Lloyd Douglas — Marele Pescar

LLOYD C. DOUGLAS, 


MARELE PESCAR 


ISBN 973 -9154- 34 -4 


Copyright © 1976 by C. Betty Douglas 
Wilson and Virginia Douglas Dawson 
Translated by permission 


Toate drepturile asupra ediţiei în limba 
română 


LLOYD C. DOUGLAS 


MARELE PESCAR 


Traducere de: MARIA COMARNIȚCHI 


Editura ORIZONTURI 
Bucureşti - 1995 


CAPITOLUL 1 


ra e la amiaza zilei liniştite de vară timpurie, 
în munţii din miazăzi ai Arabiei. Peste 

omeniul bine păzit al regelui, aflat la o 
milă deasupra Mării Moarte şi la vreo douăsprezece 
mile depărtare de aceasta, se adunaseră de prin 
împrejurimi mase de nori alburii ce atârnau neclintiţi 
dintr-un plafon azuriu de cer îndepărtat. Fusese o 
iarnă neobişnuit de grea, cu căderi masive de 
zăpadă, nu doar peste pământurile regelui, dar şi 
pretutindeni în ţară. Avea să fie un sezon îmbelşugat 
pentru toată lumea, ciondănelile inter-tribale şi 
nemulţumirile fiind astfel reduse la minimum. Arabia 
anticipa o vară relativ paşnică. 

Privit de la intrarea principală a taberei regale, 
platoul vălurit oferea o păşune bogată pe care vreo 
mie de oi proaspăt tunse, nepăsătoare la încercările 
zadarnice şi supărătoare ale mieluşeilor flămânzi de 
a mai stoarce un strop de lapte, păşteau cu sârg, ca 
şi când un oarecare instinct le avertiza că următorul 
sezon avea să fie secetos şi deci aducător de 
foamete. 

Foametea era de prevăzut pentru că zăpada cădea 
imprevizibil şi neuniform. Aproape niciodată nu 
aveau loc două ierni consecutive pe aceeaşi 
întindere, ceea ce explică de altfel originea vieţii 
nomade a populaţiei: oamenii trăiau în corturi şi 
urmăreau, cu turmele lor, zăpada şi iarba. Doar 
regele avea o tabără fixă. Când el se confrunta cu un 
sezon secetos, triburile îi reîmprospătau punga. 


LLOYD C. DOUGLAS, 
6 


Puțini erau cei ce se plângeau împotriva acestei 
orânduiri, întrucât coroana Arabiei însemna ceva mai 
mult decât o podoabă afişată în ocaziile oficiale şi 
festive ale statului. Regele era indispensabil acestei 
ţări: lui i se cuveneau drepturi băneşti şi onoruri. 
Era nevoie de un bărbat puternic, curajos şi de o 
mână de fier pentru a stăpâni aceste triburi de 
oameni  neastâmpăraţi, iuți la mânie, dar şi 
nepăsători, care se distingeau pe întreg teritoriul de 
la  asfinţit prin temperamentul lor năvalnic şi 
mânuirea cuţitelor. 

Trecuse timp îndelungat de când Arabia era 
cârmuită de regele Aretas, un om dotat cu însuşiri 
morale şi fizice deosebite. Toţi îi respectau maniera 
neînduplecată de guvernare, spiritul de dreptate faţă 
de bogaţi şi săraci deopotrivă. Nu favoriza pe 
nimeni. Cu toţii îi admirau fermitatea şi se temeau 
de încruntarea lui şi, de aceea, cei mai mulţi se 
supuneau decretelor sale. 

Desigur, ar fi fost absurd să se spună că poporul 
arab îi era devotat lui Aretas din sentimentalism. În 
situaţii grele, el nu putea conta pe afecțiunea lor; ca 
atare, nu pretindea decât supunere promptă şi 
deplină. Dar mai existau şi câţiva care îl iubeau 
sincer pe Aretas, pe acest om taciturn, cu chip sobru 
şi sânge rece. 

În primul rând era fiica sa Arnon, rămasă fără mamă 
de timpuriu, asupra căreia el își revărsa o tandreţe 
care îi uimea pe prădalnicii şeici, reduşi adesea la 
tăcere de apriga pedeapsă a lui Aretas. Mai era apoi 
bătrânul Kedar, purtător a numeroase cicatrice din 
tot atâtea bătălii; acesta îl învățase să călărească 
chiar pe Aretas când acesta era doar un băieţandru; 
îl învățase apoi să tragă cu arcul ca un adevărat 
bărbat în primii ani ai adolescenţei, iar mai târziu îl 
urmase cu venerație în toate îndrăzneţele sale 
escapade ca prinţ, apoi ca rege. Mai erau cei 


doisprezece consilieri ai săi care, în măsură diferită, 
se bucurau de încrederea sa. Printre aceştia se 
distingea în mod deosebit Ilderan, şeful Consiliului 
regal, şi tânărul Zendi, fiul său cel mai mare; acesta, 
aşa cum presupuneau toţi, 


7 
MARELE PESCAR 


urma să se căsătorească cu prințesa Arnon, de care 
îi mersese vestea că e foarte îndrăgostit. Desigur, 
nunta urma să aibă loc în scurt timp, gândeau ei, 
deoarece prințesa împlinise de curând şaisprezece 
primăveri. 

Populația tribală, care arareori era de acord cu 
ceva, aproba în unanimitate această alianță. Arnon 
nu era recunoscută doar pentru frumusețea ei, iar 
Zendi numai pentru curajul său, uneori aproape 
nesăbuit; privind căsătoria în perspectivă, «i 
gândeau că va veni o zi în care Zendi ar putea 
deveni conducătorul lor, întrucât regele arab era 
lipsit de urmaşi pe linie masculină. Tronul revenea 
astfel casei şefului Consiliului. Ilderan se apropia şi 
el de şaizeci de ani. Dacă i se întâmpla ceva lui 
Aretas, ceea ce nu era de neconceput dat fiind felul 
primejdios în care trăia, viteazul Zendi îi putea 
succeda la tron, lucru în general acceptabil. Toată 
Arabia aştepta această nuntă regală, care avea să 
constituie un prilej unic şi avea să dureze o 
săptămână întreagă, cu jocuri, întreceri felurite şi 
ospățuri. 


La umbra unui pâlc de sălcii de pe malul unui 
pârâiaş, nu departe de tabăra regală, Arnon aştepta 
întoarcerea tatălui ei care plecase călare dis-de- 
dimineață la tabăra lui Ilderan, situată la vreo şapte 
mile spre asfințit. Puțin după ivirea zorilor, ea i se 
alăturase la gustarea de dimineață, găsindu-1 însă 
într-o stare de spirit nu tocmai bună şi foarte tăcut. 

— S-a întâmplat ceva, tată? îndrăzni Arnon să-l 
întrebe. 

Răspunsul regelui se lăsă îndelung aşteptat. 
Privirea lui îngândurată se fixă undeva peste capul 
ei, poate pe unul din panourile cortului. 

— Nimic din ce-ar trebui să ştii şi tu, spuse el. 


Arnon nu mai insistă cu alte întrebări. De altfel, 
tatăl ei nici nu mai zăbovi mult şi, ajuns în faţa 
cortului, se mai întoarse să-i spună: 

— Mă duc să mă consult cu Ilderan într-o problemă; 
mă întorc spre prânz. 


LLOYD G: DOUGLAS 
8_ 


Arnon rămase singură mult timp, întrebându-se ce 
se întâmplase. Probabil că era ceva referitor la 
mesajul ce-i fusese adus ieri de o solie. Desigur, nu 
era nimic ciudat în legătură cu sosirea unei solii, 
purtătoare a unui mesaj; se întâmpla asta aproape 
zilnic, însă mesagerul pe care îl văzuse ea părea 
venit din depărtări. Era însoţit de vreo şase slujitori, 
iar măgăruşii caravanei arătau împovăraţi peste 
măsură. După plecarea soliei, regele se retrăsese în 
apartamentele sale. Era limpede că nu dorea să fie 
deranjat. 

Arnon rămase mult timp la umbra sălciilor, 
continuând să se frământe şi încercând să 
desluşească enigma mesajului. Ochii ei mari şi negri 
se luminară însă la vederea tatălui ei care se apropia 
în galop pe armăsarul său bălan. Ştia ce avea de 
făcut. leşind din umbră; Arnon prinse calul de 
căpăstru cu braţele sale frumos modelate, iar Aretas 
se aplecă mult spre stânga în timp ce armăsarul își 
încetinea pasul şi, apucând-o pe fată de talia ei 
zveltă, o urcă în şa alături de el. Arnon îi adresă un 
zâmbet drăgăstos şi își lipi obrazul de barba lui 
scurtă şi încărunţită. 

Un timp nu-şi spuseră nimic. 

-Te frământă o problemă serioasă, nu-i aşa, tată? 
murmură Arnon, temându-se de răspuns. 

Aretas își struni armăsarul, domolindu-i galopul. 

— Am primit un mesaj ciudat din partea lui Irod, 
regele iudeilor, răspunse Aretas, obligându-şi calul 
nărăvaş să meargă la pas. Irod vrea să mă întâlnesc 
cu el peste o săptămână în oraşul Petra; e vorba deo 
discuţie personală. 

— Îmi pare bine pentru tine, tată! exclamă Arnon. 
Ai spus întotdeauna că ai vrea să vizitezi acest 
frumos oraş! Observând imediat lipsa de entuziasm a 
tatălui ei, mai riscă o întrebare... Ai să te duci, nu? 

— Da, se pare că e important! 


— Nu e aşa că Ierusalimul este departe de Petra? 
Mă întreb de ce regele iudeu doreşte să discute 
acolo? 


9 
MARELE PESCAR 


— Poate este ceva legat de Petra. Urmă un moment 
de tăcere înainte ca Aretas să mai facă un 
comentariu. 

— Nu este aşa că acesta e primul mesaj pe care l-ai 
primit vreodată din partea regelui iudeilor? 

- Da, aşa este! Primul care trece granița noastră, 
de... 

Aretas făcu o pauză înainte de a continua. 

— De o sută de ani? încercă Arnon să ghicească. 

— De o mie de ani! spuse Aretas. Mult mai mult de 
o mie, cred! 

— Ce ai de gând atunci, tată? Ce vrea oare regele 
iudeu de la noi? 

Aretas clătină din cap. Ajunseseră deja în tabără. 
Gărzile se pregăteau să-i întâmpine. Arnon se eliberă 
din braţele tatălui ei şi alunecă uşor din şa. 
Descălcând, regele îi făcu semn bătrânului Kedar şi 
îi dădu calul în primire. 

— Ocupă-te de pregătirea unei călătorii la Petra. 
Vom pleca în cea de-a treia zi a săptămânii. 
Consilierii ne vor însoţi, împreună cu o gardă de 
douăzeci de călăreţi. Ne-am putea instala tabăra la 
Petra, pentru o zi sau ... zece, încă nu s-a stabilit. 
Consilierii vor căpăta instrucţiuni de la Ilderan. Tu ai 
să te ocupi de toate celelalte amănunte. 

— Ducem cu noi corturile pentru ceremonii? 
întrebă Kedar, deoarece bătrânii lui ochi, încă ageri, 
zăriseră emblema regală pe îmbrăcămintea soliei de 
ieri. 

— Nu, răspunse Aretas. Vom lua doar echipamentul 
pe care-l folosim de obicei când vizităm triburile. 

Kedar își înclină capul sur, faţa lui brăzdată 
exprimând dezamăgire. El ar fi vrut să spună că dacă 
evenimentul era de o atât de mare însemnătate, s-ar 
fi cuvenit ca regele să facă mai bine uz de însemnele 
regale şi să-şi expună mai vizibil rangul. 


În timp ce se pregătea să plece, Aretas îl opri 
brusc şi îi spuse: 

„.„. Şi, Kedar, mai e ceva: dacă te întreabă cineva 
despre natura 


LLOYD C. DOUGLAS 


10 


misiunii noastre la Petra, răspunde-i că nu cunoşti 
nimic; de fapt, acesta este şi adevărul. 


Retrăgându-se în apartamentele sale, regele își 
reluă firul gândurilor, cântărind enigmatica 
propunere care nu-i dădea pace. Ce chestiuni 
urgente l-ar fi putut îndemna pe trufaşul şi 
înfumuratul Irod să ignore duşmănia de secole dintre 
ţările lor? 

Timp de cincisprezece secole, în ciuda vecinătăţii 
geografice - graniţele lor erau despărțite de un mic 
râu ce şerpuia la întâmplare, putând fi traversat şi 
de un copil în miez de vară - arabii şi evreii 
rămâneau  vrăjmaşi neînduplecaţi. Străvechea 
duşmănie nu-şi avea rădăcini în incompatibilităţi 
rasiale, deşi acestea existau din plin. Antipatia își 
avea originea într-un incident real, petrecut cu mult 
timp în urmă, atât de mult încât nimeni nu ştia cât 
din această poveste putea fi legendă. Dar, chiar dacă 
povestea era doar pe jumătate reală, ea fusese pri- 
cina aprigei uri dintre cele două popoare. 

Dacă e să ne luăm după legenda rostită de 
rapsozii rătăcitori ai vremii în jurul focurilor de 
tabără arabe, un înţelept itinerant înstărit se 
aventurase din Chaldeea către Câmpiile Mamre. Era 
o poveste lungă, însă barzii nu omiteau niciodată să 
omagieze Chaldeea, atribuindu-i virtuţi de tărâm al 
vizionarilor şi  înţelepţilor, al oracolelor şi 
astrologilor. în  Chaldeea, oamenii aveau vise 
profetice şi li se încredinţau secrete celeste. Dintre 
aceştia, unul se deosebea prin învăţătura şi 
înţelepciunea lui, şi anume Avraam; el primise 
instrucţiuni divine potrivit cărora trebuia să 
întreprindă o călătorie îndepărtată spre miazăzi, 
unde avea să întemeieze o nouă naţiune. Profeţia era 
însă în pericol să nu se realizeze, deoarece anii 


treceau, iar întemeietorul noii naţiuni nu avea 
urmaşi: Sara, vârstnica lui soţie, era stearpă. 

Pentru a rezolva problema, frământatul idealist îi 
smulse consimțământul soţiei sale de a-i permite 
alianţa cu o frumoasă şi tânără autohtonă aflată în 
slujba lor. Din această uniune a rezultat 


11 MARELE 
PESCAR 


un fiu, pe care l-au numit Ismael. Era un copil 
frumos, îndrăzneț, încăpățânat şi foarte devotat 
mamei sale - o fiică a deşertului - cu care semăna 
leit. Sara, fireşte, nu o simpatiza. Avraam admira 
curajul şi vitalitatea băiatului, deşi Ismael nu era 
decât un boţ de copil pentru bătrânul ale cărui ore 
de pioasă meditaţie deveniră din ce în ce mai scurte 
şi mai confuze. 

Pentru a complica şi mai mult .această dilemă 
domestică, spre stupefacţia tuturor, Sara dădu 
naştere unui fiu, pe care îl numiră Isaac. Acesta era 
însă opusul lui Ismael. Vederea îi era atât de 
defectuoasă, încât în ultima parte a vieţii sale orbise 
de-a binelea. Pentru o scurtă perioadă de timp, toţi 
încercaseră să fie politicoşi şi împăciuitori, însă 
conflictul inevitabil care mocnea căpăta proporţii tot 
mai alarmante. Sara nu mai făcea nici un efort 
pentru a-şi ascunde ura înverşunată faţă de Agar şi 
de impetuosul ei fiu: „Aceşti impostori, striga ea cu 
glas ascuţit, trebuie să plece chiar astăzi! Acum!" 

Cuprins de teamă, Avraam conduse pe Agar şi pe 
fiul lor până la marginea pământurilor sale şi după 
ce le dădu un ulcior cu apă şi un codru de pâine, le 
arătă direcţia către munţii dinspre miazăzi. Nu-şi 
spuseră nici un cuvânt, iar Avraam se întoarse încet 
către mica sa aşezare de corturi. Agar nu mai privi 
înapoi. 

Ori de câte ori rapsozii peregrini reluau vechea 
poveste, care nu-şi pierduse cu nimic din natura sa 
magică cu trecerea timpului, susțineau că Ismael 
ajunsese chiar în aceeaşi zi la vârsta deplinei sale 
bărbăţii. Era aici o oarecare exagerare, desigur, deşi 
se petrecuseră multe fapte în măsură să-i grăbească 
maturizarea. El îi jură mamei sale că, de acum încolo 
şi pentru totdeauna, el şi seminţia sa vor fi în 
duşmănie cu oricine ar face parte din casa tatălui 
său. 


Căutând refugiu printre triburile sălbatice de 
păstori nomazi şi crescători de cămile din munţii de 
miazăzi,  Ismael deveni curând căpetenia lor 
recunoscută. Îşi croise drumul către putere cu o 
îndrăzneală şi o  neînduplecare ce cuceriseră 
admiraţia şi supunerea 


F5OYD C. DOUGLAS, 


lor. Nu era lucru uşor să menţii laolaltă atâtea 
elemente nepotrivite într-un tot care să semene a 
națiune, însă înainte ca vajnicul şi neînfricatul fiu al 
lui Agar să împlinească treizeci de ani, neîntrecuţii 
călăreţi şi neînfricaţii luptători ai deşertului se şi 
împăunau cu denumirea de „ismaeliţi'. Numele 
acesta era respectat şi temut deopotrivă atât de 
căpetenii, cât şi de bandiți, pe tot cuprinsul ținutului 
dintre Iordan şi Mediterană, de la Damasc până la 
Gaza. Cu trecerea timpului, noua aşezare de sălbatici 
deveni cunoscută ca „Arabia", ceea ce înseamnă 
„oameni la pândă". 

Descendenții lui Isaac şi descurcăreţul, dar mai 
puţin  scrupulosul său fiu Iacob, după multe 
nenorociri şi pribegii - inclusiv o lungă şi umilitoare 
perioadă de sclavie în Egipt - făcură cale întoarsă în 
„Ţara Făgăduinţei" - graniţa lor dinspre apus fiind 
cea mai aglomerată mare a lumii, iar cea de la 
răsărit aflându-se la o aruncătură de piatră de 
teritoriul controlat de „oamenii-la-pândă". Dacă 
vreun străin neinspirat se interesa „de ce evreii şi 
arabii se urăsc cu atâta înverşunare", li se 
răspundea: „Stă scris în profeţiile sacre ale celor 
două naţiuni că ele sunt predestinate să se 
duşmănească pe vecie". 

E deci de la sine înţeles că, atunci când urmaşii 
celor două familii ale părintelui Avraam se întâlneau, 
nu-şi zâmbeau, nici nu se salutau. Nu-şi împărțeau 
niciodată pâinea, nu se ajutau niciodată, oricât ar fi 
fost de gravă împrejurarea. încheiau afacerile 
inevitabile pe un ton cât mai arţăgos posibil, iar 
odată încheiate, își întorceau spatele unul altuia şi 
scuipau zgomotos pe pământ. Se iscau uneori şi 
bătăi, dar se spune că, în asemenea rare ocazii, 
aceste încăierări sălbatice aveau loc la vedere, în 
public, pentru ca fiecare să-şi poată însuşi noi 
tehnici de luptă cu „ghearele şi dinţii". Adesea, 


gălăgioşii copii ai lui Avraam-se certau ţipând, 
gesticulând şi înjurând; ambele limbi - având o 
origine comună - abundau în invective şi injurii 
ingenioase, dintre cele mai colorate. Nici una din 
aceste ţări nu şi-a trimis vreodată ambasadori pe 
teritoriul celeilalte, pentru că, în mod oficial, nici 
una nu a recunoscut 


13 MARELE 
PESCAR 


vreodată existenţa celeilalte. 

Nu trebuie să înţelegem însă că nu exista comerţ 
între aceşti oameni care se dispreţuiau reciproc. 
Antipatiile rasiale nu îi împiedicau pe înfierbântaţii 
neguţători ai celor două ţări să se aventureze în 
trecerea Iordanului şi să se angajeze în acţiuni de 
contrabandă care i-ar fi uluit să înfuriat totodată pe 
semenii lor. Prin natura lor de călători vestiți pe 
multe meleaguri, negustorii evrei treceau râul în 
taină, mânându-și caravanele încărcate cu mărfuri 
de import din multe ţări îndepărtate. Nu duceau 
lipsă de clienţi arabi cu stare când apăreau cu 
baloturi de mătase străină, catifea, ţesături fine, 
ornamente din aur, podoabe, pietre preţioase, 
ierburi medicinale, mirodenii şi alte articole exotice. 
Era ceva obişnuit ca în asemenea ocazii negocierile 
să se poarte cu toată gama de grosolănii pe care o 
impunea  veşnica  vrăjmăşie. Aceste bunuri 
costisitoare îşi schimbau posesorul, iar caravana 
asinilor eliberaţi de poveri făcea cale întoarsă pe un 
cer cu lună nouă. Dacă evreii sau arabii ar fi fost 
dotați cu un oarecare simţ al umorului, toate acestea 
ar fi putut fi pline de haz. 

Un aşa-zis armistițiu comercial care se stabilise 
în decursul ultimilor câţiva ani permisese unui grup 
de crescători arabi de cămile să-şi aducă neasemuit 
de frumoasele şi scumpele lor animale la sărbătoarea 
ocazionată de licitaţia şi târgul desfăşurat anual pe 
un teren viran în apropiere de Ierusalim, în timpul 
sărbătorii iudaice a Rusaliilor. Într-adevăr, superbele 
cămile arabe făcuseră faima târgului de animale de 
Rusalii pe tot cuprinsul teritoriului de miazăzi. 
Romani înstăriți, aflaţi mereu la concurenţă în 
privinţa cheltuielilor nesăbuite pentru parăzile 
înzorzonate din oraşul imperial, își trimiteau 
slujitorii să achiziţioneze cele mai reuşite exemplare 
dintre aceste creaturi maiestuoase, indiferent de 


costul lor. Evreii, pe deplin conştienţi că această 
piaţă de cămile unică şi atractivă le putea atrage 
clienţii doriţi din depărtări, încercau să uite 


FYD C. DOUGLAS 


- în această singură zi a anului - că râvnitele cămile 
erau arăbeşti; pe de altă parte, arabii, posesorii 
cămilelor, se prefăceau că nu-şi dau seama - în 
această unică zi a anului - că încheiau afaceri pe 
pământul lui Israel. Ei mormăiau, amenințau şi 
scuipau, dar până la urmă cumpărau cămilele. 
Această afacere cu cămile, profitabilă deopotrivă 
pentru negustorii din Ierusalim şi crescătorii de 
turme din Arabia, se terminase cu un an în urmă în 
mod dramatic, printr-un incident extrem de nefericit. 
Licitaţia din vara anterioară atrăsese un număr 
neobişnuit de mare de străini înstăriți veniţi de 
pretutindeni: romani, egipteni, damaschini, ciprioţi, 
greci din. Petra şi Askelon. Ofertele erau îndrăzneţe, 
iar valoarea cămilelor arabe ajunsese la cifre fără 
precedent. De obicei, exemplarul cel' mai puţin 
valoros din turmă era oferit primul; şi aşa, pe măsură 
ce după-amiaza înainta, creştea şi încordarea. La 
multe din ultimele târguri, o bună parte din 
mulţimea adunată, parcă vrăjită, supralicitase mult 
peste preţul pieţei şi aştepta cu sufletul la gură noi 
oferte. 
Cel mai frumos exemplar din lot nu a fost oferit până 
ce toate celelalte nu au fost adjudecate. Această 
creatură roşcovană cu aer semeţ, în vârstă de,trei 
ani, era evident perla turmei. Când în sfârşit 
preţiosul exemplar fu adus în faţă, doi bărbaţi cu 
înfăţişare îngrijită, care nu luaseră parte la vânzările 
anterioare, își  croiră drum prin mulțime, 
manifestând dintr-o dată un viu interes. In mulţime 
erau puţini aceia care îi recunoscură; totuşi, un grec 
spilcuit, pe nume Demos, abilul conducător al 
licitaţiei, ştia bine cine erau cei doi şi îndată i se 
înmuiară picioarele. Romanul cu capul ras, între 
două vârste, cu o banderolă aurie pe frunte şi cu 
vulturul negru pe pieptul tunicii, nu era altul decât 
agentul  legatului Varus, comandantul şef al 


Armatelor de apus ale Imperiului. Celălalt, un evreu 
costeliv, cu o ţinută austeră şi barbă sură, purtând o 
mantie neagră, era Joel, reprezentantul lui Simeon 
Maccabi, un om cu avuţii imense şi politician 


15 
MARELE PESCAR 


de frunte în rândul evreilor, căruia Irod îi datora 
puternica sa poziție pe tronul Iudeii. Familia 
Maccabi plătea grosul tributului pe care Roma îl 
storcea din provincie. Irod era deci omul lor. 

Comandantul Varus, care se remarca în principal 
prin părerea bună despre sine, se obişnuise să 
obțină ce dorea. Simeon Maccabianul era animat de 
simțăminte similare în legătură cu propriile sale 
dorințe. Ar fi fost foarte penibil dacă reprezentanții 
acestor eminenţi bărbaţi ar fi purtat o bătălie în care 
unul dintre ei ar fi fost învins. Multe războaie se 
iscaseră în trecut din incidente încă şi mai banale. 

Demos se consultă în grabă cu arabii, explicându- 
le seriozitatea impasului, şi le sugeră să-şi retragă 
cămila de la vânzare. Dezamăgiţi, însă înţelegători, 
ei consimţiră. Preţul cămilei fu scos, iar Demos 
anunţă că arabii hotărâseră în ultimul moment să-l 
păstreze pe splendidul rege al turmei în vederea 
continuării îmbunătăţirii propriului lor şeptel. Acest 
lucru avu darul să-i pună pe fiii lui Ismael într-o 
situaţie foarte stânjenitoare. Mulțimea începu să se 
agite; unii aruncau cu pietre. Cei câţiva arabi, acum 
indezirabili, nu se mai puteau apăra, aşa că se 
văzură obligaţi să bată într-o retragere deloc 
glorioasă. 

La întoarcerea lor acasă, întreaga afacere a fost 
adusă la cunoştinţa regelui Aretas, care hotărâ 
imediat şi ferm că arabii nu vor mai participa la nici 
o afacere cu evreii. Aceasta se întâmpla cu un an în 
urmă. În vara aceasta, crescătorii de cămile au lăsat 
să circule vestea că își vor vinde preţioasele lor 
turme la târgul din Damasc. Vestea se răspândi iute 
şi departe, iar, ca urmare, târgul din Ierusalim, din 
ziua Rusaliilor, se bucură de o slabă participare din 
partea acelora care în trecut îi asiguraseră faima. 

În timp ce regele Aretas se afla în consiliu cu 
înțeleptul Ilderan, care îl povăţuia în privinţa 


neaşteptatei cereri a lui Irod de a purta o discuţie cu 
el la Petra, după o îndelungată tăcere așternută 
între cei doi, Ilderan spuse: 


LLOYDC.DOUGLAS, 
16 


— Poate vrea să ne ducem din nou cămilele la 
târgul de Rusalii. 
Aretas clătină uşor din cap. 

— Nu, bunul meu llderan; este ceva mai important 
decât cămilele. 

Nicăieri în lume nu se mai afla un oraş la fel 
ca Petra. Nimeni nu-i cunoştea originea sau 
vechimea; poate o mie de ani...! Se ştia că adăpostise 
cel puţin patru civilizaţii succesive şi că purtase tot 
atâtea nume. În ultimele trei secole, oraşul 
aparținuse unei colonii de greci înstăriți care 
împrumutaseră aşezării o frumuseţe neasemuită. Era 
Atena minus mahalalele cu duhorile lor. 

Petra era mai mult decât un oraş; ea nu constituia 
doar o aşezare cu o arhitectură foarte rafinată a 
băilor, teatrelor, templelor şi reşedinţelor sale 
statale, dar beneficia şi de o vale largă, ale cărei 
pajişti şi câmpuri fertile erau împrospătate de 
nenumărate izvoare şi pârâiaşe cristaline. 

Natura fusese darnică şi în privinţa apărării acestui 
mic stat-oraş prin împrejmuirea lui cu o centură de 
munţi stâncoşi, cu pereţi abrupți, care îl transformau 
într-o fortăreață naturală. Petra avea doar două 
puncte de acces în interior: În partea de apus 
începea o potecă adânc bătătorită de caravanele de 
cămile şi care ducea până către îndepărtata Gaza şi 
drumul de coastă dinspre miazănoapte către Damasc; 
iar la miazăzi - un drum care ducea spre Marea 
Roşie. Aceste căi de acces şerpuiau prin defilee 
înguste, cu pereţi înalţi şi râpoşi, pe care o mână de 
gărzi le puteau apăra - şi adesea o făceau - împotriva 
bandelor de jefuitori cutezători; dar de la ocuparea 
sa de către greci, când oraşul fusese nevoit să facă 
faţă unei serioase invazii, trecuse mult timp. În 
decursul vremurilor, Petra fusese desigur o 
fortăreață râvnită, populată şi repopulată cu 
neguțători bogaţi de diferite culori şi limbi, ale căror 


dinastii prosperaseră şi decăzuseră succesiv, fiecare 
din ele lăsând monumente şi morminte 


17 
MARELE PESCAR 


pe care cuceritorii le-au distrus pentru a-şi construi 
propriile lor monumente, încă şi mai extravagante. 

Potrivit cu ceea ce trecea drept istorie a Arabiei, 
care nu se sinchisise niciodată prea mult cu 
consemnarea faptelor şi evenimentelor, cea mai 
recentă invazie a acestui teritoriu avusese loc cu 
vreo cinci sute de ani în urmă, chiar de către 
propriile sale triburi care crezuseră de cuviinţă că 
era rândul lor să pustiască vechiul oraş bogat, pe 
atunci aflat în mâinile unei generaţii în declin a 
nabateenilor. Cu puţine pierderi din partea lor, 
arabii îi izgoniră pe toţi locuitorii care mai rămă- 
seseră de pe urma măcelului şi luară cu ei tot ce 
mai avea vreo valoare, ca mai apoi să se întrebe ce 
să facă cu noile achiziţii, viaţa lor nomadă 
neînvățându-i să profite de facilităţile oraşelor. 

După un interval de vreo două secole, timp în 
care doar liliecii şi hienele mai vieţuiau prin părţile 
acelea, un anume Andrakos, împreună cu o 
numeroasă companie de atenieni bogaţi, căutând 
refugiu în urma unei invazii romane, oferi regelui 
Retar al Arabiei un preţ mare pentru oraşul pustiit. 
Foarte mulţumit să aibă drept vecini oameni noi, 
care văzuseră şi înduraseră mult prea mult în tot 
felul de confruntări şi de la care era deci de 
aşteptat să se comporte cum trebuie, regele Retar le 
promise grecilor că arabii nu-i vor mai supăra nici- 
odată şi publică un decret prin care își avertiza 
poporul că Petra nu va mai fi încălcat. Ordonanţa a 
fost respectată cu stricteţe nu numai pentru că 
regele Retar era foarte stimat, dar şi pentru că 
pedeapsa pentru orice prejudiciu adus oraşului 
Petra se solda cu o lapidare publică. Arabia a 
menţinut acest tratat de pace; şi, cu această 
garanţie de siguranţă confortabilă, Petra a devenit 
cel mai frumos oraş din lume. 


În privinţa relaţiilor obişnuite dintre Petra şi 
Arabia, cu greu se putea spune că acestea nu 
existau deloc. După părerea arabilor, grecii erau un 
popor ciudat, care-şi petreceau timpul 


LL0rD C. DOUGLAS, 
18 


cioplind figuri în piatră, pictând şi citind vechi 
pergamente scrise cu mult timp în urmă de oameni 
la fel de trândavi ca şi ei. Asemenea preocupări, 
deşi neprofitabile, erau nedăunătoare, iar dacă 
cetăţenii Petrei doreau să-şi irosească viaţa aşa, 
aceasta era treaba lor, atât timp cât nu-i supărau cu 
nimic pe realiştii şi analfabeţii arabi. Tot ceea ce 
Petra cunoştea despre arabi era că, oamenii de 
acolo creşteau şi călăreau cei mai frumoşi şi 
inteligenţi cai de pe tot pământul, că minunatele lor 
cămile - prea costisitoare pentru munci grele - erau 
crescute pentru parăzi spectaculoase în cursul 
cărora purtau ornamente sclipitoare, că fibra lungă 
de lână, provenită de la oile crescute la munte, era 
căutată cu ardoare de cei mai renumiţi ţesători din 
Cesareea, Corinth şi Roma şi că interesul lor pentru 
orice avea legătură cu arta lipsea cu desăvârşire. În 
afară de faptul că temperatura corpului lor - greci şi 
arabi - era aproximativ aceeaşi, ei nu aveau nimic în 
comun, dar se priveau cu îngăduinţă reciprocă, nu 
fără un oarecare amestec de milă. 

După urcarea lui Aretas pe tronul Arabiei, o 
venerabilă raclă din lemn de cedru, acoperită cu 
două blănuri albe de capră, o deputăţie din Petra, 
bogat înveşmântată, venise să prezinte onorurile 
cuvenite de bună vecinătate. De ambele părţi fusese 
o vizită agreabilă. Distinşilor oaspeţi din Petra li se 
oferise ospitalitatea cuvenită rangului lor. Darul 
către tânărul rege era un papirus frumos ornat care 
conţinea „Istoria Războiului din Peloponez" a lui 
Tucidide. Pentru a-şi exprima prețuirea, Aretas 
trimise la rându-i, la reşedinţa  vârstnicului 
guvernator al oraşului Petra, o cămilă înaltă, suplă, 
cu un aer snob, numită Retar, în amintirea regelui 
arab care întreţinuse anterior relaţii la fel de 
amicale cu grecii. La câteva săptămâni de la 
încoronare, când i se raportă lui Aretas, cu oarecare 


umor, că Retar se dovedeşte de nestăpânit, el 
răspunse cu acelaşi umor: „Din acest punct de 
vedere ne asemănăm". 

Ilderan, şeful consiliului, dotat cu un oarecare 
instinct de 


19 
MARELE PESCAR 


om de stat şi suficient de isteţ pentru a avea o 
viziune de perspectivă asupra relaţiilor 
internaţionale, îl presa uneori pe Aretas să viziteze 
Petra. 

- Poate va veni un timp, sire, spunea Ilderan, 
când ar fi în avantajul nostru să-i cunoaştem mai 
îndeaproape pe aceşti oameni. 

- Foarte bine, Ilderan, răspundea Aretas, odată şi 
odată o vom face şi pe asta, dar tânărul rege avea 
mereu suficiente probleme presante, astfel încât nu 
găsea niciodată timp să viziteze Petra, dar nici nu 
prea avea tragere de inimă să se pună într-o situaţie 
dezavantajoasă în compania unor oameni care-i erau 
atât de străini. într-o zi, Ilderan, care spera încă să 
stabilească relaţii mai strânse cu grecii, află că Irod 
şi fiul său, după cum se spunea, erau oaspeţi 
frecvenți ai Petrei. 

- Asta mă face încă şi mai puţin dornic să mă duc 
acolo, răspunse Aretas aproape arţăgos. Dacă regele 
iudeilor a intrat în grațiile guvernatorului Petrei, 
atunci avem un motiv în plus să păstrăm distanţa. 


Călătorind pe drumuri lăturalnice într-o noapte 
cu lună plină, cavalcada arabilor ajunse la intrarea 
dinspre miazăzi a Petrei. Aşteptaţii oaspeţi fură 
întâmpinați la trecătoare de un detaşament în 
uniforme sclipitoare şi conduşi prin defileul 
fortificat. 

După vreo trei mile de mers călare pe un drum 
bine întreţinut, cu păşuni verzi şi livezi de o parte şi 
de alta, cu vile de o arhitectură rafinată ici şi colo, 
vizitatorii urcară un deal cu pante domoale. Ajunşi în 
vârful lui, oraşul din marmură albă se desfăşura la 
picioarele lor în toată splendoarea, oferind o imagine 
care-ţi tăia răsuflarea. Descălecară aici pentru a-şi 
odihni caii. Aretas şi Ilderan mai zăboviră puţin, 
retraşi deoparte şi timp de câteva minute admirară 


în tăcere minunata panoramă ce se oferea privirilor. 
Tabăra regelui Irod, uşor identificabilă, fusese deja 


LLOYD C. DOUGLAS, 
20 


amplasată într-un parc spaţios, în centrul oraşului, 
ocupând cel puţin trei pătrimi din suprafaţa 
acestuia. Priveliştea corturilor viu colorate şi a 
stindardelor vesele îi smulse tăcutului Aretas un 
murmur de uimire, facându-l să exclame că aceasta 
era o etalare mai stridentă decât s-ar fi aşteptat din 
partea veşnic tânguitorilor iudei. 

- Aceasta este amprenta romană, sire, remarcă 
Ilderan. Irod nu uită în ce fel a ajuns la domnie. 

-Chiar aşa, izbucni Aretas. A fost o zi fericită 
pentru acel idumean parvenit, când temerarul său 
tată a oprit săgeata care-i era destinată lui Cassius. 

— M-am întrebat adesea, sire, spuse bătrânul 
Ilderan, tărăgănând cuvintele, dacă ar mai fi fost 
Cassius atât de generos în recunoştinţa sa aflând 
câte bogății acumulează aceştia în Iudeea. 

— Nu este niciodată prea târziu pentru Imperiu 
să îndrepte o generozitate nejustificată, replică 
Aretas. 

— Este adevărat, dar nu-i nici o grabă. Irod a 
preluat un Ierusalim clădit din cărămizi coapte la 
soare pe care îl reclădeşte din granit şi marmură. 
Bătrânul Augustus ar trebui să-l lase să facă acest 
lucru pe cheltuiala evreilor. În afară de aceasta, 
continuă Ilderan, Iudeea plăteşte un bir exorbitant. 
De ce ar trimite împăratul o armată să ucidă o gâscă 
cu ouă de aur? 

— Chiar şi aşa, probabil nopţile lui Irod sunt 
bântuite de vise urâte... Ce zici, pornim spre oraş? 

Bătrânul consilier nu  consimţi imediat; se 
încruntă şi arătă cu degetul spre tabăra evreilor. 

- Irod a ocupat tot spaţiul parcului, în afară de un 
colţişor, sire; fără îndoială că el aşteaptă să ne 
mulţumim cu ce-a mai rămas. îndrăznesc să spun că 
ideea nu poate fi decât a lui. 


-Hai să nu-i dăm această satisfacţie, mormăi 
Aretas. Noi ne vom instala corturile chiar aici - pe 
acest vârf de deal. De acord? 


21 
MARELE PESCAR 


Ilderan dădu din cap, încuviințând şi făcând semn 
lui Zendi, tânărul şi simpaticul căpitan al gărzii 
regale. Când acesta se apropie, Aretas dădu ordinul 
cuvenit; observând însă o bruscă dezamăgire pe faţa 
lui Zendi, el adăugă: 

- După ce tabăra noastră va fi instalată, tu şi 
oamenii tăi sunteţi liberi să coborâţi în oraş. 

Faţa tânărului şi robustului cavaler se lumină 
imediat de plăcere, ceea ce-l făcu pe Aretas să-i 
atragă atenţia cu severitate: 

— Să nu uiţi, Zendi, că aici suntem oaspeţi; 
răspunzi de oamenii tăi, de felul cum se comportă... 
Şi încă ceva: să nu aud de vreo încăierare cu evreii! 

Zendi ridică mâna, în semn că îi cere permisiunea 
să vorbească. 

— Maiestate, dar dacă suntem atacați de evrei, 
oamenii mei ce trebuie să facă? 

Regele Aretas se legănă în şa, înainte de a 
răspunde: 

— În cazul acesta, Zendi, spuse el, ridicând din 
umeri, oamenii tăi vor şti ce să facă fără să li se 
spună. 

Urmară râsete spontane; chiar şi Aretas, care 
râdea arareori, schiţă un zâmbet în timp ce pornea 
călare în fruntea consilierilor săi, amuzaţi de acest 
schimb de cuvinte. Ilderan, care călărea alături de 
el, încearcă să reia firul discuţiei lor asupra lui Irod. 

— Sire, mai mult ca sigur că el își dă seama de 
instabilitatea tronului său provincial; asta o atestă şi 
frecvenţa călătoriilor la împărat şi făptuită amândoi 
fiii lui îşi petrec mare parte a timpului la Roma; 
toate acestea constituie o dovadă a temerilor sale. 

- Evreii sunt probabil împotriva acestui lucru, 
presupuse Aretas. 

- Este firesc, sire, însă Irod are mai mare nevoie 
de favorurile împăratului decât de părerea bună a 
evreilor care-l dispreţuiesc, indiferent ce face sau 


nu face. Toată această etalare de zorzoane romane 
denotă mai curând teama lui Irod decât admiraţia ce 
i-o poartă lui Augustus. 


LLOYD C. DOUGLAS, 
22 


Încolonaţi câte patru, arabii grăbiră pasul, 
ocolind prin suburbiile Petrei şi se îndreptară spre 
palatul guvernatorului Sostenes, unde Aretas şi 
Consiliul său fură primiți cu tot ceremonialul. 
Sostenes părea încurcat. 

— Cred că Maiestatea voastră şi-ar putea instala 
confortabil tabăra în parc, spuse el cu un zâmbet 
jenat, pe care Aretas păru să nu-1 bage în seamă. 
Era evident că orice ar fi gândit despre regele 
iudeilor, taciturnul rege al Arabiei nu era dispus să- 
şi dezvăluie sentimentele pentru a fi pe placul 
acestui grec cu vorbă mieroasă... Şi dacă socotiți că 
nu aveți loc suficient în parc, continuă Sostenes 
stânjenit, ne vom strădui ca suitei voastre să nu-i 
lipsească nimic şi să se bucure de deplina noastră 
ospitalitate. 

— Noi ne-am şi instalat, domnule guvernator, spuse 
Aretas, pe înaltul platou din partea de miazăzi a 
oraşului. Oamenii noştri preferă spaţii mai largi şi 
deschise. Veţi avea amabilitatea să-l înştiinţaţi pe 
regele Irod că Arabia îi stă la dispoziţie? 

— Vă aşteaptă, Maiestate! Glasul lui Sostenes trăda 
uşurarea faţă de rezolvarea satisfăcătoare a unei 
situaţii ce se anunţa penibilă. Dacă vă convine, 
discuţia voastră ar putea avea loc aici, în sala 
noastră de consiliu. Cu o adâncă plecăciune, el 
indică drumul către o încăpere cu intrare înalt 
boltită, luxos mobilată şi cu pereţii din marmură; în 
sală, divane uriaşe erau dispuse în două semicercuri 
în jurul unei mese masive din lemn de teck; la 
capetele acesteia se afla câte un jilţ aurit cu spătar 
înalt în formă de tron. Arabii își aşteptau 
interlocutorii, care nu întârziară prea mult. însoţit de 
o duzină de venerabili membri ai Sinedriului, Irod 
înainta ţanţoş; urmară plecăciunile şi zâmbetele de 
rigoare de ambele părţi. Cei doi regi luară loc în 
jilţurile lor înalte; consilierii şi membrii Sinedriului 


se aşezară la rândul lor unul în faţa celuilalt, calmi 
în aparenţă, însă ochii lor iscoditori îi priveau cu o 
vie curiozitate pe cei doi conducători ai ludeei şi 
Arabiei care ofereau un contrast izbitor atât ca 
vestimentaţie, cât şi ca aspect fizic. 


23 
MARELE PESCAR 


Irod era un orăşean, afabil, cu aerul unui 
adevărat om de afaceri. Avea şaizeci de ani, era 
pântecos, iar sub ochii lui ageri se profilau pungi 
vizibile care, împreună cu proeminența pântecelui, 
constituiau evident decorații câştigate în apriga 
bătălie cu hrana abundentă şi băuturile din belşug. 
Podoaba-i capilară căruntă, tunsă scurt, după moda 
romană, strălucea de uleiuri parfumate. Barba scurtă 
şi îngrijită oferea un compromis între patriarhalii 
perciuni din Ierusalim şi faţa mereu proaspăt rasă a 
Romei. Purta un veşmânt alb, din cea mai fină 
țesătură, cu garnitură purpurie la gât, manşete şi 
poale. Ținuta lui Irod, în general, era aceea a omului 
sigur pe sine, care privise totul şi întotdeauna dintr- 
un scaun rezervat. 

Înfăţişarea lui Aretas era neîngrijită; purta un 
burnus uzat de drumeţie, din caşmir cafeniu, 
desfăcut în față, lăsând să se vadă pantalonii de 
călărie din piele de capră şi încălțările din curele de 
piele împletite. Singura pată de culoare pe 
îmbrăcămintea sa era o străveche emblemă a 
ismaeliţilor - un petic oval din mătase albastră 
aplicat pe pieptul burnusului, în partea dreaptă. Pe 
acest fond albastru figurau binecunoscutele însemne 
văzute pe stindardele Arabiei - o semilună aurie 
încercuind pe jumătate o stea argintie - străpunsă în 
formă de x de o sabie albă şi un toiag de păstor 
curbat la capăt - simbolurile regale distinctive ale 
Arabiei. Aretas nu se lăsă relaxat în jilt; stătea rigid, 
drept, cu aerul unui om obişnuit cu discuţii scurte, 
declaraţii laconice, înţelegeri rapide şi amânări 
lipsite de ceremonial. 

La cei cincizeci de ani ai săi, regele Aretas era 
suplu ca un leopard, vânos ca o coardă de arc şi 
tăbăcit ca o şa veche. Gluga burnusului său fusese 
împinsă pe spate, lăsând să se vadă o frunte adânc 
brăzdată şi părul cenugşiu ciufulit. Şi el purta o barbă 


scurtă, însă nimeni nu avusese timp în dimineaţa 
aceea să se ocupe de ea, cu atât mai puţin să o ungă 
cu uleiuri parfumate. Atât figura, cât şi ţinuta 
acestui arab nu erau nicidecum ale unui om de stat. 
Cu excepţia însemnelor regale, el nu era înveşmântat 
asemenea unui 


LLOYD C. DOUGLAS, 


rege şi nici nu era versat în vicleşugurile 
diplomaţiei. Existau însă ochii aceia negri, adânci şi 
iscoditori, ochi deprinşi să privească în depărtări şi 
pricepuţi în descifrarea tainelor cerului. 

Petrecându-şi o mare parte din viaţă în interior, 
Irod - priceput să iscodească gândurile şi starea de 
spirit a celor asemenea lui - cercetă ochii insondabili 
ai lui Aretas şi constată că discursul pregătit cu grijă 
părea să necesite o revizuire. 

— Excelenţă, începu Irod, măsurându-şi 
cuvintele, v-am invitat aici pentru a discuta o 
problemă gravă care priveşte, în egală măsură, ţările 
noastre. El făcu o pauză pentru un eventual răspuns, 
dar în afară de o uşoară ridicare din sprâncene, 
arabul nu rosti nimic. Faţa lui Aretas rămase neclin- 
tită, neexprimând surpriză sau curiozitate. Ne-am 
întors de curând de la Roma cu veşti alarmante, 
continuă Irod. Se conturează planuri pentru o 
invazie romană în partea de miazănoapte şi răsărit 
care ar avea ca scop să măture această coastă atât 
de golaşă şi s-o pustiască, luându-i tot ce are de 
preţ, astfel încât în urma ei până şi corbii vor muri 
de foame. Nici unul dintre noi - şi, mai mult ca sigur, 
amândoi vom fi implicaţi în această tragedie - nu 
poate spera să ţină piept unui asemenea atac, dar 
strâns uniţi întru apărarea ţărilor noastre, am putea 
opune forţa necesară pentru a-l descuraja pe 
Tiberius. 

— Tiberius! izbucni Aretas. Nu se află el în 
fruntea armatei în partea de vest? 

- Nu în momentul de faţă, răspunse Irod, 
satisfăcut că este în măsură să-l iniţieze pe 
interlocutorul său din interiorul teritoriului. Tiberius 
a fost rechemat la,Roma în urmă cu câteva luni 
pentru postul de co-regent, împreună cu Augustus. 
Armata dinspre asfinţit, însărcinată cu subjugarea 
triburilor germane şi ocuparea întregii Galii, i-a fost 


încredinţată lui Varus, care în prezent este complet 
anihilat, distrus! Este cea mai grea înfrângere 
suferită vreodată de Imperiu. Romanii nu vor mai 
trece Rinul niciodată în viaţa lor. Dacă vor să-şi 
restabilească prestigiul pierdut, atât acasă, cât şi 


25 
MARELE PESCAR 


în afară, ei vor fi obligaţi să-şi extindă puterea în 
răsărit şi miazănoapte, iar ţările noastre se află în 
drumul lor spre Damasc. 

Aretas se încruntă gânditor, dar nu răspunse, deşi 
evreul îi lăsă timp suficient pentru o replică. Poate, 
cugeta Irod, absentul Aretas nu realizează pe deplin 
situaţia penibilă a romanilor şi nevoia lor de a da o 
lovitură său de a admite dezastrul. El hotărâ să-1 
pună la curent pe Aretas cu câteva evenimente 
recente care, probabil, acestuia îi scăpaseră. Astfel, 
expunerea sa dură o întreagă jumătate de oră, timp 
în care Aretas ascultă fără a interveni cu comentarii. 

Augustus, continuă Irod, s-a dovedit a fi un mare 
împărat; nu există nici o îndoială asupra acestui 
lucru. În ciuda faptului că nu s-a bucurat niciodată 
de o sănătate bună, el a făcut multe pentru Roma, 
însă acum e bătrân şi atât de bolnav încât toată 
lumea este la curent cu aceasta. Frânele guvernului 
i-au alunecat rapid printre degetele reumatice. Şi-a 
pierdut şi puterea asupra Senatului. Norodul dă 
semne de nelinişte. Desigur, problema este în mare 
parte de natură fiscală. Au apus zilele când - pentru 
finanţarea faimoaselor ospeţe romane, de câte două 
săptămâni, ale miilor de risipitori - o expediţie putea 
face incursiuni în Sicilia, în Creta sau Macedonia, de 
unde se întorcea cu sclavi valoroşi, grâne, cherestea, 
piei şi aur. Este adevărat că provinciile mai pot fi 
încă stoarse mereu şi mereu, dar romanii sunt din ce 
în ce mai puţin capabili s-o facă. Excelenţa voastră 
își aminteşte poate, nu-i aşa, cât era Augustus de 
strâmtorat cu banii acum câţiva ani, încât a impus o 
taxă pe cap de locuitor tuturor provinciilor tributare 
Romei? Irod pufăi dezgustat. A fost o josnicie din 
partea lui, un act de om avar sau aflat în pragul 
ruinei. Provinciile erau deja stoarse peste limita 
suportabilului. Acest împărat bătrân Şi zănatic 
hotărăşte mai apoi să mai stoarcă încă un bir din 


provinciile şi aşa înfometate! Şi, culmea, a mai 
crezut de cuviinţă să prezinte această ridicolă 
acţiune ca pe ceva 


LLOYD C. DOUGLAS, 
26 


demn, pretinzând că, în fond, ideea era să efectueze 
un recensământ. Fiecărui om i s-a ordonat să se 
prezinte într-o anumită zi acolo unde s-a născut, 
oriunde s-ar afla acest loc, pentru a fi înregistrat. 
Dar nu a înşelat pe nimeni cu asta. Lui Augustus nu-i 
păsa câtă populație controlează Roma; pe el nu-1 
interesau decât cei cinci nenorociți de bănuţi ai lor. 
Unii dintre sărmanii noştri oameni erau nevoiți sa 
călătorească timp de o săptămână pentru a se 
supune ordinului. 

Uitasem, spuse Aretas, dar asta nu a afectat 
cu nimic poporul meu. Nu-1 văd pe Împărat alergând 
prin munţi, fugărind un arab pentru cei cinci bănuţi. 

— Nu cred că n-ar face-o, interveni Irod, 
ridicând din umeri. De data aceasta o va face! 
Tiberius va râvni la oile, la vitele şi la cămilele 
voastre, la fel ca şi la fiicele voastre. Pentru noi nu 
există decât o singură ieşire, Excelenţă: să semnăm 
un tratat şi să facem corp comun şi atunci Tiberius 
se va gândi de două ori înainte de a risca o nouă 
înfrângere. 

z Sire, interveni Aretas, vă imaginați că 
Tiberius ar putea crede cu adevărat că evreii şi 
arabii au încheiat o alianță după atâtea secole de 
vrăjmăşie? 

— M-am gândit şi eu la asta. Irod se mişcă 
brusc în largul - său jilt şi, aplecându-se în faţă, 
coborând glasul, îi spuse pe un ton confidenţial: Şi 
eu m-am gândit la asta. Tiberius va avea nevoie de 
dovezi palpabile care să ateste că alianţa noastră 
este autentică., 

-- Ai vreo sugestie în acest sens? întrebă 
Aretas. 

— O uniune reală! Mi s-a spus că ai o fată de 
măritat, iar eu am un băiat neînsurat. 

Aretas se crispă şi scutură din cap. 


— Fiicei mele, murmură el, nu i-ar conveni 
acest lucru. 

— Nici fiului meu, replică îndată Irod, într-un 
acces de sinceritate, dar oare pentru ce sunt hrăniţi 
şi  adăpostiţi prinții şi  prinţesele, pentru ce 
alergătorii iuți, cărora li se încing plămânii, le aduc 
gheaţă din munţi, doar pentru a le răcori mădu- 
larele? 


27 
MARELE PESCAR 


De ce se pleacă curtenii în faţa lor, dacă nu pentru 
acea zi în care li se va cere să-şi subordoneze 
propriile dorinţe binelui ţării lor, plătindu-şi astfel 
datoriile cu voioşie şi pe de-a-ntregul? 

— Poate acest lucru este valabil pentru fiul 
vostru, dar nu şi pentru fiica mea. Ea a trăit simplu, 
chiar frugal, asemenea oricărui arab, indiferent de 
rang, Arnon nu a avut gheață în timpul verii. 

— Bine, fie şi aşa, spuse Irod cu asprime. Cu 
gheaţă sau fără, fiica voastră își iubeşte ţara, cred. 
Ea va prefera să se sacrifice decât să vadă Arabia 
pustiită. Şi apoi, ea nu va suferi alături de fiul meu; 
el este un tânăr nobil, îngăduitor, amabil şi înstărit. 
Poate vor ajunge să şi ţină unul la celălalt, deşi acest 
lucru, desigur, nu este important. 

Pentru fiica mea n-ar fi lipsit de importanţă, 
spuse Aretas. în afară de aceasta, există deja printre 
ai noştri un tânăr de care ea este îndrăgostită. 

Irod își frecă bărbia cu degetele-i durdulii, 
meditând. 

— Logodna ei a fost anunţată? 

— Nu, admise Aretas. 

— Asta-i bine, adăugă repede Irod. Bătu din 
palme şi apăru îndată un slujitor. Vom lua masa, 
spuse el. 

Lui Aretas nu Îi era foame, dar ar fi fost 
nepoliticos să nu accepte. 


Consilierii continuară discuția de-a lungul întregii 
nopţi. Pentru a adânci şi mai mult dilema, Aretas le 
spuse părerea sa potrivit căreia Irod ştia ce vorbeşte 
şi nu exagera deloc în legătură cu dezastrul care se 
profila la orizont. 

— Prefer sclavia sub romani decât să mă aliez cu 
evreii, îndrăzni să comenteze Dumah. 

— În ce te priveşte, desigur, răspunse Tema, dar 
ce se va întâmpla cu soțiile şi fiicele noastre? 
Romanii nu sunt decât nişte brute. 


LLOYD C. DOUGLAS, 
28 


— Dar cum putem avea certitudinea că e vorba de 
o invazie? întrebă Dumah sarcastic. Mă gândeam că şi 
acest personaj, Sostenes, se află în drumul lor, dar după 
cât se pare nu arată prea îngrijorat. 

— Ei bine, va fi, murmură Tema, când Irod îi va 
spune cât de mult aur aşteaptă de la el! 

— Ah, deci acesta era motivul întrunirii noastre la 
Petra, nu-i aşa? se întrebă Adbil. 

— Este un motiv destul de temeinic, spuse Tema 
plictisit. Nu mai are rost să dezbatem acest subiect. Am 
întors lucrurile pe toate feţele şi nu există cale de 
ieşire. O alianţă între evrei şi arabi îi este tot atât de 
neplăcută lui Irod ca şi nouă. El cunoaşte pericolul, 
altfel n-ar fi făcut niciodată o astfel de propunere; 
putem fi siguri de asta. 

— Am cere prea mult prinţesei noastre, spuse 
Adbil, ar avea o viaţă mizerabilă alături de acest evreu 
ticălos. 

— Fără îndoială, încuviinţă Nafis, dar cel puţin ea va 
trăi. 

— Eu cred că ea ar prefera să moară, murmură Adbil. 

— Dar nu asta e problema, spuse Mişma. Dacă 
prinţesa se căsătoreşte cu Antipa, ea își va salva ţara. 
Când i se va explica acest lucru, va consimţi. 

Urmă un lung moment de tăcere, întrerupt de Jetur 
care îndrăzni să pună o întrebare aflată pe buzele 
tuturor: 

— Ce va spune tânărul Zendi despre toate acestea? 

— Fiul meu va fi profund afectat, spuse Ilderan 
prompt, dar şi el își iubeşte ţara. 

Aretas clătină din cap, fără să-i privească. 

— Mai aveţi ceva de spus? întrebă el, dar când 
văzu că nimeni nu mai intervine, se ridică, se îndreptă 
spre uşă şi-i trimise mesajul nefast lui Irod. 

Consiliul a fost suspendat, dar nu pentru odihnă. 
Luară o gustare puţin înainte de ivirea zorilor. Corturile 
fură strânse în grabă. În timp ce în tabăra evreilor din 


parc de-abia începea forfota, platoul care adăpostise 
tabăra arabă era deja pustiu. 


29 
MARELE PESCAR 


Drumul de întoarcere se făcu în grabă şi în mare 
parte în tăcere. În amurgul celei de-a patra zi de 
călătorie dură, ei se despărţiră într-o atmosferă de 
profundă tristeţe. 

Arnon aştepta cu nerăbdare la intrarea taberei. 
Aretas descălecă încet, cu vădită dificultate; părea 
un om bătrân, copleşit şi descumpănit. 

— Tată! exclamă Arnon. Ce s-a întâmplat? De ce- 
eşti atât de răvăşit? Eşti rănit? 

Aretas o luă de mână, aşa cum făcea când era 
mică, şi o conduse tăcut în cort. Se aşezară pe un 
divan şi Arnon chemă un slujitor căruia îi ceru să-i 
aducă cina tatălui ei, însă Aretas refuză clătinând din 
cap. Trase apoi fata spre el şi, privind cu amărăciune 
în ochii ei mari şi înfricoşaţi, îi dezvălui toată 
povestea. Arabia făcuse o alianţă cu evreii. Era 
singura cale de a scăpa de invazia romană ce urma 
să distrugă de-a binelea ambele ţări. 

— Dacă ai făcut o alianţă şi ai salvat astfel ţara, 
întrebă Arnon plină de speranţă, de ce eşti atât 
abătut? 

— Pentru că această alianţă prevede o căsătorie 
regală între Arabia şi Iudeea. 

Arnon suspină uşor şi păli. 

— Şi asta mă priveşte cumva pe mine? întrebă ea 
cu glas tremurând. 

— Poţi face tu asta, copila mea, pentru Arabia? 

Închizând ochii, înfiorată, Arnon trase adânc aer 
în piept, 
apoi se relaxă treptat în braţele tatălui ei. După 
câteva clipe de coşmar, ea se redresă şi privi cu 
curaj chipul brăzdat al tatălui ei. 

— Pentru Arabia - da, tată! spuse ea aproape în 
şoaptă. 

Tăcerea se aşternu între ei un timp. Arnon îl 
mângâie afectuos pe obraz. înghiţea convulsiv, 
încercând să-şi stăpânească lacrimile, apoi îl întrebă: 


— Pot pleca, tată? 
Aretas o eliberă din strânsoarea braţelor sale, iar ea 
se îndreptă spre 


LLOYD C. DOUGLAS, 
30 


uşa camerei ei, cu paşi mărunți, asemenea unei 
somnambule. El o urmări tulburat şi cu profundă 
tristeţe. Şi-ar fi dat bucuros viaţa să o scape de acest 
dureros supliciu. 


Dacă era necesar ca arabii şi evreii să garanteze 
autenticitatea alianței lor prin aranjarea unei 
căsătorii internaţionale, era la fel de important ca 
nunta să aibă loc fără întârziere, întrucât Tiberius 
nu-şi putea permite să aştepte prea mult după 
catastrofa suferită de armata romană în partea de 
apus, înainte să încerce să refacă prestigiul ştirbit al 
imperiului. 

Această nuntă regală nu era un eveniment care ar 
fi putut avea loc în tăcere şi pe neobservate. Trebuia 
să se remarce prin pompă şi extravaganţă sclipitoare. 
întreaga forţă militară a ludeei şi Arabiei trebuia 
etalată, astfel încât Tiberius, atunci când o va evalua, 
să realizeze că aceste mici ţări înflăcărate hotărâseră 
nu numai să rămână împreună, dar să şi arate că au 
forţa necesară pentru a face unitatea lor de temut. 

Desigur,  responsabilitatea acestui spectacol 
impresionant avea să cadă mai mult asupra lui Irod 
decât a lui Aretas, întrucât arabii erau lipsiţi de 
experienţă în organizarea unor asemenea acţiuni de 
amploare. Irod era expert în jocul ăsta. Avea un 
talent înnăscut pentru aşa ceva şi îndelungata, 
cunoaştere a spectacolelor fastuoase ale romanilor îl 
acomodase cu procedeele necesare. 

Măreaţa procesiune avea să aibă loc la Ierusalim, 
imediat ce se încheia căsătoria în Arabia. Cu o viteză 
uluitoare, Irod își adună trupele larg împrăștiate, 
asigură suportul financiar corporațiilor şi câştigă 
chiar şi sprijinul timid oferit de Anna, Marele Preot, 
căruia nu-i plăcea niciodată să fie de partea cuiva în 
probleme de natură politică, până nu se asigura din 
ce parte bate vântul. 


Legiunea soldaţilor romani, redusă la strictul 
necesar, staţiona în Ierusalim aparent din motive 
poliţieneşti, dar în realitate pentru a menţine ordinea 
în rândul neastâmpăraţilor evrei şi pentru a le 


31 
MARELE PESCAR 


reaminti de statutul lor provincial. Luau în derâdere 
exhibițiile pretențioase ale lui Irod, dar asta doar până 
în momentul în care trupele evreieşti începură să fie 
mobilizate în număr surprinzător pe terenul de 
manevră din valea Kedonului. Echipate în întregime, 
acestea mărşăluiau cu aplomb prin oraş, în drum spre 
Joppa, Cezareea, Hebron, Ierihon şi  îndepărtatul 
Capernaum din Galileea. 

Tânărul legat Iulian le spunea centurioanelor sale 
că tocmai asta îi doare pe evrei: nu ştiu niciodată când 
vor fi loviți.  Sinedriul făcea adânci  plecăciuni 
reprezentanţilor Imperiului şi se  retrăgea să 
comploteze în taină. în fiecare seară, la asfinţit, 
credincioşii apăreau la Zidul Plângerii să-şi urle 
durerea subjugării fără de speranţă, apoi se întorceau 
în beciurile lor să-şi ascută cuţitele şi să-şi întărească 
arcurile cu săgeți. 

De teama unui dureros incident şi nerăbdător să-l 
aplaneze într-un mod paşnic, pentru că el fusese trimis 
la Ierusalim să menţină pacea şi ordinea cu orice preţ, 
Iulian ceru să fie primit de Irod. 

— Ce-i cu aceste manevre militare? 

Irod zâmbi candid. 

— Curând va avea loc o nuntă, spuse el. Fiul meu 
Antipa urmează să o ia în căsătorie pe tânăra prinţesă 
a Arabiei. 

Da, da, Iulian cunoştea toate acestea şi spunea că 
Imperiul ar accepta chiar ca un detaşament de patrule 
evreieşti să ia parte la procesiunea nupţială, însă... 

— Un detaşament? izbucni Irod dezamăgit. 

— Ei bine, atunci o legiune, admise Iulian, dacă 
acest lucru este pe placul Excelenței voastre, însă nu 
vedem de ce o asemenea ocazie prilejuieşte o paradă a 
catapultelor care cântăresc două mii de pfunzi. Se 
obişnuiesc asemenea lucruri la nunţi? 


— Ar fi o noutate inedită, spuse Irod gânditor. 
Mulţi dintre oamenii noştri vor fi surprinşi să ştie că 
avem catapulte. 

— Şi poporul nostru va fi surprins! exclamă Iulian. 
Iar dacă are loc o desfăşurare amplă a unui astfel de 
armament, excelența voastră 


LLOYD C. DOUGLAS, 
32 


le-ar putea folosi curând în scopuri mai serioase... 

Irod zâmbi enigmatic, își înăbuşi un căscat şi 
bătu absent cu degetele în masă, semn că 
întrevederea se încheiase. Iulian se ridică să plece, 
însă fără tragere de inimă. 

- În orice caz, continuă Irod, acestea sunt 
catapulte bune, sunt ale noastre şi sunt aici! Nu ar fi 
uşor lucru să aducem altele de la Roma şi în număr 
la fel de mare. 

Uşor buimăcit de această neaşteptată 
imprudenţă, Iulian începu să se bâlbâie. 

— Da, îmi dau seama de aceasta, sire. 

— La fel şi Tiberius, adăugă Irod nepăsător. 

— Să înţeleg că Excelenţa voastră ar dori să-l 
informez pe împărat? 

- Dacă ai vrea, Iulian, ştiu însă că o vei face 
oricum! 

Această ieşire grosolană era ceva nou pentru 
legat, deoarece Irod îl tratase întotdeauna cu 
amabilitate. Sau poate că atunci nu era sincer? Era 
evident că acest evreu viclean avea intenţia să rişte, 
dar de data asta miza era foarte mare. 

— Împăratul ar putea bănui că această nuntă 
constituie în principal o desfăşurare a mijloacelor de 
apărare! 

— Ce isteţ eşti, Iulian, spuse Irod tărăgănat, 
acum sfidător de-a binelea. Ce păcat că nu eşti decât 
un biet ofiţer cu funcţie poliţienească. Ar trebui să fii 
cel puţin consul. Spunând acestea, se ridică să plece 
şi se înclină ceremonios. Acum iartă-mă dacă te 
lăsăm să pleci; avem o altă întrunire, iar tu, fără 
îndoială, ai şi tu treburile tale. 

În timp ce tânărul legat efectua o retragere deloc 
glorioasă din încăperea largă de audienţe decorată 
în aur şi albastru, prinţul Antipa se strecură prin 
intrarea secretă a regelui. Irod ridică privirea, 
încuviinţă binevoitor din cap şi își reluă scrisul. Pe 


figura sa se citea satisfacţie, dar şi o undă de 
mândrie în legătură cu fiul său preferat. 


În ceea ce-l privea pe Antipa - nu întotdeauna la fel 
de docil - părea 


33 
MARELE PESCAR 


acum surprinzător de înclinat să coopereze în 
această afacere matrimonială arabă. Aceasta nu 
însemna însă că era teribil de încântat - ceea ce ar fi 
fost cam prea mult de aşteptat din partea lui - dar în 
cele din urmă consimţise cu calm. 

Dintre cei trei fii pe care i-i dăruise mult iubita sa 
Mariamne, Antipa era preferatul lui Irod; era 
curtenitor, respectuos, cu o înfăţişare agreabilă, o 
statură puţin peste mijlocie, o ţinută atletică şi 
sigură, demnă de un militar. Disciplina fermă a Aca- 
demiei Militare Romane își pusese amprenta. La cei 
douăzeci şi cinci de ani, zâmbetul său uşor tainic, în 
care se percepea şi o undă de cinism, era la modă; 
caracteriza foarte bine pleiada feciorilor indolenţi ai 
celor bogaţi, care își petreceau mai toată ziua la băi, 
făcând pariuri şi toată noaptea la banchete, în cele 
mai alese locuri. Antipa era deja un bărbat de lume 
versat. 

Ceilalţi fii ai lui Irod de la Mariamne îi dădeau 
puţine ocazii de mândrie paternă. Archelaus, cel mai 
mare, era certăreţ şi arţăgos, veşnic implicat în tot 
felul de scandaluri. Filip, cel mai tânăr, pe care 
familia îl numea în mod invariabil „Sărmanul Filip", 
era atât de mototol şi nepăsător încât de-abia putea 
face faţă - şi asta cu mari dificultăţi - în postul 
guvernamental pe care eminentul său tată i-l 
procurase la Roma cu preţul multor linguşiri, dar şi 
cu ceva mită. Şi ca şi cum n-ar fi fost suficient că 
sărmanul Filip era împovărat cu felurite handica- 
puri, se lăsase antrenat într-o căsătorie nefericită cu 
lrodiada - o vară îndepărtată, cu zece ani mai 
vârstnică decât el şi cu un secol ca experienţă. 
lrodiada, văduvă dintr-o căsătorie anterioară, 
adusese cu ea pe fiica sa Salomeea, o tânără neru- 
şinată ale cărei aventuri erau pe buzele tuturora. 
Astfel, sărmanul Filip nu-i oferea lui Irod nici un 


motiv de mândrie. Antipa însă era un fiu care merita 
o investiţie oricât de costisitoare! , 

Observând că tatăl său era ocupat sau se 
prefăcea că este, favoritul prinţ se îndreptă către 
peretele dinspre miazăzi, unde 


LLOYD C. DOUGLAS 
34 


se aflau şiruri de rafturi, şi scoase un sul greu, aurit, citi 
titlul şi chicoti zgomotos. Irod îl privi cu interes. 

— Bătrânul ţi-a dat asta? întrebă Antipa amuzat. 

— Dacă te referi la vârstnicul împărat Augustus, da, 
chiar el, răspunse Irod pe un ton de dojană. 

— Chiar ţi-a dat-o el personal? îl sâcâi în continuare 
Antipa 
Irod se mişcă stânjenit în scaunul său, ca şi când era 
nevoit să recunoască faptul că ostentativul pergament era 
unul dintr-un număr mare trimis consulilor, prefecţilor, 
guvernatorilor, regilor provinciali şi probabil şi 
senatorilor. 

—  Pariez pe o sută de sicli*! că Maiestatea voastră nu 
a citit nici măcar un rând din asta! spuse ironic Antipa, iar 
când tatăl său ridică din umeri, adăugă: Bine ar fi să o 
faci, sire! Acesta conţine noul Elogiu al lui Virgiliu adus lui 
Augustus, prin care-i slăveşte faptele de vitejie, şi 1-a 
intitulat „Eneida". 

— Va trebui să-l citim cu atenţie, încuviinţă Irod, 
absent. 

- Da, va trebui, sire! spuse Antipa  simulând 
seriozitatea. Va trebui să-l examinaţi într-una din zile. 
Puse la loc înzorzonatul papirus şi se îndreptă agale către 
masa regală de scris, situată cu o treaptă mai sus faţă de 
restul încăperii, se aruncă într-un jilt şi căscă. Irod puse 
jos stilus-ul şi îi zâmbi cu bunăvoință. 

— Şi cam cum îţi petreci tu timpul, fiule? Sperăm că nu 
ţi-1 iroseşti prea mult până la căsătorie? 

— Nu, deloc, sire. Maiestatea voastră își aduce aminte 
poate că Salomeea, care este o plăcută companie, tocmai 
s-a întors împreună cu noi pe vasul nostru. 

— Mai precis, a venit pentru a reprezenta familia 
sărmanului Filip la căsătorie, corectă Irod. Altfel n-ar fi 
fost tolerată şi cu atât mai puţin invitată, poţi fi sigur de 
asta 


1 * O jumătate de siclu ebraic = 2 drahme romane (n. tr.). 


— Irod cobori glasul, renunţă la rangul său regesc şi 
deveni dintr-o dată părinte. 


35 
MARELE PESCAR 


— Dacă aş fi în locul tău, Antipa, aş face în aşa fel 
încât să nu fiu văzut în public cu această mică 
destrăbălată. 

— Este nepoata mea, sire! spuse Antipa indignat, 
însă ironia surâsului său nu trecu neobservată. 

— Nepoată? Prostii! mormăi Irod. De când, mă 
rog, „celebra" fiică a sărmanului Filip a devenit nepoata 
ta? 

— Formal, este nepoata mea după frate, sire, şi 
nepoata Maiestăţii voastre după fiu. Acest lucru nu-i dă 
oare dreptul la o anumită consideraţie? 

— Nu din partea ta! Femeile de la curte sunt în 
măsură să se ocupe de doleanţele ei. Chiar regina 
personal se va ocupa de şederea ei.' 

— Dar mamei nu-i păsa de ea, spuse Antipa cu 
amărăciune. 

— Nici nu-i de mirarea! murmură Irod ca pentru 

sine. Oricum însă - asta e - nu vei mai avea nimic de-a 
face cu ea. 
Faptul că imbecilul tău frate s-a căsătorit cu mama ei 
nu te obligă cu nimic. Asocierea ta cu această Salomeea 
nu-ţi va aduce nimic bun, mai cu seamă acum, când 
inima ta trebuie să fie în Arabia. 

— Chiar aşa? Antipa observă imediat că abuzase de 
răbdarea augustului său părinte care, cu atâta 
delicateţe şi tact, îl ademenise în chestiunea căsătoriei 
cu prinţesa arabă. Fusese nevoie de multă diplomaţie şi 
linguşiri. La început, el protestase vehement, dar tatăl 
său îi şi promisese vărsarea imediată a unei părţi din 
moştenire. El clătina din cap cu dispreţ şi 
încăpățânare, iar tatăl lui îi conferea titlul de tetrarh al 
Galileei. 

În cele din urmă, el cedă insistențelor regelui. îl 
plasase într-o 
poziție avantajoasă, iar el o speculase cât putuse, cu 
toată tirania  nesăbuită a unui infirm  răsfăţat. 


încruntarea tatălui său îl avertiza acum că întrecuse 
măsura. 

— Ar trebui să fie! scrâşni Irod înfierbântat. Asta 
e o treabă foarte serioasă, iar tu eşti un nebun că nu-ți 
dai seama! Regele se ridică şi se plimbă nervos prin 
încăpere, din ce în ce mai mânios. Acum trebuia să fii în 
Arabia - aşa cum te-am sfătuit şi să încerci să te 
împrieteneşti 


LLOYD C. DOUGLAS 
36 


cu aceşti străini. Trebuie să ştii că nici ei nu sunt mai 
dornici decât tine să se încheie această căsătorie. Şi 
dacă tratezi povestea asta cu prea multă uşurinţă, te- 
ai putea trezi cu un pumnal între coaste - o 
distracţie obişnuită la arabii ăştia! Ei nu uită 
niciodată o nedreptate sau o insultă. Regele se 
îndreptă spre uşă respirând din greu, dar mai 
întoarse capul şi strigă: Să nu spui că nu te-am 
avertizat! 


Prințesei Arnon nu i se îngădui decât un scurt 
răgaz de cugetare asupra apropiatului eveniment. 
Pregătirile pentru căsătorie se desfăşurau cu o viteză 
uluitoare. În fiecare zi apăreau curieri de la 
Ierusalim pentru a se interesa de prinţesă sau, mai 
precis, să-i ceară să-şi formuleze dorinţele în 
legătură cu detaliile care, după părerea unui arab, 
erau cu totul lipsite de importanţă ca să 
îndreptăţească o călătorie obositoare, tocmai din 
capitala iudaică. Avangarda de servitori şi 
echipamentul trebuincios soseau .în număr mereu 
mai mare. Lungi caravane trudeau urcând de la 
poalele văii pe poteci întortocheate, ajungând apoi 
pe drumuri largi, bine bătătorite. Croitori şi ţesători 
arabi iscusiţi munceau febril la veşmintele de nuntă 
ale prinţesei şi ale suitei sale. 

Cu tactul cuvenit şi cu adâncă durere în suflet 
pentru Zendi, Aretas hotărâ să-l trimită în Corintul 
îndepărtat, într-o misiune nu mai puţin importantă 
decât încheierea unei afaceri amânate în legătură cu 
concesionarea în partea de miazănoapte a unei mari 
parcele de pământ, grecilor istoviţi în bătălii. A fost 
o uşurare pentru Arnon când Zendi, presat de timp, 
veni să-şi ia rămas bun. Amândoi erau bucuroşi că 
acest lucru se petrecuse în prezenţa părinţilor lor. 
Arnon ştia că nu ar putea suporta despărţirea într-un 
moment de intimitate cu el. Sărmanul Zendi! Era atât 


de hotărât să-şi înfrângă durerea cu bărbăţie încât 
de-abia mai ridică ochii către ea când sosi clipa 
despărțirii. Cele o mie de oi fură duse pe o altă 
păşune. Soldaţii în uniformele lor colorate își 
instalară tabăra cu atâta pricepere şi precizie încât 
Arnon se văzu obligată să le 


37 
MARELE PESCAR 


recunoască îndemânarea. Ei nu-şi pierdeau timpul 
stând pe vine de-a valma - un obicei arab - să discute 
asupra celui mai bun procedeu. Ştiau exact ce aveau 
de făcut. Acesta, gândi Arnon, era probabil felul în 
care  decurgeau lucrurile în lumea din afara 
sălbaticilor, dar îndrăgiţilor ei munţi. Deşi profund 
devotată Arabiei şi felului său de a face lucrurile la 
întâmplare, ea se simţi atrasă şi oarecum încântată 
că făcea parte acum dintr-o societate mai rânduită 
decât a ei, ai cărei reprezentanţi urbani demonstrau 
în faţa ei siguranţă şi disciplină în tot ceea ce 
făceau. 

Începură să sosească delegaţii de şeici arabi 
înstăriți pe caii lor lucioşi, urmaţi de slujitori, 
rapsozi, magicieni, atleți, acrobaţi şi comedianţi. 
Descălecară şi intrară în corturile instalate de 
servitorii lor pe imensul platou ce le era destinat. 

Veni apoi ziua mult aşteptată a sosirii regelui 
Irod, împreună cu prinţul Antipa, pe splendidele lor 
cămile înalte şi  maiestuoase, cu corturi şi 
harnaşamente costisitoare din aur şi argint. 
Impresionanta caravană înaintă semeaţă şi arogantă, 
trecând prin faţa taberei regelui Aretas, şi se opri să 
se odihnească mai departe, la câteva sute de metri. 
Cu inima palpitând de emoție, Arnon îi urmărea cu 
privirea pe tatăl ei şi pe consilierii acestuia care 
tocmai îi întâmpinau pe oaspeţii din Ierusalim. Era 
un spectacol uluitor. Regele Irod era incontestabil un 
personaj remarcabil, iar prinţul era înalt şi chipeş. 
Mai era apoi Marele Preot Anna, ghici Nefti, doica ei 
dintotdeauna, care urmărea şi ea din dosul unui 
panou al cortului pe care-l ţinea ridicat de un capăt. 
Fără îndoială, conchise Nefti, a venit să oficieze 
căsătoria. 

- Nu mi-am închipuit că va fi o cununie ebraică, 
spuse Arnon. 

— Evreilor le plac ceremoniile, declară Nefti. 

— Şi nouă nu? întrebă Arnon cu un aer copilăresc. 


— Ale noastre sunt mai simple. Dacă ar fi fost să 
te căsătoreşti cu Zendi... 


LLOYD C. DOUGLAS 
38 


— Te rog, nu, Nefti! murmură Arnon înfiorată, mi- 
ai promis. 

— Îmi pare rău, prințesă, voiam doar să-ți explic 
că i-ai fi dat pur şi simplu mâna în prezența 
consilierilor, promi- tându-i că-l vei asculta şi sluji 
tot restul zilelor tale, şi asta ar fi fost tot. 

— Şi nu mi se va cere să mă supun şi să-l servesc 
pe prinţul Antipa? 

- Ba da, însă asta va dura mai muât, cred; 
evreilor le plac lucrurile astea. 

Nefti dădu drumul panoului din piele, iar fata se 
retrase liniştită deoparte. Ea intuia ce gândeşte 
Arnon. Aceşti oameni ciudaţi din depărtări erau 
foarte interesanţi, dar ei aparţineau altei lumi, total 
diferită de a lor. 

— Am sperat să vină şi regina Mariamne, spuse 
Arnon cu un oftat. Nefti, nu vezi nici o femeie printre 
ei? 

Nu! întregul eveniment se voia o afacere între 
bărbaţi, o tranzacţie politică în care trebuia inclusă 
doar o femeie, şi aceasta pentru că era necesară. Ar 
fi făcut-o bucuros fără prezenţa ei, cugetă Arnon, 
dacă ar fi fost posibil. Căsătoria trebuia să fie o 
confirmare a alianţei lor. Tratatul a fost întocmit 
formal pe un papirus, cu semnăturile cuvenite, iar 
acum trebuia ratificat. Arnon nu constituia decât o 
pecete aplicată cu ceară roşie pe un document 
oficial. Deodată se simţi copleşită de un amarnic 
sentiment de singurătate şi de neputinţă. 

În seara aceea a avut loc un banchet la care au 
participat cei doi regi, prinţul, Marele Preot, câţiva 
membri de vază ai Sinedriului şi consilieri arabi. 
După vreo oră de ospăț între bărbaţi, Arnon își făcu 
apariţia pentru a fi prezentată. Părea foarte mică şi 
neajutorată. 

Antipa păşi în întâmpinarea ei pentru a o saluta. 
Îi luă ambele mâini între-ale sale şi privi zâmbind în 


ochii ei timizi. Era un zâmbet apreciativ şi evident... 


aprobator. 
Urmă un lung moment de tăcere apăsătoare, toţi 


aşteptând un semn 


39 
MARELE PESCAR 


de acceptare din partea frumoasei şi tinerei prințese, 
dar ea nu schiţă decât un zâmbet sfios, şovăielnic şi 
în sfârşit atmosfera se destinse. Toţi respirară 
uşuraţi, cu excepţia lui Aretas; ceilalţi schimbară 
priviri destinse şi de satisfacţie. Irod își goli cupa şi 
plescăi din buze. Era un vin bun, dar încă şi mai bine 
era că mâine, pe vremea asta, alianţa va deveni un 
fapt împlinit şi astfel va fi gata - dacă va fi cazul - să- 
1 înfrunte pe Tiberius. 


CAPITOLUL II 


cum că luna lui Tişri sosise şi copacii se 

înveşmântau în culori tot mai vii, dorul de 

asă al lui Arnon devenise aproape 
insuportabil. Ierusalimul începuse treptat să o 
înăbuşe. Dacă n-ar fi existat înţelegerea şi tandreţea 
reginei Mariamne, ea ar fi murit sau poate ar fi 
înnebunit. 

Natura făcuse ca viaţa lui Arnon de până acum să 
nu fi fost îngrădită de ziduri. Dat fiind faptul că 
poporul ei era nomad din necesitate, oamenii nu-şi 
construiau case, considerându-le temnițe ucigătoare 
care otrăvesc atât trupul, cât şi spiritul. 

În fiecare dimineaţă, departe şi cu mult timp în 
urmă, Arnon se trezea în zori pentru a respira adânc 
aerul proaspăt şi înviorător al munţilor şi se bucura 
de pacea şi liniştea întrerupte doar de clinchetul 
îndepărtat al clopoţeilor de la gâtul cămilelor. Aici 
însă, în Ierusalim, se simţea sufocată, ca într-o 
cuşcă. Dimineaţa, târziu, revenea la realitate şi 
constata că este avidă de prospeţime, de aer 
întăritor. Baldachinul care împrejmuia luxosul ei pat 
- o antică şi splendidă tapiserie degaja un miros greu 
de mucegai, iar minunatul mozaic emana un iz acru 
de tencuială în descompunere. 

La această atmosferă de cavou a spaţiosului ei 
dormitor se adăuga un amestec de alte mirosuri 
specifice oraşului, care pătrundeau din afară, 
mirosuri de lucruri vechi, de putregaiuri, 


41 
MARELE PESCAR 


de ziduri vechi, turnuri vechi, piețe vechi, grajduri 
vechi, străzi vechi cu pavaj tocit. în oraşul vechi erau 
o mulțime de privelişti dezgustătoare, zgomote şi 
mirosuri, dar cel mai insuportabil dintre toate era 
aerul stătut, sufocant. 

Arnon se trezea acum în fiecare dimineață cu 
grețuri; dar servitoarele - care nu găseau nimic ciudat 
în privința aerului - o asigurau amabil pe prințesa 
străină că indispoziția ei matinală se datora condiției 
sale, adăugând mereu cu pioşenie: „...pentru care 
Domnul şi Stăpânul Israelului să fie lăudat". 

În ziua aceea, a cincea din Tişri, Arnon se smulse 
cu greu dintr-un vis nostalgic, în care călărea alături 
de tatăl ei pe o furtună aprigă în munţi, galopând, 
galopând mereu, gata să i se taie răsuflarea, sub un 
ropot de ploaie caldă. Pe jumătate sufocată şi leoarcă 
de sudoare, deschise ochii şi o zări lângă patul ei pe 
regina care o privea zâmbind. 

Mariamne era cea mai frumoasă femeie pe care o 
văzuse vreodată. Împlinise cincizeci de ani, însă părea 
mult mai tânără datorită vieţii cumpătate pe care o 
ducea. Avea demnitatea clasică a unei regine, mai 
puţin aroganţa. Arnon a simţit din prima clipă că avea 
să o îndrăgească. Regina nu avea fiice, iar Arnon nu-şi 
cunoscuse niciodată mama. Prietenia lor a fost 
spontană şi reciprocă. 

Dar, în ciuda afecțiunii pe care o simţea faţă de 
încântătoarea ei soacră, Arnon nu-i făcuse confidenţe. 
Tatăl ei o avertizase să-şi ţină gura în prezenţa 
acestor oameni. „Spionii sunt întotdeauna prietenoşi 
şi gata să-ţi împărtăşească secretele". Uneori îi era 
greu să dea ascultare acestui sfat, deoarece intuiţia ei 
o asigura că devotamentul Mariamnei faţă de ea era 
sincer. 

— Cum te simţi, copila mea? o întrebă regina cu 
blândeţea-i obişnuită. 


— Mi-e foarte cald, bolborosi Arnon, şi mi-e puţin 
rău, ca de obicei. Mă voi simţi mai bine după ce voi 
bea ceva rece. Văd că Maiestatea voastră s-a sculat 
devreme. Aţi luat gustarea de dimineaţă? 


LLOYD C. DOUGLAS 
42 


Regina chemă un slujitor să-i aducă prinţesei o 
cupă de suc de rodii, apoi se aşeză pe marginea 
patului. 

— În dimineaţa aceasta nu voi lua gustarea, draga 
mea; astăzi e o zi de post. 

Toată ziua? Ochii mari ai lui Arnon se măriră şi 
mai mult de uimire. 

— Până diseară, apoi vom avea un ospăț generos: 
dar ţie nu ţi se cere să ţii nici un post, însă am dori să 
participi la banchet. 

Arnon se sculă din pat, își dădu la o parte din ochi 
părul negru ciufulit şi se interesă ce înseamnă acest 
post. 

— Este Ziua Ispăşirii, explică Mariamne. Dintre 
toate ocaziile noastre speciale, aceasta are cea mai 
mare semnificaţie, începem de fapt cu o zi înainte, 
când toţi evreii credincioşi se împacă unii cu alţii, își 
îndeplinesc îndatoririle neglijate, își plătesc datoriile, 
își înapoiază lucrurile împrumutate şi cer iertare 
pentru fapte urâte şi cuvinte grele rostite; se refac 
prietenii stricate, se pune ordine în datorii, apoi a 
doua zi - cu mâinile curate şi cu spiritul împăcat - 
fiecare duce un dar la Templu şi primeşte 
binecuvântarea. 

Ochii lui Arnon străluceau. 

— Dar e foarte frumos! şopti ea. Pot să o fac şi eu? 
Ar fi o uşurare să merg la Templu şi să fiu şi eu 
binecuvântată. Arnon dădu din cap descurajată. Inima 
mi-a fost atât de grea... Ea își ridică ochii înlăcrimaţi. 
Maiestate, am fost atât de nefericită...! 

Mariamne o cuprinse în braţe cu simţăminte 
materne sincere, dar şi cu o oarecare milă. 

Dragă Arnon, n-ai vrea să-mi spui „mamă" în loc 
de „Maiestate"? Să n-o faci însă dacă este un efort 
prea mare pentru tine, şi adăugă îndată: Dar să ştii că 
mi-ar face plăcere. 


De data aceasta, Arnon nu-şi mai putu stăvili 
lacrimile, însoţite de suspine. 

— Şi eu aş vrea, murmură ea suspinând profund. Ai 
fost atât de bună cu mine şi aş vrea cu adevărat să-mi 
fii mamă. 


43 
MARELE PESCAR 


Mariamne o strânse şi mai tare la pieptul ei, 
aşteptând să se calmeze. 

— Spune-mi, Arnon, începu ea cu voce caldă, s-a 
purtat cumva prinţul necuviincios cu tine? 

Nehotărâtă, Arnon scutură din cap, însă lacrimile 
pe moment stăpânite şiroiau acum nestăvilite pe 
obrajii ei. Când se simţi în stare să vorbească, ea 
spuse: 

— Nu, nu mi-a făcut nimic rău, mamă; îl văd foarte 
puţin, ştii doar, însă prinţul este un om ocupat. El nu- 
şi poate petrece tot timpul ţinându-mi de urât. 

— Bărbaţii sunt mereu ocupați, draga mea. Vocea 
domoală şi caldă a reginei deveni acum aspră şi nu 
lipsită de o undă de sarcasm... Sunt nişte întreceri la 
Gat, iar la Aşkelon joacă un nou spectacol grecesc... şi 
mai sunt şi alte angajamente importante... Se opri o 
clipă, apoi pe un ton mai calm, continuă: Antipa al 
nostru este de fapt un băiat tandru, n-ar face rău 
intenţionat nici unei muşte, dar este un egoist şi un 
răsfăţat. Cum ar putea fi altfel? Prea mulţi bani, prea 
multă libertate...! 

— Şi prea mulţi sunt aceia care vor să-i intre în 
graţii, adăugă Arnon. 

—- Uneori mă gândeam, spuse  Mariamne cu 
sinceritate, că un copil prinţ ar trebui lăsat la uşa unei 
familii oneste, simple, care munceşte din greu şi care 
să-l crească cu puţinul lor până la vârsta de... 

— Douăzeci? sugeră Arnon, când i se păru că 
reginei îi scapă vârsta cuvenită. 

— Patruzeci, corectă Mariamne. Atunci ar fi copt 
pentru domnie şi ar cunoaşte exact nevoile poporului 
său. Aşa cum stau lucrurile, în regat nu există nimeni 
mai ignorant şi nepriceput în treburile acestuia decât 
însuşi suveranul, El trăieşte intr-o altă lume. După un 
interval de tăcere, ea întrebă pe neaşteptate: Este 
ceva în neregulă, draga mea? 


Aproape totul! mărturisi Arnon. Totul în afară de tine! 
Poate că e şi vina mea. Aici nu pot fi eu însămi. În ţara 
mea 


LLOYD C. DOUGLAS 
44 


sunt fericită şi liberă. Îmi place să călăresc, păstorii 
îmi fac semn cu mâna şi îmi zâmbesc când mă văd, la 
fel cum le fac şi eu; suntem prieteni. Nevestele şi 
fiicele lor îmi tes eşarfe în culori vesele, iar eu îi 
vizitez când sunt bolnavi. Adesea mă opream pe la 
corturile lor şi mă jucam cu cei mici. 

— Aşa ar trebui să fie, aprobă Mariamne. Dar ei nu 
te respectă ca pe fiica regelui? 

— Îmi spun „prinţesă", dar când ne jucam, ei nu mă 
lăsau să câştig doar pentru că eram prinţesă şi ca să- 
mi facă plăcere; poate chiar asta este supărător 
pentru o familie regală: lor le este permis să câştige 
toate jocurile... Aici, în Ierusalim, eu sunt „prinţesă" 
mereu, în fiecare ceas - o prinţesă! Nu sunt obişnuită 
cu un asemenea ceremonial sufocant, cu lumea care 
se înclină cu venerație şi care... stă în dosul uşilor şi 
vine la cel mai mic semn. Trebuie să-mi schimb ţinuta 
de vreo trei ori în cursul unei zile şi sunt convinsă că 
nu le este comod nici lor. Totul este străin aici... 
aproape că nici eu nu mă mai recunosc! Glasul ei 
scăzu până la şoaptă. Aş putea pleca acasă” Măcar 
pentru un scurt timp, te rog! 

Înainte ca Mariamne să răspundă, interveni un 
moment de tăcere. 

— Aş vrea să poţi, Arnon. Fără îndoială că regele ar 
consimţi dacă n-ar fi vorba de această alianţă militară. 
Dacă acest lucru ar ajunge la urechile împăratului...! 

— Înţeleg, spuse Arnon neputincioasă. Hai să nu ne 
mai gândim la asta... Aş vrea să merg şi eu la Templu 
cu voi. 

Mariamne se încruntă şi dădu "din cap posomorâtă. 

— Antipa a plecat azi în zori înspre miazănoapte. 
Nu ştii că a fost numit Guvernatorul Galileii? 

— Nu, mamă, nu mi-a spus, însă am auzit un 
prieten de-al lui felicitându-l pentru asta, la nunta 
noastră. În cazul ăsta vom locui şi noi în Galileea? 


- Poate, un timp, spuse Mariamne, nesigură. 
Antipa este un om fără astâmpăr; nu-i place să stea 
mult timp într-un loc. Regele construieşte o ambasadă 
galileană aici, în oraş. Antipa va sta la 


45 


MARELE PESCAR 


Ierusalim două luni în fiecare an şi se va ocupa de 
treburile privitoare la provincie. Lui îi place Roma şi 
îndrăznesc să spun că va dori să locuiască acolo, 
ocazional. În momentul de faţă îl pasionează ideea 
construirii unei vile frumoase pe ţărmul de apus al 
lacului Ghenizaret. 

Faţa lui Arnon se lumină. 

— Asta ar fi minunat! exclamă ea. Am auzit atâtea 
despre frumoasa Mare a Galileii. Probabil ne vom 
putea plimba pe mare... Dar Mariamne nu împărtășea 
entuziasmul subit al lui Arnon. 

— Mă îndoiesc ca prinţului să-i placă plimbările pe 
mare. Sunt câteva izvoare calde pe coasta de la 
asfinţit. Antipa, căruia îi plac băile, va construi 
încăperi spaţioase pentru băi, care vor fi legate de 
vila sa. Cred că el speră să-i convingă şi pe alţi câţiva 
dintre prietenii lui romani înstăriți să-şi construiască 
acolo vile. 

Interesul lui Arnon scăzu. Instinctiv, ea pricepu 
treptat, că regina hotărâse că era momentul ca ea să 
ştie care era modul de viaţă ce o aștepta alături de 
Antipa. Dar poate că el nu o indusese în toate - sau în 
nici unul - din aceste planuri. Dacă ar fi intenţionat ca 
ea să vină să locuiască cu el în Galileea, ar fi întrebat- 
o ce fel de locuinţă i-ar plăcea. 

— A făcut deja prinţul planurile vilei? întrebă ea. 

Mariamne se mişcă vizibil stânjenită, nedorind să 
mai 
discute pe această temă. 

— Poate! spuse ea. Toată săptămâna trecută şi-a 
petrecut-o la Petra, vizitând câteva din splendidele 
vile construite de bogătaşii atenieni; poate că ţi-a 
spus. 

— Nu mi-a spus nimic, replică Arnon. 

Mariamne o privi adânc şi se ridică să plece. 

— Sper să fiu pregătită pentru binecuvântare, 
spuse Arnon gânditoare. Am mare nevoie de asta. Eu 


ce trebuie să fac? Cred că n-am nimic de înapoiat, 
după cum cred că nici n-am spus cuiva vorbe grele, 
deşi le ţineam în mine, ceea ce, presupun este la fel 
de rău. 


LLOYD C. DOUGLAS 
46 


Poate, dacă soţul meu ar fi aici, l-aş ruga să mă ierte 
pentru tot ce gândeam rău despre el...! 
Regina se străduia să zâmbească, dar nu reuşi 
decât un surâs încărcat de amărăciune. 
În cazul ăsta, spuse ea încet, este bine că el nu 
se află aici. 


Tradițional, se considera un semn de rău augur 
ca într-o casă regală să se nască o fată. Tatăl 
nefericitului copil rămânea neconsolat, iar mama se 
ruşina profund. Nimeni însă nu păru prea mult 
afectat de sexul pruncului lui Arnon; desigur, nu şi 
Arnon, a cărei experienţă cu un prinţ nu o făcea 
dornică să-şi dorească un alt prunc. 

Antipa se afla deja sus, în Galileea, când se 
produse evenimentul. în afară de compania câtorva 
servitori, el își petrecea mai tot timpul singur. Noua 
vilă pentru care fuseseră angajaţi peste două sute de 
zidari, pe timp de cinci luni, se ridicase cu câteva 
picioare deasupra masivei temelii. Se putea lesne 
imagina măreția viitoarei clădiri, chiar în 
harababura şi agitația din jurul construcţiei. Imensa 
piscină ovală, care avea să fie legată de locuinţă 
printr-o serie de arcade graţioase, era terminată, cu 
excepţia montării mozaicului, o treabă migăloasă ce 
trebuia amânată pentru sezonul în care prinţul avea 
să fie absent. Dalele din marmură care delimitau 
piscina, balustradele rafinat sculptate şi spaţioasele 
vestiare erau terminate în întregime. Antipa dăduse 
multă atenţie arhitecturii şi utilării acestor încăperi 
somptuoase, mobilându-le cu multă risipă, pentru că 
acestea erau destinate uzului său personal. Piscina 
însă depăşise aşteptările sale în toate privinţele. Apa 
caldă, renumită pentru virtuțile sale fortifiante, 
țâşnea generos prin gurile leilor, părând să nu se 
oprească niciodată. 

Era un mare privilegiu, cugetă Antipa, să fie 
suveranul provinciei Galileea. E drept că nu 


cunoscuse încă pe nici unul dintre supuşii săi, dar 
nu-i mai puţin adevărat că nici nu se gândise vreun 
moment la îndatoririle sale executive, oricare ar fi 
fost ele. Ştia foarte puţine lucruri despre galileeni, în 
afara celor cunoscute de fiecare: 


47 
MARELE PESCAR 


că sunt oameni nepăsători, inofensivi şi credincioşi 
şi nu se ocupă decât de treburile lor mărunte, lipsiţi 
de ambiția de a face cunoscută şi altora ţara lor. 
Produceau pentru nevoile proprii grâne, in, vin şi 
lână. Pescuiau în lacul Ghenizaret. Bărbaţii erau 
mari meşteri în confecţionarea mobilierului casnic, 
uneori dovedindu-se excelenți artizani. Femeile lor 
ţeseau pentru propria gospodărie. Trăiau o viaţă 
independentă, autonomă şi, prin urmare, destul de 
limitată. Nu călătoreau aproape niciodată în afara 
propriilor lor comunităţi, cu excepţia sărbătorilor 
pascale anuale, când plecau în număr foarte mare în 
pelerinaj la Ierusalim, unde ° petreceau o săptămână 
în ritualuri religioase. De obicei, duceau cu ei 
anumite articole de olărit şi ţesături de casă pe care 
le ofereau spre vânzare bazarelor. Nu purtau 
îmbrăcăminte distinctivă, dar în oraş erau rapid 
identificaţi prin accentul şi expresiile lor. Erau 
oarecum timizi şi sfioşi în prezenţa celor de la oraş, 
fiind conştienţi că sunt consideraţi străini de locurile 
acelea. 

Antipa simţea că sarcina cârmuirii peste aceşti 
oameni simpli de la ţară nu cerea prea multă trudă. 
Fără îndoială că neînțelegerile lor mărunte puteau fi 
soluționate paşnic între ei; în privinţa eventualelor 
încurcături cu celelalte provincii,  galileenii 
neexportând sau importând bunuri de valoare, 
socotea că nu va fi cazul să facă apel la sprijin 
juridic. Nu avea nimic sau aproape nimic de făcut; 
bogăția sa îi va permite să trăiască în trândăvie şi 
lux. Ori de câte ori se va plictisi de această 
monotonie, va putea ajunge uşor în Cezareea şi de 
aici, pe mare, până la Roma. 

Viaţa în Galileea constituia încă o noutate. Antipa 
era cucerit de priveliştea fermecătoare ce o avea de 
la porticul dinspre răsărit al piscinei. La ordinul său, 
servitorii îl trezeau de obicei devreme pentru a 


admira ivirea zorilor. Priveliştea ce se dezvăluia 
ochilor lui la acest ceas al dimineţii era într-adevăr 
mirifică. 

Mici aglomerări de nori cumulus se iveau pe 
pantele abrupte, 


LLOYD C. DOUGLAS 
48 


transformându-se treptat în ghirlande simetrice, 
aurite de soarele ce răsărea din spatele lanțului de 
munţi, în timp ce în frumosul lac Ghenizaret - pe 
care toată lumea, cu excepţia localnicilor, îl numea 
Marea Galileii - se reflecta albastrul intens al cerului 
îndepărtat. 

Venea apoi momentul de apogeu, când soarele 
atingea deplina sa strălucire, desprinzând pojghiţa 
aurie a norilor şi împrumutându-le o alta - argintie. 
Pânzele uşor înclinate ale micilor bărci de pescuit 
alunecau uşor, mânate de briza de dimineață, 
sclipind şi ele zglobii în lumina soarelui. Înaltul turn 
al Fortului Roman, aflat la o milă depărtare înspre 
miazănoapte, şi cupola sinagogii, situată în inima 
aşezării Capernaum, căpătau şi ele un plus de 
frumusețe şi strălucire. Chiar şi colibele pescarilor şi 
pontoanele dispuse în dezordine pe malul lacului 
dobândeau un aspect pitoresc. Subjugat de atâta 
frumusețe, stăpânul Galileii chemă să i se aducă 
gustarea de dimineață. 

Doar un singur lucru îi lipsea - o tovărăşie 
potrivită. în această a optsprezecea zi din Adar, 
dorința îi era împlinită. Sosirea lui Marc Varus nu 
era o surpriză, deşi Antipa nu-1 aştepta atât de 
curând. El promisese că va veni pe la jumătatea 
verii. Însoţit de vreo jumătate de duzină de slugi de 
acasă şi o caravană cu bagajele descărcate la 
Cezareea, Marc își făcu apariția după-amiază târziu, 
înfierbântat şi prăfuit, dar exprimându-şi zgomotos 
admiraţia faţă de impresionantele construcţii. Antipa 
îl îmbrăţișă cu multă căldură, apoi îl înşfacă şi-l 
împinse cu capul înainte în piscină, unde prietenul 
său se  descotorosi de îmbrăcăminte; gazda îl 
urmărea de pe marginea piscinei, străduindu-se să-i 
pescuiască veşmintele cu un harpon. 

Împrospătat, Marc se alătură prietenului său care 
zăcea pe o lectică, tolănit într-o dulce lâncezeală, şi 


discuta cu majordomul în legătură cu sosirea unei 
solii din Ierusalim. 

— Spune-i să se facă comod, îi spuse prinţul, şi 
anunţă-l că-l vom primi într-o oră sau două. 


49 


MARELE PESCAR 


— Sire, el spune că este urgent. 

— La Tiberia nimic nu este urgent, spuse tărăgănat 
Antipa. 

— Tiberia? întrebă Marc alene din logia alăturată. E 
cumva numele noii tale vile? 

— Denumirea noului meu oraş! declară Antipa cu 
mândrie. Unul din cele mai frumoase oraşe din lume. 
Totul, orice clădire, mică sau mare, totul va fi din 
marmură albă. Tu cum îţi vei construi vila, nu tot din 
marmură albă? 

— Probabil, chicoti Marc, deşi nu m-am prea gândit 
încă. 

— Eşti gata pentru o bărdacă cu vin? 

— Sunt gata de vreo jumătate de oră. 

— Antipa bătu din palme şi vinul sosi îndată. Băură 
vârtos, până simţiră că li se împleticește limba. Marc era 
nerăbdător să afle ultimele noutăţi de la Roma şi dădea 
din cap îngândurat. Roma își pierduse cu desăvârşire 
farmecul; totul se schimbase.. în rău. Nu se mai sinchisi 
să-i explice că dezastrul înfrângerii suferite de 
remarcabilul său tată din partea triburilor barbare 
germane făcuse ca familia Varus să nu mai-fie văzută cu 
ochi buni în societate. Antipa putea - şi o făcuse deja - să- 
şi formuleze propriile sale concluzii. Marc continuă, 
spunându-i că ar fi bucuros să-şi mute reşedinţa. Roma era 
năpădită de o sumedenie de parveniţi, oameni vulgari, 
îmbogăţiţi rapid - o adunătură ciudată care acum mişuna 
pe la toate ceremoniile. Mai precis, bătrânul Augustus 
avea şi el partea sa de vină, dar cel puţin avea şi o 
oarecare demnitate. Tiberius atrăsese în juru-i o întreagă 
pleiadă de favoriţi ai zilei. Făcuse din Roma cel mai stupid 
loc din lume. El ura întrecerile şi le considera drept 
prilejuri de irosire a fondurilor publice. Recurgea la tot 
felul de economii, ca şi când Imperiul s-ar fi aflat pe 
marginea falimentului. 

— Ei bine, şi nu-i aşa? bolborosi Antipa. 


Marc dădu din cap plictisit şi îi spuse că aşa a fost întot- 
deauna şi, din păcate, aşa este şi acum 

— Această nouă dinastie „Tiberiană", continuă el, e pe 
cale să 


LLOYD C. DOUGLAS, 
50 


despoaie oraşul de tot ce a făcut faima numelui său. 
Tot ce auzim acum nu este decât cum să facem ogorul 
mai productive şi oamenii de rând mai mulţumiţi! 

— Asta nu mi se pare a fi lipsit de logică şi bun simţ, 
spuse Antipa. 

— Dar tocmai aici e problema, murmură Marc. Ce 
plăcere poţi avea într-o ţară care a hotărât să facă 
lucruri de bun simţ? 

— Se mai gândeşte Tiberius la o invazie în 
miazănoapte? 

— Probabil că lui nici nu i-a trecut vreodată prin cap 
un asemenea gând, răspunse Marc în zeflemea. Mă 
surprinde că tatăl tău a dat crezare unor astfel de 
zvonuri. Împăratul lucrează zi şi noapte să refacă 
Armata din vest. 

— Într-adevăr! Şi eu care credeam că n-a mai rămas 
nimici din ea, remarcă Antipa ironic. Pentru a atenua 
duritatea observaţiei, adăugă îndată: ...Aşa încât nu 
vom mai avea de ce să ne temem, dacă eşti sigur de 
acest lucru. 

— Ştirea o deţin din cei mai autorizată sursă şi cred 
că ai fi putut fi scutit de această alianţă matrimonială 
cu Arabia. Pentru că veni vorba: cum s-a soldat micul 
tratat? În ochii lui Marc apăru o licărire de răutate. 
Este drăguță? 

Antipa se încruntă uşor, încercând să pareze 
impertinenţa cu o ridicare din umeri; își goli cana, se 
aşeză gânditor şi începu să numere pe degete. 

Făcând semn majordomului, el ordonă să 
introducă solia. 
Își scoase pumnalul său frumos încrustat cu pietre şi 
desfăcu sigiliul sulului bogat împodobit. În tăcere şi 
fără a-şi trăda interesul, fiind conştient de curiozitatea 
lui Marc, el citi mesajul oficial al mamei sale 
Observând prezenţa soliei care aştepta la o oarecare 
distanţă, el spuse degajat: 


— După ce te odihneşti, te poţi întoarce la Ierusalim. 
Transmite  Maiestăţilor lor consideraţia mea, iar 
prinţesei Arnon cele mai bune urări de sănătate şi 
fericire... Şi mai spune-i adăugă el, ca şi cum atunci își 
adusese aminte, că numelui copilului este Ester. 


51 MARELE 
PESCAR 


— De ce vrei s-o cheme Ester? întrebă Marc cu o 
copilărească neobrăzare, după ce curierul se înclină şi 
dispăru. 

— Pentru că s-a născut în a cincisprezecea zi din Adar, o 
zi de cinstire a reginei Ester. 

— N-am auzit de ea niciodată. A cui regină a fost? 

— A Persiei - cu un secol şi jumătate în urmă. 

— Evreică? 

— Desigur! 

— De ce desigur? Persia nu este o ţară iudeică. 

Antipa puse capăt acestui interogatoriu cu un gest plictisit, 
adăugind că el nu este o autoritate în materie de istorie a 
Persiei, dar că Ester - o frumoasă evreică - fusese cândva 
regina Persiei; întrebă apoi dacă nu cumva Marc are 
intenţia să parieze ceva pe tema asta. 

— Este copilul tău evreu sau nu? întrebă Marc, vrând să- 
1 necăjească. Jumătate arab, nu-i aşa? 

— Asta nu contează prea mult! Antipa căscă plictisit. 
Oricum ea va fi crescută ca o evreică. 

— După umila mea părere, declară Marc, devenind dintr- 
o dată serios, va avea toată viaţa ei o situaţie penibilă; o 
combinaţie foarte nefericită: jumătate arabă, jumătate 
evreică... 

— Nu chiar aşa de rea cum crezi, replică Antipa cu un 
aer liniştitor. Ambele ţări şi-o vor disputa. 

— Tu ştii mai bine! îndrăzni Marc. Dar nici una din ţări 
nu o va accepta, cu atât mai puţin să şi-o dispute! Presupun 
de pe acum că Estera ta va fi o copilă foarte nefericită. 

— Ei bine, murmură Antipa, oricum, acum e prea târziu 
să ne mai batem capul cu asta. El își umplu din nou cana. 
Pariez că n-ai habar cât de frumoasă va arăta piscina când 
va fi finisată, îţi voi arăta schiţele după cină. Va fi absolut 
fără egal. 


Veni din nou Tişri. Vara luase sfârşit şi dimineaţa 
iarba se acoperea de rouă. Varus plecase la Roma, încântat 
de asigurările primite din partea prinţului că în vreo două 


luni i se va alătura şi el, după ce își va fi prezentat omagiile 
familiei sale 


LLOYD C.DOUGLAS, 
52 


Ajungând acasă, Antipa își îngădui o oră întreagă de 
relaxare,  răcorindu-se după călătoria obositoare. 
Pătrunse în apartamentul reginei ca şi când ar fi plecat de 
lângă ea cu o ora mai înainte, se aşeză comod într-un jilt 
căptuşit cu perne moi şi o aşteptă să sosească. 

— Antipa! Mariamne îl cuprinse în braţe, strângându- 
1 cu ardoare. Ai stat atât de mult timp departe de noi! Ne 
întrebam dacă te vei mai întoarce vreodată! II reţinu în 
braţe şi îl privi îndelung, cu afecţiune. Eşti negru ca un 
ţăran! 

El o bătu uşor pe obraz. 

— Frumoasă ca de obicei! declară el. Ce mai faci? 
Stătură împreună pe un divan, Mariamne mângâindu-i 
braţul bronzat. 

— Ai văzut-o pe Arnon? întrebă ea nerăbdătoare. 

— Nu încă. Observând încruntarea mamei sale, el 
adăugă: 

— Desigur, pe tine am vrut să te văd mai întâi. 
Mariamne acceptă omagiul cu un uşor zâmbet, dar faţa ei 
deveni din nou gravă, clătinându-şi capul cu amărăciune. 

— Cred că ar trebui să-ţi spun, dragul meu, că 
indiferența ta faţă de Arnon n-a făcut altceva decât să-i 
zdrobească inima. Puteai cel puţin să-i trimiţi o scrisoare 
amabilă în legătură cui copilul. 

— Regret! mormăi Antipa, am fost foarte ocupat. 
Vila! ştii... trebuie să-ţi povestesc despre ea. Îți aminteşti 
când m-am gândit prima oară la ea... 

— Vila poate aştepta, spuse Mariamne cu asprime în 
glas. În numele bunului simţ, te sfătuiesc să te duci 
imediat la prinţesa ta şi la frumoasa ta copilă, Fara. Hai, 
vin şi eu cu tine dacă asta îţi uşurează situaţia. Se ridică 
şi îl antrenă după ea. 

— De ce îi spui copilului Fara? o întrebă Antipa uimit. 
Eu am spus să fie Ester. 

— Tu poţi să-i spui Ester dacă-ţi place, replică 
Mariamne indignată. Arnon însă i-a pus numele Fara! 


— Împotriva voinţei mele? 


53 MARELE 
PESCAR 


— Desigur. De ce ar ţine Arnon cont de dorinţa ta 
după felul în care ai tratat-o ? 

— Este soţia mea! 

— Ah, într-adevăr! Credeam că ai uitat. Mariamne 
era furioasă acum şi cuvintele se revărsau iute, 
şfichiuitoare. Nu aveam de gând, fiule, să te necăjesc în 
primul ceas al sosirii tale acasă, dar nu a uitat chiar 
toată lumea că tu eşti însurat cu prinţesa Arabiei. 
Desigur, nu regele Aretas! Tatăl tău a şi primit un 
mesaj din partea lui; îţi va spune el despre ce este 
vorba. 

— Antipa privi atent în ochii mamei sale şi înghiţi 
zgomotos, simțind că se profilează o furtună la orizont. 

— Adică, să cred că Arabia ne este ostilă acum? 

— Îţi va spune tatăl tău care este situaţia, repetă 
Mariamne. 

Hai mai bine să mergem şi să încercăm să o îmbunăm 
pe Arnon. 

— Nu! mârâi Antipa. Nu voi cere iertare unui arab, 
nici chiar lui Arnon! Iar dacă acest cioban necioplit care 
se intitulează “rege" a avut neruşinarea să dicteze unui 
prinţ al Ierusalimului... 

—  Mariamne ridică o mână în semn de avertisment. 

— Este clar că nu eşti în apele tale s-o vizitezi pe 
Arnon; 
du-te atunci imediat la tatăl tău ca să afli cum stai cu 
această nefericită afacere. îi voi spune prinţesei că eşti 
aici, dornic s-o vezi, dar că regele te-a chemat urgent 
pentru o discuţie. Antipa se îndreptă spre uşă, dar se 
opri pentru că regina mamă mai avea ceva de spus... ar 
fi în avantajul tău dacă te-ai comporta respectuos la 
întrevederea cu tatăl tău. Fără ifose," fără frivolităţi sau 
aroganţa copilului preferat şi răsfăţat al Regelui! 

- E supărat, nu-i aşa? 


— Supărat este un cuvânt prea blând! Şi nu te osteni 
să-i povesteşti ce îţi construieşti în Galileea. Regele are 
acum alte planuri pentru Galileea. 


LLOYD C. DOUGLAS, 
54 


Întrevederea n-a fost veselă. La început, Antipa a fost 
lăsat - destul de politicos, însă categoric - să aştepte la uşa 
sălii de audienţe a tatălui său, şambelanul anuntându-l pe 
un ton ferm că regele este ocupat. 

— Dar el doreşte să mă vadă, izbucni Antipa. Du-te şi 
spune-i! 

— Maiestatea sa a fost anunţat că înălţimea voastră este 
aici. El vă porunceşte să aşteptaţi până ce veţi fi chemat. 

Antipa se întoarse să plece. 

— Spune-i Maiestăţii sale că mă întorc când va fi mai 
puţini ocupat, spuse el nepăsător. 

— Aş îndrăzni să vă sugerez, replică şambelanul aproape 
în şoaptă şi oarecum linguşitor, că prinţul ar proceda mai 
bine dacă ar rămâne aici până ce va fi chemat. Un fel de 
avertisment în tonul bătrânului slujitor îl preveni pe 
Antipa să-şi schimbe hotărârea de a pleca. Indignat, căută 
cu privirea un scaun pe care să se arunce, dar spre 
marea lui surpriză şi plictiseală nu exista nici un scaun în 
anticameră. Era pe cale să ordone să i se aducă unul, însă 
şambelanul se şi strecurat afară din hol, închizând uşa 
după el. Antipa începu să se plimbe nervos, spumegând de 
furie. Niciodată nu mai fusese tratat în felul acesta. Se 
hotărâ să plece şi păşi nervos spre imensa uşă boltită 
care ducea spre terasă, dar gândindu-se mai bine, renunţă 
şi se întoarse. Se scurse o oră bună până ce şambelanul 
reapăru, anunţindu-l că Maiestatea sa îl poate primi. 

Cu un zâmbet forţat, Antipa intră, se înclină şi spuse: 

— Îţi adresez salutul meu, Sire! Sper că te găsesc bine! 

— Stai jos! se răsti regele. Faţa lui Antipa se întunecă şi 
rămase pironit locului. 

Deveni imediat evident că regele își alcătuise cu grijă 
discursul în care se lansă cu toată severitatea. încercase, 
spuse el mai calm, să fie un părinte îngăduitor. Nu a fost 
uşor pentru un rege - împovărat de grijile ţării - să impună 


copiilor săi disciplina fermă necesară formării unui 
caracter dârz 


55 
MARELE PESCAR 


şi disciplinat. El se bazase pe caracterul fiilor lui, 
crezând că dacă le oferă avantaje şi situaţii 
minunate, ei se vor strădui să devină demni, 
puternici şi integri, dar se înşelase amarnic, 
continuă el mâhnit. Unde mai exista oare un 
părinte prin aceste părţi care să aibă mai puţine 
satisfacţii din partea copiilor lui? Filip - un 
bicisnic încornorat! Vocea lui Irod tremura de 
indignare şi dispreţ. Mai era şi acest insuportabil 
Arhelau...! Oare cu ce greşise, se întreba regele, 
să fi meritat o asemenea năpastă ca Arhelau? 

— Nu mai departe de săptămâna trecută, continuă el 
cu mânie crescândă, neruşinatul tău frate a venit să ne 
povăţuiască, spunându-ne că am fi prea bătrâni să mai 
guvernăm, că am trudit prea îndelung, cu prea multă 
sârguinţă, că ar trebui să ne retragem şi să-i conferim 
lui regența! Poftim! Regele întregii Iudei!... Să-i fie 
acordată lui, un gură-spartă, un certăreţ care nu se 
poate împăca nici cu tovarăşii lui trântori şi beţivani! 

Antipa zâmbi ca şi cum își amintise ceva şi, 
simțindu-se el însuşi ameninţat, găsi cu cale să adauge 
câteva cuvinte în apărarea fratelui său mai mare: 
Observând că prinţul ar vrea să spună ceva, Irod făcu o 
pauză pentru a-l asculta. 

— Într-adevăr, Arhelau se supraapreciază, sire, dar 
este chiar atât de neconceput să i se confere regența 
Iudeii? în fond, nu este el moştenitorul acestui tron? 

— Asta, aruncă Iron pe neaşteptate, nu este treaba ta! 
Ajungem acum şi la treburile tale! 

Şi astfel, după această considerabilă întârziere, 
ajunseră şi la treburile prinţului, care erau la fel de 
dezastruoase. Chiar dacă Antipa ar fi avut instinctul 
normal al unui copil de şase ani, ar fi trebuit să-şi dea 
seama, declara regele, la ce riscuri se expusese când 
consimţise să devină ginerele unui rege arab. 


Antipa protestă, fără prea multă convingere, că de 
fapt i se impusese această „onoare", însă Irod nu părea 
dispus să atenueze cu nimic împrejurările. 


LLOYD C. DOUGLAS, 
56 


— Ai tratat-o pe această copilă arabă într-un mod 
ruşinos! Ce neghiob eşti să crezi că aceşti sălbatici 
arabi - care, cu toate manierele lor necioplite, au şi 
ei mândria lor - te-ar lăsa să jigneşti unicul copil al 
regelui lor! Acum va trebui să te descurci singur şi... 
ia seama, încă bine! Aretas mi-a şi trimis vorbă; 
mesajul său este scurt, însă clar. Fiica lui trebuie 
adusă acasă la ea, în Arabia. 

Antipa ridică puţin capul şi se lumină. îi adresă 
părintelui său o privire în care se citea uşurarea. 
Observând unda de satisfacţie din ochii fiului său, 
Irod se ridică din scaunul său şi se îndreptă spre el 
cu un deget ameninţător. 

— Fii atent! strigă el. Prinţesa va fi luată acasă în 
Arabia, nu trimisă, iar tu, „Eminenţa voastră", o va 
însoţi; Aretas insistă asupra acestui lucru. Fiica sa 
mult iubită, continuă el, a suferit destul la curtea 
asta. Ea nu va fi returnată ca un obiect sau o marfa 
respinsă! Acestea au fost cuvintele sale. Soţul ei o va 
duce acasă de o manieră corespunzătoare situaţiei 
lor şi-i va da onorurile la care sunt îndreptăţiţi, atât 
ea, cât şi compatrioţii ei. 

— Dar... se repezi Antipa, de ce vrea el ca eu să 
joc această comedie? Probabil că el mă 
dispreţuieşte! 

— Sigur că da! răcni Irod, şi nu probabil! Şi de ce 
nu te-ar dispreţui? 

—  Sălbaticii ăştia mă vor omorî dacă apar pe 
acolo, bombăni Antipa. 

— Te vor înjunghia dacă nu o vei face! 

— Şi cam cât ar trebui să stau acolo? 

— Până ce vei fi restabilit mândria ştirbită a 
prinţesei, până ce le vei demonstra lui Aretas şi 
consiliului său că tu o respecţi pe prinţesa lor ca pe 
soţia ta. 

Între ei se aşternu tăcerea. 


— Trebuie să plec la Roma, protestă Antipa, am 
treburi acolo! 

— Poate, spuse Irod gâfâind furios, dar la Roma n- 
ai treburi la fel de urgente ca aceea pe care o ai în 
Arabia. 


57 
MARELE PESCAR 


— Dar cu obligaţiile mele în Galileea cum rămâne? 

— Acum trebuie să uiţi cu totul despre 
Galileea! 

— Să înţeleg, sire, că m-ai destituit? 

Pentru moment, da! Ne vom ocupa noi de toate 
problemele Galileii, iar dacă vei mai pune vreodată 
piciorul în Galileea, aceasta este o întrebare la care 
îti poţi da tu singur răspunsul. Acum poţi pleca! 
Împacă-te cu prinţesa ta şi pregătește-te să o duci 
acasă la ea fără întârziere. 

Deplângându-şi amarnic soarta, Antipa se sprijini 
de braţele scaunului şi se ridică în picioare cu cea 
mai nefericită expresie. 

— Sire,  mormăi el, aceasta este cea mai 
nenorocită zi din viaţa mea. 

— Asta doar până la plecare, adăugă regele. Ia 
seama ca de acum încolo să nu ai zile încă şi mai 
nefericite. Fă ce trebuie cu prinţesa ta, spune-i ce 
mult ai dorit să te întorci la ea, dar că o revoltă în 
rândul populaţiei din provincia ta... Apoi renunţă, 
plictisit, văzând că fiul său ascultă cu atenţie, 
căutând în gura părintelui său un alibi improvizat. 
Hai, spune şi tu o minciună, continuă el în dorinţa de 
a contribui la îndulcirea situaţiei fiului lui, dar să fie 
una bine ticluită! Arnon va încerca să te creadă, dar 
să ştii că nu e nici pe departe atât de proastă pe cât 
este bărbatul ei...! 

— Ahaa! O revoltă, deci? sări Antipa. 

— O revoltă periculoasă, iar tu „va trebui să rămâi 
aici şi s-o potoleşti. Irod căzu pe gânduri şi continuă 
ca pentru sine: Da, asta-i voi spune lui Aretas. Ar 
putea pune la îndoială cât este de adevărat, însă o 
scuză proastă într-un caz disperat e mai bună decât 
nici una. Când mândria unui om este atinsă, aproape 
orice leac este binevenit. 


— Pot pleca acum, Maiestate? întrebă Antipa cu o 
umilinţă căutată, sperând că tatăl, său se va mai 
îmbuna, şi îi zâmbi uşor. 

Da, înălţimea voastră, spuse Irod sarcastic şi cu 
o adâncă plecăciune. Ce măgar eşti! 


LLOYD C DOUGLAS 
58 


Întoarcerea în Arabia nu a fost atât de grea pe 
cât se temea Antipa. El a fost primit cu respectul 
cuvenit. Era evident că această ruşinoasă neglijare a 
prinţesei rămăsese un secret bine păstrat. Aparent, 
Arnon fusese tratată cu amabilitate la Ierusalim. 
Regele Aretas își primise ginerele destul de 
binevoitor, totuşi fără amabilitate ostentativă, o 
atitudine uşor de explicat prin reținerea sa 
obişnuită. 

Consilierii reuniți în grabă pentru a-şi prezenta 
omagiile fură obligaţi să admită unul faţă de celălalt 
(deoarece nici unul dintre ei nu cunoştea cât de 
prost îi mersese prinţesei, în afară de lIlderan şi 
Tema) că dacă Antipa n-ar fi fost evreu, ar fi fost 
aproape un bărbat plăcut. 

— Nu e vina lui că e evreu, remarcă Adbil. 

— Nu, desigur, încuviinţă Mişma, dar tocmai aici e 
marele ghinion. 

Arnon se întreba dacă i se vor impune restricţii în 
privinţa întâlnirii ei cu Zendi, dar când acesta își 
făcu apariţia cu drăgălaşa lui soţie Rennah, fiica lui 
Dumah, atmosfera se destinse îndată, mulţumită 
micuţei Fara. Rennah, purtând un copil în pântece, o 
luă în braţe pe neobişnuit de frumoasa fiică a lui 
Arnon, în timp ce ceilalţi, din diferite motive, se 
extaziau faţă de inconştienta revărsare de tandreţe 
maternă a soţiei lui Zendi. Toţi râseră fericiţi când 
Fara puse o mânuţă trandafirie pe obrazul lui 
Rennah şi zâmbi. Antipa, care avea talentul de a-şi 
face repede prieteni, era încântat de reacţia 
drăgălaşă a fiicei sale la mângâierile consoartei lui 
Zendi. 

— Ce copil adorabil! exclamă Zendi. 

— N-am mai văzut-o niciodată să se ataşeze de 
cineva atât de repede, spuse Arnon. Sunt de-a 
dreptul geloasă pe tine, Rennah! 


— Amândouă sunteţi frumoase, comentă Antipa, 


nu aveţi de ce să fiţi geloase una pe alta. 


Ochii lui Arnon străluciră la auzul acestui 


compliment. Nu mai exista nici o îndoială acum că 
prinţul încerca să dovedească cum că 


59 
MARELE PESCAR 


este un soţ bun. Până şi Aretas, de faţă la această 
scenă, părea cucerit. 

— Ce frumoşi sunt, exclamă el pe neaşteptate, 
ştiut fiind de toată lumea cât de puţin înclinat era el 
să facă complimente. Toţi trei! 

Întoarcerea lui Antipa în Arabia se dovedi astfel 
mai uşoară decât se aşteptase sau meritase. Micuța 
Fara îi netezise calea. Arabii de prin împrejurimi şi 
din depărtări veneau să vadă acest copil minunat 
care-i fermecase pe toţi şi a cărui frumuseţe era pe 
buzele tuturor. Vajnicii păstori care resimţiseră în 
mod amarnic căsătoria lui Arnon cu un evreu veneau 
şi ei să se convingă dacă pruncul ei era într-adevăr 
aşa de frumos precum îi mersese vestea. Şi 
constatau că prinţul este evident devotat familiei 
sale, ceea ce ei aveau să transmită mai departe şi 
altora. 

— Poate fi evreu, spuneau ei, însă se poartă bine 
cu prinţesa noastră. 

Arabii cu rang de vârsta lui, iniţial suspicioşi şi 
distanţi, începură treptat să se apropie de Antipa. 
Desigur, nu putea rivaliza cu ei la călărie, însă nu 
era lipsit de experienţă în şa. Respectul faţă de el 
crescu aproape până la prietenie când, invitat fiind 
la o vânătoare de lupi, își făcu apariţia pe o mânză 
năbădăioasă cu apucături imprevizibile şi a cărei 
crupă rezista vizibil autorităţii călăreţului. Aretas îi 
spusese să-şi aleagă el însuşi calul în dimineaţa 
aceea. Bătrânul Kedar primise instrucţiuni să-l 
asiste. După ce prinţul îl examină cu atenţie, spuse 
hotărât: 

Am să iau iapa asta, Kedar. Bătrânul şi aruncă 
o privire dezaprobatoare. 

— Ar trebui puţin strunită, sire, spuse Kedar. 

Aş spune mai curând... rosti el tărăgănat, că ar 
avea nevoie de exerciţiu - ca şi mine, de altfel. 


Avantajat de vârstă, putând spune ce gândeşte, 
Kedar chicoti uşor şi răspunse: 


LLOYD C. DOUGLAS 
60 


— Bine, cred că vă veţi înţelege amândoi până la 
urmă. 

Năvalnicii tineri care-l aşteptau pe un mic dâmb, 
îl văzură 
venind în galop uşor şi schimbară priviri de 
cunoscători. Apropiindu-se, Antipa descălecă. 

— Chinga este puţin cam strânsă, remarcă el, 
slăbind-o cu îndemânare; cred că o stânjeneşte. 

Toţi râseră cu voioşie. 

— Acestei iepe nici nu-i trebuie prea mult ca să 
devină  nărăvaşă, spuse Zendi. Nu aţi avut 
neplăceri cu ea? 

— Nimic deosebit, răspunse Antipa mângâind-o 
pe gâtul transpirat şi ciufulindu-i uşor coama. 
Acum ai să fii cuminte, fetiţo, nu-i aşa? îi şopti 
Antipa la ureche. Iapa își scutură capul, părând să 
cugete la sfatul primit, şi își frecă botul de braţul 
lui Toţi râseră şi comentară gestul de tandreţe al 
nărăvaşului animal. 

Antipa începu să se împace foarte bine cu 
arabii. Iarna se apropia. Zilele se scurtau, erau 
friguroase şi monotone. Uneori, Antipa îi vorbea 
lui Arnon despre Roma şi ea îl asculta cu ochii 
mari, plini de interes, dorind să-i facă plăcere. 
Când prima mică floare de colţ cuteză să străpungă 
pojghiţa de zăpadă în topire, el sugeră că n-ar fi 
rău să facă o călătorie la Roma, dar nu pentru o 
şedere foarte lungă. Ştia că-i va surâde ideea 
călătoriei, spunea el şi că o va interesa să vadă 
acest oraş, cel mai mare dintre toate oraşele lumii. 

Arnon ezită la început, mai ales că era vorba şi 
de micuța Fara. 

— O vom lua cu noi, spunea Antipa. 

- Dar va fi foarte greu, ripostă Arnon. 

— Atunci s-o lăsăm aici, spuse el. Are o doică 
excelentă, iar noi ne vom întoarce curând. Hai, mai 
gândeşte-te, o imploră el, adăugând gânditor: Eu 


sunt un om crescut la oraş, draga mea, şi a trecut 
atât de mult timp de când n-am mai pus piciorul pe 
o stradă pavată. 

— El s-a purtat foarte bine, Arnon, îi spuse tatăl 
ei, când 


61 MARELE 
PESCAR 


fata îi ceruse sfatul. Chiar mult mai bine decât ne- 
am fi aşteptat. Poate călătoria asta l-ar dispune. 

- Da, dar eu nu mă simt prea bine într-un oraş 
mare, spuse Arnon. 

— Iar soţul tău nu se simte bine la ţară, replică 
Aretas. Poate ar fi bine ca în problema asta să găsiţi 
o soluţie de mijloc. Altfel, el nu-şi va găsi astâmpărul 
aici. 

Ea clătina din cap şi se gândi că sfatul e bun. 
Antipa va deveni curând irascibil aici; nu mai adăugă 
însă că el deja nu mai avea astâmpăr şi era nervos, 
prost dispus şi abătut. 


Nimeni n-ar fi putut fi mai atent şi plin de gingăşii 
decât Antipa pe parcursul îndelungatei lor călătorii 
din portul Gaza către Roma. Vremea de vară 
timpurie era admirabilă pentru o călătorie pe mare, 
mica lor corabie se dovedi mai confortabilă decât 
multe altele, iar porturile în care acostau erau cu 
adevărat fascinante. 

Arnon nu era tocmai sigură dacă buna dispoziţie a 
prinţului izvora din dorinţa sa de a-i face plăcere sau 
se datora gândului tainic cu care un băieţandru 
aştepta întoarcerea în oraşul său fermecat. Îi acordă 
deci beneficiul îndoielii şi încercă să se bucure de 
latura agreabilă a călătoriei. 

Antipa își petrecea orele lungi ale după-amiezilor 
de trândăvie sub veselul baldachin de pe punte, 
povestindu-i viaţa petrecută la Roma şi despre 
prietenii pe care-i va cunoaşte şi ea. Dar cu cât îi 
vorbea mai mult despre toate acestea, cu atât se 
simţea mai puţin înclinată să creadă că-i va face 
plăcere compania unor asemenea oameni zugrăviți 
de el. Călăresc ei? întrebă Arnon. Nu! Hotărât lucru, 
acolo nu există un loc sigur şi liniştit pentru călărie: 
doar dacă vreunul dintre ei trăieşte undeva în afară, 
la ţară. Şi nu se pot duce la ţară? Antipa strâmba din 


nas a lehamite: îi ajunsese cu vârf şi îndesat viaţa la 
ţară pentru o bună bucată de vreme. Dar... zgomotul 
de la oraş nu este îngrozitor? Fără îndoială, însă pe 
Antipa nu-l deranja dimpotrivă, îl însufleţea. 


LLOYD C. DOUGLAS, 
62 


Într-o zi se interesă de limba folosită la Roma. 

— Nu-i aşa că e latina? Poate Antipa o va învăţa şi 
pe ea. 

— Nu, îi răspunse Antipa, nu se vorbeşte latina; ea 
este folosită doar de pătura inferioară. Acolo, toată 
lumea care este cineva, continuă el, are profesori 
particulari, şi aceşti oameni sunt invariabil greci - 
sclavi greci. 

— Lumea bună este instruită de sclavi? 

— Sclavii noştri, draga mea, sunt cei mai 
inteligenţi oameni din lume. Noi, romanii, nu 
pretindem că ne comparăm cu ei în materie de 
învăţătură. 

— Noi „romanii'? râse Arnon. Dar tu nu eşti 
roman, nu-i aşa? 

Înainte de a răspunde, Antipa îi aruncă o privire 
piezişă şi răspunse cu un ton măsurat: 

— Prin origine sunt evreu, însă Roma este oraşul 
meu. După ce-i aranjă pernele lui Arnon pentru a o 
instala cât mai confortabil, el reveni asupra 
problemei de limbă: Cred că vei deprinde repede 
greaca. La început o să vorbeşti cu un accent străin, 
însă romanii îl găsesc încântător şi se amuză mereu. 

— Arnon zâmbi neîncrezătoare. Desigur, ştia că va 
fi considerată o străină, iar acest cuvânt îi dădu un 
sentiment de însingurare. Va vorbi într-un fel ciudat 
şi asta îi va amuza, ceea ce îi displăcea profund. 
Unele femei de cea mai bună condiţie se distrează 
flecărind, imitând gângurelile pruncilor, dar Arnon 
fusese învățată să  dispreţuiască un asemenea 
comportament prostesc; şi acum, iată, ar putea fi 
obligată să joace un asemenea rol care nu se 
potrivea deloc cu temperamentul ei. Căzu pe gânduri 
şi se încruntă. Dacă la Ierusalim fusese în dezavan- 
taj, acolo cel puţin putuse vorbi ca un adult, dar cum 
se va simţi oare la Roma? O neliniştea atât de mult 


gândul acesta încât îl întrebă pe Antipa; trezit din 
permanenta lui reverie, îi răspunse cu un aer absent: 

— N-ai să te mai simţi străină după o zi sau două.. 
Presimţirile ei se adeveriră îndată. Marele oraş 
înzorzonat 


63 MARELE 
PESCAR 


şi zgomotos o năuci. Locuinţa pretențioasă în care o 
instalase Antipa era condusă într-un mod cu totul 
neobişnuit pentru ea. Întâmpina atâtea greutăţi în a 
se face înţeleasă de servitori în legătură cu ceea ce 
dorea, încât în curând renunţă să mai joace rolul de 
stăpână a casei, permițând câtorva sclavi să proce- 
deze cum îi tăia capul. Aceştia erau adesea beţi şi 
mai întotdeauna leneveau; era de bănuit chiar că 
majordomul era necinstit. Mesele se serveau cu 
întârziere şi neglijență, în încăperi domnea 
dezordinea. Antipa se mulțumea doar să remarce sec 
că n-a trăit niciodată mai puţin confortabil. Nu 
spunea direct că ar fi vina lui Arnon, dar a cui putea 
fi? 

Prima lor ieşire în societate a fost la locuinţa lui 
Marc Varus. Antipa îi reamintise Claudiei că prințesa 
lui arabă va avea dificultăți de limbaj, ceea ce ar 
pune-o într-o situație stânjenitoare; poate Claudia ar 
binevoi să-şi limiteze numărul invitaţilor la un grup 
restrâns care ar putea înțelege situația lui Arnon; ca 
urmare, Claudia nu invită decât douăzeci. 

Prima persoană care i-a fost prezentată era chiar 
cumnata lui Arnon, Irodiada, care etala o gură mare, 
de un roşu ţipător; aceasta își abordă noua rudă cu o 
voioşie zgomotoasă, de parcă ar fi cunoscut-o din 
copilărie. Prezentările fiind făcute, ea își încolăci 
îndată braţele în jurul gâtului lui Antipa, lipindu-se 
de el într-o îmbrăţişare vulgară. În spatele ei se afla 
un bărbat cam chel, cu un rânjet nătâng şi Arnon 
ghici îndată că nu putea fi altul decât sărmanul Filip. 
El înaintă sfios şi i se adresă în aramaică: 

— De trei ori bun venit, prinţesă Amon, în acest 
super-oraş. Eu sunt Filip, răsfăţatul soţ al acestei 
doamne care este atât de strâns „legată" de fratele 
meu. După cum vezi, suntem o familie unită şi 
devotată. 

Arnon zâmbi la persiflările sale, însă nu-şi putu 
înăbuşi uimirea faţă de indiferența lui Filip pentru 
comportarea destrăbălată a soţiei sale. 


— Trebuie să fie foarte buni prieteni, spuse ea 
degajat. 


LLOYD C. DOUGLAS, 
64 


Claudia era ocupată cu primirea oaspeților. 
Irodiada se dezlipi de Antipa, dar părea că-i spune 
ceva la ureche care-j stârnea interesul. Marc Varus 
apăru şi el, voios şi bine dispus; se apropie de ei şi li 
se adresă în greacă: 

— Aşa deci, în sfârşit o avem printre noi pe 
încântătoarea prinţesă a Arabiei! 

Arnon zâmbi, înțelegând doar pe jumătate. 

— Greaca ei nu este încă foarte curgătoare, Marc, 
spuse Filip. Nu ştii puţină aramaică? 

Marc răspunse că ştie foarte puţin şi începu să 
descrie în termeni extravaganţi noua vilă din 
Galileea. Arnon, care cunoştea mai puţine amănunte 
despre vilă decât cunoştea Marc aramaica, îi spuse 
doar că speră s-o vadă într-o zi. Întrucât intuiţia lui 
Marc îi sugera că era mai bine să abandoneze 
subiectul, îi oferi braţul şi o conduse cu un aer 
protector printre grupurile de invitaţi, prezentându-i 
mai curând feţe decât nume. Lui Arnon i se păru că 
nimeni nu ştia cine este sau că nici nu le păsa prea 
mult. Surâdeau toţi afectat, clătinând din cap şi 
continuau discuţia pe tonuri ridicate; printre aceştia, 
doar vreo două-trei femei păreau dispuse să discute 
între ele pe un ton normal. Arnon era complet 
năucită de această atmosferă surprinzător de 
zgomotoasă şi confuză; nu mai fusese niciodată într- 
un asemenea loc gălăgios şi vulgar. 

Marc Varus continua să o târască după el într-un 
fel care nu-i îngăduia să păstreze nici cea mai mică 
urmă de demnitate, în timp ce el le striga cuvinte de 
salut noilor sosiți. Arnon se întoarse să se uite după 
Antipa, dar el se pierduse deja în înghesuială sau 
poate şi uitase de ea. 

Acum se servea un prânz copios oaspeţilor 
tolăniţi, sprijiniți într-un cot, pe divane moi, dispuse 
în jurul unei mese lungi. Marc luă loc alături de ea; 
era sâcâitor de atent, folosind cel mai mic prilej 


pentru a se apleca cât mai mult spre ea, servind-o 
personal cu câte o delicatesă. Ea se retrăgea 
instinctiv, evitând pe cât posibil aceste contacte. 
După câteva insuccese, înflăcărarea lui Marc scăzu 


65 
MARELE PESCAR 


brusc. Întorcându-i spatele, el încercă să-i atragă 
atenţia Irodiadei, aflată de cealaltă parte a mesei, dar 
văzând-o absorbită într-o conversaţie cu Antipa, își 
reluă manevra cu prinţesa arabă; de data aceasta o 
dojeni însă cu blândeţe pentru rezerva şi abstinenţa 
ei de la băutură. Arnon încercă să-i explice că printre 
ai ei nu se obişnuieşte să se bea „intoxicante" 
(băuturi alcoolice). Uneori, spunea ea, bărbaţii beau 
câte un pahar cu vin, dar pentru o femeie arabă nu se 
cuvenea să bea. 

Filip, care stătea lângă ea, prinse câteva crâmpeie 
din discuţia lor, se aplecă şi făcu precizarea că la 
festinurile romane se bea vârtos. 

— Oamenii pe jumătate beţi, continuă el, nu 
suportă să vorbească cu cineva care nu face acelaşi 
lucru. De aceea, prinţesă Arnon, Varus te constrânge 
să bei, şi el ştie bine ce spune. Este gazda ta şi vrea 
ca prezenţa ta aici să fie o reuşită pentru el. 

Marc asculta încruntat, însă nu făcu nici un 
comentariu. 

— Asta înseamnă că nu voi avea succes... decât 
dacă voi fi puţin beată? întrebă Arnon şocată. 

- Ei, spuse Filip tărăgănând cuvintele şi 
chicotind, ăsta e un fel de a spune, dar, casă fiu 
sincer, n-am mai auzit niciodată pe cineva să o spună 
atât de scurt şi direct. 

El îi surprinse privirea lui Marc, care îi răspunse 
cu o grimasă amenințătoare, ridicând din umeri. 

— Mă tem că nu prea îmi va plăcea... la Roma, 
murmură Arnon. 

Părerea lui Filip asupra acestei afirmaţii se lăsă 
aşteptată şi, privind-o îngândurat, spuse: 

Nu, sigur că nu-ţi poate plăcea. Fratele meu nu 
trebuia să te aducă aici. Eşti dintr-un aluat prea 
delicat ca să fii întinată de această degradare. 


Pentru moment, Arnon îl privi pe Filip atent, 
suspectându-l că aia peste picior, dar constată că 
era sincer. 


LLOYD C. DOUGLAS 


— Poate şi tu ai fi mai fericit... în altă parte, spuse 
ea. 

— Oriunde în altă parte, răspunse el. 

După câteva săptămâni, timp în care ea încercă fără 
succes să se acomodeze cu moravurile Romei, Arnon 
renunță şi îl rugă pe Antipa să-i scuze absența la 
următoarele festinuri. 

— Asta înseamnă să-mi petrec după-amiezile acasă? 
întrebă el cu viclenie, spre a-i testa reacţia. Aşadar, tu 
crezi că ar trebui să duc o viaţă de pustnic într-o 
peşteră? 

La asemenea întrebări nu exista decât un răspuns. 
Arnon îl asigură că e liber să meargă singur, oricând şi 
oriunde îi va plăcea; ceea ce şi făcu. Nu trecu prea 
mult timp şi ei începură să se vadă din ce în ce mai 
rar, nefăcând eforturi pentru a remedia această 
înstrăinare. 

Într-o seară de toamnă timpurie, pe când Arnon se 
pregătea să ia cina singură, Filip apăru pe 
neaşteptate. Ea insistă să cineze cu ea şi el primi 
bucuros. Arnon constată că nu se simţea stânjenită în 
compania lui Filip, a cărei reţinere era greşit 
interpretată de fiecare drept prostie şi, înainte ca 
discuţia lor să capete un aspect personal, printr-un 
acord tacit, amândoi  înţeleseră cât erau de 
însinguraţi. Filip îi spunea că viaţa ei la Roma 
devenise probabil foarte plictisitoare, iar Arnon îi răs- 
pundea că acest cuvânt n-ar fi poate cel mai potrivit, 
dar nici nu era prea aparte de adevăr. 

— Uneori, afirma Filip visător, de-abia o pot suporta. 
M-am gândit adesea să plec de aici în Sicilia, poate 
undeva unde să trăiesc singur. Închisese ochii şi părea 
că gândul său zbura departe: La ţară, într-o căsuţă pe 
o colină verde, cu fructe şi flori, copaci, iarbă, asfinţit 
de soare şi un câine sau doi drept prieteni! 

— Dar mă întreb dacă ai fi fericit departe de familie, 
încercă Arnon o părere când el se trezi din reverie. 


- Eu nu am familie, mormăi el. Irodiada nu e 
niciodată acasă, iar eu nu o întreb unde își petrece 
timpul. 


67 
MARELE PESCAR 


— Şi de ce nu o întrebi, cuteză Arnon, nu este soţia 
ta? 

- Pentru acelaşi motiv pentru care tu nu îl întrebi 
pe Antipa unde-şi petrece timpul, răspunse Filip cu 
un surâs ştrengăresc, pun pariu că dacă am încerca 
să aflăm cam pe unde s-ar afla ei acum, i-am găsi pe 
amândoi în acelaşi loc. 

— Vrei să spui că sunt adesea împreună? 

— Sunt întotdeauna împreună! Şi dacă aş fi în 
locul tău, Arnon, m-aş întoarce imediat în Arabia, 
înainte ca scandalul să te umilească pe tine şi pe 
poporul tău. 

Inima lui Arnon începu să bată puternic şi 
tâmplele îi zvâcneau. 

— Bănuiesc că acesta este motivul pentru care ai 
venit în seara aceasta la mine, spuse ea 
neputincioasă. Cred că era şi timpul să aflu aceste 
lucruri. 

Filip încuviinţă din cap fără s-o privească. 

- Toată lumea ştie, spuse el, de ce n-ai şti şi tu? 

În dimineaţa următoare, inevitabila înfruntare 
dintre Antipa şi Arnon puse capăt nefericitei lor 
alianţe. Spre marea lui uşurare nu s-a discutat 
scandaloasa comportare a prinţului. Arnon se mărgini 
să spună doar că Roma nu mai era locul potrivit 
pentru o prinţesă arabă care spera să fie fericită, iar 
Antipa acceptă bucuros spunând că întoarcerea 
printre ai săi era unica soluţie a problemei lor. El, 
personal, se va ocupa de aceasta fără întârziere. 

În acest scop a fost pregătită o corabie bine 
utilată şi încărcată cu tot ce trebuia pentru a face cât 
mai confortabilă o lungă călătorie pe mare. Oameni 
de încredere, iscusiţi în conducerea caravanelor, au 
fost angajaţi pentru siguranţa călătoriei pe uscat, din 
portul Gaza. 

Cu o zi înainte de îmbarcare, Antipa încercă să 
aducă discuţia asupra posibilei atitudini a regelui 


Aretas. Asigurându-o din nou pe Arnon asupra 
înţeleptei ei hotărâri de a se întoarce acasă, el 
adăugă mieros: 

-Ce fericit va fi tatăl tău să te aibă din nou acasă, 
lângă el! Sunt convins că s-a simţit atât de singur 
fără tine! 


% LLOYD C. DOUGLAS 
68 

Arnon se încruntă, strânse buzele şi-l privi drept 
în ochi. Antipa se feri, evitându-i privirea. Încet, ea 
se aplecă să-1 privească cu insistență pe sub genele 
ei lungi, apoi îi adresă un zâmbet enigmatic. 

— Tatăl meu se va bucura, desigur, de întoarcerea 
fiicei sale în cortul său, spuse ea măsurându-şi 
cuvintele, însă Aretas, regele Arabiei, nu va fi 
încântat să afle că prinţesa Arabiei a fost expusă 
ruşinii de un duşman străin! 

— Să înţeleg că va căuta să se răzbune? De data 
aceasta Antipa era serios, iar vocea îi tremura. 

— Văd că prinţul Antipa nu cunoaşte prea bine 
istoria Arabiei, răspunse Arnon, dacă își închipuie că 
această jignire poate fi uşor trecută cu vederea. 

Acest avertisment încărcat de subînţelesuri curmă 
buna dispoziţie şi siguranţa de sine a prinţului. 
Îmbujorându-se, începu să umble furios încoace şi 
încolo. 

— Regele Arabiei n-are decât să facă ce pofteşte! 
strigă el. Fără îndoială că prinţesa va pune şi ea paie 
peste foc, dar, sigur, nu-i va spune regelui că nici ea 
n-a făcut vreun efort pentru a-şi îndeplini obligaţiile 
faţă de soţul ei. Se opri din noi şi o privi sever. Eu nu 
ţi-am făcut nici un rău, dimpotrivă, tu m-ai părăsit! 

Arnon se ridică brusc în picioare, iar ochii îi 
scăpărau de mânie. 

-Chiar vorbeşti serios!? exclamă ea. Primeşte 
mulţumirile mele, Antipa, pentru această favoare 
deosebită! 

Uluit de această reacţie neaşteptată, simțindu-se 
lovit în vanitatea lui, o privi atent şi constată că nu 
era ironică: vorbea sincer. El ezitase îndelung să-i 
dea această veste zdrobitoare, iar acum devenise clar 
că era încântată că fusese, în sfârşit, exprimată. Se 
înclină rigid şi se îndreptă spre uşă, de unde se mai 
întoarse pentru a-i adresa ultimele cuvinte: 


— Pe corabie vei găsi o tânără sclavă greacă, de 
familie bună, pe care am cumpărat-o la un preţ foarte 
mare. Este proprietatea ta şi sper 


69 
MARELE PESCAR 


să o iei cu tine. Ea citeşte, scrie şi vorbeşte curgător 
greaca. în afara îndatoririlor sale, o va învăţa poate, 
pe copila mea o limbă mai plăcută decât imitaţia 
necioplită a limbii aramaice care se vorbeşte în Arabia. 

Arnon se îmbujoră iar. 

— Chiar dacă limba noastră este necioplită sau nu, 
replică ea, depinde de cine,o vorbeşte! Şi apoi, n-am 
nevoia de un cadou de despărţire de la tine. 

— Fă cum vrei, spuse Antipa nepăsător. Oricum, 
sclava se va afla pe corabie şi îţi va aparţine. Dacă nu 
o vrei, arunc-o peste bord. 

La plecarea corăbiei, prinţul nu era prezent. De 
fapt, Arnon nici nu aştepta să apară, aşa încât nu se 
simţea dezamăgită. 

În ultimul minut, înainte de pornirea în larg, 
Filip sosi într-o dispoziţie surprinzător de veselă. Elo 
luă deoparte pe puntea din spate, unde avură o 
scurtă discuţie de despărțire. 

— Este o zi bună pentru tine, spuse el voios, la 
fel ca și pentru mine! Tu te întorci acasă la oameni 
care te iubesc, eliberată şi departe de tot ce ţi-a 
făcut viaţa neplăcută. 

— Dar tu? se interesă Arnon. 

— Şi eu sunt liber! Irodiada mi-a adus la cunoştinţă 
că ea și fratele meu vor să se căsătorească şi m-a 
întrebat dacă sunt de acord să divorţez. Să divorţez? 
Auzi ce vorbă! Niciodată nu am acţionat cu mai 
multă vioiciune, ca acum. Peste o săptămână plec în 
Sicilia. 

— Ce norocos eşti, Filip, spuse Arnon, sper să fii 
fericit acolo. Mă voi gândi mereu la tine, 
imaginându-te în grădina ta mult visată. Prinţul 
poate ţi-a spus şi ţie, divorțează de mine, adăugă ea 
încet. 

Filip dădu din cap afirmativ. 

— Am fost încântat şi surprins totodată că Antipa a 
avut curajul să-ţi spună asta personal. Fratelui meu 


i-a displăcut întotdeauna să admită că este un 
derbedeu. 

După ce-şi luară rămas bun şi corabia se puse 
în mişcare 


$ LLOYD C. DOUGLAS 
Z0 


Arnon se îndreptă spre cabina spațioasă unde o 
tânără şi foarte drăgălaşă sclavă, cu o figură 
neobişnuit de luminoasă şi senină, cam de vârsta ei, 
despacheta lucrurile trebuincioase călătoriei. Ea 
uitase complet de sclavă. Fata îi făcu o plecăciune 
adâncă şi timidă, apoi își reluă îndeletnicirea. 

-Mi s-a spus că îmi aparţii, spuse Arnon cu 
bunăvoință. Cum te cheamă? 

-Ione, înălţimea voastră, spuse fata cu o nouă 
reverență supusă. 

— Mi te poţi adresa cu „prinţesă Arnon" şi fără 
plecăciuni. Te pricepi la călătoriile pe mare? 

— Nu ştiu, prinţesă Arnon. 

— Dar aceasta nu este prima ta călătorie, nu-i aşa? 

- Nu, prinţesă Arnon. Am fost adusă la Roma din 
Pireu, într-o corabie de sclavi, pe când nu aveam 
decât zece ani, dar noi eram îngrămădiţi, acolo, jos, 
unde era mereu întuneric şi unde lipsea aerul. Îmi 
era rău mai tot timpul. Poate ar fi mai bine dacă... 

- Dacă ţi se permite să respiri? completă Arnon. 
Ne vom ocupa şi de asta, zâmbi ea într-un fel care 
avu darul să o liniştească şi ochii fetei se luminară. 
Va fi o lungă călătorie, adăugă ea. Te voi duce cu 
mine în Arabia. 

— Sunt bucuroasă, prinţesă Arnon, murmură Ione. 

— Nu-ţi pare rău că părăseşti Roma? Nu-ţi va fi 
dor de-acasă? 

-Fu nu am casă, prinţesă Arnon. Mă bucur că 
plec de la Roma şi ştiu că voi fi fericită în Arabia. 

- Dar tu n-ai fost niciodată în Arabia, protestă 
Arnon. 

— Nu, prinţesă Arnon, răspunse Ione, dar ştiu că 
voi fi fericită acolo unde se va afla şi prinţesa. 


Caravana ajunse ostenită în faţa taberei regelui 
către apusul soarelui. Bătrânul Kedar era vizibil 


tulburat în timp ce o ajuta pe Arnon să iasă din 
colivia cocoţată pe spinarea cămilei, 


71 
MARELE PESCAR 


apucând-o de subsuori, aşa cum făcea când nu era 
decât o copiliță. Vestea că prințesa se întorsese acasă 
se răspândi repede. Nefti o întâmpină în prag şi 
imediat i-o dădu în braţe pe micuța Fara. Lui Arnon i 
se umeziră ochii în timp ce privea faţa surâzătoare a 
copilului său. Slugile se adunară şi ele îndată în jurul 
noilor veniţi, fiecare în felul său schițând gesturi şi 
murmurând cuvinte de profundă încântare. Prinţesa 
se interesă de tatăl ei. 

— Regele va fi aici dintr-un moment într-altul, 
răspunse Kedar. L-am îngropat în după-amiaza asta 
pe bunul nostru Ilderan. 

După asfinţit sosi şi Aretas, îndurerat pentru 
pierderea nepreţuitului său prieten. Prezenţa lui 
Arnon îl mai însenină puţin, însă era nerăbdător să 
afle motivul aducerii ei acasă de către străini. Vrând 
să-l cruţe, ea încercă să-i calmeze furia crescândă, 
luând asupra ei cea mai mare parte a vinei, dar el îi 
ceru să-i spună tot adevărul, ceea ce şi făcu până la 
urmă şi în cele mai mici amănunte. Aretas nu mâncă 
şi nici nu dormi în noaptea aceea. 

În dimineaţa următoare, solii bine echipate fură 
trimise în toate direcţiile, cu mesaje către consilieri 
prin care li se relata pe scurt cele întâmplate. La 
rândul lor, consilierii trimiseră vorbă  şeicilor 
triburilor în vederea unei incursiuni imediate asupra 
Ierusalimului. Se ordonă mobilizarea cavaleriei, con- 
centrarea ei având loc pe malul de est al Iordanului, 
în apropiere de satul Jeşimot. în decurs de cinci zile 
se adunaseră deja două mii de călăreţi înarmaţi. 

Furia care-l cuprinsese pe Aretas, deşi încă 
primejdioasă, era acum înfrânată, aşa încât în 
momentul în care regele se adresă trupelor sale 
întărâtate, avea o înfăţişare calmă, dar hotărâtă. 

— Arabia a suferit o gravă umilință din partea 
iudeilor. Irod va primi o ripostă cruntă şi rapidă dacă 
mârşavului Antipa nu i se va da de urmă. 


LLOYD C. DOUGLAS 


Dž 
N 


Arabii nu aveau nevoie de alte îndemnuri. Erau 
atât de nerăbdători să pornească, încât consilierii 
amânară alegerea unui succesor al lui Ilderan. într- 
adevăr, Aretas îi stăpâni cu greu până la sosirea altor 
contingente din depărtări. Tânărul Zendi urma să 
mobilizeze un număr de oameni dintre curajoşii săi 
vecini şi ar fi luat-o înaintea celorlalţi dacă Aretas nu 
i-ar fi potolit cu severitate avântul. 

Cândva îi vei putea conduce pe aceşti oameni, 
spuse el, şi poate nu e prea devreme să le spui că, în 
afară de îndrăzneală şi curaj, mai este nevoie şi de 
rațiune. 

Când în sfârşit ordinul mult aşteptat se dădu în 
dimineaţa aceea memorabilă, ei se şi avântară spre 
asfinţit trecând râul, mai apoi urcară în grabă coasta 
Iudeii, după care galopară încolonaţi câte patru spre 
câmpie, trecând prin satele luate prin surprindere, 
scurtând căile până ce ajunseră pe un drum mărginit 
de palmieri ce se întretăia cu suburbia Bethaniei; se 
avântară în sfârşit pe lunga colină de pe a cărei 
culme puteau fi zărite strălucind în soarele amiezii 
turlele şi cupolele Ierusalimului. încolonaţi mereu în 
aceeaşi formaţie, ei pătrunseră prin porţile masive 
deschise, unde o mână de gărzi şi câţiva perceptori 
dezorientaţi se împrăștiară în grabă la vederea lor. 
Străbătură în plin galop străzile şerpuitoare, înguste 
şi aglomerate, nepăsători la strigătele şi ţipetele 
mulţimii cuprinse de panică ce se îmbulzea să se 
adăpostească în diferite refugii. Erau acum în faţa 
impunătorului palat al lui Irod, numit „Insula“, unde 
se opriră. Aliniaţi în coloane ce umplură spaţioasa 
piaţetă aflată în faţa imensei insule de marmură, 
descălecară de pe caii lor năduşiţi, aşteptând în timp 
ce Aretas şi consilierii urcau largile trepte albe şi 
străbăteau terasa pietruită; un alt rând de trepte 
duceau spre o impunătoare uşă de bronz. 


Vreo mie de legionari romani se aflau în poziţie de 
apărare, dar fără să intervină pentru a-i împiedica pe 
călăreţii arabi. Se putea crede că neruşinarea acestor 
aprigi călăreţi care îndrăzniseră să se avânte chiar 
până la porţile Insulei îi luase minţile legatului. 


73 
MARELE PESCAR 


Lui Aretas i se păru ciudat că o forţă atât de mare 
era mobilizată pentru paza palatului regal. Mai mult 
ca sigur, regele nu primise nici o veste în legătură cu 
o posibilă invazie, iar dacă el ordonase trupelor sale 
să respingă un atac, de ce stăteau ei acum ca nişte 
stane de piatră? 

-Du-mă la Irod! i se adresă Aretas strigând 
legatului care se apropia cu respect. 

Regele Irod a murit, sire. 
Ia seama, strigă Zendi, este periculos să-l minţi 
pe regele Arabiei! 

- V-am spus adevărul, sire, repetă calm legatul. 
Regele Irod a murit azi-dimineaţă de un atac. 
Arătând către trupele sale, mai adăugă: Aceasta este 
garda de onoare. 

Deschide-porţile! ordonă Aretas. Am venit aici 
să-l văd pe Irod, viu sau mort! 

După o scurtă discuţie, legatul Julian dădu ordin 
şi uşa mare de bronz se deschise. Detaşamentul 
călare începu să înainteze. 

— Sire, protestă legatul, sper că nu aveţi de gând 
să pătrundeţi călare în Insulă! Ar trebui să-i arătaţi 
mai mult respect regelui ludeilor! 

— Dă-te la o parte! mormăi Aretas. Nu mă aflu aici 
să-i aduc omagii! 

Străbătură călare palatul de marmură, pătrunseră 
într-un larg coridor, păzit de o santinelă înfricoşată 
pe care o întrebă unde se află corpul lui Irod. După 
ce aflară că acesta este depus în sala de consiliu, se 
îndreptară către frumoasa încăpere boltită. în 
centru, pe un catafalc, zăcea corpul neînsufleţit al 
regelui iudeilor. Garda militară stătea la pământ. 
Formând un cerc în jurul rămăşiţelor pământeşti, 
arabii rămaseră un lung moment în ţăcere. Aretas 
arătă cu biciul de călărie către faţa de ceară şi spuse 
calm: 


-E limpede că nu ne putem răzbuna pe ăsta! Nu 
văd nici o armată iudaică cu care să ne confruntăm şi 
nu avem nici un motiv să sfârtecăm această legiune 
romană. 


= LLOYD C. DOUGLAS 
Z 


Aretas descăleca, iar consilierii îi urmară 
exemplu. Cu căpăstrul în mână, ei se aşezară în cerc 
în jurul catafalcului şi ţinură un sfat. Toţi căzură de 
acord că nu mai era nimic de făcut la Ierusalim. 
Nemulțumit, Dumah sugeră să spânzure corpul lui 
Irod de un copac în curtea interioară a palatului. 
Mişma, care urma să fie numit consilier şef, obiectă 
faţă de această propunere pe motiv că ar fi nedemn. 

— Ar fi la fel de demn ca şi ceea ce facem noi 
acum, spuse Dumah, privind cum armăsarul lui 
Mişma făcea un pas înainte şi adulmeca picioarele 
vineţii ale defunctului rege. Toţi cei de faţă râseră 
pe înfundate. Chiar şi Aretas rânji, însă reţinut. 
Încălecară, dădură un ocol sălii de consiliu, se 
strecurară prin coridorul pe care intraseră şi ieşiră 
în soarele dogoritor. Călăreţilor rămaşi afară li se 
prezentă un scurt raport asupra situaţiei şi li se 
dădu libertatea să facă fiecare ce pofteşte până la 
apusul soarelui. 

Dezamăgiţi şi iritaţi, ei se întoarseră în zona în 
care se desfăşura negoţul şi, după obiceiul 
soldăţesc, dădură iama prin prăvălii şi pieţe, dar 
fără să provoace pagube serioase. Doar un bătrân 
aurar indignat îndrăzni să li se adreseze călăreţilor 
care dădeau buzna în prăvălia lui: 

— Aveţi bunătatea, vă rog, şi lăsaţi-vă caii afară. 
Sunteţi bineveniţi, însă nu avem loc de găzduire şi 
pentru cai. 

Arabii găsiră hazlie observaţia şi râseră cu poftă 
în timp ce dădeau roată prin bazarul său, examinând 
marfa de preţ expusă. Mulţumit că arabii nu-i 
devastaseră prăvălia, aurarul răspunse bucuros la 
toate întrebările. 

— Cum se face că nu ţi-ai închis azi prăvălia? se 
interesară arabii. 

N-am primit nici un ordin să închidem, 
răspunse bătrânul negustor. 


— Nu ştii că regele Irod a murit? 
— Sigur că ştiu. 
— Era bolnav de mult? 


75 
MARELE PESCAR 


Nu aţi auzit? 

— Am aflat că a murit, asta-i tot. 

— Da, dar mai e ceva! Prinţul Arhelau s-a întors 
noaptea trecută de la Roma şi s-a certat cu regele. Se 
spune că prinţul fusese înjunghiat accidental, iar 
regele a avut un atac şi a murit. 

r Arabii se opriră şi cercetară prăvălia, apoi îl 
asaltară pe bătrân cu alte întrebări. Era prinţul grav 
rănit? Da, se spune că e pe moarte. 

Pe măsură ce după-amiaza înainta, câţiva călăreţi 
reuşiră să găsească nişte vin, ceea ce le împrospătă 
interesul pentru misiunea lor de răzbunare. Dădură o 
raită călări în marele vestibul al Templului, sfâșiară 
câteva minunate tapiserii lucrate artistic de pe pereţi 
şi dădură foc palatului Marelui Preot. Cât privea 
răzbunarea, nimeni nu se arăta satisfăcut. Asta putea 
veni mai târziu, când vor da de urma lui Antipa. El 
stăpânea peste Galileea. într-o zi, susțineau ei, câţiva 
bravi arabi aleşi pe sprinceană vor face o incursiune 
prin partea locului... 

Pe înserate, ei erau gata de drum şi porniră astfel 
către casă pe lună plină. în dimineaţa următoare, ca 
şi când expediţia nu se soldase şi aşa cu incidente, 
armăsarul lui Aretas, apreciind greşit un obstacol, îl 
azvârli puternic pe călăreț la pământ. Cei aflaţi în 
apropiere descălecară şi se repeziră să-l ridice, însă 
Aretas era deja mort. 

Improvizând o litieră din ramuri tinere de arbuşti, 
călăreţii își purtară regele până acasă. în seara 
aceea ei se opriră şi își instalară tabăra în apropiere 
de Jeşimot. După ce luară cina în tăcere, trupele se 
adunară să-l asculte pe Mişma în legătură cu 
încredințarea domniei Arabiei lui Zendi, fiul lui 
Ilderan. 


CAPITOLUL III 


pre satisfacția tuturor, tânărul Zendi a 

dovedit generozitate în soluţionarea 

problemei referitoare la statutul prinţesei 
Arnon. în această delicată situaţie a fost ajutat şi de 
faptul că moştenise de la tatăl lui, Ilderan, mari 
turme de oi, cirezi de vite şi destule cămile pentru 
echiparea unei duzini de caravane pentru călătoriile 
lor regulate spre mare. 

Era normal ca noul rege să preia întreg teritoriul 
stăpânit de Aretas, însă el ceru imediat consilierilor 
permisiunea să cedeze prinţesei o suprafaţă din 
pământul regelui pentru păşunatul şeptelului lăsat 
prin testament de tatăl ei. 

Dată fiind simpatia pe care arabii o nutreau 
pentru nefericita lor prinţesă, această revărsare de 
căldură sufletească şi bunăvoință îl plasă pe tânărul 
monarh într-o poziţie avantajoasă îndată după 
preluarea îndatoririlor sale. Era de asemenea clar că 
avea nevoie de loialitatea întregii ţări, deoarece în 
cursul iernii trecute căzuse puţină zăpadă, iar 
concurenţa pentru păşuni necesita un control riguros 
şi înţelept în toiul verii, când problema devenea mai 
serioasă. Prin această acţiune mărinimoasă, Zendi își 
începu domnia sub bune auspicii. Chiar şi Mişma, 
care fusese atât de aproape de scaunul domniei, își 
exprimă convingerea că Arabia încăpuse pe mâini 
competente şi, ca urmare, îi oferi fiului lui Ilderan 
întregul său sprijin. 


Cu aprobarea consiliului, Arnon își stabili locuinţa 
pe un mare 


77 
MARELE PESCAR 


platou, la două mile depărtare spre miazăzi de tabăra 
regelui, unde i se părea aproape ca acasă, întrucât i 
se permise să păstreze întregul mobilier şi servitorii 
deţinuţi de tatăl ei. La sugestia binevoitoare a lui 
Zendi, însemnele regale fluturau în faţa intrării 
impunătoare a taberei, iar replica acestora era 
brodată pe veşmintele ei. „...Şi Fara va purta pe 
îmbrăcămintea ei emblema regală", adăugase Zendi. 

Pe măsură ce vara de grea încercare înainta, 
regele, consilierii şi şefii triburilor se confruntau cu 
atâtea neajunsuri interne, încât chestiunea răzbunării 
lui Arnon fu abandonată. Problemele Arabiei erau şi 
aşa destul de grele, fără a mai adăuga şi altele care 
ar fi antrenat riscuri şi responsabilităţi în vederea 
organizării unei incursiuni de pedepsire, ceea ce 
presupunea trimiterea celor mai buni oameni, precum 
şi timp foarte preţios. Se răspândise vestea că prinţul 
Antipa şi depravata lui soţie îşi stabiliseră reşedinţa 
permanentă în Galileea. Foarte bine! se spunea în 
Arabia, vom şti unde să-l găsim. Să-i dăm răgaz şi să 
aşteptăm un moment favorabil nouă. 

Câţiva tineri cu minţile mai înfierbântate, încă 
nemulţumiţi din cauza recentului eşec din Ierusalim, 
protestară contra acestei amânări, susţinând că 
onoarea Arabiei era în joc şi că orice întârziere în 
plătirea poliţei putea fi interpretată de iudei ca un 
semn de indiferenţă sau drept ceva şi mai rău. Pentru 
a  stăvili indignarea  nesăbuiţilor fii şi nepoti, 
consilierii pregătiră o impresionantă declaraţie de 
intenţie pentru repararea acestei nedreptăţi pe .care 
fiecare tânăr arab, cu temperamentu-i năvalnic 
cunoscut, o putea semna, acţionând în consecinţă 
când va dori. 

În cortul principal al regelui, unde se dezbăteau 
toate treburile ţării şi unde se ţineau reuniunile 
consiliului, exista o masă masivă de stejar, frumos 
încrustată cu scene ce ilustrau preocupările 


crescătorilor şi păstorilor. Această venerabilă masă 
fusese considerată drept simbol al autorităţii vreme 
îndelungată, încă din timpul domniei legendarului 
tetrarh, ale cărui fapte de vitejie şi 


sa LLOYD C. DOUGLAS 
78 


destoinicie îi inspiraseră pe menestrelii multor 
generaţii. Nimeni nu-şi mai aducea aminte de numele 
meşteşugarului care o executase, întrucât acesta 
murise de cel puţin trei secole, dar masa fusese 
folosită de atunci fără întrerupere Pe această masă 
se aflau documente de mare importanţă: petiţii şi 
edicte ale consilierilor, precum şi decrete ale regelui. 

După multe  deliberări, consilierii  depuseră 
jurământul formal, imprimat cu litere colorate, 
frumos alcătuite, prin care se declara că semnatarul 
se angaja să o răzbune pe prinţesa Arnon prin 
nimicirea lui Antipa, tetrarhul Galileii şi Perei. 
Momentul şi modul de ducere la îndeplinire a 
jurământului rămâneau la alegerea răzbunătorului. 
Tot el hotăra dacă îl va înfăptui de unul singur sau cu 
concursul altora, însă o dată îndatorirea asumată, 
aceasta era în mâinile sale, iar Arabia aştepta să-şi 
ţină promisiunea, oricare ar fi fost costul. 

Sulul greu de papirus era aşezat cu tot 
ceremonialul pe masă, dându-se de ştire că acesta se 
afla acolo spre a fi semnat de oricine se simţea 
îndreptăţit s-o facă. Dar soarele dogoritor continua 
să pârjolească iarba şi toţi erau preocupaţi de nevoia 
disperată de păşune, pentru a mai salva ce mai 
rămăsese din turmele decimate. Fiecare era de 
părere că Antipa trebuia să plătească cu viaţa pentru 
mârşăvia sa, însă Arabia era nevoită să aştepte zile 
mai bune. 

Întârzierea ducerii la împlinire a răzbunării faţă de 
Antipa constituia pentru Arnon o preocupare 
măruntă; pentru cel ce avea să o ducă la capăt însă 
era o afacere foarte periculoasă, întrucât era 
aproape,sigur că avea să-l coste viaţa şi aceasta 
pentru că se ştia că Galileea era păzită acum cu 
străşnicie de omul care trăia fără îndoială ca într-o 
fortăreață, cu teama de represalii. „Eu nu mai vreau 
să fiu cauza altor necazuri: am avut şi aşa destule 


amărăciuni de pe urma pactului semnat de Arabia cu 
evreii. De ce să nu se termine o dată cu povestea 
asta?" protestă Arnon după ce află de jurământul 
întocmit de consilieri. Zendi socoti că sugestia ei 
părea destul de înţeleaptă, însă adăugă că Arabia ar 
dormi mai liniştită 


79 MARELE 
PESCAR 


dacă l-ar şti pe Antipa mort. 

Căzură câteva ploi încurajatoare în vara aceea, 
mult prea târziu ca să mai poată înviora păşunea 
pârjolită, însă cu speranţe pentru un sezon viitor mai 
bun. larna sosi cu un frig aspru şi alarmant de 
sărăcăcioasă în zăpadă. 

Păstorul arab, când se afla însingurat cu turmele 
în ţinuturi îndepărtate, unde teama şi spaima erau 
personificate, nu ducea lipsă de superstiții şi nici de 
fascinația pe care o simţea faţă de forţele 
supranaturale. Aproape fiecare simţea că această 
neobişnuită epidemie de nenorociri se abătuse 
asupra lor ca o pedeapsă; şi, deşi oameni cu mintea 
mai luminată respingeau de formă aceste superstiții, 
pretinzând că nu le pasă, în intimitate puteau fi 
auziţi spunând că Cineva sau Ceva ar fi la originea 
acestui blestem. 

Vara ce urmă fu considerată drept cel mai prost 
sezon de care îşi aminteau bătrânii; pe povârnișuri 
puteau fi văzute doar câteva caravane transportând 
piei de animale şi lână către portul Gaza. Tinerețe 
cămile pe care le duceau la târgul din Petra, Ierihon 
şi Joppa erau prea jigărite pentru a fi vândute la un 
preţ profitabil. Nu mai existau decât puţine rezerve 
de grâne pentru menţinerea şeptelului pe timpul 
iernii care era foarte aproape. 
în aer plutea un sentiment general de nemulţumire 
faţă de nenumăratele lipsuri şi constrângeri. Cineva 
era vinovat de toate acestea. Toţi erau de părere că 
necazurile se datorau alianţei pe care Arabia o făcuse 
cu evreii. Fiecare îşi amintea acum că la vremea 
aceea socotise că din acest pact nu putea ieşi nimic 
bun. Desigur, nimeni nu o învinuia pe Arnon de toate 
acestea, deoarece era foarte clar că ea suferise cel 
mai mult de pe urma lui şi ar fi fost o cruzime de 
neiertat ca ei să se năpustească asupra nefericitului 
copil care simboliza această uniune cu totul 


neinspirată. Cu toate acestea, vizitele prietenilor lui 
Arnon deveniseră din ce în ce mai rare. La început nu 
a fost prea afectată, dându-şi seama că fiecare era 


LLOYD C. DOUGLAS 


Ss 
© 


copleşit de propriile griji casnice, neavând dispoziție 
pentru întreținerea unor relații sociale. 

Foarte ciudat, pe pământurile lui Arnon exista o 
păşune mai bună decât în oricare altă parte pe 
distanţe de mai multe mile. Vecinii ei nu o învinuiau 
făţiş pe prințesă pentru această fărâmă de 
prosperitate, dar oricum, situația li se părea destul 
de ciudată. Într-o zi, un şeic făcu remarca, mai în 
glumă, mai în serios, că oriunde se află un evreu, 
acolo poate fi văzută şi o oaie grasă. 

— Un evreu? se miră prietenul acestuia, care 
călărea alături de el. Ce evreu? 

— Păi, n-ai văzut păşunile prinţesei Arnon? 

-Dar prințesa nu este evreică! răspunse 
prietenul. 

— Ea nu, dar copilul, da! 

E incredibil cu câtă repeziciune se răspândi 
această  sarcastică remarcă pe tot cuprinsul 
îndureratei Arabii, până ce ajunse în cele mai 
înfrigurate şi înfometate cătune din munţi. 

Pe măsură ce acest sentiment potrivnic prinţesei 
câştiga tot mai mult teren, acei puţini care îi mai 
rămăseseră loiali păreau cu atât mai dornici să-şi 
manifeste prietenia faţă de ea. La câteva zile, Zendi 
şi Rennah veneau călare, pentru a se asigura de 
bunăstarea lui Arnon. Deşi ea era acum prinţesă doar 
cu numele, Zendi se străduia s-o ţină la curent cu 
treburile regatului, ca şi cum ar fi fost îndreptăţită să 
le cunoască. într-o zi, el îi povesti despre nefericita 
expediţie la Ierusalim şi îi aduse veşti că împăratul 
Tiberius hotărâse să nu desemneze un alt evreu drept 
cârmuitor al Iudeii. De acum încolo, şeful 
executivului avea să fie un roman. Proaspătul numit 
era deja înscăunat la Ierusalim; acesta provenea de 
la Prefectura Cretei şi se numea Pilat din Pont. Fără 
îndoială că el avea să se împace cu iudeii, pentru că 
se spunea că e un om cu tact şi împăciuitor. 


Arnon întrebă dacă poziţia lui Antipa în Galileea 
va fi afectată de această situaţie. 


81 MARELE 
PESCAR 


Probabil că nu, presupuse Zendi. Birul pe care 
Roma îl primeşte de la mica şi săraca Galileea nu 
acoperă nici pe departe costul pentru colectarea lui. 
Antipa îşi putea permite să le plătească el însuşi 
taxele şi fără îndoială ar fi foarte bucuros s-o facă 
doar pentru a-şi păstra titlul de tetrarh. 

Uneori, Zendi îi oferea lui Arnon prilejul să 
vorbească despre rezerva crescândă care se 
manifesta faţă de ea, însă părea că ea nu-şi prea dă 
seama de acest lucru şi prin urmare durerosul 
subiect era evitat. 

Adesea, Kitra, drăgălaşa noră a lui Mişma, venea 
să-şi petreacă după-amiezile împreună cu băieţelul ei 
de patru ani, Voldi, care se simţea spontan atras de 
micuța Fara. 

Calda prietenie dintre Kitra şi Arnon începuse 
încă din copilărie, atingând în prezent un grad de 
intimitate afectuoasă, alimentată probabil şi de faptul 
că prinţesa Arnon nu mai făcea parte din casa regală, 
în timp ce Kitra ratase această poziţie din cauza unui 
accident banal ce provocase amânarea desemnării 
socrului său Mişma ca şef al Consiliului şi, în această 
calitate, ca imediat succesor al lui Aretas. Ele îşi 
petreceau lungile după-amieze împreună, urmărind 
fericite felul în care se înțelegeau copiii între ei, 
întrucât Fara nu avea alţi camarazi dejoacă, iar Voldi 
nu manifesta niciodată atâta interes pentru un alt 
copil. Câteodată, cele două tinere mame se întrebau 
dacă această mică prietenie va putea continua pe 
măsură ce copiii vor creşte, deşi recunoşteau că 
asemenea cazuri nu se întâlnesc în mod obişnuit. 

După trei ierni consecutive, cele mai aspre 
cunoscute de Arabia, urmate de veri secetoase şi cu 
multă uscăciune, prevestitoare de noi perioade de 
foamete, atât pentru oameni, cât şi pentru animale, 
în sfârşit zăpada căzu din belşug şi pretutindeni, în 
munţi şi pe văi, acoperind mari suprafeţe de deşert 


and, care nu cunoscuseră nici o umiditate de un 
număr bun de ani. Ningea şi se topea şi iar ningea 
până ce văile fură inundate. Veni o primăvară 
timpurie, cu un soare 


LLOYD C. DOUGLAS 


R$ 
N 


strălucitor, şi întreaga Arabie era acum o întinsă 
păşune verde. 

Oamenii care suferiseră cel mai mult de pe urma 
pierderilor şi care se întrebau adesea dacă n-ar fi 
mai înţelept, spre binele ţării, ca micuța prinţesei 
Arnon să fie trimisă înapoi la Ierusalim, „acolo 
unde-i este locul", erau bucuroşi acum că acest 
lucru nu se înfăptuise, iar câţiva dintre ei se 
simțeau ruşinaţi de a fi nutrit un asemenea gând. 

Era greu de crezut că un astfel de noroc le putea 
surâde din nou, dar iată că minunea se înfăptuise. 
Nu doar în cursul iernii ce a urmat, dar şi în 
următoarea, straturi groase de zăpadă acoperiră 
întreaga ţară, astfel încât, în toamnele acelea 
îmbelşugate, lungi caravane încărcate îşi croiau 
drum la vale pe cărările munţilor, ocoleau coasta de 
răsărit a Mării Moarte, îndreptându-se apoi spre 
vechiul „drum al sării" dintre Enghedi şi Gaza. 

Nu arareori se întâmpla ca unii păstori înstăriți, 
cu arginţi zornăind în pungă, să remarce că tânăra 
fată a prinţesei Arnon, departe de a fi o ameninţare 
pentru Arabia, adusese naţiunii, prosperitatea 
evreiască; la care vecinul său răspundea: „eu v-am 
spus întotdeauna că voi sunteţi o mână de nebuni 
care v-aţi pornit cu ura împotriva acestei drăgălaşe 
copile"şi venea imediat riposta: „dar chiar tu 
spuneai că trebuie să fie scoasă din ţară". „Da, şi 
dacă am spus, asta nu înseamnă că eşti mai puţin 
vinovat că susţii asemenea lucruri". Toţi cei care o 
văzuseră pe micuța Fara erau acum de acord că e 
cel mai frumos copil din Arabia, şi aşa şi era, fără 
putinţă de tăgadă. Avea ochii mari, bine marcați, şi 
faţa rotundă de evreică, dar culoarea pielii era mult 
mai deschisă decât a atrăgătoarei sale mame. 
Trupul ei micuţ era evident arab, ca şi gustul ei 
pentru viaţa în aer liber. Bătrânul Kedar, care o 
adora, o suise pe un ponei când nu 


avea decât cinci ani, mergând alături de ea: dar nu 
trecu mult timp şi ea protestă împotriva acestui 
procedeu. Într-o dimineaţă, când 


83 
MARELE PESCAR 


nu avea mai mult de şase ani, apăru singură călare în 
faţa taberei regelui, spre consternarea întregii case. 
Zendi în persoană o conduse înapoi călare, pentru a 
se asigura că ajunge teafară. Arnon părea chiar 
mulţumită, când îi întâmpină în prag. 

Nu trebuia s-o laşi să plece singură, o mustră 
Zendi, ea nu e destul de mare pentru o asemenea 
escapadă. 

Dar poneiul este, replică Arnon. El n-ar fi lăsat 
să i se întâmple ceva. O urmează peste tot, fidel ca un 
câine. 

Dar poneii sunt perfizi, Arnon, eu nu m-aş 
încrede în ei, ci mai degrabă într-un cal. 

Asta e foarte adevărat, sire. O voi lăsa să 
călărească pe unul din caii noştri, spuse ea, cu un ton 
pe jumătate glumeţ, însă adăugă îndată cu un aer 
serios: Nu uita, Zendi, că micuța mea este bucăţică 
ruptă din Arabia! Tu însuţi ai învăţat să călăreşti 
aproape tot atât de devreme, când abia începuseşi să 
vorbeşti - la fel ca şi mine. 

Acest incident, deşi destul de neînsemnat în sine, 
a fost adus la cunoştinţa consilierilor care l-au primit 
- împreună cu tot ce implica - cu zâmbete şi aprobări. 
Din păcate, copilul purta în el sânge străin, dar era 
evident că predomina cel arab şi merita această 
recunoaştere din partea poporului ei. În timp ce 
istorioara circula în lung şi în lat, nepierzându-şi cu 
nimic din savoare pe parcurs, micuța Fara devenea o 
călăreaţă desăvârşită, îndemânatică şi îndrăzneață, 
aşa încât zvonurile nu erau departe de adevăr. 

Dacă în Arabia circula „portretul" imaginar al 
acestui copil căruia îi mersese vestea pentru curajul 
şi nesăbuinţa cu care-şi purta caii pe creste şi în văi 
primejdioase, cu mâini sigure de călăreț cu 
experienţă, făcându-i să şchioapete chiar şi pe cei 
mai încercaţi, mai era şi o altă faţetă a vieţii ei, 
aceea pe care nimeni n-o cunoştea în afară de familia 


ei şi de regele Zendi. Mulțumită lui Ione, Fara primea 
o educaţie liberală. 

Aparent, mult iubita şi indispensabila Ione se 
adaptase complet 


LLOYD C. DOUGLAS 


xX 
84 
modului de viață din Arabia, însă suferea pentru că 
nu avea cu cine să schimbe măcar un cuvânt în 
greacă. Pe când Fara învăța să lege vorbele, Ione se 
distra Învățând-o câteva cuvinte greceşti, indicându-i 
obiecte familiare. Când îi servea castronelul cu terci 
din cereale, îi spunea „pinakos", iar Fara, dornică să- 
i facă plăcere, repeta gângurind „pinakos"; 
observând că Ione era foarte încântată, ea repeta 
mândră cuvântul, şi aşa, castronelul de terci era 
întotdeauna „pinakos", după cum cănuța era mereu 
„poterion", iar şerveţelul era „soudarion". Arnon se 
văzu inclusă în acest mic joc şi, încântată, îi spunea 
lui Ione: 

Învaţ-o să spună „te iubesc", Ione. 

Luând copilul în poală, Ione îi spuse cu gingăşie: 

Fara, te iubesc, „Ohilo seh", „Philo seh", te 
iubesc. Spune asta mamei tale, Fara. 

Arnon întindea braţele, iar mica Fara i se 
cuibărea la piept. 

Te iubesc, îi şoptea Arnon. 
Philo seh, îi răspundea Fara. 

Zilele se scurgeau şi pătrunderea cuvintelor 
greceşti în discuţia lor obişnuită nu mai constituia o 
noutate care să le stârnească râsul. Substantivele 
comune necesitau acţiuni şi astfel cuvintele se 
înmulţeau şi formau fraze. Discuţia lor la masă se 
purta acum în greacă. După cină, în serile de iarnă, 
Ione o învăţa pe Fara să scrie greceşte. Satisfăcută 
să-şi vadă copila petrecându-şi timpul în mod 
profitabil, Arnon li se alătură în timpul acestor 
exerciţii, deşi ea nu dovedise niciodată o atare 
uşurinţă în asimilarea unei limbi străine cum se 
întâmpla cu Fara. Când atinse vârsta de nouă ani, 
limba preferată a Farei era greaca. 

Într-o zi, regele Zendi veni ca de obicei să se 
intereseze de situaţia lor şi o auzi pe Fara vorbind cu 


Ione în camera alăturată. El întrerupse discuţia cu 
Arnon şi ascultă zâmbind neîncrezător. 
De cât timp se întâmplă asta? întrebă el. 


85 MARELE 
PESCAR 


Chiar de când nu era decât un boţ de copil, 
răspunse Arnon. Asta-i opera lui Ione, cred că n-are 
ce să-i dăuneze. 

Să-i dăuneze? Sigur că nu! Eu însumi aş dori să 
ştiu ceva greacă. 

Dar tu ştii, nu-i aşa, Zendi? 

Cu totul superficial, puţin, cât am prins în 
cursul călătoriei mele în Corint şi în desele mele 
misiuni la Petra. Aş fi mult avantajat dacă aş putea 
vorbi limba lor. 

Arnon râse puţin şi, oarecum în glumă, spuse: 

Poate Fara te va ajuta în această privinţă. Spre 
surprinderea ei, Zendi nu găsi deloc nepotrivită 
această sugestie şi căzu pe gânduri. 

Tocmai mi-am amintit, spuse el, că în scrinul 
nostru cu curiozităţi se află un papirus pe care cei 
din Petra i l-au trimis tatălui tău la încoronare. Am 
să-l aduc şi poate că i-ar face plăcere Farei să se uite 
la el. 

În după-amiaza următoare, el aduse sulul, Ione 
fiind invitată şi ea să-l privească. De îndată ce-l 
examina, ea exclamă cu adâncă admiraţie şi uimire: 

Ce comoară! 

Ignorând inconştient prezenţa regelui, ea Îi 
explică Farei pe nerăsuflate conţinutul papirusului, 
într-o frază lungă, de neînțeles pentru înaltul lor 
oaspete, la capătul căreia Fara bătu din palme 
încântată. 

Ce n-aş da să cunosc şi eu limba asta, spuse 
Zendi, pe un ton plin de amărăciune. 

E uşor, sire, răspunse Fara. 

La plecarea lui Zendi, Fara îşi strecură micuța 
mână în cea a regelui şi îl însoţi până la padoc. 
Acolo, bătrânul comis îi întâmpină purtând de 
căpăstru un splendid murg castrat. Ochii Farei 
străluceau de încântare. 


—- Cum îţi place, Fara, noul meu cal? întrebă 
regele, întinzând mâna după frâu. 
Prosphilay! murmură Fara, cu respect şi 
admiraţie, plimbându-şi mâna micuță pe luciul 
părului. Prosphilay hippos! 


LLOYD C. DOUGLAS 


eia 
(@p] 


Ce-ai spus? o întrebă regele. 
Minunat! spuse Fara. Un cal frumos! 
Zendi chicoti şi se azvârli în şa. 
Kai megaleios hippikos! cuteză ea sfioasă. 
Şi asta ce mai înseamnă? vru regele să ştie. 

Fara ridică uşor din umeri, zâmbi enigmatic şi îi 
făcu o graţioasă plecăciune. Zendi îşi luă rămas bun 
şi se îndepărtă în galop. Era clar că remarca finală a 
Farei - oricare ar fi fost semnificaţia ei - însemna un 
compliment. 

După această întâmplare, oamenii triburilor se 
distrau adesea văzându-l pe rege galopând uşor 
alături de drăgălaşa copilă a prinţesei Arnon, părând 
angajaţi în discuţii serioase, într-o zi, după o vizită la 
Petra, Zendi se prezentă în faţa tinerei sale 
profesoare cu un braţ plin cu suluri pe care le 
cumpărase. În genunchi, Ione le înşiră pe covoraş şi 
începu să le mângâie cu adoraţie, murmurând: 

Thaumasia! Thaumasia! Să ai o asemenea 
bibliotecă bogată... e într-adevăr minunat! 
Extraordinar! 

Cât priveşte cunoştinţele timpurii pe care le 
deţinea Fara în legătură cu originea sa, ea se 
mulțumea cu explicaţia potrivit căreia tatăl ei era un 
prinţ căruia i se ceruse să le părăsească la un 
moment dat, pentru a-şi îndeplini îndatoririle pe care 
i le impunea calitatea sa de suveran al unei ţări 
îndepărtate. Dorind acum să ştie mai multe, Arnon îi 
vorbea despre marele oraş în care trăise împreună cu 
tatăl Farei, evitând cu grijă orice menţiune cu privire 
la nefericirea ei. 

Crezi că tata va veni vreodată să ne vadă? 
întrebă Fara cu un aer visător. 

- Îi va fi greu, răspunse Arnon, gândind că acesta 
era chiar adevărul. Suveranii, continuă ea, au multe 
griji... Dar de noi nu-i pasă chiar deloc? 


Viaţa unui conducător, draga mea, nu-i aparţine; 
singura sa grijă este bunăstarea ţării sale. Arnon se 
dispreţuia în gând pentru minciuna ridicolă la care 
fusese constrânsă în acest caz; 


87 MARELE 
PESCAR 


socotea însă că era o cale mai simplă de a evita o 
discuţie dureroasă. Ea ştia că va veni destul de 
curând ziua când va trebui să înfrunte întreaga 
situaţie, dar spera să o amâne cât mai mult cu 
putinţă. 

Fara avea aproape zece ani când începu să fie 
conştientă de singurătatea şi de bizara ei poziţie. 
Simţea nevoia tovărăşiei unui copil de vârsta ei. 
Trecuse mult timp de când Kitra îl adusese ultima 
oară pe Voldi în vizită, aşa încât Fara îndrăzni să 
întrebe de el. 

Ah, băiatul ăsta! exclamă Kitra, prefăcându- 
se preocupată de broderia la care lucra. El se crede 
deja bărbat. Creşte atât de repede şi e aproape cât 
mine de înalt. Ştii cum sunt băieţii la vârsta asta, 
Fara. Nu mai vor să se joace cu fetele. Nu se mai 
gândesc la nimic altceva decât la cai, la câini de 
vânătoare, la tirul cu arcul şi lupta cu spada. Ochii îi 
alunecară de la Fara la Arnon. Poţi fi fericită că Fara 
e fată, pe când eu n-am nici un moment de linişte 
când îl ştiu pe Voldi plecat cu calul acela nărăvaş! 

Şi Fara călăreşte, spuse Arnon încet. 

Da, ştiu, răspunse Kitra, şi încă foarte bine! 

Schimbară apoi discuţia şi între timp Fara dispăru 
în camera ei. Fără prea multă tragere de inimă, luă 
micul goblen cu care îşi umplea uneori timpul liber. 
Nu peste mult timp veni şi Ione; un timp nu 
schimbară nici o vorbă. lone era exasperant de 
tăcută, iar Fara continua să împungă cu îndârjire în 
țesătura deasă a goblenului. 

Spune-mi, Ione, nu simţi niciodată că te 
sufoci, că eşti îngrădită, întrebă Fara, zvârlind 
goblenul care zbură prin cameră şi ateriză pe pat. 
Cum e să fii sclavă? continuă Fara brutal. Eu dacă aş 
fi sclavă, aş fugi. Tu de ce nu o faci? 


— Unde să fug? întrebă Ione încurcată, 
încercând să-şi stăpânească lacrimile, pentru că 
duritatea neaşteptată a Farei o rănise. 

Te-ai putea duce acasă la tine, răspunse ea pe 
un ton arţăgos. 


LLOYD C. DOUGLAS 


că * 
[se) 


— Dar asta e casa mea tot aşa cum este şia ta. 

- Prostii! Tu nu poţi fi mulţumită aici, după cum 
nici eu nu mai sunt! Aici simt că mă înăbuş! Uneori 
îmi vine să-mi iau câmpii! 

— Mamei tale i-ar părea foarte rău, Fara, dacă te- 
ar auzi spunând asemenea lucruri, o mustră Ione 
imediat. 

— Ei bine, eu nu cred, declară Fara, apoi făcu o 
scurtă pauză, după care continuă cu un aer 
descurajat: Dar. . simţeam nevoia să o spun cuiva. Te 
rog să mă ierţi. 

— Nu-i nimic, murmură Ione, gata s-o înţeleagă. E 
ceva normal ca un copil de vârsta ta să nu aibă 
astâmpăr. Ai crescut atât de repede încât tabăra a 
devenit neîncăpătoare pentru tine. Când ai să fii 
mare ai să poţi pleca. 

Fara traversă camera, se aruncă pe pat şi, cu 
mâinile sub cap, îşi fixă privirea pe tavanul albastru. 

— Spune-mi, nu ţi-ar plăcea să mai vezi şi altceva 
în afară de ei? murmură Fara mai mult pentru sine. 
Şi să pleci în altă parte, unde să auzi vorbindu-se şi 
despre altceva decât despre preţul cămilelor sau 
dacă vom avea destulă păşune? Nu ţi-ar plăcea să 
trăieşti într-o casă mare, într-un oraş mare? 

- Nu, draga mea, îi răspunse Ione, simțind că aşa 
trebuie să vorbească. Am mai trăit aşa; acum sunt 
foarte mulţumită aici, unde mă aflu, în mijlocul 
acestor munţi minunaţi. 

- Poate şi eu ar trebui să fiu, adăugă Fara, dar mi- 
ar plăcea să fiu şi eu ca alţi oameni. Cu mine e ceva 
în neregulă, Ione! exclamă ea, spontan. Simt că nu 
sunt ca toată lumea şi asta mă doare! 

De-abia când Fara împlini unsprezece ani află cum 
şi de ce era ea diferită de alţii. Află din întâmplare 
crudul adevăr în legătură cu ticăloşia tatălui său şi 
nefericirea fără leac a mamei, precum şi cu propria 
situaţie lipsită de apărare, ca un copil pe jumătate 


orfan. In după-amiaza aceea din miezul verii, îm- 
preună cu Arnon, se duseră călare până la tabăra 
regelui. Zendi era plecat să viziteze triburile 
din.răsărit.  Rennah şi Arnon au  lenevit în 
apartamentul reginei în 


89 
MARELE PESCAR 


timp ce Fara şi Deran, tânărul prinţ răsfăţat, se 
strecurară afară cu intenţia de a da o raită pe la 
coteţe şi grajduri. Obosiţi de atâta hoinăreală şi 
căzând de acord că soarele era prea dogoritor, copiii 
se întoarseră în încăperile răcoroase, unde Deran, 
dornic să-şi impresioneze oaspetele, o conduse într- 
un cort înalt boltit, instalat separat, pentru folosinţa 
exclusivă a regelui şi consilierilor săi. Făcând pe 
grozavul, Deran începu să-i explice destinația 
diferitelor obiecte aflate acolo. Aşezându-se ca din 
întâmplare în jilţul masiv al regelui, el o invită pe 
Fara să facă la fel, precizând că această favoare n-ar 
face-o nimănui altcuiva pe lume... Fara îi zâmbi 
drăgălaş, arătându-i că aprecia gestul. încurajat, 
Deran o conduse în jurul anticei mese, spunându-i 
îngâmfat că el cunoaşte semnificaţia semnelor 
simbolice incrustate pe ea şi, pe un ton conspirativ, îi 
atrase atenţia asupra documentelor impresionante 
care se aflau stivuite, în aşteptarea unei decizii 
oficiale. 

Fara, care căpătase un adânc respect faţă de arta 
şi scrierile vechi, cercetă masa cu toată atenţia, 
precum şi importanta sa încărcătură. 

Să nu atingi nimic, o preveni Deran arogant. 

Fara dădu din cap şi continuă să cerceteze 
fascinată miste- rioasele suluri. Deodată, privirea îi 
fu atrasă de un papirus multicolor, uşor pălit de 
vreme, pe care-l citi cu ochii mari şi cu vădit interes. 
Deran, mai tânăr, însă mult mai înalt, privea 
înmărmurit la obrajii ei care se îmbujorau treptat. Ea 
se întoarse brusc spre el şi-l privi atent, dar băiatul 
nu dădea nici un semn că ar avea cunoştinţă sau că-l 
interesa acel lucru groaznic pe care-l citea ea. 

De îndată ce se întoarseră acasă, cu puţin 
înaintea asfinţitului, Fara o urmă pe Arnon în 
dormitorul ei, o puse la curent cu ceea ce văzuse în 
cortul regal şi stărui ca mama să-i dezvăluie totul, 


ceea ce Arnon şi făcu. Totul! Alianţa nefericită, 
căsătoria, zilele însingurate petrecute la Ierusalim, 
umilinţele pe care le îndurase la Roma. 


LLOYD G: DOUGLAS 


St 
© 


Toată amărăciunea vieţii sale distruse ieşea acum la 
iveală, însoţită de şiroaie de lacrimi. Când jalnica şi 
sordida poveste ajunse la capăt, nefericita prinţesă îşi 
şterse lacrimile şi constată cu surprindere că Fara, în 
loc să-i împărtăşească durerea, stătea în faţa ei ca o 
stană de piatră, cu buzele strânse alcătuind o linie 
dreaptă, dură şi cu sprâncenele încruntate într-o 
expresie de amarnică ură. 

— Şi de ce nu s-a găsit nimeni până acum să-l caute 
şi să-l pedepsească? întrebă ea indignată. 

— Este mult prea târziu pentru asta, răspunse Arnon. 
Când s-au petrecut aceste lucruri, ţara noastră se afla 
în mare suferinţă: nimeni nu fusese scutit. Acum, că 
dispunem de o prosperitate atât de mare, nimeni nu-şi 
mai aminteşte. Ea privi îngândurată şi continuă: Poate 
că aşa e mai bine. Galileea se află la distanţă mare. 
Prinţul este bine păzit. E mai bine, draga mea, să 
încercăm să uităm totul. 

- Fara clătină încet capul, îngândurată. 

— Eu însă îmi voi aduce aminte mereu! murmură ea. 

— Iarna care veni avea să fie lungă şi aspră. Arnon 
căzu bolnavă la pat, cu febră şi crize repetate de tuse. 
în zilele acelea, Fara nu mai avea alte preocupări 
decât sănătatea mamei. Ione încerca, fără succes, să-i 
stimuleze din nou interesul pentru clasici, pentru 
desen şi alte înclinații de care dăduse dovadă. 

— Fă ceva cu această copilă nefericită şi convinge-o 
să iasă şi să mai facă exerciţii. Nu mai este ea însăşi, 
Ione! se ruga Arnon. 

— Şi pe mine mă îngrijorează, prinţesă Arnon; ceva 
se întâmplă cu ea! 

- Ea se frământă mult pentru boala mea, spuse 
Arnon. 

— Desigur, prinţesă Arnon, încuviinţă Ione, dar ai să 
te simţi cu siguranţă mai bine când va veni din nou 
primăvara. 


— Şi primăvara sosi, şi sănătatea ei se amelioră 
destul ca să-i permită să stea la soare şi să se plimbe 
prin grădină, dar 


91 MARELE 


PESCAR 


Fara nu era mai puţin deprimată. Toată veselia ei 
naturală dispăruse. 

Într-o după-amiază, când Rennah veni în vizită, le 
găsi pe amândouă în grădină. Aproape imediat, Fara 
se scuză şi plecă. Rennah o urmări cu o privire 
îngrijorată. 

—- Creşte înaltă, Arnon, însă Fara nu arată prea 
bine. O preocupă ceva? 

- Fara s-a frământat toată iarna din cauza mea, îi 
spuse Arnon. Este un copil cu un deosebit simţ al 
datoriei. 

— Dar acum, că te simţi mai bine... 

— M-am gândit şi eu la asta; ar trebui să fie din 
nou veselă. Cred că ar fi bine să ne gândim la ceva 
care ar putea-o distra. Nu o mai interesează nimic. 

— În curând va fi ziua ei de naştere, îşi aminti 
Rennah. Ce-ai zice de o petrecere? Se lumină la faţă. 
Mă laşi să organizez eu petrecerea în cinstea Farei? 
Sunt sigură că Zendi va accepta ideea cu plăcere. Va 
fi cu adevărat o zi de sărbătoare la care să-i invităm 
pe consilieri cu soțiile lor, împreună cu copiii şi cu 
nepoţii. Vor putea organiza întreceri şi jocuri, vom 
servi bunătăţi de tot felul... 

— Ah! Rennah dragă, tu eşti mereu gata să faci 
bine, spuse Arnon. Sper să nu te alegi cu prea multă 
bătaie de cap. 

— Zendi va încuviinţa, îl cunosc eu, spuse Rennah. 
A sosit timpul să acordăm acestei copile ceva mai 
multă atenţie. Am neglijat-o cam mult şi apoi faptul 
că strămoşii ei au fost regi, cred că înseamnă ceva 
pentru oameni! 

Astfel, în a cincisprezecea zi din Adar, care se 
nimeri a fi una din cele mai frumoase zile de vară 
timpurie, regele şi regina sărbătoreau cea de-a 
douăsprezecea aniversare a Farei cu o petrecere ce 
depăşea cu mult planul iniţial al reginei, nu numai ca 


program distractiv, dar şi ca număr de invitaţi, 
întrucât Zendi hotărâ să-i invite pe toţi şeicii şi şefii 
triburilor, împreună cu familiile lor. 

Aflând de proiectata petrecere în cinstea ei, Fara 
se revoltă 


LLOYD C. DOUGLAS 


Bl 
N 


şi protestă cu atâta vehemență până ce Zendi 
însuşi Îi explică cum că poziția ei de copil de sânge 
regesc nu numai că o îndreptăţea la anumite 
favoruri, dar că trebuia să le şi accepte cu 
bunăvoință. Şi când Fara continuă să se opună cu 
încăpățânare, răbdarea lui Zendi ajunse la capăt şi îi 
aduse la cunoştinţă că indiferent dacă doreşte sau 
nu, petrecerea va avea loc cu ocazia aniversării zilei 
ei de naştere, la tabăra regelui, în ziua a 15-a din 
Adar şi mai adăugă că va trebui să fie prezentă, 
veselă şi la timp! 

Târziu în noapte, când petrecerea luase sfârşit şi 
toată lumea plecase acasă, Zendi îi relată lui Rennah 
discuţia pe care o purtase cu Fara, când ea îl 
implorase să nu sărbătorească aniversarea ei. 

— Dacă aş fi avut cea mai vagă idee despre ceea 
ce o frământă pe această fetiţă, mărturisi el, aş fi 
cedat dorințelor ei. Aşa cum stau lucrurile acum, 
această sărbătorire nu i-a făcut decât rău. Toată 
lumea o va socoti de acum încolo cam ciudată, dacă 
nu cumva chiar şi-a pierdut minţile. 

O întâmplare aproape incredibilă avea să aibă loc 
la ospăţul din seara aceea, ospăț la care participau 
doar casa regală şi consilierii împreună cu soțiile lor, 
precum şi câţiva invitaţi din Petra, unde Zendi se 
bucura de un frumos renume. 

Nimic neobişnuit nu se petrecu în cursul 
evenimentelor zilei. Au avut loc întreceri palpitante 
de forţă şi îndemânare, acrobație, lupte, alergări, 
dueluri cu spada; iluzioniştii şi vrăjitorii făceau 
scamatorii, rapsozii se întreceau în punerea pe 
strune a celor mai vestite balade. Avură loc şi curse 
de cai, cu nimic mai prejos decât celebrele curse pe 
pista elipsoidală din impunătorul Colosseum din 
Roma, precum şi demonstraţii de dresare a cailor 
executate de diferite grupuri de tineri arabi, vajnici 


călăreţi, parte din ei puţin peste vârsta copilăriei. 
Aşa cum era de aşteptat, avură loc şi căzături 
zdravene, soldate cu oase rupte, şi cai scoşi din 
circulaţie. Proba finală era o cursă cu obstacole 
parcursă de tineri călăreţi, proaspeţi adolescenţi. 


93 
MARELE PESCAR 


Obstacolele erau înalte, iar cursa în general - 
foarte primejdioasă. Din cei" doisprezece cai aliniați 
la start, doar trei terminară cursa. 

Obligată de împrejurări, Fara şedea cu demnitarii 
în tribuna regală. În timp ce tânărul învingător, 
înfierbântat încă de efortul întrecerii, trecea călare 
prin faţa regelui pentru a-l saluta, fata se întoarse 
către mama ei şi o întrebă în şoaptă: „Cine e băiatul 
acela?" înainte ca Arnon să poată răspunde, Kitra, 
care se afla imediat în spatele lor, se aplecă şi spuse 
cu mândrie, dar şi cu un zâmbet nervos: 

Cum, nu-ţi aminteşti de el, Fara? Acesta este 
Voldi! Obişnuiaţi să vă jucaţi împreună când eraţi 
mici. 

Fara se întoarse către ea cu un zâmbet şi cu o 
uşoară înclinare a capului în semn că-şi aminteşte. 

Este un călăreț minunat, murmură ea cu 
oarecare asprime în glas, dobândită de la o vreme. 

Regina Rennah auzi fără să vrea şi 
spuse: 

Îl vom ruga să vină să reînnoiţi 
relaţiile. 

Fara îşi muşcă buzele şi se îmbujoră uşor. 
Întâlnind ochii mamei sale, ea se încruntă şi îşi 
scutură capul aproape imperceptibil. Arnon zâmbi, 
îşi ţuguie buzele şi aprobă ca şi când ar fi vrut să 
spună: „Nu avem nimic împotrivă!" 

Voldi descălecă îndată, urcă în tribuna regală, 
făcu o adâncă plecăciune în faţa regelui şi a reginei 
şi îşi croi drum spre mama sa. I se făcu loc alături 
de Fara. Cu ochii ei mari şi adânci, ea îi cercetă faţa 
arsă de soare, apoi cu buzele întredeschise îi adresă 
un zâmbet de admiraţie nevinovată. La privirile ei 
insistente, el se îmbujoră puţin sub tenta arămie şi 
zâmbi cu o oarecare uimire, ca şi când tocmai 
făcuse o descoperire importantă. 


Rennah, fină observatoare, îşi întoarse capul 
către Kitra şi îi şopti: „Nu-i aşa că sunt drăgălaşi?" 
Kitra aprobă şi îi zâmbi scurt, însă în ochii ei se 
putea citi o vagă nelinişte. Rennah nu o ignoră şi 
crezu că a înţeles. 


LLOYD C. DOUGLAS 


— Ai crescut, după cum văd, murmură Fara, 
aproape confidenţial. 

— La fel şi tu, se bâlbâi uşor Voldi. Nu te-aş fi 
recunoscut. 

— A fost într-adevăr o cursă de zile mari, Voldi! 
spuse Fara emoţionată. 

— Şi tu călăreşti, nu-i aşa? 

— Ei, nu chiar aşa... 

— Nu vrei să vii într-una din zile să călărim 
împreună? 

- Dacă nu ţi se va părea prea plictisitor... să 
călăreşti foarte prudent. 

Respectivele mame şi regina care ascultau fără 
sfială discuţia dintre ei râseră pe seama lui Voldi, dar 
el era prea fascinat de Fara ca să observe hazul lor. 

— Mâine după-amiază? întrebă el. 

Fara încuviinţă dând din cap, îi zâmbi uşor şi 
întoarse privirea din calea ochilor lui vrăjiţi. 

— I-ai promis bunicului că-ţi vei petrece ziua cu 
el, Voldi, interveni Kitra. 

— Am să-i explic. Voldi se ridică să plece. Pe 
mâine după-amiază, Fara! 

Toţi, în afară de Fara, urmăriră un timp silueta 
înaltă şi suplă a băiatului care se depărta, dar îl 
văzură oprindu-se să-i şoptească ceva bunicului său; 
acesta, cu un aer grav, de-abia îşi putea ascunde 
mândria faţă de afecțiunea tânărului său nepot. 

— lată zile fericite pentru bătrânul Mişma, 
observă regina. 

Da, răspunse Kitra cu o privire absentă. 

Remarcând tonul răspunsului indiferent al Kitrei, 
Arnon 

întoarse capul fără să vrea, căutând un motiv 
pentru o astfel de atitudine. Dar Kitra evită privirea 
sfredelitoare. Acest mic joc îi scăpă Farei, a cărei 
atenţie se concentrase acum doar asupra siluetei lui 


Voldi care cobori treptele şi încălecă roibul său 
obosit. 

O dată cu lăsarea serii, toată lumea, cu 
excepţia gazdelor regale 


95 MARELE 
PESCAR 


şi a invitaţilor lor de marcă, se adună în jurul unui 
foc uriaş de tabără, unde boi întregi se frigeau pe 
jeratic şi fiecare se putu ospăta în voie. Fara era 
singura persoană tânără prezentă la ospăţul regelui. 
în prealabil, se purtaseră discuţii dacă să fie invitaţi 
şi alţi câţiva tineri de vârsta Farei, însă cu toţii 
căzuseră de acord că era greu de ales fără să jigneşti 
pe unii sau pe alţii, iar pe de altă parte, nici nu era 
loc pentru toţi. 

După servirea bucatelor "alese cu grijă, urmară 
mici alocuţiuni în cinstea Farei, căreia toţi i se 
adresară cu titlul de „prinţesă". în luările de cuvânt 
elogioase ale consilierilor, nici unul nu făcu vreo 
aluzie cu privire la contribuţia Iudeii la sângele regal, 
însă memoria celor prezenţi era împrospătată cu 
cuvinte elogioase asupra faptelor de curaj şi a 
înţelepciunii marelui domnitor Aretas, care figura 
deja pe o treaptă înaltă în ierarhia eroilor legendari 
ai Arabiei. 

Pe tot parcursul acestei grele încercări - pentru că 
astă era de fapt - Fara şezu între mama ei şi rege, 
atentă şi sobră, ca o tânără neobişnuită să fie 
aclamată de adulți. Deşi părea absorbită în 
desfăşurarea acestui ceremonial, un observator atent 
şi-ar fi dat seama că expresia ei rămăsese neclintită 
când consilierul şef Mişma aminti de un incident 
amuzant care stârni râsul întregii asistenţe. Fara însă 
părea să nu-l fi auzit. Era clar că se gândea la cu 
totul altceva. 

Când discursurile şi felicitările luară sfârşit şi nu 
mai rămăsese nimic de spus, Zendi se întoarse cu un 
zâmbet patern spre tânără invitată de onoare. 

— Acum, prinţesă Fara, spuse el cu blândeţe, 
este rândul tău. Poţi face o plecăciune, poţi să 
rosteşti câteva cuvinte sau poţi cânta. 


Toţi aplaudară sugestia regelui, făcută oarecum în 
glumă, însă încetară brusc când Fara se ridică în 
picioare. Arnon, care se afla lângă ea, o privi 
neliniştită; intuiţia ei maternă îi spunea că fiica ei 
pune ceva la cale. 

Fara nu zâmbi şi nici nu adresă asistenţei vreun 
cuvânt. Îşi părăsi 


LLOYD C. DOUGLAS 


3% 
O 


încet locul şi se îndreptă hotărâtă către masa masivă. 
Cei de faţă se aplecară înainte pentru a vedea mai 
bine, ţinându-şi răsuflarea şi întrebându-se ce va urma. 
Fara înconjură masa, astfel încât să-l aibă pe rege în 
faţă, făcu o plecăciune adâncă, apoi, spre consternarea 
tuturor, scoase un mic pumnal de la cingătoare şi, cu 
îndemânare,  brazdă-o dungă diagonală roşie pe 
antebraţul stâng. Aplecându-se peste papirusul care 
conţinea jurământul de răzbunare nesemnat, îndelung 
neglijat, ea luă stilus-ul, îl înmuie în sângele ei şi 
scrise cu o mână fermă FARA. 

Pentru moment, toţi martorii acestei 
cutremurătoare scene rămaseră încremeniţi. Atunci 
Rennah se ridică şi se grăbi să i se alăture fetei. 
Arnon, foarte şocată, se repezi şi ea în urma reginei şi 
împreună o scoaseră pe prinţesa care sângera pentru 
a-i da îngrijirile necesare. Era palidă, dar ochii îi 
scăpărau şi un mic zâmbet de mândrie şi satisfacţie îi 
mai tremura în colţul buzelor. 

Zendi se ridică, reclamând imediata şi întreaga 
atenţie a invitaţilor lui, tăcuţi şi tulburaţi. 

— În seara aceasta a curs aici sânge tânăr viteaz, li 
se adresă el solemn oaspeţilor. Vă asigur că Arabia nu 
va permite acestui copil curajos să-şi rişte vreodată 
viaţa în încercarea de a-şi ţine jurământul, însă actul 
ei plin de curaj, făcut cu toată sinceritatea, este 
apreciat cu mândrie de ţara sa. 

— Aşa să fie! mormăi bătrânul Mişma. 

— Aşa să fie! răsunară multe voci. 

Un lung moment de tăcere se scurse înainte ca 
Zendi să facă un gest cu mâna, în semn că oaspeţii 
erau liberi să plece. Aceştia începură să se agite, 
adresându-şi unul altuia priviri întrebătoare. Mişma, 
aflat în imediata apropiere a regelui, sugeră ca insolita 
întâmplare să fie ţinută secretă. 

— Ar fi lucrul cel mai de dorit, Mişma - dacă am 
putea - admise Zendi. Ar fi posibil ca trei sau patru 


oameni să păstreze un secret, dar nu cincizeci! Poate 
ar fi mai bine să-i lăsăm să vorbească până ce vor 
obosi şi povestea să fie apoi uitată. La urma urmei, ea 
nu e decât un copil. 


97 
MARELE PESCAR 


Şi aşa, din gură în gură, în tot regatul Arabiei se 
află că tânără fiică a prințesei Arnon a jurat să-şi 
omoare tatăl iudeu. Prima reacție a fost de sinceră 
admirație, împletită cu amuzament îngăduitor. Copila 
făcuse dovadă de mare curaj. Putea fi şi evreică, dar 
prin curajul arătat era arabă sadea! Desigur, din 
punct de vedere practic, jurământul ei era ridicol. 
Când va creşte mare, amintirea acestuia va fi 
stânjenitoare, fără îndoială. Şi aşa, după cum prezise 
Zendi, după câteva săptămâni de discuţii făţişe, 
straniul incident era uitat. 

Tânărul Voldi, îndrăgostit până peste cap şi fără 
să-i pese cine şi ce cunoştea despre asta, îşi petrecea 
mai mult timp la tabăra lui Arnon, spre neliniştea 
crescândă a părinţilor săi, pentru că el era un tânăr 
foarte îndrăgit, favorizat de soartă şi cu un viitor 
strălucit. Cu înclinația sa deosebită de a-şi face 
prieteni şi cu renumele pe care-l câştigase deja ca 
atlet neîntrecut, nu ar fi fost de neconceput ca, într-o 
zi, ţara să-i acorde înalte onoruri. El putea obţine cu 
uşurinţă o numire în Consiliul regelui, însă Urson şi 
Kitra se îndoiau că fiul lor, pe care-l idolatrizau, ar 
corespunde înaltelor aşteptări în cazul unei alianţe 
cu o tânără femeie cu sânge străin şi cu atât mai mult 
iudeu. Independent de frumuseţea, curajul şi 
farmecul ei, Fara ar constitui o grea răspundere. 

Voldi nu era indiferent faţă de situaţia jenantă a 
părinţilor lui. Dimpotrivă, el era profund devotat şi 
neliniştea lor îl îndurera. Nu aveau loc scene 
furtunoase. Dacă părinţii l-ar fi dojenit cu asprime, 
dacă Urson s-ar fi năpustit asupra lui cu cuvinte 
grele de ocară sau dacă mama ar fi făcut crize de 
isterie, pentru el ar fi fost poate mai lesne să le 
ignore. Nefericita situaţie era rar amintită între ei, 
dar le ocupa permanent gândurile. Urson râdea 
foarte rar acum. într-o dimineaţă, Voldi se pregătea 


să plece pentru a-şi petrece ziua cu adorabila fiică a 
ticălosului de Antipa. La plecare, se întoarse în şa să- 
i facă cu mâna mamei sale şi o văzu în prag, 
încercând să-i zâmbească prin perdeaua de lacrimi, 
se simţi grozav de ruşinat. 


LLOYD C. DOUGLAS 


Eh 
[se) 


Dar tânărul mai avea şi alte nelinişti. în ultimul 
timp se întâlnea foarte rar cu camarazii săi; Până mai 
ieri, mare parte a timpului şi-l petrecea cu tinerii lui 
prieteni de călărie, care-l  recunoşteau drept 
căpetenie a acestei temerare echipe. Ce vor gândi 
acum despre el? Ce vor spune despre el, adunaţi în 
jurul focului de tabără după o zi de aprigă cavalcadă 
în munţi? Ar fi foarte neplăcut să ştie că ei îl bârfesc 
şi îl dispreţuiesc pentru dragostea lui. Hotărâ să 
alunge aceste gânduri sumbre într-o dimineaţă, 
aflând că prietenii lui plănuiseră o vânătoare de trei 
zile la cerbi, Voldi sosi mai devreme la locul lor 
obişnuit de întâlnire, echipat cum se cuvine pentru 
escapadă La început se simţi puţin stânjenit, dar 
sentimentul dispăru curând. Voldi era din nou unul 
de-al lor. Dorind să-şi recapete locul în ochii lor, 
tânărul îi conduse ore întregi în cea mai nebunească 
cursă pe care o făcuseră vreodată, sărind peste râpe 
adânci, peste imenşi buşteni doborâţi, avântându-se 
ca săgețile prin desişurile pădurii. Întărâtaţi de 
curajul lui sfidător, ei făcură tot ce. le stătu în 
putinţă să se ţină cât mai aproape. Tânărul Musef, 
fiul cel mare al consilierului Tema, îl talona foarte 
aproape pe conducătorul lor, târând după el cel mai 
mare cerb dintre cei trei doborâţi în ziua aceea. Voldi 
îi vânase pe ceilalţi. Cea mai mare parte a grupului 
rămăsese în urmă; vajnicii vânători nu apărură în 
tabără decât după-amiază târziu, osteniţi, incapabili 
să mai scoată un cuvânt. 

În vecinătatea unei cascade zgomotoase au aprins 
un foc de tabără. Apoi au atârnară cerbii la rând pe o 
bârnă. Musef se aruncă pe covorul înmiresmat din 
crengi de brad şi când Voldi se aşeză şi el alături, 
privindu-l cercetător, Musef deschise un ochi şi îi 
şopti: 

Frate, ţi-ai pierdut minţile? 


Ultimul sosit în tabără a fost tânărul prinţ Deran, 
insolentul fiul al regelui Zendi, însoţit de alţi patru 
vânători; aceştia fuseseră obligaţi să zăbovească în 
urma lui când prinţul nu mai reuşise să ţină pasul cu 
ceilalţi. Prinţul doborâse un pui de căprioară. Nimeni 
nu îndrăzni 


99 
MARELE PESCAR 


să facă vreo aluzie, însă tăcerea generală exprima 
dezaprobarea tuturor. Deran era perfect conştient de 
reacţia camarazilor săi, dar şi de faptul că dacă el ar fi 
fost oricare altul şi nu moştenitorul tronului, ar fi 
primit pedeapsa cuvenită; dar lui nu-i păsa de părerea 
lor nerostită. Comportarea lui lăsa să se înţeleagă că 
dacă fiul regelui are poftă să ucidă un pui de 
căprioară, nimeni nu poate îndrăzni să i se opună! 

După cină, avură lor câteva acrobaţii, o întrecere la 
lupte şi o alta cu săbii lungi din lemn. A fost propus şi 
un duel cu pumnale. 

— Ce-ai zice, Voldi, de un duel între tine şi 
Musef? se ridică o voce. 

— Sunt prea obosit, răspunse Musef, şi apoi eu 
nu sunt un partener pentru Voldi. 

- Ne vom măsura noi cu el! strigă prinţul, 
ridicându-se în picioare. 

Toţi ochii se îndreptară în direcţia lui, fiecare 
dispreţuindu-l în sinea lui pe îngâmfatul băieţandru 
pentru slaba lui performanţă, abilitate sportivă, dar 
mai cu seamă pentru insolentul „noi"! 

— Nu ar fi cinstit, prinţe, replică Voldi, străduindu- 
se ca tonul lui să sune respectuos. Sunt mai mare 
decât voi şi mai îndemânatic. 

— Dar nu şi în ultima vreme, rânji Deran. Ori vă 
jucaţi cu pumnalele când o vizitezi pe prietena ta 
evreică? 

Toţi cei aflaţi în jurul focului amuţiră. Voldi se 
îmbujoră şi se încruntă, încercând să-şi reprime mânia. 

— Eu nu vreau să mă bat cu voi, prinţe Deran, spuse 
el. 

— Aha! aşa cum mi-am imaginat! conchise Deran. 
Aşa se întâmplă când te asociezi cu străini molatici. 
Făcu un pas înainte şi scoase pumnalul. Scoală-te şi 
luptă, băiete! 


Voldi se ridică încet şi, ca şi ceilalţi martori ai 
scenei, observă lama pumnalului strălucind în lumina 
focului 


LLOYD C. DOUGLAS 


= |% 
© 


Sper că nu vrei să te lupţi cu mine cu o armă 
adevărată, "spuse el tăios. Un murmur general de 
dezaprobare se ridică în sprijinul lui Voldi. Deran abuza 
ruşinos de privilegiul lui. Toţi tinerii din grup ştiau că 
prinţul era invulnerabil în asemenea cazuri. Rănirea 
acestui băiat de os domnesc îl putea costa libertatea, 
dacă nu viaţa pe acela care s-ar fi făcut vinovat de acest 
lucru. 

Descumpănit pentru moment de această ameninţare, 
Voldi rămase în picioare, cu degetele înfipte în centură, 
fără a schiţa vreun gest de apărare. Tânărul Deran făcu 
câţiva paşi şi luă poziţie de atac, uşor înclinat înainte. 

— Ai face mai bine să-1 scoţi, Voldi, mormăi el cu un 
rânjet, sau să recunoşti că eşti un laş. 

Evident, cuvântul era rău ales, chiar şi din partea 
odraslei regale. Voldi ţâşni înainte aplicând cu cotul 
drept o lovitură zdravănă în plexul prinţului, apoi îi 
apucă iute braţul pe care acesta îl agita sălbatic şi îl 
răsuci, obligându-l să dea drumul pumnalului care căzu 
în foc. Gâfâind furios, prinţul se năpusti din nou asupra 
lui Voldi care, ignorând pumnii neputincioşi ai 
adversarului, îl plesni direct în faţă. 

— Ai să mi-o plăteşti! ţipă Deran. 

Prinţul a fost transportat cu dezgust în cortul său 
pentru îngrijirea buzelor sângerânde şi restabilirea 
mândriei regale. Voldi îşi reluă locul pe crengile de 
brad, ceva mai departe de ceilalţi, cu capul plecat şi cu 
umerii căzuţi. 

— Îmi pare rău, bolborosi el dând din cap, deprimat. 

Era un moment critic pentru toţi. Nici unul nu cuteză 
să rişte să i se adreseze pentru a nu fi citat mai târziu că 
ar fi spus: „Ai făcut o treabă bună, Voldi, exact ceea ce 
merita! Ce altceva puteai face?" într-un târziu, Musef se 
ridică încet, mai aruncă o creangă uscată de brad în foc 
şi îşi scutură mâinile; târându-se în direcţia lui Voldi, se 
aşeză lângă el pentru a-i ţine tovărăşie în tăcere. Veni 


apoi rândul lui Robert, tânărul subţirel cu nasul puţin 
coroiat, nepotul consilierului Dumah, care stă- 


101 
MARELE PESCAR 


tuse tăcut de cealaltă parte a cercului; acum îşi făcea 
de lucru aţâţând focul şi, trecând prin faţa lui Voldi, îl 
bătu prieteneşte pe umăr. Ceilalţi respirau parcă mai 
uşuraţi, adresându-şi unul altuia priviri care aveau 
acelaşi înţeles pentru toţi. Deran nu mai apăru în 
noaptea aceea, iar în dimineaţa următoare, devreme, 
plecă spre casă. 

Voldi nu spuse acasă nici un cuvânt în legătură cu 
nefericita întâmplare şi aşteptă neliniştit, timp de mai 
multe zile, să fie convocat la tabăra regelui; era 
aproape sigur că Deran relatase întregul incident 
într-o lumină nefavorabilă lui. Părea însă că episodul 
avea să fie trecut cu vederea. Existau două variante 
posibile pentru a-l ignora: prinţul hotărâse să-şi ţină 
gura sau regele, aflând versiunea fiului său, îşi 
formulase propriile concluzii, gândindu-se că e mai 
prudent ca afacerea să fie uitată. 

Adevărata versiune ajunse însă la urechile 
Consiliului pentru că, o săptămână mai târziu, Voldi 
era invitat să petreacă o zi cu venerabilul său bunic," 
Mişma. Voldi se prezentă cu spaima în suflet 
deoarece îi era profund devotat bunicului şi n-ar fi 
vrut să-i  pricinuiască vreo supărare. Spre 
surprinderea lui însă, vizita căpătă o întorsătură 
fericită. Nici nu se pomeni de incidentul din pădure în 
discuţia lor. Când Voldi se ridică să plece, Mişma îl 
însoţi la padoc şi, cu un gest ceremonios, îi prezentă 
un superb cal negru. Extaziat în faţa semeţului 
animal, Voldi îşi plimbă o mână pe coama lui 
mătăsoasă, iar cu cealaltă îl îmbrăţişă pe bunic, 
scoțând strigăte de încântare. Eminentul consilier îşi 
mângâia mulţumit barba albă şi în ochii lui ageri se 
ivi o licărire de mândrie pentru nepotul său. 

— Numele acestui mânz zburdalnic, spuse el, 
este „Darik", după bătrânul rege Darik. 


— I se spunea „Darik cel drept", nu-i aşa? 
întrebă Voldi. 

Da, aşa este! Pentru că era drept în toate 
hotărârile sale,  adăugă Mişma. Se mai spune că 
regele Darik era iute. la mânie şi ştia mai bine ca 
oricine să mânuiască sabia, dar nu a scos-o niciodată 
în faţa unui adversar mai slab, indiferent cât de gravă 
ar fi fost ofensa. 


LLOYD G: DOUGLAS 


xX 
102 
Bătrânul îşi puse mâna ciolănoasă pe botul catifelat al 
mânzului şi adăugă: Acest cal, se gândi el o clipă, are 
nevoie să fie strunit într-o oarecare măsură, însă are 
un temperament bun. Ai grijă de el, fiule, să se poarte 
cum trebuie. 

Voldi continuă să o viziteze pe Fara. Vara, călăreau 
zilnic împreună, iar când sosi iarna timpurie, vremea 
rea îi obligă să rămână în casă. Observând 
neastâmpărul lor şi lipsa de ocupaţie, Arnon îi propuse 
lui Voldi să participe şi el la studiile lor, neglijate în 
ultima vreme. El consimţi de îndată, manifestând 
interes, deşi nu părea animat de ambiţii speciale 
pentru studiu; dar orice moment care-i permitea să mai 
zăbovească alături de Fara era mai mult decât 
binevenit. Ione era încântată de progresele lui şi, 
constatând că are aptitudini pentru greacă, declară: 
„El are simţul acestei limbi şi în curând va putea vorbi 
ca un băştinaş!" Desigur, era o exagerare, însă ea îl 
încuraja anume pentru a-l determina să-şi dea toată 
silinţa. În afară de aceasta, el putea să-i spună mamei 
sale că petrecea în mod profitabil lungile după-amieze 
de iarnă în casa prinţesei Arnon.. Kitra zâmbea cu 
indulgență, dar pentru orice observator atent era 
limpede că în sufletul ei era mâhnită. 

Pe de altă parte, Fara era şi ea tulburată din cauza 
adoraţiei aproape nemăsurate pe care i-o arăta Voldi şi 
clopoţelul de alarmă al intuiţiei ei o prevenea că 
băiatul ar putea avea neplăceri acasă din această 
cauză; constatase de altfel că vizitele Kitrei deveneau 
din ce în ce mai rare. Odată fusese aproape hotărâtă 
să-i spună lui Voldi că ar fi mai bine pentru amândoi să 
nu se mai vadă, dar îi lipsise curajul fiindcă şi ea îl 
iubea cu aceeaşi înflăcărare. Oricât de dureros ar fi 
însă, odată şi odată trebuia să-i spună, dar Fara amâna 
mereu trista zi. 


Anotimpurile se succedau unul după altul, iar Fara 
se maturizase mult peste vârsta ei. Întâmplările 
survenite în viaţa ei o făcuseră mai înţeleaptă încă din 
copilărie, iar acum, în perspectiva apropiată a celor 
şaisprezece primăveri, fata avea judecata unui adult. 


103 MARELE 


PESCAR 


O dată cu vârsta îşi întărise şi convingerea că era 
sortită să fie o fiinţă nedorită, privită cu suspiciune, pe 
scurt, o străină. Iudeii o vor dispreţui pentru că este 
arabă, iar arabii o vor ignora pentru că este evreică. 
De ce oare lumea e făcută astfel încât bărbaţi şi femei 
în toată firea să facă ase menea diferenţe? Odată i-a 
pus această întrebare lonei, care îi răspunse cu un 
oftat: 

— Aşa a fost dintotdeauna, draga mea, încă de la 
început! 

— Pentru unii, este o lume însingurată, spuse Fara. 

Întâi dau seama ce simţi, îi răspunse Ione cu 
simpatie. Şi 
eu am fost o însingurată. 

— Da, Ione, însă tu ai o' naţionalitate! Eşti departe 
de ţara 
ta, dar ai o ţară, este cu totul altceva, pe când eu... nu 
sunt decât un amestec între două ţări care se urăsc. 
Eu... eu sunt un nimeni. 

Nu fi amărâtă, Fara, încercă lone să o 
încurajeze. Sunt mulţi cei care te iubesc şi te vor iubi 
mereu. Nu cred că există în lume o fată care să aibă un 
iubit atât de devotat ca Voldi. 

— Ştiu, murmură Fara, însă... el n-ar trebui! Vocea ei 
începu 
să tremure. Va trebui să-i spun! El nu se va putea 
căsători cu mine! Asta l-ar distruge, lone!... Ce să mă 
fac? 

Puțin înainte de asfinţit, prinţesa Arnon, suferindă, 
atât fizic cât şi psihic, se stinse atât de încet încât cei 
din jur aproape că nici nu-şi dădură seama. 

Prima care înţelese că nu mai e nimic de făcut a 
fost Fara. 

Încă de pe la amiază, fata se ghemui lângă patul mamei 
sale, cu fruntea lipită de braţul ei firav. Din când în 
când se ridica în picioare cu ochii înecaţi în lacrimi 


pentru a-i scruta faţa inertă, apoi, descurajată, se 
aşeza din nou, aşteptând. 

Pe la jumătatea după-amiezii, bătrânul Kedar ridică 
panourile din piele ale cortului octogonal care se 
deschideau spre miazănoapte şi răsărit, aşa cum se 
proceda la aceeaşi oră a fiecărei zile însorite de vară. 
La cei optzeci de ani ai lui, Kedar văzuse destulă 
moarte în jurul 


% LLOYD C. DOUGLAS 
104 

lui şi nu-l mai întrista. Astăzi însă părea chiar prea 
indiferent în prezenţa ei, târându-şi de colo până colo 
bătrânele-i oase ca şi când între el şi moarte exista o 
înţelegere tacită. 

Cât era ziua de mare, peste o duzină de slujnice 
se  strecurau în vârful picioarelor în odaia stăpânei 
lor muribunde, câte două, câte trei, o priveau 
neputincioase de la o distanţă respectuoasă, apoi 
ieşeau la fel de încet cum intraseră, reluându-şi 
îndeletnicirile întrerupte. Din păcate, nu mai 
rămăsese nimic de făcut pentru Arnon, şi chiar dacă 
mai era ceva, bătrâna doică Nefti, care le avusese în 
grijă pe amândouă prinţesele încă din pruncie, şi 
credincioasa Ione erau prezente, forfotind în jurul 
patului, fiecare nutrind o oarecare gelozie la adresa 
celeilalte. 

În momentul de faţă, întreaga atenţie a casei era 
concentrată asupra Farei şi a planurilor ei posibile de 
viitor. Foarte probabil, ea se va căsători cu Voldi, ale 
cărui intenţii rămăseseră ferme. în general, se 
spunea că Fara hotărâse să nu se mărite până ce 
responsabilitatea faţă de mama ei nu se încheia, dar 
în timp ce forţele lui Arnon slăbeau, această 
îndatorire faţă de ea creştea. Nefericita prinţesă 
dobândise o deosebită calitate de a îndeplini tot felul 
de treburi mărunte şi personale care o reclamau fără 
încetare: „te rog, dă-mi perna mică: nu, pe cealaltă, 
draga mea, pe aceea albastră. Mulţumesc, Fara, dar 
cred că aş vrea mai curând şalul... este în pergolă, 
cred. Nu te superi dacă mi-l aduci?! Ştiu că te sâcâi 
groaznic..." Şi aşa era, dar Fara nu părea niciodată 
plictisită şi se afla la datorie zi şi noapte. Evident, în 
această situaţie nu-i putea oferi prea multe bucurii 
lui Voldi până ce nu se va elibera: acum însă nu mai 
era mult. 

Dar unde vor trăi ei? Aceasta era întrebarea care-i 
frământă pe servitori, şi în special pe cei mai 


vârstnici. Pământul îi fusese dat în stăpânire lui 
Arnon atât timp cât trăia. Era de neconceput ca 
Voldi, în calitate de soţ al Farei, să ridice vreo 
pretenţie asupra lui sau ca regele să facă asemenea 
favoritisme. Voldi va urma stilul de viaţă 


105 
MARELE PESCAR 


nomad, la fel ca şi ceilalţi de acelaşi rang. Faptul că 
tatăl său, Urson, era fiul lui Mişma şi în calitate de 
consilier şef era moştenitorul posibil la tron, nu era 
de actualitate imediată. Pământurile lui Arnon 
reveneau domeniilor regale; Voldi împreună cu Fara 
aveau să urmeze firul zăpezii şi păşunile, asemenea 
strămoşilor lor, dar slugile mai vârstnice, obişnuite 
îndelung cu viaţa mai uşoară, ar fi fost prea şubrede 
pentru o viaţă atât de aspră. 

În timp ce ei se adunau în grupuri mici; aşteptând 
şi veghind, slujitorii se întrebau dacă Fara însăşi se 
va acomoda cu o astfel de viaţă. Ea nu manifestase 
niciodată nici cel mai mic interes pentru turmele şi 
cirezile lor sau pentru îndeletnicirile care-i asigurau 
propria existenţă, în schimb, îşi revărsase prietenia 
asupra păstorilor şi familiilor lor. Desigur, nici nu era 
cazul să încerce cineva să o înţeleagă. Aceasta era 
Fara şi omul de rând se întreba ce se va întâmpla cu 
această străină care, pe măsură ce se maturiza, 
devenea o şi mai mare enigmă. Pe cât era de 
frumoasă, pe atât era de misterioasă, fapt ce putea fi 
explicat prin moştenirea rasială. Ea constituia o 
ciudată combinaţie între arab şi iudeu. Obiectiv 
vorbind însă, fata era un amestec surprinzător de 
reuşit. Femeile arabe sunt mai înalte decât evreicele 
şi mai viguroase. La cei şaisprezece ani ai ei, Fara 
era zveltă, suplă, aproape băieţoasă, pe scurt - arabă. 
Faţa ei oferea un interesant studiu asupra inter- 
ferenţei raselor. Străvechea antipatie era trasată aici 
ca pe o hartă. Nasul ei sculptural, fin, cu nări semeţe 
şi fremătătoare, era darul lui Arnon. Obrazul cu 
rotunjimi copilăreşti şi gâtul erau ale Mariamnei. O 
faţă sensibilă, bine controlată în repaus, însă cu 
reacţii prompte faţă de orice provocare. Un tempera- 
ment cu adevărat arab, care se aprindea uşor, 
izbucnind ca o furtună de vară din munţi; dar merita 
să aştepţi oricât pentru a fi răsplătit cu acel zâmbet 


de căinţă pe care Fara îl moştenise de la un lung şir 
de generaţii de oameni puternic emotivi, care 
credeau în ispăşire şi care nu se ruşinau niciodată de 
lacrimile lor. 


LLOYD C. DOUGLAS 


xX 
106 

Ultima zi a lui Arnon se scurgea încet, iar când 
soarele care cobora alunecă în spatele piscului 
Arcturus, la douăzeci de mile depărtare, bătrânul 
Kedar ridică şi panourile de pe latura de apus a 
cortului, permițând să pătrundă o adiere parfumată de 
iasomie. Fara se trezi şi ridică privirea asupra 
fermecătoarei privelişti: în prim-plan apăreau colinele 
unduitoare care se pierdeau până în valea verde a 
Ainsei, străjuită în depărtare de semeţul Arcturus; 
dacă priveai apoi peste versantul dinspre miazăzi al 
muntelui, zăreai scânteierea argintie a Mării Moarte. 

Observând-o pe Fara absorbită în gânduri, Ione se 
apropie de ea şi-i şopti că sosise Voldi. Dorea ea să-l 
vadă? Fara clătină din cap. 

Spune-i lui Voldi să nu mă aştepte, murmură ea; 
şi, în timp ce Ione se îndepărta, mai adăugă: Spune-i 
că nu pot veni acum. Va înţelege... 

Ochii  încercănaţi şi încărcaţi de tristeţe se 
întoarseră spre faţa suptă a mamei sale. îşi lipi obrazul 
de pieptul lui Arnon şi ascultă... şi ascultă. Bătrâna 
Nefti făcu un pas înainte, ridică o mână ca să impună 
tăcere, deşi nu exista un loc mai tăcut că acesta. În 
cele din urmă, Fara se îndreptă, îşi sărută mama uşor 
pe frunte, temându-se parcă să, n-o trezească. Se 
ridică apoi încet în picioare. Nu mai exista nici urmă 
de lacrimi în ochii ei, iar figura mândră era perfect 
destinsă. O atinse uşor pe umăr pe bătrâna Nefti şi, 
făcând un mic gest de apreciere faţă de ceilalţi, părăsi 
cortul. 

Voldi o aştepta în grădină. El se ridică şi o cuprinse 
în braţe, iar Fara se cuibări la pieptul lui. O simţi 
zguduită de suspine şi o atrase mai aproape de el. 

S-a stins? întrebă el. 
Fara încuviinţă dând din cap, obosită şi 
descurajată. 
Eu voi avea grijă de tine, draga mea, murmură 
Voldi. 


Vorbim despre asta altă dată, propuse Fara, 
eliberându-se uşor din îmbrăţişarea lui. Cred că sunt 
multe lucruri de făcut acum. Te-ai putea duce la tabăra 
regelui... şi să le spui? 

Desigur! Dar mă pot întoarce după aceea? 


107 
MARELE PESCAR 


— Voldi, îmi pare rău, sunt atât de obosită! 
Poate mâine... 

— O cuprinse din nou în braţe şi o sărută, dar ea 
răspunse apatic. 

— Îndată ce Voldi se îndepărtă călare, Ione se 
apropie de Fara, oare rămăsese în grădină, pe 
scaunul preferat al mamei sale, dusă pe gânduri. 

— Ce ne facem acum, Ione? întrebă ea cu un 
glas aproape stins. Cunosc atât de puţine lucruri 
despre toate acestea...! 

- Bărbații vor veni diseară, draga mea, şi se vor 
ocupa de cele necesare pentru înmormântare. 

— Şi eu... ce trebuie să fac în asemenea 
situaţie? 

— Tu n-ai de făcut nimic. Nefti şi cu mine o vom 
pregăti pentru îngropăciune. Ione o apucă de braţ. 
Hai, vino, acum ai nevoie de puţină odihnă. îţi aduc 
îndată ceva întăritor de băut. 

— Seara, târziu, regele Zendi în persoană sosi 
împreună cu o duzină de vecini. După ce-i adresă 
Farei câteva cuvinte de consolare şi îmbărbătare, o 
părăsi şi îi spuse că el şi regina ar dori s-o vadă a 
doua zi. Fara se întinse pe pat, închise ochii şi îşi 
afundă capul în perne, să nu mai audă tropăitul cailor 
care se depărtau. Când se trezi, totul era liniştit. 
Luna plină strălucea prin deschizătura cortului. Ione 
se strecură foarte încet în încăpere, Fara îi făcu semn 
şi fata, ascultătoare, veni şi se aşeză lângă ea pe 
marginea patului. 

— Ai vrea să faci ceva pentru mine, Ione? 
întrebă Fara, abia şoptit. Şi vreau să-mi promiţi că n- 
ai să spui niciodată, nimănui. 

— Vocea lui Ione tremură uşor, apoi încuviinţă 
grăbită. 


— Vreau să ridici mâna şi să juri pe zeii tăi că 
vei face ce-ţi voi spune şi... că nu vei dezvălui acest 
lucru niciodată, nimănui! 

— Ione ezită şi începu să plângă. 

— Aş vrea să ştiu, draga mea, spuse ea printre 
lacrimi, sper că nu este ceva ce nu se cade să faci! 


LLOYD C. DOUGLAS 


* 
108 

— Lasă-mă pe mine să judec dacă trebuie sau nu! 
Tonul Farei era acum aspru. Vei face ce-ţi cer şi vei 
păstra secretul! 

— Protestând, Ione ridică o mână tremurândă şi 
spuse: 

— Da, Fara, voi face precum vrei şi nu voi spune 
nimănui. 

Ridicându-se brusc, Fara se apropie de măsuţa unde 
îşi ţinea lucrul de mână şi se întoarse cu o foarfecă pe 
care o înmână sclavei care o privea înmărmurită. 

— Taie-mi părul! Fara îşi înşfăcă cu degetele coada-i 
lungă şi grea ce atârna pe spate şi îi spuse: Aici! Vezi, 
Ione? Chiar aici, deasupra mâinii mele. Voi fi băiat. 
Taie-l să fie la fel ca al lui Voldi. Ione scâncea ca un 
copil. Mi-ai promis! Fara o scutură de umeri cu 
brutalitate. Nu mai sta şi plânge! Hai odată! Fă ce-ţi 
spun şi fa-o repede! 

Protestând încă printre suspine, Ione comise 
crima... Când termină, Fara se retrase în alcovul ei şi, 
nu după mult timp, reveni sub înfăţişarea unui tânăr 
arab de condiţie bună, înfăşurată într-un burnus, o 
foarte reuşită copie a celui purtat de Voldi. 

— Cum arăt? întrebă Fara. 

— De unde îl ai? se miră Ione cu vocea sugrumată. 

— L-am făcut, răspunse Fara, cu mult timp în urmă. 

— Dar de ce? Ce ai de gând să faci? 

— Plec foarte departe, Ione, pentru a-mi duce la 
îndeplinire un jurământ, declară Fara pe un ton grav. 
Dar să ai grijă să ţi-l ţii şi tu pe al tău! 

Veştile alarmante se răspândiră dimineaţa, 
devreme. Bătrânul Kedar se duse călare la tabăra 
regelui cu groaznica ştire despre dispariţia Farei în 
cursul nopţii. Nărăvaşa Saadi, pentru care Fara 
insistase să fie plasată într-un ţarc separat, dispăruse şi 
ea. Zendi trimise vorbă unui număr de tineri călăreţi, 
relatându-le ce se întâmplase. După părerea lui, Fara, 


cu durerea în suflet, chinuindu-se să-şi găsească 
somnul,, pornise într-o nesăbuită goană călare, sub clar 
de lună. Bănuind că suferise un accident, aceştia se 
împrăştiară în toate direcţiile. 


109 
MARELE PESCAR 


Voldi porni şi el în galop pe cărarea lor preferată, 
care ducea până la marginea platoului. în locurile 
unde cărarea se îngusta şi coborârea era mai 
abruptă, descăleca şi îşi purta calul sleit de căpăstru, 
căutând orice indiciu, cât de mic. O dată cu 
coborârea serii, speranţele lui se risipiră. Nu se mai 
întoarse la locul de întâlnire convenit cu prietenii lui, 
angajaţi şi ei în căutare, pentru că se afla la multe 
mile depărtare, cu mult mai departe de limitele la 
care ajunsese el vreodată. 

La ivirea zorilor, Voldi îşi reluă cursa, acum în 
sens invers, oprindu-se din când în când, acolo unde 
cărarea era primejdioasă, pentru a asculta profunda 
tăcere ce-l învăluia şi începea să strige cu disperare: 
Faraaa! Faraaa! 


CAPITOLUL IV 


aidi, tânără mânză murgă, avea o fire 
independentă şi nărăvaşă, însă era dotată 
cu picioare sigure. 
Bătrânul Kedar, din ce în ce mai prudent o dată cu 
vârsta, nu se încredea în ea, pe când Fara îi înţelegea 
mai bine capriciile şi ştia că, deşi zburdalnică, nu era 
răutăcioasă. 

Pe parcursul primelor cinci mile de coborâre 
treptată, Fara nu o menajase deloc, gândindu-se că 
timpul era preţios. Deşi bătrâna ei doică Nefti o 
mustrase să se odihnească, aceasta putea descoperi 
în orice moment patul gol şi, sculând toată casa, 
putea declanşa imediat urmărirea. 

La început, simțind nevoia de mişcare, Saidi 
încercă câteva ghiduşii, trecu de la galop la salturi şi 
sărituri, se prefăcu că se teme de orice bolovan uriaş 
sau buturugă luminată de razele argintii ale lunii, 
însă pintenii Farei o descurajară îndată, făcând-o să 
înţeleagă că aici nu era vorba dejoacă. 

După un timp, drumul deveni uniform pe o 
distanţă de câteva mile, înainte de a se angaja pe 
cărări cu cotituri bruşte care duceau la poalele văii. 
Aici descălecă şi merse alături de Saidi, până ce 
mânza începu să dea din cap nervoasă; totdeauna se 
împotrivea să fie purtată de căpăstru, afară de 
momentele în care era prea obosită. 

Din când în când, treceau prin faţa colibei unui 
ţesător cufundată în întuneric şi linişte; doar câteva 


capre ridicau capetele curioase la trecerea lor, în 
rest, noaptea era calmă. Dar Fara avea un sentiment 


111 MARELE 
PESCAR 


straniu că nu e singură. Deşi trecuseră abia şapte ore 
de la pierderea suferită, i se părea că aceasta se 
întâmplase cu foarte mult timp în urmă. De fapt, aşa 
şi era, deoarece durerea incurabilă i se cuibărise în 
suflet încă de pe când degradarea sănătăţii lui Arnon 
prevestea un sfârşit inevitabil. 

Era ciudat, de asemenea, gândi Fara, că nu simţea 
nici o ameninţare în legătură cu temerară misiune pe 
care şi-o asumase. Cu toate acestea, nu o dată îşi 
spunea că aceasta e o treabă foarte serioasă, o 
treabă de bărbat, care îi va pricinui, fără îndoială, 
multe necazuri înainte de a ajunge la obiectivul ei 
bine fortificat în Galileea. Pe scurt, ea se îndrepta 
către un dezastru aproape sigur, şi asta atât de rapid 
cât o putea duce Saidi cu picioarele ei zvelte. 

Reconsiderarea obiectivului ei nu avu însă darul 
să o descurajeze, în primul rând pentru că 
îndrăzneaţa ei misiune fusese plănuită cu atâta 
ardoare şi cu mult timp înainte, încât aceasta 
devenise unicul ţel al vieţii sale. 

Mai există apoi şi prea iubitul ei Voldi", căruia îi 
pricinuise atâta îngrijorare! Ce bine ar fi procedat, 
gândi ea, dacă i-ar fi spus hotărâtă că nu se va putea 
căsători cu el niciodată şi dacă el ar fi obligat-o să-i 
spună motivul; i-ar fi spus că nu-l iubeşte. Voldi însă 
ar fi ştiut că nu acesta este motivul adevărat, 
deoarece ea îi dăduse prea multe dovezi de dragoste. 
Oricum, Voldi nu se va frămîntă prea mult timp: în 
împrejurări similare, o fată ar reacţiona altfel, dar un 
bărbat se poate consola foarte repede. Ce noroc au 
bărbaţii că sunt în stare să smulgă rădăcinile iubirii 
şi să le transplanteze cu succes în altă parte, fără ca 
planta să-şi piardă din prospeţime. Într-adevăr, nu 
avea nici un motiv să se îngrijoreze din pricina lui 
Voldi. 


Un singur lucru o neliniştea: cât timp şi cât de 
neobservată va putea trece deghizarea ei sub 
înfăţişarea unui tânăr oarecare? Desigur, nu există 
altă alternativă. Era de neconceput ca o fată de 
şaisprezece ani să poată călători singură din sudul 
Arabiei până în 


LLOYD C. DOUGLAS 


* 
112 
nordul Galileii fără să rişte unele situaţii foarte 
neplăcute, dacă nu de-a dreptul primejdioase; efortul 
de a trece drept un tânăr căruia nu-i mijise încă 
mustaţa era nebunie curată! 

În ciuda tuturor acestor riscuri, existau însă şi 
câteva aspecte în favoarea Farei: de felul ei, avea o 
voce joasă, uşor răguşită, ceea ce pentru un străin 
trecea cu uşurinţă drept vocea unui adolescent. Mai 
era apoi turbanul bine îndesat pe cap, care ascundea 
curbele delicate ale chipului său de fată. Chiar şi aşa, 
era nevoie de mult curaj şi siguranţă de sine pentru 
a-şi juca rolul în prezenţa neaşteptată a bărbaţilor. 
Până acum nu-i fusese tocmai greu să-şi disimuleze 
sexul în faţa altor femei. 

Pregătirea o costase pe Fara multe ore de trudă. 
în secret ea exersase îndelung cum să pară cât mai 
autentică înfăţişarea unui băiat pe care-l voia 
impertinent, obişnuit cu un limbaj colorat, presărat 
cu înjurături. De câte ori nu exersase în camera ei de 
dormit mersul cu paşi mari, apăsaţi, aroganţi, dând 
capul pe spate în semn de sfidare: râsese singură la 
vederea propriului chip reflectat în tava din metal 
bine lustruită atârnată pe uşă; dar se întristase în 
momentul următor la vederea gropiţelor de fată pe 
obrajii „tânărului" şi hotărâ să nu mai zâmbească. 

Când se crăpă de ziuă, Fara traversă extremitatea 
dinspre miazăzi a văii fertile Aisne, ajungând în valea 
aridă Zered, care străjuia ţărmul de răsărit al Mării 
Moarte. Era o întindere dezolantă, lipsită de 
vegetaţie, păsări, rozătoare sau reptile; nu existau 
nici chiar insecte care abundau în mai toate 
deşerturile, astfel încât Marea Moartă îşi merita pe 
drept cuvânt numele. Saidi şi călăreaţa ei nutreau 
speranţa că în curând vor părăsi acest ţinut pustiu şi 
iuți paşii. Fara îşi încordă privirea pentru că la 
orizont se profila străvechea aşezare Akra, despre 


care ea ştia că duce o existenţă precară în mica oază 
ce se întindea la extremitatea sudică a Mării Moarte. 


113 MARELE 
PESCAR 


Soarele dogorea deja când fata zări primele 
pâlcuri de palmieri şi chiparoşi, precum şi câteva 
colibe sărăcăcioase răzleţite în jurul unui uriaş cort 
cafeniu. Acesta putea fi hanul unde trăgeau 
caravanele şi îngrijitorii lor. La intrarea cortului, 
Fara descălecă şi înmână frâul iepei sale năduşite 
unui bătrân arab taciturn; cu paşi mari şi ţanţoşi o 
luă pe lângă ţarc, unde dădu câteva ordine pe un ton 
arţăgos în legătură cu adăpatul şi ţesălatul calului. 
Când hangiul iritat mormăi că ştie el ce are de făcut, 
Fara îi strigă neîncrezătoare că dacă ar şti, el ar fi 
primul om bătrân întâlnit în viaţa ei care să ştie sau 
căruia să-i pese de felul în care se adapă un cal 
înfierbântat în aşa fel încât să nu-i dăuneze şi 
propuse să stea lângă el până ce va face treaba cum 
trebuie. 

O bătrână sfrijită, cu un aer posac, pregăti o 
gustare sărăcăcioasă din ouă prăjite şi pâine veche. 
Simţind că în prezenţa unei femei trebuie să se 
comporte ca un bărbat, Fara începu să se plângă în 
legătură cu mâncarea, aruncându-i bătrânei femei o 
serie de înjurături care i se păreau mai potrivite în 
gura unui bărbat în asemenea împrejurări. Veni apoi 
momentul să intre în încăperea ce-i fusese destinată; 
aici furia ei ajunse la culme şi, voit nestăpânită, 
începu să o blagoslovească pe bătrână cu tot felul de 
epitete ca: nebună, şleampătă şi împuţită, cuvinte 
exprimate într-o greacă aproximativă, conştientă că 
vocabularul ei de insulte şi injurii în această limbă - 
învățată cu buna ei Ione - mai necesita o oarecare 
şlefuire. După vreo două ore de somn adânc, Fara 
porni din nou la drum, nu înainte de a plăti gazdelor 
de două ori pe cât ceruseră, jurând bărbăteşte că nu 
va mai pune piciorul vreodată într-un loc ca ăsta, în 
care nici o capră nu ar putea trăi. La neruşinatele 
acuzaţii, bătrânul şi  uscăţiva lui nevastă - 


recunoscători pentru un asemenea chilipir neaşteptat 
- admiseră cu respect că aşa era. Fara zâmbi 
mulţumită şi, în timp ce se îndepărta călare către 
ţinuturile dinspre miazănoapte, temerile ei începură 
să se risipească oarecum. 


LLOYD C. DOUGLAS 


* 
114 

După-amiază târziu, după o cursă monotonă sub 
soarele dogoritor de-a lungul țărmului de un argintiu 
orbitor, ea intră în oraşul Enghedi, punctul terminus 
răsăritean al vechiului „drum al sării" din portul 
Gaza. Era unul dintre cele mai sordide locuri; micile 
cocioabe în formă de cutii, construite din cărămizi 
coapte la soare, se înşiruiau de-a lungul unei poteci 
înguste şi prăfuite, unde domnea un aer sufocant... 
Ajungând la hanul principal, în vecinătatea căruia se 
aflau ţarcurile pentru animale, acum înţesate cu 
catâri şi cămile, împreună cu soioşii lor îngrijitori, 
Fara se interesă amabilă de ceva de-ale gurii şi un 
pat pentru noapte. Deodată îşi dădu seama de 
greşeală atunci când arogantul hangiu îi arătă o 
saltea de paie jegoasă, într-o încăpere unde se mai 
aflau încă vreo şase asemenea culcuşuri. Retrăgându- 
se cu dezgust, dădu drumul tezaurului său de 
înjurături arabe şi îi făcu cunoscut stăpânului hanului 
că ea nu obişnuieşte să doarmă laolaltă cu iepurii, 
câinii şi porcii. Astfel admonestat, hangiul o conduse 
respectuos spre o încăpere separată în care patul, 
chiar dacă nu era confortabil, era măcar mai puţin 
îngălat decât cel pe care-l refuzase. 

Fara dădu mai multă atenţie acestui incident. 
Evident, era o greşeală să ceri ceva pe un ton 
politicos; oamenii socoteau politeţea drept un semn 
de slăbiciune şi dispreţuiau vorbirea aleasă. Să stai şi 
să aştepţi să-ţi vină rândul sau să accepţi orice ţi se 
oferă, fără să protestezi, nu însemna decât că eşti 
obişnuit să fii dat la o parte şi că nu eşti în stare să-ţi 
aperi drepturile. Era o lume profund dezgustătoare, 
hotărâ Fara, dar dacă de aceasta va avea parte de 
acum înainte, va încerca să se adapteze condiţiilor ei. 
Încruntându-se şi pufăind zgomotos, fata începu să 
umble înfuriată cu paşi mari şi apăsaţi pe podeaua 
goală care trosnea la fiecare călcătură. În această 


dispoziţie belicoasă, ea se întoarse în încăperea 
comună a hanului, unde se afundă într-un scaun 
deșelat.  Încrucişă picioarele şi începu să-şi 
plesnească nervos cu cravaşa cizmele înalte, frumos 
lucrate - un dar de la Voldi. Neguţători arătoşi 


115 


MARELE PESCAR 


şi bine îmbrăcaţi veneau şi plecau, salutându-se 
când şi când. Aproape fiecare se cunoştea cu fiecare. 
Fara îşi dori sincer să fie bărbat, văzându-i cât 
păreau de stăpâni pe ei, şi asta fără nici un efort. Le 
admira siguranţa şi încerca să-şi închipuie că şi ea 
face parte din lumea lor. O bucată bună de vreme, 
prezenţa ei în această încăpere întunecoasă trecu 
neobservată. Din când în când, un tânăr ce trecea 
prin faţa ei îi arunca o privire lipsită de interes şi se 
ducea mai departe. Acesta era un semn bun, iar Fara 
respiră mai uşurată. 

Imediat în stânga ei, pe două scaune ponosite 
dintr-un şir întreg de alte asemenea, cu spătarele 
lipite de perete, se aflau doi bărbaţi angajaţi într-o 
discuţie serioasă. Vorbeau în greceşte, deşi era 
evident că sunt romani. Fara nu mai văzuse niciodată 
vreun roman, dar i se spusese cum arată. 

Bărbatul de pe scaunul cel mai apropiat de ea 
avea înjur de patruzeci de ani şi, după înfăţişare, 
părea să fie cineva de seamă. Asemenea prietenului 
său, cu mult mai în vârstă, avea un aspect plăcut, iar 
părul lui sur era tuns scurt. Avea faţa bronzată, cu 
excepţia unei dungi albe înguste pe frunte unde 
purtase o banderolă pentru a se apăra de soare. 
Tunica lui de 'i culoarea nisipului, cu bordură 
purpurie, era dintr-o țesătură de bună calitate; 
centura, teaca pumnalului, precum şi sandalele care 
îi ajungeau aproape până la genunchi dovedeau o 
lucrătură costisitoare. Fara presupuse că ambii erau 
conducători de caravane, aparţinând aceleiaşi 
companii. La o privire mai atentă., observă că 
bărbatul mai tânăr avea o mică crestătură în formă 
de „V" în partea de sus a urechii. Deci... acesta era 
sclav: părea însă că această servitute nu-l 
stinghereşte. 


Sper că el va mai fi aici când ne întoarcem, peste 
o săptămână, tocmai spunea sclavul cu figură 
distinsă. Aş vrea să-l mai aud vorbind, deşi mă 
îndoiesc că atunci va mai fi liber. Legionarii vor pune 
mâna pe el, pentru că - aşa cum ai spus-o şi tu - 
vorbirea lui este înflăcărată. Dar pe toţi zeii, Aulus, 
avea dreptate în tot ce spunea! 


LLOYD C. DOUGLAS 


* 
116 

Da, încuviință Aulus, lumea s-a înrăit destul 
ca să merite o pedeapsă, şi aşa a fost întotdeauna. 
Dar... omul ăsta e de-a dreptul nebun, Tim. 

Bărbatul mai vârstnic se întoarse acum cu fața şi 
Fara zări o lungă cicatrice de-a curmezişul obrazului, 
o amintire dintr-o bătălie sângeroasă petrecută cu 
mult timp în urmă, gândi ea. 

lată, aici ne deosebim, Aulus, se împotrivi 
Tim. E adevărat că prin ceea ce predică pustnicul se 
vede că are un curaj nebunesc, dar aş vrea să văd pe 
unul mai puţin nebun în stare să strângă în jurul lui 
atâta mulţime şi să-i ţină ore în şir sub un soare 
dogoritor, cu ochii şi gurile căscate, şi se spune că 
face asta zi de zi! 

Ei, ştii cum sunt oamenii, spuse Aulus 
nepăsător. Acest fanatic pe jumătate lihnit de foame, 
care se hrăneşte cu lăcustele deşertului, se cocoaţă 
pe o stâncă mare şi începe să urle că lumea asta 
netrebnică merită să fie pedepsită. Gloata, neavând 
altceva mai bun de făcut, vine să caşte gura, să-i 
urmărească maimuţărelile şi să-i asculte îngrozită 
profeţiile. Aulus îşi schimbă poziţia pe scaunul care 
trosni şi continuă să improvizeze. Oamenii asta caută, 
Tim. Vieţile lor goale sunt lipsite de senzaţii 
stimulatoare şi le place să simtă fiori de gheaţă pe 
şira spinării, în special când instinctul le spune că nu 
e decât o absurditate. 

Urmă o pauză şi Fara, care intenţionat ciulise 
urechile, se aplecă puţin înainte, sperând că Aulus nu 
spusese ultimul cuvânt. Dintr-o dată, Tim remarcă 
liniştit: 

Mă întreb dacă totul este chiar o absurditate! 

Omul e  ţicnit de-a binelea! replică Aulus 
batjocoritor, apoi se ridică, se întinse alene şi căscă. 
Nici tu nu eşti departe de el. Ne vedem la cină; mă 
duc să mai arunc o privire la cămila aia şchioapă. 


Un moment, Aulus! Tim puse mâna pe braţul 
prietenului său cu obrazul însemnat şi acesta se 
aşeză din nou, cu un zâmbet îngăduitor. Vorbeam,de 
mulţimea aceea din Hebron, nişte sărmani 


117 MARELE 
PESCAR 


ignoranţi şi păduchioşi care se mulţumesc să stea cât 
e ziua de mare cu gura căscată ca la o maimuţă în 
cuşcă, dar pe lângă ei mai erau cel puţin o duzină de 
oameni bine îmbrăcaţi, oameni învăţaţi, care păreau 
că urmăresc cu atenţie tot ce spunea pustnicul. 

Localnici, fără îndoială, explică Aulus, 
plictisiţi de prezenţa omului în oraşul lor şi care 
aşteptau să se işte o încăierare ca ei să-l poată 
înhăţa pentru tulburarea liniştii. 

Dar se vedea bine că unii dintre ei veneau de 
departe, Aulus. Chiar eu l-am întrebat pe un băiat 
isteţ, cu înfăţişare plăcută, îngrijitor de cămile, dacă 
n-ar vrea o slujbă; mi-a răspuns cu mândrie că este 
deja în serviciul eminentului legiuitor Ben ludah, un 
membru al Sinedriului din Ierusalim. 

Ce mai e şi ăsta Sinedriu? 

Organul lor legiuitor. 

Eu credeam că Roma le face legile. 

Doar legile asupra taxelor; Sinedriul se ocupă de 

restul. 

Ai desigur un talent ciudat, observă Aulus, de 
a acumula informaţii inutile. Ce altceva mai ştii în 
legătură cu legile iudeilor? 

Doar că există mult prea multe. De ce un 
iudeu poate fi arestat doar pentru că târăște un scaun 
în faţa uşii sale de Sabat! O mică urmă lăsată pe 
pământ şi gata, se cheamă „arat"! 

Eu cred că astea nu sunt decât scornelile 
tale, Tim, chicoti Aulus. Dar fie şi cum spui tu, poate 
că înțeleptul Ben ludah, trecând pe acolo din 
întâmplare, s-a oprit şi el ca şi noi să-l asculte pe 
nebun din curiozitate. 

Posibil, însă e mai mult ca sigur că oameni 
importanţi vin şi îl spionează pe acest pustnic. El 
însuşi este iudeu și le vorbeşte compatrioţilor lui. 
Desigur, Templul nu-şi poate permite să-l lase în 


continuare să strângă în jurul lui mulţimi tot mai 
mari cu fiecare zi şi să urle că lumea este atât de 
ticăloasă încât merită să fie purificată. 

Asta-i treaba exclusivă a Templului, să 
vegheze ca lumea, sau cel puţin aceea a iudeilor, 
singura care contează în această ţară - 


% LLOYD C. DOUGLAS 
118 

să se comporte cum se cuvine. Aceşti legiuitori şi 
rabini nu pot permite unui profet înfierbântat să 
străbată Iudeea în lung şi în lat, spunându-le miilor 
de oameni că țara lor este bântuită de la un capăt la 
altul de stricăciune, lăcomie, nedreptate şi că 
Dumnezeul lui - care este şi al lor - va prelua din 
mâinile autorităților recunoscute întreaga misiune de 
reînnoire, de care se va ocupa personal. 

Aulus zâmbi la auzul acestui lung discurs şi din 
nou se ridică să plece. 

— Poate că ai dreptate, spuse el tărăgănat. în 
cazul ăsta probabil că-1 vor azvârli într-o temniţă şi 
vor uita de el - şi lumea la fel. Dacă un om moare de 
o moarte sângeroasă, ca un martir, pentru cine ştie 
ce idee nouă, oamenii îl ţin minte şi îi ridică un 
monument; dar dacă se lasă aruncat în închisoare... 
PffF! Lasă-1l să putrezească acolo. Aulus îşi scutură 
mâinile de praf şi se îndepărtă. 

După un timp, chipeşul bărbat cu pronunţate 
riduri la coada ochilor şi cu crestătura pe ureche 
întoarse încet capul spre Fara, privind-o cu răceală. 

- În ce direcţie mergi, tinere? o întrebă el în 
aramaică, ceea ce însemna că o luase drept iudeu. 

— Merg spre asfinţit, domnule, răspunse Fara în 
greacă, până spre Gaza. 

— Ai mai fost pe acolo? întrebă Tim, iar când Fara 
dădu din cap în semn că nu, el adăugă: Frumos loc, 
n-am ce spune! Tocmai bun să-ţi pierzi cămaşa şi să 
te trezeşti cu beregata tăiată. Lasă-mă să-ţi dau un 
sfat: dacă vrei să ajungi într-acolo, ia-o pe mijlocul 
drumului şi fereşte-te să ai de-a face cu vreun 
localnic. Şi încă ceva: nu mânca din mâncarea lor, nu 
bea din apa lor şi nu crede minciunile lor. 

— După câte văd, nu prea îţi place Gaza, comentă 
Fara. Oricum, îţi voi urma sfatul. Primul mare oraş 


spre asfinţit nu este Hebron? E cumva mai bine pe 
acolo? 


119 
MARELE PESCAR 


— Mult mai bine! Vreme de două mii de ani, 
Hebron a fost cufundat într-un somn adânc, aşa încât 
acolo aproape nimic nu are viaţă, dar cel puţin nu vei 
fi jefuit, otrăvit sau asasinat în patul tău. Tim îşi 
încrucişă din nou picioarele şi o privi pe Fara cu 
interes. Cum se face că vorbeşti greaca, tinere? Nu 
trăieşti în Grecia, nu-i aşa? 

— Nici dumneata, domnule, replică Fara cu aceeaşi 
sinceritate, deşi vorbeşti greaca. 

— Eu sunt grec! declară Tim cu mândrie. Tu eşti 
iudeu, nu-i aşa? 

— Nu sunt, răspunse Fara, sunt arab. 

Tim îi cercetă faţa cu interes, îşi ţuguie buzele 
şi dădu din cap descumpănit. 

— Am greşit, murmură el, sper că nu te-am jignit. 

— Nu, deloc, domnule. Eu n-am nimic cu poporul 
iudeu. 

Tim râse încet şi spuse că nu se gândise vreodată 
să audă 
pe cineva vorbind astfel. 

Dar, domnule, riscă Fara, nu e prea mult de 
când evreii şi arabii erau aliaţi. 

- Ce mai alianţă...! spuse Tim în batjocură. 
Desigur că tu ştii totul în legătură cu această 
nefericită căsătorie. Un singur lucru însă n-am putut 
înţelege niciodată; cunosc mulţi arabi, oameni dintr-o 
bucată, care nu-şi doresc altceva în viaţă decât o 
luptă bună, şi atunci mă întreb de ce nu l-au 
spintecat să-i scoată măruntaiele acelui ticălos de 
iudeu care a umilit-o pe prinţesa voastră? Desigur, 
nu pentru că au uitat sau că nu le pasă...! 

Incapabilă să se mai gândească la un răspuns 
potrivit, Fara schimbă brusc subiectul. 

Nu m-am putut abţine să nu aud discuţia voastră 
în legătură cu un profet pe care l-aţi întâlnit şi care 
spune că lumea va fi pedepsită pentru fărădelegile 


sale. A lăsat el să se înţeleagă că el va aplica această 
pedeapsă? 

— Nu, nu el, spuse Tim, omul a avut grijă să spună 
că el 


LLOYD C. DOUGLAS 


x 
120 
nu e decât o solie care vesteşte venirea apropiată a 
unei persoane de esență divină, pe care a zugrăvit-o 
ca pe un răzbunător, o divinitate trimisă din Ceruri 
cu un sceptru în mână. Putregaiul pe care noi îl 
numim civilizație va fi tăiat din rădăcină pentru a 
putea creşte ceva sănătos şi folositor. 

— Şi asta se va întâmpla curând? întrebă Fara. 

— Dacă e să-i dai crezare profetului, s-ar putea 
întâmpla săptămâna viitoare, cel mai târziu. Dacă 
el ar fi spus că acest lucru se va întâmpla peste o 
sută de ani, prezicerile lui ar fi fost mai puţin 
riscante. 

— Şi mai puţin interesante, adăugă Fara. Crezi 
că profetul ar putea fi aici - la Hebron - mâine? 

— Doar dacă nu a hotărât să plece mai departe, 
în sus, spre coline. El se afla la cel puţin o jumătate 
de milă înspre miazănoapte când am zărit 
mulţimea. După cum se pare, el nu ţine seamă de 
cerinţele oamenilor. Se pare că merge unde vrea 
el, iar noroadele îl urmează. Dacă te interesează, 
îţi sugerez să întrebi pe drum, pe măsură ce te 
apropii de Hebron; aproape oricine îţi va putea 
spune. Pe acolo nu se vorbeşte decât de el. Tim se 
ridică să plece, iar Fara făcu la fel. 

— Am dreptate să presupun că ai cam crezut ce 

spunea el’ întrebă ea serios. 

Tim îşi muşcă buzele şi făcu o pauză, vădit 
pentru a reflecta. 

— Nu ştiu exact ce să cred, răspunse el 
măsurându-şi cuvintele. Iudeii sunt oameni ciudaţi. 
Ei şi-au avut dintotdeauna profeţii lor şi multe din 
prezicerile lor s-au adeverit, chiar şi cele privitoare 
la datele evenimentelor mai importante şi la 
deznodământul războaielor foarte îndepărtate. Ar fi 
bine să-l auzi cu propriile tale urechi pe acest 
Ioan. El poate greşi mult, dar nu e nebun! 


— Prietenul dumitale pretindea că e nebun de 
legat, replică Fara. 

— Prietenul meu, spuse Tim tărăgănat, e grec 
neaoş şi a devenit 


121 
MARELE PESCAR 


roman sadea. El nu are încredere în nimic ce nu se 
poate mânca, îmbrăca, cumpăra, vinde sau călări. 


În ciuda împotrivirii lui Saidi de a părăsi drumul 
larg pe care se angajase, Fara se întoarse la locul 
de unde pornea un alt drum improvizat, cu o lăţime 
de peste cincizeci de iarzi şi care ducea către 
miazănoapte, traversând o pajişte cosită. Terenul 
era moale şi calul înainta încet. 

Poteca dezgolită traversa câmpia şi un alt drum, 
mai puţin circulat, se deschidea peste o altă câmpie 
secerată, apoi peste un pod pe dedesubtul căruia 
trecea un pârâiaş. Făcea o cotitură pentru a ocoli un 
pâlc de chiparoşi, urca un deal, traversând o altă 
pajişte, trecând peste un vad, apoi continua drept 
înainte... mereu înainte. După vreo cinci mile 
monotone de mers călare, Fara zări în sfârşit un sat. 
La întretăierea drumurilor se afla o piatră care 
spunea că locul se numeşte Tekoa. Cărarea trecea 
prin mijlocul aşezării, însă Fara ocoli puţin în 
speranţa de a întâlni pe cineva care să-i spună cam 
pe unde s-ar afla profetul. 

Satul era aproape părăsit; micile bazare şi piaţa 
de pe strada principală erau închise. Mai departe, în 
zona locuită, o femeie bătrână şi firavă se aplecase 
peste marginea unui puț, trudind din greu să scoată 
o găleată cu apă. Fara se apropie, descălecă şi-i 
dădu o mână de ajutor. Aşezară găleata mare plină 
cu apă lângă fântână. Bătrâna femeie în zdrenţe, 
respirând greu, îi adresă Farei un zâmbet cu o gură 
ştirbă şi îi oferi o cană din tablă ruginită. 

— Ce bună e! spuse Fara. Ea umplu cana pentru 
gazda ei, goli găleata în jgheabul de piatră de- 
alături şi scoase căpăstrul de pe iapă. Şi lui Saidi îi 
este sete, adăugă ea, coborând din nou găleata. N- 
am mai auzit un astfel de nume de cal, observă 
bătrâna, de unde vii, tinere domn? 


— Din Arabia! 
— Dar eu cred că eşti israelit. 


LLOYD C. DOUGLAS 


e| * 


2 


— Nu, amândoi suntem arabi, Saidi şi cu mine. 

Bătrâna strânse neîncrezătoare buzele scorojite şi 
se încruntă. 

— Cum se face că-mi ceri de băut? întrebă ea 
pieziş. 

— Pentru că pari prietenoasă şi apoi... mi-era 
sete, răspunse Fara, netulburată de ostilitatea femeii. 
Îţi voi plăti bucuroasă pentru apă. 

— Noi nu vindem apa. 

— Atunci, iată aici un mic dar, spuse Fara, 
oferindu-i un ban. 

Bătrânii ei ochi sclipiră îndată ca mărgelele la 
vederea darului, dar clătină energic din cap. Fara 
lăsă bănuţul pe marginea fântânii, iar femeia se 
întoarse şi scuipă cu dispreţ pe pământ. Înăbuşindu- 
şi un zâmbet, Fara spuse: 

— Caut un profet iudeu", numele lui este Ioan. ÎI 
urmează multă lume şi aş dori şi eu să-1 ascult. Mi s- 
a spus că a trecut pe aici. Nu cumva ştii încotro s-a 
dus? 

— El este fiul satanei! se oţări bătrâna. Un 
profanator! Blestemaţi fie toţi necredincioşii care 
ascultă netrebniciile lui. 

Fara învârtea ostentativ în mână punguţa cu bani; 
dezlegă baierele şi întrebă calmă: 

— Ştii pe unde ar putea fi el acum? 

Câteva clipe bătrâna ezită şi rămase tăcută, în 
timp ce Fara scoase câţiva bănuţi de argint în palmă. 
îi puse apoi la loc în pungă şi se azvârli în şa. Bărbia 
zbârcită a femeii începu să tremure. Era evident că 
se dădea o luptă între sărăcia şi pioşenia , ei. Cu un 
gest aproape furios, indică direcţia nord-est. 

— Ei spuneau că o ia spre râu, strigă ea, şi toată 
Iudeea îl urmează! Toţi cei din Tekoa li s-au alăturat 
păgânilor! Şi lacrimi începură să i se prelingă pe 
obrajii veştejiţi. Până şi omul meu şi fata mea, 
împreună cu bărbatul ei şi copiii lor - toţi au 
înnebunit ca şi ceilalţi! 


Părându-i Sincer rău pentru creatura jalnică care 
acum plângea de-a binelea, Fara întrebă încet: 

— Dar ce a spus omul acela de v-a mâhnit atât de 
tare? 

- Îşi bate joc de străvechea noastră credinţă! 
spuse femeia, 


123 MARELE 
PESCAR 


suspinând printre lacrimi, şi îşi şterse ochii cavernoşi 
cu poala şorţului ei decolorat. El stă acolo în pustiu 
de ani de zile fără să facă nimic şi nu-i pasă de alţii; 
n-a fost niciodată la sinagogă şi nu a dus nici un dar 
la altar, iar acum vine să-şi bată joc de religia 
strămoşilor lui! 

— Asta nu înseamnă cumva că are o nouă religie? 
întrebă Fara. 

— Spune că în curând va apărea un înger care ne 
va arăta ce trebuie să facem, ca şi când am fi păgâni, 
fără nici un Dumnezeu. 

— Probabil că vorbele lui nu sunt pe placul 
preoţilor voştri, presupuse Fara. 

— Nu le place! Bătrâna femeie clătina din cap cu 
amărăciune. Aşteaptă numai şi ai să vezi cum îi vor 
băga pumnul în gură pentru blasfemiile sale! Cu 
Dumnezeu nu e de glumit! 

Fara deschise din nou punga şi lăsă să mai cadă 
câţiva bănuţi în mâna zbârcită. Bătrâna îi înşfacă, 
privi apoi ameninţător şi făcu un efort nereuşit să 
scuipe. Saidi tropăia de nerăbdare, aşa că, fericită să 
plece din nou la drum, porni în galop vioi. 


Cu o oră înainte-de asfinţit, Fara îi găsi în sfârşit; 
o mare mulţime - oameni singuri, în cupluri sau cu 
familii - ocupau o suprafaţă întinsă ce fusese păşune 
pentru turmele de oi, pe malul înalt al Iordanului. 
Tocmai se pregăteau de cina pe care o adusese 
fiecare. Fara se opri la o oarecare distanţă de ţarcul 
în care erau priponite marea parte a animalelor; 
desfăcu chingile, apucă un sac bine îndesat cu nutreţ 
pentru Saidi şi o priponi pentru o odihnă bine 
meritată. 

Strecurându-se printre grupurile de oameni, Fara 
se aşeză în vecinătatea unei familii ai cărei membri - 
tatăl, mama, doi băieţi în creştere şi o fată drăgălaşă, 
cam de vârsta ei - aveau o înfățișare care îi plăcu. 


Fata întoarse capul către Fara şi zâmbi ruşinată. 
Tatăl ei murmură îndată ceva, probabil un ordin 
sever, şi fata, cam fără tragere de inimă, se ridică şi 
se 


LLOYD C. DOUGLAS 


xX 
124 

aşeză între părinții ei. Fara se amuză în sinea ei. 
îşi despachetă gustarea, privind în voie la mulțimea 
adunată. Era o gloată ciudată şi tăcută. Se auzeau 
frânturi de discuții pe un ton liniştit, însă toate fețele 
erau calme, senine şi gânditoare şi nicăieri nu se 
auzeau râsete. în apropierea ei se purta o discuţie 
din care ea nu desluşi decât argumentaţia mamei 
care pleda în fața bărbatului pe un ton domol, dar 
grav. Cedând în cele din urmă în faţa intervenției 
soției sale, el dădu din cap afirmativ, iar fata, evident 
favorita lor, se ridică şi îşi reluă locul pe care-l 
ocupase înainte. Părul negru îi cădea pe spate, 
acoperindu-i umerii, ceea ce părea că nu-i e pe plac. 
Întorcându-se către Fara cu un zâmbet, aceasta îi 
răspunse în acelaşi fel, iar fata înclină capul 
mulțumită. 

— Părul meu pare neîngrijit, spuse fata. E ud 
pentru că am fost botezată. 

— Dar este foarte frumos părul tău, spuse Fara. 
Cum spui că s-a udat? 

— Marele profet a botezat în după-amiaza aceasta. 

- Mă tem că nu înţeleg, mărturisi Fara. Ce 
înseamnă acest cuvânt - „botezat"? Eu vin pentru 
prima oară prin părțile astea. 

— Profetul ne duce la râu şi ne scufundă cu capul 
în apă; asta ne spală de păcate şi... devenim curați. 

— Şi... foarte uzi, presupun, observă Fara cu 
simpatie. 

Cu buzele întredeschise, fata schiţă un zâmbet 
uşor, şovăielnic, care dezvălui un frumos şirag de 
dinți. Neavând la îndemână o replică potrivită față de 
această ciudată remarcă, într-o împrejurare atât de 
solemnă, ea se întristă dintr-o dată şi dădu din cap. O 
vreme, fetele nu mai schimbară nici un cuvânt, dar 
Fara regretă cele spuse. îi studie faţa drăgălaşă, care 
avea acum o expresie gânditoare, încercând parcă să 


găsească o mai bună explicaţie a semnificației 
„curăţirii" ei în Iordan. 

— Eu nu cred că tu eşti aşa păcătoasă, îndrăzni 
Fara cu blândeţe. 

— Noi toţi suntem păcătoşi, murmură fata mimând 
o pioşenie penibilă. 


125 
MARELE PESCAR 


— Da, aşa cred, admise Fara. Crezi că profetul a 
terminat pe ziua de azi? 

— Ah, nu, el va vorbi din nou după ce oamenii îşi 
vor fi terminat cina. Cred că nu mai durează mult; îşi 
îndreptă privirea spre mulţimea care tocmai începea 
să se agite. 

Durdulia mamă a fetei începu să strângă ce mai 
rămăsese după ce-şi hrănise familia, apoi veni şi se 
instală lângă fiica ei, care schimba zâmbete 
binevoitoare cu Fara. 

— Îmi pare bine că te-ai împrietenit cu Ruth, spuse 
femeia aplecându-se puţin către ea. Sunt atât de 
puţini tineri de vârsta ei pe aici. Sute de bătrâni ca 
noi şi puzderie de copii mici; dar se pare că tinerii 
din ziua de azi... Se opri brusc observând privirea 
rugătoare a fiicei ei, dar continuă imediat: Nu par să 
ştie că mai au şi suflete care trebuie salvate de urgia 
ce va veni! 

Ruth întoarse capul din nou către Fara, părând a 
se scuza pentru zelul mamei ei. Nepregătită pentru 
astfel de comentarii, Fara murmură: 

- Probabil că nu! Imediat îşi dădu seama că 
alesese prost cuvintele, care dovedeau nepăsare. 
Ochii femeii se însufleţiră, exprimând reproş. 

— Tinere, întrebă ea pe un ton sever, pot să te 
întreb dacă ai venit aici să cauţi mântuire? 

— Am venit să-l văd şi să-l aud pe profet, 
răspunse Fara puţin încurcată. 

— Dar nu mântuirea sufletului tău desigur! adăugă 
femeia. 

— Cred că pe profet îl interesează doar 
compatrioţii lui, răspunse Fara. 

— Desigur, dar şi tu eşti israelit, nu-i aşa? 

— Eu sunt arab! 

— Atunci nu ai dreptul să fii aici! 

— Dar, mamă...! încercă Ruth să protesteze. 


— Nu-i nimic! Vino cu mine! Indignată, mama sa se 
ridică şi o sili pe fată să facă la fel. 


LLOYD C. DOUGLAS 


e| * 


26 


— La revedere! spuse Ruth încet şi se întoarse cu 
un aer descumpănit. 

Fara, care se ridicase la rândul ei, şopti mai mult 
cu buzele decât cu vocea: 

— Îmi pare rău. 

Se îndepărtă apoi şi porni către mulțimea care 
înainta în grupuri; observă că lumea din față era 
masată în rânduri compacte. Găsi un loc neocupat, se 
aşeză şi aşteptă. Deodată, din mulţime se ridică un 
murmur. Profetul Ioan, care evident se odihnise până 
atunci pe malul râului, apăru sus pe dig. 

Era într-adevăr o figură remarcabilă: înalt, suplu, 
bronzat, un cap masiv pe care-l purta semeţ puţin pe 
spate, cu păr bogat, umeri laţi, ciolănoşi. întreaga lui 
înfăţişare emana o vitalitate ascunsă. Faţa, parcă 
cioplită în piatră, era acoperită cu barbă, fruntea 
puternic brăzdată străjuia doi ochi negri, adânc 
înfipţi în orbite. Părea un om care văzuse şi suferise 
mult. Lumea aştepta într-o muţenie desăvârşită. 
Întinzându-şi lungile sale braţe arămii, profetul 
începu să vorbească într-un fel care invita şi impunea 
ascultare. Fara însăşi se simţi îndată subjugată de 
vocea sa vibrantă. Era ca şi cum venea din depărtări, 
dintr-o altă epocă, dintr-o altă lume. 

— Dumnezeu a avut destulă răbdare. El a pregătit 
de mult , o grădină cu fructe dulci şi flori parfumate 
pentru desfătarea creaturilor umane. El le-a făcut pe 
toate. Era o grădină încăpătoare, udată de nuri şi 
pârâuri sprintene şi răcoroase, iar pe malurile lor 
înverzite se afla mult aur şi pietre preţioase. Dea- 
lurile şi văile ascundeau diferite metale pe care 
inventivitatea oamenilor le putea transforma în 
pluguri, secere şi alte unelte trebuincioase pe lângă 
casă. Uriaşe cariere adăposteau granit şi marmură în 
culori delicate, cu care oamenii puteau construi 
temple şi monumente. Existau păduri pline cu tot 
felul de copaci din care se puteau ciopli corăbii 


adăposturi. Nenumărate animale păşteau în văi; 
unele din ele asigurau hrana oamenilor, altele purtau 
poveri. Şi dacă norocoşii copii ai lui Dumnezeu s-ar fi 
mulţumit să-şi păstreze aceste bunuri 


127 
MARELE PESCAR 


şi să lase moştenire bogata lor avuţie, posteritatea ar 
fi putut trăi şi azi în linişte şi pace în grădina aceea. 

Aici, glasul profetului crescu în intensitate, el 
pregătindu-se să explice cum acest paradis a fost 
năpădit de buruieni şi mărăcini. Şi asta pentru că, 
încă de la început, copiilor Domnului nu le-a păsat 
deloc de această grădină. Primul om a încălcat 
învăţăturile lui Dumnezeu. Cel mai mare dintre cei 
doi fii ai lui şi-a ucis fratele şi a fugit în junglă. 
Neliniştită şi nemulțumită, umanitatea şi-a părăsit 
paradisul şi a început să bântuie pretutindeni, lipsită 
de hrană, de îmbrăcăminte, de adăpost sau de ţel, 
sperând doar să scape de privirea dezaprobatoare a 
Tatălui dezamăgit. 

Uneori, după lungi peregrinări fără nici un 
căpătâi, un grup sau un trib se aşeza într-o vale 
mănoasă şi trudea pământul. Un alt trib nomad, 
invidios pe puţinele agoniseli ale vecinilor, năvălea 
cu sulițe, săbii şi pietre şi îi omora pe aceştia 
împreună cu bătrânii şi copiii lor. Tatăl îi înzestrase 
cu o minte în stare să născocească unelte din ce în ce 
mai bune, dar până la urmă invențiile lor cele mai 
năstruşnice se dovedeau nu unelte mai bune, ci arme 
aducătoare de moarte. Piatra nu a mai fost folosită 
pentru construirea de temple şi monumente, ci 
pentru fortificaţii. Fierul nu a mai fost transformat în 
unelte casnice, ci în instrumente de război. 

Pretutindeni bântuiau teama, suferinţa, foametea. 
Jaful şi  măcelul s-au răspândit pe toată faţa 
pământului, până ce pacea nu a mai existat nicăieri şi 
nimeni nu mai era sigur nici măcar în casa fratelui 
său. 

Însă, continuă loan cu înflăcărare, de-a lungul 
tuturor acestor epoci groaznice de vrăjmăşie şi 
prigoană, Dumnezeu a aşteptat şi a tot aşteptat, 
răbdător, dar şi cu nelinişte ca mai-marii acestei lumi 


să-şi dea seama de puţinătatea avuţiei lor strâmb 
agonisite, de deşertăciunea ambițiilor lor de putere, 
de nimicnicia podoabelor lor regale şi de stricăciunea 
hranei 


LLOYD C. DOUGLAS 


x 
128 
acumulate prin înfometarea altora. Şi iarăşi s-a 
ridicat un glas curajos pentru a-i avertiza, dar îndată 
a fost redus la tăcere. Mulți erau mesageri trimişi de 
Dumnezeu, dar erau bătuţi, aruncaţi în temnițe şi 
ucişi, azvârliţi drept hrană fiarelor sălbatice. 

Încă de copil, Fara auzise tot felul de legende în 
legătură cu Facerea lumii, cu nesupunerea lui Adam, 
cu păcatele strămoşilor săi şi cu marele potop care i- 
a înecat pe toţi, cu excepţia unei singure familii. însă 
vechile poveşti, aşa cum le reamintea loan, păreau 
recente şi înfricoşătoare, pentru că glasul lui era ca o 
furtună. Răbdarea lui Dumnezeu a ajuns la capăt! în 
cele din urmă, văzând că incorigibilii săi copii nu mai 
sunt în stare de frumuseţe, milă, bunătate, pace, Ela 
renunţat. A hotărât să curețe lumea de ei, să o curețe 
până în străfunduri de murdăria şi de pustiirea 
mâinilor lor, până când nu mai rămânea nici o urmă 
din ei! Atunci El ceru unui bătrân supus şi iubitor de 
pace să construiască o corabie pentru el şi ai lui; şi 
ploaia începu să cadă. Şi a continuat să plouă, zi 
după zi. A plouat aşa cum nu se mai văzuse vreodată 
înainte. 

Fara ascultase în copilărie povestea potopului 
pusă pe strune de rapsozi şi nu fusese impresionată, 
însă tabloul de azi al cumplitei calamităţi o făcu să-şi 
tragă mai bine burnusul peste umeri, simțind fiori 
reci pe şira spinării. Povestea făcu să i se încreţească 
pielea, auzind parcă aievea strigătele 
înspăimântătoare ale oamenilor disperaţi care se 
agăţau unul de celălalt, îngroziţi de învolburarea 
apelor care creşteau, în timp ce cerul părea că se 
despică de fulgerele care scăpărau peste pământul 
înghiţit de potop. 

Şi deodată se făcu linişte. Apele se potoliră, iar 
soarele strălucea din nou; dar de data aceasta nu 
peste o grădină, ci peste o lume pustiită, cu oraşe în 
ruină făcute una cu pământul, peste tronuri goale, pe 


jumătate scufundate în mocirlă. Acum viaţa avea să 


înceapă din nou, iar omul trebuia să încerce să 


reclădească o lume mai bună. Dar şi de data aceasta 
fără succes şi fără nici o speranţă. 


129 


MARELE PESCAR 


Glasul lui loan căpăta accente de adâncă tristeţe, 
dar şi de ruşine, când amintea cum aceşti oameni, 
abia scoşi din noroi, începuseră să uneltească din 
nou unul împotriva celuilalt, ca şi înainte. Profeţii 
veneau şi plecau, amintind oamenilor de năprasnica 
nenorocire abătută asupra strămoşilor lor, prezicând 
dezastre încă şi mai mari dacă nu vor da ascultare 
poruncilor lui Dumnezeu. Dar cei puternici îi ignorau, 
iar cei care aşteptau favoruri din partea celor 
puternici râdeau de ei, îi batjocoreau, aruncau cu 
pietre în ei. 

Aici, Ioan făcu o pauză lungă, cu capul plecat. 
Mulțimea îngrozită aştepta într-o  neclintire 
desăvârşită, ţinându-şi respiraţia, deși ştia ce avea să 
urmeze. 

Şi... - continuă el trist, măsurându-şi cuvintele - 
aşa se face că suntem sortiţi să fim martorii unei noi 
dezlănţuiri a mâniei lui Dumnezeu, dar de data 
aceasta nu sub formă de potop, ci sub aceea a unei 
purificări, a stârpirii stricăciunii omenirii. Mă veţi 
întreba: când vor veni toate astea? Iar eu vă voi 
răspunde: nu vor veni, urgia lui Dumnezeu este aici! 
Şi parcă vă aud spunând: „nu sunt vinovat eu de 
stricăciunea lumii, este Imperiul care înrobeşte, 
jefuieşte şi ucide şi de ce să fiu eu pedepsit pentru 
crimele lui Cezar?" Atunci am să vă răspund că 
fiecare din noi este vinovat! Cuvintele lui Ioan se 
abăteau acum din ce în ce mai usturătoare. Nu 
aruncaţi toată vina asupra Imperiului lui Cezar, 
pentru că fiecare dintre voi sunteţi un mic imperiu 
plin de lăcomie şi de ură! Este foarte uşor să 
condamni cârmuirea, care este într-adevăr nesăţioasă 
şi pe care Dumnezeu o va curăța până în străfunduri, 
până ce i se vor zări oasele! E uşor să acuzi Templul 
pentru lâncezeala lui, dar şi el îşi va primi pedeapsa 
meritată! Dar dacă Dumnezeu se va îndura până la 


urmă de această lume bolnavă şi va vrea s-o 
mântuiască, această îndurare se va revărsa în primul 
rând asupra voastră, sărmani păstori însinguraţi, 
asupra voastră, truditorilor de pământ, asupra ta, 
tâmplarule, asupra ta, femeie sărmană, asupra ta, 
rabinule, legiuitorule, scribule, şi 


LLOYD C. DOUGLAS 


* 
130 
asupra oricărui om care se va căi pentru faptele sale. Dacă nu 
veţi face astfel, veţi pieri cu toţii! Aşa stă scris. Dumnezeu a 
vorbit din nou. Există Unul singur şi El este aici, pentru a 
curăța lumea de nedreptăţi! Da, El este aici, acum! 

Deodată, un bărbat distins, între două vârste, 
înveşmântat în negru, aflat la capătul depărtat al rândului 
doi din faţa profetului, se ridică din mijlocul unui grup de 
oameni asemenea lui, care îl înconjurau, şi strigă cu glas 
tare, ceea ce atrase privirile tuturor asupra lui. 

— Spune-ne, Botezătorule, nu eşti tu răzbunătorul lui Dum- 
nezeu care va revărsa mânia Lui asupra lui Cezar, a Marelui 
Preot, precum şi asupra noastră, a tuturor? 

— Nu, eu nu sunt El, răspunse Ioan cu umilinţă, sunt doar 
trimisul său, nevrednic să mă aplec să-i dezleg cureaua 
încălțămintei. Eu sunt doar un glas care strigă în pustiu. 
Mi s-a ordonat să spun: „Neteziţi calea pentru Cel Uns! 
Ridicaţi văile în care săracul disperă! Dărâmaţi vârful 
muntelui unde disprețul şi trufia i-a cocoţat pe cei 
puternici! Neteziţi calea în inimile voastre pentru El!" Aici, 
vocea lui pătimaşă şuiera ca o lovitură de bici. 

— Nu vă mulţumiţi să spuneţi că lumea va afla dreptate 
dacă grecii nu-i vor mai uri pe egipteni şi romanii nu-i vor 
mai prăda pe greci! Priviţi-vă pe voi înşivă! Negustorul 
macedonean să nu-l mai urască pe sirianul conducător de 
cămile! Evreul să nu-l mai urască pe arab! Fariseii ? şi 
saducheii * să nu se mai duşmănească între ei! Țăranul cu 
două vite, un asin şi douăzeci de găini să nu-l mai 
batjocorească pe cel sărac, cu numai două capre şi zece 
găini! Femeia cu straie frumoase pentru Sabat şi cununii 


2 * Membrii unei secte iudaice care se distingea printr-o minuțioasă şi exagerată 
respectare a regulilor legii mozaice; se recrutau îndeosebi din păturile orăşeneşti 
(n. tr.). 

3 ** Membrii unei alte secte iudaice, opusă fariseilor, favorabilă elenismului, şi care 


se recrutau îndeosebi dintre cei bogaţi (n. tr.). 


să nu-şi mai arate trufia faţă de cea cu numai un veşmânt 
pentru toate zilele şi fără nici o podoabă! 


131 
MARELE PESCAR 


Un alt bărbat din micul grup se ridică la rândul lui 
şi întrebă: 

— Acest răzbunător vine să facă pace cu o sabie? 

— Nu, nu cu o sabie, spuse loan, dar cu o putere 
atât de mare încât întreaga lume va fi zguduită! Va 
veni să taie din rădăcini şi să ardă copacii neroditori, 
care umbresc pământul degeaba, şi îi va cruța doar 
pe cei care poartă fructe. Va aduna laolaltă faptele 
voastre. El va salva grânele, dar buruiana şi 
mărăcinii vor fi azvârlite! 

Trecură câteva momente înainte ca gloata să-şi 
dea seama că profetul ajunsese la capătul cuvântării, 
pentru că el rămăsese tăcut în faţa oamenilor, cu 
capul plecat, părând sfârşit de oboseală; sau, gândi 
Fara, recules ca pentru rugăciune. 

În cele din urmă el ridică privirea spre mulţime, 
apoi se îndreptă spre dealul învecinat, dinspre 
miazănoapte. Ochii tuturor îl urmăriră până ce 
dispăru în dosul unui pâlc de măslini. Fără nici un 
cuvânt şi fără să se privească unul pe altul, oamenii 
se ridicară şi îşi reluară locurile de popas de pe 
întinsa păşune. 

Uluită şi descumpănită, Fara urmă mulţimea 
tăcută care se mişca încet. Ajunse din urmă familia 
pe care o întâlnise la cină. Drăgălaşa Ruth îi adresă o 
privire piezişă şi-i zâmbi. Mama ei, îngrijorată de 
comportamentul fetei, se încruntă şi o ameninţă cu 
glas suficient de tare ca Fara s-o audă: 

— Încă o dată... şi te spun tatălui tău! 

Fara nu avea nimic din cele necesare pentru 
dormit, în afară de două covoraşe din păr de cămilă, 
aşa că se culcă pentru prima oară în viaţa ei sub 
cerul liber. Se culcă devreme, pentru că nu avea 
nimic de făcut. Un băieţandru căruia îi dăduse câţiva 
bănuţi pentru adăparea lui Saidi aduse calul sub un 
chiparos ca să pască. O dată cu lăsarea întunericului, 


în aceeaşi atmosferă de calm, mulţimea începu să-şi 
pregătească culcuşul, iar în vreme ce stelele apăreau 
în toată splendoarea, pe întreaga pajişte se instaură 
liniştea. Din când în când, liniştea nopţii era 
întreruptă de scâncetul unui copil, de lătratul unui 
câine sau de o dispută iscată în grupurile de catâri, 
dar 


% LLOYD C. DOUGLAS 
132 

în general lumea era liniştită. Fara se întrebă dacă ei 
dormeau sau cugetau la straniile cuvinte pe care le 
auziseră. Ce gândeau oare distinsele persoane de la 
oraş? Dar mama lui Ruth? Credea ea în sinea ei că 
este fără de prihană? Şi oare ce ar gândi acest paşnic 
profet dacă ar şti că unul dintre cei ce-1 ascultau era 
pe cale să-şi ucidă propriul tată? A durat mult până 
ce gândurile ce-o frământau să lase oboseala să-şi 
spună cuvântul. Adormi întrebându-se dacă şi Arabia 
avea cunoştinţă de ceea ce avea să vină. Exista oare 
cineva care să le vorbească şi romanilor despre toate 
acestea? E sigur că lumea e mai mare decât Iudeea. 

Chiar înainte de ivirea zorilor, mulţimea începu să 
se agite. Fara se frecă la ochi, alungându-şi somnul, 
se ridică în picioare, îşi pieptănă părul tuns 
băieţeşte, trase turbanul roşu pe frunte, rulă 
covoraşele şi se duse să vadă de Saidi; dar mânza 
dispăruse! Nu se zărea nicăieri. Desigur, reuşise să 
se dezlege şi fugise. Poate că acum era deja în drum 
spre casă. Caii inteligenţi ştiu cum să ajungă! 

După cercetări infructuoase pe lângă oamenii şi 
băieţii care-şi vedeau de animalele lor, Fara hotărâ 
să urce dealul pentru a avea o vizibilitate mai bună. 
Ajunsă în vârf, cu inima bătându-i puternic în piept 
din cauza ostenelii şi a îngrijorării, îşi puse mâna 
streaşină la ochi şi scrută zarea cu atenţie până 
departe, spre miazănoapte, peste tabăra improvizată 
a mulţimii; nici urmă de Saidi. Deodată se simţi atât 
de neputincioasă şi pierdută, încât se rezemă de 
trunchiul unui copac şi trase cu putere în piept 
adierea proaspătă a dimineţii. Tresări la auzul unui 
glas ce venea de undeva, de foarte aproape în spatele 
ei. 

Ce cauţi, fiica mea? 

Fara se întoarse încet cu faţa la profetul care o 
privea cu ochi trişti. 


Calul meu... răspunse Fara şovăielnic. Probabil 
azi noapte s-a dezlegat şi s-a dus să hoinărească. 


133 
MARELE PESCAR 


— Poate a fost furat, sugeră Ioan, înaintând spre 
ea. 

— Desigur, nici unul dintre aceşti oameni nu ar fi 
putut face una ca asta! spuse Fara. 

— Nu există loc în această lume lacomă, fiica mea, 
în care omul să nu fure. 

Rostise din nou „fiica mea". Fara sperase că 
înţelesese greşit prima oară, dar acum nu mai exista 
nici o îndoială. Ştia el ceva. Dar ea trebuia să-l 
asculte, pentru că el vorbea liniştit, aproape ca 
pentru sine. 

— Ei fură, fură orice, oriunde; orice, de la cal până 
la căpăstru, oriunde de la un pergament dintr-o 
Sinagogă până la o vază dintr-un cimitir. Ei fură pe 
câmp, în piaţă, la drumul mare, la hanuri, la jocurile 
de noroc şi în Templu. Nu au nici o stavilă. Fură de la 
prunci, fură până şi bănuţii din ochii morţilor, fură de 
la bogătaşi şi de la cerşetori deopotrivă. De unde 
eşti, tânără femeie, de te îndoieşti de furt? 

— Sunt din Arabia, spuse Fara. 

Ioan rânji cumva, dar fără să zâmbească. 

— Ai dus probabil o viaţă la adăpost de rele, spuse 
loan sec. Nici poporul tău nu este vestit pentru 
cinste. Poate nu-i prea cunoşti pe compatrioţii tăi. Ai 
trăit mereu în Arabia? Observ un accent în vorbirea 
ta, deşi aramaica ta este corectă. Cum se face că o 
vorbeşti? Şi... arăţi a evreică, şi evreică, şi arabă. 
Spune-mi, copila mea, de ce porţi veşminte bărbăteşti 
şj de ce ţi-ai tuns părul? 

Pe Fara începură s-o lase genunchii şi simţi nevoia 
să se aşeze. Profetul căută şi el o buturugă în 
apropiere. Întorcându-și faţa către el, fata întâlni 
privirea iscoditoare care o obligă la sinceritate. 

— Sunt într-o misiune ce nu poate fi îndeplinită în 
siguranţă de-o femeie tânără. Ţi-am spus că sunt 
arabă pentru că aşa îmi place să gândesc despre 


mine, dar asta este numai pe jumătate adevărat. 
Mama a fost arabă, iar tata este evreu. 
— Mama ta a murit? 


LLOYD C. DOUGLAS 


e| x 


4 


— Doar de trei zile. Fara întoarse privirea spre vale. 

— Din cauza asta cred că te afli pe drum; iar drumul 
te duce în Iudeea, la tatăl tău. Poate te duci să-i 
vesteşti moartea mamei tale? 

- Hmm, da... se bâlbâi Fara, sperând ca acest 
răspuns să fie suficient. 

Trecu un timp înainte ca Ioan să vorbească. 

— Aşa, deci, mai e şi altceva în afară de a-i duce 
vestea tatălui tău. El nu a trăit cu ea în Arabia? 

— Nu au stat mult timp împreună. 

— Cum s-au căsătorit? 

— E o poveste foarte lungă, domnule, şi nu vreau să 
vă rețin. Privi din nou în ochii lui pătrunzători. Trebuie 
să vă spun? întrebă ea cu un glas puţin înfricoşat. 

— Dacă nu vrei, nu trebuie, spuse Ioan cu blândeţe, 
dar te poate ajuta dacă îi spui cuiva în care ai 
încredere. 

— Sunt plecată să-l caut, spuse Fara; ştiu că se află 
în Galileea, în oraşul Tiberia. 

— Atunci înseamnă că este în slujba tetrarhului, 
spuse loan. În afară de palatul lui Antipa, nu prea are 
unde să fie! 

Fara încuviinţă şi îşi feri privirea din calea ochilor 
lui iscoditori. târziu, cu o voce abia perceptibilă şi fără 
tragere de inimă, ea spuse: 

— Antipa este tatăl meu. 

loan nu părea un om uşor impresionabil, dar se 
ridică în picioare brusc şi exclamă: 

Nu se poate! O privi atent şi, aparent mulţumit că 
spune adevărul, adăugă: Desigur, cunosc povestea; 
toată lumea o cunoaşte. Nu ai motive să fii mândră de 
tatăl tău. 

— Da, îmi dau seama... aprobă Fara. 

— Dar... desigur... după comportarea nemiloasă şi 
ruşinoasă faţă de prinţesa Arabiei, n-ai de gând să te 
duci la Tiberia şi să trăieşti alături de acest... 

— Am jurat să-mi răzbun mama, îl întrerupse Fara. 


135 
MARELE PESCAR 


— Vrei să spui... vrei să-ţi ucizi tatăl? 

— Dacă am să pot... 

— Dar nu poţi! exclamă Ioan. în primul rând este 
absolut imposibil. Palatul este fortificat ca o cetate 
asediată. Eu sunt născut în Galileea, iar prietenii mei 
mi-au spus că tetrarhul trăieşte ca un fugar, straşnic 
păzit zi şi noapte. Îţi poţi pierde viaţa fără rost. Şi 
chiar dacă ai reuşi, ceea ce este de neconceput, 
crima ta te va urmări toată viaţa. Dintr-o răzbunare 
n-a ieşit niciodată ceva bun. 

— Te-am auzit ieri spunând că vine Cineva acum 
să-l răzbune pe Dumnezeu, spuse Fara, şi atunci ce 
bine va ieşi de aici? 

loan părea că nu are un răspuns pregătit, dar 
după câteva momente de gândire spuse: 

— Aici este cu totul altceva, copila mea. 
Răzbunarea îi este permisă doar lui Dumnezeu. Doar 
El este îndreptăţit să plătească. 

— Iar mie nu-mi este îngăduit, desigur! replică 
Fara pe un ton sarcastic. Sigur, Dumnezeu se poate 
răzbuna, dar eu n-am voie! Asta înseamnă că sunt 
mai bună decât El? 

— Observaţia asta, o dezaprobă loan, nu-ţi face 
cinste, fiica mea. Este necuviincioasă la adresa lui 
Dumnezeu. 

— Dar este practică, se grăbi Fara să adauge. 

— Şi scuzabilă, presupun, comentă loan gânditor. 
Probabil că în Arabia n-ai avut nici o pregătire 
religioasă. 

— De ce crezi asta? întrebă Fara. Evreii şi arabii se 
închină aceluiaşi Dumnezeu, nu-i aşa? Nu este 
Avraam părintele nostru comun? 

Observând că discuţia pe această temă aduce mai 
multă patimă decât clarificare, loan clătină din cap 
dezamăgit. 


— Poate ai să-l întâlneşti pe Cel Uns în Galileea, 
spuse el. Aş vrea să-i poţi vorbi. El trăieşte într-un 
oraş numit Nazaret şi este tâmplar.. 

— Deghizat în tâmplar? se miră Fara. Aşa cum sunt 
eu deghizată în băiat? 


LLOYD C. DOUGLAS 


e| x 


6 


— Nu! El este într-adevăr tâmplar şi încă unul 
foarte bun, pe când tu pretinzi doar că eşti băiat... 

— Nu-i aşa că nu prea mă descurc? izbucni ea. Şi 
totuşi eşti primul care a descoperit. 

— Adică... - sunt primul care ţi-a spus-o. Ioan 
începu să se plimbe prin faţa ei, apoi se încruntă. Dar 
asta nu-i o treabă simplă. Tu ai făcut un legământ, iar 
eu nu voi fi acela care te va face să-l calci. Un 
jurământ este un jurământ! înţeleg deci că vrei să 
pleci spre Tiberia. Foarte bine, dar du-te mai întâi la 
Nazaret, nu e departe de aici. Spune-i povestea 
tâmplarului lisus; încrede-te în sfaturile lui. N-ai să 
greşeşti dacă ai să faci ce-ţi spune El... Acum trebuie 
să plec. Dacă ţi-ai pierdut calul, presupun că ai să 
mergi pe jos. Urmează cursul apei Iordanului, e mai 
scurt drumul decât pe cărările bătătorite şi, în plus, 
vei fi mai în siguranţă. Arătând cu degetul spre o 
cărare cotită din partea de miazănoapte a dealului, el 
spuse: 

— Domnul fie cu tine, fiică, şi fereşte-te de 
necazuri. îi întinse o mână ciolănoasă, iar ea, 
încrezătoare, i-o strânse cu căldură. Întorcându-se să 
o privească mai atent, loan îi spuse zâmbind: Asta 
nu-i o mână de băiat; fii atentă, acum, că ţi-ai tăiat 
părul, nu te pot sfătui să te îmbraci ca o fată; dar, 
repetă el blând, fii cu grijă. Apoi... cizmele astea 
frumoase de călărie şi burnusul! Ar fi trebuit să pleci 
la drum cu haine mai ponosite, haine de ţăran pe 
care să nu le râvnească nimeni. Fă-ţi rost de aşa 
ceva, şi asta cât mai curând. Ştii că pentru asta ai 
putea fi aruncată în temniţă? 

— Ar fi neplăcut, zise Fara. Se spune că închisorile 
sunt mizerabile. 

— Eu n-am fost niciodată acolo, spuse Ioan, dar mă 
aştept aproape în orice moment. Autorităţile mă vor 
aresta pentru că tulbur pacea. 

— Dar nu este pace, spuse Fara. 


— Nu, nu există pace, încuviinţă Ioan, grav. 
— Templul este acela care vrea să taci? 


137 MARELE 
PESCAR 


— Da, dar Templul nu are dreptul să mă închidă. 

— Atunci cine? 

—  Cârmuirea provinciei, pentru că eu sunt galilean 
şi voi fi dus în faţa lui Antipa. 

— Atunci ne vom întâlni poate în temniţă, replică 
Fara cu un surâs sarcastic. 

loan scutură capul ciufulit în semn de reproş 
pentru neseriozitatea ei deplasată. 

— Este limpede, copila mea, că nu-ţi dai seama de 
răspunderea pe care ţi-ai asumat-o, spuse el cu 
amărăciune. Nu vreau să te mai văd niciodată... 
Drum bun! 

— Până ne vom întâlni din nou, insistă Fara. 

Coborând dealul, pe la jumătatea drumului, se 
întoarse şi privi în urmă. loan rămăsese acolo unde-l 
lăsase. Ea îi făcu un semn cu mâna iar el întinse 
braţul spre ea, ca pentru o ultimă binecuvântare. 


CAPITOLUL V 


ra dimineaţă devreme, puţin după ivirea 

zorilor, e ţărmul dinspre asfinţit al Mării 

Galileii. Destule urme aminteau încă de 
vara neobişnuit de fierbinte; despuiaţi până la brâu, 
pescarii îşi pregăteau năvoadele pentru o nouă zi. 
Totuşi, toamna plutea deja în ceața fumurie a 
dimineţii, acoperind piscurile munţilor îndepărtați, 
învăluind cupola noii Sinagogi din Capernaum şi 
lăsând în umbră strălucirea palatului de marmură al 
tetrarhului. 

Hidoasa îngrămădeală de cocioabe şi pontoanele 
unde pescarii îşi ţineau uneltele şi îşi uscau 
năvoadele începu să prindă viaţă pentru o nouă zi de 
lucru. Bărbaţi sprâncenaţi, păroşi, desculți şi tineri 
pescari mişunau pe docuri, încărcând bărcile cu cele 
trebuincioase corăbiilor care se legănau nepăsătoare 
în golful liniştit, trăgând la unison de lanţul 
ancorelor. 

O sumedenie de asemenea bărci, de toate formele, 
vârstele, dimensiunile şi gradele de uzură, îşi 
aşteptau de-a valma căpitanii şi echipajele care să le 
conducă spre ceea ce sperau ei să fie un loc bun 
pentru pescuit. 

La o distanţă dispreţuitoare de toată această 
indescriptibilă harababură de epave se afla o flotilă 
formată din trei goelete cu corpul albastru, ancorate 
una lângă alta, care se distingeau net prin aspectul 
lor îngrijit. Erau atât de apropiate de la jumătate 
până la pupă încât bordurile proaspăt vopsite s-ar fi 


frecat între ele dacă nu ar fi fost căptuşite cu saci din 
cânepă. Concepute pentru a asigura un 


139 MARELE 
PESCAR 


maxim de stabilitate , erau construite din bârne 
solide şi stăteau bine pe apă. Deşi toate trei aveau 
aceeaşi linie, corabia centrală, „Abigail", avea trei 
catarge şi era cu o idee mai lată decât suratele ei, 
„Sara" şi „Rahela", prevăzute doar cu câte două 
catarge. Ancorate larg la proră, vreo jumătate de 
duzină de bărci goale se legănau în jurul lor. 

Pe dunete, echipajele celor trei corăbii, însumând 
treizeci de oameni între şaisprezece şi şaizeci de ani, 
şedeau cu picioarele încrucişate în jurul unui uriaş 
năvod care necesita reparaţii serioase. 

Pe locul cârmaciului lui „Abigail" şedea singur un 
galilean uriaş, de vreo treizeci şi cinci de ani, cu 
pielea arsă de soare şi păros, la fel de absorbit de 
lucrul său ca şi angajaţii lui, pe care îi privea din 
când în când pentru a le supraveghea munca; uneori, 
ei îi căutau privirea pentru a vedea dacă este 
mulţumit de ceea ce fac. Toţi lucrau cu râvnă, tăcuţi, 
deşi feţele lor nu arătau că ar fi constrânși într-un fel 
oarecare. Se vedea că relaţia dintre stăpân şi oamenii 
lui e cordială, poate chiar mai mult decât atât, ceea 
ce se putea observa lesne din sârguința cu care 
lucrau pentru a-i fi pe plac. Atitudinea aceasta de 
loialitate - era încă şi mai vizibilă la cei mai tineri, 
care păreau mândri că se află în slujba lui. De altfel, 
era îndeobşte cunoscut faptul că a naviga sub 
pavilionul lui Simon, fiul lui Ionas, constituia 
certificatul marinăresc cel mai bine cotat. 

Numele de Simon era atât de comun printre 
galileeni, încât trebuia însemnat într-un fel pentru o 
mai bună identificare. Astfel, fiecare Simon purta o 
menţiune aparte: Simon Tăbăcarul, Simon Ţesătorul, 
Simon Şontorogul, Simon Scamatorul, Simon cel Mic, 
Simon Scribul, Simon Beţivanul, Simon Chelosul, 
Simon - fiul lui Ionas. Dacă ar fi avut o înfățișare mai 
puţin distinsă, căpitanul echipajului ar fi primit mai 
mult ca sigur din partea comunităţii un apelativ 


potrivit cu caracterul său. în cazul său, el ar fi putut 
deveni cunoscut în primii ani ai tinereţii ca Simon 
Certăreţul, sau Simon Zeflemistul, dar pentru vecinii 
şi rudele care-l cunoscuseră încă 


LLOYD C. DOUGLAS 


* 
140 
din copilărie el era Simon, fiul lui Ionas; unii mai 
adăugau că, deşi i se spunea aşa, nu-i prea făcea 
cinste bătrânului său tată; pentru că nu era nimeni 
mai fanatic devotat Sinagogii decât Ionas, după cum 
nimeni nu era mai străin de ea decât voinicul şi 
necioplitul său fiu, Simon. 

Era inevitabil, totuşi, ca uriaşul, gălăgiosul, 
ursuzul şi foarte necuviinciosul fiul al lui Ionas să 
devină cunoscut sub un nume mai colorat. De-a 
lungul întregului țărm de la asfinţit, în Capernaum, 
Magdala, Betsaida şi cătunele învecinate, în Fortul 
Roman, printre slugile impunătoarei vile a 
tetrarhului, pe lac şi în împrejurimi, Simon, fiul lui 
Ionas, era cunoscut ca „Marele Pescar". 

Încă din fragedă copilărie, mereu răzvrătitul 
Simon fusese o adevărată pacoste pe capul părinţilor. 
E adevărat că el respecta legile, îndeosebi Porunca a 
Cincea, nu prea uşor de respectat în cazul său. Cât 
despre îndatoririle religioase ale lui Ionas, 
respectarea scrupuloasă a tuturor posturilor şi sărbă- 
torilor, frecventele sale pelerinaje la Ierusalim, 
precum şi îndemnurile sale făţarnice pe străzi şi în 
pieţe îi lăsau prea puţin timp pentru o muncă 
retribuită; şi dacă n-ar fi existat hărnicia lui Simon şi 
a fratelui său mai mare, Andrei, părinţii lor ar fi dus 
un trai sărăcăcios. 

În ceea ce-l priveşte pe blândul burlac Andrei, 
respectarea  Poruncii a Cincea îi impunea 
participarea regulată la serviciile oficiate la Sinagogă 
şi respectarea posturilor stabilite; dar aceeaşi 
poruncă nu-l împovăra pe Simon, ale cărui concepţii 
despre cinstirea tatălui şi mamei nu mergeau mai 
departe de respectul ce li-1 datora, îngrijindu-se să 
fie hrăniţi şi îmbrăcaţi corespunzător. încă de când 
Simon avea doisprezece ani, începuse să 
dispreţuiască profund Sinagoga şi tot ce reprezenta 
aceasta, întrucât el simţea că transforma un om 


cumsecade de felul lui într-unul trândav şi nesuferit 
pentru semenii săi. 

Fiind din fire un om foarte stăpânit, el nu-şi 
manifesta 


141 MARELE 
PESCAR 


niciodată disprețul intim faţă de făţărnicia tatălui 
său. Uneori îi era greu să-i arate respectul cuvenit 
când, aflat cu treburi prin piaţă, dădea de Ionas care 
flutura ostentativ scrierile sacre pe sub nasul 
clienţilor; aceştia se opreau rareori să-l ia în seamă, 
ba, cel mai adesea, schimbau ocheade când el trecea 
pe lângă ei. Dacă însă atitudinea lui Simon era 
circumspectă faţă de propriul tată, el se simţea la 
largul său în compania tinerilor de vârsta lui, când îşi 
putea da frâu liber sentimentelor îndelung înăbușite 
faţă de religie. încă nu-i mijise mustaţa când toţi 
prietenii şi cunoscuţii familiei se refereau la el ca la 
un necredincios şi încă unul deosebit de zgomotos. 
Ionas ştia toate acestea şi, printre lacrimi, se ruga cu 
glas tare în locurile publice pentru nestatornicul său 
fiu; dar mânca cu poftă din hrana pe care 
incorigibilul sceptic i-o aducea acasă. 

Începuse ca ziler la docuri şi băiat la toate pe o 
corabie ponosită, cu o leafă de mizerie, pentru care 
era nevoit să meargă din uşă în uşă printre cei foarte 
săraci; urcase din treaptă în treaptă, până ce se făcu 
suficient de util pentru a se afla într-o poziţie 
avantajoasă printre proprietarii de corăbii de pescuit; 
avea de altfel o forţă de taur şi un curaj aproape 
nesăbuit. Pe vremea rea, când corăbiile erau blocate 
în golf - căci mica Mare a Galileii putea deveni în 
foarte scurt timp periculoasă - Simon ardea de 
nerăbdare să iasă în larg şi să înfrunte valurile; iar 
captura, în asemenea împrejurări, putea fi vândută la 
preţuri mai mari din lipsă de concurenţă. 

Aşa se face că, înainte să împlinească douăzeci şi 
trei de ani, Simon deţinea jumătate din corăbiile de 
pescuit, iar la douăzeci şi opt - stăpânea cea mai 
prosperă şi bine cunoscută flotă de pescuit de pe lac. 

Pe măsură ce prospera, caracterul Marelui Pescar 
reflecta tot mai mult frustrările sale timpurii şi 


realizările curente, care nu întotdeauna îi făceau 
cinste. Conştient de faptul că îi lipsise aproape totul 
din ceea ce alcătuia universul vrăjit al copilăriei, 
Simon era înclinat să-i sfideze pe băieţandrii care-şi 
iroseau 


su LLOYD C. DOUGLAS 
142 


timpul cu joaca în loc să-l folosească în chip util. Nu 
fusese niciodată la şcoală, cu greu putea citi şi 
rareori încerca să scrie ceva mai mult decât propriul 
nume, ceea ce-l făcea să manifeste dispreţ pentru 
educaţie şi să  zâmbească îngăduitor faţă de 
slăbiciunea fizică. 

Deşi ostentativ  nereligios, Simon manifesta 
ataşament şi entuziasm faţă de propria rasă. A nu fi 
evreu însemna a fi un nimeni. După părerea lui, toate 
ţările, cu excepţia Israelului, constituiau o categorie 
infamă şi, chiar dacă se deosebeau în unele privinţe, 
diferenţele erau nesemnificative. Deşi nu călătorise 
niciodată mai departe de douăzeci de mile de casă - 
de altfel sensibil în taină în legătură cu 
provincialismul lui - el acumulase o sumă de 
prejudecăţi cu privire la lumea de dincolo de mica 
Galilee. Vorbea batjocoritor la adresa oamenilor care 
trăiau la oraşe, chiar şi în cele evreieşti. Grecii 
pretindeau prosteşte că sunt mai buni decât romanii 
în materie de cultură, când de fapt erau doar ceva 
mai leneşi decât ei şi îşi iroseau timpul cu asemenea 
nimicuri ca statuile şi se pierdeau în argumente cu 
privire la teorii potrivit cărora presupunerile unuia 
erau la fel de corecte ca ale altuia; şi din asta nu 
rezulta nimic, indiferent cine avea dreptate. Romanii 
se dovediră mai buni luptători decât slabii lor vecini, 
dar aşa erau şi câinii mai buni luptători decât iepurii 
când se ajungea la aşa ceva. Egiptenii se gândeau 
doar la construirea de morminte pentru osemintele 
lor, iar Arabia, de când exista ea, nu era decât o 
hoardă de asasini mincinoşi, escroci şi tâlhari. 
Israelul nu era numai Poporul Ales, dar şi un neam 
uman; restul popoarelor nu reprezentau mai mult 
decât animalele. Simon putea discuta pe această 
temă ore întregi; era un adevărat israelit! 

Pe de altă parte, Simon era şi foarte devotat 
prietenilor săi încă de când nu era decât un puşti, 


avea un dar extraordinar de a-şi face prieteni în 
rândul tuturor categoriilor de oameni. Avea o 
înclinaţie instinctivă pentru dreptate şi corectitudine, 
deşi nu întotdeauna ştia să piardă cu demnitate. Îi 
plăceau 


14 


MARELE PESCAR 


glumele, însă prefera să nu fie el subiectul 
acestora, iar uneori, când se afla în dezavantaj 
momentan, Marele Pescar dădea dovadă de o 
susceptibilitate copilărească, care contrasta hazliu cu 
statura lui impozantă. 

Pe scurt, succesul îi sucise puţin capul lui Simon. 
Faptul că el ajunsese la o prosperitate remarcabilă 
cu preţul unui lung şir de suferinţe îl facea intolerant 
faţă de eşecul unor oameni. li plăcea să i se facă 
complimente pentru realizările sale şi nu se dădea în 
lături să le amintească el însuşi cu plăcere şi altora. 
Dar în ciuda tuturor acestor trăsături ca vanitatea, 
intoleranţa şi o gamă largă de slăbiciuni evidente, 
angajaţii lui îl idolatrizau, lucrau ore în şir pentru el, 
îi apreciau forţa, râdeau peste măsură de stângacele 
lui vorbe de duh; iar când erau în afara orelor de 
lucru îi imitau lăudăroşenia. 

Pe când Marele Pescar dobândea renumele de 
proprietar de corăbii de pescuit, bătrânul cucernic 
Ionas împreună cu sfioasa lui soţie, Rachel, se văzură 
nevoiţi să-şi părăsească locuinţa lor din Capernaum 
pentru a se stabili în altă parte; Simon se putea astfel 
căsători cu tânără Abigail din Betsaida. Andrei, care 
rareori oferea un sfat nesolicitat fratelui său mai 
descurcăreţ, poate şi datorită faptului că era 
angajatul lui, îl avertizase cu toată blândeţea 
împotriva acestei căsătorii; asta pentru că, deşi 
atrăgătoare, Abigail avea o sănătate foarte şubredă. 
Fără îndoială că gingăşia ei de floare îl atrăsese pe 
bărbatul voinic ale cărui aptitudini tainice pentru 
tandreţe nu avuseseră niciodată şansa să fie 
fructificate. 

El fusese foarte grijuliu faţă de Abigail. Şi în 
vreme ce soţia se stingea încet, amărăciunea pe care 
o împărtăşeau amândoi îl apropiase pe Simon de 
Hanna, soacra lui; iar după moartea lui Abigail el a 


continuat să trăiască alături de îndrăgita lui mamă- 
soacră, în spaţioasa ei casă, situată într-un colţişor 
liniştit şi umbros de la periferia dinspre miazănoapte 
a Betsaidei. La scurt timp li se alătură Andrei; totuşi, 
nevrând să taie punţile până nu se asigura că 
aranjamentul era reciproc convenabil, el îşi păstră 
vechea 


i LLOYD C. DOUGLAS 
144 


casă părintească din Capernaum, unde se ducea 
adesea să îngrijească florile. 

Acum, că umbrele se ridicaseră de pe locuința din 
Betsaida, aceasta căpătă o neobişnuită strălucire, 
deoarece Hanna era înzestrată cu o permanentă bună 
dispoziție, reconfortantă pentru frați, care avuseseră 
parte de atât de puțină veselie în casa părintească. 
Tăcut şi liniştit din fire, Andrei nu dădea atenție 
vorbelor de duh sau observațiilor sarcastice; totuşi, 
uneori schița câte un zâmbet stânjenit. Râsul sănătos 
al lui Simon putea fi însă auzit de departe, mai ales 
dacă îl apuca în faţa ferestrei larg deschise într-o 
seară de vară. Vecinii mai apropiați se întrebau 
adesea ce fel de distracție putea produce o asemenea 
veselie. Părerea generală a concetățenilor cu idei mai 
conservatoare din partea aceea a oraşului era că 
Marele Pescar nu adăugase prea mult la demnitatea 
comunității din Betsaida. 

Deşi localnicii îl priveau cu un respect reținut, 
exista ceva care le stârnea deopotrivă curiozitatea şi 
invidia. Intre el şi David, înstăritul şi trufaşul 
saducheu, părea că se stabilise o prietenie bizară. În 
partea dinspre miazănoapte, în apropiere de 
răspântia care mărginea proprietatea Hannei, 
întinzându-se pe un sfert de milă spre răsărit, se 
aflau terenul şi impunătorul vechi conac al distinsei 
familii Zadok, redusă în prezent la un cuplu de 
aristocrați necăsătoriți, între două vârste, şi la un 
număr de servitori mai vârstnici. 

Bătrânul Zadok, defunctul bunic al lui David şi al 
lui Deborah, se ţinuse departe de oraş, dar nici 
comunitatea Betsaidei nu făcuse nici un efort să se 
amestece în orgolioasa sa izolare şi asta pentru că 
era un saducheu, singurul în toată regiunea; iar dacă 
el dorea să rămână retras, Betsaida îi respecta 
dorinţa, saducheii constituind o sectă cinică şi 


arogantă care afecta o superioritate socială. După 
părerea localnicilor Betsaidei mai era încă ceva ce-l 
supărase pe bătrânul Zadok şi pe saduchei, în 
general. Era cunoscut faptul că el ura cârmuirea 
Galileii şi se auzise că vorbea cu dispreţ la adresa 


145 
MARELE PESCAR 


tetrarhului Antipa. Era o minune că nu dăduse de 
bucluc până acum din pricina asta. Desigur, el plătea 
taxe exorbitante, la fel ca toţi cei bogaţi, ceea ce îi 
permitea să vorbească mai liber decât săracii care 
erau închişi pentru o asemenea nesăbuinţă. Poate că 
era mai înţelept să nu ai de-a face cu familia Zadok 
sau cu vreun alt saducheu. 

Motivul pentru care David îşi păstrase reşedinţa 
în vechiul palat de pe deal era învăluit în mister, 
deoarece, de când se retrăsese, rareori putea fi văzut 
pe-acasă. E posibil ca priveliştea asupra lacului să-l 
fi atras, facându-l să revină în timpul verilor. Ar fi 
fost desigur incomod pentru el să trăiască acolo pe 
perioada vieţii sale active, întrucât slujba lui de 
legiuitor era în Cesareea şi singurul lui client local 
era lair, al cărui întins domeniu se afla la poalele 
colinei, deasupra localităţii Capernaum. 

Părea că David venise acum să stea; şi în zilele 
frumoase căpătase obiceiul să coboare încet dealul, 
cu capul aplecat, aparent într-o profundă meditaţie. 
Persoanele care-l întâlneau nu îndrăzneau să i se 
adreseze, dar nici el nu dădea vreun semn că ar fi 
dispus să le vorbească; fără îndoială, era absorbit în 
propriile sale gânduri şi nu-i băga în seamă. 

Nu e deci de mirare că vecinii Hannei au fost 
surprinşi când l-au văzut pentru prima oară pe David 
sprijinit de gărduţul alb ce împrejmuia casa femeii, 
angajat într-o discuţie aparent foarte serioasă cu 
Marele Pescar, ca de la bărbat la bărbat. Şi asta se 
întâmpla în repetate rânduri, de obicei după-amiaza 
târziu, când Simon se întorcea de la lucru. Uneori, 
Hanna li se alătura, probabil la sugestia lui David. 
Totul era învăluit în mister... Dar această prietenie 
dintre Simon necioplitul şi David rafinatul, de 
neînțeles pentru locuitorii Betsaidei, al căror statut 
social era aproximativ acelaşi, nu era chiar atât de 


ciudată pe cât părea. Explicaţia este totuşi simplă: 
această aristocrație, care se cutremura la gândul de 
a intra în contact cu persoanele de o categorie 
socială inferioară, 


LLOYD C. DOUGLAS 


* 
146 
era dispusă în anumite cazuri să-i accepte cu plăcere 
pe aceia care nici în gând nu puteau spera să 
primească o invitaţie la cină. 

În cazul acesta însă mai exista şi un motiv mai 
temeinic care justifica o asemenea prietenie între 
legiuitor şi pescar. Sămânţa fusese sădită cu mulţi 
ani în urmă, când Simon, un tânăr sfios şi zdrenţăros, 
crescut mult peste vârsta lui, aducea regulat peşte la 
uşa bucătăriei familiei Zadok. David, cu zece ani mai 
vârstnic decât el, îl întâlnea ocazional pe una din 
aleile grădinii şi se oprea să-i pipăie muşchii, 
aproape cam cum se juca cu urechile câinelui său, iar 
Simon privea şi mormăia eventual un „Da, domnule" 
la comentariile glumeţe ale lui David cu privire la 
mărimea uluitoare a picioarelor lui goale şi la 
nenumăraţii lui pistrui. Apoi, David plecase la şcoală 
la Atena şi lipsise vreme de cinci ani. Revenit după 
studii, el se angajase la biroul unui legiuitor din 
Cesareea: iar când acesta deveni orăşean, tânărul 
Zadok era văzut în Betsaida doar rareori şi pentru 
scurt timp. Simon îl întâlnea la intervale destul de 
mari, iar David dădea din cap şi îi zâmbea absent. 

Chiar şi după ce căpătase un oarecare renume în 
modesta sa întreprindere, Simon continuase să 
furnizeze personal peşte de calitate câtorva 
importante personalităţi: palatul tetrarhului, conacul 
familiei Zadok şi, pentru scurt timp, la frumoasa vilă 
a lui Iair, la care renunţase fiindcă era prea departe. 

Acum că David, uşor gârbovit şi încărunţit, 
revenise definitiv, Simon îl vedea adesea hoinărind 
pe dealuri. într-o zi se întâlniră şi, fără cuvinte de 
salut preliminare, David i se adresă: 

— Tot cu negoţul de peşte te ocupi? Desigur, acum 
ţi-ai găsit o muncă mai bună decât comerţul 
ambulant. 

Simon se simţi ofensat, dar îşi păstră calmul. 


— Da, am acum o îndeletnicire mai bună; nu mă 
mai ocup de comerţul ambulant cu peşte. Este 
adevărat că încă îl mai aleg cu grijă pentru dumneata 
şi ţi-l aduc personal acasă... şi tetrarhului, cu toate 
că mi-ar fi mai uşor să-l trimit. 

Dacă Simon a crezut că-şi flatează clientul 
asociind casa 


147 


MARELE PESCAR 


Zadok cu vila tetrarhului - care figurau pe aceeaşi 
treaptă în stima lui - se înşelase, pentru că David 
interveni îndată pentru a pune lucrurile la punct şi, 
cu o grimasă plină de dispreţ, spuse: 

Aşa deci, beţivanul acela nemernic mănîncă 
peşte? mormăi el. Şi eu care credeam că trăieşte 
exclusiv din băutură. 

Simon nu îndrăzni să rişte un comentariu faţă de 
această instigare, însă dădu din cap mai mult de 
formă, iar David renunţă la subiect cu o uşoară 
pocnitură din degete. 

— Atunci înseamnă că te descurci bine. Poate ai o 
piaţă proprie. 

Simon se crispă şi îl privi într-un fel care-i sugeră 
că el se gândise la ceva mai bun decât o piaţă. 

— Nu, domnule, sunt încă pescar, însă am propriile 
mele corăbii şi am un număr de oameni angajaţi. 

— Dar asta-i foarte bine, comentă David, îmi pare 
bine că ai prosperat şi sper că ai deja o casă şi 
familie. 

Simon îi povesti pe scurt situaţia, fără risipă de 
cuvinte, iar David îşi manifestă întreaga sa simpatie. 
După o pauză, el adăugă: 

— Acum, că te-ai realizat atât de bine în afaceri, 
probabil că ai şi o funcţie la sinagogă. 

— Nu, domnule, răspunse Simon aproape 
nepoliticos. Eu n-am timp de sinagogă. 

— Vrei să spui că nu eşti religios? se interesă 
David, surprins. 

— Ei, domnule... Simon îşi mută greutatea de pe un 
picior pe celălalt, încercând să găsească un răspuns 
potrivit. Eu cred în Dumnezeul părinţilor noştri, care 
a făcut lumea şi ne-a dat viaţă, ne-a dat soarele, 
ploaia şi recolta, dar eu nu cred că El se preocupă de 
micile noastre fapte sau dacă frigem viței şi miei în 
cinstea Lui. 


— Foarte bine spus, replică David serios. Eşti un 
om cu judecată şi îţi doresc o zi bună. 


LLOYD G. DOUGLAS 


* 
148 

Această scurtă întrevedere a marcat începutul unei 
cunoaşteri ce s-a transformat cu timpul în prietenie. Au 
urmat apoi discuţii frecvente, în cursul cărora Simon era 
încurajat să-şi dea frâu liber gândirii, iar David aproba 
dând din cap. Chiar şi atunci când Simon cuteza să-şi 
deşerte preaplinul gândurilor sale intime şi când era clar 
că nici el nu ştia prea bine despre ce vorbeşte, în nevoia 
sa de diversitate, David aproba zâmbind îngăduitor. 

Urmară apoi vizitele la gărduţul alb, care atrăgeau la 
ferestre pe toţi localnicii din partea aceea a Betsaidei. 
într-o după-amiază, David acceptă să intre în ogradă şi se 
aşeză alături de Simon la umbra înalţilor chiparoşi, iar 
Hanna le aduse căni cu suc de rodii. 

Ceaţa primelor ore ale dimineţii se ridicase şi soarele 
se infiltra acum pretutindeni, ridicând în aer mirosuri ce 
proveneau de la odgoanele proaspăt unse cu catran şi de 
la smoala de pe covertă Pescarii lucrau în tăcere şi cu 
îndemânare la năvod. 

Simon îşi îndreptă spatele, se scărpină în cap şi îşi 
duse mâna streaşină pe fruntea năduşită pentru a vedea 
mai bine bărcuţa care se apropia din direcţia docurilor. 
Se lumină la faţă. Alte perechi de ochi îl urmăreau cu 
atenţie. 

— Cine este cu loan? murmură Andrei. 

— Nu-l recunosc, răspunse Simon, probabil vreun 
flăcău care caută de lucru. 

— Arată mai degrabă a vagabond, aprecie Eremia. 

— Ăsta trebuie să fie Ioan, remarcă bătrânul Zevedeu 
de pe puntea din faţă a corăbiei învecinate - „Rahela". 
întotdeauna aduce câte un câine rătăcit să-l hrănească... 

- Ei bine, putea fi şi mai rău, conchise Simon 
morocănos. Du-te înaintea lui, Tad, şi aruncă-i o frânghie. 

Ceilalţi îşi reluară lucrul la năvod fără prea multă 
râvnă, toţi fiind curioşi să afle ce soi de călător a cules 
loan. Dar indiferent cine era acesta,fără îndoială că 
Marele Pescar îi va îngădui să vină la bord. 


149 MARELE 
PESCAR 


Orice făcea Ioan era pe placul lui Simon şi oricare om al 
echipajului îl accepta ca atare. 

Uneori, cei nou-veniţi erau oarecum derutaţi să 
constate părtinirea de care dădea dovadă căpitanul lor faţă 
de acest tânăr visător, dar în curând se împăcau cu gândul 
şi îl acceptau fără gelozie, pentru că nimeni nu putea să 
nu-l îndrăgească, într-un cuvânt, loan era un pierde-vară. 
într-o după-amiază, când toată lumea se afla la pescuit, 
loan putea fi găsit culcat pe spate cu ochii pe cer. Dacă 
Simon îl întreba într-o doară, ca să-l necăjească, ce vede 
azi în norii din înaltul cerului, el ridica braţul şi trasa 
visător cu degetul conturul unei cupole, al unui turn, al 
unei punți, al unui oraş sau poate chiar al unui înger 
înaripat. 

Tu nu prea faci parale ca pescar, Ionică, îi spunea 
Simon, dar e ceva să vezi figuri pe cer! 

Era puţin probabil ca Simon să fi tolerat o astfel de 
indolenţă dacă aceasta ar fi fost unica lui particularitate. în 
cazurile de urgenţă, el dovedea un zel neasemuit, era plin 
de iniţiativă şi straşnic de curajos. Pe vreme frumoasă, 
când se înălţau sau se strângeau pânzele, oamenii se 
vedeau nevoiţi să păşească peste el în timp ce privea 
nepăsător printre gene la activitatea lor. Dacă se isca însă 
o furtună, loan îi uimea cu îndemânarea sa marinărească, 
iar dacă se întâmpla ceva cu o frânghie la mare înălţime, 
pe catargul principal, în plină rafală de vânt, oricine ştia că 
marinarul cel mai cutezător şi dibaci, capabil de asemenea 
treburi, nu e altul decât Ioan visătorul. 

Poate că Simon îl iubea pe acest băiat pentru bravura 
lui, poate pentru ceea ce descifra în norii înalţi, poate 
pentru ambele însuşiri, atât de diferite. Dar oricare ar fi 
fost motivele acestei afecţiuni, ea era sinceră şi 
permanentă, şi nu doar unilaterală. Simon era idolul, era 
eroul lui Ioan. 
loan şi tânărul lui însoțitor, un băiat zdrenţăros cam de 
vârsta lui, tocmai se căţărau acum pe puntea din faţă. 


Făcând semne cu mâna, loan îşi conduse oaspetele, care 
privea neîncrezător 


LLOYD C. DOUGLAS 


e |* 


5 


în jur, în unica încăpere de pe puntea din față, ce 
servea drept bucătărie pentru pescari. 

— ... Să-1 hrănească, fără îndoială, ghici Andrei. 
Pare să fie foarte flămând. 

— Ioan şi-a greşit vocaţia, spuse Simon, el era 
menit acţiunilor de binefacere şi milostenie. 

— Asta ar fi sporit taxele, remarcă bătrânul 
Zevedeu. Băiatul n-are pic de consideraţie pentru 
bani. 

— Nu, Ioan nu va fi niciodată bogat, spuse Simon, 
dar va avea întotdeauna prieteni. 

Toţi mai glumiră puţin pe seama lui, însă ardeau 
de nerăbdare şi curiozitate să afle pe unde umblase, 
deoarece lipsea cam de ieri de pe la amiază. Păşind 
precaut ca o pisică de-a lungul uriaşului năvod, el se 
aşeză lângă Simon, care se ridică şi-i făcu loc. Toţi 
cei de faţă puseră lucrul jos, în aşteptarea 
explicaţiilor. 

— E un îngrijitor de cămile; spuse Ioan privind în 
direcţia bucătăriei. N-a mâncat de câteva zile şi e 
foarte obosit. L-am găsit la docuri. Arăta ca şi când 
ar fi plâns şi avea faţa murdară. Spunea că fugise 
dintr-o caravană care se îndrepta spre Damasc pe 
drumul de coastă, pentru că-l băteau şi-l ţineau 
nemâncat. 

— I-ai arătat unde să se spele şi i-ai dat ceva de 
mâncare? se interesă Simon, apucând un capăt de 
năvod, în semn de îndemn la lucru pentru echipajul 
său, şi toţi se aplecară din nou asupra lucrului. loan 
încuviinţă şi zâmbi. 

— N-am mai văzut niciodată pe cineva să mănânce 
ca băiatul ăsta, îi spuse Ioan lui Simon. Sărmanul de 
el are şi răni în tălpi de atâta umblat. 

— N-ai încercat să afli ce-i cu el? întrebă Simon. 


— Nu, m-am gândit să o faci dumneata. Pare să fie 
de undeva dinspre miazăzi. Vorbeşte aramaica cu 
accent iudeu; doar pe acolo se vorbeşte astfel. 

— Bine, bine, vom vedea, mormăi Simon absent. 
Aplecându-se 


151 
MARELE PESCAR 


spre el, îl întrebă în şoaptă: Ai fost pe-acolo ieri, aşa 
cum spuneai? 

loan dădu din cap în semn că da cu un aer visător 
şi îşi feri privirea. 

Ei bine, şi...? insistă Simon, din ce în ce mai 
nerăbdător, ceea ce-i făcu pe toţi să-şi îndrepte 
atenţia către ei. Ai fost sau n-ai fost? 

Din nou, loan încuviinţă dând încet din cap, ridică 
ochii înnouraţi, apoi îl bătu uşor cu mâna pe 
genunchi pe Marele Pescar, ca şi cum ar fi vrut să-i 
sugereze să amâne relatarea până ce aveau să 
rămână singuri. Dar semnul care invita la discreţie 
avu darul să sporească bănuiala pescarilor faţă de 
această pantomimă, ceea ce-l irită pe Simon. 

— ...Şi spui că l-ai găsit pe palavragiul ăla de 
tâmplar care face vin din apă? 

Ochii mari, plini de curiozitate ai tuturor 
oamenilor din echipajele celor trei corăbii erau acum 
aţintiţi asupra celui răsfăţat de căpitanul lor; acesta 
rămăsese tăcut şi mâhnit în faţa Marelui Pescar, care 
continua să-l ridiculizeze. 

- Presupun că  Tâmplarul a cerut tuturor 
amărâţilor de ţărani şi păstori să pună mâna pe coase 
şi furci şi să ia cu asalt Fortul Roman. 

Toţi izbucniră în râs. Auziseră deja părerile 
batjocoritoare ale lui Simon referitor la zvonurile 
care circulau pe seama Tâmplarului din Nazaret. 
Apreciind faptul că oamenii lui manifestau interes 
pentru părerile sale, Marele Pescar le oferi un nou 
prilej să hohotească şi, întorcându-se spre loan, 
spuse: 

Nu cumva l-ai văzut pe Tâmplar transformând 
niscaiva stânci într-o păşune pentru oi? Hai, vorbeşte, 
băiete! Mureai de nerăbdare să mergi să-l vezi pe 
Tâmplar şi ţi-am dat o zi liberă. Acum, spune-ne ce s-a 
întâmplat cu el? 


— Eu... eu nu ştiu, răspunse loan cu o voce 
răguşită. Îşi strânse buzele şi clătină din cap. 
Deodată se îndreptă, îl privi pe Simon drept în faţă, 
complet uluit şi repetă întruna: Nu știu! Nu mai ştiu 
nimic, totul este foarte ciudat! 


LLOYD C. DOUGLAS 


xX 
152 

- Hmmm, da, cam asta este şi părerea mea, 
mormăi Simon. Şi ce era, mă rog, atât de ciudat la 
omul ăsta... Cum vorbea sau ce făcea? Nu ne poți 
spune, ori poate noi suntem prea proşti ca să 
înțelegem! 

— Te rog, Simon, mai dă-mi puţin timp. Ioan părea 
că-i vorbeşte de departe. Azi nu pot gândi tocmai 
limpede; mai lasă-mă şi am să-ți spun mai târziu. 
Cobori glasul până ce nu-l mai auzi decât Simon şi 
adăugă: ...Dar nu mă aştept să mă crezi. 

— Hmm! mormăi Simon. 

Din acest moment, tensiunea scăzu. Încet, îşi făcu 
apariţia îngrijitorul de cămile, îmbrăcat într-o tunică 
jerpelită de culoare cafenie şi pantaloni, lesne de 
recunoscut ca băiat de cămile. Neştiind ce să facă, el 
se opri şi se sprijini de cabestan; Simon îi făcu semn 
cu mâna şi dădu drumul năvodului, pentru a-i 
permite să treacă. Supus, ca la chemarea stăpânului, 
el se aşeză pe ceea ce mai rămăsese liber pe 
bancheta timonierului. Toţi îl urmăreau cu coada 
ochiului. 

— Ai mâncat ceva, băiete? îl întrebă Marele Pescar 
pe un ton prietenos. Flăcăul dădu din cap 
recunoscător îi spuse cu glas răguşit, pe care doar 
stăpânul şi Ioan îl putură auzi: 

— Sunteţi foarte bun, domnule. 

— Pentru asta mulţumegşte-i lui Ioan, glumi Simon, 
aparent nerăbdător să se pună din nou bine cu 
favoritul său ofensat, care acum stătea rezervat, 
cugetând la situaţia ridicolă în care fusese pus. 
Ionică are mereu grijă să-şi hrănească vizitatorii... 
Aşa, deci, spui că te-ai rătăcit. Ei bine, nu te necăji 
prea tare. Pari a avea nevoie de odihnă. Pe unde ai 
adormit în ultima vreme, în căpiţe de fân? 

— Nu, domnule, prin tufişuri, de-a lungul drumului, 
că nu te lasă să dormi în claiele lor de fân. 


— Nu-i poţi condamna prea mult pentru asta, 
comentă Simon. Vagabonzii le strică mereu viţa de 
vie şi le sperie viţele... Cum te cheamă, băiete? 

— Iosif. 


153 
MARELE PESCAR 


— Presupun că ţi se spune losi. 

— Mda, domnule, şi încă în multe alte feluri în ultima 
vreme. 

Lui Simon îi plăcu tonul lui glumeţ şi se gândi că băiatul 
nu era chiar prost. 

— De unde eşti,losi? îl întrebă el blând. 

— De departe, dinspre miazăzi, domnule, aproape de 
Marea Moartă. 

— Eşti cumva idumean? 

Băiatul încuviinţă cu întârziere, reținerea sa fiind de 
înţeles, pentru că nimeni nu auzise vreodată pe cineva 
lăudându-se că este originar din Idumeea. Simon strânse 
buzele involuntar şi-l privi pe tânăr încruntat, dar se 
însenină îndată ce-i întâlni ochii. 

—  Băiete, cred că ştii că noi, iudeii, nu prea avem de-a 
face cu idumeenii. 

— Da, dar şi idumeenii sunt evrei, domnule, protestă el 
oarecum resemnat. 

Simon trase aer în piept şi ridică din umeri. 

— Cu secole în urmă, sublinie el aspru, cei din neamul 
tău n-au prea fost buni evrei.... nu pentru mult timp. ^ 

— Regele Irod s-a ridicat dintre idumeeni, domnule, în- 
drăzni băiatul. 

- Ei bine, asta nu contribuie cu prea mult la 
îmbunătăţirea renumelui Idumeii. 

Pescarii manifestară o oarecare nervozitate dar râseră 
şi bătrânul Zevedeu chicoti şi el. 

— Eu am spus întotdeauna că e mai ieftin să hrăneşti un 
idumean şi apoi să-1 laşi să plece în plata Domnului. Poate 
numai atunci nu-ţi va fura ceva. Bătrânul făcu o 
strâmbătură către cel mai apropiat pescar, simțind că 
marcase un punct. 

- Eu n-am furat nimic în viaţa mea, răspunse străinul, 
fără să privească în direcţia de unde venea insulta. 

— Te cred, losi, spuse îndată Ioan. 


— Ahaa! replică tatăl lui în zeflemea. Tu crezi orice şi pe 
oricine. Ăsta-i păcatul tău, eşti prea naiv. 


LLOYD C. DOUGLAS 


xX 
154 

— Asta este şi părerea mea, spuse Simon, atât de 
apăsat încât bătrânul Zevedeu se prefăcu că are de 
lucru la năvod. 

Apoi, întorcându-se către Ioan, Marele Pescar 
începu să-l descoasă vorbindu-i în şoaptă: 

— E multă lume pe-acolo? Pe unde mai este el 
acum? 

— Acolo sus, pe colină... în drum spre Cana, 
răspunse loan precaut. Era clar că nu avea intenţia 
să explice tuturor celor de faţă dacă putea evita 
acest lucru. Erau vreo sută de oameni, poate mai 
mulţi. Se făcu linişte deplină; toţi se opriră din lucru, 
încercând să tragă cu urechea, dar Simon observă 
acest lucru şi schiţă un gest îngăduitor: Poţi vorbi 
tare, Ionică. Toată lumea vrea să ştie... Băieți! este 
vorba de Tâmplar. Ionică s-a dus ieri să-l vadă... 
Continuă, spune-le tuturor ce-ai văzut şi auzit. 

Oamenii se  destinseră puţin, satisfăcuţi că 
participau şi ei la discuţie. îşi băgară navetele în 
buzunar, parte din ei rămânând cu coatele sprijinite 
de genunchi şi cu bărbia proptită în palme. Chiar şi 
tânărul străin manifestă un interes neaşteptat la 
menţionarea Tâmplarului, ale cărui fapte stârniseră 
curiozitatea tuturor. loan ezită o vreme să înceapă 
istorisirea; îşi studie mai întâi degetele subţiri şi 
cafenii, ca şi cum le vedea pentru prima oară, şi îşi 
umezi buzele uscate. 

Pentru a depăşi clipa de stânjeneală, Simon le 
spuse celor de faţă: 

— Teri i-am dat liber lui Ionică să meargă prin ţară 
şi să vadă ce se mai aude cu harababura asta; au 
circulat tot felul de poveşti, care mai de care mai 
năstruşnică, şi am crezut că a venit vremea să aflăm 
adevărul. 

— Ei daaa! strigă Zevedeu. Scornelile alea despre 
prefacerea apei în vin la Cana! Nu găsesc pe nici 


unul care să fi văzut el însuşi, cu ochii lui; 
întotdeauna trebuie să fie un văr al unui cumnat care 
a văzut, dar acesta trăieşte pe undeva în Samaria... 

Simon se întoarse către bătrân şi îl privi 
încruntat. 


155 
MARELE PESCAR 


— Dacă asta-i tot ce ai de spus acum, Zevedeu, îi 
vom da fiului tău posibilitatea să ne vorbească. 

Acum, loan nu mai avea nici o scăpare decât să 
înceapă strania poveste. 

— Aflând că el plecase din Cana şi că se îndreaptă 
încoace, am venit cu speranţa să-l întâlnesc. Pe deal, 
am dat de o mulţime mare de oameni adunaţi în jurul 
lui. Mulţi dintre ei îl urmau încă de la Cana şi se 
părea că alţii i se alăturaseră pe drum. 

— Cum arăta? izbucni Iacob. 

- Era după-amiază târziu când am ajuns, continuă 
loan tărăgănat, vrând parcă să întârzie răspunsul la 
întrebarea fratelui său. Am încercat să-i întreb pe 
câţiva care se aflau la marginea mulţimii adunate, 
dar nu m-au băgat în seamă. Toţi se îmbulzeau să 
ajungă cât mai aproape de el, până ce de-abia i-au 
mai lăsat loc să stea. M-am gândit că erau de-a 
dreptul sălbatici, dar îndată m-am simţit şi eu 
îndemnat să fac acelaşi lucru. Făcu o pauză, 
încercând să-şi amintească, scutură capul şi 
murmură: Era totul atât de ciudat... 

Simon se foi nerăbdător. 

— Hai! Zii mai departe, loan! Ce spunea omul? 

— Nu e ceea ce ai numi un bărbat înalt de statură, 
continuă loan cu o privire spre fratele său. Simon l- 
ar depăşi cu un cap. 

Marele Pescar îşi îndreptă umerii cu un aer 
mulţumit de sine şi ascultă cu atenţie. 

- Dar asta nu înseamnă că e plăpând, rectifică 
loan. Pielea lui e mai albă decât a noastră, cu toate 
că nu poartă nimic pe cap, iar soarele era destul de 
fierbinte ca să-l ardă. Părea că îi este foarte cald şi 
chipul lui arăta obosit. Părul castaniu e ondulat, iar 
sudoarea îi încârlionțase părul pe frunte în mici 
ineluşe, îmblânzindu-i faţa şi facându-l să pară un 


flăcău dacă n-ar fi barba sa scurtă. Chiar şi cu barbă 
arată mult mai tânăr când vorbeşte, iar ochii lui... 
Aici loan se opri brusc şi îşi făcu de lucru cu vechiul 


năvod, 


LLOYD C. DOUGLAS 


* 
156 
în timp ce auditoriul său aştepta în tăcere. Îi privi 
îndelung, scutură capul şi continuă, depănându-şi cu 
glas molcom ciudata istorisire. 

— El nu vorbeşte cu glas tare; nu ca un învăţător 
sau ca un predicator... înţelegeţi ce vreau să spun, ci 
asemenea scribilor când vorbesc oamenilor - ca şi 
când ar recita ceva pădurii sau lunii, dar nu cuiva 
anume. Tâmplarul nu pare să vorbească mulţimii ca 
unei adunări, ci are aerul că i se adresează fiecăruia 
în parte, ca şi când ar fi singur cu tine... Acesta este 
primul lucru pe care l-am observat în legătură cu 
felul lui de a vorbi. Nu mă puteam opri să nu simt că 
parcă dintre toţi mă alesese pe mine şi îmi vorbeşte 
direct. Probabil de aceea am şi vrut să mă apropii şi 
presupun că de aceea fiecare se înghesuia şi dorea să 
stea cât mai aproape de el. 

— Foarte bine! Foarte bine! îl îndemnă Simon. Tu 
ai vrut să te apropii. Ei, şi... ce spunea el? 

— Asta aşteptăm cu toţii, loan, strigă bătrânul 
Zevedeu. 

— El vorbea despre libertate şi fericire. Țara 
noastră nu va fi niciodată liberă, spuse el. Trebuie să 
acceptăm acest lucru. El mai spunea că dacă nu vom 
mai avea parte niciodată de fericire, noi va trebui să 
acceptăm această sclavie ca pe ceva ce nu poate fi 
schimbat şi că trebuie să căutăm fericirea în noi 
înşine, atât timp cât trăim şi chiar mult, cu toate că 
vedem cum ţara noastră este subjugată. 

— Vrea ca noi să ne mulţumim cu sclavia noastră, 
nu-i aşa? interveni Alfeu de pe „Sara". 

- Nu, asta nu înseamnă că el aprobă sclavia, 
continuă loan, fără să-l tulbure faptul că fusese 
întrerupt. El spune că toată lumea de pretutindeni se 
conduce după reguli care le îngrădesc libertatea şi... 

— Nu crede în cârmuire, ce zici? comentă Andrei 
sec. Tetrarhul îl va lecui în curând de toate acestea. 


— Ce ştie acest Tâmplar din Nazaret despre 
oamenii de aiurea, interveni Simon, luându-l peste 
picior. 


157 
MARELE PESCAR 


- El nu spune că este împotriva cârmuirii, 
răspunse loan, obosit însă răbdător. El spune că 
fiecare om îşi poate găsi libertatea de unul singur, 
indiferent de legi. Libertatea spiritului, cel mai 
preţios dar - spune el - nu poate fi îngrădită de 
opresori: e un bun pe care nimeni nu ni-l poate lua 
sau care nu ne poate fi refuzat. 

— Ca spre exemplu? pufăi Simon batjocoritor, ceea 
ce stârni hohote de râs în rândul pescarilor. 

— Ca zorile, spuse Ioan timid şi gânditor, ştiind că 
ei vor râde din nou. Zorile şi asfinţitul, munţii şi 
ciripitul păsărilor şi... vocea lui se stinse până ce nu 
se mai auzi decât un murmur în timp ce le privea 
feţele şi adăugă:... şi ploaia caldă... şi roua dimineţii 
pe iarbă... şi macii care cresc pe pantele dealurilor... 

— Flori! Cântec de păsări! Roua de pe iarbă! 
izbucni Tadeu de pe partea cealaltă a vechiului 
năvod. De ce nu 1-a întrebat nimeni cum să faci din 
toate astea terciul cu care să-ţi hrăneşti familia? 

Intervenţia li se păru atât de hazlie şi binevenită 
încât Tadeu, stingherit de propria-i isteţime, căscă 
zgomotos spre a le arăta că vorbele lui de duh nu 
însemnau nimic şi că el putea fi încă şi mai hazliu 
dacă s-ar ivi ocazia. Îi plăcu mai ales să-l audă 
râzând cu poftă pe Marele Pescar. loan acceptă 
veselia lor fără vreun semn de iritare; de altfel nici 
nu se aştepta la altceva. 

— Da, Tâmplarul vorbea despre toate acestea, Tad, 
spuse el liniştit când râsetele se potoliră. El crede că 
marea parte a oamenilor îşi petrec prea mult timp 
gândindu-se din ce să facă terciul, îşi irosesc viaţa 
frământându-se de teamă că le va lipsi hrana la iarna 
următoare şi la bătrâneţe. Se frământă şi se 
zbuciumă până nu mai ştiu să se bucure de nimic... El 
mai spune că păsările nu se îngrijesc de ce vor mânca 
şi cu toate acestea ele sunt hrănite. 


— Daaa, zbieră Zevedeu, dar şi ele trebuie să 
scurme pentru a-şi găsi hrana! 


LLOYD C. DOUGLAS 


x 
158 

Urmă un alt hohot de râs, încă şi mai puternic. 
Bătrânul Zevedeu era o calamitate, dar gluma lui era 
excelentă. Aplauzele îl încântară şi el repetă de 
câteva ori vorbele care stârniseră atâta veselie. 

— Da, ele trebuie să scurme pentru hrana lor!... 
Hi, hi! Ha, ha! Să scurme! 

— Chestiunea asta cu păsările, spuse Simon, îmi 
aminteşte de bătrânul meu tată. El nu s-a îngrijit 
niciodată de unde-i vine hrana zilei de mâine. 

Oamenii lui chicotiră discret. Pentru a arăta că el 
ştia mai mult decât oricine din tinerii de față despre 
pioasa risipă a lui Ionas, Zevedeu râdea pe înfundate, 
prefăcându-se că-l apucase tuşea. Andrei puse capăt 
acestei situaţii stânjenitoare şi îl privi încruntat pe 
Simon, vrând parcă să spună că dacă el doreşte să 
glumească pe seama tatălui lor fără de slujbă, e 
treaba lui; dar asta nu-l îndreptăţeşte pe Zevedeu la 
nici un comentariu ironic, când se ştie bine că pe el 
începe să-l doară spatele de îndată ce este ceva de 
făcut. 

Simţind că auditoriul lui nu mai manifesta interes 
faţă de ceea ce spune, loan se scotoci în buzunar de 
unde scoase naveta, apucă o margine a năvodului, şi- 
o puse pe genunchi şi se apucă de treabă. 

— Nu ne mai spui nimic altceva? întrebă Simon. 

— Nu acum, răspunse loan dus pe gânduri. Tare aş 
vrea să nu mai vorbesc despre asta acum. Treaba 
este prea serioasă.... nu-i nimic de râs. 

- Te rog, Ionică! îl îndemnă Iacob. Facem linişte 
şi te ascultăm. Rotindu-şi privirea, ochii lui trişti 
întâlniră expresia ironică a tatălui său. Fratele meu 
ne va spune o poveste foarte interesantă dacă-l vom 
lăsa şi, în ce mă priveşte, eu sunt gata să-1 ascult. 

Ioan îşi băgă din nou naveta în buzunar, îi adresă 
fratelui său un zâmbet recunoscător şi continuă 


strania-i istorisire pe care oamenii o ascultau acum 
cu profundă atenţie. 


159 
MARELE PESCAR 


— Cum să-ţi afli fericirea: iată despre ce a fost 
vorba. Puţini dintre noi vor fi vreodată bogaţi, 
indiferent de cât de mult ne-am strădui, indiferent de 
lăcomia cu care am acapara lucrurile din mâinile 
altora, iar aceste bunuri agonisite pe căi cinstite sau 
prin înşelăciune se vor dovedi o povară. Va trebui să 
le ţinem mereu ferecate de frica hoţilor. Ne va fi 
teamă să mai plecăm de acasă, chiar dacă am pune 
un paznic, pentru că acesta s-ar putea dovedi 
necinstit. Vom dormi cu un ochi deschis şi îi vom 
suspecta pe străini. Şi nu doar ameninţarea furtului 
ne va nelinişti mereu, deoarece bunurile acumulate 
vor putea fi amenințate şi de molii... şi de mucegai. 

— Desigur, el nu are nimic împotrivă să avem un 
pat şi vreo două scaune, precum şi un acoperiş 
deasupra capului, comentă Alfeus. 

— În primul rând, continuă loan netulburat, noi 
trebuie să încetăm să ne mai facem sânge rău şi să 
ne plângem pentru înrobirea noastră naţională. În loc 
să ne înfuriem când vreun legionar necioplit ne 
obligă să-i îndeplinim ordinele, trebuie să dăm 
liniştiţi ascultare, oricât de nedrepte ar fi acestea. 
Dacă vreunul dintre noi întâlneşte pe drum un soldat 
care ne dă să-i purtăm povara o bucată de drum, s-o 
facem cu bunăvoință. 

Se auziră câteva proteste înăbuşite, dar nimeni nu 
îndrăzni să intervină. Bătrânul Zevedeu îşi scutură 
viguros capul sur şi făcu o strâmbătură de lehamite. 
Simon îşi încleştă pumnul uriaş, agitându-l prin aer 
semnificativ. Zdrenţărosul băiat de cămile începu să 
caşte. 

— Vorbind despre fericire, el a dat de exemplu 
ducerea poverilor, continuă loan, şi spunea că cea 
mai bună cale de a afla fericirea este să porţi povara 
altora, fie că aceştia îţi sunt prieteni sau vrăjmaşi. 
Dacă îţi sunt vrăjmaşi, ei vor fi mai milostivi, iar 


dacă-ţi sunt prieteni, ei te vor îndrăgi şi mai mult 
pentru asta. 

— Eu nu cred nimic din toate astea, obiectă Tadeu. 
Linguşirea duşmanului nu-l face cu nimic mai 
cumsecade faţă de tine; 


LLOYD C. DOUGLAS 


* 
160 
el va crede că ţi-e frică de el şi atunci va profita mai 
departe! 

Cei mai mulţi pescari încuviinţară, dar loan nu se 
opri şi nu luă în seamă dezaprobarea unanimă. 

— El spunea că mijlocul de a afla fericirea şi pacea 
este în a-i ajuta pe alţii, ducându-le poverile, 
indiferent cine sunt aceştia. 

Aici, loan făcu o pauză lungă, astfel încât ei 
crezură că sfârşise şi începură să se foiască pentru a 
se dezmorţi. Aproape nimeni nu făcu un gest pentru 
reluarea lucrului la năvod. Simon se întinse, căscă pe 
îndelete şi se frecă la ochi cu dosul palmelor lui 
păroase. 

Asta a fost tot” întrebă el. N-a fost cine ştie ce cu 
vorbăria lui. Şi spui că gloata îl asculta? 

— Da, l-am ascultat! Toţi l-am ascultat cu gura 
căscată şi ne-am ţinut respiraţia să nu ne scape nimic 
din cele ce spunea... După cum v-am zis, vocea 
Tâmplarului are ceva ciudat; el nu vorbeşte aşa cum 
fac alţii. Nimeni, niciodată n-a mai vorbit până acum 
asemenea lui...! 

— Dar el n-a făcut nimic ieşit din comun? comentă 
Iacob foarte curios. 

— Am hotărât să nu mai spun nimic despre asta; 
cel puţin nu acum, spuse loan şovăitor, pentru că ştiu 
că nu mă veţi crede. 

Toţi cei de faţă deveniră foarte atenţi şi rămaseră 
neclintiţi. 

— Asta s-a întâmplat când el tocmai vorbea despre 
aflarea fericirii prin ducerea poverilor. Doar la câţiva 
metri de mine se găsea un bărbat care avea un braţ 
schilod sau suferea de ceva care-l făcea mai scurt şi 
mai subţire decât celălalt. În ciuda acestei infirmităţi 
a braţului drept, el era un tip destul de voinic. Am 
observat că îşi mângâia braţul scurt cu o oarecare 
mândrie, ca şi cum ar fi vrut ca toată lumea să-l 


vadă. Dintr-o dată el 1-a întrerupt pe Tâmplar şi i-a 
strigat: „Şi eu ce să fac, domnule” Vezi doar că eu nu 
pot purta poveri!" 

Ioan închise ochii, se opri şi clătină puternic din 
cap, ca un om care iese din apă. 


161 MARELE 
PESCAR 


— Nu, nu vă pot spune, murmură el răguşit. N-o să mă 
credeţi! Dacă vreunul dintre voi mi-ar spune acest lucru şi 
eu n-aş fi fost de faţă, sunt sigur că nici eu n-aş crede o 
vorbă! 

— Spune, Ionică! îi ordonă Simon. Ce s-a întâmplat? 

- Braţul omului! Glasul lui Ioan tremura... Se făcuse 
bine, era sănătos şi la fel de lung ca celălalt! 

Pescarii îşi îndreptară spatele şi-l priviră pe loan ca şi 
când atunci îl vedeau pentru prima oară. Simon rupse 
tăcerea: 

Nu, Ioane, nu! mormăi el. Nu putem accepta nimic din 
ce spui tu! 
Bătrânul Zevedeu se ridică în picioare şi întinse un deget 
tremurând spre fiul lui, strigându-i: 

- Bagă de seamă, e prima oară când te aud că minţi! 
Iacob, de obicei răbdător, îi surprinse pe toţi când se ridică 
să-l înfrunte pe gălăgiosul bătrân, dojenindu-1l cu asprime: 

— Fratele meu nu este mincinos! exclamă el vehement. 
Poate Ionică a înţeles greşit ceea ce a văzut, dar eu n-am 
să stau aici liniştit şi să aud cum este făcut mincinos - nici 
chiar de tatăl lui! 

— Dealul acela este lung şi greu de urcat, interveni 
Andrei şi ieri a fost o zi cu mare zăduf. 

- Ei! Poate că soarele l-a bătut prea tare în cap pe 
băiat, comentă Alfeus către cei din imediata lui vecinătate. 

— Nu, Ionică, mormăi Simon, asta-i chiar prea de tot! 
Asemenea lucruri nu se pot întâmpla. loan îşi plecă 
resemnat capul, nu atât pentru că nu-l credeau, cât pentru 
că regreta că acceptase să le spună povestea. Deodată, 
murmurul încetă când Simon ridică o mână, cerând să se 
facă linişte. 

— Ei bine, Ionică, poţi continua cu poveştile astea, spuse 
el cu asprime în glas. Vezi că n-ai ce pierde. Nimeni nu te 
crede, dar ar fi bine să auzim şi restul, dacă mai ai ceva de 
spus. Ce a mai făcut norocosul ăsta cu braţul vindecat, i-a 
mulţumit Tâmplarului? Poate i-a dat şi câţiva sicli...! 


i LLOYD C. DOUGLAS 
162 


— Oamenii erau înmărmuriţi! murmură loan, fără 
să privească în sus. O femeie care se afla în 
apropierea lui a leşinat şi s-a prăvălit la pământ. 
Omul însuşi gâfâia puternic şi scotea sunete ciudate 
din gâtlej. Nu puteai spune dacă încerca să râdă sau 
să plângă. Toţi erau muţi şi cu feţele palide, iar eu 
am simţit un rău de la stomac, ca atunci când vezi o 
rană sângerând... Numai că, aşa mi se pare mie, 
şocul provocat de un braţ diform care se 
înzdrăveneşte brusc este mai puternic decât vederea 
unui accident grav. În timp ce noi toţi căscam gura la 
braţul lui, Tâmplarul a spus: „Acum, prietene, vei 
putea duce poveri şi ai grijă să o faci, altminteri ţi se 
pot întâmpla lucruri şi mai rele." 

Pe măsură ce loan se apropia de sfârşitul 
istorisirii, glasul lui se stingea treptat. După un 
moment de tăcere, el se ridică încet şi privi asistenţa 
cu ochi trişti. 

— Ştiam că nu o să mă credeţi, spuse el cu 
amărăciune, Dumnezeu să mă trăsnească dacă nu e 
acesta adevărul! 

— Blasfemie! ţipă bătrânul Zevedeu. 

— Eu nu spun că minţi, Ionică, replică Simon, dar 
cred că tu ai văzut lucruri bizare, de felul celor pe 
care le vezi în nori. Nu e nici un rău să-ţi imaginezi 
figuri pe cer, dar asta este altceva! Eu sper doar să 
nu-ţi pierzi minţile! Şi acum, spune-ne adevărul: ai 
fost sau nu acolo? L-ai văzut cu adevărat pe acest 
Tâmplar? Eu cred că ai visat toate astea în timp ceai 
adormit sub un copac. 

Spusele lui stârniră alte râsete. 

— Hai, Ionică, du-te la plimbare, îl îndemnă Simon 
ca pe un copil mic. Ajunge pentru azi. Du-te undeva 
şi odihneşte-ţi creierul năuc. 


Simţindu-se profund umilit, loan se îndreptă cu 
paşi şovăielnici spre prora, strecurându-se pe lângă 
năvod. Iacob îl urmări cu ochii tulburi. 

— Cred că am să plec şi eu, spuse el. 


163 
MARELE PESCAR 


— Poate ar fi mai bine să-ţi ceri voie, îl sfătui tatăl 
său. 

— Poţi pleca, Iacob, murmură Simon. Încearcă să-i 
vorbeşti zănaticului tău frate, când îi vor fi ieşit 
gărgăunii din cap şi adu-l înapoi când se face bine. 

— Fratele meu nu va mai vrea să se întoarcă, spuse 
Iacob, după ruşinea pe care a păţit-o! 

— Să facă cum pofteşte, replică îndată Simon, 
furios. Corăbiile se pot descurca şi fără el... Şi nici 
de tine nu mai e nevoie dacă te ofensezi atât de 
uşor... 

— Ai auzit? îi strigă Zevedeu. Ai să-ţi pierzi slujba 
dacă nu bagi de seamă! 

Iacob nu răspunse, însă îşi urmă fratele. După 
câteva clipe, pescarii rămaşi neclintiţi şi tăcuţi 
auziră clipocitul vâslelor. Lungindu-şi gâtul, văzură 
mica barcă îndepărtându-se spre țărm. Simon o 
urmări încruntat, apoi se întoarse şi-l privi pe Andrei 

- Eu n-am să ies azi în larg, spuse el. Termin 
lucrul la năvod şi duc corăbiile spre ţărmul dinspre 
miazăzi, unde am pescuit ieri. Simon se îndreptă spre 
puntea din faţă, unde Andrei îl ajunse din urmă. 

— Ce ai de gând să faci cu băiatul ăsta vagabond? 
îl întrebă Andrei. 

Simon îi zâmbi şi îşi frecă bărbia îngândurat. 
Acum, că Ionică se dovedise nevrednic şi nesocotise 
prietenia pe care i-o arătase, avea de gând să-i dea o 
lecţie şi îşi va îndrepta atenţia către acest flăcău fără 
căpătâi. Mâine, când se va întoarce pe furiş, Ionică 
va constata că locul lui de preferat al cârmaciului a 
fost luat de altcineva. Îi făcu semn lui Iosif, care se 
apropie îndată. 

— Vino cu mine, băiete, îi spuse el cu bunăvoință. 
Îţi voi face rost de un pat curat ca să dormi la 
noapte. 


Bătrânul Zevedeu se sculă de la locul lui şi veni 
către Simon, frecându-şi mâinile zbârcite. 


LLOYD C. DOUGLAS 


x 
164 
— Îmi pare rău că băiatul meu s-a purtat aşa, 
spuse el pe un ton plângăreţ. 
— Ai face mai bine să-ți vezi de treburile tale, 
mormăi Simon. 


Pe tot parcursul drumului bine bătătorit care 
ducea spre periferiile Betsaidei, aproape că nu-şi 
vorbiră. Soarele era acum sus de tot pe cer şi 
dogorea. La mică distanţă înaintea tânărului său 
tovarăş de drum, Marele Pescar mergea cu paşi mari 
şi hotărâți, profund absorbit în gânduri, părând chiar 
că uitase de zgomotul sandalelor din urma lui. Paşii 
erau mici şi, şovăielnici pentru că băiatul de cămile 
se întorcea din când în când ca să privească palatul 
de marmură al tetrarhului pe care-l lăsaseră în 
urmă; uneori mai făcea câţiva paşi înapoi şi îşi punea 
mâna streaşină la ochi pentru a-1 vedea mai bine. 

Acum intrau în zona rezidenţială, unde casele 
bine întreţinute ale celor mai înstăriți erau mai 
retrase din drumul prăfuit, parţial mascate de 
salcâmi înalţi, chiparoşi şi măslini. După cea de-a 
doua cotitură la stânga, Simon încetini pasul, 
îndemnându-şi însoţitorul să i se alăture. Deschise o 
mică poartă şi îl 1 conduse pe băiat într-o curte 
umbroasă, unde o femeie între două vârste, cu figura 
plăcută aduna cu grebla frunze uscate. Casa din 
cărămizi cenuşii era spațioasă şi arăta foarte 
îngrijită. 

— Ce te aduce atât de devreme acasă, Simon? i se 
adresă femeia, aruncând străinului cu haine ponosite 
o privire piezişă. S-a întâmplat ceva? 

— Vino aici, băiete, şi stai jos pe prispă, spuse 
Simon. Hanna, vreau să stau de vorbă cu tine. 
Băiatul idumean îi adresă o privire recunoscătoare 
pentru acest semn de ospitalitate şi se prăvăli 
epuizat pe trepte; îl dureau picioarele din cauza 


efortului făcut pentru a se ţine dea uriaşul galilean. 
Femeia puse la o parte grebla şi intră în casă - 
Pescarul se va sfătui cu Hanna - care este probabil 
mama lui, gândi băiatul, deşi pare prea tânără - şi ea 
va clătina din cap şi 


165 
MARELE PESCAR 


va spune: „Nu, te rog, Simon, nu un idumean! Şi 
apoi, arată groaznic de murdar! Probabil că are şi 
păduchi." 

După un timp, care i se păru foarte lung, cei doi 
apărură şi băiatul respiră uşurat văzând surâsul 
binevoitor şi blând de pe faţa femeii. 

— Soacra mea Hanna, a fost de acord să te lase să 
te odihneşti aici, la noi, o zi-două, văzând cât eşti de 
obosit, spuse Simon şi, întorcându-se spre Hanna, 
adăugă: Eu n-am să vin la cină. 

— Poate ar fi bine să mănânci ceva înainte să pleci. 

— Nu mi-e foame. Fără nici un cuvânt de rămas 
bun la plecare, Simon se îndreptă îndată spre gărduţ 
şi, odată ajuns în drum, grăbi pasul ca şi cum 
treburile sale comportau o oarecare urgenţă. 

Hanna luă şi ea loc pe prispă ceva mai departe de 
oaspetele ei, îşi ridică o şuviţă din părul sur care-i 
căzuse pe frunte şi după ce privi îndelung şi calm în 
ochii codaţi ai tânărului, umbriţi de gene lungi, îi 
zâmbi uşor. 

— Mi-a spus Simon că te numeşti Iosif şi eşti de pe 
acolo de jos, din Idumeea, zise ea cu glas plăcut. 

Iosif încuviinţă, dar nu mai furniză şi alte 
amănunte despre el. 

Pe aici nu prea vedem mulţi idumeeni, continuă 
Hanna. De fapt, eu n-am văzut nici unul până acum. 

Iosif o privi îndelung, dar nu avu nimic de spus 
despre Idumeea. 

— Probabil că ai vrea să te speli, spuse Hanna. 

— Ohhh! oftă băiatul. Chiar aş putea? 

— Atunci vino cu mine! Hanna se ridică, şi îl 
conduse în casa răcoroasă şi frumos mobilată. 
Camera de dormit este drept înainte, Iosif. Îţi aduc o 
găleată cu apă. Găseşti ştergare în cameră. 

— Te rog, lasă-mă pe mine să fac asta! insistă Iosif. 
Arată-mi doar unde este şi mă descurc singur. 


LLOYD C. DOUGLAS 


= |* 


6 


Hanna se uită mirată la el deoarece nu se aştepta 
la un asemenea gest din partea acestui tânăr. Îi arătă 
o găleată mare din lemn în magazia de lângă 
bucătărie şi cisterna cu apă, apoi îşi reluă strânsul 
frunzelor. După un timp se întoarse şi bătu uşor în 
uşă. 

— Dacă vrei să-mi dai hainele tale murdare, am să 
le spăl şi să le întind la soare ca să se usuce. 

Clipocitul apei încetă şi urmă o lungă tăcere. În 
cele din urmă, băiatul răspunse oarecum tulburat, cu 
glas tremurând: 

— Oh, dar nu mă pot aştepta să faci dumneata 
asta! 

— Doar n-ai intenţia să-ţi pui din nou pe tine 
veşmintele alea împuţite, răspunse Hanna indignată. 
Trebuie curățate neapărat, dacă nu spre binele tău, 
atunci spre al nostru! Crapă puţin uşa asta şi dă-mi- 
le! 

După un alt moment de tăcere şi cu destulă 
întârziere, uşa se deschise puţin, dar suficient ca să 
apară o mică mână, cafenie, umedă, care întindea o 
haină jerpelită şi o pereche de pantaloni jegoşi, 
veşminte purtate doar de cei mai amărâţi ţărani. 
Hanna le apucă cu vârfurile degetelor, schițând o 
strâmbătură de dezgust. 

— N-ai mai avut şi altceva pe sub zdrenţele astea 
mizerabile? întrebă Hanna. 

— Mda... se bâlbâi Iosif. Dar te rog lasă-mă, le pot 
spăla eu însumi. 

— Nu face pe prostul! replică îndată Hanna. N-am 
să accept nici un minut în plus boarfele astea în casa 
mea; dă-mi-le odată! Iar când văzu că răspunsul 
întârzie, strigă enervată: Aştept! 

Uşa se deschise din nou cu ezitare şi mâna udă 
scoase la iveală două piese boţite de rufărie de corp 
pe care Hanna le înşfăcă. Se duse la uşa din spate şi, 
ferindu-şi faţa, le azvârli pe iarbă. Era mai mult decât 


dezgustată de sarcina pe care şi-o asumase la 
insistența lui Simon. Fusese o mare nesăbuinţă din 
partea ei să-l aducă în casă pe jegosul ăsta; Simon n- 
avea dreptul să-i ceară să facă un asemenea lucru... 


167 
MARELE PESCAR 


Deodată, ceva îi atrase atenţia. Se apropie de 
locul unde lăsase pe iarbă rufăria de corp şi o privi 
cu ochi mari, uluită. Era confecţionată din cea mai 
fină şi mai scumpă pânză pe care o văzuse ea 
vreodată. Indiscutabil, astea erau veşminte de femeie 
şi imediat deduse că Iosif e un hoţ. 

Trebuia să-şi fi închipuit... Se aşeză pe iarbă şi 
începu să pipăie materialul de o fineţe străvezie. Cum 
încăpuseră lucrurile astea pe mâna lui? În ce 
împrejurare a putut fura el asemenea îmbrăcăminte 
scumpă? Şi... de ce ar vrea un băiat de cămile să 
poarte haine femeieşti? O idee absurdă îi încolţi în 
minte, o idee care avea să producă o şi mai mare 
confuzie. S-ar putea ca acest băiat, Iosif, să fie fată? 
Hanna îşi aminti că o uimise când, privind cu atenţie 
în ochii lui obosiţi, descoperise nişte gene întoarse 
de o lungime neobişnuită pentru un băiat. Şi mâinile 
acelea mici şi delicate... Dar, chiar şi aşa, 
presupunând că băiatul era deghizat, cum putea fi 
explicată această lenjerie de corp costisitoare? 
Hanna rămăsese în mână cu cămaşa din țesătură fină 
şi o cerceta cu atenţie pentru că descoperise pe 
pieptul acesteia, în partea stângă, o broderie ciudată, 
ce părea să semnifice ceva. Părea un fel de emblemă 
cusută cu albastru, iar în mijlocul ei se afla o lună 
nouă aurie care încercuia o stea argintie. Acestea 
erau străpunse de o sabie şi un toiag de păstor. 

Hanna se gândi îndată să facă o încercare care ar 
putea dezlega misterul. Se întoarse la odaia de 
dormit şi ascultă la uşă. Nu se auzea nimic, era 
linişte deplină. 

— Iosif! chemă ea, mai mult în şoaptă. 

— Da! veni glasul ce părea adormit. Sau poate 
înfricoşat... 

— Am aflat ceva în legătură cu tine. Aşteptă, dar 
nu primi nici un răspuns. Iosif! Tu eşti fată? 


— Mda, răspunse vocea abia perceptibilă şi parcă 
descurajată. 

— Ei bine, spuse Hanna cu un glas şovăielnic, după 
ce te odihneşti, caută în dulap ceva de îmbrăcat. 
Glasul i se înmuiase. Şi în ladă ai să găseşti şi ceva 
rufărie pentru corp, nu aşa fină ca ata, 


LLOYD C. DOUGLAS 


xX 
168 
dar îţi faci treaba cu ea; au aparţinut fiicei mele... 
care a murit. Văzând că nu primeşte nici un răspuns, 
mai adăugă: Sau poate vrei să pari în continuare 
băiat? 

Răspunsul veni, dar nedesluşit. 

— Ori poate ţi-ar plăcea totuşi să fii din nou fată, 
insistă Hanna cu blândeţe... Doar pentru o zi sau 
două, cât mai stai pe aici... nu trebuie să-ţi spun eu 
ce să faci... 

— Da, te rog, murmură fata ezitând. Părea că 
plânge... 

Hanna era tulburată. După ce spălă rufele - o 
treabă care-i luă mai mult timp decât crezuse - 
Hanna le întinse să se usuce la soare. Pe când le 
spăla, observă satisfăcută că, spre deosebire de 
veşmintele scorţoase de deasupra, care erau foarte 
îngălate, rufăria fină de corp, deşi boţită, era 
surprinzător de curată. Aparent, aceasta fusese 
spălată de curând, poate într-un pârâiaş din pădure. 
Cu toate că ardea de curiozitate să afle povestea 
fetei, Hanna nu îndrăzni să o deranjeze acum; era 
prea obosită şi probabil avea să doarmă ore întregi. 
Mai avea destul de greblat în curte şi îşi aminti că 
frunzele se adunaseră mai mult la gărduţul dinspre 
miazănoapte şi ştia că David nu va întârzia mult până 
să apară, aşa cum îi era obiceiul. El era un om 
învăţat şi umblase mult. Mai mult ca sigur că el 
cunoştea semnificația acestor simboluri de pe 
cămaşă. Ce-ar fi să-1 întrebe? 

Dar de data aceasta, trecu mai mult de o oră până ce 
eminentul saducheu să coboare dealul, timp în care 
Hanna ostenise deja şi se înfierbântase cu treburile 
gospodăreşti. El se opri, se sprijini de gărduţ şi o 
salută. Discuţia se dovedi puţin stânjenitoare şi 
Hanna îi spuse că, deşi era zăpuşeală, ei nu-i displă- 
cea activitatea fizică şi, oricum, trebuia să adune 
frunzele înainte de începerea ploilor. Simon nu era 


acasă şi, probabil, avea să se întoarcă destul de 
târziu. Când păru că nu mai aveau nimic să-şi spună, 
David se înclină solemn şi dădu să plece, însă Hanna 
se apropie de el ezitând şi îl rugă să mai zăbovească, 
îi spuse că dăduse peste o bucată de pânză care 
purta nişte semne ciudate; era de formă ovală, iar în 
centru 


169 
MARELE PESCAR 


figurau o lună nouă şi o stea. 

David zâmbi binevoitor şi păru surprins că ea nu 
are habar de binecunoscuta stea şi semilună a 
Arabiei. Dar asta nu era totul, continuă Hanna. De-a 
curmezişul lor erau o sabie şi un toiag de păstor. 

— Imposibil! murmură David. Unde ai găsit asta? 
Hanna părea încurcată şi inima începu să-i bată 
puternic în piept. Ea nu-şi închipuia că o asemenea 
chestiune va necesita explicaţii atât de amănunțite şi 
expresia ei dovedea că regretă faptul că deschisese 
discuţia. Tulburarea ei îi stârni însă curiozitatea 
omului legii. Se apropie de ea câţiva paşi şi o privi cu 
atenţie. 

— În dimineaţa aceasta, un băiat de cămile 
zdrenţăros şi flămând a apărut pe corabia lui Simon, 
începu Hanna să-i istorisească, iritată. ...Şi - îl ştiţi 
doar pe Simon ce inimă largă are -i s-a făcut milă de 
bietul flăcău şi 1-a adus acasă să se odihnească şi să- 
1 hrănească o zi sau două. L-am pus să se spele şi 
între timp i-am spălat hainele. Figurile astea ciudate 
sunt brodate pe una din rufele lui de corp. 

— Aş dori s-o văd, spuse David nerăbdător. 

— Este încă udă, domnule, spuse Hanna. 

Stârnit, David îi răspunse că nu are nimic că sunt 
ude şi că ar vrea să vadă cămaşa numaidecât, aşa 
încât Hanna i-o aduse şi i-o înmână spre cercetare. 

-— Dar asta e îmbrăcăminte femeiască! spuse David 
surprins, iar Hanna plecă ochii ruşinată, şi 
încuviinţă. 

— Veţi păstra secretul, domnule, nu-i aşa? îl 
imploră Hanna. l-am dat cuvântul că n-am să suflu o 
vorbă nimănui. 

- N-am nici un motiv să te dau de gol, Hanna, şi îi 
înapoie veşmântul. E mai bine să nu spui nimănui 
despre această emblemă. 

— Nici chiar lui Simon? Când va descoperi că 
această haimana este fată, el îmi va pune la fel de 


întrebări. Ea a acceptat să poarte veşmintele fiicei 
mele pe timpul cât va rămâne aici. 

— Lasă-l pe Simon să creadă ce vrea în legătură 
cu deghizarea 


LLOYD C. DOUGLAS 


xX 
170 
fetei;ea poate mărturisi sau nu. Dacă aş fi în locul 
tău, n-aş forța-o să-mi spună povestea ei. David era 
din nou pe punctul să plece, dar se opri să întrebe 
dacă arată a evreică sau nu? 

— Da, domnule. Ea i-a spus lui Simon că e din 
Idumeea; asta nu înseamnă că e evreică? 

— Idumeea? Prostii! pufăi David. Dacă ar fi fost din 
Idumeea n-ar fi vrut să se îmbăieze, asta e sigur, iar 
cămaşa asta nu provine din Idumeea! Mai trec eu şi 
mâine pe aici... La revedere! 

Se întoarse încet şi o luă spre casă cu capul plecat 
şi mâinile împreunate la spate. După ce se îndepărtă 
puţin, se opri deodată şi se întoarse: 

— Spui că fata arată a evreică? Gândeşte-te bine, 
Hanna. Dacă cineva ţi-ar spune că este jumătate 
evreică şi jumătate arabă, ce-ai spune? Ochii lui 
David o priveau iscoditori. 

— Nu ştiu ce să spun, domnule, răspunse ea 
clătinând din cap; nu ştiu cum arată arabii. Fata este 
puţin mai înaltă decât majoritatea femeilor de vârsta 
ei de pe la noi şi mai suplă. 

— Şi cam ce vârstă crezi că are, Hanna? 

— Şaisprezece sau, poate, şaptesprezece. 

David nu mai comentă, dar rămase pe gânduri, 
apoi începu să numere pe degete. Când termină de 
socotit, zâmbi enigmatic şi plecă. 

— Îţi doresc o zi bună, Hanna, spuse el absent. 

Vreme îndelungată femeia rămase urmărind 
urcuşul lent al venerabilului saducheu. Era clar că 
întâmplarea îl tulburase pe David. Ar fi vrut să-şi 
descarce sufletul de povara acestei enigme şi să-i 
încredinţeze lui Simon toată povestea. Dar dacă fata 
era aşa cum părea că bănuieşte David, de sânge 
arab, n-ar avea Simon motiv să fie şi mai furios că nu 
i s-a spus la timp? Oricum ar fi privit lucrurile, 


situaţia era încurcată, iar Hanna nu era obişnuită cu 
prefăcătoria. 
După plecarea lui David, Hanna zăbovi îndelung, 


nedecisă, 


171 
MARELE PESCAR 


până ce simţi că nu o mai ţin picioarele şi se întoarse 
în casă. Uşa camerei de oaspeţi era acum deschisă, 
iar fata, îmbrăcată cu un veşmânt simplu, alb, ce 
aparținuse lui Abigail, stătea pe marginea patului, 
pieptănându-şi părul tuns băieţeşte. Hanna îi zâmbi, 
dar în ochi îi jucau lacrimile şi fata bănui instinctiv 
motivul. 

— Mă tem că te-am întristat, spuse ea liniştită, să 
vezi o străină îmbrăcată în veşmintele pe care le 
păstrezi ca amintire, îmi pare rău! 

Hanna se lumină şi-şi şterse lacrimile. 

— Nu-i nimic, draga mea, sunt bucuroasă să văd că 
îmbrăcămintea lui Abigail a căpătat o întrebuințare 
bună. Era o fată frumoasă... la fel ca şi tine... Cum 
să-ţi spunem acum, că nu mai eşti Iosif? 

Trecu un moment destul de lung înainte ca fata să 
răspundă. 

— Îmi puteţi spune Ester! 

— Cu toate că nici acesta nu este probabil numele 
tău, comentă Hanna dezamăgită. 

— Mi s-a spus că Ester era numele pe care mi-l 
alesese tata, spuse ea dornică să restabilească măcar 
un adevăr. 

— Să presupun atunci, insistă Hanna, că ceilalţi 
din familia ta au preferat să te numească altfel şi că 
dorinţa lor a contat? 

Ester dădu din cap afirmativ, preocupată în 
continuare cu pieptănatul. 

Hanna aşteptă stânjenită în prag, sperând 
probabil o destăinuire mai amplă, dar când fata se 
mulţumi doar să-i adreseze un zâmbet copilăresc, ea 
se întoarse brusc să plece şi-i spuse: 

Ei, bine, atunci... dacă e un secret aşa de mare...! 

Curând se auzi în bucătărie zdrăngănit de vase; 
Hanna era desigur ofensată de rezerva fetei. Ester se 
simţi foarte vinovată. Un impuls de moment o 


îndemnă să alerge după prietenoasa femeie şi să-i 
dezvăluie totul, dar după ce se gândi mai bine, hotărâ 
că acest lucru ar antrena prea multe complicaţii. 


LLOYD C. DOUGLAS 


* 
172 

După ce-i încredinţase Hannei sarcina ingrată de a se 
ocupa de vagabondul idumean - un elan care-i atrăsese 
deja anumite neplăceri în trecut - Simon se grăbi să 
plece ca şi cum îl aşteptau o serie de îndatoriri urgente, 
deşi, în realitate, nu avea nici un plan în ziua respectivă. 
Niciodată în viaţa lui nu simţise un atare neastâmpăr. Pe 
când se apropia de drumul mare, scurtă paşii şi încetini 
mersul. Când ajunse la cotitură, privi în ambele sensuri, 
zăbovi o clipă şi îşi muşcă buzele. 

Obişnuinţa zilnică l-ar fi îndemnat să se întoarcă la 
corăbiile sale, dar respinse imediat ideea; nu avea chef 
să dea ochi atât de curând cu oamenii lui după disputa 
cu băieţii lui Zevedeu, o treabă care, socotea el acum, 
putea fi uşor evitată. Pe de altă parte, probabil că 
Andrei este în larg la vremea asta. Cât priveşte peştele 
tetrarhului, fără îndoială că vreunul din oamenii lui 
plecase deja să-l livreze, văzând că şeful lor întârzie. 

Neavând nici o treabă înspre Tiberia, Simon se 
întoarse în direcţia opusă şi o luă încet spre mica zonă 
adormită a Betsaidei, fără nici un scop anume decât 
acela de a face mişcare. Nu mai avea de ce să 
zăbovească pe aici, la răspântie. Pe drum se întâlni cu 
oameni care-l  salutau şi cărora le răspundea 
morocănos, neavând dispoziţie pentru taclale cu vecinii. 

Simon trecuse de curând prin această parte a 
oraşului, dar nimic nu se schimbase. În Betsaida nimic 
nu se schimba! Bătrânul Seth mai stătea şi acum acolo 
unde Simon îl văzuse ultima oară, pe aceeaşi piatră, 
toropit în faţa uşii deschise a atelierului său de olărit, cu 
firavii săi genunchi adunaţi şi cu . bărbia proptită pe ei. 

Nu te văd prea des pe aici! îi strigă bătrânul cu un 
glas ascuţit, trezit pe neaşteptate din toropeală. 

Era o invitaţie la discuţie, dar Simon de-abia îngână 
ceva şi îşi văzu de drum. Se opri în faţa fierăriei doar 
atât cât să-l aprobe pe Ben-Abel, cu faţa plină de 
funingine şi şorţul din piele, că era într-adevăr o zi de 


mare zăduf. Abel îşi azvârli ciocanul, înaintă spre el şi 
mai adăugă 


173 
MARELE PESCAR 


că e nevoie de ploaie. Simon încuviinţă şi plecă mai 
departe. 

Pe scările largi ale Sinagogii trândăvea un cerşetor pe 
care el îl recunoscu cu dezgust după legătura soioasă şi 
voluminoasă cu care-şi înfăşură permanent braţul plin de 
plăgi. Respingătoarea creatură se ridică, rânji cu o gură 
cavernoasă şi începu să-şi desfacă braţul care duhnea de la 
distanţă. Strâmbând din nas, Simon îi făcu semn că nu ţine 
să-l vadă şi lăsă să-i scape câţiva bănuţi de aramă într-un 
talger diform. 

— Nu mai are rost să mergi într-acolo, îl sfătui cerşetorul. 
Toţi cei care s-au dus azi au plecat de vreo două ore bune. 
Până ai să ajungi acolo, se va sfârşi totul. 

— Ce vrei să spui cu asta? întrebă Simon arţăgos. 

— Tâmplarul! Doar acolo vrei să mergi, ştiu eu, nu-i aşa? 

— De unde ţi-a venit ideea asta năstruşnică? 

— Aha! ştiu eu bine, rânji cerşetorul. Mulţi pretind că se 
duc în altă parte, dar eu îi dibui îndată. Ca pe tine, de 
pildă. Tu eşti Marele Pescar, ăla de nu se are bine cu 
Sinagoga şi batjocoreşte religia. Ce altceva te aduce pe 
aici, spre colină? Doar nu duci nici un peşte, iar acolo, pe 
deal, nu e nimeni din cei cărora le duci de obicei. Ştiu eu 
că mergi să-1 vezi pe acest Tâmplar, la fel ca toţi ceilalţi... 
Ha-ha! 

— Dacă te interesează atât de mult minunile Tâmplarului, 
mormăi Simon, de ce nu te duci să-i arăţi braţul ăsta 
puturos? Poate ţi-l vindecă, sau poate nu vrei...! 

— Omul este un şarlatan, un profanator! Cerşetorul 
înşfăcă talgerul şi strâmbă din nas. Trei bănuţi? Când 
Marele Pescar are trei corăbii...! Asta nu-mi ajunge nici 
măcar de o turtă. 

Simon bâigui o înjurătură şi se depărtă mânios, dar 
cerşetorul mai strigă după el: 

— Nu are rost să urci dealul de pomană, ţi-am mai spus. 
N-o să-l mai găseşti şi o să-i întâlneşti pe toţi nebunii ăia 
care se întorc. 

Marele Pescar lăsă oraşul în urmă, iar drumul care urca 


LLOYD C. DOUGLAS 


xX 
174 
acum în pantă era sufocant. Mersese repede, furios 
încă de întâlnirea cu neobrăzatul şi vicleanul 
cerşetor. Animalul ăsta jegos trebuia băgat la zdup 
ca o pacoste publică. Oricum, era un tip şiret şi ştia 
să te tragă de limbă. Ghicise ceea ce-l interesa pe 
Simon, deşi nici el însuşi nu era pe deplin hotărât în 
ce direcţie să apuce. Pungaş nenorocit...! Simon ar fi 
fost în stare să facă acum cale întoarsă doar pentru 
a-i arăta că greşise în presupunerea sa; pe de altă 
parte, el ar putea gândi că Simon se hotărâse să-i 
urmeze sfatul. Dar el nu obişnuia să ceară părerea 
cuiva în această privinţă, cu atât mai puţin unui 
cerşetor. 

După-amiaza era fierbinte şi Marelui Pescar nu-i 
stătea în fire să urce treptat. Se aşeză la umbra unui 
copac de pe marginea drumului, să-şi tragă sufletul. 
Probabil că îmbătrânea. Mai curând sau mai târziu, 
oamenii îmbătrânesc. Muşchii lor se fleşcăiesc, 
plămânii şi inima obosesc; da, şi capul la fel... Un 
bătrân devine din ce în ce mai ursuz, mai certăreţ, 
mai arţăgos, asemenea unui câine împovărat de ani; 
ca bătrânul Zevedeu, care spune numai prostii şi 
devine ridicol. Din fericire pentru Simon, el nu era 
încă atât de bătrân. El nu căuta gâlceavă şi nimeni 
nu putea fi învinuit că-şi apără convingerile. 

Ei bine, ce s-a întâmplat - s-a întâmplat; acum era 
prea târziu să mai facă ceva, iar Ionică plecase val- 
vârtej şi era puţin probabil ca el să facă primul pas 
spre împăcare-- desigur, îndărătnicul băiat nu se 
aştepta ca şeful lui să-l caute şi să-l convingă să se 
întoarcă. După toate acestea, mai mult ca sigur că nu 
va mai avea trai cu el. 

Nu, Ionică nu se va vindeca de gărgăunii care-i 
intraseră în cap decât dacă s-ar dovedi că acest 
Tâmplar este un şarlatan fără scrupule... Simon se 
ridică şi îşi continuă drumul cu un efort la fiecare 


pas... Tâmplarul ăsta trebuie să fie foarte sigur de el 
dacă speră ca oamenii să urce un munte pe o 
asemenea dogoare doar ca să-l întâlnească. 

Soarele abia asfinţise când picioarele obosite ale lui 
Simon 


175 
MARELE PESCAR 


îl purtară până la marginea platoului. Acolo se opri 
nesigur, uimit de mulţimea oamenilor adunaţi. Ionică 
spusese ieri că puteau fi cam o sută, dar azi erau 
mult mai mulţi. Se apropie încet, dorind să fie cât mai 
puţin văzut de mulţimea compactă care aştepta în 
linişte. Ar fi foarte neplăcut dacă ar fi recunoscut şi 
s-ar răspândi zvonul că el fusese zărit pe acolo. Inutil 
apoi să încerce să explice de ce venise aici. Ce s-ar 
întâmpla dacă l-ar vedea Ionică? Simon pășea încet şi 
se opri la marginea mulţimii. Nimeni nu-i acordă nici 
cea mai mică atenţie. Se simţea stânjenit oarecum, 
dar încetă să se mai gândească la persoana lui. 

Venise aici cu intenţia să critice şi, dacă era 
posibil, să descopere vreo şmecherie; ca atare, 
Marele Pescar se apropie încruntat. Era furios pe 
acest Tâmplar pentru că stârnise o astfel de 
harababură şi pentru că încerca să-i amăgească pe 
cei creduli, deşi, la drept vorbind, omul nu arăta a 
exhibiţionist itinerant. Nu avea figura unui scamator 
de bâlci şi nici glasul strident al unui negustor 
ambulant. lonică avusese dreptate în legătură cu 
glasul lui; era liniştitor, prudent, ca şi cum s-ar fi 
adresat unui singur individ, unui prieten apropiat. 
Trebuia să-l asculţi de aproape, altfel nu-l auzeai, 
desigur, nu de acolo, de unde stătea Simon. Se putea 
observa că până şi cei care se aflau în primele 
rânduri ciuleau urechile pentru a-l auzi mai bine. Nu 
semăna cu un discurs ţinut în public, iar omul nu se 
străduia să atragă atenţia. Glasul lui era într-adevăr 
diferit de cele care se fac auzite, de obicei, în 
adunările publice. Părea că i se adresează: Da! Da. 
Simon, Tu! ie îţi vorbesc! 

Se strecură încet şi se aşeză în spatele vecinilor 
săi. Simon, cu un cap mai înalt decât majoritatea 
semenilor lui, putea să-l vadă pe Tâmplar foarte 
bine. Omul părea obosit. Desigur, toată lumea ar fi 


trebuit să observe acest lucru. Gloata se strânse în 
jurul lui până ce el abia mai avea loc unde să şadă 
sau să se retragă puţin. Ceea ce îi trebuia acestui 
Tâmplar cu aspect aproape plăpând, cugetă Simon, 
era cineva care să ţină 


LLOYD C. DOUGLAS 


xX 
176 

mulțimea deoparte. Turma asta nechibzuită şi 
curioasă îl sufoca pur şi simplu; îl obosea. Trebuia să 
se gândească să-şi găsească măcar un prieten de 
nădejde care să stea pe lângă el şi să-l ocrotească. 
Dar poate nici nu-şi dorea vreun prieten apropiat. 
Poate că nu te puteai împrieteni cu el, chiar dacă 
voiai. Dar această presupunere nu corespundea cu 
tonul glasului său care se adresa spiritului ca unui 
bun vecin, dacă nu ca unui prieten foarte apropiat. 
Ionică avea dreptate; cu acest om se petrecea ceva 
foarte ciudat. Nu e de mirare că băiatul se poticnea 
şi se bâlbâia când încerca să-l descrie. 

Iritarea lui Simon se potolise acum. El venise în 
speranţa să audă ceva revoluţionar, ceva care să 
îndemne la răzvrătire, ceva care să-i atragă necazuri 
acestui Tâmplar. Îşi propuse să fie atent şi dacă aude 
ceva  incriminator, să depună mărturie dacă 
chestiunea ar ajunge în faţa legiuitorilor, ceea ce cu 
siguranţă că se va întâmpla. Vor avea ei grijă, rabinii, 
de toată treaba asta, pentru că şi ei erau nerăbdători 
să-l arate cu degetul ca instigator la răzvrătire. 
Simon nu se gândise niciodată la această latură a 
problemei, iar acum îi displăcea ideea că ar putea fi 
de partea rabinilor. Nu! El nu dorea să fie implicat 
personal cu nimic în această afacere. Va lăsa preoţii 
şi patrulele să se ocupe de treaba asta. 

Cumplita oboseală ce se citea pe faţa Tâmplarului 
îl făcu pe Simon să simtă o oarecare simpatie faţă de 
el. Dacă ar fi vrut să se dea în spectacol, şi-ar fi făcut 
loc cu coatele lui vânjoase pentru a ajunge la locul cu 
pricina. Ar fi înşfăcat două capete şi le-ar fi izbit unul 
de altul. Simon mai procedase aşa în diverse 
încăierări; rămânea deodată cu două smocuri de păr 
în mâini şi... bufff! Procedând aşa, nu dăduse 
niciodată greş. Da, nimic nu i-ar face mai mare 


plăcere decât prilejul de a-i învăţa bunele maniere pe 
aceşti bădărani. 

Glasul blând vorbea acum despre Ziua Ispăşirii, 
dar pe Simon nu-l interesau astfel de lucruri şi se 
întreba ce ar putea Tâmplarul broda pe această temă 
plicticoasă; desigur, gloata 


177 
MARELE PESCAR 


nu ar fi urcat dealul doar pentru atât. Țăranul din 
faţa lui îşi roti capul în jur, privi agitat şi ridică un 
umăr înţepenit. Simon îl înghesuise fără să vrea până 
ce acesta nu mai putu sta drept. Privirea îndurerată 
sugera că unii oameni ar trebui să ia seama şi să nu-i 
împingă pe ceilalţi, chiar dacă sunt mari ca Goliat şi 
sunt conştienţi că se pot impune celor mai mărunți. 
Simon se dădu un pas înapoi şi încercă să se salte pe 
vârfurile picioarelor. 

Uitase cu totul că a doua zi era Ziua Ispăşirii, dar 
dacă era să te iei după Scriptură, era şi astăzi; 
aceasta ţinea două zile. În prima zi trebuia să te 
îngrijeşti de  plătirea datoriilor, de restituirea 
lucrurilor împrumutate şi împăcarea cu oamenii pe 
care i-ai nedreptăţit, deşi nimeni nu făcea niciodată 
ceva în sensul ăsta. În cea de-a doua zi, dacă erai 
credincios, mergeai la Sinagogă pentru a oferi ceva 
ce-ţi puteai permite, de la o pereche de porumbei 
până la un juncan gras, apoi primeai binecuvântarea. 

Era o vreme când, cu două săptămâni înainte de 
Ziua Ispăgşirii, tatăl lui nu mai vorbea despre altceva, 
dar de mulţi ani Simon nu făcea nimic pentru 
cinstirea acestei zile. E drept că întotdeauna dădea 
liber echipajelor sale în ziua aceea mare, ziua 
adevărată a ceremoniilor de la Sinagogă; aceasta era 
o practică tradiţională. Nu se obişnuia să te lipseşti 
de ajutoarele tale în prima zi, când trebuia să mergi 
şi să faci pace cu oamenii pe care i-ai înşelat sau i-ai 
vătămat. În ceea ce-1 privea pe Simon, el îşi petrecea 
de obicei Ziua Ispăşirii reparând frânghiile sau 
ungând scripeţii. Uneori, oamenii respectabili care se 
îndreptau cu sobrietate şi pioşenie spre Sinagogă, în 
veşmintele lor de Sabat, îl priveau cu reproş când îl 
întâlneau pe drum, îmbrăcat în haine de lucru. 

Acum, probabil că Tâmplarul avea să trăncănească 
despre lucruri răsuflate; mai mult ca sigur că nu avea 


să vină cu vreo noutate în legătură cu Ziua Ispăşirii. 
Ni se va spune ce important este să mergi la 
Sinagogă şi să ţi se ierte păcatele, neuitând, 
bineînţeles, să ducem cu noi mielul sau juncanul 
pentru jertfa. 


LLOYD C. DOUGLAS 


* 
178 

Simon ciuli urechile. Tâmplarul vorbea despre 
prima zi a Ispăşirii; aceasta era ziua importantă. Azi! 
Ce aţi făcut voi azi? Ce aţi făcut cu certurile dintre 
voi de la ultima zi a lIspăşirii? Tu sau bătrânul 
Naaman încă nu vă vorbiţi din cauza supărării în 
legătură cu împrejmuirea care separă casele voastre? 
Te-ai dus la bătrân să-l vezi azi? Dacă nu, mielul pe 
care-l duci mâine este în zadar. Dar cu vrăjmăşia 
dintre tine şi Ben- Gilead? Îţi mai aminteşti de găinile 
care au pătruns în grădina ta, ceea ce a pricinuit 
atâta zarvă încât toţi vecinii au luat parte, s-au 
înjurat şi s-au lovit cu pietre? Mai stăruie vechea dis- 
cordie? Ai căutat să faci azi ceva ca să îndrepţi 
lucrurile? Soarele va apune îndată; ai de gând să 
purcezi la îndreptarea lor înainte de a te duce la 
culcare? Dacă nu, n-are nici un rost să mai duci 
porumbeii mâine la Sinagogă; şi nici mielul nu mai e 
de nici un folos şi ai face mai bine să-ţi vinzi juncanul 
sau să-l tai tu şi să-l mănânci. Iertarea şi pacea 
trebuie obţinute, dar nu în schimbul unui bou, miel 
sau porumbel. 

Lui Simon îi plăcu asta, era o judecată sănătoasă. 
Nu se prea obişnuia să ceri iertarea dacă un prieten 
avea ceva împotriva tâ, mai ales dacă cearta avusese 
loc din vina ta. Tâmplarul vorbea acum de pacea 
spiritului, privită ca un „bun", ca o „proprietate". Poţi 
asuda toată vara pe câmp ca să-ţi umpli hambarul cu 
grâne. Şi asta este proprietate; numai că hambarul 
poate fi mistuit de flăcări sau şobolanii pot distruge 
grâul. Pacea e un bun care nu ia foc şi nu are nevoie 
de un paznic care să vegheze spre a nu fi furat... 
împacă-te cu fratele tău pe care l-ai jignit, apoi mergi 
la Sinagogă cu mielul tău gras şi fii binecuvântat. 
Plutea acum o oarecare nelinişte în mulţime. Ceea ce 
spunea Tâmplarul era destul de înţelept, gândi 
Simon, dar asta intra pe o ureche şi ieşea pe 


cealaltă. Nu puteai schimba prea mult natura 
umană... Uită-te la Ionică, de exemplu. El era 
probabil pe undeva prin,mulţime şi asculta la aceste 
sfaturi înțelepte. Dar oare acest tânăr încăpățânat le 
va pune la inimă 


179 
MARELE PESCAR 


şi... îşi va cere iertare? Desigur că nu o va face!...'"Nu 
era de mirare că Tâmplarul părea atât de 
însingurat...! Dacă el punea cu adevărat în practică 
ceea ce propovăduia, lumea îl socotea desigur un om 
ciudat, iar prietenia cu un astfel de om este 
stânjenitoare. 

Acum Tâmplarul se oprise şi observă că mulţimea 
se,agită. Se mută de pe un picior pe celălalt şi îşi 
întinse gâtul să vadă mai bine. 

Un bărbat înalt, cu umeri laţi şi bărbos, purtând 
un copil în braţe, se desprinse din mulţime şi ajunse 
în faţa Tâmplarului. Ceea ce a urmat apoi s-a 
petrecut atât de repede, încât Simon nu a putut 
decât ghici că băieţelului i se acordă oarecare 
atenţie, deoarece bărbatul care-l purta în braţe se 
întoarse şi plecă aparent satisfăcut, strecurându-se 
prin gloata  buimăcită. Lumea se  îmbrîncea, 
asaltându-l şi tăindu-i calea. Copilul începu să ţipe 
speriat. 

Instinctiv, Simon intră în acţiune. Când s-a gândit 
mai târziu, în drumul spre casă, la felul cum a 
reacţionat, nu şi-a putut seama dacă îşi făcuse drum 
sălbatic prin mulţime din cauza indignării faţă de 
grosolănia oamenilor şi în dorinţa de a-i veni în 
ajutor omului, sau doar pentru a-şi satisface propria-i 
curiozitate; dar, indiferent de ceea ce-l împinsese în 
mijlocul mulţimii, el se descurcase bine, izbind în 
dreapta şi stânga cu coatele şi genunchii, înşfăcând 
câte un guler sau un smoc de păr până ce îşi croise 
drum către omul lipsit de apărare. 

„Daţi-vă la o parte!" striga el. „Faceţi loc aici!" 
Împingând mulţimea din calea lui, reuşi să-şi 
deschidă o potecă prin care cel salvat şi el se putură 
strecura afară din aglomeraţie. Acum, amândoi 
rămaseră aproape singuri pentru că gloata nu mai 


părea dispusă să-i urmeze. Copilul înfricoşat mai 
plângea încă cu suspine. 

— Mulţumesc, prietene, murmură omul 
recunoscător şi lăsă băieţelul jos. 

— Nu, nu, bunicule! se rugă copilul. Mă doare! Ia- 
mă în braţe! 


LLOYD C. DOUGLAS 


>e |* 


0 


— Ce s-a întâmplat cu el? întrebă Simon. 

— Are un picior olog; aşa s-a născut. Am auzit de 
acest lisus şi am sperat că l-ar putea vindeca. L-am 
purtat tot drumul de la Sepforis încoace. 

— E într-adevăr o cale lungă. Simon privi în jos, la 
picioarele puştiului. Aparent, nu se vedea vreo 
îmbunătățire. 

— Şi crezi în omul ăsta? întrebă calm Justus. 

— Nu, eu nu cred. Am auzit multe poveşti ciudate 
despre el în Tiberia şi am venit să-l văd. Numele 
meu este Simon. 

— Al meu este Justus, Barsabas Justus... Ei, 
Jonatan, acum să vedem dacă poţi sta pe piciorul 
schilod. Bunicul nu te va lăsa să cazi. Hai, încearcă! 

Copilul se agăţă un moment de braţul bărbatului, 
dar acceptă în cele din urmă să fie lăsat jos şi scânci 
uşor de teamă. Făcu un pas şovăielnic, apoi Justus îl 
luă din nou în braţe, deoarece băiatul acuza din nou 
dureri. 

— Hai să ne uităm puţin la el, sugeră Simon cu 
blândeţe. Amândoi priviră atent piciorul. 

— Greu de spus, murmură Justus. Era îndoit rău, 
iar acum pare că s-a îndreptat, nu crezi, Simon? 

Simon pipăi ambele picioare. 

— Amândouă sunt aproape la fel, se pare, dar de 
ce nu se poate sprijini pe el? 

— Probabil că pământul este prea tare, spuse 
Justus, încă încrezător. Niciodată înainte nu a putut 
sta ca lumea pe picior; este atât de fragil, ca al unui 
prunc, pe lângă asta puştiul este şi foarte 
înspăimântat. 

Acum lumea se împrăştia, mulţi oprindu-se să 
privească copilul. Simon se uită în direcţia stâncii pe 
care stătuse Tâmplarul, dar acesta dispăruse. 

— Ei bine, prietene Simon, acum plec, spuse 
Justus; sper să ne mai întâlnim. 


— Dar ai un drum lung de străbătut, Justus. N-ai 
vrea să vin şi eu o bucată de drum să te ajut să duci 
copilul? 


181 
MARELE PESCAR 


— Eşti foarte bun, Simon, dar în curând o să apară 
luna, iar copilul nu este greu. Am să mă opresc în 
Cana peste noapte, la nişte prieteni. 

Lui Simon nu-i venea să-l lase să plece şi merse 
un timp alături de el până ce ajunseră pe creasta 
dinspre miazăzi a dealului, unde se şi opriră. 

— Aş vrea să ştiu... ce s-a întâmplat cu piciorul 
băiatului, Justus? A fost el vindecat sau nu? 

— Nu ştiu ce să spun, murmură Justus. Poate e 
prea devreme să mă pronunţ; sper să fie aşa. 

- Da, şi eu la fel, Justus. Ar fi o mare 
binecuvântare pentru copil. 

Zicând acestea, Justus se întoarse şi-l privi pe 
Simon drept în faţă. 

— Chiar crezi cu adevărat asta? 

— Desigur! declară Simon. Ce întrebare! Cine n-ar 
dori să fie aşa? 

— „Pentru că, dacă acest Tâmplar de la ţară 
poate schimba legile naturii, murmură Justus, atunci 
nimic nu va mai fi ca înainte, pentru fiecare din noi...! 
Îţi dai seama, Simon? Nimic din ce am învăţat până 
acum - despre orice - nu va mai fi valabil; niciodată 
de acum încolo! 

Neavând nici un răspuns pregătit faţă de acest 
comentariu surprinzător, Simon spuse că şi vederile 
sale vor fi influențate într-o măsură oarecare. Îşi 
luară rămas bun, apoi Justus îşi mută povara pe 
celălalt braţ şi porni în jos, spre drumul mare, unde 
îndată i se alăturară mulţi oameni care mai 
zăboviseră în aşteptarea lui. 

Este un tip aparte, gândi Simon, pe când se 
îndrepta spre cealaltă latură a platoului. Evident, 
omul nu dăduse o mare atenţie acestei afaceri cu 
minunile; nu numai că era înclinat spre scepticism în 
această problemă, dar nici nu era sigur că ar vrea să 
creadă. Avea dreptate când spunea că nimic nu va 


mai fi ca înainte, şi asta pentru toată lumea. Dacă un 
om se poate ocupa 


LLOYD C. DOUGLAS 


* 
182 
de îndreptarea unui picior schilod şi de vindecarea 
unui braţ paralitic, atunci înseamnă că lumea s-a 
întors cu susul în jos. 

Coborând dealul cu paşi mari, cufundat în 
gânduri, Marele Pescar îi depăşi pe toţi în calea lui. 
Nu recunoscu pe nimeni; dar cum se mişca dintr-o 
parte într-alta ocolind câte un grup care încetinea 
pasul pentru a mai discuta dacă văzuseră minunea 
sau nu, la trecerea lui oamenii tăceau îndată şi de 
câteva ori îşi auzi numele rostit în şoaptă. II supără 
oarecum treaba asta, spunându-şi că avea şi el 
dreptul ca oricare dintre ei să fie acolo; ce treabă 
aveau ei cu faptul că se afla şi el printre ei? La urma 
urmei, lasă-i să trăncănească; nu-i pasă! La naiba cu 
ei! Simon era acum furios - furios pe el că avusese 
nesăbuinţa să apară pe aici! Minuni! Prostii! Văzuse 
destul şi începuse să i se facă lehamite de acest 
Tâmplar. Era timpul să-şi scoată din cap toate 
neghiobiile astea! 

Fără să fie atent pe unde calcă ajunse în sfârşit în 
vale la lumina unei luni palide. Aproape şchiopăta, 
iar labele picioarelor i se încinseseră atât de tare 
încât îl dureau. Se simţea extenuat atât la trup, cât 
şi la suflet. Spera ca Hanna să se fi culcat deja, 
pentru că nu avea chef să stea la discuţii cu ea. 

Dacă Hanna era trează, va fi nerăbdătoare să afle pe 
unde umblase. II va sâcâi cu întrebări şi oricum, 
avea să afle până la urmă adevărul. 

În sfârşit Betsaida! Se aşeză pe prispă ostenit şi 
îşi scoase sandalele. Uşor, în vârful picioarelor, trecu 
prin încăperile tăcute şi ajunse la uşa bucătăriei. Aici 
găsi o carafă cu apă din cisternă şi îşi spălă 
picioarele prăfuite şi pline de băşici. Hanna apăru şi 
îi întinse un ştergar pentru care îi mulţumi sec. Pe 
un ton care interzicea alt comentariu, îi ură noapte 
bună şi se retrase în camera lui. 


— La gustarea de dimineaţă, am o surpriză pentru 
tine, spuse Hanna în şoaptă. 

— 'Turtă dulce, presupun, murmură Simon apatic... 
Ar spune orice doar să-l reţină şi să-l facă să 
vorbească, gândi el 


183 
MARELE PESCAR 


- Hai, mai  ghiceşte! îl întărită Hanna în 
continuare cu o notă de ghiduşie în glas. 

— Nu, nu în seara asta, Hanna, sunt foarte obosit. 
Şi pentru că nu voia să rişte o altă discuţie cu ea, 
închise uşa - nu prea zgomotos ca să o jignească, 
spera el - dar cu destulă fermitate pentru a accentua 
dorinţa de a fi lăsat singur. 

A fost o noapte proastă pentru Simon. Încercă să 
adoarmă, însă mintea lui înfierbântată alerga de la o 
dilemă la alta. Dintr-o dată, viaţa fusese văduvită de 
toată liniştea şi strălucirea sa. Totul era confuz. În 
primul rând era Ionică, faţă de care el avea 
sentimentele pe care le-ar fi avut faţă de propriul său 
fiu; dar el îşi găsise un alt stăpân: Tâmplarul. Dacă n- 
ar fi existat acesta din urmă, totul ar fi fost în regulă; 
aşa cum trebuia să fie. 

Cu cât se gândea mai mult la toate acestea, cu 
atât era mai convins că prima sa părere referitoare la 
zvonuri era corectă. Cu tot glasul lui blând, tipul era 
un şarlatan care amăgea lumea, făcând-o să-l urmeze 
şi să-i asculte  sporovăielile, pretinzând că 
tămăduieşte bolile, sfătuind-o să nu posede nimic şi 
să trăiască asemenea păsărilor cerului. Merita să fie 
demascat. 

Să-1 luăm, de pildă, pe Justus; el ştia că era o 
înşelătorie. Desigur, bietul om ar fi vrut să spere, dar 
se putea vedea că-şi pierduse încrederea. 

Simon întoarse perna, înfipse pumnul în ea, îşi 
afundă faţa şi se întoarse din nou cu gândul la Ionică. 
Flăcăul ăsta n-a făcut niciodată doi bani ca pescar. 
Cu el sau fără el, era totuna; ba, poate că prezenţa 
lui îi influenţa şi pe alţi leneşi asemenea lui. Dacă 
Simon nu l-ar fi îndrăgit atât de mult, nu l-ar fi 
angajat nici dacă ar fi muncit pe nimic şi şi-ar fi adus 
şi mâncarea de acasă. 


Rostogolindu-se pe spate, Simon privea în 
întuneric cu ochii larg deschişi, revăzând fiecare 
moment neplăcut al zilei precedente. Băiatul se 
comportase prosteşte. Fără îndoială, caracterul lui 
prezenta unele slăbiciuni care ar putea explica 


x LLOYD C. DOUGLAS 
184 

asta. Apoi, este sigur că această predispoziție nu o 
moştenise de la bătrânul Zevedeu, care nu putea 
vedea mai departe de vârful nasului şi care vorbea ca 
o morişcă stricată, aşa încât nu avea niciodată timp 
să gândească înainte de a deschide gura. S-ar fi putut 
lipsi de pisălogul de bătrân şi ar fi făcut-o de mult 
dacă nu ar fi fost vorba de băieţi. 

Desigur, Ionică nu moştenise nimic de la nătânga 
lui mamă. Mamele nu transmit copiilor nici una din 
trăsăturile lor; toată lumea ştie asta. Dar Naomi 
putea să exercite asupra lui o influenţă nesănătoasă. 
Mereu îl sâcâia pe băiat să-şi găsească o slujbă unde 
ar putea câştiga mai bine, se tânguia că el nu fusese 
pregătit să ajungă scrib, ceea ce, gândea ea, ar fi 
conferit familiei un statut social mai bun. Zevedeu 
fusese un prost că se căsătorise cu Naomi; era destul 
de vârstnic ca să-i fie bunic. Ei bine, dacă a vrut o 
nevastă tânără, acum n-are decât să plătească. 
Naomi pusese bine şaua pe el şi în felul acesta mare 
parte din treburile gospodăreşti cădeau în spinarea 
lui; gurile rele spuneau că-l şi bătea cu mătura. 
Poate şi de asta era atât de arţăgos când se afla pe 
corabie; acasă însă nu sufla nici o vorbă. Nu! Ionică 
nu învățase de la Naomi să privească în stele; tot ce 
ştia această zgripţuroaică lacomă era să ceară 
bărbaţilor din familia ei să câştige cât mai mulţi bani. 
Nu o dată îi stânjenise pe băieţi aţinându-i calea lui 
Simon, văicărindu-se în prezenţa lor că ei ar trebui să 
fie mai bine retribuiţi. 

Ionică era un băiat ciudat, fără putinţă de tăgadă. 
îi plăcea să privească valurile şi putea sta aşa ore 
întregi; cu cât erau mai mari, cu atât mai mult îl 
fascinau. Vedea figuri în nori, iar uneori apusul 
glorios al soarelui îi dădea o stare de extaz. Poate 
tocmai asta îl atrăsese către Tâmplar. 


Asfinţitul! Maci de câmp! Crini ale căror veşminte 
le întrec până şi pe acelea ale regilor, fără să fie 
nevoie să toarcă sau să ţeasă. De ce trebuia toată 
lumea să muncească? Păsările nu lucrează. Dacă 
întâlneşti un soldat, să-i duci povara. Să zâmbești 


185 
MARELE PESCAR 


şi s-o faci cu plăcere. Iată un subiect de discuţie 
pe placul lui Ionică. Ce-ar fi să aranjăm astfel 
lucrurile încât toată lumea să lucreze pe jumătate 
pentru a înlesni fiecăruia să cunoască mai bine macii, 
păsările, asfinţitul şi roua de pe iarbă? Ce nerozii...! 

Pe de altă parte, exista însă acel braţ paralizat; 
Ionică n-ar minţi. Ei bine, dacă povestea era 
adevărată, atunci totul în viaţa ta se dă peste cap! 
Dacă Tâmplarul este'destul de înţelept şi puternic 
să facă asemenea lucruri, atunci orice spune el este 
adevărat. Dacă el îţi spune să te sfătuieşti cu macii 
câmpului şi cu păsările cerului, atunci ar fi mai bine 
s-o faci. Da, şi dacă el îţi spune că e corect să mergi 
în mâini, nu pe picioare, aşa trebuie să faci, pentru 
că Tâmplarul ştie cel mai bine... Dar, de fapt, toate 
astea n-au fost decât nişte prostii...! În câteva zile, 
legionarii îl vor prinde şi-l vor băga la răcoare, iar 
oamenii amăgiţi se vor putea întoarce la treburile lor. 
Atunci Ionică îşi va vrea slujba înapoi. Ei bine, dacă 
băiatul se întoarce fără gărgăuni în cap şi va 
recunoaşte că a fost un prost că s-a dus să-l asculte 
pe Tâmplar, atunci Simon va fi dispus să-l ierte. 


CAPITOLUL VI 


upă o noapte de somn zbuciumat din care nu-şi 

ai aducea aminte decât frânturi - într-unul 

din vise apărea şi Ionică schilod,mergând 

şchiopătând înaintea Tâmplarului, iar acesta îl vindeca 

pe loc. Simon se sculă ursuz şi se pregăti să ia micul 
dejun. ÎI durea capul şi nu era deloc în apele lui. 

Masa era pusă doar pentru el, ceea ce însemna că 
Andrei mâncase şi plecase; la fel şi Hanna. Cât despre 
vagabondul idumean, Simon nu se mai gândise la el de 
ieri, de când plecase şi-l lăsase în grija Hannei. Fără 
îndoială că tânărul pornise deja în căutarea unchiului. 

Simon se aşeză la masă, îndoi braţele groase şi 
păroase şi le sprijini pe masă. Ştia că Hanna simţise că 
el se află în mica sufragerie pentru că îi auzea glasul 
domol în bucătărie, recitând monoton Psalmul 
Păstorului, cu ajutorul căruia măsura ca de obicei 
durata de fierbere a ouălelor ca să le facă pe gustul 
lui. 

Uşa se deschise în spatele lui. Probabil că era 
Hanna, care îi aducea nelipsita strachină cu turte din 
faină de grâu, ouăle şi o cană mare cu suc de rodii. Nu 
ridică privirea, ceea ce însemna pentru Hanna că nu 
avea chef de vorbă. Atunci, ea urma să se întoarcă la 
treburile ei şi să aştepte până ce o va chema el. Hanna 
ştia deja că îl frămîntă ceva; era destul de isteaţă şi 
intuia întotdeauna imediat starea lui de spirit. 
Convieţuirea lor destul de îndelungată nu-i permitea 
să păstreze secrete faţă de ea. 


187 
MARELE PESCAR 


Acum că turtele, untul şi ouăle fuseseră puse pe 
masă în faţa lui, Simon privi atent mâna care-l 
servea. Nu era a Hannei: era mai mică şi mai tânără. 
Ridică încet capul şi dădu cu ochii de o figură 
străină. Rămase cu gura căscată de uimire. Indiferent 
cine era, fata era frumoasă, poate cea mai frumoasă 
făptură pe care o văzuse el vreodată. 

Ea zâmbi ştrengăreşte şi privi la rându-i în ochii 
plini de uimire ai Marelui Pescar. 

— Sunteţi surprins, domnule? întrebă ea cu un 
timbru puţin răguşit în glas, pe care îşi aminti că-l 
mai auzise înainte. 

Simon continuă s-o privească uluit, fără să 
zâmbească şi fără o vorbă. Scutură stufosul său cap. 
Într-adevăr, se întâmplau ciudăţenii cu lumea asta. 
Minuni se găseau acum la doi bani duzina: ologii 
umblau, apa devenea vin, băieţii de cămile jerpeliţi şi 
soioşi se transformau în tinere femei atrăgătoare. 
Privi în jos, clipi des şi îşi trecu degetele prin păr. 
Hanna apăru şi ea din bucătărie, radiind de fericire. 

Ai văzut că Iosif e fată? spuse ea constatând că 
observaţia era de prisos. 

Simon dădea mereu din cap şi îşi privea soacra ca 
şi cum o vedea pentru prima oară. 

Numele ei este Ester, explică Hanna cu duioşie, 
sperând ca Simon să treacă cu vederea dezamăgirea 
fetei. Dar când văzu că el nu face nici o remarcă, 
adăugă că rochia îi aparținuse lui Abigail şi că ea 
spera ca el să n-aibă nimic împotrivă să o poarte 
Ester. 

— Staţi jos amândouă, ordonă Simon cu asprime în 
glas, şi spuneţi-mi dacă nu cumva îmi pierd minţile. 
Era atât de serios și de grav încât Hanna se porni pe 
râs până ce trebui să-şi şteargă lacrimile. Ester 
zâmbea şi ea timid. 


- E o poveste lungă, Simon, pe care Ester nu a 
avut timp să mi-o spună. Hanna o privea încurajator, 
ca şi cum ar fi vrut să-i sugereze că aştepta ca ea să 
povestească totul înainte de căderea nopţii, cel mai 
târziu... Atât cât va dori ea să cunoaştem noi; şi-a 
pierdut 


* LLOYD C. DOUGLAS 
188 

părinții, iar căminul ei s-a destrămat şi a pornit în 
căutarea unchiului care se află pe undeva în Galileea, nu 
departe de lac, crede ea. Ar fi fost primejdios pentru o fată 
să străbată atâta drum singură într-o ţară străină, aşa 
încât şi-a tăiat părul, şi-a pus haine bărbăteşti şi... iat-o 
aici! 

— Ai avut noroc că n-ai dat de bucluc, comentă Simon 
mestecând, aparent netulburat. Treabă primejdioasă...! 
Oricine ar fi descoperit dintr-o privire că eşti fată. 

— Dar pe tine te-a dus, spuse Hanna. 

— Nu m-am uitat la ea prea atent, ripostă Simon, aveam 
alte probleme pe cap... N-ai avut ceva rude acolo, în 
Idumeea, care să se împotrivească? Poate ai fugit de- 
acasă! 

— Da, domnule, admise fata; ei m-ar fi oprit şi de aceea 
am fugit. 

Preocupat în continuare de mâncare, Simon se încruntă şi 

rămase pe gânduri. 

— Povestea ei pare destul de adevărată, spuse Hanna. 

— La fel părea şi cealaltă poveste pe care mi-a spus-o, 
murmură Simon morocănos... Şi spui că acest unchi al tău 
locuieşte pe undeva în apropiere? Cum îl cheamă? 

— Iosif, domnule. 

— Păi avem o droaie de Iosifi pe aici. Cu ce se ocupă? 

— Este cioplitor în piatră. 

— Crezi că va fi în stare să te întrețină? Pe o leafa de cio- 
plitor în piatră? Ei nu sunt plătiți bine. 

— Dar unchiul meu nu este un meşter oarecare, îndrăzni 
Ester; el este foarte iscusit. 

— În cazul ăsta, spuse Simon, este angajat probabil la 
tetrarh. Ştiu că ei reconstruiesc grajdurile la palat. 

— Grajdurile! Tonul disprețuitor al fetei părea să spună 
că unchiul ei Iosif nu era un om care să lucreze la grajduri, 
fie ele şi ale tetrarhului. 

— Grajduri din piatră! explică Simon. Grajduri din 
marmură albă.! Caii arabi ai tetrarhului trăiesc în încăperi 
spaţioase din 


189 
MARELE PESCAR 


marmură, în timp ce majoritatea supuşilor lui 
locuiesc în cocioabe; şi au hrană aleasă, în vreme ce 
copiii Galileei se duc adesea la culcare flămânzi... 
Grajdurile tetrarhului sunt frumoase şi împodobite cu 
statui...! Dar, mai mult ca sigur, unchiul tău, nu este 
angajat la asemenea lucrări. 

— Nu? De ce? întrebă Ester ridicând din sprâncene 
ofensată. 

— El este evreu, nu-i aşa? întrebă Simon, iar când 
Ester aprobă din cap, el spuse pe un ton de uşoară 
dojana: Ar trebui să ştii că fiilor lui Israel nu le este 
permis să cioplească chipuri. 

— Cred că regula se aplică la cioplirea de idoli, 
răspunse Ester. 

- După cum se vede, voi, evreii idumeeni, nu 
cunoaşteţi Poruncile. Ar fi timpul să le învăţaţi! 
Ascultă cum sună legea: „Să nu vă faceţi vouă chip 
cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru 
din câte sunt în cer sus, şi din câte sunt pe pământ 
jos şi din câte sunt în apele de sub pământ." Simon 
împinse scaunul, cugetând încă posac la dezinteresul 
unchiului Iosif şi la ignoranţa atrăgătoarei sale 
nepoate. Oricum, adăugă el în timp ce se îndrepta 
spre uşă, am o treabă la palat în dimineaţa asta şi voi 
face cercetări; n-ai vrea să mergi cu mine? 

- Las-o sa se odihnească azi, Simon, insistă 
Hanna. Poate să facă şi mâine treaba asta. 

Marele Pescar se opri în prag şi adăugă iritat că 
mâine nu se va duce la palat şi că dacă Ester ar vrea 
să-şi găsească unchiul, ar trebui s-o facă fără 
întârziere. Astfel sfătuită şi simțind că ospitalitatea 
oferită de Simon se încheiase, consimţi îndată să-l 
însoţească. încruntarea lui dispăru pe moment, dar 
se adânci când observă expresia dezaprobatoare a 
Hannei. Din anumite motive, ea n-ar fi vrut ca fata să 
plece. Simon ridică din umeri şi, îmbufnat, adăugă 


mai mult pentru sine ceea ce putea însemna că nu-i 
pasă dacă îşi va găsi vreodată unchiul. Faţă de 
această duritate neaşteptată, Ester rămase 
descumpănită şi întârzie cu răspunsul. Simon îşi 
îndesă tichia pe cap şi părăsi casa fără vreun cuvânt 
de rămas-bun pentru 


LLOYD C. DOUGLAS 


* 
190 
vreuna din ele. După ce uşa se trânti, Hanna remarcă 
blând şi calm că pe Simon îl frământă probabil ceva. 

— Poate din cauza mea? întrebă Ester. 

— Nu cred, răspunse Hanna. Tu n-ai făcut nimic să-l 
superi, draga mea.... Nu l-am mai văzut niciodată aşa! 
Presupun că e ceva în legătură cu corăbiile lui. Andrei 
trebuie să ştie cu siguranţă, dar e foarte greu să scoţi 
ceva de la el. N-am cunoscut niciodată pe cineva care 
să nu scoată o vorbă timp atât de îndelungat ca Andrei, 
dar azi-dimineaţă era încă mai tăcut ca de obicei! Nici 
n-a spus încotro pleacă. Bănuiesc că s-a dus să dea o 
raită pe la vechea locuinţă din Capernaum, deoarece 
azi, fiind sărbătoare, corăbiile n-au ieşit în larg. 

Ester nu ajută la lămurirea acestui mister. Se 
întâmplase să fie de faţă la schimbul de cuvinte dintre 
Simon şi Ionică, ceea ce ar putea justifica proasta lui 
dispoziţie, dar nu era treaba ei şi hotărâ să tacă. După 
un moment de cumpănă, fata se ridică şi îi spuse că va 
pleca îndată şi va încerca să-l ajungă pe Simon din 
urmă. 

— Ela fost atât de bun cu mine, iar eu l-am supărat, 
spuse ea. 

— Lasă-mă să merg cu tine până la răspântie, insistă 
Hanna. 

Înainte să ajungă la poartă, observară că ceva 
neobişnuit îi stârnise pe vecini. Oamenii ieşeau afară 
din case şi porneau cu toţii spre colţul străzii liniştite 
care se întretăia cu artera principală. Aici se adunase 
deja un mare grup care părea că urmează să se alăture 
unei procesiuni ce se apropia din direcţia Tiberiei. Ele 
grăbiră pasul. 

Observându-l pe David care sta deoparte şi aştepta 
să vadă ce-i scosese pe oameni din casa, Hanna se 
apropie de el să-l întrebe, în timp ce Ester privea 
mulţimea care se tot îngroşa 

— Tetrarhul, explică David, aţintindu-şi ochii asupra 
Esterei cu un vădit interes. 

— Desigur, îşi aminti Hanna, nici nu mi-am dat 
seama că a şi trecut vara şi a sosit timpul plecării lor. 


— Deci, asta-i fata! spuse David printre dinţi. După 
cum 


191 
MARELE PESCAR 


văd, una din cele mai atrăgătoare făpturi. Adu-o aici, 
Hanna, vreau s-o cunosc. 

- Doar n-o să mă daţi de gol, domnule, insistă 
Hanna şi când David o asigură, ea se duse după Ester 
şi îi spuse că un bun prieten a! lui Simon doreşte să o 
cunoască. Fata nu auzi ce-i spusese Hanna decât pe 
jumătate, pentru că se ridicase pe vârfurile 
picioarelor, complet absorbită de fascinanta caval- 
cadă care se apropia încet. Hanna o apucă de braţ. 

— Cred că ştii despre ce este vorba. Tetrarhul şi 
curtea lui pleacă la Roma în fiecare an pe vremea 
asta, pentru a-şi petrece iarna acolo, iar când Ester 
încuviinţă distrată, fără să-şi dezlipească privirea de 
la procesiune, Hanna îi spuse că va avea destul timp 
să-i vadă. Hai, vino te rog să-l cunoşti pe maestrul 
David. 

Ester se întoarse şi o urmă fără tragere de inimă. 

— I-am spus că te duc la el, explică Hanna. David 
este prietenul nostru, un om foarte învăţat, un om 
deosebit şi a călătorit mult... Insistenţa Hannei îi 
păru suspectă şi paşii Esterei deveniră şovăielnici. 

— Dar de ce un om atât de important doreşte să mă 
cunoască? protestă ea. Şi de ce mă priveşte aşa de 
insistent? 

— Aşa privesc oamenii în vârstă, răspunse Hanna, 
pentru că nu văd prea bine. 

— Ei... nu trebuie să fie prea bătrâni, ca să se uite 
aşa, ripostă Ester. 

Hanna găsi hazlie replica şi amândouă zâmbiră 
când Ester i se înfăţişă saducheului. Ea se înclină, 
însă îi evită privirea sfredelitoare şi David se înclină 
şi el ceremonios. 

- Bun venit în frumoasa Galilee, copila mea, spuse 
el pe un ton studiat. Ar fi o plăcere pentru mine să te 
văd mai des dacă buna noastră Hanna va fi de acord. 
Şi acum nu mai vreau să vă rețin; probabil eşti 


nerăbdătoare să arunci o privire a cortegiul iubitului 
nostru cârmuitor şi al familiei sale. Era atâta ironie 
în cuvintele lui,. încât Ester îl săgetă cu privirea. Să 


LLOYD C. DOUGLAS 


* 
192 
fie oare o provocare, o capcană pentru a o face să-i 
împărtăşească disprețul faţă de tetrarh? încurcată pe 
moment, ea se eschivă scuzându-se şi se îndepărtă 
îndată pentru a se alătura mulţimii care aştepta 
desfăşurarea spectacolului. David se întoarse spre 
Hanna şi o privi cu ochi iscoditori. 

— Mi-a spus ceva mai mult, se grăbi ea să explice. 
Mama ei a murit de curând şi a lăsat-o fără cămin. Ea 
a pornit în căutarea unui unchi, cioplitor în piatră, 
despre care crede că trăieşte pe undeva în 
apropierea lacului. 

— Dar ce s-a întâmplat cu tatăl ei? 

— A murit, cred. N-a vorbit nimic despre el. 

— Şi acest presupus unchi este idumean? 

— Aşa bănuiesc. 

— Ei bine, eu nu cred, mormăi David. În Idumeea 
nu se ciopleşte piatra. Pariez că nu există nici un 
cioplitor în partea aceea. Unealta lor preferată este 
pumnalul... la spune-mi, a dat vreo explicaţie cu 
privire la semnele acelea pe care le-ai găsit pe 
veşmintele ei? Cred că nu, dar nici tu n-ai întrebat-o 
şi bine ai făcut. 

Ei se apropiară apoi de şosea, unde o zăriră pe 
Ester în faţa grupurilor de gură-cască. Statura înaltă 
a saducheului îi permitea să o remarce; era absorbită 
în urmărirea cortegiului, iar avangarda acestuia era 
acum la o distanţă de doar câţiva iarzi. Hanna 
observă că interesul lui David nu era concentrat atât 
de mult asupra ţipătorului spectacol, cât asupra 
misterioasei sale însoţitoare. 

Procesiunea era condusă de o companie de călăreţi 
în uniformele înzorzonate al Fortului Roman din 
Capernaum. Ei călăreau în rânduri de câte patru, iar 
harnaşamentul cailor sclipea orbitor în lumina 
soarelui. După trecerea escortei militare urma un 
spaţiu liber de vreo sută de iarzi înainte să apară cea 


de-a doua unitate, în fruntea căreia se afla o figură 
distinsă pe un superb cal alb, neîndoielnic de 
provenienţă arabă. Bărbatul era bogat înveşmântat; 
purta o tunică neagră cu marginea 


193 
MARELE PESCAR 


purpurie, pantaloni roşii de călărie şi cizme negre 
lustruite. Călărea singur. Părul lui sur, tuns scurt era 
strâns cu un fileu argintiu. 

Ester privea înmărmurită figura semeaţă pe care 
desfrâul îşi pusese amprenta: ochii cu pungi mari 
priveau nepăsători şi plictisiţi mulţimea curioşilor 
aflaţi în zona în care tocmai se găsea Ester, ţintuită 
locului, cu inima zvâcnindu-i puternic în piept. O 
secundă mai târziu, tetrarhul o fixă cu privirea, 
ridică uşor din sprincenele-i frumos arcuite şi zâmbi 
abia perceptibil, un zâmbet în care se amesteca 
surpriza, insolenţa, admiraţia şi amuzamentul. Ochii 
mari ai Esterei nici nu avură timp să clipească; 
emoția o paralizase. După trecerea tetrarhului, urma 
un alt interval considerabil până ce litiere luxoase 
trecură prin faţa ei. Erau trei la număr, fiecare 
dintre ele fiind purtate de sclavi vânjoşi, după aspect 
greci, gândi Ester. Perdelele primei litiere erau 
perfect trase. înăuntru se afla, fără îndoială, 
Irodiada. Cea de-a doua litieră era deschisă şi lasciva 
ei ocupantă - o femeie în jur de treizeci de ani, 
copleşită parcă sub povara bijuteriilor, surâdea cu 
neruşinare de sub fardurile ei ţipătoare. Ester ştia că 
aceasta trebuie să fie Salomeea. Cu toată proasta ei 
reputaţie, era într-adevăr o femeie frumoasă. Deşi 
conştientă de farmecele ei, părea că nimic în lume nu 
o tulbură. Perdelele celei de-a treia litiere erau de 
asemenea trase. Ester spera să audă un nume şoptit 
de cineva din mulţime, dar ocupantul rămase 
neidentificat. 

Urma apoi un număr de bărbaţi şi femei pe 
cămile, majoritatea în jur de douăzeci-treizeci de ani, 
desigur slujitorii casei. Cei mai mulţi dintre ei erau 
oameni frumoşi. Toţi se aflau evident într-o stare de 
spirit sărbătorească, luându-se în râs şi făcând haz. 
Orice s-ar spune despre tetrarh, se vedea clar că 


toată suita lui era bine îngrijită şi nu se auzise că ar 
exista certuri între ei cu privire la serviciile ce le 
îndeplineau. 

În urma cămilelor, la o distanţă,„apreciabilă, se 
zărea o lungă caravană de asini copleşiţi sub povara 
bagajelor. 


LLOYD C. DOUGLAS 


e |* 


4 


Pierzându-şi interesul pentru desfăşurarea 
procesiunii, Ester era pe punctul să plece când în 
vecinătatea ei se produse o bruscă agitație. Un 
călăreț în uniformă strălucitoare, purtându-şi calul 
de căpăstru, se opri în faţa ei. Lumea, înmărmurită şi 
cu spaima în priviri, se dădu în grabă la o parte spre 
a-i face loc. 

— Cum te cheamă? întrebă soldatul cu asprime, 
dar nu lipsit de respect. 

Genunchii Esterei începură să tremure şi simţi că 
i se face rău. înainte de a fi capabilă să bâiguie un 
răspuns, o mână o apucă cu blândeţe de braţ. 

— Am să răspund eu în locul acestei tinere femei, 
spuse David. Ea face parte din familia mea. Cine 
doreşte să afle numele ei, centurione? 

— Înălţimea sa, domnule! răspunse soldatul. Dar tu 
cine eşti? 

— Eu sunt David, din Casa Zadok. Transmite-i 
înălţimii sale complimentele mele şi asigură-l că 
această tânără nu are nevoie de bunăvoința lui. 

Saducheul vorbise cu atâta siguranţă arogantă, 
încât romanul, încurcat, păru că nu găseşte un 
răspuns potrivit. 

— Bine! mormăi el. Vom vedea noi despre ce e 
vorba.. Până atunci, aşteaptă aici. Încălecă şi porni în 
galop. Gloata înlemnită şi tăcută o privea pe Ester 
uluită. 

— Vino, spuse David calm. Aici nu mai e nimic de 
văzut. Mergem acasă. 

— Dar... soldatul! şopti Ester. Nu-l aşteptăm să se 
întoarcă? 

— Nu se va mai întoarce. David o cuprinse pe după 
umeri cu un braţ protector şi o scoase din mulţime. 


Când dădură de Hanna, aceasta era palidă de 
spaimă. David îi zâmbi încurajator şi se aşeză între 
ele. 

— Nu te teme, Hanna, spuse el. Nu se va întâmpla 
nimic rău. Tetrarhului nostru îi plac întotdeauna 
figurile drăgălaşe, îi place să se înconjoare de oameni 
arătoşi, dar în cazul ăsta a făcut o greşeală şi mai 
mult ca sigur că şi-a dat seama. Nu ai fi în avantajul 
lui să-şi mai facă alţi duşmani. 


195 MARELE 
PESCAR 


- Trebuie să vă mulţumesc, domnule, că mi-aţi venit în 
ajutor! Glasul Esterei tremura încă de emoție. 

— Mi-a făcut plăcere să-ţi fiu de folos, spuse David, 
înclinându-se uşor. Vă doresc amândurora o zi bună! 

Cu paşi rari şi cumpătaţi, el se îndepărtă maiestuos şi 
porni spre casă. Rămase singure, femeile se priviră o 
clipă, derutate. 

— Ar fi mai bine să te întorci cu mine acasă, o povăţui 
Hanna. Îţi poţi căuta unchiul într-o altă zi, mai liniştită. 
Lumea te va recunoaşte acum şi i se va părea ciudat să te 
vadă singură pe drum, după cele spuse de David. 

— În legătură cu faptul că fac parte din familia lui? 
Chiar mă întreb de ce a spus asta...! S-ar putea să fie 
obligat s-o dovedească! 

— Evident, dar lui nu-i este teamă de asta, Ester. David 
este un bărbat cu mare influenţă, chiar mai multă decât 
credeam eu. 

— Chiar şi aşa, el şi-a asumat un risc înfruntându-l pe 
tetrarh. De ce şi-a primejduit situaţia pentru mine? Eu nu 
însemn nimic pentru el. 

Hanna îşi întoarse privirea şi murmură ceva ce 
însemna că nu întotdeauna David este uşor de înţeles. 
Ester se opri din mers, puse o mână pe braţul Hannei şi o 
întrebă pe neaşteptate: 

— Ce i-ai spus despre mine? 

— Nu prea am avut ce să-i spun, nu-i aşa? ripostă Hanna 
cu un uşor reproş în glas. Priveşte! El ne aşteaptă în faţa 
gardului; s-a gândit că mai are să spună ceva. 

— Cred că mai curând cu tine vrea să vorbească, replică 
Ester şi se întoarse să plece. Acum încerc să-l ajung din 
urmă pe Simon. Şi înainte ca Hanna să aibă timp să 
protesteze, văzu că Ester se şi îndepărtase. 

În drumul său spre Tiberia, Marele Pescar era tulburat 
şi se simţea nefericit. Relatarea fetei în legătură cu 
situaţia ei şi cu periplul său prin Galileea - o poveste mult 
modificată faţă cea pe care el o cunoştea - era departe de 
a fi satisfăcătoare. 


LLOYD C. DOUGLAS 


xX 
196 
Evident, Hanna părea îngrijorată. Fusese un nesăbuit 
să-l aducă acasă pe acest aşa-zis băiat de cămile. 

Azi nu mai era nimic de făcut. Echipajele aveau 
liber, probabil unii din ei erau la Sinagogă, dar cei 
mai mulți se aflau, desigur, la cârciumă. Se găseau 
totuşi mereu treburi mărunte de făcut pe puntea unei 
corăbii. Va umple un coş din rezerva de peşte viu de 
pe chei şi-l va duce la palat. Restul zilei libere şi-l 
va petrece singur, îndeletnicindu-se cu cârpeli la 
corabia „Abigail". 

La un sfert de milă în jos pe şosea se zărea o 
procesiune în fruntea căreia înainta un mare 
contingent de cavalerie. Lăncile şi platoşele lor 
bombate sclipeau în lumina soarelui. Deşi încă 
departe, un imens nor de praf galben rămânea 
suspendat în urma procesiunii, stârnit de copitele 
asinilor împovăraţi; animalele alcătuiau un lung 
convoi care avea în faţă o călătorie obositoare de trei 
zile. Simon ştia despre ce este vorba. Antipa pornea, 
aşa cum îi era obiceiul; în călătoria sa anuală. El şi 
suita se îndreptau spre Cezareea, de unde aveau să 
se îmbarce pe corabie pentru Roma. Galileea nu-şi va 
mai vedea tetrarhul până la sezonul următor. 

Dar asta nu conta. El nu însemna nimic pentru 
Galileea.  Bunăstarea oamenilor nu-l preocupa, 
pentru că el era mai mult roman decât iudeu. 
Nimănui nu-i păsa dacă el pleca la Roma sa mult 
îndrăgită şi va rămâne acolo. Dar el se va întoarce, 
ca de obicei. La întoarcere, se oprea timp de o lună 
la reşedinţa ambasadei Galileei din Ierusalim, cu 
ocazia postului şi a sărbătorilor Pascale; apoi, cu 
multă pompă, revenea la Tiberia însoţit de o cohortă 
de "alţi trântori bogaţi; va sta pe jumătate gol la 
soare, va bea o mare cantitate din vinurile sale alese 
şi se va bălăci în celebra sa piscină până venea iar 
vremea plecării la Roma... Desigur, Galileei nu avea 


să-i meargă mai bine sub cârmuirea unui alt 
guvernator. Guvernatorii provinciali erau toţi la fel. 
Antipa putea fi preferat altuia cu ambiţii mai mari, 
dar el era prea leneş ca să provoace tulburări 


197 MARELE 
PESCAR 


în rândurile populaţiei. Probabil că, la urma urmei, 
cel mai bun conducător era un beţivan trândav care 
ar lăsa provincia să se conducă singură. 

De obicei, când Simon zărea  înzorzonata 
cavalcadă a tetrarhului plecând spre Cezareea, 
rânjea nepăsător şi scuipa pe pământ. Azi însă era 
prost dispus şi procesiunea îl umplea de o indignare 
greu de stăpânit. Acest renegat iudeu romanizat avea 
atât de puţin respect pentru tradiţiile Galileei şi se 
afişa cu atâta neruşinare în această călătorie de 
plăcere în chiar ziua când lumea se îndrepta spre 
Sinagogă. Câtă insolenţă! într-adevăr, frumos cinstea 
Ziua  Ispăşirii! Nu-i păsa câtuşi de puţin de 
simţămintele oamenilor! Antipa trebuia să fie azi la 
Sinagogă, să facă cel puţin un gest de respect faţă de 
religia lui Israel. Era o ruşine pentru provincie! 

Simon se întreba câţi din servitori şi care anume 
rămăseseră acasă. Spera ca Leah şi Anna să fi rămas 
la palat. îi plăceau” întotdeauna şotiile lor. Da, chiar 
şi uşuratica Claudia. Era imposibil să ai vreun 
respect pentru ea - era o cochetă neruşinată; iar pe 
deasupra era şi romană. Mai era apoi grecoaica 
Elena, care nu avea niciodată nimic de spus, dar 
surâdea mereu ruşinoasă, părând că înţelege totul; 
poate aşa şi era... Uneori, el îi făcea cu ochiul în 
glumă, ca s-o facă să-şi arate drăgălaşii ei dinţi albi. 
Adesea, când Simon livra peşte la intrarea de serviciu 
şi o întâlnea pe Elena, rămânea o bună bucată de 
vreme cu gândurile la ea, însă totdeauna o alunga din 
minte cu un pufăit dispreţuitor, deoarece, oricât de 
atrăgătoare ar fi fost ea, era o păgână. Dar păgână 
sau nu, Elena avea pe „vino-ncoace". Poate îl atrăgea 
fragilitatea ei fizică... Simon însuşi se întreba adesea 
de ce se simţea atât de atras de femeile fragile, când 
el de fapt dispreţuia profund orice slăbiciune fizică 'a 
bărbaţi! 


De o parte şi de alta a drumului, lumea se 
retrăsese în boschete şi mărăciniş în aşteptarea 
trecerii cortegiului. Simon înaintă greu printre ei, 
hotărât să nu iasă din drum până ce nu 


X LLOYD C. DOUGLAS 
198 

va fi nevoit; şi asta nu pentru că avea de gând să-i 
facă onoarea lui Antipa să privească la toată 
mascarada şi la blestemata asta de paradă. Ajungând 
în cătunul Magdala, se retrase pe o potecă pentru a 
aştepta să se termine balamucul şi să se potolească 
praful. Se aşeză pe iarbă la umbra unui bătrân 
măslin, cu spatele la drum. Clinchetul metalic al 
zorzoanelor călăreților care se apropiau era tot mai 
puternic şi îl tentă să se întoarcă să privească, dar se 
încruntă şi închise ochii. 

Totul mergea pe dos în ultima vreme! Totul! Totul 
pornea de la Tâmplarul acela nebun care-şi pusese în 
cap că oamenii ar fi mai buni dacă... n-ar fi atât de 
buni; cel puţin asta a înţeles el; să nu ai nimic şi să 
fii fericit. 

De ce oare atâţia oameni cu capul pe umeri îl 
ascultau? Pentru că auziseră zvonuri că poate 
vindeca boli... Ei bine, să presupunem că poate; 
atunci înseamnă că el vrea ca omul să sfideze 
natura...! înainte ca Tâmplarul să semene confuzie în 
mintea oamenilor, viaţa avea un sens. Desigur, 
existau greutăţi, dar lumea învățase să le accepte. 
Simon privi în urmă la propria lui mulţumire şi ar fi 
vrut să şi-o poată recăpăta. El nu fusese niciodată 
unul care să-şi bată capul cu despicarea firului în 
patru, să-şi pună întrebări de felul: „Pentru ce 
suntem noi aici? La ce bun cutare sau cutare lucru? 
Despre ce e vorba?" 

Încă de când era puşti, fusese obligat să-şi asume 
responsabilităţile unui bărbat, să lucreze de 
dimineaţă până seara, în timp ce alţi copii erau la 
joacă, dar el nu s-a plâns niciodată că lumea îl 
nedreptăţeşte sau că Iehova îl alesese tocmai pe el 
pentru a-l încerca. Mulţi oameni se văicăreau că 
Dumnezeu „şi-a întors faţa de la ei" când probabil 
nimic nu mai conta în viaţa lor decât că cisterna cu 


apă secătuise sau că le muriseră câteva găini de 
ţâfnă. 

„Aşa se întâmplă când te încurci prea mult cu religia. 
Te agăţi mereu de Dumnezeu, dacă viţelul pe care ţi 
1-a fătat vaca este viţea, Dumnezeu este de partea ta; 
dacă măgarul tău şchiopătează, Dumnezeu s-a mâniat 
pe tine. Ar fi mai bine 


199 
MARELE PESCAR 


să nu-ţi faci prea multe griji din pricina lui 
Dumnezeu, care probabil nici el nu-şi face cu tine. 

Religia lui Simon - atâta câtă era - fusese destul 
de simplă. El admitea că trebuie să existe o Mare 
Forţă, o Minte Luminată care guvernează stelele, 
cerul şi care se ocupă de o seamă de lucruri, dar nu 
putea crede că Dumnezeu se apleacă asupra unor 
astfel de treburi mărunte ca ruperea lanţului de la 
găleata puţului lui Avraam şi asta pentru că bătrânul 
mersese cam prea departe de Sabat. Dumnezeul lui 
Simon era un administrator demn de încredere, care 
pune soarele dimineaţa pe cer şi-l ia noaptea, cu o 
regularitate pe care putea conta, că el aranjase astfel 
ca anotimpurile să urmeze unul după altul, într-un fel 
armonios. Nimic nu ieşea din rânduială! 

Fidel crezului său elementar, Marele Pescar nu-şi 
considerase truda copilăriei ca pe o încercare divină. 
Fireşte, se mândrea cu capacitatea sa de a îndura 
încercările grele şi de a prospera în ciuda 
obstacolelor. Niciodată Simon nu ridicase ochii spre 
cer ca să strige: „De ce?". Nici chiar atunci când 
murise sărmana lui Abigail. Nu i se întâmplase să 
gândească că Dumnezeu îi plătea poate pentru 
faptele sale rele. Ştia că făcuse multe greşeli - mai cu 
seamă când îşi dădea drumul năvalnicului său 
temperament şi impulsivităţii sale spre îngrijorarea 
celorlalţi - şi că nu ţinuse multe din posturile 
religioase 
care se cereau respectate; dar nu se putea gândi că 
pe Dumnezeu îl interesau micile lui necuviinţe. Iar 
când vârstnicul rabin Ben-Sholem venise la ei în ziua 
morţii lui Abigail şi făcuse atâtea insinuări, Simon îi 
replicase cu duritate: „Nu cred că Dumnezeu ar face 
un asemenea lucru!" 

Vuietul tot mai strident indica trecerea 
cortegiului: zornăit de armuri costisitoare, tropăit de 


copite proaspăt potcovite, scârțiitul pieilor noi de şa, 
strigătul ascuţit al unui ordin milităresc, pocnitura 
unui bici. Simon auzea şi ura aceste zgomote, așa că 
se întoarse la reveriile sale. 

În dimineaţa de după înmormântare, el se întorsese 
la lucru 


LLOYD C. DOUGLAS 


N |* 
© 


îndurerat, dar calm şi senin gândind că aşa e viaţa; 
oamenii se îmbolnăvesc şi mor, chiar şi cei tineri ca 
Abigail; chiar şi prunci care n-aveau parte să trăiască 
deloc. Dar de ce să-ţi pui întrebări când ştii că 
nimeni nu-ţi poate răspunde? Nici chiar rabinul care 
ar trebui să ştie dacă există cineva care ar putea 
răspunde... 

Acum totul era anapoda. Nu te mai puteai bizui pe 
nimic! Ionică nu era mincinos, iar treaba cu piciorul 
băiatului era cel puţin un lucru ciudat. Desigur, era 
posibil ca Tâmplarul ăsta să fi plănuit să păcălească 
oamenii, dar ce spera el să iasă din toate astea? Nu-l 
putea aştepta decât temniţa. Nu avea nici un avantaj 
de pe urma acţiunilor sale. Nu cerea bani pentru aşa- 
zisele sale tămăduiri; aparent, el nu avea bani şi nici 
nu dorea; nu poseda nimic; nimic n-avea valoare 
pentru el, doar păsările şi florile. Prin urmare, nu 
părea că speră să-şi umple buzunarele prin practici 
frauduloase. 

Pe drum era linişte acum, dar Simon ştia bine că 
asta nu se datora faptului că pompoasa caravană a 
tetrarhului trecuse 
Nu, era doar o întrerupere. Acum Antipa călărea 
afectat pe frumosul său armăsar. Nimic din ce era 
aici nu aparţinea Galileei: un conducător roman pe 
un cal arab! Sărmana mică Galilee, şi aşa buimăcită 
cu acest Tâmplar pe cap! 

Presupunând că Nazarineanul era cu adevărat 
cinstit, că putea într-adevăr schimba apa în vin şi 
vindeca ologii, atunci încotro ne duc toate astea? 
Probabil că acestui om îi vine puterea din cer. Dacă 
da, atunci înseamnă că Dumnezeu se preocupă de 
ţăranul prostănac cu un braţ mai scurt sau de 
băieţelul cu un picior schilod. Dacă admiţi că El 
înfăptuieşte asemenea lucruri, poate că e adevărat şi 
faptul că găleata bătrânului Avraam a căzut în puț 


pentru că el a contat prea mult pe îngăduinţa lui 
Dumnezeu şi nu respecta Sabatul. 

Urmă un alt interval de linişte după care se auzi 
un tropăit ritmic de sandale. Erau purtătorii litierei 
în care se afla lrodiada. Simon o văzuse doar o dată 
în grădina palatului: îi privise cu neruşinare timp de 
o secundă, ridicase din umeri, îşi scuturase capul şi îi 
întorsese 


201 


MARELE PESCAR 


spatele. Irodiada era o femeie dură - toată lumea ştia 
asta: cea mai importantă femeie din Galileea - un 
monstru! Cu ce greşise oare mica şi evlavioasa 
Galilee ca să merite o asemenea umilinţă? Poate de 
data aceasta Dumnezeu se va îndura şi va scufunda 
corabia tetrarhului. Pe drum se aşternu din nou 
calmul. 

Acum o mai avea pe cap şi pe fata aceea 
idumeană. Bineînţeles, Hanna nu ştia ce să facă cu 
ea. Sa presupunem că ea îşi va găsi unchiul: atunci 
ce se va întâmpla? Hanna nu va vrea ca ea să plece. 
Simon se simţea însingurat şi nici nu se aştepta să fie 
altfel, nicăieri, nici chiar în mijlocul oamenilor lui - 
cel puţin unii dintre ei - care desigur că îi mai purtau 
pică după dispută; după cum nu se va mai simţi în 
largul lui nici în propria sa casă, cu fata idumeană la 
masă. Ce nebun fusese să-l aducă în casă pe 
cerşetorul acela jegos. 

Acum tropăitul sandalelor şi murmurul general 
creşteau în intensitate. Asta trebuie să fie Salomeea 
cu sclavii ei înalţi şi chipeşi care-i poartă nepreţuita 
litieră. Simon o întâlnise adesea pe drum, înconjurată 
de un detaşament de gărzi călare; ea însăşi era o 
călăreaţă abilă şi foarte frumoasă. îi mersese vestea 
că nu e mai cinstită decât o pisică. Se mai zvonea că 
mama ei o ura pentru că tetrarhul îi arăta prea multă 
atenţie. Desigur, nu puteai crede tot ce auzeai, dar 
unde e atâta fum * trebuie să fie şi foc. Nu-i poţi 
învinui pe galileeni pentru că ei cred toate poveştile 
deocheate în legătură cu această tânără femeie. Ei o 
urăsc; şi n-au de ce? 

Simon alungă gândurile dispreţuitoare la adresa 
Salomeii şi îşi căută o poziţie mai comodă sub copac. 
Desfăcu distrat o păstaie uscată şi împrăştie 
seminţele. Cât de jalnic procedase el în toată istoria 
asta cu Ionică! Era vina băiatului, desigur, dar el nu 


trebuia să se poarte aşa de aspru cu el. La urma 
urmei, el nu-i relatase decât ceea ce-şi imaginase că 
văzuse şi auzise, şi ei toţi îl îmboldiseră să 
povestească. Băiatul insista că văzuse cu ochii lui, la 
lumina zilei, pentru că el se afla 


LLOYD C. DOUGLAS 


N |* 
N 


chiar lângă aşa-zisul tămăduitor; o femeie, care 
văzuse şi ea minunea, leşinase; şi bărbatul acela care 
scotea nişte chiuituri caraghioase încât nu puteai şti 
dacă râde sau plânge. Simon însuşi încercase şi el de 
câteva ori să-1 imite, dar fără succes; pentru că acest 
amănunt Îl impresionase profund. 

Acum vociferările şi zgomotele venind dinspre 
şosea sporeau tot mai mult. Aerul era plin de praf, de 
strigătele răguşite ale sclavilor îndemnându-şi 
măgarii şi de plesniturile biciului pe crupa ciolănoasă 
a bietelor animale peste măsură de împovărate. 
Romanii erau cruzi cu animalele şi se părea că le face 
chiar plăcere să bată orice şi pe oricine care nu 
putea riposta. Şi ei conduceau lumea...! Dacă pe 
Dumnezeu îl interesa într-adevăr purtarea oamenilor, 
atunci aici ar avea serios de lucru. Poate că vom avea 
un nou potop, ca acela care i-a înecat pe toți, în afară 
de Noe şi familia lui. Pe Simon îl cuprinse toropeala 
aşteptând să se potolească praful. Noe stătuse 
patruzeci de zile în corabia lui, împreună cu toate 
animalele, apoi se trezise pe un vîrf de munte 
mocirlos; nu mai rămăsese nimic decât o viță de vie 
din care a făcut apoi vin şi s-a îmbătat; pentru asta 
nici nu-l puteai învinui prea mult... 

Desigur, dacă Ionică văzuse într-adevăr ceea cea 
povestit, atunci nu-i va mai păsa dacă va mai avea o 
slujbă sau nu. II va urma pe Tâmplar şi se va mulţumi 
să trăiască cu scoarță de copac şi seminţe. Vom trăi 
şi vom vedea! Poate că băieţii se vor întoarce într-o zi 
sau două, târându-se la picioarele lui. Doar trebuie să 
mănânce, nu-i aşa? Nimeni nu poate sta prea mult 
supărat cu stomacul gol! Simon se ridică în picioare, 
se întinse şi căscă îndelung. Da!... Se vor întoarce ei. 
Naomi va face tărăboi până se vor întoarce la lucru. 


Corăbiile se legănau în golf. O bărcuţă era 
priponită la prora lui „Abigail". Trebuie că era a unui 
băiat care făcea de cart. Restul echipajului era liber, 
şi se presupune că se afla la Sinagogă pentru 
îndatoririle religioase, deşi Simon bănuia 


203 
MARELE PESCAR 


mai degrabă că hoinăreau pe străzile liniştite ale 
Caperna- umului sau stăteau laolaltă cu beţivanii de 
legionari de la fortul din vecinătate. Cam la asta se 
reducea o sărbătoare religioasă: cei mai vârstnici se 
înghesuiau claie peste grămadă la Templu şi se rugau 
pentru păcatele lor, apoi, o oră mai târziu, dimineaţa, 
apăreau cu limba uscată şi ochii injectaţi. Simon nu 
avea îngăduinţă faţă de beţie. Trecuse mult timp de 
când nu mai pusese în gură o băutură fermentată. 

Se opri pe chei, scoase din rezerva de peşte viu şi 
umplu un coş cu biban. La palat nu mai era nevoie de 
prea mult peşte, acum, când numărul celor rămaşi se 
redusese simţitor, dar se gândi că şi aceştia trebuie 
aprovizionaţi corespunzător. Lysias, intendentul care 
în absenţa familiei tetrarhului rămânea întotdeauna 
să administreze palatul, nu făcea nici un efort să 
economisească şi părea că acordă puţină atenţie unor 
asemenea treburi mărunte ca procurarea peştelui 
zilnic. Când tetrarhul era la palat, Simon îl vedea 
foarte rar pe oacheşul administrator grec, dar se 
distra copios pe seama aerelor pe care şi le dădea 
Lysias în absenţa stăpânului. Era evident că individul 
avea o foarte bună părere despre farmecele sale. 
Simon bănuia că slujnicele se cam tem de el. 

Strecurându-şi braţul păros pe sub toarta groasă 
a coşului cu peşte din care încă se mai scurgea apa, 
Marele Pescar porni târându-şi paşii alene pe poteca 
sinuoasă până ajunse în spatele curţii, unde observă 
că se opriseră toate lucrările la noile grajduri. 
Desigur, din cauza sărbătorii religioase. Nu pentru că 
Ziua Ispăşirii însemna ceva pentru zidari şi sculptori 
- care erau toţi greci - dar cărăuşii şi ceilalţi lucrători 
necalificaţi erau galileeni. Religia lor le interzicea să 
cioplească, însă le îngăduia să transporte piatra 
finisată. Simon bombăni furios faţă de această 
ipocrizie. Apropiindu-se de intrarea bucătăriei, auzi 


chicoteli şi hohote de râs. Servitorii casei săr- 
bătoreau fără îndoială plecarea familiei. 

La vederea lui, fetele îi ieşiră în întâmpinare, vorbind 
toate 


o> 


LLOYD C. DOUGLAS 


N |* 


4 


deodată, şi-l salutară cu gesturi comice. Murza, 
înalta şi oacheşa arimatee, care nu-i acordase 
nicicând mai mult de o privire piezişă şi o uşoară 
înclinare a capului, alergă acum spre el şi-l eliberă 
de povară, bătându-1 uşor pe braţ. Era într-o dispo- 
ziție deosebit de euforică şi duhnea a vin. Claudia 
părea şi ea puţin ameţită. Simon încercă să fie vesel, 
dar observă că nu-i era uşor. 

— Cum se simte azi la Marele Pescar? zâmbi 
Murza binevoitor. 

— Destul de bine, răspunse Simon posac. Arăt 
cumva a om nevolnic? 

— Eşti posomorât, spuse Leah, ca şi cum ai fi 
înghiţit ceva ce nu ţi-a priit. 

- Poate chiar peştele lui! Claudia  chicoti 
zgomotos. 

Elena, care stătea deoparte, îl studia pe Simon pe 
sub 
gene; el părea indiferent la săgețile ce i se aruncau 
din toate părţile, dar pe care ea nu le înţelegea. El îi 
adresă un surâs palid. 

— Marele Pescar este îndrăgostit! spunea Murza 
ameţită. Asta i-a tăiat probabil pofta. O privi atent pe 
grecoaică, care zâmbi copilăreşte şi îşi scutură 
cârlionţii negri: şi, fie că înţelegea sau nu despre ce 
este vorba, figura ei exprima o  stinghereală 
feciorelnică. Oricare ar fi fost semnificaţia acestui 
gest, Simon găsea acest surâs fermecător şi 
încruntarea lui dispăru îndată. 

— Vezi! Ce v-am spus eu! continuă Mursa să-l 
ironizeze. Asta-i necazul lui: e îndrăgostit! 

— Cred că ai dreptate, interveni Leah pe un ton 
afectat. Şi el care pretinde că e întotdeauna atât de 
serios şi de puternic şi că... n-are nevoie de femei, cu 
alte cuvinte este un bărbat dintr-o bucată! Dar acum 
nu poate mânca sau bea din cauza dragostei! 


— Eu cred că i-ar sta bine în beci, alături de 
celălalt pustnic care nu mănîncă, nu-i aşa? Claudia 
râse cu poftă de propria ei glumă. 


205 
MARELE PESCAR 


— E vorba de noul nostru prizonier, explică Anna, 
cu o seriozitate neaşteptată. Legionarii l-au adus 
alaltăieri. Ne-au spus că el se hrănea în pustiu cu 
lăcuste şi insecte. 

— Ei bine, atunci caută-i câteva lăcuste, remarcă 
Simon, mulţumit că discuţia luase un alt curs. Mai 
târziu îi poţi găsi şi gândaci din belşug, adăugă el, 
sau poate acolo, în culcuşul lui, găseşti alţii chiar mai 
mari. 

— Ba deloc! protestă Anna. Celula lui e curată şi 
confortabilă. înălţimea sa ne-a dat ordin în privinţa 
asta. El vrea ca omul să fie bine tratat; este de 
părere că individul e ţicnit, dar nu s-a făcut vinovat 
de vreo crimă. 

— Ce i s-a pus în cârcă? întrebă Simon nepăsător. 

— E un fel de profet rătăcitor, spuse Anna. Ai vrea 
să-l vezi? E galilean şi i s-a permis să primească 
vizite, deşi până acum nu s-a găsit nimeni să vină la 
el. 

— Poate că prietenii lui se tem să se apropie de 
închisoare, remarcă Leah. Şi mie mi-ar fi teamă! 

Simon se ridică să plece, îşi săltă cingătoarea şi 
scuipă cu zgomot pe pământ. 

— Eu n-am ce căuta la profeţi! mormăi el. Par eu 
atât de prost? 

- În ce mă priveşte, spuse Anna enigmatic, 
arcuindu-şi sprâncenele, ceea ce sugera că ea ştia 
mai mult decât avea de gând să dezvăluie, eu nu cred 
că omul e nebun. Poate este cu adevărat un profet! 

— Cum se face că tu ştii atâtea despre acest... 
mâncător de lăcuste? rânji Simon. Tu îl ai în grijă, 
nu? 

— Mie mi s-a spus să-l hrănesc. Nu mănîncă, dar 
vorbeşte şi vorbeşte întruna! Trebuie să-l auzi...! 
Brrr! Mă înspăimântă! El susţine că Cel Mare a fost 
trimis din ceruri să-i elibereze pe sclavi şi să-i 


doboare pe stăpâni de pe jilţurile lor! încruntarea 
Anei exprima o teamă reală. Lumea întreagă va fi 
zguduită! adăugă ea înfiorată. 

— Ceea ce spune Anna este tot atât de adevărat pe 
cât e de 


LLOYD C. DOUGLAS 


N |* 
O 


adevărat că eu trăiesc, confirmă Claudia, emoţionată. 
Eram şi eu de faţă când el spunea asta! Lumea 
întreagă se va cutremura!... Până ce îşi va destupa 
urechile, completă ea sumbrul tablou. 

— Tu ai scornit-o! îi aruncă ironic Leah. Un profet 
n-ar spune asemenea lucruri caraghioase. 

— Dar nu e nimic caraghios în toate astea! Nu - 
dacă este adevărat. Şi Anna aşa crede, nu-i aşa, 
Anna?declară Claudia, dându-i evreicei un ghiont. Şi 
tu crezi asta, insistă ea până ce Anna tresări şi 
încuviinţă. Şi tu ai fi fost îngrozit dacă ai fi auzit, şi 
ai fi dat îndată fuga la... cum îi spuneţi voi - 
Sinagogă! Nu? Bunul vostru Dumnezeu este mult 
prea aspru cu voi, sărmanii iudei. Noi, romanii, avem 
mulţi zei, de tot felul; îl poţi alege pe care-l vrei. Ea 
sărută distrată o amuletă, apoi îndepărtă cu un gest 
nepăsător incompetenta zeitate. 

Dacă Claudia, pe jumătate beată, aştepta o reacţie 
veselă la spusele ei, se înşela. Anna şi Leah o 
săgetară cu privirea, iar Murza se încruntă; fără să 
fie prea credincioasă, era suficient de superstiţioasă 
ca să dezaprobe sacrilegiul. Elena, care ignora în 
continuare despre ce era vorba şi probabil nici nu-i 
păsa, îşi îndreptă privirea calmă şi senină spre munţii 
îndepărtați. După vorbele fără noimă rostite de 
Claudia, Simon rămase cu ochii pironiţi pe faţa 
neclintită a Annei şi făcu un pas spre ea. 

— Spuneai că individul acela spunea despre Cel 
Mare că veni? întrebă el atât de aspru încât Anna 
clipi repede de câteva ori. 

— A spus că Ela şi venit, spuse Anna. Cel Mare 
este aici, acum! 

— Da, asta a spus el! interveni Claudia, venindu-i 
în ajutor. Şi eu l-am auzit! 

— Taci din gură, îi strigă Leah enervată, ca unui 
câine prea gălăgios. 


— Unde? întrebă Simon, căutându-i privirea Annei. 
— Ştiu eu la ce te gândeşti, replică Anna ezitând. 
S-au tot 


207 
MARELE PESCAR 


vorbit atâtea despre... un Tâmplar care înfăptuieşte 
lucruri ciudate. Dar se pare că nu el e omul nostru, 
spuse ea pe un ton confidenţial. Se spune că 
Tâmplarul vindecă boli, pe când Cel Mare nu se află 
aici să vindece pe cineva: el e aici să pedepsească pe 
cârmuitori... şi pe cei bogaţi! 

— Mă întreb dacă înălţimea sa ştia ce soi de 
palavragiu este prizonierul, observă Murza, Dacă ar 
fi auzit câteva din sporovăielile lui, poate n-ar mai fi 
vrut ca individul să fie tratat cu atâta blândeţe. 

- Dar, argumentă Simon, fără să ia în seamă 
comentariile Murzei, dacă Cel Mare este împotriva 
bogaţilor, poate îi va ajuta pe săraci. De ce nu-l 
întrebi asta pe mâncătorul de lăcuste? 

— Întreabă-l tu dacă te interesează atât de mult, i- 
o reteză Anna, plictisită de întrebările Marelui 
Pescar. 

— Să mă intereseze! repetă el mânios. Şi de ce mă 
rog m-ar interesa? Profetul ăsta al tău e smintit şi ar 
merita să stea la răcoare. lar în ce-l priveşte pe 
Tâmplar, în curând se va dovedi că totul nu e decâto 
înşelătorie. Amândoi sunt ţicniţi! Oricine vrea să 
creadă asemenea prostii, n-are decât! Glasul lui 
Simon tremura de indignare, înflăcărându-se pe 
măsură ce vorbea. Eu nu cred în asemenea fleacuri! 
Toată religia asta este ceva fără noimă; eu nu cred 
nimic din toate astea... Nimic, şi vorbesc foarte 
serios! 

Auditoriul, descumpănit de reacţia lui spontană, îl 
privea îndelung în timp ce Simon, încruntat, dădea 
frâu liber sentimentelor. În cele din urmă, Leah 
rupse tăcerea şi spuse pe un ton tărăgănat, încărcat 
de dezgust: 

— Dar cine a spus că nu eşti serios? 

— Pun rămăşag că te interesează, ţipă Claudia, 
altfel n-ai fi atât de pornit! 


— Săgeţile îi înmuiară furia lui Simon şi murmură 
că toate flecărelile astea religioase ar trebui interzise 
prin lege, o sugestie care o făcu pe Leah să remarce, 
cu un surâs amar, că el se va duce probabil în iad 
când va muri! 

— ...Şi te asigur că n-o să-i placă! râse Claudia. El 
detestă gloata; chiar eu l-am auzit spunând asta! Nu-i 
aşa? 


LLOYD C. DOUGLAS 


Eşti o proastă, Claudia, spuse Anna, înăbuşindu-şi 
un căscat. 

— Poate că sunt, dar sunt o proastă fericită! Voi, 
iudeii, sunteți mult prea serioşi şi trişti. Ceea ce vă 
trebuie într-o zi de sărbătoare este veselie, râsete, 
cântece! Ar trebui să beţi câte o cană cu vin, să vă mai 
încălzească măruntaiele amorţite! Claudia începu să facă 
câteva piruete îndrăcite în faţa lui Simon, însoţite de 
triluri. în ce mă priveşte, mă duc să aduc nişte vin, spuse 
ea, încântată de ideea care-i venise. 

— N-am nevoie de nici un vin, îi strigă Leah. 

Nici eu, spuse Anna. 

— Atunci îi aduc Marelui Pescar! 

— Du-te Murza şi opreşte-o, îi spuse Leah. De tine va 
asculta şi ai grijă să nu mai bea nici ea, că şi aşa a băut 
prea mult. Dacă se îmbată mai tare, Lysias va pune biciul 
pe ea. 

— N-ai teamă, şuieră Murza, fără să se mişte, şi Lysias 
şi-a încălzit măruntaiele. 

— Acum trebuie să plec, mormăi Simon ursuz. Am de 
lucru: Vă rog deşertaţi-mi coşul. 

— Claudia se întoarse, clătinându-se sub greutatea 
unei tăvi încărcată cu un urcior şi căni pentru vin; 
gâfâind, puse povara pe lespedea solară şi se întoarse 
spre ceilalţi cu un surâs luminos. 

— Dacă te prinde Lysias aici cu serviciul de argint, o 
încasezi rău, o avertiză Leah. 

— Nu-i nimic, murmură Simon, îndreptându-se spre 
ieşire; trec eu mai târziu să-mi iau coşul. 

— Ce jignire! protestă Claudia zgomotos. Eu intru în 
belea să-ţi aduc vin în superba argintărie a înălţimii sale 
şi tu pleci! Şi... se spune că Marele Pescar este puternic 
şi curajos! Pfff! Foarte bine, dă fuga la Sinagoga ta şi 
spune-ţi rugăciunea! 

Simon se înroşi de furie. Claudia observă că insulta ei 
atinsese 


209 


MARELE PESCAR 


coarda sensibilă, aşa că turnă o cană plină cu vin şi i- 
o întinse cu un surâs linguşitor şi mieros. 

— Nu trebuia să te cicălesc; n-a fost frumos din 
partea mea; noi toţi ştim că tu eşti un om mare, 
curajos şi atât de... bărbat! 

—  M-aş mira să fie, pufăi Leah nepăsătoare. 

În faţa acestei jigniri, Simon înşfacă preţioasa 
cană şi bău până la fund. Plăcuta licoare îi alunecă 
pe gâtlej şi i se împrăştie pe loc prin vine. Acum, că 
se reabilitase, se gândi să le furnizeze o nouă dovadă 
că el nu este unul cucernic şi lipsit de voinţă. îi 
întinse cana Claudiei, care o umplu din nou chicotind 
voioasă. 

— Ar fi bine să nu o iei aşa de repede, îl sfătui 
Anna. 

- Hai, ajunge acum, Claudia, mormăi Murza. De ce 
vrei să intre în bucluc din cauza ta? Nu vezi că nu 
ştie să bea vinul? îndată va fi criţă. 

Simon îşi şterse buzele cu dosul palmei, rânjind 
prosteşte, apoi făcu o adâncă plecăciune care le 
stârni râsul tuturora, în afara Elenei, al cărei surâs 
tremurat trăda neliniştea. 

Respirară uşurate când îl văzură plecat. Cu paşi 
mari săltaţi, Marele Pescar se depărtă ameţit de-a 
binelea, dar peste măsură de voios. Nu se simţise 
niciodată în viaţa lui mai bine ca acum. Îşi scutură 
triumfător claia de păr într-o parte şi în alta, afișând 
o siguranţă de sine pe care o accentua cu legănarea 
braţelor şi a umerilor laţi. 

Avea dreptate italianca aia fluşturatică: evreii iau 
lucrurile prea în serios. Îşi fac din viaţă o tristă şi 
dureroasă corvoadă, în ce-l priveşte pe Simon, el 
hotărâse de acum înainte să fie mai vesel şi 
nepăsător. Orice iudeu îngrijorat de nelegiuirile 
omenirii, care dorea să se retragă singur în pustiu - 
şi să se hrănească cu lăcuste - era liber să facă ce 
poftea, dar Simon nici nu mai voia să audă asemenea 


nerozii şi nici să se mai gândească la pârlitul ăla de 
Tâmplar. 
Drumul, de obicei bine întreţinut şi neted, era mai 
denivelat 


LLOYD C: DOUGLAS 


N| x 
= 


acum - fără îndoială după trecerea caravanei 
tetrarhului - şi Simon se împiedică de o piatră 
desprinsă din pavaj. Râse cu poftă şi încercă să-şi 
regăsească echilibrul, fredonând o mică melodie. Ar 
fi vrut să cânte. Trecuse mult timp de când îşi 
pierduse puternica şi vibranta voce. Îi veni în minte o 
veche  psalmodiere auzită în copilărie, pe care 
cantorul o intona pe un glas monoton şi jalnic. 

„Oh, Doamne! arată-ţi mila şi îndurarea faţă de mine. 
Fă-mă vrednic de bunătatea şi dragostea ta părintească. 
Fie ca mila şi iertarea ta nemărginite să-mi ierte 
fărădelegile, să mă curețe de viclenii şi să mă spele de 
păcate. Pentru că eu recunosc... " 

Se opri brusc şi murmură un blestem crunt, 
pentru că îşi dădu seama de înţelesul vechiului imn 
închinat Zilei Ispăşirii pe care-l învățase pe dinafară 
pe vremea când nu era decât un puşti; îl învățase atât 
de papagaliceşte, încât cuvintele nu aveau nici o 
semnificaţie pentru el; era doar o înşiruire de vorbe 
întortocheate rostite monoton, obsedant. Simon se 
căi amarnic. Oare nu avea să se elibereze niciodată 
de aceste nerozii care mocneau în laptele şi sângele 
iudeilor? Era oare sortit, prin natura lui, să nu 
cunoască deloc fericirea? Era dornic să cânte, să 
cânte vesel, şi singurul cântec pe care-l ştia era un 
strigăt chinuit de vinovăţie. 

Dar acum Simon îşi aminti un cântecel marinăresc 
obscen. Uneori, oamenii lui îl fredonau fără cuvinte, 
în momentele lor de singurătate, întrucât Marele 
Pescar, ori cât ar fi fost de certat cu religia, detesta 
obscenităţile. Acum dispreţuia toate imnurile auto- 
flagelatoare intonate în copilăria sa de prea cu- 
cernicul său părinte lonas şi începu să fredoneze 
cântecul marinăresc cât putu mai tare, urlând cu 
îndârjire cele mai abjecte cuvinte, ca şi cum ar fi vrut 
ca însuşi Dumnezeu să-l audă şi să-l pedepsească! 


La sfârşitul cântecului, râse isteric şi râse, şi râse 
până ce ochii i se umplură de lacrimi, încât nici nu 
mai putu distinge 


211 
MARELE PESCAR 


drumul şi se trezi cu mâneca sfâșiată în mărăciniş. 
Se încruntă puţin. Râsul prostesc îi mai vâjâia în 
creier. Se înapoie pe drum târșindu-și picioarele şi 
mormăi răguşit că e un prost şi un beţivan afurisit! 

Se apropia de drumul principal şi liniştea care 
domnea aici îl avertiză că ar fi cazul să înceteze 
zarva. Forfota zilnică dispăruse azi cu desăvârșire. 
Orice om care împingea o roabă sau mâna o căruţă 
trasă de un asin o făcea cu preţul reputației lui de a fi 
încălcat normele de bună-cuviinţă. Puţinii oameni pe 
care îi întâlni în cale, umblau încet din respect pentru 
ziua respectivă; îl salutau grav, ca şi cum şi el ar fi 
fost pătruns de importanţa ocaziei. Proaspătul său 
sentiment de veselie nepăsătoare se risipi. 

Când ajunse la chei, se azvârli bălăbănindu-se 
într-o barcă, se aşeză cu toată greutatea şi o porni 
spre corăbiile sale. Efortul de a vâsli îl obosi îndată; 
braţele îi erau grele, iar vâslele aruncau apă în barcă. 
Dacă ar fi prins pe vreunul din băieţi cutreierând 
lacul, Marele Pescar i-ar fi dat ce-i datora şi l-ar fi 
concediat imediat. Se simţea sleit de puteri, îi era 
greață şi curgea sudoarea pe el când ajunse în sfârşit 
sub prova lui „Abigail”. 

Tad apăru lângă parapetul corăbiei şi îi întinse o 
frânghie, adăugând voios că e o zi frumoasă. Aparent, 
băiatul nu observă că se petrece ceva ciudat cu eroul 
său. Simon ar fi dorit ca tânărul să-i acorde mai 
puţină atenţie şi se gândi să-şi găsească o ocupaţie în 
partea opusă a corăbiei. Se căţără cu multă greutate 
la bordul corăbiei şi îi zâmbi absent. 

— Îți dau liber, băiete! Poate vrei să mergi la 
Sinagogă. 

— La naiba! Nu vreau! răspunse Tadeu arţăgos, 
aşteptând un semn de aprobare. 

Dar Simon nu reacţiona în nici un fel. Se îndreptă 
încet spre pupa şi se aşeză pe scaunul încălzit de 


soare al cârmaciului, făcându-şi de lucru cu nişte 
capete de frânghii vechi de catarg. După un timp, 
Tadeu reveni şi se oferi să-l ajute, dar Simon refuză 
şi dădu din cap posac. După mai bine de o oră, fidelul 
băiat, oarecum îngri- 


LLOYD C. DOUGLAS 


N |* 


12 


jorat de starea stăpânului său, se întoarse cu o 
strachină cu peşte afumat şi câțiva pesmeciori într-o 
mână şi un urcior cu cidru dulce în cealaltă. 

Simon surâse binevoitor, îi făcu semn lui Tad să 
pună strachina jos, lângă el, şi întinse mâna după 
urcior. II duse la gură, mirosi, clipi repede de câteva 
ori şi se scutură. 

Azi nu mă simt prea bine, băiete, murmură 
Simon adevărul. 

Tad murmură ceva ce voia să exprime simpatie şi 
se îndepărtă încet. Era limpede că stăpânul nu dorea 
să fie deranjat. Fără îndoială, cugeta Simon, în timp 
ce-l privea retrăgându-se, băiatul a ghicit motivul şi 
asta nu e bine deloc. Dar cel puţin, cunoscând 
pricina, nu se va mai frământă de teamă că se făcuse 
vinovat cu ceva în ochii stăpânului. 

Simon continuă să se gândească la Tadeu şi îşi 
spuse că era un băiat bun, un marinar bun şi un 
pescar bun, dar şi o dureroasă încercare pentru 
părinţii lui. Se spunea că ei îl socoteau ca pe un fiu 
pierdut, şi asta din vina lui Simon. Poate că era 
adevărat dacă priveai prin prisma fanatismului lor 
religios. Tânărul Tadeu îi era foarte devotat, iar acest 
ataşament mergea până acolo încât îi imita unele 
gesturi şi felul de a vorbi, ceea ce incita echipajul să 
facă glume pe tema asta. 

Simon se aplecă în faţă, proptindu-şi în mâini 
capul care-l durea şi începu să icnească. Părinţii lui 
Tad aveau dreptate; el exercita asupra băiatului o 
influenţă proastă. Se întreba ce ar spune Tad dacă l- 
ar chema la el şi i-ar spune: „Uite ce e, băiete, ce ar 
fi să-ţi speli faţa asta jegoasă, să te piepteni, şi să te 
duci la Sinagogă! Asta i-ar face plăcere mamei tale. 
Chiar dacă ţie nu-ţi serveşte la nimic, merită să-ţi 
bucuri părinţii". Dar el nu putea proceda astfel; şi 
aşa Îl  descumpănise pe tânărul Tad cu 


comportamentul lui dezgustător, produsese deja des- 
tulă dezamăgire pentru o zi. 

Privi plictisit şi îl văzu pe Tad sărind peste 
tribordul corăbiei „Sara". Ceva îi atrăsese atenţia şi, 
drept urmare, se aplecă mult 


213 
MARELE PESCAR 


peste pupa, cu amândouă mâinile streaşină la 
ochi. Se întoarse cu o strâmbătură şi îl strigă pe 
Simon emoţionat. 

— La naiba! Doar nu s-au gândit s-o urnească din 
loc! 

Curiozitatea lui Simon îl făcu să se ridice în 
picioare, dar o făcu cu greutate. Se căţără anevoie la 
bordul corăbiei „Sara" şi urmări degetul lui Tad care- 
i indica locul cu pricina. La o jumătate bună de milă 
în depărtare, mica barcă de pescuit scoasă din uz, 
care fusese priponită la mal cu cel puţin trei ani în 
urmă de bietul bătrân Iafet, când nu se mai simţise în 
stare să lucreze, ieşise acum în larg la vreo câteva 
sute de iarzi depărtare de țărm. 

Cineva va face o baie, mormăi Simon. Rabla asta 
ia apă prin fiecare crăpătură. Chicoti dispreţuitor, 
amintindu-şi de înştiinţarea pe care o prinsese Iafet 
de prova când o părăsise: „De vânzare sau de 
închiriat"; sub care un şugubăţ mâzgălise: „Sau de 
putrezit". Se întoarse spre Tad şi îl întrebă: 

— Cine crezi că putea fi atât de nebun să o scoată 
în larg? 

— Cum, nu ştiţi, domnule? Credeam că aţi auzit că 
băieţii lui Zevedeu au împrumutat-o. Entuziasmul lui 
Tad se spulberă îndată văzându-l pe Simon cum se 
încruntă. 

— Sunt de-a dreptul nebuni, răbufni Simon. Epava 
nu poate fi scoasă la apă. Chiar dacă pluteşte, este 
de necârmuit. O mică pală de vânt şi atâta-i trebuie! 

- Da, domnule, încuviinţă Tad supus. Dar Ionică 
este dibaci în mânuirea vâslelor şi nimeni n-o poate 
face mai bine ca el pe vreme cu vânt puternic! 

— Câţi oameni au în echipaj, sau tu nu ştii? întrebă 
Simon. Presupun că-l au pe bătrân cu ei. 

— Nu, domnule, au luat vreo trei sau patru băieţi 
din Ca- pernaum, pentru că nu vor să-l ia pe bătrânul 


Zevedeu de la noi. Tad pufni pe înfundate, dar Simon 
nu era dispus să glumească şi doar se încruntă şi 
scuipă în apă, apoi se ridică şi se întoarse, la locul lui 
pe „Abigail". Amărât şi plictisit, Tad îl urmă. 


LLOYD C. DOUGLAS 


N |* 
= 


— Acum poţi pleca, băiete, spuse Simon. Voi 
rămâne eu de veghe! 

— Dar la noapte, domnule...? 

— Cred că am să rămân aici. 

— Nu vreau să vă ştiu singur, domnule. 

Simon nu răspunse, iar Tad mai zăbovi până ce 
stăpânul îi spuse răspicat: 

- Pleacă! Fă cum ţi-am spus! Prefer să rămân 
singur. 

Descurajat şi neîndrăznind să mai insiste, tânărul 
se  îndepărtă liniştit sub povara  nemeritatei 
respingeri şi cobori în barca ce se balansa lângă 
corabie. Când se asigură că rămăsese singur, 
simțindu-se bolnav la trup şi la suflet, Simon se duse 
în cabina pe care nu o folosise nimeni până atunci, se 
întinse pe podeaua goală şi se scufundă într-un somn 
adânc şi agitat. 


CAPITOLUL VII 


dată ieşită din raza vizuală a Hannei, Ester 

încetini pasul pentru a se alătura şuvoiului 

de oameni ce se împrăştiau la terminarea 
sărbătorii şi o porni spre nord, pe lângă grupurile de 
femei care sporovăiau. 

Era o uşurare pentru ea să constate că trecea 
neobservată de tovarăşii ei de drum care păreau 
complet absorbiți în discuții în legătură cu 
procesiunea  tetrarhului; sau cel puțin aşa 
presupunea Ester, deşi era greu să ghiceşti ce anume 
spuneau. Inflexiunile galileene ale limbajului aramaic 
aveau tendinţa să contopească o seamă de cuvinte 
într-unul singur şi, când se vorbea repede, acesta 
căpăta o cadență aparte, accentuând sfârşitul 
fiecărei fraze, făcând-o să sune ca o întrebare. 

Îmbrăcată într-o rochie simplă de ţară ce îi 
aparținuse lui Abigail, Ester mergea îngândurată, 
fără intenţia de a-l ajunge din urmă pe Simon sub 
pretextul că-şi caută aşa-zisul unchi. Nu dorea 
altceva decât să-şi omoare timpul până ce David avea 
să termine discuţia, cu Hanna şi să se întoarcă acasă. 
Atunci ea se va simţi în siguranţă şi o va porni înapoi 
spre Betsaida. 

Acest legiuitor învăţat şi mult umblat, care-i 
arătase un respect aproape exagerat, o neliniştea în 
cel mai înalt grad. Era evident că vârstnicul şi isteţul 
bărbat făcuse câteva cercetări cu privire la 
identitatea ei. Identitatea ei...! Iată un gând care o 


făcu să zâmbească pe moment. David se întreba cu 
întemeiată 


LLOYD C. DOUGLAS 


N |* 
= 


curiozitate cine era ea. Ei bine, de fapt cine era ea? 
În ultimul timp fusese obligată de împrejurări să-şi 
schimbe identitatea atât de des, încât până şi ea 
însăşi era puţin derutată. 

E uluitor, cugeta Ester, ce-i poate trece prin 
minte omului dacă este pus în faţa unei situaţii 
neprevăzute şi este obligat să recurgă la felurite 
înşelăciuni. Deghizarea cu succes sub înfăţişarea 
unui băiat fusese o treabă riscantă. Nu e suficient să 
pretinzi că eşti băiat. A-ţi tunde părul lung şi a 
îmbrăca veşminte bărbăteşti - era cel mai simplu 
lucru. Înşelătoria cerea o concentrare serioasă şi 
continuă. Chiar şi când era singură şi neobservată 
obişnuia să se încrunte, mărea pasul şi îşi lua un aer 
ţanţoş, mormăind ceva zgomotos şi scuipa cât mai 
sonor pe pământ. Orice gest sau poziţie feminină 
erau examinate critic şi corectate. Exersase mersul 
cu picioarele şi braţele depărtate, cu pumnii strânși, 
şi legănarea braţelor asemenea soldaţilor. 

loan, botezătorul, îi descoperise secretul, dar asta 
doar din vina ei. Puternica adiere de vânt venită 
dinspre coama dealului în dimineaţa aceea îi mula 
veşmintele pe corp şi, dacă n-ar fi fost această 
neglijenţă regretabilă din partea ei, pustnicul n-ar fi 
bănuit niciodată. De fapt, fusese norocoasă pe tot 
parcursul aventurii ei. 

Când s-a dovedit imposibil să mai continue cu 
pretinsa înfăţişare băieţească, a revenit la propriul ei 
sex cu minimum de efort. Se îmbrăcase cu veşmintele 
lui Abigail, înghesuindu-şi propriile haine în fundul 
sacului de drum. Acum era din nou fată. Dar, curios 
lucru, abandonarea rolului de băiat, îndelung 
exersat, îi afectase cel mai mult memoria în legătură 
cu toate celelalte experienţe pe care le încercase. 
Nu, nu le uitase de tot, erau doar estompate, 
confuze, văzute ca printr-un geam opac. Era o 


senzaţie ciudată să fie din nou Ester. Dar nu asta era 
tot ce se întâmplase cu mintea ei acum, când 
îmbrăţişase o nouă personalitate. Existenţa acestei 
Ester trebuia explicată într-un fel. Nu era suficient 
să înceteze a mai fi un băiat de 


217 MARELE 
PESCAR 


cămile fugar; era imperios necesar ca Ester să 
născocească - şi asta cât mai repede cu putinţă - o 
nouă explicaţie a prezenţei ei în Galileea. Inventase 
astfel un unchi pe care pretindea că-l caută. 
Conştientă că nu trebuia să rişte răspunsuri 
improvizate la inevitabilele întrebări despre această 
rudă, ea crease cu grijă un anume unchi Iosif pe care 
oricine ar fi în stare să-l recunoască după descrierea 
ei amănunţită. Unchiul Iosif devenise tot atât de real 
pentru ea ca ploaia. Acesta avea o barbă scurtă şi 
sură; miopia îl făcea să pară că te priveşte oarecum 
obraznic, deşi el nu era deloc un asemenea soi de 
om, ci mai curând timid şi reţinut. Unchiul Iosif era 
chel, uşor adus de spate şi mergea şchiopătând. Da, 
îşi rupsese piciorul pe când era copil şi rămăsese 
infirm, dar nu în aşa măsură încât acest lucru să 
dăuneze meseriei pe care o practica. Avea un zâmbet 
prietenos, deşi niciodată nu vorbea prea mult. Din 
toate acestea şi încă din multe altele, Ester alcătuise 
un portret al unchiului Iosif. 

În împrejurimile insalubre ale micuţei aşezări 
Magdala, fata se opri şi privi pe îndelete lacul care 
sclipea în lumina soarelui amiezii de vară, mai 
hoinări în voie un timp, apoi se întoarse încet spre 
Betsaida. 

Nu! Nu era greu să devină Ester, nepoata orfană 
a lui Iosif şchiopul, miopul, cioplitorul din Idumeea, 
dar necazul era că, devenind Ester, pierdea treptat 
statutul Farei. Pentru a fi Ester, trebuia să o lase pe 
Fara mult în urma ei... pe Fara şi tot ce ţinea de 
Fara! 

Cu ochii întredeschişi şi uşor înfiorată,Fara şi tot ce 
aparținuse personalităţii Farei apăreau acum vag şi 
încâlcit, ca într-un vis. Arabia! Mama ei! Ione! Şi 
Voldi! Voldi! încercă să reconstituie imaginea lor, 
călărind alături pe îngustele poteci de munte; încercă 


să simtă cu genunchii coapsele înfierbântate ale lui 
Saidi; schiţă un surâs, ca şi cum s-ar fi oglindit în 
ochii iubitului ei Voldi care o privea cu adoraţie, dar 
din toate acestea nu reuşi nimic şi se trezi cu ochii 
scăldaţi în lacrimi; şi aşa, printre suspine, i se păru 
că simte 


LLOYD C. DOUGLAS 


N |* 
= 


din nou atingerea degetelor tandre ale lui Ione, 
pieptănându-i părul. Dar acum toate acestea erau 
ireale, atât de ireale de parcă toată povestea i se 
întâmplase altcuiva, cu mult timp în urmă, şi ea le 
citea într-o carte sau le imagina. Ester se simţea 
însingurată, pierdută şi înfricoşată! Grăbi pasul, 
pentru că întoarcerea ei la Hanna era ceva real! 

Pentru prima oară în viaţa ei se gândea serios la 
efectele permanente ale auto înşelăciunii. Aparent, îi 
putea înşela pe alţii fără a le pricinui necazuri, dar o 
dată ce ajungeai să-ţi înşiri tu însuţi minciuni despre 
tine erai în primejdie să-ţi pierzi propria identitate! 

Respectarea strictă a adevărului nu i se păruse 
niciodată de prea mare importanţă. Minciunile nu 
aveau cine ştie ce însemnătate, afară doar dacă, 
desigur, nu lezau pe cineva. Arabia nu fusese 
niciodată foarte scrupuloasă în rostirea adevărului, 
dar nici iudeii nu se remarcau printr-o grijă excesivă 
faţă de adevăr. Cum putea face cineva vreo afacere 
dacă voia să se ţină de adevăr? Ester îşi amintea că 
exista o poruncă iudaică, înscrisă în vechiul cod de 
legi, prin care se pedepsea crima de „mărturie falsă 
împotriva unui vecin", însă nelegiuirea avea prea 
puţină legătură - dacă avea - cu rostirea unui 
neadevăr inventat pentru a face o vânzare sau pentru 
a salva pe cineva dintr-o încurcătură. Astăzi, părea 
că adevărul devenise nu numai o formă de 
proprietate, dar că - şi asta era încă şi mai important 
- se putea ajunge la sinucidere din cauza unei lungi şi 
continue autoînşelăciuni. 

Hanna se arătă peste măsură de bucuroasă de 
întoarcerea Esterei şi profund mişcată de gestul ei 
spontan când fata o îmbrăţişă cu o sinceră afecţiune. 

Am o veste bună pentru tine, draga mea, exclamă 
ea. Maestrul David ne-a invitat să mergem să-i vedem 
grădina, dacă vrem, în după-amiaza asta. 


Spre uşurarea şi satisfacția ei, deoarece Hanna se 
aştepta la o 


219 
MARELE PESCAR 


oarecare împotrivire, Ester consimţi îndată; părea 
într-adevăr încântată de invitaţie. O oră mai 
devreme, ea ar fi inventat o scuză. 


După sosirea lor pe întinsele pământuri ale lui 
David şi după ce schimbară salutările de rigoare, 
Deborah - o fată bătrână, înaltă şi uscăţivă de 
cincizeci de ani sau puţin peste - îi propuse Hannei 
pe neaşteptate să o însoţească la o plimbare prin 
grădină, să vadă ce a mai rămas din florile toamnei, 
deşi tonul ei aspru sugera că sezonul e prea înaintat 
pentru asta şi că oricum ideea nu-i aparţine. 

Invitaţia laconică, atât de accentuată la adresa 
Hannei confirmă presupunerea Esterei că David 
premeditase o întâlnire cu ea între patru ochi. 
Încruntarea lui jenată indica cum că sora lui ar fi 
putut da dovadă de mai mult tact în această 
complicitate; Ester, pentru a nu fi considerată prea 
naivă ca să înţeleagă toată manevra, îl străfulgera cu 
privirea şi îi adresă un zâmbet răutăcios. David îi 
răspunse cu o ridicare din umeri, ţuguindu-şi buzele. 

— Sora mea Deborah, spuse el afectat, a fost 
întotdeauna de părerea lui Aristotel, aceea că „linia 
dreaptă este drumul cel mai scurt între două puncte". 

— ...Şi cea mai sigură, adăugă Ester prompt, de 
parcă renunţase la toate ocolişurile. 

El îi căută privirea pentru a se asigura de 
sinceritatea ei şi îi zâmbi în semn de apreciere 
pentru hotărârea de a dezarma. Urmăriră femeile 
care se depărtau, apoi David o luă uşor de braţ şi o 
conduse în parcul bine întreţinut, unde se afla o mare 
varietate de arbori, mulţi necunoscuţi fetei. Pentru a 
spune ceva, Ester remarcă degajat că i se pare ciudat 
să-i vadă crescând aici. 

— Tatăl meu, răspunse David, călătorea adesea în 
ţări străine. îl interesau mult arborii. Nu mulţi dintre 


ei sunt originari din Galileea. El se opri permițându-i 
să-i privească în voie şi întrebă pe un ton 


LLOYD C. DOUGLAS 


N |* 
N 


poate prea nepăsător dacă şi în Idumeea cresc unii 
dintre aceşti copaci. 

Ea se încruntă, neliniştită. 

— Eu nu ştiu nimic despre Idumeea, domnule! 
Duritatea neaşteptată din glasul ei aducea a reproş 
pentru că simţea că David încearcă să-i întindă o 
cursă. Continuă el se joace necinstit? 

Luat oarecum prin surprindere de iritarea fetei, 
David mai făcu o nouă greşeală când îşi ceru scuze că 
nu fusese corect informat. 

— Credeam că eşti din Idumeea, spuse el. 

- Ba nu credeai, Maestre David! exclamă Ester, 
acum vizibil enervată. De ce nu vrei să fim cinstiţi 
unul cu altul? De asta mi-ai cerut să vin aici? Speram 
că pot avea încredere în dumneata şi n-ai făcut 
altceva decât să-mi îngreuiezi situaţia, acum, când 
am nevoie de sfatul şi prietenia dumitale... sunt 
singură şi părăsită! 

El îi indică o banchetă la capătul aleii, unde se 
aşezară amândoi. 

- Iartă-mă, copila mea, spuse el cu blândeţe. 
Acum poveste- şte-mi exact atât cât doreşti să aflu eu 
şi îţi voi respecta întru totul taina. 

— Aş scurta-o dacă mi-ai spune cât de mult ştii din 
povestea mea. 

David încuviinţă şi începu să-şi depene amintirile 
în legătură cu fapte petrecute cu circa optsprezece 
ani în urmă, pe când studia la Atena. Interesat 
îndeobşte de mişcările politice contemporane, el 
luase cunoştinţă de alianţa fără precedent încheiată 
între iudei şi arabi, sperând astfel că prin forţa lor 
conjugată vor descuraja o invazie romană. Aşadar, s- 
a pus la cale o căsătorie regală care să pecetluiască 
acest pact. Antipa a luat-o în căsătorie pe prinţesa 
arabă cu care s-a purtat ruşinos, Din această 
căsătorie a rezultat un copil - o fată. 


— ...al cărei nume nu l-am aflat niciodată, spuse 
David. 


221 


MARELE PESCAR 


— Nu putea fi Ester? interveni ea fără să-l 
privească. 

— În nici un caz! Ester este un nume specific 
iudaic, iar când s-a născut copilul, era foarte puțin 
probabil ca mama ei arabă să vrea să-şi mai 
amintească de viața nefericită dusă printre iudei. 

— Este adevărat, domnule, numele meu este Fara. 
După o pauză îndelungată, ea adăugă... Dar ar fi mai 
bine să-mi spuneţi în continuare Ester. 

David îi aprobă hotărârea şi adăugă că era mai în 
siguranţă în Galileea cu un nume evreiesc. 

— Şi acum, continuă el, n-ai vrea să-mi spui ce te 
aduce aici? E sigur că nu ai de gând să restabileşti 
relaţiile cu tatăl tău. 

Ea clătină uşor din cap şi, după un moment de 
gândire, spuse: 

— Maestre David, îţi voi spune totul! 

Şi asta făcu. Era o poveste lungă, pe care David 
nu o întrerupse prea des pentru a pune întrebări sau 
a face comentarii. Când ajunse la Ione şi la 
insistenţele ei de a învăţa greaca, ochii lui se 
luminară şi o întrerupse: 

— Excelent! A trecut atâta timp de când n-am mai 
discutat cu cineva în această frumoasă limbă! 

— Şi mie îmi va face plăcere, răspunse ea şi David 
zâmbi fericit în fata dorinţei ei evidente de a 
abandona aramaica ei necizelată în favoarea unei 
limbi cu care fata se simţea ca acasă. Din acest 
moment, ea păru mai sigură de sine, iar David o 
urmărea cu încântare. Uşurinţa cu care trecuse la 
greacă îi conferea fetei acum o nouă libertate, ceea 
ce-i sporea farmecul. 

Când ajunse la capătul istorisirii ei, vârstnicul om 
al legii se încruntă şi clătină capul viguros. 

— Nu, nu, copila mea! protestă el. Ceea ce ţi-ai 
propus să faci este imposibil! Eşti foarte curajoasă, 


dar acest lucru este ceva ce nu poate fi înfăptuit 
oricât de mult curaj ai avea! 

- Să înţeleg că mă  sfătuieşti să-mi calc 
jurământul? întrebă ea cu dezamăgire şi reproş în 
glas. 


LLOYD C. DOUGLAS 


N * 
NI 
l N 


Sper că nu-mi ceri să te ajut, trimițându-te la o 
moarte sigură! 

Ester făcu ochii mari. Desigur, David nu dorea să 
o sprijine în acest sens, dar asta nu însemna că el n- 
ar putea dacă ar vrea. 

— Te rog, adu-ți aminte, Maestre David, că eu mi- 
am tăiat toate punţile cu Arabia; eu n-am un cămin 
aici, în Iudeea; am jurat să-mi răzbun mama şi am de 
gând s-o fac; iar dacă ar fi să-mi pierd viața, ei bine, 
atunci prefer să mor decât să trăiesc fără nici un rost 
- nedorită nicăieri, fiind în plus o piedică pentru cei 
pe care-i îndrăgesc. 

Bătrânul rămase multă vreme cu privirea pierdută 
în depărtare, frecându-şi barba cenuşie, iar când păru 
că e dispus să vorbească, schimbă brusc subiectul, 
ceea ce o lăsă pe Ester descumpănită. 

— Prietenul de o viaţă şi clientul meu, Iair, mi-a 
adus la cunoştinţă că tetrarhul a achiziţionat recent o 
întreagă bibliotecă personală de la un corintian falit. 
Majoritatea sulurilor despre clasicii greci au fost 
îndelung neglijate, deoarece proprietarul lor şi-a 
petrecut ultimii ani într-o închisoare romană. 

Deodată interesul Esterei crescu, făcu ochii mari 
şi rămase cu buzele întredeschise. 

— Poate că tetrarhul va dori să se ocupe cineva de 
recondiţionarea papirusurilor deteriorate, spuse ea 
plină de speranţă, şi să-i pună biblioteca în ordine. 

— Poate! Vom vedea, spuse David. îl voi întreba 
pe Lysias, administratorul palatului. 

Deborah şi Hanna tocmai se întorceau din grădină. 

— Promite-mi că ne vom mai vedea, spuse David, 
să zicem... poimâine? 

Simon nu mai dăduse pe-acasă de două zile bune 
şi Hanna era pe bună dreptate îngrijorată. 

La micul dejun din prima zi după plecarea lui, ea 
speră să-l facă pe taciturnul lui frate să-i explice 
această absenţă, dar Andrei, care 


223 MARELE 
PESCAR 


se deosebea de el numai prin aceea că se ocupa doar de 
treburile personale, nu părea dispus să-i spună mai mult 
decât că Simon înnoptase pe puntea corăbiei. 

În dimineaţa celei de-a treia zile, femeia, ajunsă la 
disperare, hotărâse să afle motivul, chiar cu riscul de a fi 
refuzată. Se aşeză deci în faţa lui Andrei şi îl privi direct, 
aşteptând până ce el ridică ochii şi o privi plictisit. 

— Nu mai pot îndura, Andrei, exclamă ea. Tu trebuie să- 
mi spui ce se petrece cu el! 

Andrei, terminând de mâncat turta dulce, aşteptă până în- 
ghiţi şi ultima îmbucătură. Privind apoi în direcţia ei, formulă 
ceea ce numea el un răspuns chibzuit: 

Şi eu aş vrea să ştiu, spuse el. 

— L-am supărat eu cu ceva, Andrei? 

— Ar trebui să ştii dacă l-ai supărat. 

— Este oare ceva în legătură cu Ester? 

— Mai bine întreab-o pe ea. 

Am întrebat-o. 

Andrei se mulţumi să schiţeze un zâmbet palid, dar se 
arătă curios să afle rezultatul acestei cercetări, deşi 
tăcerea lui sugera că asta nu era treaba lui. Hanna izbucni 
în plâns, ceea ce-l întristă pe blândul Andrei. El nu mai 
văzuse niciodată lacrimi în ochii Hannei din ziua morţii lui 
Abigail. Împingându-şi scaunul, o privi duios. 

— Nu ştiu ce-l frământă. Corăbiile lui pleacă în larg în 
fiecare zi, ca şi până acum; pescuitul a fost bun şi vremea 
la fel; nu au avut loc certuri între oamenii lui. Fratele meu 
îşi vede de treburile sale; vorbeşte puţin cu fiecare, dar el 
nu mai este acelaşi; îl frământă ceva. 

— Şi tu nu ştii ce anume? insistă Hanna, când Andrei îşi 
termină surprinzător de lunga expunere. 

— Nu, el n-a spus nimic şi nici eu nu l-am întrebat. 

— De ce nu l-ai întrebat? 

— Nu am obiceiul să descos lumea despre ce gândeşte. 


LLOYD C. DOUGLAS 


N| * 


2 


— Dar Simon este fratele tău! 

Fratele lui Simon recunoscu această relație cu o 
uşoară înclinare a capului şi se ridică să plece. 
Văzând aceasta, Hanna începu să plângă din nou şi 
lui Andrei i se făcu milă. îşi reluă locul, frământându- 
și stingherit tichia între mâini. în cele din urmă vorbi 
din nou. 

— După cum ştii, el a fost foarte ataşat de loan, 
băiatul lui Zevedeu; ţine la acest flăcău ca şi când ar 
fi fiul lui. Acum câteva zile, Ionică a fost plecat prin 
ţară ca să-l asculte pe Tâmplarul acela despre care 
se spune că ar face nişte minuni. Probabil că şi tu ai 
auzit poveşti ciudate în legătură cu el. Se spune chiar 
că a vindecat boli. 

— Ei asta-i! exclamă Hanna, ştergându-şi ochii cu 
poala şorţului. 

- Da, e adevărat, adăugă Andrei. Ionică s-a întors 
şi a povestit de faţă cu noi toţi că l-a văzut pe 
Tâmplar vindecând braţul paralizat al unui om. 

— Dar sper că tu n-ai crezut! protestă Hanna. 

— Eu? Nu, n-am crezut, dar de atunci, de când 
Ionică a povestit asta, Simon nu mai este acelaşi. 

— Dar sunt sigură că pe Simon nu l-ar interesa 
asemenea lucruri! Ochii umflaţi şi înroşiţi al Hannei 
se măriră de uimire. Simon... pentru nimic în lume! 

— Poate că nu, spuse Andrei, poate că el se 
frământă din cauza lui lonică. Băiatul a părăsit 
corăbiile şi împreună cu fratele său, Iacob, au 
închiriat o barcă şi pescuiesc pe contul lor. 

— Dar Simon n-a vorbit nimic despre asta? 

— Nu cu mine. 

— Şi atunci, ce ne facem, Andrei? 

— Noi? Noi nu facem nimic. În ce te priveşte, poţi 
face ce vrei; eu am intenţia să stau departe de toată 
povestea asta Fratele meu este major şi cu capul pe 
umeri, după câte ştiu. Dacă vrea vreun sfat de la 
mine, mi-l va cere. Andrei se ridică din nou să plece, 


hotărât de data aceasta, şi îşi puse şapca de pescar 
pe cap. Hanna îl urmări 


225 
MARELE PESCAR 


un timp prin uşa deschisă, apoi pe potecă, şi strigă în 
urma lui: 

— El nu poate dormi cum se cuvine pe corabie. 

— În starea în care este, probabil că nicăieri nu 
doarme bine, replică Andrei privind în jos pe cărare, 
îngândurat. Nu fi îngrijorată, Hanna, se va întoarce 
el. Simon este destul de mare ca să-şi poarte singur 
de grijă, fără ajutorul nimănui. 

— E uşor să spui să nu-mi fac griji, dar eu tocmai 
asta fac de când a plecat Ester. Ea s-a dus ieri să 
lucreze la palat. 

Andrei se apropie de poartă, privind absent, apoi 
se încruntă. 

— Credeam că e mai serioasă, murmură el. 

- Faptul că lucrează la palat înseamnă că nu e 
serioasă? 

- Poate pe moment nu, acum, că tetrarhul şi 
familia lui sunt plecaţi. Au luat şi slugile cu ei. 

— Poate de aceea Ester a primit slujba, presupuse 
Hanna. Sper să nu intre în vreo încurcătură. Nu 
ştiam că acolo e un loc atât de dăunător, Andrei. 
Simon livrează la palat peşte în fiecare zi şi sigur nu 
s-ar duce acolo dacă... 

— Fratele meu nu este rabin, este pescar; de ce l- 
ar interesa purtarea tetrarhului atâta timp cât lui îi 
place peştele? Andrei zâmbi cu subînţeles şi 
continuă: Dacă Simon şi-ar băga nasul în vieţile 
personale ale clienţilor lui, înainte de a le vinde 
peşte, în curând el n-ar mai avea ce căuta în negoţul 
cu peşte. 

— Iar eu, dacă aş avea de-a face cu asemenea 
oameni dezgustători, se grăbi Hanna să-i răspundă, 
tocmai asta aş face: m-aş retrage din negoţul cu 
peşte! 


Mai glumiră puţin în legătură cu aceste observaţii 
nepractice şi în timp ce Andrei închidea poarta în 
urma lui, o întrebă tot pe un ton glumeţ: 

— Şi de ce alte treburi te-ai apuca în schimb? Şi 
fără să mai aştepte vreun răspuns, se grăbi să plece 
pentru că îşi dădu seama că era mai târziu ca de 
obicei şi nu mai dorea să-l necăjească pe fratele său 
şi prin întârzierea lui. 


LLOYD C. DOUGLAS 


N |* 
N 


După ce dădu ultimele instrucțiuni tânărului 
Samuel care rămăsese de cart, Simon se pregăti să 
plece, deşi zorile de-abia mijiseră. 

Am de gând să lipsesc toată ziua, anunță el. Când 
vine Andrei, spune-i să-mi ţină locul până mă întorc 
şi că livrarea la palat să o facă în după-amiaza 
aceasta cu jumătate din cantitatea obişnuită, pentru 
că familia este plecată. 

În timp ce îşi dădea drumul în barcă, îl mai strigă 
o dată pe Samuel să-i spună că Tadeu sau altcineva 
să se ducă la el acasă şi să-i mai aducă o pătură 
pentru culcuşul din cabina lui. 

Timp de vreo două ore, Simon era aproape 
singurul drumeţ spre Cana. Nu se trezise nimeni încă 
în Betsaida când el trecu pe acolo. Drumul larg, 
şerpuitor ce străbătea colina era pustiu. Când ajunse 
deasupra, pe platoul întins, se opri să admire 
împrejurimile care se înveşmântaseră în culorile 
blânde ale toamnei. în zona marilor stânci albicioase 
care dominau platoul, iarba era culcată la pământ de 
puzderia paşilor care trecuseră pe aici. 

Drumul în pantă cotea spre asfinţit. Trecuseră 
mulţi ani de când Simon nu mai străbătuse aceste 
locuri presărate cu mici ferme şi vii. Pe el nu-l 
ademenise niciodată pământul. Se glumea adesea pe 
socoteala oamenilor mării, cum că ei râvneau mereu 
la viaţa tihnită şi sigură de la ţară şi îşi propuneau 
ca într-o zi să-şi ia vreo doi acri de pământ şi să-şi 
producă propria lor hrană. Asta îl distra pe Simon, 
care nu-şi putea imagina o unealtă mai puţin 
interesantă decât o sapă, azi, însă, liniştea ce 
domnea prin părţile astea îl îmbia. Spiritul său 
frământat simţea parcă în văzduh o vibrantă 
chemare pentru o asemenea viaţă calmă. 

Recolta fusese strânsă, dar ţăranii încă se mai 
îndeletniceau cu treburile toamnei, mai puţin 
urgente, ca pregătirea caselor şi păstrarea 


legumelor pentru iarnă. Femeile bătrâne adunau 
ierburi şi plante pe care le strângeau în mănunchiuri 
şi le atârnau la uscat. 


227 
MARELE PESCAR 


De cealaltă parte a drumului, puțin mai departe, 
trei adolescenți legau snopi de grâu şi îi încărcau pe 
spinările asinilor. Simon îi salută făcându-le cu mâna, 
însă ei îl priviră nepăsători. Cam aşa decurgeau 
lucrurile la ţară, cugetă Simon; mintea lor lucrează 
încet. Fără îndoială că, dacă ar sta aici şi le-ar face 
cu mâna acestor băieţi încă o jumătate de oră, poate 
că i-ar răspunde la salut. Era o viaţă monotonă, 
desigur, şi se întreba cum de se luau cei de la ţară 
după spusele Tâmplarului, cum că hrana înseamnă 
mai puţin decât florile. 

La următoarea fermă, mai mare ca întindere, tatăl 
şi feciorii băteau stratul de orz adânc până la 
genunchi; mama mânuia o vânturătoare veche, iar 
cele două fete strângeau boabele curate pe un 
ştergar de cânepă. 

Simon părăsi drumul şi se apropie de «i, 
salutându-i prieteneşte. Femeia şedea pe pământ, iar 
băieţii - unul din ei la fel de înalt ca tatăl lor - se 
sprijineau în coada îmblăciurilor. 

— Văd că v-aţi apucat de lucru devreme. 

— Ne străduim să facem ce putem, spuse ţăranul 
cărunt venindu-i în întâmpinare lui Simon. Nu s-a 
prea muncit prin părţile astea în ultimul timp; toată 
lumea a. dat năvală să-1 asculte pe omul din Nazaret. 

— Cam pe unde este el astăzi? întrebă Simon. Aş 
dori să-l văd şi eu. 

— Nu se ştie exact, răspunse ţăranul. Circulă prin 
împrejurimi. 

— Ieri era la vreo şase mile depărtare de aici, 
spuse băiatul cel mai mare, dincolo de Hammath. 

— Ai fost acolo? întrebă Simon. 

— Familia a fost acolo după-amiază, spuse ţăranul. 
L-am auzit vorbind acum o săptămână, acolo, pe deal. 
Nu m-am prea gândit la ce zicea; el spunea că 
trebuie să ne iubim duşmanii... Eu nu sunt de acord 


cu asemenea fel de a gândi, deşi nu se poate spune 
că nu vorbeşte bine. De-abia îţi puteai lua ochii de la 
el. 

— Era multă lume ieri? îl întrebă Simon pe tânăr. 


LLOYD C. DOUGLAS 


N| * 
N 


— Tot mai multă în fiecare zi, răspunse tânărul cu 
mândrie, ca şi cum şi el făcea parte din spectacol. N-a 
fost niciodată aşa ceva în ţara asta. 

— Vorbeşte-mi şi mie despre asta, vrei? îl rugă 
Simon, lăsându-se pe vine şi sprijinindu-se în călcâie. 

Acestea fiind spuse, toţi cei de faţă se adunară în 
jurul lui şi se aşezară fiecare pe unde apucă, aparent 
nerăbdători să vorbească. Pe feţele lor se putea citi 
limpede că subiectul este arhicunoscut. Toți se 
amestecau în discuţie, luându-şi vorba din gură unul 
altuia, însă toţi căzură de acord că faptele şi spusele 
Tâmplarului erau ciudate. În privinţa altor amănunte 
referitoare la persoana lui, nu prea mai aveau ce spune. 

— Necazul este, explică femeia, că mulţimea este 
mereu tot mai numeroasă, aşa încât nu te poţi apropia 
destul ca să vezi mai bine ce se întâmplă... 

— Chiar eu am văzut cum a vindecat un bătrân care 
nu auzea, interveni băiatul cel mai mic. După ce 1-a 
tămăduit, omul a început să dănţuie încoace şi încolo şi 
era atât de fericit...! 

— Dar nu puteţi şti dacă era cu adevărat surd, îi 
atrase atenţia tatăl. Poate doar pretindea că este... 

— El susţinea că este surd, iar acum putea auzi, se 
băgă în vorbă şi mama. 

— Şi uneori, ei pot auzi chiar mai bine decât înainte, 
adăugă mica lor surioară. 

— Dar femeia bolnavă adusă cu targa, spuse băiatul 
înalt, aceea era cu adevărat bolnavă, nu se prefăcea, 
sunt sigur de asta. 

— Da, confirmă fratele său; ea s-a ridicat şi a plecat 
după ce lisus i-a vorbit. 

— Dar ai văzut că nu era tocmai vioaie, îl contrazise 
mama. Ea se sprijinea încă de braţul fiului ei. 

— E normal să fie aşa, pentru că femeia nu mai 
umblase de mult timp pe jos, pe picioarele ei. 

— De unde vin toţi aceşti oameni? întrebă Simon. 


— De pretutindeni. Aşa se pare, spuse ţăranul. Un 
negustor 


229 
MARELE PESCAR 


de lână îmi spunea săptămâna trecută că a văzut 
familii întregi pe care le cunoştea şi care veneau de 
departe, din Ramah, Şunem şi Naim. Şi-au adus cu ei 
şi catâri şi vreo două capre pentru lapte. 

— E multă lume şi din Nazaret, presupuse Simon, 
dacă el trăieşte acolo. 

— Nu, şi asta e foarte ciudat, răspunse ţăranul. 
Foarte puţini vin din Nazaret. Dacă e aşa de mare, ai 
zice... 

— Poate că oamenii de la el s-au obişnuit cu 
ciudăţeniile lui, sugeră băiatul cel mic. 

— Cei de acasă nu prea iau în seamă când vecinii 
lor fac ceva deosebit, când cioplesc lemnul cu 
măiestrie sau când ţes covoare cu iscusinţă, când 
cântă frumos... spuse mama. Ei gândesc că dacă omul 
cu pricina a crescut împreună cu ei, nu poate fi mare 
lucru de capul lui. 

— Da, asta e! conchise capul familiei. Mulţi oameni 
de la ţară habar nu au ce se petrece în jurul lor şi se 
dau în vânt după ce se întâmplă în Betsaida, iar cei 
din Betsaida râd de oraşul lor şi îi invidiază pe cei 
din Cana, şi... 

Simon râse şi spuse că şi el crede că lumea din 
Cana socoteşte că totul în Ierihon este mai 
interesant, în timp ce oamenii din Ierihon tânjesc să 
vadă lucruri mai interesante la Ierusalim. 

— Şi eu aş vrea să văd Ierusalimul, murmură 
visător băiatul cel mare. 

— Uite! Să o luăm de pildă pe fata noastră Iudith. 
Mama puse o mână stacojie pe braţul fetei. 

Iudith, aparent conştientă de ceea ce avea să 
urmeze, plecă ochii timid şi zâmbi când mama 
continuă: 

- Ea cântă la ţiteră mai bine decât oricare altă 
fată şi biata ţiteră o avem în familie de trei generaţii. 
Şi crezi că lumea de pe aici se sinchiseşte de felul în 


care cântă? Nu, deloc! Trebuie să te duci la oraş dacă 
vrei să auzi pe cineva cântând pe strune. 

— Aş dori să te aud cum cânţi, spuse Simon şi 
obrajii drăgălaşi ai fetei se îmbujoră. 


LLOYD C. DOUGLAS 


N |* 
© 


— Azi n-avem timp de aşa ceva, spuse tatăl 
morocănos, întorcându-se pe arie. 

— I-am spus să-şi ia ţitera cu ea şi să cânte pentru 
oameni în timp ce Tâmplarul nu vorbeşte, spuse 
mama. 

Simon încuviinţă politicos. Toţi se întoarseră la 
îndeletnicirile lor, însă fără tragere de inimă. Simon 
îi salută şi îşi văzu de drum către asfinţit. Aşa deci... 
oamenii din Nazaret nu au fost prea impresionați! 
Ăsta nu e un semn bun. Simon se gândi că trebuie să 
fie ceva... Chiar şi în sânul familiei pe care tocmai o 
întâlnise nu erau toţi de aceeaşi părere cu privire la 
aceste întâmplări stranii. Încă se mai contraziceau 
dacă Tâmplarul din Nazaret este un tămăduitor real 
sau un şarlatan. Poate azi se va face puţină lumină 
asupra acestei probleme, cel puţin aşa spera Simon. 
El spera ca nazarineanul să se dovedească a fi doar 
un om cu darul vorbirii, care ştia să-i încurajeze pe 
oamenii bolnavi şi suferinzi: căci lumea ar fi o 
instituţie mai sigură dacă nimeni n-ar umbla cu 
înşelătorii, nici chiar în folosul altora. Şi luând-o 
zdravăn la picior, absorbit în gânduri, se întreba 
dacă fata cu ochii mari şi surâs galeş cânta într- 
adevăr la ţiteră. Nu prea părea... îşi spuse el. 


În ultimele ore pe drumul principal se revărsa de 
pe potecile şi ulcioarele lăturalnice din ce în ce mai 
multă lume, venită cu tot felul de mijloace: căruţe 
înalte de piaţă pline cu oameni de toate vârstele, 
telegi trase de catâri, ici şi colo câte o roabă cu o 
bătrână firavă şi neputincioasă sau un copil plăpând, 
împinsă de câte un ţăran tânăr. Din când în când, 
procesiunii i se mai alătura o targă improvizată ce 
transporta un om vlăguit, o fetiţă care nu creştea sau 
un bătrân cu ochii plini de suferinţă. Grupuri de 
oameni veneau pe jos, cu zecile, apoi din ce în ce mai 


mulţi depăşindu-i pe cei bolnavi. Fiecare potecă, 
fiecare poartă deschisă, fiecare răscruce aducea alţi 
şi alţi oameni. 

Simon simţi deodată dorinţa ca Tâmplarul să fie 
un om oarecare, un om care să nu facă mare lucru, 
dar care să aibă o voce captivantă, 


231 


MARELE PESCAR 


să aibă darul de a-i face pe oameni să-l asculte şi să 
aibă încredere în el. Dar pe când privea această 
adunătură jalnică plină de speranţă, începu să 
dorească din toată inima să se poată face ceva pentru 
aceşti sărmani. Dacă Tâmplarul era un şarlatan, 
această gloată mizeră de dezmoşteniţi ai soartei 
oferea într-adevăr un spectacol tragic. Poate că 
Tâmplarul nu-şi dădea seama de răspunderea ce şi-o 
asumase. Dacă nu, atunci era timpul să o afle. 

Era o privelişte cutremurătoare. De ce n-a putut 
nazarineanul ăsta să rămână în atelierul lui de 
tâmplărie? La ce bun să stârnești atâta speranţă care 
nu putea duce decât la o cruntă dezamăgire? Aceşti 
nenorociţi, la urma urmei, se obişnuiseră să-şi ducă 
povara lor apăsătoare. Mulţi dintre ei erau chiar 
căliţi în purtarea jugului. Alţii veneau acum să-şi lase 
poverile la picioarele Tâmplarului. Ce cruzime dacă, 
după atâtea iluzii şi speranţe, se vor întoarce acasă 
cu inima zdrobită! 

La o jumătate de milă la răsărit de Hammath, 
drumul se despărţea: cel din dreapta ducea către un 
sat şi apoi spre Cana; cel din stânga se bifurca la 
miazăzi spre provincia Samaria, iar înainte spre 
Ierusalim. în triunghiul de la răscruce fusese 
instalată o mică tabără care acum era gata de 
plecare. Se strânseseră corturile şi se încărcau în 
caravană. Cortul principal, viu colorat, era şi el pe 
cale de demontare. Vreo jumătate de duzină de cai 
splendizi, cu  harnaşament bogat trepădau în 
aşteptarea călăreţilor. 

Curios, Simon îşi încetini mersul şi privi 
nestingherit la pregătirile de plecare. Conducătorul 
grupului avea o înfăţişare foarte tinerească, să tot fi 
avut optsprezece ani; la fel şi camarazii lui. Purtau 
veşminte extravagante, ceea ce îi atrase atenţia lui 
Simon, facându-l să se apropie. Fără îndoială, gândi 
Simon, erau tineri nobili. Spre surprinderea lui, 


observă că tânărul stăpân arată spre el şi ordonă 
ceva unui servitor care se execută pe loc. Văzându-l 
că vine spre el, Simon să încruntă. Avea tot dreptul 
să stea aici pe piatră şi să se odihnească fără să dea 
socoteală nimănui. 


LLOYD C. DOUGLAS 


Locuiţi pe aici, în apropiere, domnule? 

Servitorul, un bărbat înalt şi bărbos, cam de 
vârsta lui Simon, se înclină respectuos înainte de ai 
se adresa într-o aramaică ce se vorbea în Iudeea. 
Simon clătină din cap şi spuse că e din Betsaida. 

— Dar asta nu e departe de aici, continuă 
servitorul. Ştiţi poate ceva în legătură cu Tâmplarul 
acela care a stârnit atâta mulţime? şi cu un gest larg, 
întinse un braţ arătând către şosea. 

— Nu prea, spuse Simon. L-am văzut şi l-am auzit 
acum câteva zile şi sper să-1 văd azi din nou. 

— Dacă nu aveţi nimic împotrivă, stăpânul ar dori 
să vă spună două vorbe, domnule. 

— Cine este stăpânul tău? 

- Iosif, prinţul Arimateii, spuse cu mândrie 
servitorul. 

Simon se ridică şi-l urmă. Cunoştea destul de 
puţine lucruri despre micul, dar fertilul principat 
Arimateea; aflat la miazănoapte, dincolo de Ramah, 
ţinutul fusese cedat  fabulosului Hyrcanus şi 
urmaşilor săi, cu multe generaţii în urmă, drept 
recompensă evreilor de la miazănoapte pentru 
anumite favoruri de mult uitate. Ori de câte ori era 
menţionată Arimateea, cuvântul însemna bunăstare, 
„bogat ca un arimatean" era o expresie banală, pe 
care galileenii o foloseau fără a-i da mai multă 
atenţie decât oricărei alte expresii similare, ca de 
exemplu „şmecher ca un arab" sau „înţelept ca un 
şarpe". 

Frumosul cort era acum demontat, iar slugile care 
mişunau îl strângeau cu grijă. Caravana se îndrepta 
spre drumul care ducea la Ierusalim. Tânărul prinţ 
stătea alături de calul său alb, discutând animat cu 
prietenii lui. Era un tânăr frumos, cu un zâmbet ce 
părea că nu-l părăseşte niciodată, într-o ţinută 
elegantă. Simon fu îndată cucerit de persoana 
tânărului şi acceptă să stea de vorbă. Cerându-i 


respectuos şi curtenitor să aştepte, servitorul se 
apropie de stăpânul său şi-i spuse ceva în şoaptă, 
apoi îi făcu semn lui Simon, care înaintă oarecum 
neîncrezător, scoţându-și tichia. 


233 
MARELE PESCAR 


— Prietene, spuse prinţul, privind în sus la statura 
impozantă a galileanului care îi depăşea pe mulţi 
dintre ei, vreau să aflu câte ceva despre această 
gloată adunată şi despre omul care se spune că 
vindecă. Se vorbeşte că el se adresează unor mulţimi 
de oameni şi îi vindecă pe unii. Observând statura 
dumitale, m-am gândit că asta te-a ajutat să-l vezi şi 
să-l auzi mai bine. 

— V-aş putea spune mai multe, domnule, spuse 
Simon. L-am auzit vorbind; are un glas ciudat şi 
lumea se agaţă de vorbele lui ca un marinar de o 
frânghie pe vreme de furtună. 

— Bine, aprobă prinţul, privindu-şi prietenii. Omul 
are ceva imaginaţie, apoi, întorcându-se spre Simon, 
întrebă: Poate şi dumneata eşti marinar? 

— Pescar, domnule, zâmbi uşor Simon şi continuă. 
Indiferent de ceea ce se spune despre el, oamenii de- 
abia mai respiră de teamă să nu piardă ceva, deşi nu 
sunt decât nişte vorbe simple. 

— Ca de pildă? întrebă prinţul cu vădit interes. 

— El vrea ca oamenii să fie buni unii cu alţii, asta-i 
tot, spuse Simon. Fiecare trebuie să fie îngăduitor cu 
celălalt şi să se ajute între ei, de la mic la mare şi de 
la sărac la... Simon ezită, iar prinţul, încruntându-se 
uşor, adăugă cu duritate cuvântul care urma firesc. 
Era clar că îl deranjase şi, pe un ton provocator, 
continuă: 

— Aşa deci! Individul încearcă să-i aţâţe pe 
oameni! Toţi trebuie să fie generoşi, nu-i aşa? 
Săracul este la fel de bun ca şi un prinţ, nu asta a 
vrut el să spună? 

— Nu, dacă am auzit eu bine, înălţimea voastră. În 
glasul lui Simon era acum o undă de demnitate 
înăbuşită şi se încruntă mai tare. Nu-i plăcu tonul 
arogant al acestui tânăr răsfăţat. La urma urmei, nu 
el avusese iniţiativa discuţiei şi nici nu se afla aici în 


faţa unei judecăţi. Dimpotrivă, continuă el cu curaj, 
Tâmplarul vrea pace între oameni. Dată un om este 
rău tratat de semenii sau opresorii lui, acesta trebuie 
să-şi găsească fericirea şi pacea în el însuşi. 


LLOYD C. DOUGLAS 


N |* 
A 


— O gândire înțeleaptă...! replică prințul sarcastic, 
deşi se domolise într-o oarecare măsură. Şi ce 
trebuie să facă un om ca să-şi găsească fericirea în 
interiorul său? 

— Nu trebuie să se frământe pentru lucruri pe 
care nu le are, explică Simon, şi să acorde mai puțină 
importanță celor pe care le are. Astfel, el se va 
elibera de grija că hoţii îi vor fura puţinele bunuri pe 
care le posedă. 

— Şi după ce omul spune toate astea, şuieră 
prinţul printre dinţi, presupun că el trece prin 
mulţime cu tichia şi strânge bani pentru că-i 
sfătuieşte pe oameni să nu posede nimic. Toţi 
chicotiră pe seama glumei cinice a prinţului, în afară 
de Simon, care adăugă cu calm: 

— El nu are tichie, înălţimea voastră. După ce 
Simon  coloră puţin discuţia cu o sinceritate 
dezarmantă, urmă un moment de tăcere stânjenitor. 

— Dar cu faptele acelea ciudate, întrebă prinţul, 
care e adevărul? 

— Există mai multe păreri, domnule, spuse Simon. 
Unii pretind că au văzut înfăptuindu-se minuni, alţii 
încearcă să le explice şi mai există unii care le pun la 
îndoială. 

— Servitorul nostru îmi spune că acum chiar erai 
în drum spre locul în care vorbeşte. Asta nu 
înseamnă că îl crezi cinstit? Singur că n-ai face atâta 
drum să-l asculţi dacă l-ai socoti şarlatan. 

— Sper să aflu acum, murmură Simon. Observând 
că prietenii prinţului dădeau semne de neastâmpăr, 
el adăugă cu respect: Pot pleca acum? 

Prinţul ridică din umeri nepăsător, ca şi când ar fi 
vrut să spună că îi este indiferent dacă uriaşul 
pescar o ia din loc imediat sau dacă rămâne aici tot 
restul vieţii sale şi se sprijini de şa cu o mână 
încărcată de inele. 


— Un moment, spuse el; încă ceva! Ni s-a mai spus 
că un om de prin partea locului, care-şi spune 
„profetul", a fost întemnițat de bunul nostru prieten, 
tetrarhul 


235 
MARELE PESCAR 


că a prezis venirea unui răzbunător care va dărâma 
tronuri, îi va despuia pe bogaţi de avuţiile lor şi îi va 
elibera pe sclavi. Crede lumea că acest făcător de 
minuni are vreo legătură cu prezicerea? 

— Este cu totul imposibil, înălţimea voastră! 
răspunse imediat Simon. Nimeni dintre cei care l-au 
auzit nu poate crede aşa ceva. După câte am aflat, 
Tâmplarul nu are nimic cu bogaţii, deşi părerea mea 
este că îi compătimeşte. 

— Îi compătimeşte!? exclamă prinţul în timp ce 
ceilalţi din suita lui se priveau uluiţi. Ce 
impertinenţă! Drept cine se crede acest cerşetor ca 
să-i compătimească pe cei bogaţi? 

Simon nu îndrăzni să comenteze imediat această 
observaţie meschină, dar făcu o strâmbătură zâmbind 
batjocoritor. Prinţul îi observă imediat iritarea şi ţinu 
să-l admonesteze cu acelaşi aer sarcastic. 

— Dacă nu te deranjează, ia spune-mi, prietene, tu 
însuţi ce simţi faţă de bogaţi? Tu nu arăţi a om care 
să posede avuţii. Spune-mi adevărul: şi tu îi 
compătimeşti pe bogaţi? Dojana prinţului îl aduse pe 
Simon în pragul furiei, dar se strădui să se controleze 
şi răspunse: 

— Nu, înălţimea voastră, eu nu-i compătimesc, 
spuse Simon fără teamă, privind drept în ochii 
tânărului, eu îi invidiez, aşa precum se aşteaptă ei. 
Mă uit printre gardurile lor înalte şi mă tânguiesc că 
nu am şi eu bogăţiile lor, pentru că ştiu că asta le 
place. Glasul lui Simon era tăios ca un bici şi 
continuă cu curaj: Ori de câte ori noi, săracii, 
încetăm să-i pizmuim pe bogaţi, suntem pedepsiţi 
pentru că-i lipsim de cea mai mare satisfacţie a lor! 

Prinţul încalecă furios şi, ridicându-se în scări, 
strigă: 

— Asta e. cea mai mare neruşinare rostită 
vreodată în prezenţa noastră! 


— Bine, mormăi Simon morocănos, voi mi-aţi cerut- 
o. 

— În ţara noastră, pescarule, pentru asta ai primi 
treizeci de lovituri de bici. 


LLOYD C. DOUGLAS 


N| * 


6 


— La fel şi în ţara mea, ripostă Simon, şi pentru că 
nu mai avea ce pierde, adăugă: Mi s-a spus că cei 
mari sunt la fel peste tot. Ei plătesc adevărul cu 
lovituri de bici. 

- Hai, pleacă din calea mea, strigă prinţul 
ridicând în aer cravaşa, însă prietenul său îi puse 
mâna pe braţ, oprindu-l. 

— Nu, nu, Iosif! Hai mai bine să plecăm. 

Prinţul dădu furios pinteni calului şi amândoi 
porniră în grabă. 

Clocotind de indignare, Simon îi urmări pe tineri 
cu privirea până ce dispărură, depărtându-se în 
galop. Nu simţise niciodată un dispreţ mai mare 
pentru o creatură. Prinţul ăsta îngâmfat era curajos 
în tovărăşia prietenilor lui şi a câtorva gărzi 
înarmate. Dacă ar fi fost singur, ar fi fost blând ca un 
mieluşel. Simon ar fi dorit să-l aibă pe prinţ în mâna 
lui măcar pentru câteva momente. Nu, nu i-ar fi făcut 
nimic rău, l-ar fi apucat doar puţin de frumoşii lui 
cârlionţi pe acest flăcău insolent, l-ar fi priponit de 
bordura vechiului puț şi i-ar fi dat o bătaie zdravănă 
pe care ar fi trebuit s-o primească mai devreme. 
Simon era profund mâhnit. Nu avusese niciodată 
obiceiul să râvnească la bunurile sau privilegiile 
altora. El nu avea nimic împotriva bogaţilor; acum 
însă îi dispreţuia! Pe toţi, fără excepţie! Toţi erau la 
fel! La naiba cu ei, cu toţii! 

Mergea alene pe drumul care ducea către 
Hammath, unde îi întâlni pe pelerini. Privind peste 
câmpie în direcţia Ierusalimului, el observă că grupul 
prinţului se oprise şi tinerii discutau între ei cu 
însufleţire. După o dezbatere destul de lungă, reve- 
niră în galop la răscrucea aglomerată, unde oamenii 
se dădeau în lături, ţipând speriaţi pentru că veselul 
grup de călăreţi gonea nebuneşte, dând iama în masa 
compactă a gloatei. Bătrânii care nu puteau fugi erau 
culcaţi la pământ, cotigile răsturnate, copiii urlau 
îngroziţi. Zgomotoasa cavalcadă princiară îşi luă în 


cele din urmă tălpăşiţa, iar Simon rămase nemişcat, 
urmărind  năucit uluitoarea scenă, cu muşchii 
încordaţi şi cu pumnii strânși de o furie 
neputincioasă. 

— Oameni călare! strigă el tare. Oameni curajoşi 
călare! 


237 MARELE 
PESCAR 


Satul adormit Hammath se dezvoltase şi se extinsese în 
ultima vreme, devenind un oraş cu cinci mii de locuitori şi 
populaţia încă mai sporea. Furnicarul mulţimii se adunase 
pe un teren dezgolit de pe care recolta fusese strânsă de 
curând, nu departe de drumul principal ce ducea spre 
miazănoapte, în jurul mulţimii masate în grupuri compacte 
mişunau vânză- tori purtând coşuri mari cu peşte afumat, 
chifle din făină de grâu şi orz, dulciuri şi smochine uscate 
pe care bâzâiau muştele, dar care îşi aveau clienţii lor 
printre cei de la marginea gloatei, care se aflau prea 
departe de punctul de intrare pentru a vedea ce se 
întâmplă. 

Prinţul şi ceata lui de călăreţi se apropiară de marginea 
mulţimii, aparent iritaţi că nu puteau ajunge mai în faţă, 
acolo unde se afla Tâmplarul. Toată afacerea nu era decât 
un bâlci, un circ de ţară, gândeau prinţul şi prietenii lui, 
cărora le-ar fi plăcut să-i audă pe organizatorii acestuia 
anunțând cam aşa: „Suntem onoraţi să-l avem azi printre 
noi pe înălţimea sa Iosif, prinţul Arimateii. Faceţi loc 
pentru înălţimea sa şi însoțitorii lui. Fiţi binevenit, Sire!" 

Tâmplarul continua să vorbească cu glas domol, de 
neînțeles de la o atare distanţă. Râzând tare, zgomotosul 
grup princiar dădea târcoale mulţimii, îndemnându-şi caii 
înfierbântaţi care împroşcau cu balele lor umerii bărbaţilor 
şi femeilor care ciuleau urechile să-l audă mai bine. 

— Faceţi loc! strigau gărzile călare. Faceţi loc pentru 
prinţul Arimateii! 

Oamenii întorceau capetele şi îi priveau indignaţi, dar 
nu se clinteau. 

— Hei! Tu, pescarule! urlau prietenii prinţului. Fă loc 
pentru prinţ! 

Dar Simon nu răspunse şi nici măcar nu se uită în direcţia 
lor. Fiindu-i imposibil să audă ceva, el dădu roată mulţimii 
şi descoperi un loc mai aproape de suprafaţa de teren 
ocupată cu tărgi, roabe şi cotigi cu oameni bolnavi, schilozi 
şi paralitici ce aşteptau ca Tâmplarul să-şi termine 


cuvântarea. Un ţăran tânăr cu părul stufos stătea alături 
de o targă improvizată pe care zăcea o bătrână cu mâna ei 
uscată făcută streaşină la 


LLOYD C. DOUGLAS 


N| * 


8 


ochi pentru a se feri de soare; femeia privi spre 
Simon şi îi adresă un salut. 

— Mama ta, presupun, şopti Simon. 

— Bunica, răspunse tânărul ţăran. 

— Ai adus-o să o tămăduiască? 

— Aşa speră ea. 

— Crezi că e ceva serios în povestea asta? 

— Trebuie să fie ceva, murmură ţăranul cu asprime 
în glas, arătând cu degetul spre numărul mare de 
bolnavi şi ologi împrăştiaţi pe un sfert de acru. Dacă 
ar fi un şarlatan, l-ar lua lumea la bătaie cu pietre! 

— Vorbeşte de mult? întrebă Simon. 

— Da, vorbeşte de câtăva vreme şi bunica a obosit 
aşteptând. 

— Ce necazuri are? 

— Vârsta, spuse ţăranul aplecându-se la urechea 
lui Simon. 

— Şi crezi că  Tâmplarul poate tămădui de 
bătrâneţe? 

— Nu, dar pe bunica poate... pentru că nu mai 
gândeşte ca lumea... a luat-o razna. 

Simon se strecură şi mai aproape prin mulţime, 
străduindu-se să audă mai bine, dar nu-i parveneau 
decât frânturi din cauza forfotei, a strigătelor de 
deznădejde, a văicărelilor bolnavilor şi ţipetelor 
copiilor. Cu toate acestea, puţinele cuvinte pe care le 
desluşea erau rostite cu un glas magic, care te liniş- 
tea, care alina şi îmbărbăta, era un glas obsedant, 
care-ţi răsuna mult timp în ureche. 

Din tot ce înţelegea Simon, un om putea stabili o 
legătură secretă cu Dumnezeu şi, dacă se hotăra să-şi 
afle fericirea în el însuşi, putea dobândi forţe 
nebănuite, forţe pe care nu le-a mai avut... Ca un 
prunc care, mergând de-a buşilea, încearcă să se 
ridice şi deodată îl apucă o mâna puternică, fermă... 


239 
MARELE PESCAR 


învățând să meargă cu Dumnezeu... doreşte să 
vorbească cu Dumnezeu. Prea adesea oamenii 
încearcă să vorbească cu Dumnezeu... dar numai în 
Templu... Vorbeşte-i numai Lui... Glasul Lui îl auzi 
mai clar când eşti singur cu El... O alianţă personală 
cu El. ... O viaţă tainică cu Dumnezeu... o înţelegere 
cu El... tu şi Dumnezeu, singuri... în cămăruţa ta... 
între cei patru pereţi ai tăi... Cu uşa închisă... El va 
asculta... El te va binecuvânta. 

O persoană scunda de statură îl înghiontea pe 
Simon în coaste cu un cot ciolănos. El se întoarse şi 
dădu cu ochii de o femeie cu faţa schimonosită, 
purtând în braţe o fetiţă de vreo cinci ani, oarbă. 

— Vă rog! i se adresă femeia tânguindu-se. Ajutaţi- 
mă să merg mai aproape! Sunteţi înalt şi puternic. 
Trebuie să mă ajutaţi! 

— Rămâi aici unde eşti, în spatele meu, spuse 
Simon, şi când va sosi timpul, am să fac ce pot! 

Tâmplarul vorbea acum despre lucruri şi fapte 
făcute pentru alţii. Era mai bine ca şi acestea să fie 
făcute în taină... Când faci daruri... fără surle şi 
trâmbiţe... în secret... să fie atât de tăinuit, încât să 
nu ştie stânga ce face dreapta. Numai Dumnezeu să 
vadă... Numai Dumnezeu să ştie. şi El te va 
binecuvânta. 

Când Tâmplarul încetă să vorbească, mulţimea 
începu să se frământe. Acum, conform obiceiului, el 
avea să se ocupe de cei bolnavi. Oamenii începură să 
se îmbrâncească în încercarea de a ajunge într-un loc 
mai privilegiat şi nu mai ţineau seama unii de alţii. 
Timizii şi firavii erau pur şi simplu măturaţi din cale. 
Chiar şi printre cei bolnavi, rivalitatea celor care-i 
purtau întrecea orice închipuire. Simon ar fi vrut să* 
fie în faţă, să facă ordine şi să-i înveţe să se poarte 
cum se cuvine. El se aştepta ca lisus să-i dojenească 
pe cei prea băgăreţi, dar se gândi că la urma urmei 
era greu să-i învinuieşti. Oamenii nu puteau fi 


politicoşi şi manieraţi când era vorba de viaţa sau de 
moartea unei fiinţe iubite. 


LLOYD C. DOUGLAS 


N |* 
ANS 


Micuța femeie din spatele lui era disperată şi 
plângea isteric. Îndemnând-o să se ţină de el, Simon 
începu să-şi croiască drum prin mulţime, dar îşi dădu 
seama că femeii îi va fi imposibil să facă uz de 
intervenţia lui, pentru că alţi oameni care veneau în 
urma ei o împingeau cu brutalitate, dând-o la o parte. 
Mai exista o singură cale practică: să ia el însuşi 
copila în braţe. Se întoarse şi întinse braţele, iar 
femeia, cu lacrimi de recunoştinţă îi încredinţă 
povara ei. 

Era o înaintare extrem de anevoioasă prin masa 
de oameni ce părea neclintită. Simon îi implora, îi 
împingea, bombănea şi urla, încercând să câştige 
teren. 

Copilul acesta este orb! striga el pe diferite 
tonalități. Lăsaţi-mă să trec! 

Şi tot aşa, până se trezi, în sfârşit, faţă în faţă cu 
nazarineanul, suficient de aproape ca să-l poată 
atinge. În comparaţie cu statura impozantă şi masivă 
a lui Simon, Tâmplarul avea un fizic plăpând, dar 
ceva în fiinţa lui, emanând de la el, îi dădea un aer 
autoritar, Simon percepu îndată acest lucru şi se 
simţi în inferioritate din această cauză. Ca vârstă, 
omul era mai tânăr decât el. Din oricare alt punct de 
vedere, Simon se simţea mai degrabă stângaci, ca un 
băiat crescut peste măsură. Se uită în jos în ochii lui 
liniştiţi, gravi şi pătrunzători. Ochii celuilalt îi 
susţinură privirea şi se luminară de un zâmbet pri- 
etenesc, ca şi când doi oameni apropiaţi se revedeau 
după o lungă despărţire. Faţa Tâmplarului era palidă. 
Broboane fine de sudoare îi periau fruntea pentru că 
era ostenit şi fusese o zi fierbinte. 

Când lisus puse mâna uşor pe ochii copilului, avea 
atâta blândeţe încât gestul lui păru o adevărată 
mângâiere. Copila era speriată de atâta zarvă în jurul 
ei şi stătea rigidă, cu pumnii ei micuţi strânși la piept 


ca şi când ar fi vrut să se apere de lovituri. De la 
atingerea lui lisus, ea se relaxă şi în ochi îi apăru o 
licărire de uşurare şi încredere. Pentru moment, 
însuşi Simon îşi simţi ochii înceţoşaţi când observă că 
lisus îşi pusese mâna pe braţul său. 


241 
MARELE PESCAR 


Era o senzaţie stranie şi pricepu îndată de ce 
copila se liniştise şi îi dispăruse brusc teama. 

lisus se ruga: închisese ochii şi se ruga încet, 
aproape în şoaptă. Ruga lui era adresată „Tatălui" 
său, ca şi când amândoi ar fi fost aproape, într-un loc 
tainic. Îl ruga încrezător pe Tatăl său să-i dea 
vederea acestui copil nevinovat. Apoi - aici glasul său 
căpătă o nuanţă de tristeţe şi de dorinţă înflăcărată - 
îl imploră în rugăciune pe Tatăl său ca toţi oamenii 
de pretutindeni care bâjbâie în întuneric să găsească 
lumina strălucitoare a dragostei Tatălui. După care - 
şi aceasta 1-a mişcat profund pe Simon - s-a rugat 
pentru toţi cei ce îi vor călăuzi pe orbi astăzi şi în 
zilele ce vor urma spre Lumina veşnică. 

Simon-gândea că nu va putea suporta momentul 
atunci când se va întâmpla. Trase puternic aer în 
piept şi îşi înăbuşi un suspin. Lucrul de necrezut se 
înfăptuise sub ochii lui. De neînchipuit, dar se 
întâmplase! lisus îşi retrase mâna uşor de pe ochii 
copilului şi îi atinse apoi cu vârfurile degetelor micii 
cârlionţi de pe fruntea transpirată. Încet, fetiţa ridică 
ochii miraţi, îi fixă într-ai lui şi zâmbi. Întoarse apoi 
capul şi privi la fel de mirată faţa lui Simon, văzând 
ochii înlăcrimaţi ai lui Simon, izbucni şi ea în plâns. 

lisus se întoarse să vorbească acum unui om 
sprijinit în cârje. Simon zăbovi îndelung până ce se 
simţi în stare să bâiguie câteva cuvinte de 
recunoştinţă. Privind spre el, lisus dădu din cap şi îi 
surise prietenos, ca şi când ar fi vrut să spună că îi 
înţelege stinghereala. 

Un murmur de uimire şi consternare străbătu 
mulţimea în timp ce Simon se întorcea cu copilul pe 
care îl ţinea strâns în braţe. Fetiţa mai plângea încă, 
speriată de larma din jur. Mama ei striga cu glas 
ascuţit: „E copilul meu! Oh, lăsaţi-mă să ajung la 
copilaşul meu!" până ce, în sfârşit, se făcu auzită, dar 


era în continuare împinsă, îmbrâncită, aproape 
purtată pe sus de lumea zguduită de emoție. Era prea 
istovită ca să-i mai mulţumească lui Simon - fie şi cu 
un surâs - 


LLOYD C. DOUGLAS 


N |* 
ANS 


când acesta puse copila în brațele ei lacome. 

Copleşit încă de emoția vie pe care o resimţise în 
prezența lui lisus şi cu ochii scăldaţi în lacrimi, 
Simon îşi făcu drum anevoie prin şuvoiul mulţimii, 
apoi se opri şi rămase neclintit pe vârfuri, cu 
respiraţia întretăiată, în aşteptarea unei alte minuni, 
când simţi o mână apucându-l de mânecă. Se 
întoarse şi dădu cu ochii de faţa albă, transfigurată a 
prinţului Arimateii. 

— Spune-mi, pescarule, îi ceru prinţul pe un ton 
autoritar, era copilul cu adevărat orb? 

— Oh. înălţimea voastră, era cu desăvârșire oarbă 
şi acum poate vedea! 

Prinţul îl înșfăcase pe Simon de mânecă, cerându- 
i insistent, cu ochii tulburi, să-i mai dea şi alte 
amănunte. Simon era însă prea tulburat să mai poată 
spune ceva, aşa încât se dădu la o parte din calea lui 
şi porni spre marginea mulţimii pentru a putea 
ajunge la drumul mare. Mergea ca prin vis, ca unul 
care dintr-o dată se transportase într-o altă lume. O 
ciudată siguranţă de sine pusese stăpânire pe el şi un 
sentiment curios de pace, care era de-a dreptul peste 
puterea lui de înţelegere. 


CAPITOLUL VIII 


ysias era flatat şi surprins totodată când 

primi o notă din partea trufaşului bătrân 

saducheu, David Ben-Zadok. O tânără 
evreică, orfană, foarte instruită şi pricepută în 
domeniul clasicilor, solicita, scria David, o slujbă care 
i-ar permite să examineze biblioteca corintiană de 
curând achiziționată de înălţimea sa, tetrarhul. 
Scrisoarea era în greacă, ceea ce-i  plăcu 
administratorului, şi îi dădea de înţeles că David îl 
considera o persoană cu oarecare cultură. 

Dar de ce acest bătrân legiuitor distant, care nu-şi 
ascundea disprețul faţă de tetrarh, ar manifesta o 
preocupare pentru restaurarea acelor valoroase dar 
neexpuse pergamente, asta era ceva ce nu-şi putea 
explica. Un lucru era sigur: bătrânul nu se ostenise 
să facă o asemenea ofertă doar de dragul lui Antipa. 
Poate avea nevoie de o scuză pentru a arunca el 
însuşi o privire prin bibliotecă; era cunoscut drept un 
colecţionar pasionat de scrieri vechi. Lysias îşi pipăi 
uşor vechea cicatrice de la ureche - un gest 
involuntar care trăda o maximă concentrare - 
gândindu-se că trebuie că se ascunde altceva în 
spatele acestei oferte. Dar, oricare ar fi fost motivul 
care-l îndemnase pe acest saducheu scorţos să 
recurgă la un asemenea vicleşug, propunând 
remedierea acestor suluri deteriorate, avea să 


constituie o notă bună pentru administrator când, la 
întoarcerea stăpânului 


LLOYD C. DOUGLAS 


N |* 
HS 


de la Roma, la primăvară, îi va putea arăta prețioasa 
colecție într-o formă mult îmbunătățită, întrucât 
chiar Lysias fusese acela care recomandase şi 
negociase achiziționarea lor, iar tetrarhul îşi 
exprimase zgomotos nemulțumirea. 

Foarte stânjenit de starea jalnică a vechilor 
suluri, Lysias încercase să-l impresioneze pe 
înălţimea sa subliniind importanţa vechimii lor 
considerabile. Cotrobăind printre cele mai ponosite 
papirusuri care zăceau în coşuri de nuiele, el scoase 
la iveală un sul mucegăit şi i-1 întinse lui Antipa, 
care strâmbă din nas şi îşi feri brusc mâinile, 
ducându-le la spate. 

— Acest sul, stăpâne, anunţase Lysias pe un ton 
plin de respect, a fost scris de Aristotel. El se 
intitulează „Direcţiile şi denumirile vânturilor" şi 
vreau să precizez, continuă Lysias, că acesta nu este 
o reproducere a unui scrib, ci este chiar originalul, 
scris de mâna maestrului! 

— Ei bine, oricine l-ar fi scris, mormăise Antipa, 
pute. Şi nu vreau să stea nicăieri unde ar trebui să-l 
privesc. Apoi, observând întristarea intendentului, 
tetrarhul adăugase: Sunt sigur că unii oameni s-ar 
mândri să aibă şi o pisică munmificată care i-a 
aparţinut lui Aristotel, cu zgardă aurită bătută cu 
smaralde, cocoţată pe o lespede. 

Întorcându-se cu spatele, se apropiase de arcada 
balconului, unde se oprise,'şi râsese pe neaşteptate. 
II chemase apoi pe Lysias şi adăugase: 

— Şi dacă ar pune mâna pe pisica lui Aristotel şi ar 
păstrat-o câţiva ani s-ar găsi apoi vreun expert cu 
bogate cunoştinţe în mumificarea pisicilor care, după 
ce o va fi studiat cu atenţie, va spune: „La naiba! 
pisica aceasta nu i-a aparţinut niciodată lui Aristotel! 


Este mult mai recentă şi, în afară de asta, Aristotel 
ura pisicile! Nu are mai mult de jumătate de secol!" 

— Şi ce doreşte stăpânul meu să fac cu sulurile? 
întrebase Lysias resemnat. 

— Pune-le înapoi şi păstrează-le la un loc uscat, 
unde să nu se deterioreze şi mai mult. Într-o zi, 
poate, le vom drege. 


245 
MARELE PESCAR 


Lysias avea să se simtă mai bine când papirusurile 
corintiene vor fi restaurate. în afară de răspunderea 
sa faţă de aceste achiziţii extravagante, el avea 
pentru suluri şi un interes sentimental, pentru că şi 
el era corintian şi acelaşi roman care îi pustiise casa 
şi îl înrobise la vârsta de douăzeci de ani, îl 
distrusese şi pe vecinul său din casa Timotei, un 
bogat armator şi generos patron al artelor. 

Familia Timotei fusese distrusă, iar vastele lor 
avuţii însuşite samavolnic. însuşi Timotei fusese 
omorât, iar neasemuit de frumoasa lui soţie îl 
urmase, luându-şi viaţa. Cei doi fii ai lor, Leander şi 
Filetus, colegi de şcoală cu Lysias, fuseseră trimişi să 
slujească drept scribi şi să ţină socotelile în lăcaşul 
prefectului Achea. Celălalt fiu mai mic, Dimitrios, 
care îşi câştigase o oarecare faimă locală ca atlet, 
fusese dus la Roma în lanţuri, dar se dovedise prea 
răzvrătit pentru a fi de folos în serviciul cuiva. Lysias 
se întreba adesea ce devenise frumosul şi neînfricatul 
Dimitrios - poate îl omorâseră în bătaie pentru 
nesupunere. 

Jefuitorii Romani nu ştiuseră ce să facă cu 
scrierile. Exista o cantitate imensă de asemenea 
papirusuri şi nici unul dintre invadatori nu cunoştea 
suficientă literatură ca să identifice scrieri de o 
extremă valoare şi să le acorde atenţia cuvenită. 
Scrierile erau stocate într-o pivniţă umedă şi multe 
suluri erau în prezent indescifrabile; dar indiferent 
de starea lor fizică, multe asemenea scrieri erau 
adevărate comori cu valoare istorică. „Să dispui de 
un papirus scris de însuşi Aristotel! Chiar de mâna 
lui...!" 

Desigur, cugeta Lysias, nu te puteai aştepta ca 
Antipa să aibă prea mult respect pentru vechi 
pergamente. Antipa era roman şi romanii nu venerau 
trecutul. Asta era treaba grecilor visători, să se 
ocupe de vechile scrieri mucegăite, de morminte, de 
epitafuri... 


La nota bătrânului saducheu, Lysias răspunse 
îndată, mulţumind servil eminentului David Ben- 
Zadok pentru amabilitatea faţă de stăpânul său, 
tetrarhul, şi aştepta cu plăcere prezenţa tinerei 
persoane care se va ocupa de scrieri. 


LLOYD C. DOUGLAS 


N |* 
ANE 


Lysias spusese adevărul. îl bucura perspectiva de 
a avea o tovărăşie mai atrăgătoare decât cea pe care 
i-o oferea bucătăria palatului. Când familia 
tetrarhului era plecată, palatul său părea foarte 
pustiu şi viaţa aici era atunci monotonă şi searbădă. 
Experienţa îl învățase că, cu cât se amesteca mai 
puţin cu personalul de serviciu, cu atât se achita mai 
bine de funcţiile lui de intendent şi stăpânul avea să 
fie mai mulţumit de el la întoarcere. Ocazional, el se 
arăta prietenos faţă de grădinari şi îngrijitorii viei, 
doar cât să le încurajeze lenea şi nesupunerea. In 
privinţa personalului de la bucătărie, el descoperise 
că orice slăbiciune sau îngăduinţă în acest sector, ar 
fi desigur răsplătită cu lipsă de respect. 

Noua angajată avea să fie retribuită 
corespunzător, ţinând seama de nivelul el ei de 
pregătire. Servitorii vor înţelege acest lucru fără să li 
se spună. Lysias o va invita pe fată să ia masa cu el. 
El spera ca tânără să fie o persoană agreabilă, deşi 
nu te puteai aştepta la prea mult dacă, după spusele 
lui David, era pricepută în clasici. Fetele atrăgătoare 
nu se pricepeau la nimic. Desigur, cele cu adevărat 
frumoase erau toate nişte proaste - toate, în afară de 
Salomeea. Salomeea era vicleană. Lysias o idolatriza, 
dar se şi temea de ea. Odată, când Salomeea băuse 
prea mult, îl încurajase pe Lysias să o sărute; ea 
preluase iniţiativa sărutului, lăsându-l pe Lysias 
năuc şi cu genunchii tremurând. Apoi, îl pălmui 
sălbatic peste gură cu dosul palmei. Inelele grele îi 
însângeraseră buzele. Salomeea râdea isteric, îi 
plăceau jocurile dure. După acest incident nu 1-a 
pedepsit pe Lysias pentru „insultă". Dimpotrivă 1-a 
acoperit cu mângâieri. Dar vederea suferinţei şi 
mirosul de sânge cald îi procurau fiori stranii, spunea 
ea, îngrijindu-i rănile. 

Uneori, chiar tetrarhul era obligat să rămână în 
camera lui timp de câteva zile până ce i se vindecau 


rănile de pe faţă. În aceste ocazii, doar bătrânului 
Glaucus, fostul majordom, îi era îngăduit să-l 
îngrijească pe înălţimea sa. Lysias bănuia că Glaucus 
era deţinătorul multor secrete, presupunerea lui 
bazându-se pe ferocitatea animalică cu care îl ura 
Irodiada. 


247 
MARELE PESCAR 


Nu era de condamnat că îl dispreţuia, pentru că 
Glaucus era un pârâcios fără asemănare. Ciudata 
slăbiciune a tetrarhului pentru el îi permitea lui 
Glaucus să trândăvească în după-amiezile de vară 
fierbinte pe cea mai confortabilă canapea din colţul 
patio-ului, cu o carafă de vin lângă el şi un câine 
gras, adormit la picioare ca şi când avea tot dreptul 
la luxul şi confortul pe care i le oferea. Acest gen de 
impertinenţă nu putea însemna decât un singur 
lucru, după Lysias: Glaucus ştia ceva despre Antipa 
şi Irodiada bănuia ce; atunci ea nu se mai controla şi 
dădea drumul pornirilor sale de scorpie bătrână şi 
veninoasă. Uneori trecea o săptămână întreagă când 
Irodiada şi Salomeea se evitau pe faţă, deşi, în 
prezenţa slugilor, amândouă se străduiau să se 
poarte cuviincios. 

Într-o zi, cugeta Lysias, pe când sigila scrisoarea 
către David, aici, în palat, va fi mare bucluc, da, cine 
ştie ce s-ar putea întâmpla? Vulcanica lrodiada va 
erupe cu siguranţă şi atunci... să te ţii. 


Viaţa la palat nu era doar suportabilă, ci chiar 
plăcută şi interesantă. Ester reuşise îndată să se facă 
simpatizată. Lysias păru dezamăgit, dar nu-şi arătă 
supărarea când ea refuză ospitalitatea pe care i-o 
oferise, explicându-i că ar fi neîmpăcată dacă i s-ar 
acorda anumite favoruri pentru care alţii ar invidia- 
o. , Ea îi mai reproşa că făcea risipă de mărinimie 
faţă de ea, lucru pe care nu şi-l putea explica; însă, 
în general, lui Lysias ti făcu o atât de bună impresie 
încât îşi petrecu o întreagă după-amiază conducând- 
o prin palat; ordonă să se scoată husele de pe 
mobilierul din marea sală de festinuri şi o invită să ia 
loc pe masivul jilţ placat cu aur, tron al înălţimii 
sale, de unde ea formulase în gând o întrebare către 
regele Arabiei: „încă mai crezi că e imposibil?" 


Apariţia ei la bucătărie, gata să-şi facă prieteni, 
dar nu peste măsură de dornică de intimităţi, îi 
conferi pe loc o poziţie superioară faţă de ceilalţi. 
Claudia a fost prima care a definit 


LLOYD C. DOUGLAS 


N |* 


4 


situația foarte clar când a afirmat - după ce Ester îşi 
adusese singură farfuria la bucătărie şi se întorsese 
la îndeletnicirea ei: 

— Îmi place de ea! Dacă ar fi fost cu puţin mai 
bună decât mine, probabil ne-am fi urât, dar ea este 
cu mult mai bună decât mine, aşa încât n-avem 
motive să ne urâm. 

Munca la papirusurile corintiene era fascinantă, 
asemenea unui joc. Ester nu era chiar nefamiliarizată 
cu această îndeletnicire. Vechile scrieri aduse de 
Zendi de la Petra necesitaseră şi ele reparații. 
Trebuia să desfăşoare cu grijă banda lungă şi îngustă 
de papirus de pe sulul pe care era înfăşurată, 
întreagă sau bucăţi, să le întindă pe podeaua 
bibliotecii şi, acolo unde erau rupte, să le lipească. 
Dacă textul era foarte deteriorat, trebuia copiat cât 
se putea mai citeţ şi introdus cu o notă explicativă a 
restauratorului, precizând cât anume lipsea din text. 
Apoi înlătura mucegaiul de pe sulul de lemn şi îl 
redecora în negru şi auriu. 

Uneori, fetele de la bucătărie veneau şi o ajutau 
să aşeze papirusul pentru a nu se dezlipi, iar Lysias 
asista şi el pentru a-şi exprima aprobarea. 

În dimineaţa celei de-a treia zi de şedere la palat, 
după ce masa fusese strânsă, Claudia remarcă în 
treacăt că trebuia să meargă să-l hrănească pe 
„sălbaticul" din închisoare. 

— Sălbaticul? repetă Ester ca un ecou. Nu ţi-e 
frică? 

— Oh, nu, nu e decât o glumă! El nu este sălbatic, 
doar pare aşa pentru că are părul ciufulit şi e numai 
piele şi os, ca o pisică flămândă. Asta pentru că 
refuză să mănânce. Şi e foarte trist. Mă tem ca o să 
moară dacă nu mănîncă. 

— De ce este întemnițat? întrebă Ester. 


— Ah! Nu ştiu. Claudia făcu un gest cu mâna ca şi 
cum ar fi vrut să spună că nu o interesează povestea 
asta. Poate pentru că a vorbit prea mult, nu? 

— El e profet, interveni Anna, fără convingere. El 
spune că va veni sfârşitul lumii. 


— Şi pentru asta a fost întemnițat? întrebă Ester, 
aparent nepăsătoare. 


249 
MARELE PESCAR 


— A fost mai mult decât atât, interveni Murza. El 
prevede răsturnarea cârmuitorilor şi a imperiilor şi 
că oamenii săraci vor fi bogaţi... şi... 

— Da, e adevărat, confirmă Claudia. Asta spunea 
el. L-am auzit şi eu. Va fi iadul pe pământ...! Ce ar fi, 
Ester, să-i duci tu azi micul dejun? Aşa poate că-l vei 
auzi tu însăţi. Şi poate va mânca de dragul tău: Eşti 
aşa de frumuşică. Nu trebuie să te temi, nu-ţi face 
nici un rău. 

Ester se prefăcu că se împotriveşte şi spuse că 
speră să fie bine păzit. 

— Păzit? râse Claudia. Era acolo un vlăjgan de 
legionar de la Fort care-l păzea, dar asta a fost doar 
o zi; de atunci nu 1-a mai văzut nimeni. Fără îndoială 
chefuieşte pe undeva, însă prizonierul este bine 
ferecat, iar cu el în celulă nu mai e nimeni care să-l 
ajute să evadeze. 

Presupunând că Ester acceptase să-l hrănească 
pe prizonier, Claudia se duse la bucătărie să-i 
pregătească tava, alcătuind un platou apetisant cu 
mere roşii, diferite alte fructe, un biban afumat şi 
câteva turte din făină de orz. 

— Uite mâncarea, spuse ea, şi ai aici cheia de la 
poarta temniţei. Deschizi uşa de la intrare şi acolo 
dai de un mic coridor. Celula lui e prima. în uşă este 
o ferestruică zăbrelită prin care îi strecori mâncarea 
şi vezi... să nu încerci să faci dragoste cu el, că nu e 
bine. 

— În sfârşit, strigă Murza din cămară, are şi 
Claudia o dată dreptate. Nu merită să te apropii de 
el. Au mai încercat şi alte experte... şi n-au reuşit. 

Un neaşteptat „pfui" întrerupse comentariul 
răutăcios al Murzei, venind parcă din partea sobrei 
evreice Anna. 

— Înălţimea sa, explică Claudia copilăreşte, este 
însingurată şi neastâmpărată. N-ai văzut-o niciodată? 


Iar când Ester negă dând din cap, Claudia suspină şi 
spuse pe un ton confidenţial: Înălţimii sale nu-i place 
să îmbătrânească; dar, de fapt, cui îi place?... Hai, 
vino să-ți arăt drumul. 


LLOYD C. DOUGLAS 


N |* 
Ci 


Dincolo de curtea de onoare se afla o potecă 
îngustă, mărginită de boschete, care ducea spre o 
construcţie masivă din piatră, la vreo două sute de 
iarzi. După ce-i dădu instrucţiunile de rigoare, 
Claudia se întoarse în bucătărie. Ester porni să-şi 
îndeplinească misiunea pe care şi-o asumase. Inima 
începuse să-i bată cu putere pe măsură ce se apropia 
de zidul ce împrejmuia închisoarea. Se întreba dacă 
loan Botezătorul o va recunoaşte. în zidul clădirii 
erau încastrate lespezi late de piatră pe care se 
putea sta; fără îndoială fuseseră puse acolo pentru 
santinele. Punând tava jos pe cea mai apropiată 
lespede de la intrare, Ester introduse uriaşa cheie, 
încercând, fără succes, s-o răsucească în broască, 
când o voce vibrantă, venită din fundul temniţei, o 
ţintui locului, explicându-i că cheia este îndoită şi îi 
sugeră să o apese în jos şi apoi să o răsucească puţin 
spre stânga. 

Nu era nici o îndoială în legătură cu identitatea 
acelui glas obsedant. Chinuindu-se în continuare cu 
nărăvaşa cheie, fata apăsă cu toată greutatea pe uşa 
masivă şi aceasta se deschise în sfârşit cu un scârţâit 
jalnic. 

— Aici, fiica mea, strigă vocea. Eşti. străină pe aici 
după cum se vede...! 

Acum erau faţă în faţă la ferestruică şi se priveau 
prin întuneric. 

— Tu eşti cu adevărat? murmură ea. 

— Nu ne-am dat noi întâlnire aici? 

- Oh, dar e atât de întuneric! Ai să te 
îmbolnăveşti! 

'- E drept că îmi lipseşte soarele...! 

— Dacă eu îţi dau să mănânci afară, n-ai să încerci 
să fugi? 

— Nu, pentru că asta ţi-ar putea pricinui necazuri. 


— Dar la palat nu e nimeni care să ştie şi căruia 
să-i pese, afară doar dacă n-ai încerca să evadezi. 
Recuperând cheia din uşa principală, Ester deschise 
celula şi Ioan apăru ferindu-şi ochii adânc înfipţi în 
orbite de lumina ce inundă încăperea. Luară loc pe 
lespedea cea mai lată şi ea aşeză tava între ei. 


251 
MARELE PESCAR 


— Spune-mi pe unde ai mai umblat? loan mânca cu 
poftă, dar asculta cu atenţie păţaniile ei pe drumul 
spre Tiberia, sub înfăţişarea unui vagabond. 

— Şi l-ai văzut pe acela despre care ţi-am vorbit? 
întrebă loan, nerăbdător să afle cât mai multe 
amănunte. 

— Nu, dar am auzit despre el în ziua în care am 
sosit, un tânăr pescar cu care m-am împrietenit le-a 
povestit tovarăşilor lui pescari despre un Tâmplar 
ciudat, dar blând la înfăţişare şi glas, despre care se 
spune că vindecă boli şi adresează oamenilor cuvinte 
de mângâiere şi îmbărbătare, îndemnându-i să-şi 
poarte cu resemnare povara lor şi... încă şi pe acelea 
ale altora. 

— Cu blândeţe, spui? 

— Mi-e greu să cred că acest Tâmplar este acela 
despre care îmi vorbeai. Aici ea ezită să se 
aventureze într-o discuţie în legătură cu ceva despre 
care ştia atât de puţin. Poate că l-am înţeles eu greşit 
pe tânărul pescar, poate că te-am înţeles greşit pe 
tine. Mă gândeam la el ca la un om dur, cu vocea 
aspră, poruncitor şi pornit spre răzbunare. După cât 
se pare, e o greşeală. 

— Mai spune-mi ceva despre el, copila mea, îi ceru 
el insistent. 

Ester încercă să-şi amintească tot ce povestise 
tânărul ei prieten, pescarul visător. Tâmplarul 
vorbise cu un glas liniştitor, parcă venit dintr-o altă 
lume. Nu, categoric n-a fost vorba de o răsplată sau 
răzbunare divină; nici de ameninţări cu pieirea: nici 
ocări, bineînţeles. Omul le cerea semenilor săi să-şi 
afle fericirea în ei înşişi, chiar dacă nu se vor elibera 
niciodată din sclavie faţă de stăpânirea străină. 

- Şi n-a fost vorba deloc despre răsturnarea 
atotputernicilor din scaunele lor şi  răscularea 
săracilor? 

Ester dădu din cap în semn că nu. După un timp 
oarecare, ea spuse: 


— Am să mă duc eu însămi să-l ascult; sunt sigură 
că voi căpăta permisiunea să părăsesc palatul pentru 
o zi sau două, dacă omul nu va fi prea departe de 
aici... 


* LLOYD C. DOUGLAS 
202 


— Fă-o, te rog, o îndemnă Ioan, şi află ce fel de om 
este. Apoi vino şi spune-mi. Se ridică şi se îndreptă 
spre celula lui, iar Ester răsuci cheia în urma lui. 

— Mă doare că trebuie să fac acest lucru, spuse ea 
tristă. 


Era pe la amiază când ajunse la căsuţa din 
Betsaida. Cu un strigăt de surpriză plăcută, Hanna 
alergă să o întâmpine la portiţă şi se îmbrăţişară cu 
căldură. 

— Ai venit acasă! exclamă Hanna fericită. Sper că 
nu s-au purtat rău cu tine la palat. 

— Nu, dimpotrivă, s-au purtat bine cu" mine. 
Mâine mă întorc la lucru. Apoi îi preciză că avea de 
îndeplinit o misiune specială. 

Peste masă, Hanna îi cuprinse mâinile şi o pofti 
să rămână la prânz, însă Ester îi povesti 
întâmplarea cu pustnicul şi înspăi- mântătoarele lui 
preziceri, precum şi interesul lui deosebit în 
legătură cu Tâmplarul. 

Toată lumea este exaltată, spuse Hanna. Aici, 
noaptea trecută vecinii spuneau că a plecat din 
Hammath şi se îndreaptă spre noi. 

— Mă miră că până acum nu te-ai dus să-l asculţi, 
spuse Ester. 

Hanna păru încurcată şi nu răspunse imediat. 

— Putem s-o fac, draga mea, însă bietul Simon, 
care nu ştiu din ce motive s-a hotărât să doarmă pe 
corabie., poate veni acasă din clipă în clipă şi atunci 
trebuie să mă găsească aici. Mi-ar părea rău dacă nu 
m-ar găsi, iar el s-ar înfuria dacă ar afla că am plecat 
să-l ascult pe Tâmplar şi m-am alăturat mulţimii; 
asta l-ar supăra foarte tare pe Simon. 

- Hai să mergem după-amiază, Hanna, o rugă 
Ester. Vom fi înapoi înainte de înserat, pentru cină. 
După câte ştiu, Simon nu se întoarce mai devreme. 


Amândouă se treziră absorbite şi mânate de 
şuvoiul mulţimii care se scurgea întruna pe şosea. 
Părea că toată suflarea din 


253 
MARELE PESCAR 


Betsaida se pusese în mişcare şi toţi se îndreptau 
spre sud. Cei mai vârstnici îşi luaseră cu ei câte un 
baston care se afunda în praful gălbui al drumului. 
Cei mai tineri le-o luau înainte, iar bolnavii de toate 
vârstele erau şi ei purtaţi pe jos sau pe sus de acest 
uriaş curent care părea să nu aibă capăt. 

Se vorbea puţin. Parcă orice discuţie ar fi fost 
deplasată în acest straniu pelerinaj. Graba care-i 
mâna pe oameni era contagioasă. Ester şi Hanna se 
găsiră îndată prinse de acest torent, fiind obligate să 
iuţească pasul. Repede! Repede! se auzea câte o 
exclamaţie şi îndemnuri din mijlocul gloatei care 
trecea asemenea unui tăvălug. „Se întâmplă ceva ce 
nu s-a mai întâmplat vreodată până acum şi poate nu 
se va mai întâmpla niciodată! Nu trebuie să scăpăm 
această minune! Fuga!" Ester şi Hanna priveau feţele 
încordate ale tovarăşilor lor de drum, apoi se uitau 
una la alta în tăcere, cu gâtlejul uscat şi îmbâcsit de 
praf, şi alergau şi ele gâfâind în ritmul impus de 
mulţime, înfricoşate parcă de ceea ce avea să se 
întâmple... Dar, indiferent dacă era sau nu Tâmplarul 
lui loan, acesta reuşise să trezească la viaţă mica 
Galilee adormită,  transformându-i pe  paşnicii 
galileeni conservatori într-o gloată bezmetică. 

Nu era nevoie să întrebi încotro s-o iei! La o milă 
spre miazăzi de Betsaida, un drum proaspăt bătătorit 
cotea brusc către asfinţit, traversând un crâng, apoi 
o vie, tăia o împrejmuire din piatră, trecea printr-un 
braţ de râu mocirlos şi dădea în cele din urmă într-o 
pajişte pe care se afla un furnicar de mii de oameni. 

Pe un dâmb, în faţa mulţimii care se îmbulzea fără 
nici o consideraţie pentru cel de alături, stătea 
bărbatul pe care veniseră să-l vadă. Părea că tocmai 
sosie, deoarece încă nu vorbea. Aştepta cu mâinile 
împreunate şi cu o privire pierdută, ca într-o 
contemplare mistică, liniştită, a munţilor îndepărtați. 


Pe faţa lui nu se citea nici un semn de surpriză sau 
mulţumire Pentru imensul auditoriu pe care îl avea 
dinainte. Ridică mâinile într-un gest care potoli 
mulţimea, 


LLOYD C. DOUGLAS 


N |* 
ASS 


apoi le lăsă în jos, semn prin care cerea oamenilor să 
se aşeze, dar nimeni nu părea dispus să respecte 
îndemnul, fiecare vrând să vadă ce va urma. Repetă 
calm gestul şi lumea aflată în imediata lui apropiere 
se aşeză. Apoi, asemenea unei maree, oamenii se 
supuseră şi se aşezară fiecare pe locul unde se afla. 
Tâmplarul întinse o mână peste mulţime şi de-abia 
atunci se făcu linişte deplină, stranie, nu o linişte în 
care nu se mai auzea nici un zgomot, ci mai curând o 
pace care-i înrudea, îi unea pe toţi într-o calmă 
reculegere, în care nimeni nu mai crâcnea pentru că 
1-a împins vecinul cu cotul sau 1-a atins cu o poală 
de îmbrăcăminte jerpelită. 

Când el începu să le vorbească, Ester îşi reaminti 
îndată de ceea ce tânărul Ionică spusese despre 
glasul lui. Vorbea fără efort şi cuvintele sale 
alunecau lin, ajungând clare până la ultimul om aflat 
la marginea insolitei adunări. Lucrul cel mai 
surprinzător în legătură cu glasul lui era că acesta 
părea că ţi se adresa direct ţie! Numai ţie! Era în 
vocea lui un îndemn blând, liniştitor! Hai, vino să 
stăm de vorbă, noi doi..." 

Vorbea despre viaţa binecuvântată, despre 
bogăția interioară. Cât de puțini oameni au 
înțelepciunea să-şi dorească acea viață perfectă. O 
viață eliberată de teamă şi de prevestiri sumbre, 
eliberată de griji şi suspiciuni, eliberată de sudoare 
lăcomiei pentru lucruri efemere. Aceasta era viața pe 
care el o oferea; aceasta era o viață de pace durabilă, 
într-o lume zgomotoasă şi tulbure. 

Ester se simţea ca învăluită de vraja cuvintelor lui 
şi îndată i se păru că toată tensiunea adunată în trup 
îi dispare şi un calm desăvârşit pune stăpânire pe 
toată fiinţa ei. Niciodată până acum nu-şi dăduse 
seama că fusese într-o continuă încordare şi zbucium. 
Calmul şi pacea! Tâmplarul făcea apel la spiritul ei. 


El tocmai definea termenii acestei păci sufleteşti. 
Oricine o poate dobândi; nu trebuie decât să o ceri, 
trebuie s-o cauţi, trebuie să te străduieşti să o obţii 
şi, dacă este nevoie, să suferi pentru ea. 


255 


MARELE PESCAR 


Este ca apa vie pe care o scoţi dintr-un izvor nesecat. 
Când ai băut o dată, nu mai poţi trăi fără ea. Te 
poate costa multe sacrificii, dar vei vedea că merită 
preţul. Ester asculta visătoare şi i se păru că nici un 
preţ nu este prea mare. Poate aşa se va simţi 
mâine...! Oricum, i se părea că îi este la îndemână 
astăzi, aici, sub vraja glasului său. 

Pacea personală, spunea Tâmplarul, îţi dă o 
putere personală; nu aceea pe care lumea o oferă 
pentru satisfacerea ambițiilor, ci puterea, forţa păcii 
împărăției Tatălui ! Dacă trebuie să laşi totul pentru 
obţinerea păcii interioare, fa-o! Dacă un asupritor îţi 
cere haina de pe tine - dă-o, dacă-ţi cere cămaşa - dă- 
o şi pe aceasta, dar păstrează-ţi pacea. Nu căuta 
dreptatea. S-a vorbit mult prea mult despre dreptate, 
dar nu despre milă. 

Există o veche zicală, continuă el, în care 
străbunii noştri credeau şi o puneau în practică: 
„Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte". 

Ester fusese crescută în spiritul acestei zicale. 
Indiferent de nedreptatea pe care ţi-o face cineva, 
acest cod nescris al dreptăţii recomandă să plăteşti 
la fel, însă Tâmplarul sfătuia ca acest dicton să fie 
îndreptat în folosul păcii şi al milostiveniei. De acum 
încolo - dacă vreţi să dobândiţi o viaţă fericită - va 
trebui să nu faceţi altora ceea ce vouă nu vă place... 
ci să faceţi altora ceea ce vă place şi vouă. Viaţa 
fericită suna foarte atrăgător. Ester îi şi simţea parcă 
mireasma şi bogăţia. Închise ochii şi se lăsă 
transportată; apoi, brusc, scutură capul şi îşi aminti 
că are de împlinit un jurământ făcut în spiritul 
acestei zicale: „ochi pentru ochi, dintre pentru 
dinte". 

Tâmplarul încheia acum cuvântarea şi, spre 
surprinderea mulţimii, se aşeză jos, pe iarbă, părând 
istovit. Oamenii începură să se agite; unii îşi 
îndreptau spatele şi îşi întindeau picioarele amorţite 


de o prea îndelungată neclintire. Smulsă din reverie, 
Ester privi spre Hanna care părea şi ea cuprinsă de 
aceeaşi stare, dar nu-i adresă nici un cuvânt şi o privi 
buimăcită; după un timp, femeia spuse: 


LLOYD C. DOUGLAS 


N| * 


5 


— Ester! Nimeni pe lumea asta n-a vorbit vreodată ca 
el. 

— Se petrece ceva foarte neobişnuit, încuviinţă Ester. 
Hanna se aplecă mai mult spre ea şi tocmai era pe 
punctul să mai facă o observaţie când un murmur se 
ridică din rândul mulţimii care începu să freamăte din 
nou. 

Doi copii - un băieţel de şase şi o fetiţă de patru ani - 
alergară şi urcară în grabă mica pantă a colinei pe 
care se afla Tâmplarul şi i se aşezară fiecare de-o 
parte şi de alta. Poate că el le făcuse semn. Dar nu - 
deoarece mamele lor se şi grăbeau să-i aducă înapoi. 
Tâmplarul întinse braţele, părând că insistă ca micuţii 
să rămână cu el. Îndată, alţi copii se desprindeau de 
lângă părinţii lor şi alergau spre el. Tot mai mulţi 
copii se îmbulzeau să ajungă cât mai aproape de el. 
Cu toţii se aşezară la picioarele lui, clipind des în 
lumina soarelui, părând absorbiți de ceea ce le 
spunea cu un glas ce nu putea fi auzit decât de ei. Ca 
urmare a acestei invitaţii irezistibile, o mulţime de 
alţi copii năvăliră din toate direcţiile poticnindu-se 
nepăsători de picioarele peste care treceau. Printre 
ei, o mică făptură trudea jalnic în sus încercând să 
urce pe pantă, sprijinindu-şi trupul firav în cîrje. 
Observându-l, Tâmplarul făcu semn copiilor să se dea 
la o parte şi să-i facă loc băiatului infirm. 

Din piepturile celor aflaţi destul de aproape pentru a 
vedea ce se întâmplă, izbucniră exclamaţii de uimire. 
Tâmplarul, fără să-şi întrerupă blânda convorbire cu 
cei mici, întinse o mână după cârja copilului. Băiatul 
ezită înainte să i-o dea, dar apoi rămase drept pe 
ambele picioare şi încrezător. Încercă să facă un pas, 
apoi altul şi altul, după care, uimit şi el de ce i se 
întâmplase, îngenunche şi îşi ascunse faţa în poala 
Tâmplarului, plângând cu suspine. Tot aşa făcură şi 
ceilalţi. 

Vocea lui deveni apoi vibrantă şi se adresă întregii 
adunări: 


Aceşti copii vin la mine pentru că, în nevinovăția 
lor, ei aparţin împărăției Tatălui. Şi dacă voi vreţi să 
intraţi în această împărăție, trebuie să veniţi cu inimă 
de copil. 

El li se adresă din nou copiilor, care se ridicară cu 
toţii. 


257 


MARELE PESCAR 


Copilul care fusese schilod cobora acum panta cu 
ochii scânteietori. Atentă la întâlnirea băiatului cu 
părinţii, care se înghesuiau în faţă pentru a-i veni în 
întâmpinare, mulţimea nu observă numaidecât că 
Tâmplarul se retrăsese de cealaltă parte a colinei. 
Oamenii rămăseseră pe loc, socotind că după ce se 
va odihni - deoarece părea cu adevărat foarte obosit 
- el se va întoarce şi le va vorbi din nou... Curând 
însă deveni clar că întâmplările din ziua aceea 
luaseră sfârşit. în grupuri şi pe familii, lumea începu 
să se împrăştie. Mai că nu se auzea nici o discuţie în 
timp ce imensa aglomerare de oameni se destrăma şi 
se îndrepta înapoi, spre drumul principal. 

Hanna şi Ester, mână în mână, prea emoţionate 
pentru a putea vorbi, îşi târau încet picioarele 
alături de oamenii adânc tulburaţi de cuvintele 
auzite care le-au permis să arunce o scurtă, misteri- 
oasă privire într-o împărăție ce nu aparţinea acestei 
lumi... 

Mult înaintea lor, Simon mergea cu paşi mari, 
singur, cu umerii aduşi şi capul plecat. Când îl 
zăriră, femeile se priviră mirate, dar nu-şi spuseră 
nimic o bucată de drum, apoi Hanna murmură: 

— Acum ştiu ce-l frământă pe Simon. E vorba de 
lisus. 


Santinela, un tânăr înalt şi chipeş, păşea cadenţat 
şi ferm în faţa temniţei când Ester îşi făcu apariţia în 
dimineaţa următoare, aducând tava de mâncare 
pentru loan. Deveni imediat atent la apropierea ei, o 
salută politicos şi o cercetă deschis, apoi încuviinţă 
cu o privire luminoasă. 

— Ai venit să-l hrăneşti pe prizonier? întrebă el, 
în ciuda evidenţei, şi când Ester zâmbi dând afirmativ 
din cap, tânărul adăugă: E un tip norocos! 


— Da... este oare? rosti Ester tărăgănat. Un loc 
atât de frumos pentru a-ţi petrece aceste minunate 
zile de toamnă! 

— Dă-mi mie tava, spuse santinela şi puse jos 
lancea, înaintând spre ea. I-o dau eu şi, în timp ce el 
mănîncă, noi ne vom cunoaşte mai bine. Numele meu 
este Algerius. 

— Şi al meu este Ester. Ea zâmbi, dar nu-i dădu 
tava. Fata de la bucătărie Claudia, pe care o aşteptai 
în locul meu, îţi trimite nişte 


LLOYD C. DOUGLAS 


NJ * 
Ci 


turtă dulce. Eu mă duc să-l hrănesc. 

— Nu ştiu nimic despre asta, ezită santinela, scoțându-și 
coiful greu şi frecându-şi sprâncenele. Dacă află căpitanul, 
mă biciuieşte. Şi apoi - vocea lui cobori conspirativ - mi-ar 
face plăcere mai degrabă să stau aici şi să discut cu tine. 

— Despre ce? întrebă ea cu o răceală bruscă. 

Algerius îşi puse din nou coiful şi îşi luă lancea. 

— Spui că o cheamă Claudia? 

- Da! Am eu grijă de prizonier şi nu trebuie să te 
grăbeşti să te întorci. 

— Atunci uite cheia. 

— Am şi eu una. 

Sigur nu ţi-e frică? 

— De prizonier? Nu, dimpotrivă, mi se pare chiar foarte 
respectuos. Ea puse tava jos, pe lespedea de la intrare. 

— Nici mie nu-mi este, mormăi tărăgănat santinela cu un 
rânjet. 

Îi dădu timp lui Algerius să se depărteze, apoi deschise 
uşa şi îl pofti pe Ioan să iasă la soare. 

— Am auzii că i-ai spus santinelei numele tău, zise Ioan, 
când se aşezară amândoi. 

— N-ai vrea să-mi spui Ester? îi dădu o cană cu suc de 
struguri pe care el îl mirosi neîncrezător. Nu este 
fermentat, spuse ea. L-am stors acum câteva minute. 
Claudia mi-a spus că nu bei vin. 

— Eu sunt un năzărit. El atinse cana cu buzele ca să 
guste, apoi sorbi cu poftă. 

— Cei din Nazaret nu beau vin? 

— Asta nu înseamnă că sunt din Nazaret. Sunt un năzărit, 
ceea ce este cu totul altceva. Există un ordin monastic 
cunoscut la noi sub numele de năzăriţi. Noi facem un 
jurământ sau, ca în cazul meu, acesta îţi este impus încă 
de la naştere: curăţenie, sărăcie, abstinenţă. 


N 


59 


ARELE PESCAR 


Ester îi oferi apoi castronul cu turte din faină de 
grâu. loan puse cana jos şi rupse o bucăţică de turtă. 

— Asta nu mi se pare cinstit, îndrăzni ea, să ţi se 
impună un jurământ încă din pruncie. 

- Dar n-am regretat asta niciodată, replică el. 
Este o viaţă bună. În ochii lui adânci apăru o licărire 
neaşteptată. Iar numele meu este Ioan. Mi-ar face şi 
mie plăcere ca, după o atât de lungă absenţă de 
acasă, să-mi aud numele rostit de un prieten. 

— Ce viaţă însingurată ai avut! 

— Nu, până de curând. Mi-am petrecut mulţi ani în 
singurătate, urmându-mi jurământul de năzărit, dar 
aceştia i-am petrecut sub cerul liber. Şi n-am fost 
nefericit. Dar aici, în închisoarea asta întunecoasă, 
sunt tare mâhnit, fără prieteni şi ciudat de copleşit de 
presimţiri. Se întoarse către ea şi o privi neliniştit. 
Spune-mi, fiica mea, l-ai putut vedea? 

Ea spera să amâne cât mai mult cu putinţă aceste 
întrebări, fiindcă nu se simţea încă pregătită să 
răspundă satisfăcător. 

— Da, Ioane, l-am văzut şi l-am auzit ieri după- 
amiază. Era o mulţime cum nu am mai văzut până 
acum. Oamenii se adunaseră în jurul lui, pe pajişte, 
nu departe de Betsaida. Am fost uimită să văd atâta 
lume. Mă întrebam de unde veniseră. Era... 

El îi privea atent expresia feţei în timp ce fata se 
străduia să întârzie momentul când va trebui să-i 
spună ce fel de om văzuse. Pentru a-i curma ezitarea, 
el spuse: 

— Ai fost dezamăgită, bănuiesc! 

— Nu, Ioane. Nu am fost dezamăgită, dar mă tem 
că tu vei fi. Acest om nu pare să fie un răzbunător. El 
vorbeşte cu cel mai blând şi mai captivant glas pe 
care l-am auzit vreodată, o voce calmă, care îţi dă o 
mare linişte interioară. El nu vorbea despre 
pedepsirea  nelegiuiţilor, nici nu spunea că cei 
puternici vor fi răsturnaţi din scaunele lor şi nici că 
cei săraci le vor lua locul. Vorbea însă de pace şi 
curaj pentru cei sărmani. Ester făcu o pauză lungă. Şi 


copilaşii se strângeau în jurul lui şi... a vindecat un 
băieţel infirm. 


LLOYD C. DOUGLAS 


N * 
(a) 


Ioan îşi pironi privirea pe uşa închisorii şi oftă adânc. 

— Ia-o de la capăt, spuse el brusc, şi povesteşte-mi totul. 

Ester începu astfel cu începutul şi-i povesti tot ce-şi 
putea aminti: lumea care alerga pe drum, gonind spre locul 
unde vorbea, imensa gloată adunată pe pajişte şi glasul 
liniştit care străbătea până departe şi care părea totodată 
că nu-ţi vorbeşte decât ţie, liniştea şi senzaţia aceea 
stranie de pace... 

— Încă mai păstrez şi acum puţin din acest sentiment, 
adăugă ea visătoare. În timp ce el vorbea, această pace 
ciudată punea stăpânire pe mine atât de profund, încât aş 
fi dorit mai mult ca orice pe lume să nu mă părăsească 
niciodată. 

Conştientă că loan se trezise din visarea lui şi că o 
ascultă cu cea mai vie atenţie, fata se întoarse către el şi 
continuă: 

— Cred că fiecare din cei de faţă simţea la fel ca mine. 
Speram să nu se oprească niciodată, deoarece, în timp ce 
vorbea, inima mea vibra de emoție şi tot ce mă frământase 
până atunci era uitat cu desăvârșire. 

— După cât se pare, interveni loan, glasul său lucrează 
ca o vrajă asupra spiritului oamenilor, nu-i aşa? 

— Sigur că tu înţelegi acest lucru, spuse Ester, pentru 
că atunci când te-am auzit vorbind mulţimii, toţi îţi 
ascultau glasul cu cea mai mare atenţie. 

— Dar vocea Tâmplarului este altfel, bănuiesc! 

Ea clătină uşor din cap, căutând cuvintele care ar putea 
ilustra cel mai bine diferenţa fără să-l jignească. 

— Glasul tău, Ioane, m-a uluit şi m-a făcut să mă tem 
pentru ce va să vină, în timp ce glasul Tâmplarului m-a 
liniştit şi mi-a adus pacea. Pacea pe care o mai simt puţin 
şi azi; simt însă cum mă părăseşte treptat, câte puţin, şi-mi 
pare rău. Se opri din nou şi rămase tăcută. Ştii, reluă ea 
deodată, parcă cu mai multă convingere, eu cred că dacă 
cineva vrea cu adevărat să-l cunoască mai bine - să stea un 
timp alături de el - poate învăţa cum să şi-o păstreze! 

— Poate mai sunt şi alţii care cred astfel, presupuse 
Ioan. Nu ţi-ai dat seama dacă se aflau lângă el prieteni mai 
apropiaţi? 


261 


ARELE PESCAR 


— Nu, nu ştiu, n-am observat pe nici unul care să-i 
ţină tovărăşie acolo, pe colină, şi nici atunci când s-a 
îndepărtat de mulţime nu 1-a urmat nimeni. 

— Ester, de ce nu încerci să te apropii de el şi să 
stai cu el faţă în faţă? spuse loan. Dacă el e atât de 
bun, blând şi binevoitor, de ce n-ar vrea să-ți 
vorbească? 

— Dar ce drept aş avea eu să-i acaparez atenţia 
numai pentru mine, când şi aşa el este copleşit de 
atâta lume? 

— Du-te la el cu un mesaj din partea mea! spuse 
Ioan poruncitor. Spune-i că mi-am dat viaţa pentru a 
prevesti venirea Celui Uns. Întreabă-1 dacă ştie ceva 
despre asta - despre mine! Întreabă-1 în numele meu 
dacă el este Cel pe care l-am prezis sau trebuie să 
aşteptăm venirea altuia! 

Ester zâmbi uşor şi clătină din cap. 

— Mă tem că n-am să pot face acest lucru. El nu e 
genul de om care să discute astfel de lucruri. 

— Dar eu trebuie să ştiu! Nu vezi că întreaga mea 
viaţă depinde de asta? Nu vrei să încerci? 

— Lasă-mă să mă mai gândesc, răspunse ea calm. 
Asta e o sarcină grea pentru o fată. 

— De acord, încuviinţă loan. Este într-adevăr o 
misiune de mare răspundere pentru o fată sau pentru 
oricine altcineva: pentru un rabin, pentru Marele 
Preot sau chiar pentru tetrarhul însuşi! Dar tu ţi-ai 
asumat deja o foarte serioasă şi primejdioasă 
misiune, ceea ce dovedeşte curajul de care eşti 
capabilă. Fă asta pentru mine! O privi insistent, 
văzând-o hotărâtă şi tăcută, şi aşteptă. 

— Voi încerca, şopti ea în cele din urmă. 

Mai devreme, în dimineaţa aceleiaşi zile, a 
douăzeci şi Şasea din Tişri - o dată memorabilă 
pentru Simon - el se trezi în cabina strimtă a corăbiei 
sale, hotărât să plece din nou prin ţară, în căutarea 
mulţimii care-l urma pe lisus. Era hotărât de 


asemenea ca; dacă împrejurările aveau să-i permită, 
să încerce 


LLOYD C: DOUGLAS 


N| * 
N 


să se apropie cât mai mult de Tâmplar pentru a-i fi 
de folos şi a ţine deoparte mulţimea care îl asalta, 
ferindu-l1 de grosolănia oamenilor. Nu dormise mai 
toată noaptea, gândindu-se ce ar trebui să facă, 
imaginându-se alături de lisus pe care-l proteja cu 
statura lui impozantă,  ferindu-l de  năvala 
oamenilor,admonestându-i pe cei mai insistenţi. 
Bineînţeles că trebuia să facă cineva asta pentru 
lisus şi de ce să nu fie el acela? El este înalt şi 
puternic şi lumea ar putea să asculte de cererea lui 
de a păstra ordinea. 

Era singur pe corabie pentru că la căderea nopţii 
îl trimisese acasă pe tânărul Tadeu. Dorise să 
rămână singur cu gândurile lui şi nu ar fi vrut ca 
băiatul să sufere socotind că starea lui de spirit i se 
datorează cumva lui. 

Înspre răsărit mijea o geană de lumină gri- 
albăstruie ce  prevestea ivirea zorilor. Negura 
toamnei plutea deasupra apei, învăluind ţărmul într- 
un linţoliu cenuşiu. 

Simon se îndreptă spre puntea din faţă, cobori o 
găleată cu care scoase apă şi se spălă pe faţă. 
Simţindu-se mai înviorat, muşcă dintr-o turtă trimisă 
de Hanna. Mesteca fără poftă, preocupat în 
continuare de posibilele întâmplări ale zilei care 
tocmai începea. 

Se duse la pupă, încălecă bordul şi de pe puntea 
lui „Abigail“, trecu pe cealaltă corabie „Sara'"; se 
rezemă de balustrada tribordului şi scrută zarea spre 
munţii dinspre soare-răsare. întregul lanţ de munţi 
apărea acum într-o lumină rozalie,* privirea îi 
alunecă apoi pe ţărmul dinspre miazănoapte-răsărit. 
Dacă ceața s-ar fi ridicat puţin, ar fi putut vedea 
dacă vechea ambarcaţie a lui lafet sau ce mai 
rămăsese din ea mai plutea încă pe mare. 


Crezu că aude o voce pe țărm şi întoarse capul, 
clipind des, încercând să străpungă negura. Dar nu 
văzu nimic. 

— Heei! Heei! strigă el cu mâna pâlnie la gură. 

— Heei! se auzi vocea, dar Simon se întreba dacă 
nu cumva era ecoul propriului său glas; dar nu, nu 
semăna cu vocea lui 


263 
MARELE PESCAR 


Inima începu să-i bată cu putere în piept. Aşteptă şi 
ascultă, cu mâna pâlnie la ureche. 

Zorile începeau să se ridice, trecând peste munţi 
şi revărsându-se deasupra mării. Scrută în continuare 
zarea prin ceața care se risipea, dar care încă mai 
învăluia ţărmul şi conturul vag al unei siluete ce se 
profila la marginea apei. 

Străinul îi făcu semn cu mâna, iar Simon, după un 
moment de ezitare, îi răspunse cu acelaşi gest. Ici şi 
colo ceața se ridicase de-a binelea şi îl văzu din nou 
pe străin făcându-i cu mâna, strigându-l pe nume. 

— Simon! 

Nu mai încăpea nici o îndoială asupra acelui glas!. 
Nu exista nici un altul asemănător în lume şi nici nu 
existase vreodată! 

— Vin îndată! ţipă Simon sugrumat de emoție. Îşi 
simţea gâtlejul uscat şi mâinile îi tremurau în timp ce 
cobora în bărcuţa care se clătina deasupra apei. El 
era vâslaş iscusit, dar oricine l-ar fi observat acum ar 
fi gândit contrariul când i-ar fi văzut stângăcia şi 
lipsa de îndemânare. Distanţa părea mare, dar în cele 
din urmă ajunse şi trase gâfâind bărcuţa pe nisip. 

Vlăguit de emoție, cu chipul crispat, se trezi 
buimăcit sub privirea calmă şi prietenoasă a lui lisus. 
Simon se aruncă în genunchi. Îi simţi mâinile 
făcătoare de minuni pe umerii săi încovoiaţi şi 
imediat îşi zise că era aceeaşi senzaţie pe care o 
simţise când mâinile lor s-au atins acolo.... la 
Hammath. 

Acum lisus îi vorbea liniştit, dar ferm. 

— Simon, fiul lui Ionas, am nevoie de tine. 

— Dar eu sunt un om păcătos, Stăpâne! mărturisi 
Simon copleşit. 

— Eu tocmai pentru asta am venit, să-i salvez pe 
păcătoşi, fiule, răspunse lisus. 


— Cum te pot ajuta, Stăpâne? Nu sunt decât un 
pescar. Acum glasul lui Simon de-abia se auzea, 
sugrumat de emoție. 

— Vei rămâne mereu pescar, Simon, spuse lisus, 
însă începând de azi, vei pescui oameni! 


LLOYD C. DOUGLAS 


N |* 
ASS 


Cu umilinţă, Simon se înclină adânc şi ochii i se 
umeziră. Acum mâinile dătătoare de forţă se 
odihneau pe părul lui des şi pescarul se simţi cuprins 
de o ciudată însufleţire. 

Vino! spuse lisus cu blândeţe. Scoală-te, Simon, 
şi urmează-mă! 

Şi Simon se ridică... şi îl urmă pe lisus! 


În loc să-1 conducă pe Marele Pescar spre drumul 
mare şi apoi spre miazăzi, spre Betsaida şi ţinutul 
din apropiere de Hammath - aşa cum se aşteptase 
Simon - lisus o luă către miazănoapte, mergând de-a 
lungul țărmului. 

Îi ceruse lui Simon să-l urmeze şi el ascultase; 
înaintau prin nisip, iar Simon se ţinea în urma lui cu 
câţiva paşi, fără prea mare efort pentru că lisus 
mergea încet. 

În felul acesta merseră în tăcere vreo jumătate de 
milă. 

Marelui Pescar i se păru ciudat că acceptase să-l 
urmeze pe Tâmplar atât de repede şi fără să 
crâcnească, fără să-l întrebe măcar încotro se 
îndreaptă. El avusese de gând să plece azi prin ţară 
şi să-i slujească de bunăvoie drept scut protector 
împotriva hărţuielii nemiloase a mulţimii. El credea 
că poate face acest lucru fără să-şi schimbe cu nimic 
convingerile... Acum se părea însă că era aşteptat să 
i se alăture cauzei lui lisus şi să „pescuiască 
oameni"... Dacă cineva, de exemplu slujnica Anna de 
la palat, l-ar fi întrebat cu o săptămână în urmă ce ar 
gândi dacă i s-ar cere să se numere şi el printre cei 
ce-l urmează pe lisus, el ar fi tras o înjurătură şi ar 
fi scuipat pe pământ. 

Acum însă îl urma pe lisus - şi încă având 
un,ciudat simțământ de pace: calmul misterios care-l 
stăpânise o vreme, ieri după-amiază, revenise acum. 


Vechea corabie a lui lafet plutea leneş la ancoră, 
la vreo treizeci de iarzi de coastă, şi o bărcuţă sălta 
zglobiu la pupa ei. Fără îndoială, băieţii Zevedeu 
erau la bordul ei, pregătindu-se să plece la pescuit în 
larg. 


265 
MARELE PESCAR 


lisus încetini paşii şi se opri. Se întoarse şi-l privi 
pe Simon cu un zâmbet cercetător, apoi privirea îi 
alunecă pe mare. Simon stătea alături de el 
nehotărât, frecându-şi bărbia. După un moment de 
cugetare, se duse spre una din bărcile aflate pe țărm, 
o împinse în apă, se urcă în ea, luă vâslele şi începu 
să vâslească spre ţarcul cu rezerva de peşte viu. 

Cu faţa la pupa, el îl privea pe lisus care rămăsese 
pe țărm. După o vreme, Simon ajunse la corabia pe 
care îl aşteptau Iacob şi loan. lisus flutură mâna, se 
întoarse şi se îndreptă spre miazăzi către drumul 
mare. 


CAPITOLUL IX 


upă două săptămâni de căutări 

de la dispariţia Farei, toată 

lumea în afară de Voldi renunţă 
să creadă că fata ar mai putea fi în viaţă. 

Cu o perseverenţă neobosită, dar şi cu speranţe 
din ce în ce mai slabe, credinciosul tânăr îşi continuă 
căutările, scrutând fiecare porţiune de teren pe care 
l-ar fi putut străbate în nesăbuita ei goană nocturnă. 

Merse chiar până acolo încât cercetă prăpăstiile 
şi văgăunele adânci, neexplorate de el până atunci, în 
care ea ar fi putut să cadă; se afundă în 
mărăcinişurile unde s-ar fi putut pierde, întrebând 
fiecare păstor de pe păşuni atât de îndepărtate încât 
era imposibil să-i poată oferi vreo informaţie. Pe 
îndurerata lone o exasperase cu întrebări până ce 
aceasta dispărea la vederea lui. 

Ione cea de altădată, echilibrată şi stăpânită, era 
acum vrednică de milă. De la moartea lui Arnon şi 
dispariţia Farei, regele Zendi preluase slugile 
neajutorate; cele mai vârstnice se acomodaseră 
îndată obiceiurilor bine cunoscute ale gospodăriei 
regale. Dar  neconsolata sclavă greacă părea 
buimăcită. Toţi credeau că Ione era pe cale să 
înnebunească. 

După cum se spunea, Ione stătea toată ziua 
singură, în cel mai îndepărtat colţ al locuinţei 
servitorilor, izbucnind din când în când în văicăreli 
isterice; iar când cineva se apropia de ea, se retrăgea 
înfricoşată şi cu privirea rătăcită, de parcă se aştepta 
să fie lovită. 


267 
MARELE PESCAR 


Pus la curent cu starea ei jalnică, Voldi îşi pierduse şi 
el orice speranţă că fata i-ar mai putea furniza vreun 
indiciu. 

Desigur, erau mulţi aceia care-şi aminteau de 
teribilul jurământ pe care îl făcuse Fara când nu era 
decât o copilă, însă hotărârea ei de a porni într-o 
aventură atât de  iresponsabilă  întrecea orice 
închipuire. 

Pentru a curma aceste speculaţii şi mai cu seamă 
pentru a-l convinge pe nestăpânitul Voldi să nu-şi 
ducă la împlinire hotărârea de a o căuta în îndepărtata 
Galilee, regele şi consilierii lui au ţinut o consfătuire, 
întorcând lucrurile pe toate feţele. La sfârşit Voldi a 
fost chemat să afle rezultatul discuţiilor. 

Descurajat şi bolnav, pentru că oboseala şi 
neliniştea nopţilor nedormite îl dovediseră în cele din 
urmă, el asculta răvăşit când regele Zendi îi comunică 
părerea unanimă. Era credinţa lor fermă, declară 
solemn Zendi, că nici o femeie tânără în deplinătatea 
făcultăţilor sale mintale - aşa cum părea Fara - nu ar fi 
încercat o expediţie solitară într-o ţară ostilă, cu 
intenţia de a-i asasina regele straşnic păzit. Aceasta 
era judecata înţeleaptă a consiliului, care socotea că 
orice efort în vederea căutării ei în partea aceea 
însemna un act de curată nebunie. 

— Un detaşament de vreo mie de călăreţi încercaţi 
ar putea risca un atac al fortăreței tetrarhului Antipa, 
situată la douăzeci de mile dincolo de Iordan, continuă 
Zendi; dar ca o fată de şaptesprezece ani să 
călătorească neînsoţită peste şaptezeci de leghe, într- 
un teritoriu înţesat de bandiți, pentru a se răzbuna pe 
un rege în propria sa fortăreață, asta era o absurditate 
prea mare pentru a fi crezută chiar şi de un tânăr 
curajos şi viteaz pe care loialitatea, dragostea şi 
mâhnirea l-au dus la disperare. 


Când Zendi termină de vorbit, urmă o lungă tăcere 
care sugera că Voldi îşi putea pleda cauza dacă dorea, 
dar el nu spuse nimic. Bătrânul Dumah îşi drese glasul 
şi luă cuvântul: 

— Chiar dacă ea a fost destul de  nesăbuită să 

încerce o astfel de 


LLOYD C. DOUGLAS 


NI * 
[se) 


aventură, cu siguranţă că până acum a dat de o sume- 
denie de necazuri. 

Voldi tresări şi ridică imediat capul. 

— Vreţi să spuneţi, domnule, că ea ar putea fi chiar 
întemniţată? 

— Poate şi mai rău, murmură Dumah. 

Faţă de această afirmaţie, Voldi ţâşni de pe locul său 
şi căzu în genunchi înaintea regelui, strigând: 

— Nu mai pot îndura această stare de lucruri, sire! 
Vă implor, lăsaţi-mă să plec în căutarea Farei printre 
iudei! 

Bătrânul Mişma, aflat alături de rege, îi şopti ceva. 
Zendi îi făcu semn lui Voldi să se ridice şi îi spuse să 
aştepte afară. O oră bună se scurse până să fie chemat. 
Consilierii se ridicaseră de pe locurile lor şi păreau 
nerăbdători să plece. 

— La cererea onorabilului tău bunic, îţi permitem să 
pleci, îţi vom da un certificat de cetăţean arab cerând 
liberă trecere prin toată Iudeea. Îţi dai seama că acest 
document nu are aceeaşi valabilitate ca în Macedonia, 
Petra, Cipru sau Roma. Dacă în Iudeea sau Galileea vei 
da de bucluc, e treaba ta, fiule. Noi îţi dorim numai 
bine, dar de se va întâmpla să nu te întorci, să ştii că 
nimeni nu va porni în căutarea ta. 

În timp ce Zendi vorbea, ochii plini de recunoştinţă 
ai lui Voldi se opriră pe faţa întunecată a bunicului său. 
Ce om minunat era Mişma! Când regele termină de 
'vorbit, Voldi se înclină adânc, iar Zendi îi puse o mână 
pe umăr şi îi ură drum bun. 

— N-ar fi trebuit să te las, adăugă el. 

- Dacă Maiestatea voastră ar fi fost în locul meu, 
îndrăzni Voldi, sunt sigur că aţi fi încercat. 

— Ce arme vei lua cu tine? se interesă Zendi. 

— Doar un pumnal, sire! 

— Foarte bine; e mai bine să nu porţi arme vizibile şi 
încearcă să eviţi pe cât posibil orice dispută, oricât de 
măruntă. Şi nu scoate pumnalul decât dacă ai intenţia 
să-l foloseşti... încă ceva: trebuie să dispui de o sumă de 
bani convenabilă. 


269 
MARELE PESCAR 


Inima lui Voldi tresări. El nu se gândise deloc la 
bani; nu purtase cu el niciodată şi nici nu avusese 
ocazia să-i folosească vreodată. Dar bătrânul Mişma îl 
uşură îndată de această grijă. 

— Băiatul va dispune de fonduri îndestulătoare, sire. 

Voldi apucă mâna bunicului său şi o strânse cu 
căldură. Zendi cobori de pe podium şi dădu să plece, dar 
se întoarse şi adăugă: 

— Arabia ar trebui să se mândrească cu voi doi. 

La rugămintea lui Mişma, Voldi îl însoţi acasă. Nu-l 
văzuse de mult timp pe bunicul său în şa şi inima îi 
zvâcni în piept de admiraţie, văzând uşurinţa cu care îşi 
strunea armăsarul murg. inuta lui tinerească în şa 
contrasta puternic cu faţa adânc brăzdată de trecerea 
anilor. Schimbară puţine vorbe înainte să ajungă la 
poarta locuinţei consilierului, unde se opriră cu caii 
alături. 

— Să ne luăm rămas bun, deci! 

— Înainte de asta, te poftesc puţin înăuntru. 

Descălecară şi intrară în locuinţa luxoasă a 
consilierului Mişma. Acesta dispăru pentru câteva 
momente într-o încăpere alăturată şi se întoarse cu un 
chimir de curând confecţionat. Era burduşit cu bani şi 
aur, astfel încât Voldi era să-l scape când îl luă din 
mâna bunicului său. 

— Iată aici, băiete, suma de bani pe care ai moştenit- 
o. 

— Nu era primejdios să ţii asupra dumitale atâta 
avere? 

— Da, e adevărat, dar nu o am de prea mult timp. 

— Atunci înseamnă că te-ai pregătit special pentru 
mine. 

— M-am gândit, cel puţin cu două săptămâni în urmă, 
că ai să vrei să pleci după ea. Sunt foarte mâhnit, dar 
văd că nu te mai pot reţine! 

Era un moment memorabil! Vorbeau încet, pentru că 
amândoi erau adânc tulburaţi. 

— Nu sper să te mai văd. Sunt bătrân; glasul lui abia 
se mai auzea acum. Vorbea ca pentru sine. Visam să 
ajungi consilier, dar acum trebuie să renunţ la 
asemenea vise. Fie că o vei găsi sau nu, noi oricum 


LLOYD C. DOUGLAS 


N| x 


7 


am pierdut această ocazie... Dar, în sufletul meu, nu te 
pot condamna pentru asta... Cu cât îmbătrânesc, 
concepția mea despre valori se schimbă. Fata este 
curajoasă. Nu e de mirare că tu o iubeşti într-atât încât 
să-ți riști viața pentru ea... S-ar putea să nu o găsești. 
Mă îndoiesc că ai să dai de ea. Dacă e pierdută, nu te 
grăbi să te întorci. Ai bani destui pentru încă multe alte 
călătorii... Dacă o găsești, însoarăte cu ea,dar nu o 
aduce aici. Veţi fi amândoi nefericiţi... Mișma se ridică 
anevoie şi îşi puse amândouă mâinile pe umerii lui 
Voldi... Acum du-te, viteazul meu băiat, şi linişteşte-ţi 
mama. 

După scena tulburătoare din propriul său cămin, 
unde Kitra, mama sa, se străduia din răsputeri să-şi 
domine durerea despărțirii, în cele din urmă nu se mai 
putu abţine şi izbucni în lacrimi. Voldi se duse apoi în 
galop să-şi prezinte omagiile regelui, din mâna căruia 
primi preţiosul document de liberă trecere. 

În ultima clipă, se duse să-şi ia rămas bun şi de la 
credincioasa Ione, însă slugile nu au putut să dea de ea. 
Încălecă pe calul său înalt şi negru şi se îndreptă în 
trap vioi spre cărarea care cobora în Valea Aisne. 

La o distanţă de câteva sute de iarzi în faţă, o femeie 
păşi dintr-un tufiş şi-i făcu semn cu mâna. Era Ione, 
subţirică şi răvăşită, dar surprinzător de însufleţită. 
Niciodată nu puteai fi sigur de reacţiile unei minţi 
rătăcite. Ione, care se afundase într-o profundă 
melancolie şi tristeţe, acum părea aproape fericită. 
Voldi îşi frână calul şi se opri alături de ea. 

— Bunul meu Voldi! strigă ea emoţionată. Du-te şi 
găseşte-o! Iată aici un mic dar pentru tine! 

Fata îi înmână un pacheţel; era aproximativ de 
mărimea unei pernuţe de copil şi moale la pipăit. Era 
probabil o eşarfă pe care o împletise pentru el şi o 
învelise într-o pânză bine cusută pe toate părţile. 

— Să-1 deschid acum, Ione? întrebă Voldi încurcat. 


271 
MARELE PESCAR 


— Nu, nu! Nu e timp pentru asta! E doar un mic 
dar. Ea se întoarse zâmbind misterios şi îi făcu din 
nou semn cu mâna. Mergi cu bine, Voldi, şi să ai 
parte numai de bine, îi strigă, în» timp ce el dădea 
pinteni calului său Darik şi o porni în galop. 
Comportarea bizară a lui Ione îl tulbură, dar îi stârni 
şi curiozitatea în acelaşi timp. Cu câteva zile în urmă 
ea era de neabordat, deprimată şi cu privirea 
rătăcită, părând ieşită din minţi. Acum însă aflase 
despre intenţia lui de a pleca în căutarea Farei în 
Galileea şi era fericită! Poate că ea ştia mai mult 
decât spusese despre cele întâmplate în noaptea 
aceea când Fara dispăruse. El încercase să afle 
adevărul de la ea, însă Ione jurase să rămână mută. E 
posibil ca tăinuirea teribilului secret pe care-l 
deţinea să fi adus-o în starea jalnică în care se afla. 
In ciuda tuturor părerilor contrare, Fara se îndrepta 
neîndoielnic spre Galileea, intenţionând să-şi ţină 
jurământul! Voldi era pe pista cea bună; nu exista 
nici o îndoială în această privinţă, dar când încerca 
să examineze mai serios posibilele nenorociri pe care 
Fara le putea întâmpina, îşi pierdea orice nădejde de 
a o mai găsi în viaţă şi nevătămată. 

În noaptea aceea se opri pentru hrană şi adăpost 
la un han unde trăgeau de obicei caravanele în 
trecere, situat în mijlocul unei mici oaze de la 
extremitatea cea mai sudică a Mării Moarte. După o 
cină mizerabilă, pregătită de o bătrână sfrijită şi 
morocănoasă,!' el se interesă pe lângă hangiul ursuz, 
presupusul bărbat al bătrânei, dacă nu cumva fusese 
văzută prin partea locului o tânără şi frumoasă 
arabă, călare pe o iapă murgă, sau dacă se oprise pe 
aici cu vreo două săptămâni în urmă. Când Voldi văzu 
că posacul hangiu se încruntă şi scutură din cap, îl 
privi atent şi îl întrebă insistent: 

— Eşti sigur că n-ai văzut-o? 


— Cum aş putea uita o atât de ciudată şi plăcută 
făptură? Auzi, o femeie tânără care să călărească 
singură prin părţile astea! Nu, domnule! La naiba, o 
femeie tânără şi frumoasă pe aici... Poţi conta pe 
mine dacă e să-mi aduc aminte de o tânără 


LLOYD C. DOUGLAS 


N |* 


72 


atrăgătoare! Bătrânul chicoti pe înfundate, iar când 
uscățiva lui nevastă îl privi amenințător, el râse într- 
un fel dezgustător. 

Voldi făcu apel apoi la memoria bătrânei, dar nici 
aceasta nu-şi amintea să fi văzut o fată atrăgătoare, 
singură, călare, aici sau în altă parte, niciodată în 
viaţa ei. 

Deşi era încă devreme după-amiază, nu-i mai 
rămânea nimic altceva de făcut decât să se retragă. 
Gazdele aprinseră un opaiţ şi îi arătară sordida 
cocioabă care-i fusese atribuită pentru noaptea 
aceea. îşi luă şaua la spinare şi se îndreptă spre 
mizera încăpere. Era obosit, dar nu putea încă să 
adoarmă. Se aşeză pe marginea aşa-zisului pat. în 
lipsă de altă ocupaţie se hotărâ să vadă ce-i dăduse 
Ione. 

Scoase pachețelul din centură şi cu vârful 
pumnalului îi desfăcu cu grijă legăturile. Era o treabă 
migăloasă şi enervantă, pentru că Ione făcuse treaba 
bine. în sfârşit, după ce reuşi să desfacă cusăturile 
fără să deterioreze pânza, scoase la iveală un obiect 
în faţa căruia făcu ochii mari de uimire. Bucata de 
pânză ascundea o coadă lungă şi grea de păr 
împletit! A cui altcuiva putea fi decât a Farei? 

Voldi o luă în mâini cu venerație, o lipi de obraz şi 
o sărută. Ochii i se umeziră şi treptat în mintea lui și 
făcu lumină cu privire la semnificaţia cadoului lui 
Ione. Îi scăpă o exclamaţie de surpriză şi totodată de 
bruscă înţelegere. Fara se ascunde sub înfăţişarea 
unui băiat! Aşa încerca Ione să-i spună să nu facă 
cercetări în legătură cu o fată! Trebuia să caute un 
bărbat! Cum  îndrăznise Fara să-şi asume un 
asemenea risc? Aici, sub ochii lui, se afla o dovadă 
netăgăduită că aşa procedase ea. 

Sărmana Ione! Nu era atât de nebună pe cât se 
credea şi Voldi se înveseli, dar nu pentru mult timp. 


Bucuria lui se risipi îndată, lăsând loc temerilor. Cum 
putea Fara să-şi păstreze falsa identitate în 
împrejurări atât de vitrege? Mai curând sau mai 
târziu va fi descoperită şi deghizarea ei se va solda 
cu ceva poate şi mai rău decât dacă şi-ar fi păstrat 
propria-i identitate. 


273 
MARELE PESCAR 


După ore de veghe se culcă cu preţiosul trofeu 
sub cap. Trezit în zori, el o găsi pe taciturna lui 
gazdă trebăluind prin curtea grajdului. 

— Vreau să te întreb ceva, spuse Voldi. Nu ai 
văzut un tânăr arab pe aici acum vreo două 
săptămâni, călărind o iapă murgă? f 

— Da, unul ca ăsta am văzut, răspunse bătrânul. 
Era un tânăr frumos şi bine îmbrăcat. S-a oprit aici şi 
a dormit chiar în camera unde ai dormit azi-noapte. 

— Ohh! Ce mai cameră, mormăi Voldi, strâmbând 
din nas. 

— Nici celuilalt arab nu i-a plăcut, replică 
bătrânul rânjind. Să-1 fi auzit ce ieşea din gura lui...! 
Pe onoarea mea, tânărul ăsta înjura mai ceva ca un 
marinar beat. În viaţa mea n-am mai auzit atâtea 
înjurături în gura cuiva. Unele din ele erau noi 
pentru mine, fiindcă nu le mai auzisem până acum. 

Voldi îl privi o clipă încruntat, apoi izbucni în râs. 

— E un băieţandru frumos şi necioplit, nu-i aşa? 

- Da, domnule, într-adevăr! Trebuie să fi fost 
foarte bogat după felul cum se purta; ne comanda ca 
şi cum am fi fost sclavii lui, deşi trebuie să recunosc 
că nu era deloc zgârcit. 

- De ce nu mi-ai spus aseară, când te-am 
întrebat? 

Bătrânul îşi frecă bărbia, apoi, ca şi când ar fi 
înţeles brusc 
despre ce este vorba, privi cu ochii săi vicleni şi 
spuse: 

- Dar m-ai întrebat de o femeie tânără! îl 
contrazise bătrânul. Se poate că acest tânăr de care 
mă întrebi să fi fost femeia de care te interesai 
aseară? îşi lăsă capul pe spate şi scoase nişte sunete 
ascuţite. Bănuiam noi că e ceva ciudat cu el! Hai! 
Hai! Bine, bine, oricum trebuie să-ţi spun ca în 
această oază n-am mai auzit vreodată pe cineva 


înjurând astfel - şi să ştii că noi am avut în gazdă tot 
felul de oameni, mulţi conducători de caravane şi 
cămile! 


În drumul său spre Enghedi, Voldi izbucni în râs 
de câteva ori, dar avu şi momente de profundă 
mâhnire. Hotărât lucru, 


LLOYD C. DOUGLAS 


N |* 


7 


Fara juca pe miză mare. Ea putea înşela o pereche 
de bătrâni ursuzi şi ramoliţi la hanul unde trăsese, 
dar până în Galileea mai era cale lungă. 

La Enghedi, înfăţişarea unui tânăr arab care 
trecuse cu două săptămâni în urmă reveni îndată în 
memoria localnicilor întrebaţi. 

— Un tânăr ţâfnos şi arogant? îl zugrăvi stăpânul 
hanului şi când Voldi dădu afirmativ din cap, el 
continuă: Da, îmi aduc aminte bine de el. Avea 
înfăţişare de om înstărit şi călărea o iapă 
zburdalnică, împodobită cu destulă argintărie pe 
căpăstru şi o cravaşă cu incrustații atât de scumpe 
că, în preţul ei, ar fi putut cumpăra totul din casa 
mea. 

— Nu ţi s-a părut că acest tânăr era puţin 
nepoliticos? insistă Voldi. 

- Da, puţin, rânji hangiul şi se încruntă. îmi 
trântea la înjurături în vreo trei limbi: aramaică, 
arabă şi greacă, iar slugilor, în latină. Nimic nu-i era 
pe plac. 

Voldi se străduia să fie serios, deşi cu greu îşi 
stăpânea râsul. 

— Ăsta-i individul pe care-1 caut, spuse el, nu mai 
încape îndoială. Când a plecat, nu ştii încotro a luat- 
o? 

— Pe vechiul Drum al Sării. Spunea că se 
îndreaptă spre port şi dacă n-o fi fost jefuit înainte 
să ajungă acolo, a rămas în pielea goală în Gaza. 
Numai nebun să fii şi să ai curajul să te avânţi călare 
de unul singur prin văgăuna aia blestemată, chiar şi 
ziua în amiaza mare! 

— L-ai avertizat în legătură cu pericolele astea? 

— Nu, nu i-am spus nimic, răspunse hangiul. Era 
atât de al naibii de sigur pe el şi apoi, nu era treaba 
mea să mă bag nepoftit în bucluc. 


— Sper că prietenul meu Va fi fost cu băgare de 
seamă, spuse Voldi cu mai multă încredere decât 
simţea. 

— Cu gura pe care o are, cred că mai curând 
ceilalţi trebuie să fie cu băgare de seamă, replică 
hangiul. 


275 
MARELE PESCAR 


— Da, şi cu pumnalul lui! completă Voldi, sperând 
că spusese adevărul. 

În dimineaţa următoare, pe când călărea pe 
drumul principal, se simţi din nou stăpânit de 
gânduri negre. Cu câte neplăceri nu se putea 
confrunta Fara în calea ei! La ce nu puteau recurge 
aceşti oameni ticăloşi ca să provoace un călăreț care 
nici măcar nu se sinchisise să-şi mascheze bogăţia şi 
rangul? Dar conducătorii ăştia de caravane cu nas 
coroiat şi privire vicleană, care-l priveau cu atâta 
făţişă neruşinare, de ce ar fi în stare dacă, la o 
cercetare mai amănunţită, deghizarea Farei ar fi 
descoperită? După cât se pare, fata înţelesese că, 
pentru a fi cât mai convingătoare în noul ei rol, 
trebuia să facă scandal şi să fie arogantă. Voldi spera 
ca ea să nu exagereze în sensul ăsta. Putea să-i apară 
în cale cineva care să nu se lase impresionat de 
fanfaronada şi nelegiuirea ei. Sărmana lui Fara 


încăierare. 

În vechiul Hebron, el făcu cercetări la două 
hanuri, dar nimeni nu-şi amintea să fi văzut un tânăr 
arab cu înfăţişare prosperă, călărind o iapă murgă... 
După vreo două ore petrecute întrebând în dreapta' 
şi în stânga, Voldi hotărâ că Fara trebuie să fi trecut 
prin oraşul istoric fără să se fi oprit. El îşi hrăni şi 
adăpă calul, dejună în grabă la hanul principal şi o 
luă din nou la drum. Acum trecea printr-un ţinut mai 
fertil, incomparabil mai atrăgător, şi întâlni destule 
căruţe trase de măgari încărcate cu pepeni, struguri, 
grâne şi nutreţ, îndreptându-se spre piaţă. 

La câteva mile la soare-apune de Hebron, în 
apropiere de o răscruce de drumuri, Voldi zări un 
călăreț care se apropia agale şi care-i trezi interesul 
dat fiind frumoasa iapă pe care o călărea - mult prea 
de soi pentru înfăţişarea jerpelită a călăreţului şi 


care semăna izbitor cu Saidi, iapa Farei. Bănuielile 
lui Voldi se adeveriră. Tipul îndesat şi slinos, cu o 
tunică zdrenţuită şi barba încâlcită nu-şi putea 
permite un cal de o asemenea valoare. Pielea lui 
tuciurie îi trăda originea de 


LLOYD C: DOUGLAS 


N| x 


76 


idumean, ceea ce nu era în favoarea lui. Căpăstrul 
vechi şi ponosit era o încâlceală de curele şi funii din 
cânepă ce nu se potrivea deloc unui animal pursânge. 
Pe măsură ce se apropiau unul de altul, şiretul 
idumean, conştient acum că era cercetat cu atenție, 
înfipse sălbatic călcâiele în coastele iepei, hotărât să 
treacă repede şi neobservat. Voldi, la rândul lui, îl 
îndemnă pe Darik să treacă drumul, blocându-i calea 
cu o frână bruscă. 

— Ce vrea să însemne asta? urlă idumeanul cu glas 
răguşit. 

— Cum ai pus mâna pe iapa asta? întrebă Voldi furios. 
— Cine vrea să ştie? ripostă idumeanul. 

— Chiar eu, omule! strigă Voldi. Ea aparţine unui 
prieten al meu... Aici, Saidi! Şi Voldi întinse mâna 
spre botul catifelat al lui Saidi, ale cărei nări 
începură să freamăte. Iapa ciuli urechile şi făcu un 
pas înainte, adulmecând, în timp ce călăreţul ei o 
trăgea de frâu înapoi. 

- Iapa este a mea! mormăi idumeanul rânjind. Am 
cumpărat-o acum câteva luni! la mâinile de pe 
căpăstru sau va fi vai şi amar de tine. 

— Nu-i adevărat, iapa asta a fost furată! Nu e a ta! 
Văd că te-ai descotorosit de şa şi de căpăstru. Poate 
îmi spui şi mie ce s-a ales de tânărul arab de la care 
ai furat-o? 

— Şi dacă afli, ce-ai să-mi faci, flăcăule? şuieră 
idumeanul agitând în aer un bici uzat. Mă laşi să trec 
sau nu? 

— Nu înainte de a-mi răspunde la întrebare! 
Idumeanul răspunse ducându-şi braţul înapoi şi 
plesnind 

puternic din bici pe lângă faţa lui Voldi. Instinctiv, 
acesta ridică un braţ să se apere, dar capătul curelei 
muşcă din pielea gâtului. Biciul coborî din nou, de 
data asta peste crupa iepei. Apoi omul se dădu înapoi 
şi se întoarse să plece. 

Nici arabul şi nici idumeanul nu păreau dispuşi să 
descalece pentru o luptă pe drumul public. Deja două 


căruţe de piaţă se opriseră, atrase de disputa lor. O 
caravană de cămile tocmai se îndrepta spre ei, venind 
dinspre  asfinţit. Aparent temându-se de bucluc, 
idumeanul 


277 
MARELE PESCAR 


dădu pinteni iepei, biciuind-o sălbatic. Scăpat de 
strânsoarea lui Voldi, calul ţâşni. 

La răscruce, călăreţul idumean o luă spre stânga, 
pe un drum neumblat, ceva mai lat decât o potecă, cu 
Voldi pe urmele lui în plin galop. Ambii cai aveau 
experienţă în întreceri. Parcurseră mai mult de o 
jumătate de milă până ce Darik ajunse alături de 
Saidi. Drumul de ţară se îngusta acum mărginit de 
tufişuri dese. Deoarece Darik luase un avans de o 
lungime de gât, amândoi caii erau atât de aproape 
unul de altul încât trupurile lor se atingeau. Voldi, 
întorcând capul, îl văzu pe idumean aplecat mult 
înainte, cu un pumnal îndreptat spre spatele lui. 
Voldi preveni lovitura vânjosului adversar cu o 
straşnică plesnitură de cravaşă în plină figură. 

Urlând de durere, idumeanul o obligă pe Saidi să 
intre în tufiş, unde, după o scurtă încercare de a se 
elibera, iapa se opri şi aşteptă cu nările fremătânde. 
Idumeanul nu mai făcu nici o încercare să meargă 
mai departe. Descălecă, şi Voldi la fel. Era evident că 
idumeanul avea să fie un adversar neloial, aşa cum o 
dovedise până acum. 

Se dezbrăcară de haine, îşi scoaseră pumnalele şi 
se aşezară la o oarecare distanţă unul în faţa 
celuilalt. Idumeanul îşi pipăi rana sângerândă de pe 
obraz şi rânji. 

— Îmi pare bine, flăcăule, că te-ai luat după mine, 
şuieră el. Aici e un loc mai sigur pentru ceea ce am 
de gând să-ţi fac. Încovoindu-se ca un taur furios, 
începu să înainteze şi să se legene în dreapta şi în 
stânga, târșindu-și sandalele jerpelite pe pământ, cu 
paşi mici şi calculaţi. Voldi rămase pe loc, în pi- 
cioare, fără să facă un gest de apărare. 

Atunci idumeanul se ridică şi el şi îşi încrucişă 
braţele, aşteptând nedumerit. 


— Ai de gând să stai acolo nemişcat şi să te laşi 
spintecat, fără să te aperi? Credeam că voi, arabii, 
sunteţi luptători adevăraţi! 

Voldi păru că nu aude provocarea. Privea cu ochii 
larg deschişi peste umărul idumeanului, în josul 
drumului. 


LLOYD C. DOUGLAS 


N |* 


7 


— Priveşte! strigă el îngrozit. 

Tuciuriul său vrăjmaş întoarse brusc capul, să 
vadă ce putea veni din spate, şi Voldi se şi aruncă 
asupra lui, apucându-1 zdravăn de încheietura mâinii 
care ţinea pumnalul şi imobilizând-o. Idumeanul îşi 
duse braţul liber în spate, izbindu-l puternic de 
ascuţişul pumnalului arab. 

Acum cu mâna dreaptă liberă, ridică arma 
îndreptând-o spre inima lui Voldi, dar pumnalul 
îndemânaticului arab pară lovitura, făcând o tăietură 
lungă şi adâncă în antebraţul idumeanului. Sângele 
ţâşnea acum din ambele lui mâini. El mai făcu o 
încercare disperată, dar rana de la braţ era prea 
gravă ca să mai poată aplica o lovitură eficace. Voldi 
îi prinse pumnul sângerând şi îl răsuci, eliberând 
astfel pumnalul care-i căzu pe pământ. ÎI apucă apoi 
de barba îmbâcsită, îi dădu capul pe spate şi îl ţinu 
aşa, cu lama plată apăsată pe gâtlejul lui slinos. 

— De unde ai iapa? strigă Voldi. Răspunde-mi 
repede sau te omor! 

Idumeanul scrâșni din dinţi şi încercă să se 
elibereze, dar nu izbuti decât să-şi mânjească barba 
cu sângele de pe mâini. Vârful pumnalului se plimba 
uşor pe gâtul său jegos. 

Cu aceasta, lupta se încheiase, genunchii 
matahalei cedară şi se prăvăli la pământ, gemând. 
Voldi desfăcu unul din desagii de la şa şi scoase un 
ştergar cu care-i legă strâns braţul. 

— N-am de gând să-ţi salvez viaţa, ticălosule, 
spuse el în timp ce-i înfăşură braţul, dar nu vreau să 
mori înainte de a-mi spune unde se afla această iapă 
când ai furat-o? 

Sleit de puteri şi văzându-se învins, idumeanul 
mărturisi; era o poveste stranie, atât de ciudată încât 
cu greu putea fi inventată. Dar acum pentru Voldi se 
ridica o altă întrebare: de ce să vrea Fara să se 


amestece într-o mulţime, pe o păşune din apropierea 
Iordanului, strânsă acolo să asculte un profet 
itinerant? Aşa ceva nu se potrivea câtuşi de puţin cu 
intenţiile Farei! 

— Nu, mormăi idumeanul, eu nu l-am văzut pe 
stăpânul 


279 
MARELE PESCAR 


iepei. El a urmat gloata, iar la căderea nopţii am 
găsit-o priponită puțin mai departe de celelalte 
animale. De altfel, spuse el, nu am văzut şaua şi nici 
căpăstrul calului. El aşteptase până ce tabăra 
adormise, apoi, după o oarecare împotrivire, care 
amenința să-1 trădeze, condusese iapa departe de 
acolo. 

- Foarte bine, spuse Voldi, acum potolit. Când 
crezi că ai terminat de vărsat, vom merge împreună 
să-mi arăţi locul unde ai găsit iapa priponită. 

— Eu... eu nu sunt în stare de aşa ceva, murmură 
idumeanul, sunt prea istovit. 

— Ar fi trebuit să te gândeşti la asta înainte de a 
încerca să-mi împlânţi cuțitul în spate, nemernicule. 
Hai, ridică-te, iar dacă nu, îţi despic îndată bandajul 
şi atunci poţi să rămâi aici şi să zaci până crăpi! 

Drumul de întoarcere la Hebron se dovedi 
anevoios şi călăreţii atraseră multe priviri din 
mulţimea celor care se scurgeau pe şosea. La primul 
jgheab cu apă, Voldi îl ajută pe idumean să coboare 
de pe cal şi să-şi spele puţin sângele închegat de pe 
rană. Din fericire pentru amândoi, nu întâlniră nici o 
patrulă. La răsărit de Hebron, ei făcură cale întoarsă 
şi se îndreptară spre miazănoapte. Era târziu după- 
amiază când ajunseră la pajiştea de pe malul 
Iordanului. Iarba culcată şi pământul bătătorit erau o 
mărturie a trecerii puzderiei de oameni. 

— Acolo! arătă tâlharul cu faţa schimonosită de 
durere. Acolo era priponită iapa. s 

Descălecând, Voldi îl apucă pe Darik de căpăstru 
şi cercetă atent împrejurimile. Se întreba cum a 
reacționat Fara când a descoperit dispariția lui 
Saidi? Avea la ea destui bani ca să cumpere un alt 
cal? Fără îndoială. Nu plecase ea la drum lung fără 
bani. Imposibil de crezut, pe de altă parte, că pornise 
pe jos. Călătoria ei era şi aşa hazardată, fără să mai 


adauge şi acest risc. Nu! hotărâ el, Fara îşi 
procurase fără îndoială un alt patruped - de orice fel. 


LLOYD C. DOUGLAS 


N |* 
© 


Şi acum ce va face cu Saidi? Nu era proprietatea 
lui; nu o putea vinde, dar nici nu o putea lua cu el. 
Călătoria lui implica destule pericole; era dificil să o 
strunească pe tărâmuri necunoscute şi îndepărtate 
de casă. După un timp de gândire, încălecă şi se opri 
în faţa idumeanului prăbuşit la pământ. Mângâie 
botul-catifelat al iepei. 

Rămâi cu bine, Saidi, spuse el, ignorându-l cu 
desăvârșire pe bandit. Îmi pare rău că te părăsesc, 
dar n-am ce face. 

Fără a-i adresa vreun cuvânt idumeanului care 
zăcea neclintit, dar uluit de gestul arabului, Voldi 
porni în galop, întrebându-se unde, când şi dacă va 
da vreodată de urma Farei. 


Socotind că trecuse prin destule emoţii pentru o 
zi, Voldi porni înapoi spre Hebron pentru a-şi petrece 
noaptea. în dimineaţa următoare, devreme, el se afla 
din nou pe drumul spre asfinţit; depăşi încrucişarea 
drumurilor unde cu o zi înainte îl întâlnise pe 
banditul idumean, apoi străbătu mica localitate 
adormită numită Adoraim, a cărei istorie sângeroasă, 
dacă ar fi cunoscut-o, i-ar fi putut trezi interesul. Se 
oprea adesea şi îi întreba pe ţăranii întâlniți în cale 
care-şi lucrau pământurile prin apropiere, dacă îşi 
aminteau să fi văzut un arab tânăr în urmă cu mai 
bine de două săptămâni. Nu numai că nu căpătă 
informaţiile dorite, dar răspunsurile lor erau ostile şi 
indicau că nu manifestă nici un interes pentru 
călătoriile arabilor, într-adevăr, păreau foarte 
necivilizaţi şi Voldi începu să facă speculaţii: cum ar 
răspunde un păstor arab dacă ar fi întrebat de un 
călăreț iudeu, cu un statut social aproximativ asemă- 
nător lui, dacă nu a văzut cumva un alt iudeu pe 
drum cu câtva timp în urmă. Păstorul l-ar fi 
blagoslovit desigur cu o seamă de înjurături, nu 
numai la adresa iudeului, dar şi a tot neamului lui, 


inclusiv unchi, bunici, urmaşi şi 


toată seminţia. 
Frumoasă lume! 
Opririle sale ocazionale, deşi scurte, întârziară 


considerabil planul lui de călătorie, astfel încât se 
lăsase deja seara când 


281 
MARELE PESCAR 


ajunse în vechea şi sordida aşezare Lachiş, la încă 
cincisprezece mile depărtare de Gaza. Luna era prea 
nouă ca să-i fie de folos unui călăreț nocturn. Se 
îndreptă către grajdul singurului han, care era gol. 
Semn rău, se gândi Voldi. învățase că acolo unde 
există loc destul de poposit, motivul este întotdeauna 
lesne de bănuit. 

Presupusul hangiu îi ieşi în întâmpinare, dar el 
hotărâ că e mai bine să se ocupe personal de cele 
trebuincioase calului, în timp ce-şi ţesăla atent 
fidelul animal - o operaţie ce implica şi un dialog 
tainic cu calul, la care Darik contribuia cu câte o 
mişcare a capului şi muşcând în joacă - Voldi simţi în 
spatele lui o prezenţă tăcută. Întorcându-se, dădu 
peste silueta unui bărbat la vreo patruzeci de ani, 
plăcut la înfăţişare şi bine îmbrăcat, evident un 
roman. Voldi se opri şi schimbă cu noul venit câteva 
cuvinte amabile de salut. 

- Eşti arab, bănuiesc, spuse romanul. 

— Da, domnule! Mă numesc Voldi. 

— Numele meu este Mencius. Caravana pe care o 
însoțesc este instalată la o depărtare de o milă, în 
partea de sus a drumului. Calul meu şchiopătează 
sau se preface. Speram să găsesc pe aici un om 
priceput, un vraci de cai, dar văd că n-am şanse, iar 
grăjdarii ăştia nu ştiu nici măcar pe ce lume trăiesc. 

— Vrei să mă uit eu la el? întrebă Voldi. 

- Ţi-aş fi foarte îndatorat dacă nu-ți cer prea 
mult, spuse Mencius. Se pare că voi, arabii, ştiţi totul 
despre cai. 

— Nu chiar totul, protestă Voldi, dar ştim că 
obosesc şi ei după un drum lung şi cu cât sunt mai 
inteligenţi, cu atât şchiopătează mai tare. 

— Ai dreptate, chicoti Mencius, şi uneori ei uită 
care e piciorul cu pricina. Oricum, se pare că al meu 
îmi spune adevărul. Traversară agale de partea 


cealaltă a curţii interioare, unde un armăsar alb îşi 
rumega liniştit nutreţul. Voldi se opri lângă el şi îl 
urmări în tăcere timp îndelungat până ce Mencius, 
nerăbdător, îl întrebă la ce 


LLOYD C. DOUGLAS 


N |* 


2 


concluzie a ajuns şi unde îl va consulta. 

— Încă nu, spuse Voldi preocupat, continuând să-l 
studieze atent. 

Armăsarul ridică piciorul drept din faţă, apoi îl 
lăsă binişor în jos. Atunci Voldi se apropie de îndată, 
îl bătu uşor cu palma peste crupă, îi pipăi chişiţa şi îi 
ridică piciorul să-l cerceteze. Mencius se apropie şi 
el. 

— E prost potcovit, domnule, spuse Voldi. Copita 
asta a fost scobită mai profund decât copita dreaptă 
din spate, ceea ce i-a dezechilibrat mersul în 
porţiunea dintre chişiţă şi copită. Mencius chemă 
îndată o slugă şi întrebă dacă s-ar găsi în apropiere 
un potcovar, dar primi un răspuns negativ. 

— Mă tem că prin părţile astea nu găsim un 
potcovar destul de bun pentru a ne fi de folos, adăugă 
Mencius. 

— Nu e nimic, dar ne-am putea sluji de uneltele 
lui.* Dacă am găsi un astfel de atelier, aş putea face 
eu însumi această operaţie. 

— Vrei să spui că te pricepi să şi potcoveşti un 
cal? 

Uimirea lui Mencius era atât de sinceră, încât 
Voldi râse. 

În drum spre potcovărie, el începu să-i explice că 
orice tânăr arab care călăreşte este şi vraci în acelaşi 
timp şi face acest lucru din instinct. 

— Eu nu las niciodată potcovarul să pună mâna pe 
piciorul lui Darik, spuse el, dar e drept că avem şi 
câţiva mari meşteri. Voldi râse din nou văzând 
expresia de uimire copilărească a romanului şi 
adăugă: Potcovarii noştri sunt mai bine retribuiţi 
decât scribii... poate de aceea arabii călăresc cu mai 
multă eleganţă şi pricepere decât citesc. 

Mencius se amuză la auzul acestor ciudăţenii, dar 
se pare că nu era sigur că aprobă lipsa de interes a 


tânărului arab chipeş faţă de educaţie. Pe Voldi îl 
plăcuse din prima clipă şi n-ar fi vrut să-l jignească 
considerându-l analfabet. Mencius - fără a face prea 
multă paradă - era puţin snob când era vorba de 
educaţie. 


283 
MARELE PESCAR 


Voldi îşi scoase tunica şi i-o înmână lui Mencius, 
care observă fineţea ţesăturii şi lucrătura măiastră: 
apoi, cu consimţământul potcovarului înmărmurit, 
alese câteva unelte ruginite şi  reajustă cu 
îndemânare echilibrul defectuos al copitei, ţinând 
ferm piciorul calului între genunchi în timp ce 
bătea caielele, pentru a reduce efectul neplăcut 
asupra chişiţei. 

Înainte să termine operaţia, auzi deodată o 
discuţie în greacă în spatele său. Se întoarse şi îl 
privi surprins pe Mencius, dar văzu că acestuia se 
alăturase un alt roman, mai tânăr decât el şi 
aparent subordonatul lui. Mencius era cel care 
vorbea şi, evident, nu se aştepta ca Voldi să 
înţeleagă. 

— Priveşte, Pincus, cu câtă îndemânare şi 
pricepere lucrează, 
spunea Mencius. lubeşte caii şi de aceea vrea să-i 
scutească de suferinţă. Auzi, cai! Să le consacri 
toată viaţa! Ciudat lucru şi cu arabii ăştia...! Ei sunt 
isteţi, dar toată ştiinţa lor se opreşte la cai în rest, 
nu mai ştiu nimic! 

Voldi terminase de potcovit, dar nevrând să-l 
întrerupă pe roman din dizertaţia sa cu privire la 
modul de gândire al arabilor, el reţinu în continuare 
între genunchi piciorul armăsarului, masându-l 
uşor şi ascultând. 

— Uită-te de exemplu la acest băiat chipeş, cu 
aspect înstărit, cu gesturi elegante şi inteligent şi 
care provine fără îndoială dintr-o familie bună; dar 
pariez pe cinci sute de sesterţi că nu ştie nici măcar 
să-şi scrie numele! 

- Eu nu m-aş lua la întrecere cu Excelenţa 
voastră, spuse 
Pincus, dar cum veţi afla dacă e aşa sau nu? 


— Ce-ar fi să-l întrebi direct? sugeră Voldi cu 
un zâmbet maliţios. 
Penibilul incident, care putea ofensa lesne pe oricine, 
contribui la împrietenirea celor doi. Versat în ale 
diplomaţiei, Mencius recunoscuse cu umilinţă că 
orice încercare de a se scuza ar face situaţia şi mai 
penibilă. Ceea ce îl îndemnă pe Voldi să adauge: 
- Da, domnule, ai dreptate în legătură cu 
Arabia. Eu nu 


LLOYD C. DOUGLAS 


N |* 
A 


trebuia să ascult la discuția voastră, dar nici nu 
puteam pleca, iar cunoştinţele mele de greacă sunt 
pur întâmplătoare, vă asigur! 

Pincus care izbutea cu greu să-şi păstreze calmul, 
izbucni într-un hohot de râs. întregul episod era prea 
ridicol ca să fie privit cu seriozitate. Voldi recunoscu, 
la rândul lui, că situaţia era hazlie. Mencius îşi 
depăşi treptat stânjeneala. Apoi, cu o demnitate 
desăvârşită şi cu respect, Mencius îl prezentă pe 
Pincus drept conducătorul caravanei pe care el o 
însoțea. 

Când tânărul roman se îndepărtă să dea 
instrucţiuni pentru trimiterea caravanei a doua zi, la 
Gaza, unde avea să aştepte în port, Mencius şi Voldi 
se mai întreţinură o bucată de vreme. Ei cinară 
împreună şi stătură până seara târziu, când se 
despărţiră. Cunoştinţa lor se transformă repede într- 
o prietenie. Amândoi aveau acelaşi sentiment. 

Poate fără să-şi dea seama, Mencius îi deschisese 
noi orizonturi tânărului arab, care nu mai călătorise 
până atunci dincolo de fruntariile ţării sale. Voldi 
părea fascinat şi îl încuraja pe roman să-i vorbească 
despre călătoriile sale îndepărtate. Pe măsură ce-i 
explica mai amănunţit natura acestor peregrinări, 
Mencius îi destăinui fără rezerve că era un emisar al 
împăratului, angajat în diferite misiuni, mai cu seamă 
aceea de cercetare şi organizare în problemele atât 
de vaste ale Imperiului. Acum chiar se afla într-o 
asemenea misiune ce dura de mai multe luni: se afla 
în fruntea unei flote de zece corăbii ale Imperiului 
care făceau naveta între Brindisi şi Creta, cu 
îndatorirea de a-i zori pe tembelii cretani la minele 
lor pentru fierul pe care-l îmbarca şi-l trimitea la 
Roma. El reţinuse una din corăbii şi pornea spre 
Cipru, unde organizase o caravană pentru a aduce 
cupru din minele lor interioare, iar când corăbiile se 


întorseseră de la Roma cu balast, el însoţise cuprul la 
Cezareea, unde avea să fie folosit în construirea de 
docuri largi. 

— Ar trebui să rămâi câteva zile la Cezareea, 
Voldi, dacă ai intenţia să te îndrepţi către coastă, îl 
sfătui Mencius. Imperiul 


285 MARELE 
PESCAR 


construieşte acolo lucruri măreţe! Un dig lung din piatră 
de două mile şi un port minunat, menit să fie unul dintre 
cele mai mari porturi ale mărilor noastre. 

— Nu mi-am dat seama până acum că iudeii au atâtea de 
exportat, observă Voldi. 

— Nu numai că au, admise Mencius, aproape şoptind, 
dar va veni o zi când Imperiul îşi va îndrepta toată atenţia 
spre dezvoltarea acestor meleaguri şi atunci să vezi 
comerţ! 

— Să înţeleg că Roma are de gând să subjuge complet 
Iudeea? 

— Ei bine... şi Mencius se opri pentru a găsi cele mai 
potrivite cuvinte, când vei vedea noile cheiuri din 
Cezareea, cred că vei ajunge la aceeaşi concluzie... 
Oricum, presupun că orice s-ar abate asupra iudeilor, nu-i 
va deranja prea mult pe arabi. 

— Nu ştiu, spuse Voldi nehotărât. Noi aşa am fost 
învăţaţi să credem, cu mulţi ani în urmă şi am încheiat cu 
ei o scurtă alianţă, pe care am regretat-o ulterior. 

Mencius încuviinţă şi ridică din umeri. 

— Desigur, îmi amintesc. Irod ajunsese să se teamă şi 1- 
a căsătorit în grabă pe  ticălosul de Antipa cu mica şi 
drăgălaşa voastră prinţesă, apoi a trimis-o acasă cu inima 
zdrobită... am întâlnit-o o dată... era frumoasă! Pentru 
mine a fost întotdeauna un mister, de ce voi, arabii, n-aţi 
făcut scandal pentru ruşinea pe care v-a pricinuit-o? 

Voldi se îmbujoră uşor şi admise cu jenă că arabii 
reacţionează uneori cu întârziere când e vorba să-şi „plă- 
tească datoriile". După o pauză, el adăugă: 

— De altfel, e o poveste lungă, Mencius. 

— Aş dori să o cunosc mai bine, declară Mencius cu un 
entuziasm neaşteptat, descumpănindu-l pe arab care 
schimbă subiectul făcând un gest plictisit cu mâna. 

— Povesteşte-mi tu mai bine despre călătoriile tale, 
spuse el. Ai descărcat cuprul în Cesareea şi...? 

— Nu! Nu am descărcat cuprul. După cum îţi spuneam, 


LLOYD C. DOUGLAS 


N |* 


6 


mi-am luat armăsarul, pe Brutus, cu mine. Dacă ai şti 
cât urăşte calul ăsta călătoriile! Am lăsat corăbiile în 
grija comandantului flotei, Fulvius, şi m-am îndreptat 
către Gaza. Acolo, conform planului dinainte stabilit, 
l-am întâlnit pe Pincus în fruntea unei caravane de 
cămile gata să plece spre Enghedi. L-am lăsat pe 
Pincus la Gaza, la baza noastră din nordul Cezareii... 
Am vrut să constat câtă mână de lucru disponibilă 
avem pe terenurile de sare şi dacă resursele noastre 
de acolo sunt îndestulătoare. 

— Şi acum te îndrepţi spre Roma? întrebă Voldi. 

— Nu chiar acum. încărcăm sarea şi o expediem 
pe drumul ei; asta e o treabă care va dura probabil o 
săptămână, apoi mă voi întoarce la Cezareea călare, 
unde-l voi găsi pe prietenul meu Antonius care 
navighează cu „Augusta" la Roma. îmi cam ajunge cu 
corăbiile astea de marfa; am de gând să plec şi eu 
acasă mai comod, cu „Augusta". Acesta este vasul de 
agrement al împăratului şi de aceea e şi foarte 
frumos. 

Când se despărţiră, aproape de miezul nopţii, se 
simțeau de parcă erau prieteni dintotdeauna. 
Mencius avea să plece în zori, ştiind că va călări 
aproape toată ziua. Se despărţiră fără tragere de 
inimă, dar în cele din urmă fiecare puse mâna 
dreaptă pe umărul celuilalt, într-un gest de bun 
rămas cavaleresc. 

— Dacă vii vreodată la Roma, Voldi... spuse 
Mencius. 

— Puțin probabil, dar poţi fi sigur că voi încerca 
să te găsesc dacă se va ivi ocazia. Şi pentru că veni 
vorba, cum aş putea da de tine? 

- Întreabă la Pretoriu şi ei te vor îndruma: 
întreabă de proconsulul Nicator Mencius. 


— Şi tu când vei veni în Arabia, Mencius, casa 
noastră este şi a ta. Pentru amănunte, întreabă la 
tabăra regelui. 

— Am dreptate să presupun, Voldi, că familia ta 
este de vază în Arabia? 

— Bunicul meu, Mişma, răspunse Voldi, este şeful 
consilier al regelui. 


287 
MARELE PESCAR 


Voldi nu-şi putu continua drumul înainte de 
amiază. Fără îndoială, Fara trecuse călare prin 
Lachiş şi întrucât era clar că nu zăbovise în Hebron, 
cu siguranţă că se oprise aici. 

Nu avusese nici un prilej să vorbească cu hangiul 
despre acest lucru,- deoarece Mencius nu-l slăbise o 
clipă, dar în dimineaţa aceasta Voldi îl asaltă cu 
întrebări. 

Hangiul se străduia să fie amabil, dar se dovedi că 
nu are cunoştinţă despre un tânăr arab care ar fi 
trecut pe aici. Sigur este că el nu înnoptase la han. 
Este mai probabil însă, presupuse el, că tânărul arab 
se oprise să pună întrebări pe la casele din preajmă 
şi i se propusese găzduire peste noapte. Asta se 
întâmpla uneori. Hangiul se oferise să-l însoţească 
pe generosul său oaspete pe la acele case care 
găzduiesc de obicei călătorii în trecere, dar 
cercetarea nu duse la nici un rezultat şi astfel se irosi 
un alt timp preţios. Voldi renunţă în cele din urmă la 
noi cercetări şi părăsi Lachiş cu inima grea. 

Se anunţa o călătorie monotonă. La o milă înspre 
asfinţit, el. dădu peste urmele recente lăsate de 
caravana lui Pincus. Peste alte trei mile, ajunse în 
satul Melissa, o aşezare sumbră, unde, fără nici o 
speranţă, se opri să pună aceleaşi întrebări, la carei 
se răspunse cam la fel, cu aceleaşi priviri încruntate 
însoţite de scuipături. 

Soarele apunea când o piatră indicatoare îl anunţă 
că Gaza era la o depărtare de încă opt mile. Amurgul 
cobora repede şi pătrarul de lună îl mai ajută să 
zărească ceva, dar mai era cale lungă până la Gaza. 
Voldi nu avea nici un chef să ajungă noaptea, văzând 
bine cât de lesne te puteai trezi pe aici cu beregata 
sfârtecată chiar la lumina zilei. 

În timp ce înainta cu greu prin întuneric, pe 
drumul principal, la vreo două sute de iarzi în faţă, 


zări un grup de oameni angajaţi într-o încăierare. Se 
auzea doar zăngănitul inconfundabil al săbiilor 
însoţit de scurte strigăte sălbatice de avertisment sau 
de încurajare. 


LLOYD C. DOUGLAS 


N |* 
[se) 


Pe moment, Voldi nu se hotărâ dacă să dea năvală 
călare în mijlocul acestei încăierări, care se putea 
dovedi o luptă între grupuri de tâlhari. Se opri însă 
brusc când dădu cu ochii de un cal alb târât de 
căpăstru spre drumul principal şi înţelese îndată din 
ce se stârnise încăierarea. Dând pinteni calului, porni 
în galop şi se trezi la o distanţă de câţiva iarzi de 
lupta încrâncenată în care Mencius se apăra disperat 
contra trei indivizi. Voldi cobori iute din şa şi se 
năpusti cu toată forţa în mijlocul lor. Unul din 
tâlhari, cu o statură atletică, se întoarse să-l 
întâmpine cu o sabie lată ridicată deasupra capului. 
Voldi nu aşteptă lovitura, ci sări asupra lui. 
Apucându-l de încheietura mâinii cu braţul stâng, 
tinu câteva secunde sabia suspendată, atât cât avu 
nevoie ca să împlânte pumnalul în umărul braţului 
înarmat. Cu un urlet de furie şi de durere, banditul 
încercă să lovească, dar de data aceasta pumnalul se 
înfipse în partea stângă a pieptului. Arma îşi atinsese 
ţinta. Când trupul se încovoie, Voldi îl trase deoparte 
şi se aruncă între roman şi adversarul său, o 
confruntare în care era clar că Mencius pierdea 
pentru că unul din cei doi agresori rămaşi se strecura 
în spatele lui şi se pregătea să-l atace. 

— În spatele tău, Mencius! strigă el. Ţi-1 iau eu pe 
ăsta! 

În timp ce Mencius încerca să pareze lovitura, 
tâlharul 
cu care se confruntase îşi îndrepta atenţia asupra 
noului venit. Aparent satisfăcut că tovarăşul său se 
va ocupa cu succes de romanul istovit, el părea că 
gustă anticipat uciderea tânărului intrus. 

— Ce ai acolo, băiete, doar un pumnal? Şi cam ce- 
ai vrea să faci cu el? 


Voldi nu-i răspunse, dar îi demonstră imediat ce avea 
de gând să facă. Crunta lovitură aplicată cu toată 
greutatea corpului veni atât de iute şi de năprasnic, 
încât omul mai vârstnic nu mai avu prilejul să ia o 
poziţie de apărare. Tânărul arab se aruncă asupra lui 
cu o repeziciune care îi dejucă calculele. Matahala 
care se bucurase prea devreme că îşi va zdrobi 
adversarul 


289 
MARELE PESCAR 


nu mai avu timp să guste această plăcere. Nu era 
decât un pumnal de opt inci contra unei săbii de trei 
picioare. Dar „era un pumnal temerar şi iscusit, care 
se înfipse cu precizie în braţul înarmat, străpunse 
mâna care se mişca instinctiv pentru a-şi feri rana şi 
brăzdă adânc cu o tăietură semicirculară de la frunte 
până la bărbie, şi toate acestea într-o clipă de derută 
a banditului. Voldi se dădu cu un pas înapoi pentru a 
evita un ultim efort de apărare, însă vârful sabiei se 
abătu asupra lui şi îi crestă partea de sus a braţului. 
El simţi cum sângele cald i se prelinge pe mânecă şi 
hotărâ că tâlharul va plăti scump această tăietură; 
dar când se puse în mişcare ca să termine cu el 
definitiv, îl văzu pe ticălos prăvălindu-se la pământ. 

Între timp Mencius îşi scosese adversarul în afara 
drumului şi îl rezemase de un gard de piatră; 
ticălosul aruncă sabia şi ceru îndurare, o favoare pe 
care romanul i-o acordă cu plăcere, văzându-l 
incapabil să mai întreprindă ceva. Voldi îşi privi 
braţul sângerând şi constată bucuros că rana era 
superficială. 

— Dacă nu te-ai fi întors la timp, Voldi, m-ar fi 
căsăpit. Mencius încă mai gâfâia, sprijinindu-se de 
prietenul său. 

— Ţi-au luat cumva banii? întrebă Voldi. 

— Da, şi calul. 

— Hei, tu de colo! strigă Voldi către tâlharul 
prăbuşit lângă zidul din piatră. Dacă ai la tine punga 
romanului, fă bine şi dă-i-o, iar de nu, caut-o la 
prietenii tăi, buzunăreşte-i şi găseşte-o. Şi fă-o 
repede! 

Străduindu-se să se ridice, banditul se supuse. 
Banii lui Mencius se aflau în tunica îmbibată cu 
sânge a primului tâlhar pe care îl întâlnise Voldi. 
Acesta zăcea întins la pământ şi nu protestă cândi 


se luă punga; zăcea nemişcat. Mencius îi ridică 
mâna, dar aceasta căzu înapoi inertă. 

— Ticălosul a murit, Voldi! murmură el. 

Voldi se aplecă să privească chipul cenuşiu, dar 
Mencius se interpuse braţul ţi-l împinse la o parte. 


LLOYD C. DOUGLAS 


N| * 


O 


— Sper că nu vrei să-i păstrezi imaginea, Voldi. Se 
vede că n-ai mai omorât niciodată un om până acum. 

— Vrei să spui că el mă poate urmări? 

— În orice caz, nu e ultima oară că-1 vezi. Ei pot 
veni noaptea... să te trezească. Uneori aduc cu ei şi 
copii mici şi femei care se tânguiesc. 

- Dar, Mencius, se bâlbâi Voldi, individul nu avea 
dreptul să trăiască! 

— E adevărat, dar asta nu schimbă lucrurile. Ei se 
întorc...! Hai acum să vedem ce se petrece aici. 

Tâlharul mai valid îşi trăsese prietenul rănit pe 
marginea drumului şi peste zidul care înconjura 
pajiştea unde erau priponiţi caii. Figura tuciurie 
căruia ceilalţi doi îi încredinţaseră armăsarul alb îl 
abandonase şi acum o luase la fugă pe câmp, probabil 
pentru a ajunge din urmă alţi tovarăşi. La câţiva paşi, 
Brutus aştepta să fie luat în primire. 

— Ajută-mă să mă urc, Mencius, spuse Voldi după 
o încercare nereușită. 

— Voldi, dar tu eşti rănit! exclamă Mencius. De ce 
nu mi-ai spus? Mânecă ta e plină de sânge, acum văd! 

— Ştiu, poate că e mai bine să-mi leg braţul de 
gât. 

- Ne oprim îndată la Fortul din Minoa, spuse 
Mencius în timp ce-i înfăşură rana sângerândă. îl 
cunosc pe comandant, e un vechi prieten al meu, 
legatul Vitelius. Obişnuiam să mă opresc totdeauna la 
el în cursul acestor drumuri; dar acum, în ultimul 
timp, n-am mai dat pe acolo. Fortul este prost admi- 
nistrat, e murdar şi nu mai există disciplină. 
Sărmanul Vitelius bea mult; nu e niciodată beat criţă, 
dar nici treaz nu e; abrutizat cât e ziua de lungă. 

Era miezul nopţii când ajunseră la uriaşa şi 
dizgraţioasa clădire dreptunghiulară, cu ziduri înalte, 
pe care fluturau stindardele romane decolorate de 
arşiţa soarelui. Santinela somnoroasă îi lăsă să intre 
fără prea multe întrebări: Legatul Vitelius, posomorât 


şi clătinându-se, dar destul de treaz ca să fie amabil, 
fusese scos din aşternut; ascultă povestea călătorilor 


291 MARELE 
PESCAR 


şi îl convocă îndată pe doctorul regimentului, care le 
curăţă şi le pansă rănile. 

Voldi şi Mencius împărţiră o cameră spațioasă, dar nici 
unul din ei nu avea chef de dormit. Erau încă tulburaţi de 
păţaniile acestei nopţi şi de providenţiala lor întâlnire. 

— Am impresia, Voldi, că te cunosc dintotdeauna, şopti 
Mencius. în noaptea asta mi-ai salvat viaţa! îţi sunt profund 
îndatorat şi mă întreb ce aş putea face să-ţi răsplătesc 
acest gest prietenesc suprem? 

Oarecum spre surprinderea lui, Voldi se ridică într-un 
cot şi spuse cu o voce gravă: 

— Am nevoie de sfatul tău. Mă aflu într-o foarte serioasă 
dilemă şi vreau să-ţi dezvălui un mare secret! 

Rezemându-se de pernă, Mencius ascultă cu atenţie 
aproape incredibila poveste a jurământului făcut de Fara în 
copilărie, a dispariţiei ei şi, în sfârşit, a disperatei lui 
goane în căutarea fetei. 

— Nu ştiu, murmură Mencius clătinând capul gânditor 
când Voldi termină povestea. Mă îndoiesc ca ea să fi făcut 
atâta drum fără să fi dat de vreo belea, dar sigur că merită 
să o cauţi şi dacă dragostea şi curajul te însoțesc, ai să 
reuşegşti! 

Înainte să adoarmă, Voldi îi promise că va aştepta în 
Gaza până ce Mencius va expedia corăbiile şi apoi vor 
călători împreună până la Cezareea. 

— Dar trebuie să-ţi mai smulg o promisiune, Voldi, dacă 
mergi cu mine la Cezareea. Acum tonul lui Mencius era 
grav. 

— Desigur! promise Voldi. Orice! 

— „Augusta" va lua la bordul ei o familie regală, într-o 
călătorie de plăcere la Roma. Va trebui să-mi promiţi că nu 
te va interesa nici un membru al acestei familii. 

— Dar de ce m-ar interesa? exclamă Voldi. 

— Şeful familiei este chiar cârmuitorul Galileei. 

— Antipa? 

— Exact! Şi bagă de seamă să te ţii de cuvânt. Noapte 
bună! 


CAPITOLUL X 


oldi nu întâlnise niciodată pe cineva cu 
preocupări atât de variate ca noul său 
prieten de la Roma. 
Proconsulul Nicator Mencius cunoştea câte ceva 
despre orice, în aproape orice domeniu, clasic sau 
contemporan. 

Prin contrast, arabii nu manifestau nici un fel de 
interes pentru istorie în general, nici chiar pentru 
propria lor istorie. Ici şi colo mormintele din 
masivele muntoase purtau epitafuri extravagante, 
bătute de vânturi, dar aproape nimeni nu încercase 
să le descifreze; după părerea străbunului lor Ismael 
despre posteritate, „a şti să citeşti constituia un 
handicap tot atât de mare ca acela de a nu fi capabil 
să călăreşti". Cultura era lăsată în seama scribilor de 
profesie, a căror ocupaţie de neinvidiat o practicau 
mai cu seamă bărbaţii paralitici sau cu pieptul slab. 

Nu exista nici un fel de istorie scrisă. Rapsozii 
itineranţi care nu erau mai preţuiţi decât scamatorii - 
cutreierau ţara  însoţind târgurile, licitaţiile şi 
evenimentele sărbătoreşti; în timpul acesta, puneau 
pe strune sau cântau din gură vechile legende şi 
intonau poeme epice, ridicând în slăvi bravura 
remarcabililor regi şi campioni ai Arabiei, dar în 
toate acestea nu se putea găsi ceva care să semene 
cu o înşiruire judicioasă şi cuprinzătoare de fapte şi 
întâmplări ale poporului arab. În privinţa 


cunoştinţelor unui arab de nivel mediu despre lumea 
din afara lor, acestea lipseau practic cu desăvârșire.. 


293 
MARELE PESCAR 


Arabul ştia că trebuie să-l urască şi să-l 
dispreţuiască pe evreu, o prejudecată insuflată o 
dată cu laptele mamei, şi niciodată nu se aplecase să 
reflecteze mai mult asupra ei. Era ceva tot atât de 
natural şi necesar ca respiraţia şi bătăile inimii. Cam 
la fel îi considera şi pe romani, deşi atitudinea 
arabului faţă de ei era mai curând de neîncredere şi 
suspiciune decât de dispreţ făţiş, aşa cum simţea 
faţă de copiii lui Israel. În privinţa altor naţii străine 
- Egipt, Grecia, Persia, Macedonia, Pamfilia, Cipru, 
Creta - acestea nu erau decât nume străine pe care 
rareori le rostea sau le trecea prin gând. Nu ştia 
nimic despre ele şi îi păsa şi mai puţin. 

Ca nepot al unui consilier al regelui, Voldi 
învățase să scrie şi să citească în limba poporului 
său, dar asta nu era o ispravă prea mare, deoarece 
aproape că nu exista literatură arabă şi nici nu se 
iveau multe ocazii în care să practice această ştiinţă. 

La insistenţele Farei şi fiindcă acesta era un 
motiv întemeiat pentru a-şi petrece lungile după- 
amieze în compania ei, el învățase greaca sub 
supravegherea competentă a lui Ione; şi, stimulat de 
încurajarea fetelor, el ajunsese să se descurce destul 
de bine în această limbă, dar cât priveşte conţinutul 
venerabilelor papirusuri folosite ca texte pentru 
învăţarea limbii, el le acordase foarte puţină atenţie. 
Era prea politicos ca s-o spună, dar în sinea lui îl 
considera pe Eschil un bătrân morbid, pe Pindar un 
flutură-vânt, pe Herodot un tip anost şi plictisitor, 
iar pe Homer un mincinos neruşinat. 

Mencius îl introducea, acum pe Voldi într-o altă 
lume. Nu făcea paradă de cunoştinţele lui, 
dimpotrivă, se scuza pentru puţinul pe care-l ştia. 
Dar după părerea tânărului său prieten din Arabia, 
bogăţia de informaţii a romanului cu privire la 
trecutul și prezentul problemelor lumii, faţă de 


bagajul sărac de cunoştinţe ale lui Voldi, era ca şi 
cum ai compara totul cu nimic. 

În această dimineaţă, în timp ce ei călăreau agale 
în drum spre Gaza, aflată acum doar la două mile 
depărtare, rămânând mult în spatele caravanei 
pentru a evita să ia în piept colbul stârnit de 


LLOYD C. DOUGLAS 


N| * 


4 


copitele animalelor, Mencius se gândi să mai 
învioreze puţin monotonia drumului şi începu să-i 
atragă atenţia asupra anumitor inscripţii, indicatoare 
de însemnătate istorică presărate de-a lungul vechii 
şosele. 

— Uite, vezi acolo, pe câmp, pietrele acelea uriaşe 
azvârlite? indică Mencius direcţia. Acelea au fost 
cândva ale marelui fort, unde filistenii i-au opus 
rezistenţă lui Alexandru. 

- Când a fost asta? Întrebă Voldi timid. 

— Desigur, cunoşti diferitele victorii ale lui 
Alexandru repurtate în toată lumea, spuse Mencius. 

- Vag, murmură Voldi, sperând că nu-i va cere să 
precizeze cât de vag. 

— Bine, după cum îţi aduci aminte, fără îndoială, 
el a murit cam cu trei sute de ani în urmă şi aceasta 
a fost una din ultimele lui cuceriri. Filistenii s-au 
apărat vitejeşte şi aici s-a sfârşit bătălia. 

Opriră caii şi porniră printre ruinele din jur. 

— Pietrele astea par să fie acolo nu de mult timp, 
comentă Voldi. 

— Granitul nu se deteriorează la fel de repede ca 
oamenii care le smulg carierelor, adăugă Mencius, 
mai mult ca pentru sine. Dacă i-ai privi pe aceşti 
ucigaşi păduchioşi care locuiesc acum în regiune, n- 
ar fi o surpriză ca printre ei să găseşti urmaşi de-ai 
bravilor oameni care au construit şi apărat fortăreaţa 
până la ultima suflare. 

— E de mirare că n-au folosit acest morman de 
pietre pentru alte construcţii, îşi dădu părerea Voldi. 

— Oh, o vor face cu siguranţă, spuse Mencius; 
asta e în natura oamenilor, să se răscoale, să 
trudească, să sufere, să se îndestuleze şi apoi să fie 
doborâţi. După o pauză, el continuă: Rămân astfel 
culcaţi în țărână până ce o mână forte se ridică 
dintre ei şi ordonă vechilor pietre şi bătrânelor oase 


să se scoale din nou. Tot ceea ce le trebuie acestor 
ticăloşi ca să-i pună pe picioare este un mare 
conducător; şi acesta va veni într-o zi. Întotdeauna se 
întâmplă aşa... în timp. Destinul nu se grăbeşte. 


295 
MARELE PESCAR 


— Mencius, tu glăsuieşti ca un profet, spuse Voldi 
cu seriozitate, sau poate tu chiar bănuieşti ceva? 

Fiecare îşi mai îndemnă calul, vorbindu-i şi 
încurajîndu-l, înainte ca Mencius să continue. 

— Nu, Voldi, eu nu sunt profet şi nici nu fac 
presupuneri. Pământul este un teatru vast, cu multe 
scene, pe care trupe de actori prezintă aceeaşi veche 
piesă - o tragedie în cinci acte. Uneori, trupa o joacă 
până la sfârşit cu sufletul la gură, dacă cel care 
interpretează rolul principal este temerar şi 
impetuos. Să-l luăm pe Alexandru, de pildă. Ce s-a 
întâmplat cu el a fost o piesă jucată de un singur 
actor. El a cucerit lumea întreagă, iar când a murit, 
imperiul său fiind o putere militară, a sucombat o 
dată cu el. Nu mai rămăsese destulă armată care să 
asigure protecţia propriului său oraş. 

— Am crezut că grecii îl stimau foarte mult, 
interveni Voldi. 

— Da, aşa a fost, declară Mencius, şi pe bună 
dreptate. E adevărat că ei şi-au pierdut renumele de 
cuceritori, dar au câştigat ceva mult mai de preţ - 
respectul lumii. Pretutindeni pe unde treceau", 
duceau cu ei cultura şi astfel au devenit cunoscuţi 
drept înţelepţii pământului! În plus, vasta lor 
cunoaştere a altor naţii şi teritorii le-a deschis ochii 
în legătură cu superioritatea lor intelectuală. I-a 
făcut conştienţi de faptul că deţin supremaţia 
culturală, determinându-i să dorească mai mult ca 
oricând să-şi dezvolte însuşirile şi talentele lor 
native. După o pauză, Mencius adăugă: Desigur, din 
punct de vedere militar, campaniile năprasnice ale lui 
Alexandru au avut efecte minore, pentru că domnia 
lui a fost foarte scurtă. 

— De obicei, actorilor le trebuie mai mult timp ca 
să termine de jucat piesa, presupuse Voldi, 


nerăbdător să afle mai mult despre acest subiect 
neobişnuit. 

— Pretutindeni se întâmplă aşa, de şase secole, 
spuse Mencius. Să luăm cazul filistenilor: ei au fost 
nimiciţi înainte. Cu unsprezece secole în urmă, şi 
sfârşitul piesei a fost de-a dreptul dramatic... Ai auzit 
de Samson, bănuiesc. 


LLOYD C. DOUGLAS 


N| * 


6 


Voldi clătină din cap şi zâmbi, dar Mencius 
interpretă greşit gestul şi începu să povestească. 

— Timp de câteva secole, filistenilor nu le-a păsat 
de nimeni, până când în vecinătatea lor a apărut un 
conducător puternic. Numai un astfel de om le putea 
veni de hac. Trebuia doar să fie curajos, poporul să-l 
urmeze şi să lupte pentru el. Dar mai bine rămânea 
în şa. Ăsta-i necazul cu piesa jucată de un singur 
actor. Omul puternic se împăunează cu propriile 
cuceriri şi nu se mai sinchiseşte. Să formeze câţiva 
urmaşi care să preia puterea în cazul în care i s-ar 
întâmpla ceva... Filistenii erau total nepregătiţi să 
concureze cu un om de talia lui Samson; se 
îmbogăţiseră, deveniseră prea molatici, peste măsură 
de încrezători în ei şi, desigur, corupți. Atunci 
Samson s-a năpustit asupra lor cu curajul şi forţa 
unui taur turbat! Există o mulţime de legende despre 
el: unele denaturate, fără îndoială, dar foarte 
amuzante. Dintre acestea, una povesteşte că Samson 
a măcelărit cu o singură mână trei sute de bravi 
filisteni, slujindu-se drept armă de o falcă de măgar. 

— O veche armă, comentă Voldi. 

— Da, dar nu pe de-a-ntregul inadecvată. Uriaşul 
nostru era un fanfaron şi un bufon, fără pic de 
demnitate sau bun simţ. Se amuza bătându-şi joc de 
filisteni; hohotele lui de râs răsunau la o milă 
depărtare. Într-o noapte smulse din țâţâni, cu forţa 
lui herculeană, porţile Gazei, purtându-le pe umeri 
până departe... Apoi, după ce a îngenuncheat 
întreaga Filistie, a comis aceeaşi greşeală pe care o 
fac cuceritorii: s-a culcat pe laurii victoriei, 
bucurându-se de faima sa, şi a bântuit oraşul ţanţoş 
şi privind pe toată lumea de sus. Dariată că se îndră- 
gosteşte de o femeie frumoasă şi intrigantă. 

— Din Filistia? întrebă Voldi. 

Mencius încuviință, apoi se încruntă. 


— Foarte ciudat, continuă el cu amărăciune, câţi 
bărbaţi puternici se lasă subjugaţi de femei. Nu e 
mult de când bravul nostru Marc Antonius, având 
încă ropotul aplauzelor Imperiului în urechi 


297 
MARELE PESCAR 


şi-a vândut faima pentru farmecele destrăbălatei şi 
intrigantei egiptene Cleopatra. A fost un mare om 
până şi-a pierdut capul. 

— Observ că o admiri pe Cleopatra, interveni 
Voldi. 

Mencius mormăi ceva şi continuă povestea lui 
Samson. 

— Această filisteană - Dalila, 1-a adus curând pe 
uriașul clovn în situaţia să-i mănânce din palmă. 
Când lucrurile erau coapte, ea l-a trădat 
concetăţenilor ei care au pus mâna pe el şi l-au dus 
în tabăra lor. Cohortele lui n-au mai făcut nici un 
efort să-1 salveze. 

— Şi aşa a luat sfârşit actul cinci? întrebă Voldi. 

— În nici un caz! declară Mencius. Acesta n-a fost 
decât sfârşitul actului patru! Filistenii au mers prea 
departe cu sărbătorirea înfrângerii lui Samson. Da, şi 
asta e ceva obişnuit. Din toată povestea asta, au 
făcut o treabă foarte serioasă: l-au legat fedeleş, i-au 
ars ochii şi l-au înhămat ca pe un măgar, apoi l-au 
adus la moara regelui să macine grânele. Treceau 
zilele, treceau şi săptămânile, apoi lunile şi 
nenorocitul se învârtea necontenit, împingând bârna 
grea până ce picioarele lui săpară un şanţ larg de trei 
coţi şi adânc de doi. 

- Exasperantă treabă pentru un erou, observă 
Voldi. 

— Într-o zi, continuă Mencius, şi acesta a fost 
ultimul act al piesei, somptuosul balcon al Pretoriului 
filistin sau cum vor fi numit ei Capitoliul lor, era 
înţesat de mulţime care benchetuia - membrii curţii 
regale, generali, consilieri şi contribuabili bogaţi - cu 
ocazia unei sărbători religioase în onoarea 
Dragonului, cred, sau a uneia din zeitățile lor 
nătânge. 


— Erau filistenii chiar atât de religioşi? interveni 
Voldi. 

— Doar în zilele de sărbătoare şi bănuiesc că 
acest lucru este valabil în toate religiile, cel puţin în 
privinţa păturii de sus. Oamenilor importanţi le place 
să dea exemplu bun pentru ca oameni de rând să fie 
mai încrezători în zeitățile lor. 

— ... Şi mai mulţumiţi cu mizeria şi foamea lor, 
adăugă Voldi. 

- Da, până la limita insuportabilului, încuviinţă 
Mencius, 


LLOYD C. DOUGLAS 


N| * 


8 


dar asta o e o altă poveste... Filistenii, cum îți 
spuneam, petreceau zdravăn, bucurându-se peste 
măsură în jurul mesei când un chefliu ingenios 
propuse ca Samson să fie adus în piaţa publică pentru 
ca să-l poată vedea toţi şi să-şi bată joc de el după 
bunul plac. Şi astfel, prea zeloşii slujitori de la moară 
l-au legat din nou, trecându-i o funie groasă în jur şi 
au pus un băiat de o şchioapă să-l conducă. Deodată, 
uriaşul orb simţi că-i revine forţa de altădată şi, cu 
braţele sale lungi şi vânjoase, apucă doi stâlpi care 
susțineau balconul, smulgându-i din temelie. Drept 
urmare, toată clădirea s-a prăbuşit. 

— Incredibil, strigă Voldi. Doar n-ai să-mi spui că 
tu crezi asemenea baliverne? 

Mencius rămase tăcut şi îngândurat, apoi după un 
timp, răspunse: 

— Poate nu în întregime, Voldi; în orice caz, nu 
amănuntele fantastice. Fapt este că bătrânul orb 
Samson a reuşit să îngenuncheze Filistia în aşa 
măsură încât timp de şase sute de ani s-a aflat sub 
dominaţia altor ţări! Mencius părea că-şi terminase 
povestirea şi acum călăreau alături în tăcere. 

— Asta a fost într-adevăr o poveste ciudată, spuse 
Voldi visător. 

— Nu chiar atât de ciudată, cât înfricoşătoare. 
Uneori, Voldi, mă întreb dacă imperiul Roman nu-şi 
va termina piesa în acelaşi fel. Noi romanii, poate ne 
apropiem de sfârşitul celui de-al cincilea act. 
Mencius vorbea acum ca pentru sine, iar Voldi 
asculta cu o vie atenţie. Am pătruns aproape peste 
tot, am capturat, am pus în lanţuri şi i-am orbit pe 
uriaşii altor naţii... şi i-am pus să ne macine grânele. 
într-o zi - afară doar dacă istoria nu minte - ei ne vor 
surpa casa. Dar sper ca asta să nu se întâmple cât 
trăiesc eu. 


— Vrei să spui că provincialii înrobiţi au început 
să se agite? 

— Sclavii s-au agitat întotdeauna, Voldi. în 
prezent, ai noştri sunt neputincioşi, dar va veni o zi şi 
pentru ei când vor avea un om puternic în fruntea 
lor! Atunci noi vom juca ultimul 


299 
MARELE PESCAR 


act! Dar a prezice cât timp va dura sau de unde va 
apărea acest om puternic, este o treabă pentru un 
profet mai bun decât mine. 

Cupola unui turn îndepărtat părea scăldată în 
lumina incandescentă a soarelui după-amiezei. 
Mencius arătă cu degetul către drumul care cobora 
spre oraş. 

— Uite, acolo, prietene, străvechea fortăreață a 
Filistiei! Care aşteaptă să apară un bărbat 
puternic, să o pună din nou pe picioare, spuse Voldi 
ca recitând dintr-o carte. 

— Nu în mod conştient, corectă Mencius. Gaza e 
prea abrutizată ca să-şi dea seama că aşteaptă ceva. 
Dar când va apărea această forţă, ea va înţelege 
îndată ce aşteaptă... Şi în timp ce ea va aştepta ca 
destinul să facă ordine, noi nu. vom mai bea din apa 
ei împuţită sau din vinul său blestemat şi nici nu ne 
vom atinge de hrana lor infestată. Ne vom duce 
direct la docurile noastre, unde ne vor aştepta 
corăbiile, şi acolo vom găsi hrană şi băutură din 
belşug. 

— Şi acestea vor fi sănătoase presupun, fiind de 
provenienţă romană, observă Voldi, făcând cu 
ochiul, la care romanul zâmbi. 

— Da, declară Mencius cu mândrie. Hrana va fi 
curată şi sănătoasă. După cum vezi, noi romanii, 
încă mai jucăm actul patru şi îl jucăm chiar foarte 
bine! 

Deodată, spre uimirea lui Voldi, Mencius 
abandonă tonul calm şi de  automulţumire, 
asumându-şi un nou rol. în acest timp, capătul 
caravanei tocmai trecea prin faţa lor. 

— Acum ţine-te după mine, aproape! urlă 
Mencius, parcă cu glasul altui om, dând pinteni lui 
Brutus care porni în trap. 

Cu spinarea ţeapănă, într-o atitudine arogantă, el 
depăşi caravana fără să privească în dreapta sau în 


stânga. Ajungând la docuri cu Voldi în urma lui, 
Mencius descălecă şi îi dădu lui Pincus un ordin 
scurt, apoi se îndreptă cu mers la fel de rigid spre 
chei unde îl aştepta vasul amiral. Voldi, mereu în 
urma lui, se simţea mai degrabă în postura unui 
condamnat în drum spre temniţă. Marinarii şi 
docherii îl salutară servil pe Mencius, dar el nu le 
acordă nici o atenţie. 


LLOYD C. DOUGLAS 


w| x 
© 


0 


Ajungând la mijlocul corăbiei, Mencius păşi ţanţoş pe 
punte printre marinarii şi ofiţerii mărunți, aliniaţi de- 
o parte şi de alta, fără să privească, apoi se opri 
luând poziție de drepți în fața comandantului, care 
adoptă şi el o atitudine distantă formală. Voldi nu fu 
prezentat. Înclinându-se, comandantul se întoarse 
vioi spre pupa, cu Mencius alături, iar Voldi rămase la 
o oarecare distanță, în urma lor, vizibil ofensat. 

Când intrară în cabina spațioasă a comandantului şi 
uşa se închise după ei, dispoziţia romanului se 
modifică brusc. Se bătură reciproc pe umăr, bucuroşi. 

— Fulvius, băiete, strigă Mencius, ce plăcere să te 
revăd! 

- Era şi timpul să apari, hoinarule! bombăni 
comandantul. Era să putrezesc aici, în văgăuna asta 
puturoasă! 

— Lasă că nu-ți strică, te-ai lăfăit destul în lux! 
Mencius îşi scoase tunica şi o azvârli pe un divan în 
cabina lui Fulvius. Şi acum, aş vrea să-l saluţi pe un 
prieten al meu arab... Voldi, fă cunoştinţă cu bunul 
meu Fulvius. 

Comandantul, cu o evidentă lipsă de interes, îşi 
ţuguie buzele şi dădu din cap. 

- Poate că trebuie să adaug, Fulvius, continuă 
Mencius, că Voldi mi-a salvat viaţa cu riscul propriei 
sale vieţi într-o confruntare sângeroasă cu trei 
tâlhari. 

Fulvius se animă îndată şi în ochi îi apăru o licărire 
prietenoasă. 

— Fii binevenit pe corabia mea, spuse el. 

Voios, Mencius deveni vorbăreţ, prezentându-l pe 
proaspătul său prieten. 

- Iată, aici se întâlnesc acum doi dintre cei mai 
minunaţi şi viteji oameni, declară el solemn. Aici, 
unde munţii înalţi şi marea adâncă îşi dau mâna! Aici, 
unde un arab temerar, care ştie totul despre cai şi 
pumnale, întâlneşte un roman care cunoaşte totul 
despre corăbii, mare şi furtuni! Aici, unde... 


- Dacă ai de gând să compui o odă, Mencius, îl 
întrerupse Fulvius, va trebui s-o udăm cu vin, odele 
sunt destul de greu de digerat! 


01 


MARELE PESCAR 


Deschise uşa spre un mic culoar şi dădu câteva 
ordine unui sclav. Se aşezară şi vinul sosi îndată. 

— A fost chiar o luptă adevărată? întrebă Fulvius, 
dornic să afle amănunte despre asemenea fapte. 

— Am fost atacat pe drum de trei bandiți, singur, 
în miez de noapte, replică Mencius. Deodată a apărut 
Voldi, care mi s-a alăturat. Cei trei ar fi terminat 
repede cu mine dacă nu era acest flăcău 
nemaipomenit de curajos. 

Fulvius se înclină uşor în direcţia lui Voldi şi rosti 
tărăgănat: 

— Ei bine, chiar dacă îţi bagi nasul în treburile 
altora, cred că ţi se cuvine nişte vin. 

Timp de trei ore bune, discuţia s-a purtat în jurul 
recentelor escapade şi isprăvi ale romanilor, punctate 
adesea cu zeflemea; într-un târziu, Mencius şi Voldi 
fură conduşi în cabina lor. 

— La ce te gândeşti atât de serios, întrebă Mencius 
în timp ce-şi scotea încălţămintea. 

— La tine, răspunse Voldi, chicotind uşor. Astăzi 
m-ai uluit, Mencius! Ai jucat atâtea roluri - şi pe toate 
atât de bine! 

— Poate te referi la formalismul nostru afişat în 
public, comparat cu comportamentul nostru 
neconvențional în particular ? îl întrebă Mencius 
amuzat. 

— Aproape nu-mi venea să cred că am de-a face cu 
acelaşi om! spuse Voldi. 

— Acesta este modul în care romanii menţin 
disciplina. Noi, ofiţerii, suntem obligaţi să fim mână 
forte cu subordonații şi în prezenţa lor să ne purtăm 
unul faţă de" celălalt cu o severitate demnă. E o 
treabă serioasă şi primejdioasă să ţii în frâu sclavi şi 
mercenari de tot soiul şi să ai în permanenţă 
controlul asupra lor. 

- N-aţi încercat niciodată cealaltă cale, îndrăzni 
Voldi, să te apropii de oamenii tăi şi să le arăţi 
încredere? 


— Nu, eu personal n-am încercat niciodată, 
admise Mencius, au încercat alţii şi treaba n-a 
mers. Dă un deget omului şi el îţi ia toată 
mâna. Dacă un comandant se arată prietenos, 


LLOYD C; DOUGLAS 


w | x 
© 


2 


el este imediat suspectat că e un om slab, dacă nu cumva 
chiar fricos. 

— Căpeteniile şi oamenii noştri oficiali în Arabia nu 
urlă şi nu sunt aroganţi cu cei aflaţi în subordinea lor, 
spuse Voldi. 

— Desigur, încuviinţă Mencius. De ce ar fi? Regele 
vostru Zendi poate mânca cu păstorii dacă doreşte şi ei îl 
preţuiesc şi îl iubesc pentru asta. Dar voi toţi sunteţi arabi; 
o singură mare familie. Dar priveşte cu cine avem noi de-a 
face, Voldi! În caravana mea găseşti filisteni ticăloşi, părţi 
ursuzi, macedoneni cu urechea despicată şi tot felul de 
brute intrigante, gata să-l vândă pe cel de lângă ei. Şi pe 
vasul ăsta, de pildă, ce-ar fi dacă bunul meu Fulvius ar 
slăbi vigilenţa pentru un moment? Acest talmeş-balmeş de 
naţii l-ar înghesui pe undeva în spatele corăbiei şi l-ar 
azvârli peste bord! De asta suntem distanţi, aroganţi şi 
severi! Este metoda romană de cârmuire - şi asta de la 
împărat până la ultimul supraveghetor al caravanei mele! 

După un moment de reflecţie, Voldi spuse: 

— Ce s-ar întâmpla dacă această adunătură din Imperiu 
s-ar organiza? 

— E greu să-i organizezi pe sclavi, Voldi; părţii vor 
pretinde să aibă în fruntea lor un eliberator part; asasinii 
de sicilieni vor urma doar pe unul de-al lor Ar fi necesar un 
om dotat cu o imensă forţă pentru a-i uni pe toţi 
provincialii Imperiului. 

— Poate unul de talia lui Alexandru, îndrăzni Voldi. 

— Unul mult mai puternic decât Alexandru! El ar trebui 
să facă apel la ceva care să le fie comun tuturor acestor 
vorbitori de graiuri diferite. Sincer să fiu, nu ştiu ce fel de 
om ar trebui să fie acesta. Mencius se aplecă peste masă şi 
suflă în lampă. Hai să ne culcăm, Voldi, spuse el căscând. E 
o problemă mult prea serioasă ca să fie dezbătută în 
noaptea asta. Dar înainte să adoarmă mai întrebă: Ţii 
pumnalul în pat, cu tine? 

— Nu, spuse Voldi. 

— Mai bine ia-1, îl sfătui Mencius. 


— Este cumva acesta un obicei roman? întrebă Voldi 
stăpânindu-şi un chicotit. 


303 
MARELE PESCAR 


Acum călăreau spre nord, de-a lungul largului şi 
aglomeratului drum de coastă, caii lor sprinteni fiind 
odihniţi după trei zile de repaus în port. Fuseseră 
zile bogate în evenimente pentru Voldi, care nu mai 
văzuse vreodată o corabie şi nu ştia nimic despre 
oamenii mărilor şi despre navigaţie. 

Şiruri de sclavi ce păreau nesfârşite, fiecare 
purtând pe umeri bulgări uriaşi de sare din Marea 
Moartă, trudeau într-un du-te-vino continuu pe 
pasarelele care uneau cu ţărmul gurile întunecate ale 
calelor celor unsprezece corăbii robuste. Nu se 
grăbeau, dar nici nu se odihneau aceşti obidiţi cu 
feţele goale. Supraveghetorii stăteau deoparte, la 
mică distanţă de-a lungul cheiului, şi agitau din când 
în când biciul, doar de formă, căci rareori şfichiul se 
abătea pe pielea vreunui sclav. Era suficient ca ei să 
ştie că biciul se află în mâini ferme. 

Fiecare corabie încărcată îşi închidea calele şi se 
depărta uşor de dane, una câte una, găsindu-şi loc de 
ancorare la o jumătate milă depărtare în golful 
liniştit, după care un alt vas era tras în locul rămas 
liber la chei. Voldi îşi petrecea mare parte din timp 
singur la pupa vasului amiral, ascultând visător 
clipocitul valurilor şi ţipătul ascuţit al pescăruşilor. 
Era mult mai plăcut decât să urmărească mersul 
treburilor. într-adevăr, Voldi era bucuros să găsească 
orice ocupaţie care îi abătea atenţia, împiedicându-l 
să vadă şi să audă tot ce ţinea de munca sclavilor. Cu 
temperamentul lui de arab belicos, nu putea fi 
considerat sensibil, dar acest târșâit monoton şi 
parcă fără viaţă al sandalelor - hîîrş - hîîrş - hîîrş - 
hîîrş! - căpăta pentru el o semnificaţie de rău augur. 
Într-o zi, după prezicerile confidenţiale ale lui 
Mencius, acest târșâit, lipsit de speranţă, neajutorat, 
al sandalelor înrobite va putea căpăta brusc un ritm 
mai alert. S-ar putea transforma într-o goană teribilă, 


însoţită de strigăte crunte de răzbunare. Şi astfel 
actul cinci al Imperiului avea să înceapă cu un 
zăngănit turbat de arme. C., Timp de două ore, în 
prima zi de şedere pe corabie, Voldi stătuse aplecat 
peste cabestanul din faţă, 


LLOYD C. DOUGLAS 


w | x 
© 


4 


urmărind şi ascultând, până când ajunse să-1 
obsedeze ideea că halucinantul hârş- hârş - hârş - 
hârş se accelera, chiar acum, într-un ameninţător 
hârş - hârş - hârş - hârş, şi atunci, gândea el, se va 
ridica cortina pentru ultimele evenimente ale vechii 
tragedii. încerca să se împace cu ideea că, la urma 
urmei, prăbuşirea binemeritată a Imperiului Roman 
nu privea nicicum Arabia. Dar la o reflecţie mai 
serioasă, Voldi hotărâ că zdrobirea Imperiului îi va 
implica aproape pe toţi, inclusiv pe arabi! 

Dezorientat şi prost dispus, el încercă să-şi abată 
gândurile de la simbolurile acestei ameninţări, 
căutând o oarecare seninătate şi linişte în azuriul 
cerului şi al marii. Cerul şi marea au fost martorele 
atâtor repetate şi inevitabile drame şi fără îndoială 
că vor mai asista la încă multe altele în vremurile ce 
vor veni. Naţiunile vin şi pleacă, se ridică şi se 
prăbuşesc, dar acelaşi cer va privi de sus, calm şi 
detaşat, peste toate aceste mutații Fluxul şi refluxul 
se vor succeda cu aceeaşi regularitate, indiferent 
dacă ţările se vor măcina între ele sau se vor 
distruge. Era o alinare să arunci privirea peste ceva 
ce ştiai că va dăinui veşnic. 

La amiaza celei de-a treia zi, ultima corabie 
încărcată era gata să pornească în larg. Mencius şi 
Voldi stăteau împreună pe chei în timp ce vasul 
amiral făcea manevrele de rigoare. Comandantul 
Fulvius - având în buzunar scrisoarea lui Mencius 
către soţie, prin care i se explica acesteia motivul 
întârzierii - îşi puse mâinile pâlnie la gură şi-i strigă 
lui Mencius: 

— Ce să-i spun dacă mă întreabă când te întorci? 

— Spune-i că nu ştii, urlă Mencius. 

Marinarii trăgeau de frânghii la unison, ridicând 
alte pânze pe marele catarg. Fulvius şi Mencius 
stăteau faţă în faţă, sobri, fiecare cu braţul drept 


întins înainte, într-un salut de despărţire. Voldi, mai 
puţin formal, făcea semne cu mâna. O pânză mai 
cârpită se înălța pe arborele artimon. în golf, 
celelalte corăbii ridicau şi ele ancora. întreaga flotă 
pornise spre Roma. 


305 
MARELE PESCAR 


În mai puţin de o oră, Voldi şi Mencius se aflau 
din nou la drum, călărind prin ţinuturi din ce în ce 
mai fertile şi bine îngrijite, deosebindu-se izbitor de 
pământurile aride, neproductive din estul Gâzei. Viile 
arătau a fi pe mâini bune. Casele şi hambarele erau 
mai spaţioase, vitele de pe păşuni - mai grase. 
Mencius mătură cu un gest larg întreaga privelişte şi 
începu să vorbească despre valoarea terenului. 

- lată, asta este ce a dorit Alexandru când a 
asediat Filistia. Întotdeauna a fost râvnită de cineva, 
pentru că e o adevărată grădină. Proprietarii acestor 
ferme şi vii nu mai sunt hărţuiţi acum, dar nu va dura 
mult. Voldi, dacă un om speră să trăiască în pace pe 
lumea asta, va trebui să-şi mute cortul undeva într-un 
pustiu; un pustiu atât de sărac, încât nici gângăniile 
şi insectele să nu aibă cu ce se hrăni. 

— Cui crezi că i se datorează pacea de care se 
bucură acum aceşti oameni prosperi? întrebă Voldi. 

— Asta e o poveste interesantă şi amuzantă în 
acelaşi timp, răspunse Mencius. De câtva timp, în 
Ierusalim a înflorit o familie puternică din punct de 
vedere politic - macabienii. Aceştia sunt bogaţi ca 
Midas şi şireţi ca satana. Cu mulţi ani în urmă s-au 
străduit să intre în grațiile lui Irod, sprijinindu-i 
puternic domnia şi copleşindu-l cu daruri şi laude. 
Amintindu-şi că mica aşezare măcinată de războaie, 
Aşkelon, era locul de naştere al lui Irod, ei s-au oferit 
să reconstruiască aşezarea, redându-i strălucirea de 
altădată. Ai să vezi îndată ce au făcut acolo. Foarte 
îndatorat, regele le-a donat un minunat Consulat. 
Apoi, cu consimțământul lui Irod, macabienii au 
încurajat instalarea unei colonii de oameni înstăriți 
fugiţi din Atena şi au răscumpărat regiunea neglijată. 

— Acum că a fost adusă la lumină, e de mirare că 
voi, romanii, nu aţi... 


— Păi, asta-i partea amuzantă a poveştii, se grăbi 
Mencius. 
Lui Tiberius i-ar plăcea desigur să pună mâna pe ea, 
dar dacă ar face-o, ar intra imediat în conflict cu 
macabienii. El nu e 


LLOYD C. DOUGLAS 


w | * 
© 


6 


pregătit încă pentru asta şi ei o ştiu bine. Aşa cum 
stau lucrurile, împăratul consideră că e mai bine să le 
impună taxe mari decât să rişte un război costisitor 
cu ei. Asta va veni poate, mai târziu... 

— În vremurile noastre? 

— Vei gândi astfel când vei vedea ce se întâmplă 
în portul din Cezareea: 

— Oare iudeii nu realizează ce li se pregăteşte? 

— Desigur, dar ei sunt prea divizați în secte şi 
grupări. Este vechea poveste a feudelor şi facţiunilor 
care refuză cu încăpățânare să coopereze între ele, 
chiar şi atunci când e vorba să-şi salveze propria 
piele! O vreme, Mencius rămase tăcut. Poate îţi aduci 
aminte ce-ţi spuneam acum câteva zile... că forţa 
unei naţii depinde întotdeauna de acel om puternic 
care poate aduna laolaltă toate elementele 
discordante, făcându-le să-l urmeze...! Să fie doar 
destul de popular şi ei vor împărţi cu el gloria sau 
ruşinea! Evreii n-au însă printre ei un asemenea om. 
Fiecare grupare fanatică îşi are căpetenia sa, dar nici 
una dintre acestea nu poate cere loialitatea şi 
supunerea întregii ţări. 

Iudeii aşteaptă de secole apariţia unui mare 
conducător care să-i elibereze de sub robia 
asupritorilor. Profetul lor a vorbit despre acest om 
fabulos, numindu-l Mesia. Din când în când, diferite 
secte pier în flăcările revoltelor stârnite de câte un 
Mesia, dar nici unul din aceşti conducători n-au 
dăinuit prea mult, nici chiar în stima propriului lor 
partid, şi au sfârşit întotdeauna într-un martiriu lipsit 
de strălucire. După o generaţie sau două, nimeni nu 
şi-a mai amintit ce s-a ales din cenuşa marelui om. 

— Se pare că adevăratul Mesia, când va veni, 
dacă va veni, va avea mult de furcă prin părţile astea, 
presupuse Voldi. 

— Dacă e să te iei după spusele profeților iudei, el 
este o persoană de esenţă divină şi asta l-ar avantaja 


foarte mult. Tonul lui Mencius era acum atât de 
ironic încât Voldi izbucni în râs. 

— După cât îmi dau seama, tu nu eşti prea 
religios, Mencius, remarcă Voldi sec. 


307 


ARELE PESCAR 


- Nu în privinţa zeităților tradiţionale; nu mă 
interesează şi cu atât mai puţin cred în ele. Dacă e să 
fie de vreun folos, atunci ele nu servesc decât ca 
sperietori pentru copii, ca să se cuminţească. 

O caravană greu încărcată se apropia de ei venind 
dinspre miazănoapte, ceea ce îi obligă să se dea 
deoparte şi să se adăpostească la umbra unui pâlc de 
chiparoşi până la trecerea acesteia. Mencius ghici că 
era încărcată cu grâne care urmau să fie îmbarcate la 
Gaza, însă Voldi nu acceptă să se abată de la discuţia 
serioasă pe care o începuse. 

— Îmi dau seama, Mencius, că tu crezi în existenţa 
unui asemenea fel de Mare Spirit, spuse Voldi grav. 

- Oh, da! admise Mencius. Este evident că un 
Mare Spirit sau un grup de Mari Spirite a creat 
lumea. Este de neconceput ca acestea să se fi creat 
de la sine. După părerea mea, este îndoielnic dacă 
acel Mare Spirit mai ţine lumea sub control acum. 
Antichitatea nu ne-a lăsat indicii cum că ar exista un 
asemenea Supraveghetor... Uneori, totuşi, constat că 
eu însumi venerez un idol, un zeu, pe care-l consider 
Purtătorul Făcliei. 

Voldi făcu ochii mari privindu-l cu interes şi-l 
rugă să-i explice ce înţelegea el prin Purtătorul 
Făcliei. 

— Acesta a existat din toate timpurile, Voldi, spuse 
Mencius. în toate epocile, în fiecare colţişor al 
pământului, în fiecare ţară, el caută cu răbdare şi 
perseverenţă oameni purtători de făclii mai mari 
decât ale vecinilor lor sau ale părinţilor lor, iar 
această dumnezeire dătătoare de lumină aprinde cu 
torţa sa divină fitilul acestor făclii neobişnuit de mari. 

— Te rog continuă! insistă Voldi, când i se păru că 
Mencius ajunsese la capătul straniei sale expuneri şi 
începuse să numere cămilele istovite care treceau 
prin faţa lor. 

— Cam asta este tot ce am avut de spus, mărturisi 
Mencius vag. Zeul meu favorit, Purtătorul Făcliei, 
doreşte ca lumea să aibă mai multă lumină, ca 
oamenii să aibă ochii mereu aţintiţi asupra făcliei. 
Trebuie să fie o misiune descurajantă... şi mă 


LLOYD C. DOUGLAS 


w | * 
© 


8 


minunez de perseverenţa lui. Doar câțiva oameni, 
despărțiți de secole şi de multe leghe, au purtat făclii 
demne de focul divin; şi când au aprins asemenea 
făclii, ele au luminat doar calea câtorva aventurieri; 
cât priveşte marea gloată, aceasta încă mai bâjbâie 
prin întuneric! Uneori, Purtătorul Făcliei aprinde o 
lumină mai mare care atrage lămpi mai mici. Platon 
îşi poartă făclia şi i-o transmite lui Aristotel şi atunci 
calea este luminată de o strălucire fără seamăn, doar 
pentru câţiva oameni pentru un timp. Pentru un scurt 
timp. 

— Dar masele de oameni încă mai merg pe dibuite 
prin beznă, spuse Voldi gânditor. Nu asta e ce crezi 
tu? 

— Eu nu aş dori să cred astfel, spuse Mencius 
suspinând. Mi-ar face plăcere să sper că Purtătorul 
Făcliei va putea cobori într-o zi cu făclia sa puternică 
asupra acelui Mare Om şi făclia lui va putea lumina 
drumul pentru toţi! Dar ştiu că istoria nu prea 
încurajează o astfel de speranţă. 

Caravana trecuse şi praful începuse să se aşeze. 
Călăreau tăcuţi, adânciţi fiecare în gândurile sale. 
După un timp, Mencius arătă în depărtare silueta 
graţioasă a unui turn. 

— Aşkelon! exclamă Mencius, cu un anume 
respect în glas. Acum ai să vezi ce au putut face banii 
macabienilor dintr-un mizer orăşel ruinat. 

— Macabienii ăştia trebuie să fie o familie cu 
inimă largă, remarcă Voldi. 

— Asta depinde din ce unghi priveşti problema, 
vorbi Mencius tărăgănat dar, după părerea unanimă, 
macabienii nu sunt decât nişte tirani. Patronii bogați 
ai artelor nu au neapărat şi inima largă, adăugă el. 
Cea mai frumoasă arhitectură şi sculptură din lume 
se află la Roma, însă multă lume poate afirma că noi, 
romanii, nu suntem şi generoşi. 


Două zile mai târziu, călătorii ajunseră în 
uluitorul oraş Cezareea. Dacă Voldi fusese uimit la 
trecerea de la sordida Gază a filistenilor la 
splendoarea marmurei din sclipitorul Aşkelon al 


309 
MARELE PESCAR 


grecilor, apoi la ruinele Joppei a iudeilor, acum era şi 
mai uluit de agitația febrilă a acestei metropole care 
se dezvolta rapid şi, care după spusele lui Mencius, 
va fi într-o zi punctul din care Imperiul va pomi să 
subjuge întreaga ludee. 

Până acum, împărații insistaseră doar asupra 
plăţii tributului: evreii erau o vacă bună de muls, 
dar, în momentul acela, romanii nu se mai 
mulţumeau numai cu atât. In curând vor veni şi vor 
lua totul, declarase Mencius; iar când Voldi îl între- 
base dacă această ameninţare constituia un secret, 
prietenul lui răspunsese nepăsător: 

Secret? Nu, deloc! Evreii ştiu că invazia va veni 
în mod sigur, iar pregătirile în sensul ăsta se fac 
chiar sub nasul lor! 

Prea osteniţi în această noapte ca să poată admira 
împrejurimile, după ce au străbătut străzile 
aglomerate, s-au îndreptat direct spre hanul 
principal, „Agrippa". Hanul, construit de curând de 
romani pentru a adăposti trei sute de oaspeţi, era 
situat chiar în inima oraşului. Acum era plin, însă 
Mencius avea un prieten acolo şi îndată se găsi o 
cameră. 

După o cină excelentă, cei doi se instalară în holul 
mare al hanului, nou mobilat, unde romani bogat 
înveşmântaţi şi cu înfăţişare distinsă discutau în 
grupuri sau leneveau în fotolii şi divane opulent 
capitonate. Această privelişte de nemaipomenită 
bunăstare, neobişnuită pentru Voldi avu un efect 
ameţitor asupra lui. Nu era prea sigur dacă se simte 
orbit sau dacă e furios. Fiecare om pe care-l vedea 
era îmbrăcat extravagant şi ferchezuit. Aerul era 
greu de mirosul pomezilor. Bijuteriile sclipeau pe 
mâinile bine îngrijite. Era deci adevărat: romanii nu 
erau doar oameni de lume; erau oameni importanţi, 


oameni care impresionau lumea. Şi această lume le 
aparţinea - nu mai încăpea nici o îndoială. 

Voldi îşi aminti - învinovăţindu-se de lipsă de 
loialitate - de regele Zendi şi consilierii săi, îmbrăcaţi 
neglijent cu humusurile lor lipsite de orice podoabă; 
oameni gravi, cu muşchi de oţel, care dispreţuiesc 
ostentaţia. Cum ar fremăta nările lor fine şi trufaşe la 
vederea 


LLOYD C. DOUGLAS 


wii% 
= 
O 


acestui spectacol strident. Dar nu cumva Arabia 
plătea un preţ prea mare pentru disprețul său faţă de 
oamenii prosperi? Voldi se întreba dacă mândria 
sărăciei nu este în cele din urmă o avuţie mai 
costisitoare decât şiragurile de perle? 

Deodată, un roman înalt de statură, arătos şi cu 
părul tuns scurt, cu tunica purpurie, împodobită pe 
umărul stâng cu nelipsitul vultur negru imperial, se 
desprinse dintr-un mic grup de prieteni şi înaintă 
spre ei, urându-le bun sosit. 

— Nick! În sfârşit eşti aici! Zeii fie lăudaţi că ai 
sosit cu bine! începusem să mă neliniştesc. 

Îşi puseră mâinile fiecare pe umărul celuilalt. 

— De ce îngrijorat, Toni, doar n-am întârziat; azi 
trebuia să mă întorc! 

- Nu, n-ai întârziat, însă distinşii mei pasageri au 
apărut azi după-amiază, mai devreme decât mă 
aşteptam, şi în orice moment se pot hotărâ de 
plecare! Dorinţele înălţimii sale sunt întotdeauna 
imprevizibile...! Sper că tu ţi-ai luat toate măsurile şi 
ţi-ai pus toate treburile la punct, astfel încât să fii 
gata de plecare când se vor decide. 

Mencius aprobă din cap şi, apucându-l pe Voldi 
de braţ, îl trase după el. 

— Toni, spuse el, vreau să-ţi prezint un tânăr 
arab, un prieten al meu... Voldi, salută-l pe vechiul 
meu coleg de şcoală, Antonius Lucan, comandantul 
vasului imperial „Augusta". 

Voldi se înclină uşor sub privirile făţiş iscoditoare 
ale comandantului, care ridică braţul nepăsător, 
adăugând că orice prieten al proconsulului Nicator 
Mencius este şi al lui; se întoarse apoi spre vechiul 
său amic şi, înălțând mirat din sprâncenele cenuşii, 
îl întrebă direct: 

— Cum se face că avem un arab pe aici tocmai în 
asemenea momente importante? 


Mencius răspunse prompt că acest arab i-a salvat 
viaţa, sfidând primejdia, şi îi relată pe scurt cele 
întâmplate - apariţia lui 


311 
MARELE PESCAR 


providenţială în clipa în care nu mai avea nici o 
şansă de scăpare din ghearele bandiţilor. 

Ca răspuns la cele relatate, comandantul se 
înclină în faţa lui Voldi în semn de recunoaştere a 
nepreţuitului serviciu făcut unui camarad, iar 
Mencius nu uită să adauge: 

— Este uimitor felul în care mânuieşte băiatul ăsta 
pumnalul, îmi închipui că părinţii lui i-au dat un cuţit 
în mână să se joace încă din pruncie. 

Voldi zâmbi uşor dezaprobator, ridicând din 
umeri,- şi păru dornic să schimbe subiectul. Era 
conştient de stânjeneala bătrânului marinar în 
prezenţa sa. Apariţia unui alt roman citadin între 
două vârste, îmbrăcat mult mai puţin extravagant 
decât alţii, avu darul să risipească încordarea; acesta 
se opri să-l salute pe Mencius cu o amabilitate 
simplă, după care se înclină uşor în faţa lui Toni. 

— Ce te aduce pe aici, Mencius? i se adresă alene 
noul venit. Alt cupru? 

— Acum băiatul a terminat cu cărăuşia, Atrius, 
răspunse Toni tărăgănat. E un simplu călător şi se 
întoarce cu mine pe „Augusta". îl luăm pe înălţimea 
sa Antipa împreună cu familia în călătoria lor anuală. 

— Aş vrea să-mi explice cineva, declară Atrius, 
străduindu-se să fie cât mai caustic posibil şi 
strâmbând din nas în acelaşi timp, cum poate 
cârmuitorul micului şi săracului ţinut al Galileei să-şi 
permită o călătorie gratuită în fiecare an pe vasul de 
agrement al împăratului? 

— Psst! îl avertiză Toni. N-ar trebui să ascult 
asemenea vorbe. Apoi, în şoaptă, adăugă: Puteţi fi 
sigur că tetrarhul îşi va plăti călătoria... şi e în stare 
s-o facă dacă Tiberius i-o va cere. 

Mencius interveni pentru a-l prezenta pe Voldi cu 
explicaţiile de rigoare care atestau prietenia lor, 
apoi, adresându-i-se lui Voldi, spuse: 


- Dacă în Cezareea vei avea necazuri, minunatul 
nostru Atrius, autoritatea cea mai competentă în 
materie de legi din oraş, îţi va veni în ajutor, sunt 
sigur! 


LLOYD C. DOUGLAS 


w | * 


12 


Între timp, Atrius îşi freca bărbia îngândurat, 
privindu-l pe Voldi cu o curiozitate fățişă. 

— Ei, şi spui că e arab? Şi are un pumnal asupra 
lui...! îmi închipui ce fel de încăierare era dacă el a 
năvălit gata să spintece pe cineva! Râse cu poftă şi-l 
împunse pe Toni cu cotul între coaste. Afurisit 
moment pentru apariţia unui gladiator arab printre 
noi!... Din ce parte a Arabiei eşti, fiul meu? 

— Din munţii de la miazăzi, răspunse Voldi băţos. 

— Pe undeva în apropierea taberei regelui? 

— Nu foarte departe, la câteva mile doar. 

— Regele vostru pare să fie un om popular. 

— Da, domnule! 

— Îndrăznesc să cred că-l cunoşti, riscă Atrius. 
Ceilalţi urmăreau stânjeniţi interogatoriul la care îl 
supunea comandantul, care acum părea absent şi se 
juca distrat cu brăţara metalică de pe mâna dreaptă. 

Mencius se muta de pe un picior pe altul şi spuse 
oarecum iritat: 

— Bunicul lui Voldi, Mişma, este chiar consilierul 
şef al regelui, Atrius. 

— Aşaaa deci! spuse Atrius zâmbind. Ei bine, 
Voldi, în cazul ăsta, dacă putem face ceva pentru tine 
cât timp vei rămâne în Cezareea, îţi stăm la 
dispoziţie. Ne vedem mai târziu, Toni... Cred că eşti 
fericit să ajungi din nou acasă. Ce n-aş da să fi putut 
veni şi eu cu tine... Te asigur că vei ajunge la timp 
pentru Saturnaliit*. 

După plecarea lui  Atrius, discuția  încetă; 
presupunând că Toni şi Mencius doreau să discute 
ceva personal, Voldi se scuză şi, traversând vastul 
hol, se strecură în logia care împrejmuia pe jumătate 
o piscină în mijlocul căreia se afla o minunată 
fântână arteziană. Se afundă într-un divan moale şi 


4 * Sărbătoare populară la romani după strângerea recoltelor (n. tr.). 


rememora discuţia recentă. Acest Atrius părea un om 
pe care merita să-l cunoşti. 


313 
MARELE PESCAR 


După plecarea lui Voldi, Mencius şi Toni schimbară 
brusc subiectul referitor la călătoria în perspectivă şi 
Toni izbucni: 

— Ce face băiatul ăsta în Cezareea, Mencius? 

După spusele lui, va pleca înspre miazănoapte. 
În excursie sau pentru afaceri? 

— Câte puţin din amândouă, cred... 

Asta înseamnă că n-ai de gând să-mi spui? 

- Mi-a mărturisit natura misiunii sale, admise 
Mencius, dar nu e nimic care să te îngrijoreze. Caută, 
după cum spunea, un fugar de-al lor şi sper ca 
această informaţie să te satisfacă. Toni, ai cuvântul 
meu. 

— Foarte bine, adăugă Toni morocănos, dar vreau 
ca tu să veghezi ca belicosul tău arab să stea departe 
de corabia mea. Dacă cineva îi împlântă tetrarhului 
un cuţit între coaste când nu se află în grija mea, eu 
n-am să protestez, dar, pe toţi zeii, asta nu se vă 
întâmpla pe „Augusta". 

— E de mirare cum tetrarhul întreprinde aceste 
călătorii, remarcă Mencius. 

— Dar nici nu poate lâncezi în Galileea un an 
întreg! Ar înnebilni! Acolo nu se întâmplă niciodată 
nimic! Nu are nici un prieten printre supuşii săi; toţi 
îl dispreţuiesc... Scribul şef de la palat îmi spunea azi 
după-amiază că se pregăteşte un fel de răscoală. 

— În nenorocita aia mică de Galieea? răbufni 
batjocoritor Mencius. Poate glumeşti! 

— După spusele aceluiaşi scrib, Pamfilios, nu este 
o răzvrătire împotriva cârmuirii - cel puţin nu acum; 
se pare că un tânăr tâmplar se adresează unor mari 
adunături de oameni, dar, tot după spusele unora, în 
cuvântările sale nu e nimic incitator; dimpotrivă, el le 
cere oamenilor să se supună legilor ? i să se 
mulţumească cu sărăcia lor. 

— Şi cum pot asemenea vorbe blânde să adune 
atâta gloată? întrebă Mencius. 


— Pamfilios spunea că omul vindecă bolnavi prin 
simpla punere a mâinlor sale asupra lor, adăugă Toni. 
Asta este de 


LLOYD C. DOUGLAS 


Ww | * 
= 
ANS 


sigur o absurditate. Pamfilios recunoaşte că nu 
deține informații de la prima sursă, dar că zvonurile 
circulă şi toată Galieea e bântuită de asemenea 
poveşti. 

— Prost şi-a ales tetrarhul momentul ca să 
lipsească, remarcă Mencius. 

— Aşa crede Pamfilios, spuse Toni, însă cu Antipa 
nu te poţi înţelege când e vorba de această călătorie. 
Timp de jumătate de an, în Tiberia, el nu trăieşte 
decât cu gândul la cealaltă jumătate pe care o va 
petrece la Roma. Scribul mai spunea că o deputăție 
de preoţi 1-a aşteptat pe înălţimea sa acum câteva 
zile, cerându-i să ia măsuri şi să-l reducă la tăcere 
pe acest tâmplar, însă Antipa a terminat repede cu 
ei. Le-a spus să-şi vadă de treaba lor şi să încerce să 
facă Sinagoga mai atrăgătoare şi folositoare, şi astfel 
oamenii nu se vor mai aduna pe păşuni să caşte gura 
la un tâmplar. 5 

— Nu e rea sugestia, interveni Mencius, chicotind. 

- După părerea tetrarhului, orice sugestie e 
binevenită atât timp cât nu-i stânjeneşte călătoria la 
Roma. N-ar vrea cu nici un chip să piardă parăzile şi 
jocurile Satumaliilor, nici chiar dacă ar seca Marea 
Galileii! 

Mencius căzu pe gânduri un timp. 

— Ai auzit, Toni, de un anume „Mesia"? întrebă el 
într-o doară. 

Toni clătină capul şi se încruntă, apoi murmură ca 
pentru sine că a renunţat la încercarea de a-i mai 
înţelege pe evrei şi adăugă că aceştia au fost 
întotdeauna nişte fanatici în privinţa religiei lor. 

— Mă surprinde că manifeşti interes pentru 
asemenea fleacuri, continuă Toni nerăbdător. Citeşti 
prea mult şi vrei să afli prea multe. Nu m-ar 
surprinde să aud într-o zi că ai plecat să trăieşti într- 


o peşteră în creierul munţilor, doar tu cu zeii tăi şi 
insectele. 

— Recunosc, spuse Mencius, că omul poate trăi 
mai fericit fără să-şi pună deloc mintea la 
contribuţie... Acum mă duc să mă culc. Am stat în şa 
toată ziua. Fără îndoială că şi tu ai să faci la fel. 


315 MARELE 
PESCAR 


— Încă nu, mormăi Toni. Mai întîi am de îndeplinit o 
misiune. Trebuie să dau o raită pe la docuri şi să-l 
previn pe înlocuitorul meu că avem un pasager 
clandestin arab. 

— Îți creezi complicaţii inutile, spuse Mencius. 

— Am să fiu mulţumit dacă noul tău prieten nu-mi va 
da altă bătaie de cap, spuse Toni. 

Între timp, rămas singur pe canapea, Voldi privea 
absent fântâna şi la cei ce se perindau prin faţa lui. La 
scurt timp, legiuitorul veni şi se aşeză alături de el, 
exprimându-şi speranţa că nu-1 deranjează. 

— Cât timp vom avea plăcerea să te avem printre noi? 
întrebă Atrius degajat. 

— Plec mâine în zori, domnule, răspunse Voldi. I se 
întâmplase să constate că dacă dovedea că este înclinat 
să fie sincer, explicaţiile lui puteau fi crezute imediat. 
Am o misiune de îndeplinit în Galileea, continuă el. Am 
fost trimis să caut un tânăr care a fugit de acasă şi se 
crede că s-ar afla pe undeva prin împrejurimile Mării 
Galileii. Trebuie să-l conving să se întoarcă acasă, 
dacă-l găsesc. 

— Cunoşti câte ceva despre Tiberia, presupun? 

— Nu multe lucruri. Ştiu că este reşedinţa tetrarhului 
şi că acolo există un Fort Roman. 

— Ai de făcut cercetări la Fort? 

— Nu neapărat, doar dacă va fi cazul. Aş prefera să 
dau de el fără să atrag prea mult atenţia. Nu vreau să-i 
creez necazuri inutile... Cunoaşteţi locurile acelea, 
domnule? 

— Puțin. Dacă-mi permiţi o sugestie, Voldi, îţi 
recomand o cunoştinţă de-a mea care trăieşte într-o 
mică localitate numită Betsaida, aproape de Tiberia. 
Este om de lege şi acum s-a retras pe pământurile sale. 
E o persoană foarte stimată şi cu multă judecată; poţi 
avea încredere deplină în el. Voldi era bucuros să-i 
urmeze sfatul. Scoase din tunică o tăbliță şi scrise 
denumirea localităţii Betsaida şi cum să ajungă acolo. 


LLOYD C. DOUGLAS 


w | x 
= 


6 


Atrius îşi aruncă privirea spre-a urmări creta roşie în 
timp ce arabul scria. 

— Ai trăit cumva în Grecia? se interesă el pe când 
Voldi îşi punea tăbliţa în buzunar. 

— Nu, domnule, n-am fost niciodată în Grecia. 

— Cunosc mulţi arabi greaca? 

Nu cred, răspunse Voldi, apoi se ridică să plece 
şi îi mulţumi lui Atrius pentru bunăvoință, adăugând 
că trebuie să-l salute pe Mencius înainte de a se 
retrage. 

— Mi-ar plăcea să aflu cum ai reuşit să-ţi 
îndeplineşti misiunea, spuse Atrius în timp ce se 
despărţeau, şi te rog transmite-i salutările mele 
prietenului meu şi fost coleg, David Ben-Zadok. 


La primele semne ale ivirii zorilor, Voldi se 
strecură afară tiptil, pentru a nu-l trezi pe Mencius 
de la care îşi luase rămas bun la miezul nopţii, după 
ce discutară îndelung, fără să ajungă însă la nici o 
concluzie cu privire la probabilitatea găsirii Farei în 
Galileea. 

Mencius adormise îndată, aparent netulburat de 
zarva de afară şi de traficul străzii, unde roţile de 
fier ale carelor grele cu materiale de construcţie 
răsunau pe piatra pavajului, zgomot ce se îngemăna 
cu tipetele şi pocniturile de bici ale conducătorilor 
ce-şi  îndemnau boii  împovăraţi.  Îngrozitoarea 
hărmălaie nu-l deranja pe Mencius, el spunea că 
este obişnuit pentru că, la Roma, aşa se auzea, toată 
noaptea. Dorind ca străzile să fie degajate în timpul 
zilei, împăratul ordonase ca întreaga circulaţie a 
materialelor de construcţie să aibă loc de la asfin- 
titul soarelui până la răsărit. Cezareea, fiind acum 
un oraş roman, respecta această regulă. Dar lui 
Mencius nu-i păsa. Acum îi era nespus de dor de 
acasă şi vacarmul străzii părea că-i mai alină acest 
dor. Nu tot astfel simţea Voldi, care nu era obişnuit 


cu forfota marilor oraşe. Zgomotul necontenit îl ţinu 
treaz toată noaptea, iar dilema care-l frământă 
căpăta proporţii îngrijorătoare în întunericul nopţii. 
La grajdurile noi şi spaţioase, unde-l găsi pe Darik 
strălucind 


317 
MARELE PESCAR 


după un ţesălat sârguincios (o altă mărturie a 
priceperii şi disciplinei romane), Voldi nu se arătă 
surprins să întâlnească un legionar înarmat care-l 
aştepta să-l escorteze în afara oraşului. Mencius îi 
mărturisise îngrijorarea lui Antonius Lucan, 
comandantul „Augustei", care se exprimase că s-ar 
simţi mai liniştit dacă ar şti că răzbunătorul tânăr 
arab a ieşit prin poarta de miazăzi a Cezareii şi că se 
află undeva în drum spre Galileea. 

După ce legionarul îi ură respectuos călătorie 
plăcută, deşi amândoi ştiau bine motivul onoarei cei 
se făcea unui tânăr cetăţean arab de a avea o escortă 
romană, timp de o jumătate de oră, Voldi călări pe 
drum singur... Privea din când în când peste umăr 
înapoi, făcea semne cu mâna şi zâmbea, lăsând în 
urmă mica dramă la care fusese şi el invitat să ia 
parte. In ciuda renumelui lor de oameni trufaşi, 
egoişti şi cruzi, cugeta Voldi, romanii erau în multe 
privinţe de admirat. Erau splendid organizaţi, 
eficienţi. Da! erau cruzi, dar nu pentru că le plăcea 
cruzimea. Ei preferau prietenia ta în locul duşmăniei. 

Drumul care cotea spre nord-est nu era atât de 
aglomerat ca drumul de coastă şi ca atare era şi mai 
îngust. Având înaintea lui o zi lungă de drum, Voldi îl 
îndemnă pe Darik la un galop uşor. Acum se aflau pe 
câmpie, unde peisajul era prea monoton ca să-i abată 
atenţia unui străin de la problemele sale... Un singur 
amănunt îl mai dădu o fărâmă de linişte: tetrarhul 
era încă în viaţă. Desigur, el nu merita să trăiască, 
dar cel puţin Fara nu se expusese primejdiilor ca să- 
1 omoare. Şi era puţin probabil că încercase acest 
lucru pentru că, altminteri, comandantul Antonius 
Lucan ar fi ştiut şi aşa ar fi aflat şi el. 

În faţa lui se ivi o caravană de asini ce înainta 
agale, purtând în spinări mici butoiaşe cu aspect 
unsuros, probabil cu ulei de susan şi măsline pentru 
Cezareea. însoțitorii caravanei - oameni la fel de 


slinoşi ca şi încărcătura lor - ajunşi în dreptul lui, se 
încruntară şi scuipară după obiceiul lor străbun. 

Dar ce-o fi făcând Fara acum, că eşuase în 
tentativa ei de a se apropia de tetrarh? Presupunând 
că a ajuns în vecinătatea Tiberiei, unde pândise un 
prilej pentru a tranşa odată povestea cu 


LLOYD C. DOUGLAS 


w| x 
= 


8 


ticălosul ei tată, va aştepta ea oare întoarcerea lui de 
la Roma? 

După o altă bucată de vreme apăru un drumeţ 
singuratic călare pe o cămilă infirmă, urmat la vreo 
sută de iarzi de un bătrân ghebos, posomorât, cu o 
faţă adânc brăzdată, purtând un topor pe umărul 
ciolănos. 

Voldi îi salută pe fiecare voios, urându-le o 
dimineaţă bună, dar nici unul nu-i răspunse. Să fie 
oare asta pentru că el călărea un cal mai bun şi le-a 
stârnit invidia? Sau pentru că era arab? Ori poate 
pentru că era străin, indiferent de nație? Sau pentru 
că ei erau nepoliticoşi din fire? Trebuia să 
recunoască totuşi că nici arabii n-ar manifesta mai 
multă bunăvoință faţă de un drumeţ iudeu. 

Poate că Fara hotărâse să se întoarcă în Arabia, 
acum, că dăduse greş. Sau dacă tot riscase atât, 
venind de la, o depărtare aşa de mare, socotea că 
merită să persevereze şi să aştepte întoarcerea 
tetrarhului. De fapt, în Arabia nu avea ce s-o atragă 
pentru a se întoarce acum, că mama ei nu mai exista. 
Desigur, mai rămânea el însuşi, dar poate că ea îl 
alungase din gândurile ei. Părăsindu-l fără nici un 
cuvânt de rămas bun, fata putea bănui că el 
renunţase la ea şi îşi îndreptase atenţia în altă parte. 

Acum tocmai depăşea o familie care se dădu la o 
parte la trecerea lui. Tatăl, aflat în fruntea 
procesiunii, purta o barbă neagră respectabilă şi o 
tunică neagră jerpelită, dar nu ducea nici o povară. 
Mama avea un prunc într-o mână şi un coş mare cu 
grâne în cealaltă. Băiatul târa după el o capră albă 
cu lapte. O fetiţă de-o şchioapă ducea în spinare un 
sac plin cu mere. Voldi trecu pe lângă ei încet, 
făcându-le loc, şi îi salută prietenos. Tatăl şi capra 
înălţară bărbiile în vânt şi rânjiră cu expresii atât de 
asemănătoare, încât Voldi zâmbi. Femeia, imitându-şi 
bărbatul, schiţă o strâmbătură. Băiatul îl privi cu viu 


interes, dar fără răutate. Fetiţa ridică nişte ochi 
frumoşi şi-i surise timid. 

E păcatul oamenilor bătrâni, cugetă Voldi, că 
diferitele rase se dispreţuiesc între ele. Se întreba 
dacă suprimarea oamenilor vârstnici n-ar aduce în 
lumea mai multă armonie - să zicem pe toţi 


319 
MARELE PESCAR 


cei trecuţi de douăzeci de ani. 0 astfel de lege 
binevenită ar permite să stabilească o nouă ordine, 
în care străinii, când s-ar întâlni pe drum, să fie 
înclinați mai curând să-şi zâmbească decât să se 
scuipe. Pentru asta ar trebui însă ca toţi să rămână 
la douăzeci de ani şi să nu mai îmbătrânească 
niciodată. Probabil că proiectul nu putea fi pus în 
practică! 

Bun, nu va trece prea mult timp şi o să afle ceva 
despre Fara. Nu se putea ca un flăcău arab să nu fi 
fost văzut într-un sat de pescari, unde fiecare se 
cunoştea cu fiecare. Cineva trebuia să-şi aducă 
aminte că 1-a văzut pe acest tânăr arab. Voldi se mai 
întreba în ce măsură îi reuşise Farei deghizarea ca 
băiat. Riscantă treabă! 

La o întretăiere de drumuri se afla o piatră 
indicatoare cu denumirea satului Megiddo, unde 
patru legionari,  lăsându-şi lăncile şi  coifurile 
rezemate de un zid de piatră, şedeau tolăniţi pe 
iarbă şi păreau absorbiți într-un joc cu zaruri. Voldi 
se aştepta să fie provocat. Într-un asemenea caz, 
intenţiona să le spună că tetrarhul, cât timp a stat la 
Cezareea, a cumpărat porci negri pe care i-a trimis 
la Tiberia... Dar soldaţii nu-i acordară nici o atenţie. 
Se pare că disciplina trupelor începuse să lase de 
dorit de la plecarea tetrarhului. Sau poate atenţia 
ofiţerilor era îndreptată acum asupra marilor 
întruniri, despre care vorbise Mencius, ce se 
desfăşurau în ultimul timp în apropierea Mării 
Galileii. Un tâmplar li se adresa oamenilor şi îi 
mersese vestea că vindecă tot felul de boli. Aceste 
din urmă isprăvi erau desigur absurde, dar după 
părerea aceluiaşi Mencius, era puţin probabil ca 
tâmplarul să dăinuie prea mult în calitate de 
conducător al gloatelor. Nu era nimic incitant în 
cuvântările sale, altfel tetrarhul n-ar fi părăsit ţara. 


Voldi se întreba în ce măsură o interesase pe 
Fara această mişcare. Nu şi-o putea imagina 
manifestând curiozitate pentru asemenea lucruri, 
doar dacă nu-şi deviase drumul la Hebron pentru a 
asculta un alt profet itinerant. Era cu totul imposibil 
ca Fara să fie atrasă de acest gen de spectacole. 

La micul han din Megiddo i se servi un prânz 
mizerabil - peşte 


LLOYD C. DOUGLAS 


* 
320 


afumat şi pâine veche din orz - pe o masă îngălată. 
Aproape că nu se atinse de mâncare* dar îi plăti o 
drahmă femeii cu fața ciupită de vărsat. Aceasta Îi 
aruncă pe masă un pumn de bănuţi de aramă 
necunoscuți. 'Voldi opri unul, cu intenția de a-1 
examina mai târziu, apoi plecă să-şi adape calul la 
jgheabul public. Un grup de băieți cu haine murdare 
şi zdrențuite se adunară în jurul lui. O femeie ţipă 
din pragul unei case din apropiere şi băiatul cel mai 
mare din grup alergă spre ea, dar înainte să o ia la 
fugă se întoarse şi scuipă. Un alt țipăt de femeie se 
auzi de undeva şi toţi băieţii se făcură îndată 
nevăzuţi, în afară de doi, cei mai mici din grup; cel 
mai plăpând din ei avea ochii plini de puroi. Voldi se 
scotoci în buzunar şi scoase bănuţul de aramă pe 
care-l primise ca rest la han; îl dădu băieţelului 
bolnav, dar acesta nu-l prinse. 

— E orb, spuse fratele lui, dă-mi-l mie! 

Voldi îi puse în palmă bănuţul. 

- Iaa! laaa! ţipă băiatul cât îl ţinea gura, 
azvârlind cât colo bănuţul de aramă. Bani proşti! Nu 
e bun! Iaa! laaaa! Apoi o luă din loc, trăgându-şi 
frăţiorul după el, fără îndoială ca să raporteze 
părinţilor întâmplarea. Voldi încălecă şi porni. între 
timp, un grup de bărbaţi şi femei indignaţi se 
adunară în jurul copilului căruia i se oferise un ban 
fără valoare, escortându-l pe străin cu o seamă de 
invective pentru grava ofensă. Megiddo nu era o 
aşezare atrăgătoare. Era ea oare tipică pentru 
comunitatea galileană? Voldi spera să nu fie aşa. 
Sărmana Fara! 

Cu cât înainta, pământul devenea mai fertil, dar 
se vedea că locuitorii îl lăsaseră în mare parte în 
paragină. Era desigur o regiunea înapoiată. într-o zi 
vor intra aici romanii şi pământul va arăta altfel. 
Galileenii vor fi virtual înrobiţi, însă vor avea hrană 
mai multă decât acum, fără îndoială. 


La apusul soarelui începu să se zărească Nazaretul. 
De la distanţă, în lumina incandescentă a după- 
amiezii târzii care scălda cupola bombată a 
Sinagogii şi  acoperişurile caselor albe, oraşul 
promitea să fie pitoresc. Dar privit mai de-aproape, 
era o dezamăgire. Locuinţele erau mici şi ponosite. 
Ca de obicei, strada principală se 


321 
MARELE PESCAR 


lărgea către centru, descriind un cerc în jurul 
inevitabilei fântâni a comunității. Părea că marea 
parte a negoțului se afla concentrată aici. Bazare mici 
şi dughene meschine se sprijineau unele de altele. în 
afara cercului se găsea hanul. Stăpânul acestuia îi 
spusese clar lui Voldi că nu e binevenit, dar consimţi 
bodogănind să-i ofere găzduire, când auzi zăngănitul 
făcut de mulți bani. După ce ciuguli cu dezgust din 
cea mai proastă mâncare ce i se pusese vreodată în 
față, el plecă să hoinărească pe strada pustie. Toate 
lumea era la cină. 

Ajunse la atelierul unui fierar, un om cu părul 
sur, în jur de cincizeci de ani, aplecat peste forja lui, 
aparent absorbit într-o treabă urgentă - repararea 
unei roţi la o cisternă pentru apă. Totdeauna 
interesat de asemenea activități, Voldi se opri în fața 
uşii larg deschise. Fierarul îl privi cu bunăvoință şi îl 
salută. Pentru Voldi era o surpriză plăcută şi, 
încurajat, se apropie de el. 

— Străin prin părţile astea? Fierarul mai dădu o 
dată din foaie şi îl pofti să ia loc pe o ladă veche cu 
scule. 

- Da, sunt arab, spuse Voldi, gândindu-se că e 
mai bine să clarifice de la început acest penibil 
subiect. 

— Nu se prea văd mulţi pe aici, spuse fierarul; ai 
de gând să mai rămâi pe la noi? 

- Doar în noaptea asta. Sunt în drum spre Tiberia. 

— Tetrarhul tocmai a plecat de acolo acum câteva 
zile. A fost o adevărată procesiune... Pleacă la Roma, 
ca în fiecare an pe vremea asta; dar probabil că ştii 
toate acestea. 

Voldi îi spuse că ştie. 

— Ai mai fost în Tiberia? întrebă fierarul. 

— Nu, n-am mai fost, dar presupun că dumneata ai 
fost de mai multe ori. 


— Niciodată, dar am de gând să mă duc mâine, de 
aceea lucrez azi până mai târziu. Pe acolo se petrec 
isprăvi mari în zilele astea. Poate ţi-au ajuns la 
ureche venind încoace pe drum. Profetul nostru lisus 
vorbeşte oamenilor care se adună mereu tot mai 
mulţi. 


LLOYD C. DOUGLAS 


w| x 
N 
N 


Profetul vostru? Să înțeleg că dumneata crezi 
în el? L-ai auzit vorbind? 

— Îl cunosc de când era copil! Aici era casa lui! 
Fierarul puse ciocanul jos, alături de nicovală, şi se 
rezemă confortabil de bancul de lucru, satisfăcut de 
interesul evident al străinului. 

- E adevărat că înfăptuieşte minuni? întrebă 
Voldi. Am auzit tot felul de zvonuri în legătură cu 
toate acestea. 

— Tocmai asta vreau să aflu, spuse fierarul grav. 
Nu m-ar surprinde foarte mult, deşi aici, în Nazaret, 
el n-a înfăptuit nimic deosebit. E tâmplar, şi încă 
unul foarte bun. Prin fereastra deschisă din spatele 
lui Voldi care se întorsese să privească, fierarul îi 
arătă atelierul tâmplarului, aflat peste drum. Este al 
tatălui său, şi înainte a fost al tatălui acestuia. Iisus 
a lucrat acolo încă pe când era un băieţandru, până 
acum câteva luni. 

— Ai observat ceva ciudat la el? îl îndemnă Voldi. 

— Era un tip visător, îşi amintea fierarul, ferindu- 
şi privirea. Ceilalţi copii îl îndrăgeau foarte mult 
pentru că le spunea tot felul de poveşti. 

— Ce fel de poveşti? 

— Eu, personal, n-am auzit nici una. El se ruşina 
în prezenţa oamenilor mari şi nu prea vorbea când se 
aflau prin preajmă, dar băiatul fratelui meu cel 
mare, Efraim - îl cheamă ca şi pe mine - spunea că 
poveştile sale erau în mare parte despre o ţară 
îndepărtată unde nu există iarnă şi nici întuneric, 
unde râurile nu seacă niciodată, dar nici nu se 
revarsă, nimeni nu este vreodată bolnav, nimeni nu 
moare şi nimeni nu plânge. Şi toţi îl iubesc pe Rege. 

Voldi aşteptă liniştit ca fierarul să continue. 

— Pare ciudat ca un băieţel să aibă asemenea 
imaginaţie, monologa Efraim. După cum spune 
nepotul meu, lisus vorbeşte despre această ţară 
îndepărtată de parcă aceasta ar exista cu adevărat; 
ba chiar de parcă el ar fi fost acolo. În acea ţară 


este pace. Nu există soldaţi, forturi sau temnițe. 
Fiecare are ceva de lucru, dar nu pentru bani. Nu 
există deloc bani. Nimeni nu este bogat, nimeni nu 
este sărac. lar florile cresc mereu şi pretutindeni, 
dar nimeni 


323 
MARELE PESCAR 


nu le culege... Copilul vorbea mult despre flori. Încă 
de când începuse să meargă, micuțul căra apă din 
sat pentru grădina lui. Noi toţi socoteam că nu se va 
alege mare lucru de el văzându-l cât se interesează 
de flori. Dar când a crescut, a devenit un tâmplar 
foarte iscusit, chiar mai bun decât tatăl său, Iosif. 

— Dar nu aduna niciodată lumea ca să vorbească? 
întrebă Voldi. 

— Nu, după cum îţi spuneam, el nu era unul care 
să vorbească mult, o făcea arareori şi numai cu 
copiii dar odată ajuns la adolescenţă, devenise 
foarte tăcut şi umbla mai tot timpul de unul singur. 
Cred că s-a însingurat pentru că, acum copiii 
începuseră să râdă pe seama poveştilor istorisite de 
el. Se spune că, odată, un băiat care se zbuciumase 
în legătură cu această ţară îndepărtată 1-a acuzat 
direct că minte, dar lisus i-a răspuns că spusese 
adevărul, că există cu adevărat asemenea ţară şi că 
el ştia chiar mai multe lucruri despre ea decât le 
povestise. 

— Bănuiesc că lumea îl credea nebun, remarcă 
Voldi. 

— Ei bine, nu puteam să nu observăm că era 
deosebit faţă de alţi copii şi poate că bănuia ce 
credeam despre el, pentru că îşi petrecea cea mai 
mare parte din vreme singur, cu excepţia timpului 
când lucra în atelier. 

— Ce gândea familia lui despre el? 

— Probabil că nici ei nu prea ştiau ce să creadă. 
Obişnuia să se ducă pe dealuri şi lipsea de acasă 
vreme îndelungată. Mama lui era îngrijorată. Cu 
puţin timp înainte să plece din Nazaret, a lipsit două 
luni, iar când s-a întors, puteai crede că umblă ca 
prin somn. Se petrecea ceva în mintea lui şi asta îl 
apăsa. Nimeni nu părea să ştie pe unde umblase. 
Poate doar ai lui. Dar era clar că era foarte tulburat 
în sinea lui... în dimineaţa în care a părăsit 


Nazaretul pentru totdeauna, dacă nu mă înşel, s-a 
dus la Sinagogă pentru că era ziua Sabatului. S-a 
aşezat împreună cu familia lui, ca de obicei. Uneori, 
bunul nostru rabin Ben-Naboth cerea unui bărbat din 
cei prezenţi. unul dintre cei vârstnici care era 


LLOYD C. DOUGLAS 


w| x 
N 


4 


cunoscut pentru pioşenia sa - să citească 
învăţămintele Scripturii. Dar în ziua aceea, el l-a 
ales pe lisus. Era ceva neobişnuit să ceară acest 
lucru unuia atât de tânăr. Cei de faţă amuţiseră. 

— Crezi că era ceva ieşit din comun? întrebă Voldi. 

- Tu n-ai fi fost intrigat, ripostă Efraim, 
cunoscând cât de neobişnuit era lisus?... Ei bine, ela 
venit în faţa adunării şi a luat pergamentul cu 
scrierile profetului Isaia... Cred că ai auzit de 
renumitul nostru profet Isaia? 

— Nu, recunoscu Voldi. Cunosc puţin despre mai- 
marii voştri de la părintele nostru Avraam încoace. 
Amândoi zâmbiră. 

— Parcă şi acum mai aud cuvintele pe care le citea 
lisus, continuă visător Efraim, şi care sunau cam aşa: 
„Spiritul Domnului să coboare asupra mea. El m-a 
ales pe mine să aduc vestea cea bună săracilor. El 
m-a trimis pe mine să-i eliberez pe oameni din robie 
şi să deschid ochii nevăzătorilor. Eu sunt cel ce-i 
ridică pe cei ce au fost doborâţi şi eu sunt acela care 
vesteşte că Domnul va binecuvânta acest an..." Apoi 
lisus a strâns sulul, 1-a înmânat rabinului şi a spus: 
„Acum se va împlini profeția". După care s-a întors la 
locul său. Toate privirile erau aţintite asupra lui. 
Până şi rabinul înmărmurise şi i-a trebuit un 
oarecare timp să fie în măsură să-şi continue 
ritualul... După slujbă, toţi credincioşii s-au adunat în 
jurul lui lisus şi l-au întrebat ce a vrut să spună; avea 
să vină cineva acum, aici, la Nazaret, să deschidă 
temniţele, să-i elibereze pe sclavi şi să dea vedere 
celor fără vedere? 

— Nu v-a trecut nici unuia prin minte că acest 
lisus se referea poate la el însuşi ca tămăduitor 
prezis? 

— Nu, pentru că, vezi tu... el a crescut cu noi 
laolaltă şi nu puteam crede că unul dintr-ai noştri ar 
putea fi înzestrat pentru a face asemenea lucruri. 


— Şi ce a răspuns lisus atunci? 
El a spus că misiunea lui era să răspândească 
această veste bună, dar oamenii tăceau 
neîncrezători. În cele din urmă, un bătrân 1-a 
întrebat cu un glas răstit: 


325 MARELE 
PESCAR 


„Şi crezi că ai să deschizi ochii orbilor aici, în 
Nazaret?" 

— Pariez că toți aşteptau răspunsul lui cu sufletul la 
gură! spuse Voldi, din ce în ce mai interesat de povestea 
fierarului. 

- Da, e adevărat. lisus le-a spus: „Nu aici, nu în 
Nazaret, pentru că nicăieri nu este un profet mai puţin 
prețuit decât în casa lui, printre ai săi". Auzind acestea, 
oamenii plecau mormăind; mulţi dintre ei se întorceau şi-l 
priveau ameninţător sau râdeau batjocoritor. 

— Şi după aceea... l-au batjocorit în continuare, nu? 

— Nu, nu le-a mai dat prilejul, pentru că a plecat din 
Nazaret imediat; nici măcar nu a mai cinat cu familia lui. 
După adunarea de la Sinagogă, a plecat să hoinărească 
cine ştie pe unde şi nu s-a mai întors... 

— Poate, presupuse Voldi, dacă el înfăptuieşte cu 
adevărat lucruri mari pentru oameni în altă parte, lumea 
din oraşul vostru îl va implora să se întoarcă. 

Efraim dădu din cap îngândurat şi înteţi focul la forjă. 

— Nu, răspunse el, Nazaretul nu va face aşa ceva. 

- Nici chiar pentru cei orbi? întrebă Voldi. 

— Nu, nici chiar pentru cei ce nu văd! Efraim îşi reluă 
munca întreruptă cu mare sârguinţă. Voldi simţi că 
discuţia se încheiase şi se ridică să plece. La uşă, se 
întoarse şi spuse zâmbind: 

— Ce ar gândi concetăţenii dumitale dacă te-ai duce să-l 
vezi pe lisus? Crezi că ar fi nemulţumiţi? 

Efraim bătu de câteva ori cu palma în nicovală, chico- 
tind uşor. 

— Cred că nu se prea pot supăra, spuse el. Eu sunt 
singurul fierar din Nazaret. Poate, dacă eram doi, n-aş fi 
riscat. 

Voldi îşi luă rămas bun şi se întoarse la hanul 
neospitalier. Puțin după miezul nopţii îl trezi o furtună 
năprasnică, urmată de o ploaie mare, care dură toată 
noaptea şi toată dimineaţa următoare. Când se potoli în 
sfârşit, el porni pe cât de repede se putea înainte pe 
drumul alunecos, sperând să ajungă în Betsaida înainte de 
căderea întunericului. 


CAPITOLUL XI 


louase zdravăn în tot cursul nopţii şi încă mai 

turna când lair se trezi dimineaţa, se ridică 

în capul oaselor şi se încruntă. De obicei, Iair 

nu s-ar fi îngrijorat îngăduitor şi tolerant din 
fire, el accepta capriciile vremii fără să se plângă. Şi- 
apoi, pământul avea nevoie de umezeală, deoarece 
fusese cea mai toridă toamnă pe care o cunoscuse 
Galileea de foarte mulţi ani. 

Deşi mult îndrăgita sa grădină şi vie aveau să 
beneficieze de această ploaie înviorătoare, era 
limpede că ziua e nepotrivită şi lair era necăjit; aşa 
de necăjit încât atunci când atrăgătoarea lui soţie, 
Adiel, intră în cameră, îl găsi foarte abătut, cu 
amândouă mâinile în capul său ciufulit. Mormăi 
întunecat ceva ce însemna că a luat act de prezenţa 
ei, dar fără să ridice privirea. Aşezându-se pe 
marginea patului, Adiel îl bătu uşor pe umăr, 
întrebându-l1 ce-l frământă. Nu se bucură că plouă? 

— Oricând altădată, murmură lair, înconjurând-o 
cu braţul. Am fost nebun că am îngăduit ca 
întrunirea asta să aibă loc aici astăzi. Aceste discuţii 
anoste mă plictisesc întotdeauna, chiar şi într-o zi 
frumoasă, când ei pot pălăvrăgi în voie afară, în 
pergola. Dar acum îi vom avea pe cap în casă toată 
ziua şi fără putinţă de scăpare. Evident, nu-l puteam 
ofensa pe rabinul Ben-Şolem care, de altfel, e un 
bătrânel cumsecade. 


— Da, dragul meu, aşa este,, deşi puţin agasant, 
şopti Adiel. 
Eu şi uitasem că azi ai oaspeţi. Ce fel de reuniune va 
fi cea de 


27 


MARELE PESCAR 


azi? Una din întrunirile alea plicticoase ale 
consiliului Sinagogii, care durează toată ziua? 

— Mai rău, răspunse lair. Aceasta este o deputăție 
de preoţi* scribi şi consilieri legiuitori care vin atâta 
cale de la Ierusalim ca să hotărască ce e de făcut cu 
acest Tâmplar care predică. 

— Poate că nu vor mai veni, poate că vremea asta îi 
va opri, spuse Adiel încrezătoare. 

— Vor veni, n-ai grijă, mormăi lair plictisit, poţi fi 
sigură de asta. Sunt deja pe drum de trei zile şi cred 
că e mai bine să ne pregătim să-i primim. Ridică 
privirea şi chipul lui se lumină deodată când o fetiţă 
cam de doisprezece ani apăru în pragul uşii care se 
deschise încet cu un scârţiit. El îi făcu semn să se 
apropie şi fetiţa începu să ţopăie veselă, apoi se 
cuibări lingă el. 

— Micul dejun este gata, anunţă ea voioasă. Rahela 
spune să venim îndată la masă pentru că azi la prânz 
vor veni oaspeţi mulţi... Ce fel de oameni sunt, tată? 
Crezi că vor fi simpatici şi vor spune poveşti, sau 
sunt „ceilalţi oameni"? 

lair îi mângâie absent buclele şi răspunse cu 
tristeţe, regretând că trebuie să spună că ei erau 
„ceilalţi oameni". 

— Astăzi nu va fi vreme de poveşti, Şaron. 

— Du-te şi spune-i Rahelei că venim îndată, draga 
mea, spuse mama; iar când fetiţa ieşi din încăpere, 
Adiel îl întrebă ce au de gând să facă cu acest om 
care a stârnit atâta vâlvă. Spuneai doar că nu a 
încălcat legea. De ce s-a făcut vinovat? 

— Tocmai asta vor discuta ei astăzi, răspunse air. 
Ei nu-l pot învinui că a tulburat liniştea, dar dacă a 
făcut-o, după părerea lor, predicând acestor mulţimi, 
este treaba autorităţilor provinciei ca să-l aresteze. 
Am discutat cu Antipa în legătură cu asta cu câteva 
zile înainte să plece. El şi-a trimis oamenii prin ţară, 
să vadă cu ce se ocupă acest Tâmplar, dar ei au 
raportat că el nu spusese nimic care să îndemne la 
răzvrătire. Tetrarhul s-a arătat satisfăcut că omul nu 


face nici un rău îndemnându-i pe oameni să încerce 
să se mulţumească cu viaţa 'or şi să trăiască în pace 
unii cu alţii. 


LLOYD C. DOUGLAS 


w| x 
N 


8 


— Desigur, rabinii n-au nimic de obiectat 
împotriva acestui lucru, comentă Adiel, dar poate că 
îi supără toate istoriile privitoare la minuni. Privirea 
ei se întunecă deodată, căutând parcă să-i sondeze 
gândurile. Doar nu crezi că ceva e adevărat în toate 
aceste poveşti? Nu-i aşa, lair? Toată lumea de pe 
pământurile noastre numai despre asta vorbeşte! Nu 
i-am mai văzut niciodată pe servitorii noştri atât de 
exaltaţi! E peste putinţă să crezi că Tâmplarul 
vindecă cu adevărat boli. Ţi-a spus vreuna din slugile 
noastre că a văzut cu ochii ei înfăptuindu-se o astfel 
de vindecare miraculoasă? 

— Nu, dar sunt convinşi că omul a făcut câteva 
lucruri remarcabile. 

Adiel se ridică şi îl ajută pe lair să-şi îmbrace 
splendidul halat matlasat, apoi acesta se îndreptă 
spre baia spațioasă, dar se opri în prag să adauge: 

— Cred că este nedemn din partea acestor 
înţelepţi din Ierusalim să facă prea mult caz în 
legătură cu treaba asta. Dacă ei nu-i vor mai acorda 
omului atenţie, el se va potoli îndată şi lumea îl va 
uita. Mi-e ruşine că trebuie să patronez această 
penibilă afacere, Adiel. 

Ea i-o luă înainte pe coridor şi când el o ajunse 
din urmă, îi strecură o mână sub braţ şi spuse 
ezitând: 

— Aş vrea să discut cu câţiva din ţăranii noştri, de 
pildă cu bătrânul Simeon. Te poţi baza pe el că 
spune adevărul. El pretinde că a văzut cu ochii lui 
cum lisus i-a dat vedere unui om care se născuse 
orb. 

Iair pufai cu ironie. 

— Nu fi proastă! Există şi explicaţii logice pentru 
aceste aşa-zise minuni. Poţi fi sigură! 

Salonaşul, aflat în partea de răsărit a vilei, unde li se 
servi micul dejun, era de obicei scăldat în soarele 
dimineţii. în zilele de vară, servitorii strângeau 


panourile centrale din păr de capră care acopereau 
salonul şi familia lua gustarea de dimineaţă sub 
cerul albastru, dar azi era o zi închisă şi încăperea 
părea mohorâtă. 


329 
MARELE PESCAR 


Până şi faimosul mozaic părea sumbru şi lipsit de 
viaţă. 

Înainte să intre în încăperea frumos boltită, Iair 
încetini pasul şi mai adăugă: 

- Dacă oamenilor noştri le plac asemenea 
distracţii, n-au decât. N-am nimic împotrivă: recolta 
e strânsă şi oricum nu prea mai au ce face... Aşa că 
e mai bine să meargă să-l asculte pe acest Tâmplar 
decât să dea târcoale pe la pivnițele cu vin, acolo, în 
Capernaum... Bună dimineaţa, Rahela! Vom lua în 
grabă gustarea, pentru că tu şi servitoarele o să 
aveţi o zi grea cu oaspeţii care vor rămâne la masă. 

- Da, domnule, bodogăni bătrâna slujnică şi îşi 
chemă ajutoarele să le dea instrucţiunile necesare 
pentru servirea mesei. Apoi, cu îndrăzneala ce i-o 
conferea vârsta şi vechimea în slujba lui lair, ea 
adăugă:.. Şi ei mănîncă mult! 

— Ce te face să crezi asta? întrebă stăpânul, 
anticipând una din scenele ei obişnuite. 

— Le cunosc eu obiceiurile, domnule - oamenii 
care rostesc cuvinte mari sunt întotdeauna şi mari 
mâncăi... 

— Eu, unul, n-am observat asta. Rahela, spuse Iair 
chicotind, dar pe Jupiter că ai dreptate! Bine, bine, 
în cazul ăsta, ai grijă să fie îndestulaţi. 

Şaron apăru cu cănuţa ei de lapte băută pe 
jumătate, îşi privi tatăl serioasă şi spuse: 

— Tată, dădaca mi-a spus că „pe Jupiter" este un 
cuvânt roman urât. 

— Poate, dar dacă trebuie să înjurăm, comentă 
mama, e mai bine să luăm în deşert numele zeilor 
păgâni. 

— Jupiter ăsta e un zeu păgân? întrebă Şaron cu 
inocenţa caracteristică vârstei. 

- Hai, mai bine bea-ţi laptele, o dojeni cu 
blândeţe tatăl. Nu cred că e nevoie să începem de pe 


acum cu lecţiile teologice. Până diseară o să ne 
săturăm. 

— Crezi că trebuie să iau şi eu parte? întrebă 
Adiel. 


LLOYD C. DOUGLAS 


Ww x 
w 
(a) 


Nu, draga mea, spuse lair. Dacă vrei, poți să 
nu participi. Vor fi discuții doar pe această temă. Poți 
să nici nu apari deloc dacă nu vrei. Va fi de fapt 
întrunirea rabinului Ben-Şolem cu ai săi, cărora le 
vom asigura hrană şi găzduire. 


Pe la amiază se însenină oarecum. Pe cer 
începuseră să apară pete albastre, soarele strălucea 
aruncând sclipiri de diamant pe stropii de ploaie 
care îngreuiau crengile din grădina de trandafiri. 
Iair ieşi să inspecteze cu atenție pergola. Poate că se 
va zvânta suficient pentru ca aceşti oameni învățați 
să-şi poată dezbate gravele lor probleme după ce se 
vor fi ospătat. Va fi o uşurare pentru lair să-i vadă 
aşezaţi confortabil afară, apoi să plece liniştiţi la 
treburile lor. Nu le va duce dorul în veci. 

Cercetă bolta de viţă de vie care împodobea 
partea de sus a pergolei şi constată că încă mai 
picura, dar promitea să se usuce curând, mulţumită 
soarelui care strălucea acum generos, iar scaunele 
din răchită împletită şi divanele se zvântau iute şi 
ele. lair era aproape bine dispus când rabinul Ben- 
Şolem îşi făcu apariţia, lăsând încă găuri adânci cu 
bastonul în pietrişul umed. De obicei calm şi aşezat 
de felul lui, rabinul era acum voios. 

— Sunt semne că va fi o zi interesantă, fiule, spuse 
el cu un ton care suna a ameninţare. 

— E bine asta! răspunse Iair, întâmpinându-l fără 
prea mare entuziasm. Sper ca grădina şi pergola să 
fie destul de  zvântate pentru ca oamenii 
dumneavoastră să-şi poată ţine reuniunea afară, 
după-amiază. 

- Bine, bine, dar asta nu e o ocazie festivă, 
declară Ben-Şolem, vădit iritat. Nu este o petrecere 
în aer liber, iar ceea ce avem noi de făcut azi poate fi 
făcut mai bine înăuntru. 

— Oh! dar se pare că treaba e destul de serioasă! 


— Da! Tâmplarul va veni şi el. 
lair, care tocmai scutura o mlădiţă de vie, se 
îndreptă şi se lumină puţin la faţă. 


331 MARELE 
PESCAR 


Adevărat! exclamă el. Ce interesant! 

— Da! Câţiva tineri de-ai noştri care se pregătesc pentru 
preoţie l-au alergat ieri toată ziua pe acest om şi... 

— L-au alergat, spuneţi? Cred că au avut nevoie de multă 
dibăcie să dea de el văzându-l pe Tâmplar cum vorbeşte 
deschis mulțimilor în plină zi! Tonul lui lair era încărcat 
de ironie. 

A încercat el să se ascundă undeva? . 

— Nu s-a ascuns, răspunse arţăgos bătrânul preot. Lua 
cina cu neruşinare în casa lui Simon, fiul lui Ionas. 

lair zâmbi, iar rabinul se încruntă văzându-l că se 
amuză. 

— Vreţi să spuneţi că 1-a vizitat pe Marele Pescar! 
Credeam că acest Tâmplar e un fel de propovăduitor 
religios... Se pare că nu-i prea pasă cu cine se 
întovărăşeşte. Din câte ştiu eu, Marele Pescar nu-i mai 
cucernic decât câinele nostru! 

— Acesta este un aspect pe care va trebui să-l discutăm 
cu el, replică rabinul. El pretinde că este un om sfânt, 
vorbeşte mulţimii despre lucruri sacre şi apoi se asociază 
cu tot felul de oameni păgâni şi ciudaţi. Câţiva oameni de- 
ai noştri l-au văzut chiar acum câteva zile stând de vorbă 
cu Levi, perceptorul acela dezgustător care strânge birul 
roman. 

— Poate că îi cerea lui Levi să-i micşoreze taxele, chicoti 
Iair. Va trebui să discut şi eu cu el, să văd cum a procedat. 

— Nu e de glumit cu asemenea lucruri, fiule, spuse 
rabinul sever. 

— Îmi pare rău, murmură lair. Apoi, după un moment de 
ezitare, continuă pe acelaşi ton ironic: Le-a fost greu 
tinerilor voştri de la Sinagogă să-l facă să vină aici? 
Desigur, nu-l puteau obliga să vină! 

— Ba mai mult, i-au ordonat, declară Ben-Şolem enervat, 
şi aceasta în numele Sinagogii. 

— Atunci nu va trebui să vină decât dacă va vrea, spuse 
Iair brusc. El ştie probabil că dumneavoastră personal şi 
Sinagoga nu aveţi dreptul să-l arestaţi sau să-l aduceţi cu 
forţa. 


LLOYD C. DOUGLAS 


Ww x 


32 


Cu toate acestea,spuse Ben-Solem apăsat,el va 
veni. A avut chiar impertinența să spună că va putea 
veni, deoarece azi va fi vreme urâtă şi că lumea nu va 
putea ieşi afară să-l asculte. 

Fără să vrea, lair rămase cu gura căscată şi în- 
cruntă sprâncenele. 

— Şi... spuneţi că a prezis asta ieri, când nu exista 
nici urmă de nor pe cer? Trebuie să fie un profet 
care prezice vremea. 

— Nu, nu e un profet foarte bun, remarcă rabinul 
cu un uşor surâs, pentru că azi după-amiază va fi 
vreme frumoasă. 

— Aşa se pare, încuviinţă lair. Dar, pentru că veni 
vorba, eminenţii voştri tineri l-au invitat pe Tâmplar 
să vină destul de devreme ca să ia masa cu noi? 

— Sigur că nu! pufni Ben-Şolem. El nu vine aici la 
ospăț! Sincer să fiu, Iair, continuă bătrânul rabin, 
din ce în ce mai iritat, sunt surprins de atitudinea ta 
faţă de această chestiune. Nu uita că faci parte din 
Consiliul de Conducere al Sinagogii, că eşti cel mai 
important bărbat în această regiune, de la care se 
aşteaptă să fie un bun exemplu, dar căruia observ că 
nu-i pasă ce fel de doctrină este insuflată oamenilor. 
Ba mai mult, spui că vrei să-l ai oaspete la cină pe 
acest defăimător de lucruri sacre, când e limpede că 
acesta se adună cu oameni fără Dumnezeu, ca cei de 
teapa lui Simon  scandalagiul, care ponegreşte 
Sinagoga făţiş şi care nu a participat la slujbe de ani 
de zile! Glasul rabinului tremura de-a binelea când 
ajunse la capătul discursului său pătimaş, iar lair se 
căia că lăsase ca nefericitul episod să ia amploare. 
Poate că bunul Ben-Şolem avea motivele lui să fie 
indignat. în calitate de membru al Consiliului 
Sinagogii, lair trebuia să manifeste interes mai mare 
în privinţa convingerilor religioase ale membrilor 
comunităţii. Pentru a atenua atitudinea sa de 
indiferenţă, adoptă o figură mohorâtă şi îşi exprimă 


grija pentru îndreptarea sufletului rătăcit al lui 
Simon. 

— Nu i-aţi vorbit niciodată Marelui Pescar despre 
necredinţa lui? îl întrebă lair pe rabin, de data 
aceasta cu toată, seriozitatea de care era capabil. 


333 MARELE 
PESCAR 


- N-ar fi folosit la nimic, murmură Ben-Şolem, îl 
cunosc eu pe acest încăpățânat din tinereţe. Nu e de 
mirare că rătăcirea lui i-a grăbit sfârşitul cucernicului 
său tată... Odată, acum câţiva ani, doi dintre tinerii 
noştri postulanţi de la Sinagogă, l-au întrebat respectuos 
de ce nu-şi plăteşte zeciuiala, dar el i-a luat peste picior. 
Atunci ei l-au mustrat, aşa cum de fapt se cuvenea, şi 
drept răspuns, Simon i-a înşfăcat de păr pe amândoi, 
ciocnindu-i cap în cap. Mai târziu, dându-şi pesemne 
seama de gravitatea gestului, le-a dat un coş încărcat cu 
bibani. 

Iair se încruntă auzind despre această jignire şi părea 
gata să critice o astfel de comportare de neiertat, când, 
spre surprinderea rabinului, izbucni într-un hohot de râs 
de nestăpânit. 

— Sunt de-a dreptul uluit, Iair, murmură bătrânul. 

- La fel sunt şi eu, îi mărturisi inculpatul, devenind 
brusc serios, dar cred că nici pe patul de moarte nu m-aş 
fi putut abţine dacă aş fi auzit întâmplarea asta. Te rog 
să mă ierţi. 

— Sper sincer, Iair, îl imploră Ben-Şolem, că vei acorda 
atenţia cuvenită acestei nefericite afaceri a Tâmplarului. 
Când acesta va apărea în casa ta astăzi, va trebui să-i dai 
de înţeles că el se află aici din porunca Sinagogii! 

— Atunci n-ar fi fost mai bine să-l duceţi la Sinagogă? 
răspunse lair prompt. Mie şi aşa nu-mi place rolul pe 
care-mi cereţi să-l joc. Dacă e să fiu gazda acestui 
bărbat, atunci nu vor exista vorbe dure, cel puţin nu din 
partea mea. Am presupus că l-aţi chemat aici pentru o 
discuţie, să-l cunoaşteţi mai bine, şi acum aflu că a fost 
convocat pentru a fi condamnat. Nu voi fi părtaş la un 
asemenea procedeu! Dacă va intra aici singur, cu o 
atitudine prietenească, vă puteţi aştepta că voi fi de 
partea lui! Vreţi să spuneţi că toţi rabinii din împrejurimi 
se vor aduna aici ca să-l judece pe acest om fără ai se 
da posibilitatea să se apere în vreun fel? V-aţi coalizat cu 
toţii împotriva lui! 


— Omul trebuie redus la tăcere, lair! declară Ben- 
Şolem înfierbântat şi neclintit. Toţi am căzut de acord 
asupra acestui 


LLOYD C. DOUGLAS 
4 


U x 
(99) 


lucru, cu excepţia... aici el ezită un moment şi 
continuă plictisit: Nu pot înţelege atitudinea 
rabinului Elimeleh din Betsaida. El a venit ieri la 
mine să-mi spună să nu-l aşteptăm aici, azi. 

— V-a explicat motivul? întrebă Iair cu interes. 

— Hei! Elimeleh îmbătrâneşte, explică vârstnicul 
Ben-Şolem. Cred că a dat în mintea copiilor. Într- 
adevăr, se zice că-şi petrece cea mai mare parte a 
timpului spunându-le poveşti copiilor. Oameni cu 
scaun la cap din comunitatea lui aproape că nici nu 
mai ştiu ce să mai creadă despre el. 

— După câte îmi dau seama, el refuză să vi se 
alăture pentru a-l mustra pe Tâmplar? 

—  Elimeleh a fost destul de imprudent să plece el 
însuși prin ţară ca să-l asculte pe acest lisus. 
Oamenii lui nu-l aprobă pentru ceea ce a făcut, 
adăugă el. Şi ca şi cum asta nu ar fi fost de ajuns, a 
mai luat cu el şi o mulţime de copii, aşa că va trebui 
să bage de seamă sau va fi înlăturat. 

— Trebuie să am o discuţie cu omul ăsta, observă 
Iair. Merită să ştiu ce gândeşte cu adevărat despre 
acest nazarinean. Dumitale ce ţi-a spus despre el? 

— Mi-a spus că omul ar putea fi Mesia, asta-i tot 
ce ştiu! înţelegi doar că nu putem discuta asemenea 
lucruri... 

— Desigur, murmură lair absent. 


Masa s-a desfăşurat într-o atmosferă mohorâtă şi 
plină de tensiune, deşi Iair se străduise din răsputeri 
să risipească încordarea taciturnilor săi oaspeţi. La 
început el intenţionase să  învioreze discuția 
introducând subiecte, care, după părerea lui, puteau 
trezi un oarecare interes, dar nimeni nu se arătă 
dispus să-l sprijine, continuând să mănânce fiecare 
în tăcere. 

Întorcându-se către Natan, reprezentantul Marelui 
Preot, Iair îl întrebă cum se comportase Pilat în 


discuţiile din cadrul Sinedriului din ultimele zile. 
Urmă un lung moment de tăcere până ce Natan 
răspunse, fără să ridice ochii din farfurie. 

— Ca de obicei. 


335 
MARELE PESCAR 


Se înţelegea din răspunsul sec al lui Natan că 
actuala relaţie a Procuratorului roman cu înalta 
Curte ludaică nu era, desigur, treaba lui air. 
Răspunsul în doi peri îl irită profund, dar îşi păstră 
calmul. 

I se adresă apoi lui Obadiah, cel mai vârstnic 
dintre scribi, aflat în stânga sa, şi îl întrebă dacă 
îmbunătățirile aduse ambasadei galileene au fost 
terminate. Bătrânul scutură din cap. După o pauză, 
răspunse că nu ştie. Nu se mai strădui să adauge că 
nici nu-l interesează subiectul, dar era destul de 
limpede că Iair vorbea prea mult. Se simţi singur şi 
inoportun. Poate era o îndrăzneală din partea lui să 
ia loc alături de aceşti distinşi bărbaţi. Ar fi făcut 
mai bine, simţea el, dacă şi-ar fi luat un şorţ şi ar fi 
ajutat la servirea mesei. În câteva rânduri ridică 
privirea încrezătoare în direcţia rabinului Ben- 
Şolem, dar acesta îşi mesteca tacticos carnea de 
oaie, fără să privească înjur. 

Lui Iair îi trecuse prin mine că s-ar putea ca Ben- 
Şolem, care discutase în particular cu grupul din 
Ierusalim înainte de cină, să le fi şoptit că gazda lor 
nu împărtăşeşte ideea anchetei ce urma să aibă loc 
în casa lui. Asta era! Îi dădeau peste nas, şi în mod 
deliberat! Observând toate acestea şi faptul că rolul 
său se limitase doar la acela al unui simplu hangiu, 
renunţă să le mai adreseze vreun cuvânt şi îşi văzu 
de treaba lui, veghind ca farfuriile şi cănile să fie 
mereu împrospătate, adresându-se doar slugilor care 
serveau... Mai adu o porţie de pui, Rahela, murmură 
el cu mâna la gură, pentru înălţimea sa, emisarul 
Marelui Preot... Şi mai adu nişte vin... Şi deschide 
ferestrele. E aer închis aici... Şi aprinde lămpile. 
Aerul devenise apăsător în încăpere şi începuse să se 
întunece. lair se duse la fereastră să privească, dar 
afară îl întâmpină un cer plumburiu; se anunţa o 
furtună puternică şi deodată întreaga casă de zgudui 


de bubuitul cumplit al unui tunet. Scăpărări de foc 
brăzdau foarte aproape orizontul. Rafale de vânt se 
izbeau cu putere în uşi şi apoi se dezlănţui o ploaie 
torențială. Ploaia cădea în rafale pe pavajul logiei, 
parcă azvârlită din imense săgeți 


LLOYD C. DOUGLAS 
6 


U x 
U 


Iair se precipită spre atrium-ul înalt boltit, acum 
învăluit în negură. Acoperişul sprijinit destul de 
precar îl îngrijorase întotdeauna în zilele de furtună, 
în ciuda asigurărilor date de arhitect cum că nu 
exista nici un pericol. Intră apoi în vasta încăpere şi 
privi în sus, spre tavan, când un alt tunet zgâlţâi 
casa din temelii. 

Aşezaţi în linişte şi părând că ignoră total 
dimensiunea catastrofei, în atrium se aflau patru 
bărbaţi. Iosif, valetul care îi primise la venire, fusese 
probabil prea ocupat cu închiderea uşilor şi a 
ferestrelor pentru a le anunţa sosirea. Cei patru se 
ridicară. Un bărbat bărbos, cu statură de uriaş, pe 
care lair îl recunoscu îndată ca fiind Marele Pescar, 
păşi spre el, se înclină şi arătă respectuos cu capul 
spre conducătorul incontestabil al grupului. 

— Domnule, spuse Simon cu o voce gravă, acesta 
este lisus din Nazaret. 

Cu oricare altă ocazie, Iair ar fi făcut cel puţin un 
semn cu capul şi ar fi zâmbit celui ce-şi prezentase 
prietenul atât de politicos, dar cu acest nazarinean 
se petrecea ceva... ceva ce-i reclama întreaga 
atenţie... Deci acesta era Tâmplarul în jurul căruia 
se făcuse atâta vâlvă! Era lesne de văzut de ce îl 
urma lumea. Nu era un om obişnuit. lair înaintă spre 
el şi se înclină respectuos. 

— Dumneata şi prietenii dumitale sunteți 
bineveniţi în casa mea, spuse el. Un alt tunet răsună 
amenințător şi Iair privi în sus, îngrijorat. 

— Îmi permiteţi să vă sugerez sa vă daţi la o parte, 
pentru că aici în mijloc nu sunteţi în siguranţă. 

— Nu trebuie să-ţi fie teamă, lair, spuse lisus 
calm. 

— Dar acoperişul este puţin şubred, , insistă Iair. 

— Poate, spuse lisus, dar nu pentru mine şi nici 
pentru tine, atât timp cât eşti de partea mea. Încă nu 
mi-a sosit ceasul! 


lair, rareori aflat în dificultate, nu-şi găsea 
cuvintele, nu era în stare să spună ceva potrivit. Se 
trezi subjugat de privirea 


337 MARELE 
PESCAR 


liniştitoare a Tâmplarului; avea ochi stranii, ochi 
care te sondau în străfunduri şi te întrebau direct ce 
fel de om eşti, ca şi cum ar fi fost îndreptăţit să facă 
acest lucru. Un nou bubuit năprasnic se auzi, dar de 
data aceasta lair nu mai privi în sus. Simţindu-i 
uşurarea, lisus zâmbi cu blândeţe şi dădu uşor din 
cap. lair zâmbi şi el puţin încurcat, ca şi cum ar fi 
vrut să spună că aici se petrece ceva peste putinţa 
lui de înţelegere. 

După câteva momente însă, faţa Tâmplarului se 
întunecă. Se întoarse şi merse încet spre fereastra 
înaltă a încăperii care dădea spre şosea şi oamenii 
lui îl urmară. Simon arătă spre ceilalţi doi tineri 
prieteni care nu fuseseră prezentaţi. 

Iacob şi Ioan, domnule, spuse el. Sunt fraţi şi 
amândoi pescari. Iair îi privi absent şi dădu din cap. 
în momentul acela se gândea la oamenii din 
Ierusalim care probabil aşteptau cu nerăbdare să-l 
interogheze pe misteriosul nazarinean. Poate în clipa 
aceea ei stăteau cu capul în mâini, pregătind 
întrebări încuietoare pe care nici cel mai dezgheţat 
tâmplar nu se aştepta să le înţeleagă, sperând să-l 
pună pe om în încurcătură... Şi bine, s-ar putea ca el 
să le dezamăgească aşteptările! 

Iair se alătură celorlalţi la fereastră. De-a lungul 
drumului, o mulţime de oameni încercau să se 
adăpostească sub chiparoşi şi măslini de urgia 
dezlănţuită de furtună şi de răpăiala ploii. Aflat 
alături de lisus, Simon se întoarse spre lair şi 
îngăimă câteva cuvinte de scuză. 

— El i-a rugat să nu-l urmeze până aici, domnule, 
dar... 

— Toţi aceştia sunt prietenii dumitale? întrebă 
Iair, apropiindu-se de Iisus. 


Iisus încuviinţă dând din cap gânditor şi continuă 
să privească compătimitor lumea aflată sub vitregia 
vremii, apoi, vorbind ca pentru sine, spuse: 

— Ei sunt asemenea unei turme de oi fără păstor. 

— Bine, spuse lair, dar nu-i putem lăsa afară în 
furtună! şi se întoarse spre Marele Pescar: Spune-le 
să vină înăuntru! 

Cu paşi mari, Simon se repezi spre uşa deschisă care 
dădea 


LLOYD C. DOUGLAS 
8 


U x 
(99) 


spre terasă şi le făcu semn cu mâna, poftindu-i. 
Oamenilor nu le venea să creadă că sunt poftiţi în 
locuinţa-palat a lui Iair. Simon continua să-i 
îndemne, făcându-le semne cu mâna. Strigăte de 
recunoştinţă se ridicară din piepturile lor şi 
începură să alerge, năvălind pe întinsa peluză în 
pantă din faţa casei. lisus îi privi un moment, apoi se 
întoarse către gazdă şi-i adresă un zâmbet 
prietenesc. 

— air, ai atras binecuvântarea asupra casei tale, 
spuse el blând. 

Stânjenit să primească un astfel de omagiu, Iair 
îşi exprimă speranţa că şi soţia lui va gândi astfel, 
ceea ce-l făcu pe lisus să surâdă înţelegător. 

Mulțimea ajunsese până în atrium. Simon, aşezat 
în faţa uşii deschise, făcea ce-i stătea în putinţă s-o 
stăvilească, admonestând cu un glas straniu, 
autoritar, oamenii să fie disciplinaţi, să nu se 
îmbrâncească şi mai ales să nu se aşeze nicăieri cu 
hainele lor îmbibate de ploaie pentru a provoca 
stricăciuni gazdei care fusese aşa de generoasă cu 
ei. lair crezu că e momentul să-l conducă pe 
insolitul său oaspete, depărtându-l de mulţime, şi îi 
atinse uşor braţul, făcându-i semn să-l urmeze. Se 
îndreptară spre coridor şi, când ajunseră în faţa uşii 
salonului, observă că grupul celor din Ierusalim era 
adunat aici, în faţa ferestrei aparent urmărind gloata 
care înainta. Furtuna se domolise, dar ploaia încă nu 
încetase şi tunetele se mai auzeau în depărtare. 

Apropiindu-se de grupul cufundat într-o profundă 
meditaţie, Iair se adresă rabinului Ben-Şolem: 

— Tâmplarul vostru se află aici, spuse el. Toţi se 
întoarseră şi îl priviră stăruitor. Am plăcerea să vi-l 
prezint pe lisus, cu care aţi dorit să vă întâlniți. 

lisus intră şi se înclină respectuos. Cei din 
Ierusalim aruncau priviri întunecate. Oamenii, 
aparent scăpaţi de sub control, se înşiraseră pe 


coridor, până la uşa camerei unde se ţinea 
consfătuirea. 


339 
MARELE PESCAR 


Ben-Şolem se ridică enervat şi se adresă gazdei 
cu asprime: 

— air, publicul nu a fost invitat la această 
întâlnire! Insist să eliberezi casa şi să dai afară toată 
gloata asta de gură-cască! 

— Dar nu puteau rămâne-afară pe o asemenea 
vreme, explică air. 

— Nu au ce căuta aici! interveni şi Natan. 

lair era pe cale să spună că, dacă vor ei să-i dea 
afară, sunt liberi să o facă - dacă pot - când deodată, 
deasupra capetelor lor se petrecu o puternică 
mişcare, ceea ce-i făcu pe toţi să-şi ridice privirile 
spre acoperiş. Panourile detaşabile ale acoperişului 
alunecaseră, lăsând ploaia să pătrundă în voie 
înăuntru. Onorabilele feţe din Ierusalim se grăbiră 
să-şi tragă scaunele din dreptul deschizăturii, uluiţi 
de ceea ce le era dat să vadă. Un fel de hamac 
cobora în interiorul încăperii în care un tânăr ud 
până la piele stătea chircit şi tremura. Privea speriat 
în jur şi părea că-i pierise toată vlaga din trup. 
Odată hamacul lăsat pe podea, acoperişul se închise 
la loc. Toţi cei prezenţi. în încăpere se ridicară brusc 
în picioare-şi nimeni nu mai îndrăzni să scoată un 
cuvânt. lair încercă de formă să se încrunte, dar fără 
succes. Situaţia devenise ridicolă. Era clar că 
servitorii au închis ochii şi au înlesnit bolnavului o 
intrare atât de spectaculoasă în încăperea în care se 
aflau remarcabilii oameni din Ierusalim. Totul părea 
să fie pus la cale de bătrâna Rahela, probabil în 
înţelegere cu intendentul Iosif, acesta fiind recunos- 
cut pentru interesul ce-l manifesta faţă de Tâmplar. 

În momentul acela, lisus se desprinse de ceilalţi, 
făcu un pas înainte şi privi în ochii descumpăniţi ai 
invalidului. Oricine putea vedea dintr-o singură 
privire ceea ce-l supăra pe tânărul paralitic, cu 
membrele anchilozate şi chircite. La intervale de 


câţiva ani, o îngrozitoare paralizie epidemică bântuia 
mai cu seamă printre copii şi tineri, schilodindu-i pe 
capete. Nu cunoştea nimeni motivul sau remediul 
acestei cumplite boli. Împins de curiozitate, Iair se 
apropie, vrând să vadă cu proprii săi ochi ce se 
întâmplă. Atmosfera din cameră era încordată. 
Tâmplarul devenise figura centrală a 


LLOYD C. DOUGLAS 


x 
340 


grupului şi toți ochii erau ațintiți asupra lui. 

— Fiule, spuse el, păcatele îți sunt iertate. 

Anchetatorii din Ierusalim începură să dea semne 
de nelinişte şi se auziră murmure de protest şi 
indignare: „Asta e blasfemie!" urlă înfuriat Natan, 
reprezentantul Marelui Preot, iar bătrânul Obadiah, 
şeful scribilor Templului, strigă: „Cum poate omul 
acesta să ierte păcatele?" Ben-Şolem interveni şi el 
cu un glas în care vibra furia: „Dar nu de asta a venit 
aici ologul ăsta, el vrea să fie tămăduit de paralizie!" 
„Aşa este!" strigară cu toții. „Vindecă-1 dacă poți!" 

Inima lui Iair bătea puternic în piept. Se simți pe 
loc atras de nazarinean şi spera ca el să facă o figură 
bună în faţa acestor îngâmfaţi din Ierusalim, dar era 
evident că nazarineanul se afla într-o situaţie 
delicată. Aceşti pretinşi înţelepţi din Ierusalim aveau 
dreptate. Era o curată blasfemie ca cineva să pre- 
tindă că poate ierta păcatele altuia. Tâmplarul nu 
făcea altceva decât să tărăgăneze lucrurile şi o făcea 
cât mai prost posibil. Cum putea el spera ca 
duşmanii, sau prietenii lui, să aprobe acest 
nemaiîntâlnit sacrilegiu? lisus ar fi trebuit să 
procedeze mai bine dacă dorea să combată criticile 
detractorilor săi. 

Acum încăperea era învăluită din nou în tăcere, 
deoarece nazarineanul întinse un braţ deasupra 
omului bolnav şi se adresă calm celor ce crâcniseră: 

- Mi-aţi pus la îndoială autoritatea de a ierta 
păcatele, dar eu vă întreb: e mai uşor să ierţi 
păcatele cuiva sau să spui unui paralitic „scoală-te şi 
umblă?". Ca să vă asigur că mi s-a dat această 
putere... Aici se opri pentru a-şi concentra întreaga 
atenţie asupra tânărului paralitic, cobori uşor mâna 
până ce-i atinse braţul subţire şi descărnat şi îi 
ordonă: Scoală-te, fiule, şi umblă! 

Mulțimea încordată, masată în faţa uşii, rupse 
tăcerea apăsătoare cu suspine şi strigăte de uimire. 


Paraliticul încercă să apuce mâna pe care lisus i-o 
întindea, se sprijini în coate, se îndreptă şi, şovăind, 
se luptă să se ridice în picioare. 


341 
MARELE PESCAR 


Iair avea gâtlejul uscat şi o senzaţie de greață. 
Oamenii Templului se priveau consternaţi şi strigau: 
„O înşelăciune!... Aranjată dinainte!... Omul nu era 
schilod!... Afară cu acest impostor!" 

Afară, pe coridor, lumea încremenită de ceea ce 
le fusese dat să vadă, se dădea la o parte să-i facă 
loc tânărului care înainta cu paşi mici şi şovăielnici; 
avea ochii scăldaţi în lacrimi de bucurie şi îşi muşca 
buzele cu fiecare pas, dar umbla! Cei de faţă priveau 
uluiţi la figura schimonosită şi, în confuzia generală, 
se călcau unii pe alţii în picioare, fiecare vrând să fie 
martorul cât mai apropiat al miracolului înfăptuit. 
Nimeni nu-i adresă vreun cuvânt sau un zâmbet când 
tânărul trecu prin faţa lor, părând cu adevărat un 
înviat din morţi. 

Ploaia încetase în timp ce se săvârşea această 
faptă stranie şi soarele strălucea din nou. încet, 
mulţimea cuprinsă de o teamă respectuoasă părăsea 
în tăcere casa. Vizitatorii din Ierusalim erau adunaţi 
în cerc în faţa ferestrei care dădea spre terasă, 
vorbind între ei în şoaptă. Ultimii oameni părăseau 
acum locuinţa lui Iair. Natan era cel ce li se adresa, 
iar bătrânul Ben-Şolem îl aproba dând grav din cap. 
Iair îi privi un moment şi hotărâ că îndatoririle sale 
de gazdă se încheiaseră. Venerabilul Ben-Şolem se 
va putea îngriji mai departe de ei. 

lisus se prăbuşi pe un scaun din apropierea 
coridorului, părând complet epuizat. Îşi rezemă 
coatele de braţele scaunului, sprijinindu-şi capul 
între mâinile transparente şi tremurânde. La 
apropierea lui Iair, ridică încet capul şi îi surise vag. 
Mici broboane de sudoare îi periau fruntea palidă. 

— Am să plec acum, dacă nu mai sunt alte 
întrebări, spuse el cu glas istovit. 


— Eşti binevenit să rămâi, învăţătorule, spuse Iair. 
Arăţi foarte obosit. Mai rămâi cu noi şi odihneşte-te 
puţin. Vino cu mine! 

Cu o uşoară înclinare a capului, lisus consimţi şi 
se ridică încet, urmându-şi gazda de-a lungul 
coridorului, prin atrium şi ajunseră în biblioteca 
alăturată. La intrarea lor, Adiel şi Şaron, care 
stăteau 


LLOYD C. DOUGLAS 


Ww x 


42 


la fereastră, ignorând se pare cele petrecute, se 
ridicară să plece. 

— Soția mea, învățătorule, spuse [Iair... Adiel, 
acesta este lisus din Nazaret. 

Şaron strângea la piept o mică ţiteră şi îşi fixă 
ochii pe faţa străinului, în timp ce mama ei murmura 
câteva cuvinte de salut. Iisus privi şi el în ochii mari 
şi miraţi ai copilului şi zâmbi. 

— Fetița noastră, Şaron, spuse Iair. 

lisus puse mâna pe capul ei cârlionţat şi spuse că 
acest nume i se potriveşte. 

— Nume de trandafir, spuse el. Şaron încuviinţă 
serioasă şi continuă să-l privească descumpănită. 

— Vino, draga mea, îi spuse Adiel, luând-o de 
mână. 

— Las-o să mai stea, Adiel, spuse lisus. Am să-i 
spun o poveste. 

Auzindu-l pe lisus că-i rosteşte numele, Adiel 
încercă un sentiment nemaiîntâlnit şi simţi că i se 
încălzeşte inima. O clipă i se părea că erau prieteni 
de-o viaţă, dar acest sentiment nu dură prea mult, 
pentru că un altul era acum prezent, acela că Iisus i 
se adresa ei ca unui copil, deşi ea presupuse că era 
ceva mai în vârstă decât el. Citindu-i gândurile în 
ochi, lair îşi aduse aminte de ceea ce simţise el 
însuşi când lisus îi spusese pe nume, cu toate că 
tâmplarii de prin partea locului nu obişnuiau să i se 
adreseze astfel. 

— Pot rămâne şi eu? întrebă Adiel. 

Iair împinse scaunele confortabile din piele şi le 
aşeză în cerc în jurul lui lisus, care rămase o vreme 
cu ochii închişi şi cu capul plecat. Starea lui de 
extenuare era vizibilă. 

În cursul tulburătoarei întâmplări se pusese 
problema dacă era mai uşor să ierţi păcatele unui om 
decât să-i vindeci paralizia. Iair îl privea cu simpatie 
pe nazarineanul istovit şi se gândea că asemenea 


fapte misterioase necesitau un extraordinar consum 
de energie. Potrivit zvonurilor larg răspândite, dar 
tot atât de nefondate în legătură cu minunile 
Tâmplarului, se putea trage concluzia că 


343 MARELE 
PESCAR 


magicianul trecea de la un fapt spectaculos la altul, 
fără să-şi piardă cu nimic din forţă. Acum se vedea 
bine că această cedare din forţa sa vitală era făcută 
cu un preţ foarte mare. 

Cu timiditatea firească a copiilor în prezenţa 
adulţilor străini, Şaron îşi surprinse de data aceasta 
părinţii când îşi trase scăunelul lângă lisus. Dându- 
şi seama de prezenţa ei, el deschise ochii, o privi 
zâmbind şi îi luă mânuţele într-ale sale. Şaron îşi 
adună picioarele sub ea, aşteptând cu coatele 
rezemate de braţele scaunului lui. Iair şi Adiel 
schimbară între ei priviri nedumerite. 

Această poveste, începu lisus cu blândeţe, 
vorbeşte despre o împărăție de pe alte meleaguri! 

- O poveste adevărată! exclamă Şaron 
emoţionată. 

— Da, copila mea, o poveste adevărată. 

Cu un glas liniştit şi în cuvinte simple, lisus 
vorbea de împărăţia Sa, în care toţi oamenii, dacă 
vor, pot trăi fericiţi pentru totdeauna. Din când în 
când, Şaron îl întrerupea cu câte o întrebare, spre 
stânjeneala părinţilor, dar lisus asculta cu interes şi 
înţelegere întrebările ei. 

În timp ce lisus descria împărăţia, Iair se simţi 
cuprins de dorinţa de a duce o astfel de viaţă ideală, 
într-o ţară unde să nu mai existe furtuni, certuri, 
instanţe judecătoreşti sau temnițe, nici sclavi, nici 
lacrimi şi nici teamă. Şi când Şaron a dorit să ştie 
dacă s-ar putea duce cu toţii acolo, lisus i-a răspuns 
că nu toată lumea va dori să meargă acolo, deoarece 
acela era un oraş prea luminos şi multor oameni, 
obişnuiţi să lucreze la adăpostul întunericului, nu le- 
ar plăcea lumina veşnică. lar cei ce şi-au făcut o fală 
din asuprirea altora şi au dispus de vieţile altora nu 
se vor bucura într-o ţară unde toată lumea ar fi 
liberă. 


Vocea calmă, dar pătrunzătoare fu întreruptă 
acum de o uşoară bătaie în uşă. Apăru faţa lui Iosif. 
lair încercă să se smulgă din reverie, se ridică, 
traversă încăperea şi ieşi închizând încet uşa în 
urma lui.. 


LLOYD C. DOUGLAS 


Ww * 
A 
Aa 


E Marele Pescar, domnule, şopti Iosif. întreabă 
cum se simte Stăpânul lui şi dacă trebuie să aştepte. 
— Stăpânul este foarte obosit, răspunse Iair. După 
ce se va odihni, voi sta la dispoziţia sa şi voi lua 
măsuri să plece unde va dori. Spune-i Marelui Pescar 
că nu e nevoie să aştepte. 
După ce Iosif primi instrucţiunile şi pleca, Iair ar fi 
vrut să mai intre în încăperea în care se odihnea 
lisus, dar se opri în faţa uşii şi mai zăbovi. Apariţia 
lui Iosif rupsese vraja care-l cuprinsese şi-i liniştise 
sufletul, aducându-l brusc cu picioarele - pe pământ, 
la treburile familiale, pe teren solid. Fusese o zi mult 
prea plină de mistere. Se lăsase antrenat în acest 
flux irezistibil, fără să opună nici o rezistenţă, fără să 
pună întrebări. Acum, că revenise la realitate, dar 
încă ameţit de cele întâmplate, încercă să-şi pună 
rânduială în gânduri. 

Un lucru era sigur: credulitatea lui fusese prea 
mult pusă la încercare. El fusese întotdeauna un om 
practic, deloc înclinat să creadă în lucruri pe care nu 
le putea vedea, auzi, gusta sau pipăi. Astăzi însă el 
se lăsase influenţat de un şir de fapte misterioase 
care i se atribuiau acestui tâmplar străin. 

Începuse mai întâi să simtă prietenie pentru el 
deoarece era convins că omul nu trebuia înjosit sau 
jignit în casa lui... Apoi, în emoția şi confuzia 
provocate de furtună, se întâmplase acel incident 
bizar sub cupola atriumului. Tâmplarul îl asigurase 
calm că nu se va întâmpla nimic, iar lair îl crezuse pe 
cuvânt. Fără îndoială că temerile sale nu erau 
fondate. Acum, că furtuna trecuse, lair se simţea 
ruşinat de această slăbiciune. 

Apoi se întâmplase minunea sau cel puţin aşa 
părea, deşi până acum el nu avusese prilejul să o 
examineze la rece. Tânărul era bolnav şi schilod, în 
privinţa asta nu mai încăpea nici o îndoială. Desigur, 
era departe de a fi perfect sănătos când plecase, 


după cum se vedea după slăbiciunea şi paloarea lui. 
Dar dacă fusese neajutorat şi incapabil să umble nu 
exista nici o mărturie în acest sens. Oricât de 
nedreaptă era ostilitatea lor faţă de Tâmplar, aprigii 
lui critici din Ierusalim erau îndreptăţiţi să-şi pună 
această întrebare: 


345 MARELE 
PESCAR 


în ce măsură era acel tânăr paralizat? 

lair dorise şi încă mai dorea să-i acorde 
nazarineanului beneficiul îndoielii cu privire la 
valabilitatea acestui miracol; aşadar, cu tot respectul 
pentru evidenta încredere a Tâmplarului în propriile 
sale puteri, ar fi mai puţin supărător dacă s-ar putea 
dovedi că tânărul este în stare să umble: poate nu 
foarte bine sau nu foarte departe, dar, oricum, 
capabil să umble. 

Dar iată că un alt factor venit să se adauge la atât 
de straniul caz al Tâmplarului. El descria - şi încă 
într-un mod care părea cât se poate de sincer şi 
adevărat - o împărăție pregătită pentru toţi aceia 
cărora le-ar plăcea să trăiască pe un tărâm unde nu 
e niciodată furtună, unde nimeni nu posedă nimic 
pentru el însuşi şi unde toţi sunt egali în faţa 
împăratului. 

Poate acestea sunt cuvinte reconfortante pentru 
cineva care în viaţa lui nu a posedat nimic. Iair ar fi 
vrut ca lisus să nu se fi aventurat în descrierea unei 
astfel de împărăţii. Lasă-l pe fiecare să trăiască cu 
propriile sale speranţe şi iluzii despre o lume ce va 
să vină. Pe lair îl decepţionase faptul că lisus se 
dovedise a fi un vizionar. Aparent, imaginaţia lui 
fusese afectată de eforturile care-1 solicitau în mare 
măsură în lucrările sale cu invizibilul. 

Întorcându-se de la uşa bibliotecii, Iair străbătu 
atrium-ul, apoi se angajă pe poteca bătătorită ce 
ducea spre grădina de trandafiri. Se va întoarce şi îşi 
va relua îndatoririle de gazdă a lui lisus, însă simţea 
nevoia unui scurt răgaz sub cerul liber. Intenţionase 
să invite pe tâmplarul nazarinean să rămână la cină 
şi să-şi petreacă noaptea sub acoperişul său, dacă 
dorea, dar acum părea o uşurare să-l vadă plecat pe 
acest visător de împărăţii îndepărtate. Despre ce ar 
putea discuta cu el? Ce puteau avea ei în comun? 


Nu, categoric nu, prezenţa omului aici ar fi 
stânjenitoare. 

Furtuna făcuse ravagii în grădina de trandafiri. În 
mai multe locuri, crengile rupte ale arborilor 
atârnau peste tufişurile 


LLOYD C. DOUGLAS 


w x 
RSS 


6 


care formau un gard viu şi acesta foarte răvăşit. 
Iair traversă grădina, strecurându-se prin grilajul 
deteriorat, unde îl găsi pe bătrânul Abner, 
grădinarul şef care încerca să remedieze 
stricăciunile pricinuite de furtună. Aşa e viaţa, 
cugeta Iair. Cu necazurile şi pagubele ei; dar adesea 
puteai aduna laolaltă ce mai rămăsese, aşteptând 
înflorirea şi noile fructe. Cu toate loviturile sale, 
viața noastră de aici merita să fie trăită. Era 
presărată cu tot felul de frustrări, furtuni şi surprize, 
dar oferea şi multe satisfacţii şi acestea erau reale - 
te bucurai de ele - aici şi acum. Ce nerozie era ca un 
om să-şi petreacă zilele aşteptând venirea unei 
împărăţii unde avea să fie întotdeauna vreme 
frumoasă! Iair se îndoia că i-ar plăcea acest gen de 
siguranţă, chiar dacă aceasta putea fi obţinută. Se 
obişnuise cu nesiguranța şi ştia cum să-i ţină piept. 
Nu se prea încredea în capacitatea lui de a face faţă 
situaţiilor sigure. Chiar şi promisiunea unei fericiri 
fără de sfârşit ameninţa cu un mod de viaţă pentru 
care nu era pregătit. Era cu mult mai bine, cugeta 
lair, să ne mulţumim cu „fie-ce-o-fi'. Lasă-l pe 
Tâmplar să viseze la vremea frumoasă din împărăţia 
Lui; Iair s-ar simţi ca acasă într-o lume bântuită de 
furtuni. 

După ce dădu o raită prin grădină, lair se 
întoarse încet spre casă, gândindu-se că va trebui să 
discute serios cu arhitectul în legătură cu acoperişul 
atrium-ului. Ar fi un act necugetat să mai rişte aici o 
nouă furtună. 


Cu paşi anevoioşi şi cu inima grea, Simon înota 
prin mocirla ce se întindea pe o distanţă de o milă 
spre Capernaum. Era singur şi se simţea părăsit. 
Această zi insolită, plină de emoţii, dar şi de bucurii 
lăuntrice, se sfârşise în mod lamentabil. 


Îndată după amiază, Simon se mirase să constate că 
este înzestrat cu o capacitate deosebită care, pusă în 
slujba lui lisus, căpăta o mare valoare. În momente 
dificile, el îşi asumase răspunderea de a veghea 
asupra unei însemnate mulţimi de oameni şi trebuia 
să admită că făcuse o treabă bună. Cu tact, dar şi cu 
fermitate, el reuşise să menţină ordinea în rândul 


347 MARELE 


PESCAR 


acestei mulţimi compusă din tineri şi vârstnici, 
recunoscându-i toţi deopotrivă autoritatea, 
îndemnându-i şi îndrumându-i pe oameni să se 
poarte cu respectul cuvenit faţă de neobişnuitul 
privilegiu pe care Iisus îl acorda mulţimii. 

Supunerea lor promptă şi binevoitoare îl 
surprinsese. Nu a fost nevoie să strige, să-i mustre 
sau să-i implore; le ordonase în linişte şi cu calm, ca 
şi cum el era îndreptăţit să le spună ce să facă, şiei 
- tineri şi bătrâni - îi recunoşteau autoritatea fără a 
crâcni. în ochii miraţi şi plini de amărăciune ai 
multora putea citi forţa pe care el însuşi o exercita 
asupra lor, ochi care se întrebau totodată prin ce 
stranie magie uriaşul pescar căpătase această 
însuşire de conducător; sigur este că nu aveau nici o 
obligaţie să asculte de glasul lui. 

Era pentru prima oară că Simon dădea ordine 
unei mase compacte de oameni. Până acum, ordinele 
sale nu ajungeau mai departe de docurile şi ţarcurile 
cu rezerve de peşte viu, şi doar echipajele sale îl 
ascultau. Astăzi însă îşi dăduse dintr-o dată seama 
că posedă nebănuita - până acum - capacitate de a 
atrage atenţia şi respectul unei imense gloate de 
oameni de tot felul; toţi păreau surprinşi de această 
nouă însuşire a lui, dar nu mai mult decât el însuşi. 

Chiar şi lair schiţase un zâmbet recunoscător şi 
încuviinţase, iar Iosif, intendentul, se retrăsese 
ruşinat, remarcând cu respect faţă de stăpânul său: 

Nu ştiu cum reuşeşte el să o facă, domnule! Eu 
sunt sigur că pe mine nici nu m-ar fi luat în seamă 
dacă le-aş fi spus ceva...! 

Când mulţimea se potolea şi se așternea liniştea, 
Simon, extaziat, îşi spunea că acesta trebuie să fie 
motivul pentru care lisus îşi pusese mâinile pe capul 
lui... Se pare că Învățătorul intuise că Simon este 
înzestrat de la natură cu această însuşire de a mânui 
mari mase de oameni. Nu este de mirare că lisus îi 


ceruse sprijinul: „Simon, am nevoie de tine", spusese 
el. Sau poate chiar lisus îl înzestrase cu această 
forţă? Bine, indiferent cum o căpătase, ea se 
manifesta acum şi Simon era profund mişcat. 


% 


LLOYD C. DOUGLAS 


w x 
A 


8 


După spectaculoasele întâmplări ale acestei .zile 
şi după ce ploaia încetase, era timpul ca oamenii 
adăpostiți în casa lui Iair să plece şi tot Simon şi-a 
asumat conducerea acestei operaţiuni, vorbindu-le 
oamenilor cu acelaşi calm, dar ferm totodată şi din 
nou ei l-au ascultat. Vorbele lui încă îi mai răsunau 
în urechi în timp ce trudea prin noroaie spre 
Capemaum. Folosise doar câteva cuvinte: „E timpul 
să plecăm acum", şi ei plecaseră fără să producă 
dezordine şi fără ca vreunul să mai zăbovească 
inutil. 

Când ultimul om părăsea casa, Simon se trezi faţă 
în faţă cu Iacob şi loan care rămăseseră pe terasă, 
neştiind ce să facă. 

— lisus este cu lair, le explică Simon; se 
odihneşte, iar eu rămân aici să-l aştept... Cred că 
Andrei a pornit la vremea asta cu corăbiile spre 
țărmul de miazăzi să pescuiască până la apusul 
soarelui, acum că vremea s-a îmbunătăţit. Poate se 
va bucura să-l ajutaţi. 

Fraţii încuviinţară şi plecară îndată să ajungă din 
urmă mulţimea care se îndepărta; şi ei se supuseră 
ordinelor lui Simon fără nici o împotrivire. 

Îşi strânse brâul şi se sprijini de una din 
coloanele de marmură, urmărind absent capetele 
săltăreţe ale oamenilor care se grăbeau coborând pe 
drumul în pantă. Îl cuprinse un sentiment de milă 
faţă de neputinţa şi rătăcirea lor. Cât de mult se 
asemănau cu o turmă de oi, aşa cum spusese lisus. 
Simon îşi îndreptă spatele şi, cu statura lui 
impozantă, îi privea satisfăcut, murmurând: „Da, o 
turmă de oi!" 

În timp ce cugeta la marea diferenţă dintre 
poziţia lui actuală, privilegiată, şi a lor, tocmai apăru 
Iosif cu un grup de servitori care purtau cu ei cârpe, 
găleți şi mături. 

- Îl aştept pe Stăpân, spuse Simon degajat. Ştiţi 
cumva cât mai zăboveşte? 


— Nu, domnule, răspunse Iosif respectuos. 

— Vedeţi dacă puteţi afla, spuse Simon încet, dar 
autoritar şi, după un moment de nehotărâre, Iosif 
plecă să se intereseze, dar se întoarse îndată să 
spună, oarecum stânjenit, că Simon nu mai trebuie 
să aştepte. 


349 MARELE 
PESCAR 


Răspunsul puţin cam tăios îl întristă pe Simon 
deşi ştia că nu avea nici un drept să pretindă ca lisus 
însuşi să vină să-i explice motivul întârzierii şi nici 
ca lair să-i transmită personal mesajul. Coborî 
treptele de piatră ale terasei şi încercă să alunge 
gândul cum că fusese jignit. lisus era într-adevăr 
epuizat şi lair va veghea ca el să se poată odihni. 
Poate că era şi o ocazie excelentă ca ei să se 
cunoască mai bine. Cu toate acestea... Simon se 
simţea umilit. După serviciul deosebit pe care-l 
făcuse, era neplăcut să fie expediat de un slujitor. 

Pe drum, Simon recapitulă evenimentele 
ultimelor zile. Nu tot ce se întâmplase fusese pe 
placul şi înţelegerea lui. Primul dintre ele, care-l 
tulburase cel mai mult, era cel petrecut în zorii zilei 
pe țărm, când lisus îşi pusese mâinile pe capul său 
plecat şi îi ordonase să-l urmeze. Fusese un moment 
înălţător! Şi Simon îl urmase, bucuros, mândru şi cu 
ochii scăldaţi în lacrimi. Dar unde avea oare să-l 
poarte lisus” Desigur, nu într-un loc liniştit pentru 
discuţii sau ordine cu privire la noile sale îndatoriri 
Nu, el s-a îndreptat liniştit către locul unde se afla 
vechea corabie închiriată de băieţii lui Zevedeu, 
dându-i de înţeles că acolo avea o misiune. 

Aşa cum îşi reamintea el de acea împăcare cu 
Iacob şi loan, aceasta îi procurase o oarecare 
satisfacţie momentană. Era o uşurare să-şi vadă 
restabilite relaţiile de prietenie. Acum însă, Simon 
era dezamăgit şi i se părea că dacă se impuneau 
scuze pentru a drege înstrăinarea dintre ei, era mai 
potrivit ca Ionică să fie acela care să facă primul 
pas. Simon nu-l părăsise pe Ionică, dimpotrivă. Şi nu 
era corect ca Simon, mult mai vârstnic să-şi ceară 
scuze sau cel puţin aşa părea în după-amiaza 
aceasta, după ce se simţise respins din casa lui Iair. 


Apoi, a doua zi, Simon 1-a invitat pe lisus să vină 
la bordul lui „Abigail" şi lisus păruse bucuros când 
acceptase. Fără îndoială că lisus va fi surprins să-i 
vadă preţioasele sale corăbii. Poate în felul acesta va 
aprecia sacrificiul pe care-l făcuse când consimţise 
să se dedice noii sale cauze. 


LLOYD C. DOUGLAS 


Ww x 
Ci 
(a) 


Stăpâne, spusese Simon, îţi voi arăta cele mai 
grozave corăbii de pe lac! Dar lisus se răzgândise 
îndată. 

— Într-o altă zi, Simon, răspunse el absent, ca şi 
când nu-i păsa dacă le va mai vedea vreodată. 

Deprimat, Simon mergea pe strada principală din 
Capernaum răspunzând grav celor ce-l salutau, apoi 
porni spre Tiberia. Observă că flota lui de corăbii 
pornise în larg. Era bucuros că Andrei se hotărâse să 
plece pe mare, deşi i-ar fi plăcut să meargă şi el; 
poate asta l-ar mai fi înveselit. 

Încetinindu-şi paşii, se opri un timp să-şi privească 
corăbiile cu un sentiment de mândrie. Erau într- 
adevăr frumoase, chiar dacă pe lisus nu-l interesau 
şi nu se ostenise să le viziteze. îl cuprinse dorul de 
casă, de zilele însorite şi fericite pe mare, lipsite de 
griji, îşi aminti de pânzele care fluturau vesele în 
bătaia vântului capricios, de cântecele marinarilor pe 
punte după o zi de pescuit fructuos, de amestecul de 
mirosuri de cânepă umedă, de gudron încins de 
soare, de vopsea proaspătă. Simon suspină adânc şi 
se întrebă dacă va mai fi vreodată fericit cu 
adevărat! 

Poate s-ar simţi ceva mai bine dacă s-ar duce 
acasă. Hanna îl va întâmpina bucuroasă - era sigur 
de asta. Puteai conta pe Hanna oricând. Ea putea fi 
înţelegătoare fără să fie naivă. Spera că nu-l va sâcâi 
cu întrebări în legătură cu absenţa lui. Poate că 
sporovăiala ei îl va scoate din această stare de 
deznădejde. 

Acest gând îl însenină oarecum şi iuți pasul. O 
găsi pe Hanna în apropierea gardului încercând să 
repare un spalier pentru trandafirii căţărători pe 
care-l doborâse furtuna. 

— Simon! strigă ea grăbindu-se să-l întâmpine. Ce 
furtună năprasnică! Îmi închipui ce zi ai avut! Ce 
mândru trebuie să fii! 

El îi puse mâna pe umăr şi o privi cu afecţiune. 

— Mândru? repetă el. Pentru ce să fiu mândru? 


— Pentru felul în care te-ai descurcat cu mulţimea 
acolo, în casa lui lair! Toţi vorbesc numai despre 
asta! Vecinii au fost aici şi mi-au povestit; mulţi 
dintre ei se aflau şi ei acolo. 


351 
MARELE PESCAR 


Ce fericit trebuie să fii pentru că ai putut să-i fii de 
folos lui lisus. Hai, povesteşte-mi tot! 

— Mai întâi vreau să aflu ce ştii tu despre el, 
Hanna? L-ai văzut? 

— Da, Simon, m-am dus şi eu ca toată lumea să-l 
ascult. Trebuia să o fac mai de mult, însă m-am 
temut că te superi. Ester dorea şi ea să meargă şi a 
vrut să o însoțesc. Este cu adevărat un om minunat. . 

— Cred că ai fost surprinsă, spuse Simon, să afli 
că eu am de-a face cu el. 

- Da, am fost surprinsă. Hanna aştepta să-i 
explice ce s-a petrecut, dar Simon nu-i spuse nimic 
până nu se aşezară liniştiţi în micul salon. Ochii 
Hannei scânteiau de nerăbdare. Cu toate că Simon 
nu intenţiona să mărturisească nimănui trăirile sale 
recente, el simţea nevoia să se destăinuie, să-şi 
descarce sufletul prea împovărat de simţăminte 
contradictorii. O făcu până la urmă, la început cu 
ezitări, apoi îi dezvălui totul, în amănunt: cum fusese 
obligat să renunţe la prejudecățile sale şi să 
recunoască forţa miraculoasă a acestui bărbat tânăr 
din Nazaret. îi povesti Hannei despre băieţelul orb, 
despre modul în caţe lisus îi ceruse, în dimineaţa 
aceea, devreme, să-l urmeze şi să fie prietenul şi 
ajutorul său. Era o poveste emoţionantă, şi când elo 
termină, ochii Hannei erau plini de lacrimi. Apoi se 
aşternu o lungă tăcere. 

- Dar, Hanna, spuse Simon clătinând din cap, nu e 
lucru uşor să-l urmezi pe lisus. 

— Povesteşte-mi, îl rugă ea în şoaptă. 

Ferindu-şi privirea, el începu să-i dezvăluie 
treptat toate dezamăgirile şi umilinţele pe care le 
îndurase în ultimul timp. Nu, a-l urma pe lisus, 
repetă el, nu e uşor. îşi reaminti întâmplările din 
casa lui lair, entuziasmul şi înflăcărarea care îl 
cuprinseseră când lisus îi ceruse să vegheze asupra 


unei mulţimi de oameni egoişti, amatori doar de 
curiozităţi; o senzaţie de forţă pusese stăpânire pe 
el, urmată de amărăciunea de a se 


LLOYD C. DOUGLAS 


Ww x 


52 


vedea respins; apoi fusese nevoit să-l părăsească, 
plecând prin noroaie, dându-şi seama că, la urma 
urmei, el era un „nimeni"! 

Ochii Hannei se aprinseră de o bruscă înțelegere. 

— Simon! exclamă ea, nu ţi-a trecut prin minte că 
lisus aşteaptă de la tine un mare serviciu? Poate că 
el te pregăteşte pentru asta...! Ştii tu, aşa cum sunt 
pregătiți soldații care sunt supuşi la tot felul de 
cazne pentru a învăţa să asculte, să nu pună 
întrebări şi să se supună ordinelor! Comandantul le 
ordonă să poarte poveri grele, să facă marşuri lungi 
şi nici măcar nu le spune încotro merg şi de ce! 

Timp îndelungat, Simon privi mohorât pe 
fereastră înainte de a răspunde. 

— Aş fi fost mult mai fericit, Hanna, dacă nu l-aş fi 
întâlnit * niciodată. M-aş fi mulţumit să fi rămas doar 
pescar. Acum eu nu mai ştiu ce sunt sau cine sunt! 

— De ce nu pleci câteva zile cu corăbiile ca să-ţi 
scoţi toate astea din minte? 

— Nici măcar pentru asta nu mai am tragere de 
inimă! replică Simon descurajat. Aici e necazul, 
Hanna! Până şi corăbiile mele nu mai înseamnă nimic 
pentru mine... Sunt prizonierul acestui om...! Ce se 
va mai întâmpla cu mine, nu ştiu... 

— Eşti prea ostenit şi cred că şi înfometat, spuse 
Hanna blând. Îţi pregătesc îndată ceva şi te asigur că 
ai să te simţi mult mai bine, apoi o să te odihneşti şi 
ai să vezi că o să te trezeşti alt om. Hai, vino şi adu- 
mi câteva ouă din cuibare. 

Simon o urmă la bucătărie, luă un coşuleţ, apoi se 
opri în cămară de unde luă un pumn de grăunţe. 
Găinile se adunară îndată în jurul lui, fâlfâind vesele 
din aripi, şi începură să ciugulească voioase. Nu le 
era frică de nimic, erau lipsite de griji; nimic nu 
tulbura lumea lor. Simon le invidia. 

Hanna stătea în pragul uşii,  urmărindu-l 
întristată. Intuiţia ei îi spunea că viaţa tihnită, fără 


de griji se sfârşise, iar Simon, simţea ea, nu va mai fi 
niciodată acelaşi, omul pe care ea îl cunoştea atât de 
bine. 


CAPITOLUL XII 


nalizând toate primejdiile cu care se 
confruntase 
în eriplul ei îndrăzneţ din munţii de 
miazăzi ai Arabiei până la Marea Galileii, tânără fiică 
a tetrarhului conchise că această expediţie se 
soldase cu un succes aparte. 

Oricât de răuvoitori s-ar fi arătat zeii cu ea 
turnându-i în vine incompatibilul sânge a două naţii 
vrăjmaşe care o făcea să nu se simtă ca acasă pe nici 
unul din pământurile lor, era clar că țelul ei de 
răzbunare nu fusese în întregime respins pe Muntele 
Olimp, acolo unde (după spusele lui Ione) îşi aveau 
sălaşul aceşti zei. 

E adevărat că jurământul Farei era încă 
neîmplinit, dar poate că zeii care i-au încurajat 
aventura, tot ei o vor ajuta s-o ducă până la capăt. 
Chiar dacă totul avea să se încheie cu o tragedie 
pentru ea, o moarte prematură este preferabilă, 
gândea ea, oricărei vieţi într-o lume care fusese atât 
de zgârcită cu fericirea ei. 

Dar oricât de bine îşi educase ea voinţa, 
străduindu-se să-şi accepte soarta cu stoicism, erau 
zile când curajul o părăsea şi, pentru a-l reface, 
Fara trebuia să facă apel la eroismul celor ce au 
trăit primejdios şi adesea pentru scurtă vreme doar 
de dragul onoarei! Astăzi avea nevoie de un astfel de 
imbold. Ghemuită ca un copil în jilţul din piele care 
fusese lucrat cu multă măiestrie spre confortul 


tetrarhului Antipa şi care de altfel era de câteva ori 
mai 


LLOYD C. DOUGLAS 


Ww x 
OI 


4 


mare pentru dimensiunea ei, Fara încercase să-şi 
recapete moralul şi pentru aceasta făcu apel Ia eroul 
ei preferat: ce tânăr viteaz fusese Demostene! Nici o 
povară nu-l doborâse, nici un obstacol nu-l 
speriase! Şi el făcuse un legământ, acela de a 
pregăti un atac îndrăzneţ împotriva negustorilor 
rapaci şi a politicienilor corupți care sărăciseră şi 
pervertiseră mult iubita sa Atena. Ca şi Fara, 
Demostene avusese şi el zilele lui nefaste. Uneori 
simţea că parcă îşi irosise tinereţea în acţiuni lipsite 
de speranţă şi doar printr-o foarte riguroasă 
autodisciplină reuşise el să ducă la împlinire ceea ce 
hotărâse. 

Povestea despre el, care-i plăcea în mod deosebit 
Farei, era cea legată de rasul părului numai pe o 
parte a capului, pentru a nu fi astfel tentat să-şi 
părăsească aprofundatele studii şi să se alăture 
grupului gălăgios de prieteni nelipsiţi de la-băi sau 
de la teatru. Şi ea făcuse un sacrificiu similar, 
tăindu-şi părul pentru a-şi putea duce mai lesne la 
îndeplinire jurământul. Ca urmare, i se părea că 
avea multe puncte comune cu tânărul Demostene. 
Avea o admiraţie nemărginită pentru el. Desigur, 
acest devotament ignora timiditatea ei feciorelnică 
pentru că el murise cu vreo trei sute cincizeci de ani 
în urmă şi nu avea să ştie niciodată cât de mult îl 
admirase. 

Plouase toată ziua şi în după-amiaza aceea nici 
chiar Demostene nu mai putea face mare lucru 
pentru Fara. în timp ce răsfoia prin vechile Suluri 
îngălbenite în care era slăvită vitejia lui, se întreba 
dacă faimoasa lui carieră nu-l costase mai mult 
decât valora. E adevărat că reuşise să primenească 
Grecia, făcând mare vâlvă, însă răufăcătorii îi 
supravieţuiseră. Demostene îşi ţinuse jurământul, 
dar îşi pierduse viaţa. Fara strângea sulurile şi se 
întreba la ce serveau toate acestea. Poate că ea şi 


Demostene erau o pereche de nebuni care îşi 
sacrificaseră tinereţea şi se angajaseră pe un drum 
mult prea spinos şi însingurat, către un dezastru 
sigur. 

Orele după-amiezei erau înaintate, iar biblioteca 
vastă şi sumbră, cu plafonul foarte înalt, unde nu 
pătrundea niciodată 


355 
MARELE PESCAR 


soarele, era acum bântuită de umbrele 
apăsătoare ale trecutului. Capetele aurite ale unor 
suluri situate într-un colţ, pe raft, o priveau stăruitor 
prin neguri ca şi cum se întrebau cât mai avea de 
gând să zăbovească acolo, în tăcerea deprimantă, 
plină de închipuiri fantomatice, fără să-şi piardă 
minţile. 

Cu o zi înainte, îşi propusese să plece din palat 
dimineaţă, devreme şi să petreacă o zi cu Hanna. O 
cuprinsese dorul de casă gândindu-se la această 
femeie mămoasă care-i arătase atâta prietenie. Poate 
că o va convinge să meargă împreună prin ţară să-l 
mai vadă o dată pe Tâmplarul din Nazaret. 

După ce-l auzise prima oară pe lisus vorbind, 
Fara plutise tot restul zilei, umblând ca prin vis sub 
vraja glasului acela liniştitor. Stând acolo, laolaltă 
cu mulţimea tăcută, electrizată se simţise treptat 
învăluită de calmul lui iar atunci când se depărtase 
de el simţise că a dobândit o altă stare. într-adevăr, 
obişnuita ei stare de nelinişte dispăruse, în aşa fel 
încât, câteva ore bune după aceea, nimic nu mai 
conta pe lume decât satisfacția de a umbla 
încrezătoare sub nimbul acela aproape tangibil de 
pace. 

Cu toate acestea, avea şi momente în care o 
cuprindeau presimţiri sumbre, pentru că ea nu 
fusese niciodată cu adevărat fericită şi lipsită de 
griji şi ceva îi spunea că nu are dreptul să aspire la 
viaţă tihnită. încă de când era copil, Fara cunoscuse 
teama pentru câte ceva: fragilitatea bunei sale 
mame, apoi nepăsarea nemernicului său tată faţă de 
ele şi, în sfârşit, sentimentul dominant care-i umbrea 
toate celelalte frământări, că nu e dorită nicăieri. Ea 
era micuța arabă care nu era binevenită cu adevărat 


în Arabia şi copila cu sânge iudeu care nu va fi 
niciodată acceptată cu adevărat printre iudei. 

Acum însă, cu glasul său magic convingător, 
acest lisus reuşise să-i calmeze încordarea şi să-i 
uşureze povara. „Nu vă lăsaţi inima pradă 
tulburărilor!" spusese el şi parcă i se adresa numai 
ei, în deplină cunoştinţă şi înţelegere a inimii şi 
necazurilor ei. Însă după 


7 LLOYD C. DOUGLAS 


U x 
Ci 


o zi de bizar extaz, senzaţia de pace dispărea treptat, 
făcând loc vechilor ei nelinişti. Se simţea din nou 
copleşită de propria povară. Nu avea oare motiv să 
fie mâhnită pentru pierderea liniştii sufleteşti când 
ştia bine că Destinul îi rânduise nu numai anumite 
griji, dar şi un şir de responsabilităţi pe care 
trebuise să şi le asume? Era într-adevăr foarte bine 
să ai o inimă uşoară, netulburată, dacă necazurile 
puteau fi înlăturate cinstit. Dacă pacea este o 
virtute, ea depinde de gradul de sustragere a omului 
de la îndatoririle sale. Ce s-ar fi ales de tăria de 
caracter a lui Demostene dacă şi-ar fi dorit o inimă 
netulburată? Fără îndoială, existau mulţi oameni 
norocoşi care se puteau sustrage grijilor, însă 
Demostene nu putea, după cum nu putea nici Fara. 
Întorcându-se la ziua în care trăise acea experienţă 
ciudată în prezenţa lui lisus, ea constată că pierduse 
orice interes în a duce la bun sfârşit jurământul; iar 
în noaptea aceea, pumnalul ei ascuţit, cu mâner 
bogat încrustat, părea un lucru urât şi dezgustător. 

Aşa se face că Fara, animată pentru scurt timp de 
acest sentiment nemaiîntâlnit de pace, renunţă la el 
de dragul datoriei. Dar glasul stăruitor al 
Tâmplarului continua să o urmărească, făcând-o să 
dorească să-l audă din nou. Mereu şi mereu se 
întreba asupra naturii acestui om ciudat.. Era iudeu, 
un cetăţean al Galileii, un tâmplar, dar aceste detalii, 
gândea Fara, nu-l puteau zugrăvi în întregime. El 
părea că trăieşte în afara sclaviei rasei şi originii 
sale. Aceasta nu era lumea lui. Fara simţi un fel de 
stranie asemănare cu el, pentru că această lume nu 
era nici a ei. 

Dimineaţa, când se trezi şi văzu că plouă, 
dezamăgirea ei era atât de mare încât până şi 
apariţia Claudiei, cu voioşia ei obişnuită, nu avu nici 
un efect. 


Azi îi duc eu gustarea de dimineaţă mâncătorului 
de lăcuste, se oferi Claudia. Sărmanul de el, e destul 
de amărât şi fără să fie nevoit să se mai uite la tine! 

Tristă, Fara încuviinţă dând din cap şi dispăru în 
biblioteca 


357 
MARELE PESCAR 


întunecoasă, unde stătu închisă toată ziua, care acum 
era pe sfârşite. Imensa casă fusese scufundată într-o 
tăcere de mormânt timp de mai multe ore, aşa încât 
glasul ascuţit al Claudiei, evident emoţionat, o 
smulse pe Fara din apatie. Din capul scării, Claudia 
striga ceva ininteligibil despre ceva urgent. Probabil 
că luase foc vila. Sărind de pe scaun, Fara alergă 
spre uşă şi se trezi în braţele larg deschise ale lui 
Voldi. 

Stătură astfel îmbrăţişaţi vreme îndelungată, 
bucuria revederii fiind prea mare ca să mai aibă 
nevoie de cuvinte. Paralizată de emoție şi surprinsă, 
Fara se sprijini de el, ascunzându-şi faţa în pliurile 
tunicii lui, iar el o strângea în braţe, lipind-o de 
trupul lui. După un timp, ea îl privi îndelung, 
suspinând, şi îl mângâie uşor pe obraz. Voldi o 
strânse şi mai tare, apropiind-o, încât fata se afla 
acum pe vârfuri. Fara ridică braţele, le petrecu pe 
după gâtul lui înălţând spre el ochii înlăcrimaţi. El se 
aplecă să-i sărute buzele întredeschise şi răspunsul 
ei spontan la sărutările lui îi acceleră bătăile inimii. 
Nu era prima oară când se sărutau, dar întotdeauna 
iniţiativa îi aparținuse lui Voldi. Ea nu opunea nici o 
rezistenţă, dar erau sărutările lui. Acum, însă, Fara 
participa cu toată fiinţa ei, dornică şi înfometată! 
Voldi era în extaz, sugrumat de emoție. O sărută iar 
şi iar până ce, tremurând şi cu respiraţia tăiată se 
destinse în braţele sale. 

Acum eşti toată a mea, dragostea mea! murmură 
el răguşit. De acum încolo şi pentru totdeauna 
aparţinem unul altuia! 

Lipindu-şi obrazul de pieptul lui, Fara clătina 
încet din cap. Adânc tulburat de totalul ei abandon, 
Voldi se simţi pe loc îndemnat să-i vorbească de 
viitorul lor. 


Vom uita totul în legătură cu această 
primejdioasă hotărâre de răzbunare, spuse «el 
mângâindu-i tandru, cu vârful degetelor, cârlionţii de 
pe frunte. Te iau cu mine acasă, scumpa mea şi nu ne 
vom mai despărţi niciodată. 

Fara nu răspunse, dar el continuă şi ea asculta cu 
ochii închişi ca într-o visare, şi cu faţa-i palidă 
ridicată spre el. Îi povesti totul 


LLOYD C. DOUGLAS 


Ww x 
Oi 


8 


despre amărăciunea lui, despre căutările lui za- 
darnice pe potecile munţilor, despre zilele de 
singurătate şi nopţile nedormite, despre 
deznădăjduitele incursiuni în văi şi râpe, strigând, 
strigând întruna. 

— ...Dar acum te-am găsit şi ne vom întoarce în 
frumoşii noştri munţi! Nimic şi nimeni nu ne mai 
poate despărţi - niciodată - atât cât vom trăi! 

Deodată, spre marea surpriză a lui Voldi care nu o 
văzuse plângând niciodată, nici chiar la moartea lui 
Arnon, Fara izbucni într-un plâns nestăpânit, care-i 
zguduia tot trupul. Ţinând-o blând în braţe, Voldi 
aşteptă să se potolească furtuna. Treptat, suspinele 
încetară. Apoi, hotărâtă, îşi şterse lacrimile şi se des- 
prinse uşor din braţele lui. 

— Vino; Voldi, spuse ea încă printre suspine. Hai 
să ne aşezăm şi să discutăm în linişte, dacă putem, 
dar, oricum, trebuie! Luându-l de mână, îl conduse 
prin încăpere către marele jilt şi îi făcu semn să se 
aşeze. Voldi mai încercă să o tragă spre el, dar ea se 
împotrivi uşor, îşi trase un scăunel şi se aşeză în faţa 
lui, cuprinzându-i genunchii cu braţele. Urmă un 
moment de tăcere, timp în care noi lacrimi se iviră în 
ochii ei mari şi negri. Când îşi regăsi calmul şi putu 
vorbi, cuvintele ei erau aproape o şoaptă. 

— Voldi, dragul meu, nu mă pot întoarce în 
Arabia... Nu, nu, bunul meu Voldi, continuă ea 
insistent când el încercă să protesteze, trebuie să mă 
asculţi...! Voldi, dacă te-aş iubi mai puţin decât de 
iubesc, poate mi-aş asculta inima egoistă şi pe tine. 
Crede-mă, nu e uşor pentru mine să fac un asemenea 
sacrificiu. Vezi tu... nu este ca şi când tu ai fi un 
simplu păstor, fără vreo răspundere în afară de 
coliba şi turma ta de oi. Tu eşti unul din cei mai 
privilegiați fii ai Arabiei, menit să fie unul dintre 
consilierii regelui, cu condiţia ca eu să nu te 
stânjenesc. 


- Dar eu renunţ bucuros la tot pentru tine! 
interveni el imediat cu înflăcărare. Nimic nu 
contează în afară de tine! 

— Tocmai aici e necazul, dragule! continuă Fara. 
Bine, 


359 
MARELE PESCAR 


admit că eşti gata să renunţi la îndatoririle tale şi la 
onoruri de dragul meu, dar crezi că eu aş putea fi 
fericită de acum înainte ştiind că din vina mea ai fi 
incapabil să-ţi slujeşti regele şi ţara? 

Şi când Voldi insistă că pentru el contează mai 
mult dragostea ei decât orice onoruri pe care regele 
i le-ar putea conferi, Fara îl avertiză: 

Aşa ţi se pare acum, însă va veni o vreme 
când îţi vei da seama că dragostea noastră a fost 
mult prea costisitoare... Voldi, gândeşte-te la părinţii 
tăi şi la mândria cu care te-au crescut! 

— Ei vor înţelege. 

— Vor încerca, poate, să înţeleagă, însă vor 
rămâne cu durerea în suflet... Şi bunul şi înțeleptul 
om, consilierul Mişma! Ce de speranţe şi-a pus el în 
viitorul tău!... Se mai pune apoi şi o altă problemă, 
poate cea mai gravă. Fara se încruntă uşor, făcu o 
pauză, trase profund aer în piept şi îi spuse mai mult 
în şoaptă: Vom avea copii. 

— Dar asta e minunat, Fara! exclamă Voldi. 

— Da, dragul meu, ar fi minunat, dar nu pentru ei; 
ei ar afla curând că sunt oarecum diferiţi de alţi 
copii şi asta din cauza mea! Voldi, ei ar putea creşte 
urându-mă, ca fiind cauza nefericirii lor. 

O vreme se aşternu liniştea între ei, Voldi 
negăsind un răspuns la problema ridicată de Fara. 
Într-un târziu, însufleţit de o nouă idee, el spuse: 

- Foarte bine, atunci nu ne mai întoarcem în 
Arabia, ne stabilim căminul în altă parte. Poate 
plecăm la Roma... 

Fara clătină din cap şi suspină. 

— Tubitule, ştii doar că ai fi nefericit acolo, spuse 
ea. Tu urăşti oraşele la fel ca şi mine. Vom fi ca doi 
exilați, noi şi copiii noştri - nişte oameni fără ţară. 

În această fază a discuţiei, Claudia apăru în 
pragul uşii, anunțând că masa e gata. Îi întrebă dacă 


vor să coboare sau să-i servească sus. Apoi, bănuind 
că apăruse într-un moment nepotrivit, dispăru. 


LLOYD C. DOUGLAS 
8 


U x 
Ci 


— Regret, draga mea, murmură Voldi, dar eu nu 
pot mânca din pâinea lui... 

— Dar asta e şi casa mea, este casa tatălui meu, 
spuse Fara. Bineînţeles, fiica lui are dreptul să invite 
un prieten la masă. 

Voldi o privi atent, vrând să descopere dacă nu se 
ascundea o undă de sarcasm în vorbele ei, dar nu 
întâlni decât o pereche de ochi foarte trişti. 
Absurditatea situaţiei îl făcu să râdă. 

— Ce e atât de hazliu în ceea ce am spus? îl 
întrebă Fara serioasă. 

— Tu ai venit aici să-l ucizi, nu-i aşa? 

- Da, dar cum n-am făcut-o...! Tonul ei era încă 
grav, dar un mic zâmbet îi înflori pe buze. 

— ...Şi din moment ce n-ai avut prilejul să-l ucizi, 
eşti liberă să oferi ospitalitate unui cunoscut! Iartă- 
mă, Fara, dar asta e o situaţie de-a dreptul 
caraghioasă! 

— Mă bucur să te aud din nou râzând, dragule, 
spuse ea luându-l de mână, chiar dacă râzi de mine. 
Hai, vino să vedem ce ne-a pregătit Claudia. Şi 
pentru că veni vorba, nu ţi-a făcut ochi dulci când ai 
venit? 

— Poate, puţin, admise Voldi. 

— Ei bine, vezi să nu-ţi sucească minţile, spuse 
Fara în glumă şi, braţ la braţ, se îndreptară spre 
scări. Claudia noastră este prietenoasă ca un câine 
după ce a stat în ploaie, dar nu foarte pretențioasă 
în alegerea prietenilor. Amândoi râseră şi încordarea 
se risipi. 

În dimineaţa următoare, răsăritul soarelui era de- 
a dreptul magnific, dar aerul răcoros. Cele două luni 
de aşa-zisă iarnă în nordul Galileii se apropiau, 
marcând începutul unei perioade mohorâte, cu 
vânturi iuți şi ploi reci, când oamenii se simțeau mai 
bine în casă. Aceasta era poate ultima zi de toamnă. 


Cu sprijinul amabil al lui Lysias, Fara reuşise să 
învingă împotrivirea lui Voldi de a petrece noaptea la 
palat. Administratorului îi dădu de înţeles că Voldi 
era din Petra şi, ca student 


361 
MARELE PESCAR 


la limbile şi literaturile clasice, dorise să vadă 
renumita bibliotecă a tetrarhului. Aflând că chipeşul 
tânăr fusese îndrumat aici de nu mai puţin 
remarcabilul cetăţean David, nici o altă explicaţie a 
vizitei lui nu mai păru necesară. Oricine din Petra 
era binevenit şi i se oferea bucuros ospitalitatea 
tetrarhului. Frumosului pursânge Darik i se dădură 
şi lui cele mai bune îngrijiri la grajdurile palatului, 
fiind îndelung ţesălat şi admirat. 

După mica gustare luată devreme, Fara împreună 
cu Voldi s-au întors în bibliotecă pentru a-şi relua 
discuţia de unde o lăsaseră şi pentru a elucida 
dilema. îndată deveni însă clar că fata rămânea pe 
poziţia ei fermă de a nu se mai întoarce în Arabia. 
Nu va ruina cu bună-ştiinţă viaţa lui Voldi şi nu va 
îndura umilinţe fără de sfârşit ca soţie şi mamă a 
copiilor lui; nu, recunoscu ea, nu era vina ei că purta 
în vine sânge străin, dar această nenorocire nu 
trebuia să cadă şi asupra altora, încă nenăscuţi. Pe 
scurt, Fara era neclintită în hotărârea ei şi nu mai 
avea rost să se mai discute cu ea pe această temă. 

— Îţi mai las încă puţin timp de gândire, draga 
mea, sugeră Voldi, nedându-se bătut, iar când Fara 
preciză că nu va putea fi găzduit corespunzător în 
Tiberia, Capernaum sau Betsaida, el răspunse: Am să 
mă întorc în Cezareea, unde voi mai zăbovi câteva 
săptămâni, apoi voi reveni la tine. 

Ea încercă să-l convingă că asta n-ar însemna 
decât sare pe rană şi că le va fi mai bine amândurora 
dacă el va pleca şi îşi va îndrepta atenţia în altă 
parte; dar după aprige rugăminţi din partea lui 
Voldi, ea consimţi ca el să se întoarcă în primăvara 
următoare. Voldi observă că era bucuroasă că făcuse 
această concesie şi o sărută. Fara clătină din cap cu 
tristeţe, dar îi răspunse la sărutări după ce murmură 
neputincioasă că nu este corect ceea ce fac şi nici nu 


erau prea cinstiţi unul faţă de celălalt. Eşecul lui 
Voldi în dezbaterea acestui punct era o recunoaştere 
a faptului că, la urma urmei, ea avea dreptate, darel 
o strânse şi mai tare în braţe, sărutând-o pătimaş. 

— N-ar trebui să te las să faci asta, şopti ea, dar îl 
lăsă. 


LLOYD C. DOUGLAS 


Ww x 


62 


Într-un târziu, se smulse din îmbrăţişarea lui şi se 
îndreptă spre fereastra deschisă, iar Voldi o urmă şi 
o cuprinse pe după umeri. 

— Hai să ieşim afară, la soare, spuse ea. Vom face 
o mică plimbare. în ochii ei apăru o licărire de 
plăcere la gândul că îi va propune să o viziteze pe 
Hanna. 

Voldi se  încruntă, întrebându-se dacă era 
oportună o astfel de vizită care n-ar face altceva 
decât să accentueze originea ei arabă. Hanna ar 
putea, fără să vrea, scăpa un cuvânt unui vecin, 
expunând-o pe Fara presupunerilor stânjenitoare ale 
comunităţii. Ei îşi vor pune întrebarea firească „Cum 
se face că această fată evreică este vizitată de un 
prieten din Arabia?", spuse Voldi, dând glas 
temerilor sale. 

- Hanna nu va vorbi, răspunse îndată Fara. îmi va 
păstra secretul la fel de bine ca David; şi mi-ai spus 
că ai deplină încredere în el. 

— E altceva cu saducheul, spuse Voldi. El ştie cine 
eşti tu şi de ce eşti aici, pe când prietena ta, Hanna, 
habar n-are ce-i cu tine. Dacă ai cu adevărat 
încredere în ea, ai face mai bine să-i mărturiseşti 
totul. 

— Dacă îţi promit că aşa voi face, vii? 

Fara şi Voldi se  strecurară pe porţile 
impunătoare ale palatului şi o luară pe drumul 
şerpuit. Voldi îl ducea de căpăstru pe Darik, care 
dădea din cap nerăbdător pentru că nu-i plăcea să 
fie purtat aşa şi nu se sfia să-şi arate nemulţumirea. 
Curând zăriră puhoiul de oameni care se îndrepta 
către miazăzi. 

— încotro se duc toţi aceşti oameni? întrebă Voldi. 
Văd că toţi merg în aceeaşi direcţie. E vreun târg 
sau-o zi de sărbătoare? Deşi n-aş spune că e 
sărbătoare, pentru că nici unul din ei nu pare prea 
vesel. 


— Iudeii nu sunt niciodată veseli, remarcă Fara, 
evitând întrebarea. 

— Foarte adevărat, aprobă Voldi, şi eu mi-am dat 
seama de asta. Ei sunt mai mereu sobri. Dar oamenii 
ăştia par mai curând tulburaţi, 


363 
MARELE PESCAR 


chiar înfricoşaţi. Poate s-a întâmplat o nenorocire. 
Hai să ne interesăm. 

Ea se întoarse să-l privească, încă nehotărâtă 
dacă să-i explice sau nu, dar nu răspunse, ceea ce 
spori şi mai mult nedumerirea lui Voldi. 

— Tu ai altceva mai bun de făcut decât să te 
amesteci cu toţi nefericiţii din ţara asta, remarcă el. 
Uite o femeie care conduce un orb. Apoi se dădură 
deoparte pentru a lăsa să treacă un grup de patru 
persoane care purtau o fetiţă pe o targă. Ce 
înseamnă toate astea, Fara? insistă Voldi, privind-o 
drept în ochi. 

— Ei se duc ceva mai departe de Betsaida, 
răspunse Fara, acolo unde un tâmplar din sat 
vorbeşte aproape zilnic unor mari mulţimi de 
oameni. A făcut mare vâlvă pe aici şi se crede chiar 
că vindecă boli. 

— Tâmplarul, spui! exclamă Voldi. Omul din 
Nazaret? 

— Înseamnă că şi tu ai auzit de el! Fara îi căută 
privirea. 

— Da, desigur! Pe tot parcursul drumului mei. Se 
vorbeşte 
despre el până departe, în Cezareea. E de mirare că 
n-ai încercat şi tu să-l vezi, cunoscând înclinația ta 
pentru profeţi. îi aruncă o privire ghiduşă: nu 
pierduse ea un cal de valoare pentru că arătase prea 
mult interes faţă de un asemenea predicator 
itinerant? Fara acceptă ironia cu un zâmbet palid, 
dar faţa ei deveni gravă când îi spuse că-l văzuse şi 
—1 auzise pe  Tâmplar. Voldi încetini pasul, 
obligându-1 şi pe Darik să facă la fel. 

— Dar de ce atâta mister şi reținere din partea ta 
în legătură cu toate acestea? Nu e nimic ruşinos în 
treaba asta. Poate n-ai fi vrut să ştiu? 

— Am ezitat să-ți spun, Voldi, mărturisi ea. Ştiu ce 
crezi tu despre magie şi minuni, precum şi despre 


lumea naivă şi oamenii superstiţioşi care cred în 
asemenea lucruri... Şi n-aş vrea să crezi şi despre 
mine că mi-am pierdut minţile. 

— Nu, dar din ceea ce spui reiese că acest om te-a 
cam impresionat! L-ai văzut făcând ceva ieşit din 
comun? 


LLOYD C. DOUGLAS 


Ww x 
[)) 


4 


— Dacă vrei, putem merge şi noi să-l vedem, 
sugeră Fara. S-ar putea ca Hanna să vrea şi ea să ne 
însoţească; vei avea astfel ocazia să-ţi faci tu însuţi o 
părere. 

— Să înţeleg că nu mai vrei să-mi spui nimic până 
nu-l voi vedea şi eu? 

- Îţi pot da doar un amănunt, Voldi, spuse ea 
căutându-şi cu grijă cuvintele. Glasul lui nu se 
aseamănă cu al nici unui alt om, iar lucrurile pe care 
le spune nu s-au mai spus niciodată în felul acesta. 
El nu dojeneşte, nu condamnă şi nici nu ameninţă; 
pune treptat stăpânire pe întreaga ta fiinţă... îl vei 
vedea, dragul meu, tu însuţi... Omul nu aparţine 
acestei lumi... Glasul Farei vibra de emoție, deşi 
vorbea în şoaptă. El este de altundeva! 

Nu prea exista vreun răspuns la o asemenea 
apreciere ciudată. Voldi o privi cu evidentă 
îngrijorare. 

— Mă întreb, murmură el, dacă îţi dai seama de 
ceea ce spui. Doar tu nu crezi că acest tâmplar e un 
zeu! 

— Nu ştiu, şopti ea abia auzit. Şi după o lungă 
pauză adăugă: Nu m-ar surprinde dacă toate astea ar 
fi adevărate. 

Ajunşi în cartierul de miazănoapte ale Betsaidei, 
părăsiră la răscruce drumul aglomerat şi o apucară 
pe o stradă plină de frunze. Acolo Fara îi arătă 
căsuţa unde locuia Hanna împreună cu pescarul 
Simon şi fratele lui Andrei. 

— Bărbaţii nu sunt acasă acum, spuse ea. Aş dori 
să-l cunoşti şi tu pe Simon, care are câteva corăbii 
de pescuit pe lac, un bărbat foarte voinic. Nu e un 
om cu carte şi nu ştie nimic în afară de pescuit, dar 
toată lumea recunoaşte că dacă are vreun avantaj 
asupra altora, atunci acesta era forţa lui fizică 
deosebită. În faţa casei Hannei, Voldi îi spuse că 
rămâne să o aştepte la poartă în timp ce ea se va 


interesa dacă prietena ei este dispusă să-l 
primească. 

La bătăile ei în uşa din faţă, nu primi nici un 
răspuns. Intră apoi în tindă şi strigă. Un glas stins o 
pofti să intre. Hanna, complet îmbrăcată, zăcea 
întinsă pe pat. Încercă să zâmbească în semn de bun 
venit. 

- Hanna! strigă Fara. Eşti bolnavă? 


365 
MARELE PESCAR 


— Nu e nimic, draga mea, protestă Hanna, fără 
putere. Mă simt foarte obosită, asta e tot. Făcu un 
efort să se ridice, dar se prăbuşi înapoi pe perne. 
Ochii ei cenuşii erau înceţoşaţi, obrajii îi ardeau, iar 
pulsul bătea puternic la tâmple. Dă-mi mâna, Ester, 
murmură ea istovită. Poate reuşesc să mă ridic 
acum... O cuprinse brusc un leşin şi nu se mai 
împotrivi când Fara insistă să stea liniştită. 

După o aşteptare ce i se păru lui Voldi o veşnicie 
- ca şi lui Darik de altfel, a cărui zbenguială atrăsese 
un număr de vecini mai în vârstă pe la uşi şi ferestre 
- Fara apăru la poartă cu o expresie alarmată, din 
care se înţelegea că se întâmplase ceva. Ea îi relată 
pe scurt că Hanna zăcea bolnavă în casă, probabil 
foarte bolnavă, şi că Voldi ar face mai bine dacă s-ar 
duce în centru, la Sinagogă, unde l-ar găsi pe 
bătrânul doctor Gerşon. 

— După ce dau de doctor şi-l trimit aici, cred că 
n-am să mă mai întorc, spuse Voldi. Se pare că nu 
mai am nimic de făcut aici. Hanna va avea nevoie de 
o îngrijire atentă şi prezenţa mea n-ar face decât să-i 
stânjenească pe prietenii tăi... şi pe tine. 

Pe chipul Farei se putea citi regretul, dar şi o 
oarecare uşurare. Ea clătină din cap, dând de înţeles 
că-i aprobă hotărârea. Promiţând că va reveni o dată 
cu florile primăverii. Voldi sări în şa. Darik, gata 
parcă pentru cine ştie ce misiune urgentă, muşcă 
zăbala şi o luă la fugă. La colţul străzii, Voldi îi mai 
făcu o dată semn cu mâna, de bun rămas. Nu aşa ar 
fi vrut să se despartă de Fara, dar ... exista oare altă 
cale mai bună? Poate că despărţirea era astfel mai 
puţin dureroasă... 

A da de locuinţa doctorului era o treabă destul de 
uşoară. La apropierea tânărului arab, taciturnul 
Gerşon, cu barba lui albă, înţepeni şi, privindu-l de 
sus, îl ascultă, clătină din cap şi se scărpină în 
barbă, după care se ridică; înşfăcă în grabă o geantă 


veche din piele cu diferite instrumente şi plecă 
legănându-se în direcţia casei Hannei, fără să mai 
privească  îndărăt. Voldi îl urmări un timp 
depărtându-se până ce dispăru după colţul străzii. 


LLOYD C: DOUGLAS 


Ww x 
(p) 
[)) 


Drumul principal părea acum şi mai aglomerat: un 
lung convoi dezordonat se îndrepta către miazăzi. Pe 
margine mai rămăseseră puţini gură-cască şi Voldi 
socoti că ei nu ştiau despre ce este vorba sau stăteau 
aici pentru că aşa obişnuiau de felul lor. Artera 
principală a Betsaidei era pustie, cu excepţia gloatei. 
Voldi îndrăzni să-şi exprime curiozitatea asupra acestui 
fenomen faţă de un bătrân uscăţiv şi ştirb, aflat în 
apropiere, care privea posomorât mulţimea ce se 
scurgea întruna. 

— Unde se duce toată lumea asta? întrebă Voldi, 
ridicând glasul când văzu că bătrânul îşi dezveleşte 
gingiile şi îşi duce mâna pâlnie la ureche. 

- Ei, unde... acolo, aiurea!  mormăi bătrânul 
împungând cu bastonul în direcţia respectivă. Toată 
Betsaida e acolo, să-1 asculte pe profanatorul ăla din 
Nazaret; un oraş de bandiți împuţiţi din care nu putea 
ieşi nimic bun! Scuipă furios, dar neîndemânatic, îşi 
şterse barba cu dosul mâinii tremurânde, apoi o zvântă 
de poala cămăşii decolorate. Hei, arabule! Ar trebui să 
râzi când vezi că Israelul a renunţat la mândria moş- 
tenirii lui! Azi ar trebui să fie mare veselie în corturile 
lui Ismael! Blestemul s-a abătut asupra Betsaidei! Chiar 
şi rabinul nostru Elimeleh s-a alăturat acestor renegaţi! 

— Până unde merg ei? strigă Voldi, aparent netulburat 
de tirada bătrânului. 

— Spre pierzania lor! urlă bătrânul. 

— Adică, vreau să spun, cât de departe: o milă sau 
cinci? 

— Mai puţin de o milă şi ai face mai bine să te duci şi 
tu, ismaelitule, apoi te poţi întoarce cu frumosul tău cal 
în Arabia şi să le spui alor tăi că ai văzut Casa lui Israel 
prăbuşindu-se! Ochii injectaţi de furie ai bătrânului 
lăcrimau. 

Voldi nu mai crezu de cuviinţă să participe cu ceva la 
discuţie şi, înclinându-se respectuos mai curând pentru 
vârsta decât pentru vederile lui, se urcă pe cal şi se 


alătură  grosului mulțimii, mergând aproape de 
marginea drumului. Darik părea că-şi dă seama că nui 
se permite nici un fel de năzdrăvănie. 

Procesiunea se deosebea de oricare alta pe care o 
văzuse Voldi 


67 


MARELE PESCAR 


vreodată. Ca un râu ieşit din matcă, cu curenţi repezi 
pe centru şi învolburări leneşe care se revărsau până 
în bălăriile şi tufişurile de pe maluri, mulţimea se 
îmbulzea în linişte, gravă, istovită, disperată. Cârje 
primitiv cioplite în casă se înfigeau adânc în nisipul 
mişcător, picioare şi cioturi de picioare schiloade, 
chircite, lăsau mereu şi mereu alte dâre în colbul 
gros al drumului; roabe, cotigi, lăzi pe două roţi 
pentru bătrâni neputincioşi femei şi bărbaţi cu feţe 
supte şi priviri rătăcite, copii slăbănogi şi rahitici pe 
tărgi şi litiere improvizate cu invalizi şi paralitici cu 
priviri opace,, toate acestea alcătuiau un spectacol 
cutremurător, o aglomerare de mizerie omenească 
prea asemănătoare cu năvala unei cirezi de vite. 

Procesiunea se deplasa acum mai repede. La trei 
sute de iarzi în faţă, cei mai sprinteni o rupseră la 
fugă, ajungând la locul unde un zid de piatră fusese 
prăvălit de predecesorii lor care alergau deja pe 
câmpia bătătorită. Darik sări uşor peste ceea ce mai 
rămăsese din împrejmuirea din piatră. Voldi se 
întoarse şi se îndreptă spre casa fermei din 
apropiere, intrând în ocolul vitelor de unde un bărbat 
de vârstă mijlocie, îndesat, cu părul cărunt, privea cu 
interes mândrul cal arab. 

— Îți plac caii, bănuiesc, observă Voldi cu plăcere. 

— Nu prea ştiu multe despre ei, răspunse ţăranul, 
pentru că n-am avut niciodată unul, dar ăsta-i cel mai 
frumos cal pe care l-am văzut vreodată. 

— N-ai vrea să ai grijă de el puţin? Voldi descălecă 
încrezător în bunăvoința ţăranului, însă Darik, 
anticipând o schimbare, scutură viguros coama, cu 
nările în vânt. 

— E nărăvaş? întrebă ţăranul bănuitor. 

—  Blând ca un mieluşel, după ce se obişnuieşte. 
Văd că te ocupi cu albine, dă-i puţin fagure de miere 
şi l-ai câştigat... Desigur, am să-ţi plătesc pentru 
serviciile dumitale. 

— Te duci cumva să-l auzi pe Tâmplar? 


— Aşa m-am gândit. Câtă omenire! Oricum, vreau 
să văd şi eu despre ce este vorba. Ce fel de religie 
practică el? 

— Eu nu l-am auzit, recunoscu ţăranul, dar am 
văzut că 


LLOYD C. DOUGLAS 


Ww x 
[.)) 


8 


oamenii nu duc nimic cu ei. Dacă asta e vreo religie, 
atunci ea nu le face prea mult bine. Tropăie şi calcă 
totul în picioare pe drumul lor la dus şi la întors. 

— Nu-i poţi condamna pe toţi pentru că încalcă 
legile, nu-i aşa? riscă o părere Voldi. 

— Da, aşa cred şi eu, admise ţăranul, dar toate 
astea îi pot pricinui necazuri Tâmplarului. El s-a 
oprit într-o zi aici, săptămâna trecută şi a vrut să 
bea apă. 

— Şi ce impresie ţi-a făcut? 

— Aducţi calul aici, în ţarc, spuse ţăranul, evitând 
un răspuns. Vrei să-i dau şi nişte grăunţe? 

— Oh, dar n-am să zăbovesc atât de mult. 

- Nu prea sunt sigur de asta, replică ţăranul 
chicotind. Dacă el se va apuca să tămăduiască boli, 
sigur ai să vrei să mai rămâi. 

— Chiar crezi că omul vindecă bolnavii cu 
adevărat? 

- Ei bine, băiatul meu Iacob, care are acum 
paisprezece ani, nu auzea nici un cuvânt de când 
avusese scarlatină, la vârsta de nouă ani. L-am pus 
să scoată o carafa cu apă din fântână şi i-a dat 
străinului să bea. Tâmplarul a luat cana şi i-a spus: 
„Mulţumesc, fiule" şi Iacob a auzit din nou. Să fi 
văzut cum zburda de bucurie! 

— Şi acum poate auzi? 

— La fel de bine ca şi tine. În orice caz, mai bine 
decât mine. El e acum acolo, ca să-l asculte pe 
Tâmplar. Îi place să povestească despre toate astea 
când îl întreabă vecinii. 

Țăranul râse cu poftă şi continuă: 

— Până la apariţia Tâmplarului, băiatul îmi era de 
mare ajutor în gospodărie, dar acum nu mai pot 
conta pe el. De altfel, nimeni nu mai lucrează de la 
venirea Lui prin părţile astea. Când nu se duce să-l 
asculte, lumea se adună în jurul caselor şi discută 
tot despre el. I-am auzit pe proprietarii de pământuri 


plângându-se că nu mai are cine să le lucreze 
brazdele. Multe grâne au rămas încă pe câmp... La 
iarnă vor fi multe pântece goale! 


369 
MARELE PESCAR 


La sosirea în noul şi luxosul han din Cezareea 
unde primi îndată găzduire - fiind deja o figură 
cunoscută - Voldi află că o corabie a Imperiului care 
descărca fier şi alte materiale de construcţie pleca în 
ziua următoare la Roma cu balast, ceea ce promitea 
să fie o călătorie rapidă. Obţinu să fie primit de 
comandant şi ceru să i se înmâneze o scrisoare lui 
Mencius. Comandantul, mai vechi prieten al 
Proconsulului, acceptă cu plăcere. Voldi îşi încheiase 
scrisoarea către miezul nopţii. 

El o găsise pe Fara (scria el) angajată la palatul 
tetrarhului - dacă Mencius putea crede acest lucru! 
Revederea fusese dureroasă, tandră, dar 
dezamăgitoare. Fara părea hotărâtă să-şi respecte 
jurământul. Era de neconceput să reuşească, dar 
dacă, prin cine ştie ce stranie împrejurare, izbutea, 
aceasta va fi cu preţul vieţii ei, fără îndoială! Voldi 
făcuse tot ce-i stătuse în puteri să o facă să-şi 
schimbe hotărârea, o implorase să se întoarcă cu el 
în Arabia, dar nici unul din argumentele lui nu a 
putut-o convinge... El se va întoarce după câteva 
săptămâni, să mai facă o ultimă încercare. 

Terminând relatarea asupra vizitei sale nereuşite, 
el aborda apoi un alt subiect, care, bănuia el, îl va 
interesa nespus de mult pe Mencius. 

„Ieri l-am văzut pe Tâmplarul nazarinean în plină 
acţiune, în faţa unei mulţimi de peste trei mii de 
oameni care se adunaseră într-un câmp deschis. 
Mulţi orbi pretindeau că le dăduse vederea; mare 
parte din ei erau atât de tulburaţi şi bucuroşi pentru 
norocul ce dăduse peste ei, încât era greu să nu-i 
crezi. Când mulţimea s-a risipit, cei norocoşi au fost 
imediat înconjurați de vecini şi prieteni a căror 
uimire era prea spontană ca să fie o înşelăciune. Un 
bărbat la vreo treizeci de ani, înmărmurit de uimire, 
părea iritat când i se puneau întrebări. Un grup de 
tineri scribi şi preoţi i-au aţinut calea, împiedicându- 


1 să plece, şi i-au pus întrebări la care se împotrivea 
să răspundă. El era însoţit de părinţii săi, care 
păreau  stânjeniţi, dacă nu chiar înfricoşaţi de 
atitudinea criticilor. Când deveni limpede că fiul lor 
nu vrea să discute subiectul, li s-a cerut 


LLOYD C. DOUGLAS 


Ww x 
N 


o 


părerea părinților în legătură cu cele întâmplate, la 
care ei au răspuns cu prudență: „Noi nu ştim nimic, 
băiatul nostru e destul de mare, întrebaţi-l pe el". 
Atunci băiatul lor a fost din nou înghesuit şi sufocat 
cu întrebări, dar el a încercat să scape şi, în cele din 
urmă, a strigat disperat: „Nu vă pot spune ce mi-a 
făcut el; tot ce ştiu este că am fost orb şi acum 
văd!"... Cred că lucrurile au ajuns într-un mare 
impas în această lume haină dacă religia unei ţări 
pune la stâlpul infamiei un cetăţean născut orb 
pentru că a acceptat darul vederii! Părerea mea 
despre misteriosul nazarinean este greu de definit! 
La prima vedere am fost puţin dezamăgit. El nu este 
o figură eroică. Am încercat chiar să mi-l imaginez 
călare - probabil nu ar face impresie. Dar Darik al 
meu ar sta liniştit dacă ar încerca să-l încalece - o 
favoare pe care nu i-o acordă cu prea multă 
curtoazie nici stăpânului său. Omul are, în orice caz, 
un glas care te cucereşte. Nu-l pot descrie şi nici 
efectul acestui glas. Este o voce captivantă, care 
transformă o mare mulţime de oameni străini unul 
faţă de celălalt şi neîncrezători, într-un mic grup 
compact de oameni înrudiţi prin sânge. 

Eu n-am avut niciodată respect pentru cei care 
pretind că fac fel de fel de vrăjitorii, însă lucrurile 
care s-au întâmplat aici, ieri, dacă nu ţin de miracol, 
se cer cel puţin bine explicate... Dar cred că încă şi 
mai important decât ceea ce făcea Tâmplarul era 
ceea ce spunea, fapt care m-a îndemnat să-ţi scriu 
mai pe larg despre toată această poveste stranie. 

După ce părea că dăduse vederea unei duzini de 
oameni, poate şi mai mult, el începu să spună că 
întreaga populaţie a pământului a trăit în întuneric, 
acest lucru fiind valabil pentru fiecare, de la rege la 
ţăran, de la filosofi la oamenii de rând. Spunea că 
este trimis să dea vedere nevăzătorilor. „Eu sunt 


lumina lumii!" declara el şi, lucru destul de ciudat, 
nimeni nu râdea, nimeni nu-l lua peste picior. 
Desigur, o astfel de afirmaţie pare fanfaronada unui 


fanatic dereglat mintal; şi dacă eu aş lua cunoştinţă 
de asemenea lucruri 


371 
MARELE PESCAR 


dintr-o scrisoare, în loc să le aud chiar din gura 
omului, m-aş întreba cum de semnatarul scrisorii a 
putut lua în serios asemenea gogomănii. 

Mărturisesc că mi s-a cam tăiat răsuflarea când l- 
am auzit pe Tâmplar exprimându-se atât de 
neobişnuit, dar nu m-am putut opri să nu-mi 
amintesc ce-mi spuneai în legătură cu credința ta 
într-un „Purtător de Făclie". Eram şi mai tulburat 
amintindu-mi remarcile tale asupra acestui subiect 
când Tâmplarul a adăugat că lumina pe care o 
poartă se va reflecta de la cei ce au primit-o; şi ei, la 
rândul lor, vor lumina calea acelora care s-au rătăcit 
prin întuneric. 

Oricine a aprins această lumină de la făclia 
nazarineanului, are îndatorirea să o facă să 
strălucească pentru alţii. Lumina nu trebuie ascunsă 
doar spre folosul celui ce o posedă, în micul său 
ungher. Lumina este proprietatea celui ce o deţine, 
însă strălucirea aparţinea tuturor...! (Sper să fi 
redat corect spusele Tâmplarului. Trebuia să fii aici, 
Mencius. Erau lucruri pe care ţi-ar fi plăcut să le 
auzi, şi să le înţelegi.) 

E puţin probabil ca autorităţile politice şi 
religioase să-i permită prea mult timp acestui lisus 
să-şi continue activitatea. Toată provincia e cu 
urechile la el. Mulţi proprietari se plâng că angajaţii 
lor la munca câmpului şi în vii au lipsit de la lucru 
zile întregi. În curând îl vor întemniţa sub învinuirea 
că tulbură pacea - ceea ce este adevărat - şi dacă 
ajunge în temniţă pe timp mai îndelungat, încă e un 
om norocos... El poate fi - aşa cum susţine - „lumina 
lumii", dar e îndoielnic că lumea doreşte această 
lumină... Aş vrea să-ţi cunosc părerea despre toate 
acestea. 

Rămân în Cezareea până la primăvară, apoi mă 
voi întoarce la Tiberia - fără prea multă speranţă, 
recunosc - pentru o nouă discuţie cu Fara. Dacă va 


refuza şi de data aceasta să se întoarcă cu mine în 
Arabia, s-ar putea să nu mai vreau să mă întorc 
singur. Păstrez mereu în amintire bunăvoința pe 
care mi-ai arătat-o... VOLDI". 


CAPITOLUL XIII 


cum, că vremea devenise prea potrivnică 

pentru adunări în aer liber, lui lisus i se 

ăsi găzduire în căsuţa bine întreţinută 
care aparținuse defuncţilor Ionas şi Rahela. 

Fusese sugestia lui Andrei. Plăcuta şi tihnita casă 
din Capernaum, deşi deţinută în comun de cei doi 
fraţi, rămăsese în grija specială a fratelui mai mare, 
întrucât preocuparea principală a lui Simon erau 
corăbiile lui de pescuit; şi, în afară de aceasta, 
amintirile despre copilăria lor îi erau mai dragi lui 
Andrei. 

Cu toate că în sinea lui împărtăşea părerea 
prosperului său frate, cum că bunul lor tată dedicase 
prea mult timp Sinagogii, Andrei considera totuşi că 
între pioşenia exagerată a lui Ionas şi necredinţa 
gălăgioasă a lui Simon, atitudinea sfântului său 
părinte faţă de religie era mai puţin condamnabilă. 

Timp de câţiva ani de la moartea părinţilor lor şi 
când drăgălaşa, dar fragila soţie a lui Simon, Abigail, 
mai era încă în viaţă, Andrei locuise singur în casa 
veche. Când Abigail s-a stins, Simon i-a cerut lui 
Andrei să se mute cu el şi cu Hanna în Betsaida, dar 
el a continuat să rămână ataşat de căminul lor din 
Capernaum, trecând-pe acolo zilnic sau la două zile 
ca să îngrijească florile mamei sale şi să şteargă 
praful de pe mobila sărăcăcioasă, dar mult îndrăgită. 

Primiseră diferite oferte pentru cumpărarea sau 
închirierea 


373 MARELE 
PESCAR 


proprietății. Simon era de părere că acesta este un 
lucru înțelept şi, generos, îl asigurase pe fratele său 
mai puţin înstărit, că el o va putea considera ca pe 
bunul său propriu împreună cu orice venit ar rezulta, 
însă Andrei se împotrivise să lase acest bun pe mâna 
străinilor. 

Zarva şi tulburarea generală stârnită de 
Tâmplarul nazarinean nu-1 tulburase prea mult pe 
Andrei, într-un fel sau altul; el nu era omul care să 
îmbrăţişeze imediat idei noi. Fără îndoială, cele 
vechi aveau cusururile lor, dar era un lucru ştiut că 
şi cele noi nu dăinuiau niciodată prea mult. Din când 
în când, nonconformiștii creau câte o confuzie prin 
preajmă, stârnind zâzanie printre vechi prieteni, 
dezbinându-i, dar cu cât flăcările erau mai mari, cu 
atât focul se mistuia mai repede, lăsând în urma lui 
totul cum fusese mai înainte. 

E adevărat că poveştile despre cele spuse şi 
făcute de Tâmplar erau uluitoare, însă intuiţia 
conservatoare a lui Andrei îi spunea că nu va trece 
mult până ce povestea se va dezumfla, Tâmplarul va 
fi redus la tăcere, iar lumea care-l urmase se va 
întoarce, dezamăgită, la treburile sale. 

Chiar şi atunci când devenise un fapt obişnuit că 
Simon - dintre toţi - începuse să manifeste un interes 
aparte faţă de Tâmplar, Andrei îşi păstrase credinţa 
nemărturisită că toată această harababură este 
curată nebunie şi nu avea să se sfârşească bine. Prin 
urmare, el hotărâse să nu se amestece în nici un fel. 
în sinea lui se distra, dar nu era surprins că 
zbuciumatul său frate evita subiectul în prezenţa lui. 
într-adevăr, părea că Simon avea întotdeauna grijă 
să nu rămână singuri; dar asta era destul de lesne de 
înţeles. Simon îl defăimase pe nazarinean atât de 
zgomotos şi pătimaş, ca de altfel şi pe „imbecilii care 
luaseră parte la tot acest circ", încât nu era de 


mirare că acum prefera să nu discute subiectul. De 
aceea, gândea Andrei, nu se cade să rosteşti cuvinte 
tari, usturătoare, de condamnare, pe care într-o zi le- 
ai putea regreta. Meditând asupra acestui aspect, 
Andrei zâmbea doar, nu punea nici o întrebare, nu 


LLOYD C. DOUGLAS 


Ww x 
N 


4 


făcea nici un comentariu şi aştepta inevitabila 
dispariție a noii mişcări. 

Dar când, într-o seară, Simon 1-a adus acasă la 
cină pe acest lisus şi 1-a găzduit peste noapte, 
Andrei şi-a dat seama că se aflau în prezența unui 
om total diferit de ceilalți. Andrei nu călătorise la 
mai mult o zi depărtare de casă şi nu avea idee de 
felul cum vorbesc alții în afara galileenilor; dar 
stând acum la masă în fața Tâmplarului, el simțea 
fără putință de tăgadă că nu mai putea exista pe 
lume un altul asemănător. 

La sosirea neaşteptată a lui Iisus în timpul cinei, 
Hanna, luată prin surprindere, începu să se scuze 
pentru modestia căsuței lor dezordonate - ceea ce nu 
era adevărat, pentru masa sărăcăcioasă care, de 
fapt, era mai bogată ca de obicei, pentru că aflase că 
Simon, care lipsise adesea în ultimele zile, avea de 
gând să vină acasă la cină. 

Se părea că lisus mai auzise asemenea vorbe, 
fiind ceva obişnuit ca o gospodină minunată să-şi 
minimalizeze ospitalitatea, însă observaţiile ei îi 
dădură prilejul să le grăiască despre lucruri care 
contau cu adevărat. El defini sărăcia povestindu-le o 
scurtă istorioară a unui fermier bogat care 
prosperase până într-atât încât averile dobândite 
deveniseră o adevărată problemă. Pământurile lui 
produceau atât de mult,Încât hambarele erau 
neîncăpătoare pentru a adăposti grânele, astfel că a 
fost nevoit să le dărâme şi să construiască altele, 
mai mari. Şi recolta lui sporea, impunând mai multe 
hambare, până când nu se mai gândea decât cum să- 
şi facă hambare tot mai mari. Şi când, într-o noapte, 
un înger veni la el şi îl întrebă cât valorează sufletul 
său, acesta îi răspunse că nu are nimic de oferit 
decât hambare uriaşe gemând de grâne. Aici era însă 
necazul, pentru că nu existau târguri de grâne unde 


s-ar fi putut duce fermierul, iar îngerul nu avea ce 
face cu un hambar, oricât de mare. 

Povestea era rostită sobru, însă Andrei nu se 
putu opri să nu zâmbească puţin. Era atât de 
simplă încât şi un copil ar fi înţeles-o. Preoţii, care 
nu vorbeau niciodată astfel, ar fi 


375 
MARELE PESCAR 


considerat-o banală, dar spusă de Iisus, cu glasul lui 
liniştit, era ceva mai mult decât o simplă poveste: 
părea adevărată! 

— Vi-l puteţi imagina, spunea lisus, pe acest 
bătrân bogat, pe care toţi îl invidiaseră pentru 
bunăstarea lui - stând în pat noaptea, cu părul lui 
cărunt ciufulit şi tichia de mătase căzută pe-o parte, 
clipind buimăcit în ochii îngerului care clătina din 
cap dezamăgit şi spunea: „Grâne. Oh, nu, nu poţi lua 
cu tine grânele şi nici hambarele. Vei putea lua cu 
tine numai lucrurile la care ai renunţat". 

Când povestea ajunse la capăt, Simon, care 
mesteca încet şi sârguincios, îşi înăbuşi un chicot şi 
spuse: 

— Mi-e teamă, Stăpâne, că eu n-aş fi bun fermier. 
Dacă îngerul 
ar veni la mine, eu n-aş putea să-i ofer un hambar cu 
grâne. 

Andrei ar fi vrut ca, în tăcerea stânjenitoare ce a 
urmat povestirii, fratele lui să nu fi spus acest lucru; 
gluma nesărată suna ca şi cum el ar fi vrut să arate 
familiei că el şi lisus erau destul de apropiaţi ca să-şi 
permită mici glume. Dar, dacă asta îi fusese intenţia, 
atunci Stăpânul îl puse liniştit la punct pe Simon, 
remarcând: 

— Poate corăbii! 

Simon nu mai îndrăzni să comenteze şi mai trecu 
un timp până să mai spună cineva ceva. 

Timid din fire şi reţinut, Andrei obişnuia, când 
avea oaspeţi 
(niciodată la invitaţia lui), să se considere ca 
aflându-se el însuşi în gazdă, ocupând un loc la masă 
ca un simplu invitat al cărui unic interes era 
împărţirea corectă a hranei. El mânca întotdeauna în 
linişte, atent la farfuria lui, părând că nici nu aude 
discuţia şi cu atât mai puţin să participe la ea. 


Datorită acestei detaşări faţă de ceea ce se petrecea 
în jurul său, oaspeţii care nu-l cunoşteau prea bine, 
dar care, din politeţe, sperau să-l atragă în discuţie, 
vorbeau invariabil mai tare, presupunând că este 
surd. 

Dar în seara aceea era atât de fascinat de 
personalitatea lui lisus, încât neglijă mâncarea şi 
ascultă. La un moment dat, se 


LLOYD C. DOUGLAS 


Ww x 
N 


6 


surprinse privind atât de insistent în ochii 
pătrunzători ai oaspetelui, încât se strădui să-i evite 
privirea, dar îşi dădu seama că nu e în stare. Încă şi 
mai ciudat în legătură cu această forţă care-i capta 
atenţia a fost că, după primul moment de derută, nu 
mai dorea să scape din această captivitate; şi parcă 
nici nu era conştient de acest lucru. lisus îl făcuse 
membru al grupului său, cu depline drepturi. Era cu 
adevărat prima oară în viaţă că Andrei se simţea 
aparţinând cuiva; şi când lisus îl întrebă dacă îi 
place ocupaţia de pescar, el îşi surprinse rudele şi 
pe el însuşi replicând, cu un uşor surâs, că pescuitul 
este o distracţie doar pentru oamenii care au alte 
mijloace de existenţă. Toţi se înveseliră, iar Andrei, 
în loc să pară stânjenit, ca de obicei, simţi o plăcere 
lăuntrică pe care nu o mai cunoscuse vreodată. 

În dimineaţa următoare, după ce lisus şi Simon 
părăsiseră casa Hannei, Andrei încercă să-şi 
definească impresiile, dar nu reuşi. Când tăcerea 
deveni apăsătoare, Hanna spuse: 

— Andrei, ce se întâmplă cu acest om? Ce-1 face să 
fie atât de diferit faţă de alţii? 

— Ei bine, răspunse Andrei după o îndelungată 
cugetare, noi toţi ceilalţi suntem un trup... cu suflet. 
El e un suflet... cu trup. 

— Tu chiar crezi, Andrei, că acest lisus e mai mult 
decât o făptură omenească? 

— Nu ştiu, murmură Andrei îngândurat, ridicându- 
se de la masă, dar cred că el ştie...! 


Aşadar, s-a aranjat ca lisus să folosească vechea 
casă din Capernaum. Simon fusese încântat de oferta 
lui Andrei, într-adevăr, aceasta contribuise la 
apropierea fraţilor aşa cum nu se mai întâmplase din 
copilăria lor. Adevărul este că, în timp ce Simon nu 
făcea dinadins pe patronul faţă de modestul său 
frate mai mare - prin forţa împrejurărilor pus în 


inferioritate - relaţia lor, după părerea echipajului şi 
a tuturor celor ce-i vedeau împreună, nu era mai 
apropiată decât aceea dintre un patron generos şi un 
angajat 


377 
MARELE PESCAR 


de încredere. Nimeni nu-l auzise pe Simon 
spunându-i lui Andrei un cuvânt dur, dar nici un 
străin n-ar fi bănuit că sunt din aceeaşi plămadă. 
Faptul că îl cunoscuseră pe lisus îi apropiase încă şi 
mai mult, Simon arătându-i lui Andrei un nou gen de 
afecţiune pe care fratele lui o simţea şi se bucura de 
căldura ei. 

Când lisus apăruse la casa din Capernaum, se 
interesase dacă ar avea cineva ceva împotrivă ca el 
să facă şi puţină tâmplărie. Amândoi frații 
consimţiseră prompt. Simon era chiar entuziasmat. 
Fuseseră şi critici la adresa lui lisus în acest sens; 
mulţi oameni importanți se întrebau dacă 
nazarineanul avea de gând să plece din ţinutul lor. 
Credea el oare în muncă? Ii era uşor să le spună 
oamenilor să trăiască asemenea crinilor care se 
înveşmântează mai frumos decât regii, cu toate că ei 
nu torc şi nu ţes niciodată, sau ca păsările cerului pe 
care le hrăneşte Dumnezeu. Asta li se potriveşte 
florilor şi păsărilor, dar nu şi unui tată care nu-şi 
poate hrăni familia cu amăgiri. 

Chiar şi lair, care îi arătase simpatie lui lisus, 
fusese auzit spunându-şi părerea: El spunea că dacă 
nazarineanul doreşte să trăiască fără să muncească, 
asta este treaba lui, dar el n-ar trebui să-i 
ademenească pe oameni, îndemnându-i să-şi lase 
treburile şi să hoinărească prin ţară după el. Iair 
fusese foarte categoric! Acum lisus dorea să le arate 
tuturor că el credea în muncă. 

Presupunând că bătrânul Ebenezer, un tâmplar 
din vecinătate care se retrăsese de curând, nu ar 
mai avea nevoie de uneltele sale, Andrei îl întrebă 
dacă nu le-ar putea împrumuta pentru folosinţa 
Stăpânului. Ca urmare, când se întoarse acasă ud 
până la piele din cauza ploii, Andrei împingea o 
roabă încărcată cu tot felul de scule şi unelte de 


tâmplărie, majoritatea ieşite din uz. În afară de 
teslă, rindea şi de trei ferăstraie de mărimi diferite 
care se aflau într-o stare relativ bună, cele mai grele 
şi mai complicate unelte necesitau reparații 
serioase. Vechea tejghea, şontoroagă chiar şi în 
zilele ei bune, nu mai fusese folosită de când 
Ebenezer avea necazuri cu 


LLOYD C. DOUGLAS 


Ww x 
N 


8 


reumatismul de la picioare, iar menghinele erau şi 
ele uzate şi ruginite. Dar lisus nu se arătă descurajat 
şi spuse că toate acestea puteau fi reparate şi se 
putea servi de ele. 

Camera de zi, aflată cu faţa la stradă, fusese 
golită, iar mobila rânduită în beci. în timpul zilei, 
servea drept atelier de tâmplărie şi lisus începuse 
deja să repare sculele trebuincioase. Andrei făcuse 
ordine în camera de oaspeţi în care stătuse şi el 
câteva nopţi şi care avea să fie ocupată de învăţător. 
Vremea se răcise şi era umezeală. 

În toată această operaţiune de transformare a 
vechiului lor cămin într-un spaţiu pentru tâmplărie, 
Simon nu participase cu nimic. El rămăsese acasă 
pentru că Hanna era bolnavă şi nici nu dădea semne 
de însănătoşire, dimpotrivă, îi mergea - tot mai rău. 
Bătrânul doctor Gerşon făcuse tot ce era posibil, dar 
leacurile sale s-au dovedit nefolositoare. Rabinul 
Elimeleh fusese şi el chemat şi rămăsese surprins de 
starea fără speranţă a Hannei. Febra creştea mereu 
şi părea că în curând se va topi de fierbinţeală. Ester 
făcuse şi ea ce-i stătuse în putinţă, veghind la 
căpătâiul femeii zi şi noapte, dar orele treceau şi 
îngrijorarea ei pentru Hanna sporea; aceasta zăcea 
semiconştientă, inertă, ridicând capul doar spre a 
primi câte o linguriţă. de apă rece pe limba pârjolită. 
Simon, stângaci, încerca s-o ajute pe Ester la 
treburile gospodăreşti. Cea mai mare parte a 
timpului umbla însă din cameră în cameră, frecându- 
şi bărbia, aşteptând ca Ester să-i vestească o 
ameliorare. 

Destul de ciudat, Marelui Pescar nu-i trecuse prin 
minte că ar trebui să apeleze la lisus. Puterea de 
vindecare a lui lisus părea că este rezervată 
mulțimilor de oameni amărâţi, străinilor, în general - 
marelui public. Simon credea sincer în această 
putere a Stăpânului lor. Nu văzuse el de atâtea ori 


înfăptuindu-se adevărate minuni? De fapt, el se 
obişnuise până într-atât cu aceste vindecări care îţi 
tăiau respirația, încât în timp ce acestea se 
săvârșeau, el făcea ordine printre purtătorii de tărgi, 
cerându-le calm să-şi aştepte rândul. 


379 
MARELE PESCAR 


„Nu vă înghesuiți, vă rog! Stăpânul se va ocupa de 
fiecare în parte!" le spunea Simon, ca şi când el ar fi 
fost organizatorul spectacolului şi-l angajase pe 
lisus în calitate de tămăduitor vestit. Lui Simon îi 
făcea plăcere să-i vadă pe străini frământându-și 
mâinile şi cerându-i respectuos să vorbească cu lisus 
în numele lor. 

Iar acum, când avea o atât de mare nevoie de un 
ajutor mai substanţial decât pe cel care-l putea oferi 
bătrânul Gerşon - nu se gândise să facă apel la lisus. 
Mai târziu, privind în urmă, trebui să recunoască, 
ruşinat pe bună dreptate, că, fără să-şi dea seama de 
stupida sa vanitate, devenise un adevărat 
profesionist. Cu alte cuvine, succesul tămăduirilor 
săvârşite de Stăpânul săi i se urcase la cap, ca şi 
când lui i se datorau, cel puţin în parte. Gloata îl 
asculta când Simon îi vorbea şi i se supunea. 

Nu vom şti niciodată cât timp i-ar fi trebuit lui 
Simon până să-şi dea seama ce nevoie disperată 
avea de lisus în propriul său cămin, dar la un 
moment dat Ester apăru în pragul uşii deschise a 
camerei de zi, unde Simon şedea ţinându-şi capul 
ciufulit între mâini. 

— Îmi pare rău, domnule, Hanna e mai rău, spuse 
ea. 

El se ridică îndată, murmurând că se va duce să-l 
înştiinţeze pe doctorul Gerşon. Ester îi puse o mână 
pe braţul puternic şi spuse aproape în şoaptă: 

— Nu te-ai gândit să trimiţi după lisus? 

Întrebarea fetei răsună acuzator în mintea lui pe tot 
drumul spre Capernaum. Când ajunse pe drumul 
principal, o luă la picior, aproape alergând. Dar era 
prea greoi pentru un astfel de efort; parcă-i plesneau 
plămânii, gura i se uscase, iar glasul interior îi striga 
întruna: „de ce n-ai trimis după lisus?". Alerga şi 
gândurile i se învălmăşeau. Ce om lipsit de voinţă 


era!... E drept că îi mărturisise lui lisus în dimineaţa 
aceea, devreme, pe malul lacului, că e un om slab şi 
păcătos şi că ar fi bine ca lisus să nu conteze pe el. 
Dar în realitate nu se considera chiar atât de 
nevrednic. 


LLOYD C. DOUGLAS 


U x 
lee) 
O 


Aşa găsise el cu cale să spună în momentul acela. 
După o oră însă, simţise că umilinţa lui fusese cam 
exagerată. lisus îl invitase să-l ajute pentru că ştia 
cel fel de om este; Iisus nu i-ar fi cerut acest lucru 
dacă Simon ar fi fost atât de slab şi păcătos precum 
spunea... Bine, acum noi ştim de fapt cât de slabi şi 
păcătoşi suntem! 

În prima parte a dimineţii, până la amiază, lisus 
lucrase cu râvnă la vechea tejghea a lui Ebenezer. 
Plouase toată noaptea, dar acum încetase şi Andrei 
ieşise pe-afară să strângă nişte mlădiţe de viţă de vie 
căzute. Trecând prin fâţa ferestrei, el observă că 
învățătorul se oprise din lucru şi stătea pe lada de 
scule, privind tulburat într-un punct fix. Acest lucru 
îl nelinişti pe Andrei şi, după un timp, hotărâ să intre 
şi să-l întrebe direct. Făcându-şi curaj, Andrei intră, 
dar se linişti văzându-l pe lisus din nou la lucru şi 
încordarea lui părea să fi dispărut. Apoi lisus se 
îndreptă spre uşă şi îşi aţinti privirea de-a lungul 
străzii, ca şi când aştepta pe cineva. 

Simon ajunse în faţa casei părând gata să se 
prăbuşească. Abia trăgându-şi sufletul, incapabil să 
scoată o vorbă, se aruncă pe un scaun, clătinându-se. 

— Ce s-a întâmplat cu tine? întrebă Andrei. 

lisus îşi încrucişă braţele, strecurându-le prin 
mânecile tunicii. 

— Vino repede, Andrei, spuse el liniştit. Simon ne 
va urma după ce se va fi odihnit. 


Situaţia impunea mare grabă. Femeile din 
vecinătate umpluseră casa, iar bărbaţii lor se 
împrăștiaseră în grupuri, discutând încet sub copacii 
cu crengile aplecate de greutatea stropilor de ploaie. 
Toţi se dădură la o parte când intră lisus. 

Gerşon tocmai îşi strângea ostentativ lucrurile în 
geantă şi se încruntă când nazarineanul, pe care îl 


tratase adesea de şarlatan lipsit de conştiinţă, se ivi 
în pragul uşii. 
— Ce ai de gând să faci aici? îl întrebă el brutal. 


81 


MARELE PESCAR 


Rabinul Elimeleh făcu un pas înainte, părând că 
vrea să intervină. 

— Eu spun că femeia e pe moarte! răbufni Gerşon 
indignat, privindu-l pe rabin. Şi nu cred că e bine să 
fie sâcâită de acest... acest tâmplar. Şi îi aruncă o 
privire dispreţuitoare lui lisus, care nu răspunse. 

- Dar dacă Hanna tot moare, prietene Gerşon, 
îndrăzni Elimeleh să-şi spună părerea, nu-i poate 
face nici un rău. Lasă-l pe acest tânăr s-o vadă. 

- Foarte bine! spuse tăios Gerşon, închizându-şi 
trusa cu zgomot. Sunteţi cu toţii nişte nebuni! strigă 
el, făcându-şi loc printre oamenii adunaţi în tindă. 
Nebuni! urlă el furios din pragul uşii deschise. Toţi 
sunteţi nişte nebuni! 

— Trebuie să fiţi îngăduitori cu Gerşon, domnule, 
explică rabinul blând. El îmbătrâneşte şi nu-i mai 
merge prea bine. 

lisus puse o mână pe umărul rabinului şi îi zâmbi 
prietenos. 

— Aşa se cade să glăsuieşti, spuse el. Tu eşti o 
binecuvântare pentru aceşti oameni! 

Emoţionat, ochii lui Elimeleh se umplură de 
lacrimi. Femeile îi priveau faţa brăzdată şi toţi erau 
de părere că desigur ceva - ceva ce ei nu ştiau - se 
petrecuse cu bunul şi bătrânul lor rabin. 

Cu calmul şi blândeţea de-acum binecunoscute, 
lisus le făcu semn femeilor să se retragă, închizând 
uşa dormitorului în urma lor. Ester dădu şi ea să 
plece, însă lisus o reţinu: 

— Tu rămâi, fiica mea, spuse el. 

Un timp, lisus privi chipul ca de ceară al Hannei, 
cu ochii plini de durere şi nelinişte. Apoi trase un 
scaun lângă patul ei şi se aşeză. Ridicându-şi privirea 
spre Ester, îi făcu semn să îngenuncheze lângă pat; 
şi, după o scurtă ezitare - deoarece nu era sigură ce 
aşteaptă lisus de la ea - Ester se supuse, îşi rezemă 


coatele pe marginea patului şi luă o mână a Hannei 
într-ale sale. 
E atât de rece, spuse ea de-abia şoptind. 


LLOYD C. DOUGLAS 


x 
382 


Iisus apucă cealaltă mână, rămânând astfel vreme 
îndelungată într-o linişte desăvârşită. 

— Ştii să te rogi, Fara? o întrebă el blând. 

Buimăcită, fata îl privi cu ochii mari, apoi îşi puse 
capul pe braţul Hannei. 

— Nu, domnule, murmură ea cu o voce sugrumată. 

— Acolo... în Arabia, lumea nu se roagă? 

— Unii, da, cred, spuse ea. Noi n-am făcut-o 
niciodată, în casa mea, vreau să spun, în afară de 
Ione. Nu-i explică cine era Ione, presupunând că 
lisus ştia. Ione se ruga adesea; ea avea mulţi zei. 

— Nu există decât un singur Dumnezeu, Fara. Ione 
se ruga pentru mai multe foloase, crezând că există 
tot atâţia zei... Vrei să te învăţ cum să te rogi? 

Ea aprobă dând din cap, fără să răspundă. 

— Spune „Tatăl nostru..." 

— „Tatăl nostru"... murmură ea cu lacrimile în gât. 

— Acum spune-i - în gând - că o iubeşti pe Hanna şi 
că doreşti să se însănătoşească. 

Fara plângea acum de-a binelea. Scuturându-şi 
capul deznădăjduită şi privind prin perdeaua de 
lacrimi, spuse printre suspine: 

— Nu ajută cu nimic, Stăpâne, pe mine nu mă va 
asculta. Eu sunt nevrednică. 

— Atunci poate că ar fi mai bine să-L rogi să-ţi 
curețe mai întâi sufletul de păcate. Porţi cu tine, 
Fara, o grea povară. Şi tu trebuie să te vindeci. 

Fata îl privi din nou în ochi: lui compătimitori. 

— Stăpâne, tu... tu ştii totul despre mine? 

lisus o privi pătrunzător. 

— Cere-i Tatălui nostru să te elibereze, Fara, să-ţi 
uşureze sufletul împovărat, apoi roagă-L s-o ajute pe 
Hanna. 

Ester îşi lipi faţa de braţul Hannei, cu trupul 
zguduit de suspine amare. Treptat, plânsul încetă şi 
lisus vorbi iar, dar de data aceasta pe un ton 
poruncitor: 


383 
MARELE PESCAR 


- Hanna! strigă el. Se ridică în picioare şi, 
apucându-i ambele mâini, mai strigă o dată: Hanna! 
Trezeşte-te! 

Hanna deschise ochii şi privi îndelung, uimită, 
faţa lui lisus, surâse, închise ochii din nou şi adormi. 
Fara se ridică, privind înmărmurită. 

— Pregăteşte-i un terci, spuse lisus. Se va trezi 
curând. 

Sudoarea îi picura de pe faţa palidă şi mâinile lui 
străvezii tremurau. Fara se repezi spre uşă, dar lisus 
o opri şi i se adresă direct, oarecum dojenitor: 

- Dacă azi ai făcut un nou jurământ, ai grijă şi 
ţine-l! Cu Dumnezeu nu e de glumit! 


Fiind reţinut în casă de ploaia care cădea de 
câteva zile, David hotărâ să-şi  dezmorţească 
picioarele. Pământul era încă umed, iar cerul 
plumburiu: nu era o zi plăcută pentru o plimbare, 
dar nici nu mai putea sta țintuit în casă. 

Înota prin noroaie şi se întreba de ce, când nu era 
nevoit s-o facă, rămânea în Galileea în săptămânile 
plicticoase şi deprimante ale sezonului de iarnă. 
Desigur, trebuia să ţină seama şi de sora sa. 
Deborah nu putea fi urnită din casă în ruptul 
capului, iar lui David îi displăcea gândul să o lase 
singură cu slugile. 

Pe când se apropia de colţul străzii pe care locuia 
Hanna, fu surprins să constate numărul mare de 
oameni adunaţi în jurul casei. După cum se 
comportau, părea că se întâmplase ceva serios. Se 
opri şi era gata să-i facă semn unui bărbat cu figură 
gravă când îl zări pe Marele Pescar venind anevoie 
pe drum. 

Simon, observându-l la rândul lui pe eminentul 
său vecin, se grăbi să-i vină în întâmpinare şi îi 
explică în câteva cuvinte care era necazul. Hanna 


era foarte grav bolnavă şi poate că nu mai exista 
speranţă de însănătoşire. David clătină din cap, 
exprimându-şi compasiunea. 

— Poate că acum e chiar mai rău, adăugă Simon 
îngrijorat. 


LLOYD C. DOUGLAS 
4 


U x 
lee) 


privindu-şi vecinii cu feţe mohorâte. M-am dus să-l 
chem pe Iisus şi am lipsit cam o oră. 

Ah, Tâmplarul! exclamă David, fără să-şi 
ascundă mirarea. Sunt surprins că ai încredere în 
omul acesta. lar când Simon nu răspunse la 
observaţia lui ironică, el continuă sec: ...Sau poate ai 
atâta cât are un înecat într-un fir de pai pe vreme de 
furtună, ce spui? 

Simon îşi muşcă buzele, căutând parcă un 
răspuns, dar rămase în continuare tăcut. Era clar că 
cinicul bătrân saducheu nu auzise de întovărăşirea 
lui făţişă cu lisus. David nu avea motiv să creadă că 
Marele Pescar ar manifesta vreun interes cât de mic 
faţă de acest predicator hoinar. 

- E aici Tâmplarul acum? întrebă bătrânul 
legiuitor. 

— Aşa cred, spuse Simon aproape indiferent. 
Scuzaţi-mă, domnule! Trebuie să ajung degrabă să 
văd cum îi mai merge. După ce dădu colţul, intră pe 
poartă şi-l văzu pe doctorul Gerşon care tocmai 
ieşise pe prispă, exprimându-şi zgomotos indignarea, 
iar lumea se dădea la o parte din calea lui. Simon îi 
aţinu calea. 

— Ce s-a întâmplat, doctore Gerşon? întrebă el. 

— Nişte nebuni! şuieră bătrânul printre puţinii lui 
dinţi îngălbeniţi. 

— Ce face Hanna? întrebă Simon, apucându-l 
stăruitor de mânecă. 

— Trage să moară! Lasă-mă în pace! Aţi înnebunit 
cu toţii. 

Enervat şi tremurând de mânie, se smulse din 
strânsoarea lui Simon. La poartă se trezi faţă în faţă 
cu David, care tocmai dăduse şi el colţul şi aştepta. 
Atitudinea bătrânului doctor se schimbă îndată. Se 
înclină adânc, îşi duse o mână la frunte şi încercă să- 
şi stăpânească glasul, explicând pricina mâniei sale. 


David ascultă distrat până ce Gerşon termină de 
vorbit. 

— De unde ştii că el nu poate? întrebă. Se pare că 
tot ce ştii dumneata este că nu poţi face nimic. Poate 
ar fi mai bine să aştepţi şi să-ţi verifici părerea. 


385 MARELE 
PESCAR 


- Dar - se răsti Gerşon, vorbind iute şi arţăgos - 
individul nu este medic! E tâmplar! 

Dădu să plece, dezamăgit de scurta întrevedere cu cel 
mai important bărbat din Betsaida, când se auziră mai 
multe glasuri ce păreau strigăte de bucurie, de uimire, 
venite din interiorul casei. Uluitoarea veste făcu îndată 
ocolul mulţimii îngrămădite pe scări şi în tindă. Inima lui 
Simon bătea vijelios în piept şi, bruscându-şi vecinii, 
dădu buzna în camera Hannei. Andrei tocmai ieşea din 
odaie, cu ochii scăldaţi în lacrimi şi cu un fel de scâncet 
care se amesteca ciudat cu zâmbetul lui radios. Era deci 
adevărat! Se întâmplase! Hanna se ridicase şi se 
sprijinea în perne, iar Ester, îngenuncheată lângă pat, o 
hrănea cu supă de carne dintr-o ulcică. Simon se opri 
tăcut în faţa ei, cu ochii holbaţi. 

- Hanna! murmură el. 

— Iisus a făcut-o! spuse ea, abia şoptit. 

— Unde este el acum? întrebă Simon. 

Ester ridică privirea şi spuse că trebuie să fie pe 
undeva prin casă, deoarece plecase doar de câteva 
momente. Simon se repezi să-l caute, dar dădu de Andrei 
şi-l întrebă pe el. 

— Stăpânul nostru a plecat, spuse Andrei. 

- Nu a spus unde se duce? 

— Nu! Poate s-a întors la Capernaum. 

— Nu l-ai văzut când a plecat? 

Andrei negă dând din cap. 

— El... Stăpânul nu s-a interesat de mine? întrebă 
Simon după o oarecare ezitare. 

Andrei repetă gestul. 

- O fi având ceva de mâncare? insistă Simon. 

— Probabil n-a vrut nimic, spuse Andrei. Era foarte 
obosit. 

— Am să încerc să-l prind din urmă - pe drum, spuse 
Simon îndepărtându-se. 


Ajuns la drumul mare, merse cât putea de repede, 
punându-și mâna streaşină la ochi din când în când, 
cercetând zarea de jur împrejur, dar lisus nu se zărea 
nicăieri. 


LLOYD C. DOUGLAS 


Ww x 
[ee] 


6 


Tulburat, întristat, ruşinat şi cu inima grea, Simon 
hotărâ să plece spre Capernaum. Pe când se apropia 
de vechea casă părintească, paşii lui încetiniră. Uşa 
era deschisă, iar lisus lucra la tejghea. Simon se 
apropie de el şi se aşeză pe lada cu scule, aşteptând 
ca lisus să-i vorbească. 

După o lungă tăcere, lisus puse jos unealta cu 
care lucra şi-i spuse privindu-l adânc: 

— Simon, te-ai luptat cu satana pe terenul lui. 

Dar dinaintea lui nu se afla decât un Simon cu 
capul plecat şi ros de remuşcări, care nu mai găsea 
nimic de spus. 

lisus se aplecă din nou peste tejghea şi îşi reluă 
lucrul. Apoi îl privi iar cu oarecare tristeţe, şi, cu un 
surâs blând, ca şi când ar fi mustrat un copil, spuse: 

— Dar eu continui să mă rog pentru tine. 


David nu mai fusese nicicând atât de tulburat. 
Viaţa lui era plină de mistere pe care nimeni nu 
încerca să le înţeleagă, luându-le ca atare. Dar ceea 
ce tocmai se întâmplase necesita neapărat o 
explicaţie. 

Zvonurile care  circulaseră în legătură cu 
miracolele Tâmplarului nu-l deranjaseră prea mult. 
Era recunoscut faptul că un magician isteţ putea 
stârni interesul unei mulţimi de oameni simpli, cu 
judecata limitată şi deci uşor de manipulat pentru a-i 
face să creadă în şarlataniile sale! Nu văzuse el că 
asemenea lucruri se întâmplau adesea pe străzile 
Atenei? Chiar şi pretinsele fapte de vindecare ale 
magicianului erau de înţeles. Se cunoşteau cazuri de 
paralitici ţintuiţi la pat care, văzându-şi casa în 
flăcări şi neavând pe nimeni în preajmă să-i ajute, s- 
au sculat şi au luat-o la fugă ca să se salveze. 
Alienaţi mintali de-o viaţă se vindecau în urma unor 
şocuri. Fără îndoială că şi vindecările tâmplarului ar 


putea fi justificate dacă cineva şi-ar bate capul să le 
cerceteze îndeaproape. 

Dar evident ceea ce se întâmplase cu Hanna părea 
total diferit. Comportamentul vecinilor era de-a 
dreptul tulburător. 


387 MARELE 
PESCAR 


Nu toţi erau proşti, iar uimirea lor spontană era atât 
de reală încât era de necrezut ca ei să fi convenit cu 
nazarineanul pentru a crea impresia că se înfăptuise 
o minune. 

David rămase un timp în afara gardului, urmărind 
lumea care se agita de colo până colo, cu feţe 
încordate pe care se citeau, rând pe rând bucuria, 
consternarea, dar şi o teamă reală. Mulţi dintre ei 
murmurau întrebări cărora nimeni nu încerca să le 
răspundă; aceştia formau grupuri de oameni care 
discutau aprins, apoi se destrămau dezorientaţi, se 
îngrămădeau şi umblau năuci în ambele sensuri, 
dând din cap îngânduraţi, şi puneau din nou 
întrebări. Ceea ce se petrecuse aici putea avea o 
explicaţie raţională, dar lumea nu gândea aşa. 

David se simţea stânjenit stând acolo şi 
aşteptând. Desigur nu era de demnitatea lui să arate 
prea mult interes sau că este curios să ştie ce se 
întâmplase. Urmărea lumea cu privirea, căutând o 
faţă cunoscută, pe cineva care să-i facă semn, să-l 
cheme şi să-i explice, dar nimeni nu privea în 
direcţia lui. In momentul acela îşi făcu apariţia 
Marele Pescar venind din spatele casei; se îndreptă 
cu paşi repezi spre gard, fără să privească nici în 
dreapta, nici în stânga. David spera să-i atragă 
cumva atenţia, dar Simon se grăbea, nebăgându-l în 
seamă. Era clar că nu dorea să vorbească cu nimeni. 

Îl zări apoi pe rabinul Elimeleh care, sprijinindu- 
se anevoios în baston, cobora cele două trepte ale 
prispei. Privea feţele răvăşite din jurul lui şi încerca 
un zâmbet care se voia părintesc, dar se vedea bine 
că era forţat. îşi duse mâna lungă şi subţire la 
bărbie - poate în intenţia de a-şi stăpâni tremurul. 
David hotărâ să-i aţină calea la portiţă. 

Ah, David! Ce bine îmi pare că te văd! Sper că 
eşti bine. Rabinul încerca să fie nepăsător. 


David nu era omul care să se lase cucerit cu 

amabilităţi de doi bani şi îi răspunse destul de tăios: 

Nu fac bine deloc! Sunt chiar indispus. Ce s-a 
întâmplat pe-aici, Rabi? 


LLOYD C. DOUGLAS 


Ww x 
[ee] 
[se] 


Vino cu mine, David, îi spuse bătrânul în şoaptă. 
Nu mai pot sta mult, picioarele astea nu mă mai ajută, 
ştii... Trebuie să ajung acasă mai repede. la-mă de braţ, 
prietene! 

David se conformă prompt şi constată că firavul lui braţ 
tremura. Mergeau încet pe stradă şi, ca să spună ceva, 
David făcu următoarea remarcă: 

— Mă tem că enoriaşii dumitale vor socoti că te afli 
într-o tovărăşie nu tocmai bună. 

— Nu-mi pasă, replică Elimeleh cu asprime, nimic nu 
mai contează acum. Oamenii mei au protestat faţă de 
interesul pe care-l manifest pentru nazarinean, dar 
acum nici ei nu mai ştiu ce să creadă... despre nimic! 

Cei doi nu păreau deloc străini unul faţă de celălalt, 

rabinul şi saducheul. David nu avea nici o legătură cu 
sinagoga, nu participa niciodată la serviciile celuilalt şi 
se presupunea că îi este chiar ostil, dar era principalul 
său susţinător financiar. Ori de câte ori trimitea câte o 
contribuţie, el avea grijă să precizeze că dania sa nu 
exprimă nici cel mai mic interes faţă de sinagogă, ci 
doar că apreciază bunătatea rabinului Elimeleh faţă de 
săracii Betsaidei. Notabilii sinagogii se încruntau mereu 
când primeau vreo ofrandă din partea lui şi discutau 
indignaţi cum că ar fi mai bine să o refuze; dar 
niciodată nu o făceau. 
Odată, acest hbătrânel de treabă urcase dealul să-l 
viziteze pe saducheu şi petrecuseră împreună o după- 
amiază agreabilă. La plecare, Elimeleh îşi exprimase 
oarecum stânjenit părerea că ar dori să se întâlnească 
mai des, dar... 

- Înţeleg foarte bine, Rabi, spuse David. Ai şi aşa 
destule pe cap, fără să mai fie nevoie să te stânjenească 
prietenia cu un saducheu. 

Pe drum, se abţinuse să-l sâcâie pe rabin cu întrebări 
despre pretinsul miracol al vindecării Hannei, deşi 
ardea de nerăbdare. Mergeau încet, braţ la braţ, cu paşi 
mici şi târșâiţi. David încerca să-şi potrivească pasul cu 


mersul şchiopătat al rabinului. Părea să fie o călătorie 
lungă până la vechea casă aflată lângă sinagogă. 
Amabil, David îl ajută pe 


389 MARELE 
PESCAR 


bătrânul Elimeleh să urce treptele, apoi, aşa cum 
se cuvenea, rabinul îl pofti pe prietenul său să ia loc 
şi saducheul acceptă. 

Când Elimeleh îşi recăpătă suflul, David îl 
întrebă: 

— Ce crezi despre vindecarea Hannei? A fost ea cu 
adevărat o minune? 

— Acest cuvânt e folosit prea adesea cu uşurinţă, 
David, răspunse bătrânul, sperând că prin 
nevinovata lui eschivare va fi scutit de alte întrebări. 
Observă însă ridicarea din umeri a lui David şi se 
strădui să dezvolte ideea, adăugând: Noile expe- 
rienţe sunt deseori privite ca miracole. 

— Hai să nu ne mai batem capul cu folosirea 
necorespunzătoare a cuvintelor mari, spuse David cu 
reproş. Aici e vorba de un lucru, cred eu, foarte 
serios! 

Elimeleh trebui să recunoască cum că încercarea 
lui de a se abate de la subiectul principal nu reuşise, 
aşa că, închizând ochii, clătină uşor din cap: 

— Tu ştii la fel de bine ca mine, David. Hanna era 
la un pas de moarte, cel puţin aşa spunea Gerşon, ca 
mulţi alţii şi... lisus a stat câteva momente la 
căpătâiul ei, iar ea s-a sculat, recunoscându-i pe cei 
din jur, şi a acceptat să mănânce... Dacă aceasta 
este o minune - şi vocea ostenită şi împovărată de 
vârstă se stinse, terminând ideea abia în şoaptă - 
atunci a fost cu adevărat o minune! 

— Asta înseamnă că omul ăsta e divin, insistă 
David. Nu este şi părerea ta? 

— De unde să ştiu? Broboane mici de sudoare se 
iviră pe fruntea palidă a rabinului, dar saducheul 
continuă inchizitorul: 

— Dacă el este divin, poate că el este Mesia cel 
promis? 


— Mulţi alde Mesia au venit şi au plecat, prietene, 
dar nici unul dintre ei nu a împlinit cerinţele 
profeţiei. 

— Foarte adevărat! consimţi David. Fiecare din ei 
a avut adepţi, majoritatea fiind bărbaţi cinstiţi, 
neînfricaţi şi bine intenţionaţi, ca acest lisus, dar 
toţi au eşuat până la urmă în misiunea lor. 


LLOYD C. DOUGLAS 
0 


U x 
(te) 


După spusele profeților, Mesia ar restabili împă- 
răţia lui Israel. Dar nimeni nu o va putea face. 

Elimeleh nu comentă, iar David continuă: 

- Rabi, de când n-ai fost la Cezareea? 

- N-am fost niciodată în viaţa mea. De ce mă 
întrebi? 

- Ei bine, dacă acest om are de gând să 
restabilească împărăţia lui Israel, atunci ar trebui să 
aibă grijă să se grăbească. Romanii pregătesc 
Cezareea ca port pentru invazie. Acum nu va mai 
dura mult... Spune-mi, rabi, l-ai auzit pe nazarinean 
vorbind; a amintit el de o împărăție? 

— Despre alte lucruri a vorbit destul de puţin, 
David, răspunse Elimeleh încet. 

— Şi ce mai spunea? David se aplecă, ascultând cu 
atenţie, îşi închipuie acest sărăntoc de Tâmplar că va 
putea ţine piept unei invazii romane? 

-— Romanii nu vor invada împărăţia lui, David. 

— Mă tem că nu înţeleg, rabi. 

— Nu, încuviinţă bătrânul. Sigur că n-ai să 
înţelegi, pentru că împărăţia acestui om este sufletul 
său. El îi învaţă pe oameni că împărăţia noastră este 
sufletul nostru. Romanii nu o pot lua şi nici nu-i pot 
distruge pacea... Ar trebui să-l auzi tu însuţi 
vorbind, David. Atunci poate ai înţelege. 

Cu aceasta, David se ridică să plece. Nu avea 
dispoziţia necesară să continue o astfel de discuţie, 
şi-apoi îl chinuise destul pe bătrân. În uşă se opri 
însă, pentru că Elimeleh îi mai adresă o întrebare 
peste umăr: 

— Şi vino să-mi spui ce gândeşti tu despre el, 
prietene. S-ar putea ca Tâmplarul să-ţi pregătească o 
surpriză. 

David din Casa saducheană Zadok fusese atât de 
ros de curiozitate în legătură cu nazarineanul încât 
hotărâ să se dezbare de tot cinismul său şi să-i facă 
omului o vizită numaidecât. 


Se zvonea că Tâmplarul îşi deschisese un atelier în 
Capernaum şi în timpul sezonului neprielnic ar fi 
disponibil pentru cei ce-l 


391 
MARELE PESCAR 


solicitau. Ar face un Mesia asemenea lucru? Nici 
unul dintre ceilalţi candidaţi la mesianism nu mai 
lucrase cu mâinile. Totuşi, gândi David, nu e 
important ca lisus să-i imite pe predecesorii săi care 
eşuaseră. Poate că îşi va arăta înţelepciunea făcând 
cauză comună cu truditorii de orice fel; poate că 
bătăturile din palmele profetului vor pleda mai mult 
în favoarea sa decât cele ascunse, dobândite pe căi 
mai puţin lăudabile. David surise ironic la gândul 
unor posibile epigrame pe această temă. 

Gloata din curtea Hannei se mai subţiase, 
constată el când ajunse în dreptul casei, în drumul 
său de întoarcere. Dar nu se opri să pună întrebări. 
Mergea mai repede ca de obicei, pentru că 
intenţiona să-l viziteze pe Tâmplar chiar în această 
după-amiază. În vederea plănuitei întâlniri, se 
gândea că are nevoie de un motiv plauzibil ca să-i 
justifice apariţia la atelierul de tâmplărie. Pentru 
asta trebuia să treacă însă mai întâi pe acasă. 

Cu ocazia ultimei sale călătorii la Atena, în urmă 
cu şase ani, David cumpărase un splendid scrin, 
lucrat cu mare artă, care, spre marea lui 
dezamăgire, se deteriorase destul de rău cu ocazia 
transportului. El chemase în repetate rânduri mari 
meşteri în arta lemnului pentru a face cuvenitele 
reparaţii, însă nici unul nu-şi asumă această 
migăloasă sarcină, pretinzând că nu dispun de 
uneltele necesare. Acum îl va duce nazarineanului. 

Servitorii îl şterseră cu grijă de praf, îl încărcară 
într-un cărucior şi-l urmară pe stăpân până în 
Capernaum. Mergeau încet, pentru că vârstnicul 
saducheu era din fire prudent şi nu voia să-şi pună 
inima la prea grea încercare. Era pe la jumătatea 
după-amiezei când sosiră la vechea casă a lui Ionas 
care, potrivit unei legende locale, se rugase în mod 
public pentru saduchei pe un ton care ascundea cu 


greu lipsa lui de interes pentru existenţa şi 
bunăstarea lor. 

Marele Pescar deschise uşa şi se arătă surprins şi 
stânjenit totodată, dar îşi reveni îndată. Aşezaţi de 
jur împrejur lângă perete, pe scaune şi bănci, câţiva 
bărbaţi îl priveau pe oaspete 


LLOYD C. DOUGLAS 


Ww x 


92 


tăcuţi şi cu fețe grave. Se ridicară în picioare în timp 
ce Simon le prezenta pe remarcabilul David, fiecare 
înclinându-se respectuos când i se rostea numele: 
printre ei se afla unul pe nume Nataniel Bartolomeu, 
un bărbat cu înfăţişare inteligentă, cam la şaizeci de 
ani, şi un altul, înalt şi subţire, de vreo patruzeci, pe 
care-l chema Filip. 

— Grec? întrebă David. 

— Cu mult timp în urmă, domnule, răspunse Filip. 
Ai mei au plecat din Macedonia acum un secol. 

Simon arătă apoi spre cei doi tineri fraţi, Iacob şi 
Ioan. 

- Şi voi sunteţi tâmplari? întrebă David, 
adresându-i-se în special lui Ioan. 

— Pescari, răspunse loan, şi adăugă: însă nu azi. 
Un chicotit străbătu cercul de oameni. 

- loan nu prea e pescar, domnule, interveni 
Simon, nici chiar pe cea mai frumoasă vreme. ÎI 
luăm cu noi ca balast. 

Intervenţia i se păru hazlie, întrucât Ionică era 
subţirel şi nu atârna mai greu decât o capră. În timp 
ce ceilalţi râdeau sau zâmbeau binevoitor, el îşi 
freca bărbia lipsită de barbă. 

Toţi erau de părere că Simon se descurca foarte 
bine; avea el un fel al său, astfel că nici în prezenţa 
învățatului saducheu nu se pierdea cu firea. 

— Sper că l-aţi cunoscut pe fratele meu, spuse 
Simon în timp ce se strecură în camera alăturată, de 
unde aduse un scaun confortabil, evident pentru 
distinsul oaspete. David mulţumi politicos şi se 
aşezară cu toţii. După o scurtă vreme, David se 
întoarse spre Simon şi spuse: 

— Am venit să-l văd pe tâmplarul lisus. l-am adus 
ceva de lucru. 

— Stăpânul se odihneşte acum, domnule, replică 
Simon. 


David pufni uşor şi ridică din sprâncene, 
exprimându-şi mirarea că un tâmplar îşi putea 
permite să se odihnească în orele de lucru, dar 
Simon nu-i dădu nici o altă explicaţie Filip, care 
stătea la fereastra din faţă, observă căruciorul şi 
întrebă: 


393 MARELE 
PESCAR 


— Vă putem noi ajuta cu ceva, domnule? 

— Doar dacă eşti meşter tâmplar, răspunse David sec. 
Dar se duse spre uşă şi le spuse slugilor să aducă scrinul 
înăuntru. 

Toţi se adunară în jurul lui, admirând arta cu care era 
lucrat şi deplângând stricăciunile. Pe neobservate, lisus 
se alătură grupului stând mai la o parte şi puţin mai în 
spatele lui David. În trecere, mânecile celor doi se 
atinseră uşor. Cu o demnitate reţinută şi mişcări 
controlate, David nu acţiona impulsiv, dar la acest 
contact accidental el se retrase îndată, se întoarse şi se 
trezi sub privirea pătrunzătoare a unui bărbat care nu 
părea deloc să aparţină acestui grup. 

Observându-i, Simon se apropie de ei şi spuse: 

— Stăpâne, oaspetele nostru este David din Casa Zadok. 

Saducheul se înclină respectuos, fără să spună ceva. 

— Fii binevenit, prietene! Ce pot face pentru tine? în- 
trebă lisus. 

David arătă spre scrin, dar lisus nu-i urmări gestul, 
după cum se aştepta David. Privirea sa calmă, 
cercetătoare părea destul de prietenoasă, dar era evident 
că nu manifesta interes pentru scrin. 

N-am să încerc să te înşel, spuse David. Scrinul 
necesită, ce-i drept, reparaţii, dar adevărul este că nu 
acesta este obiectul vizitei mele. Eu am auzit multe 
lucruri în legătură cu cuvintele şi faptele tale şi am dorit 
să te văd eu însumi. 

— Adevărat ai grăit, David, spuse lisus. Dacă acesta îţi 
este obiceiul, atunci vei putea înţelege spusele mele. 
Oamenii cărora le place adevărul sunt prietenii mei... Nu 
vrei să iei loc? 

Toţi se aşezară pe locurile lor, cu lisus în mijloc. 
Aplecându-se, el apucă o bucată din lemnul putred al 
tejghelei la care lucra şi o lăsă să cadă apoi cu zgomot, 
clătinând gânditor din cap: 

- Să vorbim despre salvare, spuse el, şi despre 
mântuire. Arătă câteva obiecte stricate de lemn, apoi 
spre scrinul lui David. Şi aproape în şoaptă, ca şi când 
vorbea doar pentru Sine, începu să vorbească despre 


lucruri care se pot sau care nu se mai pot repara. Viaţa s- 
a scurs din ele şi doaro 


LLOYD C. DOUGLAS 


Ww x 
© 


4 


nouă viață le mai poate salva. Este inutil, continuă 
el, să pui un petic nou la o haină veche, pentru că 
ruptura ar fi şi mai rea... De asemenea, nu este de 
nici un folos să pui vin nou într-un burduf vechi, 
uscat, rigid. Întorcându-se către David, îl întrebă: Ce 
ai de spus, prietene? 

— Sunt întru totul de acord cu tine, răspunse 
David, şi mă întreb dacă asta nu e valabil şi pentru 
vechile sisteme de gândire, pentru legile, 
convingerile învechite! 

Oamenii aşezaţi împrejur se priveau bănuitori. 
Avea oare de gând dibaciul legiuitor să-i întindă o 
capcană învățătorului lor, criticând conducerea 
Sinedriului? 

Dar lisus nu părea suspicios cu privire la 
sinceritatea saducheului. El se arătă dispus să 
discute întrebarea lui David. 

— Tendinţa oricărui cod de legi sau doctrine este 
acumularea treptată de semne, simboluri, mărturii, 
amulete, vase sfinţite, cuvinte fermecate, până ce 
viaţa instituţiei se stinge şi ţelurile sale se uită... 
Dezbateri nesfârşite s-au purtat în legătură cu 
aspecte nesemnificative ale legii, ca de pildă câţi 
coţi are voie să meargă un om în zilele de Sabat, 
dacă unui om îi este îngăduit să mute un scaun 
dintr-un loc în altul, dacă un marinar îşi poate coase 
haina fără să încalce legea etc., dar nu s-a stabilit 
niciodată câtă arendă poate încasa un proprietar de 
pământ sau câtă camătă poate pretinde un 
cămătar... Conclave solemne dezbat cu gravitate 
compoziţia cea mai indicată pentru prepararea 
tămâiei - exact: câtă răşină, mentă, anason - şi se 
irosesc zile întregi cu argumentări privitoare la 
lăţimea tighelurilor sau la grosimea întăriturilor - la 
ţinuta de ceremonie a unui preot, în timp ce o 
puzderie de oameni mor de foame pe la uşile 
bogaţilor şi nimănui nu-i pasă...! Glasul învățătorului 


căpăta accente de indignare în timp ce-i zugrăvea pe 
nefericiţii lipsiţi de speranţă, îngrămădiţi la porţile 
îmbuibaţilor, care-şi petrec timpul despicânăd firul în 
patru în legătură cu ritualuri şi ceremonii. Şi nimeni 
nu observă starea jalnică a atâtor obidiţi, în afară de 
câinii vagabonzi care se opresc să-şi lingă rănile. 
Dar nimeni n-a vorbit despre milă sau bunătate 
frăţească!... 


395 MARELE 
PESCAR 


Toate cârmuirile care au mers atât de departe cu 
asemenea lucruri deşarte nu mai pot fi niciodată 
îndreptate. Ele trebuie să renască. 

Crezi atunci, întrebă David respectuos, că 
vechile legi şi reguli ar trebui desfiinţate? 

Nu, David! exclamă lisus. Nu desfiinţate, ci 
împlinite! 

Cu aceasta, el se ridică şi îşi luă rămas bun, 
retrăgându-se în camera lui. Se vedea bine că e 
foarte obosit. După o clipă de nehotărâre, saducheul 
se îndreptă spre uşă să-şi cheme slugile. Dar 
acestea dispăruseră. Rămase în prag, privind în 
lungul drumului; apoi se întoarse brusc, le făcu 
semn celor din încăpere şi porni la drum, evident 
agitat. Ceilalţi îl urmară în grabă. Nori negri de fum 
se ridicau pe cer în apropierea sinagogii. Oamenii 
îngroziţi alergau pe mijlocul drumului. Simon şi cei- 
lalţi îi ajunseră îndată din urmă pe David şi pe 
bătrânul Nataniel Bartolomeu, care avea un picior 
beteag. Focul se înteţțea şi, pe măsură ce se 
apropiau de sinagogă, flăcările se ridicau tot mai 
sus. Când dădură colţul, văzură despre ce era vorba. 
Casa rabinului Ben-Şolem luase foc. 

Aici Simon încetini pasul. Era la capătul puterii, 
atât din cauza tuturor emoţiilor prin care trecuse, 
cât' şi a efortului neobişnuit. Ii lăsa pe ceilalţi să 
treacă înainte şi el rămase pe loc, gâfâind. Fumul 
înecăcios se răspândea grabnic şi nimeni nu mai 
putea respira ca lumea. După cât se părea, nu mai 
era nimic de făcut pentru a salva casa rabinului Ben- 
Şolem. în orice caz, nu era treaba lui Simon. Rabinul 
se purtase necuviincios cu Stăpânul său. Poate că 
bătrânul îngâmfat era pedepsit pentru asta; poate 
era voinţa Domnului ca rabinul să-şi piardă casa. Şi- 
atunci, cine era Simon să cuteze să se amestece în 
lucrarea lui? 

În zilele acelea mohorâte de iarnă, Marele 
Pescar înţelesese ca, dacă era pasionant să fii 


prieten şi discipol al Iui lisus când gloata dezlănţuită 
se călca în picioare pentru a găsi un loc de unde să-l 
vadă şi să-l audă mai bine pe Tâmplar, era, în 
schimb, o treabă 


LLOYD C. DOUGLAS 


Ww x 
© 


6 


foarte plicticoasă când trebuia s-o faci pe vreme rea. 
Părea că toate împrejurările experienței lui Simon în 
această perioadă aspră stăteau sub semnul unei 
conspirații diavoleşti, menită să-i zdruncine credința 
şi curajul. 

Pentru început, nimeni nu-şi aducea aminte de o 
vreme atât de rea pe o perioadă atât de lungă. Ploua 
fără încetare, o ploaie rece care trecea prin cea mai 
groasă îmbrăcăminte şi te pătrundea până în suflet. 
Bătrânii, cărora nu li se cerea să iasă din casă, te 
povățuiau să ai răbdare. „Această ploaie abundentă, 
spuneau ei, se va dovedi o binecuvântare pentru 
pământul nostru, la vara viitoare". Şi aşa va fi, dar 
era tare plictisitoare când dura atât de mult. 

Cât priveşte pescuitul, ce să mai spui! Desigur, 
nimeni nu se aştepta să prindă ceva pe vreme de 
furtună, dar cel puţin atât cât să asigure subzistența 
şi să-i scutească pe oameni de plictiseală. De obicei, 
vremea deprimantă nu avea efect asupra stării de 
spirit a celor din echipajele lui Simon. Pescarii 
făceau haz de situaţia lor nefericită. Dar acest sezon 
era complet diferit de altele. Nu mai merita să te 
ocupi de pescuit. Oamenii îşi pierdeau răbdarea şi 
deveneau irascibili. 

Simon, care nu se grăbea niciodată s-o ia înaintea 
altora pentru a aduce învinuiri când ceva mergea 
prost, ştia cine poartă răspunderea pentru această 
nefericită stare de lucruri şi ştia că oamenii lui ştiau 
că el ştie... Nu, nu era vina Marelui Pescar dacă 
ploua toată ziua şi toată noaptea şi nici că bibanul 
nu se arăta: dar starea de amărăciune şi deprimarea 
echipajului se datora indiferenţei căpitanului. El îşi 
pierduse tot interesul pentru propria afacere şi dacă 
lui nu-i păsa, de ce le-ar fi păsat lor? 

Simon stătea singur, retras, şi nu prea vorbea. 
Avea inima grea. încă de când îl întâlnise pe lisus, 
devenise din ce în ce mai nepăsător faţă de comerţul 


său! Probabil că era inevitabil ca acest lucru să se 
întâmple. O dată ce i se alăturase Stăpânului precum 
cel mai de seamă prieten şi ajutor al său, îndrumând 
calm o mulţime exaltată şi reuşind să menţină 
ordinea printre cei ce cerşeau milă 


397 
MARELE PESCAR 


şi îndurare pentru suferinţele lor, vechile obiceiuri şi 
îndeletniciri pescăreşti nu mai prezentau nici un 
interes pentru el; mai mult decât atât, nu mai simţea 
nici un fel de mândrie pentru corăbiile sale. 

Dar cel mai dureros lucru era vădita ostilitate a 
oamenilor lui, a căror dragoste şi loialitate 
însemnaseră atât de mult pentru el. Se vedea bine că 
devotamentul lor faţă de el scăzuse îngrijorător. Ei îl 
idolatrizaseră pe omul gălăgios, iute la mânie, 
necredincios, pe bătăuşul temut care era Marele 
Pescar, pe cel care se răstea la ei. Acum, când fusese 
captivat de acest lisus cu vorba lui blândă, Simon nu 
mai era eroul lor. 

Nu asta era însă singura cauză a amărăciunii lui. 
Dar nici nu se găsea nimeni care să-i smulgă 
mărturisirea că, de fapt, ar fi dorit să se simtă mai 
mulţumit de recentele fapte şi purtări ale Stăpânului 
său. De exemplu, tâmplăria lui. Simon se gândise că 
era exact ceea ce-i trebuia lui lisus, ca să aibă o 
ocupaţie rentabilă pe timpul scurtei perioade de 
iarnă. Micul atelier de tâmplărie era într-adevăr o 
ideea grozavă. Poate că influentul lair va auzi de 
această iniţiativă şi o va aproba. Iair însuşi ar putea 
veni într-o zi să-i aducă la reparat vreun scaun; şi 
poate va rămâne la o mică discuţie... 

Dar lucrurile luaseră o cu totul altă întorsătură. 
Cine putea să prevadă că lisus va consimţi să lucreze 
în casa bătrânului Ben-Şolem? Nu numai că-şi dedica 
tot timpul, în fiecare zi, dar părea total absorbit de 
lambrisarea pereţilor şi a tavanului bibliotecii cu 
lemn de măslin, pe care-l potrivea şi îmbina cu artă 
şi migală, încât părea a fi cioplit dintr-un singur 
trunchi de copac. 

Simon n-ar fi vrut ca el să facă acest lucru. 
Desigur, lisus nu avea nici o obligaţie să-i facă o 
favoare rabinului. Mai mult, câştigul era meschin. 
Bătrânul avusese chiar neobrăzarea să spună că 


oricine s-ar considera onorat să lucreze într-o 
asemenea „casă sfântă" chiar dacă nu i s-ar plăti 
nimic. Cam așa se petreceau lucrurile cu sinagogile; 
aveau prostul obicei sa impună meşterilor iscusiţi să 
le sacrifice tot timpul. De ce se comporta rabinul ca 
un cerşetor? 


LLOYD C. DOUGLAS 


+ 
398 


Nu-şi avea el partea lui din zeciuială? 

Dar supărarea lui Simon mai avea şi alte cauze. 
Deşi lisus lucra cu atâta dăruire, rabinul Ben-Şolem 
se purta arogant şi despreţuitor faţă de Stăpânul 
său. Într-o după-amiază, Simon s-a oprit să 
urmărească cum progresează lucrul lui lisus. Era de 
faţă şi rabinul, care-l adusese pe lair să-i arate 
despre ce este vorba. Văzându-l pe Simon, el îl 
întrebă pe Tâmplar: „Omul acesta este angajat aici?" 
şi când acesta răspunse că nu, rabinul se încruntă şi 
se răsti: „Atunci să-şi vadă de drum!" 

Umilit, Simon plecă imediat. Socotea că lisus ar fi 
trebuit să spună ceva în apărarea prietenului său. 
Dacă Simon ar fi fost în locul lui lisus, el ar fi pus 
uneltele jos, ar fi lăsat totul baltă, lasându-l pe 
odiosul bătrân să găsească un alt tâmplar capabil să- 
i termine frumoasa bibliotecă! 

Simon ar fi dorit din tot sufletul ca lisus să aibă o 
fire mai dură! De ce nu folosea toată puterea 
miraculoasă de care dispunea pentru a se apăra pe 
el însuşi şi cauza pe care o slujea, ca şi pe prietenii 
lui, care ar renunţa la tot de dragul lui? 

El îşi amintea ce spuneau slugile la palat despre 
un pustnic foarte ciudat, mâncător de lăcuste, care 
fusese întemnițat pentru că prevestise venirea unui 
Răzbunător, înarmat cu o secure şi un îmblăciu, 
care-i va dobori pe atotputernici din scaunele lor şi-i 
va ridica pe cei obidiţi! Pe nelegiuiţi şi răufăcători îi 
va face una cu pământul! îi va desfiinţa! Dar acum se 
vedea bine că lisus nu avea asemenea intenţii; 
probabil că era vorba de venirea unui Alt Uns. 

În noaptea aceea, Simon se strecură pe furiş, 
urmând un drum ocolit prin via tetrarhului până la 
temniţă. La fereastra zăbrelită, el discută îndelung şi 
serios cu prizonierul. Slujnicele din serviciul 
tetrarhului  spuseseră adevărul: acest loan era 
încredinţat că o judecată aspră pentru toţi ticăloşii 


care conduceau destinele oamenilor avea să vină cât 
de curând! întreaga lume va fi zguduită! Nu doar 
Marii Preoţi şi prefecţii vor fi pedepsiţi: Cezar însuşi 
va simţi usturimea biciului! 


399 
MARELE PESCAR 


În dimineaţa următoare, ochii pătrunzători ai lui 
lisus îl făcură pe Simon să mărturisească totul în 
legătură cu întrevederea pe care o avusese cu loan 
în temniţă. Spre surprinderea şi uşurarea sa, 
învățătorul ascultă cu bunăvoință şi interes şi, după 
o lungă tăcere aşternută între ei, lisus spuse: 

— Tu ai vorbit cu unul din cei mai curajoşi 
oameni pe care i-a dat vreodată pământul acesta, 
dar loan, cu tot curajul său, nu înţelege lucrările 
împărăției - ale împărăției mele. El vede smulgerea 
răului din rădăcini printr-o pedeapsă aspră ce se va 
abate asupra nelegiuiţilor, dar oameni cutezători au 
încercat, mereu şi mereu, de când există omenirea, 
să îndrepte lucrurile prin violenţă. însă fără nici un 
folos. Împărăţia mea va învinge răutatea prin 
bunătate. Nu este o cale uşoară, dar este singura! 

- E foarte greu de înţeles ce spui, Stăpâne, 
murmură Simon. 

lisus se lumină la faţă, surise cu îngăduinţă şi 
încurajator. 

— Du-te şi mai vorbeşte o dată cu loan. Spune-i 
ce-ai văzut tu însuţi: cum orbii îşi capătă vederea, 
cum surzii aud, schilozii umblă, iar cei săraci sunt 
îmbărbătaţi cu veşti bune.. Şi mai spune-i să nu fie 
dezamăgit în privinţa mea. 

În după-amiaza aceea soarele strălucea, iar cerul 
era albastru. Părea că sezonul ploilor se încheiase. 
lisus terminase lucrul la casa lui Ben-Şolem. La 
sugestia lui, Andrei încărcă uneltele împrumutate 
într-o roabă şi le înapoie lui Ebenezer. lisus se duse 
şi el până la casa bătrânului, stând de vorbă 
prieteneşte, şi-i dădu lui Ebenezer jumătate din cât 
primise de la rabin. 

La întoarcerea spre casă, lui Andrei, care fusese 
adânc mişcat de generozitatea lui lisus şi de 
lacrimile de recunoştinţă ale bătrânului tâmplar, îi 
reveni graiul şi întrebă: 


— Vei vorbi din nou oamenilor, Stăpâne? 
— Mâine, spuse lisus, la Hammath, apoi ne vom 
îndrepta spre Cana. 


CAPITOLUL XIV 


şa cum lăsase să se prevadă îndelungatul 
sezon ploios, primăvara  înmiresmată, 
minunată, sosea acum cu paşi grăbiţi, 
vrând parcă să-şi răscumpere întârzierea. 
Nimeni nu-şi putea aminti o asemenea abundență 
sau varietate de flori de-a lungul drumului, în văi şi 
pe pantele dealurilor. Până şi deşertul şi zonele cele 
mai aride ale câmpiilor Esdraelon ofereau păşune. 
Munca la câmp nu începuse încă, deoarece 
pământul era prea îmbibat, pentru plug, dar, în afară 
de cei ţintuiţi în pat, toată suflarea, de la mic la 
mare, aflată de-a lungul coastei din spre soare-apune 
a lacului Ghenizaret ieşise afară să se bucure de 
splendoarea primăverii. Dar printre toţi aceia care 
aşteptau primăvara cu inima tresăltând de bucurie, 
în toată Galileea nu se afla nimeni atât de dornic şi 
nerăbdător ca Ester. 
Natura acestei stări de beatitudine rămăsese un 
secret pentru toată lumea, cu excepţia lui David, 
care o obligase să-i dea o explicaţie. Ea ar fi vrut să-i 
vorbească Hannei despre această stare şi hotărâ că 
într-o zi îi va mărturisi totul, dar aceasta presupunea 
o poveste lungă şi aproape incredibilă, pentru 
moment, mintea Hannei era şi aşa destul de 
tulburată cu misterioasa ei revenire la viaţă. Se 
vedea bine că Hanna se întreabă ce i se întâmplase 
Esterei. Uneori, ochii ei blânzi aţintiţi asupra feţei 
radioase a fetei se măreau deodată, se îngustau, 


401 
MARELE PESCAR 


cercetau, dar în cele din urmă se resemnau. Chiar şi 
Simon rămânea descumpănit, când întâlnea privirea 
luminoasă a Esterei, iar Andrei bănuia că noua ei 
strălucire avea o oarecare legătură cu însănătoşirea 
Hannei, deşi nici el nu putea înţelegea legătura şi, 
desigur, nici nu avea intenţia să o întrebe. Dacă ar fi 
vrut ca el să-i afle secretul, i l-ar fi spus. Un lucru 
era sigur: de la vindecarea Hannei, ea era o cu totul 
altă fiinţă. 

Ester nu şi-a dat imediat seama că nu o mai 
reţinea nimic în Galileea. Deşi riscantul ei obiectiv 
de răzbunare ajunsese într-un punct mort, un nou 
simțământ de libertate părea că pusese stăpânire pe 
întreaga ei fiinţă. Nu o neliniştea nici faptul că 
renunţase la îndeplinirea jurământului de care 
fusese îndelung legată. lisus îi ordonase să se 
dezbare de intolerabila povară care o purta şi lisus 
trebuia ascultat, pentru că tot ce spunea el era 
adevărat. 

În curând va avea nevoie de o povaţă în legătură 
cu viitorul ei. Evident, lisus însuşi era persoana în 
care trebuia să aibă încredere, dar era nevoită să 
aştepte o ocazie prielnică. Până atunci, îi va putea fi 
de folos Hannei, care nu se întremase încă pe deplin. 

În prima după-amiază senină, după încetarea 
ploilor, Hanna insistă ca Ester să iasă afară la soare 
şi să facă o plimbare. Ea consimţi recunoscătoare şi 
se îndreptă spre drumul care urca pe colină, la 
conacul Zadok. Nu avea intenţia să intre, cel puţin 
aşa îşi propusese pe când păşise pe domeniul 
saducheului; dar iată David se plimba pe una din 
aleile grădinii. Se arătă foarte bucuros la vederea 
fetei şi îi veni în întâmpinare, poftind-o să ia loc pe o 
bancă. 

— Eram nerăbdător să stau de vorbă cu tine, copila 
mea. Ai fost de faţă, cred, când s-a întâmplat lucrul 


acela ciudat cu Hanna şi aş dori să aflu părerea ta. 
Vecinii cred că a fost vorba de o adevărată minune. 
Tu ce spui, Ester? 

- Hanna era pe moarte, domnule, răspunse ea 
hotărâtă. Toată lumea ştia acest lucru şi nimeni nu s- 
a îndoit de asta. 

— Şi tu crezi că acest lisus, Tâmplarul, a 
vindecat-o? Ai văzut tu cu ochii tăi? Ce-a făcut el? Ce 
a spus? 


LLOYD C: DOUGLAS 


Îmi pare bine că-mi cereţi să vă spun, domnule! 
Glasul Esterei vibra de emoție şi în ochi i se iviră 
lacrimi. Da, am văzut! Am fost singura căreia el i-a 
cerut să rămână în încăpere când a vindecat-o. Şi..., m-a 
vindecat şi pe mine, adăugă ea cu glasul sugrumat. 

— Pe tine! exclamă David. De ce te-a vindecat? 
Aplecându-se spre ea cu o privire sfredelitoare, el 
ascultă ciudata întâmplare pe care i-o dezvălui Ester. 
La un moment dat, o întrerupse şi o întrebă: Spui că el 
ţi s-a adresat cu numele de Fara? 

- Da, mi-a spus Fara, ca şi cum m-ar fi cunoscut de 
mult şi era obişnuit să mă cheme astfel. 

— Presupun că tu crezi că el ştie totul despre tine... 
şi de intenţiile tale în Galileea. 

Răspunsul veni cu întârziere, în timp ce David o 
studia atent. 

— Eu cred, domnule, că lisus ştie totul! Totul despre 
mine! Totul despre oricine! 

- Spune mai departe, te rog. N-am să te mai 
întrerup. 

Astfel încurajată, Ester continuă; când termină, 
scrută chipul bătrânului legiuitor şi clătină din cap 
descurajată. 

— Mă tem că nu mă crezi, spuse ea privindu-l 
insistent. 

- Ba mă tem că trebuie să te cred, copila mea, 
mărturisi David. Întreaga mea fiinţă refuză să dea 
crezare unor asemenea lucruri, dar aici probele sunt 
prea puternice. Indiferent de ceea ce i s-a întâmplat 
Hannei, este limpede că şi cu tine s-a petrecut ceva! Şi 
asta se vede în ochii tăi, în surâsul tău, o simt în glasul 
tău! Eşti o fiinţă nouă! Transformată! 

Discuţia lor se purtase în aramaică, pentru că Ester 
voise să-i redea cât mai exact cuvintele rostite de Iisus. 
Dar la comentariile lui David cu privire la schimbarea 
ce se petrecuse cu ea, Ester răspundea în greacă. 
Bătrânul îi urmărea mobilitatea buzelor cu o plăcere 
sinceră. Nu i se întâmpla des în ultimul timp să audă 
această limbă muzicală; nu numai că-l încânta, dar 


acum îl amuza nota de siguranţă şi de libertate din 
glasul fetei. 


403 MARELE 
PESCAR 


Şi acum ce-i de făcut? Asta era întrebarea. Ea 
avea încredere în el ca şi cum i-ar fi fost rudă 
apropiată. În curând, Hanna nu va mai avea nevoie 
de ea şi nici ea nu mai dorea să se întoarcă la palatul 
tetrarhului. Nu mai avea nimic de făcu* în Galileea. 

— Dar prietenul tău, Voldi, va reveni peste puţin 
timp, remarcă David. Poate ar trebui să te întorci cu 
el în Arabia. 

— Nu pot să-i fac asta, declară ea. 

— Bine. Oricum, nu e nevoie să hotărăşti astăzi, o 
asigură David. Când ai îndoieli asupra felului în care 
trebuie să procedezi, de obicei, cel mai înţelept 
lucru este să nu faci nimic şi să aştepţi. Poate ar 
trebui să vorbeşti cu lisus... Şi să rămâi pe loc până 
la întoarcerea lui Voldi: Doar aşa spui că i-ai promis. 


Din păcate, însă, Voldi nu s-a mai întors. Nu-şi 
dădea seama că, deşi fusese primit cu toată 
bunăvoința în scurta sa oprire la Cezareea, în drum 
spre Tiberia, libertatea de care se bucurase se 
datora legăturii lui cu Proconsulul Mencius. 

Acum, că se întorcea singur, era natural ca 
autorităţile să manifeste un nou interes pentru 
mişcările sale. La Domus Agrippa, unde fusese primit 
cordial, i se oferise cea mai bună găzduire, dar la 
întrebarea lor cu privire la durata şederii, el 
răspunse că ar dori să rămână până la primăvară. 
Atunci autorităţile crezură de cuviinţă să raporteze 
Prefectului, care era curios să afle ce fel de treburi 
trezeau interesul vizitatorilor străini în Cezareea. 

Cercetări de rutină se făceau, de obicei, în 
legătură cu treburile oricărui arab, indiferent cât de 
neînsemnat era acesta. Dar Voldi nu putea trece 
neobservat. El avea aerul unui individ privilegiat, 
era bine îmbrăcat, călărea un pursânge, iar 
ornamentele harnaşamentului din argint erau şi ele 
destul de costisitoare “a să atragă atenţia oricui. 


Dispunea de mulţi bani, dar nu făcea afaceri şi nici 
nu avea relaţii de acest gen. 

Aşa se face că în a treia zi după sosire, Voldi primi o 
înştiinţare politicoasă prin care era invitat la biroul 
Prefectului din Pretoriu. 


LLOYD C. DOUGLAS 


e * 


4 


Întrevederea cu Prefectul Sergius însuşi a început 
destul de cordial, dar curând problemele deveniră 
mai serioase. Căpitanul gărzii pretoriene fusese 
convocat să asiste şi un tânăr scrib primise dispoziţii 
să ia note. Prefectul-formula întrebările destul de 
politicos, aşa cum se cuvenea față de un nobil, 
cunoscându-se deja că oaspetele era nepotul lui 
Mişma, şeful Consiliului regelui Arabiei. 

Prefectului i-ar face plăcere să cunoască ce fel de 
treburi l-au adus pe tânărul arab în Cezareea şi pe 
cine venise să vadă, precum şi orice alt amănunt pe 
care ar vrea el să-1 furnizeze referitor la obiectivele 
şi intențiile sale. 

Neaşteptându-se la o asemenea cercetare, Voldi 
nu era nicicum pregătit, aşa că încropi în grabă o 
poveste, nu prea convingătoare pentru vicleanul 
roman care auzise destule minciuni la viața lui ca să 
fie în stare să recunoască una improvizată. 

— Aşa deci, te-ai dus în Tiberia să examinezi nişte 
vechi manuscrise care aparțin tetrarhului, spuse 
Sergius sec, dar ştiai deja că tetrarhul este plecat. 
Ce te-a făcut să crezi că ai putea fi primit în absența 
înălțimii sale? 

Pus în încurcătură, pe bună dreptate, Voldi 
explică cum că bătuse atâta drum ca să vadă aceste 
suluri, că acestea se află într-adevăr într-un muzeu 
la dispoziţia publicului, adăugind că însuşi Lysias, 
intendentul palatului, îi arătase multă bunăvoință 
când îi explicase intenţiile. 

Bătrânul Prefect pufni ironic şi spuse tărăgănat: 

— Interesul dumitale personal pentru literatură 
poate fi real, dar nimeni nu mi-a vorbit vreodată 
despre faptul că oamenii din ţara dumitale ar 
manifesta o preocupare pentru cultură. Spui că 
aceste papirusuri pe care le-ai văzut sunt renumite 
pentru că i-au aparţinut lui Aristotel, dar mă întreb 


câţi arabi cunosc cine a fost Aristotel, ca să nu mai 
vorbim de scrierile lui ? Pariez că însuşi regele Zendi 
nu ştie suficientă greacă pentru a purta o discuţie cu 
guvernatorul oraşului Petra. 


405 
MARELE PESCAR 


— Cred că pentru atâta lucru ştie, domnule, 
răspunse Voldi încruntându-se. 

Sergius chicoti puţin, dar imediat luă un aer grav 
şi reluă interogatoriul. 

— Ei, şi acum, tinere prieten, toată lumea ştie că 
Arabia îi poartă pică tetrarhului Antipa - de altfel 
foarte motivat, dacă-mi pot permite să spun astfel. 
Dar cum se face că dumneata te împaci cu felul 
ruşinos în care s-a purtat cu familia voastră regală Şi 
ai acceptat ospitalitatea palatului său? Eşti sigur că 
n-ai avut intenţia-să iscodeşti locul pentru a pregăti 
o vizită ulterioară? Spune-mi, te rog, încotro te 
îndrepţi după ce vei părăsi Cezareea? 

— Mă duc acasă, domnule, minţi Voldi. 

— Foarte bine atunci, mormăi Prefectul. Ai grijă să 
nu intervină ceva în planurile dumitale. Ai toată 
libertatea în oraş. Dacă te hotărăşti să te întorci la 
Tiberia, mă tem că greşeşti, îşi împinse scaunul şi se 
ridică. Apoi se întoarse spre căpitanul gărzii şi-i 
spuse morocănos:... Ştii ce ai de făcut, Malus. Când 
acest tânăr ne va părăsi, el va trebui să se întoarcă 
direct acasă, în ţara lui. 

După această întâmplare, Voldi nu a mai avut 
impresia că este spionat; din contră: pretutindeni pe 
unde-l purtau paşii, era salutat cu respect de Poliţia 
Municipală. îi zâmbeau amabil şi îşi ridicau lăncile la 
coif când se plimba de-a lungul docurilor. Ori de câte 
ori îl antrena pe Darik, şi aceasta se întâmpla aproa- 
pe zilnic, el dădea invariabil peste câte o patrulă 
călare. 

Într-o dimineaţă mohorâtă, pe când cutreiera prin 
imensul Domus Agrippa, el se trezi faţă în faţă cu un 
roman cu înfăţişare foarte plăcută şi îngrijită, cam 
de vârsta lui, care i se adresă pe neaşteptate: 

— Tu eşti arabul, nu-i aşa? 


— Ei bine, spuse Voldi luat prin surprindere, poate 
nu sunt eu arabul, dar sunt arab. 
— Numele meu este Felix, spuse tânărul roman. 


LLOYD C. DOUGLAS 


e * 


6 


— Ah! răspunse Voldi, degajat. Ce pot face pentru 
tine? Vreau să spun că oricum nu prea aveam ce face 
şi aş fi bucuros să-ți fiu de folos. 

— Tatăl meu mi-a vorbit despre tine. Mi-a spus că 
eşti străin prin părțile astea şi că eu te-aş putea 
însoţi. Tatăl meu este Prefectul. 

- Mă bucur pentru tine, Felix, spuse Voldi, 
încruntându-se. Aici mă simt însingurat şi nu prea 
am astâmpăr, deşi trebuie să recunosc că tatăl tău 
mi-a acordat toată atenţia, aşa încât nu pot face nici 
un pas fără să dau de o gardă. 

— Nu te necăji pentru atâta lucru, răspunse îndată 
Felix, crezând că este rândul lui să fie ironic. Străini 
importanţi vin mai mereu prin Cezareea pentru că au 
ce vedea, dar cum eu nu fac parte din gărzi, nu-mi 
pasă pe unde umbli şi ce vrei să faci... M-am gândit 
doar că, poate, ţi-ar plăcea să călărim împreună, aşa, 
ca să-ţi omori timpul. 

— Cu plăcere! răspunse Voldi prompt, 
înseninându-se brusc faţă de această perspectivă. 
Poate că ar trebui să-ţi spun că n-am intenţia să 
părăsesc oraşul pe nici una din căile dinspre 
miazănoapte. 

Felix dădu din cap în semn că era la curent cu 
toate acestea. 

— Eşti bănuit că arzi de nerăbdare să-l cunoşti pe 
tetrarhul Galileii, iar tatăl meu se tot întreabă de ce 
- ca şi mine de altfel. Sunt sigur că nu ţi-ar plăcea... 
Felix continuă ironica sa pledoarie, făcând adesea cu 
ochiul arabului, dar Voldi nu dădea semne că ar 
înţelege semnificaţia mimicii sale. Prietenosul fiu al 
Prefectului nu făcea poate parte din poliţie, dar 
acum nu era momentul să rişte o mărturisire. 

— Poate că nu, răspunse Voldi indiferent. în viaţă 
nu poate să-ţi placă chiar toată lumea. 

Felix zâmbi, observând evidenta eschivă a 
arabului. 


Ai câştigat! spuse el. Hai s-o luăm din loc şi să 
călărim. Avem puţin de mers. îţi promit să nu te mai 
cicălesc în legătură cu Antipa... lar când îl vei 
întâlni, îi poţi tăia beregata cu binecuvântarea mea. 


407 MARELE 
PESCAR 


Casa Prefectului se afla doar la mică depărtare. 
Cu Darik de căpăstru, ei se îndreptară spre 
grajdurile spaţioase ale lui Sergius şi un îngrijitor le 
ieşi în întâmpinare cu o splendidă iapă murgă. Felix 
îşi plimbă degetele pe sub chingile şeii. Lui Voldi îi 
plăcu gestul. în Arabia se ştia că romanilor nu le 
pasă de confortul cailor lor, dar se vede că Felix era 
altfel. 

— Cred că ai observat că iapa este arabă, spuse el. 

- Da, răspunse Voldi, îi cunosc originea. Probabil 
că aţi cumpărat-o din Damasc. 

— Tatăl meu a adus-o. încălecară şi ieşiră în afara 
oraşului, spre drumul mare. Mi s-a spus că voi, 
arabii, obişnuiaţi să aduceţi caii la târgul din 
Ierusalim, într-o anumită zi, dar că acum acest lucru 
nu se mai întâmplă. 

— În cele din urmă a fost reluată participarea la 
licitaţia de cămile din Ierusalim, cu ocazia sărbătorii 
iudaice a Rusaliilor, explică Voldi. Caii noştri merg 
însă în Damasc. 

— Şi de ce asta? întrebă Felix cu vădit interes. 

- Poate pentru că pe evrei nu prea-i mai 
interesează caii, presupuse Voldi, iar sirienii plătesc 
un preţ mai bun. 

Acum galopau uşor, străbătând drumul de coastă 
dinspre miazăzi. 

— Povesteşte-mi, te rog despre această licitaţie de 
cămile. 

- Eu n-am participat niciodată la o astfel de 
licitaţie, spuse Voldi, şi n-am fost niciodată la 
Ierusalim. 

— Ce înseamnă povestea asta cu Rusaliile? 

— N-am idee, recunoscu Voldi. Este o zi de 
sărbătoare a iudeilor, la cincizeci de zile după... 
după ceva. Am uitat ce anume! 


Felix numără pe degete şi se gândi un moment că 
putea fi la cincizeci de zile după sărbătorile Pascale. 
Voldi dădu din cap fără interes şi spuse că poate aşa 
e. Plictisiţi de ritmul impus de călăreţi, caii dădeau 
semne de nerăbdare şi adoptară un ritm mai alert. 
După un timp de tăcere, Felix frână calul, apoi făcu 
următoarea observaţie: 


LLOYD C. DOUGLAS 


e * 
oo 


Eu ştiu despre acest târg anual pentru că 
tetrarhul se întoarce întotdeauna primăvara, special 
pentru această ocazie. Iernează la Roma şi revine o 
dată cu rândunelele, pe la idele din martie5*. 

Se face multă vâlvă în legătură cu călătoria 
aceasta pompoasă a lui Antipa la Ierusalim. Ai zice 
că soseşte însăşi împăratul. Acolo are un simulacru 
de ambasadă, unde-şi ţine curtea timp de două 
săptămâni, serbează Paştele, apoi se grăbeşte să 
ajungă la Tiberia pe timpul verii... Dar cred că tu 
cunoşti toate astea. 

Voldi nu manifesta însă nici un interes faţă de 
explicaţiile lui Felix şi schimbă discuţia brusc, 
remarcând că îngrijitorul de la Domus Agrippa se 
ocupase bine de Darik. 

— Ia priveşte cum îi luceşte părul! 

- Probabil că îl hrănesc cu ouă, spuse Felix. 
Strălucirea lui Darik te va costa scump... Până la 
înapoierea lui Antipa nu mai e mult. El vine cu 
corabia împăratului şi atunci vei avea ocazia să-l 
vezi. 

Voldi începu să dea semne de nervozitate. 

— Îţi pierzi vremea de pomană cu mine, Felix, 
spuse Voldi tăios. Scopul meu în această ţară nu are 
mei o legătură cu Antipa. Tu presupui asta pentru că 
eu sunt arab şi aş putea avea intenţii rele în ce-l 
priveşte pe tetrarh, dar eu sunt aici pentru cu totul 
altceva. 

— Văd că nu vrei să-mi spui, interveni Felix 
îndată, cu reproş în glas. Poate te-aş putea ajuta. 

— Poate că da, poate că nu, replică Voldi, vom 
vedea, dar până una alta, hai să nu mai vorbim 
despre Antipa. Eu n-am nici o treabă cu el. 

Felix se bosumflă ca un copil. 


5 *A cincisprezecea zi a lunilor martie, mai, iulie şi octombrie, şi a 


treisprezecea zi a celorlalte luni din calendarul roman (n. tr.). 


— Nu ai să mă minţi, Voldi, nu-i aşa? 
— Nu fi prost! îi aruncă Voldi iritat. Sigur că te-aş 
minţi dacă aş avea un motiv. 


409 MARELE 
PESCAR 


— Bine, bine, îmi dau seama oricum că eşti sincer, 
spuse Felix şi zâmbi împăcat. 

— Nu fi chiar atât de sigur, băiete, îl avertiză Voldi 
sec. 

Felix ştia însă că folosise o tactică greşită pentru 
a-şi potoli curiozitatea. Arabul, de altfel destul de 
prietenos, nu avea de gând să lase pe cineva să-şi 
vâre nasul în treburile sale personale şi reținerea lui 
încăpăţânată îl făcu pe fiul Prefectului să se simtă cu 
mulţi ani mai tânăr decât proaspăta sa cunoştinţă, cu 
gura ferecată, din munţii răsăriteni. 

Prietenia lor se înfiripa treptat. Tânărul roman 
începuse cu un potop de întrebări, făcându-l pe 
Voldi să bată într-o retragere încăpăţânată, iar acum 
îşi dădeau seama că le va fi greu să se acomodeze 
unul cu celălalt. Felix fu încurajat să vorbească 
despre sine, aşa că îi povesti lui Voldi că tatăl lui 
fusese numit la Prefectură cu cinci ani în urmă, după 
ce slujise o lungă perioadă cu grad de căpitan al 
gărzii pretoriene din Roma. El fusese lăsat să-şi 
termine stagiul la Academia Militară şi venise la 
Cezareea de-abia vara trecută. Nu se sfia să spună 
că urăşte oraşul şi că se plictiseşte de moarte. Tatăl 
îi promisese că s-ar putea întoarce la Roma „într-un 
an sau doi", dar că ar dori mai întâi să se 
familiarizeze cu condiţiile din Cezareea. El nu 
spunea de ce, dar Voldi bănuia. Imperiul pregătea 
subjugarea totală a Palestinei, iar Felix trebuia să 
joace şi el un rol, probabil. 

Pentru a spune ceva, Voldi îşi exprimă părerea că 
viaţa în Cezareea trebuie să fie într-adevăr 
plicticoasă după traiul trepidant din capitala 
Imperiului. 

— Simt că am să mor, Voldi! mărturisi Felix, după 
un timp. Poate că asta explică amestecul meu 
grosolan în treburile tale. Instinctul îmi spune însă 
că tu eşti încurcat într-un fel de aventură şi... 


— Şi că ai vrea să iei şi tu parte, îl ajută Voldi. 

După acest schimb de cuvinte părea că se înţeleg 
mai bine. Băgaseră armele în teacă... Felix venea 
zilnic la Domus Agrippa, în apartamentul lui Voldi, 
unde se simţea ca acasă. 


LLOYD C. DOUGLAS 


PA * 


1 


în zilele faimoase făceau lungi cavalcade. Era o 
camaraderie neobişnuită, generată de însingurarea 
fiecăruia, de plictiseală şi de nevoia de divertisment. 
Felix dispreţuia făţiş aramaica şi o vorbea prost, aşa 
încât greaca lui Voldi, atâta câtă ştia,. îl fermecase 
pe loc. 

— Într-o zi ai să vii la Roma şi am să-ţi arăt 
singurul oraş din toată lumea în care merită să 
trăieşti cu adevărat! Nu cunoşti pe nimeni acolo? 

— Pe Nicator Mencius, răspunse Voldi, scrutându- 


— Adevărat? E cel mai apropiat prieten al tatălui 
meu. Cum se face că-l cunoşti? 

Voldi îi povesti pe scurt împrejurările în care îl 
întâlnise şi se bucură să afle de această legătură 
dintre Procurator şi Prefect. Ar putea fi în avantajul 
său într-o zi, dacă s-ar întâmpla să dea de vreun 
bucluc. 

Îndelungata şi apăsătoarea iarnă se sfârşi şi 
primăvara îi luă locul. Voldi ardea de nerăbdare să 
afle o cale de a ajunge s-o vadă pe Fara. Şi ea îl 
aştepta acum şi, dacă nu va apărea curând, fata ar 
putea trage concluzia că ela renunţat şi s-a întors în 
Arabia. 

Într-o după-amiază însorită, în marele hol din 
Domus Agrippa circula zvonul că a fost zărită 
„Augusta". Toată lumea - desigur, în primul rând cei 
direct interesaţi - o luă spre docuri să urmărească 
sosirea elegantei corăbii imperiale. Punctul de 
atracţie era fără îndoială debarcarea tetrarhului, 
împreună cu suita sa, şi pornirea spre Ierusalim cu 
surle şi trâmbiţe. 

Voldi presimţea că acesta era un spectacol care 
merita să fie văzut. Când el se alătură alaiului pe 
chei, „Augusta" ancorase deja lângă docuri şi 
importantele personaje tocmai părăseau vasul. 
Tetrarhul era împresurat de un grup neobişnuit de 


mare de călători, care, după şuşotelile mulţimii, 


veniseră de la Roma ca să-şi petreacă vara. 
Felix nu mai apăruse azi la Domus Agrippa. Voldi îl 


zări prin mulţime doar când era la câţiva paşi de el, 
dar se prefăcu 


411 
MARELE PESCAR 


că nu-1 recunoaşte. Trecând pe lângă el, gata să-1 
atingă cu cotul, Felix îi şopti în grabă: „N-ai ce căuta 
aici, mai bine pleacă!" 

Tonul categoric îl supără pe Voldi, nu-i plăcea să 
fie alungat ca un câine. Rămase deci pe loc. 
Romanilor le place să-i dirijeze pe toţi cei din jur. Şi 
Felix învăţa să cucurigească cocoşul! 

Deşi încă iritat de purtarea neaşteptată a lui 
Felix, se simţea fascinat de strălucita privelişte de; 
pe chei, aşa încât îşi îndreptă toată atenţia într- 
acolo. Circul tetrarhului înainta, iar mulţimea 
începuse să se împrăştie. Purtat de şuvoiul gloatei, 
Voldi se trezi deodată flancat de ambele părţi de doi 
indivizi din garda pretoriană. Cel mai în vârstă se 
aplecă spre el şi îi spuse încet: „Vă rog duceţi-vă 
imediat în camera voastră de la Domus Agrippa şi 
rămâneţi acolo până ce Prefectul vă va permite să 
ieşiţi". 

— Pot să ştiu şi eu ce am făcut? întrebă Voldi, 
luat prin surprindere. 

— Nimic, domnule, răspunse garda, dar Prefectul 
doreşte să vă ţină sub observaţie până ce tetrarhul 
părăseşte oraşul. 

Voldi ridică din umeri încruntându-se, dar făcu 
ceea ce i se ceruse. Era îmbufnat ca un copil căruia i 
se aplicase o corecție nemeritată, dar care trebuia 
să asculte dacă ţinea la pielea lui. Mergea pe stradă 
poticnindu-se, îmbrâncit din toate părţile, cu gărzile 
imediat în urma lui, dar totuşi la o distanţă 
respectuoasă. Trebuia să recunoască totuşi că 
tratamentul pe care i-l aplicase Sergius nu fusese 
foarte aspru. Fusese un nesăbuit să vină aici şi îşi 
reproşa imprudenţa. luţind pasul, ajunse îndată la 
„Agrippa" şi intră direct în apartamentul său. După 
câteva minute apăru un slujitor carte îi luă comanda 
pentru masă. 


- Înţeleg că veţi lua masa în cameră, domnule, 
este adevărat’... Voldi încuviinţă. Urmară apoi trei 
zile de „încarcerare" impusă la fel de politicos şi în 
condiţii luxoase, timp în care Felix nu apăru deloc. 
Pentru moment nu-i era clar dacă i se ordonase şi lui 
să stea departe de el sau dacă îi era lehamite de 
impertinenţa noului său 


LLOYD C. DOUGLAS 


e * 


12 


prieten. În dimineața celei de-a patra zile, acelaşi 
slujitor care-i servise mesele intră aducându-i micul 
dejun. în timp ce punea tava pe masă, Îi spuse pe 
acelaşi ton insinuant: 

— Înţeleg, domnule, că veți servi prânzul jos, în 
restaurant. 

- Da, spuse Voldi, ca şi când era la curent cu 
noile dispoziţii. Nu-şi terminase încă gustarea când 
Felix îşi făcu apariţia în pragul uşii. Dădu posomorât 
din cap, apoi se aruncă într-un fotoliu. 

— E sigur că te-ai jucat cu focul ducându-te acolo, 
la docuri, mormăi el. Acum orice mişcare a ta va fi 
urmărită pas cu pas şi Prefectului nu i-ar mai plăcea 
să mă vadă în compania ta. în ce mă priveşte, asta e 
partea cea mai rea. 

Voldi se îmbujoră uşor la această dojană şi era pe 
punctul să riposteze mânios; dar, conştient că nu are 
dreptate, îşi înăbuşi indignarea şi răspunse: 

— A fost vina mea, Felix. Pentru protecţia ta, 
poate ar fi chiar mai bine să nu mă mai bagi în 
seamă, cel puţin până ce tatăl tău va uita incidentul. 

— Tatăl meu nu uită niciodată nimic, replică Felix. 
Are o memorie de elefant... Acum plec şi dacă n-am 
să mă mai arăt câteva zile, ai să ştii de ce. Se ridică 
să plece, dar la uşă se întoarse şi spuse: Sper că de 
acum încolo vei fi mai discret, Voldi. Să ştii că-mi vei 
lipsi... 

Voldi dădu din cap şi zâmbi în semn că a înţeles. 
După ce uşa se închise încet în urma lui, el cugetă 
amărât la nechibzuinţa lui care îl adusese în această 
situaţie penibilă. Tovărăşia tânărului Felix 
însemnase pentru el mai mult decât crezuse. 

Frumoasele zile de primăvară erau interminabil 
de lungi şi goale. în fiecare dimineaţă, devreme, 
uneori la ivirea zorilor, îl încăleca pe Darik pentru o 
cavalcadă pe drumul de coastă dinspre miazăzi. La 
ora micului dejun, Voldi revenea la Domus Agrippa şi 


începea să studieze harta împrejurimilor. în 
disperarea lui de a găsi o cale ca să o înştiinţeze pe 
Fara despre soarta lui şi s-o asigure că se gândeşte 
mereu la ea, hotărâ să facă o incursiune rapidă în 


413 
MARELE PESCAR 


Betsaida. Se sculă cu noaptea în cap şi, socotind 
că această călătorie îi va lua trei zile, îl obligă pe 
Darik să-l ducă cu toată viteza. Fără îndoială că 
gărzile vor fi pe urmele lui, dar el se va întoarce 
înainte ca potera să dea de el. Cel puţin aşa spera! 

Cu planul său îndrăzneţ bine pus la punct, încă 
înainte să se crape de ziuă, se strecură pe lângă 
garda de noapte adormită şi o luă la trap uşor, 
temându-se să nu atragă atenţia, până ce traversă 
cartierele mărginaşe din partea de miazăzi a 
oraşului, apoi îi impuse lui Darik un galop vioi şi 
ajunse astfel pe un drum neumblat care cotea la 
răsărit spre Antipatris, iar la miazănoapte se 
întretăia cu o veche potecă îndelung bătătorită de 
caravanele de asini. Ziua era dogoritoare, iar Darik 
nu era antrenat pentru o asemenea călătorie, dar 
nici Voldi nu căută să-l cruţe. Cu cât ajungea mai 
departe, cu atât era mai bine. Răsuflă uşurat, 
constatând că nu fusese urmărit. 

Noaptea târziu, ceru găzduire la un han care-i 
amintea de mizeria întâlnită la Meggido. După ce-şi 
ţesălă şi hrăni cu grijă calul extenuat, se prăvăli şi 
el, îmbrăcat, pe o saltea de paie. 

Dimineaţa, pe când părăsea hanul, două patrule 
călare îl arestară şi îl conduseră înapoi în Cezareea 
pe drumul cel mai scurt. Aci l-au băgat în temniţă, 
unde avea să aştepte judecata sub învinuirea de a fi 
încălcat ordinele Prefectului. Nu i s-au pus cătuşe, 
iar locul de încarcerare nu era tocmai lipsit de 
confort. Hrana era proastă, dar comestibilă. În 
sfârşit, ferestrele solid zăbrelite erau prea înalte ca 
să vadă afară. Nu avea nimic de citit. 

Când îl întrebă pe vânjosul său temnicer cât timp 
va dura până la judecată, acesta îi răspunse: „Te-ai 
pus rău cu Prefectul într-un moment nu tocmai bun; 
a plecat azi-dimineaţă la Roma cu „Augusta". Totuşi, 
adăugă el cu un oarecare umor, tu eşti încă tânăr şi, 


în afară de asta, s-ar putea să-ţi fie mai bine unde te 
afli acum decât unde ai putea fi mai târziu. Prefectul 
Sergius, băiete, nu e omul cu care să glumeşti. Ela 
tăiat capete pentru lucruri încă şi mai neînsemnate 
decât ai făcut tu". 


CAPITOLUL XV 


ăptămâna Pascală anuală avea să înceapă a 

doua zi, dar Antipa, care aştepta 

întotdeauna cu plăcere jocurile, 
procesiunile şi ceremoniile care aveau loc cu acest 
prilej, era tulburat acum. 

Oaspeţii lui romani din reşedinţa ambasadei, deja 
atât de plictisiţi încât nu se sfiau s-o arate făţiş, 
socotiră că nu făcuseră o afacere tocmai bună când îi 
acceptaseră invitaţia. 

Acum îşi dădea seama că făcuse o greşeală să-i 
invite în număr atât de mare. S-ar fi descurcat cu 
doi-trei, dar ignorând avertismentele Irodiadei, care 
nu agrea nici o femeie la petreceri, el invitase 
cincisprezece. 

Veniseră Marc Varus cu soţia sa Aurelia şi fiica 
lor Faustina, divorțată recent de consulul Narro 
pentru că îşi petrecea prea mult timp cu prinţul 
Gaius; Paula şi Iulius Fronto, de curând rechemat de 
la Prefectura din Creta; senatorul Manius Cotta; 
Nerius şi Drusilla Hispo; guraliva Valena Flaccus, o 
prietenă a  Salomeii;  proconsulul Fabius Tiro, 
bârfitoarea lui nevastă Amelia şi tânără şi 
năbădăioasa lor fiică Flavia; lunius Manilius, un 
legat în retragere şi vechi amic cu tetrarhul; Tullius 
Fadilla, un înstărit burlac între două vârste şi 
bătrâioara, dar încă ghiduşa lulia Drusus, care-l 
scotea din sărite pe Fadilla cu atenţiile ei exagerate. 
Bine băut cu ocazia unui festin, cu glasul dogit, 


Antipa îi invitase pe toţi comesenii să-l însoţească 
acasă pe „Augusta"; acum plătea pentru că-l luase 
gura pe dinainte. 


415 MARELE 
PESCAR 


De obicei, Antipa se bucura din plin să petreacă luna 
lui Nisan la Ierusalim. Graţie imenselor sume pe care le 
cheltuia cu întreţinerea ei, ambasada galileană era unul 
dintre cele mai frumoase edificii din oraş şi cu mult 
prea spațioasă pentru nevoile sale. Tetrarhul ar fi fost 
recunoscător dacă i s-ar fi dat mai multă atenţie... şi 
lui, desigur. Era foarte avid de popularitate. Mersese 
până într-acolo încât acceptase ca patrulele ' de noapte, 
când ieşeau din rond, să se adune în uriaşa curte 
interioară şi să aprindă un foc pentru vreme rece ca să 
se încălzească. Ca o dovadă în plus a ospitalităţii sale, 
dăduse ordin să li se servească legionarilor un grătar la 
miezul nopţii. Cu toate aceste înlesniri, nu se putea 
spune că generozitatea îl servise vreodată cu ceva pe 
nebun. Soldaţii beneficiau de căldură noaptea, gărzile 
se bucurau de vinul tetrarhului, se hârjoneau cu 
slujnicele, dar ambasada rămânea ridicolă şi inutilă, 
chiar în opinia beneficiarilor ei. Dar „marele om" 
pretindea că nu ştie cum stă cu stima în opinia publică. 
În timpul acelei singure luni, în fiecare primăvară, el 
conducea ambasada ca şi cum ar fi avut într-adevăr 
vreo importanţă. Îi plăcuse întotdeauna şi se mândrea 
să facă pe judecătorul. Cazurile care îi erau supuse 
aveau rareori o oarecare însemnătate; iar când existau, 
partea care pierdea făcea totdeauna apel la Pilat care, 
dispreţuindu-l pe Antipa şi aşa-zisul său tribunal, 
răsturna de obicei deciziile. 

Nepăsător la penibilul acestei situaţii, tetrarhul 
făcea mare caz de litigiile mărunte care i se aducea la 
cunoştinţă; simple dispute de graniţă între samariteni şi 
galileeni, ca de pildă răspunderea comună pentru 
repararea unui pod de lemn pe un drum aproape 
nefolosit pentru transportul bunurilor pe măgari, al 
cărui cost se ridica la doar câţiva şekeli, le soluţiona cu 
o  ridicolă  ostentaţie. într-adevăr, samaritenii şi 
galileenii se adresau legii şi pentru mult mai puţin. Se 


urau între ei de mai bine de cinci secole şi aşteptau cu 
plăcere ocaziile pentru a-și arunca cele mai inventive 
insulte în atmosfera sobră a 


LLOYD C. DOUGLAS 


Pe * 


1 


judecății, chiar dacă o hotărâre favorabilă costa mai 
mult decât valora. 

În multele ierni petrecute la Roma, când era 
întrebat despre treburile oficiale ce-i revin în 
calitate de tetrarh al Galileii, Antipa recunoştea 
sincer că răspunderea sa executivă, când se afla la 
Tiberia, nu era împovărătoare. Desigur, se putea 
vorbi şi despre luna aceea pe care şi-o petrecea 
anual la ambasadă. Dar asta, lăsa el să se înţeleagă, 
era cu totul altă problemă. Când i se cereau 
amănunte, el închidea ochii şi dădea din mână ca şi 
când ar fi vrut să spună că lucrurile erau prea 
serioase ca să le discute. Permisese apoi, prosteşte, 
amplificarea legendei potrivit căreia judecăţile curții 
sale din Ierusalim se soldau cu pedepse îngrozitoare 
pentru orice fel de criminali, rebeli sau trădători. 

Romanii au asistat într-una din zile la o astfel de 
judecată şi s-au distrat copios, făcând să răsune de 
hohotele lor impozantul edificiu. Acum, stupidul 
secret ieşise la iveală. La ambasadă nu existase nici 
o vărsare de sânge. Curtea tetrarhului, apreciau ei 
pe bună dreptate, oferea un spectacol penibil. 

Iată însă că acum, timp de trei săptămâni, Antipa 
îi avea pe cap pe aceşti oameni nesuferiţi pe care îi 
ura. La Ierusalim nu era nimic care să-i atragă. Mulţi 
dintre ei vizitaseră Grecia şi toţi fuseseră în Egipt. 
Cât despre splendorile arhitecturale şi venerabilele 
antichităţi, oraşul sfânt nu avea mai nimic de oferit 
acelora dintre ei care văzuseră Acropolele sau 
ruinele de la Karnak. 

Tetrarhul nu mai avea nici o inspiraţie, nu mai 
găsea nimic pentru a-şi distra oaspeţii blazaţi. Spre 
a le alunga plictiseala, a lansat invitaţia la un dineu 
pe „Insulă", dar şi acesta eşuase lamentabil. Pontius 
şi Calpurnia Pilat i-au spus pe şleau că şederea lor 
aici nu era decât o îndatorire oficială şi nicidecum o 


plăcere. Atmosfera era şi aşa încărcată de 
animozitatea ce mocnea de mult timp între Pilat şi 
Fronto. Pe de altă parte, relaţiile dintre Calpurnia şi 
lrodiada încetaseră şi cele două 


417 
MARELE PESCAR 


se evitau în văzul tuturor. Procuratorul, destul de 
morocănos chiar în cele mai bune momente ale 
sale, nu făcea nici un efort să amelioreze situaţia. 
Cel mai mare interes pe care l-a manifestat faţă 
de vreunul dintre invitaţi a fost acela când, după 
ce a privit îndelung şi grav în ochii prelungi ai lui 
Fadilla, a murmurat: „Tuillius, pe zi ce trece devii 
tot mai pântecos, probabil de prea multă băutură. 
Într-o bună zi o să te lovească apoplexia" 

Şi iată că Zilele Pascale se apropiau şi era 
puţin probabil ca aceşti păgâni să le acorde vreo 
atenţie. Vădit lucru, cea mai prudentă măsură era 
acum să-i îndepărteze pe toţi din Ierusalim, înainte 
să-l facă de râs cu comentariile lor impertinente 
cu privire la vechile ritualuri care - în opinia 
tuturor iudeilor - nu erau de luat în derâdere. 
Drept este că plecarea lui într-un asemenea 
moment ar fi dovedit o indiferenţă de neiertat, dar 
ce-l costa să rişte? Mai întâi încercă să-i împărtă- 
şească ideea  lrodiadei, care o aprobă cu 
comentarii nu prea convingătoare: „Ai putea s-o 
faci foarte bine, n-ai nimic de pierdut". De obicei, 
la sfârşitul Săptămânii Pascale, familia tetrarhului 
şi suita sa erau însoţiţi înapoi la Tiberia de 
legiunea din Capernaum. Ar fi fost un act 
necugetat să rişte o călătorie! fără nici o protecţie, 
prin munții  Samariei,  înţesaţi de bandiți. 
Săptămâna festivă din Ierusalim fiind prin natura 
sa o perioadă de vacanţă pentru legiunile lui 
Iulian, era greu de presupus că legatul va aproba 
ca oamenii lui să părăsească oraşul chiar în ajunul 
sărbătorii, deşi Procuratorul Pilat permisese retra- 
gerea numai pentru a-i face pe plac tetrarhului. 

În orice caz, merita să încerce. Antipa îi expuse 
situaţia lui Iulian care, aşa cum era de aşteptat, îl 
refuză din capul locului. în disperare de cauză, 


tetrarhul insistă pe lângă legat, spunându-i că 
dacă-i va pune la dispoziţie o companie, el va plăti 
fiecărui legionar treizeci de drahme pe zi. Asta era 
o momeală tentantă. Ca urmare, Iulian spusese că 
se va mai gândi. După-amiază însă, el raportă că o 
companie de o sută de legionari, sub comanda 


LLOYD C. DOUGLAS 


e * 


1 


unui centurion de încredere, va fi la dispoziția 
tetrarhului în dimineața următoare, devreme. Cu un 
sentiment de profundă uşurare, Antipa îşi văzu lunga 
caravană ieşind prin Poarta Damascului. Acum, 
nemulțumiții lui oaspeţi nu mai aveau să simtă 
plictiseala apăsătoare a ambasadei şi se vor putea 
distra după pofta inimii lor. Vor putea călări, se vor 
putea scălda în splendida sa piscină, vor sta cu burta 
la soare în grădină, luându-i astfel de pe umeri 
răspunderea de a le procura noi distracții. 

Dar la numai câteva zile de la sosire, deveni cât 
se poate de clar că romanii erau tot atât de apatici şi 
nemulțumiți precum fuseseră la Ierusalim. în 
grajdurile de marmură ale tetrarhului se aflau cele 
mai frumoase exemplare cabaline, dar vizitatorii 
remarcau plictisiți că o partidă de călărie, indiferent 
unde, nu prezintă nici un interes. Femeile întrebau 
de ce nu se puteau face plimbări pe minunatul lac, la 
lumina lunii, cu dans, muzică... Ciudat cum de nu-i 
dăduse prin minte tetrarhului aşa ceva. Ei bine, 
acum oricum era prea târziu. 

La finele lui Nisan, fiecare era certat cu fiecare. 
Salomeea avusese o dispută cu Valeria, care, pentru 
a o pedepsi, îşi îndreptase atenția asupra tinerei 
Tiro, producând o ruptură ireparabilă între Salomeea 
şi Flavia. Astfel stând lucrurile, spre a-şi apăra 
copila, Amelia remarcă - în prezenţa mai multor 
trândavi aflaţi în jurul faimoasei piscine - că 
Salomeea nu este o companie potrivită pentru o fată 
tânără; şi, cu toate că acest comentariu nu a şocat 
pe nimeni, nici nu a contribuit la îmbunătăţirea 
atmosferei, care era deja furtunoasă. 

Antipa se retrăsese şi se prefăcea că se ocupă cu 
plantarea unei noi viţe de vie, dispreţuindu-i profund 
pe toţi deopotrivă. 

Ignorată pe moment, Salomeea căuta consolare în 
compania tatălui ei vitreg; cei doi îşi manifestau atât 


de evident afecțiunea reciprocă încât toţi bârfeau pe 
socoteala lor, iar Irodiadei îi venea uneori să-i 
sugrume pe amândoi. Pe de altă parte, nefericita 
femeie se simţea atât de neglijată încât se apucă 


419 
MARELE PESCAR 


să-l viziteze pe pustnicul Ioan, copleşindu-1 cu flori, 
fructe şi  linguşeli. Dar când observă că 
neînduplecatul profet era prea cufundat în meditaţie 
pentru a-i aprecia farmecele, Irodiada renunţă şi la 
ultima sa fărâmă de falsă decenţă, aducându-l pe 
nefericitul ascet într-o stare de furie oarbă când 
încercă să-l mângâie. Spumegând de mânie, îl plesni 
peste gură şi trânti uşa celulei în urma ei, urlând că 
va sta acolo şi va putrezi cât îi va plăcea ei. 
Străbătând noua plantație de vie, Irodiada îşi jelea 
nefericirea cu lacrimi amare şi murmura abătută că 
lucrurile s-au întors cu susul în jos, dacă un pârlit, un 
neisprăvit, venit de aiurea, îndrăznise să-i arunce în 
faţă că e o târfa de rând. Faptul că acuzaţia era 
întemeiată nu-i domolea mânia. Va avea ea grijă să 
fie pedepsit pe măsură. 

Între timp, Irodiada se apropiase de Antipa, care 
privea mulţumit construirea unui spalier în colţul 
îndepărtat al viei; femeia constată că se liniştise şi că 
era chiar dispusă să fie prietenoasă. Soţul ei dădea 
din cap, zâmbea şi se întreba ce-o fi în capul ei. 

— Dragul meu, trebuie să facem ceva pentru aceşti 
oameni nefericiţi ai tăi. 

— Ştiu! spuse el, încuviințând din cap. Pe zi ce 
trece e mai rău. Apoi se lumină deodată, ca şi când î- 
ar fi venit ideea salvatoare. Ce-ai zice de o 
petrecere? Ceva distractiv. Vom invita câţiva cetăţeni 
de vază ca să se cunoască. 

— Pe cine, de pildă? 

— Ei bine, ar fi Iair şi drăgălaşa lui soţie Adiel. 
Legatul Iulian, desigur; poate Iosif din Arimateea, 
împreună cu sora lui, Tamar; bătrânul David, 
saducheul - un om învăţat, care a călătorit 
pretutindeni. Cred că  eminentul său prieten 
Nicodemus Ben-Gorion, care s-a retras la Cana, ar fi 
bucuros să vină. 


— Nu mi se pare prea vesel cu aceşti oameni, mur- 
mură lrodiada. 

— Ne vom ocupa noi de asta, o încurajă Antipa. 
O oră mai târziu, el trimitea mesageri cu oferte 
irezistibile 


LLOYD C. DOUGLAS 


Pe * 


2 


- sub formă de onorarii grase - câtorva comedianţi 
profesionişti renumiţi, unui vestit magician din 
Cezareea, unei trupe de cântăreţi de harpă din 
Ierihon, unei familii vestite de acrobaţi din Damasc 
şi unei fete paralitice din Cana, remarcabilă pentru 
vocea sa. Data stabilită era douăzeci şi doi din Iyar, 
ziua de naştere a tetrarhului, care cădea peste trei 
săptămâni. 

Gazda era atât de entuziasmată de propriul 
proiect încât până şi romanii începură să manifeste 
un oarecare interes. Fadilla spunea că i-ar plăcea să 
discute cu bătrânul saducheu David. Iulia Drusus, o 
romantică incorigibilă, în ciuda repetatelor refuzuri 
şi eschivări, îi aţinu într-o zi calea lrodiadei, 
încolţind-o cu întrebări asupra tânărului bogat, Iosif 
din Arimateea. La care gazda ei răspunse cu o 
candidă seninătate: „Iulia, am cunoscut multe 
proaste pe lumea asta, dar tu le întreci pe toate". 

Solii reveniră aducând ştirea că toţi artiştii vor 
veni, cu excepţia fetei din Cana, care nu se simţea în 
stare să întreprindă o asemenea călătorie. 
Răspunsurile invitaţilor erau însă mai puţin 
satisfăcătoare: Iosif din Arimateea şi sora lui Tamar 
îşi exprimau părerea de rău (cel puţin aşa spuneau) 
că nu pot veni. Remarcabilul om Nicodemus Ben- 
Gorion suferea de reumatism şi era în imposibilitate 
să călătorească. Legatul Iulian, aşa cum era de 
aşteptat, trimisese vorbă că ar fi onorat, deşi Antipa 
ştia că minte şi că dacă vreodată s-ar afla într-o 
încurcătură serioasă, Iulian n-ar mişca un deget 
pentru ei. lair şi Adiel acceptau cu plăcere, ca şi 
David saducheul, deşi vârstnica lui soră Deborah nu 
se simţea destul de bine ca să-l însoţească. Antipa îi 
trimise atunci o surprinzătoare notă amabilă lui 
David, prin care îi mărturisea că deţine informaţii 
conform cărora în slujba casei Zadok se află o fată 
încântătoare, care ar fi primită cu căldură. Bătrânul 


legiuitor răspunse că nu există o asemenea persoană 
în slujba sa. Acest afront îl indispuse pe tetrarh, dar 
hotărâ să nu facă prea mult caz. Pe măsură ce ziua 
petrecerii se apropia, doar gândul la ea îl scotea din 
sărite. 


421 
MARELE PESCAR 


Blestemaţii lui oaspeţi romani se vor plictisi de 
moarte cu asemenea distracţii serbede. Acrobaţi! 
Jongleri! Lăutari! 


În tot acest timp, Voldi se frământă în temniţă, iar 
Antipa născocea inconştient o petrecere care avea 
să-i terfelească numele oriunde şi oricând va fi 
pronunţat. Pe de altă parte, toate Galileea se pusese 
în mişcare la vestea că Tâmplarul din Nazaret 
revenise o dată cu primăvara şi relua întâlnirile cu 
cei ce doreau să-l asculte. 

Nici una din provinciile Palestinei nu mai 
cunoscuse vreodată o asemenea efervescenţă pe 
drumurile sale.  Puzderie de oameni exaltaţi, 
incomparabil mai mulţi decât îl urmaseră pe profetul 
şi făcătorul de minuni în vara trecută veneau acum 
de la mari depărtări, de dincolo de fruntariile Galileii 
de nord şi de Petra. Veniseră şi din Samaria, deşi 
samaritenii îi detestau pe galileeni şi doar afacerile 
urgente îi făceau să treacă hotarul. 

Ei veneau pe jos, călare pe asini, în roabe, pe 
tărgi, cei mai prevăzători aducea cu ei corturi şi 
provizii, dar cei mai mulţi doar câte o pătură şi 
dormeau pe pământ, sub cerul liber, cumpărând, 
cerşind sau furând hrana. Negustorii ambulanti, 
hrăpăreţi, crezând ca fac afacerea vieţii lor, îi 
jupuiau pe flămânzi  vânzându-le la prețuri 
exorbitante pâine veche, peşte rânced şi dulciuri pe 
care bâzâiau muştele. Rapsozi itineranţi, străini cu 
înfăţişare bizară veniţi cu urşi îmblânziţi şi maimuțe 
jigărite îşi instalau şatrele pe lângă vizitatori, iar 
mulţimea sporea văzând cu ochii. 

Pe fiecare potecă, pe fiecare cărare desprinsă din 
drumul principal care ducea spre Cana întâlneai 
populaţia locală şi alte grupuri de oameni veniţi de 
aiurea, toţi întrebându-se dacă vechea fântână din 
piaţa centrală mai există şi-i poate adăpa pe toţi. în 


ultimele sale apariţii, lisus fusese bine primit de toţi 
aceşti oameni, dar acum situaţia era oarecum 
diferită. Ei erau încă prietenoşi faţă de el, dar ar fi 
vrut să-l aibă numai pentru ei. 


LLOYD C. DOUGLAS 


e * 


22 


Uluitoarea veste se răspândise până departe cum că 
facătorul de minuni din Nazaret vindecă şi leproşii, 
ceva ce avu darul să sporească interesul încă şi mai 
mult. în sezonul trecut, lisus vindecase orbi, surzi şi 
paralitici. Desigur, aceste infirmităţi erau deplorabile, 
dar nu molipsitoare; lepra era însă cu totul altceva. 
Leprosul nu era numai blestemat, ci şi primejdios 
pentru cei din preajma lui. Doar rostirea cuvântului şi 
semăna groază! Nimeni nu era scutit de ameninţarea 
bolii; până şi cei obişnuiţi să trăiască în curăţenie se 
cutremurau. Fără îndoială, boala nu era monopolul 
exclusiv al oamenilor care trăiau în mizerie; era de- 
ajuns să bei dintr-o cană care fusese atinsă de un 
lepros sau să calci pe un bandaj care-i aparținuse. 

Ce-i drept, existau o mulţime de legi pentru 
protecţia oamenilor. 

O dată ce unul contracta boala, indiferent de statutul 
său social, era renegat pe vecie şi constrâns să trăiască 
doar în preajma persoanelor atinse şi ele de groaznica 
maladie. Când un astfel de om întâlnea pe cineva în 
drumul său, el trebuia să se retragă în tufişuri şi să 
strige „necurat!" Era un fel de mort viu, pe care boala 
îl măcina bucată cu bucată. 

Când lumea află că lisus va vindeca leproşii, fireşte că 
mulţi pacienţi se arătară dornici să recurgă la puterea 
lui miraculoasă. Devenise un obicei ca acei veniţi foarte 
de departe să circule în grupuri de câte zece- 
douăsprezece persoane; iar atunci când o parte dintre 
ei solicitau o vindecare, se petrecea o învălmăşeală de 
nedescris. Când însă la marginea gloatei se auzea 
strigătul „necurat!", nimeni nu încerca să-i oprească. 
Legionarii aflaţi în preajmă pentru a menţine ordinea o 
luau la fugă din calea lor şi îndată se făcea drum liber. 
Oricât de crâncen se puteau certa mulțimile - alcătuite 
din tot felul de secte - în legătură cu orice, o deplină 
unanimitate se instala când era vorba să se facă loc 
unui grup de leproşi. Prima dată când s-a întâmplat un 


asemenea lucru, doar doi bărbaţi au stat liniştiţi 
aşteptând ca nefericitul grup să se apropie: lisus şi 
Simon. Simon îşi proptise bărbia în pumnii încleştaţi, 


423 
MARELE PESCAR 


ca pentru a-şi aduna curajul necesar dar stătea 
neclintit lângă lisus. Când Stăpânul a pronunţat 
cuvintele de vindecare, Simon 1-a apucat de mână pe 
cel care părea conducătorul grupului. lisus nu i-a 
spus nimic, dar i-a adresat un zâmbet de încuviinţare 
care-i umplu ochii de lacrimi Marelui Pescar. Andrei, 
Ioan, Iacob şi Tadeu, care se retrăseseră pentru a fi 
mai în siguranţă, îl înconjurau pe Simon, privindu-l 
cu admiraţie. Acum nu mai exista nici o îndoială 
asupra celui îndreptăţit să stea aproape de stăpânul 
lor. 

Mulțimea, acum liniştită, smerită, refăcu cercul, 
ascultând mesajul reluat de lisus. Fără nici o aluzie 
la riscantul miracol pe care-l înfăptuise, el continuă 
să vorbească despre siguranţa pe care o dă viaţa 
trăită în credinţă. Există, spunea el, două case dintre 
care îţi poţi alege una ca lăcaş spiritual. Una din 
aceste case a fost ridicată pe stânca credinţei; ploaia 
poate cădea în şuvoaie, furtuna poate să urle; dar 
casa va sta neclintită, pentru că a fost clădită pe 
stâncă... „Pe o petros", adăugă el pentru grecii care 
s-ar fi putut afla printre ascultători... Cealaltă casă a 
fost înălţată pe nisip; poate fi bună pe vreme 
frumoasă, dar nu rezistă pe furtună 

În seara aceea, după ce oamenii au fost îndemnați 
să se întoarcă la căminele sau la treburile lor, lisus 
şi micul său grup de prieteni au rămas după cină la 
adăpostul unui crâng, pe o coastă de deal izolată. 
Stăpânul şedea ceva mai departe de ceilalţi, pentru 
că era foarte obosit. Dar asculta vocile scăzute care 
comentau nemaipomenitele evenimente ale zilei. 

Filip, totdeauna mândru de strămoşii săi greci şi 
de propria cunoaştere a acestei limbi, remarcă: 

Mă întreb de unde culege cuvintele greceşti. Le 
foloseşte adesea. Aţi observat cum a spus „petros" 
când a vorbit despre stâncă? 


Nimeni nu făcu însă vreun comentariu. Toţi erau 
plictisiţi de greaca lui Filip. Apoi porniră să discute 
din nou despre Puterea nemaiîntâlnită a Stăpânului 
lor, făcând speculaţii în legătură cu modul în care 
dobândise asemenea daruri. 


LLOYD C. DOUGLAS 


* 
424 


— Auzeam azi în mulţime, îşi aminti Andrei, un 
bătrân din Nain care spunea că el crede că lisus este 
marele profet Elie, revenit pe pământ în carne şi 
oase. 

— De ce Elie? întrebă cel mai nou membru al 
grupului, pe nume Iuda din Keriot. 

— Poate pentru că Elie a vindecat odată un lepros, 
explică Andrei. Nu vă mai amintiţi? Scriptura spune 
că Elie 1-a vindecat pe Naaman, un mare om din 
Siria, pe care 1-a pus să se scalde în Iordan. 

Alfeus zâmbi uşor la amintirea acestei vechi 
legende şi adăugă: 

— Naaman s-a opus la început, fiind dispus să se 
scalde, dar nu în Iordan. 

— Ai memorie bună, Alfeus, remarcă Iacob. 

— Tatăl meu spunea adesea această poveste, 
interveni Alfeus. Poate pentru că o găsea hazlie. 

— Tatăl meu, spuse Andrei în felul lui tărăgănat, 
credea că nimic din ceea ce este scris în Scriptură 
nu poate fi hazliu. 

Aparent, nimeni nu era dispus să continue 
discuţia pe această temă şi trecu un lung moment 
până o reluară. 

— Aproape toată lumea crede, spuse Ioan, că lisus 
trebuie să fie unul din vechii profeţi reveniţi la viaţă. 

În această fază a schimbului de cuvinte, purtat 
mai mult în şoaptă, de teamă să nu-l deranjeze pe 
Stăpân care avea mare nevoie de odihnă, tresăriră 
deodată la auzul glasului său. 

— Dar voi ce credeţi despre mine? Cine sunt eu? 

Toţi îşi aţintiră privirea asupra lui Simon; dovada 
curajoasă a credinţei sale din această după-amiază îi 
conferise dreptul să fie purtătorul lor de cuvânt. 
După un răstimp de gândire, Marele Pescar se ridică 


în picioare şi declară solemn, cu vocea lui profundă 
şi mişcătoare: 

— Stăpâne, eu cred că tu eşti Fiul Domnului! 

O tăcere profundă se aşternu peste cei prezenţi. 


425 
MARELE PESCAR 


Simon, fiul lui Ionas, spuse lisus, de acum 
numele tău va fi Petru! Tu eşti Petru şi pe această 
piatră îmi voi clădi împărăţia mea! 


La încheierea celor şase zile pline de evenimente 
petrecute în Cana, când emoția şi entuziasmul 
oamenilor în legătură cu cuvintele şi faptele Sale 
erau la apogeu, lisus îşi uimi discipolii când îi 
anunţă că el va trebui să se întoarcă a doua zi la 
Capernaum. Nu a motivat în nici un fel această 
decizie neaşteptată, dar nici ei nu i-au cerut vreo 
explicaţie, deşi li se părea ciudat că renunţă acum la 
un prilej atât de bun de a-şi propovădui cuvântul. 

A doua zi, la ivirea zorilor, micul grup se afla deja 
pe drum, lăsându-l pe Marele Pescar în urmă, să 
spună mulţimii că Stăpânului i s-a cerut să se 
întoarcă la Capernaum, dar că va reveni peste câteva 
zile. Ei puteau să rămână sau să se întoarcă la casele 
lor. Vestea descurajantă a fost primită în diverse 
feluri. Cei care aduseseră cu ei bolnavi de departe 
hotărâră să aştepte. Mulţi vânători de curiozităţi, 
nemulţumiţi, făcură cale întoarsă. Sute de tineri şi 
unii vârstnici mai vioi, în mare parte bărbaţi, plecară 
fără să mai zăbovească spre Capernaum. Ceva 
spectaculos avea să se întâmple acolo şi nu doreau 
să scape cu nici un chip ocazia. Şi astfel, în tot 
cursul dimineţii, mulţimi tot mai mari de oameni se 
hotărâră să-l urmeze. O lungă procesiune, înşirată 
de-a lungul drumului, se îndrepta spre miazănoapte 
şi apoi spre coasta de asfinţit a lacului Ghenizaret. 

Istovit de graba mare cu care mergea, Petru îi 
ajunse din urmă în apropiere de Hammath. Spera că 
la vremea asta lisus să fi mărturisit motivul acestei 
călătorii neprevăzute, dar se pare că nu o făcuse. El 
se afla în fruntea grupului. Părea profund 
îngândurat. Ceilalţi erau şi ei prea obosiţi ca să mai 
vorbească. 


Cu cât înaintau - într-o tăcere ce părea de rău 
augur - cu atât Marele Pescar era mai îngrijorat de 
posibilele necazuri 


LLOYD C. DOUGLAS 


e * 


26 


din Capernaum. Fără îndoială că Stăpânul va vorbi, 
dar nu se ştie ce avea să spună. Existau deja 
duşmani care aşteptau o cât de mică ocazie ca să-1 
ponegrească. Preoții mai tineri sau mai bătrâni erau 
aproape unanim împotriva lui; țineau consfătuiri în 
legătură cu el; făcuseră apel la Sinedriu şi 
trimiseseră o deputăţie la tetrarh... Mai era rabinul 
Ben-Şolem! îşi va aminti el, cu o oarecare 
recunoştinţă, de munca iscusită pe care o făcuse 
lisus în casa lui? Sigur că nu! N-ar face-o în nici un 
caz bătrânul fariseu, cârcotaș şi înfumurat...! Dar 
lair? Lucrătorii de pe pământurile sale îşi lăsaseră 
adesea uneltele pentru a se alătura gloatei ori de 
câte ori lisus vorbea prin apropiere. Fără îndoială că 
Iair s-ar bucura să-l vadă pe lisus plecând din 
Capernaum, acum, probabil că era exasperat auzind 
că se întoarce. Dacă Iair ar vrea, l-ar putea reduce la 
tăcere. 

La marginea de miazănoapte a  Betsaidei, 
Stăpânul încetini mersul şi Petru ajunse în sfârşit 
alături de el. 

Am să mă opresc o clipă la casa Hannei, spuse el. 
Tu du-te mai departe cu ceilalţi. Ne întâlnim cu toţii 
la casa lui Andrei. Spunând aceasta, el se întoarse 
din drum şi o luă încep pe străduţa umbrită. 

Lumea care-l urma şi care era acum foarte 
aproape în spatele micului grup, se opri 
descumpănită pe moment. Marele Pescar se întoarse 
şi le spuse oamenilor că Stăpânul era obosit şi 
hotărâse să se odihnească la casa unui prieten... şi 
că ei nu trebuie să-l urmeze. Explicaţia păru să-i 
mulţumească pe mulţi dintre ei, dar alţii se 
împrăştiară în dezordine, unii apucând-o în direcţia 
în care o luase lisus. Reveniră însă puţin după aceea, 
derutaţi ca şi cum pierduseră urma vânatului. Parcă- 
1 înghiţise pământul. Cei care nu plecaseră în 
urmărirea prăzii rămăseseră pe loc şi se întrebau: Ce 


se întâmplase cu Tâmplarul? încotro o luase? Dar 
nimeni nu putea spune... Şi nici nu s-a putut explica 
vreodată. În plină zi...! Se vedea bine în toate 
direcţiile! Totul era atât de straniu! 


427 
MARELE PESCAR 


Andrei se încruntă şi se întoarse îngândurat spre 
bătrânul Bartolomeu. Acesta, sleit de marşul forţat, 
părea parcă şi mai descumpănit. 

— Şi acum ce facem? 

Bartolomeu clătină din cap, îşi umezi buzele 
uscate şi răspunse cu glas tremurat: 

— Poate că el nu vrea să fie urmat. 

Era adevărat, aşa cum aflase Petru, că lisus se 
oprise să se odihnească şi să schimbe câteva cuvinte 
cu Hanna, pe care nu o mai văzuse din ziua 
însănătoşirii ei miraculoase; dar acesta nu era 
singurul motiv al vizitei lui. El dorea s-o vadă pe Es- 
ter. Şi spuse asta îndată după ce se interesă pe scurt 
despre sănătatea femeii. 

Simţind că prezenţa ei nu era necesară sau 
dorită, Hanna se scuză şi-i lăsă pe cei doi singuri. 

- Eram nerăbdătoare să vorbesc cu tine, Stăpâne, 
spuse Ester. Nu mai am nici un motiv să rămân aici. 
Ce trebuie să fac? Unde să mă duc? Acum nu mai am 
nici un cămin şi nici planuri de viitor. 

El nu răspunse direct întrebărilor ei stăruitoare, 
ci începu să-i vorbească despre marile mase de 
oameni care-l urmează şi-l vor urma zi după zi de-a 
lungul verii. Este o gloată care-ţi stârnește mila. 
Sunt printre ei atâţia bolnavi aduşi de la mari 
depărtări, pe arşiţă, într-o dezordine generală. 
Tinere mame disperate îşi poartă în braţe pruncii lor 
orbi sau schilozi, ajungând cu ei flămânzi, murdari şi 
istoviţi. Trebuie făcut ceva pentru ei... El se opri şi o 
privi îndelung, părând că o imploră. 

— Vrei să spui că eu...? 

- Da, Fara, răspunse el încet, aproape în şoaptă. 
Îţi propun o misiune şi... o patrie. 

— O patrie? 

— ...În împărăţia mea. 


— Voi încerca, Stăpâne, să fac pentru ei tot ce-mi 
stă în 


LLOYD C. DOUGLAS 


Pe * 


2 


puteri, dar aş fi vrut să-mi ceri să fac ceva pentru 
tine. Îți datorez atât de mult! răspunse Fara după o 
lungă ezitare. 

Copila mea, spuse lisus cu blândețe, tot ceea ce 
faci pentru ultimul dintre aceşti nevoiaşi, faci pentru 
mine. 


În decurs de o oră, mase de oameni tot mai 
compacte luau drumul care ducea spre Capernaum. 
întreaga regiune se' pusese în mişcare. Oamenii se 
adunau de pe câmpuri, din vii, de pretutindeni, 
dublând mulțimea care ştia că se va petrece ceva 
important. 

În dimineaţa următoare, devreme, Petru, Iacob şi 
loan apărură pe treptele largi din piatră din faţa 
sinagogii şi rămaseră acolo în aşteptare. Spaţioasa 
piaţă era pe jumătate plină cu oameni aflaţi într-o 
permanentă frământare. La vederea celor trei, lumea 
îi recunoscu îndată ca fiind cei ce-l însoțeau pretu- 
tindeni pe Tâmplar şi începu să înainteze; alt puhoi 
de oameni, veniţi din străzile laterale şi dinspre 
ţărmul lacului, umplură zona pietruită a pieţei. 

În momentul acela, rabinul Ben-Şolem deschise 
impunătoarea uşă a sinagogii, se opri în capul scării 
şi ordonă mulţimii cu glas aspru să se împrăştie. Dar 
nimeni nu se clinti. Din diferite direcţii se auziră 
râsete  necuviincioase. Pălind şi tremurând de 
indignare, rabinul le strigă că nu au dreptul să stea 
acolo, că pângăresc un loc sfânt. 

Murmure de protest se auziră din rândul mulţimii 
care fremăta de nerăbdare, iar câţiva turbulenți 
ţipau cu mâna pâlnie la gură: „De când e piaţa asta 
un loc sfânt?"... Un bărbat cu faţa îmbujorată de 
băutură (probabil din Samaria, gândi Petru), 
îndrăzni să strige: „Mai bine te-ai duce la Barbă- 
Sură". 


Ben-Şolem, neputincios, agitând în aer un pumn 
ameninţător, îşi adună poalele veşmântului şi se 
retrase îndată, însoţit de hohote de râs 
batjocoritoare. 

Petru era mâhnit. Nu avea nici un motiv să-l 
simpatizeze pe rabin, dar această injurie adusă unui 
om în vârstă şi profesiunii 


429 MARELE 
PESCAR 


sale sacre întrecea orice măsură. Ce păcat, gândea 
el, că lisus nu e aici, să alunge elementele 
turbulente, pe mizerabilii veniţi din păgâna Samarie, 
pe  neisprăviţii din Macedonia, precum şi pe 
sălbaticii jegoşi din Damasc. Mesajul Stăpânului s-ar 
irosi dinaintea acestor zurbagii! La ce bun să le 
vorbeşti unor asemenea oameni despre o împărăție a 
iubirii, a bunei înţelegeri şi a păcii? 

Acum, furiosul Ben-Şolem - pe bună dreptate, 
desigur - îşi va chema consilierii şi va cere să se facă 
ceva. lair va fi obligat să aducă la cunoştinţa lui 
Iulian, comandantul Fortului. Şi lisus va fi arestat, 
întemnițat, fără îndoială, şi biciuit... Ar fi trebuit să 
se mulţumească cu succesele de la Cana. 

În acest moment, Stăpânul apăru pe treptele 
sinagogii şi începu să vorbească. Mulțimea înţelese 
îndată că el aflase despre grosolănia oamenilor şi 
deplângea cele întâmplate. El fusese ales, spunea el, 
să ofere lumii o cale de mântuire; şi aici erau 
cuprinşi toţi oamenii. într-o misiune atât de mare ca 
a sa, nu putea fi vorba despre costul sau pierderea 
acestei mântuiri. Misiunea sa, continuă el, era să 
semene sămânţa bunei înţelegeri între oameni, în 
speranţa unor eventuale roade de pace Multe din 
aceste seminţe se vor irosi. Unele vor cădea printre 
buruieni şi mărăciniş, unde nu vor putea creşte 
deloc, iar semănătorul nu se va putea opri pentru a 
privi în urmă, deplângând risipa. Alte seminţe vor 
cădea pe un teren pietros, unde nu va exista decât 
puţin pământ fertil care să le hrănească, şi tinerele 
plante se vor ofili şi vor muri. Dar semănătorul nu 
trebuie să se descurajeze, pentru că anumite seminţe 
purtătoare de viaţă vor creşte! Câteva din acestea 
vor găsi un adăpost primitor, într-un teren roditor! 

Mulțimea asculta într-o tăcere desăvârşită. Acum 
nimeni nu mai crâcnea. Chiar şi cei mai îndărătnici 


ştiau ce înțelege  Tâmplarul când  adăugă, 
semnificativ: „Cine dintre voi are urechi de auzit, să 
audă!" 

În mijlocul mulţimii se produse o bruscă agitaţie şi o 
persoană 


LLOYD C. DOUGLAS 


P$ * 


o 


de o anumită importanţă îşi croia drum în faţă. Petru, 
care se afla în apropierea lui lisus, cu o treaptă mai jos 
decât el, îşi lungi gâtul ca să-l poată recunoaşte pe 
bărbatul bine îmbrăcat care, hotărât, îşi arogase 
dreptul să ajungă până la el. Era air! Acesta înainta cu 
paşi mari, evident cu intenţia de a întrerupe adunarea. 
Pe faţa lui se citea neliniştea. Inima lui Petru zvâcnea 
puternic în piept. Acum avea să se dezlănţuie furtuna! 

lisus se opri şi aşteptă. Dacă se temea, nu dădea 
semne de îngrijorare. Mulțimea era liniştită, neclintită, 
iar unii se înălţau pe vârfuri pentru a vedea mai bine. 
Iair privi în ochii blânzi şi prietenoşi ai Tâmplarului şi 
se apropie atât de mult de el încât doar cei aflaţi în 
imediata lor apropiere puteau auzi ce-i spune. 

—  Stăpâne! Fetiţa mea este grav bolnavă! Ne 
temem că o pierdem. Te implorăm, ajută-ne! 

Înainte ca lisus să poată răspunde, Iosif, 
intendentul, care ajunse şi el acum cu sufletul la gură, 
murmură istovit la urechea stăpânului său: 

— S-a dus, domnule! 

Iair îşi plecă îndată capul pentru că izbucni în plâns 
şi se întoarse să plece, dar lisus îl reţinu punându-i 
mâna pe braţ, îl privi drept în ochi şi îi spuse cu 
blândeţe: 

— Vin cu tine, lair. 

— Este prea târziu, Stăpâne, spuse Iair cu glasul 
întretăiat. A murit! 

— Vino! spuse lisus. Hai să mergem! 


Uluitoarea vindecare a fetiţei lui Iair însemnase un 
adevărat triumf pentru lisus. Dar nimeni nu admira cu 
mai multă înflăcărare ca Petru acest miracol; el pusese 
la îndoială ideea Stăpânului de a se înapoia la 
Capernaum, unde, se temea el, puteau avea încurcături 
foarte serioase. Acum însă părea că acest loc, departe 
de a fi periculos, se dovedise cea mai sigură aşezare din 


Galileea pentru ca lisus să-şi poată continua misiunea, 
fără să se teamă că i s-ar face un rău. 


431 MARELE 
PESCAR 


În privinţa lui Iair, recunoştinţa lui era fără margini. 
El spusese desluşit că e de partea lui lisus şi părerea 
lui Iair atârna greu. Omul era cunoscut pentru 
înţelepciunea şi hotărârea lui nestrămutată de a face 
dreptate tuturor şi pentru tot ceea ce credea el că este 
spre binele comunităţii din Capernaum. 

Ben-Şolem se pusese într-o situaţie penibilă când îl 
eliminase din consiliu - cel puţin pentru moment - pe 
motivul că se dovedise critic şi ostil. Pe lângă faptul că 
era furios pentru ruşinea păţită în faţa auditoriului lui 
lisus, el se retrăsese de pe scena umilirii sale înainte de 
sosirea lui Iair în piaţă şi trimisese tuturor consilierilor 
sinagogii înştiinţări prin care-i convoca la o conferinţă 
de urgenţă. Cu excepţia lui Iair, toţi s-au grăbit să vină, 
aflând pe drum că lisus înfăptuise un miracol uluitor în 
chiar casa consilierului şef. 

Odată consilierii sinagogii reuniți în frumoasa 
bibliotecă a lui Ben-Şolem, rabinul îi puse la curent cu 
straniile întâmplări. Bătrânul era atât de obişnuit ca 
voinţa lui să prevaleze în orice împrejurare, încât ceru 
ca lisus să fie judecat pentru erezie şi tulburarea păcii. 
În absenţa purtătorului lor de cuvânt, stânjeniţi, 
consilierii nu scoaseră o vorbă. 

Cuprinşi de un nou val de indignare pentru aparenta 
lor lipsă de interes în luarea unor măsuri drastice, 
rabinul demisionă cu efect imediat. Ştia el bine că 
astfel îi va determina pe aceşti tembeli şi nătângi să 
acţioneze; pentru că era de neconceput ca ei să permită 
ca un asemenea dezastru să se abată asupra sinagogii 
lor! 

Spre consternarea sa, toţi amuţiră o vreme; apoi, 
fără comentarii, murmurară cu un aer nefericit că sunt 
de acord. Bătrânul rabin plânse neconsolat în timp ce ei 
se strecurară afară, Pe nesimţite, în vârful picioarelor. 
Timp de o oră, Ben-Şolem deplânse soarta, apoi îşi uscă 
lacrimile şi, încă sub imperiul mâniei, hotărâ să 


prezinte cazul unui tribunal superior. Chemă slugile şi 
se pregăti de drum spre Ierusalim. 

Bătrânul Anna, retras de curând din calitatea sa de 
înalt Preot şi căruia 


LLOYD C. DOUGLAS 


e * 


2 


îi succedase ginerele său, Caiafa, era unul din cei 
mai apropiaţi prieteni ai lui Ben-Şolem. Pe timpuri 
fuseseră colegi de rabinat. Rămăseseră atât de 
legaţi, încât, cu ocazia Săptămânii Pascale anuale, 
Ben-Şolem era oaspetele eminentului său prieten, 
care, deşi se retrăsese, îşi ţinea încă degetele sale 
zbârcite pe pulsul Sinedriului, alcătuit din bărbaţi 
vârstnici, îndelung obişnuiţi să asculte când vorbea 
el. 

Ben-Şolem putea conta pe faptul că Anna îi va 
primi cu înţelegere plângerile. Se vor duce împreună 
la Caiafa, îi vor relata întreaga poveste şi apoi vor 
vedea dacă un tânăr tâmplar neobrăzat din Nazaret 
are dreptul să submineze sinagoga din Capernaum şi 
să incite toată Galileea la batjocorirea credinţei 
părinţilor lor! Da, iar pe lair îl va costa mai mult 
decât avuţia şi popularitatea sa, pentru că se dăduse 
de partea acestui şarlatan, pretejindu-l de mânia 
justificată a Sinedriului! 

Petru nu ştia nimic despre abdicarea bătrânului 
rabin şi plecarea lui la Ierusalim, mânat de dorinţa 
de răzbunare, dar chiar dacă ar fi ştiut, nu se temea 
prea mult, pentru că poziţia lui lisus era sigură. În 
caz de primejdie imediată, el va şti să-şi poarte de 
grijă. 

După-amiază târziu, micul grup de discipoli 
aştepta la căsuţa lui Andrei întoarcerea lui Petru. 
încă puternic tulburat de emoţiile zilei, Marele 
Pescar sosi într-un târziu şi se prăvăli pe un scaun; 
ştergându-şi fruntea de sudoare cu dosul palmei, le 
spuse: 

— Vă amintiţi că eu m-am împotrivit întoarcerii la 
Capernaum, dar el ştia ce face. Nu voi mai pune 
niciodată la îndoială înţelepciunea lui - în legătură cu 
orice! lisus ştie cel mai bine ce e de făcut în orice 
situaţie! 


— Era şi timpul să afli, remarcă sarcastic fratele 
său. Ei, şi acum spune-ne exact ce s-a întâmplat. 
Circulă multe zvonuri pe aici. 

Petru începu cu începutul, din momentul în care 
lisus îi făcuse semn să-l urmeze, în timp ce lair şi 
intendentul său îşi croiau drum prin mulţime. La 
marginea drumul aşteptau trei cămile înalte, aflate 
în grija conducătorilor lor. 


433 
MARELE PESCAR 


— Vrei să spui că te-ai suit pe o cămilă? exclamă 
Ioan. 

- Da, încuviinţă Petru, dar n-aş mai face-o a doua 
oară. 

— Şi Stăpânul? interveni Filip. A călărit şi el o 
cămilă? Cum s-a descurcat? 

- Foarte bine, cred, se încruntă Petru. De fapt, 
eu eram prea ocupat cu propria mea cămilă ca să 
observ. A fost o călătorie dură, dar am ajuns în 
sfârşit acolo... în faţa casei am auzit gălăgie şi 
plânsete. Câteva bocitoare de meserie care stăteau 
acolo de multe ore, aşteptând să fie angajate, erau 
îngrămădite pe verandă, cu feţele ascunse sub 
glugile lor negre; jeleau şi urlau a pustiu precum 
câinii. lisus era vădit supărat de zgomotul pe care-l 
făceau şi ordonă să fie îndepărtate. 

— Ăsta-i unul din avantajele săracului, interveni 
Iacob. Când intră moartea în casa lui, nu are grija să 
angajeze bocitoare. 

— Ne-am dus imediat în camera unde zăcea copila, 
continuă Petru. lisus mergea în frunte, cu Iair şi 
soţia lui, Adiel, imediat în urma lui. Mi-au cerut să 
intru şi eu. Stăpânul s-a aşezat pe marginea patului 
şi a privit fix copila, îndelung. Faţa ei era 
cadaverică. După un timp, Stăpânul mi-a şoptit, ca şi 
cum se temea să nu o trezească: „Ce frumos 
doarme". 

— Adică... ea nu era moartă!? exclamă Tadeu. 

— Aici nu sunt sigur, spuse Petru. Toți credeau că 
e moartă. Părea cu adevărat moartă, dar el spunea 
întruna că doarme. 

- Poate că el credea că e un somn adânc de 
moarte, interveni Bartolomeu. 

— Poate, murmură Petru vag. Orice ar fi crezut el, 
asta spunea. Adiel, la rândul ei, credea că lui Iisus i 
se pare doar că fetita doarme, pentru că ea a 


izbucnit în plâns, clătinând din cap - „Nu, Stăpâne! 
Comoara mea Şaron s-a dus!" După aceea, el s-a 
aplecat peste ea, a mângâiat-o uşor pe obraz şi i-a 
spus: "Hai, Şaron, trezeşte-te!" 
Vocea Marelui Pescar tremura, apoi îşi drese 
zgomotos glasul şi continuă. 
Era atât de tulburător, spuse el răguşit şi 
sugrumat de 


LLOYD C. DOUGLAS 


e * 


4 


emoție. Micuța Şaron a deschis încet ochii; şi când 
Adiel s-a prăbuşit la marginea patului cu un strigăt 
de bucurie, copila i-a zâmbit somnoroasă şi i-a spus 
aproape în şoaptă: „Erau flori atât de frumoase 
pretutindeni, aşa cum ne povestea el..." 

— Visase, probabil, gândi Andrei. 

— Cine poate spune? comentă Petru îngândurat. 

O vreme, se făcu linişte. Apoi Petru adăugă: 

— Cât despre mine, eu cred că fetiţa era moartă! 

Toţi rămăseseră transfiguraţi la auzul acestei 
întâmplări. Acum, când strania poveste se terminase, 
începură să se foiască. 

— Şi acum ce vom face? întrebă Filip. Nu ţi-a spus 
Stăpânul ce are de gând? 

— El îşi petrece noaptea în casa lui Iair, spuse 
Petru. Mâine se va odihni aici, pentru că este foarte 
istovit. În dimineaţa următoare ne vom întoarce la 
Cana, deşi va trebui să înnoptăm la Hammath. 

— Dar de ce opreşte el la Hammath, întrebă Iacob, 
când îl aşteaptă atâta lume la Cana? 

— Da, e drept, şi foarte mulţi îl vor urma fără 
îndoială din Capernaum, spuse Filip. El va fi nevoit 
să vorbească la Hammath şi asta va fi obositor. 

— Bine, spuse Petru, fie precum spune el. Ne vom 
opri la Hammath. 

— Cred că ar fi cazul să ne întoarcem la Betsaida, 
anunţă Andrei, ridicându-se. Trebuie s-o văd pe 
Hanna înainte să plecăm. * 

— Nici eu n-aş avea nimic împotrivă să dorm la 
noapte într-un pat ca lumea, interveni Petru. Spune-i 
Hannei să mă aştepte la cină. Am să fiu acolo peste 
vreo două ore. l-am promis bătrânului Manusseh că 
voi sta de vorbă cu el. Manusseh vrea să închirieze 
una din corăbii - doar pentru vară, desigur. 

— Nu însă pe „Abigail"! protestă Tadeu. 


Marele Pescar îl bătu uşor pe umăr, dar nu-i 
răspunse. Grupul se destrăma acum. La uşă, Toma se 
opri şi spuse, fără să se adreseze cuiva anume: 


435 
MARELE PESCAR 


Nu înţeleg de ce Stăpânul vrea să plecăm din 
Capernaum acum, când lair îl sprijină atât de 
hotărât, iar lumea este atât de dornică să rămână. 

— Nu uita, îl mustră Petru, că noi nu am putut 
înţelege de ce el a vrut să plece din Cana pentru a 
veni la Capernaum. 

— Asta a fost altceva, murmură Toma. El a simţit 
că aici era nevoie de el. 

— Poate că acum simte că e nevoie de el în altă 
parte, remarcă Andrei, la care Iacob adăugă: 

— Eu nu cred că lui îi pasă prea mult dacă noi 
înţelegem sau nu. 

— Ai dreptate, Iacob, adăugă bătrânul Bartolomeu. 
El ne învaţă să credem în el şi trebuie să ne 
mulţumim cu asta. 

— Dar... poate un om să aibă credinţă şi înţelegere 
în acelaşi 
timp? încercă să argumenteze Toma. 

— Nu! răspunse Bartolomeu brusc. Tocmai de asta 
e credința, fiule. Aceasta este dată pentru 
momentele în care nu înţelegem. 

— Adevărat! aprobă Petru. Când un om înţelege, 
nu are nevoie de credinţă. 

- Mie nu-mi place să plutesc în întuneric, 
interveni Filip. 

— Dacă un om are suficientă credinţă, răspunse 
Petru, el 
îşi poate găsi drumul şi prin întuneric: credinţa este 
făclia lui. 


CAPITOLUL XVI 


ra pentru prima oară după multe 

săptămâni când toţi cei patru mâncau 

împreună. Acum îşi luau gustarea de 
dimineaţă în tihnă. Locul lui Petru la masa pătrată 
era cu faţa spre uşa bucătăriei, Hanna şedea în 
partea opusă, iar Andrei în dreapta lui. Aşezată în 
faţa lui Andrei, Ester se afla într-un permanent dute- 
vino la bucătărie, pentru că insistase să se ocupe ea 
de servitul mesei. 

La intervalele cuvenite, fata aducea compot de 
smochine, căni cu lapte pentru Hanna, Andrei şi 
pentru ea însăşi, un urcior cu suc de rodii pentru 
Petru, ouă fierte şi turte din faină de grâu pentru 
toţi. 

De câte ori Ester se ridica de la masă, Petru o 
urmărea cu o atât de sinceră admiraţie, încât Hanna, 
de obicei atentă la chestiuni de amănunt era uimită 
şi amuzată totodată. Se întreba dacă Andrei 
observase şi aruncă o privire pe furiş în direcţia lui, 
însă  îndărătnicul burlac nu-şi ridica ochii din 
farfurie. Ea nu cunoscuse niciodată pe cineva atât de 
indiferent faţă de ceea ce se petrecea chiar sub 
nasul lui. 

Ester, aparent neobservând interesul neobişnuit 
al lui Petru la adresa ei, purta o rochie albă din 
pânză de casă care îi aparținuse soţiei lui. Dar 
expresia lui fascinată în timp ce studia nestingherit 
mişcările mlădioase ale fete nu părea că exprimă 
amintirea dureroasă a pierderii fiinţei dragi. Aceeaşi 


rochie care atârna fără noimă pe trupul firav şi 
suferind, măcinat de boală al lui Abigail 


437 MARELE 
PESCAR 


se potrivea atât de bine cu făptură Esterei, încât Petru 
se minuna de frumuseţea ei nebănuită. Fata era de-a 
dreptul superbă! Era ca şi când o vedea pentru prima 
oară. 

El nu încercase niciodată să o cunoască mai bine. 
Relaţia lor începuse prost. Îl călcase pe nervi chiar din 
prima zi când se urcase pe corabia lui în chip de 
„losif, un băiat de cămile lihnit de foame, jerpelit şi 
murdar, dar care, după un timp, se transformase în 
„Ester", o tânără femeie misterioasă, ce părea să-şi 
schimbe identitatea de la o oră la alta. 

Marele Pescar nu mai ştia ce să creadă despre ea şi 
se lăsă păgubaş. În zilele acelea îl frământau destule 
alte probleme. El renunţase la prietenia lui Ionică, îl 
luase în derâdere pe Tâmplarul Nazarinean, ca în final 
să devină sclavul puterii de necontestat a acestui om 
straniu. Categoric, lumea şi ordinea firească a 
lucrurilor se întorseseră cu susul în jos. Nu era de 
mirare că nu avea timp şi nici nu-i era gândul la 
această Ester. 

Dacă Hanna, care rămânea singură toată ziua şi 
simţea nevoia unei tovărăşii, dorea să-şi reverse 
sentimentele ei materne asupra acestei străine 
enigmatice, Petru nu avea nici o obiecţie, dar nici nu 
se străduise să-şi ascundă antipatia pentru această 
nouă membră a gospodăriei sale. Oricum, rămăsese 
încă un secret cine era fata, de unde venea şi ce avea 
de gând să facă de acum încolo. Hanna se arătase 
mulţumită când misteriosul vagabond fusese găzduit 
aici; în definitiv, era casa ei. Poate că fata o ajuta să 
se refacă după pierderea lui Abigail. Mai mult, Petru 
era obligat să admită că Ester îşi merita din plin 
găzduirea şi că prezenţa ei în casă nu îl incomodase 
niciodată, în nici un fel. Însă rareori avea ceva să-i 
spună, în afară de mormăieli formale la micul dejun; 


dar nici ea nu făcea nici efort pentru a ameliora 
relaţia dintre ei. 

Această atitudine rece reciprocă se modificase 
totuşi considerabil după însănătoşirea miraculoasă a 
Hannei. Ester preluase conducerea gospodăriei, 
devenind astfel un membru necesar şi folositor 
familiei. Era de asemenea evident că Stăpânul 


LLOYD C. DOUGLAS 


P$ * 


8 


manifesta un interes aparte pentru ea. Dacă Ester 
avea un secret, el îl cunoaşte fără îndoială şi, în 
ciuda acestui fapt sau poate tocmai de aceea, el o 
invitase drept unica martoră a vindecării Hannei. Ce 
se Întâmplase exact cu ocazia aceea, nu avea să afle 
niciodată, dar întâmplarea operase incontestabil o 
profundă schimbare în atitudinea fetei. Noua ei 
comportare era greu de definit. Era ca şi când ar fi 
fost eliberată dintr-o temniţă. 

Marele Pescar se văzu în situaţia de a o privi într- 
o lumină nouă pe această fată care devenea tot mai 
interesantă, mergând până acolo încât începuse a-i 
arăta o prietenie stângace: acum se simţea stânjenit 
când ea răspundea indiferentă la încercările lui de a 
fi amabil. 

În dimineaţa aceasta, ori de câte ori se aşeza 
lângă el, Petru se întorcea către ea cu un zâmbet 
blând la care ea nu răspundea nicicum: nici 
surprinsă, nici recunoscătoare. De pildă, în timp ce 
Ester îi lua din faţă castronelul în care îi servise 
smochinele, el făcu observaţia că acestea erau foarte 
bine pregătite, la care ea răspundea degajat că 
Hanna le pregătise. Câteva minute mai târziu, el 
spunea că ouăle erau fierte exact după gustul lui, dar 
Ester îi făcea un semn Hannei, invitând-o parcă să 
culeagă ea cuvenitele aprecieri. 

După ce termină gustarea şi îşi împături 
şerveţelul, el avu îndrăzneala să-i spună că îi 
crescuse părul foarte iute, aşa că de acum încolo nu 
va mai putea trece drept băiat, observaţie pe care o 
însoţi cu o chicoteală ştrengărească - un mai vechi 
obicei al lui Simon. La această impertinenţă, el mai 
adăugă că nu i-ar strica deloc dacă şi-ar lăsa şi 
câţiva cârlionţi pe frunte. Fata îi zâmbi dojenitor, ca 
unui băieţel care vorbeşte - prea mult, apoi se 
întoarse spre Hanna, scuzându-se că ar dori să 


meargă în grădină să culeagă câţiva crini, Hanna o 
însoţi până la bucătărie. 

Petru îşi freca bărbia, total descumpănit. 

Ce o face pe fata asta să se creadă superioară 
nouă? i se adresă el îmbufnat fratelui său. 


439 
MARELE PESCAR 


— Poate că este, răspunse Andrei, îngândurat. 

— Mi-e teamă ca am tratat-o ca pe un câine, 
recunoscu Petru, spre surpriza amândurora, 
deoarece Marele Pescar nu prea obişnuia să se 
scuze. 

Andrei mai rămase un timp pe gânduri, iar Petru, 
aşteptând ceva mai reconfortant decât tăcerea 
fratelui său, adăugă: 

— Doar n-o să stea o veşnicie-supărată pe mine! 

— Dacă speri să vină la tine dând din coadă şi să- 
ți lingă mâinile, atunci va trebui să aştepţi mult şi 
bine. 

— Aş vrea să mă împac cu ea înainte de a pleca, 
murmură Petru, mai mult pentru sine. Vom lipsi 
toată vara şi s-ar putea să n-o mai găsim la 
întoarcere. Nu se ştie ce are de gând. S-ar putea să 
n-o mai văd niciodată. 

— Ah, n-avea grijă, o s-o vezi în fiecare zi, Simon. 
Andrei nu-i spusese încă pe noul său nume. Ester va 
veni cu noi. 

— Ce” se răsti Petru. Cu noi? Imposibil! Cine ţi-a 
spus asta? 

- Hanna. Ester va avea grijă de copiii bolnavi şi 
de mamele lor. 

— Dar - izbucni din nou Petru - nu putem permite 
aşa ceva! Această fată... ei bine, nu mai e chiar o 
fată, Andrei. E o femeie atrăgătoare... poate prea 
atrăgătoare ca să fie expusă la tot felul de jigniri şi 
grosolănii! în gloata asta sunt oameni foarte vulgari! 
Dacă va fi ca vara trecută, vom întâmpina destule 
incidente neplăcute, fără să mai avem şi grija 
Esterei. Cugetă câteva clipe, apoi întrebă: De fapt, 
cine i-a băgat ideea asta nebunească în cap? 

— Chiar Stăpânul, răspunse îndată Andrei. 

- L-a întrebat ea dacă ar putea să-l 

însoţească? 

— Nu, asta a fost chiar ideea lui. El i-a propus. 


Petru trase adânc aer în piept şi începu să 
pufăie, clătinând din cap buimăcit. 
— Stăpânul nostru face unele lucruri foarte 
ciudate, Andrei. 
- Toţi am observat asta, spuse fratele său, 
încuviinţând din cap. Dar... cu toate acestea, orice 
face, este... 


LLOYD C. DOUGLAS 


xX 
440 

— Ştiu, ştiu! interveni Petru bătându-1 pe umăr. 
Orice face el este bine!... Dar cum crezi că această 
drăgălaşă creatură va putea sta toată vara laolaltă cu 
o duzină de bărbați? 

Andrei îi aruncă un zâmbet şiret şi remarcă sec că 
în orice caz va fi mai bine decât dacă ar sta toată 
vara cu numai unul din ei, o observaţie la care 
fratele său,.ofensat, ridică din umeri şi părăsi brusc 
încăperea. 

Burlacul cu vorba blajină, care nu intenţionase 
să-l jignească cu observaţia sa maliţioasă, privi lung 
în urma lui şi chicoti... „Aşa deci, asta îl frământă pe 
Simon, cugetă el. Ester a devenit importantă pentru 
el. Pare tot mai sensibil faţă de acest subiect. Ia te 
uită! Cine ar fi crezut una ca asta?" 

Hanna tocmai se întorcea din bucătărie. Acolo 
fusese linişte un timp. începu să deretice cu râvna-i 
cunoscută. 

— Mă întreb dacă Simon nu s-a îndrăgostit de 
Ester, spuse ea, curăţând atentă firimiturile. 

— De ce nu? replică Andrei degajat. Nouă tuturor 
ne place de ea. 

Hanna îşi ţuguie buzele. Apoi, hotărând să adopte 
o strategie mai fructuoasă, zâmbi şi, pe un ton 
confidenţial, spuse mieros: 

— Tu ştii, Andrei, că eu nu mă voi amesteca în 
povestea asta. 

Andrei dădu din cap în semn că e de acord. 

— Asta a fost întotdeauna tactica ta, răspunse el, 
pentru că te scuteşte de necazuri, nu-i aşa? 

Hanna nu mai făcu nici un comentariu, deşi prin 
uşa întredeschisă a bucătăriei se mai auziră un timp 
exclamaţii şi pufăituri. 


De mai multe generaţii devenise un obicei ca 
prinţul Arimateii să respecte postul şi să participe la 
Săptămâna Pascala în Oraşul Sfânt. 


Acest eveniment anual, care iniţial comemora 
eliberarea evreilor din robia lor în Egipt, evoluase 
treptat de la reeditarea ridică şi solemnă a 
miraculoasei eliberări, căpătând cu timpul multe 
caracteristici atractive, dar nesemnificative. Era 
Săptămâna 


441 
MARELE PESCAR 


întoarcerii Acasă pentru toţi evreii care o puteau 
face. în Oraşul Sfânt veneau cu sutele de la mari 
distanţe şi de pe meleaguri străine, aducând cu ei tot 
soiul de mărfuri. Lungi caravane, încărcate cu 
alimente exotice, condimente, pietre preţioase şi 
ţesături costisitoare, îşi instalau taberele în veci- 
nătatea dealurilor.  Rapsozi, magicieni, actori, 
acrobaţi, ghicitori, prezicători, vânzători de ierburi 
medicinale se înşirau pe străzile înguste ale oraşului, 
alcătuind un furnicar în continuă fierbere. Noaptea 
Pascală se comemora încă în mod solemn, în tăcere 
şi reculegere în căminele evreieşti slab luminate. 
Dar în locul unui ceremonial auster, aşa cum s-ar fi 
cuvenit, Săptămâna Pascală devenise un carnaval 
pentru tot mai mulţi vizitatori. 

Tânărul prinţ Iosif al  Arimateii aştepta 
întotdeauna cu bucurie acest pelerinaj care avea loc 
primăvara"Ţinutul era minunat. Chiar dacă ştia că la 
destinaţie nu-l aşteptau cine ştie ce plăceri, Iosif se 
simţea răsplătit de călătoria în sine, care era 
încântătoare. El călătorea în stilul şi cu pompa 
cuvenită avuţiei şi poziţiei sale, în compania unui 
grup de tineri prieteni şi cu o impresionantă suită de 
slugi. După părerea lui Iosif, Ierusalimul era un oraş 
fermecător 
Generaţii de strămoşi se remarcaseră făurind istoria 
sa, lăsând mărturii elocvente, ca de pildă inscripţiile 
de pe masivele lor morminte din „Grădina 
Sepulcrală". Va veni şi ziua când însuşi Iosif li se va 
alătura acolo. Propriul său mormânt, temeinic 
plănuit, se afla chiar în stadiu de construcţie şi avea 
să fie terminat la sfârşitul verii. Nu era deloc grăbit 
să-l ocupe, pentru ca viaţa merita s-o trăieşti, dar 
era o mângâiere să ştii că, atunci când îţi va suna 
ceasul, acest loc familiar va fi gata să-l primească. 
Avea şi mulţi prieteni influenţi în Ierusalim, care-l 


aşteptau plăcere Chiar şi ursuzul Procurator Pontiu 
Pilat îl servea cu prăjituri şi vin când venea să-i 
prezinte omagiile la „Insula Romană" şi-l alinta 
spunându-i „losi". 

Plănuia să facă şi o vizită la ambasada galileană, deşi 


LLOYD C. DOUGLAS 


e * 


42 


acest lucru era mai puțin pe placul său. De regulă, 
toate problemele interne care implicau principatul 
Arimateii îi reveneau tetrarhului. Iosif era bucuros 
că recurgea foarte rar la serviciile lui, deoarece nu-1 
simpatiza şi, mai ales, nu avea încredere în el. Un alt 
motiv pentru care Îi displăcea să viziteze ambasada 
era că aici o întâlnea invariabil pe neruşinata, 
înzorzonata şi excesiv de boita Salomeea, pe care o 
detesta. Odată fusese obligat să petreacă o oră 
nefericită cu mama ei, a cărei reputație era atât de 
compromisă încât a fi prieten cu ea însemna o 
invitație la scandal. 

Acum el plecase din Ierusalim şi se afla în drum 
spre casă. în noaptea aceasta avea să întrerupă 
călătoria, ca de obicei, şi să-şi instaleze tabăra la 
întretăierea drumurilor, în apropiere de localitatea 
Hammath! 

Dimineața, în ziua următoare, tabăra prințului a 
fost trezită de o mare hărmălaie şi forfotă pe drum. 
O imensă mulțime se grăbea spre o pajişte, la o 
depărtare nu mai mare de vreo cincizeci de iarzi. 
întrebările puse în stânga şi-n dreapta relevară 
faptul că Tâmplarul Nazarinean avea să apară în 
curând. 

Iritați de ivirea acestei gloate, prietenii lui Iosif 
insistară pe lângă el să strângă în grabă tabăra şi să- 
şi amâne gustarea până când vor ajunge într-un loc 
mai liniştit, dincolo de drumul mare. Dar el nu găsi 
cu cale să părăsească locul. 

De fapt, eu aş vrea să-l mai văd o dată, declară 
prinţul. Trebuie să fie ceva mai mult decât un 
saltimbanc, altfel oamenii n-ar continua să alerge 
după el. 

Amintindu-şi cu jenă de primirea rece ce li se 
făcuse cu câteva luni în urmă de auditoriul lui lisus, 
prietenii îl sfătuiră insistent pe Iosif să nu mai rişte 
un nou afront, dar el nu cedă şi îi anunţă că are 


intenţia să se ducă singur printre oameni dacă 
nimeni nu vrea să-l însoţească, ceea ce şi făcu. 

Gloata se potoli când Nazarineanul apăru pe un 
mic dâmb unde fusese amenajat un spaţiu şi începu 
să vorbească imediat cu glasul lui blând, intim, dar 
care străbătea până departe, impunând linişte 
deplină şi atenţie. 


443 
MARELE PESCAR 


Astăzi, spunea el, vrea să le vorbească 
despre viaţa veşnică. Cetăţenii împărăției lui nu 
trebuie să aştepte moartea pentru a cunoaşte 
fericirea şi pacea. „Noi suntem cu toţii fiii Domnului, 
continuă el. Deşi încă nu ne este clar ce vom deveni, 
putem fi siguri că atunci când îl vom vedea, şi-l. vom 
cunoaşte aşa cum e El, vom constata că suntem 
asemenea Lui. .. Dar suntem cu adevărat copiii lui 
Dumnezeu? Cine sunt azi copiii Lui? Pentru a 
cunoaşte acest lucru trebuie să faci parte din 
împărăţia Lui, iar această împărăție există, este aici, 
este a voastră...! Cere şi ţi se va da! Caută şi vei afla! 
Care părinte dintre voi îi va da o piatră copilului său 
dacă îi va cere pâine? Şi dacă voi, aşa egoişti şi 
nepăsători cum sunteţi, îi răsplătiți cu daruri pe 
copiii voştri, Tatăl nostru din Ceruri le va da cu mult 
mai mult celor ce-i cer şi va cobori asupra lor 
binecuvântarea Sa!". Aceasta era viaţa veşnică ce 
începea acum, aici; pentru tine, pentru toţi! 

După ce lisus cobori de pe dâmbul pe care se 
urcase, Petru făcu semn cu mâna celui mai apropiat 
dintre purtătorii de bolnavi. Ziua miracolelor 
începuse. 

Iosif îşi croia drum prin mulţime pentru a ajunge 
cât mai în faţă. Cea mai mare parte a oamenilor se 
dădea la o parte să-i facă loc, poate din cauza 
veşmintelor sale şi a ţinutei princiare. Acum era doar 
la câteva picioare distanţă de locul în care se 
petreceau straniile fapte ale Nazarineanului. 

Nu, aceasta nu era o înşelăciune! Era poate de 
conceput că omul cu faţa suptă care tocmai se ridica 
de pe targă, cu lacrimi de recunoştinţă şi cu 
scâncete de uimire, să fi convenit cu Tâmplarul să 
organizeze această scenă dramatică, dar era absurd 
să crezi că pruncul din braţele acelei mame tinere 


răvășite, cu pârul vâlvoi, să se fi pretat unei 
conspirații pentru a înşela publicul! 

Inima lui losif bătea cu putere, gâtlejul i se 
uscase. Simţea chipurile încinse ale celor din jur care 
se îmbulzeau şi-l înghionteau din toate părţile, dar 
rămânea nepăsător la aceste 


LLOYD C. DOUGLAS 


* 
444 


contacte pe care în alte împrejurări, le-ar fi socotit 
intolerabile, într-adevăr, deşi departe de a fi la largul 
său în mijlocul acestor oameni de rând, prinţul se 
simţi oarecum înrudit cu ei. Tâmplarul spusese că 
toţi erau copiii lui Dumnezeu şi pentru moment Iosif 
crezu acest lucru. 

Sudoarea brobonise fruntea palidă a Tâmplarului. 
Se vedea că este peste măsură de obosit. Uriaşul 
galilean aflat alături de el menținea la distanţă 
procesiunea suferinzilor care implorau atenţia şi le 
cerea calm, dar ferm să mai aibă răbdare, pentru că 
Stăpânul se odihneşte. Cu aceasta, lisus şi micul său 
grup părăsiră mulţimea şi se îndreptară spre drumul 
mare. Iosif porni şi el îndată în urma lor. 

După o bucată de drum, spre surprinderea lui 
Iosif, Tâmplarul se opri şi păru că-l aşteaptă. Arăta 
atât de ostenit, încât îi tremura capul, dar îl 
întâmpină pe prinţ cu un surâs binevoitor. 

— Învăţătorule, spuse Iosif ezitând, ce trebuie să 
fac pentru a avea această viaţă veşnică? 

Petru se încruntă, pentru că îl recunoscu îndată 
pe prinţul Arimateii. Aşa deci, prinţul dorea o viaţă 
veşnică, în condiţii speciale, stabilite anume pentru 
prinți! 

— Cred, prietene, că ai fost crescut să cunoşti 
legile, spuse Iisus cu blândeţe. 

- Da, învăţătorule, e adevărat, răspunse Iosif, şi 
am respectat legile din copilărie, am învăţat să-l 
iubesc pe Dumnezeu din adâncul sufletului meu şi cu 
toată puterea. 

— Continuă, prietene, îl îndemnă lisus, dar mai 
există încă o poruncă şi aceasta glăsuieşte să-ţi 
iubeşti aproapele ca pe tine însuţi. Azi ai întrezărit 
doar împărăţia şi vei putea avea parte de ea, dar va fi 
mai greu pentru tine decât pentru aceşti sărmani. 
Pentru bogaţi nu e uşor să intre în împărăție. Viaţa 
lor este prea încărcată cu tot felul de lucruri! 


Cu capul plecat, Iosif încuviinţă fără tragere de 
inimă şi nu mai spuse nimic. 


445 
MARELE PESCAR 


Dacă vrei să faci parte din împărăţia mea, 
prietene, renunţă la avuţiile tale; scapă de 
ele! Dă-le săracilor!... Şi atunci vino şi urmează-mă! 

Toţi ceilalţi aşteptară îndelung ca prinţul să 
vorbească, dar el nu mai avea nimic de adăugat. Cu 
capul mereu plecai, se întoarse îngândurat şi se 
depărtă. lisus mai făcu şi el câţiva paşi, vrând parcă 
să-l reţină, dar îl urmări trist cu privirea până ce 
acesta dispăru. Nici unul din cei de faţă nu avu 
nevoie să i se spună că Stăpânul lor este trist. 

După un timp, lisus se întoarse spre ei, făcându- 
le semn că vor porni spre Cana. Petru mergea alături 
de el. Petru nu era numai dezamăgit, ci şi rănit. 

— Stăpâne, spuse el gânditor, noi am renunţat la 
tot ca să te urmăm. 

— Da, Petre, răspunse lisus abătut. Ştiu, şi pentru 
asta veţi fi răsplătiți. 

Bătrânul Bartolomeu, care trudea în urma lor 
împreună cu Andrei, se opri şi-i spuse: 

— Andi, iată că pentru prima oară prinţul cere şi el 
ceva ce nu poate avea: un loc în împărăţia Stăpânului 
nostru! 


Contrar aşteptărilor lui Petru, Ester nu se alătură 
grupului când aceştia se opriră la Betsaida, în drum 
spre Hammath. 

El se îndoia că e înţelept ca ea să-i însoţească, 
dar acum, că i se propusese să facă astfel, era 
nerăbdător s-o vadă. Pe măsură ce se apropiau de 
colţul străzii pe care se afla casa Hannei, urmaţi de 
mulţimea ce ocupase deja întreaga piaţă din 
Capernaum, ochii lui scrutau îndelung strada. El nu 
ştia că ea primise instrucţiuni să nu plece spre Cana 
decât a doua zi. 

În dimineaţa următoare, după ce îşi luă rămas 
bun de la Hanna, care vărsă câteva lacrimi, fata 
porni la drum, dar nu singură, pentru că procesiunea 


care trecuse prin mica localitate Betsaida în tot 
cursul zilei de ieri continua să se scurgă, luând 


direcţia către miazăzi. 
Ajungând pe câmpia întinsă aflată la o jumătate 
de milă de 


LLOYD C. DOUGLAS 


e * 


4 


Cana, Ester nu se strădui să se alăture grupului 
care-l urma pe Stăpân, mulțumindu-se să facă parte 
dintr-o masă de oameni ce sporea cu fiecare oră; îşi 
îndreptă atenţia spre femeile istovite care-şi purtau 
copiii bolnavi în braţe. 

Nu era o misiune uşoară. Ester văzuse adesea 
sărăcia şi mizeria, dar niciodată atât de aproape şi 
nici nu simţise vreo răspundere pentru alinarea 
acestora. îşi închipuia că sărmanii şi nevoiaşii 
nutresc sentimente reciproce de înţelegere şi com- 
pătimire, cel puţin aşa credea că trebuie să fie, însă 
experienţa ei prezentă o dezamăgi. Era recunoscută 
indiferența bogaţilor faţă de starea de plâns a 
săracilor, dar acum vedea bine că nici săracii nu 
dovedeau respect şi înţelegere unul faţă de celălalt. 
Femeia cu care încercase să se împrietenească nu 
părea dispusă să coopereze. Ei doreau hrană şi 
adăpost, şi le voiau acum, şi înaintea tuturor. Se 
înfuriau dacă le cereai să-şi aştepte rândul Fiecare 
din suferinzii gloatei gândea că situaţia lui necesită 
o atenţie imediată. 

La început, fata fusese indignată. Când rugase 
câteva femei; s-o însoţească în sat unde ceruse ici şi 
colo unor gospodine, nu foarte prietenoase, câteva 
turte, lapte de capră sau smochine uscate, acestea 
se împotriviseră. lar femeile pe care le rugase să 
aibă grijă de copii în absenţa mamelor socoteau că 
nu pot face un lucru impus. Când se întoarse apoi cu 
provizii pentru ele, majoritatea s-au luat la harţă 
când a fost vorba de împărţirea hranei. Era o situaţie 
descurajantă. 

Ajunsă la capătul răbdării, Ester ţipă să se facă 
linişte şi le spuse: 

Nu sunt plătită să vă ajut, să ştiţi! Nu fac toate 
astea pentru că îmi place... încetaţi cu gâlceava acum 


şi ascultaţi-l pe Stăpân! Ele se încruntară, dar îşi 
întoarseră faţa spre el, pretinzând că-l ascultă. 

Uneori, sensibila fată se minuna de răbdarea lui 
lisus când îl auzea pledând pentru bunăvoință şi 
îngăduinţă între oameni, I pentru ducerea poverilor 
altora, pentru împărţirea bunurilor 


447 
MARELE PESCAR 


între ei, în timp ce nedemnii săi ascultători, care 
veniseră doar din dorinţa de senzaţional, se călcau în 
picioare şi se înghionteau sălbatic pentru a se făli 
apoi, fiecare, că el fusese primul martor al cutărui 
miracol. 

Era târziu în după-amiaza celei de-a patra zile a 
misiunii lor în Cana, când Marele Pescar veni pe 
neaşteptate în apărarea ei, chiar în momentul în care 
Ester era profund descurajată şi gata să admită că 
eşuase în misiunea ei. Doar promisiunea pe care o 
făcuse Stăpânului o oprise să nu dea bir cu fugiţii. ° 

Petru hotărâse să păstreze distanţa faţă de ea, 
adică exact împotriva înclinaţiei lui, pentru că fata se 
afla permanent în gândurile sale. Astăzi mai zăbovise 
nehotărât, întrucât mulţimea se împrăştia, iar 
Stăpânul împreună cu ceilalţi din grup începuse să 
urce colina pentru a instala tabăra la adăpostul unui 
pâlc de salcâmi. Un timp, el rătăci la întâmplare, fără 
vreo ţintă, printre tărgile cu bolnavi care sosiseră 
mai târziu şi aşteptau să fie transportaţi pentru a 
înnopta într-un loc mai ferit. Ici şi colo, el se oprea 
cu cuvinte de alinare şi încurajare. Greu de presupus 
că Stăpânul se va putea ocupa de ei toţi a doua zi, şi 
îi ruga să încerce să aibă răbdare. 

În timp ce se apropia de corturile instalate pentru 
mamele cu copii bolnavi, inima începu să-i tresalte de 
emoție. Părea că terminaseră cina, pentru că nu se 
zărea nimeni, iar Ester, care îşi încheiase 
îndatoririle, stătea deoparte pe un scăunel, intr-o 
atitudine care trăda imensa oboseală şi descurajare. 

La apropierea lui, fata înălţă capul şi se ridică să-l 
întâmpine cu un zâmbet îngândurat, ceea ce-l făcu 
să îngâne cu glas tremurat, dar în care se simţea o 
profundă afecţiune: 

Cum merg treburile pe aici și cum te descurci? 
Te sâcâie mult oamenii ăștia? 


În loc de răspuns, ea clătină din cap cu amărăciune, 
ca şi când ar fi vrut să spună că nu există cuvinte 


care să exprime situaţia ei, dar îl întrebă: 
Simon, ai timp să discutăm ceva împreună? 
Niciodată 


LLOYD C. DOUGLAS 


e * 


4 


înainte ea nu-i spusese pe nume şi acest semn 
deschis de prietenie îl mişcă profund. îi plăcea că-i 
spusese pe nume şi, deşi noul său apelativ se mai 
învechise puţin, singularizându-l într-un anume fel, 
pe moment el se simţi mai în largul său ca Simon, 
oarecum uşurat temporar de greaua răspundere ce-i 
revenea unei „Stânci”. 

— Desigur, îi răspunse el liniştit; sau te-aş putea 
duce la Stăpânul nostru, dacă ai necazuri. 

— Stăpânul nostru are şi aşa destul de îndurat, 
dar lasă-mă să-ţi spun ţie, Simon, ce mă apasă. 
Poate tu mă poţi ajuta. 

— Hai să mergem atunci într-un loc mai liniştit, 
unde să putem discuta în tihnă. 

O luară încet pe poteca şerpuită care ducea spre 
tabăra instalată pentru lisus. Simon în urma ei, cu 
mersul lui apăsat, era fascinat de uşurinţa şi graţia 
siluetei suple a tinerei. Cât timp urcară panta, nu-şi 
spuseră nimic. Nu vorbiră nimic până ajunseră pe o 
lespede calcaroasă ieşită din coasta dealului, de 
unde se deschidea o privelişte asupra văii 
supraaglomerate. Fiecare drum şi fiecare potecă era 
plină cu pelerini care se întorceau greoi spre 
taberele lor de pe dealuri. 

Odată ajunşi pe platou şi stând alături de fata 
care-i bântuise fără voia lui gândurile şi îi tulburase 
somnul multor nopţi, Marele Pescar nu era sigur 
cum - sau dacă - să rupă tăcerea. Ester îi veni 
prompt în ajutor. 

Întorcându-se către el, declară impetuos: 

— Necazul este, Simon, că toţi par atât de 
deznădăjduiţi, atât de vrednici de milă, dar pe de 
altă parte, când îi văd cât sunt de grosolani, de 
nemernici unul cu altul, îmi pierd orice speranţă! 

- Da, aşa este, încuviinţă Simon, dar bănuiesc că 
trebuie să avem puţină îngăduinţă faţă de ei. O 
femeie care poartă cu ea durerea unui copil orb sau 


schilod şi care are acum şansa să-l vadă 
însănătoşit - este disperată. E în stare să mintă, sa 
fure şi să lupte aprig ca să ajungă înaintea altora 
pentru hrana şi vindecarea lui. Conduita lor este 
deplorabilă, dar de înţeles. 


449 
MARELE PESCAR 


— Ai multă răbdare, Simon, murmură Ester. 

— Nu, draga mea, mărturisi el. Dacă pare că sunt 
răbdător este pentru că-l văd pe Stăpânul nostru 
compătimindu-i. Am învăţat de la el să-mi ţin gura şi 
să-mi păstrez calmul. Şi, crede-mă, nu mi-e deloc 
uşor. 

- Poate că şi eu aş putea învăţa să fiu mai 
îngăduitoare dacă din toate astea ar ieşi ceva cât de 
cât bun. 

— El le vindecă bolile, Ester, şi sigur că asta e 
ceva! 

— Ştiu, recunoscu ea neputincioasă. El deschide 
ochii copiilor orbi ca ei să poată vedea; dar ce să 
vadă decât răutate şi lăcomie! 

Accesul de indignare înăbuşit până acum 
izbucnise nestăvilit, însoţit de şiroaie de lacrimi care 
se rostogoleau pe obrajii ei îmbujoraţi. Descumpănit- 
în fața acestei explozii, Simon încercă să-i 
potolească  năvalnica pornire, contrazicând-o cu 
blândeţe, dar în zadar, pentru că glasul ei înecat de 
suspine continua cu aceeaşi înverşunare. 

— Iată cu ce s-a ales el din toate astea, strigă ea 
furioasă. El stă aici zi de zi, istovindu-se să le 
vorbească despre bunătate şi dragostea unuia faţă 
de celălalt, să trăiască în pace unul cu altul... 

— Cred că unii dintre ei încearcă, spuse Simon. 

— Doar câţiva, poate, dar nu destui, insistă Ester. 
Inima mea sângerează pentru el, Simon! El trebuie 
să fie cumplit de dezamăgit! Dacă ar fi un om 
obişnuit, care-şi face iluzii deşarte susţinând că el 
poate salva întreaga lume învățându-i pe oameni să 
fie milostivi şi generoşi, nimeni n-ar da atenţie 
fantasmagoriilor lui, dar... lisus are în mâinile lui 
putere dumnezeiască; și a dovedit-o mereu şi mereu! 
Eu cred cu adevărat că el Poate salva lumea... sau să 


termine cu ea, dacă aşa vrea el, dar nu în felul 
acesta! 
— Atunci cum? întrebă Simon grav. 
— L-am auzit pe Ioan Botezătorul vorbind despre 
Cel Mare Atotputernic care va veni să distrugă 
lumea şi să ia totul de 


LLOYD C. DOUGLAS 


eA * 


5 


la început cu oameni mai buni. El va străbate 
pământurile şi mările, va dărâma temple şi tronuri, îi 
va umili pe cei bogaţi şi îi va elibera pe cei săraci şi 
va netezi calea pentru toţi oamenii. Poate există o 
oarecare speranţă pentru un asemenea plan! lisus 
are puterea s-o facă, dacă vrea... Dar cum speră el să 
salveze lumea pledând în faţa acestor ţărani 
înfometați şi desculți din Galileea...! Spune-mi, 
Simon! Tu eşti dăruit cu o mare credinţă; ei îţi spun 
„Petros" acum. Tu crezi sincer că există o speranţă 
pentru împărăţia de dragoste a lui lisus? Lungile ei 
gene grele de lacrimi se ridicară încet. Îl privi cu o 
încredere copilărească şi spuse cu glas tremurător: 
Voi încerca să cred şi eu dacă tu îmi ceri! 

Discuţia se dovedi cel mai critic moment din viaţa 
Marelui Pescar. Pe măsură ce privea în ochii 
întrebători ai fetei, el simţi cum dobândeşte 
prestanţă şi demnitate. Oricare ar fi fost gândurile 
lui nebuneşti în legătură cu ea, orbirea şi dorinţa lui, 
Ester devenise sub ochii lui o fiică vrednică de 
încredere. 

Îşi lăsă mâna lui mare pe mâna ei delicată şi-i 
spuse blând: 

- Copilă dragă, eu cred că lisus este Salvatorul 
lumii! După o pauză, continuă,  măsurându-şi 
cuvintele: În privinţa acestor sărmani nu mulţi dintre 
cei puternici vor fi chemaţi în slujba Stăpânului 
nostru. El nu face apel la cei puternici pentru că ei 
au făcut lumea aşa cum este ea. El nu se aşteaptă să 
schimbe lumea astăzi într-o grădină, dar seamănă 
sămânţa. Noi trebuie să avem răbdare... şi credinţă 
în El! 

- Foarte bine, Petros, voi fi răbdătoare... şi voi 
avea credinţă! Mergem acum? 

Făcură drumul de întoarcere în linişte. în faţa 
corturilor, Ester şopti: 

— În seara asta, Petros, ai făcut mult pentru mine. 


— Iar tu, copila mea, mi-ai dat tărie, spuse Petru. 
În după-amiaza următoare, ca o confirmare a celor 
spuse de Petru în legătură cu credinţa Stăpânului lor 
în omul de rând şi a valorii sale în ochii lui, el le 
spuse o poveste despre un 


451 
MARELE PESCAR 


rege care plănuise un mare ospăț de nuntă pentru 
feciorul său, prinţ, la care invitase pe oamenii cei 
mai bogaţi şi de vază de pe pământurile sale şi din 
vecinătate. Nobilimea invitată se scuză, invocând 
motive neîntemeiate, şi nu dădu urmare invitaţiei. 
Atunci regele îşi trimise slugile în vecinătăţi să-i 
găsească oaspeţi la nuntă... 

După ce lumea se împrăștiase, Petru se opri la 
cortul Esterei pentru a-i spune câteva cuvinte de 
încurajare. 

— I-ai spus Stăpânului despre discuţia noastră de 
aseară? întrebă ea. 

Petru încuviinţă dând din cap şi zâmbi. 

— Cred că te gândeşti încă la parabola lui despre 
ospăţul regelui şi oaspeţii aduşi de pe drumuri... Nu, 
nu i-am spus nimic despre discuţia noastră. N-a fost 
nevoie. El ştia despre ea fără să-i fi spus. 

— Vrei să spui că lisus ştie... fără să audă... ceea 
ce spunem şi gândim? întrebă Ester buimăcită. 

— Mă tem că da, răspunse Petru. Există multe 
dovezi în acest sens. Îi zâmbi şi adăugă: Eu ştiu 
întotdeauna când nu este de acord cu ceea ce 
gândesc. Nu mă dojeneşte, dar îmi spune „Simon. 

Ester chicoti puţin şi spuse că ea nu mai auzise 
vreodată ceva atât de ciudat. 

— Şi astăzi cine eşti? „Simon" sau „Petru"? 

— Azi sunt Petru, răspunse el zâmbind. 

Această discuţie a constituit începutul unei 
camaraderii care avea să însemne mult pentru 
amândoi. Atitudinea Marelui Pescar faţă de fată era 
acum strict paternă şi proteguitoare, deşi uneori 
avea şi accente posesive stânjenitoare. El putea fi 
gelos ca un îndrăgostit. 

Într-una din după-amieze - cu o zi înainte de 
plecarea lor în Cana, Filip o rugă pe Ester să-l 
însoţească la vârstnica lui mamă Bătrâna stătea 


închisă în camera ei şi se simţea însingurată, 
neavând decât foarte rari şi puţini vizitatori. 


LLOYD C. DOUGLAS 


e * 
N 


— Necazul este, spunea el, că mama mea nu a 
învățat niciodată şi nu are curajul să vorbească în 
aramaică. Şi pentru că nu poate vorbi cu vecinii, ei 
nu vin s-o vadă. Cred că vederea ta i-ar face bine, 
chiar dacă ți se va părea greu să legi două vorbe cu 
ea. 

- Ea ce limbă vorbeşte, Filip? întrebă Ester în 
timp ce se apropiau de căsuţă. 

— Noi suntem macedoneni. 

Ester bănuia că Filip îi povestise mamei sale că 
va veni cu cineva să-i mai ţină de urât, pentru că 
fiica văduvei care le deschise uşa le zâmbi imediat, 
părând că-i aşteaptă. Era evident că bătrâna se 
pregătise de vizită pentru că stătea în vârful patului, 
sprijinită în perne. Când Ester trase un scaun lângă 
patul ei şi o bătu uşor pe mâna firavă, femeie îi 
răspunse cu zâmbete de bun venit şi clătină viguros 
capul ei sur. 

— Eu... nu... vorbesc limba ta, spuse femeia cu 
pauze şi poticneli. 

— Atunci vom vorbi pe limba ta, măicuţă, spuse 
Ester într-o greacă curgătoare. Nici eu nu sunt 
sigură mereu pe aramaica mea. 

Mama lui Filip îi apucă amândouă mâinile într-ale 
sale şi strigă: 

— Fii binecuvântată, copila mea! 

Sora lui râse fericită şi îşi trase şi ea un scaun 
mai aproape. Uluit şi nevenindu-i să-şi creadă 
urechilor, Filip se aşeză de partea cealaltă a patului, 
privind cum Ester şi extaziata lui mamă discutau 
prieteneşte. La prima pauză în conversaţia lor, el 
interveni şi întrebă: 

— De ce nu mi-ai spus că ştii greaca? 

— Pentru că nu m-ai întrebat niciodată, răspunse 
Ester, ceea ce-i făcu pe toţi să râdă. 

— Dar tu nu eşti grecoaică, spuse Filip, deodată 
serios Cum ai învăţat să vorbeşti atât de bine? 


— E o poveste lungă, Filip, mult prea lungă ca să 
ţi-o spun acum şi, de altfel, trebuie să plecăm. 


453 
MARELE PESCAR 


— Te rog, Ester, spune-mi doar atât: tu şi Stăpânul 
nostru vă vorbiţi greceşte unul cu altul? El pare să 
cunoască această limbă. 

Ester se ridică să plece, bătând încă o dată uşor 
cu palma ei mâna descărnată a bătrânei. Observând 
că Filip se întristase, ea îi şopti la ureche: 

— Stăpânul nostru ştie totul despre orice, Filip! 

Pe drumul de întoarcere pe platou, unde sute de 
oameni, conştienţi că întrunirea se terminase, se 
pregăteau să plece pe la casele lor, Filip i-a mai pus 
multe întrebări cu privire la originea ei, dar nu reuşi 
să afle decât ceva foarte vag. Absorbiţi în discuţie, 
pe măsură ce înaintau prin mulţimea care părăsea 
platoul, nici unul din ei nu observase că Petru se afla 
imediat în spatele lor. Filip tocmai spusese ceva şi se 
întorceau să-l salute. Marele Pescar privea 
încruntat. 

— Ester vorbeşte greceşte! explică Filip cu sinceră 
uimire crezând că Petru va fi plăcut impresionat, dar 
nu obţinu efectul scontat. El era supărat şi nu se 
sinchisea să-şi ascundă starea de spirit. 

—- Hmm! mormăi el. Acum poţi să te bucuri, Filip, 
dar să ştii că limba noastră e foarte bună pentru 
mine şi-mi ajunge. 

Nu se prea putea da un răspuns la o asemenea 
ieşire. Buimăciţi o clipă de neaşteptata grosolănie a 
Marelui Pescar şi privind de parcă ar fi fost pălmuiţi 
pe nedrept, Filip şi Ester se priviră stânjeniţi şi se 
îndepărtară. 

Petru, muşcându-şi buzele de furie, îi urmări un 
timp, văzu că se despărţeau în faţa micului cort al 
Esterei şi o porni încet să urce dealul. La o piatră de 
hotar aflată la marginea diurnului, el se opri, se 
aşeză trecându-şi degetele prin părul stufos şi se 
ocări amarnic. 


A doua zi dimineaţă, devreme, tabăra fia strânsă 
şi porniră la drum cu Petru în fruntea 
tuturor. loan îl întrebă pe Iacob: 

Crezi că l-a jignit cineva? 

- Cred mai curând că el a jignit pe cineva, 

răspunse fratele lui prompt. 


LLOYD C. DOUGLAS 


e * 


4 


— Hai să-1 prindem din urmă, sugeră Ioan, şi să-l 
facem să-şi descarce sufletul. 

— N-ai decât, dacă vrei, spuse Iacob. El se 
întoarse şi-l chemă pe Filip, care hoinărea în urma 
lor. Filip, n-ai vrea să mergi cu Ionică înainte şi să 
vezi ce-1 supără pe Petru? 

— Nu eu, murmură Filip. Eu nu vreau să ştiu. 

— Lăsaţi-l singur, îi sfătui Andrei. îşi va reveni el, 
indiferent de ceea ce-1 supără. Dacă ar fi avut 
nevoie de ajutor, Stăpânul ar fi fost îndată alături de 
el. 

Instinctiv, ei se întoarseră şi priviră în spate. 
Mult în urma lor îl văzură pe lisus între Ester şi 
Bartolomeu, cu tânărul Tadeu puțin înaintea lor, 
împingând un cărucior în care se aflau corturile lui 
Ester şi uneltele trebuincioase. 

— De unde a făcut ea rost de corturile astea, 
întrebă Filip? 

— Simon le-a cumpărat, spuse Andrei, cu ceva din 
banii pe care bătrânul Manasse i-a plătit pentru 
„Rahela". Mare parte din ei i-a dat Hannei. Lungul 
discurs al lui Andrei era o noutate pentru ei şi îl 
ascultau cu atenţie. Fratele meu are şi momentele 
lui ciudate, dar nu e rău intenţionat. 

— Hai, Ionică, spuse Filip deodată, hai să-l 
prindem din urmă. 

— Vin eu cu tine, Filip, interveni Iacob şi iuţiră 
paşii. 

— Sunt băieţi buni, remarcă Andrei. 

— Ştii cumva cât a luat pe „Rahela"? întrebă Iuda. 

— Da, spuse Andrei, pe un ton tăios." 

Un timp merseră împreună în tăcere, fără ca 
vreunul să mai scoată o vorbă. 

— Bănuiesc că bătrânul Manasse va veni să ne 
cânte, spuse Iuda. 


— În tinereţe era cantor la sinagogă, spuse Andrei 
îngândurat. Avea o voce excelentă. 
Sute de oameni urmau grupul ajuns acum la Nain, 


unde avea să zăbovească timp de o zi. în după- 
amiaza aceea, o 


455 
MARELE PESCAR 


mare de oameni se adunase pe pajiştea din sat să-l 
asculte pe lisus. Pe când el se pregătea să le 
vorbească, un om subţirel, între două vârste, ridică 
braţul vânturându-1 în faţa oamenilor şi strigă răstit: 

Bunule Stăpân, te-am auzit rostind o parabolă în 
Cana despre ospăţul unui rege la care bogaţii au 
refuzat să meargă şi au fost aduşi în locul lor săracii. 
Vocea lui aspră deveni stridentă până ce gloata 
amuţi. Îţi împărtăşesc părerea, continuă el. Ar fi 
timpul ca şi săracii care sunt mai mulţi decât 
bogătanii trufaşi să stea la masa regelui! Aş vrea să 
mai spui o dată povestea asta şi acestor sclavi din 
Nain care trudesc irosindu-şi vieţile pentru o simbrie 
de mizerie ca să-l ţină în lux pe bătrânul avar 
Simeon Ben-Edom. 

Când lungul discurs incitator luă sfârşit, un 
murmur prelung se ridică din mulţime. Se vedea 
bine că populaţia din Nain îl considera pe vorbitor 
un scandalagiu, dar făcură linişte, întrebându-se ce 
va răspunde lisus. Petru înaintă câţiva paşi, 
încruntându-se în faţa acestui orator neobrăzat care- 
şi luase libertatea să vorbească. Stăpânul îi puse o 
mână pe braţul încordat şi, pe un ton prietenos, îl 
obligă pe inchizitorul său să spună din nou parabola 
cu ospăţul regelui şi cum sărmanii de pe drumuri şi 
răspântii fuseseră chemaţi în locul bogaţilor. 

Parabola căpătase însă o nouă variantă de când 
fusese povestită în Cana şi lisus continuă: „Regele, 
spunea el, a vrut într-adevăr să-i primească în 
frumoasa sală a ospăţului pe acei sărăntoci, dar ela 
ţinut ca ei să arate cât mai respectabil posibil. Le 
ordonă deci slugilor să dea fiecărui oaspete câte un 
veşmânt curat şi potrivit pentru a-l purta la cină. 
Dar un om cârcotaș, vrând să-şi arate disprețul faţă 
de rege, de palat de ospăţul său, refuză veşmântul 
care-i fusese dat pentru ași acoperi zdrenţele 


jegoase şi le spuse: „Ei mi-au cerut să vin aşa cum 
sunt", mormăi el, aşa că trebuie să mă ia aşa cum 
arăt, iar de nu, să mă dea afară... Şi l-au dat afară". 

Lumea era încântată, râdea şi se veselea. Când 
adunarea luă sfârşit, 


LLOYD C. DOUGLAS 
5 


P x 


Petru, care nu vorbise cu Ester din ziua precedentă, 
se întoarse către ea cu un zâmbet deschis. 
— Mulți sunt chemaţi, dar puţin sunt cei aleşi. 


Vestea că lisus avea să vină în Ierihon ajunse 
înaintea lui, astfel că un mare auditoriu îl aştepta la 
sosire. Era cea mai mare adunare pe care o văzuse 
el. în decurs de două săptămâni, peste cincisprezece 
mii de oameni din toată Samaria şi ludeea şi alte 
valuri din Galileea se îndreptau spre un platou 
înverzit la miazănoapte de vechiul Ierihon. Acestea 
au fost zile memorabile pentru slujitorii Stăpânului. 
Uneori, când truda zilei se încheia, Petru o căuta pe 
Ester spre a o îmbărbăta şi a-i ţine tovărăşie. 
Deveniseră prieteni foarte apropiaţi. într-o seară, pe 
când stăteau unul lângă altul pe iarbă, într-un 
moment de acalmie, el i-a cerut să-i spună dacă 
greaca e o limbă grea de învăţat. 

— Nu ţi se va părea aşa, răspunse Ester. N-ai vrea 
să te învăţ câteva cuvinte, mai ales acum, că te 
numeşti Petros? 

El îi zâmbi şi încuviinţă din cap. 

— Ge! Pământ. Spune şi tu, Petru, ge, îl îndemnă 
ea, bătând pământul cu palma ei mică. 

El repetă cuvântul, apoi ea îşi atinse capul. 

— Kephale... Urmă apoi kardia, şi Ester arătă cu 
mâna spre inimă. îi arătă cu degetul în înaltul cerului 
o stea strălucitoare: Astron. Şi acum, cum se spune 
cap? întrebă ea, ca un adevărat pedagog. 

Petru nu-şi aminti însă imediat, dar îşi duse mâna 
la inimă, pentru că reţinuse cuvântul grecesc 
corespunzător, şi păru bucuros de progresul făcut. Şi 
aşa începu să înveţe greaca, şi încă repede... O 
șopârlă iscoditoare i se căţără pe sandaua ponosită şi 
el arătă spre ea. 

—  Sauros, spuse Ester. 


— Care este cuvântul pentru Dumnezeu? întrebă 
el. 


457 
MARELE PESCAR 


— Care din ei? întrebă Ester nevinovat 

— Singurul, răspunse Petru grav. 

— Theos, veni răspunsul după o scurtă pauză. 

Aşa îşi petreceau majoritatea serilor în timpul 
săptămânilor obositoare din împrejurimile 
lerihonului Petru, care nu cunoscuse vreodată un 
cuvânt dintr-o altă limbă, cu excepţia limbii sale - 
departe fiind de a o stăpâni şi pe aceasta cum se 
cuvine - era mândru de progresele sale, iar Ester îl 
încuraja mereu. Nu trecu mult şi Marele Pescar 
începu să alcătuiască fraze din cuvinte greceşti. 
Fusese invidios pe Filip, iar acum începuse să-i 
vorbească în propria lui limbă, deşi uneori Filip 
râdea şi îl corecta. 

Vara înainta, cu toate că în briza dimineţii 
timpurii se simţea o uşoară adiere de toamnă. Veni 
apoi ziua intrării triumfale a lui lisus în Ierihon, 
primirea entuziastă a mulţimii în delir pe străzile 
oraşului, memorabilul dejun la conacul în care Zaheu 
trăia într-o splendoare însingurată, disprețuit şi 
temut de concetăţenii săi. Drept urmare a acestei 
întrevederi, ticălosul Zaheu anunţă public intenţia sa 
de a restitui taxele împătrite pe care le storsese de 
la semenii lui. 

În noaptea aceea, la tabăra lor de pe deal, Iisus le 
spuse că faptele verii se încheiaseră şi că mâine se 
vor întoarce la Capernaum. Cei doisprezece discipoli 
ai săi se arătară bucuroşi, dar surprinşi oarecum, 
pentru că mai era o lună întreagă până la începerea 
ploilor. Stăpânul părea dintr-o dată nerăbdător să se 
întoarcă la Capernaum şi ei hotărâră să nu-l mai 
întrebe asupra motivului. Ştiau bine că nu mai e 
cazul şi că aveau să-l urmeze oriunde ar hotărâ el. 


CAPITOLUL XVII 


ea mai lungă săptămână pe care a trăit-o 

Voldi vreodată se încheiase înainte ca Felix 

să vină la temniţă. Supravieţuirea prieteniei 
lor părea îndoielnică. 
A venit la închisoare o dată cu crepusculul. Opaiţul 
fusese aprins, iar Voldi stătea apatic pe patul său 
când auzi un schimb de cuvinte pe coridor. Asta 
n-o să-i placă Prefectului, ştii doar, se tânguia 
temnicerul. 

— Ți s-a ordonat să nu laşi pe nimeni să-l vadă pe 
arab? veni vocea iritată a lui Felix. 

— N... nu tocmai, recunoscu temnicerul, dar dacă 
tatăl tău află, mă va pedepsi. 

— Ei, atunci e mai bine să nu-i spui. Deschide uşa 
acum şi pleacă! Am să rămân aici vreo două ore. 

Urmară alte tânguieli şi proteste din partea 
paznicului, urmate de scârţiitul metalic al cheii în 
vechea broască ruginită şi Felix intră. Voldi sări în 
picioare şi amândoi se îmbrăţişară în tăcere. 

— Îmi pare rău că n-am cum să te scot afară, spuse 
Felix posomorât când se aşezară. Trebuia să fi fost 
ceva foarte urgent ca să justifice călătoria ta pe 
teritoriul interzis. Evident, nu tetrarhul era obiectivul 
tău, pentru că ştiai foarte bine el se află la Ierusalim. 

— Felix, tu trebuie să afli adevărul şi sunt gata să- 
ţi mărturisesc 


459 
MARELE PESCAR 


totul. Iubita mea se află acolo şi aşteaptă veşti din 
partea mea. Trebuie să ajung acolo neîntârziat şi 
indiferent de consecinţe. Nu am reuşit, dar merită să 
mai încerc o dată. 

— Iubita ta, spui? Faţa lui Felix se lumină deodată, 
cu un vădit interes. Oricine ar fi ea, ai dovedit un 
curaj nemaipomenit. Trebuie să fie o fată cu totul 
deosebită. Eu n-am întâlnit până acum o fată care să 
merite să intru în temniţă pentru... Dar, cum e prea 
târziu să mai încerci ceva, o să-mi spui mie acum ... 
Foarte bine: te ascult! 

Lui Voldi îi trebui o oră bună pentru a istorisi 
toată povestea. La început încercă să explice, cu 
multe omisiuni intenţionate, cum şi de ce Fara, 
neasemuita fată cu sânge arabo-iudeu, se hotărâse 
să plece de una singură în Galileea. Pe parcurs însă, 
când observă încruntarea lui Felix, Voldi reveni 
asupra  amănuntelor omise şi-i povesti totul: 
tulburătorul jurământ de răzbunare al Farei, 
călătoria ei temerară şi deghizările ei nu tocmai 
convingătoare, eşecul misiunii, refuzul ei de a se 
întoarce în Arabia. Când Voldi încheie istorisirea, 
privi atent în ochii isteţi ai romanului, aşteptând un 
semn prietenesc de înţelegere sau încurajare. 

Felix trase adânc aer în piept. 

— Sunt înclinat să nu cred o vorbă din tot ce-ai 
spus tu, Voldi, dar povestea este mult prea 
fantastică pentru a putea fi inventată! Nimeni n-ar 
putea născoci o povestea ca asta! Fiica lui Antipa! 
Legământul de asasinare a tetrarhului Galileii! O 
fată de şaisprezece ani, singură şi care încă mai 
speră să-l ducă la îndeplinire...! Ei bine, atunci ori e 
nebună, ori e cea mai vitează creatură din câte au 
existat vreodată! 

— Dacă ai vedea-o, n-ai crede că e nebună, spuse 
Voldi, iar cât priveşte vitejia, ea nu pune prea mare 
preţ pe viaţa ei. Fara e acum o femeie fără de ţară şi 


îi pasă prea puţin dacă trăieşte sau moare! Necazul 
este că ea ştie fără îndoială că nu-şi poate îndeplini 
angajamentul făcut şi s-a rupt cu buna știință de 
Arabia.. Ştiu că mă iubeşte, Felix, şi mi-aş da 
bucuros viaţa pentru ea... Te mai întrebi de ce am 
mai încercat? 


LLOYD C. DOUGLAS 
0 


e x 


Cu coatele sprijinite pe genunchi, Felix rămase pe 
gânduri, trecându-şi absent degetele prin părul 
cârlionțat. 

— Ei, şi atunci ce-i de făcut? 

— E lesne de văzut că, în ce mă priveşte, eu nu pot 
face nimic în momentul de faţă, spuse Voldi privind 
descurajat, în juru-i. Dacă i-aş putea trimite măcar o 
scrisoare în care să-i explic de ce nu mai pot veni, 
dar o scrisoare din partea mea ar fi interceptată şi ar 
putea duce la cercetări cu privire la intenţiile Farei 
în Galileea. 

— Am găsit! declară Felix brusc. Scrie şi îi duc eu 
scrisoarea. 

Trecu un moment de tăcere până ce Voldi 
răspunse. Nu era firesc ca un arab sau un roman să- 
şi arate emoția. 

— Eşti cu adevărat un prieten de încredere, Felix! 
Sper ca acest lucru să nu-ţi aducă neplăceri. 

- Era şi timpul să mai dau şi eu de câte un bucluc. 
O mică aventură nu mi-ar strica... lar dacă fata asta 
merită, pe toţi zeii, orice risc! 

— Ce va crede Prefectul despre tine? 

— Se va supăra, îndrăznesc să spun, dar sunt sigur 
că dacă el ar fi în locul meu, ar face exact ce am eu 
de gând să fac. 

Prefectul, adăugă Felix cu mândrie, este un tip 
foarte înţelept... 

În următoarea jumătate de oră discutară serios 
posibilele căi şi mijloace de abordare a problemei. 
Felix se întreba dacă apariţia unui străin în Betsaida, 
lesne de identificat ca roman, care vizitează o tânără 
femeie a cărei prezenţă acolo n-a fost niciodată pe 
deplin explicată, nu ar stârni o oarecare curiozitate 
stânjenitoare pentru el. în cele din urmă hotărâră ca 
Felix să ducă scrisoarea bătrânului saducheu David 
din Casa Zadok. Voldi era convins că putea conta pe 
discreţia lui David şi că îi va preda mesajul Farei. 


O săptămână mai târziu, Felix se întorcea din 
călătorie Voldi scrută atent faţa prietenului său pe 
când acesta se strecura în celulă. Respiră uşurat 
când văzu că prietenul lui nu dădea nici un semn de 
nelinişte sau îngrijorare. 


461 
MARELE PESCAR 


Felix dusese scrisoarea acasă la David, aşa cum 
plănuiseră. Îi spunea că a fost foarte impresionat de 
prestanţa şi judecata acestui om şi ar fi vrut să-i 
vorbească mai mult despre el şi ospitalitatea pe care 
i-o arătase. 

— Dar... spune-mi despre Fara, îl imploră Voldi 
nerăbdător. 

— Ea nu mai era acolo, spuse Felix. Fara e plecată 
prin ţară împreună cu acel făcător de minuni şi 
însoțitorii lui. 

— Dar e imposibil! protestă Voldi. E drept că era 
foarte impresionată de acel tânăr profet, dar nu mi-o 
pot închipui, urmându-l. Fara nu e deloc o persoană 
religioasă! 

— Poate că nu este, admise Felix, dar ea s-a ataşat 
de Tâmplar Când tu erai încă acolo, femeia aceea, 
Hanna, la care locuia, era foarte bolnavă. Câteva zile 
mai târziu, acesta era gata să moară iar Tâmplarul a 
venit şi a vindecat-o. Fara crede că a fost într-adevăr 
un miracol, nici mai mult, nici mai puţin. Ea i-a 
mărturisit totul lui David şi i-a mai spus ceva încă şi 
mai ciudat, anume că Tâmplarul a tămăduit-o şi pe 
ea. 

— S-o tămăduiască pe Fara? Dar de ce suferea, ştiu 
că era perfect sănătoasă. 

— Aci lucrurile nu sunt prea clare. Ea i-a spus lui 
David că Tâmplarul i-a vindecat mintea şi că i-a 
ridicat o grea povară. Bunul bătrân n-a spus despre 
ce povară e vorba; poate că nici el nu ştie. Bănuiala 
mea este că Tâmplarul i-a luat povara jurământului, 
făcând-o să renunţe la el. 

- Da, probabil asta e, gândi Voldi, aşa sper. 

— Ea i-a lăsat vorbă lui David pentru tine, în cazul 
în care vei veni în lipsa ei. Fara insistă ca tu să te 
întorci în Arabia. Ea are de gând să mai rămână în 
Galileea şi să-1 ajute pe acest lisus, Tâmplarul. 


— Să-1 ajute? Cum? 

— David spunea că ea are grijă de copiii bolnavi 
care sunt aduși Tâmplarului spre vindecare. El crede 
că ea îşi arată astfel recunoștinţa pentru miracolul 
care s-a produs cu ea. 

— Cred că asta pune capăt la toate, spuse Voldi 
pentru sine, 


LLOYD C. DOUGLAS 


e * 
N 


după un lung moment de tăcere. Ea îşi va dedica 
viața acestui lisus. Oricum, putea fi şi mai rău. În 
orice caz, ştiu că nu putea s-o facă, vreau să spun... 
lucrul acela... 

— Oh, ba era foarte posibil, interveni prompt Felix. 
Fara putea să-şi găsească de lucru în slujba 
tetrarhului, putea câştiga încrederea unei slugi şi ar 
fi putut să-1 omoare oricând. Desigur, asta ar fi 
însemnat o sinucidere curată, dar putea s-o facă. 

— E o ruşine pentru Arabia că acestui ticălos îi este 
dat să trăiască, murmură Voldi încruntat! 

— Sunt de acord cu tine, încuviinţă Felix. 

— Crezi oare că asta ar fi acum datoria mea? 

Felix nu răspunse imediat şi se ridică să plece, 
spunând că va reveni a doua zi. 

— Spune-mi, te rog, care e părerea ta? insistă Voldi 
apucându-1 de mânecă. 

Felix surise enigmatic şi îl respinse cu un gest pe 
care Voldi îl putea interpreta în diverse feluri. La 
uşă, se întoarse şi îi spuse degajat: 

- Era să uit, Darik al tău se află într-o formă 
excelentă şi face exerciţii zilnic. Când ai să ieşi de 
aici, el te va duce oriunde ai să vrei! 

Aşa cum prevăzuse lrodiada, banchetul se dovedi 
deopotrivă plictisitor şi costisitor. Oaspeţii romani 
care începuseră să bea vârtos încă de pe la amiază, 
grăbind astfel sărbătorirea aniversării tetrarhului, 
erau acum apatici sau se bălăbăneau pe canapelele 
dispuse în jurul meselor încărcate. Magicianul din 
Cezareea era pe jumătate beat şi cumplit de vulgar. 
Acrobaţii lucrau enervaţi de lipsa aplauzelor. Cât 
despre cântăreții din lăute, aceştia nu apăruseră 
încă. La sosirea lor, către amiază, Salomeea îi luase 
în primire după ce-i promisese tatălui ei vitreg că, 
împreună cu ei, îi va pregăti o surpriză. 


Programul lâncezea, oaspeţii aşteptând ca artiştii 
să se pro ducă. Senatorul Cotta căsca îngrozitor şi 
întreba la intervale regulate 


463 
MARELE PESCAR 


Ce mai urmează, înălţimea ta?", iar Tiro sugera: „De 
ce nu ţine careva o cuvântare?" Marc Varus întreba şi 
el somnolent: „Ce se aude cu profetul acela pe care l- 
ai pus după zăbrele, Antipa?" 

— Asta nu-i o idee rea, aprobă Fadilla. Aduceţi-l 
aici! Lăsati-l să vorbească! 

Antipa ezită un moment. El băuse mai mult decât 
îi era obiceiul şi era gata să accepte orice propunere, 
dar această sugestie, simţea el, trebuia studiată. 
Întorcându-se către Fadilla, aflat la o oarecare 
distanţă de el, îi spuse: 

— Există în popor o veche legendă, Tullius, în 
legătură cu un prizonier - unul pe nume Samson - 
care a fost scos din celula lui şi dus să distreze 
ospăţul celor care-l întemniţaseră. Drept răzbunare, 
Samson a smuls stâlpii care sprijineau casa, 
prăvălind-o peste capetele lor. 

—  Tetrarhul nostru este superstiţios, remarcă 
Aurelia Varus. 

Antipa se încruntă, făcu semn unei gărzi în armură 
din spatele său şi îi murmură un ordin. Când garda 
părăsea încăperea, Antipa îşi anunţă oaspeţii: 

— Într-adevăr, în temniţa mea se află un tip ţicnit 
care se crede profet. Îl vom aduce să ne spună câte 
ceva. N-am idee despre ce ne va vorbi, dar să-l 
ascultăm cu respect, altfel s-ar' putea să nu vrea să 
vorbească deloc. 

În încăpere se făcu deodată linişte când 
prizonierul, slab şi ciufulit, fu adus în sala ospăţului. 
Clipea des, ferindu-şi ochii de lumina orbitoare a 
făcliilor aflate în jur împrejurul sălii. 1 se oferi un 
scaun în faţa tetrarhului. 

—  Profetule Ioan, spuse Antipa, s-a exprimat aici 
dorinţa sa te auzim vorbind. Eşti liber să-ţi alegi 
subiectul. Poate te-ar interesa să afli că astăzi este 
aniversarea zilei noastre de naştere. Dacă doreşti să 


foloseşti acest prilej pentru a-ţi rosti cuvântarea, noi 
îţi vom fi recunoscători. Şi dacă ne va plăcea 


discursul tău, poate te vom elibera. 
Atmosfera era încordată, oaspeţii aşteptând ca 
pustnicul 


LLOYD C. DOUGLAS 


e * 


4 


să cuvânteze. Când începu, vocea sa profundă nu 
exprima stânjeneală sau agitație şi nici nu arăta în 
vreun fel că s-ar simți ridicol. 

— Sire, începu el, aniversarea zilei de naştere a 
înălţimii voastre este un prilej ca înălţimea voastră 
să-şi revizuiască faptele săvârşite în toți aceşti ani. 
Fără îndoială că acest lucru l-ar putea face mai bine 
oricare dintre aceşti înalți şi talentați oaspeţi 
prezenți, decât un umil prizonier ca mine, dar poate 
nu atât de sincer. Nu adesea, Sire, în istoria acestei 
lumi nefericite, i s-a dat putere unui singur om să 
aducă pace celor două mari naţii aflate de multă 
vreme în vrăjmăşie. Această sarcină a fost 
încredințată înălțimii voastre, aceea de a vindeca ura 
dintre Ismael şi Israel. 

Tetrarhul se încruntă şi începu să bată nervos cu 
degetele în masă. Hispo îi şopti Paulei Fronto: 
„Omul ăsta e nebun!" 

— Nu  întemniţatul înălţimii voastre, continuă 
loan, are căderea să întrebe de ce Dumnezeu, în 
înţelepciunea sa, a încredinţat o atât de importantă 
misiune unui om atât de trufaş şi egoist ca înălţimea 
voastră, dar căile Lui sunt ascunse şi de nepătruns. 
Cine poate spune când şi dacă un singur om va mai 
avea vreodată privilegiul şi datoria să umple 
prăpastia dintre arab şi evreu! 

— Asta nu e treaba ta, câine turbat ce eşti! răcni 
Antipa, ridicându-se brusc în picioare. Du-te înapoi 
în cuşca ta! 

Înșfăcându-l, gărzile îl îmbrânciră brutal spre 
uşă. Din toată încăperea izbucniră murmure de 
indignare prin care oaspeţii încercau să-l asigure pe 
tetrarh că nu e cazul să acorde nici o atenţie 
aiurelilor pustnicului. Răul însă fusese făcut şi 
aproape fiecare din cei prezenţi - desigur, cei mai 
vârstnici - ştia că se spusese adevărul. Involuntar, 


Antipa îi căuta privirea lui David pentru a desluşi 
părerea acestuia faţă de situaţia penibilă creata. Dar 
bătrânul saducheu îşi mângâia liniştit barba şi nu 
ridică ochii. 

Ignorând cele întâmplate în sala banchetului, 
Salomeea a fost cea care i-a venit în ajutor 
tetrarhului, salvându-l pe moment 


465 
MARELE PESCAR 


din situaţia stânjenitoare în care se afla. Urmată de 
câţiva cântăreţi cu lăutele lor, ea alunecă grațios 
prin sală, făcând o plecăciune adâncă în faţa tatălui 
ei vitreg, apoi, plesnind din castaniete, se avântă 
într-o suită de salturi şi piruete. Era uşoară ca un 
fulg şi aproape fără nimic pe ea. Cu excepţia unei 
diademe din rubine, a unui superb şirag de perle în 
jurul gâtului şi a unor ciucuri din safire în jurul 
coapselor, Salomeea era goală. 

Smuls brusc din furia lui neputincioasă de 
frumuseţea şi graţia fetei, Antipa o privea cu 
admiraţie şi încântare; iar când fata termină dansul, 
surâzându-i lasciv, el îi strigă că poate cere tot ce-şi 
doreşte şi dorinţa îi va fi satisfăcută! Urmară ropote 
de aplauze; Salomeea salvase de fapt sărbătoarea 
tetrarhului de la un fiasco şi toţi se bucurau pentru 
el. 

Ilrodiada se  strecurase neobservată afară pe 
coridor şi îşi aştepta fiica care tocmai se retrăgea 
din sala de banchet în sunetele aplauzelor. 

Ai auzit ce-a spus? o întrebă Salomeea, gâfâind 
încă din cauza efortului. Ce să-i cer? O diademă de 
smaralde? Nu! Îi veni o idee mai bună: Ştiu, am să-i 
cer o corabie pentru plimbări pe lac! 

— Nu! se răsti lrodiada încruntată. Am să-ţi spun 
eu ce să-i ceri O trase pe fată mai aproape şi îi şopti 
la ureche. Salomeea se retrase îngrozită. 

— Dar eşti nebună! îi răspunse fata. Ce plăcere îţi 
poate oferi moartea unui biet nebun? 

— De data asta, fata mea, izbucni Irodiada, nu va 
mai fi cum vrei tu, ci cum vreau eu. Ai primit destul, 
iar ceea ce nu ţi s-a dat, ai furat. Fă ce-ţi spun, altfel 
ordon să fii pedepsită. Vorbesc foarte serios! Spui că 
sunt nebună. Ei bine, poate că sunt, dar asta nu va 
uşura cu nimic pedeapsa ta... Du-te! Acum! 


Când reveni în sala banchetului cu paşi 
şovăielnici şi pricea pierdută, cu greu puteai crede 
că e aceeaşi făptură care dansase mai înainte. Se 
opri abătută în faţa tetrarhului. în sală se aşternu 
imediat o linişte deplină. 


LLOYD C. DOUGLAS 


e * 
(@p] 


Sire, începu Salomeea cu glas răguşit. Aş vrea, 
ca dar pentru mine, tava de argint pe care ţi-a dat-o 
împărăteasa Iulia. 

— Desigur... răspunse Antipa uşurat, dar stânjenit. 
Puteai cere mai mult. 

Glasul Salomeii se stinse şi îi spuse aproape în 
şoaptă: 

— Vreau capul lui loan, prizonierul; să-mi fie 
servit pe tava de argint. 

Nimeni nu mai respira în încăpere. Palid şi cu faţa 
schimonosită de dezgust, Antipa se lăsă pe spate. 

— Dar... noi... noi nu putem face asta! 

— Mi-ai promis! veni îndată replica hotărâtă a 
Salomeii. 

Ca un animal încolţit, Antipa căuta pe feţele celor 
din 
jurul său o cale de ieşire din groaznica încurcătură în 
care se afla, dar nu văzu nici urmă de simpatie în 
privirile amuzate ale cinicilor romani. După un lung 
moment de nehotărâre, el făcu semn căpitanului 
gărzii şi îi dădu revoltătorul ordin. 

lair scrise în grabă o hotă şi ceru să-i fie 
transmisă gazdei din mână în mână. Soţiei lui, Adiel, 
i se făcu rău subit şi îşi ceru scuze că trebuie să 
plece.  Neaşteptând permisiunea gazdei, ei se 
strecurară rapid spre ieşire. 

Urmă apoi o lungă şi chinuitoare pauză, tăcerea 
fiind întreruptă doar de frânturi de discuţie. Irodiada 
revenise la locul ei, între Manilius şi Fadilla, dar 
Salomeea nu se zărea nicăieri, în cele din urmă, uşile 
se deschiseră şi toţi ochii se îndreptară în direcţia 
aceea. Îngrozitorul dar era adus şi pus în faţa 
tetrarhului, care îşi feri îndată privirea. 

Tânără Flavia Tiro leşină în braţele senatorului 
Cotta, icnind violent. Cotta purta o tunică purpurie 
cu vulturul negru brodat pe piept în partea stângă. 
Senatorul azvârli fata pe o canapea, şi părăsi 


încăperea  străfulgerându-l cu privirea pe Marc 
Varus care chicotea. 

Grupuri mici de oaspeţi se strecurau afară din 
încăpere şi se adunau în jurul piscinei, prăvălindu-se 
pe canapele. Sala festinului se golise, în afara 
tetrarhului şi a saducheului, care se ridica şi el să 
plece. Dar Antipa îl opri. 


467 
MARELE PESCAR 


Maestre David, începu el poticnindu-se, 
tu eşti un om de lege. îi este vreodată îngăduit 
tetrarhului să condamne un om la moarte? 

— Eu cred că nu, înălţimea voastră, spuse David. 
Vă doresc noapte bună! 


În mai puţin de o oră, zguduitoarea veste se 
răspândi în ţară cu o viteză incredibilă. Curtea 
palatului se umpluse îndată de slugi şi soldaţi: 
purtătorii de litiere ai lui Iair, însoțitorii lui David şi 
un număr de legionari care constituiau escorta lui 
Iulian. Mai erau câteva gărzi înarmate care îl 
însoţiseră pe magicianul din Cezareea, familia 
acrobaţilor din Damasc şi trupa de lăutari din 
Ierihon. Era o poveste înfiorătoare, înflorită de la 
unul. la altul. O caravană dinspre miazăzi, care 
înnoptase în apropiere de Capernaum, plecase în 
zori, ducând cu sine sordida veste. în decurs de o 
săptămână, scandalul ajunse la Petra, trecu Iordanul 
în vreo duzină de localităţi şi de aici în Iudeea, unde 
nu se mai discuta despre nimic altceva. Pătrunsese 
chiar şi prin zidurile groase ale vechii temnițe din 
Cezareea, adusă de Felix. 

Mii de oameni care  ascultaseră  îngroziţi 
prezicerile  pustnicului despre pieirea omenirii 
ticăloase, despre prăbuşirea templelor hrăpăreţe şi 
răsturnarea tronurilor cocoţate pe piscurile trufiei şi 
deşertăciunii, - deşi îl uitaseră atât pe el, cât şi 
prezicerile lui sumbre - clocoteau acum de furie în 
faţa monstruoasei crime. 

Fără îndoială că sălbaticul predicator, care trăise 
într-o peşteră în deşert, hrănindu-se cu lăcuste 
fripte, fusese înşelat; catastrofa cu care ameninţa el 
atât de vehement nu se adeverise, ce e drept, dar 
avea oare dreptul acest cârmuitor îngâmfat şi 
destrăbălat al Galileii să asasineze un întemnițat 
lipsit de apărare doar pentru a distra o mână de 


romani îmbuibaţi? Nimeni nu știa ce era de făcut în 
această situaţie. Pilat, care avea şi așa destule 
buclucuri pe cap, abia ridicase din umeri, 
murmurând: „Nu e treaba mea; lasă-i pe galileeni să 
se descurce cu el". 


LLOYD C. DOUGLAS 


e * 


8 


Şi aşa au făcut, nu cu violență, la care tetrarhul ar 
fi putut răspunde uşor, ci printr-o campanie 
concertată de dispreţ şi defăimare, pentru care nu 
avea arme de apărare. Un țăran nu putea fi pedepsit 
pentru că întorsese spatele tetrarhului când trecea 
călare pe negrul său armăsar şi nici nu putea fi tras 
la răspundere un sat întreg pentru că oamenii se 
făceau nevăzuţi din calea lui când îşi făcea plimbare 
zilnică. 

În dimineaţa ce urmă după ruşinosul ospăț de 
aniversare, când îngrijitorii viei şi tâmplarii s-au 
prezentat devreme la lucru la noua vie şi au aflat Ce 
se întâmplase, au refuzat să mai pună mâna pe unelte 
şi s-au adunat furioşi în faţa temniţei, unde zăcea 
trupul profetului. Tetrarhul nu făcu nici un gest să 
aplaneze acest început de răscoală; în schimb, 
ordonă gărzilor să se retragă şi trimise vorbă că dacă 
vreunul dintre prietenii mortului doreşte să-i 
revendice cadavrul, e liber s-o facă, fără oprelişte. 
Această neaşteptată concesie era evident un semn că 
tetrarhul dorea pace, dar îndârjiţii galileeni - pe bună 
dreptate, gândea Antipa - interpretaseră indulgenţa 
drept un semn că marele om era înfricoşat, dacă nu 
cuprins de remuşcări. 

lisus, care se întorsese la căsuţa din Capernaum 
după ce săptămâni de-a rândul vorbise în faţa unor 
mulţimi uriaşe în Cana, Efraim, Bethel, Ierihon şi în 
regiunile învecinate, aflase noaptea târziu despre 
grozăvie. Andrei fu acela care-l trezi cu vestea 
cutremurătoare. Apoi, la revărsatul zorilor, Petru 
venise într-un suflet din Betsaida, îşi trăsese un 
scaun lângă patul lui lisus şi îi repetase toată 
povestea. 

Îl îngroapă în după-amiaza asta, Stăpâne, în 
cimitirul din Betsaida. Lumea este agitată şi puzderie 
de oameni se vor aduna aici. loan este de părere că 


ar fi bine să le spui câteva cuvinte de îmbărbătare 
acolo, la groapă. 

După un moment de cugetare, lisus încuviinţă 
dând uşor din cap. Din rândul mulţimii indignate care 
se va afla la locul de îngropăciune nu se va găsi 
nimeni în stare să rostească o vorbă de mângâiere. 
Orice ar spune acestor oameni furioşi, va fi desigur 


469 
MARELE PESCAR 


greşit interpretat. Dacă va deplora crima tetrarhului 
şi cum se putea oare evita subiectul? - aceasta ar 
putea duce la validarea unei răzvrătiri publice 
împotriva cârmuirii, în contradicţie flagrantă cu 
pledoariile sale arzătoare de supunere paşnică. Şi 
nici nu era o ocazie când mulţimea trebuie să-i 
asculte cu răbdare poveţele despre dragoste faţă de 
duşmanul care te persecută. Ioan plătise într-adevăr 
un preţ mare pentru curajul său, pentru rostirea 
neînfricată a adevărului, dar... 

- Dar, Stăpâne, interveni Petru brusc, ne spuneai 
că doar adevărul îi va elibera pe oameni! 

- Da, răspunse lisus cu blândeţe, tocmai de aceea 
Ioan este acum liber... Vino, hai să traversăm lacul şi 
să mergem într-un loc mai liniştit, mai departe de 
aceşti oameni înfierbântaţi. Spune-le şi celorlalţi că 
ne întâlnim la țărm. Am multe să vă spun. 

Deşi era încă dimineaţă devreme, grupuri mari de 
oameni zgomotoşi şi răzvrătiți se adunaseră în piaţa 
sinagogii. La apariţia lui lisus, un strigăt izbucni din 
piepturile mulţimii, cerându-i să le vorbească, dar el 
se îndreptă spre malul lacului, unde Petru şi ceilalţi 
discipoli aşteptau sosirea lui. 

Uimiţi de neaşteptata eschivare a Tâmplarului de 
la care aşteptau sfaturi în momente critice, oamenii 
urmăreau cele trei bărci împrumutate care înaintau 
spre corăbiile părăsite ale lui Petru, unde pasagerii 
lor se îmbarcau pe „Sara". Pânzele fuseseră îndată 
ridicate şi mica navă se depărtă încet de sora sa mai 
mare. 

— Mă întreb de ce au luat-o pe „Sara'", observă 
unul din spectatorii de pe mal, ferindu-şi ochii de 
soare. 

— Vor să o ducă într-un golf, la o adâncime mai 
mică, presupuse un individ care purta şapcă de 


marinar. Priveşte! Se îndreaptă către miazănoapte, 
spre deşert. 

— Hai să-i urmărim! strigă cineva. Sugestia le 
plăcu tuturor, mulţimea se năpusti de-a valma spre 
țărm,  neorganizată şi fără un îndrumător, dar 
dornică să ia urma lui lisus. 


LLOYD C. DOUGLAS 
7 


P x 


Pe o distanţă de opt mile, şiruri lungi de oameni 
alergau gâfâind şi înaintau cu greu prin nisipul 
fierbinte şi mărăcinişul țărmului. Mulţi dintre ei, mai 
prevăzători, cunoscând dificultăţile impuse de o 
asemenea călătorie şi conştienţi că nu puteau găsi 
hrană într-un atare pustiu dezolant, dădeau fuga mai 
întâi pe la casele lor din apropiere şi la prăvăliile din 
localitate pentru a-şi face câteva provizii de peşte 
afumat şi turte din faină de grâu. 

Către jumătatea  după-amiezei, cinci mii de 
oameni istoviţi, cu răni în tălpi, cu sandale distruse 
şi hainele sfâșiate, îl găsiră pe lisus şi grupul său. 
Erau atât de sfârşiţi, încât nimeni nu mai avea forţa 
necesară să strige sau să urască pe cineva. 

Marele Pescar preluă imediat comanda. Cu vocea 
lui răsunătoare, le ordonă să se aşeze cât mai 
aproape laolaltă în semicerc, cu faţa la duna de nisip 
pe care se aflau lisus şi discipolii săi. lisus nu se 
ridică să le vorbească până nu se potoli şi ultimul 
om. Liniştea cobori în sfârşit asupra mulţimii în 
aşteptare când glasul său blând se revărsă asupra 
lor cu vorbe de mângâiere. 

El spunea că îi socoteşte ca pe o mare familie de 
fraţi şi surori, istoviţi şi împovăraţi, care au venit la 
el pentru odihnă. Nu străini, ci bărbaţi şi femei de 
acelaşi sânge, toţi copiii Tatălui Ceresc; nu adunaţi 
laolaltă din dorinţa aprigă de răzbunare, ci înrudiţi 
prin mila unuia faţă de celălalt... Şi în timp ce glasul 
liniştit continua, o minune era pe cale de înfăptuire: 
fiecare simţea că face parte cu adevărat din această 
mare familie şi că putea conta pe cel de lângă el. 

Când lisus îşi încheia cuvântarea, umbrele 
munţilor de la răsărit se alungeau. Eliberată din 
vraja care o ţinuse liniştită şi neclintită, mulţimea 
începu să se mişte, fiecare îndreptându-şi spatele şi 
respirând mai în voie. Şi-acum? Trebuiau să plece? 
Le era foame. În oricare altă împrejurare, cei 


prevăzători, care îşi aduseseră cu ei hrană, nu ar fi 
ezitat s-o mănânce în prezenţa celor înfometați ca şi 
ei, dar mai puţin prevăzători, însă aproape nimeni nu 
îndrăzni să se atingă de bucatele aduse şi fiecare îl 
privea pe celălalt, în tăcere, cu coada ochiului. 


471 
MARELE PESCAR 


Însoţitorii lui lisus discutau în şoaptă. L-au rugat şi 
pe El să vină să se sfătuiască, după feţele lor se 
vedea că sunt tulburaţi. Dar lisus nu părea deloc 
îngrijorat de situaţia creată. 

Daţi-le de mâncare! 

— Cu ce să-i hrănim, Stăpâne? îl întrebară ei 
stânjeniţi. Chiar dacă am avea cu ce să cumpărăm 
atâta hrană, n-am găsi de unde s-o procurăm. 

Cei aflaţi în apropiere îşi lungeau gâtul să 
desluşească mai bine ce discutau. Un băieţel, care 
auzise despre ce era vorba, se desprinse din mulţime 
şi veni spre ei cu un coşuleţ cu de-ale gurii, pe care-l 
înmână lui lisus. Aceasta mulţumi şi, ridicîndu-1, se 
adresă oamenilor: 

— Acum vom avea hrană pentru cina noastră. 

Toţi râseră şi era prima oară în ziua aceea când o 

făceau. 
Ridică mâna, cerând să se facă linişte, şi cu capul 
plecat se rugă, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru 
hrană şi pentru inima generoasă a copilului care a 
vrut să-şi împartă mâncarea cu vecinii săi. Apoi, 
rupând în bucățele mici cele cinci turte ale copilului 
şi cei doi peşti, el le spuse discipolilor săi să le 
împartă mulţimii. 

Cu priviri sfioase, bărbaţii şi femeile care îşi 
aduseseră cu ei hrana, scoaseră proviziile şi începură 
să le împartă printre oameni, urmând astfel exemplu 
băieţelului... Era o zi a minunilor. 

Lumea începea acum să se subţieze. După-amiaza 
era înaintată, iar cerul înspre miazănoapte se 
întuneca. Oamenii erau nerăbdători să se întoarcă la 
casele lor. 

Acum cred că ştiu de ce Stăpânul ne-a adus aici, 
îi spuse 
Andrei în taină lui Bartolomeu. 


-A dreptate, Andrei, răspunse isteţul bătrânul. 
Ştia că lumea îl va urma şi a vrut să dea ocazia 
acestor capete înfierbântate să se potolească. 

— Şi să se mai gândească şi la altceva decât la ura 
lor faţă de Antipa, adăugă Andrei. lar când vor 
ajunge acolo, ei se vor fi liniştit de tot - asta e sigur! 


LLOYD C. DOUGLAS 
72 


P x 


Da! Bartolomeu arătă în direcţia unui nor 
ameninţător: Şi sunt sigur că se vor linişti încă şi mai 
mult înainte de a ajunge în Capernaum. 

Prezicerile bătrânului se  dovediră corecte. 
Drumul de-a lungul coastei era anevoios, iar noaptea 
avea să fie cea mai grea din câte îşi putea aminti 
cineva. Furtuna răsturnase „Sara". 

În timp ce ciudata întâmplare a hrănirii celor 
cinci mii de oameni cu conţinutul unui coşuleţ cu 
merinde avea loc în pustiu, doar o mână de locuitori 
ai Betsaidei îi îngropau trupul lui Ioan în cimitirul 
satului, alături de părinţii săi, plecaţi de mult dintre 
cei vii. Plăpândul rabin Elimeleh, cu glas tremurând, 
intona o străveche rugăciune pentru pacea sufletului 
profetului. Ester, care se întorsese cu o zi înainte din 
misiunea în care se avântase cu atâta înflăcărare, 
mai zăbovi împreună cu Hanna la groapă, acoperind- 
o cu flori din grădina acesteia. 

Aşa se face că în Galileea nu avu loc nici o 
revoltă, însă atitudinea oamenilor faţă de tetrarh şi 
Casa lui, precum şi faţă de oaspeţii săi păgâni 
devenise de nesuportat. Fără să mai aştepte sosirea 
corăbiei imperiale „Augusta", care avea să-l îmbarce 
peste o lună, Antipa îşi organiză suita şi plecă într-o 
dimineaţă spre Cezareea, sperând să fie suficient de 
norocos să găsească un vas care să-l ducă la Roma. 
De data aceasta, pe străzi nu se mai zărea nimeni 
care să caşte gura la trecerea cortegiului. 

Din fericire pentru chinuitul tetrarh, tocmai când 
se pregătea să părăsească Tiberia, o jalnică corabie 
de mărfuri, „Ostia", era pe punctul de plecare şi 
descărca ultima cantitate de cupru cipriot pe unul 
din noile chei un din Cezareea, urmând să ridice 
ancora în câteva zile. 

Printre cei care alcătuiau micul grup de călători 
care debarcaseră de pe „Ostia" se afla şi Sergius, 
Prefectul. Căpitanul Malus era pe chei şi îşi 


întâmpină superiorul cu un călduros salut de bun 
venit. 


473 
MARELE PESCAR 


— Ce mai face Felix? îl întrebă Prefectul. 

- Foarte bine, domnule. Este nerăbdător să vă 
vadă. 

—  Însingurat, cred, presupuse Sergius. Cum şi-a 
petrecut timpul? 

— Călăreşte, domnule, raportă căpitanul şi îl 
vizitează adesea în temniţă pe tânărul arab, Voldi. 

— Asta nu-mi place, Malus, spuse Sergius 
încruntat. Nu trebuia să-i permiţi! Eu l-am închis 
pentru că nu mi-a respectat ordinele şi fiul meu îl 
vizitează. Asta nu vreau... Dacă toate astea ajung la 
urechile tetrarhului! 

Malus protestă mai mult de formă, spunându-i că 
nu existau instrucțiuni care să interzică vizitatori la 
închisoare. 

- Eu nu am nici o autoritate să-i spun lui Felix 
unde poate şi unde nu poate merge în absența 
voastră. Eu nu cred că am greşit, adăugă el. Arabul 
este încă la închisoare... Şi pentru că veni vorba, 
Antipa aşteaptă să plece la Roma pe „Ostia". 

— Cu corabia aia nenorocită?! strigă Sergius. 
Trebuie Să tetrarhul este foarte grăbit. 

— Da, domnule, Antipa a făcut o greşeală. Întreaga 
Galilee fierbe, se află în pragul unei răscoale. Se 
pare că pe acolo s-au încins rău spiritele împotriva 
lui. 

Prefectul îi ceru să-i povestească în amănunţime 
tot ce ştia, iar Malus îi relată odioasa crimă săvârşită 
de tetrarh: decapitarea unui fanatic inofensiv şi 
aducerea capului său însângerat pe o tavă de argint, 
doar ca să-şi distreze oaspeţii. 

Sergius se învineţi de indignare. Niciodată nu 
avusese respect pentru acest îngâmfat evreu 
romanizat, dar oribila poveste îl dezgustă până într- 
atât încât simţi că i se face rău. Şi Prefectul tăiase 
nişte capete, dar nu ca să distreze pe cineva! 


— Circulă zvonul, continuă Malus, că ideea a fosta 
Irodiadei. 

-Se poate, mormăi Sergius. După un timp, 
stăpânindu-şi greu mânia, el izbucni: M-am cam 
săturat de tetrarhul ăsta josnic. De data asta nu vom 
irosi nici un fel de ceremonie pentru el. 


se LLOYD C. DOUGLAS 
474 


Şi nici nu mai vreau să-l văd la plecare. Iar voi nu 
trebuie să vă mai bateți capul cu protecția lui. Dacă 
întreabă de mine, spune-i că sunt bolnav, că am... 
lepră! Şi, Malus, du-te le închisoare şi eliberează-1 
pe arab. Du-i calul şi spune-i că e liber să plece unde 
pofteşte! 

În fața Pretoriului, ei coborâră din car. De pe 
treptele Pretoriului, Felix alergă în întâmpinarea 
tatălui său, pe care-1 îmbrățişă cu căldură. 

- Salve, fiule! spuse Sergius. Îmi pare bine că te 
văd! 

Malus mi-a spus că ai fost băiat cuminte! 

— Mulţumesc, Malus, zise Felix, atât de bucuros, 
încât vicleanul său tată se încruntă. 

Toţi trei urcară treptele de marmură care duceau 
la poarta mare de bronz. Aici Sergius se opri şi îşi 
privi fiul atât de grav încât acesta tresări. Bunul 
Malus, cugetă Felix, îl dăduse de gol până la urmă. 

— Băiete, spuse Prefectul. Şi faţa lui Felix se 
lungi, pentru că, ori de câte ori Prefectul i se adresa 
cu acest apelativ, trebuia să fie atent. Băiete, 
presupun că în lipsa mea ai continuat prietenia cu 
tânărul arab nesăbuit. 

— Da, tată, recunoscu Felix, pocăit. L-am văzut... 
aproape zilnic. 

- Foarte bine, declară Prefectul. Bărbații 
adevărați trebuie să fie loiali față de prietenii lor, în 
special când aceştia sunt în impas. 

Felix respiră adânc şi clipi de câteva ori înainte 
să încerce un zâmbet de uşurare. 

— Tocmai i-am ordonat căpitanului Malus să-l 
elibereze, continuă Sergius. Poate ai vrea să-i duci 
chiar tu vestea că e liber să plece unde doreşte. Luă 
un stilus şi scrijeli o nota către temnicer, pe care i-o 
înmână fiului său. 

— Sunteţi foarte bun, domnule, bâigui Felix. 
Mulţumesc! 


— Pot pleca acum? 

— De ce nu! Prefectul şi căpitanul gărzii intrară 
în Pretor! şi lui Felix i se păru că aude o chicoteală, 
dar nu mai privi îndărăt şi se duse direct la 
grajduri. 


475 
MARELE PESCAR 


La închisoare, Voldi rămase uluit când 
Felix, într-o stare de exaltare şi cu respiraţia 
întretăiată,  năvăli în celulă. Vestea bună fo 
îngăimată atât de incoerent încât au fost necesare 
câteva momente bune înainte de a se putea înţelege 
ceva. Apoi cei doi tineri se îmbrăţişară, chiuiră de 
bucurie şi iar se îmbrăţişară. După alte câteva 
momente, prizonierul era afară, ferindu-şi privirea 
de strălucirea neobişnuită a soarelui, şi bătându-l 
afectuos pe Darik pe crupa lucioasă. 

— Şi acum încotro? îl întrebă Felix, întristându-se 
brusc. Am fost atât de fericit să te văd liber încât 
nici n-am avut timp să mă gândesc că mă părăseşti. 
Ai să-mi lipseşti, Voldi! 

— Şi tu mie, Felix, răspunse Voldi adânc mişcat. 
Ceva îmi spune că trebuie să mă întorc în Arabia şi 
să-mi înştiinţez regele. El are dreptul să afle ce s-a 
întâmplat cu Fara, ca şi credincioasa Ione. Apoi 
vreau să-mi văd familia. 

— Dar sper că te vei întoarce. 

— Fără îndoială, răspunse Voldi. Regele Zendi va 
consimţi să revin... probabil cu o misiune specială. 
Pot să ştiu şi eu despre ce e vorba? 

Desigur. 

Vreo afacere delicată? reflectă Felix. 

Da, s-ar putea, admise Voldi. 

Încălecară şi se întoarseră la Domus Agrippa, 
unde Voldi îşi lăsase câteva lucruri personale. 

- Dacă aş putea face ceva pentru tine vreodată... 
dacă te vei afla într-o încurcătură... dacă vei simţi 
cândva nevoia unui prieten... 

— Nu există nimeni pe lume în care să am mai 
mare încredere, Felix, dar asta e o treabă de unul 
singur... şi strict de natură arabă... Voi încerca să fiu 
atent, adăugă el. 


— Să fii atent! îl îngână Felix ironic. Asta sună 
caraghios în gura ta! 


loile se porniseră din nou, de data aceasta 

însă mai devreme decât în alţi ani, dar 

ploua domol şi cu intermitențe, spre 
deosebire de răpăielile neîncetate din iarna trecută. 

Uneori treceau şi două sau trei zile consecutive 
fără averse, dar cerul se încăpăţâna să rămână 
acoperit şi nimeni nu se aventura prea departe de 
casă, decât dacă treburi urgente impuneau acest 
lucru. 

lisus părea bucuros să se retragă în căsuţa 
primitoare a lui Andrei din Capernaum. Acum, 
vechea locuinţă servea drept adăpost pentru mai toţi 
discipolii, care lăsaseră totul pentru a-l urma pe 
învăţător. 

Printre cei absenţi era şi Iuda, care se întorsese 
la Kerioth pentru a-şi vedea de unele treburi 
neglijate; Filip rămăsese acasă, la Cana, cu mama sa 
vârstnică; Toma, care nu avea locuinţă, acceptase o 
slujbă la lair, iar Tadeu, care de la destrămarea 
flotei de pescuit a lui Simon se simţea foarte 
nefericit, trăia singur pe „Abigail", călăfătuind cu 
sârguinţă puntea corăbiei. Ceilalţi, fără ocupaţie şi 
fără astâmpăr, veneau zilnic să-l urmărească la 
lucru pe lisus; vechile unelte ale lui Ebenezer, care 
murise în vară, îşi găsiră din nou întrebuințare. Deşi 
atelierul era prevăzut cu tot ce trebuia, existau 
puţine lucruri de un real folos. Fidelii lui lisus 
discutară îndelung despre călătoriile pe care le 


aveau în vedere primăvara următoare. Unii erau 
pentru întoarcerea la Hammath sau la Cana, 


CAPITOLUL XVIII 


477 
MARELE PESCAR 


iar alţii erau de părere ca trebuie să mai treacă o 
dată prin Ierihon. îi ceruseră şi lui lisus să-şi spună 
părerea, dar el nu o făcu şi se mulțumea să dea din 
cap, murmurând: „Nu acum!". Un răspuns enigmatic 
care îi întristă pe toţi. Era clar să el hotărâse deja cu 
totul altceva. Faptul că se  împotrivea să 
mărturisească îi neliniştea. Era inutil să le dezvăluie 
ce întâmplări îi aşteaptă pe ei toţi... Nu era lucru 
uşor să-l urmezi pe lisus. 

Într-o dimineaţă când razele unui soare gălbui 
încercau timid să străpungă plafonul de nori cenuşii, 
loan cuteză să remarce că mulţi oameni fără căpătâi 
ar fi dispuşi să rişte o ieşire în ploaie dacă s-ar 
anunţa că învățătorul ar apărea în piaţă şi le-ar 
vorbi, dar sugestia nu a fost acceptată. Observând 
dezamăgirea tânărului său prieten, lisus explică pe 
scurt că nu-şi putea lua răspunderea de a provoca o 
epidemie de gripă. 

În după-amiaza aceea în care Ioan relatase cele de 
mai sus lui Bartolomeu, adăugind că el îi poate 
vindeca pe oameni şi de răceală, bătrânul i-a răspuns 
că i-ar fi mult mai uşor să preîntâmpine îmbolnăvirea 
şi se simţi obligat să precizeze: 

- Toate aceste minuni de vindecare, fiule, îl 
sleiesc de puteri. Nu ai observat asta? 

— Da, ştiu, încuviinţă loan. E adevărat. 

Bartolomeu rămase mult timp pe gânduri, 
frecându-şi barba. 

— Ioane, uneori am impresia că fiecare povară pe 
care o ridică de pe umerii cuiva, o ia asupra sa, dar 
prin asta nu vreau să spun că dacă vindecă un lepros 
îi preia boala; am vrut doar să spun că ori de câte ori 
ia povara unui om, el adaugă această povară la 
propriile lui greutăţi... Mă gândesc adesea la profeția 
lui Isaia, cum că Mesia cel promis va fi un om al 
durerii şi obişnuit cu necazurile. 


Lipsa de activitate impusă de zilele neprielnice, 
oricât de supărătoare pentru ceilalţi, îl neliniştea în 
mod special pe Petru, care fusese permanent în 
fruntea peregrinărilor din timpul verii. 

Şi cât de mult îşi dorise el această perioadă de 
odihnă şi 


LLOYD C. DOUGLAS 


e * 


7 


refacere! Acum, după numai câteva zile de 
lâncezeală, el începuse să simtă deja greutatea 
apăsătoare a apatiei ce domnea în Betsaida şi, deşi 
se bucura de tovărăşia Stăpânului, lungile după- 
amieze în căsuţa din Capernaum deveneau din ce în 
ce mai deprimante. 

Uneori, în cursul zilelor tumultuoase ale lunilor 
fierbinți Sivan şi Tammuz, simțea că răspunderea 
călăuzirii atâtor oameni disperaţi, dar lipsiți de 
minimum de respect unul față de celălalt, era peste 
puterile lui. Adesea, când se lăsa întunericul şi 
mulţimea pleca acasă sau rămânea pe câmpiile şi 
dealurile învecinate în tabere improvizate, Marele 
Pescar se prăvălea pe pământ, cuprinzându-şi capul 
cu braţele sale arse de soare, şi adormea buştean, 
din cale-afară de istovit ca să mai poatăjcina. Dacă 
n-ar fi fost grija tandră a Esterei şi îndemnul uimi- 
toarei ei tării morale, Petru nu şi-ar fi putut duce 
povara. De altfel, el fusese cinstit şi îi spusese fetei 
acest lucru. 

Exista între ei o prietenie cu totul neobişnuită. 
Un străin care i-ar fi întâlnit pentru prima oară şi-ar 
fi spus că prietenia lor e absurdă, dacă nu 
imposibilă, neputând concepe cum de aceşti oameni, 
care ofereau un contrast atât de izbitor, aveau j 
totuşi ceva comun: el - un pescar cu înfăţişare aspră 
şi ne-j cioplită, neumblat, fără nici o educaţie, iar ea 
- o fată sensibilă, delicată, crescută într-un mediu cu 
privilegii excepţionale. Atât prin creştere, cât şi 
temperament, ei constituiau categorii cu totul 
aparte. Simon Petru nu se putuse acomoda cu 
Ester, după cum nici ea cu el până în momentul i în 
care devotamentul lor fără margini în slujba lui lisus 
nu-i apropiase şi îi înrudise iremediabil. 

Discutau adesea deschis despre această 
apropiere, recunoscând amândoi că legătura lor nu 


fusese altceva decât un miracol. Petru credea că o 
prietenie strânsă cu învățătorul putea constitui 
garanţia legăturii dintre toţi oamenii care-l iubesc, 
indiferent cât de deosebiți ar fi ei ca rasă, culoare, 
limbă, stare sau mod de viaţă. Dacă ei îl iubesc pe 
el, atunci vor putea iubi unii pe 


479 
MARELE PESCAR 


alţii. lisus le grăise astfel şi ei doi ştiau ce înseamnă 
asta. 


Camaraderia lor din vara aceea le-a dat prilejul să- 
şi facă mărturisiri deschise. Ester îi povesti lui Petru 
totul despre ea, când rămâneau singuri, la dorinţa 
ei, el îi spunea Fara. Într-una din seri, când lisus îi 
mai reţinuse lângă el, Petru i se adresase, fără să 
vrea cu numele de Fara, iar lisus zâmbise mulţumit, 
fără să facă vreun comentariu. 

Cu toate acestea, prietenia lor nu era egoistă. 
Adesea, în jurul lor se forma câte un mic grup; Ester 
făcea parte din familie. Ea repara curelele 
sandalelor ponosite ale lui Bartolomeu, îi bandaja 
mâna lui loan, cosea vesta uzată a lui Andrei. Odată 
îi cususe un nasture şi lui luda, pe care din instinct 
nu-l simpatiza şi mai ales nu avea încredere în el. 
Tadeu era permanent în umbra ei, devotat ca un 
câine credincios, ajutând-o la transportarea cortului 
şi a proviziilor. Într-una din zile, când se întorceau 
din Galileea şi Ester rămăsese puţin în urmă pentru 
că obosise, el insistă ca ea să se urce în teleguţa lui 
cu roţi înalte, şi aşa încărcată peste măsură, dar fata 
refuză; iuţind pasul, merse alături de el şi îi spuse că 
dacă fiecare ar fi la fel de binevoitor cu celălalt, aşa 
cum fusese Tadeu cu ea, atunci lumea ar putea 
deveni în curând un loc minunat de trăit. Tânărul 
timid se îmbujoră îndată de plăcere, dar şi de 
stânjeneală. După un timp, cuteză să-şi exprime 
părerea că lumea pentru el era frumoasă şi îi aruncă 
o privire plină de venerație. 

Zilele iernii se scurgeau plicticoase şi monotone. 
Petru locuia în casa din Betsaida şi în fiecare 
dimineaţă lua noroiul în picioare până în 
Capernaum, de unde se întorcea după-amiază, prost 
dispus şi tăcut. Andrei dădea rareori pe acasă, dar 
cu o seară înainte îşi însoţise fratele, întrucât Ioan şi 
Iacob hotărâseră sa-și petreacă noaptea cu lisus. 


Atmosfera acestei dimineţii era oarecum 
sărbătorească în locuinţa Hannei, unde toţi ai casei 
se adunaseră în jurul mesei, la micul dejun. Aveau să 
mănânce biban prăjit, primul pe care-l procuraseră 
de o bună bucată de vreme. 


LLOYD C. DOUGLAS 


e * 
© 


Cu puţin timp în urmă am auzit o ciocârlie, 
remarcă Hanna veselă, şi iată că s-a ivit un petic de 
cer albastru. S-ar putea să avem în curând vreme 
bună, continuă ea, deşi eu nu mă prea grăbesc, 
pentru că ştiu că mă veți părăsi din nou... Tare aş 
dori, Ester, ca de data asta să nu mai pleci. E prea 
greu pentru tine. 

- Ei bine, în ce mă priveşte, spuse Petru, 
desfăcând un alt peşte, eu voi fi bucuros când va 
veni timpul să plecăm. Am zăcut în casă prea mult şi 
aş vrea să-l văd pe învăţător plecând odată din 
atelierul acela, pentru că prea au abuzat de el!... Tu 
nu crezi, Andi? 

Andrei schiţă un gest vag de aprobare, remarcând 
că acesta este doar un punct de vedere, după care se 
întoarse către Hanna şi-i spuse că ieri văzuse o gaiţă 
albastră cu un pai în cioc. Ester nu se putu abţine să 
nu zâmbească. Andrei avea cu adevărat talentul să 
schimbe discuţia. Dar pe Hanna nu părea că o 
interesează gaița albastră a lui Andrei. 

— Ce vrei să spui că se abuzează de el? întrebă ea. 

Petru, care reflectase îndelung asupra acestui 
aspect, părea 
pregătit cu amănunte. 

— S-a întâmplat înainte să ne întoarcem acasă, 
spuse el. Toată lumea era încă sub şocul odioasei 
crime a tetrarhului, iar capetele înfierbântate ardeau 
de nerăbdare să se răzbune pe cineva. Antipa 
încălcase legea şi, văzând că nu-i pot face nimic, au 
hotărât să-i tragă pe alţii la răspundere. Rebeca, o 
bătrână care trăia singură într-o cocioabă la 
marginea Migdalei, era urâtă de aproape toată 
lumea. Mulţi spuneau că e vrăjitoare şi chiar aşa arăta. 
Copiii aruncau cu pietre în ea ori de câte ori apărea 
pe drum pentru că se zvonise că blestemase vacile 
vecinilor să li se usuce ugerele. 


— Ce ridicol! exclamă Ester. Chiar aţi putea crede 
una ca asta? 

— Sigur că nu, replică Petru îndată, dar nu este 
important ceea ce cred eu. O altă învinuire care i se 
aducea Rebecăi era 


481 
MARELE PESCAR 


că nu vine niciodată la sinagogă. Într-o dimineaţă de 
Sabat, lumea a auzit zgomotul războiului de ţesut şi, 
ca s-o pedepsească, vreo duzină de oameni au dat 
năvală în coliba ei şi i-au făcut praf războiul, 
transformându-l în lemne de foc... A doua zi, ea s-a 
dus la lisus să vadă ce mai era de făcut. 

— Tu erai acolo? întrebă Hanna. 

— Da, eu şi Ionică eram acolo. Rebeca a deschis 
uşa ca la ea acasă. Purta o rochie veche şi murdară, 
avea părul vâlvoi şi era plină de noroi pe picioare. A 
venit direct spre Iisus, s-a răsturnat într-un scaun de 
lângă el, fără să-i adreseze un cuvânt. Faţa ei 
zbârcită era crispată şi se vedea că fierbe de mânie. 
Stăpânul însă nu dădea nici un semn că l-ar deranja 
purtarea ei şi-i adresă un zâmbet prietenos. „Bună 
dimineaţa, fiică! Ce pot face pentru tine?" Faţa ei 
aspră se îmblânzi, continuă Petru. Acoperindu-şi 
ochii, începu să plângă. lisus a întrebat-o: „Ce te 
supără Rebeca?" 

- Pariez că ea s-a pus şi mai tare pe plâns, 
presupuse Hanna, ai cărei ochi se şi umeziseră. 

— Încetul cu încetul, el o făcu să povestească tot. 
La sfârşit, i-a spus: „Nu trebuie să lucrezi în ziua 
Sabatului decât dacă ajutai în felul acesta pe cineva. 
Dacă vita omului cade în şanţ de Sabat, trebuie să-i 
vină cineva în ajutor... dar tu spuneai că lucrai o 
carpetă ca s-o vinzi. Asta nu e bine, ştii doar... 
Oricum, ai fost prea aspru pedepsită... Am să-ţi fac 
un nou război de ţesut, Rebeca." 

Toţi ascultau cu atenţie în timp ce Petru îşi 
depăna  istorisirea. Războiul de ţesut i-a luat 
Stăpânului două săptămâni, iar când 1-a terminat şi 
băieţii l-au transportat în coliba ei, lisus a ţinut să 
meargă şi el. Rebeca se pieptănase, făcuse curat în 
cameră şi părea mult mai îngrijită. Vecinii se 
îngrămădiseră să privească. Acum bătrâna nu mai 


era atât de urâtă, lisus era prietenul ei şi atitudinea 
ei sugera că lumea ar trebui sa ia mai bine aminte. 

— Acum câteva zile, spuse Petru, bătrâna s-a 
prezentat Stăpânului cu o cămaşă ţesută anume 
pentru el. 


LLOYD C. DOUGLAS 


e * 
N 


... Şi omul acesta blând o va purta probabil, 
spuse Hanna, indiferent de cum arată! 

— Află că arată foarte bine, spuse Andrei. Lui îi 
place! 

— Da, aprobă Petru, acum o poartă mereu şi cred 
că e chiar mândru de ea... Dar, la urma urmei, el n-ar 
mai trebui împovărat cu treburi atât de grele şi în 
nici un caz pentru oameni de felul bătrânei Rebeca. 

— Povestea mi s-a părut emoţionantă, spuse Ester. 
El a făcut pentru ea mai mult decât un război de 
ţesut: el a transformat-o într-o altă Rebeca! 

Acum însă Petru avea de spus o altă poveste, în 
legătură cu felul în care lumea abuzează de lisus... 

— Săptămâna trecută, mereu zbuciumata şi 
hrăpăreaţa ne-1 vastă a lui Zevedeu, Naomi, a venit 
la el să se plângă că Ioan j şi Iacob stau prea mult 
timp acasă fără să facă ceva, iar casa i lor este şi aşa 
aglomerată. Sărmanul Zevedeu aproape că nici nu 
mai avea pe ce să şadă. Drept urmare, Stăpânul i-a 
promis că-i va face lui Zevedeu un scaun, ceea cea şi 
făcut; şi încă unul atât de frumos încât celelalte 
lucruri din casă păleau pe lângă el. I-a luat o 
săptămână întreagă ca să-l termine. Ieri, I Naomi a 
venit, credeam noi, să-i mulţumească, dar de fapt 1 
venise iar să se plângă. Băieţii ei, se văicărea ea, ar 
trebui să I se bucure de mai multă atenţie. Tot 
timpul şi-l petrec cu Stăpânul şi nu ştie până la 
urmă cu ce se vor alege. Petru începu I să pufăie 
dezgustat. 

— A spus la ce răsplată se așteaptă ea, mă rog? 
întrebă Hanna indignată. 

— Bineînţeles. Dorea ca fiul ei să aibă un loc de 
frunte în împărăţia Stăpânului... Da... şi sărmana 
creatură a spus asta de faţă cu noi toţi. Nu-i aşa, 
Andi? Băieţii ei, roşii ca focul erau şi ei de faţă, 
nefăcând nici un gest s-o oprească! 


— Poate nu voiau s-o oprească, sugeră Hanna, 
privindu-l pe Andrei cu coada ochiului, parcă 
cerându-i părerea. 

— Cred mai degrabă că şi ei erau stânjeniţi, spuse 
el. 


483 
MARELE PESCAR 


- Da, dar n-au protestat în nici un fel, continuă 
Petru. Stăteau acolo cu nasul în pământ, frecându-şi 
degetele, în timp ce Naomi vorbea ca o moară 
stricată. Era pentru prima oară că se discuta cine 
este cel mai important dintre noi. 

— Dar lisus ce-i spunea? întrebă Hanna. 

— Ei nu i s-a adresat direct, răspunse Andrei, dar 
nouă, celorlalţi, ne-a spus ceva. 

— Naomi trebuie să se fi simţit tare mică şi... 
neînsemnată, spuse Petru. lisus nu i-a dat nici o 
atenţie, ca şi când nici n-ar fi existat. Privea în jur, 
prin încăpere, părând că ne cuprinde pe toţi cu 
privirea, şi ne spuse: „Oricare dintre voi se vrea 
mare, acesta să fie slujitorul vostru, iar cine se vrea 
a fi cel mai mare dintre toţi, acesta să fie slujitorul 
tuturor." 

— Şi cea urmat apoi? insistă Hanna. 

— Ei bine, Naomi a părăsit încăperea şi nimeni nu 
a mai găsit cu cale să spună ceva. loan şi Iacob 
priveau ruşinaţi ca şi cum ei erau vinovaţi de cele 
petrecute. Era o prostie fără seamăn să creadă că 
orice ar fi înfăptuit ei le dă dreptul la întâietate. 

— A fost un moment stânjenitor, interveni Andrei. 
Până şi fratele meu rămăsese fără grai, spuse el 
privind-o pe Ester. 

— Cineva trebuia să schimbe vorba, gândi Hanna 
cu voce tare. 

— Chiar asta s-a şi întâmplat, spuse Petru, când 
Stăpânul s-a întors către băieţii lui Zevedeu şi, 
surâzând, le-a spus că a trecut mult timp de când n- 
am mai avut peşte proaspăt. Băieţii au priceput 
aluzia, pentru că-abia aşteptau să iasă de-acolo. S-au 
ridicat şi au şters-o iute. De altfel, era cel mai bun 
lucru pe care-l puteau face în asemenea împrejurare. 
Petru părea că terminase povestirea, îşi împături 
şerveţelul şi împinse scaunul. 


— A mai fost ceva, spuse Andrei pe gânduri, în 
timp ce loan şi Iacob se îndreptau spre uşă, lisus 1-a 
întrebat pe Simon dacă nu ar vrea şi el să se ducă cu 
ei. 

Petru îşi muşcă buza de jos şi dădu din cap. 


LLOYD C. DOUGLAS 


e * 


4 


— Ăsta e motivul pentru care avem azi biban la 
masă, remarcă Hanna râzând. 

— E un motiv foarte bun, spuse Andrei, doar se ştie 
că pe lac nu-i alt pescar mai bun ca fratele meu. 

Nimeni nu mai simţi nevoia să mai adauge ceva. 
Bărbaţii se ridicară, îşi traseră bonetele pe cap şi 
plecară spre Capernaum. La sosirea lor, atelierul 
Tâmplarului era plin şi fiecare se bucura de semnele 
întoarcerii primăverii. Stăpânul tocmai terminase o 
masă, un dar pentru Lidia, văduva lui Ebenezer, 
drept mulţumire pentru uneltele împrumutate. Era 
clar că nu mai avea în perspectivă alte lucrări. Poate 
că acum le va spune când şi încotro avea de gând să-i 
ducă. 

Petru îndrăzni să atace subiectul. 

— Bănuiesc, Stăpâne, că vom pleca acum, că se 
anunţă vreme bună. 

- Da, răspunse lisus, vom porni în prima zi a 
săptămânii şi vom petrece Paştele la Ierusalim. 

O tăcere lungă se aşternu între ei, şi o bună 
bucată de vreme se părea că nimeni nu mai respiră. 

— Nu, Stăpâne, nu! protestă Petru. Oriunde, în 
afară de Ierusalim! Acolo ai duşmani de temut. Să nu 
faci asta! 

lisus privi atent şi îndelung în ochii Marelui 
Pescar. 

— Simon, trebuie să-ţi cer să stai deoparte, spuse el 
hotărât. Povaţa ta nu este aceea a unui prieten 
credincios şi curajos. Plec la Ierusalim - într-o 
misiune pentru Părintele meu! 

Cu excepţia Marelui Pescar, unul câte unul, uluiţi 
şi descurajaţi, toţi galileenii se strecurară afară, apoi 
se întâlniră în faţa porţii. Andrei rupse tăcerea: 

— Bine, se pare că vorbeşte serios şi deci nu are 
rost să-i convingem să facă altfel. Va pleca la 
Ierusalim! 


Bătrânul Bartolomeu îşi drese glasul şi spuse 
hotărât: 
— Şi... vom merge şi noi şi... vom muri cu el. 


485 
MARELE PESCAR 


Efectele sezonului de iarnă nu se prea resimţeau 
în Cezareea. Zile senine alternau cu ploi frecvente, 
dar nu ningea, iar vremea nu era rece. 

Voldi intenţionase să viziteze Ierusalimul la 
întoarcerea spre casă, dar, odată angajat în drumul 
către miazăzi, hotărâ să refacă acelaşi traseu pe 
care-l urmase în tovărăşia lui Mencius. 

La Joppa, el petrecu o zi vizitând docurile, 
constatând cu surprindere amploarea lucrărilor care 
se desfăşurau acolo, unde romanii făceau aceleaşi 
amenajări portuare ca şi în Cezareea, dar la scară 
mai mică. 

Faptul că Imperiul preconiza o invazie devenise 
foarte clar prin lucrările foarte costisitoare din 
Cezareea. Acum, strategia militară părea să nu 
prolifereze într-un singur loc. Bătrâna şi sordida 
Joppa se transformase şi ea într-un posibil cap de 
pod, iar graba şi zelul erau atât de nedisimulate 
încât ofensiva romană care ameninţa de multă vreme 
părea iminentă. Preocupată cu propriile disensiuni 
interne, întreaga Palestină pretindea că nu ia în 
seamă această ameninţare. Poate că Iehova care-i 
hrănise pe Copiii lui Israel cu mană în pustietate se 
va îngriji de ei şi de data aceasta. Ar fi bine, gândea 
Voldi, altfel Pământul Făgăduinţei va pieri... Dar şi 
Arabia, dacă romanii vor socoti că merită osteneala: 
totuşi, s-ar putea să nu vrea Arabia, pentru că 
romanii nu erau înclinați spre viaţa nomadă. Ei s-ar 
mulţumi poate să perceapă arabilor un tribut gras şi 
să-i lase în pace cu turmele şi cirezile lor. Cu toate 
acestea, era timpul ca Arabia să se gândească la 
posibilul pericol care o ameninţa. Voldi aprecie că 
dispune de multe date şi elemente cu care să-l pună 
la curent pe regele său. 

Şi aşa, zi după zi, cu opriri scurte, doar pentru 
odihna de noapte, tânărul urmă drumul intens 


circulat de caravane prin frumosul Aşkelon, scăldat 
în razele blânde ale unui soare neobişnuit, şi ajunse 
în sordida Gaza, cu mizeria şi duhorile sale Pe care 
nici o climă, oricât de plăcută, nu le putea atenua. 
De aici, se îndreptă 


LLOYD C. DOUGLAS 


e * 


6 


spre străvechiul Hebron, străbătu pârjolita localitate 
Enghedi şi ajunse la Marea Moartă. Pe coasta de un 
alb orbitor înscrise un semicerc, întorcându-se din 
nou spre răsărit; peste platourile acoperite cu cruste 
de sare. Acum ştia că nu mai are mult şi cu toată 
viteza se avântă spre Valea Aisne. 

Darik era atât de ostenit încât îşi târa bietele-i 

picioare ca oricare catâr împovărat. Dar după ce 
străbătură Valea Aisne şi ajunseră la drumul ce 
şerpuia printre dealurile care se desfășurau înaintea 
lor, recunoscând pământurile natale. 
Darik căpătă forţe noi. Pe măsură ce urcau, pe 
pantele nordice întâlneau tot mai multă zăpadă, iar 
când ajunseră la marginea platoului, Voldi se bucură 
să vadă o nesfârşită pătură albă vălurită, care 
acoperea dealurile şi văile atât cât putea cuprind cu 
privirea în toate direcţiile. Asta era bine! În Arabia 
erau semne certe că aveau să vină o primăvară şi o 
vară prospere. Vitele şi oile vor fi grase, cămilele 
bine hrănite vor avea progenituri puternice şi 
frumoase. 

Voldi trase cu nesat în piept aerul tare şi 
înviorător al munţilor. Se înălţă în scări şi stârni 
ecouri peste coama dealului cu strigăte de 
băieţandru. Ca niciodată până acum, înţelese cât de 
mult însemna Arabia pentru el. Darik sforăia 
zgomotos, cu nările în vânt, se smucea de parcă 
cerea să i se slăbească frâul, dădea din cap, întindea 
picioarele ca s-o' ia la goană. 

După-amiază târziu Voldi zări tabăra regelui şi 
câteva minute mai târziu descăleca în faţa intrării 
principale, întâmpinat cu căldură de santinela uluită. 
Curând fu înconjurat de numeroşi slujitori şi rândaşi, 
toţi foarte emoţionaţi; unii mângâiau şi băteau crupa 
aburindă a lui Darik, care zvârlea peste ei bale 
înspumate cu o cordialitate imparţială. 


Bătrânul Kedar veni şi el şchiopătând, croindu-şi 
drum cu coatele printre servitori. Ajuns în faţă, Voldi 
puse o mână pe umărul lui încovoiat. 

— Tare l-ai mai obosit, sărmanul, murmură Kedar, 
întorcându-şi faţa ca să-şi ascundă emoția. 


487 
MARELE PESCAR 


— A fost numai după voia lui, Kedar, râse Voldi. 
Odată ajuns pe meleaguri cunoscute, n-a mai fost 
chip să-l opresc... Dar spune-mi: ce face Maiestatea 
sa? 

- Ei sunt bine, dar foarte mâhniţi astăzi. Ai venit 
acasă la timp- Consilierul Mişma este bolnav. Regele 
şi regina sunt acum acolo. Trebuie să te duci şi tu 
fără întârziere. Îţi voi da un cal odihnit. 

Ione, palidă, slabă, îşi făcea loc sfioasă. Zărind-o, 
Voldi întinse un braţ şi o trase spre el. Se aplecă şi-i 
şopti la ureche: „Fara e teafără, Ione, şi îţi trimite 
toată dragostea ei. Am să-ţi povestesc totul când mă 
întorc. Acum trebuie să plec la bunicul meu". 

În câteva minute erau gata de plecare la tabăra lui 
Mişma, aflată la cinci mile depărtare. Marele ţarc era 
plin cu cai splendizi; Voldi îi recunoscu îndată pe 
câţiva. Intrarea neaşteptată în dormitorul larg al 
şefului consiliului fu întâmpinată cu exclamaţii de 
surpriză şi uşurare de grupul de bătrâni slujitori cu 
feţe posomorâte, adunaţi în faţa uşii. Demni, membrii 
Consiliului regal stăteau într-o linişte statuară, cu 
Zendi în mijlocul lor - o figură distinsă, cu părul 
încărunţit prematur. Din înfăţişarea şi atitudinea 
tuturor se vedea că aşteptau sfârşitul. Cu toată 
durerea, Kitra scoase un strigăt uşor de bucurie şi se 
grăbi să-şi îmbrăţişeze fiul. Luându-l de mână, îl 
conduse lângă patul muribundului. 

— Priveşte, tată! Iată-1 pe Voldi! 

Bătrânul deschise ochii cu greu şi zâmbi 
imperceptibil. Voldi se aruncă în genunchi şi strecură 
o mână după gâtul subţire şi adânc brăzdat. Mişma 
încercă să spună ceva. Cu un efort foarte mare, abia 
reuşi să-l întrebe cu glas răguşit: 

— Ai găsit-o? 

Cu ochii scăldaţi în lacrimi şi incapabil să 
rostească ceva, Voldi încuviinţă dând din cap. 


- Dar. . ea n-a putut s-o facă, şopti Mişma, 
respirând anevoios, iar când Voldi îi făcu semn că nu, 
bătrânul îl privi şi murmură: Asta-i bine. Urmă un 
lung moment de tăcere, după care, cu glasul 


LLOYD C. DOUGLAS 
8 


Ae x 


stins, îl mai întrebă dacă a adus-o şi pe ea. 

— Nu, răspunse Voldi cu regret în glas. 

— Dar o vei aduce acasă - în Arabia, îl îndemnă 
Mişma într-un ultim efort. 

- Da, sper, când voi fi terminat ce am de 
îndeplinit pentru ţara noastră. 

Bătrânul Mişma mai dădu o dată din cap şi căzu 
într-un somn adânc. În timpul acestui dialog purtat 
mai mult în şoaptă, Zendi se apropie de patul 
muribundului. Dându-şi seama de prezența regelui, 
Voldi sări în picioare şi îl salută. 

Aplecându-se deasupra patului, Zendi se adresă 
bătrânului cu glas tare, ceea ce-i surprinse pe cei ce 
vegheau. 

— Mişma! Deschide ochii, Mişma şi ascultă! Dacă 
ai o ultimă dorinţă pe care regele să ţi-o 
împlinească, vorbeşte, Mişma! 

Muribundul consilier se smulse parcă din agonie, 
îşi umezi buzele uscate şi şopti: 

— Voldi! 

Capul bătrân şi slăbit se lăsă încet într-o parte. O 
încercare de respirație neizbutită i se stinse pe 
buze. Mişma murise! 

Întorcându-se cu faţa către cei prezenţi, Zendi îşi 
îndreptă spatele şi anunţă solemn: 

— Declar aici, de faţă, numirea lui Voldi în locul 
rămas liber în Consiliul regelui. 


CAPITOLUL XIX 


ăpitanul Fulvius, care nu făcea 

niciodată afirmaţii pripite, îi spuse pe la 

asfinţit celui mai de seamă pasager al său că, 

dacă briza iute va continua şi în cursul nopţii, 
„Vestris" va putea zări Gaza în zori. 

— Foarte bine! exclamă Proconsulul. Am să cobor 
să-i dau vestea asta şi bătrânului meu amic Brutus. 

— Mai bine ai lua cu tine şi o mână de zahăr, îl 
sfătui căpitanul. Sărmanul tău Brutus abia mai poate 
fi stăpânit. Ieri, când am coborât la ei să le spun 
câteva vorbe prieteneşti cailor, el şi-a lăsat urechile 
pe spate şi şi-a dezvelit gingiile. Tare mă tem că a 
ajuns la capătul răbdării. 

— Nu-l condamn, mormăi Mencius, şi eu sunt la 
fel. 

Trecuseră şapte săptămâni de când flota naviga 
de la Brindisi cu destinaţia Cipru, unde o încărcătură 
de cupru aştepta să fie transportată la noile docuri 
din Joppa. Iarna fusese atât de blândă încât Fulvius 
riscă un balast mai uşor decât impunea sezonul, 
sperând astfel să recupereze din timp. După 
înconjurul peninsulei cu direcţia spre răsărit, toţi 
erau bolnavi şi prost dispuşi din cauza duratei prea 
lungi a călătoriei, iar după Părerea echipajului, 
inexplicabil de ocolită. 


Pe ruta lor normală, dacă aveau afaceri în bătrâna 
Gaza, ar fi luat cele şapte corăbii cu încărcătură de 
cupru şi le-ar fi dus direct la Joppa; dar „Vestris" 
trebuia să se oprească mai întâi la Gaza, unde 
Proconsulul avea o misiune importantă la 


LLOYD C. DOUGLAS 


e * 


o 


Fortul Roman din Minoa, la câteva mile în interiorul 
ținutului. Restul flotei avea să plece la Joppa, unde 
trebuia să aştepte alăturarea vasului comandor. 

Capabilul căpitan Pincus, având sub conducerea 
sa un echipaj alcătuit din oameni cu experiență, 
trebuia să debarce la Gaza şi să angajeze o caravană 
de cămile pentru plicticoasa călătorie către 
zăcămintele de sare de la Enghedi şi Marea Moartă. 

După o scurtă oprire la Gaza, „Vestris" va naviga 
spre Joppa pentru a se alătura flotei, va descărca 
cuprul şi se va reîntoarce la Gaza să-l preia pe 
Pincus, împreună cu încărcătura lui de sare. Şi 
nimeni nu ştia cât timp urmau să aştepte revenirea 
truditei caravane. Greu de crezut că se vor întoarce 
la Roma înainte de jumătatea verii. 

Mencius se plimba pe punte şi număra zilele ca o 
pasăre în colivie. I se ceruse atât de des să facă 
aceste lungi călătorii în porturile palestiniene încât 
nu-l mai atrăgeau deloc. Desigur, se bucura 
întotdeauna de câte o permisie în Cezareea, unde 
întâlnea mulţi vechi prieteni la luxosul Domus 
Agrippa. De data aceasta însă nu se mai oprea la 
Cezareea, ci la Joppa, unde Imperiul avea unele 
planuri, deşi la ora actuală vechiul şi mucegăitul oraş 
oferea puţine distracţii. 

În tot cursul acestui periplu, un singur lucru îi 
stârnea interesul Proconsulului. Primise dispoziţii să 
înmâneze o scrisoare tânărului legat numit recent - o 
ispăşire pentru păcatele sale - la conducerea Fortului 
din Minoa. Mencius nu fusese informat despre 
conţinutul scrisorii şi murea de curiozitate. Tot ce 
ştia el era că sulul aurit conţinea un mesaj de o 
importanţă considerabilă şi provenea chiar de la 
împărat! Ce avea oare să-i spună imprevizibilul 
Tiberiu, pe jumătate nebun, incorigibilului fiu al 
senatorului Gallio, se întrebau toţi. Potrivit unor 
zvonuri, nestatornicul tânăr legat fusese surghiunit 


în acest sordid avanpost pentru că îl insultase în 
public pe prinţul regent Gaius. Acum împăratul îi 
trimitea neruşinatului Marcellus o scrisoare. 
Mencius, simțind că trebuie să vorbească cu cineva 
în legătură cu 


491 
MARELE PESCAR 


acest lucru, discutase diferitele posibilităţi cu prea 
isteţul său vechi prieten Fulvius. 

— E puţin probabil ca această solie regală să facă 
pe cineva fericit şi, desigur, nu pe scandalagiul fiu al 
lui Gallio, care critică mereu cârmuirea pentru 
extravaganţele sale. 

- Eu nu sunt sigur de asta, răspunse Fulvius. 
Apelul senatorului Gallio la economii nu este 
supărător, pentru că împăratul însuşi nu este un 
risipitor, dar bătrânul îl urăşte pe Gallio pentru 
afrontul adus de fiul său prinţului. 

— De acord, dar ţi-l imaginezi pe Tiberiu scriind o 
misivă agreabilă? 

— Nu, nu pot, aprobă Fulvius, şi dacă aş fi în locul 
tău, i-aş da-o iute băiatului şi aş şterge-o! 

— Poate că scrisoarea conţine instrucţiuni ca 
Marcellus să exercite o mai bună conducere, 
presupuse Mencius. 

— Ei, poate însemna orice! murmură Fulvius. 
Oricum, bătrânul s-a ţicnit de tot! Părerea mea e că 
sulul conţine o înştiinţare pentru tânărul Gallio cum 
că tu ai fost numit succesorul lui la Minoa! 

- Iată o idee fantastică! exclamă Mencius. 

În orice caz, nu mai era mult până aveau să afle 
răspunsul acestei şarade şi mâine vor acosta la docul 
din Gaza. 

Dimineaţa era însorită. Ca întotdeauna, pe chei 
mişuna puzderia conducătorilor de caravane de 
cămile şi asini. Pincus împreună cu oamenii lui 
părăsiseră primii corabia şi se văzură îndată înghiţiţi 
de mulţimea gălăgioasă a proprietarilor de caravane 
Mai chibzuiţi, Proconsulul şi căpitanul coborâră pe 
țărm şi încălecară pe caii lor greoi, îndreptându-se 
spre fort. Nu era prea departe, aşa că se hotărâră să- 
şi îndeplinească fisiunea fără întârziere. 


— Se pare că pe-aici s-a petrecut ceva, remarcă 
Mencius, în timp ce porţile grele se deschideau ca 
să-i primească. Marcellus i-a învăţat pe bădăranii şi 
leneşii ăştia să se comporte ca soldaţii! 


LLOYD C. DOUGLAS 
2 


e * 


— Poate că Imperiului i-a ajuns la ureche treaba 
asta şi doreşte ca legatul să revină la Roma ca să 
schimbe şi acolo lucrurile. Cu puțină bătaie de cap, 
s-ar putea face ceva. 

Un tânăr centurion apăru salutându-i prompt şi 
întrebă cu ce le poate fi de folos. Proconsulul se 
prezentă, făcu acelaşi lucru pentru Fulvius, apoi îl 
înştiință că poartă cu ei un mesaj adresat legatului. 

— Legatul nostru Marcellus, domnule, a plecat ieri 
în fruntea unei companii de călăreți pentru a 
participa la Sărbătoarea  Pascală iudaică din 
Ierusalim. 

— Mi se pare ciudat, murmură Mencius. De când a 
trecut Minoa la iudaism? 

— E un obicei anual, domnule, spuse centurionul, 
riscând un zâmbet. Toate forturile noastre 
palestiniene îşi trimit deputăţiile în Oraşul Sfânt în 
timpul Săptămânii Pascale, pentru a menţine pacea. 

— ...Şi să ne zăngănim puţin armurile, adăugă 
Proconsulul. 

Presupun că legatul se află la Insula Procuratorului. 

— Da, domnule. 

— În cazul acesta, vom pleca şi noi la Ierusalim, 
să-i înmânăm mesajul nostru. Este urgent. 

Mencius îl îndemnă pe Brutus spre poartă, dar 
centurionul îi invită să mai zăbovească puţin şi să 
accepte ospitalitatea pe care fortul o putea oferi. 
Proconsulul refuză, spunând că trebuie să plece. La 
poartă, el se întoarse să spună că este plăcut 
impresionat de schimbările petrecute la fort. 

— Se pare că tânărul vostru legat este adeptul 
curăţeniei şi disciplinei. 

— Da, domnule! 

— E un comandant sever? 

— El menţine legiunea în formă, domnule, şi nouă 
ne place în acest fel. Legatul este sever, dar drept. 


— În regulă, aprobă Mencius. Trebuie că-i place 
misiunea de comandă la Minoa. 


493 MARELE 
PESCAR 


— Da, domnule! Poate că nu, domnule! Nu cred că-i 

place, domnule! Da, domnule! Mulţumesc, domnule! 
Porţile masive se închiseră în urma lor şi un timp 
cei doi glumiră pe socoteala centurionului. 

- Băiatul are haz, domnule, chicoti Fulvius, 
imitându-i hilara rigiditate. Va ajunge departe, 
domnule! 

— Da, domnule! replică Mencius. Probabil nu, 
domnule. 

După o oră, echipajul lui „Vestris", nemulţumit de 
prea 
scurta escală, dar cu destulă judecată pentru a nu 
protesta, ridică toate pânzele şi porni în mare viteză 
spre Joppa. 

— Vrei să mă însoţeşti la Ierusalim? întrebă 
Mencius. 

— De ce nu, domnule? răspunse Fulvius. 


Lui Ester nu i se interzisese, dar nici nu fusese 
invitată să-l însoţească pe Stăpân şi pe cei 
doisprezece prieteni apropiaţi în călătoria lor la 
Ierusalim. 

Nu fusese făcut nici un plan, nu se anunţase 
nimic. Groaznica hotărâre venise ca o lovitură de 
trăsnet. în înţelepciunea previziunilor sale, lisus nu 
dădea greş. De câte ori nu au recunoscut ei toţi că 
ăsta era adevărul! De câte ori nu dăduseră ocazie să 
fie dojeniţi pentru că puneau la îndoială acţiunile lui! 
De data aceasta însă, toţi presimţeau că el se 
îndreaptă - inutil - spre o nenorocire. 

Petru, profund mâhnit şi descurajat, cu inima grea 
de presimţiri sumbre, le-a adus vestea la cină, într-o 
seară de Sabat, când se aflau în Betsaida. Urmau să 
plece dimineaţa, în zori, spunea el, luându-şi cu ei 
doar strictul necesar. 

— Sărmanul bătrân Bartolomeu! murmură Ester. Ce- 
o să se facă el? 


- Va muri probabil de un atac de inimă, răspunse 
Petru, dar ţine să vină şi el. 
— Şi crezi că eu nu trebuie să merg? întrebă Ester. 
— Acolo nu vei avea ce face, spuse Petru. Nu vor 
mai fi adunări şi nici vindecări, ci doar un marş forţat 
spre oraş şi acolo... cine ştie ce ne aşteaptă. 


LLOYD C. DOUGLAS 
4 


Ae * 


Timp de o oră, discutară toate posibilitățile. Petru 
admise că În oraş se pot afla la vremea aceea sute, 
poate mii de pelerini care îl auziseră pe Iisus vorbind 
şi mulţi alții care primiseră din mâinile lui foloase 
miraculoase” dar aceşti prieteni ai Stăpînului nu 
erau organizaţi şi nimeni nu se aştepta ca ei să-l 
apere. 

- Majoritatea sunt de la ţară, continuă Petru, 
oameni ca Andrei, ca mine, ca Ionică, Iacob şi Tad, 
oameni care îşi pierd încrederea şi curajul în 
zăpăceala unui mare oraş. 

Dar... sigur, exclamă Ester, nimeni nu va 
îndrăzni să-i facă vreun rău Stăpânului nostru atâta 
timp cât n-a făcut nimic rău! 

Cu privirea tristă, Marele Pescar încercă să 
explice primejdiile care îl amenințau. Ierusalimul era 
cetatea tuturor sectelor religioase, incompatibile 
între ele, şi a grupărilor politice. Acestea vegheau în 
permanenţă la înăbuşirea oricăror voci care se 
adresau îngrijorării şi nemulțumirilor poporului. 

Petru aminti cum de nenumărate ori, la adunările 
învățătorului, apăreau asemenea iscoade din 
Ierusalim care-i puneau întrebări cu intenția de a-1 
demasca drept incitator. Fie şi simplul fapt că plebea 
se agăța de cuvintele lui, găsind în ele alinare, 
constituia o acuzaţie împotriva loialității sale faţă de 
străvechile instituţii iudaice. Cu ocazia Paştilor, 
aceşti oameni  mărginiţi îşi sporeau vigilenta, 
nescăpându-le nici o mişcare produsă în rândul 
populaţiei pentru apărarea drepturilor sale fireşti. 
într-adevăr, se ştia că pe durata Săptămânii Pascale, 
când oraşul gemea de iudei reveniţi acasă din 
diferite provincii - de obicei ignoraţi de toate 
autorităţile, cu excepţia perceptorilor - patrulele 
romane erau la datorie, împrăştiind până şi cele mai 
mici grupuri adunate pe stradă ca să asculte 
incantaţiile unui cerşetor orb. Acum, lisus avea să 


apară în lerusalim şi poate mii de oameni se vor 
aduna şi-l vor îndemna sa 
vorbească; şi fără îndoială o va face... 
— O, Doamne, de ce trebuie să se expună unei 
asemenea primejdii? încheie Petru. 
Curând după cină, Petru se retrase în odaia sa. 
Dimineaţa, la ora 


495 
MARELE PESCAR 


deşteptării, el era deja plecat. Ceilalţi îşi luau 
gustarea în tăcere şi când Ester termină treburile 
casnice, se strecură afară şi urcă dealul în mare 
grabă, cu intenţia de a schimba două vorbe cu David 
saducheul. 

Prin anumite mijloace, bătrânul legiuitor aflase de 
hotărârea lui lisus de a pleca la Ierusalim de Paşti. 
O salută grav şi îi răspunse la toate întrebările ei 
arzătoare, adresându-i cuvinte de încurajare. David 
din străvechea Casă Zadok cunoştea mai bine situaţia 
decât Marele Pescar, precum şi pericolele cărora 
trebuia să le facă faţă orice profet popular care 
apărea pe străzile Oraşului Sfânt în timpul Paştilor. 

— Da, draga mea, spuse David, prietenul nostru 
Simon are motive întemeiate să se teamă. Cei mai 
influenţi oameni din Ierusalim - bancheri, legiuitori şi 
negustori bogaţi - nu pot risca o răzmeriţă în rândul 
populaţiei. Acest Tâmplar a vorbit mulțimilor destul 
de slobod despre fapte şi învoieli cinstite şi despre 
măsurile cuvenite în pieţe. Ela avut multe de spus cu 
privire la dările exagerate, la dobânzile usturătoare 
cerute de cămătari. El a vorbit despre oameni 
nevoiaşi care mor în pragul uşilor oamenilor 
îmbuibaţi. 

— Este adevărat, maestre, răspunse Ester, dar el a 
criticat deopotrivă pe cei ticăloşi din rândul săracilor 
şi nu a încercat să-i instige împotriva celor bogaţi. El 
nu vrea decât ca fiecare să fie bun şi milostiv cu 
celălalt. 

— Da, da, copilă dragă, dar ceea ce-şi vor aminti 
încă mai bine cei din Ierusalim este făptui că ela 
demascat nedreptăţile şi înşelăciunile de care se fac 
vinovaţi cârmuitorii Nici chiar Templul nu a fost 
scutit. 

Pusă în faţa acestor realităţi, Ester a vrut să afle 
cât de mare era influenţa pe care o putea Templul 


exercita asupra cârmuirii oraşului de către romani. 
David începu să-i explice, amintindu-i că era o 
chestiune cu multe implicaţii. 

Romanii, spunea el, cârmuiau întreaga Palestină, 
iar voinţa lor era literă de lege. în orice ciocnire cu 
Sinedriul, „Insula" avea ultimul cuvânt; teoretic, era 
adevărat. 


LLOYD C. DOUGLAS 
6 


e * 


— Dar romanii nu doresc conflicte cu lumea 
iudaică în această perioadă. Ei se pregătesc 
deliberat pentru ziua când vor pune stăpânire 
completă pe teritoriu, jefuindu-1 şi înrobindu-1. Ar 
putea-o face mâine dacă armatele lor nu ar avea 
nevoie să se refacă după pierderile suferite în Galia. 
Când vor fi gata, vor ataca. Până atunci, n-au nevoie 
de fricțiuni. Pilat din Pont face paradă de autoritate, 
dar pentru menţinerea păcii în Ierusalim primeşte 
instrucţiuni stricte, indiferent de preţul plătit de 
mândria sa. Când Caiafa, Marele Preot, ia cuvântul, 
Pilat ascultă! 

David părea că vorbeşte acum doar pentru sine. 

— Pilat ameninţă, se dă de ceasul morţii, dar 
ascultă! Când se iveşte cel mai mic semn de 
nelinişte în rândul plebei, negustorii discută cu 
bancherii, bancherii se consultă cu Sinedriul, iar 
Sinedriul ţine sfat cu Procuratorul. 

Ester ar fi vrut să pună mai multe întrebări, dar 
ezită să întrerupă monologul înţeleptului bătrân. 
Întorcându-se cu faţa spre ea, o întrebă dacă avea 
cunoştinţă de rabinul Ben-Şolem din Capernaum şi, 
fără să aştepte răspunsul, David continuă: n - Se 
pare că acum câteva luni, o mare adunare de oameni 
aştepta ca Tâmplarul să vorbească în piaţă. 
Indignat, rabinul a apărut pe treptele sinagogii, 
acuzând mulțimea, dar s-a retras îndată în 
huiduielile tuturor. Văzând că nu e sprijinit de con- 
silierii săi, şi-a dat demisia. Ben-Şolem şi Marele 
Preot au fost colegi de şcoală... Poţi trage singură 
concluzia, Ester. Rabinul nu e omul care să uite sau 
să ierte, o jignire adusă demnităţii sale. 

- Dar această nefericită întâmplare nu s-a 
petrecut din vina Stăpânului, maestre! Dimpotrivă, 
el s-a supărat pentru că mulţimea nu i-a arătat 
respectul cuvenit. 


— Da, ştiu, copila mea, recunoscu David, dar asta 
nu i-a restabilit lui Ben-Şolem mândria rănită. El nu 
avea nevoie de favoruri din partea Tâmplarului. 

Bătrânul legiuitor privi atent în jur, îşi strânse 
mantia pe 


497 
MARELE PESCAR 


lângă el, constatând că se făcuse răcoare la umbra 
arborilor. Se ridică şi Ester şi amândoi ieşiră pe 
poartă. 

— Simt că trebuie să plec şi eu la Ierusalim, spuse 
ea. 

— Dacă aş fi în locul tău, nu m-aş duce, o sfătui 
David. Ai avut şi aşa destule neplăceri, iar tu nu-l 
poţi ajuta cu nimic. Îi ură o zi bună şi se întoarse pe 
poteca străjuită de boschete. 

Pe când Ester se apropia de casa Hannei, se opri 
să privească micile grupuri de pelerini care se 
îndreptau spre Oraşul Sfânt, în călătoria lor anuală. în 
grupul alcătuit de fiecare familie, cel mai tânăr 
împingea un cărucior încărcat cu corturi şi provizii de 
drum. Căruţele mai mari erau trase de măgari. Lumea 
mergea în ritm lent, pentru că avea de făcut o lungă 
călătorie şi trebuia să-şi cruţe forţele. 

Hanna tocmai culegea un braţ de trandafiri. 
Plânse neconsolată când află de hotărârea Esterei de 
a pleca la Ierusalim. în tăcere, pregătiră o desagă cu 
cele necesare pentru drum; după-amiază, la colţul 
umbrit unde strada lor se întâlnea cu drumul mare, 
cele două femei se despărţiră cu lacrimi în ochi. 

— Ceva îmi spune, suspină Hanna printre lacrimi, 
că n-am să te mai văd niciodată! Niciodată! 

Ester era prea tulburată ca să mai răspundă. O 
sărută afectuos, apoi se grăbi să se alăture 
pelerinilor care înaintau greoi. O tânără femeie cu 
înfăţişare prietenoasă îi spuse că e o zi frumoasă şi 
ea încuviinţă, dar inima ei era prea plină de 
amărăciune ca să aibă chef de conversaţie. 

— Eşti singură? 

- Da, răspunse Ester, simțindu-se mai singură ca 
niciodată. 


În zorii primei zile din Nisan, când plecau din 
Capernaum, Petru spera mai mult decât credea ca 
intrarea lor în Ierusalim să treacă neobservată. 

Oraşul avea să fie aglomerat cu mii de pelerini, 
toţi căutând disperare găzduire în interiorul zidurilor 
cetăţii, sau un loc tabără în afară. S-ar putea să fie 
atât de preocupaţi cu 


LLOYD C. DOUGLAS 
8 


e x 


propriile lor treburi încât sosirea lui lisus să nu 
stârnească decât un slab interes. După prima 
jumătate de oră de mers I Petru îşi reproşa aceste 
gânduri amăgitoare. El trebuia să ştie cel mai bine. 

Toți cei aflați pe drum, având o destinație 
comună; îl recunoscură îndată pe învăţător şi-l 
întâmpinară cu strigăte de bucurie, strângându-se în 
jurul lui, cerându-i să le vorbească! Nu trecu mult şi 
se văzu în fruntea unei procesiuni care sporeai cu 
fiecare oră, cu fiecare milă. 

Iacob se desprinse de grup şi de la marginea 
drumului! privi în urmă, apoi reveni la locul său, 
între fratele lui şi Andrei! 

— Vă amintiţi de ziua aceea în Betsaida în care el 
a dispărut deodată din mijlocul oamenilor care-l 
urmau? Aş vrea s-ofacă şi acum! 

Dar el nu a făcut-o şi gloata creştea la fiecare 
întretăia de drumuri. Seara, când lisus s-a oprit, toţi 
au făcut la fel. Căruţele greu încărcate şi oamenii 
vârstnici veneau şi ei din urmă. Dimineaţa, când el 
porni din nou la drum, toţi erau gata să i se alăture. 
Câţiva pelerini înstăriți, care-şi permiteai o călătorie 
pe cămile înalte, îl salutau respectuos când trecea pe 
lângă el şi o luau înaintea procesiunii pedestre. 
Aceştia aveau să ajungă cu câteva ore bune mai 
devreme decât lisus» fără îndoială că vor avea ce 
povesti. 

Când grupul lui lisus se opri pentru odihnă la 
Ramahii dimineaţa celei de-a treia zile, Petru - care 
nu-şi dorise mulţi oameni în jur - se simţi mândru de 
uluitorul interes manifestat de gloată.. 

— Crezi că lisus şi-ar dori o intrare triumfală în 
Ierusalim întrebă Petru, adresându-i-se lui Filip. 

— După numărul mare şi atitudinea mulţimii, s-ar 
putea să vrea astfel, spuse Filip. 


— Poate că asta a fost intenţia lui chiar de la 
început, spuse Petru cu un aer misterios. Are oare 
de gând să restaureze împărăţia lui Israel? 


499 
MARELE PESCAR 


Eu nu cred că el vrea să fie regele lui 
Israel, interveni Andrei. 

- De ce nu? întrebă Iuda înţepat. N-a fost el 
prezis de profeţi? Nu împărăţia lui Israel trebuie 
restaurată? Cine altcineva are puterea să o facă? 

În ziua de Sabat, ei s-au retras tăcuţi în tabăra 
lor, la Betfaghe, la numai trei mile depărtare de 
Ierusalim, pe care aveau să le parcurgă a doua zi 
dimineaţa, zi pe care romanii o numeau „duminică". 
Satul era sufocat de uriaşa concentrare a pelerinilor 
surescitaţi. Prin tabere circulau tot felul de zvonuri 
şi presupuneri. Credinţa unanimă era că lisus din 
Nazaret era pe punctul să se proclame Regele 
ludeilor, Mesia, Restauratorul Israelului. 

Unii dintre cei mai vârstnici şi mai evlavioşi îşi 
aminteau că un străvechi profet prevăzuse un 
asemenea eveniment. Regele va intra în oraş călare 
pe un asin. Câţiva fanatici au şi plecat în căutarea 
patrupedului. Printr-o fericită întâmplare, au găsit 
un frumos şi tânăr asin alb priponit de gardul unui 
ţarc. Măgarul nu purta urme de şa sau de ham. Asta 
e bine, spuneau bătrânii, pentru că trebuie să fie un 
asin necălărit vreodată de cineva. L-au implorat pe 
proprietar să le împrumute animalul, spunându-i şi 
motivul. lisus, făcătorul de minuni din Galileea, va 
intra călare pe el în oraş, ca Rege al lui Israel! Omul 
râse cu gura până la urechi auzind acest lucru. 

- ÎL puteţi lua şi fiţi bineveniţi! spuse el. Dar 
vreau să vin și eu cu voi. Asta e ceva ce nu vreau să 
scap! Jasper nu s-a topit niciodată de plăcere să fie 
încălecat 

- Bine, exclamară ei, spui că nimeni nu a încercat 
vreodată să-l călărească? 

- Da, foarte sigur! spuse proprietarul hohotind în 
continuare Numai că lui Jasper nu i-a surâs 


niciodată ideea. O să vedeţi!.. Nu, nu vreau nici o 

plată pentru folosinţa lui, dar vreau să vin şi eu! 
Dimineaţa următoare, o mare mulţime mişuna 
în preajma 


LLOYD C. DOUGLAS 
0 


OI x 


casei în care se oprise lisus. Era o gloată gălăgioasă, 
pe jumătate isterizată, ale cărei căpetenii urlau în 
gura mare; „Osana Regelui! Slavă Regelui!" Gloata 
înfierbântată prelua aclamaţiile până la ultimul om. 

Petru era versat în mânuirea maselor de oameni, 
dar aceasta demonstraţie era ceva ce scăpa oricărui 
control. Mica formaţie de discipoli stătea în preajma 
Stăpânului, încercând să-l apere de fanatici. Câţiva 
bărbaţi reuşiră să străpungă masa compacta de 
oameni şi înaintau trăgând după ei un asin alb. lisus 
se urca pe el şi frenetica procesiune se puse în 
mişcare, flancată de prietenii lui apropiați, 
înspăimântați, dar fermecaţi. 

Betfaghe rămăsese în urma lor şi intrau acum în 
Betania, una din cele mai bogate suburbii ale 
oraşului. Strada era frumoasă, mărginită de palmieri 
impunători pe care mulţimea îi despuia fără milă de 
ramurile lor, împrăştiindu-le în calea Regelui. 

Turnurile şi cupolele Ierusalimului se distingeau 
foarte bine, dincolo de adânca vale a Kedronului. O 
mare mulţime de pelerini găzduiţi în oraş, atraşi de 
strigătele şi aclamaţiile alaiului, porneau cu sutele, 
urcând lunga pantă a Muntelui Măslinilor. Ajunsă pe 
coama dealului, procesiunea se opri şi treptat 
strigătele triumfale se potoliră. O stranie tăcere se 
aşternu peste întreaga suflare. Regele avea să 
vestească ceva mulţimii. Acesta era momentul mult 
aşteptat! 

Multă vreme, lisus rămase într-o atitudine de 
profunda tristeţe, privind în jos spre cetate. Apoi, 
miile de oameni care aşteptau neclintiţi fără martorii 
unui moment incredibil: Regele plângea! „O, 
lerusalime! Ierusalime! De câte ori n-am vrut să-ţi 
strâng copiii tăi precum îşi strânge găina puii sub 
aripile ei, dar tu n-ai vrut!" 

O clipă, lumea păru împietrită, neîncrezătoare. 
Nazarineanul lăsase să-i scape din mâini o 


împărăție! Oamenii începură să se împrăştie, fiecare 
grăbindu-se să coboare panta dealului: Pelerinii îşi 
pierduseră regele, dar le mai rămânea Ierusalimul. 
Din mulţime 


501 
MARELE PESCAR 


se ivi stăpânul asinului, care veni sa-şi recupereze 
animalul. Discipolii lui lisus rămăseseră fără „cai Petru 
îşi muşca buzele, Andrei arăta mâhnit. Iacob şi loan, cu 
feţe cernite, vorbeau încet între ei şi dădeau din cap 
descurajaţi. Filip era livid, iar Bartolomeu stătea la 
marginea drumului şi îşi ştergea fruntea de sudoare, 
cu Tadeu alături, care-i purta desaga în spate. Iuda 
se făcuse nevăzut, amestecându-se cu mulţimea care 
cobora. 

Discipolii, cu lisus în mijlocul lor, porneau încet 
spre oraş. Grupuri răzlețe de pelerini îi depăşeau şi 
treceau pe lângă ei, privindu-l pe Stăpân cu diferite 
expresii, de la simpatie, implorare, la dezamăgire şi 
reproş. Mulţi aveau ochii în lacrimi. 

Nu se prea vorbea, pentru că nu prea era nimic 
de spus; mergeau târându-se anevoie, fiecare cu 
gândurile lui. Cu toate că acum era sigur că 
aclamaţiile spontane de recunoaştere a lui lisus 
drept promisul Mesia amuţiseră fără speranţa de a fi 
reanimate, prea îndureraţii lui discipoli respirau 
parcă mai uşuraţi decât ieri. Ei se temeau că 
mulţimea de admiratori ai lui lisus care aveau să-l 
împresoare pe străzile Ierusalimului va atrage 
atenţia patrulelor şi Stăpânul va fi capturat şi 
învinuit că tulbură pacea. 

Aşa cum evoluaseră lucrurile, lisus stăpânise 
situaţia înainte ca ea să devină acută. Acum el era 
mai în siguranţă decât dacă această demonstraţie n- 
ar fi avut loc. Puțin probabil, gândeau ei, ca 
autorităţile să ia măsuri împotriva unei mişcări pe 
care Stăpânul o împrăştiase. 

Înainte de intrarea lor pe poarta dinspre răsărit a 
oraşului, lisus se întoarse spre ei şi le spuse că se 
vor duce direct la Templu. Petru îi zâmbi 
recunoscător. Desigur, autorităţile nu aveau cum să- 
1 învinuiască pentru aceasta. Dimpotrivă, dacă lisus 


ar fi hotărât să ignore Templul, ar fi putut fi criticat. 
Dar el avea să meargă să se închine la locurile sfinte 
iudaice ca orice pelerin pios. Tăcerea mohorâtă care- 
i cuprinsese se risipi oarecum în timp ce discutau 


LLOYD C. DOUGLAS 


OI x 
N 


între ei pe un ton care se dorea degajat. 

— Iată, acolo e bazinul lui Siloam, Ionică, remarcă 
Iacob. 

- Acolo a început Nehemiah reconstruirea 
zidului. Vezi, şi acolo este Turnul lui Irod, spuse 
Andrei. 

— Pare nou, remarcă Filip, în comparaţie cu restul 
clădirilor. 

Avea să fie o zi grea pentru Templu. Toată lumea 
adusese câte o ofrandă pentru jertfa, fiecare după 
mijloacele sale. Frumoasa curte a Templului, 
împrejmuită cu ziduri ornate cu splendide mozaicuri, 
gemea de pelerini şi ofrande: viței graşi şi miei, cuşti 
mari pline cu porumbei. Se auzeau mugete şi 
behăituri, iar în aer plutea un miros greu şi înţepător 
de animale. Dar larma şi zgomotul predominant 
proveneau din gâtlejurile zarafilor care-şi aşteptau 
clienţii. Pentru că se întâmpla adesea ca mielul oferit 
ca jertfa să nu corespundă cerinţelor şi în acest caz, 
i se oferea pelerinului un altul, zice-se 
„fără cusur", în schimbul unei mici diferenţe de bani 
peşin; bietul om, necăjit, plătea convins însă că 
ofranda lui era perfectă. Atunci se iveau şi 
încurcăturile, cel mai adesea generate din cauza 
varietăţii monezilor provenite din provinciile şi 
ţinuturile cele mai îndepărtate. Pelerinul trebuia să 
se ducă la tarabele zarafilor care nu erau dispuşi, 
fireşte, să presteze gratuit acest serviciu de schimb. 
Aveau loc scene dezgustătoare, în special pentru cei 
care veneau de la ţară şi nu erau obişnuiţi cu 
asemenea târguieli în interiorul zidurilor sfinte. 
Chiar dacă tranzacţiile respective se purtau cinstit, 
ceea nu era cazul, sigur că locul nu era potrivit. 

Peste vacarmul de voci şi behăituri se auzi ca un 
trăsnet glasul indignat al lui lisus: „Casa Tatălui 
Meu este un loc de închinăciune, dar voi aţi făcut 


din ea loc de negoţ!" Apoi înşfăcă un bici şi începu 
să gonească animalele afară din curtea Templului. 
Acestea năvăleau pe străzi, iar lumea alerga 
ferindu-se din calea lor. Cuştile şi coliviile fură şi 
ele răsturnate şi toate păsările zburau libere 
deasupra clădirilor. Veni rândul zarafilor, pe care-i 
mustră 


503 
MARELE PESCAR 


aspru,răsturnându-le mesele pe care îşi încheiau 
învoielile. Însoţitorii Stăpânului, retraşi în afara 
zidului, priveau înmărmuriţi furia Stăpânului. 

— Asta va pune capăt, murmură Petru îngrozit. Nu- 
1 vor ierta niciodată! 

Şi nu l-au iertat. 


Călătoria Esterei la Ierusalim se dovedi mult mai 
plăcută decât se aştepta ea. După despărţirea de 
Hanna, a cărei intuiţie îi spunea - şi nu greşea-cănu 
se vor mai întâlni niciodată, fata şi-a dat imediat 
seama ce noroc a avut să dea peste acel grup de 
oameni prietenoşi din Capernaum. 

Erau cam o duzină la număr, toţi înrudiţi între ei, 
şi păreau nerăbdători s-o primească în grupul lor. 
Drăgălaşa fată Myra, văzând că străina pornise la 
drum nefericită, îi mărturisi îndată că ea însăşi nu 
avea de gând să facă această călătorie, deoarece toţi 
ceilalţi erau mult mai vârstnici şi „plictisitor de 
pioși". Acum, că găsise o prietenă de vârsta ei, 
drumul i se va părea desigur mult mar interesant. 
Ester acceptă atât de prompt această tovărăşie, 
irezistibil de sinceră şi călduroasă, încât ea însăşi fu 
surprinsă. împrejurările deosebite în care trăise încă 
din frageda copilărie, aproape sufocante, nu-i 
îngăduiseră decât puţine cunoştinţe din rândul 
tineretului. De când părăsise Arabia, ea nu avusese 
parte de nici o prietenă, iar Myra era încântătoare. 
Pentru că nu avea nimic de ascuns, fata din 
Capernaum deschise calea confidenţelor vorbind 
deschis despre familia ei. Uscăţivul ei bunic Aşer, cu 
o barbă patriarhală, fără dinţi sprijinit în două 
bastoane, datorită respectabilei sale vârste, era 
conducătorul grupului. Tatăl Myrei, Ghideon, înalt, 
grav și tăcut mergea alături de bătrân. Mama ei, cu 
un zâmbet timid,venea din urmă împreună cu alte 
femei mai vârstnice. 


— Bunicul meu, spunea ea, este o figură importantă 
pentru religie. Nu se mai gândeşte la nimic altceva 
decât la sinagogă şi la Templu din Oraşul Sfânt. 


LLOYD C. DOUGLAS 
4 


OI x 


Când îţi va vorbi, ar fi bine să-ţi arăţi interesul 
pentru ceea ce spune, altfel sărmanul va fi tare 
mâhnit. 

Amândouă conveniră că bătrânii sunt ciudaţi şi că 
trebuie răsfăţaţi. După ce termină cu familia ei, Myra 
începu să-i vorbească despre ea, despre prietenele 
ei, despre ţitera şi războiul ei de ţesut, despre 
câinele turmei de oi şi, aproape în şoaptă, despre 
frumosul tânăr Joel, şef peste îngrijitorii viei lui Iair; 
apoi adăugă, tot în şoaptă, că părinţii ei, mai cu 
seamă bunicul, nu-l simpatizează. 

— Dar bănuiesc că tu da, spuse Ester, ceea ce o 
făcu pe fată să se îmbujoreze pe loc. 

— Acum, să vorbim şi despre tine, Ester, spuse ea. 

Dar asta nu era la fel de uşor şi simplu ca pentru 
Myra. Ester era orfană, înrudită de departe cu o 
familie din Betsaida la care locuia de curând. Cât 
priveşte originea ei, ea era atât de neclară, încât ea 
însăşi ajunsese să se simtă nelegitimă. Myra îi veni în 
ajutor, întrebând-o dacă nu locuia cu femeia care o 
însoţise până la drumul mare. 

— Da, răspunse Ester, numele ei e Hanna. 

— Era o femeie din Betsaida pe care o chema 
Hanna şi se spune că a tămăduit-o Tâmplarul când 
era pe patul de moarte. 

— Da, asta e Hanna mea, spuse Ester, şi a fost cu 
adevărat o minune. Eu eram acolo când s-a întâmplat 
şi am văzut. 

Myra puse uşor o mână pe braţul lui Ester şi 
murmură: 

- Să nu te audă bunicul spunând asemenea 
lucruri, pentru că se va înfuria. De asta e şi 
împotriva lui Joel. 

luţiră pasul, lăsând o oarecare distanţă între ele 
şi restul familiei. Myra dorea să o mai audă vorbind 
despre Tâmplar 


— Eu nu l-am auzit niciodată şi nici nu l-am văzut, 
pentru nu mi-au dat voie. De fapt, mie nici nu-mi 
place de el pentru că din cauza lui ai mei nu-l văd 
bine pe Joel. 

— Înseamnă că Joel crede în el, nu-i aşa? 


505 
MARELE PESCAR 


— Nu, nu e numai asta, spuse Myra, dar şi-a 
părăsit şi slujba ca să-l urmeze. A fost plecat atât de 
des, încât Iair s-a lipsit de el până la urmă. Bunicul 
meu s-a bucurat şi a spus că aşa-i trebuie. .. Apoi, 
când se vorbea că Tâmplarul a vindecat-o pe micuța 
Şaron, fetiţa lui Iair, Joel a fost reprimit şi i-a urcat 
şi simbria. Noi toţi credeam că bunicul va avea un 
atac. 

— L-a văzut vreodată bunicul tău pe lisus? 

— El nu, spuse tăios Myra. Bunicului i-a intrat în 
cap că acest lisus este împotriva sinagogii şi că 
încurajează lumea să încalce Sabatul, că se 
întovărăşeşte cu păcătoşii perceptorii de biruri. Ar 
trebui să-l  auzi!... Urăsc religia, adăugă ea 
mânioasă. Orice fel de religie! 

— Eu nu cred că l-ai uri pe lisus dacă l-ai cunoaşte, 
replică Ester calm. 

— Ei! Eu n-am cum să-l cunosc, spuse Myra răstit. 
Familia mea va avea ea grijă de asta... Hai să vorbim 
mai bine despre ceva plăcut. 

Şi astfel discuţia reveni asupra lui Joel. 

În noaptea aceea, ei se opriră la Hammath, iar în 
dimineaţa următoare străbăteau Cana. Aflând că 
aceasta era prima călătorie a Esterei la Ierusalim, 
bunicul Aşer o luă în primire şi îi arătă pietrele 
indicatoare mai importante. Ea îl asculta cu atenţie, 
dar nu punea întrebări de teamă să nu-şi trădeze 
ignoranţa în materie de istorie ebraică. Pe când 
traversau Samaria, bătrânul îşi strânse laolaltă 
grupul în jurul Fântânii lui Iacob şi le spuse 
povestea ei. Era pentru prima oară că Ester auzea 
despre fântâna sfinţită, sau despre Iacob, dar reuşi 
să mimeze respectul cuvenit. Oricum, ea era mult 
mai mişcată de povestea ei decât Myra, care tocmai 
îşi înăbuşea un căscat şi privea un câine zărind o 
pisică. 


În după-amiaza aceea, bătrânul Aşer, şchiopătând, 
o apucă de braţ pe Ester şi îi arătă vârful unui 
munte îndepărtat. Acolo sus, spuse el solemn, acolo 
a trăit marele Profet . Chiar acolo unde vezi 
crestătura aia! 


LLOYD C. DOUGLAS 


O x 
[e)) 


Adevărat? se minună Ester. 

Bătrânul se întoarse să le împărtăşească şi 
celorlalţi cunoştinţele sale, dar Myra se apropie de 
prietena ei. 

—  Vorbeşte-mi mai mult despre acest om minunat, 
Elie, spuse Ester. 

— A trăit cu câteva veacuri în urmă, spuse Myra 
tărăgănat. Trăia singur şi oameni de seamă veneau la 
el pentru poveţe. Se spune că odată era atât de 
flămând încât corbii i-au adus de mâncare. 

— Cum de au ştiut ei că lui îi este foame? întrebă 
Ester. 

Myra chicoti, puţin necuviincios. 

— Pentru că el mânca ceea ce credeau corbii că e 
bun, presupun. Un om trebuie să fie cu adevărat 
foarte flămând ca să se mulţumească cu hrana aleasă 
de corbi. 

— Eşti incorigibilă, Myra! râse Ester. Vezi să nu te 
audă bunicul! 

—- Da, ştiu, încuviinţă Myra. Nu i-ar plăcea. El se 
dă în vânt după toate minunile alea care s-au 
întâmplat cu mult timp în urmă... lar Joel, nici el nu 
prea are ce povesti altceva decât minunile 
Tâmplarului... Dacă mă întrebi pe mine, eu nu cred 
nimic din toate astea, şi nici afacerea asta cu 
minuni... 

La amiaza zilei pe care romanii o numeau „luni", ei 
pătrundeau în Oraşul Sfânt prin vechea poartă a 
Damascului şi, aşa cum era datina, se duceau direct 
la Templu. După cuvenitele închinăciuni, grupul din 
Capernaum plecă spre Betania,; la casa înstăritului 
unchi Boaz. Cu aprobarea unanimă a familiei, Myra o 
invită pe Ester să-i însoţească. Ştiau că unchiul Boaz 
se bucura întotdeauna de oaspeţi. 

Ierusalimul era un oraş foarte vechi şi purta 
pecetea multor bătălii. Strada pe care mergeau era o 
amestecătură de construcţii străvechi din cărămizi 


arse la soare, care păreau mul' mai mici pe lângă 
magnifice şi moderne clădiri de marmură. Pe strada 
pietruită pe care se angajaseră se circula în toate 
felurile: pe jos şi pe roţi, călare pe cămile şi catâri. 
Caravana de cămile şi cârduri de măgari 


507 
MARELE PESCAR 


împovăraţi împingeau trecătorii, obligându-i să se 
refugieze pe trotuarul îngust. Cerşetorii se tânguiau 
şi îşi fluturau talgerele, reclamând trecătorilor un 
obol cât de mic. „Faceţi loc!" urlau patrulele călare, 
în uniformele lor romane ţipătoare, străduindu-se să 
deschidă drum pentru cine ştie ce procesiune în 
veşminte negre. Pentru omul de la ţară era un 
spectacol stupefiant. . 

Myra, care mai fusese de câteva on la Ierusalim şi 
cunoştea clădirile mai importante, o apucă de braţ 
pe Ester,  arătându-i-le: „Acolo e  „Insula" 
Procuratorului, o operă arhitecturală romană care-ţi 
taie răsuflarea". Puțin mai departe, Myra îi arătă pa- 
latul Marelui Preot Caiafa, o construcţie masivă 
purtând urmele vremii pe coloanele sale de 
marmură. Era sumbră ca un fort. Obloanele de la 
ferestrele înalte erau bine închise. O duzină de 
santinele făceau de pază pe terasa largă. 

— Nu pare prea primitor, comentă Ester. 

— Clădirea are o poveste interesantă, spuse Myra. 
Iniţial a fost palatul regelui Irod cel Mare. 

Ester se trase deoparte ca să-l privească mai 
bine, întrebându-se ce-ar spune Myra dacă ar afla că 
acesta a fost locul ei de naştere. 

Urmă apoi Templul. Era cel mai frumos edificiu pe 
care-l văzuse Ester vreodată. Stătea fascinată şi se 
minuna de măreţia lui. Treptat, fetele nu mai putură 
înainta decât în pas de melc, pentru că înghesuiala 
era sufocantă. După multe opriri, ajunseră în faţa 
intrării în curtea Templului, splendid sculptată. 

Bătrânul Aşer îşi găsise o cunoştinţă de vârsta lui 
cu care schimba afectuoase strângerii de mână şi 
cuvinte de salut. Acum, celălalt bătrân murmura 
ceva în şoaptă la urechea lui Aşer. Ochii acestuia se 
lărgeau pe măsură ce asculta. Dădea energic din 
cap. Celălalt bătrân termină ce avea de spus şi plecă 
mai departe. 


Era lesne de văzut că Aşer ardea de nerăbdare să 
le comunice Vestea pe care o auzise. Îşi strânse 
familia şi îi anunţă pe ton dramatic: 


LLOYD C. DOUGLAS 


OI x 
[se) 


Galileea nu va mai fi tulburată de acum înainte 
de acel Tâmplar care a batjocorit credinţa 
străbunilor noştri! Se spune că ieri a venit la Templu 
şi a provocat dezordine, aruncând ofrandele pentru 
sacrificiu în stradă, a răsturnat mesele zarafilor care 
erau acolo să-i ajute pe pelerini! Acum autorităţile 
se vor ocupa de el aşa precum merită! Aşer îşi 
freca mâinile cu satisfacţie şi zâmbea fericit. De 
data asta, strigă el mai tare, Tâmplarul va plăti 
pentru necinstirea lui Israel! 

Ester se sprijini greu de braţul Myrei, simțind că 
i se înmoaie picioarele. 

— Nu te simţi bine? murmură Myra speriată. Ține- 
te strâns de braţul meu. Trebuie să încercăm să 
ieşim de aici! 

— Ce se întâmplă cu ea? întrebă bătrânul tăios. 

— Leşină, spuse Myra. E atâta zăpuşeală aici. 
Ajută-mă, tată, să o scoatem afară! 

Ghideon se supuse şi o apucă de celălalt braţ, 
reuşind să o tragă în afara drumului, unde îşi reveni 
destul ca să murmure că se ruşinează pentru necazul 
provocat. 

— Trebuie să găsim un loc unde să te poţi aşeza, 
spuse Myra. Am eu grijă de ea, tată. Tu du-te la 
ceilalţi şi spune-le că ne vom întâlni în Betania. 
Cunosc drumul ! 

Ghideon ezită. 

— Bunicul tău îşi va ieşi din fire dacă află, o 
avertiză el. 

— Să-i spui că-mi pare rău; Ester nu se poate 
întoarce acolo dacă nu se simte bine. Şi nici eu nu 
vreau să merg. Este sufocant şi miroase urât! 

Nu se vorbeşte astfel despre Casa Domnului, 
spuse Ghideon cu reproş. 

— Iartă-mă, tată, n-am vrut să te supăr, răspuns 
Myra căindu-se. 


— Bine, e destul de aproape. Vezi să nu te 
rătăceşti. Ne întâlnim la casa unchiului Boaz, spuse 
el bătând-o uşor pe braţ. 

— Tatăl tău este un om bun şi blând, Myra. 


509 
MARELE PESCAR 


— Da, dar numai când bunicul nu se află în 
preajmă. Atunci e ca pâinea caldă. Uneori mă întreb 
ce crede el cu adevărat despre religia noastră. 

Înaintau încet în direcţia vechii Porţi a Mieilor. 
Deşi întreaga zonă a Templului era foarte 
aglomerată, era mult mai linişte decât pe străzi. 
Ester îşi revenise, dar era tăcută şi deprimată. 

— Spune-mi, Ester, i se adresă Myra în taină, ţi-a 
făcut rău într-adevăr aerul din Templu... sau ceea ce 
a spus bunicul despre Tâmplar. 

— Pentru mine a fost un şoc, Myra. Nouă tuturora 
ne era teamă de asta dacă el va veni aici. Sper să nu- 
i facă nimic rău. 

- Dacă el înfăptuieşte minuni aşa cum se spune, 
atunci poate se va putea apăra singur. 

— Sunt sigură că va putea, dacă va vrea, dar nu 
pare să-i pese de viaţa lui. El nu precupeţeşte nimic 
ca să-i ajute pe alţii, dar... 

- Poate că a şi părăsit oraşul, presupuse Myra. 
Dar Ester se îndoia. 

— El n-ar fugi în felul acesta, declară Ester. 

Acum fetele se apropiau de Poarta ilor. La 
capătul străzii se profila un vechi edificiu neîngrijit 
al cărui acoperiş ciudat în formă de stea se sprijinea 
pe coloane masive din piatră. Toate cele cinci faţade 
erau deschise, fără ziduri despărţitoare. Ester o 
întrebă ce reprezintă clădirea, iar Myra îi spuse o 
poveste uluitoare. 

- Bizarul pavilion vechi găzduia o fântână. Se 
credea că un înger vine din când în când, nu se ştie 
de unde, atinge apa și oricine se scaldă acolo se 
vindecă imediat de orice boală. 

— Bineînţeles că tu nu crezi asta! spuse Ester. 

— Eu? Sigur că nu cred! Dar o mulţime de oameni 
bolnavi cred; ei stau aici cât e ziua de mare, toropiţi, 
aşteptându-l pe acest înger. Este o privelişte jalnică. 


Halal înger! Să coboare aici o dată la nu ştiu cât 
timp, şi să vindece doar un om, iar restul să sufere! 


X LLOYD C. DOUGLAS 
510 

— Se opriră pe treptele foarte vechi şi tocite care 
duceau în interiorul cavernos al clădirii. Acolo părea 
să nu fie nimeni. 

— De obicei, aici e puzderie de oameni, spuse 
Myra, dar acum cred că sunt în jurul Templului şi se 
roagă. Dar... ia uite că văd pe cineva. 

— Deodată, Ester se agăţă de braţul Myrei, 
stăpânindu-şi un mic strigăt de surpriză. Câţiva 
oameni se strecurau în clădire prin intrarea opusă. 

— Priveşte, Myra! şopti ea tulburată. Este lisus! 
Pare atât de ciudat să-l văd aici, fără lume în juru-i. 

— Nu e deloc ciudat dacă are necazuri. Oamenii 
nu riscă să fie văzuţi cu el. 

— Vino! Trebuie să vorbesc cu el! 

— O luă pe Myra de mână şi o porniră într-acolo. 
lisus stătea lângă fântână şi privea trist apa. El se 
opri în faţa unui paralitic care zăcea pe o saltea şi 
începu să vorbească. Discipolii se adunară în jurul 
lui să-l asculte. Ester şi Myra se strecurară 
neobservate până în spatele lor. 

— Necazul este, spunea neputincios bolnavul, că 
ori de câte ori vine îngerul, acei cu suferinţe mai 
mici, dar mai sprinteni se aruncă în fântână... 
Oamenii mă aduc aici în fiecare an, de mulţi ani, ca 
să fiu tămăduit, dar de fiecare dată altul ajunge în 
apă înaintea mea. 

— Vino, prietene, spuse lisus blând. Ai aşteptat 
destul. Te poţi ridica şi... du-te acasă. 

— Myra îşi încleştă mâna pe braţul Esterei şi 
scoase un strigăt. Paraliticul se ridica încet pe 
picioarele lui tremurânde, plângea şi murmura 
incoerent cuvinte de mulţumire. 

— Petru se întoarse cu privirea în lacrimi şi o 
recunoscu pe Ester, de care se apropie să o salute. 


— Aceasta este Myra, spuse ea. Am venit la 
Ierusalim împreună cu familia ei. Tatăl ei este 
Ghideon din Capernaum. 


511 
MARELE PESCAR 


— ÎI cunosc foarte bine, spuse Petru. Tatăl tău 
este un om treabă... iar pe bunicul tău nu-1 cheamă 
Aşer? Continua Petru cu o uşoare încruntare a 
frunții. A venit-şi el cu voi? Iar când Myra încuviinţă 
timid, el adăugă: 

— Tocmai ai fost martora unei minuni, Myra. Nu-i 
aşa? 

— Da, e adevărat! 

— Bunicul tău, Aşer, este împotriva Stăpânului 
nostru, spuse Petru. Îi vei spune ce ai văzut aici, azi, 
cu ochii tăi? 

— Nu mă va crede, răspunse Myra. 

— Dar îi vei spune, insistă Petru. 

— Eu... eu nu ştiu, domnule, se bâlbâi Myra. Cred 
că se va înfuria. 

În timp ce discutau, lisus se strecurase afară din 
pavilion şi cobora spre stradă cu grupul care-l urma 
la mică distanţă. 

— Îmi pare rău că nu i-ai putut vorbi, spuse Ester, 
pe când ieşeau la soare, dar Myra nu răspunse. 

La colţul străzii, ele se treziră faţă în faţă cu 
lisus. El le zâmbi şi întinse braţele asupra lor, 
spunând: 

— Pace vouă, fiicelor. 

Ester îi atinse uşor braţul întins şi murmură cu 

adoraţie: 

—  Stăpâne! 

Myra, vizibil tulburată, îşi feri privirea, jucându- 
se nervos cu franjurile şalului. Apoi încercă să-i 
surprindă privirea şi ochii ei se umplură de lacrimi. 
Într-un 
gest 
impulsiv, ea îi atinse cu amândouă mâinile celălalt 
braţ întins şi izbucni în plâns. 

— De acum încolo vei fi şi Stăpânul meu. 


CAPITOLUL XX 


u o oră înainte de asfinţit, în cea de-a treia zi 

din Nisan, în Ierusalim se aşternea liniştea. 

Era ca şi când o mână magică cobora asupra 
Oraşului Sfânt şi impunea tăcerea. 

Bazarele şi pieţele, părând că se supun unui 
semnal tainic prestabilit, trăgeau obloanele. Traficul 
vehiculelor pe străzi înceta rapid. Doar patrulele 
romane mai rămâneau să vegheze. Localnicii, 
împreună cu rudele şi oaspeţii lor din depărtări, se 
adunau în dosul uşilor închise. 

Chiar şi neevreii care veneau la Ierusalim cu 
treburi şi nu erau obligaţi să respecte solemnitatea 
iudaică, după ce-şi vedeau de cămile, se retrăgeau în 
corturile lor. 

În urmă cu cincisprezece veacuri, într-o noapte 
de primăvară ca şi cea de acum, israeliţii scăpaseră 
din crunta lor robie în Egipt. Atunci, potrivit vechilor 
scrieri sacre, îngerul Morţii trecuse peste Ţara 
Faraonilor, atingându-l pe întâiul-născut al fiecărei 
case egiptene. Şi ca acest înger Răzbunător să poată 
recunoaşte casele care trebuiau să fie cruţate, copiii 
lui Israel fuseseră povăţuiţi să ungă tocurile uşilor 
lor cu sângele unui miel. Aşteptând vestea de 
plecare, ei stăteau în tăcere în jurul meselor, 
pregătiţi pentru marea aventură, şi mâncau solemn 
mielul jertfit. 


Aceasta era semnificaţia Paştilor ,şi se comemora în 
fiecare an cu acelaşi ritual. Poate că dramatica 
întâmplare ar fi fost uitată de mult 


513 MARELE 
PESCAR 


- cunoscând instabilitatea naturii umane - dacă 
temerara goană spre libertate i-ar fi purtat pe fugari 
într-un tărâm de pace şi prosperitate permanentă,. în 
„Pământul Făgăduinţe'"- Dar ei n-au găsit pacea şi 
prosperitatea. De-a lungul timpului au sfărâmat jugul 
şi lanţurile multor opresori; dar în ciuda înrobirii lor 
sau tocmai datorită acesteia, ei mâncau supuşi mielul 
pascal, emblematic pentru o libertate neatinsă, dar 
nutrind încă speranţa că va veni cândva. ludeul era 
prin natura sa un optimist melancolic. El îşi ştergea 
lacrimile pentru un trecut tragic, dar nu-şi pierdea 
credinţa într-un viitor triumfător. 

În noaptea aceasta, el era mai departe de libertate 
decât fusese cu cel puţin un veac în urmă. Chiar şi 
atunci când mânca cu devoțiune mielul, el auzea pe 
stradă, dincolo de pragul uşii lui unsă cu sânge, 
zăngănitul ameninţător al armurii Imperiului Roman. 

Bătrânul din capul mesei familiale, gârbovit de ani 
şi cu mâinile tremurânde citea cu evlavie din sulul 
vechi şi îngălbenit: „O, lerusalime, care vesteşti 
omenirii fapte bune, ridică-ţi glasul şi spune cetăților 
lui Iuda că Domnul cu mâna sa atotputernică este 
aproape". 

Şi în timp ce bunicul citea cuvintele de 
îmbărbătare, tânărul centurion măsura rigid pe 
stradă ritmul paşilor cadențați ai legionarilor lui. 

„Ochii tăi vor privi Ierusalimul ca pe un lăcaş 
liniştit, un sanctuar ce nu va putea fi niciodată 
doborât", intona bunicul. 

„Un'!... Du'!... Tres!... Quat'!" lătra centurionul 


Pe coasta unui deal, la jumătatea drumului dintre 
Betfaghe şi Betania, fără alt adăpost în afara câtorva 
ramuri dintr-un bătrân chiparos împrăştiate pe 
pământ, câțiva oameni din Galileea stăteau tăcuţi, 
privind deznădăjduiţi asfințitul. 


Ei nu făcuseră nici un fel de pregătiri pentru 
Paşti, iar acum era prea târziu să mai întreprindă 
ceva. Nu aveau miel, nici pe ce să-l 


K LLOYD C. DOUGLAS 
514 


frigă, n-aveau casă, nu aveau masă şi nici prag de 
uşă să-l ungă cu sânge. 

Acest lucru n-ar fi contat, desigur, pentru Marele 
Pescar dacă s-ar fi aflat în Capernaum. De mulţi ani 
Paştele nu mai avea vreo însemnătate pentru el, încă 
din anii când era flăcău în casa cucernicului său 
părinte. Chiar şi atunci, privea  plictisitoarele 
ceremonii şi ritualuri cu o tristă indiferenţă. Aici 
însă, în împrejurimile Oraşului Sfânt, unde 
comemorarea era respectată cu atâta unanimă 
smerenie, iudeul din Simon, fiul lui Ionas, se simţi 
dintr-o dată singur, părăsit, exilat. 

— Andi, se adresă el fratelui său, aşezat alături de 
el pe pământ. Acolo jos, în oraş, sunt probabil sute, 
dacă nu mii din toate provinciile care s-ar considera 
onoraţi să-l aibă pe Stăpân la masa lor de Paşti, dar 
le e frică să recunoască faptul că sunt prietenii lui. 

Andrei clătină uşor din cap fără să răspundă, aşa 
că Petru îşi reluă firul gândurilor: 

— Vara trecută, când îşi aduceau bolnavii la el şi 
ascultau tulburaţi cuvintele lui de mângâiere, ar fi 
vrut să-l cheme în casele lor, să le fie oaspete. Dar 
acum că e în pericol şi... 

Monologul lui Petru fu întrerupt de un mic foşnet 
chiar în spatele lor. lisus, care stătuse deoparte, se 
apropie de ei şi luă loc între Ioan şi Iacob. Toţi ochii 
se îndreptară în direcţia aceea. 

— Vom respecta şi noi Paştele, spuse el. Voi, cei 
doi fraţi, vă veţi îngriji de cele necesare. Duceţi-vă 
la Betania până când veţi întâlni cu un om care va 
intra în casa lui cu un urcior cu apa pe umeri. 
Spuneţi-i să pregătească pentru Stăpânul vostru și 
însoțitorii lui încăperea nelocuită care se află în 
partea de sus a casei sale. 

Ei se ridicară îndată să facă ceea ce li se spuse. 

— Să încercăm să găsim un miel pentru jertfa? 
întrebă Ioan 

Iisus închise ochii şi dădu din cap meditativ. 


— Stăpânul casei ne va da pâine din faină de grâu 
şi o cană 
cu vin. Asta va fi de- 
ajuns. 


515 
MARELE PESCAR 


— Peste noapte ne vom întoarce aici, Stăpâne? 

— Nu! Luaţi-vă păturile cu voi. După cină ne vom 
odihni in Grădina Ghetsimani. 

— N-ai bani să-i plăteşti omului pentru folosinţa 
camerei sale? întrebă luda zăngănind banii în 
propria-i pungă. 

Fraţii se întoarseră către lisus întrebându-l din 
ochi, dar el le făcu semn să plece fără să-i răspundă 
lui Iuda. Acesta înţelese că vorbise ce nu trebuie şi, 
ridicând din umeri, îşi reluă locul. Tânărul Tadeu, 
care stătea alături de el, se ridică şi se duse să-i 
pună vechea lui haină pe umerii bătrâni ai lui 
Bartolomeu, deoarece soarele apunea şi aerul se 
răcorise. 

Era cea mai deprimantă sărbătoare. Teama care 
pusese stăpânire pe ei de multe zile se adeverea 
acum. Stăpânul le spusese că sfârşitul era aproape. 
Aceasta avea să fie ultima lor cină împreună. 

Pe drum, el mergea în frunte, iar când intuiţia le 
spunea că lisus preferă să meargă singur, ei 
rămâneau în urmă; era ca şi cum refăceau călătoria 
din dimineaţa duminicii trecute, când el era aşteptat 
de mii de oameni care strigau că vor să le fie rege. 
Lumina lunii arunca străluciri argintii peste crengile 
de palmier pe care lumea dezamăgită le aruncase în 
şanţuri. Petru avea lacrimi în ochi, iar când Filip îi 
arătă crengile el nu putu face altceva decât să 
clatine amărât din cap. Nu găsea cuvinte pentru a-şi 
spune durerea. 

Când ajunseră la casa unde Ioan şi Iacob stăteau în 
faţa porţii, văzură că lisus intrase deja şi îi aştepta în 
pragul uşii camerei de sus. Gazda îi dăduse un 
ştergar şi un lighean cu apa. Era un obicei ca atunci 
când aşteptai oaspeţi, să pui un slujitor al casei la 
uşă pentru a le spăla picioarele, prăfuite, discipolii 
înlemniseră văzând că Stăpânul avea de gând să 


îndeplinească acest lucru înjositor. Când îi veni 
rândul lui Petru, acesta protestă energic, dar cedă la 
insistenţele lui lisus. 

Apoi, în linişte, luară loc unul câte unul în jurul 
mesei. 


LLOYD C. DOUGLAS 


OI x 


1 


Cina nu se desfăşura conform tradițiilor Pascale. Cu 
aceasta, explica Iisus, avea să înceapă o nouă eră în 
sărbătorirea Paştilor. In viitor, ori de câte ori ei, 
împreună cu alţii care vor crede în el, vor sta laolaltă 
şi îşi vor trece cupa cu vin de la unul la altul, îşi vor 
aminti de jertfa lui pentru salvarea oamenilor. El va 
muri pentru ca toți cei care cred în el să poată trăi. 

Vorbea cu mare blândeţe. Discipolii erau profund 
îndureraţi. Iuda se strecură afară pe nesimţite. Toţi 
respirară mai uşuraţi văzându-l plecat. Ioan, care se 
afla lângă Stăpân, izbucni în plâns, ca un copil 
părăsit. lisus îl cuprinse cu un braţ şi îl trase mai 
aproape. Toţi erau cu ochii înecaţi în lacrimi. 

— Nu vă lăsaţi inima întristată, spunea Stăpânul. 
Mă duc să pregătesc un loc pentru voi, pentru ca 
acolo unde voi fi eu să fiţi şi voi! 

Era aproape de miezul nopţii când lisus se ridică 
de la masă şi le spuse că vor pleca acum. Seara, deşi 
tristă, trecu pe neobservate .pentru că discipolii, 
dându-şi seama că vor rămâne fără îndrumarea 
Stăpânului aveau să-i pună multe întrebări. 

Întrebările lor se dovediră surprinzătoare. Cu 
toate învăţăturile primite în legătură cu împărăţia ce 
avea să vină, nedumeririle lor de ultim moment 
dovedeau cât de vag înţeleseseră ei totul. Atât timp 
cât îl avuseseră în preajmă, mergând şi vorbind cu el, 
acest viitor li se părea îndepărtat, ceva de care se 
vor îngriji când va fi cazul. Acum, că momentul 
venise, viitorul necesita o nouă abordare. 

lisus tocmai le spusese: „Voi ştiţi unde mă duc eu. 
Deşi voi nu puteţi veni cu mine, voi cunoaşteţi calea". 

- Dar, Stăpâne, cum putem noi cunoaşte calea, 
dacă nu ştim unde pleci? întrebă îndată Toma. 

— Eu sunt calea, spuse lisus răbdător. Plec la 
Tatăl meu. 

— Vorbeşte-ne despre Tatăl tău, îl rugă Filip, ca şi 
când nu auzise niciodată nimic despre acest subiect. 


— Tatăl meu se află în mine. spuse lisus. Vorbele 
pe care 


517 MAREL 
E PESCAR 


le-am spus sunt vorbele Lui. Cele ce am înfăptuit 
sunt faptele Sale. 

Toţi încuviinţară şi îşi exprimară credinţa în 
spusele lui, jar aparenta lor înţelegere nu reuşea să 
le risipească profunda mâhnire, aşa încât Stăpânul 
continuă să-i îmbărbăteze cu dragoste părintească. 

— Nu vă voi lăsa nemângâiaţi. Voi veni la voi! 

Într-un târziu, ei coborâră şi ieşiră afară, unde îi 
întâmpină lumina blândă a lunii. lisus se opri să-i 
mulţumească pentru ospitalitatea sa gazdei, care 
părea că regretă plecarea lor. 

Până pe coama dealului care străjuia oraşul liniştit 
nu era departe. lisus mai zăbovi o vreme la 
întretăierea drumului cu o potecă bătătorită ce 
străbătea un crâng de măslini bătrâni. 

Petru, Iacob şi loan îl urmau îndeaproape, iar 
ceilalţi veneau şi ei, şovăind, la o oarecare distanţă, 
neştiind ce aveau de făcut. Din umbra deasă a 
copacilor, lisus Se întoarse către cei trei şi le ceru 
să-l aştepte. El se depărtă puţin şi îngenunche lângă 
o piatră. După un timp, ochii celor care-l urmăreau 
se  întristară. În ultimele nopţi fuseseră prea 
tulburaţi ca să se mai gândească la odihnă, dar 
această seară răscolitoare îi epuizase. Curând se 
întinseră pe pământ cu capul în căuşul braţelor şi 
adormiră imediat. 

După o oră de rugă deznădăjduită, lisus se 
întoarse la ei. Puţinii bărbaţi care-l cunoscuseră cel 
mai bine şi-l iubiseră erau cum nepregătiţi să-l 
îmbărbăteze cu prietenia şi afecțiunea lor. El era 
singur acum, fără nici un prieten pe lume. 


Arestarea era evident neautorizată şi lipsită de 
demnitate. 


A fost făcută de o patrulă romană, ci de o ceată de 
oameni sub conducerea unui valet al Marelui Preot, 
un roman pe nume Malcus. 

Malcus, obişnuit să pună urechea la gaura cheii, 
auzise eminenta hotărâre a stăpânului său de a-l 
aduce pe galilean cu forţa la judecată. Sperând că vă 
creşte astfel în ochii lui 


LLOYD C. DOUGLAS 


O x 


1 


Caiafa, îşi asumă el însuşi prinderea, ultimul lucru 
pe care Marele Preot şi-l dorea în noaptea solemna 
a Paştilor. 

Ceata era destul de numeroasă, toţi fiind 
înarmaţi cu sulițe şi pietre, ca şi când ar fi pornit în 
urmărirea unui câine turbat Iuda fusese suficient de 
neruşinat pentru a însoţi banda de lepădături. 
Malcus avea nevoie de el ca să identifice victima. 

Petru se aruncă în faţă, luându-l pe valet prin 
surprindere cu o lovitură zdravănă în cap, dar lisus 
îl preveni să nu mai opună nici o rezistenţă. El avea 
să-i însoţească în linişte. Văzând că prizonierul nu 
face nici un gest de apărare, banda deveni neruşinat 
de curajoasă; îl legară de mâini şi-l îmbrânciră 
brutal la vale, apoi pe străzile întunecate până la 
palatul Marelui Preot. 

Deşi era mult după ora de culcare, Anna era încă 
în picioare împreună cu o duzină de demnitari ai 
Colegiului de Rabinat şi ai 
Sinedriului, el acceptase invitaţia lui Caiafa la 
sărbătoarea Paştilor 
în sala de consiliu. În toiul discuţiilor asupra celei 
mai potrivitei 
căi de urmat în legătură cu Nazarineanul şi care ar 
stârni minimum de proteste din partea credincioşilor 
săi, înalții demnitarii tresăriră la zarva 
necuviincioasă ce răzbea dinspre coridor. Bucuros 
peste măsură de victoria lui şi încredințat că va fi 
primit călduros, Malcus dădu buzna în plină 
consfătuire cu prada sa, împingându-l pe prizonier 
în mijlocul lor şi anunțându-i cu mândrie ostentativ 
dramatică: „Ecce homo!" 

Înţelepţii amuţiseră. Nu era locul şi, desigur, nici 
momentul 
să-l incrimineze pe acest om, dar el se afla aici şi 
era de datoria 
lor să acţioneze într-un fel. 


Aşa deci, tu eşti acel lisus din Nazaret! mormăi 

Caiafa cu dispreţ. 

lisus spuse că aşa este şi, după o pauză, Caiafa 
mai întrebă: 

— Şi ce propovăduieşti? 

— Îi poţi întreba pe cei ce m-au ascultat, răspunse 

lisus 

Malcus, care stătea aproape de el, îi dădu o 

palmă peste obraz şi strigă: 


519 
MARELE PESCAR 


— N-ai dreptul să vorbeşti astfel Marelui Preot! 

— N-am propovăduit nimic în ascuns, continuă 
lisus, neluând în seamă palma. Privirea sa îi 
străfulgera pe rând şi se opri pe faţa lui Ben-Şolem, 
care părea destul de încurcat. Mulţi Oameni pot 
depune mărturie asupra spuselor mele. 

— Cine! Gloata? ţipă ascuţit Ben-Şolem. Nişte 
venetici! Damaschini! Samariteni! Băieți de cămile! 
lisus nu răspunse. I se mai puseră şi alte întrebări, 
dar interogatoriul se dovedea neinspirat. Îşi dădeau 
seama cu toţii că nu puteau face mare lucru şi 
presupuneau că lisus cunoaşte acest lucru. Ei ar fi 
vrut să-l aducă la judecată în faţa unei autorităţi 
legal constituite. Acest grup în faţa căruia se afla 
lisus îl putea insulta cât poftea, fără rezultat însă, în 
afara ştirbirii propriei lor demnități. Era greu de 
hotărât ce s-ar putea face. 

Caiafa îi ordonă lui Malcus să-l scoată pe 
prizonier afară şi să aştepte noi instrucţiuni. Ordinul 
era atât de tăios, încât vaietul, dezamăgit de 
aparentul său insucces în efortul de a se face 
agreabil în faţa acestor oameni învăţaţi, îl smuci şi 
îmbrânci furios pe captiv, vrând parcă să se răzbune 
pentru propria-i ieşire lipsită de glorie. Un slujitor 
se strecură în încăpere şi potrivi orologiul aflat pe 
masă, lângă cotul Marelui Preot. Era ora două. 

După o îndelungată tăcere, timp în care fiecare 
spera de la celălalt să vină cu o idee inspirată, 
Obadiah, scribul şef, îşi drese glasul. 

— De ce nu-l trimiteţi direct la 
Pilat? 

— Ce!? răcni Caiafa. La ora 
asta? 

- Mai e încă treaz, murmură bătrânul Natan, 
consilierul 'egal al Marelui Preot. El bea toată 
noaptea şi spune poveşti deocheate oaspeţilor lui 
legaţi. 


S-ar putea să-i placă o mică variaţie, spuse 
jubilând bătrânul Anna. Scrie-i o notă, Caiafa, şi 
spune-i că vrem să-l judece neîntârziat pe acest 
individ! 

— Bine, exclamă Ben-Şolem. Toată afacerea asta s- 
ar putea încheia înaintea deşteptării oraşului. 


LLOYD C. DOUGLAS 


OI x 


2 


— Nu, nu e bine! mormăi Caiafa. Toată zarva asta 
tocmai în noaptea Paştilor! Ce va crede despre noi? 
Dacă această notă ajunge la palat, părinte Anna, o 
poţi scrie! 

— Eu nu sunt Marele Preot, se răsti bătrânul. Ce-i 
pasă sau ce ştie un roman despre Paşti? 

— Iar nouă de ce să ne pese ce crede el? adăugă 
Natan. El va face ce i se va spune. 

Se părea că toţi conveniră asupra acestui lucru. 
Natan se duse după stilus şi scrise nota, Caiafa o 
semnă şi Malcus primi ordin să o ducă imediat. 
Mulțimea urmă grăbită prizonierul la „Insula". 

Procuratorul nu numai că era treaz, dar, aşa cum 
bănuise Natan, avea chiar o petrecere cu legaţii şi cu 
vreo doi Prefecţi care însoţiseră legiunile de la 
forturile din preajma localităţii lor. 

Era o noapte frumoasă şi destul de caldă şi 
plăcută pentru a sta afară. Procuratorul era în vervă 
şi îşi distra prietenii pe spaţioasa terasă a Insulei. 

— Ce s-a mai întâmplat? mârâi el plictisit în timp 
ce gloata năvălea pe scări. Citi încruntat nota 
înmânată de Malcus, apoi îl privi atent pe prizonier. 
Ce rele ai mai pus la cale într-o noapte în care 
trebuia să-ţi vezi de îndatoririle religioase? Eşti 
iudeu, nu-i aşa? 

Nu era o întrebare la care să răspunzi printr-un 
singur cuvânt şi lisus zăbovi. Valetul îl înghionti cu 
cotul între coaste şi urlă: 

— Vorbeşte, omule! 

Pilat continua să-l privească şi îşi ţuguie buzele. 

— Şi tu cine eşti? întrebă el batjocoritor. 

— Numele meu este Malcus, sunt în slujba Marelui 
Preot. 

— Asta nu-ţi dă dreptul, Malcus, să procedezi 
astfel. Numele ăsta nu-mi sună a evreu, ei? 

— Sunt roman, domnule! răspunse valetul, puţin 
mai sigur de el. 


— Din păcate! se răsti Pilat. la-ţi mâinile de pe 
prizonier şi 


521 
MARELE PESCAR 


stai deoparte! Cu braţul întins, Pilat ţinea nota, 
privind-o cu dezgust. Ei, şi acum, lisus, ce e cu toată 
povestea asta? Se spune că tulburi pacea. În numele 
tuturor zeilor, unde ai găsit tu în această ţară de 
scandalagii o fărâmă de pace ca s-o tulburi? 

Mulțimea devenise tot mai agitată, câţiva dintre 
ei bănuind - nu fără motiv - că Procuratorul era mai 
înclinat să-şi distreze oaspeții decât să-şi 
îndeplinească datoria de judecător. Din spatele 
mulțimii se auziră murmure şi cineva strigă: „Afară 
cu galileanul!" 

— Eşti galilean? întrebă el, întorcându-şi încet 
capul spre legatul Iulian din Capernaum, căruia îi 
făcu ştrengăreşte cu ochiul. 

lisus spuse că da, e galilean. 

Atunci n-ai ce căuta aici, spuse Pilat... Tu, 
Malcus, sau cum te cheamă, ia-l şi du-1 la Ambasada 
Galileană şi spuneţi-vă necazurile lui Irod Antipa. 

Din nou se auziră glasuri care urlau mânioase: 
“Nuu! Nuuu!”, dar Procuratorul făcu un gest ca 
lumea să se retragă şi comandă să i se aducă vin. 
Comandantul patrulelor din oraş înaintă spre el şi-i 
şopti: 

— E cazul să trimit acolo nişte oameni ca să men- 
ţină ordinea? 

— Nu, lasă-l pe tetrarh să se ocupe el de asta, 
spuse Pilat indiferent şi adăugă:... doar dacă pe 
străzi nu se produce dezordine. 

Şi astfel, profund dezamăgit şi iritat, alaiul 
zgomotos îl conduse pe lisus la ambasadă; pe drum, 
alte mulţimi de oameni 1i se alăturau. Discipolii 
veneau tăcuţi în urma gloatei isterizate, neputincioşi 
şi înfricoşaţi. 

La poarta impunătoare de bronz a ambasadei, 
oamenii bătură până ce li se deschise, dând buzna 
de-a valma în frumoasa sală de judecată, urlând şi 


reclamând prezenţa lui Antipa. Toţi discipolii, cu 
excepţia lui Petru, se rânduiră pe culoar. Un timp, el 
rămase afară în stradă, nehotărât şi singur, 
muşcându-şi nervos buzele. 


LLOYD C. DOUGLAS 


OI x 


22 


Apoi, prin porțile larg deschise, intra în curtea 
trăsurilor şi privi împrejur. 

În mijloc ardea un foc bun, la care câteva 
santinele își încălzeau mâinile. Petru se simţi 
înfrigurat şi se apropie şi el. Legionarii îl văzură 
venind şi zâmbiră. El ştia că se distrau pe seama 
veşmintelor sale provinciale. Pentru moment, vru să 
se retragă, dar, bănuind că soldaţii vor râde şi mai 
tare, continuă să înainteze cu paşi târşâiţi, simţindu- 
se nelalocul lui şi, pentru prima dată în viaţă, obiect 
de batjocură. 


„Vestris" făcuse o cursă bună de la Gaza şi acosta 
la unul noile cheiuri din Joppa curând după ivirea 
zorilor, într-o zi de joi. Corăbiile surori îşi 
descărcaseră mărfurile şi se legănau leneşe în radă, 
aşteptând ordinul de pornire în larg. 

Proconsulul Mencius şi căpitanul Fulvius îşi 
pregăteau caii pentru călătoria de treizeci de mile 
spre Ierusalim. Îşi propuseseră să facă o nouă haltă 
la Asnah, dar după o cină săracă şi o privire în sala 
de oaspeţi a unicului han existent, hotărâră să plece 
mai departe. Caii lor erau odihniţi, luna strălucea şi 
drumul era pustiu şi lipsit de praf. Era două şi 
jumătate când ajunseră în oraş. 

Aveau de gând să tragă la hanul Levi, cunoscut 
ca fiind i cel mai bun din Ierusalim. Acesta se afla 
puţin în afara porţii de răsărit, pe panta colinei care 
ducea spre Betania. Trecând prin faţa unei clădiri 
masive cu ziduri înalte, învecinată cu Insula, 
Mencius se întrebă dacă nu ar găsi o mai bună 
găzduire pentru caii lor în barăcile grajdurilor de 
aici; poate ar merita să arunce o privire. 

Fulvius era prea obosit ca să-l mai intereseze o 
asemenea sugestie şi nu mai avea chef să facă o 
plimbare lungă. Doreai să ajungă cât mai repede în 
pat. Mencius se hotărâ să dea o raită pe la grajdurile 


de la Insula.  împovărat cu  harnaşamentul 
Proconsulului, Fulvius trebuia să se îngrijească de 
rezervare la han. Se va trezi devreme şi îl va întâlni 
la gustarea de dimineaţă . 


523 
MARELE PESCAR 


La grajdurile militare, îngrijitorii se arătară 
respectuoşi, dar îi făcură cunoscut că nu mai au nici 
un loc liber. Totul era plin până la refuz şi îi sugera 
să încerce la Ambasada Galileană. 

— Nu e departe de aici, chiar după primul colţ la 
dreapta. Nu vă puteţi rătăci. Acolo e mare tărăboi. 

— N-am chef de încurcături, spuse Mencius. 

- Dar acolo, la grajduri, e linişte, nu se petrece 
nimic 

— Atunci despre ce tărăboi e vorba? întrebă 
Mencius. 

— Oh, îl judecă pe un predicator de la ţară pentru 
vina de a fi propovăduit oamenilor învățături 
strâmbe, spuse bătrânul hangiu tărăgănat. Caii n-au 
nici un amestec în toată povestea asta. Ei sunt prea 
înţelepţi să se bage în astfel de treburi, domnule. 

Proconsulul îi dădu bătrânului câţiva sesterţi, îl 
încălecă pe Brutus şi porni într-acolo. 

În faţa lui se afla ambasada inutilă pe care 
nedemnul fiu al lui Irod o construise doar ca să-şi 
satisfacă vanitatea. Corpul principal al impunătoarei 
clădiri, cu faţa la stradă, era puternic iluminat şi din 
interior răzbătea un tumult de glasuri. Din tonul 
vocilor exaltate care se auzeau prin ferestrele 
deschise, părţile în litigiu se disputau furioase. 
Proconsulul zâmbi. N-ai să auzi niciodată un 
balamuc ca ăsta într-un tribunal roman. Desigur, o 
curte romană nu era întotdeauna corectă, dar cel 
puţin acolo domnea mereu disciplina... Un 
predicator de la ţară, judecat pentru ereziile sale... 
la trei dimineaţa, când se presupune că tot omul stă 
acasă să-şi cinstească Paştele! Era de necrezut!... 
Un propovăduitor? Să fie oare chiar Purtătorul 
Făcliei de care vorbea Voldi?... 

Mencius depăşi clădirea călare şi ajunse la grajduri. 
Arhitectura acestuia era în stilul ambasadei, de o 


opulenţă ostentativă până la absurditate, dacă nu 
vulgaritate, potrivită chiar Pentru scaunul oficial al 
unui ambasador, dar demenţial de mare pentru caii 
lui. 


LLOYD C. DOUGLAS 


OI x 
N 


4 


Grajdurile din marmură erau scrupulos de curate, 
însă Brutus avea un miros fin şi era prea ostenit. Un 
bărbat între două vârste purtând tunica cu 
însemnele ambasadei îi ieşi în întâmpinare. 
Proconsulul descăleca, se prezentă şi formulă 
dorința care fu îndată acceptată cu bucurie. 

— Numele meu este Aulus, domnule. Văd că aveți 
un cal frumos, care merită tot ce e mai bun. 
Tetrarhul va fi încântat să vă aibă ca oaspete. 
înălţimea sa este un mare cunoscător în materie de 
cai, spuse Aulus şi îl luă în primire pe Brutus, 
conducându-l într-o boxă spațioasă. Mencius venea 
în urma lor. Îl vedeţi pe acela înalt, negru, din boxa 
alăturată? E un cal arab. Tetrarhul 1-a achiziţionat 
abia ieri, pe nimica toată. 

Brutus întinsese gâtul şi adulmeca stâlpii de 
stejar care separau boxele. Calul cel negru se 
apropie de despărţitură şi necheză încetişor. 

— Pe Jupiter! râse Aulus. Uite la ei, se poartă ca şi 
când s-ar cunoaşte! 

Mencius înaintă spre uşa înaltă a boxei; Darik 
întoarse capul în direcţia lui, se apropie şi adulmecă 
mâna întinsă a vizitatorului. 

— Pare mai prietenos cu voi, domnule, decât cu 
mine, remarcă Aulus. Nu e un cal prietenos şi aş zice 
că nu acceptă decât un singur stăpân. 

— Tetrarhul 1-a cumpărat ieftin, spui? întrebă 
Mencius, încercând să pară indiferent. Cum a pus 
mâna pe el? E un cal foarte valoros. 

- Dacă mă întrebaţi pe mine, domnule, spuse 
Aulus pe un ton confidenţial, eu cred că a fost furat. 
Tânărul arab care 1-a adus aici era un zdrenţăros. 
Nu avea cum să posede un cal ca ăsta. A vrut numai 
trei sute de dinari pe el. Înălţimea sa n-a mai stat pe 
gânduri. 


— E de mirare cum de tetrarhul nu a bănuit că 
cumpără un cal furat! 

- Poate că a bănuit. Chicotelile lui Aulus nu 
contribuiau cu nimic la îmbunătăţirea reputației 
regalului său stăpân. Tânărul vagabond arab mai 
bântuie şi acum pe aici. I-am dat o slujbă. 


525 
MARELE PESCAR 


E foarte priceput la cai, aşa cum sunt toţi arabii, 
presupun. De altfel, tot ceea ce ştiu ei e numai 
despre cai. E hazliu să-l vezi cum îl urmează peste 
tot pe băiat, ca un câine credincios. Poate că-i 
aparţine, deşi nu mi se pare normal. 

— Acum arabul este la lucru? 

- Doar ziua munceşte, domnule... Mulţumesc, 
domnule, vom avea grijă cum se cuvine de calul 
vostru. Da, domnule! 

Proconsulul se întoarse spre ieşire. Fericit pentru 
cei şase sicii care-i zăngăneau în mână, Aulus mai 
strigă în urma lui: 

Dacă vă opriţi la curtea trăsurilor, domnule, 
fetele de la bucătărie vă vor da bucuroase un 
castronel cu supă fierbinte, care o să vă prindă bine 
după atâta drum călare. 

Mencius îi spuse că se va duce direct la hanul 
Levi şi că va lua acolo gustarea de dimineaţă... O 
apucă spre miazănoapte şi se opri în faţa uşilor larg 
deschise ale ambasadei. În stradă, câteva santinele 
romane, aparent de pază, se sprijineau nepăsătoare 
pe lăncile lor lungi, neluând în seamă zarva din 
clădire. 

Mencius urcă scările. în marele hol plutea o 
duhoare grea de oameni nădugşiţi care nu putuseră 
pătrunde în sala de judecată. Mencius se amestecă 
printre ei. Aceştia păreau mai degrabă spectatori 
curioşi decât partizanii împricinatului; toţi erau 
îmbrăcaţi sărăcăcios, unii chiar zdrenţăroşi, aparent 
fără nici un căpătâi. Proconsulul nu purta uniforma 
distinctiva. Atestările sale erau în buzunar, dar 
gloata de gură-cască deduse îndată, după înfăţişarea 
lui, că era obişnuit să fie tratat cu respect şi îi 
făcură loc pe când se îndrepta spre vasta sală de 
audienţe. 


Încăperea era plină de oameni gălăgioşi, care nu 
păreau să aibă de-a face cu procedura curţii de 
judecată. Un bărbat distins, arătos, cam de cincizeci 
de ani, îmbrăcat cu o manta neagră, cu un zâmbet de 
gheaţă, prezida; sau, mai corect spus, ședea în capul 
mesei masive, acolo unde şade de obicei judecătorul. 
Bărbatul nedumerit era, fără îndoială, tetrarhul 
însuşi. Era evident că judecata scăpase complet 


LLOYD C. DOUGLAS 


OI x 


26 


de sub control. Afacerea degenerase într-o parodie 
dezgustătoare. 

Acuzatul fusese aşezat într-un jilţ cu spătar înalt, 
un fel de tron, cu faţa la audienţă, şi purta un 
veşmânt purpuriu, nepotrivit până la absurd cu fața 
palidă şi atitudinea lui deprimată. O cunună de spini 
i se  înfipsese adânc pe cap, cu brutalitate, 
brăzdându-i fruntea şi obrajii cu şiraguri de sânge 
care se prelingeau apoi de gulerul brodat al mantiei 
regale. 

Nu era greu de ghicit ce anume voia să însemne 
acest spectacol teatral nedemn. Nefericitul prizonier 
era înfăţişat drept pretendent la tron. La care tron? 
Lui Mencius îi venea greu să-şi creadă ochilor. 
Desigur, acest tânăr apatic, cu aspect de dascăl şi 
mâini lungi şi subţiri de artist, nu putea avea astfel 
de ambiţii. Aparent, nu avea pe nimeni cu el. Nimeni 
nu-i susţinea cauza. Chiar dacă ar fi avut în spatele 
său zece mii de oameni, tronul cui avea el de gând 
să-l uzurpe? Al lui Cezar? Prostii! Să fi complotat el 
să-1 înlocuiască pe Pilat? Ridicol! 

Dar deodată în mintea lui Mencius se făcu 
lumină! Gălăgioşii acuzatori care se perindau prin 
faţa  prizonierului cu  plecăciuni exagerate Îl 
aclamau, în bătaie de joc, ca Rege al ludeilor! Asta 
era! Tânărul profet a vrut probabil să se identifice 
cu „Mesia", cel care avea să întroneze împărăţia lui 
Israel. 

Tetrarhului i se jucase o farsă grozavă. Se ridică 
şi ceru linişte. Treptat larma încetă. Gloata părea că 
aşteaptă o hotărâre. Era şi timpul, se lamentau ei. 

— Biciuieşte-1 şi lasă-1 să plece! strigă Antipa. 

O furtună de proteste izbucni din mulţime. „La 
moarte cu el! La moarte!" Antipa ridică o mână, 
impunând linişte, şi toţi amuţiră din nou. 


— Tribunalul acestei provincii, declară el, nu are 
competenţa să osândească pe nici un om la moarte! 

— Daaa! strigă omul de pe scaun. L-aţi condamnat 
la moarte pe loan Botezătorul fără nici un motiv! 


527 
MARELE PESCAR 


Acum hărmălaia era de partea lui... Tetrarhul, 
vizibil înfricoşat, se răsuci brusc și dispăru prin mica 
uşă din spatele său. Prizonierul se văzu deodată 
smuls violent din jilţ şi o brută îndesată începu să-l 
biciuiască cu cruzime. 

Proconsulul simţi nevoia să părăsească 
dezgustătorul spectacol, dar ieşirea era deja blocată 
şi trebui să se dea deoparte şi să aştepte. 
Harababura  înaintase până în apropierea barei 
artistic sculptate aflată în faţa juraţilor. Augustul 
tribunal se destrăma. Tetrarhul avea să afle acum cât 
preţuia în opinia nespălaţilor şi iresponsabililor din 
Ierusalim. 'Tapiserii de mare valoare fură smulse, 
frumoasa mobilă capitonată sfâșiată de săbii lungi şi 
groase, iar splendidele portrete în mozaic - sălbatic 
scrijelite. Chiar şi figura semeaţă a împăratului 
Tiberiu îşi pierduse un ochi (nu că Proconsulul ar fi 
dat doi bani pe ea!). 

Împingând în gloata de răzvrătiți care se 
îngrămădiseră acum la uşă, Mencius se luptă şi reuşi 
să iasă în sfârşit în stradă. Unii mai îndrăzneţi 
încercau să smulgă împrejmuirea şi schelele unei 
clădiri în construcţie de peste drum, iar legionarii, 
socotind că se întrecuse măsura, înşfăcau capete şi 
arestau. Răzvrătiţii puteau face Ce le poftea inima în 
interiorul ambasadei, dar nu puteau fi lăsaţi să dea 
foc clădirii. 

Mencius nu avea chef să fie amestecat în tulburări 
şi ca atare se grăbi spre nord, pe drumul Ce ducea la 
Insulă, apoi coti spre dreapta. Odată ajuns departe 
de frenetica gloată, gândul îi zbură la galileanul a 
cărui soartă era de acum pecetluită. 

Ar fi vrut să-l audă vorbind. Nu mai văzuse 
niciodată un om asemenea lui. Nu e de mirare că 
Voldi fusese impresionat. 

Era o figură care te descumpănea, nu ştiai în ce 


categorie să-l plasezi: un cercetător profund al 
naturii umane? Un visător? Ce fel de om era? Un 
Purtător al Făcliei? Nu! Voldi se înşelase desigur. Un 
Purtător al Făcliei cu gândirea şi voinţa unui Platan, 
unui Socrate sau unui Aristotel nu s-ar fi lăsat 
niciodată antrenat într-o situaţie atât de penibilă ca 
aceasta. Putea fi un învăţător, dar asta nu însemna 
că era un Purtător al Făcliei. 


LLOYD C. DOUGLAS 
2 


OI x 


Oricare ar fi fost flacăra cu care ar fi luminat calea 
câtorva oameni din provinciile Palestiniene, aceasta 
s-ar fi stins înainte de asfinţit. Ce făclie şi fi fost în 
stare să-şi reverse lumina dincolo de fruntariile micii 
şi înapoiatei comunități a Galileii? 

În orice caz, cugeta cu amărăciune Mencius pe 
când urca lunga pantă spre Hanul Levi, specia 
umană nu doreşte nici un fel de lumină, dar nici nu o 
merită! Desigur, nu cât va trăi el...! Lumea era o 
ruşine pentru creatorul său, oricare era acesta sau 
pentru creatorii săi, oricine erau ei! Era de mirare 
cum de supravieţuise cu atâta sălbăticie! Sălbăticie? 
Nu, nu acesta era cuvântul potrivit. Animalele îşi 
poartă de grijă cu ceva mai multă demnitate! 


CAPITOLUL XXI 


e măsură ce Petru se apropia încet 

şi neîncrezător de vâlvătaia focului 

îşi dădu seama că greşise intrând în 
curte. 

Vreo şase santinele înalte, ţanţoşe cu coifurile lor 
strălucitoare şi uniformele purpuriu cu negru, 
aşteptau apropierea lui cu vădit interes. Când ajunse 
în mijlocul lor, deşi mai înalt şi mai robust decât ei, 
Petru simţi o uşurare văzând în privirea lor o licărire 
prietenească. 

- O dimineaţă răcoroasă, remarcă cel mai în 
vârstă, dându-se la o parte pentru a-i face loc 
corpolentului străin. Petru dădu din cap şi întinse 
mâinile la foc spre a se încălzi. 

— Fetele de la bucătărie îţi vor aduce nişte vin 
fiert, spuse un altul. Uite că sosesc. 

Şi iată că veneau fetele cu care glumise pe vremea 
când livra peşte la palatul tetrarhului, în Tiberia, în 
acele zile aproape uitate, înainte să lase tot şi să-L 
urmeze pe lisus. Le recunoscu pe loc, cu o strângere 
de inimă: micuța guralivă romană Claudia, Murza - 
cinica arimateană şi evreicele Anna şi Leah. 

Claudia apăru cu o tavă încărcată şi de la distanţă 
le chemă pe celelalte. 

— Murza! Leah! Ia priviţi! Vedeţi şi voi ce văd eu? 
E Marele Pescar în came şi oase! Lăsă jos, pe masă, 
carafele şi cănile şi turta dulce, şi toate îl 
împresurară emoţionate, cu mici strigăte de bucurie. 
Marele Pescar! Claudia încercă să-l apuce de braţul 
musculos aşa cum obişnuia cândva. Santinelele se 
apropiară de 


LLOYD C. DOUGLAS 


O x 


9) 


veselul grup, bucurându-se de această neaşteptată 
ocazie. 

— Hei, fetelor! Se pare că-l cunoaşteţi pe acest 
Hercule, le tachină soldatul cu părul cărunt. 

- Îl cunoaştem! Şi încă cum! Un individ cu 
proastă reputaţie şi cu veşnica lui înclinaţie de a-şi 
bate joc de toţi zeii! 

— Şi ce te-aduce la Ierusalim? întrebă Anna. 
Pariez că nu pentru, a cinsti Paştile. 

Petru nu mai era în stare să scoată o vorbă şi le 
privea buimăcit. 

— Poate a venit aici cu Tâmplarul, îl tachină Leah, 
cu ăla care se crede Mesia. 

— Asta e! şuieră Claudia printre dinţi. Marele 
Pescar a devenit între timp evlavios. 

Toţi erau în vervă şi râdeau zgomotos. 

— Voi ştiţi mai bine! mormăi Petru. N-am chef să 
vă ascult prostiile. 

— Ei bine, atunci să vorbim serios: ce crezi despre 
acest lisus? 

— N-am nici o părere, spuse Petru tăios. Nu l-am 
întâlnit niciodată! 

— Ştii că-l judecă aici pentru blasfemie şi 
trădare? întrebă Murza. 

— Adevărat? mormăi Petru. Ei bine, oricum, el nu 
mi-e prieten. 

Santinelele, plictisite de această discuţie, se 
îndreptară spre masa cu bucate. Petru se întoarse 
brusc şi plecă. 

— Aşteaptă! strigă Claudia. Vino să bei nişte vin! 

Dar Marele Pescar nu mai aşteptă şi nici nu 
răspunse. Simţea că i se face rău şi picioarele îi 
tremurau în drum spre poartă. Ajuns afară, el se 
rezemă de zid, apoi, cu paşi nesiguri, se strecură 
sprijinindu-se din când în când până ce ajunse în 
faţa intrării ambasadei. Acum putea auzi tumultul de 
glasuri înfuriate. Se opri. Zarva încetase. Acum se 


auzeau plesniturile de bici. Îl biciuiau pe Stăpân! 
Petru făcu stânga împrejur şi ieşi în stradă, 
clătinându-se şi proptindu-se mereu de ziduri. 
Simţea că îl lasă genunchii. Începu să plângă 
convulsiv ca un copil crunt pedepsit. 


CAPITOLUL XXII 


u toată sfârşeala şi oboseala acumulate, 

Mencius nu era în stare să adoarmă. Prea 

servilul bătrân Levi aşteptase să-l conducă 
pe Proconsul spre ceea ce el numea cel mai 
confortabil pat din casă. Hanul era liniştit, nu se 
observa nici o mişcare. Nici pe strada pietruită nu 
era circulaţie. Dar Mencius stătea treaz, cu ochii 
larg deschişi, ascultând loviturile de bici pe umerii 
plăpânzi şi însângeraţi ai galileanului lipsit de 
apărare. Asta nu pentru că el nu era obişnuit să audă 
şi să asiste la 
o flagelare publică. Disciplina romană era dură, iar 
pedepsele severe. Trei sferturi din populaţia 
Imperiului era constituită din sclavi. Tratarea 
încălcărilor legii cu îngăduinţă era un îndemn la 
conspirație şi răzvrătire. Orice roman născut liber 
trăia în mod primejdios, mereu în alertă faţă de orice 
încercare de nesupunere. Pedeapsa corporală 
administrată în public era cel mai bun leac contra 
nesupunerii, de departe mai eficientă decât 
întemnițarea. Biciuirea brutală a tânărului galilean 
nu era deci - în opinia Proconsulului - decât o altă 
bestială biciuire, ca toate cruntele biciuiri la care 
fusese martor, pe mare sau pe uscat, de-a lungul şi 
de-a latul Imperiului, dar acum victima era un om 
învăluit în mister, care trebuia tratat cu demnitate: 
poate întemnițat, poate decapitat, dar nu biciuit. 

Mencius îşi potrivi perna şi hotărâ să nu se mai 

gândească. 


Nu era problema lui, îşi spunea, şi nici treaba lui. 
Acum dorea 


LLOYD C. DOUGLAS 


O x 
N 


să doarmă. Dar toată afacerea de la Ambasada 
Galileană se cerea explicată. Zgomotoasa judecată 
era în mâinile unei gloate care nu avea nici un 
respect pentru un tribunal, iar descumpănitul 
judecător se făcuse de râs, expunându-se ridicolului 
în faţa unei adunări isterice, care aparent nu avea 
nici un drept să-l aresteze pe captiv. Nu se 
formulase contra lui nici o învinuire din partea 
vreunei autorităţi recunoscute şi, pe scurt, toată 
adunătura aia nu reprezenta pe nimeni decât pe ea 
înşişi, ceea ce era egal cu a nu reprezenta pe nimeni. 

Era evident că Pilat, care nu putea să nu fie la 
curent cu această scandaloasă încălcare a legii, 
hotărâse să nu se implice. Dar aceasta nu se potrivea 
deloc cu ceea ce auzise Mencius despre reputaţia lui 
Pontius Pilat ca Prefect respectat. Nici un 
guvernator provincial nu-şi putea permite să ignore 
o astfel de desconsiderare grosolană a legii. Doar 
vreo presiune foarte puternică din afară îl putea 
convinge pe ursuzul Procurator al Iudeii să-şi ridice 
mâinile şi să lase ca dezordinea să ia proporţii. 
Pentru orice cârmuitor roman, aceasta însemna 
calea directă spre ruină. 

Primii zori se iviseră. Înjurând de toţi zeii, pentru 
că nici unul nu-i inspira prea mult respect, Mencius 
se sculă, se îmbrăcă şi cobori uşor treptele micului 
patio cu deschiderea spre grădina de trandafiri 
căţărători. Primele raze ale răsăritului de soare 
aruncau o lumină încă palidă şi tremurândă pe tran- 
dafirii plini de rouă. Mencius se strecură în grădină. 
La câţiva metri în faţa lui, un tânăr subţirel, 
zdrenţăros, aparent cerşetor, aruncând priviri furişe 
peste umăr, înainta şovăitor spre el şi, în loc să se 
dea la o parte, se întoarse şi aşteptă lângă zid, 
întinzând o mână murdară. Mencius zâmbi. 


— Puteai să mă păcăleşti cu zdrenţele tale, spuse 
el, dar eu ştiam că te afli în oraş. Ce înseamnă toate 
astea, Voldi, să-ţi vinzi calul tetrarhului şi să lucrezi 
ca îngrijitor de cai la aceste grajduri? 

- Hai să mergem în spatele tufelor de trandafiri, 
spuse Voldi 


533 
MARELE PESCAR 


solemn. Nu trebuie să fim văzuţi împreună. N-am 
decât un minut la dispoziţie. 

- Foarte bine. Să vorbim deci. Te ascult. Ce s-a 
întâmplat? 

Voldi îi depănă pe scurt povestea sa. 

— Aulus mi-a spus că eşti aici, Mencius. 

— Te aşteptam. 

— Ştii ce s-a întâmplat azi-noapte la Ambasadă. 
Puțin a lipsit ca gloata să distrugă clădirea. Antipa s- 
a speriat rău, pe bună dreptate, şi aşteaptă să plece 
într-o oră la Tiberia. A angajat un mic detaşament de 
călăreți de la fortul din Capernaum ca să-i 
însoţească întreaga caravană. El va călări propriul 
său cal, iar eu pe Darik. 

— Dar bănuiesc că n-ai să mergi atâta drum până 
la Tiberia, spuse Mencius încruntându-se uşor. 

— Poate că nu. În munţii Samariei sunt bandiți. S- 
ar putea să ne atace. Forţele noastre sunt slabe. 
Cineva se va alge cu ceva din toată povestea asta... 
Caut eu un loc unde s-o şterg repede... Tu ce planuri 
ai, Mencius? 

— Mă aflu aici ca să înmânez o scrisoare unui 
legat şi am s-o fac în dimineaţa asta, apoi plec la 
Joppa, unde mă aşteaptă corabia mea gata de 
plecare. Rămânem acolo până la venirea ta. 

— Ai loc acolo şi pentru Darik? 

— Desigur!... Dar mi s-a spus că l-ai vândut pe 
Darik tetrarhului! 

— S-ar putea să nu mai aibă nevoie de cal. Voldi 
părea nerăbdător s-o ia din loc. 

— Noroc bun! spuse Mencius grav. O să ne uităm 
după tine. „Vestris" se află la noul chei, la dana 
şapte. 

— Dacă nu voi fi acolo până duminică la prânz, să 
nu mă mai aştepţi pentru că n-am să mai vin... Şi 
pentru că veni vorba, care e următoarea ta escală? 


— Gaza şi apoi acasă. Nu vii şi tu cu noi? 
— Depinde, nu ştiu. Trebuie să plec acum! 
Mencius îşi ridică mânecă tunicii. 


LLOYD C. DOUGLAS 


O x 


4 


— Purtătorul Făcliei pare terminat. Mai ai vreo 
veste în legătură cu el? 

— Aulus spunea că l-au dus la Sinedriu în 
speranţa judecării sale în faţa lui Pilat. Dacă ei 
reuşesc, judecata va avea loc în dimineaţa asta... L- 
ai văzut? 

— Da, dar nu l-am auzit vorbind. L-am văzut pe 
când îl biciuiau. E un caz foarte ciudat. Mor de 
curiozitate să ştiu ce-i cu omul acesta... Poate merg 
şi eu la Insula să văd ce se întâmplă. 

— Mă tem că s-a isprăvit cu el. 

— Fără îndoială. Dacă Pilat consimte să-l judece, 
atunci se va ajunge îndată la o hotărâre. Şi dacă 
Sinedriul se află în spatele acestei afaceri... 

— Aici e necazul. Ei au pâinea şi cuțitul. 

— Încă mai crezi că el e Purtătorul Făcliei? 

— Poate, nu ştiu! 

— Crezi că un Purtător al Făcliei s-ar lăsa 
condamnat la moarte? 

- E posibil. Socrate a făcut-o. Ne vedem 
duminică... Sper! 

După un mic dejun sumar, singur, înainte să 
plece spre Insula, Mencius îi lăsă o notă lui Fulvius: 
„Plec devreme, scria el, să asist la o judecată deo 
însemnătate deosebită, la Curtea lui Pilat. E vorba 
de acel tânăr galilean pe care 1-a ascultat întreaga 
ţară şi acum este învinuit de blasfemie, trădare şi 
doar zeii mai ştiu pentru ce încă! Trebuie să te văd. 
Ai scrisoarea împăratului în sacul tău; n-am mai vrut 
să te deranjez. Ai grijă de ea. Mă întorc probabil 
peste vreo două ore". 

La sosirea lui Mencius, vasta terasă pardosită cu 
marmură care dădea spre porticurile impunătoare 
ale Insulei era deja înţesată cu mulţimea masată de- 
a valma. I se făcu loc să treacă pentru a înainta spre 
platforma cea mai înaltă, acolo unde aşteptau 
nerăbdători acuzatorii împreună cu prizonierul lor 


derutat. Acesta mai purta încă tunica regală 
purpurie pe care i-o aruncaseră pe umeri, în bătaie 
de joc, noaptea trecută la Ambasadă. 


535 
MARELE PESCAR 


Procuratorul obişnuia să desfăşoare 
judecata afară, pe spaţioasa verandă, iar cazul de 
faţă părea a avea o importanţă deosebită, veranda nu 
se umpluse încă. Un pupitru uriaş servea drept bară 
de judecată; în spatele acesteia se afla un scaun cu 
spătar înalt, ca un tron, flancat de-o parte şi de alta 
de rânduri de scaune obişnuite. 

Într-o situaţie obişnuită, Mencius s-ar fi simţit 
liber - dacă nu chiar obligat - să intre la Insula şi să 
se prezinte. Nu se putea imagina ca un proconsul să- 
1 salute frăţeşte pe prefect şi să nu fie sigur că va fi 
primit cum se cuvine. în termeni de protocol, ei erau 
de acelaşi rang. Dacă Pontius Pilat ar fi aflat că 
Nicator Mencius a participat la o reuniune a curţii 
sale fără ca acesta să se fi prezentat în prealabil, ar 
fi considerat aceasta ca pe o încălcare a etichetei. 
Extraordinara afacere cu care se confrunta 
Procuratorul Iudeii era însă destul de stânjenitoare, 
gândea Mencius, şi fără a mai adăuga,un martor la 
situaţia penibilă în care se afla. 

El supraveghea grupul căpeteniilor care se 
înghesuiau în jurul prizonierului. Printre aceştia se 
aflau şi câţiva scribi care se agitau ostentativ cu 
sulurile lor de papirus - un soi detestabil de snobi şi 
îngâmfaţi, pe care-i întâlneşti în fiecare ţară. Mai 
erau şi o droaie de preoţi, majoritatea tineri, dar nici 
unul cu o figură distinsă. Evident, adevărații 
acuzatori erau reprezentaţi numai de împuterniciţi. 
Poate că ei făcuseră cunoscute dorinţele - şi 
cerinţele - lor în scris. 

Când marea uşă de bronz se deschise şi 
impresionanta procesiune a demnitarilor înaintă spre 
portic, avându-l în frunte pe Pilat, în roba lui 
oficială, urmat de legați, prefecţi şi alte 
personalităţi, Mencius îi recunoscu pe câțiva: în 
primul rând Iulian, fostul său instructor de tactică de 


la Academia Militară din Roma. Iulian era acum un 
om în vârstă, cu şuviţe de păr alb, cu faţa zbârcită şi 
tăbăcită de soare ca o cizmă; mai era şi spilcuitul 
bătrân Menelaus, guvernatorul oraşului Petra; Men- 
cius navigase cu el odată... în sfârşit îl recunoscu pe 
prefectul Sergius din Cezareea. 


LLOYD C. DOUGLAS 


O x 


6 


De ce, în numele tuturor zeilor, trebuie să fie Sergius 
la Ierusalim în timpul Paştilor” Iată ceva ce depăşea 
orice închipuire. Mencius căuta printre ei o figură 
tânără care ar fi putut fi nărăvaşul fiu al senatorului 
Gallio, dar nu găsi pe nimeni care să corespundă 
acestei caracteristici... Curtea luă loc. Mulțimea se 
potolise. Pilat,  încruntat şi  pufăind, studia 
documentul a cărui importanţă era ilustrată de 
opulenţa sigiliului aplicat. îl puse pe masa masivă, 
apoi îl privi sever pe prizonier. într-un târziu, începu 
să vorbească. Dar atât de încet, încât se vedea că nu- 
i pasă dacă mulţimea îl aude sau nu. 

— Aici se spune că tu te pretinzi a fi rege. Apoi, 
pentru oaspeţii romani, adăugă cu ironie fină, bătând 
cu degetele pe documentul împodobit: Deşi Sinedriul 
asigură această Curte că în afara lui Cezar nu 
recunoaşte alt rege. Fără îndoială, când va afla asta 
împăratul Tiberiu, va fi plăcut surprins. Distinşii 
oaspeţi zâmbiră, în semn de apreciere. Ei, şi acum, 
tinere, continuă procuratorul Pilat, nu prea arăţi a 
rege, cu toată tunica asta regală. Obişnuiai să mergi 
în acest veşmânt ridicol? 

Prizonierul dădu din cap fără să ridice privirea. 

— Acuzarea are ceva de spus în legătură cu 
aceasta? întrebă Pilat. 

- I-a fost pusă la Ambasadă, spuse sfios un tânăr 
preot, după o oarecare ezitare. 

— Atunci  scoateţi-i-o imediat, mormăi Pilat. 
Această Curte nu agreează asemenea bufonerii. 

Trecu un timp până ce i se găsi propriul său 
veşmânt cafeniu din pânză de casă. Când i se dezveli 
spatele, apărură dâre adânci de bici care încă 
sângerau. Ochiul ager al lui Pilat observă probabil 
crisparea prizonierului şi privirea atentă a spectato- 
rilor; ordonă galileanului să se întoarcă. 

— Se pare, spuse el, că prizonierul a fost deja 
judecat şi pedepsit. Prin ce procedură legală a fost el 


adus acum în faţa acestei Curți? A comis vreo crimă 
recentă după ce cazul său a fost judecat? 


537 
MARELE PESCAR 


Nimeni nu se oferi să răspundă la 
această întrebare, dar o rumoare de nemulţumire 
amenințătoare se ridică din rândul mulţimii. Pilat 
privi feţele acuzatorilor cu dezgust, dar şi cu o 
uşoară nelinişte. Studiind expresia procuratorului, 
Mencius deduse că documentul îl îngrijora. Puse 
papirusul pe masă şi, aplecându-se în faţă pe braţele 
îndoite, Pilat întrebă: 

— Atunci eşti rege? 

— Da, sunt! 

Era pentru prima oară că Mencius îl auzea vorbind 
pe galilean şi ceva în vocea lui îi produse o senzaţie 
ciudată. Deşi afirmaţia era destul de absurdă, omul 
nu era nebun. Avea vocea calmă, respectuoasă, dar 
sigură de sine. Evident, Pilat fusese la fel de 
impresionat, deoarece expresia lui rămase gravă. 
Murmurele mulţimii se potoliră. 

— Vorbeşte-ne despre împărăţia ta, îi spuse Pilat. 
Unde se află ea. 

— Împărăţia mea nu este în lumea aceasta, 
răspunse galileanul. 

Se opri. Pilat asculta. Lumea era tăcută. 

— Continuă, spuse Pilat. Spui că împărăţia ta nu 
este în lumea asta. Atunci unde se află ea? 

— Împărăţia mea nu e din lumea aceasta, dar ea se 
află aici pentru toţi cei ce caută adevărul. Pentru 
aceia care iubesc adevărul, îmi ascultă glasul şi 
înţeleg ceea ce spun eu. 

Cuvintele nu erau rostite pe un ton strident, 
demagogic. Mencius avea impresia că galileanul i se 
adresa personal. Poate ? Pilat simţea la fel. Romanii 
care stăteau de o parte şi de alta a procuratorului se 
aplecară înainte. Nimeni nu zâmbea. 

Adevărul! spuse Pilat ca pentru sine. Ce este 
adevărul? Nimeni nu răspunse. Galileanul îl privi o 
secundă direct în Pe procurator, apoi îşi feri ochii, îi 


închise, surise uşor şi clatină din cap, vrând parcă a 
da de înţeles că nu aici era locul nici timpul pentru a 
explica adevărul. 

Vraja care cuprinsese mulţimea se risipi şi se auziră 
glasuri 


LLOYD C. DOUGLAS 


O x 


8 


care reclamau furioase o hotărâre. Pilat se ridică şi 
strigă să se facă linişte. După câteva clipe, tumultul 
încetă. 

Acuzatul, spunea el, pare să fie nevinovat. Nu 
existau probe că ar fi comis o crimă. El fusese deja 
aspru pedepsit.. Dar gloata nu se dădea bătută. 
„Afară cu el!" urlau ei. „La moarte cu el! Răstigniţi- 
1!" 

Pilat se aşeză greoi. Mână îi tremura când îi făcu 
semn unei santinele şi îi dădu un ordin scurt peste 
umăr. Santinela se întoarse cu un lighean de argint 
plin cu apă. Pilat îşi suflecă mânecile... Cu asta se 
termină, gândi Mencius.  Procuratorul este 
neputincios şi se spală pe mâini de toată afacerea. 
La urma urmei, Pilat nu se află aici să se pună rău 
cu evreimea, ci să menţină pacea sau cel puţin să se 
prefacă. El nu-l putea salva pe galilean decât 
riscându-şi poziţia deja precară. Pilat îşi cufundă 
mâinile în apă, iar mulţimea aclamă... Mencius 
văzuse destul şi ar fi vrut să se retragă din mijlocul 
gloatei înfierbântate. Îşi croi drum afară, în stradă, 
cu gândul de a se întoarce imediat la hanul Levi şi a 
înmâna legatului din Minoa mesajul împăratului. 

La colţul străzii, peste drum, se afla un mic grup 
de oameni, îmbrăcaţi cu veşminte simple de ţară, 
care păreau înfricoşaţi. Mencius bănui că aceşti 
oameni  deznădăjduiţi ar putea fi prietenii 
neputincioşi ai condamnatului din Galileea. Trecu 
strada şi se apropie de ei, dar erau prea preocupaţi 
de amărăciunea lor ca să observe prezenţa lui. Un 
bărbat uriaş între două vârste, depăşindu-i cu 
statura sa pe ceilalţi, cu ochii înecaţi în lacrimi şi cu 
faţa schimonosită de durere, îşi bătea palma cu 
pumnul strâns şi răsufla greu, ca un alergător după 
o cursă extenuantă. 


În grup mai erau şi câteva femei care se 
tânguiau, două dintre ele tinere şi chiar foarte 
atrăgătoare, în ciuda ochilor roşii şi umflaţi de 
plâns. 

Acum gloata aflată la Insulă se împrăştia, dându-se 
la o parte din calea unui pluton de legionari romani 


care forfoteau pe scările 


539 
MARELE PESCAR 


terasei. Comandantul, cu însemnele lui 
de legat, era un tânăr frumos, cu o atitudine 
exagerat de militărească, pe care Mencius o bănuia 
ca nefirească. Nu, nu era ameţit - şi aici era misterul 
- dar se străduia să meargă drept. Cu câţiva paşi 
înaintea lui păşea ţanţoş un veteran cu păr grizonat, 
purtând un stindard. Mencius îl recunoscu ca fiind 
copia fidelă a cârpei care fâlfâia nepăsătoare pe 
poarta mare a fortului din Minoa. Deci aşa, tânărului 
Gallio i se dăduse această sarcină dezonorantă... 
Apoi sosea prizonierul, tras brutal cu o frânghie de 
către legionari, silindu-1 să ţină pasul cu ei. Gloata 
se ţinea aproape. Acum nu se mai auzeau decât rare 
strigăte. Sinedriul obținuse ceea ce dorise. Toată 
lumea era satisfăcută: cămătari, oameni avuţi, 
politicieni; da, Templul nu-şi putea permite să 
jignească pe oarecine cât de cât înstărit. 

Trecând prin dreptul prietenilor lui îndureraţi, 
prizonierul îi privi cu compătimire. Ei mergeau încet 
în urma mulţimii, cu paşi şovăielnici, neştiind ce să 
facă. Dintre ei se desprinse deodată uriaşul care o 
porni pe drumul în direcţie opusă. Mergea repede, 
coti apoi brusc spre apus, părând că nu are de gând 
să asiste la execuţie. Mencius îl urmări cu privirea, 
încercând să-şi explice comportarea lui. Era un laş 
în ciuda forţei lui fizice? Sau condamnarea eroului 
său îl adusese în starea aceea de cumplită panică... 
Acum, un flăcău care fusese în grupul prietenilor 
galileanului porni şi el în direcţia luată de uriaş. 
Mencius se aştepta ca tânărul să-l depăşească, dar 
când ajunse aproape de el, se opri şi continuă să-l 
urmărească de la o oarecare distanţă. 

Înmânarea mesajului lui Marcellus Gallio nu mai 
era urgentă acum, pentru că ziua lui de lucru 
încetase. Ar fi fost necesare ore întregi pentru a o 


îndeplini. Mencius nu mai văzuse niciodată o 
crucificare, dar nici nu intenţiona să vadă una. 

Parcurse scurta distanţă până la grajdurile 
Ambasadei. Aici era pustiu. Un ajutor al hangiului îl 
înşeuă pe Brutus şi-l scoase afară. 


LLOYD C. DOUGLAS 


OI x 


4 


Mencius îl încăleca şi porni spre han. Zgomotul 
traficului obişnuit răsuna din nou pe străzi. 
Ierusalimul îşi relua activitatea normală. Pieţele 
erau aglomerate cu negustorii care-şi încheiau 
afacerile strigând ascuțit. Undeva, într-un loc 
anume, se băteau cuie lungi în mâinile şi picioarele 
unui om a cărui singură vină era că-şi mărturisise 
ataşamentul faţă de adevăr, în pieţe şi târguri se mai 
făceau afaceri după vechiul obicei, cu măsuri şi 
greutăţi strâmbe, negustorii încercau să vândă 
produse de proastă calitate, iar clienţii încercau să 
le plătească cu monezi necorespunzătoare. Şi dacă 
vreunul dintre ei se ţinea de adevăr - cumpărător sau 
vânzător - curând se trezea că nu se alege decât cu 
ideea lui impracticabilă. Adevărul era un lux pe care 
nimeni nu şi-l putea permite. Mencius însuşi trebuia 
să admită că nu şi-l putea permite - un proconsul 
trebuia să fie diplomat. Nici Pontius Pilat nu-şi putea 
permite aşa ceva. Rezolvarea unui caz pe bază de 
adevăr ar fi echivalat cu destituirea promptă din 
Prefectură. Dacă bătrânul Tiberiu hotăra să spună 
adevărul, însemna să-şi piardă Imperiul. Aşa era 
clădită lumea. 

Viteazul galilean, reflecta Mencius, nu realizase 
nimic, îşi riscase viaţa fără nici un rost. Lumea nu 
era pregătită să-i asculte cuvântul. Lumea nu a avut 
niciodată timp, în toată istoria umanităţii, să-i 
asculte glasul. Şi... probabil, asemenea timpuri nici 
nu vor veni. însemna să ceri prea mult. Umanitatea 
nu era capabilă de măreție morală. Acest lisus se 
înşelase asupra omenirii. în seara asta, la asfinţit, el 
va muri şi îl vor îngropa. Săptămâna viitoare avea să 
fie deja uitat, în afară de o mână de oameni obscuri 
dintr-o regiune blestemată să trăiască în sărăcie. 


Era pe la jumătatea dimineţii Soarele ardea 
puternic. Ester şi Myra urcau încet lunga pantă a 
colinei care ducea spre Betania. Mergeau în tăcere 
pentru că erau epuizate fizic şi copleşite de emoţii. 
Plânseseră până ce le secaseră lacrimile. 


541 
MARELE PESCAR 


În ceea ce o privea pe Myra, oricât de amărâtă ar 
fi fost ea pentru îngrozitoarea tragedie la care 
fusese martoră, ea mai avea încă o familie la care se 
putea întoarce... şi, desigur, pe Joel. Acum era 
irevocabil de partea lui Joel, indiferent ce ar mai 
spune bunicul ei... Pentru Ester însă totul era 
pierdut. Cu toată puterea lui supranaturală, 
Stăpânul se lăsase să moară: El îi salvase pe alţii, 
dar fusese incapabil să se salveze pe el însuşi. Nici 
un prieten nu-i venea în ajutor. Până şi Petru fugise. 

Într-o zi-două, Myra se va întoarce acasă şi la 
prietenii ei din Galileea. Est”r nu avea casă; nu mai 
avea nici un motiv să se întoarcă în Galileea. Hanna 
nu mai avea nevoie de ea. Pe de altă parte, nici ea 
nu mai era sigură că ar vrea să-l revadă vreodată pe 
Petru. 

Ca oaspete în suburbia Betaniei, Ester nu putea 
avea cunoştinţă de groaznica noapte şi tragica 
dimineaţă de care avusese parte lisus, până ce totul 
se sfârşise. A aflat de la un prieten al unchiului 
Myrei, venit şi el după o lungă călătorie de la 
Aşkelon. Acesta sosise în zori cu înspăimântătoarele 
veşti. 

Glasul ascuţit al bunicului Aşer a fost acela care 
a sculat casa în picioare. Obişnuit să se trezească 
devreme,  Aşer era primul care auzise cele 
întâmplate. Sinedriul îl trimitea pe acel defăimător 
de lucruri sfinte din Nazaret la Curtea lui Pilat în 
dimineaţa aceasta spre a fi judecat pentru trădare. 
Şi cu aceasta, striga bătrânul, se va termina cu el! 
Era şi timpul! 

La aflarea veştii, unchiul Boaz nu păru prea 
mişcat, iar când exaltatul său tată declară că se va 
duce la Insula să asiste la judecată, el îl avertiză să 
nu facă acest lucru. 


— E o cale lungă până acolo şi va fi o zi foarte 
călduroasă. Va fi mare zăpăceală şi dezordine acolo. 

— Dar nu pot scăpa ocazia. Vreau să văd că, în 
sfârşit, i-au venit de hac acestui incitator! O zi 
memorabilă! O ocazie istorică! 

Ester asculta cu inima zdrobită. Simţea că 
trebuie să plece. Myra încercă s-o convingă să 
renunţe, dar nu reuşi, aşa că se 


LLOYD C. DOUGLAS 


x 
542 


hotărâ, fără tragere de inimă, să o însoțească. Nu-1 
mai aşteptară pe bunicul Aşer şi ieşiră în grădină 
prin patio. Coborâră apoi în grabă panta, traversând 
Betania de-abia trezită, şi se îndreptară direct spre 
Insula. La intrare era masată o mare mulțime de 
oameni zgomotoşi şi exaltaţi. Fetele nu îndrăzniră să 
pătrundă în mijlocul gloatei înfuriate, preferând să 
traverseze strada şi să aştepte. La colţul străzii erau 
adunaţi discipolii lui. Dar cum de nu erau alături de 
Stăpân? Acolo era şi Petru, cu privirea rătăcită 
muşcându-şi buzele. Ester fusese convinsă că Petru 
se aflase lângă el chiar cu riscul vieţii lui. Dar acum 
nu-i venea să-şi creadă ochilor. În momentul acesta 
se întâmplau lucruri teribile, incredibile. Un glas din 
mulţime se auzi strigând sălbatic: „Răstigniţi-l!", iar 
gloata prelua strigătul şi urla:  „Răstigniţi-l! 
Răstigniţi-1!". Cuvintele se înălţau într-un muget 
răscolitor:  „Răstigniţi-l!  Răstigniţi-l!  Răstigniţi- 
11"... Apoi, deodată, tăcere! Şi un alt strigăt delirant 
de victorie! Lume năvălea pe terasă. Apoi începu să 
se reverse în toate direcţiile. O companie de soldaţi 
romani cobora în grabă scările, trăgându-l pe lisus 
de o funie. Lumea se îmbulzea în urma lor. Discipolii 
dezorientaţi li se alăturară şi ei. Toţi, în afară de 
Petru, care se depărta de ei fugind. Tânărul Tadeu 
se luă după el. 

Myra strigă că nu mai poate suporta şi o îndemnă 
pe Ester să se întoarcă cu ea în Betania. Nu se mai 
putea face nimic pentru el. Ester o apucă de mână şi 
o împinse în mulţime. La colţul următor, o duzină de 
bărbaţi veneau purtând cu ei o bârnă grea de lemn, 
lungă de vreo douăsprezece picioare, cu o altă bârnă 
transversală în partea de sus. Procesiunea se opri. 
Ester şi Myra, ţinându-se de mână, îşi croiră drum în 
faţă. Crucea fusese pusă pe umerii Stăpânului, care 
se clătină sub greutatea ei şi se prăbuşi în genunchi. 


Un locotenent voinic, zărind printre spectatori un 
bărbat înalt şi bine clădit, îi strigă: 
Hei, tu de-acolo! Pune un umăr sub crucea asta 
şi ajută-1 pe om s-o ducă. 


543 
MARELE PESCAR 


— Asta n-am s-o fac! se răsti cu curaj vlăjganul. 
Eu sunt un cetăţean roman liber şi asta nu e treaba 
mea. 

— O să vedem noi! urlă tânărul centurion. Cum te 
cheamă, omule, şi de unde vii? 

În acest timp gloata se potolise şi aştepta. Nu se 
obişnuia să răspunzi neîntrebat unui ofiţer roman. 

— Numele meu este Simon şi locuiesc în Cirenia, 
cale de zece zile de aici, în nordul Africii. Am venit 
la Ierusalim cu treburi, cu o caravană de ierburi şi 
mirodenii. Protestez, pentru că nu ai dreptul să-mi 
impui acest serviciu degradant. 

În ciuda situaţiei penibile, lisus asculta cu 
simpatie apărarea curajoasă a cirenianului şi-i 
adresă o privire prietenoasă de compătimire... Apoi, 
spre surprinderea soldaţilor, zgomotosul cirenian 
făcu un pas înainte şi îi luă crucea de pe umărul lui 
lisus. lisus îi zâmbi recunoscător şi făcu o slabă 
încercare de a-1 ajuta. 

Nu, spuse Simon cu blândeţe, o voi duce eu. Tu 
ai îndurat destule azi. 

Procesiunea se urni din nou. Ester şi Myra 
rămaseră un timp să o urmărească, apoi se 
întoarseră şi-şi văzură de drum în tăcere. Aproape 
de vârful dealului, ele se aşezară să se odihnească la 
umbra unui măslin bătrân. 

- Tocmai m-am hotărât ce voi face, Myra, spuse 
Ester. Mă întorc la buna mea doică Ione. Ea să află 
în munţii de miazăzi ai Arabiei. Dacă ea mai trăieşte, 
poate voi putea face ceva pentru ea. 

— Vrei să spui că pleci singură la un drum atât de 
lung? 

— Cred că n-am de ce să mă tem. Voi călători pe 
şosea numai ziua, iar noaptea mă voi opri pe la 
casele ţăranilor. 


Ester îşi făcuse planul. Ea îşi va procura câteva 
obiecte ieftine şi se va transforma în vânzător 
ambulant. Va încerca să găsească şi un măgăruş 
îmblânzit care să-i poarte desaga. 

Aşa, din sat în sat, în timpul zilei, nu i se putea 
întâmpla nimic rău. 


LLOYD C. DOUGLAS 


UI x 
S 
iN 


O să ai nevoie de bani, o făcu atentă Myra. 

— Am bani, spuse Ester. Nu mulți, dar destui. 

Myra îşi aminti că văzuse o plăcuță pe gardul 
unui țarc, puţin mai departe pe drum, în sus, care 
făcea cunoscut că există un măgăruş de vânzare. 
Ester se ridică brusc în picioare, nerăbdătoare să 
ajungă acolo. Se opriră în faţa gardului şi un om de 
vârstă mijlocie veni în întâmpinarea lor. Ester se 
interesă dacă avea cu adevărat un măgar de 
vânzare. 

— Ce vrei să faci cu el? întrebă omul bănuitor. 
Locuieşti prin împrejurimi? 

— Nu, răspunse Ester. Îl vreau să-mi poarte o 
povară uşoară într-o călătorie de mai multe mile de 
aici. 

— Când pleci? 

— Mâine dimineaţă devreme. 

— Bine, îl poţi avea pentru zece dinari dacă îl iei 
imediat. Omul se duse în grajd şi reveni cu un 
măgăruş alb. 

— Ce s-a întâmplat cu el, întrebă Ester, de vrei să- 
1 vinzi doar cu zece dinari? 

— Nu s-a întâmplat nimic, spuse omul, doar că eu 
nu vreau să am nici o încurcătură. Dacă pleci cu el 
de aici, nici tu n-o să ai nici un necaz. Acum câteva 
zile însă, eu l-am împrumutat omului care a fost 
acuzat de trădare şi nu vreau să am nimic de-a face 
cu povestea asta. Ar fi bine să nu mai treci prin oraş 
la plecare! 

Ester îi dădu banii, iar omul îi înmână frâul. La 
apropierea mâinilor ei, măgăruşul le adulmecă. 

— Îl cheamă Jasper, îi strigă omul, întorcându-se 


A v 


In casa. 


Mencius îl priponi pe Brutus în curtea grajdului 
de la hanul Levi şi merse să-l caute pe Fulvius care 
lenevea încă în camera lui. îi relată pe scurt 


întâmplările dimineţii, iar Fulvius asculta fascinat 
povestea despre primejdiosul periplu al lui Voldi. 

— Să presupunem că tânărul ar putea face treaba 
asta în timp ce ei se vor afla în tabără la noapte. în 
cazul acesta, el ar trebui s-o 


545 
MARELE PESCAR 


şteargă din loc îndată şi să ajungă la Joppa cu multe 
ore înainte de a se îmbarca. Ei n-au nici o aprobare 
să-l primească la bordul lui „Vestris", aşa că el se va 
trezi lipsit de protecţie şi poate chiar urmărit. 

— Ai dreptate! spuse Mencius. Nu m-am gândit la 
asta. Poate ar fi mai bine să plec imediat la Joppa şi 
să mă asigur că băiatul e în siguranţă. 

— Şi cu mesajul împăratului cum rămâne? întrebă 
Fulvius. Tânărul legat Marcellus va fi ocupat 
aproape toată ziua. 

- Fă-mi un serviciu,căpitane, îl rugă Mencius. 
Ocupă-te tu de scrisoare şi ai grijă să ajungă în 
mâinile legatului îndată ce se va întoarce la Insula. 

Fulvius consimţi fără entuziasm, iar proconsulul 
se pregăti de plecare. Odată ajuns în afara străzilor 
aglomerate ale oraşului, Mencius îl îndemnă pe 
Brutus la un galop susţinut. În satul Emmaus, la 
douăsprezece mile înspre apus, el se opri în faţa 
unui han cu aspect îngrijit, ca să îmbuce ceva. Părea 
că hangiul avusese o zi prosperă. În padoc se aflau 
peste o duzină de cai frumoşi, negri şi lucioşi, 
harnașamentul lor purtând însemnul roman familiar - 
fascia. 

În mijlocul încăperii în care se servea de 
mâncare, se afla o masă lungă înconjurată de o 
duzină de  santinele, toţi  chipeşi, purtând 
impresionantele lor tunici purpurii cu negru. Lângă 
fereastra din faţă, prefectul Sergius stătea singur. El 
se ridică şi-l întâmpină cu un zâmbet, ceea ce făcu 
să se ridice în picioare bravele sale gărzi. 

Pe toţi zeii, Mencius! exclamă el. Deci tu erai, 
nu o nălucă ceea ce am văzut la dezgustătoarea 
adunare a lui Pilat în dimineaţa asta!... Ia loc, te rog, 
şi să-ţi găsim ceva de mâncare. Bătrânul hangiu veni 
spre ei târșâindu-şi picioarele şi puse în faţa noului 


oaspete un castron cu supă de linte aburindă şi 
câteva turte din orz. 

Da, eram acolo, Sergius, spuse Mencius grav. 
Ce poveste îngrozitoare, nu-i aşa? 


LLOYD C. DOUGLAS 


Cutremurătoare! încuviință Sergius. O 
adevărată tragedie pentru tânărul din Galileea, dar 
încă mai teribilă pentru procurator. La vremea asta, 
nenorocitul galilean e probabil mort şi eliberat de 
necazuri, pe când dezastrul lui Pilat abia începe. 
Viclenii bătrâni din Sinedriu ştiu acum că au pus 
şaua pe el şi îl pot călări încotro vor ei. 

— Ştiau asta dinainte? 

— Da, dar poate nu atât de clar. Pilat a ştiut să 
meargă pe sârmă cu o oarecare demnitate, dar astăzi 
şi-a pierdut echilibrul. Nu aveau de ce să-l acuze pe 
acest inofensiv visător şi ei ştiau asta. Au vrut însă 
ca procuratorul să comită o crimă şi a comis-o... Dar 
ceea ce nu înţeleg eu, Mencius, este răutatea de 
neînțeles cu care s-a strigat împotriva acestui 
galilean lipsit de apărare... Un rege? O absurditate! 
Ţi-l imaginezi pe acest tânăr filosof apatic - sau 
nebun, sau cum vrei să-i spui - încercând să conducă 
o revoluţie? i-l imaginezi călare? i-l imaginezi 
având sub ordinele lui zece mii de arcaşi? 

Prefectul începu să-şi agite lingura în dreapta şi 
în stânga. 

— Sinedriul e prea isteţ ca să creadă că acest 
predicator de ţară îi poate ameninţa prestigiul. 

— Mai bine n-ai fi atât de sigur de asta, îl preveni 
Mencius Tot ce-ai văzut azi-dimineaţă nu era decât 
un tânăr idealist sfârşit, mânjit de sânge, în drum 
spre execuţie. Un lucru e adevărat: acest om a 
dovedit o putere supranaturală. Mii de oameni l-au 
urmat prin provincii şi există destule mărturii că a 
vindecat bolnavi, orbi şi schilozi. 

— Pff! făcu plictisit prefectul. Eu nu cred poveştile 
astea şi desigur nici tu! Astfel de lucruri nu se 
întâmplă... Cine ţi-a spus? 

— Mi-a spus ultimul om din lume care putea fi dus 
de nas de un şarlatan... îţi aminteşti de tânărul arab 
înstărit care m-a însoţit la Cezareea, după ce-mi 
salvase viaţa într-o încăierare cu nişte tâlhari? 


— Dacă mi-amintesc? Sergius râse zgomotos. A 
trebuit să-l bag la răcoare pe tânărul ăsta ca să mă 
asigur că nu-l spintecă pe nepreţuitul nostru 
tetrarh. 


547 
MARELE PESCAR 


— Şi pe care mai târziu l-ai făcut scăpat, să plece 
unde-i place şi să facă ce pofteşte, cu binecuvântarea 
ta, rânji Mencius. 

— Ei bine, Antipa nu merită să trăiască, murmură 
Sergius, încercând să se scuze, dar nu putea fi 
asasinat în timp ce se afla în grija mea. Când nu se 
mai află sub paza mea, nu mă interesează ce i se 
întâmplă... Pentru că veni vorba, ce s-a ales de 
chipeşul tău cuţitar arab? S-a întors în Arabia? 

Mencius clătină din cap şi pentru moment 
Sergius bănui că ar mai avea noutăţi despre acest 
subiect, dar proconsulul era ocupat cu mâncarea. 

— Sunt destul de surprins că Voldi ăsta al tău nu a 
încercat să tranşeze o dată pentru totdeauna 
pretenția Arabiei în ce-1 priveşte pe Antipa, iar 
băiatului se pare că nu-i lipseşte curajul. Felix al 
meu s-a legat foarte mult de el. 

— Ce mai face Felix? întrebă Mencius. 

- E la Roma şi urmează Academia Militară. 

- Bine! Am să-l văd când mă întorc acasă... 
Revenind la acest misterios galilean şi la miracolele 
sale, eu nu sunt mai credul decât tine, Sergius, sau 
decât cinicul tânăr arab, pe care nu-l interesează 
altceva decât caii de rasă, un pumnal bine ascuţit şi 
o întrecere cinstită. Nu există însă nici un dubiu că 
acest lisus a făcut nişte fapte remarcabile, peste 
puterea omenească de înţelegere. 

- Foarte bine! Foarte bine! murmură prefectul 
nerăbdător. Asta e părerea ta! Să spunem că aceste 
poveşti cu minuni sunt adevărate, să admitem că 
galileanul a dat vedere orbilor, auz surzilor, picioare 
noi schilozilor. Să spunem că a vindecat lepra şi că a 
sculat oameni din morţi! Şi cu asta ce-a făcut? Dece 
nu a încercat azi să se salveze pe el însuşi? Sau e 
dotat cu o putere supranaturală, sau nu e! în loc să 
stea acolo neputincios, legat ca un animal în drum 


spre sacrificiu, el putea îndrepta un deget spre Pilat 
şi să-1 înţepenească pe loc, într-o stare cataleptică! 

— Păi, iată, tocmai asta e! răbufni Mencius, 
bătând puternic 


LLOYD C. DOUGLAS 


OI x 


4 


cu pumnul în masă. Tocmai aici e misterul! Să 
spunem că omul nu era o creatură obişnuită; că el 
poseda într-adevăr o putere supraomenească; că 
avea misiunea de a îndrepta modul de viață al 
acestei lumi; să presupunem că el a înfăptuit aceste 
miracole de vindecare doar ca să atragă un auditoriu 
şi să dea publicului un motiv întemeiat ca să creadă 
că el a vorbit cu autoritatea divină! Tot ceea ce le-a 
cerut el oamenilor era ca ei să se comporte cu 
bunăvoință unul față de celălalt. Asta, spunea el, va 
vindeca lumea de necazurile ei. Aici Mencius făcu o 
pauză. 

— Bine, bine, continuă! îl îndemna Sergius. Dar nu 
mi-ai răspuns încă la întrebare. 

— Vin acum şi la asta. Să spunem că, în sfârşit, 
acest Purtător de Făclie a adus cu el zorile şi că 
lumea nu era pregătită să primească lumina sa. 
Oamenii sunt prea egoişti şi înfumuraţi ca să facă 
această experienţă. Fiecare îşi doreşte pacea şi 
prosperitatea, dar nimeni nu face nimic pentru a le 
dobândi. Vecinii care locuiesc poartă în poartă se 
ceartă şi se dispută pentru te miri ce, rude de sânge 
se urăsc între ele, sectele religioase dispreţuiesc 
credinţa celorlalte. El a privit în jur şi a constatat că 
fiecare instituţie a lumii se află în vrăjmăşie cu 
împărăţia adevărului, a bunăvoinţei şi a păcii 
propuse de el. Nici o cârmuire nu doreşte pacea, 
Sergius! Care dintre noi ar avea o slujbă dacă ar 
întâlni bunăvoința pretutindeni? Îţi poţi imagina 
Imperiul făcând tentative de pace?... Sigur că nu, 
pentru că un val de bună-cuviinţă între oameni ar 
zdrobi Imperiul!... Ce s-ar alege de temple, de altare 
şi de zeii înşişi, dacă omenirea s-ar hotărâ dintr-o 
dată să fie cinstită şi milostivă? Nici un om n-ar mai 
trebui să-l jelească pe celălalt întru salvarea 
sufletului de focurile gheenei dacă el ar duce o viaţa 


călăuzită de  corectitudine!... A fost o cauză 
pierdută!... Și astfel, încheie Mencius, mesagerul a 
renunţat la misiunea lui lipsită de speranţe! 

— Asta e desigur o teorie fantastică, comentă 
Sergius. 


549 
MARELE PESCAR 


— E mai bună decât nici una, spuse Mencius. 

— Aş dori să te întreb ceva, spuse prefectul 
privindu-l pieziş pe proconsul: Ai adopta tu un astfel 
de program idiot care ţi-ar cere să-i baţi pe toţi 
prieteneşte pe umăr - sclavi şi ceilalţi deopotrivă? 

— Sigur că nu, declară Mencius. Nu-mi pot 
permite acest lucru. În curând aş ajunge pe drumuri 
în zdrenţe, cerşindu-mi pâinea zilnică. 

— Atunci, iată că teoria galileanului nu e bună, nu- 
i aşa? 

— După cum se pare, nu! De asta a renunţat şi el. 
Te întrebi de ce nu s-a apărat el azi-dimineaţă. 
Răspunsul meu este că el a văzut că nu merită. 
Lumea nu este pregătită pentru asta. 

— Şi crezi că va fi vreodată, Mencius? întrebă 
prefectul împingându-şi scaunul. 

— Sincer să fiu, nu! Asta te face să crezi că 
indiferent cine este cel care a născocit lumea, el s-a 
gândit la ceva mai bun decât foametea, sclavia şi 
vărsarea de sânge, dar... 

-— Dar... între timp, zâmbi Sergius, tu vei continua 
să aduci cupru ca noi să invadăm docurile, ca noi să 
ni-i punem în cap pe aceşti amărâţi de iudei... încetul 
cu încetul, văd că-ţi pierzi minţile, Mencius. Gândeşti 
prea mult. Ar fi mai bine să accepţi lucrurile aşa cum 
sunt ele. Lumea e un spectacol destul de sinistru, dar 
e unica lume pe care o avem... Mergem? 

Cu patrula în frunte, cei doi bărbaţi se îndreptară 
spre padoc, încălecară caii şi porniră la drum, 
parcurgând o bucată de drum în tăcere. 

Dar nu mi-ai spus ce vânt te aduce la Ierusalim? 
întrebă Sergius. 
Mencius îi povesti pe scurt despre mesajul 
împăratului către Marcellus, pe care căpitanul 
Fulvius i-l va înmâna înainte de coborârea serii. 
— Despre ce crezi că e vorba? 


Mencius nu-şi spuse părerea, dar presupuse că putea 
fi vorba de o rechemare la Roma. 


LLOYD C. DOUGLAS 


OI x 


5 


— Probabil că bătrânul îi va ordona lui Marcellus 
să-şi pună singur gâtul în laţ, spuse el. 

— Ar fi nebun de-a binelea dacă ar face-o, remarcă 
Sergius. Ar fi o treabă murdară pe care Pilat i-ar 
încredinţa-o băiatului, adăugă el cu o crispare. Dare 
puţin probabil ca legatul să se ocupe personal de ea. 
Ticăloşii din Minoa ştiu ei cum s-o facă. Marcellus 
era beat criţă... Trebuia să rămân la banchet azi- 
noapte, dar m-am scuzat şi am şters-o. Pentru Pilat 
au venit vremuri grele, cred. Îşi va încărca conştiinţa 
cu încă o povară. 

Se apropiau de o răscruce: drumul din dreapta 
ducea spre Cezareea, iar cel din faţă direct spre 
Joppa. Îşi frânară caii, purtându-i apoi la pas. 

— Transmite-i  salutări băiatului meu, spuse 
Sergius. 

— O voi face cu plăcere. 

— Când crezi că ai să fii acasă, Mencius? 

În şapte săptămâni, dacă totul decurge bine. 

— Bine, noroc bun şi vreme frumoasă. 

Se ridicară în scări şi se salutară ceremonios în 
beneficiul patrulelor prezente. Dădură pinteni cailor 
şi se despărţiră. Mencius era bucuros să plece. în 
Ierusalim avusese cea mai dureroasă experienţă şi 
spera să nu mai aibă vreodată ocazia să viziteze 
Oraşul Sfânt. Peste şapte săptămâni va fi acasă îm- 
preună cu familia lui... S-ar fi îngrozit dacă ar fi ştiut 
că-n mai puţin de şapte săptămâni va fi din nou la 
Ierusalim, într-o misiune atât de misterioasă încât el 
însuşi nu ştia cine îl chemase... şi de ce. 

În tot cursul după-amiezei, Tad mersese în urma 
lui Petru, nevrând să-l ajungă din urmă, ci doar să 
nu-l piardă din ochi. Nu era în firea lui Petru să 
fugă. Poate că durerea prea mare pentru situaţia 
jalnică a Stăpânului său îi luase minţile. 


Ei bine, oricare ar fi fost motivul durerii lui, el 
avea nevoie de cineva care să-i poarte de grijă. 
Pentru lisus nu mai era nimic de făcut. 


551 
MARELE PESCAR 


Petru mersese repede, cu paşi mari, 
împleticindu-se din când în când, până ce ajunse la 
Poarta Damascului. Apoi începu se alerge. Nu era 
uşor pentru Tadeu să ţină pasul cu el. Uneori Petru 
se prăbuşea la marginea drumului, cu capul în mâini, 
o lua iar din loc şi din nou se grăbea. 

În satul Lebonah, Tad cumpără vreo şase turte şi 
câţiva peşti afumaţi. Când se întoarse, Petru 
dispăruse. Îşi reluă drumul şi numai după o milă îl 
zări din nou. Era pe la jumătatea după-amiezei. 
Petru se odihnea culcat pe pământ, sub un pâlc de 
chiparoşi, cu faţa în jos. Tad se apropie încet şi se 
aşeză la mică distanţă de el. 

După un timp îndelungat, Marele Pescar se 
ridică. Avea ochii umflaţi şi injectaţi. Tad desfăcu 
încet săculeţul şi-i oferi din merindele procurate. 
Petru făcu o grimasă şi clătină din cap. 

— Tad, nu trebuia să vii după mine, spuse el 
răguşit. Nu mă atinge! Sunt necurat! 

— Adică... Vrei să spui... că ai lepră? bâigui Tad. 

— Ah, băiete, dacă ar fi numai asta!... bolborosi 
Petru 

— Atunci care e necazul? insistă Tad. 

Lacrimi amare şiroiau pe obrazul lui Petru. 

— L-am tăgăduit pe Stăpânul meu! strigă Petru 
printre lacrimi. Ei m-au întrebat dacă eu sunt 
prietenul lui şi eu am negat! Du-te înapoi, Tad! Du- 
te la ceilalţi. Eu nu sunt o tovărăşie bună pentru 
tine. Du-te îndărăt la ceilalţi, îţi spun: Petru se 
ridică şi porni clătinându-se spre Galileea. 

Descumpănit şi cu inima sfâșiată, Tad continuă 
să-l urmeze. 


Puțin după-amiază, Iosif din Arimateea se 
înfăţişă la Insulă şi ceru să vorbească cu Pilat. I se 
răspunse că procuratorul se odihnea şi nu putea fi 
deranjat. Iosif insistă, spunând că problema este 


urgentă. După o lungă aşteptare, a fost condus în 
sala de consiliu, unde 1-a găsit pe Pilat stând la 
biroul său, abătut şi cu privirea tulbure. 

Ei bine, Josi, murmură nefericitul procurator, 
despre ce este vorba? 


LLOYD C. DOUGLAS 


x 
552 


— Am venit să cer permisiunea să-l înmormântez 
pe galilean când va muri. 

— E prieten cu tine, Josi? 

Iosif încuviinţă dând uşor din cap. 

— De departe, domnule. Eu n-am fost un adept de- 
al lui. Nu am avut curajul. Vreau doar să-l scot de 
acolo şi să-l pun în mormântul meu. 

— Poate crezi că galileanul a fost condamnat pe 
nedrept? îl întrebă tăios Pilat. 

— Eu n-am venit aici să critic, murmură Iosif. 

— Dar crezi că omul era nevinovat, spuse Pilat. 
După o pauză, adăugă iritat: Şi eu la fel, Josi... Dar... 
ce puteam face? 

— Pot să iau trupul său, domnule? 

Procuratorul îşi luă stilusul şi scrise un ordin 
scurt. 

— Dă-i-o legatului din Minoa. 

Uşa se deschise şi apăru căpitanul gărzii de la 
Insulă. 

— A venit o mică delegaţie din partea Sinedriului, 
anunţă el. 

— Foarte bine, murmură Pilat plictisit. Spune-le să 
intre. 

Purtătorul de cuvânt, un preot tânăr, se înclină 
adânc şi spuse: 

— Înscrisul pe care l-am cerut noi este eronat. 

— Care înscris? întrebă nervos Pilat. 

— Acela pe care l-au bătut în cuie în partea de sus 
a crucii. Acolo stă scris „Acesta este Regele 
ludeilor". Este o neînțelegere. Am vrea să se scrie 
astfel: „El spune că era Regele Iudeilor". 

— Scrieţi ce vreţi, urlă furios Pilat. Eu am scris 
destul! Chiar prea mult! Să nu mai aud nimic despre 
asta! Şi bătu puternic în masă cu ambii pumni. 
Nimic! M-aţi înţeles? 

Delegaţia se retrase înclinându-se. Iosif se ridică 
şi el să plece. 


— Salve, spuse el, şi mulţumesc. 
Încruntat şi preocupat, Pilat dădu din cap, dar nu 
răspunse. 


CAPITOLUL XXIII 


mediat după zguduitoarea ştire că lisus fusese 
răstignit se răspândi vestea de necrezut că el 
era din nou viu. 
În provincii, nimănui nu-i venea să-şi creadă 
urechilor. În teritoriile în care el vorbise şi vindecase 
bolnavi, orice activitate încetase. Nu se mai vorbea 
despre nimic altceva; nu mai conta nimic altceva. 

Această stare emoţională nu se limita numai la 
zonele locuite de evrei.  Misteriosul galilean 
devenise de mult timp subiect larg discutat în toate 
teritoriile învecinate. Spusele şi faptele sale fuseseră 
comentate nu numai de la Damasc la Petra şi de la 
râul Iordan la mare, dar şi în îndepărtata Cappadocia 
şi foarte îndepărtata Etiopie. 

Presupunerea Proconsulului cum că extraordinara 
carieră a Tâmplarului facător-de-minuni era un 
fenomen local, observat numai de ţărani, de 
viticultori şi pescarii din interiorul ţării lui Israel nu 
se dovedise reală. Mencius descoperea acum că până 
şi sclavii de pe corabia lui cu mărfuri auziseră de 
lisus şi de preconizata împărăție în care toţi oamenii 
aveau să fie liberi. 

Uluitoarea ştire a morţii lui lisus şi revenirea sa 
la viaţă se răspândise iute. De obicei, lungile 
caravane care făceau naveta între interiorul ţării şi 
diferitele porturi constituiau mijloacele cele mai 
sigure de răspândire a diferitelor ştiri. Cât despre 
credibilitatea lor, acestea aveau aceeaşi valoare ca şi 
cele ieşite din gura rapsozilor hoinari. Şi dacă o 
asemenea caravană aducea o atât de 


LLOYD C. DOUGLAS 


OI x 
OI 


4 


uluitoare veste ca aceea a învierii lui lisus, era puţin 
probabil ca oamenii cu bun simţ să o creadă. Ştirea 
depăşise însă viteza  caravanelor. La finele 
Săptămânii Pascale, toate drumurile şi căile 
secundare erau înţesate de călători şi toţi aceştia 
vorbeau. 

Primii drumeţi erau negustorii de pe meleaguri 
îndepărtate care nu-şi făceau scrupule să pornească 
într-o călătorie în ziua de Sabat. Ei vorbeau despre 
răstignire. Veneau apoi pelerinii iudei, care plecau 
spre casă o dată cu ivirea zorilor în ziua de 
duminică. Aceştia confirmau cu tristeţe relatările 
anterioare ale negustorilor străini. Mai târziu, pe la 
amiază, relatările contradictorii referitoare la 
înviere porneau la drum cu diferite viteze de 
propagare de la o oră la alta, de la o zi la alta, pe 
jos, călare pe cai, pe cămile, cu căruțe trase de 
măgari, litiere, trăsuri, luntre şi corăbii, până când 
toată lumea, de la depărtări de o sută de mile în 
toate direcțiile, auzise că galileanul răstignit, cel 
făcător-de-minuni înviase! 

Era pentru prima oară în viața oricui că auzea o 
asemenea veste uluitoare; era prima oară că ştirea 
constituia cu adevărat o noutate. Viaţa era nesigură 
pentru orice om, dar moartea nu. Nimeni nu era 
scutit. Nici chiar Cezarii, care se pretindeau divini. 
Acum se părea că un tâmplar fără o leţcaie învinsese 
moartea. Avea deci o putere mai mare decât cea a 
împăratului. Nu toată lumea credea povestea, dar 
toată lumea vorbea despre ea. Chiar şi aceia care 
dădeau sceptic din cap ar fi vrut s-o creadă; sperau 
să fie adevărată. 

Existau mai multe versiuni. Redusă la forma ei 
cea mai simplă, povestea suna astfel: câteva femei 
devotate, adepte ale Stăpânului, s-au dus în zorii 
zilei de duminică în frumoasa Grădină Sepulcrală ca 
să ungă cu smirnă trupul mutilat al lui lisus. Ele au 


găsit mormântul deschis şi gol. Apoi l-au văzut 
strecurându-se printre florile grădinii. După un 
moment de extatică recunoaştere, femeilor li s-a 
cerut să-i vestească „pe discipolii mei... şi pe 
Petru”. 


555 
MARELE PESCAR 


Proconsulul Mencius străbătea cheiul 
într-un du-te-vino necontenit, când căpitanul Fulvius 
sosi o dată cu crepusculul zilei de sâmbătă, însoţit 
de legatul din Minoa, de sclavul său şi o jumătate de 
duzină de călăreţi. 

— Îl luăm cu noi la Roma pe legatul Marcellus 
Gallio, explică Fulvius în timp ce descăleca plictisit 
şi istovit. Apoi, adăugă în şoaptă, să nu aştepţi prea 
mult de la băiatul ăsta. Se pare că şi-a pierdut 
minţile! 

Făcu prezentările de rigoare, dar fără succes. 
Tânărul Gallio era palid, cu privirea rătăcită, şi nu 
încercă să pară agreabil. 

- Legatul este bolnav, domnule, interveni 
Fulvius. Îl conduc îndată în cabina lui. 

Chemă un sclav care-i strânse bagajele, 
urmându-şi stăpânul , grav tulburat. Mencius gândi 
în sinea lui că nu văzuse niciodată un mai 
desăvârşit specimen de frumuseţe bărbătească 
până la acest grec splendid. După câteva clipe, 
Fulvius reveni pe punte şi-l luă pe proconsul 
deoparte. 

— Ce mai zi! Căpitanul îşi tamponă fruntea 
transpirată. Prima ocazie de a-i înmâna scrisoarea 
împăratului a fost la banchetul pe care 1-a dat Pilat 
în cinstea oaspeţilor săi ofiţeri. 

— Şi astfel Marcellus a citit-o... şi şi-a pierdut 
echilibrul mintal? presupuse Mencius. 

- El era deja în starea asta. Umbla ca un năuc. 
Ai fi zis că e un cadavru ambulant, total indiferent 
la mesajul împăratului prin care-i ordona să revină 
la Roma. A întrebat când vom pleca şi m-a rugat să- 
1 luăm cu noi. Treaba asta mă depăşeşte. Am 
încercat să vorbesc cu el azi. Tot ceea ce putea 
spune era! „Ai fost şi tu acolo?" 

— Poate că răstignirea a fost prea mult pentru 
nervii lui, sugeră Mencius. 


— Dar el e obişnuit să vadă sânge. 

— Sclavul său pare inteligent. Crezi că el ştie ce- 
1 frământă pe legat? 

— Poate! Este îngrijorat din pricina lui. I-am spus 
grecului 


LLOYD C. DOUGLAS 


OI x 


5 


că nu navigăm direct la Roma şi el mi-a răspuns: „Nu 
e nici o grabă". 

— Probabil că vrea ca legatul să-şi revină înainte 
de a-l întâlni pe împărat, gândi Mencius cu voce 
tare. 

— S-ar putea ca bătrânul Tiberius să-l placă mai 
mult dacă-i lipseşte o doagă... chicoti Fulvius. Şi 
pentru că mi-am adus aminte, ce-ai mai auzit de 
arabul tău? 

— Nu cred că e încă momentul. 

— Se pare că vom avea o călătorie interesantă, 
spuse Fulvius tărăgănat, cu un nebun şi un fugar la 
bord 


Târziu, în după-amiaza zilei de duminică, Voldi 
sosi în galop la cheiul unde era ancorată corabia. Pe 
drum se debarasă de zdrenţele sale şi-şi puse hainele 
şi cizmele pentru o călătorie călare. Era într-o 
dispoziţie bună. 

— A fost aşa cum m-am aşteptat, explică el la 
sosire. Ieri, pe înserat, caravana noastră a fost 
atacată de bandiți. Erau câţiva aprigi luptători, dar 
până la urmă i-am dovedit. Am pierdut câţiva oameni, 
printre care şi tetrarhul. Cineva 1-a spintecat cu 
pumnalul. 

- Poate ar fi mai bine să urci la bord, îl sfătui 
Mencius grav. 

— E o idee bună, încuviinţă Fulvius. 

După câteva minute, „Vestris" se depărta de 
docuri şi pânzele ei se ridicau semeţe pe catargele 
înalte. Darik şi Brutus, în boxe alăturate, fornăiau 
puternic. Urmau şi celelalte corăbii ale flotei, care 
ridicau ancora şi desfăşurau velele. 

Voldi se alătură prietenilor lui romani pe punte. 
Un sclav le aduse gustări. 

— I-ai furat calul tetrarhului, spuse Mencius 
zâmbind ştrengăreşte. 


— Ba deloc! protestă Voldi. I-am vârât tetrarhului 
în buzunar punga cu cei trei sute de dinari. 

— În felul ăsta, tu şi tetrarhul sunteţi chit, zâmbi 
ironic Fulvius 

— Aşa-i! declară Voldi. Ca şi tetrarhul faţă de 
Arabia. 


557 
MARELE PESCAR 


Era miercuri dimineaţă. Timp de o oră, 
Marele Pescar stătuse în genunchi, călăfătuind 
sârguincios crăpăturile punţii lui „Abigail". El 
observase că dacă se dedică cu râvnă acestei munci 
manuale monotone îşi uşurează o vreme sufletul 
chinuit. Chiar şi faptul că stătea îngenuncheat îl mai 
ajuta puţin. 

Tad plecase pe țărm după câteva provizii. Fidelul 
său flăcău aproape că nu se dezlipise de Simon de la 
plecarea bruscă din Ierusalim şi până la sosirea lor 
duminică seara. Pe când se grăbea să ajungă în 
Capernaum, Tad îl îndemnă pe nefericitul cârmaci să 
se ducă acasă, unde putea să mănânce şi să doarmă 
o noapte ca lumea, dar Simon nu era pregătit să dea 
ochii cu Hanna. Nu, va aştepta până ce Andrei va fi 
în măsură să vină acasă. Andrei îi va spune cum ştie 
el. 

— Am să dorm pe „Abigail", spuse el, dar vreau ca 
tu să te duci acasă la noapte, Tad. Aşa e corect faţă 
de părinţii tăi. După ce mă scoţi în larg, poţi pleca 
acasă. 

— Dar cum să te las fără barcă? 

Aşa vreau eu, spuse Simon morocănos. Dacă s- 
ar afla o barcă legată de corabie, asta ar însemna 
că e cineva la bord, ori eu vreau să rămân singur. 

Tad protestă, dar Simon se împotrivi. După ce 
bărcuţa dispăru în ceața groasă a dimineţii, în loc ca 
„Abigail" să i se pară primitoare, nu-i oferi decât o 
atmosferă rece şi încărcată de reproşuri. Cuverturile 
de mult timp nefolosite şi lăsate în micuța cabină 
erau umede şi mucegăite. Simon cufundă o carafă în 
apă şi îşi spălă picioarele prăfuite, simulând că se 
întorsese acasă, pe teren familiar, repetând gesturi 
obişnuite. Dar nimic nu era chiar real. Se lăsă în 
hamac, sperând că extenuarea îl va ajuta să 
adoarmă. Nu reuşi decât să moţăie; se trezea la 
diverse intervale tresărind, simțind că lucrul acela 


groaznic care i se întâmplase îl sugruma şi, cu 
fruntea plină de sudoare, se cufunda iarăşi într-un 
coşmar cumplit. Tăcerea era adâncă, înfricoşătoare. 
Făcuse o greşeală că-l lăsase pe Tad să plece. 


LLOYD C. DOUGLAS 


OI x 


5 


Lunga noapte zbuciumată se sfârşi şi zorile 
rozalii se iviră îndată în spatele munților de la 
răsărit, promițând o zi faimoasă de vară timpurie. 
Era ceasul ce-1 mişca profund dintotdeauna pe 
Simon, dar în dimineața asta sufletul lui nu mai 
tresărea la măreția momentului. Se strecură spre 
pupă şi se propti de balustradă, privind mohorât 
peisajul. îşi aminti o observație a Stăpânului - 
neînţeleasă pe deplin la vremea aceea: „Tu eşti sarea 
pământului, dar dacă sarea îşi pierde gustul..." Aici 
era necazul. De-acum încolo, cât va trăi, Simon 
simţea că viaţa nu va mai avea nici un gust pentru 
el. 

Spre nemărginita lui uşurare, zări o barcă. Tad o 
trase până sub prora lui „Abigail". Simon cobori un 
coş şi când îl trase în sus văzu că era plin cu de-ale 
gurii: pâine, biban afumat şi smochine uscate. Se 
aplecă mult peste balustradă şi apucă de capătul 
hamacului pe care îl adusese Tad de acasă. Era 
strâns  înfăşurat împreună cu aşternutul. Era 
reconfortant să ştie că de acum va avea o tovărăşie. 

Toată ziua munciră laolaltă pe puntea îndelung 
neglijată, mare parte a timpului în tăcere. Din când 
în când, Tadeu îndrăznea câte o scurtă observaţie, 
dar, nefiind încurajat, renunţa. Odată, când i se 
adresă taciturnului cârmaci cu numele de Petru, 
Marele Pescar îi răspunse cu tristeţe: „Numele meu 
e Simon. Te rog reţine acest lucru" Marţi, Tad aduse 
pe punte unul din corturile pe care Ester le folosise 
vara trecută. îi va folosi dacă va ploua noaptea. Ochii 
lui scânteiau de bucurie când se întoarse. 

În sat se spune, relată el, că a fost atacată 
caravana tetrarhului şi că el a fost ucis. 

Nici chiar această ştire zguduitoare nu avu darul 
să-l smulgă pe Simon din apatia lui. După un 
moment de tăcere, el remarcă: 


Atunci vor închide palatul. Şi după o altă pauză, 
adăugă: Nu vor mai avea nevoie de peşte. 
Şi acum era miercuri dimineaţa. Tad plecase pe țărm 
cu treburi. 


559 
MARELE PESCAR 


Genunchii lui Simon slăbiseră pentru că îi lipsea 
exerciţiul; după o oră se ridică, plictisit, şi străbătu 
puntea întrebându-se ce 1-a putut reţine pe băiat de 
întârzie atât. Pe lac erau trei bărcuţe care înaintau 
rapid şi vâslele lor sclipeau în lumina soarelui. 
Ferindu-şi ochii cu mâna, Simon scruta întinderea 
apei şi reuşi să identifice ocupanţii. Tad îl aducea pe 
Andrei. Iacob şi loan erau în a doua barcă, iar în cea 
care sosi mult în urmă se aflau Filip, Toma şi 
bătrânul Bartolomeu. 

Simon simţi că-i sare inima din piept. Cum îi va 
putea privi în ochi pe oamenii aceştia? Acum erau 
destul de aproape ca să vadă că vorbeau între ei cu 
însufleţire. Păreau fericiţi! Ce se întâmplase? Aruncă 
o frânghie în prima barcă. Ionică o prinse, puse un 
picior peste balustradă şi cu ambele braţe îl apucă 
pe cârmaciul descumpănit: 

— N-ai auzit? strigă el vesel. Nu ştii? Ascultă! 
lisus trăieşte... E din nou în viaţă! îl 

— L-am văzut, Petre! A venit la noi duminică 
noaptea, în casa lui  Ben-losef, spuse Iacob, 
apucându-l pe Simon de braţ. 

Toţi se năpustiră pe punte afară de Bartolomeu, 
căruia îi veni în ajutor Tadeu, trăgându-l pe punte. 
Simon stătea în faţa lor, privind buimăcit, cu buzele 
tremurânde, apoi lacrimi începură să-i şiroiască pe 
obraji. 

— Ne-a spus să ne grăbim să mergem cu toţii 
acasă, spuse Filip. Era nerăbdător să afli şi tu. 

- Da, aşa a spus, interveni Ionică. El spunea: 
"Du-te şi anunţă-l pe Petru". 

— Sunteţi siguri că el a spus „Petru"? întrebă 
Marele Pescar cu voce răguşită. 

— Ei, daa! Aşa a spus! declară Bartolomeu:,,Du-te 
repede şi spune-i lui Petru!" 


— Unde e el acum? insistă Petru. Trebuie să mă 
duc îndată la el. 

— Ne-a ordonat să aşteptăm aici, spuse Andrei. 
Va veni el la noi. 


LLOYD C. DOUGLAS 


OI x 


o 


Toţi se îndreptară spre pupă şi se aşezară în jurul 
lui Petru. Dacă vreunul dintre ei îşi mai amintea de 
inexplicabila  apostazie din dimineața  teribilei 
tragedii, acest lucru nu se vedea. Toţi erau prea 
bucuroşi ca să-şi mai amintească de altceva decât de 
triumful  Stăpânului lor. Toţi vorbeau deodată. 
Privirea strălucitoare a lui Petru se plimba de la unul 
la altul, în timp ce încerca să desluşească ceva din 
relatările lor. Apoi începu să pună întrebări: 

— Era acelaşi lisus, cu acelaşi trup? 

— Absolut acelaşi, declară Toma. Poate puţin 
palid. Avea pe frunte urme negre, adânci, de spini şi 
răni purpurii lăsate de urma cuielor în mâini şi 
picioare, precum şi o tăietură de sabie într-o parte, 
dar era adevărat! 

— Atunci nu doar duhul lui, conchise Petru, ci în 
carne şi oase? 

După un moment de tăcere, bătrânul Bartolomeu 
îşi drese glasul. 

— Exista totuşi o mică deosebire, Petre, admise 
el. E adevărat că el a apărut cu trupul lui adevărat, 
aşa cum spune Toma, dar... 

— A mâncat şi el puţin peşte şi miere de fagure, 
interveni Filip. 

— Asta nu ştim sigur, spuse Iacob. Singura lumină 
acolo era o candelă mică, pentru că noi ne 
ascundeam. 

— Bine, bine! El a luat farfuria, insistă Filip. Poate 
că a mâncat. 

— Ce-ai vrut să spui, Bartolomeu? se întoarse 
Petru spre bătrân, săgetându-l1 cu privirea. 

Toţi ascultau cu ochii plecaţi, ca şi când ştiau ce 
urmează. 

— Doar asta, Petre, răspunse Bartolomeu. Că era o 
mică deosebire. Când a intrat în încăpere, el nu s-a 
străduit să deschidă uşa. 


— Vrei să spui că a pătruns prin ea? întrebă Petru, 
privindu-l fără să clipească. 


561 
MARELE PESCAR 


— Aşa presupun, spuse Bartolomeu ezitând. Uşa 
nu a fost deschisă şi apoi... el stătea acolo. 

— Şi când v-a părăsit, insistă Petru, a deschis el 
uşa? Şi nu ştiţi unde a plecat? 

— Şi asta a fost ceva misterios, spuse Bartolomeu. 
El stătea acolo în mijlocul nostru, aşa cum ţi-am 
spus, vorbind cu noi serios. Şi, aşa cum a amintit 
Iacob, odaia era slab luminată. Şi dintr-o dată a 
dispărut. 

— Nu a plecat pe uşă? 

— Nu s-a apropiat de uşă. Nu s-a clintit de pe 
locul lui!... 

A dispărut pur şi simplu! 

Se făcuse din nou linişte, pe care o întrerupse 
Ionică: 

— Se spune că doi oameni l-au întâlnit pe drum în 
apropiere de Emmaus, în seara aceea, cam pe la 
vremea cinei. Amândoi credeau cu tărie în Stăpânul 
nostru pentru că l-au văzut adesea şi l-au auzit 
vorbind. Tocmai discutau veştile despre învierea lui 
când el i-a ajuns din urmă şi a intrat în vorbă. L-au 
invitat să ia cina cu ei la hanul din Emmaus. Un timp 
a stat cu ei la masă... 

— Dar nu a mâncat nimic, adăugă Iacob. 

— Şi a dispărut iar! sfârşi Ioan. 

— Cel mai ciudat lucru este că el vorbea cu aceşti 
oameni în Emmaus aproape în acelaşi timp când 
apărea la noi, la casa lui Ben-losef, interveni Toma. 

— Şi trebuie să ştii că sunt trei ore bune de mers 
din Emmaus și până la Ierusalim, spuse Filip. 

Un timp, nimeni nu mai spuse nimic. Petru 
rămăsese pe gânduri şi îşi freca bărbia, vădit 
tulburat. Andrei observă că în barba neagră a fratelui 
său apăruseră fire albe. Da... mai avea şi o şuviţă 
argintie printre zulufii de pe frunte care nu existase 


înainte. Era rezultatul teribilei suferinţe lăuntrice pe 
care o îndurase Petru. 

Tad surprinse privirea lui Ionică şi îi făcu un 
semn discret cu degetul. Amândoi se ridicară încet 
şi se strecurară spre mica bucătărie, probabil să 
pregătească ceva de mâncare. 


LLOYD C. DOUGLAS 


Indiferent ce i se întâmplă lui Petru, rezumă 
Bartolomeu, un lucru e sigur: Stăpânul nostru, 
învingând moartea, este liber să meargă unde-i place 
şi când îi place! El nu e legat de spaţiu... şi de timp! 

— El ar putea fi acum chiar aici, pe „Abigail"! 
presupuse Andrei. 

Petru privi peste umăr şi apoi direct în ochii 
fratelui său. 

— Asta nu te înspăimântă, Andrei? 

— Nu, nu mă înspăimântă, răspunse Andrei, dar de 
acum încolo - atât timp cât voi mai trăi - am să fiu 
mai atent cu tot ce spun... şi ce fac... Nu se ştie 
niciodată când poate apărea. 


A doua zi dimineaţa devreme - era cea de-a 
douăzecea zi din Nisan - se aflau adunaţi cu toţii pe 
„Abigail". Era mult de lucru pentru reamenajarea 
corăbiei îndelung părăsite, ca şi sora ei „Sarra", dar 
nimeni nu părea interesat de treaba asta. Nu-şi 
găseau locul, erau neatenţi şi foarte preocupaţi de 
vizita pe care o aşteptau. La intervale scurte, câte 
unul dădea o raită pe punte, scrutând orizontul. în 
discuţiile animate de ieri, "povestea fusese reluată 
de câteva ori, până ce nu mai rămăsese nimic de 
spus. 

— Credeţi că va veni azi? întreba câte unul dându- 
şi îndată seama că întrebarea nu avea răspuns. 

Încordarea  aşteptării începuse să-şi spună 
cuvântul. Aşteptarea, veghea şi ascultarea 
deveniseră  copleşitoare. După-amiază târziu, de 
obicei atât de cumpătat în sugestii, Andrei îi uimi pe 
toţi când îşi strigă fratele care în ultima oră stătuse 
neclintit pe scaunul cârmaciului, cu privirea pierdută 
pe luciul apei. 

— Ce-ar fi să mergem mâine la pescuit! Cred că e 
mai bine să ne găsească la lucru când va veni. 

Propunerea aduse o adevărată uşurare pentru toţi. 
Restul zilei şi-l petrecură cu rânduirea năvoadelor şi 


uneltelor de pescuit. Încordarea se risipise. O 
frânghie roasă de la capătul catargului principal se 
rupse cu o trosnitură puternică şi se prăbuşi în lac 
cu Ionică atârnat de ea. Îl scoaseră din apă şi toţi 
făcură haz. 


563 
MARELE PESCAR 


Ce bine era să mai râdă iar, îndeosebi pe seamalui 
Ionică, a cărui agilitate în căţărarea pe toate pânzele 
corăbiei, la orice înălțime, atrăsese admiraţia 
tuturor. 

În ziua următoare plecară la pescuit într-un golf 
aflat în partea de miazănoapte a țărmului, soldat cu 
un succes considerabil: seara se întoarseră, la 
ancoră şi stocară peştele în rezerva lor de peşte viu, 
cufundată la adâncime la chei. Acasă, transportară 
coşuri pline cu biban. Petru se gândea să se întoarcă 
pentru noapte la Betsaida, dar când veni vremea să 
părăsească corabia, hotărâ să rămână. Toţi ceilalţi 
plecară acasă, inclusiv Tad, căruia i se ordonă să ia 
ceva peşte şi pentru familia lui. O dată cu 
crepusculul, plecară şi bărcile şi Petru se văzu din 
nou singur, dar de data aceasta cu cugetul liniştit. Şi 
în noaptea aceea dormi. 

La primele licăriri de lumină cenuşie, înaintea 
zorilor, Marele Pescar se sculă şi urcă pe punte. Era 
încă prea devreme ca să desluşească punctele de 
reper familiare. Tot într-o dimineaţă ca asta stătuse 
aici, privind spre țărm în negura de dinaintea 
primilor zori, şi auzise o voce care-l striga „Simon!". 
Cu inima zvâcnind în piept, coborâse în barcă şi 
cutreierase tot întinsul apei cu răsuflarea tăiată! Şi 
atunci a primit însărcinarea să fie, de-acum înainte, 
„pescar de oameni". 

Cerul se lumină puţin şi ceața începu să se 
risipească. Cheiurile şi colibele pescăreşti 
deveniseră vizibile. Marele Pescar îşi mai roti o dată 
privirea pe țărm, scrutând apoi împrejurimile. La 
marginea apei se ridica o coloană înaltă şi subţire de 
fum albăstrui, din mijlocul unor mici limbi de foc 
strălucitoare. Alături de foc stătea Stăpânul însuşi, 
care-şi încălzea mâinile. El ridică braţul, îi făcu semn 
cu mâna şi-l strigă: „Petre!" 


O jumătate de oră mai târziu, discipolii începură 
să sosească la lucru, în grupuri de câte doi şi câte 
trei. Se grăbiră spre locul unde-i zăriră pe lisus şi pe 
Petru stând alături, lângă foc. Stăpânul îi întâmpină 
cu un zâmbet. Marele Pescar avea părul ud şi era 
dezbrăcat până la brâu. Cămaşa lui era întinsă la 
uscat lângă foc. Avea ochii roşii şi umflaţi de plâns, 
dar ciudat 


LLOYD C. DOUGLAS 


O x 


4 


de luminoşi. Se vedea bine ce se întâmplase. Cuprins 
de re- muşcări, Petru se caise amarnic pentru 
slăbiciunea lui, dar acum părea pe deplin reabilitat 
în ochii Stăpânului. 

Tadeu şi loan dădură fuga la rezerva lor de peşte 
şi se întoarseră cu cele necesare pentru gustarea de 
dimineaţă. A- veau peşte şi pâine din belşug. Ora 
care a urmat avea să rămână de neuitat. In câteva 
zile, spunea Stăpânul, el se va întoarce în Casa 
Tatălui său şi îi va lăsa pe ei să-i continue lucrarea. 

Va mai veni poate să viziteze lumea. între timp, 
cei ce au crezut în el - şi „cei care vor crede în mine 
prin mărturia voastră" - vor primi destule dovezi de 
netăgăduit asupra prezenţei duhului său. 

— Stăpâne, ne poţi spune când va trebui să 
aşteptăm întoarcerea ta? întrebă Filip. 

— Nimeni nu ştie ziua şi nici ceasul, Filip, 
răspunse lisus. Ceea ce vă spun vouă, puteţi spune 
tuturor. Vegheaţi! 

Cu glas domol şi blând, el le dădu îndrumări 
pentru ceea ce aveau de făcut în zilele imediat 
următoare. Nu vor mai pescui; pescuitul lor se 
încheiase! Se vor întoarce la Ierusalim şi vor aştepta 
noi ordine. Spunând acestea, se ridică, întinse 
braţele asupra lor în semn de binecuvântare şi le 
spuse cu dragoste părintească: „Pacea mea să fie cu 
voi!". Când rosti tulburătoarele cuvinte, toţi plecară 
capetele. într-un târziu, când ridicară privirile, el 
dispăruse. 

Mult timp stătură astfel într-o tăcere desăvârşită. 
Petru se ridică primul, apoi toţi îl urmară, 
strângându-se înjurai lui, cu privirile aţintite spre el. 
Nici unul nu a simţit nevoia să întrebe care dintre ei 
va fi conducătorul. Petru dobândise dintr-o dată o 
anume maturitate. Glasul său vibrant era autoritar, 
dar fără nici o undă de orgoliu sau aroganță. Avea 
ceva din afecțiunea şi compasiunea care erau proprii 


glasului  Stăpânului. Te ruga stăruitor, dar cu 
blândeţe şi încredere deplină, ceea ce impunea 
respect. Petra îşi amintea ciudata senzaţie de putere 
pe care o resimţise cu mult timp în urmă, în casa- 
palat a lui lair, când preluase comanda mulţimi! 
cuprinsă de panică din cauza furtunii. Fusese ca o 
licoare îmbătătoare 


565 
MARELE PESCAR 


momentul în care conştientizase acea capacitate de a 
comanda. Astăzi însă nu-l mai stăpânea orgoliul 
puterii; din contră, se simţea împovărat de 
responsabilitate. Iisus îi spusese în particular: „Acum 
eşti un păstor! Ai grijă de turma mea!" 

-Vom pleca la Ierusalim, spuse Petru. Iacob, Ioan 
şi Tadeu, voi vă duceţi la corăbii, le asiguraţi, 
strângeţi năvoadele, apoi vă întoarceţi acasă şi vă 
pregătiţi de drum. Noi ceilalţi ne ducem la casele 
noastre ca să ne luăm rămas bun de la familii. Ne 
vom întâlni în Betsaida, la o oră după miezul zilei. 
Marele Pescar îşi luă cămaşa şi şi-o trase peste 
umerii săi laţi... şi ne vom lua rămas bun şi de la lac, 
adăugă el în timp ce se îndepărta împreună cu 
fratele său Andrei. E posibil să nu-l mai vedem 
niciodată. 

-Şi cu corăbiile ce-o să facem? întrebă Andrei pe 
când se îndreptau spre drum. 

-Am să i le las Hannei, spuse Petru. Şi ea va face 
ce va crede de cuviinţă, şi va folosi banii pentru 
întreţinerea ei... Şi casa ta din Capernaum, Andrei? 

— Şi asta va fi tota Hannei. 


Locul de întâlnire era stabilit la dugheana bătrânului 
ţesător Ben-losef, unde discipolii aşteptau 
nerăbdători convocarea, în cele din urmă primiră 
vestea că trebuiau să se adune pe coama unui deal 
din apropiere, dimineaţa devreme, în cea de „a 
douăzeci şi patra zi din Iyar. 

Supuşi, urcară unul câte unul lunga pantă a 
colinei unde îi ; aştepta Stăpânul şi, după un schimb 
de cuvinte însufleţite, le ceru să rămână în Ierusalim 
până ce vor primi noi ordine. 

Apoi toţi îngenuncheară şi lisus se rugă pentru ei, 
iar când se ridicară, el dispăruse. Nu aveau să-l mai 
vadă niciodată - până la sfârşitul vieţii lor - deşi ei 


rămâneau mereu de veghe în aşteptarea întoarcerii 
sale. 


CAPITOLUL XXIV 


imp de peste douăsprezece veacuri, a 

cincisprezecea zi din Sivan, a cincizecea zi 

după Paşti fusese sărbătorită ca zi a recoltei. 
Era cel mai important eveniment al anului ebraic. 

Mulţi bătrâni păstrători ai vechilor tradiţii 
spuneau că, iniţial, Rusaliile aveau drept scop să 
comemoreze primirea poruncilor de către Moise pe 
muntele Sinai; dar astăzi, puţin - dacă nu nimic - mai 
amintea de ele. Această zi lipsită de griji se detaşa 
ciudat de evenimentele istorice. 

În timp ce Paştele marcau o perioadă când casele 
îşi închideau obloanele şi se ridicau rugi pentru 
redobândirea libertăţii de mult pierdute, iar Ziua 
Ispăşirii era dedicată îngenuncherii pentru iertarea 
păcatelor oamenilor, Rusaliile se celebrau prin 
veselie, muzică, procesiuni multicolore şi dansuri pe 
străzi. 

Ziua festivă marca sfârşitul strângerii recoltei de 
orz, cea mai importantă şi intens cultivată cereală 
din Palestina. O vreme, până se coceau strugurii şi 
alte fructe timpurii, evreimea rurală stătea în tihnă, 
lipsită de griji, cu câţiva gologani în buzunar, 
câştigaţi pe merit. Era timpul propice drumeţiilor şi 
plimbărilor prin oraş. 

Ierusalimul era întotdeauna la înălţime în privinţa 
găzduirii petrecăreţilor. Porţile sale deschise erau 
împodobite cu steguleţe şi stindarde viu colorate. 


Dughenele şi bazarele etalau la intrare ghirlande de 
flori din miezul verii. Negustorii îşi lăsau deoparte 


567 
MARELE PESCAR 


preţioasele bijuterii, covoare şi mobile în favoarea 
articolelor ţipătoare, aflate la tot pasul pe tarabele 
unei sărbători ostentative. Amulete, brelocuri şi 
nenumărate mici fleacuri ce puteau sclipi pe un 
colier sau zornăi la o brățară se vindeau la preţuri ce 
păreau un chilipir. Vechile străzi înguste colcăiau de 
mulţimea năucită euforică. Vânzătorii cu tăvi mari, 
încărcate cu dulciuri, îşi ofereau marfa ţipând. 
Plăcintării  trudeau deasupra  plitelor  încinse, 
înmiresmând aerul cu arome îmbietoare de mentă şi 
anason. Cântăreţi pe strune şi din alte instrumente 
de suflat se luau la întrecere cu cerşetorii-rapsozi, 
scoțând sunete discordante spre a atrage atenţia 
grupurilor vesele care se opreau să asculte, scăpau 
câte un bănuţ pe covoraşul din faţa lor, apoi 
mergeau mai departe, amestecându-se prin mulţime. 
Tineretul Țării lui Israel era serios prin natura lui, 
dar nu în ziua de Rusalii. 

Desigur, nu era de aşteptat ca toată lumea să se 
comporte civilizat. Existau destui scandalagii şi 
beţivani pe care patrulele romane pretindeau că nu-i 
bagă în seamă, deoarece, după părerea soldatului 
roman moderat, beţia nu era un păcat capital. 
Legionarii îi admonestau pe flăcăii chercheliţi de la 
ţară care-i acostau pe străini şi vociferau pe străzi, 
sfătuindu-i s-o lase mai domol, dar nu arestau pe 
nimeni pentru această culpă. Era singura zi din an 
când Oraşul Sfânt se mai destindea puţin. Dacă 
feţelor cucernice cu barbă sură nu le convenea acest 
lucru, puteau foarte bine să rămână acasă. 

Dar erau mulţi şi aceia care nu veneau de Rusalii 
la Ierusalim pentru distracţii. Ei proveneau în 
majoritate din marile oraşe mediteraneene care 
participau la renumita licitaţie de cămile a arabilor. 
Oricine îţi putea spune că iudeii şi arabii se urau 
între ei în aşa măsură încât nici unii, nici alţii nu 


călcau pe teritoriul celuilalt, dar exista un obicei de 
mult împământenit ca, de Rusalii, toţi să uite că 
Ierusalimul era iudeu. Iudeii, la rândul lor, uitau în 
ziua aceea că acei crescători de cămile erau arabi şi 
le permiteau să folosească terenul lor pentru 
expunerea şi vinderea neasemuitelor animale. 


LLOYD C. DOUGLAS 


OI x 


8 


Aşa se face că ziua anuală a Rusaliilor nu aducea 
la Ierusalim doar pe tânărul de la țară cu câțiva 
gologani de cheltuială, dar şi pe înstăritul orăşean 
venit din depărtări cu treburi. Se încheiau afaceri 
mari cu aur şi pietre prețioase. In asemenea ocazii, 
ei stăteau față în față cu figuri grave, urmăriți 
îndeaproape de gărzile lor de corp. Când ziua se 
încheia, ei se pregăteau de drum spre casă, călare 
pe înaltele, suplele şi semeţele lor cămile pe care le 
cumpărau la preţuri care-ţi tăiau răsuflarea. Arabii, 
de partea lor, zburau în galop spre casă cu 
buzunarele pline. 

Cam aceasta era natura sărbătorii Rusaliilor, care 
aducea anual la Ierusalim nu numai gloata 
provincială a căutătorilor de distracţii, dar şi mulţi 
oameni serioşi, bogaţi şi influenţi, reprezentând ţări 
şi limbi ale lumii lor frământate, fie că aceştia erau 
barbari, robi sau oameni liberi. 

în acest an, Rusaliile erau considerate drept o 
ocazie potrivită pentru dramatica manifestare a 
Duhului Sfânt al lui Dumnezeu în prezenţa unui grup 
de aleşi care se adunau în taină în acest scop, 
urmând o chemare irezistibilă. în toată istoria 
omenirii nu se mai întâmplase ceva asemănător. în 
anumite momente critice, tinerii avuseseră vedenii, 
iar bătrânii vise ciudate, dar nimic asemănător nu se 
mai întâmplase în lume până acum. 


Pentru că el se afla la cea mai mare depărtare şi 
călătoria lui la Ierusalim era mai lungă decât a 
celorlalţi, Simon din Cirenia era primul din cei o sută 
douăzeci de oameni invitaţi la ciudata şi neaşteptata 
întrunire. 

Simon primise invitaţia cu bucurie şi părăsi 
vechiul oraş la ivirea zorilor, în dimineaţa de după 
cumplita tragedie în care fusese antrenat fără voia 
lui şi în urma căreia îşi jurase că nu va mai pune 
vreodată piciorul în Ierusalim. Niciodată! 


El obişnuia, şi înaintea lui tatăl său, să vină de 
Rusalii în capitala iudaică, unde găsea întotdeauna o 
piaţă bună pentru mărfurile sale: mirodenii 
tropicale, ierburi aromate şi medicinale, bulbi şi 
rădăcini de plante exotice. 


569 
MARELE PESCAR 


În acest sezon, afacerile nu-i merseseră 
bine. Potenţialii săi clienţi erau dificili. Ei cumpărau 
aromele şi mirodeniile ca de obicei, dar nu 
manifestau interes pentru bulbii de lalele sau pentru 
copăceii înfloriţi. Era ca şi când aşteptau o invazie 
iminentă, deşi oricine putea vedea că romanii nu 
erau pregătiţi pentru ofensiva cu care amenințau de 
atâta timp. Vânzările lui Simon nu-i îngăduiau o 
călătorie costisitoare şi era aproape hotărât să nu o 
mai repete. 

Atunci, în dimineaţa aceea de vineri, el fusese 
întâmplător implicat în răstignirea Tâmplarului 
galilean. Acest lucru lăsase urme în fiinţa lui Simon. 
El nu era omul înclinat spre meditaţie în legătură cu 
existenţa misterioasă a omenirii. Ori de câte ori un 
prieten înţelept îşi exprima interesul pentru o veche 
şaradă de felul: „De ce suntem noi aici? La ce bun? 
Cine răspunde de cutare lucru? Care va fi 
rezultatul?" Simon chicotea clătinând din cap şi 
spunea că el lasă toate astea în seama „deştepţilor" 
care au timp să cugete asupra acestor probleme. Dar 
iată că Simon însuşi li se alătură acum. Ruşinoasa 
încălcare a legii în cazul nevinovatului tânăr 
predicator - o crimă sprijinită şi legalizată atât de 
Templu, cât şi de Insulă, într-o ţară în care se făcea 
caz de pioşenie - arăta că umanitatea nu înainta spre 
realizarea unei lumi mai bune. Nici măcar nu stătea 
pe loc, ba chiar se pierdea teren cu fiecare oră. 
Părăsind Oraşul Sfânt, cirenianul se simţea foarte 
nefericit şi hotărâse să nu se mai întoarcă niciodată. 

Calea spre casă fusese obositoare. Deşi prin 
natura sa era un om vesel, Simon devenise tăcut şi 
posac. Oamenii din caravana lui, care de regulă 
râdeau şi cântau, îşi pierduseră acum buna 
dispoziţie. Şi ca şi când drumul n-ar fi fost şi aşa 
destul de lung şi plictisitor, ei se văzură constrânși 
să facă un ocol pe la Memfis pentru a traversa râul, 


deoarece Nilul inferior se revărsase mai timpuriu 
decât de obicei. Acest ocol adăuga multe mile 
obositoare unei călătorii deja insuportabile. 

Acum, în sfârşit, istovita caravană se afla la două 
zile depărtare de destinaţie. Tabăra de la noapte 
avea să fie ultima. 


LLOYD C. DOUGLAS 


OI x 


7 


Mâine după-amiază cel târziu vor fi din nou pe 
îndrăgita plantație cu vedere la mare, unde până şi 
cei mai vârstnici dintre ei se născuseră. 

Obosit şi prost dispus, Simon se retrase devreme 
şi căzu într-un somn adânc, un somn atât de profund 
încât se văzu neputincios când, un frumos tânăr sol 
călare intră pe neaşteptate în cortul său şi, 
descălecând cu graţie, se apropie de culcuşul lui şi 
privi îndelung figura împietrită a omului pe care 
venise să-l vadă. Destul de ciudat, Simon nu se 
temea de acest vizitator nepoftit. Era evident că 
solul nu intenţiona să-i facă vreun rău. Din contră, 
părea un tânăr prietenos, probabil încă adolescent. 
Avea o banderolă aurie în jurul capului şi din ea se 
desprindeau cârlionţi peste sprâncenele-i frumos 
arcuite şi pe tâmple. Era minunat îmbrăcat, în 
mătase albă imaculată, iar pe piept, în partea stângă 
a mantiei, purta o emblemă aurie pe care Simon nu o 
putu identifica. Splendidul cal alb aştepta liniştit. 
Avea şi el un harnaşament de mare preţ, frâul şi 
şaua fiind bogat argintate. 

Simon înţelese că trebuie să ia cunoştinţă de 
prezenţa acestui oaspete incredibil. 

— Hei! Ia te uită ce mai apariţie, fiule, se auzi 
spunând. 

— Asta serveşte misiunii mele, spuse solia. Sunt în 
slujba Regelui meu. 

— Spune-mi atunci, prietene, dacă treaba asta mă 
priveşte pe mine. 

— Aduc o înştiinţare pentru tine, Simon. Mâine în 
zori îţi vei trimite caravana acasă. Tu nu vei pleca cu 
ea, pentru că în ziua de Rusalii ţi se cere să fii la 
Ierusalim. 

— N-am să mă duc, bombăni Simon, cuprins de 
furie. M-am săturat de Ierusalim! Nu ştiu cine îţi dă 
dreptul să-mi comanzi, dar eu îţi spun că n-am să 


merg! Nici chiar dacă mă cheamă împăratul în 
persoană! 

Solul zâmbi şi ridică din umeri nepăsător. 

— Nu eşti invitat de un simplu împărat, Simon. Pe 
Cezar îl poţi 


571 
MARELE PESCAR 


sfida; te poţi ascunde de el, dar pe Stăpânul meu 
îl vei asculta. El vrea ca tu să fii la Ierusalim în ziua 
de Rusalii. Şi vei fi acolo! 

— Şi cine, mă rog, e Stăpânul tău? întrebă Simon. 

— Îl cunoşti, spuse tânărul. I-ai purtat crucea. 

- Darela murit! L-am văzut chiar eu murind! 

— E adevărat că a murit, dar trăieşte din nou. 

— Prostii! Ăsta nu e decât un vis! 

— Nu e vis, Simon. 

— Dă-mi atunci o dovadă. Un semn care să-mi 
rămână când mă voi trezi. 

Tânărul mesager se conformă îndată, vâri mâna 
sub tunică şi scoase la iveală un cui lung, ruginit de 
sânge şi-l puse în palma deschisă a lui Simon. 

— L-ai mai văzut cândva? întrebă el grav. 

— Da, dar poate şi ăsta face parte din vis. Sunt 
sigur că n-ai să mi-l laşi aici ca să-l găsesc 
dimineaţa. 

— Nu, n-am să-l las aici. S-ar putea să mai am 
nevoie de el. 

Solia luă înapoi cuiul greu, îl puse într-un buzunar 
ascuns al tunicii, părând gata de plecare. 

— Rămas bun, prietene Simon, spuse el blând. 
Mâine vei călări spre Alexandria, unde ai să găseşti 
o corabie care pleacă la Joppa. Vei scurta astfel 
călătoria. Ne vedem în ziua de Rusalii... pe la amiază 
- la Breasla Arămarilor. 

— Ăsta e cel mai ciudat vis pe care l-am avut 
vreodată, murmură Simon chicotind. Mi se pare 
imposibil să fiu în stare să inventez atâtea lucruri pe 
care nu le-am văzut în viaţa mea... Sunt sigur că n- 
am mai văzut niciodată pe cineva ca tine...! Dar, ia 
stai aşa!... Ce înseamnă emblema asta aurie de pe 
tunica ta? 

— Este semnul împărăției Stăpânului. 


— Vino mai aproape, spuse Simon, s-o văd mai 
bine 

— Cu ce seamănă? întrebă solia, aplecându-se 
peste culcuşul său. 


LLOYD C. DOUGLAS 


OI x 
N 
l N 


Eu n-aş fi ales niciodată un asemenea lucru 
oribil ca ornament, spuse Simon încruntat, 
înfiorându-se. 

— Simon, murmură solia, acest semn este sortit să 
devină cea mai frumoasă emblemă din lume. 
Spunând aceasta, el încălecă şi ieşi din visul 
fantastic al cirenianului. 

Simon căzu din nou într-un somn adânc, ca de 
moarte. Se deşteptă ziua-n amiaza mare, ameţit de 
amintirea unui vis plin de întâmplări. Auzi glasurile 
voioase ale oamenilor lui care strângeau corturile 
pentru ultima parte a călătoriei spre casă. Se întreba 
dacă ei vor observa pe faţa lui vreo urmă de 
tulburare. Trebuia să se adune şi să încerce să uite. 

Dădu la o parte o pulpană a cortului şi îi făcu 
semn unui slujitor care veni în grabă cu un lighean 
cu apă şi ştergare. Simon îşi cufundă faţa în apă, cu 
barbă cu tot, sperând să alunge amintirea nălucilor 
care-l bântuiseră noaptea trecută. 

— Cum v-aţi rănit la mână, domnule? întrebă 
servitorul. Aveţi sânge pe ea. 

Simon îşi privi îndată mâna dreaptă. Avea o dâră 
lată de sânge pe diagonală. O băgă în lighean şi o 
frecă puternic, dar dâra nu dispărea. Servitorul 
privea înmărmurit, dar nu îndrăzni să comenteze 
când observă că mâinile stăpânului său tremurau... 
Slujitorul apăru apoi cu tava, aşteptând să-l 
servească. 

— Ia-o de aici, ordonă Simon arţăgos. Şi spune-i 
lui Enos să vină la mine. 

Era evident că  ciudatul comportament al 
stăpânului îl tulburase pe slujitor, pentru că privirea 
lui exprima îngrijorare când apăru cel chemat. 

- Enos, spuse Simon, am aflat că trebuie să mă 
întorc imediat la Ierusalim. Tu ia caravana şi du-o 
acasă. Eu am să plec călare la Alexandria şi de acolo 
am să iau o corabie. 


— Vă simţiţi bine, domnule? se bâlbâi Enos. Poate 
ar fi bine să vin şi eu cu voi. 

— Sunt bine, Enos. Anunţă-mi familia că am să mă 
întorc de îndată ce-mi voi fi îndeplinit misiunea la 
Ierusalim... Spune să-mi pregătească cele necesare 
şi calul. Plec imediat. 


573 
MARELE PESCAR 


Fidelul servitor se întoarse neîncrezător şi făcu ce 
i se spusese. La ieşirea din cort, se întoarse şi 
comentă: 

— Dar văd că aţi fost rănit! Aveţi sânge pe mână! 

— Linişteşte-te, bunul meu Enos, spuse Simon calm. 
N-am fost rănit. Acesta nu e sângele meu. 


Deşi tânărul şi curajosul prinţ al Arimateii se 
trezea vara devreme, şi aceasta era o zi excepţional 
de frumoasă, constată că acum îi este greu să se 
smulgă din somnul său parcă letargic şi să se 
trezească de-a binelea. 

Stătu o vreme pe marginea patului, cu un picior 
într-o mână şi cu un ciorap de mătase în alta, privind 
în gol, posomorât, prin fereastra larg deschisă, 
incapabil să se îmbrace. Era încă sub impresia unui 
vis extraordinar de real. 

În cele din urmă reuşi să scape din mrejele lui, îşi 
trase pe el o cămaşă şi ieşi afară în patio, unde îl 
aştepta drăgălaşa lui soră la gustarea de dimineaţă. 

- Mă întrebam ce te-a putut reţine, Josi, de-ai 
întârziat? întrebă ea. Hassan spumega şi mi-a spus că 
ei sunt gata de plecare de o oră. 

— Plecare? murmură fratele ei, privind năuc. Unde 
să plece? 

— Atunci poate că bunul nostru Hassan a înnebunit 
- sau poate tu. Mi s-a părut ciudat că tu nu mi-ai spus 
nimic despre această pripită călătorie la Ierusalim. 
Aveai intenţia să pleci? 

Somnorosul prinţ se trezise acum de-a binelea. 
Sprijinit în coate, se aplecă şi privi fix în ochii surorii 
lui, apoi îşi trecu uşor peste frunte cu dosul mâinii 
care tremura şi ordonă slujnicei pe un ton aspru să-l 
cheme pe Hassan. 

— Acesta este lucrul cel mai de necrezut care mi s-a 
întâmplat vreodată, murmură el ca pentru sine. 
Tamar, ce spuneai că zicea Hassan? 


— lată-1 că vine, spuse ea. Îţi va povesti el. 

Demn, înalt de statură şi cu părul încărunţit, 
îmbrăcat ca de călătorie, valetul se apropie de masă 
şi aşteptă nerăbdător, cu ochii plini de îngrijorare. 


LLOYD C. DOUGLAS 


OI x 
N 


4 


- Hassan, întrebă prințul. Cine ţi-a spus că trebuie 
să plecăm la Ierusalim? 

— Îmi pare rău, Alteță! Am avut un vis cât se poate 
de ciudat azi-noapte; ceva mai mult decât un vis. 
Părea real! spuse valetul şovăitor, scuzându-se. 

Prinţul se răsuci brusc pe scaun şi privi omul 
drept în față. 

— Continuă, Hassan, porunci el grav. Vorbeşte-mi 
despre visul tău. 

— Mă tem că vi se va părea absurd. 

— Nu fi prea sigur de asta! replică prinţul. Hai, dă-i 
drumul! 

— Ei bine, Alteță, să încep deci: vă amintiţi de 
tânărul acela chipeş care ne-a ajutat în noapte când 
am coborât trupul lui lisus de pe cruce? Ne-a ajutat 
apoi şi la mormânt. Noi nu puteam înţelege deloc 
comportarea lui, felul afectuos în care ţinea trupul 
Stăpânului, ca pe un copil adormit, şi îi zâmbea cu 
dragoste; dar nu părea nicicum îndurerat ! 

Prinţul încuviinţă şi Hassan continuă: 

— Frumosul tânăr era îmbrăcat în haine de lucru, 
dar după ce a terminat treaba şi în timp ce noi ne 
odihneam la mormânt, el şi-a dezbrăcat haina cafenie 
şi de sub ea a apărut o cămaşă albă de mătase, dintr- 
o țesătură neasemuită... 

— Asta pare a fi un vis, Hassan, interveni Tamar. 

— Ceea ce spune Hassan e adevărat, surioară. Eram 
pe punctul să-i plătesc tânărului pentru serviciile 
sale, dar când i-am văzut cămaşa, mi s-a părut că nu 
se cuvine să-i ofer nimic... Continuă, Hassan. 

— Pe acest tânăr ciudat l-am avut în minte mai tot 
timpul, Alteță. A mai fost apoi povestea aceea de 
care vă amintiţi desigur, în legătură cu femeile care 
au văzut un înger înveșmântat în alb când s-au dus la 
mormânt, duminică dimineaţa. 


— Poate că te-ai gândit atât de mult la el încât nu 
ţi-l mai poţi scoate din minte, Hassan, sugeră 
Tamar. 

— Nu, nu, surioară! o preveni prinţul. Hassan nu e 
nebun! Lasă-l să-şi spună povestea! 


575 
MARELE PESCAR 


Noaptea trecută a venit lângă patul meu, Alteță, 
şi mi-a spus că suntem aşteptaţi la Ierusalim în 
dimineaţa Rusaliilor, la Breasla Arămarilor; e vorba 
de o întrunire la care înălţimea voastră şi umilul său 
servitor Hassan sunt aşteptaţi... El a spus că Alteța 
voastră a fost deja înştiinţată. Era totul atât de real, 
încât l-am crezut şi am făcut cele necesare călătoriei. 
Văd că m-am înşelat şi cer iertare Alteţei voastre! 

Trecu un lung moment până ce prinţul vorbi. Cu 
glas tremurător, și spuse: 

- Hassan, nu te-ai înşelat. Într-adevăr am fost 
înştiinţat. El a venit şi la mine. Eu nu l-am luat drept 
vis. Vom pleca la Ierusalim aşa cum a poruncit. 

Faţa întunecată a lui Hassan se lumină pe loc. Îşi 
îndreptă spatele, salută şi se retrase. Tamar rupse 
liniştea. 

- Dragul meu Josi, spuse ea binevoitor, eu ştiu că 
nu crezi în asemenea lucruri... Astea nu se pot 
întâmpla! 

— Aş fi vrut să-l vezi şi tu, Tamar! Indiferent de 
unde venea el, se vedea că pe acolo nu se face 
economie. N-ai mai văzut niciodată asemenea 
îmbrăcăminte! Mătase albă, poate satin, cu un luciu 
şi o strălucire nemaiîntâlnite! Pe pieptul mantiei sale 
era un fel de emblemă bătută în aur. Nu am 
recunoscut-o. Făcu semn servitoarei: Adu-mi o 
tăbliță şi un stilus... Uite, Tamar, arăta cam aşa! Ce 
crezi că poate fi? 

Ea se ridică şi veni lângă el, cercetă desenul şi 
clătină din cap: 

- N-ai nici o idee ce poate însemna” întrebă 
Tamar. 

— Ba da, spuse Iosif. Este crucea pe care l-au 
răstignit pe Stăpân!... Tamar, asta este o întâmplare 
de o însemnătate mult mai mare decât ne-am fi 
aşteptat. 


Fiecare angajat pe vastul domeniu al lui Iair, 
indiferent de ocupaţia sa, era mobilizat anual, timp 
de o săptămână, să ajute la strânsul recoltei de orz. 
În virtutea promovării sale recente ca supraveghetor 
al viilor, Joel 


LLOYD C. DOUGLAS 


OI x 


76 


putea cere să fie scutit de această muncă brută pe 
ogor. Dar el nu o făcu. Din zori şi până la asfinţit, în 
fiecare zi din săptămâna aceea, el a trudit vesel 
alături de lucrătorii obişnuiţi cu asemenea munci, 
contribuind foarte mult la sârguinţa lor şi la 
popularitatea sa. Această sinceră preocupare pentru 
bunăstarea stăpânului nu scăpă atenţiei lui air. 
Când ultimii snopi aurii erau încărcaţi şi culegătorii 
se întorceau osteniţi acasă, cu Joel în urma lor, Iair 
descălecă şi le mulţumi pentru râvna lor: 

— Băiete, ai dreptul la câteva zile de odihnă, spuse 
el. Poate ai vrea să mergi la pescuit. 

— Dacă aţi fi atât de bun, domnule, spuse Joel, aş 
dori să plec la Ierusalim şi să particip la sărbătoarea 
Rusaliilor. N-am mai fost niciodată acolo, domnule... 
El ezită şi se îmbujoră puţin. Am un motiv special să 
mă duc acolo. 

Faţa lui lair se întunecă deodată. Temându-se că- 
1 supărase şi aşteptându-se la un refuz, Joel se 
întristă. 

— Şi care e motivul ăsta special, Joel? întrebă Iair. 

— Mi-e teamă că nu vă pot explica exact, răspunse 
Joel foarte încurcat. Dacă doriţi să nu plec, am să 
renunţ. 

— Nu, nu! se răsti lair nerăbdător. N-am spus că 
nu poţi pleca. Te-am întrebat doar care e motivul 
pentru care vrei să te duci la Ierusalim în ziua de 
Rusalii. 

Joel îşi afundă vârful sandalei lui tocite în 
pământ, evitând privirea stăpânului. După o lungă 
pauză, el mărturisi: 

— Am visat că trebuie să mă duc acolo. 

— Doamne! exclamă lair cu glas sugrumat. Aşa 
deci, ai visat şi tu! Povesteşte-mi şi mie visul. 

Joel era acum chiar înfricoşat. Se gândea că Iair 
ar fi avut o părere mai bună despre el dacă nu s-ar fi 


dovedit un nătâng superstiţios. El dădu din cap, 
zâmbind prosteşte. 

— De fapt... N-a fost nimic, murmură el. Nu-mi 
mai aduc aminte. 

— Poate îţi pot împrospăta eu memoria, Joel, spuse 
lair 


577 
MARELE PESCAR 


Ai visat că a venit la tine un tânăr cu înfăţişare 
frumoasă... Şi nu cumva era călare? 

— Da, domnule, pe un cal alb, răspunse Joel 
privindu-l, cu ochii măriţi de uimire. 

— Avea frâu argintiu? 

- Da, domnule. Joel înghiţi zgomotos. Şi cu şa 
argintie. De unde ştiţi, domnule? L-aţi văzut? 

— A venit călare în odaia mea noaptea trecută, 
recunoscu lair. Mi-a spus să vin de Rusalii. Părea 
atât de real, dar când m-am trezit dimineaţa am 
hotărât să nu mă mai gândesc, deşi sincer să fiu, nu 
mi-a mai fost mintea la nimic altceva toată ziua... E 
o treabă foarte stranie, Joel! 

— Da, domnule, aşa este! Şi tot atât de ciudat, 
gândea Joel, era şi faptul că avusese această 
discuţie cu eminentul său stăpân ca de la bărbat la 
bărbat. 

— Atunci, Joel, pentru că suntem convocați, du-te 
acasă şi pregăteşte-te de drum. Vom încerca să 
plecăm când se va crăpa de ziuă, spuse lair, 
întorcându-se ca să încalece. 


Efraim, blândul potcovar şi fierar din Nazaret, 
stătea tolănit pe bancul său de lucru şi aştepta 
încetarea răpăielii de vară care ţinuse mult după ora 
cinei. 

Încă de dimineaţă, devreme, trudise la repararea 
brăzdarului unui plug, sperând să-şi încheie treaba 
înainte de lăsarea serii, dar furtuna dezlănţuită pe 
neaşteptate întunecase atelierul şi aşa mohorât şi 
renunţă, satisfăcut pentru că grădina avea mai mare 
nevoie de ploaie decât Hosef de plugul lui. Istovit şi 
somnoros după munca zilei, stinse focul. Efraim se 
întinse confortabil şi adormi atât de adânc încât nici 
nu-şi dădu seama când dubla uşă dinspre stradă se 
deschise şi se închise. 


O ceaţă strălucitoare, înălţată din focul brusc 
reanimat al forjei, îi atrase atenţia, dar el nu se 
clinti. în vis văzu un tânăr frumos care mânuia 
foalele cu multă îndemânare. Fiecare nouă mişcare 
pe care o făcea înteţea focul. Acum putea vedea mai 
clar. Calul alb înalt, un superb animal, încerca să 
bea apă dintr-un ciubăr murdar aflat 


LLOYD C. DOUGLAS 


OI x 


7 


lângă nicovală, aşa cum ar fi făcut orice cal. Dar 
tânărul său stăpân îi interzise, aşa cum ar fi făcut 
orice alt om grijuliu cu calul său. Efraim ştia că nu e 
decât un vis, pentru că nici calul şi nici tânărul nu 
erau uzi. 

Nespus de curios, Efraim se întoarse pe o parte şi 
ridică puţin capul din căuşul braţului ca să-i poată 
vedea mai bine pe remarcabilii vizitatori. Frumosul 
tânăr era îmbrăcat într-un veşmânt de un alb 
strălucitor, un fileu auriu pe cap. Harnaşamentul 
calului era şi el bogat împodobit cu argint. 

— Cum se face, tinere stăpân, se auzi Efraim 
spunând, că hainele tale şi învelitoarea calului sunt 
uscate pe o asemenea ploaie? 

— Am venit într-o altă zi, răspunse degajat 
tânărul, agitând foalele în continuare. 

— Dar ţi-e frig, remarcă Efraim, de vreme ce ai 
aprins focul? 

— Asta e pentru lumină, spuse tânărul, adunând 
tăciunii la mijloc. 

— Un tânăr atât de năzdrăvan ca tine, chicoti 
Efraim, ar fi în stare să vadă şi prin întuneric. 

— Poate că eu da, dar tu nu poţi. Straniul oaspete 
dădu drumul foalelor şi se apropie de Efraim. Am 
vrut să mă vezi bine, ca să-ţi aminteşti ceea ce am 
venit să-ţi spun. Am pentru tine un mesaj important, 
Efraim. Eşti aşteptat la Ierusalim în ziua Rusaliilor. 

Efraim se auzi râzând în somn. Ce mai vis şi ăsta! 

— Ce idee e asta să plec de Rusalii? Eu n-am 
nevoie de cămilă. De-abia îmi pot permite un catâr 
ca lumea. 

În momentul acesta, tânără solie îşi luă o figură 
gravă şi începu să-i explice. Un mare număr de 
prieteni şi adepţi ai lui lisus au fost chemaţi 
împreună la Ierusalim în dimineaţa Rusaliilor. 


Întrunirea avea să aibă loc la Breasla Arămarilor, pe 
la amiază. 

— Iar tu, Efraim, trebuie să fii acolo, continuă el. 
Tu te-ai arătat întotdeauna binevoitor faţă de Iisus, 
încă din copilăria lui. Nimeni din Nazaret - în afară 
de familia lui şi de tine - nu 1-a înţeles, 


579 
MARELE PESCAR 


pentru că el era deosebit de ceilalți copii. Când a 
ajuns la anii bărbăţiei, toți nazarinenii - în afară de 
tine - îl batjocoreau pentru puterile sale neobişnuite. 
Ca urmare, el a plecat în altă parte să vorbească 
oamenilor care credeau în el şi îl iubeau. Iar tu ţi-ai 
lăsat atelierul şi l-ai urmat. 

— Ei da, asta am făcut! spuse Efraim. L-am auzit 
vorbind timp de multe zile la Cana, Hammath şi 
Capernaum şi l-am văzut vindecând bolnavii... Dar 
cum de ştii toate astea? 

- Iar când te-ai întors la Nazaret, continuă tânără 
solie, neluând în seamă întrebarea lui Efraim, ai spus 
întregului Nazaret ce ai auzit şi ce ai văzut şi ei te- 
au acuzat de blasfemie... Fără îndoială că asta ţi-a 
dăunat în meseria ta. 

— Nu prea mult, răspunse vesel Efraim. Când lanţul 
găleţii de la fântână lor se rupe, cei din Nazaret vor 
să fie reparat chiar şi de un profanator... Cu toate 
astea, trebuie să-ţi spun că oamenii din Nazaret au 
fost foarte mâhniţi când au auzit că lisus a fost 
răstignit. 

— Ce-au zis ei când le-a ajuns vestea că ela revenit 
la viaţă? 

— Ei bine... Sigur că n-au crezut asta! 

— Dar tu, Efraim, tu ce crezi? 

— Nu ştiu, răspunse Efraim după o scurtă ezitare. 
Nu e uşor să crezi, în special într-un orăşel în care 
oamenii sunt siguri că nu poate fi adevărat... Mă tot 
gândesc la asta... în fiecare zi... 

— Te-ai bucura să ai o mărturie sigură că e 
adevărat? 

— Sigur că aş vrea! 

— Atunci vino la Ierusalim de Rusalii! 

— Aş putea face asta dacă aş şti că mesajul tău este 
real! 


Tânărul sol nu-i răspunse. Vechile foale crăpate 
porniră să sufle de câteva ori atât de tare încât 
Efraim se trezi de-a binelea. Se ridică şi îşi frecă 
ochii. Vizitatorul său plecase, dar cărbunii încinşi în 
vatră scânteiau puternic... Efraim ştia că avea să fie 
la Ierusalim în ziua de Rusalii. 


LLOYD C. DOUGLAS 


OI x 


0 


Puternica briză venită dinspre miazănoapte care 
scurtase călătoria lui „Vestris" de la Gaza la Joppa 
contribuia acum considerabil la întârzierea călătoriei 
de întoarcere. . 

Căpitanul Fulvius navigase cu balast uşor, iar 
„Vestris" se zbenguise nepermis de mult pentru 
vârsta şi starea ei deplorabilă. Călătoria fusese 
nespus de plictisitoare pentru toți, cu excepția lui 
Voldi, care nu se grăbea să acosteze nicăieri, deşi 
căpitanul şi proconsulul erau de părere că, în 
legătură cu asasinarea lui Irod Antipa, nu aveau să 
se facă - dacă se vor face - decât cercetări 
superficiale. 

În orice caz, pentru mai multă siguranță, pentru 
ca nu cumva Voldi să nu fie înhăţat, o acțiune care 
ar afecta mereu delicatele relații politice dintre 
evrei şi arabi, se hotărâse ca tânărul să rămână la 
adăpat pe „Vestris" în timpul opririi la Gaza şi să 
plece apoi mai departe la Roma. El se va putea 
întoarce în Arabia când interesul stârnit de moartea 
tetrarhului se va fi potolit. 

Mencius şi Fulvius speraseră ca, în timp ce 
„Vestris" lâncezea legănându-se la cheiul vechiului şi 
sordidului oraş, să sosească şi caravana cu sare de la 
Enghedi, dar aveau să fie dezamăgiţi. Desigur, se 
putea întâmpla aproape orice care să întârzie 
înaintarea împovăratei caravane. Era o vreme nespus 
de fierbinte şi se impuneau perioade tot mai lungi şi 
frecvente de odihnă pentru cămile. Nu puteai zori o 
cămilă, făcând la apel la obligaţia ei morală de a 
servi Imperiul cu tot sufletul, mintea şi forţa sa, şi 
nici să recurgi la metoda mai concretă de a o plesni 
peste crupă. Dar când o cămilă îşi punea în cap că şi- 
a încheiat ziua de muncă, ea se aşeza acolo unde se 
afla, indiferent de îndemnurile îmbietoare sau de 
brutalitatea exercitată asupra ei pentru a o 
determina să-şi schimbe 


hotărârea. Mencius şi Fulvius ştiau din experienţă că 
aveau de aşteptat încă alte două săptămâni. în ceea 
ce-l priveşte pe Voldi, viaţa de pe vas, cu zile 
monotone şi nopţi nesfârşit de lungi şi sufocante în 
apele urât mirositoare ale Gazei, era mai mult decât 


581 
MARELE PESCAR 


putea îndura. La insistenţele celor cu care se 
împrietenise, promisese că va rămâne la bordul 
corăbiei. Aceasta nu numai pentru că oamenii nu 
doreau ca el să dea de vreun bucluc, dar se gândeau 
şi la ei înşişi: nu era de dorit să li se întâmple ceva 
fiindcă adăpostiseră un fugar. 

Însă după o săptămână, nerăbdarea arabului 
atinse culmea. Avusese timp suficient să cugete şi 
mare parte a gândurilor sale erau desigur legate de 
Fara. Acum, că lisus murise şi nu mai putea face 
nimic pentru el, încotro se va duce ea? Desigur,. nu 
în Galileea, unde depindea de pescari. în 
singurătatea ei, nu era oare posibil să vrea să se 
întoarcă la Ione? Aflându-se în voia soartei, poate că 
Fara va asculta de glasul raţiunii... Voldi credea în 
dragostea ei. Acum poate că era momentul să-şi 
susţină cauza cu mai mulţi sorţi de izbândă. 

Mencius manifestase înţelegere pentru neliniştea 
lui, iar Fulvius era şi el de părere că dacă 
autorităţile ar bănui că el călătoreşte pe „Vestris", ar 
avea timp suficient să urmărească vasul de pe uscat 
şi să-l aresteze. După îndelungi discuţii, hotărâră că 
Voldi ar putea părăsi corabia fără prea mari riscuri 
pentru nici unul dintre ei, ceea ce şi făcu 
numaidecât, la două ore după-amiază, când întreaga 
suflare a Gazei se retrăgea la umbră, să moţăie. În 
ultimul moment, Mencius îl anunţă că ar vrea să-l 
însoţească pe o distanţă de câteva mile. Brutus avea 
şi el nevoie de puţină mişcare. 

Se opriră pentru a adăpa caii la vechiul fort din 
Minoa. Santinela de la poartă îl recunoscu îndată pe 
proconsul şi se oferi să-l înştiinţeze pe centurionul 
Paulus, care se afla temporar, spunea el, la 
conducerea fortului. Paulus îi întâmpină cordial şi le 
oferi ospitalitatea cuvenită. S-au retras la umbră ca 
să discute în tihnă şi discuţia s-a axat repede pe 


cazul bizar al legatului Marcellus, convocat la Roma 
pe neaşteptate. 

Nu mai e în toate minţile, adăugă Paulus. 
Răstignirea aceasta a fost poate prea mult pentru el. 


LLOYD C. DOUGLAS 


Întreaga afacere, mormăi Mencius, a fost o 
ruşine pentru Imperiu! Omul acesta mort este mult 
mai bun decât cei care l-au condamnat. 

— Prin urmare, crezi că galileanul a murit, observă 
Paulus. 

— Ce altceva pot să cred? întrebă Mencius. Nu voi 
l-aţi răstignit? 

Strania poveste ieşi atunci la iveală. Contingentul 
din Minoa nu părăsise Ierusalimul până luni 
dimineaţa. În acest răstimp, în oraş începură să 
circule zvonurile că galileanul răstignit îşi părăsise 
mormântul şi că fusese văzut de nenumărați martori 
de încredere. Sinedriul se străduia pe orice căi să 
nege oficial relatările, pedepsindu-i pe cei ce le 
răspândeau, dar Pilat nu făcea nimic în acest sens. 

Fireşte, nu poate fi adevărat, adăugă Paulus, 
nevrând să fie suspectat că putea crede aşa ceva, fie 
şi pe jumătate. 

— De ce nu? se răsti proconsulul, spre uluirea 
centurionului. Acest galilean nu era un om obişnuit. 
Nu mai există nici o îndoială că el i-a vindecat pe 
bolnavi şi că a dat vedere orbilor. De ce să nu aibă şi 
puterea să revină la viaţă? 

— Bine, dar eu privesc altfel lucrurile, domnule. 
Dacă el a avut puterea să revină la viaţă după 
moarte, de ce a îngăduit să fie omorât? L-a costat o 
suferinţă îngrozitoare. Paulus aşteptă noi comentarii 
din partea romanului cu păr cărunt, superior lui în 
grad, dar când văzu că acesta întârzie, cuteză să 
adauge: Credeţi că există vreo logică, domnule? 

— Nu, murmură Mencius. Nu există nici o logică. 
Dar nici deschiderea ochilor orbilor nu are... Aş da 
nu ştiu cât, Paulus, să ştiu dacă există vreun 
sâmbure de adevăr în această poveste... Voldi, cum ţi 
se par ţie toate astea? 


- Eu n-am nici o părere, Mencius. E greu de 
crezut. 

— Dar l-ai văzut în acţiune şi ai fost profund 
impresionat. Ai sugerat chiar că ar putea fi 
„Purtătorul Făcliei' umanităţii. 

— Asta e adevărat, recunoscu Voldi, dar nu mi-am 
închipuit că va trăi veşnic. Nu putea el da lumii toată 
lumina de care avea 


583 
MARELE PESCAR 


nevoie... şi apoi să plece. Ce altceva mai poate face 
acum, că s-a întors din mormânt? Va continua el să 
povăţuiască noile generaţii pe măsură ce ele vor 
apărea? 

Voldi, de obicei laconic în comentarii, începu un 
lung discurs, iar Mencius îl ascultă cu un nou 
interes. 

— Chestiunea ridică o întrebare importantă. Dacă 
această generaţie nu a ţinut seama de leacul lui 
pentru suferinţele omenirii, care ar fi speranţele să 
aibă mai mult succes cu generaţia următoare? 

— Cu alte cuvinte, interveni Paulus, la ce a slujit 
această resurecţie, dacă ea a existat? Lumea nu-l 
vrea; nu 1-a vrut săptămâna trecută şi nu-l va vrea 
nici săptămâna viitoare! 

— Eşti cinic, Paulus, spuse Mencius tărăgănat. 

Paulus zâmbi, ridică din umeri, jucându-se distrat 
cu mânerul pumnalului, şi spuse că de felul lui nu 
este un sentimental sau un optimist. 

Voldi socoti că s-a săturat de această discuţie, 
fără nici un rezultat, de altfel, aşa că spuse că ar 
dori să plece şi să-şi vadă de drum. Paulus sugeră că 
ar fi bine să petreacă noaptea la fort şi să plece 
dimineaţa devreme, pe răcoare. Mencius credea şi el 
că e mai bine aşa. Paulus sugeră ca proconsulul să 
rămână de asemenea peste noapte la fort, dar el 
refuză. Fulvius putea crede că se afla în cine ştie ce 
încurcătură. După o cină servită devreme, sub 
copaci, şi-au luat rămas bun, iar Mencius a plecat 
spre Gaza pe la asfinţit. 

O dată cu crepusculul, aerul se răcorea. Brutus 
părea nerăbdător să-şi dezmorţească lungile lui 
picioare şi porni mai întîi la un trap sprinten, apoi la 
galop. După o jumătate de milă, lăsă urechile pe 
spate şi iuți galopul. Mencius se întreba de ce un cal 


atât de inteligent ca Brutus era nerăbdător să se 
întoarcă în boxa lui înăbuşitoare de pe „Vestris". 
Acum Mencius auzi undeva, în urma lui, tropot de 
copite. Probabil că Brutus îşi amintea un incident 
neplăcut pe acest drum şi nu dorea să se repete. 
Tropotul se înteţea. Mencius se întoarse în şa 


LLOYD C. DOUGLAS 


OI x 


4 


şi zări prin pâclă un călăreț pe un cal alb care-1 
depăşi imediat. Brutus, căruia nu-i plăcea să fie 
întrecut, porni cu viteza unui ogar, dând tot ce avea 
mai bun în el, dar urmăritorul lui, mai sprinten, îl 
ajunse din nou fără nici un efort. 

Mencius privi stăruitor fața străinului. Fu uimit să 
vadă un tânăr înveşmântat în alb, a cărui expresie de 
bunăvoință dezarmantă îl făcu pe proconsul să-şi 
domolească bidiviul, un gest urmat imediat şi de 
însoţitorul său. După un oarecare efort, ei reuşiră să- 
şi potolească înspumaţii lor cai, obligându-i să 
meargă la pas. 

— Este foarte riscant ceea ce ai făcut, flăcăule, să 
depăşeşti un călăreț în beznă pe un drum înţesat de 
bandiți, fără să-ţi semnalezi intenţia. 

— Nu trebuia s-o fac, recunoscu chipeşul tânăr, 
dar tu ai un cal foarte iute, proconsul Mencius, iar 
Israfel are atât de rar ocazia să arate ce poate; sunt 
sigur că i-a plăcut tare mult, domnule. 

— La fel ca şi ţie, bănuiesc, comentă Mencius sec. 
Văd că-mi cunoşti numele. Dar cine eşti tu? De pe 
unde vii? Sunt sigur că nu eşti de prin părţile astea 
blestemat de sărace. Ce reprezintă acele însemne de 
pe tunica ta? Nu le recunosc. 

— Este crucea pe care l-au răstignit pe Regele 
meu. 

Amândoi îşi opriră caii şi se întoarseră faţă în 
față., 

— Circulă poveşti, spuse proconsulul, cu un glas 
nesigur, că el a revenit la viață. Ştii ceva în legătură 
cu asta? 

— De aceea am venit la tine acum. 

În următoarele câteva minute, tânără solie vorbi 
însufleţit, iar proconsulul asculta în tăcere. 

— Totul pare foarte ciudat, spuse Mencius. 
Oricum, voi fi acolo. 


— La Breasla Arămarilor, conchise mesagerul 
apucându-şi calul de frâu şi îi spuse ceva în şoaptă, 
apoi dispărură în noapte. 

Mencius, la rândul lui, luă direcţia spre Gaza, 
tropotul copitelor răsunându-i în urechi până ce cal 
şi călăreț dispărură în depărtare. 


585 
MARELE PESCAR 


Aşa se face că, prin vise ciudat de 
convingătoare, prin impulsuri intuitive, unele cu 
caracter de constrângere, şi multe alte semne de 
netăgăduit, o sută douăzeci de bărbaţi, fără să se fi 
consultat în prealabil între ei, îşi îndreptau paşii 
spre Ierusalim, sosind în ziua de Rusalii, la amiază, 
pentru a primi veşti în legătură cu viitorul 
împărăției. Nimic asemănător nu se mai întâmplase 
pe lume vreodată. 


CAPITOLUL XXV 


bia pe la jumătatea drumului în sus pe 

sinuoasa cărare ce urca abrupt din Valea 

Aisne, Darik începu să dea semne de 
recunoaştere a tărâmurilor sale natale. Smucea 
căpăstrul, fornăia zgomotos şi, parcă stimulat de un 
nou interes, o luă din loc, în ciuda oboselii. 

Cu o noapte înainte, Voldi trăsese la un han din 
Enghedi şi plecase înainte de ivirea zorilor. În 
decurs de o oră, soarele deja dogoritor se reflecta 
orbitor pe scoarţa albită de sare a țărmului, dar nu 
se zărea nici un petic de umbră pentru odihnă, cu 
toate că Voldi fusese sfătuit să ajungă într-un astfel 
de loc cât mai curând posibil. 

La ora două după-amiază, ei se aflau' pe poteca 
îngustă, hbătătorită care urca şerpuind pe coasta 
muntelui. Din loc în loc, existau indicii că drumeţii 
se opriseră pentru odihnă, deoarece urcuşul era 
foarte accidentat. Frunzişul devenea tot mai des pe 
măsură ce  câştigau înălțime, domolind astfel 
dogoarea miezului de vară. 

Adulmecând răcoarea şi aerul înmiresmat, Darik 
nu mai precupeţi nici un efort în dorinţa lui de a 
ajunge acasă, dar Voldi, mai prevăzător, îi frînă 
elanul, descălecă şi-l conduse într-un desiş foarte 
umbros, unde un pârâiaş ţâşnea dintr-o stâncă, 
formând o cascadă ce se revărsa pe o piatră 


calcaroasă plată. Voldi slăbi chingile şeii încinse, 
agăţă frâul de crengile unui copac şi se afundă într- 
un luminiş retras. Un măgăruş alb păştea liniştit 
iarba 


586 
MARELE PESCAR 


proaspătă aflată din abundență în apropierea apei. 
Mai departe, în mijlocul desişului, zări o femeie 
tânără care, părând că ignoră prezenţa lui, culegea 
sârguincios mure şi le mânca, înfometată. Era clar că 
ea nu se afla departe de casă, întrucât rochia ei 
simplă de ţară nu era una de călătorie. Avea capul 
descoperit şi părul ei negru, cârlionţat îi cădea în 
şuviţe pe umeri. 

Voldi se aşeză pe muşchiul gros crescut printre 
pietrele de la marginea pârâiaşului şi o privi cu 
interes, ezitând să-i vorbească, de teamă să n-o 
sperie. 

Intuiţia ei păru să o prevină însă că nu e singură. 
Un timp stătu neclintită şi ascultă; apoi se întoarse 
şi privi peste umăr. Surprinsă, femeia ridică mâinile 
înnegrite, dând brusc drumul 
murelor şi-l privi consternată. 

Voldi sări în picioare ca ars, traversă iute 
pârâiaşul şi dintr-un salt o cuprinse în braţe, dând 
frâu liber năvalnicului său dor, sărutându-i fruntea 
arsă de soare, părul, obrajii şi ochii pe jumătate 
închişi. Ea îi oferi buzele într-o dăruire totală şi, 
cuprinzându-i gâtul, se lipi atât de strâns de el, încât 
amândoi îşi simțeau tic-tacul nestăvilit al inimii. 
După un lung moment de extaz împărtăşit, ea se 
desprinse privind fericită în ochii lui plini de adoraţie 
şi îşi ascunse faţa la pieptul lui. 

Mă temeam că te-am pierdut, Fara. Nu ne vom 
mai despărţi niciodată! îi spuse Voldi cu glas 
tremurând, ca după o alergare istovitoare. 

Ea încuviinţă dând uşor din cap, fără să ridice 
privirea,îşi încolăci din nou braţele şi se cuibări la 
pieptul lui. 

Spune-mi, dragostea mea, insistă el, că eşti a 
mea acum pentru totdeauna! 

Mereu tăcută, dar privindu-l în ochi, 
răspundea fără rezerve sărutărilor lui pătimaşe. 


Aşa va rămâne deci, pentru totdeauna! 
exclamă. Nici nu ştii cât de fericit mă faci, dragostea 
mea. 

Fara se desprinse din strânsoarea îmbrăţişării, îşi 
drese glasul şi spuse: 


LLOYD C. DOUGLAS 


OI x 
(@0) 


Hai să ne aşezăm şi să vorbim, Voldi! 

Voldi o cuprinse pe după umeri şi o conduse spre 
stâncă, unde se aşezară unul lângă altul. Fiecare 
ardea de nerăbdare să cunoască ultimele peripeții 
ale celuilalt. Ciudat, amândoi părăsiseră Ierusalimul 
în aceeaşi dimineață, dar pe căi diferite... Voldi 
explică pe scurt că el însoţise o caravană cu 
destinația Tiberia, în Galileea. Ochii Farei Îl priveau 
măriţi de uimire. 

— Şi apoi ce-a urmat? întrebă ea. 

Voldi îi povesti că părăsise caravana noaptea - în 
munții samariteni - şi că se îndreptase spre Joppa, 
unde se urcase la bordul unei corăbii. 

Fata nu-1 mai sâcâi cu întrebările. După un 
moment de tăcere, Voldi insistă să cunoască 
pățaniile ei şi ea îi povesti călătoria la Ierusalim, 
judecata nedreaptă şi condamnarea Stăpânului, apoi 
plânse amintindu-şi cu durere de ultima sa imagine 
în drum spre locul execuției. Voldi o strânse la piept, 
încercând s-o consoleze. 

— Nu ai mai auzit nimic despre moartea lui? o 
întrebă el cu blândeţe. 

— Ce altceva mai era de auzit? Fara îşi ridică ochii 
înlăcrimaţi, privindu-l atent. 

— Mai e încă ceva, spuse Voldi. Pare incredibil, 
dar... ei bine... discipolii lui cred cu tărie că lisus a 
părăsit mormântul duminică dimineaţa şi că el 
trăieşte din nou. 

Fara sări în picioare şi-l privi descumpănită. Era 
oare posibil? Credea Voldi aşa ceva?... Dar Voldi nu 
ştia, după cum nu ştia nici dacă aşa ceva ar fi 
posibil, nici dacă el însuşi crede sau nu. 

— Dar era un om cu puteri deosebite, recunoscu 
el. 

— L-am văzut readucând-o pe Hanna la viaţă, 
adăugă ea pe gânduri. Cât de lipsiţi de credinţă 


putem fi ca să ne închipuim că puterea lui piere o 
dată cu el... Voldi, eu cred povestea asta! Sunt 
sigură că el trăieşte! 


— Este adevărat, spuse Voldi grav, nu peste mult 
timp nu 


589 
MARELE PESCAR 


va mai rămâne un secret local. Mulţi oameni din 
rândul ţăranilor şi pescarilor din Galileea încep să 
manifeste interes pentru viaţa de după moarte. Nue 
puţin lucru ca un om mort să revină la viaţă, să 
meargă pe străzi în plină zi şi să cineze laolaltă cu 
prietenii. 

- Iisus a făcut asta?! Ochii Farei scânteiau. 

— Aşa se spune, draga mea. 

— Atunci trebuie să mă întorc şi să-l găsesc! strigă 
ea însufleţită. 

— Asta mai poate aştepta, o povăţui Voldi. Dacă el 
trăieşte, aşa va rămâne, viu... Acum trebuie să 
mergem la Ione... şi să-i vezi pe rege şi pe regină. 
Privi apoi în sus, spre cer. Ar trebui să plecăm dacă 
vrem să ajungem înainte de căderea nopţii. 

Fara îşi strecură o mână pe sub braţul lui şi-l 
privi gânditoare. 

— Crezi că ei se vor bucura să ne vadă, Voldi? 

El ezită puţin înainte de a răspunde. 

— Sigur că Ione se va bucura. 

Observând în tonul şi felul răspunsului său o undă 
de îndoială, Fara întrebă: 

— Dar nu şi regele şi regina? 

— Nu te aştepta la prea mult şi nu vei fi 
dezamăgită, răspunse Voldi cu o nefirească nepăsare, 
în timp ce se îndrepta spre locul unde îl lăsase pe 
Darik, ceea ce nu făcu altceva decât să-i sporească 
nedumerirea. 

Fata îl mângâie pe Darik pe bot şi i se păru că o 
recunoaşte. Voldi o ridică uşor şi o aşeză în şa. 

— Du-te la tabăra regelui, spuse el, trimite-mi un 
cal odihnit. Eu vin în urma ta agale, cu amărâtul ăsta 
de măgăruş al tău. 

— „Agale", ăsta-i cuvântul potrivit, râse Fara. 
Jasper nu se grăbeşte niciodată. 


Voldi o privi serios în timp ce Fara apucă frâul, 
pregătindu-se de plecare. 

— Încă ceva, draga mea, spuse el. Dacă Deran va fi 
acolo, ţine-ţi firea. 


LLOYD C. DOUGLAS 


OI x 


0 


Uimirea o ţinu o clipă pe loc, dar Voldi îi făcu 
semn cu mâna să pornească. Dând pinteni lui Darik, 
ea Îl zori s-o ducă spre ultima etapă a călătoriei ei 
spre casă. 

În timp ce ei dispăreau, Voldi se întreba dacă nu 
trebuia să fie mai explicit sau - mai bine - să nu-i fi 
spus nimic în legătură cu atmosfera din casa regală. 
Poate că intuiţia Farei îi va furniza o explicație 
parțială. Nu putea să nu-şi amintească de 
comportamentul ostil al lui Deran. Poate că ea va 
înțelege totul din reacția gelosului prinț când acesta 
va afla de întoarcerea lui Voldi. Se jena să-i spună 
că Deran era cumplit de gelos pe el; va afla ea şi 
singură. 

Nu o dată, Voldi se gândise că regele îi făcuse 
fără să vrea un deserviciu numindu-l ca succesor al 
eminentului său bunic în funcţia de membru al 
Consiliului regal. Deran privise numirea batjocoritor 
şi vociferase indignat. Pe vechii lui camarazi, care 
aprobau numirea lui, prinţul îi trata cu vădit 
dispreţ. 

Înainte de a pleca din nou în dureroasa încercare 
din care se întorcea acum, o duzină de prieteni din 
copilărie, toţi feciori şi nepoți ai unor distinşi arabi, 
îl invitaseră la o vânătoare de cerbi în creierul 
munţilor. în noaptea aceea, în jurul focului de 
tabără, ei îi mărturisiseră opoziţia lor înverşunată 
faţă de prinţ care, spuneau ei, devenise foarte 
arogant şi, de aceea, detestat de oameni. Ca 
urmare, urcarea sa pe tron ar constitui un dezastru 
naţional. Voldi încercase să-i domolească. 

— E încă tânăr. Aveţi răbdare. Omul se poate 
schimba cu vârsta. 

— Necazul este, spuneau ei, că regina, care-l 
adoră pe prinţ, îi încurajează toate nebuniile. 

— Şi regele? întrebase Voldi. 


— Ei bine, Zendi cel blând şi iubit6r de pace, 
indiferent ce gândeşte în legătură cu această 
situaţie, nu face nimic. 

— Cert este că Arabia are nevoie de un rege cu 
glas puternic şi o conduită necruțătoare, interveni 
Mussef, luându-l gura pe dinainte. Unora le plăcea 
duritatea bătrânului Aretas care putea să zbiere 


591 
MARELE PESCAR 


şi să-i înjure pe cei mai neînduplecaţi şeici ai 
ținutului. 

În acest moment al discuţiei, Voldi intervenise 
calm: 

— Să uităm ce-am discutat. Acest subiect 
constituie o trădare şi noi toţi ştim asta. 

— Cineva ar trebuie să-i spună lui Deran, sugeră 
iritat Raboth, cât de subţire e gheaţa pe care calcă! 

Voldi râse, punând astfel capăt discuţiei, nu 
înainte de a-i aminti lui Raboth de convenţia 
şoarecilor care hotărâseră să-i atârne pisicii un 
clopoțel de coadă, dar nici un şoricel nu se oferi să 
facă acest lucru. 


Pe tot parcursul urcuşului pe coasta muntelui, pe 
Fara o frământă gândul la enigmaticul avertisment al 
lui Voldi cu privire la primirea nu tocmai călduroasă. 
Ea nu împărtăşea părerea lui Voldi şi nu se aştepta 
ca tânărul Deran să-i fie ostil. E drept că prinţul era 
capricios şi răzgâiat. încă de copil fusese obraznic şi 
neruşinat. Fără îndoială că, la recenta întoarcere a 
lui Voldi în Arabia, Deran îi dăduse o dovadă 
proaspătă în acest sens. 

Sosind la tabăra regelui, Fara se văzu îndată 
împresurată de un grup de slugi devotate care se 
iviră din corturile de serviciu, de la grajduri şi din 
padocuri. lone părea umbra a Ceea ce fusese, dar 
radia de fericire, cu ochii înlăcrimaţi. Bătrânul Kedar 
trimise în grabă un călăreț cu un cal de rezervă în 
întâmpinarea lui Voldi. Până aici,  revederea 
decursese în mod plăcut. 

Dar o oră mai târziu, când cei întorşi acasă se 
aflau în jurul mesei împreună cu familia regală, 
primirea se dovedi lipsită de entuziasm. 

Fara era şocată să constate cât de mult 
îmbătrânise regele Zendi în ultimii trei ani. Avea 
tâmplele argintii, faţa suptă, zâmbea puţin şi nu prea 


vorbea. Ceea ce pierduse Zendi ca forţă căpătase 
Rennah. Arabia nu fusese niciodată condusă de o 
regină, 


LLOYD C. DOUGLAS 


OI x 
N 


ea fiind prin excelență un teritoriu al bărbatului. 
Fara îşi plimbă privirea de la faţa autoritară a 
reginei la ochii inexpresivi ai lui Zendi şi înțelese că 
regele iubitor de pace abdicase. 

Deran a apărut târziu, când cina era aproape 
terminată, se prăbuşi pe scaunul său, dând, din cap 
nepăsător, ca şi când îi văzuse pe oaspeți doar cu o 
oră în urmă. Obrajii lui erau îmbujoraţi. Se vedea că 
băuse. 

— Până la urmă, consilier Voldi, remarcă el cu un 
rânjet de stăpân, ai încheiat socotelile cu ticălosul 
acela desfrânat din Galileea. Cum ai făcut-o? L-ai 
înjunghiat pe la spate, pe când dormea? 

Voldi nu răspunse la această gravă insultă, 
prefăcându-se că n-a auzit-o. Privi peste masă şi 
întâlni expresia indignată a Farei. Privirea lui o 
avertiză din nou că trebuie să se stăpânească. 
Mascându-şi iute furia, îl săgetă cu o privire mirată, 
exprimându-şi nedumerirea: 

— Consilier? 

Voldi nu-i spusese nimic despre această numire. 

Urmă un scurt moment stânjenitor pe care 
Rennah îl întrerupse cu un râs sec, artificial: 

- Poate consilierul Voldi nu consideră hazlie 
remarca ta, Deran, spuse ea, gungurind. Apoi, 
întorcându-se spre Voldi cu un surâs forţat, căruia el 
nu-i răspunse, adăugă: Prinţul este atât de glumet... 
Apoi către Fara: Nu poţi şti niciodată când glumeşte! 

— Dar e uşor de spus când nu glumeşte! ripostă 
Fara tăios. Voldi o dojeni cu un semn aproape 
imperceptibil din cap. 

Acum, Deran se simţea în apele lui. Dacă Voldi n- 
avea chef să-şi pericliteze situaţia, el s-ar putea 
distra puţin pe seama fetei, neţinând seama de 
poziţia sa princiară. Se întoarse către ea cu un 
zâmbet sardonic şi spuse: 


— Observ că prinţesa Fara s-a întors cu o limbă 
ascuţită ca 


593 
MARELE PESCAR 


întotdeauna. Speram ca lunga ei şedere printre 
blândele ei rude iudaice... 

— Deran! îl întrerupse mama neliniştită: Acum 
ajunge cu gluma, ai întrecut măsura. Te rog! 

Spre surprinderea lor, Voldi se adresă regelui, 
care în tot acest val de jigniri, stătuse rezervat, 
clătinând la intervale din capul său încărunţit, fără 
să rostească un cuvânt. 

— Sire, dacă îmi este permis, acum mă voi duce 
acasă să-mi văd părinţii. 

— Desigur, Voldi, spuse regele cu un evident 
sentiment de  uşurare. Trebuie să pleci cât mai e 
încă lumină. Ne vedem mâine. 

Voldi se ridică, se înclină adânc în fata 
maiestăţilor lor, îi zâmbi Farei, ignorându-1 pe prinţ, 
şi se grăbi să iasă. 

— Pot pleca şi eu? i se adresă Fara reginei, aproape 
în şoaptă. Nu am avut timp să stau decât o clipă cu 
sărmana mea Ione. Şi ea aşteaptă să mă vadă. 
Rennah îşi ţuguie buzele într-un zâmbet şi încuviinţă. 
Fara se înclină în faţa regelui şi părăsi încăperea. 

Deran se lăsă pe spătarul scaunului, se întinse şi 
căscă chicotind: 

— Ce distracţie! 

— Eşti un bădăran, se răsti tatăl său. 

— Sunt sigură, Zendi, că Deran nu a vrut să supere 
pe nimeni, interveni Rennah. 

— Deran e un nătărău! strigă Zendi. 


Acum, însă, o altă problemă mai acută decât 
nebunia prinţului Deran preocupa gândurile şi 
monopoliza discuţiile în Arabia. 

La intervale mari, de obicei în miezul verii, se 
iveau subit multe cazuri de paralizie; boala afecta 
îndeosebi copiii, deşi ocazional îi lovea şi pe adulţi. 


În acest sezon, misterioasa calamitate pentru care nu 
se găsise leacul căpăta rapid proporţii epidemice. 


å LLOYD C. DOUGLAS 


OI x 


Mamele alarmate îşi ţineau copiii acasă, dar fără 
speranța că astfel sunt în siguranță. înfricoşătoarea 
boală lovea la nimereală şi lovea crunt! Nu ţinea 
seama de rang şi aşa s-a întâmplat şi în cazul 
prinţului Deran. Vestea se răspândi repede, dar 
Arabia îşi stăpânea perfect mâhnirea. Şeicii şi 
păstorii nu riscau să spună „Are ceea ce merită!". Ei 
ridicau din umeri nepăsători şi se încruntau, ceea ce 
însemna cam acelaşi lucru, dar nu puteau fi citați. 


CAPITOLUL XXVI 


iciodată nu mai fusese la Ierusalim o 

dimineaţă atât de frumoasă ca ziua aceea 

de Rusalii. Încă din zori, pe fiecare 
drumeag ce ducea spre oraş se zăreau cârduri de 
petrecăreţi veniţi pe jos din provincii. în decurs de o 
oră, drumurile principale gemeau de lume. 

Adesea oamenii blajini de la ţară se dădeau la o 
parte, făcând loc impresionantelor caravane venite 
din depărtări, netulburaţi de privirile arogante ale 
străinilor citadini. 

Odată ajunşi în faţa porţilor împodobite 
sărbătoreşte, gloata se revărsa spre bazare şi pieţe, 
în timp ce siluetele grave ale oamenilor importanţi, 
nepăsători la veselia oraşului, se îndreptau spre 
„Poarta Mieilor", urcau drumul în pantă al Betaniei 
spre hanul Levi, unde, după baia cuvenită şi 
schimbarea veşmintelor, se odihneau până sosea 
momentul să participe la renumita licitaţie de cămile 
ce avea loc imediat după-amiază. 

La mică distanţă de hanul Levi, la poalele colinei, 
se afla o veche construcţie masivă din piatră care 
slujise mult timp drept lăcaş al Breslei Arămarilor. 
Era o clădire de-a dreptul urâtă, dar nu scădea cu 
nimic prestigiul străzii, întrucât organizaţia pe care 
o găzduia era una din cele mai respectabile instituţii 
din Ierusalim. Breasla Arămarilor fusese prima 


societate care  contribuise substanțial când 
Nehemiah hotărâse să reconstruiască zidurile 


LLOYD C. DOUGLAS 


OI x 


6 


oraşului, cu mai bine de patru veacuri în urmă. 

Nivelul doi, de formă dreptunghiulară, înalt boltit 
al clădirii unde accesul se făcea printr-o scară 
exterioară, era folosit drept auditoriu. Avea scaune 
pentru aproximativ două sute de oameni şi servea nu 
numai pentru adunările generale ale breslei; se 
închiria adesea pentru adunări de afaceri ai căror 
membri nu erau rezidenţi. 

Sala era deschisă în dimineaţa asta şi se umplea 
treptat cu oameni de toate categoriile, a căror 
legătură unii cu alţii era doar aparenta lor 
nesiguranţă asupra naturii acestei reuniuni. Cei mai 
mulţi veniseră singuri, erau de vârstă mijlocie, 
îmbrăcaţi simplu, cu veşminte de la ţară şi, evident, 
din provincii. Urcau încet scările din piatră, intrau 
timizi şi şovăielnic în vechiul auditoriu întunecos, 
apoi se aşezau şi aşteptau, întrebându-se nedumeriţi 
ce aveau de făcut, pentru că nu existau îndrumători 
şi nu părea să-şi fi asumat cineva răspunderea 
misterioasei reuniuni. După ce zăboveau un timp la 
uşă stânjeniţi, oamenii îşi căutau locuri, se așezau şi 
aşteptau. O mână de oameni de afaceri, bine 
îmbrăcaţi, îşi făcură apariţia unul câte unul, păşind 
cu aer grav şi demn. Dar cu tot aspectul lor urban, 
păreau la fel de nedumeriţi şi descumpăniţi ca şi 
provincialii lipsiţi de rafinament. 

Iair se întoarse către Joel, aruncă o privire în sala 
pe jumătate plină şi îl întrebă: 

— Vezi pe cineva cunoscut? 

Joel îşi roti privirea şi dădu din cap, dar imediat 
se însenină şi şopti: 

— Uite acolo, văd pe cineva pe care-l cunosc. 
Numele lui e Micah. Lucra la viile tetrarhului. 

— Mă întreb ce 1-a adus aici, murmură lair. 

— Fetiţa lui era oarbă, spuse Joel. Iisus i-a dat 
vederea şi eram şi eu de faţă când Ela făcut-o, vara 


trecută. Dar am auzit acum câteva zile că fetiţa a 
murit de febră .. Poate asta 1-a adus aici, domnule. 


597 
MARELE PESCAR 


— Vrei să spui că Micah speră că dacă lisus e acum 
din nou în viaţă îi poate reda fetiţa? 

— Nu ştiu, domnule, şopti Joel. 

— Crezi că toţi aceşti oameni îl cunoşteau pe lisus? 
se întrebă Iair. 

— S-ar putea, domnule. 

Găsiră locuri aproape de marginea sălii. Câţiva 
romani cu figuri distinse, proaspăt bărbieriţi şi cu 
părul scurt, cărunt, intrară acum în auditoriu, privind 
înjur, şi se aşezară în spatele sălii, la un scaun 
distanţă de Iair. Se priviră atent, dar nu-şi vorbiră. 

În ultimul sfert de oră nu mai apăru nimeni. Se 
părea că adunarea se completase. Deodată, uşile 
grele de stejar începură să scârțâie din balamalele 
ruginite. Toţi priviră  uluiţi în direcţia aceea, 
urmărind cum uşa masivă se închide încet, deşi 
nimeni nu o atinsese. Iair îl privi o clipă nedumerit 
pe roman, Mencius ridică din sprinceană şi în clipa 
aceea dădu cu ochii de Iair, dar nici unul nu era în 
stare să vorbească. Toţi cei de faţă, încremeniţi, 
priviră din nou înainte. În sală se aşternu o tăcere 
stranie. 

Apoi, un om cu statură impozantă, aflat în primul 
rând din faţă, se ridică şi se îndreptă spre tribună. 
Doar câţiva din cei prezenţi în sală păreau că-l 
recunosc; dar chiar şi aceia care-l văzuseră mereu 
alături de Stăpân, apărându-l de năvala mulţimii, 
observară o bruscă schimbare în fiinţa Marelui 
Pescar. 

Nu întotdeauna le plăcuse purtarea lui în zilele 
acelei veri bogate în evenimente. E adevărat că el 
menţinuse ordinea în rândul mulţimii şi al 
purtătorilor de bolnavi, dar uneori comportamentul 
lui îi  supărase. Aproape că părea stăpânul 
spectacolului, cel care-l prezenta pe lisus. Nu ra- 
reori, unii dintre cei care fuseseră îmbrânciţi şi 


respinşi de el fără menajamente îl bodogăniseră şi se 
plânseseră contra lui. Drept cine se crede uriaşul 
ăsta? 

Acum părea însă că un fel de miracol se petrecuse 
cu Petru. 


LLOYD C. DOUGLAS 


OI x 


8 


În primul rând, chipul lui arăta altfel. Expresia lui 
fusese cândva arogantă, cu ochii săgetători, 
îndrăzneţi, cu buzele strânse disprețuitor. Figura 
Marelui Pescar se rafinase. Toate cutele adânci 
săpate de obişnuita-i duritate dispăruseră,, parcă 
netezite prin foc. Mai avea destule riduri, dar 
acestea nu aveau nimic comun cu vechiul lui orgoliu. 
Se vedea bine că Petru suferise mult pentru a 
dobândi această nouă înfăţişare. 

Poate şi schimbarea culorii părului contribuia la 
îndulcirea şi înnobilarea trăsăturilor feţei. Bogata sa 
podoabă capilară, înainte neagră ca pana corbului, 
încărunţise. Avea smocuri sure pretutindeni, dar pe 
tâmple şi pe frunte apăruseră şuviţe late de păr albe 
ca zăpada. Barba neagră, neîngrijită, fusese scurtată 
şi încărunţise pe alocuri. Faţa lui Petru îşi pierduse 
duritatea, făcând loc unei demnități... Mencius, care- 
1 zărise odată pe uriaş alergând pe stradă, nu mai 
recunoscu nimic din înfăţişarea lui, în afară de 
înălţimea ieşită din comun. Mai târziu, când reveni 
pe „Vestris", îi spuse căpitanului Fulvius că uriaşul 
galilean care condusese adunarea din ziua de Rusalii 
era cea mai augustă şi maiestuoasă figură pe care o 
văzuse vreodată. 

Dar poate că principala trăsătură distinctivă a 
discipolului astfel transformat era glasul 
impresionant, pătrunzător, vibrant, care impunea 
respect. Avea tonul autorităţii. Când începu prin a 
spune că glăsuieşte în numele lui Hristos cel Viu 
unei adunări de oameni care aşteptau cu respect 
îndemnurile sale, se putea citi pe feţele lor că 
autoritatea lui Petru era autentică. 

Dumnezeu, se adresă el mulţimii, sperase încă 
de la început că toţi copiii lui vor moşteni împărăţia. 
El nu-i obligase să accepte avantajele acesteia. El îi 
înzestrase cu libertatea de a alege sau a respinge 
moştenirea. 


Dumnezeu nu-i lăsase în întuneric în privinţa 
efectelor hotărârii lor. Fiecare generaţie a avut 
profeţii ei inspirați care i-au îndrumat pe oameni să 
primească şi să se bucure de moştenirea lor 
cerească. Dar puţini au fost aceia care au ţinut 
seamă de aceste mesaje. Profeţii însinguraţi fuseseră 
întemnițați, biciuiţi şi bătuţi cu pietre de cei lacomi 
şi însetaţi de putere. 


599 
MARELE PESCAR 


Dumnezeu a fost răbdător cu nelegiuiţii. Mereu şi 
mereu, în decursul veacurilor, umanitatea a cules 
cumplitele roade ale propriei sale ticăloşii, încât 
până şi regii şi războinicii s-au înspăimântat de 
tragediile născocite de ei. Şi, de fiecare dată, din 
mijlocul ruinelor la care fuseseră reduşi atât cei 
drepţi, cât şi cei nedrepţi, profeţii au strigat: „Acum 
vom lua totul de la început! Vom repara 
stricăciunile! Vom reface omenirea pustiita!" 

Dar când o scurtă perioadă de pace aducea 
prosperitate, noi tirani se ridicau şi o altă eră de jaf, 
sclavie şi măcel aducea neîncrederea şi teroarea 
asupra copiilor oamenilor. Sceptrul a trecut dintr-o 
mână sângeroasă într-alta, deoarece alte naţiuni 
reclamau zgomotos puterea, tot mai multă putere, 
asupra vieților celor neajutoraţi... 

Aici, după ce făcu o scurtă pauză, Marele Pescar 
continuă pe un ton ameninţător, care impunea o 
tăcere profundă. El depăna calm istoria nefericită a 
omenirii. Era timpul ca lumea să fie zguduită pentru 
a se trezi. Dumnezeu îi dăduse Fiului Său puterea să 
tămăduiască bolile, să aline sufletele deznădăjduite, 
să deschidă ochii orbilor şi să proclame o nouă eră 
de bunăvoință între oameni. 

Dar lumea nu vrea să-l primească. El a fost 
batjocorit,  biciuit şi condamnat la o moarte 
ruşinoasă. El însă a revenit la viaţă şi-l văzuseră 
mulţi. Acum el se întorsese în Casa Tatălui Său. 
Credeţi oare, întrebă Petru, că voinţa lui Dumnezeu a 
fost zădărnicită? Credeţi că Spiritul Său nu se va mai 
lupta cu relele omenirii? Vă declar aici că Hristosul 
nostru este Rege! Domnia Lui a început! Şi va domni 
până ce toate împărăţiile acestei lumi vor deveni 
împărăţia Sa! 

O clipă, cei o sută douăzeci de oameni socotiră că 
discursul 


Marelui Pescar luase sfârşit, pentru că el rămăsese 
tăcut, cu capul plecat, ca într-o rugă. 
Îi privi apoi şi spuse cu glas tulburător: 


LLOYD C. DOUGLAS 


O x 
o 


o 


— Noi, cei ce credem cu tărie în El, ne-am adunat 
aici pentru a primi dovada certă că Sfântul Său 
Spirit sălăşluieşte printre noi şi de azi înainte avem 
datoria să răspândim veştile bune ale cuceririi 
împărăției Sale. 

Deodată, Petru încremeni cu privirea aţintită 
înainte, de parcă fusese trăsnit. Acelaşi lucru se 
întâmplă şi cu auditoriul, îndată, deasupra capului 
Marelui Pescar, atingându-l chiar, se ridică o 
flacără purpurie, asemenea unei torţe. În spaţioasa 
încăpere, nimeni nu mai respira. 

Uşa masivă de stejar de deschise apoi brusc şi se 
trânti cu putere de perete. Un vuiet asurzitor ca de 
furtună străbătu sala. Oamenii, înfioraţi, se ţineau 
de scaune, se agăţau unii de alţii, izbiţi din toate 
părţile de vântul năprasnic. Era de parcă + venise 
sfârşitul lumii! Acum, limbi de foc săgetau prin 
furtună, aşezându-se ca nişte torţe deasupra 
capetelor tuturor celor prezenți!  Strălucirea 
flăcărilor avea darul să-i înveselească pe toți. Unii 
dintre ei scoteau strigăte de extaz. Alţii plângeau de 
bucurie. Străinii îşi strângeau mâinile unii altora şi 
se priveau uimiţi. Iair îl cuprinse cu braţul pe Joel 
care plângea. Mencius îşi acoperise ochii cu 
amândouă mâinile şi clătina din cap. Iosif din 
Arimateea se agăţă de braţul lui Hassan. 

Apoi flăcările-torţă se îndepărtară şi furtuna se 
linişti tot atât de brusc cum începuse. Bărbaţii se 
ridicaseră în picioare, vorbind toţi deodată, tare, 
făcând impresia că furtuna mai dăinuie încă. 
Mencius, ca unul care nu se lăsa uşor impresionat, 
era atât de răvăşit încât se întoarse spre Iair şi îi 
strigă în greceşte: 

— Acesta este cel mai uluitor lucru petrecut vreo- 
dată, domnule! 


Iar Iair, cel care nu cunoştea o boabă grecească, 
răspunse pe loc, în aceeaşi limbă. 

— Este sigur că Domnul a fost acela care ne-a 
vizitat! 

Tânărul Joel asculta atent și dădea din cap, iar 
când lair îl întrebă dacă înţelesese ce spuneau ei, 
acesta îi răspunse că da şi adăugă în aramaică: 


601 
MARELE PESCAR 


— Este adevărat, domnule! Dumnezeu însuşi s-a 
aflat aici, printre noi! 

Dar zarva de la Breasla Arămarilor nu a rămas un 
secret. Vuietul furtunii se auzise în tot oraşul. 
Oaspeţii de la hanul Levi dăduseră fuga pe străzi, să 
vadă ce s-a întâmplat. Era clar că furia furtunii se 
concentrase la Breasla Arămarilor. Au alergat pe 
scări, ajungând după ce furtuna se potolise, iar când 
au intrat în auditoriu, i-au auzit pe cei prezenţi 
strigând de bucurie. Asistau la o scenă bizară. 

Un bărbat din Creta, înalt, cu figură semeaţă, 
remarcă sec faţă de garda lui de corp, într-un dialect 
străin, un amestec ciudat de greacă şi egipteană: 

— Eh, eu cred că toţi sunt beti! 

Petru se apropie de uşă şi îi răspunse în dialect 
cretan necioplit: 

— Aceşti oameni nu sunt beţi! Eise bucură pentru 
că împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Lumea va 
avea pace! Sclavii vor fi eliberaţi! Domnul a 
proclamat o nouă eră! 

— Cum se face că vorbeşti limba noastră? îl 
întrebă străinul. 

Nu eşti cetăţean din Creta! 

— Eu sunt cetăţean al împărăției lui Dumnezeu! 
declară Petru. 

Şi de acum încolo şi Creta face parte din această 
împărăție! 

— Spui că toți sclavii vor fi eliberați? 

— Da, la fel ca şi stăpânii lor. Nimeni nu poate fi 
liber atâta timp cât alții rămân sclavi! 

— Vei fi întemnițat! murmură cretanul. Vorbeşti ca 
un trădător! 

Discuţia în contradictoriu atrase atenția multora. 
O duzină de oameni iluminați se adunară în jur 
pentru a-1 susține pe Petru: şi toți vorbeau în 
jargonul străin al îndepărtatei Creta. 


Străinul, cu privirea descumpănită, ridică braţul ca 
pentru a para o lovitură şi se retrase încet spre uşă, 
bâiguind: 
Nu! Nu! 
Teatrul insolitei întâmplări se goli rapid. Străzile 
erau 


LLOYD C. DOUGLAS 


O x 


02 


înţesate de oameni adânc tulburaţi. Proaspeţii 
împuterniciţi, cu feţe radioase, se strecurau prin 
mulţime strigând: „împărăţia lui Dumnezeu a venit 
pentru toţi cei ce cred în El!". Apoi se împrăştiară în 
tot oraşul, răspândind vestea. Erau neînfricaţi, îi 
opreau pe stradă pe legionarii romani pentru a le 
anunţa noutăţile cu privire la împărăție; aceştia, 
descumpăniţi de prea marea lor îndrăzneală, nu luau 
nici o măsură. 

În ziua aceea, trei mii de oameni din Ierusalim 
afirmau că ei cred şi că se vor alătura discipolilor 
pentru a pregăti domnia păcii. 

Seara târziu, când micul grup de galileeni ai lui 
lisus se aflau împreună în casa lui Ben-losef, 
aproape fără grai din pricina oboselii datorate 
uluitoarelor întâmplări ale zilei, Filip, care 
împărtăşise noutăţilor unor grupuri neîncrezătoare, 
la licitaţia de cămile, le povestea: 

Se spune că prinţul Arabiei a fost lovit de 
paralizie. Petru nu făcu nici un comentariu, dar 
părea adânc impresionat de această tragedie care 
lovise casa regală a vechiului vrăjmaş al Israelului. 
Apoi se ridică şi se retrase într-un colţ îndepărtat al 
încăperii slab iluminate, cu coatele pe genunchi şi 
capul sprijinit în mâini, vizibil frământat de o 
problemă grea. 

După o jumătate de oră de meditaţie, Petru se 
despărţi de ei şi urcă încet lunga pantă a dealului 
până în Grădina Ghetsimani. Acolo îngenunche lângă 
o piatră mare şi se rugă din adâncul inimii să fie 
călăuzit. Era oare posibil ca Dumnezeu să-l 
folosească drept mesager al bunei înţelegeri cu 
Arabia ostilă? 


CAPITOLUL XXVII 


n timp, autorităţile din 

Ierusalim au fost atât de 

consternate de activitatea 
neînfricată a noii mişcări, încât nu au 
întreprins nimic. 

La o săptămână după Rusalii, numărul bărbaţilor 
care credeau în promisiunea de pace, într-o 
împărăție sub chezăşia lui Dumnezeu, ce va birui 
toate tiraniile crescuse la cinci mii. 

Mulţi dintre convertiți credeau sincer în puterea 
miraculoasă a inspiratului galilean. Mulţi alţii, care 
nu-l auziseră şi nici nu-l văzuseră, erau gata să se 
alăture oricărei grupări care garanta eliberarea de 
sub opresiune. Cu rapacele Imperiu Roman care se 
pregătea să-i împresoare de pretutindeni, nu aveau 
prea mult de pierdut însoţindu-se în această căutare 
a libertăţii. Unii voiau să-şi salveze sufletele, iar alţii 
pielea. Amenințarea unui dezastru devenise 
iminentă. Orice port era binevenit pe vreme de 
furtună. 

Era absolut zadarnic ca părinţii oraşului să 
combată această mişcare din împărăție, declarând că 
martorii întâmplării din ziua de Rusalii conspiraseră 
pentru a urzi o minciună fantastică şi o proclamau cu 
riscul vieţii lor pe la colţurile străzilor aglomerate şi 
la Templu. Trei oameni ar fi putut fi destul de 


nesăbuiţi să facă acest lucru, dar nu o sută douăzeci! 
Şi zece oameni creduli puteau fi amăgiţi cu o 
asemenea poveste extravagantă, dar nu cinci mii! 


Membrii Sinedriului se reuneau în şedinţe care 
durau toată 


LLOYD C. DOUGLAS 


O x 
(a) 


4 


ziua, îşi frecau bărbile, sugerând şi respingând 
succesiv remedii - de la tactici şi căi de conciliere 
până la măsuri punitive - apoi totul se amâna pentru 
a doua zi. 

Când era consultat,  venerabilul şi mult 
respectatul Gamaliel, şeful Consiliului legal al 
Israelului le  reamintea că în diferite ocazii 
revoluțiile strânseseră în jurul lor câteva sute de 
nemulţumiţi, dar toate aceste mici furtuni se 
stinseseră repede. „Daţi-le timp acestor galileeni 
înfierbântaţi. În cazul în care cauza lor nu merită 
atenţie, ea va pieri. Dacă e inspirată însă de 
Dumnezeu, aşa precum susţin, nu veţi fi în măsură să 
o zădărniciţi oricât v-aţi strădui." 

Această afirmaţie oferi o uşurare temporară. 
Sinedriul va trebui să aştepte... şi să vadă. Dar nu 
avea să aştepte prea mult. În aceeaşi după-amiază se 
răspândi vestea că Petru, conducătorul noii grupări, 
culesese un paralitic din faţa Templului şi, punându- 
1 în picioare, îi spusese să meargă. Şi ela mers! Şi 
asta nu era o înşelăciune, pentru că sute de oameni 
fuseseră de faţă. Omul paralitic stătuse pe scările 
Templului în fiecare zi frumoasă, vreme de mulţi ani, 
vânturând talgerul său în faţa trecătorilor. Şi acum 
iată că sărea şi striga de bucurie. Orice avea să-i 
aducă ziua de mâine, pentru că îşi dădea seama că 
acum nu mai avea ocupaţie, el era vesel. Iar dacă 
Sinedriul se pregătea să ofere o explicaţie plauzibilă 
asupra acestei întâmplări, trebuia s-o facă rapid şi 
temeinic! 

În ceea ce-l priveşte pe Pilat, el acorda puţin 
credit acestor miracole. După părerea lui, întreaga 
mişcare nu era altceva decât o consecinţă firească a 
gafei comise de Ierusalim prin răstignirea unui 
profet inofensiv. Prietenii victimei îşi exprimau 
părerile cu întârziere. Poate că era mai bine să se 


ţină deoparte şi să nu acorde prea multă atenţie noii 
grupări prin opoziţia sa. Dacă Sinedriul cerea 
acţiuni, Pilat va acţiona. Între timp, Insula pretindea 
că nu observă. Preaplictisitul procurator nu se 
simţea în nici un fel obligat să descurce iţele 
încurcate ale Sinedriului. 

Şi astfel, fără nici o opoziţie, mişcarea împărăției 
din Ierusalim 


605 
MARELE PESCAR 


deveni tot mai stăpână pe sine, dovedind curaj prin 
organizarea unei „Ecclesia creştine". Se ţineau 
întruniri regionale în tot oraşul, iar cele de masă 
aveau loc în depozite imense. 

Atât de uimitor fusese triumful neaşteptat al noii 
cauze, încât micul grup iniţial al discipolilor credea 
cu convingere într-o reapariţie timpurie a Stăpânului 
pentru a-şi ţine promisiunea de „pace pe pământ şi 
bună înţelegere între oameni". 

Eră bine să pregătească această venire prin unirea în 
armonie a tuturor elementelor disparate care 
compuneau „Ecclesia". 

Petru se gândea că dacă aceşti oameni ar putea 
trăi laolaltă, ei ar fi capabili să facă din Ierusalim un 
exemplu de toleranţă şi generozitate. El propuse 
înfiinţarea unei comune. Nimeni nu era obligat să 
adere la ea, dar cei ce doreau să se bucure de 
avantajele ei puteau contribui cu bunurile lor 
transformate în bani, pe care să-i dăruiască acestui 
nou cămin comunitar, unde oameni înstăriți puteau 
trăi alături de cei neajutoraţi. 

Oamenii care n-aveau aproape nimic socoteau că 
e o idee măreaţă. Cei mai norocoşi, care aveau cu ce 
să contribuie, nu erau prea convinşi, dar Petru 
demonstrase deja că are o putere supranaturală şi 
poate - sub conducerea lui - experimentul ar avea 
succes. 

Dar treburile n-au mers niciodată. Teoria lui Petru 
- potrivit căreia cu cât oamenii se cunosc mai bine, 
cu atât ei se vor înţelege mai bine - se dovedi greşită. 
El declarase că dacă oamenii se înţeleg între ei, 
indiferent de pregătirea sau temperamentul lor, ei se 
pot bucura de o camaraderie plăcută şi benefică. 
Adevărul era că, cu cât sporea înţelegerea între ei, 
cu atât creştea şi neîncrederea lor reciprocă, de la 
indiferenţă şi dispreţ la duşmănie făţişă. 


În zadar pleda Marele Pescar pentru armonie. Tot 
mai des folosea cuvintele „în aceste vremuri din 
urmă", avertizând cum că Stăpânul poate veni în 
orice moment şi când va veni va vrea ca adepţii lui 
credincioşi să fie gata să-L primească. 

Dar această ameninţare, deşi era ascultată cu 
respect - pentru 


LLOYD C. DOUGLAS 


O x 
© 


6 


că toți îl idolatrizau pe Petru - nu reuşea să curme 
neînțelegerile. Grecii se plângeau că evreii, care-i 
depăşeau ca număr, erau nedrepţi cu distribuirea 
celor necesare. Acest lucru putea fi adevărat, dar 
grecii din Ierusalim, deşi minoritari, erau prea 
înverşunaţi împotriva discriminării. Dar oricare ar fi 
fost gradul acestor controverse, în continuă 
creştere, comuna devenea o dezamăgire 
împovărătoare pentru Petru. Cum avea lumea să 
realizeze cu adevărat pacea universală dacă o sută 
de adepți ai lui Hristos, în cel mai evlavios oraş de 
pe pământ, nu se puteau înțelege unii cu alții? 

Situaţia se încinsese acum prea tare pentru a mai 
putea fi stăpânită. Petru desemnă un consiliu de 
şapte reprezentanți care să administreze beneficiile 
comunei, în timp ce el avea să-şi consacre cea mai 
mare parte a timpului vizitând nevoiaşii din tot 
oraşul. Lipsită acum de supravegherea sa directă, 
comuna se deteriora repede, devenind o pacoste 
publică. Pe drept cuvânt, Sinedriul avea acum ce să 
reproşeze  Împărăţiei-fantomă şi făcea presiuni 
puternice. Pilat ordonă câtorva companii de 
legionari să desființeze nefericita comună şi 
interzise orice discuţie despre împărăție, atât în 
public, cât şi în particular. Petru încercă să salveze 
ce mai rămăsese din partea sa de împărăție şi fu 
întemnițat. în aceeaşi noapte, el ieşea din închisoare 
prin uşile grele, ferecate cu bare groase, care se 
deschideau încet în faţa lui. Păşind cu grijă peste 
picioarele  santinelelor adormite pe coridoarele 
temniţei, el plecă la locuinţa lui; a doua zi nu s-a 
făcut nici un efort pentru a-l prinde din nou. 
Autorităţile însărcinate cu paza temniţei se 
prezentară stânjenite, pe bună dreptate, în faţa lui 
Pilat, care rânji batjocoritor, povăţuindu-i să nu mai 
rişte o astfel de situaţie supărătoare. 


Petru era aşadar din nou liber şi continuă să 
umble prin oraş neînfricat şi nemolestat, puterea lui 
spirituală câştigând un atare prestigiu, încât infirmii 
- fie că aveau sau nu credinţă în Hristos - erau 
purtaţi pe străzi pentru ca umbra marelui om în 
trecere să cadă asupra trupurilor lor diforme şi să le 
tămăduiască bolile. 


607 
MARELE PESCAR 


În privinţa nefericiţilor aderenţi la „Ecclesia 
creştină", aceştia s-au împrăştiat, au fost reduşi la 
tăcere, întemnițați şi lapidaţi în public. Petru asistă 
la prăbușirea proiectului său local fără să se 
descurajeze. Având în vedere uriaşele forţe care i se 
opuneau, era o minune că i se permisese chiar şi o 
scurtă existenţă. Dezintegrarea mişcării nu însemna 
că împărăţia era un eşec. împărăţia lui Hristos va 
veni - dar nu azi, nu mâine... şi nu uşor. 


Poate că era chiar bine că experienţa traiului în 
comun din Ierusalim ajunsese la un asemenea final. 

Dacă existau oarecari speranţe de a fi reconstituit 
printr-o îngrijire mai atentă, discipolii s-ar fi simţit 
obligaţi să rămână împreună la bine şi la rău; dar 
prăbuşirea era atât de completă, atât de departe de 
posibilitatea de refacere, încât discipolii porniră 
imediat în alte misiuni: Filip în Antiohia, Andrei la 
Damasc, Tadeu în rândul pescarilor din Marea 
Galileii, Matei în Capernaum şi Betsaida, Ioan şi 
Iacob la Aşkelon, Gaza şi Idumeea, Toma la perşi, în 
India, vârstnicul Nataniel Bartolomeu în Ierihon şi 
apoi acasă, ca să moară. 

Aflând că un mic grup de creştini se întruneau în 
secret la Joppa, Petru decise să-i viziteze. Vechiul şi 
sordidul oraş se trezise în ultimul timp, smuls din 
toropeala lui pentru activităţile de coastă ale 
Imperiului. Reconstruirea cheiurilor şi refacerea 
portului triplaseră populaţia. Noii veniţi erau sclavi 
în cea mai mare parte, mulţi dintre ei plătind cu 
sudoarea şi bătăturile palmelor eforturile zadarnice 
de a se apăra pe ei înşişi şi comunităţile lor 
împotriva tiraniei copleşitoare a Romei. în mod 
evident, mişcarea creştină din Joppa era o treabă de 
care era bine să te fereşti, în special pentru un om 
cu înfăţişare distinsă, a cărui statură neobişnuită cu 
greu putea trece neobservată. 


Petru era profund impresionat de primirea pe 
care i-o făcuseră schilozii şi răniții. Plecase la Joppa 
fără să cunoască pe cineva 


LLOYD C. DOUGLAS 


O x 
(a) 


8 


care să garanteze pentru el. Era o minune că sclavii 
acceptaseră - fără nici o bănuială şi încrezători - 
propunerile lui de prietenie când află cu ce primejdii 
se confruntă ei, întrucât romanii nu doreau să rişte o 
insurecție din partea acestor oameni inteligenţi, 
înrobiţi din motive politice. Aflând cu ce primejdii se 
confruntă ei, se minuna că aceşti sclavi bănuitori i- 
au acceptat prietenia fără suspiciune; romanii nu-şi 
puteau asuma riscul unei insurecţii din partea 
acestor oameni inteligenţi, înrobiţi din motive 
politice; dar nici sclavii nu-şi permiteau să se 
încreadă în străini. Marele Pescar le risipi însă pe 
loc orice suspiciune. 

Primind găzduire în casa unui umil tăbăcar care 
trăia în apropierea docurilor, Petru câştigă repede 
încrederea taciturnei sale gazde şi descoperi, spre 
încântarea sa, că liniştitul bătrân credea în promisa 
împărăție de dreptate şi pace. Locuinţa lui Simon 
Tăbăcarul deveni îndată un loc de întruniri secrete 
ale oamenilor însinguraţi. Noaptea soseau în mici 
grupuri de câte doi şi trei, se aşezau la lumina palidă 
a opaiţului, primind asigurările tăbăcarului cum că 
vafi bine... cândva... undeva. 

Acum, că Petru venise, ei puteau lua cunoştinţă 
direct despre divinul nazarinean de la unul care 
stătuse zilnic alături de El. Oameni firavi cu privirile 
rătăcite ascultau înfometați cele mai mici amănunte 
în legătură cu misiunea Stăpânului: cuvintele lui de 
alinare,  miraculoasele sale fapte, moartea Lui 
curajoasă, revenirea Lui la viaţă şi, mai presus de 
toate, cea mai uimitoare şi tulburătoare dezvăluire a 
prezenţei şi puterii Sale în Ziua de Rusalii. 

Foarte puțini dintre ascultători înțelegeau 
aramaica, dar toți cunoşteau greaca şi, cu toate că 
greaca lui Petru nu era deloc curgătoare, ea servea 
scopului. înțeleptul bătrân tăbăcar îi spusese că 
până şi poticnelile cu care îşi găsea uneori cuvintele 


potrivite erau primite cu simpatie sau chiar cu 
amuzament de auditoriul său şi nu făceau decât să 
adâncească şi să sporească interesul oamenilor 
pentru ceea ce spunea. 


609 
MARELE PESCAR 


Te vor ajuta ei să povesteşti, îi spunea 
Simon. Asta înseamnă mai mult pentru ei. Să nu 
încerci vreodată să-ţi îmbunătăţeşti greaca, Petru, 
adăugă el. E chiar mai bine când ea nu e atât de 
bună. 

Zilele petrecute la Joppa au fost binecuvântate. 
Nu numai că le insuflase o nouă speranţă obidiţilor 
sclavi, care păreau iremediabil pierduţi, dar ei 
reuşiseră să-i reînnoiască lui Petru credinţa într-o 
inevitabilă biruinţă a împărăției... Poate nu era chiar 
atât de greu, la urma urmei. Poate că lumea o va 
accepta mai curând decât crezuse el! Nefericiţii 
oameni ai fiecărei naţiuni aveau nevoie doar să li se 
spună că pacea şi libertatea aveau să vină şi că, prin 
credinţa în cele promise, jugul şi poverile li se vor 
părea mai uşoare. 

— E sigur, îi spunea Petru bătrânului tăbăcar, că 
dacă aceşti oameni înrobiţi din Joppa, care duc o 
viaţă atât de mizeră, pot crede în eliberarea 
omenirii, privind cu încredere în viitor, nu poate fi 
prea greu ca unii mai norocoşi să accepte această 
promisiune. 

— Ei, cred că aici greşeşti, prietene, răspunse 
Simon. Tocmai credinţa oamenilor chinuiţi, puşi în 
lanţuri va grăbi venirea împărăției. , 

Fiind ultima zi pe care Petru o petrecea la Joppa, 
seara târziu el urcă îngustele trepte ale scării ce 
ducea în podul casei tăbăcarului pentru a medita în 
linişte. Nu era încă ora cinei, dar lui i se făcuse 
foame. Simon era un om bătrân, plăpând, căruia îi 
trebuia puţină hrană. Pofta de mâncare a lui Petru 
era însă sănătoasă. 1 se întâmplă să-şi amintească de 
mâncarea Hannei. Acolo găsea întotdeauna mai mult 
decât avea nevoie. Uneori, el şi Andrei cumpărau un 
miel şi-l frigeau în curte, în spatele casei. Ar fi vrut 
acum să fie acasă, la Betsaida!... în timp ce visa cu 


ochii deschişi, îl cuprinse somnul, se întinse 
confortabil în jilţul încăpător şi adormi. Oi şi viței 
bine hrăniţi se perindau prin vis, păscând pe iarba 
grasă a Galileii. Apăru şi un miel de primăvară, pe 
care-l putea cumpăra. Dariată că 


LLOYD C. DOUGLAS 


O x 
= 


o 


mielul râvnit începu să se depărteze de el şi toate 
oile şi viţeii dispărură. în locul lor apărură alte 
animale ciudate, fiare respingătoare, diforme. Petru 
se încruntă dezgustat. Cineva aşezat pe scaunul din 
fața lui chicotea. 

— Dacă ţi-e atât de foame, Petre, remarcă 
vizitatorul, de ce nu sacrifici una din astea? 

— Uff, se auzi Petru murmurând. 

Tovarăşul său din vis râse uşor şi Petru privi în 
direcţia aceea, ca să vadă ce fel de om era. Noul 
venit era un tânăr arătos, înveşmântat în alb şi cu o 
banderolă aurie în jurul capului. O cruce tot aurie 
figura pe pieptul tunicii sale. 

— Ar trebui să faci cunoştinţă cu aceste animale, 
spuse tânărul surâzând. Acestea nu se află în 
Galileea sau Iudeea. Dar le vei întâlni. Lumea este 
mare, Petre. Şi toate aparţin Tatălui nostru... Uite 
fiara aceea înaltă, neîndemânatică, este o girafă! Iar 
cea scundă, nu prea drăgălaşă, din spatele ei este un 
porc mistreţ. Următoarea este o mâncătoare de 
furnici şi lângă ea - un rinocer. 

— Sunt respingătoare, murmură Petru. 

— Şi aceea, alături de mistreţ, continuă îngerul 
netulburat de întreruperea lui Petru, este un 
cimpanzeu. Pare un corn mic, nu-i aşa? lar creatura 
aceea cu mers dezordonat din spatele ei e chiar un 
om, deşi îi lipseşte un oarecare rafinament. 

— Ce înseamnă toate astea? întrebă Petru răstit. 

Misteriosul vizitator îşi trase scaunul mai 
aproape, iar când 
vorbi, tonul glasului său era serios: 

— Petre, am fost trimis să-ţi spun că ţi s-a 
încredinţat o misiune foarte importantă. Te vei 
întâlni cu tot felul de oameni, creaturi ale lui 
Dumnezeu. Va trebui să înveţi să-ţi spui ţie însuţi: 
„Dumnezeu ne-a creat pe noi toţi sau pe nici unul! 
Stăpânul vrea ca împărăţia Lui să slujească lumii 


întregi. Dacă ea nu este deschisă tuturor, ea nu e 
deschisă nimănui!" Am fost trimis să-ţi spun toate 
astea. 

Petru se trezi acum de-a binelea şi se văzu 
singur. Bunul bătrân Simon apăru în capul scării. 


611 
MARELE PESCAR 


Sunt trei străini aici care vor să te 
vadă, spuse el. Au venit din Cezareea. 
— Ce vor de la mine oamenii din Cezareea? 
murmură Petru posomorât. 
— Poate îţi vor spune ei, răspunse Simon şi cobori 
scările. 


Cât îi mai ura pe romani! încă de pe când era 
puşti, numai numele lor şi îl înfuria! Călăreţii de la 
forturile din Capernaum galopau câte patru pe 
drumurile Galileii, băgând lumea în spe- rieti, 
femeile şi copiii dispăreau din calea lor şi se 
ascundeau prin tufişurile de la marginea drumului. 
Soldaţii lor beţi dădeau buzna în micile dughene şi 
urlau să li se dea ascultare. Insultau grosolan 
femeile de toate vârstele. Se serveau cu neruşinare 
din strugurii şi pepenii ţăranilor neputincioşi. Petru 
îi dispreţuia pe romani şi îi privea cu dezgust şi 
amărăciune! 

Şi acum iată-l la Cezareea, ca oaspete de onoare 
al „italienilor" un club social compus în întregime 
din romani civili aflaţi în slujba conducerii 
Prefecturii. 

Cei trei oameni călare veniţi la Joppa pentru el îi 
explicară respectuos cum că consilierul principal al 
italienilor, Cornelius, doreşte ca el să vină de 
urgenţă la Cezareea în vederea unei discuţii 
importante. Foarte contrariat, Petru se urcă 
neîndemânatic pe calul înalt, negru ce-i fusese adus. 
Şi iată-1 călărind alături de romani sub clar de lună, 
după toate aparențele - acelaşi soi de romani pe care 
el învățase să-i urască! Supli, bine hrăniţi, bine 
îmbrăcaţi, cu dispreţuita acvilă romană neagră pe 
tunicile lor purpurii, cu feţele proaspăt rase şi părul 
scurt, cu inevitabila banderolă neagră pe cap. Au 
călătorit aproape tot timpul în tăcere. Solii nu-i 
dezvăluiseră decât foarte puţin în legătură cu 


convocarea la Cezareea. Cornelius dorea să-l vadă; 
asta era tot! Numele lui Cornelius nu însemna nimic 
pentru Petru, dar însemna mult pentru aceşti 
oameni. Ei îl rosteau cu respect. Petru avea să afle 
mai târziu că acesta era trezorierul cârmuirii romane 
din Cezareea şi se bucura de înalta stimă a 
prefectului Sergius. 


LLOYD C. DOUGLAS 


O x 


12 


Trebuia să se grăbească. Petru nu era obişnuit 
aproape deloc să călărească. Când sosi la Cezareea, 
era istovit şi neputincios. îl conduseră direct la 
sediul lor impunător, unde i se dădu o cameră de 
oaspeţi frumos mobilată şi i se spuse să se 
odihnească până la sosirea lui Cornelius. Se îmbăie, 
înfulecă cu foame de lup bucatele aduse de slujitori 
şi adormi. îndată după amiază, îl invitară să-l 
întâlnească pe misteriosul personaj care-l chemase 
din Joppa. 

Cornelius se afla în spatele unui pupitru 
impresionant, într-o somptuoasă încăpere ce servea 
drept birou. Când Petru intră, acesta se ridică, se 
înclină adânc şi îi indică un fotoliu bogat capitonat, 
aflat în faţa lui. Petru se aşeză, privindu-l cu interes 
pe consilierul şef. Acesta era un bărbat în vârstă, 
distins, în jur de şaptezeci de ani, cu părul complet 
alb şi trăsături blânde. Când vorbea, glasul lui era 
molcom şi plăcut. 

— Poate că ţi se pare ciudat, începu el într-o 
aramaică aleasă, că ai fost convocat aici fără să 
cunoşti prea multe despre motivul...  Vorbeşti 
greceşte? 

— Nu prea bine, recunoscu Petru. 

— Vorbeşti greaca la fel de bine ca aramaica? 

— Da, domnule, răspunse Petru fără să priceapă 
ironia şi amândoi zâmbiră. 

— Atunci vom vorbi în greacă, hotărâ Cornelius cu 
blândeţe. Ceea ce îţi voi spune eu nu e pentru 
urechile acestor bravi flăcăi care te-au adus aici. Ei 
nu vor înţelege. Am avut un vis foarte misterios şi 
am fost informat că l-ai putea desluşi. 

Petru se aplecă în faţă şi ascultă atent. 

— Acum două nopţi am primit vizita unui înger, 
continuă Cornelius. Ţin să-ţi spun că eu nu 
obişnuiesc să visez îngeri. Acesta însă părea real. 


Era un tânăr frumos, înveşmântat în alb şi purta pe 
cap un fileu auriu. Pe pieptul tunicii... Cornelius se 
opri şi îşi 'duse mâna în dreptul acvilei negre romane 
de pe piept. 

— Era o cruce din aur, cred, îi veni Petru în ajutor. 


613 
MARELE PESCAR 


Ochii lui Cornelius, adânciţi în orbite, 
se măriră de uimire şi încuviinţă: 

— Aşadar tu l-ai văzut? întrebă el. 

- Da, domnule. Este un sol trimis în numele 
împărăției. 

— Chiar aşa! spuse Cornelius. Asta mi-a spus! Şi 
când i-am cerut să-mi vorbească despre această 
împărăție, el mi-a răspuns să trimit după tine!... 
Continuă te rog! Ce fel de împărăție e asta? 

- E o poveste lungă, domnule, spuse Petru, 
întrebându-se cu ce să înceapă. Fără îndoială că aţi 
auzit de lisus galileanul care a străbătut provinciile 
vindecând bolnavi, încurajându-i pe cei călcaţi în 
picioare şi care a fost răstignit de Pontius Pilat şi 
apoi a treia zi a părăsit mormântul, fiind văzut de 
mulţi martori. 

Cornelius dădu afirmativ din cap, cu vădit 
interes. îi spuse că auzise toate acestea, dar nu erau 
decât gogomănii. Cine erau martorii? Şi ce însemna 
această împărăție? 

Petru îşi încrucişă picioarele şi începu cu 
începutul. El însuşi fusese martor. La început, nu 
era înclinat să creadă în acest Tâmplar. Fusese un 
sceptic îndârjit şi un pescar scandalagiu. El plecase 
prin ţară să-l batjocorească pe acest tânăr parvenit 
şi să dovedească oamenilor înşelaţi din echipajul 
său de pescar că profetul făcător-de-minuni este un 
şarlatan. 

Cornelius asculta cu un interes crescând. 

Petru îi vorbi despre ziua în care el însuşi fusese 
obligat să-i ducă lui lisus un copil orb şi a văzut 
când acesta a deschis ochii, uimit; îi povesti despre 
gloata care-l urmase zi de zi; oameni înfometați şi 
cu băşici în tălpi, ascultând fascinaţi veştile în 
legătură cu o împărăție ce va veni, în care toţi 
oamenii vor fi liberi; îi vorbi despre vindecarea 
schilozilor şi... da, a leproşilor! 


După-amiaza se sfârșea şi Petru continua să 
povestească. 

Autorităţile încercaseră să-l reducă pe Tâmplar 
la tăcere, dar se temuseră de o răscoală a 
poporului. Mulţimile creşteau. Drumurile şi şoselele 
erau înţesate de tot felul de oameni exaltaţi care-şi 
aduceau rudele bolnave spre vindecare. 


LLOYD C. DOUGLAS 


x 
614 


Înserarea cobori şi un slujitor se strecură încet în 
încăpere, aprinzând făcliile. Cornelius îi ordonă să 
servească cina chiar în biroul unde se aflau. 
Slujitorul se retrase şi Petru continuă. 

Acum ajunse la Săptămâna Paştelor din Ierusalim. 
lisus îi dojenise pe cei din Templul pentru că 
făcuseră acolo loc de negoţ. El fusese arestat, 
judecat pentru blasfemie şi trădare, condamnat, 
biciuit, i se aruncaseră vorbe de ocară şi în cele din 
urmă fusese răstignit. Apoi a înviat şi trăieşte din 
nou. 

— Şi spui că tu ai văzut toate acestea? întrebă 
Cornelius tăios. 

— Da, domnule, am văzut toate acestea, dar... Aici, 
glasul 
lui Petru se stinse. Cu capul plecat, îşi cuprinse faţa 
crispată de durerea amintirii în mâinile sale uriaşe 
care tremurau. Cornelius aştepta în tăcere să-şi 
revină. Petru făcu un efort, îşi regăsi glasul şi 
continuă: L-am văzut după ce El înviase, domnule, 
dar trebuie să vă mărturisesc cu ruşine că eu n-am 
fost de faţă la judecata Sa şi nici n-am stat alături de 
El când a murit. În cele din urmă, când totul părea 
pierdut, L-am tăgăduit în prezenţa străinilor, 
spunând că nu L-am cunoscut niciodată... şi am 
fugit! 

Urmă o lungă tăcere. într-un târziu, bătrânul 
roman îşi drese glasul şi-i spuse cu blândeţe: 

— Eşti un om curajos, prietene, şi mă încred în 
mărturia ta. Dezvăluirile pe care mi le-ai făcut 
dovedesc integritatea ta. Nu mi-ai fi mărturisit toate 
astea dacă n-ai fi spus adevărul. Te cred, Petre. Cred 
fiecare cuvânt pe care mi l-ai spus. 

Slujitorii intrară să servească cina, dar Cornelius 
scutură din cap şi le făcu semn să plece. 


— N-ai vrea să-mi vorbeşti acum despre această 
împărăție, sau preferi s-o lăsăm pe mâine? 

— Mâine, murmură Petru. 

- Hai, vino, spuse Cornelius, ridicându-se şi 
apucându-l pe după umerii încovoiaţi. Du-te în odaia 
ta şi când vei crede că eşti gata de .cină, ei ţi-o vor 
aduce.., Ştiu că eşti istovit. Ai avut o sarcină grea! 
Doar oamenii foarte puternici o pot îndeplini! 


613 
MARELE PESCAR 


Luându-l de braţ, Cornelius îl însoţi în camera lui 
şi închise 
uşor uşa. Rămas singur şi cumplit de istovit, Petru se 
lăsă pe pat cu toată greutatea. Părea foarte ciudat că 
această ruşinoasă mărturisire a laşităţii şi a lipsei 
sale de loialitate făcuse din el un ambasador 
recunoscut al împărăției Stăpânului. 

După-amiaza următoare, pe care o petrecu 
împreună cu Cornelius, avea să rămână o ocazie de 
neuitat. Petru nu mai întâlnise niciodată pe cineva ca 
el. Distinsul bătrân roman cugetase temeinic la 
viitorul omenirii. El dovedise o cunoaştere mult mai 
aprofundată decât Petru, care nu ştia aproape nimic 
despre istoria diferitelor popoare. 

— Cât priveşte această pace universală şi 
libertatea pe care împărăţia ta o aşteaptă în viitorul 
apropiat, spunea Cornelius, mă tem că tu şi toţi cei 
ce-ţi împărtăşesc speranţa veţi fi foarte dezamăgiţi. 

— Dar nu orice om întreg la minte doreşte pacea? 
întrebă Petru. 

— Ca individ, da, aprobă Cornelius, dar oamenilor 
nu le este îngăduit să-şi exprime propriile lor 
aspirații. Ei sunt prizonierii naţiunii lor, iar naţiunile 
nu au nici înclinația şi nici pregătirea pentru 
realizarea păcii. 

- Dar orice om poate dori pacea împărăției în 
sufletul său, argumentă Petru. 

— Desigur! spuse Cornelius. Ca individ, el poate 

dobândi pacea sufletului său, dar de ce să numeşti 
asta împărăţie?... 
Tu ai vorbit de un rege triumfător, a cărui domnie va 
suprima autoritatea şi puterea tuturor, cârmuirilor 
constituite regulamentar. Tu mi-ai spus cu destulă 
rezervă - sau politeţe - că împărăţia acestui Hristos 
al tău ce va veni va distruge Imperiul Roman; dar 
cum se va ajunge acolo? 


Petru se răsuci stânjenit pe scaun. 

— N-am vrut să spun aşa! Atât timp cât oamenii 
văd avantajele unui trai în bună înţelegere unul cu 
altul... 


LLOYD C. DOUGLAS 


O x 
= 


6 


— Ei nu vor avea nevoie de Imperiu, îl întrerupse 
Cornelius. Dar chestiunea nu e atât de simplă! Omul 
tău binevoitor nu e liber să aleagă cum să se 
comporte cu ceilalţi oameni. Ţara lui este cea care 
hotărăşte pentru el. 

— Dar tu însuţi, bunul meu Cornelius, tu crezi în 
bunăvoință şi prietenie faţă de toţi oamenii, spuse 
Petru blând, şi văd că şi practici ceea ce spui. Tu nu 
eşti departe de împărăție. 

- Mai departe decât crezi, prietene, insistă 
Cornelius. E adevărat că nu port arme. N-am omorât 
pe nimeni şi n-am înrobit alţi oameni. N-am avut fizic 
de soldat. Imperiul mi-a încredinţat o sarcină mai 
decentă, aceea de a ţine socotelile şi a cheltui 
fondurile alocate construirii acestor mari cheiuri 
care vor fi folosite într-o zi ca punte de atac asupra 
voastră, a nefericiţilor de evrei. 

— Dacă asta nu se împacă cu conştiinţa ta, de ce o 
faci? îndrăzni Petru. 

— Ce ai vrea să fac? ripostă bătrânul. Să trăiesc în 
singurătate, disprețuit de prietenii mei, incapabil să- 
i întreţin pe cei care depind de mine?... Ceea ce 
vreau eu să spun este că împărăţia ta presupune ca 
fiecare om să fie liber să-şi hotărască modul de viaţă 
pe care-l doreşte. Din acest punct de vedere este 
disperat de nepractică. 

Petru nu era un partener de discuţii pentru 
bătrânul roman. Credinţa lui în triumful împărăției 
Stăpânului era de nestrămutat, dar nu avea răspuns 
la problemele ridicate de Cornelius. Nu se 
confruntase niciodată cu ele. 

— Prin urmare, tu crezi, îl întrebă el, că oamenii 
vor fi pe vecie victimele lăcomiei şi setei de putere a 
cârmuitorilor? 

— Aşa a fost de la început, suspină Cornelius. 
Avem oare vreo posibilitate să judecăm viitorul fără 
să mai privim înapoi? 


După-amiaza trecu repede. Cornelius aproape 
monopolizase discuția... Ce păcat că aşa stăteau 
lucrurile. Nu acesta era adevărul? Tot ceea ce 
cunoştea lumea despre eroism învățase pe câmpul de 
luptă. Tot ce ştia despre navigația pe mări învățase 
în bătăliile 


617 
MARELE PESCAR 


navale. Sculptura, arhitectura, 
monumentele, cântecele, poezia, orice formă a artei 
îşi găsea ea altundeva tema de inspiraţie decât în 
vitejia oamenilor înarmaţi?... Păcat că este aşa - dar 
nu acesta este adevărul? reflectă el. 

- E regretabil, recunoscu Cornelius, că toate 
naţiunile sunt obligate atât de des să-şi urmeze 
cârmuitorii descreieraţi, oameni imorali, care se 
joacă cu sângele şi bunurile supușilor lor. 

Soarele apunea. 

— Sper că nu te-am obosit, Petre, spuse bătrânul. 
Şi mai sper că nu te-am dezamăgit... îţi doresc 
reuşită în realizarea împărăției tale de dragoste... 
Pot să spun acest lucru fără să comit un act de 
trădare, întrucât Imperiul Roman nu va lua în serios 
împărăţia ta. Dacă ea constituia cu adevărat o 
ameninţare pentru Imperiu, tu ai fi fost băgat în 
temniţă, la fel ca şi mine de altfel, pentru că te-am 
poftit ca oaspete. 

— Dar crezi că Imperiul va dăinui o veşnicie? 
întrebă Petru. 

— N-am nici o părere în legătură că finalul 
Imperiului. Se obişnuieşte ca sceptrul să treacă 
dintr-o mână într-alta. O ţară poate fi azi în şa şi 
mâine pe jos, desculţă. Poate şi asta e voinţa 
Domnului. Bătrânul roman rămase pe gânduri un 
timp, apoi spuse: Mă întreb azi în legătură cu soarta 
vecinilor noştri din Arabia. Prinţul lor moştenitor 
zace paralizat, fără speranţă de vindecare. Noaptea 
trecută s-a zvonit că regele lor, Zendi, ar fi murit. 
Arabii ştiau la ce să se aştepte din partea casei lor 
regale. Ceea ce se va întâmpla cu ei depinde de noul 
cârmuitor. Va râvni el la teritorii de care nu are 
nevoie? Se va mulţumi el cu ce are? îi va lăsa pe 
păstori să-şi vadă de turmele lor sau vor fi nevoiţi să 


le lase pradă lupilor ori intemperiilor, în timp ce ei 
vor lua în galop calea războiului? 

— Război? Cu cine? întrebă Petru. 

— Cu Iudeea, poate. E posibil. 

— S-ar putea ca Imperiului să nu-i convină asta, 
remarcă Petru, naiv. 

Cornelius zâmbi palid şi spuse că nu, ba l-ar 
deranja chiar. 


LLOYD C. DOUGLAS 


x 
618 


Era ora cinei, aşa că se îndreptară spre spațioasa 
sală unde se adunaseră două sute de italieni. Petru 
stătea în dreapta lui Cornelius, care îl prezentă 
oaspeţilor. După cină, i s-a cerut să le vorbească. El 
le povesti despre divinul galilean care-şi dăduse 
viaţa pentru cauza prieteniei în lume. Romanii 
ascultau cu respect. Fără să ridice tonul sau să 
gesticuleze, Petru îşi , captivă din primul moment 
auditoriul. El le promise încrezător pacea şi 
libertatea pentru toţi oamenii, în numele Stăpânului 
său cel înviat. îndrăzni chiar să le vorbească 
ascultătorilor fascinaţi despre flăcările ca nişte torţe 
de la Rusalii. Toţi ascultau neclintiţi şi nimeni nu 
zâmbea. 

A doua zi, după cuvintele de rămas bun adresate 
lui Cornelius, Petru părăsi Cezareea pe jos, 
îndreptându-se spre Arabia. 


CAPITOLUL XXVIII 


acă în inima Farei mai exista vreo urmă de 
îndoială în legătură cu ideea nesocotită 
de a-şi face din Arabia căminul ei 


permanent, aceasta avea să se risipească chiar în 
seara întoarcerii acasă. 

Faptul că nu era dorită acolo fusese demonstrat 
în mod nemilos de regină şi de prinţul Deran. lar 
când se retrase în noaptea aceea, veghind-o ore 
întregi pe lone care adormise fericită, era ferm 
hotărâtă să plece cât mai curând posibil. 

Nu comportarea şocantă a reginei şi a 
detestabilului ei fiu era cea care o rănise cel mai 
profund, deşi duritatea lor intenţionată fusese la fel 
de dureroasă ca o lovitură de bici, dar indiferența 
totală a regelui Zendi faţă de nefericitul incident 
depăşise orice înţelegere. 

Încă din frageda ei copilărie, Zendi îi arătase o 
dragoste părintească. Fara îl idolatrizase. Uneori, în 
zilele ei de singurătate din exilul pe care singură îl 
alesese, în Galileea, când profundul ei ataşament 
faţă de Voldi şi dorinţa de a împărţi viaţa cu el o 
determinase să-şi sacrifice dragostea mai degrabă 
decât să-i pună în pericol cariera, doar amintirea 
bunătăţii nemărginite a lui Zendi o mai alina. 
Atitudinea afectuoasă a regelui faţă de ea mersese 
până la a-i asigura o viaţă plăcută în Arabia, iar 
loialitatea evidentă 


faţă de Voldi punea stavilă oricărei critici... Acum, 
părea că lui Zendi nu-i mai păsa de nimic. 


LLOYD C. DOUGLAS 


O x 
N 
© 


În zori, după o noapte de nesomn, nefericita fată 
se strecură afară din modesta locuință a lui Ione, 
aflată printre corturile slugilor - o locuință total 
nepotrivită pentru fiica unei prințese arabe - şi se 
îndreptă spre binecunoscutele padocuri, simțind că 
întâlnirea cu bunul bătrân Kedar ar putea fi o 
mângâiere. Aşa cum sperase, Kedar era deja la 
îndatoririle sale de dimineaţă. Acum tocmai țesăla o 
frumoasă iapă. îşi îndreptă spatele reumatic cu o 
strâmbătură de durere. 

— Ai călărit mult de când ai plecat? întrebă el. 

— Deloc, Saidi mi-a fost furată, iar acolo unde am 
locuit. În Galileea, nu existau cai. 

— Mi-a părut rău de Saidi, Voldi mi-a povestit. 
Kedar bătu uşor crupa mătăsoasă a iepei. Fetița asta 
e nepoata lui Saidi, spuse el. O cheamă Agar. 

Fara se apropie de ea şi puse mâna pe botul 
tânăr, catifelat, murmurând: 

— E frumoasă! 

— Nu a fost prea mult călărită, spuse Kedar. Ăsta 
nu e un secret, sper, dar regele are intenția să ţi-o 
dea ţie. 

Fara făcu ochii mari la auzul plăcutei surprize. 

— Când ţi-a spus el asta, Kedar? 

— Oh, acum trei ani, când s-a născut, puţin după 
dispariția ta. 

— Poate între timp regele şi-a schimbat părerea, 
spuse Fara, întristându-se. De atunci a mai spus 
ceva? 

— Aseară, după ce te-ai dus la culcare. Nu vrei să 
faci un mic galop cu ea, prințesă? Nu se va trezi 
nimeni înainte de o oră. De ce nu vrei să faci o 
plimbare până la fosta ta locuință? 

Fara scutură din cap şi rămase pe gânduri. Ar fi 
prea dureros. Desigur, ei nu lăsaseră în paragină 
corturile de preţ şi tot ce se mai afla acolo. Dar nu 
mai era nimic de văzut în afara tristei fantome a 
grădinii şi potecilor invadate de buruieni. Kedar o 


lăsă acum cu gândurile şi amintirile ei. Se întoarse 
după un moment cu o şa şi un căpăstru. Aruncă şaua 
pe spinarea lui Agar şi îi strânse chingile, apoi, 
întorcându-se către Fara, o privi din cap până în 
picioare, îi ajustă scările şi murmură: 


621 
MARELE PESCAR 


— Mi se pare că picioarele tale nu s-au lungit prea 
mult de când ai plecat. Poate cu puţin... Aşaaa! Iată- 
te gata de plecare... A început să se mai obişnuiască 
cu zăbala, deşi încă mai smuceşte. Acum îţi va arăta 
ea ce ştie! E tare mândră de mersul ei! 

Te face să crezi să se sperie de orice petic alb, 
întocmai ca și mătuşa ei Saidi... Afurisita aia de iapă 
era o mincinoasă! adăugă el, în timp ce deschidea 
poarta padocului şi trecea frâul în mâinile fetei. 
Fara le apucă, ţinându-le cu gingăşie, dar ferm, cu 
mâini experte, şi Agar porni cu paşi mici, eleganti, 
de trap. 

Era la fel de frumoasă ca şi legendara femeie al 
cărei nume îl purta, dar îngâmfată ca un păun! 

Fara râse voioasă, făcându-i cu mâna lui 

Kedar, care răspunse cu mici plecăciuni. Ce bine era 
să simtă din nou unduirea muşchilor unui cal! Ce 
mult trecuse! Şi Zendi, care plănuise să-i dăruiască 
această neasemuită mânză! Era foarte ciudat. La 
urma urmei, Zendi era prietenul ei. Poate că 
purtarea lui de aseară ar avea o explicaţie; desigur 
se impunea o explicaţie! 

„Hai, ieşi de acolo* Agar!" strigă Fara îmboldind- 

o uşor cu călcâiele. Agar smuci de căpăstru şi începu 
să facă mici salturi... 
Era o senzaţie îmhbătătoare! Briza timpurie a 
dimineţii îi răvăşi părul Farei. Era în extaz. în ciuda 
hotărârii ei de ă nu se duce la vechea locuinţă, se 
trezi înaintând pe poteca familiară. 

Aşa cum prevăzuse, nimic nu mai rămăsese, în 
afară de padocul solid construit. în cea mai 
apropiată zonă, acolo unde fuseseră corturile, era 
priponit un frumos cal negru. Cuvertura de pe şa 
purta însemnul regal arab. Descălecând la mică 
distanţă, Fara legă mânza de ţarc şi porni spre 
grădina în paragină. 


Pe o bancă rustică, dărăpănată de intemperii, pe 
care stătuse adesea alături de mama ei în timpul 
dureroaselor zile ale bolii ei, şedea regele Zendi care 
o privea zâmbind pe când se apropia. 

Fata se opri o clipă, se îndreptă încet spre bancă şi 
se aşeză lângă el. Zendi îi luă mâna într-ale sale. 

— Te aşteptam, copilă dragă, spuse el blând. 

— Ce te făcea să crezi că aş veni? întrebă ea. 


LLOYD C. DOUGLAS 
22 


O x 


— Am presupus că te vei trezi devreme. Ştiam că 
ai vrea să vorbeşti cu bătrânul Kedar, pentru că 
ceilalţi sunt atât de neprietenoşi. Ştiam că poţi conta 
pe Kedar. El nu ţi-a spus că mă găseşti aici? 

Ea dădu din cap cu tristeţe. 

— E bine, spuse Zendi; eu i-am cerut să nu-ți 
spună. Dacă ştiai, poate că n-ai fi venit. Ştiu că 
aseară te-am supărat rău. 

Fara nu comentă, însă lacrimile începură să-i 
alunece pe obraji. 

— Nu-mi este uşor să-ţi spun, continuă Zendi, 
ezitând, dar trebuie să ştii. Viaţa mea în prezent este 
grea. Rennah este bolnavă; e bolnavă mintal. E 
obsedată de ideea că... Se opri şi începu să traseze 
linii pe nisip cu vârful cravaşei, apoi o privi drept în 
faţă. Nu bănuieşti ce vreau să spun? 

— Mă tem că nu, sire, murmură Fara. 

— Atunci trebuie să o iau de la început. Ai auzit 
vreodată că mama ta şi cu mine eram foarte 
îndrăgostiţi unul de altul când i s-a impus căsătoria 
aceea ca pe o îndatorire patriotică? 

— Ştiam că eraţi prieteni apropiaţi, recunoscu 
Fara. 

— Doar atât? După ce iubita ta mamă a fost dusă 
în sclavie, eu a trebuit mă căsătoresc. Rennah părea 
mulţumită că luase, după părerea ei, locul lui Arnon 
în inima mea. După întoarcerea mamei tale în 
Arabia, regina a început să se neliniştească. A 
încercat din răsputeri să fie amabilă cu Arnon, cred 
eu, dar suspiciunea ei sporea... Probabil că eu eram 
de vină. 

Nefericitul rege făcu o pauză atât de lungă, încât 
Fara crezu că ar trebui să găsească ceva de spus. 

- Da, continuă el aproape în şoaptă, ca pentru 
sine. Singur că eu eram de vină. Mama ta fusese 
folosită în mod barbar. Ea s-a întors acasă în 
împrejurări umilitoare, iar eu încercam să-i arăt 
prietenie. Apoi, dându-mi seama că atitudinea mea 


ar putea fi greşit interpretată, a trebuit să-mi calc pe 
inimă şi să fac eforturi pentru a domoli gelozia lui 
Rennah. Am făcut-o atât de bine, încât regina a 
început să manifeste interes faţă de Arnon. Merită 
toată prețuirea mea pentru asta. 


623 
MARELE PESCAR 


Era o poveste lungă şi Zendi insistă să i-o spună 
în amănunţime. Fara îl asculta gânditoare, cu inima 
sângerând pentru el. 

— Desigur, spunea el, Rennah i-a satisfăcut 
întotdeauna capriciile fiului nostru şi indulgenţa 
excesivă cu care îl trata l-a făcut arogant şi 
încăpățânat. Speram ca o dată cu vârsta 
comportamentul lui să se amelioreze. Orice prinţ 
moştenitor este de compătimit, Fara. Nimeni nu 
îndrăzneşte să-i spună cum trebuie să se poarte cu 
cei din jur. Nici un alt băiat nu are curajul să-l 
plesnească pentru neobrăzarea lui. Deran n-a ştiut 
niciodată ce e disciplina... Când mama ta a murit, 
continuă Zendi, şi tu ai dispărut, am fost foarte 
mâhnit, dar am încercat să nu arăt cât de profundă 
era durerea mea; Rennah simţea însă. Nu mai aveam 
chef de nimic, eram mereu posac; doream să fiu 
singur. Rennah şi-a găsit alinare în tovărăşia lui 
Deran. Orice făcea sau spunea Deran era bine. Ea îl 
făcea să creadă că e spiritual şi făcea haz de orice 
prostie debitată de el. Băiatul îmi insulta consilierii, 
mă ridiculizează în prezenţa slugilor. Doar divorţul 
de Rennah şi dezmoştenirea lui Deran m-ar fi putut 
scuti de acest trai insuportabil. 

Zendi o apucă din nou pe Fara de mână. 

— Şi acum, copila mea, ştii de ce ei fost tratată 
atât de ruşinos aseară, la propria ta masă. 

— Mă bucur că ai vrut să-mi povesteşti toate 
astea, spuse Fara. Mă simt mult mai uşurată să ştiu 
că îmi eşti prieten. Ar fi necinstit din partea mea să 
mai rămân aici şi să mai contribui la dureroasa ta 
povară. O voi lua pe Ione şi... vom pleca. Ea se va 
bucura să se întoarcă în patria ei. Şi întrucât eu n- 
am o patrie, mă gândesc că aş prefera să trăiesc în 
Grecia. Aş putea căpăta aprobarea ta? 

— Şi cu Voldi ce faci? 


— Voldi ştie că nu mă pot căsători cu el. 

— Dar cred că-l iubeşti! 

— Nespus! Mult prea mult ca să risc să-i ruinez 
viaţa. 

— Amândoi veţi fi nefericiţi cât veţi trăi! 


O x 


LLOYD C. DOUGLAS 


24 


— Dar n-aş putea trăi fericită în Arabia, iar Voldi 
nu va fi fericit nicăieri în altă parte. Amândoi 
suntem sortiți unei vieți nefericite, fiecare cu 
nefericirea lui. 

— Bine, văd că ai făcut o alegere greşită! De câte 
mii de ori n-aş fi vrut ca mama ta şi cu mine să fi 
avut curajul să fugim. Nu ştiu unde ne-am fi dus, 
dar orice suferinţă ar fi fost de preferat faţă de 
ceea ce am îndurat. Deodată, Zendi îşi dădu seama 
că, fără să vrea, zugrăvise un tablou din care Fara 
lipsea şi bâigui o scuză care nu mai era însă de 
prea mare folos. 

— Nu te mai gândi la mine, spuse Fara cu un 
zâmbet amarnic. Eu nu am socotit niciodată că e 
tocmai vesel să trăiesc. 

Regele Zendi privi acum spre potecă, părând că 
ceva îi atrăsese atenţia. Se ridică şi urmări cu o 
vizibilă satisfacţie apropierea unei caravane de 
cămile. Fara se ridică şi ea, rămânând alături de el. 
Zendi o luă de braţ. 

— Corturile şi mobilierul tău, spuse el. Toate 
lucrurile vor fi puse la loc azi, aşa cum le-ai lăsat. 
Curând vor sosi şi slugile tale. 

— Oh, dar nu trebuia! Eu nu mai pot sta aici, 
protestă Fara. 

Atunci Zendi îi explică cum că el se gândise deja 
că nu va 
vrea să rămână. Când se aflase vestea asasinării 
tatălui ei, el a bănuit că ea va dori să se întoarcă 
pentru iubita ei lone şi să se stabilească în altă 
ţară; poate în Grecia, pentru că manifestase adesea 
admiraţie pentru istoria acestei ţări. în vederea 
acestei posibile alternative, el transformase toate 
bunurile ei în aur şi bani. 

— Turmele tale de oi şi vite au fost trimise la 
Damasc, spuse el, iar caravana se va întoarce 


curând cu beneficiile obţinute din aceste bunuri. 
Socotesc că vor fi îndestulătoare ca tu să trăieşti 
oriunde ai să vrei să te stabileşti. 

Pe tot parcursul dimineţii, regele urmări mâinile 
îndemânatice ale oamenilor care instalau corturile 
Farei pe vechile locuri. Foştii servitori sosiră şi ei 
şi se apucară de obişnuitele îndeletniciri. Ione îi 
dirija cu o bucurie frenetică. Prânzul se servi în 
grădină, iar Voldi sosi la timp. Regele se scuză că 
nu mai poate rămâne pentru că Deran căzuse 
bolnav la pat; 


625 
MARELE PESCAR 


spunea că ar fi o puternică răceală însoţită de febră. 
Regina era foarte îngrijorată pentru el. 


În cursul următoarelor trei zile, servitorii 
făcuseră naveta între tabăra regelui şi aşezarea 
Farei, aducând lucruri de menaj uitate prin magazii. 
Tot ei aduseră şi vestea tulburătoare a îmbolnăvirii 
prinţului. Febra lui crescuse alarmant şi delira mai 
tot timpul. în cea de-a patra dimineaţă a bolii, Voldi 
veni călare să-i spună Farei că febra scăzuse, dar 
Deran era incapabil să-şi mişte picioarele. Regina, 
spunea el, e nebună de durere şi îi face de două 
parale pe doctori, care nu sunt în stare să propună 
leacuri. 

Pentru boala lui Deran însă nu exista nici un leac. 
El căzuse victima unei groaznice epidemii care 
făcuse atâtea ravagii în vara aceea. în decurs de o 
săptămână,. toată Arabia aflase că prinţul moştenitor 
era paralizat pe veci, fără nici o speranţă de 
vindecare. 

Lamentările reginei erau atât de jalnice încât 
până şi Deran era dezgustat de starea ei emoţională 
şi se văicărea că şi aşa are destul de îndurat fără să- 
1 mai tortureze cu urletele ei şi că ar face bine să 
înceteze şi să-l lase să moară liniştit. Nimic nu o mai 
putea consola pe Rennah. Având mereu nevoie de 
cineva pe care să-şi verse focul, în disperarea ei 
începu să-l batjocorească pe bătrânul vraci derutat, 
urla isteric la servitori şi-i făcea o viaţă 
insuportabilă lui Zendi. 

Pentru a evada din acest infern, Zendi călărea ore 
în şir, parcurgând multe lege, pe o vreme din ce în 
ce mai aspră, datorită vântului rece de toamnă ce 
începuse să şuiere pe cărările munţilor. 

Într-o dimineaţă, el îi aduse Farei averea - şase 
pungi de aur îndesate în doi saci de şa burduşiţi. 


Înmână băieților de la grajduri  preţioasa 
încărcătură, fără să descalece. 

După-amiază târziu, se întoarse acasă ud până la 
piele, cu 


LLOYD C. DOUGLAS 


O x 
N 


6 


dinţii clănţănind şi obrajii îmbujoraţi de febră. 
Slujitorii îl ajutară să descalece, întrebându-l ce se 
întâmplase. Era prea răguşit însă ca să se mai poată 
face auzit. ÎI băgară în pat cu cărămizi fierbinţi la 
picioare şi îi aplicară leacurile obişnuite împotriva 
expunerilor prea îndelungate la frig. Consilierii fură 
convocați îndată. Vraciul casei făcu tot ce ştia. Orele 
nopţii se scurseră, iar dimineaţă, în zori, Zendi îşi 
dădu duhul. 


Trecuseră două săptămâni de la moartea regelui. 
Căzuse multă zăpadă şi mai timpuriu ca de obicei, 
dar pe la amiază soarele strălucea puternic, topind 
repede troienele. Bucuroşi, bătrânii preziceau o 
iarnă bună, urmată de o vară cu păşuni bogate şi 
deci prosperitate. Era tocmai bine, mai eu seamă 
acum, când rămăseseră fără conducător. Când iarba 
este săracă, încăierările tribale se ţin lanţ şi ţara are 
nevoie de o mână forte. După scurgerea celor 
treizeci de zile de doliu tradiţional, Consiliul trebuia 
să se întrunească şi să dezbată desemnarea unui nou 
rege. Toată lumea înţelesese că Deran era incapabil 
să urmeze la tron, fapt pe care oamenii înţelepţi îl 
deplângeau discret, atât prin atitudine, cât şi în 
discuţii, dar cu care se împăcaseră până la urmă. 

După-amiază, pe la asfinţit, Ione apăru în odaia 
de dormit a Farei şi-i spuse că un om mai vârstnic, 
pe care ea nu-l văzuse niciodată, dorea să-i 
vorbească. 

— Un uriaş, spunea ea. Foarte înalt şi obosit, dar 
şi foarte ud. Cred că e cineva important, adăugă ea. 
L-am scos din zăpadă. 

Fara o urmă îndată. Ea îl privi mută de surpriză 
pe vizitatorul care aştepta istovit în faţa cortului, 
apoi îşi reveni şi i se aruncă în braţe. 

— Petros! strigă ea. E posibil? Tu eşti cu 
adevărat? 


- M-am schimbat atât de mult? 

Fata îl conduse lângă foc şi amândouă începură 
să tragă de pe el tunica plină de zăpadă. Petru se 
aşeză  ostenit şi IJone îngenunche să-i dezlege 
curelele încălțămintei, şi ea udă. 


627 
MARELE PESCAR 


— Părul tău! exclamă Fara. Barba ta! Până şi 
vocea ţi-e diferită, Petre! Mă tem că ai suferit mult. 
Dar... dar, orice ţi s-a întâmplat, te-a făcut măreț! 
Apoi glasul ei puţin aspru deveni dulce şi respectuos: 
Ţi-a lăsat El în grijă această împărăție pământească? 

Ione stătea în faţa lor, încremenită de uimire, 
vădit incapabilă să se hotărască dacă să asculte sau 
să plece. Fara i se adresă atunci bărbatului în 
greceşte: 

— Petros, aceasta este draga mea Ione despre care 
ţi-am vorbit de atâtea ori... Şi, Ione, acesta este 
Marele Pescar pe care lisus l-a numit Petros. 

— O stâncă! murmură Ione. Da, adăugă ea încet. 
Da, aşa e! O stâncă! Da, e adevărat! Instinctiv, 
îngenunche la picioarele lui. Apucând-o cu amândouă 
mâinile, Petru o ridică cu blândeţe. 

— Eu nu sunt vrednic de închinăciune, spuse el în 
propria ei limbă. Sunt doar un om care cu umilinţă a 
umblat alături de un Rege. Îţi dau binecuvântarea 
Lui. 

Ione plecă să supravegheze pregătirea cinei. După 
ce mâncară, Petru şi Fara se aşezară lângă foc, 
vorbind pe îndelete şi cu înflăcărare până noaptea 
târziu. Fara asculta perplexă când Petru îi dezvălui 
natura misiunii sale în Arabia. O putere stranie îi 
fusese conferită, spunea el. Sfântul Duh îl 
împuternicise să înfăptuiască vindecări miraculoase. 
Îi făcuse pe ologi să umble! 

Inima Farei începu să-i bată cu putere în piept, 
intuia că el îşi propunea un experiment extraordinar. 
Va încerca să-l vindece pe Deran! 

— Nu am primit ordin direct, spunea Petru, dar ştiu 
că aceasta ar fi pe placul Domnului şi va face să 
progreseze Împărăția  Stăpânului de pace şi 
bunăvoință între oameni dacă un act de bunătate ar 
putea vindeca străvechea vrăjmăşie dintre arabi şi 


evrei. Poate că este de datoria mea, cu ajutorul 
Domnului, să înfăptuiesc acest lucru. 

Fara nu făcu nici un comentariu şi nici nu ridică 
ochii spre el. După un moment de aşteptare, Petru 
continuă: 


LLOYD C. DOUGLAS 


O x 
N 


8 


— Oare nu se va înmuia inima Arabiei dacă un 
evreu va mijloci vindecarea moştenitorului lor la 
tron? 

- Nu ştiu, murmură Fara. Apoi, când ochii 
iscoditori ai lui Petru păreau că aşteaptă o explicaţie 
asupra îndoielii sale, adăugă: Există de veacuri o 
înverşunată duşmănie. 

Nu se putea hotărâ să-i spună că pentru Arabia n- 
ar fi un mare avantaj dacă l-ar pune pe Deran pe 
picioare. Dar cine era Fara ca să descurajeze 
vindecarea unui paralitic? Şi cum ar îndrăzni ea să 
opună judecata ei celei a omului pe care Dumnezeu îl 
investise cu o putere supraomenească? 

— Crezi că regina îmi va permite să-l văd pe prinţ? 
întrebă Petru. 

— Nu ştiu, răspunse ea. Regina este copleşită de 
recenta nenorocire care s-a abătut asupra ei. Nu se 
poate şti cum va reacţiona. 

— Vrei să vii cu mine mâine, insistă Petru, şi să-i 
explici pentru ce am venit? 

- Regina Rennah nu are sentimente prieteneşti 
faţă de mine, spuse Fara. 

— Voldi al tău este consilier. Poate îl rogi pe el să 
mă introducă. 

— Nu! Nu! Nu-i pot cere lui Voldi să facă asta! 

Urmă un lung moment de tăcere încordată. Petru 
se aşeză; îşi muşca buzele şi privea descumpănit. 
într-un târziun, el vorbi aproape cu asprime: 

— Ceva îmi spune că tu nu vrei ca prinţul să fie 
vindecat E adevărat ? 

Nu mai era cazul să se ascundă şi Fara se gândi că 
trebuie să-i dea o explicaţie. 

— Arabii nu-l iubesc pe prinţul Deran, Petre, spuse 
ea hotărâtă. încă din copilărie îl detestau pentru 
egoismul şi aroganţa lui. Ei vor, şi merită, un alt soi 
de rege. 


— Dar dacă, printr-o minune, prinţul s-ar vindeca, 
crezi că şi-ar schimba felul de a fi, devenind astfel 
acceptabil? argumentă Petru. 


629 
MARELE PESCAR 


— Eu n-am căderea să mă pronunt, răspunse Fara. 

— îţi mai aminteşti ce s-a întâmplat cu bătrânul 
Zaheu? Cum ura oamenilor s-a schimbat în loialitate 
şi afecţiune când lisus 1-a reabilitat? 

Fara dădu din cap fără să ridice privirea. 

— Voi merge cu tine mâine dimineaţă, Petre, spuse 
ea. 


— Un evreu, spui? rânji Rennah. Prinţul n-o să 
vrea să-l vadă! Se ridică indignată. Cum vă place 
vouă, iudeilor, să vă bateţi joc de amărăciunea 
noastră! 

Fara nu întâmpinase dificultăţi pentru a obţine o 
întrevedere cu regina, care era curioasă să afle ceo 
îndemnase pe fată să-i facă o vizită. Când Fara 
fusese introdusă, regina era întinsă pe o canapea; o 
privi direct, fără să-i adreseze vreun cuvânt. Nici 
Fara nu pierdu timpul cu formule ipocrite de 
politeţe. Spuse pe scurt motivul care o adusese. Un 
prieten de-al ei, un bărbat care poseda o putere 
divină de vindecare, a venit de la mari depărtări ca 
să-l vadă pe prinţ. Omul aşteaptă afară. El speră să- 
1 poată ajuta pe prinţ, aşa cum făcuse şi cu alţii. Nu 
vrea bani! 

— Şi cum l-ai cunoscut pe acest... pe acest 
Dumnezeu? 

- În Galileea, Maiestate. Este iudeu. 

Rennah se ridică spumegând de mânie. Cu o furie 
crescândă, îşi exprimă părerea faţă de neruşinarea 
Farei, arătând cu mâna tremurândă spre uşă. 

— Există o legendă printre sirieni, spuse Fara, 
netulburată de furia reginei, despre renumitul lor 
rege-războinic, Naaman, care se îmbolnăvise de 
lepră. Aflând despre un profet dăruit cu puterea dea 
vindeca bolile. Naaman, neîncrezător, a trimis după 
evreu, să vină să-l trateze; i s-a spus să se scalde în 


râul Iordan. Aceasta era o umilinţă de neconceput 
pentru prea onorabilul sirian care s-a întors acasă 
furios peste măsură. Dar lepra este o boală fără nici 
o speranţă de vindecare, aşa că el s-a întors şi s-a 
scăldat în Iordan... şi s-a vindecat. 


LLOYD C. DOUGLAS 


Dx 
w 
© 


— Prostii! ţipă Rennah. leşi afară! Şi tu şi evreul 
tău sfânt! Plecaţi! V-am spus: plecaţi! 

Fara se înclină şi se îndreptă spre uşă. Rennah se 
ridică brusc în picioare, se repezi în urma ei şi o 
apucă de braţ. 

Nu! murmură ea răguşit. Nu pleca! Vă interzic să 
plecaţi! Izbucni apoi în plâns. Adu-1 înăuntru! 
Spunând acestea, nefericita femeie alergă spre odaia 
prinţului şi intră. Prin uşă răzbătea glasul mieros al 
reginei, urmat de urletele batjocoritoare ale lui 
Deran. Dintr-un salt, Fara ajunse în prag şi-i făcu 
semn lui Petru să o urmeze în camera prinţului. 
Regina era nervoasă, dar le permise să intre. 

— Deran, spuse ea, dregându-şi glasul, se află aici 
tămăduitorul iudeu care a venit atâta cale din ţara lui 
ca să te ajute. 

Petru se apropie de pat. 

— Şi de când, izbucni Deran, Arabia primeşte 
favoruri din partea iudeilor!? 

— Fiule, eu nu sunt aici ca iudeu - glasul calm şi 
vibrant al lui Petru părea să alunge treptat furia din 
ochii prinţului şi nici n-am venit, continuă el liniştit, 
să ajut un arab. Noi suntem doi oameni, amândoi 
copiii lui Dumnezeu. Să uităm acum cărei naţii îi 
aparţinem şi să ne comportăm ca fraţii unul cu 
celălalt.  Întinse mâna spre mâna lui Deran. 
Instinctiv, prinţul se feri şi şi-o retrase; apoi, ezitând, 
i-o întinse. 

Rennah se apropie şi ea de pat. Plângea încă cu 
suspine, dar făcea eforturi să se stăpânească. 

— Deran, te afli într-o grea suferinţă, continuă 
Petru. Boala aceasta nu are leac pe pământ. Dacă 
vrei să-ţi redobândeşti sănătatea şi forţele, remediul 
trebuie să vină din partea Tatălui nostru. Mie nu-mi 
stă în puteri acest lucru. Dacă este voinţa Domnului 


ca tu să te însănătoşeşti şi să cârmuieşti ţara ta, eu 
nu ştiu. Poate că tu trebuie să hotărăşti. 

— Ce vrei să facă el? izbucni Rennah. 

— Un rege trebuie să vrea şi să merite respectul 
poporului său, declară Petru, ignorând întrebarea 
reginei. Îi căută privirea 


631 
MARELE PESCAR 


prinţului. Ca prinţ, ai fost vanitos şi încăpățânat. 
Stăpânul meu spunea că acela care doreşte să devină 
mare printre ai săi trebuie să fie slujitorul lor, iar 
cine doreşte să devină cel mai mare dintre toţi, 
acesta să fie slujitorul tuturor. Tu, Deran, n-ai slujit 
pe nimeni, ci doar pe tine însuţi. 

— Nu se cuvine să vorbeşti astfel unui prinţ, îl 
întrerupse Rennah. 

Deran făcu un gest enervat în direcţia ei. 

— Continuă! murmură el. 

— Atunci, dacă vindecarea ta va fi pe placul lui 
Dumnezeu, continuă Petru, acest lucru va fi un 
miracol şi dacă vei dobândi devotamentul şi 
ascultarea poporului tău, şi aceasta va fi o minune. 
Vrei tu să accepţi aceste două beneficii? Dacă este 
voinţa Domnului, le poţi avea pe amândouă - sau nici 
una. Promiţi că în cazul în care îţi recapeţi forţele îţi 
vei sluji ţara cu credinţă? 

Deran părea liniştit şi clătina grav din cap. 

— Ia bine seama, îl preveni Petru, că dacă în viitor 
îţi vei uita jurământul şi-ţi vei relua purtarea ta 
necuviincioasă, o nenorocire şi mai mare se va abate 
asupra ta. 

Prinţul încuviinţă cu un aer solemn, dând din cap. 
De îndată, Petru îi făcu să tresară, întinzându-şi 
mâinile. Apucându-l pe Deran de braţe, îl ridică din 
pat şi, cu o voce poruncitoare, strigă: 

— În numele Domnului, ridică-te în picioare şi 
umblă! 

O tăcere profundă, ca de mormânt, se aşternu în 
încăpere în momentul următor. încet, neîncrezător şi 
şovăielnic, Deran puse picioarele pe podea şi se 
ridică. Rennah îl cuprinse în braţe, hohotind. Fara 
avea şi ea ochii înlăcrimaţi. Prinţul o dădu pe regină 
la o parte şi începu să umble încet prin cameră. 
Petru se prăbugşi cu toată greutatea sa pe un scaun. 


Avea faţa palidă şi broboane de sudoare îi apăruseră 
pe frunte. Fara veni iute lângă el şi îi puse o mână 
pe umăr. Cu lacrimi de bucurie, Rennah căzu în 
genunchi în faţa lui şi strigă: 


LLOYD C. DOUGLAS 


x 
632 


— Te vom răsplăti! Îți dăm orice ceri! Ce vrei? 

— O cană cu apă, te rog, murmură Petru răguşit. 

În momentele care au urmat nu s-a prea vorbit. 
Deran păşea prin odaie cu fața radiind de fericire. 
Rennah alergă să-i aducă hainele şi cizmele. Ei erau 
prea absorbiți de norocul ce dăduse peste ei ca să 
observe că Petru şi Fara se şi strecuraseră, liniştiţi, 
afară. 

Privirile uimite ale slujnicelor, când serviră 
gustarea, îl supărară într-atât pe prinţ încât mormăi 
înfuriat: 

— S-ar crede că aţi văzut o fantomă! 

— Te rog, nu te purta aşa cu ele, fiule, îl rugă 
Rennah. Nu e chiar puţin lucru că poţi umbla din 
nou. 

— Cu timpul m-aş fi vindecat singur, spuse Deran 
nepăsător. Mă simţeam mai bine, dar mi-a lipsit 
curajul; asta a fost tot! Bătrânul iudeu m-a forţat, iar 
eu am văzut că pot umbla. Nimic altceva. 

— Chiar şi aşa. Dacă aş fi în locul tău, nu aş avea 
nimic împotrivă dacă oamenii s-ar arăta surprinşi să 
mă vadă din nou în picioare, îl mustră Rennah. 

— De ce mi-ar păsa de ce cred ei! se răţoi Deran. 

După ce mâncă, prinţul se dichisi şi se duse ţanţoş 
spre 
padocuri pentru a fi salutat de îngrijitorii de la 
grajduri, stupefiaţi şi cu gurile căscate de uimire. 

— Sire! Este uluitor! exclamă Kedar, 
întâmpinându-l cu paşii târșâiţi. 

- Pune şaua pe iapa murgă! ordonă Deran. 
Rennah alergă după el, urmărindu-l îngrijorată cu 
privirea. Deran se azvârli în şa şi porni în galop. Apoi 
regina se întoarse păşind încet, cu capul plecat şi 
umeri aduşi. 

Ajunsă în odaia ei, femeia stătu mult timp 
neclintită, cu bărbia sprijinită în pumnii încleştaţi. 
Deran nu avea de gând să-şi ţină promisiunea făcută 


tămăduitorului iudeu. Nu era în firea lui Deran să se 
schimbe. Cereau prea mult de la el. Era un tânăr 
prinţ plin de viaţă şi mândru. Era sortit să 
cârmuiască peste poporul său. 


633 
MARELE PESCAR 


Orice semn de simpatie şi prietenie din partea lui ar 
fi fost luat drept slăbiciune. Arabilor le trebuia o 
mână forte care să-i conducă; nu o mână moale, ci un 
pumn puternic! 

Da, dar misteriosul iudeu nu trebuia nesocotit. În 
câteva ore el va afla că Deran îi ignorase 
avertismentul şi atunci ce se va întâmpla? Dacă acest 
facător-de-minuni avea puterea : să-l pună pe Deran 
pe picioare, tot aşa de bine îl putea pune din nou la 
pat! Declarase solemn că dacă prinţul nu-şi va 
respecta angajamentul, o nenorocire şi mai cumplită 
se va abate asupra lui. Pentru numele lui Dumnezeu, 
ce-ar putea fi mai rău? 

Gândurile i se învălmăşeau. Trebuia făcut ceva 

imediat, altfel, puternicul iudeu putea arunca un 
blestem pe capul lui Deran! Trebuie să plece din 
ţară! Acum! 
Se îndreptă hotărâtă spre pupitrul ei, scoase un sul 
de pergament şi scrise o notă cu litere lăbărţate: 
„Fara, deşi prinţul . apreciază amabilitatea profetului 
tău iudeu, suntem conştienţi, ca şi tine - fără îndoială 
- de amarnica vrăjmăşie dintre iudei şi arabi. 
Oamenii vorbesc deja că prinţul nostru nu trebuia să 
apeleze la un iudeu pentru a-l tămădui. Pentru 
protecţia şi siguranţa bătrânului profet - deoarece 
Deran nu vrea să i se întâmple nimic - este foarte 
important ca el să părăsească Arabia de îndată! îţi 
trimit o pungă cu bani. Dă-i-o omului şi spune-i să 
plece! Poate n-ar fi rău dacă l-ai însoţi. Nu puteţi fi 
în siguranţă aici când se va afla că ai adus un iudeu 
în Arabia". 


În mai puţin de două ore de la întoarcerea lui 
Petru şi a Farei în casa ei, sosi scrisoarea cu punga 
cu monezi din aur trimisă de Rennah. La scurt timp 
după aceea veni şi Voldi, care-şi făcu intrarea cu o 
faţă gravă. El se oprise la tabăra regală şi Kedar îi 


povestise totul. Toţi trei priviră cu atenţie scrisoarea. 
Petru nu spuse decât atât: „Cu Dumnezeu nu se 
glumegşte!" 


LLOYD C. DOUGLAS 


Dx 
(99) 


4 


— Bineînţeles, comentă Voldi, că Regina a pus la 
cale toate astea. Oricum, sfatul ei trebuie urmat. 
Petru este în pericol nu pentru că este iudeu, ci 
pentru că 1-a vindecat în mod miraculos pe prinţ 
după ce Arabia se împăcase cu ideea că nu va mai 
putea urca pe tron. 

— Ai dreptate, Voldi, încuviinţă Fara. Voi pleca şi 
eu cu el. Este imposibil să mai rămân aici. 

Şi astfel se hotărâ ca Petru şi Fara să pornească 
a doua zi spre Gaza şi de aici să se îmbarce pe o 
corabie. Acum era în toi sezonul transporturilor 
navale de grâne spre Roma şi, cu puţin noroc, se 
puteau îmbarca fără mare întârziere pe un vas care 
făcea escală la Pireu, portul Atenei. Într-o clipă, 
Voldi se hotărâ să plece şi el. 

Toată noaptea se făcură pregătirile necesare 
pentru a pleca dimineaţa, în zori. Voldi se duse la 
tabăra regală spre a-l informa pe Kedar asupra 
intenţiilor lui; acesta îşi asumă îndată organizarea 
caravanei care avea să transporte în port bunurile 
Farei şi ale lui Ione. Asigurându-l că regina 
ordonase să plece îndată, Kedar se simţi mai sigur şi 
îi oferi tot sprijinul. 

În lumina cenuşie ce vestea ivirea zorilor, 
caravana porni pe drumul care cobora în Valea 
Aisne. în decurs de două ore, zăpada dispăru în urma 
lor, iar bărbaţii se văzură obligaţi să- şi scoată 
hainele de piele. Petru prefera să meargă pe jos şi 
singur, cu capul plecat într-o atitudine de profundă 
meditaţie. Socotea că greşise. El dorise să facă bine 
unui duşman, însă bunele lui intenţii au adâncit şi 
mai mult prăpastia, au ațâţat focul mocnit al 
vrăjmăşiei. 


Ştirea uluitoare, dar neplăcută despre 
miraculoasa vindecare a prinţului Deran făcu 
înconjurul ţării, apoi trecu iute graniţele. Consilierii 
se întruniră de grabă la tabăra venerabilului Dumah, 


dar nu ajunseră la nici o soluţie. Doar o singură 
părere întruni unanimitatea: evreii trebuiau să-şi 


vadă de treburile lor. 
Dar dacă consilierii nu aveau nici un plan menit 


să redreseze 


635 
MARELE PESCAR 


întrucâtva tragica situaţie, „Fiii lui Ismael" se 
gândeau că ar putea contribui ei cu ceva. Din 
această organizaţie exclusivă şi secretă făceau parte 
fiii şi nepoţii adulţi ai principalilor şefi de trib care 
însoțeau caravanele din Arabia spre oraşele por- 
tuare. Aceste lungi şi primejdioase călătorii, cu 
turme şi cirezi, piei şieslână, până în îndepărtatele 
oraşe Damasc, Cezareea şi Gaza, amenințate de 
bande de tâlhari bine înarmaţi, aveau nevoie de 
protecţia unor oameni la fel de dârji şi neînfricaţi. 
Era o onoare să fii ales pentru temerara 
întreprindere, iar tinerii care şi-o asumau dădeau 
dovadă de o mare vitejie. 

Acum, că venea iarna, majoritatea caravanelor se 
întorceau din expediţii, iar „Fiii lui Ismael" 
dispuneau de oarecare timp liber. La două zile după 
vindecarea prinţului, din tabără în tabără se duse 
vestea că în cortul lui Jeşri, căpetenia lor, este 
convocată o întâlnire secretă pentru noaptea 
următoare. După o oră de discuţii, în prezenţa lor, 
Jeşri îndesă într-o tolbă treizeci de săgeți, întocmai 
numărul bărbaţilor prezenţi. Toate săgețile, în afară 
de una, erau făcute pentru exerciţiile de tras la 
ţintă. Această unică săgeată era prevăzută cu un vârf 
lung şi foarte ascuţit din oţel. 

Jeşri părăsi cortul şi încălecă. După o jumătate de 
milă, în susul potecii, el se opri lângă trunchiul unui 
stejar falnic; fără să descalece, bătu un cui la 
înălţimea umărului, unde agăţă tolba cu săgeți, după 
care se întoarse în tabără. La intervale de câte cinci 
minute, unul câte unul, tinerii încălecau tăcuţi şi 
plecau spre casă. Ajungând în dreptul tolbei, fiecare 
se oprea şi scotea o săgeată. 

Târziu în după-amiaza zilei următoare, iapa 
murgă a prinţului se întorcea la padocuri fără 
călăreț. 


„Antonia" urma să ridice ancora până într-o oră. 
Bătrânul căpitan cu părul cărunt, Polemus, era 
bucuros să anunţe plăcuta veste pasagerilor, 
deoarece ei se aflau la bord de o săptămână şi nu 
mai aveau astâmpăr. 

Voldi cugetase pe îndelete şi îndelung la dilema sa, 


LLOYD C. DOUGLAS 


Dx 
(99) 


6 


ajungând la concluzia că alesese calea cea bună. în 
calitate de consilier, ştia că va fi într-un permanent 
dezacord cu Deran şi că un conflict constant între 
consilier şi rege nu ar aduce nici un serviciu Arabiei. 
în afară de aceasta, o dată ce el şi Fara se vor afla 
într-o ţară străină, bizuindu-se tot mai mult unul pe 
celălalt, poate o va convinge să se căsătorească cu 
el. Întâmpină deci călătoria şi noile lor aventuri cu 
un interes sporit şi cu un sentiment de uşurare. 

Pe când marinarii făceau pregătirile pentru a ieşi 
în larg, Fara stătea alături de el, sprijinită de 
balustradă. îşi strecură un braţ sub cel al lui Voldi, 
care o simţi tremurând de emoție. 

— Acum nu va mai dura mult, şopti ea. 

Dar Voldi nu o auzi. Urmărea atent doi călăreţi 
care alergau pe chei. îi recunoscu pe Musef şi 
Raboth. Caii lor erau uzi leoarcă. O părăsi pe Fara 
brusc şi se repezi spre pasarela corăbiei în timp ce 
prietenii lui descălecau. îi privi cu strângere de 
inimă. Ce se întâmplase oare ca să vină până aici? 
Cei doi luară poziţie de drepţi, sîlutându-l 
regulamentar. 

— S-a întâmplat ceva neaşteptat, sire! murmură 
Musef. N-am mai putut întârzia nici un minut. 

Voldi zâmbi la apelativul „sire" şi se întrebă ce 
voia să însemne. Nu era momentul pentru glume. 

— Deran a murit, spuse Raboth, aproape în şoaptă. 
A murit! repetă Voldi cu un ecou. Cum? 

A fost găsit pe o potecă în munţi, cu o săgeată 
în spate, spuse Musef. 

— Şi presupun că aţi venit să-mi cereţi să mă 
întorc, spuse Voldi. Dar acum nu mai pot! Mi-am 
făcut alte planuri! 

— Dar Consiliul regal insistă să vă întoarceţi 
imediat, sire! strădui Raboth cu voce şovăielnică. 


— Şi de ce este atât de urgentă prezenţa mea în 
Arabia? întrebă Voldi. Şi de ce, pentru numele lui 
Dumnezeu, îmi spuneţi „sire"? 

— Pentru că, spuse Musef, tu eşti regele Arabiei! 


CAPITOLUL XXIX 


etru nu stătuse prea incomod aici. în 
primul rând, celula era uscată - o 
schimbare binevenită după eterna 
umezeală din Catacombe. Poate când va veni iarna - 
acum era august - temniţa va fi şi ea umedă; dar 
Petru nu se aştepta să mai fie aici la venirea iernii, 
aşa încât nu trebuia să se mai frământe pentru asta. 
Pe patul îngust erau două pături pe care i le 
adusese Glaucus, temnicerul. Se mai afla aici şi un 
scaun din lemn. În tot timpul zilei, o mică fâșie de 
soare pătrundea printr-o crăpătură din apropierea 
plafonului, nu destul de luminoasă ca să poată citi, 
dar oricum mai bună decât în Catacombe, unde 
lumina soarelui lipsea cu desăvârșire. 

E drept că era plictisitor să stea toată ziua fără 
să facă nimic, iar nopţile erau încă şi mai 
apăsătoare, pentru că, în lipsa exerciţiului fizic care 
să-l obosească, lui nu-i trebuia mult somn. într- 
adevăr, nopţile lungi erau cele care făceau ca viaţa 
de închisoare să fie greu de îndurat. În orele de 
veghe în întuneric, încerca să-şi revadă greşelile. 
Retrăia fiecare detaliu dureros al disputei sale cu 
Ionică, în ziua aceea pe „Abigail". Nu avea rost să-şi 
spună că fusese iertat pentru felul în care se purtase 
cu el; trebuia să revadă totul, noapte de noapte. 

Când amintirea dureroasă a dezicerii de prietenia 
cu lisus ameninţa să-i năpădească gând urile, se 


ridica şi se străduia să o alunge printr-o voinţă 
acerbă; şi uneori reuşea, dar nu întotdeauna. 


LLOYD C. DOUGLAS 


Dx 
(99) 


8 


Alteori, în cursul zilei, o santinelă se oprea 
pentru scurt timp la uşa lui zăbrelită, întrebându-1 
de sănătate, iar Petru răspundea că e bine şi-i 
mulțumea. Dimineaţa, un sclav îi aducea de mâncare 
şi o ulcică cu apă; seara repeta acelaşi lucru, dar nu 
zăbovea să vorbească. Probabil nu era permis să 
discuţi cu întemniţaţii. De două ori în cursul 
ultimelor două luni de încarcerare, Glaucus însuşi 
venise să stea de vorbă cu el. Cu aceste ocazii, Petru 
şedea pe culcuşul său, iar Glaucus îşi trăgea scaunul 
mai aproape de el. Discuţia cu Glaucus era 
anevoioasă pentru că el vorbea o variantă ciudată a 
limbii populare. Printr-un efort de imaginaţie, Petru 
deduse vă fiorosul temnicer era veteran de război. 
Odată înţelesese că Glaucus îl întreabă de ce aceşti 
nerozi de creştini îşi sacrifică vieţile, iar el încercă 
să-i explice; dar Glaucus nu înţelegea. Dădea din 
cap, căsca şi pleca. 

De câteva zile, Petru aştepta vizita lui Mencius, 
care se străduia să-i comute pedeapsa.' Tare se mai 
temuse de această intervenţie pe care Mencius o 
făceau în interesul lui. A manifesta grijă pentru 
soarta oricărui creştin, mai cu seamă pentru 
cunoscutul conducător al mişcării, era riscant chiar 
şi pentru un proconsul influent. Nu era prea 
important pentru Petru dacă el însuşi trăia sau 
murea, dar n-ar fi vrut să-l vadă pe Mencius 
pedepsit, ceea ce s6 putea lesne întâmpla. Pentru că 
tânărul Caligula era ferm hotărât să suprime această 
grupare de nestăpânit, căreia părea să-i priască 
prigoana. 

Pe când stătea singur în celulă, zi după zi, Petru 
îşi petrecea orele retrăindu-şi viaţa ultimilor ani. în 
cursul primelor zile de temniţă, amintirile lui zburau 
de la o întâmplare la alta. în decurs de două ore 
revedea episoadele semnificative din ultimii patru 


ani. în ziua următoare făcea acelaşi lucru. Se 
gândise să-şi alcătuiască un plan mai chibzuit. Va 
dedica o jumătate de zi unui singur eveniment. 

într-una din dimineţi, după ce va mânca, se va 
proiecta în Gaza... După o întârziere obositoare, 
„Antonia" făcea ultimele 


639 
MARELE PESCAR 


pregătiri de plecare. Petru se văzu stând pe 
punte, proptit dd balustradă, urmărind încărcarea 
ultimelor baloturi. Nu prea departe de el se aflau 
Voldi şi Fara. Ce pereche frumoasă şi potrivită 
alcătuiau! Voldi luase o hotărâre înţeleaptă de a 
părăsi Arabia. El şi Fara erau făcuţi unul pentru 
altul. 

Deodată, pe chei îşi făcuseră apariţia doi călăreţi. 
Voldi alergă în întâmpinarea lor să-i salute. Cei trei 
prieteni avuseseră o scurtă discuţie, apoi Voldi se 
întoarse încet, urmat de călăreţii care îi explicară 
Farei de ce Voldi nu putea părăsi ţara. Camarazii lui 
din consiliu tocmai îl numiseră rege al Arabiei. Voldi 
o cuprinse pe Fara în braţe, o sărută tandru în faţa 
tuturor şi îi şopti ceva la ureche; ea încuviinţă din 
cap. Câteva momente mai târziu, el îşi urma prietenii 
pe chei. Acolo îl aştepta calul ce-i fusese adus de 
căpăstru. Fara dispăruse, probabil în cabina ei. 
Căpitanul Polemus dăduse un ordin şi pânza marelui 
catarg începu să se desfăşoare. „Antonia" se depărta 
de chei. 

O dimineaţă întreagă i-a luat lui Petru să-şi 
amintească fiecare detaliu al acelei scene. După- 
amiază, hotărâ să revadă călătoria şi lungile discuţii 
cu căpitanul Polemus şi cu Fara, care se străduia să 
fie veselă, dar privind ochii ei trişti, inima i se 
strânse de durere. 

Petru nu făcuse un secret în legătură cu 
devotamentul său faţă de Stăpân şi credinţa 
nestrămutată în victoria timpurie a împărăției. 
Încercatul bătrân Polemus ascultase cu respect, dar 
clătina din capul său încărunţit. Era un vis frumos, 
recunoştea el. Ar fi o zi fericită pentru omenire când 
toţi se vor avea ca fraţii, dar Polemus nu se aştepta 
să trăiască atât de mult. 


Mai bine ia seama cu cine vorbeşti toate astea, 
îl preveni el. Cu mine eşti în siguranţă, desigur. Aş 
vrea să-mi vorbeşti despre acest lisus. Trebuie să fi 
fost un om mare. Dar ideea asta a unei noi 
împărăţii... ar fi mai bine s-o păstrezi pentru tine... 
Cert este că la Atena ai fi mai în siguranţă. 
Imperiului nu-i pasă ce se discută la Atena. 


LLOYD C. DOUGLAS 


x 
640 


— Şi de ce se întâmplă asta? dori Petru să ştie. 

— Oh, Atena e plină de bătrâni filosofi fanfaroni, 
care-şi irosesc timpul în parcul de la poalele colinei 
lui Marte şi vorbește tot felul de prostii. Nu vreau să 
spun, se grăbi Polemus să adauge, că şi ceea ce crezi 
tu este o prostie, dar la Atena poţi să afirmi aproape 
orice îţi place şi nimeni să nu te ia în serios... Pariez 
că ai putea ţine un discurs în public şi să prezici că 
Imperiul se va prăbuşi mâine, şi nici chiar patrulele 
romane să nu te bage în seamă. 

— Dar la Atena nu există o „Ecclesia creştină"? în- 
trebă Petru. 

- Ba cred că da, spuse Polemus tărăgănat. 
Aproape pretutindeni există câte o organizaţie. Şi 
unele dintre ele trebuie să fie prudente, dar, fireşte, 
nu la Atena. Mă bucur că te duci acolo. Dacă era 
vorba de Roma, te-aş fi sfătuit să stai deoparte. Le-ai 
face mai mult rău sărmanilor oameni hăituiţi din 
Roma. 

Petru nu aprecia prea mult sfaturile prieteneşti 
ale căpitanului de a evita primejdiile. 

— Poate că acolo e nevoie de mine, Polemus, spuse 
el. 

— N-ai rezista prea mult acolo! declară Polemus. 
Un om obişnuit, cu statură normală, cu coate-goale, 
un oarecare semănând cu alte mii de oameni lipsiţi 
de importanţă, ar putea trece neobservat multă 
vreme. Tu, însă, ai fi remarcat! Ascultă-mi sfatul şi 
stabileşte-te la Atena. 

Aşa se face că Petru plecase la Roma. Nici măcar 
nu coborâse în port la Pireu. Fara şi lone nu mai 
aveau nevoie de el. De fapt, poate le era mai bine 
fără el. Le-ar putea aduce necazuri. Cu toate 
acestea, despărţirea fusese tristă. 

- Dragă Petros, ai avut destule necazuri. Ai 
merita puţină odihnă, la adăpost de primejdii. Lasă- 
ne să avem grijă de tine, încercă Fara să-l convingă. 


Petru ştia că această perspectivă e atrăgătoare. 
Bunul bătrân Polemus, care auzise discuţia, îl sfătui: 
— Ar fi bine să faci ce-ţi spune ea. 


641 
MARELE PESCAR 


Apoi „Antonia" îşi reluase lunga ei călătorie. 

Într-o dimineaţă răcoroasă, deoarece acum era 
miez de iarnă, sosiseră în rada aglomerată a poetului 
Ostia. După sumarele formalităţi de vămuire, 
porniseră pe râu în sus. Seara târziu au acostat la 
cheiul prin care se descărcau grânele în uriaşele 
hambare. Petru se aşteptase să găsească străzile 
pustii, dar traficul vehiculelor grele şi mulţimea 
pietonilor făceau un vacarm de nedescris. Romanii 
ăştia nu dorm niciodată? se întrebă Petru... Umblă 
năuc pe străzi toată noaptea tulburat de furnicarul 
de oameni. Dughenele cu alimente erau deschise. 
Negustorii ambulanti îşi strigau mărfurile. Cerşetori- 
muzicanți contribuiau din plin la vacarmul străzii. 
Orbii se jeleau. 

Deodată se trezi într-o zonă cu măreţe clădiri 
publice: Pretorium, forumuri, surprinzătorul 
Colosseum. În lumina cenuşie a dimineții 
descoperise Via Appia, o cale largă ce ducea în şfara 
oraşului. Polemus îi spusese cum să ajungă la 
Catacombe... îl tulbura mereu gândul la primirea cei 
se făcuse acolo. Era uimit că aceşti oameni hăituiţi şi 
deznădăjduiţi auziseră de el şi de minunile pe care le 
făcuse în numele Stăpânului. Se strânseseră în jurul 
lui şi îngenuncheaseră la picioarele lui; şi el se 
rugase toată noaptea ca ei toţi să capete credinţă, să 
vegheze şi să aştepte venirea împărăției. 


Atunci a avut loc şi prima vizită a lui Mencius. 
Lui Petru îi plăcea să-şi amintească de ea. Într-o 
dimineaţă de toamnă târzie, Mencius sosi. El nu i-a 
spus cum descoperise ascunzătoarea lui Petru, dar 
iată-l la Catacombe - un proconsul roman! 
Înspăimântaţi, fugarii se împrăştiaseră, dispărând în 
întuneric. Petru nu se temea. El ştia totul despre 
Mencius de la Voldi. 


— Hai să ieşim afară, sugeră Mencius. O să-ţi facă 
bine să respiri puţin aer proaspăt. 

— N-ai să dai de necaz dacă eşti văzut vorbind cu 
un creştin? 

— Nu, declară Mencius. Santinelelor nu le pasă 
când vin şi 


LLOYD C. DOUGLAS 


Dx 


42 


când plec. Vorbesc cu cine-mi place. S-ar putea ca 
împăratul să nu aprobe prezenţa mea aici, discutând 
prieteneşte cu tine, Petre, dar n-au ce-mi face, 
pentru că eu ştiu cum să mă descurc la minele de 
cupru din Cipru; îi cunosc pe toţi ticăloşii care 
transportă caravanele de sare de la Enghedi la Gaza; 
ştiu ce se întâmplă la Joppa şi în Cezareea... Hai, 
vino, avem mult de vorbit. 

Urcară deci scara îngustă şi se aşezară sub 
salcâmi. 

— Cum de poţi trăi acolo, în cavernele alea? îl 
întrebă Mencius înfiorat. 

— Pentru că trebuie! răspunse Petru. Nu e greu de 
suportat când ştii că trebuie. Apoi Petru îi povesti 
proconsulului despre micile grupuri de creştini care 
se întâlneau pe ascuns în casele lor până ce 
stârniseră bănuiala patrulelor şi au fost nevoiţi să se 
adăpostească în acest labirint cavernos pentru a fi în 
siguranţă, înfricoșaţi, bătuţi, bolnavi şi înfometați; 
apoi, cei mai puţin fricoşi se strecurau afară prin 
ieşirile secrete pentru a-şi procura hrană de la 
ţăranii-fermieri şi peşte ieftin-din pieţele mici de pe 
întinsul cheiului. Mă rog cu ei şi îi ajut să-şi îngri- 
jească bolnavii, Mencius. Le adresez cuvinte de 
îmbărbătare când mor şi... la mormintele lor. Le dau 
curaj şi le spun să se veselească, pentru că împărăţia 
este aproape! 

— E nevoie de mare credinţă, reflectă Mencius, ca 
să crezi că împărăţia lui Hristos este aproape, când 
ei au pierdut totul. 

— Asta se întâmplă când credinţa noastră este 
foarte puternică, Mencius, răspunse Petru, când vezi 
că nu mai ai nici un sprijin de nicăieri. Duhul lui 
Dumnezeu este foarte adevărat şi foarte aproape de 
cei deznădăjduiţi... îţi aminteşti ce-ai simţit în ziua 
de Rusalii? Ei bine, noi, în Catacombe, avem Rusalii 
în fiecare zi! 


După un interval de tăcere, Petru îl rugă pe 
Mencius să-i povestească despre el şi ultimele lui 
călătorii. Proconsulul avea multe noutăţi. Tocmai se 
întorsese din turul lui obişnuit: Cipru, Cezareea, 
Joppa, Gaza, Enghedi. 


643 
MARELE PESCAR 


— Apoi am plecat călare în Arabia, să-l văd pe 
Voldi. 

— Este un rege bun? întrebă Petru. 

— Cel mai bun pe care l-au avut vreodată! declară 
Mencius. Arabii îl iubesc. 

— Căsătorit? 

— Nu, şi poate că e mai bine. Voldi se arată 
rareori în tabăra regală. Îşi petrece mai tot timpul 
vizitând triburile. Arabia n-a fost nicicând mai 
unită... Şi pentru că veni vorba, Voldi mi-a spus o 
poveste grozavă. Ştiu că el dorea s-o cunoşti, pentru 
că erai pe vas când venise vestea că prinţul Deran 
fusese asasinat. Banda secretă formată din tineri 
însoțitori pentru paza caravanelor care-şi spuneau 
„Fiii lui Ismael" au tras la sorţi pentru alegerea celui 
ce avea să se ocupe de prinţ. Bătrânul Jeşri, 
căpetenia lor, pusese într-o tolbă treizeci de săgeți - 
numărul oamenilor prezenţi la întrunire - dar numai 
una avea vârf de oţel. Jeşri a atârnat tolba de un 
copac şi fiecare, trecând călare pe lângă el, lua câte 
o săgeată. 

— Aşa încât nici unul nu ştia care din ei va fi 
sortit să-l ucidă pe prinţ? 

—  Exact!... După aceea, însă, unul care aspira să 
devină conducătorul lor şi-a amintit că bătrânul Jeşri 
nu luase nici o săgeată din tolbă. Le povesti 
camarazilor săi, discreditându-l pe Jeşri... Voldi mi-a 
relatat că, pe patul de moarte, bătrânul le-a cerut 
tuturor să iasă din odaie, în afara regelui, și i-a spus 
acestuia: „Am procedat greşit refuzând să iau o 
săgeată, dar vreau să ştii, sire, că eu am luat săgeata 
cu vârful de oţel înainte să agăţ tolba în copac. După 
ce mă voi duce, sire, te rog să le spui asta bravilor 
mei flăcăi". 


Zilele acelea de inactivitate petrecute în celulă, 
având drept singură tovărăşie amintirile, fuseseră 
tare plicticoase. Petrecea adesea o după-amiază 
întreagă gândindu-se la noaptea aceea când 
Marcipor şi Marcellus îl scoseseră prin gangul secret 
al vechii grote, ducându-l în grabă la casa lui 
Gallio, unde viteazul sclav 


LLOYD C. DOUGLAS 


O x 
Pe 


4 


grec zăcea pe moarte din pricina rănilor... Duhul lui 
Dumnezeu îl împuternicise atunci să-l vindece pe 
Demetrius.. Mulţi fugari înspăimântați veniseră apoi 
cu ştirea că doctorul lui Gallio, unul pe nume 
Sarpedon, îl căuta cu înfrigurare să-l aresteze... dar 
Dumnezeu îndepărtase mâna duşmanilor lui. 

Poate Dumnezeu îl va apăra şi de data aceasta, 
deşi Petru nu era sigur că ar mai vrea să fie salvat 
acum. Viaţa în Catacombe îl făcuse să plătească din 
greu. Era vlăguit, îi slăbiseră picioarele şi i se 
tulburase vederea. Poate că munca lui se încheiase. 
Dacă mai exista ceva de făcut din partea lui, va 
încerca să facă. Dacă însă voinţa Tatălui va fi să-l ia 
acum, în Casa cu Multe Lăcaşuri, o va primi ca pe-o 
uşurare. 


Într-o dimineaţă i se întâmplă să se gândească la 
ziua când Marcipor îi adusese cămaşa Stăpânului. 
Marcellus i-o trimisese. 

Ce suflet mare avea acest Marcellus! Şi mireasa 
lui! Fuseseră foarte curajoşi!.. Încă puţin şi îi va 
vedea... Marcipor, da, el îi adusese cămaşa. Petru îşi 
amintea ce plăcută era țesătura când pusese mâna 
pe ea. Nu încercă să şi-o pună pe umerii lui laţi. 
Oricum n-ar fi vrut s-o pună. Era prea sacră. O aşeză 
pe altar, în capela unde ardeau lumânări... Acum ea 
era aici. în fiecare zi, oamenii îngenuncheau în faţa 
ei. El încercase să-i povăţuiască să nu i se închine, 
dar ei continuau s-o facă... Ei bine - nu-i putea 
condamna pentru asta. în definitiv, era cămaşa 
Stăpânului. Dacă oamenii aveau nevoie de ceva pal- 
pabil ca să-şi fixeze privirea în timp ce se rugau, ce 
altă mărturie a prezenţei lui putea fi mai bună? 

— Eu însumi am îngenuncheat adesea acolo, lângă 
ei, recunoscu Petru. 

— Şi ai venerat cămaşa” se miră Mencius. 


— Îmi răscoleşte amintiri dragi, Mencius, şi mă 
face să mă simt mai aproape de Stăpân. Dacă asta 
înseamnă idolatrie, sper să fiu iertat. 


645 
MARELE PESCAR 


În ultimele câteva zile, Petru meditase profund 
asupra incidentului care-l adusese în temniţă. 

Întors dintr-o lungă călătorie, Mencius veni într-o 
dimineaţă, foarte tulburat, să-i spună că fiul 
vechiului său prieten, prefectul Sergius din 
Cezareea, care tocmai terminase cursurile Academiei 
Militare, era grav bolnav. 

— Acest tânăr splendid, Felix, este lumina ochilor 
tatălui său, spusese Mencius. Mă tem că nu mai are 
mult de trăit; are febră mare şi de ieri este 
inconştient. Doctorii îşi recunosc neputinţa... Acum 
nu-ți pot cere să mergi la el, Petre. Ai fi desigur 
arestat. Sarpedon îl are în grijă şi se va ocupa de 
bolnav. Tu nu trebuie să fii văzut pe acolo. 

— Spune-mi, ce trebuie să fac? întrebă Petru. 

— Te-ai putea ruga pentru însănătoşirea lui? 
insistă Mencius. 

Petru se gândi un timp, apoi spuse: 

— Vin şi eu cu tine, Mencius. 

— Riscul este prea mare! Te vor vedea prea mulți 
şi fără îndoială şi Sarpedon va fi acolo. Nu se va lăsa 
şi va răscoli toate pietrele oraşului ca să te 
găsească. 

— Şi dacă, cu ajutorul Duhului Sfânt, îl voi vindeca 
pe băiat? 

— Nu, pentru Sarpedon n-are importanţă. Mândria 
lui profesională este mai presus decât viaţa tânărului 
Felix. 

— Fie ce-o fi, Mencius, eu merg cu tine! 

- Hai atunci, spuse Mencius cu glas tremurând 
Poate că un înger va veghea asupra ta. 


Dar nu interveni nici un înger şi nici nu i se 
permise lui Petru să-l vadă pe muribundul Felix. Îl 
arestaseră chiar în curtea Academiei, de cum sosi şi 
după o judecată sumară, sub învinuirea de 
conspirație pentru răsturnarea  cârmuirii, îl 
aruncaseră în temniţă. 


— Este adevărat, îl întrebă judecătorul, că tu 
însuţi crezi şi că i-ai învăţat şi pe alţii să creadă în 
venirea unui rege care va cârmui lumea? 


LLOYD C. DOUGLAS 


Da, răspunse Petru cu curaj, este adevărat! 

Eşti nebun! mormăi judecătorul, adăugând: Dar 
un nebun cinstit şi neînfricat. Nu te comporţi şi nu 
vorbeşti ca un răzvrătit. Dacă renunţi la această 
teorie idioată şi promiţi să nu mai pomeneşti despre 
ea, această curte te va scuti de pedeapsa cu 
întemnițarea. Altminteri, eşti condamnat pentru 
trădare prin cele ce rosteşti, şi pedeapsa este 
moartea. Ce alegi? 

Sala tribunalului amuţi. 

Mencius se ridică şi ceru permisiunea să 
vorbească;- Judecătorul se arătă surprins, dar îi 
răspunse respectuos: 

— E plăcerea noastră, proconsul Mencius, să te 
auzim. 

— Eminenţa voastră, începu Mencius, pe acest om, 
Petru, îl cunosc bine. El nu urmăreşte nimic în 
legătură cu Imperiul. Nu a incitat pe nimeni la 
răscoală. A vindecat bolnavi şi i-a îmbărbătat pe cei 
obidiţi şi deznădăjduiţi. Împărăţia în care crede el nu 
este o împărăție temporală, ci una spirituală. Nu are 
nici o legătură cu Cezarul! , 

Apoi Mencius se aşeză, iar judecătorul se întoarse 
cu faţa spre Petru şi îl întrebă: 

— E adevărat? 

Urmă un moment de grea încercare. întrebarea 
nu era uşoară. Mencius făcuse tot ce-i stătuse în 
putinţă să găsească o portiţă de scăpare pentru el. 
După o oarecare întârziere, Petru îşi dobândi 
siguranţa: 

— Domnule, spuse el, proconsulul v-a spus 
adevărul. Împărăţia lui Hristos este o împărăție 
spirituală. Când însă această împărăție va guverna 
inimile oamenilor de pretutindeni, ea va deveni 
crezul lor suprem. Pacea va domni pe tot întinsul 


pământului şi când ea va veni, nu va mai fi nevoie de 
armate; nu, şi nici de judecători. 

— Şi cu Cezar ce se va întâmpla? întrebă 
judecătorul încruntat. 

— Hristos va domni peste întreaga lume şi toţi vor 
îngenunchea în faţa lui. 


647 
MARELE PESCAR 


Foşnetul de papirus întrerupse tăcerea grea, în 
timp ce judecătorul îşi consemna hotărârea. Se 
ridică apoi şi spuse: 

— Această curte nu mai are altă alternativă, Petre. 
Legea e lege. În provincia noastră ea nu poate fi 
modificată şi nici nu poate salva viaţa unui fanatic 
strâmb călăuzit. Vei fi dus de aici în temniţă şi în 
treizeci de zile îţi vei primi osânda - moartea. 


A doua zi, Mencius veni să-l vadă. Glaucus îl 
introduse în celulă şi aşteptă. Ordinul curţii cerea ca 
el să fie de faţă. Mencius tăcu o vreme înainte să 
vorbească. 

— Petru, începu el pe un ton de reproş, dar blând. 
De ce ai făcut asta? Fabius a făcut tot cea putut ca 
să te salveze. 

— A trebuit să spun adevărul, răspunse Petru. M- 
am dezis o dată de Stăpânul meu. Cred că de mine 
depinde să n-o mai fac încă o dată. 

- Dar a fost nevoie să spui că împărăţia 
Stăpânului va cârmui lumea? Judecătorul Fabius este 
chiar un om cumsecade. El n-a vrut să te condamne 
la moarte, dar ceea ce ai prezis despre căderea 
Imperiului 1-a lăsat neputincios. Dacă ar fi fost 
indulgent cu tine, împăratul l-ar fi pedepsit. 

— Şi tu ai riscat mult, Mencius, spuse Petru în 
greceşte. Cu atât mai mult apreciez ajutorul tău... 

— Fără chestii din astea, Petre! interveni răstit 
Glaucus. Vorbeşte în limba ta! 

— Voi încerca să am o nouă întâlnire cu Fabius, 
spuse Mencius, neluând în seamă întreruperea. 
Poate sentinţa va putea fi comutată... Mă doare 
inima pentru tine, Petre. 


Zilele se scurgeau astfel încet. Peste două zile 
avea să expire luna de întemniţare. 


După-amiază târziu, Mencius îşi făcu apariţia. 
Vorbele erau de prisos. Avea chipul răvăşit. Puse o 
mână pe braţul lui Petru şi dădu din cap cu tristeţe: 

— Mi s-a permis să stau cu tine doar un moment, 
spuse el, 


LLOYD C. DOUGLAS 


O x 
Pe 
[ee] 


dar vineri dimineaţa voi fi aici să ne luăm rămas bun. 
Mai pot face ceva pentru tine, Petre? 

- Roagă-te pentru mine, bunul meu Mencius, ca 
să nu mă părăsească credinţa. 

- M-am rugat pentru tine. Petre, murmură 
Mencius, dar nu ţi-a fost de nici un folos. 

— Sunt sigur că a fost! spuse Petru. Nu mi-a fost 
frică. Rugăciunile tale m-au ajutat. Tu ai fost un 
prieten credincios, Mencius. Ne vom întâlni într-o zi 
în Casa Tatălui nostru! 


CAPITOLUL XXX 


etru se sculase dimineaţa devreme şi 

aştepta calm. Avea cugetul liniştit. La 

singura întrebare care-l  frământase 
primise răspuns în timpul nopţii. Un înger venise să- 
1 viziteze în somn. 

Tulburătoarea manifestare a puterii Duhului 
Sfânt de Rusalii îi întărise credinţa că împărăţia 
Stăpânului asupra lumii întregi era iminentă. Nu era 
uşor de imaginat un astfel de eveniment, după cum 
nici Rusaliile nu puteau fi acceptate ca o trăire 
reală. Totul era posibil cu Dumnezeu, iar căile Lui 
erau peste puterea de înţelegere a oamenilor. 
Dumnezeu aşteptase îndelung şi răbdător ca fiii lui 
să accepte dragostea. 

Lui părintească şi comportarea frăţească între 
oameni. Acum sosise vremea pentru purificarea 
seminţiilor şi instaurarea păcii. Acum! 

El aşteptase ca aceasta să înceapă la Ierusalim, 
unde mii de oameni deznădăjduiţi se agăţaseră de 
cuvintele Lui. 

Ierusalimul era locul propice pentru ca noua 
împărăție să se manifeste prima oară. O societate 
era pe cale de constituire pentru a demonstra 
prietenia şi bunăvoința. Ştirile despre această 
grupare aveau să se răspândească rapid. Experienţa 


Ierusalimului fusese însă o nereuşită. Poate că 
Ierusalimul nu era locul nimerit! 

El propovăduise sclavilor hăituiţi din Joppa 
apropiata venire a împărăției .Îl ascultaseră plini de 
speranţă, fără să 


LLOYD C. DOUGLAS 


Dx 
Ci 


9) 


comenteze. El repetase mesajul în faţa „italienilor" 
din Cezareea; şi "ei îl ascultaseră politicos şi 
plecaseră de la masă în linişte. Nici unul nu se" 
oprise să-i pună întrebări sau să-şi exprime o părere" 
Bătrânul înţelept Cornelius, foarte nemulţumit de 
cum stăteau lucrurile, nu găsea un remediu pentru 
situaţia mizeră a omenirii; clătina doar capul 
încărunţit la fiecare pomenire a triumfului apropiat 
al împărăției Stăpânului. 

Neînfricat, Petru călătorise în Arabia în speranţa 
de a aduce pacea şi prietenia între arabi şi iudei. 
Poate că împărăţia îşi va începe opera de aici. Va fi 
zi măreaţă pentru împărăție când se va răspândi 
vestea că două popoare vrăjmaşe, încrâncenate în 
duşmănie de cincisprezece veacuri, hotărâseră să-şi 
rezolve problemele. Dar şi acest efort fusese 
zadarnic. Relaţiile dintre fiii lui Israel şi cei ai lui 
Ismael nu se îmbunătăţiseră. Dimpotrivă, deveniseră 
încă mai rele, 

Fara credea cu tărie în puterea Stăpânului, dar 
când se pomenea de împărăţia de pace pe pământ, 
ea nu avea nimic de spus. Căpitanul Polemus găsea 
ideea fantastică. Mencius, deja profund impresionat 
de Rusalii, rămânea tăcut când Petru îi vorbea de 
venirea Împărăției. După părerea judecătorului 
Fabius - un om bine intenţionat de altfel - Petru era 
un nebun, un om curajos şi cinstit, dar nebun. 

În zilele sale de singurătate, Petru se întreba 
dacă nu cumva greşise. Se agăța încă de credinţă, 
dar ar fi vrut ca mai mulţi oameni să i-o 
împărtăşească. Avea să vină împărăţia acum? Şi dacă 
nu acum, avea ea să vină vreodată? 

Noaptea trecută, un înger îi luminase cugetul, 
„Da, Petre, împărăţia vine, dar nu printr-un miracol 
spectaculos, prin care tronurile se vor prăbuşi într-o 
zi şi toţi oamenii de pretutindeni vor arunca armele 
şi vor bate din palme. De la începuturile lumii, Petre, 


îi spuse îngerul, cârmuitorii popoarelor, setoşi de 
putere, au călcat în picioare vieţile celorlalţi. Cei 
mai abili dintre supugşii lor şi-au folosit geniul pentru 
a  născoci instrumente de distrugere. Pentru 
satisfacerea mândriei şi gloriei 


651 
MARELE PESCAR 


lor, regii au  cotropit pământurile 
vecinilor şi i-au înrobit pe supuşii lor... Tu, Petre, ai 
vorbit zilnic despre aceste „din urmă timpuri". Dar 
acestea nu sunt „timpurile din urmă". Lumea a 
suferit amarnic, dar va trebui să sufere tot mai mult. 
Mereu şi mereu, în orele de disperare, ajungând la 
răscruce de drumuri, oamenii au ales calea trufiei şi 
gloriei naţionale; niciodată calea către pace şi 
prietenie. 

Împărăţia lui Hristos va veni, dar nu acum, nu 
curând. Imperiile se vor ridica şi se vor prăbuşi. 
Sclavia şi măcelurile vor predomina şi vor spori în 
orori până ce Dumnezeu se va mânia! Va domni 
teroarea până ce înfometaţii şi cei lipsiţi de adăpost 
vor striga stâncilor să se prăvălească peste ei şi 
pământului să-i înghită! Şi când totul va părea 
pierdut - numai atunci va veni împărăţia. 

Aminteşte-ţi cum spunea Stăpânul - că împărăţia 
se va ridica şi va creşte din cele mai mici seminţe, 
asemenea unui arbore de muştar. întotdeauna vor 
exista câţiva care vor asculta glasul Său. în profunda 
lor deznădejde, ei vor veghea şi vor aştepta şi vor 
spera venirea Regelui! Şi El va veni până la urmă, 
să-şi ţină făgăduiala şi să-i elibereze pe oameni. 

Până atunci, El oferă binefacerile împărăției Sale 
fiecărui om care tânjeşte după ea. Pentru ei, 
împărăţia a venit! Tu, Petre, tu ai dobândit pacea. 
Pentru tine, împărăţia este aici, acum, şi este a ta!” 

Timpul trecuse repede. Petru se smulse din 
reverie, auzind zgomot de paşi pe condor. Era un 
mers greu, cu cizme ţintuite. 

Glaucus răsuci cheia şi uşa celulei sale se 
deschise. Gărzile temniţei şi doi legionari înalţi, în 
armuri de luptă şi coifuri sclipitoare, îl împresurară. 

Mencius se strecură printre ei şi intră. 


= Ai numai un minut, proconsul! murmură 
Glaucus. Nici o clipă mai mult! 

— Ţi-e bine, Petre? întrebă Mencius cu glas 
sugrumat de emoție. 


LLOYD C. DOUGLAS 


Dx 
O 
N 


— Da, bunule Mencius, răspunse Petru. Sunt gata. 

— Ai vreo ultimă dorinţă? Mai pot face ceva 
pentru tine? 

— Aş dori să te duci acasă la senatorul Gallio, 
spuse ferm Petru, şi să ceri să-l vezi pe bătrânul 
slujitor Marcipor. Transmite-i lui Marcipor dragostea 
mea şi spune-i să fie păstorul micii mele turme. Mai 
spune-i să-i asigure pe toţi că împărăţia va veni, dar 
nu va trebui să aştepte domnia ei acum - ea va fi 
doar în inimile lor, pentru că lumea nu este pregătită 
încă să-l primească pe Rege. 

— Hai, vino acum! ordonă Glaucus. E timpul. 

Petru se îndreptă încet spre uşă. Aici se opri să-i 
mai spună o vorbă lui Mencius: 

— Azi-noapte l-am văzut în vis pe Rege. Stătea pe 
o colină înaltă, privind stăruitor în depărtări, peste 
munţi, câmpii şi mări, şi L-am auzit spunând cu 
tristeţe: 


„VOI, CEI CE MAI AVEŢI VIAŢĂ, NU PUTEŢI 
VENI LA MINE!" 


Sfârşit 


IN EDITURA ORIZONTURI AU APARUT: 
Franco Zeffirelli - lisus - povestea unei capodopere * 
D'Ennery - Două Orfeline * 

Paul Ştelanescu - îngerii morții 
S. Maugham - Fumul amăgirilor * 
James Clavell - Shogun * 

H. de Balzac - Verişoara Bette * 
D. H. Lawrence - Curcubeul * 
W. Collins - Femeia în alb * 

John Steinbeck - larna vrajbei noastre 
James Clavell - Zai-Pan 
Irving Stone - Agonie şi extaz * 

Daphne du Maurier - Rebecca * 

Barbara Taylor Bradford - Păstrează Visul * 

Sanda Marin - Carte de bucate 

Mihai Miroiu - Ghid de conversaţie român-englez * 
Colectiv - Dicţionar romîn - francez şi francez - român * 
Georgeta Nichifor - Dicţionar român-englez şi englez-român * 
Colectiv - Ghid de conversaţie în opt limbi * 

Ion Gabriel Lăzârescu - Dicţionar român-german şi german- 
român 

Voichiţa Ionescu - Dicţionar romiîn - latin 

Laurenţiu Zoicaş - Ghid de conversaţie romîn - francez 
Robert Ludlum - Cercul Matarese 

Ricky Skv - Spectacolul trebuie să continue 

Ely-Star - Misterele horoscopului egiptean 

Sidney Sheldon - Furia îngerilor 

Colectiv - Decizii ale Curţii Supreme de Justiţie (1990-1992) * 
Nicholas Davies - Diana - o prinţesă şi căsnicia ei nefericită 
Collen McCullough - O obsesie indecentă 

Collen McCullough - Doamnele din Missalonghi 

Barbara Taylor Bradford - Să fii cel mai bun 

James Clavell - Vârtejul 
Barbara Taylor Bradford - Glasul inimii 
Barbara Taylor Bradford - Un act de voinţă 
Judith Krantz - Fiica lui Mistral 
Judith Krantz - Până ne vom revedea 
Collen McCullough - Tim 
Danielle Steel - Schimbări 
Justin Scott - Cei nouă dragoni 
Jean Marsh - Casa Eliott 
Thomas Keneally - Lista lui Schindler 
Jacqueline Susann - Valea păpuşilor 
David Burner - John F. Kennedy şi noua generaţie 
Judith Krantz - Prinţesa Daisv 
Justin Scott - Văduva dorinţei 
Elisabeth O'Leary - O casă în război 
Philippe N an Rjndt - Samaritean 
Judith Krantz - Voi cuceri Manhattanul 


Cărţile notate cil asterisc * sunt epuizate. Pot fi comandate editurii 
numai cărţile cu 
ilitata A A = 


n srânanra imadintă nnnnrinon în liota anavă 


CĂRŢI CU POSIBILITATE DE VÂNZARE 
IMEDIATĂ 
Ccrcul Matarese de Robert Ludlum (528 pagini, 2200 lei) 
Spectacolul trebuie sâ continue de RickSky (236 pagini, 
1400 lei) 
Misterele horoscopului egiptean de ElyStar (240 pagini, 
1400 lei) 
Diana - o prinţesă şi nefericita ei căsnicie de Nicholas 
Davies 
(458 pagini, 2200 lei) 
Obsesie indecentă de Colleen McCullough (424 pagini, 2300 
lei) 
Ghid de conversaţie romîn-francez de Laurenţiu Zoicaş 
(250 pagini, 1350 lei) 
Doamnele din Missalonghi de Colleen McCullough 
(208 pagini, 1200 lei) 
Iarna vrajbei noastre de John Steinbeck (320pagini, 1800 lei) 
Un act de voinţă de Barbara Taylor Bradford (592 pagini, 3000 
lei) 
Glasul inimii de Barbara Taylor Bradford (1116pagini, 6600 lei) 
Fiica lui Mistral de Judith Krantz (832 pagini, 5900 lei) 
Până ne vom revedea de Judith Krantz (880 pagini, 5600 lei) 
Tim de Colleen McCullough (352 pagini, 2700 lei) 
Tai - Pan de James Clavell (952 pagini, 6300 lei) 
Virtejul de James Clavell (1625 pagini, 8400 lei) 
Furia îngerilor de Sidney Sheldon (576pagini, 2600 lei) 
Să fii cel mai bun de Barbara Taylor Bradford 
(578pagini, 2400 lei) 
Carte de bucate de Sanda Marin ( 352 pagini, 3600 lei) 
Dicţionar romîn-german/german-romîn de loan 
Ldzârescu 
(630 pagini, 6500 lei) 
Dicţionar latin-romîn de Voichiţa Ionescu (224 pagini, 2500 
lei) 
Zile fericite la Clichy de Henry Miller (208 pagini, 2300 lei) 
Cei nouă dragoni de Justin Scott (576pagini. 4700 lei) 
Casa Eliott de Jean Marsh (426 pagini, 4500 lei) 
Povestea Odettei de George Doyle (208pagini, 2000 lei) 
Lista lui Schindler de Thomas Keneally (544 pagini, 5500 
lei) 
Valea păpuşilor de Jacqueline Susunn (544 pagini, 5500 lei) 
John F. Kennedy şi noua generaţie de David Burner 
(288 pagini, 2800 lei) . * 


Prinţesa Daisy de Judith Krantz (544 pegini, 5500 lei) 
Samaritean de Philippe Van Rjndt (416 pngini, 4500 lei) 

O casă în război de Elisabeth O 'Leary (361 pagini, 3800lei) 
Văduva dorinţei de Justin Scott (544. pagini, 5500 lei) 


Voi cuceri Manhattanul de Judith Krantz fâGSpagini, 6000 
lei) 


CÂRTI IN CURS DE APARIȚIE IN 
COLECȚIILE: 

BESTSELLER-URILE ULTIMULUI DECENIU: 

Danielle Steel 

Justin Scott Barbara Delinsky 

C. Mc.Cullough 

Wcndy Perriam 

Lawrence Sanders 


- Sfârşitul verii 

- Sezonul pasiunii - Amăgirile iubirii 
- Nu e dragoste mai mare 

- Bijuterii 


- Ucigaşul de vapoare 
- Mândria regilor 


- Pasiunile lui Chelsea Kane 
- O femeie trădată 

- Crez pentru Mileniul trei 

- Pasărea captivă 


- Dosarele Timothy 
- Dosarul viitorului 
- Jocul lui Timothy 


DOCUMENTE ALE ISTORIEI: 


° J. Heydecker, J. Lecb - Procesul de la Nurnberg 
SUCCESE INTERNAȚIONALE ÎN SERIAL: 

° Judith Krantz - Scrupule 

* Winston Graham - Poldark 


' Susan Ilovvtch - Bogaţii sunt altfel 
- Penmaric 
- Cashelmara 


BIBLIOTECA LYCEUM: 


e Stefania Popescu - Gramatica practică a limbii române 


e UNIVERSUL COPIILOR: 


° James Clavell - Thrump-O-moto, micul 
vrăjitor 


IMPORTANT! 

Editura ORIZONTURI, cu sediul în Bucureşti, B- 
dul Libertăţii nr. 4. bl. 117, ap. 7, sector 4, livrează 
cititorilor din toate localităţile, cărţi din producţia 
proprie, pe baza unei comenzi scrise, la un preţ cu 
10 % mai mic decât cel imprimat pe copertă 
(comenzi de minimum două cărţi). 

Cărţile solicitate se expediază imediat prin poştă, 
cu ramburs. 

Se pot face şi înscrieri anticipate, cei interesaţi 
asigurându-și astfel primirea cărţilor solicitate chiar 
în momentul apariţiei lor. 

NU UITAŢI! 

Puteţi primi la domiciliu, în cel mai scurt timp, la 
un preţ cu 10% mai mic decât cel al pieţei, titluri de 
cărţi de mare succes ale unor autori celebri 
contemporani şi alte lucrări de interes deosebit. 

Relaţii suplimentare la telefon: 631.01.09; fax: 
312.48.26. 

Aşteptăm, de asemenea, aprecieri şi sugestii din 
partea cititorilor privitoare la cărţile publicate de 
Editura Orizonturi, precum şi la titlurile pe care ar 
dori să le edităm. 

Notă: Pentru cititorii din Bucureşti, cărţile se 
livrează de la sectorul de expediţie a cărţii: 
Combinatul Poligrafic Coresi, P-ţa Presei Libere sau 
Tipografia "Romcart" — strada Grigore Alexandrescu 
nr. 89. 

DIRECTOR, Dr. IOAN ENESCU 


pentru cititorii din localităţile mici 
UN MIJLOC SIGUR DE SPORIRE A VENITURILOR 


DUMNEAVOASTRĂ 

Editura Orizonturi oferă un comision de 20% din 
valoarea cărţilor vândute persoanelor care fac 
comenzi de minimum 15 exemplare din fiecare titlu 
comandat. 

Plata se face cu ramburs (la primirea coletelor) 
după ce din suma respectivă s-a scăzut comisionul de 
20%. Nu subestimaţi această posibilitate de a vă 
completa câştigurile! 

Vă prezentăm doar un singur exemplu: 

Dacă veti comanda numai 15 exemplare din 
VIRTEJUL de James Clavell veţi câştiga dintr-o dată 
25.200 lei) 

Editura vă pune la dispoziţie prezentarea cărţilor 
sale în cataloage, lista de apariţii şi suportă toate 
cheltuielile de transport ale cărţilor comandate. 


Relaţii suplimentare la tel: 01/631.01.09. 


CHRISTOS, Lloyd C. Douglas rămâne unul din 
puţinii autori ai lumii care au reuşit performanţa 
de a-şi dubla o capodoperă. Pe fundalul aceleiaşi 
epoci şi inspirat tot din filonul biblic, MARELE 
PESCAR reeditează succesul romanului CĂMAŞA 
LUI CHRISTOS. 

Respectând adevărul istoric, autorul, fascinat de 
subiect, creează personaje şi imaginează situaţii, 
care prin forţa şi  dramatismul lor devin 
convingător de veridice. 

O lectură la capătul căreia cititorul se simte mult 
mai aproape de Dumnezeu. 


(E)Eorruna