Amin Maalouf — Stanca lui Tanios

L TYlaaoue 


Stînca 
lui Tanios 


min Maalouf 


Stinca lui Tanios 


Le Rocher de Tanios 
Traducere din limba franceză de Ileana Cantuniari 


Seria de literatură universală a BIBLIOTECII POLIROM este 
coordonată de Denisa Comănescu. 


POLIROM 
2004 


1. 
Prima trecere 
Ispitirea Lamiei 
l 
lI 
IHI 
A doua trecere 
Vara lăcustelor 
l 
lI 
IHI 
A treia trecere 
Destinul pe buzele nebunului 
l 
lI 
IHI 
A patra trecere 
Şcoala pastorului englez 
l 
lI 
IHI 
IV 
A cincea trecere 
Cap-de-bătrîn 
| 
lI 
IHI 
A şasea trecere 
O ciudată mijlocire 
l 
lI 
IHI 
IV 
A şaptea trecere 
Portocale pe scară 
l 


IV 
_ A opta trecere 
Ingenuncheat pentru glorie 


lI 

III 

IV 
Ultima trecere 
Vinovat de milă 

| 


Domnul Orient, după cum este supranumit în ţara sa de 
adopţie, Franţa, Amin Maalouf s-a născut în 1949 în Liban. 


Creştin melkit după mamă, protestant după tată, vorbind curent 
araba, franceza şi engleza, s-a format într-un mediu cultivat în 
care scrisul reprezenta, sub diverse aspecte, o preocupare de 
familie. Istoric prin formaţie, interesat de politică, dar descriind 
cu luciditate ravagiile războiului din Liban şi visând pentru ţara 
sa un destin de pace în cadrul unei Europe extinse până la 
Orientul Apropiat, vis menit să-l împace cu sine însuşi, s-a 
afirmat ca ziarist de anvergură la cotidianul libanez An-Nahar în 
anii '70. În 1976 părăseşte Beirutul, stabilindu-se la Paris, unde 
devine redactor-şef al ziarului Jeune Afrique. În calitate de 
ziarist, a călătorit mult, acoperind cu reportajele sale 
numeroase evenimente: asediul Saigonului, Etiopia 
revoluţionară, războaiele arabo-israeliene, revoluţia din Iran. Se 
dedică în cele din urmă definitiv scrisului. Romancier prolific, 
tradus în peste douăzeci de limbi, Amin Maalouf debutează în 
1983 cu eseul Cruciadele văzute de arabi, urmat de romanele 
Leon Africanul (1986), Samarcand (1988, pentru care i se 
decernează Prix des Maisons de la presse), Grădinile luminii 
(1991), Primul secol după Beatrice (1992), Stinca lui Tanios 
(1993, distins cu prestigiosul Premiu Goncourt), Scări/e 
Levantului (1996) şi Periplul lui Baldassare (2000, încununat cu 
Premiul Jacques Audiberti-Ville d'Antibes). Volumul de eseuri 
Identitățile ucigaşe a apărut în 1998. 

Stinca lui Tanios este un roman al căutării identităţii, în 
fabuloasa lume a Orientului Mijlociu din preajma jumătăţii 
secolului al XIX-lea. Întreg romanul stă sub semnul fatalităţii. În 
lumea Munţilor Libanului, unde istoria şi legenda îşi dau mîna, 
Tanios, a cărui naştere este învăluită în mister, evoluează de la 
candoarea copilăriei la cunoaşterea şi asumarea unui destin 
ieşit din comun. 

Adevărat erou tragic, devenit străin printre ai săi, Tanios are 
de ales între acceptarea fatalităţii sau exilul, care reprezintă o 
modalitate de a se regăsi pe sine însuşi, rămînînd în acelaşi timp 
fidel inimii sale. 

In seria de autor „Amin Maalouf” a apărut Periplul lui 
Baldassare şi urmează să apară Primul secol după Beatrice. 


În amintirea omului cu aripile frînte 


„E un norod pentru care s-au înălţat aceşti 
Alleghany şi aceşti Libani de vis!... 

Ce braţe bune, ce oră frumoasă îmi 

vor reda ţinutul de unde-mi vin somnurile şi 
cele mai mărunte mişcări?” 


ARTHUR RIMBAUD, lluminările! 


1 În traducerea lui Taşcu Gheorghiu, Editura Albatros, Bucureşti, 1979 
(n. tr.). 


În satul în care m-am născut, stîncile poartă un nume: Nava, 
Capul de urs, Capcana, Zidul şi, tot astfel, Gemenii, numiţi şi 
Sînii strigoaicei, dar mai cu seamă Piatra soldaţilor; acolo 
stăteau odinioară oamenii la pîndă cînd trupele îi urmăreau pe 
cei nesupuşi; nu există loc mai venerat sau mai încărcat de 
legende. Cu toate astea, cînd mi se întîmplă să revăd în vis 
peisajul copilăriei, îmi apare o altă stincă. Seamănă cu unjilţ 
maiestuos, scobit şi parcă tocit în partea pe care se şade, avînd 
un spătar înalt şi drept care se coboară de fiecare parte în chip 
de braţe - este singurul, cred, care poartă nume de om, Stînca 
lui Tanios. 

Multă vreme am contemplat acest tron din piatră fără a 
cuteza să-l ating. Nu din teamă de pericol; în sat, stîncile erau 
locurile noastre de joacă preferate şi, chiar de mic, aveam 
obiceiul să-i provoc pe cei mai mari ca mine la căţăratul în 
locurile cele mai primejdioase; nu aveam ca echipament decit 
mîinile şi picioarele goale, însă pielea ştia cum să ni se lipească 
de suprafaţa pietrei şi nici un colos nu ne ţinea piept. 

Nu, nu teama că am să cad mă oprea. Era o credinţă, dar 
mai era şi un jurămînt. Impus de bunicul meu, cu cîteva luni 
înainte să moară. „Ai voie să te urci pe toate stîncile, dar 
niciodată pe aceea!” Ceilalţi ştrengari stăteau ca şi mine la 
distanţă, cu aceeaşi teamă superstiţioasă. Şi ei fuseseră nevoiţi 
să făgăduiască, ducîndu-şi mîna la puful mustăcioarei. Şi ei 
căpătaseră aceeaşi explicaţie: 

„Era poreclit Tanios-kişk, Tanios-terci. Venise să se aşeze pe 
stînca asta. Nu l-a mai văzut nimeni de atunci”. 

Fusese adesea evocat în faţa mea acest personaj, eroul 
atitor povestioare locale, iar numele lui mă intrigase mereu. 
Tanios, după cum pricepeam eu, era una dintre numeroasele 
variante locale ale numelui Anton, după modelul Antun, 
Antonios, Mtanios, Tanos sau Tannus... Dar de ce porecla aceea 
rizibilă de „kişk”? Asta, bunicul meu n-a mai vrut să-mi 
dezvăluie. A spus doar ceea ce socotea el că poate fi spus unui 
copil: „Tanios era fiul Lamiei. Cu siguranţă că ai auzit vorbindu- 


se despre ea. Lucrurile astea s-au întîmplat hăt demult, pe 
vremea cînd nici eu nu venisem încă pe lume, şi nici taică-meu. 
Pe-atunci, paşa din Egipt ducea război cu otomanii, iar străbunii 
noştri au avut de suferit. Mai ales după uciderea patriarhului. L- 
au doborit chiar acolo, la intrarea în sat, cu puşca dăruită de 
consulul Angliei...” Aşa vorbea bunicul meu atunci cînd nu voia 
să-mi răspundă, azvirlea frînturi de frază de parcă arăta un 
drum, apoi un altul, apoi un al treilea, fără s-o pornească pe nici 
unul dintre ele. A trebuit să aştept ani de zile pînă să descopăr 
adevărata poveste. 

Ţineam totuşi în mînă cel mai bun capăt al firului, deoarece 
ştiam de numele Lamiei. Îl cunoşteam cu toţii în ţinut, datorită 
unei zicale care a străbătut, din fericire, două veacuri pentru a 
ajunge pînă la noi: „Lamia, Lamia, cum ţi-ai putea ascunde 
frumuseţea?” 

Astfel, şi astăzi încă, atunci cînd tinerii adunaţi în piaţa 
satului văd trecînd vreo femeie înfăşurată în şal, se găseşte cite 
unul care să murmure: „Lamia, Lamia...” Ceea ce este adesea 
un autentic compliment, dar care poate fi uneori şi cea mai 
crudă batjocură. 

Majoritatea acestor tineri nu ştiu mare lucru despre Lamia, 
nici despre drama a cărei amintire e păstrată de acea zicală. Se 
mulţumesc să repete ce-au auzit din gura părinţilor sau a 
bunicilor, iar uneori, ca şi aceştia, îşi însoțesc vorbele de un gest 
cu mîna spre partea de sus a satului, astăzi nelocuită, unde se 
zăresc ruinele, impunătoare încă, ale unui castel. 

Din pricina acelui gest, care a fost de atitea ori reprodus în 
faţa mea, mi-am închipuit-o multă vreme pe Lamia ca pe un soi 
de prinţesă care, îndărătul acelor ziduri înalte, îşi ferea 
frumuseţea de privirile ţăranilor. Sărmana Lamia, dacă aş fi 
putut-o vedea trebăluind la bucătărie sau mergînd desculţă cu 
paşi mărunți pe coridoare, ţinînd un urcior în mînă, cu basmaua 
pe cap, cu greu aş mai fi putut-o confunda cu o castelană. 

Dar n-a fost nici slujnică. Ştiu astăzi ceva mai multe despre 
ea. Datorită, în primul rînd, bătrînilor din sat, bărbaţi şi femei, pe 
care i-am tras de limbă neobosit. Asta se întîmpla acum mai 
bine de douăzeci de ani, de atunci au răposat cu toţii, în afară 
de unul singur. Se numeşte Gebrayel, e un văr de-al bunicului 
meu şi are acum nouăzeci şi şase de ani. Dacă îi amintesc 
numele, nu e doar pentru că a avut privilegiul să 


supravieţuiască, ci mai ales pentru că mărturia acestui fost 
dascăl pasionat de istorie locală a fost cea mai prețioasă dintre 
toate; cu adevărat de neînlocuit. Stăteam ceasuri întregi cu ochii 
ţintă la el, avea nări mari şi buze groase, un cap mic, chel şi 
zbiîrcit - trăsături pe care vîrsta cu siguranţă le-a accentuat. Nu l- 
am mai văzut în ultima vreme, dar mi s-a spus că şi-a păstrat 
tonul confidenţial, debitul înfocat şi memoria intactă. Prin 
cuvintele pe care mă pregătesc să le scriu, va trebui adesea să 
ascultați glasul lui. 

Lui Gebrayel îi datorez faptul de a fi dobîndit foarte curînd 
convingerea că Tanios a fost, dincolo de mit, o fiinţă din carne şi 
din oase. Dovezile au venit mai tîrziu, mult mai tîrziu. Atunci 
cînd, cu ajutorul norocului, am putut în sfîrşit pune mîna pe 
documente autentice. 

Pe trei dintre ele le voi cita adesea. Două provin de la 
personaje care l-au cunoscut pe Tanios îndeaproape. Şi un al 
treilea mai recent. Autorul este un călugăr decedat după Primul 
Război Mondial, călugărul Elias din Kfaryabda - acesta este 
numele satului meu, nu cred că l-am menţionat pînă acum. 
Lucrarea sa are următorul titlu: Cronica muntenească sau Istoria 
satului Kfaryabda a cătunelor şi a fermelor ce fac parte din el a 
monumentelor ce se înaltă acolo a traditiilor ce sint respectate 
de oamenii remarcabili care au trăit în sat şi a evenimentelor 
care s-au desfășurat cu voia Celui-de-Sus. 

O carte ciudată, inegală, derutantă. In anumite pagini tonul 
este personal, condeiul se încălzeşte şi se eliberează, se lasă 
uneori purtat de avînt oratoric, de digresiuni îndrăzneţe, ai 
senzaţia că te afli în prezenţa unui scriitor adevărat. Şi apoi 
brusc, de parcă s-ar fi temut că a păcătuit prin trufie, călugărul 
se dezice de cele spuse, dă înapoi, tonul devine plat, se 
mulţumeşte, pentru a face penitenţă, cu rolul de pios 
compilator, iar atunci acumulează împrumuturile din autorii din 
trecut şi din notabilităţile vremii, de preferinţă în versuri, acele 
versuri arabe din perioada Decadenţei, rigide parcă şi pline de 
imagini convenţionale şi sentimente reci. 

De acest lucru nu mi-am dat seama decit după ce am 
isprăvit cea de a doua lectură minuțioasă a celor o mie de pagini 
- mai precis nouă sute optzeci şi şapte, de la preambul la 
tradiționalul vers final care spune „tu, cel ce vei citi cartea mea, 
arată-te îngăduitor...” La început, cînd ţinusem în mînă acea 


lucrare legată în verde şi împodobită simplu cu un romb mare 
negru, şi o deschisesem pentru întîia oară, nu remarcasem decit 
scrisul acela înghesuit, fără virgule şi puncte, fără paragrafe, 
doar nişte ondulări caligrafice închise între marginile lor ca o 
pînză în ramă, cu cite un cuvînt volant ici-colo pentru a aminti 
de pagina precedentă sau a o anunţa pe următoarea. 

Şovăind încă dacă să mă angajez ori ba într-o lectură ce 
ameninţa să fie neîmbietoare, frunzăream acel monstru din 
vîrful degetelor, din goana ochilor, cînd se detaşară dinaintea 
ochilor mei aceste rînduri - le-am copiat pe dată, iar mai tîrziu 
le-am tradus punîndu-le şi semnele de punctuație: 

„Din patru noiembrie 1840 datează enigmatica dispariţie a 
lui Tanios-kişk... Cu toate astea, el avea totul, tot ce poate 
aştepta un om de la viaţă. Trecutul i se dezlegase, calea spre 
viitor i se netezise. El nu a putut părăsi satul de bună voie. 
Nimeni nu se poate îndoi că un blestem se leagă de stînca ce-i 
poartă numele”. 

Pe dată cele o mie de pagini încetară să-mi mai pară opace. 
Am început să privesc manuscrisul cu totul altfel. Ca pe un ghid, 
ca pe un însoțitor. Sau ca pe un cal pe care să încalec. 

Călătoria mea putea începe. 


Prima trecere 


Ispitirea Lamiei 


Fie ca Cel-de-Sus să mă ierte pentru ceasurile şi zilele pe 
care voi fi nevoit să le răpesc timpului binecuvintat al rugăciunii 
şi al Lecturilor Sfinte pentru a scrie această istorie imperfectă a 
oame-nilor din ținutul meu, scuza mea fiind că nici una dintre 
clipele pe care le trăim n-ar fi existat fără mileniile care au 
precedat-o de la Zidire şi că nici una dintre bătăile inimii noastre 
n-ar fi fost cu putință de n-ar fi existat, una după alta, 
generațiile strămoşilor, cu întilnirile, făgăauielile, căsătoriile lor 
stabilite sau cu ispitele lor. 


Preambul la Cronica muntenească, opera călugărului Elias 
din Kfaryabda 


Pe vremea aceea, cerul era atit de jos, că nici un om nu 
îndrăznea să stea drept. Cu toate astea, existau viaţa, dorinţele 
şi sărbătorile. Şi dacă oamenii nu aşteptau niciodată ce e mai 
bun pe lumea asta, nădăjduiau în fiecare zi să scape de ce era 
mai rău. 

Întreg satul aparţinea pe atunci unui singur senior feudal. 
Era urmaşul unui lung şir de şeici, dar cînd se vorbeşte astăzi 
despre „epoca şeicului”, fără nici o altă precizare, nimeni nu se 
înşală, este vorba de cel în umbra căruia a trăit Lamia. 

Nu era, nici pe departe, unul dintre personajele cele mai 
puternice din ţinut. Între cîmpia răsăriteană şi mare existau zeci 
de domenii mai întinse decît al lui. Nu stăpînea decit peste 
Kfaryabda şi cîteva ferme din jur, avea probabil sub autoritatea 
sa trei sute de familii, nu mai mult. Peste el şi cei de un rang cu 
el era emirul de pe Munte, iar peste emir erau paşalele de 
provincie, cele din Tripoli, din Damasc, din Saida sau din Acra. 
lar şi mai sus încă, mult mai sus, în preajma Cerului, era sultanul 
de la Istanbul. Însă oamenii din satul meu nu cătau aşa de sus. 
Pentru ei, şeicul „lor” era deja un personaj de vază. 


Numeroşi erau în fiecare dimineaţă cei ce o luau pe drumul 
spre castel pentru a-l aştepta să se trezească, înghesuindu-se 
pe culoarul ce ducea la camera lui. Şi cînd îşi făcea apariţia, îl 
întîmpinau cu o sută de formule de urări, spuse cu voce tare sau 
cu voce scăzută, o cacofonie ce-i însoțea fiecare pas. 

Majoritatea erau îmbrăcaţi ca şi el, cu serual — pantalon 
negru bufant, cămaşă albă cu dungi, bonetă de culoarea lutului, 
şi toată lumea, sau aproape, arbora aceleaşi mustăţi dese şi 
răsucite semet în sus pe un chip neted fără barbă. 

Ce-l deosebea pe şeic? Doar vesta aceea de un verde ca 
mărul, împodobită cu fir de aur, pe care o purta în orice 
anotimp, aşa cum alţii poartă zibelină sau sceptru. Insă şi fără 
acel ornament, nici unui musafir nu i-ar fi fost greu să-l remarce 
pe stăpîn în mijlocul mulţimii, din cauza acelor plecăciuni pe 
care toate capetele le făceau unul după altul pentru a-i săruta 
mîna, ceremonial care se continua pînă în Sala Coloanelor, pînă 
ce el îşi lua locul obişnuit pe sofa şi ducea la buze capătul aurit 
al ţevii narghilelei. 

Intorcîndu-se acasă, oamenii aceştia aveau să spună 
nevestelor lor mai tîrziu, în cursul zilei: „Azi-dimineaţă am văzut 
mîna şeicului”. Şi nu: „Am sărutat mîna...” Căci asta se făcea 
desigur, şi încă în public, dar aveau pudoarea să n-o spună. 
După cum nu spuneau: „L-am văzut pe şeic” - cuvînt pretenţios, 
de parcă era vorba de o întîlnire între două personaje de rang 
egal! Nu, „Am văzut mîna şeicului”, asta era expresia 
consacrată. 

Nici o altă mînă n-avea o asemenea importanţă. Mina lui 
Dumnezeu şi cea a sultanului nu împărțeau decît dezastrele 
globale; mîna şeicului era cea care răspindea nenorocirile 
zilnice. Şi de asemenea, uneori, firimituri de fericire. 

În graiul oamenilor din ţinut, acelaşi cuvînt, kaff, desemna 
uneori şi mîna, şi scatoalca. Oare cùi seniori nu făcuseră din ea 
un instrument al puterii şi o unealtă a cîrmuirii! 

Cînd sporovăiau între ei, departe de urechile supuşilor, un 
proverb revenea întotdeauna pe buzele lor: „Țăranul trebuie să 
capete mereu o scatoalcă pe după ceafă”; asta voia să spună că 
trebuia să-l faci să trăiască mereu temător, cu umerii plecaţi. 
Adesea, de altfel, „scatoalca”, „palma”, nu era decit o 
prescurtare pentru a zice „lanţuri”, „bici”, „corvezi”... 


A 


Nici un senior nu era sancţionat pentru că îşi maltrata 


supuşii; dacă uneori, foarte rar, autorităţile se arătau severe, era 
din pricină că se hotăriseră să-l piardă pentru cu totul alte 
motive şi căutau cel mai mărunt pretext pentru a-l înfunda. 
Oamenii se aflau de secole sub domnia arbitrarului, iar dacă 
odinioară existase un ev al echităţii, nimeni nu-i păstrase 
amintirea. 

Atunci cînd oamenii aveau norocul să aibă un stăpîn mai 
puţin lacom, mai puţin crud decit ceilalţi, se socoteau privilegiați 
şi-i mulţumeau lui Dumnezeu că le arătase atita grijă, ca şi cum 
L-ar fi socotit neînstare de ceva mai bun. 

Aşa stăteau lucrurile la Kfaryabda; mi-aduc aminte că am 
fost surprins, şi nu o dată indignat, de modul afectuos în care 
anumiţi săteni îl evocau pe şeic şi domnia lui. Este adevărat, 
ziceau ei, că-şi dădea cu plăcere mîna la sărutat şi că, din cînd 
în cînd, mai trăgea cite unuia dintre supuşii săi o palmă 
răsunătoare, nu era însă niciodată o jignire gratuită; cum el era 
cel care împărțea dreptatea pe domeniul său, iar absolut toate 
diferendele - între fraţi, între vecini, între bărbat şi nevastă - se 
rezolvau dinaintea lui, şeicul avea obiceiul să-i asculte pe 
reclamanţi, apoi pe cîţiva martori, înainte de a propune o 
înţelegere; părţile erau somate să se conformeze şi să se 
împace pe loc prin îmbrăţişările obişnuite; dacă cineva se 
îndărătnicea, palma stăpînului intervenea în chip de ultim 
argument. 

O astfel de sancţiune era suficient de rară pentru ca sătenii 
să nu poată vorbi despre altceva vreme de săptămîni, 
străduindu-se să descrie şuieratul palmei, fabulind asupra 
urmelor de degete care ar fi rămas vizibile trei zile şi asupra 
pleoapelor nefericitului care nu se vor mai opri în veci din clipit. 

Apropiaţii omului pălmuit veneau la el în vizită. Se aşezau în 
cerc jur-împrejurul încăperii, tăcuţi ca după doliu. Apoi unul 
dintre ei înălța glasul pentru a spune că nu trebuia să se simtă 
umilit. Cine n-a fost vreodată pălmuit de părintele său? 

Căci aşa voia şeicul să fie privit. Adresîndu-se oamenilor de 
pe domeniul său, chiar şi celor mai virstnici, el spunea: 
„yabne!”, „fiule!”, sau „fiica mea!”, „ya binte!”. 

Era convins că un pact tainic îl lega de supuşii săi, ei îi 
datorau ascultare şi respect, iar el le datora protecţie în orice 
împrejurare. Chiar şi la acest început de secol al XIX-lea, soiul 
ăsta de paternalism integral începuse să pară deja oarecum ca 


ceva nepotrivit, o rămăşiţă a unei vîrste primordiale a copilăriei 
şi a inocenţei, cu care majoritatea sătenilor se împăcau şi a 
cărei nostalgie era păstrată încă de unii dintre descendenţii lor. 

Eu însumi, sînt nevoit s-o mărturisesc, descoperind anumite 
fațete ale personajului, m-am simţit mai puţin sever faţă de el. 
Căci, dacă „şeicul nostru” ţinea la fiecare dintre prerogativele 
sale, nu-şi precupeţea, ca atiţia alţi seniori, îndatoririle. Astfel, 
toţi ţăranii trebuiau să-i aducă o parte din recoltă; avea însă 
obiceiul să le spună în schimb că „nimeni de pe acest domeniu 
nu va suferi de foame atita vreme cit se vor mai găsi la castel o 
piine şi o măslină”. Nu o dată sătenii putuseră să verifice că nu 
erau vorbe-n vînt. 

La fel de important în ochii sătenilor era modul în care şeicul 
trata cu autorităţile, şi acesta e primul motiv pentru care i s-a 
păstrat o amintire atit de îngăduitoare. Ceilalţi seniori, atunci 
cînd emirul sau paşa le cereau un nou impozit, nu-şi băteau 
capul să se împotrivească, spunindu-şi că era mai bine să-i 
stoarcă pe supuşi decit să se pună rău cu cei puternici. Nu şi 
şeicul „nostru”. El tuna şi fulgera, se agita, trimitea jalbă după 
jalbă, vorbea de foamete, de îngheţ, de lăcuste, strecura 
bacşişuri cînd trebuia, astfel că uneori obținea cite un răgaz, o 
amiînare, chiar o scutire. Se spune că agenţii Vistieriei extorcau 
atunci sumele lipsă de la seniori mai docili. 

Nu avea prea des cîştig de cauză. Autorităţile erau rar 
dispuse să cadă la învoială în privinţa dărilor. Avea măcar 
meritul că încerca, iar ţăranii îi erau recunoscători. 

Nu mai puţin apreciată era atitudinea sa la vreme de război. 
Fălindu-se cu o veche datină, obținuse pentru supuşii săi dreptul 
de a se bate sub propriul lor drapel în loc să fie înrolați cu restul 
armatei. Un privilegiu nemaiauzit pentru o feudă atît de mică ce 
putea alinia, în cel mai bun caz, patru sute de oameni. Pentru 
săteni, diferenţa era mare. Să pleci împreună cu fraţii, fiii, verii, 
comandaţi de şeicul în persoană, care îi cunoştea pe toţi după 
numele mic, să ştii că nu vei fi abandonat locului dacă erai rănit, 
că vei fi răscumpărat dacă vei fi prins, că vei fi îngropat şi jelit 
cum se cuvine dacă ar fi să mori! 

Să mai ştii de asemenea că nu vei fi trimis la măcel pentru a- 
i face plăcere vreunui paşă depravat! De privilegiul ăsta sătenii 
erau la fel de mîndri ca şi şeicul. Dar, bineînţeles, trebuia să-l 
merite. Nu te puteai mulţumi să „te prefaci”, trebuia să te baţi, 


şi încă vitejeşte, mult mai vitejeşte decît pedestrimea de alături 
sau din faţă, trebuia ca bravura lor să fie mereu dată drept 
exemplu pe tot cuprinsul Muntelui, în toată împărăţia, era 
mîndria lor, cinstea lor şi totodată singurul mod de a păstra 
acest privilegiu. 

Pentru toate aceste motive, oamenii din Kfaryabda îl 
considerau pe şeicul „lor” ca pe răul cel mai mic. Le-ar fi apărut 
chiar ca o adevărată binecuvintare dacă n-ar fi avut un nărav, 
un insuportabil nărav care, în ochii anumitor săteni, îi făcea praf 
şi pulbere cele mai nobile calităţi. 


— Femeile ! îmi spuse bătrinul Gebrayel, iar pe chipul lui de 
şoim se aprinseră priviri feroce. Femeile! Şeicul le rivnea pe 
toate şi seducea cite una în fiecare seară! 

Despre ultima parte a frazei se putea spune că era o 
fabulaţie. Dar pentru restul, care este totuşi esenţialul, se pare 
într-adevăr că şeicul, după pilda strămoşilor săi, după modelul 
atitor seniori de pe tot pământul, trăia avind ferma convingere 
că toate femeile de pe domeniul său îi aparţineau. La fel ca şi 
casele, pămînturile, duzii şi podgoriile. Ca şi oamenii, de altfel. 
Şi că într-o zi sau alta, după cum avea chef, îşi putea cere 
drepturile. 

N-ar trebui totuşi să ni-l închipuim ca pe un satir dînd tîrcoale 
satului în căutarea prăzii, cu oamenii din slujba sa pe post de 
hăitaşi. Nu, lucrurile nu se petreceau aşa. Oricît de imperioasă i- 
ar fi fost dorinţa, nu renunţa nici o clipă la o anumită rezervă, nu 
s-ar fi gîndit niciodată să se strecoare pe furiş pe o uşă ascunsă 
spre a profita hoţeşte de absenţa soţului. Oficia la el acasă, dacă 
putem spune astfel. 

Aşa cum fiecare bărbat trebuia să urce măcar o dată pe lună 
„să vadă mîna şeicului”, toate femeile trebuiau să presteze o zi 
de muncă la castel, pentru a ajuta la treburile curente sau 
sezoniere, era felul lor de a-şi manifesta supunerea. Unele 
dădeau dovadă de iscusinţe deosebite - un fel neasemuit de a 
frăgezi carnea bătînd-o în piuă - sau de a subţia aluatul pentru 
piine. lar cînd era vorba de pregătirea unui ospăț, era nevoie de 
toate priceperile în acelaşi timp. Era o formă de corvoadă, la 
urma urmei; dar împărţită astfel între zeci, sute de femei, 
devenea mai puţin copleşitoare. 

Am lăsat poate să se creadă că în ce-i privea pe bărbaţi, 


contribuţia lor se limita la sărutatul miinii dimineaţa. 

Asta n-ar corespunde realităţii. Ei aveau sarcina să se ocupe 
de lemne şi de numeroasele reparaţii, de reînălţarea teraselor 
prăbuşite de pe domeniile şeicului, fără a uita de corvoada 
supremă a bărbaţilor, războiul. Insă, pe timp de pace, castelul 
era un stup plin de femei, care se agitau, sporovăiau şi se mai şi 
distrau. lar uneori, la ceasul siestei, cînd satul întreg se cufunda 
într-o penumbră de lincezeală, una sau alta dintre acele femei 
se rătăcea printre culoare şi camere, pentru a reveni două ore 
mai tîrziu în mijlocul şoaptelor. 

Unele se învoiau la acest joc cu dragă inimă, măgulite de a fi 
curtate, rivnite. Şeicul avea prestanţă; în plus, ele ştiau că, 
departe de a se năpusti peste primele plete zărite, el preţuia 
farmecul şi spiritul. Încă mai circulă prin sat fraza pe care el o 
spunea mereu: „Trebuie să fii un măgar ca să te culci lîngă o 
măgăriţă!” Insaţiabil, aşadar, însă exigent. Asta e imaginea care 
s-a păstrat de pe urma lui azi, şi probabil că asta era şi imaginea 
pe care o aveau despre el contemporanii, supuşii săi. De aceea, 
multe femei doreau să fie măcar băgate în seamă, asta le dădea 
asigurări în ce priveşte farmecul personal. Cu riscul, mai apoi, 
de a se lăsa ori nu corupte. Un joc primejdios, recunosc; însă în 
clipa cînd frumuseţea lor îmbobocea, apoi înflorea, puteau ele 
oare, mai înainte de a se vesteji, să renunţe la orice dorinţă de 
seducţie? 

Majoritatea, totuşi, orice ar zice bătrinul Gebrayel, nu doreau 
aceste iubiri compromiţătoare şi fără viitor. Nu se pretau la nici 
un alt joc galant în afară de eschivare, şi se pare că stăpiînul ştia 
să se resemneze atunci cînd „adversara” se dovedea şireată. Şi 
mai întîi prevăzătoare: începînd din clipa în care o persoană 
rivnită rămiînea între patru ochi cu şeicul, ea nu-l mai putea 
respinge fără a-l umili, ceea ce nici o ţărancă n-ar fi avut curajul 
să facă. 

Iscusinţa lor trebuia să se manifeste mai devreme, tocmai 
pentru a le feri să se pomenească în această situaţie 
stîinjenitoare. Imaginaseră o întreagă panoplie de şiretlicuri. Cînd 
le venea rîndul să se prezinte la castel, unele se înfăţişau ţinînd 
un bebeluş în braţe, al lor sau al unei vecine. Altele veneau 
însoţite de cîte o soră sau de mamă, sigure că astfel nu vor fi 
sicîite. Un alt procedeu pentru a scăpa de asiduităţile stăpînului 
era de a merge să se aşeze lîngă tinăra sa soţie, şeica, şi de a 


nu se îndepărta de acolo pînă seara. 

Şeicul nu se însurase decit în pragul vîrstei de patruzeci de 
ani, şi încă fusese silit s-o facă. Patriarhul comunităţii primise 
atitea  plîngeri împotriva incorigibilului seducător încît se 
hotărise să facă uz de influenţa sa pentru a pune capăt acestei 
situaţii scandaloase. Şi crezuse că găseşte modul ideal de ao 
face: să-l însoare cu fiica unui şef feudal mult mai puternic decit 
el, seniorul din marele Jord, în speranţa că astfel, din 
consideraţie pentru soţia sa, şi încă şi mai mult pentru a nu-şi 
irita socrul, stăpînul din Kfaryabda va fi constrins să se 
cuminţească. 

Încă din primul an, şeica dăduse naştere unui fiu, care primi 
numele de Raad. Omul, cu toate astea, în ciuda bucuriei de a 
avea un moştenitor, îşi reluase foarte curînd năravul, părăsindu- 
şi soţia în cursul sarcinii, şi încă şi mai mult după naştere. 

Care soţie, înşelîind aşteptările patriarhului, avea să dea 
dovadă de o surprinzătoare slăbiciune. Avea fără îndoială în 
minte exemplul propriei sale familii de feudali, tată şi fraţi 
nestatornici şi o mamă resemnată. Pentru ea, purtarea soţului ei 
era rodul temperamentului, ca şi al rangului său social, două 
lucruri pe care ea nu le putea schimba. Nu voia niciodată să i se 
vorbească de aventurile şeicului, pentru a nu fi silită să 
reacționeze. Însă bârfele îi ajungeau la urechi şi suferea din 
pricina lor, chiar dacă nu plîngea decit cînd era singură sau cînd 
se afla lîngă mama ei, la care se ducea pentru şederi prelungite. 

La castel, simula indiferența sau ironia mîndră şi-şi îneca 
amarul în zahăr. Mereu aşezată în acelaşi loc, în micuța cameră 
de primire vecină cu odaia ei, arbora în chip de coafură un 
tantur după moda veche, un tub înalt din argint care era înfipt 
vertical în păr şi pe deasupra căruia cădea un văl din mătase, 
coafură atit de complicată că se ferea s-o desfacă atunci cînd 
mergea la culcare. 

„Ceea ce, observa Gebrayel, nu prea era sortit s-o ajute să 
recîştige favorurile şeicului. Ca şi corpolenţa ei, de altfel. Se 
spune că avea la îndemiînă un coşuleţ cu dulciuri pe care 
slujnicele şi musafirele îl supravegheau în permanenţă de teamă 
să nu se golească. lar castelana se îndopa ca o purcea.” 

Nu era singura femeie care suferea, însă necumpătarea 
şeicului stîrnea cea mai mare ranchiună printre bărbaţi. Dacă 
unii se prefăceau a crede că acel lucru nu li se întîmpla decit 


nevestelor, mamelor, surorilor şi fiicelor celorlalţi, toţi trăiau în 
mod constant cu teama de a-şi vedea cinstea terfelită. Satul 
zumzăia neîncetat de nume feminine, toate geloziile şi 
răzbunările se exprimau pe această cale. Certuri izbucneau 
adeseori, din pricini subţiri de tot, dezvăluind furia reţinută a 
unora şi a altora. 

Oamenii se observau unii pe alţii, se pîndeau. Era de ajuns 
ca o femeie să se îmbrace cu un pic de cochetărie atunci cînd 
trebuia să se ducă la castel pentru a fi bănuită că vrea să-l 
atragă pe şeic. Şi devenea de la bun început vinovată, mai 
vinovată chiar decit acesta, căci lui i se aducea scuza că „asta 
era firea lui”. E adevărat că pentru cele care doreau să evite 
orice aventură, unul dintre mijloacele cele mai sigure era de a 
se înfăţişa stăpînului uriţite, şleampete, diforme... 

Există totuşi femei care nu izbutesc să-şi ascundă fru- 
museţea. Sau poate că îi displace Creatorului lor să o vadă 
ascunsă; dar, Doamne!, cîte patimi în jurul lor! 

Una dintre aceste femei trăia în satul meu pe vremea aceea. 
Era tocmai Lamia. Cea amintită în zicală. 


Lamia îşi purta frumuseţea ca pe o cruce. Alta în locul ei n-ar 
fi avut decit să se acopere cu văl sau să se lase înfăşurată într-o 
țesătură dizgraţioasă pentru a nu mai atrage privirile. Nu şi 
Lamia. Ai fi zis că e scăldată în lumină. Degeaba se acoperea, 
încerca să treacă neobservată, se topea în mulţime, era în mod 
sigur trădată, descoperită, era de ajuns un gest, un fleac - o 
mînă ridicată spre plete, o melodie fredonată din neatenţie - şi 
doar pe ea o mai vedeai, doar vocea ei de apă limpede o mai 
auzeai. Dacă, în faţa celorlalte, a tuturor celorlalte, şeicul dădea 
glas vanităţii sale şi sîngelui, cu Lamia, încă din prima clipă, 
lucrurile au stat altfel. Graţia ei îl intimida, un sentiment pe 
care-l încercase foarte rar. O dorea din pricina asta cu atît mai 
mult, dar cu mai puţină nerăbdare. Pentru cuceriri obişnuite, 
acest războinic înnăscut avea stratageme bine puse la punct - o 
vorbă tandră, o insinuare ştrengărească, o scurtă demonstraţie 
de putere, şi fortăreaţa era cucerită. Cu Lamia, se resemnase să 
purceadă la asediu. 

Cu siguranţă n-ar fi ştiut să se mulţumească cu o vecinătate 


atit de cuminte de n-ar fi fost o împrejurare care îl liniştea şi-l 
constringea totodată: Lamia trăia sub acoperişul său, într-o 
aripă a castelului, deoarece era soţia intendentului său, Gerios. 

Grefier, şambelan, vistiernic, secretar, uneori chiar şi 
confident, acesta nu avea nişte funcţii clar delimitate. Trebuia 
să-şi ţină stăpinul la curent cu starea domeniului, recoltelor, 
distribuirii apei, taxelor, afronturilor publice. Consemna chiar 
într-un registru, cu meticulozitate, toate darurile pe care sătenii 
le aduceau la castel, de pildă că „Tubiya, fiul lui Wakim, a venit 
la sărbătoarea cea mare - adică de Paşte - cu o jumătate de oca 
de săpun şi două uncii de cafea...” Tot soţul Lamiei era cel ce 
întocmea contractele de arendă. 

Dacă ar fi fost vorba de un domeniu mai bogat, mai întins, 
Gerios ar fi fost un înalt demnitar; de altfel, în ochii tuturor, 
soarta lui era dintre cele mai de invidiat; trăia la adăpost de 
nevoi, iar încăperile pe care le ocupa, modeste faţă de cele ale 
stăpînului, erau mai bine amenajate decît cele mai frumoase 
case din sat. 

Abia după ce căpătase slujba asta foarte apreciată, Gerios îi 
ceruse mîna Lamiei. Viitorul lui socru, un ţăran mai degrabă 
înstărit a cărui fiică mai mare era soţia preotului, nu-l acceptase 
totuşi decit după ce şovăise îndelung. Pretendentul părea a fi 
perfect în măsură să se îngrijească de nevoile familiei sale, însă 
tatăl Lamiei nu izbutea să-l îndrăgească. Puţini oameni, de altfel, 
îl apreciau, deşi nimeni nu s-ar fi priceput să-i aducă vreun 
reproş, în afară de o anumită răceală. Era, după cum se spune în 
sat, „dintre cei care nu rid în faţa unei piini calde”. Din capul 
locului, oamenii îl considerau ascuns şi semeţ. li arătau chiar 
ostilitate. Dacă acest lucru îl afecta sau nu, nu lăsa să se vadă 
nimic şi nu reacţiona niciodată. În poziţia lui, ar fi putut face 
viaţa grea celor ce nu-l aveau la inimă. Işi interzicea însă acest 
lucru. Nimeni, cu toate astea, nu se dovedea recunoscător. „Nu 
ştie să facă nici bine, nici rău”, se mulţumeau ei să spună cu o 
desăvir- şită rea-credinţă. 


Cînd predecesorul lui Gerios îşi părăsise postul, şeicul îl 
acuzase de a fi deturnat importante sume de bani. Soţul Lamiei 
n-ar fi putut în veci săvirşi o asemenea nelegiuire, dar, dacă 
plecai urechea la spusele detractorilor săi, era mai puţin din 
integritate, cît din laşitate. Greu de spus, acum cînd toţi martorii 


au amuţit. Pare totuşi lucru sigur că stăpinul îi inspira o 
adevărată spaimă, că tremura în prezenţa lui mai mult decit cel 
mai umil ţăran şi ceda în faţa tuturor capriciilor acestuia. Şeicul 
îl putea pune să întocmească o scrisoare către emir, iar în clipa 
următoare îi putea întinde piciorul ca să-l ajute să se descalţe. 
Niciodată Gerios nu opunea nici cea mai mică rezistenţă. 

Cînd bătrînii satului îl evocă astăzi pe bărbatul Lamiei, există 
o întîmplare pe care le place s-o istorisească. Desigur, cu mici 
variaţii de la o povestire la alta, substanţa este însă aceeaşi. 
Şeicul, am mai spus-o, avea mustaţa falnică şi barba rasă, şi 
ăsta era un subiect ce revenea constant în conversaţia lui. 
Mustaţa, pentru el, era semn de cinste, de putere, iar atunci 
cînd făcea o făgăduială importantă, îşi smulgea un fir din 
mustață pe care-l încredința foarte solemn persoanei cu pricina, 
care-l punea într-o bucată de pînză curată pentru a i-l înapoia în 
ziua în care făgăduială era împlinită. Avea, în schimb, obiceiul 
să-i ia peste picior pe cei ce purtau barbă, acuzîndu-i de 
murdărie şi pre- tinzind că-i văzuse ştergîndu-şi degetele în 
barbă; astfel că, în afară de preot, nici un sătean nu îndrăznea 
să-şi lase podoabă peste bărbie de teamă să nu devină ţinta 
sarcasmelor. In vreme ce toţi, bineînţeles, aveau mustăţi după 
moda şeicului. Gerios nu făcea nici el excepţie, mustaţa lui era 
replica exactă a aceleia a stăpînului, deasă, uneori pomădată şi 
răsucită în sus în doi cîrlionţi. Pînă aici, nimic neobişnuit; 
mimetismul este, din negura timpurilor, un semn de deferenţă. 

Numai că, într-o bună zi, vorbind o dată în plus despre 
mustață în faţa oaspeţilor săi, şeicul făcuse remarca, un pic 
iritat, că aceea a intendentului era mai bogată decit a sa. In 
aceeaşi seară, Lamia îşi văzuse bărbatul dinaintea unei oglinzi, 
ocupat să taie din partea cea mai deasă a mustăţii pentru a o 
rări. Asistase la această stranie mutilare fără să zică nimic. Se 
simţea însă înjosită. 

Aşa era Gerios. Vorbea puţin, mînca puţin, zimbea rar. Avea 
oarecare ştiinţă de carte, dar nici o altă ambiţie decit pe aceea 
de a-şi păstra locul şi bunăvoința stăpînului, stăpîn pe care-l 
slujea, de altfel, cu cinste şi străduinţă. 

Lamia s-ar fi mulţumit cu siguranţă cu un soţ mai puţin tern. 
Ea, care era atit de veselă, de şăgalnică, de spontană, de fiecare 
dată cînd se făcea remarcată în public printr-o vorbă de duh, un 
riset, de fiecare dată cînd fredona un cîntec, se pomenea cu 


Gerios, care se afla şi el acolo, fixînd-o încruntat, posomorit, cu 
un aer îngrijorat. Atunci rămiînea tăcută. lar cînd se alătura 
femeilor venite să muncească la castel, cînd lua parte la risetele 
lor, la şuşotelile lor, cînd îşi amesteca mîinile cu ale lor, omul ei 
i-o reproşa. Nu contenea să-i tot repete că ea trebuia „să-şi ţină 
rangul în loc să muncească precum o slujnică”; aşa că, atunci 
cînd voia să-i fie plăcută, se ducea să stea de vorbă cu şeica şi 
să se îndoape cu dulciuri în compania ei. 

Poate că el avea dreptate. Dacă i-ar fi urmat sfaturile, s-ar fi 
priceput cu siguranţă să evite ei înseşi şi familiei ei multe 
nenorociri. Existenţa sa n-ar fi stîrnit valuri, ar fi trăit potrivit 
rangului, ar fi îmbătrînit potrivit rangului, ar fi astăzi îngropată 
potrivit rangului, şi nici o zicală n-ar fi venit să trezească 
amintirea frumuseţii ei imprudente. 


Între mireasă şi soţ există o diferenţă de vîrstă. 

Ea numără a cincisprezecea primăvară, iar el a treizecea 
iarnă. 

Oare cu prilejul cărei nunţi de sat au fost compuse aceste 
versuri de către poetul popular? Cronica muntenească, aceea 
care le citează, nu precizează acest lucru; nu m-aş mira să 
descopăr într-o bună zi că aceia pe care voiau să-i descrie erau 
Lamia şi Gerios. 

De fapt, tinăra femeie se lăsa adesea condusă de tem- 
peramentul ei juvenil. Era veselă din pricina bucuriilor ce o 
înconjurau şi a acelora pe care le făcea să se nască în preajma 
ei. Felul de a fi era să placă, iar ea plăcea. Te-ai fi putut aştepta 
ca femeile din sat să fie geloase pe frumuseţea ei sau pe acel 
faimos „rang” pe care trebuia să şi-l ţină. Nici vorbă de aşa 
ceva. Toate descopereau la ea acea limpezime, acea absenţă 
totală a afectării, cît şi a ambiţiei şi vicleniei, toate îi vorbeau ca 
unei surori. Pînă şi şeica îi arăta prietenie, deşi neîmblinzitul ei 
soţ nu avea ochi decit pentru nevasta lui Gerios; fireşte, el le 
spunea tuturor femeilor „fiica mea!”, dar cînd acest cuvînt se 
adresa Lamiei, punea în el atita fericire, atita blîndeţe, încît era 
ca o miîngiiere. La bucătărie, femeile glumeau pe tema asta, 
încercînd să-şi maimuţărească stăpînul cu acel „ya binte!” 
mieros; în prezenţa Lamiei, de altfel, care ridea din toată inima. 
Neîndoielnic era măgulită, dar fără să se gindească o clipă să 
calce strîimb. 


Şeicul, în schimb, avea probabil ginduri ascunse. Ceea ce nu 
înseamnă că fiecare zîmbet al lui, fiecare vorbă afectuoasă era 
un act calculat. 

La drept vorbind, dacă întîmplarea care le-a împletit vieţile 
ar fi ascultat de un plan anume, acesta nu ar fi putut fi decit 
acela al Providenţei. 

„O întîmplare, doar o întîmplare, nimic mai mult”, stărui 
Gebrayel. Ochii îi sclipeau totuşi cînd adăugă: 

„Neînsemnată, ca un grăunte de nisip sau ca o scînteie”. 

lar cînd se puse pe povestit, o făcu într-un stil înflorit şi cu 
pompă. „Era într-una dintre zilele acelea din iulie care nu-s pe 
placul oamenilor din sat. Aerul era uscat şi parcă subţiat. Pe 
drumuri, la fiece pas, colb ca după trecerea unei turme. Nu mai 
pridideau oamenii cu deschisul ferestrelor şi al uşilor, dar nici un 
oblon nu se izbea, nici un canat de uşă nu sciîrţiia din balamale. 
Suflul reţinut al verii, doar ai cunoscut aşa ceva!” 

E adevărat că oamenii din Kfaryabda se împacă greu cu 
zăduful. Nu mai vorbesc, abia de mai mănîncă. Pe toată durata 
zilei, îşi potolesc setea bînd din urcior, pe care-l ţin sus, înălţat 
deasupra capului, apoi, de ciudă, lasă ca apa să le inunde faţa, 
părul, hainele. Şi, orice s-ar întîmpla, nu scot piciorul afară din 
casă înainte de ora răcoroasă a serii. 

„Şeicul avea, cu toate astea, cîţiva musafiri. Nişte străini. 
Lamia a fost cea care pregătise cafeaua în ziua aceea, aducînd- 
o în Sala Coloanelor; fără îndoială că oamenii de serviciu 
aţipiseră fiecare în colţul lui. Apoi tot ea a fost cea care a venit 
să ia ceştile goale. Şeicul nu mai era la locul lui. Lucru ciudat, 
capătul aurit al narghilelei zăcea pe jos. De obicei, cînd se ridica 
în picioare, înfăşură furtunul în jurul căuşului, cu un gest 
maşinal, şi scotea capătul pentru a-l păstra curat.” 

leşind pe coridor, Lamia auzi sunetul unei respiraţii grele 
venind dintr-o mică odaie ce servea uneori drept încăpere 
privată pentru consfătuiri. Şeicul se afla acolo, în penumbră, în 
picioare, dar prăvălit cu fruntea lipită de zid. 

— Înălţimea Voastră nu se simte bine? 

— Nimic grav, ya binte. Gifiia însă. 

— E mai bine să staţi jos, zise ea, luîndu-l uşor de braţ. 

Îşi îndreptă ţinuta, respiraţia îi deveni regulată, îşi aranja 
hainele, îşi trecu degetele mari peste timple. 

— Nu-i nimic. De vină e desigur căldura. Dar, să nu sufli o 


vorbă. Nimănui. 

— Jur, zise ea. Pe Mesia! 

Îşi luă crucifixul pe care-l ţinea la git, îl duse la buze, apoi şi-l 
apăsă pe inimă. Satisfăcut, stăpiînul îi dădu o pălmuţă uşoară 
peste braţ, înainte de a se îndrepta spre musafirii săi. 

Nimic altceva nu avea să se petreacă în ziua aceea, nimic în 
afară de acea banală indispoziţie de vară. Dar pentru Lamia, 
ceva tocmai se schimbase în modul ei de a-l privi pe acel 
bărbat. Pînă atunci, îi arăta o deferenţă amestecată cu o bună 
doză de prejudecată şi, ca atitea alte femei, se temea să se 
pomenească singură cu el. Acum, băga de seamă că venele de 
la tîmple îi erau umflate, că făcea uneori riduri pe frunte, ca şi 
cum era năpădit de sumedenie de griji, iar ea pîndea momentul 
cînd avea să-l revadă între patru ochi. Doar pentru a se asigura 
că nu mai are alte clipe de indispoziţie. 

Cu totul alte sentimente, ţinute pînă atunci la distanţă, se 
strecurau acum în sufletul ei sub pretextul legitimei îngrijorări. 
Pentru şeic, pentru „asediator”, un adevărat cal troian era acum 
în cetate. Fără ca el să fi făcut nimic pentru a-l introduce. A 
inspira o tandreţe înduioşată este poate, pentru unii bărbaţi, 
unul dintre resorturile jocului dragostei; nu pentru el, nu şi-ar fi 
dorit nicicînd o asemenea săgeată în tolbă! 

Se scurseră mai multe zile pînă ce Lamia găsi un alt prilej de 
a-l revedea pe şeic fără martori pentru a-l întreba dacă se mai 
simţise rău. El plescăi moale din limbă un fel de „nu”, după 
graiul satului, ea însă avu certitudinea că o minţea. 

Îi vorbise oare despre incidentul acela soţiei sale? 

— Nimănui! Nu s-a născut încă acela care o să mă audă 
văitindu-mă! 

Pentru a-l linişti, Lamia îşi reînnoi făgăduiala că va păstra 
tăcerea ducîndu-şi din nou crucifixul la buze, apoi la inimă. In 
timp ce ea îndeplinea acest scurt ritual de pietate, şeicul îi luă 
mîna stîngă într-a sa şi i-o strînse o clipă, ca pentru a lua astfel 
parte la jurămîntul ei. Apoi se îndepărtă fără s-o mai privească. 

Ea se surprinse zimbind înduioşată. „Nu s-a născut încă 
acela care o să mă audă văitindu-mă!”, zisese el. Credea că îi 
vorbeşte unui bărbat, dar, pentru urechile unei femei, reflecţia 
asta suna precum fanfaronada unui copil. Lamia îşi amintea că 
fratele ei mai mic spusese acelaşi lucru, cuvînt cu cuvînt, în ziua 
în care îi puseseră ventuze. Nu, cu siguranţă, ea nu mai izbutea 


să-l vadă pe seniorul satului aşa cum dorea el să fie văzut şi nici 
aşa cum îl vedeau ceilalţi. lar cînd, în faţa sa, se vorbea despre 
el, ceea ce se întîmpla la orice moment al zilei, cuvintele aveau 
o altă rezonanţă în capul ei; unele o iritau, altele o bucurau sau 
o nelinişteau, nici unul n-o lăsa indiferentă, încetase de a mai 
lua biîrfele drept ceea ce erau - un mod de a omori plictiseala. Şi 
nu mai avea deloc poftă să se mai amestece unde nu-i fierbea 
oala. Uneori, cînd ţărăncile împingeau cam departe aluziile 
deşucheate, era ispitită să le facă să tacă. Dar se abţinea şi se 
străduia chiar să le imite risetele. Dacă o singură dată le-ar fi 
silit să tacă, ar fi devenit pentru ele o străină, iar numele ei s-ar 
fi regăsit imediat în meliţa flecărelilor. Era mai bine să rămînă în 
bună înţelegere cu ele! Dar dacă Lamia acţiona în felul ăsta, n-o 
făcea din abilitate, aşa era ea, nu se simţea nicicînd mai bine 
decit atunci cînd se topea tăcută în gloata femeilor cu mîinile 
ude, lăsîndu-se legănată de glasurile lor sparte şi de tachineriile 
lor. 

Într-o zi - să fi fost cam pe la jumătatea lui septembrie, sau 
poate puţin după - ajungind în curticica plină de fum unde se 
prepara pîinea, auzi clinchet de risete. Veni să se aşeze pe o 
piatră lîngă saje, placa de fier rotundă şi bombată sub care 
sfiriia un foc de crengi de drobiţă. O verişoară găsi de datoria ei 
s-o pună la curent: 

— Tocmai ziceam că de săptămîni întregi pare cuminţit, nu 
mai auzim vorbindu-se despre aventurile lui... 

Cînd cineva spunea în sat „el” sau „ale lui”, fără să-şi mai 
dea osteneala să explice, toţi ştiau despre cine era vorba. 

— A pus din nou şeica mîna pe el, dădu asigurări o 
matroană, în vreme ce potrivea aluatul pe placa fierbinte de fier 
ajutîndu-se de o cîrpă mai groasă. 

— Şeica în nici un caz! zise o alta. Chiar ieri, cînd eram lîngă 
ea, mi-a spus că va pleca peste o săptămînă cu fiul ei spre 
marele Jord, pentru a-şi petrece iarna acasă la maică-sa. Dacă s- 
ar fi priceput să reciştige afecțiunea bărbatului ei, de ce ar mai 
pleca atunci? 

— Poate că e bolnav, sugeră o alta. 

Se întoarseră spre Lamia, care fu nevoită să-şi adune tot 
curajul pentru a spune pe un ton detaşat: 

— Dacă ar fi bolnav, am fi băgat de seamă. 

Se afla acolo, chiar lîngă ea, aşezată pe un bolovan, o femeie 


atit de bătrînă şi de tăcută că nimeni nu se gîndea că le urmărea 
conversaţia. Cu toate astea, ea spuse: 

— „Sau, poate, e îndrăgostit nebuneşte. Celelalte nu 
auziseră prea bine. 

— Ce spui, hajje! 

O numeau astfel pentru că, în tinereţe, fusese în pelerinaj la 
Bethleem, ca să vadă Sfinta lesle. 

— E cu siguranţă îndrăgostit, şi aşteaptă ca nevastă-sa să 
plece. 

— Nu s-a sinchisit vreodată de nimeni ca să facă ce-a vrut! 
obiectă matroana. 

— ÎI cunosc eu pe şeicul vostru de pe cînd stătea încă pe 
genunchii maică-sii. Dacă e îndrăgostit nebuneşte de o femeie, 
nu va face nici o mişcare pînă ce n-o să plece şeica de la 
castel... 

Incepură atunci să facă speculaţii în legătură cu identitatea 
alesei. Şoptiră un nume, un al doilea, un al treilea... Apoi trecu 
pe acolo un bărbat şi schimbară subiectul luîndu-se cu vorba. 

În capul Lamiei, sporovăielile astea continuara totuşi să 
răsune pe toată durata zilei. Şi cînd se făcu noapte, încă se mai 
gîndea la ele. 

Era oare cu putinţă ca şeicul să fie atît de grav bolnav ? Nu 
trebuia oare să vorbească ea cu cineva, să cheme doctorul de la 
Dayrun? Nu, căci atunci el s-ar supăra. Mai bine stătea să 
aştepte şi să observe. Peste o săptămînă, dacă va vedea cumva 
vreo femeie frumoasă învirtindu-se pe culoarele care duc la 
încăperile lui, se va linişti! 

Dar era oare ceea ce dorea ea cu adevărat, să-l vadă pe 
acest bărbat reluîndu-şi ocupațiile galante? 

Noaptea se lăsă. Întinsă în culcuşul ei, se învirtea şi se 
răsucea fără a-şi găsi poziţia confortabilă. Nu mai ştia ce să 
dorească. Se răsuci iarăşi. Şi pentru ce ar trebui să dorească ea 
ceva în legătură cu bărbatul ăsta? 

Alături de ea, soţul ei dormea pe spate, cu gura deschisă ca 
un peşte. 


În ajunul zilei în care şeica trebuia să plece, cînd toată lumea 


de la castel se agita făcînd ultimele pregătiri, Gerios se pomeni 
că soţia lui îi cere, cu o copilăroasă stăruinţă, să-i dea voie să se 
alăture celor ce plecau în călătorie. 

— Ai vrea să-ţi petreci iarna în Jord? 

— Nu toată iarna, doar cîteva săptămîni. Şeica m-a invitat 
deja de mai multe ori... 

— N-ai ce face acolo. 

— Aş putea fi doamna ei de companie. 

— Nu eşti nici slujnică, nici doamnă de companie, de cîte ori 
s-o repet? Eşti soţia mea şi vei rămîne lîngă mine. Nu-ţi poţi 
părăsi soţul în felul ăsta săptămîni şi luni întregi, nu înţeleg nici 
măcar cum te poţi gîndi la una ca asta. 

Fu nevoită să se resemneze. Mai înainte n-o tentase 
nicidecum s-o însoţească pe şeică, dar în dimineaţa aceea, după 
o nouă noapte chinuită, se trezise cu ideea asta în minte. Să 
plece, să se îndepărteze puţin de castel, de şoaptele femeilor, 
de privirile bărbaţilor şi de propriile ei îndoieli. Nu-şi făcea deloc 
iluzii în legătură cu reacţia lui Gerios, sperase însă într-un 
miracol. Avea nevoie de acest miracol. Şi cînd se văzu silită să 
renunţe, păru dintr-o dată zdrobită şi se închise pentru tot restul 
zilei în camera ei ca să plîngă. 

— Lamia avea şaisprezece ani şi, cînd plingea, două gropiţe 
îi apăreau în mijlocul obrajilor de parcă ar fi vrut să-i soarbă 
lacrimile. 

Gebrayel nu ignora nici un amănunt cînd era vorba despre 
ea. 

— Crezi cu adevărat că era atit de frumoasă pe cit se 
spune ? 

Întrebarea mea era aproape un sacrilegiu. 

— Mai frumoasă încă! Cea mai frumoasă dintre femei! 
Graţioasă, din creştet pînă-n tălpi. Miinile îi erau lungi şi fine, 
părul neted şi atît de negru îi cădea pînă la mijlocul spatelui, 
ochii îi erau mari şi plini de o lumină maternă, glasul tandru. Se 
parfuma cu iasomie, ca majoritatea fetelor din sat. Insă iasomia 
ei nu semăna cu nici una. 

— De ce? am întrebat eu naiv. 

— Pentru că iasomia asta mirosea ca pielea Lamiei. Gebrayel 
nu zîmbea. Privea în gol. 

— Pielea îi era trandafirie şi atît de moale, că toţi bărbaţii 
visau s-o atingă fie şi cu dosul degetelor. Rochia i se deschidea 


la piept pînă la nivelul crucifixului de la gitul ei, şi chiar şi mai 
departe. Femeile din vremea aceea îşi dezveleau pieptul fără 
nici o urmă de indecenţă, iar Lamia lăsa să se vadă cite o parte 
întreagă din fiecare sîn. Pe colinele acelea aş fi vrut eu să-mi 
rezem capul noapte de noapte... 

Mi-am dres glasul. 

— Cum poţi şti atitea lucruri, doar n-ai văzut-o niciodată! 

— Dacă nu vrei să mă crezi, de ce mă mai întrebi? 

Intruziunea mea în visul lui îl iritase. Dar nu mi-a ţinut 
supărare. S-a ridicat, a pregătit pentru el şi pentru mine două 
pahare mari de sirop de mure. 

— Bea încet, îmi spuse el, povestea e lungă. 

Cînd caravana şeicăi se aşternu la drum, cu puţin înaintea 
zorilor, castelul păru că se goleşte. Pentru că numeroase gărzi şi 
slujnice o însoțeau pe castelană şi de asemenea pentru că 
anotimpul recoltelor era în toi, iar oamenii din Kfaryabda erau 
aproape toţi la cîmp. In dimineaţa aceea, şeicul nu avu decit trei 
vizitatori şi nu-l opri pe nici unul la masă. Puse să i se aducă pe 
o tavă mîncărurile cele mai uşoare, pîine cu maghiran şi ulei de 
măsline, lapte prins scurs de zer. Şi cum Gerios se agita pe 
culoare, îl pofti să i se alăture. Apoi îl întrebă unde era Lamia. 

Nu ieşise din camerele ei decit pentru a-i ura şeicăi drum 
bun, apoi se întorsese şi se închise în casă, la fel ca în ajun. lar 
cînd Gerios veni să-i spună că o invita stăpînul, ea răspunse că 
nu-i era foame. Bărbatul ei ridică atunci o mînă amenințătoare. 

— Pune-ţi o basma pe cap şi vino după mine! 

Şeicul se arătă, ca de fiecare dată, încîntat s-o vadă, iar ea 
se feri să pară morocănoasă. In curînd conversaţia nu mai fu 
decit un dialog între ei doi, Gerios mulţumindu-se să-şi plimbe 
privirea de la unul la celălalt; cu o înfăţişare deschisă şi dînd din 
cap neîntrerupt în semn de aprobare atunci cînd vorbea şeicul; 
de îndată însă ce Lamia deschidea gura, începea să-şi muşte 
buza de jos ca pentru a-i spune să scurteze. Nu ridea niciodată 
spontan la vorbele ei de duh, aştepta ca şeicul să înceapă să 
ridă şi se uita numai la stăpîn atita timp cit acesta ridea. 

Lamia îi răspundea cu aceeaşi monedă. Nu se uita decit la 
şeic sau la mîncarea în care îşi înmuia pîinea. lar stăpiînul, pe 
măsură ce conversaţia mergea mai departe, nu-i mai adresa nici 
cea mai fugară privire lui Gerios. Doar la sfirşit, chiar la sfîrşitul 
mesei, se întoarse brusc către el, de parcă abia atunci i-ar fi 


remarcat prezenţa. 

— Era cît pe ce să uit ce e mai important. Trebuie neapărat 
să te duci să-l vezi pe Yaacub croitorul. Am făgăduit că-i plătesc 
o mie de piaştri mai înainte de căderea serii şi mă voi ţine de 
cuvînt. Pe de altă parte, vreau să-i spui să vină miine la prima 
oră, am nevoie de veşminte pentru anotimpul rece. 

Yaacub locuia la Dayrun, tîrgul vecin, un drum pînă acolo de 
două ceasuri încheiate. 

Lamia apucă îndată tava pentru a o duce la bucătărie. 

— Mă duc să fac cafea. 

— Khweja Gerios n-o să aibă timp s-o bea, trebuie să plece 
pe dată pentru a se întoarce înainte de căderea nopţii. 

Aşa îl numea cînd dorea să-i facă plăcere, khweja, un vechi 
cuvînt turco-persan care îi desemna în regiunea Muntelui pe cei 
care, înzestrați cu ştiinţă de carte şi cu avere, nu mai munceau 
pămîntul cu mîinile lor. Intendentul se ridică fără zăbavă. 

— Nici eu n-am să iau imediat cafeaua, reluă şeicul după o 
clipă de ezitare. Mai curînd după siestă. Dar dacă frumoasa 
noastră Lamia mi-ar putea aduce un coşuleţ cu fructe aşa cum 
doar ea ştie să le aranjeze, îi voi fi recunoscător pînă la adinci 
bătrîneţi. 

Tinăra femeie nu se aştepta la o astfel de cerere. Păru 
încurcată, tulburată, nu ştia ce să spună. Tăcerea ei nu durase 
decit o fracțiune de secundă, dar era deja prea mult pentru 
Gerios care, uitîndu-se urit la ea, se grăbi să răspundă în locul 
ei. 

— Desigur, înălţimea Voastră! Imediat! Lamia, trezeşte-te! 

În timp ce seniorul se îndrepta liniştit spre camera sa, Gerios 
se grăbea spre mica încăpere care-i servea drept birou. Acolo îşi 
ţinea registrul, penele, călimările şi tot acolo se afla sipetul din 
care trebuia să ia banii pentru croitor. Lamia veni după el. 

— Aşteaptă, trebuie să-ţi vorbesc! 

— Mai tîrziu! Ştii bine că trebuie să plec. 

— Am să pregătesc coşuleţul cu fructe pentru şeic, dar aş 
vrea să i-l duci tu. Nu vreau să mă duc în camera lui, n-aş vrea 
să-mi ceară altceva. 

— Ce ti-ar putea cere? 

— Nu ştiu, omul ăsta e atit de pretenţios, ar vrea poate să-i 
descojesc fructele, să i le tai bucățele... 

Se bilbîia. Gerios dăduse drumul capacului sipetului pe care 


tocmai îl deschisese şi se întorsese către ea. 

— Dacă ai fi ştiut să-ţi ţii rangul, aşa cum te-am implorat 
mereu s-o faci, şeicul nu ţi-ar fi cerut niciodată nimic. 

„Dar tu, i-ar fi putut ea spune, tu îţi ţii rangul? N-ar fi putut 
oare trimite pe oricare dintre servitori să-i spună lui Yaacub să 
vină miine?” Dar nu avea nici un chef să înceapă o dispută. 
Tonul îi devenise rugător şi amărit: 

— Am greşit, recunosc, iar tu ai avut dreptate. Dar să lăsăm 
ce-a fost... 

— Da, să lăsăm ce-a fost, iar pe viitor, ai grijă să-ţi ţii rangul. 
Pentru astăzi însă, stăpinul ţi-a cerut un lucru, iar tu îi vei da 
ascultare. 

Lamia îşi apucă atunci bărbatul de amîndouă miînecile. Ochii 
îi erau înlăcrimaţi. 

— Înţelege-mă, mă tem să mă duc în camera aceea! Privirile 
li se încrucişară atunci un lung moment, un foarte lung moment. 
Lamia avea impresia că bărbatul ei şovăia, îi percepea 
nehotărîrea, iar preţ de o clipă, îşi închipui că el avea să-i zică: 
„Ti-am înţeles neliniştea, ştiu ce-mi rămîne de făcut!” Voia atit 
de mult să se lase în seama lui, în momentul acela. Dorea să 
uite toate meschinăriile pe care i le reproşa, pentru a-şi aminti 
doar că era bărbatul ei, că-i fusese dată pe viaţă şi că ea îi 
jurase să-i dea ascultare la bine şi la rău. 

Gerios nu zicea nimic, iar Lamia tăcu şi ea de teamă să nu-l 
irite. Părea nehotărit, şovăielnic. Cîteva secunde, dar lungi. Apoi 
o dădu la o parte. Se îndepărtă. 

— M-ai făcut destul să zăbovesc. Nu voi avea timp să mă 
întorc înainte de căderea nopţii. 

Nu s-a mai uitat la ea. Dar ochii ei îl priveau cum pleacă. Era 
încovoiat, iar spatele lui nu era decit o enormă cocoaşă neagră. 
Lamia nu-l mai văzuse niciodată pînă atunci atit de chircit. 

Se simţea trădată, abandonată. Inşelată. 

Nu se grăbi prea tare să pregătească tava cu fructe. Cu puţin 
noroc, atunci cînd va ajunge în odaia şeicului, acesta va fi deja 
adormit. 

Străbătind ultimul coridor, simţi furnicături, ceva ca o 
amorţeală care i se răspindea în coapse. Să fi fost frică? Să fi 
fost dorinţă ? Sau poate că frica însufleţise dorinţa ? 

Acum mîinile îi tremurau. Înainta tot mai încet. Dacă ar 
exista un Cer care să vegheze asupra creaturilor, ar face în aşa 


fel ca ea să nu mai ajungă în veci în camera aceea. 

Uşa era întredeschisă, o împinse uşor cu marginea 
coşuleţului şi privi înăuntru. Bărbatul era întins pe cuvertura 
împletită, întors cu spatele. În mîna dreaptă ţinea distracţia sa 
favorită, mătăniile din chihlimbar. 

Cînd nu-şi fuma narghileaua, îşi ocupa degetele cu asta; 
obişnuia să spună că clinchetul boabelor ce se izbesc unele de 
altele îi dă o senzaţie de seninătate, precum curgerea apei 
peste pietre şi sfîrfitul lemnului pus pe foc. 

Lamia nu se uita nici la chihlimbar, nici la pecetea pe care 
stăpînul o purta la degetul inelar. Verifică doar cu privirea dacă 
degetele lui groase, bărbăteşti nu se mişcau. Atunci prinse 
curaj, făcu doi paşi în odaie şi îndoi genunchii pentru a lăsa 
coşuleţul pe jos. Cînd să se ridice, tresări. O rodie alunecase şi 
se rostogolea cu un zgomot înfundat, dar care, în urechile 
Lamiei, răsuna ca un răpăit de tobă. Ţinîndu-şi respiraţia, lăsă 
fructul să se oprească la un fir de păr de mîna celui ce dormea. 
Mai aşteptă o clipă pînă să se aplece deasupra coşuleţului 
pentru a aduna de pe jos rodia neastimparată. 

Şeicul se mişcase. Se întorsese. Încet, ca un om adormit. 

Dar întorcîndu-se, prinsese rodia cu toată mina, fără să se 
uite la ea, de parcă i-ar fi simţit prezenţa. 

— Da' ştiu că nu te-ai grăbit, aproape că adormisem. Ridică 
ochii spre fereastră pentru a ghici cît era ceasul. 

Însă perdelele erau coborite, iar cerul era înnorat. Era exact 
ora din penumbra unei după-amieze de toamnă. 

— Ce bunătăţi mi-ai adus? N 

Lamia se ridicase cu mare greutate. In vocea ei era un 
tremur de teamă. 

— Struguri, smochine de toamnă, fructe de păducel, cîteva 
mere şi apoi rodia asta. 

— Şi, după tine, dintre toate fructele pe care mi le-ai adus, 
care este cel mai plăcut? Cel din care aş putea să muşc, cu ochii 
închişi, şi să nu am în gură decit un gust de miere? 

Afară, un nor gros acoperise probabil cerul, căci încăperea se 
făcuse şi mai întunecoasă. Era începutul după-amiezei, dar 
noaptea părea deja gata să vină. Şeicul se ridică, alese din cel 
mai frumos ciorchine boaba cea mai cărnoasă şi o apropie de 
obrazul Lamiei. Ea întredeschise buzele. 

În clipa în care strugurele alunecă în gura ei, bărbatul îi 


şopti: 
— Aş vrea să te văd zimbind. 
Ea zimbi. lar el împărţi cu ea toate roadele lui septembrie. 


A doua trecere 
Vara lăcustelor 


În anul 1821, spre sfirşitul lunii iunie, Lamia, soţia lui Gerios, 
intendentul castelului, dădu naştere unui băiat, pe care-l numiră 
la început Abbas, apoi Tanios. Mai înainte chiar de a-şi deschide 
ochii nevinovați, el atrăsese asupra satului un puhoi de 
vrăjmăşie nemeritată. El este cel care, mai tirziu, a fost poreclit 
kişk, şi a avut parte de soarta cunoscută. Intreaga sa viață nu a 
fost decit o înşiruire de treceri. 


Cronica muntenească, opera călugărului Elias din Kfaryabda 


(Înainte de a înnoda firul poveştii, aş vrea să mă opresc o 
clipă asupra rîndurilor luate ca motto, în special asupra acelui 
cuvînt enigmatic, ubur, pe care l-am tălmăcit prin „trecere”. 

Nicăieri, călugărul Elias n-a considerat necesar să-i dea o 
definiţie; el revine totuşi necontenit sub condeiul său, şi doar 
prin confruntarea surselor i-am putut prinde sensul. 

Autorul Cronicii spune, de pildă: „Destinul trece şi iarăşi 
trece prin noi precum acul cizmarului prin pielea pe care o 
lucrează”. 

Şi într-un alt loc: „Destinul ale cărui treceri de temut ne 
punctează existenţa şi o modelează...” 

„Trecere” este aşadar un semn evident al destinului - o 
incursiune ce poate fi crudă, sau ironică, sau providenţială - şi 
totodată un jalon, o etapă dintr-o existenţă ieşită din comun. In 
acest sens, ispitirea Lamiei a fost, în destinul lui Tanios, 
„trecerea” iniţială, cea din care ar decurge toate celelalte.) 


Cînd Gerios se întoarse de la treburile sale, era noapte, 
noapte de-a binelea. Soţia sa era deja în odaia lor, întinsă în pat, 
şi nu-şi spuseră nimic. 

În săptămiînile care urmară, Lamia simţi primele greţuri. Era 


căsătorită de aproape doi ani, familia ei era îngrijorată văzîndu-i 
pîntecele încă plat, şi aveau de gînd să se roage la sfinţi şi să 
folosească ierburi pentru a dezlega soarta. Sarcina ei îi bucură 
pe toţi, iar femeile o înconjurară pe viitoarea mamă după 
măsura afecțiunii lor. Degeaba ar fi căutat cineva o privire 
bănuitoare, cea mai mică birfă răuvoitoare. Doar atunci cînd 
şeica se întoarse la castel, în martie, după o şedere îndelungată 
la ai săi, Lamia avu impresia că relaţiile dintre ele se răciseră 
brusc. Este adevărat că soţia stăpînului se purta altfel de toată 
lumea, irascibilă şi dispreţuitoare cu ţărăncile, care începuseră 
s-o evite; pe deasupra, chipul ei părea scofilcit, oarecum 
emaciat, fără ca ea să fi încetat de a mai fi obeză. 

Oamenii din ţinut nu se sfiiră să comenteze cam fără perdea 
acest lucru. Din partea şeicului „lor” erau gata să accepte 
numeroase toane, dar străina asta, „burduful ăsta de lapte 
acru”, „femeia-mărăcine născută sub luna Jordului”, dacă nu-i 
mai convenea să stea la Kfaryabda, n-avea decit să se întoarcă 
printre ai săi! 

Lamia nu izbutea totuşi să creadă că şeica era miînioasă pe 
întregul sat, desigur că fusese prevenită împotriva ei şi se 
întreba ce anume i-or fi povestit. 

Copilul se născu într-o zi de vară senină şi blîndă. 

Un nor subţire îndulcea lumina soarelui, iar şeicul pusese să 
fie întinse covoare pe o terasă ce domina valea, pentru a prinzi 
în aer liber. Se aflau în compania sa preotul, buna Butros, alte 
două notabilităţi ale satului, precum şi Gerios; iar un pic mai la o 
parte, aşezată pe un taburet, şeica, avînd pe cap acel tantur cu 
voal şi ţinîndu-şi fiul pe genunchi. Datorită în parte şi arakului - 
rachiul din curmale - toată lumea părea bine dispusă. Nimeni nu 
era beat, dar veselia făcuse gesturile şi cuvintele mai uşoare. În 
odaia ei, nu departe de acolo, Lamia gemea împingîndu-şi 
copilul afară din pîntece la îndemnurile moaşei. 

Sora ei o ţinea de mînă, sora ei mai mare, Khuriyye, soţia 
preotului. 

O fetiţă veni în goană spre meseni, gata să le anunţe vestea 
pe care o aşteptau; probabil că privirile lor o intimidară, căci 
roşi, îşi ascunse obrazul şi se mulţumi să şoptească o vorbă la 
urechea lui Gerios, înainte de a o lua la goană. Însă graba 
mesagerei o trădase, toată lumea înţelesese, iar soţul Lamiei, 
părăsindu-şi de data asta reținerea, anunţă cu voce tare: ,Sabi!” 


Un băiat! 

Umplură cupele pentru a sărbători evenimentul, apoi şeicul 
îşi întrebă intendentul: 

— Ce nume ai de gînd să-i dai? 

Gerios era gata să rostească prenumele pe care-l avea în 
minte cînd simţi, după intonaţia din glasul stăpînului, că şi 
acesta avea ceva de gind; de aceea preferă să zică: 

— Nu m-am gindit încă. Atiîta timp cît nu se născuse... 

Îşi însoţi această pioasă minciună cu o strimbătură 
caracteristică ce însemna că, din superstiție, nu îndrăznise să 
aleagă dinainte un nume, căci ar fi fost ca şi cum ar fi luat drept 
gata dobîndit ceea ce nu fusese încă acordat, îngimfare ce nu 
este pe placul Cerului. 

— Ei bine, zise şeicul, există un nume care a fost 
întotdeauna preferatul meu, Abbas. 

Din obişnuinţă, de îndată ce stăpînul începuse să vorbească, 
Gerios se pornise la rîndu-i să dea din cap în semn de aprobare, 
iar cînd numele fu rostit, hotărîrea lui era deja luată: 

— Va fi aşadar Abbas! Şi i se va spune mai tirziu băiatului că 
şeicul nostru în persoană este cel care i-a ales numele! 

Plimbîndu-şi privirea bucuroasă peste cei de faţă pentru a le 
culege aprobarea conform datinei, Gerios observă că preotul era 
încruntat, iar şeica începuse brusc să-şi stringă copilul la piept 
cu o furie de neînțeles. Era lividă ca o crenguţă de şofran, i-ai fi 
putut cresta chipul şi mîinile că n-ar fi curs picătură de sînge. 

Ochii lui Gerios zăboviră o clipă asupra ei. Şi deodată, 
pricepu. Cum dracu' putuse fi de acord cu numele ăsta? Şi mai 
cu seamă, cum îl putuse propune şeicul? Bucuria şi arakul le 
zăpăciseră minţile şi unuia, şi celuilalt. 

Scena nu ţinuse decit o fracțiune de secundă, dar pentru 
copil, pentru familia sa, pentru întreg satul, totul se răsturnase 
deodată. „În ziua aceea, scrie autorul Cronicii munteneşti, 
destinul lor, al tuturor, le-a fost scris şi pecetluit; precum un 
pergament, nu mai avea decit să se desfăşoare.” 

Atita văicăreală din pricina unei gafe comise de şeic, şi de 
altfel reparată pe dată? 

Trebuie spus că la Kfaryabda, de generaţii întregi, existau 
tradiţii precise în privinţa numelor. Sătenii, „cei de jos”, cum li 
se spunea, dădeau băieţilor lor nume de sfinţi, Butros, Bulos, 
Gerios, Rukoz, Hanna, Frem sau Wakim pentru a-i cinsti pe 


sfinţii Petru, Pavel, Gheorghe, Roca, loan, Efraim sau loachim; 
uneori şi prenume biblice, cum ar fi Ayyub, Musse şi Tubiyya, 
pentru lov, Moise şi Tobie. 

In familia şeicului - „cei de sus” -, erau alte obiceiuri. Băieţii 
trebuiau să poarte nume care evocau puterea sau gloriile 
trecute. Cum ar fi Sakhr, Raad, Hosn, care înseamnă „stîncă”, 
„tunet”, „fortăreaţă”. Tot astfel anumite nume provenite din 
istoria islamică; familia şeicului era creştină de secole, ceea ce 
nu o împiedica nicidecum să revendice, printre strămoşi, pe 
Abbas, unchiul Profetului, cît şi o duzină de califi; exista, de 
altfel, pe peretele Sălii Coloanelor, chiar în spatele locului unde 
şeicul obişnuia să se aşeze, un panou mare şi înalt pe care era 
desenat un arbore genealogic care ar fi făcut să pălească de 
invidie multe capete încoronate, inclusiv pe sultanul de la 
Istanbul, ale cărui origini nu coborau defel pînă la nobila familie 
de la Mecca, ci se pierdeau mai curînd, oricît de calif ar fi fost, 
prin stepele Asiei răsăritene. 

Şeicul îşi numise fiul Raad, după numele propriului său tată. 
Cît despre el - asta nu va fi uşor de explicat, dar aşa stăteau 
lucrurile - avea numele de Francis. Da, şeicul Francis. Nume care 
nu aparţinea, în mod cît se poate de evident, nici panopliei 
războinice, nici familiei Profetului, şi care semăna chiar foarte 
tare cu numele de sfinţi răspîndite printre săteni. Dar asta nu 
era decit aparenţa lucrurilor. Nu exista aici nici o referire 
deosebită la sfinţii din calendar, nici la Saint François de Sales, 
nici la Sfîntul Francisc din Assisi, doar dacă nu ne gîndim în ce 
măsură Francisc | îşi primise numele ca un omagiu adus 
acestuia din urmă. Şeici cu numele de „Francis” existaseră în 
fiecare generaţie începînd din secolul al XVI-lea, din ziua în care 
regele Franţei, obţinînd de la Soliman Magnificul drept de 
control atît asupra soartei minorităţilor creştine din Levant, cit şi 
asupra Locurilor Sfinte, scrisese şefilor marilor familii de pe 
Munte pentru a-i asigura de protecţia sa. 

Printre cei vizaţi se afla unul dintre strămoşii şeicului nostru; 
se spune că primise mesajul în ziua naşterii primului său copil. 
Care fu numit pe dată Francis. 

Dacă explicaţiile pe care le-am formulat par necesare astăzi, 
sătenii din vremea respectivă n-ar fi avut nevoie de ele. Nici 
măcar unul dintre ei n-ar fi socotit lipsit de importanţă faptul că 
şeicul putuse da copilului Lamiei prenumele cel mai prestigios 


din propria sa descendență. Lui Gerios i se părea deja că aude 
imensul rîs de batjocură ce avea să scuture Kfaryabda! Unde şi- 
ar fi putut ascunde ruşinea? Sculîndu-se de la masă pentru a se 
duce să vadă copilul, el nu avea nimic dintr-un tată fericit şi 
mîndru, mustaţa îi părea pleoştită, abia dacă putu merge drept 
pînă la camera unde se odihnea Lamia. 

Erau acolo mai bine de o duzină de femei de toate virstele 
care se agitau. Fără a vedea în buimăceala lui altceva decit o 
bucurie copleşitoare, ele îl împinseră spre leagănul unde 
dormea copilul, cu capul deja acoperit de o scufiţă de in. 

— Pare sănătos, şopteau ele. Deie Domnul să trăiască! Doar 
soţia preotului băgă de seamă chipul bărbatului. 

— Pari împovărat de gînduri, să fie oare pentru că familia ţi 
se măreşte? 

El rămase nemişcat şi mut. 

— Ce nume ai de gînd să-i dai? 

Gerios ar fi dorit să-şi ascundă confuzia, dar cu Khuriyye, 
trebuia să vorbească. Din cauza autorităţii pe care doar ea o 
avea asupra tuturor locuitorilor satului, inclusiv asupra şeicului. 
Se numea Saada - dar nimeni nu o mai chema cu numele ăsta, 
nici măcar soţul ei - şi fusese la vremea ei cea mai frumoasă 
dintre fetele din Kfaryabada, la fel ca sora ei Lamia zece ani mai 
tîrziu. lar dacă cele opt sau nouă sarcini pe care le purtase de 
atunci o îngrăşaseră şi o ofiliseră, farmecul ei, în loc s-o 
abandoneze, se concentrase tot în ochii maliţioşi şi autoritari. 

— Eram adunaţi să prînzim, iar... şeicul a propus să-l numim 
Abbas. 

Gerios se străduise să-şi stăpinească emotia, dar ultima 
parte a frazei scăpase precum un geamăt. Khuriyye se feri să 
tresară. Izbuti chiar să se arate amuzată. 

— Aici îl recunosc eu bine pe şeicul tău, e un om care 
cedează fără nici o reţinere îndemnurilor inimii sale generoase. 
Îţi apreciază munca, devotamentul, cinstea, te consideră acum 
ca pe un frate şi crede că te cinsteşte dînd fiului tău un nume 
din propria sa familie. Numai că în sat, oamenii n-au să 
primească lucrul ăsta în acelaşi mod. 

Gerios îşi descleştă buzele pentru a întreba cum aveau să 
reacționeze oamenii, dar nici un sunet nu-i ieşi din gitlej, aşa că 
soţia preotului continuă: 

— Se va şopti: Gerios ăsta ne întoarce spatele pentru că 


locuieşte sus, nu vrea să-i dea fiului său un nume cum sînt ale 
noastre. Au să-ţi poarte pică, la fel ca şi soţiei tale, şi limbile au 
să înceapă să foarfece. Deja te invidiază pentru situaţia ta... 

— Poate că ai dreptate, Kkhuriyye. Numai că, am apucat să-i 
spun deja şeicului că sînt onorat de gestul său... 

— Ai să te duci să-l vezi, ai să-i spui că Lamia a făcut un 
legămiînt, în taină. Cum ai vrea să-l numeşti pe copil ? 

— Tanios. 

— Perfect, ai să spui că mama sa a făgăduit să-i dea numele 
lui mar Tanios, dacă sfîntul îl ajută să se nască sănătos. 

— Ai dreptate, asta va trebui să-i spun. Am să-i vorbesc chiar 
mîine, cînd o să fim singuri. 

— Miine va fi prea tîrziu. Ai să te duci chiar acum, altfel 
şeicul o să înceapă să trimbiţeze în dreapta şi-n stînga numele 
Abbas şi n-o să mai vrea să dea înapoi. 

Gerios plecă, bolnav la gîndul că era nevoit, pentru prima 
dată în viaţă, să-şi înfrunte stăpînul. Se strădui să înjghebeze în 
minte o lungă explicaţie amănunţită, încărcată de mulţumiri 
eterne şi de căinţe plate... Dar nu avu nevoie de ele. Lucrul se 
petrecu mult mai simplu decît prevăzuse. 

— Un legămint e ceva sacru, spuse şeicul încă de la primele 
cuvinte. Să nu mai vorbim despre asta, va rămîne Tanios! 

Seniorul satului avusese şi el timp să mediteze. Mai ales cînd 
şeica se sculase, îşi smulsese copilul de pe jos cu un gest atît de 
brusc încît copilul începuse să zbiere şi apoi se retrăsese fără a 
spune o vorbă mesenilor. 

Se dusese să se refugieze în camera ei sau, pentru a fi mai 
precişi, pe balconul camerei ei, avînd să-şi petreacă restul zilei 
mergînd în sus şi-n jos şi mormăind fierbinţi imprecaţii. 
Niciodată nu se simţise mai umilită. Ea care trăise răsfăţată într- 
una dintre cele mai mari case de pe Munte, ce dracu' venise ea 
să facă la iubăreţul ăsta? Era supărată pe lumea întreagă, şi 
chiar şi pe patriarh, duhovnicul ei. Nu avusese el ideea acestei 
căsătorii? 

Se jura că a doua zi, înainte de venirea zorilor, avea să 
părăsească blestematul ăla de castel împreună cu fiul ei, iar 
dacă cineva avea să încerce s-o împiedice, va trimite un mesaj 
tatălui şi fraţilor ei, iar aceştia vor veni s-o elibereze cu armele 
în mîÎini, împreună cu toţi oamenii lor, care vor devasta domeniul 
şeicului! Pînă atunci se arătase mereu resemnată, acceptase 


totul în tăcere. Dar de data asta, nu mai era vorba de unul 
dintre giumbuşlucurile lui cu sătencele, era cu totul altceva: 
omul acela îi făcuse un copil unei femei care locuia sub 
acoperişul lor, şi nu se mulţumise doar să-l facă, mai voia şi să-l 
revendice în gura mare, voia să-i dea acestui copil numele 
ilustrului său strămoş, pentru ca nimeni să nu mai aibă nici cea 
mai mică îndoială asupra paternităţii sale! 

Degeaba şi-o explica în mii de feluri, degeaba căuta temeiuri 
pentru a se arăta încă o dată mai înţelegătoare şi supusă, nu, 
asta nu putea îngădui. Pînă şi cea mai umilă ţărancă ar fi 
încercat să se răzbune dacă ar fi fost silită să îndure un astfel de 
afront, iar ea, fiica unui puternic senior, se va lăsa călcată în 
picioare? 

Apucîndu-şi atunci cu amîndouă mîinile înaltul tantur de pe 
cap, îl smulse şi-l aruncă pe jos. Pletele îi căzură pe obraz ca 
nişte smocuri întunecate. lar pe chipul ei de copil gras, un 
zimbet victorios îşi croi drum printre lacrimi. 


În bucătăria castelului, în cinstea băieţelului care tocmai se 
născuse, femeile din sat, cu mîinile virite în scorţişoară şi 
chimen, pregăteau fără grijă aşa-numitul meghli de sărbătoare. 


A doua zi după naşterea lui Tanios, şeicul plecă devreme la 
vîinătoare de potiîrnichi, însoţit de Gerios şi de alte citeva 
notabilităţi din Kfaryabda. La înapoiere, la începutul după- 
amiezei, o slujnică se grăbi să-l anunţe în gura mare, în faţa 
tuturor servitorilor veniţi să-l întîmpine, că şeica plecase în 
grabă spre marele Jord, luîndu-şi cu ea copilul, şi că o auziseră 
şoptind că nu se va întoarce prea curînd. 

Puţini oameni nu erau la curent cu faptul că şeicul se împăca 
foarte bine cu absenţele prelungite ale soţiei sale; dacă ea şi-ar 
fi exprimat dorinţa de a pleca, el n-ar fi încercat s-o reţină. Dar 
să i se anunţe lucrul ăsta în public, să treacă drept un soţ 
părăsit, asta n-o putea înghiţi. O va readuce la castel, chiar de- 
ar trebui s-o tirască de păr! Punînd şaua pe cel mai bun roib, o 
iapă numită Bsat-er-rih, „Covorul vîntului”, însoţit de doi bărbaţi 
din garda sa, excelenți călăreţi, se aşternu la drum fără să se fi 
spălat măcar pe faţă, dormi sub cerul liber pe cîmpie, mai mult 


pentru a lăsa animalele să se odihnească decit pentru el însuşi, 
atit de treaz îl ţinea furia, şi ajunse la reşedinţa socrului său cînd 
echipajul soţiei sale nu era încă deshămat. 

Aceasta venise să plingă în odaia sa de fată, unde tatăl şi 
mama ei o urmaseră. Şeicul veni după ei. Şi deschise el discuţia: 

— Am venit ca să spun doar o vorbă. Soţia mea este fiica 
unui om puternic, pe care-l respect ca pe propriul meu părinte. 
Ea a devenit însă soţia mea, şi chiar de-ar fi fost fiica sultanului, 
nu admit să-şi părăsească domiciliul fără voia mea! 

— lar eu, spuse socrul, am tot o singură vorbă de spus: mi- 
am dat fata descendentului unei familii însemnate, ca să fie 
tratată onorabil, nu ca s-o văd că se întoarce la mine acasă 
prăbuşită! 

— A cerut ea vreodată ceva fără să obţină ce-a vrut? Nu are 
cîte slujnice pofteşte şi zeci de ţărănci care n-aşteaptă decit un 
cuvînt din gura ei ca s-o slujească? Să spună, să vorbească fără 
reţinere deoarece e în casa tatălui ei! 

— Poate că n-ai lipsit-o de nimic, dar ai umilit-o. Vezi tu, nu 
mi-am măritat fata pentru a o pune la adăpost de nevoi. Am 
măritat-o după fiul unei mari familii ca să fie respectată în casa 
soţului ei tot atit cît a fost respectată în aceasta de aici. 

— Am putea vorbi ca de la bărbat la bărbat? 

Socrul îi făcu semn soţiei s-o ia pe fiica lor şi să treacă în 
camera învecinată. Aşteptă pînă ce ele închiseră uşa pentru a 
adăuga: 

— Am fost preveniţi că nu dădeai pace nici unei femei din 
satul tău, dar am nădăjduit că însurătoarea te va face mai 
chibzuit. Există, din păcate, bărbaţi care nu se potolesc decit o 
dată cu moartea. Dacă ăsta e leacul, avem în regiunea asta zeci 
de doftori care ştiu să-l administreze. 

— Mă ameninţi cu moartea în propria-ţi casă? Ei bine, dă-i 
drumul, ucide-mă! Am venit singur, cu mîinile goale, iar oamenii 
tăi sînt pretutindeni. N-ai decit să-i chemi. 

— Nu te ameninţ, încerc doar să aflu pe ce limbă ţi se poate 
vorbi. 

— Vorbesc aceeaşi limbă ca şi tine. Şi n-am făcut nimic ce n- 
ai făcut şi tu. M-am plimbat deja prin satul tău, şi pe tot 
domeniul ăsta mare care-ţi aparţine, jumătate din copii îţi 
seamănă, iar cealaltă jumătate seamănă cu fraţii şi cu fiii tăi! 
Am în satul meu reputaţia pe care o ai şi tu într-al tău. Taţii şi 


bunicii noştri o aveau la fel, la vremea lor. Doar n-ai să mă arâţi 
cu degetul de parcă aş fi făcut ceva de nefăcut, doar pentru că 
fiică-ta a venit să se jelească. Oare soţia ta a părăsit această 
casă pentru că tu dădeai iama printre femeile din sat? 

Argumentul îşi atinse ţinta, căci stăpiînul din Jord rămase un 
lung moment pe ginduri, ca şi cum nu se putea hotărî ce 
atitudine să adopte. 

Cînd începu iarăşi să vorbească, articula cuvintele mai rar şi 
pe un ton mai scăzut. 

— Avem cu toţii lucruri să ne reproşăm, nu sînt Sfîntul Maron 
şi nici tu nu eşti Simeon Stîlpnicul. Dar, în ce mă priveşte, nu mi- 
am părăsit niciodată nevasta pentru a mă amoreza de cea a 
paznicului de pe moşie, şi mai cu seamă niciodată n-am lăsat 
grea o altă femeie sub propriul meu acoperiş. lar dacă vreo 
femeie ar fi avut un băiat de la mine, nu m-aş fi gîndit să-i dau 
numele celui mai de seamă dintre strămoşii mei. 

— Acest copil nu este al meu! 

— Toată lumea pare să creadă taman invers. 

— Ceea ce crede toată lumea n-are nici o importanţă. Eu 
ştiu. Doar nu m-am culcat cu femeia aceea fără ştirea mea! 

Socrul se întrerupse din nou, judecînd parcă o dată în plus 
situaţia, apoi deschise uşa şi-o strigă pe fiică-sa. 

— Bărbatul tău mă asigură că n-a fost nimic între el şi 
femeia aceea. lar dacă el o spune, trebuie să-l credem. 

Mama  şeicăi, la fel de voluminoasă ca şi aceasta şi 
înveşmiîntată toată în negru precum unele călugăriţe, interveni 
atunci. 

— Vreau ca femeia aia să plece cu copilul ei! Dar şeicul din 
Kfaryabda îi dădu acest răspuns: 

— Dacă acest copil ar fi al meu, aş fi un monstru alungindu-l 
din casa mea. lar dacă nu e fiul meu, ce mi se reproşează? Ce i 
se reproşează acestei femei, ce li se reproşează bărbatului şi 
copilului ei? Pentru ce crimă ar dori oamenii să-i pedepsească? 

— Nu mă voi întoarce la castel atita vreme cit femeia aia e 
încă acolo, spuse şeica pe un ton foarte sigur, ca şi cum nu era 
loc de tîrguială. 

Şeicul se pregătea să răspundă, cînd i-o luă înainte gazda: 

— Cînd tatăl şi cu bărbatul tău chibzuiesc, tu taci! 

Fiica şi soţia sa îl priviră îngrozite. Dar el, fără să le dea nici 
cea mai mică atenţie, se întorsese deja spre ginerele său şi-i 


pusese mîna pe după umeri. 

— Peste o săptămînă, nevasta ta se va întoarce în casa ta, 
iar dacă se îndărătniceşte, ţi-o voi aduce eu! Dar am vorbit 
destul. Vino, oaspeţii mei îşi vor închipui că ne certăm! lar voi, 
femeile, în loc să staţi aici ca nişte ciori să vă holbaţi la noi, 
duceţi-vă la bucătărie să vedeţi dacă e gata cina! Ce va crede 
despre noi ginerele nostru dacă-l lăsăm flămînd după un drum 
atit de lung? Chemaţi-o pe fata lui Sarkis, să ne cînte un ataba! 
Şi să ni se aducă narghilelele, cu muştiucul nou din tombac din 
Persia! 

Ai să vezi, şeicule, parcă ar fi aburi de miere. 


La întoarcerea stăpinului, satul întreg duduia de zvonuri 
privind plecarea soţiei sale, propria sa plecare în grabă şi, 
bineînţeles, Lamia, fiul ei şi numele pe care fusese cît pe ce să i- 
| dea. Numai că şeicul nu le dădea atenţie, cu totul altceva îl 
preocupa. Socrul său. Acel personaj temut în toată regiunea 
Muntelui, oare prin ce miracol adoptase punctul lui de vedere, 
cînd, cu o clipă mai înainte, îl ameninţase cu moartea ? Nu 
putea crede că argumentele lui îl convinseseră, oameni ca el nu 
caută să convingă sau să fie convinşi, totul este pentru ei 
schimb de lovituri şi, dacă nu le înapoiase pe loc pe toate cele 
pe care le primise, era cazul să se neliniştească. 

Sătenilor veniţi în număr mare să-i ureze bun venit, şeicul le 
răspundea prin formule scurte şi seci, şi nu vorbea despre soţia 
şi socrul său decit în termenii cei mai măsuraţi. 

Nu se înapoiase decit de cîteva ceasuri cînd khuriyye îşi făcu 
o intrare remarcată în Sala Coloanelor. Ducea un obiect acoperit 
cu un voal din mătase mov şi, cînd era încă la o distanţă bună 
de stâpiîn, spuse tare: 

— Am ceva să-i cer înălţimii Voastre, între patru ochi. 

Toţi cei de faţă se ridicară pentru a ieşi. Doar Khuriyye avea 
puterea de a goli astfel camera de oaspeţi a castelului fără ca 
stăpînul să se gindească măcar să zică o vorbă. 

Păru amuzat de situaţie, lansîndu-i intrusei: 

— De data asta ce-mi ceri? 

Acest lucru avu darul de a provoca printre bărbaţii care se 
risipeau o cascadă de risete ce se continuara afară. 

Căci toată lumea ştia ce se întîimplase data trecută. 


Era cu mai mult de doisprezece ani în urmă, femeia asta 
trupeşă nu era pe atunci decit o fetişcană, iar şeicul fusese 
surprins s-o vadă venind la el neînsoţită de părinţi şi pretinzînd 
să-l întâlnească fără martori. 

— Am să vă cer o favoare, spusese ea, şi nu voi putea da 
nimic în schimb. 

Cererea sa nu era simplă: fusese făgăduită vărului ei Butros, 
fiul bătrînului preot de atunci, dar tînărul, plecat la mînăstire ca 
să studieze pentru a fi pregătit să-l înlocuiască pe părintele său, 
fusese remarcat de un preot italian care-l convinsese să-şi 
rostească legămintele teologale fără a se căsători, ca în Europa, 
explicîndu-i că nici o jertfă nu era mai pe placul Cerului decit 
celibatul. Îi făgăduise chiar că dacă se va abţine de la căsătorie, 
va fi trimis la Seminarul cel Mare de la Roma, iar că la întoarcere 
ar putea deveni episcop. 

— Să renunţe la o fată frumoasă ca tine pentru a deveni 
episcop, Butros ăsta nu-i probabil în toate minţile, spuse şeicul 
fără să zimbească. 

— Asta cred şi eu, întări tînăra abia roşind. 

— Dar ce-ai vrea să fac eu? 

— Înălţimea Voastră va găsi el un mod de a-i vorbi. 

Am aflat că Butros are să vină miine la castel cu tatăl lui... 

Bătrînul preot se înfăţişă într-adevăr, sprijinindu-se de braţul 
fiului său, şi începu să-i explice plin de miîndrie şeicului că 
băiatul lui făcuse studii strălucite, astfel că superiorii săi îl 
remarcaseră, chiar şi un vizitator italian care făgăduia să-l ducă 
la „Rumieh”, oraşul papei, nici mai mult, nici mai puţin. 

— Miine, conchise el, satul nostru va avea un preot mult mai 
merituos decit servitorul vostru. 

Bătrînul aştepta din partea stăpiînului o mină veselă şi citeva 
vorbe de încurajare. Nu primi decît o uitătură întunecată. 
Urmată de o tăcere vizibil încurcată. lar apoi de aceste cuvinte: 

— După ce ne vei părăsi, buna, la capătul unei vieţi lungi, nu 
vom mai avea nevoie de preot. 

— Cum aşa? 

— E un lucru de multă vreme stabilit. Eu, dimpreună cu toţi 
ai mei şi cu toţi fermierii, ne-am hotărit să ne facem musulmani. 

O privire furişă fu schimbată între şeic şi cei patru-cinci 
săteni ce se aflau la el în momentul acela şi care începură toţi la 
unison să dea atunci trişti din cap. 


— Nu vrem s-o facem cit mai eşti în viaţă, ca să nu te 
mîhnim, dar, de îndată ce nu vei mai fi printre noi, biserica va fi 
transformată în moschee, iar noi nu vom mai avea niciodată 
nevoie de preot. 

Tînărul seminarist era îngrozit, toată lumea parcă se 
prăbuşea în jurul lui. Însă bătrînul preot nu părea nicidecum 
perturbat. Îl cunoştea el bine pe şeicul „său”. 

— Ce nu merge cum trebuie, şeicule Francis? 

— Nimic nu merge cum trebuie, buna! De fiecare dată cînd 
unul dintre noi se duce la Tripoli, la Beirut, la Damasc, la Alep, 
trebuie să suporte vexaţiuni, i se reproşează că poartă cutare 
culoare în loc să poarte alta, că merge la dreapta şi nu la stînga. 
Oare n-am suferit de ajuns? 

— A suferi pentru Credinţă este un lucru plăcut Domnului, 
spuse seminaristul cu înflăcărare, trebuie să fim pregătiţi de 
toate sacrificiile, chiar şi de martiriu! 

— De ce vreţi să murim pentru religia papei, cînd Roma ne 
ignoră? 

— Cum aşa? A 

— Nu au nici un respect pentru tradiţiile noastre. Intr-o bună 
Zi, o să vedeţi, vor ajunge să ne trimită preoţi celibatari care se 
vor uita la femeile noastre cu priviri pofticioase, nici una nu se 
va mai duce la spovedanie, iar păcatele se vor aduna deasupra 
capetelor noastre. 

Seminaristul începea să priceapă adevăratul obiect al 
dezbaterii. Crezu util să-şi desfăşoare argumentele. 

— În Franţa, toţi preoţii sînt celibatari şi sînt buni creştini! 

— Franţa e Franţa, aici e aici! Noi am avut mereu preoţi 
căsătoriţi şi le-am dat-o întotdeauna pe cea mai frumoasă fată 
din sat ca să fie cu ochii sătui şi să nu se uite pofticioşi la 
femeile altora. 

— Există bărbaţi care ştiu să reziste ispitei. 

— Rezistă mai bine dacă soţia le este aproape! 

Vizitatorii dădeau tot mai tare din cap, cu atît mai mult, cu 
cît erau acum liniştiţi în ce priveşte adevăratele intenţii ale 
şeicului lor, ai cărui strămoşi se creştinaseră tocmai pentru a se 
conforma credinţei supuşilor lor. 

— Ascultă, fiule, continuă stăpiînul, am să-ţi vorbesc acum pe 
şleau, dar n-am să revin asupra nici unuia dintre cuvintele mele. 
Dacă încerci să fii un om sfînt, tatăl tău, oricît de căsătorit ar fi, 


are mai multă sfinţenie în el decit toată Roma; dacă încerci să 
slujeşti satul şi pe credincioşii lui, nu ai decît să-i urmezi pilda. În 
schimb, dacă țelul tău este de a deveni episcop, dacă ambiția îţi 
e mai mare decit acest sat, atunci poţi pleca, la Roma sau la 
Istanbul sau altundeva. Dar ţine minte că atita vreme cit eu nu 
voi fi mort şi îngropat, tu nu vei mai pune vreodată piciorul pe 
Muntele ăsta. 

Socotind că discuţia mersese prea departe, bătrînul preot 
vru să caute o ieşire. 

— Ce doreşte înălţimea Voastră? Dacă am venit să vă 
vedem, este tocmai spre a vă cere sfat. 

— La ce bun să împărţi sfaturi cînd nimeni nu vrea să le 
audă? 

— Vorbiţi, înălţimea Voastră, vom face ce doriţi. 

Toate privirile se întoarseră către Butros. Care, supus unei 
asemenea presiuni, fu nevoit să aprobe dînd din cap. Atunci 
şeicul îi făcu semn uneia dintre gărzi şi-i şopti trei vorbe la 
ureche. Omul lipsi cîteva minute, întorcîndu-se apoi însoţit de 
tinăra Saada şi de părinţii ei. 

Viitorul preot părăsi castelul în ziua aceea logodit în toată 
regula, cu binecuvîntarea părintelui său. Nici vorbă să-şi mai 
continue studiile la Roma, nici vorbă să devină episcop. Pentru 
acest motiv, îi ţinu supărare şeicului o bucată de vreme. Dar de 
îndată ce porni să trăiască alături de khuriyye, începu să aibă 
pentru binefăcătorul lui o neţărmurită recunoştinţă. 


La acest episod făcuse aluzie şeicul atunci cînd soţia 
preotului venise la el, în ziua aceea. lar cînd rămaseră singuri, el 
adăugă: 

— Ultima dată, voiai mîna lui buna Butros, ţi-am dat-o. De 
data asta, ce vrei? 

— De data asta, vreau mîna înălţimii Tale! 

Mai înainte ca el să-şi fi revenit din surpriză, ea îi apucase 
mîna, apoi lăsase să alunece vălul care acoperea obiectul pe 
care-l ducea. Era o evanghelie. Aşeză mîna şeicului deasupra, cu 
autoritate. Faţă de oricare altă persoană ar fi protestat, dar în 
faţa ei deveni docil. Aplombul acestei femei îi inspirase 
întotdeauna o admiraţie amuzată. 

— Consideră că eşti la confesional, înălţimea Ta! 

— De cînd se face spovedanie în faţa unei femei? 


— De astăzi. 

— Pentru că femeile au învăţat să ţină un secret? 

— Ceea ce vei spune nu va ieşi de aici. lar dacă eu, afară, voi 
fi silită să mint pentru a-mi proteja sora, voi minţi. Dar vreau să- 
mi spui adevărul. 

Se pare că şeicul a stat atunci un lung moment pe gînduri 
înainte de a spune, prefăcîndu-se obosit: 

— Copilul ăsta nu e al meu, dacă asta vrei să ştii. 

Poate că voia să mai adauge încă ceva, ea însă nu-i lăsă 
timp şi nu mai adăugă nici ea nimic. Acoperi din nou evanghelia 
cu vălul de mătase şi plecă cu ea afară. 

A putut oare şeicul să mintă, cu mîna aşezată pe Cartea 
Sfintă? Eu nu cred. În schimb, nimic nu ne îngăduie să afirmăm 
că vorbele sale au fost transmise cu fidelitate de către khuriyye. 
Ea îşi făgăduise să nu le spună oamenilor din sat decit ce va 
crede ea de cuviinţă să le spună. 

O crezuseră ei oare ? Poate că nu. Dar nici unul dintre ei n-ar 
fi vrut să-i pună la îndoială cuvintul. 

Din cauza „lăcustelor”... 


Cînd şeica veni înapoi la Kfaryabda în prima săptămînă din 
august, o însoțea tatăl ei, dar şi cei cinci fraţi, şaizeci de călăreţi 
şi trei sute de pedeştri, şi de asemenea scutieri, doamne de 
companie, servitoare şi servitori - cu totul vreo şase sute de 
persoane. 

Paznicii castelului voiau să se împrăştie pe domeniu spre a-i 
chema pe săteni la arme, dar şeicul le spuse să se liniştească, 
să se poarte frumos; nu era, în ciuda aparenţelor, decit o vizită. 
leşi el însuşi în capul scării spre a-l primi cum se cuvine pe 
socrul său. 

— Am venit cu fiica mea, aşa cum am făgăduit. Aceşti cîțiva 
veri au ţinut să ne însoţească. Le-am spus că se găseşte 
întotdeauna pe moşiile şeicului un colţ la umbră unde să-şi pună 
capul şi două măsline ca să-şi înşele foamea. 

— Siînteţi acasă, printre ai voştri! 

Seniorul din marele Jord se întoarse atunci spre cei ce-l 
însoțeau: 


— Aţi auzit, aici sînteţi acasă. Recunosc cu adevărat 
generozitatea ginerelui meu! 

Cuvinte primite cu ovaţii prea vesele pentru a nu fi 
neliniştitoare. 

În prima zi, se ţinu un banchet de bun venit, după cum cere 
tradiţia. A doua zi, fu iarăşi nevoie să fie hrănită toată suflarea 
aceea, şi tot astfel a treia zi, a patra, a cincea... Proviziile pentru 
anul cel nou nu erau încă făcute şi, punînd la socoteală un festin 
pe zi, uneori chiar şi două, rezervele castelului se isprăviră 
foarte repede. Nu mai rămase nici o picătură de ulei, de vin sau 
de arak, nici un pic de făină, de cafea sau de zahăr, nici o 
bucăţică de carne de miel conservată. Recolta se anunţa deja 
slabă în anul acela şi, văzînd animalele care erau ucise în fiecare 
zi - viței, capre pentru carne bine mărunţită, oi omorite cu 
zecile, precum şi orătănii nenumărate -, oamenii din satul meu 
simțeau că foametea le va bate la uşă. 

Pentru ce atunci nu reacţionau? Cu siguranţă nu pofta le 
lipsea, după cum nici pretinsa „inviolabilitate a musafirilor” nu 
era ceea ce îi reţinea s-o facă - o, nu, i-ar fi tras în ţeapă pe toţi 
pînă la ultimul cu conştiinţa împăcată din clipa în care aceşti 
„invitaţi” ar fi încălcat cu bună ştiinţă regulile ospitalităţii. 
Evenimentul era însă prea ciudat pentru a fi judecat după 
convenţii. Căci era, să nu uităm, o scenă de menaj. Grotescă, 
disproporţionată, dar totuşi o scenă de menaj. Seniorul din 
marele Jord venise ca să trateze cu asprime, în felul său, pe un 
ginere care-l ofensase şi nimeni nu se pricepuse mai bine ca 
şeica să exprime acest lucru, atunci cînd îi lansase unei sătence 
care se plingea de cele ce se întîmplau: „Mergi de spune 
stăpînului tău că dacă n-are mijloacele să întreţină un trai pe 
picior mare pentru o doamnă, mai bine ar fi luat de nevastă pe 
una dintre ţărăncile lui!” Aceasta era starea de spirit a acelor 
„Vizitatori”. Nu veniseră să masacreze populaţia, să dea foc 
satului, să devasteze castelul... Căutau doar să secătuiască 
resursele gazdei. 

Eroii lor nu erau de altfel cei mai valoroşi luptători, ci erau 
cei mai mari mîncăi. La fiecare ospăț erau adunaţi în mijlocul 
trupei, care îi încuraja prin aclamații şi risete, şi se luau astfel la 
întrecere: care înghiţea cele mai multe ouă răscoapte, care da 
pe git de unul singur un urcior de vin auriu sau înfuleca o tavă 
întreagă de kebbe, un platou mare cît să-l înconjori cu amîndouă 


braţele. Răzbunare oarecum prin chiolhan. 

Şi dacă ar profita de unul dintre aceste banchete din belşug 
stropite pentru a le sări la beregată ? Oamenii din Kfaryabda 
aveau cultul isprăvilor războinice şi mai mulţi dintre ei veniseră 
să şoptească la urechea şeicului că doar un cuvînt de-ar spune, 
doar un gest de-ar face... „Nu e vorba să-i măcelărim, nu, 
nicidecum, ne-am mulţumi să le tragem o mamă de bătaie, apoi 
i-am despuia, i-am lega în pielea goală de copaci sau i-am atîrna 
de picioare aşteptind să-şi verse matele.” 

Numai că şeicul răspundea invariabil: „Primului dintre voi 
care scoate arma din teacă îi spintec burta cu mîinile mele. Ce 
simţiţi voi, simt şi eu; ce vă face vouă rău, îmi face şi mie rău; şi 
ce aveţi voi chef să faceţi, eu am chef să fac mai mult decit toţi 
la un loc. Ştiu că vă pricepeţi să vă bateţi, dar nu vreau un 
măcel, nu vreau să încep un şir nesfirşit de răzbunări cu propriul 
meu socru care dispune de douăzeci de ori mai mulţi oameni 
decît mine. Nu vreau ca satul ăsta să se umple de văduve, 
generaţie după generaţie, pentru că într-o zi ne-am pierdut 
răbdarea cu scîrbele astea. Să avem încredere în Dumnezeu, o 
să-i facă El să plătească!” 

Ciţiva tineri plecaseră de la castel bombănind. De obicei, 
preotul era cel care îl invoca pe Dumnezeu, iar şeicul cel care 
ducea oamenii la luptă... Dar majoritatea îi dădură dreptate 
şeicului şi, oricum, nimeni nu voia să aibă primul iniţiativa 
vărsării de sînge. 

Se mulţumiră atunci cu o altă răzbunare, răzbunarea celor 
cu mîinile legate: satul porni să vuiască de glume feroce despre 
cel pe care, printr-o uşoară pocire a cuvîntului, începură să nu-l 
mai numească seniorul din Jord - ceea ce înseamnă „înălțimile 
sterpe” -, ci seniorul de peste jrad - care înseamnă „lăcuste”. 
Vorbele de duh, la vremea aceea, erau compuse în stihuri 
populare, cam ca acestea: 


Îmi zice lumea: ce te-ai pus pe văicărit ? 
Căci doar lăcuste pe ogor ai mai avut! 

E adevărat c-au năpădit anul trecut, 
Numai că alea nu oițe mi-au halit. 


La fiecare şezătoare, oamenii se dezlănţuiau împotriva celor 
din marele Jord, bătîndu-şi joc de accentul şi de veşmintele lor, 


luîndu-le peste picior ţinutul şi căpetenia, punîndu-le la îndoială 
virilitatea, reducînd toate isprăvile lor de arme trecute şi viitoare 
la cele ale haitei de mîncăi, care impresionaseră puternic 
imaginaţiile. Dar cea mai luată în deridere dintre toţi era şeica, 
zugrăvită în atitudinile cela mai scabroase, fără să se 
sinchisească cineva de prezenţa copiilor. Şi se ridea pînă la 
uitare de sine. 

În schimb, nimeni nu s-ar fi încumetat să facă nici cea mai 
mică glumă, nici cea mai măruntă aluzie nepoliticoasă la adresa 
Lamiei, a bărbatului ei sau a incertei paternităţi a fiului său. Fără 
îndoială că dacă toate aceste evenimente n-ar fi avut loc - dacă 
şeica n-ar fi încercat să se răzbune, dacă s-ar fi mulţumit să 
plece rostind doar vreo frază ucigătoare -, şuşotelile şi 
căutăturile piezişe le-ar fi făcut viaţa de nesuportat lui Gerios şi 
alor săi, şi i-ar fi constriîns să se exileze. Dar, declarind astfel 
război satului întreg, facind totul pentru a-l aduce la sapă de 
lemn, a-l înfometa, a-l umili, seniorul din marele Jord ajunsese la 
un rezultat taman pe dos. A pune de acum la îndoială virtutea 
Lamiei şi paternitatea fiului ei, însemna a recunoaşte că 
argumentele „lăcustelor” erau întemeiate, însemna a le justifica 
hoţiile; oricine ar fi adoptat o asemenea atitudine s-ar fi pus în 
situaţia de a fi considerat un duşman al satului şi al locuitorilor 
săi, nemaiavindu-şi locul printre ei. 

Pînă şi Gerios care, după episodul cu numele de botez, 
simţise că devine obiectul de batjocură al satului, vedea acum 
că oamenii se înghesuiau în jurul lui, îmbrăţişindu-l cu căldură, 
ca pentru a-l felicita. A-I felicita pentru ce? 

Aparent, pentru naşterea unui fiu, dar altul era adevărul, iar 
dacă nimeni n-ar fi fost în stare să-l explice, fiecare îl înţelegea 
în adâncul inimii sale: nelegiuirea aceea pentru care erau 
pedepsiţi, sătenii o ridicaseră, din bravadă, la rang de sfidare de 
care fiecare dintre protagonişti era de acum absolvit şi trebuia 
apărat, fie el amant imprudent, soţie necredincioasă sau soţ 
înşelat. 

Vorbind despre acesta din urmă, trebuie să spunem că încă 
de la sosirea „lăcustelor” şi în aşteptarea plecării lor, Gerios 
părăsise în mod prudent castelul, cu nevasta şi cu nou-născutul, 
avînd pe atunci patruzeci de zile, pentru a găsi adăpost un 
oarecare timp la preot, cumnatul său, într-o încăpere alăturată 
bisericii. Acolo avu loc o nesfârşită defilare a vizitatorilor plini de 


atenţii - mai mult decît căpătaseră ei în doi ani petrecuţi în 
încăperile „de sus” -, mai cu seamă din partea mamelor care 
toate ţineau să-l alăpteze pe acest copil, măcar o singură dată, 
pentru a-şi exprima în trup afecțiunea. 

Mulţi oameni se întrebau probabil dacă această extremă 
bunăvoință avea să continue atunci cînd „lăcustele” nu vor mai 
fi acolo pentru a o nutri. 


„...Căci droaia lor nenorocită avea să-şi ia pînă la urmă 
zborul, spune Cronica, spre înălțimile sterpe ale marelui Jord.” 

În ajunul acelei zile binecuvîntate, zvonurile se încinseseră, 
dar sătenii nu le dăduseră crezare; de şase săptămîni penibile, 
zvonurile circulau zi de zi pentru a fi dezminţite la căderea 
nopţii. Adesea, de altfel, ele veneau de la castel şi de pe buzele 
şeicului, căruia, totuşi, nimeni nu-i purta pică pentru aceste 
minciuni. „Nu se spune oare că epocile întunecate se străbat de 
la o lumină amăgitoare la altă lumină amăgitoare, ca atunci cînd 
primăvara, pe munte, te pomeneşti în mijlocul unui curs de apă 
şi trebuie să înaintezi spre mal sărind de pe o piatră alunecoasă 
pe o alta?” 

De data aceasta, totuşi, şeicul avusese impresia că „invitaţii” 
săi erau cu adevărat pe punctul să plece. Pe jumătate prizonier 
în castelul său, se străduise cu toate astea să salveze 
aparențele, şi în fiecare dimineaţă îşi poftea socrul să vină să ia 
cafeaua în compania sa, în balconul interior, /iwan, care dădea 
spre vale, singurul loc de unde se putea contempla şi altceva 
decit zecile de corturi înălțate în neorînduială de către musafiri 
şi care transformaseră împrejurimile castelului într-o adevărată 
tabără de nomazi. 

Socrul şi ginerele îşi azvirleau de un timp săgeți muiate în 
miere cînd veni şeica pentru a spune tatălui ei că îi ducea dorul 
fiului, lăsat în grija mamei ei pe durata acestei „vizite”, şi că ar 
dori să-l revadă. Seniorul „lăcustelor” simulă cea mai sinceră 
indignare: 

— Cum aşa? Îmi ceri mie permisiunea să pleci cînd bărbatul 
tău e de faţă? 

Care bărbat avu atunci sentimentul că cercul se închidea în 
sfîrşit, că vizita-pedeapsă era pe punctul de a se încheia. Se 
bucură şi totodată se nelinişti. Se temea într-adevăr că în clipa 
de rămas-bun, pentru a-şi încununa „opera” şi spre a lăsa o 


amintire de neşters, hoarda se va deda la o orgie de jaf şi de 
foc. Numeroşi oameni din sat nutreau aceeaşi temere, în 
asemenea măsură încît aproape că nu mai îndrăzneau să 
dorească să vină mai curînd ziua fatidică a plecării, preferînd să 
vadă prelungindu-se săptămiînile de jaf paşnic. 

Evenimentele aveau să dezmintă aceste temeri. Împotriva 
oricărei aşteptări, lăcustele se retraseră în ordine, sau aproape; 
era la sfîrşit de septembrie, viile şi livezile fură „vizitate” în 
trecere şi practic despuiate - dar nimeni nu credea că acest 
lucru poate fi evitat. În schimb, nu jeliră nici un mort, nici o 
distrugere. Nici ei nu voiau să declanşeze un thar, un ciclu al 
răzbunării; voiau doar să-i aplice ginerelui o umilinţă 
costisitoare, ceea ce se întîmplase. Şeicul şi socrul său se 
îmbrăţişară chiar în faţa castelului, la fel ca la sosire, în mijlocul 
aceloraşi ovaţii batjocoritoare. 

Ultimul cuvînt auzit din gura şeicăi a fost: „Mă voi întoarce la 
sfîrşitul iernii”. Fără a preciza dacă va fi la fel de numeros 
escortată. 

In iarna aceea, întreg ţinutul cunoscu foametea, iar satul 
nostru avu de suferit mai rău decit altele. Cu cît proviziile se 
micşorau, cu atit ţăranii blestemau mai amarnic „lăcustele”; 
dacă oamenii aceia ar fi avut de gind să se întoarcă, nimeni, nici 
măcar şeicul, n-ar fi putut împiedica un masacru. 

Ani întregi îi aşteptară, puseră pîndari pe drumuri şi în vîrful 
munţilor, croiră planuri de exterminare, iar dacă unii se temeau 
de întoarcerea lor, mulţi erau cei care o aşteptau fără a da 
înapoi, nemîngiiaţi că se dovediseră atit de răbdători întîia oară. 

Nu s-au mai întors. Poate că nici nu avuseseră vreodată 
intenţia asta. Dar poate că era şi din pricina bolii de care se 
pomeni atinsă şeica, o ftizie, zice-se, în care oamenii din satul 
meu nu văzură bineînţeles decit o justă pedeapsă. Vizitatori 
care se întorceau din marele Jord şi care o zăriseră în casa 
tatălui ei veniră să povestească despre ea, spunînd că era fără 
puteri, slăbită, îmbătrînită, de nerecunoscut şi că în mod vizibil 
se stingea... 

Treptat, pe măsură ce primejdia se îndepărta, cei ce 
avuseseră întotdeauna îndoieli cu privire la naşterea lui Tanios 
şi care socoteau cam prea scump plătită aventura asta galantă, 
se încumetară să ridice tonul. 

La început, la fiul Lamiei nu ajunse nici un ecou, nimeni n-ar 


fi dorit să vorbească în prezenţa lui. Dacă crescuse aidoma 
tuturor sătenilor din generaţia lui obsedat de revenirea 
„lăcustelor”, nu putea să nu aibă habar de faptul că ceea ce 
atrăsese acea calamitate asupra alor săi era tocmai venirea sa 
pe lume. Se bucură de o copilărie fericită, paşnică, şi chiar 
lacomă, veselă şi capricioasă, era un pic mascota satului şi 
profita de acest lucru cu toată nevinovăția. 

De-a lungul anilor, s-a întîmplat uneori ca vreun oaspete, 
ignorant sau pervers, văzindu-l pe acel copil îmbrăcat în hăinuţe 
noi ţopăind în voie pe coridoarele castelului, să-l întrebe dacă nu 
era cumva fiul şeicului. Tanios răspundea rîzînd: „Nu, sînt fiul lui 
Gerios”. Fără să şovăie şi fără să se gîndească la rău. 

Se pare că n-a avut niciodată nici cea mai mică bănuială cu 
privire la naşterea sa mai înainte de ziua aceea blestemată cînd 
cineva îi urlă în faţă de trei ori la rînd: Tanios-kişk ! Tanios-kişk ! 
Tanios-kişk ! 


A treia trecere 
Destinul pe buzele nebunului 


Cuvintul înțeleptului se prefiră la lumină. 
Dar dintotdeauna oamenii au preferat să 
bea apa care țişneşte din peşterile cele mai întunecate. 


Nader, Înţelepciunea catirgiului 


Unde anume stătea copilul Lamiei cînd a avut loc acel 
incident, aş putea arăta cu exactitate. Locurile s-au schimbat 
prea puţin. Piaţa mare şi-a păstrat aceeaşi înfăţişare şi aceeaşi 
denumire, „Blata”, însemniînd „dală”, „lespede”. 

Oamenii nu-şi dau întîlnire „în piaţă”, ci „pe lespede”. Astăzi 
la fel ca ieri. Alături, şcoala parohială, în activitate de trei secole; 
nimeni nu se gîndeşte totuşi să se împăuneze cu acest lucru, 
pentru că stejarul din curte merge pe şase sute de ani, iar 
biserica numără de două ori pe atit, cel puţin pietrele ei cele mai 
vechi. 

Chiar în spatele şcolii, casa preotului. El se numeşte buna 
Butros, la fel ca acela care trăia în vremea lui Tanios; mi-ar fi 
plăcut să spun că e vorba de unul dintre descendenţii săi, dar 
această omonimie nu e decit o coincidenţă, nici o legătură de 
rudenie nu-i leagă pe cei doi bărbaţi, în afară de faptul că toţi 
oamenii din sat se descoperă veri de îndată ce cobori patru 
trepte pe scara strămoşilor. 

Ţincii din Kfaryabda se joacă tot în faţa bisericii şi sub copac. 
Odinioară, ei purtau un soi de robă-şorţ, numită kumbaz, şi o 
bonetă, căci trebuia să fie cineva complet lipsit de mijloace sau 
ţicnit, sau cel puţin foarte original, ca să iasă cu capul 
descoperit - kşeif- un cuvint care suna ca o dojana. 

La celălalt capăt al pieţei se află o fintînă a cărei apă curge 
din miezul colinei printr-o grotă; este vorba de aceeaşi colină pe 
al cărei creştet domina odinioară castelul. Chiar şi astăzi, nu poţi 


să nu te opreşti ca să-i admiri vestigiile; cîndva, spectacolul era 
desigur destul de copleşitor. Am văzut de curînd o gravură din 
secolul trecut, lucrarea vreunui călător englez pe care un zugrav 
din satul meu o colorase; pe atunci castelul întorcea către sat o 
faţadă înălţată dintr-o singură bucată, parcă ar fi fost o faleză 
zidită de mînă omenească, din piatra aceea care este numită 
tocmai piatră de Kfaryabda, dură şi albă, cu reflexe violacee. 

Oamenii aveau nenumărate denumiri pentru a desemna 
locuinţa seniorului. Se mergea „la serai”, „pe colină”, „la casa- 
de-sus” şi chiar „la ac” - dintr-un motiv pe care nu aveam să-l 
descopăr decit mult mai tîrziu; dar cel mai adesea se mergea „la 
castel” sau pur şi simplu „sus”. Nişte trepte foarte neregulate 
duceau într-acolo pornind din Blata; pe acolo urcau sătenii cînd 
se duceau „să vadă mina şeicului”. 

La intrarea în grotă, o boltă împodobită cu inscripţii greceşti, 
sipet maiestuos pentru o fîntînă de preţ, venerabilă, din moment 
ce în jurul ei se clădise satul. Apa ei, rece ca gheaţa în orice 
anotimp, străbate ultimii metri pe suprafaţa unei stînci scobite 
în formă de pilnie, apoi se revarsă printr-un soi de cioc larg şi 
crenelat într-un mic bazin, înainte de a se duce să irige citeva 
ogoare jur-împrejur. În acel loc, dintotdeauna, tinerii satului se 
iau la întrecere în ce priveşte rezistenţa: cine e în stare să-şi ţină 
cel mai mult mîna sub apa care curge. 

Am încercat şi eu de mai multe ori. Orice fiu al Kfaryabdei 
rezistă cincisprezece secunde; începînd de la treizeci, o durere 
surdă urcă de la mînă la braţ, apoi spre umăr, te simţi cuprins 
de un fel de amorţeală; la mai mult de un minut, braţul îţi este 
ca amputat, smuls, rişti în orice clipă să-ţi pierzi cunoştinţa, 
trebuie să fii eroic sau sinucigaş pentru a te mai îndărătnici. 

În vremea lui Tanios, îşi măsurau puterile de preferinţă unii 
cu alţii. Doi băieţi băgau mîna sub apă în acelaşi timp, cel care o 
retrăgea primul pierdea şi trebuia atunci să dea ocol pieţei 
sărind într-un picior. Toţi leneşii satului, care se întilneau în 
singura cafenea în jurul unui joc de taw/e, sau care-şi pierdeau 
vremea în preajma lespedei, aşteptau atracţia asta imemorială 
pentru a-i încuraja, bătînd din palme, pe cei ce ţopăiau astfel şi 
a-i zeflemisi totodată. 

In ziua aceea, Tanios îl provocase pe unul dintre fiii 
preotului. leşind din clasă, se îndreptaseră împreună spre locul 
confruntării, urmaţi de un stol de camarazi. Urmaţi, de 


asemenea, de Şallita, nebunul satului, un soi de copil bătrîn 
scheletic, cu picioare de cocostirc, desculţ şi cu capul gol, cu 
mers împiedicat. Dădea mereu tircoale copiilor, inofensiv, dar 
uneori agasant, rizind de risetele lor fără să ştie măcar de ce, 
părînd că se distrează de jocurile lor mai mult chiar decit ei, 
ascultindu-le discuţiile fără ca cineva să se sinchisească de 
prezenţa lui. 

Ajunşi la fîntînă, cei doi ştrengari îşi marcaseră locurile, se 
întinseseră pe jos de fiecare latură a bazinului, cu mîna ridicată, 
gata să-şi înceapă proba de rezistenţă de îndată ce se va fi dat 
semnalul. În clipa aceea, lui Şallita, care se afla chiar în spatele 
lui Tanios, îi veni ideea să-l împingă în apă. Băiatul îşi pierdu 
echilibrul, se răsturnă, simţi că se afundă în bazin, dar diverse 
miîini se întinseră pescuindu-l la timp. Se sculă ud leoarcă, luă 
de pe jos un blid ce se afla pe acolo, îl umplu ducîndu-se apoi 
să-l răstoarne în capul nefericitului, pe care-l înşfăcă de zdrenţe. 
Şallita, care pînă atunci risese de gluma lui, porni să zbiere cum 
fac muţii, iar cînd Tanios, în clipa cînd să-i dea drumul, îl izbi 
violent de pămînt, îl auziră pe nebun strigînd cu o voce brusc 
foarte limpede: Tanios-kişk! Tanios-kişk! Tanios-kişk! în timp ce 
îşi lovea cu pumnul stîng palma miinii drepte în chip de 
răzbunare. 

O răzbunare, era într-adevăr o răzbunare. Lucru care se 
citea foarte clar în ochii tuturor celor care-l înconjurau pe 
Tanios, mai mult chiar decit într-ai săi. Ciţiva ştrengari 
începuseră să ridă, dar se răzgindiseră imediat observînd 
consternarea generală. Fiul Lamiei avu nevoie de ceva timp ca 
să priceapă ceea ce tocmai îi fusese spus. Piesele îngrozitoarei 
şarade nu se îmbucară în mintea lui decit încet, una cîte una. 

Cuvîntul kişk nu era nicidecum menit să servească drept 
poreclă; el indică un fel de supă groasă şi acră, un soi de terci 
pe bază de lapte prins şi grîu. Este unul dintre cele mai vechi 
vestigii culinare ce se pot vedea astăzi, se mai prepară încă la 
Kfaryabda în acelaşi mod ca acum o sută de ani, ca acum o mie 
de ani, ca acum şapte mii de ani. Călugărul Elias vorbeşte din 
belşug de terciul ăsta în Cronica sa, în capitolul închinat 
tradiţiilor locale, precizînd în ce mod griul, în prealabil zdrobit, 
trebuie „să-şi bea laptele” în străchini mari, vreme de citeva 
zile. „Se obţine astfel pasta numită kişk verde, după care copiii 
se dau în vînt, care e întinsă pe o piele de oaie tăbăcită pentru a 


fi lăsată să se usuce pe terase; atunci femeile o adună în miini şi 
o fărimiţează, trecînd-o apoi prin sită pentru a obţine praful 
albicios care se păstrează în saci de pînză toată iarna...” E de 
ajuns atunci să se dizolve cîteva polonice pline în apă clocotită 
pentru a obţine terciul. 

Gustul poate părea ciudat profanilor, dar pentru un fiu al 
Muntelui nici o mîncare nu însoţeşte cu mai multă căldură 
rigorile iernii. Acest kişk a constituit vreme îndelungată felul 
obişnuit de mîncare al cinelor ţărăneşti. 

Fiind vorba de şeic, el avea, fireşte, mijloacele de a mînca 
altceva decît miîncarea asta pentru oameni sărmani, dar din 
plăcere, şi poate şi din abilitate politică, avea pentru acest kişk 
un adevărat cult, proclamînd sus şi tare că era regele felurilor 
de mincare, făcînd comparaţie în faţa oaspeţilor săi între 
diversele moduri de a-l pregăti. 

Era, la concurenţă cu mustaţa, subiectul său de conversaţie 
preferat. 

Primul lucru de care Tanios îşi aminti, auzindu-l pe Şallita că- 
| strigă astfel, a fost un banchet care avusese loc la castel cu 
două săptămîni mai înainte, în cursul căruia şeicul spusese cui 
voia să-l asculte că nici o femeie din sat nu se pricepea să 
pregătească kişk mai bine ca Lamia; ea nu era de faţă la 
banchet, dar fiul ei era, ca şi Gerios, spre care se întorsese la 
auzul acestor cuvinte, pentru a vedea dacă era la fel de mîndru 
ca el. Ei bine, nu, Gerios părea mai degrabă îngrozit, cu ochii 
plecaţi şi cu chipul livid. Tanios pusese reacţia asta pe seama 
politeţii. Nu se cuvine oare să te arăţi încurcat atunci cînd 
stăpînul îţi aduce elogii? 

Acum, băiatul interpreta în cu totul alt mod extrema 
încurcătură a lui Gerios. Ştia într-adevăr că se povestea în 
legătură cu mai mulţi copii din sat, şi de asemenea cu alte 
cîteva persoane ceva mai puţin tinere, că şeicul obişnuia să le 
„convoace” mamele pentru a-i pregăti cutare sau cutare fel de 
mîncare, şi că aceste vizite nu erau lipsite de legătură cu 
venirea lor pe lume; atunci era lipit de numele lor acela al 
mîncării cu pricina, erau numiţi Hanna-wze, Bulos-ghamme... 
Aceste porecle erau extrem de injurioase, nimeni n-ar fi vrut să 
se facă nici cea mai mică aluzie la ele în prezenţa celor în cauză, 
iar Tanios roşea cînd erau rostite în faţa lui. 

Niciodată, nici în cele mai urîte coşmaruri, n-ar fi putut bănui 


că el însuşi, copilul răsfăţat al satului, putea face parte dintre 
nefericiţii cărora li se punea în cîrcă această tară sau că propria 
sa mamă se număra printre femeile care... 

Cum ar putea fi descris ce a simţit el în clipa aceea? Era 
supărat pe lumea întreagă, pe şeic şi pe Gerios, cei doi „taţi” ai 
săi, pe Lamia, pe toţi cei care, în sat, ştiau ce se spunea despre 
el şi care desigur că-l priveau cu milă sau în batjocură. lar 
printre tovarăşii de joacă ce asistaseră la scenă, nici măcar cei 
ce se arătaseră speriaţi nu se mai bucurau în ochii lui de iertare, 
căci atitudinea lor dovedea că era aici o taină pe care o 
împărtăşeau cu ceilalţi, un secret pe care nebunul satului fusese 
singurul în stare să-l dezvăluie într-un moment de furie. 

„În fiecare perioadă, comentează călugărul Elias, s-a găsit 
printre oamenii din Kfaryabda cite un personaj nebun, iar atunci 
cînd el dispărea, un altul era gata să-i ia locul, precum un 
tăciune în cenuşă pentru ca focul ăsta să nu se stingă. 
Neîndoielnic că Providența are nevoie de aceste marionete pe 
care le face să se mişte, spre a sfişia vălurile ţesute de 
înţelepciunea oamenilor.” 

Tanios era tot în picioare în acelaşi loc, zdrobit, incapabil să- 
şi mute măcar privirea, cînd fiul preotului îi prezise lui Şallita că 
următoarea dată cînd avea să-l mai vadă prin sat, îl va atîrna de 
funia clopotului de la biserică, pe care i-o arătă limpede cu 
degetul; nefericitul, înspăimîntat, nu mai cuteză niciodată să se 
ia după ştrengari şi nici să se mai aventureze spre Blata. 

Avea de acum înainte să-şi facă sălaş în afara satului, pe un 
teren mare în pantă numit Grohotişul, atît era de plin de stînci 
nestabile care se clătinau. Şallita trăi printre ele, ştergîndu-le de 
praf, dîndu-le cu peria, dojenindu-le; pretindea că stîncile se 
mişcau noaptea, că gemeau şi tuşeau şi că mai făceau şi pui. 

Ideile astea ciudate aveau să lase urme în amintirea 
sătenilor. Cînd ne jucam, copii fiind, iar unul dintre noi se apleca 
să se uite la poalele unei stînci, ceilalţi îi strigau la unison: „Ei, 
Şallita, a fătat piatra?” 

În felul său, Tanios avea să se distanţeze de sat. Nici nu 
deschidea bine ochii dimineaţa că şi pleca în plimbări meditative 
şi solitare în cursul cărora îşi amintea episoade din copilărie, 
interpretîndu-le în lumina a ceea ce ştia acum. 

Nimeni, văzîndu-l că trece, nu-l întreba ce avea, incidentul 
de la fîntînă făcuse ocolul satului în două ceasuri; doar 


persoanele direct interesate - maică-sa, Gerios, şeicul - nu 
aflaseră nimic. Lamia băgase de seamă că fiul ei se schimbase, 
dar el avea acum mai mult de treisprezece ani, mergea pe 
paisprezece, virsta la care te pregăteşti să devii bărbat, iar în 
acest calm extrem pe care-l afişa pretutindeni, ea nu vedea 
decît un semn de maturitate precoce. De altfel, nu mai exista 
între ei nici cea mai mică dispută, nici o discuţie pe ton ridicat. 
Tanios părea chiar a fi cîştigat în politeţe. Era însă politeţea celui 
ce se simte străin. 

La şcoala preotului, lucrurile stăteau la fel. Era foarte atent 
la orele de caligrafie şi de catehism, răspundea corect atunci 
cînd buna Butros îi punea întrebări, dar de îndată ce suna 
clopoţelul, se îndepărta cît mai iute, evitind să treacă prin Blata, 
strecurindu-se pe poteci puţin umblate, pentru a cutreiera 
departe de priviri pînă la căderea nopţii. 

Astfel, într-o zi, mergînd drept în faţa lui pînă în preajma 
tîrguşorului Dayrun, zări la oarecare distanţă un alai care se 
apropia, un personaj călare, cu un servitor care umbla pe jos 
ţinînd calul de frîu, iar jur-împrejur făcînd cerc încă vreo zece 
călăreţi, garda sa, după cum părea să fie. Toţi aveau puşti şi 
purtau bărbi lungi ce se vedeau de departe. 


Pe acel personaj Tanios îl mai întîlnise deja de două sau trei 
ori, mereu în împrejurimile Dayrunului, fără să-l salute vreodată. 
Acesta era consemnul în sat. Celui proscris nu i se adresa 
cuvîntul. 

Rukoz, fostul intendent al castelului. Chiar acela căruia 
Gerios îi luase locul cam cu cincisprezece ani în urmă. Şeicul îl 
acuzase că-şi însuşise produsul vînzării recoltelor; erau într-un 
anume sens banii seniorului, din moment ce era vorba de partea 
din recoltă pe care i-o datorau fermierii; dar erau şi banii 
ţăranilor, de vreme ce trebuiau să servească la plata 
impozitului, miri. Din cauza acestei ticăloşii, toţi sătenii fuseseră 
nevoiţi să plătească în anul acela o contribuţie suplimentară. 
Asta trebuie spus pentru a înţelege că ostilitatea lor faţă de 
fostul intendent era motivată atit prin ascultarea pe care i-o 
datorau şeicului, cît şi prin propriile lor resentimente. Omul 
fusese de altfel constrins să se expatrieze vreme îndelungată. 


Nu numai din sat şi din vecinătate, ci din tot cuprinsul Muntelui, 
şeicul jurîndu-şi să pună mina pe el. Aşadar Rukoz fusese nevoit 
să fugă pînă în Egipt, iar cînd Tanios îl întîlnise, era întors în 
ţară abia de trei ani. Inapoierea lui fusese remarcată, deoarece 
cumpărase, chiar la marginea domeniului şeicului, terenuri 
vaste pe care plantase duzi pentru cultura viermelui-de-mătase 
şi clădise o casă şi o crescătorie de viermi-de-mătase. Cu ce 
bani ? Sătenii nu aveau nici o îndoială în privinţa asta, banii lor 
fuseseră fructificaţi pe malurile Nilului de banditul ăsta! 

Toate astea nu constituiau totuşi decit o versiune a faptelor; 
Rukoz avea o alta, pe care Tanios o auzise deja şuşotită la 
şcoala din sat; istoria cu furtul nu fusese decît un pretext 
născocit de şeic pentru a-şi discredita fostul colaborator şi a-l 
împiedica să se întoarcă la Kfaryabda; adevărata pricină a 
rupturii lor era că stăpinul încercase s-o seducă pe nevasta lui 
Rukoz şi că acesta se hotărise să plece de la castel spre a-şi 
salva onoarea. 

Cine spunea adevărul? Tanios admisese mereu fără nicio 
şovăială versiunea şeicului, pentru nimic în lume n-ar fi vrut să 
se arate amabil cu proscrisul, ar fi avut impresia că trădează! 
Însă lucrurile îi apăreau acum într-o cu totul altă lumină. Era 
ceva atît de greu de închipuit că şeicul ar fi încercat s-o seducă 
pe nevasta lui Rukoz? Şi n-ar fi putut el oare inventa povestea 
aceea cu deturnarea de bani spre a evita ca satul să-i dea 
dreptate intendentului său şi pentru a-l constrînge pe acesta să- 
şi ia lumea în cap? 

Pe măsură ce cortegiul se apropia, Tanios se simţea cuprins 
de un elan al inimii pentru omul ce cutezase să părăsească 
bogatul castel trîntind poarta în urma lui spre a-şi cruța onoarea, 
omul acela care ocupase aceleaşi funcţii ca şi Gerios, dar care 
nu se resemnase să se facă una cu pămîntul pînă la sfîrşitul 
zilelor sale, ci, dimpotrivă, preferase să se exileze, pentru a se 
întoarce să-l sfideze pe şeic chiar la marginile moşiei lui. 

În ziua în care fostul intendent se întorsese în ţinut, stăpînul 
din Kfaryabda poruncise supuşilor săi să-l prindă pe loc şi să i-l 
aducă. Dar Rukoz avusese grijă să se înarmeze cu o scrisoare de 
protecţie de la emirul Muntelui, cu o alta purtînd semnătura 
viceregelui Egiptului şi cu o a treia scrisă chiar de mîna 
patriarhului, documente pe care avea grijă să le arate oricui; 
şeicul nu era în stare să înfrunte toate aceste înalte autorităţi la 


un loc, aşa că fusese nevoit să-şi înghită miînia şi chiar şi un pic 
din demnitate. 

Pe de altă parte, nevoind să se bizuie doar pe protecţiile 
scrise şi temîndu-se să nu cadă victimă vreunei lovituri 
îndrăzneţe, fostul intendent îşi formase un grup de aproximativ 
treizeci de oameni pe care-i plătea bine şi pe care-i înarmase cu 
arme de foc; trupa asta asigura paza proprietăţii lui şi-l escorta 
de îndată ce pleca de acasă. 

Tanios observa acum alaiul cu încîntare, se delecta cu 
spectacolul acesta al bogăției şi puterii, iar cînd ajunse în 
dreptul lui strigă cu o voce plină de satisfacţie: 

— Bună ziua, Khweja Rukoz! 

O haimana venită din Kfaryabda ce i se adresa atît de 
respectuos şi cu un asemenea zîmbet! Fostul intendent porunci 
gărzilor să se oprească. 

— Cine eşti, tinere? 

— Mă cheamă Tanios, fiul lui Gerios. 

— Fiul lui Gerios, intendentul castelului? 

Băiatul dădu din cap, iar Rukoz făcu la fel, de mai multe ori 
la rînd, neîncrezător. Chipul lui năpădit de o barbă căruntă şi 
ciupit de vărsat fu cuprins de un tremur de emoție. Trecuseră cu 
siguranţă ani de zile de cînd nici un sătean nu-i mai urase ziua 
bună... 

— Unde te duci? 

— Nicăieri. Am ieşit de la şcoală şi aveam chef să stau să 
chibzuiesc, aşa că am pornit-o drept înainte. 

Oamenii din escortă nu se putură împiedica să nu facă haz 
cînd auziră cuvintele „să chibzuiesc”, dar stăpînul le făcu semn 
să tacă, înainte de a-i spune băiatului: 

— Dacă n-ai o destinaţie precisă, poate că mă onorezi cu o 
vizită... 

— Onoarea este de partea mea, zise Tanios foarte 
ceremonios. 

Fostul intendent porunci suitei uluite să facă imediat cale- 
ntoarsă şi trimise în grabă pe unul dintre călăreţi la notabilitatea 
la care se ducea: 

— Spune-i că a intervenit ceva şi că vizita rămîne pe miine. 

Oamenii lui Rukoz nu pricepeau că-şi putea schimba 
planurile pur şi simplu pentru că băieţaşul ăsta îi spusese că era 
liber... Nu puteau pricepe cît de mult suferea stăpiînul lor pentru 


că fusese pus la stilpul infamiei de către sat şi ce reprezenta 
pentru el faptul că un locuitor din Kfaryabda, fie el şi un 
băieţandru, accepta să-l salute şi să-i treacă pragul casei. ÎI 
instală aşadar la locul de onoare, îi oferi cafea şi dulciuri, îi vorbi 
de trecut, de conflictul lui cu şeicul, evocînd felul în care acesta 
o siciise pe soţia lui, nefericita lui soţie care murise mai apoi în 
floarea vîrstei, după naşterea unicei sale fiice, Asma, pe care 
Rukoz o chemă pentru a i-o prezenta şi pe care Tanios o strînse 
lîngă el aşa cum oamenii mari îmbrăţişează copiii. 

„Proscrisul” vorbea, vorbea, cu o mînă pe umărul cinstitului 
oaspete, cu cealaltă gesticulînd pentru a-şi sprijini spusele: 

— Nu poţi avea doar ambiția să pupi zi de zi mîna fiului 
şeicului, aşa cum taică-tău pupă mîna şeicului. Trebuie să te 
instruieşti şi să te îmbogăţeşti dacă vrei să trăieşti pentru tine 
însuţi. Mai întîi studiile, apoi banii. Nu invers. Cînd vei avea bani, 
nu vei mai avea răbdarea şi nici vîrsta pentru a studia. Mai întii 
studiile, dar adevărate studii, nu doar la şcoala acestui preot 
cumsecade! Apoi vei veni să munceşti cu mine. Tocmai 
construiesc noi crescătorii de viermi-de-mătase, cele mai mari 
de pe întreg Muntele, şi n-am nici fiu, nici nepot care să-mi 
poată urma. Am cincizeci de ani trecuţi şi chiar dacă m-aş 
recăsători şi aş avea în sfirşit un fiu, nu voi avea niciodată 
timpul de a-l pregăti pentru a-mi urma. Cerul te-a scos în calea 
mea, Tanios... 

Intorcîndu-se în sat, băiatul lăsa să-i umble încă prin cap 
frazele acelea. Şi chipul i se lumina. Ziua asta avea pentru el 
gustul revanşei. Fără îndoială că îi trădase pe ai săi pactizind cu 
proscrisul, dar sentimentul ăsta de a-i fi trădat îl reconforta. De 
paisprezece ani satul întreg împărtăşea o taină pe care doar el 
nu trebuia s-o ştie, un secret îngrozitor ce nu-l privea totuşi 
decit pe el şi care-l afecta în carnea sa! Acum, justă răsturnare 
de situaţie, el era cel care deţinea un secret din care satul întreg 
era exclus. 

De data asta nu mai încercă să evite să treacă prin Blata, îşi 
impuse chiar s-o traverseze prin centru, bocănind zgomotos, 
salutîndu-i cu un gest grăbit pe cei pe care-i întîlnea. 

După ce trecu de fintînă şi porni să urce treptele care 
duceau la castel, se întoarse, îşi plimbă privirea peste piaţa din 
mijlocul satului şi îşi dădu seamă că gloata era acolo mai densă 
decit de obicei, iar discuţiile păreau mai însufleţite. 


Îşi închipui pe moment că „trădarea” sa era deja cunoscută; 
însă alta era vestea pe care o comentau oamenii: şeica murise 
în urma lungii ei boli, un trimis venise să anunţe acest lucru în 
seara aceea, iar şeicul se pregătea să plece spre marele Jord 
însoţit de cîteva notabilităţi, pentru a asista la funeralii. 

Nimeni în sat nu se prefăcea că e trist. Desigur, femeia asta 
fusese înşelată, batjocorită pe faţă, desigur, căsătoria ei nu 
fusese altceva decit o încercare umilitoare, dar de la ultima 
„Vizită”, nimeni nu mai voia să-i acorde nici cea mai mică 
circumstanţă atenuantă. Ce-o făcuse soţul ei să îndure în cursul 
puţinilor ani de viaţă comună era, dacă dădeai crezare 
oamenilor adunaţi în Blata, tot ce merita „şeica lăcustelor”; şi 
chiar în clipa în care trebuia să fie îngropată, unele femei din sat 
n-aveau pe buze decit această hidoasă imprecaţie: „De-ar 
afunda-o Dumnezeu şi mai adînc în pămînt!” 

Şoptită foarte încet, căci şeicul n-ar fi apreciat o astfel de 
înverşunare. Părea mai compătimitor, şi în orice caz mai demn. 
Cînd mesagerul îi adusese vestea, îi convocase pe sătenii cei 
mai de vază pentru a le spune: 

— Soţia mea v-a dăruit restul anilor ei. Ştiu ce am avut de 
suferit în urma celor înfăptuite de rudele răposatei, dar în faţa 
morţii lucrurile astea se uită. Vreau să mă însoţiţi pentru a asista 
la înmormîntare, iar dacă cineva de acolo rosteşte o vorbă 
nepotrivită, n-am auzit nimic, sîntem surzi, ne facem datoria, 
apoi ne întoarcem acasă. 

Mulțimea îi primi cu răceală în Jord, dar nimănui nu i s-a adus 
vreo ofensă. 

La înapoiere, şeicul anunţă trei noi zile de condoleanţe, de 
data asta la el, la castel; pentru bărbaţi, în Sala Coloanelor, iar 
pentru femei, în încăperea în care şeica obişnuia să se aşeze 
înconjurată de sătence, care veneau să-şi afle adăpost în 
preajma ei împotriva asiduităţilor stăpînului, o cameră mare cu 
pereţii goi, fără alte mobile în afară de nişte banchete joase 
acoperite cu ţesături albastre din bumbac. 

Dar cine avea să primească aceste condoleanţe? Autorul 
Cronicii munteneşti ne explică: „Răposata neavînd în sat în ziua 
aceea nici mamă, nici soră, nici fiică, nici cumnată, rolul de 
gazdă îi revenea soţiei intendentului de la castel”. 

Om de treabă, călugărul nu comentează acest lucru, ne lasă 
nouă grija de a ne închipui atmosfera ce avea să domnească 


acolo atunci cînd ţărăncile, venite din pură convenienţă socială, 
înveşmiîntate în negru sau alb, dar fără doliu în inimă, aveau să 
intre în încăpere, să se întoarcă spre locul pe care-l ocupa 
odinioară castelana şi să descopere că acolo stătea Lamia, 
trebuind atunci să se îndrepte spre ea şi să se aplece pentru a o 
săruta spunînd : 

„Să-ţi dea Dumnezeu puterea de a suporta această neno- 
rocire !” sau: „Ştim cît de mult suferi!” sau vreo altă minciună 
de  circumstanţă. Cite dintre aceste femei ştiuseră să 
îndeplinească acest ritual plin de capcane cu toată seriozitatea 
şi demnitatea? Asta, cronicarul nu o mai spune. 

Lucrurile se petrecură cu totul altfel în încăperea bărbaţilor. 
Nici aici nu se lăsa nimeni înşelat de sentimentele vecinilor, dar 
nu se punea problema de a nu respecta aparențele. Din 
consideraţie faţă de şeic şi încă şi mai mult din cauza fiului său, 
Raad, în vîrstă de cincisprezece ani, pe care-l adusese cu el din 
marele Jord, singura persoană care era sincer îndoliată. Sătenii - 
şi chiar propriul său tată - se uitau la el ca la un străin. Ceea ce 
într-adevăr şi era, din moment ce nu mai pusese piciorul în sat 
de la virsta de un an; familia mamei sale nu-l încuraja în direcţia 
asta, iar şeicul nu prea îndrăznea să insiste de teamă ca socrul 
său să nu se hotărască să-l „escorteze” în felul său... 

Descoperirea acestui tînăr a fost o încercare pentru oamenii 
din Kfaryabda. O încercare reînnoită de fiecare dată cînd 
deschidea gura şi se auzea accentul din Jord, accentul detestat 
al „lăcustelor”. Prin forţa lucrurilor doar acolo trăise. „Numai 
Dumnezeu ştie ce se ascunde îndărătul acestui accent, îşi 
spuneau unii altora, şi tot ce i-a virit maică-sa în cap în legătură 
cu satul.” Oamenii nu se gindiseră niciodată la asta atita timp cit 
Raad era departe, însă ei descopereau acum că stăpinul lor, 
care mergea pe şaizeci de ani, putea dispărea a doua zi, 
lăsîndu-şi pămînturile şi oamenii pe mîini duşmane. 

Dacă şeicul era la rîndu-i îngrijorat, nu lăsa să se vadă nimic 
şi-l trata pe fiul său ca pe bărbatul care devenea şi ca pe 
moştenitorul care era de fapt. După ce-l instalase la stînga sa 
pentru a primi condoleanţele, îi spunea uneori numele celor ce 
intrau şi-l supraveghea cu coada ochiului pentru a verifica dacă 
observase cum se cuvine gesturile tatălui său şi dacă ştiuse să 
le reproducă întocmai. 

Căci nu era suficient să-l întîmpine pe fiecare vizitator 


potrivit rangului său, mai trebuia să fie respectate şi nuanțele 
poziţiei lui. Pe fermierul Bu-Nassif, care încercase cîndva să 
trişeze în legătură cu părţile din recoltă, trebuia să-l lase să se 
încovoaie, să ia mîna stăpiînului într-ale sale, s-o sărute apăsat, 
apoi să se ridice. Faţă de fermierul Tubiyya, cinstit slujitor al 
familiei seniorului, se cuvenea, o dată ce sărutase mina 
stăpînului, să se prefacă, apucîndu-l de cot, că-l ajută să se 
ridice. 

Cît despre fermierul Şalhub, vechi tovarăş de luptă şi de 
vîinătoare, avea şi el să se aplece, dar cu o imperceptibilă 
încetineală, aşteptîndu-se să-l vadă pe stăpîn că-şi trage mîna, 
apoi că-l ajută să se ridice îmbrăţişindu-l scurt; se putea duce 
atunci să ia loc netezindu-şi mustaţa. Dacă era vorba de 
fermierul Ayyub, care se îmbogăţise şi care tocmai îşi clădise o 
casă la Dayrun, trebuia de asemenea să-l ajute să se ridice 
îmbrăţişindu-l scurt, dar abia după ce atinsese cu buzele 
degetele stăpînului. 

Astea erau regulile pentru fermieri, şi mai existau şi alte 
norme pentru oamenii de la oraş, pentru preot, notabilităţi, 
tovarăşi de arme, cei de acelaşi rang, slujitorii castelului... 

Erau cei al căror nume trebuia rostit, cei a căror formulă de 
consolare trimitea la altă formulă ce-i privea, evident nu aceeaşi 
pentru toţi şi nu rostită cu aceeaşi intonaţie. 

Şi apoi mai erau şi cazuri mai deosebite, cum ar fi cel al lui 
Nader, catîrgiu şi neguţător ambulant, alungat de la castel cu 
patru ani mai înainte şi care profita de ocazie pentru a dobiîndi 
iertarea. Venise să se amestece în mulţime, cu un aer mai 
îndurerat decît era necesar; şeicul murmurase atunci o frază 
lungă la urechea fiului său; apoi catirgiul se apropiase, cu 
spinarea încovoiată, apucase mina şeicului, o dusese la buze şi 
o ţinuse aşa un lung moment. 

Dacă stăpînul n-ar fi dorit o astfel de împăcare, lucru 
excepţional într-o perioadă de doliu, s-ar fi întors cu spatele 
făcîndu-se că vorbeşte cu Gerios, care se afla îndărătul lui, şi ar 
fi continuat să-l ignore pe acest personaj pînă ce se retrăgea 
sau ar fi fost „ajutat” s-o facă. Dar şeicul n-ar fi putut adopta o 
asemenea atitudine decit în caz de greşeală extrem de gravă, 
de pildă dacă un individ ca Rukoz, considerat de stăpîn hoţ şi 
mişel, ar fi venit liniştit să se facă iertat plătind un preţ mic. 
Greşeala comisă de Nader nu avea „tot atitea carate”, cum se 


spune în sat; de aceea şeicul, după ce-l lăsă astfel suspendat 
deasupra miîinii sale preţ de cîteva secunde, sfirşi prin a-l atinge 
pe umăr cu un oftat de oboseală. 

— Dumnezeu să te ierte, Nader, dar ce limbă ascuţită ai! 

— Aşa m-am născut, înălţimea Voastră! 

În ochii stăpînului, catîrgiul se făcuse vinovat de o gravă 
impertinenţă. Fusese un oaspete obişnuit al castelului, unde 
erau apreciate conversaţia şi ştiinţa lui de carte; era într-adevăr 
unul dintre oamenii cei mai învăţaţi de pe Munte, chiar dacă 
înfăţişarea şi meseria lui nu lăsau să se ghicească acest lucru. 
Mereu pîndind o veste sau o noutate, trăgea bucuros cu urechea 
la clienţii săi cei mai instruiți. Dar şi mai mare plăcere avea de a 
se asculta pe sine însuşi şi nu se sinchisea de calitatea 
auditoriului. 

Oamenii spun că se aşeza călare pe catircă, sprijinind o carte 
de ceafa animalului, şi că străbătea astfel drumurile. Cînd auzea 
vorbindu-se de vreo lucrare ce-l interesa, în arabă sau în turcă - 
singurele limbi în care citea cu uşurinţă - era gata să plătească 
un preţ mare pentru a o dobiîndi. Avea obiceiul să spună că din 
acest motiv nu se însurase niciodată, căci nici o femeie n-ar fi 
vrut un bărbat care cheltuia fiecare piastru pe care-l cîştiga 
pentru a cumpăra cărţi. Bîrfele satului vorbeau de altceva, o 
preferinţă pentru efebi, dar nu fusese niciodată prins asupra 
faptului. Oricum, dacă şeicul fusese supărat pe el, nu era din 
cauza acestor porniri nemărturisite, ci din pricina Revoluţiei 
franceze. 

Nader fusese încă din copilărie un admirator absolut al 
acesteia; în schimb, şeicul şi cei de acelaşi rang nu văzuseră în 
ea decit un lucru abominabil, o rătăcire din fericire trecătoare; 
francezii „noştri” şi-au pierdut capul, spuneau ei, dar Dumnezeu 
nu întîrziase să „ni-i pună pe calea cea bună”. O dată sau de 
două ori, catirgiul făcuse aluzii la abolirea privilegiilor, şeicul 
replicase pe un ton ambiguu, pe jumătate comic, pe jumătate 
ameninţător, iar oaspetele său nu mai insistase. Dar într-o zi, 
plecat să-şi vîndă marfa de proastă calitate dragomanului de la 
consulatul Franţei, recoltase o ştire atît de extraordinară că nu 
avusese puterea s-o păstreze doar pentru el. Era în 1831, în 
Franţa avusese loc în anul precedent o schimbare de regim, 
Ludovic Filip urcase pe tron. 

— Înălţimea Voastră nu va ghici niciodată ce mi-a povestit 


un francez săptămîna trecută. 

— Goleşte-ţi sacul, Nader! 

— Tatăl noului rege era un partizan al Revoluţiei şi a votat 
chiar moartea lui Ludovic XVI! 

Catiîrgiul era sigur că marcase un punct în interminabila lor 
dezbatere. Chipul lui mare şi spîn strălucea de mulţumire. Însă 
şeicul nu luase lucrurile în glumă. Se ridicase în picioare pentru 
a striga: 

— In casa mea nu se rostesc astfel de cuvinte. leşi şi să nu 
mai pui vreodată piciorul aici! 

Pentru ce această reacţie? Gebrayel, care mi-a relatat acest 
episod, era uimit. Cu siguranţă că şeicul socotise cuvintele lui 
Nader ca foarte necuviincioase, impertinente, poate că i se 
păruseră şi subversive în prezenţa supuşilor săi. Îl şocase oare 
informaţia însăşi? O considerase injurioasă pentru noul rege al 
francezilor? | se păruse oare tonul ofensator? Nimeni nu 
cutezase să-l întrebe, catîrgiul mai puţin decît oricine, iar acum 
îşi muşca miinile, deoarece satul ăsta era satul lui, avea aici 
casa şi cărţile, cît despre şeic, el făcea parte dintre cei mai 
generoşi clienţi. De aceea profitase de primele condoleanţe 
pentru a veni să se facă iertat. 

In legătură cu acest om, n-am spus lucrul cel mai important: 
el este autorul singurei lucrări care cuprinde o explicaţie 
plauzibilă referitoare la dispariţia lui Tanios-kişk . 

Nader avea într-adevăr obiceiul să noteze într-un caiet 
observaţii şi maxime ce-i aparţineau, lungi sau succinte, 
transparente sau sibilinice, în general în versuri sau într-o proză 
cam manieristă. 

Mai multe dintre aceste texte încep cu „l-am spus lui Tanios” 
sau „Tanios mi-a spus”, fără să se poată stabili cu certitudine 
dacă asta reprezintă un artificiu de prezentare sau rezumatul 
unor conversații autentice. 

Fără îndoială că aceste scrieri nu erau menite ca atare 
publicării. Oricum, abia la mult timp de la moartea lui Nader, un 
universitar a dat peste ele şi le-a publicat sub un titlu pe care l- 
am tradus prin înţelepciunea catiîrgiului; voi recurge adesea la 
această prețioasă mărturie. 


Abia iertat, catirgiul se şi dusese să se aşeze lîngă Tanios, 
pentru a-i şopti la ureche: 

— Scîrboasă viaţă! Să fii nevoit să pupi miini ca să nu-ți 
pierzi mijloacele de trai! 

Tanios aprobă discret. Cu ochii ţintă la grupul format din 
şeic, fiul său şi, cu un pas în urma lor, Gerios, făcea exact 
aceeaşi reflecţie, întrebîndu-se mai cu seamă dacă, peste cîțiva 
ani, nu se va pomeni şi el în aceeaşi poziţie ca intendentul, 
încovoiat, servil, pîndind poruncile lui Raad. „Mai bine mor”, se 
jură el, iar buzele îi tremurară, atît de puternic fremăta furia în 
el. 

Nader se apropie şi mai mult: 

— Era ceva, Revoluţia franceză, toate capetele alea de şeici 
care cădeau! 

Tanios nu reacţionă. Catirgiul se agită pe scaun, de parcă se 
afla pe spatele catircii, iar aceasta nu se grăbea să înainteze. Şi, 
aidoma unei şopirle, îşi răsucea gitul pentru a scormoni în 
acelaşi timp cu privirea şi covorul de pe jos şi arcadele tavanului 
şi pe gazde şi pe oaspeţi, împărțind în dreapta şi-n stînga 
strimbături şi clipiri din pleoape. Apoi se aplecă din nou spre 
tînărul său vecin. 

— Nu-i aşa că fiul şeicului cam aduce a bandit? Tanios zimbi 
uşor. Dar îşi însoţi zimbetul de un avertisment: 

— Ai să fii alungat pentru a doua oară! 

In aceeaşi clipă, ochii băiatului se încrucişară cu cei ai lui 
Gerios, care-i făcu semn să vină că să-i vorbească. 

— Nu sta lîngă Nader! Du-te şi vezi dacă maică-ta are nevoie 
de ceva! 

In timp ce Tanios se întreba dacă să dea ascultare sau să 
sfideze ducîndu-se să-şi reia locul, de afară se auzi zgomot. 
Cineva veni să şoptească vreo citeva vorbe la urechea şeicului, 
care se îndreptă spre ieşire făcîndu-i semn lui Raad să-l urmeze. 
Gerios veni după ei. 

Sosea un oaspete însemnat, iar tradiţia cerea ca să i se iasă 
în întîmpinare. Era Said beyk, senior druz din satul Sahlain, 
înveşmiîntat într-o lungă abaya cu dungi bine conturate, care 
cădea de la umeri pînă la pulpe, scoţindu-i în evidenţă chipul 
maiestuos împodobit cu o mustață blondă. Potrivit tradiţiei, 


începu prin a spune: 

— S-a răspîndit o veste, numai de n-ar fi adevărată! Şeicul 
dădu răspunsul cuvenit: 

— Cerul ne-a pus la încercare! 

— Nu uitaţi că aveţi alături de voi fraţi care să vă sprijine în 
aceste încercări. 

— De cînd te cunosc, Said beyk, cuvîntul vecin e mai plăcut 
urechilor mele decit acela de frate. 

Formule, dar nu doar formule, şeicul nu avusese decit 
necazuri cu propriile sale rubedenii, în vreme ce relaţiile cu 
vecinul său erau fără pată de douăzeci de ani. Cei doi bărbaţi se 
luară de braţ şi intrară amindoi odată. 

Şeicul îşi instala oaspetele în dreapta sa şi-l prezentă lui 
Raad prin aceste cuvinte: 

— Ţine minte că în ziua în care eu voi muri, ai aici un alt tată 
care să vegheze asupra ta! 

— Fie ca Domnul să-ţi lungească zilele, şeicule Francis! 

larăşi formule. Dar ajunseră în cele din urmă şi la esenţial. La 
acel straniu personaj care stătea deoparte şi pe care toţi cei de 
faţă îl cercetau din cap pînă-n picioare. Pînă şi în încăperea unde 
stăteau femeile se răspîndise zvonul, iar unele se grăbiseră să 
vină să-l vadă. Nu avea nici barbă, nici mustață şi purta un soi 
de pălărie turtită care îi acoperea ceafa şi urechile. Cele cîteva 
fire de păr care ieşeau de sub pălărie erau cărunte, aproape 
albe. 

Said beyk îi făcu semn să vină mai aproape. 

— Acest bărbat onorabil care mă însoţeşte este un pastor 
englez. A ţinut să-şi facă datoria cu acest dureros prilej. 

— Să fie binevenit! 

— A sosit la Sahlain pentru a se instala împreună cu soţia sa, 
o cinstită doamnă, şi nu avem decît motive de bucurie pentru 
prezenţa lor aici. 

— Sîngele tău nobil vorbeşte prin gura ta, Said beyk! spuse 
pastorul în arabă, acea limbă arabă un pic pompoasă a 
orientaliştilor. 

Remarcînd privirea admirativă a şeicului, Said beyk explică: 

— Reverendul a trăit şapte ani la Alep. Şi după ce a cunoscut 
această frumoasă metropolă, în loc să meargă la Istanbul sau la 
Londra, a ales să trăiască în umilul nostru sat, Dumnezeu îl va 
răsplăti pentru sacrificiul său! 


Pastorul se pregătea să răspundă, cînd şeicul îi arătă un loc 
unde să se aşeze. Nu foarte aproape de el, ceea ce n-ar fi uimit 
pe nimeni, dat fiind caracterul excepţional al unei astfel de 
vizite, ci un pic mai departe, pe o latură a sălii. Căci, la drept 
vorbind, ceea ce şeicul tocmai auzise cunoştea deja - tot ce se 
petrecea la Sahlain era cunoscut la Kfaryabda înainte de 
căderea nopţii, iar sosirea unui englez, pastor sau nu, pentru a 
se instala în ţinut nu era un eveniment obişnuit. Acum, şeicul 
avea nevoie să ştie mai multe, fără ca reverendul să poată auzi. 
Capul lui şi cel al lui Said beyk se aplecară unul spre celălalt, 
fiecare dintre cei de faţă putînd astfel aprecia cît de mare le era 
complicitatea: 

— Mi s-a spus că are de gind să deschidă o şcoală. 

— Da, i-am împrumutat o clădire. Noi nu avem şcoală la 
Sahlain şi doream de ceva timp să existe una. Chiar şi fiii mei se 
vor duce acolo, a promis că-i învaţă engleză şi turcă, pe lîngă 
poezie arabă şi retorică. N-aş vrea să vorbesc în locul lui, dar 
cred că speră mult ca şi fiul tău să meargă la şcoala asta. 

— Nu cumva, întîmplător, încearcă să ne convertească fiii? 

— Nu, am vorbit deja despre acest lucru şi mi-a făgăduit că 
n-o va face. 

— Aşadar, ai încredere în el? 

— Am încredere în inteligenţa lui. Dacă ar încerca să ne 
convertească fiii, ar fi alungat din sat în clipa următoare, de ce 
ar face o asemenea stingăcie? 

— Cu copiii tăi şi cu al meu, e adevărat, nu va îndrăzni. Dar 
va dori să ne convertească ţăranii. 

— Nu, şi asta mi-a făgăduit. 

— Dar atunci, pe cine va converti? 

— Nu ştiu, pe cîţiva copii de negustori, pe cîţiva ortodocşi... 
Mai e şi Yaacub evreul cu familia lui. 

— Dacă izbuteşte să-mi convertească croitorul, atunci am să 
zic şi eu că asta da ispravă... Dar nu cred că treaba asta va fi pe 
placul lui buna Butros; pentru el, un evreu e mai bun decit un 
eretic! 

Preotul stătuse acolo toată dimineaţa, apoi plecase cu un 
ceas mai înainte, luîndu-şi rămas-bun de la şeic şi de la întreaga 
asistenţă. Dar iată că se întorsese, cineva probabil îl înştiinţase 
că lupul se afla la stînă, aşa că dăduse fuga. Îşi reluase locul şi 
se holba fără jenă la pastorul cu pălăria lui cea caraghioasă. 


— De fapt, reluă Said beyk, n-am impresia că reverendul 
încearcă să convertească oamenii. 

— Aha, zise şeicul, pentru prima oară surprins. 

— Vrea mai cu seamă să nu fim porniţi împotriva lui, iar el 
nu va face nimic ce ne-ar putea pune în încurcătură. Şeicul se 
aplecă ceva mai mult. 

— Poate că e spion. 

— M-am gindit şi eu la asta. Dar nu deţinem noi la Sahlain 
secretele sultanului. Doar nu va scrie consulului său că vaca lui 
Halim a fătat doi viței! 

Cei doi cumetri începură să ridă, un ris ce venea din fundul 
gitlejului, respirînd totodată sacadat şi ţinîndu-şi buzele şi fălcile 
încleştate pînă la durere, respectîind expresia cerută de doliu. 
Privirile li se încrucişară cu privirea pastorului, care le adresă un 
zîmbet respectuos, la care ei răspunseră dînd din cap 
binevoitori. 

Cînd, după un ceas, Said beyk se ridică pentru a pleca, şeicul 
îi spuse: 

— Proiectul pastorului nu-mi displace. Am să mă gîndesc. Azi 
e marţi... dacă vine să mă vadă vineri dimineaţă, va avea 
răspunsul meu. 

— Nu te grăbi, şeicule, îi voi spune să vină mult mai tirziu, 
dacă doreşti. 

— Nu, nu e cazul, joi seară hotărîrea mea va fi luată şi i-o voi 
comunica negreşit a doua zi. 

Cînd şeicul se întorsese la locul său, după ce-şi însoţise 
oaspeţii de seamă pînă în faţa castelului, preotul ocupase alături 
de el locul de onoare. 

— Un pastor englez în satul nostru! După cum zice 
proverbul, cine trăieşte mult vede multe! Va trebui să vin să 
aghesmuiesc tot castelul pentru a-l purifica mai înainte să se 
întîmple vreo nenorocire. 

— Aşteaptă, buna, nu-ţi risipi agheasma. Pastorul se întoarce 
să mă vadă vineri, şi atunci ai să poţi să vii de-adevărat cu 
mănunchiul de isop în loc să te deranjezi de două ori! 

— A venit azi şi mai vine iar peste trei zile! 

— Da, probabil că i-a plăcut atmosfera satului. Preotul 
începu să fornăie ostentativ. 

— Să fie aerul nostru amestecat cu miros de pucioasă ? 

— Greşeşti, buna, se pare că e un om cucernic. 


— Şi ce-a venit să facă aici omul ăsta cucernic? 

— Să-şi prezinte condoleanţele, ca toată lumea! 

— Da' vineri, pentru ce mai vine? Tot pentru condoleanţe? A 
prevăzut cumva un alt deces? Al meu, poate? 

— Să ne ferească Dumnezeu! Omul ăsta va deschide o 
şcoală la Sahlain... 

— Ştiu asta. 

— ...Şİ a venit pur şi simplu ca să-mi propună să-mi trimit fiul 
acolo! 

— Doar atit! Şi care a fost răspunsul înălţimii Tale ? 

— Am spus că mă voi gîndi pînă joi seara. Şi că-mi voi da 
răspunsul vineri. 

— Pentru ce joi seară? 

Pînă atunci şeicul avusese un zîmbet uşor batjocoritor, îl 
amuza să-l tachineze pe preot. Însă chipul i se făcu deodată mai 
sever. 

— Am să-ţi explic totul, buna, ca să nu-mi reproşezi miine că 
te-am luat pe nepregătite. Dacă joi, pînă la apusul soarelui, 
patriarhul tău încă n-a venit să-şi prezinte condoleanţele, îmi voi 
trimite fiul la şcoala englezilor. 

Trecuseră paisprezece ani - de la naşterea lui Tanios - de 
cînd prelatul nu ne mai vizitase satul. Ţinuse pînă la capăt 
partea şeicăi, poate pentru că fusese considerat responsabil de 
această căsătorie dezastruoasă şi pentru că-i purta pică şeicului 
că-l pusese într-o astfel de încurcătură. 

Se arătase atit de părtinitor în acest conflict, atit de 
insensibil la suferinţele sătenilor cînd cu expediţia oamenilor din 
marele Jord, încît, fără nici o consideraţie pentru barba sa albă 
sau pentru rangul său, i se agăţase aceeaşi poreclă ca şi 
protejatei sale; „patriarhul lăcustelor” îşi promisese atunci să nu 
mai pună piciorul în Kfaryabda. 

Se resemnaseră cu absenţa lui. Era un lucru de bun gust să 
se spună că se lipseau lesne de el, atît la sărbătoarea Crucii, cît 
şi la ceremoniile confirmării, cînd palma prelatului trebuia să 
lase pe obrazul adolescenților o amintire durabilă; cea a lui buna 
Butros rezolva voiniceşte treaba. N-are a face, soiul ăsta de 
blestem atîrna pe umerii credincioşilor; de fiecare dată cînd se 
întîmpla vreun deces, o boală gravă, pierderea unei recolte - 
acele nenorociri obişnuite care te fac să te întrebi „oare ce i-am 
făcut eu Cerului?” -, cearta cu patriarhul revenea în discuţie ca 


un cuţit răsucit într-o rană. Nu era momentul să i se pună odată 
capăt? Condoleanţele astea nu erau ocazia potrivită pentru o 
împăcare? 

La funeraliile şeicăi în marele Jord, prelatul, care prezida 
ceremonia, avusese în faţa cavoului cite o vorbă de consolare 
pentru fiecare dintre membrii familiei. Cu excepţia şeicului. 
Care-şi făcuse totuşi uitate motivele de reproş, ale lui şi ale 
satului, pentru a se alătura familiei şi care era la urma urmei 
soţul defunctei. 

Cu atît mai ofensat, cu cît familia soţiei şi notabilităţile din 
Kfaryabda fuseseră martori la această atitudine dispreţuitoare, 
şeicul se dusese pe dată să-l vadă pe ţircovnicul patriarhului 
spre a-i aduce la cunoştinţă, pe un ton aproape ameninţător, că 
prevăzuse trei zile de condoleanţe la castel şi că aştepta să-l 
vadă pe sayyeana patriarhul venind într-una dintre zile, în caz 
contrar... 

De-a lungul acestei prime zile, în vreme ce vizitatorii defilau, 
şeicul nu răsucea în minte decit o singură întrebare: 

„Oare o să vină?” Şi îi reînnoi mesajul, spunîndu-i preotului: 

— Dacă patriarhul tău nu vine, să nu cumva să-ţi treacă prin 
minte să mă condamni pentru ce am de gînd să fac. 

Buna Butros dispăru din sat timp de două zile. Cu misiunea 
de a-şi încerca pentru ultima oară norocul, dar care nu avu nici 
un rezultat. Se întoarse spunînd că sayyedna era plecat prin 
satele marelui Jord şi că nu izbutise să dea de urma lui. E de 
asemenea cu putinţă să-l fi găsit, fără a fi izbutit să-l convingă. 
Astfel că joi seara, cînd şeicul părăsi sala unde primise 
condoleanţe înconjurat de ultimii vizitatori, nu se vedea nici o 
mitră patriarhală în zare. 

Preotul dormi puţin în noaptea aceea. Două zile încheiate 
petrecute degeaba în şaua catiîrcii îl lăsaseră frînt de oboseală, 
fără a-i îngădui să-şi potolească neliniştea. 

— Şi încă, îi spuse el lui Khuriyye, cu catirca asta măcar ştii 
încotro mergi, ei nu i-ar fi dat prin minte să se îndrepte glonţ 
spre prăpastie. In timp ce şeicul şi patriarhul, dacă-i duc pe toţi 
creştinii în spate, se iau în schimb în coarne ca tapii. 

— Du-te să faci o rugăciune la biserică, îi spuse soţia sa. 
Dacă Dumnezeu e bun cu noi, o să pună încă de miine o catircă 
la castel şi o alta la patriarhie. 


A patra trecere 
Şcoala pastorului englez 


Sint fericit să vă confirm, ca răspuns la scrisoarea 
dumneavoastră, că a existat într-adevăr, printre primii elevi ai 
şcolii din Sahlain, un anume Tanios Gerios din Kfaryabaa. 


Întemeietorul  aşezămîntului nostru, reverendul Jeremy 
Stolton, a venit să se instaleze pe Munte cu soţia sa, la începutul 
anilor 1830. Există în biblioteca noastră un cufăraş unde se 
păstrează arhiva sa, mai cu seamă, pentru fiecare an, efemeride 
presărate cu însemnări diverse, cît şi scrisori. Dacă doriţi să le 
consultaţi, sînteţi binevenit, veţi înţelege însă că nu poate fi 
vorba pentru noi de a le lăsa să iasă... 


Extras dintr-o scrisoare a reverendului Ishaac, directorul 
actual al Şcolii engleze din Sahlain 


Buna Butros nu se rugase probabil cu destulă fervoare, căci 
a doua zi cînd îşi făcu intrarea, cu barba zburlită, în Sala 
Coloanelor, şeicul era tot acolo, veşmîntul nu i se preschimbase 
în ham, urechile nu-i străpunseseră virful tichiei, iar sub mustaţa 
ce încărunţea, buzele şi maxilarele nu i se alungiseră... 

Se vedea că era treaz de o bună bucată de vreme, poate că 
nu-şi găsise somnul din pricina propriilor frămîntări. 

Se aflau deja alături de el Gerios şi cîţiva săteni. Preotul îi 
salută pe cei de faţă cu un gest ursuz şi se aşeză lingă intrare. 

— Buna Butros, îl strigă şeicul pe un ton aproape jovial, vino 
mai aproape de mine, măcar atita să facem şi să-l primim 
împreună. 

Preotul trase nădejde o clipă. Poate că măcar una dintre 
rugile lui fusese împlinită! 

— Deci vine! 

— Bineînţeles că vine. De altfel, iată-l. 


Se văzu nevoit să-şi uite iluziile. Nu patriarhul îşi făcea 
intrarea, ci pastorul. Işi salută gazda în cîteva meşteşugite 
formule arabe, sub privirea uluită a localnicilor. Apoi, la un 
semn al stăpînului, se aşeză. 

— Cerul aranjează cum se cuvine lucrurile, buna, reverendul 
s-a aşezat tocmai pe locul pe care l-ai părăsit. 

Dar preotul nu era în dispoziţie să aprecieze glumele. Îl rugă 
pe şeic să vină să stea de vorbă citeva clipe cu el între patru 
ochi, în /iwan. 

— Dacă am înţeles eu bine, înălţimea Ta a luat o hotărîre. 

— Patriarhul tău e cel care a luat-o în locul meu, eu am făcut 
tot ce se putea face, am cugetul împăcat. Uită-te la mine, am eu 
ochii cuiva care n-a dormit? 

— Poate că ai făcut tot ce trebuia, în ce-l priveşte pe 
sayyeana. Dar faţă de fiul tău, faci oare ce-ţi porunceşte datoria 
să faci? Poţi avea cu adevărat cugetul împăcat cînd îl trimiţi la 
oamenii aceia care-l vor pune să citească o evanghelie 
falsificată şi care n-o respectă pe Sfinta Fecioară şi nici pe sfinţi? 

— Dacă Dumnezeu n-ar fi vrut ca eu să iau această hotărîre, 
i-ar fi poruncit patriarhului să vină să-şi arate barba la 
condoleanţe! 

Buna Butros era stingherit cînd şeicul vorbea despre bărbi, şi 
încă şi mai mult cînd vorbea despre Dumnezeu, căci vorbele 
sale aveau atunci ceva exagerat de familiar. De aceea lansă, cu 
un aer plin de demnitate: 

— Se întîmplă ca Dumnezeu să-şi îndrepte făpturile create 
pe drumul propriei lor pierzanii. 

— Ar fi făcut asta cu un patriarh ? zise şeicul pe tonul cel mai 
prefăcut. 

— Nu doar la patriarh mă gindeam! 

Discuţia lor odată terminată, preotul şi şeicul se întoarseră în 
Sala Coloanelor. Unde pastorul îi aştepta cu oarecare îngrijorare. 
Dar gazda sa îl linişti de la bun început. 

— Am  chibzuit bine. Fiul meu va merge la şcoala 
dumneavoastră, domnule reverend. 

— Mă voi arăta demn de această onoare. 

— Va trebui să-l trataţi la fel ca pe ceilalţi elevi, fără atenţii 
deosebite, şi să nu şovăiţi să-l snopiţi în bătaie dacă o merită. 
Dar am două pretenţii şi vă cer o promisiune aici de faţă cu 
martori. Prima, să nu i se vorbească de religie; va păstra 


credinţa tatălui său şi va merge în fiecare duminică la buna 
Butros aici de faţă pentru a învăţa catehismul. 

— Vă făgăduiesc acest lucru, spuse pastorul, aşa cum am 
făcut-o cu Said beyk. 

— A doua, eu mă numesc şeicul Francis, şi nu şeicul Ankiliz, 
şi ţin ca în această şcoală să existe un dascăl de franceză. 

— Şi asta vi-o făgăduiesc, şeicule Francis. Retorică, poezie, 
caligrafie, ştiinţe, turcă, franceză, engleză. Şi fiecare îşi 
păstrează religia. 

— In condiţiile astea, nu mai am nimic de adăugat. Mă întreb 
chiar dacă buna Butros nu se gîndeşte acum să-şi trimită 
propriile odrasle la şcoala dumneavoastră, domnule reverend... 

— Cînd o face plopul pere, mormăi preotul printre dinţi. Apoi 
se ridică, îşi turti tichia pe creştet şi se retrase. 

— Pînă or apărea perele alea, reluă şeicul, cunosc măcar un 
băiat care o să fie fericit să-mi însoţească fiul la şcoala asta. Nu-i 
aşa, Gerios? 

Intendentul se învoi, ca întotdeauna, şi-i mulţumi stăpînului 
său pentru constanta sa bunăvoință faţa de el şi de ai săi. Dar în 
sinea lui, era mai mult decit rezervat. A-| retrage pe Tanios de la 
şcoala preotului, cumnatul său, pentru a-l trimite la englezul 
acela, şi a-şi atrage fulgerele Bisericii, nu era un lucru pe care 
să-l facă de bunăvoie. 

Cu toate astea, nu se putea nici opune voinţei stăpinului 
facînd mofturi în faţa favorurilor pe care acesta i le acorda. 

Işi uită rezervele văzînd reacţia băiatului. Cînd îi spuse de 
sugestia şeicului, chipul i se lumină, iar Lamia crezu că a venit 
momentul să readucă o oarecare căldură în sînul familiei: 

— Haide, nu-l îmbrăţişezi pe tatăl tău pentru vestea asta? 

Şi Tanios îl îmbrăţişă, la fel ca pe maică-sa, aşa cum n-o mai 
făcuse de cînd cu incidentul de la fîntînă. 

Măcar nu-şi reconsidera răzvrătirea. Avea, dimpotrivă, 
sentimentul că metamorfoza sa, provocată de vorbele nebunului 
şi manifestată prin vizita sa la Rukoz proscrisul, îi descătuşaseră 
existenţa. Ca şi cum Cerul aştepta din partea lui un act de 
voinţă pentru a-i deschide drumurile... Nu la şcoala pastorului se 
ducea, ci păşea pragul vastului univers, ale cărui limbi le va 
vorbi în curînd şi ale cărui taine le va dezlega. 

Se afla încă acolo, cu Lamia şi Gerios, dar era departe, 
contempla scena pe care o trăia de parcă aceasta s-ar fi evocat 


deja de la sine în amintirea sa. Plutea dincolo de acel loc, 
dincolo de legăturile şi de resentimentele lui, dincolo de 
îndoielile cele mai sfişietoare. 

Tot atunci, la două coridoare distanţă, în clădirea principală 
a castelului, şeicul se istovea să-şi convingă fiul că nu va fi un 
lucru umilitor pentru el, chiar şi la cincisprezece ani, să meargă 
să înveţe şi altceva decît mînuirea armelor şi călăritul cailor. 

— Dacă ai primi într-o zi, ca strămoşul nostru, un mesaj de la 
regele Franţei... 

— Mi-aş pune secretarul să-l traducă. 

— Şi dacă ar fi un mesaj confidential, ar fi oare înţelept ca 
secretarul tău să-i cunoască şi el conţinutul? 


Pastorul Stolton avea să remarce curînd diferenţa dintre cei 
doi elevi care veneau în fiecare dimineaţă de la Kfaryabda, un 
drum de aproape o oră dacă o luau pe scurtătură prin pădurea 
de pini. In însemnările sale calendaristice, efemeridele din anul 
1835, se poate citi această apreciere: 

„Tanios. Un imens apetit pentru cunoaştere şi o inteligenţă 
vie, puse în pericol de salturile bruşte ale unui suflet chinuit”. 
Apoi, două pagini mai încolo: „Singurul lucru care-l interesează 
profund pe Raad este să i se arate consideraţie pentru rangul 
său. Dacă unul dintre dascăli sau dintre elevi, în orice moment 
al zilei, i se adresează fără să rostească şi cuvîntul «şeic», se 
comportă ca şi cum n-ar fi auzit nimic sau începe să se uite 
îndărăt căutîndu-l din ochi pe calicul căruia i-ar putea fi adresate 
acele cuvinte. Ca elev, mă tem că face parte din categoria cea 
mai descurajantă dintre toate, cea a cărei deviză este: teach me 
if you can!? Nici nu m-aş gîndi să mă lupt pentru ca el să 
continue să frecventeze aşezămiîntul acesta dacă aş ţine seama 
doar de consideraţiile şcolare”. 

Această ultimă parte a frazei este aproape o mărturisire. 
Căci dacă pastorul era sincer preocupat de educarea tinerelor 
minţi, el nu era indiferent la politica din Orient a Preaînaltei Sale 
Maiestăţi. 

Dar prin ce dracu' şcolarizarea unui adolescent dintr-un sat 
de pe Munte putea căpăta fie şi cea mai măruntă importanţă în 
ochii unei puteri europene? Inţeleg că te poate face să rizi sau 
să dai din umeri - mă îndiîrjisem multă vreme eu însumi să 


2 Învaţă-mă, dacă te ţin curelele! (engl.) 


pricep mai înainte de a consulta arhivele. Dar astea sînt faptele: 
prezenţa acelor ştrengari la şcoala pastorului Stolton era 
cunoscută şi a fost aprig comentată ajungînd pînă în biroul 
lordului Ponsonby, ambasadorul de pe lîngă Sublima Poartă, şi 
desigur că şi la Paris, la Camera deputaţilor, la iniţiativa lui 
Alphonse de Lamartine - „minunat, se indigna «profesorul» 
Gebrayel, greoiul ăla de Raad n-a auzit probabil niciodată 
vorbindu-se de contemporanul său Lamartine, însă Lamartine a 
auzit vorbindu-se de Raad!” 

Prin ce minune? Trebuie spus că în anii aceia cancelariile 
europene erau preocupate de un eveniment excepţional: 
Mehmet-Ali paşa, viceregele Egiptului, începuse să construiască 
în Orient, pe ruinele Imperiului Otoman, o nouă putere ce avea 
să se întindă din Balcani pînă la izvoarele Nilului şi avea să 
controleze drumul spre India. 

Asta, englezii n-o voiau în ruptul capului şi erau gata de orice 
pentru a o împiedica. Francezii, în schimb, vedeau în Mehmet-Ali 
pe omul providenţial care avea să scoată Orientul din letargie şi 
să clădească un Egipt nou luînd tocmai Franţa drept model. 
Adusese medici francezi, ingineri francezi şi numise chiar în 
statul-major al armatei sale pe un fost ofiţer al lui Napoleon. 
Diverşi utopişti francezi se duseseră să trăiască în Egipt cu 
speranţa că vor construi acolo prima societate socialistă şi 
ducînd cu ei proiecte nemaiauzite - cum ar fi acela de a 
străpunge un canal de la Mediterana pînă la Marea Roşie. 
Categoric, paşa ăsta avea de partea sa tot ce le putea plăcea 
francezilor. Şi apoi, dacă-i irita în asemenea măsură pe englezi, 
nu putea fi cu totul rău. După cum nu se punea problema de a 
lăsa Londra să se descotorosească de el. 

In această luptă între uriaşi, cît puteau să atîrne în balanţă 
oamenii din satul meu şi - mai ales - cei doi elevi ai pastorului 
englez? 

Mai mult decit s-ar putea închipui. S-ar fi putut spune că 
numele lor erau săpate pe braţul balanței şi că era de ajuns să 
te apleci un pic pentru a le citi. Asta făcuse lord Ponsonby. Se 
aplecase peste hartă, apoi pusese degetul pe un loc anume: aici 
se va face sau se va strica imperiul lui Mehmet-Ali, aici se va da 
lupta! 

Căci imperiul ăsta pe cale de a se constitui avea două aripi: 
una la nord - Balcanii şi Asia Mică; cealaltă la sud - Egiptul şi 


ţinuturile dependente. Între cele două, o singură legătură, prin 
lungul drum de coastă care mergea de la Gaza la Alexandretta, 
trecînd prin Haifa, Acra, Saida, Beirut, Tripoli, Latakia. Este 
vorba de o fişie de teren cuprinsă între mare şi Munte. Dacă 
aceasta putea scăpa controlului viceregelui, drumul devenea 
impracti- cabil, armata egipteană era despărțită de ariergardă, 
noul imperiu era rupt în două. Născut mort. Astfel că de la o zi la 
alta, toate cancelariile nu mai avură ochi decît pentru acel colţ 
de munte. Nicicind nu mai fuseseră văzuţi atiţia misionari, 
negustori, pictori, poeţi, medici, cucoane excentrice şi amatori 
de pietre vechi. Muntenii erau măguliţi. 

lar cînd pricepură, ceva mai tirziu, că englezii şi francezii se 
războiau pe teritoriul lor ca să nu fie nevoiţi să se bată direct 
între ei, fură încă şi mai măguliţi. Privilegiu devastator, dar cu 
toate astea privilegiu. 

Obiectivul englezilor era limpede: să instige pe locuitorii 
Muntelui să se răzvrătească împotriva egiptenilor; lucru pe care 
aceştia din urmă, sprijiniți de Franţa, se străduiau bineînţeles să- 
| evite. 

După cum relatează Cronica muntenească, „atunci cînd 
trupele egiptene ajunseseră în vecinătatea ţării noastre, 
generalul comandant trimisese în grabă un sol la emir cerîndu-i 
să i se alăture”. Socotind că ar fi foarte imprudent să adopte o 
poziţie în această înfruntare care depăşea de departe 
minusculul său principat şi slabele sale forţe, emirul încercase 
să tergiverseze; atunci generalul îi trimisese un al doilea mesaj 
astfel întocmit: „Ori vii să mi te alături împreună cu trupele tale, 
ori voi veni eu la tine, îţi voi face palatul una cu pămîntul şi voi 
planta smochini în locul lui!” 

Nefericitul fusese nevoit să se execute, iar Muntele trecuse 
sub autoritatea Egiptului. Nefericit, să ne înţelegem asupra 
sensului; emirul rămiînea totuşi un om foarte temut, ţărani 
deopotrivă cu şeici tremurau la auzul numelui său; dar înaintea 
paşei şi a reprezentanţilor lui, el era cel care tremura. 

Mehmet-Ali nădăjduia că, atrăgindu-l astfel pe emir de 
partea sa, va fi stăpînul ţării. Acest lucru ar fi fost fără îndoială 
adevărat în alte ţări, nu în aceasta. Emirul se bucura desigur de 
autoritate şi de asemenea şi de influenţă, însă Muntele nu se 
reducea la persoana lui. Mai erau comunităţile religioase, cu 
clerul, şefii şi notabilităţile lor, erau marile familii şi micii seniori. 


Erau murmurele ce se făceau auzite în pieţele din mijlocul 
satelor şi mai erau şi certurile locale. Întîmplarea făcea că şeicul 
era în relaţii proaste cu patriarhul, pentru că patriarhul era 
convins că şeicul îi făcuse un copil Lamiei, care locuia în 
continuare la castel, şi, în aceste condiţii, patriarhul nu voia să 
pună piciorul la castel, iar şeicul, pentru a arăta că nu aşa se 
cuvenea să fie tratat un bărbat de rangul său, îşi trimisese fiul, 
din bravadă, la şcoala pastorului englez! 

Cînd lordul Ponsonby se aplecase deasupra acelui minuscul 
punct de pe hartă, colaboratorii săi nu-i explicaseră lucrurile atît 
de detaliat. Îi spuseseră doar că toată comunitatea druzilor, 
ostilă emirului de cînd acesta pusese să fie ucis unul dintre 
principalii ei conducători, era gata să se răzvrătească împotriva 
lui şi împotriva aliaţilor lui egipteni, dar că o astfel de revoltă n- 
ar fi dus la nimic dacă creştinii, care alcătuiau majoritatea 
populaţiei, nu participau şi ei. 

— Dar cu creştinii, oamenii noştri n-au putut face încă nimic? 
dori să afle ambasadorul. 

| se aminti că pentru acea populaţie, majoritar catolică, 
englezii erau mai înainte de toate eretici. 

— Nici măcar unul dintre oamenii noştri nu a putut stabili un 
contact semnificativ... cu excepţia unui pastor, care a deschis o 
şcoală. 

— O şcoală a noastră într-un sat catolic? 

— Nu, doar nu vă închipuiţi una ca asta, ar fi fost alungat în 
ora următoare sau un incendiu i-ar fi distrus clădirea. Nu, s-a 
instalat pe domeniul unui bătrîn conducător druz, Said beyk, dar 
a izbutit să înscrie la şcoala sa doi elevi catolici, unul fiind chiar 
fiul şeicului din Kfaryabda. 

— Kfar şi mai cum? 

A fost nevoie să se caute o hartă mai detaliată pentru a 
putea citi, cu ajutorul unei lupe, numele de Kfaryabda şi pe cel 
de Sahlain. 

— Interesant, spuse lordul Ponsonby. 

În raportul întocmit pentru Foreign Office, nu cita în mod 
special Kfaryabda, dar atrăgea atenţia asupra unor „semne 
încurajatoare”. Faptul că descendentul uneia dintre cele mai 
mari familii catolice, o familie care de trei secole îşi făcea un 
titlu de glorie din legăturile ei cu Franţa, mergea la şcoala 
pastorului englez era efectiv un succes, o breşă. 


Şi, desigur, nu se punea problema ca şeicul Raad să fie dat 
afară din pricina unei note proaste! 


Nimeni, din cealaltă tabără, nu voia să ia lucrurile atît de în 
serios ca lordul Ponsonby. Nici emirul, nici Monsieur Guys, 
consulul Franţei, nici Soliman paşa, alias Octave Joseph de 
Se&ves, care comanda în numele Egiptului garnizoana din Beirut. 
Toată lumea era angajată într-un conflict major, dar nimeni n- 
avea timp de pierdut cu această ceartă sătească. Nimeni, cu 
excepţia patriarhului. Doar el ţipa cît îl ţinea gura explicînd că 
nu trebuia trecută cu vederea semnificaţia prezenţei celor doi 
copii la şcoala pastorului; astfel că în cele din urmă, pentru a nu- 
| ofensa, se decise sancţionarea semeţului şeic: îi fu expediat un 
agent de la Trezoreria emirului, cu o listă interminabilă de 
impozite neachitate, în realitate cele de care izbutise pînă atunci 
să se facă scutit prin tot soiul de şiretlicuri; acum totul era scos 
pe tapet şi îi fuseseră adăugate noi taxe, în special cea numită 
ferdă, instaurată de ocupantul egiptean. Pretextul acestui 
demers era salvarea rezervelor emirului, istovite de necesităţile 
conflictului în desfăşurare. Nimeni însă nu se lăsa înşelat cu 
privire la adevăratele motive. lar dacă ar mai fi avut cineva 
îndoieli, patriarhul îl convocase pe preot pentru a-i spune 
limpede că dacă şeicul îi retrăgea pe cei doi băieţi de la şcoala 
eretică, el ar interveni în favoarea şeicului pe lîngă emir... 

Stăpînul din Kfaryabda era la ananghie. Recolta fusese 
dezastruoasă în anul acela, iar suma ce i se cerea - trei sute de 
pungi, aproximativ o sută cincizeci de mii de piaştri - depăşea cu 
mult tot ce putea el aduna, chiar dacă şi-ar fi silit toţi supuşii să-i 
încredinţeze economiile lor. 

Imposibil aşadar de plătit, însă cealaltă soluţie era de două 
ori umilitoare: şeicul ar fi început prin a-şi pierde prestigiul 
retrăgînd băieţii de la şcoala pastorului englez, apoi ar fi fost 
nevoit să se milogească la picioarele „patriarhului lăcustelor” 
pentru ca acesta să binevoiască să vorbească în favoarea lui cu 
emirul. 

Inainte de a părăsi satul cu escorta, funcţionarul Trezoreriei 
preciză că, dacă sumele datorate nu erau plătite în întregime în 
cursul lunii următoare, domeniile şeicului urmau a fi confiscate 


şi adăugate celui al emirului. Perspectivă ce nu-i încînta deloc 
pe locuitorii Kfaryabdei, conştienţi că au în persoana seniorului 
lor pe cel mai puţin rău dintre stăpîni. 

Lucrul cel mai ciudat a fost modul în care a trăit Tanios 
aceste evenimente. Ele l-au împăcat pentru o vreme cu satul şi 
chiar, s-ar putea spune, cu presupusa lui condiţie de bastard. 
Căci ceea ce se petrecea dinaintea ochilor lui de adolescent nu 
era în realitate decît continuarea aceleiaşi dispute ce provocase 
cîndva invazia „lăcustelor”, o ceartă a cărei pricină fusese 
propria sa venire pe lume. 

Acum înţelegea perfect, ştia pentru ce reacţiona patriarhul 
astfel, înţelegea de asemenea atitudinea şeicului şi pe cea a 
sătenilor. Şi o împărtăşea. Fie doar şi pentru un singur motiv: 
şcoala. În ochii lui, asta era ceea ce conta mai mult ca orice. 
Studia cu înverşunare, cu furie, absorbea ca un burete uscat 
fiecare cuvint, fiecare crimpei de ştiinţă, nu voia să vadă nimic 
altceva în afară de acea punte între el, Tanios, şi restul lumii. 
Din acest motiv era de partea sătenilor, de partea şeicului, 
împotriva tuturor duşmanilor satului, împotriva emirului, 
împotriva patriarhului... Îmbrăţişa toate cauzele prezente şi 
trecute. 

Se distanţase pînă şi de Rukoz pentru că acesta îi spusese: 
„De ce ar trebui să mă vait dacă moşiile şeicului ar fi 
confiscate ? Nu vrei şi tu ca şi mine abolirea privilegiilor 
feudalilor?” Adolescentul răspunsese: „Este dorinţa mea cea mai 
scumpă, dar n-aş vrea să se întîmple în felul ăsta!” lar fostul 
intendent devenise sentenţios: „Cînd ai o dorinţă foarte scumpă 
a cărei realizare te-ar umple de fericire, îi poţi cere lui 
Dumnezeu să ţi-o împlinească. Dar nu îi poţi dicta modul în care 
El trebuie să procedeze. Eu i-am cerut Cerului să-l pedepsească 
pe şeicul din Kfaryabda. Dar El trebuie să decidă de ce 
instrument se va servi, un cataclism, lăcuste sau armatele 
Egiptului!” 

Acest raţionament îl făcuse pe Tanios să se simtă stingherit, 
în ceea ce-l privea el dorea abolirea privilegiilor şeicului, şi în 
nici un caz nu avea chef să se pomenească, peste cincisprezece 
ani, în situaţia de a fi nevoit să-l ajute pe Raad să se descalţe... 
Însă în încercarea de forţă care se desfăşura, ştia perfect de ce 
parte se afla şi ce dorinţe voia să le vadă împlinindu-se. 

„Azi la amiază, scrie pastorul în efemeridele sale de la data 


de 12 martie 1836, a venit Tanios să mă vadă la mine în birou 
pentru a-mi explica situaţia dramatică în care se găseşte satul 
său, pe care l-a comparat cu un ihneumon prins în cursă şi care 
aşteaptă tăişul vînătorului... l-am recomandat să se roage şi i- 
am făgăduit să fac tot ce-mi stă în putere. 

l-am scris imediat consulului nostru o scrisoare amănunţită 
pe care sper s-o pot încredința încă de miine vreunui călător ce 
va pleca spre Beirut.” 

Este foarte probabil că în urma acestei scrisori, adevărată 
chemare în ajutor, a fost văzut sosind la castel un vizitator 
ciudat. La Kfaryabda se vorbeşte încă şi astăzi despre vizita 
consulului Angliei. În urma unor verificări, am constatat că 
Richard Wood nu era consul încă - va deveni consul mai tîrziu; la 
vremea aceea, era emisarul neoficial al lordului Ponsonby şi 
locuia de cîteva săptă- mini la Beirut împreună cu sora sa, care 
se întîmpla să fie soţia adevăratului consul al Angliei. Însă 
această precizare nu are nici o incidenţă asupra evenimentelor, 
nici asupra modului în care au fost raportate. 

„In anul acela, spune Cronica muntenească, satul nostru a 
primit vizita consulului Angliei, purtător al unor daruri de preţ 
care i-au umplut de bucurie pe cei mari şi pe cei mici. A fost 
întîmpinat aşa cum nu mai fusese niciodată întimpinat vreun 
oaspete, a stat la Sfînta liturghie şi s-au ţinut petreceri de trei 
zile şi trei nopţi.” 

Cam excesiv, nu-i aşa, pentru vizita unui pseudoconsul, atita 
petrecere, atitea superlative ? Nu, cînd se ştie natura acestor 
„daruri de preţ”. Călugărul Elias nu spune mai mult, însă Wood 
şi-a evocat el însuşi vizita într-o scrisoare adesată puţin mai 
tîrziu pastorului Stolton şi păstrată în arhivele acestuia, la şcoala 
din Sahlain. Emisarul rămîne vag în ce priveşte obiectul misiunii 
sale, pe care corespondentul său în mod evident o cunoaşte, la 
fel de bine ca şi el; explică însă în amănunt natura darurilor pe 
care le adusese şi felul în care a fost primit. Pastorul menţionase 
în mod sigur în propria sa scrisoare suma precisă pe care o 
cerea Trezoreria emirului, căci Wood a început prin a aduce în 
sala mare a castelului, pentru a le plasa chiar în spatele 
narghilelei gazdei sale, pungile conținînd foarte exact o sută 
cincizeci de mii de piaştri. Şeicul s-a făcut că vrea să protesteze, 
dar vizitatorul său nu i-a dat răgazul s-o facă. 

— Ceea ce v-a fost depus la picioare nu este un dar din 


partea noastră pentru dumneavoastră, ci pentru trezorierul 
domniei voastre, pentru a putea face faţă cererilor emirului fără 
a fi nevoie să vă deranjeze. 

Seniorul din Kfaryabda luă act cu demnitate de acest lucru, 
însă inima sa măgulită ţopăia ca aceea a unui copil. 

Existau, în realitate, trei alte „adevărate” daruri, pe care 
Wood le descrie în scrisoarea sa. „Pentru şeic, un orologiu 
monumental avînd gravată stema casei de Hanovra, transportat 
cu ajutorul unei cămile de la Beirut.” Pentru ce un orologiu şi nu 
un pur-sînge, de pildă ? Mister. Poate că trebuia văzut aici 
simbolul unei prietenii durabile. 

Celelalte două daruri se adresau elevilor pastorului. Pentru 
Tanios „un superb penar din sidef, pe care şi-l agăţă imediat la 
brîu”. lar pentru Raad - care avea deja un penar din aur pe 
care-l ascundea la ieşirea de la şcoală de teamă să nu se 
murmure că şeicul se coborise la rangul de scrib -, „o puşcă de 
vînătoare, un forsyth cu percuție demnă de o hăituiala regală, 
pe care tatăl său se grăbi să i-o ia pentru a o cîntări în mînă şi a 
o mîngiia cu invidie - poate că mai curînd lui trebuia să-i fie 
oferită decit fiului său, ar fi fost copleşit, iar arma s-ar fi aflat în 
mîini mai sigure”. 

O frază care nu avea nimic profetic, dar care te pune pe 
gînduri, cînd ştii ce nenorociri aşteptau la capătul acestei puşti. 

„Consulul” sosise într-o sîmbătă după-amiază, iar şeicul îi 
propuse să petreacă noaptea la castel împreună cu suita sa. 
Femeile din sat îşi bătură capul să pregătească miîncărurile cele 
mai pretenţioase - Wood menţionează git de miel umplut şi face 
elogiul unui kebbé cu bergamote”, ceea ce pare să fie o 
confuzie, căci dacă există într-adevăr o mîncare cu carne 
mărunţită pregătită cu portocale amare, bergamota e în schimb 
necunoscută în bucătăria de pe Munte. Emisarul precizează de 
altfel că şeicul Francis a zîimbit amuzat cînd l-a văzut adăugiînd 
apă în vin... 

A doua zi, după o scurtă conversaţie amicală în /iwan, cu faţa 
spre vale, în jurul cafelei şi fructelor uscate, seniorul din 
Kfaryabda ceruse îngăduinţa de a absenta o oră. 

— Începe liturghia. N-ar trebui să-mi părăsesc oaspetele în 
felul ăsta, dar Dumnezeu a fost bun cu mine, în aceste ultime 
două zile, a săvîrşit aproape miracole şi ţin să-i mulţumesc. 

— Vă însoțesc, dacă nu vedeţi nici o piedică... 


Şeicul se mulţumi să zimbească. El nu vedea nici o piedică, 
dar se temea că buna Butros va face scandal dacă va intra în 
biserică însoţit de un englez. 

În realitate, preotul îi aştepta în faţa uşii clădirii. Curtenitor, 
dar ferm: 

— Satul nostru vă este recunoscător pentru ceea ce aţi 
făcut. De aceea, dacă aţi binevoi să-mi faceţi onoarea unei 
vizite, soţia mea a pregătit cafea pentru dumneavoastră în 
umila mea casă, a cărei intrare e pe aici prin spate. Ea vă va 
ţine companie, împreună cu fiul meu mai mare, pînă ce voi 
isprăvi eu Sfinta liturghie. Atunci voi veni şi eu să mă alătur. 

Aruncă o scurtă privire către şeic, cu aerul de a spune: 

„Mai politicos decit atit cu prietenii tăi englezi nici c-aş fi 
putut fi!” 

Dar „consulul” replică, în araba sa aproximativă: 

— Nu este necesar să mă trataţi în mod special, părinte, şi 
eu sînt catolic şi am să urmăresc liturghia împreună cu ceilalţi 
credincioşi. 

— Şi englez şi catolic, sînteţi a opta minune a lumii, nu se 
putu împiedica a zice buna Butros. 

După care îl pofti pe credincios să intre. 

Trimiterea către această naţiune catolică a unui agent 
irlandez fusese suprema abilitate a lordului Ponsonby, o dibăcie 
care avea să le aducă „acelor diavoli din Ankliz”, pentru o bună 
bucată de vreme, admiraţia oamenilor de pe Munte. 


În noaptea aceea, patriarhul dormi „cu dosu-n sus”, după 
cum zic oamenii din Kfaryabda, iar rugăciunile pe care le 
mormăia n-aveau în ele nimic binevoitor; afurisea atitea suflete 
şi trupuri că ajungeai să te întrebi cărei împărăţii încerca să-i 
slujească. Mustaţa şeicului era ca un scaiete ascuns în 
aşternutul prelatului, degeaba se tot sucea şi se-nvirtea, nu 
făcea decit să se împiedice de ea şi mai abitir. 

Se afla totuşi în culmea puterii sale. Între emir, statul-major 
egiptean, diplomaţii francezi şi cei mai importanţi seniori de pe 
Munte, el era intermediarul recunoscut, pivotul coaliţiei şi, de 
asemenea, tămăduitorul ei, din moment ce trebuia neîncetat să 


dreagă acolo unde se dădea greş. Consulul Franţei avea o 
părere mai mult decit proastă despre Mehmet-Ali, „un despot 
din Orient care vrea să treacă drept reformator pentru a arunca 
praf în ochii oamenilor cumsecade din Europa” ; iar atunci cînd i 
se puneau întrebări în legătură cu Joseph de S&ves, fostul său 
compatriot, spunea : „Soliman paşa ? Îşi slujeşte cu credinţă pe 
noii stăpîni”, iar nasul i se încreţea făcînd o mutră înţepată. Cit 
despre emir, el se bucura în taină de decepţia protectorilor săi 
egipteni, care spuneau despre el, aproape cu voce tare, că le va 
rămîne cel mai fidel dintre aliaţi atita vreme cit trupele lor îşi vor 
avea corturile sub ferestrele palatului său. 

Patriarhul avea uneori impresia că menţine această coaliţie 
şchioapă cu forţa pumnului său şi era respectat şi chiar venerat 
pe întreg cuprinsul Muntelui. Nici o uşă nu îi era închisă, nici o 
favoare nu îi era refuzată. În afară de satul meu. La Kfaryabda, 
pînă şi preotul îi întorcea spatele. 

Noaptea îi fu aşadar neliniştită, dar la trezire părea mai 
încrezător. 

— Ştiu eu cum să-i fac să se pocăiască, îi făgădui el 
paracliserului care-l ajuta să se îmbrace. Or să-mi cadă la 
picioare ca o monedă în cutia milei. Pentru orice rău există leac, 
iar eu îl am pe cel de care au ei nevoie. 

Cîteva zile mai tîrziu, un sol din marele Jord sosi la castel 
pentru a spune că bunica lui Raad era pe moarte şi că dorea să- 
| revadă. Şeicul nu încercă să se opună călătoriei, ba dimpotrivă, 
văzu aici un prilej de împăcare cu familia soţiei sale, astfel că 
transmise prin fiul său o scrisoare cu urări de sănătate, 
întocmită de Gerios, precum şi cîteva mici daruri. 

Dacă bunica murea, lucrul ăsta se petrecea fără nici o grabă. 
Cronica nu-i va menţiona decesul decit peste o sută treizeci de 
pagini - şi peste şaptesprezece ani - la virsta de şaptezeci şi 
patru de ani. N-are nici o importanţă; fără îndoială că dorea cu 
adevărat să-şi revadă nepotul. Dar cel care stăruise ca Raad să 
vină fusese patriarhul. Avea lucruri grave să-i încredinţeze. 

Conversaţia lor începu ca o ghicitoare pentru copii la ora de 
catehism: 

— Dacă ai fi un cavaler al lui Mesia şi te-ai pomeni deodată 
prizonier în sălaşul Satanei, ce-ai face? 

— AŞ încerca să scap, dar nu mai înainte de a distruge totul, 
fără a lăsa piatră pe piatră! 


— lată un răspuns frumos, demn de un adevărat cavaler. 

— Şi l-aş masacra pe Satana dimpreună cu toată progenitura 
lui. 

— Să nu ne înfierbîntăm prea tare, şeicule Raad, nici un 
muritor nu-l poate ucide pe Satana. Insă putem semăna 
dezordinea în casa lui aşa cum el seamănă dezordinea într-a 
noastră. Dar zelul tău îmi place, am avut dreptate să mă încred 
în tine şi sînt sigur că credinţa ta şi sîngele tău nobil îţi vor 
inspira faptele aşa cum îţi inspiră vorbele. 

Luînd mîinile băiatului într-ale sale şi închizînd ochii, prelatul 
murmură o lungă rugăciune. Raad nu pricepea boabă, dar avea 
impresia că simte miros de tămiie în nări. Încăperea n-avea 
ferestre, era înecată în beznă, iar barba albă a patriarhului era 
singura sursă de lumină. 

— Te afli în casa Satanei! 

Tînărul şeic nu pricepea. Începu să se uite în jur, destul de 
speriat. 

— Nu vorbesc de casa bunicului tău. 

— Castelul... 

— Nu vorbesc nici de casa tatălui tău, Dumnezeu să-i ierte 
păcatele. Vorbesc de şcoala engleză, cuib de erezie şi de 
depravare. În fiecare dimineaţă te duci în casa Satanei, iar tu n- 
o ştii. 

Chipul îi era grav precum o lespede mortuară. Dar, încetul cu 
încetul, un zîmbet prinse contur. 

— Dar nici ei nu ştiu cine eşti tu. Cred că au de-a face doar 
cu şeicul Raad, fiul şeicului Francis; ei nu ştiu că-n tine se 
ascunde cavalerul pedepsei. 

Cînd Raad se întoarse în sat cîteva zile mai tirziu, luînd-o ca 
de obicei pe scurtătura care străbate pădurea de pini, Tanios 
băgă de seamă că bărbia îi era adumbrită de o bărbuţă, iar în 
ochi i se citea o privire străină. 

La şcoala reverendului Stolton, orele se ţineau în partea cea 
mai veche a clădirii, kabu, formată din două săli boltite, aproape 
identice, lungi, mai curînd întunecoase pentru nişte locuri 
rezervate studiului. Mai tîrziu le vor fi adăugate şi alte săli, dar, 
în vremea lui Tanios, nu erau mai mult de vreo treizeci de elevi, 
iar şcoala se reducea la aceste două încăperi plus încă una, 
vecină, în care pastorul îşi avea cărţile şi biroul. La etaj se aflau 
încă- perile particulare. Casa nu era mare, dar, cu olanele 


acope- rişului montate într-o perfectă piramidă, balcoanele 
simetrice, ferestrele cu arcade fine şi iedera îmbrăcîndu-i 
zidurile, reuşea să dea o impresie de plăcut amestecat cu solid. 
Pe deasupra, dispunea de un vast teren închis unde elevii se 
puteau recrea şi unde, peste ani, aveau să fie construite, din 
motive foarte lăudabile - sosirea a mai mult de o mie de elevi -, 
clădiri din păcate mult mai puţin cochete. Dar asta e o cu totul 
altă problemă... 

Într-o parte a acestui teren, soţia pastorului se consacra 
singurei pasiuni adevărate din viaţa ei: grădinăritul. Avea o mică 
grădină de zarzavat, dar şi straturi de flori - narcise galbene, 
garoafe, o tufă mare de lavandă şi un întreg răzor cu trandafiri. 
Elevii nu veneau niciodată în partea aceea; soţia pastorului 
construise chiar cu mîinile ei un mic zid făcut din pietre 
suprapuse, dar care constituiau o împrejmuire simbolică. 

Raad se grăbi totuşi să treacă peste zid chiar în ziua 
întoarcerii la şcoală. Se duse drept spre tufele de trandafiri care, 
în acea lună de aprilie, începeau să înflorească; apoi, scoţind un 
cuţit de la briîu, porni să culeagă cele mai frumoase flori tăindu- 
le chiar sub petale, de parcă le-ar fi decapitat. 

Soţia pastorului era nu departe, în grădina de zarzavat. 
Vedea totul, însă elevul acţiona cu atita siguranţă, cu atita 
neruşinare, că ea rămase fără grai un lung moment înainte de a 
începe să tipe cuvinte de neînțeles. Tînărul şeic nu fu deloc 
impresionat. Îşi continuă îndeletnicirea pînă ce şi ultimul 
trandafir căzu în năframa desfăcută. 

Apoi, punîndu-şi cuțitul la loc, trecu peste împrejmuire 
pentru a se duce să le arate prada elevilor. 

Pastorul veni în fugă, îşi găsi soţia plîngînd şi-l convocă pe 
vinovat în biroul său. Îl privi o bună bucată de vreme, încercînd 
să descopere pe chipul lui vreo expresie de remuşcare înainte 
de a-i spune cu vocea sa de predicator: 

— Îţi dai seama de ceea ce s-a produs în tine ? Cînd ai sosit 
aici azi-dimineaţă, erai un şeic respectat, iar acum ai devenit un 
hoţ! 

— N-am comis nici un furt. 

— Soţia mea te-a văzut luîndu-i trandafirii, cum poţi să negi? 

— M-a văzut, şi am văzut şi eu că m-a văzut. Aşa că asta nu 
e furt, e jaf! 

— Care e diferenţa? 


— Furturile sînt înfăptuite de nenorociţi, în vreme ce jaful e 
ca războiul, este săvirşit dintotdeauna de către nobili, de 
cavaleri. 

— Parcă ar vorbi altcineva prin gura ta, cine te-a învăţat să 
răspunzi astfel? 

— De ce ar fi nevoie să mă înveţe cineva aşa ceva? O ştiu de 
cînd m-am născut! 

Pastorul oftă. Cugetă. Se gîndi la şeic. La domnul Wood. La 
lordul Ponsonby. Poate şi la Preaînalta Sa Maiestate. 

Oftă iarăşi. Apoi reluă, cu o emfază deja plină de resemnare: 

— Ţine în orice caz minte că jaful, dacă putem spune că 
poate fi săvirşit, n-ar trebui să fie decît împotriva duşmanilor 
noştri, împotriva acelora ale căror pămiînturi au fost cucerite sau 
cărora le-a fost forţată uşa printr-un act de război. Şi cu 
siguranţă nu în casele unde eşti primit ca un prieten. 

Raad păru să cugete intens, iar pastorul interpretă această 
atitudine, în lipsă de ceva mai bun, drept un gest de căinţă. li 
ceru tînărului şeic să nu se mai considere în stare de război cu 
aşezămîntul său şi trecu cu buretele peste incident. 

Să-şi trădeze astfel misiunea sa de educator pentru a nu 
trăda interesele Coroanei? Dacă citim printre rîndurile 
efemeridelor sale, vedem că pastorului Stolton îi era un pic 
ruşine. 

În zilele următoare, Raad păru că s-a cuminţit. Însă demonul 
- pardon, îngerul - ispititor nu avea să-i dea pace. 

Instrumentul Providenţei se dovedi de data asta un joc 
distractiv, un şirag de boabe din lemn de preţ pe care îl adusese 
la şcoală fiul unui negustor din Dayrun; avea particularitatea că, 
dacă-l mişcai între degete boabă cu boabă sau, şi mai bine, 
dacă-l adunai ghem pentru a freca boabele între ele în palmă, 
răspîndea un miros de mosc. 

Raad voia jocul ăsta cu orice preţ, dar cînd camaradul său îi 
propuse să i-l vîndă, se arătă ofuscat. Ar fi fost cu mult mai 
simplu să şi-l însuşească printr-un nobil jaf! Sau, după cum îi 
sugeră un elev glumet, l-ar fi putut cîştiga. 

Prin intermediul unui joc foarte răspîndit printre elevi, numit 
aassi, care înseamnă în traducere liberă „provocare”. Jocul 
consta în a impune cuiva un rămăşag, iar dacă îl cîştiga, lua 
miza. 

Şeicul Raad spuse aassi!, iar camarazii lui, bucuroşi de 


distracţie, repetară aassi! aassi! pînă ce proprietarul preţiosului 
obiect se decise să rostească la rîndul lui cuvîntul magic, urmat 
de rămăşag;: 

— Aassi să te duci acolo unde se află doamna Stolton, să-i 
ridici rochia cu amîndouă mîinile pînă la înălţimea capului tău, 
ca şi cum ai căuta ceva şi să strigi: unde e jocul ăla, nu-l găsesc! 

Fiul negustorului era foarte fericit de găselniţa lui. Era sigur 
că născocise un rămăşag imposibil, o prinsoare pe care nici un 
elev n-ar fi putut s-o ţină. Dar Raad făcu imediat cîţiva paşi în 
direcţia arătată. Ceilalţi - şapte la număr - îl urmau de la 
distanţă, convinşi că avea să se întoarcă pe dată îndărăt. Soţia 
pastorului era aplecată deasupra răzoarelor ei cu flori, 
îmbrăcată într-o rochie foarte lungă ale cărei margini erau negre 
de noroi. Rochie căreia viteazul şeic îi prinse poalele cu 
amîndouă mîinile şi pe care o ridică cu un gest atit de brusc 
încît doamna se poticni, căzînd cu capul înainte printre flori. 

— Unde e jocul ăla, nu-l găsesc! proclamă el pe un ton 
victorios. 

Nimeni altcineva nu rise. 


De data asta pastorul, uitînd de interesele superioare ale 
patriei sale, veni să-i zbiere nemernicului în faţă, în engleză: 

— Afară! leşi chiar în clipa asta din acest aşezămiînt şi să nu 
mai pui vreodată piciorul aici! Prezenţa ta aici e o pacoste 
pentru fiecare dintre noi. Şi chiar de-ar veni regele Willliam în 
persoană la Sahlain ca să-mi ceară să te păstrez, i-aş răspunde: 
niciodată, niciodată, niciodată, în vecii vecilor! 

Cum ar fi putut el reacţiona altfel ? Ce respect ar mai fi 
păstrat, în caz contrar, faţă de sine însuşi şi faţă de misiunea 
sa? Cu toate astea, în ceasurile care urmară, remuşcarea începu 
să sporească în sinea lui, o remuşcare sfişietoare, sentimentul 
de a fi dărimat cu mîinile lui edificiul pe care începuse să-l 
clădească. Simţi nevoia să meargă să-i explice lui Said beyk, 
gazda şi protectorul său. 

Seniorul din Sahlain, căruia îi ajunseseră deja la urechi 
ecourile incidentului, nu încercă deloc să-şi  liniştească 
vizitatorul. 

— Dumnezeu nu i-a dăruit nimănui toate calităţile, domnule 
reverend. Aveţi inteligență, ştiinţă, integritate, virtute, 
devotament... Nu vă lipseşte decît răbdarea. 


Răbdarea? Pastorul oftă din adînc şi se strădui să schiţeze un 
zimbet. 

— Fără îndoială că aveţi dreptate, Said beyk. Dar e nevoie de 
un soi de răbdare foarte deosebită pentru a-l suporta pe şeicul 
Raad. lar soiul ăsta mă tem că nu creşte în Anglia. 

— Aşa e pe Muntele nostru, domnule reverend. Aţi crezut că 
pedepsiţi un elev obraznic, l-aţi pedepsit doar pe tatăl lui, care 
vă este prieten şi care a fost nevoit să înfrunte jumătate de 
univers din pricina prieteniei pe care vi-o poartă. 

— Regret sincer acest lucru şi dacă aş putea repara 
neajunsul ce i s-a făcut... Poate că ar trebui să mă duc să-l văd. 

— E prea tirziu. Singurul mod de a-i dovedi prietenia 
dumneavoastră este de a nu fi supărat pe el pentru cele ce va fi 
nevoit să spună ca să iasă din încurcătură. 


IV 


Extras din Cronica muntenească: „La sfîrşitul lunii aprilie, la 
puţin timp după Marea Sărbătoare, şeicul Francis, stăpînul din 
Kfaryabda, hotărî să-şi retragă fiul, pe şeicul Raad, de la şcoala 
englezilor eretici. Se spune că avusese loc un incident cu citeva 
zile mai înainte, în cursul căruia pastorul îşi surprinsese soţia cu 
tînărul şeic într-o poziţie compromiţătoare. Trupul e slab în 
timpul primăverii naturii şi de asemenea toamna. 

În a treia zi, care cădea într-o vineri, sayyedna patriarhul sosi 
în sat în fruntea unei importante suite. Nu mai venise de 
cincisprezece ani şi toată lumea s-a bucurat de reîntoacerea sa. 
A spus că venise ca să asculte spovedania şeicului Raad, căci el 
fusese şi duhovnicul mamei lui. 

Şeicul Francis şi patriarhul s-au îmbrăţişat în faţa norodului 
adunat în Blata, iar în predica sa, sayyedna a vorbit despre 
iertare şi împăcare, afurisind erezia şi perversiunea, pricini de 
divizare şi învrăjbire în rîndurile credincioşilor. 

Oamenii au sărbătorit în sat pînă în zori. lar a doua zi, 
patriarhul şi şeicul au plecat împreună spre palatul din Beiteddin 
pentru a-şi reînnoi jurămiîntul de credinţă către emir, 
guvernatorul Muntelui, şi a-i anunţa împăcarea lor. El i-a primit 
cu onoruri”. 


„Doamne, cît de străin mă simt în mijlocul acestei sărbători!” 


Sentimentele lui Tanios înclinaseră categoric încă o dată spre 
furie şi dispreţ. Din cînd în cînd, pentru a-şi mai uita gîndurile 
negre, şi-o închipuia pe soţia pastorului înlemnită în braţele lui 
Raad sau pe acesta la confesional, primind călduroasele 
complimente ale prelatului pentru păcatele pe care le revendica. 
Fiul Lamiei se surprindea pe sine însuşi ricanînd cu voce tare, 
pentru a reveni pe dată la indignarea sa mută. 

Şi umbla mult, cutreiera locurile ca de fiecare dată cînd îl 
cuprindea miînia. 

— Ei, Tanios, cugeţi cu picioarele? 

Băiatul nu avea dispoziţia de a se lăsa interpelat astfel, dar 
glasul acela îi era familiar, iar silueta încă şi mai mult. Nu atit 
cea a lui Nader, cît cea a nedespărţitei sale catîrce, încărcată 
pînă la înălţimea unui stat de om. 

Tanios veni să-l îmbrăţişeze spontan pe catîrgiu, mai înainte 
de a-şi aduce aminte de reputaţia acestui om şi de a face un pas 
înapoi. Celălalt însă îşi urmărea firul ideii. 

— Şi eu cuget cu picioarele. Altfel nu se poate - nu fac decit 
să bat drumurile. Ideile pe care tu le făureşti cu picioarele şi 
care urcă spre cap te întăresc şi te însufleţesc, cele care 
coboară de la cap spre picioare te îngreunează şi te 
descurajează. Nu zimbi, ar trebui să mă asculţi cu seriozitate... 
Şi totuşi nu, la urma urmelor poţi să zimbeşti, la fel ca toţi 
ceilalţi. Nimeni n-are nevoie de înţelepciunea mea. Pentru asta 
sînt, de altfel, silit să-mi vînd marfa proastă. Cîndva, la arabi, 
oamenii dăruiau o cămilă drept răsplată pentru fiecare vorbă 
înţeleaptă. 

— Ah, dacă ţi-ai putea vinde vorbele, Nader... 

— Ştiu, vorbesc mult, dar tu trebuie să mă înţelegi, cînd 
merg dintr-un sat în altul, îmi trec prin minte tot felul de lucruri 
fără a putea vorbi despre ele nimănui. Aşa că atunci cînd ajung 
în sat, îmi scot pirleala. 

— Îţi scoţi pîrleala în asemenea măsură că pînă la urmă eşti 
alungat... 

— S-a întîmplat şi asta uneori, dar nu se va mai întîmpla. Nu 
te bizui pe mine să mă duc să povestesc în Blata că şeicul Raad 
a fost dat afară de la şcoală pentru că a masacrat trandafirii şi a 
ridicat ca un netrebnic fustele acelei doamne. Şi nici eu n-am să 
povestesc că taică-său i-a ars o palmă pe-o parte şi încă una pe 
partea ailaltă înainte de a-l plimba ca pe un erou prin sat în 


mijlocul uralelor. 

Tanios se întoarse şi scuipă de trei ori din vîrful limbii. Gest 
pe care Nader îl dezaprobă. 

— Greşeşti dacă eşti supărat pe oamenii ăştia! Ei ştiu la fel 
de bine ca mine şi ca tine ce s-a întîmplat, şi-l judecă pe Raad 
aşa cum îl judecăm tu şi cu mine. Dar cearta asta cu patriarhul 
şi cu emirul devenea costisitoare şi periculoasă, alianţa cu 
englezii devenea greu de suportat, trebuia cumva să se iasă din 
situaţia asta, şi trebuia ca acest lucru să se întîmple cu capul 
sus... 

— Cu capul sus? 

— Un seducător temerar poate fi blamat, dar nu poate fi 
niciodată disprețuit. Asta e. Taică-său poate vorbi despre 
isprăvile lui rizînd. 

— Mie nu-mi vine să rîd. Cînd mă gindesc la doamna Stolton, 
la zvonurile care îi vor ajunge la urechi, mi-e ruşine. 

— Nu te necăji pentru nevasta pastorului, e englezoaică. 

— Ei şi? 

— E englezoaică, îţi spun; cel mai rău lucru care i se poate 
întîmpla este să fie obligată să părăsească ţara asta. In vreme 
ce pentru tine şi pentru mine, a părăsi ţara asta e tot ce ni se 
poate întîmpla mai bun. 

— Pleacă, Nader, sînt deja destul de trist şi aşa, fără să mai 
vii şi tu cu înţelepciunea ta de bufniţă! 


Indignare, ruşine, tristeţe, din aceste sentimente pe care 
veselia din sat le făcea să se nască în sufletul lui, Tanios scotea 
totuşi o anume consolare, aceea de a şti că avea dreptate 
împotriva tuturor şi că-şi ţinea ochii larg deschişi atunci cînd 
ceilalţi, toţi ceilalţi, se lăsau orbiţi de laşitate şi îngăduinţă. Luni 
dimineaţă, îşi făgădui el, de îndată ce va fi din nou la şcoală, se 
va duce s-o vadă pe doamna Stolton, îi va săruta mîna aşa cum 
făceau gentilomii ale căror istorii le citise în cărţile englezeşti, îi 
va exprima „profundul lui respect şi filiala lui afecţiune” sau 
vreo altă formulă de genul ăsta bine găsită, şi îi va spune de 
asemenea că întreg satul ştie adevărul despre cele întîmplate... 

Nici o clipă Tanios nu-şi dăduse seama că era şi el la fel de 
orb, nu din îngăduinţă, ci din speranţă. Speranţa de a părăsi 
castelul a doua zi la prima oră pentru a regăsi seninătatea 
răcoroasă a sălii de clasă. Nici o clipă nu bănuise acest lucru 


totuşi simplu, evident: nu mai putea fi vorba acum ca vreun fiu 
al satului să mai meargă la şcoala pastorului englez. Şeicul şi 
patriarhul i-o spuseseră limpede lui Gerios înainte de a pleca 
amîndoi la braţ spre palatul emirului. 

De atunci, intendentul întîrzia zi după zi, ceas după ceas, 
momentul de temut cînd va fi nevoit să-i dea vestea asta lui 
Tanios. Poate că băiatul avea să priceapă lucrul ăsta de la sine 
şi avea să se resemneze... Nu, aşa ceva era cu neputinţă, era de 
negindit pentru el. Şcoala asta era întreaga lui speranţă de 
viitor, toată bucuria lui, nu trăia decit pentru ea. Şcoala 
pastorului era cea care-l împăcase cu familia sa, cu castelul, cu 
satul, cu el însuşi, cu originea sa. 

Duminică seara, familia era adunată în jurul unui kişk, 
înmuind bucăţi de piine în supa groasă. Gerios povestea ce 
aflase în legătură cu conflictul dintre paşa din Egipt şi Sublima 
Poartă; se vorbea despre o luptă ce se pregătea pe malurile 
Eufratului. 

Lamia punea uneori cîteva întrebări şi-i dădea indicaţii 
tinerei care îi servea. Tanios se mulțumea să dea din cap, 
gîndindu-se la altceva, la ziua următoare, la ce avea să spună 
pastorului şi soţiei sale văzindu-i pentru prima oară după 
incident. 

— Poate că ar trebui să-i spui lui Tanios..., sugeră mama într- 
un moment de tăcere. 

Gerios dădu din cap. 

— Chiar vreau să-i repet ce mi s-a spus, numai că n-am să-i 
spun nici o noutate, un băiat atit de inteligent ca el n-are nevoie 
să i se explice îndelung, cu siguranţă a înţeles totul singur. 

— Despre ce vorbiţi? 

— Despre şcoala engleză. Mai e nevoie să-ţi spun că nici nu 
încape vorbă să te mai duci acolo? 

Tanios începu deodată să tremure, de parcă un torent de 
apă rece s-ar fi năpustit în încăpere. Cu mare greutate izbuti să 
articuleze cuvîntul „/aych ?” - „pentru ce ?” 

— După cele ce s-au întîmplat, satul nostru nu mai poate 
păstra legături cu şcoala asta. Şeicul nostru mi-a spus-o limpede 
înainte să plece. În prezenţa patriarhului. 

— Şeicul să decidă pentru idiotul lui de fiu, nu pentru mine. 

— Nu-ţi dau voie să vorbeşti astfel atîta timp cît sîntem sub 
acoperişul său. 


— Raad n-a vrut niciodată să înveţe nimic, mergea la şcoală 
în silă, pentru că-l obliga tatăl lui, aşa că e foarte fericit să nu se 
mai ducă. Dar eu mă duc acolo ca să învăţ, am învăţat multe şi 
doresc să învăţ în continuare. 

— Ce ai învăţat e de ajuns. Ai încredere în experienţa mea, 
dacă studiezi prea mult, n-ai să mai suporţi să trăieşti printre ai 
tăi. Trebuie să te instruieşti doar atit cît este necesar ca să-ţi 
ocupi locul care ţi se cuvine. Asta înseamnă înţelepciunea. Ai să 
mă ajuţi la muncă, am să te învăţ totul. Eşti bărbat acum. E 
timpul să începi să-ţi cîştigi pîinea. 

Tanios se ridicase palid ca un mort. 

— N-am să mai mănînc piine. 

Se urcă atunci în firida supraînălţată unde obişnuia să 
doarmă, se întinse şi nu se mai mişcă. 

La început crezură că era vorba de o bosumflare copilă- 
rească. Dar cînd în ziua următoare soarele răsări, apoi apuse 
fără ca Tanios să-şi fi descleştat dinţii, nici pentru a vorbi, nici 
pentru a mînca, nici măcar pentru a bea o înghiţitură de apă. 
Lamia îşi pierdu cumpătul, iar Gerios se duse să se închidă în 
biroul său pe motivul că-şi pune registrul la zi, dar mai ales 
pentru a-şi ascunde neliniştea. Şi vestea se răspîndi în sat. 

Miercuri seară, în a patra zi de post, Tanios avea limba aspră 
ca o răzătoare, ochii ficşi şi uscați, iar oamenii din sat defilau la 
căpătiiul lui, unii încercînd să-i vorbească - în zadar, căci nu voia 
să audă -, ceilalţi veniţi să asiste la acest spectacol straniu al 
unui tînăr care se lăsa să alunece uşor pe panta morții. 

Incercară de toate. Amenințarea cu groaza de lad care-i 
aşteaptă pe sinucigaşi, interdicţia înmormiîntării... nu mai credea 
în nimic, părea că aşteaptă moartea de parcă ar fi fost vorba de 
o minunată plecare în călătorie pe mare. 

Chiar şi cînd Gerios, cu ochii în lacrimi, veni să-i promită că-l 
va lăsa să se întoarcă la şcoala pastorului numai să accepte un 
pahar de lapte, îi răspunse, fără măcar să-l privească: 

— Tu nu eşti tatăl meu! Nu ştiu cine e tatăl meu! 

Citeva persoane îl auziră, iar una se grăbi să spună: 
„Nefericitul, a început să delireze!” Căci acum se temeau să nu-l 
vadă pe Gerios că se sinucide - de durere şi de ruşine - o dată 
cu Tanios. 

Era joi, deja a cincea zi de nemincare, astfel că vreo cîțiva 
vizitatori propuneau acum să-i deschidă gura cu forţa pentru a-l 


hrăni, alţii însă îi sfătuiră să nu facă una ca asta, temîndu-se că 
ar putea muri sufocat. Toată lumea îşi pierduse capul. Toată 
lumea, chiar şi preotul. Dar nu şi Khuriyye. Cînd Lamia, mai 
tinăra ei soră, veni plîngînd să i se refugieze în braţe ca atunci 
cînd era copilă, kKhuriyye se ridică şi spuse: 

— Nu e decît un singur lucru de făcut, şi am să-l fac eu. 
Lamia, dă-mi-l mie pe fiul tău! 

Fără a mai aştepta vreun răspuns, le spuse oamenilor: 

— Am nevoie de o căruţă. 

Îl duseră pe Tanios, abia conştient, şi-l culcară în partea de 
dinapoi a căruţei. Khuriyye apucă ea însăşi hăţurile şi o porni pe 
drumul bătătorit care ocolea dealul pe care era aşezat castelul. 

Nimeni nu avu curajul să se ia după ei, urmărindu-i doar din 
ochi pînă ce praful drumului se aşeză la loc. 

După-amiaza era uscată, iar arborii de fistic păreau acoperiţi 
cu o catifea trandafirie. A 

Soţia preotului nu se opri decit la poarta şcolii engleze. Il 
duse în braţe ea însăşi pe fiul surorii sale, înaintînd spre clădire. 
Pastorul, apoi doamna Stolton îi ieşiră în întîmpinare. 

— În mîinile noastre o să moară. Vi-l las. Dacă se va vedea 
aici, cu dumneavoastră, va reîncepe să se hrănească. 

Şi-l aşeză pe braţele lor întinse, plecînd apoi fără să le fi 
trecut pragul casei. 


A cincea trecere 
Cap-de-bătrin 


În zilele care au urmat acestei sosiri neaşteptate, am 
observat, doamna Stolton şi cu mine, un fenomen dintre cele 
mai ciudate. Părul lui Tanios, pînă atunci negru la culoare cu 
reflexe roşcate, a început să albească într-un ritm care ne-a pus 
pe ginduri. Ne aflam adesea la căpătiiul lui pentru a-l îngriji şi 
uneori, de la o oră la alta, aveam impresia că numărul firelor 
albe de pe capul lui sporise. În mai puțin de o lună, acest băiat 
de cincisprezece ani avea părul alb precum cel al unui bătrin. 


Nu ştiu dacă minunea asta se poate explica prin încercarea 
foamei la care s-a supus sau prin vreo altă cauză naturală. Însă 
oamenii din ţinut vedeau în acest lucru un semn, pentru Tanios 
însuşi şi poate pentru toată regiunea. De bun sau de rău augur ? 

Nu se puseseră de acord în această privinţă. Superstiţia lor 
suferea, pare-se, de interpretări care se băteau cap în cap, 
cărora am preferat să nu le acord prea mare atenţie. 

Mi s-a părut a înţelege că există în acest colţ al Muntelui o 
legendă privitoare la personajele cu părul de timpuriu albit, 
care, de la începutul veacurilor, şi-ar face episodic apariţia în 
anumite perioade tulburi, pentru a dispărea apoi imediat. Sînt 
numite  „capete-de-bătrini” sau  „înţelepţii-nebuni”. După 
părerea unora, ar fi vorba chiar de un personaj unic care s-ar 
reîncarna la nesfirşit. Este adevărat că în ţinutul druzilor, 
metempsihoză este o credinţă solidă. 


Efemeridele reverendului Jeremy Stolton, anul 1836 


Dacă Raiul este făgăduit credincioşilor care mor, Tanios 
căpătase, prin acel început de moarte, un început de Rai, fără 
ca Cel-de-Sus să se fi supărat pe el pentru voinţa sa sinucigaşă. 
Castelul şeicului era mare, desigur, dar universul lui era mărginit 


de ziduri înalte şi de sărutatul miinii. Penarele erau ascunse din 
ruşine, iar jocurile de amuzament erau etalate cu ostentaţie. In 
casa pastorului, respectul mergea mînă-n mină cu ştiinţa. Tanios 
era încă tot pe treapta cea mai de jos a scării, dar se simţea în 
stare să le urce pe toate. La îndemina lui se afla biblioteca; 
lucrările ei trăiau în îmbrăcămintea lor din piele prețioasă, îi 
plăcea să le deschidă, să le audă foşnind, chiar şi pe cele pe 
care nu avea să le înţeleagă decit peste un număr de ani. Intr-o 
bună zi, le va fi citit pe toate, pentru el acest lucru era o 
certitudine. 

Dar noua sa viaţă nu se reducea la acea bibliotecă, la biroul 
reverendului şi nici la bolțile sălilor de clasă. Avea de acum, la 
etaj, propria sa cameră. Pînă atunci fusese rezervată musafirilor 
în trecere, în general englezi sau americani din Uniune, însă cei 
doi Stolton îi precizaseră de la bun început elevului aflat într-un 
mod atît de neaşteptat în pensiune la ei că va fi de acum 
camera sa. Avea un pat. Un pat cu baldachin. Niciodată Tanios 
nu mai dormise într-un pat. 

În primele zile, era prea slăbit, prea puţin conştient pentru a 
putea aprecia acea moliciune. Foarte repede totuşi se 
deprinsese cu ea, ajungind să se întrebe cum va mai putea 
dormi iarăşi pe jos, cu veşnica teamă de şerpi, de scorpioni sub 
pătură, de alburia şopirlă bu-braiss cu muşcătura ca de foc şi 
mai ales de flagelul cel mai rău dintre toate, groaza copilăriei 
lui, „mătuşa patruzeci şi patru”, altfel spus, miriapodul, 
urechelnița, despre care se zicea că se strecoară în urechea 
celui ce doarme pentru a se duce să se agaţe de creier! 

În liniştita sa cameră de la familia Stolton se găseau o 
etajeră cu cărţi de format mic, un dulap prins în zid, o sobă cu 
lemne şi o fereastră ale cărei geamuri dădeau spre răzoarele cu 
flori ale soţiei reverendului. 

Îşi întrerupsese postul chiar în clipa în care deschisese ochii 
într-un pat şi o văzuse pe soţia pastorului întinzîndu-i o ceaşcă. 
A doua zi, maică-sa veni să-l vadă pe furiş de pe culoar, fără să 
intre în cameră, şi plecă liniştită. Trei zile mai tirziu, cînd Lamia 
însoţită de Khuriyye bătură din nou la uşa pastorului, le deschise 
chiar Tanios. Prima îi sări de git, acoperindu-l de sărutări, în 
vreme ce cealaltă îl trase afară, pentru că tot nu voia să calce 
pragul ereticilor. 

— Va să zică aşa, ai ştiut cum să capeţi ce voiai! Miinile 


băiatului schiţară un gest de falsă neputinţă, zicînd parcă: „Aşa 
sînt eu!” 

— Eu, îi spuse Khuriyye, cînd mă supără cineva, ţip mai tare 
ca toţi şi toată lumea tace, chiar şi buna Butros... 

— Eu, cînd mă supără cineva, cobor vocea. 

Avea un zimbet şiret, iar mătuşă-sa dădu de mai multe ori 
din cap, prefăcîndu-se disperată. 

— Lamia, nefericito, n-ai ştiut să-ţi creşti copilul! Dacă ar fi 
fost pe mîna mea, cu patru fraţi mai mari ca el şi încă alţi patru 
mai mici, ar fi învăţat să urle, să dea din coate, ar fi învăţat să 
întindă mîna spre oală fără să fie nevoie să te rogi de el! Dar, în 
sfîrşit, trăieşte şi ştie să se bată în felul lui, ăsta e lucrul cel mai 
important. 

Băiatul zîmbea cu toată faţa, iar Lamia crezu că e momentul 
potrivit pentru a-i spune: 

— Miine ne vom întoarce împreună cu tatăl tău. 

— Cu cine? 

Azvirlind aceste vorbe pline de răceală, le întoarse spatele şi 
dispăru într-un culoar întunecos din locuinţa pastorului. lar cele 
două femei plecară la rîndul lor în direcţia de unde veniseră. 


Îşi reluase foarte repede cursurile şi toţi elevii care aveau 
ceva de cerut veneau de acum să vorbească cu el, ca şi cum ar 
fi fost „copilul familiei”. Curînd, pastorul îi dădu ca sarcină - 
„date fiind capacităţile sale, şi în schimbul studiilor şi găzduirii 
oferite”, precizează calendarul - să exercite funcţia de meditator 
de fiecare dată cînd vreun elev dădea dovadă de oarecare 
întîrziere din pricina vreunei absenţe sau unei dificultăţi de 
înţelegere. Era astfel pus în situaţia de a face pe învățătorul faţă 
de camarazi mai mari ca el. 

Fără îndoială că pentru a părea mai matur în exercitarea noii 
sale funcţii se gîndi să lase să-i crească o mică barbă; poate şi 
pentru a marca independenţa în sfîrşit dobîndită faţă de şeic şi 
faţă de întreg satul. O barbă încă rară, nu mai aspră decit 
tuleiele, dar pe care o aducea din foarfecă, o peria, o ajusta, o 
supraveghea, cu grija perfecțiunii. De parcă ar fi fost cuibul 
sufletului său. 

„Avea cu toate astea în trăsături, în privire şi de asemenea 
în miini, o blîndeţe un pic feminină, îmi spuse Gebrayel. Semăna 
cu Lamia ca şi cum doar din ea s-ar fi născut.” 


Maică-sa îşi luă obiceiul să vină să-l vadă la fiecare patru, 
cinci zile, adesea împreună cu sora ei. Nici una, nici cealaltă nu 
mai îndrăzneau să-i sugereze să le însoţească în sat. Abia după 
cîteva luni încercară un demers în acest sens, nu pe lingă 
Tanios, ci prin mijlocirea pastorului. Care acceptă să-i dea un 
sfat; căci dacă era fericit să găzduiască la el acasă pe cel mai 
strălucit dintre elevii săi, şi măgulit să simtă din partea lui atita 
afecţiune aproape filială, reverendul Stolton nu ignora faptul că 
Misiunea sa ar fi fost mai bine acceptată în regiunea în care se 
stabilise dacă Tanios s-ar fi împăcat cu familia lui, cu şeicul, cu 
satul. 

— Să fie clar. Doresc ca tu să mergi în vizită la Kfaryabda, 
să-l revezi pa tatăl tău, ca şi pe toţi ai tăi. Apoi să te întorci să-ţi 
reiei traiul în această casă, unde vei rămîne în pensiune fără a 
mai fi refugiat. Incidentul cu Raad va fi astfel pe jumătate 
depăşit, iar situaţia va fi mai comodă pentru toată lumea. 

Sosit călare pe măgar în Blata, Tanios avu impresia că 
oamenii din sat nu i se adresau decit cu precautii, cu o anume 
teamă chiar, ca unui înviat din morţi. Şi toţi se prefăceau că nu 
bagă de seamă capul lui albit. 

Merse să se aplece deasupra fintînii, bău din apa atit de rece 
luînd-o în căuşul palmelor, şi nici un gură-cască nu se apropie de 
el. Apoi urcă singur pînă la castel, trăgind după el animalul. 

Lamia îl aştepta la poartă pentru a-l conduce la Gerios, 
implorîndu-l să se arate mai amabil faţă de el şi să-i sărute 
mîna. Un moment penibil, căci în mod evident omul se apucase 
de băut, şi încă din plin. Asuda arak, iar Tanios se întrebă dacă 
în aceste condiţii şeicul avea să-l mai ţină mult timp în slujba sa. 
Alcoolul nu-l făcea vorbăreţ, nu-i spuse aproape nimic fiului 
risipitor. Părea mai mult ca niciodată închis în el însuşi, un el 
însuşi întortocheat şi chinuit. Băiatul simţi de-a lungul întîlnirii 
lor tăcute o vinovăţie sufocantă care-l făcu să regrete că venise, 
şi că plecase... şi poate chiar că acceptase să se hrănească din 
nou. 

Aceasta a fost o umbră, dar singura umbră. Raad nu era în 
sat; se afla la vînătoare sau la bunici. Tanios nu încercă să afle, 
fericit că nu era nevoit să-l întilnească. | se spuse doar că între 
senior şi moştenitorul său, relaţiile erau tumultuoase, iar că 
acesta din urmă avea chiar de gînd să-şi ceară partea din 
domeniu, aşa cum îl îndreptăţea obiceiul. 


Lamia stărui apoi să-şi ducă fiul înaintea şeicului. Care îl 
cuprinse în braţe ca atunci cînd era copil, îl strînse lîngă el, 
înainte de a-l cerceta cu luare aminte. Părea mişcat că-l vede, 
dar nu se putu împiedica să-i spună: 

— Ar trebui să-ţi razi barba asta, yabne, e ca buruiana! 

Aşteptindu-se la astfel de reflecţii, Tanios îşi făgăduise să nu- 
şi manifeste iritarea. Îl va lăsa să zică, dar nu va face decît ce va 
crede el de cuviinţă. Prefera să audă comentarii despre 
înfăţişarea lui decît despre şcoala pastorului. Chestiune pe care 
şeicul nu părea să aibă de gind s-o evoce; fără îndoială, îşi 
spunea el, că la urma urmei era mai bine să păstreze această 
firavă legătură cu englezii. Nimeni, de altfel, nu dădea impresia 
că doreşte să readucă în discuţie o problemă atît de spinoasă. 
Nici măcar buna Butros, care se mulţumi să-şi ia nepotul 
deoparte pentru a-l pune să jure că niciodată nu se va lăsa 
pervertit de erezie. Ziua a doua de după întoarcerea lui cădea 
într-o duminică şi băiatul asistă la liturghie; oricine putu să 
verifice că tot ca pînă atunci făcea semnul crucii în faţa icoanei 
Fecioarei cu Pruncul. În această privinţă, îşi dădeau oamenii 
asigurări, nu se lăsase „englezit”. 

leşind de la biserică, Tanios îl văzu venind dinspre piaţa 
satului pe negustorul ambulant, ce trăgea după el catirca 
supraîncărcată cu tot soiul de nimicuri. 

— Nader necredinciosul face ce face ca să ajungă la sfîrşitul 
liturghiei, lansă soţia preotului. Are probabil cugetul atît de 
încărcat că nu mai cutează să pătrundă în casa Domnului. 

— Greşeşti, Kkhuriyye, eu mă străduiesc mereu să ajung la 
timp, dar catîrca mea nu vrea. Cînd aude clopotul de departe, 
nu mai face un pas. Ea trebuie să fie cea cu păcate pe cuget. 

— Sau poate că a fost martoră la prea multe lucruri care au 
îngrozit-o... Bietul animal, de-ar putea povesti, ai fi deja la 
închisoare. Sau în Purgatoriu. 

— În Purgatoriu mă aflu deja. Credeai cumva că pe aici e 
Paradisul? 

Schimbul ăsta de cuvinte era deja o tradiţie, credincioşii erau 
tot atît de deprinşi cu el cum erau cu clopotele bisericii, pe care 
braţele zdravene ale ţăranilor se luptau să le tragă duminica. 
lar cînd catiîrgiul era uneori plecat pentru drumurile lui departe 
de Kfaryabda, toţi simțeau că parcă lipsea ceva liturghiei la care 
el nu mai ajungea. 


El însuşi făcea uz de acest dialog împestriţat de vorbe ca de 
un sunet de clopot, tocmai pentru a-şi atrage clienţii, iar dacă 
uneori Khuriyye uita să-l mai tachineze, el era cel care o 
interpela, o stîrnea, pînă ce o silea să-i răspundă; abia atunci 
credincioşii, cu sufletele împăcate şi cu zimbetul pe buze, 
veneau să-şi deznoade punga. 

Ciţiva dintre cei gătiţi ca de sărbătoare o luau totuşi din loc 
împreună cu familiile lor, nemulţumiţi s-o vadă pe soţia preotului 
riziînd atit de îngăduitoare cu personajul acela viclean. Sora 
Lamiei avea însă filosofia ei paşnică: 

„E nevoie întotdeauna să existe într-un sat un nebun şi un 
necredincios!” 

În timp ce în ziua aceea cumpărătorii se înghesuiau în jurul 
lui, Nader îi făcu semn lui Tanios să vină după el şi bătu uşurel 
cu palma peste burta catîrcii pentru a-i da de înţeles că-l aştepta 
un dar. 

Tînărul era nedumerit. Fu totuşi nevoit să aibă răbdare pînă 
ce catirgiul îşi vîndu şi ultima bucată de țesătură şi ultima 
fărimiţă de tombac înainte de a se apropia. Nader dădu atunci la 
iveală o superbă cutie din lemn lăcuit, ce conţinea în mod 
evident un obiect de preţ. 

— Numai că nu aici trebuie să-l deschizi. Vino după mine! 

Străbătură piaţa satului, se îndreptară spre faleza ce domina 
valea. Spre o stîncă avînd înfăţişare de jilt maiestuos. 

Presupun că avea un nume, la vremea aceea, dar nimeni nu 
şi-l mai aminteşte de cînd o asociază cu amintirea lui Tanios. 

Băiatul se caţără sus, urmat de Nader care ducea cutia sub 
braţ. N-o deschise decît cînd fură amindoi aşezaţi şi cu spatele 
rezemat de piatră. Era o lunetă. Desfăcută, avea lungimea unui 
braţ întins, iar la capăt grosimea unui pumn de copil. 

De pe acest „tron” înclinat la marginea falezei, cînd te întorci 
spre apus, acolo unde muntele se întîlneşte cu verdele întunecat 
al văii, poţi zări marea. 

— Priveşte, e un semn. Parcă ar trece doar pentru ochii tăi! 

Direcţionîndu-şi luneta, Tanios putu distinge pe apă un vas 
cu trei catarge, cu pinzele desfăşurate. 

Cu siguranţă la scena asta fac aluzie aceste rînduri din 
înţelepciunea catiîrgiului: 

„l-am spus lui Tanios, cînd eram împreună pe stiîncă: Dacă 
iarăşi s-ar închide porţile în faţa ta, bagă-ţi bine în cap că nu 


viaţa ta se termină, ci doar cea dintii dintre vieţile tale, şi că o 
alta e nerăbdătoare să înceapă. Imbarcă-te atunci pe un vas, un 
oraş te aşteaptă. 

Dar Tanios nu mai vorbea de moarte, inima lui zîmbea, iar 
pe buze avea un nume de fată”. 


Şoptise: „Asma”. În clipa următoare, îi era ciudă pe el însuşi. 
Să i se destăinuie astfel lui Nader, fiinţa cea mai flecară de pe 
Munte şi de pe litoral? 

Tanios şi Asma. 

Era scris că dragostea lor de copii nu va rămîne multă vreme 
ascunsă; dar că limba catirgiului nu va avea nici o vină în 
dezvăluirea asta. 


Dacă Tanios ţinea să-şi păstreze secretul, nu era doar din 
obişnuită pudoare. El care tocmai făcuse pace cu şeicul, cu 
Gerios, cu satul, cum le-ar fi putut mărturisi c-o iubea pe fiica 
„hoţului” care-i furase, a celui pe care, oricum, îl alungaseră ? 

Din ziua aceea, cu doi ani în urmă, cînd fiul Lamiei îl întîlnise 
pe drum pe Rukoz cu escorta lui şi se hotărise să-l salute, 
existaseră în relaţiile lor momente de afecţiune reciprocă şi 
altele de îndepărtare. Cînd Tanios voise să se distanţeze de cei 
din sat şi să nu dea cîştig de cauză nici unuia din cei doi „taţi”, 
se simţise apropiat de fostul intendent; în schimb, în conflictul 
cu patriarhul în legătură cu şcoala engleză, băiatul se simţise 
solidar cu satul şi cu şeicul său, iar afirmaţiile proscrisului îl 
aduseseră la exas- perare. Se hotărise să nu-l mai frecventeze, 
iar în cursul primelor luni petrecute în casa pastorului, nici 
măcar o singură dată nu se gindise să-i facă vreo vizită. 

Intr-o după-amiază însă, ieşit la plimbare după orele de clasă 
pe drumul ce ducea de la Sahlain la Dayrun, îl văzuse în 
depărtare, înconjurat ca de obicei de gărzi. Tînărul fusese tentat 
mai întîi să se facă nevăzut pierzindu-se pe vreuna dintre 
potecile de sub copaci. Apoi se răzgîndise - „De ce ar trebui să 
fug precum un şacal care se teme de umbra lui?” - şi îşi văzuse 
de drum mai departe, hotărît să se arate politicos, dar grăbit. 

Celălalt, însă, îl zărise, sărise jos de pe cal şi alergase spre el 
cu braţele deschise. 


— Tanios, yabne, îmi pierdusem speranţa să te mai văd. 
Noroc că soarta îşi bate joc de reţinerile noastre... 

Aproape cu forţa îl adusese la el acasă, îi arătase casa pe 
care nu contenea s-o mărească şi de asemenea noul teasc 
pentru ulei, cele două crescătorii de viermi-de-mătase, 
plantațiile de duzi albi, explicîndu-i în amănunt în ce moment 
anume trebuiau culese frunzele pentru a obţine de la viermi de 
mătase cea mai bună calitate... Băiatul fusese nevoit să i se 
smulgă din miini, punînd capăt limbuţiei, pentru a se întoarce la 
o oră decentă. Nu fără a fi promis că va reveni în duminica 
următoare la prînz, pentru a se lăsa din nou plimbat... 

Toţi ştiau că pentru Rukoz nu era bucurie mai mare decât să- 
şi conducă oaspeţii arătîindu-le proprietatea. Cu Tanios nu mai 
era totuşi doar o etalare a bogăției. Poate doar prima dată, dar 
în dăţile următoare, cu atitea explicaţii pline de răbdare, mai 
ales în preajma crescătoriilor de viermi-de-mătase, în duhoarea 
pestilenţială a viermilor în stare de putrefacție, nu mai era vorba 
de lăudăroşenie, de ostentaţie, băiatul se simţise înconjurat de o 
solicitudine sporită, la care nu rămăsese nesimţitor. 

Asma se afla adesea cu ei în cursul plimbărilor. Tanios îi 
întindea uneori mîna pentru a o ajuta să treacă peste cite o tufă 
de scaieţi sau o băltoacă de apă; cînd terasele cultivate nu erau 
înalte, sărea ca bărbaţii de pe una pe cealaltă şi venea să se 
sprijine de pieptul tatălui ei sau de umărul lui Tanios. Doar o 
clipă, cît să se ţină din nou pe propriile-i picioare. 

Băiatul lua parte la toate astea cu destulă plăcere; dar 
plecînd iarăşi către casă - la familia Stolton -, nu se mai gîndea 
la ele. Rar îi adresa vreun cuvint fetei şi se ferea să zăbovească 
cu privirea asupra ei, ar fi avut impresia că trădează încrederea 
gazdei sale. Să fi fost oare pentru că, după cum crede pastorul 
că înţelesese, „este vorba de o societate în care politeţea 
supremă faţă de femei constă în a nu le da atenţie”? Mie mi se 
pare că de vină erau, în ce-l priveşte pe Tanios, mai ales virsta 
lui tînără şi timiditatea acestei virste. 

Abia în duminica de dinaintea întoarcerii lui în sat si întilnirii 
cu Nader pe marginea stîncii, Tanios o văzuse pe Asma într-o 
nouă lumină. Se dusese acasă la Rukoz şi nu dăduse de el. Dar, 
fiind un obişnuit al locurilor, intrase totuşi şi se plimbase din 
încăpere în încăpere pentru a vedea în ce stadiu se aflau 
lucrările. Fostul intendent pusese să i se amenajeze o sală de 


primire demnă de un palat, demnă, mai ales, de ambițiile sale, 
deoarece era încă şi mai vastă decit Sala cu Coloane a şeicului, 
al cărui rival se dorea a fi. Era încă neterminată. Oamenii cu 
marchetăria îmbrăcaseră pereţii în lambriuri damaschinate, dar 
podeaua nu era încă pardosită cu dale; iar din fîntîna prevăzută 
în mijlocul încăperii nu se vedea decit un octogon desenat cu 
creta. p 

Acolo se găsea Tanios cînd Asma venise după el. Incepuseră 
să admire împreună minuţiozitatea meşterilor care lucrau cu 
sideful. Pe jos se aflau găleți, cîrpe lungi, plăci pătrate de 
marmură stivuite, precum şi un paner plin cu ustensile ascuţite 
peste care fata fusese cite pe ce să dea cu piciorul. Tanios o 
luase atunci de mînă pentru a o ajuta să ocolească obstacolul. Şi 
cum ea risca să se poticnească la fiecare pas, el continuase s-o 
ţină strîns de mînă. 

Se plimbau astfel de cîtva timp, minunîndu-se, cu capul dat 
pe spate, cînd le ajunseseră la urechi zgomote de paşi pe 
coridor. 

Asma îşi retrase iute mîna. 

— Ne-ar putea vedea cineva! Tanios se întoarse spre ea. 

Avea doar doisprezece ani şi era deja femeie. Cu conturul 
buzelor desenat şi răspîndind parfum de chiparoase. 

Reîncepură să hoinărească prin încăperea neterminată, dar 
nici unul, nici celălalt nu mai vedeau ce se prefăceau că admiră. 
lar cînd paşii de pe culoar se îndepărtară, mîinile li se apropiară. 
Nu mai erau aceleaşi miini ca mai înainte. Cea a Asmei îi păru 
lui Tanios caldă şi tremurătoare ca trupul unei păsări. Precum 
acel puişor de pasăre căzut din cuib, pe care îl culesese într-o zi 
în căuşul palmei şi care i se păruse speriat de mîna aceea 
străină, dar totodată liniştit că nu era părăsit. 

Se uitară împreună spre uşă. Apoi priviră unul spre celălalt. 
Îşi coborîră atunci privirile rizînd de emoție. Se priviră iarăşi. 
Pleoapele li se închiseră. Răsuflările lor se căutau în întuneric. 


Buzele vi s-au atins, apoi s-au îndepărtat, 

Ca şi cum v-aţi fi istovit partea voastră de fericire şi v-aţi fi 
temut să n-o încălcaţi pe aceea a altora, 

Eraţi nevinovați ? De ce anume te fereşte nevinovăția ? 

Pînă şi Creatorul ne spune să ucidem mieii pentru petrecerile 
noastre, 


Niciodată lupii... 


Dacă Tanios ar fi putut citi în ziua aceea versurile catiîrgiului 
necredincios, i-ar fi blestemat încă o dată „înţelepciunea de 
bufniţă”. Şi ar fi avut dreptate, căci avea să cunoască fericirea 
în casa Asmei. Fericire trecătoare? Toate fericirile sînt aşa, fie că 
durează o săptămînă sau treizeci de ani, vărsăm aceleaşi lacrimi 
cînd vine ultima zi şi am fi în stare să acceptăm osînda veşnică 
numai pentru a mai avea drept la încă o zi. 

O iubea pe fata asta; ea îl iubea, iar tatăl ei în mod evident îl 
plăcea. Erau cuvinte pe care le înţelegea de acum altfel. De 
pildă, cînd Rukoz îl numea „fiul meu!”, nu „fiu” era ceea ce 
trebuia să se înţeleagă, ci „ginere”, „viitor ginere”. Cum de nu 
văzuse pînă acum? Dacă fostul intendent îi vorbea astfel despre 
afacerile sale, era cu siguranţă pentru că vedea în el pe viitorul 
soţ al unicei sale fiice. 

Peste un an, ea va avea treisprezece ani, iar el şaisprezece, 
aproape şaptesprezece, se vor putea logodi, iar peste alţi doi 
ani, se vor putea căsători pentru a dormi unul lîngă celălalt. 

Vizitele sale acasă la Rukoz în cursul săptămînilor următoare 
nu făcură altceva decit să întărească această impresie. Gazda 
sa îi spunea de pildă, printre meandrele unei fraze: „Cînd îţi va 
veni rîndul să conduci tu toată treaba asta...”; sau chiar mai 
direct: „Cînd tu vei sta în casa asta...”, cu aerul că nu spune 
nimic deosebit, ca şi cum era de la sine înţeles. 

Viitorul îi apăru deodată ca fiind deja trasat, şi încă de mîna 
cea mai binevoitoare, din moment ce-i făgăduia dragoste, ştiinţă 
de carte din belşug, şi pe deasupra şi avere. 

Oare ce obstacol se mai găsea în calea sa? Gerios şi Lamia? 
Va şti cum să le obţină consimţămiîntul, sau dacă nu, nu va ţine 
seamă de ei. Şeicul? Cu siguranţă nu-i va cîştiga bunăvoința 
luînd-o în căsătorie pe fata duşmanului său, dar la ce i-ar trebui 
bunăvoința lui? Casa lui Rukoz nu se afla, la urma urmei, pe 
domeniile lui, iar dacă fostul intendent ştiuse cum să-l înfrunte 
de atita amar de vreme, de ce anume trebuia el să se teamă? 

Tanios era încrezător; dar observîndu-l îndeaproape pe 
viitorul lui „socru”, avea să se neliniştească din nou. 

Impresionat de averea lui Rukoz, de domeniul care nu 
contenea să se extindă, de opulenţa locuinţei lui, de scrisorile de 
protecţie pe care le etala şi, poate mai mult decit de orice, de 


violenţa lui verbală împotriva feudalilor, băiatul se lăsase 
convins că părintele Asmei nu mai era un proscris în căutarea 
reabilitării, ci un serios rival pentru şeic şi chiar egalul său. 

Este într-adevăr ceea ce Rukoz avea ambiția să devină - şi, 
pînă atunci, să pară. Prin bogăţie, era deja un rival; însă restul 
nu se produsese încă. De-a lungul anilor, stăpînul din Kfaryabaa, 
mai puţin avid de bani decît de plăceri, sărăcise lent; sipetul cu 
bani era cel mai adesea gol, iar dacă intervenţia precisă a 
emisarului englez îi îngăduise să facă faţă unei plăţi ieşite din 
comun, cu mare greutate se achitau oamenii de impozitele 
anuale care, în acei ani de război, deveneau tot mai 
împovărătoare. În sala mare a castelului, unele coloane aveau 
acum pete de mucegai şi de umezeală din pricina apei care se 
prelingea de pe acoperiş. În vreme ce Rukoz, tot mai prosper 
datorită viermilor-de-mătase, adusese pe cei mai destoinici 
meşteri pentru a-i pune să amenajeze un majlis de paşă; în sală 
puteau încăpea o sută douăzeci de persoane aşezate fără să se 
înghesuie. 

Mai trebuia şi ca oaspeţii ăştia să fie aici... Cu cît se mărea 
sala lui Rukoz, cu atît mai mult se observa cît era de goală; cu 
cît devenea mai frumoasă, cu atit părea mai de prisos. Tanios îşi 
dăduse în cele din urmă seama, iar cînd într-o bună zi fostul 
intendent îşi deschisese inima în faţa lui, văzuse că era tot o 
inimă de proscris. 

— Patriarhul mă proteja împotriva şeicului, dar acum s-a 
împăcat cu el. S-au dus împreună la emir, de parcă ar fi vrut să 
mă lipsească şi de al doilea protector. De atunci, în fiecare seară 
mă culc spunîndu-mi că asta e poate ultima mea noapte. 

— Bine, dar paznicii? 

— Le-am dublat lefurile săptămîna trecută. Dar dacă şi dintre 
cei doisprezece apostoli s-a găsit un luda... Nu mă mai pot bizui 
decit pe paşa din Egipt, să-i lungească Dumnezeu zilele şi să-i 
mărească imperiul! Numai că el are, nu-i aşa, şi alte griji decit 
persoana mea... 

„La insistenţele lui kweja Rukoz, fostul intendent al 
castelului, trupele egiptene au venit să stabilească la Dayrun un 
comandament cu două sute de oameni, care au rechiziţionat 
pentru locuinţe trei case mari împreună cu grădinile lor; ofiţerii 
locuiau înăuntru, iar soldaţii în corturi. Pînă atunci, trupele paşei 
nu veniseră chiar în vecinătatea noastră, în afara unor campanii 


trecătoare, în vreme ce în tîrguşoarele mai răsărite de pe Munte 
ele îşi aveau deja taberele instalate. 

Patrulele aveau de acum să se răspîndească dimineaţa şi 
seara pe străzile din Dayrun, Sahlain şi Kfaryabda...” 

Călugărul Elias înfăţişează aici o versiune care încă mai 
circulă şi astăzi, dar care mi se pare puţin credibilă. 

Rukoz trăise desigur cîţiva ani în Egipt, cunoştea dialectul 
ţării şi îşi cumpărase citeva concesii, printre care faimoasa 
scrisoare de protecţie; dar de aici pînă la a deplasa armatele 
paşei după bunul lui plac e cale lungă... Nu. Dacă trupele 
egiptene se apropiaseră de satul meu, era din pricină că 
prevăzuseră să se desfăşoare treptat în toate ungherele 
Muntelui, pentru a-şi întări autoritatea. 

Acestea fiind zise, este limpede că tatăl Asmei văzuse în 
acest lucru o binecuvîntare, îndeplinirea rugilor sale, şansa lui 
de salvare. Şi poate chiar mai mult decit atît... 


Tanios se afla în vizită la tatăl Asmei cînd îl văzu venind într- 
o zi de decembrie pe comandantul garnizoanei din Dayrun, Adel 
efendi, însoţit de alţi doi ofiţeri purtînd fesuri din fetru verde şi 
bărbi bogate, dar îngrijite. Cea dintii reacţie a băiatului a fost de 
neîncredere şi de îngrijorare, dar gazda sa, toată numai zîmbet, 
îi strecură: 

— Sînt prieteni, nu trec nici trei zile fără să vină să mă vadă. 

Rukoz îi făcuse totuşi semn Asmei să dispară, nu e niciodată 
bine să arăţi o fată soldaţilor. 

Odată luată această precauţie, primirea sa a fost călduroasă. 
Lui Tanios, îi înfăţişă pe cei doi ofiţeri ca pe „nişte fraţi, şi mai 
mult chiar decît fraţi”; iar lor, li-l prezentă bineînţeles pe băiat 
ca fiind „la fel de scump inimii mele ca propriul meu fiu”. 

„Cu nimic mai prejos decit o reuniune de familie”, scrie ironic 
pastorul Stolton, povestind în detaliu întîlnirea, povestire 
inspirată din ceea ce pupilul său - dintr-un motiv pe care-l vom 
înţelege numaidecit - îi adusese la cunoştinţă de îndată ce se 
întorsese la Sahlain. 

Ceea ce Tanios remarcă din primul moment la acei ofiţeri ai 
armatei Egiptului a fost faptul că nici unul nu era egiptean; Adel 


efendi era cretan de origine, iar aghiotanţii lui erau unul 
austriac, celălalt, circazian. Nimic uimitor în acest lucru, din 
moment ce Mehmet-Ali însuşi se născuse în Macedonia din 
părinţi albanezi. Cu toate astea, toţi vorbeau araba cu accent 
egiptean şi păreau devotați stăpînului lor şi dinastiei sale, cît şi 
idealurilor lui. Auzindu-i vorbind, părea că nu un război de 
cucerire purtau, ci o luptă pentru renaşterea popoarelor din 
Orient. Vorbeau despre modernizare, echitate, ordine şi 
demnitate. Tanios asculta cu interes, dînd uneori din cap în 
semn de sinceră aprobare. Cum ar fi putut fi altfel cînd aceşti 
bărbaţi energici atacau delăsarea otomană, vorbeau de 
deschiderea de şcoli pretutindeni, de formarea de medici, de 
ingineri. 

Băiatul fu la fel de impresionat cînd comandantul promise să 
pună capăt oricărei discriminări între comunităţile religioase şi 
să abolească toate privilegiile. La acest punct al discursului, 
Rukoz îşi înălţă cupa în sănătatea oaspeţilor, pentru victoria 
stăpînului lor, şi jură să-i jumulească şeicului mustaţa în chip de 
contribuţie la abolirea privilegiilor. Tanios nu avu nici o reţinere 
să bea o duşcă de arak închipuindu-şi scena - chiar ar mai fi 
adăugat cu plăcere şi bărbuţa lui Raad; şi încă o înghiţitură cînd 
Adel efendi făgădui abolirea, cu aceeaşi ocazie, a „privilegiilor 
străinilor”. 

Comandantul se lansă pe dată într-o înflăcărată diatribă, 
urmată de exemple: lucrul ăsta, în mod evident, îi stătea la 
inimă. 

— leri mă aflam în inspecţie prin sate şi pretutindeni unde 
mă ducea calul, mă simţeam acasă. Puteam intra în orice casă, 
ea mi-era deschisă. Pînă cînd am trecut prin faţa reşedinţei unui 
pastor englez. Pe grilaj se afla drapelul regelui său. Şi m-am 
simţit insultat. 

Dintr-o dată Tanios nu mai izbuti să-şi înghită arakul şi nu 
mai îndrăzni nici măcar să-şi ridice ochii de teamă să nu se 
trădeze. După toate aparențele, ofiţerul nu ştia, nu putea bănui 
că acea casă interzisă de un drapel străin era şi casa lui. 

— Este oare normal, stăruia Adel efendi, ca străinii să fie mai 
favorizați, mai respectaţi, mai temuţi decit fiii tării? 

Amintindu-şi că nu era nici el chiar un fiu al ţării - nici un fiu 
al Egiptului, nici măcar al acestui Munte pe care-l cucerise -, 
socoti util să clarifice: 


— Nici eu nu sînt născut aici, o să-mi ziceţi voi. (Nimeni nu s- 
ar fi încumetat să i-o zică.) Dar m-am pus în slujba acestei 
glorioase dinastii, am adoptat limba ţării, religia ei, uniforma ei, 
m-am bătut sub drapelul ei. În timp ce englezii ăştia, chiar trăind 
printre noi, nu caută să servească decit politica Angliei şi nu 
respectă decit drapelul englez, îşi închipuie că asta îi aşază 
deasupra legilor noastre... 

Rukoz se grăbi să spună, cu glas tare, că nu era deloc cazul 
să-l compare pe Adel efendi cu acei străini, că englezii ăia erau 
neamul cel mai arogant ce poate să existe, că Excelenţa sa 
evident nu era un străin, ci un frate. Tanios nu spuse nimic. 

„Pupilul meu era, cu toate astea, uimit mai mult decit a voit 
să-mi mărturisească, va nota pastorul. Pe de-o parte, era 
afecțiunea sa sinceră faţă de mine şi de doamna Stolton, şi 
ataşamentul său faţă de opera noastră educativă. Dar, în acelaşi 
timp, el nu putea fi total insensibil la faptul că străinii puteau 
beneficia de privilegii la care oamenii locului nu au acces. Simţul 
său de echitate era oarecum pus la încercare. 

Inţelegindu-i uimirea, i-am explicat că în general privilegiile 
erau scandaloase într-o societate întemeiată pe drept, dar că 
invers, într-o societate în care domneşte arbitrariul, privilegiile 
constituiau uneori o barieră împotriva despotismului, devenind 
astfel, în mod paradoxal, nişte oaze de dreptate şi de echitate. 
Este cu siguranţă cazul societăţii orientale de astăzi, fie că e 
otomană sau egipteană. Ceea ce este scandalos nu e faptul că 
soldaţii nu pot intra liber în Misiunea noastră din Sahlain sau în 
locuinţa unui englez. Ceea ce este propriu-zis scandalos este că 
ei îşi iau dreptul de a pătrunde după bunul lor plac în orice 
şcoală şi în orice casă din ţară. Ceea ce este scandalos nu este 
faptul că nu pot pune mîna pe persoana unui supus britanic, ci 
că pot dispune după plac de toate persoanele care nu 
beneficiază de protecţia uneia din marile Puteri. 

Am sfîrşit spunînd că dacă aceşti oameni ar vrea abolirea 
privilegiilor, modul corect de a proceda nu ar fi acela de a-i 
supune pe străini sorții deloc de invidiat a populaţiei locale, ci 
dimpotrivă de a trata orice persoană la fel cum sînt trataţi 
străinii. Căci aceştia sînt pur şi simplu trataţi aşa cum trebuie să 
fie orice fiinţă umană... 

Mă tem că m-am cam înfuriat formulîndu-mi răspunsul, iar 
doamna Stolton mi-a reproşat-o, dar mi se pare că pupilul meu a 


fost sensibil la punctul meu de vedere.” 

Pastorul a fost însă mai puţin ascultat cînd şi-a sfătuit elevul 
aflat în pensiune să se ferească de a se mai duce pe viitor într-o 
casă frecventată de militari egipteni. Este cu siguranţă ceea ce 
ar fi poruncit înţelepciunea. Dar contraponderea acestei 
înţelepciuni era zîmbetul Asmei, precum şi întregul drum viitor 
pe care-l lumina acel zîmbet. 

Pentru nimic în lume Tanios n-ar fi dorit să renunţe la aşa 
ceva. 

Subiectul delicat ce umbrise prima întîlnire cu ofiţerii nu 
avea de altfel să mai revină în discuţie. În cele două sau trei daţi 
cînd Tanios îi întîlni iarăşi acasă la Rukoz, se vorbi mai ales 
despre  peripeţiile războiului, despre inevitabila victorie a 
stăpînitorului Egiptului asupra sulta- nului otoman şi din nou 
despre abolirea privilegiilor, dar numai cele ale feudalilor, cu o 
atenţie deosebită pentru cazul şeicului Francis şi soarta 
făgăduită mustăţii lui. 

Tanios nu se simţi stingherit să bea iarăşi în cinstea acestei 
fericite perspective. Ajunsese la un soi de compromis cu sine 
însuşi în legătură cu chestiunea privilegiilor; să fie menținute 
cele ale cetăţenilor străini, să fie abolite cele ale şeicilor. Ceea 
ce permitea să fie menajate îngrijorările pastorului englez şi 
totodată aspiraţiile tatălui Asmei, cît şi propriile sale înclinații. 

Oare nu exista, într-adevăr, între cele două tipuri de privilegii 
o diferenţă de natură? Dacă acele favoruri acordate englezilor 
constituiau deocamdată - căci admitea acest lucru - o barieră în 
calea despotismului, privilegiile exagerate ale familiilor feudale, 
care erau exercitate de generaţii asupra unei populaţii 
resemnate, nu slujeau nici unei cauze identificabile. 

Acest compromis era pe placul inimii şi inteligenţei lui, iar 
băiatul rămase liniştit după ce-l descoperi. Atît de liniştit încît nu 
văzu între cele două tipuri de privilegii o altă diferenţă, care ar fi 
trebuit cu toate astea să-i sară în ochi: împotriva Puterilor 
străine, ofiţerii viceregelui Egiptului nu puteau face mare lucru, 
puteau doar să bombăne, să înjure şi să bea. Dar împotriva 
şeicului, puteau. Mustaţa lui era mai uşor de jumulit decît coama 
leului britanic. 


A şasea trecere 
O ciudată mijlocire 


Era scris că nenorocirile care ne-au lovit satul trebuiau să 
culmineze printr-un act îngrozitor, purtător de blestem: uciderea 
patriarhului de trei ori venerat, de nişte miini ce nu păreau cu 
toate astea deloc făcute pentru crimă. 


Cronica muntenească, opera călugărului Elias 


Anul 1838 a fost catastrofal încă de la început; pe 1 ianuarie 
a fost cutremurul de pămînt. Urmele lui au rămas în piatră, ca şi 
amintirea sa. 

Satul dormita de săptămîni întregi sub un strat de zăpadă, 
creştetul pinilor era greu de neaua adunată, iar copiii în curtea 
şcolii se înfundau în nămeţi pînă mai sus de pulpe. Însă cerul era 
limpede în dimineaţa aceea. Nici urmă de nor. Era „soare cu 
dinţi” - multă lumină, dar fără căldură. 

Spre amiază, sau puţin mai înainte, s-a simţit ceva ca un 
vuiet. Ca un muget ce urca din măruntaiele pămîntului, dar 
sătenii începuseră să scruteze cerul, vorbindu-şi de la o casă la 
alta. Poate că era un tunet îndepărtat sau o avalanşă... 

Citeva secunde mai tîrziu, un alt vuiet, mai violent. Zidurile 
se cutremurau, iar oamenii se pomeniră cu toţii afară strigînd: 
„Hazze! Hazze!” Unii alergau spre biserică. Alții 
îngenuncheaseră pe loc, rugîndu-se cu voce tare, |n vreme ce 
se aflau deja oameni care trăgeau să moară sub dărimături. Şi 
îşi amintiră cu toţii că încă din zori cîinii urlau fără întrerupere şi 
tot astfel şacalii din vale, care de obicei nu se făceau auziţi pînă 
seara. 

„Oamenii care se găseau în preajma fintînii au fost martori 
atunci, zice Cronica, la un spectacol ce i-a înspăimîntat. Fațada 
castelului se crăpa în faţa ochilor lor, crăpătura se întindea în 
viteză ca pricinuită de nişte foarfeci uriaşe. Amintindu-şi de un 


pasaj din Sfînta Scriptură, mai multe persoane îşi întorseseră 
capetele, de teamă de a nu fi transformate în stane de sare 
dacă ar fi privit cu ochii lor mînia lui Dumnezeu.” 

Castelul nu se prăbuşi în anul acela, şi nici vreuna dintre 
aripile lui; cu excepţia acelei fisuri, avu chiar destul de puţin de 
suferit. De altfel, lucru remarcabil, zidul crăpat e tot în picioare 
şi-n zilele noastre. În picioare dimpreună cu fisura lui, cînd alte 
ziduri ale castelului, mai vechi sau mai noi, s-au năruit de 
atunci. În picioare printre bălării, ca şi cum faptul că vestise 
nenorocirea îl pusese la adăpost de ea. Sau ca şi cum mesajul 
nu se împlinise încă pe de-a întregul. 

În schimb, în sat fură numărate vreo treizeci de victime. 

— Lucru şi mai grav încă, îmi spuse Gebrayel, casa 
catîrgiului se prăbuşise. O clădire veche unde-şi adunase mii de 
lucrări din toate genurile. Era, vai, o comoară! 

Memoria Muntelui nostru! Nader era plecat cu drumurile lui, 
departe de Kfaryabda. Cînd s-a întors, o săptămînă mai tirziu, se 
topise zăpada şi toată biblioteca lui se descompunea în noroi. Se 
zice că avea printre cărţi... 

De cîtva timp nu mai ascultam, rămăsesem la prima lui 
frază. 

— Lucru şi mai grav, aşa ai spus ? Mai grav decit cele treizeci 
de victime? 

Îi sclipea în privire scînteia provocării. 

— Cel puţin la fel de grav. Atunci cînd se produce un 
cataclism, mă gîndesc desigur la oameni şi la suferinţele lor, dar 
la fel de mult tremur pentru vestigiile vremilor trecute. 

— Ruinele la fel ca şi oamenii? 

— Dar, bine, pietrele acelea cioplite, foile acelea peste care 
a trudit autorul sau copistul, piînzele acelea zugrăvite, 
mozaicurile acelea sînt tot fragmente de umanitate, este tocmai 
acea parte din noi pe care o sperăm a fi veşnică. 

Oare ce pictor ar vrea să mai supravieţuiască pînzelor sale? 

In pofida ciudatelor preferinţe ale lui Gebrayel, nu 
distrugerea cărţilor catîrgiului a făcut ca anul acela să fie numit 
dezastruos. Şi nici cutremurul de pămînt, de altfel, care n-a fost 
decit plaga prevestitoare. Nici măcar uciderea patriarhului. 
„Anul întreg de la un capăt la celălalt n-a fost, ne spune 
Cronica, decit un lanţ de nenorociri. Boli necunoscute, naşteri 
monstruoase, alunecări de teren, şi mai presus de toate 


foametea şi extorcările. Impozitul anual a fost colectat de două 
ori, în februarie, apoi iarăşi în noiembrie; şi, ca şi cum asta nu 
era de ajuns, cei ce stringeau taxele se străduiră să le 
multiplice, taxe pe persoane, pe capre, pe mori, pe săpun, pe 
ferestre... Oamenii nu mai aveau nici piaştri negri, nici piaştri 
albi, nici provizii, nici animale. 

lar cînd aflară că egiptenii aveau de gînd să le confişte 
animalele de povară şi de tracţiune, oamenii din Kfaryabda nu 
mai avură de ales decît să dea brînci măgarilor şi catiîrilor din 
înaltul falezei...” 

Nu era, în ciuda aparenţelor, o acţiune născută din ciudă şi 
nici un act de rezistenţă. Doar o precauţie, explică cronicarul, 
căci odată animalele reperate şi confiscate, oamenii 
comandantului Adel efendi îl înhăţau pe proprietar pentru a-l sili 
să-şi conducă el însuşi animalul „înrolat”. „Cel mai rău dintre 
guvernanţi nu e cel care te ciomăgeşte, ci acela care te obligă 
să te ciomăgeşti singur”, conchide el. 


În aceeaşi ordine de idei, călugărul Elias semnalează faptul 
că locuitorii Kfaryabdei îşi impuneau să nu mai iasă din casele 
lor la anumite ore. Oamenii paşei din Egipt umblau de colo-colo 
peste tot, la bărbier, la băcan, la cafegiul din Blata ca să joace 
tawle, iar seara apăreau în bandă, beţi, pentru a cînta şi a striga 
în piaţă şi pe străzile învecinate, astfel că nimeni nu mai 
frecventa acele locuri, nu din bravadă, ci încă o dată dintr-o 
înţeleaptă precauţie, căci soldaţii făceau în aşa fel încît în 
fiecare zi se legau de cîte un trecător, umilindu-l în fel şi chip 
sub diferite pretexte. 

Incepînd de pe la mijlocul lui februarie, şeicul hotărî la rîndu-i 
să se închidă în castelul său şi să nu mai vină nici măcar pînă în 
faţa porţii; tocmai aflase că Said beyk, seniorul din Sahlain, pe 
cînd se plimba pe domeniul lui, fusese oprit de o patrulă care-i 
ceruse să-şi decline identitatea... 

Incidentul îl cufundase pe stăpînul din Kfaryabda într-o 
profundă melancolie. Supuşilor săi, care urcau la castel să-l 
vadă şi care-l implorau să intervină pe lingă comandantul 
egiptean, le răspundea prin formule compătimitoare, uneori prin 
cîteva făgăduieli; dar nu se clintea. Unii vedeau în acest lucru 
recunoaşterea neputinței, alţii - o dovadă de insensibilitate. 
„Cînd cel ce suferă o ofensă este fiul unei case mari, şeicul se 


consideră ofensat; dar cînd noi, fermierii, sîntem cei ce 
suferim...” 

Preotul fu nevoit să-i facă reproşuri: 

— Înălţimea Ta se arată semeţ faţă de egipteni, iar aceştia 
văd aici probabil dispreţ, ceea ce îi aţiţă să devină pe zi ce trece 
mai feroce. 

— Şi ce-ar trebui să fac, buna? 

— Să-l pofteşti pe Adel efendi la castel, să-i arăţi puţină 
consideraţie... 

— Ca să-i mulţumesc pentru tot ce ne-a făcut, nu-i aşa? Dar 
dacă oamenii asta vor, n-am să mă opun. Khweja Gerios îi va 
scrie o scrisoare chiar astăzi pentru a-i spune că voi fi onorat să- 
| primesc şi să discut cu el. Vom vedea atunci cum stau lucrurile. 

A doua zi, spre sfîrşitul dimineţii, un soldat veni aducînd 
răspunsul, pe care Gerios îl desfăcu la semnul stăpînului său şi-l 
parcurse din ochi. În sala de primire se afla mulţimea gravă ce 
se aduna cu fiecare prilej neplăcut. 

Toţi putură vedea cum soţul Lamiei se congestiona la obraz, 
fără ca arakul să fi fost de data asta unica pricină. 

— Adel efendi nu vrea să vină, înălţimea Voastră. 

— Presupun că insistă să mă deplasez eu însumi pînă în 
tabăra lui... 

— Nu, vrea ca înălţimea Voastră să meargă să-l întîlnească 
în după-amiaza asta... la Rukoz acasă. 

Privirile erau acum toate fixate pe mîna şeicului, care se 
strînse ghem peste boabele şiragului de mătănii. 

— N-am să merg acolo. Dacă mi-ar fi propus să merg la 
Dayrun, mi-aş fi spus: e un om puternic, ne îndoim un pic, apoi 
ne îndreptăm iarăşi. Dar, acolo, el nu caută împăcarea, vrea 
doar să mă umilească. 

Sătenii se consultară din priviri în linişte, apoi preotul vorbi în 
numele lor. 

— Dacă întîlnirea asta e necesară pentru a lămuri 
neînțelegerile şi a evita alte suferinţe... 

— Nu insista, buna, nu voi pune niciodată piciorul în casa 
aceea construită cu banii care mi-au fost furaţi. 

— Nici măcar pentru a salva satul şi castelul? 

Cel ce pusese această întrebare fusese Raad. Tatăl său îl fixă 
într-o tăcere de moarte. Căutătura i se înăspri, apoi păru jignită. 
Apoi dispreţuitoare. În cele din urmă şeicul îşi întoarse ochii de 


la el, pentru a reveni la preot. Căruia, după cîtva timp, i se 
adresă cu o voce ostenită. 

— Ştiu, buna, ăsta e orgoliu, sau numeşte-l cum vrei, dar nu 
pot face altfel. N-au decît să-mi ia castelul, satul, nu mai aştept 
nimic de la viaţă. Dar să-mi lase orgoliul. Voi muri fără să fi 
trecut pragul acelei case de hoţi. Dacă atitudinea mea pune 
satul în pericol, ucideţi-mă, smulgeţi-mi haina şi îmbrăcaţi-l pe 
fiul meu cu ea pentru a-l pune în locul meu. El va accepta să se 
ducă în casa lui Rukoz. 

Pe frunte nişte vene i se umflară. lar privirea i se înăspri atit 
de tare că nimeni nu mai cuteză să scoată o vorbă. 

Atunci Gerios, devenit mai îndrăzneţ datorită alcoolului ce-i 
pătrunsese în sînge pe tot parcursul zilei, avu un soi de 
iluminare: 

— De ce să vorbim de ucidere şi de doliu ? Domnul să-i 
lungească viaţa înălţimii Voastre şi s-o păstreze deasupra 
capetelor noastre, dar nimic nu-i interzice să-l trimită pe fiul şi 
moştenitorul său pentru a-i ţine locul la această întîlnire. 

Şeicul, încă jignit de intervenţia lui Raad, nu spuse nimic, 
ceea ce oamenii interpretară ca pe un gest de aprobare. Lăsă 
lucrurile în voia lor şi se retrase în odaia sa luînd cu sine jocul cu 
boabe de mătănii. 

Întîlnirea din casa lui Rukoz a fost scurtă. Ea nu avea alt 
obiect decit de a aduce o oarecare desconsideraţie mustăţii 
şeicului, iar venirea fiului său a fost considerată de toţi drept o 
umilire suficientă. Raad izbuti să spună în şapte feluri diferite că 
satul nu avea decit sentimente de loialitate faţă de viceregele 
Egiptului şi fidelul său aliat, emirul. lar ofiţerul promise că 
oamenii săi se vor arăta pe viitor mai puţin severi cu cei din sat. 
Apoi se retrase după o jumătate de ceas, pretextind o altă 
întîlnire. 

Tînărul şeic, în schimb, negrăbindu-se prea tare să se 
întoarcă să-şi înfrunte tatăl, acceptă să facă un tur al proprietăţii 
la braţ cu „hoţul”, „sceleratul”, „proscrisul”... 

Între cei doi bărbaţi avea să se nască dacă nu o prietenie, 
cel puţin o conivenţă. Totodată, conflictul pînă atunci latent 
dintre Raad şi tatăl său izbucni la lumina zilei. 

Timp de cîteva săptămîni, castelul găzdui două curţi rivale, 
care nu o dată fură pe punctul să se încaiere. 

Lucrul ăsta nu dură totuşi mult. Cei ce se grupaseră în jurul 


tinărului şeic cu speranţa că va da dovadă de mai multă 
înţelepciune faţă de egipteni fură nevoiţi s-o lase mai moale. 
Uşurătatea, inconsistenţa lui le săriră în ochi. Curînd tînărul nu 
mai rămase decit cu vreo cinci-şase tovarăşi de purtări urite, 
beţivi şi dezmăţaţi, pe care sătenii de rînd îi dispreţuiau. Mai 
trebuie de asemenea spus că fusese prost servit nu numai de 
stîngăciile şi incoerenţele de care dădea dovadă, ci şi de 
accentul său, accentul „detestat” al lăcustelor din Jord, de care 
nu se putuse niciodată dezbăra şi care înălța un zid între el şi 
supuşii săi. 

Tanios nu aprecia deloc relaţia dintre Rukoz şi Raad. 

Că acesta era o unealtă în lupta împotriva şeicului era în 
stare să priceapă. Dar el nu avea nici un chef să priceapă. 
Neîncrederea în fostul lui coleg era intactă şi nu scăpa nici o 
ocazie de a-l preveni pe tatăl Asmei împotriva lui. 

Cînd sosea uneori acasă la acesta, venind de la şcoala 
pastorului, şi vedea în faţa casei calul lui Raad şi pe oamenii din 
escorta lui, îşi continua drumul fără să se mai oprească, chiar 
dacă avea s-o vadă pe Asma abia o săptămînă mai tîrziu. 

O singură dată se lăsă luat pe nepregătite. Venise în cursul 
dimineţii, îşi găsise prietena singură în sala cea mare, 
rămăseseră cîtva timp împreună. Cînd se pregătea să iasă, dădu 
nas în nas cu Rukoz şi Raad, cu hainele murdare de noroi, cel 
din urmă arătînd triumfător o vulpe tînără plină de sînge. 

— Vinătoarea a fost bună după cum se vede. 

Tonul lui Tanios era în mod voit dispreţuitor, lucru pe care-l 
arătă limpede continuînd să meargă în timp ce le vorbea. Însă 
cei doi bărbaţi nu se arătară deloc ofuscaţi. Rukoz îi propuse 
chiar, pe tonul cel mai amabil, să rămînă să mănînce nişte fructe 
împreună cu ei. Tanios se scuză, pretextîind că era aşteptat în 
sat. Atunci, în mod cu totul surprinzător, Raad se apropie, îi 
puse mîna pe umăr: 

— Şi eu am să mă întorc la castel. Am nevoie să mă spăl şi 
să mă odihnesc. Vom face drumul împreună. 

Tanios nu putea refuza, acceptă chiar să i se împrumute un 
cal şi se pomeni călărind alături de Raad şi de doi dintre 
derbedeii din anturajul acestuia. 

— Aveam nevoie să-ţi vorbesc, spuse tînărul pe tonul cel mai 
blind. 

Tanios îşi dăduse seama. Schiţă un zîmbet politicos. 


— Eşti prieten cu khweja Rukoz şi am devenit şi eu prietenul 
său, e timpul să cam dăm uitării ceea ce ne-a putut opune cînd 
eram copii. Tu ai fost sîrguincios la carte, iar eu am fost 
scandalagiu, dar acum am crescut amindoi. 

Tanios avea şaptesprezece ani şi o bărbuţă care-i încadra 
chipul; Raad avea optsprezece şi purta cioc ce-i acoperea 
bărbia, după cum avea şi patriarhul, dar negru şi puţin mătăsos. 
Asupra lui se fixară ochii lui Tanios, înainte de a se întoarce 
gînditori spre drum. 

— Rukoz îmi zice că-ţi vorbeşte întotdeauna cu mare 
încredere şi că-ţi ascultă părerile cu multă reculegere. El 
consideră că ar trebui să-ţi vorbesc şi eu şi să te ascult. 

Tonul era acum confidenţial, dar cei doi bărbaţi ce-l însoțeau 
pe Raad ciuleau urechea la fiecare vorbă spusă. Fiul Lamiei avu 
un gest de resemnare. 

— Bineînţeles, nimic nu ne împiedică să vorbim deschis... 

— Sînt atit de fericit că am redevenit prieteni! 

Prieteni? Că am redevenit prieteni? Vreme de luni întregi se 
duseseră împreună în fiecare dimineaţă la aceeaşi şcoală pe 
acelaşi drum şi nu-şi adresaseră aproape niciodată vreun cuvint! 
Tanios nu avea de altfel în clipa aceea nici un gînd amical. 
„Enervant cînd vrea să fie dezagreabil, enervant şi cînd vrea să 
fie agreabil”, îşi spunea el... Cu toate astea, Raad zimbea cu 
încîntare. 

— Din moment ce acum sîntem prieteni, poţi să mi-o spui, e 
adevărat că ai intenţii în legătură cu fata lui Rukoz ? 

Aşadar asta era, ăsta era motivul tuturor acelor amabilităţi. 
Tanios avea cu atit mai puţin chef să se destăinuie cu cît 
oamenii tînărului şeic se apropiara şi mai mult cu mutre de cîini 
ademeniţi. 

— Nu, nu am nici o intenţie în legătură cu fata asta. Nu am 
putea vorbi despre altceva? 

Trase de hăţuri, iar calul se cabră. 

— Desigur, zise Raad, o să vorbim imediat despre altceva, 
dar aveam nevoie să-mi dai asigurări în legătură cu Asma. 

Tocmai i-am cerut mîna tatălui ei. 


Prima reacţie a lui Tanios a fost de dispreţ şi de neîncredere. 


Avea încă în ochi privirea Asmei, iar degetele încă simțeau 
mîngiierea ei. Şi mai ştia şi ce gindea Rukoz în sinea lui despre 
Raad. Să se folosească de paiaţa asta pentru a-i slăbi tatăl, da; 
dar ca să se lege de el pînă la sfîrşitul vieţii, fostul intendent era 
mult prea şmecher pentru a face aşa ceva. 

Cu toate astea, cînd tînărul şeic veni să călărească alături de 
el, Tanios nu se putu împiedica să-l întrebe, pe un ton ce se 
dorea destins: 

— Şi care a fost răspunsul lui? 

— Al lui Rukoz ? A răspuns aşa cum se cuvine să răspundă 
orice om de rînd cînd stăpinul îi face cinstea de a se interesa de 
fiica lui. 

Tanios nu mai avea nimic să-i spună acestui detestabil 
individ, sări jos de pe calul pe care i-l împrumutase şi făcu cale- 
ntoarsă. Drept acasă la Rukoz. Pe care-l găsi stînd ghemuit 
parcă în el însuşi, la locul lui obişnuit din sala cea mare, singur, 
fără vizitatori, paznici sau slujnice, înconjurat de rotocoale de 
fum din narghilea şi cu o cafea alături. Părea dus pe gînduri şi 
întrucitva dezamăgit. 

Văziîndu-l însă pe Tanios, avu un acces de jovialitate şi-l 
primi cu îmbrăţişări, chiar dacă îşi luaseră rămas-bun cu trei 
sferturi de ceas mai devreme. 

— Sînt atit de fericit că te-ai întors! Şeicul Raad te-a tras 
după el cu de-a sila, cînd eu doream să stau liniştit cu tine ca să- 
ţi vorbesc ca unui fiu, fiul pe care Dumnezeu mi l-a trimis în 
amurgul vieţii. 

Îl apucă de mînă. 

— Am o veste importantă să-ţi anunţ. O mărităm pe sora ta 
Asma. 

Tanios îşi trase mîna îndărăt. Tot trupul său se dădu înapoi 
pentru a se lipi, a se strivi de perete. Fumul se îndesi de la 
cuvintele lui Rukoz, devenind sufocant. 

— Ştiu, tu şi cu mine am avut de suferit de pe urma şeicilor, 
dar Raad ăsta nu e ca taică-său. Dovada e că a acceptat să vină 
în casa asta pentru binele satului, pe cînd celălalt s-a 
încăpăţinat. Dar n-avem treabă cu bătrînul şeic, îl avem pe 
moştenitor de partea noastră, avem viitorul. 

Tînărul îşi mai venise în fire. Avea acum privirea înfiptă în 
ochii înfundaţi în orbite ai lui Rukoz, care păru că stă să se 
prăbuşească. 


— Credeam că viitorul, pentru tine, înseamnă dispariţia 
şeicilor... 

— Da, asta-i convingerea mea şi nu mi-o voi schimba. 
Feudalii trebuie să dispară şi, ai să vezi, îi fac eu să dispară. Dar 
ce mod mai bun de a cuceri o fortăreață decit să-ţi asiguri aliaţi 
din interior? 

Pe chipul lui Rukoz, Tanios nu mai izbutea să vadă decit 
urmele acelea de vărsat care se adinceau şi mai mult, ca nişte 
găuri scobite de nişte insecte parazite. 

Se lăsă un moment de tăcere. Rukoz trase în piept fumul 
narghilelei. Tanios văzu cum se înroşesc tăciunii, apoi se 
întunecă. 

— Asma şi cu mine ne iubim. 

— Nu spune prostii, tu eşti fiul meu, iar ea e fiica mea, doar 
n-am să-mi dau fata după fiul meu! 

Asta era prea mult pentru băiat, prea multă ipocrizie. 

— Eu nu sînt fiul tău şi vreau să vorbesc cu Asma. 

— Nu poţi să vorbeşti cu ea, e în baie. Se pregăteşte. Miine 
oamenii vor afla vestea şi vor dori să vină să ne felicite. 

Tanios sări în sus, alergă afară din încăpere, de-a lungul 
coridorului, pînă la o uşă pe care o ştia ca fiind cea de la odaia 
Asmei. Uşă pe care o deschise şi o împinse cu un gest brusc. 
Fata era acolo, aşezată goală în cada din cupru, o slujnică 
turnîndu-i apă fiartă pe păr. Scoaseră amîndouă acelaşi țipăt. 
Asma îşi încrucişa braţele peste piept, iar slujnica se aplecă să ia 
un ştergar de pe jos. 

Nedezlipindu-şi ochii de ceea ce încă mai putea vedea din 
pielea iubitei sale, Tanios nu se clintea din loc. Şi cînd Rukoz 
împreună cu zbirii lui veniţi în goană puseră mîna pe el spre a-l 
trage îndărăt, el arbora o falsă beatitudine, fără să se zbată şi 
fără măcar să încerce să pareze loviturile. 

— Pentru ce vă pierdeţi cumpătul astfel ? Dacă sîntem frate 
şi soră, ce rău e c-o văd goală? Începînd din seara asta, o să 
dormim în fiecare noapte în aceeaşi cameră, aşa cum fac toţi 
fraţii şi surorile din ţara asta. 

Tatăl Asmei îl înşfăcase de chica albă. 

— Ţi-am făcut prea mare cinste numindu-te fiul meu. Nimeni 
n-a ştiut vreodată al cui fiu eşti. Nu vreau un bastard ca fiu şi 
nici ca ginere. Scoateţi-l de aici! Nu-i faceţi rău, dar dacă 
vreunul dintre voi îl mai vede dînd tîrcoale prin preajma 


proprietăţii mele, să-i rupă gitul! 

Ca şi cum trupul dezbrăcat al Asmei îi deschisese ochii, 
Tanios îşi regăsise luciditatea. Îmbibată de furie împotriva lui 
însuşi şi de remuşcare, dar şi de seninătate. 

li era ciudă, fireşte, că nu prevăzuse trădarea asta. Obsedat 
de ascensiune socială, Rukoz n-ar fi vrut să-şi termine cariera 
acolo de unde o începuse, dindu-şi unica fiică unui fiu de 
intendent - sau, şi mai rău, unui bastard - cînd o putea da 
moştenitorului unei „Case”. lar pentru Raad, pe care cu 
siguranţă îl chinuia zi de zi spectrul ruinei, a pune mîna pe 
averea promisă Asmei nu putea fi decit un lucru binevenit. 

Mergind pe drum spre Kfaryabda, Tanios se învinuise la 
început pentru propria-i orbire. Apoi începuse să cugete. Nu la 
vreo răzbunare copilărească, ci la modul precis în care ar mai fi 
putut împiedica acea căsătorie. 

Lucrul nu i se părea cu neputinţă. Dacă Rukoz ar fi fost un 
parvenit ca atiţia alţii, burghezi sau fermieri îmbogăţiţi, bătrînul 
şeic s-ar fi resemnat poate cu mezalianţa asta. Nu era în mod 
evident cazul; el care nu voise nici măcar să se coboare pînă la 
a trece pragul casei „hoţului”, cum ar putea consimţi la o 
asemenea uniune? Tanios ştia că avea să găsească în şeic un 
aliat abil şi hotărît. 

Porni să meargă tot mai repede, şi fiecare pas îi dezvăluia o 
durere la picioare, la coaste, la umăr, la pielea capului. Dar nu-i 
da atenţie, doar un singur lucru avea importanţă, pînă la 
obsesie: Asma va fi a lui, chiar de-ar fi fost să treacă peste 
trupul tatălui ei. 

Ajungînd în sat, o luă la dreapta pe nişte poteci care, peste 
cîmp şi apoi pe la marginea pădurii de pini, duceau la castel 
evitînd Blata. 

Odată sosit, nu pe şeic se duse să-l vadă, ci pe părinți. 
Cărora le ceru foarte solemn să-l asculte, punîndu-i să 
făgăduiască dinainte că nu vor încerca să folosească argumente 
împotriva lui, cu ameninţarea că-l vor vedea plecînd pentru 
totdeauna. 

Ceea ce le-a spus mai apoi este relatat aproape cu aceleaşi 
cuvinte de către călugărul Elias în Cronica sa, şi de către 
pastorul Stolton pe o foaie volantă inserată în efemeridele din 
anul 1838, dar întocmită probabil mult mai tîrziu. Pe aceasta din 
urmă o reproduc eu, pentru că ea corespunde cu ceea ce Tanios 


însuşi a relatat despre propriile sale cuvinte. 

„«Să ştiţi c-o iubesc pe fata asta şi că ea mă iubeşte, şi că 
tatăl său mi-a dat de înţeles că-mi acorda mîna ei. Dar Rukoz şi 
Raad şi-au bătut joc de mine amindoi, iar eu mi-am pierdut orice 
speranţă. Pînă la sfîrşitul săptămînii, dacă nu mă logodesc cu 
Asma, fie îl omor pe Raad, fie mă omor, şi voi ştiţi bine că n-am 
să şovăi s-o fac.» «Orice, numai asta nu», spuse maică-sa, care 
nu-şi revenise niciodată complet după greva foamei făcută de 
fiul ei cu doi ani mai înainte. Îi luă mîna soţului ei, implorîndu-l 
parcă, iar acesta, la fel de tulburat, i se adresă lui Tanios rostind 
fraza următoare: «Căsătoria de care te temi nu se va face. Dacă 
nu izbutesc s-o împiedic, înseamnă că nu sînt tatăl tău!»” 

Modul ăsta emfatic de jurămiînt nu era ceva neobişnuit la 
oamenii locului, însă în acele circumstanţe - cele ale dramei ce 
se desfăşura, precum şi cele ale originii lui Tanios -, vorbele 
astea, departe de a fi rizibile, deveneau patetice. 

„Destinul îşi stringea laţul, spune Cronica, iar moartea dădea 
tîircoale.” 


Tanios avea impresia că ea dădea tîrcoale în jurul lui. Şi nu 
era prea sigur că voia s-o îndepărteze. Pe cînd Gerios, de obicei 
atit de moale, părea decis să se bată împotriva Providenţei şi să 
se aşeze de-a curmezişul drumului ei. 

Cei din sat, care nu au avut niciodată nici o compasiune 
pentru acest om - printre ei fiind şi Gebrayel „al meu”, dar şi 
numeroşi alţii - afirmă că intendentul castelului s-ar fi arătat 
mult mai puţin voluntar dacă aspiraţiile lui Tanios n-ar fi coincis 
cu cele ale şeicului şi dacă ar fi fost nevoit să se ciocnească cu 
acesta. Asta înseamnă să nu ţinem seamă de schimbarea 
sufletească a lui Gerios, aflat în toamna unei vieţi de eşecuri, pe 
care le analizase întorcîndu-le pe toate feţele. Se simţea angajat 
într-o încercare de salvare. Salvarea fiului său, dar şi salvarea 
propriei sale demnități de bărbat, de soţ, de tată, de prea mult 
timp călcată în picioare. 

Chiar în seara aceea, la puţină vreme după întoarcerea lui 
Tanios şi discuţia cu el, se duse la şeic şi-l găsi în sala mare a 
castelului, mergînd de la un stîlp la altul, singur, cu capul 
descoperit, alb şi ciufulit. In mînă ţinea un şirag de mătănii pe 
care le rostogolea cu pocnituri succesive, punctindu-şi parcă 
oftaturile. 


Intendentul veni să se aşeze lîngă uşă. Fără să spună nimic, 
grăitoare fiindu-i doar prezenţa pe care o lampă apropiată o 
făcea să pară mai mare. 

— Ce este, Khweja Gerios, pari la fel de preocupat ca mine. 

— E vorba de fiul meu, înălţimea Voastră. 

— Fiii noştri, speranţa noastră, crucea noastră. 

Se pomeniră stînd alături, unul lîngă celălalt, deja istoviţi. 

— Nici cu fiul tău nu e prea uşor să te înţelegi, reluă şeicul, 
dar ai cel puţin impresia că pricepe cînd îi vorbeşti. 

— Poate că pricepe, dar nu face decit după capul lui. Şi de 
fiecare dată cînd ceva îl năuceşte, spune că se lasă să moară. 

— Pentru ce motiv, de data asta? 

— E îndrăgostit de fata lui Rukoz, iar cîinele ăsta l-a făcut să 
creadă că i-o va da. Cînd a aflat că o făgăduise şi şeicului 
Raad... 

— Doar asta e ? Atunci Tanios poate sta liniştit. Ai să-i spui 
din partea mea că, atita timp cît trăiesc eu, căsătoria asta nu se 
va face, iar dacă fiul meu se încăpăţinează, îl dezmoştenesc. 
Vrea averea lui Rukoz? N-are decit să se ducă să se facă 
ginerele lui Rukoz! Dar nu mai vede nici un domeniu de la mine. 
Omul care m-a furat nu va mai pune vreodată piciorul în castelul 
ăsta, nici el, nici fata lui. Du-te şi-i spune astea fiului tău cuvînt 
cu cuvînt, o să-şi regăsească pofta de mincare. 

— Nu, înălţimea Voastră, n-am să i le repet. 

Stăpînul a tresărit. Nicicînd devotatul lui slujitor nu-i mai 
răspunsese în felul ăsta. De obicei, începea prin a-l aproba mai 
înainte chiar să-şi fi încheiat frazele; acel „nu” niciodată nu 
ieşea din gura lui. Incepu să-l observe, intrigat, aproape amuzat. 
Şi descumpănit. 

— Nu te înţeleg... 

Celălalt se uita în pămînt. Îl costa deja să-l înfrunte pe şeic; 
nu putea, pe deasupra, să-i mai susţină şi privirea. 

— N-am să-i repet lui Tanios cuvintele înălţimii Voastre 
pentru că ştiu dinainte ce are să-mi răspundă. O să-mi spună: 
„Raad îşi atinge mereu scopurile, oricare ar fi dorinţele tatălui 
său. A vrut să părăsească şcoala engleză, a făcut în aşa fel încît 
să plece în modul cel mai urit, şi nimeni n-a avut pentru el vreo 
vorbă de dezaprobare. A vrut să se ducă acasă la Rukoz pentru 
a-l întîlni pe ofiţer, a făcut-o, şi nimeni nu l-a putut împiedica. Cu 
această căsătorie o să fie la fel. O vrea pe fata asta, o va avea. 


lar în curînd înălţimea Voastră o să-şi joace pe genunchi un 
nepot căruia o să i se dea numele Francis, la fel ca al şeicului, şi 
care va fi şi nepotul lui Rukoz”. . 

Gerios tăcu. Propriile sale cuvinte îl zăpăciseră. li venea greu 
să creadă că-i vorbise stăpînului său în aceşti termeni. Şi 
aştepta, cu ochii şi mai plecaţi şi cu ceafa umedă. 

Şeicul, la fel de tăcut, şovăia. Trebuia oare să-l certe? 

să reprime prin miînie şi dispreţ veleităţile astea de revoltă? 
Nu, îi puse mîna pe umărul îngrijorat. 

— Khayye Gerios, cum crezi că ar trebui să acţionez? 
Spusese Khayye ? „Frate” ? Intendentului îi veniră lacrimile în 
ochi de mulţumire şi îşi îndreptă imperceptibil spatele pentru a 
arăta calea pe care după părerea lui trebuiau s-o urmeze. 

— Nu ne-a avertizat patriarhul că vine duminică la castel? 
Doar el poate să-i convingă atit pe Rukoz, cît şi pe şeicul Raad... 

— El singur, e adevărat. Cu condiţia să vrea... 

— Inălţimea Voastră va şti ce cuvinte să găsească pentru a-l 
îndupleca. 

Castelanul aprobă dînd din cap, apoi se ridică retrăgîndu-se 
în încăperile sale. Era tîrziu. Gerios la rîndul lui se ridică, sărută 
mîna stăpînului pentru a-şi lua rămas-bun şi de asemenea 
pentru a-i mulţumi pentru atitudinea sa. Dădu să se îndrepte 
spre culoarul ce ducea către aripa unde locuia, cînd şeicul se 
răzgîndi, îl chemă înapoi, cerîndu-i să-l însoţească pînă în 
camera sa, aducînd şi un felinar. Acolo scoase de sub plapumă o 
puşcă. Cea care-i fusese oferită cîndva lui Raad de către Richard 
Wood. Puşca strălucea în lumina flăcării aidoma unei bijuterii 
monstruoase. 

— Azi-dimineaţă, am văzut-o în mîinile unuia dintre derbedeii 
cu care umblă fiul meu. Mi-a spus că i-o dăduse Raad în urma nu 
ştiu cărui rămăşag. l-am confiscat-o, spunindu-i că e 
proprietatea castelului şi un dar din partea consulului Angliei. Aş 
vrea s-o pui sub cheie în sipet împreună cu banii. la seama, e 
încărcată. 

Gerios lui arma strîngind-o la piept. Avea un miros de răşină 
caldă. 


Oamenii din satul meu aveau faţă de mitra patriarhului tot 
atita neîncredere, cîtă venerație. lar cînd, în predica de la 
biserică, îi îndemnă să se roage pentru emirul Muntelui şi la fel 
pentru viceregele Egiptului, buzele lor începură să rostească 
rugăciuni - doar Dumnezeu ştie însă ce fel de cuvinte, ce dorinţe 
se ascundeau sub biziitul lor uniform. Şeicul rămase aşezat în 
jilţul său în tot timpul liturghiei; avusese o uşoară indispoziţie în 
cursul nopţii şi nu se ridică decît o singură dată, în momentul 
comuniunii, pentru a primi pe limbă piinea înmuiată în vin. Raad 
îl urmă, fără vreo pietate aparentă, şi veni să i se aşeze alături 
pentru a privi cu o căutătură indecentă venele umflate de pe 
fruntea tatălui său. 

După ceremonie, şeicul şi prelatul se reîntilniră în Sala 
Coloanelor. În timp ce închidea canaturile uşii mari pentru a-i 
lăsa între patru ochi, Gerios avu timp să audă din gura 
patriarhului: 

— Am o cerere să-ţi fac şi ştiu că n-am să plec dezamăgit 
dintr-o casă atit de nobilă. 

Soţul Lamiei îşi frecă miinile. „Dumnezeu ne iubeşte! îşi 
spuse el. Dacă sayyeana a venit să ceară o favoare, nu o va 
putea refuza pe aceea pe care i-o vom cere noi!” Şi-l căută pe 
Tanios din ochi pentru a-i şuşoti la ureche că avea speranţe. 

În sala cea mare, şeicul tresări şi îşi netezi mustaţa cu 
amîndouă mîinile, pentru că făcuse exact aceeaşi reflecţie ca 
intendentul său. În timpul ăsta, patriarhul continua: 

— Mă întorc de la Beiteddin, unde mi-am petrecut o zi 
întreagă în preajma emirului nostru. L-am găsit preocupat. 
Agenţii Angliei şi ai Sublimei Porţi se agită pe tot cuprinsul 
Muntelui şi mulţi oameni s-au lăsat corupți. Emirul mi-a spus: „In 
astfel de împrejurări se cunoaşte omul loial faţă de trădător”. Şi 
cum vorbeam de omul loial, primul nume amintit a fost fireşte al 
dumitale, şeicule Francis. 

— Dumnezeu să-ţi lungească zilele, sayyeana! 

— Nu-ţi ascund că emirul avea oarecare reţinere. Rămăsese 
cu impresia că satul ăsta cam ciulise urechea la cîntecul 
englezilor. L-am asigurat că toate astea erau de acum trecute şi 
că acum sîntem fraţi aşa cum ar fi trebuit să rămînem mereu. 

Şeicul dădu din cap, însă ochii îi trădau neliniştile. Oare ce 
avea să-i ceară şiretul său oaspete după acest preambul 
ambiguu, făcut din avertismente şi elogii? 


— Odinioară, continuă prelatul, satul ăsta a ştiut să-şi arate 
vitejia în momente grele, curajul bărbaţilor lui a rămas 
proverbial. Astăzi, evenimente grave se pregătesc, iar emirul 
nostru are iarăşi nevoie de soldaţi. În alte sate de pe Munte, 
oamenii au fost înrolați cu forţa. Aici există tradiţii. l-am spus 
emirului nostru că satul Kfaryabda va trimite mai mulţi voluntari 
decit ar putea el ridica cu recrutorii săi. M-am înşelat oare? 

Şeicul nu era încîntat de perspectivă, dar ar fi fost o 
stîngăcie să se arate recalcitrant. 

— li puteţi spune emirului nostru că-mi voi aduna oamenii ca 
şi pînă acum şi că vor fi cei mai viteji dintre soldaţii săi. 

— Nici nu mă aşteptam la altceva din partea înălţimii 
Voastre. Pe ciîţi oameni poate conta emirul? 

— Pe toţi oamenii sănătoşi şi în putere, iar eu mă voi aşeza 
în fruntea lor. 

Patriarhul îşi părăsi jilţul, cîntărind cu privirea înfăţişarea 
gazdei sale. Care părea înzdrăvenit şi care-şi făcu o onoare din a 
se ridica precum un tînăr fără să ceară sprijin. Dar de aici pînă la 
a conduce trupele la luptă... 

— Dumnezeu să te ţină mereu la fel de viguros, zise prelatul. 

Şi cu degetul mare îi făcu semnul crucii pe frunte. 

— Inainte ca sayyedna să plece, am o favoare să-i cer. E o 
chestiune fără mare importanţă, e chiar un fleac faţă de tot ce 
se întîmplă în ţară. Dar mă preocupă şi mi-ar plăcea s-o văd 
aranjată înainte să plec în campanie... 

leşind de la întîlnire, patriarhul îşi avertiză escorta că ar vrea 
„să treacă prin faţa casei lui Khweja Rukoz”, ceea ce îl 
determină pe Gerios să-i sărute cu mult sîrg mîna, făcîndu-i pe 
cei de faţă să rămînă intrigaţi. 

„Să treacă prin faţa casei” nu era decit un eufemism. 
Prelatul pur şi simplu intră în casa fostului intendent, se aşeză în 
sala mare lambrisată, puse să-i fie prezentată Asma, stătu 
îndelung de vorbă cu ea, apoi singur cu tatăl ei, pe care-l lăsă cu 
dragă inimă să-l conducă prin vasta proprietate. Vizita ţinu mai 
bine de un ceas, mai mult decit cea pe care tocmai o făcuse la 
castel. Şi plecă de acolo cu chipul încîntat. 

Timpul li se păru interminabil lui Tanios, Lamiei şi lui Gerios, 
care nu se putu împiedica să nu bea cîteva înghiţituri de arak 
sec pentru a-şi potoli încordarea. 

Intorcîndu-se la castelul şeicului, patriarhul îi dădu de 


înţeles, printr-un gest liniştitor, că problema era în mare parte 
aranjată, dar ceru să stea de vorbă mai întîi între patru ochi cu 
Raad. Cînd îşi făcu din nou apariţia, acesta nu-l mai însoțea, o 
ştersese printr-o uşă secretă. „Miine nici nu se va mai gîndi la 
asta”, afirmă prelatul. 

Apoi, fără să se mai aşeze, mulţumindu-se să se sprijine cu 
umărul de unul dintre stîlpii din sala cea mare, îşi informă gazda 
cu glas scăzut despre rezultatul mijlocirii şi despre ingenioasa 
soluţie pe care o găsise. 

Lamia îşi făcuse o cafea pe jăratic, pe care o bea fierbinte. 
Prin uşa întredeschisă îi ajungeau la urechi voci, zgomote, dar 
ea nu aştepta decît pasul lui Gerios, trăgînd nădejde să citească 
pe chipul lui ce se întîmplase. Din cînd în cînd, murmura o 
scurtă rugăciune către Sfinta Fecioară şi strîingea crucifixul în 
mînă. 

„Era tînără Lamia, şi încă frumoasă, iar pieptul ei era cel al 
mieluşelei pline de încredere”, comenta Gebrayel. 

Tanios, în aşteptarea sentinţei, urcase în firida unde găsea, 
cînd era copil, atita fericire paşnică. Işi desfăcuse salteluţa lui 
subţire şi se întinsese, cu o pătură peste picioare. Poate avea de 
gînd să nu se mai mişte de acolo, reluîndu-şi greva foamei dacă 
mijlocirea eşua. Dar poate că avea doar nevoie să viseze cu 
ochii deschişi pentru a-şi înşela nerăbdarea. Nu e mai puţin 
adevărat că în scurt timp aţipise. 

In sala mare, patriarhul spusese ce avusese de spus. Apoi îşi 
luase imediat rămas-bun, căci acel ocol neaşteptat pe la casa lui 
Rukoz îi pricinuise o întîrziere pe care trebuia s-o recupereze. 

Şeicul îl însoţise atunci pînă în faţa castelului, dar nu 
coborise treptele o dată cu el. lar prelatul nu se întorsese pentru 
a-i face semn. Se lăsase ajutat pentru a urca pe cal şi escorta o 
pornise la drum. 

Gerios era în picioare, lîngă uşă, cu un picior înăuntru şi cu 
celălalt pe trepte. Cu mintea tot mai răvăşită. De arakul băut în 
cursul orelor de aşteptare, de explicaţiile patriarhului şi de 
asemenea de cuvintele pe care stăpiînul său le rostise foarte 
aproape de urechile lui: 

— Mă întreb dacă să rid sau să-l string de git, spusese şeicul, 
scuipîndu-şi vorbele. 

Incă şi astăzi, cînd în sat se mai povesteşte acest episod 
greu de uitat, oamenii şovăie între indignare şi ris: venerabilul 


prelat, plecat să ceară mîna Asmei pentru Tanios, se răzgindise 
văzind-o înzestrată şi cu graţie, şi cu avere, şi obținuse mina ei 
pentru... propriul său nepot! 

O, preasfintul avea şi o explicaţie: şeicul n-o voia pe fata 
aceea pentru Raad, iar Rukoz nu mai voia să audă vorbindu-se 
de Tanios; atunci, cum avea şi el un nepot de însurat... 

Stăpînul din Kfaryabda se socotea tras pe sfoară. El care 
încerca să-l pună pe fostul intendent la locul lui, iată că „hoţul” 
se pomenea aliat cu familia patriarhului, şeful suprem al 
comunităţii sale! 

Cît despre Gerios, el nu mai era în stare să raţioneze în 
termeni de cîştig sau de pierdere. Cu ochii pironiţi la calul 
cenuşiu al patriarhului, care se urnea cu paşi înceţi, n-avea decit 
o singură idee în minte, o ţeapă, o tortură. Vorbele îi scăpară din 
piept: 

— Tanios o să se omoare! _ 

Şeicul nu auzi decit un mormăit. Incepu să-şi măsoare 
intendentul de sus în jos. 

— Duhneşti a arak, Gerios! Pleacă, dispari! Şi nu te întoarce 
să mă vezi decît atunci cînd ai să fii sobru şi dat cu parfum! 

Dînd din umeri, stăpînul se îndreptă atunci spre camera sa. 
Simţea iarăşi un soi de ameţeală, avea mare nevoie să se 
întindă cîteva clipe. 

Tot atunci, Lamia începuse să plingă. N-ar fi putut spune de 
ce, era însă sigură că are motive să plingă. Se aplecă pe 
fereastră şi zări printre copaci cortegiul prelatului care se 
îndepărta. 

Nemairezistînd, vru să se ducă spre sala cea mare, după 
veşti. Atita timp cît patriarhul era acolo, preferase să nu se 
arate, ştia că acesta n-o avusese niciodată la inimă şi că fusese 
supărat din pricina ei; se temea că văzind-o, se va simţi iritat, 
iar Tanios va suferi consecinţele. Precauţie inutilă, socoteşte 
autorul Cronicii munteneşti. „Chiar naşterea acestui băiat fusese 
mereu insuportabilă patriarhului nostru, din cauza lucrurilor care 
se spuneau... Cum ar fi putut cere pentru el mîna unei fete?” 

Străbătind culoarul care ducea din aripa unde locuia 
intendentul în partea centrală a castelului, Lamia avu o vedenie 
ciudată. La celălalt capăt al coridorului îngust, i se păru că 
zăreşte silueta lui Gerios care alerga, cu o puşcă în mînă. Grăbi 
pasul, dar nu-l mai văzu. Nu era cu totul sigură că-l 


recunoscuse, în penumbră. Îşi zicea, pe de-o parte, că el era; n- 
ar fi putut spune prin ce semn, prin ce gest îl recunoscuse, dar 
la urma urmei trăia lîngă el de aproape douăzeci de ani, cum s- 
ar fi putut înşela? 

Pe de altă parte, modul ăsta de a alerga semăna atit de 
puţin cu soţul ei, el care-şi exercita funcţiile la castel cu atita 
gravitate, cu slugărnicie chiar, el care-şi interzicea pînă şi să 
ridă pentru a nu-şi pierde demnitatea. Să se grăbească, da, dar 
să alerge? Şi încă ţinînd în mînă o puşcă? 

Ajungînd în Sala Coloanelor, o găsi goală, cînd cu citeva 
minute mai devreme mişuna de lume. Nu era nimeni nici în 
curtea exterioară. 

In faţa castelului, i se păru că-l vede pe Gerios care se 
pierdea printre copaci. O imagine încă şi mai scurtă, mai fugară 
decit cea de dinainte. 

Trebuia oare să fugă după el? începu să-şi ridice poalele 
rochiei, apoi, răzgîndindu-se, se întoarse în camera ei. Îl strigă 
pe Tanios şi, fără să-i mai aştepte răspunsul, urcă treptele 
scăriţei care ducea spre locul unde dormea, pentru a-l scutura: 

— Scoală-te! L-am văzut pe taică-tău alergind ca un 
bezmetic, cu o puşcă în mînă! Trebuie să-l prinzi din urmă! 

— Şi patriarhul? 

— Nu ştiu nimic, nimeni nu mi-a spus încă nimic. Dar 
grăbeşte-te, du-te după taică-tău, el trebuie să ştie, o să-ţi 
spună. 

Ce mai era de spus? Lamia înţelesese. Tăcerea, castelul gol, 
bărbatul ei care alerga. 

Drumul pe care-l văzuse pe Gerios pierzîindu-se era unul 
dintre cele mai puţin folosite între castel şi sat. 

Oamenii din Kfaryabda aveau - după cum am mai spus - 
obiceiul de a o lua mai curînd pe treptele care urcă din Blata, 
din spatele fîntînii; şaretele şi călăreţii preferau drumul cel larg - 
astăzi pe alocuri prăbuşit - ce se lungea şi şerpuia în jurul 
colinei pe care era aşezat castelul. Şi mai era şi poteca aceea 
prin partea de sud-vest, cea mai abruptă şi mai pietroasă, o 
scurtătură prin care se ajungea foarte repede la ieşirea din sat, 
la drumul care venea dinspre piaţa din mijlocul satului. Cine se 
aventura pe acolo trebuia să se sprijine mereu de copaci şi 
stînci. In starea în care se găsea, Gerios risca să-şi fringă iute 
gitul. 


Lansîndu-se pe urmele lui, Tanios îl căuta în zadar cu ochii 
de fiecare dată cînd trebuia să se oprească, sprijinindu-se cu 
palma de perete. Dar îl zări abia în ultima clipă, exact în ultima 
clipă, cînd nu mai putea opri nimic; timp în care îmbrăţişa cu 
privirea ansamblul scenei - oamenii, animalele, gesturile, 
expresiile lor: patriarhul care înainta pe calul său, urmat de 
escortă, vreo zece oameni călare şi tot atiţia pe jos. Şi Gerios, în 
spatele unei stînci, cu capul descoperit, cu arma la umăr. 

Glonţul a plecat. Un bubuit al cărui ecou munţii şi văile îl 
trimiteau îndărăt. Lovit în faţă, între sprincene, patriarhul a 
căzut ca un trunchi doborit. Calul lui înnebunit a început să 
galopeze drept înainte, tîrîndu-şi călăreţul pe două-trei lungimi 
pînă să-l piardă. 

Gerios ieşi din ascunzătoare - o stincă verticală şi plată, 
înfiptă în pămînt ca un imens ciob de sticlă, numită de atunci 
„Ambuscada”. Îşi ţinea puşca cu amîndouă mîinile deasupra 
capului în semn că se predă. Dar însoțitorii prelatului, crezîndu- 
se atacați de o bandă de rebeli ascunşi, o luaseră cu toţii la fugă 
îndărăt, înspre castel. 

lar ucigaşul rămase singur, în mijlocul drumului, cu braţele 
tot ridicate, susţinînd puşca aceea cu reflexe roşcate, cadou din 
partea „consulului” Angliei. 

Atunci Tanios se apropie de el şi-l apucă de braţ. 

— Bayye! 

„Tată!” De ani de zile Tanios nu i se mai adresase astfel. 
Gerios îşi privi copilul cu recunoştinţă. Trebuise să se transforme 
în asasin pentru a merita să audă din nou acest cuvînt. Bayye! 
În clipa aceea, nu regreta nimic şi nu mai voia nimic. Îşi 
recucerise locul, onoarea. Crima sa îi răscumpărase viaţa; 
rămînea să-şi ispăşească de acum crima. Nu mai avea decit să 
se ducă să se predea, arătîndu-se demn la ceasul pedepsei. 

Îşi puse arma jos, cu precauţie, ca şi cum se temea să n-o 
zgîrie. Se întoarse apoi spre Tanios. Căuta să-i spună din ce 
motiv ucisese. Rămase însă mut. Gitlejul îl trădase. 

ÎI strînse atunci, câteva clipe, pe băiat în braţe. Apoi se 
desprinse pornind-o înspre castel. Dar Tanios îl trase de braţ. 

— Bayye! Să rămînem împreună, tu şi cu mine. De data asta 
ai ales să fii de partea mea şi n-am să te mai las să te întorci la 
şeic! 

Gerios se lăsă dus. Părăsiră drumul luînd-o pe o cărare 


abruptă ce ducea pînă spre fundul văii. Îndărătul lor, zarva 
satului creştea. Coborînd însă pieptiş Muntele din copac în copac 
şi din stîncă în stîncă, ei nu mai auzeau nimic. 


IV 


„După ce şi-a săvirşit nelegiuirea, intendentul Gerios se 
grăbi să coboare iute colina însoţit de fiul său. Se feriră de 
priviri, iar şeicul se văzu nevoit să renunţe să-i mai urmărească. 

Ajunşi pe fundul văii, merseră pînă la căderea nopţii şi de 
asemenea toată noaptea, în preajma torentului, spre mare. 

O dată cu primele pilpiiri ale zilei, traversară podul de peste 
fluviul Cîinelui, pentru a ajunge în portul Beirut. Unde, pe chei, 
două vase mari se pregăteau să ridice ancora. Primul spre 
Alexandria, dar se feriră să urce la bordul lui, căci stăpiînitorul 
Egiptului s-ar fi grăbit să-i dea pe mîna emirului pentru a-i pune 
să ispăşească abominabila crimă. Preferară să se îmbarce pe 
celălalt, care pleca spre insula Cipru, unde acostară după o zi, o 
noapte şi încă o zi petrecute pe mare. 

Acolo, dindu-se drept negustori de mătase, aflară găzduire în 
portul Famagusta, într-un han ţinut de un om originar din Alep.” 

Aceste rînduri sobre extrase din Cronica călugărului Elias nu 
înfăţişează destul de limpede marea teamă a oamenilor din 
satul meu şi nici extrema încurcătură a şeicului. 

Nenorocirea se afla aici, de data asta chiar aici, etalată pe 
drum lîngă stînca ambuscadei. lar cînd trupul neînsufleţit fu 
purtat în ritmul dangătului funebru pînă la biserică, credincioşii, 
pentru că-l detestaseră pe defunct şi continuau să-l deteste, îl 
jeleau ca nişte vinovaţi şi căutau uneori pe miinile lor umede 
urma sîngelui său. 

Şeicul ştia că e vinovat pentru că şi el îl urîse pe „patriarhul 
lăcustelor”, atît de mult încît îşi exprimase, cu cîteva minute 
înainte de crimă, dorinţa de a-l vedea strîns de git. Şi chiar de n- 
ar fi ţinut seamă de fraza aceea imprudentă ajunsă la urechea 
lui Gerios, cum ar fi putut el scăpa de responsabilitatea faţă de o 
crimă comisă pe domeniile sale, de mîna omului său de 
încredere şi, pe deasupra, cu o armă pe care i-o încredinţase el 
însuşi? 

Armă oferită, să ne amintim iarăşi de acest lucru, de către 
Richard Wood, „consulul” Angliei, şi care servise tocmai la 


uciderea unuia dintre atacatorii politicii engleze. 

Coincidenţă! Să fi fost oare vorba doar de coincidenţe? 
Stăpînul din Kfaryabda care, prin privilegiile lui, era adesea pus 
în situaţia de a exercita rolul de judecător, nu putea să nu-şi 
spună că dacă ar fi strîns atitea prezumţii împotriva unui om, l- 
ar fi condamnat cu siguranţă pentru instigare la omor sau 
pentru complicitate. Cu toate astea, Dumnezeu ştie că el nu 
dorise crima asta şi că l-ar fi ucis pe Gerios cu propriile sale 
miîini dacă i-ar fi ghicit planurile. 

Cînd însoțitorii patriarhului se întorseseră să-l anunţe pe 
şeic de drama ce tocmai se desfăşurase sub ochii lor, îl găsiseră 
descumpănit, cuprins aproape de disperare, de parcă ar fi 
îmbrăţişat cu privirea în clipa aceea tot şirul de nenorociri care 
aveau să urmeze. Dar nu era el omul să se lase distras de la 
obligaţiile sale de conducător. 

Venindu-şi repede în fire, adunase oamenii de pe domeniul 
său pentru a organiza hăituiala. 

Era datoria lui şi era ceea ce-i dicta înţelepciunea să facă: 
trebuia să le arate autorităţilor, şi mai întîi escortei prelatului, că 
făcuse totul pentru a prinde ucigaşii. Da, ucigaşii. Gerios, dar şi 
Tanios. Tînărul era nevinovat, dar dacă ar fi fost prins în noaptea 
aceea, şeicul n-ar fi avut de ales şi l-ar fi dat pe mîna justiţiei 
emirului, chiar de-ar fi trebuit să fie spinzurat. Pentru a păstra 
aparenţa lucrurilor. Într-o chestiune atît de gravă, care îşi 
depăşea de departe domeniul şi-l depăşea şi pe cel al emirului, 
stăpînul din Kfaryabda avea mîinile legate, era constrins să 
respecte cu scrupulozitate acea aparenţă a lucrurilor. Dar 
tocmai acest lucru i-a fost reproşat - de către anumiţi însoțitori 
ai patriarhului, apoi de către emir şi de comandamentul 
egiptean. Că se prefăcuse doar că acţionează. 

Fusese văzut agitindu-se la castel pînă în zori în mijlocul unei 
învălmăşeli de cavalcade, ordine urlate, îndemnuri, înjurături. 
Dar, dacă li se da crezare detractorilor, astea nu erau decit 
simple gesticulaţii. Cei din preajma prelatului asasinat au pretins 
că şeicul, în loc să ia imediat măsurile ce se impuneau, începuse 
prin a cerceta îndelung circumstanţele uciderii; apoi se arătase 
neîncrezător cînd oamenii îi spuseseră că li se păruse a-l 
recunoaşte pe Gerios, şi chiar îşi trimisese oamenii să-l cheme 
pe intendent la el; cînd aceştia se întorseseră cu coada între 
picioare, le spusese: 


— Atunci, căutaţi-l pe Tanios, am să-i vorbesc. 

Apoi şeicul se izolase un moment cu Lamia, în mica încăpere 
vecină cu Sala Coloanelor; pentru a ieşi de acolo cîteva minute 
mai tîrziu, ea plinsă, iar el cu chipul congestionat; spusese însă, 
prefăcîndu-se foarte încrezător: 

— Tanios s-a dus după tatăl său, o să-l aducă cu siguranţă 
aici. 

Şi cum prietenii patriarhului se arătau sceptici, poruncise 
oamenilor săi să cerceteze în toate direcţiile - în sat, în pădurea 
de pini, înspre vechile grajduri şi chiar în anumite părţi ale 
castelului. De ce să caute peste tot, în loc să-i trimită pe toţi 
oamenii spre vale, pe drumul pe care, după toate probabilitățile, 
plecaseră Gerios şi cu Tanios? Sub pretextul că cercetează 
pretutindeni, şeicul nu căutase nicăieri, pentru că voia să le lase 
vinovaţilor timp să scape! 

Dar ce interes putea el să aibă în toată povestea asta ? 
Interes nu putea să aibă, ba dimpotrivă, îşi asuma riscurile cele 
mai grave pentru domeniul său, pentru propria sa viaţă, dar şi 
pentru mîntuirea propriului său suflet. Numai că, dacă Tanios 
era fiul lui... 

Da, mereu aceeaşi îndoială care plana deasupra şeicului şi 
Lamiei, deasupra castelului, deasupra acestui colţ din Munte, ca 
un nor aducător de ploi lipicioase şi malefice. 


Extras din efemeridele reverendului Stolton: 

„A doua zi după crimă, un detaşament al armatei Egiptului s- 
a înfăţişat la poarta noastră, sub comanda unui ofiţer care mi-a 
cerut voie să cerceteze în incinta Misiunii. l-am răspuns că nici 
nu se punea problema, dar i-am dat cuvintul meu de om şi de 
pastor că nu se ascundea nimeni la mine acasă. Citeva clipe am 
crezut că nu se va mulţumi cu cuvîntul meu, căci a părut foarte 
surprins. 

Dar, în mod evident, avea ordine. Astfel, după ce s-a învirtit 
în jurul perimetrului, căutînd să descopere vreo prezenţă 
suspectă, s-a îndepărtat în cele din urmă cu soldaţii săi. 

Populaţia din Kfaryabda nu s-a bucurat în schimb de acelaşi 
tratament. Satul a fost încercuit de o forţă cuprinzînd mai multe 
sute de oameni, ce aparţineau atit armatei viceregelui, cît şi 
celei a emirului. S-a început prin a se proclama în piaţa satului 
că erau căutaţi ucigaşul şi fiul său - pupilul meu - deşi se ştia că 


ei erau deja departe. 

Apoi au procedat metodic la scotocirea caselor una cîte una. 
În nici una n-au găsit bineînţeles ceea ce pretindeau că ar căuta, 
dar din nici o casă n-au plecat cu mîinile goale; „vinovaţii” astfel 
prinşi erau bijuterii, mantii, covoare, feţe de masă, bani, băuturi 
sau provizii. 

La castel, încăperea care servea drept birou lui Gerios a fost 
controlată, iar sipetul care se găsea acolo a fost forţat cum se 
cuvine. S-a putut verifica astfel că intendentul nu se ascundea 
acolo... Au fost tot aşa cercetate încăperile în care locuiau 
părinţii lui Tanios, dar mama lui părăsise castelul în ajun, la 
sfatul şeicului Francis, pentru a merge să stea la sora ei, soţia 
preotului. 

Hoţiile acelor păzitori ai ordinii au fost numeroase... Din 
fericire, dacă îndrăznesc să spun astfel, e război în ţară; 
solicitaţi în alte părţi, pentru alte glorioase treburi, soldaţii au 
fost aşadar retraşi după o săptămînă. Nu înainte de a fi comis o 
ultimă nedreptate.” 

De fapt, pentru a se asigura că şeicul nu-şi va cruța 
eforturile pentru a da de urma vinovaţilor şi a-i preda - „tată şi 
fiu”, precizase emirul -, militarii au luat cu ei un „suspect”, care 
era mai curind un ostatic: Raad. Este adevărat că el era 
proprietarul armei crimei; se mai spune că rostise în faţa 
ofițerului care-l interoga cuvinte imprudente, şi anume că 
patriarhul, după ciudata lui mijlocire, nu trebuia să-şi reproşeze 
decit lui însuşi cele întimplate. 

Raporturile şeicului cu fiul său continuaseră să fie la fel de 
furtunoase ca şi pînă atunci. Văzindu-l însă dus astfel de soldaţi, 
cu mîinile legate la spate ca un răufăcător, bătrînului i se făcuse 
ruşine pentru sîngele lui. 

Înainte de sfîrşitul acelui an de calamităţi, castelul se golise. 
De personajele sale, de certurile lor, de aşteptările şi de intrigile 
lor. Carcasă crăpată şi viitor ruinat; săteni fideli mai urcau însă 
acolo în fiecare dimineaţă pentru „a vedea” mîna neputincioasă 
a şeicului din Kfaryabada. 


A şaptea trecere 
Portocale pe scară 


Tanios mi-a spus: „Am cunoscut o femeie. Nu vorbesc limba 
ei, şi nici ea pe a mea, dar acolo, în susul scării, mă aşteaptă. 
Într-o zi, mă voi întoarce să bat la uşa ei pentru a-i spune că 
vasul nostru e gata de plecare”. 


Nader, Înţelepciunea catirgiului 


La Famagusta, în acest timp, cei doi fugari îşi începeau noua 
existenţă în spaimă şi remuşcare, dar ea avea să fie alcătuită şi 
din cutezanţe, voluptăţi, nepăsare. 

Hanul alepinului era un soi de caravanserai pentru negustorii 
aflaţi în trecere, labirint de prăvălii, terase, balustrade nesigure; 
vetust, abia mobilat şi cu toate astea hanul cel mai puţin 
inospitalier din oraş. De pe balconul camerei lor, situată la al 
treilea cat, Gerios şi Tanios aveau vedere spre vamă, docuri şi 
vasele ancorate la chei, dar nu şi spre întinsul mării. 

În primele săptămîni, trăiră cu spaima că vor fi recunoscuţi. 
Rămîneau ascunşi de dimineaţa pînă seara şi doar la adăpostul 
întunericului se duceau, împreună sau doar Tanios, ca să 
cumpere ceva de mincare de la vreo tarabă plină de fum. In tot 
restul timpului stăteau pe balcon, aşezaţi turceşte, privind 
animația de pe străzi, du-te-vino-ul hamalilor şi al călătorilor, 
mestecînd roşcove brune cipriote. 

Uneori, privirea lui Gerios se înceţoşa, lacrimile îi curgeau. 
Dar nu vorbea. Nici de viaţa lui distrusă, nici de exil. Cel mult 
rostea într-un oftat: 

— Biată maică-ta! Nici măcar nu mi-am luat rămas-bun de la 
ea. 

Sau tot astfel: 

— Lamia! N-am s-o mai văd niciodată! 

Tanios îi înconjura atunci umerii cu braţul, ca să-l audă 


zicînd: 

— Fiule! De n-ar fi ca să te văd, n-aş mai vrea nici măcar să 
mai deschid ochii! 

Despre crima întîmplată, nici Gerios, nici Tanios nu vorbeau. 
Fireşte, se gindeau mereu la ea şi unul, şi celălalt, la 
împuşcătura aceea, unică, la chipul acela însîngerat, la calul 
acela înnebunit care alerga înainte tîrîndu-şi călăreţul; apoi la 
goana lor cu sufletul la gură pînă în fundul văii, pînă la mare, şi 
apoi dincolo. Revedeau cu siguranţă toate astea în minte în 
cursul lungilor ceasuri de tăcere. Dar, dintr-un fel de spaimă 
apăsătoare, nu vorbeau de aceste lucruri. 

Şi nici nu mai vorbise nimeni despre ele în faţa lor. Fugiseră 
atit de iute că n-auziseră nici un glas strigînd: 

„Patriarhul a murit, l-a ucis Gerios!”, şi n-auziseră nici 
dangătul clopotului de la biserică. Merseseră fără a se întoarce, 
fără a întiîlni pe nimeni, pînă la Beirut. Unde vestea nu ajunsese 
încă. În port, soldaţii egipteni nu căutau nici un ucigaş. lar pe 
vas, călătorii care comentau ultimele evenimente evocau luptele 
din munţii Siriei şi de pe Eufrat, un atentat împotriva partizanilor 
emirului într-un sat druz, şi apoi atitudinea marilor Puteri. Dar nu 
ziceau nimic de patriarh. Apoi, în Cipru, fugarii se închiseseră în 
casă... 

Lipsit de ecoul actului său, Gerios ajungea să se îndoiască 
uneori de realitatea lui. Ca şi cum ar fi dat drumul din mînă unui 
urcior, iar acesta s-ar fi spart, dar fără ca el să audă zgomotul 
spargerii. 

Mai întîi, tăcerea insuportabilă a fost ceea ce i-a scos din 
bîrlog. 

Gerios începea să aibă o purtare ciudată. Buzele i se mişcau, 
tot mai des, în lungi conversații mute. lar uneori scăpau cuvinte, 
cu voce audibilă, fără coerenţă. Atunci tresărea şi, întorcîndu-se 
către Tanios, zimbea jalnic. 

— Am vorbit în vis. 

Dar în tot timpul ăsta, ochii lui rămăseseră deschişi. 
Temîndu-se să nu-l vadă prăbuşindu-se în nebunie, tînărul se 
hotări să-l facă să iasă din han. 

— Nimeni nu poate şti cine sîntem. Şi oricum, ne aflăm pe 
teritoriul otomanilor, care sînt în război cu emirul. De ce să ne 
ascundem? 

La început au fost plimbări scurte şi circumspecte. Nu erau 


deprinşi să meargă pe străzile unui oraş străin, nici unul din ei 
nu cunoscuse alte locuri în afară de Kfaryabda, Sahlain şi 
Dayrun. Gerios nu se putea împiedica să-şi ţină mina dreaptă 
mereu ridicată de parcă s-ar fi pregătit să-şi atingă fruntea 
pentru a-i saluta pe oamenii pe care îi întîlnea, iar cu privirea 
scruta chipurile trecătorilor. Îşi schimbase oarecum înfăţişarea, 
nu l-ai mai fi recunoscut de la prima privire. Neglijase să-şi mai 
radă barba în cursul săptămiînilor precedente, iar acum era decis 
să şi-o păstreze. În vreme ce Tanios se debarasase de a sa, ca şi 
de tichia ţărănească, pentru a-şi încinge capul cu o eşarfă din 
mătase albă, de teamă să nu-l trădeze culoarea părului. Îşi mai 
cumpăraseră şi nişte haine cu miîneci largi aşa cum se cuvine 
unor negustori. 

Nu duceau lipsă de bani. Cînd luase arma crimei din sipetul 
castelului, intendentul mai luase şi o pungă pe care o lăsase 
acolo cîndva - economiile lui, nici un piastru în plus. Avea de 
gînd s-o lase soţiei şi fiului său, dar, în graba de atunci, o luase 
cu el, băgată în haină. Bani cîştigaţi cinstit, numai monede de 
aur de bună calitate, pe care zarafii din Famagusta le mîngiiau 
cu încîntare, înainte de a da în schimbul fiecăreia pumni întregi 
de monede noi. Pentru Gerios, harnic şi puţin atras de fast, era 
acolo destul cît să aibă din ce să trăiască vreme de doi-trei ani 
la adăpost de nevoi. Pînă aveau să vadă ridicîndu-se soarele 
unei eliberări. 

Plimbările lor se făcură tot mai lungi şi mai pline de 
încredere. lar într-o dimineaţă, se încumetară să ia loc într-o 
cafenea. Remarcaseră locul acela chiar din ziua sosirii lor în 
insulă; oamenii dinăuntru se distrau atit de bine încît cei doi 
fugari îşi lăsaseră capul în jos de ruşine şi de invidie. 

Cafeneaua din Famagusta nu avea nici o firmă, dar se vedea 
de departe, chiar de pe vase. Patronul, un grec jovial şi obez pe 
nume Eleftherios, stătea la intrare, tronînd, cu picioarele în 
drum, pe un scaun din pai împletit. În spatele lui se afla 
principala sa ustensilă, jarul, pe care fumegau în permanenţă 
patru-cinci ibrice de cafea, şi din care scotea tăciuni pentru a 
aprinde narghilelele. Nu servea nimic altceva, în afară de apă 
rece dintr-un vas. Cine dorea un sirop de lemn-dulce sau de 
tamarin trebuia să strige după cîte un vinzător pe stradă; 
patronul nu se simţea jignit pentru atîta lucru. 

Clienţii stăteau aşezaţi pe scăunele fără spătar, iar obişnuiţii 


aveau drept la jocurile de taw/e, întru totul asemănătoare 
acelora ce se găseau la Kfaryabda şi pe tot cuprinsul Muntelui. 
Adesea clienţii jucau pe bani, dar monedele treceau dintr-o mîna 
într-alta fără a fi puse vreodată pe masă. 

În singura cafenea din satul său, în Blata, Gerios nu pusese 
niciodată piciorul, sau poate doar în adolescenţă - oricum, cu 
mult înainte de a fi căpătat funcţia de la castel. lar jocul de 
tawle nu-l interesase niciodată, după cum nu-l interesaseră nici 
alte jocuri de noroc. În ziua aceea însă, el şi cu Tanios 
începuseră să urmărească partida ce se disputa pe masa 
alăturată cu nişte ochi atit de atenţi încît cafegiul venise să le 
aducă un joc identic în cutia sa dreptunghiulară din lemn brun, 
crăpat. Şi începuseră să dea cu zarurile, să mişte zgomotos 
piesele, să dea drumul la înjurături şi la sarcasme. 

Spre uimirea lor, rideau. Nu şi-ar fi putut aminti cînd riseseră 
pentru ultima oară. 

A doua zi se întorseseră foarte devreme, pentru a se aşeza 
la aceeaşi masă; şi tot astfel în ziua următoare. Gerios părea că 
ieşise complet din melancolie, mai repede decit socotise Tanios. 
Avea chiar să-şi facă prieteni. 

Astfel, într-o bună zi, în mijlocul unei partide foarte 
disputate, veni spre ei un om care se scuză că-i abordează în 
felul ăsta, dar era la fel ca şi ei, explică el, originar din zona 
Muntelui şi le recunoscuse accentul. Se numea Fahim şi aducea 
la chip, şi mai ales la forma mustăţii, cu şeicul. Le spuse numele 
satului său, Baruk, în inima ținutului druzilor; o regiune 
cunoscută pentru ostilitatea faţă de emir şi aliaţii săi, dar Gerios, 
încă neîncrezător, se prezentă sub un nume fals şi spuse că este 
negustor de mătase, în trecere prin Cipru împreună cu fiul său. 

— Nu pot spune la fel, din păcate! Nu ştiu cîţi ani se vor mai 
scurge înainte să mă pot întoarce în ţară. Bărbaţii din familia 
mea au fost cu toţii măcelăriți, iar casa noastră incendiată. Eu 
însumi am scăpat doar printr-o minune. Am fost acuzaţi că i-am 
atras pe egipteni într-o ambuscadă. Familia mea n-avea nici un 
amestec în treaba asta, dar casa noastră a avut ghinionul să se 
afle la intrarea în sat; cei trei fraţi ai mei au fost ucişi. Atita timp 
cît căpcăunul va fi în viaţă, eu n-am să revăd Muntele! 

— Căpcăunul? 

— Da, emirul! Aşa îl numesc opozanţii săi, nu ştiaţi ? 

— Opozanţii, ziceţi? 


— Sînt cu sutele, creştini şi druzi, răspîndiţi pretutindeni. S- 
au legat cu jurămiînt să nu aibă tihnă pînă ce nu îl vor fi doborit. 
(Cobori glasul.) Pînă şi în anturajul căpcăunului, pînă şi în sînul 
propriei sale familii. Sînt pretutindeni, acţionînd din umbră. Dar 
într-una dintre dimineţile următoare, o să auziţi vorbindu-se 
despre faptele lor de arme. Şi atunci am să mă întorc şi eu 
acasă. 

— Şi ce veşti vin de acolo? se interesă Gerios după o pauză. 

— Unul dintre apropiații consilieri ai căpcăunului a fost ucis, 
patriarhul... dar sînteţi cu siguranţă la curent. 

— Am auzit vorbindu-se de crima asta. Opera opozanților, 
desigur. 

— Nu, e vorba de intendentul şeicului din Kfaryabda, un 
anume Gerios. Un om respectabil, după cît se spune. Dar 
patriarhul i-a făcut un neajuns. Pînă acum le-a scăpat. Se spune 
că a plecat spre Egipt, iar autorităţile de acolo îl caută ca să-l 
predea. Şi el ar avea interesul să nu pună din nou piciorul în ţară 
atita timp cît trăieşte căpcăunul. Dar vorbesc prea mult, îşi dădu 
seama omul, şi v-am întrerupt partida. Continuaţi, vă rog, şi voi 
juca şi eu cu învingătorul. Să fiţi atenţi, sînt un jucător de temut, 
ultima oară cînd am pierdut o partidă aveam virsta acestui tînăr. 

Fanfaronadele astea ţărăneşti destinseră cu adevărat 
atmosfera, iar Tanios, care se săturase să mai joace, îi cedă cu 
plăcere locul nou-venitului. 

In ziua aceea, în timp ce Gerios îşi disputa primele partide de 
tawle cu Fahim, al cărui prieten de nedespărţit avea să devină, 
se petrecu în existenţa lui Tanios episodul numit „al 
portocalelor”, la care sursele nu fac decit indirect referire, deşi a 
fost determinant, pare-se, pentru restul itinerarului său şi de 
asemenea, mi se pare mie, pentru enigmatica sa dispariţie. 


Tanios îi părăsise aşadar pe cei doi jucători şi se dusese la 
han pentru a-şi lăsa ceva în cameră. Deschizind apoi uşa ca să 
plece din nou, văzuse prin deschizătură o femeie ce părea 
tînără, cu capul înfăşurat într-un văl pe care şi-l coborise peste 
partea de jos a obrazului. Privirile li se încrucişară. Băiatul zîmbi 
politicos, iar ochii necunoscutei îi zimbiră la rîndul lor. 

Ducea un urcior cu apă în mîna stingă, iar cu dreapta îşi 
ridicase o pulpană a rochiei pentru a nu se împiedica, ţinînd 
totodată pe cotul îndoit un coş plin cu portocale. Văzind-o 


jonglînd astfel pe scară cu obiectele, Tanios se gîndi s-o ajute. | 
se făcu totuşi frică să nu vadă ieşind dindărătul unei uşi vreun 
soţ bănuitor, aşa că se mulţumi s-o urmărească cu privirea. 

Se afla la al treilea cat, iar ea continua să urce. Cînd iată că 
o portocală alunecă din coş, apoi încă una, şi se rostogoliră pe 
scară. Femeia păru că vrea să se oprească, dar nu era în stare 
să se aplece. Tînărul dădu fuga şi adună portocalele. Ea îi zimbi 
fără a-şi încetini urcatul. 

Tanios nu ştia dacă ea se îndepărta astfel pentru că voia să 
evite să-i vorbească unui necunoscut sau dacă îl invita s-o 
urmeze. Cuprins încă de îndoială, o urmă, dar cu un pas timid şi 
oarecum neliniştit. Pînă la al patrulea cat, apoi pînă la al 
cincilea, ultimul. 

Se opri în cele din urmă în faţa unei uşi, puse jos urciorul şi 
coşul, luă din sîn o cheie. Tînărul stătea la cîţiva paşi în urma ei, 
ţinînd portocalele la vedere ca să nu fie nici o îndoială asupra 
intenţiilor lui. Ea deschise uşa, îşi adună lucrurile, apoi, cînd să 
intre, se întoarse spre el şi-i zimbi iarăşi. 

Uşa rămăsese deschisă. Tanios se apropie. Necunoscuta îi 
arătă cu un gest coşul pe care-l lăsase jos, lîngă o saltea subţire. 
Şi în timp ce el se ducea să pună fructele la locul lor, ea se 
rezemă, ostenită parcă, de uşa care se închise. Camera era 
strimtă, fără altă deschizătură, în afară de o ferestruică lîngă 
tavan, şi aproape goală, fără scaun, fără dulap, fără podoabe. 

Mereu tăcută, femeia îi arătă lui Tanios prin gesturi că era cu 
respiraţia tăiată. Apucă mîna vizitatorului şi-o puse pe inima ei. 
El făcu o mutră gravă, ca şi cum s-ar fi mirat că bătăile inimii 
erau atît de puternice şi continuă să-şi ţină mîna acolo unde i-o 
aşezase. Nici ea nu i-o dădu la o parte. Dimpotrivă, o făcu să 
treacă prin alunecări imperceptibile dincolo de rochie. Se 
răspîndea din pielea ei un parfum de pomi fructiferi, aroma 
plimbărilor din aprilie prin livezi. 

Tanios se încumetă atunci să-i apuce mîna la rîndu-i pentru a 
o pune pe inima lui. Roşea de prima lui insolenţă, iar ea înţelese 
că pentru el era prima oară. Işi îndreptă ţinuta, îi desprinse de 
pe frunte eşarfa ce i-o stringea, îşi trecu de mai multe ori mîna 
prin părul lui de timpuriu albit, rizînd fără răutate. Apoi îi trase 
capul lîngă pieptul ei dezgolit. 

Tanios nu ştia nimic despre gesturile pe care trebuia să le 
săvirşească. Era convins că neştiinţa lui era evidentă în orice 


clipă, şi nu se înşela. Dar femeia cu portocalele nu se supără. La 
fiecare dintre stingăciile lui, ea răspundea printr-o mîngiiere 
prevenitoare. 

Cînd fură goi şi unul şi celălalt, ea împinse zăvorul la uşă, 
apoi îşi atrase oaspetele spre aşternutul ei, conducîndu-l cu 
vîrful degetelor pe drumul călduţ al plăcerii. 

Nu-şi spuseseră nici o vorbă, nici unul nu ştia ce limbă 
vorbea celălalt, dar dormiră alături ca un singur trup. Camera 
dădea spre apus, iar prin ferestruică pătrundea acum un soare 
pătrat în care pluteau firişoare de praf. 

Trezindu-se, Tanios simţi iarăşi aroma aceea de livadă, iar 
sub obrazul drept nişte bătăi de inimă, încete şi liniştite, în 
moliciunea unui sîn de femeie. 

Părul pe care acum nu-l mai ascundea nici un văl era roşcat, 
aidoma acelor  păminturi  feruginoase din împrejurimile 
Dayrunului. lar pielea era trandafirie cu pistrui. Doar buzele şi 
sfîrcurile sînilor erau de un brun deschis la culoare. 

Sub privirea care se plimba asupra ei, deschise ochii, se 
ridică şi se uită spre ferestruică încercînd să-şi dea seama cam 
cît putea fi ceasul. Trase atunci spre ea briul lui Tanios, apoi 
însoţindu-şi gestul cu un zîmbet miîhnit, bătu uşurel cu palma 
peste locul unde se auzea clinchet de monedă. Presupunînd că 
lucrurile se petreceau întotdeauna astfel, băiatul începu să 
desfacă briul întrebîndu-şi gazda din ochi. Ea îi indică şase cu 
trei degete de la fiecare mînă, iar el îi dădu o monedă de şase 
piaştri din argint. 

Cînd îşi puse iarăşi veşmintele, ea îi oferi o portocală. El vru 
să refuze, dar i-o strecură în buzunar. Apoi îl însoţi pînă la uşă, 
îndărătul căreia se ascunse în clipa cînd el ieşi, pentru că nu se 
îmbrăcase. 

Intors în camera sa, se întinse pe spate şi începu să azvirle 
portocala în sus prinzînd-o ca pe o minge şi gîndindu-se la lucrul 
atît de minunat ce i se întimplase. 

„Trebuia oare să plec în exil, să nimeresc fără nici o speranţă 
în oraşul ăsta străin, în hanul ăsta, şi să urc pînă la ultimul cat 
pe urmele unei necunoscute... trebuia ca valurile vieţii să mă 
arunce atit de departe ca să am drept la clipa asta de fericire? 
Atit de puternică de parcă ar fi fost raţiunea de a fi a aventurii 
mele. Şi sfîrşitul ei. 

Şi mîntuirea mea.” 


Personajele vieţii sale îi defilau prin minte şi se opri îndelung 
asupra Asmei. Mirîndu-se că se gîndise atit de puţin la ea de 
cînd plecase. Oare nu din pricina ei fusese înfăptuită crima, nu 
din pricina ei fugiseră? Cu toate astea, ea dispăruse din 
gîndurile lui ca printr-o trapă. 

Desigur, micile lor jocuri copilăreşti, degetele lor, buzele lor 
care se atingeau şi se evitau ca nişte corniţe de melc, întîlnirile 
lor furişe, privirile acelea încărcate de promisiuni - astea toate 
nu semănau deloc cu plăcerea ultimă pe care acum o cunoştea. 
Dar la vremea aceea, îl făcuseră fericit. Dacă i-ar mărturisi acum 
lui Gerios că la fata aceea pentru care ameninţase că se va 
omori, la fata de dragul căreia îl adusese în situaţia de a deveni 
ucigaş, la fata aceea încetase pur şi simplu să se mai 
gîndească... 

Incercă să-şi explice acest lucru. Ultima oară cînd o văzuse 
pe Asma, cînd dăduse buzna în camera ei, ce făcea ea? Se 
pregătea spre a primi felicitările pentru logodna anunţată cu 
Raad. Fireşte că fata era silită să-i dea ascultare tatălui ei. Dar, 
cu toate astea, cîtă supuşenie! 

Şi apoi, cînd îl văzuse pe Tanios venind la ea în goană, 
ţipase. Nici asta nu i-o putea reproşa în mod rezonabil. Ce altă 
fată ar fi reacţionat altfel dacă ar fi dat cineva năvală în camera 
ei în timp ce făcea baie? Dar nici de imaginea aceea a Asmei 
care ţipa, urmată de cavalcada paznicilor şi a lui Rukoz care 
veneau să-l înşface pentru a-l arunca afară, nu izbutea să scape. 
Or, asta era în mintea lui ultima imagine a celei pe care o iubise 
atit de mult. Pe moment, furios şi rănit în orgoliul său, nu 
avusese decit o singură idee în minte: să ia înapoi, prin orice fel 
de mijloc, ceea ce îi fusese răpit prin trădare; acum avea o mai 
justă viziune asupra lucrurilor; faţă de Asma simţea mai ales 
amărăciune. Şi cînd te gindeşti că, de dragul ei, îşi distrusese 
viaţa şi pe aceea a familiei sale! 

Oare n-ar fi trebuit să-i ceară iertare pentru acest lucru lui 
Gerios? Nu, era mai bine dacă îi lăsa încă iluzia că înfăptuise o 
crimă nobilă şi necesară. 


La sfîrşitul acelei zile, Gerios se întoarse foarte tirziu. 
Ca să plece iarăşi dimineaţa, abia trezit din somn. Aşa 


începură să se petreacă lucrurile de atunci înainte, zi de zi. 
Tanios îl urmărea cu privirea ascunzindu-şi zimbetul, spunînd 
parcă: „În loc să te laşi cuprins de nebunie, iată-te cuprins de 
inconştienţă!” 

Mergind pe cincizeci de ani, după o viaţă de om muncitor şi 
servil, avînd pe conştiinţă o crimă mare cît un munte, hăituit, 
alungat, proscris, osîndit, intendentul Gerios nu se gindea în 
fiecare dimineaţă decit să dea fuga la cafeneaua grecului ca să 
joace table cu tovarăşul într-ale evadării. 

| se întîmpla la castel să mai facă uneori cîte o partidă de 
tawle cînd şeicul rămiînea fără partener şi-l convoca; se prefăcea 
atunci că se distrează şi pierdea într-adins. Însă la Famagusta 
nu mai era acelaşi om. Crima înfăptuită îl schimbase. Se simţea 
bine la cafenea, juca din toată inima şi, în ciuda fanfaronadelor 
nedespărţitului Fahim, el era cel care cîştiga cel mai adesea. lar 
dacă făcea vreo imprudenţă, zarurile se rostogoleau în ajutorul 
lui. 

Cei doi amici făceau mai multă zarvă la cafenea decit toţi 
ceilalţi clienţi; uneori se aduna ceva lume în jurul lor, iar 
patronul se arăta încîntat de animaţie. Tanios nu mai juca deloc. 
Stătea doar ca spectator şi, plictisindu-se foarte repede, pleca 
să dea o raită. Gerios încerca atunci să-l reţină: 


— Îmi porţi noroc! Numai că el tot pleca. 

Intr-o dimineaţă de octombrie, acceptase totuşi să se aşeze 
din nou. Nu ca să-i poarte noroc tatălui său - îi purtase oare cu 
adevărat noroc în viaţă? —, ci pentru că venea spre ei un om, un 
om înalt cu o mustață fină, îmbrăcat ca seniorii de pe Munte. 
jJudecînd după petele de cerneală de pe degete, un cărturar. 
Spuse că se numeşte Sallum. 

— Stau să vă ascult de cîteva minute şi n-am rezistat ispitei 
de a saluta nişte compatrioți. În satul meu, petreceam zile 
întregi în faţa jocului de taw/e, jucînd partidă după partidă. Dar 
îmi face şi mai multă plăcere să-i privesc pe ceilalţi, cînd nu se 
simt deranjaţi. 

— Siînteţi de multă vreme în Cipru ? se interesă Fahim. 

— Am sosit abia alaltăieri. Şi deja duc dorul ţării. 

— O să rămiîneţi mai mult printre noi? 

— Dumnezeu ştie. Cît să rezolv una sau două treburi... 

— Şi ce mai e pe Munte? 


— Atita timp cît Dumnezeu nu ne părăseşte, totul se 
aranjează în cele din urmă. 

Formulă prudentă. Prea prudentă. Conversaţia n-avea să 
ajungă prea departe. Jocul putea reîncepe. Gerios avea nevoie 
de un şase-şase. ÎI rugă pe Tanios să sufle peste zaruri. Care se 
rostogoliră. Şase-şase! 

— Pe barba căpcăunului! înjură Fahim. Numitul Sallum păru 
amuzat de formulă. 

— Am auzit tot soiul de înjurături, dar pe asta n-o ştiam. Nici 
măcar nu bănuiam că pot avea barbă căpcăunii. 

— Cel care trăieşte în palatul de la Beiteddin are una, foarte 
lungă! 

— Emirul nostru! şopti Sallum, ofuscat. 

Chiar în clipa aceea se ridică, cu chipul livid, şi îşi luă rămas- 
bun. 

— Se pare ca l-am jignit, comentă Gerios, privindu-l cum se 
îndepărtează. 

— E vina mea, recunoscu Fahim. Nu ştiu ce mi-a venit, am 
vorbit de parcă eram singuri. De acum înainte am să mă 
străduiesc să-mi ţin limba. 

În zilele următoare, Gerios şi Fahim se încrucişară în mai 
multe rînduri cu omul acela în port, îl salutară politicoşi, iar el le 
răspunse la salut, dar cu distanţă şi doar schiţind gestul. Lui 
Tanios i se păru chiar că-l zăreşte într-o zi pe scările hanului, 
sporovăind cu hangiul alepin. 

Tînărul se simţi îngrijorat, mai mult decît cei doi virstnici. 
Acel Sallum era evident un partizan al emirului. Dacă le 
descoperea adevărata identitate şi motivul prezenţei lor în 
Cipru, nu ar mai fi fost în siguranţă. Oare nu trebuia să se 
gîindească să plece pentru a se ascunde altundeva? Dar Fahim îl 
linişti. 

— La urma urmei, ne aflăm pe teritoriul otoman şi chiar dacă 
omul ăsta ar încerca să ne facă rău, n-ar putea. Emirul lui n-are 
braţul atît de lung! Sallum a auzit din gura mea vorbe care nu i- 
au plăcut, aşa că ne ocoleşte, asta-i tot. Şi dacă ni se pare că-l 
vedem peste tot, e pentru că toţi călătorii străini se agită pe 
aceleaşi străzi. 

Gerios se lăsă convins. N-avea nicidecum poftă să gonească 
dintr-un port într-altul. „N-am să plec de aici, zicea el, decit 
pentru a-mi revedea nevasta şi ţara.” 


Perspectivă ce părea că se apropie cu fiecare zi. Fahim, prin 
contactele lui cu opozanţii, aducea veşti tot mai încurajatoare. 
Influenţa egiptenilor pe Munte slăbea, iar inamicii emirului 
cîştigau în putere. Regiuni întregi erau în stare de insurecție. In 
plus, se spunea că cel poreclit „căpcăunul” era grav bolnav; 
avea totuşi şaptezeci şi trei de ani! „Intr-o bună zi, care nu e 
departe, vom fi primiţi în satele noastre ca nişte eroi!” 

In aşteptarea acestei apoteoze, cei doi amici continuară să 
dea cu zarurile la cafeneaua lui Eleftherios. 

Nici Tanios n-ar fi fost încîntat dacă ar fi fost nevoit să plece 
într-un alt loc de exil. Dacă avea oarecare nelinişti, mai avea şi 
un puternic motiv de a-şi prelungi şederea în acea insulă şi în 
acel han: femeia cu portocale; pe care se cuvine acum s-o 
numim cu propriul ei nume, pe care doar lucrarea lui Nader, 
după ştiinţa mea, i-l menţionează: Thamar. 

In arabă, acest cuvînt înseamnă „fruct”; însă Thamar este şi 
cel mai prestigios prenume de femeie din Georgia, deoarece a 
fost cel al marii suverane a acestei ţări. Cînd ştim că fata asta 
nu vorbea nici arabă, nici turcă, şi cînd mai ştim că, pe tot 
cuprinsul Imperiului Otoman, unele dintre cele mai frumoase 
femei erau foste roabe georgiene, îndoiala nu mai este 
îngăduită. 

Faţă de acea femeie coruptă cu păr de culoarea portocalei, 
Tanios n-avusese la început decit sentimentele trupului său. La 
optsprezece ani, încorsetat în frustrările sale de om trăit la ţară, 
ducînd cu el rana născută din dragoste, precum şi o rană mai 
veche, dezamăgit, speriat, găsise în braţele acelei 
necunoscute... aproape ceea ce găsise şi în acel oraş 
necunoscut, pe insula situată atît de aproape de ţara sa şi atît 
de departe totuşi: un port de aşteptare. Aşteptarea iubirii, 
aşteptarea întoarcerii, aştep- tarea vieţii adevărate. 

Ceea ce putea să pară sordid în acea legătură - moneda de 
argint - i-a apărut desigur ca ceva liniştitor. Dovadă această 
frază din înţelepciunea catirgiului: „Tanios mi-a spus: toate 
voluptăţile se plătesc, nu le dispreţui pe cele care-şi spun 
preţul”. 

Păgubit o dată, nu mai avea chef nici să promită, nici să 
asculte promisiuni, şi încă şi mai puţin să contemple viitorul. Să 
ia, să dea, să plece, apoi să uite, asta îşi jurase să facă. N-a fost 
adevărat decit prima oară, şi nici atunci. Luase ceea ce 


necunoscuta îi oferise, îşi achitase datoria, plecase din nou. Dar 
nu ştiuse să uite. 

Tanios nu voia nici măcar să creadă că trupurile puteau 
naşte o pasiune. Poate că socotea că monedele de argint erau 
de ajuns pentru a o stinge. 

Nu fusese la început decit dorinţa aceea atit de trivială de a 
gusta din acelaşi fruct de două ori. O pîndi pe scară, o zări, o 
urmă de la distanţă. Ea îi zimbi şi cînd intră în cameră, lăsă uşa 
deschisă pentru el. Acelaşi ritual, la urma urmei, minus 
portocalele. 

Apoi se pomeniră lipiţi unul de altul, amintindu-şi gesturile 
cu care se iubiseră. Se arătă la fel de tandră, la fel de tăcută, iar 
palmele ei miroseau ca bergamotele din grădinile ferite de ochii 
lumii. Atunci Tanios îşi rosti numele, arătînd către sine cu 
degetul; la rîndul ei, îi luă degetul şi-l puse pe propria-i frunte. 
„Thamar”, zise ea. El repetă cuvintul de mai multe ori, 
mîngiîindu-i părul. 

Apoi, ca şi cum era ceva de la sine înţeles din moment ce 
prezentările erau făcute, începu să vorbească. Îşi povesti 
temerile, nefericirile, proiectele de călătorii îndepărtate, rînd pe 
rind indignat, exaltat, cu atît mai liber, cu cît Thamar nu 
pricepea o boabă. Dar asculta fără să dea semne de oboseală. Şi 
reacţiona, deşi într-un mod atenuat: cînd el ridea, ea avea un 
uşor zîmbet; cînd el tuna şi fulgera, ea se încrunta uşor; iar cînd 
izbea cu pumnul în perete, în podea, ea îl ţinea cu blindeţe de 
mînă, aso- ciindu-se parcă furiei lui. Şi tot timpul monologului, îl 
privea în ochi încurajindu-l prin cîteva mişcări din cap. 

Cu toate astea, cînd dădu să plece şi scoase de la briu o 
monedă de şase piaştri, ea o luă fără să facă mofturi, însoţindu- 
I, tot goală, pînă la uşă. 

Intors în camera sa, începu să mediteze la ceea ce spusese. 
Erau cuvinte, sentimente pe care nu credea că le are închise în 
el şi care se iviseră în prezenţa acelei femei; şi tot astfel fapte 
pe care nu crezuse că le observase. 

Prima întîlnire îi lăsase - nu mi se pare nedrept s-o spun - 
impresia unui trup împăcat. De la a doua întîlnire se întorsese cu 
sufletul împăcat. 

EI, care credea că atinsese plăcerea ultimă, tocmai 
descoperise o plăcere încă şi mai intensă, în trup chiar. Fără nici 
o îndoială că nu şi-ar fi deschis inima dacă partenera lui ar fi 


putut înţelege; oricum, n-ar fi putut vorbi, aşa cum o făcuse, de 
crima comisă de Gerios, de motivele care-l aduseseră acolo şi 
nici de şuşotelile care înconjurau propria sa naştere. Acum însă 
îşi spunea că într-o bună zi va dori din nou să vorbească despre 
toate astea cu ea într-o limbă pe care ea o va putea înţelege. 

Începea să i se pară lung şi pustiu timpul pe care-l petrecea 
fără ea. Cînd îşi dădu seama de nevoia care se născuse în el, se 
sperie. Era oare cu putinţă să se fi legat atît de tare de femeia 
asta? La urma urmei ea era - n-ar fi dorit să rostească acel 
cuvînt ce i se impunea de la sine - dar s-o spunem, ea era ceea 
ce el ştia că este! 

Ajunse atunci să o piîndească pe scară, spunîndu-şi că avea 
s-o surprindă cu alţi bărbaţi; dar ar fi plins amarnic dacă ar fi 
văzut-o zimbind altuia aşa cum îi zimbise lui, şi lăsîndu-se 
urmată în cameră pentru ca o mînă scîrboasă de bărbat să i se 
aşeze pe piept. Mai erau şi alţii desigur, mulţi alţii - cum să-şi 
închipuie contrariul ? —, dar Tanios nu izbuti niciodată să-i vadă. 
Thamar nu urca de altfel scara atît de des pe cît presupusese el; 
poate că mai avea şi altă casă unde ducea o existenţă diferită? 

Dar iată un posibil ecou voalat al acelor zile de nelinişte şi de 
zăpăceală în această pagină din cartea lui Nader: 


Femeia viselor tale este soția altuia, dar acesta a alungat-o 
din visele lui. 

Femeia viselor tale este roaba unui marinar. Era beat în ziua 
cind a cumpărat-o în piața din Erzerum, iar cînd s-a trezit, n-a 
mai recunoscut-o. 

Femeia viselor tale e o fugară, aşa cum ai fost şi tu, şi v-aţi 
căutat refugiul unul spre celălalt. 


Cele două vizite la Thamar se petrecuseră la ceasul siestei; 
dar într-o noapte, cum nu-şi găsea somnul, lui Tanios îi dădu 
prin gînd să bată la uşa ei. Liniştit cînd auzi sforăiturile lui 
Gerios, se strecură afară din cameră, urcă apoi scara în beznă, 
agăţindu-se de balustradă. 

Două bătăi scurte, apoi încă două, şi uşa se deschise. Nu era 
mai multă lumină înăuntru şi nu putea vedea expresia chipului 
care-l primea. Dar de îndată ce rosti un cuvînt, degetele li se 
regăsiră, se recunoscură, iar el intră cu inima liniştită. 

Cînd voi s-o mîngiie, ea îi îndepărtă cu fermitate mîinile, 


trăgindu-l mai degrabă lingă ea, sprijinindu-i capul la scobitura 
umărului ei. 

Deschise ochii înainte să se facă ziuă şi o văzu pe Thamar 
aşezată aşteptindu-l. Avea să-i spună nişte lucruri. Sau mai 
curind un singur lucru. Pe care se strădui să-l mimeze, 
neajutîndu-se de cuvintele din limba ei decît pentru a-şi conduce 
propriile miîini spre gesturile potrivite. Părea să spună: „Cînd tu 
vei pleca, voi pleca cu tine. Cit mai departe. Pe vasul pe care te 
vei îmbarca, mă voi îmbarca şi eu. Vrei?” 

Tanios îi făgădui că într-o zi vor pleca împreună. Un răspuns 
de complezenţă? Poate. Dar în clipa cînd îi spunea „da”, credea 
acest lucru din toată inima lui de proscris. Şi cu mîna aşezată pe 
creştetul de culoarea portocalei, făcu jurămînt. 

Se pomeniră înlănţuiţi. Apoi el se desprinse pentru a o ţine 
de umeri cu braţele îndepărtate, contemplind-o. 

Avea probabil aceeaşi virstă ca el, dar nu era la prima ei 
viaţă. În ochii ei văzu ivindu-se tristeţea, şi era ca şi cum 
niciodată pînă atunci nu se mai dezbrăcase astfel. 

Frumuseţea ei nu era atit de desăvirşită pe cît o credea 
atunci cînd ea nu era decit femeia dorințelor lui de bărbat. Avea 
bărbia cam prea lungă, iar în partea de jos a obrazului, o 
cicatrice. Tanios mîngiie cu degetele bărbia prelungă şi îşi puse 
degetul peste cicatrice. 

Fetei i se prelinseră pe chip două lacrimi de fericire, de parcă 
recunoaşterea acestor imperfecţiuni era o declaraţie de 
tandreţe. Şi spuse, şi de data asta mai mult prin gesturi decit 
prin cuvinte: 

— Acolo, dincolo de mare, ai să fii bărbatul meu, iar eu am 
să fiu nevasta ta. 

larăşi spuse Tanios „da”, apoi o apucă de braţ şi începu să 
înainteze încet în jurul camerei ca pentru o ceremonie de nuntă. 

Ea se preta acestui simulacru cu un zimbet trist, apoi se 
desprinse, îl apucă la rîndul ei pe tînăr de mînă şi-l duse spre un 
colţ al încăperii unde mişcă, acţionînd cu unghiile, o placă din 
podea pentru a aduce la lumină, dintr-o ascunzătoare, o veche 
tabacheră otomană căreia îi ridică uşor capacul. Erau acolo zeci 
de monede din aur şi argint, brățări, cercei... Intr-o năframă 
tivită, păstra cele două monede de şase piaştri pe care i le 
dăduse Tanios în cursul vizitelor precedente. | le arătă, i le 
strecură în buzunar înfăşurate în năframa lor, închise la loc 


tabachera şi trase la loc placa. 

Pe moment, tînărul nu reacţionase. Abia reîntors în cameră, 
unde Gerios continua să sforăie, gîndindu-se din nou la scena 
aceea, îşi dădu seama de extraordinara încredere pe care i-o 
arătase Thamar. Işi pusese comoara şi viaţa în mîinile unui 
necunoscut. Era sigur că nu se mai purtase astfel niciodată pînă 
atunci faţă de un bărbat. Era măgulit şi înduioşat. Işi făgădui să 
n-o dezamăgească. El care suferise atit de mult că fusese 
trădat, niciodată nu avea s-o trădeze! 


Cu toate astea, 

Cind corabia te aştepta în port, ai căutat-o pentru a-ți lua 
rămas-bun. 

Dar acest rămas-bun, iubita ta nu-l voia. 


Cînd într-o dimineaţă, la prima oră, cineva bătu la uşa 
camerei lor, Gerios şi Tanios se neliniştiră. Dar recunoscură 
curînd vocea lui Fahim. 

— Cînd o să auziţi ce vînt mă aduce, n-o să mai fiţi supăraţi 
pe mine! 

— Vorbeşte! 

— A crăpat căpcăunul! 

Gerios sări în picioare, agăţindu-se cu amîndouă miinile de 
mînecile prietenului său. 

— Mai zi o dată ca să aud bine! 

— M-ai auzit, a crăpat căpcăunul. Monstrul a încetat să mai 
respire, a încetat să mai facă rău, barba lui cea lungă s-a năclăit 
în propriu-i sînge. S-a întîmplat acum cinci zile şi m-au vestit şi 
pe mine noaptea asta. Sultanul poruncise o ofensivă împotriva 
trupelor egiptene, care au fost silite să evacueze Muntele. Cînd 
au aflat opozanţii, au sărit la gitul emirului, i-au masacrat pe el 
şi pe partizanii lui şi au proclamat amnistia generală. Dar poate 
că am greşit trezindu-vă pentru atita lucru... Incercaţi să 
adormiţi liniştiţi, eu mă duc. 

— Aşteaptă, aşază-te o clipă. Dacă cele ce ţi s-au povestit 
sînt adevărate, atunci ne putem reîntoarce în ţară. 

— Yawaş, yawaş! Potoleşte-te! Nu pleci astfel, ca un 


nesăbuit. Şi apoi nu ştii dacă vreun vas ridică ancora în zilele 
următoare. Doar sîntem în noiembrie! 

— E aproape un an de cînd sîntem pe insula asta! spuse 
Gerios, brusc ostenit, brusc nerăbdător. Un an de cînd Lamia e 
singură. 

— Hai să luăm o cafea, zise Fahim, apoi o să dăm o raită 
înspre chei. După aia, mai vedem. 

In dimineaţa aceea au fost primii clienţi ai grecului. 

Era răcoare, pămîntul era umed, aşa că se aşezară înăuntru, 
cît mai aproape de jăratic. Gerios şi Tanios îşi cerură cafeaua 
dulce, Fahim o luă amară. Lumina zilei umplea încet străzile, 
soseau hamalii, cu frînghiile pe umeri, cu spatele îndoit. Unii 
dintre ei poposeau mai întîi la Eleftherios, care le oferea prima 
cafea a zilei, cea de dinainte de prima plată. 

Deodată, printre trecători, un cap cunoscut. 

— la uitaţi-vă cine e aici, şopti Tanios. 

— Să-l poftim, zise Fahim. O să ne distrăm. Khweja Sallum, 
veniţi lîngă noi. 

Omul se apropie, îşi atinse fruntea cu mîna. 

— Nu luaţi o cafea? 

— Nu vreau să pun nimic în gură dimineaţa asta. Scuzaţi-mă, 
trebuie să plec. 

— Mi se pare că vă preocupă ceva. 

— Se vede că nu sînteţi la curent. 

— La curent cu ce? 

— Emirul, marele nostru emir a murit. Ţara nu-şi va mai 
reveni după dezastrul ăsta. L-au ucis, au proclamat amnistia, 
vom vedea în curînd criminalii umblind ţanţoşi în libertate. 
Epoca dreptăţii şi a ordinii a trecut. Va fi haos, nimic nu va mai fi 
respectat! 

— O mare nenorocire, articula Fahim ţinîndu-se să nu rîdă. 

— Dumnezeu să aibă milă de noi, continuă Gerios cu o voce 
dintr-o dată cîntată. 

— Trebuia să plec dimineaţa asta, e un vas care merge spre 
Latakia. Dar acum şovăi. 

— Aveţi dreptate, nu e nici o grabă. 

— Nu, nu e nici o grabă, reluă Sallum gînditor. Dar o să se 
strice timpul, Dumnezeu ştie cînd mă voi putea îmbarca din nou. 

Omul îşi continuă drumul, cu capul în jos, în timp ce Fahim 
se agăța cu putere de braţele tovarăşilor lui. 


— Ţineţi-mă, altfel am să rîd mai înainte să fi dat colţul! 

Se ridică. 

— Nu ştiu ce aveţi voi de gînd, dar eu am să mă urc pe 
vaporul care pleacă dimineaţa asta. După tot ce a spus omul 
ăsta, după ce am văzut ce mutră făcea atunci cînd rostea 
„amnistie”, eu, unul, nu mai şovăi. Mă duc la Latakia, rămîn 
acolo o noapte-două, cît să mă asigur că veştile de pe Munte 
sînt bune, apoi mă întorc în satul meu luînd-o pe uscat. Cred că 
ar trebui să faceţi şi voi la fel. Am un prieten acolo care are o 
casă la Slanfeh, pe munte, o să fie fericit să ne primească pe toţi 
trei! 

Gerios nu mai şovăia. 

— Venim cu tine. 

Avea acum în ochi chipul Lamiei şi soarele satului. Poate că 
se temea şi să-şi petreacă iarna la Famagusta fără tovarăşul lui 
de distracţii. Tanios era mai nesigur. Dar nu lui, la cei 
optsprezece ani ai săi, îi revenea decizia finală. 

Căzură aşadar de acord să se întilnească un ceas mai tîrziu 
pe chei. Fahim avea să se ocupe de locuri pe vas, în timp ce 
prietenii săi urmau să se ducă la han pentru a elibera camera şi 
a-i plăti hangiului. 

Nu avură fiecare de dus decit o boccea uşoară, iar Gerios 
împărţi pe din două banii rămaşi. 

— Dacă cumva mă înec..., zise el. 

Dar nu părea melancolic. Şi se îndreptară spre port. 

Nu făcuseră nici douăzeci de paşi cînd Tanios rămase 
nemişcat, făcîndu-se că uitase ceva. 

— Trebuie să mai urc o clipă în cameră. la-o înainte, te ajung 
din urmă. 

Gerios deschise gura ca să protesteze, dar băiatul o ştersese 
deja. Îşi reluă atunci drumul, fără să se grăbească, privind din 
cînd în cînd înapoi. 

Tanios urcase scările două cîte două, trecuse de catul al 
treilea, pentru a se opri gifiind la al cincilea, şi bătu la uşă. Două 
lovituri scurte, apoi încă două. O uşă se întredeschise la etaj. 
Dar nu cea a lui Thamar. Nişte ochi străini îl observau. Bătu 
iarăşi. Apoi îşi lipi urechea de lemn. Nici un zgomot. Îşi lipi ochiul 
de gaura cheii. Nici o umbră. Cobori înapoi treptele, încet, una 
după alta, trăgind nădejde să-şi întilnească prietena pe scară, 
pe scara lor. 


Pînă în curtea hanului, prin dughene, printre clienţii obişnuiţi, 
continuă s-o caute din ochi. Pînă pe stradă. Thamar alesese să 
lipsească în ziua aceea. 

Tanios trăgea de timp, uitînd de ceas, cînd îi ajunse la urechi 
dinspre port şuieratul unei sirene. Începu să alerge. Vîntul îi 
smulse eşarfa cu care îşi încingea capul de tînăr bătrîn. O prinse 
din zbor, o ţinu în mînă; şi-o va răsuci mai tîrziu în jurul capului, 
îşi spuse el, mai tîrziu, pe vas. În faţa pasarelei, Gerios şi Fahim, 
nerăbdători, îi făceau semne. Sallum era şi el acolo, la cîțiva 
paşi de ei; se părea că şi el se hotărise să plece. 

Oamenii urcau deja la bord. Erau o sumedenie de hamali 
care manevrau, cîte doi-trei uneori, nişte cufere grele prinse în 
cercuri de fier. 

Cînd le veni rîndul lui Fahim şi lui Gerios să urce la bord, 
acesta din urmă îl indică vameşului turc pe Tanios arătîndu-i 
numele pe bilet ca să-i dea voie să-i urmeze, căci îi despărţeau 
vreo douăzeci de pasageri. 

Cei doi bărbaţi tocmai ajunseseră pe puntea vasului cînd o 
cavalcadă întrerupse îmbarcarea. Sosea un negustor bogat, 
aproape alergînd, împărțind porunci şi înjurături în jurul lui la o 
droaie de servitori. Vameşul le ceru celorlalţi călători să se dea 
la o parte. 

Schimbă cu nou-venitul o lungă îmbrăţişare, cîteva şuşoteli, 
apoi amindoi plimbară pe deasupra mulţimii care-i înconjura 
aceeaşi privire plină de neîncredere şi dispreţ. 

Şi oarecum amuzată. Nu era cu toate astea nimic deosebit 
de caraghios în înfăţişarea acelor pasageri cumsecade pe care 
deja îi neliniştea marea de noiembrie; singurul lucru ce ar fi 
putut părea amuzant era apropierea dintre negustorul acela, 
mai gras decit cel mai voluminos dintre cuferele sale, şi vameş, 
un omuleţ pirpiriu şi ascuţit, cu o imensă bonetă cu pene şi 
mustăţi pînă la urechi. Dar de cei doi, nimeni dintre cei de faţă 
n-ar fi cutezat să se amuze. 

A fost nevoie ca oamenii să aştepte pînă ce negustorul trecu 
de pasarelă împreună cu tot alaiul pentru ca restul călătorilor să 
poată pune iarăşi acolo modestele lor picioare. 

Cînd se înfăţişă şi Tanios, vameşul îi făcu semn să mai 
aştepte. Băiatul presupuse ca era din pricina vîrstei sale tinere, 
aşa că-i lăsă pe cei virstnici din spatele lui să i-o ia înainte. Pînă 
la ultimul. Dar vameşul îi bară iarăşi calea. 


— Ţi-am zis să aştepţi, aşa că aşteaptă! Ciţi ani ai? 

— Optsprezece. 

Nişte hamali veneau din urmă, iar Tanios se dădu iarăşi la o 
parte. De pe vas, Gerios şi Fahim îi strigau să se grăbească, dar 
le răspunse cu un gest al miinii că nu putea face nimic, şi arătă 
discret spre vameş. 


Deodată Tanios văzu că se ridică pasarela. Scoase un țipăt, 
dar otomanul îi spuse calm: 

— Ai să iei vasul următor. 

Fahim şi cu Gerios gesticulau şi mai tare, iar tînărul arătă cu 
degetul spre ei încercînd să explice, în turceasca lui 
aproximativă, că tatăl său era pe vas şi că nu exista nici un 
motiv ca el să fie reţinut pe uscat. Vameşul nu-i răspunse, Îl 
chemă pe unul dintre oamenii săi, îi spuse cîteva vorbe la 
ureche, iar celălalt veni să-i explice reclamantului în arabă: 

— Luminăţia Sa a spus că dacă mai continui să te arăţi 
obraznic, ai să fii bătut şi azvirlit în închisoare pentru insultă 
adusă unui ofiţer al sultanului. În schimb, dacă te arăţi supus, ai 
să pleci liber, ai să poţi lua vasul următor, iar pe deasupra 
Luminăţia Sa are să-ţi ofere cafea în biroul său. 

Luminăţia Sa confirmă oferta cu un zîmbet. Tanios avea cu 
atit mai puţin de ales, cu cît pasarela fusese deja scoasă. Lui 
Gerios şi lui Fahim, uluiţi, le adresă un ultim gest care voia să 
însemne „mai tîrziu”. Apoi o luă pe urmele execrabilului sfrijit 
mustăcios, care-i poruncea să-l urmeze. 

Pe drum, omul se opri de mai multe ori pentru a da cite o 
îndrumare, a inspecta cîte un colet, a asculta o cerere. Din cînd 
în cînd, Tanios privea spre corabie, pe care o văzu îndepărtindu- 
se încet, cu pînzele desfăşurate. Le mai făcu semn cu mîna 
călătorilor, fără să ştie dacă îl mai zăreau. 

Cînd se văzu în sfîrşit în biroul vameşului, primi explicaţia pe 
care o aştepta. Nu pricepea tot ce-i spunea interlocutorul - la 
şcoala pastorului Tanios învățase turceşte din cărţi, dar nu 
îndeajuns pentru a susţine o conversaţie. Reuşi totuşi să 
priceapă esenţialul: că negustorul pe care-l văzuseră, unul 
dintre personajele cele mai bogate şi mai influente de pe insulă, 
era extrem de superstiţios; a pleca pe mare în compania unui 
tînăr cu păr alb însemna în ochii lui un naufragiu sigur. 

Vameşul rise în hohote, iar Tanios fu poftit să vadă acest 


lucru într-un mod la fel de amuzant. 

— Stupide credinţe, nu-i aşa? sugeră gazda. 

Tanios socoti că e prudent să aprobe. Aşa că preferă să 
spună: 

— Luminăţia Voastră a făcut ce era înţelept să facă. 

— Stupide credinţe, totuşi, stărui celălalt. 

Precizînd că el personal vedea în părul albit înainte de vreme 
mai curînd cel mai bun dintre semne. Şi apropiindu-se de băiat, 
îi trecu miinile una după alta prin păr, încet, cu o plăcere 
evidentă. După care îl lăsă să plece. 

Părăsind clădirile portului, Tanios se duse să-i ceară 
hangiului să-i dea înapoi camera pentru alte cîteva nopţi. li 
povesti păţania, iar omul la rîndul său o găsi amuzantă. 

— Sper că taică-tău ţi-a lăsat cu ce să plăteşti! 

Tanios se bătu cu palma peste brîu cu un gest menit să dea 
încredere. 

— Atunci, zise hangiul, trebuie să mulţumeşti Cerului că te-a 
lăsat aici, ai să poţi reînnoda cîteva relaţii plăcute... 

Avu un ris de pirat, iar Tanios pricepu că vizitele sale la 
ultimul cat nu trecuseră nebăgate în seamă. Plecă ochii, 
făgăduindu-şi să se uite mai atent în jurul lui viitoarea dată cînd 
se va duce să bată la uşa lui Thamar. 

— Aici ai să te distrezi mai bine decît pe Muntele tău, stărui 
omul cu acelaşi zîmbet strimb. Acolo oamenii continuă să se 
bată, nu-i aşa? lar marele vostru emir e tot plin de atenţii faţă 
de paşa din Egipt! 

— Nu, îl corectă tînărul, emirul a fost ucis, iar trupele paşei 
au evacuat Muntele. 

— Ce tot spui? 

— Astea sînt ultimele veşti, le-am aflat chiar azi-dimineaţă şi 
de asta tatăl meu s-a întors în ţară. 

Tanios urcă iarăşi în camera lui şi adormi. Noaptea lui fusese 
prea scurtă, simţea nevoia unei deşteptări mai senine. 

Nu deschise ochii decit la ora prînzului. De pe balcon zări un 
vînzător de lipii. Fumul îl făcu să se simtă înfometat. Alese dintre 
monedele pe care le avea pe cea potrivită şi o ţinu în căuşul 
palmei, pentru a nu fi nevoit să-şi desfacă briul pe stradă, apoi 
ieşi. 

La picioarele scării îl întîlni pe hangiu care tocmai urca să-l 
vadă. 


— Blestema-te-ar Cel-de-Sus! Ai fost gata să-mi pricinuieşti 
cele mai mari necazuri, am greşit dînd crezare balivernelor tale 
de copil! 

li spuse că nişte ofiţeri turci pe care-i cunoştea trecuseră să-l 
vadă şi crezuse că le face plăcere felicitîndu-i pentru victoriile 
asupra egiptenilor. Dar ei luaseră lucrul ăsta în nume de rău. 

— Puțin a lipsit să nu mă aresteze. Am fost nevoit să le jur că 
nu-mi băteam joc de ei. Pentru că adevărul e că, departe de a fi 
cîştigat, trupele otomane tocmai au suferit noi înfrîngeri. lar 
emirul tău nu e mai mort decit tine sau decit mine. 

— Ofițerii ăştia nu cunosc poate veştile cele mai recente... 

— Am vorbit cu aceşti ofiţeri şi am vorbit şi cu nişte călători 
care tocmai au sosit de la Beirut. Sau toţi aceşti oameni sînt 
nişte mincinoşi şi nişte ignoranţi, sau... 

„Sau”, repetă Tanios şi începu să tremure din toate 
încheieturile ca şi cum ar fi fost lovit de epilepsie. 


IV 


„Fahim, spune Cronica muntenească, era un nume de 
împrumut pentru Mahmud Burass, unul dintre cei mai pricepuţi 
copoi ai emirului. Aparţinea d/wan-vlui ochilor şi urechilor, 
condus de khweja Sallum Krameh care, în ce-l priveşte, acţiona 
sub adevăratul său nume. Şiretlicul care înlesnise aducerea în 
ţară a ucigaşului patriarhului a fost acţiunea lor cea mai 
însemnată. 

Acest succes a sporit prestigiul emirului în ochii locuitorilor, 
dar şi ai egiptenilor. Celor care pretindeau că îi scapă hăţurile 
puterii, că mîna îi slăbeşte, că bătrineţea îl copleşeşte, le-a 
demonstrat că încă putea să-şi întindă braţul puternic chiar şi în 
afara Muntelui, dincolo de mare. 

La sosirea sa în Latakia, Gerios a fost prins de militarii 
armatei Egiptului şi mutat apoi la Beiteddin pentru a fi spînzurat. 
Se spune că a înfruntat trădarea şi moartea cu o mare 
resemnare. 

Aflînd de soarta intendentului său, şeicul Francis plecase 
imediat spre Beiteddin pentru a obţine eliberarea şeicului Raad, 
fiul său. A fost lăsat să aştepte o zi întreagă împreună cu 
oamenii de rînd, fără nici o consideraţie pentru rangul sau 
pentru originea sa. Emirul a refuzat să-l primească, dar i-a 


transmis că, dacă va reveni a doua zi, va putea pleca acasă cu 
fiul său. 


La ora indicată, s-a înfăţişat aşadar la porţile palatului; doi 
soldaţi au venit să-i depună la picioare trupul neînsufleţit al lui 
Raad. Fusese spînzurat în zorii aceleiaşi zile, iar gitul îi era cald 
încă. 

Atunci cînd şeicul Francis s-a dus plingind să întrebe diwan- 
ul de ce făcuseră asta, i s-a răspuns prin aceste cuvinte: «Emirul 
nostru a spus că pentru această crimă trebuia să pedepsească 
un tată şi un fiu. De acum, socoteala s-a încheiat!»” 

Omul care rostise aceste cuvinte nu era altul decît khweja 
Sallum al cărui rol în prinderea lui Gerios - dacă dăm crezare 
autorului Cronicii - îi era cunoscut şeicului. Şi se pare că acesta 
i-ar fi spus: 

— Tu care eşti cîinele lui de vinătoare, mergi de spune 
emirului tău că ar face mai bine să mă ucidă şi pe mine, dacă 
vrea să doarmă liniştit. 

lar Sallum ar fi răspuns, se pare, pe tonul cel mai liniştit: 

— l-am spus deja, dar a vrut să te lase să pleci liber. Ele 
stăpînul... 

— Nu cunosc un alt stăpiîn în afară de Dumnezeu! 

Se povesteşte că, părăsind palatul emirului, şeicul s-ar fi dus 
într-o veche biserică din împrejurimile Beiteddinului. Şi că ar fi 
îngenuncheat în faţa altarului pentru a rosti această rugăciune: 

— Doamne, viaţa cu plăcerile ei nu mai are pentru mine nici 
o noimă. Dar nu îngădui să mor pînă ce nu mă voi fi răzbunat! 


Dacă Sallum şi Fahim erau agenţii emirului, vameşul turc, 
bogatul negustor superstiţios şi de asemenea femeia cu 
portocale au fost, fără nici o îndoială, agenţii Providenţei. Insă, 
în zilele acelea de nelinişte, Tanios nu se gindea la sine şi nici la 
moartea care îi dăduse întîlnire şi pe care nu se dusese s-o 
întilnească. Tot încerca să se convingă că nu fusese minţit, că 
într-adevăr „căpcăunul” fusese ucis, că vestea se va răspiîndi 
negreşit. Fahim, îşi spunea el, aparţinea desigur unei reţele 
secrete de opozanți; putuse fi informat despre anumite 
evenimente pe care oamenii de rînd aveau să le cunoască abia 
a doua zi sau săptămîna următoare. 

Se dusese atunci să dea tircoale prin cafeneaua lui 


Eleftherios şi prin bazare, pe cheiuri şi prin cîrciumile din port, 
căutînd să repereze după înfăţişare sau după accent pe oamenii 
din zona Muntelui şi de pe Litoral, mateloţi, negustori, călători. 
Nimeni nu-i putu da asigurări. 

Seara urcase din nou în camera lui pentru a-şi petrece 
noaptea întreagă pe balcon. Privind cum se sting luminile 
Famagustei, pînă la ultima. Ascultînd vuietul valurilor şi cizmele 
militarilor care patrulau. Apoi, în zori, în vreme ce pe străzi 
alergau umbrele primilor trecători, aţipise în zgomotul oraşului, 
cu fruntea proptită de balustradă. Pînă ce soarele, ajuns la 
jumătatea drumului, îi arse ochii. 

Atunci, înţepenit de dureri de şale, cu burta goală, se sculase 
pentru a-şi relua cercetarea. 

Tocmai cînd părăsea hanul, văzu trecînd o trăsură care 
arbora drapelul englez. Aproape că se aruncă asupra ei, strigind 
pe limba lui: 

— Sir, Sir, trebuie să vă vorbesc. 

Trăsura se opri, iar personajul pe care îl transporta arătă prin 
portieră o mutră perplexă. 

— Eşti cumva supus britanic? 

Accentul lui Tanios putea lăsa să se creadă acest lucru, dar 
îmbrăcămintea lui spunea altceva. Omul, în orice caz, părea 
dispus să-l asculte, iar băiatul îl întrebă dacă era la curent cu 
nişte evenimente grave care s-ar fi petrecut, pare-se, în zona 
Muntelui. 

Personajul îl privea cu atenţie în timp ce vorbea. Şi cînd 
termină, în loc să-i răspundă, anunţă cu un glas triumfător: 

— Mă numesc Hovsepian, sînt dragomanul consulului 
Angliei. lar dumneata trebuie să fii Tanios. 

Îi lăsă tînărului său interlocutor timpul să facă ochii mari. 

— E cineva care te caută, Tanios. A dat semnalmentele 
dumitale la consulat. Un pastor. 

— Reverendul Stolton! Unde este ? Aş vrea atit de mult să-l 
revăd! 

— Din păcate, s-a îmbarcat pe vapor chiar ieri la Limassol. 

Efemeridele reverendului Jeremy Stolton, observaţii finale 
asupra anului 1839 : 

„Prevăzusem să mă duc la Constantinopol în luna noiembrie 
pentru a sta de vorbă cu lordul Ponsonby, ambasadorul nostru, 
în legătură cu închiderea provizorie a şcolii noastre, hotărîre pe 


care fusesem nevoit s-o iau din cauza tensiunilor sporite din 
zona Muntelui, şi în mod ciudat din Sahlain... 

Or, în cursul săptămiînilor care mi-au precedat plecarea, îmi 
ajunsese la urechi ecoul zvonurilor potrivit cărora Tanios şi cu 
tatăl lui îşi găsiseră refugiul în Cipru. Mă întrebasem atunci dacă 
n-ar fi trebuit să fac escală, pe drum, în insula aceea. 

Şovăiam mult. Pe de-o parte nu voiam, în calitatea mea de 
slujitor al Bisericii Reformate, să dau dovadă de cea mai mică 
îngăduinţă faţă de ucigaşul unui patriarh catolic. Dar, pe de altă 
parte, nu mă puteam resemna cu ideea ca cel mai strălucit 
dintre elevii mei, cel mai înzestrat, cel mai devotat, care 
devenise pentru doamna Stolton şi pentru mine un fiu adoptiv, 
să-şi sfirşească zilele atîrnînd în ştreang fără să fi comis vreo 
altă crimă în afară de compasiunea filială faţă de părintele 
rătăcit. 

Hotărisem aşadar să fac acest ocol prin Cipru cu unicul scop 
de a despărţi destinul băiatului de cel al tatălui. 

Neştiind că acest lucru tocmai se petrecea în acel moment, 
datorită înţeleptei intervenţii a Atotputernicului, şi fără ajutorul 
umilului mijlocitor care eram eu însumi. 

Printr-un fel de naivitate care astăzi mă face să roşesc, dar 
pe care marea mea speranţă o scuză, eram convins că, sosind 
pe insulă şi punînd oamenilor întrebările potrivite, mă voi găsi 
după cîteva ceasuri în prezenţa pupilului meu. Acesta avea o 
caracteristică, ceva ce-l făcea uşor de identificat - părul albit 
înainte de vreme - şi dacă n-avusese, îmi ziceam, nefericita, dar 
prudenta idee de a şi-l vopsi, aş putea ajunge pînă la el. 

Lucrurile s-au dovedit mai complicate. Insula e mare - 
aproape de patruzeci de ori mai mare decit Malta, pe care am 
cunoscut-o mai bine -, iar porturile ei sînt numeroase. Şi apoi, 
abia începusem să pun întrebări în dreapta şi-n stînga, că mi-am 
dat seama, cu spaimă, de pericolul în care, fără să vreau, îmi 
puneam protejatul. La urma urmei, nu eram singurul care-l 
căuta, iar dacă aveam să mă dovedesc eficace în investigaţiile 
mele, poate că aveam să uşurez sarcina celor care-i doreau 
pieirea. 

M-am resemnat aşadar, după două zile, să încredinţez 
această delicată misiune unui om foarte abil, domnul Hovsepian, 
dragomanul armean al consulatului nostru, înainte de a-mi 
continua călătoria. 


Tanios a fost găsit chiar a doua zi după plecarea mea, şi nu 
la Limassol, unde-l căutasem, ci la Famagusta. 

Domnul Hovsepian i-a recomandat să nu părăsească hanul 
unde era găzduit, făgăduindu-i să-mi trimită un mesaj în 
legătură cu el. Mesaj ce mi-a fost comunicat, trei săptămîni mai 
tîrziu, de secretarul lordului Ponsonby...” 

Dacă permisese stabilirea acestui preţios contact, întîlnirea 
cu dragomanul nu-l liniştise deloc pe Tanios în ce priveşte 
esenţialul: veştile din ţara sa. În mod evident, emirul nu murise. 
Nemulțumirea, desigur, se propaga şi se vorbea despre 
răzmeriţă în zona Muntelui; pe deasupra, Marile Puteri, mai cu 
seamă Anglia, Austria, Rusia, se consultau asupra celei mai 
bune modalităţi de a-l proteja pe sultan împotriva uneltirilor 
rivalului său din Egipt; o intervenţie militară nu era deloc 
exclusă; toate astea erau lucruri care mergeau neîndoielnic în 
sensul dorit de nefericitul Gerios. Dar nu avusese loc nici o 
agitaţie, nimic ce ar fi putut justifica întoarcerea sa precipitată. 

Tanios se gindea şi tot răsucea în minte conversațiile cu 
Fahim, cu Sallum, le auzea din nou vorbele, le revedea mimica 
pe care acum o înţelegea altfel. Apoi, şi-l imagina pe Gerios 
sosind în port, arestat de soldaţi, descoperind adevărul, pus în 
lanţuri, bătut, umilit, dus la spînzurătoare, întinzindu-şi ceafa 
către călău, apoi legănîndu-se imperceptibil în vintul uşor al 
zorilor. 

Cînd imaginea asta se forma în mintea lui, Tanios se simţea 
profund vinovat. Fără capriciile şi orbirea lui, fără amenințările 
lui cu sinuciderea, nicicînd intendentul nu s-ar fi transformat 
într-un asasin. „Cum aş putea să înfrunt din nou privirea mamei 
şi murmurele sătenilor?” Se gîndea atunci să plece departe, cit 
mai departe. 

Dar îşi schimba gîndul, îşi amintea iarăşi de Gerios, îi vedea 
din nou ochii speriaţi din ziua uciderii patriarhului, şi-l închipuia 
cu aceiaşi ochi în faţa funiei, în faţa trădării. Şi, la fel ca în ziua 
aceea, şoptea pentru el cuvîntul „tată”. 


A opta trecere 


Îngenuncheat pentru glorie 


L-am luat atunci pe Tanios deoparte, aşa cum datoria îmi 
poruncea s-o fac, şi i-am spus: Gindeşte-te, tu n-ai nimic de-a 
face cu acest război. Că egiptenii stăpinesc Muntele sau că-l 
stăpinesc otomanii, că francezii o iau înaintea englezilor sau că 
se întîmplă invers, pentru tine nu se va schimba nimic. 

Dar el a răspuns doar atit: l-au ucis pe tatăl meu ! 


Efemeridele pastorului Jeremy Stolton, anul 1840 


Oare pentru ce motiv emirul îl lăsase pe şeicul jignit să plece 
liber? Nu putea fi vorba de neglijenţă şi încă şi mai puţin de 
compasiune. 

— Trebuie ca el să poată plinge peste trupul neînsufleţit al 
fiului său, spusese totuşi bătrînul monarh. 

lar genele sale lungi, mult prea lungi, începuseră să 
freamăte precum picioarele unui păianjen nevăzut. 

Intors la Kfaryabda, şeicul vorbise de organizarea pentru 
Raad a celor mai fastuoase funeralii pe care le cunoscuse 
vreodată Muntele. jalnică miîngiiere, avea însă sentimentul că-i 
datorează fiului său, rasei sale, acest ultim omagiu; iar emirului, 
această ultimă sfidare. 

— O să vedeţi, oamenii vor da năvală, sate întregi. Şi cei mai 
nobili, dar şi cei mai umili au să vină să-şi exprime tristeţea, 
dreapta mînie şi ura faţă de tiran. 

Dar oamenii săi se grăbiră să-i schimbe părerea. Sătenii se 
consultară şi, făcîndu-se ca de obicei purtătorul îngrijorărilor 
acestora, preotul urcă la castel. 

— Inălţimea Ta nu s-a întrebat de ce l-a cruțat emirul ? 

— E întrebarea pe care mi-o tot pun de cînd am părăsit 
Beiteddinul. Nu am nici un răspuns. 

— Şi dacă tiranul ar vrea tocmai ca înălţimea Ta să-şi cheme 
toţi prietenii credincioşi, toţi opozanţii, pe toţi cei care ar dori ca 


lucrurile să se schimbe ? Toţi aceşti oameni ar veni să se adune 
la Kfaryabda, iar printre ei s-ar strecura agenţii emirului. Le-ar 
afla numele, şi-ar aminti cuvintele lor, apoi, în zilele următoare, 
prietenii ar fi reduşi la tăcere unii după alţii. 

— Poate că ai dreptate, buna, dar nu-mi pot totuşi îngropa 
fiul pe furiş ca pe un cîine. 

— Nu ca pe un ciîine, înălţimea Ta, ci pur şi simplu ca pe un 
credincios care crede în Miîntuire şi în dreptatea Ziditorului. 

— Vorbele tale mă îmbărbătează. Vorbeşti ca un om religios, 
dar şi ca un om înţelept. Şi totuşi, ce victorie pentru emir dacă îi 
poate împiedica pe cei care ne iubesc pînă şi să ne 
împărtăşească doliul! 

— Nu, înălţimea Ta, asta n-o poate face, oricît ar fi el de 
emir. Putem trimite oameni în toate satele pentru a le cere să se 
roage în acelaşi timp cu noi, dar fără să vină pînă aici. Astfel, 
oricine ne va putea arăta simpatia sa fără să-i dea ocazie 
emirului să se supere. 

Cu toate astea, în ziua funeraliilor, cînd trebuiau să se adune 
doar oamenii satului, îl văzură venind pe Said beyk. 

„Seniorul din Sahlain căzuse de curînd, precizează Cronica, 
dar ţinuse să facă deplasarea asta, sprijinindu-se de braţul fiului 
său mai mare, Kahtan beyk.” 

— Şeicul Francis le-a cerut numeroşilor săi prieteni să nu 
vină în această împrejurare, pentru a nu le da bătaie de cap - 
asta e spre cinstea şi noblețea lui! Dar onoarea mi-a poruncit 
totuşi să vin! 

„Cuvintele astea aveau să-l coste viaţa, observă autorul 
Cronicii, şi aveau să aducă satului nostru noi suferinţe.” 

Cei doi şefi erau în picioare, umăr lîngă umăr, împreună 
pentru ultima oară. Deasupra mormîntului lui Raad, buna Butros 
psalmodie o lungă rugăciune în care strecurase o frază şi pentru 
Gerios, ca să-i fie iertată crima în Ceruri. 


Rămăşiţele păminteşti ale intendentului nu aveau să fie 
recuperate; după ştirea mea, el n-a avut parte de o adevărată 
îngropăciune. 

Nu trecură nici două săptămîni cînd un important deta- 
şament de trupe egiptene şi de soldaţi ai emirului a împresurat 
Kfaryabda, în zori şi din toate părţile în acelaşi timp, de parcă ar 
fi fost vorba de o fortăreață inamică. Militarii se împrăştiară în 


Blata, pe străzile învecinate, pe drumurile de acces către sat, şi- 
şi ridicară corturile jur-împrejurul castelului. În fruntea lor se afla 
Adel efendi, dar îl avea alături pe khweja Sallum, trimis al 
emirului. 

Cei doi bărbaţi cerură să-l întîlnească pe şeic. Care se închise 
pe dată în încăperile sale, transmiţindu-le că, dacă ar fi avut cît 
de cît respect pentru doliul său, n-ar fi venit să-l deranjeze 
înainte de a se fi scurs cele patruzeci de zile. Dar ei îi forţară uşa 
silindu-l să asculte un mesaj din partea „tiranului”. Acesta îi 
amintea că patriarhul venise să-i ceară să dea oameni pentru 
armată şi voia să ştie dacă era dispus s-o facă. Şeicul răspunse 
în acelaşi mod: 

— Veniţi la mine după cele patruzeci de zile şi atunci vom 
sta de vorbă. 

Insă ei veniseră pentru a-l provoca şi pentru o misiune pe 
care trebuiau s-o îndeplinească. Şi în timp ce Sallum se prefăcea 
că parlamentează la castel, oamenii săi mergeau din casă-n 
casă, chemînd locuitorii să se adune în Blata pentru a asculta o 
proclamaţie. 

Oamenii din sat începură să se apropie, neîncrezători, dar 
curioşi, şi umplură încet-încet piaţa, din curtea şcolii parohiale 
pînă la arcadele cafenelei. Ştrengari nepăsători îşi băgară 
mîinile în apa ca gheaţa a fîntînii, înainte de a fi expediaţi acasă 
cu cîte o palmă de către părinţi. 

Sus, în încăperile şeicului, Adel efendi stătea în picioare lîngă 
uşă, mut, cu braţele încrucişate, în vreme ce Sallum îşi hărţuia 
gazda, devenită prada sa. 

— Bărbaţii din Kfaryabada sînt renumiţi pentru curajul lor şi, 
de îndată ce vor fi sub arme, emirul nostru le va da o misiune la 
care s-a gîndit pentru ei. 

Poate că aştepta să fie întrebat despre ce misiune era vorba. 
Dar şeicul îl lăsă să continue. 

— Oamenii din Sahlain se arată tot mai aroganţi. Chiar ieri 
au organizat o ambuscadă unei patrule a aliaţilor noştri şi au 
rănit trei oameni. A sosit timpul să li se dea o pedeapsă 
exemplară. 

— Şi vreţi să-i conduceţi pe oamenii mei împotriva oamenilor 
lui Said beyk? 

— Noi, să-ţi conducem noi oamenii, şeicule Francis? Nici 
vorbă de una ca asta! Există tradiţii la Kfaryabda. Dumneata te 


vei afla în fruntea lor, şi nimeni altcineva. Nu eşti dumneata cel 
care îi duce întotdeauna la luptă? 

Şeful spionilor părea că se delectează în rolul său - cu o 
țepuşă în mînă zgindărind agale carnea fiarei rănite. 

Şeicul privi spre uşa camerei sale. Vreo zece militari aştep- 
tau, cu arma pregătită. Se întoarse spre torţionarul său cu un 
oftat de dispreţ. 

— Mergi de spune stăpînului tău că între familia lui Said beyk 
şi familia mea nu s-a vărsat niciodată sînge şi că, atita timp cit 
eu trăiesc, nici nu se va vărsa. În schimb, între emirul tău şi 
mine există acum sîngele fiului meu nevinovat, care va fi 
răscumpărat după cum se cuvine. Stăpînul tău crede că 
tronează azi în culmea puterii sale, dar munţii cei mai înalţi dau 
spre văile cele mai adinci. Acum, dacă vă mai rămîne şi unuia şi 
celuilalt o urmă de demnitate, ieşiţi din camera mea şi părăsiţi 
castelul! 

— Acest castel nu-ţi mai aparţine, spuse atunci Sallum 
privind în jos. Am poruncă să pun sechestru. 

Adel efendi dădu la o parte canatul uşii pentru a-şi lăsa să 
treacă oamenii care îşi pierduseră răbdarea. 

Cîteva clipe mai tîrziu, şeicul Francis, legat la ochi, cu mîinile 
legate la spate, cobora treptele castelului spre fintînă, între doi 
soldaţi ce-l ţineau de braţe. Avea capul descoperit, lăsînd la 
vedere părul argintiu în jurul unui început de chelie. Dar purta 
încă vesta verde ca mărul cu broderii de aur, ultim vestigiu al 
autorităţii sale. 

Norodul satului era acolo, mut, nemişcat. Respirînd în ritmul 
înaintării bătrînului, tresărind de fiecare dată cînd piciorul îi 
aluneca pe vreo treaptă şi îl ţineau să nu cadă. 

Apoi Sallum le făcu semn soldaţilor să nu mai înainteze şi să- 
| pună pe şeic să şadă direct pe jos. Adel efendi şi el însuşi 
veniră să se aşeze în faţa prizonierului, astfel încît mulţimea nu-l 
mai vedea. 

Consilierul emirului rosti atunci acest discurs : 

— Oameni din Kfaryabda, nici şeicul, nici precursorii, nici 
urmaşii săi n-au avut vreodată nici cea mai măruntă 
consideraţie pentru voi, pentru cinstea femeilor sau pentru 
drepturile fermierilor. Sub pretextul strîngerii impozitului, au luat 
sume neobişnuite care slujeau la întreţinerea în acest castel a 
unei vieţi fastuoase şi dezmăţate. Dar acest individ pe care-l 


vedeţi pe jos îndărătul meu a făcut ceva şi mai rău. S-a aliat cu 
erezia, s-a făcut vinovat de moartea unui venerabil patriarh, a 
atras asupra acestui sat şi asupra locuitorilor săi mînia Cerului şi 
pe cea a autorităţilor. Am venit să vă anunţ că epoca feudalităţii 
a trecut. 

Da, a trecut vremea cînd un om orgolios îşi lua samavolnic 
drepturi asupra femeilor şi fetelor. Acest sat nu mai aparţine 
şeicului, el aparţine locuitorilor săi. Toate proprietăţile feudalului 
sînt, începînd din această zi, confiscate în folosul vostru şi 
încredințate pazei lui khweja Rukoz, aici de faţă, ca să asigure 
gestionarea lor cu sîrguinţă, pentru binele tuturor. 

Fostul intendent se afla acolo de cîtva timp, călare, 
înconjurat de gărzile lui, ceva mai la o parte de lume. 

Chipurile tuturor se întoarseră o clipă spre el. Işi trecu mîna 
prin barba bogată şi schiţă un zîmbet. În vreme ce Sallum 
conchidea: 

— Astăzi, din voinţa Celui-de-Sus, din înţeleaptă bunăvoință 
a preaiubitului nostru emir şi cu sprijinul aliaţilor noştri 
victorioşi, a fost întoarsă o pagină din istoria acestei regiuni. 
Execrabilul feudal a fost doborit. Poporul e bucuros. 

Mulțimea rămăsese tăcută tot timpul. La fel de tăcută ca şi 
şeicul. Un om, unul singur, lăsase să-i scape un strigăt de 
bucurie. Ca să-l regrete imediat. Nader. Sosise în piaţă, pare-se, 
spre sfîrşitul discursului lui Sallum şi, amintindu-şi poate de 
Revoluţia „lui” franceză, strigase pur şi simplu: „Abolirea 
privilegiilor!” 

O sută de priviri de foc se întoarseră spre el, în ciuda 
prezenţei lui Adel efendi şi a soldaţilor lui, a lui Rukoz şi a 
gărzilor lui, a consilierului emirului, iar catîrgiului i se făcu frică. 
Părăsi Kfaryabda chiar în ziua aceea, făgăduindu-şi să nu mai 
pună piciorul acolo. 

Cu această singură excepţie, nicăieri în mulţime nu se văzu 
nici o urmă din fericirea presupusă a însoţi acea proclamaţie 
eliberatoare. Pe feţele bărbaţilor şi femeilor curgeau lacrimi, 
care nu erau de bucurie. Militarii egipteni se uitau unii la alţii 
fără să înţeleagă. lar Sallum plimba pe deasupra acestor 
nerecunoscători o privire amenințătoare. 

Cînd îl siliră pe şeic să se ridice şi-l tîrîră departe, se auziră 
plinsete, rugăciuni şi gemete, ca la îngropăciunea unei fiinţe 
dragi. Printre femeile care boceau, erau mai multe pe care 


şeicul le cunoscuse, apoi le părăsise, precum şi altele care 
fuseseră nevoite să dea dovadă de şiretenie pentru a se 
sustrage avansurilor lui. Dar toate plingeau. 

Lamia mai mult decît oricare alta, stind lingă biserică, 
înveşmintată în negru, încă frumoasă şi zveltă în pofida 
nefericirilor ce o năpădiseră. 

Şi, deodată, dangătul clopotului bisericii. O bătaie. O pauză. 
Încă o bătaie, mai sonoră, propagîndu-se ca tunetul. Munţii 
învecinaţi trimiteau ecoul înapoi, iar acesta încă ţiuia în urechi 
cînd răsună a treia bătaie. Braţele de neclintit ale lui khuriyye 
ţineau funia, o trăgeau, îi dădeau drumul îndărăt, iar o apucau şi 
trăgeau iarăşi şi iarăşi. _ 

Soldaţii, o clipă surprinşi, porniseră mai departe. In mijlocul 
lor, şeicul îşi îndreptase trupul cît putuse de mult. 

Nu astfel ar fi trebuit eu să înfăţişez marea revoluţie socială 
care s-a produs în satul meu pe vemea aceea. Cu toate astea, 
aşa o prezintă sursele mele, şi aşa a rămas ea în memoria 
bătrînilor. 

Poate că ar fi fost bine să aranjez un pic evenimentele, aşa 
cum au făcut-o alţii înaintea mea. Aş fi cîştigat cu siguranţă în 
respectabilitate. Dar urmarea poveştii mele ar fi devenit în felul 
acesta de neînțeles. 


Chiar a doua zi după ceremonia asta, Rukoz şi-a părăsit 
somptuoasa proprietate ca pe o haină rămasă prea strimtă şi 
nedemnă. Pentru a-şi instala domiciliul la castel, împreună cu 
fiica, gărzile, spaimele şi meschinăriile sale. Mai aduse şi un 
portret de-al său, pe care-l comandase unui artist venețian aflat 
în trecere şi pe care se grăbi să-l agaţe în Sala Coloanelor, în 
locul panoului care înfăţişa genealogia şeicului deposedat. Un 
portret foarte asemănător, zice-se, doar că nu se vedea pe 
chipul zugrăvit nici urmă de vărsat. 

Asma se văzu instalată în camera ocupată cîndva de şeică, şi 
se pare că nu ieşea de acolo decit foarte rar. In ce priveşte aripa 
unde locuia intendentul castelului, pe care o ocupase Rukoz cu 
ani în urmă, aceasta rămase nelocuită. Lamia continua să stea 
la sora ei, la Khuriyye. Oamenii nu prea o vedeau la faţă. Cel 
mult se ducea la biserică duminica, trecînd prin sacristie. Siluetă 


înveşmîntată în negru, zveltă, pe care credincioşii o priveau cu 
blîndeţe, dar care părea că nu se mai uită la nimic. 


— Nu a avut niciodată remuşcări? l-am întrebat eu într-o zi 
pe bătrînul Gebrayel. 

Îşi miji ochii, cu aerul că nu pricepuse sensul întrebării mele. 

— Tu şi cu toţi bătrînii satului mi-aţi dat a înţelege că într-o 
anume zi de septembrie, în camera şeicului, ea a cedat în faţa 
ispitei, iar greşeala ei a atras asupra satului un lanţ de 
nenorociri. Cu toate astea, de fiecare dată cînd o evocaţi pe 
mama lui Tanios, ea nu e decit inocentă, frumuseţe şi graţie, „o 
mieluşea încrezătoare”, niciodată n-o socotiți vinovată şi nici 
măcar o singură dată nu vorbiţi de remuşcările ei. 

Gebrayel păru încîntat de mînia mea, de parcă ar fi fost un 
privilegiu să-l fac să apere cinstea acelei femei. Stăteam aşezaţi 
în camera de oaspeţi a vechii sale case din piatră silicioasă. M-a 
luat de mină ca să mă conducă afară, pe o terasă în mijlocul 
căreia se afla un dud de odinioară. 

— Plimbă-ţi ochii peste regiunea Muntelui nostru. Pantele 
sale blinde, văile sale tainice, grotele, stîncile, adierea sa 
parfumată şi culorile schimbătoare ale veşmiîntului său. 
Frumoasă ca o femeie. Frumoasă ca Lamia. Şi ea îşi poartă 
frumuseţea ca pe o cruce. Rivnită, constrînsă, hărţuită, adesea 
cucerită, uneori iubită şi îndrăgostită. Ce înseamnă, în faţa 
veacurilor, adulterul, virtutea sau calitatea de bastard? Nu sînt 
altceva decit înşelăciunile zămislirii. Ai fi preferat ca Lamia să 
stea ascunsă? Sub conducerea lui Rukoz, ea a trăit ascunsă. lar 
satul nostru era pe atunci ca o ciclamă răsturnată; floarea ei era 
vîrită în pămînt, iar spre cer erau întoarse mustăţile pline de 
noroi ale tuberculului. 

„Tubercul păros” era cea mai puţin nepoliticoasă, cea mai 
puţin feroce dintre comparaţiile care le veneau în minte 
bătrînilor din satul meu de îndată ce era pomenit numele lui 
Rukoz. Fără îndoială că aversiunea asta nu era nemeritată. 
Uneori mi s-a părut totuşi excesivă. Omul acesta avea ceva 
sordid cu siguranţă, dar şi patetic; pentru el ambiția era ceea ce 
jocul sau zgircenia sînt pentru alţii, un viciu de care suferea, 
neputindu-se împiedica să i se lase în voie. Inseamnă asta oare 
că greşeala sa, în ziua în care l-a trădat pe Tanios, e cît cea a 
unui risipitor care face praf o sumă de bani şterpelită unei fiinţe 


dragi ? Nu merg pînă acolo; am totuşi impresia că atunci cînd îl 
înconjura pe băiat cu solicitudinea sa, n-o făcea doar din calcul 
rece, ci pentru că avea o nebunească nevoie de a simţi că 
Tanios îl iubeşte şi îl admiră. 

Dacă menţionez această trăsătură de caracter, n-o fac 
pentru a-l disculpa - oriunde s-ar afla, el nu mai are nevoie de 
acest lucru -, ci pentru că faţă de săteni, cei pe care îi 
administra, avea să se comporte la fel. 

Îşi înmulţise desigur uneltirile, compromisurile, bacşişurile, 
pentru a obţine încredințarea feudei rivalului său decăzut. Dar 
revanşa asta de atiţia ani aşteptată şi pusă la cale nu putuse s-o 
savureze. Din pricina acelor oameni care plinseseră văzindu-şi 
stăpînul umilit. Tatăl Asmei se strimbase semeţ în ziua aceea, 
dar era adînc miîhnit. Şi îşi promisese să cîştige afecțiunea 
mulţimii, nu după mult timp şi prin orice fel de mijloace. 

Începu prin a aboli sărutatul miinii, simbol al aroganţei 
feudale. Apoi le transmise ţăranilor că pînă la sfîrșitul anului nu 
le va mai cere nici un piastru „pentru a le da răgazul de a-şi 
reveni de pe urma dificultăţilor din ultimele anotimpuri”; dacă 
erau impozite de achitat, o va face el din banii săi. 

Mai hotări să repare clopotniţa bisericii, care ameninţa să se 
prăbuşească, şi să curețe bazinul fîntînii. In plus, îşi luă obiceiul 
de a împărţi bani de argint în dreapta şi-n stînga de fiecare dată 
cînd străbătea satul, în speranţa că oamenii se vor bucura de 
trecerile lui şi că-l vor aclama. 

Zadarnic. Oamenii se aplecau să culeagă banii, apoi se 
ridicau întorcîndu-i spatele. 

Cînd, în prima duminică de după venirea lui la conducerea 
satului, Rukoz se duse la biserică, socoti că e dreptul lui să 
ocupe jilţul acoperit cu un covor, rezervat pînă atunci şeicului. 
Dar jilţul dispăruse. Făcut pierdut prin grija preotului. Care 
alesese în ziua aceea ca temă a predicii tocmai aceste cuvinte 
din Evanghelie: „Mai lesne este cămilei să treacă prin urechile 
acului decît bogatului să intre în împărăţia lui Dumnezeu”. 

Lucru care, în satul acesta în care atribuirea unei porecle 
face cît un al doilea botez, a avut un efect instantaneu... dar nu 
acela la care eu m-aş fi aşteptat. Rukoz n-a fost poreclit 
„cămila” - oamenii ţineau prea mult la animalele astea, le 
preţuiau prea mult pentru fidelitatea, rezistența şi 
temperamentul lor, dar şi pentru utilitatea ştiută -, în schimb 


castelul a fost numit „acul”, aşa cum am mai spus. 

Asta n-a fost decît prima piatră dintr-o adevărată îngră- 
mădire de pietre cu valoare de anecdote vehemente, adesea 
crude. 

lat-o pe aceasta cu titlu de exemplu, pe care Gebrayel încă o 
istoriseşte cu plăcere: „Un sătean se duce la Rukoz şi-l imploră 
să-i împrumute pentru o zi portretul care îl reprezintă. Fostul 
intendent e cu atît mai măgulit, cu cît vizitatorul îi spune că va 
face iute avere cu acel portret. 

— În ce fel? 

— O să-l agăţ de perete, oamenii din sat au să vină să se 
perinde prin faţa lui, iar eu am să-i pun la plată. 

— Ai să-i pui să plătească? 

— Trei piaştri pentru o insultă şi şase piaştri pentru un 
scuipat”. 

Exasperat de toate cite erau născocite împotriva lui, Rukoz 
reacţionă în cele din urmă într-un fel atît de caraghios, încît îşi 
făcu singur mai mult rău decit toate persiflările detractorilor săi. 
Se lăsă într-adevăr convins că anecdotele alea nu se năşteau 
spontan, că nişte conjuraţi se adunau într-o casă în fiecare seară 
pentru a născoci anecdota ce urma să fie răspîndită a doua zi. Şi 
că printre ei se afla un agent englez deghizat. Khweja le ceru 
oamenilor săi să se împrăştie prin sat pentru a repera, cu orice 
preţ, „atelierul anecdotelor”! 

Aş fi putut jura că nu era vorba aici decît de una dintre 
numeroasele istorioare născocite de duşmanii săi, şi cu 
siguranţă nu era cea mai verosimilă, dacă Nader - prea puţin 
susceptibil de ostilitate faţă de Rukoz - n-ar fi menţionat el 
însuşi acest lucru ca pe un fapt de necontestat: 

„Prin amabilitatea lor, făcuseră din şeic un tiran capricios; 
prin rea-voinţă, l-au adus la nebunie pe cel care i-a urmat. 

Nu cerea decit să le fie pe plac şi să fie iertat, şi-ar fi împărţit 
întreaga avere ca să audă din gura lor o vorbă de recunoştinţă. 

A sfîrşit prin a căuta noaptea, beat fiind, atelierul 
anecdotelor, iar risetele lor izbucneau din toate casele fără 
lumină. 

Eu am părăsit satul ca să nu rîd de risetele lor, dar voi plinge 
într-o zi pentru plinsetele lor”. 

E adevărat că a existat întotdeauna ceva derutant în 


comportamentul oamenilor din satul meu faţă de cei care îi 


conduceau. Într-unii dintre aceştia ei se recunosc; în alţii, nu. A 
vorbi de un şef legitim şi de un uzurpator n-ar face decit să 
deplaseze problema. Nu durata e ceea ce asigură în ochii lor 
legitimitatea, nu noutatea în sine o resping ei. Fiind vorba de 
şeic, exista la ei acel sentiment că el le aparţinea, că el se purta 
în funcţie de dorinţele, temerile, supărările lor - chiar dacă îi 
făcea să le suporte pe ale sale. În vreme ce rivalul său asculta 
de paşă, de ofiţeri, de emir... Rukoz le-ar fi putut împărţi 
întreaga sa avere. Ei ar fi luat-o cu virful degetelor şi cu aceleaşi 
degete ar fi făcut la adresa lui un gest infamant. 

Fostul intendent avea de altfel să le confirme cele mai rele 
bănuieli. Nu fusese el urcat în grad de stăpinii săi ca să-i 
slujească mai docil decit o făcuse şeicul? După trei săptămîni de 
răgaz, comanditarii veniră să-i aducă, dacă putem spune astfel, 
poliţele, pentru a-l pune la plată. 

Şeicul nu voise să meargă împotriva Sahlainului; Rukoz 
făgăduise s-o facă; Adel efendi veni să-i ceară să-şi ţină 
făgăduiala. Noul stăpîn din Kfaryabda nu-şi pierduse încă 
speranţa de a-şi seduce supuşii şi el ştia că, cerîndu-le să se 
bată împotriva satului vecin, avea să fie discreditat pentru 
totdeauna. De aceea avusese loc între el şi ofiţer acel schimb de 
păreri lipsit de amabilitate. 

— De-abia am luat în mînă ţinutul ăsta, aşteptaţi să mi se 
consolideze puterea, implorase Rukoz. 

— Puterea ta sîntem noi! 

— In satele de pe Munte, cînd încep reglările de conturi, se 
continuă din generaţie în generaţie, nimic nu le mai poate opri... 

Ofiţerul îl întrerupsese atunci cu aceste cuvinte, consemnate 
ca atare de condeiul virtuos al călugărului Elias: 

— Atunci cînd mă duc să văd un patron de bordel, n-o fac 
pentru ca să-l aud ţinîndu-mi discursuri despre meritele 
virginităţii! 

Apoi adăugase: 

— Miine în zori voi fi aici cu oamenii mei. Nici măcar n-o să 
luăm cafeaua la tine. Vei fi afară, cu sătenii pe care îi vei putea 
aduna. Îi vom număra, apoi îţi vom hotărî soarta. 

Cronica relatează apoi cele ce urmează: 

„in zorii acelei zile între toate blestemate, Adel efendi sosi în 
sat cu patruzeci de călăreţi şi de trei ori mai mulţi pedeştri. 
Urcară la castel, unde Rukoz îi aştepta în curte. Avea în jur pe 


oamenii din garda sa, treizeci de călăreţi înarmaţi cu puşti noi. 

Ofiţerul spuse: 

— Pe ăştia-i cunosc, dar unde-s ceilalţi? 

Atunci Rukoz arătă spre zece oameni (urmează numele a 
şase dintre ei...) pe care izbutise să-i recruteze pe bani. 

— lată deci tot ce poate să adune satul ăsta renumit pentru 
vitejia lui! se miră ofiţerul. 

Şi jură că va lua măsuri de îndată ce avea să termine cu 
oamenii din Sahlain. Apoi le porunci soldaţilor săi să înainteze 
prin pădurea de pini, urmaţi de oamenii lui Rukoz. 

Ajunşi în acel sat, îi dezarmară cu uşurinţă pe paznicii lui 
Said beyk şi uciseră pe opt dintre ei, apoi intrară în conacul lui, 
lăsîndu-şi săbiile să acţioneze. Stăpiînul din Sahlain a fost lovit cu 
sălbăticie în cap şi a murit trei zile mai tîrziu. Fiul lui mai mare, 
Kahtan, a fost bătut şi lăsat aproape mort, dar şi-a revenit, după 
cum vom vedea. Satul însuşi a fost jefuit, bărbaţii întîlniţi au fost 
ucişi, iar femeile ruşinate. Au fost numărați douăzeci şi şase de 
morţi, dintre care beykul, un om de bine, iubit atît de creştini, cît 
şi de druzi, Domnul să-i aibă sufletul în pază şi blestemaţi pe 
veci să fie făcătorii de vrajbă”. 

Se spune că pe drumul de întoarcere, Rukoz i-ar fi împărtăşit 
din nou ofițerului scrupulele sale: 

— Ceea ce am făcut noi acum va aprinde Muntele pentru o 
sută de ani. 

Şi se spune că celălalt ar fi răspuns: 

— Voi nu sînteţi aici decît două rase de scorpioni, şi dacă v- 
aţi înţepa unii pe alţii pînă la ultimul, lumea s-ar simţi mult mai 
bine. 

Apoi se pare c-ar fi adăugat: 

— Dacă n-ar fi existat blestematul ăsta de Munte în drumul 
nostru, înălţimea Sa paşa ar fi astăzi sultan la Istanbul. 

— Ziua asta va veni, dacă vrea Dumnezeu. 

După toate aparențele, Dumnezeu nu dorea acest lucru, sau 
nu-l mai dorea. Ofiţerul era conştient de asta, iar tonul lui lipsit 
de iluzii îl îngrijoră pe Rukoz în cel mai înalt grad. Tatăl Asmei 
era gata să slujească armata de ocupaţie, cu condiţia ca ea să 
fie victorioasă. Dacă, miine, egiptenii ar evacua Muntele, Adel 
efendi s-ar pomeni guvernator în Gaza sau la Assuan, dar cu el, 
cu Rukoz, ce s-ar întîmpla? Era conştient în ziua aceea că 
mersese prea departe, mai ales cu expediţia la Sahlain, care nu 


avea să-i fie niciodată iertată. 

Pentru moment, trebuia totuşi să-şi păstreze bunele 
raporturi cu protectorii. 

— Seara asta, Adel efendi, pentru a sărbători victoria şi a-i 
răsplăti pe toţi oamenii voştri care s-au bătut cu atita vitejie, am 
să dau o serbare la castel... 

— Pentru ca soldaţii mei să se îmbete şi să fie măcelăriți? 

— Ferească Dumnezeu! Cine ar cuteza să la caute pricină ? 

— Dacă ai să torni fie şi unuia singur dintre oamenii mei o 
picătură de arak, am să pun să te spînzure pentru trădare. 

— Efendi, eu credeam că sîntem prieteni! 

— Nu mai am timp să am prieteni. De altfel, nimeni nu ne-a 
fost vreodată prieten pe Muntele ăsta. Nici oamenii, nici 
animalele, nici arborii, nici stîncile. Totul ne este potrivnic, totul 
ne pîndeşte. lar acum, ascultă-mă cu atenţie, Rukoz! Sînt ofiţer 
şi nu cunosc decît două cuvinte, ascultare sau moarte. Pe care-l 
alegi? 

— Porunceşte, am să ascult. 

— Seara asta, oamenii se vor odihni. În corturi, în afara 
satului. lar miine, vom dezarma toată populaţia, casă după casă. 

— Oamenii ăştia nu vă vor răul. 

— Sînt nişte scorpioni, îţi spun, şi n-am să fiu liniştit decit 
cînd nu vor mai avea nici ac, nici venin. Din fiecare casă vei 
confisca o armă. 

— Şi cele care n-au? 

— Inălţimea sa paşa a spus că pe Muntele ăsta fiecare casă 
posedă o armă de foc, crezi cumva că a minţit? 

— Nu, cu siguranţă că a spus adevărul. 

A doua zi, încă din zori, oamenii lui Rukoz, supravegheați 
îndeaproape de soldaţii lui Adel efendi, au pornit la percheziţia 
caselor din sat. Cea dintii a fost casa lui Rufayel, bărbierul, 
situată în vecinătatea Blatei. 

Cînd îi bătură la uşă şi îi cerură să predea armele, acesta se 
arătă amuzat: 

— N-am alte arme în afară de brice, o să vă aduc unul. 

Oamenii lui Rukoz voiau să intre în casă pentru a scotoci, dar 
stăpiînul lor, care era pe aproape împreună cu ofiţerul egiptean, 
îl chemă pe Rufayel că să-i vorbească. Jur-împrejur, oamenii 
ieşiseră la ferestre sau pe acoperişuri, numai ochi şi urechi la 
pîndă. Rukoz zise cu voce tare: 


— Rufayel, ştiu că ai o puşcă, du-te de-o caută, altfel te vei 
căi. 

Bărbierul răspunse: 

— Îți jur pe pămîntul care acoperă sicriul mamei mele că nu 
există arme în casa asta. Oamenii tăi n-au decit să caute. 

— Dacă încep să scotocească, n-au să lase piatră pe piatră, 
nici în casă, nici în prăvălie. Au să caute pînă şi sub plantele din 
grădină şi sub penele cocoşului. Şi de asemenea sub fusta 
nevestei tale. M-ai înţeles, sau preferi s-o vezi cu ochii tăi? 

Omului i se făcuse acum frică. 

— Crezi că aş lăsa să se întîmple toate astea pentru a păstra 
o puşcă, atunci cînd eu nu ştiu nici măcar să mă servesc de ea? 
N-am arme, am jurat pe mormîntul mamei mele, pe ce ar mai 
trebui să jur ca să mă crezi ? 

— Stăpiînul nostru, paşa din Egipt, a spus: în fiecare casă de 
pe Munte se află o armă. Crezi cumva că a minţit ? 

— Doamne fereşte! Dacă aşa a spus, înseamnă că e 
adevărat. 

— Atunci ascultă-mă! O să ne continuăm drumul prin sat şi 
ne vom reîntoarce la tine peste un sfert de ceas, asta îţi va da 
un răgaz ca să te mai gîndeşti. 

Omul nu pricepea. Atunci Rukoz îi spuse tare, pentru ca toţi 
vecinii să profite de sfat: 

— Dacă n-ai armă, cumpără una şi predă-o, te vom lăsa în 
pace. 

Jur-împrejur, oamenii ricanau, bărbaţii cu voce scăzută, 
femeile cu o voce mai îndrăzneață, dar Rukoz se mulţumi să 
zimbească. La el, după cum se spune în sat, „nervul decenţei se 
rupsese”. Unul dintre zbirii lui se apropie de bărbier şi-i propuse 
să-i vîndă arma sa. Pentru două sute de piaştri. 

— Atunci dă-mi-o fără muniţie, spuse Rufayel. Ai să mă 
fereşti de ispita de a trage asupra cuiva! 

Bărbierul intră în casă. Şi se întoarse apoi cu suma cerută pe 
care o vărsă toată la grămadă. Cel ce vînduse arma îi dădu 
puşca, răgazul necesar pentru a număra monedele. Apoi dădu 
din cap, îşi luă arma înapoi şi proclamă: 

— Bun, am confiscat o armă din această casă. 

Dezarmarea satului se dovedi atît de lucrativă, încît în zilele 
următoare se trecu la o stringere asemănătoare de arme în 
satele învecinate şi, de asemenea, la Dayrun, pe lîngă negustorii 


cei mai înstăriți. 

Unii bărbaţi nu voiseră totuşi să-şi predea nici armele, nici 
banii. Fură numiţi frariyye, „nesupuşii”, iar ziua în care, aflînd că 
percheziţiile începuseră înspre Blata, ei se făcuseră pierduţi cu 
puşti, săbii şi hrană în desişul dealurilor împădurite, nelăsînd 
acasă decit femeile, băieţii sub nouă ani şi neputincioşii, fu 
numită yom-el-frariyye. 

Ciţi au fost ei la număr? Din Kfaryabda, peste şaizeci şi tot 
atiţia din cătunele vecine. Dădură curînd peste cei care fugiseră 
deja din Sahlain, unii de foarte multă vreme; în zilele următoare, 
mai sosiră şi alţii din Dayrun şi din împrejurimi. Căzură de acord 
să se ajute unii pe alţii, dar fiecare avea să-şi urmeze 
conducătorii. 

In aceeaşi perioadă, un fenomen asemănător se produsese 
în diverse colţuri ale Muntelui. Nu toţi răzvrătiţii plecaseră în 
aceleaşi împrejurări, dar motivele lor erau comparabile: 
prezenţa trupelor egiptene atîrna greu, din pricina impozitelor, a 
recrutării silite, a dezarmării populaţiei. 

Răzvrătiţii fură pe dată abordaţi - e lucru deja stabilit - de 
agenţi englezi şi otomani care le împarţiră arme, muniţie, bani 
şi, de asemenea, încurajări pentru a face necazuri trupelor paşei 
şi ale emirului, aliatul său. Ei le dădură asigurări că Marile Puteri 
nu-i vor lăsa multă vreme singuri în faţa egiptenilor. 

Din cînd în cînd, se răspîndeau zvonuri privind iminenta 
sosire a unei flote engleze. lar răzvrătiţii de pe Munte, plini de 
speranţă, scrutau întinderea mării, punîndu-şi mîinile streaşină 
deasupra ochilor spre a se feri de soare. 


Tanios nu mai primise de luni de zile nici o veste în legătură 
cu satul, temnicerii sau nesupuşii lui. Insă mişcările Levantului 
n-aveau să întirzie să alimenteze toate conversațiile la Londra, 
Paris sau Viena, la fel ca la Cairo sau Istanbul. Şi de asemenea 
la Famagusta, la han, pe străduţele comerciale, la cafeneaua 
grecului. Lupta decisivă părea angajată; şi, aşa cum o prevăzuse 
lordul Ponsonby, ea se desfăşura pe Munte, cît şi pe Litoralul pe 
care acesta îl domină, între Biblos şi Tir. 

Puterile europene hotăriseră în cele din urmă să-şi trimită 


canonierele şi trupele pentru a pune capăt ambițiilor viceregelui 
Egiptului, ai cărui soldaţi erau în mod constant hărţuiţi de sute 
de bande de nesupuşi. 

Tînărul ştia în ce direcţie înclina inima lui. În unele zile, îi 
venea chef să traverseze braţul de mare şi să-şi procure o armă 
pentru a lupta cot la cot cu răzvrătiţii. Împotriva egiptenilor? În 
mintea lui, mai cu seamă împotriva emirului. Împotriva aceluia 
ai cărui agenţi îl înşelaseră pe Gerios pentru a-l duce la supliciu. 
Pe Fahim şi pe Sallum i-ar fi plăcut să-i aibă în cătarea puștii. 
Visa la acest lucru. Şi stringea pumnii. Se alcătuia atunci din nou 
în mintea lui imaginea lui Gerios atîrnat în ştreang. Visul se 
transforma în coşmar cu ochii deschişi, furia devenea dezgust. 
Şi, din clipă în clipă, îşi pierdea dorinţa de luptă. Nu se mai 
gîndea decît la plecare. În cealaltă direcţie. Spre Occident. Spre 
Genova, Marsilia, Bristol. Şi mai departe, spre America. 

Tanios, între două lumi? Între două răzbunări, mai curînd. 
Una prin sînge, cealaltă prin dispreţ. Scindat în două, rămiînea 
pe loc, la Famagusta, lîngă Thamar. Cu visele lor amestecate, ca 
şi trupurile. Thamar, tovarăşa lui de rătăciri, sora lui cea străină. 

Totodată, pîndea necontenit întoarcerea  reverendului 
Stolton. Dar nu primi un mesaj de la el decit la începutul verii, 
prin mijlocirea domnului Hovsepian, confirmîndu-i că va trece 
negeşit prin Cipru pentru a-l vedea. Şi pastorul sosi pe insulă 
trei luni mai tirziu. La Limassol. Unde Tanios, înştiinţat de 
dragoman, se duse să-l întîlnească. 

Era în ziua de 15 octombrie a anului 1840; trei săptămîni mai 
tîrziu, Tanios-kişk devenise o fiinţă legendară. Actor al unei 
scurte epopei, erou al unei enigme. 


Mai întîi a avut loc regăsirea de la Limassol, într-o mare 
proprietate de pe malul mării, reşedinţa unui negustor britanic. 
Văzută din exterior, o oază de pace. Dar în interior, mai plină 
decit un caravanserai. Marinari, ofiţeri purtînd bicorn, arme, 
cizme, băuturi. Amintindu-şi de unele piese englezeşti pe care le 
citise, Tanios avea impresia că nimerise din greşeală în culisele 
unui teatru, în toiul unei repetiţii. 

Fu condus spre un birou plin de fum, dar liniştit. Pastorul era 
acolo în compania altor şase personaje aşezate în jurul unei 
mese ovale. Toţi erau îmbrăcaţi după moda europeană, deşi 
unul dintre ei era în mod evident un otoman de rang înalt. 


Tanios pricepu curind că era vorba de emisari acreditaţi de 
Marile Puteri. 

Stolton îşi părăsi locul, veni în fugă spre Tanios, îl îmbrăţişă 
părinteşte. Diplomaţii se mulţumiră să-i adreseze nou-venitului 
un uşor semn din cap înainte de a-şi relua conversaţia cu voce 
scăzută, trăgînd mai vîrtos din pipe. Cu excepţia unuia singur, 
care se ridică arborînd un zîmbet larg şi-i întinse mîna. 

Tanios avu nevoie de cîteva clipe pentru a-l recunoaşte. 
Omul îşi lăsase o barbă neagră bogată, cam neîngrijită de altfel, 
care nu se potrivea cu îmbrăcămintea sa elegantă. Richard 
Wood. Cel pe care oamenii satului îl botezaseră ferm „consul” al 
Angliei pe vremea cînd nu era consul încă, dar care, de atunci, 
devenise mai mult decit atit, se transformase în artizanul 
politicii engleze, agentul ei virtuoz, un „Byron” al Muntelui, şeful 
invizibil al răzvrătiţilor, furnizorul lor de aur, arme şi promisiuni. 

Tanios nu-l mai întîlnise din ziua în care venise la castelul din 
Kfaryabda încărcat de daruri, cînd îi oferise penarul din argint, 
iar lui Raad îi dăruise puşca. 

— Ne-am cunoscut deja acum patru, cinci ani... 

— Desigur, spuse politicos Tanios. 

Dar privirea lui era învăluită în imagini dureroase. 

— Vizita mea în satul tîinărului nostru prieten va rămîne 
amintirea cea mai uimitoare a primei mele şederi în regiunea 
Muntelui. 

Explicaţia asta era destinată de Wood colegilor săi, şi încă în 
limba franceză, lucru fără îndoială obişnuit între diplomaţi, dar 
paradoxal în acea împrejurare, din moment ce dintre toate 
Marile Puteri europene, numai Franţa nu era reprezentată. 

Ce făcea pastorul Stolton în mijlocul acelor oameni? se 
întreba Tanios. Şi pentru ce ţinuse el să-l întîlnească în prezenţa 
lor? Pupilul său s-ar fi aşteptat ca el să-l ia deoparte pentru a-l 
lămuri. Dar Wood fu acela care-i propuse să facă împreună 
cîţiva paşi pe aleile grădinii. 

Peisajul se preta conversaţiei. Palmierii se aliniau în două 
şiruri, ca soldaţii, pînă la mare; între gazonul verde şi azurul 
mării, ne se vedea ocrul nici unei frontiere. 

— Ai aflat desigur că vase britanice se află în rada Beirutului, 
cu ordinul de a trage cu bombarda în fortificațiile oraşului de 
fiecare dată cînd va fi necesar. Alte vapoare tocmai au debarcat 
pe coastă, spre Nahr el-Kalb, unităţi britanice, austriece şi 


otomane. Noi speram că viceregele Mehmet-Ali ne va înţelege 
avertismentele, se pare că nu le-a luat în serios sau că se crede 
în stare să ne ţină piept. Greşeşte, iar francezii nu-i vor veni în 
ajutor. 

Wood vorbea englezeşte, dar rostind numele locale cu 
accentul oamenilor din regiunea Muntelui. 

— Am ţinut să amintesc în primul rînd operaţiunile militare 
care se desfăşoară în acest moment. Dar nu e numai asta. 
Acţiunea Marilor Puteri are multe alte aspecte, juridice şi 
diplomatice, care a trebuit să fie negociate în detaliu vreme de 
luni întregi. lar unul dintre aceste aspecte te priveşte pe 
dumneata, Tanios. 

Tînărul nu cuteza nici măcar să scoată un sunet de apro- 
bare, de teamă ca nu cumva toate astea să fie un vis din care s- 
ar fi putut deştepta mai înainte de a-i vedea sfîrşitul. 

— La un moment dat, pentru una dintre sarcinile pe care ni 
le-am fixat, şi nu cea mai uşoară, trebuie s-o spun, s-a convenit 
că ar fi bine ca un fiu al Muntelui să fie cu noi, pentru a juca un 
anumit rol într-un anumit loc. lartă-mă dacă trebuie să mă 
exprim într-un mod atît de enigmatic, îţi făgăduiesc să fiu mai 
explicit cînd ne vom afla pe mare. Voiam mai cu seamă să-ți 
spun aici că alegerea noastră s-a oprit asupra dumitale. Se 
întîmplă că ne-ai învăţat limba; se întîmplă de asemenea că te 
cunoaştem, pastorul şi cu mine, şi te preţuim; hazardul a mai 
voit să te afli în Cipru, pe drumul pe care trebuia s-o pornim... 

Nu-ţi voi ascunde faptul că am şovăit un moment. Nu din 
cauza uciderii patriarhului, de care toată lumea ştie că eşti 
nevinovat; ci din cauza sorții care i-a fost dată tatălui dumitale. 
Ceea ce vei realiza merge în sensul dorinţei dumitale legitime 
de... să spunem reparaţie. Dar va trebui să uiţi de 
resentimentele personale pe durata acestei misiuni. Eşti în stare 
să-mi făgăduieşti acest lucru? Şi dacă e cazul, ai fi gata să ni te 
alături? 

Tanios dădu din cap că e de acord, ceea ce i se citea şi în 
priviri. Celălalt luă act de hotărîrea lui întinzîndu-i mîna şi îşi 
pecetluiră acordul printr-o strîngere bărbătească. 

— Trebuie acum să-ţi spun că pastorul se codeşte. Cînd ne 
vom întoarce în birou, va dori să-ţi vorbească între patru ochi 
pentru a-ţi cere să te gîndeşti bine înainte de a te angaja. Crezi 
că vei putea să-mi dai asigurarea, după ce te vei gîndi bine, că 


decizia dumitale va fi tot aceeaşi ? 

Lui Tanios formularea i se păru hazlie, rise din toată inima şi 
tot aşa făcu şi diavolul de irlandez. 

— Vin cu dumneavoastră, spuse în sfîrşit tînărul, ştergînd 
orice urmă de ris şi de zîmbet pentru a da o oarecare 
solemnitate hotărîrii sale. 

— Sînt foarte bucuros. Dar deloc surprins, trebuie s-o spun. 
Am învăţat să cunosc zona Muntelui şi pe oamenii ei. Vasul 
Courageous al Maiestăţii Sale va ridica ancora peste două 
ceasuri. Dacă ai lăsat oarecare lucruri la Famagusta sau ai vreo 
factură neplătită, spune-mi, prietenul nostru Hovsepian va 
trimite pe cineva să se ocupe. 

Tanios n-avea nimic de recuperat, nimic de plătit. Toţi banii îi 
avea în permanenţă la briu, iar camera era plătită pe o 
săptămînă înainte. Nu era decît Thamar. Făgăduise să plece cu 
ea, şi iată că pleca pe neaşteptate, fără să-şi ia măcar rămas- 
bun. Însă dragomanul nu-şi putea lua sarcina asta în locul lui. 

Tînărul se jură că va trece într-o bună zi pe la hanul din 
Famagusta, că va urca pînă la ultimul cat şi că va bate la uşă, 
mai întîi două bătăi scurte, apoi încă două... Va mai fi ea acolo 
pentru a-i deschide? 

Chiar atunci, poate chiar în ziua reuniunii de la Limassol, sau 
poate în ajun, au fost distruse de un incendiu marea pădure de 
pini şi vreo treizeci de case aşezate la marginea satului meu şi 
în cătunele învecinate. Pentru moment, s-a crezut că şi castelul 
era ameninţat, iar Rukoz se pregătea să-l evacueze, cînd brusc 
începu să bată vintul dinspre sud-vest, îndreptînd focul spre 
pămînturile deja pirjolite. 

A rămas pînă în ziua de azi ca martor al dezastrului o coastă 
de deal unde n-a mai crescut în veci nici o vegetaţie ; mai 
rămîn, de asemenea, în cărţi şi în amintiri, ecourile unei 
controverse. 

Dintotdeauna mi s-a vorbit în sat despre un mare incendiu 
care s-ar fi produs „odinioară”, „cu mult timp în urmă” - am aflat 
data şi împrejurările căutînd să reconstitui povestea lui Tanios. 

De-a lungul lunii septembrie, unii tineri din Kfaryabda, care 
luaseră calea codrului cînd cu strîingerea armelor, făcuseră 
incursiuni temerare în sat. Unii veniseră după provizii la familie, 
iar doi sau trei dintre ei se încumetaseră chiar să umble ţanţoşi 
prin Blata şi pe dinaintea bisericii. 


Cam pretutindeni în regiunea Muntelui, trupele egiptene 
erau în defensivă, iar uneori chiar în derută; dar la Kfaryabda şi 
în împrejurimi comandantul Adel efendi izbutise să ţină situaţia 
sub control. De aceea decise să-şi încheie socotelile cu rebelii. 
Soldaţii săi se afundară în pădure. 

Răzvrătiţii traseră cîteva focuri de armă, în locul unde hăţişul 
era mai des, iar trupa dădu fuga în direcţia aceea. 

Nesupuşii nu erau decit vreo cincisprezece la număr, dar se 
postaseră în diverse locuri, pentru ca, la un semnal convenit, să 
aprindă mai multe focuri, astfel încît să le bareze toate ieşirile. 
Focul se răspîndi foarte iute printre tufişurile acelea uscate şi 
urcă spre copaci. Şi cum hăituiala se desfăşura la lumina zilei, 
soldaţii avură nevoie de ceva timp pentru a detecta flăcările. 
Cînd pricepură în cele din urmă că fuseseră atraşi într-o 
capcană, erau încercuiți de un zid de foc. 

Incendiul se propaga spre interiorul pădurii, strîngînd laţul în 
jurul trupelor, şi totodată spre exterior, în direcţia satului. La 
Kfaryabda, oamenii avură vreme să fugă, dar în unele cătune 
vecine, în unele ferme izolate, flăcările ajunseră din toate părţile 
în acelaşi timp. Potrivit Cronicii călugărului Elias, ar fi fost cam 
cincizeci de morţi în rîndurile populaţiei şi cam treizeci printre 
soldaţi. 

A urmat o dispută. Aveau ei oare dreptul, pentru a prinde în 
capcană armata de ocupaţie, să nu ţină seama cîtuşi de puţin de 
viaţa localnicilor, de casele lor, şi chiar de preţioasa lor pădure? 
Cei cîţiva tineri frariyye erau oare nişte eroi? Nişte partizani 
îndrăzneţi? Sau nişte luptători fără minte? Erau fără îndoială 
toate astea la un loc, partizani criminali, eroi iresponsabili... 

Se spune că focul a continuat să vuiască vreme de patru zile, 
iar că două săptămîni mai tîrziu un nor negru încă delimita locul 
dramei. 

Putea fi observat de departe, fără îndoială că a fost văzut şi 
de pe vasele englezeşti care patrulau pe lîngă coastă. E chiar 
mai mult decît probabil, deoarece, din sat, se vedeau foare 
distinct vasele Maiestăţii Sale, şi fuseseră auzite trăgînd cu tunul 
cu cîteva zile în urmă în fortificațiile Beirutului pe care le apărau, 
în numele viceregelui Egiptului, Soliman-paşa-francezul, alias 
Octave de S&ves. 

Oare Tanios a putut vedea fumul acela? Nu cred, căci 
Courageous se îndreptase desigur direct spre Saida, mult mai la 


sud faţă de Kfaryabda. 

Nu se aflau la bord, dintre persoanele care se întîlniseră la 
Limassol, decît reprezentantul englez (Wood) şi cel otoman, cu 
suitele lor; ceilalţi diplomaţi plecaseră către alte destinaţii. Cît 
despre pastorul Stolton, după ce avusese o lungă discuţie cu 
pupilul său, preferase să se îmbarce pe un alt vas britanic, în 
direcţia Beirut, spre a ajunge la Sahlain pe o cale mai directă; se 
grăbea să se întoarcă la şcoală şi să-şi reia orele după un an de 
întrerupere. 

Wood aşteptă să ajungă în largul mării pentru a-l informa pe 
Tanios în legătură cu misiunea care îi era încredinţată. 

— Trebuie să ne ducem la palatul din Beiteddin, pentru a-l 
întîlni pe emir. 

Tînărul simţi fără voia lui că i se taie picioarele. Dar se abţinu 
s-o arate şi rămase tăcut şi atent. 

— Marile Puteri au decis că emirul va trebui să plece de la 
cîrma ţării. Numai dacă nu cumva acceptă să o rupă cu egiptenii 
şi să se alăture coaliţiei. E însă puţin probabil, ne-am interesat 
discret. Va trebui aşadar să-i aducem la cunoştinţă destituirea şi 
decizia noastră de a-l exila. 

— Spre ce destinaţie? 

— In privinţa asta, el va avea un cuvînt de spus. Dumneata îi 
vei lăsa alegerea. Între anumite limite, bineînţeles... 

Tanios nu era prea sigur că pricepuse. Wood spusese cu 
adevărat „dumneata”? 

— S-a convenit între reprezentanţii Puterilor că emirul va 
trebui înştiinţat prin glasul unuia dintre cei din administraţia sa. 
De preferinţă un creştin ca şi el, pentru a fi mai presus de orice 
bănuială. Mai rămînea de ales persoana... Poftim, iată textul pe 
care va trebui să-l traduci. Apoi să-l citeşti în prezenţa lui. 

Tanios se duse să facă singur cîțiva paşi pe punte, cu faţa în 
bătaia vîntului. Ce renghi îi mai juca oare soarta ? lată-l pe el 
care fugise din ţară pentru a scăpa de temutul emir, pe el al 
cărui tată fusese executat la porunca tiranului, iată-l 
îndreptîndu-se spre palatul din Beiteddin pentru a-l întîlni şi a-i 
aduce la cunoştinţă plecarea în exil! El, Tanios, la cei 
nouăsprezece ani ai săi, avea să stea în faţa emirului, emirul cu 
barbă lungă şi albă şi cu sprîncene stufoase, emirul care îi făcea 
să tremure de spaimă de jumătate de veac pe toţi oamenii 
Muntelui, ţărani şi şeici deopotrivă, şi avea să-i spună: „Am 


misiunea de a vă alunga din acest palat!” 
„Aici, pe vasul ăsta englez, tremur deja. Ce-am să fac atunci 
cînd am să fiu în faţa lui?” 


Cînd vasul acostă la Saida, oraşul era în plin haos. Părăsit de 
egipteni, nu fusese încă ocupat de adversarii acestora. 
Bazarurile erau închise de teama jafurilor, oamenii ieşeau puţin. 
Sosirea vasului Courageous a fost considerată un eveniment 
major. Cetăţenii străini cu consulii lor, demnitarii cu turban, 
ceea ce mai rămiînea din autorităţi şi o bună parte dintre 
locuitori se aflau acolo pentru a primi delegaţia. lar cînd 
diplomatul otoman le explică faptul că nu venise pentru a lua 
oraşul în stăpiînire şi că nu va face altceva decit să-l străbată 
înainte de a-şi continua drumul spre Beiteddin, interlocutorii săi 
părură dezamăgiţi. 

Prezenţa unui tînăr cu părul alb, în mod evident un fiu al 
ţării, nu trecu neobservată, cu atit mai mult cu cît mergea în 
mijlocul reprezentanţilor Marilor Puteri cu capul sus, ca un egal. 
Se presupuse că era şeful răzvrătiţilor, iar vîrsta sa tînără spori 
şi mai mult admiraţia care-l înconjura. Debarcaseră la Saida în 
cursul după-amiezei şi petrecură noaptea la reşedinţa agentului 
consular englez, pe o colină ce domina oraşul şi citadela sa 
marină. La cererea lui Wood, îi fură procurate lui Tanios haine 
noi, dintre cele pe care le purtau de obicei notabilii ţării, serual, 
cămaşă din mătase albă, o vestă roşie brodată, o bonetă de 
culoarea lutului şi o eşarfă neagră care se înfăşură în jurul ei. 

A doua zi plecară pe drumul de coastă pînă la rîul Damur, 
unde se opriră şi schimbară caii; după care porniră pe drumurile 
de munte spre Beiteddin. 


IV 


Palatul emirului lăsa impresia de dezastru. Arcadele nu mai 
aveau decit o măreție rece, catîrii păşteau crengile arborilor din 
grădină. Vizitatorii erau rari, iar culoarele tăcute. Delegaţia fu 
întimpinată de demnitarii din diwan-ul emirului. Prevenitori, aşa 
cum ştiau să fie cu reprezentanţii Puterilor, dar demni şi 
întristaţi. 

Tanios avu impresia că pe el nu-l văzuseră. Nimeni nu i se 
adresase, nimeni nu-l rugase să binevoiască a-l urma. După 


cum, cînd mersese în spatele lui Richard Wood, nimeni nu-i 
ceruse să rămînă în urmă. Cei doi însoțitori ai săi schimbau între 
ei uneori cîte o privire, cîteva cuvinte; cu el, nimic. Şi ei păreau 
să-l ignore. Poate că ar fi fost bine să se îmbrace altfel, 
europeneşte. Se simţea acum deghizat în veşmintele acelea 
munteneşti pe care le purtase întotdeauna, şi pe care atiţia 
oameni întîlniţi pe drum le purtau. Dar nu era tocmai acesta 
rolul său în delegaţia Marilor Puteri, să îmbrace portul ţării şi să-i 
vorbească limba? 

Trimisul otoman mergea în frunte şi se bucura de o 
consideraţie plină de teamă; sultanii se făcuseră stăpiîni peste 
Munte cu mai mult de trei secole în urmă, iar dacă viceregele 
Egiptului îi îndepărtase pentru o vreme, păreau acum pe cale 
să-şi recapete autoritatea; dacă se uita cineva la salamalecurile 
cu care era întimpinat acel om, nu se mai putea îndoi de acest 
lucru. 

Dar nici celălalt emisar nu era mai puţin înconjurat. Anglia 
era în ochii tuturor prima dintre Marile Puteri, iar Wood avea în 
plus propriul său prestigiu. 

Un înalt demnitar al palatului, care mergea încă de la intrare 
alături de otoman, îl pofti pe acesta să intre în biroul său pentru 
a lua cafeaua, aşteptînd ca emirul să fie gata să-i primească. Un 
alt demnitar îl pofti pe Wood în acelaşi mod într-un alt birou. 
Aproape în acelaşi timp cei doi se făcuseră nevăzuţi. Tanios 
rămase nemişcat. Neliniştit, posomorit, perplex. Atunci apăru un 
al treilea funcţionar, de rang mai puţin înalt, dar asta n-are nici 
o importanţă, venit să-l roage să binevoiască a-l însoţi. Măgulit 
că se interesau pentru prima oară şi de el, se grăbi să-l urmeze 
pe acel om de-a lungul unui coridor şi se pomeni aşezat într-un 
mic birou, singur, ţinînd în mînă o ceaşcă fierbinte. 

Presupunînd că aceasta era procedura obişnuită în vizitele 
oficiale, începu să-şi soarbă cafeaua, aspirînd zgomotos aşa cum 
fac sătenii, cînd se deschise uşa încăperii şi văzu intrînd tocmai 
persoana pe care se temea mai presus de orice s-o întilnească: 
Sallum. 

Tanios se pomeni sărind în picioare, vărsîndu-şi pe jumătate 
cafeaua. li venea pur şi simplu să se năpustească pe coridoare 
urlînd: „DI Wood! DI Wood!” scuturindu-se ca de un coşmar. 
Dar, din spaimă sau dintr-un sentiment de demnitate, nu se 
clinti. 


Celălalt avea un suris ca un rînjet de pisică. 

— Te-ai hotărît în cele din urmă să-ţi părăseşti insula pentru 
a revedea frumoasa noastră ţară. 

Tanios se sprijinea cînd pe un picior, cînd pe celălalt. Era 
oare cu putinţă să fi căzut la rîindu-i într-o capcană? 

— Bietul taică-tău! Era chiar aici în picioare, în locul unde 
stai tu. Şi dădusem poruncă să i se aducă nişte cafea, la fel ca 
aceea pe care o bei tu. 

Pe Tanios nu-l mai ţineau picioarele. Toate astea nu puteau fi 
reale. Doar nu montaseră înscenarea asta - delegaţii Marilor 
Puteri, vasul englez, comitetul de primire la Saida - numai 
pentru a-l face să cadă în cursă! Era ridicol, o ştia şi şi-o repeta. 
Dar îi era frică, maxilarul îi tremura, iar judecata i-o lua razna. 

— Aşază-te, spuse Sallum. 

Se aşeză. Greoi. Şi doar atunci se uită spre uşă. O păzea un 
soldat, nu l-ar fi lăsat să se îndepărteze. 

Abia se aşezase Tanios că, fără nici o explicaţie, Sallum ieşi 
pe unica uşă a încăperii, iar un al doilea soldat îşi făcu apariţia, 
parcă ar fi fost fratele geamăn al celui care era deja acolo, 
aceeaşi mustață, aceeaşi statură, acelaşi pumnal strecurat la 
brîu, cu lama goală la vedere. 

Privirea lui Tanios zăbovi o clipă asupra lui. Apoi îşi băgă 
mîna în interiorul vestei pentru a lua textul pe care-l tradusese 
cu grijă pe vas şi pe care trebuia foarte curînd să-l „recite”. 
Căută bine. Se scotoci încă o dată. Se ridică. Işi pipăi pieptul, 
partea laterală a bustului, spatele, picioarele pînă la călcîie. Nici 
urmă de document. 

Atunci îşi pierdu cumpătul. Ca şi cum hiîrtia aceea conferea 
un caracter real misiunii sale, iar dispariţia ei o făcea iluzorie. 
începu atunci să blesteme, să se răsucească, să-şi desfacă 
nasturii. Soldaţii se uitau la el, cu palmele aşezate pe brîul larg. 

Apoi se deschise uşa, Sallum se întoarse, ţinînd în mînă o 
hîrtie gălbuie la culoare făcută sul şi legată. 

— Am găsit-o pe jos pe coridor, ai lăsat-o să cadă. 

Tanios întinse brusc mîna. Gest copilăresc rămas în aer şi 
care avu parte doar de o privire dispreţuitoare. Cum de putuse 
lăsa să-i cadă hirtia aceea ? Sau poate că Sallum avea în slujba 
sa agenţi cu degete îndeminatice ? 

— Mă întorc de la înălţimea Sa. l-am spus cine eşti şi în ce 
împrejurări ne-am cunoscut. A răspuns aşa: uciderea 


patriarhului a fost pedepsită după cum se cădea să fie, nu mai 
avem nici o duşmănie faţă de familia vinovatului. Spune-i 
acestui tînăr că va putea părăsi palatul slobod, după cum a 
intrat. 

Pe drept sau pe nedrept, Tanios avu impresia că Sallum se 
gîndise să-l reţină, dar că stăpînul său îl împiedicase s-o facă. 

— Înălţimea Sa a văzut textul ăsta în mîna mea. Tu eşti cel 
care l-a tradus, presupun, şi tu trebuie să-l citeşti în prezenţa sa. 

Tanios încuviinţă, mulţumit că-l considerau din nou membru 
al unei delegaţii, şi nu fiul unui condamnat. 

— Poate că ar trebui să ne ducem la întîlnirea aceea, spuse 
el, potrivindu-şi boneta pe cap şi făcînd un pas spre uşă. 

Dar soldaţii nu se dădură la o parte pentru a-l lăsa să treacă, 
iar Sallum continuă să ţină hirtia în mînă. 

— E acolo o frază care a deranjat-o pe înălţimea Sa. l-am 
făgăduit c-o vom modifica. 

— Pentru asta trebuie să vorbiţi cu dl Wood. 

Celălalt nu-i ascultă obiecţia. Se duse la masa de scris, se 
aşeză pe o pernă şi desfăcu documentul. 

— Acolo unde spui „Va trebui să plece în exil”, formularea e 
cam seacă, nu crezi? 

— Textul nu-mi aparţine, stărui tînărul, eu n-am făcut decit 
să-l traduc. 

— Înălţimea Sa nu va lua în consideraţie decît cuvintele pe 
care le va auzi din gura ta. Dacă ai să modifici uşor textul, îţi va 
fi recunoscător. În caz contrar, nu mai răspund de nimic. 

Cei doi soldaţi îşi dreseră glasurile tot atunci. 

— Vino lîngă mine, Tanios, ai să stai mai comod ca să scrii. 

Băiatul îi dădu ascultare şi lăsă chiar să i se pună pana în 
mînă. 

— După „Va trebui să plece în exil”, adaugi: „spre o ţară pe 
care o va alege el însuşi”. 

Tanios se văzu nevoit să se execute. 

În timp ce scria ultimul cuvînt, Sallum îl bătu uşor pe umăr. 

— Ai să vezi, englezul nici n-are să bage de seamă. 

Apoi îi puse pe soldaţi să-l conducă în anticamera emirului. 
Unde Wood se arătă iritat. 

— Unde ai fost, Tanios? Ne-ai făcut să te aşteptăm. Cobori 
vocea pentru a spune: 

— Mă întrebam dacă nu cumva te-au azvirlit în temniţă! 


— Am întîlnit pe cineva cunoscut. 

— Pari cam agitat. Ai avut măcar timp să-ţi reciteşti textul? 

Tanios îşi strecurase sulul de hirtie la briu aşa cum fac 
soldaţii cu pumnalul. Cu partea de sus rotunjită ca un miner, pe 
care o ţinea cu mîna stingă. lar cu cea de jos, strivită în pumn. 

— O să ai nevoie de curaj ca să-l citeşti în prezenţa 
diavolului acela de bătrîn. Adu-ţi mereu aminte că e învins şi că 
tu i te adresezi în numele învingătorilor. Dacă trebuie să ai 
vreun sentiment faţă de el, atunci să fie compasiune. Nici ură, 
nici teamă. Doar compasiune. 

Imbărbătat de aceste cuvinte, Tanios intră cu un pas mai 
ferm în majlis, o sală mare cu numeroase bolți şi cu pereţii 
zugrăviți în culori vii, cu benzi late orizontale în albastru, alb şi 
ocru. Emirul era aşezat turceşte pe o mică estradă, fumînd dintr- 
o pipă lungă al cărei căuş se sprijinea pe o tavă din argint pe 
podea. Wood, apoi Tanios şi în cele din urmă emisarul otoman îl 
salutară de departe, atingîndu-şi fruntea cu mîna înainte de a o 
duce la inimă şi înclinîndu-se uşor. 

Stăpînul Muntelui schiţă acelaşi gest. Avea şaptezeci şi patru 
de ani şi număra cincizeci şi unu de ani de domnie. Cu toate 
astea, nimic din trăsăturile sau din cuvintele sale nu trădau 
oboseala. Le făcu semn diplomaților să se aşeze pe două 
taburete care fuseseră plasate în faţa lui în acest scop. Apoi, cu 
un gest neglijent, îi arătă lui Tanios covorul de la picioarele lui, 
între el şi solul britanic. lar tînărul nu avu de ales şi fu nevoit să 
îngenuncheze acolo; în privirea potentatului, încă vie sub 
sprincenele zbirlite, simţi o rece ostilitate la adresa lui; poate că 
era supărat că-l salutase de departe, stînd în picioare, la fel ca 
demnitarii străini, în loc să-i sărute mîna aşa cum făceau 
oamenii locului. 

Tanios se întoarse spre Wood, dar acesta îl linişti făcîndu-i 
semn cu bărbia. 

După un întreg pomelnic de formule de politeţe, britanicul 
intră în miezul problemei. Mai întîi în arabă, în graiul ţării. Însă 
emirul înclină capul, îşi încordă auzul, strînse din pleoape. Wood 
pricepu că vorbirea sa nu era prea inteligibilă; pe loc, fără altă 
tranziţie decit o tuse uşoară, trecu pe engleză. Tanios înţelese 
că trebuia să traducă. 

— Reprezentanţii Marilor Puteri au deliberat îndelung în 
legătură cu zona Muntelui şi viitorul ei. Toţi apreciază ordinea şi 


prosperitatea pe care înţeleapta guvernare a Alteţei Voastre le-a 
asigurat acestei regiuni vreme de ani îndelungaţi. Şi-au 
exprimat totuşi dezamăgirea faţă de sprijinul adus de seraiul 
vostru încercării viceregelui Egiptului. Dar, chiar şi în ceasul al 
doisprezecelea, dacă aţi lua limpede poziţie în favoarea 
Sublimei Porţi şi dacă aţi aproba deciziile Marilor Puteri, noi am 
fi gata să vă reînnoim încrederea noastră şi să vă întărim 
autoritatea. 

Tanios se aştepta să-l vadă pe emir liniştit de portiţa de 
ieşire care încă i se mai deschidea. Dar cînd traduse ultima 
frază, îi văzu privirea încărcîndu-se de o miîhnire mai adincă 
decit cea care putuse fi percepută la venire, cînd stăpînul 
Muntelui îşi credea soarta deja pecetluită, nemaiavînd altă 
alegere decit locul exilului. 

Se uită fix la Tanios, care se văzu nevoit să-şi plece privirea. 

— Ciţi ani ai, băiete? 

— Nouăsprezece. 

— Trei dintre nepoţii mei au aproape virsta ta, şi sînt toţi trei 
reţinuţi în tabăra paşei, ca mulţi alţi membri ai familiei mele. 

Vorbise cu glas scăzut, ca şi cum era vorba de o confidenţă. 
Dar, cu un semn, îi indică lui Tanios că trebuia să traducă acele 
cuvinte. Ceea ce el şi făcu. Wood ascultă dînd de mai multe ori 
din cap, în vreme ce emisarul otoman rămiînea impasibil. 

Emirul reluă cu voce mai ridicată: 

— Muntele a cunoscut ordinea şi prosperitatea cînd pacea 
domnea în jurul lui. Dar cînd cei mari se bat împotriva celor 
mari, decizia nu mai este a noastră. Atunci încercăm să potolim 
ambiția unuia, să atenuăm acţiunile dăunătoare ale celuilalt. De 
şapte ani de zile, forţele paşei sînt răspindite prin toată ţara, în 
jurul acestui serai, iar uneori chiar în interiorul acestor ziduri. În 
anumite momente, autoritatea mea nu mergea mai departe de 
covorul ăsta pe care îmi ţin picioarele. M-am străduit mereu să 
ocrotesc această casă pentru ca în ziua în care războiul celor 
mari se va fi isprăvit, oameni onorabili ca dumneata să poată 
găsi pe acest Munte pe cineva căruia să-i vorbească... Nu pare a 
fi de ajuns pentru dumneata. 

O lacrimă se formase în ochii aceia teribili, Tanios o văzuse şi 
propria sa privire se împăienjenise. Nu-l autorizase oare Wood 
să aibă compasiune ? Dar nu socoti că ar trebui să facă uz de 
ea. 


Emirul trase pentru întîia oară din lunga sa pipă, suflind apoi 
fumul spre plafonul îndepărtat. 

— Îmi pot proclama neutralitatea în acest conflict care se 
termină, chemîndu-mi supuşii să lase să acţioneze Marile Puteri. 
Şi mă pot ruga pentru ca Cel-de-Sus să-i dăruiască viaţă lungă 
stăpînului nostru, sultanul. g 

Wood păru interesat de compromisul enunțat astfel. Il 
consultă pe otoman, care făcu limpede „nu” din cap spunînd în 
arabă pe un ton aspru: 

— Să te rogi ca să-i dea Dumnezeu viaţă lungă stăpînului 
nostru, pînă şi paşa din Egipt e gata s-o facă! Nu mai e vreme 
de tărăgănări! Emirul a luat poziție împotriva noastră vreme de 
şapte ani, lucrul cel mai mic pe care l-ar putea acum face ar fi 
să ia limpede poziție în favoarea noastră vreme de şapte zile. 
Înseamnă oare că-i cerem prea mult dacă îşi cheamă oamenii 
din tabăra egipteană şi-i pune sub steagul nostru? 

— Nepoţii mei ar fi acum aici, cu noi, dacă ar dispune încă de 
libertatea de a circula. 


Emirul dădu din mînă a neputinţă, iar Wood consideră că 
această problemă era de acum închisă. 

— Deoarece Alteţa Voastră nu ne poate da satisfacţie asupra 
acestui punct, mă tem că vom fi obligaţi să-i aducem la 
cunoştinţă hotărîrea Marilor Puteri. Tînărul nostru prieten a 
tradus-o şi are sarcina să-i dea citire. 

Tanios socoti necesar să se ridice în picioare şi să adopte 
postura şi tonul celui care declamă. 

— „Reprezentanţii Puterilor... reuniți la Londra, apoi la 
Istanbul...după ce au examinat...va trebui să plece în exil...” 

Ajuns la fraza cu litigiul, şovăi o clipă, o foarte scurtă clipă. 
Dar sfirşi prin a introduce rectificarea impusă de Sallum. 

Auzind formularea „spre o ţară pe care o va alege el însuşi”, 
emisarul otoman tresări, se uită la Tanios, apoi la Wood, cu 
aerul de a spune că fusese tras pe sfoară. lar cînd lectura fu 
încheiată, întrebă pe un ton de somaţie: 

— Spre ce destinaţie va pleca emirul? 

— Am nevoie să reflectez şi să mă consult cu cei apropiaţi. 

— Guvernul meu pretinde ca acest lucru să fie precizat pe 
loc, fără nici un răgaz. 

Simţind că tensiunea creşte, emirul se grăbi să spună: 


— Optez pentru Paris. 

— Paris, nici nu se pune problema! Şi sînt sigur că dl Wood 
nu mă va contrazice. 

— Nu, într-adevăr. S-a convenit că locul exilului nu va fi nici 
Franţa, nici Egiptul. 

— Atunci să fie Roma, spuse emirul cu o intonaţie care se 
dorea a fi cea a compromisului final. _ 

— Mă tem că nu va fi cu putinţă, se scuză Wood. Inţelegeţi 
că Marile Puteri pe care le reprezentăm preferă să fie pe 
teritoriul lor. 

— Dacă asta e decizia lor, mă înclin. Reflectă cîteva minute. 

— Voi merge atunci la Viena! 

— Nici Viena nu se poate, spuse otomanul ridicîndu-se ca 
pentru a se retrage. Noi sîntem învingătorii şi nouă ne revine 
decizia. Veţi veni la Istanbul şi veţi fi tratat aici conform 
rangului. 

Făcu doi paşi spre ieşire. 

Istanbul era exact locul de care emirul voia să scape, cu 
orice preţ. Toată manevra lui Sallum viza să evite ca el să 
nimerească în mîinile duşmanilor săi cei mai feroce. Mai tîrziu, 
cînd lucrurile se vor fi potolit, se va duce să sărute caftanul 
sultanului pentru a obţine iertarea. Dar, dacă se ducea imediat, 
vor începe prin a-l despuia de toate bunurile, apoi îl vor 
sugruma. 

În privirea lui, Tanios văzu spaima de moarte. Se produse 
atunci în mintea tînărului o confuzie, sau poate că ar trebui spus 
o alunecare ciudată. 

Aşadar înaintea lui se afla bătrînul acela a cărui barbă lungă 
şi albă, ale cărui sprincene, buze şi mai cu seamă ai cărui ochi îi 
umpleau cîmpul vederii, bătrînul acela de temut, dar în clipa 
aceea înfricoşat, lipsit de apărare. Şi în acelaşi timp, tînărul se 
gîindea la Gerios, la expresia chipului său în faţa certitudinii 
morţii. Dintr-o dată Tanios nu mai ştiu dacă bătrinul acela era 
omul care-l trimisese pe tatăl lui la spînzurătoare sau un tovarăş 
de chinuri; omul care pusese funia în mîna călăului, sau un alt 
git întins spre ştreang. 

În clipa aceea de şovăială, emirul se aplecă spre el şi şopti 
cu voce gituită: 

— Spune un cuvint, fiule! 

„Şi fiul Kfaryabdei, povesteşte Cronica, ascultind vorba 


bătrînului umilit, îşi lăsă la o parte gîndul răzbunării de parcă şi 
l-ar fi satisfăcut de mii de ori, şi spuse cu glas tare: «Alteța Sa ar 
putea merge în Malta!»” 

De ce oare se gindise la Malta? Fără îndoială pentru că 
pastorul Stolton, care făcuse o îndelungată şedere în insulă, îi 
vorbise ades despre ea. 

Wood aderă imediat la această sugestie, cu atît mai multă 
bunăvoință, cu cît Malta era de la începutul secolului posesiune 
britanică. lar otomanul, luat pe nepregătite, sfirşi prin a 
încuviinţa şi el, cu un gest de iritare; ideea nu-l încînta, însă 
Anglia era sufletul coaliţiei Puterilor, iar omul nu voia să-şi 
asume riscul unui conflict care i-ar fi fost reproşat în sferele 
înalte. 

„Emirul nu-şi manifestă uşurarea de teamă că trimisul 
sultanului şi-ar putea schimba părerea: dar în privirea lui către 
fiul Kfaryabdei era uimire şi recunoştinţă.” 


Ultima trecere 


Vinovat de milă 


Tu, Tanios, cu chipul tău de copil şi cu capul tău de şase mii 
de ani 

Ai străbătut riuri de singe şi de noroi, şi ai ieşit la lumină 
nepătat 

Ţi-ai scăldat trupul într-un trup de femeie, şi v-aţi despărțit 
neintinați 

Astăzi, destinul ţi s-a împlinit, viaţa ta în sfirşit începe 

Coboară de pe stincă şi cufundă-te în mare, pentru ca pielea 
ta să capete măcar gustul sării! 


Nader, Înțe/epciunea catirgiului 


„Decit să întoarcă armele în ultimul moment împotriva 
protectorului său egiptean, emirul a preferat să se exileze. S-a 
îmbarcat aşadar în săptămîna asta plecînd spre Malta, însoţit de 
soţia sa, Hosn-jihane, o fostă sclavă circaziană cumpărată, mi s- 
a spus, în piaţa din Constantinopol, dar care se transformase 
într-o doamnă de toţi respectată; suita potentatului căzut mai 
cuprindea încă vreo sută de alţi membri ai casei sale, copii, 
nepoti, consilieri, gărzi, slugi... 

Printr-o stranie confuzie - sau mai curînd printr-o formă de 
fanfaronadă care nu le repugnă orientalilor -, i se atribuie lui 
Tanios rolul cel mai important cu putinţă, şi anume acela de a-l 
fi alungat pe emir din ţară lăsîndu-l totuşi cu generozitate în 
viaţă, ca şi cum Puterile europene şi Imperiul Otoman, cu 
armatele, flotele, diplomaţii şi agenţii lor, n-ar fi fost decit nişte 
modeşti figuranţi într-o încercare de forţă teatrală între copilul- 
minune al Kfaryabdei şi despotul care-i condamnase tatăl. 

Această interpretare fantezistă este atit de răspîndită în 
toate mediile, fie ele creştine sau druze, încît prestigiul pupilului 
meu se răsfringe asupra mea, mentorul lui. Şi oamenii vin în 
fiecare zi să mă felicite că m-am priceput să cresc în grădina 


mea o floare atit de rară. Mă las felicitat fără să încerc să 
dezmint această interpretare a faptelor, şi atît doamna Stolton, 
cît şi eu însumi sîntem, trebuie să recunosc, măguliţi...” 

Aşa scria pastorul în efemeridele sale, în 2 decembrie 1840; 
a doua zi el a adăugat: 

„(...) Şi în vreme ce emirul se îmbarca la Saida chiar pe vasul 
care-i adusese pe dl Wood şi pe Tanios, acesta din urmă se 
întorcea pe uscat la Kfaryabda, salutat în fiecare sat pe care-l 
străbătea de mulţimi entuziaste, care se înghesuiau să-l vadă pe 
erou, să-l stropească cu apă de trandafiri şi cu boabe de orez ca 
pe un tînăr mire, să-i atingă miinile şi de asemenea, cînd puteau 
veni foarte aproape, părul lui alb, ca şi cum era semnul cel mai 
evident al miracolului care se înfăptuise prin mijlocirea sa. 

Băiatul nu se împotrivea, mut şi neîncrezător, în mod vizibil 
strivit de excesivele atenţii pe care Providența le revărsa asupra 
lui, zimbind cu beatitudinea omului adormit care se întreabă în 
ce moment vor veni să-l trezească la realitatea lumii... 

După atita glorie subită, mai există oare în fiinţa asta fragilă 
un locşor pentru viaţa obişnuită la care părea sortit de originea 
sa?” 

Ajuns în piaţa satului său, aclamat, aici ca şi în alte părţi, ca 
un erou, fu dus pe umeri pînă la castel, unde oamenii îl instalară 
cu de-a sila pe jilţul ocupat odinioară de şeic şi mai recent de 
uzurpator. Tanios ar fi dorit să rămînă un moment singur cu 
maică-sa şi să afle din gura ei suferinţele de care avusese parte. 
In loc de asta, i se impuse să asculte în acelaşi timp mii de 
doleanţe, mii de plingeri. Apoi se pomeni ridicat la rangul de 
judecător suprem pentru a decide soarta trădătorilor. Nu se ştia 
unde se află şeicul. După unii, era prizonier într-o citadelă la 
Wadi el-Taym, la poalele muntelui Hermon; după alţii, murise în 
detenţie. In lipsa lui, cine îi putea ocupa locul cu mai multă 
demnitate decit eroul zilei? 

Deşi era într-o stare de mare epuizare, fiul Lamiei nu se 
arătă insensibil la această cinste. Dacă Providența îi oferea o 
revanşă asupra trecutului, de ce ar face mofturi? Aşezat pe 
perna şeicului, se pomeni imitîndu-l, cu gesturile sale lente şi 
suverane, cuvintele abrupte, privirea dreaptă. Ajunsese să-şi 
spună că nu din întîmplare se născuse într-un castel, şi să se 
întrebe dacă va mai putea abandona într-o bună zi locul ăsta 
pentru a se topi în mulţime... Cînd tocmai atunci mulţimea se 


dădu la o parte pentru a arunca la picioarele eroului un om legat 
în lanţuri, cu chipul tumefiat şi plin de răni, legat la ochi. Rukoz. 
Incercase să fugă la plecarea egiptenilor, dar „nesupuşii” 
puseseră mina pe el. Trebuia să plătească pentru toate 
încercările pe care le îndurase satul, pentru toţi morţii, inclusiv 
cei ce pieriseră în incendiu, pentru jaful înfăptuit cu prilejul 
stringerii armelor, pentru umilinţele aduse şeicului, pentru alte 
mii de hoţii atît de evidente, încît nici măcar nu mai era nevoie 
să se facă un proces. Tanios nu avea altceva de făcut decit să 
rostească sentinţa, ce avea să fie adusă la îndeplinire fără 
zăbavă. 

Rukoz începu să se vaite cu zgomot, iar eroul, excedat, îi 
strigă: 

— Stai liniştit, sau te omor cu mîna mea! 

Celălalt tăcu pe dată. lar Tanios se bucură de o nouă ovaţie. 
Cu toate astea, departe de a încerca vreo satisfacţie oarecare, 
simţea o durere, ca o rană în coşul pieptului. 

Dacă era în asemenea măsură de exasperat, era din pricină 
că se simţea incapabil să rostească sentinţa, iar Rukoz, prin 
văicărelile lui, îl provoca. 

Oamenii aşteptau. Îşi şuşoteau unii altora: „Linişte! O să 
vorbească Tanios! Să-l ascultăm!” 

El încă se întreba ce avea să spună, cînd un nou val de 
zgomote şi de şoapte tulbură asistenţa. Intrase Asma. 

Alergă, îngenunche la picioarele învingătorului, îi luă mîna 
pentru a i-o săruta implorînd: 

— Fie-ţi milă de noi, Tanios! 

Tînărul suferea acum din pricina fiecărui cuvînt, a fiecărei 
priviri, a fiecărei respiraţii pe care o auzea. 

Aşezat alături de el, buna Butros şopti ca pentru sine: 

— Doamne, îndepărtează de la mine acest pahar! Tanios se 
întorsese spre el. 

— Sufeream mai puţin atunci cînd nu mîncam ca să mor! 

— Dumnezeu nu e departe, fiule. Nu-i lăsa pe oamenii ăştia 
să te conducă potrivit sentimentelor lor de ură, nu fă decit 
lucrurile pentru care n-ai roşi înaintea ta însuţi şi înaintea 
Ziditorului! 

Atunci Tanios îşi drese glasul şi spuse: 

— M-am întors de peste mări pentru a-i spune emirului să 
părăsească Muntele pe care n-a ştiut să-l ferească de nenorociri. 


Nu voi pedepsi sluga mai aspru decit stăpînul. Cîteva clipe avu 
impresia că vorbele sale avuseseră efect. Adunarea rămăsese 
tăcută, fiica lui Rukoz îi săruta cu fervoare mîna. Pe care şi-o 
trase înapoi cu oarecare iritare. Grăise precum un rege - cel 
puţin aşa crezuse. Un scurt moment. Mai înainte ca răzmeriţa să 
se pornească. 

Mai întîi cea a tinerilor frariyye, reîntorşi din pădurile lor cu 
armele în miini, şi care nu înțelegeau să se lase înduioşaţi. 

— Dacă-l lăsăm pe Rukoz să plece împreună cu tot aurul, ca 
să-şi refacă averea în Egipt şi să se întoarcă să se răzbune peste 
zece ani, vom fi nişte laşi şi nişte smintiţi. Mai mulţi dintre 
oamenii lui au murit deja, de ce să fie cruțat cel mai rău dintre 
toţi? A ucis, trebuie să ispăşească. Trebuie să se ştie că toţi cei 
care au făcut vreun neajuns satului vor plăti. 

Un bătrîn fermier strigă din sală: 

— Voi, frariyye, aţi pricinuit mai multe neajunsuri Kfaryabdei 
decît omul ăsta. Aţi incendiat o treime din sat, aţi pricinuit zeci 
de morţi şi aţi distrus pădurea de pini. De ce nu v-ar judeca şi pe 
voi ? 

Zăpăceala sporea. Tanios începu să fie alarmat, dar pricepu 
pe dată folosul pe care-l putea obţine. 

— Ascultaţi-mă! Au fost în ultima vreme crime, greşeli grave, 
numeroşi morţi nevinovaţi. Dacă fiecare ar începe să 
pedepsească pe cei care i-au pricinuit neajunsuri, pe cei care au 
provocat moartea unei rude, satul nu şi-ar mai reveni niciodată. 
Dacă mie îmi revine decizia, iată ce ordon: Rukoz va fi 
deposedat de toate bunurile sale, care vor fi folosite pentru 
despăgubirea acelora care au suferit de pe urma hoţiilor lui. 
Apoi, va fi izgonit din regiunea asta. Acum, cad din picioare de 
oboseală, mă duc să mă odihnesc. Dacă cineva vrea să ocupe 
locul lăsat de şeic, s-o facă, eu nu-l voi împiedica. 

Atunci, din fundul sălii, un bărbat pe care nimeni nu-l băgase 
în seamă ridică glasul. Avea capul înfăşurat într-o fişie de pînză 
cu pătrăţele albe şi negre, dar acum îşi descoperise capul. 

— Sînt Kahtan, fiul lui Said beyk. Am aşteptat să isprăviţi cu 
deliberatul ca să intervin. Aţi hotărît că, pentru crimele pe care 
Rukoz le-a comis împotriva voastră, îl veţi alunga. E dreptul 
vostru. Acum e rîndul meu să-l judec. L-a ucis pe tatăl meu, care 
era un om de treabă, şi cer să-mi fie dat ca să răspundă pentru 
fapta aceasta. 


Tanios nu voia să se arate zdruncinat. 

— Criminalul acesta a fost deja pedepsit, problema este 
închisă. 

— Nu puteţi dispune de victimele noastre aşa cum dispuneţi 
de ale voastre. Omul acesta l-a ucis pe tatăl meu şi eu trebuie 
să hotărăsc dacă vreau să fiu milos cu el sau lipsit de milă. 

„Judecătorul” se întoarse către preot. Care nu era mai puţin 
încurcat decit el. 

— Nu-i poţi spune „nu”. Şi totodată nu i-l poţi da pe mînă pe 
omul ăsta. Încearcă să cîştigi timp. 

Pe cînd ei deliberau, fiul lui Said beyk îşi croi drum pentru a 
se alătura discuţiei. 

— Dacă aţi veni cu mine la Sahlain, aţi înţelege de ce 
vorbesc aşa cum am făcut-o. Nici vorbă ca ucigaşul tatălui meu 
să rămînă nepedepsit. Dacă eu l-aş ierta, fraţii şi verii mei nu l- 
ar ierta, iar mie mi-ar purta o ură de moarte pentru bunăvoința 
arătată. Buna Butros, l-ai cunoscut bine pe tatăl meu, nu-i aşa? 

— Desigur, l-am cunoscut şi l-am prețuit. Era fiinţa cea mai 
înţeleaptă şi cea mai dreaptă! 

— Incerc eu însumi să urmez calea pe care mi-a arătat-o. Nu 
există în inima mea loc nici pentru ură şi nici pentru învrăjbire. 
lar în această chestiune, am un singur sfat să vă dau. Oamenii 
aşteaptă să vă cer să mi-l încredinţaţi pe acest individ, dar dacă 
acest creştin ar fi omorit de druzi, lucrul ar avea urmări pe care 
nu le doresc. Aşa că uitaţi de cele ce v-am spus cu voce tare şi 
ascultați singurul sfat înţelept: condamnaţi-l voi înşivă, fiecare 
să-şi pedepsească criminalii din comunitatea sa; druzii să-şi 
încheie socotelile cu criminalii druzi, iar creştinii cu criminalii 
creştini. Executaţi-l pe acest om şi voi merge să le spun alor mei 
că dreptatea voastră a precedat-o pe a noastră. Ucideţi-l chiar 
astăzi, pentru că eu nu-mi voi controla oamenii pînă miine. 

Preotul spuse atunci: 

— Kahtan beyk nu greşeşte. Mi-e silă să dau un astfel de 
sfat, dar pînă şi suveranii cei mai pioşi trebuie să rostească 
uneori sentinţa cu moartea. În lumea noastră imperfectă, 
această pedeapsă detestabilă este citeodată singura justă şi 
înţeleaptă. 

Privirea lui buna Butros se opri asupra Asmei, tot 
îngenuncheată, rătăcită, copleşită de umilinţă; îi făcu semn lui 
Kkhuriyye, care veni s-o apuce zdravăn de braţ pentru a o scoate 


din sală. Poate că astfel va fi mai puţin penibil de rostit 
inevitabila sentinţă. 


În acest mod straniu se desfăşura la castel procesul lui 
Rukoz. Sala era plină de judecători şi de călăi, iar în locul 
singurului judecător era aşezat un martor copleşit de povară. 

Care nu ştia să fie nemilos decit faţă de el însuşi. In mintea 
lui, în clipele acelea, nu făcea decit să se flageleze: 

„Ce te-ai întors să faci în ţara asta dacă nu eşti în stare să-l 
pedepseşti pe emirul care ţi-a trimis tatăl la spînzurătoare, să-l 
ucizi pe nelegiuitul care te-a trădat şi a trădat satul? De ce ai 
acceptat să te laşi aşezat în locul acesta dacă nu eşti în stare 
să-ţi laşi sabia să cadă peste gitul unui criminal?” 

Şi astfel se lăsa năpădit de remuşcare. In mijlocul acelei 
mulţimi, sub şoapte, sub priviri, nu mai izbutea nici să respire, 
nu se gîndea decit să fugă. Doamne, cit de senină era imaginea 
Famagustei în amintirea lui! Şi cît era de plăcut să urce scara 
hanului! 

— Vorbeşte, Tanios, oamenii se agită, iar Kahtan beyk îşi 
pierde răbdarea. 

Şuşotelile lui buna Butros se pierdură dintr-o dată sub 
strigătele unui om care venea în goană. 

— Şeicul trăieşte! E pe drum! Işi va petrece noaptea la Tarşiş 
şi va sosi miine! 

Mulțimea îşi manifestă bucuria prin aclamații, iar Tanios îşi 
regăsi zimbetul. Fericit, în aparenţă, de întoarcerea stăpînului; 
şi, în sinea lui, fericit că Cerul îl scosese atît de prompt din 
încurcătură. Lăsă să treacă vreo citeva clipe de veselie, apoi 
ceru să se facă linişte, lucru care îi fu acordat ca o ultimă 
dorinţă. 

— E o bucurie pentru noi toţi că seniorul acestui castel se 
întoarce printre noi, după ce a trecut peste suferinţe şi umilinţe. 
Cînd îşi va relua locul care îi aparţine, îi voi spune ce sentinţă 
am rostit în absenţa sa. Dacă o aprobă, Rukoz va fi deposedat şi 
alungat pe veci din acest ţinut. Dacă hotărăşte altfel, lui îi revine 
ultimul cuvînt. 

Cu degetul, Tanios indică patru tineri din primul rînd, 
camarazi de pe vremea şcolii parohiale. 


— Aveţi sarcina să-l păziţi pe Rukoz pînă miine. Duceţi-l la 
fostele grajduri! 

După ce-şi îndeplini în mod demn acest ultim act de 
autoritate, fugi. Preotul şi Kahtan beyk încercară în van să-l 
reţină, o ştersese, aproape alergind. 


Afară era deja ora amurgului. Tanios ar fi vrut să iasă, să 
meargă pe poteci ca odinioară, departe de case, departe de 
cîrteli, singur. Dar oamenii din sat erau pretutindeni, în preajma 
castelului, în pieţe, pe ulicioare. Fiecare ar fi vrut să-i vorbească, 
să-l atingă, să-l stringă în braţe. La urma urmei, el era eroul 
sărbătorii. Dar în sufletul lui, el nu era decit oaia cea grasă. 

Se strecură prin coridoarele neluminate, pînă în aripa 
castelului unde locuia cîndva cu ai săi. Nicio uşă nu era închisă 
cu cheia. Prin fereastra care dădea spre vale parvenea o lumină 
roşiatică. Încăperea principală era practic goală, pe jos erau 
cîteva perne prăfuite, un cufăr-dulap, un vas pentru cărbuni 
ruginit. Nu se atinse de nimic. Dar se aplecă peste vas. Pentru 
că, dintre toate amintirile care se înghesuiau între acele ziduri, 
dureroase sau vesele, cea care i se impunea era cea mai 
inconsistentă, una dintre cele uitate: într-o zi de iarnă cînd era 
singur, desfăcuse dintr-o pătură un fir gros de lînă, îl înmuiase 
într-o strachină cu lapte, îl ţinuse deasupra jăraticului, dîndu-i 
apoi drumul pentru a se uita cum se chirceşte, se înnegreşte, 
apoi se înroşeşte, pentru a-l asculta cum sfiriie şi pentru a simţi 
mirosul acela de lapte şi de lină arsă, amestecat cu mirosul 
jăraticului. Acel miros şi nu un altul îl respira el acum de cînd se 
întorsese. 

Rămăsese astfel o clipă, atîrnat parcă peste vasul pentru 
cărbuni, înainte de a se ridica şi a trece, cu ochii abia 
întredeschişi, în cealaltă încăpere. Aceea unde, odinioară, Lamia 
şi cu Gerios dormeau pe jos, iar el însuşi un pic mai sus, în firida 
sa. Nu era mai mult decit o nişă boltită, dar ea concentra iarna 
toată căldura casei, iar vara toată răcoarea. Acolo se 
petrecuseră nopţile copilăriei sale, acolo îşi făcuse greva foamei; 
tot acolo aşteptase rezultatul mijlocirii patriarhului. 

De atunci, se gindise adesea la scara aceea cu cinci trepte 
pe care o meşterise Gerios odinioară şi care stătea încă în 
picioare lîngă perete. Puse piciorul pe scară, cu precauţie, 
convins că n-avea să-i mai susţină greutatea. Dar nu se rupse. 


Regăsi sus, înfăşurată într-un cearşaf vechi sfişiat, salteluţa 
lui atît de subţire. O întinse, mîngiie încet suprafaţa, apoi se 
culcă deasupra întinzîndu-se pînă la perete. Împăcat cu copilăria 
sa şi rugindu-se ca lumea să-l uite. 

O oră se scurse într-o tăcere neagră. Apoi o uşă se deschise, 
se închise la loc. O alta se deschise. Tanios ciulea urechea, fără 
a fi neliniştit. O singură persoană îi putea ghici ascunzătoarea, 
urmîndu-l astfel în întuneric. Lamia. 

Şi era de asemenea singura persoană cu care dorea să stea 
de vorbă. 

Se apropiase în virful picioarelor, se căţărase pînă la 
jumătatea scării. Îl mîngiiase pe frunte. Se dăduse apoi jos 
pentru a căuta o pătură în vechiul cufăr, şi se întorsese pentru a 
i-o aşeza peste pîntece şi peste picioare, cum făcea cînd el era 
copil. Se aşezase apoi pe un scăunel scund, cu spatele rezemat 
de perete. Nu se mai vedeau, dar puteau să-şi vorbească fără a 
ridica vocea. Ca odinioară. 

Se pregătea să-i pună o sumedenie de întrebări, despre 
toate cite le trăise, despre felul în care îi parveniseră veştile cele 
mai bune la fel ca şi cele mai rele... 

Dar ea ţinea să-i spună mai întîi zvonurile din sat. 

— Oamenii nu contenesc cu vorba, Tanios. Parcă îmi tîrfie în 
urechi sute de greieri. 

Dar tînărul se refugiase acolo, tocmai ca să nu-i audă. Totuşi 
nu putea rămîne surd la neliniştea mamei sale. 

— Ce spun greierii? 

— Oamenii spun că dacă ai fi suferit şi tu la fel ca ei de pe 
urma hoţiilor lui Rukoz, te-ai fi arătat mai puţin îngăduitor faţă 
de el. 

— Spune-le acestor oameni că habar n-au ce înseamnă 
suferinţa. Aşadar, eu, Tanios, n-am suferit din pricina trădării lui 
Rukoz, a făţărniciei lui, a falselor lui făgăduieli şi a neînfriînatei 
lui ambiţii. Poate că nu din pricina lui Rukoz tatăl meu s-a 
transformat într-un ucigaş, iar mama mea a rămas văduvă... 

— Aşteaptă, linişteşte-te, n-am redat bine vorbele lor. Vor 
doar să spună că dacă ai fi fost în sat atunci cînd Rukoz şi cu 
banda lui făceau ravagii, n-ai fi avut decit dispreţ pentru omul 
asta. 

— Şi dacă n-aş fi avut decit dispreţ, mi-aş fi îndeplinit mai 
bine funcţia de judecător, nu-i aşa? 


— Mai spun ei că l-ai lăsat teafăr din cauza fetei lui. 

— Asma? A venit să îngenuncheze la picioarele mele şi abia 
de m-am uitat la ea! Crede-mă, mamă, dacă în clipa cînd trebuia 
să rostesc sentinţa mi-aş fi readus în minte toată dragostea pe 
care am avut-o pentru fata asta, l-aş fi ucis pe Rukoz cu mîinile 
mele! 

Lamia schimbă brusc tonul. Ca şi cum şi-ar fi îndeplinit 
misiunea de mesageră, iar acum vorbea pentru ea însăşi. 

— Mi-ai spus ce voiam să aud. Nu vreau să ai miinile pătate 
cu sînge. Crima nefericitului tău tată ne este de ajuns. lar dacă |- 
ai lăsat pe Rukoz în viaţă de dragul Asmei, nimeni nu te va 
putea condamna. 

Tanios se ridicase, rezemat în coate. 

— Nu de dragul ei, ţi-am spus-o deja... 

Dar maică-sa vorbi mai înainte ca el să-şi fi terminat fraza. 

— A venit să mă vadă. 

El nu mai spuse nimic. lar Lamia continuă, cu o voce pe care 
se străduia s-o facă la fiecare frază cît mai lipsită de culoare: 

— N-a ieşit decit de două ori din castel, şi doar ca să mă 
vadă. Mi-a spus că tatăl ei a încercat din nou s-o mărite, dar că 
ea n-a mai vrut... Apoi, mi-a vorbit de tine şi de ea, şi a plins. 
Voia ca eu să mă întorc să trăiesc la castel, la fel ca mai înainte. 
Dar am preferat să rămîn la sora mea. 

Lamia se aştepta ca fiul ei să întrebe mai multe, dar din 
firidă îi ajunse la urechi doar respiraţia unui copil necăjit. De 
teamă ca el să nu se simtă încurcat, ea continuă: 

— Cînd stăteai aşezat în sala cea mare pe locul şeicului, mă 
uitam la tine de departe şi-mi spuneam: numai de n-ar rosti 
condamnarea la moarte; Rukoz nu e decit un ticălos care a pus 
osînză, dar fata lui are sufletul curat. 

Tăcu. Aşteptă. Tanios nu era încă în stare să vorbească. 
Atunci ea adăugă, parcă pentru sine: 

— Numai că oamenii sînt îngrijoraţi. 

El îşi regăsi vocea, încă aspră. 

— De ce anume sînt îngrijoraţi? 

— Bombăne că Rukoz are să-i mituiască pe tinerii care-l 
păzesc, pentru a-l lăsa să scape. Cine-i va mai putea atunci 
potoli pe cei din Sahlain? 

— Mamă, mi-e capul greu ca piatra de la teasc. Lasă-mă 
acum. O să mai vorbim şi miine. 


— Dormi, n-am să mai spun nimic. 

— Nu, du-te să dormi acasă la Khuriyye, probabil că te 
aşteaptă. Vreau să rămîn singur. 

Ea se ridică; în liniştea care domnea, îi auzi fiecare pas şi tot 
astfel scîrţiitul balamalelor. Sperase să găsească la mama sa o 
consolare, ea însă îi adusese noi subiecte de îngrijorare. 

Mai întîi în legătură cu Asma. În timpul celor doi ani de exil, 
nu se gindise la ea decît pentru a o copleşi de reproşuri. Sfîrşise 
prin a nu mai vedea în ea decit replica feminină a tatălui ei. Un 
suflet la fel de perfid, sub masca unui înger. Ţipase în ziua 
aceea în camera ei, iar zbirii lui Rukoz îl înşfăcaseră pentru a-l 
snopi în bătaie şi a-l alunga. Din cauza acelei imagini ce i se 
întipărise în minte, o blestemase pe Asma, o izgonise din 
gîndurile lui. lar atunci cînd ea îi îngenunchease la picioare 
pentru a-i cere să-i cruţe tatăl, o ignorase. Cu toate astea, ea 
venise s-o consoleze pe Lamia în absenţa lui şi să vorbească 
despre el... 

Fusese oare nedrept cu fata asta ? Se întoarse în amintire la 
imagini de mult abandonate; la ziua aceea în care o sărutase 
pentru întîia oară, în sala mare neterminată; la momentele de 
intensă fericire în care degetele li se atingeau. Nu mai ştia dacă 
se înşelase în dragostea sau în ura lui. 

Tulburarea din mintea sa îl făcu să adoarmă. Tot tulburarea 
îl trezi. Se scurseseră cîteva secunde, sau poate citeva ceasuri. 

Se îndreptă, rezemîndu-se în coate, se răsuci, se pomeni cu 
picioarele atîrnate în gol, gata să sară. Dar rămase aşa, arcuit, 
parcă la pîndă. Poate că auzise zgomote. Poate că se gindea la 
neliniştea sătenilor. Astfel că după citeva clipe de perplexitate, 
sări şi alergă afară, străbătu curtea castelului apucînd-o pe o 
potecă, la stînga, ce ducea spre fostele grajduri. Trebuia să fi 
fost ora cinci. Pe pămînt nu se vedeau încă decit pietrele albe şi 
umbrele, ca pe lună plină. 

Sub acea lumină incertă începu ultima zi din existenţa lui 
Tanios-kişk - cel puţin, existenţa sa cunoscută. Mă văd totuşi silit 
să-i întrerup goana şi să mă întorc înapoi pentru a evoca din nou 
ultima lui noapte. M-am străduit s-o redau cît mai bine. Există 
totuşi o altă versiune a aceleiaşi nopţi. Pe care nu vine s-o 
coroboreze nimic din sursele scrise şi care - lucru şi mai grav 
potrivit criteriilor mele - nu are nici meritul verosimilităţii. 

Dacă vorbesc totuşi despre această versiune, o fac pentru că 


bătrînul Gebrayel ar fi tare supărat pe mine dacă aş omite-o; îmi 
amintesc şi acum cît de mult îl iritaseră îndoielile mele. „Doar o 
legendă, aşa spui tu? Nu vrei decît fapte? Faptele sînt pieritoare, 
crede-mă, doar legenda rămîne, la fel ca sufletul după dispariţia 
trupului sau ca parfumul în urma unei femei.” Am fost nevoit să- 
i făgăduiesc că voi menţiona varianta sa. 

Ce spune ea? Că eroul, după ce evitase mulţimea pentru a 
se duce să se întindă în aşternuturile sale de copil, adormise, 
înainte de a fi trezit mai întîi de mîngiierile Lamiei. Aceasta avea 
obiceiul să-i pună mîna cu palma peste frunte, apoi să i-o treacă 
prin păr ca pentru a-l netezi. Gest invariabil, la doi ani la fel ca la 
douăzeci. 

Noua mîngiiere era diferită. Trecea de la frunte la conturul 
ochilor, la obraz, la bărbie. 

Cînd băiatul rosti: „Asma!” două degete i se aşezară pe 
buze, iar fata zise: 

— Nu vorbi şi închide ochii. 

Apoi veni să se aşeze lîngă el, cu capul în scobitura 
umărului. 

O înconjură cu braţul. Umerii îi erau goi. Se ghemuiră violent 
unul într-altul, fără să-şi spună nimic. Şi fără să se privească, 
plinseră lacrimile tuturor nenorocirilor prin care trecuseră. 

Apoi ea se sculă. Nu căută s-o reţină. Coborînd scara, ea îi 
spuse doar atit: 

— Nu-l lăsa pe tatăl meu să moară. 

Fu cît pe ce să-i răspundă, dar degetele Asmei îi ferecară 
încă o dată buzele, într-un gest de încredere. Auzi atunci în 
beznă foşnetul unei rochii. Simţi o ultimă oară parfumul ei de 
zambilă sălbatică. 

Işi şterse ochii cu mîneca, apoi se ridică. Sări în picioare. Şi 
începu să alerge în direcţia fostelor grajduri. 


O făcea oare pentru a verifica dacă nu cumva Rukoz 
evadase mituindu-şi paznicii? Sau poate, dimpotrivă, pentru a-l 
elibera înainte de venirea şeicului ? O clipă mai tîrziu, acest 
lucru avea să nu mai aibă nici o importanţă. 

Fostele grajduri erau departe de castel. Probabil că de aceea 
fuseseră dezafectate cu mult înainte de epoca şeicului, şi 
fuseseră clădite altele, mai aproape. De atunci, ele slujiseră cel 
mai adesea drept staul, dar uneori şi de loc de scurtă detenţie 


pentru furioşi, nebuni în stare de criză sau pentru criminali 
socotiți periculoși. 

Dispozitivul era simplu şi solid: nişte lanţuri zdravene prinse 
de un zid gros, o poartă grea în semicerc, două grilaje încastrate 
în piatră. 

Apropiindu-se, lui Tanios i se păru că vede silueta unui 
paznic aşezat cu spatele rezemat de zid, cu capul lăsat pe un 
umăr, şi pe un altul întins pe jos. Incepu să-şi modereze paşii, 
spunîndu-şi că avea să-i găsească dormind. Dar renunţă 
imediat, începu să tropăie, să-şi dreagă vocea, pentru a nu fi 
nevoit să-i certe. Dar ei tot nu mişcară. 

Atunci remarcă poarta, larg deschisă. 

Paznicii temniţei erau morţi. Cei doi din faţă şi ceilalţi, ceva 
mai încolo. Aplecîndu-se peste fiecare, le putu verifica rănile cu 
mîinile, şi tăieturile de la git. 

„Fii blestemat, Rukoz!” urlă el, convins că nişte complici ai 
acestuia veniseră să-l scape. Dar intrînd în clădire, văzu zăcînd 
sub boltă, cu picioarele încă în lanţuri, un cadavru. Tanios îl 
recunoscu pe tatăl Asmei după veşminte şi corpolenţă. 
Atacatorii îi luaseră capul în semn de trofeu. 

Reverendul Stolton spune că acest cap a fost plimbat chiar 
în ziua aceea prin Sahlain, înfipt într-o baionetă. El s-a exprimat 
în cuvinte foarte aspre. 

„Pentru a avea capul unui criminal, au fost ucişi patru 
nevinovaţi. Kahtan beyk îmi spune că n-a vrut acest lucru. Dara 
lăsat ca el să se îndeplinească. Miine, oamenii din Kfaryabda vor 
veni pentru a tăia beregata altor nevinovaţi, în chip de 
răzbunare. Şi unii şi alţii vor avea, pentru mulţi ani de-acum 
înainte, excelente motive pentru a-şi justifica şirul de răzbunări. 

Dumnezeu nu a spus omului: «Să nu ucizi fără motiv». Ela 
spus doar atît: «Să nu ucizi».” 

Şi pastorul adaugă, două paragrafe mai jos: 

„Nişte comunităţi prigonite au venit, în urmă cu citeva 
veacuri, să se stabilească pe coastele aceluiaşi munte. Dacă în 
acest loc de refugiu, ele se sfişie între ele, aservirea din jur va 
creşte şi le va acoperi, aşa cum marea acoperă stîncile. 

Cine poartă responsabilitatea cea mai mare în problema 
asta? Paşa din Egipt, cu siguranţă, care i-a învrăjbit pe oamenii 
Muntelui unii cu alţii. Şi noi, britanici şi francezi, care am venit 
să prelungim aici războaiele napoleoniene. Şi otomanii prin 


delăsarea şi manifestările lor de fanatism. Dar, în ochii mei, 
pentru că am ajuns să iubesc acest Munte de parcă m-aş fi 
născut aici, singurii de neiertat sînt oamenii acestei ţări, creştini 
sau druzi...” 

Ca şi cum ar fi putut citi cuvintele fostului său tutore, „omul 
acelei ţări” care era Tanios nu vedea vreun alt vinovat în afară 
de sine însuşi. Nu i se spusese că, dacă va refuza să-l execute 
pe Rukoz, o asemenea dramă nu putea să nu se producă? Chiar 
şi preotul îl prevenise. Dar nu voise să înţeleagă. Pe acei patru 
tineri el îi trimisese la Moarte, printr-un gest care se dorea 
suveran. lar masacrele care aveau să urmeze, el era cel care le 
va fi provocat prin neputinţa sa de a pedepsi cu asprime. Era 
vinovat de nehotărire. Vinovat de complezenţă din cauza unei 
rămăşiţe de afecţiune, a unui reziduu de dragoste. Vinovat de 
milă. 

Era atit de convins de propria sa vinovăţie încît nu îndrăzni 
să se întoarcă imediat în sat pentru a povesti ce se întîmplase. 
Se duse în pădurea de pini, de curînd incendiată. Unii arbori se 
carbonizaseră rămînînd în picioare, se surprinse mîngiindu-i, ca 
şi cum doar ei îi puteau înţelege starea sufletească. Stînd cu 
picioarele în iarba neagră, căuta în van poteca pe care mergea 
odinioară cînd se ducea la şcoala din Sahlain. Ochii îi ardeau ca 
din pricina unor aburi înţepători. 

Treptat, cerul se lumină. La Kfaryabda, soarele se anunţă cu 
mult înainte să se ivească, pentru că spre răsărit se înalţă foarte 
aproape unul din cele mai semeţe virfuri ale regiunii Muntelui - 
iar astrul are nevoie de mult timp pentru a-l escalada. La ceasul 
amurgului, e taman pe dos, e deja întuneric, iar lămpile se 
aprind în case, în vreme ce la ferestre încă se mai zăreşte un 
disc ce se înroşeşte, apoi se învineţeşte, pînă ce nu mai 
luminează decît adîncul mării unde se prăvale. 

In dimineaţa aceea, se întîmplară multe lucruri înainte de 
răsăritul soarelui. Tanios încă mai rătăcea prin pădurea 
calcinată cînd răsună clopotul bisericii. Un dangăt, apoi un 
moment de linişte. Al doilea dangăt, iarăşi linişte. 

Tanios se tulbură. „Au descoperit trupurile.” 

Dar clopotul se porni vijelios. Ceea ce luase el drept dangăt 
erau primele măsuri ale sunetelor de bucurie ale tuturor 
clopotelor. Sosise şeicul. Mergea prin Blata. Oamenii veneau 
alergînd, strigau, îl înconjurau. Din locul unde se afla, Tanios îl 


putea chiar recunoaşte în mijlocul mulţimii. 
Dar nu putea totuşi auzi şoaptele care se răspîndeau: 
— Nu mai vede! l-au stins lumina ochilor! 


Şeicul simţi uimirea sătenilor şi se miră el însuşi. Credea că 
lucrul acesta era deja cunoscut; încă din prima săptămînă de 
detenţie, îi arseseră pleoapele cu fierul roşu. 

Oamenii se străduiau să nu-şi înfrineze bucuria, dar, 
înghesuindu-se în jurul stăpînului pentru a-i „vedea” mîna, nu se 
puteau împiedica să-l privească aşa cum n-ar fi cutezat 
niciodată atunci cînd el putea vedea. 

Totul în el se schimbase. Mustaţa, acum albă şi neîngrijită, 
părul în dezordine, mersul, în mod evident, dar şi gesturile 
miîinilor, ţinuta mai ţeapănă, mişcările capului, ticurile obrazului, 
şi pînă şi glasul, oarecum mai şovăitor, ca şi cum glasul însuşi ar 
fi avut nevoie să poată vedea drumul. Doar vesta verde ca 
mărul era la locul ei, temnicerii nu i-o luaseră. 

O femeie înveşmintată în negru se apropie, îi luă mîna aşa 
cum făceau toţi. 

— Tu eşti Lamia. 

Îi înconjură capul cu mîinile şi o sărută pe frunte. 

— Nu te îndepărta, vino la stînga mea, tu ai să fii ochii mei. 
Niciodată n-am avut ochi mai frumoşi. 

Rise. Toată lumea în jur îşi ştergea lacrimile, Lamia mai mult 
ca toţi. 

— Unde e Tanios? De-abia aştept să-i vorbesc! 

— Cînd o să audă că înălţimea Voastră s-a întors, o să-l 
vedem venind în goană. 

— Băiatul ăsta e miîndria noastră a tuturor şi podoaba 
satului. 

Lamia se pregătea să răspundă printr-o urare de viaţă lungă 
şi de sănătate, cînd nişte urlete răsunară, urmate de păcănitul 
puştilor care trăgeau în aer. Apoi de o busculadă. Oamenii 
alergau în toate direcţiile. 

— Ce se întîmplă? întrebă şeicul. 

Mai multe voci răspunseră gifiind în acelaşi timp. 

— Nu pricep nimic, să vorbească unul singur dintre voi, iar 


ceilalţi să tacă! 

— Eu, zise cineva. 

— Cine eşti? 

— Sînt Tubiyya, înălţimea Voastră! 

— Bine. Vorbeşte, Tubiyya, ce se petrece? 

— Oamenii din Sahlain ne-au atacat în timpul nopţii. L-au 
ucis pe Rukoz şi pe cei patru tineri care-l păzeau. Trebuie ca tot 
satul să pună mîna pe arme şi să-i facă să-şi plătească fapta! 

— Tubiyya, nu ţi-am cerut să mă înveţi ce trebuie să fac, ci 
doar să-mi spui ce s-a întîmplat! Acum, de unde ştii că sînt cei 
din Sahlain? 

Preotul îi făcu semn lui Tubiyya să-l lase pe el să vorbească. 
Apoi se aplecă la urechea şeicului pentru a-l informa în citeva 
cuvinte despre cele întîmplate în ajun la castel, despre hotărîrea 
luată de Tanios, despre intervenţia lui Kahtan beyk... Buna 
Butros se feri să-l critice pe fiul Lamiei, dar în jurul lui oamenii 
erau furioşi. 

— Tanios nu s-a instalat decît de o zi în scaunul înălţimii 
Voastre, şi deja satul a trecut prin foc şi sabie. 

Chipul stăpînului se posomori. 

— Toată lumea să tacă, am auzit destul. Să urcăm cu toţii la 
castel, am nevoie să stau jos. O să vorbim din nou cînd vom 
ajunge sus. 

Clopotele bisericii se întrerupseră pentru un moment chiar în 
clipa în care şeicul trecea din nou pragul casei senioriale; cineva 
îl înştiinţase pe cel care le trăgea că ceasul veseliei trecuse. 

Cu toate astea, reluîndu-şi locul obişnuit în Sala Coloanelor, 
stăpînul se întoarse spre perete şi întrebă: 

— Mai e portretul hoţului atîrnat îndărătul meu? 

— Nu, i se răspunse, l-am dat jos şi l-am pus pe foc! 

— Păcat, ne-ar fi ajutat să ne umplem din nou vistieria. Îşi 
păstră înfăţişarea gravă, dar printre cei de faţă unii zimbiră, şi 
se auziră chiar şi cîteva risete scurte. Astfel, şeicul era la curent 
cu glumele făcute de săteni pe seama uzurpatorului. Seniorul şi 
supuşii săi se regăseau complici în amintire, gata să înfrunte 
încercările. 

— Ceea ce s-a petrecut între Kfaryabda şi Sahlain mă 
întristează mai mult decit pierderea vederii. Nu m-am îndepărtat 
niciodată de la calea bunei vecinătăţi şi a frăţiei! Şi în pofida 
sîngelui nevinovat care a fost vărsat, trebuie să împiedicăm 


războiul. 

Se auziră cîteva murmure. 

— Cei care nu-mi apreciază cuvintele să plece de la mine 
chiar acum fără să fie nevoie să-i alung! 

Nimeni nu mişcă. 

— Sau, atunci, să tacă! lar dacă cineva vrea să plece la 
război fără a ţine seama de voinţa mea, să ştie că-l voi atîrna în 
ştreang cu mult înainte ca druzii să aibă vreme să-l omoare. 

Tăcerea deveni generală. 

— Tanios este aici? 

Tînărul sosise în urma şeicului, refuzase scaunele pe care 
era poftit şi doar se rezemase de unul dintre stiîlpii sălii. Cînd îi 
fu pomenit numele, tresări, se apropie şi se aplecă peste mîna 
pe care i-o întindea stăpînul. 

Lamia se sculă în picioare pentru a-i ceda fiului ei locul, dar 
şeicul o opri. 

— Am nevoie de tine, nu te îndepărta. Tanios stătea bine 
acolo unde era aşezat. 

Lamia se aşeză la loc, oarecum stingherită; însă tînărul se 
întoarse să se sprijine de stilpul său, fără să pară jignit. 

— leri, urmă stăpiînul, cînd nu se ştia încă dacă mă voi 
reîntoarce, v-aţi adunat cu toţii aici sub autoritatea acestui băiat 
ca să-l judecaţi pe Rukoz. Tanios a rostit o sentinţă, care s-a 
dovedit nefericită şi chiar dezastruoasă. Unii dintre voi mi-au 
spus că a fost lipsit de înţelepciune şi de fermitate. Le dau 
dreptate. Alţii au murmurat la urechea mea că Tanios a fost 
lipsit de curaj. Acestora din urmă le spun aşa: ţineţi minte că 
pentru a sta în faţa emirului şi a-i aduce la cunoştinţă 
înlăturarea de la domnie şi alungarea, e nevoie de o sută de ori 
mai mult curaj decit pentru a pune să i se taie gitul unui om 
legat. 

Rostise ultimele cuvinte cu glas puternic şi indignat. Lamia 
se îndreptă pe scaun. Tanios ţinea ochii plecaţi. 

— Căpătînd experienţă şi înaintînd în vîrstă, înţelepciunea 
acestui băiat se va înălța pe măsura curajului şi inteligenţei lui. 
Se va putea atunci aşeza în acest loc fără a fi nedemn. Căci 
intenţia şi voinţa mea sînt ca el să-mi urmeze în ziua în care eu 
nu voi mai fi aici. Rugasem Cerul să nu mă lase să mor fără a fi 
asistat la căderea tiranului care mi-a ucis atît de nedrept fiul. 
Cel-de-Sus mi-a îndeplinit ruga şi l-a ales pe Tanios ca unealtă a 


mîniei şi a dreptăţii Sale. Băiatul ăsta a devenit fiul meu şi-l 
desemnez ca moştenitor. Am ţinut s-o spun astăzi înaintea 
tuturor pentru ca nimeni să nu se gindească s-o conteste. 

Privirile se întorseseră spre cel ales, care părea la fel de 
absent. Era oare felul său de a primi onorurile, o dovadă de 
timiditate, la urma urmei, şi de excesivă politeţe? Toate sursele 
sînt de aceeaşi părere afirmînd că purtarea lui Tanios în 
dimineaţa aceea descumpănise asistenţa. 

Insensibil la critici, insensibil la laude, înverşunat de mut. 
Explicaţia mi se pare simplă. Dintre toate persoanele de faţă, 
nici una, nici măcar Lamia, nu ştia lucrul cu adevărat esenţial: şi 
anume că Tanios fusese cel care descoperise cadavrele celor 
patru tineri, că imaginea trupurilor însîngerate îi umplea ochii, 
că sentimentul său de vinovăţie îl obseda şi că nu era în stare să 
se gindească la altceva, mai cu seamă nu la testamentul 
şeicului şi la propriul său viitor strălucit. 

lar cînd stăpiînul castelului spuse, cîteva minute mai tîrziu: 
„Acum, lăsaţi-mă să mă odihnesc puţin şi veniţi din nou să mă 
vedeţi după-amiază ca să vorbim despre ce trebuie să facem cu 
vecinii noştri din Sahlain”, iar oamenii începură să se retragă, 
Tanios rămase rezemat de stîlp, într-o stare de prostraţie, în 
vreme ce oamenii defilau pe dinaintea lui măsuriîndu-l din priviri 
ca pe o statuie. 

Zgomotul paşilor păru să se liniştească. Şeicul o întrebă 
atunci pe Lamia, care-l sprijinea ţinîndu-l de braţ: 

— Au plecat toţi? 

Ea spuse „da”, deşi fiul ei era tot acolo, fiu la care ea se uita 
cu o nelinişte sporită. 

Apoi cei doi începură să înainteze, cu mersul lent al 
infirmului, spre încăperile şeicului. Tanios îşi ridică atunci capul, 
îi văzu îndepărtindu-se la braţ, înlănţuiţi parcă, şi avu brusc 
certitudinea că aceia pe care-i contempla astfel erau părinţii lui. 

Gîndul ăsta îl zdruncină, îl scoase din amorţeală. Căutătura i 
se făcu mai vie. Ce se afla oare în privirea aceea? Tandreţe? 
Reproşuri? Sentimentul că posedă în sfirşit cheia enigmei care 
atiîrnase asupra întregii sale vieţi ? 

În aceeaşi clipă, Lamia se întoarse. Ochii li se întilniră. 
Atunci, ruşinată parcă, lăsă braţul şeicului, se întoarse la Tanios, 
îşi puse mîna pe umărul lui. 

— Mă gindeam la fata lui Rukoz. Sînt sigură că nimeni din 


sat nu se va duce să-i prezinte condoleanţe. N-ar trebui s-o laşi 
singură, într-o zi ca asta. 

Tînărul încuviinţă dînd din cap. Dar nu se mişcă imediat. 
Maică-sa se întoarse spre şeic, rămas pe loc. ÎI luă de braţ, dar 
fără să-l mai ţină atît de strîns. Apoi se făcură nevăzuţi după 
colţul unui coridor. 

Tanios se îndreptă atunci spre ieşire, cu un ciudat zîmbet pe 
buze. 

Citez iarăşi efemeridele reverendului Stolton: 

„Mi s-a spus că ducîndu-se acasă la fata lui khweja Rukoz 
pentru a-i prezenta condoleanţe, Tanios a observat o îmbulzeală 
nu departe de Blata. Nişte tineri din sat îl brutalizau pe Nader, 
negustorul ambulant, acuzindu-l că-l vorbise de rău pe şeic şi că 
fusese în cîrdăşie cu Rukoz şi cu egiptenii. Omul se zbătea 
jurîndu-se că nu se întorsese decit pentru a-l felicita pe şeic 
pentru întoarcerea sa acasă. 

Avea chipul însîngerat, iar mărfurile îi erau împrăştiate pe 
jos. Tanios a intervenit folosindu-se de prestigiul pe care încă-l 
mai avea şi l-a dus pe om împreună cu catiîrca lui pînă la ieşirea 
din sat. Un drum de trei mile cel mult socotind şi drumul de 
întoarcere, dar pupilul meu nu s-a întors decit peste trei ceasuri. 
N-a vorbit cu nimeni, s-a dus să se urce pe o stincă. Apoi, ca 
printr-o minune, a dispărut. (He vanished, spune textul englez.) 

Noaptea, maică-sa şi soţia preotului au venit să mă întrebe 
dacă-l văzusem pe Tanios, dacă aveam veşti de la el. Nici un 
bărbat nu le însoțea, din pricina tensiunii extreme care 
domneşte între Kfaryabda şi Sahlain.” 

Cît despre Cronica muntenească, ea spune următoarele: 

„Tanios l-a însoţit pe Nader pînă la khraj (teritoriul de dincolo 
de hotar), s-a încredinţat că acesta e în siguranţă, apoi s-a întors 
pentru a urca imediat pe stînca ce-i poartă astăzi numele. A stat 
acolo vreme îndelungată, rezemat, nemişcat. Sătenii se 
apropiau uneori pentru a se uita la el, apoi îşi vedeau de drum. 

Cînd şeicul s-a trezit după siestă, a trimis după el. Nişte 
oameni au venit atunci pînă la piciorul stîncii, iar Tanios le-a 
spus că îi va ajunge din urmă foarte repede. Un ceas mai tirziu, 
el încă nu era la castel. Şeicul s-a arătat atunci mirat şi a trimis 
alţi emisari să-l aducă. Dar el nu mai era pe stîncă. Şi nici nimeni 
nu l-a văzut coborînd şi plecînd. 

Au început atunci să-l caute, să-i strige numele, tot satul s-a 


pus în mişcare, bărbaţi, femei şi copii. S-au gindit chiar şi la ce e 
mai rău şi s-au dus să se uite la poalele falezei. In caz că ar fi 
căzut într-o clipă de ameţeală. Dar şi acolo, nici urmă de el”. 


Nader nu avea să mai pună vreodată piciorul în sat. De 
altfel, avea să renunţe să mai străbată Muntele cărîndu-şi 
marfa, preferind să înceapă la Beirut un comerţ sedentar. A mai 
trăit acolo încă douăzeci de ani buni, muncind şi sporovăind. 
Dar, atunci cînd oamenii din Kfaryabda se duceau uneori să-l 
vadă şi-l întrebau despre fiul Lamiei, nu spunea nimic mai mult 
decit ce ştia toată lumea - că se despărţiseră la ieşirea din sat, 
că el îşi urmase drumul, iar Tanios se întorsese de unde plecase. 

Partea sa de taină o consemnase într-un caiet, peste care 
din fericire avea să dea în talmeş-balmeşul unui pod, într-o zi 
din anii '20 ai acestui secol, un profesor de la American 
University of Beirut. Adnotat şi publicat, cu o traducere în limba 
engleză, sub titlul Wisdom on muleback (pe care eu l-am tradus 
liber prin înţelepciunea catîrgiului), caietul n-a circulat decit într- 
un cerc restrîns, în care nimeni nu era în măsură să facă 
legătura cu dispariţia lui Tanios. 

Totuşi, dacă cineva doreşte să citească mai îndeaproape 
aceste maxime cu pretenţii poetice, poate găsi în mod evident 
ecourile lungii conversații care s-a desfăşurat în ziua aceea între 
Nader şi Tanios la ieşirea din sat, cît şi anumite chei pentru a 
înţelege cele ce se putuseră întîmpla mai apoi. 

Fraze ca aceasta: „Astăzi, destinul tău s-a împlinit, viaţa ta în 
sfîrşit începe”, pe care am citat-o ca motto; sau tot astfel: 
„Stinca ta a obosit să te poarte, Tanios, iar marea s-a săturat de 
privirile tale sterpe”; dar mai mult ca orice, acest pasaj pe care 
bătrînul Gebrayel - facă Domnul să trăiască şi să-şi păstreze 
mintea limpede şi după ce va împlini o sută de ani - mi l-a dat 
să-l citesc într-o seară, subliniind fiecare cuvînt cu arătătorul lui 
noduros: 


Pentru toţi ceilalți, tu eşti cel dispărut, dar eu sînt prietenul 
care ştie. 

Fără ştirea lor ai alergat pe drumul tatălui ucigaş, spre 
coastă. Ea te aşteaptă, fata cu comoara, în insula ei; iar părul ei 
are tot culoarea soarelui în amurg. 


Parcurgind prima oară textul ăsta atit de limpede, aveam 
impresia că am sub ochi secretul poveştii. Poate că este 
limpede. Dar poate că nu e. Poate că aceste rînduri dezvăluie ce 
„ştia” catîrgiul. Dar, dacă le reciteşti, poate că ele cuprind doar 
ce nădăjduia el să afle într-o bună zi despre soarta prietenului 
său dispărut. 

Rămiîn, în orice caz, multe zone de umbră pe care timpul n-a 
făcut decit să le îngroaşe. Şi mai întîi aceasta: pentru ce Tanios, 
după ce a a ieşit din sat însoţit de catîrgiu, s-a întors să se aşeze 
pe stîncă? 

Ne putem închipui că la terminarea conversaţiei cu Nader, 
care l-ar fi îndemnat o dată în plus să părăsească regiunea 
Muntelui, tînărul şovăia. Am putea chiar enumera motivele care- 
| putuseră stimula să plece, ca şi pe cele care, dimpotrivă, l-ar fi 
reţinut... La ce bun? Nu în felul ăsta se ia o hotărîre de plecare. 
Nu stai să socoteşti, nu te apuci să faci listă de inconveniente şi 
de avantaje. De la o clipă la alta basculezi. Spre o altă viaţă, 
spre o altă moarte. Spre glorie sau uitare. Cine va spune 
vreodată în urma cărei priviri, cărui cuvînt, cărui rînjet, un om 
ajunge să se descopere deodată străin printre ai săi? Pentru ca 
să se nască în el acea nevoie imperioasă de a se îndepărta, sau 
de a dispărea. 

Pe urmele nevăzute ale lui Tanios, cîţi oameni au plecat de 
atunci din sat! Oare pentru aceleaşi motive? Din acelaşi impuls, 
mai curînd, şi din acelaşi brînci. Aşa e Muntele meu. Ataşament 
pentru pămînt şi năzuinţă de plecare. 

Loc de refugiu, loc de trecere. Pămînt al laptelui, al mierii şi 
al sîngelui. Nici paradis, nici infern. Purgatoriu. 


La acest punct al tatonărilor mele, uitasem întrucitva de 
tulburarea lui Tanios, în faţa propriei mele tulburări. Nu 
căutasem eu, dincolo de legendă, adevărul? Atunci cînd 
crezusem că am atins miezul adevărului, acesta era făcut din 
legendă. 

Ajunsesem chiar să-mi spun că, la urma urmei, exista poate 
vreo vrajă legată de stînca lui Tanios. Cînd se întorsese ca să se 
aşeze acolo, n-o făcuse pentru a sta să mediteze, mi-am spus 
eu, nici pentru a suci problema pe toate feţele. De cu totul 
altceva simţea el nevoia. De meditaţie? De contemplaţie? De 
mai mult decit atit, simţea nevoia de limpezire a sufletului. Şi el 


ştia instinctiv că urcînd să se aşeze pe tronul acela din piatră, 
lăsindu-se în voia influenţei locului, soarta lui va fi pecetluită. 

Inţelegeam acum de ce mi se interzisese să escaladez 
stinca. Dar, tocmai pentru că înţelesesem, pentru că mă 
lăsasem convins - în pofida raţiunii mele - de faptul că 
superstiţiile şi neîncrederea nu erau lipsite de temei, ispita de a 
brava interdicţia era cu atît mai puternică. 

Mai eram oare legat de jurămiîntul pe care-l făcusem ? Atitea 
lucruri se petrecuseră; satul cunoscuse, din epoca nu aşa de 
îndepărtată a bunicului meu, atitea sfişieri, atitea distrugeri, 
atitea lovituri, încît în cele din urmă am cedat într-o bună zi. Mi- 
am cerut în şoaptă iertare de la toţi strămoşii, urcînd la rîndul 
meu ca să mă aşez pe stîncă. 

Prin ce cuvinte mi-aş putea descrie sentimentul pe care l-am 
încercat, starea de spirit? Imponderabilitate a timpului, 
imponderabilitate a inimii şi a inteligenţei. 

Dincolo de umărul meu, muntele apropiat. La picioarele 
mele, valea de unde vor urca la căderea serii urletele familiare 
ale şacalilor. lar acolo, în depărtare, vedeam marea, îngusta 
mea porţiune de mare, îngustă şi lungă spre zare ca un drum. 


Notă 

Această carte se inspiră foarte liber dintr-o întîmplare 
adevărată: uciderea unui patriarh, săvirşită în secolul al XIX-lea 
de un anume Abu-kişk Maalouf. Refugiat în Cipru împreună cu 
fiul său, asasinul a fost readus în ţară prin viclenia unui agent al 
emirului, pentru a fi executat. 

Restul - naratorul, satul, sursele, personajele -, tot restul nu 
e decit impură ficţiune.