Lewis Wallace — Ben Hur V1,2

LEWIS WALLACE 


LEWIS WALLACE 


BEN HUR 


CARTEA ÎNTÂI. 

CAPITOLUL. 1. 

Hebel el Sublah se numeşte un îngust şir de munţi, care se 
întinde, pe vreo cincizeci de mile, de la sud spre nord. 
Privind de pe coastele lor stâncoase roşii-albe spre răsărit, 
nu se vede înainte decât puştiul arab, de unde bântuie, de 
când se ştie, vântul atât de primejdios viilor Ierihonului. 
Nisipul suflat mai în jos de la pustiu acoperă poalele şirului 
de munţi; căci el formează un zid de apărare natural al 
păşunilor de la Moab şi Amon, la vest, ţinuturi care altfel ar 
fi alcătuit şi ele o parte a pustiului. 

Arabii au întipărit felul lor de exprimare tuturor locurilor 
de la sudul şi răsăritul iudeei; astfel, după vorbă lor, 
bătrânul Ghebel e tatăl a nenumărate vădi, adică pâraie, 
care în anotimpul ploios se umplu de ape, pe care le poartă 
la Iordan sau în marea Moartă. Taie ca în brazde şoseaua 
romană, care azi nu mai e decât umbra celei ce fusese 
odinioară - un drum prăfos pentru peregrinii din Siria la 
Mecca. 

Dintr-unul din aceste vădi, adică din acela care se ramifică 
de la capătul Ghebelului spre răsărit şi răspunde în matca 
râului labbok (cel mai important afluent al Iordanului), se 
ivi un călător, ce năzuia spre platoul pustiului. 

Să ne îndreptăm mai întâi atenţia asupra acestuia. 

După înfăţişare, putea să fie om de vreo cincizeci şi cinci 
de ani şi mai bine. Barba ce-i cădea peste piept se vedea că 
fusese odinioară neagră, dar acuma avea fire cărunte. Faţa- 
i era brună, ca şi cafeaua prăjită, şi înfăşurată într-o basma 
roşie - kufiieh îi zic astăzi copiii pustiului - aşa că nu se 


vedea decât în parte. Din când în când ridică ochii; erau 
negri şi mari. Îmbrăcămintea-i era o haină lungă, ondulată, 
cum se obişnuieşte peste tot în Orient. Călărea pe un 
dromader mare, alb, care purta în spinare un cort în 
miniatură. 

Cinel privea mai de aproape pe acest animal nu se putea 
opri să nu-l admire. Culoarea şi înălţimea lui, depărtarea 
picioarelor, corpul viguros, nu gras, dar încărcat de muşchi, 
gâtul lung, zvelt, a cărui îndoitură amintea gâtul de lebădă, 
capul, larg între ochi, ascuţit la bot, mersul elastic nobil, 
pasul sigur, nezgomotos - toate dovedeau rasa siriană şi o 
valoare nepreţuită. Purta frâul ca de obicei; pe frunte-i 
atârnau ciucuri roşii-stacojii, iar de gât îi atârnau lanţuri de 
bronz, cu zurgălăi de argint la capete; dar lipseau hăţurile 
pentru călăreț, ca şi cureaua pentru călăuză. 

Echiparea de pe spinarea animalului era atât de 
ingenioasă, încât inventatorul ei ar fi devenit celebru la 
orice alt popor afară de orientali. Era alcătuită din două 
părţi în formă de lăzi, lungi de câte patru paşi, atârnând de 
ambele laturi ale animalului. Interiorul lăzilor era căptuşit 
cu perne şi acoperit cu covoare; erau întocmite aşa, că se 
putea şedea comod sau odihni răzimat; peste tot, se 
întindea o foaie de cort, verde. Curele late, cu numeroase 
legături şi încrucişări ţineau întreaga întocmire în poziţia 
potrivită. Astfel inventivii fii ai lui CuşI s-au priceput să facă 
pe cât se poate mai comodă călătoria prin arşiţa pustiului, 
fie din datorie, fie pentru plăcere. 

Când cămila ieşi din vădi, călătorul lăsase în urma lui 
hotarul vechiului Amon, El Belkas. 

Era dimineaţă. Soarele din faţa lui era pe jumătate ascuns 
în ceaţă; înaintea lui se întindea şi puştiul, nu ţinutul 
nisipurilor mişcătoare - acesta era mai departe, înainte - ci 
un ţinut unde vegetau plante pitice şi solul îl acopereau 
blocuri de granit risipite şi pietre sure sau negre, printre 
care răsăreau salcâmi ofticoşi şi smocuri de iarbă aspră. 


Călătorul nu părea a da atenţie animalelor ce fugeau din 
faţa lui, din când în când, nici păsărilor, nici vreunei vulpi 
sau hiene. De sub acoperământul lui verde, privea fix spre 
un punct anume, cu ochi visători. 

După două ore de mers spre răsărit, peisajul începea să ia 
o altă înfăţişare. Ghebelul se întindea de-a lungul 
orizontului de vest, ca o panglică albastră, palidă. Ici-colo se 
înălța câte o colină de lut şi nisip cimentat. Răsăreau şi 
pietre de bazalt, în forma lor în cerc rotund, ca avanposturi 
ale munţilor; încolo nu era decât nisip, când lins, când 
încreţit, în formă de creşte ondulate. Odată cu peisajul se 
schimbase şi atmosferă. Soarele, topind rouă şi ceața, făcea 
să se ridice o adiere plăcută în arşiţa iradiind din pământ. 

Două ore mai trecură, fără oprire sau schimbarea 
direcţiei. 

Vegetaţia înceta cu totul. Crustele de nisip se spărgeau 
sub paşii cămilei. Ghebelul nu se mai vedea; nici un punct 
de orientare nu mai era. 

Cum nu se zărea nici un loc de popas undeva, stăruința 
călătorului trebuia să pară tot mai stranie. Nimeni nu 
călătoreşte de plăcere prin pustiu. Acesta nu putea fi scopul 
omului nostru; nici fugar nu s-ar fi putut bănui că este; nu 
privea deloc în jurul lui; nici un semn de temere sau 
curiozitate nu se putea observa la el. 

Era tocmai la amiază, când dromaderul se opri de la sine 
şi scoase acel strigăt văietător cu care ei îşi vestesc 
oboseala prea mare şi cer odihnă. 

Omul din cort tresări, ca deşteptat din somn. Împinse 
perdelele la o parte, se uită spre soare şi examină lung şi 
minuţios ţinutul în toate direcţiile, ca pentru a se asigura 
dacă sosise la locul voit. Apoi respiră adânc, mulţumit, şi 
afirmă că şi când ar fi vrut să zică: „în sfârşit!” - îşi 
încrucişă braţele pe piept, plecă fruntea şi rosti încet o 
rugăciune. Apoi porni să coboare. 

Cu strigătul: „Ikh! Ikh!”, pe care desigur l-au auzit şi 
cămilele favorite ale lui Iov, dădu animalului îndemnul să 


îngenuncheze. Acesta ascultă, încet şi grohăind. 

Călătorul puse piciorul pe gâtul zvelt şi cobori pe terenul 
nisipos. 

CAPITOLUL II. 

S-ar fi putut cunoaşte acum că omul era de o statură 
minunat de proporţionată, mai mult viguros decât înalt. 
Desfăcu şnurul de mătase ce-i lega turbanul şi netezi 
creţurile, până ce faţa-i apăru liberă; expresia-i era 
energică, culoarea aproape neagră. Dar fruntea joasă, 
largă, nasul vulturesc, colţurile pleoapelor uşor îndreptate 
în afară, părul des, negru, de o strălucire metalică, ce-i 
cădea în plete până pe umeri, erau dovezi sigure despre 
originea lui: aşa trebuie să fi fost faraonii şi Ptolemeii de 
mai târziu, sau Mizraim2, tatăl egiptenilor. 

Ciudat era că, deşi umbla printr-o regiune vizitată uneori 
de lei, leoparzi şi de oameni semisălbatici, nu purta arme cu 
dânsul. Era deci pe drum paşnic şi fie era foarte îndrăzneţ, 
fie sta sub o protecţie deosebită. 

Călătoria lungă şi obositoare îi amorţise membrele; îşi 
freca mâinile şi bătea din picioare, împresurând de mai 
multe ori credinciosul animal, care acuma rumega 
mulţumit. 

Se oprea călătorul uneori şi, ducând mâna streaşină la 
ochi, cerceta pustiul până unde putea să ajungă cu privirea. 
De câte ori făcea acest gest faţa i se posomora, ca de o 
dezamăgire; aceasta însemna că cel sau cei pe care îi 
aştepta nu se arătau. Dar ce afacere putea să fie aceea, ca 
să fie tratată în locul acesta pustiu? 

Cu toată dezamăgirea, se vedea că străinul nu pierdea 
speranţa ca cei aşteptaţi să mai vină. Se duse şi luă un mic 
ulcior cu apă şi un burete cu care udă ochii, nările şi botul 
animalului. Apoi luă un braţ de pari şi o trestie groasă, 
înfigându-le în pământ şi întinzând o pânză deasupra, 
alcătui o locuinţă confortabilă - mai mică, fireşte, decât a 
unui emir sau şeic, altminteri însă asemănătoare întocmai. 
Acuma, aduse un covor sau o pătură pătrată de lână şi o 


întinse pe jos în cort, în partea dinspre răsărit. Apoi ieşi şi 
porni a cerceta cu privirea şi mai cu atenţie decât 
adineaori, în toate părţile. Afară de un şacal care alerga în 
depărtare peste şes şi un vultur care-şi luase zborul spre 
golful Akaba, întregul pustiu era ca şi mort. 

Se întoarse spre cămilă şi îi zise încet, într-o limbă cu 
accent străin: 

— Suntem departe de patrie, fugarule iute ca vântul, 
suntem departe de patrie, dar Dumnezeu e cu noi. 
Răbdare! 

Apoi puse grăunţe într-un sac şi-l atârnă de gâtul 
animalului. Văzându-l cum ronţăie paşnic, ieşi iar să 
iscodească în depărtare; dar razele drepte ale soarelui 
fierbinte tulburau atmosfera. 

— Vor veni, îşi zise el liniştit; cine mă călăuzeşte pe mine îi 
călăuzeşte şi pe ei. Voi pregăti totul. 

Un coş de nuiele şi câteva săculeţe, pe care le aduse din 
cortul din spatele cămilei, conţineau tot ce era necesar unui 
prânz: coşuleţe din fire de palmier, împletite în formă de 
blide, vin în burdufuri mici de piele, carne de berbec uscată 
şi afumată, rodii siriene fără sâmburi, curmalele cele mai 
frumoase din El Şelabi în Arabia centrală, apoi brânzeturi şi 
pâine dospită din cea mai bună brutărie egipteană. Toate 
acestea le aşeză în rânduială pe covorul de sub cort şi puse 
apoi trei basmale de mătase drept şervete, aşa cum 
obişnuiesc orientalii bogaţi să ofere oaspeţilor lor, ca să le 
întindă peste genunchi. Se putea deduce de aici numărul 
persoanelor pe care le aştepta ca oaspeţi. 

Totul era acum pregătit. leşi iar din cort şi iată! Departe la 
răsărit se vedea un punct negru pe întinderea pustiului. 
Călătorul rămase ca țintuit locului; ochii i se deschiseră 
mari; un fior de sfinţenie îi trecu prin corp. 

Punctul creştea, acum era cât mâna; în sfârşit, începu să ia 
oarecare formă. Mai târziu, recunoscu un dromader mare, 
alb, la fel cu al său propriu, şi purtând în spinare litiera de 
călătorie a unui indian. Egipteanul îşi încrucişă braţele 


peste piept şi ridică ochii la cer. „Numai Dumnezeu e 
mare!” exclamă, pe când ochii i se umplură de lacrimi şi 
sufletul i se înfiora de evlavie. 

Străinul se apropia din ce în ce. Văzând pe omul dinaintea 
cortului în atitudine de rugăciune, încrucişă şi el braţele, 
lăsă capul în jos şi se înclină în tăcere. 

După câteva momente cobori de pe cămilă şi merse întru 
întâmpinarea egipteanului, iar acesta într-a lui. Un moment 
se uitară unul la altul, apoi se îmbrăţişară - adică fiecare 
din ei puse braţul drept pe umărul celuilalt şi cel stâng în 
jurul brâului, apoi apăsă cu bărbia mai întâi la dreapta, apoi 
la stânga pieptului. 

— Pace ţie, o, slujitor al Dumnezeului celui adevărat! Zise 
străinul. 

— Şi ţie, o, frate în credinţa cea adevărată, răspunse 
egipteanul cu căldură - şi ţie pace şi bun venit! 

Noul sosit era de statură înaltă, uscăţiv; ochii îi erau 
afundaţi în cap; părul şi barba-i erau albe, faţa brun- 
roşiatică. Nici el nu purta arme asupra lui. Îmbrăcămintea-i 
era aceea a unui indian; în jurul capului purta un turban cu 
numeroase cute; încolo, îi semăna portul cu al egipteanului, 
numai că haina de deasupra era mult mai scurtă şi lăsa să 
se vadă pantalonii largi, încheiaţi la glezne, în picioare avea 
un fel de pantofi din piele roşie, cu vârful ascuţit. Afară de 
pantofi, toată îmbrăcămintea era albă. 

Expresia feţei omului era serioasă, aproape severă. Numai 
ochii îi trădau sentimente omeneşti, căci lacrimi luceau în 
ei, când ridică fruntea de pe pieptul egipteanului. 

— Numai Dumnezeu e mare! Exclamă repetând vorbele 
egipteanului. 

— Şi binecuvântaţi cei din slujba lui! Răspunse acesta. Dar 
să aşteptăm - adăugă - să aşteptăm, căci, iată, de colo vine 
şi celălalt. 

Se uitară spre nord, de unde, vizibil ochilor, venea o a 
treia cămilă, de asemenea albă şi legănându-se ca o 


corabie. Aşteptară până ce sosi înaintea lor şi cobori 
îndreptându-se spre dânşii. 

— Pace ţie! Îi zise indianul îmbrăţişându-l. 

— Fie voia Domnului! Răspunse acesta. 

Noul sosit nu semăna deloc cu prietenii lui; era de o 
constituţie mai delicată şi faţa-i era albă. Părul bogat, 
ondulat, de culoare deschisă, forma o cunună deasupra 
capului său mic, dar frumos. Ochii albaştri-închis priveau cu 
căldură şi dovedeau un temperament delicat şi un caracter 
nobil, sincer. Era neînarmat şi el. Sub o haină de lână, 
bogată în falduri şi pe care o purta cu o graţie firească, se 
vedea o tunică scurtă în mâneci, până la genunchi, şi care 
nu lăsa descoperite decât gâtul, braţele şi picioarele; la 
mijloc era strânsă cu un brâu; în picioare avea sandale. Cei 
cincizeci sau şi mai bine de ani, ce trecuseră peste dânsul, îl 
făcuseră numai om serios, cumpănind orice cuvânt, fără a-i 
atinge vigoarea intelectuală sau corporală. Nu mai e nevoie 
să accentuăm că era de origine greacă. 

După ce se desfăcu din îmbrăţişarea cu egipteanul, acesta 
zise cu vocea tremurătoare: 

— Spiritul m-a condus cel dintâi aici; de-aici cunosc că 
sunt destinat să fiu conducătorul fraţilor mei. Cortul l-am 
ridicat, pâinea aşteaptă să fie frântă; veniţi să-mi fac 
îndatorirea. 

Luându-i de mână, îi duse înăuntru, le scoase sandalele, le 
spălă picioarele, le turnă apă peste mâini şi le uscă cu 
prosoape. După ce se spălă şi el pe mâini, zise: 

— Să vedem acum de noi, fraţilor, după cum cere misiunea 
noastră, şi să ne întărim pentru ceea ce ne mai rămâne de 
făcut astăzi, în vremea mesei, vom putea să ne cunoaştem şi 
fiecare dintre noi să afle cine sunt ceilalţi, de unde vin şi 
cum se numesc. 

Îi aşeză aşa, ca să se poată privi în ochi. Plecară capul cu 
toţii, îşi încrucişară braţele peste piept şi rostiră tare, 
împreună, această simplă rugăciune: 


— O, Doamne şi Tată al tuturora! Ce avem aici este de la 
Tine; primeşte mulţumirea noastră şi ne binecuvântează, ca 
şi de aici înainte să mergem în căile Tale”. 

Sfârşind, se uitară miraţi unul la altul. Fiecare din ei 
vorbise într-o limbă pe care ceilalţi doi nu o mai auzise şi, 
totuşi, o pricepeau perfect. Plini de evlavie, simțeau 
minunea lui Dumnezeu. 

CAPITOLUL III. 

Întâlnirea de care spunem s-a întâmplat, ca să 
întrebuinţăm cronologia de pe atunci, în anul 747 de la 
întemeierea Romei. Era în luna decembrie şi în părţile de la 
răsăritul Mării Mediterane domnea o vreme iernatică. O 
călărie prin pustiu pe o astfel de vreme nu poate lipsi să 
deştepte pofta de mâncare. Toţi cei trei o simțeau şi făcură 
cinste bucatelor. Vinul învioră convorbirea. 

— Unui călător prin ţări streine nimic nu poate să-i fie mai 
plăcut decât să-şi audă numele rostit din gură de prieten, 
zise egipteanul. Multe zile vom fi împreună; de aceea, e 
timpul să ne cunoaştem. Aşadar, dacă vreţi, să vorbească 
mai întâi acela care a venit mai pe urmă. 

Încet întâi, ca şi ezitând, începu grecul: 

— Ceea ce am eu de povestit, fraţilor, e atât de ciudat încât 
nici nu ştiu de unde să încep şi ce să spun. Nu mă pricep 
nici pe mine; atâta ştiu, că îndeplinesc voinţa unuia mai de 
Sus, şi că a merge în căile lui e o desfătare. 

Mişcat, se opri, pe când ceilalţi doi, respectându-i 
sentimentele, plecară ochii. 

— Departe de aici, spre apus. 

— Reiîncepu el. 

— Este o ţară care n-are să fie uitată niciodată, căci a dat 
omenirii tezaure de filosofie, de elocvenţă, de poezie, de 
glorie militară. Vorbesc de Grecia. Eu sunt Gaspar, fiul lui 
Cleante din Atena. Poporul din care fac parte s-a dedicat 
artelor şi ştiinţei şi am moştenit şi eu aceeaşi dispoziţie. Doi 
din cei mai mari filosofi ai noştri (Platon şi Aristotel) vestesc, 


unul, dogma sufletului nemuritor al omului, celălalt, dogma 
unui singur şi fără de sfârşit, drept, Dumnezeu. 

Eu am adoptat aceste două dogme, căci îmi ziceam: 
trebuie să fie între Dumnezeu şi suflet o legătură pe care n- 
o cunoaştem încă. În privinţa asta, spiritul cercetător al 
omului n-a putut pătrunde decât până la un punct. De- 
acolo, nu mai ştiu. 

Indianul zâmbi. 

— În nordul ţării mele. 

— Urmă grecul. 

— În Tesalia, e un munte vestit, Olimpul. Tradiţia spune că 
era acolo lăcaşul zeilor; acolo rezida Zeus, cel mai mare 
dintre zei. Acolo m-am dus. Într-o ramificare spre sud-est a 
muntelui am găsit o peşteră, unde m-am retras, dedicându- 
mă cu totul meditaţiunii şi implorând o revelare. Credinţa 
mea vie în Dumnezeul cel mai mare şi nevăzut mă făcea să 
sper că dorinţa sufletului meu mi-o va împlini. 

— Şi ţi-a împlinit dorinţa? Zise indianul cu vioiciune. 

— Ascultaţi, fraţilor. 

— Urmă grecul stăpânindu-şi cu greu emoția; intrarea 
sihăstriei mele dădea asupra unui braţ de mare, golful de la 
Terme, într-una din zile am văzut căzând peste bordul unei 
corăbii ce plutea acolo un om. Înotă la țărm. Îl scosei şi-l 
îngrijii. Era un iudeu, bine iniţiat în istoria şi legile 
poporului său. De la el am aflat că Dumnezeul oftărilor mele 
există cu adevărat, ba de multe secole el a fost legiuitorul, 
stăpânitorul şi regele israeliților. Vestea asta era ea oare 
altceva decât revelaţia de care visasem? Credinţa mea deci 
nu rămăsese stearpă; Dumnezeu mi s-a arătat! 

— Aşa cum se arată tuturor celor ce îl cheamă cu o astfel 
de credinţă, zise indianul. 

— Dar vai! 

— Interveni egipteanul. 

— Cât de puţini sunt aceia care îl înţeleg când le vorbeşte! 

— N-a fost numai atât. 


— Urmă grecul; - omul ce mi-a fost trimis în chip atât de 
miraculos mi-a spus mai multe. Mi-a spus că profeţii, care 
după întâia revelare comunicau şi vorbeau cu Dumnezeu, 
ar fi asigurat că el va veni iarăşi. Mi-a spus şi numele acelor 
profeţi şi a citat chiar cuvintele lor din cărţile sfinte. Şi mi-a 
mai spus şi aceea, că a doua venire are să fie în curând, ba 
chiar e aşteptată acuma în Ierusalim. 

— Oricum. 

— Urmă el după o pauză. 

— Oricum acel om afirmă că acest Dumnezeu şi revelarea 
de care vorbise au fost şi vor fi şi în viitor numai pentru 
evrei. Acel care va veni va fi regele iudeilor. „Aşadar, pentru 
restul lumii nu va avea nimic?” 

Întrebai eu. „Nu, îmi răspunse el cu mândrie, noi suntem 
poporul ales!” Acest răspuns nu mi-a putut sfărâma 
speranţa. Pentru ce acest Dumnezeu să-şi restrângă iubirea 
şi binefacerile asupra unei ţări, ca şi asupra unei singure 
familii? Mi-era zor să aflu adevărul. 

Când evreul a plecat mai departe, am căutat, prin 
rugăciune repetată, să mă fac vrednic de a vedea cu ochii 
mei şi de a-l slăvi pe regele promis, când va veni. Într-o 
noapte stăteam la gura peşterii mele şi mă gândeam la 
misterul existenţei; căci dacă l-aş cunoaşte, aş cunoaşte şi 
pe Dumnezeu. Deodată răsări, din întunecimea ce zăcea 
peste mare, o stea; se ridică încet şi se apropia, până ce s-a 
oprit deasupra muntelui şi a peşterii, aşa că lumina-i cădea 
asupra mea. Mă prosternai şi adormii. În vis am auzit un 
glas: „O, Gaspar, credinţa ta a biruit! Binecuvântat să fii! Cu 
alţi doi, care vor veni de la alte două capete ale pământului, 
vei vedea pe cel care trebuie să vină şi vei da mărturie 
despre el. De dimineaţă te scoală şi mergi să-i întâmpini; 
încrede-te în spiritul care are să te povăţuiască!” 

Dimineaţa, când m-am deşteptat, spiritul strălucea mai 
tare decât soarele, îmi scosei haina de pustnic şi mă 
îmbrăcai ca şi mai înainte. Dintr-o ascunzătoare luai 
comoara pe care o adusesem de la oraş. O corabie trecea. O 


chemai, mă primi pe bord şi debarcai în Antiohia. Acolo mi- 
am cumpărat cămila asta cu echipamentul ei. Prin grădinile 
înflorite de pe ţărmul Orontelui, trecui pe la Emesa, 
Damasc, Bostra şi Filadelfia (aceste două fac parte, încă, 
din Palestina) şi de-acolo am venit aici. 

lată, fraţilor, aceasta e povestirea mea; s-o aud şipea 
voastră. 

CAPITOLUL IV. 

Egipteanul şi indianul se uitară unul la altul. Cel dintâi 
făcu un semn cu mâna şi al doilea începu: 

— Fratele nostru a vorbit bine; aş vrea ca şi cuvintele mele 
să fie tot atât de înțelepte. 

Se opri un moment, apoi urmă: 

— Numele meu, fraţilor, e Melhior. Limba în care vă 
vorbesc, nu e cea mai veche din lume, dar e aceea în care s- 
a scris mai întâi: zic despre sanscrita indiană. Poporul meu 
a fost cel dintâi care a păşit pe terenul ştiinţelor. Cărţile 
noastre vor supravieţui tuturor timpurilor. Astfel sunt cele 
patru Vede, cărţile de religie şi de învăţătură. Se adaugă la 
acestea diferite alte opere, care tratează aproape despre 
toate domeniile cunoştinţelor omeneşti, precum şi cele două 
poeme epice Ramayana şi Mahabharata. Aceste cărţi, care 
conţin prescripţii religioase, sunt acum moarte pentru 
mine; totuşi, ele vor permite de-a pururi o privire asupra 
florilor spiritului indian. Flori, dar fructe n-a dat, căci chiar 
acele cărţi închid oricărui progres porţile. Ele învaţă că 
omul nu trebuie să-şi îndrepte spiritul spre descoperiri noi, 
căci Cerul s-a îngrijit el de toate cele necesare. Cărţile 
noastre, Shastra, învaţă despre un zeu superior numit 
Brahma; poemele noastre vorbesc despre virtute şi fapte 
bune, precum şi despre suflet. De aceea fratele meu îmi va 
permite să observ că, cu secole mai înainte de a fi fost 
poporul lui cunoscut, ideile mari despre Dumnezeu şi suflet 
preocupau toate puterile spirituale indiene. Aceleaşi cărţi 
învaţă, mai departe, că Brahma constă dintr-o trinitate: 
Brahma, Vişnu şi Shiva. Cel dintâi, Brahma, aşa spun cărţile 


mai departe, e creatorul poporului nostru, pe care chiar de 
la creaţiune l-a împărţit în patru caste. Din gura lui Brahma 
a răsărit casta cea mai înaltă şi mai nobilă, aceea a 
brahmanilor, singurii învăţători ai Vedelor, care au dus mai 
departe, în acelaşi timp, de pe buzele lui, desăvârşitele cărţi 
ale oricăror ştiinţe folositoare. Din braţele lui au ieşit 
războinicii; din piept, reşedinţa vieţii: toţi producătorii, 
păstori, agricultori şi negustori, din picioarele lui, în sfârşit, 
clasele de jos, destinate să slujească celorlalte clase; aceştia 
sunt sclavii, servitorii, muncitorii, meseriaşii. Observaţi apoi 
că o lege ce s-a dat deodată cu crearea omului opreşte 
trecerea dintr-o castă într-alta. Un Brahman nu poate 
deveni membru al unei caste inferioare; dacă se întâmplă să 
calce legile clasei sale, e izgonit şi nu poate să aibă contact 
decât cu izgoniţii. Şi eu am fost din naştere Brahman. Toată 
viaţa mea, din leagăn, a fost strict reglementată, pe zi, pe 
oră. Nu puteam apoi să fac nici un pas, să mănânc, să beau 
sau să dorm, fără primejdia de a călca vreo poruncă. 
Pedeapsa atingea sufletul. După însemnătatea greşelilor, 
sufletul avea să ajungă într-unul din ceruri - cel mai de jos e 
al lui Indra, cel mai de sus, al lui Brahma - sau să se 
întrupeze într-un vierme, o muscă, un peşte sau alt animal. 
Răsplata pentru desăvârşita observare a tuturor regulilor 
avea să fie contopirea în Brahma, ceea ce însemna linişte şi 
neactivitate deplină. 

După puţină reflexiune, indianul urmă: 

— Prima treaptă a vieţii unui Brahman e timpul studiilor, al 
uceniciei. Când să trec în a doua treaptă, adică să mă 
căsătoresc, începui să mă îndoiesc de toate, chiar de 
Brahma; în ochii brahmanilor eram un eretic. Din adâncul 
abisului unde mă aflam, zărisem sus o lumină şi năzuiam 
spre ea. După ani de străduinţă, în sfârşit ajunsei să cunosc 
temeiul oricărei vieţi, esenţa religiei, legătura dintre suflet 
şi Dumnezeu: iubirea! 

Faţa suptă a bunului om ardea; împreună mâinile. Urmă o 
tăcere adâncă; ceilalţi doi se uitau la dânsul; grecul avea 


lacrimi în ochi. 

În sfârşit, indianul continuă: 

— Fericirea iubirii stă în faptă; proba ei este ceea ce facem 
pentru binele altora. Eu nu-mi găseam liniştea. Brahma 
umpluse lumea cu atâta mizerie! Soarta tristă a castelor de 
jos îmi zăcea la inimă. La revărsarea apelor sfinte ale 
Gangelui, în Oceanul Indian, e Insula Ganga Lagor. Acolo m- 
am dus. În umbra templului ridicat albului Kapila 
(întemeietorul celui mai vechi sistem filosofic, şi care ar fi 
trăit cu mult înainte de Buddha) credeam să găsesc liniştea, 
printre discipolii omului sfânt şi a amintirii sale. Dar de 
două ori pe an veneau cete de pelerini indieni ca să se 
curețe de păcate în apele sfinte. Mizeria lor făcu numai să- 
mi crească iubirea. Şi iubirea asta îmi dădu îndemn 
puternic să vorbesc; mă codeam, căci un cuvânt în contra 
lui Brahma sau a treimii sau a Shastrei mi-ar fi pecetluit 
soarta; o dovadă de iubire faţă de Brahmanii izgoniți, care 
se târau pe acolo ca să moară pe nisipul fierbinte, şi aş fi 
devenit şi eu unul dintre ai lor, aş fi fost pierdut pentru 
totdeauna familiei mele, ţării, castei mele cu privilegiile ei. 
Iubirea a învins! Am vorbit discipolilor în templu; ei m-au 
izgonit. Am vorbit pelerinilor; ei m-au alungat cu pietre din 
insulă. Am încercat să propovăduiesc în drum; ascultătorii 
fugiră de mine sau îmi ameninţară viaţa, în toată India nu 
era nici un locşor unde să fi putut găsi linişte sau siguranţă, 
nici chiar printre cei izgoniți; căci, deşi greşiseră, totuşi 
credeau în Brahma. În dezolarea mea, căutai un loc izolat, 
unde, ferit de oameni, să pot fi singur cu Dumnezeu. Acolo, 
în post şi rugăciune, m-am pregătit de moarte. 

Într-o noapte rătăceam pe ţărmul Lacului Lang-Iso, acolo 
la mijlocul pământului, de unde izvorăsc Indul, Gangele şi 
Bramaputra, şi ziceam în tăcerea ce mă împresura: „Când 
va veni Dumnezeu să-şi ceară ce e al lui? Nu există oare 
mântuire?” Deodată începu să tremure o lumină peste 
întinderea de apă; se ridică apoi o stea, se apropie spre 
mine şi se opri deasupra mea. Lumina ei mă orbi. Pe când 


zăceam la pământ, auzii un glas care-mi vorbea cu nespusă 
blândeţe: „Iubirea ta a biruit. Binecuvântat să fii, fiu al 
Indiei! Mântuirea e aproape. Cu alţi doi, care vor veni din 
părţi depărtate ale pământului, vei vedea pe Mântuitorul şi 
vei da mărturie despre el. De dimineaţă scoală şi mergi 
întru întâmpinarea lor; încrede-te în spiritul care are să te 
călăuzească”. Din acel moment, lumina mi-a rămas 
aproape, în dimineaţa următoare am plecat, la început tot 
pe drumul pe care venisem, într-o despicătură de stâncă am 
găsit o piatră prețioasă de rară valoare, pe care am vândut- 
o în Hurdvar. Prin Lahore, Kabul şi lezd am venit la Ispahan. 
Acolo am cumpărat cămila şi am plecat îndată mai departe 
la Bagdad, fără a mai aştepta o caravană. Mergeam singur, 
fără teamă, căci spiritul era cu mine şi este şi acum. Câtă 
cinste pentru, noi, fraţilor! Să-l vedem pe Mântuitorul, să-i 
vorbim, să-l slăvim! Am terminat. 

CAPITOLUL V. 

Vioiul grec izbucni în exclamaţii de bucurie şi felicitări. 
Apoi luă cuvântul egipteanul, cu demnă seriozitate: 

— Salut îţi zic, frate! Tu ai suferit mult; de aceea mă bucur 
de biruinţa ta. Dacă vreţi, vă voi povesti acum istoria mea. 
Aşteptaţi un moment! 

Se duse să vadă de cămile; reîntorcându-se, începu: 

— Cuvintele voastre, fraţilor, au purces de la spirit; şi tot 
spiritul mă va învăţa să le înţeleg. Fiecare din voi a vorbit 
îndeosebi despre patria lui; ca început, să vorbesc şi eu 
despre poporul meu. Eu sunt Baltazar din Egipt. 

Cuvintele din urmă fură rostite încet, dar cu atâta 
demnitate, încât ceilalţi doi se înclinară. 

— Aş putea, urmă el, să scot la iveală cu deosebire multe 
precăderi care sunt proprii poporului meu; mă voi mărgini 
la una singură. Istoria universală începe cu noi. Noi am fost 
cei dintâi care am eternizat diferitele evenimente cu 
scriere, de aceea noi nu cunoaştem tradiţii şi mituri; în loc 
de poezie vă oferim realitatea. Pe frontispiciile palatelor şi 
templelor noastre, pe obeliscuri, pe zidurile interioare ale 


cavourilor, am însemnat numele regilor noştri şi faptele lor; 
pe mlădiosul papirus am înscris înţelepciunea filosofilor 
noştri şi misterele religiei noastre - pe toate, afară de unul, 
despre care vreau să vă vorbesc. Mai vechi decât Vedele 
indienilor, o, Melhior, mai vechi decât cântările lui Homer 
sau decât metafizica lui Platon, o, Gaspar, mai vechi decât 
cărţile sfinte ale chinezilor, mai vechi chiar decât cărţile lui 
Moise. Cele mai vechi dintre toate însemnările scrise sunt 
acelea ale primului nostru rege Menes, sunt scrisele lui. 

Se opri un moment şi, uitându-se prietenos la grec, îi zise: 

— Cine, o, Gaspar, au fost învățătorii poporului grec în 
epoca tinereţii lui? 

Grecul se înclină zâmbind. 

— Din acele însemnări, reluă Baltazar, ştim că înaintaşii 
noştri, când au venit din răsăritul depărtat, din leagănul 
omenirii, despre care a vorbit Melhior, au adus cu ei istoria 
lumii dinaintea Potopului şi din timpul lui, pe care au 
învăţat-o de la fiii lui Noe, propovăduiau despre un 
Dumnezeu Creator al Iotului şi despre sufletul nemuritor. 
Străbunul nostru Mizraim a răspândit ideea despre 
Dumnezeu şi despre sufletul nemuritor, pe malurile Nilului. 
Atunci ideile acestea erau încă netulburate, curate, uşor de 
înţeles, cum e tot ceea ce Dumnezeu face pentru binele 
omenirii; tot atât de simplu era şi cel dintâi serviciu divin, 
cu cântări şi rugăciuni. Căci religia nu e decât legea care 
uneşte pe om cu creatorul său; în curăţenia ei, ea nu 
cunoaşte alte elemente decât Dumnezeu, sufletul şi 
reciproca lor cunoaştere, de aici purced apoi serviciu divin, 
iubire şi răsplată. Această lege, ca toate legile de origine 
divină. 

De exemplu legea care uneşte Pământul cu Soarele - a 
fost dată de Creator chiar dintru început. Aceasta, fraţilor, a 
fost religia primei familii, a fost religia părintelui nostru 
Mizraim. Desăvârşirea e Dumnezeu; simplitatea e 
desăvârşire. Blestemul e că oamenii nu vor să lase astfel de 
adevăruri în simplitatea lor. 


Cum ne spun vechile hrisoave, Mizraim, când a venit în 
Egipt, a găsit ţara în stăpânirea etiopienilor, popor fanatic, 
primitiv. Poeţicul persan jertfeşte Soarelui, ca întruchiparea 
celui mai mare zeu al lui, Ormuzd; credincioşii din Orientul 
Depărtat îşi cioplesc zeii din lemn sau din fildeş; dar 
etiopianul, necunoscător de scriere, de artă sau de ştiinţă, 
se mulțumea cu slăvirea animalelor: pisica-i era sfântă că 
Ră, taurul ca Isis, cărăbuşul ca Ptah. Lupta împotriva 
acestui grosolan cult al animalelor s-a terminat cu 
adoptarea religiei noului regn. Atunci s-au ridicat clădirile 
acelea enorme ce acoperă tot ţinutul Nilului până în pustiu: 
obeliscuri, labirinte, piramide, morminte de regi, şi printre 
ele şi morminte de crocodili. Atât de jos, fraţilor, au putut să 
cadă urmaşii lui Mizraim. 

— Dar - urmă el emoţionat - să nu-mi dispreţuiţi poporul 
pentru aceasta. El nu l-a uitat pe Dumnezeu. Am spus mai 
înainte, cum vă veţi aduce aminte, că la noi toate secretele 
religiei au fost scrise, afară de unul; despre acesta vreau să 
vă spun. 

Aveam rege odinioară un faraon, care voia să reformeze 
totul. Pe atunci, evreii trăiau în ţara noastră ca sclavi, însă 
ţineau la Dumnezeul lor. Când n-au mai putut suporta 
apăsarea, au fost liberaţi într-un chip ce nu se poate da 
uitării. Şi acestea sunt scrise. Moise, el însuşi evreu, veni în 
palatul regelui şi ceru, pentru poporul subjugat al evreilor, 
care se înmulţise la milioane de oameni, permisiunea ca să 
părăsească ţara; cerea acest lucru în numele Dumnezeului 
lui Israel. Faraonul a refuzat. Şi ascultați ce s-a întâmplat! 
Mai întâi toate apele lacurilor şi râurilor, fântânilor şi 
rezervoarelor s-au preschimbat în sânge. Regele, totuşi, 
stăruia în refuzul lui. Veniră broaşte peste tot. Nu se 
înduplecă. Atunci Moise aruncă în aer o cenuşă şi ciumă se 
dezlănţui printre egipteni. Pieriră şi vitele, dar evreii erau 
cruţaţi. Lăcuste veniră şi distruseră toată vegetaţia, în 
amiază se întuneca cerul ca în noapte, încât nu se vedea om 
de om. În sfârşit, într-o noapte muriră toţi nou-născuţi 


egiptenilor, dimpreună cu nou-născutul faraonului. Acum 
consimţi. Dar când evreii purceseră afară din ţară, îşi 
trimise oastea în urmărirea lor. În ultimul moment s-a 
desfăcut apa mării, aşa că fugarii au putut trece ca pe 
uscat. Când însă urmăritorii au dat năvală după ei, valurile 
s-au închis iar şi au înecat cai, oameni, care, dimpreună cu 
regele lor. 

— Istoria asta am auzit-o din gura evreului, zise grecul, cu 
ochii strălucitori. 

— Da, dar prin mine vorbeşte Egiptul şi nu Moise. Preoţii 
din vremea aceea au săpat în marmoră descrierea 
evenimentelor ai căror martori au fost. Acum am ajuns la 
secretul care singur n-a fost scris. Din zilele acelui nefericit 
faraon, aveam în ţara noastră o îndoită religie: una publică 
şi alta secretă; cea dintâi pentru popor, care se închina la 
idoli, a doua pentru preoţime, care a păstrat credinţa în 
unul Dumnezeu. Bucuraţi-vă cu mine, fraţilor! 'Toate 
furtunile care s-au dezlănţuit peste ţară cu năvala multor 
popoare sau chiar de către regii noştri proprii, toate 
invențiile duşmanilor, toate vicisitudinile timpurilor n-au 
putut nimici adevărul; ca un grăunte de sămânță sub o 
stâncă, a supravieţuit tuturor furtunilor; şi acum a răsărit 
ziua! 

Egipteanul luă ulciorul şi trase câteva înghiţituri de apă. 
Apoi urmă: 

— Eu sunt fiul unui preot din Alexandria, de neam princiar, 
şi mi s-a dat o educaţie conformă cu rangul meu. Dar de 
timpuriu încă, m-a cuprins nemulţumirea. O dogmă a 
religiei noastre spune că sufletul, după moartea omului, 
trece iar prin toate treptele creaţiunii, până la cea mai 
desăvârşită, care e omul. Atunci am auzit despre o 
împărăție a lumii, în care credeau persanii, un Paradis unde 
ajung numai cei buni. Gândul la acesta nu m-a mai părăsit; 
ziua şi noaptea reflectam şi comparam ideile despre veşnica 
migraţiune cu acelea despre viaţa eternă, în cele din urmă, 
am ajuns la convingerea că moartea nu poate însemna 


decât o despărţire a celor buni de cei răi, că cei din urmă 
sunt meniţi pieirii, iar cei dintâi se ridică într-o viaţă mai 
înaltă, nu trec în Nirvana, viaţa de vis neştiutor de nimic a 
lui Buddha, o, Melhior, şi nici în lumea de jos, spre o viaţă 
poate mai bună, cum învaţă religia grecilor, o, Gaspar, ci 
într-o viaţă de fericire eternă, o viaţă cu Dumnezeu! 

— Această descoperire m-a îndemnat să mă întreb: pentru 
ce adevărul să rămână un secret al preoţimii? Filosofia ne 
adusese în sfârşit toleranța şi libertatea ideilor, în locul lui 
Ramses, domnea Roma în Egipt, într-una din zile mă dusei 
într-unul din cartierele cele mai populate ale Alexandriei şi 
predicai. Ascultau oameni de la Răsărit şi de la Apus. 
Discipoli, în drum spre Bibliotecă, unde să-şi îmbogăţească 
cunoştinţele, preoţi din Serapeion, haimanale de la 
Museion, public de la alergări, ţărani din Rakotis - o 
mulţime pestriță - se opriră să mă asculte. Le vorbii de 
Dumnezeu, de suflet, de dreptate şi nedreptate, despre cer 
şi despre răsplata vieţii virtuoase. Pe tine, o, Melhior, te-ar fi 
ucis cu pietre; auditorii mei fură mai întâi miraţi, apoi 
începură să râdă. Mai încercai o dată; mă acoperiră cu 
ocări; îmi blestemară Dumnezeul şi-mi luară în râs Cerul. 
Ca să nu-mi pierd vremea degeaba, i-am lăsat acolo. 

Egipteanul oftă adânc: 

— Duşmanul cel mai mare al omului e omul. 

Baltazar reluă, după o tăcere: 

— M-am gândit mult la cauza insuccesului meu şi, în 
sfârşit, am găsit-o. În susul râului, cale de o zi de la oraş, e 
un sat, în care locuiesc păstori şi grădinari. Am închiriat o 
barcă şi m-am dus acolo. Seara, am adunat în jurul meu pe 
toţi locuitorii, bărbaţi şi femei, cei mai săraci între săraci. 
Le-am predicat şi lor cum făcusem în Alexandria. Ei n-au 
râs. În seara următoare le-am vorbit iar, şi ei au crezut şi s- 
au bucurat şi au povestit mai departe cele auzite. La a treia 
întrunire, am întemeiat o asociaţie de rugăciune. Apoi m-am 
întors în oraş. Mergând, îmi ziceam: dacă vrei să îndrepţi 
omenirea, nu te duce la cei puternici şi bogaţi; du-te la cei 


cu paharul bucuriilor deşert, la cei săraci şi umiliţi! Mi-am 
făcut atunci un plan, căruia voiam să-mi dedic viaţa. Mai 
întâi, mi-am pus la adăpost marea mea avere, ca s-o am la 
dispoziţie de câte ori ar fi fost necesar să vin în ajutorul 
nevoiaşilor. Apoi, fraţilor, am călătorit în sus şi-n jos pe NIL, 
propovăduind satelor şi tuturor triburilor credinţa într-unul 
singur Dumnezeu. Au trecut ani. Mă muncea gândul că 
opera mea ar putea să moară cu mine. Cum ar putea ea să 
continue? Cu acest gând, am părăsit, ca şi voi, fraţilor, 
lumea mare şi am căutat un adăpost retras, unde să pot fi 
singur cu Dumnezeu. Am călătorit pe Nil în sus şi am ajuns 
în mijlocul Africii necunoscute. Acolo este un munte, de 
unde purced izvoarele Nilului. Mai mult de un an mi-a fost 
adăpost. Fructele palmierilor îmi nutreau corpul, iar 
rugăciunea, sufletul, într-o noapte, rătăceam în dumbravă 
de pe ţărmul lacului şi mă rugam: „Lumea trage de moarte. 
Când vei veni, o, Doamne? Să nu-mi fie dat oare să văd 
mântuirea?”. Stelele se oglindeau în apă. Una din ele păru 
a-şi părăsi locul şi a se înălța peste întinderea apei; lumina-i 
strălucitoare mă orbea. Apoi se mişcă spre mine şi se opri 
drept deasupra capului meu. Căzui la pământ şi-mi acoperii 
faţa. O voce suprapământească îmi vorbi: „Faptele tale 
bune au biruit. Binecuvântat să fii, fiu al lui Mizraim! 
Mântuirea se apropie. Cu alţi doi, care vin din ţări 
depărtate, vei vedea pe Mântuitorul şi vei da mărturie 
despre el. De dimineaţă să te şcoli şi să grăbeşti întru 
întâmpinarea lor. Şi când veţi ajunge cu toţii în sfânta 
cetate a Ierusalimului, întrebaţi poporul: unde e nou- 
născutul rege al iudeilor? Căci am văzut steaua lui la 
Răsărit şi am venit să ne închinăm lui. Încrede-te în spiritul 
care te va călăuzi”. Şi lumina m-a călăuzit de atunci şi până 
acum. M-a condus pe râu în jos până la Memifis, unde mi-am 
făcut pregătirile pentru călătoria prin pustiu. Mi-am 
cumpărat cămila şi am venit în grabă peste Suez şi Kufile, 
apoi prin ţara moabiţilor şi amoniţilor până aici. Dumnezeu 
e cu noi, fraţilor! 


Egipteanul se opri, apoi reluă: 

— Cu patriarhul care a supravieţuit Potopului, au scăpat şi 
cei trei fii ai lui cu familiile lor. Urmaşii lor au părăsit patria 
comună, ca să populeze pământul. Copiii unuia au trecut în 
India şi în Răsăritul Depărtat; urmaşii celui de-al doilea s-au 
îndreptat spre nord şi în Europa; ai celui de-al treilea, în 
sfârşit, au luat drumul prin pustiu, în Africa, pe malurile 
Nilului. Involuntar, cei trei călători îşi dădură mâna. 

— Nu e asta o minunată afirmare a voinţei lui Dumnezeu? 

Exclamă Baltazar. Prin noi, se vor închina Domnului toate 
popoarele pământului. Şi când ne vom despărţi, va merge 
prin toată lumea vestea că Cerul nu poate fi cucerit cu 
sabia, nici cu înţelepciunea omenească, ci numai prin 
credinţă, iubire şi fapte bune. 

Urmă o tăcere adâncă; bucuria ce le umplea inima le 
aducea lacrimi în ochi. 

Îşi descleştară mâinile şi ieşiră din cort. Tăcere adâncă 
domnea de jur împrejur. Soarele cobora. 

După câtva timp, prietenii desfăcură cortul, încălecară şi-şi 
luară drumul drept spre vest. 

Luna răsărea cu încetul; deodată, înaintea călătorilor 
apăru lumina înflăcărată. Cuprinşi de un fior sfânt, strigară 
cu toţii: 

— Steaua! Steaua! Dumnezeu e cu noi! 

CAPITOLUL VI. 

În partea de vest a zidurilor Ierusalimului e poarta 
Betleem sau lope. Piaţa dinaintea ei e una din cele mai 
remarcabile a oraşului. Cu mult înainte de-a fi năzuit David 
spre Sion, se ridica acolo o cetăţuie întărită. Când, în 
sfârşit, David a alungat pe iebusiţi, a pus să se ridice un zid 
nou, care înlocuia vechea cetăţuie la colţul de nord-vest al 
zidului şi era apărat de un turn puternic. Poziţia porţii nu 
suferi schimbare, în vremea lui Solomon domnea o vie 
mişcare comercială; negustori din Egipt şi bogaţi 
comercianţi din Tyr şi Sidon îşi vindeau acolo mărfurile. 
Aproape trei mii de ani au trecut de atunci şi tot mai 


persistă în acea piaţă oarecare mişcare comercială. Tot ce 
doreşte pelerinul - un cal, catâr, cămilă, un interpret sau 
călăuză, schimb sau adăpost, castraveți sau pepeni sau 
curmale - totul i se îmbie la poarta lope. Uneori mişcarea e 
tot atât de vie ca şi în zilele lui Irod, despre care vrem să 
vorbim. 

Întâlnirea descrisă mai sus s-a întâmplat, după cronologia 
ebraică, în ziua a 25-a a lunii a treia - adică la 25 decembrie 
după-amiază. Era în anul al doilea al Olimpiadei, 193 sau 
747 de la întemeierea Romei; în anul 67 al vieţii lui Irod cel 
Mare şi al 35-lea al domniei sale; anul al patrulea înainte de 
începutul cronologiei creştine. Chiar din prima oră a acelei 
zile - evreii numărau orele începând de la răsăritul soarelui 
- târgul de la poarta lope era în toi. Din zori de zi, poarta 
masivă de stejar fu deschisă mare şi prin intrarea boltită 
mulţimea se grămădi până într-o stradă îngustă şi o curte, 
de unde ducea drumul pe lângă zidurile turnului celui mare 
în oraş. 

Aici e o mare împestriţătură, un amestec de voci, culori, 
oameni, animale şi obiecte. Pavajul e din lespezi inegale, pe 
care uruitul căruţelor şi tropăitul animalelor amestecate cu 
strigătele oamenilor produc un zgomot asurzitor. Aici vezi 
melancolic un măgar somnoros, încărcat cu coşuri de linte, 
fasole, ceapă şi castraveți, aduşi proaspeţi din grădinile 
Galileei; omul de lângă el îşi strigă marfa; îmbrăcămintea 
lui e foarte simplă: sandale şi peste umeri aruncată o haină 
de lână neînălbită, necolorată, strânsă la mijloc cu un brâu. 
Mai pitorească şi impozantă, deşi nu atât de răbdătoare ca 
măgarul, e cămila, care îngenunchează sub o povară de lăzi 
şi coşuri pe şaua-i mare, diformă. Stăpânul ei, un egiptean 
zvelt, mlădios, a cărui faţă a fost cam schimonosită de praful 
şoselelor şi nisipul pustiului, e îmbrăcat cu o haină veche, 
fără mâneci, care-i ajunge până la genunchi. E desculţ. 
Cămila grohăie nerăbdătoare sub povară şi-şi arată uneori 
dinţii; omul însă se plimbă nepăsător pe dinaintea-i şi-şi 
laudă marfa: struguri proaspeţi, smochine, curmale, mere şi 


rodii din grădinile de la Kedron. În colţ, unde stradă se 
lărgeşte, stau sprijinite de zidul de piatră câteva femei, în 
portul obişnuit claselor mai de jos ale poporului: haină de 
pânză, înfăşurând corpul, fără a fi strânsă, şi un văl, destul 
de larg ca să acopere nu numai capul, ci şi umerii. Marfă pe 
care o îmbie e păstrată în ulcioare de lut, cum se pot vedea 
şi astăzi în Orient, şi în carafe de piele. Printre ulcioare şi 
carafe se zbenguiesc copii îmbrăcaţi numai pe jumătate, cu 
tot frigul; ochii lor negri, pielea şi nu mai puţin părul 
dovedesc originea lor evreiască; din când în când, femeile, 
sfioase, privesc de sub văl, şi-şi îmbie cu modestie marfa: în 
carafe e miere de struguri, iar în ulcioare, băutură tare. 

Lărmuitoare e negustoria cu păsări: porumbei, rațe şi 
privighetori chinezeşti, în coşuri cu reţele. 

Aici vezi negustorii de giuvaericale, oameni şireţi, 
îmbrăcaţi în purpuriu şi albastru, cu mari turbane albe în 
cap; ei pricep bine fascinația aurului sau a strălucirii unui 
colan, a unei brățări sau a unor inele. Dincolo, îşi laudă 
marfa negustori de mărunţişuri şi telali care oferă 
îmbrăcăminte şi obiecte de gospodărie, alţii, parfumuri, şi 
alţii iar, mărfurile cele mai variate, de la cele necesare până 
la cele de lux. 

Printre toţi aceştia se înghesuie, ducând de ştreanguri, 
strigând şi mângâindu-şi animalele, negustorii de cai, 
catâri, viței, oi, capre şi cămile - tot felul de animale afară 
de dispreţuitul porc. 

CAPITOLUL VII. 

Să stăm în apropierea porţii şi să ne ţinem câtva timp 
deschişi ochii şi urechile. 

lată venind doi oameni dintr-o clasă populară remarcabilă. 

— O, zei, ce frig! 

— Zise unul din ei, un fel de uriaş în arme. Poartă coiful de 
alamă, o platoşă lucitoare şi cămaşă de zale. Ce ger! Îţi 
aduci aminte, Caius, de bolta aceea din Comitium, de-acasă, 
pe unde, spun preoţii, este intrarea în Infern? 


Pe Pluto jur, aş putea să stau azi mult acolo, până să mă 
încălzesc! 

Cel căruia i se adresa dădu pe spate gluga tunicii sale şi 
răspunse cu un zâmbet ironic: 

— Coifurile legiunilor care au înfrânt pe Marc Antoniu 
erau acoperite cu zăpada din Galia; fireşte, tu, sărmane 
prieten, abia ai sosit din Egipt şi soarele lui îţi stă încă în 
sânge. 

Cu aceste cuvinte, dispărură prin intrare. Şi dacă n-ar fi 
vorbit, s-ar fi cunoscut după uniforma lor că erau soldaţi 
romani. 

Din mulţime iese acum la iveală un evreu; e de statură 
uscăţivă, cu umerii aduşi şi poartă o haină groasă, de 
culoare închisă; pletele părului nepieptănat îi atârnă peste 
faţă şi umeri. E singur. Cei care trec pe lângă el râd sau îl 
batjocoresc şi mai rău, căci face parte din secta dispreţuită 
a nazireilor, care se leagă prin jurământ şi rămân netunşi 
cât ţine jurământul. 

Pe când privirile noastre sunt încă îndreptate asupra 
nazireului, se produce deodată o mişcare în mulţimea care 
se desface repede la dreapta şi la stânga; se aud observaţii 
muşcătoare şi exclamări de dispreţ ici-colo. Ce este oare? 
Un om, după aparenţă evreu, se apropie. De pe umeri îi 
atârnă o mantă albă ca zăpada; îmbrăcămintea-i e bogat 
brodată; un brâu roşu, ţesut cu fir, îi împresoară mijlocul de 
mai multe ori. Atitudinea-i e liniştită, ba chiar zâmbeşte 
privind la oamenii care se feresc din calea lui cu atâta 
grabă. E oare un lepros? Nu; e un samaritean. Dacă ai 
întreba mulţimea, ce îl evită cu atâta sfială, ar răspunde: „E 
o corcitură, un asirian; cine i-ar atinge numai marginea 
hainei, ar fi pătat; din mâna lui, israelitul, chiar fiind pe 
moarte, nu trebuie să primească viaţa”. Această ură nu-şi 
are obârşia în sânge, în deosebirea de origine. Când David, 
sprijinit numai de luda, şi-a ridicat tronul pe Sion, cele zece 
seminţii s-au retras în oraşul Sihem, cu mult mai vechi şi, în 
acel timp, mai bogat în amintiri sfinte, împreunarea, în cele 


din urmă, a seminţiilor n-a putut să înlăture dezbinarea de 
la început. Samaritenii nu şi-au părăsit corturile de pe 
Garizim, căruia-i atribuie o sfinţenie mai mare, şi sfidau 
mânia învăţaţilor din Ierusalim. Nici timpul n-a putut potoli 
ura. Sub Irod, reîntoarcerea la credinţă era îngăduită 
tuturor, afară de samariteni. 

Pe când samariteanul intra sub bolta porţii, ieşeau trei 
oameni, cu totul deosebiți de figurile pe care le-am întâlnit 
până acum. Sunt de o structură extraordinar de vânjoasă; 
au ochii albaştri şi pielea albă, atât de fină încât răsar de 
sub ea urmele vinelor; părul, tăiat scurt, e blond; capul mic, 
rotund, stă solid pe cerbicea puternică. O tunică de lână, 
fără mâneci, acoperă corpul, prinsă uşor în brâu; pieptul e 
liber; braţele şi picioarele, extraordinar de puternice, goale, 
dovedesc obişnuinţa cu arena de luptă; dacă mai adăugăm 
atitudinea lor degajată, îndrăzneață, nu ne vom mira că toţi 
le fac loc şi, după ce trec, se opresc şi privesc în urma lor. 
Sunt gladiatori; luptători boxeri, alergători şi scrimeri; fac 
parte dintr-o profesiune care în iudeea nu era cunoscută 
înainte de venirea romanilor. Când nu sunt ocupați în 
arene, pot fi văzuţi hoinărind prin grădinile regeşti sau 
şezând la gărzile dinaintea palatului; ori au venit pentru 
scurt timp din Cezareea, Sebasta sau Ierihon, căci în aceste 
oraşe Irod, el însuşi mai mult grec decât evreu, şi 
împărtăşind predilecţiunea romanilor pentru jocurile 
publice şi spectacolele sângeroase, a ridicat teatre mari, cu 
şcoli de scrimă, unde aduce, după obiceiul timpului, oameni 
din provinciile Galiei şi de la Dunăre. 


(Irod I, bunicul lui Antipa, şef idumeu, era originar dintr-o 
neînsemnată familie din Asia Mică; ca şi nepotul său, Irod, a 
ştiut şi bunicul să se ridice prin intrigi, semănări de 
discordii, treceri repezi dintr-un partid într-altul, ceea ce, în 
luptele de-atunci dintre despoţii romani, părea avantajos. 
Fără nici o dreptate, ci numai prin josnică linguşire, i s-a zis 
„cel Mare”. El n-a săvârşit nimic de seamă, din contră, a 


fost un adevărat monstru, în afară de soţia lui, a pus să fie 
ucişi şi cei doi fii, fără apărare, ai ei; pe cumnatu-său a pus 
să-l înece în baie fără nici o vină, pe fiul său din prima 
căsătorie a pus să-l execute. Pe toţi adversarii lui, îndeosebi 
pe Macabei, i-a exterminat, parte cu vicleşug, parte cu 
puterea. Măcelărirea copiilor nevinovaţi ordonată de ele 
cunoscută; la trei luni după naşterea lui Cristos a murit în 
chinuri grozave.) 

— Pe Bachus! 

— Exclamă unul din gladiatori strângând pumnul. 

— Capetele acestora nu sunt mai rezistente decât nişte 
găoace de ou. 

Gestul era însoţit de o privire sălbatică. Să privim în altă 
parte, la o privelişte mai prietenoasă. 

În faţa noastră avem o livadă de pomi. Proprietarul e chel, 
cu faţa lunguiaţă şi nasul coroiat. Şade, sprijinit de zid, pe o 
pătură întinsă peste praf; ca adăpost pentru cap are o mică 
pânză de cort; în jurul lui, la depărtarea braţului, se înşiră, 
pe scaune mici, coşuri de nuiele pline cu migdale, struguri, 
smochine şi rodii. La acesta vine acum un om, care trebuie 
să ne reţină atenţia, fireşte dintr-un alt motiv decât 
gladiatorii; e un om cu adevărat frumos; un grec frumos. O 
cunună de mirt, de care atârnă încă frunzele pe jumătate 
pălite şi boabe necoapte, îi împresoară tâmplele şi-i ţine în 
ordine părul fâlfâind. Poartă o tunică roşie-stacojie, din cea 
mai fină stofă de lână; de sub cingătoarea de piele, strânsă 
cu o cataramă fin lucrată în aur, cade în falduri până la 
genunchi tivitura brodată în fir; în jurul gâtului poartă un 
şal tot de lână, care-i atârnă peste spate; cât se vede din 
braţe şi picioare e alb ca fildeşul şi de o frăgezime ce dă 
dovadă despre o iscusită întrebuințare a băilor, uleiurilor şi 
periilor. 

Negustorul de fructe, fără a se ridica de jos, făcu o 
închinăciune şi o salutare cu mâinile. 

— Ce ai pe ziua de astăzi, fiu al lui Pafos? 


— Întrebă tânărul grec, examinând coşurile. Mi-e foame. 
Ce ai pentru dejun? 

— Fructe de Pedius, excelente, cum obişnuiesc să ia 
dimineaţa cântăreții din Antiohia, ca să-şi repare răsunetul 
glasului - răspunde negustorul cu voce nazală şi 
tânguitoare. 

— Vocea cântăreților din Antiohia e aspră ca şi vântul de la 
Marea Caspică. Tu o venerezi pe Afrodita şi eu, de 
asemenea, cum dovedeşte cununa de mirt pe care o port. 
Vezi cingătoarea asta? E un dar al puternicei Salome. 

— Sora regelui! Exclamă cipriotul cu o nouă închinăciune. 

— Şi de un gust regesc şi înţelepciune divină. De ce nu? 
Are chiar mai multă fire grecească decât regele. Dar, 
dejunul meu! lată-ţi banii, aramă roşie din Cipru. Dă-mi 
struguri şi. 

— Vrei şi curmale? 

— Nu; nu sunt arab. 

— Nici smochine? 

— Vrei să mă faci evreu? Nu; numai struguri. Niciodată nu 
s-au amestecat atât de dulce apele, ca sângele grecului cu 
sângele strugurelui. 

Cu deosebire vie e mişcarea pe stradă ce duce la lope. 
Întâlnim acolo un om care păşeşte încet, cu capul în 
pământ; din când în când, încrucişează braţele peste piept 
şi ridică ochii la cer. Numai în lerusalim se pot vedea astfel 
de apariţii. E fariseu, membru al acelei secte religioase şi în 
acelaşi timp partid politic a cărei ipocrizie şi influenţă aveau 
să arunce în curând lumea în jale. 

Dacă ne întoarcem privirea de la fariseu, dăm cu ochii de 
mai multe persoane care reies din mulţimea pestriță. Mai 
întâi vedem un om de nobil exterior, cu faţa albă, sănătoasă, 
cu ochi negri scânteietori, cu barba fluturând, cu 
îmbrăcămintea prețioasă, potrivită anotimpului. Poartă un 
toiag şi un sigiliu mare de aur îi atârnă la gât. Mai mulţi 
servitori îl însoțesc; poartă o sabie scurtă la brâu. Dacă l-am 
întreba pe negustorul de poame despre acest străin, ne-ar 


spune că e un evreu, una din căpeteniile oraşului care a 
călătorit mult şi ştie să facă deosebirea dintre strugurii 
sirieni şi acei ciprioţi. 

Aici era reprezentat lerusalimul, cu toate seminţiile lui 
Israel, cu toate sectele, partidele religioase şi sociale, 
amestecați cu aventurieri de tot felul, care împărtăşeau 
banchetele şi serbările lui Irod, apoi popoarele de la Marea 
Mediterană, subjugate de Cezari. 

Într-una din zile, un rege evreu, în haine preoţeşti, intrase 
în Sfânta Sfintelor din primul templu, ca să împrăştie 
tămâie, şi ieşise de-acolo cu lepră; în vremea, însă, despre 
care spune povestirea noastră, Pompei a intrat în templul 
lui Irod, şi anume în Sfânta Sfintelor, dar a găsit-o pustie, 
fără vreun semn al lui Dumnezeu acolo, şi a ieşit neatins. 

CAPITOLUL, VIII. 

Să ne întoarcem în curtea unde era o parte a târgului de 
la poarta lope. Era ora a treia a zilei; mulţi au şi părăsit 
târgul, totuşi învălmăşeala era mare. 

Printre nou-sosiţi, e vrednic de atenţie un grup, alături de 
zidul sudic: un bărbat, o femeie şi asinul lor. Bărbatul stătea 
la capul animalului; ţinea frâul în mână şi se răzima într-un 
toiag, îmbrăcămintea lui n-avea nimic deosebit; era ca şi a 
celorlalţi evrei din jurul lui, atâta doar că părea nouă. 
Mantaua de peste haină, care-i ajungea până la călcâie, era 
poate cea pe care obişnuia s-o îmbrace în zi de sabat, la 
sinagogă. După faţă, părea să aibă vreo cincizeci de ani; fire 
argintii îi înspicau barba. Privirile curioase ce le-arunca în 
jur dovedeau că era străin aici. 

Asinul rumega liniştit, în atitudinea lui somnoroasă, nu se 
lăsa tulburat de larmă de acolo şi părea a nu-i păsa nici de 
femeia din spinarea lui. Femeia era îmbrăcată într-o haină 
de lână neagră, ce îi acoperea tot corpul, iar peste cap şi 
gât avea un văl alb. Din când în când ridică vălul, ca să vadă 
ce se petrecea împrejur, dar numai atât cât să nu i se vadă 
faţa. 

În sfârşit, unul se apropie şi-l întrebă pe bărbat: 


— Tu eşti Iosif din Nazaret? 

— Aşa-mi zice, răspunse Iosif. Dar tu? O. 

— Adăugă recunoscându-l. 

— Pace ţie, prietenul meu, rabbi Samuel. 

— Asemenea îţi doresc. 

Rabinul se opri, se uită la femeie şi mai zise apoi: 

— Pace ţie, şi casei tale şi tuturor alor tăi! 

La vorbele din urmă, duse o mână la piept şi se înclină 
spre femeie. Ea ridicase vălul ceva mai mult, aşa încât i se 
văzu faţa; părea a fi o fată, ridicată nu de mult din vârsta 
copilăriei. 

— E atât de puţin praf pe hainele tale - reluă rabinul, 
adresându-se iar lui Iosif - încât presupun că ai petrecut 
noaptea aici, în cetatea părinţilor noştri. 

— Nu, răspunse Iosif. Până la căderea nopţii n-am putut 
ajunge decât până în Betania; ne-am oprit acolo la han şi în 
zori am pornit iar. 

— Aveţi, dar, drum lung de făcut; cred că nu până la lope. 

— Nu; numai până la Betleem. 

Privirea rabinului, până atunci deschisă şi prietenoasă, se 
posomori. 

— Da, da, murmură el; tu eşti de naştere din Betleem şi te 
duci acum cu fiica ta acolo, ca să te înscrii pentru impozit, 
conform ordonanţei imperiale. Copiilor lui Iacob le merge 
ca odinioară seminţiilor în Egipt; numai că acum n-au nici 
un Moise, nici un Iosua. Ce jos au căzut puternicii! 

Iosif spuse, fără să-şi schimbe atitudinea sau expresia 
feţei: 

— Femeia aceasta nu e fiica mea. 

Dar rabinul nu dădu atenţie acestei declaraţii şi urmă, 
stăruind asupra ideilor lui politice: 

— Ce fac zelatorii colo jos, în Galileea? 

— Eu sunt un dulgher şi Nazaret e un sat - zise Iosif cu 
precauţiune. Strada în care îmi am atelierul nu duce la nici 
un oraş. Eu trebuie să mânuiesc toporul şi ferăstrăul şi nu 
găsesc timp să mă amestec în certurile de partid. 


— Totuşi eşti un evreu, stărui rabinul; eşti un evreu, şi încă 
din neamul lui David. Nu se poate să admiţi să plăteşti un 
altfel de bir afară de şekel, care după vechiul obicei se dă 
lui Iehova. 

Iosif tăcu. 

— Eu nu mă plâng de mărimea sumei - urmă prietenul 
său; un dinar e nimica toată. Nu! Impunerea birului, asta e 
ofensa. 

Şi apoi, plata acestui bir, ce altă este decât supunerea la 
tiranie? 

Spune-mi: este adevărat că luda se dă drept Mesia? Tu 
trăieşti printre partizanii lui. 

— Eu am auzit pe partizanii lui afirmând că el ar fi Mesia, 
răspunse Iosif. 

În acest moment femeia dădu vălul la o parte, aşa că i se 
putea vedea faţa întreagă. Rabinul privi într-acolo şi văzu 
un chip de rară frumuseţe. Din privirea ei înţelese cu câtă 
atenţiune ascultase ea convorbirea. 

Rogşi şi îşi trase iar vălul peste faţă. 

Politicianul îşi uită subiectul. 

— Fiica ta e frumoasă, zise cu vocea coborâtă. 

— Nu e fiica mea, repetă Iosif. 

Curiozitatea rabinului era aţâţată; Iosif, observând, se 
grăbi să explice mai departe: 

— E fiica lui Ioachim şi a Anei din Betleem, despre care 
desigur vei fi auzit, căci erau mult consideraţi. 

— Da, zise rabinul respectuos; ştiu despre dânşii; 
coborâtori în linie dreaptă din David. l-am cunoscut bine. 

— Ei bine, nu mai trăiesc - continuă Iosif; au murit în 
Nazaret. Ioachim nu era bogat; a lăsat totuşi o casă şi o 
grădină fiicelor sale Miriam şi Maria. Aceasta e una din ele; 
ca să-şi asigure moştenirea, a trebuit, după prescripţia 
legii, să se căsătorească cu ruda ei cea mai apropiată. Acum 
e soţia mea. 

— Şi tu erai? 

— Unchiul ei. 


— Da, da! Fiindcă amândoi sunteţi de naştere din Betleem, 
romanul te sileşte s-o iei acolo, ca să fie înscrisă şi ea în 
liste. 

Rabinul împreună mâinile şi ridică ochii scânteietori la cer. 

— Mai trăieşte Dumnezeul lui Israel. A Lui e răzbunarea! 

Cu vorbele astea se întoarse şi dispăru. 

Un străin, ce stă în apropierea lui Iosif şi-i observă 
consternarea, zise liniştit: 

— Rabbi Samuel e un zelator. Nici chiar luda nu e mai 
porniti. 

Evident că Iosif nu voia să lege vorbă cu acel om, căci se 
făcu că nu-l aude şi-şi văzu de lucru cu măgarul, 
strângându-i înainte iarba răvăşită. Apoi se sprijini iar în 
toiag şi aşteptă. 

Peste o oră, Iosif ieşi cu soţia lui pe poartă şi se îndreptă 
apoi la stânga, să ia drumul spre Betleem. Pe drum 
gloduros, pe lângă rari măslini sălbatici, ajunseră în Valea 
Hinom. Cu delicată îngrijire, Iosif purta frâul, alături de 
soţia lui. La stânga, aveau zidul cetăţii, care împresura, 
spre sud şi răsărit, Muntele Sion; la dreapta, înălțimile 
râpoase ce alcătuiesc graniţa de vest a văii. 

Încet înaintară pe lângă Lacul Ghihon de jos; apoi, pe 
lângă apeduct, de la izvoarele lui Solomon până sus, la 
înălțimile de la Refaim. Soarele ardea. Maria, fiica lui 
Ioachim, îşi scoase deci vălul şi îşi descoperi capul. Iosif îi 
povesti cum în acest loc o tabără a filistenilor a fost atacată 
şi distrusă de David. 

Pe oriunde trăiesc oameni şi plutesc corăbii pe mare, 
evreul este o apariţie cunoscută. Tipul exterior al acestui 
popor a rămas acelaşi, deşi s-au ivit particularităţi 
individuale. „EI însă era brun roşcat, frumos la faţă şi plăcut 
la vedere”. Aşa era fiul lui lesei (David) când a fost adus 
înaintea lui Samuel. Solomon apoi a fost descris ca un om 
de asemenea frumos, cu părul castaniu scânteind în soare. 
Tot astfel tradiţia spune minunăţii despre aceea pe care 


acuma o urmărim în drumul ei, din cetatea regelui, cu 
pletele aurii. 

Ea nu părea a avea mai mult de cincisprezece ani. Faţa-i 
era rotund-ovală, culoarea mai mult palidă. Nasul era de un 
desen perfect, buzele uşor întredeschise, pline şi roşii, 
dădeau liniilor gurii o expresie de gingăşie, căldură şi 
sinceritate; ochii-i erau albaştri şi mari, umbriţi de gene 
lungi; ca să-i desăvârşească chipul, părul bogat, auriu, în 
portul obişnuit mireselor evreice, îi cădea pe spate, până la 
şaua pe care şedea. Gâtul şi ceafa-i aveau acea moliciune ca 
puful, cărel face uneori pe artist să stea la îndoială dacă e 
efectul conturului sau al culorii. Aceste farmece corporale 
erau sporite şi mai mult prin acelea spirituale, care nu pot fi 
descrise aşa de uşor: o adiere de puritate, care nu poate 
purcede decât de la suflet, şi o transfigurare ce le este 
proprie numai acelora care îşi îndreaptă spiritul spre tot ce 
e suprapământesc. Adesea, pe când buzele i se mişcau uşor, 
ridica ochii albaştri spre cerul aproape mai puţin albastru; 
adesea împreuna mâinile pe piept ca şi spre lauda lui 
Dumnezeu şi spre rugăciune; adesea ridica încet capul, ca 
cineva care ar asculta cu atenţie să audă o voce chemându- 
l. Din când în când, Iosif, povestind, se uita la ea, şi când îi 
vedea faţa transfigurată, îşi uita subiectul povestirii şi cu 
capul plecat îşi urmă drumul greu. 

Aşa străbătură şesul întins şi ajunseră în cele din urmă la 
înălţimea Mar Elie; de aici, printr-o vale zăriră Betleemul. 
Se opriră spre odihnă şi Iosif arătă câteva puncte 
consacrate prin amintiri sfinte; apoi coborâră în vale şi 
ajunseră la fântâna unde curajoasa ceată a lui David 
săvârşise una din strălucitele ei fapte de arme. În spaţiul 
îngust era aglomerare de oameni şi animale. Iosif începu să 
se îngrijoreze că, dacă era şi în oraş atâta îmbulzeală, nu va 
putea găsi un adăpost pentru gingaşa Maria. Grăbi înainte, 
fără să se mai oprească, pe lângă stâlpii de piatră care 
străjuiau mormântul Rahelei, apoi peste înălţimea 
roditoare, fără a saluta pe vreunul din mulţii oameni ce 


întâlnea, până la hanul de la poarta cetăţii, unde 
răspundeau mai multe drumuri. 

CAPITOLUL IX. 

Trebuie să cunoască cititorul deosebirea care e între 
adăposturile din Orient şi cele din Occident, în Occident ele 
poartă denumirea persană han sau khan; în forma lor cea 
mai simplă erau numai ocoluri, fără casă şi fără acoperiş. 
Poziţia lor se alegea din considerente de siguranţă, de 
umbră şi de apă. Într-un astfel de han a căutat adăpost 
Iacob, când a plecat spre Padan-Aram să-şi caute soţie. 
Asemănătoare cu acelea se mai găsesc şi astăzi la 
popasurile din pustiu. Erau, ce e drept, pe căile de 
comunicaţie la oraşe mari, ca lerusalimul sau Alexandria, 
clădiri impozante, monumente închinate amintirii regilor 
care le ridicaseră. De obicei, însă, acestea nu erau altceva 
decât casa sau reşedinţa unui şeic, unde el stăpânea asupra 
tribului său, ca dintr-un cartier general. Adăpostirea 
călătorilor nu era scopul lor principal; erau locuri de târg, 
de negoţ şi cetăţui; ele ofereau negustorilor şi meseriaşilor 
loc pentru întâlnirile lor, ca şi adăpost, mai îndelungat sau 
mai scurt, lor şi călătorilor întârziaţi. Între zidurile lor, era o 
mişuială ca a oraşelor. 

Unui apusean trebuia să i se pară întocmirea acestor 
hanuri ciudată. Nu era acolo hangiu, hangiţă, administrator, 
bucătar, bucătărie; numai un paznic la poarta de intrare 
avea să reprezinte dreptul de proprietate. Străinii care 
veneau puteau să stea acolo după plac; nimeni nu se 
interesa de ei. Urmarea acestei întocmiri era că orice nou 
sosit trebuia să-şi aducă cu el alimente şi unelte de 
bucătărie sau să le cumpere de la negustorii trecători prin 
han. Tot aşa în ce privea aşternutul oamenilor şi nutreţul 
pentru căi. Apă, linişte, adăpost şi siguranţă erau singurele 
lucruri ce se cereau proprietarului şi el le acorda gratuit. 

Hanul de la Betleem, înaintea căruia s-au oprit losif şi soţia 
lui, era un model în felul lui; nu era nici prea simplu, nici 
prea bogat clădit. Era o clădire în stil pur oriental: pătrată, 


din pietre necioplite, înaltă numai de un cot şi cu un 
acoperiş drept, în formă de terasă; n-avea ferestre în afară 
şi numai o intrare principală în partea dinspre răsărit, chiar 
la drum. 

O localitate ca Betleem n-avea decât un singur şeic, deci, o 
singură locandă; şi, deşi Iosif era de naştere de acolo, n- 
avea, din cauza lungii sale absenţe, vreun drept de 
ospitalitate în oraş. Recensământul pentru care venise 
putea să dureze însă săptămâni şi luni de zile; autorităţile 
romane lucrau, în provincie, cu o proverbială încetineală. 
De aceea omul era muncit de temerea că s-ar putea să nu 
găsească adăpost, cu atât mai mult că, pe cât înainta, găsea 
drumul aglomerat de bărbaţi şi băieţi, care, lărmuitori, îşi 
mânau vitele, caii şi cămilele. Când sosi la han, văzu cu 
spaimă cum o mulţime înghesuită astupa intrarea. 

— Nu vom putea intra, zise Iosif; să aşteptăm să vedem 
dacă vom putea afla ce s-a întâmplat. 

Fără a răspunde, Maria trase vălul la o parte. Privirile-i la 
început obosite începură să se învioreze. Zărea o mişuială 
ce trebuia s-o intereseze, deşi aşa ceva se putea vedea la 
toate hanurile de pe drumurile mari ale caravanelor. 
Oameni alergau pe jos şi strigau în toate dialectele Siriei; 
alţii, călări, dădeau îndrumări conducătorilor de cămile; ici 
se căzneau unii cu vaci îndărătnice şi cu oi speriate, dincolo, 
boccegiii ofereau pâine şi vin spre vânzare; şi în mijlocul 
vălmăşagului de oameni, o ceată de copii alunga o haită de 
câini. Totul şi toţi păreau a fi în acelaşi timp în mişcare. 
Privitoarea noastră părea a fi prea obosită ca să contemple 
mai mult timp acest spectacol, căci peste puţin recăzu în 
pernele ei; şi, ca şi când ar fi aşteptat pe cineva, îşi îndreptă 
privirile spre sud şi spre stâncile abrupte ale Muntelui 
Paradisului, peste care soarele, apunând, arunca o uşoară 
lumină trandafirie. 

Pe când privea aşa, un om se desprinse din mulţime şi, 
oprindu-se lângă asin, se uită mânios împrejur. Iosif îi zise: 


— Fiindcă, după cum se pare, eşti şi tu un fiu din luda, ca 
şi mine, prietene, pot să te întreb care să fie cauza acestei 
îngrămădiri? 

Străinul nu-şi părăsi mutra necăjită; dar când văzu faţa 
solemn-serioasă a lui Iosif şi-i auzi vocea adâncă şi liniştită, 
ridică mâna jumătate, spre salut, şi răspunse: 

— Pace ţie, rabbi! Eu sunt un fiu din luda şi am să-ţi 
răspund. Eu locuiesc în Bet-Dagon, o localitate care, cum 
vei fi ştiind, este în ţinutul ce se numea până acuma al 
seminţiei Dan. 

— În drumul de la Modin la lope, zise Iosif. 

— A! Cunogşti locurile, ai mai fost în Bet-Dagon. 

— Exclamă omul cu faţa înseninată. Ce drumeţii mai 
suntem şi noi, fiii lui luda! Mulţi ani eu am fost departe de 
aceste înălţimi, Efrata-Veche, cum le zicea părintele nostru 
Iacob. Dar a venit ordinul ca toţi evreii să se înscrie în locul 
lor de naştere; de aceea sunt eu aici, rabbi. 

Cu faţa indiferentă, losif zise: 

— Şi noi suntem de aceea aici, eu şi femeia mea. 

Străinul se uită la Maria şi tăcu. Ea se uită iarăşi la 
vârfurile pleşuve ale Ghedeonului. Soarele îi lumina faţa şi 
albastrul ochilor; pe buzele ei juca un zâmbet ce nu se 
adresa nici unui muritor. Părea ca un heruvim, scăldat în 
lumina cerească. 

— Ce spuneam? Da, îmi aduc aminte. Voiam să zic că 
mânia m-a cuprins, când am aflat ordinul să vin până-aci. 
Apoi, mi-am adus aminte de dealul bătrân, şi de oraş şi de 
valea care duce până jos la Chedron; viile şi grădinile şi 
lanurile de grâu, care şi-au păstrat rodnicia de când cu 
Booz şi Ruth, mi-au venit în minte, ca şi munţii iubiţi, 
Ghedeonul ici, Ghibeatul dincoace şi Mar Elie colo, care 
pentru mine, când eram copil, însemnau marginile lumii; 
astfel, l-am iertat pe tiran şi am venit, eu şi Rahela, nevastă- 
mea, şi Debora şi Mical, rozele noastre de Saron. 

Se opri uitându-se la Maria, care acum îl observă şi ea şi îi 
asculta vorbele. Apoi, zise el: 


— Rabbi, n-ar vrea oare soţia ta să meargă s-o vadă pe 
femeia mea? Poţi s-o găseşti colo, sub măslinul acela 
strâmb, la cotitură drumului, îţi spun. 

— Se întoarse cu hotărâre spre Iosif. 

— Îţi spun că hanul e plin. Degeaba ai mai întreba la 
poartă. 

Iosif se gândi, dar în sfârşit răspunse: 

— Invitarea ta e prietenoasă. Acuma, ori va fi ori nu va fi 
loc pentru noi în casa asta, noi vom merge să-i vedem pe ai 
tăi. 

Eu vreau totuşi să vorbesc cu paznicul porţii. Mă-ntorc 
numaidecât. 

Lăsă străinului hăţul şi-şi făcu drum prin mulţime. Paznicul 
şedea pe un trunchi mare de cedru, înaintea porţii, 
îndărătul lui, o suliță era sprijinită de zid; un câine stătea pe 
trunchiul de alături. 

— Pacea lui lehova să fie cu tine! 

— Zise Iosif, când ajunse lângă paznic. 

— Ce mi-ai urât, de aceea să ai parte şi tu şi ai tăi cu 
îmbelşugare. 

— Răspunse paznicul grav, fără a se mişca din loc. 

— Eu sunt din Betleem, zise Iosif în felul lui chibzuit. N-ar 
fi aici loc pentru. 

— Nu, aici nu! 

— Despre mine trebuie să fi auzit; eu sunt Iosif din 
Nazaret. 

Aceasta e casa strămoşilor mei. Descind din neamul lui 
David. 

Pe vorbele acestea îşi întemeia Iosif speranţa. Dacă nici ele 
n-aveau să producă efect, orice altă stăruinţă ar fi fost de 
prisos, orişicât bacşiş ar fi oferit paznicului. A fi un urmaş 
din Iuda trecea drept cinste faţă de celelalte seminţii; dar a 
fi un urmaş din David era cea mai mare distincţie cu care se 
putea lăuda un evreu. Mai mult de o mie de ani trecuse de 
când fostul păstoraş întemeiase, ca succesor al lui Saul, o 
familie regească. Războaie, nenorociri, schimbări de tron, 


diferitele vicisitudini ale timpurilor reduseseră pe urmaşii 
lui, în ce priveşte starea materială, până la evreii de rând; 
pâinea trebuia să şi-o câştige cu muncă ordinară; totuşi, un 
avantaj pentru ei era sfinţenia tradiţiei: oriunde erau 
recunoscuţi, în Israel, erau trataţi cu respect, ba chiar cu 
oarecare venerație. 

Când losif zicea: „Aceasta e casa strămoşilor mei” nu 
spunea decât purul adevăr; era cu adevărat aceeaşi casă în 
care gospodărise Ruth că nevasta lui Booz; casa în care se 
născuse lese şi cei zece fii ai lui, şi David, cel mai mic dintre 
ei; casa în care venise Samuel să caute un rege, pe care l-a 
şi găsit; casa pe care David a dăruit-o fiului lui Berzilai, 
credinciosul galaadit; casa în care Ieremia a mântuit prin 
rugăciune rămăşiţele poporului său ce fugea de babiloneni. 

Invocarea originii sale nu rămase fără efect. Paznicul 
cobori de pe trunchiul de cedru, îi atinse cu mâna barba şi îi 
zise respectuos: 

— Rabbi, eu n-aş putea să spun când s-a deschis poarta 
asta întâia oară spre adăpost unui călător; vor fi, desigur, 
mai bine de o mie de ani şi, în tot acest timp, nu se cunoaşte 
caz ca un om cinstit să fi fost refuzat - afară de atunci când 
nu mai era loc. Dacă aceasta a fost regula faţă de străini, 
paznicul care nu poate primi pe un urmaş al lui David 
trebuie să aibă un motiv temeinic. Te salut deci încă o dată 
şi, dacă vrei să vii cu mine, am să-ţi arăt că nu mai este în 
casă nici un loc liber, în nici o odaie, nici măcar pe acoperiş. 
Pot să te întreb când ai sosit? 

— Chiar acum. 

Paznicul zâmbi. 

— Străinul care vine printre voi, să vă fie ca şi unul dintre 
ai voştri; şi ai să-l iubeşti ca pe tine însuţi” - nu scrie oare 
aşa în Lege? (Moise). 

Iosif tăcu. 

— Dacă legea este aşa, aş putea ca să mă duc la unul care 
e de mai mult timp aici şi să-i zic: vezi-ţi de drum, omule, 
căci a venit un altul să-ţi ocupe locul? 


Iosif tăcea mereu. 

— Şi dacă aş vorbi aşa, cui i s-ar cuveni locul? Vezi câţi 
sunt care aşteaptă mai de mult; unii din ei aproape de la 
amiază. 

— Ce sunt toţi aceşti oameni? 

— Întrebă Iosif întorcându-se spre mulţime - şi pentru ce 
sunt aci? 

— Au venit şi ei, ca şi tine, după porunca împărătească - 
aşa cred. Dar aseară a mai venit o caravană din Damasc, în 
drum spre Arabia şi Egiptul de Jos. Oamenii şi cămilele ce 
vezi colo fac parte din acea caravană, Iosif nu se lăsă, ci 
observă: 

— Dar curtea e spațioasă. 

— Da, dar e plină cu mărfuri, cu baloturi de mătase, 
mărfuri de băcănie şi altele. 

Iosif se uită în pământ. Apoi zise cu căldură: 

— Nu mi-ar păsa de mine, dar sunt cu femeia mea, şi 
noaptea e rece, mai rece aici sus decât în Nazaret. Nu 
poate să rămână sub cerul liber. Mai este poate în oraş 
vreun loc? 

— Oamenii aceştia - arătă paznicul spre cei adunaţi 
înaintea porţii - au căutat peste tot în oraş şi aşa spun că 
toate locurile sunt ocupate. 

Iar se uită Iosif în pământ, vorbindu-şi jumătate ca pentru 
sine: 

— E atât de tânără! Dacă ar fi să o culc pe deal, asta i-ar 
însemna moartea. 

Apoi se întoarse iar spre paznic: 

— Poate că ai cunoscut pe părinţii ei, loachim şi Ana, care 
erau de naştere din Betleem şi, ca şi mine, din casa lui 
David. 

— Da, i-am cunoscut; erau oameni buni. Pe vremea aceea 
eram foarte tânăr. 

Acum se uită paznicul gânditor în pământ. Deodată, ridică 
iar capul. 


— Deşi nu pot să-ţi dau loc în casă, totuşi nu vreau să te 
refuz. 

— Îi zise. 

— Rabbi, ce voi putea voi face pentru tine? 

Câţi sunteţi? 

Iosif se gândi, apoi răspunse: 

— Femeia mea şi un prieten cu familia lui din Bet-Dagon, 
un orăşel pe drumul la lope; cu toţii suntem şase. 

— Bine. Nu o să rămâneţi pe deal sub cerul liber! Aducţi 
oamenii aici şi grăbeşte-te; căci ştii: îndată ce soarele 
dispare după munte, noaptea se lasă repede - şi până 
atunci nu poate să mai fie mult. 

— Primeşte binecuvântarea călătorului fără adăpost; va 
urma apoi binecuvântarea oaspetelui adăpostit. 

Cu bucurie grăbi acum losif la Maria şi la omul din Bet- 
Dagon. Acesta îşi aduse apoi familia sus. Femeile se urcară 
pe catări; nevasta era o matroană respectabilă, fetele, o 
icoană de ceea ce trebuise să fie mamă în tinereţea ei. Când 
se apropiară de poartă, paznicul cunoscu că aceşti oameni 
făceau parte din clasa mai de jos a poporului. 

— Aceasta e femeia mea, despre care spuneam - zise Iosif; 
şi aceştia sunt prietenii noştri. 

Maria ridicase vălul. 

— Ochi albaştri şi păr auriu - murmură paznicul ca pentru 
sine, când o văzu. Aşa trebuie să fi fost tânărul rege când a 
venit la Saul să-l înveselească cu cântarea lui. 

Luă hăţul din mâna lui Iosif şi îi zise Mariei: 

— Pace ţie, fiică a lui David! 

— Iar celorlalţi: 

— Pace vouă tuturor! 

— Apoi lui Iosif: 

— Rabbi, urmează-mă! 

Fură conduşi cu toţii pe un coridor larg, pavat cu pietre; 
de acolo trecură în curte. Aici, din toate părţile vedeau 
încăperi întunecoase, aproape ca nişte peşteri; altceva însă 
nu mai vedeau, decât că şi acestea erau pline până la 


înghesuială. Printre mărfuri şi lăzi, ajunseră la alt coridor, 
asemănător cu cel prin care trecuseră; acesta dă într-un loc 
împrejmuit, alipit de casă. Cai, cămile, asini dormitau aici, 
strânşi în grupuri, pe pământul gol; printre ei se vedeau 
oameni din cele mai diferite ţări, care şi ei dormeau sau 
vegheau în tăcere. Coborâră clinul, încet, căci animalele 
încăpăţânate care purtau femeile nu se supuneau, în sfârşit, 
ajunseră pe o potecă îngustă la stânca de calcar surie, care 
se ridica la vest, deasupra hanului. 

— Mergem la peşteră, observă Iosif scurt. 

Călăuza aşteptă până ce Maria ajunse lângă dânsul. 

— Peştera la care mergem - îi spuse - a trebuit să ofere şi 
strămoşului tău, David, adăpost odinioară. El îşi aducea din 
vale turmele în siguranţă aici; şi după ce fu rege, venea 
adesea la casa veche şi aducea cu el multe vite. leslele mai 
stau şi acum aşa, ca pe vremea lui. E mai bun un pat pe 
solul pe care a dormit el, decât colo în curte sau la 
marginea drumului. 

În istoria evreilor, peşterile au jucat un rol însemnat 
odinioară, în timpuri de asuprire. Aceştia erau evrei din 
Betleem, care trebuiau să fie deprinşi cu aşa ceva, căci în 
părţile lor erau nenumărate peşterile, mai mari sau mai 
mici, dintre care unele serviseră ca locuinţe de pe vremea 
emiţilor şi horiţilor. Nu puteau să aibă nimic contra faptului 
că ele serveau sau serviseră şi de staul de vite. Erau 
urmaşii unui popor de păstori, ale căror turme de obicei 
împărtăşeau locuinţe şi drumuri cu dânşii. Astăzi, încă, 
cortul beduinului îi adăposteşte deopotrivă caii şi copiii - 
obicei care datează de pe vremea lui Avraam. Deci urmară 
pe paznic în staul şi priviră cu curiozitate firească 
încăperea. 'Iot ce era în legătură cu istoria lui David trebuia 
să aibă interes pentru ei. 

Clădirea era joasă şi îngustă şi n-avea ferestre; nu ieşea 
decât puţin din stâncă; în faţă avea o poartă ce se învârtea 
pe ţâţâni puternice. Pe când unul trăgea zăvoarele de lemn, 


ceilalţi ajutară femeilor să coboare. Când poarta fu 
deschisă, paznicul le zise: 

— Intraţi! 

Oaspeţii intrară şi priviră în jur. Văzură îndată că această 
colibioară nu era decât intrarea la o peşteră naturală; 
aceasta putea să aibă o lungime de vreo patruzeci de urme, 
înălţimea de nouă sau zece, lărgimea de douăsprezece până 
la cincisprezece. Prin uşile deschise, lumina pătrundea şi 
lăsa să se vadă în mijlocul încăperii grămezi de grâne şi fân, 
vase de lut şi alte unelte de gospodărie. De-a lungul 
pereţilor, pe două părţi, erau iesle scobite în piatră şi destul 
de joase ca să poată servi şi oilor. De altfel, locul era ţinut 
curat şi, desigur, nu mai puţin comod decât odăile boltite 
din hanul propriu-zis. 

— Intraţi, repetă călăuza. Proviziile acestea sunt pentru 
călători ca voi. Luaţi de-aci din ceea ce aveţi nevoie! 

Apoi o întrebă pe Maria: 

— Poţi să odihneşti aici? 

— Acest loc e sfinţit, răspunse ea. 

— Vă las deci; pace vouă tuturor. 

După ce el plecă, ceilalţi se apucară să se aşeze cum se 
putea mai bine, în peşteră. 

CAPITOLUL X. 

La o oră anumită din seară, zgomotul din han încetă; în 
acelaşi timp se ridică fiecare israelit care nu era în picioare, 
se întoarse cu faţa solemnă spre Ierusalim, încrucişă 
mâinile pe piept şi-şi spuse rugăciunea; căci era ora sfinţită, 
a noua, în care se aducea jertfă în templul de pe Muntele 
Moria, în apropierea misterioasă a lui Dumnezeu. Când 
rugăciunea se termină, începu iar mişuiala; fiecare se 
grăbea să-şi prepare o cină sau să-şi facă aşternutul. 

Ceva mai târziu, se stinseră luminile; totul se cufundă în 
tăcere şi în somn. 

Pe la miezul nopţii, strigă cineva de pe acoperiş: 

— Ce lumină e asta pe cer? Sculaţi, fraţilor, sculaţi şi 
priviţi! 


Oamenii se ridicară somnoroşi şi priviră în jur; uimirea îi 
cuprinse când se dezmeticiră. Mişcarea se propagă până 
jos în curte şi în odăile de-acolo; peste puţin, cu toţii erau în 
picioare şi se uitau la cer. 

lar ce vedeau era aceasta: o rază de lumină crescuse din 
depărtare şi părea a lumina acum pământul cu o lucire 
trandafirie. Apariţia se oprise peste muntele cel mai 
apropiat, la sud-est de oraş. Hanul era luminat aşa încât cei 
de pe acoperiş îşi puteau vedea lămurit faţa şi uimirea. 

Mai multe minute raza rămase nemişcată pe cer. Uimirea 
oamenilor trecu în teamă şi frică; cei mai timizi tremurau, 
cei mai curajoşi vorbeau numai şoptind. 

— Aţi mai văzut vreodată aşa ceva? Întrebă unul din ei. 

— Pare a sta drept colo, deasupra muntelui. N-aş putea 
spune ce este şi nici n-am mai văzut aşa ceva vreodată, 
răspunse altul. 

— S-ar putea, oare, să se fi spart o stea şi să fi căzut în jos? 

Întrebă un altul, cu vocea tremurătoare. 

— Când cade o stea, se stinge. 

— Ştiu eu ce este - zise unul sfătos; - păstorii au văzut un 
leu şi au aprins foc ca să-l depărteze de turme. 

Cei dimprejur oftară uşuraţi şi ziseră: 

— Da, aşa este; am văzut turme păscând, azi, colo în vale. 

Liniştea nu dură însă mult. Unul din mulţime strigă: 

— Nu, nu! Dacă s-ar fi adunat şi-ar fi aprins toate lemnele 
din văi, nu puteau să dea o lumină ca aceasta! 

Urmă o tăcere adâncă pe acoperiş. Numai o dată fu 
întreruptă: 

— Fraţilor! Exclamă un evreu cu înfăţişarea venerabilă; 
ceea ce vedem noi aicea e scară pe care a văzut-o părintele 
nostrum Iacob în vis. Lăudat să fie Domnul, Dumnezeul 
părinţilor noştri! 

CAPITOLUL XI. 

La vreo două mile spre sud-est de Betleem este un şes, 
despărţit de oraş printr-un şir muntos. Apărată împotriva 
vânturilor de nord, valea aceasta era plantată cu pomi deşi, 


smochini, duzi, stejari pitici şi molifţi, pe când văgăunile 
vecine erau plantate cu tufişuri de măslini şi duzi; toate 
acestea erau acuma de mare preţ pentru oi, capre şi vaci, 
din care se compuneau turmele călătoare. 

La capătul extrem al văii se afla, sub un perete drept de 
stâncă, un ţarc de oi larg, vechi de secole. Cu prilejul unui 
atac inamic, fusese distrus odinioară: i se smulsese 
acoperişul, împrejmuirea însă, mai importantă pentru 
păstori, rămăsese. Zidul de piatră ce împresura locul era de 
înălţimea unui om; totuşi, se întâmpla uneori ca o panteră 
sau un leu flămând să pătrundă din pustiu, cu o săritură 
uriaşă, în interior. Spre apărare de orice primejdie, se 
plantaseră înăuntru, de-a lungul zidului, garduri de 
mărăcini care ajunseseră la aşa o desime încât nu putea 
pătrunde nici măcar o vrabie pe-acolo. 

În ziua ale cărei întâmplări au fost povestite în capitolul 
precedent urcară câţiva păstori cu animalele lor peste şesul 
acesta, ca să caute locuri noi de păşune; de dis-de- 
dimineaţă răsunau dumbrăvile iară de voci omeneşti şi 
izbiri de topoare, de behăit de oi şi capre, de clinchet de 
zurgălăi, de muget de vite şi lătrat de câini. Când soarele se 
plecă spre apus, îşi mânară turmele în ocol şi când noaptea 
se lăsă, totul era în siguranţă; la intrare aprinseră un foc şi 
luară o cină frugală, apoi se aşezară la odihnă sau la vorbă, 
pe când unul din ei trebuia să stea de pază. 

Afară de paznic, erau şase. Aveau capul descoperit; părul 
le atârna în plete bogate; peste piept, bărbi stufoase; 
cojoacele le erau din piei de ied şi de miel şi le cădeau până 
la genunchi; braţele le aveau libere; un brâu lat le ţinea 
aspra îmbrăcăminte peste şolduri; în picioare aveau 
sandale de cele mai simple; desagii ce-i purtau peste 
umărul drept conţineau de-ale mâncării şi pietre pe care le 
aleseseră pentru praştii; fiecare avea alăturea o cârjă, ca 
simbol al meseriei lor şi ca armă. 

Erau păstorii iudeei. După aparenţa exterioară, aspri şi 
sălbatici ca şi câinii uscăţivi de lângă ei, de la foc - în 


realitate aveau inima bună şi simţul drept, simplu; aceste 
calităţi le datorau în parte vieţii lor în natura liberă a lui 
Dumnezeu, dar mai ales preocupării lor constante de 
fiinţele neajutorate şi vrednice de iubire. 

Odihneau şi vorbeau; vorba lor era numai despre turme, 
care pentru ei era lumea. Evenimente mari, care ridicau şi 
răsturnau state, pentru ei n-aveau importanţă. Auzeau 
uneori ce făcea Irod în cutare sau cutare oraş, cum clădea 
palate şi circuri (palestre) şi se deda obiceiurilor interzise. 
Puternică Romă avea însă obiceiul că nu aştepta ca un 
popor să facă apel la ea, ci căuta ea însăşi popoarele. 
Păstorii, trecând încet peste dealuri, cu turmele lor, sau 
punându-se la adăpost, adesea erau treziţi de răsunete de 
trâmbiţe şi, când căutau să vadă ce era, erau cohorte sau 
chiar câte o legiune. După ce coifurile lucitoare treceau, 
păstorul îşi plecă iar capul şi se gândea la farmecul ce 
putea să aibă o viaţă atât de deosebită de a lui. 

Totuşi, aceşti oameni simpli, cu exteriorul lor aspru, îşi 
aveau ştiinţa şi înţelepciunea lor proprie, în fiecare zi de 
sâmbătă, îndeplineau spălatul ritual şi mergeau la sinagogă, 
unde se aşezau pe locurile din urmă. Nimeni nu săruta 
Thora cu mai multă ardoare, când era purtată pe dinaintea 
lor, nici nu asculta cu mai multă atenţie şi credinţă vie 
citirea din Scriptură, nici nu-şi însemna mai profund 
predicile ascultate cu evlavie, într-un verset al Scripturii 
găseau toată ştiinţa şi îndreptarul vieţii lor simple: că 
Domnul e singurul Dumnezeu pe care aveau să-l iubească. 
Aceasta era înţelepciunea lor, mai presus de înţelepciunea 
regilor. 

Mai înainte chiar de a fi trecut prima gardă, păstorii se 
întinseră alăturea pe jos, pe unde stăteau, ca să doarmă. 

Noaptea, ca cele mai multe nopţi de iarnă din ţinutul 
acesta deluros, era limpede şi răcoroasă; stele nenumărate 
scânteiau pe cer. Nu se simţea nici o adiere. Niciodată aerul 
nu păruse mai curat, iar liniştea nopţii era mai mult decât 


tăcere; era o linişte sfântă, ca şi când cerul s-ar fi plecat să 
şoptească ceva pământului. 

Pe dinaintea porţii, umbla în sus şi în jos paznicul înfăşurat 
în mantă; din când în când, dacă se neliniştea câte un 
animal sau răsuna din munte lătrat de şacal, se oprea. 

Cu încetul trecea timpul; în sfârşit veni miezul nopţii. 
Slujba îi era terminată; acum, la somnul fără vise, răsplata 
celor obosiţi. Se apropie de foc, dar deodată se opri; o rază 
de lumină îl împresura, blânda lumină de lună. Aşteptă, cu 
respiraţia oprită. Lumina creştea; ce era mai înainte 
învăluit în întuneric, acum se vedea; se vedea tot împrejur. 
Paznicul se înfioră; privi în sus - stelele dispăruseră; lumina 
venea ca dintr-o fereastră din cer pe pământ şi lucea acum 
orbitor. CUPRINS: de spaimă, strigă: 

— Sculaţi, sculaţi! 

Câinii săriră şi alergară urlând. Turmele se strânseră 
speriate. Bărbaţii se ridicară şi puseră mâna pe arme. 

— Ce este? Răsună ca dintr-o singură gură. 

— Uitaţi-vă! 

— Exclamă paznicul. 

— Cerul e în flăcări. 

Strălucirea luminii îi orbea, aşa că-şi acoperiră ochii cu 
mâna. Cuprinşi de spaimă, se aruncară, leşinaţi pe 
jumătate, cu faţa la pământ, ca şi pregătiţi de moarte. O 
voce le vorbi: 

— Nu vă temeţi! 

Ei ascultară. 

— Nu vă temeţi, căci, iată, vă vestesc vouă mare bucurie, 
de care să se împărtăşească poporul întreg. 

Vocea suna atât de blând şi dulce de nu putea fi voce 
omenească şi în acelaşi timp atât de clar de fură pătrunşi cu 
toţii de încredere. Se ridicară în genunchi şi, cum se uitau 
plini de evlavie în sus, văzură în mijlocul luminii apariţia 
unui om în haină albă, strălucitoare; pe umeri îi luceau 
vârfuri de aripi îmbinate; deasupra capului, strălucea o stea 


în lumină liniştită ca luceafărul; mâinile le întindea spre 
păstori ca pentru a binecuvânta; faţa-i frumoasă ca din Rai 
privea în jos la ei. 

Ei auziseră adesea de apariţii de îngeri şi vorbiseră despre 
ele în felul lor naiv; deci nu se mai îndoiau acum, ci ziceau 
în inimile lor: „Strălucirea Domnului e în jurul nostru şi 
acesta e trimisul Lui”. 

Îngerul continuă: 

— Căci astăzi vi s-a născut, în oraşul lui David, 
Mântuitorul, care e Christos, Domnul! 

Tăcu iar, pe când vorbele lui pătrundeau adânc în inimile 
lor. 

— Şi acesta să vă fie semnul, zise apoi solul ceresc; veţi 
găsi un copil învelit în scutece, în iesle. 

Îngerul nu mai vorbi; solia-i era rostită; totuşi mai rămase 
câtva timp. 

Deodată lumina, în mijlocul căreia părea a fi el, începu a se 
colora trandafiriu şi a tremura; sus, departe, apărură aripi 
strălucitoare şi o mulţime de figuri radioase, şi multe voci se 
ridicară, cântând în acelaşi timp: „Slavă lui Dumnezeu în 
Ceruri şi pe pământ, între oameni pace şi bunăvoire”. 

Cântecul de laudă nu răsună numai o dată, ci de mai multe 
ori. 

Apoi solul ridică ochii, ca şi ascultând de semnul unui 
stăpân de sus; aripile i se mişcară şi se întinseră, încet, 
maiestuos; deasupra erau albe ca zăpada, în umbră, 
scânteiau în culori ca de sidef. Apoi îngerul se înălţă şi în 
zbor uşor dispăru din vederea păstorilor; cu el dispăru şi 
lumina. 

Mult timp încă, după ce el dispăruse, mai răsună în 
depărtare, încet şi tot mai încet, cântarea: „Slavă lui 
Dumnezeu în Ceruri şi pe pământ pace şi bunăvoire”. 

Când păstorii îşi reveniră cu totul în fire, se uitară unul la 
altul că deşteptaţi din vis, până ce unul dintre ei zise: 

— A fost Gabriel, solul Domnului Dumnezeu către oameni. 

Nimeni nu răspunse. 


— Christos, Domnul, s-a născut; n-a zis el aşa? 

Un altul, redobândindu-şi glasul, zise: 

— Da, aşa a spus. 

— Şi n-a mai spus că în oraşul lui David? Acesta nu e altul 
decât Betleemul nostru de colo! Şi-l vom găsi copil, 
înfăşurat în scutece. 

— În iesle. 

Cel care vorbise întâi se uită gânditor la foc. Apoi, 
deodată: 

— În Betleem nu este decât un singur loc unde se găsesc 
iesle: colo, la peştera de lângă hanul vechi. Fraţilor, să 
mergem acolo şi să vedem ce s-a întâmplat! Preoţii şi 
învățații îl aşteaptă de mult pe Mesia. Acuma s-a născut şi 
Domnul Dumnezeu ne-a dat un semn după care putem să-l 
recunoaştem. Să mergem şi să ne închinăm lui! 

— Dar turmele? 

— Domnul le va lua în paza lui. Să ne grăbim! 

Se ridicară cu toţii şi părăsiră ocolul, împresurară muntele 
şi, prin oraş, se îndreptară spre han. La poartă, paznicul îi 
opri. 

— Ce vreţi voi? Îi întrebă. 

— Am văzut şi am auzit lucruri de minune în astă-noapte, 
răspunseră ei. 

— Ei, şi noi am văzut ceva de minune, dar de auzit n-am 
auzit nimic. Ce-aţi auzit voi? 

— Să mergem mai întâi la peştera din împrejmuire, ca să 
ne asigurăm. Vino cu noi, să vezi şi tu. 

— E de prisos! 

— Nu! S-a născut Mesia. 

— Mesia! De unde ştiţi? 

— Să mergem mai întâi şi să vedem. 

Omul râse dispreţuitor. 

— Mesia! Şi cum aţi putea voi să-l recunoaşteţi? 

— A fost născut în astă-noapte şi se află într-o iesle; aşa ni 
s-a vestit. Nu e decât un singur loc cu iesle în Betleem. 

— Peştera? 


— Da, vino cu noi! 

Trecură prin curte, fără a fi observați, deşi mai erau acolo 
câţiva şi vorbeau despre lumina miraculoasă. 

Uşile peşterii erau deschise; un felinar ardea înăuntru. 
Intrară fără să mai întrebe. 

— Pace vouă! Îi salută paznicul pe Iosif şi pe omul din Bet- 
Dagon. lată nişte oameni aici care caută un copil, ce s-ar fi 
născut în astă-noapte; zic că l-ar recunoaşte după acestea: 
că e învelit în scutece şi e culcat într-o iesle. 

Iosif era mişcat; se întoarse şi răspunse: 

— Copilul e aici. 

Fură conduşi la una din iesle; acolo era culcat copilul. 
Apropiară lumina; apoi păstorii priviră copilul cu evlavie 
mută; nu se vedea nici un semn deosebit; era un copil ca 
alţi copii nou-născuţi. 

— Unde e mama? Întrebă paznicul. 

Una din femei luă copilul şi îl puse în braţele mamei, care 
odihnea alături. Cei de faţă o înconjurară. 

— E Mesia. 

— Zise în sfârşit unul din păstori. 

— Mesia! Repetară cu toţii şi căzură în genunchi, în 
adorare. 

Unul din ei repeta mereu: 

— El este Domnul şi strălucirea lui umple cerul şi 
pământul. 

Oamenii aceia simpli nu se îndoiau deloc; sărutară 
marginea hainei mamei şi se depărtară apoi cu faţa 
radioasă. 

La han îi deşteptară pe toţi şi le povestiră ce văzuseră şi 
auziseră. Pe tot drumul, prin oraş şi până îndărăt La 
împrejmuire, cântau imnul îngerilor: „Slavă lui Dumnezeu 
în Ceruri şi pe pământ oamenilor pace şi bunăvoire”. 

Povestirea păstorilor se răspândi şi fu confirmată prin 
lumina ce fusese văzută până departe, în zilele următoare, 
o mare mulţime de curioşi vizită peştera; unii credeau, dar 
cei mai mulţi râdeau şi batjocoreau. 


CAPITOLUL XII. 

În ziua a unsprezecea după naşterea copilului în peşteră, 
pe la mijlocul după-amiezii, se apropiau cei trei înţelepţi, de 
la Sihem la oraşul Ierusalim. După ce trecură peste pârâul 
Chedron, găsiră drumul mai animat; toţi cei pe care îi 
întâlneau se opreau şi se uitau curioşi în urma lor. 

Favorizată de situaţia-i naturală, iudeea era devreme 
deschisă circulaţiei. Mult pitoresc nu prezintă ţinutul, dar 
prin creasta de munţi, care s-a format poate prin apăsarea 
pustiului de la răsărit şi a mării de la apus, forma legătura 
comercială firească între est şi sud. De aici se trăgea 
bunăstarea ţării. Cu alte cuvinte: bogăţia Ierusalimului 
consta din vămile încasate de la mărfurile în trecere, în nici 
un alt oraş, ca în lerusalim (şi, fireşte, în Roma), nu se putea 
vedea un amestec atât de pestriţ de oameni de toate naţiile; 
în nici un alt oraş un străin nu era mai puţin străin 
locuitorilor decât între zidurile şi în împrejurimile acestuia. 

Cu toate astea, acei trei oameni provocau mirarea tuturor 
celor pe care îi întâlneau pe drumul spre porţile oraşului, în 
faţa mormintelor regilor stăteau în drum câteva femei; pe 
lângă ele se juca un copil; el bătea din palme, văzând cum 
veneau oamenii, şi striga: „Uite, uite! Uite ce zurgălăi 
frumoşi! Ce cămile mari!” 

Zurgălăii erau de argint; cămilele, cum am văzut, erau 
albe şi de o mărime neobişnuită; mersul lor avea ceva 
distins. Podoabele şeilor mărturiseau despre pustiu şi 
despre o lungă călătorie, ca şi despre darea de mână a 
proprietarilor lor, care stăteau sub mici baldachine, 
întocmai cum i-am văzut la întâlnirea lor dincolo de Ghebel. 
Dar nu erau zurgălăii, cămilele, nici dichisul lor care 
provocau mirarea, atâta cât întrebarea pe care o punea cel 
dintâi dintre oamenii aceştia. 

— Oameni buni. 

— Zise Baltazar, plecându-se de unde şedea şi adresându- 
se femeilor ce stăteau în faţa mormintelor regilor - este 
oare Ierusalimul aproape de-aicea? 


— Da, răspunse femeia la braţele căreia se refugiase 
copilul. 

Dacă ar fi copacii aceia de pe deal mai mărunți, aţi putea 
să vedeţi turnurile din piaţă. 

Baltazar aruncă o privire spre grec şi spre indian, apoi 
zise: 

— Unde este nou-născutul rege al iudeilor? 

Femeile se uitară una la alta fără a înţelege. 

— N-aţi auzit despre el? 

— Nu. 

— Spuneţi, dar, tuturor că noi am văzut steaua lui la 
răsărit şi că am venit să ne închinăm lui. 

Prietenii călăriră acum mai departe. 

Aceeaşi întrebare o puseră şi altora, dar cu acelaşi 
nesucces. O ceată de oameni, în drum spre peştera lui 
Ieremia, fu cuprinsă de atâta uimire la auzirea întrebării şi 
la vederea oamenilor acestora încât se întoarse şi îi urmă în 
oraş. 

Cei trei erau atât de pătrunşi de misiunea lor încât nu mai 
dădeau atenţie priveliştii minunate ce li se oferea ochilor 
împrejur. Nu observară nici Muntele Sion cu palatele lui de 
marmoră, nici terasele scânteietoare ale templului de pe 
Moria, care era socotit printre minunile lumii, nici dealurile 
ce împresurau oraşul încât păreau a-l cuprinde ca într-o 
căldare. 

Ajunseră în sfârşit la o poartă, deasupra căreia se ridica 
un turn înalt - astăzi s-ar numi poarta Damascului. Trei 
drumuri, de la Sihem, Ierihon şi Ghibeton, răspundeau aici. 

Un soldat roman sta de pază. 

Poporul care se luase pe urma cămilelor formă acum o 
mulţime ce-i împresura pe cei trei din toate părţile. 

— Pace ţie! Salută egipteanul adresându-se soldatului 
roman. 

Sentinela nu răspunse. 

— Noi venim din depărtări mari ca să-l vedem pe regele 
iudeilor. Poţi tu să ne spui unde să-l găsim? 


Soldatul ridică viziera coifului şi strigă cu voce tare, pe 
când din dreapta intrării apăru un ofiţer: 

— La o parte! 

Cum mulţimea nu se grăbea să se supună, se avântă 
agitându-şi sulița în aer, la dreapta şi la stânga; atunci se 
făcu loc liber. 

— Ce vreţi voi? Îl întrebă pe Baltazar în limba ţării, în 
aceeaşi limbă, Baltazar răspunse: 

— Unde este nou-născutul rege al iudeilor? 

— Irod? Întrebă mirat ofiţerul. 

— Irod e rege din graţia împăratului; nu, nu Irod. 

— Alt rege al iudeilor nu este. 

— Dar noi am văzut steaua lui şi am venit ca să ne 
închinăm lui. 

Romanul rămase mirat. 

— Plecaţi de-aici. 

— Le zise, în sfârşit. Plecaţi! Eu nu sunt evreu; întrebaţi-i 
pe învățații din templu sau pe Annas, preotul, sau şi mai 
bine pe Irod el însuşi. Dacă afară de el mai e şi un alt rege 
al iudeilor, va şti el să-l găsească. 

Făcu acum loc străinilor, şi aceştia intrară pe poartă. La 
începutul străzii înguste, Baltazar îşi opri animalul şi zise 
prietenilor săi: 

— Scopul prezenţei noastre aici e acum destul de 
cunoscut. 

Până la miezul nopţii întreg oraşul va fi aflat despre noi şi 
misiunea noastră. Să căutăm acuma hanul. 

CAPITOLUL. XIII. 

În seara aceea, mai multe femei erau ocupate cu spălatul, 
pe treapta de sus a scărilor ce duc la Lacul Siloam. Fiecare 
îngenunchea înaintea unui vas mare de lut. O fată care stă 
la capătul de jos a scărilor le aducea apă şi cânta în vreme 
ce umplea ulciorul. Cântecul era vesel şi le uşura, desigur, 
munca. Din când în când se lăsau pe călcâie şi priveau la 
munţii dimprejur. Pe când îi dădeau zor cu spălatul, veniră 
alte două femei, fiecare cu câte un ulcior gol pe umăr. 


— Pace vouă! Salută una din ele. 

Celelalte se opriră din lucru, se ridicară, îşi şterseră 
mâinile şi răspunseră la salutare. 

— Se lasă în curând noaptea, e timpul de oprire. 

— Munca n-are sfârşit niciodată, zise una. 

— "Totuşi, trebuie să dăm timp şi odihnei şi să mai. 

— Să mai ascultăm ce se întâmplă în lume, întrerupse alta. 

— Ce ştiţi nou? 

— Cum? N-aţi auzit? 

— Nu. 

— Se zice că s-a născut Mesia, urmă cu povestirea 
purtătoarea noutăţilor. 

O vie curiozitate se oglindea pe feţele femeilor; repede 
puseră ulcioarele jos şi se aşezară pe ele ca pe scaune. 

— Cum? Mesia? Exclamară toate. 

— Aşa se spune. 

— Cine spune? 

— Toţi; nu se vorbeşte decât despre asta. 

— Şi crede cineva? 

— Azi după-amiază au venit trei oameni peste pârâul 
Chedron, pe drumul de la Sihem încoace. 

— Răspunse cea care povestea; fiecare din ei era călare pe 
câte o minunată cămilă albă, aşa de mari cum nu s-au mai 
văzut încă în Ierusalim. 

Femeile rămaseră cu gura căscată şi ochii larg deschişi. 

— Erau desigur oameni distinşi şi bogaţi. 

— Urmă povestitoarea; căci stăteau sub baldachine de 
mătase; cataramele şeilor erau de aur; de asemenea şi 
galoanele frânelor; zurgălăii erau de argint şi dădeau un 
sunet plăcut. Pe ei nu-i cunoştea nimeni; păreau a fi venit 
de la marginea pământului. Numai unul din ei vorbea şi pe 
toţi pe care-i întâlnea, chiar şi femei sau copii, îi întreba: 
„Unde e nou-născutul rege al iudeilor?” - Nimeni nu le 
răspundea, nimeni nu pricepea ce voia să zică. Şi aşa au 
mers mai departe, spunând că ei au văzut steaua lui la 
răsărit şi au venit să i se închine. Au întrebat şi pe romanul 


de la poartă, iar acesta, neştiutor ca şi poporul de rând, i-a 
îndreptat la Irod. 

— Şi unde sunt acum? 

— La han. Sute s-au dus să-i vadă, sute merg mereu acolo. 

— Dar cine sunt ei? 

— Asta n-o ştie nimeni. Se zice c-ar fi persani, filosofi care 
vorbesc cu stelele. 

— Poate profeţi ca Ilie şi leremia. 

— Ce vor ei să înţeleagă zicând „regele iudeilor”? 

— Vor să spună despre Mesia, care s-a născut acum. 

Una din femei râse şi-şi văzu de lucru, zicând: 

— Ei, dacă-l voi vedea, am să cred şi eu. 

Alta zise: 

— Şi eu, când se vor scula morţii din morminte, am să 
cred. 

A treia adăugă, liniştit: 

— E veche făgăduinţa; mie mi-ar fi de-ajuns dacă l-aş 
vedea vindecând un singur lepros. 

Astfel stătură vorbind, până ce noaptea se lăsă şi frigul le 
alungă acasă. 

În aceeaşi seară, numai ceva mai târziu, pe la întâiul rond 
de gardă, era în palatul de pe Sion o adunare de vreo 
cincizeci de bărbaţi, care erau convocați numai la porunca 
lui Irod şi numai atunci când se cerea o decizie asupra 
vreunei probleme grave de drept evreiesc sau când el voia 
să i se dea o lămurire din istoria evreilor. Era, cu alte 
cuvinte, o adunare de învăţaţi, jurişti, înalţi preoţi ai 
diferitelor secte religioase. Printre ei erau şi căpeteniile 
saducheilor, apoi disputanţi farisei, filosofi stoici ai evreilor 
democrați, cu felul lor liniştit şi blând de a vorbi. 

Încăperea în care se ţinea şedinţa era într-una din curţile 
interioare ale palatului; era foarte încăpătoare şi orânduită 
după felul roman. Pardoseala era din plăci de marmură; 
pereţii, fără ferestre, erau împodobiţi cu fresce pictate pe 
fond galben ca şofranul; în mijlocul sălii era un divan în 
formă de potcoavă, cu perini galbene pe el; la îndoitura 


divanului era un scaun mare, cu trei picioare, incrustat în 
chip ciudat cu aur şi argint; deasupră-i atârna din tavan un 
candelabru cu şapte braţe şi, de fiecare, câte o lampă 
aprinsă. Divanul şi candelabrul erau lucrate în pur stil 
evreiesc. 

Oamenii stăteau pe canapea după moda orientală; 
îmbrăcămintea lor avea aceeaşi tăietură, însă culori 
diferite. Cei mai mulţi erau în vârstă înaintată; bărbi lungi 
le acopereau pieptul; atitudinea lor era severă, demnă, 
patriarhală. 

Era o şedinţă a Marelui Consiliu. 

Omul care stătea înaintea trepiedului, în locul ce s-ar fi 
putut numi capul divanului, era evident preşedintele 
adunării. De-a dreapta, de-a stânga şi înaintea lui stăteau 
ceilalţi sfetnici. Apariţia lui trebuia să atragă atenţia oricui. 
Corpul său, care de la natură se vedea a fi fost înalt şi 
puternic, acum era gârbov şi uscat de părea un schelet; o 
haină albă îi atârna în cute largi de pe umeri. Mâinile, 
acoperite pe jumătate de mâneci de mătase cu dungi roşii şi 
albe, le ţinea încrucişate pe genunchi. Când vorbea, ridica 
uneori puţin mâna dreaptă şi întindea degetul arătător 
tremurând; părea incapabil să facă o altă mişcare. Capul 
totuşi dovedea încă vioiciunea inteligenţei. Era chel şi 
numai puţini peri albi îl împresurau. Tâmplele îi erau 
scobite ca nişte peşteri din care ieşea fruntea, boltită 
neregulat; ochii-i erau obosiţi şi tulburi; nasul turtit; partea 
de jos a feţei era acoperită de o barbă lungă, stufoasă, care- 
i dădea un aspect venerabil. 

Acesta era Hilel, babilonianul. Şirul profeților se stinsese 
de mult în Israel; în locul lor se ivise o ceată de învăţaţi, 
dintre care îi întrecea pe toţi cu ştiinţa lui un bărbat: Hilel, 
profet în toate, afară de iluminarea interioară. La vârsta de 
o sută patru ani era încă preşedinte al înaltului Consiliu. Pe 
masa dinaintea lui era desfăcut un sul de pergament scris 
cu literă ebraică, îndărătul lui stătea un băiat în haină 
bogată, aşteptând. 


Discuţia fusese vie; în momentul acesta părea a se fi ajuns 
la o hotărâre. Cu toţii stăteau liniştiţi. Hilel, fără a se mişca, 
chemă băiatul. Acesta se apropie respectuos. 

— Du-te şi vesteşte regelui că suntem gata să-i dăm 
răspuns. 

Băiatul se depărtă în grabă. 

Peste puţin, intrară doi soldaţi şi se postară de-a dreapta şi 
de-a stânga uşii. După ei veni încet un personaj remarcabil 
că aparenţă: un bătrân în haină de purpură; în jurul 
corpului avea o cingătoare de aur moale; încălţămintea îi 
scânteia de pietre preţioase; pe cap purta o diademă în 
filigran. De cingătoare, în loc de sigiliu, atârna un pumnal. 
Şchiopăta, mergând, şi se sprijinea pe o cârjă. Fără a privi 
în lături, înainta până la divan; ca şi când abia acum ar fi 
observat pe cei întruniţi acolo, se înălţă şi privi cu mândrie 
în jurul lui; atât de întunecată, bănuitoare, amenințătoare îi 
era privirea pe care o aruncă celor de faţă, încât părea că 
acela pe cărel căuta era duşmanul său de moarte. 

Era Irod cel Mare; istovit de boli, apăsat de crime grele, 
înzestrat cu minunate daruri ale minţii - un vrednic tovarăş 
al cezarilor - îşi păzea şi acum, la vârsta de şaizeci şi şapte 
de ani, tronul cu zel atent, putere despotică şi cruzime 
neîndurată. 

O mişcare generală trecu prin adunare; cei mai bătrâni 
ieşeau înainte spre salut, plecându-se; alţii, care ştiau să 
preţuiască mai mult favoarea curţii, se ridicară de pe 
scaune, plecară genunchii şi duseră mâinile la barbă sau la 
piept. 

După ce Irod privi de jur împrejur, înaintă până la trepied 
în faţa venerabilului Hilel, care întâmpină privirile-i reci cu 
o înclinare din cap şi o uşoară ridicare a mâinilor. 

— Răspunsul! 

— Zise regele, scurt şi poruncitor către Hilel; apoi se 
sprijini cu amândouă mâinile de cârje. 

— Răspunsul! 


Ochii bătrânului venerabil luciră cu blândeţe; ridică 
fruntea, se uită drept în faţa regelui şi răspunse, în atenţia 
încordată a celor de faţă: 

— Pacea Dumnezeului lui Avraam, Isaac şi lacob să fie cu 
tine, 0, rege! 

Vorbele-i sunau solemn că o rugăciune; apoi urmă, cu 
intonarea obişnuită: 

— Ai cerut să afli de la noi unde să se fi născut Mesia? 

Regele afirmă, în vreme ce privirea-i întunecată era 
aţintită asupra lui Hilel: 

— Aşa a fost întrebarea. 

— Ei bine, o, rege! În numele meu şi în numele fraţilor mei 
de-aici, care cred că şi mine, îţi spun: în Betleem, în iudeea. 

Hilel se uită pe sulul de pergament de pe trepied, arătă un 
loc, cu degetul tremurător, şi urmă: 

— În Betleem, în iudeea; căci aşa au scris profeţii: „Iar tu, 
Betleem, din ţara iudeea, nu eşti nicidecum cel mai 
neînsemnat dintre oraşele princiare ale lui Iuda; căci din 
sânul tău se va naşte acel principe care are să domnească 
peste poporul meu”. 

Irod rămase uimit; se uită gânditor la pergament. Cei de 
faţă abia cutezau să respire; tăceau, ca şi Irod. În sfârşit, se 
întoarse şi părăsi sala. 

— Fraţilor. 

— Zise Hilel. 

— Audienţa e terminată. 

Cei de faţă se ridicară şi se depărtară în grupuri. 

— Simeoane! Zise iar Hilel. 

Un om, în vârstă de vreo cincizeci de ani, dar în deplină 
putere trupească, răspunse la chemare. 

— Ia pergamentul sfânt, fiul meu, şi înfăşoară-l la loc cu 
îngrijire. 

Ordinul fu executat. 

— Acum dă-mi braţul tău şi condu-mă la lectică. 

Puternicul om dădu braţul bătrânului şi ieşiră încet pe uşă. 


Astfel părăsiră sala consiliului celebrul învăţat şi fiul său, 
Simeon, care avea să fie moştenitor al slujbei şi învăţăturii 
sale. 

În aceeaşi seară, dar ceva şi mai târziu, cei trei înţelepţi 
călători se aşezară la odihnă într-una din camerele hanului. 
Ţinând capul pe pietre, puteau vedea bolta cerului prin 
deschizătura uşii; şi, cum se uitau la stelele scânteietoare, 
se gândeau la ce revelaţie aveau să mai aibă. În sfârşit, 
erau în Ierusalim; la porţile cetăţii întrebaseră despre cel 
pe cărel căutau. Au dat mărturie că ştiau de naşterea lui; le 
mai rămânea să-l găsească şi aici îşi puneau toată 
încrederea în spirit. Dar cine aşteaptă un glas de la 
Dumnezeu sau un semn din cer nu poate găsi somn. 

Pe când stăteau stăpâniţi de gândurile acestea, trecu un 
om pe la intrare, întunecând lumină înăuntru. 

— Sculaţi! Le zise. Vă aduc o solie care nu suferă amânare. 

Ei se ridicară. 

— Solie? De la cine? Întrebă egipteanul. 

— De la regele Irod. 

Cei trei simţiră un fior trecându-le prin corp. 

— Nu eşti tu paznicul hanului? Întrebă apoi Baltazar. 

— Da, acela sunt. 

— Ce doreşte de la noi regele? 

— Solul lui e aici afară; are să vă spună. 

— Spune-i să aştepte; vom veni numaidecât. 

— Aveai dreptate, frate. 

— Zise grecul după ce paznicul plecă, întrebările pe care 
le-am adresat oamenilor de pe stradă şi celor de pază la 
poartă au făcut să fim repede cunoscuţi. Să ne grăbim! Eu 
nu mai am răbdare. 

Se ridicară, îşi legară sandalele, îşi luară mantalele pe 
umeri şi ieşiră. 

— Vă salut, vă urez pace şi vă rog să mă iertaţi, dacă vă 
supăr. Stăpânul meu, regele, m-a trimis să vă invit să veniţi 
la palat, unde vrea să vă vorbească singur. 

Astfel îşi îndeplini solul însărcinarea. 


O lampă ardea la intrare; la lumina ei, se uitară unul la 
altul şi cunoscură că spiritul venise deasupra lor. Apoi 
egipteanul se apropie de paznic şi-i zise încet, ca să nu-l 
audă şi ceilalţi: 

— Tu ştii unde sunt lucrurile noastre în curte şi unde 
odihnesc cămilele noastre. Cât timp vom lipsi, pregăteşte 
totul pentru plecare încât, la întoarcerea noastră, de va 
trebui, să ne putem lua numaidecât drumul înapoi. 

— Mergeţi fără nici o grijă şi încredeţi-vă în mine, 
răspunse paznicul. 

— Voința regelui e voinţa noastră, îi zise Baltazar; te vom 
urma. 

Străzile oraşului sfânt erau pe atunci tot atât de înguste ca 
şi astăzi, numai că nu atât de bolovănoase şi murdare; căci 
Irod nu se mulțumea cu înfrumusețarea oraşului, el cerea şi 
curăţenie şi ordine. 

Cei trei oameni urmau în tăcere pe călăuza lor. Urcând pe 
un drum slab luminat de lucirea stelelor, ajunseră în sfârşit 
la o poartă. La lumina a două focuri de cărbuni, ce ardeau 
înaintea porţii, puteau să vadă contururile unei clădiri şi 
câteva sentinele ce stăteau nemişcate, sprijinite pe arme. 
Fără a fi opriţi, trecură pragul. Apoi fură conduşi printr-un 
întreg labirint de coridoare şi hale, adesea neluminate, prin 
curţi şi odăi, pe trepte apoi, până la un turn de-o înălţime 
considerabilă. 

Deodată călăuza se opri, arătă spre o uşă deschisă şi le 
zise: 

— Intraţi; aici e regele. 

Încăperea în care intrară era plină de aerul încărcat de 
miresme; mobilierul întreg dovedea iubire de lux. În mijloc 
era întins un covor greu, pe care stătea un tron. Vizitatorii 
abia avură timpul să arunce o privire în jurul lor - asupra 
otomanelor şi canapelelor luxoase, ţesute în fir, vaze şi 
instrumente muzicale, candelabre de aur ce străluceau în 
propria lor lumină, picturile de pe pereţi, în stilul exuberant 
grecesc, de la care orice fariseu şi-ar fi întors ochii cu 


oroare. Atenţia lor era îndreptată întreagă spre Irod, care 
stă pe tron, ca să-i primească pe străini, în acelaşi costum 
pe care îl purtase şi la şedinţa înaltului Sfat. 

Ei se apropiară până la marginea covorului şi făcură apoi o 
închinăciune până la pământ. Regele sună. Un servitor veni 
şi aşeză trei scaune înaintea tronului. 

— Şedeţi, le zise grațios suveranul. 

După ce ei luară loc, el urmă: 

— De la poarta din nord mi s-a anunţat azi după-amiază 
sosirea a trei străini, cu călării şi echipări ciudate, părând a 
veni din ţări depărtate. Voi sunteţi aceia? 

La un semn al grecului şi al indianului, luă cuvântul 
egipteanul şi răspunse, cu adâncă plecăciune: 

— Dacă am fi alţii decât aceia care suntem, atunci 
puternicul Irod, a cărui glorie e că tămâia pentru toată 
lumea, n-ar fi trimis să ne cheme. Nu putem să ne îndoim că 
noi suntem acei străini. 

O mişcare a mâinii regelui arătă că aceste vorbe îl 
mulţumiră. 

— Cine sunteţi voi şi de unde veniţi? 

— Întrebă el mai departe şi adăugă: 

— Fiecare să vorbească pentru sine. 

Unul după altul îi raportară de unde erau de naştere şi pe 
ce cale veniseră până la Ierusalim. 

Dezamăgit oarecum, Irod cercetă mai departe: 

— Ce întrebare aţi pus ofițerului de gardă la poartă? 

— L-am întrebat: unde e nou-născutul rege al iudeilor? 

— Înţeleg acum agitația poporului. Mă impresionați şi pe 
mine. Mai există aşadar şi un alt rege al iudeilor? 

Neînfricoşat răspunse egipteanul: 

— Da; s-a născut acum. 

O încreţitură dureroasă trecu peste faţa întunecată a 
domnitorului, ca de o amintire îngrozitoare. 

— Nu mie mi s-a născut! 

— Exclamă. 


Poate îi pluteau înaintea minţii umbrele acuzatoare ale 
copiilor omorâţi. Se reculese şi zise liniştit: 

— Unde e nou-născutul rege? 

— Aceasta e, o, rege! Ceea ce întrebăm şi noi. 

— Mă uimiţi! Îmi veniţi cu o problemă mai grea decât toate 
cele ale lui Solomon! Cum vedeţi, eu sunt într-o vârstă când 
curiozitatea e neînfrântă ca şi în copilărie; e o cruzime să vă 
jucaţi cu ea. Povestiţi mai departe şi am să vă onorez aşa 
cum se onorează regii pe sine. Spuneţi-mi tot ce ştiţi despre 
nou-născut şi eu vă voi ajuta să-l căutaţi. lar după cel vom fi 
găsit, voi face ceea ce veţi dori. Am să-l aduc la Ierusalim şi 
să-l educ ca rege; îmi voi folosi influenţa la împărat, ca să i 
se dea onoruri şi situaţii înalte. Gelozie între noi n-are să 
fie, vă jur. Spuneţi-mi, însă, mai întâi, cum aţi putut voi, pe 
care mări şi pustiuri vă despărţeau, să auziţi în acelaşi timp 
despre el? 

— Am să ţi-o spun cu adevărat, o, rege! 

— Vorbeşte! Ordonă Irod. 

Baltazar se ridică şi zise solemn: 

— Există un Dumnezeu atotputernic. 

Irod tresări. 

— El ne-a poruncit să venim aici şi ne-a promis că-l vom 
găsi pe Mântuitorul lumii, că-l vom vedea, vom putea să ne 
închinăm lui şi să dăm mărturie despre venirea lui. Ca semn 
din cer, ni s-a arătat fiecăruia dintre noi o stea. Duhul lui 
era cu noi. O, rege, duhul lui este acum cu noi! 

Cei trei erau adânc mişcaţi; grecul se stăpânea cu greu să 
nu exclame. Irod privea pătrunzător de la unul la altul; era 
şi mai nemulţumit şi mai bănuitor decât mai înainte. 

— Vă bateţi joc de mine. 

— Le zise; - sau, dacă nu, atunci spuneţi-mi mai mult. Ce 
va avea să urmeze după sosirea noului rege? 

— Mântuirea omenirii. 

— Mântuire de ce? 

— De păcatele ei. 

— Şi prin ce mijloc? 


— Prin puterea lui Dumnezeu; prin credinţă, iubire şi fapte 
bune. 

— Atunci. 

Irod se opri; din ochi nu i se puteau citi sentimentele cel 
munceau, pe când urmă: 

— Atunci voi sunteţi vestitorii lui Mesia. Asta e tot? 

Baltazar se plecă adânc. 

— Suntem slugile tale, o, rege! 

Regele sună şi apăru servitorul. 

— Adu darurile! Îi zise suveranul. 

Servitorul ieşi şi peste puţin se reîntoarse, îngenunche 
înaintea oaspeţilor şi înmână fiecăruia câte o mantă, în 
culoare stacojie cu albastru, şi cu o cingătoare ţesută cu 
aur. 

Ei primiră darurile onorifice în felul oriental, cu mulţumiri 
şi plecăciuni. 

— Încă o vorbă! Zise Irod după ce toate formalităţile fură 
terminate. Voi i-aţi spus ofițerului de la poartă, şi mi-aţi 
repetat şi mie, ceva despre o stea, pe care aţi văzut-o la 
răsărit. 

— Da, zise Baltazar, era steaua lui, steaua nou-născutului. 

— Când s-a arătat? 

— Când ni s-a poruncit să venim aici. 

Irod se ridică - semn că audiența era terminată. Se cobori 
de pe tron, veni înaintea lor şi le zise prea grațios: 

— Dacă voi, bărbaţi luminaţi, sunteţi cu adevărat vestitorii 
nou-născutului Mesia, după cum nu mă îndoiesc, să ştiţi, 
dar, că în astă-seară i-am întrebat pe cei mai învăţaţi dintre 
învățații evrei şi cu toţii mi-au spus că trebuie să fie născut 
în Betleem, în iudeea. Vă spun deci, duceţi-vă acolo şi 
căutaţi copilul; iar dacă-l veţi găsi, să-mi daţi de veste, ca să 
mă duc şi eu să mă închin lui. Nimic n-are să vă stea în 
drum, pace vouă! 

Şi, înfăşurându-se în manta, părăsi odaia. Veni numaidecât 
călăuza, îi conduse jos în stradă şi de acolo la han. La 
poartă, grecul zise, emoţionat: 


— Fraţilor, să mergem la Betleem, cum ne-a spus regele. 

— Da. 

— Zise indianul - spiritul mă îndeamnă. 

— Fie! Afirmă cu tărie Baltazar; cămilele stau gata. 

Îl dăruiră pe paznicul porţii, se urcară în şa, întrebară de 
drumul spre poarta lope şi plecară. Uşile grele ale porţii se 
deschiseră înaintea lor şi astfel ieşiră în şes. 

Pe acelaşi drum pe care cu puţin mai înainte veniseră 
Maria şi Iosif sosiră în câmpul de la Refaim; atunci apăru pe 
cer o lumină, la început nesigură şi slabă. Inima le bătea 
mai cu putere. Lumina spori repede pe cer; de strălucirea 
ei orbitoare trebuiră să închidă ochii. Când îi deschiseră, 
văzură iar steaua; era ca oricare altă stea, dar nu stătea 
sus, pe cer, ci jos de tot şi înainta încet în faţa lor. Ei 
împreunară mâinile şi, covârşiţi de bucurie, exclamară: 

— Dumnezeu e cu noi! Dumnezeu e cu noi! 

Astfel repetară tot drumul, până ce steaua se ridică din 
vale dincolo de Măr Elie şi se opri deasupra unei case ce se 
ridica pe coasta dealului, în apropierea oraşului. 

CAPITOLUL XIV. 

Tocmai începea al treilea rond de pază; la răsărit de 
Betleem începeau să mijească zorile peste munţi, dar aşa 
de încet încât în vale era încă noapte. 

Paznicul de pe acoperişul hanului asculta, pătruns de frig, 
să audă primele sunete ale vieţii renăscânde, când o lumină 
răsări deasupra muntelui şi se apropie de casă. Crezu mai 
întâi că e o faclă în mâna vreunui călător nocturn; apoi i se 
păru că vede un meteor; strălucirea luminii creştea însă din 
ce în ce, până ce văzu că era o stea. Înspăimântat, strigă, 
deşteptând pe toţi cei care dormeau la han; alergară pe 
acoperiş. 

Apariţia se apropia mereu; stâncile, copacii şi drumurile 
erau luminate ca de lumină de fulger; lucirea deveni atât de 
orbitoare încât trebuiau ferite privirile. Cei mai fricoşi 
căzură în genunchi, îşi acoperiră faţa şi se rugau; cei mai 
curajoşi se chirciră la pământ şi, din când în când, căutau să 


arunce priviri furişate spre lumină, în curând o mare 
strălucire se răspândi peste toată împrejurimea şi peste 
han. Cine mai îndrăznea să privească la stea o vedea drept 
deasupra casei dinaintea peşterei în care se născuse 
copilul. 

Când lumina strălucea mai tare, ajunseră înţelepţii la han; 
înaintea porţii, coborâră de pe cămile şi cerură cu voce tare 
să fie lăsaţi să intre. Abia după câtva timp paznicul se 
reculese din spaima lui într-atâta încât putu răspunde la 
chemarea lor; cobori, trase zăvoarele şi le deschise. 
Cămilele apăreau fantastice în lumina minunată. 

— Nu e acesta Betleem din iudeea? Îl întrebară. 

Veniră mai mulţi şi paznicul prinse iar curaj. 

— Nu; acesta e numai hanul, le răspunse el; oraşul e mai 
departe, încolo. 

— Nu se află aci un copil nou-născut? 

Cei dimprejur se uitară miraţi unul la altul; unii 
răspunseră: 

— Da, da! 

— Să ne conduceţi la el, zise grecul nerăbdător. 

— Să ne conduceţi la el. 

— Repetă şi Baltazar, cel altminteri atât de grav şi serios. 

— Căci noi am văzut steaua lui, aceea care stă acolo, 
deasupra casei, şi am venit ca să ne închinăm lui. 

Indianul împreună mâinile şi exclamă: 

— Cu adevărat, viu e Dumnezeu! Grăbiţi, grăbiţi! 
Mântuitorul e găsit. Binecuvântaţi, binecuvântaţi suntem în 
faţa tuturora! 

Oameni de pe acoperiş se coborâră şi-i urmară pe străini, 
care acum fură conduşi peste curte în împrejmuire; cum 
însă vedeau mereu plutind steaua deasupra peşterii, deşi 
mai puţin strălucitoare, unii din ei se întoarseră speriaţi; cei 
mai mulţi merseră mai departe. 

Când străinii se apropiară de casă, steaua se ridică; când 
ajunseră la uşă, ea începu să pălească deasupra lor; când 
intrară, dispăru. Pentru toţi care erau martori la acest 


spectacol, era sigur că între stea şi străinii aceştia se găsea 
o legătură neîndoielnică. De îndată ce se deschise uşa, se 
înghesuiră înăuntru. 

Încăperea în care intrară era întru atâta luminată de un 
felinar încât străinii să poată vedea mama şi copilul, care 
sta treaz în braţele ei. 

— Acesta e copilul tău? O întrebă Baltazar pe Maria. 

Iar dânsa, care ţinea şi cumpănea în inima ei tot ce privea 
copilul, îl puse în lumină şi zise: 

— Acesta este fiul meu. 

Iar ei căzură la pământ şi se închinară lui. 

Cum vedeau, copilul semăna cu oricare alt copil; capul nu 
i-l împodobea nici o aureolă, nici vreo coroană pământeană; 
buzele nu i se deschideau spre vorbire; deşi el auzea, 
desigur, exclamările şi închinăciunile, nu dădea semne de 
înţelegere, ci, ca şi copiii mici, privea mai mult spre lumină 
decât spre ei. 

După câtva timp se ridicară şi se duseră la cămilele lor; 
apoi se întoarseră cu daruri, aur, smirnă şi tămâie, şi le 
depuseră la picioarele copilului, rostind cu evlavie 
rugăciuni. 

Aşadar acesta era Mântuitorul, pe care veniseră din 
depărtări să-l caute! Şi se închinau lui, fără nici o îndoială în 
inimile lor. 

Pentru ce? 

Credinţa lor se întemeia pe semnul ce li se trimisese. 
Făgăduinţa aceasta le ajungea. Erau puţini aceia care 
văzuseră semnele şi auziseră făgăduinţa: mama şi Iosif, 
păstorii şi cei trei înţelepţi - şi toţi credeau în acelaşi chip. 

Priveşte însă în viitor, cititorule! Va veni un timp când toate 
semnele şi revelările vor purcede de la Fiu! Fericiţi, atunci, 
aceia care vor crede într-însul! 

Să aşteptăm timpurile acelea. 

CARTEA A DOUA. 

CAPITOLUL 1. 


Trecem peste următorii douăzeci şi unu de ani - o epocă 
de lupte violente de partid şi de agitaţii politice în 
Ierusalim, agitaţii care cu timpul au dus la război între 
romani şi iudei - şi ne transpunem la începutul 
administraţiei lui Valerius Gratus, al patrulea guvernator 
imperial sau prefect al iudeei. În răstimp se întâmplaseră 
multe schimbări în ţară; niciuna însă cu atâtea urmări ca 
cea a administraţiei politice. Irod cel Mare murise în anul ce 
urmase după naşterea copilului, şi anume într-un chip atât 
de mizerabil încât lumea creştină spunea, nu fără dreptate, 
că îl ajunsese mânia lui Dumnezeu. Ca toţi domnitorii care 
nu se gândesc decât la întărirea puterii lor, visa să lase 
moştenire coroana şi regatul, să întemeieze o dinastie. În 
acest scop, dispuse prin testament ca ţara să fie împărţită 
între cei trei fii ai săi, Antipa, Filip şi Arhelau; acesta din 
urmă însă să moştenească titlul de rege. Testamentul 
trebuia supus, fireşte, împăratului August. Acesta aprobă 
totul, cu o singură excepţie: titlul de rege n-are să-i fie 
recunoscut lui Arhelau, până ce el nu va da dovezi de 
destoinicie şi de sentimente leale; fu numit totuşi etnarh, în 
care calitate a domnit nouă ani, dar apoi, pentru rea 
administrare şi neputinţă de a reprima elementele 
tulburătoare ce prindeau tot mai mult teren în ţara lui, fu 
trimis în exil în Galia. 

Împăratul nu se mulţumi cu demiterea lui Arhelau. Ofensă 
în toate chipurile mândria naţională a iudeilor, prefăcu 
iudeea în provincie romană şi o alătură prefecturii Siria. Nu 
mai era un rege care guverna, ci un funcţionar inferior, 
numit procurator, care coresponda cu curtea imperială de 
la Roma prin mijlocirea legatului sirian din Antiohia. 
Această umilire fu şi mai mult accentuată, ordonându-se ca 
procuratorul să nu aibă dreptul a rezida la Ierusalim. 
Reşedinţa guvernului fu hotărâtă la Cezareea. Mai multă 
amărăciune le pricinuia iudeilor faptul că dispreţuita 
Samaria fu unită cu iudeea într-una şi aceeaşi provincie. Un 


fariseu mândru trebuia să se simtă foarte micşorat şi 
ofensat, văzându-se pus în acelaşi rând cu samaritenii. 

Cu toate aceste umiliri, le rămânea iudeilor o consolare: 
marele preot locuia în palatul irodian din piaţă şi exercită 
cel puţin o aparenţă de suveranitate. Ce era aceasta în 
realitate, e uşor de închipuit. Dispunerea de viaţă şi moarte 
era rezervată procuratorului. Judecăţile se rosteau în 
numele Romei şi după legile romane. Afară de aceasta, în 
palatul regal rezidau perceptorii imperiali, cu armata lor de 
slujbaşi, denunţători şi spioni. Totuşi, în visele lor de 
libertate şi neatârnare, iudeii simțeau o satisfacţie în faptul 
că cel mai înalt slujbaş în palat era un evreu. Prezenţa lui 
acolo le ajungea ca să-şi amintească de făgăduinţa 
profeților, de legământul lui Iehova cu poporul său şi de 
timpurile când, prin fiii lui Aaron, domnea peste cele 
douăsprezece seminţii; era pentru dânşii semn sigur că 
Iehova nu-i părăsise. 

Cu acest chip îşi hrăneau speranţele şi aşteptau cu 
răbdare să vină leul din seminţia lui luda şi să domnească 
peste Israel. 

Trecuseră mai bine de optzeci de ani de când iudeea era 
provincie romană; stăpânitorii romani ar fi avut vreme 
destulă ca să cunoască particularităţile poporului evreu, 
timp destul ca cel puţin să ajungă la convingerea că poporul 
acesta era uşor de guvernat, cu condiţia să i se respecte 
religia. Predecesorii lui Gratus se şi feriseră de orice 
amestec în obiceiurile religioase ale supuşilor lor. Acesta 
din urmă însă luă o altă cale; cum veni la putere, mai întâi îl 
destitui pe marele preot Annah, în locul căruia puse pe 
Ismael, fiul lui Fabus. 

Fie că Gratus împlinea cu aceasta o dorinţă a lui August, 
fie că mergea după propria lui socotinţă, în curând se văzu 
nechibzuirea măsurii. 

În vremea aceea erau în iudeea un partid al fruntaşilor şi 
un partid al poporului. După moartea lui Irod, se uniră 
amândouă împotriva lui Arhelau şi-l combătură şi-l urmăriră 


împreună, de la templu la palat, de la Ierusalim la Roma, 
când cu viclenie şi intrigi, şi uneori şi cu armele în mână. 
Mai mult de o dată răsunară sfintele clădiri de pe Muntele 
Moria de zgomotul de arme şi strigăte de război, în cele din 
urmă, Arhelau trebui să plece în exil. 

Dar nici în decursul acestor lupte contra unui adversar 
comun, cele două partide nu-şi pierduseră din vedere 
scopurile lor distincte. Fruntaşii îl urau pe marele preot 
Ioazar; partidul poporului ţinea la el. Când Arhelau, cel 
destinat de Irod ca succesor, căzu, Ioazar îi împărtăşi 
soarta; în locul lui, fruntaşii aleseră ca mare preot pe 
Annah, fiul lui Seth. Cu acest chip, duşmănia dintre cele 
două partide se înăspri şi mai mult. 

În decursul luptei împotriva nenorocitului etnarh, fruntaşii 
găsiseră cu cale să se ataşeze de Roma. Deoarece regatul 
lui Arhelau nu fusese recunoscut, trebuia să se instituie o 
altă formă de guvern; pe aceasta o recunoscură şi de aceea 
favorizară transformarea iudeei în provincie romană. Prin 
aceasta însă dădeau arme noi adversarilor; şi când se 
încorporă şi Samaria în noua provincie, fruntaşii scăzură în 
număr, devenind o minoritate, care nu-şi mai găsea sprijinul 
decât la curtea imperială din Roma şi în averile ce posedă. 
Cu toate acestea, reuşiseră să se menţină cincisprezece ani, 
adică până la venirea lui Valerius Gratus, atât în templu cât 
şi în palat. 

Annah, favoritul partidului său, îşi întrebuinţase puterea 
credincios în interesul protectorului său imperial. O 
garnizoană romană ţinea ocupată cetatea Antonia; înaintea 
porţilor palatului stăteau sentinele romane; un judecător 
roman împărțea dreptatea civilă şi penală; impozite 
romane, care se executau cu mare străşnicie, apăsau pe 
orăşean şi sătean; poporul era chinuit în mii de feluri. 
Annah se pricepuse totuşi să-l menţină în linişte aparentă. 
Roma n-avea alt prieten mai sincer; pierderea lui fu 
numaidecât simțită. După ce îşi predase slujba şi însemnele 


ei nou-numitului mare preot Ismael, se duse la sala de sfat a 
partidului poporului şi deveni şeful unui partid nou. 

Gratus, părăsit de toate partidele, ajunse curând în 
situaţie dificilă. Focul nemulțumirilor, care timp de 
cincisprezece ani mocnise numai, sub cenuşă, începu să 
izbucnească în flăcări vii. La câteva săptămâni după 
ridicarea lui Ismael la rangul de mare preot, romanul crezu 
cu cale să-i facă o vizită la Ierusalim. 

Garda ostaşilor lui fu primită cu strigăte şi şuierături când 
intră pe poartă de la nord în oraş. Curând avea să se vadă 
scopul adevărat al vizitei. Soldaţii îşi îndreptară marşul spre 
cetatea Antonia şi rămaseră acolo. O cohortă întreagă 
venea să întărească astfel garnizoana de până atunci; acum 
li se putea impune evreilor jugul cel mai greu. Procuratorul 
avea puterea să dea straşnică pildă tuturor celor ce ar fi 
îndrăznit să se răzvrătească împotriva acelui jug. 

CAPITOLUL II. 

Să ne transpunem într-una din grădinile palatului de pe 
Sion. Era pe la amiaza unei zile calde de iulie. Grădina era 
împresurată de clădiri, dintre care mai multe aveau câte 
două caturi, cu verande şi galerii deasupra caturilor de sus. 
În alte locuri erau hale joase, de stâlpi, prin care vântul 
avea acces liber, în acelaşi timp însă ofereau priviri asupra 
altor părţi ale casei, ale cărei întindere şi frumuseţe 
reieşeau astfel şi mai mult. Plantaţia grădinii nu era mai 
puţin plăcută. Pajişti alternau cu tufişuri şi grupuri de 
TOŞcovi, caişi, nuci şi palmieri; printre pomi, toată grădina 
era străbătută de poteci îngrijite. Solul grădinii se înclina 
uşor în toate direcţiile, de la un punct central mai ridicat; 
aici zvâcnea o fântână săritoare, într-un bazin de marmoră 
şi din care, în timp de secetă, se conducea apa în toate 
direcţiile grădinii. 

În apropierea fântânii săritoare, era un mic lac; apa lui 
limpede hrănea un tufiş de leandri şi trestii, de care cresc la 
Iordan şi mai departe până la Marea Moartă, între tufişuri 
şi lac şedeau, nepăsători de arşiţă, doi tineri, în vârstă de 


vreo nouăsprezece şi şaptesprezece ani, şi vorbeau cu mult 
zel. 

Erau amândoi bine făcuţi şi la întâia privire puteau să fie 
luaţi drept fraţi. Amândoi aveau părul şi ochii negri, faţa 
brună; şi stătură lor, pe cât se putea judeca din atitudinea 
lor şezândă, corespundea diferenţei de vârstă dintre ei. 

Cel mai mare se descoperise, întreaga lui îmbrăcăminte 
era o tunică lejeră, ce-i venea până la genunchi, şi o 
pereche de sandale; pe locul unde se aşezase, întinsese însă 
o mantă de un albastru deschis. Braţele şi picioarele, care 
rămâneau neacoperite, îi erau tot atât de brune ca şi faţa; 
totuşi, o graţie oarecare în mişcările lui, trăsăturile fine ale 
feţei şi vorbirea aleasă îl arătau de a fi de un rang mai înalt. 
Tunica, din stofă moale de lână, strânsă la mijloc cu un brâu 
cu ciucuri de mătase, dovedea că era roman. Şi, dacă în 
vorbire uneori privea cu mândrie la tovarăşul său şi i se 
adresa ca unui subaltern, era de scuzat; căci originea lui 
era dintr-o familie nobilă, respectată chiar la Roma. 

În războaiele sângeroase ale primului Cezar cu marii lui 
adversari, un Messala îi fusese prieten credincios lui 
Brutus. După lupta de la Filipi, se împăcase, fără a se atinge 
de cinstea lui, cu învingătorul. Şi când mai târziu Octavian 
lupta pentru autocraţie, găsi în Messala un sprijin preţios. 
Ca împărat August, Octavian îşi aminti de aceste servicii ale 
lui Messala şi îi copleşi familia cu onoruri. Printre altele, 
când iudeea fu prefăcută în provincie romană, trimise pe 
fiul prietenului său la Ierusalim, însărcinându-l cu 
strângerea dărilor; fiul îşi păstrase de atunci slujba aceasta. 
Ca cel mai înalt funcţionar perceptor locuia alături cu 
marele preot în palatul regal. 

Tânărul pe care l-am descris adineaori era fiul acestuia şi 
nepotul de fiu al favoritului Messala. 

Însoţitorul lui Messala era mai şubred de constituţie; 
îmbrăcămintea-i era de pânză fină albă şi avea tăietura 
obişnuită la Ierusalim; capu-i era înfăşurat într-o basma 
legată cu un şnur galben şi lăsată pe ceafă. Un cunoscător 


al diferitelor naţionalităţi, luându-i în vedere şi figura, în 
afară de port, ar fi recunoscut numaidecât un evreu. 
Fruntea romanului era îngustă şi înaltă, nasu-i de vultur, 
ascuţit, buzele înguste şi drepte, ochii cu strălucire rece 
sub sprâncene stufoase. Israelitul, dimpotrivă, avea o frunte 
joasă, largă, nasul lung cu nări largi, buza de sus scurtă, 
bărbia rotundă, ochii mari, şi făcea gropiţe în obraji - toate 
semne ale rasei sale. 

— Nu mi-ai spus că procuratorul cel nou are să vină 
mâine? 

Întrebarea o pusese cel mai mic dintre cei doi tineri şi 
anume în greceşte. 

— Limbă ce, curios destul, ajunsese curentă În cercurile 
culte ale iudeei; din palat, pătrunsese în armată şi în şcoli, 
de-acolo nu se ştie cum şi când, chiar şi în templele unde 
credincioşii n-aveau intrare. 

— Da, mâine, răspunse Messala. 

— Cine ţi-a spus? 

— Ismael, noul guvernator al palatului; voi îi ziceţi mare 
preot. Aseară i-a spus tatălui meu; ştirea ar putea fi de 
crezut, dacă ar fi spus-o un egiptean, deşi şi acest popor a 
cam uitat ce e adevăr şi ce e minciună. Sau poate să fie şi 
un idumeu - popor care n-a cunoscut niciodată adevărul. Ca 
să fiu sigur, am vorbit azi de dimineaţă cu un căpitan din 
cetate; el mi-a spus că s-au şi făcut pregătiri pentru 
primirea lui; coifuri şi scuturi au fost lustruite, vulturii 
dauriţi şi încăperile de mult timp nemaifolosite au fost 
curățate şi aerisite ca şi când garnizoana ar trebui să 
primească o nouă întărire; probabil e vorba numai de garda 
marelui om. 

Totul era ironie în felul de-a se exprima al omului. Cititorul 
să ia în considerare că sentimentul adânc religios roman, în 
acele vremuri, era în deplină scădere. Religia cea veche 
aproape nu mai găsea credincioşi; numai puterea 
obişnuinţei, influenţa preoţilor, care îşi aveau câştigul lor 
bun de la serviciul templului, sau poeţii, care nu puteau fără 


închipuirea vechilor imagini ale zeilor, mai mențineau o 
aparenţă de existenţă. Şi după cum filosofia luă locul 
religiei, satira şi batjocura supliniră spiritul credincios. 
Tânărul Messala fusese crescut şi el, la Roma, în acel spirit 
de batjocură şi sarcasm. 

Sarcastică era şi aluzia la egipteni şi idumei. 

Obrajii tânărului evreu se roşiră şi mai mult şi privea în 
tăcere în adâncimea lacului. 

— În această grădină ne-am despărţit. „Pacea Domnului să 
fie cu tine” au fost ultimele tale cuvinte. „Zeii să te aibă în 
paza lor!” - ţi-am răspuns eu. Îţi mai aduci aminte? Câţi ani 
să fie de atunci? 

— Cinci, răspunse evreul, uitându-se gânditor în apă. 

— Ei, ai motiv să fii mulţămitor. Să zic zeilor? Tot atâta! 

Te-ai dezvoltat minunat; grecii ar zice că eşti frumos. 
Fericită influenţă a anilor! Dacă Jupiter s-ar mulţumi cu un 
Ganimede, ce paharnic ai putea să-i fii tu împăratului! Dar 
spune-mi, luda, pentru ce te interesează aşa de mult 
sosirea procuratorului? 

Iuda se uită serios, gânditor; ochii celor doi se întâlniră şi 
el răspunse: 

— Da, cinci ani! Îmi aduc foarte bine aminte de 
despărţirea noastră; tu te-ai dus la Roma; te-am văzut 
plecând şi am plâns, căci te iubeam. Anii au trecut. Ie 
întorci cultivat, om de lume - nu glumesc! Şi totuşi aş dori 
să fii acelaşi Messala de care m-am despărţit atunci. 

Nările batjocoritorului tremurară şi zise, mai rar: 

— Nu, nu; nu Ganimede - un oracol, Iuda al meu! Câteva 
ore de instrucţie cu învățătorul meu de retorică în Forum, şi 
Delphi te va primi ca pe însuşi Apolo. La sunetul 
sărbătoresc al vocii tale, Pythia se va cobori la tine cu 
cununa ei. Serios, prietene: întrucât n-aş fi eu acelaşi 
Messala care s-a despărţit atunci de tine? Un mare filosof a 
spus: „Mai înainte de a răspunde adversarului tău, caută să- 
| cunoşti”. Lasă-mă deci să înţeleg. 


Privirile ironice îl făcură pe tânăr să roşească iar; totuşi, 
răspunse cu tărie: 

— Cum văd, ai folosit bine ocaziile ce ţi s-au prezentat; de 
la învățătorii tăi ai deprins multe cunoştinţe şi o purtare 
distinsă. 

Vorbegşti cu destoinicia unui maestru în retorică; dar în 
vorbele tale sunt ghimpi. Messala al meu nu cunoştea acest 
venin când ne-am despărţit; pentru nimic în lume el n-ar fi 
ofensat sentimentele unui prieten. 

Romanul zâmbi de linguşire şi dădu capul cu mândrie 
înapoi. 

— O, solemnul meu Iuda, aici nu suntem în Dodona sau la 
Delphi. Lasă la o parte oracolele şi vorbeşte mai lămurit. Cu 
ce te-am ofensat eu? 

Celălalt oftă adânc şi răspunse, prinzând şnururile hainei 
sale: 

— În aceşti cinci ani am învăţat şi eu ceva. Hilel nu se 
poate măsura cu logicienii tăi, iar Simeon şi Şamai desigur 
că nu ajung până la învățătorii tăi din Forum, învăţăturile 
lor însă nu merg pe căi oprite; cine stă ascultând la 
picioarele lor se ridică îmbogăţit în cunoştinţa despre 
Dumnezeu şi a legilor lui Israel. 

Rodul acestei cunoştinţe e iubire şi respect faţă de tot ce e 
în legătură cu ea. Cercetarea şcolii înalte şi instrucţia pe 
care am primit-o acolo m-au învăţat că iudeea nu mai e 
astăzi ceea ce a fost odinioară. Eu cunosc deosebirea dintre 
un regat independent şi o biată provincie cum e iudeea. Aş 
fi mai păcătos şi mai de disprețuit decât un samaritean, 
dacă n-aş simţi această umilire a ţării mele. Ismael nu e 
marele preot legiuit şi nu poate să fie, cât timp trăieşte 
nobilul Annah; e însă un levit, unul din acei binecuvântaţi de 
Dumnezeu, care au servit mii de ani cu credinţă Domnului 
Dumnezeului credinţei noastre. 

Messala îl întrerupse, cu un râs batjocoritor: 

— O, te înţeleg acum! Ismael, zici tu, e un uzurpator; şi 
totuşi te simţi ca muşcat de o năpârcă, dacă îl cred mai 


curând pe un idumeu decât pe Ismael. Pe Bachus! Ce fel de 
om e evreul! Toţi oamenii şi toate lucrurile, chiar cerul şi 
pământul se schimbă - evreul, niciodată! Pentru el nu e 
progres sau regres; astăzi el e acelaşi care a fost strămoşul 
lui de la început, în nisipul acesta, iată, fac un cerc - aşa! 
Acum să-mi spui ce e viaţa unui evreu mai mult? De jur 
împrejur, aici Avraam, colo Isaac, Iacob şi Dumnezeu la 
mijloc. lar cercul - pe zeul tunetelor! 

— Cercul e prea mare. Am să-l mai desenez o dată. 

Se opri, înfipse degetul cel mare în nisip şi făcu cerc cu 
celelalte. 

— lată, unde stă degetul cel mare e templul, trăsăturile 
degetelor închipuiesc iudeea. În afară de acest mic spaţiu 
mai este oare ceva de valoare pentru voi? Arta? Irod a fost 
un arhitect, de aceea e blestemat! Pictură? Sculptura? E 
păcat chiar şi numai priveliştea lor! Arta poetică aţi 
încătuşat-o de altarele voastre. Şi arta retoricii? În afară de 
sinagogă mai e cultivată oare undeva? 

În război, pierdeţi în ziua a şaptea ceea ce aţi cucerit în 
celelalte şase. Aceasta e viaţa voastră, cu mărginirea ei. 
Cine ar putea să-mi ia în nume de rău, dacă eu râd de voi? 
Ce e Dumnezeul vostru, care se mulţumeşte cu închinarea 
unui astfel de popor, faţă de Jupiter al nostru roman, care 
ne dă vulturii lui ca să cucerim toată lumea cu armele 
noastre? Hilel, Simeon, Şamai, Abtalion - ce sunt aceştia 
faţă cu maeştrii noştri, care ne învaţă că tot ce intră în 
cunoştinţa omenească e vrednic de cunoscut? 

Evreul se ridică. Roşaţa mâniei îi cuprinse obrajii. 

— Nu, nu! Stai jos, Iuda, stai jos! Îi zise Messala, însoţind 
vorbele cu gestul. 

— Îţi baţi joc de mine! 

— Mai ascultă-mă puţin! În curând - romanul zâmbi 
batjocoritor - în curând va veni Jupiter cu tot neamul lui, 
cum vin ei ca să pună capăt disputelor prea serioase. 
Recunosc amabilitatea ta, că ai venit din vechea casă a 
părinţilor tăi, ca să mă întâmpini la întoarcerea mea şi să 


reînnoieşti prietenia noastră din copilărie, dacă se va putea. 
„Duceţi-vă. 

— Mi-a spus învățătorul meu, în ultima lui lecţiune. 

— Duceţi-vă şi dacă vreţi să dobândiţi un nume celebru, 
gândiţi-vă că Marte e cel care stăpâneşte şi Eros nu mai 
este orb,. Voia să zică: dragostea nu e nimica, războiul e 
totul! Aşa e în Roma. Căsătoria nu e decât primul pas spre 
divorţ. Virtutea e marfă de prăvălie. Cleopatra murind şi-a 
lăsat meşteşugurile moştenire; şi e răzbunată: în fiecare 
casă de roman are o succesoare. Lumea-şi urmează acelaşi 
curs; deci lozinca să fie: „Jos cu Eros, trăiască Marte!” Eu 
am să fiu soldat. Dar tu, luda al meu? le compătimesc; ce se 
poate alege de tine? 

Evreul se apropie şi mai mult de lac. Messala urmă şi mai 
rar: 

— Da, te compătimesc, frumosul meu luda. De la şcoală la 
sinagogă, apoi la templu; pe urmă - ce înaltă distincţie! 

— Un loc în marele Sfat. O viaţă fără perspective; fie-ţi zeii 
milostivi. Dar eu. 

Iuda privi în sus, tocmai la momentul potrivit ca să observe 
expresia de mândrie de pe faţa lui Messala, când el urmă: 

— Dar eu. Ha! Nu e încă toată lumea cucerită. Marea 
ascunde insule pe care nimeni încă nu le-a descoperit. La 
nord locuiesc popoare care n-au văzut încă nici un roman. 
Gloria de a fi terminat expediţia lui Alexandru în Răsăritul 
Depărtat n-a fost atinsă până astăzi. lată, lumea întreagă 
stă deschisă unui roman! 

După o mică pauză, reveni la tonu-i obişnuit tărăgănat: 

— O expediţie în Africa sau împotriva sciţilor; pe urmă, o 
legiune! Cu asta îşi termină cei mai mulţi cariera; nu însă 
eu! 

Eu, pe Jupiter, ce gând am! 

— Părăsesc legiunea pentru prefectură, închipuieşte-ţi, ce 
viaţă în Roma, cu bani - bani, vin, femei, jocuri - cântăreţi la 
masă, intrigi la curte, joc de zar tot anul! O prefectură 
grasă poate să ofere o astfel de viaţă cu vârtejul ei şi eu 


trebuie s-o am. O, luda al meu, aici e Siria; iudeea e bogată; 
Antiohia o capitală pentru zei. Vreau să fiu urmaşul lui 
Cirus şi tu ai să împarţi norocul meu cu mine! 

La nenumăraţii sofişti şi retori ai Romei, care aveau 
aproape exclusiv în mâinile lor instrucţia şi educaţia 
tineretului nobil, Messala ar fi găsit desigur aprobare cu 
expunerea lui; căci era cu totul conformă spiritului din 
vremea aceea. Pentru tânărul evreu însă era ceva nou, căci 
prea se depărta de la felul de vorbă solemn cu care era 
obişnuit. El mai făcea apoi parte dintr-un popor ale cărui fel 
de gândire, legi şi obiceiuri excludeau cu totul satira şi 
gluma; nu ne vom mira deci, dacă întâmpină vorbele 
prietenului său cu sentimente amestecate; revoltat un 
moment, apoi iar nesigur cum trebuia să-l înţeleagă. 
Aroganţa lui trebui să-l hrănească chiar de la început şi îl 
durea cu cât îl asculta mai mult. În astfel de cazuri, mânia 
ne este aproape, oricui; la tovarăşul său, tânărul roman o 
mai deşteptase şi într-altfel. La evreii din epoca irodiană, 
patriotismul devenise o patimă uşor de aţâţat, atât de 
împletită cu istoria, religia şi chiar cu Dumnezeul lor, încât o 
batjocură o făcea numaidecât să izbucnească. Vom spune 
deci adevărul, afirmând că vorbele lui Messala l-au atins 
dureros pe amicul său, în cele din urmă; totuşi, îşi dădu 
silinţa să zâmbească, răspunzând: 

— Sunt, după cum am auzit, oameni în stare de a-şi lua în 
glumă viitorul; tu mă convingi, Messala, pe mine, că eu nu 
fac parte dintre aceia. 

Romanul se uită la el cu atenţie; apoi răspunse: 

— Pentru ce oare adevărul n-ar putea fi îmbrăcat într-o 
glumă tot atât de bine ca şi într-o comparaţie? Într-una din 
zile, Fulvia cea mare s-a dus cu altele la pescuit; ea singură 
a prins mai mult peşte decât toţi ceilalţi la un loc. Se zicea 
că asta era din cauză că avea undiţele daurite. 

— Va să zică n-ai vorbit numai în glumă? 

— Văd, luda al meu, că nu ţi-am oferit încă destul. 


— Răspunse romanul cu vioiciune, pe când ochii îi 
scânteiau. Când voi fi eu prefect şi voi avea iudeea în mână, 
ca să mă îmbogăţesc, atunci. Am să te fac mare preot. 

Plin de mânie se întoarse evreul să se depărteze. 

— Rămâi, îi zise Messala. 

Celălalt se opri, nehotărât. 

— Pe zei! luda, cum arde soarele! Exclamă patricianul, 
observând agitarea prietenului său. Să căutăm un loc mai 
umbros. 

Iuda răspunse cu răceală: 

— Va fi mai bine să ne despărţim. Eu am căutat un prieten 
şi am găsit un. 

— Un roman! Întrerupse repede Messala. 

Evreul strânse pumnii; dar se stăpâni iar, apoi se depărtă 
liniştit. 

Se ridică şi Messala, îşi luă mantaua de pe bancă, şi-o 
aruncă pe umeri şi-şi urmă prietenul. Când îl ajunse, îi puse 
mâna pe umăr şi-l însoţi mai departe. 

— Aşa, în felul acesta, cu mâna pe umărul tău, obişnuiam 
noi să mergem împreună, când eram copii. Să mergem şi 
acum aşa, până la poartă. 

Messala îşi dădea evident silinţa să fie serios şi prietenos, 
deşi nu reuşea să-şi alunge expresia satirică de pe faţă. 
Iuda primi apropierea confidențială. 

— Tu eşti un băiat, eu sunt un bărbat; aşa vreau să-ţi 
vorbesc. 

Vanitatea romanului era adorabilă. 

— Crezi tu în Parce? A! 

— Am uitat că eşti un saducheu; essenienii sunt cei mai 
cuminţi dintre voi, evreii; ei cred în cele trei surori şi eu! 

— Cu câtă stăruinţă ne stau mereu în drum, când vrem să 
mergem după înclinările noastre! Eu stau aici şi fac planuri. 
Alerg încolo şi încoace. Tocmai când, aşa zicând, vreau să 
pun mâna pe lume, aud îndărătul meu scârţăitul foarfecelor. 
Mă uit. E blestemată de Atropos! Dar, Iuda, de ce te-ai 
mâniat tu, când spuneam că aş vrea să fiu urmaşul lui 


Cirus? Ţi-ai închipuit, poate, că aş voi să mă îmbogăţesc din 
jefuirea iudeei voastre? Să punem cazul; un roman 
oarecare tot are s-o facă. De ce să nu fiu acela eu? 

Iuda îşi opri paşii. 

— Au stăpânit şi înainte de romani străini asupra iudeei, 
zise ridicând mâna. Unde sunt acuma aceia, Messala? 
Iudeea a trăit mai mult decât ei toţi. Ce-a fost, va mai fi. 

Messala îşi reluă tonul lui tărăgănat: 

— Parcele au găsit şi alţi adepţi în afară de essenieni; fii 
binevenit, luda, în noua evidenţă! 

— Nu, Messala, să nu mă socoteşti printre aceia. Credinţa 
mea se sprijineşte pe stânca ce a fost temelia părinţilor mei 
până mai dinainte de Avraam; ea stă pe alianțele încheiate 
de Domnul cu Israel. 

— Ia-o mai încet, luda al meu! Cât s-ar fi supărat 
învățătorul meu, dacă în prezenţa lui aş fi fost atât de 
pătimaş! Eu îmi propusesem să mai vorbesc şi despre altele 
cu tine, dar acuma nu mai cutez. 

După ce mai făcură câţiva paşi, luă cuvântul iarăşi 
romanul: 

— Eu cred că acuma eşti destul de tare ca să mă asculţi, 
mai ales că ceea ce am să-ţi spun te priveşte pe tine. Am 
vrut să-ţi fiu de folos, frumosul meu luda; voiam din toată 
inima să te servesc. Eu te iubesc, cu iubirea aceea de care 
sunt capabil. 'Ți-am spus adineaori că vreau să fiu militar. De 
ce n-ai fi şi tu? De ce să nu ieşi şi tu din cercul strâmt în 
care vă ţine legea şi tradiţia? 

Iuda nu răspunse. 

— Care sunt înţelepţii zilelor noastre? Întrebă Messala mai 
departe; nu aceia care toată viaţa lor dispută despre lucruri 
moarte şi trecute: despre un Baal, Jupiter şi lehova, despre 
sisteme filosofice şi religii. Spune-mi un nume mare, luda. 
Mi-este egal de unde îl vei căuta - la Roma, în Egipt, la 
Răsărit sau la Ierusalim. Să mă ia Pluto, dacă nu va aparţine 
unui om care să nu-şi fi făurit gloria din materialul pe care 
i-l oferea prezentul, care să nu fi socotit sfânt nimica ce nu 


servea planurilor lui şi să fi disprețuit ceva ce-i putea folosi 
lui! N-a fost aşa cu Irod? 

Sau cu Macabeii? Sau cu Cezar, cel dintâi şi al doilea? 
Urmează exemplul lor! Începe chiar de acum! lată, Roma îţi 
întinde mâna, îndatoritoare, într-ajutor, ca şi Antipator 
idumeilor. 

Iuda tremura de agitare. Cum ajunseseră aproape de 
poarta grădinii, el îşi grăbi paşii, ca să se depărteze de 
roman. 

— O, Roma! Roma! Murmură el. 

— Fii om cu minte, stărui Messala. Lasă prostiile lui Moise 
şi tradiţiile evreieşti; priveşte lucrurile aşa cum sunt. Uită- 
te cu îndrăzneală în faţa Parcelor şi ele îţi vor spune că 
lumea e Roma. Întreabă-le despre iudeea şi-ţi vor răspunde 
că iudeea nu va fi altceva decât ceea ce vrea Roma. 

Erau acum înaintea porţii. luda se opri, luă încet mâna lui 
Messala de pe umărul lui şi se uită la el cu lacrimi în ochi. 

— Te înţeleg; tu eşti roman. Tu însă nu poţi să mă înţelegi 
pe mine: eu sunt israelit. M-ai chinuit amar astăzi şi m-ai 
convins că nu vom mai putea să fim prietenii care am fost - 
niciodată! Aici ne despărţim. Pacea Dumnezeului părinţilor 
mei să fie cu tine! 

Messala îi întinse mâna; evreul însă se depărtă, fără a-i 
mai da atenţie, pe poartă. Romanul se uită câtva timp în 
tăcere în urma lui; apoi ieşi şi el pe poartă şi îşi zise, dând 
din cap: 

— Fie, dar! Eros e mort, Marte stăpâneşte! 

CAPITOLUL III. 

De la acea poartă a cetăţii sfinte, care acum are numele 
Sfântului Ştefan, se întindea o stradă de-a lungul părţii de 
nord a cetăţii Antonia spre vest, urma câtva timp spre sud 
în valea Tyropei, apoi se întorcea spre vest, până peste aşa- 
numita „Poartă a Judecătorilor”, de unde îşi lua definitiv 
direcţia spre sud. Călătorul care cunoaşte locurile sfinte sau 
exploratorul învăţat va observa numaidecât pe drumul 
acela o parte a celor mai bogate amintiri creştine - fireşte, 


triste. Nu vom descrie calea întreagă; ne vom mulţumi să 
ne oprim la o casă de la întorsătura drumului despre care 
am vorbit mai-nainte. Pentru noi, această casă are o 
deosebită însemnătate. 

Clădirea avea o faţadă spre nord şi alta spre vest, fiecare 
din ele având o lungime de vreo patru sute de urme; ca cele 
mai multe case mai pretenţioase din Răsărit, avea două 
caturi şi formă un pătrat perfect. Drumul care ducea pe 
dinaintea laturii de vest avea o lărgime de vreo 
douăsprezece urme, cea de la nord nu mai mult de zece, 
aşa că oricare trecător trebuia să observe exteriorul, fără 
podoabe, nedesăvârşit, neprietenos, dar totuşi impozant al 
zidurilor; erau clădite din blocuri de stâncă, care pe 
dinafară rămăseseră necioplite, aşa cum fuseseră scoase 
din cariera de piatră. Văzută din ferestrele care, în contra 
obiceiurilor de atunci, se deschideau în afară, ar fi părut ca 
o mică fortăreață. Pe latura de vest erau patru ferestre, pe 
cea dinspre nord, numai două. Erau aşezate la înălţimea 
catului al doilea şi în aşa fel încât ieşeau puţin deasupra 
străzii. La catul dintâi, nu se vedeau din afară alte intrări 
decât porţile; deoparte erau bătute din belşug cu piroane, 
ca să poată rezista atacurilor berbecilor de asalt, de 
cealaltă parte erau împodobite cu frumoase ciubuce în 
marmoră, încât orice vizitator, dacă cunoştea mai bine 
obiceiurile, trebuia să-şi spună numaidecât: omul bogat 
care locuieşte aici este un saducheu, în privirea politică şi 
cea religioasă. 

Puțin timp după ce tânărul evreu se despărţise, la palatul 
din piaţă, de roman, veni la poarta de vest a acestei case şi 
bătu. Uşa cea mică de la o aripă a porţii se deschise. El 
intră repede, fără a lua în seamă adânca plecăciune a 
portarului. 

Să-l urmăm pe acest tânăr în casă. 

Coridorul pe care intră acum semăna cu un tunel strâmt, 
cu pereţi împodobiţi şi cu tavanul cu deschizături. De două 
părţi ale coridorului erau bănci de piatră, înnegrite de 


vreme şi tocite de întrebuințare. După doisprezece sau 
cincisprezece paşi, tânărul ajunse într-o curte, ce se 
întindea în unghi drept de la nord la sud, şi, în afară de 
latura de la răsărit, era împresurată de clădirile cu două 
caturi. Jos erau grajdurile; catul de sus avea terase cu 
balustrade puternice. Servitorii care circulau în jos şi în sus, 
zgomotul pietrelor de moară, rufele care fluturau pe 
frânghii, găinile şi porumbeii care zburdau în curte, 
caprele, vacile, asinii şi caii, care din când în când strigau 
din grajduri, apoi marele bazin care părea a fi pentru 
întrebuinţarea tuturora - toate arătau că aici era 
gospodăria proprietarului. Spre răsărit era un zid, cu o 
poartă ce ducea printr-un coridor tot atât de îngust, într-o 
altă curte. 

Aceasta era spațioasă şi plantată cu tufişuri şi cu plante 
agăţătoare. O fântână săritoare lângă o hală, în partea 
dinspre nord, răspândea răcoare. Pe stâlpi se căţăra viţă şi 
se sprijineau chioşcuri aerate, de piatră, umbrite cu perdele 
cu dungi roşii şi verzi, în partea de sud, nişte scări duceau 
la terasele catului de sus, peste care erau întinse pânze de 
cort largi, spre apărare contra arşiţei. O altă scară ducea 
de aici la acoperişul plan, în jurul căruia se ridica un zid de 
piatră, jos, şi un parapet de cărămizi în şase colţuri. 
Curăţenia extremă ce domnea aici peste tot, nepermiţând 
nici un fir de praf prin colţuri, nici o frunză uscată pe 
plantele decorative, sporea impresia favorabilă ce făcea 
totul împrejur. 

În curtea aceasta intră acum tânărul. O cărare care 
şerpuia în dreapta printre tufişurile în parte înflorite îl 
conduse la trepte. Le urcă şi ajunse pe terasă, la un coridor 
larg, pavat cu lespezi albe şi negre, acum foarte uzate. 
Printr-o uşă dinspre nord intră într-o încăpere ce rămase 
cufundată în întuneric după ce perdeaua căzu în urma lui. 
Totuşi el înainta cu paşi siguri până la o canapea, pe care se 
lăsă. Prinzându-şi fruntea în mâini, rămase câtva timp 
nemişcat. 


Când se lăsase noaptea cu totul, apăru în uşă o femeie şi îl 
chemă pe nume; el răspunse şi ea intră. 

— Vremea cinei a trecut şi e noapte. Copilului meu nu-i e 
foame? Întrebă ea. 

— Nu, răspunse el. 

— Eşti bolnav? 

— Mi-e somn. 

— Mama ta a întrebat de tine. 

— Unde e? 

— În chioşcul de pe acoperiş. 

EI se ridică. 

— Bine; adu-mi ceva de mâncare. 

— Ce ai dori? 

— Orice vrei, Amrah. Nu sunt bolnav şi totuşi îmi lipseşte 
ceva. Viaţa nu mi se mai pare aşa de plăcută cum îmi părea 
azi de dimineaţă. E o boală nouă, Amrah; şi tu, care mă 
cunoşti aşa de bine şi întotdeauna ai avut un sfat, gândeşte- 
te acuma şi adu-mi ceva care să fie şi hrană şi doctorie. 
Adu-mi ce vrei. 

Întrebările Amrahei şi felul plin de îngrijorare în care le 
punea dovedeau o legătură sufletească intimă între aceşti 
doi. Ea îşi duse mâna la frunte şi ieşi liniştită, zicând: 

— O să văd. 

După câtva timp se reîntoarse şi aduse, pe o tavă de lemn, 
un castron de lapte, felii subţiri de pâine albă, coleaşă de 
grâu pisat, friptură de pasăre, apoi miere, sare, şi un pocal 
de argint cu vin. O lampă de mână, de bronz, pe care o 
adusese, lumina odaia. Pereţii erau văruiţi; tavanul era 
susţinut de bârne mari de stejar, înnegrite de timp. 
Duşumeaua era alcătuită din mici cărămizi pătrate, 
alternativ albe şi albastre, lucrare solidă; câteva scaune cu 
picioare de leu şi o canapea joasă, îmbrăcată în albastru şi 
cu o pătură largă de lână vărgată deasupra, formau 
mobilierul încăperii; mai pe scurt spus: era iatacul unui 
evreu bogat. 


La lumina lămpii se putea vedea mai bine şi figura femeii. 
Ea împinse un scaun înaintea canapelei, puse tava pe el şi 
îngenunche alături, ca să-l servească pe Iuda. Putea să fie 
de vreo cincizeci de ani, avea pielea brună şi ochii negri, din 
care respira în acest moment o duioşie aproape maternă. 
Pe cap avea un turban alb, purtând însă semnul de servitor, 
peste urechi. Era o sclavă de origine egipteană, căreia nici 
anul sfânt cincizeci nu i-ar fi putut aduce libertatea; ba nici 
ea n-ar fi primit-o; căci tânărul pe cărel servea acum îi era 
scump ca propria ei viaţă. Îl îngrijise din copilăria lui şi, 
pentru dânsa, el nu putea să treacă de vârsta tinereţii, nu-l 
putea vedea ca bărbat. 

Iuda nu întrerupse tăcerea decât o singură dată în 
decursul mesei. 

— Îţi aduci aminte, Amrah. 

— Îi zise. 

— De Messala, care odinioară venea şi stă aci la mine cu 
zilele? 

— Da, îmi aduc aminte. 

— Acum câţiva ani s-a dus la Roma; acuma s-a reîntors. L- 
am vizitat astăzi. 

Tânărul se scutură ca de groază. 

— Mi-am închipuit numaidecât că s-a întâmplat ceva, zise 
Amrah cu îngrijorare. Eu nu l-am prea putut suferi 
niciodată pe Messala. Spune-mi tot. 

El însă se cufundă în reflexiune şi, la întrebările ei 
repetate, nu răspunse decât: 

— S-a schimbat foarte; nu mai vreau să am de-a face nimic 
cu el. 

După ce Amrah duse tava, plecă şi el şi se urcă pe 
acoperiş. 

Cititorul va şti, poate, că în Orient acoperişul casei 
serveşte la diferite scopuri. Pretutindeni clima a avut o 
mare influenţă asupra moravurilor popoarelor. Arşiţa zilei 
de vară siriene alungă pe oricine în întunericul odăilor din 
interior; noaptea, însă, îl recheamă afară. Când umbră se 


lasă ca un văl de pe coastele munţilor, se urcă pe acoperişul 
neted, care se ridică destul deasupra pământului ca să lase 
loc adierilor răcoroase şi se ridică şi peste copaci atâta ca 
să pară a trage stelele în jos şi a le face să lucească mai 
tare. Astfel, acoperişul pentru oriental e un loc unde stă cu 
plăcere, este loc de jucat, loc de dormit, de întâlnire 
familiară; aici face muzică, dansează, aici se lasă reveriilor 
sale sau se adânceşte în rugăciuni. 

Cu aceeaşi îngrijire cu care, în regiuni mai reci, se 
mobilează încăperile interioare şi se împodobesc, face 
orientalul acest lucru pentru înfrumusețarea acoperişului 
casei. La parapetul ordonat de Moise, se putea dovedi arta 
olarului; mai târziu s-au ridicat deasupra turnulețe de 
formă simplă sau fantastică; şi mai târziu apoi, obişnuiau 
regii şi prinții să-şi împodobească acoperişurile palatelor cu 
chioşcuri de marmură şi aur. În grădinile suspendate ale 
Babilonului şi-a găsit această idee dezvoltarea cea mai 
înaltă. 

Tânărul, pe care vrem să-l urmăm pe acoperiş, se îndreptă 
încet spre un turn ce se ridica la colţul de nord-vest al 
palatului. Dacă ar fi fost un străin, desigur că ar fi privit, pe 
cât ierta întunericul, clădirea joasă care sta înaintea lui ca o 
masă întunecoasă, cu grilajele, pilaştri şi o cupolă. Printr-o 
perdea pe jumătate ridicată, intră în interior; acesta era cu 
totul în întuneric; de toate patru părţile se găseau însă 
deschizături arcuite, prin care se puteau vedea stelele. 
Lângă una din aceste deschizături stătea pe un divan, 
rezemată, o figură femeiască, ce nu se observă decât 
mulţumită hainei sale albe, în falduri largi. Când auzi paşii 
lui, lăsă să-i scape din mână evantaiul, ale cărui pietre 
scumpe sclipeau ca stelele, în acelaşi timp se ridică, 
exclamând: 

— Iuda! Fiul meu. 

— Eu sunt, mamă, răspunse el şi grăbi spre dânsa, 
îngenunche alături de ea, iar dânsa îl cuprinse cu braţele, îl 
sărută şi îl strânse la piept. 


CAPITOLUL IV. 

Mama se lăsă iar comod pe divan, pe când fiul îşi sprijinea 
capul în poalele ei. Ea privea, prin deschizătură, la dungile 
albastru-închis de la apus, care desenau şirul munţilor, său 
privea la firmamentul presărat cu stele. Oraşul era 
cufundat în tăcere adâncă; numai vântul adia prin copaci. 

— Amrah mi-a spus că ţi s-a întâmplat ceva, zise ea 
mângâindu-i obrajii. Când Iuda al meu era copil încă, 
tăceam când îl vedeam agitat de lucruri fără însemnătate. 
Acum însă e bărbat; nu trebuie să uite - vocea ei luă o 
expresie blândă - că va veni o zi când va trebui să fie eroul 
meu. 

Ea vorbea în limba ce ajunsese aproape necunoscută în 
ţară şi nu mai era vorbită decât de puţinii din familiile vechi, 
care ţineau să accentueze astfel şi mai mult deosebirea 
dintre evrei şi păgâni - limba în care Rebeca şi Rahela i-au 
vorbit lui Veniamin. 

Vorbele ei păreau a-l face din nou gânditor; dar, după un 
timp, îi luă mâna şi zise: 

— Mamă, astăzi gândurile mele se îndreaptă spre lucruri 
ce până acum nu m-au preocupat. Spune-mi, mai înainte de 
toate, ce trebuie să devin eu? 

— Nu ţi-am spus? Trebuie să fii eroul meu. 

El nu putea să-i vadă faţa; dar ştia că glumeşte. Deveni 
mai serios. 

— Tu eşti aşa de bună, scumpă mamă! Niciodată, nimeni 
nu mă va iubi ca tine. Îi acoperi mâna cu sărutări, apoi 
urmă: 

— Cred că ştiu pentru ce această întrebare nu-ţi place. 
Până acum viaţa mea ţi-a aparţinut. Ce blândă a fost 
conducerea ta! 

O, de-aş putea să rămân mereu sub ea! Însă asta nu se 
poate. 

Aşa este voinţa lui Dumnezeu, ca într-una din zile să 
rămân pe picioarele mele proprii; va fi o zi de despărţire, o 
zi de durere pentru tine. Dar să fim tari şi curajoşi. Eu 


voiesc să fiu eroul tău, dar trebuie ca tu să-mi arăţi calea. 
Cunoşti legea: fiecare fiu al lui Israel trebuie să aibă o 
profesiune. Nu pot face excepţie; de aceea te întreb acum: 
să păzesc turmele? Să cultiv ogoarele? Sau să mânuiesc 
ferăstraiele? Sau să devin un învăţat al Scripturii şi al 
legilor? Ce să-mi aleg? Tu, dragă mamă bună, ajută-mi să 
găsesc răspunsul. 

— Gamaliel a ţinut astăzi o conferinţă, zise ea gânditoare. 

— Eu nu l-am auzit. 

— Atunci vei fi fost la Simeon, despre care se zice că a 
moştenit marile daruri ale familiei sale. 

— Nu, nici pe el nu l-am văzut. Am fost în piaţă, n-am fost 
la templu. L-am vizitat pe tânărul Messala. 

O oarecare schimbare în tonul vocii sale atrase atenţia 
mamei. O presimţire nelămurită făcu să-i bată inima mai 
repede; evantaiul odihnea iarăşi. 

— Messala! Exclamă ea; ce oare a putut să-ţi spună de te-a 
neliniştit aşa? 

— S-a schimbat foarte. 

— Vrei să zici că s-a întors ca roman. 

— Da. 

— Roman! Urmă ea, vorbindu-şi pe jumătate sieşi; în toată 
lumea acest cuvânt însemnează stăpânitor. Cât timp a 
lipsit? 

— Cinci ani. 

Ea ridică ochii şi privi în noapte. 

— Învățăturile din Forum pot fi bune pentru străzile 
Egiptului sau ale Babilonului; în Ierusalim, în Ierusalimul 
nostru - stăpâneşte sfântul legământ al Domnului. 

Se lăsă gânditoare pe canapea. Tânărul întrerupse cel 
dintâi tăcerea. 

— Ceea ce mi-a spus Messala era ofensator destul; dar 
felul cum a expus unele lucruri era curat de nesuferit. 

— Cred că te înţeleg. Poeţii, oratorii, senatorii, curtenii 
Romei, astăzi, aproape nu mai înţeleg nimic afară de ceea 
ce ei numesc satiră. 


— Eu îmi explic mândria tuturor popoarelor mari. 

— Reluă el fără a lua în seamă observarea mamei sale; dar 
mândria acestui popor prea se deosebeşte de a celorlalte 
popoare; în timpul din urmă a crescut aşa încât nu cruţă 
nici măcar zeii. 

— Zeii! Zise mama cu vioiciune. A fost mai mult de un 
roman care şi-a atribuit onoruri divine. 

— Ei bine, Messala a avut întotdeauna o bună parte din 
aceste însuşiri neplăcute. Pe când era copil încă, l-am auzit 
batjocorind pe străinii pe care nici Irod nu socotea sub 
demnitatea lui ca să-i stimeze; iudeea însă a cruţat-o până 
acum, întotdeauna. Astăzi, pentru întâia oară, în 
convorbirea lui cu mine, a atacat obiceiurile şi credinţa 
noastră. Eu, după dorinţa ta, am rupt cu totul relaţiile cu 
dânsul. Şi acum, scumpă mamă, aş vrea să ştiu cu siguranţă 
dacă romanii au cu adevărat motiv să ne dispreţuiască, 
întrucât eu i-aş fi inferior lui Messala? Facem noi parte 
dintr-un popor de o valoare inferioară? Pentru ce oare eu 
m-aş simţi sclav, chiar în prezenţa împăratului? Pentru ce 
eu, dacă mă simt în stare şi mă hotărăsc aşa, n-aş putea să 
aspir la onorurile lumii pe toate terenurile? Pentru ce n-aş 
pune mâna pe spadă, să caut gloria militară? Pentru ce n-aş 
cânta, ca poet, tot ce-mi agită pieptul? Eu pot să devin 
meseriaş, păstor, negustor - de ce nu şi artist, ca grecii? 
Spune-mi, mamă. 

— Aceasta e toată mâhnirea mea. 

— Pentru ce un fiu al lui Israel să nu poată face tot ceea ce 
face un roman? 

Femeia se ridică; răspunse, cu vocea aproape aspră: 

— Văd! Văd! Trăind cu evrei împreună, Messala a devenit 
el însuşi în copilăria lui aproape un evreu. Dacă ar fi rămas 
aici, ar fi putut să ne fie prieten. Dar anii din Roma au fost 
prea mulţi pentru el. Eu nu mă mir de schimbarea lui. 
Totuşi. 

— Vocea ei se îmblânzi. 


— Faţă de tine putea să aibă mai multă consideraţie. 
Numai o fire aspră, crudă, poate să uite, încă din tinereţe, 
obiectul primei sale afecţiuni. 

Îi atinse blând fruntea şi părul cu mâna, pe când cu ochii 
sta la stele. Mândria ei naţională nu era mai puţin 
dezvoltată decât a fiului ei. Voia să-i răspundă, dar 
nicidecum n-ar fi vrut să-i dea un răspuns nesatisfăcător; o 
recunoaştere a superiorității romanilor l-ar fi descurajat pe 
Iuda şi i-ar fi paralizat energia. 

— Răspunsul la întrebările ce-mi pui. 

— Îi zise. 

— E prea greu pentru o femeie. Lasă-mi timp de gândire 
până mâine; vreau să-l rog pe înțeleptul Simeon. 

— Nu mă trimite la învăţător. 

— Zise luda repede. 

— Îl voi ruga să vină ella noi. 

— Nu; eu am nevoie de ceva mai mult decât de învăţătură. 

Pe aceasta poate ar putea să mi-o dea mai bine decât 
mama; dar tu poţi să-mi dai ceva ce nu e în puterea lui şi 
anume hotărârea care e sufletul sufletului unui bărbat. 

Ea aruncă o privire spre cer şi căută să cuprindă tot 
înţelesul întrebărilor lui. 

— Nu e lucru cuminte, zise, să cerem dreptate pentru noi, 
pe când noi nu suntem drepţi faţă de alţii. Ca să-i 
tăgăduieşti vrednicia inamicului învins este să-ţi micşorezi 
propria ta victorie, iar dacă adversarul e destul de tare ca 
să ne ţină în frâu - sau chiar să ne înfrângă - atunci. 
Respectul de noi înşine ne dictează să căutăm o altă 
explicare nenorocirii noastre, în loc de a micşora în ochii 
noştri pe inamic. 

Aceste cuvinte le rostise mai mult pentru ea însăşi. Apoi 
reluă: 

— Curaj, fiul meu! E adevărat că Messala e de origine 
nobilă; renumele familiei sale poate fi urmărit prin mai 
multe generaţii. 


Încă din vremea Romei republicane - nu pot să spun de 
când - membri ai acestei familii s-au distins fie ca militari, 
fie ca funcţionari civili. N-aş putea să citez decât un consul 
cu acest nume; dar familia avea rang de senatori şi, fiind 
foarte bogată, avea o mare influenţă. Dar, dacă astăzi 
prietenul tău s-a lăudat cu strămoşii lui, puteai să-i răspunzi 
şi tu cu strămoşii tăi - şi în privinţa vechimii neamului său, a 
faptelor glorioase, rang şi bogăţie, puteai să susţii 
comparaţia fără teamă, cu dânsul. 

Se opri; după oarecare reflexiune, continuă: 

— Astăzi trece drept principiu că nobilimea neamurilor şi 
familiilor se stabileşte după vechime, mai ales. Un roman, 
care pe această bază ar afirma superioritatea lui asupra 
unui fiu al lui Israel, ar trebui să fie oricând învins în 
discuţie. El n-ar putea să se refere decât cel mult până la 
întemeierea Romei; mai departe în sus, nici cele mai nobile 
familii române nu pot să-şi urmărească spiţa neamului, 
decât cel mult pe temei de tradiţii obscure. Acelaşi lucru 
este, desigur, şi cu Messala. Cum stau însă lucrurile cu noi 
în această privinţă? 

Dacă în odaie n-ar fi fost atât de întuneric, luda ar fi putut 
vedea expresia de mândrie pe faţa mamei sale. 

— Să presupunem că romanul ne-ar provoca la o 
comparare despre vechimea familiei lui şi a mea. Eu, 
numaidecât, fără ezitare sau lăudăroşie, aş putea să-i 
răspund. 

Vocea-i tremură de amintiri sentimentale. 

— Tatăl tău, luda al meu, a fost rechemat la strămoşii săi. 
Însă îmi aduc aminte, ca şi când ar fi fost în seara aceasta, 
de ziua când, cu un număr de prieteni în haine de 
sărbătoare, te-am dus la templu ca să te prezentăm 
Domnului. Am jertfit porumbeii; am spus preotului numele 
tău şi, eu fiind de faţă, ela scris în registru, „luda, fiul lui 
Itamar, din neamul Hur”. Acest nume a fost înscris apoi în 
cartea familiilor din neamul Israel. Eu nu ştiu de când s-a 
început să se înscrie în acest chip numele oricărui israelit. 


Totuşi, obiceiul acesta e mai vechi, desigur, decât exodul din 
Egipt. Eu l-am auzit pe Hilel spunând că Avraam a fost cel 
dintâi care a întocmit primul registru al familiilor, înscriind 
în frunte numele lui şi al fiilor lui; spre aceasta era destinat 
prin promisiunile Domnului, care i-a despărţit, pe el şi pe 
urmaşii lui, de toate popoarele şi le-a sortit să fie 
întemeietori ai celui mai nobil neam, ai poporului cu 
adevărat ales. Legământul Domnului cu Iacob a avut acelaşi 
efect. 

Ea continuă a agita evantaiele, până ce Iuda, nerăbdător, 
repetă întrebarea: 

— Registrul acela e absolut autentic? 

— Hilel a spus aşa şi nimeni nu poate şti aceasta mai bine 
decât el. Poporul nostru de mai multe ori a nesocotit în 
unele puncte legea lui Dumnezeu, nu însă, niciodată, în 
punctul acesta. 

Bunul Hilel, el însuşi a cercetat şi examinat cărţile 
neamurilor pentru trei epoci, adică timpul de la începutul 
făgăduinţelor până la deschiderea templului; de acolo până 
la robie; în sfârşit, de aici până în timpul de faţă. Numai o 
dată sunt întrerupte registrele, anume la sfârşitul epocii a 
doua. Când însă poporul s-a reîntors din lungul exil, 
Zorobabel şi-a ţinut de primă datorie faţă de Dumnezeu ca 
să reconstituie cărţile; astfel, suntem în stare să urmărim 
neamurile evreieşti în şir neîntrerupt timp de două mii de 
ani. Ce poate însemna deci lăudăroşia romanilor cu familiile 
lor înnobilate prin mare vechime? Dacă vechimea e piatra 
de încercare a nobilimii, atunci fiii lui Israel, care îşi pasc 
turmele colo, pe înălțimile Refaimului, sunt mai nobil- 
născuţi decât cei mai nobili dintre fiii lui Marte. 

— Şi eu, mamă, cine sunt eu după aceste cărţi? 

— Ceea ce am spus până acum, fiul meu, era referitor la 
întrebarea ta. Dar vreau să-ţi răspund mai cu de- 
amănuntul. 

Dacă Messala ar fi aci, ar obiecta, desigur, cum au mai 
făcut şi alţii, că arborele tău genealogic nu se poate urmări 


decât până la luarea Ierusalimului de babiloneni, când, 
deodată cu distrugerea templului, s-au pierdut toate 
comorile-i preţioase; dar tu ai putea să te sprijini pe operă 
pioasă a lui Zorobabel şi să răspunzi că orice autenticitate a 
genealogiei romane încetează cu momentul când barbarii 
de la Apus au distrus Roma (galii, la 390 î. H.) şi au tăbărât 
timp de şase luni pe locurile pustiite. Se ţineau în Roma 
registre familiare? Dacă da, ce s-a întâmplat cu ele în acele 
zile de groază? Nu, nu! Registrele noastre cuprind 
adevărul; şi dacă le vom urmări îndărăt până la robie, mai 
departe, până la clădirea primului templu, şi, în sfârşit, 
până la exodul din Egipt, vom ajunge la siguranţa absolută 
că tu descinzi în linie dreaptă din Hur, tovarăşul lui Iosua. 
Nu este oare dovedită pe deplin demnitatea neamului tău 
prin vechime şi nobleţe? Şi vrei să mergi mai departe? 
Deschide 'Thora la cartea Numeri şi vei găsi acolo, printre 
cele şaptezeci şi două de generaţii după Adam, pe 
străbunul familiei tale. 

Câtva timp domni tăcere în odaia de pe acoperiş. 

— Îţi mulţumesc, mamă, zise apoi Iuda, prinzându-i 
amândouă mâinile; îţi mulţumesc din tot sufletul. Am făcut 
bine că nu l-am chemat pe vrednicul învăţător să 
ostenească până aici. N-ar fi putut să-mi dea explicaţii mai 
bune. Dar, oare, numai pe vechimea singură se poate 
întemeia noblețea unei familii? 

— Ai uitat, copilul meu; pretenţiile noastre nu se bazează 
numai pe vechime; gloria noastră cea mai mare este de a fi 
aleşi ai Domnului. 

— Tu vorbeşti, mamă, de poporul întreg; dar eu vorbesc 
numai de o familie, de familia noastră. S-au distins oare 
membrii ei cu ceva, din timpul părintelui nostru Avraam? Ce 
fapte au îndeplinit? Cum au ieşit la iveală faţă de 
contemporanii lor? 

Mama ezită, îi veni gândul că până acum ea nu pricepuse 
bine sensul întrebărilor lui. Poate că el căuta ceva mai mult 
decât mângâiere pentru amoru-i propriu ofensat, 


întrebarea unui tânăr: cine sunt eu, ce am să devin? Cere 
reflexiune adâncă şi răspuns precaut. Un singur cuvânt 
putea să devină fatal pentru tot viitorul lui, după cum o 
greşită trăsătură de pensulă poate să strice un tablou. 

— Eu presupun, luda al meu, îi zise mângâindu-i obrajii, că 
aş avea să lupt mai degrabă împotriva unui inamic real 
decât a unuia închipuit. Dacă Messala e acel inamic, nu mă 
lăsa să lupt cu el în întuneric. Povesteşte-mi tot ce ţi-a spus. 

CAPITOLUL V. 

Tânărul israelit povesti apoi mamei sale întreaga 
convorbire pe care o avusese cu Messala şi stărui mai ales 
asupra expresiilor lui dispreţuitoare faţă de evrei, de 
obiceiurile lor şi de cercul lor de viaţă strâmt. Mamă-sa îl 
ascultă fără să-l întrerupă; acum cunoscu bine cum stăteau 
lucrurile. Iuda fusese îndemnat de iubirea pentru un 
camarad din tinereţe să viziteze palatul din piaţă. El 
sperase să-l regăsească aşa cum îl lăsase cu ani înainte; 
dăduse însă peste un bărbat care, în loc să-şi reamintească 
de tinereţea veselă, îi vorbise numai de viitor şi de visele lui 
de onoruri, putere şi bogăţie. Iuda se reîntoarse cu mândria 
lui ofensată şi animat de o explicabilă ambiţie. Ea însă, 
mama veghetoare, văzu acest lucru şi, cum nu-şi putea da 
seama unde avea să-l împingă acest imbold, se deşteptă în 
ea evreică. Ce ar fi fost dacă aceste idei l-ar fi înstrăinat de 
la credinţa strămoşilor? În ochii ei, acesta ar fi fost mai 
grozav decât orice. Nu cunoştea decât un mijloc de a 
înlătura această primejdie. Vorbele-i luară deci o expresie 
de bărbătească hotărâre, când îi zise: 

— N-a existat niciodată un popor care să nu fi fost 
încredinţat că e cel puţin egal cu oricare altul; nici o 
naţiune mai însemnată care să nu se socotească drept cea 
mai mare. Dacă romanul se uită cu dispreţ la evreu, nu face 
decât să repete prostia egiptenilor, asirienilor şi 
macedonenilor; şi fiindcă disprețul se întoarce contra lui 
Dumnezeu, urmările vor fi aceleaşi şi la romani. 

Cu un accent şi mai hotărât urmă: 


— Nu există lege care să recunoască unui popor o 
întâietate asupra altuia; de aceea, orice astfel de pretenţie 
e deşartă şi asemenea dispute sunt zadarnice. După ce un 
popor s-a ridicat la putere şi şi-a îndeplinit menirea, 
decade, ca să facă loc altuia, care-i moşteneşte puterea şi 
înscrie nume noi în monumentele vechi. Aceasta e istoria 
lumii. Dacă m-ar întreba cineva să închipuiesc pe 
Dumnezeu şi omenirea, aş desena o linie dreaptă şi un cerc. 
Despre linie aş spune: acesta e Dumnezeu, căci numai el se 
mişcă mereu drept înainte; despre cerc: acesta e omul; 
înaintarea lui este în cerc. Nu vreau să spun că nu sunt 
deosebiri în progresarea naţiunilor; nici un popor nu se 
aseamănă pe deplin cu altul. Deosebirea însă nu e, cum zic 
mulţi, în circumferința cercului pe care popoarele îl descriu 
sau în spaţiul pe care îl ocupă pe pământ, ci în poziţia 
cercului: poporul cel mai mare e acela care stă mai aproape 
de Dumnezeu. 

Nu trebuie să ne oprim aici, căci ar însemna să părăsim 
subiectul de unde l-am început. Să mergem mai departe. 
Sunt unele semne după care se poate cunoaşte înălţimea 
cercului pe care îl descrie un popor şi apropierea sau 
depărtarea lui de Dumnezeu. După acestea, să-i comparăm 
pe evrei cu romanii. 

Cel mai simplu semn e viaţa zilnică a poporului, în privinţa 
asta vreau să zic numai atât: Israel a uitat uneori de 
Dumnezeu, romanii nu l-au cunoscut niciodată; deci o 
comparare aici n-ar fi cu putinţă. 

Prietenul tău, sau fostul tău prieten, a afirmat, dacă am 
înţeles bine, că noi n-am avea poeţi, artişti şi războinici; cu 
asta cred că a vrut să spună că noi n-avem oameni mari, în 
genere. Dar, copilul meu, ce e un om mare? E acela a cărui 
viaţă dă dovadă că e călăuzit de Dumnezeu, chiar şi fără a fi 
anume chemat. Un persan a fost instrumentul lui 
Dumnezeu spre pedepsirea părinţilor noştri care se 
depărtaseră de Domnul; i-a dus în robie. Un alt persan a 
fost destinat să readucă pe copiii lor în ţara sfântă. Mai 


mare decât amândoi a fost însă macedoneanul, prin care 
Dumnezeu a răzbunat pustiirea iudeei şi distrugerea 
templului. Superioritatea deosebită a acestor oameni sta în 
faptul că Dumnezeu îi alesese pentru îndeplinirea voinţei 
lui. 

Îndeobşte domneşte părerea că războiul e cea mai nobilă 
îndeletnicire pentru un bărbat, că gloria supremă nu se 
poate dobândi decât pe câmpul de luptă. Deşi această 
părere a fost adoptată de lume, tu să nu te laşi înşelat. 
Omul trebuie să recunoască şi să venereze ceva mai presus 
de el însuşi; aceasta e o lege care va sta câtă vreme vor fi 
lucruri inaccesibile minţii sale. Rugăciunea barbarului e un 
strigăt al temerii de o putere superioară, singura însuşire 
dumnezeiască pe care o recunoaşte limpede; de aici 
credinţa în eroi. Grecilor le revine meritul de a fi pus, cei 
dintâi, mintea în locul puterii brutale, în Atena, oratorul şi 
filosoful sunt stimaţi mai presus de războinici. Luptătorul 
din arenă rămâne erou acolo; dar laurii nepieritori îi revin 
pururea poetului sărbătorit. Şapte oraşe îşi dispută onoarea 
de a fi locul de naştere al unui poet. Dar fost-a elinul cel 
dintâi care s-a întors de la vechea credinţă barbară? Nu, 
copilul meu. Numai noi putem să ne lăudăm cu aceasta, în 
locul forţei brutale părinţii noştri au pus pe Dumnezeu; 
izbucnirea fricii a cedat, în cultul nostru, cântării Psalmilor 
şi strigătelor de „Osana”! Astfel, evreii şi grecii vor fi fost 
aceia care au dus omenirea înainte, şi mai sus. Dar vai! S-a 
pus războiul ca o condiţie indispensabilă pentru guvernarea 
popoarelor. De aceea romanul a pus deasupra raţiunii şi a 
lui Dumnezeu pe împărat. 

1) Alexandru cel Mare a distrus Imperiul Persan, la 332 î. 
H. 

Domnia grecilor a însemnat înflorirea spiritului. Un şir 
îndelungat de mari cugetători caracterizează acea epocă, în 
toate domeniile grecii s-au distins şi au ajuns la un astfel de 
grad de perfecţiune încât chiar şi romanii au trebuit să 
încuviinţeze a învăţa de la ei în toate, afară de arta 


războiului. Grecii şi astăzi încă sunt model de oratori în 
Forum; ascultă un cântec roman şi în orişicare vei auzi 
ritmul grecesc; când un roman deschide gura ca să 
vorbească savant despre morală, filosofie sau despre 
secretele naturii - sau că a fost la o şcoală grecească sau că 
şi-a scos erudiţia din autorii greci. Pe nici un teren afară de 
arta militară, Roma n-a creat ceva de la dânsa. Jocurile şi 
reprezentațiile ei sunt instituţii greceşti, cărora numai 
cruzimea romanilor le-a dat un caracter sângeros. Religia 
Romei - dacă se poate vorbi despre aşa ceva - e alcătuită 
din obiceiurile şi dogmele tuturor celorlalte naţiuni; zeii pe 
care ea îi slăveşte mai mult - fără a lăsa la o parte pe Marte 
şi nici chiar pe Jupiter - sunt originari din Olimpul grecesc. 
Astfel dar, fiul meu, Israel al nostru e singurul popor care 
poate să dispute grecilor cununa adevăratului geniu. 

Romanul e orb faţă de calităţile altor popoare; egoismul lui 
îi acoperă ochii cu un văl des, tot atât de nepătruns ca şi 
platoşa ce-i acoperă pieptul. Sub violenţa lor am căzut şi 
noi. Ne-au cuprins locurile noastre cele mai sfinte şi nimeni 
nu poate prevedea cum au să se isprăvească acestea. Atâta 
e sigur: ei pot să fărâme iudeea ca să-i stoarcă vlagă, dar 
gloria bărbaţilor lui Israel se va ridica totuşi, strălucitoare, 
la cer; căci istoria lui Israel e istoria lui Dumnezeu. Prin 
mâinile bărbaţilor lui a scris El, prin gura lor a vorbit. Ela 
stat în mijlocul lor: ca legiuitor pe Muntele Sinai, ca 
povăţuitor prin pustiu, conducător în război. 

Câtva timp femeia tăcu; apoi, reluă: 

— Dacă am avea în vedere numai arta sculpturii şi picturii, 
e adevărat că Israel n-are artişti. 

Se vedea că o costă să facă această concesiune; căci ea, 
cum ne aducem aminte, făcea parte din secta saducheilor, 
care, altfel decât fariseii, preţuiau frumosul în orice formă şi 
fără considerare la originea lui. 

— La drept vorbind, nu trebuie să uităm că mâinile 
noastre au fost legate prin poruncă: „Să nu-ţi faci ţie chip 
cioplit.” Este însă adevărat iarăşi că, cu mult înainte de 


venirea în Atica a lui Dedal, care a îndreptat sculptură pe 
căi noi, cu statuile-i cioplite. 

— Zic, cu mult înainte de venirea lui, doi israeliți, Beseleel 
şi Soliab, au modelat heruvimii de cele două părţi ale 
chivotului legii, deasupra lăzii legământului. Erau din aur 
lucrat în relief; nu erau figuri omeneşti, ci cereşti. Dar cine 
ar putea să afirme că nu erau frumoase şi că n-au fost cele 
dintâi statui? 

— Da, înţeleg acum - zise Iuda cu vioiciune - pentru ce 
grecii ne-au întrecut. Blestem asupra babilonenilor, care 
ne-au distrus chivotul legii! 

— Nu, luda, n-a fost distrus, ci ascuns undeva, într-o 
peşteră. 

Odată, cum Hilel şi Şamai spun, va fi regăsit, după voia lui 
Dumnezeu; atunci Israel va dănţui iar înaintea lui şi va 
cânta ca în vremea de demult. Şi aceia care vor vedea 
atunci faţa heruvimilor vor voi să sărute mâna oricărui 
evreu din venerație faţă de geniul poporului său, care a 
dormitat inactiv câteva mii de ani. 

Femeia se avântase într-o oratorie de retor popular. Apoi 
făcu o pauză ca să-şi adune ideile. 

— Tu eşti aşa de bună, mamă. 

— Îi zise Iuda cu accent de recunoştinţă. Nu voi oboşi 
niciodată s-o spun. Şamai şi Hilel n-ar fi putut să vorbească 
mai bine. Acum sunt iarăşi un adevărat fiu al lui Israel. 

— Linguşitorule, îi răspunse ea; fireşte, tu nu ştii că eu n- 
am făcut decât să repet ce am auzit de la Hilel, când a 
discutat o dată, în prezenţa mea, cu un sofist roman. 

— Ei, dar felul din inimă de exprimare e ceva al tău 
propriu. 

Ea deveni iar serioasă: 

— Unde am rămas? Da, am pretins că cele dintâi statui au 
fost opera predecesorilor noştri. Destoinicia sculptorului 
însă nu este singura artă, după cum arta în sine nu este nici 
ea singură mărime. Eu îmi închipui întotdeauna pe oamenii 
mari ai tuturor secolelor ca un lung convoi, repartizat în 


grupuri, după diferitele naţiuni; ici indieni, colo egipteni, 
dincolo asirieni; îi văd în convoi şi aud pe grec strigând: 
„Aicea, eleni, noi suntem conducătorii!” 

Răspunde romanul: „lăcere! Acest loc este acuma al 
nostru; noi v-am lăsat în urma noastră, ca praf pe care 
călcăm”. Şi mereu se revarsă asupra şirului întreg o lumină, 
care le arată calea acelora care dispută, chiar fără ca ei s-o 
cunoască; - e lumina revelaţiei; şi cine este purtătorul ei? 
Poporul nostru, luda! Cum i se umflă pieptul fiecărui israelit 
la acest gând! De trei ori fericiţi părinţii noştri, slujitorii 
Domnului şi păstrători ai legământului! Acolo este şi locul 
tău, luda; şi chiar dacă fiecare român ar fi un Cezar, acest 
loc n-ai să-l pierzi! luda era adânc emoţionat. 

— Eu, luda. 

— Urmă ea mai departe - ţi-am vorbit despre oamenii 
noştri mari, patriarhi, legiuitori, războinici, cântăreţi, 
profeţi. Să vedem acum care sunt cei mai de frunte bărbaţi 
ai Romei. Compară pe un Moise al nostru cu un Cezar, pe 
David al nostru cu un Iarquiniu, pe Macabei cu Silla, pe 
judecătorii noştri cu cei mai buni consuli, punel pe Solomon 
faţă de un August - şi vei avea comparaţia întreagă. Dar 
gândeşte-te la profeţi - cei mai mari dintre toţi oamenii 
mari. 

— Eu, însă. 

— Întrebă Iuda. 

— Pot să fiu soldat? 

— De ce nu? N-a spus oare Dumnezeu lui Moise să fie 
conducător de oşti? 

Se făcu iar tăcere în odaie; apoi mama zise: 

— Ai învoirea mea; dar să-l slujeşti pe Domnul, şi nu pe 
Cezar. 

Iuda primi condiţia şi aţipi încet. Mamă-sa îi potrivi pernă 
sub cap, îl sărută cu duioşie şi se depărtă. 

CAPITOLUL VI. 

Orice om, bun sau rău, trebuie să moară; credinţa noastră 
însă ne consolează cu gândul că cel adormit se va 


redeştepta cândva spre o viaţă mai bună. Tot astfel e în 
viaţa aceasta deşteptarea după un somn sănătos şi 
revenirea la conştiinţa unei existenţe fericite. 

Când Iuda deschise ochii, soarele era deasupra munţilor. 
Porumbeii zburau în stoluri încoace şi încolo, umplând aerul 
cu lucirea penelor lor albe. Spre sud-est se ridica templul, 
ale cărui creneluri aurite reieşeau grațios de pe albastrul 
cerului. Acestea erau pentru dânsul lucruri cunoscute şi nu- 
i opreau privirea decât în treacăt. 

Pe divan, lângă el, sta o fată ce n-avea mai mult de 
cincisprezece ani şi cânta cu voce lină, acompaniindu-se cu 
harfa. 

Când fata observă că luda se deşteptase, încetă din 
cântare şi puse instrumentul la o parte; apoi, cu mâinile în 
poală, se uită la el, aşteptând. 

Să facem cunoştinţă mai de aproape cu fata, cu care prilej 
vom comunica şi unele amănunte despre familia în casa 
căreia ne aflăm. 

Irod a lăsat, la moartea lui, multe persoane care prin 
favorul lui au ajuns la averi şi posesiuni. Dacă o astfel de 
bogăţie se afla în mâinile unui om care, afară de aceasta, 
descindea neîndoios şi de-a dreptul dintr-un strămoş 
israelitean, acest fericit era socotit drept prinţ de Ierusalim, 
o distincţie de pe urma căreia se bucura de respectul 
compatrioţilor săi mai puţin favorizați, ca şi de stimă 
păgânilor cu care afacerile sau raporturile sociale îl 
aduceau în atingere. Niciunul dintre ei nu se bucura, în 
viaţa publică sau particulară, de mai mare consideraţie 
decât tatăl tânărului de care vorbim. Cu tot devotamentul 
lui pentru popor şi pentru obiceiurile lui religioase, el 
fusese şi un leal credincios al regelui şi se afirmase aşa, în 
ţară ca şi în străinătate. Trimis de mai multe ori cu solii 
importante la Roma, atrăsese, prin atitudinea lui, 
atenţiunea împăratului August şi îi dobândise prietenia. De 
aceea se aflau în casa lui multe din acele daruri princiare, 
destinate mai mult să măgulească vanitatea, precum: toge 


de purpură, scaune de fildeş, pocale de aur şi alte obiecte 
de acestea, care îşi dobândeau preţul prin faptul că 
proveneau din mână împărătească. Un astfel de om trebuia 
să fie bogat; bogăţia lui însă nu se întemeia numai pe 
favoarea şi liberalităţile prinților. El urmărea legea care 
obligă pe oricine la exercitarea unei anumite profesiuni; şi 
nu se mulțumea numai cu una singură. Mulţi din păstorii 
care păzeau turmele pe plaiurile şi dealurile până la 
depărtatul Libanon îl cunoşteau de stăpân; în oraşele de 
țărm şi în interior, a întemeiat case de comerţ; corăbiile îi 
aduceau argint din minele Spaniei, cele mai bogate din cele 
cunoscute până atunci, iar caravanele lui, de două ori pe 
an, se întorceau încărcate cu mătăsuri şi mirodenii din 
Răsăritul Departat. 

După religie, era un evreu, care respecta conştiincios 
legea şi toate obiceiurile esenţiale; locul lui în sinagogă şi în 
templu nu rămânea niciodată gol în ziua sâmbetei şi 
sărbătoarea. Cunoştea la perfecţie Sfintele Scripturi şi îi 
plăcea să stea de vorbă cu învățătorii Legii; stima pe care o 
avea pentru Hilel se apropia de venerație, îi era apoi străină 
orice micime de suflet; cu aceeaşi ospitalitate întâmpina pe 
străinul din orişicare ţară; fariseii cârcotaşi îl acuzau chiar 
că invitase la masă de mai multe ori samariteni. Dacă ar fi 
fost păgân şi ar fi trăit mai mult, poate că Irod Alicus ar fi 
găsit în el un concurent, un rival; dar, cu vreo zece ani 
înainte de partea a doua a acestei povestiri, el s-a prăpădit 
pe mare, în floarea vârstei şi jelit de toată iudeea. 
Cunoaştem până acum doi membri ai familiei sale: pe 
văduva şi pe fiul lui; fata pe care am auzit-o cântând 
acompaniindu-se cu chitara a fost singura lui fiică. 

Numele ei era Tirzah; cine vedea pe cei doi fraţi nu se 
putea să nu-i sară în ochi asemănarea lor. Ea avea aceleaşi 
trăsături regulate şi acelaşi tip evreiesc curat; însă mai 
avea şi expresia gingaşă a nevinovâăţiei copilăreşti. 
Retragerea casnică în care trăia, precum şi legăturile 


intime dintre ei îi permiteau să apară într-o toaletă foarte 
uşoară de dimineaţă; totuşi era plină de gust şi de graţie. 

— Foarte frumos, Lirzah a mea, foarte frumos! Exclamă 
Iuda entuziasmat. 

— Cântecul? Întrebă ea. 

— Da, şi cântăreaţa nu mai puţin. Pare o melodie 
grecească; de unde o ştii? 

— Nu-ţi mai aduci aminte de grecul care cânta luna 
trecută în teatru? Se zice că a fost mai înainte în casa lui 
Irod şi a cântat de multe ori în prezenţa lui şi a surorii sale 
Salomeea. S-a produs tocmai în urma unei lupte atletice, pe 
când răsuna încă larma publicului; dar de la cele dintâi 
accente ale cântecului său s-a făcut tăcere profundă. De la 
el ştiu cântarea aceasta. 

— Dar el cânta greceşte. 

— lar eu am cântat evreieşte. 

— Aceasta mă face şi mai mândru de mica mea soră. Ştii 
mai multe cântece frumoase ca acesta? 

— Ştiu multe. Dar să le lăsăm acum. Amrah m-a trimis să-ţi 
spun că are să-ţi aducă dejunul aici şi n-ai să te osteneşti 
jos. 

Trebuia să fie aici până acum. Zicea că eşti bolnav, că ţi s-a 
întâmplat ceva ieri. Ce-a fost? 

— Spune-mi şi am să-i dau şi eu ajutor Amrahei să te 
vindece. Ea cunoaşte toate leacurile egiptenilor; acesta era 
un popor primitiv; dar eu am şi multe reţete de la arabi, 
care. 

— Care sunt un popor şi mai primitiv, zise el dând din cap. 

— Aşa crezi? Bine, atunci să-i lăsăm pe aceia. 

— Răspunse ea repede şi duse mâinile la urechea ei 
stângă. Aici însă am ceva mai bun şi mai sigur: o amuletă pe 
care, de mult - nu mai ştiu când. 

— Unul din familia noastră a primit-o de la un mag persan. 
Iată, inscripţia e aproape ştearsă de uzajul îndelungat. Îi 
arătă cercelul. El se uită repede, râse şi i-l înapoie. 


— Tirzah, nici dacă aş fi pe moarte, eu cu amuleta asta n- 
aş avea ce să fac. E o rămăşiţă a idolatriei şi aşa ceva îi este 
interzis oricărui fiu al lui Avraam. la-o înapoi şi n-o mai 
purta. 

— Interzis? A, nu! Răspunse ea. Mama tatălui nostru a 
purtat-o în multe sâmbete ale vieţii ei. A vindecat, nu ştiu 
câţi, dar cel puţin trei bolnavi. Iată aici este şi semnul de 
aprobare al rabinului. 

— Eu nu cred în amulete. 

Ea se uită cu mirare la el. 

— Şi ce-are să zică Amrah? 

Privi cercelul, cu îndoială. 

— Ia-l şi poartă-l, surioară, îţi stă bine; te face frumoasă, 
deşi n-ai avea nevoie de un astfel de ajutor. 

Ea îşi puse la loc amuleta în ureche. 'Tocmai intra Amrah în 
odaie, aducând pe o tavă lighean cu apă şi prosoape. 

Deoarece luda nu era fariseu, spălatul nu-i luă timp mult. 
Servitoarea se depărta acum, pe când Tirzah se apucă să-l 
pieptene pe fratele ei; din când în când scotea de la brâu o 
oglindă mică de metal, pe care o purta după obiceiul 
evreicelor, şi o prezenta fratelui său, ca să vadă dacă era 
mulţumit. Într-acestea îşi continuau convorbirea. 

— Ce zici la asta, Tirzah? Eu am să plec. 

Ea lăsă să-i cadă mâinile, speriată. 

— Să pleci?! Când? Unde? Pentru ce? 

EI râse: 

— Trei întrebări dintr-o răsuflare! Cât eşti de curioasă! 

În momentul următor redeveni serios. 

— Ştii că legea mă obligă să-mi aleg o profesiune. Bunul 
nostru părinte mi-a dat exemplul cel mai bun. Chiar şi tu m- 
ai dispreţui, dacă eu aş consuma în trândăvie roadele 
sârguinţelor şi ştiinţei lui. Mă duc la Roma. 

— O! Mă duc şi eu cu tine. 

— Tu trebuie să rămâi cu mama. Dacă am părăsi-o 
amândoi, ar muri. 

Faţa i se întristă. 


— Ah, da! Dar trebuie neapărat să pleci? Aici, în Ierusalim, 
poţi să înveţi orice de ce are nevoie să ştie un negustor, 
dacă la asta te gândeşti. 

— Nu; legea nu ordonă ca fiul să aleagă profesia tatălui. 

— Atunci, ce altceva vrei să devii? 

— Soldat! Zise el cu oarecare mândrie. 

Ochii fetei se umplură de lacrimi. 

— O să te omoare! 

— Dacă va fi voia lui Dumnezeu, fie! Dar, Tirzah, nu toţi 
soldaţii sunt omorâţi. 

Ea îi cuprinse gâtul cu braţele, ca şi când ar fi vrut să-l 
oprească. 

— Rămâi acasă, frate; suntem aşa de bine aici. 

— Casa părintească nu poate să fie pentru noi mereu tot 
ce a fost până acum. Şi tu vei pleca nu peste mult. 

— Niciodată! 

El zâmbi de această hotărâre. 

— În curând va veni un prinţ din Iuda sau din altă seminţie 
şi o va cere pe Tirzah a mea şi o va lua, ca să strălucească în 
altă casă ca stea. 

— Războiul este o meserie, reluă Iuda cu şi mai multă 
seriozitate. Ca s-o înveţe cineva, trebuie să meargă la 
şcoală; dar o şcoală de război mai bună decât o tabără 
romană nu există. 

— Doar n-o să lupţi pentru Roma? Întrebă ea, cu respiraţia 
oprită. 

— Şi tu, dar, chiar şi tu urăşti Roma! Toată lumea o urăşte. 
Aceasta să-ţi explice, Tirzah, răspunsul pe care ţi-l voi da. 
Da, vreau să lupt pentru Roma, dacă în acest chip voi învăţa 

să lupt cândva contra Romei. 

— Când vrei să pleci? 

În momentul acela se auziră paşii lui Amrah. 

— Tăcere! Zise el. Să nu ştie la ce mă gândesc. 

Credincioasa servitoare veni cu dejunul şi puse tava pe un 
scaun dinaintea celor doi. Apoi rămase stând, cu şervetele 
albe pe braţe, ca să-i servească pe cei doi fraţi. Ei îşi muiară 


degetele în castronul cu apă şi se ştergeau, când un zgomot 
din stradă le atrase atenţia. Ascultară - era o muzică 
militară ce sună din strada de la nord. 

— Soldaţi din pretoriu! Trebuie să-i văd! 

— Exclamă luda sărind de pe divan şi alergă afară. 

În momentul următor se plecă peste balustrada colţului de 
la nord al acoperişului. Era atât de adâncit în spectacolul ce 
i se oferea, încât nu observă cum Tirzah se apropie şi-i puse 
mâna pe umăr. 

De pe acoperiş, ei puteau să vadă la răsărit puternicul 
turn Antonia, unde era garnizoana şi unde-şi avea 
procuratorul cartierul lui general. Strada, nu mai largă de 
zece urme, era plină de curioşii atraşi de muzică. Expresia 
„muzică” n-ar fi fost tocmai potrivită aici; era mai mult 
sunet de trâmbiţe, acompaniat de tonurile stridente, atât de 
obişnuite soldaţilor romani, din fluierele de lemn ce se 
numeau litui. 

Cei doi de pe acoperiş vedeau acum convoiul. Venea mai 
întâi o avangardă de uşor-înarmaţi; erau mai ales 
aruncători de praştie şi vânători cu arcuri, care veneau la 
distanţă; apoi un detaşament de greu-înarmaţi, cu scuturi 
mari şi lănci lungi, cum poate se obişnuiau în luptele de la 
Troia; urmau muzicanţii, apoi un ofiţer călare, împresurat 
de o gardă; pe urmă, iar un şir aproape nesfârşit de 
pedegştri greu înarmaţi. 

Totul apărea ca o maşinărie uriaşă, întocmită cu artă şi 
pricepere. luda era impresionat de prestanţa oamenilor 
acestora vânjoşi, de mişcarea în tact a scuturilor lor, de 
strălucirea platoşelor şi coifurilor, de atitudinea serioasă, 
privirea liniştită şi totuşi atentă a lor. Mai întâi îi atrase 
atenţia vulturul legiunii, purtat pe o prăjină lungă; era o 
figură daurită, cu aripile larg deschise. El ştia că fusese 
primit cu onoruri divine, când fusese adus, de la locul lui, în 
turn. 

Şi ofiţerul care călărea singur în mijlocul coloanei îi 
deşteptă interesarea deosebită. Era în echipament complet; 


numai capul îi era descoperit. La şold avea sabie scurtă, în 
mână ţinea băţul de comandă, care părea un sul de hârtie 
albă. Calul, în loc de şa, avea o pătură de purpură; frâul era 
ţesut cu fir. 

Pe când omul era încă în depărtare, luda şi putu să 
observe că apariţia lui provocă mânia privitorilor. Aceştia se 
plecau tare peste balustradele acoperişului sau ieşeau 
îndrăzneţi în poartă şi-i arătau pumnii, îl însoțeau cu ţipete 
sau scuipau când el trecea pe sub poduri. Femeile aruncau, 
chiar, cu sandalele după el şi uneori îl şi atingeau. Cu cât se 
apropia, se puteau deosebi mai clar strigătele: „Bandit! 
Tiran! Câine roman! Jos cu Ismael! Să ne daţi înapoi pe 
Annah al nostru!” 

În sfârşit, fu atât de aproape că Iuda îi putea deosebi 
trăsăturile feţei, îi păru firesc că el nu împărtăşea 
indiferența soldaţilor. Faţa lui era întunecată şi privirile 
amenințătoare. 

Iuda auzise despre obiceiul că, după exemplul Cezarilor, 
conducătorii de oşti nu purtau decât cununa de lauri când 
se arătau în public. După aceasta, putu cunoaşte că ofiţerul 
nu era altul decât Valerius Gratus, noul procurator al 
iudeei. 

Ca să spunem drept, tânărului israelit îi era milă de 
românii care aveau să suporte furia nemeritată a mulţimii. 
Când procuratorul ajunse la colţul casei, el se plecă peste 
balustradă să-l vadă mai bine; se sprijini cu mâna de o 
cărămidă. Aceasta însă nu se mai ţinea bine şi cedă sub 
apăsare, rostogolindu-se. Tânărul se sperie; întinse mâna ca 
să prindă cărămida, dar cu mişcarea aceasta putea să aibă 
aparenţa că vrea s-o azvârle. Nu reuşi s-o prindă, ci numai 
o împinse mai departe. Strigă, alarmat. Garda se uită în sus, 
tot aşa şi procuratorul; în acelaşi moment cărămida îl lovi în 
cap şi el căzu jos de pe cal. 

Cohorta se opri. Gardiştii săriră de pe cai şi grăbiră să-şi 
apere comandantul cu scuturile. Mulțimea care fusese 
martoră incidentului nu se îndoia că aruncarea cărămizii 


fusese voită şi manifesta pentru tânărul care stătea încă 
peste balustradă. 

Un spirit rău trecu peste mulţime; puseră mâna pe 
cărămizile fărâmiţate şi de sus începură să arunce asupra 
legionarilor de jos. 

Se încinse o luptă aprigă. Disciplina soldaţilor fu, după 
cum era de aşteptat, superioară. 

Nu vom descrie mai departe decursul luptei sângeroase, 
iscusinţa unora în mânuirea armelor şi disperarea celorlalţi. 
Să ne reîntoarcem mai bine la pricinuitorul nenorocit al 
întregii întâmplări fatale. 

Cu faţa speriată se ridică lângă parapet. 

— O, Tirzah, Tirzah! 

— Exclamă; ce ne vom face? 

Ea nu văzuse ce s-a întâmplat. A auzit numai strigătele şi a 
văzut mişcarea agitată a oamenilor de pe acoperişurile 
dimprejur. Trebuia că se întâmplase ceva grozav - aceasta 
se cunoştea; dar ce şi din ce cauză nu-şi putea închipui, nici 
nu bănuia că ea însăşi sau persoane care îi erau scumpe 
erau amenințate de primejdii. 

— Ce s-a întâmplat? Ce să însemne toate astea? Întrebă ea 
surprinsă deodată de spaimă. 

— L-am ucis pe procuratorul roman; cărămida l-a lovit în 
cap. 

Ea îngălbeni la moment, îl cuprinse cu braţele şi privi trist 
şi în tăcere în ochii lui. Era cuprins şi el de temere, dar 
vederea surorii îngrijorate îi dădu iar curaj. 

— N-am făcut-o înadins, Tirzah! A fost o întâmplare! Zise 
el mai liniştit. 

— Ce-o să facă ei acum? Întrebă ea. 

EI privea la tumultul care tot mai creştea pe acoperişuri şi 
în stradă şi îşi aduse aminte de atitudinea amenințătoare a 
lui Gratus. Dacă nu era mort, cum avea să se răzbune? Iar 
dacă era mort, care aveau să fie represaliile legionarilor? 

Se plecă iar peste balustradă şi văzu cum garda tocmai îi 
ajuta romanului în şa. 


— Trăieşte, Tirzah, trăieşte! Lăudat fie numele părinţilor 
noştri! 

Cu această exclamare se depărtă de la balustradă şi zise: 

— Să n-ai nici o grijă, Tirzah. Am să le explic cum s-a 
întâmplat, iar ei au să-şi aducă aminte de părintele nostru şi 
de serviciile lui şi n-au să ne facă nimic. 

O conduse în odaia din turn. 

Atunci, se cutremură acoperişul de sub picioarele lor şi se 
auzi pârâit ca de bârne frânte, apoi numaidecât ţipete de 
groază, care păreau a veni de jos, din curte. El se opri să 
asculte; ţipetele se repetară. Apoi se auzi zgomot de paşi 
mulţi, urlete de furie şi tânguiri pline de spaimă, 
amestecate cu vaietele femeilor speriate. 

Soldaţii spărseseră poarta de la nord şi acum erau în 
stăpânirea casei. luda cunoscu, spre spaima lui, că îl 
urmăreau pe dânsul. Primu-i gând fu să fugă; dar unde? 
Numai cu aripi ar fi putut să scape. Tirzah se uită cu groază 
împrejur şi prinse braţul fratelui ei. 

— O, Iuda, ce să însemne asta? 

El auzi cum erau servitorii măcelăriți; apoi. Nu era oare 
vocea mamei lui? Trebui să-şi adune ultimul rest al puterii 
de voinţă ca să se stăpânească, zicând: 

— Stai aici, lirzah, şi aşteaptă-mă. Mă duc jos să văd ce se 
petrece; apoi mă reîntorc la tine. 

Vocea-i era, cu toate astea, nesigură. Tirzah strânse şi mai 
tare de braţul lui. 

Glasul mamei sale răsuna mai pătrunzător; nu putea să se 
înşele. Nu mai stătu la îndoială. 

— Vino dar; să mergem degrabă jos. 

Terasa sau galeria de la capătul scărilor era plină de 
soldaţi. Alţii alergau, cu săbiile în mână, dintr-o odaie într- 
alta. Într-un colţ sta grămădit un grup de femei, rugându-se 
să fie cruţate, în alt loc, o femeie lupta cu un soldat şi căuta 
să se desfacă din mâinile lui. Haina ei era sfâşiată; păru-i 
atârna în şuviţe lungi peste obraji; strigătele ei erau mai 
puternice decât toată larmă, aşa că se auzeau bine de pe 


acoperiş. Spaima dădu aripi paşilor lui luda; dintr-o 
săritură fu lângă ea. 

— Mamă, mamă! Strigă el. 

Ea întinse mâna spre el, dar când să-l prindă, fu smuls şi 
tras înapoi. 

Auzi atunci pe unul zicând: „Acesta a fost!” Iuda ridică 
ochii şi-l văzu - era Messala. 

— Cum? Acesta e asasinul? Întrebă un legionar vânjos, în 
uniforma-i strălucitoare. Dar e d-abia un copil. 

— Pe toţi zeii! Exclamă Messala în felul lui înflorit de 
exprimare. lată o filosofie nouă! Ce-ar zice Seneca la ideea 
că un om trebuie să îmbătrânească pentru a şti să urască 
de moarte? 

Acesta e, şi acolo e mama lui, iar aceea e sora lui! Aveţi aici 
toată familia. 

Iubirea pentru ai săi îl făcu pe Iuda să uite disputa pe care 
o avusese cu prietenul lui din tinereţe. 

— Ajută-le, Messala! Gândeşte-te la copilăria noastră şi 
ajută-le! Eu. luda. Te rog. 

Messala se făcu că nici nu-l aude. 

— Nu mai pot fi aici de nici un ajutor. 

— Zise adresându-se ofițerului. Jos, în stradă, e mai mult 
de lucru. Jos Eros, trăiască Marte! 

Cu vorbele acestea se depărtă. 

Iuda îl înţelese şi în amărăciunea sufletului său se rugă 
Cerului: „În ceasul răzbunării tale, o, Doamne, mâna mea să 
fie aceea care să-l lovească!” 

Cu greu îşi putu face drum până la ofiţer. 

— Domnule, exclamă el, femeia aceea e mama mea. Cruţ- 
O! 


Cruţă şi pe soră-mea de colo! Dumnezeu e drept; va 
răspunde cu milostenie la milostenie. 

Omul părea mişcat. 

— În turn cu femeile! Strigă el; dar să nu le faceţi nici un 
rău. Îmi sunteţi răspunzători pentru ele. 

Apoi se întoarse către cei care îl ţineau pe luda şi le zise: 

— Aduceţi funii şi legaţi-i mâinile, apoi duceţi-l jos în 
stradă. 

Nu va scăpa de pedeapsă. 

Mama fu condusă afară. Mica Tirzah era cu totul uluită de 
frică şi însoţi fără împotrivire pe soldaţii ce o conduseră. 
Iuda mai aruncă o privire spre amândouă, apoi îşi ascunse 
faţa în mâini. Poate că vărsă şi lacrimi, dar nimeni nu le-a 
văzut. 

Întâmplările zilei acesteia produseră o schimbare bruscă 
în Iuda. După cum cititorul va fi observat, el avea un 
temperament delicat, feminin, cum se întâlneşte nu 
arareori la bărbaţi a căror viaţă a fost dedicată exclusiv 
unor fiinţe iubite. De aceea calităţile mai mult bărbăteşti ale 
caracterului său ieşiseră prea puţin la iveală până atunci. 
Uneori simţise imbolduri de ambiţie, dar erau mai mult 
visări nelămurite. Acum însă devenise cu totul altul. Un 
semn al acestei schimbări fu că, atunci când ridică fruntea 
şi întinse braţele cătuşelor, buzele-i pierdură liniile blânde 
de până atunci. Din acel moment copilăria-i se sfârşise; 
devenise bărbat. 

Un semnal de tobe răsună în curte. Când se termină, se 
deşteptă şi galeria de soldaţi. Unii din ei aruncară pe jos 
prada, căci nu puteau cuteza să se prezinte în rânduri cu 
obiecte de jaf în mâini. Aşa că erau pe jos multe obiecte de 
preţ aruncate. 

Când Iuda cobori, legionarii erau în ordine de marş; 
ofiţerul nu mai aştepta decât împlinirea ordinului său din 
urmă. 

Mama şi sora, precum şi cei arestaţi, cu toţii fură conduşi 
prin poarta de intrare de la nord, unde ruinele erau 


îngrămădite. 

Jalnică era tânguirea servitorimii, dintre care mulţi erau 
născuţi chiar în casa aceea. 

După ce, în sfârşit, şi caii şi toate vitele ce se găseau acolo 
fură mânate, luda începu să înţeleagă toată cuprinderea 
răzbunării procuratorului. Clădirea întreagă era pradă 
acestei răzbunări. Câtă vreme ordinele puteau fi executate, 
nu trebuia să mai rămână nimic viu între zidurile ei. Dacă 
ar mai fi fost în iudeea unii atât de îndrăzneţi încât să se 
gândească la asasinarea unui procurator roman - să le 
servească drept pildă istoria soartei familiei princiare Hur 
şi distrugerea casei sale. 

Ofiţerul aştepta afară, în vreme ce un detaşament de 
soldaţi baricada poarta, deocamdată. 

În stradă luptele încetaseră aproape cu totul; de pe 
acoperişuri, ici-colo nori de praf arătau că se mai 
produceau unele atacuri. Legionarii stăteau, cei mai mulţi, 
liniştiţi în rânduri; nu pierduseră nimic din strălucirea şi 
prestanţa lor. 

Uitând de situaţia-i proprie, luda se îngrijora numai de 
soarta prizonierilor, printre care în zadar căuta să le vadă 
pe mama şi pe soră-sa. 

Atunci se ridică deodată o femeie de la pământ, unde 
stătuse chircită, şi alergă înapoi la poartă. Câţiva dintre 
soldaţii de pază voiră s-o oprească; dar când ea se smulse 
din mâinile lor, se ridică zgomot mare. Înaintea lui Iuda ea 
se lăsă la pământ şi îi îmbrăţişă genunchii. Faţa-i era 
aproape cu totul acoperită de părul negru ce, plin de praf, îi 
cădea în şuviţe dezordonate. 

— O, Amrah, bună Amrah. 

— Îi zise el; - să-ţi ajute Dumnezeu, căci eu nu pot. 

Ea nu era în stare să vorbească. El se plecă spre dânsa şi-i 
şopti: 

— Trăieşte, Amrah, pentru Tirzah şi pentru mama! Ele se 
vor reîntoarce şi. 


Un soldat o smulse la o parte. Ea sări şi grăbi pe poartă şi 
prin coridor, în curtea deşartă. 

— Lăsaţi-o! Zise ofiţerul; o să punem sigilii pe casă şi o s-o 
zăvorâm; atunci are să moară de foame aici. 

Soldaţii îşi reluară lucrul lor; când terminară, trecură în 
partea de la apus şi zăvorâră şi intrarea de acolo. Palatul 
familiei Hur stătea acum deşert, pustiu. 

Cohorta îşi reluă marşul înapoi la cetate. Procuratorul 
rămase mai mult timp aici, ca să-şi caute rana de la cap şi 
să ia dispoziţii cu privire la prizonieri. 

După zece zile, se arătă în piaţă. 

CAPITOLUL VII. 

În ziua următoare veni un detaşament de soldaţi la palatul 
pustiit, ca să închidă definitiv intrările. Colţurile aripilor 
porţilor fură pecetluite cu ceară şi pe ziduri se lipiră afişe, 
pe care scria în latineşte: „Aceasta e proprietate a 
împăratului”. 

Încrezuţi în sine, romanii erau convinşi că acest simplu 
aviz era îndestulător; şi, în realitate, chiar aşa era. 

După o altă zi, iarăşi sosi o trupă, de zece călăreţi sub 
comanda unui căpitan, venind de la Ierusalim spre Nazaret, 
la nord. Sosi în localitate pe la amiază. 

Nazaret era pe atunci un sat neînsemnat, cu puţine case 
risipite pe o coastă; singurul drum era o potecă bătută de 
turme. La sud se întindea, nemijlocit sub sat, marele şes 
Esdrelon, şi de pe o înălţime de la vest se putea zări ţărmul 
Mării Mediterane, ţinutul de dincolo de Iordan şi Muntele 
Hermon. Valea de la poalele dealului şi întreaga 
împrejurime erau acoperite cu pomet şi grădini de legume, 
cu vii şi locuri de păşune. Ici-colo, dumbrăvi de palmieri şi 
de măslini imprimau peisajului caracterul lui oriental. 
Casele satului nu erau prin nimic deosebite - cu un singur 
cat, pătrate, cu acoperişul plan şi cu viţă verde şi alte plante 
agăţătoare peste tot. Arşiţa care arsese dealurile iudeei, 
parcă acoperindu-le cu o crustă cenuşie, se potoli, 
dimpreună cu urmările ei, la hotarul Galileei. 


Când trupă de călăreţi se apropie de sat, răsună un sunet 
de trompetă, care avu un efect de vrajă asupra locuitorilor. 
Alergară grămezi din case, fiecare dorind să afle mai 
curând motivul acestei vizite neobişnuite. 

Dacă vom lua în seamă că Nazaret era la o parte de orice 
drum mai mare şi expus apoi influenţei iudeilor din Gamala, 
zişi şi iudei galileeni, nu ne va fi greu să cunoaştem 
sentimentele cu care fură primiţi legionarii romani. Când 
ajunseră pe înălţime şi călăreau pe stradă, li se lămuri 
tuturora cu ce însărcinare venise trupă de călăreţi. 
Temerea şi ura făcură acum loc unei vii curiozităţi. Oamenii 
ştiau că trupa avea să se oprească la fântână, spre nord- 
estul satului, şi se alăturară convoiului. 

Sub paza călăreţilor era un prizonier, care provocase 
curiozitatea locuitorilor. Mergea pe jos, cu capul descoperit, 
cu hainele sfâşiate şi cu mâinile legate la spate. Curelele de 
la încheieturile mâinilor erau legate de gâtul unui cal. 
Convoiul de călăreţi ridica un praf cărel împresura mereu 
pe prizonier într-o pulbere gălbuie. Istovit şi cu picioarele 
rănite, se clătina mergând. Se putea cunoaşte, însă, că era 
foarte tânăr. 

La fântână, convoiul se opri. Căpitanul descălecă şi cei mai 
mulţi dintre călăreţi aşijderea. 

Prizonierul căzu ca ameţit în praful străzii. Nu ceru nimica 
ostoitor; se vedea că ajunsese la capătul puterilor. 

Locuitorii săteni, care veniseră mai aproape şi-i 
recunoscuseră vârsta tânără, ar fi fost bucuroşi să-l ajute, 
dar nu cutezau. 

Pe când stăteau aşa împrejur, curioşi şi nedumeriţi, şi 
soldaţii îşi treceau ulcioarele de apă de la gură la gură, veni 
un om pe stradă de la Saphoris în jos. O femeie exclamă, 
îndată cel zări: 

— Iată, vine dulgherul; acuma o să aflăm ceva! 

Omul despre care dânsa vorbea avea o înfăţişare foarte 
respectabilă. De sub turbanul lui răsăreau şuviţe subţiri, 
albe, pe când o barbă stufoasă, dacă se poate şi mai albă, îi 


cădea peste haina-i de stofă groasă, sură. Venea cu pas 
domol, căci în afară de sarcina anilor, purta câteva unelte 
grele, de alcătuire primitivă: o secure, un ferăstrău, un cuţit 
mare, greu; şi se vedea că trebuie să fi făcut un drum destul 
de lung, fără odihnă. 

Sosind la fântână, se opri şi privi la cei de faţă. 

— O, rabbi, bunule rabbi Iosif! Exclamă o femeie şi grăbi 
să-l întâmpine. E un prizonier aici! Întreabă, te rugăm, pe 
soldaţi, cine e, ce rău a săvârşit şi ce au de gând cu el. 

Faţa rabinului rămase neschimbată. Dar aruncă o privire 
spre prizonier şi apoi veni la căpitan. 

— Pacea Domnului să fie cu tine. 

— Îi zise, cu aceeaşi seriozitate. 

— Şi pacea zeilor cu tine! 

— Răspunse căpitanul. Veniţi din lerusalim? 

— Da. Prizonierul vostru e încă tânăr. 

— De ani, da. 

— Aş putea să întreb care-i este vină? 

— E un asasin. 

Oamenii îşi repetară miraţi cuvântul. Rabbi Iosif însă 
continuă să întrebe: 

— Este un fiu al lui Israel? 

— E un iudeu. 

— Răspunse romanul sec. 

Mila celor dimprejur, gata să se potolească, se aţâţă din 
nou. 

— Eu nu ştiu nimic despre seminţiile voastre, urmă 
romanul; pot însă să vă spun despre familia lui. Aţi auzit 
poate despre un prinţ al lerusalimului, anume Hur. Ben Hur 
îi zicea. Trăia în zilele lui Irod. 

— L-am cunoscut, zise Iosif. 

— Eiiată, acesta e fiul lui! 

La auzul acestor cuvinte, răsunară din toate părţile 
exclamări de mirare şi de milă; dar căpitanul grăbi să le 
pună capăt. 


— Alaltăieri era cât pe-aci să-l omoare, pe străzile 
Ierusalimului, pe nobilul Gratus, aruncându-i în cap o 
cărămidă de pe acoperişul unui palat. 

— Desigur, palatul tatălui său. 

Urmă o tăcere, în timp ce nazarinenii se uitau la tânăr ca 
la o fiară sălbatică. 

— L-a omorât? Întrebă rabinul. 

— Nu. 

— A fost condamnat? 

— Da; la galere pe viaţă. 

— Domnul să-i stea într-ajutor, zise Iosif mişcat. 

Un tânăr, care venise cu Iosif, dar pân-atunci rămăsese 
neobservat în urma lui, lăsă deodată la pământ securea pe 
care o purta, se duse la bolovanul mare de lângă fântână şi 
luă unul din ulcioarele cu apă de acolo. Această mişcare se 
petrecu atât de firesc, încât tânărul era aplecat deasupra 
prizonierului şi-i da să bea mai înainte ca paznicii să-l fi 
putut opri, dacă ar fi avut de gând aşa ceva. 

Mâna atingându-i uşor umărul îl deşteptă pe nenorocitul 
Iuda din adânca-i toropeală; privind în sus, văzu o faţă pe 
care n-o mai uită după aceea niciodată: faţa unui tânăr cam 
de vârsta lui, adumbrită de bucle auriu-închis; un chip plin 
de blândeţe şi de bunătate, ai cărui ochi albaştri, adânci, 
priveau atât de plini de iubire şi de sfântă seriozitate încât 
fascinau. Toate sentimentele amare de dor de răzbunare se 
risipiră din pieptul evreului, iar inima lui, parcă împietrită 
în zilele şi nopţile de suferinţă, se topi sub privirile calde ale 
străinului şi deveni blândă ca a unui copil. 

Duse ulciorul la gură şi bău cu sete. 

Cei doi nu schimbară nici o vorbă. Tânărul străin duse 
înapoi ulciorul la fântână; reluă securea şi se reîntoarse la 
rabbi losif, în vreme ce toţi ochii, ai căpitanului ca şi ai 
sătenilor, erau îndreptaţi spre el. 

Astfel se termină scena de la fântână. După ce oamenii 
băură şi fură adăpaţi şi caii, marşul fu reluat, în atitudinea 
căpitanului se produse o schimbare; el însuşi îl ridică din 


pulbere pe prizonier şi îi ajută să urce pe un cal, îndărătul 
unui soldat. 

Locuitorii din Nazaret se duseră pe la casele lor, şi cu ei şi 
Iosif, urmat de tânăra lui calfă. 

Aici s-au întâlnit pentru întâia oară Iuda şi fiul Mariei. 

CARTEA A TREIA. 

CAPITOLUL. 1. 

La câteva mile spre sud-vest de Neapole era situat oraşul 
Misenum, în capătul unui promontoriu cu acelaşi nume. În 
ziua de astăzi n-au mai rămas decât ruine din oraşul 
odinioară înfloritor, în anul 24 al erei noastre, în care vrem 
să-l călăuzim pe cititor, era chiar unul din punctele cele mai 
importante ale țărmului de vest al Italiei. 

Călătorul, care în anul suspomenit ar fi voit să guste 
priveliştea minunată ce se oferea în jurul promontoriului, 
trebuia să urce un zid, de unde, cu spatele spre oraş, putea 
să admire golful Neapolului, nu mai puţin încântător atunci 
că şi în vremea de astăzi. Un spectacol pe care nu-l mai are 
călătorul din zilele noastre era jumătate din flota de rezervă 
a Romei, ancorată sau plutind pe ape. Astfel Misenum era 
mai potrivit ca orişicare alt loc pentru întâlnirea a trei 
oameni mari, care de-aci, în tihnă, porneau să-şi împartă 
lumea între ei. 

Pe atunci era în zidul cetăţii o poartă spre mare; pe acolo 
se ajungea la un dig larg, ce înainta mai multe stadii afară. 

Într-o seară răcoroasă de septembrie, paznicul se sprijinea 
nepăsător peste zidul deasupra porţii, când deodată voci 
zgomotoase îi răsunară la ureche; privi în sus şi văzu pe mai 
mulţi care, în convorbire agitată, coborau strada. Apoi 
recăzu în nepăsarea lui. 

Erau vreo douăzeci sau treizeci de inşi, cei mai mulţi 
sclavi. Aceştia purtau facle, care răspândeau puţină lumină, 
dar cu atât mai mult fum. Domnii mergeau la braţ înainte. 
Unul din ei, om de vreo cincizeci de ani şi cam chel, purta 
pe păru-i pleşuv o cunună de lauri. El părea a fi, după 
atenţia ce i se arăta, centrul vreunei sărbătoriri. Toţi purtau 


toge largi, de lână albă, cu tiv lat de purpură. Paznicului îi 
fusese de-ajuns o privire; cunoscu numaidecât că erau 
oameni de rang înalt, care după o sărbătorire de adio, îşi 
însoțeau prietenul la corabie. 

— Nu, Quintus, îi zise unul omului cu cununa; nu e cu cale 
ca Fortuna să te ridice aşa de curând dintre noi. De-abia 
ieri ai venit pe mare de dincolo de Stâlpii lui Hercule. Nici 
nu te-ai deprins iar bine cu obiceiul pământului. 

— Pe Castor! Dacă-i este permis unui bărbat să jure că 
femeile. 

— Exclamă altul, care părea a se cam fi întrecut cu 
băutura - nu-l mai tânguiţi! Quintus vrea numai să 
recâştige ce a pierdut în astă-noapte. Zarurile pe o corabie 
plutitoare nu sunt ca zaruri pe uscat, nu-i aşa, Quintus? 

— Nu blestema Fortuna, exclamă un al treilea, ea nu e 
oarbă şi nici capricioasă. La Antium, unde Arrius al nostru a 
întrebat pe Zeița Norocului, ea i-a răspuns cu un semn 
aprobativ din cap, iar pe mare stă lângă dânsul şi-i 
îndreaptă lopeţile. Ea e cea cărel ia din mijlocul nostru. 

— Dar oare nu ni-l readuce mereu cu alte victorii? 

— Cei care ni-l răpesc sunt grecii, observă un altul. Pe ei 
să-l blestemăm, nu zeii. Cu negoţul, au uitat meşteşugul 
luptelor. 

La aceste vorbe, societatea ieşi pe poartă, pe dig, ca să se 
îndrepte spre golful ce le stă înainte, splendid în lumina 
răsăritului. Vechiului marinar îi suna plescăitul valurilor ca 
o salutare de bun-venit. Respiră adânc, ca pe un balsam şi 
ţinea mâna în aer. 

— Darurile mele le-am adus jertfă la Preneste, nu la 
Antium, şi, vedeţi! Vântul bate din catarguri. Mulţumesc ţie, 
Fortuna, maica mea! 

— Zise el cu seriozitate. 

Prietenii repetară exclamarea şi sclavii agitară faclele. 

— Soseşte, iat-o! 

— Urmă el, arătând spre o galeră dincolo de dig. Are oare 
nevoie un marinar de o altă stăpână? E oare Lucreția ta mai 


graţioasă, Caius? 

Se uita, nu fără o îndreptăţită mândrie, la vasul ce se 
apropia. O pânză albă era umflată pe un catarg scund. 
Lopeţile se ridicau şi se plecau, în mişcări ritmice. 

— Da, respectaţi zeii. 

— Zise el sărbătoreşte, cu ochii la corabie. Ei ne trimit 
ocazii favorabile. Dacă nu le vom folosi, va fi vina noastră. 
Şi, în ce-i priveşte pe greci, Lentulus, tu uiţi că piraţii pe 
care merg să-i pedepsesc sunt greci şi ei. Un triumf asupra 
lor valorează mai mult decât o sută asupra africanilor. 

— Atunci, drumul tău merge prin Marea Egee? 

Marinarul nu-şi lua ochii de la corabie. 

— Câtă graţie! Ce uşurinţă! O pasăre n-ar putea să 
plutească mai fără grijă pe undele spumegânde. Uite! 

— Zise, dar îndată adăugă: 

— Scuză, Lentulus! Desigur că drumul mi-e la Marea 
Egee; şi fiindcă trebuie să plec atât de curând, am să vă 
spun motivul, dar păstraţi totul pentru voi. N-aş vrea ca să 
faceţi imputări duumvirului, când, peste puţin, îl veţi întâlni. 
E prietenul meu. După cum ştiţi, comerţul dintre Grecia şi 
Alexandria nu e mai puţin însemnat decât cel dintre 
Alexandria şi Roma. Se pare însă că poporul din acel 
continent a uitat să sărbătorească ziua Cerealiilor şi 
Triptolemus le-a răspuns cu o recoltă care abia de merită să 
fie strânsă. Comerţul, oricum, a luat aşa o dezvoltare încât 
nu suferă întrerupere nici de o zi. Poate că aţi auzit şi de 
piraţii chersonezi, care s-au stabilit la Euxin (Marea 
Neagră); pe Bachus! Nu există pirați mai îndrăzneţi. Ieri a 
venit la Roma vestea că au coborât cu o flotă peste Bosfor, 
au spart galerele din faţa Bizanțului şi a Calcedoniei, au 
cutreierat Prepontul şi, lacomi încă de pradă, au pătruns în 
Marea Egee. Negustorii de grâne, care îşi au corăbiile în 
Marea Mediterană de răsărit, sunt foarte îngrijoraţi. S-au 
adresat chiar împăratului şi de la Ravenna pornesc azi o 
sută de galere, iar de la Misenum. 


— Se opri, ca să aţâţe şi mai mult curiozitatea amicilor săi 
şi termină apoi, triumfător: - încă una! 

— Fericit Quintus! Te felicităm! 

— După această distincţie are să urmeze înaintarea. Te 
salutăm ca duumvir; este tocmai ce te aşteaptă. 

— Quintus Arrius duumyvir, sună mai bine decât Quintus 
Arrius tribun. 

Astfel îl copleşeau cu felicitări. 

— Mă bucur şi eu ca şi ceilalţi. 

— Zise prietenul cel cu chef. 

— Mă bucur foarte; dar trebuie să fim practici, duumvirul 
meu, şi nu pot şti încă, până n-au căzut zarurile, dacă zeii îţi 
vor binele sau nu în această. În această afacere. 

— Mulţumesc, mulţumesc foarte, răspunse Arrius 
întorcându-se spre toţi. Sunteţi ca nişte auguri, ba voi 
merge mai departe şi vă voi dovedi ce meşteri profeţi 
sunteţi. lată! Vedeţi aceasta - şi citiţi! 

Scoase din cutele togei un sul de pergament şi-l întinse lor 
spunând: 

— Aceasta am primit-o la masă, ieri, de la. Seianus. 

Acest nume cântărea greu, de pe atunci, în lumea romană. 

— Seianus! 

— Exclamară cu toţii şi se grămădiră să citească ce 
scrisese ministrul. Scrisoarea zicea: 

Seianus către C. Cecilius Rujus. 

Roma, 14 August. 

Împăratul a primit rapoarte favorabile despre tribunul 
Quintus Arrius. A auzit mai ales despre vitejia lui, de care a 
dat dovadă în apele apusene; de aceea voinţa sa este că 
numitul Quintus să fie strămutat numaidecât la răsărit. 

Mai departe, voinţa împăratului este ca tu să trimiţi trei 
sute de vâslaşi, bine echipați şi de primă mână, împotriva 
piraţilor care s-au ivit în Marea Egee şi că asupra acestei 
flote comanda s-o ia Quintus. Amănuntele rămân la 
chibzuiala ta, Cecilius. 


Cazul este urgent, după cum vei vedea din rapoartele 
alăturate, pentru informarea ta şi a lui Quintus. 

Seianus. 

Arrius dădu puţină atenţie citirii actului. Cu cât se arătau 
mai clar contururile corăbiei, cu atât ea-i atrăgea privirile. 
Cu ochi strălucitori de însufleţire îi urmărea mişcările. În 
sfârşit, agită în aer un colţ al togei sale; drept răspuns, se 
ridică dindărătul corăbiei un steag purpuriu; pe bord 
apărură marinari, se căţărară pe funii la antene şi traseră 
pânza. Prora se îndreptă spre țărm şi tactul lopeţilor fu 
grăbit. Vasul porni acuma cu toată iuţeala în direcţia lui 
Arrius şi a prietenilor lui, spre țărm. Arrius privea întreaga 
manevrare cu satisfacţie vădită. luţeala şi soliditatea vasului 
erau două calităţi preţioase pentru luptă. 

— Pe toate Nimfele! 

— Exclamă unul din prieteni, restituind sulul de 
pergament. 

— N-avem nevoie să mai vorbim despre viitoarea mărime a 
prietenului nostru: e mare de pe acum. Dragostea noastră 
pentru el se va încălzi şi mai mult de faptele-I glorioase. Mai 
ai şi alte noutăţi pentru noi? 

— Nu, răspunse Arrius. Ceea ce v-am comunicat în 
privinţa asta, la Roma e acum lucru vechi, mai ales la palat 
şi în forum. 

Duumyvirul însă e taciturn. Ce voi avea eu de făcut şi unde 
am să-mi găsesc flotă, acestea am să le aflu abia pe corabie, 
unde mă aşteaptă un pachet sigilat. Doar dacă voi nu voiţi 
să aduceţi daruri pe vreun altar de zeu şi să-l rugaţi 
bunăvoință pentru prietenul ce va pluti pe undeva, spre 
Sicilia. Dar iată, corabia are să abordeze. Conducătorii ei 
mă interesează, căci cu ei trebuie să plutesc şi alături de ei 
să lupt. Nu este o problemă uşoară să acostezi la un țărm 
ca acesta de aici. Să le vedem deci dibăcia. 

— Cum? Nu cunoşti încă corabia asta? 

— N-am mai văzut-o şi nu ştiu dacă voi găsi un singur 
cunoscut pe ea. 


— Nu te indispune acest lucru? 

— N-are a face! Noi marinarii facem cunoştinţă repede. 
Primejdii ce se ivesc fără veste coc şi iubire şi ură. 

Corabia făcea parte din clasa „naves Liburnicae”, socotită 
pentru mers repede şi mişcări sprintene. Se putea cunoaşte 
că echipajul se bizuia mai ales pe lopeţi. Afară de marinarii 
care manevrau pânza, de pe dig nu se mai putea vedea 
decât un singur om; el stă la proră şi purta coif şi scut. 

Cele o sută douăzeci de vâsle de stejar, netede prin 
mişcările dese, neîntrerupte, se ridicau şi se plecau, ca şi 
conduse de o singură mână. Galera înainta astfel cu o 
iuţeală ce n-ar putea fi întrecută de vapoarele moderne. 

Acostarea se făcu în chip magistral. Ordinele răsunau şi 
erau executate ca în timp de război; totul însă în linişte, 
fără nici o larmă de prisos. 

Când corabia fu gata să-l primească pe tribun, acesta se 
întoarse spre prietenii lui. 

— Acum, zise, mă cheamă datoria. 

Îşi luă cununa de pe cap şi o întinse jucătorului de zaruri. 

— Ia tu laurii, favorit al zarului. 

— Îi zise. Dacă mă voi întoarce, voi căuta să-mi recâştig 
sesterţii pierduţi; dacă nu voi fi învingător, nici n-am să mă 
mai reîntorc. Atunci să atârni cununa în atrium. 

Îşi îmbrăţişă pe rând prietenii. 

— Zeii să te însoţească, Quintus. 

— Îi ziseră aceştia. 

— Vă las cu bine, răspunse el. 

Făcu semn sclavilor care purtau faclele. Apoi se îndreptă 
spre corabia ce aştepta şi care acum, cu şirurile de soldaţi 
în coifurile lor strălucitoare, cu scuturile şi lăncile, ofereau 
un spectacol măreț. Când se urcă pe punte, trâmbiţele 
sunară şi peste aplustre se desfăşură steagul purpuriu, 
flamura comandantului flotei. 

CAPITOLUL II. 

Tribunul stătea la puntea de comandă. Ţinea deschisă 
scrisoarea duumvirului, cu instrucţiunile ce-i erau 


destinate, şi vorbea cu căpetenia vâslaşilor, numit hortator. 

— Câţi oameni ai? Îl întrebă. 

— Două sute douăzeci şi cinci de vâslaşi şi zece de rezervă. 

— Cum sunt împărţiţi? 

— Tot la două ceasuri se schimbă. 

Tribunul se gândi. 

— Eu vreau, zise, ca lopeţile să nu stea nici ziua, nici 
noaptea. 

Se întoarse spre comandantul pânzelor: 

— Vântul e favorabil. Pânza să ajute vâslirii. 

După ce se depărtară cei doi, îl întrebă pe cârmaci: 

— De când serveşti tu? 

— De treizeci şi doi de ani. 

— Pe care mări, îndeosebi? 

— Între Roma şi Răsărit. 

— Eşti omul care-mi trebuie. 

Tribunul mai aruncă o privire asupra instrucţiilor 
duumvirului. 

— Dac-am trecut de promontoriul de la Camponella, vom 
lua cursul spre Messina; de acolo urmează întorsăturile 
țărmului calabrez, până când, la stânga, îţi apare Meliţo. 

— Apoi, cunoşti stelele de deasupra Mării ioniene? 

— Le cunosc perfect. 

— Vei pluti atunci de la Meliţo spre răsărit la Kithira. Dacă 
zeii vor voi, vom ancora în golful Antemona. Datoria ne dă 
ZO. 

Mă bizui pe tine. 

Arrius era un om cuminte. Deşi adusese jertfe bogate 
zeilor pe altarele de la Preneste şi Antium, totuşi era de 
părere că favoarea oarbei Zeiţe a Norocului atârnă mai 
mult de silinţele şi prevederile proprii decât de daruri şi 
ofrande. Toată noaptea o petrecuse ca prezident al unui 
banchet sărbătoresc, cu băutură şi jocuri. Dar aerul de 
mare îi redădu adevărata dispoziţie de marinar; nu-şi 
permise odihnă mai înainte de a-şi cunoaşte cu de- 


amănuntul corabia. Pentru că ştiinţa şi experienţa nu lasă 
loc întâmplării. 

După ce făcu începutul cu căpetenia vâslaşilor, cu 
supraveghetorul pânzelor şi cu cârmaciul, îşi continuă 
inspecția cu comandantul soldaţilor, cu maestrul proviziilor, 
cu maşinistul şi bucătarul-şef şi, mai pe urmă, făcu o 
inspecţie a cartierelor. Nimic nu scăpa privirii sale agere. 
După ce termină cu inspecția, cunoştea, şi era singurul de 
pe corabie, întreaga alcătuire materială a corăbiei şi 
posibilitatea accidentelor; nu-i rămânea decât să caute a 
cunoaşte mai de-aproape personalul de sub comanda lui - o 
problemă nicidecum uşoară şi pe care o rezolvă în felul lui. 

Pe la amiaza acelei zile, galera trecu pe dinaintea oraşului 
Paistum. Vântul continua să vină de la vest şi umfla pânza, 
spre bucuria maestrului ei. Sentinelele erau împărţite. Pe 
puntea dinainte era ridicat un altar şi presărat cu sare şi 
orz. În faţa acestui altar, tribunul rostise rugăciuni solemne 
către Jupiter, Neptun şi toţi zeii mărilor, răspândind vin pe 
jos şi arzând tămâie. Şi acum stătea, adevărată figură 
războinică, în cabina cea mare şi observa personalul de sub 
comanda lui. 

Cabina era în partea de mijloc a galerei şi avea o lungime 
de şaizeci şi cinci de urme şi o lărgime de treizeci. Lumina îi 
venea de la trei deschizături largi, de sus. 

Această încăpere era aşa-zicând inima corăbiei; ea servea 
drept sufragerie şi odaie de dormit, drept loc de exerciţii 
sau de odihnă pentru oamenii de serviciu. Această 
întrebuințare multiplă a aceleiaşi încăperi se menținea 
printr-o reglementare până în cele mai mici amănunte şi 
printr-o disciplină de fier. 

În partea dindărăt a cabinei era o platformă la care se 
ajungea pe câteva trepte. Aici era locul supraveghetorului 
vâslaşilor, înaintea lui era o masă de rezonanţă, pe care, cu 
un ciocan de lemn bătea tactul pentru vâslaşi. La dreapta 
avea o klepsydra sau ceasornic de apă, după care se 
ordonau schimbările gărzilor. Deasupra lui, pe o platformă 


şi mai înaltă, împresurată de o balustradă aurită, era 
cartierul tribunului, de unde el putea să vadă peste tot. 
Acesta era mobilat cu o canapea, o masă şi o cathedra, un 
fotoliu căptuşit cu spetează înaltă; toate erau mobile de lux, 
mulţumită dărniciei imperiale. 

Aici stă Arrius, comod, în marele fotoliu şi se legăna după 
mişcările corăbiei. La brâu avea o sabie; haina-i era 
aruncată peste tunică, descheiată. Cu privire atentă se uita 
la oamenii lui, care, la rândul lor, erau cu ochii la dânsul. 

Atenţia tribunului era îndreptată mai ales asupra 
vâslaşilor. Erau înşiruiţi ca şi soldaţii în marş, cu destul 
spaţiu între ei ca să se mişte liber, după tact. 

Vâslaşii erau pe trei rânduri; cei din rândul întâi şi al 
doilea şedeau; cei din rândul al treilea stăteau în picioare, 
căci aveau lopeţi mai lungi. Vâslirea cerea o mare dibăcie, 
căci orice mişcare greşită putea să-l răstoarne la moment 
pe vâslaş. Munca lor era automată; a ridica, a lăsa, a 
împinge rama era toată treaba, ce nu li se întrerupea decât 
pentru mâncare său somn, cu rândul. Viaţa aceasta de 
sclavie îi prefăcea pe oamenii aceştia în brute; deveneau 
apatici, nepăsători, supuşi; în corpul lor, cu musculatură 
puternică, spiritul nu mai dăinuia. 

Ceas după ceas sta tribunul în jilţul lui şi privea când la 
dreapta când la stânga, dar se gândea la orice altceva decât 
la mizeria sclavilor de pe băncile de vâslit. Monotonia 
mişcărilor lor îl plictişi curând şi acum examină din ochi pe 
vâslaşi în parte, făcându-şi note cu stylul şi gândindu-se că 
poate, la ocazie, printre pirați va găsi vâslaşi şi mai buni. 

Galera era aşa-zicând mormântul sclavilor, celor destinaţi 
vâslitului; ei nu mai aveau nume, ci erau desemnaţi cu 
numere, gravate pe locurile lor. Privind tribunul cu băgare 
de seamă, atenţia-i rămase atrasă de numărul 60. Era în 
banca din urmă, la stânga, însă, din lipsă de spaţiu, stătea 
deasupra primului loc al băncii dintâi. Tribunul nu era 
numai un jucător de zaruri, ci şi un cunoscător de oameni în 
ce privea destoinicia corporală, întâlnise de multe ori atleți, 


dar dibăcia numărului 60 îi spunea ceva mai mult. Graţia şi 
uşurinţa mişcărilor acestui tânăr, care nu putea să aibă mai 
mult de douăzeci de ani, nu excludeau forţa cu care purta 
lopeţile. 

— Pe toţi zeii! 

— Îşi zise tribunul. 

— Băiatul acesta face impresie. Promite. Trebuie să aflu 
ceva mai mult despre dânsul. 

În momentul acela, vâslaşul se întoarse şi privi la tribun; 
astfel acesta putu să-i vadă faţa întreagă. 

— Un evreu! 

— Exclamă el. 

— Şi încă aproape un copil. 

Sub privirile îndreptate spre dânsul, ochii mari ai sclavului 
deveniră şi mai mari; sângele i se urcă în faţă; ezită un 
moment cu lopata. Dar ciocanul supraveghetorului izbi pe 
masa de rezonanţă. Vâslaşul tresări, întoarse privirea de la 
cel cărel observa şi lăsă în jos lopata. Când se uită iar la 
tribun, fu şi mai mirat, căci el răspundea privirii lui cu un 
zâmbet prietenos. 

Într-acestea, galera ajunsese în strâmtoarea Messinei, 
trecu pe dinaintea oraşului cu acest nume şi apoi, lăsând în 
urma ei norii fumurii ai Etnei, îşi luă direcţia spre răsărit. 

De câte ori Arrius se întoarse pe platformă în cabină, ochii- 
i căutau pe vâslaş şi îşi zicea mereu: „Acesta este un om 
inteligent. Un evreu nu e un barbar. Vreau să ştiu ceva mai 
mult despre dânsul”. 

CAPITOLUL III. 

A patra zi după plecare, „Astreea” - acesta era numele 
galerei - plutea în Marea Ionică. Cerul era senin şi vântul 
atât de bun, încât parcă toţi zeii voiau să favorizeze 
călătoria aceasta. 

Deoarece Arrius credea posibil ca să ajungă flotă mai 
înainte ca ea să se fi adăpostit în golful Kithirei, unde 
trebuia să o întâlnească, îşi trecea mai tot timpul cu 
aşteptarea nerăbdătoare pe punte. Dădea cea mai deplină 


atenţie tuturor celor ce priveau corabia şi era în genere 
mulţumit. Când se legăna în jilţul din cabina lui, gândul i se 
întorcea mereu la vâslaşul cu numărul 60. 

— Îl cunoşti pe omul care tocmai se ridică de pe banca 
aceea? 

— Îl întrebă, în sfârşit, pe supraveghetor. 

Se făcea tocmai un schimb de trupă. 

— Numărul 60? 

— Da. 

Supraveghetorul cercetă cu privirea pe vâslaşul care 
trecea. 

— După cum ştii, răspunse, acum o lună corabia era încă 
la arhitect şi echipajul mi-e tot atât de nou ca şi corabia. 

— E un evreu. 

— Observă Arrius gânditor. 

— Nobilul Arrius are privirea ageră. 

— E foarte tânăr. 

— Urmă Arrius. 

— Totuşi e vâslaşul nostru cel mai bun, zise celălalt; am 
văzut lopata îndoindu-se sub apăsarea braţului lui. 

— Ce fel de caracter are? 

— E supus, ascultător; altceva nu ştiu. O dată a venit la 
mine cu o rugare. 

— Cu care? 

— Să-i dau voie să vâslească cu schimbul, pe partea 
dreaptă şi pe cea stângă. 

— A spus pentru ce? 

— Zicea că a observat cum că oamenii care vâslesc mereu 
pe aceeaşi parte, cu timpul, se deformează. Mai spunea că 
pe timp de furtună se putea să se ivească necesitatea 
schimbului şi, dacă n-avea exerciţiu, nu era capabil de 
serviciu. 

— Cu adevărat, ideea e nouă. Altceva ce ai mai observat la 
el? 

— E mai curat decât camarazii lui. 

— Întru aceasta e roman. 


— Zise Arrius aprobând. Nu ştii nimic despre întâmplările 
vieţii lui? 

— Absolut nimic. 

Tribunul se gândi un moment, apoi se întoarse în jilţul lui. 

— Dacă la momentul schimbării gărzii mă voi găsi pe 
punte. 

— Zise după alt moment de gândire. 

— Să mi-l trimiţi aici. Să vină singur. 

După vreo două ore, Arrius se plimba sub aplustre al 
galerei. Cârmaciul sta la locul lui, cu mâna pe funiile cu 
care se dau semnalele mişcărilor. La umbra pânzei 
dormeau câţiva soldaţi; sus, pe fuse, era un observator, cu 
ochii la solarium. Arrius văzu pe vâslaş venind spre el. 

— Supraveghetorul a spus că tu eşti nobilul Arrius şi că 
doreşti să vin aici. lată-mă, am venit! 

Arrius se uită la figura zveltă, musculoasă, din lumină 
soarelui. O privi cu admirare. 

— Supraveghetorul mi-a spus că tu eşti cel mai bun vâslaş. 

— Supraveghetorul e prea bun. 

— Răspunse vâslaşul. 

— Serveşti de mult timp? 

— De vreo trei ani. 

— La vâsle? 

— Nu ştiu să le fi părăsit o singură zi. 

— E o muncă grea. Puţini bărbaţi rezistă mai mult de un 
an - şi tu eşti încă un copil. 

— Nobilul Arrius uită că sufletul întăreşte rezistenţa. Cu 
ajutorul lui, unul mai slab poate să îndeplinească mai mult 
decât unul tare. 

— După vorbă, eşti evreu. 

— Strămoşii mei, care au trăit cu mult înaintea primilor 
romani, au fost evrei. 

— Mândria îndărătnică a naţiunii tale ai moştenit-o. 

— Zise Arrius, observând cum vâslaşul roşise. 

— Mândria nu se manifestă niciodată aşa de tare ca atunci 
când e strânsă în cătuşe. 


— Ce motiv de mândrie ai tu? 

— Sunt iudeu. 

Arrius zâmbi. 

— Eu, zise, n-am fost niciodată la Ierusalim; dar am auzit 
despre prinții lui. Am şi cunoscut pe unul dintre ei. Era 
negustor şi străbătea mările. Ar fi putut să fie rege. Tu din 
ce rang eşti? 

— Trebuie să-ţi răspund de pe banca de vâslit. Eu sunt un 
sclav. Dar tatăl meu a fost prinţ de Ierusalim şi proprietar 
de corăbii de comerţ. Era cunoscut şi onorat în casa 
marelui August. 

— Numele lui? 

— Itamar, din casa Hur. 

Tribunul ridică mâna, mirat. 

— Tu? Eşti un fiu al lui Hur? 

El nu răspunse. După o pauză, întrebă iar tribunul: 

— Cum ai ajuns aici? 

Iuda plecă fruntea. 

— Am fost acuzat de asasinat încercat asupra 
procuratorului Valerius Gratus. 

— Tu?! Exclamă Arrius şi mai uimit şi făcu un pas îndărăt. 

Dar tu nu poţi să fii asasinul acela! Roma întreagă era 
agitată din pricina acelei istorii. Eu am aflat-o pe corabia 
mea, la Lodinum. 

Se uitară în tăcere unul la altul. Luă cuvântul iar Arrius: 

— Eu credeam că familia Hur a fost distrusă. 

Mândria tânărului făcu loc duioşiei. 

— O, mama şi mica mea Tirzah! Unde sunt ele? O, tribune, 
nobile tribun, dacă ştii ceva despre ele. Spune-mi, ce ştii? 
Dacă mai trăiesc, unde şi cum? Te rog să-mi spui, te rog! 
Trei ani au trecut de la ziua aceea grozavă - trei ani, 
tribune, şi fiecare oră a zilelor acestora a fost pentru mine 
un chin, dedesubt cu un abis mai rău decât moartea; 
singura uşurare o găseam în muncă - dar, în vremea asta, 
nimeni cu care să pot schimba o vorbă. O! Dacă aş putea cel 
puţin să-mi şterg amintirile. Să uit momentul când sora mea 


a fost smulsă de lângă mine şi când mama mea mi-a aruncat 
ultimă privire. Am simţit adierea ciumei şi zguduirile 
corăbiei în luptă; am auzit furtuna mugind şi biciuind 
valurile - şi râdeam, pe când alţii se rugau; moartea ar fi 
fost pentru mine o mântuire. Cu vâslitul încordat, cu 
desfăşurarea forţei musculare, căutam să alung amintirea 
acelei zile care mereu mă chinuia. O, cât de puţin ar fi de 
ajuns ca să-mi ajute! Spune-mi cel puţin că sunt moarte; 
căci fericite nu pot să fie câtă vreme eu sunt pierdut pentru 
ele. Le auzeam chemându-mă noaptea, le vedeam plutind 
pe valurile mării. O! Nimica nu e credincios ca iubirea 
mamei mele! Şi Tirzah - respiraţia ei era ca parfumul 
crinilor. Ea era ramura cea mai tânără a palmierului - atât 
de fragedă, de încântătoare, de frumoasă! Ea era soarele 
zilelor mele; ea îmi însenina viaţa ca şi o muzică delicioasă. 
Şi eu, cu mâna mea, am împins-o în abis! Eu. 

— Ţi-ai mărturisit vina? Întrebă Arrius cu asprime. 
Întrebarea aceasta produse în Ben Hur o schimbare ce ar fi 
părut aproape de mirare. Vocea-i era aspră, mâinile i se 
strângeau, ochii-i scânteiau. 

— Tu ai auzit, zise, despre Dumnezeul părinţilor mei, 
Iehova cel fără de sfârşit. Pe adevărul şi atotputernicia lui şi 
pe iubirea ce de la început a arătat-o lui Israel jur: sunt 
nevinovat. 

Tribunul era adânc mişcat. 

— O, nobile roman, urmă Ben Hur, dă-mi numai puţin 
crezământ şi trimite o rază în întunericul care cu ziua de 
azi devine şi mai profund pentru mine! 

Arrius se întoarse şi se plimbă în sus şi în jos pe punte. 

— Nu ţi s-a luat interogatoriu? Întrebă, oprindu-se 
deodată. 

— Nu. 

Romanul se uită mirat. 

— Cum? Fără interogatoriu? Fără martori? Cine-a rostit 
sentinţa? 


Nu trebuie să se uite că romanii n-au ţinut niciodată cu 
atâta severitate la lege şi la formalităţile ei ca în timpul 
decadenţei. 

— M-au legat cu funii şi m-au târât într-un beci al turnului. 

N-am văzut pe nimeni. Nimeni nu mi-a vorbit, în ziua 
următoare, soldaţii m-au dus la țărm. De atunci sunt un 
sclav de galeră. 

— Ce ai fi putut tu să dai drept dovadă a nevinovăţiei tale? 

— Eram încă un copil, prea tânăr ca să pot fi conspirator. 

Gratus îmi era străin. Dacă intenţia mea ar fi fost să-l 
omor, nu era acolo nici locul, nici timpul potrivit. El 
călătorea în mijlocul unei legiuni şi era ziua în amiaza mare. 
N-aş fi putut să fug. 

Făceam parte dintr-o clasă bine intenţionată faţă de 
romani. 

Tatăl meu a fost distins pentru serviciile făcute 
împăratului. Aveam o mare avere de pierdut. Pentru mine, 
să le fi pierdut pe mama şi sora mea era ruină totală. N- 
aveam nici un motiv de duşmănie, pe când, pe de altă parte, 
atâtea consideraţii - proprietate, familie, viaţă, lege. 

— Mi-ar fi oprit mâna, chiar dacă s-ar fi simţit îndemnată 
la rău, cu oricâtă putere. Nu eram smintit. Moartea era de 
preferat ruşinii şi, crede-mă, este şi acum. 

— Cine era pe lângă tine când a fost aruncată cărămida? 

— Eram pe acoperişul casei mele părinteşti. Tirzah, 
sufletul bunătăţii, era lângă mine. Ne plecăm amândoi 
peste balustradă să vedem legiunea în marş. O cărămidă 
cedă sub mâna mea şi căzu peste Gratus. Credeam că l-a 
ucis. Spaima mi-a fost mare. 

— Mama ta unde era? 

— Jos, în odaia ei. 

— Ce s-a întâmplat cu ea? 

Ben Hur strânse pumnii şi respiră greu. 

— Nu ştiu. Am văzut cum au târât-o afară - atâta ştiu. Au 
alungat orice vieţuitoare din casă, chiar şi vitele, şi au 
pecetluit porţile. Era hotărât ca ea să nu se mai poată 


întoarce. Eu nu mă rog decât pentru ea. O, numai un 
cuvânt! Cel puţin, ea era nevinovată. Eu pot să iert - dar 
scuză, nobile tribun! 

— Un sclav ca mine n-ar trebui să vorbească despre 
iertare sau răzbunare. Eu sunt legat pe viaţă de lopeţi. 

Arrius îl ascultă cu atenţie, îşi reamintea toate 
experienţele pe care le făcuse cu sclavii. Dacă acesta se 
prefăcea, prefăcătoria era perfectă; dacă însă era sincer, nu 
se mai putea îndoi de nevinovăția evreului. Dar, dacă era 
nevinovat, ce era această furie oarbă de a se nimici o 
familie întreagă ca să se răzbune un accident? Gândul 
acesta îl cutremură. 

Tribunul putea să fie inexorabil; profesiunea lui îi cerea 
asprime. Dar ştia să fie şi drept; îi ajungea să constate o 
nedreptate ca, după putinţă, să o repare. Mai pe urmă, 
oamenii de sub conducerea lui, de pe corabie, nu-i ziceau 
decât: „bunul tiran”. 

În cazul acesta, se putea ca tribunul să aibă şi alte motive 
de a lua partea tânărului evreu. Poate îl cunoştea pe 
procurator şi n-avea motive să ţină la el. Poate îl cunoscuse 
şi pe Hur tatăl. 

O hotărâre tribunul nu putea să ia. Puterea lui era mare; 
pe corabia lui era stăpân absolut. Impresiile îl predispuneau 
favorabil pentru tânărul evreu. Dar, îşi zicea că n-avea nici o 
grabă sau avea una: ca să ajungă cât mai curând la Kithira; 
nu se putea lipsi, deci, de cel mai bun vâslaş. Voia, apoi, să 
afle mai mult, vroia să dobândească cel puţin siguranţa că 
acest tânăr era cu adevărat un prinţ Ben Hur. De obicei, 
sclavii sunt mincinoşi. 

— Bine, zise tare; întoarce-te la locul tău! 

Ben Hur se înclină; se mai uită o dată în faţa 
poruncitorului, dar nu văzu nimic ce să-i dea vreo speranţă. 
Se întoarse încet spre plecare, mai privi o dată îndărăt şi 
zise: 

— Dacă-ţi vei mai aduce aminte de mine, tribune, să nu uiţi 
că eu am venit numai ca să te rog să-mi dai vreo veste 


despre rudele mele, despre mama şi sora mea. 

Îşi urmă drumul. Arrius îl urmărea cu priviri de admiraţie. 

— Pe toţi zeii! Îşi zicea; ce om pentru arenă, dac-ar fi 
educat! 

Ce alergător! Ce braţe pentru sabie sau pentru luptă! 

— Stai! 

— Strigă deodată. 

Ben Hur se opri, pe când tribunul se apropie. 

— Ce ai face tu, dacă ai fi liber? 

— Nobilul Arrius îşi bate joc de mine. 

— Zise Iuda cu buzele tremurânde. 

— Pe zei, spun că nu! 

— Atunci voi răspunde bucuros. Prima mea grijă ar fi 
îndeplinirea datoriei. Altceva n-aş putea; n-aş putea să mă 
odihnesc până ce n-aş reda patriei lor pe mama mea şi pe 
Tirzah. Fiecare zi şi fiece oră le-aş consacra fericirii lor. Le- 
aş servi cu atâta credinţă, cum n-a mai servit încă alt sclav. 
Ele au pierdut mult. 

— Dar pe Dumnezeul părinţilor mei! Eu aş câştiga mai 
mult pentru ele. 

Romanul nu se aştepta la un astfel de răspuns, care îl 
scoase momentan din şirul gândurilor sale. 

— Eu mă adresam ambiţiei tale. 

— Urmă el. Dacă mama şi sora ta ar fi murit sau dacă nu 
le-ai putea găsi, ce ai face atunci? 

Ben Hur păli. Privea pe mare. Se vedea că luptă cu 
sentimente puternice; când se putu stăpâni, se întoarse 
spre tribun: 

— Ce profesie mi-aş alege? 

— Da. 

— Am să-ţi răspund sincer, tribune. Tocmai în noaptea 
dinaintea acelei îngrozitoare zile de care ţi-am vorbit, am 
primit permisiunea de a fi soldat. Am tot acea intenţie; şi, 
fiindcă în toată lumea nu e decât o singură şcoală a 
războiului, vreau s-o fac pe aceea. 

— Palestra? Întrebă Arrius. 


— Nu; o tabără romană. 

— Dar ar trebui mai întâi să te deprinzi cu armele. Un 
stăpânitor nu trebuie niciodată să-i dea sfaturi sclavului 
său. Arrius observă inadvertenţa; în momentul următor, în 
atitudinea şi vocea lui era oarecare răceală. 

— Du-te acum. 

— Îi zise - şi să nu te întemeiezi pe ceea ce s-a vorbit între 
noi. Poate că numai glumesc. Sau. 

— Se uită gânditor la o parte - dacă îţi pui speranţa în aşa 
ceva, alege între renumele unui gladiator şi serviciul unui 
soldat. Favoarea împăratului poate să-ţi ajute în primul caz; 
în cel de-al doilea, nu poţi spera niciodată recunoaştere. Nu 
eşti roman. Du-te! 

Curând, apoi, Ben Hur stătea iarăşi pe banca lui. 

Datoria îi este uşoară omului, când inima-i e uşoară. 
Vâslirea nu i se mai păru lui luda atât de rea. Speranţa îl 
împresură, ca o pasăre cântătoare. Vorba tribunului, că 
poate numai glumeşte, o înlătură de câte ori îşi aducea 
aminte de ea. Faptul că acest om puternic îl chemase la el 
şi-l întrebase despre viaţa lui îi dădea nădejde; desigur că 
de aici trebuia să rezulte ceva bun pentru el. Aşezându-se 
pe bancă, se rugă: 

— O, Dumnezeule, eu sunt un fiu adevărat al lui Israel, pe 
care l-ai iubit atât. Ajută-mă, te implor! 

CAPITOLUL IV. 

În golful Antemona, la răsărit de Insula Kithira, se adunară 
o sută de galere. Aici tribunul jertfi o zi pentru inspectarea 
corăbiilor. Apoi pluti spre Naxos, cea mai mare dintre 
Insulele Ciclade, şi care, la jumătatea drumului dintre 
Grecia şi Asia, iese din mare ca un bloc de stâncă; în acelaşi 
timp era şi în stare să-i ia la ochi pe pirați, fie că se iveau în 
Marea Egee, fie mai în jos, în Mediterana. 

Când flotă, în cea mai frumoasă ordine, plutea spre ţărmul 
stâncos al insulei, se zări venind de la nord o galeră. Arrius 
plecă s-o întâmpine. Era o corabie de transport, care venea 


direct de la Bizanţ; de la conducătorul ei află unele 
amănunte de care avea nevoie. 

Piraţii îşi aveau proveniența de pe toate coastele depărtate 
ale Mării Negre. Pregătirile şi le făcuseră în cel mai mare 
secret; s-a aflat despre dânşii mai întâi când au apărut 
înaintea strâmtorii Mării Traciei şi au distrus flota ce se afla 
acolo. De acolo şi până la ieşirea din Hellespont, tot ce 
plutea fu prada lor. Întreaga escadră număra vreo şaizeci 
de galere, bine echipate; unele vase erau cu două lopeţi, 
altele grele, cu trei lopeţi. Comanda supremă o avea un 
grec şi piloţii, care aveau reputaţia de a cunoaşte exact 
toate mările Răsăritului, erau, de asemenea, greci. 
Făcuseră prăzi bogate nespus. Spaima ce răspândeau nu se 
mărginea la mare; oraşele îşi închideau porţile şi-şi 
trimiteau oamenii valizi noaptea pe metereze, ca să 
vegheze. Comerţul era ca şi paralizat. 

Unde se aflau piraţii acum? La întrebarea aceasta, foarte 
importantă pentru Arrius, primi răspuns acum. 

Inamicul jefuise nu de mult Hefestia, pe Insula Lemnos, 
apoi se îndreptase spre grupul insulelor tesaliene şi, după 
ştirile cele mai noi, dispăruse în cele din urmă prin golfurile 
dintre Eubeea şi Elada. 

Astfel era raportul. 

Spectacolul rar, de a vedea plutind o sută de galere 
strânse într-o escadră, atrăsese pe locuitorii insulei pe 
dealuri. Sosiră tocmai la timp ca să vadă cum vasele 
dinainte luară deodată direcţia spre nord; celelalte urmară 
şi, într-o coloană de vâsle, făcură o întorsătură în punctul 
acesta. Vestea despre expedițiile de pradă ale piraţilor 
sosise şi aici, şi cei mai rezonabili dintre locuitori prinseră 
curaj nou şi erau recunoscători romanilor. Ceea ce 
întreprindea Roma, cu mână tare, ducea şi la bun sfârşit, 
întotdeauna. Ca recompensă pentru dările pe care le 
pretindea, le oferea ocrotire şi siguranţă. 

Tribunul era mai mult decât mulţumit că aflase mişcările 
inamicului şi-şi fericea norocul. Nu numai că primise veşti 


repezi şi sigure, dar îl ştia acum pe inamic în ape în care 
nimicirea lui era sigură. Cunoştea bine stricăciunile pe care 
era în stare să le facă şi o singură galeră pe întinsul apelor 
mediteraneene, precum şi greutăţile de a le urmări şi-a 
pune mâna pe acele galere. Dar tocmai printr-aceasta, 
meritul lui devenea şi mai mare, dacă reuşea să pună capăt 
bântuirii piraţilor. 

Dacă cititorul va lua o hartă a Greciei şi a Mării Egee, va 
vedea că Insula Eubeea stă ca un val de apărare spre Asia, 
în faţa clasicului țărm, şi că un canal, de vreo 120 de mile în 
lungime şi abia de opt mile în lăţime, trece printre insulă şi 
țărm. Intrarea de la nord a servit odinioară flotei lui Xerxe 
şi oferea acum intrare îndrăzneţilor pirați din Euxin. 
Oraşele din golfurile pelasg şi melic erau bogate şi 
ademeneau spre pradă. După chibzuire bună, Arrius ajunse 
la concluzia că piraţii se adăpostiseră undeva sub 
Termopile. Folosindu-se de ocazia favorabilă, hotări să-i 
înconjoare de la nord şi de la sud, şi asta fără a pierde nici o 
oră. Pluti deci, fără întrerupere sau schimbare a direcţiei, 
până ce, cu puţin înainte de a se lăsa noaptea, se iviră la 
orizont contururile Muntelui Ocha şi pilotul anunţă coasta 
eubeană. 

La un semn dat, flota se opri. Când se reluă cursul, un 
detaşament de cincizeci de galere, sub conducerea lui 
Arrius, purcese pe canal în sus, pe când altă, de aceeaşi 
forţă, primi ordinul să se îndrepte spre partea externă, cea 
despre mare, a insulei, ca, prin mers cât se putea mai 
repede, să ajungă la intrarea de sus şi de acolo să plutească 
pe canal, în jos. 

Fireşte că niciunul din detaşamente nu se putea măsura 
numericeşte cu piraţii; dar acest neajuns se putea 
compensa cu alte avantaje, cu disciplina severă, care poate 
să ţină piept unei hoarde oricât de viteze. Apoi cumintele 
tribun socotea că şi dacă un detaşament putea să fie biruit, 
celălalt va şti să-l surprindă pe inamic, nebănuitor în 
încrederea triumfului, şi să-l răpună. 


Între acestea, Ben Hur stătea pe banca de vâslit; şi era 
schimbat tot la şase ore. Liniştea din golful Antemona îl 
întremase, aşa că vâslitul nu-i părea greu şi 
supraveghetorul de pe platformă nu avea nici o obiecţiune 
de făcut. Dar, câtă vreme, în călătoria lui, omul ştie unde se 
găseşte şi spre ce ţintă merge, el e cuprins de o linişte 
sufletească, deşi nu-i dă atenţie în genere. Conştiinţa de a 
se fi rătăcit e penibilă; şi mai chinuitor e sentimentul celui 
care e dus orbeşte prin locuri necunoscute. Acest sentiment 
la Ben Hur era întrucâtva redus prin obişnuinţă. Pe când 
ceas de ceas, adesea zile şi nopţi întregi, vâslea şi vedea 
cum galera aluneca repede pe vreuna din liniile de plutire a 
corăbiilor, îi venea mereu o dorinţă să ştie unde se afla şi 
care era scopul călătoriei acesteia. Dar acum dorinţa 
aceasta îi era şi mai vie, de când acea convorbire cu 
tribunul deşteptase speranţe noi în inima lui. Cu cât mai 
strâmt este spaţiul ce îl împresoară pe om, cu atât mai 
puternică e dorinţa; aşa era şi cu el. Părea a prinde cu 
urechea tot zgomotul de pe corabie şi aştepta mereu un 
glas care să-i anunţe o schimbare în starea lui; apoi se uita 
iar la gratiile de deasupra lui şi aştepta lumina care-i venea 
cu atâta zgârcenie; simţea un imbold tot mai puternic să-l 
întrebe pe supraveghetorul de pe platformă, ceea ce pe 
acesta însă l-ar fi mirat din cale-afară. 

În timpul lung al serviciului, lopătarul învățase să 
cunoască direcţia în care se schimba mersul după razele, 
oricât de slabe, ce cădeau pe podeaua cabinei. Fireşte, 
acest lucru era posibil numai în zile neînnorate, aşa cum o 
soartă favorabilă le trimitea tribunului. Experienţa nu-l 
înşelase, când plecaseră de la Kithira. În aşteptarea ca să se 
îndrepte spre vechea iudee, era atent şi la cea mai mică 
abatere a cursului. Cu mare mâhnire a observat 
schimbarea bruscă spre nord, care s-a produs, cum am 
arătat, în apropiere de Naxos. Cauza însă nu putea s-o 
ghicească nicidecum; căci nu trebuie să uităm că nici el, nici 
camarazii lui nu aveau vreo cunoştinţă despre situaţia 


corăbiei, nici n-aveau vreun interes oarecare la călătoria 
aceasta. Locul lui era la vâsle şi acolo era ţinut fără milă, fie 
că ancora corabia, fie că plutea. Numai o singură dată în 
trei ani ai serviciului său de lopătar i se îngăduise să se urce 
pe punte. Ştim în ce împrejurare. El nu bănuia că în urma 
corăbiei, la a cărei înaintare ajuta şi el, venea, în cea mai 
frumoasă ordine, o escadră întreagă; tot atât de puţin 
cunoştea scopul pe cărel urmărea. 

Când ultimele raze ale soarelui ce apunea dispărură din 
cabină, galera îşi continuă drumul spre nord. Noaptea se 
lăsă, dar Ben Hur nu putu să observe nici o schimbare. 
Miros de tămâie pătrundea de sus. 

— Tribunul e la altar. 

— Îşi zise el; ne aşteaptă, poate, vreo luptă? 

Deveni atent. 

El participase la mai multe lupte, fără să fi văzut vreuna cu 
adevărat. De unde şedea, putea să audă bătălia bubuind 
deasupra sau în jurul lui; dar cunoştea acum melodia 
luptelor. A învăţat cu acest chip şi pregătirile pentru luptă, 
din care şi la romani ca şi la greci făceau parte şi nelipsitele 
jertfe aduse zeilor. Toate aceste obiceiuri erau pentru 
dânsul ca o prevestire. 

Nu trebuie să uităm că o bătălie avea pentru el şi tovarăşii 
săi vâslaşi un interes mai mare decât pentru marinari şi 
soldaţi - nu pentru primejdia de înfruntat, ci fiindcă o 
înfrângere putea să aducă sclavilor care scăpau cu viaţă o 
schimbare a situaţiei lor, poate libertatea sau cel puţin 
schimbarea stăpânului - ceea ce putea să aducă, şi numai 
ea, o îmbunătăţire în soartă lor. 

La timpul hotărât se aprinseră felinarele şi se atârnară la 
trepte. Tribunul veni de pe punte. La porunca lui, soldaţii îşi 
îmbrăcară armura. La un alt ordin al lui, se examinară 
maşinile, lăncile, săgețile, care se aduseră în mănunchiuri 
mari pe jos. Alături, se aşezară ulcioare cu uleiuri uşor de 
aprins şi coşuri cu bumbac tors în fitiluri. Şi când, în sfârşit, 
Ben Hur văzu că tribunul se urcă pe platformă şi îşi puse şi 


el coiful şi scutul, nu se mai putu îndoi de însemnarea 
pregătirilor. 

În fiecare bancă de vâslit era un lanţ cu cătuşe grele. 
Supraveghetorul, trecând de la număr la număr, le puse 
cătuşele. Acum aceştia nu mai aveau decât putinţa de a se 
supune ordinelor, iar, în caz nenorocos, n-aveau nici o 
posibilitate de a se mântui. În cabină era tăcere adâncă; 
fiecare dintre vâslaşi simţea ocara ce i se impunea. Dar Ben 
Hur mai amar decât toţi. Cu orice preţ ar fi depărtat-o de la 
el. 

Auzind clinchetul cătuşelor, îşi făcea iluzia că poate 
tribunul va veni şi va face o excepţie cu dânsul, după 
simpatia ce-i arătase. 

Ben Hur aştepta cu nerăbdare. Căuta mereu cu privirile 
spre tribun, care acum se culcase să se odihnească. 

Supraveghetorul venea. Era acum la numărul 1. Clinchetul 
lanțurilor era sinistru, în sfârşit: numărul 60! Cu liniştea 
disperării, Ben Hur ţinea lopata în echilibru şi întinse 
piciorul ca să fie pus în cătuşe, în acest moment, tribunul 
făcu o mişcare, se ridică şi-l chemă pe supraveghetor. 

Israelitul fu cuprins de o violentă agitare. Omul puternic 
întoarse privirea de la supraveghetor spre dânsul. El nu 
auzea ce se vorbea, dar îi fu de ajuns că lanţul de la piciorul 
lui rămase nefolosit şi supraveghetorul se reîntoarse la 
locul lui, de la masa de rezonanţă, ca să bată tactul. 
Niciodată loviturile ciocanului nu-i sunară atât de plăcut, îşi 
propti pieptul de capătul lopeţii îngreunate cu plumb şi o 
împinse cu toată puterea înainte, până ce începu să se 
încovoaie, de parcă sta să se frângă. 

Supraveghetorul se apropie de tribun şi arătă zâmbind 
spre numărul 60. 

— Ce forţă! Zise. 

— Şi ce duh. 

— Răspunse tribunul. Pe zei! Îi stă mai bine fără cătuşe. Să 
nu ile mai pui. 

Zicând aşa, se întinse iar pe patu-i de odihnă. 


Corabia plutea, ceas după ceas, împinsă numai de lopeţi; 
căci vântul era aşa de slab încât abia încreţea suprafaţa 
apei. Oamenii care nu aveau treabă dormeau - Arrius în 
patul lui, soldaţii pe jos. 

Ben Hur fu schimbat o dată, de două ori; dar nu putea să 
doarmă. Trei ani ţinuse noaptea şi, în sfârşit, o rază de 
lumină în întuneric! Ca un naufragiat în largul mării - şi 
acum, iată, pământ! Ca mort atâta timp, şi acum mişcarea 
revenirii la viaţă! Cu toate acestea, somnul nu prinde. 
Speranţa nu se preocupă decât de viitor; prezentul şi 
trecutul îi stau numai într-ajutor. Pornind de la favorul ce-i 
arătase tribunul, privea în depărtarea nehotărâtă. Ben Hur 
îşi şi vedea capătul suferințelor - vedea recâştigată patria şi 
bogăţiile casei sale părinteşti, pe mama şi sora lui în braţele 
sale; aceste gânduri îl preocupau şi pentru moment îl 
fericeau ca niciodată. Că mergea, ca pe aripi, spre o luptă 
grozavă, la aceasta n-avea timp să se gândească acum. 
Ceea ce speranţa îi oferea nu era amestecat cu îndoieli; 
pentru el se înfăţişa ca o realitate. Bucuria lui era curată, 
deplină, şi în inimă-i nu rămânea loc pentru sentimentul 
răzbunării. Messala, Gratus, Roma şi toate amintirile amare 
şi dureroase, legate de acele nume, i se păreau că o boală 
trecătoare - trecută chiar; ca o exalare de ciumă a 
pământului, peste care el, sănătos şi tare, ascultând 
cântarea stelelor, plutea în depărtarea de sus. 

Pe mare domnea amurgul premergător întunericului mai 
adânc şi pe „Astreea” totul era în regulă. Atunci, cobori un 
om de pe punte, merse grăbit până la platforma pe care 
dormea tribunul şi-l deşteptă. Arrius se ridică, îşi puse 
coiful, luă sabia şi scutul şi veni la comandantul soldaţilor. 

— Piraţii sunt în apropiere imediată. Sus! Fiţi gata! 

— Zise şi se duse, liniştit şi sigur de sine, la trupă. 

CAPITOLUL V. 

Cu toţii se deşteptară - corabia întreagă prinse viaţă. 
Ofițerii se înfăţişară la postul lor. Soldaţii prinseră armele şi 
fură conduşi pe punte; semănau întru toate cu legionarii. Se 


aduseră sus mănunchiuri de săgeți şi braţe de suliţi. Lângă 
scara de la mijloc se pregătiră bidoane cu ulei şi ghemuri 
de dat foc. Se aprinseră şi mai multe felinare şi se umplură 
cu apă găleți. Lopătarii cu schimbul se adunară sub pază 
înaintea supraveghetorului. Providența a voit ca unul din ei 
să fie şi Ben Hur. Auzea deasupra lui zgomotul surd al 
ultimelor pregătiri ale marinarilor care legau pânza, 
întindeau năvoadele, îndreptau maşinile şi atârnau peste 
laturile corăbiei pieile de bou, spre apărare. Şi acum se 
făcu iar tăcere pe galeră - o tăcere din care respira o 
aşteptare temătoare: totul era gata de luptă. 

La un semn dat de pe punte, şi care-i fu comunicat 
supraveghetorului de un subofițer postat la trepte, deodată 
vâslaşii se opriră. 

Ce putea să însemne aceasta? 

Dintre cei o sută douăzeci de luntraşi încătuşaţi de bănci, 
nu era niciunul care să nu-şi fi pus această întrebare. 
Pentru ei nu era nimic ce să le fi putut da vreun imbold. 
Patriotism, ambiţie, simţ al datoriei - nu le inspirau nici o 
însufleţire. Ei simțeau numai fiorul cel cuprinde pe cineva 
care se vede aruncat orbeşte într-o primejdie. Probabil că şi 
cel mai nesimţitor dintre ei se gândea la ceea ce se putea 
întâmpla acum, dar nu se aştepta la nici o schimbare; căci o 
biruinţă n-ar fi făcut decât să-i strângă şi mai mult lanţurile, 
pe când soarta corăbiei era şi a lui; dacă se scufunda sau 
ardea, aceeaşi soartă îl aştepta şi pe el. 

Ca să întrebe ceva despre situaţia de afară, nu le era 
permis. Şi cine era oare inamicul? Dacă erau cumva 
prieteni, fraţi, compatrioți? Cititorul va vedea din cele 
următoare care era necesitatea ce-i silea pe romani ca să-i 
ţină încătuşaţi, pentru asemenea cazuri, pe acei nenorociţi. 

Ei înşişi nu aveau mult timp de gândit. Un zgomot, 
asemănător cu plescăitul lopeţilor galerei, veni, din partea 
dindărăt a corăbiei, la urechile lui Ben Hur. „Astreea” se 
clătina, ca bătută de valuri puternice. El se gândi la o flotă 
care îşi făcea mişcările în apropiere - poate se pregătea de 


atac. Lia aceasta, sângele i se puse în mişcare şi gândurile îl 
năvăliră. 

Un alt ordin veni de pe punte. Lopeţile se lăsară şi galera 
porni în mers încet. Nu se auzea nici un zgomot; totuşi, în 
neştire, cei din cabină se aşteptau la o ciocnire. Şi corabia 
părea a împărtăşi această simţire, parcă-şi reţinea 
respiraţia şi se pregătea, ca un tigru, spre salt. 

Într-o astfel de situaţie, măsurătoarea timpului nu e 
uşoară; deci nici Ben Hur nu putea să-şi dea socoteală 
despre drumul pe cărel făcuse, în sfârşit, sună de pe punte 
un semnal de trâmbiţă, lung, strident. Supraveghetorul lovi 
în masa de rezonanţă, vâslaşii întinseră corpul înainte, 
cufundară lopeţile mai adânc ca de obicei şi le traseră 
îndărăt în acelaşi timp, cu putere. Galera pârâi şi parcă 
zvâcni cu o săritură înainte. Alte trâmbiţe sunară, toate din 
partea dinapoi, niciuna dinainte. Din partea dinainte se 
auzea numai zgomot de voci, tot mai tare, din moment în 
moment. Urmă o ciocnire violentă; vâslaşii de pe platforma 
supraveghetorului se clătinară - unii căzură la pământ; 
corabia se dădu înapoi un moment, apoi se avântă cu şi mai 
multă putere înainte. Răsunau strigăte de groază, mai tari 
decât sunetul trâmbiţelor şi decât bubuitul ciocnirii. Apoi, 
Ben Hur auzi sub carenă un pârâit şi văzu că se cufundă 
ceva în apă. Oamenii se uitau speriaţi unii la alţii. Dar de pe 
punte răsună un strigăt de triumf. Corabia romană 
triumfase! Dar care erau aceia pe care valurile îi înghiţise? 
Ce limbă vorbeau? Din ce ţară erau? 

Nici o pauză, nici o oprire! „Astreea” vâjâia înainte. Câţiva 
oameni coborâră pe trepte, înmuiară şomoioagele de 
bumbac în tinichelele cu ulei şi le aruncară camarazilor 
care stăteau la capătul de sus al scărilor. Focul avea să 
sporească groaza bătăliei. 

Acum, galera se plecă atât de jos pe o parte, încât lopătarii 
de sus nu se ţineau decât cu greutate la locurile lor. Iarăşi 
răsună strigătul de triumf al romanilor şi strigătele de 


disperare ale adversarilor. O corabie inamică fusese 
ridicată cu cangea de abordare, apoi lăsată jos şi înecată. 

La dreapta şi la stânga, strigătele se înteţeau; înainte şi 
îndărăt, larma trecea într-un tumult indescriptibil. Din când 
în când răsuna câte un trosnet, după care urmau strigăte 
de groază. lar se spărsese carena vreunei corăbii şi 
echipajul i se cufundase în valuri. 

Dar succesul nu era, întreg, numai de o parte. Din când în 
când, câte un roman, în deplină armură, era dus sângerând, 
uneori muribund, între punţile de jos. 

Uneori pătrundeau şi nori de fum, amestecați cu aburi şi 
cu miros de carne omenească arsă, până la cabină. Atunci 
Ben Hur respira greu şi-şi zicea că treceau prin fumul gros 
al unei corăbii ce ardea. 

„Astreea” fusese tot timpul în mişcare. Deodată, se opri. 
Lopeţile săriră din mâinile vâslaşilor - ei înşişi căzură de pe 
bănci. Pe punte se porni o hărmălaie sălbatică, iar, la 
margini, pârâit de corăbii ce se ciocnesc. Pentru prima 
oară, tactul ciocanului se pierdu în larmă de peste tot. Mulţi 
din echipaj se strângeau plini de spaimă la pământ sau 
căutau cu ochii îngroziţi o ascunzătoare sigură, în mijlocul 
acestui tumult, se prăbuşi un corp omenesc prin ferăstruie 
sau a fost aruncat şi a căzut la picioarele lui Ben Hur. El se 
uită la cadavrul pe jumătate gol, cu părul capului bogat 
acoperindu-i faţa şi cu scutul de piele de bivol pe braţ; era 
un copil al popoarelor blonde, barbare, de la nord. Cum 
venise aici? O mână de fier l-a smuls de pe puntea corăbiei 
inamice? 

— Nu, inamicii erau pe puntea „Astreei”! Romanii luptau 
aşadar pe propria lor corabie împotriva inamicilor ce îi 
năpădiseră? Tânărul israelit fu cuprins de spaimă. Arrius 
era în primejdie - poate că acum se lupta pentru viaţa sa! 
Dacă ar fi ucis? Dumnezeul lui Avraam să ferească! 
Speranţele şi visurile deşteptate atât de târziu - să rămână 
oare numai speranţe şi visuri? Mamă, soră, casă 
părintească, patrie, pământul făgăduinţei - să nu le mai 


revadă oare niciodată? Deasupra lui, tumultul urma; privi 
împrejur. În cabină toate erau în dezordine - lopătarii erau 
ca paralizaţi pe băncile lor, ceilalţi oameni din echipaj 
alergau încoace şi încolo, că orbiţi; numai supraveghetorul 
îşi păstra liniştea şi sângele rece; bătea mereu tactul, fără 
folos, pe masa de rezonanţă şi aştepta ordinele tribunului; 
era în amurgul roşietic o pildă vie a disciplinei inexorabile 
care subjugase lumea. 

Acest exemplu nu lipsi a-şi face efectul şi asupra lui Ben 
Hur. Se stăpâni şi începu să se gândească. Onoarea şi 
datoria îl ţintuiau pe roman pe platformă; dar ce-avea a 
face dânsul cu astfel de motive? De banca de vâslit fugea 
oricine putea; dacă, dimpotrivă, ar fi murit ca sclav, cui ce 
folos să-i aducă o astfel de jertfă? Pentru el viaţa era o 
datorie, dacă nu o onoare. Viaţa lui aparţinea alor săi. Acum 
îi apăreau înaintea ochilor mai clar că niciodată. Vedea cum 
întindeau braţele spre dânsul, auzea chemările lor de 
ajutor. Trebuia să meargă la ele. Făcu câţiva paşi, dar 
picioarele i se opriră. Ah! Era o sentinţă romană care le 
ţinea încătuşate! Câtă vreme această sentinţă subzista, 
orice fugă era zadarnică, în lumea întreagă nu era, nici pe 
uscat, nici pe mare, un loc unde el să fie apărat de 
pretenţiile imperiale asupra persoanei sale. El voia libertate 
după formele legii; nu putea deci să caute o locuinţă 
statornică decât în iudeea, ca să se dedice cu totul 
îndatoririlor sale filiale; ca să trăiască într-o altă ţară nu-i 
era cu putinţă. Doamne Dumnezeule! Cum sperase el într-o 
astfel de liberare şi o aşteptase şi se rugase pentru ea! Şi 
cât de mult întârziase! Dar în sfârşit o văzuse, ca din 
depărtare, în promisiunea tribunului. Ce altceva putea să fi 
înţeles puternicul om cu aluziile lui? Şi acum binefăcătorul, 
atât de târziu sosit, să fie ucis? Morţii nu se mai întorc ca să 
împlinească promisiunile celor vii. Nu, Arrius nu trebuia să 
moară! Şi oricum, era mai bine să se cufunde cu el, decât să 
continue a fi un sclav pe galeră. 


Ben Hur se mai uită o dată în jurul lui. Pe acoperişul 
cabinei lupta continuă furioasă. Corăbii inamice veneau 
mereu scrâşnind şi bubuind de pereţii „Astreei”. Pe băncile 
de vâslit, sclavii smuceau lanţurile şi urlau, căci trebuia să 
cunoască zădărnicia sforţărilor lor. Soldaţii de pază 
alergaseră pe punte, disciplina cedase, groaza domnea. Nu 
peste tot însă; supraveghetorul stătea nemişcat, liniştit ca 
întotdeauna, la locul lui, cu ciocanul de tact ca singură armă 
în mână. Lovea cu ciocanul degeaba, când larma se mai 
potolea. Ben Hur mai aruncă o privire spre dânsul, apoi 
alergă, nu ca să fugă, ci ca să-l caute pe tribun. 

De la scară până la ferăstruia dindărăt era o distanţă 
scurtă. Cu o săritură ajunse şi se ridică destul ca să poată 
arunca o privire fugitivă asupra cerului înroşit, asupra 
corăbiilor inamice care dădeau ghes „Astreei”, asupra 
epavelor ce pluteau încoace, asupra luptei ce bântuia pe 
puntea dinapoi, cu mulţi asaltatori şi puţini apărători; când, 
deodată, pierdu terenul de sub picioare şi căzu pe spate la 
pământ. Podeaua părea a se ridica şi a se încovoia, parcă ar 
fi vrut să plesnească. Un moment mai târziu toată partea 
dindărăt a cherestelei era străpunsă şi apa pătrundea 
ţâşnind şi spumegând, în jurul lui Ben Hur nu mai era decât 
întuneric şi vâjâit de ape. 

Nu s-ar putea spune că tânărul israelit nu-şi căuta 
scăparea. Pe lângă puterea lui corporală obişnuită, mai 
avea şi acea rezervă de forţe pe care natura pare a le fi 
hotărât pentru astfel de primejdii extraordinare; dar 
întunericul, vâjâitul apei îi luaseră cunoştinţa de sine. Chiar 
şi reținerea respirației îi venea inconştient. 

Valurile ce năvăleau îl aruncară îndărăt în încăperea 
cabinei. S-ar fi înecat aici, dacă un val, zvâcnind în afară, nu 
l-ar fi apucat. Aşa, fu aruncat, dimpreună cu epave de 
corăbii, la suprafaţă. Timpul cât stătu sub apă i se păruse 
ani. În sfârşit, respiră adânc, scutură apa din păr şi din ochi, 
se căţără mai sus pe scândura de care se ţinea şi privi în 
jurul lui. 


Moartea îi fusese destul de aproape sub apă; îl pândea şi 
acum, după cum vedea, deasupra apei, şi anume în diferite 
forme. 

Peste mare se întindea fumul ca o ceaţă pe jumătate 
străvezie; prin el licărea ici-colo câte o lumină roşie ca 
sângele. Ben Hur recunoscu îndată că luminile acestea 
proveneau de la corăbiile ce ardeau. Bătălia continua, dar 
el nu ştia cine era învingătorul. Din când în când, ajungeau 
în raza vederii sale corăbii care întunecau flăcările, că 
umbrele. L.a depărtare mare auzea pârâitul corăbiilor ce se 
ciocneau. Primejdia însă era mai aproape. Când „Astreea” 
s-a scufundat, avea pe bord, cum am spus, echipaju-i 
propriu şi pe al altor două galere care o atacaseră; cu toţii 
fuseseră târâţi de valuri la adânc. Acum reveneau mulţi la 
suprafaţă şi continuau să lupte între dânşii, agăţându-se de 
o bârnă, o scândură sau alt obiect plutitor. Luptând în 
încăierare de moarte, uneori cu lancea şi sabia, ţineau în 
agitare apa care, ici, era de un negru profund, dincolo, 
roşită de reflexul focului. Luptele acestea, în sine, nu-l 
interesau; cu toţii îi erau duşmani. Oricare dintre ei putea 
să-l omoare pentru scândura pe care plutea. Se grăbi să se 
depărteze. 

Atunci auzi zgomot iuţit de lopeţi şi văzu o galeră care 
venea în direcţia lui. Prora înaltă părea de două ori atâta şi 
lumina roşie care juca pe ornamentele-i sculptate şi aurite îi 
dă forma unui şarpe. La carenă, apa ţâşnea în sus. 

Acum el începu să împingă înainte, din toată puterea, 
bârna grea şi greu de cârmuit. Fiecare minut era preţios - o 
jumătate de secundă putea să-l scape sau să-l piardă. Pe 
când îşi încorda toate puterile, văzu scânteind, aproape de 
dânsul, un coif ce ieşea din apă, urmat de două mâini cu 
degetele crispate, mâini mari şi puternice, despre care se 
putea cunoaşte că pe ce au pus mâna o dată nu-i dădeau 
drumul cu una cu două. Ben Hur se dădu la o parte, speriat. 
Coiful se ridică mai sus şi acum se putea vedea şi capul, în 
jurul căruia braţele izbeau cu violenţă în apă; acum capul 


se întoarse de i se putea vedea faţa. Gura-i era deschisă 
larg; ochii, ieşiţi din orbite, priveau fix şi fără strălucire; 
faţa-i avea paloarea unui om ce se îneacă - era grozav la 
vedere. 'Iotuşi Ben Hur scoase un strigăt de bucurie şi, când 
capul începu iar să se cufunde, prinse lanţul ce ţinea coiful 
şi-l ridică pe omul gata să se înece. Era Arrius, tribunul. 

Câtva timp apa spumegă şi vâjâi în jurul lui Ben Hur, cu 
atâta putere încât el trebui să-şi încordeze toată forţa ca să 
se ţină pe scândură şi să ţină şi capul romanului peste apă. 
Galera trecu pe lângă dânşii, printre oameni ce înotau, 
capete cu coifuri sau fără; urma corăbiei era înroşită ca de 
foc. Un pârâit puternic, urmat de strigăte mari, îl făcură pe 
salvator să privească iar în sus. O bucurie sălbatică îi 
cuprinse: „Astreea” era răzbunată! 

Între acestea, lupta continuă cu furie. Rezistenţa trecu în 
curând în fugă. Dar care era biruitorul? Ben Hur ştia bine 
că atât libertatea lui cât şi viaţa tribunului atârnau de 
rezultatul bătăliei, împinse scândura sub roman, până cel 
văzu zăcând deasupra ei şi se îngrijea acum numai să-l 
menţină acolo. 

Dimineaţa mijea cu încetul. Plin de speranţă de o parte, de 
temere de alta, aştepta ziua următoare. 

Ce va aduce? Biruinţa romanilor sau a piraţilor? În cazul 
din urmă, protejatul lui era pierdut. 

În sfârşit, se făcu ziuă; nu se simţea nici o adiere. La 
stânga zări uscat, dar într-o astfel de depărtare, încât nu 
putea să cuteze încercarea de a ajunge acolo. Ici-colo 
pluteau naufragiaţi ca şi dânsul, în multe locuri apa era 
înnegrită de sfărâmături arse şi care pe alocuri fumegau 
încă. Lia o depărtare oarecare era o galeră, cu pânzele 
atârnând zdrenţuite şi cu lopeţile oprite în loc. Şi mai în sus, 
putea să vadă mai multe puncte mişcătoare, despre care 
credea că sunt corăbii ce se refugiau sau se urmăreau - 
dacă cumva nu erau păsări de mare. 

Astfel trecu un ceas. Îngrijorarea-i creştea. Dacă nu se 
ivea vreun ajutor, Arrius trebuia să moară. Uneori părea 


chiar mort, nemişcat cum zăcea, îi scoase coiful, apoi, cu 
multă greutate, şi platoşa. Bătăile inimii îi erau neregulate. 
Dar că inima-i bătea încă, aceasta îi dădea o nouă speranţă 
şi răbdă mai departe. Nu putea face altceva decât să 
aştepte şi, după felul neamului său, să se roage lui 
Dumnezeu. 

CAPITOLUL VI. 

Reculegerea din primejdia înecului e împreunată cu mai 
multe dureri decât înecul însuşi. Prin încercarea asta trebui 
să treacă şi Arrius. În cele din urmă, însă, spre marea 
bucurie a lui Ben Hur, îşi redobândi graiul. 

Numai cu încetul, după întrebări fără şir. 

— Unde se găsea, cum şi de cine fusese mântuit. 

— Ajunse să vorbească despre bătălie, îndoiala de a cui 
parte rămăsese victoria îl preocupa şi pe el. După câtva 
timp de odihnă. 

— Întrucât de odihnă putea să fie vorba pe scândura 
plutitoare. 

— Începu să vorbească mai limpede. 

— Mântuirea noastră, cum văd. 

— Zise. 

— Atârnă de rezultatul bătăliei. Văd şi ce ai făcut tu pentru 
mine. Ca să spun curat, mi-ai mântuit viaţa, şi anume cu 
primejduirea vieţii tale proprii. 

Aceasta trebuie s-o recunosc. Pentru aceasta, orice s-ar 
întâmpla, ai dreptul la mulţumirea mea. Mai mult: dacă 
norocul mă va favoriza să scap cu bine din primejdia 
aceasta, am să te răsplătesc aşa cum ştie un roman, când 
are puterea şi prilejul să-şi arate recunoştinţa. Mai întăi, 
însă, trebuie de văzut dacă mi-ai făcut un bine cu toate 
bunele intenţii; sau - adăugă, şovăind. 

— Din moment ce de buna ta intenţie sunt încredinţat, aş 
vrea să-ţi cer o promisiune, adică, aceasta că, într-un 
anumit caz, îmi vei face cea mai mare dintre binefacerile pe 
care un bărbat poate să o facă altuia; această promisiune să 
mi-o faci acum. 


— Dacă nu este ceva nepermis, o voi face, răspunse Ben 
Hur. 

Arrius tăcu iar. Apoi întrebă: 

— Eşti cu adevărat un fiu al lui Hur, evreul? 

— Este aşa cum am spus. 

— Eu l-am cunoscut pe tatăl tău. 

Iuda se dădu mai aproape de tribun, căci vocea acestuia 
era slăbită, şi ascultă cu încordare. Spera să afle în sfârşit 
veşti din patrie. 

— L-am cunoscut şi mi-a fost drag. 

— Urmă Arrius. 

Se produse iar o pauză, în timpul căreia gândurile celui ce 
vorbea păreau a se îndrepta spre un alt obiect. 

— E cu neputinţă. 

— Începu el iar. 

— Ca tu, fiul lui, să nu fi auzit despre Cato şi Brutus. Ei au 
fost oameni mari, niciodată însă mai mari ca în ceasul 
morţii. Murind, au lăsat legea că un roman nu trebuie să 
supravieţuiască norocului său. Mă asculţi? 

— Aud. 

— E obicei la nobilii romani să poarte inel. lată unul în 
mâna mea. a-l! 

Întinse mâna spre Iuda; acesta luă inelul. 

— Punel acum pe degetul tău. 

Ben Hur făcu aşa. 

— Giuvaerul îşi are rostul lui. 

— Zise apoi Arrius. Eu am avere, am bani. Trec drept un 
om bogat - chiar şi în Roma. 

Familie n-am. Arată inelul libertului care supraveghează în 
lipsa mea. O să-l găseşti într-o vilă lângă Misenum; spune-i 
cum ai ajuns în posesia inelului şi cere-i orice vrei; nu te va 
refuza. Dacă voi scăpa cu viaţă, vreau să fac şi mai mult 
pentru tine. Vreau să-ţi dau libertatea, să te redau patriei 
tale şi alor tăi; sau vei putea să-ţi alegi cariera care-ţi va 
conveni mai bine. Mă auzi? 

— Nu pot decât să aud. 


— Fă-mi deci făgăduiala solemnă: pe zei. 

— Nu, bunule tribun; eu sunt evreu. 

— Aşadar, pe Dumnezeul tău sau în forma cea mai sacră 
credincioşilor ca tine, promite-mi cu jurământ că vei face 
ceea ce-ţi voi spune acum şi în felul în care ţi-o voi cere. 
Aştept; dă-mi promisiunea! 

— Nobile Arrius, stăruința ta serioasă mă face să mă 
aştept la un lucru de grea însemnătate. Spune-mi mai întâi 
ce-mi ceri. 

— Îmi vei da apoi promisiunea? 

— Asta ar însemna să mă leg de mai înainte şi. Slavă 
Dumnezeului părinţilor mei! Colo vine o corabie. 

— Din ce direcţie? 

— De la nord. 

— Poţi să-i recunoşti naționalitatea după semnele 
exterioare? 

— Nu. Serviciul meu a fost până acum pe băncile de vâslit. 

— Are steag? 

— Nu văd niciunul. 

Arrius tăcu câtva timp, ca şi adâncit în gânduri. 

— "Ţine corabia mereu direcţia aceasta? Întrebă în sfârşit. 

— Da. 

— Uită-te acum ce steag are. 

— N-are nici un steag. 

— Nici alte semne de recunoaştere? 

— Văd pânza şi trei bănci de vâslit; corabia înaintează 
foarte repede. Atâta e tot ce pot să spun. 

— O corabie romană învingătoare ar fi arborat mai multe 
steaguri. Se vede că e o corabie inamică. Ascultă acum. 

— Urmă Arrius cu seriozitatea de mai înainte. 

— Ascultă, până ce mai pot să vorbesc. Dacă galera e a 
piraţilor, viaţa ta e asigurată; libertatea probabil că n-au să 
ţi-o dea; vor voi să te lege iar la vâsle, dar n-au să te 
omoare. Eu, însă. 

Tribunul se opri un moment, apoi urmă hotărât: 


— Eu, cu adevărat, sunt prea bătrân ca să supraviețuiesc 
unei ruşini. Spune celor din Roma să povestească precum 
că Quintus Arrius, aşa cum se cade unui tribun roman, s-a 
cufundat cu corabia lui în mijlocul inamicilor. Aceasta e ce 
trebuie să faci: dacă galera e duşmană, împinge-mă de pe 
scândură şi lasă-mă să mă înec. Auzi? Jură-mi că vei face 
aşa! 

— Nu voi jura. 

— Zise Ben Hur hotărât. 

— Şi nici nu voi face o astfel de faptă. Legea, care pentru 
mine e strict obligatorie, tribune, mă va face răspunzător 
pentru viaţa ta. Ia-ţi îndărăt inelul - şi-l scoase din deget - şi 
retrage şi toate promisiunile tale de favoare deosebită 
pentru cazul când am scăpa din această primejdie. Sentința 
care m-a legat pe viaţă de banca vâslaşilor m-a făcut sclav şi 
totuşi nu sunt un sclav şi nici un libert. Sunt un fiu al lui 
Israel şi, cel puţin în acest moment, stăpân pe mine însumi. 
Ia-ţi îndărăt inelul! 

Arrius nu se mişcă. 

— Nu vrei? Urmă luda. Nu din mânie, nici din dispreţ, 
numai ca să mă liberez de o îndatorire urgisită, voi arunca 
darul tău în mare. Priveşte, tribune! 

Aruncă inelul. Arrius auzi plescăitul apei unde căzu, deşi 
nu se uită într-acolo. 

— Ai făcut o nebunie. 

— Zise apoi; o nebunie, în situaţia în care te afli. Eu nu 
atârn de tine, dacă vreau să-mi găsesc moartea. Viaţa e un 
fir pe care pot să-l rup şi fără ajutorul tău; şi dacă voi face 
aşa, ce vei deveni tu? Cine e hotărât să moară preferă 
moartea din mâna altuia, pentru motivul că sufletul pe care 
ni-l atribuie Platon se răzvrăteşte contra ideii sinuciderii; 
atâta tot. Dacă galera e duşmană, eu vreau să pier din 
lume. 

Hotărârea mea e fermă. Eu sunt roman. Izbândă şi onoare 
sunt una şi una. Totuşi, bucuros aş fi vrut să-ţi fiu spre folos; 
tu n-ai voit. Inelul era singura mărturie a voinţei mele; alta 


n-aveam, în situaţia aceasta. Suntem amândoi pierduţi. Eu 
mor cu părerea de rău că victoria şi gloria mi-au fost 
smulse; tu vei trăi ca să mori ceva mai târziu şi să regreţi 
că, din cauza acestei nebunii, a trebuit să-ţi laşi 
neîndeplinite datoriile filiale. Te compătimesc. 

Ben Hur văzu urmările procedării sale mai lămurit decât 
înainte; totuşi, nu şovăi. 

— În timpul celor trei ani ai sclaviei mele, tu, tribune, ai 
fost cel dintâi care a avut pentru mine o privire 
prietenească. 

— Nu, nu! A mai fost unul! 

Vocea îi slăbi, ochii i se umeziră şi lămurit, ca şi când ar fi 
stat înaintea lui, văzu faţa tânărului care îi dăduse de băut 
la vechea fântână din Nazaret. 

— Cel puţin. 

— Urmă el. 

— Ai fost cel dintâi care m-a întrebat despre originea mea 
şi, dacă ţi-am întins mâna să te scap de la ultima scufundare 
şi m-am gândit în ce fel puteai să-mi vii într-ajutor în 
mizeria vieţii mele, n-am făcut asta numai din egoism, te 
rog să mă crezi. Afară de aceasta, după cum Dumnezeu mă 
lămureşte acum, eu scopurile ce mi-am propus nu pot să le 
ating decât cu mijloace drepte. Conştiinţa îmi dictează ca 
mai bine să mor cu tine, decât să fiu omorâtorul tău. 
Hotărârea mea e tot atât de fermă ca şia ta; şi dacă mi-ai 
oferi Roma cu toate bogăţiile ei, şi dacă ar sta în puterea ta 
să realizezi această ofertă, eu tot nu te-aş omori. Cato şi 
Brutus ai tăi au fost copii în comparaţie cu acei evrei, ale 
căror legi un iudeu trebuie să le respecte. 

— Dar, dacă te rog, ai vrea tu. 

— Un ordin al tău ar trage mai greu în cumpănă pentru 
mine; totuşi nu l-aş asculta. Am spus ultimul meu cuvânt. 

Amândoi tăcură, aşteptând. 

Ben Hur se uită mereu la corabia ce se apropia. Arrius 
stătea nepăsător, cu ochii închişi. 

— Poţi fi tu sigur că e o corabie inamică? Întrebă Ben Hur. 


— Aşa cred. 

— Fu răspunsul. 

— Se opreşte şi lasă o luntre pe apă. 

— Vezi ce steag are? 

— Nu este oare alt semn de recunoaştere dacă e o corabie 
romană? 

— Dacă e romană, are un coif pe vârful catargului. 

— Atunci prinde curaj, căci văd coiful. 

Arrius nu era încă convins. 

— Echipajul bărcii culege naufragiaţi. Piraţii nu sunt aşa 
de omenoşi. 

— Poate au nevoie de vâslaşi, răspunse Arrius, aducându-şi 
aminte de timpurile când salva şi el naufragiaţi în acelaşi 
Scop. 

Ben Hur urmărea cu atenţie toate mişcările corăbiei 
străine. 

— Merge mai departe. 

— Zise. 

— Încotro? 

— La dreapta noastră, colo, e o galeră care pare părăsită. 

Spre ea se îndreaptă. Acum o acostează. Acum trimite 
oameni pe bord. 

Arrius deschise ochii şi indiferența îl părăsi. 

— Să mulţumeşti Dumnezeului tău. 

— Îi zise lui Ben Hur, după ce aruncase o privire asupra 
galerei. 

— Să mulţumeşti Dumnezeului tău, după cum eu 
mulţumesc zeilor mei. Un pirat ar cufunda acea corabie, n- 
ar mântui-o. După felul procedării şi după coif, recunosc 
corabia romană. Biruinţa e a mea. Norocul nu m-a părăsit. 
Suntem mântuiţi! Fă un semn cu mâna! Cheamă-i! Să vie! 
Eu voi fi duumyvir şi tu. L-am cunoscut pe tatăl tău şi mi-a 
fost drag. Era cu adevărat un prinţ. El m-a convins că 
evreul nu e un barbar. Vreau să te iau cu mine, să spun că 
eşti copilul meu. Mulţumeşte Dumnezeului tău şi cheamă-i 


pe marinari. Repede! Urmărirea trebuie continuată. Nici un 
pirat nu trebuie să scape. Grăbeşte! 

Iuda se ridică pe scândură, făcu semn cu mâna şi strigă 
din toate puterile, în sfârşit, reuşi să atragă atenţia 
oamenilor din barcă. Ei veniră repede şi îi luară. 

Arrius fu primit pe galeră cu toate onorurile cuvenite unui 
erou favorizat astfel de noroc. Pe punte, se aruncă pe un 
pat de odihnă şi puse să i se povestească cu de-amănuntul 
sfârşitul luptei. După ce naufragiaţii ce se mai găseau în 
viaţă fură adăpostiţi cu toţii şi prada fu pusă în siguranţă, îşi 
desfăşură iar flamura de comandant şi grăbi spre nord, ca 
să se unească cu flota lui şi să desăvârşească biruinţa. La 
timp sosiră cele cincizeci de corăbii, ce coborau pe canal, ca 
să sfărâme complet pe piraţii în fugă; niciunul nu scăpă. 
Douăzeci de galere inamice cucerite sporiră gloria 
tribunului. 

La reîntoarcere, i se făcu la debarcaderul din Misenum o 
primire cordială. Tânărul care îl însoțea deşteptă curând 
atenţia prietenilor lui. La întrebările lor, că cine era, 
tribunul le povesti prin cuvinte de caldă recunoaştere 
istoria mântuirii sale şi le prezentă pe străin, dar evită să 
pomenească ceva despre soarta lui de mai înainte. După ce 
termină, îl chemă pe Ben Hur lângă dânsul şi zise, 
punându-i prietenos mâna pe umăr: 

— Iubiţi prieteni! Acesta e copilul şi moştenitorul meu, 
căruia, după cum îi las averea mea - dacă zeii vor îngădui 
să las vreuna - îi las şi numele meu. Vă rog să-i fiţi prieteni 
aşa cum îmi sunteţi mie. 

Îndată ce împrejurările au permis, adopţia s-a făcut 
conform legilor. Astfel, bravul roman şi-a ţinut promisiunea 
pe care i-o făcuse lui Ben Hur şi îi procură şi posibilitatea 
de a avea intrare la curtea imperială. 

La o lună după reîntoarcerea lui Arrius, s-a dat în teatrul 
lui Scaur o strălucită serbare a biruinţei (armilustrium). O 
parte a clădirii era împodobită peste tot cu trofee de război, 
printre care cea mai mare admirare o provocau cele 


douăzeci de ciocuri de corabie (proră) ale galerelor 
cucerite, fiecare cu aplustra ei; deasupra lor, cei optzeci de 
mii de spectatori ce umpleau teatrul puteau citi inscripţia: 
„Smulse piraţilor, în golful Euripus, de către Quintus Arrius 
duumyvir.” 

CARTEA A PATRA. 

CAPITOLUL 1. 

Suntem în luna iulie a anului 23, după cronologia noastră, 
şi anume în Antiohia, pe atunci regina Răsăritului şi, după 
Roma, cea mai puternică, dacă nu şi cea mai populată 
cetate din lume. 

Este răspândită părerea că desfrâul acelei epoci îşi avea 
originea la Roma şi de acolo se răspândea asupra 
imperiului întreg, şi că oraşele mari nu făceau decât să 
oglindească moravurile capitalei de pe Tibru. Acest lucru e 
îndoielnic. Mai degrabă s-ar părea că cei învinşi au 
influenţat moravurile cuceritorilor, în Grecia, ei au găsit un 
izvor de stricăciune - tot astfel în Egipt; şi cine a studiat 
bine istoria evului vechi, a trebuit să vie la convingerea că 
şuvoiul de stricăciune de moravuri s-a revărsat de la răsărit 
la apus; cetatea Antiohia - unul din cele mai vechi sedii ale 
puterii şi fastului asirian, unul din izvoarele de căpetenie 
ale curentului de stricăciune. O corabie de transport porni 
din apele albastre ale mării la gura râului Oronte. Era 
înainte de amiază. Căldura era mare; totuşi, toţi cei ce se 
puteau folosi de acest privilegiu se găseau pe punte; printre 
ei şi Ben Hur. 

În cei din urmă cinci ani, tânărul devenise bărbat în lege. 
Deşi haina de pânză albă pe care o purta acoperea 
întrucâtva contururile corpului său, totuşi înfăţişarea lui 
avea ceva neobişnuit de atractiv. Mai bine de o oră stătuse 
în umbra pânzelor, în acest timp, mai mulţi tovarăşi de 
călătorie de naționalitatea lui încercară în zadar să lege 
vorbă cu el. La întrebările lor răspunse, în limba latină, 
scurt şi serios, deşi politicos. Limba curată în care vorbea, 
atitudinea-i distinsă, rezerva lui, totul contribuia să le 


deştepte şi mai mult curiozitatea. Cei care îl observau mai 
de aproape vedeau unele particularităţi ale persoanei sale, 
care contrastau prea mult cu manierele lui fine, patriciene. 
Astfel, braţele îi erau disproporționat de lungi; şi când se 
prindea de vreun obiect, ca să se ţină în echilibru de 
clătinarea corăbiei, nu se putea să nu se observe mâinile-i 
mari şi puternice. Astfel se alătură curiozităţii de a şti cine 
şi ce era dorinţa de a afla ceva mai amănunţit despre 
împrejurările vieţii sale. Cu alte cuvinte, întreaga lui 
înfăţişare trebuia să-i spună oricui: „Acest om are un istoric 
al vieţii”. 

Galera într-acestea acostase într-un port al Ciprului şi 
luase pe bord pe un evreu de înfăţişare venerabilă. Acesta 
era liniştit, rezervat şi cu părintească bunăvoință faţă de 
toţi. Ben Hur îi adresă câteva întrebări; răspunsurile îi 
dobândiră pasagerului încrederea şi duseră la o convorbire 
mai lungă. 

Pe când galera intra în golful de acostare al Orontelui, 
întâlni alte două corăbii, care se zăriseră încă din larg şi 
acum pluteau şi ele în gura fluviului. Acestea nu arboraseră 
decât steaguri mici, galbene. Despre ce însemnau aceste 
semnale, se exprimară mai multe presupuneri, în cele din 
urmă, unul din călători se adresă venerabilului evreu şi-l 
întrebă. 

— Da, eu cunosc însemnarea steagurilor, răspunse el; ele 
nu denotă naționalitatea, ci sunt numai semnele 
proprietarului. 

— Are el multe corăbii? 

— Da. 

— Îl cunoşti? 

— Am legături de afaceri cu el. 

Privirile călătorilor erau îndreptate spre cel ce vorbea şi 
păreau a-l ruga să continue. Ben Hur asculta cu atenţie. 

— Locuieşte în Antiohia. 

— Urmă evreul bătrân, în felul lui liniştit. Bogăția lui 
nemăsurată a atras atenţia obştească asupra lui şi ce se 


vorbeşte despre el nu e întotdeauna de laudă. În Ierusalim 
trăia cu mulţi ani înainte un prinţ, dintr-o familie străveche, 
anume Hur. 

Iuda se silea să pară liniştit, dar inima-i bătea mai cu 
putere. 

— Prinţul era negustor cu mari talente pentru afaceri. A 
pus la cale multe întreprinderi, care se ramificau parte în 
Orientul Depărtat, parte în Apus. A întemeiat filiale în oraşe 
mari. Cea din Antiohia a pus-o sub conducerea unui anume 
Simonide, care, cu tot numele lui grecesc, era israelit; unii 
spun că a fost mai demult un sclav al familiei. Prinţul a 
pierit pe mare. Dar afacerile lui au fost duse înainte şi au 
continuat să fie înfloritoare. Peste câtva timp au venit 
nenorociri asupra familiei. Unicul fiu al prinţului, în vârstă 
fragedă încă, a căutat să-l omoare pe procuratorul Gratus, 
pe-o stradă a lerusalimului. Atentatul n-a izbutit. De atunci, 
nu s-a mai auzit despre el. Mânia romanului a lovit în toată 
familia; niciunul cu numele Hur n-a mai rămas în viaţă. 
Palatul lor a fost sigilat şi acum e coteţ de porumbei. 

Averea li s-a confiscat; nimic din ce era proprietatea 
familiei n-a scăpat. Procuratorul şi-a vindecat rana cu o 
alifie de aur. 

Ascultătorii râdeau. 

— Vrei să zici că a oprit averea pentru dânsul? 

— Zise unul dintre ei. 

— Aşa se zice. 

— Răspunse evreul; eu nu vorbesc decât din auzite. Acel 
Simonide, aşadar, care a fost şeful filialei de aici din 
Antiohia, a început, curând după aceea, să facă negoţ pe 
socoteala lui şi în timp foarte scurt a devenit primul 
comerciant al oraşului. După pilda stăpânului său, îşi 
trimitea caravanele în Indii, şi pe mare are acum atâtea 
corăbii de ar putea să alcătuiască o flotă regească. Se zice 
că totul îi reuşeşte. Cămilele lui nu se prăpădesc decât de 
bătrâneţe; corăbiile nu i se cufundă niciodată. 

— De când îşi exercită astfel comerţul? 


— Nu sunt nici zece ani. 

— Trebuie să fi pus mâna pe ceva de preţ. 

— Da! Se zice că procuratorul a luat din averea prinţului 
numai ceea ce era la îndemână; caii, vitele mărunte, casele, 
ogoarele, corăbii şi alte astfel de bunuri. Banii nu i-a putut 
găsi, deşi trebuiau să fie sume enorme. Ce s-a făcut cu 
acelea a rămas o enigmă până în ziua de azi. 

— Pentru mine nu. 

— Zise unul din ascultători, cu un zâmbet ciudat. 

— Te înţeleg, răspunse evreul. Şi alţii au avut acelaşi gând; 
că bătrânul Simonide şi-a întemeiat afacerile cu acei bani e 
părere obştească. Procuratorul este, sau cel puţin a fost, de 
aceeaşi părere, căci de două ori în cinci ani negustorul a 
fost târât înaintea judecății şi supus torturii. 

Iuda strânse cu toată puterea funia pe care o ţinea în 
mâini. 

— Se zice - urmă povestitorul - că i-au zdrobit toate 
oasele. Când l-am văzut, mai pe urmă, sta, un biet schilod, 
într-un jeţ, între perne. 

— A fost aşadar supus torturii, bietul! 

— Exclamară mai mulţi ascultători deodată. 

— Boala nu l-ar fi putut schilodi aşa. Însă tortură nu şi-a 
făcut efectul. Ceea ce posedă îi aparţinea după lege şi se 
folosea legal de averea lui, atâta a fost tot ce i s-a putut 
stoarce. Acum însă e apărat de persecuție. Are un permis 
de negoţ semnat de însuşi Tiberiu. 

— Trebuie să-l fi costat mult. 

— Aceste corăbii sunt ale lui. 

— Urmă evreul, ca şi când n-ar fi auzit observarea. 
Oamenii echipajelor lui obişnuiesc a-şi da semne de 
recunoaştere arborând steaguri galbene, care însemnează: 
„Am avut călătorie bună”. 

Aici se termină povestirea. 

Când corabia de transport plutea pe râu în sus, Ben Hur 
se întoarse spre evreu: 

— Cum se numea stăpânul negustorului de care vorbeşti? 


— Ben Hur, prinţ de Ierusalim. 

— Ce s-a întâmplat cu familia prinţului? 

— Fiul a fost condamnat la galere. Pe el trebuie să-l 
socotească printre morţi. Viaţa sub o astfel de osândă 
arareori durează mai mult de un an. Despre văduvă şi fiică 
nu s-a mai auzit nimic; cei care ştiu ceva despre soarta lor 
nu vorbesc. Fără îndoială că s-au prăpădit într-una din 
celulele cetăţuilor pe care călătorul prin iudeea le poate 
întâlni pe toate drumurile. 

Iuda se duse în cabina cârmaciului. Era adâncit în gânduri, 
şi abia dădea atenţie ţărmurilor cu minunatele lor pomeniri 
şi vii, care se întindeau de la mare până la oraş, şi la vilele 
ce rivalizau în splendoare cu cele ale Neapolelui. Tot atât de 
puţin observă flota nesfârşită a corăbiilor care pluteau în 
rând; nici n-auzi vocile vesele şi lărmuitoare ale marinarilor, 
care parte îşi vedeau de treabă, parte petreceau în veselie. 
Pe cerul fără nori soarele strălucea şi-şi trimitea razele 
calde peste pământ şi apă; numai peste viaţa lui zăcea 
umbra adâncă. 

Numai o dată tresări din visările lui şi privi, când unul 
arătă la dumbravă Daphnei, care se ivea la un cot al râului. 

CAPITOLUL II. 

Când cele dintâi case ale oraşului se iviră, călătorii 
alergară pe punte ca să nu piardă nimic din minunată 
privelişte. Evreul venerabil luă rolul povestitorului. 

— Râul aici coteşte spre vest. 

— Zise că răspunzând unei întrebări generale, îmi mai 
aduc aminte de timpul când uda temelia zidului cetăţii; dar, 
ca supuşi romani, noi trăiam în pace şi comerţul îşi găsea 
dreptul lui; acum docurile şi şantierele cuprind tot malul 
râului. Colo. 

— Omul arătă spre sud. 

— E Muntele Cassius sau, cum îi spun oamenii de-aici, 
Muntele Oronte, care salută spre nord pe fratele lui, 
Amnus; între aceştia e şesul Antiohiei. Mai departe, îndărăt, 
sunt Munţii Negri, de unde apeductele regale aduc oraşului 


apa cea mai limpede; pădurile de-acolo sunt însă şi acum 
sălbăticiuni dese, pline cu animale şi păsări. 

— Unde e lacul? Întrebă unul. 

— Colo, la nord. Poţi să iei un cal, dacă vrei să-l vezi, sau, şi 
mai comod, o barcă; un afluent îl leagă cu Oronte. 

— Dumbrava Daphnei? 

— Răspunse unui al treilea întrebător. 

Nimeni nu poate s-o descrie; dar să bagi de seamă! Apolo 
a întemeiat-o şi o preferă Olimpului. Se duc oamenii numai 
s-o vadă şi nu se mai pot despărţi de ea. Au un proverb, 
care spune totul: „Mai bine să fii un vierme şi să te hrăâneşti 
cu murele Daphnei, decât să fii oaspele unui rege”. 

— Mă sfătuieşti dar să nu mă duc? 

— A, nu! Ie vei duce. Toţi se duc acolo, filosofi cinici, tineri 
imberbi, femei, preoţi - toţi se duc acolo. Eu ştiu aşa de 
sigur ce veţi face cu toţii, încât mă simt îndreptăţit să vă 
dau un sfat. 

Să nu vă luaţi locuinţă în oraş - ar fi pierdere de vreme; ci 
duceţi-vă direct la satul de la marginea dumbravei. Drumul 
până acolo duce printr-o grădină, alăturea de fântâni 
săritoare. Veţi găsi acolo mii de poteci, locuri de odihnă. 
Vedeţi colo zidul cetăţii, capodopera lui Xereus, prinţul 
tuturor arhitecţilor! 

Toţi ochii se îndreptară spre unde arăta. 

— Partea aceasta a fost clădită după ordinul celui dintâi 
dintre Seleucizi. Cei trei sute de ani de când stă zidul l-au 
făcut o parte din stânca pe care stă. Zidul are deasupra 
patru sute de turnuri, în care se află, în fiecare, un rezervor 
de apă. Dacă priviţi peste zid, în depărtare, vedeţi doi 
munţi, amândoi aproape de aceeaşi înălţime cu Sulpius. 
Clădirea de pe muntele dindărăt e citadela care tot anul e 
ocupată de o legiune romană. În dreptul ei se ridică, pe 
vârful dinainte, templul lui Jupiter, şi dedesubt, locuinţa 
legatului - un palat cu o mulţime de camere de oficiu şi în 
acelaşi timp o fortăreață, pe care plebea ar asalta-o tot atât 
de zadarnic ca şi vântul de sud. 


Când marinarii începură să tragă pânzele, evreul strigă cu 
vioiciune: 

— Vedeţi! Voi care urâţi marea şi voi care v-aţi juruit ei, 
ieşiţi înainte cu blestemele şi cu rugăciunile voastre! Podul 
de colo, peste care duce drumul la Seleucia, arată hotarul 
navigaţiei. 

Ce se debarcă aici, ca să fie transportat mai departe, se 
încarcă pe cămile. Mai în sus de pod începe insula, pe care 
Kalinic şi-a clădit oraşul nou şi l-a legat cu cinci viaducte 
mari de oraşul vechi, atât de solide încât nici timpul, nici 
valurile, nici cutremurele n-au putut să-şi lase urmele 
asupra lor. Despre oraşul însuşi, amicii mei, pot să vă spun 
numai că v-aţi chema fericiţi toată viaţa dacă l-aţi vedea. 

Când termină, corabia se întoarse şi înaintă încet spre 
şantierul ei sub zid, cu care chip dezvălui o privelişte şi mai 
frumoasă asupra vieţii active de acolo, de pe râu. În sfârşit, 
funiile fură ridicate şi lopeţile lăsate. Călătoria era sfârşită. 

Ben Hur se apropie de evreul venerabil. 

— Scuză că te mai ţin un moment, mai înainte de a-ţi zice 
adio. 

Omul se plecă aprobând. 

— Povestirea ta despre negustor a deşteptat în mine 
curiozitatea ca să-l cunosc. Ai spus că-l cheamă Simonide? 

— Da. E un evreu cu nume grecesc. 

— Unde l-aş putea găsi? 

— Aş vrea să-ţi cruţ o dezamăgire. El nu împrumută bani. 

— Şi nici eu nu cer bani cu împrumut. 

— Răspunse Ben Hur, zâmbind de presupunerea celuilalt. 

Acesta ridică ochii şi se gândi un moment. 

— S-ar crede - zise apoi. 

— Că cel mai bogat negustor din Antiohia ar trebui să 
locuiască într-o casă potrivit cu averea lui. 

Dar, dacă vrei să-l întâlneşti ziua, urmează râul până la 
podul acela; jos, se află locuinţa lui, într-o clădire asemenea 
unei cripte în zid. Înaintea intrării este un debarcader 
mare; acesta e întotdeauna încărcat cu mărfuri, dintre care 


parte sosite de curând, parte aşteptându-şi transportul. 
Flota ce ancorează colo ea lui. 

— Îţi mulţumesc. 

— Pacea părinţilor noştri să fie cu tine! 

— Şi cu tine. 

Se despărţiră. 

Încărcaţi cu bagajele lui Ben Hur, doi hamali primiră, pe 
şantier, ordinele lui. 

— La citadelă, zise el. 

Aceasta părea să însemneze că era un personaj militar. 

Două străzi largi împărțeau, încrucişându-se, oraşul în 
cartiere. La capătul uneia, care mergea de la nord la sud, 
era o clădire mare, ciudată, zisă Nymphaeum. Când hamalii 
ajunseră acolo şi se întoarseră spre sud, Ben Hur, cu toate 
că venea de la Roma, rămase uimit de splendoarea acestei 
căi. De-a dreapta şi de-a stânga se ridicau palate şi printre 
ele se întindeau, la depărtări mari, şiruri îndoite de stâlpi 
de marmoră, lăsând despărțite drumurile pentru oameni, 
pentru vite şi care. Toată strada era umbrită şi fântâni 
săritoare răspândeau o răcoare plăcută. 

Ben Hur nu era în dispoziţia de a se bucura de spectacolul 
ce i se oferea. Povestirea despre Simonide îl urmărea. Ajuns 
la Omphalos, un monument admirabil, cu patru arcuri largi, 
clădit de Epifanes, al optulea dintre Seleucizi, pentru el 
însuşi, îşi schimbă dintr-o dată hotărârea. 

— Nu mă voi duce în astă-seară la citadelă, le zise 
hamalilor. Conduceţi-mă la hanul cel mai apropiat de podul 
de pe drumul la Seleucia. 

Ei se întoarseră şi în curând îl conduseră la un han mare, 
deşi simplu, la o aruncătură de podul sub care locuia 
Simonide. Peste noapte, odihni pe acoperişul hanului, în 
sinea lui se gândea: „Acum voi afla în sfârşit ceva despre 
patrie, despre mama, despre draga mica Tirzah. Dacă mai 
trăiesc, le voi găsi!” 

CAPITOLUL III. 


În ziua următoare, Ben Hur, fără a vizita mai întâi oraşul, 
se duse la locuinţa lui Simonide. Drumul ducea printr-o 
poartă împodobită de creneluri, apoi pe lângă un şir de 
şantiere, mai în susul râului, printr-o mulţime activă, până 
la podul Seleucid. Aici se opri, ca să contemple 
împrejurimile. 

Casa negustorului era chiar sub pod; o masă de pietre 
sure, necioplite, fără un stil regulat, părea, după cum 
spusese călătorul, ca o criptă de zidul de care se sprijinea. 
Două porţi mari, din partea dinainte, făceau comunicaţia cu 
şantierele. Ca ferestre, erau mai multe găuri zăbrelite, spre 
acoperiş, în crăpăturile zidului creştea buruiană şi pietrele 
erau acoperite ici-colo cu muşchi. 

Porţile erau deschise. Printr-una din ele mărfurile intrau, 
prin cealaltă ieşeau; toate mişcările arătau grabă mare. 

În şantier erau grămădite mărfuri în tot felul de 
împachetări, sub supravegherea unor sclavi dezbrăcaţi pe 
jumătate. 

Sub pod era o flotă de corăbii, dintre care unele încărcau, 
altele descărcau. Pe fiecare catarg fâlfâia un steag galben. 

De cealaltă parte a malului se ridica, peste pod, zidul unui 
palat imperial, deasupra cu turnulețe şi creneluri. Dar Ben 
Hur nu-i dădu atenţie. Acum în sfârşit avea să audă ceva, 
aşa spera, despre ai săi, în cazul când Simonide fusese cu 
adevărat servitorul tatălui său. Dar îl va recunoaşte oare ca 
fiu al fostului său stăpân? Ar fi însemnat să renunţe la 
bogăţiile lui. Ben Hur putea să-i spună, de-a dreptul: „Iu 
eşti sclavul meu; dă-mi tot ce ai, şi pe tine însuţi”. 

Ben Hur îşi adună pentru întrevederea asta tot curajul şi 
încrederea în dreptul lui - sprijinite de speranţele ce îi 
umpleau sufletul. Dacă ceea ce îl îndemnase la acest pas, 
istorisirea aceea, era adevărată, atunci Simonide, cu tot ce 
avea, era al lui. La avere nu ţinea, în realitate. Când se 
apropie curajos de poartă, îşi făcu promisiunea: „Să-mi 
spună despre mama şi despre Tirzah, şi-i voi da libertatea 
fără condițiuni”. 


Intră hotărât în casă. 

Interiorul era ca un magazin mare de mărfuri, dispuse în 
ordine şi cu grijă. Cu toată lumină tulbure şi aerul îmbâcsit, 
oamenii negustorului circulau încoace şi încolo; vedea 
lucrători închizând, cu ferăstraie şi cuie, lăzile cu mărfuri. 
Cum trecea printre ele încet, i se părea de necrezut ca 
omul care dădea aici dovezi de un astfel de geniu să fi fost 
un sclav al tatălui său. Dacă da, din ce clasă făcuse parte? 
Dacă era evreu, fusese fiul unui şerb? Sau fusese un 
datornic ori fiul unui datornic? Sau poate fusese condamnat 
pentru furt şi vândut? Toate aceste gânduri nu atingeau 
admiraţia-i crescândă pentru negustor. 

În cele din urmă, îl întâmpină un om şi-l întrebă: 

— Ce vrei tu? 

— Voiam să vorbesc cu negustorul Simonide. 

— Urmează-mă, te rog. 

Trecând prin numeroase cărărui printre baloturile de 
mărfuri, ajunseră în sfârşit la capătul unor scări; după ce le 
urcară, Ben Hur se găsi pe acoperişul magaziilor, care avea 
formă de terasă; spre marea lui mirare, o văzu plantată cu 
cele mai frumoase flori, în faţă se ridica o casă mai mică, cu 
o singură intrare. Tufişuri de trandafiri o împresurau de 
ambele părţi. Ben Hur urma pe călăuz, respirând aerul 
îmbălsămat. 

Se opriră înaintea unei perdele ridicate pe jumătate. 
Conducătorul strigă: 

— E un străin care vrea să vorbească cu domnul. 

O voce clară răspunse: 

— Lasă-l să intre, în numele Domnului! 

Un român ar fi zis atrium încăperii în care fu condus 
vizitatorul, în pereţi erau rafturi şi fiecare era însemnat cu 
foliante numerotate, gălbui de lungă întrebuințare. 
Deasupra unor ciubuce şi globuri daurite se ridica, în stil de 
pavilion, cupola. O lumină plăcută, egală, radia din belşug 
prin multele ferăstrui violete ale cupolei. Podeaua era 


acoperită cu covoare sure, atât de groase încât paşii celui 
ce intra se cufundau fără zgomot, până la glezne. 

În mijlocul odăii se aflau două persoane: într-un jeţ cu 
spetează înaltă, între perini albe, şedea un om; la stânga 
lui, alături, sprijinită de spetează, stătea o fată tânără, în 
floarea vârstei. La vederea celor doi, Ben Hur se simţi 
roşind; se înclină, atât pentru a-şi redobândi stăpânirea de 
sine cât şi din respect, şi astfel nu observă ridicarea 
mâinilor, tremurarea şi tresărirea cu care îl întâmpină omul 
din jeţ. Această mişcare dispăru tot atât de repede cum se 
produsese. Când Ben Hur ridică ochii, îi văzu pe cei doi în 
aceeaşi atitudine de mai înainte, numai că fata îşi alunecase 
mâna de pe spetează pe umărul omului bătrâior. Amândoi 
se uitau la el cu atenţie. 

— Dacă tu eşti marele comerciant Simonide şi eşti evreu. 

— Ben Hur se opri un moment. 

— Atunci pacea Dumnezeului părintelui nostru Abraham 
să fie cu tine şi cu aităi! 

Cuvântul din urmă era adresat fetei. 

— Eu sunt Simonide, despre care spui, şi sunt evreu - 
răspunse omul cu o voce remarcabil de limpede. Sunt 
Simonide, sunt evreu şi răspund salutării tale cu rugarea 
să-mi spui cine e cel ce mă vizitează. 

Ben Hur într-acestea se uită la om. Corpul îi părea ca o 
masă informă, cufundată în perne şi acoperită cu o pătură 
de mătase de culoare închisă. Peste această masă se ridica 
un cap cu trăsături nobile - cap de om de stat sau de 
cuceritor - larg jos şi cu fruntea bombată, cum ar fi modelat 
Michelangelo pe Cezar. Plete subţiri, albe, cădeau peste 
sprâncenele tot albe şi făceau să reiasă şi mai mult negrul 
strălucitor al ochilor, aproape sinistru. Faţa-i era palidă şi, 
mai ales sub bărbie, plină de creţuri. Cu alte cuvinte, era 
capul şi faţa unui om care mai degrabă pleca lumea sub 
voinţa lui decât să se plece el; care a răbdat să fie torturat 
de douăsprezece ori până la schilodire, fără să se 
tânguiască sau să mărturisească ceva; care mai curând şi- 


ar fi lăsat viaţa, decât o iotă măcar din ce-şi propusese; 
care, oţelit de natură împotriva violenţei, nu putea fi învins 
decât prin iubire. Acestui om Ben Hur îi întinse mâna 
deschisă, cu palma în sus, ca şi când ar fi voit să-i ofere 
pacea, pentru care, cu toate astea, venise el la dânsul. 

— Eu sunt luda, fiul lui Itamar, cel din urmă şef al familiei 
Hur şi prinţ de lerusalim. 

Mâna dreaptă a negustorului, subţire, slăbită prin 
suferinţe până la deformare, odihnea pe pătură. Se strânse 
convulsiv, încolo nu se putea observa la el nici un semn care 
să denote vreo mirare sau curiozitate. Răspunse liniştit: 

— Prinții de Ierusalim din neam nobil sunt întotdeauna 
bine veniţi în casa mea; eşti binevenit! Estera, adu tânărului 
un scaun. 

Fata aduse scaunul şi-l puse înaintea lui Ben Hur. Privirile 
li se întâlniră. 

— Pacea Domnului fie cu tine! Zise ea cuviincios. Şezi şi te 
odihneşte. 

Apoi se reîntoarse la locul ei lângă jeţ. Ea nu îi ghicise 
intenţia. Agerimea femeii nu merge atât de departe. 
Sentimente ale inimii, din contră. 

— Că milă, simpatie, mizericordie - pe acestea le 
descoperă numaidecât. Aici este una din deosebirile dintre 
ea şi bărbat, deosebire care va subzista atâta timp cât ea e 
sensibilă de la natură pentru astfel de sentimente. Era 
încredinţată că venise să capete ajutor în strâmtorare. 

Ben Hur nu se aşeză, ci zise politicos: 

— Îl rog pe bunul Simonide să nu mă considere drept un 
inoportun. Ieri, plutind pe râu în sus, am auzit că l-ai 
cunoscut Pe tatăl meu. 

— L-am cunoscut pe prinţul Hur. Am fost tovarăşi de 
afaceri în mai multe ocazii, aşa cum le întemeiază 
comerciantul, ca să caute câştig permis în ţările de peste 
mări şi pustiu. Dar, te rog, şezi! Şi tu, Estera, adu vin 
pentru tânăr. Nehemias spune despre un fiu din casa Hur, 
care odinioară stăpânea peste jumătate din Ierusalim; o 


familie veche, cu adevărat foarte veche, în zilele lui Moise şi 
ale lui Iosua erau veneraţi de popor. Nu se poate ca un 
urmaş direct al lor să dispreţuiască un pahar de vin din 
strugurii de Sorek, copţi pe coasta de sud a Hebronului! 

Estera turnase dintr-un ulcior, de pe o masă de lângă jeţ, 
vin într-un pahar de argint şi îl oferi, cu ochii plecaţi, 
tânărului. El îi atinse uşor mâna, refuzând cu blândeţe. 
Privirile li se întâlniră iar. El observă că era de statură mică, 
abia îi ajungea până la umeri; dar era graţioasă, cu ochii ei 
negri, nespus de blânzi. „E bună şi frumoasă. 

— Îşi zicea el; Tirzah ar fi aşa, dacă ar trăi. Sărmana 
Tirzah!” Apoi, zise tare: 

— Nu, tatăl tău. E tatăl tău, nu-i aşa? 

— Şi se opri. 

— Eu sunt Estera, fiica lui Simonide, răspunse ea cu 
demnitate. 

— Tatăl tău, aşadar, frumoasă Estera, mă va scuza, dacă 
mă va asculta mai departe, că acum nu voi gusta încă din 
vinu-l excelent; cred că nici tu nu-mi vei lua în nume de rău. 
Stai acum aici, alături de mine. 

Şezură alături, înaintea negustorului. 

— Simonide. 

— Zise apoi tânărul cu tărie. 

— La moartea lui, tatăl meu avea un servitor credincios, cu 
numele tău; mi s-a spus că ai fost chiar tu. 

Corpul estropiat tresări sub pătură; mâna slabă se 
strânse: 

— Estera, Estera! Zise negustorul sever; vino aici, ca un 
copil al meu şi al mamei tale! Aici e locul tău, nu acolo. 

Estera aruncă o privire repede de la tatăl ei la tânăr; apoi 
puse paharul iar pe masă şi se întoarse, ascultătoare, la 
locul ei. Pe faţă-i se citea mirarea şi consternarea. 

Simonide ridică mâna stângă şi o puse în mâinile fetei, 
care se sprijinea afectuos de umărul lui. Apoi zise, liniştit: 

— Am îmbătrânit în daraverile cu oamenii, am îmbătrânit 
înainte de vreme. Dacă cel care ţi-a povestit ce spuseşi 


acum a fost un prieten al meu, care-mi cunoaşte viaţa şi n-a 
vorbit despre ea cu nedreptate, te va fi convins că eu nu pot 
să fiu decât neîncrezător faţă de oameni. Nu sunt decât 
puţini acei pe care îi iubesc, dar totuşi sunt câţiva. Printre 
aceştia un suflet. 

— Duse cu duioşie la buze mâna fetei. 

— Un suflet care până în ceasul acesta mi-a aparţinut 
dezinteresat şi a fost pentru mine o consolare atât de dulce, 
încât ar trebui să mor, dacă mi s-ar răpi acum. 

Estera se plecă până ce obrajii îi atinseră pe ai lui. 

— O altă iubire a mea nu e decât amintire şi pot numai să 
spun că, întocmai ca o binecuvântare a Domnului, cuprinde 
o familie întreagă, numai dacă - vocea-i se cobori şi tremură 
- dacă aş şti unde sunt. 

Ben Hur roşi de agitaţie; făcând un pas înainte, exclamă: 

— Mama şi sora mea, despre ele vrei să spui! 

Estera ridică ochii, ca şi când cuvintele acestea i s-ar fi 
adresat ei. Simonide îşi redobândi liniştea şi zise cu răceală: 

— Ascultă-mă până la sfârşit! Deoarece sunt acela care 
sunt, şi pentru iubirea de care am vorbit, dă-mi mai întâi, 
aşa cum se cuvine, dovezi despre originea ta; atunci îţi voi 
da răspuns despre relaţiile mele cu prinţul Hur. Ai dovezi 
scrise? Sau ai martori? 

Cererea era firească şi îndreptăţirea ei incontestabilă. Ben 
Hur roşi şi rămase perplex. Simonide stărui. 

— Dovezile, zic, dă-mi dovezile aici. 

Ben Hur nu răspunse. Nu prevăzuse că i se va cere 
aceasta. Acum îşi dădea seama că cei trei ani petrecuţi la 
galere nimiciseră toate dovezile personalităţii sale. Mama şi 
sora lui fiind dispărute, el nu mai trăia în amintirea 
nimănui. Avea cunoscuţi, dar ce ştiau ei despre dânsul? 
Dacă Quintus Arrius ar fi fost de faţă, ce ar fi pututelsă 
spună altceva decât cum l-a găsit şi că e fiul unui Hur, după 
cum afirma dânsul. Bravul marinar roman însă, după cum 
vom afla mai încolo, era mort. luda se văzuse, încă mai 


demult, părăsit de el. Stătea acolo ca împietrit. Simonide îi 
respectă mâhnirea şi tăcu. 

— Simonide. 

— Zise el în sfârşit. 

— Eu pot să-ţi povestesc numai viaţa mea; voi face-o însă 
numai dacă până atunci îţi vei rezerva judecata şi mă vei 
asculta cu bunăvoință. 

— Vorbeşte! 

— Zise Simonide, acum stăpân pe situaţie cu totul. 

— Vorbeşte şi te voi asculta cu atât mai bucuros cu cât eu 
n-am tăgăduit că eşti acela care spui. 

Ben Hur luă acum cuvântul şi-şi povesti viaţa, pe scurt, dar 
cu căldură, izvorul oricărei elocvenţe. Deoarece o 
cunoaştem până în momentul când Arrius s-a reîntors 
victorios cu dânsul în Marea Egee şi au debarcat la 
Misenum, vom urmări povestirea numai de acolo înainte. 

— Binefăcătorul meu se bucura de iubirea şi încrederea 
împăratului, cărel copleşea cu onoruri şi distincţii. 
Negustorii din Orient îi făceau daruri preţioase şi ajunse 
îndoit de înstărit printre bogaţii Romei. Poate oare un evreu 
să-şi uite religia sau locul naşterii sale, dacă e în ţara sfântă 
a părinţilor noştri? Nobilul om m-a înfiat, după lege, şi eu 
mi-am dat silinţa să-i fiu recunoscător. Nici un fiu nu şi-a 
venerat mai mult părintele, decât eu pe el. A vrut să facă 
din mine un învăţat; mi-ar fi procurat pe cei mai celebri 
învăţători ai artelor, ai filosofiei, ai retoricii. 

Am refuzat, cu toate stăruinţele lui, căci eram evreu şi nu 
puteam să uit pe Dumnezeul nostru, renumele profeților şi 
cetatea sfântă clădită de David şi Solomon pe coline. O să 
mă întrebi pentru ce am primit de la început binefacerile 
romanului? Îmi era drag; apoi, speram, cu ajutorul lui, să 
dobândesc influenţa şi mijloacele ca să dezvălui secretul ce 
apăsa asupra mamei şi surorii mele; despre un al treilea 
motiv, am să spun numai că m-a hotărât pentru cariera 
armelor. Am făcut exerciţii, am triumfat în studii, mi-am 


făcut un nume, dar nu e acela al părinţilor mei. Cununile 
triumfale pe care le-am câştigat. 

— Pe pereţii vilei din Misenum atârnă multe. 

— Le-am dobândit ca fiu al duumyvirului Arrius. Romanii 
mă cunosc numai sub numele acesta. Urmărind cu stăruinţă 
scopul meu secret, am părăsit Roma şi m-am dus la 
Antiohia, ca să-l însoțesc pe consulul Maxentius în expediţia 
contra parţilor, pe care tocmai o pregăteşte. Devenit 
maestru în mânuirea oricăror arme, vreau să dobândesc 
acum cunoştinţele superioare ale conducerii oamenilor pe 
câmpul de luptă. Consulul m-a admis în apropierea lui 
imediată. Când, dar, ieri, corabia noastră intră pe Oronte, 
veniră alte două corăbii, care luară aceeaşi direcţie şi 
arborară steaguri galbene. Un tovarăş de călătorie şi 
compatriot din Cipru ne-a spus că corăbiile erau ale lui 
Simonide, cel mai mare negustor din Antiohia. Ne-a povestit 
şi oarecare amănunte despre miraculoasele succese în 
afaceri ale negustorului, despre flotele şi caravanele lui; şi, 
fără a şti că spusele lui mă interesau în cel mai mare grad, a 
adăugat că Simonide e din neamul lui luda şi a fost 
odinioară în serviciul prinţului Hur. A pomenit şi despre 
cruzimea lui Gratus şi despre cauza ei. 

La aceste cuvinte, Simonide plecă fruntea şi fiica lui îşi 
sprijini capul de pieptul lui. Dar el ridică numaidecât iar 
ochii şi zise, cu voce fermă: 

— Ascult. 

— O, bunule Simonide, reluă Ben Hur cu un accent 
dureros, văd că nu eşti convins; stau încă în umbra îndoielii 
tale. 

Negustorul tăcu; trăsăturile-i rămaseră reci şi neclintite ca 
marmoră. 

— Şi nu mai puţin limpede văd greutatea situaţiei mele - 
urmă Ben Hur. Relaţiile mele romane pot să le dovedesc 
toate; n-aş avea decât să mă adresez consulului, care acum 
e oaspetele pretorului acestui oraş; dar dovezile mai de 
aproape, pe care mi le ceri, nu le pot da; nu pot dovedi că 


sunt fiul tatălui meu. Acelea care ar putea să mărturisească 
sunt - vai! Moarte sau dispărute. 

Îşi acoperi faţa în mâini. Estera se ridică acum, luă paharul 
refuzat adineaori şi-l oferi tânărului cu cuvintele: 

— Vinul e din ţara pe care o iubim atât de mult cu toţii; te 
TOg, bea. 

Vocea-i era armonioasă, cum trebuie să fi fost a Rebecăi 
când oferise de băut la fântâna de la Năhor. Văzu lacrimi în 
ochii ei, bău şi zise: 

— Fiică a lui Simonide, inima ta e plină de bunătate şi eşti 
miloasă, că împărtăşeşti din ea şi pe un străin alăturea de 
tatăl tău. Domnul Dumnezeul nostru să te binecuvânteze, îţi 
mulţumesc. 

Apoi se întoarse iar spre negustor: 

— Deoarece n-am dovezi că sunt fiul tatălui meu, voi 
renunţa la intenţia mea şi voi pleca; nu vreau să te mai 
stingheresc. Dar te asigur că eu nu urmăream nici 
reîntoarcerea ta în servitute, nici nu voiam să-ţi cer 
socoteală despre averea ta. În orice caz, aş fi zis ceea ce zic 
acum: tot ce este rod al minţii şi al muncii tale e altău; 
stăpâneşte în pace. N-am nevoie, deloc, de nimic. Mai 
înainte ca nobilul Arrius, al doilea părinte al meu, să plece 
în acel drum care trebuia să fie cel din urmă al lui, el m-a 
lăsat moştenitor al întregii sale averi; am devenit foarte 
bogat. Deci, dacă în viitor îţi vei aduce aminte de mine, adu- 
ţi aminte şi de întrebarea pe care ţi-o pun acum şi care - jur 
pe profeţii şi pe lehova, Dumnezeul meu şi al tău - a fost 
motivul de căpetenie al venirii mele aici: ce ştii, ce poţi tu 
să-mi spui despre mama şi despre Tirzah, sora mea, care ar 
semăna în frumuseţe şi graţie cu această fată, bucuria şi 
fericirea vieţii tale? 

O, ce ai putea să-mi spui despre ele? 

Lacrimi picurau pe obrajii Esterei, negustorul însă rămase 
neînduplecat; cu voce fermă zise: 

— Cum am spus, l-am cunoscut pe prinţul Hur, îmi aduc 
aminte că am auzit de nenorocirea ce s-a abătut asupra 


familiei sale. Îmi aduc aminte de durerea ce mi-a pricinuit 
vestea aceea. Acela care a adus-o pe văduva prietenului 
meu într-atâta mizerie e acelaşi care m-a persecutat de 
atunci şi pe mine. Merg mai departe şi îţi spun că am făcut 
cercetări minuţioase despre familie; dar n-am nici o 
informaţie să-ţi dau. Ben Hur oftă adânc. 

— Atunci. Atunci mi s-a mai risipit o speranţă. 

— Zise, lup tând cu sentimentele lui. Sunt deprins cu 
deziluziile. 'Te rog să-mi scuzi inoportunarea; şi, dacă te-am 
supărat, iartă-mi aceasta, pen tru mâhnirea mea. Viaţa mea 
nu mai poate avea de acum nici un alt scop - decât 
răzbunarea. Vă las cu bine. 

Ajungând la perdeaua uşii, se mai întoarse o dată şi zise 
simplu: 

— Vă mulţumesc amândurora. 

— Pacea să te însoţească, răspunse negustorul. 

Estera nu putea vorbi de suspine. 

Astfel plecă. 

CAPITOLUL IV. 

Abia se depărtase Ben Hur; Simonide păru ca redeşteptat 
dintr-un vis. Faţa-i se învioră, posomorârea ochilor se 
lumină şi strigă vioi: 

— Estera, sună, repede. 

Estera se duse la masă şi dădu un semnal cu un clopot ce 
era acolo. 

Unul din panourile adâncite se dădu la o parte şi apăru un 
om, care veni salutând pe negustor cu o închinăciune 
adâncă. 

— Vino, Maluc, mai aproape de scaun - îi ordonă stăpânul. 

Am să-ţi dau o însărcinare, care trebuie îndeplinită măcar 
de s-ar întoarce soarele din loc. Ascultă! Acum plecă de- 
aicea un tânăr, spre magaziile de mărfuri; e un om zvelt, de 
înfăţişare plăcută şi în haine de israelit. Să-l urmezi ca 
umbra lui; şi în fiecare noapte să-mi dai ştire unde stă, ce 
face şi cu cine e împreună. 


Dacă, fără a fi descoperit, poţi să-i pândeşti vorba, să mi-o 
repeţi întocmai şi de peste tot să-mi raportezi tot ce 
priveşte persoana, mişcările, intenţiile lui. M-ai înţeles? Du- 
te repede! Sau, mai aşteaptă, Maluc! Dacă părăseşte 
oraşul, să-l urmezi, şi bagă de seamă: să te porţi prietenos; 
dacă intră în vorbă cu tine, spune-i ce crezi, numai nu că 
eşti în serviciul meu. Acum, grăbeşte. 

Omul salută ca şi mai înainte şi se retrase. 

Simonide îşi frecă, râzând, mâinile slăbite. 

— Ce zi e astăzi, fiica mea? 

— Întrebă cu voioşie. Ce zi avem? Vreau să mi-o însemnez 
ca zi norocoasă. Râzând s-o cauţi şi râzând să mi-o spui. 

Veselia lui îi păru nenaturală şi, ca pentru a-l ruga s-o 
părăsească, răspunse cu tristeţe: 

— Vai mie, tată, dacă voi uita vreodată ziua aceasta. 

El lăsă mâinile în jos. Capul îi căzu pe piept. 

— Ai dreptate, fiica mea, ai perfectă dreptate; astăzi e ziua 
a douăzecea a lunii a patra; sunt tocmai cinci ani de când 
Rahela mea, mama ta, a închis ochii. A căzut şi a murit. Pe 
mine m-au adus acasă, sfărâmat cum vezi, şi am găsit-o 
moartă de mâhnire. 

O! Era pentru mine ca strugurele de Cipru din viile 
Engadi. Am îngropat-o într-un loc singuratic, în stâncă, pe 
marginea muntelui; nimeni nu odihneşte în apropierea ei. 
Dar în întunericul meu ea mi-a lăsat o lumină, care a 
crescut ca în razele strălucitoare ale soarelui. 

Ridică mâna şi o puse pe creştetul fiicei sale. 

— O, Doamne, îţi mulţumesc că în Estera retrăieşte Rahela 
mea pierdută. 

Deodată se uită în sus, ca şi cuprins fără veste de un gând, 
şi întrebă: 

— Nu e ziua mare afară? 

— Era când a venit tânărul. 

— Atunci spune să vină Abimelec, ca să mă ducă în 
grădină, de unde să pot vedea râul şi corăbiile şi-ţi voi 


spune, scumpă Estera, de ce faţa mea s-a înveselit şi inima- 
mi sălta ca o căprioară în munte. 

La un sunet de clopot veni un servitor şi împinse jeţul pe 
rotile până la acoperişul de jos al casei, căruia Simonide îi 
zicea grădina lui. Printre boschete de trandafiri şi straturi 
de flori, toate îngrijite cu atenţie, dar acum 
nesupravegheate, fu condus la locul de unde putea să vadă 
crenelurile palatului de pe insulă din faţă, podul până la 
celălalt mal şi râul sub pod cu nenumăratele corăbii. Aici 
servitorul îl lăsă singur cu Estera. 

Zgomotul de voci şi loviturile de ciocan ale lucrătorilor nu-l 
incomodau, nici zgomotul deasupra podului. Urechile lui 
erau obişnuite, ca şi ochii, să nu dea atenţie decât la ceea 
ce-i putea aduce câştig. 

Estera şezu pe rezămătoarea jeţului şi aşteptă, 
mângâindu-i mâna, să vorbească, în sfârşit, el îşi reculese 
stăpânirea de sine şi zise: 

— Pe când tânărul vorbea, te-am observat, Estera, şi mi s-a 
părut că ţi-a câştigat simpatia. 

Plecând ochii, ea răspunse: 

— Dacă prin asta vrei să înţelegi că am crezut spusele lui, 
ai dreptate. 

— Va să zică tu nu crezi că el nu este fiul dispărut al lui 
Ben Hur? 

— Dacă nu este. 

— Ei, dacă nu este, Estera? 

— Eu am fost servitoarea ta, tată, de când mama mea a 
răspuns chemării Domnului. Alături de tine, te-am văzut şi 
te-am auzit negociind înţelepţeşte cu oameni lacomi de 
câştig de tot felul, drept şi nedrept; şi acum îţi spun: dacă 
tânărul cu adevărat nu e prinţul drept care se dă, atunci 
pot zice că eu până acum n-am văzut niciodată înşelăciunea 
îmbrăcând aşa de bine rolul onestităţii şi adevărului. 

— Pe gloria lui Solomon, fiică, tu rosteşti un cuvânt greu! 
Crezi oare că tatăl tău a fost sclavul tatălui său? 


— După cum am înţeles, el întreba numai despre ceva ce 
auzise vorbindu-se. 

Câtva timp privirile lui Simonide trecură peste corăbiile-i 
ce se legănau, deşi gândurile lui erau departe. 

— Ei bine, Estera, eşti un copil bun şi ai adevărata 
agerime israelită de judecată; ai şi vârsta şi puterea ca să 
poţi asculta o istorie tristă. Ascultă, dar! Vreau să-ţi 
povestesc despre mine, despre mama ta şi despre multe 
alte lucruri din trecut de care tu nici nu ştii, nici nu visezi 
nimica - despre lucruri pe care eu nu le-am mărturisit 
persecutorilor mei romani, pentru o speranţă, şi nu ţi le-am 
spus nici ţie, pentru că sufletul tău să se întoarcă spre 
Domnul că floarea spre soare. 

— M-am născut în valea Hinom, în partea de sud a 
Muntelui Sion, într-o peşteră. Părinţii mei erau şerbi evrei 
şi cultivau smochinii şi măslinii şi viţadevie bogată din 
grădinile regeşti de lângă Lacul Siloam. Ca băiat, le ajutăm. 
Făceam parte din acea clasă care e legată de sclavia 
perpetuă. Ei m-au vândut prinţului Hur, care pe atunci, 
după regele Irod, era cel mai bogat om din Ierusalim. El m- 
a trimis la magazinele lui de mărfuri din Alexandria, în 
Egipt, unde am devenit major. L-am servit şase ani; în al 
şaptelea, am devenit liber, după legea lui Moise. Estera 
bătu uşor din palme. 

— Va să zică nu eşti sclavul tatălui său! 

— Ascultă mai departe, fiica mea. În vremea aceea erau în 
peristilele templului învăţători ai legii care susțineau o 
părere, şi anume copiii să urmeze condiţia părinţilor lor, 
dacă aceştia erau obligaţi la servitute perpetuă. Prinţul Hur 
însă era mai presus de toate un om al dreptăţii; pentru el 
legea era aşa cum o susțineau cei mai severi învăţaţi, deşi, 
altfel, nu era de părerea lor. Declară că eu, în adevăratul 
înţeles al marelui legiuitor, eram un sclav evreu 
răscumpărat, dar prin acte pecetluite, pe care le posed 
încă, îmi redă libertatea. 

— Şi mama mea? Întrebă Estera. 


— Vei afla totul, Estera, ai răbdare. Mai înainte încă de a 
termina eu, te vei convinge că mai curând puteam să uit de 
mine decât de mama ta. Când mi-am terminat serviciul, am 
venit de Paşti la Ierusalim. Stăpânul meu de până atunci mi- 
a făcut o primire ospitalieră, îmi era drag şi îl rugai să mă 
menţină în serviciul lui. S-a învoit şi l-am mai servit alţi 
şapte ani, dar ca un fiu al lui Israel şi cu simbrie. Am condus 
în numele lui circulaţia comercială pe uscat şi pe apă; am 
condus caravane până la Suşa şi Persepolis, în Răsărit şi 
mai departe, în ţările mătăsurilor. Erau călătorii 
primejdioase, fiica mea, dar Domnul a binecuvântat tot ce 
am întreprins. Am adus prinţului câştiguri nespus de mari şi 
am câştigat şi eu o comoară de cunoştinţe fără de care n-aş 
fi putut să fac faţă țintelor ce mi-am propus pe urmă. Într- 
una din zile, eram oaspete al prinţului în casa lui din 
Ierusalim. O servitoare intră, cu câteva felii de pâine pe o 
tavă. Veni mai întâi la mine. Atunci am văzut-o întâia oară 
pe mama ta şi am iubit-o; iubirea aceasta am luat-o cu mine, 
că secret al inimii mele. Peste câtva timp, veni momentul să 
mă înfăţişez prinţului, ca s-o cer de soţie. El mi-a comunicat 
că era o sclavă pe viaţă, dar se declară gata s-o libereze, de 
hatârul meu, dacă voia şi dânsa. Ea răspundea iubirii mele, 
însă se simţea fericită în situaţia ei şi nu primi libertatea ce i 
se oferea. Eu am rugat-o mult şi am revenit din timp în 
timp. Întotdeauna îmi răspundea că vrea să-mi fie soţie, 
dacă voi vrea să-i fiu tovarăş în servitute. Părintele nostru 
Iacob a servit de două ori şapte ani pentru Rahela lui. Nu 
puteam să fac şi eu acelaşi lucru pentru a mea? Mama ta, 
însă, voia ca să fiu şi eu sclav pe viaţă ca dânsa. Am plecat, 
dar iar m-am întors. Uite, Estera. Arătă la lobul urechii 
stângi. 

— Vezi cicatricea aici? 

— O, da, o văd, răspunse ea, şi cunosc cât de mult ai iubit-o 
pe mama. 

— Cum să n-o iubesc, Estera! Ea a fost pentru mine mai 
mult decât Sulamita regescului cântăreţ, mai frumoasă şi 


mai curată; mi-a fost ca un izvor în grădină, ca o fântână de 
apă vie, ca izvoarele Libanonului! După rugarea mea, 
stăpânul meu m-a dus la judecători, care înaintea uşii casei 
sale mi-au străpuns urechea cu sulă, ca semn că voi fi 
şerbul lui pe viaţă. Astfel am dobândit-o pe Rahela. Se poate 
oare asemăna o altă iubire cu iubirea mea? 

Estera se plecă asupra lui şi îl sărută, în tăcere se gândiră 
la moartă. 

— Stăpânul meu s-a înecat în mare, urmă negustorul. 
Aceasta a fost prima durere ce m-a lovit. Jale era în casa lui 
şi aici, într-a mea din Antiohia, unde locuiam încă de pe 
atunci. Ei bine, Estera, ascultă! Când a naufragiat bunul 
prinţ, eu eram primul administrator al averii sale; tot ce 
posedă era sub conducerea şi îngrijirea mea. Judecă după 
aceasta cât ţinea la mine şi cât se încredea în mine! Grăbii 
la Ierusalim să-mi dau văduvei socotelile. Ea mă menţinu în 
slujba mea. De-acu pusei şi mai multă râvnă. Afacerile 
sporeau din an în an. Zece ani trecură; atunci se abătu 
nenorocirea, de care, cum ai auzit, vorbea tânărul - 
accidentul, cum îi zicea, cărel ajunse pe procuratorul 
Gratus. Romanul afirma că a fost o tentativă de asasinat 
împotriva lui. Sub arest pretext, confiscă pentru dânsul, cu 
învoirea Romei, întreaga avere imensă a văduvei şi a 
copiilor. Nu s-a oprit nici aici. Ca să evite orice revizuire a 
judecății, a înlăturat pe toţi cei care participaseră cu ceva. 
Din zilele acelea grozave, familia Hur a dispărut. Fiul, pe 
care l-am cunoscut de copil, a fost condamnat la galere. 
Văduva şi fiica tânjesc, desigur, într-una din multele temnițe 
ale iudeei - temnițe care, odată închise în urma 
nenorocirilor, rămân pecetluite ca nişte morminte. Ele au 
dispărut din amintirea oamenilor, aşa ca şi când marea le-ar 
fi înghiţit. N-am putut afla cum au murit şi nici dacă au 
murit. 

În ochii Esterei licăreau lacrimi. 

— Tu ai o inimă bună, Estera, ca şi mama ta, şi îl rog pe 
Dumnezeu ca să n-aibă parte de soarta celor mai multe 


inimi bune, adică să fie călcate în picioare de orbi şi 
neînduraţi. Dar ascultă mai departe. M-am dus la Ierusalim 
ca să-i stau într-ajutor binefăcătoarei mele. La porţile 
oraşului am fost prins şi aruncat într-o subterană adâncă, 
din cetatea Antonia; pentru ce, nu ştiam până ce a venit 
însuşi Gratus şi mi-a cerut banii aparţinând casei Hur. El 
ştia că, după obişnuinţa afacerilor la evrei, acei bani se 
puteau ridica, după avizul meu, în toate pieţele comerciale. 
Mi-a ordonat să iscălesc o hârtie în acest sens. Am refuzat. 
El răpise până atunci case, pământuri, mărfuri, corăbii şi 
toată averea mişcătoare a celor cărora le serveam eu; banii 
nu-i avea încă. Vedeam că aş fi putut să reclădesc 
proprietatea lor distrusă, dacă Domnul voia să-mi stea într- 
ajutor. M-am împotrivit pretenţiei tiranului. A pus să mă 
tortureze, dar voinţa mi-a rămas neînfrântă; mi-a redat 
libertatea, fără să poată dobândi ceva de la mine. M-am 
întors acasă şi am reînceput, sub numele Simonide din 
Antiohia, afacerile, în locul numelui prinţului Hur din 
Ierusalim. Tu ştii, Estera, cum norocul m-a favorizat şi 
milioanele prinţului au sporit sub mâinile mele. Ştii iar, cum 
după trei ani, într-o călătorie la Cezareea, am fost prins iar 
de Gratus şi supus pentru a doua oară torturii, ca să 
mărturisesc că bunurile şi banii mei sunt sub ordinul de 
confiscare. Nu şi-a ajuns scopul nici de astă dată. Cu întreg 
corpul zdrobit m-am reîntors acasă şi am găsit-o pe Rahela 
moartă de temerea pentru mine. Domnul Dumnezeul nostru 
a dispus şi eu trăiam. Chiar de la împărat mi-am 
răscumpărat libertatea şi autorizarea să-mi port comerţul 
orişiunde. Astăzi. 

— Lăudat fie numele Domnului! 

— Astăzi, Estera, ceea ce a fost încredinţat mâinilor mele a 
crescut în talanţi de ar însemna o avere şi pentru un 
împărat. 

Cu mândrie ridică fruntea. Ochii li se întâlniră, îşi citeau 
gândurile unul altuia. 

— Ce să fac eu cu comoara asta, Estera? 


— Întrebă fără a pleca ochii. 

— Tată, răspunse ea încet, nu s-a înfăţişat oare acuma 
legiuitul proprietar? 

Privirea lui rămânea aţintită asupra ei. 

— Şi tu, copila mea, să rămâi cerşetoare? 

— Dar eu, tată, ca fiica ta, nu sunt oare sclava lui? 

Faţa lui se lumină de nespusă iubire, zicând: 

— Tu, Estera, eşti darul cel mai minunat dintre acele multe 
pe care Domnul mi le-a dat. 

O strânse la piept şi o sărută îndelung. 

— Ascultă. 

— Îi zise apoi - ascultă pentru ce în astă dimineaţă eram 
atât de vesel. Când s-a înfăţişat tânărul înaintea mea, mi s-a 
părut că-l revăd pe tatăl lui, în puterea şi graţia tinereţii. 

Eram îndemnat să-l salut aşa. Simţeam că zilele de 
încercare trecuseră şi truda mea era terminată. Nu mă 
puteam opri să nu jubilez, îmi venea să-l iau de mână şi să-i 
arăt comorile pe care le-am dobândit, ca să-i spun: „lată, 
toate astea sunt ale tale! Eu sunt servitorul tău, gata să fiu 
acum concediat!” Şi aş fi făcut aşa, Estera, aş fi făcut aşa; 
dar în momentul acela trei gânduri m-au năvălit şi m-au 
reţinut. Vreau să am siguranţa că e fiul stăpânului meu - a 
fost primul gând. Dacă e fiul stăpânului meu, vreau să 
cunosc mai de aproape felul şi intenţiile lui. Gândeşte-te, 
Estera, câţi sunt dintre acei bogaţi, în mâinile cărora 
bogăţia se preface în blestem şi stricăciune! 

Se opri; strânse pumnii şi glasul îi tremura de agitare, 
când urmă: 

— Estera, gândeşte-te la cele ce am suferit din mâinile 
romanilor, nu numai de la Gratus; zbirii fără inimă care îi 
îndeplineau ordinele erau romani şi râdeau cu toţii când eu 
gemeam. 

Vezi corpul meu zdrobit şi gândeşte-te la anii pe care i-am 
trăit fără putere şi fără ridicare; gândeşte-te la mama ta, în 
mormântul ei singuratic, şi la inima ei frântă; socoteşte 
durerea rudelor stăpânului meu, dacă mai trăiesc, şi 


cruzimea morţii lor, dacă au murit; gândeşte-te la toate 
astea şi nu-mi spune, ca predicatorii, că răzbunarea e a 
Domnului. Nu se răzbună el oare prin instrumente? Şi 
războinicii lui nu sunt oare mai numeroşi decât profeţii? Nu 
spune legea: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte? 

O! În toţi anii aceştia am visat răzbunare, m-am rugat 
pentru ea, am pregătit-o. Am strâns răbdare din creşterea 
averii mele şi speram, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca acesta 
să fie un mijloc ca să-i pot pedepsi pe răufăcători. Şi fiindcă 
tânărul mi-a vorbit de iscusinţa lui în meseria armelor, dar 
nu mi-a spus scopul, am ştiut că el se numea răzbunare. 
Acesta, Estera, a fost al treilea gând, care m-a făcut să 
rămân tare şi liniştit, pe când el vorbea pentru sine, şi m-am 
bucurat când a plecat. 

Estera mângâie mâinile ofilite ale tatălui ei şi zise, ca şi 
când ar fi prevăzut evenimentele viitoare: 

— A plecat. Se va reîntoarce? 

— Da; Maluc, servitorul credincios, îl urmăreşte şi-l va 
readuce, de îndată ce voi fi gata cu răzbunarea. 

— Şi când are să fie asta, tată? 

— Nu peste mult. El crede că toţi martorii lui sunt morţi. 
Dar mai trăieşte unul, care cu siguranţă are să-l 
recunoască, dacă e cu adevărat fiul stăpânului meu. 

— Mama lui? 

— Nu, fiica mea; pe martorul acela am să i-l aduc înainte; 
pân-atunci să lăsăm totul în grija Domnului. Sunt obosit. 

Cheamă-l pe Abimelec. 

Estera chemă servitorul şi se reîntoarse în casă. 

CAPITOLUL V. 

Când Ben Hur ieşi din marele magazin de mărfuri, avea 
sentimentul că la multele deziluzii după căutarea alor lui se 
mai adăugase una; o mare descurajare îl cuprinse. 

Îşi făcu drum printre mulţime şi mărfurile grămădite, până 
la marginea debarcaderului. O umbră răcoroasă cădea 
asupra râului şi-l îndemna. Dar îi veni în minte vorba 
călătorului: „Mai bine un vierme, să te hrăneşti din murele 


Daphnei, decât oaspe la o masă regească”. Se întoarse şi 
coborâ peste debarcader la han. 

— Drumul la Daphne! Zise paznicul mirat de întrebarea lui 
Ben Hur. Se vede că acum vii întâia dată aicea? Ei bine, să 
socoteşti ziua aceasta ca cea mai fericită din viaţa ta! 
Drumul nu poţi să-l rătăceşti. Strada cea mai apropiată la 
stânga duce spre sud, drept la Muntele Sulpius, pe culmea 
căruia e un altar al lui Jupiter şi un amfiteatru; mergi în 
direcţia asta până la a treia încrucişare, care se cheamă 
columnele lui Irod. Apoi, te întorci la dreapta până la porţile 
de bronz ale lui Epifanes. De acolo începe drumul la 
Daphne. Zeii să te aibă în paza lor! 

După oarecare îndrumări privitoare la bagajul lui, Ben 
Hur porni. 

Columnele lui Irod le găsi curând. De acolo, printr-o alee 
de coloane de marmoră, populată cu o mulţime pestriță de 
oameni de toate neamurile negustoreşti, ajunse la porţile 
de bronz. 

Era pe la ora a patra din zi, când ieşi pe poartă şi se găsi 
într-un convoi de oameni ce părea nesfârşit, şi înainta şi el 
spre celebra dumbravă. Drumul avea alei despărțite, 
pentru pietoni, călăreţi şi trăsuri, şi acestea iarăşi erau 
împărţite în două, pentru cei ce mergeau sau se întorceau. 
Linia de despărţire o marcă o balustradă joasă; aceasta era 
întreruptă ici-colo cu socluri masive de marmoră, pe care 
adesea se ridicau statui. La dreapta şi la stânga drumului se 
întindea o pajişte bine îngrijită, plantată ici-colo cu pâlcuri 
de stejari şi de smochini; printre ele erau mici vile, 
împresurate cu viţă. Aleile pietonilor erau pavate cu plăci 
de piatră roşie, cele pentru călăreţi şi trăsuri presărate cu 
nisip alb presat, în aşa fel că nu se auzea nici zgomotul 
copitelor, nici al roţilor. Numărul şi varietatea fântânilor 
săritoare erau de mirare; toate erau daruri ale regilor ce 
veniseră pe-aici şi denumite după numele lor. Astfel se 
întindea drumul minunat spre vestul oraşului, mai multe 
mile, până la intrarea în dumbravă. 


Cu dispoziţia-i apăsătoare, Ben Hur abia observă cu câtă 
artă şi risipă era construită calea. 'Tot atât de puţină atenţie 
da mulţimii cel împresura, îl lăsară indiferent şi fastul 
convoiului şi imaginile multicolore ce i se ofereau ochilor. 
Era prea mult preocupat de el însuşi. Provinciile însă, 
desigur, nu puteau să ofere ceva nou pentru un roman care 
cunoştea oraşul, centru al lumii, cu splendorile lui. Căută 
deci a-şi face drum mai curând printre grupurile care i se 
părea că înaintează prea încet. Când ajunse la Heracleea, o 
mică localitate între oraş şi dumbravă, se simţi obosit şi voi 
să caute o distracţie. Atenţia-i fu atrasă de o pereche de 
capre condusă de o femeie frumoasă, împodobită, ca şi ele, 
cu panglici şi cu flori. Apoi se opri să privească un taur 
mare, alb ca zăpada, împodobit tot cu struguri proaspeţi; 
pe spinarea-i largă, într-un coş, era un copilaş gol, imagine 
a micului Bachus. Urmându-şi drumul, se întreba oare 
pentru care altare erau destinate aceste ofrande. Acuma 
trecu un călăreț în îmbrăcăminte pompoasă; coama calului 
era tunsă după obiceiul timpului. Atitudinea mândră a 
călăreţului şi a calului îl făcu pe Ben Hur să zâmbească. Se 
mai întorcea, când îi ajungeau la ureche uruitul trăsurilor 
sau tropotul surd al copitelor cailor; pe nesimţite, începu 
să-l intereseze diversitatea carelor şi portul variat al 
conducătorilor, începu a da mai multă atenţie şi mulţimii 
înconjurătoare. Vedea oameni de toate vârstele şi stările, 
bărbaţi şi femei, toţi în haine de sărbătoare. Un grup era în 
alb, altul în negru; unii purtau steaguri, alţii cădelniţe; 
aceştia mergeau încet, cântând imnuri, ceilalţi înaintau 
după muzică flautelor şi tactul tobelor de mână. Dacă zilnic 
acest popor se revărsa la Daphne, ce minunăţii trebuie să fi 
fost de văzut acolo! În sfârşit se auziră bătăi în palme şi 
exclamări vesele. Se uită în sus - multe degete arătau la un 
punct. Urmând direcţia aceasta, văzu pe coasta colinei o 
clădire în formă de templu - intrarea în dumbrava sfântă. 
Cântarea imnurilor răsună mai cu tărie, muzica deveni mai 
vioaie. Fu dus cu şuvoiul de oameni şi intră, împărtăşind 


aşteptarea nerăbdătoare a tuturora. Deşi de gust fin 
roman, priveliştea locului îl impresiona. 

Când Ben Hur trecu pe poarta clădirii în stil pur grecesc, 
se văzu într-un spaţiu larg, pavat cu piatră lustruită, în jurul 
lui mişuna o mulţime neliniştită, zgomotoasă, în haine 
pestriţe, înaintea lui se ramificau cărări curat întreţinute, la 
sud-vest, spre o grădină, ca să se piardă îndărătul ei într-o 
pădure peste care plutea o ceaţă albăstruie. Ben Hur se 
uită gânditor înainte, nehotărât în care parte să se 
îndrepte, în acel moment, exclamă o femeie: 

— Splendid! Dar unde mergem acum? 

Cel ce o însoțea, un om cu cunună de lauri, răspunse 
râzând: 

— Aide, frumoasă străină, întrebarea ta înseamnă că te 
temi. 

Nu ne-am învoit oare ca toate astea, dimpreună cu noroiul 
Antiohiei, să le părăsim? Aerul care adie aici e o respiraţie a 
zeilor. 

Să ne lăsăm adierii vântului. 

— Dar dacă ne pierdem? 

— O, fricoaso! În Daphne nu s-a pierdut încă nimenea, în 
afară de acela în urma căruia s-au închis porţile pentru 
totdeauna. 

— Despre cine vrei să spui? Zise ea tot cu temere. 

— Zic de aceia care n-au rezistat farmecului locului şi şi l- 
au ales pe viaţă şi pe moarte. Ascultă! Să stăm aci şi am să- 
ţi arăt despre cine vorbesc. 

Pe podeaua de marmoră se auziră paşi de sandale; 
mulţimea se desfăcu şi o ceată de tinere fete dădu năvală în 
jurul celui ce vorbise şi a prietenei sale şi începu, în tactul 
tobelor, să joace şi să cânte. Femeia se strânse lângă 
însoţitorul ei, care o cuprinse cu un braţ peste mijloc, dar 
cu celălalt, ca extaziat, bătea tactul muzicii peste cap. 
Pletele dănţuitoarelor fâlfâiau în aer. Îmbrăcămintea uşoară 
ce purtau nu le acoperea decât incomplet. Farmecul 
dansului lor nu se poate descrie. După o scurtă horă 


dispărură, tot atât de repede şi fugitiv cum veniseră, 
printre mulţimea care se dădea în lături. 

— Ei, ce zici? Întrebă bărbatul. 

— Cine sunt acestea? Îi zise însoţitoarea lui. 

— Sunt devadasi, preotese în cultul lui Apolo. E o întreagă 
armată. Ele alcătuiesc corul la serbări. Templul acesta e 
casa lor. 

Uneori se duc şi prin alte oraşe, dar tot ce câştigă aduc 
aici, ca să îmbogăţească locuinţa divinului muzician. Să 
mergem acum mai departe! 

În momentul următor, cei doi se depărtară. 

Ben Hur îşi făcu curaj din asigurarea că în Daphne nu s-a 
pierdut încă nimeni; acum se întoarse şi el să plece. Unde? 

— Nu ştia. 

O sculptură de pe un postament frumos îl atrase mai întâi. 
Era statuia unui centaur. O inscripţie explica vizitatorului 
neştiutor că îl reprezenta pe Chiron, favoritul lui Apolo şi al 
Dianei, pe care l-au iniţiat în tainele vânătorii, ale medicinii, 
ale muzicii şi în arta profeţiei. Inscripţia mai spunea 
străinului ca, la un anumit ceas al unei nopţi luminoase, să 
privească într-o anumită direcţie a cerului şi atunci îl va 
vedea pe mort viu printre stele, unde Jupiter l-a aşezat pe 
geniul cel bun (în constelația Centaurului). 

Totuşi, cel mai înţelept dintre centauri plecă să-şi ofere 
omenirii serviciile, în mână ţinea un sul, pe care se puteau 
citi, în limba grecească, următoarele paragrafe ale unei 
înştiinţări: 

1. Călăatorule! Eşti străin? Ascultă murmurul izvoarelor şi 
nu te teme de ploaia fântânilor săritoare; astfel, Naiadele 
au să te iubească. 

2. Vânturile chemate ale Daphnei sunt Zefirul şi Austrul; 
bucuroşi servitori ai vieţii, au să-ţi procure dulci bucurii. 
Când bate Eurus, e Diana altundeva la vânătoare; când 
bântuie Boreas, ascunde-te, căci Apolo e mânios. 

3. Umbrele dumbrăvii sunt ale tale ziua; noaptea, sunt ale 
lui Pan şi ale Driadelor. Să nu-i tulburi. 


4. Mănâncă moderat din lotusul de pe malul pârâului, dacă 
nu vrei să-ţi jertfeşti memoria; căci asta ar însemna să devii 
un copil al Daphnei. 

5. Umblă, cu precauţiune în jurul păianjenului ce toarce; 
este Arahne care lucrează pentru Minerva. 

6. Dacă vrei să vezi lacrimile Daphnei, rupe numai un 
mugur dintr-o ramură de dafin - şi mori. Păzeşte-te! 

Zăboveşte şi fii fericit! 

Ben Hur lăsă explicarea cuvintelor enigmatice altora din 
mulţimea ce se grămădea în jurul lui şi se întoarse 
deoparte, când fu adus taurul alb. Copilul sta încă în coş, 
urmat de un lung şir de oameni; după aceştia veni femeia 
cu caprele, apoi flautişti şi toboşari şi un alt convoi de 
oferitori de daruri. 

— Unde se duc? Întrebă unul din cei dimprejur. 

Un altul răspunse: 

— Taurul, la Tatăl Jupiter, caprele. 

— N-a pazit oare odinioară Apolo turmele lui Admet? 

— Da; caprele merg la Apolo. 

Ben Hur, în dispoziţia lui obişnuită, nu s-ar fi dus singur în 
dumbravă; cel puţin s-ar fi folosit de relaţiile lui cu familia 
consulului şi ar fi evitat o hoinăreală leneşă într-un loc unde 
nu cunoştea pe nimenea şi nimenea nu-l cunoştea; şi-ar fi 
însemnat în memorie toate punctele vrednice de văzut şi le- 
ar fi vizitat cu o călăuză de încredere, aşa cum se pune la 
cale o afacere; sau dacă voia să petreacă în acest loc 
încântător câteva zile fără grijă, trebuia să-şi procure o 
scrisoare câtre mai-marele localităţii, oricare ar fi fost el. 
Aşa ar fi contemplat cu plăcere cele ce erau de văzut, ca şi 
mulţimea entuziastă pe care o urmase. Acuma însă nu 
simţea nici o venerație faţă de divinităţile locului şi nu 
simţea nici curiozitate; amărât de deziluzia pe care o 
suferise, rătăcea fără nici un plan, nu aşteptând soarta, ci 
căutând s-o provoace cu sfruntare. 

CAPITOLUL VI. 


Ben Hur intră cu ceilalţi în pădurice. La început era prea 
indiferent ca să se mai întrebe unde ducea drumul. De 
totala indiferenţă îl apăra un sentiment vag - convoiul se 
îndrepta spre temple, care, ca centru al dumbrăvii, 
exercitau mai multă atracţie asupra vizitatorului. 

Deodată începu, ca un cântăreţ o melodie cel obsedează, 
să repete vorbele: „Mai bine un vierme şi să te hrăneşti din 
murele Daphnei, decât oaspe la o masă regească”. 
Repetarea deasă deştepta întrebări care aşteptau răspuns 
cu înteţire. Era oare viaţa în dumbravă cu adevărat atât de 
plăcută? În ce-i consta farmecul? Poate în adâncimea 
misterioasă a unei filosofii de nepătruns sau în ceva mai 
real, mai vădit pentru ochii oricărui vizitator atent? În 
fiecare an, mii de inşi părăseau lumea şi veneau aici ca să 
se dedice în serviciul frumosului şi plăcutului. Găseau ei 
secretul farmecului? Era el destul de tare ca să-i despartă 
pentru totdeauna de trecut? Învăţau ei să uite multele 
vicisitudini ale vieţii, bune şi amare, speranţele unui viitor 
apropiat şi grijile pe care le năştea trecutul? Era oare 
dumbrava atât de binecuvântată pentru ei? De ce n-ar fi 
fost şi pentru dânsul? El era evreu; se putea oare ca toate 
cele frumoase şi minunate să fie pentru toţi, numai pentru 
fiii lui Avraam nu? Voia cu orice preţ să dea de urma 
secretului nepăsător de cântările aducătorilor de daruri şi 
de batjocurile aproapelui. 

Se uită la cer, dar de-acolo nu-i veni nici o indicație; cerul 
era albastru închis şi înviorat de ciripitul rândunelelor 
vesele - nu era altfel nici cerul deasupra lăcaşului sfânt. 

Merse mai departe; din păduricea de-a dreapta lui, adia 
un val de parfum de trandafiri şi plante aromatice aprinse. 
Se opri ca mulţi alţii şi se uită în direcţia de unde venea 
adierea aceasta. 

— E o grădină acolo? Îl întrebă pe un om de lângă el. 

— Cred, mai degrabă, că e un serviciu divin, poate în 
cinstea Dianei sau a lui Pan sau a vreunei alte zeități a 
pădurilor. 


Răspunsul îi fu dat în limba lui maternă. Ben Hur se uită 
mirat. 

— Eşti evreu? Îl întrebă. 

— M-am născut la o aruncătură de piatră de piaţa 
Ierusalimului. 

— Răspunse omul, cu un zâmbet politicos. 

Ben Hur voi să mai vorbească, dar mulţimea, mişuind, îl 
împinse de cealaltă parte a drumului, spre dumbravă, astfel 
că fu despărţit de străin, înfăţişarea aceluia, vestmântul 
tradiţional şi bastonul, o stofă neagră peste cap, legată cu 
un şnur roşu, figura expresiv iudee, totul îi rămase în minte 
tânărului. 

Întâlnirea fu într-un loc unde o potecă se ramifica în 
pădurice. Ben Hur se folosi de ocazie ca să scape de larma 
pelerinilor. 

Ajunse mai întâi într-un desiş, care văzut din drum apărea 
ca tufiş natural, nepătruns, potrivit cuiburilor de păseri 
sălbatice. După câţiva paşi, însă, putu să recunoască şi aici 
mâna maestrului. Tufişurile erau în floare sau purtau 
fructe; sub crengile plecate, se înălţau florile cele mai 
minunate; peste ele, iasomia îşi întindea ramurile delicate. 
Tufişuri de liliac şi de trandafiri, crini şi lalele, leandri şi 
tufişuri de fragi, care toate îi aminteau văile înflorite ale 
cetăţii lui David, umpleau aerul de miresme. Un pârâiaş, ca 
să nu le lipsească Naiadelor nimic, şerpuia în murmur uşor 
peste pajişte. 

Mergând înainte, auzi la dreapta şi la stânga din desiş 
guruitul porumbeilor şi turturelelor; ciocârlii îl aşteptau şi-l 
lăsau să se apropie; o privighetoare rămase neînfricoşată la 
locul ei, deşi trecu pe alături de ea. O prepeliţă îşi purta puii 
înainte. Cum se opri s-o lase să treacă, se ivi o figură dintr- 
un tufiş cu aromă de miere. Ben Hur făcu un pas îndărăt, îi 
era oare dat cu adevărat să vadă un satâr acasă la el? 
Apariţia se uita la el şi ţinea în dinţi un cosor încovoiat. Ben 
Hur zâmbi de temerea lui şi, iată, problema era dezlegată: 


pace fără teamă, pace pretutindeni - acesta era secretul 
farmecului! 

Se aşeză sub un lămâi, care-şi întindea rădăcinile sure, 
încurcate, până la marginea pârâului. Aproape deasupra 
apei cu murmurul ei, atârna cuibul unui piţigoi. Mica 
făptură îl privea încrezătoare din deschizătura cuibului. „Cu 
adevărat, îşi zise, pasărea asta îmi dă explicarea! Ea zice: 
„Nu mă tem de tine, căci legea acestui loc fericit e iubirea!, 

Farmecul dumbrăvii i se părea acum evident. Era plăcut 
mişcat şi hotărât să se dedice şi el cultului Daphnei. Nu 
putea oare şi el, ca şi omul cu cosorul în dinţi, să-şi încheie 
zilele furtunoase ale vieţii, pentru totdeauna, uitând şi uitat, 
în cultivarea florilor şi a tufişurilor şi cu priveliştea tuturor 
splendorilor mute ce se puteau contempla aici 
pretutindeni? 

Cu încetul, însă, începea a se trezi iar în el iudeul. 

Farmecul putea să le ajungă multora. Dar ce fel de oameni 
erau aceia? 

Iubirea potoleşte, mai ales când urmează după o 
nenorocire că a lui. Dar era ea oare tot conţinutul vieţii? 

Era o deosebire între el şi cei care se îngropau aici de 
bunăvoie şi-şi găseau fericirea. Ei n-aveau datorii de 
îndeplinit, nu puteau să aibă; el însă. 

— Dumnezeule al lui Israel! Exclamă tare, cu obrajii 
aprinşi, şi ridicându-se repede. 

— Mamă! Tirzah! Blestemat să fie momentul, blestemat 
locul unde aş putea fi fericit fără voi! 

Grăbi prin desiş şi ajunse la o apă, care curgea ca un fluviu 
printre maluri zidite şi, ici-colo, era reţinută în cursul ei 
prin stăvilare. Un pod îl conduse peste fluviu, pe drumul lui. 
Stând pe acest pod, mai văzu şi altele, fiecare construit într- 
alt stil. Sub dânsul vedea apa clară, ca a unui lac adânc, 
apoi iar o cascadă şi aşa mai departe, cât vedeai cu ochii. 
Poduri, lacuri, cascade îi povesteau lămurit, cum pot povesti 


lucrurile neînsufleţite, că fluviul urma voinţa unui Stăpân şi- 
şi luă cursul cum se cade unui servitor al zeilor. 

Dincolo de pod văzu un peisaj cu văi largi şi dealuri 
neregulate, cu grote, lacuri şi căscioare frumoase, legate 
între ele cu poteci scânteietoare şi cursuri de apă argintii. 
Văile formau paturi prin care, în zile de secetă, fluviul era 
condus pentru înviorarea solului şi se asemănau cu covoare 
verzi presărate cu flori, pe care ici-colo păşteau turme de oi 
albe ca zăpada. Se auzeau de departe glasurile păstorilor 
care mergeau în urma turmelor. 

Sub cerul liber se ridicau nenumărate altare, înaintea 
cărora se aduceau jertfe. Cete de oameni, în alb ca şi 
altarele, treceau în procesiune de la unul la altul şi fumul 
jertfei plutea în nori palizi peste sfintele lăcaşuri la cer. 

Cu încântare îi treceau privirile de la un punct la altul, 
peste livezi şi dealuri, sau se opreau ca îmbătate asupra 
vreunui obiect, căutau apoi să pătrundă dumbrava sau 
ţinteau procesiunile, îşi dădeau zadarnic osteneala să 
urmărească potecile şi cursurile de apă, care toate se 
pierdeau înlănţuite pe fondul întunecat. Ce mistere putea 
să ascundă o intrare atât de minunată? Ici-colo se ridica o 
voce şi, pe când privirile-i rătăceau mai departe, ajunse, 
impresionat de cele văzute, la convingerea că aici domnea 
pacea în aer şi pe pământ şi orişicine era invitat să se 
oprească aici şi să se odihnească. 

Deodată i se lumină un gând: dumbrava era în realitate un 
templu, un templu imens, fără ziduri. 

Nu mai era altul la fel. Arhitectul nu-şi bătuse capul mult 
cu stâlpi şi hale, cu măsurătoare de spaţii; nici nu se 
gândise la o exactă ţărmurire a ideii pe care voia s-o 
întrupeze. El n-a făcut decât să-şi ia în slujbă natura; arta 
nu poate să tindă la ceva mai sus. Astfel expertul fiu al lui 
Jupiter şi al Kalistei a creat vechea Arcadie; şi aici ca şi 
acolo, spiritul creator a fost un grec. 

Mergând mai departe de la pod, Ben Hur cobori în valea 
cea mai apropiată. Aici păştea o turmă de oi, păzită de o 


fată. 

Apoi sosi la un altar care era ridicat în mijlocul drumului; 
pe un soclu de rocă neagră era o placă împodobită, de 
marmură albă, pe care sta un bazin de bronz cu cărbuni 
aprinşi. Lângă altar sta o femeie tânără, care cu o mână 
agită o nuia. Urmându-şi drumul, dădu peste o procesiune, 
în capul ei era o ceată de tinere fete în îmbrăcăminte 
uşoară şi împodobite cu ghirlande de flori; cântau cu vocile 
lor limpezi un cântec; o ceată de băieţi pârliţi de soare 
dansa după cântecul fetelor. Apoi urmă procesiunea, numai 
din femei; acestea erau îmbrăcate simplu şi neglijent şi 
purtau la altare coşuleţe cu mirodenii. Una din ele, o 
grecoaică, cântă o strofă din Anacreon: 

Astăzi iau şi astăzi dau, Azi trăiesc şi astăzi beau; Voi cerşi 
sau mă-mprumut - Viitorul este mut. 

Dar îşi continuă drumul, indiferent, şi ajunse la o pădurice 
exuberantă, în mijlocul văii, unde trebuia mai mult să 
atragă privirile vizitatorului. Umbra îl ademenea, căci 
drumu-i trecea pe acolo mai departe, şi printre tufişuri 
mijea ceva ca o statuie, cărel îmbia s-o vadă. Aşadar se 
întoarse la o parte şi trecu în singurătatea răcoroasă. 

Iarba era proaspătă şi bine întreţinută. Copacii nu erau 
prea deşi; toate speciile din Orient erau reprezentate şi 
alternau plăcut cu esențe străine, aduse din depărtare. 
Erau, aici, palmieri în izolare maiestuoasă, dincolo, sicomori 
ridicându-se deasupra dafinilor de culoare mai închisă; mai 
departe, se ridicau stejarii pururea verzi alături de cedri 
mari, care ar fi făcut podoaba Libanonului, apoi frăgari şi 
terebinte, atât de frumoase încât păreau transplantate aici 
din Paradis. 

Statuia era o Daphne de frumuseţe desăvârşită. N-avu 
însă mai mult timp decât ca să arunce o privire fugitivă 
asupra ei; la picioarele soclului odihneau o fată şi un tânăr; 
pe o blană de tigru, alături, stăteau pe o grămâjuie de 
trandafiri veştejiţi semnele rangului lor, securea şi seceră, 
ale lui, şi coşulalei. 


Lipsa aceasta de jenă îl miră. Mai înainte, în întunericul 
desişului parfumat, crezuse că pacea fără frică era farmecul 
marii dumbrăvi şi era cât pe-aci să se lase în voia acestui 
sentiment; acum citea un alt capitol, care nu era încă bine 
lămurit. Legea locului era iubirea, dar iubirea fără legi. 

Şi asta avea să fie dulcea pace a Daphnei! Acesta era 
scopul vieţii celor ce o serveau! Pentru asta jertfeau regii şi 
prinții comorile lor! Spre acest scop o preoţime şireată îşi 
aservea natura, păserile şi pârâurile şi crinii, fluviul, opera 
unor nenumărate mâini, sfinţenia altarelor, puterea 
fecundatoare a soarelui! 

Când Ben Hur, cufundat în astfel de reflecţiuni, îşi urmă 
drumul, nu putea să se sustragă de la oarecare îngrijorare 
pentru servitorii marelui templu natural, şi anume pentru 
aceia care, prin osteneala lor proprie, îl mențineau într-o 
stare atât de încântătoare. Ce-i adusese aici nu mai era un 
secret; motivele şi influenţa îi apăreau clare. Pentru unii 
care, loviți în ei înşişi, îşi pierduseră liniştea sufletească, 
perspectiva unei vieţi de pace durabilă într-un loc sfinţit, la 
a cărui înfrumusețare puteau să contribuie, chiar dacă nu 
cu bani, dar cu munca proprie, avea, desigur, ceva 
ademenitor, în rândul acestora se aflau oameni cu o cultură 
superioară, susceptibili însă şi de temeri apăsătoare şi de 
bucuriile speranţelor; dar nu constituiau ei marea masă a 
servitorilor Daphnei. Reţeaua lui Apolo era întinsă şi 
ochiurile ei strânse. Destul că marea majoritate era 
alcătuită din sibariţii lumii şi o plebe, mai mare la număr, 
dar cu atât mai decăzută, şi care servea senzualităţii, ce pe 
atunci cuprinsese întreg Orientul. Nici un scop mai înalt: nu 
slăvirea zeului cântării (Apolo) sau a nenorocitei lui 
tovarăşe, nici devotarea pentru o filosofie care îşi manifestă 
roadele abia în liniştea retragerii, nici înălţarea sau 
mângâierea care este în religie, nici iubirea în înţelesul ei 
sfânt nu-i reţineau în acest loc. În epoca aceea erau abia 
două popoare capabile de o astfel de năzuinţă mai înaltă, şi 
anume poporul care trăia după legile lui Moise şi poate 


adepţii învățăturilor lui Brahma. Numai ele ar fi putut 
spune omenirii: „Mai bine o Lege fără de iubire, decât o 
iubire fără de Lege”. 

Abstrăgând de la aceasta, compătimirea atârnă în mare 
grad de dispoziţia momentană; mânia nu lasă la iveală 
această pornire, îi suntem predispuşi, totuşi, atunci când ne 
găsim în stare de perfectă mulţumire de sine. 

Ben Hur îşi iuți paşii şi ridică mai sus capul; fără a-şi 
pierde sensibilitatea pentru splendorile împrejurimilor, se 
uita la toate cu priviri mai liniştite, uneori chiar 
dispreţuitoare; nu putea uita ce aproape fusese să devină el 
însuşi o jertfă a amăgirii. 

CAPITOLUL VII. 

În faţă-i vedea Ben Hur o dumbravă de chiparoşi; copac 
lângă copac, se înălţau ca şi coloane, toţi drepţi şi zvelţi ca 
şi catarguri de corăbii. Intrând mai adânc, auzi sunetul 
voios al unei trompete şi, puţin după aceea, văzu pe omul 
pe cărel întâlnise pe drumul la temple, întins acolo, 
aproape, în iarbă. Omul se ridică şi veni spre dânsul. 

— Îţi mai urez o dată pacea, îi zise prietenos. 

— Îţi mulţumesc. 

— Îi răspunse Ben Hur, apoi întrebă: 

— Mergi pe acelaşi drum ca şi mine? 

— Eu mă duc la hipodrom, dacă acesta e şi drumul tău. 

— La hipodrom? 

— Da. Sunetul de trompetă pe care l-ai auzit adineaori era 
semnal pentru concurenţi. 

— Prietene, îi zise Ben Hur cu sinceritate, mărturisesc că 
eu nu mă prea ştiu orienta în dumbrava asta; de aceea ţi-aş 
fi recunoscător dacă ai vrea să-mi serveşti de călăuză. 

— Foarte bucuros. Ascultă, aud uruitul carelor. Se duc la 
hipodrom. 

Ben Hur ascultă un moment, apoi, ca să termine 
conversaţia, puse mâna pe umărul omului şi îi zise: 

— Eu sunt fiul duumvirului Arrius; dar tu? 

— Eu sunt Maluc, un negustor din Antiohia. 


— Bine, bunule Maluc, sunetul de trâmbiţă, scârţâitul 
carelor şi perspectiva distracţiei m-au agitat. Eu am 
oarecare deprindere în astfel de exerciţii, în stadiile Romei 
sunt necunoscut. Să mergem la hipodrom. 

Maluc mai ezită, apoi zise repede: 

— Duumyvirul era roman, dar pe fiul său îl văd în haină de 
evreu. 

— Nobilul Arrius a fost tatăl meu adoptiv, răspunse Ben 
Hur. 

— A! Înţeleg; scuză observarea. 

Trecând de marginea păduricii, ajunseră la un câmp, pe 
care se clădise hipodromul; el semăna în formă şi întindere 
cu stadiile romane. Drumul propriu-zis era de nisip bătucit 
şi stropit cu apă; de ambele părţi era încins cu funii, legate 
uşor de stâlpi în formă de sulițe. Pentru privitori şi aceia 
care aveau mai mult decât un interes obişnuit pentru jocuri 
erau diferite încăperi acoperite cu pânze tari de cort şi 
având şiruri de locuri în formă de amfiteatru. Prin aceste 
încăperi găsiră loc cei doi nou-veniţi. Ben Hur numără 
carele pe când defilau; erau cu totul nouă. 

— Doresc oamenilor noroc. 

— Zise el cu bunăvoință. Credeam că aici, în Orient, se vor 
mulţumi cu doi cai, dar au ambiţie şi aleargă cu carul 
regesc cu patru cai. Să vedem ce ispravă vor face. 

Opt din carele cu câte patru cai trecură, unele la pas, 
altele în trap, toate minunat conduse. Apoi veni al nouălea 
în galop. Ben Hur nu-şi putu opri o exclamare de mirare. 

— Eu am văzut grajdurile imperiale, Maluc, dar pe 
binecuvântata amintire a părintelui nostru Avraam, astfel 
de cai n-am văzut încă! 

Ultimul car uruia tocmai înainte, când se produse o 
zăpăceală; dintre spectatori, cineva scoase un strigăt mare. 
Ben Hur se întoarse şi văzu pe unul din locurile de sus un 
bătrân cu barbă albă, lungă, care, ridicat pe jumătate, sta 
cu pumnii strânşi, tremurând, cu ochii scânteind sălbatic. 


Unii dintre spectatorii mai apropiaţi de dânsul începură să 
râdă. 

— Ar trebui să aveţi respect măcar de barba lui. Cine e? 
Întrebă Ben Hur. 

— E un om puternic din pustiu, de undeva de după Moab; 
are turme întregi de cămile, caii lui, şi se zice că descind din 
cursierii primului faraon. Şeic Ilderim e titlul şi numele lui. 

— Răspunse Maluc. 

Într-acestea, conducătorul încerca zadarnic să-şi 
liniştească caii. Fiecare încercare neizbutită îl irita tot mai 
mult pe şeic. 

— Abaddon, pune mâna! Strigă patriarhul cu voce tare. 
Alergaţi, zburaţi! Auziţi, copii? 

Această întrebare se adresa însoţitorilor săi, care evident 
erau din tribul lui. 

— Auziţi? Sunt copii ai pustiului şi ei ca şi voi. Puneţi mâna, 
repede! 

Caii erau tot mai furioşi şi zvârleau cu putere. 

— Blestemat roman! Strigă şeicul şi strânse pumnii spre 
conducător. Nu mi-a jurat că ştie să-i conducă? 

— Mi-a jurat pe toţi idolii lui latini! Nu, lăsaţi-mă, îndărăt, 
zic! Repede ca vulturul în zbor şi ascultători că mieii, aşa 
mi-a jurat că are să-l conducă. Să fie blestemat şi 
blestemată mama mincinoşilor! Îl vedeţi, nepreţuitul! Să-l 
atingă numai pe unul cu biciul, şi. 

Sfârşitul frazei se pierdu într-o scrâşnire de dinţi teribilă. 
— Alergaţi înaintea lor şi vorbiţi-le! Un cuvânt, un singur 
cuvânt din cântecele pe care vi le cântau mamele voastre în 
corturi va fi de ajuns. O, prost ce-am fost să mă încred într- 

un roman! 

Unii dintre prietenii bătrânului fură destul de cuminţi ca 
să se posteze între el şi cai. 

Ben Hur credea că înţelege sentimentele şeicului şi le 
respecta. Cauza iritaţiei lui nu era atât mândria rănită a 
proprietarului, îngrijorarea pentru rezultatul nesigur al 
alergărilor, ci trebuia ştiut că patriarhul îşi iubea animalele 


cu o afecţiune ce se mărginea cu patimă. Caii erau toţi 
murgi strălucitori, fără o pată, semănând întocmai unul cu 
altul şi atât de proporţionaţi încât păreau mai mici de cum 
erau în realitate. Urechi delicate, capete mici; fruntea, între 
urechi, largă şi plină; nările atât de roşii încât păreau de 
foc; gâtul frumos arcuit era acoperit cu o coamă fină, deasă, 
ce cădea peste piept şi umeri; buclele de pe frunte erau tot 
atât de moi şi păreau că smocuri de mătase, între genunchi 
şi copite picioarele erau netede ca palma, iar peste 
genunchi muşchii se rotunjeau; copitele erau ca ceşti de 
agat lustruit. Când porneau sau se încordau, biciuiau aerul 
şi uneori pământul cu cozile lor negre, dese, strălucitoare. 
Şeicul zicea că sunt nepreţuiţi şi avea dreptate. 

Cu prilejul acestei a doua contemplări a cailor, în loc 
închis, Ben Hur află istoria raporturilor dintre ei şi 
proprietarul lor. Crescuţi sub ochii lui, ziua, ei fuseseră 
obiectul îngrijirilor sale şi, noaptea, mândria viselor lui; cu 
familia lui au împărţit departe, în pustiul fără umbră, cortul 
întunecat şi îi erau dragi ca nişte copii. Bătrânul îşi adusese 
favoriţii în oraş să triumfe cu ei împotriva romanilor 
aroganţi şi urgisiţi şi nu s-a îndoit nici un moment de triumf, 
numai să fi găsit un conducător de încredere care, pe lângă 
dibăcie, să mai aibă şi spiritul de care era însufleţit el. De 
un temperament mai vioi decât oamenii mai flegmatici de la 
vest, nu se putea mulţumi numai să-l acuze de incapacitate 
pe conducător şi să-i dea drumul fără vorbă; ca arab şi şeic, 
trebuia însă să-şi dea drumul mâniei şi să umple aerul cu 
strigătele lui. 

Mai înainte ca patriarhul să fi terminat cu imprecaţiunile, 
vreo douăsprezece mâini prinseră frânele cailor şi îi 
potoliră, în acest timp mai sosi un car pe hipodrom, 
neasemănător cu celelalte; conducătorul, carul, caii erau 
împodobiţi aşa cum ar fi putut apărea şi în circ. 

Ne-am putea face o închipuire despre acest car, dacă ne 
vom gândi la carele din epoca clasică. Carul a fost construit 
doar mai jos, pe două roate, cu axa largă, cu partea de la 


spate deschisă. Acesta era modelul originar. Cu timpul, s-a 
amestecat arta şi a creat carele splendide. 

Conducătorii carelor din vremea veche nu erau mai puţin 
iscusiţi şi ambiţioşi ca jocheii timpului de faţă. 

Concurenţii de până acum fuseseră primiţi în tăcere; cel 
din urmă sosit fu mai norocos. Pe când se apropia de 
hipodrom, de unde Ben Hur observa scena, sosirea carului 
fu anunţată cu aplauze şi exclamări, astfel că întreaga 
atenţie se îndreptase spre el. Caii lui de la roată erau negri, 
cei înaintaşi albi. Conducătorul lor părea iscusit. 

În sfârşit, străinul sosi la un punct unde carul putea fi 
văzut de spectatori; aspectul carului justifica, chiar şi numai 
el, furtuna de aplauze cu care fusese primit. Roţile erau 
mici minunăţii de artă; obezile erau de abanos strălucitor şi 
ţinute de cercuri de bronz. Axă, nu mai puţin artistic lucrată 
decât roţile, era împodobită cu capete de tigri cu dinţii 
scrâşnind. Patul carului era împletit din nuiele aurite. 

Apariţia strălucitului car cu caii splendizi îl făcu pe Ben 
Hur să privească cu interes crescând la conducător. 

Cine să fi fost? 

— Când Ben Hur îşi pusese mai întâi această întrebare, nu 
putea să vadă chipul omului, nici întreaga-i înfăţişare; dar 
atitudinea şi gesturile i se păreau cunoscute şi-i aminteau 
de timpuri de mult trecute. 

Cine să fie? Se apropie. Caii mergeau în trap. Aplauzele şi 
strălucirea convoiului îl făceau să presupună că era un 
favorit al domniei sau un prinţ celebru. Apariţia la hipodrom 
nu era incompatibilă cu ranguri atât de înalte. Chiar regii 
participau la luptele pentru cununa biruitorului. Astfel, 
împărații Nero şi Commod erau pasionaţi pentru alergarea 
cu carele. 

Ben Hur îşi făcu drum în jos până la balustradă din faţa 
spectatorilor. Faţa-i era serioasă; întreaga-i ţinută trăda o 
vie agitare. 

Acum putea să vadă figura întreagă a conducătorului. El 
avea alături un însoțitor, Myrtilus, după expresia clasică, 


aşa cum le era permis bărbaţilor de rang înalt, care 
participau la alergări. Ben Hur putea să-l vadă numai pe 
conducător. El stă drept în car, statură frumoasă, uşor 
îmbrăcat cu o tunică trandafirie. În dreaptă ţinea un bici; în 
stânga, pe care o ţinea ridicată şi puţin întinsă, cele patru 
hăţuri. Atitudinea era vioaie şi graţioasă. Exclamările de 
admiraţie le primi cu o linişte de statuie. Ben Hur stătea ca 
împietrit; bănuiala i se confirma, memoria nu-l înşelase: era 
Messala! 

Din toate, Ben Hur putea să cunoască cum că Messala era 
acelaşi orgolios, îndrăzneţ şi încrezător în sine ca odinioară, 
că ambiția lui, disprețul de oameni şi nepăsarea 
batjocoritoare nu se schimbaseră. 

CAPITOLUL. VIII. 

Pe când Ben Hur cobora treptele arenelor, de jos, de pe 
ultima treaptă se ridică un arab şi strigă: 

— Ascultaţi, voi oameni de la răsărit şi apus! Nobilul şeic 
Ilderim vă trimite salutul său. Cu patru cai, descendenţi din 
caii favoriţi ai lui Solomon cel înţelept, a venit să se măsoare 
aici cu cei mai buni alergători. El are nevoie mai înainte de 
toate de un conducător dibaci. Aceluia care, spre 
mulţumirea lui, va şti să-i conducă caii, îi promite să-l 
îmbogăţească pentru totdeauna; vestiți această ofertă aici, 
colo, în oraş şi pe hipodrom, oriunde obişnuiesc să se adune 
oameni bravi. 

— Aşa spune stăpânul meu, nobilul şeic Ilderim. 

Vestirea produse o vie mişcare printre cei de faţă. Până 
seara desigur că avea să fie cunoscută şi discutată în toate 
cercurile sportive din Antiohia. Când o auzi, Ben Hur 
rămase locului şi se uită nehotărât când la crainic, când la 
şeic. Maluc credea că avea de gând să primească ofertă şi 
se simţi uşurat, când acela i se îndreptă deodată repede cu 
întrebarea: 

— Unde mergem acum, bunule Maluc? 

Vrednicul om răspunse zâmbind: 


— Dacă vrei să urmezi exemplul altora care vizitează 
dumbrava pentru întâia oară, trebuie mai întâi să-ţi întrebi 
viitorul. 

— Viitorul meu, zici? Lucrul are într-însul ceva păgânesc; 
totuşi să mergem mai întâi la zeiţă. 

— Nu, fiu al lui Arrius, aceşti slujitori ai lui Apolo au o 
metodă mai bună decât cea cunoscută, în loc de o 
convorbire cu o Pythia sau cu o Sibilă, îţi vând o foaie de 
papirus proaspăt scrisă. Această foaie trebuie s-o înmoi în 
apa unui anumit izvor; atunci va ieşi la iveală un vers, din 
care-ţi vei putea citi viitorul. 

Expresia de nerăbdare dispăru de pe faţa lui Ben Hur. 

— Sunt oameni - zise, întunecat. 

— Care n-au să se îngrijoreze de viitorul lor. 

— Vrei dar mai bine să mergi la temple? 

— Templele sunt greceşti, nu-i aşa? 

— Arhitectura lor se numeşte aşa. 

— Elenii au fost meşteri ai frumosului în artă; dar în 
arhitectură ei jertfesc varietatea pentru frumuseţea rigidă. 
Toate templele lor se aseamănă. Cum se numeşte izvorul? 

— Castalia. 

— O! E cunoscut în toată lumea! Să mergem acolo! 

Pe drumul într-acolo, Maluc observă pe însoţitorul lui şi 
văzu că, cel puţin pentru moment, bună dispoziţie îi 
dispăruse. Trecătorilor nu le mai dădea nici o atenţie; 
pentru multe frumuseți ce întâmpinară în cale, n-avu nici un 
cuvânt de admirare; mergea tăcut, chiar posomorât. 

În realitate, era revederea lui Messala care îl făcea 
gânditor, îi venea ca şi când n-ar fi trecut mai mult de un 
ceas de când mâini puternice l-au smuls de lângă mama lui, 
nu mai mult de un ceas de când romanii puseseră sigilii pe 
casa tatălui său. Recapitula încă o dată în minte cum, în 
timpul mizerabilei lui vieţi de pe galere - dacă viaţă s-a 
putut numi - afară de munca lui, puţin altceva îi rămânea 
de făcut decât să viseze răzbunare, iar Messala era centrul 
acelor vise. Pentru Gratus, obişnuia el să-şi zică, poate mai 


încăpea o scuză, pentru Messala, niciodată! Şi pentru ca să 
se întărească în hotărârea lui, îşi repeta din când în când: 
„Cine n-a pus mărturie pentru mine? Cine şi-a bătut joc de 
mine şi a plecat râzând?” Şi mereu ajungea la aceeaşi 
încheiere: „în ziua în cărel voi întâlni, ajută-mi, Dumnezeul 
poporului meu, să-mi pot lua o răzbunare deosebită, 
potrivita!” 

Şi acum îl întâlnise. 

Poate că sentimentele lui Ben Hur ar fi fost altele, dacă l-ar 
fi revăzut pe Messala sărac şi necăjit. Dar nu l-a întâlnit aşa. 
Îl găsea mai mult decât fericit, împresurat de strălucire şi 
bogăţie, scânteietor de aur în razele soarelui. 

Ceea ce, dar, Maluc socotea că era indispoziţie trecătoare, 
în realitate era o reflexie asupra momentului când avea să 
se producă întâlnirea şi cum avea să facă el să rămână 
memorabilă. 

După câtva timp intrară într-o alee de stejari, plină de 
mişcare. Grupuri de oameni veneau şi mergeau, aici pietoni 
şi călăreţi, dincolo femei purtate de sclavi în lectice; din 
când în când uruia pe dinainte zgomotos un car. 

De la capătul aleei, un drum cu uşoară înclinare îi duse 
într-un mic şes, închis la dreapta cu un perete de stâncă 
sură, pe când în stânga se întindea verdele proaspăt al unei 
livezi. Curând putură vedea şi celebrul izvor al Castaliei. 

Făcându-şi drum prin cei adunaţi acolo, Ben Hur văzu raza 
de apă care se revărsa dintr-o stâncă într-un bazin de 
marmoră neagră, de unde apoi, ţâşnind şi spumând, 
dispărea ca pe tuburi. Alături de bazin, şedea într-o firidă 
săpată în stâncă un preot bătrân, cu barba lungă, cu faţa 
zbârcită sub o glugă - chipul perfect al unui ermit. Din 
atitudinea celor de faţă cu greu s-ar fi putut cunoaşte ce 
exercita asupra lor mai multă atracţie: izvorul acela nesecat 
sau preotul ce stă mereu acolo. El auzea, vedea, era văzut, 
dar nu vorbea niciodată. Din când în când un vizitator îi 
întindea mâna, cu o monedă. El primea banul şi, cu un 
zâmbet şiret, dădea în schimb foaia de papirus. 


Cel care o primea se grăbea să o cufunde în bazin. Dacă 
pe urmă ţinea foaia umedă în bătaia soarelui, putea citi câte 
o sentinţă în versuri. Mai înainte ca Ben Hur să fi putut 
întreba oracolul, văzu alţi vizitatori venind peste livadă şi 
apropiindu-se de izvor. Apariţia lor deşteptă curiozitatea 
tuturor celor de faţă şi nu mai puţin pe a lui Ben Hur. 

Văzu mai întâi o cămilă mare, albă, condusă de o călăuză 
călare. Pe spinarea animalului era un cort de mărime 
neobişnuită, împodobit cu carmin şi fir. În urma cămilei mai 
veneau doi călăreţi, purtând lănci lungi. 

— Ce admirabilă cămilă! Exclamă unul din grup. 

— Un prinţ din ţări depărtate! Îşi dădu cu părerea un 
altul. 

— Mai probabil un rege! 

— Dacă ar veni pe un elefant, l-aş crede şi eu un rege. 

Un altreilea fu cu totul de altă părere: 

— O cămilă - o cămilă albă! Zise el explicând. Pe Apolo, 
prieteni! Noii sosiți. 

— Fiindcă, cum vedeţi, sunt doi - nu sunt nici regi, nici 
prinți - sunt femei! 

Într-acestea, străinii se apropiară. Din apropiere cămila nu 
dezminţea impresia făcută de departe. Un animal mai mare, 
mai impozant în felul lui, nu mai văzuse niciunul din 
vizitatorii izvorului, ori din ce depărtare ar fi venit. Ochii 
aceia mari negri! 

Părul ca mătasea! Picioarele puternice şi totuşi aşa de 
elastice încât abia păreau a atinge pământul. Nimeni nu 
mai văzuse vreodată o cămilă ca aceasta. Şi ce frumos 
împodobeau şaua ciucurii de mătase şi aurii! Sunet de 
clopoței de argint o însoțea pe când plutea uşor, ca şi 
neştiutoare de sarcina ce ducea în spinare. 

Cine erau însă bărbatul şi femeia de sub cort? 

Toţi ochii se îndreptau cu curiozitate spre ei. 

Dacă bărbatul era un prinţ sau rege, filosofii din grupul de 
faţă n-ar fi putut să acuze timpul de părtinire. Când se uitau 
la faţa suptă, trasă, îngropată sub un turban imens şi având 


aparenţa unei mumii, aşa încât nu se putea cunoaşte de pe 
aceasta naționalitatea omului, trebuia să observe, spre 
mulţumirea lor, că viaţa îşi trage marginile şi pentru cei de 
sus ca şi pentru cei de jos. Singurul lucru de invidiat la el 
era şalul în care era înfăşurat. 

Femeia stătea după felul oriental, împresurată de vălurile 
şi dantelele cele mai fine; deasupra coatelor avea brățări în 
formă de şopârle, legate de brăţările de la încheieturi cu 
fine lănţişoare de aur. Altminteri, braţele-i erau goale şi de 
o mare graţie firească. Mâinile-i erau delicate, mici, ca de 
copil. Una din ele se sprijinea pe marginea coşului din cort 
şi lăsa să se vadă degetele fine, împodobite cu inele. 
Reţeaua transparentă ce purta pe cap era presărată cu 
mărgean şi îi atârnau monede pe frunte şi pe spate. De pe 
locul ei înalt privea liniştită şi veselă la oamenii de la izvor şi 
era atât de adâncită în această observare încât nu vedea 
interesul pe cărel deşteptase apariţia ei - şi ceea ce era cu 
totul neobişnuit, ba contrar obiceiurilor femeilor de 
consideraţie ce apăreau în public - era cu faţa neacoperită. 
Era o faţă drăgălaşă, tinerească, de formă ovală. Culoarea 
nu-i era albă, ca la greci, nici brună, ca la romani, sau 
deschisă ca la gali; era un ten cum îl produce, poate, 
soarele de la Nilul de sus pe o pieliţă atât de delicată. 
Genele deasupra ochilor mari erau, cum e obiceiul în Orient 
din timpuri imemoriale, vopsite negru. Buzele erau uşor 
întredeschise, lăsând să se întrezărească dinţi de o albeaţă 
strălucitoare. Dacă vom adăuga nobila atitudine a capului 
Mic, de o conformaţie clasică, vom avea icoana unei 
frumuseți care cu drept cuvânt se putea numi regească. 

Ca şi mulţumită de aspectul oamenilor şi a locului, 
frumoasa doamnă se întoarse spre călăuză, un etiopian de 
statură înaltă, gol până la brâu, şi îi spuse câteva vorbe. 
Acesta duse cămila mai aproape de izvor şi o puse să 
îngenuncheze. Apoi ea îi întinse un pahar, pe care el îl 
umplu de la izvor, în acest moment, tăcerea ce o impusese 
frumuseţea ei celor de faţă fu întreruptă de un uruit de 


roate şi tropot repede de cai. Cu exclamaţii mari, cei 
dimprejur se risipiră în toate părţile. 

— Romanul vrea să ne calce, bagă de seamă! Îi zise Maluc 
lui Ben Hur, sărind la o parte. 

Acesta se uită în direcţia de unde venea zgomotul, şi îl 
văzu pe Messala care dă năvală în mulţime, cu carul lui cu 
patru cai. De astă-dată îl văzu de aproape şi limpede. 

Cum mulţimea se împrăştiase, cămila rămase fără 
acoperire. Ea era, probabil, mai sprintenă decât altele; dar 
acuma copitele cailor îi erau aproape de tot şi stătea încă 
liniştită în genunchi, rumegând fără grijă, cu acel simţ al 
siguranţei care i s-a dezvoltat poate din prea mult răsfăţ. 
Etiopianul îşi frângea mâinile speriat. Bătrânul din cortul de 
pe şa făcu o mişcare, ca pentru a sări jos; dar vârsta 
înaintată îl ţinea în loc şi chiar în faţa primejdiei nu putea să 
uite ţinuta demnă care-i devenise obişnuită. Pentru femeie 
era prea târziu să mai caute să fugă. Ben Hur stătea mai 
aproape de ei şi-i strigă lui Messala: 

— Stai! Uită-te unde mergi! Înapoi, înapoi! 

Patricianul râse plin de satisfacţie. Ben Hur, care vedea că 
nu era decât un mijloc de scăpare, sări cu hotărâre înaintea 
carului şi prinse frâul calului de la roată, din stânga. 

— Câine de roman! Aşa de puţin preţuieşte pentru tine o 
viaţă omenească? 

— Strigă şi cu toată puterea ţinu caii în loc. 

Aceştia însă se încordară şi traseră şi pe ceilalţi cu ei. 
Astfel carul ajunse în primejdie să se răstoarne. Messala nu 
se putu ţine decât cu greutate, pe când credinciosul lui, 
Myrtilus, căzu ca un buştean la pământ. Cei dimprejur, când 
văzură că primejdia trecuse, izbucniră în râsete 
batjocoritoare. 

Acum se arătă extraordinara încredere în sine a 
romanului. Desfăcu hăţurile cel împresurau şi le aruncă la o 
parte; cobori, se învârti în jurul cămilei, se uită la Ben Hur 
şi vorbi, parte bătrânului, parte femeii: 


— Să mă iertaţi, vă rog pe amândoi! Eu sunt Messala şi jur 
pe mama noastră lerra că nu v-am văzut, nici pe voi, nici 
cămila, în ce priveşte pe bunii oameni de aici, poate că m- 
am încrezut prea mult în dibăcia mea. Voiam să râd puţin 
de ei; acum râd dânşii. Să le fie de bine! 

Însoţi aceste cuvinte cu priviri şi gesturi blajine. Aşteptând 
ca să mai spună poate ceva, cei de faţă se potoliră cu 
încetul. 

— Eşti rudă acestui bun bătrân? Dacă nu vrea să-mi dea 
acum iertarea lui, voi căuta s-o dobândesc mai târziu, cu 
atât mai mult zel. Tu eşti, cred, fiica lui? 

Ea nu-i răspunse. 

— Pe zeiţa Pallas, eşti frumoasă! Bagă de seamă că din 
greşeală să nu te ia Apolo drept iubita lui pierdută! Ce ţară 
se poate oare lăuda cu o astfel de fiică? Nu întoarce faţa, ci 
ascultă-mă! În ochii tăi străluceşte soarele Indiei; în 
colţurile buzelor tale Egiptul şi-a săpat gropiţele. Pe Apolo! 
Nu te întoarce spre acel sclav, frumoasă stăpână, până nu- 
mi vei fi dat un semn al bunei tale voințe. Spune-mi, cel 
puţin, că m-ai iertat. 

Acum, ea îl întrerupse: 

— N-ai vrea să vii pân-aici? Îl întrebă pe Ben Hur zâmbind 
şi plecând grațios capul spre el. Te rog, ia acest pahar şi 
umplel. 

— Adăugă; tatălui meu îi e sete. 

— Sunt supusul tău servitor. 

Cu aceste cuvinte, Ben Hur se întoarse ca să-i 
îndeplinească dorinţa şi ajunse ochi în ochi cu Messala. 
Privirea evreului era provocatoare, îndârjită; a romanului 
respira bună dispoziţie. 

— O, străino, eşti tot atât de crudă pe cât eşti de frumoasă! 

Zise Messala salutând-o cu mâna. Dacă Apolo nu va veni să 
te răpească, mă vei revedea. Fiindcă nu ştiu care este 
patria ta, nu pot să invoc nici un zeu pentru ocrotirea ta; de 
aceea, pe toţi zeii, mă voi oferi eu însumi. 


Cum Myrtilus într-acestea potolise iar caii şi îi readusese 
în loc, Messala se reîntoarse la carul lui. Dama se uită în 
urma lui. Nu era displăcere în privirile ei. Ben Hur îi oferi 
acum apa. Bătrânul bău. Apoi duse ea paharul la buze şi îl 
înapoie, cu un gest grațios, lui Ben Hur. 

— Păstrează-l, te rugăm! E plin de bune urări pentru tine. 

La o strigare, cămila se ridică şi voi să înainteze, când 
bătrânul îl chemă: 

— Vino încoace! 

Ben Hur se apropie respectuos. 

— Tu ne-ai făcut nouă, străini, un mare serviciu. Nu este 
decât unul Dumnezeu; în numele lui sfânt îţi mulţumesc. Eu 
sunt Baltazar din Egipt, în marea dumbravă de palmieri, 
dincolo de satul Daphne, în umbra palmierilor, stă şeicul 
Ilderim, nobilul, în corturile lui, şi noi suntem oaspeţii lui. 
Caută-ne acolo şi vei fi primit cu salutarea unor oameni 
recunoscători. 

Admirând glasul limpede al bătrânului şi înfăţişarea lui 
venerabilă, Ben Hur rămase în urmă. Cum se uita după 
dânşii, privirile-i întâlniră pe ale lui Messala; acesta pleca, 
cum venise, nepăsător, vesel, zâmbind ironic. 

CAPITOLUL IX. 

Îndeosebi nu există mijloc mai sigur de a atrage necazul 
unui om, decât acela ca să te distingi acolo unde el n-a 
reuşit, în cazul nostru, însă, Maluc făcea o fericită excepţie 
de la regulă. Incidentul al cărui martor fusese îl ridică pe 
Ben Hur în stima lui, căci nu putea să-i tăgăduiască curajul 
şi dibăcia; dacă reuşea acum să afle câte ceva din viaţa 
tânărului, ziua n-ar fi trecut pentru el fără succes în 
interesul celui ce-i dăduse însărcinarea, al bunului 
Simonide. 

În ce priveşte punctul din urmă, erau două fapte pe care le 
aflase până atunci: persoana pe care trebuia s-o observe 
era un evreu şi fiu adoptiv al unui vestit roman. Afară de 
aceasta, iscoada mai observase ceva ce putea să fie de 
importanţă: între Messala şi fiul duumvirului trebuia să fie 


ceva; dar ce? Cum ar fi putut să se încredinţeze? Oricât se 
gândea, nu putea găsi căile şi mijlocul rezolvării acestei 
întrebări. În nedumerirea aceasta îi veni într-ajutor însuşi 
Ben Hur. Puse mâna pe braţul lui Maluc şi-l scoase din 
mulţimea care-şi îndrepta atenţia iar spre preotul cărunt şi 
spre misteriosul izvor. 

— Bunule Maluc. 

— Îi zise, stând locului. Poate oare un om să-şi uite pe 
mama lui? 

Întrebarea venea aşa de pe negândite încât cel întrebat 
rămase încurcat. Maluc se uită la Ben Hur, ca de pe faţa lui 
să citească o explicare oarecare a înţelesului acestei 
întrebări; dar nu văzu decât doi ochi care păreau a-şi reţine 
lacrimile. Apoi răspunse mecanic: „Nu!” şi adăugă cu 
căldură: „Niciodată!” 

După un moment, când se reculese, mai zise: 

— Dacă este un israelit, niciodată! Cel dintâi lucru pe care 
l-am învăţat eu la sinagogă a fost axiomă: „Cinsteşte pe 
tatăl tău din tot sufletul şi nu uita durerile mamei tale”. 

Privirea lui Ben Hur se întunecă iar. 

— Aceste cuvinte îmi reamintesc copilăria mea; ele mai 
dovedesc, Maluc, că tu eşti un evreu adevărat. Cred că pot 
să mă încred în tine. 

Ben Hur lăsă braţul pe cărel ţinea şi-şi strânse la piept 
haina, ca şi pentru a-şi stăpâni o durere sau o simţire 
chinuitoare. 

— Tatăl meu - zise - avea un nume bun şi era respectat în 
Ierusalim, unde trăia. La moartea lui, mama nu era încă 
bătrână. Aveam o surioară. Noi doi eram singurii copii; şi 
trăiam cu mama atât de fericiţi încât eu, cel puţin, nu 
puteam să zic ceva împotriva vechii maxime a rabinului: 
„Dumnezeu nu putea să fie peste tot, de aceea a creat 
mame”, într-una din zile i s-a întâmplat un accident unui 
demnitar roman, pe când trecea în capul cohortei sale pe 
dinaintea casei noastre. Soldaţii au spart poarta, au dat 
năvală şi ne-au prins. De atunci, n-am mai văzut nici pe 


mama nici pe soră-mea. Nu ştiu dacă sunt moarte sau mai 
trăiesc sau ce s-a întâmplat cu ele. Ei bine, Maluc, omul 
acela din car era de faţă când am fost despărțiți atât de 
brutal; el ne-a dat prizonieri în mâna inamicilor; a auzit 
rugarea mamei pentru copiii ei şi a râs, pe când pe eao 
târau afară. Ar fi greu de spus ce se sapă mai adânc în 
amintire, iubirea sau ura. Astăzi l-am recunoscut din 
depărtare şi, Maluc. Îi luă iar braţul, pe când celălalt 
asculta cu atenţie. 

— Şi, Maluc, el cunoaşte secretul şi nu-l spune, deşi ca să-l 
ştiu, eu mi-aş da viaţa; el ar putea să-mi spună dacă ea 
trăieşte, unde şi în ce stare, în cazul când ar fi moartă sau 
când ele ar fi moarte - durerea mă face să văd pe mama şi 
pe sora mea într-o singură fiinţă. 

— În cazul când ele sunt moarte, ar putea să-mi spună 
cum şi unde au murit, unde le zac rămăşiţele. 

— Şi nu vrea? 

— Nu. 

— De ce? 

— Eu sunt evreu şi el e roman. 

— Dar romanii au limbă şi evreii, oricât de dispreţuiţi, 
găsesc căi şi mijloace ca să-i facă să vorbească. 

— Nu. Căci mai e aici şi un secret de stat. Toată averea 
tatălui meu a fost confiscată şi împărţită. 

Maluc dădu din cap, recunoscând justeţea observaţiei. 
Apoi întrebă iar: 

— El nu te-a recunoscut? 

— Nu putea. Eu am fost condamnat la o viaţă moartă, şi de 
mult am fost socotit mort. 

— Mă mir că nu l-ai tras la răspundere! Zise Maluc într-o 
pornire de indignare. 

— Cu acest chip mi-aş fi luat posibilitatea de a afla ceva de 
la el. Dacă l-aş fi omorât, tu ştii că moartea păstrează mai 
bine secretele. 

Liniştea cu care vorbea îl făcea pe Maluc să creadă că 
avea o siguranţă în viitor sau un plan mai bun. Interesul lui 


pentru Ben Hur creştea. 

După o pauză scurtă, acesta reluă: 

— N-am voit să-i iau viaţa, bunule Maluc; de această 
extremitate îl apără, cel puţin pentru acum, secretul pe 
cărel posedă. 

Totuşi aş vrea să-l pedepsesc şi, dacă-mi ajuţi, voi încerca. 

— Ele un roman. 

— Zise Maluc fără codire. 

— Iar eu sunt din seminţia lui luda. Vreau să te ajut. la-mi 
un jurământ, pe cel mai solemn, dacă tu crezi că e nevoie. 

— Dă-mi mâna ta şi îmi ajunge. 

Aşa făcu. Atunci Ben Hur zise, mai uşurat: 

— Ceea ce te-aş ruga e uşor şi nici n-are să-ţi apese 
conştiinţa. 

Luară drumul la dreapta, peste livadă. Ben Hur întrerupse 
cel dintâi tăcerea. 

— Îl cunoşti pe nobilul şeic Ilderim? 

— Da. 

— Unde e dumbrava lui de palmieri sau, mai bine, la ce 
depărtare e de satul Daphne? 

Maluc fu cuprins de o îndoială, îşi aduse aminte de 
gingăşia, aproape, pe care doamna o arătase însoţitorului 
său la izvor şi se miră că aşa de repede putea să-şi uite 
durerea de mama lui ca să urmeze ademenirile dragostei. 
Răspunse totuşi: 

— Dumbravă de palmieri e dincolo de sat şi, călare, se 
poate ajunge în două ore, iar cu o cămilă iute, într-una. 

— Îţi mulţumesc şi mai fac o dată apel la cunoştinţele tale. 

Alergările de care mi-ai spus au fost anunţate? Şi pentru 
când? 

Întrebările acestea abătură iar gândurile lui Maluc în altă 
parte. Răspunse: 

— O, da, au să fie strălucite. Prefectul e bogat, dar trebuie 
să aibă un prieten la curte. Aşa, pe consulul Maxentius, care 
vine aici pentru ultimele pregătiri de expediţie în contra 
parţilor, trebuie să-l întâmpine cu mijloacele lui proprii. 


Câte parale au să aducă aceste pregătiri la Antiohia, asta o 
ştiu cetăţenii din experienţă. De aceea s-au trimis crainici în 
toate părţile, ca să anunţe deschiderea circului. Toţi 
locuitorii insulelor şi oraşelor sunt convinşi că au să asiste la 
ceva extraordinar. Preţurile de intrare sunt cu adevărat 
regeşti. 

— Dar circul? Am auzit că numai circul lui Maximus îl 
întrece. 

— Acela din Roma? Ei bine, al nostru are locuri pentru 
două sute de mii de spectatori, al vostru cu şaptezeci de mii 
mai mult; al vostru e de marmoră, dar şi al nostru; ca 
dispoziţie, sunt la fel. 

— Sunt valabile şi aceleaşi reguli? 

Maluc zâmbi. 

— Dacă ar îndrăzni Antiohia să meargă de capul ei, fiu al 
lui Arrius, Roma n-ar mai Fi stăpâna lumii! Legile circului 
Maximus sunt valabile şi aici, cu o singură excepţie; acolo n- 
au voie decât patru care să pornească în acelaşi timp, aici 
pornesc oricâte ar fi, deodată. 

— Acesta-i obicei grecesc, zise Ben Hur. 

— Da; Antiohia e mai mult grecească decât romană. 

— Aş putea, deci, Maluc, să-mi aleg carul meu propriu? 

— Carul tău şi caii tăi proprii - în privinţa asta nu e nici o 
oprelişte. 

La vorbele acestea, după cum observă Maluc, expresia de 
îngrijorare de pe faţa lui Ben Hur făcu loc uneia de 
mulţumire. 

— Încă ceva, Maluc! Când au să fie serbările? 

— A, scuză! 

— Răspunse acesta. Apoi socoti cu voce tare: 

— Mâine, poimâine, în ziua următoare vine consulul, dacă, 
cum zic romanii, zeii mărilor îi vor fi favorabili. Da, în ziua a 
şasea, de azi încolo, au să fie jocurile. 

— Timpul e scurt, Maluc, dar ajunge. 

Cuvintele din urmă fură rostite cu hotărâre. 


— Pe profeţii vechiului nostru Israel! Vreau să pun mâna 
iar pe hăţuri. Dar stai! Mai e ceva de ştiut: e sigur că 
Messala va fi printre concurenţi? 

Maluc pricepu acum planul şi ocazia favorabilă ce se 
prezentă ca să fie umilit romanul. N-ar fi fost un adevărat 
urmaş al lui lacob dacă, cu simpatia lui sinceră pentru Ben 
Hur, nu s-ar fi gândit numaidecât la şansele lui de reuşită. 
Vocea-i tremură, când întrebă: 

— Ai exerciţiul necesar? 

— Să nu te temi de nimic, prietene, în circul Maximus, 
învingătorii din ultimii trei ani şi-au dobândit cununile după 
voinţa mea. Întreabă-i, întreabă pe cei mai buni dintre 
dânşii şi au să confirme. La ultimele jocuri mari, însuşi 
împăratul mi-a oferit graţia lui, dacă voiam să conduc caii 
lui împotriva concurenţilor din toată lumea. 

— Şi n-ai primit? Întrebă Maluc cu râvnă. 

— Eu. Eu sunt evreu, răspunse Ben Hur tresărind uşor; şi, 
deşi port un nume roman, n-aş voi să fac de meserie ceva ce 
ar putea să arunce o pată asupra numelui tatălui meu, în 
hale şi în vestibulele templului, în şcolile de lupte, am putut 
să mă dedic exerciţiilor care, în circ, pot să constituie o 
ocară; şi dacă mă cobor aici pe hipodrom, jur că n-o fac 
pentru premiu sau pentru cunună. 

— Stai, nu jura aşa! Exclamă Maluc. Premiul e de zece mii 
de sesterţi, o întreagă avere. 

— Pentru mine nu, chiar dacă prefectul ar ridica-o şi la de 
cincizeci de ori atâta. Mai preţios decât toate astea şi decât 
toate veniturile imperiale e pentru mine să-l pot umili pe 
inamicul meu - şi numai în acest scop vreau să iau parte la 
întreceri. 

Răzbunarea e permisă de legi. 

Maluc aprobă zâmbind ca şi pentru a zice: „Ai dreptate; 
un evreu îl înţelege pe altul”. 

— Messala are să participe, zise apoi. Ba unele împrejurări 
îl forţează, precum anunţările pe străzi, în băi şi teatre, în 
palat şi în cazarme; afară de asta, ceea ce i-ar face 


imposibilă retragerea e că numele lui stă scris pe tăbliţele 
tuturor tinerilor risipitori din Antiohia. 

— Vrei să zici de rămăşaguri, Maluc? 

— Da; şi în fiecare zi vine să facă exerciţii şi să-şi etaleze 
carul şi caii, după cum ai putut vedea adineaori. 

— A! Şi acesta e carul, aceştia sunt caii cu care se va 
înfăţişa pe hipodrom? Îţi mulţumesc, Maluc, îţi mulţumesc 
foarte. 

Mi-ai făcut bune servicii şi până acum. Sunt mulţumit. 
Acum arată-mi drumul la dumbravă palmierilor şi condu-mă 
la nobilul şeic Ilderim. 

— Când? 

— Astăzi. Mâine, caii lui pot să fie împrumutaţi. 

— Îţi plac, aşadar? 

Ben Hur răspunse cu vioiciune: 

— l-am văzut numai un moment, din sala de spectacol, 
apoi a apărut Messala cu carul lui şi n-am mai putut da 
atenţie la altceva; totuşi am cunoscut că erau dintre acei cai 
pursânge care fac gloria şi mândria pustiului. N-am mai 
văzut astfel de animale decât în grajdurile împăratului; cine 
le-a văzut, însă, o dată le recunoaşte oricând. Dacă ne vom 
întâlni mâine, te voi cunoaşte Maluc; te voi recunoaşte după 
faţă, după statură, după întregul tău fel de a fi. ot aşa, şi cu 
aceeaşi siguranţă, i-aş recunoaşte. 

Dacă e adevărat tot ce se spune despre ei şi dacă mă voi 
pricepe să-i stăpânesc bine, atunci aş putea. 

— Să câştigi sesterţii? Îl întrerupse Maluc râzând. 

— Nu! Răspunse Ben Hur tot atât de repede. Voi face ce se 
cade mai bine unui urmaş şi moştenitor al lui lacob - vreau 
să-l umilesc pe inamicul meu într-un loc cât se poate mai 
public. 

Dar - adăugă nerăbdător - aşa pierdem timpul. Cum am 
putea ajunge mai curând la corturile şeicului? 

Maluc se gândi un moment. 

— Mai bine va fi să mergem drept în sat, care e în 
apropiere. 


Dacă vom putea închiria acolo două cămile repezi, într-un 
ceas vom fi pe drum. 

— Să facem aşa! 

„Satul” era un grup de palate, împresurate de grădini 
frumoase, ici-colo cu întrerupere de hanuri princiare. Avură 
nevoie să găsească dromaderi, pe care se îndreptară acum 
spre dumbravă de palmieri. 

CAPITOLUL X. 

După ce trecură de sat, ajunseră la un ţinut ondulat, bine 
cultivat; era, în realitate, grădina Antiohiei; nici un petec de 
pământ n-a rămas nefolosit. Colinele dealurilor erau 
formate în terase, pe care viţadevie îşi îmbia strugurii şi 
oferea umbră deasă călătorului. Printre câmpuri de pepeni, 
printre grupuri de piersici şi smochini, printre pădurici de 
portocali şi lămâi, licăreau casele albe ale locuitorilor. Ici- 
colo se deschidea o perspectivă spre Taurus şi Libanon, 
printre care Oronte trecea ca un fir de argint. 

Urmându-şi drumul, prietenii ajunseră la râu şi, de acolo, 
prin frumuseți de vegetaţie. 

La un moment, Maluc bătu din palme şi zise: 

— lată, iată colo e dumbrava palmierilor. 

Era ca o oază. 

— Eu, zise Ben Hur, l-am văzut pe şeic smulgându-şi barba 
de necaz fiindcă s-a încrezut într-un roman. Dacă l-ar fi 
auzit împăratul, desigur ar fi zis: „Un astfel de prieten nu- 
mi trebuie; la o parte cu el!” 

— Judecată ar fi la locul ei, răspunse Maluc zâmbind. 
Ilderim nu este un prieten al Romei; el are o supărare. 
Acum trei ani s-au ivit parții pe drumul de la Bozra la 
Damasc şi au atacat o caravană, care între altele ducea 
impozitele strânse într-un district învecinat. Pe toţi câţi le- 
au căzut în mâini i-au măcelărit; totuşi, funcţionarii din 
Roma ar fi trecut acest lucru cu vederea, dacă ar fi fost 
cruțat şi predat tezaurul imperial. Arendatorii impozitelor, 
care erau răspunzători de pierdere, făcură plângere la 
împărat, împăratul ceru lui Irod să plătească; acesta, la 


rândul lui, confiscă o parte din averea lui Ilderim, pe cărel 
acuză că şi-a neglijat în chip trădător îndatoririle. Şeicul 
făcu apel la împărat, iar acesta îi dădu un răspuns că de 
Sphinx. De atunci bătrânul poartă în inimă o mânie amară. 

— Dar nu poate să facă nimic, Maluc. 

— Totuşi. 

— Răspunse Maluc - despre aceasta însă am să-ţi vorbesc 
mai târziu, în cazul când ne vom putea apropia de ţinta 
noastră. Dar uite, ospitalitatea şeicului începe de timpuriu. 
Copiii îţi vorbesc. 

Dromaderii se opriră şi Ben Hur văzu câteva fetiţe în 
portul naţional sirian, oferindu-i curmale în coşuleţe. 
Fructele erau proaspăt culese şi nu puteau fi refuzate. Se 
plecă şi luă câteva; atunci, un om din pomul sub care se 
opriră, le strigă: 

— Pace vouă! Bine aţi venit! 

Prietenii mulţumiră copilelor şi mânară animalele înainte, 
fără grabă. 

— Trebuie să ştii, urmă Maluc, oprindu-se din când în când 
ca să guste din curmale, că marele negustor Simonide mă 
cinsteşte cu încrederea lui şi uneori mă întreabă chiar de 
sfat; şi, fiindcă îl servesc acasă la el, am cunoştinţa multor 
prieteni ai lui care, cunoscând situaţia mea în casă, vorbesc 
cu el pe faţă în prezenţa mea. Cu acest chip sunt oarecum 
împrietenit cu şeicul Ilderim. 

Pentru câteva momente atenţiunea lui Ben Hur fu distrasă. 
Chipul curat, delicat, rugător al Esterei, fiica negustorului, 
îi revenea cu vioiciune în minte. Ochii ei negri, cu 
strălucirea caracteristic iudee, se întâlniră cu ai lui, într-o 
privire modestă. I se părea că aude paşii, cum se apropiau 
cu vinul, şi vocea, cum îl îmbia cu paharul; şi, recunoscător, 
simţi din nou câtă simpatie îi arătase, aşa că nu mai era 
nevoie de cuvinte, care numai ar fi slăbit-o. Chipul grațios 
însă dispăru, când se uită iar la Maluc. 

— Acum câteva săptămâni, reluă acesta, bătrânul arab 
veni la Simonide şi mă găsi de faţă. Observai că era ceva 


care părea a-l agita violent şi voiam să mă retrag discret; 
dar el nu mă lăsă. „Deoarece eşti israelit, îmi zise, rămâi, 
căci am de povestit o istorie ciudată.” Felul cum apăsase 
asupra cuvântului „israelit” mă făcu curios. Rămăsei. 
Cuprinsul povestirii sale - o scurtez, căci ne apropiem de 
cort şi pot lăsa în sarcina bunului om însuşi să-ţi 
povestească amănuntele - e următorul: acum mai mulţi ani, 
au apărut trei oameni înaintea cortului lui Ilderim, colo, în 
pustiu. Erau străini: un indian, un grec şi un egiptean; şi 
sosiseră pe cămile, cele mai mari pe care le-am văzut în 
viaţa mea şi toate curat albe. El le zise bun venit şi îi lăsă să 
se odihnească. A doua zi de dimineaţă, se sculară şi spuseră 
o rugăciune care pentru şeic era cu totul nouă - o 
rugăciune către Dumnezeu şi fiul său - şi rosteau cuvinte 
misterioase. După ce luară un dejun cu el, egipteanul spuse 
cine erau şi de unde veneau. Fiecare dintre ei văzuse o stea 
şi un glas din stele îi mânase la Ierusalim ca să întrebe: 
„Unde este nou-născutul rege al iudeilor?” Ei s-au dus. De 
la Ierusalim, steaua i-a condus la Betleem, unde au găsit 
într-o peşteră un copil nou-născut, în faţa căruia au căzut în 
genunchi în adorare. După ce i s-au închinat, şi-au 
prezentat darurile preţioase, au încălecat iar pe cămilele 
lor şi-au alergat fără întrerupere la şeic, căci Irod - 
spuneau despre acela care se numea „cel Mare” - i-ar fi 
ucis, desigur, dacă ar fi reuşit să pună mâna pe ei. După 
cum îi era obiceiul, şeicul îi primi cu ospitalitate şi un an de 
zile îi ţinu ascunşi; apoi plecară, lăsându-i daruri preţioase, 
şi fiecare din ei luă alt drum. 

— Aceasta cu adevărat e o istorie foarte ciudată! Exclamă 
Ben Hur. Cum zici că trebuia să întrebe la Ierusalim? 

— Trebuiau să întrebe: „Unde este nou-născutul rege al 
iudeilor?” 

— Atâta tot? 

— Mai urmă ceva după întrebare, dar nu-mi mai pot aduce 
aminte ce. 

— Şi au găsit copilul? 


— Da, şi s-au închinat lui. 

— Este o minune, Maluc. 

— Ilderim este un om serios, deşi uşor iritabil, ca toţi 
arabii. 

Ca să spună el o minciună, asta nu se poate închipui. 

Maluc vorbea cu convingere, în zorul convorbirii, nu 
luaseră seama la cămile, care acum, tot atât de nepăsătoare 
de stăpânii lor, se abătuseră din drum ca să pască iarbă 
fragedă. 

— Nu mai ştie Ilderim nimic altceva despre cei trei 
oameni? 

Întrebă Ben Hur. Ce s-au făcut? 

— Da, tocmai acesta era motivul vizitei lui la Simonide, în 
ziua despre care spusei. Abia cu o seară înainte venise iar 
egipteanul la el. 

— Unde? 

— Aici, la intrarea cortului spre care mergem acum. 

— Cum l-a recunoscut pe omul acela? 

— Aşa cum ai recunoscut tu caii astăzi, după felu-i de-a fi 
întru totul. 

— Nu şi după altceva? 

— Călărea pe aceeaşi cămilă albă, mare, şi i-a dat acelaşi 
nume: Baltazar egipteanul. 

— E o minune a Domnului! 

Ben Hur era adânc mişcat. 

Mirat, întrebă Maluc: 

— Pentru ce minune? 

— Ai zis Baltazar? 

— Da, Baltazar egipteanul. 

— Acesta e numele ce mi l-a spus astăzi la izvor bătrânul 
străin. 

La amintirea aceasta, Maluc fu impresionat şi el. 

— Adevărat e, zise; şi cămila era aceeaşi şi tu i-ai mântuit 
omului viaţa. 

— Şi fecioara - zise Ben Hur ca pentru sine - era fiica lui. 


Căzu pe gânduri. Chipul fetei îi apărea şi mai grațios decât 
al Esterei; - totuşi, nu. 

— Mai spune-mi, întrebă încă o dată: acei trei oameni 
trebuiau să întrebe: „Unde s-a născut cel ce are să fie rege 
al iudeilor?” 

— Nu tocmai aşa. Ziceau: „nou-născutul rege al iudeilor”. 

Acestea au fost cuvintele, cum le-a auzit bătrânul şeic în 
pustiu şi de atunci a aşteptat sosirea regelui; şi nimenea nu 
i-a putut scoate din gând că se va arăta. 

— Cum? Ca rege? 

— Da; şi aceasta va pecetlui soarta Romei - aşa zice şeicul. 

Ben Hur tăcu câtva timp, cufundat în gândire. 

— Bătrânul acesta, zise apoi, este unul din milioanele de 
oameni care au de răzbunat o nedreptate; credinţa aceasta, 
Maluc, îi susţine speranţa. Căci altfel, cine poate să fie rege 
al iudeilor decât Irod, cât timp stăpâneşte Roma? Dar spune 
mai departe: 

Ai auzit tu ce i-a spus Simonide lui? 

— Dacă Ilderim e un om serios, Simonide e un înţelept, 
răspunse Maluc. Am ascultat cu băgare de seamă ce spune, 
dar. 

Atenţiune! E cineva pe urmele noastre. 

Zgomotul deveni mai distinct, în curând putură deosebi 
uruit de trăsură şi tropot de copite. Câteva momente mai 
târziu apăru însuşi şeicul Ilderim călare, urmat de servitorii 
săi şi de patru cai roşcaţi, arabi, înhămaţi la trăsură. Şeicul 
ţinea capul, cu barba lungă, albă, în piept. Prietenii noştri îi 
ieşiră întru întâmpinare; la vederea lor, ridică capul şi zise 
prietenos: 

— Pace vouă! A! lată-l pe prietenul meu Maluc! Bine aţi 
venit! Şi să nu spui că te duci, ci că acum vii şi că-mi aduci 
veşti de la bunul Simonide - să-l ţie Dumnezeul părinţilor lui 
încă mulţi ani în viaţă! Luaţi hăţurile şi urmaţi-mă amândoi! 
Am pâine şi lapte sau, dacă preferaţi, rachiu de orez şi 
carne fragedă de antilopă tânără. Veniţi! 


Îl urmară la cort. După ce descălecară, şeicul le mai zise 
un bun venit de la intrare şi le oferi pe o tavă pahare cu o 
băutură dulce, pe care o turnase dintr-o carafă mare, din 
piele neagră. 

— Luaţi şi beţi! Le zise cu voioşie; beţi: aceasta e băutura 
răcoritoare a locuitorilor corturilor. 

Luară fiecare câte un pahar şi-l deşertară până-n fund. 

— Şi acum intraţi, în numele Domnului. 

Când fură în cort, Maluc îl luă la o parte pe şeic şi-i vorbi 
încet. Apoi veni la Ben Hur şi se scuză. 

— Am vorbit cu şeicul - îi zise - în chestia ta. Mâine are să- 
ţi pună caii lui la dispoziţie, ca să poţi face exerciţiu. El ţi-e 
prieten. După ce eu am făcut pentru tine tot ce mi-a stat în 
putinţă, acum, ce mai rămâne, trebuie să faci tu însuţi, iar 
mie să-mi dai numai voie să mă reîntorc la Antiohia. Am 
promis acolo cuiva să-l întâlnesc în astă-seară. N-am ce 
face, trebuie să mă duc. Mâine mă reîntorc şi, dacă totul va 
merge bine, voi rămâne cu tine până la terminarea 
alergărilor. 

CAPITOLUL XI. 


Dindărătul clădirilor în formă de cetăţui de pe muntele 
Sulpius tocmai răsărea Luna; cornul de jos al secerii în 
creştere părea că atinge creasta zidului. Două treimi din 
locuitorii Antiohiei se urcaseră pe acoperişurile caselor lor 
şi se răcoreau în adierea vântului nopţii. Şi Simonide stătea 
în jeţul de care nu se despărţea şi privea de pe terasă peste 
râu, la corăbiile lui care se legănau ancorate acolo. Zidul de 
la spatele lui arunca o umbră largă peste apă, până la malul 
celălalt. De la podul deasupra răsuna mereu zgomotul de 
paşi mulţi, în faţa lui stă Estera cu o tavă, pe care oferea o 
cină frugală: câteva plăcinte de grâu, ceva miere şi o ceaşcă 
de lapte, în care, din când în când, muia o plăcintă, după ce 
o ungea cu miere. 

— Maluc întârzie astăzi - zise, şi-şi dădu astfel expresie 
gândurilor. 

— Mai crezi că o să vină? Întrebă Estera. 

— Dacă n-a plecat pe mare sau în pustiu, va veni. 

Simonide vorbea cu liniştită încredere. 

— Poate va scrie, observă fiica lui. 

— Nu, Estera; numai dacă ar fi văzut că nu se poate 
reîntoarce, atunci ar fi scris; cum însă n-am primit o astfel 
de scrisoare, ştiu că poate să vină şi va veni. 

— Sper, zise ea încet. 

— Doreşti, Estera, ca să vină? O întrebă el. 

— Da, răspunse ea ridicând ochii spre dânsul. 

— Pentru ce? Poţi să-mi spui un motiv? Insistă el. 

— Pentru că. 

Ezită; apoi, reîncepu: 

— Pentru că tânărul! 

Nu termină fraza. 

— Pentru că e stăpânul nostru vrei să zici? 

— Da. 

— Şi tot mai eşti de părere că să nu-l las să plece fără să-l 
spun că, dacă vrea, poate veni să ne ia tot ce avem - tot, 
Estera: mărfurile, banii, corăbiile, servitorii şi creditul 


nelimitat pe care succesul mi l-a ţesut ca o mantie de aur şi 
argint fin? 

Ea nu răspunse. 

— Toate astea nu te ating pe tine deloc? 

— Întrebă el cu o nuanţă de amărăciune. Ei, Estera, eu am 
făcut experienţa că realitatea cea mai aspră nu e niciodată 
insuportabilă, când ne-a apărut dintre nori, unde la început 
o vedeam vag; - niciodată, nici tortura. Sper că tot aşa va fi 
şi cu moartea. Conduşi de astfel de vederi, chiar servitutea 
în care ne-am resemna, de la un timp ni se va părea dulce. 
Pentru mine e o plăcere să mă gândesc ce om cu noroce 
stăpânul nostru. Averea nu-l costă nimic - nici o grijă, nici o 
picătură de sudoare, nici o muncă de gânduri! 

Îi cade aşa, pe neaşteptate, în floarea tinereţii. Şi, Estera, 
lasă-mă să simt oarecare vanitate la gândul că ar primi ceea 
ce cu toate bogăţiile n-ar putea cumpăra pe nici o piaţă - pe 
tine, copila mea, floarea de pe mormântul Rahelei cea 
pierdută pentru mine! O apropie de piept şi o sărută de 
două ori: o dată pentru ea şi o dată pentru mama ei. 

— Nu vorbi aşa, îl rugă ea desfăcându-şi braţele de la 
gâtul lui. Să avem o părere mai bună despre el; el ştie ce 
sunt grijile şi are să ne redea libertatea. 

— Tu ai un simţ foarte fin, Estera, şi mă conduc după el în 
cazuri dubioase, după cum ştii, când e vorba de o judecată 
dreaptă asupra caracterului unui om care stă în faţa ta, aşa 
ca cel de astăzi dimineaţă. Dar, dar. 

— Vocea-i tremura şi sună aspru - membrele acestea care 
nu-mi poartă corpul, trupul sfărâmat până la diformitate, nu 
e tot ce îi aduc. O, nu, nu! Îi aduc un suflet care a triumfat 
asupra torturilor răutăţii romane, răutate şi mai rea decât 
orice tortură; îi aduc un duh care are ochi să vadă aurul în 
depărtări mari; îi aduc un duh care ştie să croiască planuri. 

— Se opri un moment, apoi continuă: 

— Da, Estera, mai înainte ca lună nouă, pe care în acest 
moment o sărbătoresc în halele templului din muntele sfânt, 
să treacă în pătrarul întâi, aş putea să cutremur lumea 


încât însuşi împăratul ar sări speriat din tronul lui. Căci să 
ştii, copila mea, că eu am acea aptitudine care e mai bună 
decât oricare din simţuri, mai bună decât un corp sănătos, 
mai bună decât curajul şi puterea de voinţă, mai bună decât 
experienţa. 

— Acesta, de altfel, cel mai bun fruct al unei vieţi 
îndelungate, este facultatea minunată a omului, care. 

— Se opri iar şi râse, nu cu amărăciune, ci cu adevărată 
satisfacţie. 

— Care nu prea e preţuită nici de cei mari ai lumii, iar 
mulţimii comune îi rămâne cu totul necunoscută: facultatea 
să fac oamenii să servească scopurilor mele. Cu acest chip 
mă înmulţesc eu însumi, pentru întreprinderile mele, în alte 
sute sau mii de inşi. Astfel, căpitanii corăbiilor mele străbat 
mările şi-mi aduc câştig cinstit; astfel, Maluc îl urmăreşte 
pe acel tânăr, stăpânul nostru, şi vă. 

În acest moment se auziră paşi pe terasă. 

— lată, Estera, nu ţi-am spus? E aici şi vom avea veşti. 
Pentru tine, dulce copilă, crinul meu abia înflorit, rog pe 
Domnul Dumnezeu, care n-a uitat oile rătăcitoare ale 
Israelului, ca să fie bune şi mângâietoare. Acum vom afla 
dacă ne va libera, pe tine, cu toată frumuseţea ta, pe mine, 
cu toate aptitudinile mele. 

Maluc se apropie de jeţ. 

— Pace ţie, bunul meu stăpân, zise, cu o închinăciune 
adâncă - şi ţie, Estera, cea mai nobilă dintre toate fiicele! 

Stătea respectuos înaintea lor. Atitudinea şi vorbă lui lăsau 
să se cunoască cu greu raporturile dintre dânşii; una era 
aceea a unui servitor, cealaltă dovedea încredere şi 
prietenie. Simonide, după răspunsul la salut, trecu 
numaidecât la obiect, cum obişnuia în afacerile lui. 

— Ce ştii despre tânărul nostru, Maluc? 

Liniştit şi simplu, Maluc povesti întâmplările zilei, fără a fi 
întrerupt; omul din jeţ îl ascultă şi, dacă n-ar fi fost 
strălucirea ochilor şi uneori câte o respiraţie mai 
precipitată, ai fi crezut că e o statuie. 


— Mulţumesc, mulţumesc, Maluc. 

— Zise la sfârşit, cordial. 

Te-ai purtat bine; nimeni n-ar fi putut face acest lucru ca 
tine. 

Ei, ce spui despre naționalitatea tânărului? 

— E israelit, bunul meu stăpân, şi anume din seminţia lui 
Iuda. 

— Eşti sigur? Se pare că nu ţi-a povestit multe despre 
viaţa lui. 

— A învăţat de undeva să fie precaut. Aş zice chiar că e 
bănuitor. Toate încercările mele să-i dobândesc încrederea 
au rămas fără rezultat, până ce am plecat de la izvorul 
Castaliei la satul Daphne. 

— Acel loc urgisit! De ce s-a dus acolo? 

— Aş zice de curiozitate, motivul pentru care se duc acolo 
cei mai mulţi; dar, lucru ciudat, el n-a dat atenţie celor 
văzute acolo, în ce priveşte templul, a întrebat numai dacă e 
grecesc. 

Bunul meu stăpân, tânărul are o suferinţă sufletească, pe 
care ar vrea s-o ascundă, şi cred că, dacă s-a dus la 
dumbravă, e ca şi cum mergem noi la morminte - s-a dus 
să-şi îngroape durerea acolo. 

— Ar fi bine dacă ar fi aşa. 

— Zise Simonide încet; apoi continuă mai tare: 

— Maluc, blestemul vremii noastre este pornirea spre 
risipă. Cei săraci sărăcesc şi mai mult maimuţărind pe cei 
bogaţi, şi cei care nu sunt altceva decât bogaţi trăiesc ca 
prinții. Ai observat la tânărul nostru semnele acestor 
slăbiciuni? 

A scos bani, monedă romană sau iudee? 

— Nu, stăpâne, nu. 

— Dar Maluc, acolo, unde sunt atâtea ispite spre nebunii - 
băutură, mâncare cu prisos - desigur trebuie să-ţi fi făcut o 
ofertă generoasă. Chiar tinereţea lui l-ar fi îndemnat la aşa 
ceva. 

— De faţă cu mine nici n-a băut, nici n-a mâncat ceva. 


— Dar, din cele ce a vorbit şi a făcut, n-ai fi putut să-i dai 
de urma gândurilor? Căci ştii că noi nu facem şi nu vorbim 
nimic, mai ales în ce ne priveşte, fără să avem un motiv. Ce 
ai observat la el în această privinţă? 

— Despre asta, bunul meu Simonide, pot să-ţi dau 
răspuns: 

Îngrijorarea lui cea mare e să regăsească pe mama şi pe 
sora sa. Are, apoi, nutreşte în suflet, o ură adâncă împotriva 
Romei, şi fiindcă Messala, despre care ţi-am spus, a fost 
părtaş în oarecare fel la marea nedreptate ce i s-a făcut, 
are de gând, mai întâi, să-l umilească pe acesta, întâlnirea 
de la izvor îi oferise o ocazie favorabilă; însă a renunţat, 
căci nu era destul de publică, după părerea lui. 

— Messala e un om influent. 

— Zise Simonide gânditor. 

— Da; însă întâlnirea între ei are să fie la hipodrom. 

— Ei, şi pe urmă? 

— Fiul lui Arrius va învinge. 

— De unde ştii? 

Maluc zâmbi. 

— Mi-a spus-o el, însă am o siguranţă mai mare: e curajul 
lui. 

— Bine, dar, Maluc, gândul lui la răzbunare până unde 
merge? Se mărgineşte la aceia puţini, care i-au făcut 
nedreptatea, sau se întinde asupra tuturora? Apoi, 
sentimentul lui acesta nu e oare numai un capriciu 
copilăresc, sentimental? Sau a ajuns la maturitatea 
bărbătească? Tu ştii, Maluc, că gândul răzbunării care-şi 
are rădăcinile numai în sentiment e ca un vis trecător pe 
care lumina zilei îl alungă, pe când răzbunarea care a 
devenit pasiune e o boală a inimii, care se urcă la creier şi 
se hrăneşte din amândouă. 

Aici arătă Simonide pentru întâia oară că are şi el 
sentimente; vorbea repede, cu pumnii strânşi şi cu pornirea 
unui om care boala ce descrie o şi resimte. 

— Bunul meu stăpân. 


— Răspunse Maluc. 

— Unul din motivele care m-au întărit în credinţa că 
tânărul e evreu e tocmai puterea urii sale. Vedeam lămurit 
că voia să se stăpânească - lucru firesc, câtă vreme trăise 
atâta timp printre români bănuitori; totuşi am văzut ura lui 
izbucnind o dată, când a întrebat despre sentimentele lui 
Ilderim faţă de Roma, apoi când i-am povestit istoria 
şeicului şi cea a filosofului şi i-am vorbit despre întrebarea: 
„Unde e nou-născutul rege al iudeilor?” 

Simonide se plecă în aşteptare încordată. 

— Răspunsul lui, Maluc? Spune-mi cuvintele lui, ca să 
cunosc ce impresie i-a făcut secretul. 

— A cerut să ştie cuvintele exacte, cum au fost rostite: 
„care va fi regele”. Sau „regele născut acum?” Se părea că 
face mare deosebire între aceste două expresii. 

Simonide reveni la atitudinea lui de ascultător atent. 

— Apoi. 

— Urmă Maluc. 

— l-am spus care e părerea lui Ilderim despre acest 
secret: că ivirea regelui va pecetlui soarta Romei. Tânărului 
i se urcă sângele în obraz şi pe frunte şi a zis serios: „Cine 
altul ar putea să fie rege dacă nu Irod, cât timp va dura 
stăpânirea Romei?” 

— Ce voia să zică cu asta? 

— Că mai înainte de a fi posibilă o altă guvernare, trebuie 
să fie distrus imperiul. 

Simonide se uită un moment la corăbiile ce-şi clătinau 
umbra încet pe suprafaţa râului. Apoi întrerupse 
convorbirea. 

— Bine, Maluc. 

— Îi zise. Mănâncă ceva şi pregăteşte-te să te întorci la 
dumbravă palmierilor; trebuie să-i stai într-ajutor tânărului 
în cele ce are de gând; mâine de dimineaţă să vii, căci am 
să-ţi dau o scrisoare pentru Ilderim. 

Apoi adăugă, cu vocea coborâtă, ca şi când ar fi vorbit 
pentru sine-şi: „Aş putea să mă duc şi eu la hipodrom”. 


După ce Maluc se depărtă, cu obişnuitele saluturi, 
Simonide sorbi bine din lapte şi părea întărit şi mulţumit: 

— Ia tava, Estera. 

— Îi zise; am terminat cu masa. 

Ea o duse, apoi se întoarse reluându-şi locul lângă jeţ. 

— Vino, copila mea, îi zise el cu duioşie. Dumnezeu e bun 
cu mine, e foarte bun. De obicei căile lui sunt misterioase, 
uneori însă ne permitem să credem că îl cunoaştem şi-l 
înţelegem. 

Eu sunt bătrân, scumpă copilă, şi în curând am să 
părăsesc lumea asta. Dar acum, în această oră a 
unsprezecea, când speranţa mea începuse să moară, el îmi 
trimite o rază promițătoare şi mă simt iar tare. Îmi văd bine 
drumul, care îmi apare ca o renaştere a lumii întregi; văd 
scopul pentru care mi s-a dat această avere mare. Cu 
adevărat, copila mea, viaţa începe să aibă iarăşi un preţ 
pentru mine. 

Estera se strânse lângă el, ca şi pentru a-i readuce 
gândurile la prezent. 

— Regele s-a născut. 

— Urmă el imperturbabil - şi trebuie să fie acum aproape 
în mijlocul vieţii obişnuite. Baltazar spune că era un copil la 
sânul mamei sale, când l-a văzut, i-a adus daruri şi i s-a 
închinat; iar Ilderim spune că, în decembrie trecut, s-au 
împlinit douăzeci şi şapte de ani de când Baltazar şi 
însoțitorii săi au venit la cortul lui să caute adăpost 
împotriva lui Irod. 

De aceea, apariţia regelui nu poate să mai întârzie. Poate 
să vină la noapte, poate mâine. Sfinţi părinţi ai Israelului. 

— Câtă fericire la gândul acesta! Parcă şi aud pârâitul şi 
trosnetele după care are să vie reînnoirea lumii. Da, spre 
bucuria de nedescris a omenirii, pământul se deschide ca să 
înghită Roma; popoarele ridică fruntea, jubilează şi cântă: 
„Roma nu mai este, dar noi suntem!” 

Râse încet în sinea lui: 


— Estera, ai mai auzit aşa ceva? Eu simt în mine văpaia 
pătimaşă a unui cântăreţ, focul şi inspirarea lui Miriam şi 
ale lui David. În gândurile mele, care ar trebui să se 
învârtească numai în jurul cifrelor seci şi al afacerilor, 
zbârnâie zgomot de ţimbale, de harfe şi voci chinuitoare în 
jurul unui tron nou. Nu vreau să dau curs mai liber 
gândurilor mele; dar, scumpă copilă, când va veni regele, el 
va avea nevoie de bani şi de oameni; născut dintr-o mamă 
pământeană, va apărea şi el ca om şi-i vor trebui mijloacele 
omeneşti. Banii trebuie să-i procure cineva, oamenii vor 
avea nevoie de un conducător. Nu vezi tu aici o a treia cale, 
pentru noi doi, pentru tânărul acela, pentru stăpânul nostru 
şi pentru mine - calea pe care trebuie să mergem? Ne va 
duce pe amândoi la glorie şi la răzbunare, şi. 

Se opri, sărutându-şi fata: „Şi pentru fericirea fiicei mamei 
tale”. 

Ea tot mai tăcea. Atunci el îşi aduse aminte de diversitatea 
firilor omeneşti şi de legea după care nu toţi oamenii simt 
bucurie pentru aceleaşi lucruri sau se tem de aceleaşi 
obiecte; îşi aduse aminte că fiica lui nu era decât o copilă. 

— La ce te gândeşti, Estera? O întrebă în felul lui obişnuit, 
prietenos. Dacă gândurile tale au forma unei dorinţe, 
exprim-o, fiica mea, câtă vreme îmi rămâne încă puterea s-o 
împlinesc. 

Căci puterea e, cum ştii, sperioasă şi stă mereu gata cu 
aripile spre zbor. 

Ea răspunse, cu naivitate aproape copilărească: 

— Trimite după el, tată! Trimite chiar azi după el şi nu-l 
lăsa la alergări! 

— A! Exclamă el prelung; şi iar îi căzură privirile peste 
râu, unde umbrele se întunecau tot mai mult, căci Luna 
apusese îndărătul Muntelui Sulpius, şi nu mai rămăsese 
decât lumina licăritoare a stelelor peste oraş. Să spunem 
adevărul? El simţea ghimpele geloziei. Dacă dânsa cu 
adevărat l-ar fi iubit pe tânărul acela! Dar nu, nu se putea. 


— Era prea tânără. Gândul însă îi venea mereu şi nu putea 
să-l mai alunge. Ea avea şaisprezece ani; aniversarea 
naşterii o serbaseră împreună la şantier, unde s-a lăsat pe 
apă o corabie cu numele „Estera”, în prezenţa lor. 

Bătrânul uită acum de noul său plan şi de obiectul lui, cu 
regele miraculos, îşi dădu silinţa să se stăpânească şi 
întrebă liniştit: 

— Să nu-l las la alergări? Pentru ce, copila mea? 

— Nu e hipodromul pentru un fiu al lui Israel, tată. 

— Sentinţe de-ale rabinilor, Estera! Atâta e tot? 

Întrebarea era iscoditoare şi o atinse la inimă; începu să-i 
palpite cu atâta putere încât nu putu răspunde. 

— Tânărul îşi va primi averea, îi zise şi mai blajin bătrânul, 
luându-i mâna; corăbiile şi banii, toate le va avea, Estera, 
toate. 

Totuşi nu m-aş socoti sărac, căci mi-ai rămâne tu şi iubirea 
ta, atât de asemănătoare iubirii Rahelei mele răposate. 
Spune-mi, trebuie s-o aibă el şi pe aceasta? 

Ea se plecă asupră-i şi-şi lipi obrazul de creştetul lui. 

— Vorbeşte, Estera! Voi fi tare, ştiind adevărul. 
Cunoaşterea dă puterea. 

Ea se ridică şi spuse cu sinceritate: 

— Nu te îngriji, tată, eu n-am să te părăsesc niciodată; 
chiar dacă mi-ar dobândi iubirea, eu totuşi voi rămâne, ca şi 
până acum, servitoarea ta. 

Se plecă iar, şi îl sărută. 

— Mai departe. 

— Urmă ea. 

— Exteriorul lui e simpatic şi accentul vocii sale m-a atras 
spre dânsul; mă îngrozesc la gândul că e în primejdie. Da, 
tată, mi-ar face mai mult decât bucurie că să-l revăd. O 
iubire neîmpărtăşită, însă, nu poate fi niciodată iubire 
întreagă; voi aştepta, deci, cu gândul că sunt fiica ta şi a 
mamei mele. 

— Eşti o adevărată binecuvântare cerească, Estera, o 
binecuvântare care mă face bogat, chiar dacă ar trebui să 


pierd încolo totul! Şi, pe numele sfânt al Domnului şi pe 
viaţa de veci, jur că niciodată o suferinţă nu te va ajunge! 

După ordinul lui, ceva mai târziu veni servitorul şi împinse 
jeţul înapoi în odaie. Acolo mai stătu câtva timp şi se gândi 
la regele ce avea să vină, pe când Estera se retrăsese şi 
dormea somnul inocenţei. 

CAPITOLUL XII. 

Palatul de dincolo de râu, şi aproape în faţa lui Simonide, 
se zicea că fusese desăvârşit de celebrul Epifanes. Era de 
un decor ce putea mulţumi gusturile cele mai rafinate; în 
stilul care astăzi se numeşte clasic, dându-se preferinţă 
arhitecturii persane asupra celei greceşti. 

Zidul care împresura insulă ca un dig se zicea că făcea 
palatul impropriu pentru o locuire statornică; de aceea 
legaţii (guvernatorii) au părăsit această locuinţă pentru o 
altă reşedinţă, ce li s-a clădit pe clinul de vest al Muntelui 
Sulpius, sub templul lui Jupiter. Totuşi, se ştia că palatul era 
întotdeauna pregătit cu tot confortul şi luxul, şi când venea 
un consul, un general, la Antiohia, i se dădea locuinţa acolo. 

L-am lăsat pe Simonide în jeţul lui, croindu-şi un plan 
pentru sprijinirea miraculosului rege, a cărui apariţie o 
credea apropiată. Estera doarme. Şi acum să trecem peste 
pod, prin poarta păzită de lei şi printr-un şir de hale şi curţi 
babilonene şi să intrăm în încăperea aurită ce, după 
vorbirea de astăzi, s-ar numi salon. Era largă, luminată ziua 
de sus, cu iradieri colorate. Pardoseala era de plăci de 
marmură şlefuită; figuri, fiecare deosebită de cealaltă, 
purtau ciubuce cu arabescuri artistice. De-a lungul 
pereţilor se întindea un divan neîntrerupt, de mătase 
indiană şi lână de caşmir. Mobila era compusă din mese şi 
scaune sculptate după modele egiptene. 

Cinci candelabre atârnă, câte unul în fiecare colţ şi unul la 
mijloc, de lanţuri de bronz, în jurul meselor, unii şezând, 
alţii în picioare, iar alţii umblând primprejur, vreo sută de 
inşi. Toţi erau tineri, unii dintre ei aproape copii. Sunt 
evident din Italia şi cei mai mulţi romani. Cu toţii vorbesc o 


latinească curată şi poartă îmbrăcămintea obişnuită la 
Tibru: o tunică cu mâneci şi poale scurte, port foarte 
potrivit pentru clima Antiohiei. Pe canapele sunt aruncate 
toge şi haine în neorânduială, unele din ele tivite cu 
purpură. Erau şi unii care dormeau, întinşi pe canapele, fie 
obosiţi de căldură, fie de libaţiunile aduse lui Bachus. 

Un murmur de voci continuu umple sala, întrerupt numai 
uneori de câte un râs zgomotos sau de câte o izbucnire de 
mânie ori de veselie; peste toate însă un uruit neîntrerupt, 
care la început îl impresionează ciudat pe străin; dacă ne 
apropiem însă de mese, descoperim cauza zgomotului. Cei 
de faţă petrec, câte doi sau în grupuri, cu jocul în mare 
favoare atunci: table şi zaruri. 

Cine sunt membrii acestei adunări? 

— Bunule Flavius. 

— Zise unul din jucători, oprindu-se de la o aruncare de 
zaruri. 

— Vezi haina aceea pe canapea, în faţa noastră? A sosit 
adineaori din atelier şi are o cataramă de aur la umăr, lată 
cât palma. 

— Ei bine. 

— Răspunse Flavius fără a ridica ochii de la joc. 

— Am mai văzut mantale de felul acesta, de aceea, asta de 
care zici poate, e drept, să nu fie veche, dar, pe cingătoarea 
Venerei! 

Nici nouă nu este. Dar ce e cu ea? 

— Nimic; aş dărui-o cui mi-ar arăta un om care ştie toate. 

— Haha! Ţi-aş putea arăta şi pentru un preţ mai mic, aici, 
printre aceşti tiviţi cu purpură, care să-ţi primească oferta. 
Dar joacă! 

— Pe ce? 

— Un sesterţ. 

Fiecare din ei luă câte o tăbliță pe care-şi făcură 
însemnări. Flavius reveni la vorba prietenului său: 

— Un om care să le ştie pe toate? Pe Hercule! Acela ar 
scoate din pâine toate oracolele! Dar ce-ai vrea tu de la un 


astfel de monstru? 

— La o singură întrebare să-mi răspundă, Flavius. 

— Apoi, pe Apolo, i-aş tăia beregata. 

— La ce întrebare? 

— Să-mi spună ora - nu! Minutul când va sosi Maxentius 
mâine. 

— Uşor lucru! Am câştigat. Dar de ce vrei să ştii minutul? 

— Ai fost tu vreodată cu capul descoperit, în soarele sirian, 
pe cheiul unde are să debarce? Focurile Vestei nu sunt aşa 
de fierbinţi. Eu, când o fi să mor, aş vrea, pe părintele 
nostru Romulus! Să mor în Roma. Aici e curat Iad; colo, 
stând în piaţa dinaintea Forumului, aş putea să ating cu 
mâna locuinţa zeilor. 

Pan! Pe Venera, mi-ai întins o cursă, Flavius, şi am pierdut! 
O, capricioasă Fortuna! 

— Mai jucăm? 

— Trebuie să-mi recâştig pierdutul sesterţ! 

— Fie! 

Şi jocul continuă. Când lumina zilei se cernu pe geamurile 
de sus, făcând să pălească cu încetul lumina lămpilor, ei 
stăteau la aceeaşi masă şi în aceleaşi locuri, tot jucând încă. 
Erau, ca cei mai mulţi din tovarăşii lor, din suita militară a 
consulului şi, aşteptându-i sosirea, se distrau. În timpul 
convorbirii lor, mai venise o ceată, apropiindu-se, pe 
neobservate, de masă din mijloc. Se vedea că veneau de la 
chef; unii dintre ei se ţineau numai cu greutate pe picioare. 
Conducătorul lor avea pe cap o cunună; vinul nu-i 
deformase decât puţin frumuseţea bărbătească a tipului 
său roman. Purta capul ridicat cu mândrie; buzele şi obrajii 
îi erau colorați; ochii îi străluceau - numai după felul 
arogant în care se înfăţişa, înfăşurat în toga lui cu falduri, 
se putea vedea că nu era nici el tocmai treaz, în drum spre 
masă îşi făcu loc, lui şi însoţitorilor săi, fără păsare şi fără 
scuze; când, în sfârşit, se opri şi-şi roti privirile peste masă 
şi peste jucători, cu toţii se întoarseră spre dânsul şi îl 
salutară: 


— Messala, Messala! 

Cei care stăteau mai departe şi auziră exclamările le 
repetară de unde erau; numaidecât grupurile se desfăcură, 
jocurile se întrerupseră şi cu toţii se grămădiră în mijlocul 
sălii. 

Messala primea această manifestaţie indiferent, ca de la 
sine înţeleasă, şi în curând lăsă să se vadă motivul 
popularității sale. 

— În sănătatea ta, amice Drusus. 

— Zise jucătorului din dreapta lui; în sănătatea ta! Adu să- 
ţi văd un moment tăbliţele. 

Aruncă o privire asupra tăbliţelor cerate, unde erau 
consemnate sumele pariate. 

— Dinari, numai dinari! 

— Zise azvârlind tăbliţele pe masă. 

Asta e moneda căruţaşilor şi măcelarilor - adăugă râzând 
dispreţuitor. Pe Semele cea beată, unde va ajunge Roma, 
dacă un Cezar stă cu nopţile şi aşteaptă de la favorurile 
Fortunei un păcătos de dinar! 

Urmaşul neamului Drusus roşi tot, dar cei dimprejur se 
grămădiră pe lângă masă şi-i acoperiră răspunsul cu 
exclamările: „Messala! Messala!” 

— Bărbaţi de la Tibru. 

— Urmă Messala, luând din mâna unuia din cei dimprejur 
paharul cu zaruri. 

— Cine este cel mai favorizat de zei? Romanul! Cine este 
cel ce dă legi popoarelor? 

Romanul! Cine e stăpânitorul lumii după dreptul spadei? 

Cei adunaţi acolo erau uşor dispuşi spre entuziasmare; 
strigară cu toţii: „Romanul, romanul!” 

— Totuşi. 

— Se opri el ca să încordeze atenţiunea ascultătorilor. 

— Totuşi este unul mai bun decât cel mai bun bărbat al 
Romei! 

Îşi scutură cu mândrie capul de patrician şi tăcu, ca şi 
când ar fi voit să-i aţâţe cu râsul lui batjocoritor. 


— Aţi auzit? Întrebă; este unul mai bun decât cel mai bun 
bărbat al Romei! 

— Da, este Hercule! 

— Strigă unul. 

— Bachus! 

— Exclamă un satiric. 

— Jupiter! Jupiter! 

— Tună mulţimea. 

— Nu. 

— Răspunse Messala. 

— E printre oameni. 

— Spune cine este, zi-i pe nume! 

— Insistară ei. 

— Voi spune. 

— Zise el după ce se făcu tăcere. Este acela care, la 
perfecțiunea Romei, adaugă perfecțiunea Orientului; acela 
ce, pe lângă spada cuceritoare care e în mâna Apusului, 
cunoaşte şi arta de a se folosi de putere; şi asta o ştie 
Orientul. 

— Pe Apolo, cel mai bun de care spune el e, dar, totuşi un 
roman! Exclamă unul din cei dimprejur. 

1) Mama lui Bachus. 

Urmară aplauze stăruitoare şi râs puternic, dovadă că 
Messala găsea aprobare. 

— În Orient, urmă el, noi n-avem zei, ci numai vin, femei şi 
noroc. 

— Şi din toate, cel mai bun e norocul; de aceea deviza 
noastră este: Cine cutează ceea ce cutez eu? 

Vocea i se cobori, fără să-şi piardă expresia. 

— În lada cea mare de sus, din cetăţuie, am cinci talanţi în 
monetă sunătoare; iată aici chitanţa despre ei. 

Scoase un sul de hârtie din tunică, o aruncă pe masă şi, în 
tăcerea ce se produse, urmă: 

— Suma aceasta e măsura a ceea ce cutez eu. Care dintre 
voi cutează tot atâta? Tăceţi? E oare sumă prea mare? 
Reduc un talant. Cum? Tot mai tăceţi? Bun, aruncaţi deci 


zarurile pentru aceşti trei talanţi, numai trei! Sau fie pentru 
doi, pentru unul - cel puţin pentru unul - unul în cinstea 
râului la care v-aţi născut - Roma din răsărit împotriva 
Romei de la vest! Barbarul Oronte împotriva sfântului 
Tibru! 

Scutură paharul cu zarurile deasupra capului, aşteptând. 

— Oronte contra Tibrului. 

— Repetă, accentuând ironic. 

Niciunul nu se mişcă; atunci el aruncă paharul pe masă şi 
îşi reluă, râzând, chitanţele. 

— Hahaha! Pe Jupiter Olimpianul! Acum ştiu: trebuie să vă 
faceţi sau să vă îndreptăţi norocul; de aceea aţi venit la 
Antiohia. 

Hei, Cecilius! 

— Aici, Messala. 

— Răspunse un om dindărătul lui; aici stau în mizerie 
printre plebe şi cerşetoresc o drahmă, ca s-o am la trecerea 
în Iad. Ăştia de-aici n-au mai mult decât obolul. 

Gluma provocă un râs răsunător. Numai Messala îşi păstră 
seriozitatea. 

— Du-te, îi zise lui Cecilius, în odaia de unde am venit şi 
spune servitorilor să aducă ulcioarele de vin şi pahare. 
Dacă compatrioţii noştri, care au venit să-şi încerce norocul 
aici, sunt slabi la pungă, vreau, pe sirianul Bachus, să văd 
dacă nu stau mai bine cu stomacul. Grâbeşte! 

Apoi se întoarse spre Drusus şi-i zise, în mijlocul râsetelor: 

— Haha, prietene, nu te supăra că am umilit pe Cezarul 
din tine până la dinari. Cum vezi, n-am avut nevoie decât de 
un nume, ca să-i pun la încercare pe aceşti tinerei, abia 
răsăriţi din vechea noastră Romă. Haide, dragă Drusus, 
haide! 

Luă iar paharul cu zaruri şi-l scutură vesel. 

— Haide, să ne încercăm norocul, pe ce sumă vei vrea tu! 

Drusus râse: 

— Pe toate nimfele! Vreau să joc cu tine, Messala, dar 
numai pe un dinar. 


Un tânăr, aproape copil după aparenţă, privi cu atenţie 
peste masă. Messala se întoarse repede spre el. 

— Cine eşti tu? Îl întrebă. 

Tânărul făcu un pas îndărăt. 

— Nu, pe Castor şi fratele lui! N-am vrut să te ofensez. 
Când e vorba de altceva decât de zaruri, e regulă între 
bărbaţi să ţină socoteală exactă şi de cele mai mici lucruri. 
Am nevoie de un scriitor; vrei să îmi serveşti acum? 

Tânărul îşi scoase tăbliţele, gata să ia notele; nu putea să 
reziste invitării. 

— Stai, Messala! Exclamă Drusus. Poate să fie de rău 
augur ca să întrerupi o aruncare de zaruri cu o întrebare; 
dar îmi vine în minte una şi trebuie s-o spun. 

— Ei bine, eu voi arunca zarul şi îl voi acoperi. Aşa. 

Întoarse paharul pe masă şi îl ţinu peste zaruri. 

Drusus întrebă: 

— Ai văzut vreodată pe un oarecare Quintus Arrius? 

— Pe duumyvir? 

— Nu, pe fiul său. 

— Nu ştiam să fi avut un fiu. 

— N-are însemnătate. 

— Zise cu indiferenţă Drusus; însă Pollux n-a semănat mai 
mult cu Castor, fratele lui, decât Arrius cu tine, Messala. 

Voci răsunară: „Adevărat este! Ochii lui, faţa.” 

— Cum? Întâmpină un altul enervat; Messala e roman, 
Arrius e evreu. 

Ameninţa să se nască o ceartă; Messala interveni: 

— Vinul n-a sosit încă, Drusus. 

— Dar în ce priveşte pe Arrius, aş vrea să-mi spui mai 
multe despre el. 

— Ei, fie el evreu său roman. 

— Pe marele Pan! Fără să-ţi ating sentimentele tale, 
Messala. 

— Acest Arrius e frumos, viteaz şi înţelept, împăratul i-a 
oferit favoarea lui, însă el a declinat-o; se prezintă în chip 
misterios şi stă deoparte, ca şi când ar şti mai bine sau mai 


rău decât noi, ceilalţi, în şcolile de luptă nimeni nu-l 
întrecea. Duumyvirul i-a lăsat o avere enormă. E pasionat 
pentru arme şi nu se gândeşte decât la război. Maxentius 1- 
a atras în preajma lui şi trebuia să se îmbarce cu noi, dar la 
Ravenna i-am pierdut urma. Totuşi a venit întreg şi sănătos 
aici. 

Am auzit despre el azi de dimineaţă. Dar, pe Apolo! În loc 
să vină la palat sau să se ducă în cetăţuie, şi-a lăsat bagajul 
la han şi a dispărut iar. 

La începutul istorisirii, Messala asculta cu indiferenţă; mai 
pe urmă, deveni mai atent; la sfârşit, luă mâna de pe 
paharul cu zaruri şi exclamă: 

— Hei, Caius, m-auzi? 

Un tânăr de-alăturea lui, Myrtilus, răspunse, bucuros de 
această atenţiune: 

— Dacă nu te-aş auzi, n-aş fi prietenul tău, Messala. 

— 'Ţi-aduci aminte de omul care te-a răsturnat azi? 

— Pe pletele lui Bachus! N-am oare un umăr turtit, care 
să-mi ajute memoria? 

— Ei bine, mulţumeşte zeiţelor norocului - l-am găsit pe 
inamicul tău. Ascultă! 

Messala se întoarse acum spre Drusus. 

— Spune-ne mai multe despre el - acela care e şi roman şi 
evreu - pe Phosbus! O ciudată împerechere. Ce vestminte 
poartă el de obicei, Drusus? 

— De iudeu. 

— Auzi, Caius? Zise Messala; omul e tânăr, una; are 
înfăţişarea romană, două; poartă îmbrăcămintea de iudeu, 
trei. În şcolile de luptă are noroc, câştigă, răstoarnă un cal 
sau un car. 

Ei, Drusus, ajută-i mai departe prietenului meu! Acest 
Arrius, fără îndoială, e tare în vorbă, altfel n-ar putea să se 
preschimbe astăzi într-un evreu şi mâine într-un roman; dar 
limba bogată a Atenei o vorbeşte tot atât de bine? 

— Cu aşa o puritate, Messala, încât ar putea să concureze 
la jocurile istorice. 


— Auzi, Caius? Zise Messala. Omul e în stare să salute o 
femeie pe greceşte şi, după socoteala mea, erau cinci. Ce 
zici? 

— L-ai găsit, Messala. 

— Răspunse Caius; sau nu mai sunt eu însumi. 

— Scuză, Drusus, scuzaţi toţi că vorbesc aşa în cimilituri - 
zise Messala politicos. Pe toţi zeii, n-aş vrea să abuzez de 
prietenia ta până unde s-ar rupe, dar acuma, iată. 

— Puse iar mâna pe paharul cu zarurile. 

— Uite, cât de mult cunosc eu secretul Pythiei! Dar 
spuneai de secrete cu privire la ivirea acestui fiu al lui 
Arrius. Povesteşte-mi despre acestea. 

— Nu e altceva, Messala, răspunse Drusus, decât o istorie 
de copil. Când Arrius, tatăl, a plecat în urmărirea piraţilor, 
el n-avea nici soţie, nici copil; s-a reîntors cu un tânăr, 
despre care e vorba, şi l-a adoptat în ziua următoare. 

— L-a adoptat? Repetă Messala. Pe toţi zeii, Drusus, mă 
faci curios. Unde l-a găsit duumyvirul pe acest tânăr şi cine 
era el? 

— La întrebarea ta Messala, n-ar putea răspunde decât 
tânărul Arrius el însuşi, în luptă, duumvirul - era atunci 
tribun - şi-a pierdut corăbiile. Una din ele, cum scăpase, l-a 
găsit, pe el şi pe singurul supravieţuitor din echipaj, plutind 
pe o epavă purtată de ape. Eu repet numai povestirea celor 
care i-au scăpat şi care nu poate să fie contrazisă. Ei spun 
că cel de pe aceeaşi scândură cu duumvirul era un evreu. 

— Un evreu! Repetă Messala. 

— Da, şi sclav. 

— Cum, Drusus, sclav? 

— Când au fost luaţi pe punte, duumyvirul avea haina de 
tribun, iar celălalt haină de vâslaş. 

Messala se ridică: 

— Un sclav de la galere! 

Se vedea că-i era silă să rostească asemenea vorbe şi, 
poate pentru întâia oară în viaţa lui, se uită jenat împrejur. 
Chiar în acel moment veniră sclavi, mergând în şir şi 


purtând, unii, ulcioare mari cu vin, iar alţii, coşuri cu fructe 
şi dulceţuri, alţii iarăşi, pahare şi carafe dintre care cele 
mai multe de argint. Priveliştea aceasta aduse viaţă nouă în 
societate. Messala sări pe un scaun. 

— Bărbaţi de la Tibru! Strigă cu voce limpede, haidem să 
transformăm într-o sărbătoare în cinstea lui Bachus 
aşteptarea aceasta după generalul nostru comandant. Pe 
cinel alegeţi prezident? 

Drusus se ridică. 

— Cine altul, decât cel care dă serbarea, ar putea să o pre 
zideze? 

— Zise; - răspundeţi, romani! 

Răspunseră toţi cu aclamații. 

Messala luă cununa de pe cap şi o întinse lui Drusus, care 
se urcă pe masă şi o reaşeză solemn, în văzul tuturor, pe 
capul lui Messala, încoronându-l astfel ca preşedinte al 
banchetului. 

— Au venit cu mine - zise acesta - câţiva prieteni aici, care 
tocmai se ridicară de la masă. Ca să păstrăm un vechi obicei 
respectabil, aduceţi-l aici pe cel care e mai răpus de vin. 

Diferite voci răspunseră: „lată-l, aici e!” 

Ridicară un tânăr de jos, unde rămăsese zăcând în beţia 
lui, şi-l aduseră; după frumuseţea şi feminitatea figurii sale, 
ar fi putut trece chiar el drept zeul vinului; dar cununa îi 
căzuse de pe cap şi băţul înflorit din mână. 

— Ridicaţi-l pe masă! Ordonă prezidentul. 

Se constată că nu era în stare să şadă. 

— Ajută-i, Drusus, aşa cum şi ţie să-ţi ajute frumoasa 
Nyone! 

Drusus îl luă pe tânărul beat în braţe. Apoi Messala, în 
mijlocul celei mai profunde tăceri, exclamă întorcându-se 
spre figura şovăitoare: 

— O, Bachus, cel mai mare dintre zei, să ne fii clement în 
noaptea aceasta! Pentru mine şi aceşti adoratori ai tăi de 
aici, îţi închin această cunună - (şi-o ridică respectuos de pe 
cap) - şi o dedic altarului tău din dumbravă Daphnei. 


Făcu o închinăciune, îşi puse cununa iar peste plete şi, 
plecându-se peste masă, descoperi zarurile şi zise râzând: 

— Iată Drusus, pe măgarul lui Silen. 

— Dinarul este al meu. 

Urmară aclamații de se cutremură duşumeaua şi statuile 
se clătinară: orgia începu. 

CAPITOLUL, XIII. 

Şeicul Ilderim era un om prea important ca să fi putut 
apărea cu o suită modestă. Trebuia să-şi susţină vaza faţă 
de tribul său, aşa cum se cădea unui prinţ şi celui mai 
puternic patriarh din tot pustiul de la răsărit de Siria. Alta-i 
era reputaţia la locuitorii oraşelor; aceştia vedeau într-însul 
pe unul din cei mai bogaţi oameni de rang neregesc, din tot 
Orientul; şi, fiindcă era cu adevărat bogat, atât în bani cât şi 
în servitori, cămile, cai şi turme de tot felul, avea o 
deosebită predilecție pentru pompă şi fast, care nu numai 
că-i ridica vaza în ochii străinilor, dar îi mulțumea şi 
propria-i mândrie şi-i înlesnea o viaţă comodă, în dumbrava 
palmierilor avea un respectabil sat de corturi; erau trei 
corturi mari, unul pentru el însuşi, unul pentru oaspeţi şi 
unul pentru soţia lui favorită şi servitoarele ei, apoi şase sau 
opt corturi mai mici pentru servitorii şi însoțitorii lui din 
trib, din care îşi formase o gardă personală; erau tot 
oameni puternici şi de curaj încercat, care ştiau bine să 
umble cu arcul, sulița şi caii. 

Desigur că proprietatea lui din dumbravă nu era 
primejduită în nici un fel; dar, fiindcă nu e prudent 
niciodată să laşi să slăbească legăturile ordinii, el îşi ţinea în 
interiorul satului de corturi vacile, cămilele, caprele şi altele 
ce ar fi putut tenta vreun leu sau tâlharii. 

Ilderim respecta toate obiceiurile poporului său, fără 
excepţie. De aceea, viaţa lui în dumbravă era numai 
continuarea aceleia din pustiu; mai mult, era realizarea 
fidelă a obiceiurilor patriarhale din vechime, adevărata 
viaţă păstorească a vechiului Israel. 


În dimineaţa aceea, când caravana sosise la dumbravă, 
zise, oprindu-şi calul şi înfigând o suliță în pământ: 

— Aicea să ridicaţi cortul; cu intrarea spre sud; lacul de 
colo să vină înainte; astfel vom putea odihni la apusul 
soarelui printre aceşti copii ai pustiului. 

Cu vorbele din urmă se îndreptă spre un grup de trei 
palmieri mari şi-l mângâie pe unul cum ar fi mângâiat 
coama calului său obrazul copilului său. 

Cine afară de şeic ar fi putut să aibă dreptul de a opri 
caravana sau de a spune despre un cort: aici va fi ridicat? 
Acum sulița fu scoasă din pământ şi în deschizătura ce lăsă 
în pajişte fu înfipt primul stâlp de sprijin al cortului. Tot 
astfel apoi se înfipseră alţi opt în pământ, cu totul trei 
rânduri de câte trei stâlpi. La o chemare, veniră femeile şi 
copiii şi scoaseră pânzele de cort din pacheţele ce duceau 
cămilele. Cine altcineva decât femeile aveau să facă acest 
lucru? Oare nu ele fuseseră cele care ţesuseră pânzele din 
păr de capră şi le cususeră deolaltă alcătuind acoperişul ce 
din depărtare pare negru? Şi cu câte glume, râsete vesele, 
trecea întreaga suită de la un stâlp la altul, legând strâns 
funiile! Şi când pereţii fură acoperiţi cu rogojini artistic 
împletite, aşteptau cu toţii acum în tăcere părerea 
stăpânului lor. El ieşi şi intră, examină locuinţa şi poziţia ei 
la soare, către copaci şi spre lac, îşi frecă mulţumit mâinile 
şi zise vesel: 

— Bine lucrat! Aranjaţi acum donarul cum bine vă 
pricepeţi. 

Diseară ne vom îndulci pâinea cu rachiu de orez, laptele 
cu miere, şi la fiecare foc se va frige câte un ied. Dumnezeu 
cu voi! De apă dulce nu vom duce lipsă, căci lacul e izvorul 
nostru; nici viţele de povară nu vor flămânzi, nici cea mai 
mică din turmă, căci e aici păşune verde. Dumnezeu cu voi 
cu toţi, copiii mei! Mergeţi! 

Chiuind, cei mulţi fericiţi se duseră acum să-şi pregătească 
locuinţe şi pentru dânşii. Unii rămaseră ca să aranjeze 
interiorul cortului pentru şeic; oamenii atârnară o perdea 


între şirurile de la mijloc ale stâlpilor, făcând astfel două 
despărţituri - cea din dreapta, pentru Ilderim, cealaltă, 
pentru odoarele lui: caii. Duseră acum pe aceste vlăstare 
ale cailor lui Solomon înăuntru; lăsară caii liberi, cu 
mângâieri şi dezmierdări. La stâlpul din mijloc atârnară 
armuri, lănci, suliţi, arcuri, săgeți şi scuturi, în partea din 
afară, atârnară spada stăpânului, în formă de semilună, şi 
scânteind de pietrele preţioase ce-i împodobeau mânerul. 
La un capăt al panopliei atârnară păturile, ale căror multe 
culori vii aminteau livreaua unui servitor regesc; la sfârşit, 
se perindau hainele puternicului, haine de lână şi de pânză, 
tunici, pantaloni şi turbanuri multicolore. Nu se opriră 
oamenii până ce el nu-şi exprimă mulţumirea. 

Între acestea, servitorimea feminină era ocupată cu 
pregătirea unui divan, cu perne şi mici perdele, totul în 
dungi colorate, negre şi galbene; prin colţuri, aşezară alte 
perne şi perniţe, cu feţe albastre şi roşu stacojii; în jurul 
divanului se întindeau pe jos fâşii de covoare, acoperind 
interiorul; şi când duseră covorul de la divan până la 
intrarea cortului, erau gata cu munca. Aşteptară iar până 
ce stăpânul spuse: „E bine”. Nu le mai rămânea decât să 
umple ulcioarele cu apă şi să atârne la îndemână 
burdufurile cu rachiu de orez; a doua zi, fură înlocuite cu 
burdufuri de leban, o băutură arabă din lapte acru şi apă. 

Acesta era cortul la intrarea căruia l-am lăsat pe Ben Hur. 

Servitorii aşteptau ordinele stăpânului. Unul îi scoase 
sandalele, altul desprinse încălţămintea romană a lui Ben 
Hur. Apoi amândoi schimbară hainele prăfuite cu altele 
proaspete, de pânză albă. 

— Intră, în numele Domnului, şi odihneşte-te! Îi zise gazda 
amabil oaspelui său şi îl conduse numaidecât la divan. 

— Vreau să stau aici - zise, arătând cu mâna - şi străinul 
să ia loc aici. 

O servitoare, i s-ar fi putut zice fată în casă, ascultă de 
ordin şi aşeză pernele spre răzimare; apoi şezură amândoi 
de două părţi ale divanului. Într-acestea, un servitor aduse 


apă proaspătă din lac, le spală picioarele şi le zbici cu 
prosoape. 

— În pustiu. 

— Începu Ilderim, mângâindu-şi barba cu degetele subţiri. 

— Este vorba că o bună poftă de mâncare promite o viaţă 
lungă. Ai poftă? 

— După vorbă aceasta, bunule şeic, ar fi să trăiesc o sută 
de ani. Am venit la uşa ta ca un lup flămând, răspunse Ben 
Hur. 

— Ei bine, n-ai să pleci de-aici ca un lup flămând; îţi voi da 
ce am mai bun în turmele mele. 

Ilderim bătu din palme. 

— Caută-l pe străinul din cortul de oaspeţi şi spune-i că eu, 
Ilderim, îi trimit urarea: „Pacea lui să dureze atât timp cât 
vor curge apele izvoarelor!” 

Servitorul care intrase se înclină. 

— Mai spune-i. 

— Urmă Ilderim - că m-am reîntors cu încă un oaspe, care 
va frânge pâinea cu mine; şi dacă Baltazar, înțeleptul, va voi 
să vină, vom împărţi pâinea noastră în trei; partea păsărilor 
nu va fi mai mică. 

Servitorul se depărtă. 

— Acuma să ne odihnim. 

Ilderim se întinse pe divan şi zise cu aerul serios: 

— Acum, când eşti oaspele meu, ai băut din lebanul meu şi 
vei gusta în curând şi din sarea mea, n-o să-mi fie oprit să te 
întreb cine eşti? 

— Şeic Ilderim. 

— Răspunse Ben Hur, susţinându-i liniştit privirea. 

— Te rog să nu-ţi închipui că aş socoti întrebarea ta 
nedreptăţită; dar n-a fost oare în viaţa ta niciodată un 
moment când un răspuns la o astfel de întrebare ţi-ar fi 
apărut ca o crimă faţă de tine însuţi? 

— Pe strălucirea lui Solomon! 

— Răspunse Ilderim. 


— O trădare faţă de sine însuşi e uneori tot atât de abjectă 
ca şi o trădare faţă de neamul întreg. 

— Mulţumesc, bunule şeic, mulţumesc. 

— Exclamă Ben Hur - niciodată un răspuns n-a putut să-ţi 
facă mai multă cinste decât acesta. Acum ştiu că, pentru 
justificarea încrederii ce te rog să-mi dai, nu-mi ceri mai 
mult decât o promisiune solemnă din partea mea, şi că ea 
are să valoreze pentru tine mai mult decât istorisirea tristei 
mele vieţi. 

Şeicul făcu din parte-i şi el o închinăciune. Ben Hur se 
grăbi să profite de buna lui dispoziţie. 

— Atunci binevoieşte - zise - să-ţi spun, mai întâi, că nu 
sunt roman, cum m-ar arăta numele. 

Ilderim îşi mângâie barbă albă, uitându-se ager pe sub 
sprâncenele groase. 

— Al doilea. 

— Urmă Ben Hur. 

— Că sunt un israelit din seminţia lui luda. Şi altceva. 

— Se grăbi să adauge. 

— Sunt un evreu care are împotriva Romei întregi o 
ranchiună, faţă de care a ta nu e decât ca o supărare de 
copil. 

Bătrânul îşi frământă barba nervos şi cobori sprâncenele, 
încât nu i se mai vedea lucirea ochilor. 

— Mai departe: îţi jur, şeic Ilderim, îţi jur pe legământul 
încheiat de Domnul cu părinţii mei, dacă-mi vei ajuta să mă 
răzbun, câştigul şi gloria alergărilor vor fi ale tale! 

Ilderim ridică fruntea radios; o mare satisfacţie lumina pe 
faţa lui. 

— Destul! 

— Zise; dacă la rădăcina limbii tale e ascunsă o minciună, 
nici înțeleptul Solomon n-ar fi fost sigur de vorba ta. 

Că nu eşti roman, că eşti iudeu şi ţeşi planuri de 
răzbunare împotriva Romei, te cred; şi în privinţa aceasta 
zic: destul! Dar, în ce priveşte destoinicia ta, ce experienţă 
ai cu alergările de care? 


Ştii să stăpâneşti caii? Ştii să-i faci să asculte de chemările 
şi îndemnurile tale şi să alerge până le iese răsuflarea? Şi, 
mai ales, în momente de primejdie, te pricepi cum s-o eviţi? 
Darul acesta, fiul meu, nu-l are oricine! A! Pe strălucirea 
Domnului Dumnezeu! Eu am cunoscut un rege care 
domnea peste milioane de oameni şi îi stăpânea cu 
desăvârşire, dar un cal nu putea să stăpânească. Vorbesc de 
cai de rasă, cum sunt ai mei, şi a căror obârşie se urcă până 
în timpul primilor faraoni, şi sunt tovarăşii şi prietenii mei, 
stau în cort cu mine, aşa că împărtăşesc şi ei pornirile 
noastre, ambiția, iubirea sau ura. 

Chemă un servitor. 

— Spune-i arabului meu să vină! 

Omul ridică puţin perdeaua care împărțea cortul; se văzu 
atunci un grup de cai, care un moment rămaseră 
nehotărâţi, ca pentru a aştepta un îndemn. 

— Veniţi. 

— Le zise. Ce staţi acolo? Tot ce e al meu nu e şi al vostru? 
Veniţi, vă zic! 

Caii intrară, încet. 

— Fiu al lui Israel. 

— Reluă şeicul. 

— Moise al tău a fost un mare om, dar. 

— Hahaha! Trebuie să râd când mă gândesc că ela permis 
părinţilor tăi greoii boi şi tâmpiţii măgari, dar le-a interzis 
să aibă cai. Hahaha! Crezi tu că ar fi făcut aşa, dacă ar fi 
văzut pe acesta. Şi pe acesta? 

Zicând aşa, mângâie coama cailor care erau mai aproape. 

— Greşeşti, şeic, greşeşti. 

— Zise Ben Hur cu căldură; Moise a fost şi un războinic, 
după cum a fost un legiuitor iubit de Dumnezeu; şi la război 
trebuie şi astfel de creaturi ale firii şi trebuie, dar, să le 
iubeşti şi pe ele. 

Un cap cu trăsături nobile, cu ochi mari, blânzi, ca de 
căprioară, acoperiţi pe jumătate de buclele de pe frunte şi 
cu urechi fine, mici, se apropie până la pieptul lui, 


desfăcând nările şi mişcând buza de sus. „Cine eşti tu?” - 
întreba animalul, atât de lămurit cum ar fi putut întreba un 
om. Ben Hur recunoscu pe unul din cei patru cursieri pe 
care îi văzuse pe hipodrom şi întinse mâna deschisă spre 
frumosul animal. 

— Bârfitorii au să-ţi povestească. 

— Zise şeicul, cu un gest ca pentru a se apăra de o ofensă 
personală. 

— Bârfitorii îţi vor spune că nobilii noştri cai sunt de 
origine din păşunile niceene ale Persiei. Dumnezeu i-a dat 
primului arab un pustiu întins de nisip, cu câţiva munţi fără 
copaci şi câteva izvoare de apă amară, şi i-a zis: „lată, asta 
e ţara ta!” - Şi când bietul se tângui, atotputernicului i se 
făcu milă şi mai zise: „Curaj! Căci vreau să te dăruiesc de 
două ori mai mult ca pe ceilalţi oameni!” 

Arabul a mulţumit şi a plecat, plin de credinţă, în căutarea 
darurilor. Călători mai întâi de-a lungul tuturor hotarelor şi 
nu găsi nimic; apoi îşi făcu o potecă prin pustiu şi merse 
înainte şi tot mai înainte. Iată că, în inima pustiului, era o 
insulă verde, minunată la vedere; iar în mijlocul insulei o 
turmă de cămile şi o herghelie de cai. Le luă bucuros în 
posesiune şi le îngriji, ca adevărate daruri ale Domnului. Şi 
din insula aceea îşi au obârşia toţi caii de pe pământ. Au 
ajuns şi până la păşunile Niceei şi spre nord, până la văile 
posomorâte, veşnic biciuite de furtunile mării şi ale 
vânturilor reci. Să nu te îndoieşti de adevărul celor ce-ţi 
spun - sau dacă da, niciodată o amuletă nu va mai avea 
pentru un arab puterea vrâjită! Da, am să-ţi prezint şi 
dovezile. Bătu din palme. 

— Adu-mi registrele tribului! Ordonă servitorului care 
intră. 

Până ce fură aduse, şeicul se jucă cu caii, îi mângâie pe 
cap, le pieptănă buclele de pe frunte cu degetele. Curând 
veniră şase servitori cu lăzi de lemn de cedru, bătute cu 
benzi de alamă şi închise cu lacăte şi ţâţâni de acelaşi 
metal. 


— Nu, zise Ilderim când toate fură puse lângă divan, n-am 
cerut decât lada cailor, pe cea de colo. Deschideţi-o şi pe 
celelalte duceţi-le îndărăt! 

Lădiţa fu deschisă. Conţinea o mulţime de tăblițe de fildeş, 
înşirate pe belciuge de argint. Cum tăbliţele erau subţiri ca 
nişte oştii, pe fiecare belciug erau mai multe sute. 

— Eu ştiu. 

— Zise Ilderim, luând câteva belciuge în mână. 

— Ştiu, fiule, cu câtă grijă şi băgare de seamă învățații 
scriitori ai templului din oraşul sfânt înscriu numele nou- 
născuţilor, pentru ca fiecare fiu al lui Israel să-şi poată 
urmări originea până la început. Părinţii mei. 

— Fiele amintirea veşnic vie! 

— N-au crezut a păcătui aplicând această idee şi 
tovarăşilor lor necuvântători. Uită-te la tăbliţele acestea! 

Ben Hur luă belciugele şi se uită la tăblițe. Văzu scrise pe 
ele hieroglife arabe, înscrise cu o mână nedibace. 

— Poţi să le citeşti, fiu al lui Israel? 

— Nu; să-mi spui tu ce însemnează. 

— Ascultă, dar: pe fiecare tăbliță e scris numele unui mânz 
din rasa curată ce de sute de ani au cultivat-o părinţii mei; 
de asemenea, numele născătorilor lui; vezi de-aici vârsta 
rasei. 

Unele din tăblițe erau aproape tocite, ilizibile; toate erau 
galbene de vechime. 

— În lădiţa asta păstrez, pot să spun, istoria completă a 
cailor mei. Se citeşte aici originea tuturor acestor animale 
şi a celor ce s-au îmbiat mângâierilor tale. Aşa cum vin 
acestea la noi, antecesorii veneau, din vremurile cele mai 
îndepărtate, la părinţii mei sub un cort ca acesta, ca să-şi 
mănânce porţia de orz din mână şi să fie dezmierdaţi cu 
vorba ca şi copiii. Şi acum, fiu al lui Israel, poţi să crezi 
vorbele mele: dacă eu sunt un stăpân al pustiului, iată 
servitorii mei! De mi i-ai lua, aş cădea ca un bolnav părăsit 
de o caravană ca să-l lase să moară. Lor am să le mulţumesc 
că vârsta mea n-a micşorat groaza ce răspândeşte apariţia 


mea pe drumurile de comunicaţie dintre oraşe; şi nu se va 
micşora, câtă vreme voi avea putere să călăresc pe ei. 
Hahaha! Aş putea să-ţi povestesc minuni săvârşite de 
înaintaşii lor. La vreme potrivită poate că o voi şi face; 
acum, să fie destul să spun că ei niciodată n-au fost ajunşi 
din fugă şi, pe sabia lui Solomon! Nici în urmărire n-au 
rămas îndărăt. Acestea, bineînţeles, erau în pustiu şi din şa. 
Dar acuma - nu ştiu - sunt îngrijorat, căci pentru întâia 
oară sunt înhămaţi şi condiţiile succesului sunt aşa de 
multe! Ambiţia necesară, iuţeala, rezistenţa - acestea le 
posedă. Să găsesc numai un maestru pentru ei şi vor fi 
învingători. Fiu al lui Israel! De eşti tu omul acela, jur că va 
fi fost o zi fericită cea care te-a condus aici. Acu vorbeşte 
despre tine! 

— Acum înţeleg, zise Ben Hur, pentru ce, în iubirea 
arabului, după copii vine numaidecât calul; şi ştiu şi pentru 
ce caii arabi sunt cei mai buni din lume. Dar, bunule şeic, să 
nu mă judeci numai după vorbe; căci tu ştii că, adesea, 
toate promisiunile oamenilor sunt deşarte. Permite-mi ca 
mai întâi să fac o probă, pe una din livezile acestea; 
încredinţează-mi, deci, pentru mâine cei patru cai. 

Faţa lui Ilderim se însenină iar şi voi să vorbească; dar Ben 
Hur continuă: 

— Un moment, bunule şeic. 

— Un moment numai! Lasă-mă să termin. De la dascălii 
mei din Roma am învăţat multe, fără să-mi dau seama 
atunci de ce folos aveau să-mi fie mai târziu. Aceşti copii ai 
tăi, ai pustiului, pot, fiecare din ei, să aibă iuţeala vulturului 
şi rezistenţa leului, dar eu îţi spun că ţi-ar înşela aşteptările, 
dacă n-ar fi învăţaţi să alerge împreună în aceleaşi hamuri. 
Căci gândeşte-te, şeicule, că în patru, unul din cai e cel mai 
iute, altul cel mai încet; la alergare, cel mai încet decide, cel 
mai iute pricinuieşte greutăţi. Aşa astăzi: conducătorul n-a 
ştiut să armonizeze pe cel mai bun cu cel mai încet. Se 
poate ca încercarea mea să nu dea un rezultat mai bun; în 
cazul acesta, însă, îţi jur că-ţi voi spune adevărul. Şi tot aşa 


pot să te asigur că, dacă voi reuşi să supun caii voinţei mele 
şi să-i aduc acolo ca toţi patru să purceadă ca unul singur, 
vei avea sesterţii şi cununa învingătorului, şi eu îmi voi avea 
răzbunarea mea. Ce zici la asta? 

Ilderim ascultase cu atenţiune, mângâindu-şi barba. Când 
Ben Hur sfârşi, el răspunse râzând: 

— Eu am o opinie mai bună despre tine, fiu al lui Israel; 
noi avem în pustiu o vorbă care spune: „Dacă vrei să-ţi 
fierbi mâncarea cu vorbe, îţi promit un ocean de unt”. 
Mâine, vei avea caii. 

În acest moment se produse o mişcare dindărătul cortului. 

— Masa se pregăteşte şi acolo vine prietenul meu Baltazar, 
cu care trebuie să faci cunoştinţă. El are de povestit o 
istorie, pe care un israelit va voi s-o asculte întotdeauna. 

Servitorilor le zise: 

— Luaţi registrele de-aci şi conduceţi comorile mele la 
locul lor! 

CAPITOLUL XIV. 

Masă nu se deosebea de cele obişnuite în pustiu, decât 
printr-o îmbelşugare mai mare şi un serviciu mai bun. 

Pe covorul ce acoperea spaţiul încercuit pe jumătate de 
divan, fură întinse trei pături de lână; o masă, abia de o 
urmă înălţime, fu aşezată tot acolo şi acoperită cu o faţă. 
Deoparte, la oarecare depărtare, se aşeză un cuptor 
portativ de lut, sub privegherea unei servitoare, a cărei 
slujbă era să aprovizioneze cu pâine, sau mai bine zis cu 
prăjitură caldă, pe comeseni; o prepara din făină fină, 
măcinată proaspăt şi continuu într-un cort vecin, cu râşniţe 
de mână. 

Într-acestea, Baltazar fu condus la divan, unde şeicul 
Ilderim şi Ben Hur îl primiră în picioare. Purta peste tot 
corpul o haină neagră, largă. Pasul îi era nesigur, mişcările 
încete şi precaute; era evident că nu se putea lipsi de 
ajutorul unui toiag lung şi al braţului unui servitor. 

— Pace ţie, prietene! 

— Zise Ilderim, respectuos. 


— Pace şi fii binevenit! 

Egipteanul ridică capul şi răspunse: 

— Şi cu tine, bunule şeic, cu tine şi ai tăi, pace şi 
binecuvântarea unuia Dumnezeu, a Dumnezeului celui viu 
şi adevărat! 

Felul atitudinii sale era nobil, demn şi-i impunea lui Ben 
Hur respect. Afară de aceasta, binecuvântarea rostită i se 
adresa în parte şi lui. 

În decursul mesei, el privea mereu la faţa zbârcită, palidă, 
a bătrânului, ca pentru a citi în trăsăturile ei. Expresia lor 
însă rămânea aceeaşi, blândă şi încrezătoare că a unui 
copil. 

— lată, Baltazar! 

— Zise şeicul, punând mâna pe braţul lui Ben Hur. 

— Ele omul care în astă-seară va frânge pâine cu noi. 

Egipteanul se uită lung şi cercetător la tânăr; părea 
surprins şi în îndoială. Văzând aceasta, şeicul urmă: 

— l-am promis pe mâine caii mei pentru o încercare; dacă 
va merge bine, îi va conduce pe hipodrom. 

Baltazar nu-şi lua ochii de la tânăr. 

— Mi-a fost recomandat bine. 

— Zise Ilderim mai departe, încurcat. Ai să-l cunoşti ca pe 
fiul lui Arrius, un nobil navigator roman, deşi. 

— Şeicul se opri, dar apoi continuă, zâmbind: - deşi el 
declară că e un israelit din seminţia luda; şi, pe strălucirea 
lui Dumnezeu, eu cred ce spune. 

Baltazar nu mai putea evita o explicare a atitudinii sale. 

— Astăzi, nobile şeic, viaţa mi-a fost în primejdie şi ar fi 
fost pierdută dacă un tânăr, leit ca acesta - de nu cumva e 
chiar el - n-ar fi intervenit şi nu m-ar fi scăpat. 

Apoi, se întoarse chiar spre Ben Hur şi-l întrebă: 

— Fost-ai tu acela? 

— N-aş putea răspunde decât în parte la întrebarea 
aceasta, răspunse Ben Hur cu modestie. Eu am fost cel care 
am oprit caii unui roman semeţ când au dat năvală, la 
izvorul Castaliei, peste cămila ta. Fiica ta mi-a dat un pahar. 


Scoase paharul din sânul tunicii şi-l dădu lui Baltazar. 

Faţa veştedă a egipteanului se coloră mai viu. 

— Domnul mi te-a trimis astăzi la izvor. 

— Zise cu vocea tremurătoare şi întinse mâna spre Ben 
Hur; - şi mi te trimite şi acum. Lui îi mulţumesc; dă-i laudă 
şi tu, căci bunătatea lui îmi dă putinţa să te răsplătesc 
bogat, şi o voi face. Paharul e al tău, păstrează-l! 

Ben Hur reluă darul şi Baltazar, văzând faţa întrebătoare a 
lui Ilderim, îi povesti întâmplarea de la izvor. 

— Cum! Exclamă şeicul întorcându-se spre Ben Hur. Nu 
mi-ai spus nimic despre asta, cu toate că nu puteai aduce o 
recomandare mai bună! Nu sunt eu Arab şi şeic al unui trib 
de zeci de mii? Şi nu este el oaspele meu? Şi nu mă obligă 
oare dreptul ospitalităţii să consider binele sau răul ce i se 
face lui ca fiindu-mi făcut mie? Unde aiurea puteai să-ţi 
primeşti răsplata, dacă nu aici, şi din ce mână, dacă nu 
dintr-a mea? 

Spre sfârşit, vocea i se înăsprise. 

— Bunule şeic, te rog, cruţă-mă! Eu nu caut răsplată, nici 
mare, nici mică; şi ca să-ţi depărtez orice astfel de gând, am 
să-ţi spun că ajutorul pe care l-am dat acestui nobil bărbat, 
l-aş fi dat tot astfel şi celui din urmă din servitorii tăi. 

— Dar el e prietenul, oaspele meu, nu e servitorul meu! 

— Şi, întorcându-se spre Baltazar, şeicul adăugă: 

— A! Pe strălucirea Domnului, îţi repet: nu e roman! 

Apoi se întoarse spre servitorii care aproape terminaseră 
preparativele mesei. 

Din istorisirea vieţii lui Baltazar în pustiu, dacă ne vom 
aduce aminte, vom înţelege impresia pe care asigurarea lui 
Ben Hur despre dezinteresarea-i nepărtinitoare a produs-o 
asupra venerabilului bărbat, în jertfirea lui pentru oameni, 
cum ştim, nu făcuse deosebiri; şi mântuirea, pe care o 
aştepta, care i se promisese drept recompensă, trebuia să 
fie obştească. De aceea, asigurarea lui Ben Hur îi părea ca 
un ecou din interiorul său. Se apropie cu un pas de Ben Hur 
şi-i grăi, în felul lui deschis: 


— Cum a spus şeicul să-ţi zic? Era, cred, un nume roman. 

— Arrius, fiul lui Arrius. 

— Şi totuşi nu eşti roman? 

— “Toţi ai mei au fost israeliți. 

— Au fost, zici. Nu mai sunt în viaţă? 

Întrebarea era pe atât de zăpăcitoare pe cât şi de simplă; 
dar Ilderim îi cruţă lui Ben Hur răspunsul. 

— Veniţi, le zise; masa e gata. 

Ben Hur îi oferi braţul lui Baltazar şi îl conduse la masă, 
unde se aşezară, după obiceiul oriental, pe păturile de lână. 
Se aduseră ligheanele şi îşi spălară şi şterseră mâinile. Apoi 
şeicul făcu un semn, servitorii tăcură şi, tremurând de 
evlavie, răsună vocea egipteanului: 

— O, Doamne, Tatăl tuturora! Ceea ce avem e de la Tine! 

Primeşte mulţumirile noastre şi ne binecuvântă, ca şi în 
viitor să urmăm întotdeauna după voinţa Ta! 

Era rugăciunea mesei pe care cu ani înainte Baltazar o 
spusese în pustiu, în acelaşi timp cu însoțitorii lui, Gaspar, 
grecul, şi Melhior, indianul, şi care, rostită în diferite limbi şi 
totuşi, de toţi înţeleasă, dovedise, prin această minune, 
misterioasa prezenţă a lui Dumnezeu. 

Masa, spre care-şi îndreptară acum atenţiunea, era 
încărcată cu mâncărurile cele mai nutritoare şi mai alese 
ale Răsăritului: plăcinte calde de la cuptor, legume din 
grădini, diferite feluri de carne, cu şi fără legume, lapte, 
miere şi unt se perindau. Băură şi mâncară, fără a se folosi 
de tacâmuri, cuţit, furculiţă, lingură, pahare sau farfurii. 

În prima parte a mesei se vorbi foarte puţin, căci erau 
flămânzi. Mai apoi, fu altfel. După ce-şi potoliră prima 
foame, se spălară iar pe mâini, şi pe când masa fu servită 
din nou, li se dezlegară limbile. 

Într-o astfel de societate, un arab, un iudeu şi un egiptean, 
care toţi credeau într-unul Dumnezeu, nu putea, pe vremea 
aceea, să fie decât un obiect de conversaţie. 

— Şi cine dintre cei trei avea să o conducă, dacă nu cel 
căruia Dumnezeu i se arătase atât de aproape şi i se 


revelase aproape personal, care îi văzuse steaua, îi auzise 
glasul, primise îndrumările lui şi fusese condus de spiritul 
lui atât de departe şi în chip atât de miraculos? Şi despre ce 
oare era să vorbească, dacă nu despre ceea ce era chemat 
să mărturisească? 

CAPITOLUL XV. 

Noaptea veni curând, fără veste. Servitorii aduseră patru 
candelabre de alamă şi le puseră la patru colţuri ale mesei. 
Fiecare candelabru avea câte patru braţe şi pe fiecare braţ 
era o lampă de argint, aprinsă, şi un vas cu ulei de măsline. 
La lumină suficientă, ba chiar vie, convivii îşi continuară 
convorbirea. Vorbeau în dialectul sirian, care era cunoscut 
tuturor popoarelor din acel continent. 

Egipteanul povesti istoria întâlnirii celor trei bărbaţi în 
pustiu şi confirmă spusele şeicului că, în decembrie, se vor 
fi împlinit douăzeci şi şapte de ani de când el şi însoțitorii 
săi căutaseră refugiu în cortul lui, fugind de Irod. Povestirea 
fu ascultată cu atenţie încordată; chiar şi servitorii căutau 
să întârzie în cort, ca să asculte acele amănunte. Ben Hur o 
consideră ca o revelaţie de cea mai mare însemnătate 
pentru întreaga omenire şi îndeosebi pentru poporul lui 
Israel. În mintea lui începea, cum vom vedea în curând, să 
se întrupeze o idee, care avea să-i schimbe tot cursul vieţii, 
dacă nu să-l stăpânească cu totul. 

Impresia pe care Baltazar o făcuse asupra tânărului 
israelit crescu în decursul continuării povestirii. La sfârşit, 
era atât de emoţionat, încât pentru el nu mai era îndoială că 
tot ce auzise era adevărat. Un lucru mai dorea: să aibă veşti 
mai amănunțite despre urmările acelui eveniment 
miraculos. 

Noi am început povestirea noastră, în ce priveşte acţiunea, 
îndeaproape atingere cu începutul activităţii publice a fiului 
Mariei. Numai o dată l-am mai întâlnit de când tocmai acest 
Baltazar s-a închinat lui în peştera din Betleem, când el era 
încă la sânul mamei sale. De aici şi până la sfârşitul 
istorisirii, misteriosul copil ne va veni adesea înaintea 


ochilor, încet, dar sigur, cursul evenimentelor ce povestim 
ni-l va aduce tot mai aproape, până ce, în sfârşit, vom 
recunoaşte omul de care avea nevoie lumea, cu un cuvânt: 
Mântuitorul. 

Pentru şeic povestirea nu era nouă. Elo auzise de la cei 
trei înţelepţi împreună şi în împrejurări ce nu lăsau loc 
îndoielii, împrejurări serioase, căci era periculos să iei sub 
ocrotire un fugar dinaintea mâniei lui Irod întâiul. Acum, 
unul din cei trei bărbaţi sta iar la masa lui, ca oaspe 
binevenit şi prieten stimat. Şeicul Ilderim credea, desigur, 
povestirea; dar, era în firea lucrurilor, esenţa acestei 
povestiri nu-l impresiona cu aceeaşi putere ca şi pe Ben 
Hur. El era arab şi ca atare nu lua decât o parte generală la 
urmările evenimentului; pentru Ben Hur, israelitul, 
adevărul faptului era de cea mai mare însemnătate. El îşi 
interpreta evenimentul în înţeles curat iudeu. 

Din leagăn - să nu uităm - auzise despre Mesia; în şcoli i s- 
a explicat tot ce se ştia despre el, speranţe şi temeri şi 
glorie deosebită a poporului ales; profeţii, de la cel dintâi 
până la cel din urmă, l-au vestit; printre rabini, venirea lui 
era subiectul discuţiilor nesfârşite şi continua să fie şi acum: 
în sinagoge, în şcoli, în templu, în zilele de post şi de 
sărbătoare; în public şi către unele persoane, învățătorii 
evrei spuneau despre Mesia care are să vină, până ce toţi 
fiii lui Avraam, pe orişiunde i-ar fi risipit soarta, purtau în 
inima lor aşteptarea Mântuitorului şi îşi acomodau viaţa, cu 
rigoare de fier, după această credinţă. Toate discuţiile se 
învârteau însă în jurul unui punct de întrebare: când va 
veni? 

Cercetarea e treaba predicatorului; scriitorul are numai să 
povestească. Mărginindu-ne la punctul privitor pe Mesia, 
trebuie să spunem că, după credinţa generală a poporului 
ales, Mesia, oricând avea să vină, avea să fie rege al 
iudeilor, un rege politic, cezarul lor. Cu arma în mână şi cu 
ajutorul lor, el avea să cucerească lumea şi apoi, pentru 
totdeauna, s-o stăpânească în numele lor. Pe această 


credinţă, fariseii sau separatiştii ridicau, prin hale şi temple, 
o clădire de speranţe, care întrecea cu mult visul 
macedoneanului Alexandru ce cucerise o mare parte din 
lumea cunoscută atunci. Acesta cucerise numai pământul; 
dar himera acelora se ridica până la cer, închipuindu-şi să 
facă din atotputernicul Dumnezeu un servitor al egoismului 
lor fără hotare şi al poftelor lor de dominaţiune. 

Ca să ne reîntoarcem la Ben Hur, trebuie să observăm că 
erau două împrejurări din viaţa lui care îl apărau, relativ, de 
influenţa primejdioasă a speranţelor temerare a 
conaţionalilor săi. 

Mai întâi, tatăl lui urmase învăţăturile saducheilor, care, 
vorbind în general, puteau fi numiţi liberalii vremii lor. Ei 
susțineau păreri închipuite despre sufletul omenesc. Erau 
comentatori severi şi observatori exacţi ai Legii, cum era 
scrisă ea în cărţile lui Moise; dar balastul adausurilor 
rabinilor la acele cărţi îl dispreţuiau. Ei formau, fără 
îndoială, o sectă, religia lor însă era mai mult filosofie. Ei 
nu-şi refuzau înlesnirile vieţii şi admirau multe din 
întocmirile şi înnoirile popoarelor păgâne, în politică erau 
adversarii zeloşi ai separatiştilor. După cursul natural al 
lucrurilor, aceste raporturi şi obişnuinţe, păreri şi calităţi 
treceau de la tată la fiu tot atât de sigur că o parte a averii. 

Al doilea eveniment mântuitor fu acesta: un tânăr cu 
spiritul şi sentimentul lui Ben Hur nu putea să rămână 
neinfluenţat de cinci ani de viaţă activă în Roma. Acest 
mare oraş era atunci cu adevărat centrul spre care năzuiau 
popoarele - atât din punct de vedere politic cât şi economic, 
apoi ca loc al plăcerilor fără frâu. Împrejurul pistrelor 
miliare aurite din Forum, mişuia necontenit, când în 
întuneric profund, când în strălucire orbitoare, viaţa 
omenească, neodihnită, pestriță. Dacă o cultură distinsă, 
maniere fine, fapte glorioase, capodopere ale artei şi ştiinţei 
nu făceau asupra lui nici o impresie, cum putea el, fiul lui 
Arrius, să străbată atâta timp zilnic drumul de la frumoasa 
vilă din Misenum până la sala de recepţie a împăratului şi 


să rămână nepăsător la vederea regilor, prinților, 
ambasadorilor, ostaticilor şi solilor, care veneau ca 
solicitatori din toate ţările cunoscute şi aşteptau cu 
supunere răspunsul: da sau nu - de care atârna existenţa 
sau neexistenţa lor? 

Dacă s-ar lua în considerare numai mulţimea mişuielii 
oamenilor, desigur, nimic nu se putea compara cu valurile 
de popor care străbăteau Ierusalimul în timpul Paştilor. Dar 
când el, unul din cei trei sute cincizeci de mii de spectatori, 
stătea sub baldachinul de purpură al circului Maximus, fără 
voie trebuia să-i vină în gând că poate totuşi mulţi membri 
ai familiei omeneşti mai erau vrednici de graţia şi 
mizericordia cerească, deşi nu făceau parte din poporul 
ales. 

Că în astfel de împrejurări îi veneau astfel de gânduri, nu 
era decât firesc. Mizeria maselor nu putea fi atribuită 
decăderii religiei; murmurele şi oftările lor nu se îndreptau 
împotriva zeilor lor şi în nici un caz nu proveneau din lipsa 
zeilor, în pădurile de stejar ale britaniei, druizii îşi aveau 
încă partizanii lor; Odin şi Freya erau recunoscuţi ca zei, ca 
şi mai demult, în Galia şi Germania; Egiptul era mulţumit cu 
crocodilul lui şi cu Anubis; persanii se închinau ca şi mai 
înainte lui Ormuz şi Ahriman; în speranţa Nirvanei, indienii 
mergeau, răbdători că întotdeauna, pe drumul fără de raze 
al lui Brahma; frumosul spirit grecesc cânta, dacă filosofia 
tăcea, încă tot zeii eroici ai lui Homer, iar în Roma nimic nu 
era atât de obişnuit şi ieftin ca zeii. Stăpânii lumii, 
urmându-şi capriciul, tocmai fiindcă erau stăpâni, treceau 
cu jertfele lor de la altar la altar, nepăsători, şi se bucurau 
de colecţia de zei ce-şi făcuseră. Dacă erau undeva 
nemulţumiţi cu ceva, erau cu numărul zeilor; căci, după ce 
împrumutaseră la un loc toate zeitățile pământului, 
începuseră să-şi divinizeze cezarii şi să le dedice altare şi 
jertfe. Nu, nu se simţea trebuinţa unei liberări religioase; 
plângerile erau numai contra relei guvernări, a arbitrarului 
şi cruzimilor, îngrozitoarea prăpastie, în care erau 


precipitaţi oamenii şi din care gemeau după liberare, era 
pentru ei numai o mizerie politică. De aceea, oftau 
pretutindeni, în Lodinum, în Alexandria şi Atena ca şi în 
Ierusalim, numai după un rege, ca să triumfe cu el, nu după 
un zeu, căruia să i se închine. 

Noi, care considerăm acel timp după două mii de ani, 
vedem şi înţelegem că nu era decât o scăpare din toată 
învălmăşeala: însuşi Dumnezeu trebuia să-şi arate 
atotputernicia şi să apară pe pământ ca mântuitor. Dar 
oamenii din vremea aceea, chiar cei cugetători şi mai cu 
judecată, nu vedeau mântuirea decât în prăbuşirea Romei; 
după aceasta, scăparea avea să urmeze ca înnoire şi 
reformă generală. Pentru aceasta se rugau, conspirau şi se 
răzvrăteau, luptau şi mureau, şi stropeau pământul. 

— Astăzi cu sânge, mâine cu lacrimi - cu acelaşi rezultat 
întotdeauna. 

Mai însemnăm că Ben Hur împărtăşea sentimentele masei 
popoarelor neromâne. Cinci ani cât a stat în Capitală, a avut 
ocazia să vadă şi să cunoască mizeria lumii subjugate; şi în 
credinţa tare că răul din care purcedea această mizerie era 
de natură politică şi nu se putea vindeca decât cu sabia, 
porni să se pregătească pentru rolul ce avea să-i revină în 
ziua faptei hotărâtoare, în mânuirea armelor nu-l întrecea 
nici un alt soldat; dar arta militară cere ceva mai mult; cine 
vrea să se afirme în ea cu succes, trebuie să mai priceapă şi 
altceva decât mânuirea scutului şi a lăncii. Pe câmpul de 
luptă are să se manifeste talentul comandantului; cea mai 
mare artă a lui e să facă din masa soldaţilor un singur om - 
şi acesta trebuie să fie el însuşi; comandantul desăvârşit e 
un soldat înzestrat cu o armată. Aceste consideraţii 
contribuiau la planul vieţii lui; afară de aceasta spera că o 
carieră militară, mai mult decât una civilă, putea să-i dea 
ocazia împlinirii dorinţei sale intime, ca să se răzbune 
pentru nedreptatea personală suferită. 

Vom înţelege acum sentimentele cu care asculta vorbele 
lui Baltazar. Povestirea-i atinsese două din coardele cele 


mai simţitoare dintr-însul. Inima-i bătea cu repeziciune - şi 
mai repede după ce nu se mai putu îndoi că spusele erau 
întru totul adevărate şi că acel copil, găsit în chip atât de 
miraculos, era Mesia. Pe când se miră că Israel rămânea 
atât de indiferent la revelare şi că până acuma el nu auzise 
încă nimic despre ea, îl preocupau două întrebări, care 
cuprindeau tot ce pentru moment i se părea vrednic de 
ştiut. 

Unde era copilul acum? 

Care era misiunea lui? 

Scuzându-se pentru întrerupere, continuă să-l întrebe pe 
Baltazar despre părerile lui; acesta nu se codi să vorbească. 

CAPITOLUL XVI 

— Dacă aş putea să-ţi răspund, zise Baltazar în felul lui 
sincer, serios - o! Dacă aş şti unde este, cum aş grăbi la el! 
Nici mare, nici munţi nu m-ar reţine. 

— Ai încercat, dar, să-l găseşti? Întrebă Ben Hur. 

Un zâmbet trecu peste faţa egipteanului. 

— Cea dintâi ţintă ce mi-am propus după ce am părăsit 
refugiul ospitalier din pustiu - Baltazar aruncă spre Ilderim 
o privire recunoscătoare - a fost ca să aflu ce-a devenit 
copilul. 

Un an trecuse şi n-am cutezat să mă duc în persoană în 
iudeea, căci tronul îl ocupa încă tot Irod, setos de sânge ca 
întotdeauna. Reîntors în Egipt am găsit câţiva prieteni care 
au dat crezământ povestirii mele despre lucrurile 
miraculoase pe care le văzusem şi le auzisem - câţiva, 
puţini, care s-au bucurat cu mine că s-a născut Mântuitorul 
şi m-au ascultat cu mare atenţie. Mai mulţi dintre ei au 
plecat să cerceteze, în locul meu, despre copil. S-au dus mai 
întâi la Betleem şi au găsit acolo hanul şi peştera; dar 
paznicul care stă la intrare în noaptea naşterii şi în noaptea 
când noi, urmând steaua, am sosit, nu mai era acolo. Regele 
ordonase să fie îndepărtat şi n-a mai fost văzut de atunci. 

— Dar, desigur, au găsit dovezi. 

— Zise Ben Hur nerăbdător. 


— Da. 

— Dovezi scrise cu sânge: un oraş în doliu, mame care îşi 
plângeau încă copiii. Irod adică, auzind despre fuga 
noastră, a trimis la Betleem şi a pus să fie omorâţi copiii de 
curând născuţi. N-a scăpat niciunul de cruzimea lui. Trimişii 
mei au rămas întăriţi în credinţă, dar s-au întors cu vestea 
că e mort copilul, că a fost ucis dimpreună cu ceilalţi 
nevinovaţi. 

— Mort! Exclamă Ben Hur consternat. Zici că e mort? 

— Nu, fiule, n-am zis aşa. Am zis numai că trimişii mei mi- 
au adus vestea că ar fi mort. N-am crezut atunci; nu cred 
nici acum. 

— Văd că ai primit veşti deosebite. 

— Nu, nu aşa. 

— Răspunse Baltazar plecând ochii. Spiritul Domnului ne-a 
călăuzit numai până la copil. De îndată ce am ieşit din 
peşteră, după ce am văzut copilul şi i-am dus darurile 
noastre, căutarăm iarăşi cu ochii steaua; dar dispăruse şi 
am înţeles că de-acum eram lăsaţi în grija noastră. Ultima 
revelare a Spiritului Sfânt - ultima de care îmi pot aduce 
aminte - a fost aceea care ne-a îndreptat la Ilderim ca să 
căutăm adăpost. 

— Da, confirmă şeicul mângâindu-şi barba cu nervozitate. 

Mi-aţi povestit că un spirit v-a trimis la mine; mi-aduc 
aminte foarte bine. 

— O veste anume n-am, urmă Baltazar, observând 
consternarea fără veste a lui Ben Hur; dar, fiule, m-am 
gândit mult la acest lucru, ani de zile, însufleţit de credinţă. 
Credinţa mea, te asigur şi-l chem martor pe Dumnezeu, 
este şi azi tot atât de tare ca şi în ceasul când am auzit, 
stând pe ţărmul lacului, vocea spiritului ce mă chema. Dacă 
vrei să mă asculţi, am să-ţi spun pentru ce cred că acest 
copil trăieşte încă. 

Amândoi, şi Ilderim şi Ben Hur, aprobară cu privirea şi 
păreau a-şi concentra toată atenţia, nu numai ca să audă, 
dar să şi înţeleagă. Interesarea îi cuprinse şi pe servitori, 


care se apropiară de divan ascultând, în tot cortul domnea 
tăcere adâncă. 

— Noi trei credem în Dumnezeu. 

Rostind aceste cuvinte, Baltazar plecă fruntea. 

— Şi el este adevărul, urmă dânsul. Cuvântul lui e 
Dumnezeu. Munţii pot să se prăbuşească în ţărână şi arşiţa 
să usuce mările, dar cuvântul lui va rămâne, căci acela este 
adevărul. 

Vorbise într-un ton solemn de nedescris. 

— Vocea. 

— Era vocea lui. 

— Care mi-a vorbit la lac, mi-a zis: „Fericit eşti tu, fiul lui 
Mizraim! Mântuirea se apropie. Dimpreună cu alţi doi, care 
vin din cele mai depărtate ţări ale pământului, îl vei vedea 
pe Mântuitor”. L-am văzut pe Mântuitor - lăudat fie numele 
lui! 

— Dar mântuirea, care era partea a doua a făgăduinţei, n- 
a venit încă. Înţelegi acum? Dacă e mort copilul, cine va 
aduce mântuirea? Atunci, cuvântul e nimica şi Dumnezeu. 
Nu! Nu cutez să rostesc cuvântul. 

Întinse mâinile înainte ca spre apărare. 

— Mântuirea e opera pentru care s-a născut copilul, şi 
câtă vreme făgăduinţa stă, nici moartea nu-l poate dezlega 
de opera lui, până ce o va fi împlinit sau cel puţin va fi 
pornit s-o împlinească. Aceasta e un temei al credinţei mele. 
Acum ascultă mai departe. 

Bunul om se opri. 

— Nu vrei să guşti vinul? Iată, e lângă tine. 

— Îl îmbie Ilderim respectuos. 

Baltazar bău şi urmă apoi, vădit înviorat: 

— Mântuitorul, pe care l-am văzut, era născut din femeie, 
după fire la fel cu noi şi supus tuturor slăbiciunilor 
suferințelor omeneşti, chiar morţii. Aceasta e o împrejurare 
de care trebuie să ţineţi seama. Gândiţi-vă apoi la opera ce 
are de săvârşit. Nu este oare o menire ce nu poate fi 
îndeplinită decât de un bărbat? 


Un bărbat înţelept, tare şi cuminte, un bărbat şi nu un 
copil? Ca să devină aşa, copilul trebuie să crească, aşa cum 
am crescut noi. Gândiţi-vă acum la primejdiile la care a fost 
expusă viaţa lui, în anii îndelungaţi dintre copilărie şi vârsta 
bărbăţiei. Puterile domnitoare i-au fost duşmane; Irod îi era 
duşman; şi ce putea să fie pentru el Roma? Şi Israel, fiindcă 
nu e recunoscut de Israel, a fost motivul să se dea lao 
parte. Vedeţi acum, putea oare să fie o cale mai bună de a-şi 
apăra viaţa în tinereţea fragedă, decât să se ţină ascuns? 
De aceea îmi zic şi zic credinţei mele nezdruncinate: nu, nu 
e mort, ci ascuns; deoarece opera lui nu e săvârşită încă, va 
veni iarăşi. lată, acestea sunt temeiurile credinţei mele. Nu 
sunt ele întemeiate? 

Ochii mici de arab ai lui Ilderim luceau de înţeles deplin. 
Ben Hur îşi recâştigase bucuria speranţei şi zise cu 
vioiciune: 

— Eu cel puţin n-aş putea să le contrazic. Ei bine, mai 
departe? 

— Nu-ţi ajunge, fiule? Ei bine. 

— Urmă într-un ton iarăşi mai liniştit. 

— Deoarece aceste temeiuri le-am găsit bune sau, mai 
bine, fiindcă am cunoscut că era voinţa lui Dumnezeu să 
rămână copilul ascuns, mi-am impus răbdarea credinţei 
mele şi am aşteptat. 

Ridică ochii care îi străluceau de o sfântă încredere şi 
urmă, ca şi cufundat în gânduri: 

— Aştept şi acum. El trăieşte şi îşi păstrează bine marele 
lui secret. Ce-are a face, dacă eu nu mă pot duce la el, dacă 
nu pot să numesc dealul sau valea unde stă? El trăieşte, fie 
ca fructul în floare sau ca fructul care se coace; da, cu 
siguranţa pe care o dă făgăduinţa şi înţelepciunea lui 
Dumnezeu, ştiu că trăieşte. 

Ben Hur fu cuprins de un fior de venerație, în care dispăru 
jumătatea de îndoială ce-l cuprinsese. 

— Unde crezi că se găseşte acuma? Întrebă încet şi 
ezitând ca unul care ar simţi că i se impune apărarea tăcerii 


sfinte. 

Baltazar îi răspunse, cu o privire prietenoasă, tot mai 
cufundat în gânduri: 

— În casa mea de la Nil, care e atât de aproape de râu 
încât plutitorii o văd în acelaşi timp cu oglindirea ei în apă, 
stăteam acum câteva săptămâni şi mă gândeam: un bărbat 
de treizeci de ani trebuie să-şi fi arăt şi plantat ogorul vieţii 
sale; căci pe urmă vine anotimpul verii şi el nu ajunge ca să 
aducă semănăturile la coacere. Copilul - îmi mai ziceam - e 
acum de douăzeci şi şapte de ani, ziua secerişului a sosit 
pentru dânsul. M-am întrebat, cum m-ai întrebat şi tu pe 
mine, fiule, şi răspunsul meu a fost că am venit aici ca într- 
un loc potrivit de odihnă, aproape de ţara pe care părinţii 
tăi au primit-o de la Dumnezeu. Unde putea să apară, dacă 
nu în iudeea? În ce oraş avea să-şi înceapă opera, dacă nu 
în Ierusalim? Cine avea să-i primească mai întâi 
binecuvântările, dacă nu fiii lui Avraam, Isaac şi Iacob? 
Dacă mi s-ar da însărcinarea să-l caut, aş cerceta cătunele 
şi satele de pe coastele munţilor iudeei şi Galileei, care cad 
spre răsărit, în Valea Iordanului. Acolo se află acuma. Acolo, 
stând sub o boltă de piatră a vreunei grote sau pe un vârf 
de munte, a văzut, desigur, în astă-seară soarele apunând şi 
şi-a zis că s-a mai apropiat cu o zi vremea când el însuşi are 
să fie lumina lumii. 

Baltazar tăcu; mâna şi-o ţinea încă ridicată şi degetele 
întinse, ca şi arătând spre iudeea. 'Toţi cei ce ascultau, chiar 
şi servitorii simpli, dinaintea divanului, pătrunşi de 
ardoarea lui, simțeau un fior sfânt, ca şi când ar fi apărut 
deodată în cort o fiinţă misterioasă, maiestuoasă. Acest 
sentiment dură mai mult timp; cei trei prieteni de la masă 
rămaseră câtva timp adânciţi în cugetare adâncă. În sfârşit, 
întrerupse Ben Hur tăcerea: 

— Văd, bunule Baltazar, zise, că ai fost mult şi în multe 
binecuvântat. De asemenea, cunosc că tu cu adevărat eşti 
un om înţelept. Eu nu sunt în stare să exprim prin cuvinte 
cât îţi sunt de mulţumitor pentru ceea ce mi-ai povestit. 


Sunt pregătit pentru sosirea unor mari evenimente şi 
împărtăşesc întrucâtva şi credinţa ta. M-ai îndatora şi mai 
mult dacă mi-ai vorbi şi mai departe despre misiunea de 
care voiai să spui, pe care o aştepţi şi pe care o voi aştepta 
şi eu din seara aceasta înainte, cum se cuvine unui fiu 
credincios al lui Iuda. El are să fie Mântuitorul, zici tu; n-are 
să fie şi rege al iudeilor? 

— Fiule. 

— Răspunse Baltazar, în felul lui prietenos. 

— Misiunea e ascunsă încă în hotărârea lui Dumnezeu. Tot 
ce gândesc în această privinţă iau din cuvintele vocii, în 
legătură cu rugăciunea de răspuns. Să mai revenim asupra 
acestora? 

— Tu eşti învățătorul. 

— Cauza neliniştii mele sufleteşti. 

— Reluă Baltazar, calm. 

— Ceea ce m-a făcut predicator în Alexandria şi în satele 
Nilului şi în cele din urmă m-a dus în singurătate, unde m-a 
găsit spiritul, a fost starea de decădere a omenirii, care 
după părerea mea, a provenit din pierderea cunoaşterii de 
Dumnezeu. Jeleam mizeria aproapelui meu, nu a unei 
singure clase, ci a tuturora. 

Atât de jos căzuseră, încât mi se părea că nu mai putea fi 
scăpare, decât dacă însuşi Dumnezeu lua în mâna lui operă 
aceasta; şi-l imploram ca să vină şi să mi se arate vizibil. 
„Faptele tale bune au triumfat. Mântuirea se apropie; vei 
vedea Mântuitorul!” - aşa vorbi vocea şi cu acest răspuns 
grăbii, plin de bucurie, la Ierusalim. Ei, cine să se 
împărtăşească de mântuire? Toată lumea! Şi cum are să se 
îndeplinească? Întăreşte-ţi credinţa, fiule! Ştiu că oamenii 
spun că nu va putea exista fericire până ce Roma nu va fi 
dispărut de pe colinele ei; aceasta ar însemna că mizeria 
vremii nu şi-ar avea obârşia în necunoaşterea de 
Dumnezeu, cum credeam eu, ci în reaua guvernare a 
stăpânitorilor. Nu e oare necesar să ne spunem mai întâi că 
guvernări omeneşti nu există niciodată pentru religie? 


Despre câţi regi ai auzit c-ar fi fost mai buni decât supuşii 
lor? O, nu, nu! Mântuirea nu poate să aibă scopuri politice, 
n-are să răstoarne domnitori şi autocraţi şi să lase locul lor 
liber pentru alţii. Dacă acesta ar fi scopul întreg, 
înţelepciunea lui Dumnezeu ar înceta de a mai fi nesfârşită. 
Eu îţi spun - şi fie vorba mea numai a unui orb către alt orb 
- că cel care are să vină are să fie un Mântuitor al sufletelor. 
Mântuirea însemnează că Dumnezeu va cobori iar pe 
pământ şi că va domni dreptatea printre oameni. Pe faţa lui 
Ben Hur se citea o dezamăgire. Plecă fruntea. Deşi nu era 
convins, nu se simţea deocamdată în stare să combată 
părerea egipteanului. Nu tot aşa şi Ilderim. 

— Pe strălucirea lui Dumnezeu! 

— Exclamă cu patimă; - această părere răstoarnă toate 
tradiţiile. Obiceiurile lumii sunt înrădăcinate şi nu pot fi 
schimbate, în orice alcătuire obştească trebuie să fie un 
conducător, înzestrat cu putere, altfel nu e cu putinţă nici o 
transformare! 

Baltazar întâmpină obiecţiunea cu seriozitate. 

— Înţelepciunea ta, bunule Şeic, e lumească; dar uiţi că 
tocmai obişnuinţele lumii sunt acelea de care trebuie să fim 
mântuiţi. Ca să aibă supuşi e ambiția regilor; ca să 
stăpânească sufletul omului, spre a-l mântui, e cerința lui 
Dumnezeu. 

Ilderim tăcu, dar dădu din cap cu neîncredere. Ben Hur 
luă asupra lui răspunsul şi zise: 

— Părinte. 

— Iartă că-ţi zic aşa. 

— De cine trebuia să întrebi la porţile Ierusalimului? 

Şeicul îi aruncă o privire recunoscătoare. 

— Trebuia - răspunse Baltazar liniştit - să întreb oamenii: 
„Unde e nou-născutul rege al iudeilor?” 

— Şi l-ai văzut în peştera din Betleem? 

— L-am văzut şi ne-am închinat lui şi i-am dus daruri: 
Melhior aur, Gaspar tămâie, eu smirnă. 


— Când vorbeşti de fapte, părinte, a te auzi însemnează a 
te crede - zise Ben Hur; - dar, dacă e vorba de păreri, eu nu 
înţeleg ce fel de rege vrei să faci din acel copil; eu nu pot să 
deosebesc Un stăpânitor de drepturile şi îndatoririle lui. 

— Fiule. 

— Răspunse Baltazar. 

— Noi avem obiceiul să privim cu atenţie lucrurile care din 
întâmplare ne stau aproape, pe când, pe altele, mult mai 
importante, care ne stau departe, abia le învrednicim de o 
privire fugitivă. Tu te uiţi acum numai la titlul de rege al 
iudeilor; dacă-ţi vei îndrepta însă ochii asupra secretului 
ascuns îndărătul lui, îţi va dispărea nedumerirea. Despre 
titlu, un cuvânt: Israelul tău a văzut odinioară zile mai bune, 
când Dumnezeu numea cu drag poporul tău poporul lui şi 
comunica cu el prin profeţi. Dacă în acele zile i-a promis 
Mântuitorul, pe care eu l-am văzut, şi l-a promis că rege al 
iudeilor, apariţia lui trebuie să conglăsuiască cu făgăduinţa, 
chiar şi numai din pricina cuvântului. A înţelege acuma 
motivul întrebării mele la porţi! Înţelege şi nu voi mai 
pierde altă vorbă, ci voi continua. 

Vei voi, poate, apoi să te gândeşti la demnitatea copilului; 
dacă e aşa, chibzuieşte: ce poate însemna a fi un urmaş al 
lui Irod? 

După noţiunile lumii despre cinste, ce? Dumnezeu n-a avut 
ceva mai bun pentru alesul lui? Îţi poţi închipui că 
Atotputernicul, în lipsa unui titlu potrivit, va cobori pe 
pământ să împrumute o născocire a oamenilor? De ce nu mi 
s-a dat atunci însărcinarea să întreb de-a dreptul despre un 
împărat? O, dacă vrei să pătrunzi în miezul lucrului despre 
care vorbim, priveşte, te rog, mai sus! Întreabă mai bine ce 
fel de împărăție va fi cea pe care regele promis o va numi a 
sa? Căci eu îţi spun, fiule, că aceasta e cheia secretului şi 
fără această cheie nu-l va pricepenimeni. 

Baltazar se uită cu evlavie la cer. 

— Este o împărăție pe pământ, deşi nu e pământeană - o 
împărăție mai întinsă decât pământul, mai mare decât 


marea şi decât toate ţările. Existenţa ei e un fapt, cum fapt 
este inima noastră; trecem prin ea de la leagăn până la 
mormânt, fără s-o vedem; şi nici un om nu o va vedea, până 
ce sufletul lui nu o va cunoaşte, căci împărăţia nu e pentru 
el, ci pentru sufletul lui. 

Şi splendoarea acestei împărăţii nu poate să şi-o 
închipuiască nici un spirit omenesc - e unică, 
incomparabilă, neîntrecută. 

— Ceea ce spui, părinte, e pentru mine o enigmă. 

— Zise Ben Hur; despre aşa ceva n-am auzit încă. 

— Nici eu, confirmă Ilderim. 

— Şi mai mult despre ea nu pot spune, adăugă Baltazar, 
ple când ochii cu umilinţă. Ce este, spre care scop, cum se 
poate ajunge la ea, nu poate să ştie nimeni, până ce va veni 
copilul s-o ia în posesiune ca fiind a lui. El aduce cheia 
porţilor nevăzute, care se vor deschide pentru cel ales; şi 
dintr-însa vor face parte toţi cei care îl iubesc, căci numai 
aceştia vor fi mântuiţi. 

Urmă o pauză lungă, până când Baltazar reluă vorba: 

— Bunule şeic. 

— Zise, în felul lui potolit. 

— Mâine sau poimâine mă voi duce la oraş pentru câtva 
timp. Fiica mea vrea să vadă pregătirile pentru jocuri. 
Despre timpul plecării noastre am să mai vorbesc cu tine. Şi 
pe tine, fiule, sper să te revăd. 

Pace vouă, amândurora! Noapte bună. 

Se ridicară toţi trei. Şeicul şi Ben Hur se uitară în urma 
egipteanului până ce fu condus afară din cort. 

— Şeic Ilderim, zise Ben Hur, am auzit în astă-seară 
lucruri ciudate. Permite-mi, te rog, să merg pe ţărmul 
lacului, ca să reflectez asupra lor. 

— Du-te, te voi urma! 

Îşi mai spălară o dată mâinile; apoi, la un semn al şeicului, 
un servitor aduse încălţămintea lui Ben Hur şi acesta ieşi. 

CAPITOLUL XVII. 


Ceva mai sus de douar, era un grup de palmieri, care îşi 
arunca umbra parte asupra apei, parte peste pajişte. O 
privighetoare persană îşi cânta prin ramuri cântecu-i 
ademenitor. Ben Hur se opri să asculte, în orice alt timp, 
melodiile păsării i-ar fi împrăştiat gândurile; dar povestirea 
egipteanului îl apăsa. 

Noaptea era liniştită. Nici o undă nu se încreţea la țărm. 
Pe vechiul cer oriental scânteiau vechile stele, fiecare la 
locul ei; vară era peste tot, pe pământ, pe apă, în cer. 

Fantezia lui Ben Hur era aţâţată, sentimentele-i viu 
agitate, voinţa şovăitoare. 

Palmierii, cerul şi aerul păreau a fi din acea zonă de sud, 
unde-l dusese pe Baltazar starea disperată a omenirii. Lacul 
cu suprafaţa lui netedă îi închipuia Nilul, la care omul 
evlavios se ruga atunci când i-a apărut spiritul în strălucirea 
lui. S-au reînnoit aici toate aceste apariţii împresurând 
minunea? Sau el însuşi a fost transpus în acea împresurare? 
Ce-ar fi dacă minunea s-ar repeta aici, înaintea ochilor lui? 
Se temea şi totuşi o dorea, apariţia, ba chiar o aştepta. 
Numai după ce agitarea-i febrilă se mai potoli, putu să-şi 
stăpânească iar gândurile. 

Planul lui de viaţă îl cunoaştem. Oricât se gândea la el, 
găsea o lacună peste care nu putea trece - o lacună atât de 
largă încât nu putea privi decât cu nehotărâre dincolo. Dacă 
în cele din urmă ar fi devenit nu numai soldat, ci şi 
comandant, spre ce scop avea să-şi îndrepteze năzuinţele? 
Se gândise, fireşte, la o răscoală; dar toate răscoalele de 
până atunci au luat acelaşi curs; şi ca să câştigi oameni 
pentru aceasta a fost întotdeauna nevoie de două lucruri: 
mai întâi, o cauză sau un pretext, ca să aduni partizani; al 
doilea, un scop anumit sau o ţintă practică oarecare. De 
obicei luptă bine acela care are un motiv să răzbune o 
nedreptate, dar şi mai bine luptă acela care, în afară de 
răzbunare, mai are în vedere şi un succes glorios. 

Ca să aibă răspuns la întrebarea dacă era de ajuns cauza 
existentă sau scopul propus pentru a justifica o răscoală, 


Ben Hur trebuia mai întâi să fie lămurit despre partizanii pe 
care ar fi putut să conteze în momentul hotărâtor. Fireşte 
că aceştia aveau să fie conaţionalii lui. Plângerile Israelului 
erau ale fiecărui fiu al lui Avraam şi fiecare din ele privea o 
cauză sfântă, destul ca să aţâţe însufleţirea poporului. 

Da, motivul era, cu siguranţă; dar care să fie ţinta? 
Nenumărate au fost ceasurile şi zilele în care contemplase 
această parte a planului său; dar ajungea mereu la acelaşi 
rezultat: - o imagine, nelămurită, a unei libertăţi naţionale. 
Era oare de ajuns? Nu putea să zică nu, căci cu acest chip 
şi-ar fi înmormântat el singur toate speranţele lui. Nu putea 
să dobândească nici siguranţa că Israel ar fi fost în stare să 
susţină lupta cu Roma. El cunoştea mijloacele acelui 
puternic inamic. O alianţă generală a popoarelor ar fi putut 
să-i ţină piept, dar asta era imposibil, afară dacă - de câte 
ori nu s-a gândit adânc la acest lucru! 

— Afară numai dacă se ridica dintr-unul din popoarele 
asuprite un erou care să umple întreg pământul cu gloria 
lui, prin succesele-i războinice. Ce cinste putea să aducă 
iudeei un nou Alexandru! Dar vai! Printre rabini era, ce e 
drept, bravură, dar nu se putea spera şi disciplină. Apoi, 
batjocura lui Messala în grădina lui Irod - „Voi ce cuceriţi în 
şase zile pierdeţi iar într-a şaptea” - nu era oare justificată? 

Astfel se întâmpla că întotdeauna se dădea îndărăt speriat, 
de câte ori se apropia de lacuna căscată ca să sară peste 
ea; şi atât de consecvent îi dăduseră greş toate încercările, 
încât hotărâse să-şi părăsească planul său, cel mult, să-l 
lase în voia întâmplării. Eroul putea fi descoperit la timpul 
său sau nu; numai Dumnezeu ştia. Dacă vom lua în 
considerare această dispoziţie sufletească a lui, vom putea 
înţelege impresia pe care povestirea schiţată de Maluc 
despre Baltazar o făcuse asupra lui. O ascultase cu 
sentimentul unei extreme mulţumiri, cu sentimentul că aici 
era dezlegarea greutăţii, că mult căutatul erou era găsit, în 
sfârşit, aici. Şi era un fiu din seminţia Leului luda şi rege al 
iudeilor. Şi iată, îndărătul lui stă lumea sub arme! 


Un rege presupune un regat. Elva fi un războinic glorios 
ca David, un domnitor înţelept şi strălucit ca Solomon. 
Împărăţia va fi o putere, de care Roma va trebui să se 
sfarme. Se va dezlănţui un război cumplit, cu agonii şi 
dureri de facere, şi apoi va urma pacea, care, bineînţeles, 
presupunea dominaţia pentru totdeauna a iudeilor. 

Inima lui Ben Hur bătea mai repede; vedea în închipuirea 
lui Ierusalimul - capitală a lumii şi Sionul - reşedinţă a 
tronului stăpânitorului pământului. 

I se părea omului însufleţit un deosebit noroc că cel care l- 
a văzut pe rege era în cortul spre care îşi îndreptase el 
paşii. Acolo îl putea vedea, auzi, putea afla de la el tot ce 
ştia despre viitoarea transformare - îndeosebi ce ştia 
despre timpul când avea să înceapă. Atunci, expediţia cu 
Maxentius avea să fie părăsită şi el va lua curând măsuri ca 
să organizeze seminţiile şi să le înarmeze, pentru că Israel 
să fie gata, când va răsări ziua cea mare a învierii lumii. 

Acum, Ben Hur, cum am văzut, auzise el însuşi 
miraculoasa povestire chiar din gura lui Baltazar. Era, oare, 
mulţumit? 

O umbră, mai adâncă decât cea a grupului de palmieri, i se 
lăsase pe frunte - o umbră a îndoielii neliniştitoare, care, să 
ţinem seama, privea mai mult împărăţia decât regele. 

„Ce e cu împărăţia aceasta? Ce fel are să fie?” se întreba 
Ben Hur, pe gânduri. 

Nouă, iubit cititor, copilul însuşi ne-a dat răspunsul, dar 
Ben Hur avea numai cuvintele lui Baltazar: pe pământ, dar 
nu pământeană, nu pentru om, ci pentru sufletul lui; cu 
toate acestea, o împărăție de o splendoare de neînchipuit. 

E oare de mirare că nenorocitul tânăr nu vedea în aceste 
cuvinte decât o enigmă obscură? 

— Aceasta nu e o treabă pentru oameni, îşi zise 
deznădăjduind. Regele unei astfel de împărăţii nici n-are 
nevoie de oameni, nici de lucrători, nici de sfetnici, nici de 
soldaţi. Pământul trebuie să se prăpădească sau să fie creat 
din nou; şi pentru guvernarea oamenilor trebuie să se 


găsească principii noi; în locul puterii armelor trebuie să 
vină altceva. Dar ce? 

Ceea ce noi, poate în mare parte, nu vrem să înţelegem, el 
nu putea să vadă. Puterea care e în iubire nu-i era 
cunoscută încă omului; cu atât mai puţin se ivise atunci 
cineva care să aducă solia că, pentru guvernare şi scopurile 
ei, pentru ordine şi pace, iubirea e mai bună şi mai cu scop 
decât puterea. 

Pe când visa aşa, o mână i se apăsă pe umăr. 

— Am o vorbă cu tine, fiu al lui Arrius, îi zise Ilderim 
oprindu-se lângă el; numai o vorbă, apoi trebuie să mă 
întorc, căci noaptea înaintează. 

— Fii binevenit, şeicule! 

— În ce priveşte lucrurile pe care le-ai auzit adineaori. 

— Urmă Ilderim repede - să crezi tot, afară de ceea ce se 
referă la felul împărăției pe care are s-o întemeieze copilul, 
dacă va veni. În privinţa aceasta rezervă-ţi judecata, până 
ce vei vorbi cu marele negustor Simonide, un om excelent 
de aici, din Antiohia, cu care am să-ţi fac cunoştinţă. 
Egipteanul îţi oferă moneta viselor lui, care e prea bună 
pentru pământ. Simonide e mai înţelept: el are să-ţi citeze 
scrisele profeților voştri, cu cartea şi pagina unde se află, 
astfel că nu vei putea tăgădui că acest copil cu adevărat va 
fi rege al iudeilor, da! Pe strălucirea lui Dumnezeu! Un rege 
cum a fost Irod, numai cât mai bun şi mai strălucit. Şi 
atunci, vezi tu, vom gusta dulceaţa răzbunării. Am zis. Pace 
ție! 

— Mai aşteaptă, şeicule! 

Chiar dacă Ilderim îi auzi chemarea, îşi urmă drumul, fără 
să-i dea atenţie. 

— lar Simonide! 

— Zise Ben Hur cu amărăciune. Simonide încoace, 
Simonide încolo! Acum de la unul, acum de la altul! 

Va trebui să simt încă bine puterea servitorului tatălui 
meu; cel puţin se pricepe să păstreze ceea ce este al meu şi 
de aceea e mai bogat, deşi poate nu şi mai înţelept, decât 


egipteanul. Nu la un perfid trebuie să te duci ca să afli 
adevărul - şi nu mă voi duce. Dar. Aud cântând. O voce 
femeiască - ori voce îngerească? Vine din direcţia aceasta! 

Pe lac în jos trecea o femeie spre corturi. Vocea ei răsuna 
limpede ca un flaut peste apa nemişcată şi se auzea tot mai 
tare. Curând se auziră şi loviturile încete de lopeţi. Ceva 
mai târziu se putură deosebi şi cuvintele cântecului, în cea 
mai curată grecească, limba în care pe atunci se exprima 
mai bine orice patimă. 

După ce cântecul se isprăvi, dispăru şi cântăreaţa după 
grupul de palmieri. Ben Hur rămase foarte impresionat. 

Respiră adânc, pe când luntrea alunecă, o umbră şi mai 
neagră decât noaptea, pe dinaintea lui. 

— O cunosc după cântec pe fiica lui Baltazar; ce frumos a 
fost cântecul şi ce frumoasă e şi dânsa! 

Îşi reînchipuia ochii ei mari, cu genele puţin plecate, 
obrajii ovali, trandafirii, buzele pline, cu gropiţe la colţurile 
gurii şi întreaga graţie a făpturii ei zvelte, mlădioase. 

— Ce frumoasă e! Repetă. 

Aproape în acelaşi moment însă îi apăru în închipuire o 
altă figură, ca şi când ar fi răsărit din apă; aceasta era mai 
tânără şi tot atât de frumoasă, dar mai copilărească şi mai 
delicată. 

— Estera! Zise el zâmbind. Aşa după cum doream: o stea 
mi s-a trimis. 

Se întoarse încet spre corturi. 

Inima lui era prea plină de mâhnire şi de gânduri de 
răzbunare, ca să mai fi putut încăpea în ea iubire. Era oare 
acesta începutul unei fericite schimbări? 

Şi dacă noul imbold al inimii îl îndemna spre corturi, cine îl 
provocase? 

Estera îi dăruise un pahar. 

Tot aşa şi egipteanca. 

Care din două? 

CAPITOLUL 1. 


În dimineaţa după bacanaliile din sala palatului, divanul 
era plin cu tineri patricieni. Putea să vină Maxentius şi tot 
oraşul să iasă întru întâmpinare, puteau legiunile să 
coboare în uniforma de gală de pe Muntele Sulpius, putea 
să se desfăşoare serbarea, de la Nymphaeum până la 
Omphalos, ei aveau să continue să doarmă, ruşinos, pe 
divan, aşa cum căzuseră sau îi grămădiseră servitorii 
indiferenți. 

Nu însă toţi care luaseră parte la orgie se aflau în starea 
aceasta ruşinoasă. Când zorile pătrunseră prin ferestrele 
din tavan, Messala se ridică, îşi luă de pe cap cununa, ca 
semn că banchetul se terminase. Apoi se înfăşură în manta, 
mai aruncă o privire asupra scenei şi, fără o vorbă, se duse 
la locuinţa lui. Cicero n-ar fi părăsit cu mai multă seriozitate 
şi demnitate o conferinţă senatorială prelungită în noapte. 

După trei ore veniră doi curieri la locuinţa lui şi luară în 
primire câte un pacheţel sigilat, cu câte o copie conformă a 
unei scrisori către procuratorul Valerius Gratus, care se 
găsea încă în Cezareea. Se poate închipui importanţa ce 
era, ca aceste acte să fie expediate pe căile cele mai repezi 
şi mai sigure. Unul din curieri avea să meargă pe uscat, 
celălalt pe mare; amândoi în graba cea mai mare. 

Va fi de interes pentru cititor să cunoască textul actelor 
astfel expediate; îl redăm aici: 

Antiohia, XII Cal. Iulius. Messala către Gratus. 

„Midas al meu - să nu te supere această poreclă. Ştii că 
acesta e numai un semn de iubire şi recunoştinţă şi 
mărturisirea că tu ai fost binecuvântat dintre toţi oamenii 
cu cele mai bogate bunuri; ştii iarăşi că urechile tale nu 
sunt altfel decât cum le-ai moştenit de la mama ta. 

Midas al meu! Am să-ţi comunic ceva surprinzător, o 
împrejurare, care deşi până acuma nu se sprijină decât pe 
presupuneri, totuşi, fără îndoială va justifica atenţia ta 
numaidecât. 

Permite-mi, mai întâi, să-ţi reîmprospătez memoria. Adu-ţi 
aminte de familia unui prinţ iudeu, anume Ben Hur, care, de 


străveche obârşie şi nemăsurat de bogat, trăia în Ierusalim. 
Dacă memoria ţi-a slăbit cumva, ai însă, de nu mă înşel, la 
capul tău o cicatrice, care-ţi va ajuta să-ţi reaminteşti acea 
întâmplare. 

Acum, ca să-ţi deştept interesarea, îţi atrag atenţia asupra 
următoarelor: ca pedeapsă pentru atentatul la viaţa ta - 
pentru dulcea linişte a conştiinţei, să ferească toţi zeii ca să 
iasă cumva la iveală că a fost atunci numai un accident - 
familia a fost arestată, înlăturată şi averea i s-a confiscat. Şi 
întrucât, Midas al meu, procedarea a primit aprobarea 
împăratului, care e tot atât de bun pe câte şi de înţelept - 
înflorească întotdeauna flori pe altarul lui! 

— N-are să fie nici o ruşine cu privire la suma ce ne-a 
revenit la amândoi din acel izvor şi, în tot cazul, eu nu voi 
putea să încetez vreodată de a-ţi fi recunoscător pentru 
asta, cel puţin nu atâta timp cât mă voi bucura de folosinţa 
părţii ce mi-a revenit. 

Ca anexă la înţelepciunea ta - o calitate însă prin care fiul 
lui Gordius, cu care am îndrăznit să te compar, nu s-a 
distins niciodată printre oameni şi zei, după cum tocmai 
aflai - îţi reamintesc că familia lui Hur ţi-a stat în mână şi 
cum noi amândoi am socotit planul stabilit atunci ca cel mai 
potrivit pentru scopurile noastre, anume să condamnăm 
familia la tăcere şi la moartea inevitabilă, dar naturală, îţi 
vei fi aducând aminte că ai avut de hotărât despre soarta 
mamei şi sorei criminalului şi, dacă eu acum cedez dorinţei 
de a afla dacă ele mai trăiesc sau au murit, cunosc 
amabilitatea ta înnăscută, Gratus al meu, şi ştiu că vei 
împlini dorinţa prietenului tău numai puţin amabil. Ca 
atingând mai de aproape obiectul nostru, îmi iau libertatea 
să-ţi reamintesc că adevăratul criminal a fost trimis la 
galere, ca să fie încătuşat pe viaţă de vâsle - aşa grăia 
ordinul - şi întâmplarea despre care vreau să-ţi spun ţi se 
va părea cu atât mai uimitoare, când îţi voi afirma aici că 
am văzut şi am citit eu în persoană predarea lui 
reglementară tribunului comandant al unei galere. 


Vei începe acum, stimate frigianule, să dai mai multă 
atenţie celor ce am să-ţi spun. 

Dacă am lua în considerare durată mijlocie a vieţii la vâsle, 
criminalul cu atâta dreptate înlăturat ar trebui să fie, de cel 
puţin cinci ani, mort sau mai bine zis însurat cu una din cele 
trei mii de nimfe ale mării. Scuză un moment de slăbiciune, 
tu, omule cel mai virtuos şi cu sentimente delicate, dar 
fiindcă mi-a fost drag când era copil şi pentru că era atât de 
frumos - în admirarea mea obişnuiam să-i zic Ganimede al 
meu - cu drept ar fi fost să cadă în braţele uneia din cele 
mai frumoase fiice ale acelui neam. Cu convingerea însă că 
e mort, am trăit cinci ani întregi în folosinţa liniştită şi 
nevinovată a averii, pe care într-o măsură oarecare i-o 
datorez lui. Dacă fac această mărturisire, nu înseamnă că 
vreau să micşorez îndatoririle ce le am faţă de tine. 

Acum am ajuns la punctul de căpetenie. 

Jfl? 

Of. 

În noaptea trecută, pe când prezidam un banchet ce se dă 
în cinstea unora de curând veniţi din Roma - mi-era milă de 
tinereţea şi extrema lor inexperienţă - am auzit o istorie 
ciudată. După cum ştii, astăzi soseşte aici consulul 
Maxentius, ca să conducă o expediţie împotriva parţilor. 
Printre ambiţioşii care vor să-l însoţească este şi un fiu al 
răposatului duumvir Quintus Arrius. M-am folosit de ocazie 
ca să mă informez mai de aproape despre el. Când Arrius a 
pornit pe mare, să urmărească piraţii, a căror înfrângere i-a 
adus cele din urmă înalte onoruri, el n-avea familie. Când s- 
a întors din expediţie, a adus cu el un moştenitor. Ţine-te 
bine acum, cum se cade posesorului atâtor talanţi în 
sesterţi bani peşin! Fiul şi moştenitorul de care spun e 
acelaşi pe care l-ai trimis la galere - acelaşi Ben Hur, care 
de acum cinci ani trebuia să-şi fi găsit moartea la vâsla lui. 
Acum el s-a reîntors, bogat, în situaţie înaltă şi probabil şi 
cetăţean roman, pentru că. Ei, tu stai prea tare ca să te 
emoţionezi, dar eu, Midas al meu, sunt în primejdie; nu 


trebuie să-ţi mai spun pentru ce. Cine ar putea să ştie, dacă 
nu tu? 

Zice-vei la toate astea: eh, ce! Când Arrius, tatăl adoptiv al 
acestui ivit pe neaşteptate, soţ al celei mai frumoase nimfe 
(cum ar fi trebuit să fie) lupta cu piraţii, corabia lui s-a 
cufundat şi numai doi din echipaj au scăpat - Arrius el 
însuşi şi acest moştenitor al lui. 

Oamenii care i-au cules de pe scândura pe care pluteau pe 
mare spun că însoţitorul fericitului tribun fusese un tânăr, 
pe care, când îl duseră pe punte, îl văzură îmbrăcat în haine 
de sclav de galere. 

Aceasta, ca să nu zic mai mult, ar fi ceva convingător. Dar 
ca să nu zici iar: „eh, ce!” îţi fac cunoscut, Midas al meu, că 
ieri am avut fericirea - am făcut pentru asta un vot Zeiţei 
Fortuna - ca să-l văd pe fiul lui Arrius faţă în faţă; şi-ţi spun 
acum că, deşi ieri nu l-am recunoscut, e acelaşi Ben Hur cu 
care am copilărit ani întregi, acelaşi Ben Hur care, dacă e 
un bărbat, fie şi din clasa cea mai inferioară, acum, în 
momentul când scriu acestea trebuie să-şi coacă 
răzbunarea - eu în locul lui aşa aş face - o răzbunare ce nu 
poate fi potolită decât cu sânge, răzbunare pentru patria 
lui, pentru mama, pentru sora lui, pentru el însuşi, şi - spun 
la urmă ceea ce tu ai spune de la început - pentru averea 
lui pierdută. 

Acuma, iubitul meu binefăcător şi prieten, Gratus al meu, 
în considerarea sesterţilor tăi primejduiţi - a căror pierdere 
ar fi cel mai dureros lucru ce i s-ar putea întâmpla unui om 
de rangul tău înalt. 

— Acum, zic (se înţelege dacă ai citit până aici), am motive 
să cred că n-o să mai zici: „eh, ce!”, ci o să începi să te 
gândeşti ce e de făcut într-o astfel de împrejurare. 

Ar fi banal acum să te întreb ce are să se întâmple. Lasă- 
mă mai bine să spun că eu sunt protejatul tău sau că tu eşti 
Ulisse al meu, a cărui treabă e să-mi dea sfaturi înțelepte. 

Îmi face plăcere să mi te închipuiesc în momentul când vei 
ţine în mână scrisoarea asta. Te văd cum mai întâi o citeşti 


cu toată seriozitatea, apoi încă o dată cu un zâmbet; eşti 
cam nehotărât, dar în curând ai să-ţi faci planul, aşa sau 
altminteri, cu înţelepciunea lui Mercur şi cu hotărârea lui 
Cezar. 

Soarele s-a şi ridicat pe cer. Peste o oră, doi curieri vor 
porni de la uşa mea, fiecare cu câte o copie sigilată; unul va 
lua calea pe uscat, celălalt pe apă, atât de important mi se 
pare că să afli din vreme despre apariţia inamicului nostru, 
în această parte a Imperiului Roman. 

Răspunsul tău am să-l aştept aici. 

Rămânerea sau plecarea lui Ben Hur va atârna, fireşte, de 
superiorul lui, consulul, care, oricâtă silinţă şi-ar da, ziua şi 
noaptea, nu va putea pleca mai curând decât peste o lună. 
Tu ştii câtă muncă se cere să aduni o oaste ce are să lupte 
într-o ţară pustie, fără oraşe, şi să o aprovizionezi cu toate 
cele de lipsă. 

L-am văzut pe evreu ieri în dumbrava Daphnei şi dacă 
acum nu e acolo, e totuşi în apropiere, şi astfel mi-e uşor să 
nu-l scap din vedere. Da, dacă m-ai întreba unde e acum, ţi- 
aş răspunde cu cea mai mare siguranţă că e în vechea 
dumbravă de palmieri, sub cortul trădătorului şeic Ilderim, 
care nu peste mult va afla că nu poate să scape de mâna 
noastră tare. Să nu te miri deci, dacă primă măsură pe care 
o va lua Maxentius va fi ca să-l transporte pe arab cu o 
corabie la Roma. 

Stăruiesc atât de cu dinadinsul asupra locului unde se 
găseşte evreul, fiindcă pentru tine, ilustre, e de importanţă 
dacă vei lua în seamă paşii ce ai să întreprinzi. Căci atâta 
lucru ştiu şi mă mândresc cu această cunoştinţă, 
înţelepciunea mi-a crescut, că la întreprinderile omeneşti 
trebuie ţinut seama de trei lucruri: timp, loc şi persoanele 
în acţiune. 

Dacă ţii ca locul să fie aici, nu mai sta la îndoială să laşi 
chestiunea în seama prietenului tău care te iubeşte şi va fi 
tot astfel şi elevul tău sârguincios. 

Messala.” 


CAPITOLUL II. 

În vremea când curierii părăseau locuinţa lui Messala cu 
scrisorile - era încă dis-dedimineaţă - Ben Hur intra în 
cortul lui Ilderim. Se înviorase cu o baie în lac, apoi 
dejunase şi acum apăru în tunica fără mâneci şi care abia îi 
ajungea până sub genunchi. 

Şeicul îl salută de pe divan: 

— Pacea pe care mi-o doreşti, ţi-o doresc şi eu, spuse, 
privindu-l cu admirare. Căci cu adevărat nu văzuse încă un 
chip mai perfect de bărbăţie înfloritoare, puternică, 
mândră. 

— Pace îţi zic şi bun venit! Caii sunt gata; şi eu. Dar tu? 

— Pacea pe care mi-o doreşti ţi-o doresc şi eu, bunule şeic. 

Îţi mulţumesc pentru atâta amabilitate. Sunt gata. 

Ilderim bătu din palme. 

— Am să spun să scoată caii. Şezi. 

— Sunt înhămaţi? 

— Nu. 

— Atunci să-mi permiţi să fac treaba asta eu, zise Ben Hur. 
E necesar ca să fac cunoştinţă cu arabii tăi. Trebuie să-l pot 
chema pe nume, pentru ca să le vorbesc fiecăruia în parte; 
de asemenea, trebuie să le cunosc caracterul, căci ei sunt 
ca şi oamenii: dacă sunt îndrăzneţi, trebuie reţinuţi, dacă 
ezită, au nevoie de laudă şi încurajare. Spune servitorilor să 
aducă hamurile. 

— Şi carul? Întrebă şeicul. 

— De car nu o să am nevoie astăzi. Să-mi aducă însă un al 
cincilea cal, dacă ai; trebuie să fie neînşăuat şi tot atât de 
iute ca şi ceilalţi. 

Curiozitatea lui Ilderim era aţâţată. Chemă numaidecât un 
servitor. 

— Spune-le să aducă hamurile pentru patru cai - îi ordonă 
- şi frâul pentru Sirius. 

Ilderim se ridică. 

— Sirius e favoritul meu şi eu al lui, fiule al lui Arrius. 


Douăzeci şi unu de ani am fost tovarăşi, în cort, în lupte, în 
toate popasurile pustiului. Am să ţi-l arăt. 

Se duse la perdeaua din mijlocul cortului şi o ridică până 
ce Ben Hur trecu. Toţi caii veniră spre dânsul. Unul cu 
capul mic, ochii de foc, gâtul încordat ca un arc, pieptul lat 
şi o coamă extraordinar de bogată, moale că buclele de 
fată, necheză vioi când îl văzu. 

— Brav cal - zise şeicul netezind capul negru al animalului. 
Bravule cal, bună dimineaţa! 

Întorcându-se spre Ben Hur, adăugă: 

— Acesta e Sirius, tatăl celor patru de aici. Mira, mama, 
aşteaptă reîntoarcerea noastră, căci e prea prețioasă ca să 
fie expusă la primejdii într-o regiune în care cârmuieşte o 
mână mai puternică decât a mea. Şi mă îndoiesc foarte - 
adăugă zâmbind - mă îndoiesc foarte, fiule al lui Arrius, că 
tribul ar putea suporta lipsa ei. Ea e gloria lui; toţi o 
slăvesc. Zece mii de călăreţi, copii ai pustiului, întreabă 
astăzi: „Ai auzit ceva despre Mira?” Şi la răspunsul: „E 
bine!” - zic: „Dumnezeu e bun; laudă Domnului!” 

— Mira. Sirius., nu sunt acestea nume de stele, şeicule? 

Întrebă Ben Hur trecând de la cal la cal şi întinzând mâna 
fiecăruia. 

— Şi de ce nu? Răspunse Ilderim. Ai fost vreodată noaptea, 
departe în pustiu? 

— Nu. 

— Atunci nici nu poţi să ştii cât de mult noi arabii suntem 
stăpâniţi de stele. Drept mulţumire, le luăm numele şi-l dăm 
favoriţilor noştri. Fiecare din înaintaşii ei şi-a avut pe Mira a 
lui, după cum oameu pe a mea - şi aceşti copii ai ei sunt şi 
ei stele. Colo e Rigel şi colo Antares, acesta e Altaia şi cel de 
care te apropii acum e Albebaran, cel mai tânăr din patru, 
dar nu cel mai puţin vrednic - nu, nicidecum! Are să te 
poarte împotriva vântului, până ce urechile îţi vor vâjâi ca 
Akaba; şi va merge unde vei voi, fiule al lui Arrius - da, pe 
strălucirea lui Solomon, te-ar duce în gura leului, dacă ai 
avea îndrăzneala aceasta. 


Hamurile fură aduse, Ben Hur înhămă caii cu mâna lui şi 
tot cu mâna lui îi conduse afară din cort şi le puse frânele. 

— Aduceţi-mi pe Sirius, zise. 

Un arab nu s-ar fi ştiut avânta cu mai multă dibăcie pe 
spinarea cursierului. 

— Şi acuma frâul! 

I se aduse şi fu desfăcut cu îngrijire. 

— Bunule şeic. 

— Zise - eu sunt gata. Trimite o călăuză de la cort înainte 
şi pe câţiva dintre oamenii tăi cu apă. 

Începutul merse bine; caii nu erau sperioşi. Părea că se şi 
stabilise o înţelegere tăcută între ei şi noul lor conducător, 
care opera cu linişte şi încredere în sine. Ben Hur mână caii 
exact în aceeaşi ordine în care aveau să fie înhămaţi, numai 
că el, în loc să stea în car, călărea pe Sirius, încrederea lui 
Ilderim creştea, îşi mângâia barba şi zâmbi mulţumit, 
murmurând: „Nu e roman, pe strălucirea lui Dumnezeu, 
nu!” Urmă şi el pe jos; toţi cei din corturi, bărbaţi, femei, 
copii, şiroiau după dânsul şi-i împărtăşeau îngrijorarea, 
dacă nu şi încrederea. 

Câmpul era destul de larg şi ca făcut pentru exerciţiul 
acesta. Ben Hur conduse caii mai întâi încet şi în linie 
dreaptă, apoi în cercuri mari. Trebuia acum să iuţească 
pasul, până ce trecu în trap şi apoi în galop, în sfârşit luă 
cercurile mai mici şi câtva timp încă mână caii fără ordine, 
încoace şi încolo, la dreapta, la stânga, înainte, fără 
întrerupere. Astfel trecu un ceas. Apoi readuse caii la pas şi 
îi îndreptă spre Ilderim. 

— Treaba e făcută, mai lipseşte numai exerciţiul, zise. Te 
felicit, şeicule Ilderim, că ai nişte servitori ca aceştia. Vezi. 

— Urmă descălecând şi apropiindu-se de cai - vezi, 
strălucirea părului lor roşietic e fără pată; respiră tot aşa 
de uşor ca şi la început, îţi doresc mult noroc şi ar fi să ne 
meargă rău - privi cu ochii scânteietori la bătrân - dacă n- 
am dobândi izbânda, şi. 


Se opri, roşi şi se înclină. Abia acum observase alături de 
şeic pe Baltazar, sprijinit pe toiagul lui, şi două femei 
acoperite cu văl des. La una din ele se mai uită o dată şi îşi 
zise cu inima palpitând: „Aceasta e ea, egipteanca!” 

Ilderim îi reluă fraza: 

— Dacă n-am dobândi izbânda şi răzbunarea. 

Apoi zise tare: 

— Nu mă tem de nimic; am încredere; fiule al lui Arrius, tu 
eşti omul meu. Dacă şi sfârşitul va fi că începutul, vei afla 
atunci cu ce e căptuşită mâna unui arab, care are mijloacele 
să dea. 

— Îţi mulţumesc, bunule şeic, răspunse Ben Hur cu 
modestie. Spune servitorilor să aducă apă, ca să bea caii. 

Apa le-o dete chiar el cu mâna lui. 

Apoi încălecă iar pe Sirius şi reînnoi exerciţiul, ca şi mai 
înainte, de la pas la trap, de la trap la galop; în cele din 
urmă, îndemnă cursierii neobosiţi la iuţeală şi mai mare, 
până ce păreau că zboară. Spectacolul începea a fi excitant 
şi nu lipseau exclamările de admirare pentru căi şi 
conducerea lor. Caii ţineau acelaşi pas, fie că zburau drept 
înainte, fie că făceau diferite curbe. Toate mişcările lor 
arătau unitate, putere şi graţie şi nu lăsau să se observe 
nici sforţare, nici osteneală. 

În mijlocul exerciţiilor şi al atenţiei generale a 
spectatorilor, apăru Maluc, căutându-l pe şeic. 

— Am o solie pentru tine, şeicule, îi zise când socoti 
momentul potrivit ca să-i vorbească; o solie de la marele 
negustor Simonide. 

— De la Simonide! Exclamă arabul. A, bine. Abaddon 
(Satana) să-i prăpădească toţi duşmanii! 

— M-a însărcinat mai întâi să-ţi doresc sfânta pace a lui 
Dumnezeu. 

— Urmă Maluc - apoi să-ţi dau această scrisoare, cu 
rugămintea să o citeşti îndată ce vei primi-o. 

Ilderim rupse numaidecât sigiliul pacheţelului şi scoase 
din învelişul de pânză fină două scrisori, pe care începu să 


le citească numaidecât. 

„Simonide către şeicul Ilderim. Prietene! 

Primeşte mai întâi asigurarea că ai un loc în adâncul inimii 
mele. 

Apoi. 

În corturile tale se află un tânăr cu exterior plăcut, care se 
numeşte fiu al lui Arrius şi este cu adevărat, prin adopţiune. 

Îmi este foarte drag. 

Are o ciudată istorie a vieţii, pe care vreau să ţi-o 
povestesc. Vino astăzi sau mâine la mine, ca să ţi-o spun şi 
să-ţi pot auzi sfatul. 

Într-acestea, împlineşte-i toate dorinţele, întrucât vor fi 
conforme cu onoarea. Dacă va fi nevoie de despăgubiri, le 
iau asupra mea - am această îndatorire. 

Că mă interesez de tânăr, acest lucru ţine-l pentru tine. 

Salută-l pe celălalt oaspete al tău, pentru mine. El, fiica lui, 
tu şi toţi pe care vrei să-i aduci cu tine, îmi veţi fi bineveniţi 
în ziua jocurilor din hipodrom. Am oprit locuri. 

Pace ţie şi alor tăi! 

Ce aş putea eu să-ţi fiu, prietene, altceva decât prietenul 
tău! 

Simonide.,, „Simonide către şeicul Ilderim. Prietene! 

Din comoara experienţei mele, îţi trimit o vorbă. 

Este un semn de avertizare pentru toţi neromânii care 
posedă bani sau bunuri expuse răpirii: e sosirea unui roman 
sus-pus, învestit cu puteri, într-o reşedinţă a puterii 
romane. 

Astăzi soseşte consulul Maxentius. 

Să fii prevenit! 

Încă un cuvânt de sfat. 

Dacă un atentat s-ar produce împotriva ta, prietene, ar 
veni din partea familiei lui Irod. Tu ai mari posesiuni în 
teritoriul ei. 

De aceea, păzeşte-te! 

Trimite azi de dimineaţă la paznicii tăi credincioşi, pe 
drumurile care duc de la Antiohia spre sud, şi ordonă-le ca 


să cerceteze orice curier ce ar pleca sau veni. Dacă vor găsi 
scrisori care te privesc pe tine sau afacerile tale, să ţi le 
aducă să le citeşti. 

Scrisoarea aceasta trebuia s-o primeşti încă de ieri, dar nu 
e prea târziu, dacă vei proceda repede. 

Dacă au plecat azi de dimineaţă curieri din Antiohia, ai tăi 
cunosc drumurile laterale şi pot să ajungă înaintea lor cu 
ordinele tale. 

Nu sta la îndoială! 

Această scrisoare s-o arzi de cum vei fi citit-o, prietene! 

Prietenul tău, Simonide.” 

Ilderim citi scrisorile încă o dată, apoi le înfăşură iar în 
învelişul de pânză şi puse pacheţelul sub brâu. 

Exerciţiile pe câmp durară numai puţin după aceasta - 
peste tot vreo două ore. La sfârşit, Ben Hur conduse iar la 
pas caii înaintea lui Ilderim. 

— Cu voia ta, şeicule, vreau să-i duc înapoi pe arabii ăştia 
în cort, iar azi după-amiază să-i scot iar. 

Ilderim veni la Ben Hur, care era călare pe Sirius, şi-i zise: 

— Îi las, fiule al lui Arrius, la dispoziţia ta până la sfârşitul 
jocurilor. Tu, în două ceasuri, ai făcut ceea ce romanul - 
şacalii să-i roadă oasele! 

— N-a fost în stare nici în atâtea săptămâni. Vom învinge, 
pe strălucirea lui Dumnezeu! 

— Vom învinge! 

Ben Hur rămase cu caii în cort cât timp fură îngrijiţi. După 
o baie în lac şi o gustare de rachiu de orez cu şeicul, care 
nu mai putea de încântare, îşi reluă îmbrăcămintea 
evreiască şi se îndreptă cu Maluc spre dumbravă. 

Vorbiră împreună cu vioiciune, mai mult despre lucruri 
neimportante. lotuşi, o parte a convorbirii merită să fie 
redată. Ben Hur vorbea: 

— Am să-ţi dau - îi zise - o însărcinare în ce priveşte 
bagajul meu din hanul de dincoace de râu, la podul 
Seleucizilor. Să mi-l aduci azi, dacă poţi. Şi, bunule Maluc, 
dacă nu-ţi dau o corvoadă prea grea. 


Maluc se grăbi să-l asigure că era gata să-l servească. 

— Îţi mulţumesc, Maluc, îţi mulţumesc, zise Ben Hur. Te 
cred pe cuvânt. Suntem doar fraţi ai aceleiaşi vechi seminţii 
şi inamicul este un roman. Mai întâi, aşadar, fiindcă eşti un 
om priceput în afaceri, ceea ce mă tem că şeicul Ilderim nu 
este. 

— Arabii nu prea sunt, întrerupse Maluc serios. 

— Nu, nu contest şiretenia lor, Maluc. Tocmai de aceea e 
bine să fii prevăzător faţă de ei. Ca să evităm orice erori sau 
împiedicări cu privire la alergări, mi-ar servi drept mare 
linişte de ai vrea să te duci la direcţia hipodromului şi să 
vezi dacă şeicul a îndeplinit toate condiţiile prealabile în 
chip exact. 

Dacă-ţi va fi posibil să dobândeşti o copie a regulilor, mi-ai 
face un mare serviciu. Aş dori ca să cunosc culorile ce va 
trebui să port şi mai cu seamă numărul locului ce va trebui 
să ocup la începutul alergării. Dacă va fi lângă acelal lui 
Messala, fie la dreapta, fie la stânga, e bine; dacă nu, 
încearcă să se facă o schimbare, aşa ca să ajung lângă 
roman. Ai memorie bună, Maluc? 

— M-a înşelat uneori, fiule al lui Arrius, dar niciodată când 
i-a venit într-ajutor inima, ca acum. 

— Voi cuteza, deci, să te mai încarc cu o însărcinare. Am 
observat ieri că Messala e mândru de carul lui şi are 
dreptate, căci cel mai bun al împăratului nu poate să-l 
întreacă. N-ai putea să-i găseşti splendoarea drept pretext 
ca să te convingi dacă e uşor sau greu? Aş vrea foarte să-i 
ştiu măsura şi greutatea exactă - şi, Maluc, dacă încercările 
tale n-ar reuşi în celelalte privinţe, informează-te cel puţin 
despre înălţimea exactă la care îi stă osia de la pământ, mă 
înţelegi, Maluc? Nu vreau ca să aibă un avantaj însemnat 
asupra mea. De luxul lui nu-mi pasă. 

Dacă îl înving, înfrângerea lui va fi cu atât mai grea şi 
triumful meu cu atât mai complet. Dacă însă cu adevărat 
are avantaje remarcabile, aş vrea să le cunosc. 


— Înţeleg, înţeleg, îl asigură Maluc. Vrei să ştii măsura de 
la centrul osiei până la pământ. 

— Ai ghicit; şi acum bucură-te, Maluc, alte însărcinări nu 
mai am să-ţi dau. Să ne întoarcem acum la corturi. 

La intrarea cortului întâlniră un servitor care umplea 
carafele afumate cu „viaţă” proaspăt pregătită. Se opriră ca 
să guste. Curând, apoi, Maluc se întoarse în oraş. 

În lipsa lor, o ştafetă fusese trimisă, cu instrucţiunile de 
care spusese Simonide. Era un arab; nimic scris n-avea la 
dânsul. 

CAPITOLUL III 

— Ires, fiica lui Baltazar, mă trimite cu o salutare şi o solie, 
zise un servitor către Ben Hur, care tocmai odihnea în cort. 

— Spune-mi solia. 

— Fi-vei aşa de bun să o însoţeşti pe lac în sus? 

— Am să-i aduc singur răspunsul. Aşa să-i spui. 

Ben Hur ceru să i se aducă încălţămintea şi peste câteva 
minute era pe drum la frumoasa egipteancă. Umbra 
munţilor se întindea cu încetul peste dumbrava palmierilor 
şi anunţa apropierea nopţii. Din depărtare, pătrundea 
printre copaci sunetul tălăngilor turmelor, mugetul vitelor 
şi glasul păstorilor, care îşi mânau turmele acasă. Viaţa din 
dumbravă era - să nu uităm - asemănătoare întru toate cu 
viaţa păstorilor din păşunile mai sărace ale pustiului. 

Şeicul Ilderim participase la exerciţiile de după-amiază, 
care n-au fost decât o repetare a celor de dinainte de 
amiază. Apoi, urmând invitaţiei lui Simonide, se dusese în 
oraş. Putea să se reîntoarcă încă în noapte; dar luând în 
considerare lucrurile importante despre care avea de vorbit 
cu prietenul său, nu era probabil. Ben Hur, care rămăsese 
astfel singur, pusese să-i îngrijească caii, se răcori, se opri 
apoi în loc, îşi schimbă hainele de călărie cu cele obişnuite 
ale lui, haine albe cum le poartă adevărații saduchei, îşi luă 
cina devreme şi, mulţumită puterii tinereţii sale, era acum 
pe deplin recules din marile încordări de peste zi. 


Nu e nici înţelept, nici drept lucru să se micşoreze 
valoarea frumuseţii ca însuşire. Nici un suflet nobil nu poate 
rămâne indiferent la înrâurirea ei. Povestea despre 
Pygmalion şi statuia lui e pe atât de naturală pe cât e de 
poetică. Frumuseţea e în sine însăşi o putere; şi după 
atracţia ei mergea acum Ben Hur. 

Egipteanca era, în ochii lui, o femeie minunat de frumoasă 
- frumoasă la faţă, frumoasă că statură, în gândurile lui, o 
revedea mereu aşa cum o văzuse la izvor. Simţea puterea 
vocii sale, care-i suna cu atât mai dulce, cu cât era însoţită 
de expresia recunoştinţei printre lacrimi; simţea farmecul 
ochilor ei - ochii aceia mari, ca migdala, blânzi, negri, care 
sunt caracteristici rasei sale - a acelor ochi în privirea 
cărora era mai mult decât ce s-ar fi putut exprima prin 
cuvinte. Şi de câte ori se gândea la ea, îi plutea înaintea 
ochilor o figură înaltă, zveltă, nobilă, grațios înfăşurată într- 
o haină amplă, ondulată. Dacă în această figură sălăşluia şi 
o minte înaltă, nu lipsea nimic ca s-o facă irezistibilă, 
însufleţit de astfel de gânduri, Ben Hur îşi urmă drumul, ca 
să vadă dacă erau şi justificate. Nu era îndemnat de iubire, 
ci de admiraţie şi curiozitate, care totuşi puteau să fie 
prevestitoarele iubirii. 

Debarcaderul era foarte simplu: câteva trepte duceau jos 
la o platformă, pe care se ridicau câteva felinare. Ben Hur 
se opri pe treapta de sus, fascinat de priveliştea ce i se 
oferea vederii. 

O luntre, uşoară că o găoace de ou, sta pe apa clară. Pe 
banca de vâslire era un etiopian - acelaşi care condusese 
cămila la izvorul Castaliei; culoarea neagră a pielii lui ieşea 
şi mai mult în evidenţă din portul lui alb strălucitor. Partea 
dindărăt a luntrii era căptuşită cu perini de purpură şi 
covoare. La cârmă stătea însăşi egipteanca, învăluită într- 
un şal indian şi un nor întreg de cele mai fine văluri şi 
dantele. Braţele-i erau descoperite până la umeri; nu numai 
prin forma lor impecabilă atrăgeau atenţia, ci mai mult prin 
atitudinea şi gestilrile lor elocvente. Mâinile, chiar şi 


degetele, erau graţioase şi expresive; totul era frumos la 
dânsa. O mantilă largă de dantele îi ferea umerii şi gâtul de 
vântul de seară, fără însă a le acoperi cu totul. 

La prima vedere, Ben Hur nu dăduse atenţie acestor 
amănunte. Impresia ce i-o făcu fu mai mult acea generală a 
unei lumini vii, ceva ce se poate numai simţi, dar nu şi 
descrie. 

— Vino. 

— Îi strigă ea când îl văzu că se opreşte - vino sau va 
trebui să te cred un slab marinar. 

Ben Hur roşi. Ştia oare ea ceva despre viaţa lui pe mare? 
Cobori numaidecât pe platformă. 

— Mă temeam, zise el şezând în faţa ei. 

— De ce? 

— Că ar putea să se scufunde luntrea, răspunse el 
zâmbind. 

— Aşteaptă până vom ajunge la apă mai adâncă, zise ea, 
făcând un semn etiopianului. 

Acesta cufundă lopeţile în apă şi porniră. 

Dacă dragostea şi Ben Hur erau duşmani, niciodată acesta 
din urmă n-a fost mai dezarmat ca acum faţă de inamicul 
lui. Egipteanca stătea aşa încât trebuia s-o vadă, pe ea care 
de mai mult timp îi apărea ca un ideal al frumuseţii. 
Strălucirea ochilor ei făcea să pălească stelele. Putea să se 
lase noaptea adâncă, privirea ei avea să strălucească prin 
întuneric. Şi, cum oricine ştie, nicăieri fantezia nu cuprinde 
stăpânind un tânăr ca în astfel de tovărăşie, plutind sub 
cerul fără nori, într-o noapte caldă de vară. Pe nesimţite 
alunecă, în astfel de ore, sufletul lui în împărăţia viselor. 

— Lasă-mi mie lopata, o rugă el. 

— Nu - răspunse ea - ar însemna să schimbăm rolurile. 

Nu eu te-am rugat să pluteşti cu mine? Sunt datornica ta 
şi vreau să încep să plătesc. Tu să vorbeşti şi eu să ascult 
sau să vorbesc eu şi să asculţi tu. Această alegere o ai, dar 
eu am să hotărăsc unde vom merge şi pe ce cale. 

— Şi care să fie ţinta drumului nostru? 


— Eşti iarăşi neliniştit. 

— Frumoasă egipteancă, a fost numai prima întrebare pe 
care o pune orice prizonier. 

— Zi-mi: Egipt. 

— 'Ţi-aş zice mai bucuros Ires. 

— În gândurile tale poţi să mă numeşti şi aşa; dar acum 
spune-mi: Egipt. 

— Egiptul însă e o ţară, în care trăiesc oameni mulţi. 

— Da, da! Şi ce ţară! 

— Înţeleg: ţinta noastră e Egiptul. 

— Dacă ar fi numai aşa, cum m-aş bucura! 

Oftă la aceste cuvinte. 

— Eu dar îţi sunt indiferent, zise el. 

— A! Înţeleg dintr-aceasta că n-ai fost niciodată acolo. 

— Nicidecum, nu. 

— O, e ţara în care nu se găsesc nenorociţi, dorul tuturor 
celorlalţi locuitori ai pământului, mama tuturor zeilor şi, de 
aceea, atât de binecuvântată. Acolo, fiule al lui Arrius, 
fericitul găseşte mai multă fericire şi nefericitul râde şi 
chiuieşte şi cântă ca un copil, de îndată ce a gustat numai o 
dată din apa dulce a râului sfânt. 

— Nu sunt şi la voi sărăci, ca în altă parte? 

— Cei mai săraci în Egipt sunt acei oameni simpli, care nu 
cunosc necesităţi - răspunse ea; ei sunt mulţumiţi dacă au 
cu ce să trăiască, şi cât de puţin e aceasta nu poate să-şi 
închipuie un grec sau un roman. 

— Dar eu nu sunt nici grec, nici roman. 

Ea râse. 

— Eu am o grădină de trandafiri; în mijloc e un copac, ale 
cărui flori sunt cele mai frumoase. Ce crezi, de unde e 
copacul acesta? 

— Din Persia, ţara trandafirilor. 

— Nu. 

— Atuncea din India? 

— Nu. 

— Din vreuna din insulele greceşti. 


— Am să-ţi spun - zise ea; un călător l-a găsit ofilindu-se pe 
drumul din valea Refaim. 

— A! În Iudeea! 

— L-am plantat în pământul lăsat liber de Nil. Vântul blând 
de sud a bătut peste el şi l-a înviorat şi soarele l-a sărutat 
milos; astfel a crescut şi a înflorit. Acum, când stau în 
umbra lui, îmi mulţumeşte cu parfumul. Cum e cu 
trandafirii, aşa e şi cu oamenii din Israel; unde pot ei ajunge 
la desăvârşire, dacă nu în Egipt? 

— Moise n-a fost decât unul dintre milioane. 

— Era şi unul care tălmăcea visele. Uiţi acest lucru? 

— Bunii Faraoni sunt morţi. 

— A, da! Ei odihnesc în mormintele lor şi râul lângă care 
dorm le cântă bocetele. Totuşi, acelaşi soare străluceşte 
peste acelaşi popor şi încălzeşte acelaşi aer. 

— Alexandria nu mai e decât un oraş roman. 

— N-a făcut decât să schimbe sceptrul. Cezar i-a luat 
sceptrul săbiei şi i l-a lăsat pe cel al ştiinţei. Să vii cu mine, 
la Brucheion, şi-ţi voi arăta izvoarele culturale ale 
naţiunilor; ori la Serapeion, şi vei vedea desăvârşirea 
arhitecturii noastre; la bibliotecă, poţi citi operele 
nemuritorilor; în teatru, vei asculta cântările eroice ale 
grecilor şi indienilor, la debarcaderele corăbiilor, poţi 
număra triumfurile negoţului; coboară cu mine în străzi, fiu 
al lui Arrius, şi când filosofii şi cu ei meşterii tuturor artelor 
se vor fi risipit, când servitorii tuturor cultelor se vor fi 
retras în templele lor şi ziua va fi rămas numai spre 
petrecere, atunci vei putea auzi acele basme ce au încântat 
omenirea de la început şi acele cântece care niciodată, 
niciodată n-or să moară. 

Cum Ben Hur asculta, se simţi transportat în acea noapte, 
când mama sa, în mica vilă din lerusalim, lăuda cu nu mai 
puţin însufleţită iubire de patrie gloria dispărută a lui 
Israel. 

— Înţeleg acum dorinţa ta să ţi se zică: Egipt. Vrei să-mi 
cânţi un cântec, dacă-ţi voi zice aşa? Te-am auzit cântând 


ieri seară. 

— Acela era un imn către Nil, răspunse ea. Cânt acel bocet 
când îmi vine dorul să respir adierea parfumată a pustiului 
şi să aud şuietul iubitului râu bătrân. Dă-mi voie acum mai 
bine să aleg o arie indiană. Când vom merge la Alexandria, 
te voi conduce la colţul de stradă unde vei putea auzi singur 
cântarea fiicei ţării Gangelui, care m-a învăţat şi pe mine. 

Începu să cânte cântecul „Kapila”, după ce-l lămuri că 
acest Kapila a fost unul din cei mai respectaţi înţelepţi ai 
indienilor. Cântecul îi slăveşte vitejia ca şi înţelepciunea şi 
imploră aceeaşi glorie fără sfârşit. 

Mai înainte ca Ben Hur să fi găsit timpul ca să-şi exprime 
mulţumirea, carena bărcii atinse fundul nisipos şi în 
momentul următor prora se lovi de uscat. 

— Cam scurtă călătorie, Egiptule! Exclamă el. 

— Şi o rămânere şi mai scurtă! Răspunse ea. 

Luntrea, pusă în mişcare printr-o smucitură puternică de 
etiopian, alunecă iar pe apă. 

— Vrei să-mi laşi acum cârma? 

— O, nu, răspunse ea râzând. Pentru tine e carul, luntrea e 
pentru mine. Suntem numai la capătul lacului şi învăţătura 
de-aci este că nu mai trebuie să cânt. Fiindcă am fost în 
Egipt, să mergem acuma la dumbravă Daphnei. 

— Fără un cântec pe drum? Zise el rugător. 

— Povesteşte-mi ceva despre romanul de care ne-ai scăpat 
astăzi, îl rugă ea. 

Această cerere îl atinse neplăcut pe Ben Hur. 

— Aş dori ca acesta să fie Nilul, zise el evaziv. Regii şi 
reginele care au dormit atâta timp ar putea să coboare din 
mormintele lor şi să vină cu noi. 

— Ei făceau parte din rasa uriaşilor şi ar face să ni se 
cufunde luntrea. Pigmeii ar fi preferabili. Dar povesteşte-mi 
despre roman. E un om foarte rău, nu-i aşa? 

— N-aş putea să spun. 

— E din familie nobilă şi bogat? 

— Nu pot să vorbesc despre bogăţia lui. 


— Ce frumoşi cai avea! Şi caru-i era de aur şi roţile de 
fildeş. Şi ce îndrăzneţ! Cei dimprejur râdeau când a plecat, 
ei care era cât pe-aici să fie striviţi de roţile lui! 

Ea râse, la amintirea aceasta. 

— Era plebe, zise Ben Hur cu amărăciune. 

— El trebuie să fie un fel de monstru, din cei pe care îi 
produce Roma, un Apolo cu nesaţiul lui Cerber. Locuieşte în 
Antiohia? 

— Îşi are locuinţa undeva în răsărit. 

— Egiptul s-ar potrivi pentru el mai bine decât Siria. 

— Cu greu, răspunse Ben Hur. Cleopatra nu mai trăieşte. 
În acest moment se văzură lămpile care ardeau la intrarea 
corturilor. 

— Corturile! Exclamă ea. 

— A! Va să zică n-am fost în Egipt. N-am văzut vreun 
Karnak sau Philae sau Abydos. Acesta nu e Nilul. Am auzit 
numai un cântec indian şi am făcut în vis o plimbare cu 
luntrea. 

— Philae - Karnak! Regretă mai mult că n-ai văzut clădirile 
lui Ramses din Abu-Simbel, la a căror contemplare e atât de 
uşor să te gândeşti la Dumnezeu, creatorul cerului şi al 
pământului. Sau de ce ai avea să te plângi? Mai bine să 
plutim mai departe până la râu şi, deşi nu voi putea să cânt 
- râse - fiindcă am spus că nu vreau, aş putea totuşi să-ţi 
povestesc istorii din Egipt. 

— Da, să mergem mai departe până va sosi dimineaţa, şi 
seara, şi iarăşi dimineaţa! Exclamă el avântat. 

— Despre ce să-ţi povestesc? Despre matematicieni? 

— O, nu! 

— Despre filosofi? 

— Nu, nu! 

— Despre vrăjitori şi spirite? 

— Dacă vrei. 

— Despre război? 

— Da. 

— Despre iubire? 


— Da. 

— Am să-ţi povestesc despre un leac împotriva dragostei. 

Este istoria unei regine. Ascultă cu evlavie. Sulul de 
papirus de pe care au luat preoţii din Philae istorisirea a 
fost găsit chiar în mâna eroinei moarte. Istoria a fost 
păstrată neatinsă şi trebuie să fie adevărată. 

NE-NE-HOFRA 

„Nu există uniformitate deplină în viaţa oamenilor. 

Nici o viaţă omenească nu purcede în linie dreaptă. 

Viaţa cea mai perfectă se desfăşoară ca un cerc şi se 
termină în punctu-i de plecare, aşa că ar fi greu de spus: 
aici e începutul şi aici sfârşitul. 

O viaţă desăvârşită e un giuvaer al lui Dumnezeu; el îl 
poartă în zile mari pe degetul inelar al mâinii de către 
inimă. 

Ne-ne-hofra locuia într-o casă lângă Assuan şi mai aproape 
de prima cataractă, atât de aproape, încât vâjâitul luptei ce 
bântuie acolo necontenit între râu şi stâncă alcătuia o parte 
a locuinţei sale. 

Frumuseţea-i creştea din zi în zi, aşa că se zicea despre ea 
ca despre macii din grădina tatălui ei: cât de frumoasă va fi 
în deplina ei înflorire? 

Fiecare an al vieţii sale era începutul unui cântec nou, 
care suna şi mai plăcut decât toate cele trecute. 

Era un copil al Nordului scăldat în mare şi al Sudului, care 
se mărgineşte cu puştiul la Munţii Lunii. De la unul avea 
pasiunea, de la celălalt spiritul şi de aceea amândoi se 
bucurau când o vedeau şi nu ziceau în chip meschin: Tu eşti 
a mea! 

— Ci, generos: Ha-ha! Tu eşti a noastră! 

Tot ce e bun şi frumos în natură contribuia la desăvârşirea 
ei şi se bucura de fiinţa ei. Pe oriunde trecea, păsările îşi 
fluturau aripile în semn de salutare; vânturile furtunoase se 
îmblânzeau ca zefirul răcoritor; albă floare de lotus îşi 
ridică din adâncul apei capul mic, ca s-o privească; râul 
repede îşi încetinea cursul; palmierii îi făceau semne şi-şi 


scuturau toate frunzele, ca şi când una după alta ar fi voit 
să zică: i-am dat din graţia mea; şi eu din strălucirea mea; şi 
eu din curăţenia mea - şi astfel fiecare, după cum avea de 
dat o calitate. 

La doisprezece ani, Ne-ne-hofra era încântarea tuturor 
locuitorilor din Assuan; la şaisprezece, renumele frumuseţii 
sale era obştesc; în anul ei al douăzecilea, nu trecea nici o zi 
fără să nu sosească la porţile ei prinți ai pustiului pe cămile 
iuți sau mări seniori ai Egiptului în bărci aurite. Şi plecau 
neconsolaţi vestind pretutindeni: „Am văzut-o; dar nu e 
fiinţă omenească, e însăşi Hator3. 

Printre cei trei sute treizeci de urmaşi ai bunului rege 
Menes au fost optsprezece etiopieni. Oraetes, unul din 
aceştia din urmă, a ajuns la vârsta de o sută zece ani. 
Domnise şaptezeci şi şase de ani. Sub domnia lui, poporul 
era fericit şi Pământul gemea de mulţimea bogățiilor şi de 
rodnicie. El cultiva înţelepciunea; căci în viaţa lui plină de 
experienţă a învăţat să-i cunoască preţul. Locuia în Memfis, 
unde-şi avea palatul cel mai mare, arsenalele şi tezaurul. 
Adesea cobora la Buto, ca să vorbească cu Leto. 

Soţia bunului rege muri. Era prea în vârstă ca să poată fi 
îmbălsămată în întregime; dar el o iubise şi în jalea lui nu se 
putea consola. Un colchit văzu aceasta şi îşi luă într-una din 
zile curajul să-i spună: 

— Mă mir, Oraetes, că un om atât de înţelept şi de mare nu 
ştie cum se vindecă o durere ca aceasta. 

— Spune-mi leacul, îi zise regele. 

Colchitul sărută de trei ori pământul şi răspunse apoi, 
fiindcă ştia că moartă nu putea să-l audă: 

— În Assuan trăieşte Ne-ne-hofra, aidoma lui Hathor cea 
frumoasă. Trimite la ea. A refuzat pe toţi seniorii şi prinții şi 
nu mai ştiu câţi regi, care au aspirat la mâna ei; dar cine ar 
putea să-l refuze pe regele Oraetes? 

Ne-ne-hofra plutea pe Nil în jos, într-o barcă splendidă, 
cum nu se mai văzuse până atunci, însoţită de o mulţime 
fără număr, în bărci aproape tot aşa de frumoase, întreaga 


Nubie şi Egiptul, mii de oameni din Libia, o armată întreagă 
de troglodiţi şi macrobieni din ţinutul de dincolo de Munţii 
Lunii ocupau malurile împănate cu corturi, ca să vadă 
trecând flota purtată de vântul tare şi de vâslele daurite. 

Fu purtată, apoi, printr-o alee de sfincşi şi lei înaripaţi, şi 
condusă înaintea lui Oraetes. Acesta stătea pe un tron 
sculptat înadins. Se ridică, o aşeză lângă dânsul, îi încinse 
braţul cu „şarpele Uraeus” (brățară prețioasă), o sărută şi 
Ne-ne-hofra fu regina tuturor reginelor. 

Aceasta nu-i fu de ajuns înţeleptului Oraetes; el voia iubire 
şi o regină care să se simtă fericită în iubirea ei. Era plin de 
gingăşie faţă de ea, îi arătă proprietăţile lui, oraşe, palate, 
supuşi, armatele şi corăbiile lui; o conduse personal prin 
tezaur, zicându-i: 

— O, Ne-ne-hofra, sărută-mă în iubire şi toate vor fi ale 
tale! 

Şi în speranţa că va fi fericită, dacă nu era încă, ea îl 
sărută o dată, de două ori, de trei ori; îl sărută de trei ori cu 
toţi cei o sută şi zece ani ai lui. 

În anul dintâi fu fericită şi i se păru foarte scurt; în anul al 
treilea era nefericită şi i se păru foarte lung; atunci i se 
lămuri: ceea ce luase drept iubire pentru Oraetes era 
numai orbire în faţa strălucirii puterii sale. O! De-ar fi durat 
mereu înainte orbirea asta! Veselia o părăsi; adesea 
plângea îndelung şi servitoarele ei abia-şi mai aduceau 
aminte de când nu râsese; trandafirii din obraji îi păliră, 
încet, dar vădit, se ofilea. Unii ziceau că e urmărită de Erinii 
(Furii) din cauza cruzimii sale faţă de unul ce-o iubea; alţii 
erau de părere că a fost vrăjită de un zeu ce-l invidia pe 
Oraetes. Dar orişicare ar fi fost cauza ofilirii sale, sentinţele 
vracilor nu puteau să o reînvioreze şi toate reţetele 
medicilor rămâneau fără efect. Ne-ne-hofra mergea evident 
spre moarte. 

Oraetes alese pentru ea sus, în mausoleele reginelor, o 
criptă şi-i chemă la Memfis pe maiştrii sculpturii şi ai 
picturii să împodobească cripta cu cele mai artistice 


desene, cum nu se văd nici în marile galerii ale mormintelor 
regilor. 

— O, regina mea, frumoasă ca însăşi Hathor! 

— Zicea regele, ai cărui o sută şi treisprezece ani nu-i 
micşorau văpaia dragostei - te rog, spune-mi suferinţa de 
care te ofileşti atât de vădit înaintea ochilor mei. 

— N-ai să mă mai iubeşti dacă-ţi voi spune, răspunse ea cu 
îndoială şi temere. 

— Să nu te mai iubesc eu pe tine! Te-aş iubi cu atât mai 
mult. Jur pe spiritele din Amenţi (grecescul Hades), pe 
ochiul lui Osiris! Jur! Vorbeşte! Exclamă el, pătimaş ca un 
înamorat, poruncitor ca un rege. 

— Ascultă deci, răspunse ea. Într-o peşteră de lângă 
Assuan trăieşte un pustnic, cel mai vechi şi mai sfânt din 
clasa lui. Numele lui e Menopha. Ela fost învățătorul şi 
protectorul meu. Trimite după dânsul, Oraetes; el o să-ţi 
spună ceea ce vrei să ştii; îţi va ajuta să găseşti şi leacul 
suferinţei mele. 

Oraetes se ridică, cu inima uşurată. Plecă cu o sută de ani 
mai tânăr în curajul vieţii, de cum venise. 

— Vorbeşte! Îi zise Oraetes lui Menopha, în palatul din 
Memfis. 

Şi Menopha răspunse: 

— Puternice rege, dacă ai fi tânăr nu ţi-aş răspunde, căci 
ţin încă la viaţa mea; aşa însă îţi spun: regina ispăşeşte o 
crimă, ca orişicare femeie muritoare. 

— O crimă! Exclamă regele încruntat. 

— Da; o crimă împotriva ei însăşi. 

— Nu sunt dispus să dezleg enigme, zise regele. 

— Ceea ce spun eu nu este o enigmă, după cum vei auzi 
numaidecât. Ne-ne-hofra a crescut sub ochii mei şi mi-a 
destăinuit orice amănunt al vieţii sale, între altele şi că îl 
iubeşte pe fiul grădinarului părintelui ei, anume Barbek. 

Ciudat lucru - faţa întunecată a lui Oraetes se însenină. 

— Cu iubirea aceasta în sufletul ei, o rege! A venit la tine. 

De iubirea asta moare cu încetul. 


— Unde e acum fiul grădinarului? Întrebă Oraetes. 

— În Assuan. 

Regele ieşi şi dădu două ordine. Către unul din servitori 
zise: 

— Să te duci la Assuan şi să-mi aduci de acolo pe un tânăr 
numit Barbek; îl vei găsi în grădina tatălui reginei. 

Altuia îi ordonă: 

— Cheamă lucrători, procură vite de tras şi unelte şi să-mi 
clădească în lacul Chemmis o insulă, care, deşi împovărată 
cu un templu, un palat, o grădină plantată cu pomi şi viţă de 
tot felul, totuşi să plutească pe lac în voia vântului. Să 
îngrijeşti ca insula să fie gata când luna începe să 
descrească, şi înzes trată complet. 

Către regină vorbi: 

— Curaj! Ştiu totul şi am trimis după Barbek. 

Ne-ne-hofra îi sărută mâna. 

— Tu vei fi numai a lui, şi el numai al tău; nimeni nu va 
tulbura un an de zile iubirea voastră. 

Ea îi sărută picioarele. El o ridică şi o sărută şi dânsul. Şi 
trandafirii se iviră iar în obrajii ei; roşeaţa îi reveni pe buze 
şi bucuria în inimă. 

Un an trăiră Ne-ne-hofra şi Barbek împreună pe Insula 
Chemmis, care devenise una din minunile lumii, şi rătăceau 
cu ea pe unde îi purta vântul. Niciodată dragostea n-a găsit 
un cuib mai frumos; un an de zile n-au văzut pe nimeni şi n- 
au trăit decât pentru ei singuri. Apoi se reîntoarseră cu fast 
mare în palatul din Memfis. 

— Pe cine-l iubeşti acum mai mult? O întrebă regele. 

Ea îl sărută pe obraz şi zise: 

— Primeşte-mă îndărăt, bunule rege, căci sunt vindecată. 

Oraetes râse tare, cu cei o sută paisprezece ani câţi 
număra. 

— Va să zică e adevărat ce-a spus Menopha. Ha-ha-ha! E 
adevărat: leacul iubirii e iubirea. 

— Aşa este, răspunse ea. 


Deodată el îşi schimbă atitudinea şi privirea-i era 
îngrozitoare. 

— Eu n-am găsit acest lucru aşa, zise el. 

Ea tresări speriată. 

— Mizerabilo! Urmă el. Vina ta împotriva omului Oraetes 
să fie iertată; dar vina împotriva regelui Oraetes trebuie 
ispăşită. 

Ea se aruncă suspinând la picioarele lui. 

— Taci! Îi strigă el. Eşti moartă! 

Bătu din palme şi un convoi grozav de oameni intră - 
convoiul îmbălsămătorilor - dintre care fiecare purta câte o 
unealtă sau material al înfiorătorului lor meşteşug. 

Regele arătă spre Ne-ne-hofra. 

— E moartă, zise; să vă faceţi meseria bine. 

Ne-ne-hofra cea frumoasă fu dusă peste şaptezeci şi două 
de zile în cripta ce fusese aleasă cu un an mai înainte 
pentru ea şi îngropată lângă predecesoarele sale; dar nici 
un convoi funebru nu s-a mişcat în cinstea ei peste lacul cel 
sfânt. 

Când povestirea fu terminată, Ben Hur sta la picioarele 
egiptencei; mâna-i se lăsă peste mâinile ei, care ţineau 
cârma. 

— Menopha n-avea dreptate, zise el. 

— În ce privinţă? 

— Iubirea se hrăneşte prin iubire. 

— Va să zică nu e leac contra ei? 

— Ba da; leacul l-a găsit Oraetes. 

— Care? 

— Moartea. 

— Tu eşti un bun ascultător, fiu al lui Arrius. 

Cu astfel de povestiri şi convorbiri trecură ceasurile. Când 
se urcară pe țărm, ea zise: 

— Mâine ne ducem în oraş. 

— Dar vrei să vezi jocurile? 

— O, da. 

— Am să-ţi trimit culorile mele. 


Cu asta se despărţiră. 

CAPITOLUL IV. 

Ilderim se întoarse pe la ora a treia a zilei următoare la 
corturi. Când descălecă, veni spre dânsul un om în care 
recunoscu pe unul din tribul lui şi-i zise: 

— Şeicule, am însărcinarea să-ţi aduc acest pacheţel, al 
cărui conţinut să-l citeşti numaidecât. Dacă va fi vreun 
răspuns, am să aştept cât vrei. 

Ilderim luă numaidecât pacheţelul şi îl privi cu atenţie. 
Sigiliul îi fusese frânt. Adresa era: „Către Valerius Gratus în 
Cezareea”. 

— Abaddon să-l ia, murmură şeicul, când găsi o scrisoare 
în limba latină. 

Dacă scrisoarea ar fi fost grecească sau arabă, ar fi putut 
s-o citească. Aşa însă, singurul lucru ce putu descifra fu 
numele: „Messala”, iscălit cu scriere îndrăzneață romană. 
Ochii lui Ilderim scânteiau. 

— Unde e tânărul israelit? Întrebă. 

— E cu caii pe câmp, răspunse un servitor. 

Şeicul puse scrisoarea îndărăt în învelişul ei, vâri 
pacheţelul sub brâu şi încălecă iar. În acest moment apăru 
un străin, care se vedea că venea de la oraş. 

— Caut pe şeicul Ilderim, zis cel nobil, grăi străinul. 

Vorba şi îmbrăcămintea îl arătau a fi român. 

Limba pe care bătrânul arab nu putea s-o citească putea 
însă s-o vorbească; răspunse deci cu demnitate: 

— Eu sunt şeicul Ilderim. 

Omul plecă ochii; apoi îi ridică iar, şi vorbi, cu o linişte 
silită: 

— Am auzit că ai nevoie de un conducător la jocurile de 
întrecere. 

Pe buzele lui Ilderim trecu un zâmbet dispreţuitor. 

— Vezi-ţi de drum, îi zise. Am eu conducător. 

Se întoarse ca să călărească mai departe; dar omul îl opri 
şi-i zise iar: 


— Şeicule, eu sunt amator de cai şi se zice că tu îi aipe cei 
mai frumoşi din lume. 

Bătrânul se înmuie. Strânse frâul, ca şi când ar fi voit să 
cedeze linguşirii; dar în sfârşit răspunse: 

— Nu astăzi, nu; altă dată am să ţi-i arăt. Acum sunt prea 
ocupat. 

Călări în câmp, pe când străinul se depărta zâmbind, ca să 
se întoarcă în oraş. Îşi îndeplinise însărcinarea. 

Şi în fiecare zi, de-acum până la ziua mare a jocurilor, veni 
un om - uneori erau şi doi, şi chiar trei - la dumbravă de 
palmieri la şeic, sub pretextul de a căuta o ocupaţie la 
conducerea carului. 

Cu acest chip punea Messala să fie supravegheat Ben Hur. 

CAPITOLUL V. 

Şeicul aşteptă plin de mulţumire, până ce Ben Hur luă caii 
pentru îngrijirea dinainte de amiază din câmp, plin de 
mulţumire, căci observase că, după ce exercitase toate 
celelalte mersuri, zburau în alergare într-un chip încât nu 
se putea deosebi care era mai iute şi care mai încet - cu 
alte cuvinte, ca şi când ar fi fost toţi patru unul singur. 

— Azi la amiază, şeicule, am să-ţi înapoiez pe Sirius. 

Zicând acestea, Ben Hur mângâie coama bătrânului cal. 

— Am să ţi-l înapoiez şi o să încerc carul. 

— Aşa curând? Întrebă Ilderim. 

— Cu astfel de cai, bunule şeic, o zi e de ajuns. Nu sunt 
sperioşi. Au înţelegerea ca omul şi exerciţiul le place. 
Acesta - atinse cu băţul spatele celui mai tânăr din cei patru 
- i-ai zis, mi se pare, Aldebaran - e cel mai iute; pe o pistă i- 
ar întrece pe ceilalţi cu trei lungimi. 

Ilderim îşi mângâia barba şi zise, cu ochii strălucitori: 

— Aldebaran e cel mai iute; dar care e cel mai încet? 

— Acesta de-aci. 

Ben Hur atinse cu băţul spatele lui Antares. 

— Acesta; dar are să învingă, căci vezi tu, şeicule, va 
alerga toată ziua cu extremă încordare - toată ziua; şi când 
soarele va apune, îşi va dobândi cea mai mare iuţeală. 


— Ai iarăşi dreptate, zise Ilderim. 

— Numai o grijă am, şeicule. 

Şeicul deveni îndoit de serios. 

— În nesaţiul lui după triumf, un roman nu poate să 
păstreze cinstea curată. Tertipurile lor la joc - vezi, zic la 
toate - sunt nenumărate; la alergările cu care, cursele ce 
ştiu întinde se referă la toate, de la cal până la conducător, 
de la conducător până la stăpân. De aceea, bunule şeic, să 
bagi bine de seamă la tot ce ai. De-acu înainte şi până la 
terminarea alergărilor, să nu laşi nici un străin nici măcar 
să vadă caii. 

Dacă vrei să fii cu totul sigur, fă ceva mai mult: păzeşte-i 
cu mâna armată şi cu ochii neadormiţi; atunci n-am să mă 
tem de rezultat. 

La intrarea în cort descălecară. 

— Voi ţine socoteală de vorbele tale. Pe strălucirea lui 
Dumnezeu! Nimeni n-are să se apropie de ei şi nici o mână 
să-i atingă, afară de a vreunui credincios al meu. La noapte 
am să pun paznici. Dar, fiu al lui Arrius - Ilderim scoase 
pacheţelul şi îl desfăcu încet, pe când se apropiară şi se 
aşezară pe divan - uită-te la asta şi ajută-mă cu latineasca 
ta. 

Întinse lui Ben Hur scrisoarea. 

— lată, citeşte, citeşte tare şi tradu ce vei citi în limba 
părinţilor tăi. De latinească eu mă îngrozesc. 

Ben Hur era în bună dispoziţie şi începu să citească, fără 
păsare: „Messala către Gratus!” 

Se opri. O bănuială îi zvâcni sângele la inimă. Ilderim îi 
observă agitarea. 

— Ei, aştept. 

Ben Hur se scuză şi începu apoi iar să citească. Să ne fie 
de ajuns să observăm că scrisoarea era unul din duplicatele 
pe care, în dimineaţa de după banchet, Messala le trimisese 
cu atâtea precauţiuni lui Gratus. 

Primele rânduri erau numai întru atâta importante, că îi 
dovedeau cum că autorul scrisorii nu se lăsase de ironii. 


Când apoi cititorul ajunse la pasajele care aveau scopul să-i 
reîmprospăteze memoria lui Gratus, vocea-i tremura şi de 
două ori se opri, ca să se reculeagă. Cu mare sforţare citi 
mai departe: „Adu-ţi aminte cum dispuneai de familia Hur” 
- aici se opri şi respiră adânc - „şi cum noi amândoi atunci 
am socotit planul adoptat drept cel mai potrivit pentru 
atingerea intenţiilor noastre, adică de a condamna familia 
la tăcere şi la moartea inevitabilă, dar naturală”. 

Aici vocea lui Ben Hur se stinse cu totul. Hârtia îi căzu şi îşi 
ascunse faţa în mâini. 

— Sunt moarte. Moarte! Numai eu am rămas. 

Şeicul privise în tăcere, dar nu fără compătimire, durerea 
tânărului. Acum se ridică şi vorbi: 

— Fiu al lui Arrius, e rândul meu să-ţi cer iertare. Citeşte 
scrisoarea asta pentru ţine singur. Dacă vei fi destul de tare 
ca să-mi comunici ce mai este, să mă vesteşti şi mă voi 
întoarce. 

leşi din cort. Ben Hur se trânti pe divan şi îşi lăsă curs 
liber sentimentelor. Stăpânindu-se întrucâtva, îşi aduse 
aminte că nu citise încă scrisoarea până la sfârşit. O ridică 
şi începu să o citească din nou. 

„O să-ţi reaminteşti - zicea scrisoarea mai departe - că 
puteai să hotărăşti soarta mamei şi surorii criminalului şi că 
acum cedez dorinţei de a afla dacă mai trăiesc sau sunt 
moarte”. 

Ben Hur tresări, reciti pasajul şi exclamă apoi cu uimire: 
„El nu ştie dacă sunt moarte; nu ştie! Lăudat fie numele 
Domnului! Mai este speranţă!” Termină fraza şi citi cu curaj 
scrisoarea până la sfârşit. 

— Nu sunt moarte, zise după oarecare reflexiune; nu sunt 
moarte, căci altfel ar fi aflat despre aceasta. 

Recitind scrisoarea cu şi mai mare atenţie, se întări în 
această părere. Apoi trimise după şeic. 

— Când am venit la cortul tău ospitalier, şeicule. 

— Îi zise liniştit, după ce arabul se aşeză şi erau numai ei 
amândoi - n-am vrut să-ţi spun despre mine mai mult decât 


am crezut necesar ca să te conving că am destul exerciţiu, 
ca să-ţi conduc caii. N-am voit să-ţi povestesc istoria mea. 
Dar împrejurările care au făcut să-mi cadă în mâini hârtia 
asta, ca s-o citesc, sunt prea ciudate, aşa că mă văd nevoit 
să-ţi dezvălui totul. Şi cu atât mai mult mă hotărăşte 
cunoaşterea ce scot din această scrisoare, căci amândoi 
suntem ameninţaţi de acelaşi inamic, împotriva căruia 
trebuie să facem cauză comună, îţi voi citi scrisoarea şi-ţi 
voi da explicaţiile necesare; atunci n-ai să te mai miri că am 
fost atât de impresionat. Dacă m-ai socotit slab şi copilăros, 
o să mă scuzi pe urmă. 

Şeicul tăcu şi ascultă cu atenţie, până la pasajul în care se 
vorbea îndeosebi de Ilderim: 

— L-am văzut pe evreu ieri în dumbrava Daphnei şi dacă 
acum nu e acolo, e totuşi prin apropiere şi mi-e uşor astfel 
să nu-l pierd din vedere. Ba dacă m-ai întreba unde e acum, 
ţi-aş răspunde cu cea mai mare siguranţă că se află în 
vechea dumbravă a palmierilor.” 

— A! Exclamă Ilderim cu o intonare din care nu se 
deosebea dacă era mai mult mirat sau mânios. 

— În vechea dumbravă a palmierilor - repetă Ben Hur - în 
corturile trădătorului şeic Ilderim. 

— Trădător, eu? Exclamă plin de mânie bătrânul. 

Buzele i se strânseră, barba-i flutura şi vinele gâtului i se 
umflară, de păreau că vreau să plesnească. 

— Un moment încă, şeicule, zise Ben Hur rugător. Aceasta 
e părerea lui Messala despre tine. Ascultă ameninţarea lui. 

Şi citi mai departe:,„sub cortul trădătorului şeic Ilderim, 
care nu peste mult va afla că nu poate scăpa din mâna 
noastră tare. Să nu te miri deci, dacă primă măsură pe care 
o va lua Maxentius va fi să-l transporte pe acest arab pe o 
corabie, care să-l ducă la Roma”. 

— La Roma, pe mine, Ilderim, şeicul a zece mii de călăreţi 
înarmaţi cu suliţi - pe mine, la Roma! 

Se ridică sărind în sus, întinzând braţele şi încovoind 
degetele ca nişte gheare, cu ochii strălucitori că ai unui 


şarpe. 

— O, Doamne, nu! Pe toţi zeii, afară de cei ai Romei! 

Când o să se isprăvească această neruşinare? Eu sunt om 
liber - liber e poporul meu! Trebuie oare să murim ca sclavi 
sau, şi mai rău, trebuie să trăiesc eu ca un câine, târându-se 
la picioarele stăpânului său? Să-i sărut mâna, ca să nu mă 
lovească? Ceea ce e al meu nu mai e al meu; nici eu nu mai 
sunt eu şi stăpân pe mine însumi; pentru fiecare respiraţie 
a mea trebuie să-i fiu recunoscător unui roman! O, de-aş 
mai fi iar tânăr! Dacă aş putea să-mi scutur de pe umeri 
douăzeci de ani sau fie şi zece, fie cinci! 

Scrâşni din dinţi şi îşi izbi palmele peste cap. Apoi, cuprins 
de un alt gând, făcu câţiva paşi repezi înainte; se întoarse 
însă la Ben Hur şi îl prinse cu putere de umăr. 

— Dacă aş fi eu în locul tău, fiu al lui Arrius, şi atât de 
tânăr ca tine, dacă aş avea un motiv care să mă îndemne la 
răzbunare, un motiv ca al tău - îndestulător ca să sfinţească 
răzbunarea - să lăsăm prefăcătoriile dintre mine şi tine! Fiu 
al lui Hur, zic eu. 

Ben Hur se uită nedumerit în ochii scânteietori ai arabului. 

— Fiule al lui Hur, zic, dacă aş fi în locul tău, dacă mi s-ar fi 
făcut pe jumătate atâta nedreptate, dacă aş avea amintiri 
cum sunt ale tale, n-aş putea să mă odihnesc! 

Vorbele curgeau din gura bătrânului că apa unui pârâu. 

— La toate nedreptăţile suferite de mine însumi, aş 
adăuga pe acelea ale lumii întregi şi m-aş dedica cu totul 
răzbunării. 

Aş călători dintr-o ţară într-alta şi aş înflăcăra toată lumea. 

N-ar fi nici un război de liberare la care să nu iau parte, 
nici o luptă contra Romei în care să nu mă avânt şi eu. Dacă 
n-aş avea altceva mai bun de făcut, aş deveni un part. Dacă 
n-aş găsi sprijin la oameni, tot nu mi-aş părăsi plănuirea - 
ha-ha-ha! 

Pe strălucirea lui Dumnezeu! M-aş întovărăşi cu lupii, cu 
leii şi cu tigrii, sperând să-i pot duce la luptă împotriva 
inamicului comun. Aş pune mâna pe orice armă. Dacă 


victimele mele ar fi numai romani, mi-ar plăcea să văd o 
baie de sânge. N-aş cere cruţare pentru mine şi nici n-aş da 
cruţare. Aş da pradă flăcărilor tot ce e roman şi aş trece 
prin sabie orice fiu de roman. Noaptea m-aş ruga la zeii cei 
buni şi la cei răi, care stăpânesc toate: furtună, arşiţă, frig 
şi nenumitele otrăvuri de care e plin aerul - toate miile de 
pricini din care pier oamenii pe uscat sau pe apă. O! N-aş 
putea să dorm un singur ceas. 

Gâfâind, frângându-şi mâinile, încetă; respiraţia i se 
oprise. Din toată această izbucnire pătimaşă, Ben Hur nu 
avu decât o impresie nelămurită; auzea o voce răstită şi 
vedea doi ochi scânteind sălbatic, ca semn al unei furii 
inexprimabile. De ani de zile, pentru întâia oară tânărul 
părăsit auzise spunându-i-se pe nume. Cel puţin un om eră 
care îl cunoştea, aşadar, şi o spunea, fără să ceară dovezi; şi 
acesta era un arab, venit de curând din pustiu! 

Cum ajunsese omul să cunoască acest lucru? Din 
scrisoare? Nu. În ea se vorbea despre cruzimile pe care le 
suferise familia lui; spunea şi despre propria lui nenorocire, 
dar nu şi despre faptul a cărui victimă era. Era un punct pe 
care voia să i-l explice şeicului, după citirea scrisorii. 

— Bunule şeic - îi zise - spune-mi acum cum ai ajuns în 
posesia acestei scrisori? 

— Oamenii mei păzesc drumurile spre oraşe - răspunse 
Ilderim scurt; i-am luat-o unui curier. 

— Se ştie c-au fost oamenii tâi? 

— Nu; ei trec drept bandiți, pe care eu trebuie să-i prind şi 
să-i ucid. 

— Încă ceva, şeicule. Mi-ai zis fiu al lui Hur - după numele 
tatălui meu. Nu credeam să fie un singur om în lume care 
să mă cunoască. De unde mă ştii? 

Ilderim ezită; după o scurtă reflexiune însă răspunse: 

— 'Te cunosc, dar deocamdată nu pot să spun mai mult. 

— Ţi-a impus aşadar cineva tăcerea? 

Şeicul tăcu şi dădu să plece. Când observă însă 
dezamăgirea lui Ben Hur, se întoarse şi zise: 


— Să nu mai vorbim acum despre asta. Eu am să mă duc 
în oraş; după reîntoarcerea mea voi putea, poate, să-ţi 
vorbesc pe faţă. Dă-mi scrisoarea. 

Ilderim înfăşură actul cu grijă, îl puse în tocul lui şi iarăşi 
se arătă plin de zel. 

— Ei, ce zici? Întrebă, pe când îşi aştepta calul şi suită. Eu 
ţi-am spus ce aş face în locul tău, dar tu nu mi-ai răspuns. 

— Am vrut să-ţi răspund, şeicule, şi am să-ţi spun. 

Faţa şi vocea lui Ben Hur trădau agitarea care-l cuprinsese 
iar. 

— Tot ce ai spus tu vreau să fac - cel puţin tot ce stă în 
puterea unui om. De multă vreme m-am dedicat cu totul 
răzbunării, în ultimii cinci ani n-a trecut o oră fără să am alt 
gând. 

Nu mi-am permis nici o odihnă. Petrecerile tinereţii mi-au 
rămas străine. Splendorile şi farmecele Romei nu m-au 
atins. 

N-am căutat acolo altceva, decât să mă instruiesc pentru 
răzbunare. Am fost la cei mai vestiți maeştri şi învăţători - 
nu ai retoricii şi filosofiei. A! Pentru aşa ceva n-aveam timp. 

Singura mea năzuinţă a fost să învăţ artele pe care trebuie 
să le cunoască un om de arme. M-am întovărăşit cu 
gladiatorii şi cu învingătorii luptelor de la circ; aceştia au 
fost învățătorii mei. Maeştrii de exerciţiu din tabăra cea 
mare m-au primit ucenic şi erau mândri de progresele ce 
făceam. Şeicule, eu sunt soldat; dar scopul ce mi-am propus 
cere să fiu un comandant. Acest gând m-a îndemnat să iau 
parte la expediţia contra parţilor. După ce aceasta se va fi 
terminat şi dacă Domnul îmi va da viaţă şi putere, atunci. 

Ridică la cer pumnii strânşi şi urmă cu patimă înflăcărată: 

— Atunci voi fi un inamic instruit în toate privinţele după 
şcoala romană; atunci Roma are să-mi plătească 
nedreptăţile ei, cu sânge roman! Acesta e răspunsul meu, 
şeicule. 

Ilderim cuprinse cu braţul umerii lui Ben Hur şi îl sărută. 


— Dacă Dumnezeul tău nu-ţi va sta într-ajutor, fiule al lui 
Hur, va însemna că e mort - zise pătimaş. Iar de la mine 
primeşte încredințarea aceasta, cu jurământ solemn dacă 
vrei: braţele şi averea mea, oameni, cai, cămile îţi vor sta la 
dispoziţie, iar puştiul pentru pregătire. Ţi-o jur! Destul 
acuma. Mă vei mai vedea încă până la noapte sau vei mai 
auzi despre mine. 

Se întoarse repede şi grăbi spre oraş. 

CAPITOLUL VI. 

Scrisoarea interceptată dădea unele lămuriri despre 
diferite puncte, care pentru Ben Hur erau de mare 
importanţă. Ea conţinea, de fapt, mărturisirea că cel ce o 
scrisese fusese complice la înlăturarea familiei, cu intenţii 
ucigaşe, că aprobase planul croit în acest scop şi primise o 
parte din bunurile confiscate - bunuri în posesia cărora se 
afla încă - şi că neaşteptata ivire a „principalului criminal” 
cum îi plăcea să-i zică, îl neliniştea şi-i apărea ca o 
ameninţare, în sfârşit, că se gândea să găsească mijloace şi 
căi care să-i dea siguranţă pe viitor şi că în acest scop era 
gata să facă ceea ce l-ar fi sfătuit complicii lui din Cezareea. 

Şi acum, când scrisoarea căzuse în mâinile aceluia de care 
era vorba în primul rând, era atât o punere în gardă faţă de 
o viitoare primejdie, cât şi o mărturisire a vinei. De aceea 
Ben Hur, după ce Ilderim părăsi cortul, trebui să-şi adune 
toate gândurile, căci o acţiune rapidă era neapărat 
necesară. Inamicii lui erau mai vicleni şi mai puternici ca 
oricare altul în Orient. Dacă se temeau de dânsul, cu atât 
mai mult avea el motiv să se teamă de ei. Îşi dădea toată 
silinţa să-şi lămurească situaţia, dar în zadar; nu-şi putea 
stăpâni sentimentele. Speranţa vagă, că poate mama şi sora 
lui trăiau încă, îl umplea de oarecare bucurie, chiar dacă nu 
era decât o presupunere. Că era cel puţin un om care ar fi 
putut să-i dea veşti despre locul unde se aflau ai săi îi 
apărea tânărului atâta vreme fără speranţă că o 
descoperire apropiată. Consideraţiile acestea erau numai 
de sentiment; dacă totuşi le lua în seamă, o făcea fiindcă 


avea o presimţire, că Dumnezeu avea să-i vină în sfârşit 
într-ajutor şi credinţa îi şoptea că trebuia să-şi păstreze 
liniştea. 

Adesea îi veneau în minte vorbele lui Ilderim şi se mira 
cine putea să fie cel ce-i dăduse arabului informaţii despre 
dânsul; Maluc desigur nu, nici Simonide, ale cărui interese 
cu totul opuse îl făceau să tacă. Să fi fost Messala 
informatorul? Nu, nu! Aici destăinuirea putea să-i fie 
primejdioasă. Presupunerile erau zadarnice. De câte ori 
însă Ben Hur îşi punea aceste întrebări, se mângâia cu 
gândul că oricine era cel ce ştia îi era prieten şi, la timpul 
potrivit, avea să se arate. Puțin timp mai avea de aşteptat - 
ceva răbdare încă! Poate că şeicul se dusese la oraş ca să-l 
găsească pe omul cel venerabil, poate că şi scrisoarea avea 
să grăbească dezlegarea. 

Şi bucuros ar fi avut răbdare, dacă ar fi fost numai sigur 
că 'Tirzah şi mama lui se aflau şi ele în situaţia de a aştepta 
cu speranţă - cu alte cuvinte, dacă nu l-ar fi mustrat 
conştiinţa din pricina lor. 

Ca să scape de astfel de imputări ce trebuia să-şi facă, 
porni departe în dumbravă, până la strângătorii de 
curmale, care îi oferiră din fructele lor şi schimbară cu el 
câteva cuvinte; apoi, pe sub copacii înalţi, ascultă ciripitul 
păsărilor şi zumzetul albinelor. 

Mai mult se opri la lac. Se uită peste întinderea apei, cu 
undele ei strălucitoare, încreţite, şi fără voie se gândea la 
egipteanca cu frumuseţea-i minunată, cu cântecul şi 
povestirea ei. Nu putea să uite fiinţa fermecătoare, râsul ei 
argintiu, amabilitatea ei şi căldura mâinilor ei mici, când le 
acoperise cu mâinile lui, la cârmă. De la ea, gândul îi trecu 
repede la Baltazar şi la lucrurile de mirare al căror martor 
fusese şi care nu se puteau explica prin nici o lege a naturii; 
de aici iar, la regele iudeilor, a cărui apariţie bunul om o 
aştepta cu o răbdare atât de mişcătoare şi cu sfântă 
încredere. Aici i se opri gândul. Desigur, nu din alt motiv 
decât fiindcă omului îi place să respingă o idee neconformă 


cu dorinţele lui, înlătură şi Ben Hur explicaţia dată de 
Baltazar despre împărăţia pe care avea s-o întemeieze 
regele aşteptat. O împărăție a sufletelor i se părea, dacă 
nici nu se potrivea cu opiniile lui saducheene, ca o 
fantasmagorie, ce nu putea lua naştere decât din 
adâncurile unei evlavii prea exaltate şi visătoare. Un regat 
al iudeei însă putea să-l înţeleagă; el existase odată şi 
putea, chiar şi numai din acest motiv, să mai fiinţeze. Şi îi 
măgulea mândria, ca să viseze despre un nou imperiu cu 
mai mare întindere şi putere, şi o strălucire mai splendidă 
decât a fost cel vechi, şi despre un nou rege, mai înţelept şi 
mai puternic decât Solomon - despre un rege căruia să-i 
dedice serviciile lui şi sub care el să-şi poată astâmpăra 
setea de răzbunare, în astfel de dispoziţie se întoarse la 
corturi. 

După masa de la amiază, Ben Hur, ca să mai aibă ceva de 
lucru, spuse să i se prezinte carul la soare, spre cercetare. 
Cercetarea fu minuțioasă. Rămase mulţumit de toate 
amănuntele. Cu satisfacţie observă că acest car era 
construit în stil grecesc, care, după părerea lui, avea 
avantaje asupra celui roman. Era mai larg între roţi, mai jos 
şi mai tare. Dezavantajul greutăţii mai mari îl compensa cu 
prisos rezistenţa mai puternică a cailor lui arabi. 

Scoase apoi caii, îi înhămă la car şi plecă pe câmpul de 
exerciţii, unde în câteva ceasuri îi dresă la alergarea în 
hamuri. Cu curaj înnoit se întoarse seara, ferm decis ca 
socoteală cu Messala s-o amâne până după câştigarea 
alergării sau după pierderea ei. Nu voia să renunţe la 
plăcerea de a sta faţă în faţă cu adversarul său, înaintea 
întregului Orient; nu se gândea că puteau să mai vină şi alţi 
concurenţi, încrederea lui într-un rezultat bun era 
neclintită; de dibăcia proprie nu se îndoia, iar în ce priveşte 
caii, îi considera ca tovarăşi înţelegători, în alergări 
glorioase. 

— Să vie, să vie! Să se arate. Hei, Antares, Aldebaran! Nu-i 
aşa, scumpule Rigel? Şi tu, Altair, rege al alergătorilor, nu 


are el să se teamă de noi? Ha-ha! Dragii mei! Astfel trecu, 
în pauză, de la cal la cal, vorbind cu ei nu că stăpân, ci ca un 
frate mai mare. 

Când se lăsă noaptea, Ben Hur stătea la intrarea cortului, 
aşteptându-l pe Ilderim, care nu se întorsese încă din oraş. 
Nu era nerăbdător, nici nu simţea nelinişte sau îndoială, în 
orice caz, şeicul avea să-i dea o veste. Tânărul avea 
impresia că providenţa îşi desfăcea iar braţele deasupra lui. 
În sfârşit, auzi tropot de cal. Veni Maluc. 

— Fiu al lui Arrius. 

— Îi zise el vesel, după prima salutare - şeicul Ilderim îţi 
trimite salutare şi te roagă să încaleci, să vii la oraş. Te 
aşteaptă. 

Ben Hur nu mai întrebă altceva, ci se duse la grajdul 
cailor. Aldebaran îl întâmpină, ca şi când ar fi voit să-i ofere 
serviciile. El îl mângâie, dar trecu să aleagă un altul, care n- 
avea să figureze în alergarea de patru, căci acesta trebuia 
să-şi păstreze forţele pentru alergare. Peste puţin 
încălecară şi se îndreptară în tăcere spre oraş. 

Într-un loc sub podul Seleucizilor, trecură râul printr-un 
văd, călăriră apoi în arc larg pe partea din dreapta a râului, 
se întoarseră pe alt văd pe celălalt mal, şi de aici spre apus, 
ajunseră în oraş. Ocolul fusese mare, dar lui Ben Hur îi păru 
necesar ca precauţie, ce putea să fie bine întemeiată. 

Călăriră din jos de debarcaderul lui Simonide. În faţa marii 
magazii de sub pod, Maluc se opri. 

— Am ajuns, zise; descălecă. 

Ben Hur recunoscu locul. 

— Unde e şeicul? Întrebă. 

— Vino cu mine, am să te conduc. 

Un paznic luă caii în primire şi Ben Hur, mai înainte de a-şi 
fi dat seama, era pentru a doua oară la uşa casei ce dădea 
în clădirea mai mare şi auzi dinăuntru invitaţia: „Intraţi, în 
numele Domnului”. 

CAPITOLUL VII. 

Maluc rămase la uşă. Ben Hur intră singur. 


Era aceeaşi încăpere, unde avusese cealaltă convorbire cu 
Simonide. Nu era nici o schimbare, decât că alăturea de 
fotoliu se ridica, într-un stativ de lemn, un drug de alamă 
şlefuită, purtând o jumătate de duzină şi poate şi mai bine 
de lămpi de argint, aprinse, în vie lumină. 

Ben Hur făcu câţiva paşi înainte şi se opri. Erau de faţă 
trei persoane şi se uitau la el: Simonide, Ilderim şi Estera. 

Se uită repede, pe rând, la ei, ca şi când ar fi voit să 
întrebe: „Ce vor aceştia cu mine?” Totuşi, îşi păstră liniştea 
şi atenţia i se încordă într-o a doua întrebare: „Sunt oare 
prieteni sau duşmani?” 

În cele din urmă, privirile i se opriră asupra Esterei. 

Bărbaţii îi răspunseră amical la privire. Era şi ceva mai 
mult în acest răspuns. Dar în închipuirea lui Ben Hur se 
ridica figura egiptencei şi se alătură la acea a blondei 
evreice; dar închipuirea nu dură decât un moment. 

— Fiu al lui Hur. 

EI se întoarse spre cel care vorbea. 

— Fiu al lui Hur. 

— Zise Simonide încet şi cu apăsare - primeşte pacea 
Dumnezeului părinţilor noştri, primeşte-o de la mine. 

După o pauză, adăugă: 

— De la mine şi de la ai mei. 

Cel ce vorbea şedea în jeţ. Cunoaştem capul acela 
expresiv, faţa palidă şi expresia privirii care impunea 
respect oricui. Ochii-i mari, negri, priveau cu fermitate, dar 
nu cu asprime. Un moment rămase aşa, apoi îşi încrucişă 
braţele pe piept. 

Atitudinea şi salutarea lui nu puteau da loc la neînțelegere. 

— Simonide - răspunse Ben Hur adânc mişcat - sfânta 
pace pe care mi-o oferi, o primesc. i-o ofer şi eu, ca un fiu 
către tatăl său. Numai să căutăm să ne înţelegem reciproc 
pe deplin. 

Într-un chip atât de delicat căuta să evite orice umilire a 
marelui negustor şi în locul raporturilor dintre stăpân şi 
inferior, să pună altele mai înalte şi mai sfinte. 


Simonide lăsă să-i cadă mâinile şi zise, întorcându-se spre 
Estera: 

— Fiică, adu un scaun pentru stăpânul nostru. 

Ea alergă, aduse un scaun scund şi stătea acum roşie, 
privind când la Ben Hur, când la Simonide şi aşteptând un 
ordin; ei însă tăcură, căci fiecare voia să-i lase celuilalt 
întâietatea ce ar fi însemnat un ordin. Când, în sfârşit, 
pauza începu să devină penibilă, Ben Hur înaintă, luă 
politicos scăunelul din mâinile ei şi îl puse înaintea jeţului la 
picioarele negustorului. 

— Aici vreau să stau, zise. 

Ochii i se întâlniră cu ai ei, dar numai un moment; totuşi s- 
au înţeles. El văzu recunoştinţa ei, ea mărinimia şi 
indulgenţa lui. 

Simonide se plecă în semn de recunoştinţă. 

— Estera, copila mea, adu-mi hârtiile! Zise, parcă 
respirând uşurat. 

Ea se duse la unul din rafturile din zid, scoase de acolo un 
sul de pergament şi i-l aduse. 

— Ai spus un cuvânt bun, fiule al lui Hur. 

— Începu Simonide, desfăcând coala. Să ne înţelegem 
reciproc. Aşteptându-mă la această dorinţă, pe care aş fi 
exprimat-o chiar eu, dacă te-ai fi codit, eu am redactat aici 
un raport, care conţine tot ce e necesar înţelegerii dorite. 
După cum văd eu, vin aici în considerare două puncte: mai 
întâi averea, şi apoi raporturile dintre noi. Raportul se 
ocupă cu de-amănuntul de amândouă chestiunile acestea. 
Vrei să-l citeşti acum? 

Ben Hur îi luă hârtiile din mână, dar se uită la Ilderim. 

— Nu. 

— Zise Simonide. 

— Şeicul n-o să obiecteze nimic. 

Socoteală pe care o vei găsi în raport e de aşa natură, 
încât cere un martor. La sfârşitul raportului, unde de obicei 
iscălesc martorii, vei găsi, când vei ajunge până acolo, 


semnat numele „Ilderim Şeic”. El ştie totul. Ţi-e prieten. Tot 
ce mi-a fost mie îţi va fi şi ţie. 

Simonide, plecându-se prietenos, se uită la arab, care, 
răspunzând plecăciunii, grăi serios: 

— Aşa este cum spui tu. 

Ben Hur răspunse: 

— Am cunoscut şi până acum marele preţ al prieteniei lui, 
şi îmi rămâne, încă, să mă arăt vrednic de ea. Apoi 
continuă: 

— Mai pe urmă, Simonide, am să citesc hârtiile acestea cu 
de-amănuntul; acum ia-le, şi, dacă nu te oboseşte prea mult, 
spune-mi numai conţinutul lor de căpetenie. 

Simonide reluă sulul. 

— Aici, Estera, stai lângă mine şi ia colile în mână, ca să nu 
se încurce. 

Ea îşi luă locul lângă jeţul lui şi-i cuprinse uşor umerii cu 
braţul, aşa încât se părea că citeau amândoi în acelaşi timp. 

— Aici - zise Simonide luând prima filă - e însemnarea 
banilor pe care îi aveam de la tatăl tău; e suma pe care am 
salvat-o din mâinile romanilor. Alte proprietăţi n-au putut fi 
salvate, numai banii; şi pe aceştia ar fi pus mâna tâlharii, 
dacă nu le-ar fi stat în cale sistemul nostru evreiesc de 
schimb. 

Suma salvată, ce consta în bani pe care i-am încasat din 
Roma, Alexandria, Damasc, Cartagina şi alte pieţe 
comerciale, se urcă la o sută douăzeci de talanţi în bani 
evreieşti. 

Întinse Esterei hârtia şi o luă pe cea următoare. 

— Acea sumă - o sută douăzeci de talanţi - am luat-o 
asupră-mi. Ascultă, acum, în ce constă averea mea. Folosesc 
acest cuvânt, cum vei vedea, mai înainte de toate cu privire 
la câştigul pe care l-am scos din acei bani. 

Citi acum de pe diferitele file sumele totale, care cu 
neglijarea fracţiunilor erau aşa: 

ACTIV. 


În corăbii în mărfuri depozitate în mărfuri de tranzit 
Cămile, cai, etc. Magazine de mărfuri Socoteli cu termen 
Bani peşin şi bonuri talanţi. 

O.- 

Total talanţi. 

La aceşti cinci sute cincizeci şi trei de talanţi socoteşte 
acum capitalul iniţial, pe care-l aveam de la tatăl tău, şi iată 
şase sute şaptezeci şi trei de talanţi - totul proprietatea ta, 
cu care, fiule al lui Hur, vei fi cel mai bogat supus de pe 
pământ. 

Luă hârtia din mâna Esterei, o înfăşură la loc cu celelalte, 
după ce puse una la o parte şi dădu sulul lui Ben Hur. 
Mândria ce se vedea pe faţa lui n-avea nimic jignitor; putea 
fi expresia conştiinţei datoriei cu credinţă împlinite, sau 
numai o adresare directă lui Ben Hur. 

— Şi nu există nimica - adăugă coborând vocea, dar nu şi 
ochii - nimic nu mai există ce să nu poţi îndeplini. 

Toţi cei de faţă erau conştienţi de importanţa momentului. 
Simonide îşi încrucişă iar mâinile pe piept, Estera era 
îngrijorată, Ilderim agitat. 

Ben Hur luă sulul şi se ridică; comprimându-şi emoţiunea, 
zise cu voce blândă: 

— Toate acestea îmi sunt ca o lumină trimisă din cer, ca să 
alunge noaptea, o noapte atât de lungă, încât mă temeam 
că n-are să se sfârşească niciodată, atât de întunecoasă, 
încât re nunţasem la speranţa de a mai vedea o rază de 
lumină. Cea dintâi mulţumire o aduc Domnului Dumnezeu, 
care nu m-a părăsit, iar a doua lui Simonide. Credinţa ta 
repară cruzimea altora, şi-mi e ca o mântuire a firii noastre 
omeneşti. „Nu e nimic ce n-aş putea să fac”. Fie, dar, aşa! În 
ceasul acesta atât de înălţător pentru mine, să mă las 
întrecut în mărinimie? Să-mi fii acuma martor mie, şeicule 
Ilderim. Ascultă cuvintele mele, cum le voi rosti, şi să le ţii 
minte! Şi tu, Estera, bunul înger al acestui om bun, ascultă 
şi tu. 

Întinse mâna cu sulul de hârtii spre Simonide: 


— Toate cele socotite în aceste hârtii - toate: corăbii, 
clădiri, mărfuri, cămile sau bani - toate ţi le înapoiez, 
Simonide, declar că sunt proprietatea ta şi a alor tăi pentru 
totdeauna. 

Estera zâmbea printre lacrimi. Ilderim îşi frământa nervos 
barba, ochii-i negri străluceau. Numai Simonide îşi păstra 
liniştea. 

— Te împuternicesc pe tine şi pe ai tăi în posesia lor - 
urmă Ben Hur, stăpânindu-şi acuma mai bine sentimentele 
- cu o singură excepţie şi cu o condiţie. 

Ţinându-şi respiraţia, îl ascultau ceilalţi. 

— Cei o sută douăzeci de talanţi care au fost ai tatălui 
meu, să mi-i restitui. 

Faţa lui Ilderim se însenină. 

— Şi să-mi dai ajutorul tău ca să caut pe mama şi pe sora 
mea, gata să jertfeşti totul în acest scop, după cum sunt eu 
gata să jertfesc tot ce am. 

Simonide era adânc mişcat, întinzând mâna, zise: 

— Eu văd înalta ta simţire, fiu al lui Hur, şi mulţumesc 
Domnului că te-a condus la mine aşa cum eşti. Dacă eu am 
servit tatălui tău cu credinţă şi în viaţa, şi în amintirea lui, 
să nu te temi că faţă de tine îmi voi uita îndatoririle; dar 
trebuie să declar că aceste condiţii nu pot fi valabile. 

Apoi, reluând hârtiile, adăugă: 

— N-ai ascultat întreg raportul. Ia şi citeşte, citeşte tare! 

Ben Hur luă coala şi citi: „Raport despre şerbii lui Hur, 
întocmit de Simonide, administratorul averii sale: 

1. Amrah, egipteancă, în palatul din Ierusalim. 

2. Simonide, administrator, în Antiohia. 

3. Estera, fiica lui Simonide.” 

Ben Hur nu se gândise niciodată că, după lege, o fiică avea 
să urmeze tatălui ei în şerbie. Acuma se uită, roşind, la 
Estera. 

— Un om, zise, care e în posesia a şase sute de talanţi e cu 
adevărat bogat şi poate să facă ce vrea. Dar ceva mai 
preţios decât banii e mintea celui ce i-a adunat şi inima ce i- 


a stat alături. Simonide, şi tu, frumoasă Estera, să nu vă 
temeţi de nimic! 

Şeicul Ilderim să fie martor că în acelaşi moment când mi- 
aţi apărut ca şerbi, eu v-am redat libertatea; şi ce am spus 
cu vorba, vreau să spun şi în scris. Nu ajunge? Pot să fac 
mai mult? 

— Fiule al lui Hur - zise Simonide - sunt lucruri pe care nu 
le cunoşti: e legea, după care eu sunt şerb al tău pe viaţă. A 
fost preţul cu care am plătit-o pe Rahela, mama fiicei mele, 
care n-a vrut să-mi fie soţie, dacă nu-i urmam condiţia. 

— Era şi ea serba pe viaţă? 

— Da. 

Ben Hur, îndurerat, se plimba prin odaie. 

— Eu eram şi mai dinainte bogat, zise oprindu-se deodată. 
Eram bogat în urma testamentului nobilului Arrius; acum 
vine această avere şi mai mare, şi mintea care a priceput s- 
o agonisească. Nu este în toate acestea mâna lui 
Dumnezeu? Să-mi fii tu sfătuitor, Simonide. Ajută-mi să 
cunosc ce e drept a cunoaşte şi a face şi ajută-mi să fiu 
vrednic de numele meu. Şi ceea ce spune legea, eu am să-ţi 
spun după adevăr. Vreau să fiu servitorul tău pentru 
totdeauna. 

Faţa lui Simonide strălucea. 

— Fiu al răposatului meu stăpân! Am să fac ceva mai mult 
decât să-ţi ajut. Am să te servesc cu toată puterea minţii şi a 
inimii mele. Îţi jur pe altarul Dumnezeului nostru! Ca 
administrator, voi avea îngrijirea averii. 

— Consideră-te administrator - sau vrei să-ţi dau în scris? 

— Cuvântul tău mi-e de ajuns; aşa era şi cu tatăl tău, şi nu 
cer altceva mai mult de la fiul lui. Şi acum, dacă înţelegerea 
e deplină - Simonide se opri. 

— Din partea mea este, îl asigură Ben Hur. 

— Şi tu, fiică a Rahelei, vorbeşte! Zise Simonide, luându-l 
braţul de pe umeri. 

Estera rămase un moment încurcată. Schimba feţe-feţe. 
Apoi veni la Ben Hur şi îi zise, cu graţia-i femeiască proprie: 


— Nu sunt mai bună decât a fost mama mea şi, fiindcă ne- 
a părăsit, te rog, stăpâne, lasă-mă să îngrijesc de tatăl meu. 

Ben Hur îi luă mâna şi o conduse îndărăt la jeţul tatălui, 
zicând: 

— Tu eşti o copilă bună; să fie după voia ta! 

Simonide puse iar braţul ei peste gâtul lui şi câtva timp 
domni tăcerea în odaie. 

CAPITOLUL, VIII. 

Simonide se uită în sus, tot că stăpân. 

— Estera. 

— Zise el liniştit - noaptea înaintează cu repeziciune. 
Spune să ne aducă întăritoare, ca să nu ostenim pentru 
ceea ce mai avem de făcut. 

Ea sună. O servitoare aduse pâine şi vin şi servi pe rând. 

— Înțelegerea, bunul meu stăpân. 

— Urmă Simonide, după ce luară cu toţii din cele oferite - 
nu e încă deplină în ochii mei. De aici înainte vieţile noastre 
au să curgă alături ca două râuri care şi-au împreunat 
apele. Cred că va fi cu atât mai liniştit cursul lor, când toţi 
norii de pe cer deasupra se vor fi împrăştiat. Ai plecat 
deunăzi de la uşa casei mele, desigur, cu sentimentul că eu 
voi respinge pretenţiile pe care acum le-am recunoscut atât 
de fără rezervă; nu s-a întâmplat însă aşa, nu! 

Estera îmi va fi martoră că eu te-am recunoscut şi că nu 
te-am părăsit, aceasta ţi-o va confirma-o Maluc. 

— Maluc! Exclamă Ben Hur. 

— Cine e țintuit în jeţ ca mine trebuie să aibă mâini multe 
şi care să ajungă departe, dacă vrea să pună în mişcare 
lumea de care a fost despărţit cu atâta cruzime. Am mulţi 
oameni ai mei şi Maluc e unul dintre cei mai buni. Şi uneori. 

— Aruncă o privire recunoscătoare spre şeic - uneori îi iau 
cu împrumut de la oameni inimoşi cum e bunul şi bravul 
Ilderim, cel nobil. 

El poate să-ţi spună dacă te-am tăgăduit sau dacă te-am 
uitat. 

Ben Hur se uită la Ilderim. 


— Aici e aşadar omul, bunule Ilderim, care ţi-a povestit 
despre mine? 

Ilderim aprobă, cu ochii strălucitori. 

— Cum, stăpâne. 

— Zise Simonide. 

— Am putea noi să spunem, fără dovezi, care e caracterul 
unui om? Eu te-am cunoscut. L-am revăzut în tine pe tatăl 
tău. Dar nu ştiam felul tău de gândire. L-am trimis pe Maluc 
în urma ta ca să afle. Căci sunt oameni pentru care bogăţia 
e un blestem ascuns; erai poate dintre aceia? Ceea ce mi-a 
raportat Maluc despre tine n-a fost decât bine, în toate 
privinţele. Să nu-i iei în nume de rău. 

— Desigur că nu, zise Ben Hur cu sinceritate. Ai procedat 
înţelept şi binevoitor în acelaşi timp. 

— Vorbele tale mă bucură. 

— Zise negustorul mişcat. 

— Mă bucură foarte, îngrijorarea mea că nu voi fi înţeles a 
dispărut. Acum, cele două râuri să curgă mai departe 
împreună, după cum le va povăţui cursul Domnul 
Dumnezeu. 

După o pauză mai lungă, reluă: 

— Adevărul îmi deschide gura acum. Ţesătorul stă la 
război şi, după cum suveica aleargă încoace şi încolo, pânza 
sporeşte, figurile cresc, el însă îşi visează mai departe 
visele. 

Aşa a crescut sub mâinile mele averea, şi eu mă miram de 
această creştere şi mă întrebam eu însumi cum se făcea. 
Puteam să bag de seamă că o proteguire din afară însoțea 
toate întreprinderile pe care le puneam la cale. Vânturile 
pustiului, care au pricinuit pierzania atâtora, treceau ca 
sărind peste avutul meu. Furtunile, care acopereau 
țărmurile cu sfărâmăturile corăbiilor, ajutau vaselor mele să 
ajungă mai curând în port. 

Şi ceea ce este mai ciudat - eu, care atârn atât de mult de 
alţii, n-am avut nici o pagubă de pe urma unui inferior al 


meu, niciodată. Elementele se plecau să mă servească şi toţi 
servitorii mei îmi erau cu adevărat credincioşi. 

— E cu adevărat ciudat, observă Ben Hur. 

— Aşa mi-am spus şi îmi spun mereu, în sfârşit, stăpâne, 
am ajuns la aceeaşi părere cu tine: aici se vede mâna lui 
Dumnezeu. Şi, ca şi tine, m-am întrebat: „Care să fie voinţa 
lui?” 

Un spirit cugetător nu face nimic fără un motiv; un spirit 
ca al lui Dumnezeu nu orânduieşte nimic fără un scop 
înţelept. 

De mulţi ani port în sufletul meu această întrebare, 
aşteptând un răspuns. Despre aceasta eram încredinţat: 
dacă era mâna lui Dumnezeu aici, atunci, într-una din zile, 
la timpul şi în felul potrivit, îmi va dezvălui voinţa lui, ca s-o 
văd limpede. Şi cred că a făcut-o. 

Ben Hur asculta cu atenţia încordată. 

— Sunt acum mai mulţi ani, stăteam cu ai mei - mama ta, 
Estera, strălucea în frumuseţea ei ca zorile peste bătrânul 
Munte al Măslinilor - pe drumul la nord de Ierusalim, în 
apropierea mormintelor regilor, când trei oameni, pe cămile 
mari, albe, cum nu s-au mai văzut în Cetatea Sfântă, veniră 
spre noi. Oamenii erau străini şi veneau din ţări de departe. 

Cel dintâi se opri şi mă întrebă: „Unde e nou-născutul rege 
al iudeilor?” Ca pentru a-mi potoli mirarea, adăugă: „l-am 
văzut steaua în ţările de la răsărit şi am venit să ne 
închinăm lui”. Cuvintele acestea erau pentru mine o 
enigmă, dar i-am însoţit pe oamenii aceia până la poarta 
Damascului; şi tuturor pe care îi întâlneau, chiar şi 
paznicului de la poartă, le puneau aceeaşi întrebare. Toţi 
cei care o auzeau, rămâneau miraţi ca şi mine. Cu timpul 
uitai întâmplarea, deşi se vorbise mult de spre ea şi se 
vedea într-însa un semn despre sosirea lui Mesia. Ah! Ce 
copii suntem noi, oamenii, chiar şi cei mai înţelepţi dintre 
noi! Când Domnul umblă peste pământ, paşii lui adesea 
sunt la depărtare de secole unul de altul. L-ai văzut pe 
Baltazar? 


— Şi am auzit întâmplarea chiar de la dânsul. 

— O minune, o adevărată minune! Exclamă Simonide. 

Când mi-a povestit-o, bunul meu stăpân, mi s-a părut că 
aud răspunsul pe care îl aşteptam de atâta timp; deodată 
mi se părea limpede scopul lui Dumnezeu. Sărac va fi 
regele când va veni, sărac şi fără prieteni, fără suită, fără 
armate, fără oraşe sau cetăţi; un nou regat trebuia să se 
ridice, Roma răstilrnată şi distrusă de pe suprafaţa 
pământului. Vezi, stăpâne, tu care eşti plin de putere, dibaci 
în mânuirea armelor, tu, încărcat cu averi, vezi prilejul pe 
care Domnul ţi l-a trimis! Scopul lui să nu fie oare şi altău? 
S-a putut oare naşte un om spre o glorie mai strălucită? 

Simonide îşi pusese toată forţa şi însufleţirea în cuvintele 
acestea. 

— Dar împărăţia, împărăţia! Repetă Ben Hur cu ardoare. 

Baltazar zice că va fi o împărăție a sufletelor. 

Mândria naţională evreiască era foarte dezvoltată la 
Simonide, de aceea avu un zâmbet cam dispreţuitor când 
începu răspunsul: 

— Baltazar a fost martor al unor lucruri miraculoase, 
martor al unor adevărate minuni, stăpâne; şi când vorbeşte 
despre ele, mă închin cu încredere, căci pentru aceasta îmi 
garantează chiar ochii şi urechile lui. Dar el e un fiu al 
Nizraimului (Egiptul la evrei) şi nu e nici măcar un prozelit. 
E greu de admis că ar avea o deosebită cunoştinţă, pentru 
care să-i acordăm credinţa noastră în ce priveşte hotărârile 
dumnezeieşti şi raporturile cu Israel. Profeţii îşi aveau 
iluminarea direct de la Cer, tot astfel şi el: astfel stau mulţi 
faţă de unul, şi lehova e veşnic acelaşi. Eu trebuie să cred în 
profeţi. Adu-mi Thora, Estera! 

Fără a o aştepta, urmă: 

— Se poate ca să fie dispreţuită mărturia unui întreg 
popor, stăpâne? Poţi să călătoreşti de la Tyr, portul din 
nord, până la capitală Edomului din pustiu, la sud - nu vei 
găsi pe niciunul care îngână schema sau dă jertfe la altar, 
sau a mâncat din mielul de Paşti, nu vei găsi pe niciunul 


care să nu afirme că împărăţia pe care o va dura viitorul 
rege pentru noi, copiii pactului, n-ar putea să fie altceva 
decât o împărăție din lumea asta, cum a fost aceea a 
părintelui nostru David. Ei, de unde-şi au ei credinţa asta a 
lor, întrebi? Vom vedea îndată. 

Estera se întoarse cu mai multe suluri, înfăşurate în pânze 
imprimate cu slove vechi de aur. 

1) Thora, adunarea tuturor scripturilor Vechiului 
Testament; la început desemna cele cinci cărţi ale lui Moise. 

I 

— 'Ţine-le, fiică, şi dă-mi-le după cum ţi le voi cere, zise 
tatăl cu duioşia-i de totdeauna când îi vorbea. 

Apoi continuă demonstrarea: 

— Ne-ar duce prea departe, iubite stăpâne, mult prea 
departe, dacă aş voi să-ţi repet numele sfinţilor bărbaţi, 
care, numai cu ceva mai puţin binecuvântaţi decât profeţii, 
au urmat acestora după hotărârea providenţei divine - acei 
iluminaţi şi predicatori, care au scris şi propovăduit din 
timpul robiei, acei înţelepţi, care şi-au împrumutat lumina 
din lumină celui din urmă din şirul profeților, Malchia, şi ale 
căror mari nume au fost mereu citate în sălile de prelegeri, 
de către Hilel sau Şamai. Vrei să-i consuli pe ei despre 
împărăție? Cine este, ca să dau un exemplu, păstorul oilor 
despre care se spune în cartea Enoh? Cine altul, decât 
regele despre care vorbim! Un tron e înălţat pentru dânsul; 
el va pedepsi pământul şi ceilalţi regi vor fi răstilrnaţi de pe 
tronurile lor şi chinuitorii israeliților vor fi prăbuşiţi într-o 
prăpastie din care se vor înălța stâlpi de foc. 

Astfel spune şi cântăreţul psalmilor solomonieni: „Priveşte 
în jos, o Doamne, şi deşteaptă-i Israelului pe regele lui, pe 
fiul lui David. Şi el va subjuga popoarele păgânilor, ca să-i 
servească lui. Şi va fi un rege drept, povăţuit de Dumnezeu. 

Căci el va stăpâni pentru totdeauna pământul întreg, cu 
vorbă din gura lui,. Şi ca ultimul, dar nu mai puţin însemnat 
martor, ascultă-l pe Ezra, al doilea Moise, şi întreabă-l cine 
este Leul cu vocea omenească, ce-i spune Vulturului - 


acesta e Roma: „Lu ai iubit pe mincinoşi şi ai distrus oraşele 
celor sârguincioşi şi le-ai sfărâmat zidurile, deşi ei nu-ţi 
făcuseră nici un rău. De aceea, la o parte cu tine, ca 
pământul să se reîmprospăteze, şi să prindă viaţă nouă, şi 
să spere în dreptatea şi îndurarea aceluia care l-a făcut”. Şi 
vulturul apoi n-a mai fost văzut. Cu adevărat, stăpâne, 
mărturia acestora să nu-ţi fie de ajuns? Drumul însă spre 
izvor este deschis; să urcăm acolo. 

— Ceva vin, Estera, şi apoi Thora. 

— Crezi tu în profeţi, stăpâne? Întrebă după ce bău. Ştiu 
că e aşa, căci asta face parte din credinţa neamului tău 
întreg. 

— Dă-mi, Estera, cartea unde e istoria lui Isaia. 

Luă unul din sulurile desfăcute pentru dânsul şi citi: 

— Poporul care pribegeşte în întuneric vede o strălucire 
mare; locuitorilor ținutului umbrelor morţii le răsare o 
lumină. Căci un copil ni s-a născut, un copil ne-a fost dăruit, 
pe umerii căruia stă stăpânirea. Stăpânirea lui va creşte şi 
pacea nu va mai avea sfârşit; va sta pe tronul lui David şi în 
împărăţia lui, ca s-o întărească şi sprijine prin drept şi 
dreptate, de-acuma şi până în veci”. 

— Crezi tu în profeţi, stăpâne? 

— Acum, Estera, cuvântul Domnului care i s-a dezvăluit lui 
Micaia. 

Ea îi întinse sulul cerut. 

— Dar tu. 

— Începu el să citească - dar tu, Betleem Efrata, deşi mic 
printre miile lui Iuda, din tine se va naşte stăpânitorul 
Israelului”. Acesta e copilul pe care l-a văzut Baltazar în 
peşteră şi i s-a închinat lui. Crezi în profeţi, stăpâne? 

— Dă-mi, Estera, cuvintele lui leremia. 

Luă sulul şi citi, ca şi mai înainte: 

— Iată, va veni timpul, zise Domnul, când îi voi da lui David 
un drept urmaş; va domni ca un rege”. De mulţi ani port în 
suflet acest destin glorios. 


Simonide îşi pusese toată forţa şi însufleţirea în cuvintele 
acestea. 

— Dar împărăţia, împărăţia? Întrebă Ben Hur. 

— Estera, zise Simonide, să-mi dai cartea cu profeţiile lui 
Zaharia. 

Ea îi întinse unul din suluri. 

— Ascultă, cum va intra regele în Ierusalim. Apoi citi: 
„Bucură-te, fiică a Sionului! Vezi, regele tău vine la tine, 
drept şi ca mântuitor; e sărac şi călătoreşte pe o asină, pe 
mânzul tânăr al unei asine.” - Crezi în profeţi, stăpâne? 

— Dă-mi Estera, cartea care conţine profeţiile lui Isaia şi 
cuvântul Domnului ce i s-a revelat lui Micaia. „Dar tu, 
Betleem Efrata. 

— Începu să citească iar - eşti mic printre miile lui Iuda, 
din tine însă are să iasă stăpânitorul Israelului.” - A fost 
acel copil pe care Baltazar l-a văzut în peşteră şi i s-a 
închinat. Crezi tu în profeţii, stăpâne? 

Luă un sul şi citi mai departe: „Vedeţi, va veni timpul când 
îi voi da lui David un drept urmaş; ca rege va domni, cu 
înţelepciune şi cu dreptate pe pământ.” - Acum, fiică, sulul 
cu profeţiile fiului său luda, pe care nu era nici o pată! 

Îi întinse cartea lui Daniel. 

— Ascultă, stăpâne: „Şi am privit în întunericul nopţii şi 
iată veni din norii cerului un fiu al omului şi a fost condus la 
omul cel în vârstă. Şi eli-a dat puterea şi onoruri şi 
împărăţia, ca toate hoardele, neamurile şi limbile să-l 
servească. Puterea lui e putere eternă, ce nu i se poate lua, 
şi împărăţia lui e una, care nu va putea fi distrusă.” Crezi în 
profeţi, stăpâne? 

— E destul, cred! Exclamă Ben Hur. 

— Ce va fi însă acum? Întrebă Simonide; dacă regele vine 
sărac, nu-i va sări stăpânul meu în ajutor, din prinosul lui? 
— Să-i viu într-ajutor? Cu ultimul şekel şi până la ultima 

suflare! Dar de ce să spui că are să vină sărac? 

— Arată-mi, Estera, cuvântul Domnului, cum i s-a revelat 
lui Zaharia. 


Ea îi dete unul din suluri. Şi citi: „Bucură-te, fiică a 
Sionului! lată, regele tău vine la tine, drept şi ca mântuitor; 
e sărac şi călăreşte pe o asină - pe mânzul unei asine.” 

Ben Hur se uită la o parte. 

— Ce vezi, stăpâne? 

— Roma, răspunse el posomorât; Roma şi legiunile ei. Am 
trăit în tabăra lor, îi cunosc. 

— O, zise Simonide, pentru rege vei conduce legiuni în 
luptă şi vei avea să alegi dintre milioane. 

— Dintre milioane! Strigă Ben Hur. 

Simonide stătu o clipă pe gânduri. 

— Chestiunea puterii nu trebuie să te neliniştească, 
adăugă la urmă. 

Ben Hur se uită întrebător la el. 

— Ai văzut, în sufletul tău, pe rege, cum cobora între ai lui, 
întrebă Simonide. L-ai văzut, aşa zicând, la dreapta ta, şi la 
stânga, ai văzut legiunile împăratului, şi te-ai întrebat: „Ce 
poate el să facă?” 

— Da, acestea erau gândurile mele. 

— O, dragul meu, continuă Simonide, tu nu ştii ce tare-l 
Israelul nostru! Ţi-l închipui un bătrân îngrijorat care 
plânge pe ruinele Babilonului. Dar du-te acum de Paşti la 
Ierusalim, ascunde-te după stâlpii din piaţă şi observă-l pe 
Israel, aşa cum este el. Promisiunile domnilor făcute 
părintelui lacob îl lasă rece pe poporul nostru, nici robia nu- 
| împilează; el se întăreşte sub genunchiul egipteanului. 
Apăsarea Romei i-a fost hrană întăritoare. Şi acum este în 
adevăr aşa cum a zis Moise: „Un popor şi un cârd de 
popoare”. Mai mult, stăpânul meu. Ca să poţi măsura 
puterea Israelului şi cât de mare este cea a regelui, nici nu-i 
nevoie de mult calcul pozitiv, pune în cumpănă credinţa - şi 
asta te va călăuzi în cele mai depărtate regiuni ale 
pământului nostru. Ierusalimul este ca un mărgăritar în 
templu sau ca inima în trup. Întoarce-ţi privirile de la 
legiuni - oricât de puternice ţi se vor părea - şi ia seama la 
mulţimea credincioşilor şi vei striga şi tu: „în tabără, 


LIA 


Israele!” Numără cârdurile persane, copiii repatriaţilor 
care n-au voit să se repatrieze; numără fraţii care năzuiesc 
spre Egipt şi depărtata Africă; numără rătăcitorii evrei care 
îşi caută adăpostul în Apus, în oraşele comerciale din 
Spania; numără tovarăşii lor de aceeaşi rasă din Grecia, din 
insulele mării, sus din Pontus şi din Antiohia, apoi şi pe 
aceia care zac blestemaţi în umbra zidurilor murdare ale 
Romei, numără-i pe credincioşii Domnului din corturile 
deşertului dincoace de Nil şi chiar din regiunea de dincolo 
de Marea Caspică, de sus din vechea ţară, din Gog şi Magog 
şi nu-i uita nici pe aceia care trimit daruri templului sfânt că 
semn de închinare lui Dumnezeu - şi când i-ai numărat pe 
cei care te aşteaptă, vei avea împărăţia „Dreptăţii” care va 
cuprinde întreg pământul - în Roma ca şi în Sion. Vei avea 
răspunsul la întrebarea: ce poate Israel poate şi regele. 

Tabloul era arătat în culori arzătoare. 

Ilderim se impresionă cu deosebire. 

— O, de-aş mai fi tânăr! Strigă, sărind de pe scaun. 

Ben Hur rămase tăcut. Vorba era pentru el ca o invitare 
să-şi jertfească viaţa şi averea pentru fiinţa aceea 
misterioasă, care pentru Simonide era punctul de gravitate 
a tuturor speranţelor mari, ca şi a credincioşilor egipteni. 
Ideea nu era nouă pentru el. De multe ori i-a stăpânit 
sufletul, după cum am văzut: o dată când în Daphnehain a 
ascultat povestirea lui Maluc; şi mai desluşită când Baltazar 
i-a prezentat icoana împărăției viitoare. Apoi, în călătoria 
prin vechiul Hain, ideea luase proporţia unei hotărâri 
definitive. Dar rămăsese, până acum, numai în gând 
însufleţită de sentimente din ce în ce mai aprinse. Acum, un 
maestru prelucrase ideea, o arătase că pe un lucru posibil, 
aproape realizabil. Ben Hur avea sentimentul că i s-a 
deschis o uşă prin care lumina năvălea în torente orbitoare 
şi-i arăta drumul spre menirea unui scop, bogat în răsplată 
pentru sufletul lui setos de glorie. Numai un lucru nu-i era 
lămurit. 


— 'Toate sunt bune, câte mi-ai spus - vorbi el - că regele o 
să vină, că împărăţia lui va semăna cu aceea a lui Solomon, 
că, punem cazul, eu mă ofer cu viaţa, cu averea mea să ajut 
îndeplinirea acestui ideal, pe urmă? Să lucrăm la 
întâmplare? Să aşteptăm până vine regele? Ori până trimite 
el după mine? Tu ai vârsta şi experienţa, răspunde! 

Simonide răspunse îndată: 

— N-avem timp de aşteptare. Scrisoarea aceasta - arătă 
scrisoarea lui Messala - este o chemare la faptă. Ca să ne 
opunem legăturii dintre Messala şi Gratus, n-avem destulă 
influenţă la Roma, nici putere aici. O să te omoare dacă mai 
aşteptăm. Vrei să ştii ce sălbatici sunt, uită-te la mine! 

Se cutremură de amintirile înfricoşătoare. 

— O, stăpânul meu - continuă apoi reculegându-se - cât 
este de greu! Crezi că ai tot atâta voinţă? 

Ben Hur nu înţelese. 

— Îmi aduc aminte ce frumoasă îmi părea lumea în 
tinereţea mea! Oftă Simonide. 

— Şi apoi? Întrebă Ben Hur. Fost-ai capabil de o jertfă 
mare? 

— Da. Din dragoste. 

— N-are viaţa şi alte motive de însufleţire, tot aşa de 
puternice? 

Simonide înclină capul. 

— Poate dorul de mărire. 

— Dorul măririi nu i se cuvine unui fiu al Israelului. 

— Poate răzbunarea? 

Scânteia căzu peste o patimă uşor de aprins. Ochii 
tânărului se înflăcărară, mâinile îi tremurau şi răspunse 
grabnic: 

— Da. La răzbunare are evreul dreptul. Este în lege. 

— O cămilă şi un câine ţin minte nedreptatea. 

Simonide reluă firul convorbirii. 

— Un lucru însă, un lucru trebuie făcut pentru rege, 
îndată după sosirea lui. Fără îndoială, Israel e mâna dreaptă 
a lui, dar, o, Doamne, e o mână a păcii care nu cunoaşte 


meşteşugul războiului, între milioane de suflete nu este nici 
un destoinic conducător de oşti! Pe mercenari nu-i socotesc, 
ei vor fi o putere, mecanică apăsătoare pentru noi. Situaţia 
e aşa cum şi-au dorit-o romanii; fruct al tiraniei lor. Timpul 
însă s-a schimbat, timpul a sosit şi păstorul trebuie să-şi 
tragă spada contra leului. 

Cineva trebuie să fie conducătorul, la dreapta regelui. 
Cine să fie acela? 

Obrajii lui Ben Hur se aprinseră, apoi grăi: 

— Înţeleg. Dar spune vorba răspicată. Cine? 

Simonide sorbi din vinul pe care i-l adusese Estera, 
întărind glasul. 

— Tu, stăpâne! Tu şi şeicul. Voi doi să fiţi căpitanii; fiecare 
cu misiunea lui. Eu voi rămâne aici, continuând afacerile, ca 
până acum; având grijă că izvorul să nu sece. Tu vei merge 
la Ierusalim şi de acolo în pustiuri, să aduni oamenii lui 
Israel, pe cei care pot purta arme, să-i numeri, să-i împarţi 
în divizii de câte zece şi de câte o sută. Să-ţi alegi apoi 
conducătorii acestor divizii, să-i instruieşti şi să-i trimiţi să 
se înarmeze, în locuri secrete. [i le voi spune eu. Şi de arme 
mă voi îngriji, începând din Pereea vei străbate toată 
Galileea, de unde apoi un pas mai ai până la Ierusalim. La 
Pereea ai puştiul în spate şi pe Ilderim în apropierea ta. El 
va păzi şoselele, aşa că nimic nu se va mişca fără cunoştinţa 
ta. EL te va sprijini în toate. Până la timpul oportun nimeni 
să nu afle acţiunea noastră. Rolul meu? Rolul meu e de 
subordonat. Cu Ilderim am vorbit mai înainte. Ce zici? 

Ben Hur se uită la şeic. 

— Aşa este, cum spune el, fiule al lui Hur, răspunse arabul. 
Eu mi-am dat cuvântul şi el e mulţumit. Dar tu trebuie să 
ai jurământul meu, care mă va lega pe mine şi toţi ai mei de 

tine, de interesele tale. 

Simonide, Ilderim şi Estera se uitară cu încordare la Ben 
Hur. 

— Fiecare om - începu el trist - îşi are cupa lui de bucurii 
în viaţă; mai devreme sau mai târziu, i se umple această 


cupă şi el gustă, bea din ea - fiecare, numai eu nu. Eu văd, 
Simonide, şi tu, nobile şeic, vă înţeleg propunerea. O 
primesc şi apuc calea arătată, adio speranţa păcii visate. 
Poarta unei lumi ideale se va închide în urma mea; şi, 
desigur, niciodată nu se va mai deschide. Căci Roma 
veghează, nu iartă şi va trimite spionii ei în urma mea. În 
catacombele ei, în peşterile cele mai întunecate va trebui 
să-mi sfârşesc zilele. 

Un sughiţ de plâns întrerupse tăcerea, Estera îşi îngropă 
faţa în umărul tatălui ei: 

— Nu m-am gândit la tine, Estera, zise Simonide, adânc 
mişcat. 

— Lasă, e bine aşa, Simonide. Omul îşi poartă soartă mai 
uşor când este compătimit, zise Ben Hur. Lăsaţi-mă să 
continui. 

Cu toţii îl ascultară. 

— Voiam să vă spun totuşi - urmă el- că n-am altă alegere 
decât să mă supun destinului. Decât să mă expun aici la o 
moarte laşă, mai bine înfrunt lupta şi sunt gata să primesc 
tovărăşia voastră. 

— Să facem un act, în scris? Întrebă Simonide, cu instinc 
tul lui practic. 

— Mă încred în vorba ta, răspunse Ben Hur. 

— Şi eu, adăugă Ilderim. 

Aşa de simplu se încheie pactul, care avea să schimbe 
mersul vieţii lui Ben Hur. După o scurtă pauză el mai spuse: 

— Aşadar, s-a hotărât! 

— Dumnezeul lui Abraham să ne ajute! Strigă Simonide. 

— Un cuvânt, prietenii mei, zise Ben Hur mai vesel acum. 

Cu voia voastră, până să începem acţiunea, aş vrea să mai 
petrec puţin. Nu se poate ca Messala să nu urzească ceva 
împotriva mea. Dar în timpul cât îi soseşte răspunsul 
procuratorului - cam o săptămână - el e în frigurile 
nerăbdării. 

Vreau să-l întâlnesc la circ, să-i râd în faţă. 


Ilderim se bucură de înseninarea tânărului şi Simonide 
cântări partea practică a dispoziţiei lui. Îndrăzni să-i 
vorbească de afaceri. 

— E bine. Dar vezi, stăpâne, în timpul acesta aş vrea să-ţi 
fac un serviciu. le-am auzit vorbind de moştenirea pe care 
ţi-a lăsat-o Arrius. E vreun imobil? 

— Da, o vilă la Misenum şi câteva clădiri la Roma. 

— Te-aş sfătui să vinzi averea aceasta şi banii să-i pui 
undeva în siguranţă. Dă-mi mie o procură în privinţa 
aceasta şi eu îţi voi găsi mijlocitor care să-ţi facă bine 
vânzarea. Cel puţin de data asta să-i fentăm pe jefuitorii 
împărăteşti. 

— Vei avea mâine procura. 

— Dacă nu te superi, ar fi bine s-o am chiar în noaptea 
aceasta, răspunse Simonide. 

Ilderim îşi netezi mulţumit barba, adăugând: 

— Bine zici. Precauţia e bună. 

— Mai adă pâine şi vin, Estera! Sunt fericit câtă vreme 
şeicul Ilderim şi tu, stăpâne, sunteţi oaspeţii mei! 


— Lasă, mai bine să-mi aducă caii, zise Ben Hur. Vreau să 
mă întorc la Hain. Dacă mă duc acum, nu mă descoperă 
duşmanul meu, şi - întorcându-se spre Ilderim - cei patru 
căluţi vor fi veseli să mă vadă. 

Când se revărsau zorile, el şi Maluc intrară pe uşa 
cortului. 

CAPITOLUL. IX. 

Cam la patru ore, în noaptea următoare, Ben Hur şi Estera 
şedeau pe terasa noului magazin. 

Jos, la picioarele lor, în piaţă, era o mişcare deosebită. 
Alergături în sus şi în jos, ridicări de lăzi şi baloturi, strigăte 
nervoase şi chemări grabnice - larma aceea fantastică a 
pieţei Orientului, luminată cu torţe purtate de vânt. 

O corabie se încărca în grabă. 

Simonide era tot în biroul său, de unde dădea ordine cum 
trebuia să plece vasul, fără oprire, spre Ostia, portul de 
navigaţie a Romei, de unde avea să mai ia un pasager, şi- 
apoi, încetinind mersul, va străbate prin Valencia, spre 
malurile Spaniei. 

Pasagerul era împuternicitul care trebuia să caute 
cumpărător pentru moştenirea lui Arrius, lăsată lui Ben 
Hur. Îndată ce corabia va fi pornită, Ben Hur va trebui să 
înceapă şi el acţiunea lui hotărâtă. Dacă el totuşi şi-ar 
schimba decizia, i se îngăduia un timp de cumpănire - n- 
avea decât să spună un cuvânt - el era stăpânul. 

Ben Hur stătea pe terasă şi privea tabloul de jos, fără să se 
gândească decât la propria lui soartă. 

Era tânăr, frumos, bogat, cult, din nobleţe veche şi nu 
demult fusese primit în cele mai înalte cercuri ale elitei din 
Roma - putea să aspire aici la onoruri, la realizarea tuturor 
ambițiilor sale - şi acum trebuia să renunţe la toate câte-i 
oferise viaţa. Trebuia să se expună unei primejdii sigure, 
inevitabile. Să întreprindă un război, fără şansă de izbândă, 
contra împăratului, numai din acel cult mistic pe care îl 
purta în suflet pentru acel rege, învăluit în mister. Şi totuşi, 
îl ademeneau onoarea încrederii amicilor săi, conştiinţa că 


va lupta ca să găsească o patrie. Numai cine a trăit multă 
vreme pribeag, fără patrie, poate să înţeleagă puternica 
vrajă a acestui cuvânt. 

Mai avea un motiv, în lumea aceasta plină de viclenii care 
pentru cei slabi are deviza: bucuria plăcerilor momentului! 

— În lumea aceasta înşelătoare unde cei mulţi nu văd 
decât partea ei strălucitoare, Ben Hur găsise o tovarăşă. 

— Ai fost la Roma? O întrebă el. 

— Nu, răspunse Estera. 

— Ai vrea o dată să te duci? 

— Nu cred. 

— De ce? 

— Mă tem de Roma, răspunse ea cu o uşoară tremurare a 
glasului. 

EI se uită la ea. Alături de el, ea, mititică, părea un copil. 
Nu putea să-i vadă bine faţa în obscuritatea nopţii, dar 
învălui toată făptura ei într-o privire plină de gingăşie. Aşa 
stătuse surioara lui pierdută, lângă dânsul, în noaptea 
aceea fatală, când procuratorul Gratus adusese 
nenorocirea peste casa lor. Sărmana Tirzah, unde o fi ea? 
Amintirile acestea îi deşteptară un sentiment de tandreţe 
pentru Estera. Nu era sora lui, dar niciodată n-o putea privi 
ca pe o servitoare, şi împrejurarea că era într-adevăr 
servitoarea lui îl făcea să fie îndoit de prietenos cu ea. 

— Nu-mi pot închipui Roma - continuă ea, în felul ei 
feciorelnic - decât ca pe un oraş mare, plin de palate şi 
temple, cu foarte multă lume. Mi se pare că un monstru 
îngrozitor care ademenegşte între zidurile ei pe oamenii 
paşnici din frumoase ţări, ca să-i piardă apoi în păcate, în 
moarte. O fiară uriaşă, setoasă de sânge care, dacă te 
apucă în braţele ei, te sugrumă fără scăpare. Tăcu şi se uită 
în jos. 

— Mai spune! Zise Ben Hur, înviorat. 

Ea se apropie, ridică privirea în faţa lui. 

— Pentru ce trebuie să-ţi faci din Roma un duşman? De ce 
n-ai încheia mai bine pace cu ea? Tu ai suferit mult; pe tine 


te-au ales dintre milioane să fii o momeală pentru duşmanul 
comun. Tinereţea ta a fost chinuită, este drept să-ţi jertfeşti 
astfel şi restul zilelor? 

Chipul ei candid păli şi mai mult şi Ben Hur se aplecă spre 
ea cu blândeţe: 

— Ce mă sfătuieşti tu, Estera? 

Ea întârzie puţin cu răspunsul. 

— Proprietatea ta din Roma este o casă de locuit? 

— Da. 

— E frumoasă? 

— Încântătoare. Un palat în mijlocul unui parc imens, cu 
poteci prunduite, cu fântâni săritoare, cu frumoase statui 
prin colţurile umbrite, împrejmuit cu plantație de viţă, şi o 
coloană atât de înaltă de zăreşti şi Neapolul şi Vezuviul din 
vârful ei. 

Împăratul are o moşie în apropiere; dar în Roma nu există 
o vilă mai frumoasă ca vila lui Arrius. 

— Şi viaţa poate fi liniştită acolo? 

— Nu se poate închipui o noapte cu lună, o zi de vară mai 
liniştită; numai când vin vizitatori se tulbură singurătatea. 

Acum, când fostill proprietar a murit, iar eu sunt aici, nu 
se aude acolo decât şoptirea servitorilor, cântecul păsărilor 
şi murmurul fântânilor; şi nu-i altă variaţie decât aceea a 
florilor care îşi schimbă forma, se veştejesc, cad şi iar 
înmuguresc, se deschid şi parfumează văzduhul cu petalele 
lor în sute de culori. Dar viaţa pentru mine, Estera, a fost 
prea liniştită acolo, îmi pricinuia o nelinişte internă, îmi 
scormonea sufletul conştiinţa că trebuia să fac ceva în viaţă, 
că nu-mi este iertat să mor aşa, în dulce trândăvie, fără a fi 
făcut şi eu ceva. Ea se uita în depărtarea râului. 

— De ce mă întrebi? Grăi el. 

— Bunul meu stăpân. 

— Nu, nu, Estera, nu aşa! Numeşte-mă prieten, frate, dacă 
vrei; eu nu sunt stăpânul tău - şi nu vreau să fiu! Zi-mi 
frate! 


El nu putu să vadă roşeaţa de bucurie pe obrazul ei, nici 
strălucirea ochilor pierduţi în noapte. 

— Eu nu pot să pricep un suflet care preferă viaţa 
zbuciumată în locul unei vieţi care - care. 

— Cere violenţe şi vărsare de sânge, întregi el. 

— Da - suspină ea - să preferi viaţa aceasta, celei din vilă. 

— Estera, tu te înşeli. N-am altă alegere. Ah, aşa de 
îngăduitor nu este romanul! Eu mă duc, fiindcă sunt silit. A 
rămâne aici înseamnă a muri. Dacă mă duc e acelaşi lucru: 
o cupă cu venin, pumnalul unui ucigaş, sau sentinţa dată de 
tribunal pe faţă. Messala şi procuratorul Gratus s-au 
îmbogăţit din bunurile răpite tatălui meu şi pentru ei este 
de mare importanţă să-şi menţină averea. La o paşnică 
înţelegere nu putem ajunge. Şi atunci - o, atunci - Estera, 
nu poate fi vorba de viaţă liniştită pentru mine, în frumoasă, 
vechea vilă, oricât de parfumat ar fi aerul grădinii şi oricât 
devotament aş găsi într-o tovarăşă înţelegătoare, care mi-ar 
îndulci traiul. Nu pot trăi în linişte. Trebuie să fiu ager şi 
activ. Ca să răzbun nedreptatea. Voi putea pedepşi pe 
vinovaţi? Voi muri într-o zi răpus de viclenia lor? Cine mă va 
răzbuna? O, grijile îmi vor alunga somnul şi conştiinţa mea 
nu se va odihni niciodată. 

— Aşa de rele sunt perspectivele? Întrebă ea cu vocea 
tremurătoare de milă. Nu se poate ca tu să învingi? 

Ben Hur o prinse de mână. 

— Aşa de mult ţii tu la mine? 

— Da, răspunse ea simplu. 

Mâna ei era caldă şi parcă se topea într-a lui. El simţi cum 
tremură, îi veni în minte egipteanca, cât contrast între ea şi 
mica Estera! Aşa subţirică şi îndrăzneață, deşteaptă şi 
minunat de frumoasă! Ben Hur îi duse mâna la buzele lui. 

— Tu o să-mi fii o a doua Tirzah, Estera. 

— Cine-i Tirzah? 

— Surioara mea, pe care mi-au răpit-o romanii şi pe care 
trebuie s-o regăsesc, cu orice preţ, înainte de-a muri. 


În clipa aceasta o undă de lumină vie năvăli pe terasă. Un 
servitor de-al lui Simonide intră pe uşă, aducând pe 
stăpânul său. Tinerii se apropiară de negustor şi din 
convorbirea ce urmă între ei, personalitatea lui se dezvălui 
impunătoare. 

Apoi se dezlegară funiile corăbiei şi în luminile făcliilor şi 
strigătele vesele ale marinarilor, vasul fu pornit în largul 
mării. Ben Hur a rămas legat de regele care trebuia să vină. 

CAPITOLUL X. 

În preziua jocului, avutul lui Ilderim fu dus într-o încăpere 
sigură, în apropierea circului. Avea să servească călăreţilor, 
în acelaşi timp, bunul om trimisese cu oamenii lui tot ce mai 
avusese: o caravană întreagă de servitori, arme, cai, turme 
de oi şi cămile încărcate cu bagaje, aşa că retragerea lui din 
Hain semăna cu exodul unui popor întreg. 

Lumea din oraş râdea de convoiul bizar. Dar el nu se 
tulbură de ironizarea oamenilor. Spionii îl socoteau prea 
barbar, ca să-l ia sub observaţie: o caravană de măscărici! 
Romanii îşi băteau joc, ca de un spectacol comic. Dar ce-i 
păsa lui? Mâine el va fi departe, în deşerturi, şi toate 
corturile lui, tot ce aparținuse oraşului vor fi în siguranţă, 
afară de primejdia urmăririi. Omul nu-i niciodată mai sigur 
că atunci când e obiectul batjocurii. Şi arabul, şiret, ştia 
acest lucru. 

Nici el, nici Ben Hur nu subapreciau influenţa lui Messala. 
Erau convinşi că după întâlnirea din circ, el va acţiona 
împotriva lor. Dacă va fi învins, învins de Ben Hur, imediat 
puteau să se teamă de toate relele din partea lui. Poate nici 
nu va aştepta ordinele lui Gratus. După chibzuirea aceasta, 
erau pregătiţi să se pună în siguranţă. Liniştiţi, călăreau 
alături, aşteptând ziua de mâine. 

În drum îl întâlniră pe Maluc, care îi aşteptase. 
Credinciosul om nu arătă cu nimic că ar cunoaşte relaţiile 
lui Ben Hur cu Simonide şi Ilderim în forma lor nouă. Salută 
reverenţios şi scoase o hârtie pe care o dete Şeicului. 


— Am aici programul conducătorului jocurilor, unde, cum 
vezi, caii tăi sunt destinaţi să servească călăreţilor. Vei găsi 
aici şi ordinea jocurilor. Fără să ştiu rezultatul îţi urez noroc 
şi succes, bunul meu şeic! 

Apoi se întoarse spre Ben Hur. 

— Şi ţie, fiul lui Arrius, îţi doresc succes. Acum nimic nu 
poate să împiedice întâlnirea ta cu Messala. Sunt făcute 
toate pregătirile. Am asigurarea din partea conducătorului 
jocurilor. 

— Îţi mulţumesc, Maluc, răspunse Ben Hur. 

Maluc mai zise: 

— Culoarea ta este albă, a lui Messala roşie ca focul şi 
galbenă. Impresia lor e de ghicit. Copiii de pe stradă vând 
de pe acum panglici albe. Mâine toţi arabii şi evreii le vor 
purta la braţ. În circ vei vedea că albul e răspândit mai mult 
prin galerii. 

— În galerii poate, dar nu în tribune. 

— Nu, acolo va domina roşul şi galbenul. Dar dacă noi vom 
învinge. 

— Maluc nu-şi putu opri un zâmbet de mulţumire - dacă 
vom ieşi biruitori, înalții domni vor tremura! Fireşte, 
deocamdată ei pun rămăşaguri: doi, trei, cinci contra unu. 
Dispreţul lor pentru ce nu-i roman e mare - şi Messala e un 
roman! 

Încetinind glasul, adăugă: 

— Nu-i stă bine unui evreu în loc de frunte, la o astfel de 
adunare. 

— Se plăteşte scump, şi rişti banii - dar, între noi fie zis, eu 
totuşi voi avea un prieten care va să şadă chiar alături de 
consul. El va primi rămăşaguri de trei, cinci, şi chiar până la 
zece, contra unu - va fi aşa de nebun. Eu i-am dat informaţii 
în privinţa aceasta şi şase mii în cec. 

— Dragă Maluc. 

— Zise Ben Hur - un roman nu pune rămăşag decât pe 
moneda lui. Dacă îl întâlneşti pe prietenul tău, dă-i câţiva 
sesterţi, câţi vei crede tu de cuviinţă. Şi ascultă, Maluc, şi 


spune-i, mai ales, să pună rămăşag pe caii lui Ilderim, 
contra lui Messala. 

Maluc se gândi o clipă. 

— Asta va avea ca urmare că toată lumea se va gândi la 
cearta ta cu Messala. 

— Chiar asta e ce doresc. 

— Înţeleg, înţeleg. 

— Da, Maluc, îmi vei face un mare serviciu. Vei ajuta 
interesul public al curselor, la care rivalizăm eu cu Messala. 

— Se va face, fu răspunsul hotărât. 

— Este o arvună de preţ cuvântul acesta. Voi triumfa, cu 
atât mai bine! 

Maluc îl privi pătrunzător pe Ben Hur. 

— Voi avea despăgubirea bunurilor mele, vorbi Ben Hur, 
mai mult sieşi. A doua oară poate nu mi s-ar mai prezenta 
ocazie. Să-i pot nimici şi mândra-i fudulie! Iacob să mă ierte 
atunci. 

O expresie de energie puternică străluci pe faţa lui 
frumoasă şi dădu înţeles acestor cuvinte: 

— Da, aşa să fie! Maluc, nu te sfii să povăţuieşti pe 
prietenul tău să ţie prinsoarea, cât de sus ridicată: zece, 
cincispre zece, douăzeci, contra una; chiar şi cincizeci, dacă 
e vorba de mine şi Messala! 

— Asta e o sumă importantă, zise Maluc. Va cere garanţie. 

— Să i-o dai! Du-te la Simonide şi spune-i din partea mea 
că vreau să-mi asigur afacerea. Spune-i că vreau cu orice 
preţ să-mi zdrobesc duşmanul. Şi că este şi acesta unul 
dintre mijloace, îndrăzneala dă putere! Şi acum, du-te! Nu 
pierde clipa! 

Maluc salută şi se depărtă câţiva paşi. Dar se întoarse iar. 

— Să mă ierţi, grăi el către Ben Hur. Am să-ţi mai spun 
ceva: eu n-am putut vedea de aproape carul lui Messala, 
dar mi-a spus cineva că este cu o palmă mai înalt ca al tău. 

— Cu o palmă! Aşa de mult! Strigă Ben Hur cu bucurie. 

Apoi se aplecă spre Maluc. 


— Fiindcă eşti un bun evreu, Maluc, credincios rasei tale, 
ia-ţi un loc sus deasupra porţii de triumf, în apropierea 
balconului din faţa coloanei şi bagă de seamă - căci dacă 
am noroc, voi să. Dar nu, mai bine să nu vorbim dinainte! 
Tu stai numai acolo şi ţine ochii deschişi! 

În clipa aceasta, Ilderim scoase un strigăt de uimire. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Ce-i asta?! 

Se apropie de Ben Hur, şi-i arătă un afiş. 

— Citeşte! Îi zise acesta. 

— Nu, e mai bine să citeşti singur. 

Ben Hur citi o comunicare a prefectului provinciei, iscălită 
de conducătorul circului, în care în modul nostru modern, 
erau înşirate toate punctele serbării, întâi un cortegiu, 
prezentat cu o pompă deosebită, după aceasta închinările 
în onoarea consulului, apoi jocurile: curse de alergări, de 
sărituri de cercuri şi boxeri, toate în ordine anume. Erau 
anunţate şi numele şi naționalitatea participanţilor, precum 
şi premiile hotărâte învingătorilor. Sumele, destul de 
importante, erau scrise cu litere mari, subliniate, dovadă că 
trecuse vremea când eroii se mulţumeau cu triumful, care 
preţuia odată mai mult decât banul. 

Ben Hur trecu repede peste partea aceasta a programului 
şi se opri cu interes la aceea a curselor de cai. Aici se 
promitea amatorilor un spectacol cum nu s-a mai văzut în 
Antiohia. Oraşul dădea serbarea în onoarea consulului. 
Premiul era de o sută de mii de sesterţi şi o cunună de lauri. 
Se înşira numele participanţilor. Cu totul şase concurenţi. 
Nu s-au admis decât care cu patru cai. Pentru mărirea 
interesului, concurenţii trebuiau să se arate împreună pe 
scenă. Urma descrierea fiecăruia: 

1. Carul Corinteanului, tras de doi cai suri, unul murg şi 
altul negru; conducătorul câştigase premii în Alexandria şi 
Corint, se numea Lisipus şi purta culoarea galbenă. 

2. Carul romanului Messala: doi cai albi, doi negri; 
conducătorul, învingător de două ori în circul Maximus, 
Messala, culorile lui: roşu şi galben. 


3. Carul lui Athene Kleante: trei cai şuri şi unul murg, 
învingător la Jocurile Olimpice din anul trecut; 
conducătorul: Kleante, culoarea: negru. 

4. Carul lui Dikaios, bizantin: doi cai negri, unul sur şi unul 
murg; conducător: Dikaios; culoarea: negru. 

5. Carul lui Sidoniu Admetu: patru cai suri; de trei ori 
învingător în Cezareea. Conducător: Admetu; culoarea: 
albastru. 

6. Carul lui Ilderim, şeicul deşertului. Caii, toţi patru 
murgi. 

Conducător: Ben Hur, un evreu. Culoarea: alb. 

De ce numele acesta în loc de Arrius? Ben Hur se uită la 
Ilderim. Acum înţelegea indignarea arabului. Amândoi 
avură acelaşi gând: „Era mâna lui Messala!” 

CAPITOLUL. XI. 

Abia se lăsă înserarea asupra oraşului Antiohia şi o 
mulţime imensă împresură coloana ridicată în mijlocul 
pieţei mari dimprejurul circului. Lumea care toată ziua se 
închinase lui Bachus şi lui Apollo, se aduna aici, într-o 
înfrigurată aşteptare. 

Antiohia, iubitoare de fast şi paradă, cu străzile ei largi, 
împodobite cu statui şi coloane de marmoră sclipitoare, se 
însufleţea că nici un alt oraş la asemenea ocazii. 

Erau reprezentate aici diferite popoare din lume; supuşii 
Romei, cea domnitoare peste ele. Imperiul se trudea să le 
cucerească, să le asimileze. Şi foarte mulţi căutau să se 
supună, adoptând limba, datinile, închinându-se zeilor 
poruncitori şi aşezându-se în oraş. Îşi clădeau case noi şi se 
simțeau că la ei acasă. 

Un lucru ciudat se observă însă în noaptea aceea. Aproape 
fiecare om purta una sau două din culorile conducătorilor 
de care. Unul panglică neagră, altul albă, roşu-galbenă, în 
sfârşit, toate culorile anunţate pe afiş. 

Cine s-ar fi uitat cu atenţie ar fi putut să observe că cele 
mai multe panglici erau verzi, albe şi roşu-galbene. Dar să 
lăsăm strada şi să căutăm palatul de pe insulă. 


Cele cinci candelabre din sală erau aprinse. Erau adunaţi 
aici toţi acei demnitari pe care îi cunoaştem de la prima 
noastră vizită. Divanul era ocupat de nobili în mătăsuri cu 
eşarfe şi de la masă mare se ridicau discuţii diferite. Dar 
cea mai mare parte a adunării îşi trecea vremea plimbându- 
se pe coridoare sau abordând subiecte de toate zilele: 

— Ce mai faci? O să fie timpul frumos? Ori: dacă s-au făcut 
toate pregătirile pentru serbare? Regulile circului sunt tot 
aceleaşi în Roma ca şi în Antiohia? Tinerii se plictiseau. Ei 
îşi făcuseră datoria. Dacă am fi cercetat caietele lor de 
însemnări, le-am fi găsit acoperite de rămăşaguri, 
rămăşaguri pe întreaga serbare, punct cu punct: pe curse 
de fugă, pe luptele cu boxerii, pe întrecerile cu cercuri, pe 
toate, numai pe cursele cu carele nu. 

Pentru ce? 

Nu s-ar fi găsit nimeni care să pună măcar şi un dinar 
contra lui Messala. 

În sală nu se vedea nici o altă culoare afară de ale lui. 

Nimeni nu se gândea la posibilitatea înfrângerii lui 
Messala. 

Nu avusese el cea mai perfectă educaţie? Nu primise el o 
diplomă imperială pentru ştiinţa duelului? N-au ieşit 
învingători caii lui în circul Maximus? Apoi - el era roman! 

Într-un colţ al divanului, îl vedem întins, odihnindu-se, pe 
însuşi Messala. Împrejurul lui stăteau numeroşi admiratori 
şi-l asaltau cu întrebări. Se înţelege, nu era decât un singur 
subiect de conversaţie: alergările. 

Tocmai atunci veniră Drusus şi Caecilius. 

— Uf! Strigă primul trântindu-se pe divan lângă picioarele 
lui Messala, pe Bachus, sunt ostenit! 

— Unde ai umblat? Îl întrebă Messala. 

— Pretutindeni, sus la Omphalos, pe toate străzile. E o 
lume cum n-a fost niciodată în Antiohia. Se zice că mâine 
vom avea toată lumea asta în circ. 

Messala râse ironic. 


— Dobitocii! Ei n-au văzut niciodată un circ organizat de 
însuşi împăratul. Dar spune, Drusus, ce ai văzut? 

— Nimic. 

— Ei, ai uitat, zise Caecilius. 

— Ce? Întrebă Drusus. 

— Convoiul albilor. 

— Adevărat! Strigă Drusus, ridicându-se. Am întâlnit un 
convoi de albi. Purtau şi un steag! O! Ha-ha-ha! 

Şi se trânti iar pe divan. 

— De ce nu povesteşti totul, Drusus? Întrebă Messala 
nerăbdător. 

— Nişte scârbe ale deşertului, Messala, nişte cerşetori din 
templul lui Iacob din Ierusalim. Ce se mai spune de ei? 

— O, zise Caecilius, nu este de râs. Să-ţi spun eu, Messala. 

— Vorbeşte! Zise acesta. 

— Ei bine, noi i-am oprit pe oamenii aceştia şi. 

— Le-am pus un rămăşag, continuă Drusus luând cuvântul 
din gura însoţitorului său. Şi - ha-ha-ha, şi un derbedeu, 
numai piele şi oase, ne răspunse că primeşte rămăşagul. 
„Cine este omul tău?” îl întreb eu. „Ben Hur, evreul”, 
răspunse el. 

„Pe cât?” întreb eu. El îmi răspunse: „Pe un.” -iartă-mă, 
Messala, pe toţi zeii, nu pot să nu râd, ha-ha-ha! 

Cei de faţă se uitară unul la altul. Messala îl întrebă pe 
Caecilius. 

— Pe cât? 

— Un şekel! Răspunse acesta. 

— Un şekel! Un şekel! 

Urmă un zgomot de râsete batjocoritoare. 

— Şi ce a făcut Drusus? Întrebă Messala. 

Toată lumea se înghesuia să asculte răspunsul lui 
Caecilius. 

— Nobilul Drusus, dragă Messala, şi-a pus punga în 
buzunar şi l-a lăsat pe „şekel” să plece. 

— Un alb! Un alb! 

— Să vie încoace! 


— Să vie! Să vie! 

Asemenea strigăte umplură deodată sala, de nu se mai 
auzea nimic altceva. Jucătorii de zaruri părăsiră masa; 
adormiţii se deşteptară, îşi frecau ochii şi se înghesuiau să-l 
vadă pe noul venit. 

— Mă rog. 

— Şi eu. 

— Şieu. 

Cel primit cu atâtea ovaţiuni era un respectabil evreu, pe 
care Ben Hur îl cunoscuse în călătoria lui din Cipru spre 
Antiohia. El intră serios, cumpătat, atent la cei dimprejur. 
Îmbrăcămintea îi era curată, fără o pată, din postav alb, 
turbanul, tot astfel. Salută închinându-se, zâmbitor, se 
apropie de masă şi ridicând haina-i scumpă cu mâna 
stângă, cu degetele sclipitoare de inele preţioase, se aşeză 
pe scaun zicând: 

— Vă salut, romani, nobili romani! 

— 'Tăcere! Pe Jupiter, cine este? Întrebă Drusus. 

— Câine de israelit, îl cheamă Sambalat, e furnizor al 
armatei, locuieşte la Roma şi este imens de bogat; a făcut 
avere pe cale necinstită şi e şi un mare intrigant. Dar, pe 
zei, de astădată îl prindem! 

Zicând acestea, Messala se ridică şi se apropie cu Drusus 
de ceilalţi care se înghesuiau în jurul furnizorului. 

— Am auzit, întâmplător, pe stradă - spuse acesta, cu aerul 
unui om de afaceri, punându-şi tăbliţa pe masă - că la palat 
e supărare, fiindcă nu sunt primite rămăşagurile pe 
Messala. Cum ştiţi însă, zeii cer jertfe. Dar să vorbim ce ne 
interesează. Mai întâi nu ştiu care-i miza. Cât îmi oferiţi? 

Cu toţii rămaseră uluiţi de îndrăzneala evreului. 

— Spuneţi-mi repede, căci am treabă, sunt aşteptat. 

— Două contra unu! Strigară deodată mai multe voci. 

— Cum, numai două contra unu? Întrebă cu mirare, furni 
zorul. Când omul vostru e roman! 

— Fie trei! 


— Trei, numai trei? Când omul meu nu este decât un câine 
de evreu! Daţi-mi patru! 

— Bine, fie şi patru, răspunse un tânăr, cu tonul 
batjocoritor. 

— Aţi fi putut să-mi daţi şi cinci, reluă Sambalat, neluând 
în seamă zeflemeaua. 

Urmară câteva clipe de tăcere. 

— Ei, hotărâţi-vă! Consulul, stăpânul vostru şi al meu, mă 
aşteaptă. 

Tăcerea adunării începu să fie apăsătoare. 

— În cinstea Romei! Daţi şi cinci! 

— Dacă-i vorba de cinstea Romei - hai, fie şi cinci! Se auzi 
o voce. 

Răsunară aplauze, se produse mişcare şi Messala se 
apropie. 

— În cinstea Romei, fie şi cinci! Strigă şi el. 

Surâzând, Sambalat se pregăti să scrie. 

— Dacă ar fi ca mâine să moară împăratul, Roma n-ar fi să 
rămână orfană, căci tot se mai găseşte un curajos care să-l 
ia locul, în virtutea acestui curaj, Messala, dă şase! 

Aplauzele răsunară din nou. 

— Fie şi şase - strigă Messala - asta-i deosebirea între un 
roman şi un evreu! Şi acuma, suma, repede! Se poate să te 
cheme consulul, şi eu să nu ştiu cum stau pariurile. 

Urmară râsete batjocoritoare, primite cu nepăsare de 
Sambalat, care scrise pe tăbliță, arătând-o lui Messala. 

— Citeşte, să auzim şi noi, strigară cu toţii. 

Şi Messala citi: 

— Alergări, cu rămăşag. Messala din Roma pune rămăşag 
cu Sambalat, tot din Roma, că el îl va învinge pe Ben Hur, 
evreul. Suma rămăşagului, douăzeci de talanţi. Miza lui 
Sambalat: şase contra unul. Martori! 

— Cine vrea să iscălească rămăşagul? Întrebă Sambalat. 

O tăcere adâncă urmă. Păreau toţi împietriţi. Messala fixă 
tăbliţa, în timp ce toţi se uitau ţintă la el. Simţea privirile şi 
îşi dădu seama că trebuia să ia o hotărâre repede, dacă nu 


voia să se compromită. Neiscălind, era pierdut, îi veni un 
gând: 

— Ascultă, evreule, se răsti el, de unde ai tu atâţia bani? 

Sambalat zâmbi ironic şi-i arătă o hârtie. 

— Priveşte! 

— Ce este? Citeşte! Răsună din toate părţile. 

Messala citi: „Antiohia, 16 lamuz. 

Posesorul acestor rânduri, Sambalat din Roma, are la mine 
cincizeci de talanţi, în monedă imperială, plătibili după 
cerere. Simonide”. 

— Cincizeci de talanţi! În monedă imperială! Repetă 
mulţimea cu mirare. 

Atunci veni Drusus să salveze situaţia. 

— Pe Hercule! Strigă furios. Hârtia e falsă! Şi evreul e un 
mincinos! Numai împăratul poate să dispună de o sumă aşa 
de mare! Afară cu acest neruşinat! 

Această injurie fu repetată cu înjurături. Totuşi, Sambalat 
rămase liniştit. Numai zâmbetul lui ironic era mai 
pronunţat, în sfârşit, Messala luă cuvântul: 

— Nu aşa! Strigă el. Ci unu la unu! Pentru onoarea 
noastră de romani! 

Zgomotul se potoli. 

— Eu singur am să termin cu el. 

Apoi, întorcându-se spre Sambalat: 

— Tu, câine de evreu, continuă el, ţi-am dat ori nu şase 
contra unu? 

— Da, mi-ai dat, răspunse Sambalat liniştit. 

— Atunci, lasă-mă pe mine să hotărăsc suma. 

— Fă cum vrei, numai sumă să nu fie prea mică, observă 
Sambalat. 

— Scrie deci cinci, în loc de douăzeci. 

— Pe zei, îţi pot arăta chitanţa. 

— Nu-i nevoie. E de ajuns cuvântul tău de roman. Dar 
pune un număr cu soţ - şase! 

— Scrie! 

Şi se semnară iscăliturile. 


Sambalat se ridică, privind cu dispreţ la adversarul său. 
Nimeni nu ştia mai bine cu cine avea de-a face. 

— Romani, mai zise el, încă o prinsoare. Dacă aveţi curajul. 
Cinci talanţi contra cinci că albul va fi învingătorul. Fac 
prinsoare cu voi toţi! 

Adunarea rămase înmărmurită. 

— Poate aţi voi să se zică mâine, în circ, că un evreu a 
venit la palat, unde erau adunaţi cei mai nobili dintre 
români, unul chiar de viţă împărătească, şi nimeni n-a 
îndrăznit să-l primească o prinsoare de cinci talanţi? 

Săgeata nimeri în plin. 

— Destul, evreu neruşinat, strigă Drusus. Propunerea 
aceasta fă-o în scris, şi dacă vom constata că tu ai într- 
adevăr atâţia bani şi îi rişti pe un astfel de joc nesigur - îţi 
promit eu, Drusus, că prinsoarea va fi primită. 

Sambalat scrise liniştit, ca întotdeauna: 

— "Ţine, Drusus, îţi las propunerea în scris, îndată ce veţi 
iscăli-o, te rog să mi-o trimiţi la consulat, înainte de-a începe 
cursele. Voi fi în loja mare, deasupra porţii. Pace vouă, 
tuturora! 

Se înclină şi ieşi din sală, fără să-i pese de râsetele 
batjocoritoare ce-l însoțeau. 

Vestea acestei formidabile prinsori se răspândi, chiar în 
noaptea aceea, prin tot oraşul. Află şi Ben Hur, care 
rămăsese lângă caii lui, că Messala îşi pusese toată averea 
în joc. Şi somnul lui fu mai liniştit ca altă dată. 

CAPITOLUL XII. 

Circul din Antiohia avea înfăţişarea ca orice clădire de 
felul acesta. 

Jocurile erau organizate pentru plăcerea poporului, aşa că 
toată lumea avea intrarea liberă. 

Lumea se îmbulzea devreme, de teamă să nu fie circul 
prea neîncăpător. Poporul stătea afară, la porţi, care se 
deschideau abia după miezul nopţii, lăsând puhoiul să 
curgă în interior, de unde nimeni nu mai ieşea până la 
sfârşitul spectacolului. Aici dormea, aici mânca, din 


merindea adusă de acasă, lumea aceasta setoasă de 
petreceri. 

Elita avea locurile asigurate de mai înainte. Ea pornea 
către circ în ziua jocurilor, de dimineaţă, însoţită de sclavi, 
gătiţi de sărbătoare, în livrele. 

Pe la ora două, după-amiază, Antiohia era pustie, întreg 
oraşul era la circ. Lumea ştia că nu încape toată în circ, însă 
nimeni nu voia să rămână acasă. 

Atenţia mulţimii fu atrasă de sosirea consulului, care venea 
pe apă, într-o splendidă barcă romană. O clipă, toţi uitară 
de circ ca să admire debarcarea puternicului stăpân. 

La ora trei, un sunet de trompetă impuse tăcerea şi 
privirea a sute de mii de oameni se îndreptă spre loja mare, 
care forma o parte a circului, la mijloc. O intrare boltită, 
numită Poarta Pompea. Deasupra porţii fâlfâiau drapele cu 
insignele legionarilor. Pe o tribună, minunat împodobită, era 
aşezat scaunul consulului. Tribuna, în ambele părţi, avea uşi 
masive, sculptate în formă de coloană şi un parapet cu 
trepte, prevăzut cu scaune. Aici luară loc demnitarii care îl 
însoțeau pe consul, îmbrăcaţi în haine strălucitoare, în 
culorile cele mai vii. 

Tribuna aceasta ocupa, în lăţime, tot circul, împrejmuit cu 
turnulețe, ornate acum cu draperii, cuverturi de purpură, 
decor care servea şi de adăpost răcoros contra soarelui 
arzător. De pe scaunul consulului, aşezat la mijloc, se vedea 
în tot circul. Arena era toată presărată cu nisip alb, ca 
boabele de cristal. Aici se ţineau jocurile, afară de alergările 
cu rămăşag. 

În partea dinspre vest se ridica un soclu, cu coloane 
rotunde, bogat sculptate cu figuri alegorice. Ochii mulţimii 
se îndreptau mereu spre acest loc, căci de acolo avea să 
vină semnalul începutului curselor. Zidul înalt şi drept care 
împrejmuia circul avea trei intrări boltite. Una dintre ele, 
somptuos împodobită, era poarta prin care, la finele 
spectacolului, ieşeau duşi în triumf învingătorii, încoronați. 


Lumea pestriță, care ocupa cu înghesuială până şi ultimul 
colţ, pândea cu ochii aprinşi, cu gurile căscate, să vadă, să 
audă tot ce era arătat aici pentru dânsa. 

Locurile pentru mese se aflau în partea de vest a circului 
şi erau rezervate pentru nobilii care veneau aci, între 
pauze, să se recreeze. 

Când sună trompetă, se făcu tăcere adâncă şi ochii tuturor 
se îndreptară curioşi spre arenă. 

Din partea de est, de la Poarta Pompea răsunau cântece 
acompaniate de muzică. Apăru convoiul corului, primul 
punct al serbării. Urmat apoi de conducătorii jocurilor şi 
reprezentanţii autorităţilor, amfitrioni îmbrăcaţi în haine de 
gală, împodobiţi cu ghirlande de flori. Defilară figurile 
zeilor, aşezate în litiere, purtate de sclavi, apoi eroii zilei, 
care luau parte fie la alergări, la lupte, la sărituri şi la lupta 
cu pumnul. 

Convoiul se mişca încet în jurul arenei. Priveliştea de o vie 
frumuseţe fu primită cu aplauze. Figurile zeilor, deşi 
moarte, impresionau mulţimea cu imaginaţia caldă. 

Şi mai entuziastă a fost primirea luptătorilor, căci între 
spectatori nu era poate niciunul care să nu fi făcut 
prinsoare pe o sumă oarecare, fie şi numai un dinar. Se 
puteau deosebi luptătorii preferaţi: se strigau pe nume, sau 
li se aruncau flori şi ghirlande mai multe. Fiecare avea o 
preferinţă, discutată cu aprindere. În faţa spectacolului 
impunător amuţeau uneori discuţiile. 

Era admirată nu numai splendoarea trăsurilor, frumuseţea 
cailor, dar şi acea minunată apariţie a conducătorilor. 
Purtau nişte tunici scurte din stofă de lână, fără mâneci, din 
culoarea atribuită lor. După fiecare mergea un însoțitor 
călare. Numai Ben Hur, poate din neîncredere, mergea 
singur. De asemenea, toţi purtau cască, el singur era fără 
coif. Lumea se urcă pe scaune să-i vadă. Gălăgia creştea, în 
mijlocul ei se auzeau ţipetele femeilor şi ale copiilor. Se 
aruncau flori peste capetele conducătorilor. Şi caii lor erau, 


la fel, ovaţionaţi. Şi păreau mândri de manifestaţia ce li se 
făcea. 

Aproape toţi spectatorii purtau câte o culoare, panglică 
prinsă peste piept sau în păr. Se zărea verdele, galbenul, 
albastrul, predomina însă albul şi roşul aprins. 

Rămăşagurile se puneau după preferința cailor şi a 
naţionalităţii conducătorilor lor. Bizanțul şi Sionul aveau 
mai puţine preferinţe. Grecii erau numeroşi în public, dar 
se împărțeau între creştini şi atenieni; aşa că verdele şi 
galbenul nu se prea vedea. Roşul aprins al lui Messala ar fi 
fost şi el ignorat, dacă cetăţenii Antiohiei, linguşitori 
proverbiali, nu l-ar fi arborat, din interese negustoreşti. 
Populaţia curată a ţării - sirienii, evreii şi arabii - purta din 
simpatie pură panglica albă. Ei aveau încredere în nobilele 
animale ale şeicului, în frumosul Ben Hur, şi nutreau ură 
profundă contra romanului, pe care voiau să-l vadă învins. 
Erau cei mai numeroşi, cei mai gălăgioşi. 

Enervarea creştea mai ales la galerii, unde albul domina. 
Acolo se isprăviseră cel mai curând proviziile de flori şi de 
acolo se auziră cele mai cutremurătoare strigăte: 

— Messala! Messala! 

— Ben Hur! Ben Hur! 

După ce trecu cortegiul, lumea se mai potoli şi reîncepură 
discuţiile. 

— Pe Bachus! Ce frumos a fost! Zise o femeie care se 
cunoştea că e romană, după roşul aprins ce-i flutura în păr. 

— Şi ce admirabilă e trăsura lui; numai aur şi ivoriu! 

Adăugă alta, din acelaşi partid. Facă Jupiter să câştige! 

Altfel se judecă de pe băncile de la spatele lor. 

— O sută de şekeli pe evreu! Strigă o voce tare şi 
pătrunzătoare. 

— Nu te grăbi, îi şopti alta, prieteneşte. Copiii lui Iacob nu 
se prea ocupă de jocurile păgâne, deoarece nu sunt bine 
văzute de ochii Domnului. 

— Da, ştiu. Cu toate acestea, unde ai văzut o atitudine 
mândră şi curajoasă că a lui! Şi ce braţe are! Şi ce cai! 


Strigă al treilea. 

— Cât despre isteţimea în a conduce, nu-l întrece nici un 
roman. 

O femeie adăugă: 

— Aşa este! Şi este mai frumos decât un roman! 

Încurajat, suporterul de mai înainte strigă din nou: 

— O sută de şekeli, pe evreu! 

— Prostille! 

— Îi răspunse un vecin din Antiohia, care şedea în faţa lui - 
nu ştii că s-au pus cincizeci de talanţi contra lui şi şase 
contra unu pe Messala? Ţine-ţi banii, că se supără Abraham 
şi te pedepseşte. 

Discuţiile mai urmară şi nu întotdeauna pe un ton urban. 

Când procesiunea se sfârşi, Ben Hur avu impresia că 
dorinţa lui se va împlini. Mii de suflete aşteptau cu 
înfrigurare lupta lui cu Messala. 

CAPITOLUL XIII. 

Programul se apropie de sfârşit pe la ora, trei, după timpul 
de azi. Conducătorul jocurilor anunţă o pauză, pentru 
reculegerea asistenţei. Porţile s-au deschis în acelaşi timp şi 
lumea se răsfiră printre coloane, pe unde se găseau băuturi 
răcoritoare şi ceva de-ale mâncării. Cei rămaşi în circ 
discutau cu interes şi îşi scoteau tăbliţele cu însemnări, 
uitând rivalitatea dintre câştigători şi păgubaşi. 

Burghezii profitau de pauză şi îşi ocupau locurile 
rezervate. Ei nu veniseră decât pentru alergările cu 
trăsura. Printre aceştia era şi Simonide cu ai lui. Locurile 
lor erau tocmai în faţa lojei, unde şedea consulul. 

Când intrară, urmaţi de servitorii care aduceau un jeţ, 
pentru marele negustor, se iscă o mişcare de curiozitate în 
circ. Se rosti numele: Simonide! Şi un vecin îl prinse în 
braţe, ajutându-l să ia loc. 

Unii se urcară pe bănci ca să-l poată zări pe omul despre 
care se spuneau minuni! Fu recunoscut şi Ilderim. Îl 
salutară mulţi. Dar pe Baltazar nu-l cunoscu nimeni. De 


asemenea, nimeni nu ştia cine erau femeile acoperite cu 
voaluri de lângă el. 

Lumea îi salută cu respect şi servitorii le arătau locurile, 
care se aflau în rând, unul lângă altul, lângă parapet. 
Puteau să-şi vorbească şi să vadă toată arena. Ca să şadă 
comod, li se aduseră perne şi scaune. Femeile erau: Ires şi 
Estera. 

După ce se aşezară cu toţii, Estera se uită prin circ, şi, mai 
temătoare, îşi strânse vălul peste faţă. Cealaltă, egipteanca, 
nu fu jenată deloc de privirile ce se îndreptau spre ea: îşi 
lăsă vălul pe umeri şi se uită foarte calmă prin mulţime. 

Servitorii aduseră o frânghie unsă cu cretă şi o legară de-a 
curmezişul arenei, de la un capăt la altul, în acelaşi timp 
intrară prin Poarta Pompea şase bărbaţi, aşezându-se 
drepţi, în faţa porţii opuse. Din toate părţile izbucniră urale: 

— Iată-i! lată-i! 

Verdele se aşeză după numărul patru, la dreapta era 
atenianul. 

— Şi Messala? Da, el este numărul doi! 

— Corinteanul? Îl vedeţi colo, este albul! 

Ben Hur trecu pe partea cealaltă. Era numărul unu, 
numărul unu din stânga. 

Însoţitorii purtau tunici de aceeaşi culoare ca şi 
concurenţii şi erau repartizaţi după numărul lor. 

— Îl cunoşti pe Messala? Întrebă egipteanca pe Estera. 

— Nu-l cunosc, răspunse evreica înfiorată la gândul că 
romanul era duşmanul lui Ben Hur. 

— Este frumos ca un Apollo! 

Egiptencei îi străluceau ochii, iar evantaiul cu nestemate 
se mişca repede în mâinile ei. Estera o privi mirată: putea 
romanul să fie mai frumos decât Ben Hur? 

Auzi pe Ilderim spunând tatălui ei: 

— El este la stânga Porții Pompea. 

Şi înțelegând că era vorba de Ben Hur, întoarse privirea 
într-acolo. 


Strânse vălul mai bine peste faţă şi murmură o rugăciune. 
Apăru Sambalat în faţa lor. 

— Vin chiar acum din Carceres - grăi el, înclinându-se 
înaintea lui Ilderim, care îşi smulgea firele de barbă de 
nerăbdare. Caii sunt de o constituţie perfectă. 

— Dacă ar fi să fie învinşi, aş dori să nu fie de Messala, zise 
Ilderim. 

Întorcându-se către Ilderim, Sambalat scoase o tăbliță: 

— Îţi aduc şi ţie veşti importante, îţi vorbisem de 
rămăşagul pe care l-am făcut noaptea trecută cu Messala, 
pentru care am consimţământul aici în scris. 

Simonide luă tăbliţa, citind-o cu atenţie. 

— Oamenii ăştia au trimis iscoade să cerceteze dacă într- 
adevăr ai la mine atâţia bani. Păstrează bine tăbliţa. Dacă 
eventual ai pierde, să ştii cui îi datorezi; dacă câştigi, bagă 
de seamă să nu dispară oamenii care au iscălit aici. Să nu-i 
ierţi până nu-ţi achită şi ultimul şekel. Nici ei n-ar face altfel 
cu noi. 

— Las pe mine! Răspunse furnizorul. 

— Ai vrea să şezi lângă noi? Întrebă Simonide. 

— Eşti foarte bun, dar trebuie să stau lângă consul. Pace 
vouă! 

În sfârşit, trompetele răsunară chemând pe fiecare la locul 
lui. În acelaşi timp apărură câţiva bărbaţi în arenă şi 
aşezară şapte ghiulele mici de lemn pe marginea zidului 
împrejmuitor dinspre vest; tot atâtea figurine, 
reprezentând delfini, în partea opusă. 

— Ce înseamnă asta? Întrebă Baltazar pe şeic. 

— Se vede că n-ai fost încă la alergări? 

— Nu, niciodată. Şi mă mir de mine că am venit şi acum. 

— Alergătorii trebuie să ia, la fiecare cursă de ocolire, câte 
o ghiulea, şi câte o figurină. Ultima suflare a trompetei 
anunţă începutul. Se făcu tăcere, capetele se întoarseră 
spre cele şase care unde aşteptau concurenţii. Simonide, 
cuprins de o puternică emoție, roşi. Degetele lui îi treceau 
repede, tremurătoare, prin firele de barbă. 


— Priveşte-l acum bine pe roman! Strigă Esterei 
egipteanca. Dar Estera, strânsă în vălul ei, aştepta 
palpitând apariţia lui Hur şi nici n-o asculta, 
supraveghetorii, la o şuierătură de semnal, săriră, unul câte 
unul pe coloană, de unde aveau să vină în ajutor, la nevoie, 
încă o şuierătură de trompetă şi îşi făcură apariţia 
însoțitorii conducătorilor, în număr de cinci. 

Ben Hur refuzase însoţirea. Frânghia fu dată jos, ca să 
poată trece convoiul, apoi se aşeză iar la loc. Lumea aştepta 
cu nerăbdare ieşirea concurenţilor, care aşteptau şi ei cu 
neastâmpăr, sub Poarta Pompea. Deodată se auziră strigăte 
puternice: 

— Jos! Jos! Toată lumea să-şi ia locul! 

Zadarnică încercare. 

Cu mare iuţeală ieşiră în arenă concurenţii cu frumoşii lor 
cai şi minunat de împodobitele care. Agitaţia era la culme. 
Momentul aşteptat de atâta timp venise. 

— Iată-l! E acolo! Priveşte-l! Strigă Ires, arătând pe 
Messala. 

— Îl văd, răspunse Estera, privind spre Ben Hur. 

Vălul îi căzuse, tânăra evreică deveni curajoasă. 

Bucuria ideii că el făcea acum o mare bravură, dispreţuind 
moartea şi uitând de sine, o extazia. 

Concurenţii se puteau vedea acum din toate părţile 
circului, dar adevăratul spectacol nu începuse; ei trebuiau 
să treacă dincolo de barieră. Cel care s-ar fi repezit s-o 
sară, când caii nu erau încă destul de antrenați, ar fi riscat 
eşecul, chiar de la început; iar cel ce ar fi întârziat prea 
mult se expunea pericolului de-a nu putea ajunge cel dintâi 
lângă peretele din interiorul arenei, unde începeau 
adevăratele curse de întrecere. 

Lumea ştia că acest prim pas adesea este hotărâtor, de 
aceea urmărea cu atenţia încordată acest preludiu al 
curselor. 

În lumina orbitoare din arenă ochii conducătorilor 
asemenea se îndreptară, în primul rând, spre barieră. 


Carele se reped la acelaşi punct. 

Este nevoie de o mână sigură, de un echilibru liniştit al 
prezenţei de spirit. Dar dacă ispita grabei îl tentează pe cel 
fără aceste calităţi? Dacă conducătorul jocurilor nu dă 
semnalul la timp? O clipă de şovăire, nesiguranţă poate să 
fie fatală. 

Cât de reci şi plicticoase sunt serbările noastre de azi, pe 
lângă febrila agitaţie şi înfriguratul entuziasm cu care se 
urmăreau ele atunci! Nu e nevoie de prea multă fantezie să 
ne închipuim arena aceea luminată, strălucitoare, cu nisipul 
orbitor de alb pe jos, cu zidurile de granit, cu viile culori ale 
draperiilor, ale îmbrăcămintei spectatorilor, şi cu palpitarea 
fierbinte a sufletelor, care şi-au pus aici în joc toată slava 
gloriei de naţiune, averea şi viaţa lor - ca să cumpănim ce 
însemnau pentru ei alergările acestea. 

Messala stătea drept, în carul lui, bogat în aur şi sidef. Ca 
o statuie, fără să se clatine câtuşi de puţin de mişcările 
repezi, cu mâinile lui tari şi îndemânatice conducea caii. 
Picioarele şi braţele-i erau goale, ca sculptate în marmură. 
Cu capul sus, conştient de frumuseţea lui, cu nările dilatate 
de încordare, abia atingând pământul - uşor, elegant, în 
toată ţinuta lui. 

Din toate părţile se auzeau aplauze; carele se apropiară 
de barieră, toate şase deodată. Trompeta mai dădu un 
semnal ascuţit, acoperit de zgomotul asurzitor din public. 
Servitorii înţeleseră gestill şi coborâră bariera. Copitele 
calului lui Messala o loviră totuşi, dar el, fără să se 
impresioneze, plesni din bici, se aplecă înainte şi cuceri 
spaţiul cu un strigăt de triumf. 

— Jupiter fie cu noi! Strigară adepţii romanului înflăcăraţi. 

La cotitură, Messala lovi un car, al atenianului, care căzu 
peste tovarăşul său şi amândoi pierdură distanţa. 
Servitorilor li se opri respiraţia de groază. Numai în loja 
consulului răsunară voci. 

— Jupiter fie cu noi! Strigă Drusus. 


— Câştigă! Jupiter e cu noi! Strigară tovarăşii, văzând cum 
Messala alergă înainte. 

Sambalat voia tocmai să se îndrepte spre ei, când o 
trosnitură îl făcu să se uite în jos. Rămase corinteanul, 
singurul rival al atenianului, ai cărui cai, liniştindu-se, voiau 
s-o ia la dreapta. Din nenorocire, roata lovi trăsura 
corinteanului, care căzu sub potcoavele cailor. Fu o clipă de 
groază. Se auziră ţipete de furie, de revoltă. Estera îşi 
acoperi ochii. 

Bizantinul, corinteanul şi sidonianul zburau înainte! 

Sambalat privi după Ben Hur şi, aplecându-se spre 
Drusus: 

— O sută de sesterţi pe evreu! Strigă el. 

— Primesc! Răspunse acesta. 

— Încă o dată: o sută de sesterţi pe evreu! 

Acum nimeni nu-i mai răspunse. Spectacolul din arenă 
acaparase toate atenţiile. Nu se auzi decât strigătul: 
„Messala! Messala! Jupiter cu noi!” 

Când Estera ridică ochii, servitorii curăţau fărâmăturile 
carului bizantinului. Alţii îl duceau pe cel rănit, pe o targă. 
Unde era un grec, se auzeau înjurături. 

Ben Hur alerga vesel şi teafăr lângă Messala. După ei 
sidonianul, bizantinul şi corinteanul. Alergarea era în trei, 
toţi priveau neclintiţi la ei. 

CAPITOLUL XVI. 

La început, Ben Hur fusese şi el orbit de lumina puternică 
din circ; dar apoi îşi reveni. Cu sânge rece examina, dintr-o 
privire, situaţia adversarilor, în special observa faţa lui 
Messala, profilul lui de patrician, pe care se putea citi 
sufletul lui mândru şi pătimaş. Coiful superb îi mărea 
frumuseţea. 

Şi în reflexul strălucirii metalului, Ben Hur vedea mai 
adânc în inima acestui om, care era crud şi răutăcios în 
acelaşi timp. 

Evreul îşi strânse energia şi îşi întări hotărârea. Simţea că 
trebuia, cu orice preţ, să-şi înfrângă duşmanul. Calculă rece 


şi liniştit. Nu voia să se arunce orbeşte în braţele 
nenorocirii. Nu avea încredere oarbă în Fortuna, ci se 
bizuia mai mult pe prezenţa lui de spirit, pe chibzuiala lui, 
mai mult ca totdeauna. 

Nu trecu mult şi putu să constate că bariera va cădea la 
apropierea lui Messala şi-i trecu, fulgerător, prin minte că 
romanul ştia dinainte aceasta. Fusese o înţelegere 
prealabilă cu directorul jocului - un procedeu tipic 
romanilor. Acest funcţionar, roman şi el, ţinea mult la 
Messala şi nu s-ar fi dat îndărăt de la nici o uneltire să-i 
ajute succesul. Altfel nu şi-ar fi explicat Ben Hur de ce 
Messala îşi mâna carul cu repeziciune spre barieră, pe când 
ceilalţi îşi înfrânau caii. 

Bariera căzu într-adevăr. 'Toţi caii, afară de ai lui Ben Hur, 
se repeziră, aţâţaţi, spre barieră. Ben Hur coteşte la 
dreapta, trece pe lângă un colţ în goana mare şi, ca să 
ajungă mai repede, o ia curmeziş şi soseşte deodată cu 
Messala. Îndemânarea acestei manevre nu scăpă atenţiei 
spectatorilor, care îl aclamară cu ovaţii furtunoase, 
cutremurând circul. 

Estera, încântată şi surprinsă, aplauda şi ea din toată 
puterea. Sambalat, zâmbitor, oferi, pentru a treia oară, o 
sută de sesterţi, însă fără a mai găsi amatori. Romanii 
începură a se îndoi, a pierde încrederea în Messala. 

Romanul şi evreul galopau unul lângă altul către bariera a 
doua. Messala, cuprins de furie, plesni cu biciul unul din caii 
arabi ai lui Ben Hur - spre uimirea spectatorilor. 

— Jos cu Eros şi sus cu Marte! 

— Strigă el, după acest act de brutalitate. 

Caii arabi, obişnuiţi doar cu mângăieri, o luară razna, 
înspăimântați, iar în public indignarea generală produse un 
zgomot, ca o furtună amenințătoare. Carul lui Ben Hur 
zbură în goană năprasnică. Mâinile lui însă obişnuite să 
mânuiască cârma vaporului peste valuri înfuriate, erau 
destul de vânjoase să potolească spasmul cailor speriaţi. 
Mângâindu-i şi vorbindu-le mereu cu blândeţe, ei se 


supuneau voinţei lui. Astfel, apropiindu-se de prima ţintă, se 
găsi din nou lângă Messala, cucerind bunăvoința şi 
admiraţia chiar şi a românilor, căci nu-şi putură ascunde 
impresia bună în faţa acestui act de mare bravură, 
manifestând cu zgomot sentimentele lor. Messala, cu toată 
îndrăzneala lui, nu cuteză să-şi repete gestill. 

Estera îl văzu pe Ben Hur mai palid ca de obicei, dar 
liniştit şi mulţumit, cu capul mândru, ridicat. 

Un servitor se sui pe rândul din partea de vest şi ridică o 
ghiulea. Altul cobori din partea opusă un delfin. 

Messala şi Ben Hur galopau mereu alături, urmaţi de cei 
trei concurenţi: bizantinul, corinteanul şi sidonianul. 
Supraveghetorii circulau şi se străduiau să menţină ordine 
în public, dar abia reuşeau. Luptătorii erau urmăriţi de 
aproape cu cea mai vie pasiune. 

La un moment dat, sidonianul reuşi să se apropie de Ben 
Hur, dar numai un moment, apoi rămase iarăşi în urmă. 
Acesta a fost al cincilea înconjur. 

Cel de-al şaselea nu aduse nici o schimbare. Din ce în ce, 
iuţeala devenea mai mare; din ce în ce, sângele 
concurenţilor se încălzea mai mult. 

Conducătorii şi caii ştiau că momentul decisiv era aproape. 

Interesul viu pentru roman şi evreu păru acum că se 
schimbă în îngrijorare pentru acesta din urmă. Toţi cei din 
bănci îşi înclinară capul spre a putea urmări mai bine cursa. 
Ilderim încetă de a-şi mai chinui barba şi Estera ieşi din 
rezervă. 

— O sută de sesterţi pentru evreu! Strigă Sambalat a 
patra oară. 

Nici un răspuns. 

— Un talant - cinci talanţi - ori zece! Alegeţi! 

— Primesc sesterţii! Îi răspunse un tânăr roman, 
pregătindu-se să semneze. 

— Nu te grăbi, îl opri un prieten. 

— De ce? 


— Pentru că Messala aleargă mai tare acum. Vezi cum se 
apleacă peste car, cum dă drumul cailor care zboară ca 
vântul. Priveşte-l şi pe evreu! 

Tânărul roman se uita la Ben Hur. 

— Pe Hercule! Strigă el. Câinele acesta ţine cu putere 
frânele! Dar nu! Zeii nu-l vor ajuta. Ah, nu! Priveşte! Jupiter 
e cu noi! Jupiter e cu noi! 

Strigătul zgudui cortul consulului. 

Messala ajunse într-adevăr la culmea iuţelii. Părea 
aproape de victorie. Câştigase o bună bucată înainte. Caii 
ţineau capetele în jos; văzuţi de sus, corpul lor parcă 
atingea pământul, nările deschise luceau, ca pline de sânge, 
ochii parcă le ieşeau din orbite. Bietele animale făceau 
sforţări peste putere. 

Se aflau la a şasea alergare. Când să se apropie, în zborul 
lor fantastic, de bariera a doua, Ben Hur îşi cârmui caii în 
dosul carului lui Messala. Bucuria partizanilor acestuia 
ajunse la culme: ţipau, urlau, îşi fâlfâiau culorile în vânt; iar 
Sambalat aşternea pe tăbliță rămăşagurile lor. Maluc, care 
era cocoţat pe galerie, îşi simţea inima bătând cu putere. 

A cincea alergare trecuse fără nimic hotărâtor. Poate a 
şasea să fie decisivă. Ben Hur gonea mereu îndărătul lui 
Messala. 

Simonide şi tovarăşii lui nu păreau deloc neliniştiţi. 
Negustorul stătea cu capul plecat, iar Îlderim îşi ciugulea 
barba, cu sprâncenele încruntate, sub care ochii îi 
străluceau plini de speranţă. Estera abia respira de emoție. 
Numai lres era foarte bine dispusă. 

Adversarii se înapoiau de la a şasea alergare, cu Ben Hur 
tot îndărătul lui Messala. Când trecură pe lângă grupul de 
prieteni, ca fulgerul, Estera zări chipul lui Ben Hur şi mai 
palid ca înainte. Fata suspină. Simonide, mai fin observator, 
şopti lui Ilderim: 

— Să ştii că plănuieşte o nouă lovitură. Aproape sigur, i-o 
citesc pe faţa. 

Ilderim îi răspunse: 


— Nu vezi ce bine se ţine? Pe viul Dumnezeu, ce alergare! 

Doar o ghiulea şi un delfin mai rămaseră la locul lor. 

Acum era începutul sfârşitului. Extrem de palpitant. 

Sidonianul îşi biciuia caii, care de frică se sforţau să 
alerge. Bizantinul şi corinteanul făceau şi ei sforţări, fără 
rezultat. Nici nu mai contau. Toţi urmăreau doar pe roman 
şi pe evreu. 

— Ben Hur! Ben Hur! Se auzeau strigătele din mii de 
glasuri. 

Pe unde trecea, îl întâmpinau strigăte de simpatie şi 
încurajare. 

— Grăbeşte-te, evreule! 

— Pe lângă zid! 

— Dă drumul arabilor! 

— Nu te lăsa! Acum, ori niciodată! 

Evreii stăteau pe parapet cu mâinile întinse spre el, parcă 
se rugau. El părea că nu-i vede, nu-i aude. 

Drumul era pe jumătate făcut şi el alerga tot în urma lui 
Messala. Ajunseră la a doua barieră, tot astfel. Messala era 
bine dispus şi promitea în gând să aducă bogate jertfe 
zeilor, după ce va învinge. lată un pas şi va fi acoperit de 
glorie - avere, supremă satisfacţie a triumfului visat. 

În acelaşi timp, Maluc îl văzu, din galeria lui, pe Ben Hur 
cum se aplecă peste caii lui şi dădu drumul frânelor. Şi cum 
ondulă biciul, plesnindu-l fără să lovească, deasupra 
arabilor, înspăimântați. Ben Hur se încordă cu o hotărâre 
energică, supremă, care părea că animează, prin expresia 
voinţei lui, voinţa cailor. Ei făcură un salt şi în clipa 
următoare erau alături de Messala. Acesta parcă şi auzise 
zgomotul carului, dar nu îndrăzni să întoarcă capul, căci 
era tocmai la cotitură, unde trebuia să fie foarte atent. Nici 
un semn nu-i veni din mulţime. Distinse, cu tot zgomotul, 
unele cuvinte pe care Ben Hur le adresă în limba arabă 
cailor lui, cum obişnuia şeicul. Erau cuvinte de 
îmbărbătare: 


— Acum, acum! La pământ cu cel care ne-a lovit! La 
pământ! A noastră e gloria! Încet, încet, lucrul s-a făcut! 

Foarte simplu, la punct, şi repede! 

Ben Hur pândise momentul când Messala slăbise 
cârmuirea şi dădu lovitura. 

Miile de oameni au înţeles procedeul cu strălucitul lui 
succes. Messala, zăpăcit, nu-şi cârmui bine carul. Roata din 
faţă se lipi de osie şi trosni. Circul răsună de ţipete, urmate 
de altă trosnitură, mai puternică. O ploaie de ţăndări se 
revărsă peste nisipul de cristal - şi carul romanului, cu 
oiştea ruptă, zăcea la pământ, sfărâmat, încurcat în hamuri, 
căzu şi Messala peste cap. Groaza fu cu atât mai mare, cu 
cât se complică situaţia: sidonianul, care venea în goană în 
urma lui Messala, neputând opri subit, trecu peste corpul 
lui, peste carul zdrobit şi peste caii încremeniţi. 

Spectatorii săriră pe bănci ţipând şi vociferând. Messala 
zăcea la pământ, nemişcat; lumea credea că murise. 
Privirile celor mai mulţi îl urmăreau pe Ben Hur. Nimeni nu 
observă că lovise cu oiştea ferecată a carului roata dindărăt 
a lui Messala; admirau însă îndrăzneala lui, efortul ce 
făcuse şi avântarea cailor. Ce alergare! Mai degrabă salturi 
mortale. 

Când bizantinul şi corinteanul abia făcuseră jumătate din 
cursă, Ben Hur era la ţintă. 

Alergarea se sfârşise. 

Consulul se ridică. Şi organizatorii jocurilor dădură 
semnalul de sfârşit. Poporul îl aclamă, asurzitor, pe Ben 
Hur. 

Cu ceremonia obişnuită se purcese la încoronarea 
învingătorilor. 

Fericitul câştigător al luptei cu pumnul fusese un sas 
blond, cu fruntea îngustă, cu privirea sălbatică. Ben Hur 
recunoscu în el pe unul din profesorii lui de scrimă, de la 
Roma. Apoi tânărul evreu se uită la Simonide şi prietenii 
acestuia. Aceştia făcură semne de chemare. Estera rămase 
frumos la locul ei, pe când Ires se ridică zâmbitoare, 


făcându-i semne cu evantaiul. Salut, care fusese pregătit 
pentru Messala. Convoiul începu să pornească, în uralele 
mulţimii, spre poarta de triumf, afară în oraş. 

Marele spectacol se sfârşise. 

CAPITOLUL XV. 

Ben Hur şi Ilderim mai stătură o vreme împreună dincolo 
de fluviu. La miezul nopţâăl voiau, cum hotărâseră, să plece 
pentru a urma caravana, care se afla deja de treizeci de ore 
în pustiu. 

Şeicul era fericit, îi oferise daruri regeşti lui Ben Hur. Dar 
el nu primi, asigurându-l că era răsplătit prin umilirea 
duşmanului său. 

Generosul şeic insistă. 

— Gândeşte-te ce ai făcut tu pentru mine! M-ai făcut 
renumit. Peste mări depărtări se va vorbi despre Mira mea 
şi odraslele ei. Voi fi lăudat şi prețuit ca şi când n-aş fi ajuns 
la apusul vieţii mele. Vor veni la mine oameni fără stăpân, o 
mulţime, să mi se supună, să mă servească. Tu nu ştii, Ben 
Hur, ce va să zică a fi stăpânul deşertului, cum voi fi eu de 
acum! Gloria aceasta îmi va aduce imense câştiguri din 
negoţ şi privilegii regale. Pe spada lui Solomon, dacă un 
trimis al meu ar cere o favoare împăratului pentru mine, aş 
putea s-o dobândesc. Şi tu nu vrei nimic, nimic pentru tine? 

— Oare n-am eu prietenia ta, o, şeicule? Şi apoi, pentru 
marea înfăptuire, la care voi lucra, ajutorul tău mi-e cel mai 
preţios dar. Voi apela la tine cu mai multă îndrăzneală. 

Veniră doi soli: Maluc şi un necunoscut. Cel din urmă fu 
ascultat întâi. 

Omul nu-şi putu ascunde bucuria pentru reuşita zilei. 

— Dar să vă spun scopul venirii mele, zise el. Stăpânul 
meu, Simonide, m-a trimis să vă informez că sunt unii, în 
partidul romanilor, care s-au ridicat contra achitării 
premiului. 

Ilderim sări, cu voce tunătoare: 

— Pe Dumnezeu! Toată lumea a fost martoră că premiul s- 
a câştigat în chip legal. 


— Directorul jocurilor a şi achitat banii, răspunse trimisul. 

— E bine! Va să zică intriga n-a reuşit. 

— Nu. La acuzarea lor că Ben Hur a zdrobit roata carului 
lui Messala, directorul aminti lovitura de bici a romanului 
dată cailor arabi la cotitură barierei şi acuzatorii au tăcut. 

— Ce se aude cu atenianul? 

— A murit! 

— A murit? Strigă Ben Hur. 

— Ce noroc au diavolii de romani! Messala, desigur, a 
scăpat. 

— Da. A scăpat cu viaţă, dar rămâne schilodit, o povară a 
lumii. Medicii susţin că picioarele îi sunt zdrobite pentru 
totdeauna. 

Ben Hur se uită la cer. Îl vedea pe duşmanul roman, țintuit 
ca Simonide, purtat de servitori. Va fi în stare să se 
resemneze îngâmfatul vanitos, ca înțeleptul Simonide? 

— Are neplăceri şi Simonide, continuă Maluc. Drusus şi 
ceilalţi care au iscălit rămăşagul s-au plâns consulului 
pentru cei cinci talanţi pierduţi. Şi Messalla ezită să 
recunoască pierderile. Sambalat s-a plâns şi el consulului, 
care încă n-a hotărât nimic. Romanii sunt de părere că 
intervenţia la consul nu va avea nici un efect. Şi unii de-ai 
noştri sunt de părerea aceasta. 

Tot oraşul vorbeşte de asta. 

— Şi ce spune Simonide? Întrebă Ben Hur. 

— Este foarte mulţumit. Zice că dacă romanul plăteşte, 
este ruşinat; dacă nu plăteşte, este dezonorat. Autorităţile 
imperiale vor decide în chestiunea aceasta. Interesul lor 
este să nu ofenseze Orientul. Ar fi un prost început de 
campanie. Şeicul Ilderim nu trebuie supărat. Ar putea să le 
vie în spate tot pustiul. Lucru ce n-ar conveni deloc 
consulului. Astfel că putem fi siguri: Messala va plăti! 

Ilderim îşi recăpătă bună dispoziţie. 

— Să plecăm, grăi el, frecându-şi mâinile. Când e vorba de 
afaceri, nimeni nu le poate rezolva mai bine ca Simonide. 

Gloria este a noastră. Să ne aducă caii! 


— Mai stai, se rugă Maluc. Afară e cineva care vrea să-ţi 
vorbească. 

— Să vină, zise Ilderim. 

Maluc ieşi şi se întoarse cu un tânăr cu o figură delicată, 
care, lăsându-se pe un genunchi, vorbi cu voce plăcută: 

— Ires, fiica lui Baltazar, mă trimite să-ţi aduc felicitările ei 
pentru triumful cailor tăi. 

— Fiica prietenului meu e foarte amabilă. Spune-i că o rog, 
în semn de mulţumire, să primească din partea mea acest 
dar. 

La cuvintele acestea, îşi scoase un inel din deget. 

— Voi face cum îmi ordoni - răspunse tânărul - dar mai am 
o rugăminte din partea fiicei egipteanului. Ea roagă pe 
bunul şeic să-i comunice tânărului Ben Hur că tatăl ei s-a 
instalat în palatul Idermee şi-l roagă să răspundă invitaţiei 
de a-l vizita mâine la ora patru. Ar fi foarte fericită dacă 
şeicul, pe lângă felicitările ei, ar primi şi mulţumirile pentru 
această intervenire. 

Şeicul privi la Ben Hur, a cărui faţă se roşi de fericire. 

— Ce vrei să faci? 

— Cu voia ta, mă duc s-o văd pe frumoasa egipteancă. 

Ilderim râse cu haz. 

— Să nu guste omul tinereţea?! 

Ben Hur răspunse trimisului: 

— Anunţă pe aceea care te-a trimis că Ben Hur vine la ea 
mâine, în palatul Idermee, oriunde ar fi el. 

Trimisul se depărtă, cu un salut tăcut. Pe la miezul nopţii 
Ilderim porni, după ce lăsă lui Ben Hur un cal şi un însoțitor 
să-l urmeze. 

CAPITOLUL XVI. 

A doua zi, Ben Hur porni să o viziteze pe lres. Pe drumul 
cel mai scurt, sosi în curând la palatul Idermee. 

Intră de pe stradă într-un vestibul, cu scări în ambele 
părţi, acoperite cu covoare, care duceau spre o colonadă. 
Lei înaripaţi erau aşezaţi lângă scări, iar, în mijlocul 
vestibulului, un colosal Ibis, din a cărui gură ţâşnea apă 


limpede. Totul mărturisea arta şi splendoarea Egiptului. 
Până şi balustrada scării era din marmură cenuşie. 

Ben Hur stătu o clipă să admire frumuseţea palatului. O 
uşă în fund era deschisă, invitându-l parcă să intre. 

Ben Hur intră într-un atrium, în stil roman, dintre cele mai 
luxoase. Cât de mare era încăperea aceasta nici nu-şi putu 
da seama, atât era de copleşit spaţiul cu diferite ornamente. 
Privirea i se opri asupra unui minunat tablou reprezentând 
pe Leda, mângâiată de lebăda tradiţională. Pe jos, observă 
de asemenea că toată sala era tapetată cu mozaicuri 
alegorice din mitologie, în jurul meselor artistic sculptate 
erau aşezate scaune şi jeţuri comode. Pereţii şi tavanul erau 
pictate cu fresce egiptene şi arabe. Lumina venea din tavan, 
învăluind încăperea într-o rază feerică. 

Ben Hur, încântat de cele văzute, cufundat în visări, 
aştepta. Întârzierea apariţiei vreunui servitor sau chiar a 
stăpânei nu-i era neplăcută, în toate casele romane, oaspeţii 
se primeau în atrium. 

De la un timp însă începu a se plictisi. O tăcere 
mormântală era pretutindeni. Nici cel mai mic zgomot, de 
nicăieri! 

Să fie o neînțelegere la mijloc? Trimisul fusese totuşi din 
partea egiptencei. Palatul Idermee era al lui Baltazar. 
Ciudat i se păru însă că nimeni nu mai venea, îşi pierdu 
răbdarea! 

Se apropie de uşa prin care intrase, dar cu mirare văzu că 
nu mai era deschisă, cum o găsise, ci încuiată. Căută la altă 
uşă, dar şi aceea la fel! Încercă la toate uşile care dădeau în 
sală: toate încuiate! Sângele îi năvăli în obraz. Era 
prizonier! O clipă rămase ca împietrit. Ce să facă? 

Cine avea interes în Antiohia să-i facă rău? 

Messala! 

Şi palatul Idermee? Toate erau aici ornate cu pompa 
Egiptului, cu arta Atenei, dar atrium-ul acesta era din 
Roma. Furia îl cuprinse, începu să bată la toate uşile, să le 


forţeze cu puterea lui de atlet. Zadarnic! Era închis de 
pretutindeni. 

Dacă era opera lui Messala? Ben Hur zâmbi ironic. N-avea 
armă, dar fiecare masă, fiecare scaun, o să-i servească de 
armă! Numai pasărea poate să moară prinsă în colivie, el 
nu! Îşi simţi puterile înzecite de furie şi disperare. EL, 
învingătorul, prins în colivie! 

Messala nu putea să-i vie în faţă. El era un invalid. Trebuia 
să fi plătit un mercenar. 

Să vină, ticălosul! 

Ben Hur scoase un strigăt de se sperie singur de vocea lui. 
Dar nimeni nu-i răspunse. 

Aşteptă astfel mai bine de jumătate de oră. Atunci se auzi, 
în sfârşit, un zgomot, din partea opusă a sălii. 

— În sfârşit! Îşi zise Ben Hur plin de nerăbdare. 

Erau nişte paşi grei ca de bocanci duri. Ben Hur făcu 
câţiva paşi înainte, spre stâlpii de marmură ce îl ascundeau 
pe noul venit. Nu era unul, ci doi, care vorbeau acum 
împreună, într-o limbă pe care n-o înţelegea Ben Hur. Erau 
doi străini, din ţările Apusului, după înfăţişare. 

După o scurtă privire în interiorul sălii, ei veniră în faţa lui 
Ben Hur. Amândoi, foarte înalţi, erau îmbrăcaţi în tunici 
scurte. Ben Hur recunoscu pe unul dintre ei: era un boxer 
pe care îl cunoscuse la Roma şi-l revăzuse acum, în circ, ca 
învingător încoronat în luptele cu pumnul, îl trecu un fior 
rece, uitându-se la înfăţişarea lui sălbatică şi gândindu-se 
că aceşti oameni au venit, cu siguranţă, să-l omoare, 
însoţitorul boxerului era un tânăr tot aşa de voinic, dar 
negricios; părea un evreu. După ce mai schimbară 
împreună câteva cuvinte neînţelese, boxerul puse mâna pe 
umărul lui Ben Hur. 

— Cine sunteţi voi? Întrebă acesta latineşte, dându-se un 
pas îndărăt. 

— Barbari, fu răspunsul scurt. 

— Şi ce vreţi cu mine? Aici e palatul Idermee; ce căutaţi 
voi aci? 


Vorbele acestea le rosti foarte serios şi cu o voce 
poruncitoare. 

Acum, la rândul lui, boxerul întrebă: 

— Dar tu cine eşti? 

— Un roman. 

Uriaşul îşi lăsă capul pe spate şi râse batjocoritor: 

— Am auzit povestea că, odată, dintr-un bou s-a făcut un 
zeu; dar nici Dumnezeu nu poate să facă dintr-un evreu un 
roman! 

După ce se sătură de râs, se apropie din nou de Ben Hur, 
făcând un semn însoţitorului său. 

— Staţi! Strigă Ben Hur, ridicând braţele. O vorbă! 

Oamenii se opriră. 

— O vorbă! Repetă boxerul, încrucişându-şi braţele 
puternice peste piept. O vorbă! Vorbeşte! 

— Tu eşti Thord, germanul. 

Uriaşul făcu ochii mari. 

— Ai fost maestru de scrimă la Roma! 

Thord aprobă. 

— Am fost elevul tău! 

— Nu, zise 'Thord, clătinând capul. Eu n-am avut niciodată 
elevi evrei. 

— Dar pot să dovedesc că ţi-am fost elev. 

— Cum? 

— Aţi venit aici să mă omorâţi! 

— Asta e adevărat! 

— Atunci, lasă-mă întâi să mă lupt puţin cu omul tău, ca să- 
ţi arăt ce am învăţat de la tine. 

O bună dispoziţie se oglindi pe faţa uriaşului. Schimbă o 
vorbă cu tovarăşul său, apoi, cu veselia unui copil, adăugă: 

— Bine! Aşteaptă să vă dau semnalul! 

Se aşeză comod într-un jeţ, apoi, după ce îşi simţi bine 
aşezat corpu-i greu, zise simplu: 

— Acum, începeţi. 

Luptătorii îşi luară poziţiile. Amândoi aveau o ţinută 
hotărâtă. Ştiau că luptau pe viaţă şi pe moarte. 


Ben Hur îşi făcu din mâna lui dreaptă sabie. Străinul se 
apără cu braţul stâng. Dar mai înainte de a primi lovitura, 
Ben Hur, cu mâna-i puternică, oţelită în muncă la cârma 
corăbiei, îl apucă de braţul drept, i-l răsuci repede cu 
violenţă şi apoi îl prinse de beregată, iar cu mâna-i stângă, 
liberă, îi dădu o lovitură puternică, bine nimerită, în tâmplă, 
şi-l culcă la pământ. Găliganul zăcea la picioarele lui, fără să 
răsufle. 

Ben Hur se întoarse spre 'Thord. 

— Ce zici? 

— Ha, cum? Ce? Bravo! Eu însumi n-aş fi făcut mai bine! 

Şi îl măsură pe Ben Hur din cap până în picioare, plin de 
admiraţie. 

— Asta-i arta mea! Asta-i şcoala pe care am făcut-o eu la 
Roma, zece ani de-a rândul! Tu nu eşti evreu! Cine eşti tu? 

— L-ai cunoscut pe duumvirul Arrius? 

— Cum nu! Quintus Arrius a fost protectorul meu. 

— Ela avut un fiu! 

— Da, zise Thord şi trăsăturile lui sălbatice se luminară. 

Lam cunoscut pe tânărul Arrius. Putea să devină un bun 
gladiator. Împăratul îl iubea şi-i oferea favoruri. Eu l-am 
învăţat să lupte, dar ce s-a întâmplat cu el? 

— Eu sunt acela, fiul lui Arrius! 

Thord se uită mai de aproape la faţa lui Ben Hur. 

— Ha-ha-ha! Râse el cu poftă. Mi s-a spus că o să găsesc 
un evreu, un câine de evreu, prin uciderea căruia voi servi 
zeii. 

— Cine ţi-a vorbit astfel? Întrebă Ben Hur. 

— EI, Messala, ha-ha-ha! 

— Când, Thord? 

— Noaptea trecută. 

— Am auzit că este rănit! 

— Nu va mai putea niciodată să umble. Mi-a vorbit printre 
vaiete, zăcând în pat. 

Ben Hur stătu pe gânduri. Din cele ce-i spuse Thord, putu 
să se convingă că Messala, deşi învins, îi era totuşi un 


neîmpăcat duşman. Ura lui nu se putea potoli cu nimic, îi 
rămânea doar răzbunarea, acum, după ce rămăşagurile cu 
Sambalat îl ruinaseră şi materialiceşte. Ben Hur înţelese cât 
de mult puteau să-l stânjenească uneltirile acestui duşman, 
în misiunea pe care o avea pentru primirea viitorului rege. 
De ce n-ar întrebuința, împotriva lui, mijloacele-i proprii? 

Omul tocmit pentru omorârea lui l-ar putea omori chiar pe 
dânsul, îl întrebă: 

— Spune-mi, Thord, cât ţi-a promis Messala ca să mă 
râpui? 

— O mie de sesterţi. 

— O să-i primeşti! Şi dacă faci ce-ţi spun eu, vei mai primi 
trei mii. 

Uriaşul vorbi convins: 

— Bine! Îmi vei da patru mii. Ieri am câştigat cinci mii la 
curse; cu ce voi lua de la Messala, voi avea un capital de 
zece mii! Bine! Îţi jur pe toţi zeii, că îţi voi fi credincios toată 
viaţa mea! Îl voi omori pe roman, ca pe un pui de găină, în 
patul lui. N-am decât să-i astup gura cu pumnii. 

— Înţeleg, zise Ben Hur. Cu zece mii de sesterţi te vei 
putea întoarce la Roma, ca să deschizi o cârciumă lângă 
circ şi să trăieşti acolo în tihnă, cum se cuvine unui vrednic 
maestru de scrimă. 

Faţa uriaşului străluci de bucurie. 

— Ascultă, Thord, mai zise Ben Hur. Mi se pare că 
tovarăşul tău seamănă puţin cu mine. 

— Ba chiar aşa! 

— Ei bine, ajută-mi atunci să-l dezbrăcăm de tunica lui, pe 
care s-o îmbrac eu, iar lui să-i dăm hainele mele. Vei anunţa 
apoi pe Messala că m-ai omorât. 

Thord râse de-i dădură lacrimile. 

— Ha-ha-ha! Niciodată nu s-au câştigat zece mii de 
sesterţi cu mai multă uşurinţă! O cârciumă lângă circul cel 
mare, haha-ha! Dă mâna, fiule al lui Arrius! Şi vino cu mine, 
să ieşim de-aci! Am să-ţi dau, la Roma, un vin ca din 
pivnițele împăratului! 


La plecare, Ben Hur mai aruncă o privire asupra celui 
îmbrăcat cu hainele lui. Adevărat că-i semăna. Şi dacă 
Thord se va ţine de cuvânt, elva fi făcut o minunată 
afacere! 

În noaptea aceea, Ben Hur povesti, în casa lui Simonide, 
cele ce i se întâmplaseră la palatul Idermee. 

Hotărâră să pornească, peste câteva zile, o cercetare 
publică pentru dispariţia tânărului Arrius. Acţiunea trebuia 
să fie curajos condusă de însuşi Maxentius. Va rămâne, 
oare, secretul nedescoperit? Ben Hur era scăpat de 
urmărirea duşmanilor săi şi va putea lucra netulburat în 
Ierusalim, unde avea să-şi caute scumpele-i rude dispărute. 

Când îşi luă rămas bun de la Simonide, acesta-i ură noroc 
şi izbândă, iar Estera îl petrecu până la scări. 

— Îmi voi regăsi mama şi sora, Estera, şi atunci tu vei veni 
la Ierusalim, ca să am două surori. 

După aceste vorbe, el o sărută. Fost-a sărutarea unui 
frate? 

Ben Hur fu aşteptat în casa lui Ilderim, dincolo de fluviu, 
cu doi cai buni şi un însoțitor credincios. 

— Caii sunt ai tăi, îi zise Ilderim. 

Erau minunatele odrasle ale Mirei, cu care el câştigase 
premiul la circ. 

Cadavrul din palatul Idermee fu ridicat şi îngropat din 
ordinul lui Gratus, care vesti apoi pe Messala că Ben Hur 
era mort! De astă dată mort şi îngropat fără reînviere! 

Nu mult după aceasta, lângă circul Maximus se deschise o 
bodegă, cu o firmă mare, pompoasă, cu această inscripţie: 
„Lhord, din "Ţara Nordului”. 

CARTEA A ŞASEA. 

CAPITOLUL 1. 

Treizeci de zile trecuseră de când Ben Hur părăsise 
Antiohia, ca să plece în pustiu, la Ilderim. 

O schimbare importantă se petrecuse în soartă taberelor: 
Valerius Gratus fusese înlocuit cu Ponţiu Pilat. Cauza 
dizgraţierii celui dintâi fu cei cinci mii de talanţi pe care 


Simonide îi dăduse ca mită lui Sejanus, un favorit influent al 
împăratului. Jertfa aceasta o făcu marele negustor ca să 
poată asigura liniştea lui Ben Hur la Ierusalim, spre a-şi 
căuta rudele. Pentru aceasta, Simonide dăduse tot ce 
câştigase cu rămăşagurile de la circ. 

Dar prin această schimbare de guvernământ în Palestina, 
evreii nu câştigaseră nimic! 

Cohortele care ocupaseră cetatea Antonia intrară noaptea 
în oraş. Cel dintâi lucru pe care îl văzură locuitorii 
Ierusalimului, în dimineaţa următoare, fu zidurile vechii 
cetăţi acoperite de ordine milităreşti. Din nenorocire, 
fuseseră lipite peste busturile şi chipurile foştilor demnitari, 
urâţi de Pilat. Acesta porunci ca toate aceste ornamente să 
fie distruse. 

O mare mulţime de cetăţeni se duse la el în Cezareea, 
unde locuia. Cinci zile Pilat nu primi pe nimeni; apoi 
înconjură cetatea cu miliţie şi numai atunci îi putură 
depune jurământul lor de credinţă supuşii umiliţi. 

Omul cel mai rău face uneori şi un bine. Astfel şi Pilat. El 
acordă graţierea celor închişi fără vină, revizuind 
închisorile. Poporul văzu, în această măsură, o bunăvoință 
ce-l cuceri de la început. Sute de nevinovaţi fură scoşi din 
temnițe, unde fuseseră aruncaţi fără vină, fără judecată. Ba, 
ceva mai mult, se descoperiră închisori subterane, unde 
tânjeau oameni, despre a căror existenţă nu ştiau nici chiar 
temnicerii. De un astfel de caz, ciudat şi bizar, ne vom 
ocupa în sfântul oraş Ierusalim. 

Cetatea Antonia, după cum se ştie, fusese clădită de 
macedoneni, şi ocupa aproape trei sferturi din coasta 
sfântului munte. 

Mai târziu, loan Hirtramus o transformase într-o cetate de 
apărare a templului. Apoi veni Irod, cu spiritul său 
îndrăzneţ, şi o întări, o împrejmui cu ziduri, o înzestră cu o 
cazarmă, cu ateliere, arsenale şi cu închisori în toate 
clădirile, în subsoluri adânci, în peşterile ascunse în inima 
muntelui de stâncă, erau nenumărate temnițe întunecoase. 


Astfel era cetatea când, de la Irod, trecu în mâinile 
romanilor. Dintr-o privire aceştia recunoscură valoarea 
cetăţii. Sub stăpânirea lui Gratus, dacă vreun evreu mai 
inimos venea să reclame cutare nedreptate, el nu mai ieşea 
din această cetate să vadă soarele zilei. 

Pe masa tribunului comandant, însărcinat cu revizuirea 
condamnaților, erau grămădite listele nefericiţilor care 
tânjeau în aceste închisori, gata să fie trimise peste cinci 
minute lui Pilat, care locuia în cetate. Biroul tribunului, 
mare şi mobilat cu luxul ce se cuvenea unui demnitar cu o 
misiune aşa de importantă, era la această oră plin de 
funcţionari inferiori. Obosiţi de munca zilei, ei aşteptau 
încheierea ultimei liste, ca să poată ieşi apoi fiecare la aer, 
îngăduindu-şi odihna cuvenită. 

În timpul acestei aşteptări, veni un temnicer, turuind în 
mână o legătură de chei grele. 

— Ce este, Gesius? Îl întrebă tribunul. 

Temnicerul se uită neliniştit, neîndrăznind să vorbească. 

— Spune! Îl îmbărbătă tribunul. 

— O, stăpâne, mă tem să-ţi spun. 

— Ce, iarăşi vreo neglijenţă? 

— Nu, tribune, din vina mea nu-i nimic, dar. 

— Vreo crimă? Ori ce să fie? Spune repede! Tu ştii că eu 
toate le iert, afară de trădarea faţă de zei şi de împărat. 

— Apoi să vă spun: sunt aproape opt ani de când Valerius 
Gratus m-a adus aici, ca păzitor al închisorilor, îmi aduc 
aminte că, în dimineaţa următoare, au fost trimişi aici mai 
mulţi evrei, învinuiți că ar fi atentat la viaţa lui Gratus. O 
piatră căzuse de pe acoperişul unei case şi-l doborâse de pe 
cal. Cu capul legat, l-am găsit aici, chiar în scaunul unde 
şezi tu, tribune. Mi-a dat toate aceste chei, cu număr. „Du- 
te. 

— Îmi zise el. 

— Şi ia vezi în ce stare sunt aceste celule, cu numărul 
cheilor; dacă sunt absolut sigure. Şi vino apoi cu raportul,,. 
L-am salutat şi am vrut să ies. - „Stai! Strigă tot el. 


Tu ai planul închisorilor. Dă-mi-l!, - îl dădui, îl întinse pe 
masă. - „Uite aici, celula numărul 5. Vei închide aici trei 
oameni, care ţi se vor aduce. Sunt oameni foarte periculoşi, 
care au ajuns în stăpânirea unui mare secret de stat, mai 
primejdioşi decât criminalii. Orbi şi fără grai să rămână tot 
restul vieţii lor!, îmi aruncă o privire aspră. - „Ai înţeles, 
Gesius?, Am răspuns aiurit: „Da, am înţeles,. - „Uşa acestei 
celule, cu numărul 5, nu se va deschide niciodată, pentru 
nici un Scop; nimeni n-are voie să-i vadă, nici să iasă, nici să 
intre la ei!, - „Dar dacă mor?, - „Să moară! De aceea sunt 
închişi acolo! Celula să le fie mormântul!” Mă înfiorai, dar 
nu zisei nimic! El mă concedie. 

Gesius scoase din tunica lui roasă un plan şi le arătă cele 
cinci celule subterane, unde el fusese orânduit ca păzitor. 

Toţi cei de faţă se uitară la pergamentul îngălbenit. 
Celulele erau în şir, cinci, fiecare cu ieşirea într-un gang 
spaţios, în faţă. 

— Este aşa cum l-am primit de la Gratus! Aici e celula 5, 
zise temnicerul, arătând cu degetul pe plan. 

— O văd. 

— Zise tribunul - spune mai departe! 

— Aş vrea să vă întreb ceva. 

— Ce să întrebi? 

— Am eu dreptul să denunţ un fals? Planul acesta nu-l 
adevărat! 

— Cum, nu-i adevărat? Întrebă surprins tribunul. 

— Nu-i adevărat! Repetă temnicerul. El arată numai 5 
celule, pe când în realitate sunt şase! 

— Cum şase? 

— Să vă arăt cum este planul acesta în realitate. 

Gesius scoase din caietul lui de notițe o hârtie, pe care o 
întinse tribunului. Aici erau cele 5 celule, prevăzute în dos 
cu un alt gang întunecos, pe care el îl socotise că a şasea 
celulă. 

— Ai dreptate! Planul cel dintâi are o lacună. Dacă-i aşa, îl 
voi pune pe desenatorul meu să facă un nou plan al 


închisorii. Vino mâine să-l iei! 

Tribunul, crezând că raportul era gata, îi întoarse spatele. 

— Dar ascultă mai departe, tribune! 

— Mâine, Gesius, mâine! 

— Ceea ce vreau să vă spun nu se poate amâna! 

Tribunul se aşeză, binevoitor, din nou pe scaun. 

— Vă spun pe scurt. Dar vă întreb iarăşi: nu era datoria 
mea, oare, să cred tot ce-mi spusese Gratus despre 
deţinuţi? 

— Negreşit! Trei spioni, orbi şi muţi! Era datoria ta să 
crezi. 

— Ei, nici asta n-a fost adevărat! 

— Cum? Întrebă tribunul cu interes. 

— Ascultă şi judecă singur, tribune! Am făcut cum mi s-a 
poruncit. Opt ani de zile n-am deschis celulă a cincea! Am 
adus de mâncare la ceilalţi condamnaţi, deschizându-le uşa 
o dată pe zi. Acestor trei spioni însă le dădeam apa şi 
pâinea printr-o deschizătură în zid. Ieri, însă, când a venit 
poruncă să cercetăm toţi condamnaţii, am deschis şi uşa 
acestor nenorociţi. Uşa căzu cu zgomot la pământ, căci 
ţâţânile ruginiseră, dar în celulă nu era decât un singur om! 
Părul îi cădea lung, încâlcit, până în genunchi; pielea pe el 
era ca pergamentul; unghiile lungi, încovoiate, cum le au 
păsările răpitoare, dar nu era decât un om! Unde erau 
ceilalţi doi? Am cercetat bine toată celula! Dacă au murit, 
unde erau leşurile, oasele lor? N-am găsit nicăieri nici o 
urmă de aşa ceva! L-am întrebat pe el, dar a dat numai din 
umeri. 

— Şi ce crezi tu? 

— Eu cred că n-a fost decât un singur om acolo, în tot 
decursul acestor opt ani. 

— Bagă de seamă! 

— Îi zise tribunul ameninţător. Ce spui tu ar fi o acuzare 
gravă, adusă procuratorului Gratus! 

Temnicerul se înclină. 

— Poate m-am înşelat! Nu ştiu! 


— Dar n-ai spus tu singur că timp de opt ani ai adus de 
mâncare pentru trei persoane? 

— N-am spus totul - răspunse temnicerul neintimidat. 

Am luat omul din celulă. l-am tuns părul, i-am tăiat 
unghiile, i-am făcut o baie caldă şi l-am îmbrăcat în haine 
curate. Dar ela început să plângă şi, prin semne şi cu 
mâinile împreunate, m-a rugat să-l duc iarăşi în celulă. Nu-l 
înţelegeam. Acum mă încurcă: l-am dus! 

Cu toţii ascultau cu încordare. 

— Când l-am dus îndărăt în celulă, m-a luat de mână şi m-a 
dus în fund, la perete, unde mi-a arătat o deschizătură 
asemenea aceleia prin care îi dădeam pâinea şi apa. N-o 
observasem la început. Mi-am plecat capul şi m-am uitat în 
celulă, care se vedea ca un gang înfundat. Se uită şi el şi 
scoase un strigăt că de animal. La strigătul lui, răspunse o 
voce slabă. 

Eram uimit. „Cine-i aici?” întrebai. La început, nici un 
răspuns; apoi se auzi un suspin: „Fie-ţi milă, o, Doamne!” 
Era o voce de femeie. - „Cine eşti tu?” întreb din nou. - „O 
femeie din Israel,” fu răspunsul. „Sunt aici cu fiica mea, în 
gropate de vii! Ajută-ne, o, Doamne! Altfel trebuie să 
murim!” 

I-am spus o vorbă de încurajare, şi am venit să-ţi dau de 
veste. 

— Bine ai făcut, Gesius, zise tribunul. Trebuie să deschid 
ochii. Şi planul celulelor şi povestea cu cei trei spioni au fost 
minciuni! 

— Da, răspunse temnicerul. Omul scos din închisoare mi-a 
mărturisit că dădea regulat femeilor mâncarea şi băutura 
adusă pentru ei. 

— Vom face lumină în toate, declară tribunul. Haidem cu 
toţii să liberăm femeile acelea! 

Gesius părea vesel. 

— Va trebui să spargem zidul, zise el. Am găsit locul unde 
a fost uşa, dar acum e zidită cu piatră şi ciment. 

Tribunul se adresă secretarului său: 


— Cheamă să vie doi zidari, cu sculele lor. Grăbeşte-te! Şi 
raportul să nu-l trimiţi; văd că va trebui schimbat. 

După aceasta se îndreptară cu toţii spre închisori. 

CAPITOLUL Il 

„O femeie din Israel, îngropată aici, cu fiica ei. Ajută-ne! 
Altfel trebuie să murim!” 

Negregşit, cititorul va fi înţeles cine erau aceste victime: în 
sfârşit, mama şi surioara lui Ben Hur, Tirzah! 

În dimineaţa când fuseseră arestate, cu opt ani în urmă, 
ele fură târâte în cetate, unde Gratus voia să le suprime. El 
le închisese în celula aceea tăinuită, unde credea cu 
siguranţă că vor pieri fără urmă. Sclavii care le târâseră la 
închisoare şi care zidiseră uşa celulei fură exilați, departe, 
ca să nu poată destăinui nimănui fapta odioasă. Pentru a 
prelungi chinul nenorocitelor, ele aveau să mai trăiască, un 
timp, hrănite cu pâine şi cu apă, din mila servitorului lor, 
căruia Messala poruncise să-i scoată ochii şi să-i smulgă 
limba. 'Tot planul fusese născocit de acest roman şiret, 
lacom şi fără suflet, care voia astfel să suprime familia Hur 
şi să pună stăpânire pe averea lor imensă. Oricine poate să- 
şi închipuie viaţa de tortură a celor două femei! Cum 
fuseseră ele deprinse cu o viaţă de lux şi de confort! Cum 
fusese sufletul lor simţitor, civilizat prin cultură, supus acum 
la chinuri cumplite! 

Civilizaţia e o sabie cu două tăişuri. Cât de sus ridică ea pe 
om, pe atât de jos îl coboară, când cel deprins să trăiască în 
curăţenie este constrâns la decăderea celei mai mârşave 
sălbăticii şi murdării! Cu alte cuvinte: am văzut splendoarea 
casei princiare în care vieţuiseră Tirzah şi mama ei, o viaţă 
luminoasă, fericită; să ne coborâm deci cu această amintire 
în temniţa lor umedă şi întunecoasă. 

Amândouă se strânseră una lângă alta, la acea 
deschizătură îngustă, ce dă în celula singurului lor 
susţinător, nenorocitul orb şi mut! Tirzah se sprijinea de 
mama ei şi plângea cu suspine sfâşietoare. 


— Fii liniştită, Tirzah, mântuirea o să vină! Am presimţirea 
că nu în zadar ne-am rugat lui Dumnezeu, de câte ori am 
auzit trompetele sunând, sus în cetate! Uită-te, vezi tu prin 
ferestruie: lumina soarelui e încă sus, ceasul poate să fie 
şapte! 

Am speranţă că o să vină cineva! Dumnezeu e bun! 

Aşa vorbea mama gingaş, mângâietor, cum se vorbeşte 
unui copil. Deşi Lirzah nu mai era copil, căci la cei 
treisprezece ani pe care-i avusese când fusese închisă, s-au 
mai adăugat opt. 

— O să mă silesc să fiu tare, mamă, zise ea. Suferințele 
tale sunt tot aşa de mari ca ale mele. Şi eu vreau să trăiesc 
pentru tine şi să-l revăd pe fratele meu! Oare unde o fi el? 

Buzele mele sunt arse şi limba mi-e uscată! 

Vocea ei avea un timbru straniu, metalic, sinistru chiar. 
Mama o strânse la piept şi o îmbărbătă: 

— Astă noapte l-am visat, l-am văzut aievea, cum te văd pe 
tine, aici, lângă mine, Tirzah. Trebuie să credem în vise, 
cum credea tatăl vostru, tu ştii. Domnul vorbea adesea cu 
el, în vis. Se făcea că eram acasă, în curtea femeilor; şi el 
venise în taină şi se oprise acolo, în umbra porţii, privind 
femeile. Inima îmi bătea tare. Ştiam că el ne căuta pe noi. I- 
am întins braţele, grăbindu-mă spre el, dar în clipa 
următoare, el dispăru, fără să mă recunoască. 

— Suntem într-adevăr aşa de schimbate. 

— Oftă Tirzah - că desigur el nu ne-ar recunoaşte. 

Apoi, întinzând mâinile, gemu de mai multe ori: 

— Apă, mamă, apă! Numai o picătură! 

Mama privi disperată împrejur. De atâtea ori ridicase 
mâinile împreunate spre cer încât rugăciunea părea acum o 
ironie! Totuşi, în groaznica ei neputinţă, găsi raza speranţei. 

— Răbdare, Tirzah, răbdare! Îndată trebuie să vină! 

I se păruse că auzea un zgomot în apropiere. Prin mica 
deschizătură ce le transmitea o dâră de lumină, zgomotul 
se auzea într-adevăr tot mai lămurit. Se ridică şi Tirzah, 
uimită, în aşteptare. 


— Lăudat să fie Domnul! Strigă mama, izbucnind în 
bucuria credinţei reînviată, întărită. 

— Cine-i acolo? Întrebă o voce străină. Cine a vorbit aici? 

Erau vorbe de om, din afară, pe care le auzeau a doua 
oară, în opt ani! Era viaţa, care străbătea în moarte! 

— O femeie din Israel, îngropată aici cu fiica sa! Ajutor! 

Căci murim nevinovate! 

— Fiţi liniştite, o să viu iar, în curând! 

Femeile strigară de bucurie: erau descoperite! Mântuirea 
sosise! Vor fi scoase din temniţă, la lumină, acasă, în 
libertate! Îşi vor revedea prietenii, rudele, fiul, fratele! Mica 
dâră de lumină din celulă li se păru acum un soare întreg, 
arzător. Şi toate suferinţele, foamea, setea, frica de moarte, 
erau uitate! Căzură în genunchi, cu mâinile împreunate. 

Aşteptarea lor nu fu lungă. Tribunul lucrase repede! 

— Auziţi, voi? Veniţi aici! Strigă el prin deschizătură. 

— Suntem aici, răspunse mama, sculându-se în picioare, în 
aceeaşi clipă, se auziră ciocănituri în zid: lovituri puternice 
de ciocan dărâmau acum închisoarea, mormântul vieţii lor. 
Tirzah şi mama ei nici nu mai respirau. Cu ochii pironiţi, ele 
priveau cum cădea piatră după piatră şi libertatea se 
apropia. Puteau acum să audă glasul lucrătorilor. Şi - o, 
Dumnezeule! 

— O lumină roşie de făclie străbătu întunericul 
mormântului lor, ca raza dulce a răsăritului. 

— Ele, mamă, el e! În sfârşit, ne-a găsit! Strigă Tirzah, 
tremurând de fericire. 

Dar mama răspunse calmă: 

— Dumnezeu e bun! 

Acum căzu şi ultima piatră, urmată de uruitul surd al 
molozului, şi în deschizătura uşii se ivi tribunul, înconjurat 
de mai mulţi oameni, cu făclii în mâini. 

Respectul pentru femei nu este o vorbă deşartă. Sunt 
sentimente, instincte nobile înnăscute în om. Tribunul 
rămase o clipă înmărmurit, neîndrăznind să se apropie de 


cele două arătări, care se ţineau îmbrăţişate. Dar nu era 
numai sfiiciunea. 

— O, Dumnezeule! 

— Nici groaza vedeniei; dar din colţul întunecos în care se 
refugiaseră femeile, se auzi o rugare aşa de tristă, cum nu 
se mai auzise în vreo limbă omenească: 

— Nu vă atingeţi de noi: suntem necurate, necurate! 

Oamenii se priviră, nedumeriţi, cu făcliile în mână. 

— Necurate! Necurate! Se auzi din nou din colţul celulei o 
tânguire cutremurătoare. 

Nenorocitele femei, care aşteptaseră cu sete libertatea, îşi 
dădeau acum seama cât de tristă era ea pentru ele. Tirzah 
şi mama ei deveniseră leproase! 

Cititorul poate că nu va şti ce însemna asta pe vremea 
aceea! Talmudul îi osândea la o moarte vie pe leproşi. 
Nimeni n-avea voie să locuiască împreună cu ei. Ca morţii 
erau scoşi din sate şi din oraşe şi duşi în insule pustii. 
Sinagoga pedepsea şi excludea din sânul ei orice israelit 
care, conştient de boala lui, nu şi-ar fi avertizat semenii, 
strigând: „Necurat! Necurat!” 

Şi nenorocita prinţesă Hur, cu fiica ei, ştiau că erau 
bolnave de grozavă boală. 

Odată - ziua şi anul nu şi-l mai aduceau aminte, căci zilele 
şi anii trecuseră în beznă - întâi mama se simţise rău. Un fel 
de uscăciune amară îi strângea gâtlejul şi o sete - sete 
grozavă - o chinuia. Apoi simţi, pipăindu-se pe corp, o mică 
eczemă ce creştea cu repeziciune şi o ustură, o mânca 
grozav. Mai târziu se plânse şi Tirzah de acelaşi rău. Mama 
o duse în dâra de lumină. Obrazul ei era o rană cu crăpături 
adânci, roşii. Sprâncenele-i albiseră, iar ochii ei frumoşi 
priveau grozav de tulburi. Scoase un țipăt înfiorător, căci 
recunoscu boala. Câteva ceasuri stătu aşa, căzută grămadă, 
cu pumnii încleştaţi de obidă, fără să poată îngâna altă 
vorbă decât: „lepră! Lepră!” 

Când îşi reveni în simţiri, se gândi că Tirzah nu trebuia să 
ştie ce însemna asta! O mângâie în toate chipurile, 


spunându-i că era o boală fără însemnătate, că se va putea 
vindeca. Copila cerea apă, apă. Şi adesea se lăsa însetată, 
ca să-i dea ei să bea şi să-i răcorească rana cu puţina apă ce 
li se dădea în celulă. 

Ca să-i aducă o rază de veselie, uneori îi spunea glume, 
anecdote; altă dată îi cânta cântece din psalmii lui David, şi- 
i povestea istorioare romantice, interesante, încercase 
totul, biata mamă, ca să poată smulge copila din disperarea 
ei chinuitoare. Totuşi veni apoi o zi, când Tirzah băgă de 
seamă progresul nimicitor al bolii. Atunci, o! Ce zi grozavă! 
Ea îşi dădu seama că această boală nu se vindecă, îşi 
reaminti de toate câte auzise despre ea, şi mama trebui să-i 
spună totul. Izbucnind în spasmuri jalnice, ele căzură una în 
braţele celeilalte. 

Dar în altă zi, iarăşi începură să spere. Credinţa în 
minunile cereşti, în regăsirea lui Ben Hur le învioră, le dete 
putere să îndure grozăvia sorții. 

În felul acesta ele îşi petrecură zilele, până ce temnicerul 
le descoperi. 

După ce binefăcătorul lor, mut şi orb, fusese scos din 
temniţă, timp de douăzeci şi patru de ceasuri ele nu 
mâncaseră şi nu băuseră nimic. 

Făcliile luminau încăperea sinistră: ceasul libertăţii sosise! 

— Dumnezeu e bun! Strigă văduva. N-avem altă dorinţă 
decât să-i revedem pe ai noştri şi să ne arătăm recunoştinţa 
faţă de cei care ne-au scurtat suferinţa! 

Tribunul veni aproape de ea şi, luminând-o cu făclia din 
mână, o întrebă: 

— Cine sunteţi voi? 

— Două femei muritoare de foame şi de sete, răspunse 
mama îndată. Dar nu te apropia de noi, nici să nu pui mâna 
pe pereți: toate sunt aici necurate - necurate! 

— Spune-mi, cum vă cheamă, femeie, şi de ce sunteţi voi 
aici? 

— A trăit odată, în Ierusalim, un prinţ, pe care îl iubeau 
toţi nobilii romani, împăratul îl numea „prietenul” lui. Eu 


sunt văduva lui şi aceasta-i copila noastră. Cum să-ţi spun 
pentru ce am fost închise aici? Căci, desigur, nu ştiu! Poate 
pentru că am fost bogaţi. Valerius Gratus poate să-ţi spună. 
El a fost duşmanul nostru şi el ne-a închis! Vezi ce am ajuns! 
O, priveşte şi îndură-te de noi! 

Cu tot aerul greu din celulă, tribunul scoase hârtie şi 
creion şi scrise, la lumina faclei, tot ce-i spusese femeia. 

— O săvă trimitem mâncare şi apă, răspunse el blând. 

— Apă, apă multă, ca să ne spălăm, nobile roman! 

— 'Tot ce doreşti! 

— Dumnezeu e bun! 

— Suspină mama - şi să te ţină în paza Lui! 

— Rămâneţi cu bine, adăugă tribunul. Eu n-o să vă mai 
văd. După ce vă veţi recrea, să vă pregătiţi de plecare. Va 
trebui să vă trimit afară din oraş. Cunoaşteţi legea. Sunteţi 
libere. Adio! 

Dete câteva ordine oamenilor săi; apoi plecă. 

Peste puţin timp, câţiva sclavi aduseră o putină cu apă, 
săpun şi prosoape, o tavă cu friptură, pâine şi vin, haine şi 
rufe curate. După ce le puseră pe toate pe jos în celulă, 
ieşiră în grabă. 

Înainte de zorii dimineţii, ambele femei fură însoţite de 
gardieni până în afara porţilor cetăţii. Erau acum libere, în 
oraşul strămoşilor lor. 

Se uitară sus la stele, care străluceau tot ca odinioară, şi 
se întrebară: 

— Încotro? Şi ce vom face acum? 

CAPITOLUL III. 

În acelaşi timp, pe când Gesius îl conducea pe tribun în 
celula închisorii din cetatea Antonia, un călător urca încet 
cărarea dinspre răsărit a Muntelui Măslinilor. Plantaţia din 
jur era uscată, iar drumul prăfuit, căci era anotimpul 
marilor călduri din Iudeea. El se uita din când în când la 
dreapta şi la stânga, cu teamă, ca omul care nu-i sigur de 
împrejurimi. Deşi cunoştea aceste locuri, acum i se păreau 
cu totul schimbate. 


Călătorul acesta nu era altul decât însuşi eroul povestirii 
noastre: Ben Hur. 

EI stătu o clipă locului şi privi de sus oraşul sfânt. Nu 
oraşul sfânt de astăzi, ci Ierusalimul lui Irod, oraşul sfânt al 
lui Christos. E frumos el şi astăzi, dar ce a trebuit să fie 
atunci! 

Ben Hur şezu pe o piatră şi, scoţându-şi turbanul alb de pe 
cap, se lăsă pradă visării. 

Se gândi la fiii lui Vespasian, la toţi mahomedanii, arabii şi 
indienii care se străduiseră să cucerească acest oraş, de 
aproape cinci sute de ani: a avut vreunul din ei dragostea şi 
evlavia pentru dânsul pe care o avea el, Ben Hur? Oraşul 
purta podoabele şi defectele acestor mâini de cuceritori. 
Dar frumuseţea lui fermecătoare nu era aceea făcută şi 
născocită de geniul şi mâinile omeneşti. Era dumnezeiasca 
aşezare a colinelor verzi de măslini, smochini şi chiparoşi, a 
nepieritoarelor stânci de granit, în siguranţa cărora David 
îşi clădise cuibul şi-şi cântase eternii psalmi, înălţători de 
suflet. 

Se gândi la toate luptele, suferinţele şi sforţările neamului 
său, ca şi la acel rege nou, care avea să vină acum, spre a 
pune capăt tuturor zbuciumărilor şi nenorocirilor din 
trecut. El va trebui să-şi recucerească toată ţara: acest 
Munte Marian, cu toate templele lui, Sionul cu turnurile, cu 
palatele lui, şi această cetate Antonia, şi oraşul nou Bezet, şi 
toate milioanele de suflete din Israel, care suferiseră jugul 
străin. Se vor cânta osanale de izbândă, căci Domnul a 
biruit şi le-a redat poporului său. 

Lumea vorbeşte de vis că de un fenomen al nopţii, al 
somnului. Dar sunt şi alte vise. Tot ce a creat măreț omul i s- 
a arătat mai întâi în închipuire, în visare. Visul este 
reculegerea, beatitudinea necesară creierului obosit. Viaţa 
e vis! Numai în mormânt nu mai visăm. 

Soarele apunea. Turnurile cetăţii păreau scăldate în aur, 
în bătaia razelor lui. Apoi, deodată, feeria dispăru, 
strălucirea se pierdu în umbra zidurilor şi întunecarea 


sumbră îmbrăcă oraşul. Ben Hur tresări. Ochii lui 
străbăteau spaţiul şi se îndreptau spre un punct negru, sub 
cupola templului dinspre nord: acolo era casa lui 
părintească, dacă mai exista! Îşi alungă toate celelalte visări 
şi se trezi la vocea datoriei, care îl adusese la Ierusalim. 

În timpul cât fusese în deşert cu Ilderim, unde îşi făcu 
planurile-i de conducător de oştire, a venit la el, într-o 
seară, un curier cu vestea că Gratus fusese înlocuit cu 
Ponţiu Pilat. 

Messala era infirm - îl crezuse chiar mort - Gratus nu mai 
avea nici o putere; de ce n-ar veni acum, fără teamă, să-şi 
caute mama şi soră? Luă repede hotărârea. Chiar în 
noaptea aceea, după ce dobândi învoirea lui Ilderim, el 
plecă. Trei arabi îl însoţiră, călare, până la Ierihon. 

De aici, avea să-şi urmeze drumul pe jos. În Ierusalim îl va 
întâlni pe Maluc. E de observat că Ben Hur nu-şi fixase încă 
planul activităţii sale. Voia, înainte de toate, să viziteze 
cetatea Antonia. Cititorul îşi aduce aminte de Amrah, 
servitoarea credincioasă, care, în ziua când stăpânele ei 
fuseseră arestate, se smulsese din mâinile zbirilor şi fugise 
acasă, în palat, unde apoi încuiase toate uşile. Simonide se 
îngrijise de hrana ei. Ea trăia acolo, singură din toţi vechii 
locuitori, în palatul acela mare, pe care Gratus, cu toate 
stăruinţele lui, nu-l putuse vinde. Nimeni nu voia să-l 
cumpere, nici să-l închirieze. Oamenii treceau pe lângă el, 
şoptind că ar fi locuit de strigoi. Poate că o văzuseră pe 
biata Amrah, care îşi scotea uneori capul prin gratiile 
ferestrelor, fără să cuteze să iasă afară în stradă. 

Ben Hur îşi schimbă deodată hotărârea: nu va intra în 
cetate mai înainte de-a vizita casa părintească şi de a afla 
veşti de la Amrah. 

Se ridică şi cobori spre oraş. 

Întunericul nopţii învăluia străzile Ierusalimului, când Ben 
Hur cobori pe o cărare îngustă dinspre sud. Căsuţele joase, 
cu porţile zăvorâte, i se păreau acum sinistre, 
neprietenoase. Şoptiri de glasuri de femei şi de copii îi 


loviră auzul. Singurătatea, nesiguranța ţelului ce urmărea îl 
făceau trist. În starea aceasta sufletească sosi la lacul numit 
azi Betesda, în care se oglindeau stelele cerului. Se mai uită 
o dată îndărăt, la cetatea Antonia: o masă de zid întunecat, 
ce se vedea ca un monstru ameninţător în bătaia strălucirii 
de sus. 

Dacă mama lui şi Tirzah ar fi acolo, îngropate de vii? Prin 
ce mijloace ar putea el oare să le elibereze? Cu forţa, nu! O 
armată puternică şi n-ar fi izbutit să străbată acele ziduri. 
El era singur. Cu stăpânirea şi liniştea unui uriaş, el se uită 
la colosul monstru şi se gândi: viclenia se trădează uşor, iar 
Dumnezeu - cel din urmă sprijin al deznădăjduitului - vine 
uneori aşa de încet. 

Plin de îndoială şi de grijă, el îşi îndreptă paşii spre apus. 

Dincolo de Betzet era o pădurice. Aici spera să găsească 
un adăpost pentru timpul cât va sta în Ierusalim. Dar un 
instinct irezistibil îl mână spre casa lui părintească. 

Acasă! Niciodată amintirile nu-l atrăseseră cu atâta magie 
spre locaşul sfânt. Luna răsărise plină şi, în lumina ei, i se 
arătau turnurile înalte şi dealurile Sionului, valea adâncă, 
plină de umbre misterioase - parcă tot atâtea cetăţi măreţe, 
tot atâtea poveşti mişcătoare de suflet. 

În sfârşit, sosi la casa părintească. 

Cine ar putea să înţeleagă simţirea ce-l cuprinse pe Ben 
Hur? Negreşit, toţi aceia care, în copilăria lor, au avut un 
cămin fericit - oricât de mult ar fi trecut de atunci - îşi vor 
aduce aminte, cu adâncă duioşie, de acel rai pierdut, unde 
au răsunat râsetele lor vesele, şi sufletul lor se va lega cu 
mai multă tărie de aceste locuri, decât de toate triumfurile 
vieţii lor de mai târziu. 

Ben Hur se opri în faţa porţii dinspre nord. Se putea vedea 
bine sigiliul de ceară pus la încuietoare şi o tablă mare, 
atârnată mai sus, cu următoarea inscripţie: „Proprietatea 
împăratului”. 

Din ziua groaznică a dispariţiei, nimeni nu mai intrase pe 
poarta aceasta. Să bată, ca altădată? Era în zadar, o ştia 


prea bine. Şi totuşi bătu. Poate că Amrah să fie tot aici şi să 
se uite pe vreo fereastră. Ridică o piatră, urcă scările largi 
şi lovi de trei ori în poartă. Apoi ascultă. Tăcerea adâncă 
parcă râdea de el. Cobori iar în stradă şi se uită la 
ferestrele întunecate. Nici un semn de viaţă! Turnul se 
înălța, ascuţit, deasupra acoperişului, dar nici acolo nu văzu 
vreo mişcare. Din partea de nord, trecu apoi la aceea 
dinspre răsărit, dar şi aici aceeaşi linişte de moarte, începu 
să deznădăjduiască, dar inima-i bătea cu o tremurare de 
dor şi nu-l lăsa să plece. 

Apoi se strecură încet spre partea de sud. Şi aici poarta 
era încuiată, iar deasupra ei era aceeaşi tablă, cu aceeaşi 
inscripţie. Plin de furie şi deznădejde, Ben Hur rupse tablă 
şi o aruncă în şanţul din stradă. Apoi căzu în genunchi pe 
treptele casei lui şi se rugă să vină regele cel nou şi să facă 
dreptate! 

Apoi, după ce i se mai potoli tremurarea, îl cuprinse 
oboseala, după o călătorie lungă în fierbinţeala zilei de 
vară; îşi puse capul pe scara de piatră şi, în răcoarea nopţii, 
adormi adânc. 

În acest timp, două femei se apropiară de palatul lui Ben 
Hur. Cu paşi osteniţi, şovăitori, ele înconjurară clădirea, 
uitându-se cu teamă împrejur, ca să nu le vadă cineva. Apoi 
se opriră într-un colţ mai întunecos, iar una din ele oftă: 

— E casa noastră, Tirzah! 

Tirzah prinse mâna mamei, o strânse la piept şi plânse cu 
hohot. 

— Taci, Tirzah, şi hai să plecăm mai departe! 

— Şi vocea mamei tremura de emoție - căci îndată ce se va 
face ziuă, vom fi date afară din oraş şi atunci nu va mai fi 
reîntoarcere! 

Dar Tirzah căzu ostenită pe scară. 

— Da, mamă, numai să ne odihnim puţin. Credeam că am 
venit acasă! Am uitat că suntem leproase şi că nu mai avem 
casă, că acum aparţinem celor morţi. 

Mama o îmbrăţişă cu duioşie; apoi îi şopti din nou: 


— Să plecăm, copila mea. 

Într-adevăr, dacă le-ar fi văzut cineva, le-ar fi luat la 
goană: aşa era de oribilă înfăţişarea lor! 

Ca două stafii, ele se strecurară pe lângă zid. Când sosiră 
la poartă, se opriră. Mama zări tabla la fel cu aceea pe care 
Ben Hur o rupsese din partea cealaltă a casei: 
„Proprietatea împăratului”. 

Mama îşi frânse mâinile, ridicând ochii la cer, cu nespusă 
durere. 

— Ce este, mamă? 

— O, Tirzah, el nu mai trăieşte, este mort! 

— Cine, mamă? 

— Fratele tău! Toate i le-au luat, până şi casa asta! Asta! 

— Ah, mamă! 

— Şi niciodată n-o să ne mai poată ajuta! 

— Ce vom face, mamă? 

— Mâine vom căuta un loc ferit, în oraş, şi vom cerşi, ca 
cele mai nenorocite fiinţe de pe lume! 

Tirzah se lipi de mama sa şi plânse iar. 

— Mai bine să murim, mamă. 

— Nu! Asta o va hotări Domnul! Dacă ne-a sosit vremea, 
atunci vom muri. Noi credem în Dumnezeu! 

Luă de mână pe Tirzah şi porniră împreună spre partea de 
apus a casei. Şi fiindcă se convinseră că nici aici nu era 
nimeni, trecură în partea de sud, unde, pe trepte, zăriră un 
om culcat. 

— 'Tăcere, şopti mama; văd pe cineva acolo. Un om! Să ne 
ferim de el. 

leşiră repede în stradă, dar, retrăgându-se, se mai uitară 
în urmă la omul culcat. 

— Doarme! Zise mama. 

Omul nu făcu nici o mişcare. 

— Rămâi aici, Tirzah; mă duc să văd cine poate să fie. 

Se apropia încet. Luna bătea cu lumina ei drept pe capul 
omului adormit. Cine putea să fie? Capul era învelit într-un 
turban alb. Nu era un roman, în clipa aceea, el oftă, se 


întoarse de pe o parte pe alta şi îşi dezveli capul din turban. 
Mama îşi apăsă mâinile la gură să înăbuşe un țipăt; apoi şi 
le ridică la cer cu evlavie, îl recunoscuse şi se grăbi spre 
Tirzah: 

— E fiul meu, fratele tău, Tirzah! Şopti ea tremurând de 
bucurie. 

— Fratele meu! O, ceruri! 

Mama o prinse repede de mână. 

— Vino, să-l vedem de-aproape, numai o dată! Apoi slobozi- 
vei pe roaba ta, o, Doamne! 

Se apropiară. O mână a lui atârna în jos, pe scară. Tirzah 
căzu în genunchi şi voi să i-o sărute. Dar mama ei o reţinu 
repede: 

— Pentru nimic în lume, pentru viaţa ta! Necurată! 
Necurată! 

Tirzah se dete îndărăt, tremurând. O, ce chin! Să nu-l 
poată cuprinde, să nu-l poată săruta! 

Ca o icoană a frumuseţii bărbăteşti, Ben Hur zăcea acolo, 
în faţa lor. Fruntea lui largă, ornată de păru-i întunecat; 
faţa-i albă în bătaia lunii, cu mustăţile delicate, acea faţă 
fină, nobilă; bărbia, gura inteligentă, frumos conturată. Cât 
de fierbinte ar fi strâns mama, la inima ei, capul acesta 
drag, care se odihnise de atâtea ori, în copilărie, la sânul ei 
duios! Ce putere uriaşă de resemnare, de stăpânire de sine, 
trebui să-şi impună ea, ca să rămână totuşi departe de el! 
Cât de amară-i fuse această clipă, de bucurie şi de 
renunțare! Se aplecă în genunchi şi sărută vârful sandalelor 
lui pline de praf şi de noroi! Şi-şi puse toată ardoarea 
sufletului ei chinuit în această sărutare. El se mişcă din nou. 
Femeile se retraseră repede. 

— Mamă! Tirzah! Unde sunteţi? Şopti el ca prin vis şi 
adormi la loc. 

Tirzah îl privea nemişcată, iar mama căzu din nou în 
genunchi. Ea îşi pusese capul în ţărână, faţa în palme, şi 
plângea aşa de jalnic, că parcă i se rupea inima! Şi ar fi vrut 
să se rupă! Şi în vis el se gândea la ea, vorbea de ea! Nu 


era oare aceasta mărturia iubirii lui şi a faptului că n-o 
uitase? Ce voia mai mult? 

Chemă pe Tirzah, se mai uită o dată la chipul băiatului ei 
adorat, ca şi cum ar fi vrut să şi-l întipărească pe veci, în 
inima ei, apoi porniră să iasă. Dar se opriră surprinse! Din 
partea opusă, o siluetă de femeie se apropie de treptele 
unde dormea Ben Hur. Ele nu ştiau că Amrah locuia în casă 
şi nu-şi puteau închipui cine să fie. Dar o văzură aplecându- 
se spre Ben Hur, ridicându-i mâna atârnată şi ducând-o 
gingaş la buzele ei, plăcere la care ele renunţaseră. 

La această atingere, el se trezi din somn şi se uită cu 
duioşie la femeie: 

— Amrah! O, Amrah, tu eşti? Îi zise el. 

Amrah nu putu vorbi de bucurie, îl cuprinse doar de gât şi 
plânse la pieptul lui. 

El o mângâia cu gingăşie şi femeile îi auziră glasul: 

— Mama, lirzah! O, Amrah, vorbeşte-mi de ele! Vorbeşte, 
vorbeşte, te rog! 

Amrah plângea mereu. 

— Tu le-ai văzut, Amrah; tu ştii unde sunt! Spune-mi 
adevărul! 

Tirzah făcu o mişcare, dar mama ei o reţinu. 

— Nu, şopti ea, nu uita: necurate! Necurate! 

Dragostea ei era tiranică. Putea să i se frângă inima; el nu 
trebuia să le vadă în starea aceasta. 

Amrah, în loc de orice răspuns, plângea tot mai amarnic. 

— Vrei să intrăm în casă? O întrebă Ben Hur. Romanii au 
minţit, adăugă, arătând spre tăbliţa de jos; casa asta nu 
este a lor, nu poate să fie a lor câtă vreme eu trăiesc. Este a 
mea, Amrah, să intrăm în ea. 

În clipa următoare, ei dispărură. Cele două umbre 
rămaseră afară, în stradă. Ele se uitară lung la poarta casei, 
prin care niciodată nu le mai era îngăduit să intre. Ele-şi 
făcuseră datoria. lubirea lor rezistase, în dimineaţa 
următoare, ele fură descoperite de autorităţi şi alungate 
afară din oraş. 


— Afară! Afară! Duceţi-vă între morţi: acolo e locul vostru! 

Şi multă vreme a răsunat ca un ecou, în auzul 
nenorocitelor, această osândă. 

CAPITOLUL IV. 

Cine vrea, în zilele noastre, să viziteze oraşele sfinte, şi 
între ele pe acela care poartă frumosul nume de „Grădina 
regală”, va trebui să se oprească în valea Hinom, la fântâna 
EuRegel. Acolo să guste din apa dulce dătătoare de viaţă şi 
să privească împrejur. E sfârşitul celui mai remarcabil 
punct, din cele vrednice de văzut. Călătorul va privi cu 
indulgență stilul primitiv al fântânii, va întreba de 
adâncimea ei, va întinde un ban micilor păstori săraci şi va 
zâmbi înţelegător faţă de simplicitatea rudimentară a 
construcţiei fântânii celebre. 

Ar fi prea mult să analizăm toate fructele interesante ce se 
găsesc pe muntele acesta şi să măsurăm toate adâncurile 
căilor ce străbat şerpuitoare până în vasta peşteră din fund, 
cu numele Gheenă. E destul să notăm că această peşteră 
servea de locaş - din timpuri imemorabile - leproşilor. Şi 
aici îşi găseau, şi atunci, în vremea lui Christos, adăpost, 
aceşti dezmoşteniţi ai sorții. 

Peştera, împărţită ca o cetate în mai multe subterane, 
conţinea un fel de comunitate, pusă sub privegherea şi 
ocrotirea guvernului. Şi aici îşi trăiau viaţa nenorociţii 
leproşi, condamnaţi la o moarte vie, ocoliţi de toată lumea! 

În dimineaţa următoare, după cele povestite, Amrah se 
apropie de fântână şi se aşeză pe o piatră. După obiceiul din 
Ierusalim, ea era îmbrăcată în haina sură, a servitoarelor 
de familie bună. Adusese un ulcior de apă şi un coş pentru 
alimente, pe care le aşeză lângă ea. 

Era dis-dedimineaţă şi nimeni nu venise încă la fântână. 
Amrah stătu câteva clipe în aşteptare. Tăcută, evlavioasă, 
ea se uita sus spre bolta cerului, care începu să se 
înroşească de răsăritul soarelui. Atunci se ivi un om cu o 
funie în mână, care o întrebă dacă voia să-i scoată apă. 

— Nu încă, răspunse Amrah. 


Era de meserie sacagiu şi scotea, pentru o geră, apă şi 
pentru alţii. 

Amrah obişnuia aşa, să iasă în fiecare zi, de cu zori, să-şi 
cumpere alimente, să-şi ia apă şi să se întoarcă apoi iar în 
singurătatea ei. Ne putem închipui cât era de fericită acum, 
după ce revăzuse pe Ben Hur, întors la casa părintească! 

Dar despre Tirzah şi mama lui, ea nu putu să-i dea nici o 
ştire. Credincioasa servitoare ar fi dorit ca el să locuiască 
iarăşi în camera lui şi să-i facă viaţa cât se putea de bună, 
liniştită. El însă se temea de descoperire. Avea să vină 
numai pentru câteva ceasuri, noaptea, şi să plece, ca şi în 
ziua aceea, înainte de-a se face ziuă. 

Amrah se bucură şi de-atât. Se gândea să-i cumpere carne 
şi miere. Cum îi plăcuse lui, întotdeauna, mierea! Îşi luă apă 
şi porni spre târg. Dar acolo întâlni un om, care îi povesti 
tot ce văzuse în noaptea aceea în cetatea Antonia. Era unul 
din oamenii care luminaseră cu făcliile celulă în care se 
făcuse lugubra descoperire a celor două femei leproase, 
îngropate acolo de vii. Omul ştia şi numele lor: erau văduva 
şi fiica lui Hur! 

Ne putem închipui cu ce sentimente de groază, dar şi de 
bucurie, Amrah îi asculta povestirea! Se întoarse acasă şii 
se păru ziua un veac, până ce avea să se înnopteze şi să-i 
spună lui luda al ei ce bucurie îl aştepta! Le găsise pe 
mama şi pe sora lui! Râdea şi plângea, în acelaşi timp. Cum 
o să se ducă el să le caute, să le dea ajutor şi mângâiere! 
Dar deodată rămase încremenită! Ele erau leproase! 
Leproase! Vai, cum o să sufere el la această veste! Cum o să 
se ducă să le caute în peşteră, grozavul locaş al morţii! Şi 
cum, nebun de disperare, o să le ia în braţe, o să se 
molipsească şi el de boala îngrozitoare! Îşi frângea mâinile, 
întrebându-se ce să facă. 

Trebuia să le găsească ea singură. Ştia de obiceiul ca 
leproşilor să li se dea voie să vină în fiecare zi să-şi ia apă de 
la fântâna Euregel. Săracii, ca şi bogaţii, trebuiau să se 


servească singuri de ulcioarele lor. Desigur că aveau să vină 
şi stăpâna ei cu Tirzah. 

Se duse deci a doua zi iarăşi în zori de ziuă la fântână şi, 
aşezându-se pe aceeaşi piatră, aşteptă. 

Ben Hur îi spusese că avea să-l caute şi pe Maluc şi să-l 
însărcineze cu găsirea scumpelor lui mamă şi soră. Abia 
putuse să-şi stăpânească dorul şi nerăbdarea. 

Ne putem închipui cât ar fi vrut Amrah să-i dea de ştire 
despre descoperirea ei, dar se reţinu. 

Şedea tăcută, în aşteptare. Când, deodată, zări un grup de 
oameni apropiindu-se. Erau ca nişte stafii, abia mişcându- 
se. Leproşii! Amrah spera să fie şi stăpânele ei printre ei. 
Dar ele nu erau! 

Mult mai târziu, Amrah văzu lângă o altă gură a peşterii, 
şezând pe o piatră mare, două umbre de femei. Această 
gură de peşteră da într-un gang subteran, despre care, 
negreşit, nimeni nu s-ar fi gândit că putea să servească de 
locuinţă omenească, căci nici pentru câini n-ar fi fost bună, 
atât era de umedă şi de lipsită de razele soarelui! 

Bună egipteancă le privi cu atenţie pe cele două femei, 
care acum se ridicară şi porniră să coboare, sprijinite una 
de alta. Aveau părul alb, hainele curate, noi, şi se uitau 
îngrijorate împrejur, retrăgându-se la o parte de grupul 
leproşilor. 

Ele, după ce-şi umplură ulcioarele, se urcară încet spre 
peşteră, fără să se tulbure de câteva înjurături şi aruncături 
de pietre ce se auziră în urma lor: „Necurate! Necurate!” 

Cele două femei se opriră pe loc, înfiorate. 

— Or fi, desigur, două străine, se gândi Amrah, care nu 
cunosc obiceiul pământului! 

Se sculă şi ea să plece cu ulciorul şi cu coşul în mână. Dar 
larma din jurul fântânii reîncepu. 

— Ce nebunie! 

— Zise unul batjocoritor - să dai mâncare bună morţilor 
acestora! 


— Şi ce drum lung ai făcut pentru asta! Zise altă femeie 
către Amrah, care se apropie de cele două străine. 

Să se fi înşelat oare? 

Inima-i bătea cu violenţă. Şi cu cât se apropia, cu atât 
emoția ei creştea. Se opri îngrozită: să fie oare asta stăpâna 
ei, ale cărei mâini frumoase le sărutase de-atâtea ori? Şi 
umbra aceasta de bătrână, să fie oare Tirzah, favorita ei 
copilă, frumoasă şi veselă ca însăşi fericirea? Nu-şi putu 
stăpâni o repulsie înfiorătoare. Cu neputinţă! Acestea erau 
două nenorocite leproase, străine. Se întoarse şi tocmai 
voia să plece. 

— Amrah! Se auzi atunci la spatele ei. 

Egipteanca puse ulciorul jos şi se uită înapoi încremenită. 

— Cine m-a chemat? 

— Amrah! 

Servitoarea se uită drept în faţa celei care vorbise. 

— Cine eşti dumneata? 

— Nu mă mai cunoşti, Amrah? Noi suntem acelea pe care 
le cauţi. 

Servitoarea căzu în genunchi. 

— O, stăpâna mea, stăpâna mea! Dumnezeul tău, care este 
şi al meu, m-a ajutat să te găsesc! 

În bucuria ei, voia să-i cuprindă picioarele în braţe. 

— Stai, Amrah, nu mă atinge: necurate! Necurate! 

Amrah căzu cu faţa la pământ şi plânse cu aşa hohot, încât 
toţi oamenii de la fântână o auziră. 

— O, stăpâna mea! Dar unde este Tirzah? 

— Aici sunt şi eu, Amrah! Nu mă poţi recunoaşte? Dar vrei 
tu să-mi dai puţină apă? 

Într-o clipă Amrah se ridică şi aduse ulciorul şi coşul. 

— Aici, am adus şi pâine şi friptură, zise ea. Voia să întindă 
şervetul curat pe jos, dar stăpâna ei o opri. 

— Nu, Amrah! la ulciorul şi umple-l cu apă rece; lasă coşul 
aici. Noi îl vom lua în peşteră. Mai mult nu îngăduie legea! 
Lumea ne-ar bate cu pietre! Du-te, şi pentru astăzi ne-ai 
făcut destul bine! 


Oamenii care văzură scena, întrebară cu milă pe Amrah: 

— Cine sunt femeile acestea? 

— Au fost bune cu mine, răspunse Amrah. Luând ulciorul 
pe umăr, egipteanca se grăbi să aducă apă. Ea vru din nou 
să se apropie, dar din nou răsună sinistrul cuvânt: 
„Necurate! Necurate!” 

Aşezând coşul lângă ulcior, ea rămase mai la depărtare. 

— Îţi mulţumesc, Amrah, zise stăpâna ei, luând lucrurile. 

E foarte frumos din partea ta! 

— Ce să mai fac, stăpână? 

Stăpâna prinse ulciorul şi bău cu sete; apoi răspunse: 

— Ştiu că Iuda s-a întors. L-am văzut în noaptea trecută 
adormit pe trepte. Şi te-am văzut şi pe tine, când l-ai trezit. 

Amrah îşi împreună mâinile: 

— O, stăpâna mea, şi nu te-ai apropiat! 

— Ar fi fost moartea lui! O, Amrah, eu niciodată nu-l voi 
mai putea strânge în braţele mele, nu-l voi mai putea 
săruta! 

Amrah, tu-l iubeşti, aşa-i? 

— Da, îl iubesc, răspunse femeia, cu ochii plini de lacrimi. 

Aş muri pentru el! 

— Dă-mi o dovadă despre asta: nu-i spune nimic despre 
noi, nici că ne-ai găsit! Numai atât îţi cer, Amrah! 

— Dar el vă caută. A venit din depărtare, ca să vă 
găsească. 

— Nu trebuie să ne găsească! Nu trebuie să ştie ce s-a 
întâmplat cu noi! Tu să ne-aduci aici puţinul ce ne trebuie. 
N-o să mai ţină mult! 

— Şi vocea ei tremură. Iu o să ne vorbeşti de el, Amrah, 
dar să nu-i spui niciodată că ne-ai găsit! Ai înţeles? 

— O să-mi fie aşa de greu! Să-l văd cum se zbate, cum vă 
caută, vă doreşte, şi să nu-i pot spune că sunteţi aici, 
aproape de el! 

Servitoarea îşi ascunse faţa în mâini. 

— Mult mai greu i-ar fi lui să ne vadă aşa cum suntem. 


— Răspunse mama, dând coşul cu alimente fetei, pe când 
ea prinse ulciorul. Vino diseară din nou, să mai vorbim. Noi 
te aşteptăm. 

Amrah rămase în genunchi, până ce stăpânele ei 
dispărură. Apoi se întoarse, cu sufletul greu, spre casă. 

Seara, veni iar. Şi astfel, în fiecare zi, le aducea stăpânelor 
ei mâncare bună, apă proaspătă, aşa că ele nu mai sufereau 
de foame şi de sete. Noua lor temniţă, din peşteră, era 
astfel mai puţin tristă decât celula din cetatea Antonia. 
Puteau să stea la gura peşterii toată ziua, în aer, în soare, în 
acea minunată natură. Şi-şi aşteptau aici moartea cu mai 
multă încredere. 

CAPITOLUL V. 

Ben Hur însărcinase pe Maluc cu căutarea mamei şi 
surorii lui şi Maluc îşi începu îndrăzneţ cercetările. Se duse 
chiar la tribunul din cetate, în slujba căruia se dăduse 
revizuirea închisorilor, îi povesti întâmplarea familiei Hur şi 
vina pe care Gratus o avusese în această tragedie a 
nevinovaţilor. 

Tribunul îl ascultă cu atenţie şi-i dădu toate informaţiile 
asupra descoperirii femeilor Hur, în celula din cetate, îl 
asigură că toate amănuntele i se vor da, a doua zi, în scris. 

Maluc alergă la Ben Hur. 

Nu se poate arăta prin cuvinte durerea lui, când află toată 
grozăvia suferințelor acelora pe care le iubea mai presus de 
orice pe lume! Plângea, gemea, cu pumnii strânşi. Apoi 
stătea ceasuri întregi, palid şi mut, doar gemând înăbuşit: 

— Leproase! Leproase! Ea - mama mea - şi Tirzah! 

Leproase, ele! Ce supliciu, Doamne, ce supliciu! 

Câteva clipe, dorul de răzbunare se trezi cu violenţă în 
sufletul lui. În sfârşit, se ridică: 

— Trebuie să le găsesc! Poate că sunt aproape de moarte. 

— Unde vrei să le cauţi? Întrebă Maluc. 

— Nu e decât un singur loc unde s-ar fi putut duce. 

Maluc se oferi să-l conducă. Şi-l duse mai întâi la o piaţă 
depărtată, unde se adunau de obicei leproşii, pentru cerşit. 


Aici cercetară dacă vreunul din ei nu văzuse sau cunoscuse 
două femei, mama şi fiica, leproase, ieşite de curând din 
cetatea Antonia. Nimeni nu le ştia! Ben Hur puse un premiu 
pentru acela care va putea să-i aducă vreo veste despre ele. 
Şi atunci se găsi, în sfârşit, un lepros care, ispitit de 
frumosul premiu, să-i aducă ştirea: că da, au fost două 
astfel de femei, în peştera de sus, de lângă fântâna Euregel, 
dar că ele au fost alungate cu pietre de către servitorii 
comunităţii şi gonite afară pe poarta oraşului. 

Ben Hur fu zdrobit de disperare. 

— Nu-i destul că le-a expus la teribila boală; acum le şi 
goneşte din oraşul părinţilor mei! O, Doamne sfinte! Până 
când îşi va mai bate Roma joc de noi?! 

Disperat şi furios, plin de dorul răzbunării, Ben Hur se 
îndreptă spre Muntele Măslinilor, îl găsi plin de oameni 
adunaţi aici încă din cursul nopţii. Un grup de tineri îi 
atrase, mai ales, atenţia. Erau toţi frumoşi, cu ochii 
strălucitori, ţinând capul drept în sus. Nu erau din 
Ierusalim: după vorbă şi port, păreau a fi nişte oameni de la 
munte. Erau din Galileea. Veniseră pentru jocurile de 
comedii, ce se ţineau în zilele acestea. Ei deşteptară 
interesul lui Ben Hur, căci mai ales pe oamenii aceştia avea 
să se sprijine în acţiunea lui eroică, pe care dorea s-o 
înceapă în curând. 

Pe când el îi observă cu un interes crescând, gândindu-se 
la formarea unei legiuni din ei, un om cu faţa aprinsă, cu 
ochii fulgerători, se apropie de grup. 

— De ce v-aţi adunat aici? Întrebă el pe galileeni. 

— Rabinii şi bătrânii noştri vin într-un alai, de la templu, ca 
să se ducă la Pilat. Ridicaţi-vă să ne ducem şi noi cu ei. 

Tinerii îl priviră cu mirare. 

— La Pilat? Pentru ce? 

— S-a descoperit o conspirație: armata lui Pilat va fi plătită 
din banii templului. 

— Cum, cu banii din sfântul tezaur? 

Galileenii repetară întrebarea cu ochi fulgerători. 


— Sunt bani divini, nu se poate! Să poftească să se atingă 
numai de un şekel din ei! 

— Veniţi. 

— Strigă solul - convoiul trece acum podul. 

Tot oraşul e după el. Veniţi repede: au nevoie de noi! 

Repede, într-un cuget la faptă, săriră tinerii, luându-şi 
tunicile scurte, în care îşi lucrau câmpul, îşi cârmuiau barca 
la pescuit, ori îşi culegeau strugurii copţi în vii, uşori, cu 
mânecile lor scurte, fără să le pese de arşiţa fierbinte a 
soarelui. Strângându-şi curelele de mijloc, ei strigară într- 
un glas: 

— Suntem gata! 

Ben Hur le vorbi: 

— “Tineri din Galileea! Eu sunt un fiu al lui luda; vreţi să 
mă luaţi şi pe mine? 

— Poate să ajungă treaba la luptă! Strigă unul. 

— O, în cazul acesta nu voi fi cel dintâi la fugă! Răspunse 
Ben Hur. 

Solul îl măsură vesel. 

— Eşti bine făcut, voinic. Vino cu noi! 

Ben Hur îşi scoase haina. 

— Credeţi că ajungem la luptă? Întrebă Ben Hur liniştit, 
strângându-şi şi el cingătoarea în jurul trupului său zvelt. 

— Da! 

— Cu ce? 

— Cu arme! 

— Legiuni militare. 

— Ce fel de arme aveţi? 

Galileenii se uitară tăcuţi la el. 

— Ei bine, vom face ce vom putea, urmă Ben Hur. Dar n-ar 
trebui oare să vă alegeţi un conducător? Legionarii au avut 
întotdeauna un fruntaş; de aceea au şi lucrat în disciplină. 

Ceata îl privea din ce în ce mai mirată. 

— Ţineţi-vă, cel puţin, strânşi într-o ordine oarecare, le 
zise el. Aşa! Acum deodată, în acelaşi pas! Porniţi! 


Din Betzet, de unde porni ceata, până la „pretorium”, cum 
numeau romanii palatul lui Irod din Sion, trebuia să treacă 
prin toată regiunea nordică, spre sud, printr-o mulţime de 
străzi mici, întortocheate, în drum, ei se întâlniră cu o 
mulţime de evrei, care li se asociară, lărmuind în contra 
volniciei de-a jefui tezaurul din templu. 

Când în sfârşit sosiră la pretoriu, rabinii şi bătrânii 
intraseră la Pilat. O mulţime imensă vocifera afară, la 
poartă. Intrarea era păzită de un escadron, cu căpitanul în 
frunte. Soarele ardea fierbinte peste căştile şi coifurile lor, 
dar ei stăteau tot aşa de ţepeni, în rând, nepăsători şi de 
arşiţă şi de strigătele mulţimii. 

— Ce se întâmplă înăuntru? Întrebă un galilean pe un 
bătrân care ieşea pe poartă. 

— Nimic! 

— Fu răspunsul. Rabinii stau la uşa lui Pilat, care nu vrea 
să-i primească. Unul a răzbit în anticameră şi a declarat că 
nimeni nu va părăsi palatul până ce nu va fi primită 
delegaţia. Şi acum ei aşteaptă. 

— Să intrăm noi, strigă Ben Hur, hotărât şi liniştit în 
acelaşi timp. 

El văzu că aici nu era o simplă divergență între petiţionari 
şi puternicii zilei, ci o chestiune mult mai gravă, care lovea 
în existenţa etnică a unui popor. 

Înghesuiala era aşa de mare, că nu se putea face nici o 
mişcare, de mulţimea ce se adunase din toate părţile 
oraşului. Galileenii se retraseră pe un teren mai larg, în 
dosul intrării. De acolo, ei puteau să observe mai bine 
mişcarea din interiorul palatului. 

O plantație superbă de arbori, cu umbre lungi, se vedea 
dincolo de ziduri. Se zicea că regele Solomon ar fi plantat-o 
de dragul miresei lui egiptene, din desişul văilor de lângă 
fântâna Euregel. 

Pe aleea principală, în umbra aceasta deasă, aşteptau 
rabinii. 

Se auzeau murmure şi strigăte de nerăbdare: 


— Pilat, dacă eşti un guvernator de ţară, vino afară, şi 
ascultă-ne! Vino afară! 

Deputăţia care intrase în vestibul îşi pierduse şi ea 
răbdarea. Un rabin ieşi, roşu de mânie, înghesuindu-se spre 
poartă. 

— Israel nu înseamnă nimic aici! Pe acest pământ sacru, 
noi nu mai suntem decât câinii Romei! 

— Crezi că n-o să iasă? 

— Să iasă el? Da, a refuzat a treia oară! 

— Şi ce o să facem? 

— Ce am făcut la Cezareea. Stăm aici până ce ne va 
asculta. 

— Crezi că va îndrăzni să se atingă de sfântul tezaur? 

— Cine poate să ştie? Nu s-au atins romanii de tot ce am 
avut sfânt? Peste tot, au romanii ceva sfânt? 

Trecu un ceas. Pilat nu le trimise nici un răspuns rabinilor. 
Dar ei nu plecară. Nici mulţimea de afară. Pe la amiază, 
lumea se înmulţi de două ori şi crescură şi larmă şi agitația 
mulţimii, într-un tumult ameninţător, se auzeau tot mai dese 
strigătele: 

— Să iasă afară! 

În cele din urmă, Ben Hur organiză rândurile galileenilor. 
EI credea că mândria romană va fi învinsă de răbdarea 
poporului şi că sfârşitul rezistenţei era aproape. Pilat doar 
atâta aşteptase: să se facă o provocare la arme. 

Şi sfârşitul veni! Se auziră câteva lovituri, urmate de ţipete 
şi de vaiete asurzitoare. Rabinii din alee tresăriră 
înspăimântați. Poporul, înghesuit la poartă, voia să iasă la 
larg. Galileenii, care erau la periferie, nu ştiau bine ce se 
petrecea. 

— Nu vezi nimic? Întrebă Ben Hur pe unul dintre ei. 

— Nu. 

— Stai să te ridic, îi zise Ben Hur. 

— Acum văd - zise acesta, după ce Ben Hur îl ridică de 
mijloc. 

— Ce vezi? 


— Sunt unii cu cnutul în mână şi snopesc poporul. Sunt 
îmbrăcaţi ca evreii. 

— Cine sunt? 

— Romani, pe Dumnezeu, romani mascaţi! Cnutul îl poartă 
ca îmblăcitorul. Acum au lovit de moarte pe un rabin 
bătrân. Nu cruţă pe nimeni! 

Ben Hur lăsă pe om jos. 

— Galileeni! 

— Strigă el, din toate puterile. 

— Este o crimă de-a lui Pilat! Ei, cine vrea să vină la fapta 
pe care v-o cer, să vină să isprăvim bătaia cu cnutul! 

Galileenii răspunseră cu suflet: 

— Da, da, suntem gata! 

Se repeziră la arbori şi fiecare rupse din ei câte un 
ciomag, în câteva clipe, erau şi ei înarmaţi. La poartă era o 
înghesuială nebună; împrejur şi pretutindeni tumult, ţipete, 
proteste, vaiete, o hărmălaie, un haos infernal. 

— Peste ziduri! Strigă Ben Hur. Peste ziduri! Lăsaţi 
mulţimea la o parte! 

Ben Hur deveni într-o clipă căpitanul, conducătorul visat. 
Galileenii se sprijiniră sprinteni în măciucile lor şi, în clipa 
următoare, se găsiră faţă în faţă cu agresorii. Cnutul lovi pe 
câţiva dintre ei, dar măciucile doborau mai vârtos pe 
adversari. Ben Hur nu era numai un mânuitor de sabie 
dibaci; el mai ştia să ridice şi bâta. Cu braţul tare, cu o 
dexteritate uimitoare, el dobora pe duşman, repede ca 
fulgerul. Fu o luptă năvalnică şi straşnică, cum numai ura 
ştie să nască. 

Romanii, surprinşi şi uimiţi, rezistară un timp; apoi, 
văzând că se îngroaşă gluma, o luară la fugă. Galileenii, 
înfierbântaţi, voiau să-i urmărească prin coridoarele 
palatului, dar Ben Hur îi opri. 

— Staţi! Strigă el. Colo vine căpitanul escadronului, înar 
mat. Au săbii şi săgeți; contra lor nu vom putea lupta. Să ne 
întoarcem repede, cum am venit. Ne-am făcut vitejeşte 
datoria. 


Acum, repede! 

Căpitanul strigă în urma lor. Dar Ben Hur îi răspunse 
râzând: 

— Suntem doar nişte câini de evrei! Iar voi, şacali de 
romani! Staţi numai aici, că venim noi, mai târziu! 

Galileenii râseră şi ei, în fuga lor sprintenă, cuminte. 

Dincolo de poartă se adunase o lume cum Ben Hur nu mai 
văzuse în viaţa lui, nici chiar la circul din Antiohia. Pe culmi, 
pe coasta munţilor, pe acoperişurile caselor, peste tot, om 
lângă om, protestând, cerând şi urlând. Aerul se cutremura 
de ţipete şi de blesteme. 

Galileenii trecură înainte, fără să fie opriţi de gardă. Dar 
când să iasă din înghesuială, căpitanul opri pe Ben Hur. 

— Hei, obraznicule! Cine eşti tu? Eşti roman sau evreu? 

— Sunt fiul lui Iuda, născut în oraş. Ce vrei? 

— Stai, să ne luptăm! 

— Singuri? 

— Cum vrei! 

Ben Hur râse ironic. 

— O, tu viteaz roman, vrednic fiu al bastardului Jupiter! 

Eu n-am nici o armă! 

— O s-o ai, spada mea! Eu cer alta unui soldat. 

Lumea care auzi această convorbire rămase mută. 
Tăcerea se întinse departe. Nu demult Ben Hur învinsese 
un roman, în faţa Antiohiei, în faţa întregului Răsărit. Putea- 

vă el învinge acum, în faţa Ierusalimului, din nou, un 
roman? Negreşit, ar fi un mare noroc pentru el şi viitorul 
rege. Se apropie de căpitan şi-i zise: 

— Mă-nvoiesc; împrumută-mi, te rog, sabia şi scutul. 

— Coiful şi cămaşa de oţel, răspunse căpitanul. 

— 'Ţine-le pe acestea: poate că nu mi se potrivesc. 

Romanul îi dădu, cinstit, armele şi-şi luă poziţia, în vremea 
aceasta, garda de la poartă rămase nemişcată. Lumea se 
întreba, din gură în gură: 

— Cine este evreul? 

Nimeni nu-l ştia! 


Romanii întrebuinţau, în lupte, de obicei, săbii scurte. De 
aceea adversarii se strângeau, faţă în faţă. Nu ridicau 
spada în larg, pentru lovituri mari, ci ţinteau la împunsături 
în piept, şi la cap. Ben Hur ştia lucrul acesta; de aceea zise 
căpitanului: 

— Ţi-am spus că sunt din Israel, dar te mai lămuresc că am 
învăţat să lupt în Roma. Apără-te! 

Cuvintele acestea fură semnalul începutului de luptă. 

Câteva clipe adversarii se priviră muţi, cu ochii 
scânteietori, peste scuturile lor. Apoi romanul dădu o 
lovitură greşită în piept. Evreul râse. Urmă altă, îndreptată 
spre cap. Dar oricât de repede fu dată, Ben Hur se apără şi 
mai repede. Şi încă aşa de bine, încât sabia romanului se 
izbi de scutul lui şi-l lăsă o clipă descoperit. Ben Hur izbi în 
clipa aceea cu atâta putere încât sabia şi mâna romanului 
căzură la pământ. Căpitanul mai făcu un pas şi se lungi la 
pământ, cu un geamăt, cât îl ţinu trupul voinic şi greu. Ben 
Hur îşi puse piciorul pe trupul lui, ridică mâna şi salută 
soldaţii din gardă, fără să-şi piardă o clipă liniştea-i senină. 

Când poporul înţelese că evreul biruise, irupse în urale 
nebune. Galileenii voiau să-l ridice pe umeri, să-l ducă în 
triumf, dar el nu se lăsă. 

Un subofițer veni spre dânsul şi Ben Hur îi zise: 

— Camaradul a murit ca un soldat! Nu-i iau nici o pradă. 

Doar sabia şi scutul sunt ale mele. 

Cu aceste vorbe plecă. Făcu semn şi galileenilor: 

— Fraţilor, v-aţi purtat admirabil, dar acum trebuie să ne 
despărţim. Voi fi urmărit. Căutaţi-mă la noapte în pădurea 
Hermon. Am să vă propun ceva. Foarte important pentru 
Israel. 

— Cine eşti tu? Îl întrebară mai mulţi deodată. 

— Un fiu al lui luda! 

Dornici să-l vadă, mulţi se înghesuiau spre el. 

— Vreţi să veniţi cu mine spre Betania? Îi întrebă el. 

— Da, vrem să venim cu tine. 

— Atunci luaţi-mi sabia şi scutul acesta! O să vă recunosc! 


Îşi făcu loc prin mulţime şi dispăru. 

Din porunca lui Pilat, morţii şi răniții fură ridicaţi din faţa 
palatului. Evreii formulară plângeri, în marea lor durere, 
victoria eroului necunoscut fu o rază de mângâiere, îl 
căutau pretutindeni şi-l lăudau. Sufletul adormit al naţiunii 
se trezi că de o lovitură magică. Se dădeau mese între 
prieteni şi se povesteau, în adunări, faptele eroice ale 
macabeilor. 

Evreii ridicau capul şi şopteau cu înţeles: 

— N-o să treacă mult: o vreme scurtă de tot şi Israel o să- 
şi recapete drepturile! Să avem răbdare şi încredere în 
Domnul! 

Ben Hur dobândi mare influenţă în Galileea şi îşi netezi 
drumul pentru acţiunea în slujba regelui, care avea să vină. 
Cu ce succes, o să vedem. 

CARTEA A ŞAPTEA. 

CAPITOLUL 1. 

Ben Hur îşi adună ceata-i de galileeni, cum vorbise, şi-i 
urmă în ţara lor. Aici, răspândindu-se faima vitejiei lui, el 
câştigă repede popularitate şi încrederea mulţimii, înainte 
de sfârşitul iernii, el formă trei legiuni, în felul romanilor. 
Totul se aranja cu multă precauţie. Se mulţumi, 
deocamdată, cu oaste mai puţină, până să pregătească şi 
celelalte provincii. Se duse cu tribunii lui în Lavabette, din 
Traconia, şi pregăti şi acolo tinerimea, mai ales pentru lupta 
cu sabia. Exerciţiile acestea le plăceau şi era şi o distracţie 
pentru popor. 

Ben Hur îşi îndeplini misiunea cu multă răbdare, cu zel, 
dexteritate şi devotament, virtuţi în care zace taina puterii. 
Nimeni nu era stăpânit de ambiția nobilă a puterii ca el! Cu 
câtă abnegaţie lucra! Simonide şi Ilderim îl sprijineau din 
depărtare. Cel dintâi cu bani şi arme, cel de-al doilea cu 
paza şi proviziile de alimente. Şi totuşi n-ar fi putut spera în 
succes, fără spiritul ager şi războinic al galileenilor. Erau 
idealişti şi dispreţuiau setea de aur a evreilor, în Talmud 


chiar e un dicton în sensul acesta: „Galileeanul iubeşte 
onoarea; evreul, banul!” 

Cu înfocare urau Roma şi cu tot atâta dragoste fierbinte îşi 
iubeau patria, întotdeauna cei dintâi pentru luptă şi cei din 
urmă pentru renunțare la ea. O sută cincizeci de mii de 
tineri din Galileea îşi găsiră moartea în ultimul război cu 
Roma. În zilele de sărbători ei se duceau la Ierusalim în 
cete mari şi îşi făceau aici corturi, ca la război. Aveau un 
suflet larg pentru orice faptă eroică. Vorbeau cu entuziasm 
despre oraşele lor frumoase, deşi clădite sub stăpânire 
romană; ei ajutaseră la ridicarea acestor ziduri şi trăiau în 
armonie cu neamurile străine adăpostite aici. Pe profetul 
Horea îl venerau ca pe o mândrie a neamului evreiesc. 

Numai un popor cu fantezie şi însufleţire mândră şi 
vitează a putut crea legendă minunată despre venirea unui 
nou rege şi despre puterea lui. În credinţa că el va veni şi 
va înfrânge puterea Romei era destulă magie pentru a 
cuceri toată suflarea din Galileea. Visul venirii unui Mesia a 
fost pururea dulce; acum nu mai era vis, era realitate: 
regele era aici. 

Ben Hur îi însufleţea pe oamenii lui, spunându-le de 
căpitanii oastei care se vor alia la război, în ziua hotărâtă. 
Cum era de pildă Baltazar, din Antiohia, care nu aştepta 
decât semnalul pentru marea luptă. Primăvara îl găsi în 
plină activitate, aşa că putu să-şi zică: 

— Bunul rege poate să vină. N-are decât să ne spună unde 
vrea să-i ridicăm tronul. Noi avem săbiile trase, ca să-i 
croim calea. 

Şi pentru toţi oamenii aceştia care-l ascultau, se supuneau 
lui şi-l admirau, dânsul era un necunoscut. Nimeni nu-i ştia 
alt nume, decât că era un fiu al lui Iuda. 

Într-adevăr el şedea, cu câţiva dintre ai lui, la intrarea 
cortului, pe care şi-l ridicase drept locuinţă, când un sol, un 
arab, îi aduse o scrisoare. O deschise şi citi: „lerusalim, 4 
Nisan. 


S-a ivit un profet, despre care lumea spune că ar fi Elias. A 
trăit ani îndelungaţi în deşerturi. Pentru noi e un profet, 
căci profetică e vorbirea lui. Ne spune despre un altul, care 
va veni, mult mai mare, mai luminat decât dânsul, îl 
aşteaptă pe malul stâng al Iordanului. M-am dus să-l văd şi 
să-l ascult. Acela pe care el îl aşteaptă este, desigur, regele! 
Vino şi judecă singur! Din întreg Ierusalimul, precum şi din 
alte părţi, au venit oameni să-l vadă pe profet. Malul râului 
e plin de lume, ca Muntele Măslinilor de Paşti. 

Maluc”. Obrajii lui Ben Hur se roşiră de bucurie. 

— Vestea aceasta - zise el - vestea aceasta, fraţilor, pune 
capăt aşteptării noastre. Crainicul regelui a apărut şi ne-a 
anunţat sosirea lui! 

Citiră şi ostaşii scrisoarea şi se bucurară de cuprinsul ei. 

— Să vă pregătiţi - le zise Ben Hur - fiecare să stea la 
postul lui şi să aştepte chemarea mea! Până atunci, eu alerg 
să mă încredinţez dacă într-adevăr regele este aşa de 
aproape. 

Să fiţi gata şi când voi veni, să mă urmaţi! 

— Într-un suflet! Răspunseră galileenii. 

Retras în cort, Ben Hur scrise lui Ilderim şi lui Simonide 
despre cele aflate şi despre călătoria lui apropiată la 
Ierusalim. Scrisoarea o trimise cu un curier de mare 
iuţeală. lar când se iviră stelele şi luminară căile 
întunericului nopţii, el încălecă şi, însoţit de un arab, luă 
direcţia Iordanului. 

Însoţitorul era Aldebaran, minunatul călăreț, şi până la 
miezul nopţii lăsară departe Galileea, grăbind spre sud. 

CAPITOLUL II. 

Ben Hur voia să sosească înainte de revărsatul zorilor la 
Ierusalim. Să-şi caute un loc ascuns, undeva, şi să se 
odihnească puţin. Dar zorile îl apucară tot în deşert, oricât 
se sili. Conducătorul îi promise că îl va duce el undeva, într- 
o vale ascunsă, între stânci, lângă un izvor şi nişte 
bananieri, unde era şi iarbă grasă pentru căi. 


Cum călărea, gândindu-se la minunatele evenimente ce 
aveau să urmeze, schimbând soarta popoarelor şi a lumii 
întregi, deodată Aldebaran îi atrase luarea aminte asupra 
unei apariţii ciudate. Jur împrejur nu se vedea nici o 
vegetaţie; numai deşertul cu nisipu-i alb, care acum, în 
răsăritul soarelui, părea roşiatic, în stânga, în depărtare, se 
zăreau contururile unor munţi de stâncă, în pustiul acesta 
nu putea să treacă neobservat nici un lucru oricât de mic. 

— E o cămilă cu drumeţii, observă conducătorul. 

— Mi se pare că nu este numai una! Răspunse Ben Hur. 

— Da! Un om călare urmează după cămilă. 

Ben Hur observă, mai târziu, că acea cămilă era albă. Şi-şi 
aduse aminte de minunatul animal, pe care Baltazar îl 
adusese cu Ires din Egipt. Să fie acesta? Şi cei doi călători, 
care se deosebeau acum destul de bine în aburii răsăritului, 
să fie Baltazar şi lres? 

Dar cum veneau ei aici, în pustiu? Şi erau singuri! Însă pe 
când îşi punea aceste întrebări, se apropiară aşa de mult 
unul de altul, de nu mai rămase nici o îndoială. De sub 
perdelele puţin date la o parte se ivi chipul impunător al lui 
Baltazar şi ochii scânteietori ai frumoasei egiptence. 

— Toată milă Domnului să fie cu tine! Strigă bătrânul, cu o 
voce tremurătoare. 

— Şi cu tine, şi cu ai tăi fie pacea Domnului! Răspunse Ben 
Hur. 

— Ochii mei sunt cam slabi acum, dar spune-mi că eşti fiul 
lui Hur, pe care l-am cunoscut, nu de mult, în casa nobilului 
Ilderim, ca oaspete al lui. 

— Şi tu eşti Baltazar, înțeleptul egiptean, ale cărui cuvinte 
despre evenimentele sfinte se potrivesc aşa de bine cu 
prezenţa mea în deşertul acesta! Ce te aduce aici singur? 

— Niciodată omul nu-i singur, acolo unde-i şi Dumnezeu! 

Răspunse Baltazar. Dar să ştii că după noi vine o caravană, 
de care m-am lipit şi eu. Ea se duce la Alexandria şi, fiindcă 
drumul ei trece prin lerusalim şi scopul călătoriei mele fiind 
tot sfânta cetate, m-am alăturat de ei. Dar azi dimineaţă, 


nemul ţumit de încetineala lor, am luat-o înainte. Cauza 
încetinelii este o cohortă de romani care ne însoțesc şi au 
mersul leneş. De oameni nu ne temem, căci am aici sigiliul 
şeicului Ilderim; iar de fiare ne păzeşte Dumnezeu! Ben 
Hur se tachina. 

— Sigiliul şeicului e o bună pavăză, iar leul, cât ar fi el de 
iute, nu se va putea măsura cu acest rege al deşertului! 

Şi mângâie gâtul superbei cămile. 

— Da. 

— Zise lres, care de mult căuta cu privirea-i arzătoare 
ochii tânărului erou. 

— Dar până şi regii îşi pierd puterea, dacă rabdă prea 
mult de foame şi de sete. Dacă tu eşti într-adevăr acel Ben 
Hur pe care l-am văzut şi admirat la circul din Antiohia, ne 
vei conduce la un izvor cu apă rece, să ne bucurăm lângă el, 
reîmprospătaţi, de zorile dimineţii. 

Ben Hur răspunse vesel: 

— Cu plăcere, frumoasă egipteancă; o să vă conduc în 
curând la un izvor cu apă tot aşa de rece şi de limpede, cum 
este apa vestită din izvorul Castalia. Dacă binevoiţi, să ne 
grăbim puţin! 

— Primeşte mulţumirile unei însetate, răspunse ea. Drept 
recunoştinţă, îţi ofer, la rândul meu, o bucată de pâine, albă 
cu unt proaspăt, din Damasc. 

— Un dar preţios şi rar! Să purcedem! 

Călătoria pe cămile are dezavantajul că nu poţi povesti în 
timpul mersului. 

După un timp, sosiră într-o vale, care, după uniformitatea 
deşertului, li se păru însuşi Paradisul. Icicolo se iviră râuleţe 
şerpuitoare, cu stuf verde pe maluri. Ca şi în valea 
Iordanului, apăreau rătăciţi, pe ici pe colo, câţiva măslini, 
cu frunzele lor late, verzi şi strălucitoare ca stelele cerului. 
Un palmier se ridica la dreapta, cu toată maiestatea lui 
regală. Mai la vale, răsări ca din pământ o pădure de 
bananieri, care vesti călătorilor noştri apropierea izvorului 
dorit. 


Ajunşi la deschizătura unei stânci, ornată cu muşchi verde, 
deschis, se auzi deodată murmurul zgomotos al unei căderi 
de apă. Călăreţii săriră din şa şi ajutară lui Baltazar şi fiicei 
lui să coboare de pe cămila îngenuncheată. Bătrânul, întors 
cu faţa spre răsărit, cu mâinile încrucişate pe piept, se 
rugă. 

— Dă-mi repede un pahar, porunci Ires servitorului. 

Apoi, întorcându-se spre Ben Hur, adăugă: 

— Vino cu mine la izvor. 

Plecară împreună. El voia să-i umple paharul, dar ea stărui 
să se servească singură. Ba, când paharul fu plin cu apă 
rece, îl oferi întâi lui. Dar el nu primi. 

— Dă-mi voie să te servesc eu. 

Ea cedă, în sfârşit. 

— Aş fi vrut să te servesc, Ben Hur. Noi avem un proverb: 
„Mai bine servitoarea unui norocos, decât ministrul unui 
rege”. 

— Unui norocos? 

— Dumnezeu ne dă succesul ca să ne arate că ne iubeşte. 

N-ai fost tu învingătorul din circ? 

Ben Hur roşi. 

— Acesta a fost un semn. Apoi, într-o luptă, ai ucis un 
roman. 

Ben Hur se roşi şi mai tare. Nu atât de amintirea 
succeselor, cât de emoție că ea se interesa de el, de 
amănuntele vieţii lui. Apoi îl cuprinse o grijă serioasă. De 
unde cunoştea ea secretul acesta? Să-i fi vorbit oare Maluc, 
Ilderim ori Simonide? Numai aceştia ştiau că el fusese 
învingătorul acela. 

— O, zei ai Egiptului. 

— Urmă Ires - vă mulţumesc vouă că mi-a fost dat să 
cunosc un erou! Vă mulţumesc că victima din palatul 
Idermee n-a fost un om al regelui meu. De aceea, jertfesc 
zeilor şi beau acest pahar! 

O parte din conţinut îl vărsă pe jos, iar restul îl bău: 


— O, fiul lui Hur, eroii stau ei oare aşa tăcuţi în faţa unei 
femei? la paharul în mână şi vezi dacă nu găseşti în fundul 
lui vreun cuvânt bun pentru mine. 

Ben Hur luă paharul şi-l umplu din nou. 

— Un fiu al lui Israel nu se roagă zeilor, căci el n-are decât 
un singur Dumnezeu. Eu, acestui Domn al universului mă 
închin şi îi mulţumesc că, pe lângă toate suferinţele vieţii, 
ne-a dat mângâierea iubirii, şi beau pentru Ires, cea mai 
fermecătoare frumuseţe din toate fiicele Nilului! Ea îl atinse 
blând pe umăr. 

— Ai greşit şi o să te spun micuţei evreice, pe care ai lăsat- 
o în casa aceea mare, la Antiohia, şi ea. 

— Ei, şi ea? 

— Ce va zice oare, când îi voi repeta cuvintele tale de mai 
înainte? 

EI tăcu o vreme, parcă ar fi vrut să-i lase timp să mai 
vorbească, în gândul lui, însă, vedea pe Estera lângă tatăl 
ei, cum pândea veştile aduse de la el. În faţa ei, Ben Hur 
povestise lui Simonide cele ce i se întâmplaseră în palatul 
Idermee. Să fi fost dar Estera care le destăinuise 
egiptencei? Bănuiala intră în sufletul lui. Dar mai înainte să 
fi putut răspunde ceva, la aluzia făcută despre micuța 
evreică, Baltazar veni şi el la izvor. 

— Îţi suntem foarte recunoscători, fiule Hur, că ne-ai 
călăuzit în raiul acesta minunat. 

— Zise egipteanul, în felul lui serios. Iarba, pomii, umbra 
răcoroasă ne invită la odihnă. Izvorul e aşa de parcă picură 
diamant fluid din el şi cântă osanale iubirii lui Dumnezeu. 
Nu-i destul să-ţi mulţumim cu vorba, ci vino, şezi aici cu noi 
şi gustă din pâinea noastră. 

— Să te servesc mai întâi cu un pahar de apă. 

Ben Hur umplu paharul şi-l întinse lui Baltazar. Apoi 
servitorii ridicară cortul, după obiceiul oriental, întinseră 
pânzeturi albe pe iarbă şi scoaseră merindele din coşurile 
aduse în spatele cămilei. 

CAPITOLUL III. 


După ce călătorii noştri se ospătară la umbra răcoroasă a 
palmierului şi mai băură câte un pahar de apă rece din 
minunatul izvor, de a cărui împrejurime frumoasă nu se mai 
săturau, Baltazar îşi ridică ochii blânzi spre Ben Hur. 

— Când te-am întâlnit, tinere, nu cumva te-am abătut din 
drum? Porniseşi tot spre Ierusalim? 

— Da! Ţinta călătoriei mele este tot oraşul sfânt. 

— 'Te întreb, fiindcă, pentru mine, drumul e foarte obositor. 

Nu este altul mai scurt decât acela prin Bebath-Amon? 

— Este unul mai scurt, dar e mult mai greu, prin Gherasa 
şi Namoth-Ghileab. Pe acesta vreau să pornesc. 

— Ard de nerăbdare. 

— Zise Baltazar. 

— Să sosesc mai degrabă, în timpul din urmă, mi s-a arătat 
mereu visul şi glasul îmi spunea repetat: „Scoală-te şi du-te; 
cel pe care îl aştepţi de mult s-a arătat”. 

— 'Te referi la acela care are să fie regele iudeei? Întrebă 
Ben Hur, calm. 

— Da! 

— Aşadar, n-ai auzit nimic despre el? 

— Nimic, decât glasurile din somn. 

— Vezi că am aici ştiri care o să-ţi facă bucurie. 

Ben Hur scoase din buzunarul mantalei sale scrisoarea 
primită de la Maluc. Mâna egipteanului tremură. O citi tare, 
aşa de emoţionat, că i se umflară vinele gâtului. O impresie 
puternică făcură asupra lui Ben Hur vorbele lui de 
rugăciune: 

— Doamne, ai fost milostiv cu mine! Lasă-mă, te rog, să-l 
mai văd o dată pe Mântuitorul, şi servul tău e gata să plece 
în veşnică pace! 

Ben Hur, care se gândea la cel aşteptat ca la un rege, care 
venea să domnească cu milă în loc de tiranie, întrebă pe 
bătrân: 

— Ei, acum, din moment ce s-a arătat, tot nu crezi că are 
să fie un rege? 


— Cum să te înţeleg? Eu nu ştiu altceva decât că el este un 
spirit luminător, o stea ce m-a călăuzit spre o lume dreaptă 
şi fericită; altceva nu ştiu! 

— Da, ziceai şi atunci, când am mai vorbit împreună, că el 
nu va domni ca un cezar, ca un rege pământean, ci numai în 
împărăţia sufletelor. 

— Negreşit, cred şi acum tot aşa. Şi asta-i deosebirea între 
noi: tu mergi să întâmpini un rege al oamenilor, iar eu pe 
Mântuitorul sufletelor noastre. 

Se opri şi privi înaintea lui, copleşit de gânduri şi de 
imagini ce nu se pot exprima prin vorbe. 

— Vezi, fiule al lui Hur, nu pot să-ţi spun de unde vine 
ideea că în fiecare om există un suflet. Şi de unde a răsărit 
el? 

Poate l-au adus primii părinţi din grădina unde au locuit 
întâi. 

Niciodată n-am avut ştiinţă limpede despre el. La unele 
popoare s-a pierdut, la altele nu. Ori s-a tulburat, numai. 
Dar Dumnezeu a trimis din vreme în vreme câte un spirit 
puternic, care, cu mintea lui ageră, i-a întors pe oameni în 
credinţa sufletului şi a nădejdei în bine. Sunt oameni care 
nu vor să cerceteze tainele sufletului, ci se mulţumesc cu 
bunurile vieţii pământeşti. Dar ce sunt ei în faţa eternității? 
Ce pot ei să simtă din dumnezeire, din măreţia tainelor 
ascunse minţii, dar pe care sufletul le soarbe în fiece clipă, 
în extazul fericirii nemuritoare? Nemuritoare! Vezi, asta-i 
credinţa şi speranţa cea cu temei a omenirii. Ideea ce 
aprinde lumina vieţii dincolo de mormânt. 

Bătrânul bău apa din pahar şi tremurul mâinilor lui trecu 
în corpul lui Ben Hur. Şi Ires se uită cu ochi mari la el. 

— Să mă ierţi, fiule Hur, dacă nu pot şi nu vreau să-ţi 
vorbesc mai mult despre viaţa aceasta. Dar Mântuitorul ne- 
o va desluşi cu lumina minţii lui, cu legile lui, unice şi 
eterne. 

Crede-mă, lumea are mai multă nevoie de acestea decât 
de cele făcute de regi, impuse prin puterea săbiei şi a 


războaielor. 

Dar oricum am defini deosebirea de credinţă dintre noi, 
Ben Hur, o întrebare practică ni se impune: cum o să-l 
cunoaştem? 

Rămâi hotărât la părerea că el este un rege, ca Irod? Vei 
căuta atunci un om îmbrăcat în purpură, un bărbat cu 
sceptru în mână. Îl vei căuta pe omul acesta, până ce-l vei 
găsi. Acela pe care îl caut eu este un om sărac, simplu, umil. 
Un om care, prin înfăţişare, nu se deosebeşte deloc de 
ceilalţi. Semnul prin care o să-l recunosc e numai acela că 
omul meu îmi va arăta drumul spre pace, spre eternă, 
strălucitoarea şi curata viaţă a sufletului. 

Ben Hur şi lres rămaseră într-o tăcere adâncă, pe care tot 
Baltazar o rupse: 

— Dar să plecăm acum. Ceea ce v-am spusa trezit şi mai 
cu putere dorul meu de a-l vedea. Să mă iertaţi că nu vă pot 
îngădui mai mult plăcerea odihnei. Doar un strop de vin să 
mai gustăm, ca să ne întărim puterile. 

La un semn, servitorul scoase o sticlă din coşul cu merinde 
şi toţi ciocniră, închinând pentru norocul călătoriei mai 
departe. Apoi se ridicară, scuturându-şi şervetele de pe 
genunchi. Şi, pe când servitorul strângea cortul şi toate 
vasele în coş, arabul se apropie cu calul lui Ben Hur, iar 
egipteanul, cu fiica sa, se urcară pe cămilă. 

În scurtă vreme erau iarăşi pe drumul spre Ierusalim. 
Caravana care rămăsese în urmă era acum înaintea lor. 

CAPITOLUL IV. 

O caravană odihnindu-se în deşert este o privelişte 
pitorească, în mers, pare un şarpe enorm, ce se târăşte 
încet, în curând Baltazar cu ai lui o ajunseră şi iarăşi îi fu 
încetineala atât de nesuferită, că se dezlipi din nou de ea. 

Ben Hur se uită îndărăt cu oarecare melancolie. Inima lui 
tânără iubea pitorescul şi iubea societatea. Dar întunericul 
nopţii începu să le acopere pe toate. Ca să spunem 
adevărul, Ben Hur simţea o plăcere voluptuoasă în 
apropierea frumoasei egiptence. De câte ori ea se uita de 


sus la el, el venea îndată în apropierea ei. Cel mai 
neînsemnat lucru se umplea de farmec, dacă ea se ocupa de 
el. O rândunică săgeta prin aer şi ea o arăta cu degetul. 
Ben Hur se uita cu bucurie la zborul ei. Strălucea o piatră 
galbenă în nisipul alb de jos? Era destul ca ea să i-o arate şi 
el se cobora de pe cal şi i-o ridică. Deşi piatră era fără nici o 
valoare, lui, în mâna ei, i se părea un diamant. Acum, în 
întunericul nopţii, când primejdii nebănuite puteau să li se 
ivească în cale, apropierea fermecătoarei Ires îi dădea 
puteri şi gânduri eroice. Acestui farmec i se adăuga 
cochetăria prin care ea îi arăta că ştia ce influenţă avea 
asupra lui. Se gătise, ca să-şi mărească frumuseţea, cu o 
diademă de aur şi de mărgăritare, care străluceau feeric pe 
buclele-i negre. Îşi mai scosese şi alte podoabe din 
ascunzişul săculeţelor ei. Îşi pusese cercei, brățări, un 
colier de mărgăritare şi un şal indian de mătase. Şi astfel 
împodobită, împresură pe Ben Hur cu toate atenţiile cele 
mai drăgălaşe, îi vorbea cu voce dulce, pasionată, îi arunca 
cele mai arzătoare priviri. 

Când întunericul nopţii învălui puştiul, mică societate se 
opri într-o vale, unde găsiră iarăşi apă limpede din 
scurgerea ploilor, filtrată prin nisip, într-un lac adânc, în 
Abilene, care numai arareori seca. Aici întinseră cortul, 
luară masa şi făcură pregătiri pentru odihna nopţii. 

Ben Hur veghea. Cu săgeata în mână, el stă lungit lângă 
cămila adormită şi se uita la stele. Liniştea adâncă domnea 
împrejur. O adiere caldă trecea din când în când, fără să-i 
tulbure visul, fără somn. Se gândea la egipteancă. Cum 
ajunsese ea în cunoştinţa tainelor lui? Cum se va foloşi de 
ele? Şi ce atitudine trebuia să ia el faţă de dânsa? Şi, pe de 
altă parte, îl pândea dragostea. Dorinţa de-a se apropia, 
mai seducătoare decât prudenţa, cuminţenia. Era cât pe ce 
să asculte mai mult de aceste sentimente din urmă, când 
simţi pe umăr atingerea unei mâini uşoare. Această 
atingere îl deşteptă din visuri şi el se întoarse: ea stătea 
înaintea lui. 


— Nu dormi? Întrebă el. 

— Somnul e pentru oamenii comuni şi pentru copii, 
răspunse ea. Eu vin la prietenul meu, să ne bucurăm 
împreună de libertate, de frumuseţea stelelor din miazăzi, 
în vălul nopţii ce acoperă Nilul. Dar tu te-ai speriat! 

El cuprinse mâna ei de pe umăr. 

— Nu! Doar n-am în faţă un duşman? 

— Nu! Duşmănia e o boală, de care să mă ferească Isis! 

Ea mi-a sărutat inima de când eram copilă. 

— Vorbele tale nu sunt ca ale tatălui tău. Nu sunteţi de 
aceeaşi credinţă? 

— Poate că sunt. 

— Şi ea râse încet; - poate o să devin, după ce voi 
îmbătrâni ca el. Eu iubesc poezia şi filosofia. Dar nu 
înţelepciunea aceea care n-are veselie şi dragoste. Nu 
vreau viaţa fără bucurii şi fără emoţii dulci. Dumnezeul 
tatălui meu e prea sever pentru mine! În Daphne nu l-am 
găsit! Nici în atriumul din Roma nu se ştie de prezenţa lui! 
Eu am o dorinţă, Ben Hur. 

— O dorinţă? Cine nu ţi-ar împlini-o? 

— O să te pun la probă. 

— Ei, spune! 

— E foarte simplă: vreau să-ţi fiu de ajutor. 

Se apropie de el şi râse. 

Ben Hur îi răspunse pornit: 

— O, tu, egipteancă! Era să zic scumpă egipteancă! Nu 
eşti tu din ţara Sfinxului? 

— De ce? 

— Eşti o enigmă! Nu fii crudă şi lasă-mă să ghicesc cel 
puţin: cum o să te înţeleg? Unde am nevoie de ajutor? Şi 
cum poţi tu să-mi ajuţi? 

Ea îşi retrase mâna din mâna lui şi, apropiindu-se de 
cămilă, mângâie animalul. 

— Tu, cel mai puternic din obârşia celor tari! Şi tu te 
poticneşti, uneori, când porţi povară prea grea şi treci pe 
un drum aspru şi necunoscut! Dar tu nu respingi vorba 


prietenoasă, nici ajutorul unei femei. Te iubesc, animal 
regesc! 

Şi aplecându-se peste gâtul cămilei, îi sărută fruntea. Ben 
Hur răspunse liniştit: 

— Reproşul nu şi-a greşit efectul, egipteanco! Dar rezerva 
mea apără viaţa şi fericirea altora şi e de iertat, frumoaso! 

— Se poate, răspunse ea repede. Aşa este! 

EI se apropie de ea şi o întrebă scurt: 

— Spune, ce ştii? 

Ires izbucni într-un râs vesel: 

— Ei, de ce vor bărbaţii să nege că noi, femeile, n-avem 
ochii mai ageri decât ai lor? Toată ziua am studiat astăzi 
faţa ta. Porţi grijă mare pe sufletul tău. Am ghicit că grija 
asta e în legătură cu cele ce ţi-a spus tata; mărturiseşte, 
fiule Hur! 

— Se aplecă apoi spre el şi-i şopti tainic: 

— Fiule Hur, tu îl cauţi pe acela care va fi regele iudeei, 
nu-i aşa? 

Inima lui Ben Hur bătu mai repede. 

— Un rege ca Irod, ba chiar şi mai puternic, adăugă ea. 

EI se uită tăcut în depărtarea nopţii, apoi îşi ridică ochii 
spre stele. Ea îl privi stăruitor şi-şi cobori privirea în ochii 
lui. 

— Amândoi avem acelaşi vis, urmă ea, inimoasă. Dacă ţi-l 
spun pe al meu, îmi vei mărturisi şi tu pe al tău? Ce, taci? 

Se întoarse supărată şi voi să plece, dar el o reţinu: 

— Rămâi! Rămâi şi vorbeşte! 

Ea îl ascultă, îşi puse o mână pe umărul lui, iar elo 
cuprinse de mijloc. 

— Vorbeşte! Îi şopti el. Povesteşte-mi visurile tale. Ţi le voi 
spune şi eu pe-ale mele. Cine ar putea să ţi se 
împotrivească? 

— Pe când mergeam alături prin deşert, începu ea încet, 
purtăm în gândul meu un război, un război minunat pe 
uscat şi pe apă, cu arme şi corăbii de parcă s-ar fi sculat din 
morţi Cezar, Pompei, Octavian şi Antoniu, deodată. Lumea 


se acoperise de pulbere şi de cenuşă, se înecase în valuri şi 
Roma nu mai era! Puterea lumii era iar în Orient, şi tronul 
cel mai strălucit iarăşi unde fusese mai înainte. Şi cât ţinu 
viziunea, Ben Hur, mă întrebam: Ce recompensă va primi 
eroul care l-a ajutat mai mult pe rege? 

Ben Hur tresări. Era întrebarea ce-l muncise şi pe el ziua 
întreagă. 

— Asta e! Zise el. Împărăţia şi tronul sunt lucrurile la care 
tu vrei să-mi ajuţi? Te înţeleg! Şi n-ar fi pe lume o regină 
mai frumoasă, mai înţeleaptă şi mai maiestuoasă! Dar vai! 
Scumpa mea, visurile tale de război, de cucerire, prin arme, 
nu sunt pentru tine! Cum o s-ajuţi tu aici? Tu eşti femeie; 
deşi Isis ţi-a sărutat inima, ea tot inimă de femeie a rămas! 
Poţi tu să-mi arăţi o altă cale? Arată-mi-o, te ascult! Ea se 
desfăcu din braţul lui, zicând: 

— Aşterne mantaua ta aici, jos, pe nisip, lângă cămilă: 
vreau să şed şi să-ţi povestesc o pildă, despre care am auzit 
că s-a petrecut între Nil şi Alexandria. 

El o ascultă. 

— Şi eu ce să fac? Întrebă el umil. Cei care ascultă 
poveştile din Alexandria trebuie să stea în picioare, ori au 
voie să şadă şi ei jos? 

— Eipot să facă tot ce le place, răspunse ea râzând. 
Încurajat astfel, Ben Hur se aşeză lângă egipteancă şi, 
cuprinzându-i cu braţul gâtul ei frumos: 

— Sunt gata să te ascult, şopti el. 

lar ea începu: 

— Isis era cea mai frumoasă dintre zeițe; iar bărbatul ei, 
Osiris, deşi puternic şi filosof, era totuşi uneori foarte gelos. 

Căci zeii, în amor, se asemănau cu oamenii de rând. Palatul 
zeiţei era din argint, sus pe culmea unui munte, aproape de 
lună. Osiris îşi avea palatul lui de aur, aproape de soare, aşa 
de strălucitor că orbeai când te uitai la el. 

Odată - zeii au toate zilele la fel - soţii şedeau împreună pe 
acoperişul palatului de aur. Privind în depărtare, Isis văzu 
întorcându-se din război învingător, pe Indra, rivalul lui 


Osiris, cu o turmă de maimuțe, şi o ceată de vulturi în zbor. 
El era urmat de eroul Rama şi de mireasă lui, Sita, pe care 
numai Isis o întrecea în frumuseţe. Isis îşi desprinse brâul ei 
de aur şi făcu semn cu el lui Sita. Sita îi răspunse cu o 
salutare prietenească. Şi-atunci, deodată, s-a lăsat întuneric 
peste toată lumea, peste toată întinderea vederii, dar nu 
era o noapte ca oricare, ci întunericul frunţii încreţite a lui 
Osiris. 

Convorbirea dintre soţi se întrerupse. El se sculă şi-i 
porunci, mândru: „Du-te acasă! Nu mai am nevoie de tine! 
Pot să dorm foarte bine şi singur! Du-te de-aici!” 

Dar ochii lui Isis erau mari şi blânzi, ca ochii vacii albe 
care mânca fân, în templu, din mâinile credincioşilor. Se 
ridică şi zise cu un zâmbet potolit: „Rămâi cu bine, stăpânul 
meu iubit! Ştiu că mă vei chema iar, în curând. Căci fără 
mine nu vei putea să dormi fericit”. Şi ea râse, convinsă că 
spusese adevărul. -, O să mai vedem”, răspunse el. 

Şi ea plecă. Şezu afară pe acoperişul palatului ei de argint, 
cu o broderie, şi lucra. Şi din pieptul lui Osiris începură să 
se macine suspinele, ca o moară în lucru. Aşa de puternic se 
zguduia inima în el, încât stelele din apropiere păliră şi 
unele căzură moarte în neant! În timpul acesta, Isis cosea 
liniştită, fără să greşească nici o clipă! 

După aceea, ea văzu cum, în jurul soarelui, se formă un 
punct negru şi creştea, creştea până ce ajunse cât luna. 
Ştia că se va naşte o nouă planetă, o primejdie poate pentru 
zei, dar nu se tulbură, ci cusu înainte. Ştia că, în cele din 
urmă, va fi aşa cum spusese dânsa. 

Aşa s-a format Pământul, întâi un punct mic, apoi o masă 
rece, sură, plutind inertă în spaţiu. Observă apoi cum 
formele se dezbinară. Ici se alese, sus, un munte; jos, văi, 
abisuri, râuri; apoi marea. Dar toate erau întunecate, fără 
viaţă. Isis cunoscu atunci puterea mâhnirii zeului ei. 
Creaţiunile îl înconjurară pe Osiris rugătoare: iarba, pomii, 
păsările şi animalele, până şi insectele şi reptilele îl rugară: 
„Dă-ne viaţă! Nu vezi că nu-i fericire în univers?” 


Soarele îşi ascunse faţa strălucitoare. Şi Isis urmă să 
coasă, căci ştia că puterea lui Osiris nu era mai mare decât 
răbdarea ei. Soarele nu va răsări, şi el nu va putea fi fericit 
fără dânsa. Aşa s-a şi întâmplat! Puterea creatoare a zeului 
a dat apoi mişcare pământului, aripi păsărilor, curs apelor şi 
tumult valurilor mării. Lumina lunii îşi revărsa razele-i reci 
de argint peste pădurile munţilor, peste strălucirea văilor. 
Ce panoramă minunată! Isis bătea din palme de bucurie. Şi 
Osiris, în îngâmfarea puterii lui, parcă zicea: „Ei, vezi că pot 
trăi şi fără tine? Am creat frumuseți: Lumea!” - „Dar rece, 
fără viaţă”, se gândi ea, şi iarăşi se aşeză să coasă. Ştia că el 
tot nu putea fi fericit, sărmanul, singur! 

Osiris tresări. Parcă auzise gândul ei. Dar mândria lui de 
atotputernic nu-l lăsă să se înduioşeze, încercă din nou 
puterea lui creatoare. Şi dădu glas păsărilor, murmur 
apelor şi pădurii şi glasuri furtunoase adâncurilor mării. 
Muzică! Muzică! Lumea cânta! 

Osiris, mulţumit de înţelepciunea lui, se crezu acum 
fericit! Fericit cu Pământul în frumuseţea, în armonia 
muzicii lui. Dar în curând se plictisi şi de frumuseţe şi de 
muzică. Mereu acelaşi tablou, mereu aceleaşi sunete! Toate 
îl plictisiră pe Osiris aşa de mult, că, într-o zi, căzu obosit de 
moarte, fără simţire la pământ. 

Mişcată de mila lui, Isis luă cuvântul: „Stăpâne. 

— Grăi dânsa. 

— Creaţiunea ta e moartă! Nu vezi? N-are viaţă!, Osiris le 
vedea toate, dar nu zise nimic. - „Vrei să-ţi ajut eu?” 

Osiris era prea mândru şi nu zise nimic. 

Isis terminase ultimul punct al broderiei. Luă lucrul, îl 
înveli şi-l aruncă la picioarele bărbatului ei. Acesta se ridică 
şi-i făcu semn de împăcare: „Vino!” 

Ea se apropie, iar el o cuprinse fericit în braţe: „Femeia 
mea!” 

Şi Isis nu se mai depărtă de soţul ei! Au creat împreună 
viaţa şi au perpetuat-o. De atunci, bărbatul nu mai vrea 
singurătate, ci însoţire, şi este fericit! 


— Asta e, Ben Hur, povestea egipteană, pe care am auzit-o 
în Alexandria. 

Ea tăcu. 

— E o legendă frumoasă, şopti Ben Hur. Şi vrei tu ca eu să 
iau pildă din ea? 

— Da! 

— Fu răspunsul ei. 

Atunci el îi cuprinse gâtul şi o sărută fierbinte. 

— În iubire, în iubire e viaţa şi fericirea! 

Ea-i înapoie sărutarea. 

— Îl vei găsi pe regele tău, îi şopti cu gingăşie, lăsându-şi 
capul pe pieptul lui; îl vei găsi! Cu sabia ta vei cuceri 
puterea pentru el şi răsplata îţi va fi mare. Viteazul biruitor 
va fi eroul meu! 

Ben Hur îşi ridică ochii şi se uită la faţa ei. Niciuna din 
stelele cerului nu era aşa de strălucitoare ca ochii ei. O 
strânse la piept şi-i zise: 

— O, egipteanco, dacă este de cucerit vreo coroană, eu te 
voi face pe tine părtaşa ei. Să o pun pe fruntea ta! Să fii 
regină, cea mai frumoasă dintre regine! lar eu, omul cel 
mai fericit din lume! 

— Şi tu o să-mi spui tot, şi eu o să-ţi fiu pretutindeni de 
ajutor, zise ea sărutându-l cu înfocare. 

Ben Hur tresări ca atins de un duş rece: 

— Nu-ţi ajunge dacă te iubesc? Întrebă el. 

— Adevărata iubire cere şi încredere. Dar să nu-ţi faci 
gânduri negre. O să mă cunoşti mai bine. 

Ea se ridică. 

— Eşti crudă, zise el. 

Ea plecă. Se opri lângă cămilă şi-i sărută fruntea. 

— O, tu, nobil animal! Iubirea ta nu cunoaşte îndoiala. În 
clipa următoare Ires dispăru. 

CAPITOLUL V. 

În ziua a treia, călătorii sosiră la râul laboc, unde găsiră 
adunată lume multă. Cei mai mulţi veniseră din Persia. Caii 
lor se odihneau în iarbă. 


Abia descălecară noii sosiți, şi un om veni spre ei, oferindu- 
le apă din ulciorul lui. După ce mulţumiră omului, acesta se 
apropie de cămilă. 

— Tocmai vin de la Iordan, zise el. E multă lume adunată 
acolo. Dar niciunul n-are o cămilă ca asta. Îngăduiţi-mi să vă 
întreb, din ce rasă este? 

Baltazar răspunse scurt şi îşi căută un loc de odihnă. Ben 
Hur însă îl întrebă pe om: 

— În ce parte a Iordanului e adunată mulţimea? 

— La Bet-Abara. 

— Dar este un sat neînsemnat. Nu înţeleg de ce i s-a dat 
acum o importanţă aşa de mare. 

— Vei înţelege mai pe urmă, răspunse omul. 

— Se vede că vii de departe şi nu ştii vestea cea bună. 

— Ce veste? 

— S-a arătat un învăţat mare, în pustiu. Zice că ar fiun 
sfânt! Vorbeşte aşa de frumos, nişte cuvinte ce pătrund 
adânc în mintea oamenilor. Se numeşte loan, fiul lui 
Zaharia. Şi se cheamă că este trimisul lui Mesia. 

Şi Ires ascultă cu atenţie cele spuse de străin. 

— Oamenii spun că acest loan şi-a petrecut copilăria într-o 
peşteră, singur, în post şi rugăciuni. Lume multă ascultă 
predica lui. L-am ascultat şi eu. 

— "Toţi aceştia vin de acolo? 

— Unii vin, alţii se duc. 

— Şi ce predică el? 

— O învăţătură nouă, o învăţătură despre care nu s-a auzit 
până acum în Israel, după cum spun toţi. Rabinii nu ştiu ce 
să creadă despre el şi nici noi nu ştim nimic. Unii l-au 
întrebat dacă nu e Christos, ori Eli, dar el răspunde că-l 
cheamă loan şi că el este doar glasul care trebuie să strige 
răsunător în pustiu: „Pregătiţi drumul Domnului!” 

Prietenii îl chemară pe om, dar când vru să plece, Baltazar 
îl opri: 

— Bunule străin. 


— Îi zise cu o voce tremurătoare - spune, o să-l găsim pe 
predicator acolo unde l-ai lăsat? 

— Da, la Bet-Abara. 

— Cine ar putea să fie altul, decât vestitorul regelui 
nostru? 

În timpul din urmă, fiica egipteanului se interesase mai 
mult de evenimentul acesta, decât el însuşi. Dar acum ochii 
bătrânului căpătară o strălucire plină de însufleţire: 

— Să ne grăbim! Nu mai sunt ostenit. 

Şi porniră îndată la drum. 

Cât ţinu călătoria de la locul de odihnă şi până la Namoth- 
Ghileab, abia schimbară câteva vorbe. 

— Dimineaţa să plecăm devreme. 

— Zise bătrânul lui Ben Hur. Mântuitorul ar putea sosi 
înaintea noastră. 

— Regele nu poate fi departe de crainicul lui, şopti Ires, în 
locul lui Ben Hur. 

— Mâine se va alege, răspunse acesta, sărutându-i mâna. 

În trei ceasuri sosiră la Namoth, care se întindea la poalele 
Muntelui Ghileab. De aici, porniră apoi, prin stepele 
deşerte, spre râul sfânt. Sângele fierbea în vinele lui Ben 
Hur. 

— Bucură-te, Baltazar. 

— Zise el. 

— Suntem aproape de scopul nostru! 

Conducătorul îndemnă cămila la paşi mai repezi. 

Începură să se zărească, la stânga râului, corturi întinse 
pe mal, cai, cămile, măgari şi alte animale, şi o mulţime 
enormă de oameni. Dar toată această lume era acum gata 
de plecare. 

Călătorii noştri sosiseră prea târziu! 

— Să mai rămânem, zise Ben Hur lui Baltazar, care îşi 
frângea mâinile disperat. Nazarineanul trebuie să treacă 
pe-aici. 

Lumea era într-o aşa fierbere, că nici nu observase sosirea 
noilor veniţi. După ce mare parte din ea plecă, în curând se 


văzu, venind spre râu, un om cu o înfăţişare deosebită. Era 
un bărbat slab, cu faţa palidă şi suptă, cu un păr lung, ce-i 
cădea pe umeri în bucle încurcate. Un păr castaniu cu 
reflexe de aur în soare, cu deosebire de moale şi lucios, cum 
n-au oamenii de rând. Ochii îi străluceau plini de viaţă. 
Purta o mantă albă, din păr de cămilă, ce-i acoperea numai 
jumătate din corp. Un umăr îi era gol, dar alb şi el, ca şi 
obrajii. Talia subţire, acoperită de pânza aspră, era încinsă 
cu un brâu de piele. Picioarele erau desculţe. Un săculeţ, 
tot de piele, îi atârna de curea. 

În mâna dreaptă purta un băţ noduros, iar cu stânga îşi 
netezea uneori părul şi faţa; se uita cu grijă împrejur, ca şi 
cum ar fi căutat pe cineva. 

Ires se uită la el cu un fel de dispreţ, am putea spune. 
Ridică perdeaua de la litieră şi făcu semn lui Ben Hur. 

— N-o fi acesta crainicul regelui? 

— E nazarineanul! Răspunse acesta, fără să-şi ridice ochii. 

Era şi el deziluzionat: auzise despre viaţa, despre 
ascetismul, simplitatea aproape sălbatică a omului despre 
care se spuneau minuni, totuşi şi-l închipuise altfel. Trebuia 
să aibă ceva din impunătoarea maiestate a celor aleşi! 

— Pe când, acesta de aici n-avea nimic din toate acestea! 

Ruşinat, zăpăcit, înşelat în aşteptarea lui, Ben Hur nu putu 
să zică decât atât: 

— E nazarineanul! 

Nu era însă la fel cu Baltazar! El ştia că omul lui 
Dumnezeu era altfel de cum l-ar fi dorit oamenii. EL îl 
văzuse pe Mântuitorul, copil, şi ştia că, în credinţa lui în 
Dumnezeu, era o lege: simplitatea. Rămase emoţionat, cu 
mâinile pe piept, cu buzele tremurătoare în rugăciune. El n- 
aşteptase un rege. 

Lângă râu, crainicul, terminându-şi predica, se aşezase 
tăcut pe o piatră. Dar acum se sculă, grăbindu-se înaintea 
noului venit. Se prinseră o clipă de mână, apoi trecură 
înainte, apropiindu-se de cămila lui Baltazar. 'Toată lumea îşi 
îndreptă privirile spre el. 


Baltazar şi Ben Hur se uitară şi ei la dânsul, însufleţiţi de 
sentimente deosebite. 

Un om, mai mult înalt decât scund, subţire, cu ţinuta 
liniştită a unuia care cugetă adânc, serios, despre lucruri 
înalte, îmbrăcat într-o cămaşă simplă, încheiată de la gât 
până jos, cu aşanumitul „talith” pe deasupra, în mâna 
stângă ţinea o basma obişnuită, cu o bandă roşie, pe care 
altădată o legă în jurul frunţii. Afară de legătura aceasta şi 
de un tiv mic altalithului, toate erau din pânză de în, albă şi 
albastră, cum se purta în ordinul rabinilor. Sandalele lui 
erau simple. Dar în toată înfăţişarea lui, cel mai interesant îi 
era chipul: impresionant, plin de farmec, ce-i atrăsese şi pe 
cei trei tovarăşi. 

Cine se uita la chipul acesta putea să vadă gândurile 
frumoase ce i se oglindeau pe frunte, dragostea, mila, 
sentimentul luminos al grijii de bine. Pe trăsăturile feţei 
albe, de o fineţe clasică, se agitau conştiinţa existenţei 
slăbiciunilor omeneşti, cu dorinţa de a le veni în ajutor prin 
puterea martiriului inimii lui atotînţelegătoare, prin sfânta 
renunțare la toate plăcerile din lume, în credinţa ispăşirii 
prin suferinţă. 

EI se apropie de cei trei. Ben Hur, călare pe calul său 
minunat, cu sulița în mână, era o figură ce putea să atragă 
privirea unui rege; tot aşa şi frumuseţea egiptencei; dar el 
nu se uita la ei, ci doar la bătrânul Baltazar. 

Se făcu o tăcere adâncă. Apoi, nazarineanul, ridicându-şi 
mâna, strigă cu un glas pătrunzător: 

— Aţi văzut pe Mielul lui Dumnezeu, care a ispăşit păcatele 
omenirii! 

Mulțimea, care aşteptase pe Mesia, simţi un fior divin la 
auzul acestor cuvinte. Baltazar era puternic impresionat. El 
îl vedea din nou, aievea, pe Mântuitorul omenirii. Credinţa 
se redeşteptă din nou, vie, în sufletul lui. O, dacă toţi câţi îl 
aşteptau ar putea să-l recunoască cum îl recunoscuse el! 

Nazarineanul îşi repetă chemarea: 


— Îl vedeţi pe Mielul lui Dumnezeu, care s-a jertfit pentru 
păcatele omenirii! 

Baltazar căzu în genunchi. Pentru el lucrul era lămurit. 

— El este, el este! Strigă egipteanul şi, în clipa următoare, 
căzu leşinat. 

Ben Hur era absorbit de personalitatea străinului. Fascinat 
de figura lui pură, serioasă şi blândă, umilă şi sfântă, se 
întreba: „Cine este omul acesta? Mesia ori regele?” Nu era 
nimic din preţiozitatea unui suveran, dornic de stăpânire, în 
figură lui. Baltazar avusese dreptate şi Simonide se 
înşelase: omul acesta nu venise să reclădească tronul lui 
Solomon, n-avea nici înfăţişarea, nici voinţa unui Irod; putea 
să fie un erou, dar nu dintre aceia care ar putea să lupte 
vreodată cu spadă. Pe chipul lui era atâta curăţenie 
luminoasă, atâta limpezime sufletească şi simţire cerească, 
încât Ben Hur murmură fără voie: 

— Da, da, mărturisesc şi eu că acesta e fiul lui Dumnezeu! 

Sări de pe cal, apropiindu-se de el cu evlavie, pe când Ires 
îl strigă disperată: 

— Ajutor, Ben Hur, tatăl meu moare! 

Alergă lângă egiptean să-i dea ajutor. Servitorul aşezase 
cămila în genunchi şi apoi se duse la râu, s-aducă apă. Când 
se întoarse, străinul dispăruse! 

În sfârşit, după ce fu readus la viaţă, bătrânul egiptean 
deschise ochii: 

— Unde este El? Şopti cu vocea slabă. 

— Cine? Întrebă Ires. 

— El, Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, pe care acum l-am 
revăzut! 

— Crezi şi tu că acesta a fost? Întrebă ea pe Ben Hur. 

— Lumea e plină de minuni. 

— Fu răspunsul lui; - lasă, o să vedem. 

Dar când, în ziua următoare, vocea predicatorului răsună 
din nou, în pustiu, el se opri în mijlocul vorbirii, strigând: 

— Îl vedeţi pe Mielul lui Dumnezeu? 


Ben Hur, Baltazar şi Ires se uitară în direcţia arătată şi-l 
văzură iar pe nazarinean. 

În clipa în care Ben Hur privi din nou faţa lui frumoasă, 
numai suflet, hotărâre şi lumină sfântă, îşi zise în gând: 
„Baltazar şi Simonide au amândoi dreptate: acesta-i 
Mântuitorul şi regele, în acelaşi timp!” Şi întrebă pe unul, 
care se afla mai aproape de el: 

— Cine este omul acela? 

Cel întrebat râse ironic: 

— E fiul unui dulgher din Nazaret. 

CARTEA A OPTA. 

CAPITOLUL 1. 

Estera! Estera! Spune servitorului de jos să-mi aducă un 
pahar de apă! 

— Nu vrei mai bine vin, tată? 

— Să aducă şi vin, dacă vrei tu. 

Erau pe terasa deasupra acoperişului palatului familiei 
Hur, din Ierusalim. Estera ceru vinul şi apa unui servitor, în 
acelaşi timp, un alt slujitor al casei aduse un pachet. 

— E pentru domnul, zise el respectuos, dând şi o scrisoare. 

Era în primăvară. Aproape trei ani după vestirea lui 
Christos în Bet-Abara. 

În timpul acesta, Ben Hur, cu ajutorul lui Maluc, 
răscumpărase casa părintească de la Pilat şi o restaurase 
complet: porţile, scările, curtea, terasă, acoperişul, toate 
fură curățate şi readuse la vechea lor strălucire. Şi nimic nu 
mai reamintea aici tragedia familiei Hur. La fiecare pas 
puteai să constaţi că tânărul proprietar, trăit în luxul 
capitalei romane, avea un gust fin în aranjarea unui interior 
confortabil. 

Ben Hur primise stăpânirea legală a bunurilor sale. Nu-şi 
reluase încă adevăratul nume. Era tot în aşteptarea 
urmărilor demersurilor lui, făcute în Galileea, şi a minunii 
ce trebuia să vină, după propovăduirea şi faptele 
Mântuitorului, mai mult în urmărirea sfântului ideal şi 
numai ca oaspete acasă, în scumpa lui casă părintească. 


De la sosirea lor în Ierusalim, Baltazar şi fiica lui locuiau în 
palatul lui Hur. Tânăra egipteancă avea aceeaşi stăpânire 
fermecătoare asupra lui Ben Hur, ca la începutul intimităţii 
lor din pustiu. Iar Baltazar îi inspira respect, prin neclintita 
lui credinţă în Fiul Domnului. 

Simonide şi Estera, pe care îi regăsim aici, sosiseră abia 
de câteva zile din Antiohia. Şi bătrânul comerciant se 
simţea foarte fericit, după oboselile călătoriei, în 
reculegerea odihnei, pe acoperişul palatului, respirând 
aerul curat şi bucurându-se de priveliştea frumoasă a 
oraşului său natal. 

De aici, de sus, Simonide privea răsăritul şi apusul 
soarelui, se bucura de Estera, care-i reamintea de mama ei, 
de trecutul fericit, cu farmecul tinereţilor pierdute. De aici 
se ocupa şi de afacerile lui, lăsate acasă în grija lui 
Sambalat. Zilnic el trimitea şi primea curieri, care duceau 
şi-i aduceau scrisori, în legătură cu afacerile şi cu cele ce-i 
preocupau sufletul. 

Estera devenise acum o tânără bine dezvoltată, de o 
frumuseţe fină, blândă şi suavă. Fiecare mişcare, fiecare 
cuvânt îi trădau noblețea sufletească, iubirea şi 
devotamentul. Trăsăturile regulate, dulci, ale feţei 
dovedeau o inteligenţă limpede şi ageră. 

Ea luă în mână pachetul adus de servitor şi, observând 
sigiliul lui Ben Hur pe el, se roşi de bucurie. Simonide se 
uită şi el la sigiliu şi zise: 

— Deschide şi citeşte! 

Văzu tulburarea ei şi sufletul lui de tată se umplu deodată 
de nelinişte. 

— Ştii de la cine-i scrisoarea, Estera? 

— Da, de la stăpânul nostru. 

Cu toate că vocea-i trăda emoția, ochii ei sinceri priviră 
drept în ochii bătrânului. El îşi plecă încet capul, apoi şi-l 
ridică iarăşi: 

— Tu-l iubeşti, Estera? 

— Da, răspunse ea. 


— Dar te-ai gândit că poate nu e bine ce faci? 

— Mi-am dat silinţa, tată, să mă gândesc la el numai că la 
un stăpân; dar e ceva mai presus de voinţa mea. 

— Tu eşti un copil bun, ca şi mama ta, Estera, răspunse el 
melancolic. Dar dacă iubirea ţi-ar fi zadarnică, n-aş mai 
jertfi nimic din averea mea. Banul e o putere! 

— Nu, tată! Ar fi mai rău pentru mine. Şi n-aş mai fi 
mândră de tine. Să citesc scrisoarea? 

— Mai stai o clipă. Ştiu că are să fie crudă destăinuirea, 
dar e mai bine să afli de la mine. Ştii tu că eliubeşte pe 
alta? 

— Ştiu, răspunse ea liniştită. 

— Egipteanca l-a prins în mrejele sale, cu şiretenia şi cu 
frumuseţea ei. Mare frumuseţe, cumplită şiretenie! E a 
rasei lor! Dar inimă n-are. O fiică ce-şi dispreţuieşte tatăl nu 
poate să-şi fericească bărbatul! 

— Aşa face ea? 

— Baltazar e un înţelept, un om dăruit cu multe virtuţi, dar 
ea îşi bate joc de dânsul. Ieri am auzit-o zicând: „Linereţii 1 
se iartă nebuniile, dar când un bătrân îşi pierde mintea, mai 
bine să moară!” Cuvinte crude, cum numai romanii rostesc! 

M-am gândit la tine, Estera, căci nu e departe vremea 
când voi fi şi eu bătrân ca Baltazar, dar aşa-i că tu niciodată 
n-ai putea să-mi doreşti moartea? Mama ta a fost o evreică. 

Ochii ei se umplură de lacrimi. 

— Nu! Eu te iubesc, tată. Şi iubesc memoria mamei mele. 

— Eşti copila mea! Şi eu sunt pentru tine ce a fost regele 
Solomon pentru templu. 

După o tăcere scurtă, el reîncepu, punând mâna pe 
umărul copilei: 

— După ce-o va lua de soţie pe egipteancă, se va gândi cu 
regret la tine, Estera, căci i se vor deschide ochii. Va cădea 
masca perfidiei de pe obrazul ei. Roma este ţinta orgoliului 
şi făţăarniciei sale. Pentru ea nu există un Ben Hur prinţul 
Ierusalimului, ci numai fiul lui Arrius, duumvirul roman. 

Estera îl îmbrăţişă pe tatăl său: 


— Scapă-l tu din ispită, tată! Se rugă ea fierbinte. 

El răspunse, cu un zâmbet amar: 

— Poţi să-l scapi de la înec pe om, dar din beţia amorului 
nu! 

— Dar tu ai influenţă asupra lui, tată. Arată-i ce fel de 
femeie este ea; ce primejdie îl aşteaptă. 

— Poate că l-aş putea scăpa din cătuşele ei. Dar cum să-l 
aduc la tine? Nu. 

— Şi el se uită întunecat în jos - n-aş putea niciodată să-i 
spun: „Priveşte la fiica mea, stăpâne! E mai frumoasă decât 
egipteanca şi te iubeşte mai sincer”. Ani de zile am fost 
deprins să mă ştiu liber şi mândru. Aşa vorbă mi-ar răni 
demnitatea. Nu, Estera, mai bine să te ştiu în mormânt, 
lângă mama ta! 

Bătrânul îşi sprijini capul pe piept şi Estera se roşi: 

— Nu aşa, tată! Nu zic să-i vorbeşti de mine. Numai de el, 
de rătăcirea lui. Nu te îngriji de mine! Dacă am îndrăznit 
să-l iubesc, voi şti să şi sufăr urmările slăbiciunii mele. Lasă, 
nu-ţi face gânduri negre! Să-i citim scrisoarea. 

— Citeşte-o! 

Ea începu îndată, punând capăt unei discuţii dureroase. 

„Nisan, 8 Martie. 

În drum de la Galileea spre Ierusalim. 

Nazarineanul tocmai a pornit în călătorie spre Ierusalim. 
Eu îl însoțesc, fără ca el să ştie, cu o legiune întreagă din 
oamenii mei. O altă legiune urmează după noi. Sărbătorile 
Paştilor vor fi prăznuite de o mulţime enormă, în oraşul 
nostru. El mi-a spus, înainte de plecare: „Vezi, ne ducem la 
Ierusalim şi acolo se vor împlini toate cele ce au fost scrise 
de profeţii noştri! Aşteptările se vor adeveri cu iuţeală”. 

Pace ţie, Simonide! 

Ben Hur.” 

Estera înmână scrisoarea tatălui ei şi o simţire de mâhnire 
îi umplu pieptul. Nici un cuvânt pentru ea! Nici o salutare 
măcar! Întâia oară în viaţă ea simţi durerea geloziei. 

— Nisan în opt Martie, zise Simonide. Şi ce zi avem astăzi? 


— Nouă, tată, răspunse ea. 

— Atunci, mâine, vor fi în Betania. 

— Şi seară vor fi aici, în lerusalim, adăugă Estera, uitând 
în minutul acela de supărarea ei. 

— Se poate, e posibil! Mâine vom avea Sărbătoarea Pâinii, 
şi poate că şi el şi nazarineanul vor vrea să ia parte la 
serbare. 

Şi o să-l revedem, Estera, amândoi. 

Servitorul veni cu apa şi cu vinul. Estera servi pe tatăl ei. 
Apoi apăru şi lres pe acoperiş. 

Niciodată Esterei nu i se păruse egipteanca aşa de 
frumoasă! Purta o rochie subţire de voal, părul negru îi 
cădea în bucle, gâtul şi braţele îi erau pline de bijuterii 
scumpe, pe care femeile poporului său le iubeau aşa de 
mult. Faţa-i era strălucitoare de veselie. Estera se lipi, 
sfioasă, de tatăl ei. 

— Pace ţie, Simonide, şi pacea să fie cu tine, frumoasă 
Estera, zise Ires, înclinând capul de două ori. Tu, bunule 
bătrân, îmi reaminteşti pe un preot persan, pe care l-am 
văzut, în biserica lui, închinându-se Soarelui. Dacă nai auzit 
de cultul persanilor pentru Soare, să-ţi povestească tata. El 
ştie, a învăţat despre magii Persiei. 

— Frumoasă egipteancă. 

— Răspunse negustorul, închinân du-se politicos - tatăl tău 
e un om bun şi un mare învăţat. 

Îmi va face plăcere să profit şi eu de înţelepciunea lui. Dar 
cred că ştiinţa lui e mai mare decât a magilor Persiei. 

Ires îşi strânse buzele într-un zâmbet ironic: 

— Şi care ar mai fi acea mare ştiinţă a lui? 

Simonide se uită serios la ea. 

— Adevărata ştiinţă: îl caută pe Dumnezeu! Înţelepciunea 
este cunoaşterea Dumnezeirii. Şi nimeni dintre prietenii 
mei nu-l caută, cu vorba, cu fapta, cum îl caută Baltazar. 

Şi, ca să curme această convorbire, luă paharul şi-l duse la 
gură. 

Ires se întoarse, contrariată, spre Estera. 


— Ei bine, să te lăsăm singur cu filosofia ta! Vino, Estera; 
noi, femeile, avem alte gânduri. Să vorbim, colo, pe ziduri, 
despre plăcerile noastre. 

Trecură pe acoperiş, tocmai în locul acela de unde căzuse 
cărămida fatală pe capul lui Gratus. 

— Tu n-ai fost niciodată la Roma? O întrebă Ires, jucându- 
se cu o brățară de pe braţul ei. 

— Nu, răspunse Estera simplu. 

— N-ai avut niciodată dorinţa să te duci? 

— Nu! 

— O, ce modestă eşti! 

Această remarcă avea ceva compătimitor în expresie. Apoi, 
cu un zâmbet puţin ironic, adăugă: 

— Mica mea păsărică! Semeni cu acelea din stâncile 
deşertului din Memifis, care n-au decât jumătăţi de aripi şi 
nu ies niciodată din cuibul lor. 

Estera nu răspunse, părând ofensată, şi egipteanca 
schimbă tonul: 

— Să nu fii supărată! Am glumit numai! Lasă-mă să te 
sărut! Apoi să-ţi spun ceva ce n-aş spune nimănui altcuiva, 
nici pentru cea mai frumoasă floare de lotus a Nilului! 

O sărută pe mica evreică şi râse; apoi, privind-o cercetător 
în ochi, îi şopti la ureche: 

— Vine Regele! 

Estera se uită la ea cu o uimire nevinovată. 

— Nazarineanul. 

— Urmă lres. 

— Despre care vorbesc atât părinţii noştri şi pe care-l 
serveşte Ben Hur cu atâta credinţă. 

Mâine va fi aici! Şi Ben Hur soseşte chiar în noaptea 
aceasta! 

Estera se silea să pară liniştită, dar o roşeaţă vie i se urcă 
pe faţă. Egipteanca scoase din sân o scrisoare pe care i-o 
arătă, triumfătoare: 

— Aici e promisiunea lui. Bucură-te şi tu cu mine, prietena 
mea. El are lângă Tibru un palat regal: acolo mă va duce, să 


fiu stăpână fericită. 

Un zgomot de paşi repezi îi întrerupse vorba. Ires se 
aplecă peste grilaj şi strigă, plină de bucurie: 

— Binecuvântată să fie Isis! Vine! Este el, Ben Hur! Zeii 
îmi trimit un semn de graţie! Sărută-mă, Estera! 

Obrajii evreicei se făcură negriroşii. O flacără de mânie 
nestăpânită întunecă deodată toată blândeţea firii sale. 
Respinse îmbrăţişarea perfidă a rivalei şi o ţintui cu ură. 

— Îl iubeşti aşa de mult? Ori iubeşti numai Roma şi 
splendorile ei? 

Egipteanca se dădu, uimită, înapoi. 

— Dar ce-i cu tine, fiica lui Simonide? 

Estera începu să tremure din tot corpul. Pe buze îi flutură 
strigătul: „El este al meu!” Dar se stăpâni şi zise: 

— El este prietenul tatălui meu! 

Nu cuteză să-şi mărturisească patimă. Ires râse acum şi 
mai ironic: 

— Numai atât? Zise ea. Ah, pe zeii Egiptului, puteai să fii 
mai prudentă! Mă duc, căci el o să mă caute în odaia mea. 

Pace ţie! 

Estera se uită după dânsa, până ce cobori scările, apoi, 
îngropându-şi faţa în mâini, izbucni în lacrimi: lacrimi de 
durere şi de ruşine! Îşi reaminti vorbele tatălui ei: „Numai 
de n-ar fi iubirea ta zadarnică! Aş putea să păstrez tot ce 
am. Averea e o mare putere!” 

Stelele se iviră pe cer şi luminară cu strălucirea lor 
întinderea oraşului şi dealurile întunecate dimprejurul lui. 
După ce Estera sorbi din ochi această privelişte, se 
întoarse, ceva mai liniştită, lângă tatăl ei. Îngrijirea şi 
mângâierea lui vor fi de acum scopul vieţii sale! 

CAPITOLUL II. 

Peste o oră, după masă, Simonide şi Estera îl primiră în 
sala cea mare a palatului pe Baltazar. Dar abia se aşezară la 
o discuţie cordială, când fură surprinşi de apariţia lui Ben 
Hur, care venea însoţit de Ires. 


Tânărul evreu salută cu bucurie pe cei doi bătrâni şi 
rămase ca înmărmurit în faţa Esterei. Arareori se întâmplă, 
în viaţa intimă a unui om, ca inima lui să poată cuprinde 
deodată două afecţiuni. Ben Hur iubea pe Ires cu patima 
amorului tineresc, dar în adâncul sufletului său nu era 
mulţumit de această pasiune. Nu ştia de ce oare! De parcă 
sub puterea acestei iubiri s-ar fi înstrăinat de trecut, de 
familia lui. 

Înaintea tinerei evreice, însă, simţea că se regăsea 
deodată întregit, întărit sufleteşte. Fu cuprins de o mare 
bucurie contemplând frumuseţea ei înfloritoare. Crescuse şi 
se făcuse mai voinică. 

Se apropie de ea şi-i întinse mâna: 

— Pace ţie, dulce Estera; pace ţie, Simonide! Părinte bun, 
care ai fost bun şi pentru un orfan ca mine! 

Estera îl asculta cu ochii în pământ. Simonide îi răspunse: 

— Fii binevenit în casa părinţilor tăi, Ben Hur! Şezi şi 
povesteşte-ne călătoriile tale şi despre minunatul 
nazarinean, pe care îl venerăm cu toţii. Şezi aici, între noi, 
ca să te auzim cu toţii. 

Estera îl pofti pe un scaun, pe care îl aşeză în mijlocul 
cercului. 

— Îţi mulţumesc, Estera, zise el prietenos. 

Şezu şi, după câteva minute de tăcere, Ben Hur oftă 
adânc: 

— Am venit, da, ca să vă vorbesc de nazarinean. Îl 
urmăresc de mai multe zile şi-l observ cu ochi ageri ca pe 
omul pe care l-am aşteptat cu atâta dor. Şi vă pot spune că 
el nu este un om ca noi toţi, muritorii, ci unul deasupra 
tuturora. 

— Asta se ştia, zise Simonide. 

— Lasă-mă să-ţi povestesc. 

Intrarea unui nou venit îl întrerupse. Cine să fie? În prag 
se ivi silueta unei femei. Ben Hur îi întinse mâinile: 

— Amrah! Buna mea Amrah! Strigă el, îmbrăţişând-o. Mi- 
ai adus vreo veste despre ele? O vorbă, un semn cât de mic? 


Ea căzu în genunchi îmbrăţişându-i şi sărutându-i 
picioarele, pe când şiroaie de lacrimi îi inundară faţa. 

— Tu nu spui nimic şi plângi! Am înţeles! Facă-se voia 
Celui de Sus! 

Din vocea lui tristă se simţea că pierduse speranţa de a le 
mai regăsi pe scumpele lui mamă şi soră. După ce se linişti 
puţin, îşi şterse ochii de lacrimi, şi pofti pe Amrah să şadă 
lângă dânsul. 

— Am să povestesc prietenilor mei despre omul minunat 
care a venit între noi, în lume. 

Amrah nu îndrăzni să şadă în cerc, ci se pitulă lângă 
perete, pe jos, cu mâinile încrucişate pe genunchi, foarte 
fericită să poată privi în faţă pe Ben Hur. 

— Cu privire la întrebarea: care dintre voi doi, Baltazar 
sau Simonide, a judecat mai bine caracterul şi felul misiunii 
Mântuitorului, nu vă pot da astăzi răspunsul hotărât. Sunt 
multe lucruri pentru şi contra. Dar mâine el va fi aici. Va 
veni la biserică, în casa lui, cum singur zice, şi acolo se va 
pronunţa el însuşi. Şi tot Israelul va şti cine este şi ce 
voieşte. 

Baltazar îşi frământa mâinile. 

— Unde să mă duc să-l văd? 

— La biserică va fi mare înghesuială. E mai bine să vă 
duceţi pe acoperişul unei hale. Al Halei Solomon, cred. 

— O să vii cu noi? 

— Nu, răspunse Ben Hur. Oamenii mei vor să-i conduc la 
procesiune. 

— Procesiune? Strigă Simonide. Adică el vine înconjurat 
de gloată, de mulţime? 

Ben Hur înţelese ce voia să spună. 

— N-are decât doisprezece oameni cu el, cei mai mulţi 
pescari, ţărani, muncitori din clasa de jos. Călătoresc pe jos, 
fără să le pese de ploi, arşiţă ori furtună. Mănâncă pâine 
uscată şi beau apă din izvor. Sunt îmbrăcaţi că păstorii. Dar, 
când îi auzi vorbind, îi crezi nobili şi regi. Sunt oameni cu 
judecată şi atotştiutori. Sunt discipolii Mântuitorului. Ce aţi 


zice voi de omul care poate să prefacă pietrele în aur? Şi ar 
putea să fie imens de bogat, dar el preferă să rămână 
sărac? 

— Grecii l-ar numi filosof, zise Ires. 

— Dar, fata mea, unde ai auzit tu ca un filosof să facă 
minuni de acestea? 

— Minuni? Ce fel de minuni? 

Ben Hur răspunse: 

— L-am văzut prefăcând apa în vin. 

— Minune, adevărat minune! Strigă Simonide. 

— Şi cel mai ciudat îmi pare că el vrea să rămână sărac, 
când ar putea să fie bogat. E într-adevăr aşa de sărac? 

— N-are nimic şi nu-i invidiază pe cei bogaţi. Dar să lăsăm 
asta. Ce ziceţi voi de omul care a fost în stare să sature cinci 
mii de oameni cu şapte pâini şi doi peşti? Asta am văzut că a 
făcut nazarineanul. 

— Ai văzut tu? 

— Da, am mâncat şi eu din pâinea şi peştii aceia. Dar să 
ascultați lucruri şi mai minunate. Ce ziceţi de omul care 
poate să vindece orice boală, numai prin atingerea 
bolnavului? E destul ca cel suferind să-i atingă marginea 
hainei şi se vindecă. 

Am fost martor şi la această minune, şi nu o dată, ci de mai 
multe ori. Când am trecut prin Ierihon, doi orbi au venit în 
calea lui. Nazarineanul le-a atins doar pleoapele şi ei au 
văzut! 

Altă dată un schilod a fost adus pe o targă; el l-a atins şii-a 
zis: „Scoală-te, ia-ţi patul şi du-te acasă!” Şi omul a umblat. 

Simonide asculta, mut de uimire. 

— Credeţi că vă spun minciuni, cum au crezut şi alţii? 

Lăsaţi-mă să vă spun lucruri şi mai mari: aţi văzut pe acei 
nenorociţi, care, loviți de cel mai grozav blestem, n-au altă 
speranţă de vindecare decât moartea - leproşii? 

La cuvântul acesta Amrah tresări şi ascultă cu gâtul întins, 
cu gura căscată, să nu-i scape un cuvânt. 

— Ce aţi zice să vedeţi cu ochii voştri cum am văzut eu? 


Când eram încă în Galileea şi stăm cu nazarineanul, vine 
un lepros la el şi-i zice: „Domnule, dacă poţi, vindecă-mă!” 
El se ridică, atinse cu degetele rănile leprosului şi zicându-i: 
„Fii curat!” bolnavul se vindecă. Omul se duse acasă, îşi 
reluă ocupațiile şi recăpătă respectul oamenilor din sat. 
Martori ai acestei minuni au fost o mulţime. 

Amrah se ridică de jos, îşi netezi părul de pe frunte şi 
respiră adânc. Inima ei era aşa de plină de cele auzite, încât 
nu mai putea să asculte. 

— Altă dată. 

— Urmă Ben Hur - au venit zece leproşi şi s-au prosternat 
la picioarele lui. Am văzut şi auzit totul. Ei îl rugară: 
„învăţătorule, învăţătorule, îndură-te de noi!” El zise: 
„Duceţi-vă şi arătaţi-vă preotului, cum spune legea, şi când 
veţi fi ajuns acolo, veţi fi vindecaţi!” 

— Şi aşa a fost? 

— Da! Încă pe drum, se simţiră uşuraţi, curăţaţi de boală. 

Numai hainele lor murdare mai reaminteau nenorocirea. 

— Astfel de lucruri nu s-au mai auzit în Israel! Zise 
Simonide, cu vocea înecată. 

Amrah se apropie încet de uşă şi dispăru, fără să zică nici 
un cuvânt. 

— Ce gânduri au trezit toate acestea în mine - zise Ben 
Hur - nu pot să vă spun. Uimirea nu ajunsese încă la 
punctul culminant! Tinerii din Galileea, cum v-am spus, sunt 
neastâmpăraţi. După ani de aşteptare, fierbea în ei dorul de 
a-şi învârti sabia în mână. Voiau fapte! Eu însumi eram 
nerăbdă tor. Dacă vrea să fie rege, acum e momentul! 
Legiunile erau gata. Când, odată, propovăduia pe malul 
râului, am vrut să-l proclamăm rege al nostru, dar dispăru. 
Apoi îl văzurăm pe o corabie, trecând peste valurile mării. 
Dragă Simonide, toate măririle pentru care alţii se 
frământă şi luptă - bogății, putere, chiar maiestatea de 
rege, care i se oferea de un popor mare, de supuşi devotați 
- lui nu-i spun nimic. Ce zici tu? Negustorul ridică ochii şi 
răspunse cu hotărâre: 


— Dumnezeu e mare şi vorbele profetului tari! Vremea nu- 
I trecută. Poate încă n-a sosit ceasul. Ziua de mâine ne va 
da răspunsul! 

— Poate să fie aşa, zise Baltazar zâmbind. 

— Poate să fie. 

— Repetă Ben Hur. Dar încă n-am sfârşit! 

Cele povestite sunt minuni, care au avut martori, dar cele 
ce s-au mai întâmplat întrec puterea omenească, de la 
începutul lumii şi până la sfârşit! Aţi mai auzit voi să învie 
morţii? Unui mort să i se reîntoarcă viaţa? Cine poate s-o 
redea? 

— Dumnezeu! 

— Întregi Baltazar. 

Ben Hur clătină capul: 

— O, înţelept egiptean, nu pot să-ţi dezmint cuvântul. Un 
Dumnezeu! Da! Dar a făcut-o un om. Aşa, cum ar deştepta o 
mamă, cu sărutarea ei, pe copilu-i adormit. Aşa a risipit el 
moartea înfricoşată. S-a întâmplat jos, la Nain. Voiam să 
ieşim afară pe poarta oraşului, când tocmai scoteau un 
mort. 

Nazarineanul se opri, ca să lăsăm să treacă convoiul. 
Lângă mort, o femeie plângea amarnic. Am văzut milă pe 
faţa nazarineanului. El vorbi femeii, apoi se apropie de mort 
şi-i vorbi şi lui: „Linere, eu îţi spun ţie să te scoli!” Şi mortul 
se sculă din coşciug şi începu să vorbească. 

— Aşa putere numai Dumnezeu are! Zise Baltazar. 

— Să ştiţi că nu vă povestesc decât lucruri pe care le-am 
văzut cu ochii mei şi le-au văzut şi alţii, în Betania trăia un 
om, Lazăr. Murise şi era îngropat de trei zile. Nazarineanul 
se duse la mormântul lui, ridică piatra de pe mormânt şi-l 
chemă pe nume: „Lazăre! Lazăre, ieşi afară!” Nu pot să vă 
redau simţirea mea, când auzii vocea omului venind de sub 
pământ: „Lăsaţi-mă să ies!” Nazarineanul ne porunci: 
„Ridicaţi piatra de pe el!” Noi ridicarăm piatra şi Lazăr ieşi 
din mormânt, tot aşa de frumos şi de sănătos cum fusese 
înainte de boala ce-l omorâse. Mâine o să-l vedeţi: trăieşte 


şi vorbeşte ca mai înainte. Şi acum vă întreb, iubiții mei 
prieteni: Ce este nazarineanul? Mesia, rege, ori mai mult 
decât acestea? 

Întrebarea era pusă pe un ton solemn. Cei de faţă 
schimbară comentarii asupra ei până după miezul nopţii. 
Simonide nu voia să renunţe la coroana de rege, pe care o 
vedea mereu şezând pe capul ilustru, luminat; iar Baltazar 
aştepta pe Mântuitor să facă minunea cea mare a mântuirii, 
cu orişice puteri s-ar fi făcut ea. 

— Mâine, se va vedea! Pace vouă! 

Cu aceste cuvinte Ben Hur îşi luă rămas bun şi se întoarse 
în Betania. 

CAPITOLUL III. 

Cel dintâi om care ieşi în ziua următoare pe poarta 
oraşului fu Amrah, cu coşul ei în mână. Paznicii n-o mai 
întrebau nimic, căci ea venea în fiecare zi cu aceeaşi 
regularitate, ca zorile. Ştiau că era o servitoare 
credincioasă, şi atât! 

Ea porni către valea dinspre răsărit, în pădurea întunecată 
a Măslinilor, se duse spre un cort, unde se odihni puţin. 
Apoi, îndreptându-şi cu o vioiciune neobişnuită corpu-i slab, 
îşi urmă drumul. 

După cum cititorul va fi ghicit, ea se ducea la stăpâna ei 
iubită, care locuia în peştera leproşilor de lângă fântâna 
Euregel. Cu toate că abia mijise de ziuă, nenorocita mamă 
se sculase deja. Şedea la intrarea peşterii, pe când fiica ei 
încă dormea. 

În aceşti ultimi trei ani, boala lor progresase enorm. Ca să- 
şi acopere faţa hidoasă, sărmana bolnavă purta veşnic 
printre oameni un văl des. Acum era dezvelită, ca să soarbă 
aerul proaspăt: era prea devreme ca s-o poată vedea 
cineva. Niciodată, poate, ea nu simţise durerea soartei aşa 
de cumplit ca în dimineaţa aceasta! Toată noaptea nu 
putuse închide un ochi. 

Chinul ei cumplit era Tirzah! O vedea istovindu-se, 
desfigurându-se în fiecare zi mai mult. Doamne! De câte ori 


nu-i venise gândul morţii? Să-şi pună capăt, într-o zi, vieţii, 
care nu mai era, de altfel, decât o moarte vie! 

Dar legea opreşte sinuciderea! 

Un păgân ar râde de această lege, dar un evreu o respectă 
cu sfinţenie; oricât de grea i-ar fi povara vieţii, el trebuie s-o 
ducă până la sfârşit! 

În ceața dimineţii, ea văzu o fiinţă omenească apropiindu- 
se. Îşi acoperi capul şi strigă cu o voce aspră: 

— Necurată! Necurată! 

Cu toată alarma, Amrah se apropie şi căzu în genunchi în 
faţa ei. 

— Ce faci, Amrah? Cu devotamentul tău, te pui în 
primejdia molipsirii! Şi apoi vei fi pierdută Şi tu! Scoală-te şi 
du-te mai departe! 

Amrah plângea cu faţa în ţărână. 

— Du-te! Te vede cineva şi nu te mai poţi întoarce în oraş! 

Nu ne mai poţi aduce alimente. Ce rea eşti, Amrah! 

— Îndurare! Îndurare! Se rugă ea. 

— Servitoare încăpăţânată şi fără minte, du-te! 

La strigătele ei, apăru Tirzah. Cine o cunoscuse în 
tinereţea ei fericită s-ar fi speriat de acest chip al 
descompunerii fizice omeneşti. Şi-n ochii ei se citea 
zdruncinarea morală ce-o chinuia. Ei se uitau rătăciţi, 
speriaţi, la credincioasa servitoare: 

— Amrah! Mamă, e Amrah! 

Bătrâna voia să se plece la picioarele ei, dar mama o opri. 

— Stai! Nu te apropia! Fereşte-te, căci apoi va trebui să 
rămâi cu noi şi să împarţi soarta noastră! Scoală-te! 

Amrah se sculă. 

— O, buna mea stăpână! Eu nu sunt rea, nu sunt fără 
minte! Eu vă aduc o veste bună! 

— De la Iuda? Strigă văduva, ridicându-şi vălul. 

— A venit un om, cu putere dumnezeiască, care o să vă 
vindece! Cu o vorbă, el scoală şi morţii din morminte! Am 
venit să vă duc la el. 

— Sărmană Amrah, zise Tirzah, cu milă. 


— Nu! 

— Protestă Amrah, simțind îndoiala în vorbele fetei. 

— Nu! Să nu credeţi că sunt nebună! Aşa să-mi ajute 
Dumnezeul Israelului, Dumnezeul vostru care este şi al 
meu, spun adevărul! Veniţi cu mine! Nu pierdeţi nici o clipă! 
În dimineaţa aceasta, el vine în oraş. Să-i ţinem calea. Luaţi 
repede şi mâncaţi; apoi să plecăm. 

Mamă ascultă, curioasă. Poate că şi ea auzise ceva despre 
omul minunat, căci faima lui se răspândise şi în tabăra 
leproşilor. 

— Dar cine este omul acesta? Întrebă ea. 

— Un nazarinean. 

— Cine ţi-a povestit despre el? luda e acasă? 

— Da! A sosit aseară; el mi-a povestit multe minuni pe care 
le-a făcut nazarineanul. 

Văduva tăcu o clipă, căci inima îi bătea oprindu-i graiul. 

— Iuda te-a trimis să ne dai ştirea aceasta? 

— Nu! Elvă crede moarte! 

— De unde ştie el că omul acela are putere să ne vindece? 

— Îl însoţeşte în drumurile lui şi a văzut, cu ochii lui, cum 
doar cu degetul îi atingea pe leproşi şi ei se vindecau. 

Mama tăcu din nou. Mâna ei, ca de schelet, tremura. Se 
lupta, în sufletul ei, cu credinţa religioasă şi cu mirajul celor 
povestite, în starea aceasta, îi zise lui Tirzah: 

— El trebuie să fie Mesia! 

O caldă bucurie îi inundă glasul: 

— A fost o vreme când Ierusalimul şi toată iudeea au 
tresărit la vestea naşterii lui. Îmi aduc aminte! Poate că 
acesta să fie omul sfânt! Da, Amrah, mergem cu tine la el! 
Să ne hrănim puţin, ca să prindem putere pentru drum. 

Deschise coşul şi gustară din cele aduse, cu o grabă 
agitată. Apoi porniră, câteşitrele, pe drumul spre Betania. 

Amrah le spuse că de acolo avea să vie Mesia. Dar erau 
trei drumuri care duceau la Betania. Niciuna din ele nu le 
cunoştea şi nu ştia pe care avea să vină alaiul. 


— Să ne ducem întâi la Betfaghe, zise mama, care luă 
conducerea asupra ei. Acolo, dacă Dumnezeu ne va ajuta, 
vom afla ce trebuie să facem. 

Urcară colină, în direcţia Tofetului, prin grădina Regală, 
pe unde ducea unul din cele trei drumuri. Dar, deodată, 
văduva se opri: 

— Mă tem să urmez drumul acesta, zise ea. Mai bine prin 
desişuri, unde copacii şi stâncile ne pot feri de ochii lumii. 

Azi e sărbătoare şi mă tem să nu ne vadă cineva. 

Tirzah rămase mâhnită la gândul că s-ar putea să fie 
oprite. 

— Dar dealul e pieziş, mamă, e greu de urcat. 

— Gândeşte-te că noi îl urcăm să ne regăsim sănătatea, 
viaţa! Şi vei găsi putere. Vino, fii tare, pentru ultima oară! 

Amrah îşi întinse braţul mic şi slab stăpânei sale. 

— Sprijină-te de mine, Tirzah; eu sunt tare, deşi sunt bă 
trână. Aşa! Vino, să mergem! 

Coasta dealului era plină de ruine şi de stânci sfărâmate 
de trăsnete, de cutremure sau de vijelii, moloz şi cărămizi 
înverzite de timp. Dar sus, pe platou, mama se uită cu 
mândrie la turnurile Sionului, ce se ridicau albe, dintre 
terasele templului, spre cerul albastru şi soarele strălucitor. 
Dragostea de viaţă se întoarse în clipa aceea în sufletul ei. 

— Priveşte, Tirzah. 

— Zise ea; - priveşte ce splendoare! 

Îţi aduci aminte când ne urcam noi acolo? Şi nu te învăluie 
bucuria speranţei că iar ne vom putea urca? Şi nu departe, 
colo, e casa noastră! luda e acasă şi ne va cuprinde în 
braţele sale! 

Dar 'Tirzah ostenise aşa de tare, încât nici o bucurie nu-i 
străbătu inima. Căzu obosită pe o piatră. 

— Du-te singură cu Amrah, mamă. Eu nu mai pot! 

— Nu, nu, Tirzah, ce mi-ar folosi vindecarea, dacă nu poţi 
să te vindeci şi tu? Ce ar zice luda, dacă m-aş întoarce la el 
fără tine? 

— Spune-i că-l iubesc. 


— Prinde putere, o nouă putere din această iubire şi vino, 
Tirzah! lată, vine un om, poate că ne va spune unde să-l 
întâlnim pe nazarinean. 

Amrah ajută pe Tirzah să se ridice şi o sprijini din toate 
puterile ei. 

Omul se apropie şi mama voia să se ducă spre el. 

— Mamă. 

— Strigă Tirzah - ai uitat cum suntem? Omul te va 
blestema şi te va lovi cu pietre. 

— Să vedem! 

După ce fură la oarecare depărtare de străin, văduva îşi 
ridică vălul şi strigă: 

— Necurate! Necurate! 

Spre marea ei surprindere, străinul veni mai aproape de 
ea. 

— Ce vreţi voi? Întrebă el, oprindu-se numai la doi-trei 
paşi de ele. 

— Tu ne vezi, păzeşte-te! Zise mama cu demnitate. 

— Femeie, eu sunt trimisul aceluia care te va vindeca! Eu 
nu mă tem! 

— Trimisul nazarineanului? 

— Al lui Mesia, răspunse el. 

— E adevărat că vine astăzi în oraş? 

— Acum este în Betfaghe. 

— Şi pe care drum vine? 

— Pe acesta! 

Văduva îşi ridică mâinile spre cer. 

— Cine crezi tu că este el? 

— Fiul lui Dumnezeu, răspunse ea. 

— Atunci, rămâi aici! Lume multă vine cu el. Stai colo, 
lângă stâncă, sub copacul acela. Când va trece, tu să-l 
chemi. 

Nu-ţi fie frică! Strigătul tău e din credinţă; el te va asculta. 

Eu mă duc înainte să pregătesc poporul din oraş, ca să-l 
primească. Pace ţie, femeie, şi alor tăi! 

Străinul îşi urmă drumul. 


— Ai auzit, Tirzah? Ai auzit? Mesia e în drum spre noi. Va 
trece pe aici şi ne va asculta, încă un pic, copila mea. O! Mai 
avem puţin până la stânca aceea, numai câţiva paşi! 

Prinse de mână pe Tirzah şi o ridică de jos. Amrah îşi 
întoarse privirea după străin. 

— Staţi, că se întoarce! De ce se întoarce? 

— Ascultă-mă, femeie! M-am gândit că, în arşiţa aceasta, 
poate veţi fi însetate. Ia plosca mea. Căci eu găsesc apă în 
oraş. Şi curaj! Când se va apropia de voi, să-l chemi! 

Cu aceste cuvinte, el îi întinse plosca de apă, pe care 
călătorii prin munţi o poartă întotdeauna cu ei. În loc s-o 
lase la o depărtare oarecare, după cum se lăsau toate 
lucrurile destinate leproşilor, el puse plosca în mâna 
văduvei. 

— Eşti evreu? Întrebă ea mişcată. 

— Sunt mai mult decât atât, sunt un tânăr creştin. Zilnic 
spun şi arăt ce v-am spus şi v-am arătat vouă. Lumea 
cunoaşte de mult cuvântul „iubire”. Dar până acum nu l-a 
înţeles. Vă spun încă o dată: pace vouă şi celor ai voştri! 

Sosiră, tăcute, la umbra copacului de sub stâncă. Şezură 
să se odihnească puţin şi se răcoriră cu apă rece din ploscă. 
Tirzah adormi, iar cele două femei rămaseră liniştite, să nu- 
i tulbure somnul. 

CAPITOLUL IV. 

Pe la ora trei, şoseaua din faţa locului unde se odihneau 
cele trei femei deveni foarte populată. O mulţime imensă 
venea din oraş, îndreptându-se în direcţia Betaniei. Coasta 
Dealului Măslinilor era plină de lume. Şi fiecare din ei avea 
o ramură de palmier în mână. În culmea uimirii, mama, 
care veghea, o deşteptă pe Tirzah. 

— Ce se întâmplă? Întrebă fata, dezmeticindu-se din somn. 
— Se apropie, răspunse mama. Şi oamenii aceştia se duc 
în calea lui. Cei de colo îl aşteaptă. Poate că vor veni şi ei să- 

| întâmpine aici. 

— În cazul acesta, poate că nu vom putea fi auzite de el. 

Gândul acesta o muncea şi pe mamă. 


— Amrah. 

— Întrebă ea. 

— Spune cum a zis luda, cu ce cuvinte trebuie să-l 
chemăm pe nazarinean? 

— Veţi zice: „Doamne, îndură-te de noi!” Ori: 
„învăţătorule, îndură-te!” 

— Numai atât? 

— Nimic altceva, aşa spunea luda. 

— Şi leproşii s-au vindecat? Zise femeia mai mult pentru 
sine. 

— Iuda i-a văzut, cu ochii lui, însănătoşiţi, răspunse Amrah. 

În timpul acesta, alaiul se apropia. Femeile noastre văzură, 
în mijlocul mulţimii, un om călare, înconjurat de o societate 
aleasă. Era îmbrăcat în alb. Cele două leproase îl priveau cu 
mare încordare. Faţa lui palidă, ochii luminoşi, zâmbetul 
blând şi chipul înconjurat de bucle aurii, strălucind în soare, 
făcură o impresie puternică asupra lor. El mergea tăcut, 
privind prietenos la oameni, în liniştea trăsăturilor sale 
regulate era maiestate şi o bunătate nemărginită. 

— Este aici, Tirzah. 

— Şopti mama. 

— Este aici! Vino, copila mea! 


leşi de după stâncă şi se aruncă în genunchi. Tirzah şi 
servitoarea se grăbiră lângă ea. Cei din alai începură să 
cânte, clătinându-şi ramurile verzi din mâini: „Lăudat să fie 
cel ce vine în numele Domnului!” Mii de glasuri răspunseră 
de pretutindeni la strigătul de „Osana!” Glasul sărmanei 
leproase se pierdu în larmă, ca ciripitul vrăbiei, într-un 
concert din pădure. 

Mama, cu intuiţia ei ageră, înţelese că momentul era 
hotărâtor şi nu trebuia să fie pierdut! 

— Vino, Tirzah, mai aproape de el, căci altfel nu ne poate 
auzi. 

Se ridică din genunchi şi porni înainte. Mulțimea o zări şi 
câţiva răutăcioşi începură să strige: 

— O leproasă! O leproasă! 

— Daţi cu pietre în ea! 

— Blestemată de Dumnezeu! Omorâţi-o! 

Tirzah căzu leşinată de slăbiciune şi de obidă. Unul din 
societatea aleasă ce-l înconjura pe Mesia le văzu şi veni în 
ajutorul nenorocitelor. Atenţia nazarineanului se îndreptă şi 
ea asupra femeilor. Atunci mama, într-o sforţare supremă, 
îşi adună toată puterea şi strigă: 

— Învăţătorule, învăţătorule! Tu vezi suferinţa noastră! 

Îndură-te de noi! 

— Crezi tu în mine? O întrebă el. 

— Tu eşti acela despre care au vorbit profeţii: tu eşti 
Mesia şi eu cred în puterea ta cerească! 

Ochii lui se deschiseră mari şi străluciră într-o lumină 
admirabilă. 

— Femeie. 

— Zise el - credinţa ta e mare; facă-se voia ta! 

Simţire dumnezeiască, mai presus de toate simţirile 
omeneşti, curăţitoare a tot ce-i ură, pizmă, dispreţ, sete de 
răzbunare! Mai presus de obidă, disperare, frică de 
moarte! Într-o clipă, ea pătrunse şi stăpâni, singură, inima 
sărmanei femei: 

— Închinare Domnului din înălţimi! Strigă ea. 


— Lăudat să fie numele Domnului, care ne-a trimis pe Fiul 
Său pe pământ! 

Acum, cele două alaiuri, cel din oraş şi cel din suita lui 
Mesia, se uniră. Ele-l petrecură până în Ierusalim, în 
strigăte de „Osana!” şi în legănarea crengilor verzi de 
palmieri. 

Leproasa îşi acoperi faţa şi-o prinse pe Tirzah de mână: 

— Fiica mea, curaj! Am făgăduinţa Lui: e cu adevărat 
cuvântul unui Mesia! Noi suntem mântuite! Mântuite! 

Şi amândouă rămaseră în genunchi, pe când alaiul se 
îndepărta încet. 

Când abia se mai auzeau, ca în surdină, cântările 
dumnezeieşti, minunea se împlini: leproasele simţiră mai 
întâi o uşurare în tot corpul; sângele începu să le circule 
mai viu. O undă de veselie le lumină sufletul ca o dulce 
încântare, care, venită parcă din ceruri, străbătu întreaga 
lor făptură. Era vindecarea! Era mântuirea! Era 
redobândirea vieţii! 

Cine ar putea să descrie bucuria mamei, când, ridicându-şi 
ochii în faţa copilei iubite, o revăzu iarăşi cu pielea albă, 
frumoasă, curățată de rănile acelea hidoase ce o 
desfiguraseră! Şi Tirzah îşi revăzu mama, cu trăsăturile 
feţei limpezite, fericită. 

— Curate! Curate! Strigară amândouă, îmbrăţişându-se. 

Şi lacrimi de bucurie curgeau şiroaie pe obrajii lor. 

Transformarea aceasta mai avu un martor, afară de 
Amrah: 

Ben Hur îl urmase pe nazarinean din Betania şi văzuse 
când cele două leproase îi aţinuseră calea. Dar nu le 
recunoscuse. Zărise însă lângă ele siluetă mică şi slabă a 
bătrânei servitoare. 

— Pe Dumnezeu cel sfânt, asta-i Amrah! Îşi zise el uimit. 

Trecu pe lângă cele două leproase, fără să le recunoască, 
şi o strigă pe Amrah. 

— Ce cauţi tu aici? O întrebă. 


Ea se aruncă la picioarele lui, abia regăsindu-şi graiul de 
emoție şi de bucurie. 

— Stăpâne, stăpâne, Dumnezeul tău şi al meu, ce bun 
este! 

Ben Hur o privi încremenit. Ce legătură avea credincioasă 
lui servitoare cu aceste două leproase străine? Doamne! 

Femeia pe care o văzuse implorând mila nazarineanului, 
cu mâinile împreunate, cu ochii plini de lacrimi - cine era 
oare? Acum ea stătea cu figura limpezită, în ochi cu o 
bucurie cerească, în loc de lacrimi. Cine era femeia 
aceasta? Să fie doar părere? 

— Era mama lui! Mama lui, întocmai cum fusese în ziua 
când zbirii Romei i-o răpiseră! Numai părul îi era alb! Şi 
lângă ea stătea Tirzah! Surioara lui dragă, frumoasă ca 
odinioară! Doar puţin mai matură. Oare nu era un vis? 

Abia crezându-şi ochilor, el puse mâna pe capul servitoarei 
şi o întrebă, tremurând: 

— Amrah, Amrah, e mama? E Tirzah? Spune, văd eu bine? 

— Vorbeşte-le, stăpâne, vorbeşte-le! Îl rugă ea. 

Ben Hur se grăbi spre ele, cu braţele deschise: 

— Mamă, mamă! Tirzah! Sunt euluda al vostru! 

La acest strigăt al bucuriei, iubirea de mamă nu îndrăzni 
totuşi să răspundă. 

— Stai, luda, stai, copilul meu, poate că încă nu s-a 
desăvârşit minunea! 

Deşi era vindecată, sărmana femeie nu credea norocului. 
Numai după asigurări repetate căzu la pieptul fiului iubit. 

El le cuprinse, pe ea şi pe Tirzah, în braţe şi stătură aşa 
câteva clipe, plini de încântare - mlădiţe ale aceleiaşi 
familii, aşa de mult încercate! 

— Îmbrăţişaţi, vărsând lacrimi de fericire. 

Mama vorbi cea dintâi: 

— În fericirea noastră, copii, să nu-l uităm pe Acela care 
ne-a redat vieţii. Să-l preamărim şi cu mulţumiri fierbinţi să 
ne închinăm Lui! 


Căzură câteşitrei în genunchi. Şi a îngenuncheat şi Amrah. 
Rugăciunea pe care o rosti mama sună ca un psalm! Tirzah 
şi Amrah repetau cuvintele sfinte într-un murmur tremurat 
de o adâncă mişcare sufletească. 

Când sfârşiră rugăciunea şi se ridicară iar în picioare, Ben 
Hur zise: 

— Şi vezi, mamă, în Nazaret, în patria lui, nimeni nu-i zice 
altfel decăt „fiul dulgherului”. 

Ochii mamei se uitau cu gingăşie la băiatul ei înţelept. 

— El este Mesia, dragul meu! 

— De unde o fi având atâta putere? 

— Taină cerească! Puterea dorinţei de bine. Ştie cineva să 
spună ceva rău despre El? 

— Nu! 

— De aici se vede că-i vine puterea dumnezeiască. 

Ben Hur trăise prea mult cu gândul de a-i atribui lui Christ 
un rol măreț, pământean, şi în credinţa nouă se amestecă 
un soi de regret pentru coroana şi tronul de rege. 

Mama reveni la realitate. 

— Ce o să facem, fiule? Unde ne vom duce? 

Ben Hur se trezi la datoria lui faţă de mama şi de sora sa. 
Tirzah se uită cu gingăşie la el. Era tot aşa de frumoasă, cu 
pielea albă, curată, cum fusese înainte de boală. 

Ben Hur îşi scoase mantaua şi o înveli. 

— Ochii tuturor se vor opri asupra ta, zise el zâmbind. 

Veniţi, o să găsim noi un adăpost prin apropiere. 

Rămânând fără manta, mama observă sabia lui Ben Hur, 
legată de şold. 

— Avem vreun război? Întrebă ea. 

— Nu! 

— De ce porţi armă? 

— Poate va fi nevoie să-l apăr pe nazarinean. 

Ben Hur nu voi să spună deplinul adevăr. 

— Are duşmani? Cine să fie aceştia? Romanii? 

— Ah, mamă, nu sunt numai romanii! 

— Nu este El un israelit şi un om al păcii? 


— Nimeni n-a meritat mai mult numele de israelit! Dar 
rabinii şi învățații îi găsesc totuşi o vină. 

— Cum, ce fel de vină? 

— În ochii lor e un păcat să predici o nouă învăţătură. 

Mama nu răspunse şi cu toţii se retraseră tăcuţi în umbra 
unui arbore, lângă stâncă. Ben Hur, cu toate că ardea de 
nerăbdare să-şi conducă mama şi sora acasă, se gândi la 
cele câteva formalităţi de îndeplinit, pentru a satisface 
exigenţele legii. Chemă pe arabul său să-i aducă 
numaidecât calul şi, după ce adăposti femeile într-o peşteră 
adâncă, nelocuită, de lângă Absalom, încălecă şi se duse să 
le trimită cele necesare pentru o bună existenţă provizorie. 

CAPITOLUL V. 

Ben Hur nu se odihni câteva zile. Într-o agitaţie fără răgaz, 
îşi ridică două corturi, între Mormintele Regale, deasupra 
Chedronului, şi se instală cât putu mai confortabil. Apoi le 
aduse aici pe mama şi pe sora lui, unde aveau să rămână 
până se vor fi încredinţat de însănătoşirea lor deplină. 

După atingerea lui cu leproasele, se socoti el singur 
necurat şi, ca atare, nu mai putea să ia parte la festivitatea 
serbărilor. 

Neputându-se duce la templu, tânărul rămase lângă 
scumpa lui familie. Ele îi povestiră tot ce suferiseră în cei 
opt ani cumpliţi cât fuseseră închise în celula din temniţele 
cetăţii Antonia. Şi ura lui Ben Hur deveni şi mai înfocată 
împotriva schingiuitorilor, în fierberea dorinţei de 
răzbunare, îi treceau prin minte tot felul de gânduri. Ce era 
mai bine să facă? Să organizeze o răzvrătire în Galileea? 
Să-i cheme pe toţi marinarii împotriva Romei? 

— Oricât îşi frământa mintea, nu găsea altă soluţie decât 
războiul! Numai puterea armelor va putea să scoată 
poporul lui Israel din cătuşele lui. De aceea toate speranţele 
erau îndreptate iarăşi spre nădejdea ce-l susţinuse atâţia 
ani: nazarineanul! Ce o să facă nazarineanul? 

Din când în când, veneau pe la el foştii lui tovarăşi de arme 
din Galileea: bărbaţi în toată firea, cu barbă lungă; tineri 


zvăpăiaţi, cu ochi scânteietori, cu săbii la şold. 

— Cine sunt aceştia? Întreba mama lui. 

— Galileeni! Prieteni din Galileea, răspundea el. 

Ben Hur mai ridică alte câteva corturi şi-i adăposti pe cei 
mai buni tovarăşi în ele. 

Prietenii aceştia îi aduceau ştiri despre efectele 
propovăduirii nazarineanului şi despre planurile rabinilor şi 
ale romanilor, duşmanii lui. Ştia bine că viaţa Bunului 
învăţător era în primejdie; dar nu credea că momentul 
hotărâtor era aşa de aproape. Că duşmanii voiau să-l piardă 
chiar acum, în zilele Paştilor, ei bine, nu şi-ar fi închipuit 
atâta îndrăzneală din partea lor! Apoi, Ben Hur avea 
încredere în puterea dumnezeiască a lui Christ. Oare nu s- 
ar fi folosit el însuşi de magia acestei miraculoase puteri, 
prin care mântuise de atâtea ori viaţa altora? 

Era în 25 martie, după socoteala zilelor noastre. Spre 
seară, Ben Hur ieşi călare, nerăbdător să afle desfăşurarea 
evenimentelor din urmă. Promisese că se va întoarce în 
cursul nopţii. 

Calul era odihnit şi o luă repede înainte, în adierea 
amurgului, copacii din grădină parcă-l salutau, cu prietenie. 
Altfel, nu întâlni pe nimeni. Nici o suflare omenească. 
Casele oamenilor erau închise, goale, fără foc, fără lumină. 
Era Săptămâna Mare, când femei, copii şi bătrâni mergeau 
cu toţii la templu. Se rugau, ascultau preotul şi aşteptau 
apariţia stelelor, ca semn pentru sfârşitul slujbei şi 
începutul gustării de rigoare, după un post ţinut ziua 
întreagă. 

Ben Hur trecea prin poarta de nord; înaintea sa, 
Ierusalimul se întindea în toată splendoarea lui, luminat de 
mii de lumânări, în sărbătoare pentru închinarea Domnului. 

CAPITOLUL VI. 

În faţa Muntelui Sfânt, de unde plecaseră acum treizeci de 
ani cei trei Magi spre Betleem, se opri. Lăsă calul în grija 
arabului care-l însoțea şi intră în casa lui părintească, 
întrebă de Maluc şi trimise după Simonide şi după Baltazar. 


Fu informat că primii doi se duseseră în oraş, la serbări, iar 
egipteanul se simţea foarte slab şi deprimat cu totul. 

Ben Hur trimise să fie vestit de sosirea lui şi-l rugă să-l 
primească pentru câteva minute. 

După ce servitorul se depărtă din cameră, perdelele uşii se 
traseră fără zgomot şi în prag se ivi res. 

În agitaţiile zilelor din urmă, Ben Hur nu se mai gândise la 
frumoasa egipteancă. Şi dacă uneori îi mai trecea în fugă 
prin minte, era ca o amintire dulce, ca o presimţire plăcută 
de fericire, pe care o nădăjduia. Acum însă, când o revăzu, 
simţi din nou farmecul dragostei ce-l stăpânise în ultimul 
timp al şederii lor împreună. Cu braţele deschise, se 
apropie de ea. Dar, deodată, rămase uimit - aşa schimbare 
neaşteptată observă! Până atunci, ea fusese amabilă, 
seducătoare faţă de el; acum însă, nici un străin n-ar fi 
putut fi întâmpinat cu mai multă răceală! O clipă, se priviră 
tăcuţi: dânsa cu buzele strânse, cu frumoşii-i ochi reci şi 
cercetători; el, vădit descumpănit. Ea rupse tăcerea: 

— Vii tocmai la timp, Ben Hur, îi zise cu un accent tăios în 
voce. 'Ţineam să-ţi mulţumesc pentru ospitalitatea ta, căci 
poimâine n-aş mai fi avut prilejul. 

Ben Hur se înclină, fără să zică ceva. 

— Am auzit de un obicei al jucătorilor de zaruri, urmă ea. 

După ce jocul s-a sfârşit, îşi strâng tăbliţele, îşi fac 
socoteala, oferă zeilor o băutură şi încoronează pe 
învingător. Şi noi am jucat un joc, mai multe zile şi nopţi. 
Acum s-a sfârşit! De ce n-am socoti care dintre noi este 
învingătorul? 

Ben Hur răspunse foarte calm: 

— Un bărbat nu se poate declara învingătorul unei femei! 

— Spune-mi, dar, tu, prinţ al lerusalimului, unde este acel 
fiu de dulgher şi fiu al lui Dumnezeu totodată, despre care 
se spun atâtea minuni? 

Ben Hur făcu un gest de nerăbdare: 

— Eu nu sunt paznicul lui. 

Ires îşi ridică semeţ frumosu-i cap: 


— A zdrobit el Roma? 

Ben Hur făcu din nou un gest de nerăbdare, de astădată 
mai violent. Dar nu răspunse. 

— Unde şi-a clădit reşedinţa? Nu pot să mă duc s-o văd şi 
eu? Să-i admir tronul sprijinit de lei de bronz? Ce-i pentru 
el, care scoală morţii din morminte, să-şi clădească un 
palat? 

N-are decât să bată din picior şi e gata o mândră 
reşedinţă, cu stâlpi de marmură de Karnak. 

Tonul ei ironic, aproape ofensator, îl răni pe Ben Hur. 

— Să mai aşteptăm puţin, o, egipteanco; peste câteva zile 
cred că îţi voi putea vorbi despre reşedinţa, despre palatul 
lui. 

Fără să ia aminte la răspunsul acesta, ea urmă, pe acelaşi 
ton: 

— Dar cum de te văd în costumul acesta, aşa de puţin 
potrivit pentru un guvernator ori vicerege? Aşteptam să 
porţi o hlamidă de mătase, strălucind de pietre scumpe ca 
un al doilea Osiris; să vii să mă iei, ca să împarţi cu mine 
purpură şi împărăţia ta. 

— Fiica înţeleptului meu amic e mai drăguță de cum aş fi 
crezut, răspunse Ben Hur, stăpânindu-se; ea mă învaţă că 
Isis a sărutat o inimă, fără s-o fi putut face mai nobilă. 

— Pentru un evreu, fiul lui Hur e prea cuminte. 

— Zise Ires, jucându-se cu şiragul de mărgele de la gât. L.- 
am văzut pe stăpânul visurilor tale intrând în Ierusalim. Tu 
ne spuneai că, într-o zi, el va urca treptele templului şi se va 
încorona ca rege al iudeei. Dar, în loc de un cortegiu regal, 
am văzut cohorte ridicole, care agitau rămurele verzi în loc 
de steaguri şi arme strălucitoare. Şi nu l-am văzut pe 
prinţul Ierusalimului în fruntea legiunilor din Galileea. 

Ires aruncă o privire dispreţuitoare lui Ben Hur, care 
tăcea. 

— În locul unui Sesostris triumfător, al unui Cezar în zale 
şi coif lucitor, am văzut - ha-ha-ha! 


— Un biet om cu chip de femeie, cu păr de femeie, care 
călărea pe un asin ofilit şi avea lacrimi în ochi. Ha-ha-ha! 
Regele! Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii! 

Ben Hur tresări fără voie. 

— M-am întors acasă, o, prinţule al Ierusalimului. 

— Urmă Ires. Şi n-am mai râs. Mi-am luat seama. Desigur, 
îmi ziceam, în templu o să-şi dezvăluie el maiestatea 
cuvenită unui cuceritor al lumii. L-am văzut, apoi, intrând în 
curtea templului şi oprindu-se liniştit în faţa portalului. 
Lume multă era împrejurul lui, dar el tăcea. Credeam c-o 
să-l aud predicând şi o să se sfărâme toate maşinăriile 
Romei de puterea cuvântării lui! 

Ha-ha-ha! Pe duhul lui Solomon, o, prinţ viteaz, regele tău 
şi al lumii îşi strânse haina-i de pânză mai bine pe piept şi 
nu zise nimic; iar maşinăriile Romei sunt în funcţiune ca şi 
mai înainte. 

Toate iluziile lui Ben Hur se destrămară în clipa aceasta. 
Fiica lui Baltazar se depărta de sufletul lui, unde intrase cu 
toată vraja tinereţii şi a amorului celui dintâi. Ben Hur 
închise ochii. 

— Frumoasă egipteancă. 

— Zise el într-un târziu, ridicându-şi capul. 

— Dacă acesta-i jocul despre care vorbeai, ia-ţi coroana de 
învingătoare. [i-o cedez cu plăcere. M-ai învins. 

Şi să sfârşim discuţia. Că tu urmăreşti un scop, văd bine. 

Spune-mi, care este acela? Dacă vrei, ne despărţim, 
fiecare pe drumul său, uitând şi că ne-am fi întâlnit 
vreodată în viaţă. 

Vorbeşte, te ascult! Dar nu în felul de mai înainte. 

Ea îl fixă o clipă cu asprime, ca şi când ar fi vrut să-i 
măsoare tăria; apoi, îi zise cu răceală: 

— Am terminat, du-te! 

— Pacea fie cu tine! Răspunse el şi plecă. 

Când vru să treacă pragul, ea îl strigă: 

— Încă o vorbă! 

EI îşi întoarse capul. 


— Gândeşte-te bine, Ben Hur: eu ştiu toate faptele tale 
cele tăinuite! 

— Ce fel de fapte tăinuite? Nu înţeleg! Vorbeşte lămurit, 
fiica lui Baltazar! 

Şi Ben Hur se apropie de ea. 

— Tu semeni mai mult cu un roman, Ben Hur, decât cu 
fraţii tăi evrei. 

— Se poate, răspunse el rece. Dar de ce mi-o spui? 

— Fiindcă astăzi toţi evreii sunt romani, răspunse ea. 

— Ei bine, spune-mi ce ştii tu despre mine? 

— Asemănarea ta cu un roman a făcut impresie asupra 
mea şi tot ea ar putea să mă facă să te scap, Ben Hur. 

— Să mă scapi? Tu pe mine? 

Degetele ei vopsite cu roşu se jucau cu o mărgea a 
colanului de la gât. Zâmbi iarăşi, seducător, şi numai 
mişcarea nervoasă a picioruşului ei, cu sandale de fir, îl făcu 
pe Ben Hur atent asupra primejdiei. 

— Un evreu a ucis, odată, un evadat de la galere, în palatul 
Idermee. 

Ben Hur tresări. 

— Acelaşi evreu - urmă ea - l-a doborât pe un soldat 
roman, în piaţa mare, aici, în Ierusalim. Acelaşi evreu are, 
organizate de război, trei legiuni din Galileea, cu care vrea 
să facă prizonier, în noaptea aceasta, pe guvernatorul 
roman; acelaşi evreu are legături cu şeicul Ilderim, pentru 
un război pe viaţă şi pe moarte contra Romei. 

Ires se apropie de el şi-i vorbi aproape şoptind: 

— Tu ai trăit în Roma şi ştii ce s-ar întâmpla, dacă toate 
acestea ar fi auzite de anumite urechi. Aha, ai îngălbenit! 

El se trase înapoi, ca omul care crezuse că se joacă cu un 
mieluşel şi avea, deodată, în faţa lui un tigru. 

— Tu nu eşti străin în palatul imperial şi-l cunoşti pe 
Sejanus. Închipuieşte-ţi ce-ar mai fi dacă acest puternic al 
zilei ar afla că acelaşi evreu este cel mai bogat om din 
Orient, poate chiar din tot Imperiul Roman. O, Ben Hur, din 
Tibru nu s-ar putea pescui un aşa peşte de aur! Nimeni nu-l 


întrece pe Sejanus în dibăcia de-a organiza jocuri de circ 
pentru distracţia rafinatului popor roman! Aceasta-i arta 
lui, crudă, specială. 

Răutatea femeii îl îngrozi pe Ben Hur. În clipa aceasta îl 
preocupa doar de unde cunoştea Ires toate tainele vieţii lui? 
Şi ceea ce bănuise în noaptea dintâi, în pustiu, îi veni din 
nou în minte: desigur că Estera îl trădase! CUPRINS: de 
mâhnire, zise cât se poate de liniştit: 

— Ca să-ţi fac o bucurie, fiică a Egiptului, iată: îţi 
mărturisesc că m-ai învins. Sunt în mâinile tale! Şi n-aştept 
nici o cruţare din partea ta. Aş putea să te omor; dar eşti 
femeie! Aş putea să mă ascund în deşerturi, căci, oricât de 
buni vânători ar fi zbirii Romei, deşertul îşi are 
ascunzătorile lui aşa de bune! Dar, în durerea în care m-a 
prăvălit nesocotinţa mea, îmi vei ierta curiozitatea de-a şti: 
de unde ai aflat tu toate acestea? Cine ţi le-a povestit? 

Pe faţa egiptencei trecu o umbră de duioşie. 

— În ţara noastră, Ben Hur, sunt ghicitori şi ghicitoare 
care destăinuiesc cele mai adânci taine din viaţă. Nimeni nu 
cunoaşte puterea lor. Prin ce minune ajung ei să cunoască 
cele mai ascunse gânduri ale noastre? Şi de unde le află? 
Mister! 

O vrajă neînţeleasă, de nimeni dezlegată, închipuieşte-ţi că 
eu aş fi una din aceste ghicitoare. 

— Nu sunt mulţumit cu răspunsul, răspunse Ben Hur. Eu 
vreau să dezleg vraja. Poate că voi muri, lres. 

— Ei bine, într-o noapte din pustiu, o noapte întunecoasă, 
liniştită, eu şedeam singură în cortul meu, ascultând un 
şuierat de pasăre ce venea de departe. Alături era cortul 
tatălui meu, care-l avea la el pe şeicul Ilderim. Un perete 
subţire ne despărţea. Deodată, auzul îmi fu izbit de rostirea 
numelui tău: „Ah, Ben Hur! Ben Hur este un erou!” strigase 
Ilderim. Şi au vorbit apoi despre unele din faptele tale. 

— Unele? 

— Da. 


— Zise ea, zâmbind. 

— Căci pe altele le-am aflat de la. 

— De la cine? 

— Însuşi Ben Hur! 

— De la nimeni altul? 

— Nimeni! 

El răsuflă uşurat. 

— Îţi mulţumesc! Şi acum, să nu faci pe Sejanus s-aştepte 
prea mult. Puştiul este aici, la spatele meu, şi eu sunt un 
bun călăreț! Încă o dată, o, egipteanco, pace ţie! 

Ben Hur îşi acoperi capul cu şalul alb, pe care-l purta pe 
braţ şi vru să plece. Ea, involuntar, îl opri şi-i întinse mâna: 

— Rămâi! Grăi mişcată. 

El se întoarse din nou, fără s-atingă însă mâna 
strălucitoare de inele şi de brățări. Nu ştia ce surprize îl 
mai puteau aştepta! 

— Rămâi, fără bănuială, Ben Hur! Eu te apreciez! Ştiu 
pentru ce Arrius te-a lăsat moştenitorul lui! Tremur la 
gândul că tu, aşa de viteaz şi de mărinimos, să cazi în 
mâinile neîndurate ale lui Sejanus; îţi jur, pe Isis, pe toţi zeii 
Egiptului! 

Tu ţi-ai petrecut mare parte din viaţă în societatea de elită 
a Romei. Cum vei putea, oare, trăi în pustietatea 
deşertului? O, mie mi-e milă de tine, adevărată milă. Fă ce-ţi 
spun, şi eu te voi cruța, pe Isis, zeiţa noastră, îţi jur! 

Aceste vorbe fură rostite cu un ton rugător şi buzele ei 
frumoase tremurară puţin. 

— Cât pe ce să te cred, răspunse Ben Hur, cu o voce 
nesigură. Spune! 

— Femeia nu e fericită decât prin iubire, iar bărbatul, 
învingându-se pe sine! Aceasta este ce-ţi cer eu ţie, Ben 
Hur: 

Să te învingi pe tine! 

EI se uită întrebător: 

— În ce chip? 

— Ai avut odată un prieten. 


— Urmă lres. 

— Prieten din copilărie. Pe urmă v-aţi certat şi aţi devenit 
duşmani. El ţi-a făcut o nedreptate. După ani, tu l-ai învins 
în circul din Antiohia. 

— Messala! 

— Da, Messala! Tu eşti creditorul lui. lartă trecutul! Fii iar 
prietenul lui. Redă-i averea pe care şi-a pierdut-o în 
rămăşagul cu tine. Scapă-l! Pentru tine, şase talanţi nu sunt 
decât şase frunze dintr-un pom în plină recoltă, pe când, 
pentru el. Ah! 

Nobile prinţ, el trebuie să-şi târască în neputinţă corpul 
schilodit! Se uită din pulbere la tine, Ben Hur. Pentru el 
sărăcia este moarte! Scapă-l de sărăcie! 

Grabă, înflăcărarea cu care vorbise le folosise înadins, ca 
să-l impresioneze, să nu-i dea răgaz de chibzuire. Şi totuşi 
nu-l birui pe Ben Hur. Prea fuseseră crude suferinţa lui şi a 
celor două femei torturate timp de opt ani! 

— Răspunsul meu este hotărât, o dată pentru totdeauna: 

Unui Messala nu-i dau nimic! Voi însemna în cartea 
amintirilor mele şi incidentul acesta. Dar spune, Messala te- 
a autorizat să-mi faci această rugăminte? 

— El are un caracter nobil şi aşa te credea şi pe tine. 

Ben Hur îi prinse mâna ce se odihnea pe braţul său. 

— Fiindcă eşti intimă cu el şi-l cunoşti aşa de bine, 
frumoasă egipteancă, spune-mi, dacă ar fi el în locul meu, 
ar face ce-mi ceri? Răspunde, pe Isis! Spune adevărul! 

Era o sugestie voluntară, în apăsarea mâinii, a glasului, în 
privirea lui. 

— O. 

— Zise ea. 

— El este. 

— Un roman vrei să zici; şi crezi că eu, un evreu, n-am 
dreptul să pretind ce poate el să-mi pretindă mie? Ca evreu, 
trebuie să-i dau dreptul meu, fiindcă el e roman? O, nu, fiica 
lui Baltazar! Spune-mi tot ce mai ai de spus, şi repede, căci 
sângele fierbe în mine şi aş putea să uit că eşti femeie şi că 


eşti frumoasă. Aş putea să nu văd în tine decât spioana unui 
om care îmi este cu atât mai urât cu cât este un roman! 

Vorbeşte, repede! 

Ea îi împinse braţul brusc şi acum toată răutatea firii ei se 
răsfrânse în ochi şi în glas: 

— Tu, evreu spurcat, ucigaş murdar! Ai gândit că aş fi 
putut să te iubesc pe tine, după ce l-am admirat pe 
Messala! Nu! 

Vei plăti scump fiecare sărutare ce ai depus pe degetele 
mele, căci te-am tolerat atâta vreme lângă mine de dragul 
lui! Vei plăti nu şase talanţi, ci douăzeci şi patru! Ţine minte 
suma: 

Douăzeci şi patru! Vei ordona lui Simonide, omul tău de 
afaceri, să trimită banii aceştia acasă la Messala în douăzeci 
şi patru de ceasuri! lar, de nu, vei avea de-a face cu 
Sejanus! 

Adio! 

Ea porni spre uşă, pe când el îi răspunse: 

— Vechiul Egipt trăieşte în tine! Du-te şi spune-i lui 
Messala că nu-i dau cei şase talanţi! Sunt o părticică din 
tezaurul pe care l-a răpit din averea tatălui meu. Spune-i, 
mai departe, egipteancă ce, pe lângă frumuseţe, eşti 
perfidă - falsitatea personificată. 

— Că zadarnic te-a învăţat să mă ameninţi cu Sejanus; nu- 
mi mai e teamă de el şi de puterea lui! Spune-i lui Messala 
că mama şi sora mea, pe care ela pus să fie înmormântate 
de vii în celula din cetatea Antonia, unde s-au îmbolnăvit de 
lepră, sunt acum sănătoase graţie puterii nazarineanului, 
pe care tu îl dispreţuieşti aşa de mult! Spune-i că, din 
ordinul împăratului, mi s-a redat toată averea ce fusese 
confiscată de dânsul. Şi că am învăţat şi eu ceva din 
şiretenia şi iscusinţa Romei. Du-te, fiica lui Baltazar, şi 
spune-i toate acestea. Elo să înţeleagă mai bine! Dar du-te 
acum, căci şi eu vreau să plec! 

O conduse până la uşă, desfăcând perdelele de mătase. 

— Pacea fie cu tine! Îi strigă, când ea dispăru. 


CAPITOLUL VII. 

Când părăsi camera, Ben Hur era mai abătut ca înainte; 
capul îi căzu, trist, pe piept. Dar capul unui om întristat 
poate să aibă, totuşi, mintea sănătoasă. 

Că trăise câţiva ani în robia simţurilor pentru frumoasă 
Ires, fără să bănuiască dragostea ei cu Messala, că ea 
putuse să-l amăgească, să-l înşele şi să-l trădeze la urmă - îi 
rănea mândria, vanitatea, dar îl lumină asupra multor 
lucruri ce-i rămăseseră enigmatice până acum. Ah, 
aventura din palatul Idermee, unde îl chemase ea, ce cursă 
diabolică! Nu mai era o taină! 

Dacă vanitatea suferea, în schimb conştiinţa i se limpezea, 
cădea de pe ea o povară. Şi, uşurat, Ben Hur strigă: 

— Lăudat să fie numele Tău, Doamne! Îţi mulţumesc Ţie că 
femeia aceasta nu m-a robit cu totul! 

Şi parcă simţi că niciodată n-o iubise din suflet. A fost 
numai aşa, un farmec, o văpaie a tinereţii. 

Urcă scările spre terasă şi se opri deodată: oare Baltazar 
i-a fost complice? Nu! Nu! Perfidia nu e apanajul bătrâneţii! 
Baltazar era un om bun! 

Cu aceste sentimente se îndreptă spre acoperiş. 

În clipa aceea, luna răsări pe cer, acoperită parcă de un 
nor roşu, ce se ridică de jos, din miile de lumini ale oraşului. 
Psalmii vechi evreieşti răsunară în coruri puternice şi 
umplură văzduhul de acorduri triste. Ben Hur le ascultă. 
Tumultul glasurilor îi spunea: 

— O, tu, fiu al lui Iuda, închină-te Domnului şi ţării tale! 

Oricine ar fi acela care vine spre mărirea neamului tău: 
Ghedeon ori David ori un macabeu, să fii gata să-l slăveşti. 

O pildă avusese: din sufletul lui vorbea nazarineanul. 

Icoana chipului umed de lacrimi a lui Christ îl însoțea 
pretutindeni. Şi-l îndemna, această faţă blândă ca de 
femeie, la iubirea senină a cerului, iar nu la gânduri tulburi, 
de luptă şi de război. Şi iarăşi îi reveni pe buze întrebarea: 
cine era omul acesta? 


Ben Hur aruncă o privire visătoare spre casa de jos, 
îndreptându-şi paşii spre ea. 

— Poate să-mi facă şi cel mai mare rău, îşi zise el, pe 
Messala nu-l pot ierta! Nu-mi împart averea cu el şi nu voi 
fugi din oraşul meu! Fac apel la oamenii mei din Galileea, 
începem lupta! Dacă nu va fi nazarineanul acela care să 
primească puterea domniei, va fi altul! Dar eu vreau să lupt 
şi să mor pentru libertate! 

Interiorul camerei în care intră Ben Hur era foarte slab 
luminat, într-un colţ, acoperit cu un covor preţios, zări 
fotoliul lui Simonide. Aşezat cu faţa spre fereastră, de unde 
se vedea oraşul, omul părea nemișcat, cu trupul întins ca 
pentru odihnă. 

— Vreau să vorbesc cu el, dacă nu doarme. 

— Îşi zise Ben Hur şi se apropie de fotoliu. 

Dar, spre uimirea lui, o văzu pe Estera în locul tatălui ei. 
Copila dormea într-adevăr. Somnul îi era întrerupt de 
suspine scurte, ca la copiii ce au ostenit plângând. 

Ben Hur o privi cu o milă adâncă. Figura ei suavă, cu 
trăsături fine, clasice, nu i se păruse niciodată aşa de 
atrăgătoare, îşi întinsese braţele deasupra spetezei patului, 
ca o pavăză de apărare. 

— Nu vreau s-o scol. 

— Murmură el. 

— N-am nimic să-l spun, decât c-o iubesc! Ea, o fiică a lui 
Israel şi frumoasă! Ce deosebire între ea şi egipteancă! 
Acolo totul e deşertăciune; aici, adevăr. Acolo e ambiția; 
aici, simţul datoriei. Acolo, egoism; aici, jertfire de sine! Nu, 
nu mai încape întrebare dacă o iubesc. Inima mea a grăit 
adevărat, nu mai este îndoială! O iubesc! Ea a fost 
întotdeauna bună, prietenoasă; desigur că mă iubeşte şi ea! 

Ben Hur îşi reaminti sărutarea pe care i-o dăduse la 
despărţire, în Antiohia, şi de căldura cu care ea primise 
această sărutare. 

— O iubesc! Repetă el în gând. Dar n-o s-o trezesc din 
somnul ei dulce. Mă tem să-i spun de toate amenințările 


egiptencei. Le voi învinge singur! Şi apoi, voi reveni să-i 
spun c-o iubesc. Le va primi cu dragoste pe sora şi pe mama 
mea, căci şi ea-i o fiică a lui Israel! 

Încet, după cum intrase, Ben Hur ieşi din cameră. 

CAPITOLUL, VIII. 

Străzile Ierusalimului erau pline de lume. În pieţele 
oraşului se aprindeau focuri, iar în jurul lor grupuri vesele 
cântau şi îşi frigeau carnea. Mirosul cărnii fripte se 
amesteca cu parfumul cedrului aprins şi umpleau aerul de 
fum. Era momentul când fiii Israelului se simțeau cu toţii 
fraţi. Şi Ben Hur, la fiece pas, era salutat şi chemat: 

— Rămâi cu noi şi gustă puţin din cina noastră! Suntem 
fraţi şi cu toţii îl preamărim pe Domnul! 

Ben Hur le strângea mâinile, mulţumindu-le din inimă, dar 
se grăbea spre muntele Hermon, la cortul lui din Hinom. 

Ca să ajungă până acolo, trebuia să străbată o mulţime de 
străzi. Pretutindeni, întâlni acelaşi entuziasm religios, într-o 
stradă mai largă, văzu un convoi de făclii aprinse. Şi 
observă cum cântecele grupurilor religioase încetau în 
vreme ce convoiul se apropia de ele. Ce să fie asta? Mirarea 
lui crescu când văzu că cei care purtau făcliile erau soldaţi 
romani. Ce căutau romanii, batjocoritori de tot ce era 
evreiesc, într-o procesiune religioasă a fiilor lui Israel? Era 
ceva nemaipomenit! Se opri şi aşteptă. 

Luna era în culmea strălucirii ei pe cer. Dar de parcă nici 
luna, nici făcliile n-ar fi luminat îndeajuns drumul, unii din 
convoi purtau în mână felinare, în speranţa că va descoperi 
motivul acestui alai, Ben Hur intră în mijlocul lui şi putu să 
observe pe fiecare din ei în parte. Felinarele erau purtate 
de servitori înarmaţi cu sulițe şi cnuturi. Misiunea lor părea 
să fie de a lumina mai bine calea unor demnitari, care se 
aflau în convoi. Demnitari bătrâni, preoţi şi rabini cu barbă 
lungă, cu ochii bulbucaţi şi nasul încovoiat, care aveau cu 
toţii cuvânt greu la soborul lui Caiafa şi Ana. Unde se 
duceau, oare? La templu? Nu, căci din Sion, de unde 
veneau, drumul spre sfântul lăcaş trecea prin Sistils. Şi ce 


voiau ei? Era acesta un convoi al păcii? Atunci, ce căutau 
soldaţii? 

Atenţia lui Ben Hur se îndreptă mai ales asupra a trei 
persoane din fruntea convoiului. Unul era căpitanul din 
garda templului, al doilea un preot, iar al treilea, care păşea 
abătut, la dreapta preotului, era un necunoscut ce-şi ţinea 
capul plecat. Părea un prizonier îngrozit de arestarea lui, 
de torturi sau de moarte. Dar atenţia, nicidecum ostilă, pe 
care păreau să i-o dea, din dreapta şi din stânga, demnitarii 
şi rabinii, dovedea că nu era un condamnat, ci, dimpotrivă, 
părea să fie conducătorul, spiritul îndrumător al ciudatului 
convoi. 

Cu mare îndrăzneală, Ben Hur se apropie de omul acesta 
şi, voind să afle cine putea să fie şi ce scop avea, păşi alături 
de el. De şi-ar ridica cel puţin o dată capul, să-l privească în 
faţă! Silueta şi mişcările i se păreau cunoscute. Parcă-l 
văzuse în apropierea nazarineanului, chiar între cei 
doisprezece elevi iubiţi ai lui. Deodată, necunoscutul ridică 
spre dânsul o faţă palidă şi îngrozită. 

— Iscariotul! 

Ben Hur strigă destul de tare şi acela tresări. Voi să mai 
spună ceva, dar preotul îl opri: 

— Cine eşti? Pleacă de aici! Strigă el lui Ben Hur şi-l 
îmbrânci. 

Tânărul nu se împotrivi. Se retrase puţin, dar totuşi urmări 
convoiul în mersul lui. Acesta îşi văzu de drum pe străzile 
populate, toate, de credincioşi, prin văile Betzet, prin 
cetatea Antonia şi Betesda, până la Safor. Peste tot era lume 
multă, în sărbătoare. 

Fiind noaptea Paştilor, toate porţile erau deschise. Paznicii 
erau liberi şi convoiul trecu netulburat prin cetate. 
Chedronul, în faţa Muntelui Măslinilor, era luminat de lună. 
Două drumuri duceau până la el: unul prin poarta de nord, 
altul prin Betania. Ben Hur se întrebă, mirat: 

— Ce direcţie o să ia convoiul? Oare ce scop urmăreşte? 


Trecură peste podul care lega valea de Muntele Măslinilor 
şi se îndreptară spre grădină. Ben Hur cunoştea locul ca pe 
unul fără altă însemnătate decât cei câţiva copaci bătrâni, 
iarbă multă şi o moară în coasta stâncii, unde se făcea ulei. 
Ce căutau în grădina aceasta, la această oră? Deodată, se 
opriră cu toţii. Se auzi un tumult de voci agitate, sunete 
nearticulate; un fior rece străbătu inima lui Ben Hur. 
Mulțimea se dădu înapoi, înspăimântată. Oamenii cădeau 
unul peste altul. Numai soldaţii rămâneau în picioare, de 
pază! 

Într-o clipă Ben Hur, cuprins de-o presimţire sinistră, ieşi 
din învălmăşeală şi alergă înainte să vadă ce însemnau 
toate acestea. Urcat pe trunchiul unui copac, el văzu scenă: 
la intrarea în grădină, lângă poartă, stătea un om, îmbrăcat 
în alb, cu mâinile încrucişate pe piept. O siluetă subţire, cu 
faţa palidă şi suptă, cu părul lung, auriu, în atitudine de 
predare, de aşteptare. 

Era nazarineanul! 

În jurul lui erau discipolii, în grup, foarte agitaţi. El, icoana 
liniştii. Lumina făcliilor arunca o roşeaţă vie peste capul lui 
şi părul bălai părea aprins, ca razele soarelui. Dar chipul lui 
alb, sublim, exprima blândeţea şi îndurarea. 

În faţa acestei înfăţişări a păcii stătea mulţimea, gâfâind 
de turbare şi de ură. Un om tremurând de frică, galben de 
umilire, arăta spre el. Ben Hur îl recunoscu: era luda. Şi 
prezenţa lui îl lumină: aici era trădătorul, acolo victima 
trădării! 

Ben Hur rămase înmărmurit. Acesta era marele eveniment 
la care se gândise atâţia ani! 

Omul, pentru a cărui slăvire se pregătise ani îndelungaţi, 
era aici, în primejdie de moarte, şi el nu se mişca pentru 
apărarea lui. Aşa contraziceri sunt în natura omenească! 

Ben Hur contempla figura lui Christ. Şi liniştea măreaţă, 
supranaturală, ce se revărsa pe această figură sublimă, îl 
dezarmă. Ce putea face el, cu toată vitejia legiunilor lui, 


împotriva acestei puteri misterioase care făcuse atâtea 
minuni în lume? 

Pace şi înfrățire, iubire şi îngăduire erau învăţăturile lui; o 
să le poată oare realiza acum în faptă? S-a dovedit un 
stăpânitor al vieţii; ce va face acum cu această putere 
miraculoasă a lui? Se va apăra? Şi cum? Un cuvânt, o idee, 
o cugetare genială vor ajunge! Ben Hur credea, mai mult ca 
oricând, în puterea lui extraordinară, supranaturală. Şi 
aştepta minunea! 

Deodată răsună, deasupra tumultului, vocea limpede, 
argintie, a lui Christ: 

— Pe cine căutaţi voi? 

— Pe lisus din Nazaret, răspunse preotul. 

— Eu sunt! 

Aceste simple cuvinte, rostite cu atâta linişte maiestuoasă, 
poate i-ar fi făcut pe agresori să se retragă, dacă n-ar fi fost 
între ei Iuda. 

— Salve ţie, învăţătorule! 

Spunând aceste cuvinte, trădătorul sărută pe Christ. 

— Iuda, răspunse nazarineanul blând, cu sărutarea ta l-ai 
trădat pe Fiul Omului! 

Nimeni nu-i răspunse şi Christ vorbi din nou mulţimii: 

— Pe cine căutaţi voi? 

— Pe lisus din Nazaret! 

— V-am spus că eu sunt acela! Deci, dacă voi mă căutaţi pe 
mine, luaţi-mă! 

La aceste cuvinte, rabinii se apropiară de el. Discipolii 
săriră să-l apere, văzând că vor să-l prindă. Unul rupse 
urechea soldatului care voia să-l lege pe învăţător. Dar 
ceilalţi îl îndepărtară şi legară cu o funie mâinile sfinte. 

Şi Ben Hur nu se mişcă! 

Nazarineanul vorbi mulţimii înfuriate, potolind discipolii. 

— Lăsaţi vrajba! Încetaţi lupta! Zise el şi vindecă urechea 
soldatului rănit, numai cu atingerea mâinilor legate. 

Uimirea fu generală: cum a putut face minunea? Desigur 
că n-o să se lase să fie arestat! Aşa se gândi şi Ben Hur. 


— Puneţi-vă săbiile în teacă, zise el discipolilor. Aş putea să 
nu beau paharul amar, pe care mi-l întinde Tatăl meu? 

Iar către călăii lui, vorbi astfel: 

— Aţi venit să mă prindeţi cu arme, ca pe un tâlhar! Zilnic 
am fost cu voi, în templu. De ce nu m-aţi prins acolo? Se 
vede că puterea voastră e întunericul! 

Iuda prinse curaj şi veni aproape de Christ. Şi când Ben 
Hur se uită împrejur, nu mai văzu pe niciunul din discipoli. 
Dispăruseră cu toţii! 

Mulțimea începu să-l batjocorească. Îl scuipară, îl 
pălmuiră, loviră cu pumnii şi cu picioarele în corpul lui 
subţire. 

Ben Hur văzu cu groază această barbarie. O grozăvie mai 
cumplită nu-şi putuse închipui! Dar el, de ce nu se apăra? 
Cu o suflare, i-ar fi putut dobori pe toţi! Ce fel de pahar era 
acela pe care tatăl său i-l trimisese să-l bea? Şi cine era 
acest tată pe care trebuia să-l asculte? Mister peste mister! 
Nu unul, ci multe! 

Peste puţin, convoiul se puse în mişcare. Porniră înapoi 
spre oraş. 

Ben Hur îl văzu pe Christ în lumina făcliilor, înconjurat de 
soldaţi. Ce să facă? Îl vedea trist, abătut, îngândurat, îi veni 
ideea să străbată până la el, să-i vorbească. Numai o 
întrebare să-i pună! Se dezbrăcă de manta, de turban şi le 
aruncă într-un tufiş din grădină. Apoi se înghesui în puhoi 
să ajungă lângă prizonier. 

lisus mergea cu capul în piept, atât de pierdut ca şi cum 
nu vedea, nu auzea nimic în jurul lui. La câţiva paşi, îl 
urmau preoţii mai bătrâni, vorbind între ei, aruncând priviri 
duşmănoase spre cel prins. 

Când sosiră la pod, Ben Hur apucă funia din mâinile 
soldatului şi sări lângă nazarinean. 

— Învăţătorule, învăţătorule! Îi vorbi el. M-auzi tu, 
învăţătorule? O vorbă, numai o vorbă spune-mi. 

Soldatul care ţinea funia, îl îmbrânci. 

— Cine eşti tu? Şi ce vrei? 


— Spune-mi. 

— Urmă Ben Hur. 

— Te duci de bunăvoie? 

Oamenii se înghesuiră lângă el şi-l întrebară: 

— Ce vrei omule? 

— O, învăţătorule! Vorbi iarăşi Ben Hur, întristat. Eu sunt 
un prieten, un credincios de-al tău. Spune-mi, dacă ţi-aduc 
scăparea, o primeşti? 

Nazarineanul nu-şi ridică ochii şi nu dădu nici un semn de 
înţelegere. Capul acela înclinat, trupul frânt de obidă. Părea 
totuşi că vorbea, amar: 

— Lasă-mă! Discipolii m-au părăsit, lumea n-a vrut să mă 
cunoască! În sufletul meu e amărăciune! Cu durere mi-am 
luat rămas bun de la oameni! Mă duc! Unde? Nu ştiu! Nu- 
mi pasă. Lasă-mă! 

Ben Hur rămase consternat. Zeci de mâini se întinseră 
spre el şi din toate părţile se auziră strigăte: 

— E unul de-ai lui! Prindeţi-l! Omorâţi-l! 

Ben Hur, simţindu-şi sângele curgându-i năvalnic prin 
vene, îşi recăpătă deodată energia, vitejia firească. Se 
smuci din mâinile care îl apucaseră şi-i rupseseră hainele 
de pe el şi fugi, gol, cu o iuţeală şi îndemânare uimitoare, 
aşa că urmăritorii îl pierdură în tufişurile întunecate din 
grădină. 

Îşi regăsi mantaua şi turbanul pe care le aruncase şi, 
urmărind mai de departe convoiul, ajunse la poarta 
oraşului. Aici el se dezlipi de mulţime, îşi luă calul din 
adăpostul lui şi se îndreptă spre cortul său din Muntele 
Hermon. 

Se hotări că dimineaţă să-l caute din nou pe nazarinean - 
asta fără să ştie că lisus vă fi, chiar în noaptea aceea, târât 
de la Ana la Caiafa, judecat şi osândit de Pilat. 

Inima îi bătea violent şi nu putu să doarmă toată noaptea. 
Visul lui despre o împărăție a lui Israel se destrăma. Soarta 
îl lovise din toate părţile. Lumea lui, pentru care trăise o 


viaţă, se năruia, îngropând sub ruinele ei atâta speranţă, 
credinţă şi iubire! Cu ce va umple golul? 

Nu era omul care să se împace cu înfrângerea! Ben Hur 
era un erou şi eroii luptă până la moarte. 

În sufletul lui, obosit de cele văzute, îndurerat de 
renunţarea la gloria naţională, se aprinse, ca o lumină 
depărtată, un nou ideal: pacea, liniştea, iubirea şi credinţa 
în puteri cereşti, în armonia poeziei. Şi la originea acestei 
credinţe noi, pe care o propovăduise lisus, era Estera. 

Eroul Ben Hur, războinicul fiu al lui Israel, fu cel dintâi 
creştin, cucerit de marea doctrină. O nouă viaţă, o nouă 
lume se deschise inimii lui, sub influenţa suferinţei şi 
îndurării lui Christ. 

CAPITOLUL IX. 

În ziua următoare, dis-dedimineaţă, doi călăreţi sosiră la 
cortul lui Ben Hur. Nu se sculase încă, dar îi primi. 

— Pace vouă, fraţilor! Le zise Ben Hur. Şedeţi la mine. 

Erau doi galileeni. 

— Nu, răspunse cel mai în vârstă. Căci odihnă ar însemna 
să lăsăm să moară nazarineanul. 

— Scoală-te, fiul lui Iuda, şi vino cu noi! Osânda i-a fost 
dată! Îl aşteaptă crucea. 

Ben Hur încremeni. 

— Crucea! 

— Numai atât putu să spună. 

— L-au prins astă-noapte. L-au ascultat, în zori l-au dus la 
Pilat. De două ori s-a pronunţat nevinovăția lui, de două ori 
Pilat s-a opus să-l osândească la moarte, în cele din urmă, s- 
a spălat pe mâini, zicând: „Nu sunt vinovat de sângele 
acestui sfânt!” Şi ei au răspuns. 

— Cine a răspuns? 

— Ei, preoţii şi mulţimea: „Sângele lui să cadă asupra 
copiilor noştri!” 

— Sfinte Abraam! Strigă Ben Hur. Un roman a fost mai 
bun cu el decât evreii, israeliţii din neamul lui! Ah! Dacă 
într-adevăr el este fiul lui Dumnezeu, sângele lui va cădea 


asupra copiilor noştri! Asta nu trebuie să se întâmple! 
Haideţi, fraţilor, poate-l scăpăm! 

O hotărâre eroică luci în ochii lui, pe când bătu din palme. 

— Caii! Repede! Strigă arabului, care venise la chemare. 

Spune servitoarei să-mi dea rufe curate. Şi tu, adu-mi 
sabia! 

E timpul, prieteni, să murim pentru copiii lui Israel! 

Mâncă puţină pâine, bău un pahar de vin şi porni la drum. 

— Unde vrei să te duci? Îl întrebă unul din galileeni. 

— Să strâng legionarii! 

— Ah! Strigă omul, ridicându-şi mâinile la cer. 

— De ce ah? 

— Stăpâne. 

— Zise el, ruşinat. 

— Stăpâne, eu şi prietenul meu de aici suntem singurii 
care ţi-am rămas credincioşi. Toţi ceilalţi s-au dat cu popii! 

— Pentru ce? Întrebă Ben Hur. 

— Ca să-l omoare! 

— Pe lisus nazarineanul? 

— Da, pe el! 

Ben Hur privi, aiurit, când la unul, când la celălalt. Şi 
iarăşi îi răsunară în minte cuvintele mistice: „Să nu beau 
paharul amar pe care mi-l dă Tatăl meu?” Şi când l-a 
întrebat: „Dacă vrei să te scap, primeşti?” el n-a răspuns. 
Moartea lui nu se putea evita. El va muri! Trebuia să 
moară! Ben Hur se gândi la trădarea legionarilor din 
Galileea. Lupta, în realitate, era cu neputinţă. Totuşi prinse 
frâul calului şi strigă: 

— Să ne grăbim, fraţilor! În faţa primejdiei numai cei laşi 
stau cu mâinile încrucişate! La Golgota! Să ne grăbim! 

Sosiră într-o lume agitată, cum nu se mai văzuse vreodată. 
Toată împrejurimea, tot oraşul era aici! 

Prietenii auziră că întreg convoiul condamnatului era în 
drum spre cele trei turnuri albe ale lui Irod. Călăriră într- 
acolo. Dar să răzbată era cu neputinţă. Fură siliţi să se 
retragă în colţul unei case şi să aştepte. 


Erau ca pe malul unui fluviu şi mulţimea, ca valurile, se 
zbătea, trecând zgomotoasă. 

În primele capitole ale acestui roman am arătat în ce stare 
sufletească se găsea poporul evreiesc pe vremea lui 
Christos. Oricine îşi poate închipui ce însemna acum 
această privelişte: ducerea lui Christos la cruce! 

Mai bine de o oră Ben Hur aşteptă cu prietenii lui să se 
potolească valurile. Şi nu se mai potoleau. 

În timpul acesta, tânărul erou putea să-şi spună: „lată 
toate păturile sociale din Ierusalim, toate sectele iudeei, 
toată seminţia Israelului şi toată pleava popoarelor din 
Orient, amestecate între ele”. Erau evrei din Libia şi Egipt, 
evrei din Roma, evrei din toate ţările de la Răsărit şi de la 
Apus. Veneau pe jos, călări pe cămile, pe cai, în litiere şi în 
trăsuri; îmbrăcaţi fiecare în portul lui, purtând pe chip 
trăsătura caracteristică a rasei lor, care nici azi nu s-a 
schimbat prea mult la fiii lui Israel, deşi mulţi dintre ei 
trăiesc în altă climă şi-n alte condiţii de viaţă. Veneau 
agitaţi, în grabă, să-l vadă pe sărmanul nazarinean murind 
ca un criminal, între doi criminali. 

Aceştia formau masa cea mare a mulţimii. Dar mai erau 
mii şi mii de oameni de alte rase, care-i urau pe evrei: greci, 
romani, arabi, sirieni, africani, egipteni şi orientali. Parcă 
toată lumea se adunase să vadă răstignirea lui lisus 
nazarineanul, să fie mărturie la chinurile lui! 

Convoiul se mişca liniştit. Nu se auzea decât tropotul 
uniform al căilor, scârţâitul roţilor şi, din când în când, câte 
un strigăt de durere. Pe faţa celor mai mulţi se citea o 
încordare înspăimântătoare, ca la priveliştea unei mari 
nenorociri, ca la înfrângerea într-un război. Aceştia erau cei 
veniţi din depărtări, prietenii, credincioşii lui lisus. 

Ben Hur îi recunoscu, în curând, auzi rostindu-se, în 
apropierea lui, cuvinte de îmbărbătare, de speranţă. 

— Vin! Ascultă! 

Şi prietenii se uitau înapoi, în aşteptarea unui eveniment 
salvator. 


Se auziră strigăte repetate de protest, tot mai apropiate. 
Ben Hur îi recunoscu pe servitorii lui Simonide, care-şi 
aduceau stăpânul în scaunul lui; Estera venea lângă el, 
urmată de o litieră cu perdele scumpe. 

— Pace vouă, Simonide şi Estera! Grâi Ben Hur, 
apropiindu-se de ei. Dacă vă duceţi la Golgota, merg şi eu 
Cu voi. 

Simonide tresări, ca trăsnit din somn. Abia putea respira 
de obidă. 

— Vorbeşte cu Baltazar, zise el. Este aici, în litieră. 

Ben Hur desfăcu perdelele. Egipteanul zăcea nemişcat, cu 
faţa palidă ca de mort. 

— Putem să-l vedem? Întrebă el în şoaptă. 

— Pe nazarinean? Da, este aici, la câţiva paşi în urma 
noastră. 

— Dumnezeule mare! Strigă bătrânul, încă o dată! Încă o 
dată! O, azi e cea mai grozavă zi pentru omenire! 

Se opriră la colţul unei case, adăpostiţi de peretele ei, şi 
aşteptară trecerea convoiului. Nu-şi vorbeau nimic. Parcă le 
era frică să-şi împărtăşească gândurile. Oroarea le 
paralizase puterile. Baltazar, cu mare greutate, se cobori 
din litieră, sprijinindu-se de un servitor. Estera şi Ben Hur 
rămaseră lângă Simonide. 

Între acestea, mulţimea imensă se apropia. Strigătele, 
murmurul se înteţeau tot mai mult. Condamnatul înainta în 
mijlocul tumultului. 

— Priviţi. 

— Zise Ben Hur amarnic; - ce vine acum e sfârşitul 
Ierusalimului! 

În fruntea convoiului zbierau câţiva derbedei: 

— Regele iudeei! Loc pentru regele iudeei! 

Simonide îi privi trist cum dansau, lărmuiau şi făceau haz. 

— Când aceştia vor fi mari, vai de cetatea lui Solomon! 

Zise el. 

O trupă de soldaţi venea în urmă, legionari înarmaţi, în 
marş molatic, nepăsători; în mijlocul lor, lisus nazarineanul! 


Era aproape un muribund. La fiecare doi paşi se clătina, 
mai-mai să cadă. O haină murdară şi ruptă îi atârna pe 
umerii goi şi slabi. Picioarele-i desculţe lăsau pete de sânge 
în urma lor. O tăbliță cu inscripţii injurioase îi atârna de gât. 
lar pe cap o coroană grea de spini îi fusese înfiptă adânc în 
carne; şiroaie de sânge îi picurau din rănile grozave de pe 
faţă şi de pe gât. Părul lui mătăsos, încurcat în spini, era 
plin de sânge închegat. Faţa, cât se putea vedea de sub păr 
şi sânge, era albă, lividă, ca a unui spectru. Mâinile legate, 
încrucişate peste piept, sângerau sub tăieturile frânghiilor. 
Căzuse sub povara crucii de lemn, pe care i-o suiseră în 
spinare. Acum i-o ducea unul din ţara lui. Patru soldaţi, 
mergând alături, îl apărau de brutalitatea mulţimii, care îl 
lovea cu ciomege şi-l scuipa în faţă. Şi nici o vorbă nu se 
auzea din gura lui! Nici o plângere, nici un blestem! Nici 
ochii nu şi-i ridică, până când ajunse la casa unde se 
adăpostiseră prietenii lui. Aceştia îl priviră cu o milă 
nespusă. Estera se lipi de tatăl ei, care tremura de emoție. 
Baltazar căzu la pământ, însuşi Ben Hur strigă: 

— O, Doamne! O, Doamne! 

lisus se întoarse la strigătul acesta. Pe faţa lui palidă se ivi 
o expresie divină, pe care prietenii nu putură s-o uite cât 
trăiră. Fără cuvinte, ci numai din ochi, din mişcarea buzelor 
albe, el le trimise binecuvântarea cerească. 

— Unde sunt legiunile tale, Ben Hur? Gemu Simonide. 

— Ana ar putea să-ţi răspundă mai bine. 

— Cum, necredincioşi? 

— Până la cel din urmă! 

— Atunci, totul e pierdut! Şi omul acesta sfânt trebuie să 
moară! 

Simonide îşi plecă fruntea. 'Toate speranţele ce-l 
însufleţiseră odinioară erau spulberate! 

În urma lui lisus veneau doi oameni, care purtau şi ei cruci 
în spate. 

— Cine sunt aceştia? Întrebă Ben Hur pe un galilean. 

— Criminalii care vor muri alături de nazarinean. 


După ei un arhiereu, îmbrăcat strălucitor, în haine aurite, 
păşea mândru. O gardă din statul major îl însoțea. 

— E ginerele lui Ana, zise încet Ben Hur. 

— Caiafa! L-am văzut! Răspunse Simonide. Şi acum îl 
cunosc! Inconştienţii! Nu era nevoie să-i atârne de gât, lui 
lisus, tăbliţa cu inscripţia „Regele iudeei!” Un om de rând, 
un criminal n-ar fi avut parte de-o astfel de procesiune! 
Uitaţi-vă, națiunea întreagă îl urmează! O, lerusalime! O, 
Israele! Ce pompă, ce fast! Ce mulţime, ce mare distincţie! 
Nu s-a văzut de când iudeea l-a primit pe regele 
Macedoniei! Nazarineanul este un rege! O, dacă m-aş putea 
ridica să-l urmez! 

Ben Hur nu se mai putu stăpâni: 

— Taci, te rog, îmi sfâşii inima! Ce face Baltazar? 

Estera plângea. 

— Mai văd şi colo nişte femei plângând. Cine or fi ele? 

Ben Hur văzu şi el cele două femei, sprijinite de un tânăr, 
care jeleau amarnic. 

— Tânărul este un discipol pe care îl iubea mai mult 
învățătorul. Femeia mai în vârstă, care se reazemă de 
braţul lui, este Maria, mama lui lisus; iar celelalte sunt 
femei din Galileea, care se înrudesc cu el. 

Estera le privea cu ochii plini de lacrimi. Numai aceia care, 
din istoria popoarelor orientale, cunosc expansiunea 
sălbatică, primitivă, a spiritului mulţimii agitate din acele 
vremuri, ar putea să-şi facă o idee, şi nici aceea exactă, 
despre ce-a însemnat convoiul acesta al crucificării. Şi 
dezlănţuirea nebună a fost doar un preludiu al grozăviilor 
care au urmat apoi, peste treizeci de ani, când s-a 
descompus națiunea evreiască, sub teroarea romană din 
vremea lui Vespasian şi a lui Titu. 

Când gâturile se uscau de strigăte, se auzeau numai 
horcăituri, zbierete dezordonate, din care abia se desluşeau 
frazele injurioase: 

— Profanator de templu! Batjocoritor de zei! 

— Răstigniţi-l! Răstigniţi-l! 


Ura această împotriva lui lisus sfâşia sufletul 
credincioşilor. 

— Veniţi. 

— Gemu Simonide. 

— Veniţi, să fugim de aici, dacă nu putem ajuta la nimic! 

Ben Hur nu-i ascultă chemarea. El, care-l văzuse pe 
nazarinean făcând atâta bine omenirii suferinde, nu-l putea 
părăsi în clipă din urmă. Simţul dreptăţii se revoltă în el. 
Cât de mult îi datora şi dânsul! De ce nu făcuse tot ce ar fi 
putut face, pentru scăparea lui? Acum era momentul unei 
fapte mari, eroice! O lovitură, bine chibzuită, dată cu 
hotărâre, ar fi putut împrăştia mulţimea, l-ar fi putut 
smulge pe osândit din mijlocul zbirilor şi ar fi putut să 
răsune trâmbiţa deşteptătoare pentru poporul lui Israel! Ar 
putea să mai deştepte - în această clipă supremă - sufletul 
galileenilor? O, Dumnezeul lui Abraam, să nu poată el ajuta 
cu nimic! 

În clipa aceea, privirea îi căzu pe un grup de tineri. Se 
strecură prin mulţime până la ei: 

— Veniţi după mine! Le strigă el. Am să vă vorbesc! 

Galileenii îl urmară la umbra unei case, unde Ben Hur le 
spuse: 

— Voi sunteţi dintre aceia care aţi jurat pe spada mea, pen 
tru triumful viitorului rege! Aveţi armele la voi? Acum e 
vremea să vă folosiţi de ele! Duceţi-vă îndată, adunaţi pe 
toţi tovarăşii de arme la locul execuţiei; fiţi gata să-l scăpaţi 
pe nazarinean! Grăbiţi! Repede! Cu nazarineanul ar muri şi 
libertatea noastră! De ce mai staţi? 

Cu toţii se uitară respectuoşi la el, dar niciunul nu se 
mişcă. 

— N-auziţi? Întrebă el. 

Răspunse unul din ei: 

— Fiule Iuda. 

— Numai sub acest nume îl cunoşteau. 

— Fiule Iuda, tu eşti cel înşelat, nu noi, care îţi purtăm 
armele! 


Nazarineanul nu este regele, n-are sufletul unui rege! Am 
fost lângă el, când a intrat în Ierusalim; l-am ascultat în 
templu; el a fost cu necredinţă şi-a trădat Israelul. Ela 
dezminţit, a dărâmat tronul lui David! El nu este regele şi 
Galileea nu ţine cu el! Poate să moară! 

— Dar ascultă, fiule luda: noi purtăm armele tale şi ţi-am 
jurat credinţă. Dacă ne porunceşti, ne vom strânge în jurul 
tău, la cruce! 

Clipa hotărâtoare în viaţa lui Ben Hur era aici. Dacă s-ar fi 
folosit de puterea lui, în această împrejurare, istoria lumii s- 
ar fi schimbat. Ar fi fost însă rânduită de oameni şi nu de 
mâna lui Dumnezeu! O confuzie neaşteptată se născu în 
mintea lui: ceva ce i se limpezi abia după învierea 
nazarineanului - că moartea lui a fost necesară omenirii, 
pentru temelia religiei creştine, în tulburarea ce-l cuprinse, 
Ben Hur nu fu în stare să ia o hotărâre. Pradă luptei 
lăuntrice, el îşi ascunse faţa în mâini, fără să dea vreun 
răspuns oamenilor săi. 

— Vino, te aşteptăm! Îi strigă Simonide a treia oară. 

Fără voie, el se apropie de scaunul invalidului şi păşi, 
posomorât, între el şi litieră în care şedea Estera. Ca şi 
Baltazar şi cei trei Magi ai deşertului odinioară, se simţi 
mânat de o putere supraomenească. 

CAPITOLUL X. 

Când micul grup - Baltazar, Simonide, Ben Hur, Estera şi 
doi dintre tinerii galileeni, rămaşi credincioşi - sosi la locul 
crucificării, Ben Hur era în frunte. Cum răzbise prin 
mulţime, făcând loc litierei şi bătrânului invalid purtat de 
servitori, nici el nu ştia. Era inconştient şi neputincios ca un 
copil. Martor al unei crime, făptuite din neînţeleasa voinţă a 
Celui de Sus! 

Ben Hur se opri deodată în faţa unui mal, deasupra căruia 
se ridica platoul crucificării. 'Tovarăşii lui se opriră şi ei. 

O colină rotundă, ca o căpăţână cheală, uscată şi prăfuită, 
împrejmuită de un zid viu. Om lângă om, se ridicau, 
întindeau gâturile să vadă. Zidul mulţimii era ţinut în frâu, 


din toate părţile, de câteva cordoane de soldaţi romani, 
care respingeau fără milă pe năvălitori. Un căpitan ordona 
cu severitate. 

Colina se numea în limba veche ebraică Golgota; latinii i- 
au zis Calvaria. 

Ben Hur, uitându-se împrejur, nu văzu pământ, verdeață, 
copac ori vreun tufiş, ci văzu numai o mare de capete negre 
sau blonde, cu ochii strălucitori, cu feţele înroşite de 
emoție. Trei milioane de oameni mânaţi de curiozitate, cu 
inimile pline de ură pentru acela care-i iubise pe toţi, care 
le făcuse bine şi se jertfise pentru ei, care se ducea acum la 
moarte pentru ei! 

Tânărul evreu aruncă doar o privire asupra acestei gloate. 
Ochii lui se opriră sus, în vârful colinei, unde, lângă 
demnitari, în mijlocul preoţilor cu ţinuta lor trufaşă, 
îngâmfată, stătea trist şi smerit nazarineanul. 

Un soldat cinic îi pusese un baston în mână: chipurile, pe 
lângă coroana de spini, să aibă şi sceptru! 

— Un uragan de înjurături, de râsete, o larmă sălbatică 
izbucni. Un om, un singur om făcuse atâta vâlvă! Toţi ochii 
erau aţintiţi asupra lui. 

Ben Hur simţi o milă sfâşietoare. Gândul că poate, totuşi, 
era o putere mai mare decât viaţa îl întări însă şi-i opri 
lacrimile. Viaţa aceea de dincolo de lumea pământească, în 
care Baltazar credea cu atâta îndărătnicie şi în care acum 
începea şi el să creadă, se arăta ca un izvor nou, poate mai 
limpede decât toate credinţele de până acum. Viaţa 
sufletului! Împărăţia pe care o propovăduia nazarineanul şi 
care îşi aştepta regele. I se părea că aude cuvintele Lui: „Eu 
sunt Viaţa, eu sunt Veşnicia!” 

Şi vorbele acelea îi răsunau mereu în minte şi luau fiinţa 
unei lumini, a unei înţelegeri noi. 

Privind la omul încoronat cu spini, care se chinuia sub 
povara hulei şi durerea ispăşirii fără de vină, îşi zicea: „Cine 
este Veşnicia? Cine este Viaţa?” 


Iar buzele albe şi subţiri ale celui schingiuit păreau a-i 
răspunde: „Eu sunt!” 

Ben Hur simţi o linişte ce-i limpezi toate simţirile tulburate 
şi-i picură în suflet credinţă tainică - sfârşitul tuturor 
îndoielilor, începutul unei iubiri luminoase. 

Deodată însă el fu trezit de nişte lovituri puternice de 
ciocan. Visurile i se risipiră, în vârful colinei soldaţii 
înţepeneau crucea în pământ. Groapa fusese săpată adânc 
şi acum băteau crucea în cuie. 

— Zoreşte oamenii să isprăvească mai degrabă! Strigă 
marele rabin către soldaţi. Acesta - şi îl arătă pe nazarinean 
- trebuie să fie mort şi îngropat înainte de apusul soarelui, 
să rămână lumea curată de sărbători. Aşa e legea! 

Un soldat milos se apropie de osândit şi-i întinse un pahar 
cu apă; dar acesta refuză să bea. Altul veni şi-i dezlegă 
tăbliţa injurioasă de la gât şi o prinse de cruce. 

Şi pregătirile se sfârşiră. 

— Crucile sunt gata! Veşti căpitanul rabinului. 

— Insultătorul zeilor vine întâi. Fiul lui Dumnezeu să se 
mântuiască acum, dacă poate! Să vedem! 

Strigătele şi murmurul încetară. Toată nerăbdarea şi 
larmă de pe colină se prefăcu deodată într-o linişte de 
cleştar. Momentul suprem al tragediei se apropia. Osândiţii 
urmau să fie bătuţi în cuie pe cruce. 

Când soldaţii se apropiară de nazarinean şi puseră mâna 
pe el, un fior rece trecu prin mulţime. Şi cei mai cruzi 
duşmani ai lui simţiră un cutremur de groază. Aerul 
devenise ca de gheaţă şi toată lumea începu să tremure. 

— Ce clipă fioroasă! Şopti Estera, prinzându-se cu braţele 
de gâtul tatălui ei. 

Acesta îşi acoperi faţa. 

— Nu te uita acolo, Estera! Îi zise el tremurând. Afurisiţi 
vor fi cu toţii, din ceasul acesta, cei care au putut privi 
nelegiuirea! 

Baltazar căzu în genunchi. 

— Fiule al lui Hur. 


— Zise cu emoție Simonide. 

— Iehova nu-şi întinde mâna asupra noastră şi Israel e 
pierdut; cu toţii suntem pierduţi! 

Ben Hur răspunse liniştit: 

— Sunt ca într-un vis, Simonide, şi mă întreb de ce trebuie 
să se petreacă această grozăvie? Şi parcă aud un glas din 
altă lume: „Aşa vrea nazarineanul: e voinţa lui Dumnezeu!” 
Să luăm pildă înţeleptului egiptean: să tăcem şi să ne 
rugăm! 

Şi parcă auzi din nou dictonul plin de fior mistic: „Eu sunt 
Veşnicia, eu sunt Viaţa!” 

Ben Hur se închină cu evlavie, ca şi când cineva i-ar fi 
şoptit aievea aceste cuvinte. 

Soldaţii rupseră hainele de pe trupul nazarineanului, 
lăsându-l gol în faţa mulţimii. Rănile, cum fusese biciuit de 
dimineaţă, sângerau pe trupul lui alb. Apoi fu apucat fără 
milă şi târât pe cruce. 

Întâi îi răstigniră braţele. Cuiele mari, bătute cu ciocane, 
intrară adânc şi-i zdrobiră carnea şi oasele mâinilor lui 
frumoase. Apoi îi ridicară genunchii, ca tălpile să i se 
lipească de cruce, ţintuindu-le şi pe acestea. Loviturile 
ciocanelor se auzeau până departe, iar cei care nu le 
auzeau, vedeau călăii izbind şi se înfiorau. Dar nici o 
ripostă, nici o plângere nu se desprinse de pe buzele 
martirului. Nici un vaiet, nici un țipăt de durere! Nimic ce 
ar fi putut face bucuria dușmanului, ori mâhnirea 
prietenului. 

— În ce parte să-i întorc capul? Întrebă soldatul-călău. 

— Spre templu. 

— Răspunse preotul - ca să vadă că sfântul lăcaş nu se 
întunecă la moartea lui. 

Soldaţii ridicară crucea şi o aşezară conform ordinului. 
Corpul răstignit atârna, povară grea pentru mâinile 
însângerate, în cuie; pe faţa lui se citea o sfâşietoare 
suferinţă; dar nici acum nu se văită. Ca un suspin, se auzi 


murmurată de buzele-i albe ruga cea mai sfântă despre 
care spune Biblia: 

— Iartă-le lor, Doamne, căci nu ştiu ce fac! 

Când apoi crucea, cu trupul răstignit, fu ridicată sus, până 
la cer, în văzul tuturor, fu salutată cu strigăte de bucurie 
ieşite din mii de piepturi. Mulțimea se înghesuia să poată 
citi inscripţia de deasupra capului nazarineanului, pe care o 
repetară cu strigăte ironice: 

— Regele iudeei,! Salve ţie, „Regele iudeei”! 

Episcopul vru să potolească mulţimea cu o cuvântare. Dar 
nimeni nu vru să-l asculte. Şi lisus nazarineanul privea, cu 
ochii muribunzi, de sus, lumea înnebunită pe care o iubise 
şi oraşul scump, care-l trădase. 

Soarele se apropia de amiază; colina strălucea în raze 
fierbinţi, în care se scăldau şi dealurile dimprejur, ca într-o 
purpură regească. Palatele şi templul, cu turnurile lor, se 
răsfăţau în frumuseţea feerică a zilei senine, mândre de 
maiestatea lor. Deodată, o umbră neagră acoperi tot cerul 
şi se lăţi peste pământ, întâi păru un nor trecător, cum de 
multe ori se întâmplă să mai întunece vreunul soarele zilei 
de vară; dar, în curând, întunericul se făcu atât de gros, 
încât mulţimea lărmuitoare amuţi de spaimă. Nu se mai 
vedea cerul, nici dealurile, nici templul său palatele cu 
turnurile lor sclipitoare, nici priveliştea celui mai cumplit 
spectacol din lume! Oamenii se uitară searbezi unul la altul, 
tremurând. 

— E numai o ceaţă, un nor, o linişti Simonide pe fiica sa 
înspăimântată. O să treacă, o să se lumineze iar. 

Ben Hur crezu altfel. 

— Nu-i nici un nor, nici o ceaţă, zise el. E opera spiritelor, 
ruga profeților şi a sfinţilor din milă pentru natură, ca ea să 
nu vadă nelegiuirea! Îţi spun, Simonide, cu adevărat Fiul lui 
Dumnezeu este acela care atârnă colo! 

Lăsă în uimire, după aceste cuvinte, pe Simonide şi se 
apropie de Baltazar, care era tot în genunchi, şi, punând 
mâna pe umărul bătrânului, îi zise: 


— O, înţeleptule egiptean, ascultă! Ai avut dreptate, tu ai 
spus cel dintâi: „lisus nazarineanul este Fiul lui 
Dumnezeu!” 

Baltazar îl îmbrăţişă pe Ben Hur şi-i şopti: 

— Eu l-am văzut copil fraged, în iesle; nu e de mirare că 
am crezut în el. Vai! Mi-a fost dat să trăiesc şi ziua aceasta! 

Mai bine muream şi eu ca fraţii mei, Gaspar şi Melhior! 

— Mângăâie-te cu gândul că sigur sunt şi ei aici! 

Întunecarea se prefăcu într-o noapte neagră, fără ca 
aceasta să-i fi oprit pe călăi din execuţia celorlalţi doi 
osândiţi. Soldaţii, după ce-i răstigniră, se mai adresară o 
dată nazarineanului, cu un cinism batjocoritor: 

— Ha-ha! „Regele iudeei”! Ajută-te singur, dacă eşti fă 
câtor de minuni! 

— Da. 

— Întări episcopul. 

— Să se coboare de acolo, dacă vrea să credem în el! 

— Ai zis că eşti Fiul lui Dumnezeu! Haide, arată-ne dacă te 
iubeşte Tatăl tău! 

Aşa fu luat în râs şi în batjocură Acela care nu făcuse 
nimănui nici cel mai mic rău! Veşnica nerecunoştinţă a 
popoarelor! 

Întunericul fioros o neliniştea pe Estera. 

— Să mergem acasă, tată, se rugă ea. E mânia lui 
Dumnezeu! Şi cine ştie ce se mai poate întâmpla? Mi-e 
frică! 

Simonide nu răspunse, era prea emoţionat şi nu putea 
părăsi colina. 

Între cei doi criminali, care umpleau bezna cu vaietele şi 
cu ţipetele lor, lisus abia scotea câte un suspin înăbuşit, cu 
toate că suferea mai mult decât ei. 

Ben Hur îi întinse braţul lui Baltazar şi se apropie 
împreună cu el de cruce. 

Al doilea ceas după răstignire trecu mai greu ca cel dintâi. 
Nazarineanul murea în chinuri cumplite, încet. Câteva 
femei plângeau la picioarele lui, sub cruce. 


O singură dată lisus deschise gura şi vorbi, cu un glas 
tremurător, către una din ele: 

— Femeie, priveşte pe fiul tău! 

Era mama lui, iar lângă ea, fratele iubit. Şi acestuia îi zise, 
cu blândeţe: 

— Vezi de mama ta, copile! 

Nici în al treilea ceas lumea nu părăsi dealul. Poate şi din 
pricina întunericului ce se lăsase peste oraş, în miez de zi. 
Totuşi mulţimea se mai potoli. Unii se apropiau de crucea 
lui lisus, îl priveau în tăcere şi apoi se depărtau fără un 
cuvânt. Soldaţii păreau şi ei mişcaţi şi priveau mai mult 
răstignitul decât mulţimea ce se perindă pe sub cruce. 
Tresăreau la fiecare mişcare a muribundului, fie când el îşi 
înclina capul pe piept, fie când, covârşit de durere, scotea 
câte un suspin ce-abia se auzea, înspăimântătoarea 
întunecime stârnea discuţii. 

— E lună plină, nu poate să fie eclipsă de soare! 

Nimeni nu îndrăznea să spună c-ar putea să fie mânia lui 
Dumnezeu stârnită de uciderea lui lisus nazarineanul! 

Apoi, un fior trecu prin mulţime: „Şi dacă el a fost într- 
adevăr Mesia cel promis şi mult aşteptat?” Trebuia să 
rămână până la sfârşit, să vadă moartea Lui! 

În sufletul lui Ben Hur nu se mai zbătea îndoiala. Era 
cuprins de o mare tristeţe şi linişte. Se ruga. Ştia ce se 
petrecea şi în inima lui Simonide. Se uita la capul lui, 
înclinat puternic pe piept, ca al lui Iisus, şi-i ghicea durerea. 
Estera se lipise, tremurând, de el. 

— Nu-ţi fie frică, copila mea. 

— O îmbărbăta Simonide. 

— Rămâi şi vezi-le bine pe toate. Tu vei trăi mult după 
mine şi vei putea povesti copiilor şi nepoților tăi despre cel 
mai mare eveniment din lume. Să stăm aici, până se 
termină! 

Din nou veniră oameni mărunți, din suburbiile mărginaşe 
ale Ierusalimului, şi se opriră sub crucea din mijloc. 

— Aici este El, noul rege al lerusalimului! 


Ceilalţi strigară batjocoritor: 

— Salutare, rege al iudeei! 

— Coboară-te, dacă eşti fiul lui Dumnezeu, făcător de mi 
nuni! 

Şi fiindcă nimeni nu le răspundea, unul dintre tâlharii 
răstigniţi îşi întrerupse gemetele: 

— Da, da! Dacă eşti Christos, ajută-te singur şi ajută-ne şi 
pe noi! 

Mulțimea se agită într-un râs batjocoritor. 

Dar atunci se auzi vocea înduioşată a celuilalt tâlhar: 

— Nu vă e teamă că vă bate Dumnezeu? Voi, păcătoşilor, 
care aţi merita pedeapsa, pe când acesta n-a făcut, în viaţa 
lui, nici un râu! 

Cei dimprejur tăcură, surprinşi. 

Şi din nou se auzi vocea celui de-al doilea tâlhar: 

— Doamne, gândeşte-te la mine, dacă ajungi în împărăţia 
cerului! 

Simonide tresări surprins: „Dacă ajungi în împărăţia 
cerului”! lată punctul asupra căruia el discutase cu 
Baltazar. 

— Ai auzit? Îl întrebă Ben Hur. Împărăţia Lui, care nu este 
pe pământ! Regele se duce chiar acolo. Şi omul acela ne-o 
spune şi tot aşa am visat şi eu! 

— Tăcere! 

— Zise Simonide; - tăcere! Mi se pare că nazarineanul 
vrea să răspundă. 

Într-adevăr, în mijlocul liniştii mormântale se auzi vocea 
destul de tare, solemnă, a muribundului: 

— Adevăr zic ţie: astăzi vei veni cu mine în Raiul acela! 

Simonide oftă adânc: 

— Destul, Doamne, destul! Întunericul mi s-a luminat; şi 
acum văd cu alţi ochi, întocmai ca Baltazar: văd cu ochii 
credinţei adevărate! 

Servitorul credincios îşi primise în sfârşit răsplata. Ştia că 
trupul lui schilodit niciodată nu se va mai putea îndrepta, 
dar sufletul dobândise o viaţă nouă. După ce se vor fi sfârşit 


durerile trupului, el se va duce în împărăţia aceea, unde 
rege va fi acest nou Dumnezeu al milei şi al bunătăţii, în 
Paradis! Şi o pace adâncă se cobori în inima lui. 

Sus, în jurul crucii, domnea surprinderea şi deprimarea. 
Toţi aceia care îl auziseră şi nu crezuseră că le vorbise 
Mesia, acum rămaseră consternaţi: iată că El, murind pe 
cruce, întărea adevărul! Şi, cu demnitatea hotărâtă a 
morţii, promitea unui păcătos. Paradisul! 

Chiar şi episcopul tremura acum de frică şi de căinţă. 

De unde ar fi avut omul acela tăria convingerii, dacă nu 
din adevăr”? Şi cine să fie acest adevăr, dacă nu 
Dumnezeu? 

Respirația nazarineanului deveni grea, suspinul, un 
scâncet obosit. Numai trei ceasuri pe cruce şi iată că se 
sfârşea! 

Vestea se duse din gură în gură; apoi se făcu deodată 
tăcere mare. Se auzea numai adierea vântului şi o duhoare 
înecăcioasă Umplu aerul, întunecimii i se adăugă o căldură 
înăbuşitoare. Nimeni n-ar fi bănuit că erau aici trei milioane 
de oameni, care aşteptau cu răsuflarea oprită, de teama 
celor ce aveau să vină - atât de deplină fu tăcuta lor 
încremenire! 

Atunci, peste capetele acestor milioane de oameni, răsună, 
în întunericul nopţii, oftarea îndurerată a muribundului: 

— Eli, Eli, lama sabactani? 4 

Strigătul înspăimântă pe toţi câţi îl auziră. 

Soldaţii aduseseră într-un vas apă şi vin, ca să poată da 
osândiţilor în clipă din urmă băutura de graţie. Ben Hur luă 
un burete, îl puse în vârful unei prăjini şi, înmuindu-l în 
vasul cu vin, îl apropie de buzele arse ale muribundului. 

— Lasă-l! Strigă episcopul. N-are nevoie! Lasă-l! 

Cu toate acestea, Ben Hur mai încercă să ducă o picătură 
de alinare celui chinuit. Prea târziu! Nazarineanul nu primi 
stropul de vin! 

Pe faţa lui palidă, stropită de noroi şi de sânge, se ivi o 
lumină de pace şi mulţumire cerească. O mulţumire, o 


uşurare, chiar un triumf fu în acest ultim suspin al 
răstignitului: 

— S-a împlinit! 

Era strigătul eroului care-şi atinsese scopul, îşi împlinise 
menirea! 

Lumina ochilor s-a stins şi capul, încoronat cu spini, căzu 
obosit pe pieptul îndurerat. 

Ben Hur crezu lupta sfârşită. Dar muribundul mai scoase 
un ultim strigăt şi se auziră, desluşit, aceste cuvinte din 
urmă: 

— Tată, în mâinile 'Tale îmi dau sufletul! 

Un tremur străbătu corpul martirizat, un ultim suspin, şi 
se sfârşi, vai! Oameni, viaţa celui mai de seamă dintre voi! 
Ben Hur se întoarse către ai lui şi le zise simplu: 

— S-a sfârşit! E mort! 

Vestea se lăţi repede pe colină. Şi un murmur trecu din 
gură în gură: „E mort! E mort!” 

Atât! Dar prin sufletul mulţimii trecu fiorul remuşcării. 
Sângele Lui va cădea peste capetele lor! Şi pe când stăteau 
muţi de uimire, pământul începu să se cutremure. Oamenii 
se sprijiniră unii de alţii, ca să nu fie doborâţi. 

Întunericul se risipi şi ei se uitară din nou la cel răstignit. 
Şi toţi aceia care îl scuipaseră, îl bătuseră şi strigaseră din 
răsputeri, Răstigniţi-l!” fugiră acum că de o ameninţare a 
cerului. Fugeau călări, pe jos, pe cămilele şi-n carele lor. 
Fugeau ca de păcatele lor, îngroziţi de ceea ce înfăptuiseră. 
Parcă s-ar fi sculat din morminte toţi morţii lor! Parcă s-ar fi 
dezlănţuit potopul să-i înghită! Demnitarii, episcopul, 
fariseii şi soldaţii, dimpreună cu toată plebea dezlănţuită în 
furia ei nebună, fugeau acum înspăimântați de primejdia 
mâniei cereşti. 

Sângele lui lisus cădea pe capul lor! 

Când apuse soarele, lângă cruce nu mai rămăseseră decât 
Maria, mama răstignitului, fratele său mai mic, câteva femei 
credincioase din Galileea şi Ben Hur cu ai lui. 

Aceştia n-aveau cuvânt să fugă. 


— Şezi aici. 

— Zise el, făcând loc Esterei la picioarele lui Simonide. 

— Şi acoperă-ţi ochii, să nu vezi cea mai mârşavă faptă a 
omenirii! Şi gândeşte-te la sufletul Lui cel nemuritor! 

— Să-l numim Christos, Mântuitorul! Grăi Simonide cu 
evlavie. 

— Aşa să fie! Răspunse Ben Hur. 

Cutremurul zgudui din nou pământul. Strigătul celor doi 
tâlhari, de pe crucile lor ce se clătinau, umplu văzduhul de 
groază. 

Baltazar zăcea, nemişcat, la pământ. Ben Hur se apropie 
de el şi-l chemă pe nume, dar nu primi nici un răspuns. Era 
mort! Murise în clipa când Mântuitorul îşi dăduse sufletul. 
Odată cu învățătorul, elevul se dusese şi el în Paradis! 

Ben Hur îngenunche lângă el, şoptind o rugăciune. Acum 
nu mai era niciunul din cei trei Magi pe pământ - Gaspar, 
Melhior şi Baltazar - care reprezentaseră cele trei virtuţi 
ale vieţii: Credinţa, Speranţa şi Iubirea! 

Servitorii îl părăsiseră pe bătrânul egiptean, iar corpul lui 
fu ridicat de cei doi galileeni şi dus în oraş. 

Convoiul trist fu compus din prietenii lui Ben Hur, care îl 
duseră până la palatul lui, unde rămăşiţele pământeşti ale 
egipteanului fură aşezate în sala cea mare. În acelaşi ceas 
fu coborât şi corpul lui Christos de pe cruce. 

Ben Hur se duse s-o caute pe Ires, spre a-i vesti moartea 
tatălui ei. Îşi închipuia că ea va fi îndurerată, singură pe 
lume, fără sprijin şi ajutor. Abia pe drum îşi adusese aminte 
de ea şi se miră cum de n-o văzuse nicăieri şi nu se gândise 
toată ziua la dânsa. 

O căută în odaia ei. Dădu cu sfială perdelele la o parte: 
avea să-i aducă o veste aşa de dureroasă! Dar ea nu era 
aici! 

Se duse pe acoperiş. Nici aici nu era! 

O strigă pe nume, o căută în toate odăile, în tot cuprinsul 
palatului, întrebă servitorii - nimeni n-o văzuse! 


Ben Hur se întoarse lângă răposat şi luă locul feţei 
dispărute la căpătâiul lui. Şi se rugă pentru sufletul care 
plutea de acum în fericire. Christos cel milostiv îl luase în 
împărăţia Sa! 

După ce trecură cele nouă zile de doliu, Ben Hur le aduse 
pe mama şi pe sora lui în palat. Din ziua aceea ei rostiră cu 
toţii, cu evlavie sfântă, numele Aceluia care le redase viaţa 
şi fericirea pe pământ: lisus Christos, Fiul lui Dumnezeu! 

Peste cinci ani după răstignire, Estera, soţia lui Ben Hur, 
şedea în camera ei, în frumoasa lor vilă din Roma. Soarele 
Italiei strălucea peste aleile de trandafiri şi lianele din 
grădină. Era o zi caldă de vară, la amiază. Totul în cameră 
era orânduit în stil roman, numai Estera era îmbrăcată în 
costumul bogat al evreicelor aristocrate. Tirzah şi doi copii 
drăgălaşi, care se jucau jos, pe un covor moale, îi ţineau 
tovărăşie. Din privirea gingaşă cu care dezmierda copiii am 
fi putut vedea că erau ai ei. 

Timpul trecuse fără urmă pe faţa ei frumoasă, doar 
fericirea i-o lumina mai expresiv ca înainte. Visul i se 
împlinise: era stăpâna frumoasei vile. 

Un servitor veni să anunţe: 

— În atrium e o femeie care doreşte să vorbească cu 
doamna. 

— Las-o să intre, o s-o primesc aici. 

Străina intră. Estera se ridică şi dădu să se apropie de ea, 
dar se opri uimită: 

— Cine eşti tu? Parcă te-am cunoscut, odată! Nu eşti. 

— Ires, fiica lui Baltazar! 

Estera îşi stăpâni mirarea şi ceru servitorului un scaun. 

— Mulţumesc. 

— Răspunse Ires. 

— Nu vreau să şed. Plec îndată. 

Amândouă se priviră în tăcere. Estera, frumoasă, soţie şi 
mamă fericită; Ires, dimpotrivă, părea foarte îmbătrânită. 
Cu ochii înroşiţi de nesomn, cu faţa neîngrijită, fără farduri, 


cu îmbrăcămintea murdară şi tocită, cu sandalele rupte, 
făcea impresia unei femei de stradă, istovită de mizerie. 

Ires îşi supse buzele-i palide: 

— Aceştia sunt copiii tăi? Întrebă ea. 

— Da, răspunse Estera. Vrei să vorbeşti cu ei? 

— Nu! S-ar speria de mine. 

Se apropie brusc de Estera, care se dădu înapoi. 

— Nu-ţi fie frică! Am venit numai să-i dau de ştire 
bărbatului tău că duşmanul lui neîmpăcat e mort! 

— Duşmanul lui? 

— Messala. Spune-i bărbatului tău că eu l-am omorât! 

Pentru multele umiliri şi mizerii pe care mi le-a pricinuit în 
viaţă. Spune-i că. În sfârşit, că sunt de acord cu el: un 
roman poate fi doar un animal! Adio! Rămâi cu bine! 

Se întoarse să plece. Estera o opri: 

— Rămâi! Aşteaptă să vină bărbatul meu! El n-are nimic 
împotriva ta! Va putea fi prietenul, sprijinitorul tău; iar eu, 
sora ta! Noi suntem creştini! 

Ires se opuse. 

— Nu! Lasă-mă să rămân ce am meritat să fiu. N-o să 
dureze mult! 

Estera o privi cu milă: 

— Şi totuşi, n-am putea să-ţi venim în ajutor cu ceva? 

Spune, nu cumva ai vreo dorinţă de împlinit? Ceva. 

Trăsăturile egiptencei se înmuiară. Un zâmbet flutură pe 
buzele ei subţiri; se uită la copiii de pe covor. 

— Da, aş vrea. 

— Spune, ce? 

Se apropie de copii, îngenunche lângă ei şi, luându-i în 
braţe, cu delicateţe, îi sărută pe amândoi obrajii. Apoi se 
depărtă repede, fără ca Estera s-o mai fi putut opri. 

Când Ben Hur află despre această vizită, se întări în 
presupunerea pe care şi-o formase în seara morţii lui 
Baltazar: Ires fugise din casa lui în braţele lui Messala, pe 
care îl iubise cu un amor pătimaş. 


CUPRINS: de o teamă justificată pentru nenorocita 
femeie, Ben Hur porni s-o caute în toate părţile. Dar n-o 
găsi nicăieri. 

Lacul albastru, ce strălucea fermecător sub mângâierea 
razelor soarelui de vară, îşi are tainele-i triste. Poate că el 
ar putea să dea desluşiri despre frumoasa egipteancă, dacă 
ar şti să vorbească! 

Simonide trăi până la adânci bătrâneţi, în al treilea an al 
domniei lui Nero, el îşi deschise comerţul în Antiohia şi o 
duse, până la sfârşit, cu inima bună, cu mintea limpede şi cu 
mult noroc în afacerile lui. 

În anul acela el şedea pe terasă, într-o seară cu lună. 
Estera şi Ben Hur, cu cei trei copii ai lor, erau la dânsul. 
Ultima lui corabie se legăna, pe valurile fluviului, ancorată 
la mal. Celelalte erau vândute. 

În anii lungi, de la răstignire şi până atunci, o singură 
durere lovise familia: moartea mamei lui Ben Hur. Dar o 
înduraseră cu credinţa creştină în Lumea de Apoi. 

Corabia ancorată sosise cu o zi înainte. Le adusese vestea 
persecuțiilor îngrozitoare pe care Nero le revărsa asupra 
creştinilor. 

Familia, care petrecea pe terasă, primi vizita lui Maluc, 
servitorul credincios, care aduse un pachet pentru Ben Hur. 

— De la cine? Întrebă acesta. 

— Mil-a dat un arab. 

— Unde-i arabul? 

— A plecat numaidecât! 

— Ascultaţi! 

— Grăi Ben Hur şi citi următoarea scrisoare: „Eu, Ilderim, 
fiul nobilului Ilderim, şeic al tribului, către Iuda, fiul lui Hur. 
Află, o, prietenul tatălui meu, cum te-a iubit tatăl meu pe 
tine! Citeşte alăturata scrisoare şi vei şti că voinţa lui este şi 

a mea, iar ceea ce ţi-a lăsat el este altău. 

Eu l-am răzbunat pe tatăl meu şi tot ce i-a fost răpit în 

marele război am recucerit, între altele, am găsit această 


scrisoare şi toată moştenirea Mirei, care a fost mama atâtor 
stele. 

Pace ţie şi alor tăi! Glasul acesta este glasul pustiurilor 
şeicului. 

Ilderim”. 

După aceasta, Ben Hur desfăcu o altă hârtie - cu mare 
grijă, căci era îngălbenită de vreme şi aproape putrezită. 
Apoi o citi şi pe aceasta: „Ilderim, aşa-numit nobilul şeic al 
neamului Ilderim, către urmaşul său, fiul meu Ilderim. 

Tot ce posed va fi moştenirea ta, în afară de bunurile mele 
din Antiohia, care vor rămâne în stăpânirea fiului Hur, ca 
răsplată pentru triumful lui din circ, unde ne-a făcut un 
renume glorios. Aşanumitul Palat al Palmierilor să fie 
pentru totdeauna al lui şi al moştenitorilor lui! 

Să faci onoare amintirii tatălui tău! 

Ilderim, nobil şeic”. 

— Ce zici, Simonide? Întrebă Ben Hur. 

Estera luă scrisorile şi le mai citi o dată, pentru sine. 
Simonide tăcu un timp. Ochii lui se odihneau asupra 
corăbiei, iar mintea i se frământa. 

— Fiule Hur, zise el, în sfârşit, Domnul a fost preabun cu 
tine în anii din urmă. Pentru multe îi eşti dator recunoştinţă. 

N-a sosit oare timpul să dispui de averea bogată lăsată ţie 
din graţia Lui? De ce mai întârzii? 

— Hotărârea mea e de mult luată. Numai nu ştiu în ce chip 
s-o înfăptuiesc. Cum să fac că bunurile mele să se întoarcă 
Celui care mi le-a dat? Sfătuieşte-mă tu, Simonide. 

Simonide răspunse: 

— O parte trebuie să rămână bisericii din Antiohia; iar 
altă. ai auzit de persecuțiile pe care le îndură creştinii 
noştri din Roma? Lumina credinţei trebuie ţinută aprinsă. 
Pentru asta să jertfeşti restul averii tale! 

— Învaţă-mă cum să fac! 

— O să-ţi spun: două lucruri sunt cu deosebire sfinte 
pentru romani, chiar şi pentru Nero: cenuşa morţilor şi 
ceremonia înmormântării. Nu poţi să clădeşti o biserică în 


Roma? Atunci clădeşte-o sub pământ. Şi ca s-o fereşti de 
profanare, înmormântează-i în ea pe toţi morţii tăi creştini. 

Ben Hur se ridică emoţionat. 

— Este o idee mare. Nu trebuie să întârziem de ao 
îndeplini! Mă voi grăbi. Corabia care ne-a adus vestea 
despre persecuții mă va duce la Roma. Mâine dimineaţă voi 
pleca. 

Se întoarse spre Maluc: 

— Pregăteşte corabia, Maluc, şi fă într-aşa fel ca să mă 
poţi însoţi! 

— Aşa, da! Răspunse Simonide mulţumit. 

Estera veni lângă soţul ei şi îşi puse mâinile pe umărul lui. 

— Aşa îl vei servi mai bine pe Christos. O, iubitul meu 
tovarăş de viaţă, nu mă vei socoti ca pe o piedică, cimă vei 
lua cu tine, să te însoțesc şi să-ţi fiu întru toate de ajutor. 

Dacă cititorii mei vor vizita vreodată Roma şi se vor duce 
pe drumul ce coboară spre Catacombe, vor vedea biserica 
subterană Sfântul Calist, care este mai veche decât Sfântul 
Sebastian, şi vor şti că ea s-a făcut din imensa avere a lui 
Ben Hur. Îi vor putea mulţumi. Căci din aceste subterane a 
ieşit biruitoare creştinătatea. Din ele a răsărit puterea care 
a prăbuşit păgânismul Cezarilor şi a regenerat lumea 
creştină de astăzi, cu biruitoarea ei civilizaţie. 


SFÂRŞIT 


1 etiopieni; Cuş, un fiu al lui Ham, e socotit drept 
străbunul lor. 

2 Mizraim, al doilea fiu al lui Ham, fratele lui Cuş 

3 Hathor, zeiţă egipteană pe care grecii o identificau cu 
Afrodita (Venus). 

4 Doamne, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?