aşa îl chiamă. 

L-aţi cercetat ziua şi v-a respins? 

Nu. Avea putina azimă asupra lui şi a întins-o soţului meu. 
Mie:mi-a dat comanacul pe care-l purta pe creştet, 
îndemnându-mă.să-l vând; dar, când am ajuns în coltul 
celălalt de zid, o muiere bătrână mi 1-a cerut înapoi. 
Noaptea ne-am întors, să prădăm, dar n-am găsit nimic, 
spre ruşinea stăpânului acelui palat. 

O, năcăjiţilor oameni, le zise străinul, lăsaţi acest 
meşteşug, tot aşa de primejdios ca şi cel al războiului; 
grăbiţi-vă a umbla cinstit cătră Bizanţ, cerşind măritei 
Vasili.se o milă mai mare decât toate, căci muierile şi copiii 
voştri se află ostatici în închisoare la Noumera. 

— Aşa este, domnule, s-a auzit aceasta şi în Armenia; de 
aceea am fugit noi, 'de aceea s-au risipit şi alţii. Ne temem 
însă că, unde spui domnia ta, nu vom găsi milă, şi săbiile 
noastre va trebui să le ascuţim pentru o răscumpărare. 
Îndură-te şi ne sloboade, căci greşala aceasta nu o vom mai 
face, te vom cunoaşte ca pe unul ce eşti stăpân al duhurilor 
şi al tainelor şi te vom ocoli. Ai milă şi ne îngăduie să 
ajungem cătră copiii noştri şi cătră muierile noastre, care 
putrezesc în închisori. Domniei tale care cunoşti toate mai 
putem îndrăzni a-ţi cere să ne spui dacă vom mai găsi cu 
suflet pe cei iubiţi ai noştri şi dacă e adevărat ce se spune, 
că se va ridica asupra lumii un vasilevs adevărat. 

Străinul înţelegea însă mai bine care-i răspunsul cel mai 
grabnic pe care-l aşteaptă ei. Ridicând braţul, le îngădui să 
se ducă. Într-o clipă, amândoi se mistuiră în desimea 
dumbrăvii, arătând unul o talpă ruptă a încălţării, altul un 
ochi fioros. 

Privighetoarea începu să bată iar între liane, în-tr-un snop 
de raze se opri neclintită o şopârlă cu ochişori de rubine. 


— Să mergem, Constantine, îndemnă stăpânul. Să nu-ţi 
pară rău că le-am dat drumul. La Amnia avem să găsim un 
tâlhar mai mare decât aceştia. 

Catârii sunară iar din clopote; Breb şi slujitorul încălecară. 
După ce suiră din vâlcea, văzură o aşezare mare, cu clădiri 
de piatră cenuşie şi acoperişuri de ardezie. Frunzişuri 
prăfuite de măslini se înălţau deasupra împrejmuirilor de 
zid. 

Coborâră într-acolo şi, la margine, aâlară o ospătă-rie c-o 
streşină încununată de viţă. In fund, erau chilii umbroase. 
Lingă privazul de piatră înflorită cu ciubuce al intrării, era 
alcătuită vatra, dintr-o cupă de marmură: erau resturi de 
palate ori temple de altădată. In preajma unei gratii unde 
era clădit jarul, se învârtea domol, aşezată în picioare, ţigla 
cu friptura de berbece. Ospătarul, cu sorţ alb, o priveghea 
de alături ş-o îmbunătăţea necontenit c-o pleaftură de seu. 
Mirodenia acestei bunătăţi se împrăştia în toată 
împrejurimea şi întâmpină şi pe străinul care sosea, fără a-1 
face să-şi grăbească asinul. 

Ferindu-şi îndărăt pântecele într-o închinăciune, stă-pânul 
ospătăriei şi al fripturii ieşi întru întâmpinare, cu obrazul 
încununat de abur. Zâmbi,şi se ploconi a doua oară, după 
aceea apucă asinul de căpăstrul înflorit. Animalul îşi sună 
zurgălăii, împotrivindu-se şi eli-berându-se. 

Slujitorul descăleca repede şi feri catârii împovăraţi într-o 
parte, Ja umbră. Veni la stăpânul său să primească asinul. 

Pace ţie, kirie Agatocle, vorbi străinul după ce cobori din 
şa, înaintând spre ospătar. 

Mă închin măriei tale, stăpâne, şi-ţi mulţămesc, răspunse 
kirie Agatocle. Iată, abia acuim înţeleg, cu mare plăcere, că 
domnia ta ai mai fost prin aceste părţi, de vreme ce-mi 
cunoşti aşezarea; dar mă ruşinez căci n-aş mai putea rosti 
cinstitul domniei tale nume. 

N-am mai fost niciodată în Amnia, zâmbi străinul, dar te 
cunosc. 


Kirie Agatocle tăcu, nedumerit, însă plin de respect, 
observând lanţugul d'e aur, cingătoarea şi straiul. 

Niciodată? îşi înălţă el sprâncenele. Poate e o gluma. 

Într-aceasta viaţă, niciodată. 

Într-alta, stăpâne, poate aveam eu altă îndeletnicire. De 
unde ai putut afla că la mine se găseşte cea mai bună 
friptură de berbece din ţinutul Paflagoniei? 

Am aflat, prietine, de la acest seu bine mirositor. Cred că 
şi-n altă viaţă te-ai îndeletnicit cu cărnurile. Le pândeai 
poate în preajma acelor mari măcelari care sunt leii - şi erai 
un şacal gras. 

Stăpânul meu binevoieşte să glumeascăse veseli ospătarul. 
As voi să-i cunosc numele, ca să-l însemn pe o piatră albă. 
Ba, ca să tai friptură, nu-i nevoie de numele meu. Trage 
cuțitul -de la brâu şi alege bucata cea mai rumănă, pentru 

acest slujitor. Şi-a rânduit catârii şi asinii în grajd, a 
descărcat poverile, s-a spălat la cişmea şi acuma vine să-i 
dai dreptul său. Hrăneşte-l bine şi mult. Să nu uiţi nici de 
mine: să-mi cauţi un ou ş-o ulcică de lapte şi să bagi de 
samă să nu fie pita de alaltăieri. Dar mai ales, pe când noi 
ne îndestulăm, argatul tău să nu uite de animalele cu care 
am venit; şi mai ales să aibă grijă de asinul care m-a purtat 
pe mine. Altfel începe să ţipe şi poate spăria tot satul. Cred 
că nu se află pe lume glas mai cumplit decât al lui 
Santabarenos. 

Aşa îl chiamă? se interesă ospătarul. 

Da; şi să ştii că de multe ori e mai înţelept decât un om. 

— Asta nu mă miră, răspunse kirie Agatocle, um-ilându-se 
şi înăbuşindu-se totuşi de mare uimire. 

După ce îndestulă pe Constantin slujitorul şi aduse şi în 
faţa stăpânului cele cerute şi i le rândui pe masa de lemn de 
chiparos, la umbra boitei de vită, kirie Agatocle rămase tot 
în preajmă, observând. Dintr-o chilie din fund se arătau din 
când în când şi capete de femei. Strecurau priviri, îşi 
ascuţeau urechile. 


Stăpânul meu doreşte poate un ulcioraş de vin dulce? se 
ploconi cu glas moale şi unsuros kirie Agatocle. 

Îţi voi cere, kirie Agatocle, să-mi dai ceva mai bun, zâmbi 
oaspetele. Apa se găseşte şi în vinul dumnitale, dar eu Ol 
poftesc curată. Nu te arăta mâhnit şi nu-ţi smulge barba, 
căci superi pe Dumnezeu. Află că” mi mai trebuie ceva. îmi 
mai trebuie să-mi spui vorbe adevărate despre oameniil de 
aici. 

Negreşit, stăpâne, îţi voi spune, căci eu sunt pus acolea şi 
pentru asta. Dar ce vorbe aş putea să spun unui bărbat 
nobil care trece prin satul nostru, despre oamenii 
neînsemnaţi care viețuiesc aici? Trăim aici, stăpâne, o viaţă 
umilită, pecând, fără îndoială, domnia ta vii de la Bizanţ. 
Aicea nu viețuiesc decât păstori şi plugari sărmani. Toţi se 
închină la icoane şi le cinstesc, po'trivit cu poruncile cele 
nouă împărăteşti. Dar poate domnia ta vrei să cunoşti dacă 
se află în acest ţinut şi d'intre aceia care nu zugrăvesc şi nu 
cioplesc pe Dumnezeu? 

Oaspetele asculta nepăsător şi neclintit. 

— Vor fi fiind şi de aceştia, urmă ospătarul cu o privire 
piezişă, dar acuma a venit rândul călugărilor să se înalțe 
asupra lor cu mare prigoană. In care parte-i adevărul aş 
vrea să cunosc şi eu, care mă socotesc cel mai neştiutor 
dintre supuşii împărăteşti. 

Străinul urma să-şi ţie închisă părerea lui. 

— Prietine Agatocle, zise el, adevărat să fie că, în afară de 
domnia ta, nu se găseşte nici un om cu faimă în aceste 
locuri? 

Il MDupă întrebare, stăpâne, bănuiesc că poverile catârilor 
domniei tale merg la bărbatul nostru cel sfânt cu numele 
Filaret, care locuieşte în partea cealaltă a satului. Au mai 
venit pentru el în două rânduri asemenea daruri. Anul 
trecut mai ales a vrut Dumnezeu să fie lipsă în ţinut, şi toţi 
ai lui s-au mângâiat. 

Nu te înşeli, prietine; darul meu este pentru prea cinstitul 
Filaret. 


Se vor bucura deci toţi ai lui, însă nu pentru multă vreme. 
Mâni dimineaţă îi vor sta în preajmă cerşetorii ca muştele. 
In celălalt rând i s-a adus un prea frumos grâu roş de 
Tracia. 

L-ai cunoscut.bine, kirie Agatocle. Griul are putere de 
schimb, şi mulţi dintre cei miluiţi de cuviosul Filaret au 
făcut popas aiciv la ospătăria dumnitale. Nu-i aşa? 

Nu mă împotrivesc, zâmbi ospătarul; aşa este. 

Data trecută, deasemeni, poverile au fost aduse de nişte 
slujitori mănăstireşti, care slujitori s-au oprit şi ei aici, 
plăcându-le vinul cel dulce. 

Kirie Agatocle nu răspunse la asta. Găsi de cuviinţă să-şi 
aducă aminte cu plăcere de cele mai pline de har fapte ale 
cuviosului amnian. 

— In privinţa râvnei întru milostenie a domnului nostru 
Filaret, zicea el, s-a dus faima până în ţinuturile învecinate 
şi nu m-aş mira să fi ajuns zvon la scaunul împărăției. De 
patruzeci de ani vieţuieşte cuviosul Filaret în acest ţinut şi, 
când şi-a început viaţa cu soţia sa, era cel mai lăudat om 
pentru bogăţia pe care o avea, moştenită de la părinţii săi şi 
primită zestre de la părinţii doamnei sale. Palatul stă şi 
acum, lingă grădini care unele au rămas paragină, iar altele 
nu mai sân-t ale sale. In acel palat umblau forfota robii. 
Mesele erau îmbiel'Ş'Ugate şi cercetate de oaspeţi. Cai 
frumoşi stăteau în grajduri; turme de vite păşteau în 
imaşuri. Toţi anini end i se bucurau atunci de fala unui 
asemenea boier. Pe urmă au început să se bucure de 
altceva. Căci coborând în el de la Dumnezeu o înţelegere şi 
o bucurie sfântă, domnul nostru Filaret şi-a închinat 
milosteniei viaţa. Râvnind să-şi adune comoară în cer, a 
disprețuit bunurile de aici, dându-le sărmanilor lumii. 
Nimene nu s-a întors nemiluit dO la pragul lui. S-au 
înmulţit săracii, năzuind ca ostile spre Amnia, dar eli-a 
biruit pe toţi, dându-le tot ce avea. Astfel, în -puţini ani, a 
ajuns într-o stare plăcută sufletului, văzând cu mulţăimire 
că nu mai are în jurul său decât prea puţin. Mai are un ogor 


pe care-l lucrează fiii săi şi-l ţin pentru hrana lor cea de 
toate zilele; mai avea o vacă, un cal s-un rob; se veseleşte 
când mai poate da totuşi ceva de la sine şi se mâhneşte 
văzând că cerşetorii lumii nu s-au împuţinat. 

Străinul asculta în tăcere. Ospătarul urma să laude cu 
viclenie pe concetăţeanul său. 

— Un om din Terapont, vorbi el iar, dorind să se 
împărtăşească din milostenie şi har, şi-a luat toiagul fi a 
venit la poarta domnului Filaret. Neştiind că toate erau 
istovite acolo, s-a închinat, rugându-se să fie şi el dăruit cu o 
junică, să prindă sămânță de vite bune şi să aibă noroc la 
ele. Dar bătrânul nu mai avea decât vaca cu vițel. A 
deslegat vaca şi i-a dăruit-o, binecuvântând şi urându-i spor. 
Pe când omul din Terapont se ducea pe poartă, vesel de 
câştigul lui, a ieşit din ghinekeu doamna 'Teosva, soţia lui 
kirie Filaret, şi, băgând de samă lipsa şi auzind viţelul 
cheimându-şi din staul maica, a înălţat braţele cu supărare 
şi î îndrăznit a mustra pe domnul său că a lăsat pe copiii cei 
mici ai casei fără lapte. Asta era hrana lor. Şi a lăsat şi 
viţelul fără mamă, ca să tânjească şi să piară. Ghiamă 
îndărăt pe acel om! a cerut ea. Iar kirie Filaret a chemat pe 
omul din Terapont, arătându-i că rău s-a făcut despărţindu- 
se viţelul de maica sa, şi i-a dăruit şi viţelul, 
bineouvântându-i din nou turmele ce avea să dobândească 
din sămilnţa acelui dar. 

— Asta e o faptă mai mare decât îşi pot închipui oamenii 
de rând, zise Breb. 

Ospătarul îndrăzni să râdă. 

— lartă-mă, stăpâne, dacă-ţi voi spune că asemenea dara 
mai făcut şi-n multe alte nenumărate rânduri. Imaşi'urile nu 
mai sunt ale lui şi stau pline de sămânță darurilor. Şi-n 
acest sat şi-n alte sate mugesc vacile cu viței şi vin sară la 
staule ou ugerele pline; dar nimeni nu se găseşte să 
întoarcă dăruitorului o junică ori să-i închine un pahar de 
lapte. 

— Asta e în rânduiala lucrurilor, kirie Agatocle. 


Atunci Domnul Dumnezeu vrea să-l încerce ca pe lov; însă 
în jurul.său stau nevinovaţii. Are copii şi copile ale copiilor 
săi care ar putea intra în horile de îngeri. Li s-ar fi cuvenit 
să cunoască bielşugul de altădată; iată că şi izvorul laptelui 
lor s-a mutat la Ierapont. 

Uiţi, kirie Agatocle, că le-a sosit grâu roş de Tracia. 

Nu uit. Se vor îndestula cu el cerşetorii din Amnia. 

Negreşit. Prin ei îţi vei primi şi domnia ta partea, 
negândindu-te nici o clipă să întorci un bob cătră izvorul 
darurilor. Mai uiţi că asupra prea bunilor şi asupra răilor, 
stă totuşi Cel care cântăreşte dreptăţile. Simbria stă în 
fapta noastră, ca pulberea rodului în floare. 

— Cred şi mărturisesc.asta, se grăbi să încredinţeze 
ospătarul, păstrând pentru sine un zâmbet subţire. 

Constantin slujitorul.se apropia. Ospătarul îi făcu loc şi 
întinse urechea, ca să asculte. Slujitorul întreba şi cerea o 
lămurire într-o limbă necunoscută. 

Prietine Agatocle, zise străinul, te rog să te înfăţişezi spre 
a primi dreptul dumnitale, pentru îndestularea oamenilor şi 
a dobitoacelor. Porunceşte argatului de la grajd să-mi 
scoată asinul. Fost-au toate bine rânduite acolo? S-a dat orz 
îndestulător? 

Ou prisosinţă, stăpâne. 

Asinul Santabarenos venea repegior pocănind din copite, 
sunându-şi zurgălăii, călăuzit de argat. Când ajunse în 
soare, în preajma boitei de viţă, dintrodată se smunci 
îndărăt, înălţă botul şi-şi sughiţă răcnetul înfricoşat. 

— Ce este, Santabarenos? întrebă oaspetele. Asinul căscă 
iar botul, apoi rămase fremătând în sine, până ce stăpânul 
său îl bătu pe gât, plecându-şi urechea ca să asculte ce se 
şoptea în el. 

Agatocle, vorbi străinul înturnându-se cătră ospătar, 
neguţătoria noastră nu-i dreaptă; aflu de la asinul meu că 
nu i s-au dat decât două măsuri de orz şi eu am plătit 
pentru trei. 


Kirie Eleison! se înfricoşa ospătarul pocnindu-şi palmele 
una de alta. E cu putinţă asta? Sunt dobitoace care grăiesc? 

Santabarenos rânji spre el. Slujitorul de la grajd se 
întoarse şi-şi făcu cruce. Fără să mai aştepte poruncă, se 
duse să caute a treia măsură de grăunţe. 

VIII. 

Aid Kesarion Breb află bucuriile cuviosului Filaret şi ale 
doamnei leosva, precum şi o bucurie a sa proprie. 

Călăuziţi de Constantin, catârii intrară cu bună rânduială 
în curtea cuviosului Filaret, în partea cealaltă a satului. 

Copiii care se jucau în soarele după-aimiezii dădură strigăt 
de bucurie, unii alergând în odăi ca să deie veste, alţii 
înconjurând samarele. 

Clădirea cea mare de piatră sta cu obloanele închise la 
faţă, însă în chiliile dindărăt şi în casele mai mici dm 
preajmă se simţea mişcare aprigă. 

După graba cu care se perindau capete ascunzân-du-se 
îndată, după poruncile aruncate copiilor ca să fugă de la 
vedere spre a nu fi ruşinaţi stăpânii de zdrenţele lor, după 
rufele puţine şi cârpite aninate pe frânghioare, între pomi, 
după gunoiul ogrăzii, după paragina grădinii, se putea 
cunoaşte uşor că aici fusese altădată, poate, bielşug, dar 
acum nu mai era. 

Într-o margine de grădină, unde crescuseră câteva flori 
rare, se desfătau legume bine ţinute şi bine plivite. Acesta 
mai cu samă era semnul sărăciei în ceea ce fusese odată 
palat. 

O roabă bătrână care scurma cu degetele şi cu să-păliga la 
rădăcina prajilor îşi înălţă în soarele pieziş obrazul negru şi 
asudat, îşi puse mâna ou degete cârligate la ochi ca să vadă 
mai bine, apoi întinse braţul binecuvântând catârii. Povara 
lor era însuşi Dumnezeu. 

— Omule, strigă ea, vin îndată să-ţi ajut ca să descarci. 

Slujitorul o privi cu nepăsare.; 

Din urma catârilor îşi făcu loc un copilandru, desculţ şi cu 
capul gol, al lui kirie Agatocle, trimes anume sol, ca să 


vestească sosirea străinului. 

Intrând în una din căsuțe numai cu jumătate de trup, 
spuse ce avea de spus şi se retrase vesel şi zbâr-lit, scoțând 
o limbă lungă cătră alţi copii care se iţeau prin alte uşi, dar 
nu mai puteau să izbucnească afară, căci erau stăpâniţi de 
porunci dinlăuntru. 

Cu paşi imărunţi, acoperindu-şi o clipă obrazul de cătră 
soare, o femeie tânără făcu un salt până la casa cea mare. 

— Bunicule, strigă ea, îţi vine oaspete de la Bizanţ. 

Când străinul descăleca de pe Santabarenos, obloanele 
din faţă ale casei celei mari erau date într-o parte. Uşile 
erau deschise, îmbrăcat în strai cuviincios lung, ţinând în 
mâna dreaptă toiag, stăpânul locului ieşi întru întâmpinare, 
între stâlpii de marmură. 

Era un bătrân cu înfăţişare cuviincioasă, cu barbă altă şi 
fruntea naltă. Avea ochi negri, vii şi veseli. Zise, înălţând 
mâna stingă: 

Binecuvântat fie Domnul Dumnezeu care aduce cinstit 
oaspete casei mele! 

Binecuvântat ifie Dumnezeu în veac, răspunse Breb, 
înehinându-se. 

Se apropie încă doi paşi şi se opri. 

— Prea cinstite şi cuvioase domnule Filaret, zise el, am 
adus cu mine acest dar, care pentru domnia ta nu poate 
avea decât puţin preţ. Ca să-l fac primit, mă grăbesc să 
adaog că-l însoțesc de o bucurie adevărată, adică de o 
epistolă de la un prietin vechi al domniei tale. 

Bătrânul înălţă o clipă fruntea spre cer, ştiind unde trebuie 
să-şi îndrepte cea dinţai mulţămire. Apoi cobori cătră 
oaspetele său. 

Aş putea să aflu, domnule, cu o clipă mai curând numele 
acestui prietin? 

Fără îndoială. Aduc carte de la prea cuviosul şi prea 
sfinţitul episcop Platon. 

O aşteptam, zise bătrânul. Vestea domniei tale îmi umple 
sufletul de dulceaţă. Te rog pofteşte subt acoperământul 


meu, ca să te odihneşti de cale. De numele domniei tale n- 
am nevoie. Dumnezeu voieşte să se rostească el singur. Eşti 
un binefăcător. 

Află că sunt un străin, domnule, şi mă chiamă Kesarion. 

Eşti fratele meu, şi te rog să primeşti ca să te îmbrăţişez. 

Cuprinzându-şi oaspetele pe după umăr, bătrânul îl călăuzi 
înlăuntru. Breb văzu încăperi din care lipseau covoarele de 
preţ şi mătăsurile, ne mai având altă podoabă decât 
curăţenia şi cuviinţa. La răsărit erau icoane; străinul le 
salută; apoi trase din sân cartea de la Sakkoudion şi o 
înfăţişă. 

Bătrânul Filaret o desfăcu şi o ceti, depărtând-o de ochi. 

— Pe urmă am s-o apropii de inima mea... zâmbi el cătră 
oaspete. 

Rămase cufundat în cetire. Într-un scurt răstimp, îşi 
întoarse ochii spre străin, ca să-l vadă şi să-l înţeleagă imai 
bine, potrivit cu vorbele care erau scrise acolo despre el. 
«Supune-te acestui înţelept egiptean», scria părintele 
Platon. Bătrânul întoarse iar o privire nedumerită. Egiptenii 
n-au ochii verzi şi pielea albă. Sunt mai întunecoşi decât 
oamenii din Paflagonia şi Bithynia. 

Străinul surise. 

— Prea cinstite domnule, zise el, de neamul meu sunt din 
ţara care se chiamă Dacia. 

Deci nu eşti egiptean. 

La Egipet m-am născut a doua oară. Bătrânul Filaret 
înclină fruntea. Nu se mira de acest răspuns, înțelegând că 
e vorba de o naştere cu spiritul, - vedea însă că a primit, 
fără să întrebe, răspuns nedumeririi sale. «E un bărbat care 
ceteşte cu uşurinţă inimile şi gândurile», urma cartea. 

Bătrânul oftă cu mulţămire şi se aşeză alături de oaspetele 
său. 

— Casa mea ţi-i deschisă, domnule, zise el cu bunătate; 
masa mea ţi-i întinsă... 

La acest din urmă cuvânt se ruşina; fruntea i se înroşi; ştia 
că din chilia de alături soţia sa Teosva ascultă. Se întreba 


deci, cu inima deodată strânsă, dacă acea masă altădată aşa 
de îmbielşugată se poate întinde acum cu o cină orişicât de 
săracă. Auzul subţire al lui Breb deosebi în apropiere 
suspine înăbuşite. 

— Prea cinstite kirie Filaret, zise el, să lăsăm deocamdată 
grijile trupului. Sunt doritor mai mult de o altă hrană şi de o 
altă odihnă: cu acestea se veseleşte sufletul. Şi poftesc să 
cunosc şi pe tovarăşa vieţii domniei tale, pe doamna 'Teosva. 
Şi dacă veţi binevoi amândoi să-mi îngăduiţi, doresc a 
cunoaşte şi pe copiii cu care aţi fost dăruiţi de Dumnezeu, şi 
pe pruncii şi pe pruncele copiilor dumneavoastră. 

Bătrânul zâmbi cu bunătate, se ridică de la locul său şi 
deschise o uşă scundă în laturea odăii. 

— Prea iubita mea Teosva, vorbi el, oaspetele nostru vrea 
să te cunoască. Ne-a adus carte de la prea sfinţitul Platon. 

Bătrâna, naltă, dreaptă şi frumoasă, cu sprâncenele încă 
negre, intră aplecându-se spre musafir. Avea haină 
mohorâtă şi broboadă care-i ţinea strâns părul alb. 

«De când au ieşit credinţi nouă în lume, cugeta Breb, au 
îimbătrânit zeițele.» 

Doamna Teosva avea un port ş-un umblet care uşor îl 
puteau face să înţeleagă că, în acel ostrov al vieților 
năcăjite, va putea găsi ce căuta. Mâna doamnei Teosva era 
mică. Bănui acelaşi lucru despre picior. Se simţi mişcat ca 
de amintirea unei primăveri strălucite. 

Ea îl cerceta cu luare-aminte, fără să pară. Faţa ei severă 
zâmbi străinului, ceea ce miră pe cuviosul Filaret. 

Domnul şi soţul imeu nu ştie ce ni s-a întâmplat, grăi ea. 
Intrând în chilia de alături, am descoperit că ne lipseşte cel 
din urmă covor, pe care aş fi dorit să-l pun sub tălpile 
oaspetelui nostru, îmi închipui că ni l-au răpit furii care ne- 
au călcat astă-noapte. 

Sunt prea ruşinat, se veseli bătrânul, că n-au găsit măcar 
atât. Au trebuit să se retra-gă cu mânile goale. 

— Atunci ni l-a furat altcineva? 

Nu 1-a furat nimeni, doamnă. 


Înţeleg, murmură stăpâna casei. 

Doamna mea, te rog să nu te superi, o mângâie. cu 
bunătate bătrânul. Iată, ceteşte cartea prietinului nostru 
episcopul şi bucură-te de binecuv întărea lui. Asta 
preţuieşte mai mult. Covorul era vechi şi desti-; nul lui a fost 
să acopere o suferinţă. 

Sunt prea bucuroasă de cartea prea sfinţitului Platon, 
răspunse Teosva, după ce cercetă în tăcere epistola, dar aş 
fi dorit să găsesc la locul său şi covorul pe care l-am ţesut 
cu mânile mele. Să nu te superi dacă îndrăznesc a face 
judecător pe acest bărbat străin. Mă îndeamnă la asta şi 
cartea prea sfinţitului. Covorul era un dar pe care-l 
făcusem nepoatei noastre Măria, pentru ziua când s-ar fi 
închinat mirelui său. 

A trecut pe la poarta noastră un cerşetor viclean, care te 
pândea să fii singur, şi a strigat să-i dai ceva, pentru numele 
lui Dumnezeu... 

Aşa este, mărturisi cu plăcere bătrânul. 

Tot astfel, acum o săptămână, te-ai dezbrăcat şi ai aruncat 
altuia, pe fereastră, haina. Poate era tot acela, îşi agoniseşte 
marfă, ca să deschidă o prăvălie. Ai dat vaca; ai dat calul. 
Acuma te bucuri că ai să poţi împărţi grâul pe care l-am 
primit în dar. 

Mă bucur într-adevăr, leosva. Ca să nu te supăr iarăşi, 
vom împărţi cu dreptate. Veţi lua ceilalţi partea voastră; iar 
eu cu partea mea voi face ce mă îndeamnă Dumnezeul meu. 
Cei mulţi, săraci şi proşti, Teosva, sunt sarea pământului; pe 
aceştia îi asupresc puterile, lumii; mările, munţii şi râurile 
nu le-ar putea da cit li se cuvine. Numai astfel noi, cei 
născuţi întru bogăţie, ne vom putea câştiga loc îmbielşugat 
întru fericirea de apoi. 

După cuim vezi, doamnă, zâmbi străinul, kirie Filare! e un 
-neguţător mai iscusit decât alţii... 

Femeia oftă. 

— Prietine, răspunse cu blândeţă stăpânul casei, să cerem 
de la Dumnezeu, pentru ifiinţa noastră ticăloasă, mai multă 


dragoste decât minte. 

Astfel, suspină 'Teosva, copiii copiilor noştri au rămas lipsiţi 
de pânea cea de toate zilele. 

O, Teosva, zise bătrânul ridicându-se şi punându-i pe umăr 
mâna dreaiptă, bucură-te că Dumnezeu ni i-a dat. Tot el va 
avea. grijă de dânşii. 

Doamna 'Teosva îşi plecă fruntea cu umilinţă; el îşi puse 
buzele uscate pe mâhnirea ei; apoi se întoarse cu zâmbetu-i 
de bunătate spre oaspete. 

Pe fereastră intra lumina asfinţitului. Santabarenos îşi 
suna zurgălăii de argint; catârii îşi scuturau clopotele; 
Constantin îi ducea la adăpost, întovărăşit de un alai de 
copii însfârşit eliberaţi din strânsoarea odăilor. 

Î-n uliţă se adunaseră femei şi bărbaţi din sat privind cu 
luare-aminte, apoi întorcându-şi nasurile unii cătră alţii şi 
vorbind în şopot. Printre ei tşi făcu loc un bătrânel mărunt, 
cu toiag încrustat, pe care-l punea delicat înaintea lui de 
câte ori sălta cu trufie, îndâr-jindu-şi gâtul şi umflându-şi 
pieptul. Era omul stăpi-nirii, prea cinstitul logofăt de la 
Amnia, vestit prin micimea trupului şi în acelaşi timp prin 
măreţia înfăţişării. Din calea lui amnienii se feriră; el crescu 
din treaptă în treaptă, ca să se ducă să ceară îndreptările ţi 
peceţile străinului. Oamenii îl aşteptară pe kirie Critolaos, 
până ce-l văzură arătându-se iar cu aceeaşi imândrie. 

— E un bărbat prea-învăţat, dădu el lămurire despre 
străin; are pergament de la împărăție... 

Auzind acestea, cei de faţă se uimiră şi se bucurară. 
Bărbaţii, făcând sobor şi plecându-şi bărbile asupra lui kirie 
Critolaos, găsiră de cuviinţă să ia o hotărâre plină de 
cuminţenie, după care se despărţiră, împăr-ţindu-se pe la 
locuinţile lor, unii cu grabă, alţii cu întârziere bine 
cumpănită. Ca urmare a acelui sfat al bărbaţilor, unele 
muieri se strecurară prin portiţa de dindos a casei lui kirie 
Filaret, purtând coşuri acoperite şi cerând în taină?ă vadă 
numaidecât pe doamna Teosva. 


Cuviosul Filaret nu avu nici cea imai mică mirare şi nu-şi 
puse în sine nici o întrebare când se aşeză în faţa oaspetelui 
său la masă şi văzu o cină aşa de îmbielşugată. Străinul 
înţelegea că bătrânul comunică astfel în toate zilele cu 
Dumnezeu, bucurându-se de toate ca florile, ca păserile şi 
ca toate gângăniile pă-mântului, care cunosc pe Dumnezeu 
mai de aproape şi mai adânc decât noi. 

Gustând din darul A-toate-ţiitorului, prea cinstitul bătrân 
spunea cuvinte pline de dulceaţă, aducându-şi deodată 
aminte de binecredincioşii săi părinţi cu numele de 
Gheorghie şi Ana care dormeau somnul drepţilor în 
pământul Galatiei. Cu bucurie îşi aduse aminte iar ce le va 
spune când îi va veni ceasul întâlnirii cu dânşii. Toate 
averile pe care ei i le-au lăsat a izbândit să le împrăştie la 
timp. Căci deoarece intrăm goi în lume, tot asemenea 
trebuie să ieşim. Cu nimic altceva nu trebuie să se 
îndeletnicească omul în această viaţă decât cu milostenia. 
Precum a dat domnia sa, aşa porunceşte copiilor săi şi 
nepoților săi, să dea în toată ziua şi în tot ceasul. 

— După ce vor aduna pentru ei, vor putea da şi altora, se 
învoi doamna Teosva, zâmbind. 

EI o binecuvântă cu zâmbetul, obişnuit cu vechile ei 
încăpăţânări, însă neostenit în slujba dumnezeiască pe care 
şi-o alesese. 

Mai târziu, după cuvios şi blând sfat, doamna casei călăuzi 
pe străin până în chilia unde îi făcuse aşternut şi-i aduse 
candelă aprinsă. Stătu dreaptă şi tristă lângă stâlpul uşii şi- 
şi îngădui a ruga pe prea iubitul oaspete să-i dea ştiri 
despre Maica Domnului de la sfânta mănăstire Sakkoudion. 
Aştepta de mulţi ani de la Prea Curata un sprijin în această 
năcăjită şi întristată viaţă. A fost rugat de multe ori pe prea 
sfinţitul Platon s-o pomenească în rugăciunile lui. 
Nădăjduieşte că Prea Sfânta n-o va uita. 

— Orişice jertfă îşi are răsplata, îi răspunse cu glas de 
prietinie străinul. 


Poate ai vorbit, cinstite domnule, despre asta, cu firea 
sfinţitul Platon? 

Am vorbit, doamnă. 

Şi -prea sfinţitul Platon a pus la picioarele Panaghiei ruga 
mea? 

Doamnă, vorbi Breb, înţelepciunea cea care stă deasupra 
vieţii şi a morţii a scris de mult hotărârile ei. 

— O, prea iubite al nostru oaspete, cum pot cunoaşte 
aceste hotărâri? unde sunt scrise? când se vor plini? Căci 
iată, zilele vieţii noastre curg cătră sfâr-şit. N-am avut altă 
'bucurie decât iubirea pentru soţul meu şi pentru copiii mei. 
Iar în această iubire,.am găsit multă suferinţă. 

— Hotărârile au fost scrise de mult, zise iar străinul, 
ridicându-se de la locul său. Veni domol spre bătrâna şi ea 
nu se înfricoşa de apropierea lui. 

Kesarion înălţă braţul drept şi, cu palma, îi atinse fruntea. 
Într-o clipire ca şi într-o oglindă, bătrâna îşi văzu frumuseţa 
strălucită a tinereţii, când sta sub cer şi în veşnicie ca o 
zeiţă. 

Întorcând ochii cu un oftat, se văzu pe sine însăşi aevea: o 
copilă de şaisprezece ani sta în cadrul uşii, zâmbind. 
Zâmbea propriei sale fiinţi, mai mult decât bătrânei Teosva. 

Cătră străin clipi cu sfială, înclinându-şi o clipă fruntea 
lucie. Avea păr negru şi greu, ochii mari, adumbriţi de gene 
lungi. Rotunzimea obrazului era delicată şi a şoldului plină. 

«O! vedenie a frumuseţii eterne», suspină Kesarion în 
adâncul fiinţii sale. 

Întinse Lar braţul, arătând doamnei Teosva pe nepoata sa. 

Cine e această copilă, doamna mea? 

E Măria, copila fiicei mele văduve Ipatia. 

Binevoieşte, doamnă, a o ruga să încerce acest condur. 

Kesarion trase dintre lucrurile lui, aşezate în scoarță de 
inorog la căpătâiul patului, o încălţare mica,de piele roşie, 
pe faţa căreia ena cusut cu fir de argint un stârc alb luându- 
şi zborul şi învăluindu-şi moţul. 

Bătrâna făcu un pas şi întinse mâna. 


Nu găsi nici o privire, nici un cuvânt de mustrare pentru 
îndrăzneala nepoatei sale de a părăsi ghine-keu! şi a veni 
să-şi arate năsuşorul curios cătră străin. Deosebea în 
vorbele lui o strună de aur, pe care numai ea o auzea 
sunând. Deci hotărârile Prea Curatei se să-vârşesc. 

«începe să se întâmple ceva», şopti ea în sine, iară cuvânt, 
primind pe palma întinsă condurul. 

Era uşor şi mic. Numai piciorul ei de altădată ar fi putut 
intra în el, Il dădu copilei. Aceasta îşi lepădă papucul de 
piele groasă şi-şi vâri în condur picioruşul, mişcându-şi 
degetele, care păreau a.avea o bucurie a lor proprie. 
Privind stârcul când dintr-o parte, când din alta, copila 
zâmbea. îşi ridică privirile, aţintindu-le asupra străinului şi- 
şi păstră zâmbetul până ce înfloriră şi ochii aceia îngheţaţi 
de care se sfiise în prima clipă. 

«Viclenia unei copile e de multe ori mai primejdioasă şi 
mai înveninată decât a unei curtezane», cugeta egipteanul; 
şi inima lui de pulbere îl umili, primind lovitura unei clipe, 
singură în veşnicie şi nemuritoare. 

— Copilă, grăi el cu blândeţă, păstrează acest condur, 
până vei primi părechea lui. 

IX. 

Aici lucrurile se petrec ca în vremea cea de demult a 
basmelor mamei. 

"A ajuns până la barbarii de dincolo de muntele Em şi 
până la noroadele de la Carpaţi vestea-poveste că împărăţia 
caută soţie pentru feciorul Vasilisei Irina, care va ajunge 
curând să fie el singur vasilevs. 

La stinile lor din munţi, ori la staulele din bălți, ori la 
popasurile de la marginea holdelor, la focurile de sară, 
oameni cu plete zbărlite, mirosind a duhori şi pulbere, 
grăiau de comorile fără de număr şi de palatele încântate 
care stau intre mări. 

Acolo-i raiul lumii şi buricul pământului, acolo sunt livezi 
cu mere de aur şi cântă paserea măiastră la ferestre 
împodobite cu mărgăritare. 


Boieri îmbrăcaţi cu blăni scumpe, cu căciuli de breb în cap 
şi ciubote roşii în picioare, umblă din cetate în cetate, 
întrebând dacă nu s-a pomenit şi nu s-a auzit de cea mai 
frumoasă fecioară, despre care au prorocit vracii, s-au visat 
schivnicii cum că ar fi sortită să ajungă a fi doamna lumii. 

Cine nu poate răspunde primeşte un ban de aramă; cine 
răspunde primeşte un galbăn ş-un strai de ma-tasă. 

Astfel alaiul creste umblând şi căutând, până ce se va afla; 
acea colibă sărmană unde stau de vorbă trei surori 
cosânzene. 

De ce trebuia să se găsească împărătiţa într-o colibă, 
nimenea n-ar fi putut spune. 

Măcar atâta mângâiere se cuvenea să aibă noroadele în 
râvna şi-n visurile lor. Căci de veacuri se sileau să coboare 
din negură cătră lumină, să rupă farmecelesă dărâme idolii, 
să spintece haznalele şi să deschidă comorile. Necontenit 
bătuţi de ostile Bizanțului, îşi oblojeau rănile şi-şi sporeau 
îndârjirea. Astfel unii dădeau târcoale hotarului, admirând 
şi te-mându-se. Iar alţii visau în sălaşurile lor, amăgin-du-se 
cu poveşti până ce va veni vremea să se rupă înaintea lor 
zidurile îndoite de la Constantin-lrnpă-rat şi de la Atila şi să 
li se deschidă Poarta de Aur. 

Ca să se îndeplinească hotărârea măritei Vasilise, 
umblaseră în împărăție, în acel an fericit, mulţi dregători, 
căutând şi alegând fecioare frumoase, care ar fi fost 
vrednice să intre în Palatul Sfânt. 

Ca întotdeauna, poveştile noroadelor trebuiau să rămâie 
povesti. Prea cinstiţii patriei nu nimeriseră şi nu poposiseră 
decât la curţi bogate, înălţimea trupului, numărul anilor şi 
condurul se potriviseră numai unor fecioare crescute întru 
îndestulare, ai căror părinţi îşi scriau pe catastifuri lungi 
bogăţiile. 

Deci când s-a zvonit că s-ar fi aflând între cele alese şi o 
copilă care nu venea dintru îmbielşugare şi fericire, 
noroadele s-au bucurat binecuvântând, căci minunea 
aducea un nou spor nădejdilor şi basmului. 


Dintre cele găsite, nu se putea alege decât una ca să fie 
împărăteasa lui Constantin-Impărat. 

Se bucurau douăzeci de fiinţi tinere, visând cununa şi 
purpura, dar aveau să se întristeze nouăsprezece. Căzute 
din înălţime, n-ar mai fi fost vrednice decât de moarte, şi de 
monahie. 

Era uşor de înţeles că sorții cei mai mulţi nu sunt pentru 
izbândă, însă ele nu voiau să cunoască decât globul 
fermecat în care-şi vedeau imaginea în purpură. 

Când Stavrikie, mare logofăt şi mare postelnic al 
împărăției, porunci adunarea lor la palatul Hieria, pe 
ţărmul asiatic al Bosforului, şi când alaiurile prinseră a intra 
pe porţi, viitoarele împărătesc se uitară cu mirare şi dispreţ 
unele la altele. 

Măria de la Amnia venea în tovărăşia bătrânei Teosva. Se 
afla pe cale, în urma lor, şi cuviosul bă-trân Filaret cu toţi ai 
casei. 

Prea sfinţitul Platon părăsise pe zece zile adunarea 
episcopească de la cetatea Nikeea şi se ostenise cătră 
sărbătoarea nunţii împărăteşti. Deci doamna Teosva opri pe 
copilă înaintea lui, între columnele de marmură, şi i-o 
împinse cătră barba albă, rugân-du-1 s-o binecuvinteze. 
Doamna 'leosva se închină cu bucurie şi cătră străinul 
egiptean, care se afla şi el de faţă, iar copila veni grabnic 
spre dânsul înclinân-du-şi şi spre el fruntea. Kesarion n-o 
atinse. Ea îşi ridică ochii şi-i zâmbi cu sfială. 

Domnule, mă mai cunoşti? întrebă ea. Cred că nu te-am 
mâhnit cu nimic. 

Fii liniştită şi frumoasă, îi zise egipteanul. Mini ţi se alege 
destinul. 

Mi se cuvine mie să nădăjduiesc asemenea mărire? 
suspină ea, cu privirile deodată mâhnite. Spune-mi dacă 
trebuie să mă bucur, de şi sufletul meu simte altceva decât 
bucurie. 

Breb nu-i răspunse. Ea se apropie mai mult de dânsul. 

— O, prietine, îndrăzni ea din nou, de ce nu-mi răspunzi? 


Kesarion o privi lung ca şi cum o vedea întâia oară, ori 
avea ştiinţă că n-are s-o mai poată privi decât puţină vreme. 

— împărăţia şi tihna stau în hotare deosebite, şopti eî. 

Ca aceste vorbe întristate să n-o lovească, străinul le însoţi 
de zâmbet. Deci Măria se bucură, uitându-le numaidecât. 

Părintele Platon o binecuvântă iar, dându-i sfat să n-arate 
în jurul ei trufie; iar bătrâna Teosva, învă-luindu-i iarăşi cu 
borangic obrazul, o luă cu sine câtră chiliile care le erau 
rânduite. 

Împărăţia notarise acestei tinereţi care sosea din 
pământurile Asiei şi Europei o primire cu mare fală. Trupe 
de sholari şi candidaţi păzeau zidurile şi porţile. Hadâmbi 
slujeau la odăi. Trei cuvioşi părinţi arhimandriţi ceteau în 
paraclis. Cătră asfinţitul zilei, In pridvorul cel mare începu a 
cânta o muzică de strune şi flaute. Atuncea, înainte de 
sfânta rugă de sară şi de culcare, copilele se văzură întâia 
oară la un loc, singure, în sala oaspeţilor, între mozaicuri cu 
steme împărăteşti. Erau toate frumoase, cu pieliţa albă şi 
ochii negri, unei'.e prea îndrăzneţe şi cu limba ascuţită. 
Măria de la Amnia urma porunca bunicii sale şi sfatul prea 
sfinţitului Platon, stând în locul său cu multă cuviinţă şi mai 
ales cu sfială. De şi era o copilă neştiutoare şi abia acum 
începea a cunoaşte lumea, ca un fluture în cel dinţai zbor 
de primăvară, în ochii ei erau gânduri şi vedenii care nu se 
potriveau cu mişcarea agitată din juru-i. 

Văzându-se împresurată şi privită cu curiozitate, cân-tărită 
şi măsurată, se ridică din scaun şi-şi cercetă şi ea la rândul 
ei soaţele. Erau îmbrăcate în strălucite straie şi toate 
purtau, ca dânsa, conduri purpurii înfloriţi cu argint în chip 
de stârc. 

O, prietinele mele fecioare, le zise ea cu bunătate, 
îndrăznesc a vă ruga să mă ascultați, căci as dori să facem 
un legământ. 

Ce este? care legământ? întrebară unele din copi'.e. 
Vorbeşte. 


Prietinele mele, urmă a vorbi Măria. Eu am făcut o 
socoteală că, din douăzeci de fecioare câte suntem aici, 
nouăsprezece vor trebui să se întoarcă îndărăt la casele 
părinţilor lor, căci împăratul creştin nu se călăuzeşte după 
rânduiala paginilor ismailiteni şi nu va face ca Harun califuil 
de la Bagdad. N-ar fi rău deci să ne legăm între noi ca 
aceea care va fi aleasă pentru purpură, după hotărârea lui 
Dumnezeu şi a neprihănitei lui mame, să nu uite pe soaţele 
sale. Să-şi aducă aminte de ele şi să le ajute, ca să le fie 
mâhnirea mai uşoară. Unele care sunt sărace ar putea fi 
dăruite cu zestre; altele, care poftesc, ar putea să găsească 
soţ între dregătorii de la curte. 

Cine eşti tu, care cutezi a vorbi astfel? a întrebat una 
dintre copile, păşind înainte şi privind din înălţime cătră 
amniană. 

— Sunt o fecioară ca şi domnia ta, adusă aici după 
hotărârea împărăției, răspunse Măria. 

— Cea care ştie că nu va fi aleasă, şi cearcă să-şi 
alcătuiască totuşi un folos, se cuvine să tacă, urmă fecioara 
care o înfrunta. Tu care vii dintr-un sat şi ai crescut între 
săraci şi mişei, află că aicea se află fete de patriei. Ca unele 
care trăiesc mai aproape de împărat şi cunosc rânduielile 
curţii, numai dintre ele se cuvine să fie aleasă o mireasă de 
vasii'evs. Eu mărturisesc acestor soaţe ale mele că n-am 
nevoie de ocrotirea nimănui. Ştiu că, fiind fiica lui Ghenmtie 
Strategul, având şi frumuseţă lăudată şi înţelepciune 
cunoscută, nu se poate să fiu dată la o parte. Deci fiind eu 
aleasă, fecioarele sărace de la Amnia pot să-şi lase la poarta 
palatului Hieria nădejdea de zestre. 

Măria îşi simţi ochii plini de (lacrimi de umilinţă. Aceste 
vorbe aspre ale copilei lui Gherontie Strategul trebuiau însă 
rostite, ca să se plinească rânduielile de mai nainte scrise, 
iar poveştile noroadelor din împărăție şi de dincolo de 
hotare să aibă în ele floarea misterioasă pe care |!e-o pune 
Dumnezeu semn. 


Aprozii strigară şi bătură cu toiegele în mozaicul de lâa 
picioarele lor, iar hadâmbii intrară cu săbiile la umăr, 
aşezându-se del o parte şi de alta a uşii. 

Stavrikie intră în straiul lui greu de ibrocart aţin-tindu-şi 
nasul ascuţit şi privirile agere înspre acea tinereţa 
femeiască. Toate fetele rămaseră înlemnite la locurile lor, 
zâmbind dintrodată fericirii înşelătoare. Acea fericire era în 
toiagul lui Stavrikie pe care şi-l suna rar pe mozaic, în 
inelul cu piatră mare de olmaz în care scânteia tremurat 
soarele, în ochiul lui care se aspri deodată, preţeluind o 
marfă greu de prețuit. In jurul şi-n dosul lui veneau patriei 
şi episcopi. Ri-dicându-şi genele umede, Măria cunoscu 
dintrodată pe prietinul ei egipteanul şi tresări înălțându-se 
din locul său. Atunci Stavrikie, şi boierii, şi episcopii se 
opriră, văzând asupra ei strălucirea dumnezeiască a 
asfinţitului. 

Marele postelnic se întoarse cătră prea sfinţitul Platon, 
plecându-se spre el până ce nasurile li se atinseră, şi-i ceru 
în şoaptă un răspuns. 

— Aşa este, răspunse încet episcopul. Am stat sub stâlpii 
palatului, înaintea amiezii, când intrau oaspeţii, şi am 
aşteptat s-o văd trecând. îndată am cunoscut-o. 

Stavrikie /păşi cătră fecioară. Se opri la trei paşi înaintea 
ei, privind-o cu luare-aminte. Egipteanul trecu înainte şi 
Măria întinse spre braţul lui mâna, căutând un sprijin. 
Astfel Kesarion o aduse la marele! slujitor împărătesc şi ea 
îşi înclină fruntea, simțindu-se prea ruşinată de atâţia ochi 
care o aţinteau. 

E nepoata bătrânului Filaret Stavrikie, întorcându-şi nasul 
spre Sakkoudion. 

E fiica unei copile văduve a acelui cuvios bărbat din 
Amrâia, răspunse părintele Platon. 

Fiţi binecuvântate în acest palat împărătesc, prea 
frumoaselor primăveri, îşi ridică glasul marele dregător, 
inturnându-se cătră celelalte copile care aşteptau în jur. Ele 
se bucurară, închinându-se; apoi se îmbulziră ca să-şi arate 


fiecare mândria celei mai mari frumuseți din câte s-au 
văzut. Căci fiecare era cea mai frumoasă dintre toate. 
Stavrikie le cerceta pe rând c-un ochi Iece, ca pe o marfă 
de preţ. Le spunea vorbe potrivite, îndrăzni să le rostească 
şi stihuri. Ele se veseleau făcându-şi loc spre el, aşa încât 
nepoata lui Filaret rămase cea din urmă şi mai nebăgată în 
samă, lângă prietinul ei străin. 

— După ce şi-a alege împăratul mireasă, poate ne 
întoarcem la Amnia, îi zise ea fără supărare. Nu ştiu dacă ai 
să mai vii vreodată la noi, căci n-are să mai fie de purtat 
prin lume conduri împărăteşti. Bunica are să fie mâhnită ca 
şi mai nainte. Dar bunicul are să mă mângâie pe frunte (şi 
n-are să fie supărat. Părintele Platon spunea însă că poate 
totuşi vom rămi-nea la Bizanţ subt ocrotirea şi mila prea 
măritei Va-silise Irina. 

— Bătrânul vine în urmă cu toată casa de la Amnia, îi zise 
Kesarion. 

Ea se înfricoşa. 

Deci vom rămânea aici? 

Aceasta e voia Maicei Domnului de la Sakkoudion, zâimbi 
Breb. 

Stavrikie se întorcea, căutând-o cu ochii. Bătu de trei ori 
cu toiagul în mozaic, oprindu-se lângă dânsa. 

O, fecioară, zise dregătorul împărătesc, te rog spune-ne ce 
doreşti tânărului nostru împărat? 

Îi doresc o inimă dreaptă şi plină de milă, domnule. 

Şi ce doreşti de la el? 

Doresc o pungă cu bănuţi de argint pentru bunicul meu, 
ca să aibă cu ce mângâia pe sărmani. 

Stavrikie râse cu voie-bună şi făcu asupra ei semnul sfintei 
cruci. 

Astfel a voit Dumnezeu, prin unele semne pe care le arată 
şi pe care unii dintre iniţiaţi le cunosc, ca, a doua zi 
dimineaţă, La sfatul împărătesc, să fie aleasă pentru 
Constantin-Vasilevs soaţă nepoata cuviosului bătrân de la 
Amnia. 


Bărcile împărăteşti, aşternute cu covoare şi pur-puri, 
aduseră de la Hieria la Augusieon pe fecioare. Intrând în 
grădinile cele mai dinlăuntru, trecuseră una câte una, între 
hadâmbi şi între muţi, pe sub platani şi chiparoşi, suind 
trepte într-un cerdac încununat de flori. Acolo, la fereastra 
deschisă, după o perdea de apă oare curgea de sus, 
împărăteasa cu feciorul ei stăteau privind, judecind 
trupurile, obra-zurile şi umbletul. Cu adâncă închinăciune, 
Stavrikie atrase luarea-aminte slăvitei Vasilise că se apropie 
aceea al cărei chip 1-a vădit Maica Domnului în visul prea 
sfinţitului Platon. Era prin urmare un dar al cerului. Era o 
armonie mlădioasă. Era un cântee al mersului. Erau ochi 
plini de adâncimea plăcerilor. Constantin cunoscu şi el că 
aceasta trebuie să fie aleasa şi o dori numaidedt, ca pe o 
jucărie. 

Doamna, maica sa, îl privi pieziş un răstimp şi i-o dărui, 
dând poruncile. 

Când se vesti în grădini, de la Halkis la Dafne şi ia 
Augusteon, despre hotărârea desăvârşită a Impără- 

— M. Sadoveanu, Opere, voi. 12 ţiei, sosiră străjeri cu 
arme aurite şi dregători, împre-surând pe mireasă. Doi 
trâmbiţaşi sunară din trâmbiţi şi patru crainici îi strigară 
numele cătră cele patru vânturi. Nepoata bătrânului Filaret 
şi a doamnei 'Teosva îşi simţi întâi inima numai cât o 
semincioară de neghiniţă; dar îndată grăuntele se făcu 
soare al bucuriei, când ochii ei igăsiră fruntea coborâtă şi 
grumazul zguduit de suspine a fiicei lui Gherontie 
Strategul. Apropiindu-se de ea, o mângâie pe tknplă şi se 
rugă să «fie iertată: 

— Te rog să mă ierţi că voi fi împărăteasă. 

C-un zâm-bet frumos şi viclean, trecu între slujitorii 
eunuci, spre încăperile ghinekeului. 

Când se închiseră după ele uşile înflorite cu fildeş şi argint, 
despărţindu-le de lumea lor, bătrâna doamnă Teosva şi 
copila intrară în chilii.bogate anume pregătite. In ganguri 
stăteau străjerii hadâmbi, cu săbiile, întorcând priviri 


holbate. Icoanele se uitau blând de, după candele. 
Mozaicurile înfăţişau vulturi şi păuni neclintiţi. Pe 
ferestrele.deschise se vedeau sclipind ape adinei, dincolo de 
rânclurile de chiparoşi înalţi. Din pridvorul unde îndrăzniră 
să iasă, deasupra grădinilor, nu mai vedeau nimic din 
frământarea care le însoţise două ceasuri mai nainte. 
Fantome ale singurătăţii se înşirau sub bolți de umbră, până 
la zidurile zimţuite, unde stăteau strâjile cu zale şi arme. 
Păunii cei vii, suiţi pe trepte de piatră, în unghiurile 
grădinilor, păreau şi ei păzitori ai tăcerii de sară. De la o 
vreme, urechea lor se deprinse şi cu susurul moale al 
tufişurilor înflorite şi al apelor care curgeau în havuzuri. Li 
se părea că liniştea curge şi din stele. Părea că timpul stă. 
Pipăindu-şi pe părete umbra, Măria se întoarse cătră chilia 
ei, unde văzu clepsidra însemninci totuşi orele. Acolo deci 
era săâasui pământean al fericiţilor între oameni, aleşi ai lui 
Dumnezeu. 

Bunică, întrebă copila, unde se află ai noştri? 

Aici suntem singure. 

Bătrânul trebuie să ii ajuns la porţile Cetăţii, răspunse 
doamna Teosva, şi aşteaptă să i se deie drumul. Cu dânsul 
sunt toţi ai casei, treizeci de suflete. Slujitorii împărăteşti îi 
cercetează şi-i întreabă, până ce vine unul mai mare decât 
toţi, care ştie; se închină bătrânului şi-l pofteşte cu cinste. 
Atuncea toţi se veselesc că au intrat la scaunul împărăției. 
După ce ajung la gazdă, stau de vorbă până târziu, aştep- 
tându-ne. Abia mâni dimineaţă au să afle vestea cea rnare. 

— Poate are să ii se deie voie să vie la noi să ne vadă. 

— Nu ştiu, draga bunicăi. Tu acuma eşti logodnica 
împăratului. 

Copila îşi plecă tâmpla pe umărul doamnei Teosva. Părea 
fericită şi totuşi era înfricoşată. 

La al treilea ceas al nopţii trecură străji pe sub coloanele 
de jos. Cătră miezul nopţii păunii din apropiere ţipară 
deodată cu spaimă. Măria ridică fruntea din aşternutul ei şi 
văzu pe bătrână, la icoane, în-chinându-se şi bătând 


metanii. Deodată îi apăru pe fereastră marea, nălucind sub 
fulger *şi căzând In prăpastia nopţii. Păru a trece o 
înfiorare prin grădini, ca şi cum fantomele împărăteşti ale 
acelor palate, kezarii -fără limbi, ori fără capete, ori schilavi 
de picioare şi mâni, ori cei răsuciţi -de venin, se întur-nau la 
locul deliciilor desfrâului şi sudorilor morţii. Doamna Teosva 
veni la patul fetei; îi pipăi fruntea Şi o găsi fierbinte; făcu 
asupra ei semnul sfânt. Apoi se îndreptă din nou cătră prea 
curata Maică a Domfiului, cerşind ocrotire. Căci istorisirile 
despre aceste palate ale încântării, unde i-i hotărât şi 
Măriei să se aşeze, sunt întocmai ca liniştile sfinte, ori ca 
săriturile de leopard ale furtunii. 

— Facă-se voia ta... oftă ea, închinând Fecioarei tot sufletul 
său. 

X. 

Mărirea şi tihna stau în hotare deosebite. 

Din voinţa prea înţeleptei Despine, două fapte bune s-au 
îngemănat în acea vreme în împărăție. Noroadele au dat 
răcnet de slavă şi au zvonit din toate clopotele bisericilor şi 
mănăstirilor de la o margine la alta a provinciilor care se 
supuneau Bizanțului. 

Fiind lămurită la cetatea Nikeea hotărârea cea dreaptă a 
ortodoxiei, după multe şi lurtgi zile de sfaturi înțelepte, 
prea sfinţii episcopi s-au sculat şi au venit să-şi ţie cel din 
urmă sobor la scaunul împărătesc, poftind şi pe iubitoarea 
de Hristos Vasilisă, slavă a purpurei şi bucurie a luminii, să 
fie de faţă. Deci pogorând din trierele împărăteşti la -ţărmul 
limanului care se chiamă Cornul de Aur, au fost primiţi de 
dregătorii cei mari, închinându-se unii altora. Străjile şi-au 
fulgerat armele şi s-au înşirat pe cale, iar muţii, cuprinzând 
de subsuori pe sfinţii părinţi, i-au purtat până la paturile 
umblătoare. Alaiul.a venit la Magnaura Vlaherneior şi 
sfinţiile lor au suit unul câte unul, cu aceeaşi rânduială, 
între slujitori, treptele de marmură. lar după ce s-au aşezat 
în jâlţuri, s-au ridicat sprijinindu-se în toiege cu stânga şi 
mân-gâindu-şi bărbile cu dreapta, căci venea să steie în” 


tronul ei împărăteasa lumii Irina, luptătoarea pentru 
icoane. S-au aşezat iar. Au sfinţit apă şapte preoţi tineri, au 
cântat şi au cădelniţat miresme diaconii. După aceea s-au 
sculat unii după alţii 'bătrânii, unii lăudând împărăţia nouă, 
alţii blăstămând pe ticălosul Arie. 

După cum se dovedea uşor, fără putinţă de răstălmaăcire, 
Arie este numele din veac al Demonului. Altădată a avut 
toate numele idolilor. I s-a mai spus Astarot şi Belzebut. 1 se 
va mai rosti numele în alte optsprezece chipuri. Insă în 
acesl veac numele său a 'fost Arie. Bătut a fost peste fălci şi 
cufundat la locul unde trebuia să steie. De se va mai ridica 
din întunericul său, se vor mai găsi alţi împărați să-l 
dărâme. Acuma se cuvine laudă dreptăţii biruitoare, care 
stă în faţa lumii în tronul Bizanțului. Să se plece neamurile 
binecuvântând-o. Sa se plece în faţa măriei sale toată 
pulberea - de la dregător până la rob. 

Psalţii au înălţat axioane de laudă. Slujitorii de la altar au 
stropit aghiazimă asupra adunării, ca să curate sala. Căci 
numai rostindu-se numele ereticului, se pângărea aerul. lar 
episcopul-episcopilor, sfântul patriarh Tarasie, sculându-se, 
a dat cetire canoanelor, mulţămind Domnului Dumnezeu că 
a fost ajutată adunarea arhierească să aşeze stâlpi credinţii 
în vecii vecilor. 

A rostit apoi dulce şi meşteşugit euvânt părintele episcop 
Platon, cerând puterilor linişte, după furtună. 

— Prea mărită Doamnă, a zis sfinţia sa, între altele. In 
curând se isprăveşte cursul acestui an şi vremea arată 
iarăşi zodia Cumpenei. Deci aşezându-se în lume dreptăţile 
şi pământul dându-şi roadă şi înţelepţii hotărârile, să lăsăm 
trecutului răutăţile, dorind pe viitor pace între noi, ca să 
poată sta iarăşi tare împărăţia la marginea lumii varvarilor. 

IOT fiului, cerşind ocrotire. Căci istorisirile despre aceste 
palate ale încântării, unde i-i hotărât şi Măriei să se aşeze, 
sunt întocmai ca liniştiâe sfinte, ori ca săriturile de leopard 
ale furtunii. 


— Facă-se voia ta... oftă ea, închinând Fecioarei tot sufletul 
său. 

X. 

Mărirea şi tihna stau în hotare deosebite. 

Din voinţa prea înțelepte! Despine, două fapte bune s-au 
îngemănat în acea vreme în împărăție. Noroadele au dat 
răcnet de slavă şi au zvonit din toate clopotele bisericilor şi 
mănăstirilor de la o margine la alta a provinciilor care se 
supuneau Bizanțului. 

Fiind lămurită la cetatea Nikeea hotărârea cea dreaptă a 
ortodoxiei, după multe şi lungi zile de sfaturi înțelepte, prea 
sfinţii episcopi s-au sculat şi au venit să-şi ţie cel din urmă 
sobor la scaunul împărătesc, poftind şi pe iubitoarea de 
Hristos Vasilisă, slavă a purpurei şi bucurie a luminii, să fie 
de faţă. Deci pogorând din trierele împărăteşti la ţărmul 
limanului care se chiamă Cornul de Aur, au fost primiţi de 
dregătorii cei mari, închinându-se unii altora. Străjile şi-au 
fulgerat armele şi s-au înşirat pe cale, iar muţii, cuprinzând 
de subsuori pe sfinţii părinţi, i-au purtat până la paturile 
umblătoare. Alaiul.a venit la Magnaura Vlahernelor şi 
sfinţiile lor au suit unul câte unul, cu aceeaşi rânduială, 
între slujitori, treptele de marmură. lar după ce s-au aşezat 
în jâlţuri, s-au ridicat sprijinindu-se în toiege cu stânga şi 
mân-gâindu-şi bărbile cu dreapta, căci venea să steie în 
tronul ei împărăteasa lumii Irina, luptătoarea pentru 
icoane. S-au aşezat iar. Au sfinţit apă şapte preoţi tineri, au 
cântat şi au cădelniţat miresme diaconii. După aceea s-au 
sculat unii după alţii bătrânii, unii lăudând împărăţia nouă, 
alţii blăstămând pe ticălosul Arie. 

După cum se dovedea uşor, fără putinţă de răstălmaăcire, 
Arie este numele din veac al Demonului. Altădată a avut 
toate numele idolilor. I s-a mai spus Astarot şi Belzebut. 1 se 
va mai rosti numele în alte optsprezece chipuri, însă în 
acest veac numele său a -fost Arie. Bătut a fost peste fălci şi 
cufundat la locul unde trebuia să steie. De se va mai ridica 
din întunericul său, se vor mai găsi alţi împărați să-l 


dărâme. Acuma se cuvine laudă dreptăţii biruitoare, care 
stă în faţa lumii în tronul Bizanțului. Să se plece neamurile 
binecuvântând-o. Să se plece în faţa măriei sale toată 
pulberea - de la dregător până la rob. 

Psalţii au înălţat axioane de laudă. Slujitorii de la altar au 
stropit aghiazmă asupra adunării, ca să curate sala. Căci 
numai rostindu-se numele ereticului, se pângărea aerul. lar 
episcopul-episcopilor, sfântul patriarh Tarasie, sculându-se, 
a dat cetire canoanelor, mulţămind Domnului Dumnezeu că 
a fost ajutată adunarea arhierească să aşeze stâlpi credinţii 
în vecii vecilor. 

A rostit apoi dulce şi meşteşugit euvânt părintele episcop 
Platon, cerând puterilor linişte, după furtună. 

— Prea mărită Doamnă, a zis sfinţia sa, între altele. In 
curând se isprăveşte cursul acestui an şi vremea arată 
iarăşi zodia Cumpenei. Deci aşezându-se în lume dreptăţile 
şi pământul dându-şi roadă şi înţelepţii hotărârile, să lăsăm 
trecutului răutăţile, dorind pe viitor pace între noi, ca să 
ipoată sta iarăşi tare împărăţia la marginea lumii varvarilor. 

IOT 

— O, prea sfinţilor părinţi, a grăit apoi înțeleptul Stavrikie, 
bucuraţi-vă că aţi săvârşit bună faptă înaintea lui 
Dumnezeu. Aţi 'dat tărie noviă acestei împărăţii, căci 
rânduială şi tărie înseamnă tot una. Cea dinţai rânduială se 
cuvine să fie a credinţii. După rânduială spiritului, trebuie 
să numărăm rânduială lumii. Dumnezeu a voit să fie 
împărați; dregătorii să împlinească; noroadele să asculte. 
Oşteanul să nu-şi uite jurământul; robul să nu se schimbe 
din starea lui. Căci fără înţelepciunea celor mari, fără tăria 
oştenilor şi fără munca robilor nu se poate statornici nici o 
împărăție. 

Împărăteasa a încuviinţat cu fruntea asemenea vorbe; 
cerceii şi pietrele cununei s-au clătit sclipind ca nişte ochi ai 
tainelor pământului. Robii s-au simţit mai puţin împovăraţi 
de starea lor. Străinul egiptean, aşezat între privitori, a 
zâmbit, încredinţat şi el ca în toate timpurile, până la 


istovirea veacurilor, cu vorbe şi forme nouă, stăpânirile se 
vor aşeza totdeauna în asemenea chip. 

Ar fi vrut să cetească mai bine între vorbele cuviosului 
părinte Platon, ca să înţeleagă dacă nu cumva mai degrabă 
se apropie ceea ce sfinţia sa cerea să se îndepărteze. Căci 
după septemvrie, luna Cumpenei, urmează octomvrie, luna 
Scorpiei. lar după Scorpie, urmează Săgetătorul. Deci vor 
mai trece ori două zodii ori doi ani, şi sămânţa 
nestatorniciei, care stă în lucruri, va rodi. lată, de la această 
cuvioasă adunare lipseşte Constantin Isatirianul cel tânăr; 
însă Alexie Moseles, prietinul lui tainic, e de faţă. Când, 
după cuvântul marelui postelnic şi logofăt Stavrikie, Alexie 
priveşte în juru-i, îşi întorc ochii spre el şi alţi polemarhi cu 
arme şi zale care sunt de faţă. Când slăvită împărăteasă se 
ridică de pe tronul ei, ca să încheie sfânta adunare de la 
Magnaura, Alexie îşi caută cale, ca să se strecoare mai 
repede, să se ducă într-un loc unde e aşteptat. 

A doua faptă bună care a bucurat pe toţi romeii, vestindu- 
se până în tărâmurile cele de dinafară, a fost nunta lui 
Constantin cel tânăr cu prea frumoasa Măria de la Amnia. 
Asemenea sărbătoare era socotită între cele mai slăvite la 
palatul Augusteon. Deci, în duminica sorocită, s-au adunat 
toţi dregătorii, patricii şi polemarhii cu soțiile lor în sala cea 
mare triclinion şi străjile stăteau pe ganguri, în rânduri 
lungi. Muţii şi hadâmbii şi-au arătat chipurile de spaimă şi 
straiele lor de. mătăsuri şi fir; aprozii au strigat; trâmbiţile 
au dat veste mulţimii de afară; Vasilisa şi feciorul său au 
venit să se aşeze pe tronurile lor de aur, la zidul din fund al 
sălii, sub stemele Bizanțului. Toţi cei de faţă s-au închinat, 
plecând frunţile şi atingând lespezile de jos cu mâna. 

În ifaţa lor muţii şi hadâmbii au adus îndată pe mireasă 
acoperită cu hobot. O urrnau fecioare şi doamne de patriei, 
purtând în cap comanace nalte şi camilafce de borangic 
care se desfăşurau până la cozile rochiilor. Călăuzind pe 
mireasă până la treptele tronului, au oprit-o acolo, 
împărăteasa a coborât, a primit din mâna slujitorilor 


hlamida şi i-a pus-o pe umeri, prinzând-o în fibule. Cu 
aceeaşi rânduială i-a aşezat beteala. Apoi, ridicând de pe 
perina de purpură cununa cu cercei de pietre rare, a 
încununat-o. 

— Fii vrednică de acest sfânt odor, a zis Vasilisa. 

N-a îmbrăţişat-o. N-a spus alte vorbe. În tăcere, toţi 
curtenii care erau de faţă s-au plecat. S-a alcătuit alaiul 
cătră paraclis. 

Doamna mireasă a ieşit călăuzită de slujitori în cerdacul de 
deasupra curţii şi grădinilor, ca s-o vadă oştimea şi poporul. 
Când s-a iscat tumult la vederea ei, cu ţipete de bucurie şi 
cântări de strune, ea a salutat după rânduiala protocolului, 
ţinând în mâni cele două făclii de ceară, aşa cum făcuse şi 
Vasilisa Irina în timpul ei, şi alte împărătesc în alte timpuri. 
Intor-cându-se cu paşi măsuraţi, a venit în paraclis unde i s- 
au închinat pe rând patricii şi dregătorii şi toate cucoanele 
cele mari cu comanac şi văl. Pe toţi îi călăuzeau cătră ea 
muţii, purtându-i de subsuori. Apoi părintele patriarh 
Tarasie, şi părintele episcop Platon, şi părintele episcop 
Anastasie şi alţi şase episcop! au săvârşit sfânta slujbă 
pentru taina nunţii. Prin hobo-tul ei, mireasa îşi vedea 
tulbure mirele. Era nalt şi frumos, îmbrăcat în strai 
strălucit, împurpurat şi încununat, dar încă nu-i cunoştea 
sunetul glasului. O privea cu străşnicie. Ii strânsese prea 
tare mâna, când îşi schimbaseră inelele. Intre acele 
marmuri lucii, între acele aururi reci, se simţea străină şi 
depărtată de sine însăşi, ca o jertfă din vechi şi întristate 
poveşti. Nu-şi putea închipui nici o clipă că din acel învăliş 
de balaur fantastic ar putea să iasă în patul nupţial un tânăr 
cu glas blând şi cu ochi.de dragoste. Ochii de blândeţă erau 
într-un colţ al paraclisului: acolo erau surorile ei, şi maica ei 
Ipatia şi bunica ei doamna Teosva, şi bătrânul părinte 
Filaret. Iar glasul cel pătrunzător tăcea. Era în străinul pe 
care-l văzuse întâi la Amnia şi care o privea de departe 
dintre oameni mulţi, zâmbindu-i cu prietinie. 


Astfel s-a dus zvon despre frumuseţa şi blândeţă Măriei de 
la Amnia, în toată Cetatea şi după aceea din sat în sat şi din 
ţinut în ţinut. lar cuviosul Filaret, cu toţi ai lui, a fost aşezat 
de cătră dregători în case împărăteşti, nu departe de 
apeducul lui Valentie, şi stăpânirea i-a rânduit robi pentru 
slujbă, şi tain, şi anumită sumă de bani din vistierie în 
fiecare săptă-mână. 

Kesarion Breb cercetase câteva zile pe cuviosul Platon în 
chilia de la sfântul Pantelimon; apoi episcopul ise dusese 
pentru treburi grabnice la Sakkou-dion, lăsând răspuns că 
nu va întârzia prea multă vreme. Străinul rămăsese la casa 
egiptenilor, urmân-du-şi petrecerea la Bizanţ. Umbla în 
locurile acelea fericite şi încântate, cercetân-d statuile, 
palatele şi sfintele biserici, cetind pe ele slovele trecătoare 
şi mai ales se bucura de dulceaţa luminii care punea pe ape 
şi în grădini semnele cele fără de moarte. Florile cădelniţau 
pretutindeni miresme. Era în acea cetate, doamnă a lumii, o 
desmierdare aşa de moale a climei, încât oamenii erau 
deprinşi a călca în picioare şi a spurca darul clipei. În uliţi 
lăturalnice fumegau leşuri şi gunoaie; sub şandramale se 
coceau leprele; slujitorii marelui papias minau cu boldurile 
suliţilor oameni sărmani spre închisori; cuvioşi monahi 
umblau ca să descopere iritici şi binevoiau a-i bate cu 
toiegele în cap, rostogolindu-i în pulbere la marginea 
medeanurilor, pentru credinţa cea adevărată şi în numele 
lui Isus, Domnul milei; convoiuri de pricinaşi cu aceleaşi 
straie negre, făcând acelaşi semn al crucii, se grămădeau la 
poarta Patriarhiei, bătând groaznic război pentru vadul 
credincioşilor ori pentru vorbe. Măririle lumii treceau cu 
fală; oştenii cu semeţie; la liman veneau corăbiile Asiei şi 
insulelor; dinspre Tracia, pe porţile cetăţii, intrau şiragurile 
de cară cu grâu; hamalii purtau poveri din care n-aveau a 
se împărtăşi cei flămânzi şi lipsiţi; fructele şi cărnurile se 
purtau pe spinările catârilor cătră palate iar răspântiile 
uliţilor şi pridvoarele bisericilor erau înţesate de mişei şi 


calici, care întindeau palma cântând cu jale şi cerşind milă 
în această viaţă. 

Dinaintea unui asemenea cerşetor măreț, care-şi sticlea 
chelia în soare, se opri întru una din zile Kesa-rion, 
descălecând de pe Santabarenos. Era în preajma sfintei 
mănăstiri a Octogonului, între palate, unde umblau robi 
îmbrăcaţi în mătăsuri. Cerşetorul, cărunt şi nalt, îşi chema 
dreptul său făgăduind celor care voiau să-l asculte un loc 
întru fericirea fără sâârsit a celeilalte vieţi. Avea o traistă 
aninată de gât, în care îşi agonisea pomenile pentru hrană. 
In taşca de la şoldul drept mâna lui strecura cu repeziciune 
bănuţii. Era orb. 

După ce Breb stătu câteva clipe în faţa lui, cerşetorul 
deschise pleoapele. 

Pace ţie, îi zise străinul. 

Pace în toate veacurile şi laudă Domnului nostru Isus 
Hristos, răspunse cerşetorul. 

Breb îi lepădă în palmă un bănuţ de argint. Omul bătu 
metanie, cunoscu darul şi-l sărută, dându-i drumul în taşca 
de la şold. Apoi, făcând semnul sfânt, binecuvântă pe 
stăpânul care-l miluia. 

Precât înţeleg, zise străinul, ţi-ai ales un loc potrivit, în 
preajma mai-marilor lumii. 

O, stăpâne, zise orbul privindu-l cu luarearninte; 
Dumnezeu face bună rânduială. Aceşti patriei care au 
câştigat măririle vieţii şi locuiesc în asemenea palate sunt 
cu mult mai orbi decât mine. Suferinţa unui sărman n-o pot 
vedea; trec cu fală şi nu-mi leapădă nimic. Robii şi slujitorii 
lor mai curând îmi dau plată. Deasemenea mă vede un 
străin de soi ca domnia ta. 

Totuşi bag de samă că nu-ţi schimbi locul. Te-am văzut 
lingă Octogon şi săptămâna trecută. 

— Dumnezeu îngrijeşte de stârvul meu şi aici, răspunse cu 
umilinţă cerşetorul. Mă bucur şi aici de daruri, iar mai ales 
mă bucur spunând în fiecare zi acestor falnici ai lumii că în 
viaţa cealaltă, când voi sta întru slava împărăției veşnice cu 


Domnul nostru îsus, voi râde de ei şi-i voi lăsa în mlaştină. 
Au să strige cătră mine: Nu ne lăsa, Pamfilie. Şi eu voi clăti 
din cap, căci nu mi-au dat plată în această viaţă. 

Ai dreptate, zâmbi Kesarion. Binevoieşte a mai primi un 
bănuţ. Roagă-te pentru mine şi fii orb pentru alţii. 

Ce trebuie să văd pentru măria ta, stăpâne? şopti cu 
agerime cerşetorul, privind în juru-i. 

Trebuie să vezi, de pildă, cine stă în casa aceasta mare, din 
laturea sfintei mănăstiri. 

Cunosc asta, stăpâne. Aici locuieşte, nu de multă vreme, 
polemarhul Alexie. 

Prea bine. lată un bânuţ de aur pentru răspunsul tău. 

Mulţămesc, stăpâne, şi Dumnezeu să-ţi deie şi al doilea 
gând bun. Acest polemarh se bucură de înaltă prietinie. Şi 
acea înaltă prietinie vine de multe ori aici, în taină. 

Omule, întrerupse Kesarion, trebuie să avem îngăduinţă 
pentru petrecerile tinereţii. 

Fără îndoială, domnule; tinereţa e făcută pentru desfătare, 
şi eu sunt foarte îngăduitor pentru asta, aducându-mi 
aminte de vremea mea. Într-adevăr, se petrece aici cu 
ospeţe şi femei; dar cine are urechi şi ochi poate auzi şi 
vedea şi altele. 

Nu-mi închipui ce-ar putea să vadă şi să audă. 

— Ştiu eu? De auzit, eu nu aud, căci sunt afară; de văzut 
nu pot vedea, căci sunt orb. Văd şi aud alţii care voroesc. îţi 
îace trebuinţă şi domniei tale să ştii? 

Ce trebuinţă aş avea eu, prietine? Nu sunt mare postelnic, 
nici dregător cât de mic. 

Înţeleg, domnule, eşti un bărbat de neam mare care ai 
plăcere să stai de vorbă cu cerşetorii. Oricât de închise ar fi 
gurile lor, domnia ta ai cheia care deschide lăcăţile. 
Porunceşte, şi robul domniei tale va vorbi. 

Ce-ai putea să-mi spui? zimbi Kesarion; că poate, la unele 
adunări, au sosit trimişi tainici din Armenia şi din Tracia? 

Orbul se miră. 

N-au sosit. Sunt aşteptaţi. 


Santabarenos, şopti străinul, întorcându-se la asinul său, 
află că domnia sa marele logofăt şi postelnic Stavrikie 
cunoaşte cum să-şi ia măsurile. Ochii orbilor şi urechile 
surzilor văd şi aud pentru el. 

Prin slujitori de la casa egiptenilor, Breb cunoştea şi alte 
locuri unde se adunau prietinii lui Alexie Mo-seles. 
Cunoştea şi numele unora dintre curtezanele pe care le 
aduceau la petrecerile lor aceşti prietini. 

— O, înțelepte Santabarenos, urmă el, atâta vreme cât 
aceste adunări se fac cu muieri şi vin, n-ai nici o (pricină să 
zbieri. Dar iată se aşteaptă vest) de la Agatocle şi de la 
Lahonodracon şi curând cerul împărăției va să se tulbure. 

Asinul îşi scutura zurgălăii, stârnind cu copitele pulberea 
uliţii. Părea vesel şi se bucura de lumină. Umbla pe calea de 
sus, având în dreapta uliţi înguste şi trepte care coborau la 
limanul Hrisokeras. Din aceste ulii şi trepte, îi veneau întru 
întâmpinare copii gălăgioşi, desculți şi cu capetele goale, 
care începeau a-l cunoaşte, îşi scutura spre ei capul, 
grăbind paşii. 

Ei îi făceau alai. Străinul privea cu plăcere pe aceşti pui de 
om, lăsa să cadă un bănuţ, plătindu-şi astfel vama cătră 
breaslă, şi trecea mai departe, găsind în unele colţuri de 
piaţă cârduri de rațe şi de gâşte, ori miei şi mânzi care 
umblau slobozi. In partea aceasta a cetăţii erau clădiri 
sărace pe locuri de dărâmături şi pojaruri Pe urmă 
începeau iarăşi grădini îngrijite şi se zăreau departe, în 
unghiul zidului celui mare, Vlahernele. lar deasupra acestor 
palate nouă ale împărăției zburau stârci şi pajuri, care 
veneau de dincolo de Bosfor, din Calkedonia, căutând în 
grădinile de-aici cuibar pentru a>l doilea rând de pui. 

Casele unde se aşezase cuviosul Filaret de la Am-nia erau 
dincolo de apeduc. De sus, subt aurul zilelor, priveliştile 
aveau acelaşi farmec: hrubele sărăcimii şi palatele 
domniilor erau una; iar zvonurile se îmblân-zeau de 
depărtare şi ajungeau într-acel ostrov de linişte ca şi cum ar 
fi picurat din cer. Bătrânul afla însfârşit mai multă tihnă, 


căci copiii şi nepoţii, cu bucuriile şi năcazurile lor, se 
împuţinau din juru-i. După porunca slăvitei împărătese, 
Ccnstantikie, marc patriciu, luase de soţie pe Ivantia, soră a 
Măriei. Pe Miranteia, cealaltă soră, o ceruse şi o luase cu 
sine Arguses, guvernator peste Longobardia. Pe loan, fiul 
bătrânului, împărăţia îl îmbrăcase îndată cu strai scump şi-i 
dăduse semne de spătar al curţii. Alţi copii şi copile 
trecuseră subt ocrotirea cea binecuvântată a împărăției, - 
găsindu-şi ori soţ, ori slujbă. Aşa sunt rânduielile, că cel ce 
ajunge sub mila cea mare îşi sporeşte cinstea şi bielşugul şi, 
pe lângă ceea ce are, necontenit i se va mai.da. Nu-i mai 
puţin adevărat că, dacă mila se împuţinează, toate cad în 
risipă; dar bătrânul nu putea decât zâmbi la această 
prostie, căci, unde hotărăşte Dumnezeu, judecata 
înţelepţilor stă mai prejos decât a lui Santabarenos. 

Bătrânul se bucură auzind pasul şi glasul asinului. 
Coborând cele trei trepte ale pridvorului, veni suri-zând 
întru în tâm pin area oaspetelui său. Il pofti să se suie la 
adăpost de arşiţa zilei. 

— Am simţit, în dimineaţa aceasta, zise el, că Dumnezeu se 
va milostivi asupra mea. Pot deci să-i rnulţămesc pentru 
binefacerea pe care mi-o trimete. 

— Am fost chemat, zise Breb închinându-se cătră cuviosul 
Filaret. 

— Fără înddială. Glasul Celui prea puternic intră fără 
sunet în inimile noastre. 

Străinul tăcu, observând în umbra pridvorului, sus, pe 
doamna Teosva. Sta dreaptă în straiul ei cernit şi privea cu 
ochi plini de întristare pe cel care sosea, aşteptându-1. Deci 
chemarea care căzuse la casa egiptenilor nu era de la 
bătrân. 

Fruntea lui Breb se înoură. Chemarea nu era nici de la 
bătrână. Durerea era în altă parte şi se răstrân-gea numai 
în acei ochi obosiţi, care se luminaseră în această viaţă de 
prea puţine bucurii. Bătrână se retrase în chiliile 
dinlăuntru. Kesarion intră în pridvor, se aşeză pe divan, 


alături de bătrân, ascultându-i cu răbdare vorbele şi 
aşteptând clipa când inima avea să-i fie împunsă de o veste 
rea. 

Zăduful zilei creştea, cătră al optulea ceas. Stârcii şi 
pajurile care veneau de cătră ţărmul Calkedoniei dădeau 
ocol, în zbor, grădinii, deasupra coloanelor negre şi 
neclintite ale chiparoşilor. Pajurile sloboziră de două ori 
strigăte din înălţime. De cătră miazănoapte, începeau a se 
mişca nouri. Copitele asinului bătură, pe pardoseala de 
piatră a ogrăzii. Breb văzu pe Santabarenos fugind de roiul 
de muşte şi căutând adăpost subt un tufiş de iasomie. De- 
acolo îşi întinse botul cătră miazănoapte, rânjind şi 
smârcâind. Frunzele grădinii începeau să se înâioare. 

Prea cinstite prie.tine, întrebă străinul, spune-mi, te rog, 
dacă aceste păseri se învârt de multe zile asupra sălaşului 
domniei tale? 

Care păseri? se întoarse cu mirare bătrânul Filaret. Într- 
adevăr, le văd şi eu, dar pentru întâia oară. 

Ieri nu le-ai băgat în samă? 

Nu; nici n-aveam când; rn-au cercetat alţi oaspeţi trimeşi 
de Dumnezeu. Erau aici mulţi săraci din Hevdomon. 

Ieri, acele păseri nu se vedeau, se amestecă doamna 
Teosva, revenită în prag din umbra chiliei. 

Bătrânul întoarse numai o clipă ochii spre ea, ne- 
desfăcându-se din preocupările lui cu totul deosebite. 

— Deci, zise Breb mai mult cătră sine, însă astfel încât să-1 
audă şi doamna 'leosva; deci, subt arborii şi sub cuiburile de 
pe ţărmul de dincolo, au sosit oameni neliniştiţi. 

Atunci, pe cât înţeleg de la copila noastră, se amestecă iar 
bătrâna, trebuie să fie oşteni de credinţă ai lui Alexie 
Moseles. 

Pace ţie, muiere, vorbi nemulţămit bătrânul; du-te de-ţi 
caută ingliţa şi-mi împleteşte comanacul, îmi trebuie. 

Cerşetorii domniei tale pot să mai aştepte, zâmbi cu 
blândeţă doamna 'Teosva. 


O, femeie, se întoarse cătră ea cuviosul. Dacă sărmanii 
lumii aşteaptă aici o clipă, cei îmbuibaţi vor aştepta în 
cealaltă lume un veac. Ce este, prietine? se întoarse el cătră 
oaspete. Care-ţi este dorinţa? 

Kirie Filaret, răspunse Breb trecând spre treptele 
pridvorului; îngăduie-mi să dau slujitorilor domniei tale o 
poruncă. Să deschidă lui Santabarenos grajdul, căci îşi 
părăseşte umbrarul. 

Domnule, se tângui doamna Teosva, asinul va trebui să-şi 
caute adăpost singur, ceea ce văd că face, ca un animal 
înţelept ce este; căci slujitorii şi robii noştri se îndeletnicesc 
mai mult cu somn şi cu mâncare. Stăpâni, aici, sunt mai 
degrabă ei. 

Pace ţie, muiere, porunci a doua oară, mai cu tărie, 
cuviosul, într-adevăr asinul şi-a găsit singur adăpost. Asta 
mă bucură. Aş vrea numai să ştiu de ce se îngrijeşte 
oaspetele nostru. Asemenea de ce se veseleşte, în adăpostul 
său, Santabarenos. 

Kirie Filaret, lămuri străinul. Soseşte din miezul-nopţii 
furtună. 

Bătrânul privi în juru-i cu mirare. Soarele umplea încă 
cetatea de lumină orbitoare. Cerul de deasupra era 
limpede. Kirie Filaret îşi clăti fruntea, dorind înseninare 
văzduhului şi o după-amiază prielnică mişeilor care întind 
mâna la uşile bisericilor şi la răs-pântiile uliţilor. Dar în 
grădina sa, chiar atunci, se vestea un sol sosit din văgăunile 
munţilor Traciei. Vânt subţire înfiora frunzele pomilor. 
Deasupra plaiurilor de unde venea acest alergător tânăr, 
balauri suflau în sus neguri zdrenţuite. Cerul se 
îmbrobodea cu grăbire într-acolo. Adierea dintru început se 
tupilă sub crengi şi un vârtej bătu scurt dintr-o aripă zvâr- 
lind în pridvor clomburi de smochin şi migdal. Bătrânul le 
privi nedumerit, atingându-le cu vârful papucului; îşi scoase 
în lumină fruntea naltă dorind totuşi de la Domnul 
Dumnezeu lini'şte pentru ocrotiţii săi; dar când se-ntoarse 
cătră Breb, lumina soarelui se stinse. 


Supunându-se puteriil Celui rnai presus de noi, kirie 
Filaret îşi plecă fruntea, lăsând să treacă şi această 
încercare. O clipă zâmbi chiar cătră asin, care dăduse două 
răcnete de spaimă, ca să scoale din somn slujitorii. 

— Trebuiesc închise ferestrele şi uşile! strigă doamna 
Teosva cătră roabele dinlăuntru. Puneţi căzile pentru apă la 
dolii. 

Cerul începu să huruie. Ploaia se auzea sunând în 
depărtare. O sabie de fulger sclipi deasupra cetăţii, cu 
trăsnet. Apa nourilor se prăvăli ca o cascadă de sub 'bătălia 
de tunete. Monahul care se oprise la poartă, privind holbat, 
intră în fugă în ogradă apă-rându-şi de vântoasă când 
comanacul, când giubeaua zimţuită la poale cu ranţuri de 
glod. Kirie Filaret se închină spre el, făcâodu-i semne 
grăbite cu braţele şi poftindu-1 în pridvor lingă sine. 

— Doamne Dumnezeule! pufnea cuviosul călugăr, 
scuturându-şi de apă straiul şi barba. Isuse Hristoase! 
milostiveşte-te de noi păcătoşii. Nu da potop asupra 
noastră. Nu ne bate cu grindină. Ocroteşte grădinile şi 
ţarinile. Maică prea curată, roagă-te şi tu pentru noi. 

Închinându-se cu grabă, monahul întorcea în jurul său ochi 
ageri, pe care părea că-i cufundă şi-i scoate la iveală din 
barba-i tuâoasă. Se încovoie aiânc din şele cătră stăpânul 
casei. Bătrânul n-avea nevoie să-l întrebe de unde-i şi cine- 
i. Lra un oaspete trimes de Dumnezeu. Era cel mai 
binevenit. 

— Mulţămesc că primiţi şi miluiţi pe un sărman cu numele 
Ghervasie, urmă cu umilinţă monahul. Slujba mea de 
fiecare ceas e rugăciunea. Oamenii lucrează, ori călătoresc 
pentru negoţ, ori bat război; iar slujba monahilor este să se 
roage pentru toţi. Aşa că am să mă rog pentru această casă, 
şi pentru acest loc, şi pentru stăpmii ei, şi pentru oaspeţii ei, 
ca să fie apăraţi de fulger, şi de potop, şi de furtună. 
Doamne Dumnezeule, milostiveşte-te căâtră noi păcătoşii. 
Facem cruce şi ne închinăm ţie. Slăvim sfintele icoane şi te 
lăudăm. Cunoaştem puterea ta, Doamne. De ce ne dai 


cumpăna asta? De ce ne înfricoşezi cu vârtejurile şi cu 
trăsnetele? Ştim că eşti sus şi eşti tare; nu risipi zidirea ta, 
căci suntem slabi şi păcătoşi şi ne temem. 

Cu toate invocările suspinate, vârtejurile sporeau bubuind. 

— De ce-ţi masori, Doamne, puterile cu noi? relua iarăşi, 
cu mare înfrângere, călugărul, făcând necontenit semnul 
crucii asupra obrazului său bărbos şi asupra rantiei pătate 
de mâncări şi undelemnuri. 

Deodată Breb începu a-l privi cu luare-aminte. 

Cuviosul Filaret, pătruns şi el de glasul cel înfricoşat al 
puterii de sus, sta neclintit smerindu-se în tăcere. Doamna 
Teosva se retrăsese într-a doua chilie şi aprinsese la sfintele 
icoane o făclie sfinţită. Se ruga şi ea încet, murmurând. 
Când intră străinul, se întoarse cătră el, cu ochii înfricoşaţi 
pe care Kesarion îi băgase de samă în clipa sosirii lui. 

Ce se întâmplă, doamnă? întrebă el c-un glas stăpânit şi c- 
o linişte înşelătoare. 

O, prietine al nostru, suspină bătrâna, îndreptând spre el 
palmele împreunate; din dimineaţa aceasta port în mine un 
venin care-mi scurtează puţinele zile rămase. 

Ai văzut, doamnă, pe vasilisa cea tânără? 

Da. 

Ţi-a vorbit despre soţul său? 

Mi-a vorbit. A plâns şi m-a îmbrăţişat şi s-a tânguit iarăşi. 
Căci mi-a mai vorbit şi altă dată. 

i 14 

Ţi-a spus că o părăseşte şi-şi petrece nopfifa în afară de 
Augusteon, în taină? ': 

Nu.: 

Că o asupreşte, cerându-i ceea ce l-au învăţat hetairele 
cetăţii? 

O, nu. domnule. N-a îndrăznit să-mi spuie asta; însă am 
văzut-o înfricoşată. Această biată copilă a noastră a avut, 
din noaptea întâia când am intrat în sălaşul împărătesc, o 
vestire curn că e o jertfă. Deci se supune puterii care 
orânduieşte toate aici jos, şi se umileşte cum ne umilim noi 


acum sub furtună; zâmbeşte lumii, însă, când îşi poate pleca 
fruntea la pieptul meu, plânge. 

Ţi-a mărturisit, cumva, că soţul său o cercetează în zori- 
de-ziuă ameţit de vin? 

Bătrâna îşi plecă ochii cerniţi: 

Asta mi-a spus... 

Vorbeşte poate în sornn? 

Da. 

Astfel a aflat că i-ar fi sosit osteni pe celalalt țărm al 
Bosforului? 

— Da, domnule. De unde ştii? 

Mi-au spus păserile cerului; de aceea fug stârcii d'in 
grădinile de dincolo de Bosfor. 

Sărmana de mine! abia acum tălmăcesc vorbele domniei 
tale. Au sosit oşteni în Calkedonia. 

Şi cu aceşti osteni, îşi urmă Kesarion întrebările, ar fi 
voind Constantin să lovească şi să apuce zidurile 
Augusteonului? 

Într-adevăr, s-ar părea că asta se pregăteşte, de şi vorbele 
soţului ei sunt încurcate. Ca o copilă neştiutoare, fiica 
noastră se teme de tulburări şi de vărsări de sânge. Cu 
toate acestea, spaima ei cea adevărată îmi pare să fie alta şi 
nu mi-o mărturiseşte. Astfel, sunt şi eu înveninată şi rnă rog 
domniei tale să ne dai un sfat. 

Breb rămase tăcut, pe când bătrâna se întorcea cătră 
făclia aprinsă şi cătră sfintele icoane. 

Cadrul uşii se întunecă. 

Domnule şi stăpâne, şopti călugărul, apărut deodată şi 
privind pieziş din prag. Îndură-te spre mine, Sunt cel mai 
sărac şi mai ticălos dintre monahi. Dimineaţa şi sară, şi la 
miezul nopţii mă rog pentru această lume trecătoare, 
cerşind de la Domnul Dumnezeu izbăvire. Mai ales mă rog 
pentru împăratul nostru cel tânăr, ca să aibă pumn tare şi 
să bată preste fălci pe vrăjmaşii lui; dar candelei mele îi 
trebuie undelemn, şi trupului meu hrană. 


Prea cuvioase, răspunse străinul, kirie Filaret ţi-a dat tot 
ce avea asupra lui. 

Mi-a dat prea puţin, căci păcătoşii cerşetori 1-au istovit 
înaintea mea, iubite frate. 

Cu toate acestea, prea cuvioase, ştii că trăiesc la casa 
egiptenilor şi nu-ţi sunt frate. 

La casa egiptenilor? 

Da. le miră aşa de mult? Ne-am văzut şi acolo mi se pare. 

— Nu mă mir, stăpâne. Mi-e uşor să dovedesc că proclet şi 
treclet e numai cel care a stricat legea, căzând în rătăcirea 
lui Arie. Mai curând socotesc frate al meu pe un închinător 
al lui Mahomet decât pe un iconoclast. 

— Ştiu, ştiu, zise cu linişte egipteanul, venind cătră 
călugăr. Plata întreagă a cuvioşiei tale fiin'd în altă lume, 
eşti nevoit să cauţi aici arvună, însă ai putea să te îndrepţi 
cătră unul care are în stăpânirea lui comorile acestei vieţi. 
Pe cei care sunt ochii şi urechile lui, prea înțeleptul mare 
postelnic Stavrikie ştie cum să-i îndestuleze. 

Cuviosul Ghervasie se holbă, retrăgându-se un pas. 

— Nu te mira, cuvioase frate, nici nu te înfricoşa, nici nu te 
apăra. M-am deprins a ceti îndeletnicirile oamenilor pe 
obrazurile lor. Iţi voi dărui ceea ce ceri, cum am dăruit-şi 
altora. Poftim, şi să ştii că nu-mi rămâi dator cu nimic pe 
lumea cealaltă. 

Mă supun plin de umilinţă la picioarele măriei tale, 
mărturisi călugărul, şi mulţămesc pentru banul de aur, dar 
mă jur pe toţi sfinţii, şi pe toţi mucenicii, şi pe sufletele 
părinţilor mei care au trecut căâtră veşnicele lăcaşuri, că 
sunt cel mai plin de osârdie slujitor al lui Constantin- 
împărat. 

Ştiu, prea cuvioase Ghervasie. Iţi doresc să stai cit mai 
aproape în umbra acestui tânăr stâlp, Constantin fiul lui 
Leu-Impărat, şi să te bucuri de mila lui. 

Cum? Măria ta nit-i eşti prietin? Atuncea nu-i s; 111 nici 
eu. 


Ba da, ba da, cuvioase Ghervasie, îi sunt prietin, dar între 
slăbăciunea mea şi între puterea lui s-a 'deschis o apă 
neagră. Eu stau de partea asta şi el stă de partea cealaltă. 
Nu ne vom putea aduna până la sfârşitul timpurilor. 

Sfinte Dumnezeule, ce vorbe aud urechile mele! se tângui 
călugărul. 

Vorbe bune, pentru urechile care încă n-au auzit... suspină 
Kesarion. 

Soarele luci şi vârtejul se alinase, însă numai în afara 
străinului. Lăsând să cadă banul în ghiara cuviosului, Breb 
ieşi să se închine cătră stăpânul casei. După aceea îşi căută 
asinul, ca să se întoarcă spre mijlocul cetăţii, unde stau 
palatele cele nouă şi unde marii dregători încep a se 
deştepta din hodina după-amiezii şi bat în palme, chemând 
robii, cu apă rece şi dulceţuri. 

XI. 

Sub strălucirea purpurei bizantine se vădesc lucruri nu 
tocmai bine mirositoare. 

La amiază, când foiesc şi se ţes uliţile, deci când cel 
singuratic cu sufletul se poate socoti ca într-un desert al 
mulţimii, Breb trecu 'd'in Arghiropatria la Sfântul 
Pantelimon. şi găsi acolo pe prea sfinţitul Platon, abia sosit 
de la Sakkoudion. Cum se văzură amândoi prietinii singuri 
în umbra chiliei, se îmbrăţişară. Bătrânul cuprinse mâna lui 
Kesarion şi-i ceru să vorbească, arătându-se îngrijorat de 
veştile care umblă pe toate țărmurile. 

Înţeleg, zâmbi Breb, fiecare din aceste veşti de la Palatul 
Sfânt e ca un vânt al răutăţii, care umblă sunând şi pustiind. 

Într-adevăr, se sili şi episcopul să zâmbească, un asemenea 
vânt a ajuns şi în liniştea noastră de la Sakkoudion, Ce se 
petrece aici? 

Părinte, zise Kesarion înegurându-şi privirea; când 
pluteam amândoi pe Propontida în corăbioara căpitanului 
Dighenis şi domnia ta îmi vorbeai cu mâhnire 'despre 
aceste grajduri împuţite de la Bizanţ, în care ar trebui să se 
arate din nou puterea lui Hercules, eu eram departe de a 


cunoaşte adevărul. De-atunci a trecut vreme; cerul 
primeşte miresmele florilor, căci numai ele, aici, sunt 
nevinovate; iar pământul soarbe mlaştina oamenilor. In 
această mlaştină calc eu necontenit. Ar îi fost mai bine să nu 
rni se poruncească asemenea osândă. 

Sfinţitul episcop se înfricoşa de glasul lui său. ! ' 

Ai fost trimes aici? se miră el. 

Am fost trimes de dorrinul meu. 

Bătrânul rămase tăcut, crescându-şi ochii de ibis şi 
neînţelegând. 

O, părinte şi prietine, reLuă străinul, cunoşti rânduiala 
acelei vieţi de care şi domnia ta te-ai apropiat cândva. Pe tot 
ceea ce au pus în mine învățătorii mei de la Egipet stă 
capac de plumb, încuiat cu cele douăsprezece lăcăţi ale 
tăcerii; însă îmi este îngăduit să mărturisesc că domnul 
meu, care m-a călăuzit întâi întru credinţă şi care se află 
păzitor al legii în Dacia, mi-a poruncit să cunosc scaunul 
împărăției celei mari din lume. A ajuns veste până la dânsul 
că împărații de la Bizanţ slujesc o rânduială nouă a lui 
Dumnezeu şi vrea să cunoască adevărul prin mine. 

Ar putea să tăgăduiască cineva lumina soarelui? se 
întoarse părintele Platon cătră oaspetele său. 

Nu. 'Iot ceea ce place lui Dumnezeu e bun. lot ceea cee 
credinţă e sfânt. Mă închin luminei care e în fratele meu, 
părintele episcop Platon, căci e lumina ce va călăuzi în toate 
timpurile pe cei care cred. Insă domnul meu doreşte să 
cunoască dacă aceşti rnari împărați au scornit cumva alte 
meşteşuguri exterioare ca să puie o mai bună cumpănă 
vieţii sărmanului muritor, alinând neliniştile popoarelor. 

Această rânduială e găsită. 

Înţeleg; cei aleşi o cunosc mai de mult. Se află la 
Sakkoudion. E închisă şi între alte ziduri. Deci spiritul se 
izolează în ostroavele lui. Dar carnea se desfătează în 
putreziciunile ei 'de totdeauna. Fratele prigoneşte pe frate 
în numele lui Dumnezeu, însă în interesul patimilor lui. Cei 
mari se închină soarelui dreptăţii, blăstămând dumnezeirea 


cu faptele fiecărui ceas al vieţii lor. Cel sărac n-are decât 
mingâierea lacrimilor; dregătorul îi răpeşte toate bunurile 
acestei vieţi. Când pleacă dregătorul, se năpustesc asupra 
lui alţi corbi ai lumii. Episcopul cuprinse mâna lui Breb. 

Poate mă înşel, prietine? Amărăciunea domniei tale vine 
din altă parte. Lumea a fost totdeauna aşa, supusă ispitelor 
şi răutăţii. De aceea spiritul îşi caută ostroavele. Într- 
adevăr, această trecătoare viaţă e plină de dureri şi de 
mâhnire. Bătrânului domniei tale nu-i vei spune nimic nou. 
Lămureşte-mi mie ce s-a întâmplat prietinilor noştri. 

Prietinii noştri, părinte, trăiesc ca şi la Arnnia. Bătrâna 
Teosva are obicei să suspine din când în când'. 

Bătrânul Platon păstră o clipă tăcere. 

As dori să cunosc ceva despre copila noastră. 

Copila, părinte, seamănă prietinei noastre doamna Teosva. 

Soţul său o cercetează în toate zilele? E blând cu dânsa? 

O, prietine, răspunse Kesarion, ar trebui să chemăm aici 
martori din băile publice şi din lupanare, ca să ne spuie 
unde îşi petrece feciorul lui Leu-Impărat nopţile. Ziua 
doarme, iar bucătarii palatului îi pregătesc, pentru ceasul 
dând se deşteaptă, mâncări îmbielşugate, ca să-şi 
întărească puterile. Are prietini prea credincioşi, strategi 
de oşti, care ar fi putut să-1 înveţe meşteşugul arm'elor. L.- 
au învăţat altceva. Dau poftelor lui copii şi copile din Asia, 
pe care le amestecă cu fructele şi vinurile. 

Înfăţişarea de ibis vechi a episcopului se alungi şi păli ca 
subt o umbră. 

Dai sufletului meu o veste de moarte... murmură el. De 
unde cunoşti toate acestea? 

O, domnule, mai bine nu le-aş ii cunoscut. După cum mi-a 
fost porunca, am cercetat rând pe rând toate locurile 
cetăţii, de la palat până la colibe. La acestea din urmă 
numai, am cunoscut lacrimile iară nici un amestec de 
răutate. Căci acolo unde s-au adunat bunurile şi puterea, 
stau stăpâni demonii lăcomiei, ai zavistiei, ai minciunii. 
Acolo oamenii se pleacă legii împăratului şi legii lui 


Dumnezeu, - însă cu viclenie, alcătuindu-şi dobândă numai 
pentru poite şi patimi. Vorbele dulci şi zâmbetele au în ele 
otravă. Pe meşteşugari şi pe plugari îi istoveşte camătă; pe 
robi harapnicul; pe neguţători vistieria şi rnita. Flămânzii şi 
calicii împărăției s-au adunat aici, cerşind pe toate căile 
cetăţii, răcnind la hipodrom, pândind noaptea palatele, 
aşteptând căderea domnilor. Palatul autocratorului e sub 
sabia străjerilor; aceştia stau la pândă, râvnind comorile. M- 
am îndreptat spre cuvioşii monahi din siintele mănăstiri, 
nădăjduind să găsesc la ei altă lege. Am cunoscut şi într- 
înşii cerşetorii vieţii şi zarafii rugăciunilor. Arn socotit pe cei 
buni, ostenindu-rriă a-i cerceta şi la răsărit şi la asfinţit. De 
la unu - numărul lor nu l-am mai putut creşte. Acel unu se 
află în faţa mea. Mă închin lui şi-l rog să urmeze a aduce 
sufletului meu mângâiere. 

O, prietine, suspină cu lacrimi părintele Platon, 
mărturiseşte ce s-a întâmplat în timpul lipsei mele. 

Părinte, urmă Kesarion cu aceeaşi însufleţire, nu mult 
după ce ai plecat la Sakkoudion, am prins a cunoaşte aeve 
ceea ce domnia ta m-ai făcut numai să bănuiesc. Unii din 
egiptenii mei mi-au adus ştiri. Unii cerşetori şi unii călugări 
au început a sta de pândă în preajma mea. Cum eu vedeam 
'd'in când în când şi ca din întâmplare pe Alexie 
polemarhul, am înţeles cine are nevoie să cunoască ce fac 
eu. N-au trecut decât puţine zile până ce am aflat şi singur, 
şi prin doamna leosva, că acel odor de preţ pe care I-ai 
închinat domnia ta Bizanțului a căzut lângă un leş putred. 
Atunci te-am chemat cătră mine întru toată curăţia 
spiritului, alcătuind cu domnia ta în taină şi durere sfatul 
cel mai bun. M-am ridicat şi m-am dus până la palatul 
m'arelui postelnic, bătând în uşa lui. As putea spune, 
domnule şi prietine, că acest mare dregător al împărăției s- 
ar cuveni să fie numărat al doilea între oamenii cei rari; 
însă e un eunuc şi are pe obraz pecetea vulpei. E credincios 
împărătesei, urăşte deşertăciunile lumii şi se umileşfe 
desăvârşit puterii celei dintru necunoscut. M-a ascultat întâi 


iară să mă creadă şi bănuindu-mă; până ce a înţeles că sunt 
un discipol al rânduielii. Închinându-şi fruntea rni-a 
răspuns: Acum curiost că domnia ta nu poţi deschide gura 
decât pentru adevăr. 

Aşa este, i-am răspuns; alţii o deschid pentru tnâncare, ori 
pentru blastăm. Află, o prea puternice Stavrikie, că am 
văzut pajuri şi stârci zburând din dumbrăvile de dincolo, 
căutându-şi aici cuib, pentru al doilea rând de pui. Oameni 
străini veniţi de departe s-au adăpostit dincolo. După ce s- 
au îndestulat cu mâncări şi s-au îmbătat, au săgetat 
cuiburile vechi ale acelor păseri. Dintre acei străini au sosit 
cu grabă şi în ascuns unii la locuinţa lui Alexie polemarhul. 
Deci aurul de la Elefterion a trecut cătră acei oameni şi se 
întoarce împotriva Vasilisei. 

Stavrikie a întrebat rânjind: 

— Asemenea oaspeţi nu vor fi fost trimeşi de la 
Sakkoudion? 

— Află, prea puternice dregător, i-am răspuns, de ce prea 
sfinţitul părinte Platon îşi trage dreapta sa de 'deasupra 
celor mari şi mici pe care-i binecuvânta până acum. 
Părintele episcop Platon a dăruit Bizanțului un juvaer al 
curăţiei, prin insuflarea unui duh sfânt. A socotit să-l 
încredinţeze dragostei, bărbăţiei şi dreptăţii. Insă 1-a cules, 
prea puternice, o ghiară necurată. Deci părintele Platon nu 
poate decât să se întoarcă de cătră această ghiară, 
blăstărnând nelegiuirea feciorului împărătesc, care 
pângăreşte pe însuşi Dumnezeu. 

Astfel i-am spus toate câte am, aflat, avânduc-te, părinte, 
sfătuitor în sufletul meu. Răspunde-mi, te rog, dacă ai fost 
sau nu călăuzitorul meu. 

Te-am văzut în vis şi m-ai chemat, răspunse înfricoşat 
părintele Platon. Deci eram cu domnia ta. îmi întorc faţa 
mea şi braţul de cătră pângăritor. 

Astfel, părinte al meu şi prietine, aflând Stavrikie toate 
acestea, s-a bucurat pentru slujba domniei sale. Dar el nu 


trebuia să se bucure, ci să se întristeze. Mi-a spus: Ridică-te 
şi vino cu mine la palatul Augusteon. 

Trimeţând pe aprozii săi, a vestit pe Vasilisă că vine să i se 
închine şi să-i aducă veşti. Am intrat cu el la împărăteasă, în 
chilia ei cea mai dinlăuntru, unde nu străbate nimeni altul 
decât Stavrikie. 

Am stat în faţa măririi sale şi ne-am închinat. 

— Ce este? a întrebat Vasilisă. 

Stavrikie i-a povestit cu vorbe puţine şi repezi tot ce s-a 
întâmplat. împărăteasa îşi ridica din când în când spre mine 
ochii cu mare agerime. Eu stăteam neclintit şi tăceam. 

Când a mântuit marele postelnic, ea s-a întors asupra mea, 
clipind, cu nelinişte. 

Eşti, precât înţeleg, un taumaturg. 

Prea mărită Doamnă, am răspuns, sunt slujitorul lui 
Dumnezeu. 

Poţi cunoaşte tainele oamenilor şi dezvălui viitorul? 

— Am' învăţat, Doamnă, a ceti semnele pe care le-a pus 
Dumnezeu în lucruri şi în oameni. 

Ea s-a oprit. Am înţeles ce doreşte. Arn scos din sin cele 
douăzeci şi două de foi de fildeş pe care sunt zugrăvite 
hierogilifele şi imaginile vieţii. Am rugat-o să le atingă, 
juruind!' celei dinţai suferinţi pe care va aâla-o mângâiere. 

— Aşa să fie, mi-a răspuns. 

A atins foile. 1-a tremurat mina. şi s-a făcut palidă. In 
această puternică împărăteasă stă la pândă frica. 

Am desfăcut trei foi şi le-arn întins pe măsuţă. l-am zis: 

— Slăvită Doamnă, iată, a apărut răspuns celui dinţai gând 
al măriei tale. Biserica dărâmată, precum măria ta vezi, stă 
la mijloc. De o parte se arată pustnicul, cu candela, 
cercetând în întuneric. lar de cealaltă parte împăratul, 
adică puterea, care a găsit calea cea dreaptă. Deci, 
Doamnă, apărând înfăţişările divinității, ai făcut bine. 

Vasilisa a oftai, cu ochii plini de lacrimi şi s-a” închinat 
cătră icoane. 

Deci Dumnezeu a binecuvântat lupta mea. 


Aşa arată aceste semne, slăvită Doamnă. lată, se desfac 
subt ochii măriei tale alte trei foi. Te îndemn a cunoaşte în 
cea dinţai pe un drumeţ orb, care-şi pipăie calea cu toiagul; 
poartă în spate povară, straiul i-i rupt; o dihanie îl 
urmăreşte şi-i muşcă picioarele. Acesta, Doamnă, e 
neluminatul; e orb şi nu-şi cunoaşte calea, o pipăie cu 
toiagul la întâmplare; îşi poartă în spate povara propriului 
său trup; viţiul îl muşcă şi-l hărţuieşte. Se îndreaptă cătră 
tablele care poartă număr 13 şi 15. Doamnă, destinul celui 
la care cugeţi cu mâhnire şi durere e scris aici şi nu-l poate 
schimba nimeni decât Dumnezeu. 

Semnul lui 13 arată moartea? s-a înfricoşat Vasilisa. Ş-al 
lui 15, pe Demon? 

Moartea nu-i decât un popas, slăvită Doamnă, i-am 
răspuns. Ceea ce pare un sâârşit nu-i decât alt început. Deci 
îiuî împărătesc urmează legea lutului; lumina cea deapururi 
n-o poate bănui; va pipăi până la sfârşitul timpului său. 

Mărita Despină s-a întors cătră icoane, închinân-du-se iar. 

— Mulţaărnesc, Dumnezeule, a murmurat ea umilită, că mi- 
ai dat şi această suferinţă. 

S-a îndreptat spre Stavrikie. 

Ce-avem de făcut? 

Lumină a lumii! a răspuns dregătorul cuprinzându-şi inima 
cu amândouă palmele. Din cite ne arată acest înţelept 
egiptean, leii s-au strâns şi mugesc în preajma Bizanțului. 
Ne trebuiesc câţiva vânători repezi, pe care nădăjduiesc să- 
i aduc la porunca înălţimii tale. Alexie Moseles trebuie 
îndată lovit, prins şi trecut dincolo de Marea. Dacă 
dumnezeiasca înţelepciune a stăpânei mele doreşte să-i 
luăm viaţa, i se va lua viaţa. 

Inima mea îmi porunceşte blândeţă, a suspinat 
împărăteasa. E destul numai să fie în puterea noastră. 

Am înţeles, prea bună stăpână. Asemenea vorbe îmi umplu 
sufletul de dulceaţă. Doresc să ştiu ce crede Despină despre 
împărătescul ei fiu. 


Întristată inima de mamă! a oftat Vasilisa. Porunceşte 
numaidecât să vie în faţa noastră, în triclinion. Să s-adune 
patricii şi dregătorii. Fiind copilul nostru, îl vom mustra şi 
vom rândui să fie dezbrăcat şi bătut cu vergi. Arn să rog ca 
tot în acel ceas părinţii din sfintele mănăstiri ale scaunului 
împărăției să facă soboruri şi să înalțe rugăciuni, cerând' 
îndreptare pentru dfnsul de la Isus şi de la fericita lui 
Maică. Astfel să se facă. Şi să dai acestui egiptean ce 
doreşte. 

Prea înălţată Doamnă, aml răspuns, nu doresc nimic. 

Se poate asta? Nici haină? nici hrană? Avem obicei să 
dăruim bine pe monahii noştri. 

M-arn închinat ş-arn tăcut, fără să răspund. 

Acest străin e prietinul meu, a zâmbit cu ascuţime 
Stavrikie. 

Totuşi îi sunt datoare ou ceva. 

Mie nu, Doamnă. Eşti datoare să răspunzi făgăduielii pe 
care ai dat-o, mângâind cea dinţai suferinţă ce ţi se va 
înfăţişa. 

Aşa este. Iţi rmilţărnesc că-mi ad'uci aminte. Mă voi gândi 
la asta. 

Doamnă, arn adaos eu, suferinţa s-a înfăţişat, iar măria ta 
n-ai cunoscut-o. Fiul lui Leu-ltnpărat n-a Jignit şi n-a rănit 
numai pe maica lui. Are o soţie; are un dar de la 
Dumnezeu... Pentru acea fiinţă curată, fiul lui Leu-împărat e 
un venin putred. 

Împărăteasa şi-a plecat fruntea. Stavrikie m-a luat cu sine. 

Breb tăcu un răstimp ca să lase pe bătrânul său prietin să 
cugete. In umbra chiliei, întristarea de pe obrazul 
cuviosului Platon era din când în când fulgerată de ochii pe 
care-i întorcea spre străin, ca şi cum ar fi vrut să rupă de la 
dânsul răspunsuri pentru neliniştile lui lăuntrice. 

Deci vestea care a căzut în pustia noastră de la 
Sakkoudion era adevărată? 

Era adevărată, încuviinţă Kesarion. Chiar atunci 
Constantin, fiind încă în somnul după-amiezii, a fost apucat 


de slujitori şi adus în triclinion, înaintea împărătesei. Faţă 
de el, Despina a arătat o mânie înfricoşată; faţă de sfintele 
icoane, cătră care se umilea, a vărsat lacrimi; şi, judecându- 
1 pentru cea mai ticăloasă uneltire din cite puteau îi, i-a 
cerut să-şi numească tovarăşii cu care s-a înţeles să 
lovească pe maica sa şi să surpe împărăţia. Prietinul meu, 
prea sfinţitul părinte Platon, zâmbi Breb, nu putea fi 
pomenit, căci e un bătrân înţelept care nu intră în arena 
fiarelor. Constantin şi-a plecat fruntea, privind cu mânie pe 
sub sprâncene; a înghiţit numele soţilor săi odată cu balele-i 
amare, încleştându-şi fălcile. La porunca Vasilisei, găzii 1-au 
apucat, i-au desfăcut straiul, 1-au întins pe un cubicul; unii 
s-au încordat asupra lui, ţinând'U-1, şi alţii l-au bătut cu 
vergi, îndată după aceasta a fost adus în genunchi şi 
împărăteasa 1-a îmbrăţişat lăcrămând. înțeleptul Stavrikie 
a început a-şi frământa mânile, tânguindu-se şi rugându-se 
cătră stăpâna lui să cruţe pe un porfiroghenit. Mai bine este 
să lovească pe un viclean ca Alexie, care pârăşte p& 
Domnul său ca să-şi aducă lui singur folos. Într-adevăr, 
venind dregători numiţi şi căzând la tronul împărătesei, au 
arătat că acel polemarh a trecut Bosforul căâtră ostile din 
Armenia şi mulţămegşte în genunchi strălucitei Vasili.se 
pentru mila ei. Auzind aceste vorbe, Constantin s-a răsucit 
asupra sa însuşi, gemând şi măcinând în măsele numele 
soţului său de petreceri. Adevărat era că oamenii lui 
Stavrikie împresurând în corabia împărătească pe Alexie, 1- 
au tingirii pentru pâra pe care a făcut-o asupra sa 
Constantin. Când ej a sărit ca o fiară, urlând împotriva unui 
asemenea stăpân fără credinţă, acoliţii marelui postelnic 1- 
au încredinţat îndată de bunăvoința lui Stavrikie. Chiar 
slăvită Vasilisă îl preţuieşte pentru vitejiile lui şi va putea fi 
înduplecată; numai să se lepede el de ce e rău şi să se 
plece, cu jurământ, la milostivii ei genunchi. Astfel, după ce 
s-a plecat şi a jurat, s-a întors la corabie şi slujitorii -de- 
acolo i-au întins masă. Trecând şi acest ceas de spaimă şi 
văzând că nici în bucate, nici în cupă nu i s-a pus otravă, a 


primit darurile care i se aduseseră şi s-a dus cătră Armenia. 
Dar în jurul lui urmează a sta ochi care-l prive-ghează. lar 
la taberile armeniace ajung înaintea lui oameni destoinici 
care arată ostaşilor cfe-acolo în ce chip Alexie Moseles a 
răsplătit încrederea Domnului său Constantin. 
Deasemenea, j în dumbrăvile de pe ţărrriul Calkedoniei, 
robi împărăteşti au descărcat vase de vin şi au jertfit oi 
grase. După ce ostaşii poposiţi acolo s-au ameţit cu toţii, 
ridicând pocaluri unii în sănătatea Vasilisei, alţii pentru 
mărirea lui Constantin, s-a aflat nu se ştie de unde că unii 
din sutaşii şi căpitanii de-acolo ar fi vândut pe Constantin- 
Impărat, iar alţii ar îi vândut pe Alexie. Alţii s-au suit pe 
mese şi au strigat că feciorul Isaurianului i-a a'd'us aici, ca 
să-i piardă. S-au mai aflat unii care au strigat că Alexie i-a 
vândut pe ei lui Stavrikie postelnicul, pentru aur. Astfel că 
repezindu-se cu groaznice răcnete unii asupra altora, s-au 
tăiat cu săbiile şi s-au împuns cu suliţile; au lunecat s-au 
căzut în sânge, căutându-se cu gurile şi muşcându-se. 

Bătrânul de la Sakkoudion urma să asculte, cu nasu-i 
întristat aplecat spre genunchi, pe când Breb îi arăta şi alte 
alcătuiri înțelepte ale dregătorului împărătesc. ' 

Marele P ap i as are sub nuna lui străjerii cetăţii care se 
văd şi iscoadele care nu se văd, şi cerşetorii orbi care au 
ochi, şi surzii.care aud, şi muierile care se află pretutindeni 
unde sunt adunări de oameni beţi, şi călugării care umblă 
necontenit în preajma hipodromului şi în bazaruri, îndată 
ce-şi adună veştile se înfăţişează în ceasul întâi al dimineţii 
la stăpânul lor Stavrikie şi-i arată toate. Intre străjile 
Palatului Sfânt se află deasemenea oameni care privesc şi 
ascultă cu multă luare-aminte: şi aceştia au ceasul lor când 
îşi leapădă ştirile. Tot aşa în încăperile dinlăuntru păreţii au 
urechi şi ochi. 

Chiar în noaptea întâia după întâmplare, Constantin, 
bolnav de scârbă şi mânie, se zvârcolea în patul lui, ne mai 
găsind astâmpăr. Soţia lui a zgâriat la uşă, cerând cu sfială 
intrare, ca să-i ţie tovărăşie şi să-l mângâie. 


EL i-a strigat, muşcându-şi pumnul şi repezindu-l apoi 
cătră ea: 

— Ce cauţi aici, muiere? Vrei să-mi pândeşti somnul, ca să 
afli vorbele pe care le bolborosesc? Blăstărnată suferinţă a 
vieţii mele! Limba care vorbeşte când nu trebuie se cuvine 
să fie muşcată. 

Şi-a muşcat limba, scoțând între buze clăbuci de sânge. 

— Domnul meu, i-a zis cu întristare Măria, venind la 
culcuşul lui în genunchi; o soţie nu poate pâri, nici osândi 
pe stăpânul ei, care i-a fost dat de Dumnezeu. Dacă Domnul 
meu s-ar fi înduplecat să-şi aibă somnul numai lângă mine, 
nimeni n-ar îi aflat niciodată vorbele rostite. Ar îi rămas 
înmormântate în durerea mea. 

— M. Sgdoveanu, Opere, voi. 12 îl 29 

Cutezi a-mi face mustrări şi tu? Uiţi că ieri erai o fată 
sărmană într-un sat din Pafâagonia? 

Iubitul meu soţ, nu pot uita asta. Nu sălăşluiesc aici din 
voinţa şi râvna mea, ci printr-o hotărâre mai presus de noi. 
Primeşte fiinţa mea ca pe o jertfă şi nu mă respinge. Ai pus 
fiinţa ta în sinul meu, deci nu mă mai poţi lepăda. 

EI a râs cu amărăciune, zvârcolindu-se în culcuşul lui şi 
întorcând asupra ei priviri de duşmănie. 

Vreau să fiu lăsat singur, a răcnit; nu-mi trebuie în această 
clipă nimic, îmi trebuie numai să-mi zgârii tâmpla şi să 
răcnesc cu învierşunare, căci am fost izdrobit şi umilit de 
cei care mi-au răpit dreptul meu. Legea împărăției îmi 
hotărăşte mie acest scaun; eu sunt stăpânul acestor palate, 
al Cetăţii şi al popoarelor. M-au prădat eunucul şi muierea 
care mi se mărturiseşte drept mamă. Dar nu voi muri 
înainte de a-mi lua dreptul! şi de a-i lovi la rândul meu. 

Stăpâne, îl mângâia soţia, aceste vorbe din trezie sunt tot 
aşa de primejdioase ca şi cele din somn. 

Amândoi au tăcut şi au ascultat prin ziduri paşii care se 
furişau în gang şi-n tainiţi. 

A doua zi Constantin s-a înfăţişat cu umilinţă la 
împărăteasa mama sa, înohinându-se până la pământ şi 


sărutându-i mâna. S-a rugat să fie iertat. S-a lepădat de toţi 
sfătuitorii vicleni, cerând să fie pedepsiţi. Mai ales lui Alexie 
i se cuvine întâi şi întâi pedeapsă. In faţa dregătorilor, 
cunoaşte în maica sa braţul lui Dumnezeu. A fost vinovat; i 
s-a cuvenit osândă. Nu se va afla din acel ceas în împărăție 
alt fiu mai supus mamei lui. 

Împărăteasa îşi îmbrăţişa feciorul, iar Stavrikie stătea în 
colţul lui privind zidurile şi zâm'bind stemelor Bizanțului. 
Căci hadâmbii săi de la Palatul Dafne trecuseră pe la el. 
Hadâmbii îi şoptiseră, muţii îi arătaseră cu semne repezi, 
chelălăind din cioturile lor de limbă, toate câte făcuse şi 
vorbise Constantin în vremea nopţii. 


Deci lângă fiul lui Leu-Impărat, îşi făcea socoteală marele 
postelnic, se află o putere a Lui Dumnezeu, o soţie curată, 
b'ună sfătuitoare şi nevicleană. Asta am dorit noi cu toţii, 
cât am nădăjduit de la el supunere şi blândeţă. Dacă însă în 
fiinţa lui.se zvârcolesc diavolii şi trebuie să ne temem ide el 
în fiecare ceas, atuncea slăvită împărăteasă trebuie să 
mângâie aşa fel pe copila de la Amnia, încât s-o desfacă de 
dânsul. Trebuie învățată viclenii nevinovate, ea să fie în 
partida noastră. Astfel îl putem stăpâni cât se mişcă la soare 
şi cât stă în culcuşul muierii. 

Toate acestea le-am înţeles de la Stavrikie, sfârşi 
egipteanul. Căci puterea, mi-a mărturisit el, trebuie să se 
dovedească blând sau cu străşnicie, după împrejurări. 

O, prietine, se tângui prea sfinţitul Platon, de câte ori am 
venit în acest Bizanţ, m-am străduit să aduc dreptatea 
inimii anele; însă, precât văd, locul meu a fost totdeauna în 
altă parte. Mai bine aş fi rămas în neființă; ori mai bine as fi 
murit înainte de a afla toate acestea. Acuma sufletul meu 
stă ca într-un viespar al demonilor. Ar trebui să mă înfăţişez 
slăvitei Vasilise, care doreşte să mă vadă; îţi mărturisesc că 
mai curând m-aş întoarce la Sakkoudion. 

Trebuie să vezi întâi pe prietinii noştri de la Amnia, zise 
Breb c-un glas aproape şoptit. 

Acel glas era însă aşa de pătrunzător, încât bătri-nul 
tresări. 

— Aşa este, încuviinţă el. Trebuie să văd pe cuviosul 
Filaret şi pe doamna Teosva. 

— Trebuie să vezi pe doanlfia feosva, vorbi iar K”-sarion, 
dar mai ales trebuie să vezi pe altcineva. Este un suflet care 
ne-a fost încredinţat de Dumnezeu. Nu ne este îngăduit 
să-l părăsim. 

XII., Steaua amurgului. 

În casa din preaijma apeducului lui Valentie, părintele 
Platon şi Breb găsiră pe amnieni întruniţi în sfat. Toţi câţi 
erau miluiţi de împărăție şi se bucurau de bielşug, unii în 
dregătorii, alţii întru odihnă, feciori şi fiice, se adunaseră în 


jurul bătrânilor, la umbra pridvorului. Părintele Platon 
socoti că s-au adunat ca;să se întristeze de veştile aflate; 
dar Kesarion ştia că veştile cele tainice nu le-a putut afla 
nimeni; iar întâmplarea cu vergile, care zburase, în clipă, în 
cele mai depărtate cuprinsuri, era foinecuvântată de 
cuvioşii monahi în toate bisericile şi mănăstirile, 
împărăteasa şi-a certat fiul! E faptă sfântă; tot aşa ar putea 
face Fecioara prea curată cu fiul ei prea iubit, dacă stăpi- 
nirea lor n-ar fi dincolo de stele. Constantin a înge-nunchiat 
la maica sa, eerându-şi iertare. Prilej de mare bucurie deci 
este. Dacă.n-ar fi întristarea, n-ar fi bucuria. Tot astfel 
păcătoşii pot fi 'bucurie pentru Dumnezeu, întrueât se 
pocăiesc. Orice păcat, fiind prilej de înfrânare şi umilinţă, 
poate fi şi bun. In acest chip binecredincioşii părinţi 
călugări bucurau lumea pentru fapta Vasilisei. Se 'bucurau 
deci întrucâtva şi amnienii. Numai doamna Ieosva avea 
ochii ei de întristare. 

Prea sfinţitul şi Breb descălecară lăsând asinii în sama lui 
Constantin. Cuviosul Filaret fe ieşi întru în-132 tâmpinare 
cu vorbe plăcute. Toţi cei de fată se închinară. Părintele 
Platan trecu la Mtrână. Ea se umili sărutându-i mâna 
dreaptă. 

Pace vouă! zise cuviosul, binecuvântândti-i pe toţi. 

Mărire lui Dumnezeu în veac, răspunse bătrânul Filaret. 
Te poftesc, prea sfinte părinte, să binevoieşti a te aşeza în 
acest scaun. Poftesc şi pe celălalt prietin al nostru să ne 
facă plăcerea de a sta. Aflaţi, domnilor, că astăzi se 
hotărăşte aici o mare bucurie pentru sufletul meu. 

Breb privi în juru-i, şi-i văzu pe toţi zâmbind cu plăcere, 
loan, spătarul împărătesc, stătea la mijloc având în mână 
izvod scris. 

Prea cinstiţilor, grăi el închinându-se cătră oaspeţi, 
întrebaţi, vă rog, şi domniile voastre pe părintele nostru 
Filaret de ce nu voieşte să poarte straiul roş şi brâul ide aur 
cu care s-a milostivit a-l dărui slăvită Despină, ca pe un 
patriciu adevărat ce este şi rudă cu împărăţia? Când sunt 


adunări la curte, domnia sa trebuie să se ducă în asemenea 
strai cuviincios. 

Aflaţi, copii şi copile, răspunse zâmbind -bătrânul, că eu 
sunt tot cel de la Amnia. Sufletul meu întru nimic, nu s-a 
schimbat; iar acestui trup nu-i trebuie altă haină, căci în 
curând! se va duce acolo unde deşertăciunile trebuiesc 
lepădate. 

Totuşi, părinte al meu, cât stăm în viaţa aceasta cată să ne 
supunem rânduielilor ei. 

Fii liniştit; rânduielile trebuie să fie pe dinlăuntru. 

Lăsaţi pe părintele vostru să poruncească, zise doamna 
Teosva cu mâhnirea ei obişnuită. Cei care-l iubesc îl pot 
primi şi-n acest strai. Săvârşiţi ce v-a cerut. 

Spătarul loan se duse la doamna Teosva, care-l sărută pe 
frunte, -binecuvântându-l1. Inturnându-se, ceti însemnările 
de pe izvod. 

Sfatul acelei zile era ca să se socotească toată averea 
casei. Darurile din odăi, tainurile din jitniţi, pungile de bani 
de aur, toate trebuiau vădite, ca să se iacă împărţeala 
hotărâtă de bătrân. De mufte zile cuviosul Filaret dorea 
fierbinte să! intre în stăpânirea părţii lui, ca s-o poată 
preface în bani mărunți, iar iacei bani mărunți să-i împartă 
sărmanilor, aşa cum îi fusese obiceiul în toată viaţa. O 
vreme suferise că nu mai poate da, ne mai având nimic; dar 
acum putea iarăşi să se scalde în bucuria lui. Spătarul, deci, 
socotind împărţeala şi lămurind fiecăruia dreptul lui, se 
plecă spre părintele său, arătând că-i poate pune la picioare 
şaizeci şi patru de lire de aur. 

Bătrânul ohemă în juru-i toate odraslele, ca şi cum ar fi 
vrut să le ia subt ocrotirea subsuorilor lul. 

— Iată, le zâmbi el, îmi voi puteJa croi straiul dregă-toriei 
mele celei adevărate. Imtr-o zi va fi aici sărbătoare şi voi 
pofti la masă mare, în casa mea, pe împărații pământ'u'lui. 

Tinerii se bucurau, privindu-se unii pe alţii: feciorii şi 
bărbaţii cu oarecare mândrie, ca unii ce-şi începuseră 
slujba în preajma tronului şi ţineau şi ei în mână şi în 


straiele lor ceva din puterea lumii, iar femeile şi fecioarele 
numai cu trufia unei slăvite frumuseți, ştiind că, de şi n-au 
dregătorii, tot despre dânsele se vorbeşte mai mult în 
Bizanţ. Unele aveau sprâncene îmbinate şi ochi mari, ca 
bunica bătrânului Filaret, minune vestită între frumuseţile 
de la Tevriz; iar altele aveau năsuşoare ascuţite şi drepte ca 
divinităţile eline. Toate aveau genele sporite cu antimoni!u, 
şi buzele rumenite, şi purtau pe ele ţesăturile cele mal 
scumpe, aşa cum nici nu visaseră în viaţa lor sărmană de la 
Amnia. Dar cuibul lor de tihnă de la ţărmul Pontului era de 
mult uitat. Bătrântil păru a le vgdea dintrodată, mai ales pei 
ele, şi se miră de aşa strălucire. 

Cum îndrăzniţi Voi a purta asemenea poveri? le mustră el. 
Şi de ce socotiți a spori irumuseţa lăsată de Dumnezeu? 

Bunicule, răspunse nasul cel mai ascuţit care era al 
Antuzei, una din fiicele Ipatiei; lumea în care trăim acum nu 
ne îngăduie să facem altfel. Sora noastră e împărăteasă şi 
nu putem s-o umilim' purtând straie de cerşetoare. 

În altă lume însă veţi intra despuiate şi veţi cerşi, suspină 
cuviosul bătrân. 

Acei ochi de olmazuri negre sticliră cu viclenie unii spre 
alţii, înţelegându-se asupra ţinui adevăr,atuturor timpurilor, 
că moartea e întrucâtva o poveste şi tinereţa nu poate ii 
decât nemuritoare. Cerceii se agitară, brăţările sunară; 
râsete dulci sărutară mina bunicului. Bătrânul binecuvântă 
frumuseţa lui Dumnezeu care se vădea în copiii lui. 

— Nu înţeleg de ce rămâne întristată doamna mea 'Teosva, 
vorbi el apoi venind cătră prea sfinţitul Platon şi cătră 
bătrână. Şi de ce stă singur, adâncit astfel în sine, prietinul 
nostrul Kesarion. Astăzi e amintirea unei zile bune. 

Bătrână 'Teosva îşi înclină fruntea cătră umărul soţului său, 
cum îi era obiceiul, suspinând. 

— Într-adevăr, răspunse Breb, doamna Teosva îşi aduce 
aminte. Astăzi se împlinesc doi ani de când Dumnezeu a 
binevoit să mă călăuzească în casa domniei voastre de la 
Amnia. 


Aşa este, încuviinţă bătrânul. Deci rog pe doarnlia mea să 
aducă prietinilor noştri o gustare.bună şi mied, ca să ne 
veselim. 

Se întâmplă că astăzi ajunez, răspunse străinul. Până ce va 
ieşi luceafărul de sară, nu pun în gură nici pâne, nici apă. 

Atunci va binevoi să-mi ţie tovărăşie prea sfinţitul Platon, 
Părintele episcop se grăbeşte, răspunse bătrâna, căci 
suntem chemaţi la Dafne de copila noastră. 

S-a întârnplat ceva? 

— Trebuie să se îi întârnplat; însă de la Dumnezeu nu 
nădăjduiesc decât bine. 

— Atunci rămân singur, zâmbi bătrânul, căci văd că se 
grăbeşte să plece şi această tinereţă. Deci voi chema aici pe 
servul meu Galist şi-l voi pune să-mi coase cele trei pungi 
de piele, întru totul asemănătoare. In una am de gând să 
pun galbini, în alta argint şi-n a treia bani de aramă. Când 
vine un sărac să cerşească, servul meu amestecă pungile şi 
mi le întinde. Dumnezeu deci hotărăşte dacă în palma 
sărmanului său trebuie să pun o siglă, ori un ban de argint, 
ori un -bănuţ de aramă. Vâr mâna la întâmplare şi-i 'd'au 
simbria. 

Doamna 'Teosva îşi pusese vălul. Episcopul binecu-vântă 
pridvorul gol. Cuviosul Filaret se închină cătră prietinii săi 
şi rămase singur cu gândurile lui plăcuta şi cu Calist. 

Robii aduseră patul umblător cu perdele de purpură, 
pentru doamna Teosva. Constantin înfăţişă asinii. 

— Santabarenos, zise Breb, prietinii mei se duc la palatul 
împărătesc. Constantin credinciosul nostru îi întovărăşeşte 
până la Poarta Fericirii. Tu fii vrednic şi mă scoate în afară 
de porţile cetăţii. 

Credeam ca ne întovărăşeşti o parte din drurtl, se întoarse 
spre el părintele episcop. Doamna 'Teosva are o nelinişte. Ar 
dori să aibă şi sfatul domniei tale. 

Cei răniţi au nevoie de vorbe bllnde, răspunse încet 
străinul. Duceţi-vă cu pace. Eu vreau să fiii singur. Când se 
va arăta la asfinţit luceafărul de sară, aduceţi-i doamnei 


Inlpărătese Măria aminte de mine, căci eu atunci voi sta 
subt el, la ţărmul mării, dincolo de ziduri. 

Despărţindu-se de prietinii săi, egipteanul a îndemnat cu 
vorbe pe Santabarenos la deal, apoi 1-a îndrumat cătră 
Poarta Adrianopolului. Când a ajuns la ziduri, soarele dădea 
în asfinţit şi clopotele Bizanțului sunau pentru rugăciunile 
de sară. Căpitenia porţii a cunoscut în. palma călătorului 
pergamentul cu sigiliu împărătesc şi s-a ferit, deschizând 
calea. Străjerii de la meterezurile porţii 1-au văzut ieşind în 
câmpie. îndată ce a dat în drumul care întovărăşeşte 
canalul, a cotit în stingă printre îânaţuri înflorite şi pilcuri 
de smochini sălbatici. Astfel a umblat călare singur câtră 
Şapte Turnuri, apoi cătră Marea, care sclipea în lumina 
amurgului. S-a oprit la țărm, în; fâsâitul de ma-tasă al 
undelor. A descălecat; a lăsat pe Santabarenos singur să 
pască cimbrişor, şi el s-a suit pe o lespede, înturnând'u-se 
cu faţa spre răsărit şi spre unghiul depărtat al palatelor 
împărăției. Atunci se aprinse deasupră-i, în cerul 
asfinţitului, luceafărul. Străinul, privi cu luare-aminte 
propria-i umbră, care se alegea pe valurile alinate, 
alungindu-se cătră Daâne. 

Acolo, părintele episcop Platon şi doamna Teosva găsiseră 
pe împărătiţă singură. Slujitorii hadâmbi aduseseră cu 
grăbire, în foişorul ei încununat de viţă sălbatică şi 
capraâoi, paturi moi împodobite cu purpură. 

Muţii purtaseră pe oaspeţi acolo sprijinindu-i de subsuori. 
Se închinaseră şi îngenunchiaseră când apăruse S'tăpâna 
lor. Aduseseră, pe tipsii de aur, şerbeturi de trandafir. 
Însfârşit, păruseră că se retrag, lăsând singure cele trei 
slăvite obrazuri; însă în acele, palate tăcute nimene 
niciodată nu era singur. Dacă urechi nu puteau auzi 
şoaptele, atunci cel puţin ochi trebuiau să cerceteze din 
ascunzişuri. 

Bunică, zise împărătiţa Măria, îmbrăţişând a doua oară pe 
bătrână; te-am aşteptat şi ieri. Ai făcut bine că ai venit 


măcar astăzi. Sunt bucuroasă deasemeni că nu m-a uitat 
prea sfinţitul nostru părinte Platon. 

Draga mea copilă, răspunse bătrână, nu te-a uitat nimeni. 
Astăzi s-au adunat toţi ai noştri. Erau veseli. Fetele erau 
mai frumoase decât totdeauna. 

Şi-au adus aminte de mine? 

Negreşit. 

Prea înălţată Doamnă, vorbi părintele Platon, fii 
încredinţată că nu te uită nimeni. De altminteri aici nu e un 
loc pe care lumea să-l înlăture de la vederea sa. Toate 
neamurile cugetă la el, se închină cătră el şi-l socot fericit. 
Lumea uită ades că tot ce-i pământesc şi omenesc se 
ofileşte. 

Prea sfinţite părinte, suspină tânăra împărăteasă, toate 
cele pământeşti şi omeneşti ar trebui să aibă o înflorire. 

Bătrână îşi ridică mina la frunte şi-şi acoperi ochii. 
Părintele Platon rămase o clipă fără răspuns, privind acea 
înfăţişare sfântă şi delicată împodobită cu aururi şi 
mărgăritare. Trandafirii de la Amnia păliseră; obrajii tinerei 
împărătesc purtau sulimanul meşteşugit al servelor. Ochii 
erau sporiţi; genele grele. Sub toate 

1$Ş8 aceste meşteşugiri sufletul ei totuşi nu se putea tupila 
îndeajuns. 

Sfinţite părinte, şopti ea cu glas tremurat, răspunde-mi te 
rog, dacă nu săvârşesc un păcat, având păreri de rău 
pentru copilăria şi neştiinţa mea de la Amnia. 

Ai fost adusă aici, înălţată Doamnă, din porunca sfintei 
Fecioare. 

Ca să îndeplinesc o pedeapsă? 

Fără îndoială, nu. Ai fost aleasă pentru bucuria măriei tale 
şi a omenirii. 

Am mărturisit maicei mele care se află aici de ce bucurii 
am avut parte. Soţul meu m-a cercetat şi m-a iubit puţină 
vreme, atât cât nici n-am avut timp a-l cunoaşte. Apoi s-au 
întâmplat lucruri pentru care trebuie să rămân mută. 
Sclavele mele râd şi-m'i arată că m-ar învăţa bucuroase 


practicele lor: îmi aduc pe tabla, însă, o broască râioasă vie, 
pe care eu n-o pot înghiţi. Când soţul meu împăratul a avut 
suferinţa pe care sfinţia ta o cunoşti, am încercat să mă 
apropii de el cu sufletul, dar m-a lovit cu piciorul. N-aş fi 
vrut să mărturisesc nici iasta, dar binefăcătorului meu nu-i 
pot tăinui nimic. Poţi oare, părinte episcop, să întrebi pe 
prea curata Fecioară când voi cunoaşte marginea suâerinţii 
mele? Ce trebuie să fac? 

Mărită Doamnă, trebuie să te supui soţului care ţi-a fost 
dat. 

Tot astfel mi-a poruncit şi împărăteasa stăpâna noastră, 
imângâindu-mă şi îmbrăţişându-mă. Deci mă supun. Dar nu 
pot să înlătur tablaua de care am vorbit. Când vine asupra 
mea balaurul, mă simt pângă* rita până în fundul fiinţii. 

— Crezi că împăratul nu te mai iubeşte? 

De asta sunt încredinţată.?;1':'r"-' vi. 

Deci aceasta ţi-i mâhnirea? 

— Mărturisesc cu ruşine, părinte, că nu. 

Bă'trâna doamnă 'Teosva se întoarse înspre trandafiri, ca 
să-şi poată strânge lacrimile în colţul vălului. Episcopul era 
înfricoşat de necunoscuturile vieţii. Bănuia, din ceea ce-i 
spusese Breb şi din puţinul pe care-l afla acum, că se află 
în faţa unor taine, a căror desle-gare nu-i poate veni decât 
după rugăciuni lungi în ve-deniile-i sfinte. 

— Deci iii liniştită, mărită Doamnă, zise el, căci mă întorc 
la Sakkoudion, ca să aâlu bun sfat şi deslegare de la o 
putere care stă deasupra împărăţiilor lumii. 

Tânăra împărăteasă oftă, înerezându-se în prea curata 
Fecioară, ocrotitoarea inimilor. După ce vibrară clopotele de 
la Sfânta Sofia şi de la alte lăcaşuri sfinte, amurgul veni 
asupra grădinilor într-o tăcere pe care n-o tulbura nimic; 
numai picurul havuzurilor.abia se auzea, ca în vis. Fumul 
înserării se cernu uşor din cerul violet. 

— Prietinul nostru egipteanul, şopti Episcopul, ne-a rugat 
să-l aducem aminte măriei tale. 

Bătrâna Teosva adaose: 


— Astăzi, tind se arată steaua amurgului, se împlinesc doi 
ani tocmai de când te-a văzut la. Amnia. 

Tânăra împărăteasă tresări şi închise ochii. Apoi 
deschizându-i nu mai văzu pe cei de lingă ea. Se întoarse 
cătră asfinţit rămânând neclintită. Acolo scân-teia 
luceafărul. O umbră se desprinsese de la un țărm singuratic 
şi venea pe luciul Propontidei cătră dânsa. Era o părere. 
Era o pătrunzătoare şi dulce otravă a întregii ei iiinţi. 

Soarta celor art ai lumii-e-ufia, cu sbarta mişeilor”*1? i. > 

Zidurile întreite care împresurau lăcaşurile împărăției, şi 
cele trei palate din grădinile încântate, şi porţile de fier sub 
turnuri erau apărate de osteni străini, după o rânduială a 
autocratorilor -de demult. Aceste tovărăşii ale slujitorilor 
înarmaţi aveau odăile lor în preajmă, şi tainurile, şi 
simbriile, fiind cu grijă şi priveghere asupra lor dregătorii 
cei mai de credinţă ai stăpânului. Viaţa domnului lumii era 
subt armele lor; plimbările în cetate, petrecerea în 
hipodrom se îndeplineau sub fulgerele de aur ale acestei 
oştimi fără păreche în lume; ieşirile împăratului la război se 
făceau cu alaiul lor înfricoşat, de care se cutremurau 
seminţiile varvarilor. 

În domnia Isaurienilor, cei mai de credinţă şi mai ocrotiţi 
străjeri stăteau varangii. Erau bărbaţi blonzi, cu ochii 
albaştri, veniţi din ţinuturile îngheţate de la miezul nopţii. 
Largi în spete, nalţi şi încruntaţi, îşi îndeplineau în tăcere şi 
cu o rânduială neînduplecată slujba. Coifurile lor conice cu 
bold în vâri şi armurile aurite treceau de la părinţi la feciori, 
nefiind îngăduit să li se strice măsura. Bărbatul care nu 
putea să umple zalele şi coiful, anume croite pe calupul 
dinţai, nu era vrednic să fie străjer al împăratului lumii. 
Deasemeni nu era îngăduit varangului să aibă piele 
întunecată. Muierile lor trebuiau să se străduiască a naşte 
prunci bălani cu ochii limpezi. 

Dar Bizanțul era o prăpastie a desfătărilor, în care se 
amestecau neamurile, topindu-se. Deci, din vreme în vreme, 
când armurile erau amenințate de văduvie, unul din 


căpitani se suia într-o corabie împărătească şi călătorea 
cătră columnele lui Iraclie3 ieşind în oceanul cel mare, apoi 
cotea pe lângă ţărmul Galiei şi intra în mările cele care stau 
mai mult sub negură. 

Acolo la Dania şi la Scandinavia solul împărăției găsea 
trupurile de care avea nevoie. Intre războinicii închinători 
încă lui Odin, se aflau destui care visau raiul de la miazăzi al 
împărăției greceşti. Aici viaţa era îmbielşugata, ferice şi 
uşoară. Puteau afla vin dulce şi muieri cu ochi negri. Era 
aur mult, pe care robii îl vânturau cu lopeţile în haznale. 
Deci căpitanul ii măsura în înălţime şi-i lua cu el. Cât 
pluteau pe apă îi învăţa să iacă cruce şi să rostească numele 
lui Isus şi aclamaţiile consacrate. Ii deprindea cum trebuie 
să steie măreţi şi straşnici în armele lor; să tacă şi să 
asculte de căpitanii cei bătrjâni; să cunoască pe marele 
Vasilevs după steme şi straie. Ii jurau cu crunt blă-stăm să 
fie mai întâi şi mai întâi credincioşi tagmei lor şi să nu se 
mire când, sub semnele împărăteşti, se arată un obraz nou; 
căci la Bizanţ este nărav al schimbării liinţilor, dar 
împăratul rămâne. Cum a căzut unul, se suie în loc altul, 
luând de jos hlamida şi punând-o pe umerii săi, căutând în 
sângele vărsat cununa şi punând-o pe fruntea sa. Un 
varang trebuie să i se plece, până ce Dumnezeu va rândui 
altul în loc. Foarte de samă lucru este să se ştie asta; căci 
astfel adevărații stăpâni de la Palatul Sfânt sunt străjerii 
varangi. 

Căpitanul cel cărunt care-şi înălța fierul cu mâner în chip 
de cruce, când se arăta întru strălucirea ei Va-silisa Irina, 
avea nume Arnulf. lar un nepot al lui da frate, cu numele 
Carol, era căpitanul al doilea. Deci aceste două bărbi, 
singurele îngăduite între obrazurile rase ale mercenarilor, 
una înspicată alb şi alta roşcată, au început a se aduna de la 
o vreme pentru nişte sfaturi de care niciodată n-a putut 
avea ştiinţă prea înțeleptul Stavrikie. Căci sfaturile 
varangilor sunt toate şi totdeauna la fel. De obicei tac şi se 
uită unul la altul; apoi sorb vin din cupe în înghiţituri lungi; 


după aceea iar tac şi se uită unul la altul. Când amurgeşte, 
unul spune o vorbă; iar celălalt îi răspunde cu altă vorbă 
după cântarea a doua a cucoşilor. Intre două vorbe ale 
varangilor, se pot certa şapte părechi de muieri de la Bizanţ 
şi pot rosti blăsteme asupra Demonilor, unul după altul, cu 
mare repeziciune de limbă, doisprezece cuvioşi monahi. Pe 
lingă asta, nici un romeu, niciodată, n-a putut pricepe una 
din aceste vorbe. Şi nici sclav străin nu s-a aflat să le 
înţeleagă. Chiar dacă s-ar îi ostenit să le priceapă cineva, 
era greu să-şi vâre fruntea în această tăcere a doi varangi 
care beau vin, căci putea să se prăvălească îndărăt lovit de 
moarte de un pumn mai greu decât un buzdugan. 

De unde şi de ce s-a iscat sfatul acestor uriaşi care păzeau 
cu soţii din tagma lor tezaurul lumii, marele postelnic nu 
putea şti decât la trecerea din această lume minciunoasă. 
Sfântul Petrea, care stă la poarta raiului, avea să-l 
ciocănească cu cheia în frunte, şop-tindu-i cu blândeţă că 
este îngăduit şi altor neamuri să întrebuinţeze din când în 
când ceea ce la bizantini e obicei de fiecare clipă. 

— Viclenia la varangi nu s-a cunoscut niciodată, trebuia să 
mărturisească înțeleptul eunuc, aducându-şi aminte de 
vorbele pe care avea obicei să şi le spuie necontenit. 

Căci şi Arnulf şi Carol erau ostenii pe care el îi îndestula 
mai cu prisosinţă. Nu cu vorbe, ci cu lucruri bune şi cu bani 
scumpi. Deasemeni şi mărita împărăteasă ştia să preţuiască 
o slujbă ca a lor. Marele Papias Azi Calirnnos avea de la 
strălucirea sa poruncă tainică să nu aile niciodată care 
străjer uriaş a intrat într-o boltă cu băuturi, plătind vinul cu 
lovituri de sabie. Candidaţii, pe care-i avea sub mâna sa la 
paza Cetăţii, nu trebuiau să se amestece niciodată acolo 
unde varangii, frunte lângă frunte, ca nişte zimbri, dădeau 
lovituri şi spârcuiau pe romei, pentru muieri din uliţile cu 
iânare roşii. Ca şi alţi împărați, slăvită Vasilisă Irina era 
îngăduitoare pentru ceasurile de destrăbălare ale 
străjerilor ei. Căci o săptămână stăteau într-o strânsoare 
înfricoşată, neadormiţi la datoria lor, încremeniţi ca 


zidurile, mişcându-se ca niştej alcătuiri meşteşugite, 
hrănindu-se c-un pumn de linte şi c-o picătură de apă. După 
ce intrau alţii la rând, cei ieşiţi aveau împărătească 
slobozenie. 

Din cele câteva duzini de vorbe, rostite din când în când în 
cursul unui an, Arnuli bătrânul şi nepotul său Carol 
ajunseseră să scoată la lumină o înţelegere care multă 
vreme stătuse nelămurită în fiinţa lor. Pentru această 
treabă le venise în taină şi o ascuţime din afară, de la 
strategul cel vestit al Isaurienilor, viteazul Lahonodracon. 

De la moartea lui Leu-Ilmpărat, acest mare oştean umbla 
rătăcind cătră hotarele Traciei, cerşind sălaş la voievozii 
barbari. Cuvioşii monahi nu-l uitau, blă-stămându-l în 
toate zilele ca pe un Antihrist. Vasilisă notarise pentru el 
oprelişte şi prigoană, aşteptând ca sfintele icoane să lepede 
asupra ereticului o boală, ori o moarte năprasnică. 

Vorbele îngreţoşate mergeau astfel cătră miazănoapte, iar 
din surgunul său bătrânul Lahonodracon trimetea din 
vreme în vreme limbi agere cătră oştenii vechi, cu care 
bătuse războaiele împărăției în vremea stăpânilor 
4 saurieni. Acele limbi străbătuseră în ostroavele slobode ale 
oştimii, unde oamenii lui Papias Calimnos n-au ce căuta, şi 
ceruseră pe căpitanii va-rangilor la un sfat de taină. 

Astfel cei doi oameni bălani şi bărboşi pricepuseră limpede 
lucrul pe care-l aveau tulbure în fiinţa lor, anume că, după 
străluciți împărați cu barbă, stau la împărăție, poruncind 
ostaşilor, două fiinţi cu obrazu-rile spâne. Fiind ei deci 
slujitorii puterii şi ai împărăției, nu puteau să nu-şi aducă 
aminte că legea neamului lor de la miazănoapte era 
războiul, şi semnul ei sabia, pe care o poartă un bărbat cu 
înfricoşată înfăţişare, cu sprâncenele şi barba învăluite de 
viscol. 

De abia acum băgau ei de samă de ce sunt mâhniţi şi le 
lipseşte ceva. 

De un timp în împărăție nu mai lucrează fierul, ci vorbele 
meşteşugite şi şiretlicurile; nu mai stau în cinstea cea mai 


de sus oştenii, ci călugării şi eunucii. lată acel vestit 
Lahonodracon strategul, care a împins îndărăt în pustia lor 
pe ismailiteni, care s-a întors apoi cătră avari, şi cătră 
bulgari, şi cătră sciți amestecându-i cu pulberile, care a 
cunoscut triumfurile în hipodrom, zace acuma sărac şi sub 
blastăm la marginea împărăției. De-acolo din durerea lui, 
chiamă credinţa vechilor oşteni cătră împărații morţi şi cere 
să fie suit pe tronul de la Augusteon moştenitorul lor legiuit. 

În ajun de sărbătoare a sfintei Adormiri a Maicei 
Domnului, anul 790, fiind de slujbă cei doi căpitani, a sosit 
la poarta împărăției un alergător grăbit. Aducea veste 
scrisă din Armenia. Era un călăreț libian, trimes 
împărătesc. Pornise cu trei zile în urmă lepădând caii din 
poştă în poştă şi încălecând alţii, trecuse Bosforul şi Cornul 
de Aur în luntre, suise în fugă colina sfântă cătră palat şi 
acuma cerea intrare, 

— Slujba măritei Vasilise! Slujba prea puternicului domn 
Stavrikie! 

Căpitanul Carol făcu semn străjerilor să ridice securile. 
Rdbii deschiseră portiţa cea mică. 

E într-adevăr o veste aşa de grabnică? întrebă varangul. 
Va trebui să aştepţi, împărăteasa e la slujba cea m'are de 
sară, în Sfânta Sofia, cu toţi dregătorii, patricii şi episcopii. 
O parte din oamenii noştri stau în jurul sfântului lăcaş. 

Atunci trebuie să mă duc acolo. Dă-mi un oştean să-mi 
deschidă cale. 

Nu se cuvine. Slăvită Vasilisă e în casa lui Dumnezeu. 

Trebuie să dau totuşi scrisoarea şi vestea într-o clipă. S-au 
răzvrătit ostile din Armenia; au trimes vestitori şi-n alte 
teme ale împărăției, la oşti. Vorbesc în numele lui Mihail 
Lahonodracon şi a lui Alexie Moseles, ceri n d să vie la 
împărăție singur stăpân Constantin fiul lui Leu-Impărat. Să 
se ducă de la Augusteon mamă-sa, Doamna Irina, cu 
eunucul ei. Astfel strigă, sculându-se toţi de pretutindeni. 
Am călărit zi şi noapte fără oprire, dar răscoalele sosesc şi 


ele în urma mea. Dacă am întinde urechea, le-am auzi pe 
celalalt țărm al Bosforului. 

Căpitanul Carol întinse urechea. Nu auzea nimic, începu 
să râdă, ceea ce era un lucru prea rar. 

Ce facem, căpitane? 

— Mergi cu mine. 

Insă trebuie să mă duc unde îmi este poruncit. Varangul 
nu răspunse. Privi de sus, din barbă şi din sprâncene, 
făptura sprintenă a libianului. Il împinse cu pieptul înaintea 
sa, lovindu-l cu platoşa. II duse astfel sub zidul dinlăuntru, 
la odăile de comandă. 

Acolo, în chilia lui, între arme şi trofeele războaielor vechi, 
găsiră pe bătrânul Arnulf. 

Nu te clinti de aici, porunci el libianului. Aşează-te jos. Dă 
cartea pe care o aduci. 

Trebuie s-o dau în mâna prea puternicului Stavrikie. 

Fă cum îţi spun. Nu ai îngăduinţă să vorbeşti. Altfel te 
lovesc. 

Omul se supuse. Apoi se aşeză pe covorul de jos. cu 
picioarele încrucişate subt el. 

Bătrânul Arnuli îl privi cu mirare. Totdeauna, de când era, 
îşi punea întrebarea, la care nu putea răspunde, de ce se 
aşează astfel la pănnânt acei oameni din acele părţi de 
lume. 

Cu puţine vorbe, măcinate în măsele într-o limbă cu totul 
necunoscută, varangul cel tânăr dădu lămuriri. Rupând 
peceţile, puse scrisoarea subt ochii căpitanului Arnulf. 

— Bine, încuviinţă acesta, treci şi dă tuturor oamenilor 
noştri porunci. 

Ar fi putut să se mire şi de faptul hotărât de Dum nezeu că 
alergătorul libian se oprise în faţa căpitanului Carol la un 
ceas anumit; şi de întâmplarea că tocmaiei se găseau de 
strajă, când cădea asemenea veste. Insă un varang, când 
are intrată ca un cui o hotărâre în tidva lui, nu trebuie să se 
mai mire de nimic; trebuie numai să îndeplinească ce are 
de îndeplinit. 


În mai puţin de jumătate de ceas, străjile de la porţi, de la 
ziduri şi dinlăuntru erau întreite. Cei care se aflau în 
sălaşurile lor dinafară pătrunseră înlăun-tru, luându-şi 
armele. Un alt sutaş, cu oameni noi, se înfăţişă la Sâânta 
Sofia, tocmai în clipa când, sub policandeion, diaconul înălța 
braţul drept împodobii cu orar aurit, cântând acele cuvinte 
dulci: 

— Şi încă ne rugă-m... pentru prea mărita şi prea luminata 
Doamna noastră împărăteasa Irina... 

În pronaos se iscă tumult. Marele postelnic întoarse într- 
acolo o privire aprigă. Slujitorii de rând şi oamenii prosti se 
îmbulzeau spre ieşire. 

Ridică fruntea greu încununată scântein)du-şi pietrele 
scumpe şi Vasilisa, trezindu-se -din rugăciune şi din 
înfrângerea trupului. Urechea ei ageră dintrodată deosebi 
afară strigăte de osteni: acele strigăte învolburate şi 
ciocănite cu care-i deprinseseră isaurienii. Stavrikie se 
clătină în strană, se făcu mic căutând ocrotire subt aripa 
stăpânei lui. Varangii băteau cu mânerele suliţilor în 
lespezile pronaosului, rostind numele împăratului 
Constantin. Slujba sfântă stătu deodată. 

— Ce este? întrebă poruncitor Vasilisa, întorcând o 
căutătură aspră. 

— Toată suflarea să vie să se închine împăratului! Acest 
răspuns îl detuna un străjer, ridicând asupra altarului sabia. 
Era un muget de bour. Patricii şi dregătorii îşi supuseră 
grumazurile, neînţelegând încă bine ce se întâmplă. Când 
răcnetul izbucni a doua oară, îl întovărăşiră sunete de 
arme. Vasilisa Irina se lăsă purtată de subsuori de căâtră 
femeile sale. Cu fruntea plecată trecu printre scuturi, 
urmată de curteni. Deodată se făcu tăcere. Afară era 
noapte caldă de august, cu cerul spuzit de stele. Apele 
Propontidei, în larg, aveau licăriri line, care brăzdau 
întunericul. Dincolo, pe ţărmul asiatic, ardeau focuri înalte 
şi drepte. Răzvrătiţii aprinseseră chiparoşi, dându-şi astfel 
şi ei semnele. 


— Maică prea curată! suspină împărăteasa, îmi dau 
sufletul şi fiinţa în mânile tale. 

Se mişcau facle pe zidurile palatului sfânt şi străjerii 
strigau numele lui Constantin. 

Arnulf bătrânul se înfăţişase la Dafne, înlăturând cu latul 
săbiei pe eunuci. Deodată se deschiseră toate uşile, robii se 
năpustiră în genunchi şi, în paraclisul închisorii sale, 
Constantin îşi lipi fruntea de pardoseala de marmură, 
socotind că vine asupră-i altă mânie şi pedeapsă. Dar 
căpitanul, pătrunzând până la el, i se închină: 

— Intru mulţi ani cu slavă, împărate al nostru Constantin! 

Tânărul Vasilevs rlnji, arătându-şi colții şi necre-zând 
nimic. Apoi, auzind şi strigătele de afară, se ridică, înălţând 
spre Dumnezeu 'braţele. Monahul care cetea lângă el în 
faţa iconostasului, după rânduiala poruncită, îi căzu la 
picioare, bătând metanie şi atin-gându-i cu fruntea 
genunchii. 

— Să se aducă aicea semnele împărăției! porunci căpitanul 
varang. 

Constantin îşi încruntă cu semeţie obrazul cătră slujitorii 
care se îmbulzeau în preajmă: 

— Să mi se aducă straiul! strigă el ascuţit. Să vie spătarii 
mei. 

Nu ştia încă bine ce are de făcut. 

— Prea puternice Doamne, vorbi căpitanul cu aceeaşi 
linişte, sosesc ştiri că ostile din Tracia şi din Asia s-au sculat 
pentru măria ta. Am apucat deci palatul şi te poftesc să-ţi iei 
în stăpânire moştenirea rămasă de la părintele măriei tale. 

Împăratul îşi văzu soţia. Sosise în prag privind şi ascultând 
cu frică. 

— Doamnă, îi porunci Constantin, îmbracă-te şi vino de 
şezi la stânga mea. A sosit pentru tine un ceas de bucurie. 

Ea îşi întoarse faţa cătră canatul de eben încrustat cu aur. 
Roabele o luară cu ele. 

În aclamaţiile oştenilor săi, împăratul trecu la Augusteon 
şi, îndată ce putu sta pe tron în odăjdii, Doamna Irina veni 


să i se închine şi să i se supuie. 

— Fiule al nostru iubit, zise ea plecându-se cătră varga de 
aur şi cătră glob, a sosit vremela, din voia lui Dumnezeu, să 
iei singur puterea. Fii îndurător cătră cei care ţi-au greşit. 
N-am a-ţi cere pentru mine decât linişte şi te rog a urma să 
ocroteşti sfintele icoane. 

Împăratul a arătat blândeţă cătră maica sa, porun-cindu-i 
să aibă lăcaş de tihnă palatul Elefterion. In acea clipă, după 
rugămintea ei, s-a înduplecat şi cătră Stavrikie, îngăduindu- 
i să-şi aleagă singur surgunul. După o jumătate de ceas, 
împungându-l aduceri-aminte, a strigat să-i îie adus în 
juvăţ Hadâmbul. Dar Stavrikie îşi găsise drumul scăpării si, 
în ascunzătoarea în care se ducea, avea nădejde să afle nu 
peste multă vreme alte veşti şi alte schimbări, potrivit cu 
năravurile de la Bizanţ. 

În tot cursul nopţii, împărăţia a dat zvon trezind Cetatea. 
Focurile dinspre Asia au rămas statornice. S-a vestit, pe 
vântul care venea de la munţi, că ostile din Tracia poftesc în 
fruntea lor pe bătrânul Mihail Lahonodracon strategul. 
Uliţile tuturor breslelor care lucrează pentru război, de la 
armurieri până la săidă-cari, s-au sculat mergând cătră 
hipodrom şi cătră forul Augusteon, cu mare larmă şi laudă. 
Toate celelalte categorii de osteni şi străjeri, care slujeau la 
Bizanţ şi care juraseră Irinei să n-Q cunoască decât pe ea. 

Vasilisă a romeilor, au venit în preajma palatului şi au 
cerut cu glas mare să li se arate şi lor adevăratul şi singurul 
împărat. 'Toţi, ca nişte câni bolnavi, şi-au vărsat acel 
jurământ la picioarele varangilor. 

— Slavă lui Dumnezeu! a zis în acea zi cuviosul Filaret, 
cătră prietinul său egipteanul, primindu-l cu bucurie în 
pridvor; toate câte le orânduieşte El sunt bune,;şi iată o 
minune care nu se vede ades. 

— Slavă lui Dumnezeu, răspunse Kjesarion. Stelele stau în 
alcătuirile lor şi soarele e acelaşi. 

Cum, domnule, nu ştii oare că s-a schimbat împărăţia? 


Ştiu; am fost şi eu de faţă, îndată ce am aflat. Am văzut pe 
împărat privind cu străşnicie şi dând porunci cu grăbire. 

lată, prin urmare, minunea. Deci eu şi doamna mea leosva 
ne aflăm, în aceia stă zi a sfintei Adormiri, părinţi ai noului 
Vasilevs. 

Doamna 'leosva s-a dus la Dafne? 

Într-adevăr. 1 se închină acolo slujitorii până la pământ. 

Nu crezi, prietine, că ar fi trebuit să te duci şi domnia ta, 
ca să vezi pe Vasilisă cea tânără? 

O, domn-ule, am juruit această zi împăratului meu şi 
dregătorilor lui şi se cuvine întâi să îndeplinesc ce-am 
hotărât. Vor veni ei la mine şi eu îi aştept. Cit a ţinut postul 
sfintei Adormiri, servii mei au adunat şi au pregătit toate 
cele de cuviinţă. Iată, azi e îngăduit să-mi hrănesc oaspeţii 
cu peşte şi carne. S-au întins mesele în toate odăile şi 
bucatele fierb şi se coc în cuptoare, la cuhnii. Cătră al 
cincilea ceas, porţile se deschid şi slujitorii vestesc sosirea 
boierilor, ayând în mijlocul lor pe împăratul. 

SaM. Inv”raci'ilrl &TiICfoL. r;1YC 3C:iBKAŞOV 
bibliotec 

— Am băgat de samă, zâmbi Breb. Boierii domniei tale 
stau în toate răspântiile şi pe toate drumurile; îşi înoadă 
zdrenţele, îşi astupă bubele, îşi redobândesc ochii şi-şi ling 
buzele, aşteptând ceasul când servii domniei tale îi vor 
chema, bătând cu lingurile în tipsii. 

Aşa este, se veseli bătrânul. Sunt mulţi? 

Prea mulţi, domnul meu; sărăcimea Bizanțului e o oaste 
iară număr. 

Mărire lui Dumnezeu: grădinile raiului sunt destul de largi 
ca să-i adăpostească. Noi, aici, n-avem pentru ei decât 
puţine încăperi. Aşa că vom alcătui trei rânduri de mese; 
dar mai întâi şi mai întâi vom primi pe cei mai sărmani, care 
n-au ochi şi limbă şi care se târâie iara picioare. Aceştia vor 
striga cel mai tare la împăratul Isus pentru robul său 
Filaret. Am rânduit să vie şi cuvioşi părinţi de la Octogon şi 
Studion, ca să cetească în fruntea mesei, sfinţind astfel 


bucatele cu vofbe dumnezeieşti. La poarta cea mică a 
Vlahernelor am trimes robi, cu ioc de gunoaie, steag negru 
şi furci. Acolo vor veni în taină cei care, în cer, vor avea pe 
ei adevărate podoabe. Iar aici pe părnânt sunt opăriţi de 
lepre, îşi vor lua din furcile sclavilor pita şi oalele de bucate, 
şi se vor duce să ospăteze şi ei în râpile de la Kjdaris. 

— O, cuviosule prietine, oftă străinul, bucură-te că vei alina 
o clipă foamea trupurilor. Dumnezeu să aibă milă de 
suflete.! 

Bătrânul Filaret se dădu un pas îndărăt, privind cu 
nedumerire: 

Ai vreo suferinţă, prietine? Te rog, mărturiseşte-te. 

Kirie Filaret, nu am ce mărturisi. Eu m-am deprins, de la 
asinul meu, să mestec în măsele amărăciunea ca pe o hrană 
obişnuită, aşa cum mestecă el spinii. Dar este un suilet care 
n-a greşit cu nâmâc îfl această viaţă, aşa cum nu greşeşte 
mireasma acestor trandafiri. Rândurile de oameni s-au 
măcinat şi împă-recherile s-au iăcut astfel, prin voinţa Celui 
prea înalt, încât să iasă la soarele vieţii cea mai dulce 
alcătuire. Pare în afară de timp şi depărtări. Mă înfricoşez 
gân-dindu-mă că se va ofili. Unul dintre leproşii domniei 
tale o scuipă. 

— Unul dintre leproşii mei? se miră bătrânul. lartă-mă, 
prietine, că nu sunt cu destulă luare-aminte pentru fabula 
domniei tale. Mai am de dat porunci servilor. De altminteri 
tagma acelor nefericiţi se află sub porunca marelui Papias 
Calimnos. Lui i-am cerut învoire să-i lase;Să se strecoare 
până la poarta Vlahernelor. Sună din clopote ca să se 
ferească lumea, şi împotriva lor s-au înălţat steagurile 
negre şi fumurile. 

Străinul se plecă zâmbind spre bătrân. 

Kirie Filaret, zise el, iartă-mă pentru poveştile mele şi 
îngăduie-mi să stau până ce se va întoarce doamna Teosva. ' 

O aştept şi eu; trebuie să vie, căci am nevoie de dânsa. 

Într-adevăr, bătrâna nu întârzie mult. Robii o aduseră cu 
grăbire în patul de purpură, ca să fie de faţă la ospăț şi să 


împartă bucate fericiţilor cerşetori. 

Ne-aduci veşti bune, doamnă, nu-i aşa? întrebă cuviosul 
Filaret, scoțând o clipă pe fereastră fruntea-i pleşuvă.: 

Negreşit. — 

Copila e bucuroasă?:v:; r, 

Da. 

Grăbegşte-te, se veseli el; prietinul nostru te aşteaptă ca să- 
i dai un leac, pentru o suferinţă a lui ascunsă. 

T53 

Bătrâna îşi feri de pe faţa hohotul negru abia când ajunse 
în fundul pridvorului, lângă Breb. Pe pleoapele ei vinete, 
străinul cunoscu arsura lacrimilor. 

— Lăsaţi-mă, zise doamna Teosva, înturnându-se cătră 
serve. 

Străinul o privea în tăcere. Părea liniştit. 

I-au pus hlamida şi cununa, vorbi încet bătrâna. împăratul 
a bătut din picior; au stat asupra ei roabe. Cât soţul ei era 
în suferinţă s-a plecat umilită. Acuma nu mai plânge şi-l 
înfruntă. I-am şoptit că n-o înţeleg de ce face asta, când 
soţul ei se întoarce cătră dânsa. Mi-a zâmbit şi m-a 
mângâiat. Am sărutat-o pe sân şi am auzit cum i se zbate 
inima în piept. «Mărită Doamnă, a strigat eunucul cel mare; 
luminăţia sa marele Vasilevs aşteaptă. Alaiurile s-au înşirat; 
noroadele s-au strâns la Hipodrom.» îndată au luat-o 
doamnele curţii şi au dus-o. 

Deci, doamna mea, ai dreptul să te bucuri, zise Kesarion. 

Bătrâna îşi închise pleoapele, stăpânindu-şi răsufletul. 

— Ce-i de făcut? întrebă ea, deschizându-şi deodată ochii 
asupra egipteanului. Învaţă-mă cum să fac ca să i se 
tămăduiască trupul, să aibă somn şi linişte, să primească 
voia soţului ei. Văd că împăratul se întoarce la dânsa; Maica 
Domnului a dat ascultare rugăciunilor noastre. Sclavele 
mele, însă, spun că mai sunt de făcut şi altele, care sunt 
poate în puterea domniei tale. Poate, zic iarăşi ele, este 
aruncată asupra ei o vrajă. 

Străinul îşi trecu mâna peste frunte. 


— Într-adevăr, doamnă, zise el, silnicia poate fi vraja cea 
mai înveninată. 

— Aşa este, încuviinţă bătrâna; copila mi s-a mărturisit de 
mult. Dar acuma soţul ei a chemat-o să steie alături de el în 
catisma, cu mare strălucire. 

Asta pentru o femeie poate fi bună doftorie. 

Nu este, nu este, se tângui bătrâna. S-a dus cu obrazul 
împietrit şi cu buzele strânse. 

Kesarion cobori singur, împresurat de cercu-i de întuneric, 
fără să-şi vadă slujitorul. Era într-un ceas de trudă lăuntrică 
şi de răsucire pentru a domoli în el însuşi o fiară. Obrazu-i 
trist era absent pentru lumea înconjurătoare. Zadarnic se 
târau schilavii în calea asinului, întinzând ghiara şi cerşind 
cu glas mare. îşi veni în propria stăpânire abia după ce 
ajunse cătră desimea cetăţii, îşi lăsă asinul şi servul şi-şi 
făcu domol şi cu deosebită dibăcie loc prin mulţime. Straiul 
lui alb şi mâna care sămăna ici-colo bănuţi de argint îi 
deschiseră cale. Era însă în preajma hipodromului o 
îmbulzeală cum nu văzuse niciodată; mulţimea se frământa 
într-o bucurie şi într-o aţâţare neliniştită. Toată lumea dorea 
să vadă pe împărat, ca şi cum peste noapte şi-ar fi lepădat 
pielea. 

Neguţători, oşteni şi prostime se încleştaseră la intrări. Se 
bucurau că nu pot răzbi; încercau să se caţere unii peste 
alţii; se întorceau cătră vânzătorii de covrigi cu susan şi 
cătră corturile unde călugării vindeau iconiţe sculptate în 
lemn de chiparos; iar per-sienii cu obrazurile unsuroase 
arătau pe furiş rondele de fildeş cu zugrăveli 
necuviincioase. 

Când se ridică în preajma tribunei împărăteşti, pe treapta 
unde se aşeza de obicei, Kesarion văzu pe tânărul Vasilevs 
îmbrăcat cu scaramanghion alb, cu saghion de purpură 
brodată cu aur şi cu hlamidă. 

Se sculase în picioare ca să salute mulţimea. Cununa îi era 
aşezată puţintel strâmb pe frunte. 


Tovarăşa lui Doamna Măria sta în podoabele-i de aur ca o 
imagine sâântă dintre acelea pe care aveau nărav să le 
lovească isaurienii, desiăcându-le în două părţi: aurul 
pentru ei, chipul pentru gunoaiele cetăţii. Kesarion Breb 
răpi pentru el chipul, lepădând aurul, în urletele şi hăulirile 
amestecate cu pulberi ale acelei mulţimi cu guri mari şi 
negre, el păru a sta liniştit până ce imaginea tresări în 
privazu-i scump, aţintind asupra lui ochi plini de bucurie ori 
de spaimă. 

«Inima mea te-a găsit, îi zise Kesarion fără cuvinte. Clipa 
aceasta zadarnică putem s-o lăsăm să se înalțe în soare ori 
să cadă în Propontida; avem înaintea noastră veşnicia 
întristării.» 

Fericitule Santabarenos, vorbi el pe când tumultul se alina 
şi împăratul se aşeza la locul său; tu îţi înţelegi mai bine 
destinul şi nu te abaţi din calea vieţii tale. 

Despre cine vorbeşti, domnule? îl întrebă neguţătorul de 
alături. 

Despre un filosof, de la care am multe de învăţat. 

E un epicureu ori un stoic? 

E o fiinţă care cunoaşte frâul şi-şi duce cu vrednicie 
povara. 

lată, într-adevăr, o învăţătură nouă. Unui asemenea filosof 
m-aş supune şi eu dacă n-aş fi aşa de hărțuit de călătoriile 
mele: când la Alexandria, când la Vavilon, când la Bizanţ. Ce 
-se întâmplă, domnule? împărăteasa s-a retras cu grăbire; o 
sprijină de subsuori însoţitoarele şi o duc. 

N-am băgat de samă nimic, răspunse Breb. Nu mă 
gândeam decât la ale mele. 

Împăratul privea pieziş, arătându-şi dinţii în barba-i 
neagră. Dădu porunci cătră slujitorii dindărăt, apoi reveni 
spre popor, încruntat şi trufaş. 

— Fericitule Santabarenos! murmură a doua oară Breb cu 
întristare. 

XIV. 

Despre o pasere măiastră cu ochi şi glas de om. 


Cea dinţai veste buna, după primenirea împărăţiei/ a 
cântat-o paserea măiastră din grădinile de la Elei-; terion. 

Au auzit-o din nou copiii care se jucau în colr] dincolo de 
ziduri şi au stătut atenţi uitându-se unul la altul; apoi şi-au 
plecat urechea spre alt zvon care venea de cătră mijlocul 
Cetăţii. 

Când s-a arătat alaiul, ei se căţăraseră în pomi şi pe 
acoperişuri, în uliţile din preajma palatului împărătesei. 
Drumul îl deschidea o eterie de maglabiţi, cu suliţi. 
împăratul venea după aceea, între varangi. Calul pe care 
stătea el cu mândrie avea frâiele bătute în aur şi argint, 
purta pieptar dinţat şi corn de aramă în frunte. Era un cal 
alb, care părea a-şi înţelege mărirea; părea şi el mânios şi 
trufaş ca şi stăpânul său, amenințând din când în când cu 
cornul înainte şi bătând din când în când mai tare uliţa cu 
copitele, în salturi neaşteptate. Constantin-Impărat ţinea în 
sold mâna liberă. Privea fără să vadă pe nimeni, aţintind 
propria-i mărire întru care se vedea ca un alt Alexandru 
Macedoneanul. 

Alţi maglabiţi încheiaţi şiragul. Tânărul Vasilevs nu luase 
cu sine nici un dregător, căci nu se ducea la Elefterion 
decât pentru dragostea pe care voia s-o dovedească maicei 
sale. 

Lipsa celor care stau la porunca marelui stăpân pentru 
rânduiala împărăției putea să arate că Vasilisa Irina 
rămânea în afară de treburile puterii. Constantin ţinea să se 
vădească şi asta. Dar apariţia lui Mihail Lahonodracon, 
bătrânul strateg al iconoclaştilor, care-şi luase loc de frunte 
lingă Constantin tânărul, ar fi fost o umilinţă pentru Vasilisa 
Irina; deci purtarea împăratului putea avea şi o înfăţişare 
de cuviinţă cătră cea care-l purtase în sânul său. Toate şi le 
alcătuiau şi le răstălmăceau în mintea lor cetăţenii, dând 
glas în calea alaiului. 

După trecere de un an, acest drum Constantin îl făcea 
pentru a zecea oară. Între întâiul şi al doilea alai, după cât 
îşi aduceau aminte locuitorii din acea parte a Cetăţii, 


trecuse vreme destul de îndelungată. De la al treilea, 
alaiurile se îndesiseră. 

Copiii acăţaţi pe acoperişuri dădeau lămurire mamelor lor, 
care-i priveau de jos râzând. 

— Paserea cea pestriță din grădina palatului a strigat de 
două ori: Constantine-Constantine! 

Într-adevăr, de câte ori striga paserea, se vestea şi 'alaiul. 

Care pasere? întrebau unii dintre bărbaţi. 

Paserea pestriță, răspundeau muierile. Ştiu şi copiii că în 
grădina palatului s-arată din vreme în vreme o pasere 
pestriță. 

A văzut-o cineva? 

Nu s-ar putea spune că a văzut-o cineva anume, dar este. 
Dacă n-ar fi nu s-ar povesti. Spun şi unii slujitori de la 
Elefterion că Teodota, fiica lui Gherontie Strategul, ar avea 
asemenea pasere. Deci nu mai poate fi îndoială. 

a 58 

— Dar a auzit-o cineva ...strigând? !. 

— Au auzit-o copiii. 

— Poate strigă fiica lui Gherontie, îşi făceau socoteală 
romeii, privindu-se pieziş şi râzând. Unii au văzut paserea 
fără s-o audă. Alţii o aud fără s-o vadă. Dar fiica lui 
Gherontie este, şi are un glas dulce. Precât s-a văzut, nu se 
află în toată cetatea altă muieruşcă mai minunată la umblet 
şi la privire. Când umblă şi când priveşte, nici nu mai are 
nevoie să vorbească. 

Un străin cu strai alb, pe care-l vedeau câteodată 
localnicii din acele ulii, stătea şi el în preajma sfatului, 
privind cătră porţile de la Elefterion unde intrase alaiul. 
Avea alături un asin cu zurgălăi de argint şi un slujitor 
uriaş. 

Copiii coborâră de sus şi veniră la dânsul cu prietinie. 

— Constantine, zise el, scoate din desagă dreptul acestor 
prunci şi-l împarte. 

Omul cel mare vâri mâna în sacul de la şold şi scoase 
lucruri dulci, pe care le dărui pe rând omuşo-rilor. Cu 


strigăte bucuroase, brâncindu-se, alungân-du-se şi sărind 
într-un picior, copiii se depărtară. 

Acuma înţeleg eu care păseri chemau, şi pe care 
Constantin, se veseli cetăţeanul cel vorbăreţ. De câte ori 
trece alaiul, de atâtea ori le vine asemenea dar. 

Nu ai putea oare să înţelegi şi ce caută străinii la curtea 
împărătesei? întrebă femeia. 

Nu ştiu; îmi închipui că se duc s-asculte ce glăsuieşte 
paserea cu pricina. E o pasere care va fi ştiind toate şi 
spune multe... 

Era o zi călduţă de sfârşit de iarnă. Cătră miazănoapte, 
cerul se boltea verziu ca piatra d'e chiclaz; spre miazăzi 
coloarea i se îmblânzea într-un albastru de floare. Vântul 
sufla moale din Arhipelag; din-tr-acolo aducea pe luciul 
apelor, până în Cornul de 'Aur, corăbioare cu pânzele 
umflate. Crengile desfrunzite porneau muguri noi; 
şiragurile sumbre de chiparoşi şuşuiau un cântec moale 
pământului, trezindu-i visurile amorţite. Sunau clopote; 
scânteiau turlele bisericilor, împăratul voia să uite o clipă de 
grijile grele ale lumii. De la o vreme avea tot mai multă 
dorinţă să vadă pe maica sa. O poftise într-un timp să ste 
aşeze la Augusteon, cerându-i sfat pentru treburile 
împărăției. Acuma o chema iarăşi alăturea de el, pe tind 
împărăteasa părea a iubi neîncetat singurătatea ei de la 
Elefterion. 

Slujitorii deschiseră porţile dând glas de slăvire marelui 
Vasilevs. împărăteasa leşi pină la treptele de marmură, 
între coloane, în straiu-i mohorât, cu fruntea şi tâmplele sub 
broboadă cernită. Se plecă în faţa fiului său. împăratul 
descăleca, veni repede să-i sărute mâna. Se îndreptă apoi 
cu fală, privind spre femeile şi fecioarele împărătesei. 
Slujitorii şi hadâmbii înge-nunchiară; doamnele şi fecioarele 
făcură metanie, atângind lespezile cu dosul palmei. Când îşi 
ridicară obrazurile, rămase între ele. zâmbind cătră 
împăratul său, Teodota. Privirea lui Constantin se lumină. 


Doamnă, zise el intrând alăturea de Vasilisa Irina sub 
boltă, apoi în cubucliori, am venit din nou să mărturisesc 
mamei mele şi tovarăşei mele la împărăție, că-i simţesc lipsa 
şi că o doresc aproape de mine. 

Fiul meu, răspunse Despina, grijile mele acum sunt mai 
mult pentru suflet şi pentru sfintele lăcaşuri ale lui 
Dumnezeu, îmi pregătesc odihna cea din urmă. 

— Până atuncea, Doamnă, mai este timp. Până atunci am 
nevoie de înţelepciunea maicei mele, care s-a dovedit 
folositoare împărăției. Am fost nevoit, anul trecut, să ies din 
Bizanţ cătră hotarele bulgarilor. Cu ajutorul lui Dumnezeu 
şi al Maicei prea curate, am bătut şi am supus pe aceşti 
varvari. lată, acum vine vremea să păşesc în Asia împotriva 
ismailitenilor. Avem acolo de făcut şi alte rânduieli. Știind că 
la Bizanţ rămâne înţelepciune, puterea mea sporeşte, deci 
mă pot întoarce mai curând. 

— Într-adevăr, încuviinţă doamna Irina, şi un împărat are 
drept la această simbrie, care se chiamă ti'h'na, şi pentru 
aceasta au fost clădite palatele din grădina sfântă de cătră 
împărații dinaintea noastră. Doresc să calci în picioarele 
calului măriei tale pe toţi vrăjmaşii, şi să te întorci cât de 
curând la desfătările lie ţi se cuvin; dar te rog să nu-mi dai 
pedeapsa de a vedea în fiecare clipă la Augusteon alături de 
mine chipuri de care mă înfricoşez. 

Împăratul rise, arătându-şi colții albi de lup în barba-i 
creaţă. Era frumos şi înalt. Căuta cu ochii grupul femeilor, 
care rămăsese sub boltă, în urmă. 

Fii liniştită, mamă, vorbi el cu glas mai scăzut. Nevoile 
oştilor din Tracia m-au îndemnat să trimet acolo pe bătrân. 

E o veste destul de bună, se învoi Vasilisa. Dar după ce 
împlineşte porunca pentru care-i trimes, Lahonodracon se 
întoarce să se aşeze iar în scaunul în care a fost poftit. 
Poate fi un slujitor credincios împăratului său; dar eu rog să 
fiu iertată că nu-l pot suferi în apropierea mea. Pentru asta 
îmi prieşte mai bine la Elefterion. 


Ştii totuşi prea bine, mamă, că nu se poate întoarce decât 
după altă poruncă. Un oştean e bun acolo unde socoate de 
cuvilinţă stăpânul său. Mă învoiesc a feri pe măria ta de 
priveliştile care nu-i plac; mă învoiesc eu însumi să uit ceea 
ce mi-a fost poate nesuferit, înştiinţează de mila noastră pe 
Stavrikie, în surgunul său. 

] 1- M. Sadoveanu, Opere, voj. l? 

lei: 

Pot oare, într-adevăr, nădăjdui că slujitorii mei vor găsi 
iertare? 

Vor găsi, pentru că au stat cu credinţă sub mâna care i-a 
ocrotit. Nu mai păstrez în mine minie decât pentru acei 
care, fiind ai mei, m-au viclenit. Insiârşit, astăzi nădăjduiesc 
că se va închide rana care a sângerat în mine atâta vreme. 
Am primit răspuns că prietinul nostru Alexie şi-a părăsit 
ostile şi războiul şi vine la mila noastră, ca să primească 
răsplată. 

Va cere, negreşit, cinstea triumfului în Hipodrom. 

Se poate. Oamenii mei îl aşteaptă cu vorbe de salutare din 
parte-mi. II vor pofti în trieră şi-l vor trece Bosforul, 
aducându-rni-l. 

— 11 vei primi şi-l vei lăsa să-ţi vorbească? Constantin îşi 
arătă colții râsului. 

— Nu ştiu; se va vedea. Mini vei fi şi măria ta la Augusteon. 

Împărăteasa păru a sta o clipă la îndoială. 

— împăratul nu îndrăzneşte a-ţi porunci, Doamnă, stărui 
Constantin. le roagă. 

Irina îi întinse mâna. Elo cuprinse, sărutând-o pe 
amândouă părţile: pe dos şi în palmă; o reţinea ca să-şi 
vadă bucuria în pietrele nestemate ale inelelor, Prea iubitul 
nostru fiu îmi va îngădui totuşi să întreb şi pe sfătuitorii 
meii cei fără de greşală. începe în paraclisul palatului 
sâânta slujbă; mă duc să îngenunchez la icoana Prea 
Curatei. 

Pot merge şi eu? 


Doresc să fiu singură. Femeile şi fecioarele mele rămân 
aici. 

Despina se retrase cu zârnbetu-i nehotărât. împăratul păşi 
până la fereastra naltă ca să vadă grădina, aurită de 
răsfrângerile din urmă ale asfinţitului. 

În gattg, pe când el sta întors cu spatele, femeile curţii 
şopotiră o clipă, apoi foile rochiilor lor îâşâiră. Întorcându- 
se, Constantin găsi înainte-i pe 'Teodota. Veni cătră ea cu 
ochii aprinşi, o cuprinse în tăcere. Ea i se alipi numaidecât, 
încovoindu-se ca o iederă. Cu pleoapele lăsate îşi pleca 
fruntea subt umărul lui. C-un scâncet subţirel, ceru intrare 
înlăuntru, unde se zbătea tumultul cărnii. 

Se întoarce Vasilisa, se tângui ea, ferindu-şi buzele vopsite. 
El o smunci în sus, ridicând-o în braţe, căutând alte locuri 
goale, pe care le scurma cu barba. Trupul ei începu a râde 
tremurat şi subţirel. 

O, Teodota, oftă Constantin ca după o silinţă trudnică, mini 
vine împărăteasa la Augusteon. 

Fata se veseli. 

Ai dreptate să te veseleşti, Teodota; căci nu vorbesc de 
maica unea, ci de împărăteasa cea adevărată, după care 
tânjeşte fiinţa mea. Vin aici ca să sufăr. Acolo, însâârşit. voi 
avea alinare. 

Deci slăvită mea stăpână s-a învoit să iasă de la Elefterion? 

S-a învoit. li pun totul la picioare. Nu am nevoie decât de 
tine. 

Ea i se strecură din braţe şi-i căzu la genunchi. Elo ridică 
iarăşi spre el. Se auziră paşi în gang. 

Când tânărul împărat ieşi întru întâmpinarea rnaicei.sale, 
avea sprinceana încruntată şi amenințătoare aş-teptându-i 
răspunsul. Dar Vasilisa zâmbea cu blândeţă. 

— Mini, vorbi ea, voi îi alăturea de iubitul meu fiu la 
Augusteon şi vom primi împreună pe Alexie Mose-les, ca să- 
i dăm răsplata pentru faptă. 

— Mâni va fi cea mai frumoasă zi a vieţii mele, răspunse 
Constantin, întorcând privirea cătră femei şi eăutând între 


ele pe Cea care abia i sa desfăcuse da grumaz şi-i lăsase 
flacăra în sânge. 

A doua zi poporul binecredincios a văzut cu mare bucurie 
pe împărăteasă trecând la palatul cel mare. Era cu alai de 
oşti şi de patriei, îşi pusese haina ei de purpură stânjinie şi 
cununa, dovadă că se hotărâse a părăsi singurătatea. Iar 
monahii, cunoscând în visuri sfinte, peste noapte, 
dumnezeiasca scih'imbare, sunau clopotele în turnuri; unii 
ceteau rugăciunile, alţii sporeau alaiul, încât erau uliţile 
pline de negreaţă lor. 

În preajma hipodromului s-au îmbulzit şi vizitiii albaştri 
călări; au prins a suna ţimbalele şi trâmbiţile cântarea 
biruitorilor. 

La Sfânta Sofie a ieşit cădelniţând, între clerici, prea 
sfinţitul kirio-kir Tarasie. lar la poarta cea mai dinlăuntru, 
însuşi Constantin-lmpărat a stat întru în-tâmpinarea mamei 
sale. 

Unii dintre cuvioşii părinţi călugări au dus veste de mirare 
în cetate că nu s-ar fi arătat la acea primire împărătiţa cea 
tânără Măria. Se spunea cum că ar fi fost bolnavă. Alţii 
chibzuiau că i-ar fi poruncit împăratul să stea în ghinekeu, 
ca să nu s-arate dintrodată două împărătese. 

Se aflau neguţători vicleni care nu se sâiau să încredinţeze 
pe cine voia să-i asculte că totuşi, la acea privelişte, a fost o 
a treia împărăteasă. O aşteptau eunucii şi un ghinekeu alei 
la Daâne, pe când Doamna Irina rămânea în Augusteon, iar 
cealaltă, adică amni-anca, era mutată în pripă şi în ascuns 
la Halki. 

Acolo, la palatul de la ţărmul mării, se afla şi altă fiinţă 
care nu se putea învrednici să vadă bucuria de pe obrazul 
lui Constantin. Era Alexie Moseles, foarte mirat că marele 
său stăpân arată aşa de puţină grabă să-l cheme la mila sa. 
Puţini dregători de altminteri se puteau învrednici de 
asemenea cinste. 

Trei zile numai împărăteasa Irina singură, iară fiul său, a 
stat în triclinion dând porunci. În ziua a treia a venit să 


îngenunche în faţa ei şi să-i sărute mânile, vărsând lacrimi 
de bucurie, Stavrikie. 

Când s-a ridicat din umilinţă şi slujitorii i-au pus pe umeri 
haina dregătoriei lui vechi, unii dintre curtenii care se aflau 
de faţă au dat semne de mare plăcere, cunoscând în 
această faptă o lucrare dumnezeiască. lar Stavrikie, după 
ce a mai îngenunchiat o dată, s-a sculat cu înfăţişarea lui 
ştiută privind, ascul-tind, amirosind cele mai ascunse dorinţi 
şi hotărâri ale doamnei sale. 

Prea mărită şi prea înţeleaptă stăpână, a zis el, binevoieşte 
a-mi îngădui să mă înfăţişez la domnul meu împăratul, să-mi 
plec fruntea la picioarele sale, mulţămindu-i pentru iertare 
şi pentru nesfârşita lui bunăvoință. 

Să-l lăsăm să se odihnească şi-n această zi a treia, a 
zâmbit Despina. După suferinţi şi truda, are dreptul la 
tihnă. Se cuvine şi împăraţilor ceea ce oa*- menii de rând 
au cu prisosinţă. Mini Insă vei binevoi, credinciosule al 
nostru slujitor, să te afli In al treilea ceas, la porunca măriei 
sale. Căci ne vom aduna aici, să hotărâm dreaptă răsplată 
lui Alexie polemarhul. 

Deci abia în ziua a patra, fiind în grădinile palatelor 
strălucire de primăvară, cu caişi înfloriţi, dregătorii şi 
ostenii s-au putut bucura de vederea lui Constantin. ' In 
ziua aceea n-a mai fost nici o îndoială în privinţa zvonurilor 
pe care le strecurau cu cea mai mare taină hadâmbii. 
Trecând de la Augusteon cătră Halki, Constantin a ridicat 
ochii, clipind în soare. Într-un heliacon, la Dafne, s-a arătat 
numai o clipă cea căir reia lumea începea să-i spuie 
împărăteasa a treia. Muţii şi-au.plecat frunţile; hadârnbii s- 
au săgetat cu privirile. Dregătorii s-au uitat senini unii la 
alţii. Des-pina şi Stavrikie n-au ştiut cu desăvârşire nimica. 

Însă paserea cea necunoscută, care e totdeauna unde 
trebuie, a strigat în Cetate din turn în turn şi de pe acoperiş 
pe acoperiş că împăratul a călcat în picioare cununia şi a 
desfăcut ceea ce numai Domnul Dumnezeu are putere să 
desfacă. 


Împăratul leapădă pe nepoata cuviosului bătrân de la 
Amnia, cea care a fost hărăzită Bizanțului de prea curata 
Fecioară. De trei zile Doamna Irina îl roagă pe Constantin 
să nu săvârşeaseă asemenea faptă şi el stă încruntat în 
hotărârea lui. 

Trebuie să fie la mijloc un demon, ori un farmec. Abia 
acuma are să se vadă folosul pe care-l pot aduce cuvioşii 
monahi adunaţi în sfintele mănăstiri la sfintele icoane. 
Oamenii greşesc, chiar când sunt împărați, iar cuvioşii 
părinţi se roagă sfinţilor şi lui Dumnezeu, arătându-le ce s-a 
întâmplat. Sfinţii se scoală şi vin la scaunul împărăției celei 
de sus, Maica Domnului stă-ruieşte, şi Dumnezeu întinde 
dreapta sa, poruncind să fie iar bine. 'Tot astfel se întâmplă 
când se iscă răscoale şi războaie, când bântuiesc bolişti şi 
foamete, când se cutremură pământul ori mănâncă 
vârcolacii luna. Lumea se înfricoşează, cuvioşii părinţi se 
roagă, împăratul ceresc îşi trimete slujitorii nevăzuţi, 
crângul vieţii intră în rânduială. 

În acele trei zile tânărul împărat n-a avut gând bun nici în 
alte afaceri. In privinţa lui Alexie, împărăteasa dorise să fie 
altfel, însuşi Stavrikie stăruise cu glas încet şi cu mare 
supunere, împăratul bătuse cu sabia în mozaic, privind 
neînduplecat în juru-i. Trecând pe sub heliaconul de la 
Dafnş, i se îmblânzise privirea. 

Dar când ajunse la Halki, pe terasa de deasupra marii, 
privirea i se înăspri sub sprâncenele coborâte. 

Pe Propontida licărea aur. Spre insulele Principilor plutea 
ceaţă albăstrie. Nici o adiere nu susura în grădini. Pomii 
înfloriţi stăteau între chiparoşi cu luminile lor albe, 
împrăştiind mireasmă subţire. Muţii aduseră pe Moseles de 
subsuori, ajutându-l să se închine domnului său. 

Însfârşit, biruitorul din Asia putea să se veselească. 

Dar Constantin îl privi numai o clipă, cu obrazul neclintit. 
Apoi ochii lui se înturnară spre lucirea mării şi spre pâcla 
depaărtării. 


Gâdea păşi grăbit dintre slujitorii de rând, făcându-şi loc 
cu fruntea plecată. Muţii se atârnară în jurul po-lemarhului. 
Omul cu strai roş şi cu tidva rasă îi atinse pe rând ochii cu 
fierul aprins. Dând urlet de moarte, prietinul împăratului se 
răsuci pe spate. Atunci Constantin îşi mai întoarse o dată 
privirea. In clipa următoare omul dispăruse. Mugetul i se 
zvârcoli sub pă-mânt, coborând în adâncime. 

În tăcerea albă care se întinse, veniră pe vârful 
chiparosului celui mai apropiat doi domnişori cu pene 
colorate, picurând din ciocurile lor mici câteva sonuri fine. 

— Sa mergem, porunci împăratul. Avem alte treburi. Ne 
aşteaptă ziua de mâni. 

Vremea stătu neschimbată. Intr-aceeaşi lumină sfântă şi 
într-acelasi loc fericit, a doua zi, slujitorii au țintuit pe cei 
cinci monahi unchi ai împăratului, fraţii lui Leu-Isaurianul. 
Lui Nikifor, gâdea i-a crăpat ochii. Celorlalţi cuvioşi şi măriţi 
kezari Cristof, Niketas. Antim şi Evdokim, le-a tăiat limbile 
cu briciul, lepă-dându-le pe pardoseala de marmură. 

«împărăteasa e nemângâiata pentru asemenea fapte», 
dădea de veste paserea nevăzută zburând tind la Cele 
Şapte Turnuri, când la Vlaherne. 

După ce toţi smochinii din Bizanţ se scuturaseră de flori, 
veni şi prea sfinţitul Platon din singurătatea lui de la 
Sakkoudion ca s-audă veştile cele de necrezut. 

Nu se poate să fie nimic adevărat, îşi zicea el. Fără 
îndoială, precum e obiceiul în această minunată cetate, 
meşteri care sleiesc un clopot pentru o sfântă mănăstire au 
dat drumul în lume unor minciuni mari, ca, să facă zvoană şi 
astfel clopotul să dobândească frumos şi înalt sunet. 

Îndată ce descăleca la Sfântul Pantelimon, trimese ştire la 
casa egiptenilor. Constantin, slujitorul cel uriaş, se înfăţişă 
chiar în aceeaşi după-amiază, bătând metanie şi sărutând 
dreapta prea sfinţitului. 

Prietine Constantine, îi zise părintele episcop, ce veste 
buna îmi aduci? Nu cumva stăpânul tău a ieşit la petrecere 


de primăvară în afara cetăţii? Căci aşa este obiceiul aici, în 
aceste zile desmierdate. 

Prea sfinţite, răspunse slujitorul, stăpânul meu se găseşte 
la egipteni. 

Întorcându-şi pliscul şi ochii rotunzi, episcopul băgă de 
samă că slujitorul are obrazul mohorât de întristare. 

— Ce este? tresări el. Fratele meu e bolnav? Slujitorul clăti 
nedumerit din cap. 

— Prea sfinţite părinte, nu pot să ştiu nimic. lată a opta zi 
de când nu mi-i îngăduit să-l văd. Stă singur în chilia lui. Şi 
slujitorii n-au voie să pătrundă nici în odăile din preajmă. 
După cum a poruncit, îi punem, în fiecare sară, un ulcior cu 
apă, pe care-l ia singur. fără să-l vadă nimeni. Se roagă şi 
posteşte. A mai făcut şi altădată asta la Egipet. 

Din ce pricina? 

Nu pot şti, prea sfinţite.-;Eu aânt liri şiujifof prost. —.'...!!!- 
— -1 =; 

— L-ai văzut?; - NU. —>.! 

Atunci de unde ştii că se roagă? 

Nu ştiu, prea sfinţite, dar îmi închipui. Poate nu spune nici 
o rugăciune şi stă numai aşa, uitându-se într-un singur loc. 
De asta mă tem eu mai mult. Trebuie să aibă mare 
rnâhnire. 

Părintele Platon stătu cugetând. Pofti după aceea la sine 
pe egumenul sfintei mănăstiri şi-i ceru ştiri din lume. 
Cuviosul Amos era ca totdeauna foarte grăbit şi-şi scutura 
pletele creţe, suflând în pielea-i neagră şi lustruită întinsă 
prea tare pe trupu-i scund. Ştia toate, căci umbla întruna în 
cetate. Despre egiptean însă nu putea spune nimic. 

S-a vestit ceva despre el? 

Prea sfinţite, n-am aflat nici o ştire. 

Poate ai aflat despre cinstitul nostru prietin kir Filaret. 

L-am cercetat în ziua sfintei Inirări în Biserică, prea 
sfinţite, când a dat iarăşi ospăț sărmanilor săi. L-am văzut 
vesel şi tn-am bucurat şi eu. 

E adevărat ce se zvoneşte de la împărăție? 


Toate cele bune, prea sfinţite, sunt adevărate, căci acuma 
s-a întors la Atigusteon stăpâna noastră Doamna Irina. Din 
ziua când s-a aşezat iarăşi întru strălucirea sa, undelemnul 
ni se pare mai gustos. 

Mă bucur de asta, frate Amos. Se vorbeşte despre 
kezaricum că ar fi fost supuşi gâdei. 

O, prea sfinţite părinte Platon, se tângui cuviosul Amos, 
înălţând braţele-i scurte; 'd'in acea zi Doamna noastră n- 
are mângâiere. A trimes luminări şi a poruncit rugăciuni la 
toate sfintele lăcaşuri. Nepotul Copronirriului e mai greu de 
stăpânit decât ne închipuim noi. S-aude şi despre altele, 
prea sfinţite, şi are să se mai audă, căci răutăţile 
spurcăciunii sunt fără de număr. 

— lată de ce mă temeam, suspină episcopul. Părintele 
Amos se grăbi să întărească: 

— Adevărate sunt cele bune, prea sfinţite; adevărate sunt 
cele rele. Dumnezeu pe toate le pune în cumpănă şi le 
cântăreşte, plătind fiecăruia după marfa pe care a adus-o. 
Faptele smintite ale neprietinilor noştri sunt pentru noi 
pasat dulce, căci ştim că va sta asupra lor un judeţ 
înfricoşat. 

Episcopul privi pe gânduri cătră cuviosul egumen. O clipă, 
pe obrazul lui mâhnit avu o uşoară lumină de zâmbet, 
aducând'u-şi aminte de animalul pe care-l presupunea 
Breb în fiinţa scundă a părintelui Amos. Se gândi să se 
întoarcă la servul lui Kesarion. leşi iarăşi în pridvor. 
Slujitorul sta rezemat de un stâlp, cu fruntea plecată şi 
pletele atârnând în ochi. 

— Constantine, porunci episcopul, du-mă La stăpânul tău. 

Slujitorii aduseră asinul şi ajutară bătrânului să încalece. 
Prin ziua limpede de primăvară, prin zvonul cetăţii, prin 
furnicarea din uliţa zarafilor, prea sfinţitul Platon trecu 
întors în sine şi străin de toate. Cobori neliniştit sub pilaştrii 
de marmură, strânse pe trupu-i uscat haina neagră, 
îerindu-se de atingerea robilor şi intră călăuzit de 
Constantin, După ce străbătu săli, ieşi într-o grădină 


dinlăuntru. Văzu oameni cu obrazurile măslinii, 
înveşmântaţi în alb. 1 se închinară, lăsând'u-1 să treacă. În 
fund, sub platani, se deschideau ganguri negre. 

Slujitorul se opri. 

— Prea sfinţite părinte, mormăi el; de aici nu mi-i îngăduit 
să trec mai departe. Intră sfinţia ta pe această uşă. 
Stăpânul meu va şti îndată cine vine. Dacă nu dă semn şi nu 
răspunde, eu mă aflu aici, la porunca prea sfinţiei tale. 

Episcopul intră, nu fără oarecare sfială. Era în această 
curte veche a egiptenilor o linişte care nici nu putea fi 
bănuită de trecătorii prin uliţile apropiate. Un cocor 
îmblânzit ieşi din gang şi trecu pe pajiştea grădinii, la 
havuzul din mijloc. 

După ce făcu câţiva paşi în ceea ce i se părea întunecime, 
prea sfinţitul Platon găsi un loc rotund unde curgea o 
lumină slabă de deasupra, prin acoperişul de sticlă verde. 
Pe ziduri erau hieroglife şi zugrăveli. Unele îi erau 
cunoscute, dini învăţăturile acelui timp. 

Cunoscu, deasupra unei uşi scunde, între două columne 
subţiri, ochiul lui Dumnezeu, între raze şi în litera sfântă 
numită Deltha. 

O altă uşă mai îngustă, cu canat de cedru, se deschise fără 
zgomot alături. 

În cadrul ei, părintele episcop cunoscti pe Kesa-rion. Se 
duse cătră el. Străinul îi făcu loc, fără de nici un cuvânt. 

Părintele Platon se găsi într-o chilie cu păreţii lucii, c-urt 
pat sărac şi c-un scaun, cu două ferestre înguste aşezate 
sus, primind lumină din cerul albastru. Era o cămăruţă de 
osândit. 

Episcopul se înfricoşa, crescându-şi ochii rotunzi. 

— Mi-i îngăduit oare să vorbesc şi să tE întreb? şopti el. 

Prietinul lui era slăbit, cu pleoapele obpsţte, dar privirile-i 
luceau de foc lăuntric/. 

Părinte, sunt bucuros c-ai venit, zise Brefr. Astăzi mi se 
isprăveşte singurătatea. 


După cit înţeleg, ajunezi de nouă zile, se miră părintele 
Platon. De ce ţi-ai hotărât asemenea pedeapsă? 

O, părinte şi prietine, nu e pedeapsă. Am stat cu mine 
însumi, trudindu-mă să desleg întrebările fără de răspuns. 
E nevoie pentru asta de tăcere şt singurătate. Desiăcându- 
mă de tot ce atârnă şi întunecă, m-am dus să văd numai cu 
duhul. Orbul care-sii pipăie drumul morţii a lovit cu ghiara 
pe fiinţa curată care-l însoțea. Isaurianul face parte din 
acele vietăţi în care întârzie formele fără conştiinţă. S-ar fi 
cuvenit copilei doamnei Teosva alt 'destin. 

Prin: urmare e adevărat? Nu mai poate fi nicii p îndoială? 

— Nu mai este nici o îndoială. 

— Deci îl loveşte blăstămul bătrânilor isaurieni? Ucide şi 
zdrobeşte. Mini se va ridica şi acesta impo,-trjya sfintelor 
icoane. 

Breb privi ţintă pe bătrân şi zâmbi uşor. Stătu tăcut până 
ce monahul îşi simţi sângele bătlnd In, Umple. Zidurile lucii 
se umbriră, Ferestrele de sm gş albăstriră. 

— Am să-ţi împărtăşesc o taină, părinte, ziseBreb, urtnând 
a-l privi stăruitor. La întrebarea care scurmă în mine ca un 
vierme, ştiu că nu este răspuns. De ce sufere nevinovatul 
noi nu putem cunoaşte în timpul nostru mărginit. Dar ştiu 
cine a tulburat mintea Isaurianului şi cine i-a întărit braţul. 
A căzut Alexie, au fost loviți kezarii, e strivită Împărătiţa 
Măria, se vor zvârcoli în sângele lor trupele armeniace care 
se scoală pentru Moseles; vor veni sfinţii episcopi să-l 
blastăme şi vor îi păliţi peste toate se vor face, ca să se 
bucure noroadele eând ii va fi sosit pieirea. Toate acestea le 
face Fupoaica. 

Nu înţeleg bine, şopti părintele Platon; Nu înţbleg de cei 
Păr'mte şi' prietine, zise Breb/ scbală-te de aâcf dacă socoti 
că trebuite si' d'u-te; la: August'ebh, cerind' Doamnei 
împărătese a lumii să ţi sa mărturisească.- 

Pot îndrăzni să-i cer? Mă chiamă pentru a'sta' când are 
bunăvoință. 

Kesarion privi un răstimp ţintă pe episcop. 


— Bine, dacă nu te duci domnia ta acolo, va veni ea aici, 
hotări el, c-o voce care i se părea părintelui Platon că sună 
de departe. Binevoieşte, sfinte părinte, a cunoaşte foamea 
în veci neistovită. Ca să se îndestuleze de zădărnicia măririi, 
Doamna Irina împinge lingă abis pe fiul ei. Acum vei 
înţelege de ce i-a pus alături o soţie aleasă de puterile 
divine. Ca nelegiuirea lui de astăzi să se arate rnai 
înfricoşată. 

Glasul egipteanului păru a se cufunda în pământ. Se făcu 
întuneric deplin. Prea sfinţitul Platon văzu în faţa lui pe 
mărita împărăteasă. Era în scaunul ei de aur, întru 
strălucire. Ii scânteiau pietrele nestimate şi-i fremătau 
nările. O întrebă, fără glas şi fără vorbe lămurite, numai cu 
sufletul. 

— O, părinte, îi şopti Breb, după ce vedenia se stinse, eu 
am fost solul care am ad'us o floare curată şi am aruncat-o 
într-o volbură prifianită. 

Cuviosul părinte Platon se cutremură de acel glas; pipăi 
prin întunecime, căutându-l cu teamă, ca şi cum omul nu 
mai era acolo, şi numai glasul acela de durere rămăsese în 
locul lui, ca o fiinţă de sine stătătoare. 

XV. 

În care, celor fericiţi şi nefericiţi U se încheie timpul. 
„Când cei doi prietini ajunseră la casa bătrânului Filaret, 
găsiră împrejurimea înţesată de cerşetori care se jeluiau cu 
glas mare. Se atârnau de zăplazuri, se îmbulzeau la poartă, 

călcându-se şi încălecându-se. Slujitorii îi puteau cu greu 
stăpâni. Toţi voiau să străbată la bunul lor părinte şi 
ocrotitor, ca să-i vadă că sufăr pentru nenorocirea ce i se 
întâmplase. La o jelanie aşa de trudnică şi la atâtea lacrimi 
s-ar fi cuvenit numaidecât jitnicerului şi pivnicerului să 
înţeleagă ce au de făcut, aducând năpăstuiţilor lumii cele 
d'e mâncare şi cele de băutură, căci cu aceasta se 
îndeletnicesc oamenii şi la bucurie, şi mai ales la întristare. 

Spătarul loan pusese şi el sprijin slujitorilor pe cei doi 
candidaţi care-l întovărăşeau. Oştenii trăseseră săbiile, 


punându-le în gâtul celor care veneau pe picioare. Pe cei 
care se târau pe pământ îi loveau cu garnbierele lor de fier. 

Prin atâta calicime era greu de răzbit. Părintele Platon şi 
Breb se opriră privind. Mai tare răcneau ologii, blăstămând 
şi amemnţind cu război. Dar la vederea egipteanului 
învălmăşeala şi încleştarea se potoliră. Acest străin avea 
obicei să întindă slujitorului său cel uriaş o pungă în care 
erau bani de aramă. Slujitorul dădea fiecăruia dreptul său, 
dacă se rânduiau toţi, trecând! în linişte, fără să atingă 
haina albă a stăpânului. Astfel se deschise loc atâta timp cit 
cei doi oaspeţi trecură. 

În pridvor se adunaseră într-un colţ femeile tinere, în 
straie cernite. Cum veni părintele Platon cătră ele, începură 
a se tângui, lepădând lacrimi pe mina pe care o sărutau. 

În cea dinţai odaie stăteau câţiva bărbaţi şi monahi. Se 
uitau pe fereastra deschisă în grădina cu trandafirii înfloriţi. 
Cătră ei trecură roabe cu băuturi -răcoritoare. 

Pe cuviosul Filaret îl găsiră singur, lângă doamna Teosva. 
Un cuvios călugăr cetea lângă o făclie de ceară. Bătrâna sta 
întinsă pe un divan scund aşternut cu covoare de purpură. 
Avea ochii închişi, obrazul încă întristat, mânile legate pe 
piept cu fir 'de ma-tasă. Pe aceste mâni mici cu degete 
subţiri, lucea o cruce de aur şi un ban nou din acelaşi metal, 
pentru plata vămii la vadul celeilalte vieţi. 

Bătrânul nu era întristat. Faţa-i frumoasă încununată cu 
păr alb era numai puţintel nedumerită. Se închină cătră 
prietinii săi, îi cuprinse de câte o mână, aducându-i spre 
tovarăşa vieţii sale. Ar fi vrut el însuşi să ceară o desluşire. 

Îşi descleştă cu greu glasul: 

— Acuma ce fac eu? Doamna mea mă lasă... Monahul cel 
bătrân îşi întrerupse cetirea. 

— Pân-acuma n-a grăit nici un cuvânt, şopti el cătră 
episcop. 

Bătu metanie, sărută mina părintelui Platon şi se întoarse 
lângă făclie şi lângă carte. 

Kir Filaret îl urmări cu ochii fără să-1 înţeleagă ce-a spus. 


— Ce fac eu? întrebă el iar pe oaspeţi. Apoi se feri, 
privindu-i cu luare-aminte. 

Prea sfinţitul episcop salută pe moartă şi rămase la 
căpătâiul ei, cu ochii pe jumătate închişi, şoptind o 
rugăciune pentru sufletul care trecea la judecată. 

Breb se opri în partea cealaltă, la picioare, ca să p'oată 
privi drept pe zeiţa adormită. 

— Doamnă, o întrebă el, fără a-şi mişca buzele, înainte de 
această călătorie ai văzut pe copilă? 

Obrazul bătrânei păru a se umbri. N-o văzuse. Părintele 
Platon se întoarse cătră kir Filaret. 

— Cum s-a întâmplat? ce-a fost? întrebă „el. Bătrânul 
rid'ică din umeri. 

Am stat amândoi de vorbă ieri după amiază, zise el. Ne-am 
adus aminte de Amnia. Ei îi părea rău după acel loc şi după 
acel timp. Am poftit un pahar de vin. Cum îi era obiceiul, n-a 
dat poruncă unei roabe, S-a dus singură să mi-l aducă. A 
venit, mi-a pus paharul pe masă. După aceea a şoptit: 
«Domnul meu, doresc să mă duc la copila noastră». A vorbit 
iar: «Domnul meu, sunt slabă, n-am să mă pot duce; trebuie 
să vie ea la mine». N-am avut când bea vinul. I-au crescut 
ochii în cap, a suspinat, mi-a făcut semn ca şi cum m-ar fi 
respins, şi şi-a plecat fruntea. Asta a fost. De ce m-a 
respins? 

Prea cinstite kir Filaret, grăi Breb, nu te-a respins. i-a. 
cerut să te duci unde-i era gândul. 

Într-a!d'evăr, aşa trebuie să fie. Eu n-am înţeles. Am 
trimes răspuns la împărăție. Văd că până acuma Împărătiţa 
noastră n-a venit. 

Oaspeţii tăcură. 

Kir Filaret, vorbi străinul, n-au întâmpinat-o cumva 
slujitorii pe doamna Teosva când a plecat de lângă domnia 
ta? Nu i-au vorbit? Nu i-au adus carte? 

Într-adevăr, se miră bătrânul, au fost sosit în pripă două 
femei. Au spus un cuvânt şi s-au dus. Atunci doamna mea 


Teosva mi-a adus paharul, înfăţisându-mi-1. Nu-i tremura 
mina. Dar pe urmă a căzut şi nu s-a mai ridicat. 

Prin ferestre pătrundeau miresmele grădinii, adiind peste 
pleoapele închise ale adormitei. 

Genele lipite n-aveaţi să se mai desfacă; ochii n-aveau să 
mai privească lumea acelasta. Din îndelungă suferinţă şi 
puţină bucurie, bătrâna trecuse în limanul cel fără de vifor 
şi-n lumina cea fără de amurg. Kir Filaret asculta aceste 
vorbe de mângâiere murmurate de prea sfinţitul PI aton şi 
se bucura că doamna sa va fi bine primită la scaunul 
împărăției de sus. Breb urma, să privească neclintit acei 
ochi acoperiţi în care se sleiseră imagini de durere şi acea 
gură cu buzele strânse amar. 

— Doamnă, îi zise el, du-te fără a mai întoarce fruntea. 
Scuturând de pe noi pulberea şi amintirile, vom veni şi noi 
acolo cândva, ca să înflorim. 

Cu mireasma grădinii, venea de-afară şi larma slujitorilor 
şi a sărmanilor. 

Ei ştiu că trebuie să-i ospătez şi să le dau tot ce am, zâmbi 
cuviosul amnian., Într-adevăr, trebuie să-mi pun şi eu toate 
în rânduiala, pentru călătorie. Prea sfinţite părinte Platon, 
spune-mi ce porunceşti să fac? 

Se cuvine, răspunse episcopul, ca acest trup să fie d'us la 
mănăstirea de fecioare Rodolfia. Acolo îi vom face 
privegherile şi-i vom pregăti bolta pentru odihnă. Domnia ta 
rămâi aici, ca să primeşti mângâiere de la copii şi nepoți. 

Bătrânul privi în juru-i şi văzu pe Calist. 

— Să-mi aduci aici aurul meu, porunci el, şi straiele. Spune 
la cuhnii să se facă masă de pomenire. Doamna noastră 
pleacă. 

Servul se închină şi ieşi ca să îndeplinească poruncile. 

Bătrânul veni lingă episcop. 

— Îngăduie-mi, o prea sfinţite, se rugă el, să za- -; bovesc 
aici, cât robii vor purta năsălia la mănăstire. Trebuie să 
plătesc datoriile care le mai am. După aceea vin şi eu la 
tovarăşa vieţii mele. 


Bătrânul se retrase cu zâmbetul lui de nedumerire,. 
părânid vesel celor care-l vedeau, îndată se simţi că 
slujitorii au slobozit porţile. Monabhii veniră să cădelniţeze 
trupul şi să-l ridice. Roabele căzură la pă-mânt, bocind. 
Femeile tinere din pri'dVor, care semănau cu bunica de la 
Tevriz şi cu doamna Teosva, suspinară, apoi ţipară ascuţit 
cu glasuri de păuniţe. 

— Copile şi primăveri, zâmbi cătră ele bătrânul amnian, nu 
plângeţi prea tare, ca să nu vă întunecaţi frumuseţile. 
Maica voastră se duce într-un. loc mai încântat decât 
acesta. 

Cătră sară, la mănăstirea de fecioare Rodolfia, lângă 
Poarta de Aur, sosi veste că la împărăție s-a aflat despre 
trecerea din viaţă a doamnei Teosva şi se vor rândui pentru 
ea privegheri în toate lăcaşu- ! rile dumnezeieşti. Vor suna 
clopotele. Vor veni pa- ': tricii şi dregătorii să se plece la 
racla ei. Dacă Impă-: ratita Măria se va putea scula din 
suferinţa pe care! o are, va veni şi ea. Ar veni însăşi prea 
mărita şi prea buna împărăteasă Irina, 'd'ar are treburi 
multe ” şi sfaturi grele. Căci Constantin-lmpărat chiar a ' 
doua zi trebuie să-şi puie zalele şi să încalece. A dat t 
poruncă să se adune oşti pe celălalt țărm. A repezit w veşti 
la toţi strategii din Asia să-i iasă întru întim-; pinare, căci se 
duce asupra Armeniei, ca să zdrobească şi să macine în 
sânge pe mercenarii care s-au;'Vi; răzvrătit pentru Alexie 
polemarhul. —. - 

Noaptea, între zidurile mănăstioarei, s-a făcut mare 
priveghi. Monahiile fecioare au venit prin întuneric de la 
chiliile lor, cu făclii, luminând florile grădinii. Porţile au stat 
deschise pentru cuvioşii creştini. Sub naosul sfintei biserici 
s-au înflăcărat toate polioan-drele. Călugăriţele au clntat 
adormitei cântece dulci, pe când vlădici cu mitre şi cârje 
slujeau. 

De la femeile venite din afară de zi'd'uri, monabhiile au aflat 
cum că Isaurianul ar fi dat poruncă hadâm-bilor de la Halki 


să închidă toate uşile palatului. Slobod îi este oricui să intre 
acolo; nirnene n-are voie să iasă. 

O, fiul meu, i-ar fi spus şi l-ar fi rugat Doamna Irina, n-ai 
auzit ce s-a vestit? Lasă pe Împărătiţa să se ducă la 
Rodolfia, să se închine bătrânei 'Teosva. 

Nu se poate! ar fi strigat Constantin. Pun astăzi pe mine 
cămaşa morţii; nu vreau să se bucure în lume muierea pe 
care am alungat-o de lingă mine. 

Astfel Împărătiţa Măria n-a fost în noaptea aceea la 
priveghi. lar cuvioasele monahii lepădau pe lingă făcliile lor 
blăsteme şoptite, împotriva acestui nou Irod. II scuipau uşor 
în umbră ca pe un demon şi se închinau spre sfinţii 
iconostasului. 

A doua zi, în Cetate, a fost mare zvon pentru ieşirea 
împăratului la război. Varangii s-au alcătuit cu mare 
străşnicie în juru-i, având pe ei platoşele şi zalele şi sunând 
din arme. Carăle cele grele au coborât la ţărmul Cornului 
de Aur, ca să fie împinse pe podurile umblătoare. Au bătut 
clopotele în toate turnurile; soborurile sfintelor mănăstiri 
au păşit întru în-timpinare, binecuvintând săbiile, şi 
securile, şi buzduganele, şi suliţile acestor oşti şi a celorlalte 
ce se vor aduna, pentru ca potrivnicii marelui Domn să cadă 
în pulbere, cu pieptul străpuns, cu gâtul deschis, cu fălcile 
siărMâ'fe. Măselele lor să iie grăunţe perf-' tru ogoarele 
Armeniei. In tidveâe lor să se adune ploi şi să-şi potolească 
din ele setea jivinele. Orăşenii au stat privind şi au ascultat 
freamătul alaiurilor dincolo pe ţărmul Calkedoniei, până ce 
s-a stins. Apoi s-au întors la casele lor. 

A treia zi, la sfânta mănăstire de fecioare a intrat cuviosul 
domn Filaret, însoţit de servul său Calist. Monabhiile i-au 
făcut loc sub bolta bisericii, privin-du-l cu mirare cum vine 
cu oarecare veselie şi grabă. S-a închinat cătră sfintele 
icoane, s-a plecat cătră ieromonabhii care vegheau. A păşit 
apoi cătră doamna 'Teosva. I-a zâmbit privind-o îndelung. 

— Vină după mine, Calist, a poruncit el apoi. Să mă duci la 
cuvioasa igumenă. 


Călugăriţele 1-au călăuzit îndată la odaia oaspeţilor, 
aşezându-l în jâlţ. Părea trudit; avea răsufletul scurt. 
Cămărăşiţa i-a înfăţişat un pahar de vin. Bă-trânul şi-a 
ridicat o clipă ochii spre fiinţa care i-l aducea şi a clătinat 
din cap. A făcut semn să i se înlăture paharul. 

— Doresc să vie aici cuvioasa Evlampia, a hotarit el. 

Bătrâna igumenă sosi între însoţitoarele sale tinere, care o 
purtau de subsuori. Petrecându-şi cu grabă metăniile de 
chilimbar între degetele uscate, stăpâna acelui loc se plecă 
umilită. Era o umbră în hobot negru. Cu toate acestea ochii 
şi limba aveau ascuţime. 

— Cu ce pot sluji pe domnul nostru Filaret? întrebă ea. 
Toate cele d'e cuviinţă s-au făcut pentru sora noastră 
Teosva. I-am făcut zestre de drum; i-am alcătuit podurile şi 
pomenile; aşa că va ajunge cu bine în locul cel de dulceaţă. 

Iţi mulţămesc, doamnă, răspunse bătrânul. Am' o 
rugăminte pentru mine. 

Rugămintea domniei tale, kirie Filaret, este pentru noi 
poruncă. 

Bătrânul se întoarse cătră Calist. 

lată, zise el, servul meu aduce, în această cutie de abanos, 
aurul care mi-a mai rămas. le poftesc, doamnă Evlampie, 
să-l primeşti dar, pentru prea curata Fecioară din acest 
siânt lăcaş. Scrieţi în, pomelnic numele meu şi al doamnei 
mele şi daţi masă sărmanilor de două ori pe an, la zilele 
noastre. 

Kirie Filaret, se plecă igumena, vom face întocmai cum 
porunceşti. Vor ii pomeniţi la altarul nostru cei care s-au 
dus şi cei rămaşi. 

Te rog, d'oamnă Evlampie, să mă primeşti şi pe mine aici. 
In acelaşi mormânt, lângă soaţa mea Ţeosva, doresc să fie 
pus şi săracurmeu trup, tCând va sosi timpul, domnule. 

— A spsjt timpul, suspină bătrânul. îndată ce am rămas 
singur în casa noastră, arn; înţeles că a sosit timpul. Sunt 
singur, la Amnia- 


— Locuinţa domniei tale e la Bizanţ, kir Filaret, Bătrânul 
clătină din cap. 

— Locul meu a fost la Amnia. Acum e aici. Vă rog să 
binevoiţi a mă primi. In această sară voi dormi şi eu lingă 
doamna mea '[eosva. 

Înainte de a adormi, kir Filaret a poftit să vadă la căpătâiul 
său pe cei doi prietini. S-au înfăţişat deci părintele episcop 
Platon şi străinul. Le-a spus hotărârea lui şi ei l-au ascultat 
fără să se mire. Ase-zându-se lingă el, Breb i-a cuprins mina 
şi i-a sim-ţit-o rece între degetele sale. Atunci s-a întors 
cătră episcop. 

— Prietinul nostru domnul Filaret, a zis el, poruncestesă 
iie adusă aici, în această sară, Împărătiţa Măria. 

Cuviosul părinte Platon s-a ri'dâcat, ca să ducă la 
împărăție această poruncă. Astfel a ieşit de la Augusteon 
învoire ca să se deschidă uşile de la Halki şi hadâmbii au 
purtat cu grabă, în lectica de purpură, pe Împărătiţa Măria 
la mănăstirea Rodoffâa. 

Sara aceea de mai era liniştită şi înaltă. Convoiu-rile de 
cerşetori care se tânguiseră toată după-amiaza pentru 
stăpânul lor, acuma se alinaseră, retrăgân-du-se. Slujitorii 
împărăteşti închiseseră porţile. In chilii era mişcare şi 
monabhiile ieşeau iarăşi cu lumini. Stelele făcliilor lor 
descopereau ici şi colo masi-vurile de flori, trezind'ii-le 
parcă mireasma. In arhondaric, cuviosul Filaret îşi plecase 
fruntea pe umărul stâng, pentru somnul cel din urmă. 
Împărătiţa Măria dă'd'use un strigăt prelung. Apoi în toată 
mănăstioara se făcu o tăcere m'ai mare. Când slujitorii şi 
monahii se grămădiră ca să pregătească pe călător, Breb 
călăuzi pe Împărătiţa prin gang până în foişorul de 
deasupra grădinii. 

Ca şi cum nu şi-ar fi dat samă că aceasta era cea dinţai 
întâlnire a lor după lungă dorinţă, amândoi statură 
despărțiți unul de altul, fiecare în întunericul lui. Cerul era 
fără lună; totuşi, după un timp, îşi văzură întristarea la 


lumina stelelor. Atmosfera era aşa de limpede, încât aurul 
înălţimii făcea noaptea translucidă. 

— Mărită Doamnă, zise Kesarion, Dumnezeu voieşte ca 
acest ceas să fie al plecărilor şi al despărţirilor. N-am stat 
până acum în Bizanţ, decât pentru a te vedea. 

182 

Pleci şi domnia ta? întrebă nedumerită Împărătiţa. 

Precum am spus. 

Atunci de ce ai aşteptat până acum? întrebă ea deodată 
aprig. Ai cunoscut nefericirea mea? 

— Fără îndoială, am cunoscut-o. ' - Ştii că am avut vreo 
bucurie? 

Breb tăcu. 

O, domnule, răspunde-mi, căci m-am deprins a te şti a- 
toate-cunoscător. Am aflat de la bunica unele lucruri de 
mirare. In câteva rânduri mi-a adus din partea domniei tale 
vorbe. Am ştiut că veghezi asupra mea. Acuma, când rămân 
cu desăvârşire singură, nu înţeleg de ce mă părăseşti. 

Mărită stăpână, zise egipteanul, pot îndrăzni să-ţi iau 
mâna? 

Tânăra împărăteasă întinse dreapta. Cutremurân-du-se 
deodată ca de spaimă, îşi plecă obrazul, sărutând degetele 
care i-o cuprindeau. Străinul o domoli, apă-sân-du-şi palma 
stingă pe fruntea ei. 

— Mărită stăpână, vorbi el cu voce moale, nefericirea nu 
ţi-a adus-o purtarea împăratului, ci iubirea mea. 

— E adevărat? ţipă înăbuşit Măria. ” - E adevărat. 

Ea îl cuprinse strâns, plângând. 

— E adevărat, îi zise el iar, cu blândeţă. Insă drumurile 
noastre în această lume trebuie să se desfacă aici. O 
împărăteasă, când îşi pierde soţul aşa cum s-a întâmplat cu 
măria ta, pune văl negru şi se duce la insula Principilor. 
Viaţa măriei tale nu poate avea rânduiala obişnuită a 
oamenilor celorlalţi. Asemeni asupra mea stă o putere care 
nu-mi îngăduie să rup legămintele ce-am făcut. 

| împărăfiţa se retrase, ridicându-şi braţele la frunte. 


Vai mie, suspină ea. E adevărat deci că ai stat în templele 
egiptenilor? 

Într-adevăr, acolo am cunoscut lumina. Aflarea acestui 
lucru, mărită Doamnă, nu trebuie să-ţi aducă mâhnire. lată, 
ne vom despărţi. Se va desface şi amăgirea care se numeşte 
trup. Dar ceea ce e între noi acum, lămurit în foc, e o 
creangă de aur care va luci în sine, în afară de timp. 

Împărătiţa veni şi-şi plecă fruntea pe umărul egipteanului 

XVI. 

Carte de ta Sakkoudion. 

«Prea luminate stăpâne, îi scria cuviosul Teodor de la 
Sakkoudion, în 797, lui Kesarion Breb; după porunca pe 
care ai lăsat-o, am ţinut aici, la noi, pe servul domniei tale 
Constantin; iar acum, sosind ora hotă-râtă, ţi-l trimetem cu 
această carte, întorcându-te în ţara domniei tale, Domnul 
Dumnezeu a binevoit, poate, să te ocrotească într-un liman 
de linişte; la noi însă a urmat a bântui viforul. Din durerea 
noastră am cugetat ades la domnia ta; ţi-am pomenit 
învăţăturile şi ne-am simţit mai puţin slabi. 

Află deci, stăpâne, că cel ce a răsplătit rele pentru bune a 
trecut cu ostile lui în Armenia împresurând ta-berile 
credincioase ale lui Alexie Moseles. Calul său cel alb a 
umblat în sânge până la genunchi. Oamenii de rând au fost 
tăiaţi cu săbiile şi bătuţi cu buzduganele, iar pe mai-marii 
lor i-au legat varangii de cozile cămilelor, rupându-i în 
patru. Muierile şi pruncii vinovaţilor au fost împinşi în 
pustie, ca să piară de sete şi să-i sfâşie fiarele. Astfel, ne mai 
auzinT84 du-se în acele locuri nici un glas, împăratul s-a 
grăbit cătră scaunul său. După cum s-a scris, inima 
nebunului a intrat în casa veseliei; iar inima înţelepţilor a 
stat în casa plângerii. Isaurianul a dat poruncă scrisă, cum 
că leapădă pe soţia sa; şi a poitit să arate lumii pe leodota, 
poruncind să i se închine cu bucurie toată suflarea de la 
Bizanţ. Atunci s-a sculat prea sfinţitul nostru părinte Platon 
şi a intrat în Cetate, găzduind, cum îi era obiceiul, la 
mănăstirea sâân-tului Pantelimon. Am ajuns într-o duminică 


dimineaţa, la sfânta liturghie. Prea sfinţia sa a intrat la 
slujbă şi suindu-se în amvon a rostit cel dinţai cuvânt pentru 
purtarea necuviincioasă a Isaurianului, începând omilia sa 
cu acele vorbe drepte: Vai celui ce zice bunului că este rău 
şi răului că este bun. 

În curgerea acelei săptămâni, Împărătiţa Măria a' fost 
ridicată de la Halki ca o muiere de rând şi dusă la Prinkipo. 
Mulţi cetăţeni şi monahi aflaseră în taină de acest surgun şi 
s-au strâns la malul mării ridi-când glasuri şi plângeri. A 
venit şi părintele nostru, înălţând braţul şi binecuvântând-o. 
Măria sa era în strai negru şi cu hobot. înainte de a trece în 
corabie, a îngenunchiat şi şi-a plecat fruntea cătră prea 
sfinţitul episcop. Iar părintele nostru a mângâiat-o cu vorbe 
potrivite. 

Prea sfinţite părinte, a zis măria sa suspinând, am înţeles 
că e mai bună ziua morţii decât ziua naşterii. 

Mărită Doamnă, i-a răspuns părintele Platon, împărăţia 
divină nu e mâncare şi băutură, ci dreptate, pace şi bucurie 
întru spirit. Acolo dreptul ca finicul va înflori. Aflaţi, 
noroadelor, s-a întors după aceea sfinţia sa cătră mulţime, 
că nu sunt vinovaţi aceşti osteni şi aceşti eunuci pentru 
ocara împărătiţei şi ruşinarea nevinovăţiei. Răspundere la 
dreptul judeţ trebuie să aibă cel ce se desfrânează, cel 
care-şi zideşte casa sa cu nedreptate, cel care, urând pe 
tovarăşul său legiuit, se dovedeşte a fi ucigaş; cel care ia în 
deşert legea, jignind pe Domnul vieţii şi al morţii. Într- 
adevăr cărţile noastre ne poruncesc a nu blăstăma pe 
împăratul şi a nu birăi pe mai-marele poporului; dar însuşi 
numele nelegiuitului moşteneşte ocară şi ruşine; blăstămul 
iconoclaştilor este asupra sa. 

Auzind aceste vorbe înfricoşate, noroadele s-au 
cutremurat şi s-au răzvrătit. Ridicând pe prea sfinţitul 
părinte, i-au făcut alai şi l-au dus la împărăție. Având încă 
lacrimi pe barbă, părintele episcop a intrat şi străjerii 1-au 
lăsat, temându-se de el. Acolo a strigat Isaurianului: O, 
împărate, carnea şi sângele tău nu vor putea să 


moştenească împărăţia lui Dumnezeu; ci vor putrezi întru 
scârnăvia de jos! 

Au ieşit dregători de la Augusteon înconjurându-l şi 
potolindu-l1, iar slăvită împărăteasă Irina s-a mâfinit prea 
mult. Oştenii au ieşit în mulţime poruncindu-i să se 
împrăştie. Slujitorii de la Augusteon au ocrotit pe părintele 
nostru şi l-au călăuzit până la Cornul de Aur, vârându-l în 
triera cea mică a Doamnei lrina-lm-părăteasa. Ne-am 
strâns şi noi acolo, în jurul lui; iar noroadele au venit la 
țărm cu larmă; şi a mers zvon la sfintele mănăstiri, 
sunându-se clopotele. Astfel s-a stârnit zaveră în Cetate 
pentru un bătrân slab. Marinarii, închinându-i-se, au ridicat 
pânzele şi am ieşit în Propontida. 

Când am ajuns în drept cu Prinkipo, prea sfinţitul a ieşit pe 
punte, binecuvântând locul. Acolo este, precum ştii, o sfântă 
mănăstire a prea curatei Fecioare; şi zidul acestei sfinte 
mănăstiri ajunge la Marea, încât îl bat talazurile. Iar 
deasupra mării este foişor. Apropiindu-ne, după porunca 
prea sfinţitului, am cunoscut pe Împărătiţa noastră, între 
cuvioasele monahii. Părintele nostru episcop a binecuvântat 
plângând. 

O, învăţătorule, îmi aduc aminte de vorbele pe care le-ai 
spus acestui umilit discipol al domniei tale, când ai fost în 
petrecere la sfânta noastră mănăstire. Pre Dumnezeu 
nimene nu 1-a văzut niciodinioară, scrie evanghelistul 
nostru loan. Într-adevăr, mi-ai întors domnia ta cuvânt, căci 
Dumnezeu nu este zoomorfie. Şi ai mai adăogit că vorbele 
meşteşugite nu pot înlocui substanţa, adică fapta bună. 
Prea sfinţitul nostru Pla-ton cunoaşte acum lumina şi 
depune judecății lui Dumnezeu faptele lui. 

Constantin Isaurianul a socotit de cuviinţă să vie după o 
vreme la apele doftoriceşti de la Prusa în Bi-thynia noastră. 
Aşezându-se acolo cu curtea şi cu oştenii săi, se ducea în 
plimbări desfătate pe coasta muntelui celui mare Olimp. 
Apoi trecând printre dumbrăvi şi ape încântate, a îndrăznit 
a veni până la Sakkoudion, ca să îmblânzească pe păjintele 


nostru episcopul. Asta a fost în vara anului mântuirii 796. A 
poposit la porţi, a trimes daruri şi a poftit găzduire. Prea 
sfinţitul Platon a poruncit să nu se tragă zăvoarele. Astfel 
Isaurianul s-a retras cu ruşine, dar s-a întors ia-răşi, după 
puţine zile. 

— Prea puternicul Domn şi stăpân al lumii pofteşte intrare, 
ca să se închine în sfânta biserică a mănăstirii! au strigat 
pristavii la porţi. 

Porţile au stat încuiate, până ce a sosit alaiul împărăției. 
Cum s-a oprit alaiul, a ieşit în firida turnului intrării 
părintele nostru episcopul, poruncind Isauria-nului să plece 
din acele locuri curate şi să se întoarne în domnia lui 
adevărată, unde cântă muzicele, curg vinurile şi se 
destrăbălează hetairele şi copilandrii per-sieni. Atunci s-a 
întâmplat acel lucru care nu era greu să-l bănuiesc. Din 
rugămintea şi umilinţa lui, Isauria-nul s-a sculat spumând şi 
a dat poruncă varangilor. Dindărăt au sosit carăle cu unelte 
de război; şaizeci de slujitori au ridicat la porţi berbecele şi 
au început a bate. Curând au intrat în biserică săbiile şi 
suliţile. La chilii s-a pus foc. Pivniţile au fost sparte şi 
butoaiele sfredelite. Ostenii au târât de barbă pe prea 
sfinţitul nostru părinte la picioarele împăratului. Astfel şi-a 
dat duhul acest bătrân sfânt. 

Noi suntem de ieri şi umbră pe pământ e viaţa noastră. Mă 
grăbesc a sfârşi această epistolă, căci la noapte se poate 
ridica un vânt de cătră Marea. 

Viermii care stau în fapte ca-n flori, cum spuneai domnia 
ta, au dovedit şi de data aceasta înţelepciunea Celui etern. 
N-a trecut decât un an de la adormirea prea sfinţitului, 
adică atât cât trebuie ciclului ca să se încheie, şi la Bizanţ s- 
a iscat tulburare şi vâlvă. Sfetnicii slăvitei Împărătese, 
Stavrikie şi Eftihie, au stat multe nopţi frunte lângă frunte 
ca să se sfătuiască. Au dăruit varangilor şi maglabiţilor şi 
sholarilor atâtea sigle, câte trebuiau ca dragostea lor 
pentru Constantin să se împuţineze. Cuvioşii părinţi din 
sfintele mănăstiri s-au rugat atâta pentru hotărârile cele 


bune ale Des-pinei, încât toate au fost gata când cea din 
urmă picătură a curs din clepsidră. Într-o dimineaţă, străjile 
s-au dat în laturi, muţii au intrat în sala păunilor la Dafne şi 
au luat din pat de lângă Teodota pe Isaurian. L-au purtat în 
faţa judecătorilor lui, în triclinion, unde au găsit tăcere, 
împărăteasa era în genunchi, la icoane. Stavrikie 1-a privit 
pe stăpânul său numai o clipă, îndată au pătruns din 
cămările dinlăuntru oameni pricepuţi, având în mijlocul lor 
pe gâdea cu strai roş. I-âu dat sculele, pe când muţii 
răsturnau şi îfâj cleştau pe Isaurian. Răcnetul orbitului a 
izbucnit întocmai ca şi al lui Alexie. Doamna Irina şi-a 
astupat urechile. Slujitorii au ridicat zdreanţă şi au târât-o 
la Daâne. 

Acum patru zile, la sărbătoarea sfintei Adormiri, după ce 
am aflat de această osândă a Isaurianului, am călătorit cu 
bine la Prinkipo şi m-am închinat cuvioasei noastre surori 
Doamna Măria. l-am spus cuvintele pe care mi le-ai 
poruncit. Ea şi-a plecat fruntea şi a plâns. N-ani aşteptat 
nici un răspuns şi m-am retras.» ' XVII t; 

1. Floarea de ghicită. 

În anul acela, 136 din al cincilea ciclu, Kesarion trebuia să 
treacă în.singurătăţile muntelui ascuns, după porunca 
bătrânului. De când sosise din Răsărit, se înfăţişase în 
fiecare an de câte două ori acolo sus şi dăduse samă de 
toate câte văzuse. Asupra acelor fapte amândoi rămâneau 
în sfat şi judecată cât se adunau, apoi iar le lăsau, dând 
cugetului timp să le clocească. Astfel, ca din nişte ouă 
tainice, năşteau în pustia muntelui fantasme asupra cărora 
bătrânul sta cu privirile aţintite. 

Egipteanul, după porecla lui cea nouă, era din neamul 
oamenilor bălani de sub muntele Om. Şase fraţi ai lui se 
aflau stăpâni ai turmelor din acele locuri, având subt 
ascultarea lor ciobani şi argaţi. Pe plaiul care se chema 
Casele, aveau aşezări durate din bârne, unde stăteau 
muierile şi copiii. Slujitorii, Ungă staule şi grajduri, trăiau în 
colibe după rânduiala muntenilor. Unele turme ajungeau la 


sfârşitul toamnei, pentru iernatic, în stufurile şi grindurile 
Istrului. Şi stăpânii şi slujitorii umblau până acolo pe 
drumuri cunoscute, prin marginea apelor, având bună 
înţelegere cu var-varii de la câmpie şi plătindu-le dajdie. 
Deci Brebii făcură adunare a neamului l<or la mijlocul lunii 
lui septemvrie, pentru despărţirea de egiptean. Se ducea 
acum într-o călătorie fără întoarcere. Nepoţii şi cumnatele i 
se închinară ca unui străin, întristându-se, iar bărbaţii ii 
sărutară amândouă mânile, ca unuia care se suia cătră 
singurătăţile lui Dumnezeu. 

Sub măgura din capătul satului, era ţintirimul. Ke-sarion 
se duse să îngenuncheze acolo, dând samă morţilor de 
rânduiala poruncită. În neamul Brebilor era datină ca 
feciorul cel mai mare să fie jertfit lui Dumnezeu. Al doilea 
urma în datoriile lumeşti. De cân-d se ţinea minte se 
urmase astfel şi Cel veşnic îi răsplătise cu toate darurile 
vieţii. -Cei rămaşi creşteau întru virtute şi bogăţie, pletoşi şi 
mari, bătând război cu lotrii şi cu urşii; cei despărțiți se 
subţiau şi se albeau veghind şi cercetând intrări la porţile 
necunoscutului. Cei bogaţi şi puternici dispreţuiau puţin pe 
aceşti monahi fepădaţi pustiurilor; uneori însă se temeau de 
ei şi li se închinau, mai ales când aceştia cunoşteau des- 
cântece şi doftorii nu atât pentru oameni, cât pentru turme. 

Deci Breb se ridică de la morminte şi veni câtră sat. 
Femeile îl priveau de departe cum se apropie prin soarele 
de toamnă, cu capul gol, părând a avea la tâmple coarne de 
lumină. 

Constantin aduse caii de călărie şi de poveri. 

— Luminate doamne, zise el, dobitoacele acestea ne vor 
purta bine, precât nădăjduiesc. S-ar îi cuvenit însă să avem 
aici pe asinul nostru de la Sakkoudion. După ce te-aş fi dus 
ipână unde mi-ii îngăduit, m-aş fi întors cu el înapoi. Aveam 
tovarăş cu care să mă sfătuiesc I-aş fi lăsat zurgălăii şi s-ar 
fi veselit cu doamnele şi cu pruncii, pove,stându-le 
întâmplări de pe unde am fost noi. 


Egipteanul zâmbi. Doamnele şi copiii se mirară din nou, de 
şi aveau ştiinţă de multe din isprăvile şi năzdrăvăniile lui 
Saniabarenos. 

Slujitorii templului din fundul plaiului de sub tanc veniră 
să îngenuncheze. Domnul lor le atinse cu dreapta fruntea, 
ridicându-i şi îmbrăţişându-i. 

Călătorii porniră în lungul costişei spre miazănoapte, prin 
aurul dimineţii. Breb umbla înainte; Constantin după el, cu 
caii ceilalţi legaţi unii de cozile altora. De o parte şi de alta a 
potecii se învăluiau pădurile. Pe margini de pâraie a'târnau 
perdele de mesteceni îngălbeniţi; pe vâlcele se înşirau 
cireşi sălbatici cu frunzele în coloarea arămii; cea dinţai 
brumă dăduse alte feţe şi alt zvon codrului. Era în toate o 
mâhnire dulce, pe care ascetul o primea până în fundul 
sufletului. 

Spune-mi, Constantine, vorbi Kesarion, întorcând barba-i 
înflorită argintiu, dacă nu ţi-a rămas nimica la Bizanţ. Te 
aud oftând şi murmurând singur. 

Stăpâne, răspunse slujitorul, nu pot tăgădui, căci m-aş 
face vinovat înaintea lui Dumnezeu. Dacă binevoieşti a-mi 
da slobozenie, precum e rânduiala, eu m-aş întoarce acolo 
şi aş intra la ascultare la sfântul Pantelimon. Drag mi-e s- 
aud clopotele, şi-mi place vinul pe care-l au cuvioşii părinţi. 

Nu socotegşti că ţi-a venit vremea să-ţi iei soţie? 

Bun e şi asta, stăpâne. După ce mă satur de altele. Dar 
grecoaicele grăiesc prea mult. 

Poate te însori c-o munteancă de la noi. 

— Iaca la asta nu,m-am gândit. Nici muierile de aici nu 
grăiesc mai puţin. Dacă măria -ta porunceşti să stau, oi 
căuta o munteancă de aici, care a fi mai grasă şi mai 
frumoasă. Dacă e nevoie să mai aduc o epistolă, mă duc 
acolo. 

Kesarion tăcu, jignit şi pedepsit de slăbăciunea pe care o 
arătase, adresându-se servului sau. Repezi o privire aprigă 
spre Constantin. II văzu zâmbind fără nici o viclenie. 


Dac-aş aduce nişte călugări de-acolo, îşi urmă socotelile 
servul, ca să alcătuim aicea o sfântă mănăstire, se supără 
preoţii noştri cei vechi şi mă blastămă. Eu zic că tot mai 
bine-i să caut o munteancă. Fiecare la ale sale. Precât văd, 
şi cocoarele acelea care s-aud pe sus se întorc în locul lor, la 
ţara Egipetului. 

Cred că te înşeli, Constantine. Dumnezeu a rânduit 
acestor păseri hrană acolo numai în vremea iernii. Dar locul 
lor de baştină e aici. 

Nici la asta nu m-am gândit, se învoi Constantin. Egiptenii 
n-au iarnă, aşa că noi suntem mai vrednici şi mai bogaţi 
decât dânşii. 

Breb se întoarse la gândurile lui. In înălţime, urmau a - 
chema păserile călătoare, vâslind cătră Prinkipo. 

Drumul ducea pe costişă şi cătră miezul nopţii, îndelung; 
între prăpăstii şi tăceri, sub cerul curat. La cel dintâi popas, 
veniră cătră ei ca să-i vadă de-a-proape, de pe vârfuri de 
brăduţi, păseri cu ochi schimbători şi veveriţi. Constantin 
nu se miră prea mult auzind pe stăpânul său că vorbeşte cu 
ele. în poieni joase se auzeau mugete de cerbi, unele 
subţiri, altele adânci şi groase ca nişte tunete. 

— Cei cu optsprezece crengi în coarne poruncesc tinerilor 
să fugă din preajma ciutelor., cugetă cu glas Constantin. 

— Dumnezeu se vădeşte în glasul nourilor şi al cerbilor, 
încuviinţă Kesarion Breb; precum şi în alte iglasuri ale 
muntelui. 

În râpă, sub bunget negru, scheunară într-adevăr lupani, 
apoi tăcură deodată, căci lupoaica cea bătrână clămpănise 
asupra lor, învăţându-i că vânătorii trebuie să păstreze 
tăcere. In azur strigară ou mirare pajuri. 

Umblară astfel de la izvor la izvor toată după-amiaza. 
înspre sară se auziră în văi tulnice. Coborâră într-acolo, la 
un sălaş de oieri. 

A doua zi sună în brădeturi vânt de la miazănoapte. După 
ce primi închinarea stăpânilor locului, egipteanul îşi strânse 
în cătărămi straiul alb şi-şi îndesă pe tâmple comanacul de 


pâslă. Trase pe mânici sarică şi se încinse a doua oară. îşi 
trecu pe după.grumaz glugă şi, după ce încalecă, îşi apăsă 
barba în piept. II înţepa în ochi suflare rece. Zarea dinainte- 
i era vână'tă, amestecată cu neguri. 

Ieri s-au arătat semne ele toamnă lungă, ziceau ciobanii. 

E adevărat, le răspunse Kesarion, însă cocorii fugeau de 
vifor. Astăzi să coborâţi oile mai devreme. 

Ei clătiră din cap neîncrezători. Călătorii umblară destul 
de 'bine împotriva vântuhii 'până la amiază. Apoi deodată 
începu a-i şâichiui lapoviţă. Drumul se înclină în albia apei 
care se chiamă Olt. Stăpânul porunci popas cu două ceasuri 
înaintea amurgitului. După ce caii se hodiniră şi mâncară 
grăunţe, Constantin văzu, nu cu puţină mirare, că vorbele 
ciobanilor se adeveresc. Zloata stătu; deci nu înţelese de ce 
domnul său porunceşte drum pe întuneric. Bătea acelaşi 
vânt. Urmau calea pe lângă lucirea apei. Intre nouri 
învălmăşiţi, se arăta din când în când luna. Ast- 

— M. Sadoveanu, Opere, voi. 12 fel ajunseră la popasul 'fie 
la Aluniş, unde cunoşteau, case de prietini. Era cătră 
miezul-nopţii. Lucirea lunii se stinsese. 

— După ce intrăm la adăpost, să scoţi tarniţile 'd'e pe cai, 
porunci stăpânul. Aicea facem popas lung. 

Cât stătu sub colibă, ridicând din când în când fruntea şi 
cercetând viscolul de-aiară, slujitorul se nevoia să afle care 
au fost vorbele stăpânului său pentru a opri viforniţa şi 
pentru a-i da drumul. Că-i spuseseră cocoarele ori vulturii, 
ori cerbii ce se va întâmpla, nu putea fi nici o îndoială. 
Oamenii de rând nu cunosc glasul păserilor şi al 
dobitoacelor, pe când aleşii anumiţi ai lui Dumnezeu află 
toate şi ştiu să oprească şi să sloboadă stihiile. 

În ziua a patra părăsiră albia apei şi se suiră prin 
viscolituri pe opcina muntelui. Acolo ascetul se opri, 
cercetând văile şi codrii. Dădu hotărâre omăturilor să curgă 
la râpă. Soarele se arătă şi puhoaiele porniră în salturi la 
vale, ca nişte harmăsari de spumă. Sara, la popasul din 
urmă, găsiră tovarăşi. Slujitorul cobori o parte din poveri şi- 


şi aduna caii. Se supuse cu fruntea la genunchii domnului 
său şi-l pofti să-i întindă mânile ca să i le sărute. Apoi, 
îndrăznind a-i mărturisi că hotărârea lui din urmă este să-şi 
caute soţie în satele oierilor, se retrase cătră focul celorlalţi 
servi, în vale. 

Kesarion, cu şase tovarăşi monahi, sui a doua zi cătră 
coloana de fum de la peşteră, însoțitorii săi depuseră 
poverile. Ucenicii se închinară egipteanului şi-l călăuziră 
sub bolta de stâncă, unde băteau lucirile depărtate ale 
focului. Bătrânul îl aştepta în preajma altarului. Era slăbit şi 
căzut în scaunul de piatră. Primi cu bucurie pe urmaşul său, 
pipăindu-i fruntea. 

— O, fiul meu, îi zise el, a sosit timpul. 

Kesarion îngenunche. 

Cuvintele şi mărturisirile acestor jertfe întru spirit nu le-a 
putut auzi decât tăcerea peşterii. Candela bă-trânului mai 
luci atât cât era necesar egipteanului să-i afle prorocirea 
asupra neamurilor acestui pământ. Căci, precât vedea el, 
avea să vie asupra lor din răsărit duh de destrăbălare şi 
spaimă. 

Decheneul cel nou ieşi din peşteră cătră al şaptelea; ceas 
al.zilei. Purta la gât, pe straiul alb, juvaerul vechi care 
împodobise cincizeci,şi trei de ani pe bătrân. Monabhii lui 
Zalimoxis, adunaţi în cursul zilei, i se plecară în genunchi, 
închinându-şi frunţile. El ridică asupra lor braţele, privindu- 
i cu ochi îngheţaţi şi ştiind că va fi cel din urmă slujitor al 
muntelui ascuns. 


SFÂRŞIT