Orson Scott Card — Intoarcerea Acasa — V2 Chemarea pamantului

Orson Scott Card 


Orson Scott Card 


În loarcerea acasa 


Vol. 2 - Chemarea Pământului 


PROLOG. 

Computerul principal al planetei Harmony nu era 
proiectat să intervină atât de direct în problemele 
oamenilor. Era profund tulburat de faptul că tocmai îl 
provocase pe tânărul Nafai să-l ucidă pe Gaballufix. Dar 
cum să se întoarcă pe Pământ fără Catalog? Şi cum să 
obţină Nafai Catalogul fără să-l ucidă pe Gaballufix? Nu 
exista o altă cale. 

Sau exista? Sunt bătrân, îşi spuse computerul principal. 
Am patruzeci de milioane de ani, o maşinărie proiectată să 
dureze nici pe departe atât de mult. Cum să fiu sigur că 
judecata mea este corectă? Am provocat moartea unui om, 
iar tânărul Nafai suferă de remuşcări şi vinovăţie pentru 
ceea ce l-am împins să facă. Şi totul pentru a duce 
Catalogul înapoi la Zvezdakroog, ca să mă întorc pe 
Pământ. 

Dacă aş putea sta de vorbă cu Păstrătorul Pământului. 
Dacă mi-ar zice cum să procedez. Atunci aş acţiona cu 
încredere. Nu m-aş mai îndoi de fiecare decizie, nu m-aş 
mai întreba dacă nu cumva tot ceea ce fac este produsul 
propriei mele decăderi. 

Avea disperată nevoie să discute cu Păstrătorul, însă n- 
avea cum decât întorcându-se pe Pământ. Era un cerc 
frustrant. Computerul principal nu putea acţiona înţelept 
fără ajutorul Păstrătorului; trebuia să acţioneze înţelept ca 
să ajungă la acesta. 

Şi acum? Şi acum? Este nevoie de inteligenţă, totuşi cine 
să mă îndrume? Am imens mai multe cunoştinţe decât 


poate stăpâni orice om, şi totuşi nu am alte minţi decât cele 
umane ca să mă sfătuiască. 

Era oare posibil să fie de ajuns? Nici un computer nu ar fi 
vreodată atât de strălucitor de dezordonat ca un creier 
uman. Oamenii iau cele mai uluitoare decizii doar pe baza 
unor fragmente de date, deoarece creierul lor le recombină 
în moduri stranii şi pline de adevăr. Ar fi cu siguranţă 
posibil ca de la ei să se extragă unele idei utile. 

Poate că nu. Dar merită încercat, nu-i aşa? 

Computerul principal se extinse în sateliți şi trimise 
imagini în minţile acelor oameni care erau cei mai receptivi 
la transmisiunile lui. Acele imagini începură să se mişte 
printre amintirile lor, forţându-se minţile să le facă faţă, să 
le potrivească, să le găsească o logică. Să creeze din ele 
poveştile stranii şi pline de forţă pe care ei le numesc vise. 
Poate în următoarele câteva zile, în următoarele săptămâni, 
visele lor vor scoate la suprafaţă vreo conexiune sau vreun 
mod de înţelegere pe care computerul principal să-l 
folosească, ajutându-l să găsească o cale prin care să-i ia pe 
cei mai buni dintre ei de pe planeta Harmony şi să-i aducă 
acasă pe Pământ. 

În toţi aceşti ani, i-am învăţat şi i-am ghidat, i-am format şi 
i-am protejat. Acum, la sfârşitul vieţii mele, sunt ei pregătiţi 
să mă înveţe, să mă ghideze, să mă formeze şi să mă apere 
pe mine? Puţin probabil. Puţin probabil. Cu siguranţă voi fi 
silit să hotărăsc totul singur. lar atunci fără îndoială voi 
greşi. Poate că nu ar trebui să acţionez deloc. Poate că nu 
ar trebui să acţionez deloc. N-ar trebui să acţionez. Nu. Dar 
trebuie. 

Aşteaptă. 

Aşteaptă. 

Din nou, aşteaptă... 

TRĂDAREA. 

Visul Generalului. 

Generalul Vozmuzhalnoy Vozmozhno se trezi din vis 
asudat, gemând. Deschise ochii şi întinse mâna, strângând. 


O mână i-o prinse şi o reţinu. 

O mână de bărbat. Era Generalul Plodorodnuy. 
Subalternul său cel mai de încredere. Cel mai bun prieten. 
Cel mai profund suflet. 

— Ai visat, Moozh. 

Era o poreclă pe care numai Plod îndrăznea s-o folosească 
de faţă cu el. 

— Da, aşa-i, făcu Vozmuzhalnoy - Moozh - şi se cutremură 
amintindu-şi. Ce mai vis. 

— Unul de rău augur? 

— Îngrozitor, oricum. 

— Povesteşte-mi. Mă descurc cu visele. 

— Da, ştiu, la fel şi cu femeile. După ce termini cu ele, spun 
tot ce vrei tu! 

Plod râse, dar aşteptă. Moozh nu era sigur de ce ezita să-i 
povestească acel vis. Doar îi povestise atâtea altele. 

— Bine atunci, uite visul meu. Vedeam un bărbat stând 
într-un luminiş şi de jur împrejurul lui nişte creaturi 
zburătoare oribile - nu păsări, aveau blană, dar erau mult 
mai mari decât liliecii - se tot roteau, coborau în picaj, îl 
atingeau. El stătea acolo şi nu făcea nimic. Şi când în sfârşit 
toate creaturile l-au atins, au plecat, cu excepţia uneia, care 
s-a aşezat pe umărul lui. 

— Aha. 

— N-am terminat. Imediat au apărut nişte şobolani uriaşi 
din vizuinile lor de sub pământ. Aveau cel puţin un metru 
lungime şi jumătate din înălţimea unui om. Din nou, au tot 
venit până când l-au atins toţi... 

— Cu ce? Cu dinţii? Cu labele? 

— Şi cu boturile. Îl atingeau, asta e tot ce pot spune. Nu- 
mi distrage atenţia. 

— lartă-mă. 

— După ce l-au atins toţi au plecat. 

— În afară de unul. 

— Da. S-a agăţat de piciorul lui. Observi tiparul. 

— Ce a urmat? 


Moozh se înfioră. Fusese lucrul cel mai oribil, însă acum, 
când cuvintele îi ieşeau de pe buze, nu mai înţelegea de ce. 

— Oameni. 

— Oameni? Veneau să-l atingă? 

— Să... să-l sărute Pe mâini, pe picioare. Să-l venereze. Cu 
miile. Numai că ei nu-l sărutau doar pe bărbat. Sărutau şi... 
zburătoarea. Şi şobolanul uriaş lipit de picioarele lui. Îi 
sărutau pe toţi. 

— Ah, zise Plod, părând îngrijorat. 

— Deci? Ce e? Ce rău prezice? 

— Evident, bărbatul pe care l-ai văzut este Împăratul. 

Uneori interpretările aduceau cu adevărul, dar de data 
asta inima lui Moozh se revoltă la ideea de a face legătura 
între Împărat şi bărbatul din vis. 

— De ce e evident? Nu semănă deloc cu Împăratul. 

— Pentru că toată natura şi omenirea îl venerează, 
desigur. 

Moozh ridică din umeri. Nu era una dintre cele mai subtile 
tâlcuiri ale lui Plod. Şi nu auzise niciodată de turme de 
lighioane adorându-l pe Împărat, care se lăuda că ar fiun 
mare vânător. Bineînţeles, vâna numai în parcurile sale, 
unde toate jivinele fuseseră îmblânzite ca să-şi piardă 
teama de oameni, animalele de pradă dresate să se 
comporte feroce, dar să nu atace niciodată. Împăratul 
trebuia să-şi joace rolul în marele spectacol al întrecerii 
dintre om şi animal, dar el niciodată nu era în pericol în 
timp ce ele se expuneau nevinovate săgeţii lui rapide, suliţei 
sale, săbiei lipsite de milă. Dacă asta însemna venerare, 
dacă asta însemna natură, atunci da, se putea spune că 
întreaga natură şi omenire îl venera pe Împărat... 

Plod, desigur, nu ştia nimic despre astfel de idei ale lui 
Moozh; dacă cineva era atât de nefericit încât să aibă 
gânduri caustice despre Împărat, avea grijă să nu îşi 
împovăreze prietenii cu informaţii despre ele. 

Aşadar, continuă cu interpretarea visului. 


— Ce rău prezice venerarea Împăratului? În sine, niciunul. 
Dar faptul că te-a revoltat, că ţi-a provocat scârbă... 

— Sărutau un şobolan, Plod! Sărutau zburătoarea aia 
dezgustătoare... 

Dar celălalt nu zise nimic când vocea lui se stinse. Doar 
continuă să-l privească. 

— Nu mă scârbeşte faptul că oamenii îl venerează pe 
Împărat. Chiar eu am îngenuncheat în faţa Tronului 
Invizibil şi am fost copleşit de prezenţa lui. Nu a fost ceva 
oribil, a fost... înnobilator. 

Aşa spui. Dar visele nu mint. Poate ai nevoie să-ţi purifici 
inima de vreun rău. 

— Uite ce e, tu ai tâlcuit că visul meu este despre Împărat. 
De ce să nu fie omul ăla - ştiu şi eu - guvernatorul din 
Basilica? 

Pentru că mizerabilul oraş Basilica este condus de femei. 

— Nu Basilica atunci. Totuşi, cred că visul era... 

— Despre ce? 

— De unde să ştiu eu? Mă voi purifica, poate ai dreptate. 
Eu nu ştiu să interpretez vise. 

Însemna să-şi piardă câteva ore din acea zi în cor-i ul 
mediatorului. Era foarte plictisitor, dar în acelaşi i u up 
necesar din punct de vedere politic să-şi petreacă acolo un 
anumit timp în fiecare lună, altfel rapoartele despre 
impietăţi ar fi ajuns până în Gollod, unde Împăratul decidea 
din când în când cine era vrednic să primească funcţii şi 
cine merita să fie degradat sau executat. Moozh oricum 
trebuia să facă o vizită la templul mediatorului, dar îi 
displăcea la fel cum un copil urăşte baia. 

— Lasă-mă în pace. Plod. M-ai făcut foarte nefericit. 

Plod îngenunche în faţa lui şi îi luă mâna dreaptă într-ale 
sale. 

— O, iartă-mă. 

Bineînţeles, îl iertă imediat fiindcă erau prieteni. Mai 
târziu în cursul dimineţii ieşi şi ucise căpeteniile a vreo zece 
sate khlame. Imediat toţi sătenii jurară dragoste şi 


devotament etern Împăratului, iar când Generalul 
Vozmuzhalnoy Vozmozhno intră seara să se purifice în 
templul sacru, mediatorul îi acordă imediat iertarea, căci în 
acea zi el sporise onoarea şi măreţia Împăratului. 

În Basilica - şi nu în vis. 

Veniseră s-o asculte cântând pe Kokor, veniseră din 
întregul oraş Basilica, iar ea fusese încântată să vadă cum li 
se luminaseră feţele când - în cele din urmă - ea ieşise pe 
scena şi muzicanţii începuseră să-şi ciupească blând 
strunele sau să sufle uşor prin instrumente creând unda 
moale de sunete care reprezenta întotdeauna 
acompaniamentul ei. În sfârşit o să ne cânte Kokor, spuneau 
chipurile lor. Îi plăcea acea expresie mai mult decât orice, 
chiar mai mult decât vederea unui bărbat copleşit de 
dorinţă în ultimele clipe dinaintea satisfacerii depline. Căci 
ştia foarte bine că unui bărbat îi pasă prea puţin cine îi 
oferă plăcerile iubirii, în timp ce auditoriului îi păsa foarte 
mult de faptul că era ea cea care stătea în faţa lor pe scenă 
şi deschidea gura emițând notele acute, avântate ale 
glasului său liric incredibil de dulce, care plutea peste 
muzică precum petalele pe un pârâu. 

Sau cel puţin aşa îşi dorea să fie. Aşa îşi imagină până 
când păşi în realitate pe scenă şi îi văzu privind-o. În seara 
aceea audiența era compusă în cea mai mare parte din 
bărbaţi. Ai căror ochi se plimbau în sus şi în jos pe trupul ei. 
Ar trebui să refuz să mai cânt în teatrele de comedie, îşi 
spuse încă o dată. Ar trebui a insist să fiu luată la fel de în 
serios ca iubita mea soră Sevet, cu vocea ei joasă, 
masculină, ca de broască. Of, la ea se uită cu chipuri 
luminate de extaz estetic. Bărbaţi şi femei deopotrivă. La 
corpul ei nu se holbează să vadă cum se mişcă pe sub 
materiale. Bineînţeles, probabil şi din pricină că trupul ei 
este atât de cărnos încât nu e o plăcere să-l priveşti şi se 
mişcă pe sub costume ca un pietroi, biata de ea. Sigur că 
închid ochii şi îi ascultă vocea - e mult mai bine decât să o 
privească. 


Ce minciună. Ce mincinoasă sunt, chiar şi când vorbesc 
doar cu mine însămi. 

Nu trebuie să fiu atât de nerăbdătoare. E numai o 
problemă de timp. Sevet e mai în vârstă - eu abia am 
optsprezece ani. Şi ea a trebuit să cânte prin teatrele de 
comedie o perioadă, până a devenit cunoscută. 

Kokor şi-o amintea pe sora ei povestind în acele zile - cu 
mai mult de doi ani în urmă, când Sevet avea aproape 
şaptesprezece ani - despre cum era nevoită în mod 
constant să înmoaie ardoarea admiratorilor ei, care aveau 
tendinţa să intre în vestiarul ei în căutarea iubirii rapide, 
până când fusese nevoită să angajeze un bodyguard ca să-i 
descurajeze pe cei mai pătimaşi. „E vorba doar despre sex, 
spunea ea pe atunci. Cântecele, spectacolele, totul e doar 
despre sex, numai la asta visează publicul. Trebuie doar să 
fii atentă să nu-i faci să viseze prea bine - sau prea precis!” 

Un sfat bun? Nu chiar. Cu cât visează mai mult la tine cu 
atât mai mulţi bani aduce numele tău pe afişele piesei. Până 
când în cele din urmă, dacă ai noroc, dacă eşti destul de 
bună, afişul nu va mai trebui să pomenească deloc numele 
piesei. Numai numele tău şi locul, data, ora... iar când apari 
ei vor fi acolo cu toţii, sute, şi când începe muzica nu se vor 
uita la tine ca la ultima speranţă a unui înfometat, ci ca la 
cel mai înalt vis al unui suflet elevat. 

Se îndreptă spre locul ei de pe scenă - iar când intră se 
auziră aplauze. Se întoarse spre public şi emise o notă 
înaltă sfredelitoare. 

— Ce-a fost asta? întrebă Gulya, actorul care juca rolul 
bătrânului libidinos. Ţipi deja? Nici nu te-am atins încă. 

Audienţa râse - dar nu suficient. Piesa avea probleme. 
Avusese de la început slăbiciuni, ştia prea bine, dar cu 
asemenea râsete superficiale era condamnată. Aşadar, în 
câteva zile va fi nevoită să reînceapă cu repetițiile. Alt 
spectacol. Altă serie de versuri stupide şi melodii stupide pe 
care să le memoreze. 


Sevet îşi alegea singură cântecele. Compozitorii veneau la 
ea şi o implorau să interpreteze lucrările lor. 

Sevet nu trebuia să-şi folosească aiurea vocea doar ca să 
facă oamenii să râdă. 

— Nu am ţipat, cântă Kokor. 

— 'Ţipi acum, declamă Gulya, furişându-se aproape de ea şi 
începând s-o pipăie. 

Vocea sa gravă de bas era întotdeauna potrivită pentru râs 
atunci când o utiliza astfel, iar publicul era alături de el. 
Poate reuşeau în cele din urmă să scoată spectacolul din 
noroi. 

— Dar acum mă atingi! 

Glasul ei se înălţă pe cele mai înalte culmi şi rămase acolo 
în aer... 

Ca o pasăre, ca o pasăre avântându-se, dacă cineva ar fi 
căutat să asculte frumuseţea. 

Gulya făcu o mutră oripilată şi îşi retrase mâna de pe sânul 
ei. Imediat vocea ei cobori cu două octave. Obţinu râsete. 
Cele mai bune de până acum. Dar ştia că jumătate din 
public râdea din cauza feţei pe care o făcuse el când îi luase 
mâna de pe piept. Era cu adevărat un maestru. Păcat că 
genul acesta de clovnerii se cam demodase în ultima vreme. 
Pe măsură ce înainta în vârstă devenea tot mai bun, şi totuşi 
auditoriul se rărea. Căuta comediile mai amare şi mai 
răutăcioase ale tinerilor satirişti fizici. Comedia brutală, 
violentă, oferise întotdeauna cel puţin iluzia că răneşte pe 
cineva. 

Scena continuă. Apărură hohotele. Scena se încheie. 
Aplauze. Kokor fugi de pe scenă uşurată - şi dezamăgită. 
Nimeni din public nu îi scanda numele; nici măcar nu fusese 
strigat ca de un motan în călduri. Cât va mai trebui să 
aştepte? 

— Prea drăguţ, spuse Tumannu, administratoarea 
teatrului, cu faţa acră. Nota aia trebuia să sune ca şi când ai 
fi atins orgasmul. Nu ca o pasăre. 

— Da, da. Îmi pare foarte rău. 


Era întotdeauna de acord cu toată lumea şi după aceea 
făcea ce voia. Comedia aceea n-ar fi meritat osteneala dacă 
nu-şi punea vocea în valoare cel puţin uneori. Şi doar 
obținuse râsete şi când făcuse după mintea ei, nu-i aşa? Nu 
prea putea spune nimeni că greşise. Tumannu dorea doar 
să fie supusă, iar Kokor nu avea intenţia. Supunerea era 
pentru copii, soţi şi animalele din gospodărie. 

— Nu ca o pasăre, repetă ea. 

— Ce zici de o pasăre atingând orgasmul? întrebă Gulya, 
care ieşise de pe scenă imediat în urma ei. 

Kokor chicoti şi chiar şi Tumannu etală un zâmbet îngust şi 
acru. 

— Te aşteaptă cineva, Kyoka, spuse administratoarea. 

Era un bărbat. Dar nu cineva pasionat de munca ei, altfel 
ar fi fost în faţă, urmărind-o cântând. Îl mai văzuse şi 
înainte. A, da - apărea câteodată atunci când soţul 
permanent al Mamei venea în vizită. Era slujitorul lui 
principal, nu-i aşa? Administratorul afacerii cu flori exotice 
pe perioadele când Wetchik era plecat cu caravana. Cum îl 
chema? 

— Sunt Rashgallivak, zise, părând foarte grav. 

— Da? făcu ea. 

— Îmi pare extrem de rău să te informez că tatăl dumitale 
a întâlnit o violenţă extremă. 

Ce lucru extraordinar. Pe moment, abia dacă reuşi să 
înţeleagă. 

— L-a rănit cineva? 

— Fatal, doamnă. 

— Oh. 

Toate astea aveau un sens şi ea avea să-l găsească. 

— Oh, asta ar însemna că €... mort? 

— A fost acostat pe stradă şi ucis cu sânge rece, spuse 
Rashgallivak. 

De fapt nu era nici o surpriză dacă stăteai să te gândeşti. 
Tatăl ei devenise în ultima vreme aşa un huligan, scoțând 
toţi acei soldaţi mascaţi pe străzi. Teroriza pe toată lumea. 


Dar era atât de puternic şi de rezistent încât cu greu îţi 
imaginai ceva care să i se opună pe termen lung. Cu 
siguranţă nu permanent. 

— Nu există speranţă de... recuperare? 

Gulya stătuse destul de aproape şi acum interveni lejer în 
conversaţie. 

— Pare a fi o moarte din cauze naturale, doamnă, ceea ce 
înseamnă că prognoza nu e bună, rosti şi chicoti. 

Rashgallivak îl îmbrânci cu răutate şi îl trimise 
împleticindu-se mai încolo. 

— Asta n-a fost amuzant, zise. 

— Acum au voie criticii în culise? întrebă Gulya. În timpul 
spectacolului? 

— Pleacă, îi ceru Kokor. 

Fusese o greşeală să se culce cu bătrânul De atunci lui i se 
părea că are dreptul la intimitatea ei. 

— Evident, cel mai bine ar fi să vii cu mine, vorbi 
Rashgallivak. 

— Ba nu. Nu, n-ar fi cel mai bine. 

Cine era el? Nu-i era deloc rudă, din câte ştia. Ar trebui să 
se ducă la mama ei. Oare ea ştia deja? 

— Mama... 

— Fireşte că ei i-am spus prima dată şi ea mi-a indicat 
unde să te găsesc. Sunt vremuri foarte periculoase şi i-am 
promis că o să te protejez. 

Kokor ştia că minţea, bineînţeles. De ce ar fi avut nevoie 
de acest străin ca s-o apere? De cine? Însă bărbaţii 
întotdeauna puneau aşa problema, insistând că o femeie 
care nu se teme de nimic pe lume ar avea nevoie să fie 
ocrotită. Proprietate, la asta se gândeau ei atunci când 
vorbeau despre protecţie. Dacă voia un bărbat care s-o 
posede, avea un soţ, aşa cum era el. Nu avea nici pe 
departe nevoie de acel bătrân pizdook să aibă grijă de ea. 

— Unde e Sevet? 

— Încă nu a fost găsită. Sunt nevoit să insist să vii cu mine. 

Acum Tumannu trebui să intervină. 


— Nu pleacă nicăieri. Mai are încă trei scene, inclusiv 
punctul culminant. 

Rashgallivak se întoarse spre ea, având acum un fel de 
măreție în loc de confuzie. 

— Tatăl ei a fost ucis, zise. Şi tu presupui că o să rămână 
să termine o piesă? 

Sau fusese tot timpul măreț şi ea pur şi simplu nu 
observase până atunci? 

— Sevet ar trebui să afle despre Tata. 

— O să i se spună imediat ce noi o vom găsi. 

Care noi? Nu contează, se gândi. Eu ştiu unde s-o găsesc. 
Îi cunosc toate întâlnirile, locurile unde îşi duce amanţii ca 
să evite să dea ochii cu soţul ei amărât. Sevet şi Vas, la fel 
Kokor şi Obring, aveau o căsnicie liberală, dar Vas părea să 
se simtă mai puţin în largul lui decât Obring. Unii bărbaţi 
erau atât de... teritoriali. Probabil pentru că era om de 
ştiinţă, nicidecum artist. Obring, pe de altă parte, înţelegea 
viaţa artistică. Nici nu visa s-o ţină pe strict după litera 
contractului de căsătorie. Câteodată chiar glumea vesel 
despre bărbaţii cu care se vedea ea. 

Cu toate că, desigur, nu l-ar insulta niciodată pomenind ea 
însăşi despre ei. Dacă el auzea vreun zvon despre un 
amant, era un lucru. Când menţiona faptul, ea doar îi 
ciufulea părul şi rostea: „Prostuţule. Tu eşti singurul bărbat 
pe care îl iubesc.” 

Şi, într-un mod bizar, chiar era adevărat. Obring era un 
dulce, chiar dacă nu avea talent actoricesc deloc. Îi aducea 
întotdeauna daruri şi îi povestea bârfele cele mai grozave. 
Nu era de mirare că deja îşi reînnoise contractul de 
căsătorie cu el de două ori - lumea remarca adesea cât de 
credincioasă era, fiind măritată cu primul ei soţ pentru al 
treilea an, chiar dacă aşa tânără şi frumoasă s-ar fi putut 
mărita cu oricine. E adevărat că la început se căsătorise cu 
el pur şi simplu ca să-i facă pe plac mamei lui, bătrâna Dhel, 
care îl fusese un fel de mătuşă şi care era cea mai bună 
prietenă a Mamei. Dar ajunsese să-l placă pe Obring, să-l 


placă într-adevăr. Era confortabil şi plăcut să fie măritată cu 
el. Atât timp cât ajungea în aşternut cu oricine voia. 

Ar fi fost nostim s-o găsească pe Sevet, să intre şi să vadă 
cu cine dormea în seara aceea. Kokor nu se mai năpustise 
aşa asupra ei de ani de zile. S-o găsească împreună cu un 
bărbat dezbrăcat şi asudat, s-o anunţe că Tata murise, apoi 
să urmărească expresia nefericitului pe măsură ce îşi dădea 
seama treptat că se sfârşise cu amorul pentru seara aceea! 

— O găsesc eu pe Sevet, zise. 

— Dumneata vii cu mine, insistă Rashgallivak. 

— Rămâi şi termini spectacolul, interveni Tumannu. 

— Spectacolul nu e decât... un otsoss, răspunse Kokor, 
folosind cel mai vulgar termen la care se putea gândi. 

Administratoarea icni, Rashgallivak se făcu roşu, şi Gulya 
chicoti cu glasul său jos. 

— Asta da idee, făcu el. 

— E-n regulă, spuse Kokor, mângâind-o pe femeie pe braţ. 
Sunt concediată. 

— Da, eşti! urlă Tumannu. lar dacă pleci de aici în seara 
asta cariera ta e terminată! 

Rashgallivak rânji spre ea. 

— Cu partea din moştenirea după tatăl ei o să-ţi cumpere 
micuța scenă şi pe mama ta odată cu ea. 

— O, zău? Şi cine era tatăl ei, Gaballufix? se răţoi ea, şi-l 
privi cu sfidare. 

— Nu ştiai? zise el, părând cu adevărat surprins. 

Evident, nu ştiuse. Kokor cântări faptele o clipă şi îşi dădu 
seama că însemna că nu-i pomenise niciodată lui Tumannu. 
Adică nu se folosise de numele şi prestigiul tatălui ei, deci 
îşi câştigase singură rolul Minunat! 

— Ştiam că e sora marii Sevet. De ce altceva crezi că am 
angajat-o? Dar nu mi-am închipuit niciodată că au acelaşi 
tată. 

Pe moment, tânăra simţi un val de furie, fierbinte ca un 
furnal. Dar se stăpâni imediat, controlându-l la perfecţie. 
Nu merita să lase o asemenea flacără să ardă liber. N-avea 


cum să ştie ce-ar face sau ce ar spune dacă s-ar lăsa în voia 
unor astfel de momente. 

— Trebuie s-o găsesc pe Sevet, zise. 

— Ba nu, replică Rashgallivak. 

Poate că intenţionase să continue, însă exact atunci puse 
mâna pe braţul ei ca s-o oprească şi, bineînţeles, îl izbi 
imediat cu genunchiul în testicule, aşa cum toate actrițele 
de comedie erau învăţate să facă atunci când un admirator 
nedorit devenea prea insistent. Era un reflex. Nu 
intenţionase cu adevărat. Şi nici cu asemenea forţă. Nu era 
un bărbat prea solid, iar lovitura aproape că îl ridică de la 
pământ. 

— Trebuie s-o găsesc pe Sevet, rosti Kokor într-un fel de 
explicaţie. 

El probabil nu o auzi. Gemea tare şi zăcea pe podeaua de 
lemn din culise. 

— Unde e partitura? întrebă Tumannu. Biata bizdoon nu 
are nici trei minute pentru încălzire. 

— Te doare? îl chestiona Gulya pe Rashgallivak, Adică ce 
este durerea atunci când te gândeşti cu adevărat la ea? 

Kokor dispăru în întuneric, îndreptându-se către 
Dauberville. Coapsa îi pulsa, deasupra genunchiului, în 
punctul unde se izbise cu atâta forţă de Rashgallivak. 
Probabil o să-i apară o vânătaie acolo şi atunci va trebui să 
poarte ciorapi opaci. Ce deranjant. 

Tata a murit. Eu va trebui să-i spun lui Sevet. le rog, să n- 
o găsească altcineva înaintea mea. Şi ucis. Lumea o să 
vorbească ani în şir. O să-mi stea destul de bine în albul de 
doliu. Biata Sevet - pielea ei pare întotdeauna roşie ca o 
sfeclă atunci când poartă alb. Dar n-o să îndrăznească să 
lase doliul înaintea mea. S-ar putea ca eu să-l plâng pe 
bietul Papa ani şi ani şi ani. 

Râse în sinea ei în timp ce mergea. 

Apoi îşi dădu seama că nu râdea deloc, că plângea. De ce 
plâng? se miră. Pentru că a murit Tata. Asta trebuie să fie, 
de aici toată tulburarea. Tata, săracul. Probabil că l-am iubit 


dacă plâng fără să mă fi hotărât, fără să mă vadă nimeni. 
Cine să fi bănuit că l-am iubit? 

— Trezeşte-te. 

Şoapta avea o notă de urgenţă. 

— Ne cheamă mătuşa Rasa. Trezeşte-te! Luet nu înţelegea 
de ce Hushidh vorbea aşa. 

— Nici măcar nu dormeam, mormăi. 

— O, ba dormeai, zise sora ei. Sforăiai. 

— Gâgâiam ca o gâscă, sunt sigură, răspunse Luet, 
ridicându-se. 

— Zbierai ca un măgar, dar dragostea mea pentru tine 
transforma răgetele în muzică. 

— Tocmai de asta o fac. Ca să-ţi ofer muzică pe timpul 
nopții. 

Se întinse după rochia de casă şi şi-o trase peste cap. 

— Mătugşa Rasa ne cheamă, o grăbi sora ei. Vino repede. 

Alunecă afară din cameră, mişcându-se într-un fel de dans, 
cu rochia plutind în urma ei. În pantofi sau sandale, 
Hushidh tropăia întotdeauna, dar desculţă se mişca precum 
o femeie dintr-un vis, ca un fulg de bumbac în adierea 
vântului. 

Luet îşi urmă sora pe hol, încă încheindu-şi nasturii 
rochiei. Ce-o fi de voia să le vorbească ei şi lui Hushidh? Cu 
toate necazurile din ultima vreme, se temea de ce-i mai rău. 
Era oare posibil ca Nafai, fiul Rasei, să nu fi fugit până la 
urmă din oraş? Abia ieri Luet îl condusese pe cărările 
secrete până jos la lacul pe care numai femeile aveau voie 
să-l vadă. Căci Sufletul Suprem îi spusese că Nafai trebuia 
să-l vadă, trebuia să plutească în el ca o femeie, ca o 
vizionară a apei - ca Luet însăşi. Aşa că îl dusese acolo şi nu 
fusese ucis pentru blasfemie. Îl condusese apoi prin Poarta 
Ascunsă şi prin Pădurea Fără Cărări. Crezuse că el era în 
siguranţă. Dar fără îndoială nu era aşa. Pentru că Nafai nu 
ar fi plecat pur şi simplu înapoi în deşert, înapoi în cortul 
tatălui său - nu fără acel lucru după care îl trimisese tatăl 
lui. 


Mătuşa Rasa aştepta în camera ei, dar nu era singură. 
Alături de ea se afla un soldat. Nu unul dintre oamenii lui 
Gaballufix - mercenarii, bătăuşii lui, care se pretindeau a fi 
miliția din Palwashantu. Nu, acel soldat era una dintre 
gărzile oraşului, un paznic al porţilor. 

Ea însă abia dacă se uită la el după ce îi recunoscuse 
însemnele, pentru că Rasa însăşi arăta atât de... nu, nu 
tocmai speriată. Nu era o emoție pe care Luet s-o mai fi 
văzut vreodată la ea. Avea ochii larg deschişi şi umezi de 
lacrimi, faţa nu-i mai era fermă, ci moale, epuizată, ca şi 
cum în inima ei s-ar fi petrecut lucruri pe care chipul nu le 
putea exprima. 

— Gaballufix e mort, zise Rasa. 

Asta explica multe. El fusese duşmanul în ultimele luni, 
plătise tolchok ca să terorizeze oamenii de pe străzi, apoi 
soldaţii lui, anonimi mascaţi, îngrozeau poporul chiar şi mai 
mult când făceau ostentativ străzile Basilicăi „sigure” 
pentru cetăţeni. Însă, deşi duşman, fusese de asemenea 
soţul ei, tatăl celor două fiice ale sale, Sevet şi Kokor. 
Cândva existase dragoste şi legăturile de familie nu se rup 
uşor, nu pentru femei serioase ca Rasa. Luet nu era oracol, 
ca sora ei, Hushidh, dar ştia că Rasa încă ţinea la Gaballufix, 
cu toate că detesta toate acţiunile sale recente. 

— Îmi pare rău pentru văduva lui, rosti Luet, dar mă bucur 
pentru oraş. 

Hushidh însă îl studia cu un ochi calculat pe soldat. 

— Cred că nu omul ăsta ţi-a adus această veste. 

— Nu, zise Rasa. Nu, am aflat de moartea lui Gaballufix de 
la Rashgallivak. Se pare că ela fost numit... noul Wetchik. 

Luet ştia că era o lovitură devastatoare. Însemna că soţul 
Rasei, Volemak, care fusese Wetchik, nu mai avea acum nici 
o proprietate, nici un drept, nici un fel de rang în clanul 
Palwashantu. lar Rashgallivak, cel care îi fusese asistentul 
cel mai de încredere, stătea acum în locul lui. Nu mai exista 
respect pe lume? 

— Cum a ajuns la aceste onoruri? 


— Înainte ca Gaballufix să moară... bineînţeles, Gabya l-a 
numit, şi sunt convinsă că a fost încântat. Aşa că e un fel de 
justiţie în faptul că Rash a ajuns acum la conducerea 
clanului Palwashantu, luând şi locul lui Gabya. Da, ai 
dreptate, Rash se ridică destul de rapid. În timp ce alţii cad. 
Roptat a murit şi el în noaptea asta. 

— Nu, şopti Hushidh. 

Roptat fusese liderul partidului pro-Gorayni, grupul care 
încerca să ţină oraşul Basilica departe de războiul dintre 
Gorayni şi Potokgavan. Dacă el dispăruse, ce şanse de pace 
mai existau? 

— Da, amândoi au murit în noaptea asta. Liderii ambelor 
partide care au sfâşiat oraşul nostru. Dar uite ce e cel mai 
rău. Circulă zvonul că fiul meu, Nafai, este ucigaşul 
amândurora. 

— Nu-i adevărat, zise Luet. Nu e posibil. 

— Aşa m-am gândit şi eu. Nu v-am trezit din cauza 
zvonurilor. 

Acum Luet înţelegea pe deplin tulburarea de pe chipul 
Rasei. Nafai era mândria mătuşii, un tânăr sclipitor. Şi mai 
mult decât atât - căci ştia foarte bine că era şi apropiat al 
Sufletului Suprem. Ceea ce se întâmpla cu el nu era 
important doar pentru cei care îl iubeau, era important şi 
pentru oraş, poate pentru întreaga lume. 

— Atunci acest soldat aduce veşti despre Nafai? 

Rasa făcu semn din cap soldatului, care până atunci 
tăcuse. 

— Mă numesc Smelost, spuse el, ridicându-se în picioare 
ca să vorbească. Eu păzeam poarta. Am văzut doi bărbaţi 
apropiindu-se. Unul dintre ei şi-a apăsat degetul pe ecran şi 
computerul Basilicăi l-a recunoscut drept Zdorab, 
trezorierul casei lui Gaballufix. 

— Şi celălalt? întrebă Hushidh. 

— Mascat, dar îmbrăcat în stilul lui Gaballufix, iar Zdorab 
îl chema Gaballufix şi a căutat să mă convingă să nu insist 
să pună şi el degetul pe ecran. Dar eu l-am forţat, pentru că 


Roptat fusese ucis şi noi încercam să-l împiedicăm pe ucigaş 
să scape. Ni se zisese că fiul cel mai mic al Doamnei Rasa, 
Nafai, era criminalul. Gaballufix raportase asta. 

— Deci l-ai silit pe Gaballufix să pună degetul pe ecran? 
spuse Luet. 

— El s-a aplecat spre mine şi mi-a şoptit la ureche: „Dar 
dacă cel care a lansat aceste acuzaţii false ar fi însuşi 
criminalul?” Ei bine, era exact ceea ce unii dintre noi 
credeau deja - că Gaballufix îl acuza pe Nafai de moartea 
lui Roptat ca să-şi acopere propria vinovăţie. Şi atunci acel 
soldat - cel pe care Zdorab îl numea Gaballufix - a pus 
degetul pe ecran şi numele pe care mi l-a arătat computerul 
a fost Nafai. 

— Ce ai făcut? 

— Mi-am încălcat jurământul şi ordinele. I-am şters 
imediat numele şi l-am lăsat să treacă. L-am crezut... că era 
nevinovat. De moartea lui Roptat. Dar ieşirea lui din oraş a 
fost înregistrată, la fel faptul că eu l-am lăsat să plece ştiind 
cine era. Nu m-am gândit - plângerea iniţială provenea de 
la Gaballufix, şi iată-l pe trezorierul lui împreună cu băiatul. 
M-am gândit că Gaballufix nu avea ce să protesteze dacă 
omul ăla era implicat. Cel mai rău lucru care mi se putea 
întâmpla era să-mi pierd postul. 

— L-ai fi lăsat oricum să treacă, spuse Hushidh. Chiar dacă 
omul lui Gaballufix nu ar fi fost cu el. 

Smelost o privi o clipă, apoi zâmbi discret. 

— Eram un adept al lui Roptat. E o prostie să-ţi închipui că 
fiul lui Wetchik l-ar fi asasinat. 

— Nafai are doar paisprezece ani, zise Luet. E o prostie 
să-ţi închipui că ar putea ucide pe cineva. 

— Nu chiar. Pentru că la noi a ajuns vestea că a fost găsit 
corpul lui Gaballufix. Decapitat. Şi îi lipseau hainele. Ce 
altceva să cred decât că Nafai a luat hainele de pe cadavru? 
Că aproape sigur Nafai şi Zdorab îl omorâseră? Nafai e 
bine făcut pentru paisprezece ani, dacă asta e vârsta lui. Ca 
un bărbat. Ar fi fost în stare. Zdorab - puţin probabil, 


adăugă Smelost, şi chicoti crispat. Nu prea mai contează 
acum dacă îmi pierd postul. Mă tem să nu fiu spânzurat 
drept complice la crimă pentru că l-am lăsat să scape. Aşa 
că am venit aici. 

— La văduva celui ucis? întrebă Luet. 

— La mama presupusului criminal, spuse Hushidh, 
corectând-o. Omul acesta iubeşte Basilica. 

— Aşa este, făcu soldatul, şi mă bucur că voi ştiţi. Nu mi- 
am făcut datoria, dar am făcut ceea ce am crezut că e bine. 

— Am nevoie de sfaturi, zise Rasa, uitându-se de la Luet la 
Hushidh şi înapoi. Omul acesta, Smelost, a venit la mine să-l 
protejez pentru că mi-a salvat fiul. Între timp, fiul meu este 
numit criminal şi acum cred că s-ar putea să fie într-adevăr 
vinovat. Eu nu sunt vizionară a apei. Nu sunt oracol. Ce e 
bine şi drept? Ce vrea Sufletul Suprem? Voi trebuie să mă 
lămuriţi. Trebuie să mă sfătuiţi! 

— Sufletul Suprem nu mi-a spus nimic, vorbi Luet. Ştiu 
doar ce-am aflat de la tine în seara asta. 

— Cât despre oracol, adăugă Hushidh, eu văd doar că 
acest om iubeşte Basilica şi că tu eşti prinsă într-o reţea a 
dragostei care te pune faţă în faţă cu tine însăţi. Tatăl 
fiicelor tale e mort şi tu le iubeşti - şi pe el, chiar şi pe elîl 
iubeşti. Crezi că Nafai l-a ucis, dar pe fiul tău îl iubeşti şi 
mai mult. De asemenea, îl respecţi pe acest soldat şi ai faţă 
de el o datorie de onoare. Mai presus de toate, iubeşti 
Basilica. Însă nu ştii ce trebuie să faci pentru binele 
oraşului tău. 

— Îmi cunosc dilema, Shuya. Ieşirea din ea nu o cunosc. 

— Ar fi trebuit să fug din oraş, zise Smelost. Am crezut că 
mă veţi proteja. Vă ştiam ca mamă a lui Nafai, dar am uitat 
că sunteţi văduva lui Gaballufix. 

— Nu sunt văduva lui. Am lăsat contractul să expire cu ani 
în urmă. Îmi imaginez că de atunci s-a căsătorit de zeci de 
ori. Acum soţul meu este Wetchik. Sau mai degrabă 
bărbatul care a fost Wetchik şi acum e un fugar fără casă al 
cărui fiu e posibil să fie ucigaş, spuse, zâmbind amar. N-am 


ce face în privinţa asta, dar pe tine le pot proteja, şi am s-o 
fac. 

— Ba nu poţi, interveni Hushidh. Eşti prea aproape de 
centrul tuturor enigmelor, mătuşă Rasa. Consiliul Basilicăi 
te va asculta întotdeauna, dar nu vor apăra un soldat care 
şi-a încălcat datoria, numai pe baza cuvântului tău. N-ar 
face decât să apăreţi amândoi la fel de vinovaţi. 

— Aşa vorbeşte oracolul? 

— Vorbeşte eleva ta, expunânduc-ţi ceea ce ar trebui să ştii 
şi tu dacă nu ai fi atât de confuză. 

O lacrimă apăru în ochiul Rasei şi se rostogoli pe obraz. 

— Ce-o să se întâmple? Ce-o să se întâmple acum cu oraşul 
meu? 

Luet nu o văzuse niciodată atât de speriată, atât de 
nesigură. Era un dascăl minunat, o femeie înţeleaptă şi 
respectabilă; să fie una dintre nepoatele ei, una dintre 
elevele anume alese să trăiască în gospodăria ei, era lucrul 
cel mai lăudabil care i se putea întâmpla unei fete din 
Basilica, sau cel puţin aşa crezuse Luet întotdeauna. Însă 
acum o vedea speriată şi nesigură. Nu-şi închipuise că aşa 
ceva ar fi posibil. 

— Wetchik - Volemak al meu - a spus că Sufletul Suprem îl 
conduce, rosti Rasa, scoțând cuvintele cu amărăciune. Ce 
fel de conducere e asta? Oare i-a spus Sufletul Suprem să-i 
trimită pe băieţii mei înapoi în oraş, unde n-a lipsit mult să 
fie omorâţi? Sufletul Suprem l-a transformat pe fiul meu 
într-un criminal şi un fugar? Ce face Sufletul Suprem? Cel 
mai probabil, nu există nici un Suflet Suprem. Gaballufix a 
avut dreptate - iubitul meu Volemak şi-a pierdut minţile şi 
fiii noştri au fost înghiţiţi în nebunia lui. 

Luet ascultase destul 

— Să-ţi fie ruşine, zise. 

— Taci, Lutya! strigă Hushidh. 

— Ruşine, mătuşă Rasa, insistă Luet. Doar pentru că ţie ţi 
se pare înspăimântător şi neclar nu înseamnă că Sufletul 
Suprem nu înţelege. Eu ştiu că Sufletul Suprem îl conduce 


pe Wetchik, şi de asemenea pe Nafai. Toate astea se vor 
întoarce cumva spre binele Basilicăi. 

— Aici greşeşti tu, spuse Rasa. Sufletul Suprem nu iubeşte 
în mod special Basilica. El veghează asupra întregii lumi. 
Dacă lumea întreagă va avea de câştigat din distrugerea 
Basilicâi? Din moartea băieţilor mei? Pentru Sufletul 
Suprem, oraşe şi oameni oarecare nu înseamnă nimic - 
tiparul ţesut e mult mai extins. 

— Atunci trebuie să ne plecăm în faţa ei. 

— Tu să te pleci în faţa cui vrei. Eu nu mă supun Sufletului 
Suprem dacă îmi transformă fiii în ucigaşi şi oraşul în praf. 
Dacă asta pune la cale Sufletul Suprem, atunci eu şi 
Sufletul Suprem suntem duşmani, mă înţelegi? 

— Coboară vocea, mătuşă Rasa, zise Hushidh. O să-i 
trezeşti pe cei mici. 

Rasa tăcu pentru o clipă, apoi şopti: 

— Am spus ce aveam de spus. 

— Nu eşti duşmanul Sufletului Suprem, rosti Luet. le rog, 
aşteaptă un timp. Lasă-mă să încerc să descopăr în toate 
astea dorinţa Sufletului Suprem. Pentru asta m-ai adus aici, 
nu-i aşa? Să-ţi dezvălui ce planuri are Sufletul Suprem. 

— Da. 

— Nu-i pot porunci Sufletului Suprem. Dar o să întreb. 
Aşteaptă aici, şi o să... 

— Nu. Nu ai timp să cobori la apă. 

— Nu la apă. În camera mea. Să dorm. Să visez. Să ascult 
voci, să caut o viziune. Dacă apare. 

— Atunci grăbeşte-te. Avem cam o oră înainte de a fi 
nevoită să fac ceva - din ce în ce mai mulţi oameni vor veni 
aici, iar eu va trebui să acţionez. 

— Nu-i pot porunci Sufletului Suprem, repetă Luet. 

— Iar Sufletul Suprem îşi are propriul program. Nu îl 
urmează pe al tău. 

Kokor se duse la ascunzătoarea favorită a lui Sevet, unde 
îşi aducea amanţii departe de ochii lui Vas, dar nu era acolo. 


— Nu mai vine pe aici, îi spuse Iliva, prietena lui Sevet. 
Nici prin alte locuri din Dauberville. Poate că e fidelă! 

Apoi Iliva râse şi îi ură noapte bună. 

Deci până la urmă nu reuşise să dea buzna. Era atât de 
dezamăgitor. 

De ce să fi găsit Sevet o nouă ascunzătoare? începuse s-o 
caute Vas, soţul ei? Era mult prea demn pentru aşa ceva! 
Însă rămânea faptul că îşi abandonase vechile locuri, chiar 
dacă lliva şi alte prietene ale ei ar fi continuat cu bucurie s- 
o adăpostească. 

Asta însemna doar un singur lucru. Îşi găsise un nou iubit, 
o relaţie adevărată, nu doar o întâlnire rapidă, şi că era 
cineva atât de important în oraş încât fuseseră nevoiţi să-şi 
găsească ascunzători noi pentru amorul lor, pentru că, dacă 
s-ar fi aflat, scandalul ar fi ajuns cu siguranţă la urechile lui 
Vas. 

Delicios, se gândi Kokor. Încercă să-şi imagineze cine-o fi, 
care dintre cei mai cunoscuţi bărbaţi din oraş ar fi cucerit 
inima lui Sevet. Bineînţeles, trebuia să fie unul căsătorit; 
dacă nu era însurat cu o femeie din Basilica, nici un bărbat 
nu avea dreptul să petreacă fie şi o singură noapte în oraş. 
Aşadar, când avea să-i descopere în cele din urmă secretul, 
scandalul ar fi fost într-adevăr grozav, căci ar fi existat şi o 
soţie rănită care s-o facă pe Sevet să pară şi mai târfă. 

Iar eu voi povesti, se gândi Kokor. Pentru că a ascuns 
relaţia de mine şi nu mi-a spus, nu am nici o obligaţie să-i 
păstrez secretul. Nu a avut încredere în mine, deci de ce m- 
aş dovedi demnă de încredere? 

Bineînţeles, n-ar povesti ea însăşi. Dar cunoştea câţiva 
satirişti în Teatrul Liber care ar fi fost încântați să afle, 
pentru a fi primii care să-i înţepe pe dulcea Sevet şi pe 
iubitul ei într-o piesă. Iar preţul pe care l-ar cere pentru 
poveste n-ar fi mare - doar ocazia de a juca rolul lui Sevet. 
Asta ar pune rapid capăt amenințării lui Tumannu cu 
subminarea carierei. 


O să reuşesc să imit glasul lui Sevet, se gândi Kokor, şi să- 
mi bat joc de modul ei de a cânta. Nimeni nu se poate 
apropia mai mult decât mine de vocea ei. Nimeni nu-i 
cunoaşte mai bine ca mine imperfecţiunile. Va regreta că şi- 
a ascuns secretele de mine! Iar eu voi fi mascată atunci 
când o să-i joc rolul şi voi nega totul, chiar dacă Mama 
însăşi mă va pune să jur pe Sufletul Suprem, voi nega. 
Sevet nu e singura care ştie cum să păstreze un secret. 

Era târziu, cu numai câteva ore înaintea zorilor, dar 
ultimele comedii nu aveau să se termine decât peste încă 
vreo oră. Dacă se grăbea înapoi la teatru, probabil ar reuşi 
să se întoarcă pe scenă cel puţin pentru final. Dar nu se 
putea convinge să interpreteze momentul din faţa lui 
Tumannu - să-şi ceară iertare, să jure că nu va mai pleca 
niciodată în timpul unei piese, să plângă. Era prea 
solicitant. O fiică a lui Gaballufix nu trebuia să se înjosească 
în faţa unui amărât de director de teatru! 

Numai că el e mort acum, ce mai contează dacă sunt fiica 
lui sau nu? Gândul o umplu de tristeţe. Se întrebă dacă acel 
Rash avusese dreptate, dacă Tata i-ar lăsa destui bani ca să 
fie foarte bogată şi să-şi cumpere propriul teatru. Ar fi 
drăguţ, nu-i aşa? Asta ar rezolva totul. Desigur, sora ei ar 
avea la fel de mulţi bani şi probabil şi-ar cumpăra şi ea un 
teatru, numai ca s-o eclipseze ca de obicei şi să-i fure orice 
şansă la glorie, dar Kokor s-ar dovedi pur şi simplu un 
organizator mai bun şi ar face praf jalnica imitație de teatru 
a lui Sevet, iar când va da faliment toată moştenirea îi va fi 
pierdută, în timp ce Kokor va deveni o figură reprezentativă 
a teatrului basilican, apoi va sosi şi ziua în care Sevet va 
veni la ea s-o implore să-i dea un rol principal într-una 
dintre piesele ei, şi îşi va îmbrăţişa plângând sora şi va 
spune: „O, draga mea surioară, nimic nu mi-ar plăcea mai 
mult decât să aduc pe scenă jocul tău, dar am 
responsabilităţi faţă de acţionarii mei, iubito, şi nu pot să le 
risc banii într-un spectacol în care să joace o cântăreaţă 
căreia categoric i-a trecut timpul”. 


Oh, ce vis minunat! Nu conta că Sevet era doar cu un an 
mai mare - pentru Kokor era o diferenţă suficientă. Poate 
că Sevet era acum în faţă, dar în curând tinereţea va fi mai 
importantă pentru ei decât vârsta, şi atunci Kokor va fi în 
avantaj. Tinereţea şi frumuseţea - va avea întotdeauna mai 
mult decât Sevet. Şi era la fel de talentată ca ea. 

Ajunse acasă, micul apartament pe care ea şi Obring îl 
închiriaseră în Hill Town. Era modest, dar decorat cu un 
gust desăvârşit. Cel puţin atâta lucru învățase de la mătuşa 
Dhelembuvex - mama soţului ei - că e mai bine să ai o casă 
mică perfect finisată decât una mare prost amenajată. „O 
femeie trebuie să se prezinte în culmea perfecțiunii”, 
spunea întotdeauna mătuşica Dhel. Kokor exprimase acest 
lucru mult mai bine într-un aforism pe care îl publicase pe 
când avea doar cincisprezece ani, înainte să se mărite cu 
Obring şi să plece din casa Mamei: 

Un boboc perfect, cu o culoare subtilă şi un parfum 
delicat, este mai binevenit decât o floare ostentativă, care 
strigă cerând atenţia, dar nu are nimic de arătat în afară de 
ceea ce poate fi văzut de la o primă privire şi mirosit de la o 
primă adulmecare. 

Kokor fusese extrem de mândră de felul cum se exprimase 
despre bobocul perfect în cuvinte puţine şi simple, în timp 
ce la floarea ostentativă erau multe şi ezitante. Dar, spre 
dezamăgirea ei, nici un autor cunoscut nu compusese o arie 
bazată pe aforism, iar cei tineri care veniseră la ea cu 
melodiile lor erau toţi nişte aspiranţi lipsiţi de talent care 
habar n-aveau să creeze un cântec potrivit unei voci ca a ei. 
Nici măcar nu se culcase cu vreunul dintre ei, numai cu 
unul care fusese timid şi dulce. Ah, în întuneric era un 
tigru! Îl păstrase timp de trei zile, dar insistase să-i cânte 
melodiile lui, aşa că îl alungase. 

Oare cum îl chema? 

Era pe punctul de a-şi aduce aminte când intră în casă şi 
auzi un strigăt ciudat venind din camera din spate. Ca 
babuinii care trăiau dincolo de Micul Lac, cu sunetele lor ca 


nişte claxoane gâfâite când discutau unii cu alţii în limbajul 
lor inexistent. „O. Huu. O-oo. Huuu.” 

Numai că, nu-i aşa, nu erau babuini. lar sunetul venea din 
dormitorul la care se ajungea pe scara în spirală, razele 
lunii prin fereastra din acoperiş luminau drumul şi porni 
grăbită, urcând treptele în vârful degetelor, tiptil, căci ştia 
că o să-l prindă pe soţul ei, Obring, cu vreo curvă de-a lui în 
patul lui Kokor, şi asta era de neconceput, o încălcare a 
oricăror limite ale decenţei, chiar nu avea nici urmă de 
respect pentru ea? Ea nu-şi aducea niciodată amanţii acasă, 
nu? Nu ajungeau să transpire în aşternuturile ei, nu? 
Sincer, ar fi o scenă măreaţă de mândrie rănită s-o arunce 
pe micuța târfuliţă afară din casă în pielea goală! Va trebui 
să se ducă acasă goală şi apoi Kokor o să vadă cum Obring 
îşi cere scuze şi cum se împacă cu ea, toate jurămintele şi 
implorările şi tânguielile, dar acum nu mai exista îndoială, 
ea nu îşi va mai reînnoi contractul cu el după ce va expira, 
iar el va afla ce păţeşte un bărbat care îi aruncă în faţă 
infidelitatea. 

În dormitorul luminat de lună, îl găsi pe Obring angajat 
exact în activitatea la care se aştepta. Nu-i vedea faţa, nici 
pe a femeii căreia îi oferea o asemenea companie viguroasă, 
dar nu avea nevoie de lumina zilei sau de o lupă ca să-şi dea 
seama ce însemna totul. 

— Dezgustător, rosti. 

Se întâmplă exact aşa cum. Spera. Evident, nu o auziseră 
urcând scările, iar sunetul vocii ei îl făcu pe Obring să 
încremenească. Pentru un moment, rămase nemişcat. Apoi 
întoarse capul, uitându-se îndurerat la ea peste umăr şi 
arătând ca un tâmpit. 

— Kyoka, făcu. Ai venit devreme acasă. 

— Ar fi trebuit să ştiu, zise femeia din pat. 

Faţa ei era încă ascunsă după spatele gol al bărbatului, 
dar Kokor recunoscu vocea imediat. 

— Spectacolul tău e atât de prost încât a trebuit să fie 
oprit la mijlocul reprezentaţiei. 


Abia dacă remarcă insulta, abia dacă observă că în tonul 
lui Sevet nu era nici o urmă de jenă. Tot ce-i umbla prin cap 
era: De asta a trebuit să-şi găsească o nouă ascunzătoare, 
nu pentru că iubitul ei era cineva celebru, ci ca să ascundă 
adevărul de mine. 

— Sute de fani în fiecare noapte ar fi bucuroşi de o 
yibattsa cu tine, şopti Kokor. Dar tu a trebuit să-l ai pe soţul 
meu. 

— Oh, n-o lua aşa personal, spuse Sevet, ridicându-se în 
coate. 

Sânii îi atârnau pe laterale. Lui Kokor îi plăcea să vadă cât 
de lăsaţi îi avea, cum la nouăsprezece ani era clar mai 
bătrână şi mai grasă decât ea. Totuşi, Obring dorise acel 
corp, se folosise de el în acelaşi pat în care dormise atâtea 
nopţi alături de corpul perfect al lui Kokor. Cum putea să fie 
excitat de un asemenea trup, după ce o văzuse pe Kokor 
ieşind din baie în atâtea dimineţi? 

— Tu nu-l foloseai, şi el e aşa de dulce. Dacă te-ai fi ostenit 
să-l satisfaci nu s-ar mai fi uitat la mine. 

— Îmi pare rău, murmură Obring. N-am vrut. 

Era scandalos, se purta ca un copil mic, iar Kokor nu-şi 
mai putu stăpâni furia. Şi totuşi o făcu. O păstră în ea, cao 
furtună într-o sticlă. 

— A fost un accident? şopti ea. Te-ai împiedicat şi ai căzut, 
ţi s-au rupt hainele şi s-a întâmplat să cazi peste sora mea? 
— Am... am tot vrut să-i pun capăt, în toate lunile astea... 

— Luni, şuieră Kokor. 

— Nu mai spune nimic, căţeluş, zise Sevet. Nu faci decât 
să înrăutăţeşti situaţia. 

— Îi spui „căţeluş”? 

Era cuvântul folosit de fetele care deveneau pentru prima 
dată femei pentru a-i descrie pe adolescenţii care salivau 
după ele. 

— Era aşa de dornic, răspunse, strecurându-se de sub el. 
Nu m-am putut opri să nu-i spun aşa, iar lui îi place. 


Bărbatul se întoarse, aşezat pe pat cu o expresie jalnică. 
Nu făcu nici o încercare să se acopere; era evident că 
pentru seara aceea îşi pierduse tot interesul pentru amor. 

— Nu-ţi face griji, Obring, rosti Sevet. 

Stătea în picioare lângă pat, aplecându-se să-şi ridice 
hainele de pe podea. 

— Tot o să-ţi reînnoiască contractul. Despre povestea asta 
sigur n-o să vrea să vorbească lumea, aşadar o să-ţi 
reînnoiască contractul de câte ori o să vrei, numai ca să te 
împiedice să vorbeşti. 

Kokor se uita cum se revărsa burta surorii ei, cum îi 
atârnau sânii când se apleca. Şi totuşi ea îi luase soţul. 
După toate celelalte, trebuia să aibă şi asta. Era 
insuportabil. 

— Cântă-mi, şopti ea. 

— Ce-ai spus? întrebă Sevet, întorcându-se spre ea şi 
ţinându-şi rochia în faţă. 

— Cântă-mi un cântec, davalka ce eşti, cu vocea aia 
frumoasă a ta. 

Sevet se holbă la Kokor şi expresia de amuzament plictisit 
îi părăsi chipul. 

— N-am de gând să cânt acum, prostuţo. 

— Nu pentru mine. Pentru Iata. 

— Ce-i cu Tata? 

Faţa surorii ei se contorsionă într-o expresie de simpatie 
batjocoritoare şi pufni. 

— O, micuța Kyoka are de gând să mă pârască? O să râdă. 
Apoi o să-l ia pe Obring să bea ceva împreună! 

— Un cântec funebru pentru Tata. 

— Funebru? 

Acum Sevet părea confuză. Îngrijorată. 

— În timp ce tu erai aici, frecându-l pe soţul surorii tale, 
cineva îl omora pe tata. Dacă ai fi om, ţi-ar păsa. Chiar şi 
babuinii îşi plâng morţii. 

— N-am ştiut. De unde era să ştiu? 


— Te-am căutat. Să-ţi spun. Dar tu nu erai în nici-unul 
dintre locurile pe care le ştiam. Mi-am abandonat piesa, mi- 
am pierdut slujba căutându-te să-ţi spun, şi uite unde erai 
tu şi ce făceai. 

— Eşti o mincinoasă. De ce aş crede una ca asta? 

— Eu n-am făcut-o niciodată cu Vas. Nici chiar atunci când 
m-a implorat. 

— Nu ţi-a cerut-o niciodată. Nu cred minciunile tale. 

— Mi-a spus că măcar o dată ar vrea o femeie cu adevărat 
frumoasă. O femeie al cărei trup să fie tânăr, suplu şi dulce. 
Dar eu am refuzat pentru că îmi erai soră. 

— Minţi. Nu ţi-a cerut-o niciodată. 

— Poate că mint. Dar el mi-a cerut-o. 

— Nu Vas, făcu Sevet. 

— Vas, cu aluniţa aia mare de pe interiorul coapsei. L-am 
refuzat fiindcă erai sora mea. 

— Minţi şi despre Tata. 

— Înecat în propriul lui sânge. Ucis în stradă. Nu eo 
noapte prea bună pentru iubitoarea noastră familie. Tata 
mort. Eu înşelată. Şi tu... 

— Nu te apropia de mine. 

— Cântă pentru el, insistă Kokor. 

— La înmormântare, dacă nu mă minţi. 

— Cântă acum. 

— Găinuşo, răţuşco, n-o să cânt niciodată la porunca ta. 

Acuzaţia că măcăne, cotcodăceşte, în loc să cânte era o 
veche tachinare între ele, nu însemna mare lucru. Dispreţul 
din glasul lui Sevet, scârba fu cea care ajunse la sufletul ei. 
O umplu, o copleşi, era mai mult decât putea suporta. Nu 
mai reuşi să stăpânească nici o secundă furtuna care o 
sfâşia. 

— Aşa e! răcni. La porunca mea, n-o să mai cânţi 
niciodată! 

Ţâşni ca o pisică, numai că nu cu gheara, ci cu pumnul. 
Sevet ridică mâinile să-şi protejeze faţa. Dar Kokor nu 
intenţiona să lase urme pe faţa surorii sale. Nu faţa ei o ura. 


Nu, pumnul ei lovi exact acolo unde ţintise, sub bărbie, în 
gât, unde laringele era ascuns sub carnea amplă, acolo 
unde se năştea vocea. 

Sevet nu scoase nici un sunet, deşi forţa loviturii o 
răsturnase pe spate. Căzu ţinându-se de gât; se zvârcolea 
pe podea, înecându-se. Obring ţipă şi se repezi la ea, 
îngenunchind alături. 

— Sevet! strigă. Sevet, eşti teafără? 

Dar singurul ei răspuns fu să bolborosească şi să scuipe, 
apoi să se sufoce şi să tuşească. Sânge. Propriul ei sânge. 
Kokor îl vedea pe mâinile ei, pe coapsele lui Obring, care îi 
luase capul în poală când îngenunchease lângă ea. Lucea 
negru în lumina lunii, sângele din gâtul ei. Îi simţi gustul în 
gură, Sevet? Îl simţi pe pielea ta, Obring? Sângele ei, ca 
darul unei virgine, darul meu pentru voi amândoi. 

Tânăra scotea nişte sunete oribile de strangulare. 

— Apă, zise Obring. Un pahar cu apă, Kyoka - să-şi spele 
gura. Sângerează, nu vezi? Ce i-ai făcut! 

Se duse la chiuvetă - chiuveta ei luă un pahar - paharul ei 
- şi i-l aduse, plin cu apă, bărbatului, care i-l luă din mână şi 
încercă să toarne puţin în gura lui Sevet. Dar ea se înecă şi 
scuipă, gâfâind în căutarea aerului, strangulată de sângele 
care îi curgea pe interiorul gâtului. 

— Un doctor! ţipă Obring. Cheamă un doctor - Bustiya de 
alături e doctor, ea o să vină. 

— Ajutor, şopti Kokor. Vino repede. Ajutor. 

Vorbea atât de încet încât aproape că nici ea nu se auzea. 

Obring se ridică de pe podea şi o privi furios. 

— Să n-o atingi, spuse. Mă duc eu după medic. 

leşi îndrăzneţ din cameră. Câtă forţă avea acum. Gol ca un 
zeu mitic, ca picturile înfăţişându-l pe Împăratul Gorayni - 
imaginea masculinităţii aşa era când dispăru în noapte să 
caute un doctor care să o salveze pe doamna lui. 

Kokor privi degetele lui Sevet zgâriind podeaua, rupându- 
şi pielea din jurul gâtului, ca şi cum ar fi vrut să-şi deschidă 


acolo o gaură prin care să respire. Ochii i se bulbucau şi 
sângele îi curgea din gură pe podea. 

— Aveai totul, zise. Absolut totul. Dar nici pe elnu mi l-ai 
putut lăsa mie. 

Sevet bolborosi ceva. Ochii ei o fixau pe Kokor în agonie şi 
teroare. 

— N-o să mori. Eu nu sunt o criminală. Eu nu sunt o 
trădătoare. 

Atunci îi trecu prin minte că ar fi posibil să moară. Cu atât 
de mult sânge în gât s-ar putea îneca. lar ea ar fi 
responsabilă. 

— Nu mă va acuza nimeni. Tata a murit în seara asta şi eu 
am venit acasă şi te-am găsit cu soţul meu, apoi ţi-ai bătut 
joc de mine - nimeni nu m-ar acuza. Am doar optsprezece 
ani, sunt doar o fetiţă. Şi, oricum, a fost un accident. Am 
vrut să-ţi scot ochii, dar am ratat, asta-i tot. 

Sevet se sufocă. Vomă pe podea. Mirosea îngrozitor. Făcea 
aşa o mizerie - totul avea să rămână pătat, iar mirosul n- 
avea să dispară niciodată. Şi dacă murea vina ar fi fost a lui 
Kokor. Asta va fi răzbunarea lui Sevet, pata care nu se va 
şterge niciodată. Modul lui Sevet de a fi chit, ea să moară, 
iar Kokor să rămână pentru totdeauna o criminală. 

Ei bine, o să-ţi arăt eu, gândi. N-o să te las să mori. De 
fapt, o să-ţi salvez viaţa. 

Astfel că atunci când Obring se întoarse cu medicul, o 
găsiră în genunchi asupra surorii ei, făcându-i respiraţie 
gură la gură. Obring o trase într-o parte ca s-o lase pe 
doctoriţă să se ocupe. Când Bustiya introduse tubul pe 
gâtul lui Sevet şi faţa acesteia deveni un rictus tăcut şi 
agonizant, bărbatul mirosi sângele şi voma şi văzu că faţa şi 
rochia lui Kokor erau mânjite cu amândouă. Îi şopti: 

— Tu chiar o iubeşti. N-ai putut s-o laşi să moară. 

Atunci se agăţă de el, suspinând. 

— Nu reuşesc să dorm, făcu Luet, nenorocită. Cum să 
visez dacă nu adorm? 


— Nu contează, zise Rasa. Ştiu ce avem de făcut. Nu e 
nevoie să ne spună Sufletul Suprem. Smelost o să 
părăsească Basilica, pentru că Hushidh are dreptate, acum 
nu-l putem proteja. 

— Nu plec, vorbi el. M-am hotărât. Ăsta este oraşul meu, şi 
o să înfrunt consecinţele a ceea ce am făcut. 

— Ilubeşti Basilica? Atunci nu le oferi oamenilor lui 
Gaballufix un ţap ispăşitor pentru toate. Nu le da ocazia să 
te aducă la proces şi să se folosească de asta ca să preia 
controlul asupra gărzilor, iar soldaţii lui mascaţi să devină 
singura autoritate din oraş. 

Smelost se uită o clipă la ea cu duşmănie, apoi aprobă din 
cap. 

— Înţeleg, zise. De dragul Basilicăi o să plec. 

— Unde? întrebă Hushidh. Unde să-l trimiţi? 

— La Gorayni, desigur, răspunse Rasa. O să-ţi dau 
suficiente provizii şi bani ca să ajungi în nord, la Gorayni. Şi 
o scrisoare care să explice cum l-ai salvat pe omul care... pe 
omul care l-a omorât pe Gaballufix. O să înţeleagă ce 
înseamnă asta - probabil au spioni care i-au informat că 
Gabya încerca să împingă Basilica într-o alianţă cu 
Potokgavan. Poate Roptat avea legături cu ei. 

— Nu! strigă Smelost. Roptat n-a fost trădător! 

— Nu, bineînţeles că nu a fost, îl îmbună ea. Ideea e că 
Gabya era duşmanul lor, iar asta te face pe tine prietenul 
lor. Cel puţin atâta pot să facă, să te adăpostească. 

— Cât timp trebuie să stau departe? Aici este femeia pe 
care o iubesc. Am un fiu. 

— Nu prea mult. Gabya dispărând, tumultul o să se stingă 
repede. El îl provoca, acum o să avem pace din nou. Să mă 
ierte Sufletul Suprem că spun asta, dar, dacă Nafai l-a ucis, 
atunci poate că a făcut un lucru bun, cel puţin pentru 
Basilica. 

Se auzi o bătaie puternică în uşă. 

— Deja! tresări Rasa. 

— N-au cum să ştie că sunt aici, zise Smelost. 


— Shuya, du-l în bucătărie şi aprovizionează-l. O să-i 
întârzii la uşă cât mai mult. Luet, ajut-o pe sora ta. 

Dar la uşă nu erau soldaţii Palwashantu sau gărzile 
oraşului, nici vreo altă autoritate. Era Vas, soţul lui Sevet. 

— Regret să te deranjez la ora asta. 

— Pe mine şi pe toată casa, replică ea. Am aflat deja că 
tatăl lui Sevet e mort, dar ştiu că ai avut intenţii bune 
venind... 

— E mort? Gaballufix? Atunci asta o fi explicând... Ba nu, 
nu explică nimic. 

Părea înspăimântat şi supărat. Rasa nu-l mai văzuse 
niciodată aşa. 

— Atunci ce s-a întâmplat? Dacă nu ştiai că Gabya e mort, 
de ce eşti aici? 

— Una dintre vecinele lui Kokor a venit să mă cheme. E 
vorba de Sevet. A fost lovită în gât - aproape că a murit. O 
rană foarte gravă. M-am gândit că vrei să vii cu mine. 

— Ai lăsat-o? Ca să vii la mine? 

— Nu am fost cu ea. E acasă la Kokor. 

— Ce să caute Sevya acolo? 

O servitoare o ajuta deja pe Rasa să-şi pună pelerina, ca să 
iasă. 

— Kokor juca în seara asta, nu-i aşa? O piesă nouă. 

— Sevya era cu Obring, zise Vas, şi o conduse afară pe 
verandă, după care servitoarea închise uşa în urma lor. De 
asta a lovit-o Kyoka. 

— Kyoka a lovit-o în... Kyoka? 

— I-a găsit împreună. Cel puţin asta e povestea pe care mi- 
a spus-o vecina. Obring s-a dus după doctor în pielea goală, 
iar Sevya era dezbrăcată atunci când s-au întors. Kyoka îi 
făcea respiraţie gură la gură ca s-o salveze. Acum i-au 
băgat un tub pe gât şi respiră, n-o să moară. Asta e tot ce- 
am aflat de la vecină. 

— Că Sevet trăieşte, zise Rasa amar, şi cine era în pielea 
goală. 


— Gâtul ei. Ar fi fost mai amabil din partea lui Kokor s-o 
omoare pur şi simplu, dacă asta o s-o coste pe Sevet vocea. 

— Biata Sevya. 

Pe străzi mărşăluiau soldaţi, dar Rasa nu le dădu atenţie şi 
- poate pentru că Vas şi Rasa păreau atât de hotărâți şi 
grăbiţi - soldaţii nu făcură nici o încercare să-i oprească. 

— Să-şi piardă şi tatăl, şi vocea în aceeaşi noapte. 

— Toţi am pierdut ceva în noaptea asta, nu? rosti Vas cu 
amărăciune. 

— Nu era vorba de tine. Cred că Sevet te iubeşte cu 
adevărat, în felul ei. 

— Ştiu - se urăsc una pe alta atât de mult, încât ar face 
orice ca să se rănească. Dar credeam că lucrurile merg 
spre bine. 

— Poate că aşa o să fie acum. Mai rău nu-i posibil. 

— Şi Kyoka a încercat. Am refuzat-o în amândouă dăţile. 
De ce Obring n-o fi avut şi el atâta minte încât s-o refuze pe 
Sevet? 

— Minte are. Îi lipseşte puterea. 

Acasă la Kokor scena era emoţionantă. Cineva făcuse 
curat. Patul nu mai era şifonat de dragoste, ci neted, cu 
excepţia locului unde zăcea Sevet, sfioasă, în una dintre 
cele mai modeste cămăşi de noapte ale surorii ei. Obring 
reuşise şi el să se îmbrace şi acum stătea în genunchi într- 
un colţ, alinând-o pe soţia lui, care plângea. Doctoriţa o 
întâmpină pe Rasa în uşa camerei. 

— I-am drenat tot sângele din plămâni. Nu mai e în pericol 
de moarte, dar deocamdată trebuie să respire prin tub. O s- 
o vadă în curând un specialist. Poate că rana o să se vindece 
fără urmări. Poate cariera ei nu e terminată. 

Rasa se aşeză pe pat alături de fiica ei şi îi luă mâna. 
Mirosul de vomă încă se simţea în aer, chiar dacă podeaua 
era udă de la spălat. 

— Ei bine, Sevya, şopti Rasa, ai câştigat sau ai pierdut 
runda asta? 

O lacrimă se strecură printre pleoapele tinerei. 


În cealaltă parte a camerei, Vas stătea lângă Obring şi 
Kokor. Faţa lui era roşie de... furie oare? Sau era rumen din 
cauza efortului mersului? 

— Obring, rosti Vas, ticălos mizerabil. Numai un prost se 
pişă în supa fratelui său. 

Obring ridică ochii spre el, cu faţa trasă, apoi privi înapoi 
spre soţia lui, care plângea şi mai tare. Rasa o cunoştea 
destul de bine pe Kokor ca să ştie că deşi lacrimile erau 
sincere, încerca să atragă cât mai multă simpatie posibil. Ea 
nu mai avea aproape deloc ce să-i ofere. Era foarte 
conştientă cât de puţin le păsa fiicelor ei de clauza de 
exclusivitate din contractul de căsătorie, şi nu avea nici o 
simpatie pentru oamenii lipsiţi de credinţă care se simțeau 
lezaţi descoperind că şi partenerii lor erau necredincioşi. 

Sevet era cea care suferea, nu Kokor. Rasa nu putea fi 
distrasă de la nevoile lui Sevet doar pentru că Kokor făcea 
zgomot şi Sevet tăcea. 

— Sunt alături de tine, draga mea fiică. Nu e sfârşitul 
lumii. Trăieşti, iar soţul tău te iubeşte. Hai să fie asta 
muzica ta o vreme. 

Sevet îi strânse mâna, respirând superficial şi întretăiat. 

Rasa se întoarse către doctoriţă: 

— 1 s-a spus despre tatăl ei? 

— Ştie, zise Obring. Kyoka ne-a înştiinţat. 

— Slavă Sufletului Suprem că nu avem decât o singură 
înmormântare. 

— Kyoka i-a salvat viaţa surorii sale, adăugă bărbatul. A 
ajutat-o să respire. 

Ba nu, eu am făcut-o să respire, gândi Rasa. l-am dat viaţă, 
dar din păcate nu am putut să-i dau şi decenţă sau bun- 
simţ. Nici s-o ţin departe de aşternuturile surorii sale, sau 
de soţul surorii sale. Dar eu am făcut-o să respire, şi 
probabil acum o să înveţe ceva din suferinţa asta. 
Compasiunea, poate. Sau cel puţin înfrânarea. Ceva care să 
aducă şi ceva bun. Ceva care s-o facă să devină fiica mea, 
nu a lui Gaballufix, aşa cum au fost amândouă până acum. 


Fă să fie totul bine, se rugă ea în tăcere. Apoi se întrebă 
cui se ruga. Sufletului Suprem, al cărei amestec provocase 
atât de multe alte probleme? De la ea n-o să obţin ajutor, se 
gândi Rasa. Acum sunt singură, trebuie să-mi îndrum 
familia şi urbea prin zilele teribile care vor urma. Nu am 
putere sau autoritate asupra niciuneia, numai forţa care 
vine din dragoste şi înţelepciune. Dragostea o am. Dacă aş 
fi sigură că am şi înţelepciunea necesară. 

OPORTUNITATEA. 

Visul vizionarei în ape. 

Luet nu mai încercase niciodată un vis de urgenţă, deci 
nu-i trecuse prin minte că nu se putea să se culce şi să 
viseze doar pentru că aşa voia. Ba dimpotrivă - sentimentul 
urgenţei o ţinea trează şi făcea să-i fie imposibil să viseze. 
Era supărată şi ruşinată că nu reuşise să afle nimic de la 
Sufletul Suprem înainte ca mătuşa Rasa să trebuiască să 
decidă cum să procedeze cu soldatul acela, Smelost. Şi mai 
rău era că, deşi Sufletul Suprem nu-i spusese nimic, ea era 
convinsă că a-l trimite pe Smelost la Gorayni era o greşeală. 
Părea prea simplu să crezi că dacă Gaballufix le fusese 
duşman, automat îl vor primi cu braţele deschise pe 
duşmanul lui Gaballufix şi-i vor oferi adăpost. 

Voise să vorbească pe faţă: „Mătuşă Rasa, Goraynii nu sunt 
neapărat prietenii noştri.” Poate chiar ar fi rostit, dar Rasa 
se grăbise să plece din casă împreună cu Vas şi nu mai era 
nimic de făcut decât să se uite cum Smelost aduna hrana şi 
proviziile pe care i le aduseseră servitoarele şi apoi 
dispărea pe uşa din spate. 

De ce nu se gândise Rasa o secundă mai mult? N-ar fi fost 
mai bine să-l trimită pe Smelost în deşert, să i se alăture lui 
Wetchik? Dar el nu mai deţinea titlul, nu-i aşa? Nu mai era 
decât Volemak, omul care fusese Wetchik până când 
Gaballufix îl deposedase de titlu - când se întâmplase? - 
abia ieri. Doar Volemak - însă Luet ştia că el, dintre toate 
personalităţile Basilicăi, era singurul care făcea parte din 
planurile Sufletului Suprem. 


Sufletul Suprem stârnise toate problemele astea dându-i 
lui viziunea cu Basilica în flăcări. Îl avertizase că o alianţă 
cu Potokgavan ar duce la distrugerea oraşului. Nu 
promisese că Goraynii le vor fi prieteni. Din ceea ce ştia 
Luet despre ei - Capetele Ude, cum erau numiţi, din cauza 
părului uns cu uleiuri era o idee proastă să-l trimită pe 
Smelost să ceară azil. Goraynii şi-ar face o impresie greşită. 
Ar crede că aliaţii lor nu sunt în siguranţă în Basilica. 
Numai să nu-i ispitească să facă exact ceea ce toată lumea 
voia să-i împiedice - să invadeze şi să cucerească oraşul. 

Nu, era clar o greşeală să-l trimită pe soldat acolo. Dar, 
întrucât Luet nu ajunsese la această concluzie ca vizionară 
în ape, ci mai degrabă prin propriul ei raţionament, nimeni 
nu ar fi ascultat-o. Ea era un copil, cu excepţia momentelor 
când Sufletul Suprem era în ea, şi astfel se bucura de 
respect numai când nu era ea însăşi. Asta o înfuria, dar ce 
să facă decât să spere că se înşela în privinţa lui Smelost şi 
a Goraynilor, şi să aştepte cu nerăbdare până când avea să 
devină pe deplin femeie? 

Ceea ce o îngrijora şi mai mult era improbabilitatea ca 
Rasa să ajungă la o concluzie atât de greşită. Părea să 
acţioneze din teamă, fără să se gândească. Şi dacă judecata 
îi era înceţoşată, atunci pe ce să mai conteze Luet? 

Vreau să discut cu cineva, se gândi. Nu cu sora ei, Hushidh 
- draga de Shuya era foarte inteligentă şi amabilă şi ar fi 
ascultat-o, dar pe ea pur şi simplu n-o interesa nimic în 
afară de Basilica. Asta era problema ei, fiind oracol. Trăia 
continuu conştientă de toate conexiunile şi relaţiile dintre 
oamenii din jurul ei. Fireşte acest simţ al reţelei era cel mai 
important lucru în viaţa ei, şi urmărea oamenii legându-se 
şi dezlegându-se unii de alţii, formând comunităţi şi 
dizolvându-le. Dincolo de toate astea, era puternic 
conştientă de țesătura Basilicăi înseşi. Ea iubea oraşul - dar 
îl cunoştea atât de bine, se concentra asupra lui atât de 
îndeaproape, încât pur şi simplu nu avea idee despre 


relaţiile lui cu lumea exterioară. Asemenea relaţii erau prea 
largi şi impersonale. 

Luet încercase chiar să discute asta cu ea, dar Hushidh 
adormise aproape imediat. Nu prea o putea condamna. La 
urma urmelor, era aproape dimineaţa, şi ele săriseră peste 
ore de somn în cursul nopţii. Ar fi trebuit să doarmă şi ea. 

Dacă aş reuşi să stau de vorbă cu Nafai sau cu Issib. În 
special cu Nafai - el poate vorbi cu Sufletul Suprem când e 
treaz. N-o fi având viziunile pe care le am eu n-o fi văzând 
cu profunzimea şi limpezimea unei vizionare în ape, dar 
obţine răspunsuri. Răspunsuri simple, practice. Şi nu e 
necesar să doarmă ca să le obţină. Dacă ar fi aici... Însă 
Sufletul Suprem îl trimisese pe el, pe tatăl lui şi pe toţi fraţii 
departe în deşert. Categoric, acolo ar trebui să fie şi 
Smelost. Alături de Nafai. Dacă ar şti cineva unde se află. 

Într-un târziu, gândurile frenetice ale lui Luet se 
transformară în haosul somnului, şi din somnul ei 
intermitent răsări un vis, un vis pe care ea să şi-i aducă 
aminte, căci venea din afara ei şi avea un înţeles mai presus 
de sclipirile aleatoare ale creierului ei în timpul somnului. 

— Trezeşte-te, zise Hushidh. 

— Sunt trează, mormăi Luet. 

— Am mai auzit asta de două ori, Lutya, şi de fiecare dată 
ai continuat să dormi. E dimineaţă şi lucrurile stau mai rău 
decât ne-am închipuit. 

— Dacă mă întâmpini aşa de fiecare dată când mă trezesc 
nu-i de mirare că mă întorc la somn. 

— Ai dormit destul, spuse Hushidh, apoi începu să-i 
povestească tot ce se petrecuse în casa lui Kokor noaptea 
trecută. 

Lui Luet nu-i venea să creadă că asemenea lucruri se 
puteau întâmpla în realitate - darămite cuiva legat de 
familia Rasei. Şi totuşi nu era un simplu zvon. 

— De asta Vas a luat-o cu el pe mătuşa, făcu ea. 

— Ce minte strălucită ai tu dimineaţa. 


Gândurile i se mişcau atât de leneş, încât îi luă câteva 
secunde să-şi dea seama că era ironizată. 

— Visam, zise ca să-şi explice stupiditatea. 

Dar pe Hushidh nu o interesa visul. 

— Pentru săraca mătuşă Rasa coşmarul începe când se 
trezeşte. 

Luet încercă să găsească partea bună. 

— Cel puţin are mângâierea să ştie că Sevet şi Kokor au 
fost date în grija mătuşii Dhelembuvex - n-o să se răsfrângă 
asupra casei ei... 

— N-o să se răsfrângă! Sunt fiicele ei, Lutya. lar mătuşa 
Dhel a fost aici cu ele cât au crescut. Nu are nimic de-a face 
cu felul în care au fost educate. Asta înseamnă să fie din 
stirpea lui Gaballufix. Ce ironie grozavă, în noaptea în care 
el a murit, una dintre fiicele lui o doboară pe cealaltă cu o 
lovitură în gât. 

— O dulce bunătate se revarsă cu fiecare cuvânt de pe 
buzele tale, Shuya. 

Hushidh se uită urât la ea. 

— Nici tu nu le-ai iubit vreodată pe fiicele mătuşii Rasa, 
aşa că nu face pe neprihănita cu mine. 

Adevărul era că pe Luet nu prea o interesau fiicele 
mătuşii. Fusese prea mică să-i pese atunci când ele locuiau 
cu Rasa. Dar Hushidh, fiind mai în vârstă, îşi amintea clar ce 
însemnase ca ele să fie în casă tot timpul, cu Kokor luând 
încă lecţii, şi ambele înconjurate de peţitori. Îi plăcea să 
glumească spunând că nivelul feromonilor nu putea fi mai 
ridicat nici într-un bordel, însă sila ei faţă de Sevet şi Kokor 
nu avea nimic de-a face cu atracţia bărbaţilor pentru ele. 
Era vorba despre gelozia lor plină de răutate faţă de orice 
fată care câştiga dragostea şi respectul Rasei. Ea nu era o 
rivală pentru ele şi totuşi amândouă o persecutau fără milă, 
sâcâind-o ori de câte ori profesoarele nu puteau auzi, până 
ce o făcuseră să devină o fantomă în casă, ascunzându-se 
înaintea lecţiilor şi fugind după aceea, evitând mesele, 
ocolind toate petrecerile şi distracţiile; din fericire, Kokor şi 


Sevet se măritaseră de timpuriu - paisprezece, respectiv 
cincisprezece ani - şi se mutaseră. Sevet era încă de pe 
atunci o cântăreaţă cunoscută, iar exerciţiile ei - şi ale lui 
Kokor - umpluseră locuinţa ca nişte triluri de păsări. Dar 
nici ea, nici Kokor nu aduseseră adevărata muzică în casa 
Rasei. Mai degrabă muzica revenise atunci când ele 
plecaseră. Hushidh rămăsese tăcută şi timidă cu oricine în 
afară de Luet. Aşadar, sigur că pe ea o interesa mai mult 
când fiicele Rasei jucau vreo tragedie amară. Lui Luet îi 
păsa doar fiindcă o întrista pe mătuşa Rasa. 

— Shuya, nu-i decât un scandal. Ce se spune despre 
soldatul acela? Şi despre moartea lui Gaballufix? 

Hushidh îşi cobori privirea în poală. Ştia că de fapt Luet o 
mustra deoarece acordase o prioritate nemeritată unor 
probleme vulgare; dar acceptă dojana şi nu se apără. 

— Se vorbeşte că Smelost a fost tot timpul părtaşul lui 
Nafai. Rashgallivak cere consiliului să investigheze cine l-a 
ajutat să fugă din oraş, cu toate că nu exista nici un fel de 
mandat când a plecat. Încearcă să pună gărzile oraşului sub 
controlul clanului Palwashantu. Foarte urât. 

— Dar dacă o arestează pe mătuşa Rasa drept complice a 
lui Smelost? 

— Complice la ce? 

Era acum Hushidh oracolul, vorbind despre oraşul 
Basilica, nu Shuya eleva spunând o poveste urâtă despre 
cele care o chinuiseră. Luet întâmpină cu bucurie 
schimbarea, chiar dacă însemna să fie privită cu vădită 
uluire pentru lipsa ei de intuiţie. 

— Cât de tâmpiţi crezi că sunt oamenii? Rashgallivak 
poate să încerce să-i împingă, dar el nu e Gaballufix - nu 
are magnetismul personal care să-i convingă pe oameni să-l 
urmeze timp îndelungat. Mătuşa Rasa se va ridica împotriva 
lui în consiliu, apoi şi alţii. 

— Da, presupun că da, admise Luet. Dar Gaballufix avea 
mulţi soldaţi, şi acum toţi sunt ai lui Rashgallivak... 


— Rash nu are relaţii. Oamenii îl plac şi îl respectă, dar 
numai ca asistent - ca asistent al lui Wetchik în special - şi e 
puţin probabil să-i acorde imediat toate onorurile lui 
Wetchik, cu atât mai puţin respectul de care se bucura 
Gaballufix ca şef al clanului Palwashantu. Nu are nici măcar 
jumătate din puterea pe care îşi imaginează că o are - dar 
are suficientă ca să provoace necazuri, şi asta e foarte 
deranjant. 

Luet se trezi complet în sfârşit şi se trase la picioarele 
patului. Îşi aminti că trebuia să spună ceva. 

— Am visat. 

— Dacă zici, făcu Hushidh, apoi îşi dădu seama ce 
însemna. Oh. Puțin cam târziu, nu-i aşa? 

— Nu despre Smelost. Despre ceva... foarte ciudat. Şi 
totuşi simţeam că e mai important decât tot ce se petrece în 
jurul nostru. 

— Un vis adevărat? 

— Nu sunt niciodată sigură, dar cred că da. Mi-l amintesc 
aşa de clar, trebuie să fi venit de la Sufletul Suprem. 

— Atunci să-mi povesteşti la micul dejun. E aproape 
prânzul, dar mătuşa Rasa i-a spus intendentului să ne ierte 
fiindcă am stat treze jumătate de noapte. 

Luet îşi trase o rochie peste cap, îşi puse sandalele în 
picioare şi o urmă pe Hushidh în jos pe scări în bucătărie. 

— Am visat îngeri, zburând. 

— Îngeri! Şi ce ar trebui să semnifice, în afară de faptul că 
eşti superstiţioasă în somn? 

— Nu semănau cu desenele din cărţile pentru copii, dacă 
la asta te referi. Aduceau mai mult cu nişte păsări mari şi 
graţioase. De fapt lilieci, pentru că aveau blană. Dar feţele 
lor erau foarte inteligente şi expresive, şi cumva în vis am 
ştiut că sunt îngeri. 

— Sufletul Suprem nu are nevoie de îngeri. Se adresează 
direct minţii fiecărei femei. 

— Sau bărbat, numai că abia dacă mai ascultă cineva, aşa 
cum nu mă asculţi tu pe mine, Shuya. Să-ţi povestesc visul 


sau ne mulţumim să mâncăm pâine cu miere şi frişcă şi ne 
imaginăm că Sufletul Suprem nu are de spus nimic care să 
te intereseze? 

— Nu fi rea cu mine, Luet. Poate eşti o vizionară în ape mai 
bună decât oricine altcineva, dar când faci aşa pe tăioasa 
nu eşti decât prostuţa mea surioară. 

Bucătăreasa se uită urât la ele. 

— Mă străduiesc să ţin o bucătărie plină de lumină şi 
armonie, zise ea. 

Ruşinate, luară pâinea caldă pe care le-o oferea ea şi se 
aşezară la masă, unde aşteptau deja un urcior cu smântână 
şi un borcan de miere. Hushidh, ca întotdeauna, mărunți 
pâinea într-un bol şi turnă peste ea miere şi smântână; 
Luet, ca de obicei, puse miere pe pâine şi o mâncă separat, 
bând apoi smântână curată. Amândouă se prefăceau că 
detestă felul cum proceda cealaltă. 

— Uscat ca praful, şopti Hushidh. 

— Moale şi vâscos, răspunse Luet. 

Apoi râseră amândouă tare. 

— Aşa e mult mai bine, zise bucătăreasa. Nu-i frumos să vă 
certaţi. 

Cu gura plină, Hushidh rosti: 

— Visul. 

— Îngeri, veni răspunsul. 

— Zburând, da. Păroşi ca nişte lilieci graşi. Te-am auzit de 
prima dată. 

— Nu graşi. 

— Lilieci, oricum. 

— Erau graţioşi. Se avântau în zbor. Apoi şi eu am fost una 
dintre ei, şi zburam, şi zburam. Era atât de frumos şi de 
calm. Şi atunci am văzut râul şi am coborât spre el, iar 
acolo pe mal am luat lut şi am făcut o statuie. 

— Îngeri care se joacă în noroi? 

— Nu-i mai ciudat decât nişte lilieci care fac statui, replică 
Luet. Îţi curge lapte pe barbă. 

— Păi, şi tu ai miere pe vârful nasului. 


— Mă rog, tu ai o excrescenţă mare şi urâtă în faţă - o, nu, 
este chiar... 

— Faţa mea, ştiu. Termină visul. 

— Am înmuiat lutul punându-l în gură, astfel încât - înger 
fiind, înţelegi - atunci când am făcut statuia ea să conţină 
ceva din mine. Cred că este foarte important. 

— O, chiar simbolic, da. 

Tonul lui Hushidh era jucăuş, dar Luet ştia că era ascultată 
cu atenţie. 

— Statuile nu erau ale unor oameni, îngeri sau altceva. 
Câteodată aveau feţe, dar nu ca nişte portrete sau lucruri. 
Luau forma pe care aveam noi nevoie s-o ia. Nu existau 
două la fel, însă eu ştiam că în momentul acela statuia pe 
care o făceam era singura posibilă. Are vreun sens? 

— E un vis, nu trebuie să aibă. 

— Dar dacă e un vis adevărat, atunci trebuie să aibă un 
sens. 

— Măcar în final, zise Hushidh, apoi duse la gură încă o 
lingură cu pâine şi lapte vâscos. 

— Când am terminat, continuă Luet, le-am dus pe o stâncă 
înaltă şi le-am pus să se usuce la soare, şi am zburat în jurul 
lor, şi fiecare ne uitam la statuile celorlalţi. După aia îngerii 
au zburat şi eu nu mai eram cu ei, nu mai eram înger, doar 
stăteam acolo privind pietrele pe care se găseau statuile, 
soarele a apus şi în întuneric... 

— Puteai să vezi pe întuneric? 

— În vis puteam. Oricum, în timpul nopţii au venit nişte 
şobolani uriaşi şi fiecare a luat câte o statuie, a dus-o în 
găurile din pământ, în labirinturile vizuinilor lor, iar fiecare 
şobolan care furase o statuie o dădea altuia şi amândoi 
muşcau din ea, o umezeau cu saliva lor şi se frecau cu ea. 
Se acopereau cu lut. Am fost aşa de furioasă. Statuile alea 
frumoase ei le distrugeau, le prefăceau la loc în noroi şi se 
frecau cu el - chiar şi prin părţile intime, peste tot. 

— Iubitori de frumos. 

— Vorbesc serios. Mi se frângea inima. 


— Deci ce înseamnă? Pe cine reprezintă îngerii şi cine sunt 
şobolanii? 

— Nu ştiu. De obicei, înţelesul e evident atunci când 
Sufletul Suprem trimite un vis. 

— Poate n-a fost decât un simplu vis. 

— Nu cred. A fost ceva deosebit şi foarte viu, şi mi-l 
amintesc atât de clar. Shuya, cred că e posibil să fie cel mai 
important vis pe care l-am avut vreodată. 

— Păcat că nu-l înţelege nimeni. O fi vreuna dintre 
profeţiile alea pe care toată lumea le înţelege după ce totul 
s-a terminat şi e prea târziu să mai facă ceva. 

— Poate izbuteşte mătuşa Rasa să-l interpreteze. Hushidh 
făcu o faţă sceptică. 

— Nu e în cea mai bună dispoziţie în momentul ăsta. În 
sinea ei, Luet fu uşurată că nu era singura care remarcase 
că Rasa nu lua acum cele mai bune decizii posibile. 

— Atunci probabil că nu o să-i povestesc. Deodată Hushidh 
etală zâmbetul ei subţire care arăta că era cu adevărat 
mulţumită de sine. 

— Vrei să auzi o presupunere absurdă? zise. Luet aprobă 
din cap, apoi, în timp ce asculta, începu să înghită bucăţi 
mari din pâinea îndelung ignorată. 

— Îngerii sunt femeile din Basilica. În miile de ani scurse 
peste oraşul ăsta am creat o societate delicată şi fină, am 
creat-o din noi înşine, aşa cum liliecii din visul tău făceau 
statuile cu salivă. Şi acum ne-am pus operele la uscat, iar în 
întuneric duşmanii noştri vor veni să fure ceea ce am 
produs noi. Dar ei sunt aşa de proşti că nici nu înţeleg că 
sunt statui. Se uită la ele şi nu văd decât bulgări de noroi 
uscat. Aşa că îl umezesc şi se tăvălesc în el şi sunt mândri 
fiindcă au luat tot ce s-a creat în Basilica, dar de fapt ei nu 
au absolut nimic din Basilica. 

— E foarte bine, rosti Luet cu respect. 

— Aşa consider şi eu. 

— Şi cine sunt duşmanii noştri? 

— E simplu. Bărbaţii. 


— Ba nu, e prea simplu. Chiar dacă este un oraş al 
femeilor, bărbaţii basilicani contribuie ia fel de mult ca 
femeile la frumuseţea creată. Fac parte din comunitate, 
chiar dacă nu li se permite să deţină pământuri sau să 
locuiască între zidurile oraşului fără să fie căsătoriţi cu o 
femeie. 

— Am fost sigură că e vorba de bărbaţi în clipa în care ai 
vorbit de şobolani uriaşi. 

Bucătăreasa râse pe înfundate deasupra tocanei pe care o 
pregătea pentru cină. 

— Altcineva, insistă Luet. Poate Potokgavan. 

— Sau doar oamenii lui Gaballufix. 'Tolchok, după aia 
soldaţii cu măştile alea oribile. 

— Sau o fi ceva care urmează să vină. Sau ceva fără vreo 
legătură cu Basilica, adăugă disperată. Cine să ştie? Dar 
aşa a fost visul meu. 

— Nu prea ne spune unde ar fi trebuit să-l trimitem pe 
Smelost. 

Luet ridică din umeri. 

— Poate Sufletul Suprem s-a gândit că avem destul creier 
să ne dăm seama şi singure. 

— Oare a avut dreptate? 

— Mă îndoiesc. A fost o greşeală să-l trimită la Gorayni. 

— N-am cum să ştiu, zise Hushidh. Să mănânci pâine 
uscată - asta e o greşeală. 

— Nu şi pentru cei care avem dinţi. Nu trebuie să înmuiem 
pâinea ca s-o facem comestibilă. 

De aici porni o parodie de ceartă suficient de prostească şi 
gălăgioasă pentru ca bucătăreasa să le dea afară din 
încăpere, ceea ce era bine fiindcă oricum terminaseră cu 
micul dejun. Se simțeau bine să se joace câteva minute 
împreună ca nişte copii. Căci înțelegeau că, la bine şi la rău, 
amândouă aveau să fie implicate în evenimentele care se 
învolburau în Basilica şi împrejurimi. Deşi n-ar fi vrut. Dar 
harurile lor le făceau importante pentru oraş şi astfel 
făceau tot posibilul să-l slujească. 


Luet se duse ascultătoare la consiliul oraşului şi îşi povesti 
visul, care fu atent înregistrat şi predat femeilor înțelepte 
ca să-i studieze înțelesurile şi prevestirile. Le spuse cum îl 
interpretase Hushidh, iar ele îi mulţumiră frumos, ca şi cum 
i-ar zice că era în regulă să ai vise - orice copil idiot era în 
stare dar era nevoie de un expert adevărat ca să-şi dea 
seama ce înseamnă ele. 

În Khlam - şi nu în vis. 

Bătea un vânt uscat şi fierbinte dinspre nord-vest, ceea ce 
însemna că venea peste deşert, fără nici o urmă de 
umezeală, doar nisip şi pietriş şi, după cum se spunea, 
oasele măcinate ale oamenilor şi animalelor prinse în 
furtună la mii de kilometri depărtare, praful în care se 
transforma carnea lor şi, dacă ascultai cu atenţie, urletul 
sufletelor lor purtat când şi când de vânt, niciodată lăsându- 
i să plece, nici în rai, nici în iad. Munţii blocau cea mai urâtă 
parte a furtunii, dar corturile armatei lui Moozh se scuturau 
şi se clătinau, pânzele de la intrări fluturau, flamurile 
dansau nebuneşte şi, din când în când, una era smulsă din 
pământ şi se târa, cu prăjină cu tot, pe uliţa murdară şi 
bătătorită dintre corturi, urmărită de vreun biet soldat care 
încerca s-o prindă. 

Cortul cel mare al lui Moozh se zguduia şi el în vânt, în 
ciuda binecuvântării Împăratului. Desigur, binecuvântarea 
era întru totul eficientă... dar Generalul se asigura de 
asemenea că stâlpii sunt înfipţi bine şi adânc în pământ. 
Stătea la masă la lumina lumânării, privind visător la harta 
întinsă în faţa lui. Reprezenta toate teritoriile din lungul 
litoralului vestic al Mării Dintre Pământuri. La nord, 
ţinuturile Goraynilor erau conturate cu roşu, pământurile 
Împăratului, care era desigur întruparea lui Dumnezeu pe 
Pământ şi ca urmare avea dreptul să stăpânească întreaga 
omenire etc., etc. Cu ochii minţii, Moozh trasa hotarele 
nemarcate ale popoarelor care erau cel puţin la fel de 
străvechi ca Goraynii, unele dintre ele chiar mai vechi, cu 
istorii măreţe - popoare care acum nu mai existau, care nici 


măcar nu mai puteau fi pomenite, pentru că rostirea 
numelor lor însemna trădare, iar să deseneze pe hartă 
vechile graniţe i-ar fi adus moartea. 

Dar nu trebuia să deseneze hotarele. Cunoştea graniţele 
patriei sale, Pravo Gollossa, ţinutul propriului său trib, 
Sotchitsiya. Traversaseră deşertul venind din nord cu o mie 
de ani înainte de Gorayni, dar cândva fuseseră un singur 
popor cu o singură limbă, însă Sotchitsiya se stabiliseră în 
văile umede şi luxuriante din Munţii Skrezhet, încetând cu 
traiul nomad şi cu războiul şi devenind o naţiune de oameni 
liberi, învăţaseră de la neamurile din jur. Nu de la Ploshudu 
sau Khlami sau Izmennikoy, căci aceştia erau munteni lipsiţi 
de cultură, dar cu muşchi, lăcomie şi dorinţa de a 
supravieţui în ciuda tuturor necazurilor. Mai degrabă 
Sotchitsiya, poporul din Pravo Gollossa, învățase de la 
negustorii care veneau la ei din Seggidugu, din Ulye, din 
Oraşele din Câmpie. Şi, mai presus de toate, de la 
caravanele din Basilica, cu ciudatele lor cântece şi seminţe, 
imagini în sticlă şi unelte inteligente, materiale imposibile 
care îşi schimbau culorile în funcţie de oră, şi cu poemele şi 
poveştile din care Sotchitsiya aflau cât de înţelept şi de 
rafinat vorbeau, gândeau, visau şi trăiau bărbaţii şi femeile 
lor. 

De aici Pravo Gollossa îşi avea gloria, căci acei negustori 
cu caravane îi învăţaseră ideea de consiliu, cu decizii luate 
prin votul membrilor care fuseseră ei înşişi aleşi prin votul 
cetăţenilor. Dar tot de la negustorii basilicani aflaseră 
despre un oraş condus de femei, în care bărbaţii nu puteau 
deţine nici măcar pământ... şi totuşi oraşul nu se ruinase 
din cauza incompetenţei femeilor de a cârmui, iar bărbaţii 
nu se revoltaseră pentru a cuceri oraşul, unde femeile 
aveau dreptul nu numai să voteze, ci să şi divorţeze de 
bărbaţii lor la sfârşitul unui an, pentru a se recăsători cu 
altcineva la alegerea lor. Presiunea constantă a unor 
asemenea idei afectase Sotchitsiya şi îi transformase pe 
războinicii cândva puternici şi pe conducătorii tribului în 


proşti cu inimi de femei, astfel că pe vremea stră- 
străbunicului lui Moozh ei acordaseră drept de vot femeilor 
şi aleseseră femei care să îi conducă. 

Şi atunci veniseră Goraynii, căci ei înţeleseseră că 
Sotchitsiya ajunseseră în final să aibă inimi de femei şi nu 
mai meritau să fie liberi. Goraynii îşi aduseseră imensa 
armată la hotare şi femeile din consiliu - existau la fel de 
mulţi bărbaţi, cât femei, totuşi cu toţii erau femei - 
hotărâseră prin vot să nu lupte, ci să accepte suzeranitatea, 
dacă li se va permite să se autoguverneze în toate 
problemele, mai puţin cea militară. Fusese o capitulare de 
neconceput, castrarea finală a neamului Sotchitsiya, 
discreditarea lor în faţa întregii lumi, şi însuşi stră- 
străbunicul lui Moozh fusese delegatul care stabilise 
împreună cu Goraynii condiţiile predării lor. 

Timp de cincizeci de ani, tratatul rămăsese în picioare - 
Sotchitsiya îşi păstraseră autonomia. Dar, treptat, militarii 
Gorayni începuseră să declare din ce în ce mai multe 
afaceri ale Sotchitsiya ca fiind de natură militară, până când 
în cele din urmă din consiliu nu mai rămăsese decât o 
adunătură de bătrâni şi bătrâne înspăimântate, care 
trebuiau să facă cerere la Împărat pentru a li se acorda 
permisiunea să urineze. Abia atunci unii Sotchitsiya îşi 
aduseseră aminte de bărbăţia lor. Le alungaseră pe femeile 
care îi guvernau şi se declaraseră din nou un trib, nomazi ai 
deşertului, şi juraseră să lupte împotriva Goraynilor până la 
ultimul om. Goraynilor le luase trei zile ca să-i înfrângă în 
bătălie pe acei bravi, dar neantrenaţi rebeli, şi încă un an ca 
să-i vâneze şi să-i ucidă pe toţi prin munţi. După aceea 
nimeni nu mai ridicase pretenţia ca Sotchitsiya să mai aibă 
vreun drept. Se interzisese vorbirea dialectului lor; copiii 
care erau auziţi vorbindu-l aveau privilegiul de a privi cum 
li se taie limbile părinţilor lor, câte un centimetru pentru 
fiecare ofensă. Numai câţiva îşi mai aminteau propriul 
dialect, majoritatea fiind bătrâni şi mulţi dintre ei fără limbi. 


Dar Moozbh îl ştia. Moozh avea limba Sotchitsiya în inimă. 
Chiar dacă era cel mai victorios, cel mai primejdios dintre 
generalii Împăratului, în inima lui el ştia că limba lui era 
Sotchitsiya, şi nu Gorayni. Chiar dacă multele sale victorii în 
lupte aduseseră marile naţiuni de pe coastă Uslavat şi Ulye 
sub stăpânirea Împăratului, chiar dacă inteligenta sa 
strategie adusese dificilele regate din munţi, Plosh şi 
Khlam, la supunere fără o singură bătălie măreaţă, secretul 
lui erau sila şi sfidarea pe care inima le simţea faţă de 
Împărat. 

Moozh ştia că Împăratul chiar era Dumnezeu întrupat, 
căci, mai mult decât alţii, simţea puterea lui Dumnezeu 
încercând să-l controleze. O simţise pentru prima dată în 
tinereţe, când îşi căuta un loc în cadrul armatei Goraynilor. 
Dumnezeu nu îi vorbea pe când se antrena să fie un soldat 
puternic, cu braţe şi picioare grele de muşchi, capabil să 
treacă o secure prin şira spinării unui inamic şi să-l reteze 
în două. Dar când se imagina ofiţer, general conducând 
oştiri, atunci apărea şi sentimentul greoi şi stupid care îl 
făcea să-şi dorească să uite de asemenea visuri. Înţelegea - 
Dumnezeu îi cunoştea ura faţă de Împărat, aşadar era 
hotărât ca unul ca el să nu aibă niciodată putere mai multă 
decât cea a braţelor sale. 

Însă refuză să capituleze. Ori de câte ori simţea că 
Dumnezeu îl făcea să uite o idee, se agăța de ea - o scria pe 
hârtie şi o memora, compunea pe baza ei un poem în limba 
Sotchitsiya ca să nu poată uita vreodată. Astfel, puţin câte 
puţin, îşi construi în inimă propriile sale reguli ale 
războiului, ghidat la fiecare pas de Dumnezeu, căci orice 
încerca Dumnezeu să-l împiedice să gândească el ştia că 
exact la acel lucru trebuia să se gândească, profund şi 
temeinic. 

Această sfidare tainică îl scoase în evidenţă şi îl ridică la 
rangul de căpitan, când regimentul lui era în pericol să fie 
copleşit de piraţii din Revis. Toţi ceilalţi ofiţeri fuseseră 
ucişi, însă când el se gândi să preia comanda şi să-i conducă 


pe cei câţiva bărbaţi rămaşi într-un contraatac asupra 
flancului revitienilor victorioşi şi scăpaţi de sub control, 
simţi acea amorţeală a minţii care îl informa întotdeauna că 
Dumnezeu nu voia ca el să-şi pună ideea în practică. Aşa că 
stinse vocea lui Dumnezeu şi îşi conduse oamenii într-un 
atac nebunesc, care îi îngrozi într-atât pe pirați, încât 
rupseră rândurile şi fugiră, iar restul Goraynilor prinseră 
curaj şi i se alăturară în urmărirea lor până când îi prinseră 
pe malul râului, îi uciseră pe toţi şi le incendiară navele. Fu 
purtat în triumf chiar în oraşul Gollod, unde Împăratul îi 
unse părul cu unt din lapte de cămilă şi îl declară erou al 
Goraynilor. Dar în inima sa Moozh ştia că Dumnezeu fără 
îndoială plănuise ca vreun fiu credincios al Goraynilor să 
câştige acea victorie. Ei bine, păcat de Împărat - dacă 
întruparea lui Dumnezeu nu înţelegea că tocmai unsese 
părul dușmanului său, atunci cu atât mai rău pentru el. 

Treaptă cu treaptă, se ridicase la comandă, până acum, 
când ajunse la conducerea unei armate imense. Ce-i drept, 
majoritatea oamenilor lui erau încartiruiţi în Ulye, căci 
Împăratul poruncise să amâne atacul asupra Nakavalnu cu 
cel puţin o lună, până se va mai linişti vremea şi carele de 
război vor putea fi folosite avantajos. Aici în Khlam avea 
numai un singur regiment, dar era suficient pentru nevoile 
lui. Treptat, avea să conducă înaintarea Goraynilor, 
cucerind popor după popor pe coastă, până ce toate oraşele 
vor fi căzut. Apoi urma să înfrunte oştirile din Potokgavan. 

Şi după aceea? Uneori se gândea că se va răzbuna 
orchestrând o înfrângere teribilă şi completă a armatelor 
Goraynilor. Şi-ar aduna toată forţa militară într-un singur 
loc şi ar născoci un plan ca să fie ucişi toţi, şi el printre ei. 
După Goraynii fiind doborâţi şi Potokgavan făcând ce vor în 
câmpii... Sotchitsiya se vor ridica şi îşi vor reclama 
libertatea. 

Alteori însă, Moozh îşi imagina că distruge armata din 
Potokgavan, astfel încât pe toată întinderea coastei apusene 
a Mării Dintre Pământuri să nu mai existe nici un rival care 


să conteste supremaţia Goraynilor. Atunci el s-ar înfăţişa 
Împăratului, iar când Împăratul s-ar întinde să-l ungă cu 
unt de cămilă pe păr, i-ar reteza capul cu un satâr, apoi va 
lua boneta făcută din cocoaşă de cămilă, o va pune pe 
propriul lui cap şi va declara că imperiul câştigat de un 
Sotchitsiya va fi de aici înainte condus de un Sotchitsiya. El 
va deveni Împărat şi în loc să fie întruparea lui Dumnezeu 
va fi duşmanul lui Dumnezeu, iar Sotchitsiya vor fi 
recunoscuţi drept cei mai bravi bărbaţi şi nu drept o 
naţiune de femei. 

Astfel zburau gândurile lui în timp ce studia harta, în timp 
ce furtuna arunca cu nisip în cortul său şi încerca să-l 
smulgă de pe pământ. 

Dintr-odată deveni atent. Sunetele se modificaseră. Nu 
mai era doar vântul; cineva se freca de cortul lui. Cine 
putea fi atât de prost, încât să se plimbe pe o asemenea 
vreme? Simţi o împunsătură subită de teamă - oare să fie 
asasinul trimis de Împărat, ca să împiedice trădarea pe care 
cu siguranţă Dumnezeu o zărise în inima lui? 

Dar când dezlegă şi deschise pânza de la intrare nu intră 
nici un asasin într-un vârtej de nisip şi vânt. Erau Plod, 
bunul său prieten şi tovarăş de arme, şi un alt bărbat, un 
străin cu o uniformă militară pe care nu o recunoscu. 

Plod însuşi închise cortul la loc - ar fi fost nepotrivit să se 
ocupe Moozh, dacă era prezent un ofiţer mai mic în grad 
care să facă asta în locul lui. Astfel că avu câteva secunde ca 
să-l analizeze pe străin. Nu era tocmai un soldat, nu unul 
adevărat - pieptarul lui era solid, spada ascuţită, hainele 
îngrijite şi avea aspect viril. Dar arăta molatic şi muşchilor 
săi le lipsea duritatea celor ai unui bărbat care folosea sabia 
în luptă. Era genul de soldat care stătea de gardă la un 
palat sau la intrarea pe un drum, terorizând oamenii de 
rând, dar fără să fie vreodată nevoit să înfrunte o hoardă de 
inamici atacând, niciodată nevoit să alerge în urma unui car 
de luptă şi să-i hăcuiască pe cei care scăpau de lamele care 
se roteau pe butucii roţilor. 


— Care poartă o păzeai? îl întrebă. 

Bărbatul tresări, apoi privi înapoi la Plod. 

Acesta se mulţumi să râdă. 

— Nimeni nu i-a spus nimic, sărmane om. Chiar crezi că te 
poţi înfăţişa Generalului Vozmuzhalnoy Vozmozhno şi să ţii 
ceva ascuns de ochii lui? 

— Numele meu este Smelost, răspunse soldatul cel 
molatic, şi aduc o scrisoare de la Doamna Rasa din Basilica, 
Rosti numele ca şi cum Moozh ar fi trebuit să fi auzit de el. 
Aşa erau oamenii ăia din Basilica, credeau că faima în 
oraşul lor însemna şi faima în întreaga lume. 

Întinse mâna şi-i luă scrisoarea. Bineînţeles, nu era scrisă 
în alfabetul bloc al Goraynilor - pe care îl furaseră cu secole 
în urmă de la Sotchitsiya. Era scrisul vertical cursiv şi 
înflorit din Basilica. Dar Moozh era un om educat. Îl putea 
citi uşor. 

— Se pare că omul ăsta ne e prieten, dragă Plod, rosti. 
Viaţa lui nu e în siguranţă în Basilica pentru că a ajutat un 
asasin să evadeze - dar asasinul era de asemenea prietenul 
nostru, întrucât a ucis un bărbat pe nume Gaballufix, 
favorabil unei alianţe între Basilica şi Potokgavan care să 
conducă Oraşele din Câmpie la război împotriva noastră. 

— Aha. 

— Când te gândeşti că nu ne-a trecut prin minte câţi 
prieteni buni şi dragi aveam în Basilica. 

Plod râse. 

Smelost părea cel puţin stânjenit. 

— Stai jos, îi zise Moozh. Eşti între prieteni. Acum n-o să ţi 
se întâmple nimic rău. Vrei să-i dai să bea nişte bere, Plod? 
O fi soldat de rând, dar ne aduce o scrisoare de la o bună 
doamnă, care nu are decât dragoste şi grijă faţă de 
Împărat. 

Bărbatul desprinse o carafă de pe stâlpul din spatele 
cortului şi i-o dădu lui Smelost, care îl privi nedumerit. 

Generalul râse şi îi luă carafa din mâini, arătându-i cum să 
şi-o aşeze pe braţ, s-o dea peste cap şi să lase şuvoiul să-i 


curgă în gură. 

— N-avem pahare bune în armată, prietene. Acum nu te 
afli printre doamnele din Basilica. 

— Ştiam că nu, încuviinţă Smelost. 

— Scrisoarea e atât de criptică. Cu siguranţă ne poţi 
spune mai multe. 

— Nu prea multe, mă tem, răspunse soldatul, înghițind o 
gură de bere. 

Era cu mult mai dulce decât cea obişnuită, şi Moozh îşi 
dădea seama că nu prea îi place. Nu conta, atât timp cât 
înghiţea suficient din drogul ascuns în ea încât să vorbească 
liber. 

— Am plecat înainte să se limpezească lucrurile. 

Minţea, desigur, socotind că nu ar trebui să dezvăluie mai 
mult decât scrisese Doamna Rasa. 

Dar curând îşi depăşi reticenţa şi povesti mult mai mult 
decât ar fi vrut. Însă Moozh avu grijă să se prefacă că deja 
ştia cea mai mare parte, pentru ca Smelost să nu aibă 
sentimentul că trădase vreun secret atunci când avea să 
rememoreze conversaţia. 

Evident, pe moment exista multă confuzie în Basilica, dar 
aspectele care îl interesau erau foarte clare. Două partide, 
unul favorabil alianţei cu Potokgavan şi altul împotriva ei, se 
luptaseră pentru controlul oraşului. Acum liderii ambelor 
partide erau morţi, asasinați în aceeaşi noapte, probabil de 
acelaşi individ, dar nu şi după părerea lui Smelost. 
Acuzaţiile de crimă zburau frenetic; un om slab controla 
acum un grup de mercenari care bântuiau liberi pe străzi, 
în timp ce gărzile oficiale ale oraşului nu mai erau demne 
de încredere deoarece acest soldat îl lăsase pe bănuitul 
asasin să se furişeze din oraş în urmă cu două nopţi. 

— La ce să te aştepţi de la un oraş de femei? zise Moozh 
când povestea se încheie. Bineînţeles că totul e confuz. 
Femeile sunt întotdeauna confuze când încep violențele. 

Smelost îl privi precaut. Asta era drăguţ la drogul pe care 
i-l dăduse Plod - victima era în stare să creadă că era încă 


inteligentă şi amăgitoare, chiar dacă îşi deschidea inima pe 
orice temă. Desigur, Moozh se imunizase cu ani în urmă, de 
aceea nu-şi făcu nici o problemă să ia o gură de bere din 
aceeaşi carafă. De asemenea, era sigur că Plod habar n- 
avea că era imun, şi nu o dată îl suspectase că i-ar fi dat 
drogul, după care îi împărtăşise ostentativ câteva informaţii 
inofensive, dar care păreau indiscrete - de obicei, opinia lui 
personală asupra câtorva ofiţeri. Fără să incrimineze 
niciodată pe nimeni. Doar atât cât să-l facă pe Plod să 
creadă că drogul acţionase asupra lui. 

— Oh, mă înţelegi. Nu am nimic împotriva femeilor, dar ele 
nu se pot opune propriei lor biologii, nu-i aşa? Aşa sunt ele - 
când încep violențele, trebuie să alerge la un bărbat în 
căutarea protecţiei, altfel sunt pierdute, nu crezi? 

Smelost zâmbi palid. 

— Înseamnă că nu le cunoaşteţi pe femeile din Basilica. 

— O, ba da. Cunosc toate femeile, iar pe cele pe care nu le 
cunosc eu le ştie Plod - nu-i aşa, Plod? 

— Daaa, făcu Plod, rânjind. 

Smelost se încruntă puţin, dar nu spuse nimic. 

— Acum femeile din Basilica sunt speriate, nu-i aşa? Sunt 
speriate şi acţionează în grabă. Nu le plac soldaţii ăia care 
aleargă pe străzi. Se tem de ceea ce se va întâmpla dacă nu 
există un bărbat puternic care să-i controleze - dar la fel de 
mult se tem de ceea ce se va întâmpla când va apărea un 
bărbat puternic. Cine ştie cum vor evolua lucrurile odată 
pornită violenţa? Curge sânge pe străzile Basilicăi. Capul 
unui om a gustat praful drumului prin ambele părţi ale 
gâtului, după cum. Se zice în Gollod. Teama există în fiecare 
inimă de femeie din Basilica, da, există, iar tu ştii. 

Soldatul ridică din umeri. 

— Bineînţeles că sunt speriate. Cine n-ar fi? 

— Un bărbat nu ar fi. Un bărbat ar adulmeca 
oportunităţile. Un bărbat s-ar gândi: Când ceilalţi se tem, 
oricine vorbeşte curajos are o şansă să ajungă la 
conducere. Oricine ia decizii, oricine acţionează poate 


deveni punctul central al autorităţii, speranţa celor 
disperaţi, forţa celor slabi, sufletul celor lipsiţi de inimă. Un 
bărbat ar acţiona. 

— Ar acţiona, repetă Smelost. 

— Ar acţiona cu curaj, zise Plod. 

— Şi totuşi... tu ai venit la noi cu o scrisoare de la o femeie 
cerşindu-ne protecţia. 

Moozh zâmbi şi înălţă din umeri. 

Smelost încercă imediat să se apere. 

— Ar fi trebuit să fiu judecat pentru că am făcut ceea ce 
ştiam că e drept? 

— Bineînţeles că nu. Cum - să fii judecat de femei? 

Moozh se uită la Plod şi râse; celălalt prinse aluzia şi i se 
alătură. 

— Fiindcă ai acţionat aşa cum ar trebui să acţioneze un 
bărbat, îndrăzneţ, cu curaj - nu, pentru asta n-ar fi trebuit 
să fii judecat. 

— Aşadar am venit aici. 

— După protecţie. Pentru ca tu să fii în siguranţă în timp 
ce oraşul tău suportă teama. 

Smelost se ridică în picioare. 

— Nu am venit aici ca să fiu insultat. 

Într-o clipită sabia lui Plod era la gâtul lui. 

— Când Generalul Împăratului stă jos, toţi bărbaţii stau 
jos, altfel sunt consideraţi asasini. 

Smelost se lăsă moale să cadă la loc în scaun. 

— Iartă-l pe dragul meu prieten Plod. Ştiu că n-ai avut 
intenţii rele. La urma urmelor, ai venit la noi ca să fii în 
siguranţă, nu ca să porneşti un război! zise Moozh, şi râse, 
uitându-se tot timpul fix în ochii soldatului, până când 
acesta se sili şi el să râdă. 

Evident, ura să fie forţat să-şi bată joc de el însuşi fiindcă 
se pusese la adăpost în loc să acţioneze ca un bărbat. 

— Dar poate te-am înţeles greşit. Poate că nu ai venit, aşa 
cum pretinde scrisoarea, doar pentru tine. Poate ai un plan 
în minte, un mod în care să-ţi ajuţi oraşul, o stratagemă prin 


care să înlături temerile femeilor din Basilica şi să le fereşti 
de haosul care le ameninţă. 

— Nu am nici un plan. 

— Aha. Sau poate că nu ai încă suficientă încredere în noi 
ca să ni-l împărtăşeşti. Te înţeleg, făcu Generalul, părând 
trist. Noi suntem străini şi e în joc oraşul vostru, pe care îl 
iubeşti mai mult decât propria-i viaţă. În plus, ceea ce eşti 
nevoit să ne ceri este cu mult mai mult decât ar îndrăzni în 
mod obişnuit un soldat de rând să-i ceară unui general 
Gorayni. Aşa că n-o să te presez deocamdată. Du-te - Plod o 
să-ţi arate un cort unde să bei şi să dormi, iar când furtuna 
o să înceteze o să faci baie şi o să mănânci, şi după aceea 
sper să te simţi destul de încrezător ca să-mi spui ceea ce 
vrei să facem noi ca să-ţi salvăm iubitul şi frumosul tău oraş 
de la anarhie. 

Imediat ce termină de vorbit, făcu un semn discret cu 
mâna şi apoi îşi sprijini cotul pe mânerul scaunului, 
prefăcându-se puţin întristat de reținerea lui Smelost de a 
da ajutor. Plod bineînţeles recepţionă semnalul şi imediat îl 
goni pe soldat afară din cort înapoi în furtună. 

Imediat ce ei ieşiră, Moozh sări în picioare şi se aplecă 
deasupra mesei, studiind harta. Basilica... atât de departe 
în sud, dar în cel mai înalt punct al munţilor, chiar deasupra 
deşertului, deci era posibil să ajungă acolo traversând 
munţii. În două zile, dacă ar lua numai o mie de oameni şi i- 
ar solicita la maximum. Două zile, şi ar intra uşor în posesia 
celui mai mare oraş de pe Coasta de Vest, oraşul ale cărui 
caravane i-au transformat limba în argoul comercial al 
fiecărui popor de la Potokgavan la Gorayni. Nu conta că 
Basilica nu avea o armată însemnată. Important era cum ar 
fi privit situaţia Oraşele din Câmpie - şi Potokgavan. Ei nu 
ar şti cât de mică şi slabă a fost oastea Goraynilor. Ar şti 
numai că marele General Vozmuzhalnoy Vozmozhno 
ordonase un marş, cucerise un oraş legendar şi misterios, 
iar acum, în loc să se afle la o sută cincizeci de kilometri în 


nord, dincolo de Seggidugu, pândea asupra lor, le urmărea 
fiecare mişcare din turnurile Basilicăi. 

Ar fi o lovitură devastatoare. Ştiind că Vozmuzhalnoy 
Vozmozhno le poate vedea sosind flota şi deci ar avea destul 
timp ca să-şi coboare oamenii din Basilica şi să le 
măcelărească armata chiar când încearcă să debarce, 
Potokgavan nu ar mai îndrăzni să trimită o forţă 
expediţionară spre Oraşele din Câmpie. Cât despre oraşele 
însele, s-ar preda unul câte unul şi în curând Seggidugu ar 
fi înconjurat, fără nici o posibilitate de a fi ajutat de 
Potokgavan. Ar accepta pacea în orice condiţii. Probabil că 
nici măcar o bătălie nu ar avea loc - victorie totală, fără 
pierderi, totul pentru că Basilica era în haos şi un soldat 
venise să-i comunice această glorioasă oportunitate. 

Intrarea în cort se redeschise şi Plod intră. 

— Se potoleşte furtuna, zise. 

— Foarte bine. 

— Despre ce e vorba? 

— Ce? 

— Prostiile pe care i le-ai spus soldatului basilican. 

Moozh nu-şi dădu seama despre ce vorbea. Soldat 
basilican? Nu văzuse nici un soldat basilican în viaţa lui. 

Dar Plod aruncă o privire unuia dintre scaune şi atunci îşi 
reaminti vag că nu cu mult timp în urmă cineva stătuse 
acolo. Cineva... un soldat basilican? Asta era ceva important 
- cum de uitase? 

Nu am uitat, se gândi. Nu eu am uitat. Dumnezeu a vorbit, 
Dumnezeu a încercat să mă facă prost, dar eu refuz. Nu pot 
fi silit să mă supun. 

— Tu cum evaluezi situaţia? întrebă. 

Nu trebuia să-l lase pe Plod să observe că era de fapt 
confuz şi amnezic. 

— Basilica e departe. Putem să-i oferim azil acestui om, să- 
| ucidem sau să-l trimitem înapoi, nu prea mai contează. Ce 
înseamnă Basilica pentru noi? 


Biet prost, gândi. De asta nu eşti decât prieten apropiat al 
generalului, şi nu general tu însuţi, aşa cum ştiu că îţi 
doreşti să fii. Moozh înţelegea ce însemna Basilica. Era 
oraşul femeilor a căror influentă îi castrase strămoşii, ceea 
ce îi costase libertatea şi onoarea. De asemenea, era 
semeaţa cetate de deasupra Oraşelor din Câmpie. Dacă ar 
stăpâni-o, nu ar mai trebui să poarte nici o bătălie - inamicii 
s-ar prăbuşi în faţa lui. Oare acesta fusese planul său de mai 
înainte, cel pe care Dumnezeu încerca să-l facă să-l uite? 

— Scrie asta, zise. 

Plod deschise computerul şi începu să apese tastele 
înregistrându-i cuvintele. 

— Cine stăpâneşte Basilica stăpâneşte Oraşele din 
Câmpie. 

— Dar, Moozh, Basilica nu şi-a exercitat niciodată 
hegemonia asupra acelor oraşe. 

— Pentru că e un oraş de femei. Dacă ar fi condus de un 
bărbat cu o armată, povestea ar fi alta. 

— N-o să ajungem niciodată să-l cucerim. Toţi cei din 
Seggidugu stau între noi şi Basilica. 

Se uită pe hartă şi o altă parte a planului îi reveni în minte. 

— Un marş prin deşert. 

— E luna furtunilor dinspre vest! strigă Plod. Oamenii vor 
refuza să asculte! 

— În munţi am fi la adăpost. Există o mulţime de drumuri. 

— Nu pentru o armată. 

— Nu pentru o armată mare, zise Moozh, refăcând din 
mers planul. 

— N-o să reuşeşti niciodată să păstrezi Basilica în faţa 
seminţiei Potokgavan cu o armată de mărimea celei pe care 
o poţi aduce acolo. 

Moozh studie harta ceva mai mult. 

— Dar n-au să vină după ce noi am cucerit deja Basilica. Ei 
n-au cum să ştie cât de mare e armata noastră, în schimb 
vor şti că de acolo supraveghem întreaga coastă. Unde să 
îndrăznească să-şi aducă flota, ştiind că noi îi vedem de 


departe şi îi putem întâmpina pe țărm, căsăpindu-i de cum 
debarcă? 

Plod termină de scris, apoi analiză şi el harta. 

— E ceva demn de laudă, rosti. 

De ce să fie demn de laudă? se întrebă Moozbh în sinea lui. 
N-am nici cea mai vagă idee de unde mi-a venit asemenea 
plan, doar că se pare că a venit aici un soldat basilican. Ce 
mi-a spus? De ce e lăudabil planul? 

— Cu haosul din prezent din Basilica, probabil ai cuceri 
oraşul. 

Haos în Basilica. Bine. Deci nu am greşit - aparent, 
soldatul basilican mi-a arătat o oportunitate. 

— Da, continuă Plod. Şi avem şi scuza perfectă pentru 
intervenţie. Nu venim ca să-i invadăm, ci pentru a-i salva de 
mercenarii care colindă pe străzile lor. 

Mercenari? Ideea era absurdă - de ce ar avea Basilica 
mercenari scăpaţi de sub control? Avusese loc vreun 
război? Dumnezeu nu-l făcuse niciodată atât de uituc, încât 
să nu-şi aducă aminte de un întreg război! 

— Şi problema urgentă - ucigaşii. Sângele curge deja - 
trebuie să venim ca să oprim vărsarea de sânge. Da, vom 
avea destule justificări. Nimeni nu ne poate critica pentru 
că am atacat un oraş de femei, dacă venim să le salvăm de 
crimele de pe străzi. 

Deci ăsta e planul meu, se gândi Moozh. E unul foarte bun. 
Nici măcar Dumnezeu nu mă va opri să-l duc la bun sfârşit. 

— Scrie totul, şi pune-i pe locotenenţii mei să emită ordine 
detaliate pentru ca o mie de oameni să înceapă un marş în 
patru coloane prin munţi. Provizii doar pentru trei zile - 
soldaţii să le care în raniţe. 

— Trei zile! Şi dacă ceva nu merge bine? 

— Ştiind că au hrană numai pentru trei zile, dragă Plod, 
oamenii vor mărşălui cu adevărat repede şi nu vor permite 
ca nimic să-i întârzie. 

— Dar dacă situaţia din Basilica se va fi schimbat la sosirea 
noastră? Dacă întâmpinăm o rezistenţă serioasă? Zidurile 


Basilicăi sunt înalte şi groase, iar carele sunt inutile pe acel 
tip de teren. 

— Atunci o să fie bine că nu aducem care, nu-i aşa? 
Eventual doar unul, pentru intrarea mea triumfală în oraş - 
în numele Împăratului, desigur. 

— Dar dacă opun totuşi rezistenţă, iar când ajungem acolo 
avem prea puţină hrană. Nu îi putem asedia! 

— Nu va fi nevoie. Trebuie doar să le cerem să deschidă 
porţile şi porţile ni se vor deschide. 

— De ce? 

— Pentru că aşa spun eu. Când am greşit eu vreodată? 

Plod scutură din cap. 

— Niciodată, dragul meu prieten şi general adorat. Dar 
până vom obţine permisiunea Împăratului de a merge acolo 
haosul de pe străzile Basilicăi e posibil să se potolească şi 
atunci va fi nevoie de o armată mult mai mare de o mie de 
oameni ca să-i forţăm porţile. 

Moozh îl privi surprins. 

— De ce să aşteptăm permisiunea Împăratului? 

— Pentru că Împăratul ţi-a interzis orice atac până trece 
vremea furtunilor. 

— Dimpotrivă. Împăratul mi-a interzis să atac Nakavalnu şi 
Izmennik. Nici nu îi atac. Doar trec pe lângă flancul lor 
stâng şi mărşăluiesc cât de repede pot caii prin munţi către 
Basilica, unde iarăşi nu atac pe nimeni, ci intru în oraş ca să 
reinstaurez ordinea în numele Împăratului. Nimic din toate 
astea nu încalcă vreun ordin al Împăratului. 

Chipul lui Plod se întunecă. 

— Interpretăm cuvintele Împăratului, Generale, şi asta e 
ceva ce numai mediatorul are dreptul să facă. 

— Fiecare soldat şi fiecare ofiţer trebuie să interpreteze 
ordinele pe care le primeşte. Am fost trimis aici, în 
teritoriile din sud, să cuceresc întregul ţărm apusean al 
Mării Dintre Pământuri - comanda asta mi-a dat-o mie 
Împăratul, mie şi numai mie. Dacă ratez această imensă 


oportunitate pe care mi-o oferă Dumnezeu - ei bine, atunci 
aş fi cu adevărat nesupus. 

— Scumpul meu prieten, cel mai nobil dintre generalii 
Gorayni, te implor să nu încerci aşa ceva. Mediatorul nu va 
vedea în asta supunere, ci insubordonare. 

— Atunci mediatorul nu este un adevărat slujitor al 
Împăratului. 

Imediat Plod îşi aplecă privirea. 

— Văd că am vorbit cu prea multă îndrăzneală. 

Moozh înţelese imediat că asta însemna că avea intenţia să 
îi povestească totul mediatorului şi să încerce să-l oprească. 
Atunci când doar se supunea nu era atât de ostentativ. 

— Dă-mi computerul tău. O să scriu chiar eu ordinele. 

— Nu mă face de râs, replică Plod cu tristeţe. Eu trebuie 
să le scriu, altfel înseamnă că nu mi-am făcut datoria faţă de 
tine. 

— Tu o să stai aici şi o să mă urmăreşti cum scriu. 

Celălalt se aruncă în genunchi pe covoare. 

— Moozh, prietene, aş prefera să mă omori decât să mă 
umileşti astfel. 

— Ştiam că nu vrei să mă asculţi. Nu minţi spunând 
altceva. 

— Căutam o amânare. Căutam să-ţi dau timp să te 
răzgândeşti. Sperând să-ţi dai seama de grava primejdie la 
care te expui opunându-te Împăratului, în special atât de 
curând după ce ai avut acel vis atât de dispreţuitor faţă de 
sacra lui persoană. 

Generalului îi trebui un moment ca să-şi aducă aminte la 
ce se referea; abia atunci furia lui se răci şi se solidifică. 

— Cine să ştie despre acel vis în afară de mine şi de 
prietenul meu? 

— Prietenul tău te-a iubit suficient de mult, încât să-i 
povestească visul mediatorului, ca nu cumva sufletul tău să 
se afle în pericol de a fi distrus fără ca măcar să ştii. 

Atunci prietenul meu probabil că mă iubeşte cu adevărat. 


— Da. Din toată inima. Te iubesc mai mult decât pe orice 
bărbat sau femeie de pe lume, cu excepţia lui Dumnezeu 
însuşi şi a sacrei sale întrupări. 

Moozh îşi fixă tovarăşul cu un calm de gheaţă. 

— Foloseşte-ţi computerul, prietene, şi cheamă-l pe 
mediator în cortul meu. Spune-i să se oprească pe drum şi 
să-l ia cu el şi pe soldatul basilican. 

— Mă duc eu să-i aduc. 

— Cheamă-i prin computer. 

— Dar dacă mediatorul nu foloseşte computerul în 
momentul ăsta? 

— Atunci o să aşteptăm până o face. O să-l folosească, nu-i 
aşa? zise zâmbind. 

— Posibil. De unde să ştiu? 

— Cheamă-i. Vreau ca mediatorul să fie de faţă la 
interogarea soldatului basilican. După aceea o să înţeleagă 
că trebuie să pornim acum, fără să mai aşteptăm veşti de la 
Împărat. 

— Foarte înţelept, prietene. Ar fi trebuit să ştiu că n-ai 
putea să nu ţii cont de voinţa Împăratului. Mediatorul te va 
asculta şi va decide. 

— Vom decide împreună. 

— Desigur. 

Apăsă tastele; Moozh nu încercă să-l urmărească, dar 
vedea destui de bine cuvintele în spaţiul de deasupra 
computerului ca să-şi dea seama că Plod îi trimitea 
mediatorului o cerere rapidă şi directă. 

— Singur, preciza Generalul. Dacă se decide să nu 
acţionăm, nu vreau să se împrăştie zvonuri despre Basilica. 

— l-am comunicat deja să vină singur, confirmă Plod. 

Aşteptară, discutând despre alte lucruri. Despre 
campaniile din anii trecuţi. Despre ofiţerii care lucraseră cu 
ei. Despre femeile pe care le cunoscuseră. 

— Tu ai iubit vreodată o femeie? întrebă Moozh. 

— Am o soţie. 

— Şi o iubeşti? 


Plod se gândi un moment. 

— Când sunt cu ea da. Ea e mama fiilor mei. 

— Eu nu am fii. Din câte ştiu, nu am deloc copii. Nici o 
femeie nu m-a satisfăcut mai mult de o noapte. 

— Niciuna? 

Moozh se înroşi de jenă, dându-şi seama că Plod îşi 
amintea. 

— Pe ea n-am iubit-o niciodată, zise. Am luat-o... ca un gest 
de evlavie. 

— O dată înseamnă evlavie, chicoti Plod. Două luni într-un 
an, apoi încă o lună trei ani mai târziu - asta e mai mult 
decât evlavie, asta e sfinţenie. 

— N-a însemnat nimic pentru mine. Am luat-o în numele 
lui Dumnezeu. 

Şi era adevărat, doar că nu în sensul în care înţelegea 
celălalt. Femeia apăruse parcă de nicăieri, murdară şi 
dezbrăcată, şi îl strigase pe Moozh pe nume. Toată lumea 
ştia că asemenea femei erau trimisele lui Dumnezeu. Dar 
atunci când se gândise s-o posede, Dumnezeu îi trimisese 
acea stupoare care îi dădea de înţeles că voinţa lui 
Dumnezeu nu era ca să continue. Aşa că el continuase, şi 
păstrase femeia - o spălase, o îmbrăcase şi o tratase tandru 
ca pe o soţie. Tot timpul simţise furia lui Dumnezeu fierbând 
în fundul minţii iui, şi-i râsese în faţă lui Dumnezeu. 
Păstrase femeia alături de el până când ea dispăruse la fel 
de subit cum apăruse, lăsând îi urmă toate hainele bune, 
fără să ia nimic, nici măcar hrană, nici măcar apă. 

— Deci aia n-a fost dragoste, zise Plod. Atunci sunt sigur că 
Dumnezeu te onorează pentru sacrificiul tău! 

Râse din nou, iar Moozh i se alătură din pură camaraderie. 
Încă râdeau când se auzi un zgomot la intrarea în cort şi 
Plod se repezi să deschidă. Mediatorul intră primul, ceea ce 
era de datoria sa - şi cu o expresie a credinţei în Dumnezeu 
pe chip, întrucât un mediator întotdeauna era posibil să fie 
înjunghiat în spate dacă Dumnezeu nu îl proteja. Apoi intră 

un străin. Moozh nu-şi amintea să-l mai fi văzut pe bărbat 


înainte. După uniformă părea un soldat dintr-un oraş mare; 
după trup era un soldat molatic, mai degrabă un paznic de 
porţi decât un luptător; după înclinarea familiară din cap, 
îşi dădu seama că trebuia să fie soldatul basilican şi el 
trebuia într-adevăr să vorbească cu el şi să poarte 
conversaţia pe un ton prietenos. 

Mediatorul se aşeză primul, apoi Generalul; abia atunci 
ceilalţi îşi ocupară locurile. 

— Arată-mi spada ta, îi ceru Moozh soldatului basilican. 
Vreau să văd ce fel de oţel aveţi în Basilica. 

Bărbatul se ridică prudent de pe scaun, urmărindu-l 
continuu pe Plod. Moozh şi-l aminti vag pe Plod cu o sabie la 
gâtul omului; nu-i de mirare că era acum precaut! Cu două 
degete, scoase arma scurtă din teacă şi i-o întinse, cu 
mânerul înainte. 

Era o sabie de oraş, pentru lupta corp la corp, nu o spadă 
mare pentru retezat pe câmpul de bătălie. Generalul testă 
lama pe pielea propriului său braţ, tăind uşor, dar suficient 
cât să apară un fir de sânge. Bărbatul tresări văzându-l. 
Molatic. Molatic. 

— M-am gândit la ce aţi spus, domnule, rosti basilicanul. 

Aha. Deci i-am dat ceva la care să se gândească. 

— Şi înţeleg că oraşul meu are nevoie de ajutorul vostru. 
Dar cine sunt eu să-l cer, sau chiar să ştiu ce fel de ajutor ar 
fi corect sau suficient? Sunt doar un paznic de poartă; 
numai din pur noroc am ajuns să fiu implicat în aceste 
probleme importante. 

— Îţi iubeşti oraşul, nu-i aşa? întrebă, căci acum ştia ce 
trebuia să-i fi zis. 

Sunt isteţ chiar şi în zilele mele proaste, gândi cu oarecare 
satisfacţie. Suficient de isteţ ca să concep planuri ferite de 
Dumnezeu. 

— Da, îl iubesc. 

Dintr-odată ochii bărbatului se umplură de lacrimi. 

— Iertaţi-mă, dar cineva m-a întrebat acelaşi lucru chiar 
înainte să plec din Basilica. Acum ştiu, după acest semn, că 


sunteţi un adevărat slujitor al Sufletului Suprem şi că pot 
avea încredere în domnia voastră. 

Moozh privi calm în ochii bărbatului, ca să-i arate că 
încrederea lui era meritată. 

— Veniţi în Basilica, domnule. Veniţi cu o oaste. 
Reinstauraţi ordinea pe străzi şi alungaţi-i pe mercenari. 
Atunci femeile din Basilica nu se vor mai teme. 

Generalul dădu înţelept din cap. 

— O cerere nobilă şi clară, pe care inima mea tânjeşte s-o 
onoreze. Însă sunt slujitorul Împăratului, iar tu va trebui să- 
i explici situaţia din oraşul tău mediatorului, care reprezintă 
ochii şi sufletul Împăratului aici în tabăra noastră. 

În timp ce vorbea, se ridică în picioare cu faţa spre 
mediator şi se înclină. În spatele lui îi auzi pe ceilalţi doi 
ridicându-se de asemenea şi înclinându-se. 

Cu siguranţă, Plod este destul de deştept ca să ştie ce 
plănuiesc să fac, gândi cu un fior de teamă. Categoric, 
pumnalul lui e deja scos din teacă pentru a-mi fi înfipt în 
spate. Ştie că dacă nu face asta, sabia basilicană pe care o 
ţin în mână se va furişa şi îi va zbura capul de pe umeri 
atunci când o să mă ridic. 

Dar Plod nu era atât de deştept şi astfel într-o clipă 
sângele lui ţâşni şi se împrăştie prin cort în timp ce trupuli 
se prăbuşea, cu capul atârnând la capătul gâtului pe 
jumătate retezat. 

Lovitura fusese atât de rapidă, de fluidă, încât nici 
basilicanul, nici mediatorul nu înţeleseră prea bine cum de 
murise Plod atât de subit. Asta îi dădu lui Moozh timp 
suficient ca să izbească cu sabia basilicană printre coastele 
mediatorului, găsindu-i inima înainte să poată rosti vreun 
cuvânt sau chiar să se ridice de pe scaun. 

Apoi se întoarse spre basilicanul care tremura. 

— Cum te numeşti, soldat? 

— Smelost, domnule. Aşa cum v-am mai spus. N-am minţit 
niciodată, domnule. 


— Ştiu că nu. Şi nici eu. Oamenii aceştia erau hotărâți să 
mă împiedice să vin în ajutorul oraşului tău. De asta i-am 
adus aici pe amândoi. Ca să te ajut, trebuia mai întâi să-i 
ucid pe ei. 

— Cum ziceţi, domnule. 

— Nu, nu cum spun eu. E numai adevărul, Smelost. 
Oamenii ăştia erau nişte spioni tocmiţi să-mi urmărească 
fiecare mişcare, să asculte fiecare cuvânt pe care îl rostesc 
şi să-mi judece constant loialitatea faţă de Împărat. El - 
arătă spre Plod - a interpretat un vis de-al meu drept un 
semn de necredinţă şi l-a destăinuit mediatorului. Ar fi fost 
doar o problemă de timp înainte să mi se facă raport şi să 
pierd comanda, şi atunci cine ar mai fi venit să salveze 
Basilica? 

— Dar cum o să explicaţi moartea lor? 

Moozh nu răspunse. 

Smelost aşteptă. Apoi privi din nou trupurile. 

— Înţeleg, zise. Sabia care i-a ucis a fosta mea. 

— Cât de mult îţi iubeşti oraşul? 

— Din toată inima. 

— Mai mult decât viaţa? 

Smelost aprobă grav. Era teamă în ochii lui, dar nu 
tremura. 

— Dacă soldaţii mei cred că eu i-am omorât pe Plod şi pe 
mediator, o să mă rupă în bucăţi. Dar dacă ei cred - nu, 
dacă ştiu - că tu eşti vinovat, iar eu te-am ucis din cauza 
asta, atunci o să mă urmeze dintr-o dreaptă indignare. O să 
ie spun că erai unul dintre mercenari. Îţi voi păta numele. 
Voi susţine că ai trădat Basilica, încercând să mă avertizezi 
să nu vin în ajutorul oraşului. Dar pentru că ei vor crede 
aceste minciuni despre tine, mă vor urma acolo şi îţi vom 
salva oraşul. 

— Se pare că soarta mea este să fiu considerat cu atât mai 
trădător, cu cât îmi servesc mai bine oraşul, rosti Smelost, 
zâmbind. 


— 'Teribilă zi cea în care un bărbat trebuie să aleagă între 
a fi considerat loial şi a fi loial în realitate, dar tu ai ajuns să 
trăieşti acea zi. 

— Spuneţi-mi ce să fac. 

Lui Moozh aproape că îi veni să plângă de admiraţie 
văzând curajul şi onoarea acelui om atunci când îi explicase 
simpla lor înscenare. Dacă nu aş servi o cauză mai mare, 
cugetă, ar trebui să-mi fie ruşine să înşel un om atât de 
demn. Însă din dragoste pentru Pravo Gollossa voi face 
orice lucru groaznic. 

O clipă mai târziu, într-un moment de acalmie, Moozh şi 
Smelost începură amândoi să urle, iar Generalul dădu 
drumul unui țipăt despre care martorii aveau să jure că 
fusese strigătul de moarte al mediatorului. Apoi, când 
soldaţii ieşeau de prin corturile lor, îl văzură pe Smelost, 
deja însângerat din cauza unei răni la coapsă, împleticindu- 
se afară din cort cu o sabie scurtă picurând de sânge în 
mâini. 

— În numele lui Gaballufix! Moarte Împăratului! 

Numele nu însemna nimic pentru soldaţii Gorayni, cu toate 
că destul de curând avea să capete multiple înţelesuri. Pe ei 
îi interesa ultima parte a răcnetului - moartea Împăratului. 
Nimeni nu putea rosti aşa ceva într-o tabără a lor fără să fie 
jupuit de viu. 

Însă înainte să ajungă cineva la el, Generalul însuşi apăru 
din cort, cu braţul plin de sânge şi pipăindu-şi capul în locul 
unde fusese probabil lovit. Marele Vozmuzhalnoy 
Vozmozhno, numit Moozh ori de câte ori credeau că nu 
aude, ţinea o secure de luptă în mâna stângă - stânga, nu 
dreapta! - cu care izbi în jos la baza gâtului asasinului, 
despicându-l până la inimă. N-ar fi fost necesar; oricine ştia 
că omul acela trebuia să fie prins, torturat şi pedepsit. Dar 
după aceea, spre oroarea lor, Generalul - căruia îi curgea 
gheaţă prin vene în loc de sânge - căzu în genunchi şi 
plânse amar, strigând din străfundurile sufletului: 


— Plodorodnuy, prietenul meu, inima mea, viaţa mea! Ah, 
Plod! Ah, Plod, Dumnezeu ar fi trebuit să mă ia pe mine şi 
să te lase pe tine să trăieşti! 

Suferinţa lui era şi glorioasă, şi greu de suportat. Fără să 
rostească deschis vreun cuvânt, soldaţii care îl văzuseră 
îngenunchind se hotărâră să nu vorbească nimănui despre 
blasfemia sugestiei că Dumnezeu făcuse lumea incorect. 
Când intrară în cort înţeleseră perfect de ce uitase de sine 
şi îl ucisese pe asasin cu mâinile sale, căci cum ar putea un 
om muritor să-şi vadă cel mai bun prieten şi pe mediator 
ucişi amândoi cu atâta cruzime, şi totuşi să-şi controleze 
furia? 

Curând prin tabără se răspândi povestea că Moozh lua cu 
el o mie de soldaţi aprigi pentru un marş forţat prin munţi, 
să cucerească oraşul Basilica şi să distrugă partidul lui 
Gaballufix, un grup de oameni atât de îndrăzneţi şi de 
trădători, încât riscaseră să trimită un asasin împotriva 
generalului Goraynilor. Din păcate pentru ei, Dumnezeu îi 
iubea atât de mult pe Gorayni, încât nu permitea ca Moozh 
al lor să fie ucis prin trădare. În schimb, Dumnezeu îi 
umpluse inima cu mânie dreaptă, iar Basilica va afla în 
curând ce însemna ca Dumnezeu şi Goraynii să îi fie 
stăpâni. 

PROTECŢIA. 

Visul fiului cel mare. 

Cămilele se adunaseră toate la umbra unui palmier mare, 
din ale cărui ramuri Wetchik şi fiii lui împletiseră un 
acoperiş între patru copaci de pe marginea pârâului. 
Elemak le invidia - acolo umbra era bună, apa răcoroasă şi 
aveau parte de briză, deci aerul nu era atât de înăbuşitor ca 
în interiorul corturilor. Îşi terminase treburile de dimineaţă 
şi acum nu mai era nimic util de făcut în timpul arşiţei zilei. 
Tata, Nafai şi Issib n-aveau decât să asude, înghesuindu-se 
în jurul Catalogului Sufletului Suprem în cortul Tatei. Ce 
ştia Sufletul Suprem? Era doar un computer - Nafai însuşi 


spusese asta, cu evlavia lui fanatică de adolescent aşa că de 
ce s-ar osteni Elemak să converseze cu o maşină? 

Era o vastă bibliotecă de informaţii... şi ce dacă? Elemak 
terminase şcoala. 

Aşa că se aşeză la umbra unei stânci orientate spre sud, 
ştiind că va avea cel mult o oră de odihnă înainte ca soarele 
să se înalțe destul ca să dispară umbra şi el să fie nevoit să 
se mute. Asta nu-l deranja prea mult - de fapt, atunci când 
mergea cu caravana se baza pe asta ca să se trezească, 
astfel încât să nu doarmă prea mult în timpul zilei, când 
făceau popasuri prin oaze. Ceea ce îl înfuria atât de rău 
încât îi provoca dureri în stomac era faptul că totul era lipsit 
de orice utilitate. Ei nu călătoreau, ci aşteptau acolo în 
deşert - şi pentru ce? Pentru nimic. Sufletul Suprem a zis 
că Basilica va fi distrusă, că lumea de pe Harmony se va 
prăbuşi în război şi teroare. Era rizibil de puţin probabil ca 
aşa ceva să se întâmple. Lumea durase patruzeci de 
milioane de ani fără să fie devastată de vreun război. Acum, 
pentru prima dată, două mari imperii erau pe punctul de a 
se înfrunta, iar Sufletul Suprem trata acest lucru ca şi cum 
ar fi fost un eveniment cosmic. 

Aş fi înţeles să părăsim Basilica, îşi spuse, dacă ne-am fi 
luat bogăţiile cu noi şi ne-am fi dus în alt oraş ca s-o luăm de 
la capăt. Vitale în comerţul cu plante sunt cunoştinţele din 
capul Tatei şi al meu, nu construcţiile şi muncitorii angajaţi. 
Am fi putut fi bogaţi. Noi însă ne aflăm în deşert, ne-am 
pierdut întreaga avere în favoarea fratelui meu vitreg 
Gaballufix, pe care Nafai l-a omorât, aşa că nu ne vom mai 
întoarce vreodată în Basilica, iar dacă am avea cum, la ce 
bun, căci am fi săraci. 

Doar că sărăcia în Basilica ar fi mai bună decât aşteptarea 
inutilă de aici din deşert, în valea asta mizerabilă care de- 
abia susţine grupul de babuini instalat mai sus pe pârâu. Îi 
auzea chiar şi acum lătrând şi urlând. Fiare care nu se 
puteau decide dacă să fie oameni sau câini. Exact aşa 
suntem noi acum, numai că nu am avut bunul-simţ să ne 


luăm şi nevestele cu noi când am plecat, ca să formăm 
măcar un trib rezonabil. 

În ciuda zgomotelor aritmice ale babuinilor şi a pufăitului 
ocazional al cămilelor, adormi curând. Se trezi câteva clipe 
mai târziu, sau aşa i se păru; simţea căldura soarelui pe 
haine, deci presupuse că soarele îl trezise. Dar nu, era 
altceva; o umbră se mişca lângă el Cu ochii închişi se gândi 
unde îi era cuțitul şi rememora terenul din jur. Apoi, cu o 
mişcare bruscă, sări în picioare cu pumnalul lung în mână, 
mijind ochii în lumina puternică după adversar. 

— Sunt doar eu! scânci Zdorab. 

Elemak lăsă cuțitul, dezgustat. 

— Nu te apropii fără zgomot de un om adormit în deşert. 
Poţi fi omorât. Am crezut că eşti un tâlhar. 

— Dar am făcut zgomot, zise celălalt împăciuitor. De fapt, 
şi tu erai destul de zgomotos. Visai, presupun. 

Faptul că nu dormise liniştit îl deranja. Dar fiindcă Zdorab 
pomenise, îşi aminti că într-adevăr visase şi visul îi reveni cu 
o claritate remarcabilă. Practic, niciodată nu avusese unul 
atât de clar, cel puţin din câte ţinea minte, şi asta îi dădu de 
gândit. 

— Ce spuneam? întrebă. 

— Nu ştiu. Era mai mult un mormăit. Am urcat până aici 
fiindcă tatăl tău a cerut să te vadă. Altfel nu te-aş fi 
deranjat. 

Era adevărat. Zdorab era slujitorul clasic, invizibil în cea 
mai mare parte a timpului, dar întotdeauna gata să ajute - 
chiar şi atunci când era absolut incompetent, cum era de 
obicei cazul aici în deşert, unde talentele unui trezorier 
erau aproape inutile. 

— Mulţumesc. Vin într-un minut. 

Zdorab întârzie doar o clipă - ezitarea pe care toţi 
servitorii buni o dobândeau mai devreme sau mai târziu, 
secunda în care stăpânul se mai putea gândi la ceva. Apoi 
dispăru, coborând târşâit pe panta nisipoasă şi străbătând 
solul pietros şi uscat până la cortul lui Wetchik. 


Elemak îşi ridică poalele hainei de deşert şi urină în aer 
liber într-un loc unde soarele avea să usuce repede 
umezeala, înainte să se adune prea multe muşte. Apoi se 
îndreptă spre pârâu, bău cu mâinile făcute căuş, se spălă pe 
faţă şi pe cap şi abia după aceea se duse la cortul unde îl 
aşteptau Iata şi toţi ceilalţi. 

— Ei bine, zise intrând, aţi învăţat tot ce avea Sufletul 
Suprem să vă înveţe? 

Nafai îl ţintui cu privirea lui tipică de dezaprobare. Într-o 
zi, o să-itragă o mamă de bătaie, să ţină minte să nu-şi mai 
afişeze asemenea expresie, cel puţin nu faţă de el. Mai 
încercase să-l bată odată, şi aflase că data viitoare trebuia 
să facă asta departe de scaunul lui Issib, pentru ca Sufletul 
Suprem să nu-l ia în stăpânire şi să intervină. Dar acum nu 
rezolva nimic permițându-i mucosului de Nafai să-l irite; 
aşadar pretinse că nu observă. 

— Trebuie să începem să vânăm ca să avem carne, vorbi 
Tata. 

Imediat ochii lui Elemak se închiseră pe jumătate în timp 
ce se gândea ce însemna asta. Aduseseră provizii suficiente 
pentru opt sau nouă luni - un an, dacă erau grijulii. Totuşi, 
Tata vorbea despre necesitatea vânătorii. Asta nu însemna 
decât că nu se aştepta să ajungă într-un loc civilizat în mai 
puţin de un an. 

— Ce-ar fi să cumpărăm din Piaţa Exterioară? întrebă 
Meb. 

Elemak era de acord din toată inima, dar nu spuse nimic 
tot timpul cât Tata îi predică lui Meb despre imposibilitatea 
întoarcerii prea curând în Basilica. Aşteptă până ce mica 
scenă se termină. Bietul Meb oare când o să înveţe că e mai 
bine să taci dacă nu ai de zis ceva care să ducă la 
îndeplinirea ţelului tău? 

Abia când liniştea reveni luă cuvântul. 

— Putem vâna. E o zonă destul de bogată pentru un 
deşert, şi cred că am prinde ceva măcar o dată pe 
săptămână - timp de câteva luni. 


— Eşti în stare? 

— Singur nu. Dacă plec cu Meb la vânătoare în fiecare zi, 
o să găsim ceva măcar o dată pe săptămână. 

— Şi cu Nafai, adăugă ata. 

— Nu! mormăi Mebbekew. Doar o să ne stea în cale. 

— O să-l învăţ eu, zise Elemak. În privinţa asta, îmi 
închipui că la început nici Meb nu va fi mai valoros decât 
Nafai. Dar trebuie să ştie amândoi - când vânăm, cuvântul 
meu este lege. 

— Bineînţeles, aprobă Tatăl. O să facă exact ce le spui tu şi 
nimic mai mult. 

— O să iau pe câte unul dintre ei în fiecare zi. În felul ăsta 
n-o să fiu nevoit să mă confrunt cu certurile dintre ei. 

Mebbekew se uită la el cu scârbă - cât de subtil, Meb, nu-i 
de mirare că ai fost un actor de succes - dar Nafai se 
mulţumi să fixeze covorul. Ce era în mintea lui? Fără 
îndoială, căuta un mod de a întoarce asta în avantajul său. 

Sigur pe el, Nafai înălţă capul şi i se adresă solemn lui 
Elemak: 

— Elya, îmi pare rău că ţi-am dat motive să crezi că asta aş 
face dacă aş merge împreună cu Meb. Ar fi mai eficient să 
ne iei pe amândoi. Îţi promit că n-o să mă cert, nici cu tine, 
nici cu Meb. 

Exact ca un şarpe, arătându-se pios şi cooperant, deşi 
Elemak ştia că se va plânge şi se va certa toată ziua, 
indiferent ce promitea acum. Dar nu spuse nimic, fiindcă 
Tata aprecie în tăcere atitudinea lui Nafai, apoi declară că 
decizia lui Elya primează. Vor merge la vânătoare cu el unul 
câte unul. 

— Credeţi-mă, veţi învăţa mai bine dacă mergeţi separat. 

În asemenea momente, aproape credea că Tata vedea 
dincolo de actul justiţiar al lui Nafai. Dar nu era aşa; în 
curând, va ajunge să vorbească despre ceea ce voia Sufletul 
Suprem, iar atunci el şi cu Nafai vor fi prieteni la cataramă. 

Gândul la o astfel de tovărăşie îl făcu pe Elemak să-şi 
aducă aminte cum îl trezise Zdorab cu câteva minute în 


urmă; de aici îşi aminti visul cel viu. Şi se gândi că ar fi 
amuzant să joace jocul lui Nafai, pretinzând că visul lui era 
o viziune trimisă de Sufletul Suprem. 

— Dormeam lângă stâncă, rosti Elemak în liniştea lăsată, şi 
am avut un vis. 

Imediat toţi ochii se îndreptară asupra lui, aşteptând. îi 
cântări pe sub pleoapele lăsate; observă bucuria de pe 
chipul tatălui său şi aproape că i se făcu ruşine de 
înşelătoria pe care o punea la cale - dar consternarea de pe 
faţa lui Nafai şi oroarea de pe a lui Meb meritau efortul. 

— Am avut un vis, continuă el, în care noi toţi ieşeam dintr- 
o casă mare. 

— A cui casă era? întrebă Nafai. 

— Taci şi lasă-l să povestească, zise Tatăl. 

— O casă cum nu am mai văzut până acum. Şi nu ieşeam 
singuri, noi şase, ci fiecare însoţit de câte o femeie. Mai 
erau acolo alţi doi bărbaţi, şi ei cu câte o femeie. Şi mulţi 
copii. Toţi aveam copii. 

Se lăsă o tăcere lungă. 

— Asta-i tot? făcu Nafai. 

Elemak nu spuse nimic, şi tăcerea reveni. 

— Elya, şi eu aveam o soţie? întrebă Issib. 

— În visul meu, aveai. 

— L-ai văzut faţa? Ştii cine era? 

Acum se simţi ruşinat cu adevărat, căci îşi dădea seama că 
Issib credea că era o viziune reală, şi pentru prima dată în 
viaţă se gândi că bietul de el, handicapat cum era, tânjea 
totuşi după o femeie, aşa cum tânjeşte orice alt bărbat, însă 
nu spera să găsească una care să-l vrea. În Basilica, unde 
femeile îşi alegeau bărbaţii, numai un specimen jalnic de 
femeie ar fi ales drept soţ un schilod ca el. Chiar dacă ar 
avea relaţii sexuale, ar fi doar din cauză că vreo femeie 
uzată ar fi curioasă în privinţa lui - în special cu flotoarele 
lui, care ar stârni interesul unora mai aventuroase. Dar să 
se căsătorească, să-i nască plozi, să-i acorde drepturile unui 
tată, nu, asta nu s-ar întâmpla, iar el ştia. Ceea ce însemna 


că, povestindu-şi visul, Elemak nu numai că îl manipula pe 
tatăl lui, ci îi pregătea lui Issib o dezamăgire cruntă. Se 
simţea oribil. 

— Nu i-am văzut faţa, zise. Probabil nu înseamnă nimic. A 
fost un simplu vis. 

— Înseamnă ceva, rosti Tata. 

— Înseamnă că Elemak îşi bate joc de noi, interveni Nafai. 
Râde de viziunile noastre de la Sufletul Suprem. 

— Nu mă face pe mine mincinos. Dacă afirm că am visat, 
atunci am visat. Dacă înseamnă ceva n-aş putea să ştiu. Dar 
am văzut ceea ce am văzut. Nu aşa spunea Iata? Nu aşa 
spuneai tu? Am văzut ceea ce am văzut. 

— Înseamnă ceva, repetă Tata. Acum mesajul ciudat pe 
care l-am primit prin Catalog are o logică. 

O, nu, îşi zise Elemak. Ce-am făcut? 

— M-am gândit ceva timp la faptul că nu putem îndeplini 
țelul Sufletului Suprem fără soţii. Însă unde să ne găsim 
femei şi cine ne-ar însoţi aici? 

De fapt unde ai găsi bărbaţi care să te însoţească aici, 
Tată, numai că tu ţi-ai obligat fiii să vină cu tine? 

— Dar, când am întrebat Sufletul Suprem, răspunsul 
primit a fost să aştept. Atâta tot, să aştept, ceea ce pentru 
mine nu a avut nici un sens. O să apară femei din pietre? O 
să ne împerechem cu babuinii? 

Elemak nu se abţinu să nu înţepe. 

— Meb o face deja, din când în când. 

Cel amintit rânji prosteşte. 

— lar acum Elemak a visat. Cred că asta voia Sufletul 
Suprem să aştept - visul lui. Răspunsul a fost dat fiului meu 
cel mare, moştenitorului meu. Deci, Elya, trebuie să te 
gândeşti, să-ţi aduci aminte - ai recunoscut vreuna dintre 
femeile din visul tău? 

Tatăl lor lua lucrurile prea în serios, făcând legătura cu 
statutul lui de moştenitor. Fusese un prost să declanşeze 
toată istoria asta cu viziunea, acum îşi dădea seama; cum 


putuse uita că Iata era dispus să ruineze vieţile tuturor de 
dragul unei viziuni? 

— Nu, răspunse, ca să-l facă să tacă, deşi nu era adevărat. 

— Gândeşte-te. Ştiu că ai recunoscut cel puţin una. 

Elemak se uită la el speriat. Începuse bătrânul să-i 
citească gândurile? 

— Dacă Sufletul Suprem ţi-a destăinuit despre visul meu 
mai multe decât ştiu eu însumi, atunci spune tu cine sunt 
ele. 

— Ştiu că pe una ai recunoscut-o pentru că i-ai rostit 
numele. Dacă te străduieşti, o să-ţi aminteşti. 

Se uită aspru la Zdorab, care fixa covorul. Deci aşa, se 
gândi. Cică nu a înţeles nimic din ceea ce vorbeam în somn. 
Nu chiar adevărat. 

— Ce nume? 

— Eiadh, zise Nafai. Am dreptate? 

Nu răspunse, dar îl urî pentru că pronunţase numele 
femeii pe care o curta înainte ca Tata să-i târască în deşert. 

— E-n regulă, făcu Tata. Înţeleg perfect. Nu vrei să ne spui 
numele ei de teamă că noi am crede că visul tău nu e decât 
o dorinţă erotică pentru femeia pe care o iubeşti, şi nu un 
vis adevărat. 

Întrucât exact aşa îşi considera Elemak visul, nu se putea 
opune concluziei lui Wetchik. 

— Dar gândiţi-vă, fiii mei. Oare v-ar cere Sufletul Suprem 
să vă alegeţi drept soţii nişte străine? Tu ai visat-o pe Eiadh 
pentru că Sufletul Suprem vrea ca ea să fie soţia ta. Şi are 
sens, nu-i aşa? Căci şi pe mine m-ai văzut împreună cu o 
soţie, nu? 

— Da, zise el, amintindu-şi. 

Visul îi era încă viu în minte şi îl revedea nu capeo 
amintire vagă, ci limpede. 

— Da, şi copii. Mici. 

— Există o singură femeie pe care aş lua-o de soţie. Rasa. 

— Ea n-ar părăsi niciodată Basilica, interveni Issib. De 
crezi că ar pleca, n-o cunoşti pe Mama. 


— A, făcu Tata. Nici eu n-aş fi părăsit niciodată Basilica, 
numai că Sufletul Suprem m-a condus. Nici Elemak şi nici 
Mebbekew, dar i-a adus Sufletul Suprem. 

— Nici eu, spuse Zdorab. 

— Femeia pe care ai văzut-o în vis, cea care era soţia mea, 
era Rasa, nu-i aşa? 

Bineînţeles, dar asta nu dovedea nimic. Fusese soţia 
tatălui lor an după an, aşa că evident ar fi apărut drept 
femeia lui în vis. Pentru asta nu era nevoie de intervenţia 
Sufletului Suprem. 

— Posibil, zise Elemak. 

— Ai mai recunoscut vreuna dintre celelalte femei? De 
exemplu, ceilalţi doi bărbaţi străini - soțiile lor ar fi putut fi 
fiicele Rasei? 

— Nu le cunosc foarte bine pe fiicele soţiei tale. 

Cât de departe avea să se întindă jocul înainte de a 
termina cu el? 

— Nu fi absurd. Sunt nepoatele tale, nu? Fiicele lui 
Gaballufix. 

— Şi una dintre ele e celebră, interveni Meb. Sevet, 
cântăreaţa - doar ai văzut-o. 

— Da, recunoscu el, soțiile celor doi străini erau fiicele 
Rasei. 

Bineînţeles că le cunoştea, şi pe ele, şi pe soţii lor, Vas şi 
Obring. 

— Uite, vezi? spuse Tata. Sufletul Suprem ţi-a dat o viziune 
adevărată. Femeile pe care le-ai văzut au toate legătură cu 
Rasa. Fiicele ei şi Eiadh, una dintre nepoatele din casa ei. 
Sunt sigură că şi celelalte fac parte tot din casa ei. Deci nu 
a fost un vis imposibil, pe care l-ai avut fiindcă tânjeai după 
relaţii carnale, fiule. A venit de la Sufletul Suprem, pentru 
că Sufletul Suprem ştie că pentru a-şi împlini scopul avem 
nevoie de soţii care să ne poarte copiii. Noi toţi. 

— Bun, zise Elemak, dacă este într-adevăr o viziune, 
atunci sunt fericit că Sufletul Suprem mi-a dat-o pe Eiadh. 
Dar cred că şansele de a găsi un şoim în gura unei broaşte 


sunt mai mari decât ca oricine altcineva în afară de Sufletul 
Suprem s-o convingă vreodată pe Eiadh să vină în deşert să 
se mărite cu un bărbat ca mine, fără casă şi fără bani, fără 
nici o speranţă de îmbogăţire. 

— Uiţi că Sufletul Suprem ne-a promis un tărâm cu bogății 
de nedescris. 

— Iar tu uiţi că nu l-am găsit încă. E puţin probabil să-l 
găsim, stând astfel ascunşi în deşert. 

— Sufletul Suprem ne-a arătat ce trebuie să facem. După 
cum mi-a spus Nafai înainte de a pleca tu în căutarea 
Catalogului - dacă Sufletul Suprem are nevoie ca noi să 
facem ceva, atunci va deschide o cale pentru ca noi să 
putem face acel lucru. 

— Grozavă idee, zise Mebbekew. Pe cine va ucide Nafai ca 
să ne facă rost de nişte femei? 

— Destul, se răsti Tata. 

— Ei, haide. Cum altfel să-şi găsească o soţie, decât 
omorând vreun beţiv căzut pe stradă şi răpindu-i fiica oarbă 
şi oloagă? 

Spre surprinderea lui Elemak, Nafai nu reacţionă la 
batjocura lui Mebbekew. În schimb băiatul se ridică şi 
părăsi cortul. Deci aşa, se gândi Elemak. Nu e chiar un 
copil. Altfel s-ar fi făcut de râs lăsându-ne să-l vedem 
plângând. 

— Meb, şopti Issib, Nafai a adus Catalogul, tu nu. 

— Hai, chiar nu înţelege nimeni o glumă pe aici? 

— Pentru Nafai nu e o glumă. Să-l omoare pe Gaballufix a 
fost cel mai oribil lucru pe care l-a făcut vreodată şi nu şi-l 
poate scoate din minte. 

— Ai fost deplasat să-i aminteşti, îi zise Tata. Să nu mai faci 
aşa ceva. 

— Şi ce-ar trebui să fac? insistă Mebbekew, să pretind că a 
obţinut Catalogul spunând „vă rog frumos”? 

Sosise momentul ca Elemak să-l pună la locul lui - nimeni 
altcineva nu era în stare, şi era nevoie. 

— Ar trebui să taci. 


Meb îl privi sfidător. Însă Elemak ştia că nu era decât 
teatru. Nu trebuia decât să-i întâlnească privirea şi să i-o 
susţină, şi Meb ar da înapoi. Nu dură mult. 

— Elemak, spuse Tata, trebuie să vă întoarceţi, tu şi fraţii 
tăi. 

— Nu lăsa asta în seama mea. Dacă cineva o poate 
convinge pe Rasa, acela eşti tu. 

— Din contră. Pe mine mă cunoaşte, ştie că o iubesc, şi mă 
iubeşte şi ea - şi până acum asta nu a adus-o lângă mine. 
Crezi că nu i-am propus? Nu, numai Sufletul Suprem o va 
convinge. 'Tot ce aveţi de făcut este să vă duceţi şi să-i 
sugeraţi, să aşteptaţi ca Sufletul Suprem s-o ajute să 
înţeleagă că trebuie să vină, apoi să-i asiguraţi escorta 
pentru ea şi fiicele ei şi pentru tinerele din casa ei care vor 
veni cu ea. 

— Of, bine. 

Putea aştepta mult pentru ca Sufletul Suprem să convingă 
pe oricine altcineva în afară de tatăl lor, care făcuse ceva 
aşa de idiot ca părăsirea Basilicăi în favoarea deşertului. 
Cel puţin avea să aştepte în oraş, chiar dacă ar fi nevoit să 
se ascundă. 

— Să-i spun să aducă o servitoare şi pentru Zdorab? 

Chipul tatălui său deveni de gheaţă. 

— Zdorab nu mai e servitor acum. Este un om liber, egal în 
drepturi cu oricine de aici. O femeie din casa Rasei ar fi 
bună pentru el ca pentru oricare dintre voi, ba mai mult, o 
servitoare ar fi bună pentru oricare dintre voi. Nu înţelegeţi 
că nu mai suntem în Basilica, că în societatea pe care o 
formăm acum nu va fi loc pentru snobism şi bigotism, caste 
sau clase sociale? Vom fi un singur popor, toţi egali, copiii 
noştri vor fi egali în ochii Sufletului Suprem. 

În ochii Sufletului Suprem poate, dar nu într-ai mei, gândi 
Elemak. Eu sunt fiul cel mare, iar primul meu născut va fi 
moştenitorul meu aşa cum eu sunt al tău, Iată. Chiar dacă 
ai renunţat la pământurile şi posesiunile care ar fi trebuit să 
fie moştenirea mea, eu îţi voi moşteni autoritatea, şi 


indiferent unde ne vom stabili eu o să conduc, eu şi nimeni 
altul. Nu aduc vorba acum, fiindcă ştiu când să vorbesc şi 
când să tac. Dar fii sigur, Tată. Când o să mori, eu o să-ţi iau 
locul - şi oricine va încerca să mă lipsească de el te va urma 
rapid în mormânt. 

Elemak se uită la Issib şi la Meb, şi îşi dădu seama că 
niciunul dintre ei nu-i va opune rezistenţă când va veni acea 
zi. Dar Nafai îi va face probleme, drăguţul de el. Nafai ştie 
şi el, se gândi. Ştie că într-o zi se va ajunge la lupta între 
mine şi el. Căci într-o zi Tata va încerca să-i transmită 
autoritatea acestui lingău, numai fiindcă se dă apropiat 
Sufletului Suprem. Ei bine, şi eu am avut o viziune de la 
Sufletul Suprem - sau cel puţin aşa crede Iata, ceea ce 
înseamnă cam acelaşi lucru. 

— Plecaţi de dimineaţă, le spuse Tata. Întoarceţi-vă cu 
femeile care vor împărtăşi moştenirea pe care Sufletul 
Suprem a pregătit-o pentru noi pe alte tărâmuri. Întoarceţi- 
vă cu mamele nepoților mei. 

— Doar eu şi Mebbekew. Nimeni altcineva. 

— Issib va rămâne aici pentru că scaunul şi flotoarele lui l- 
ar face prea uşor de observat şi ar creşte şansele de a fi 
prinşi de duşmani. Rămâne şi Zdorab. 

Fiindcă încă nu ai încredere în el, gândi Elemak, indiferent 
cât ai pretinde că este egalul nostru şi om liber. 

— Dar Nafai merge cu voi. 

— Ba nu, zise Elemak. Pentru noi ar fi mai periculos chiar 
decât Issib. Cu siguranţă şi-au dat seama că el l-a omorât pe 
Gaballufix - computerul oraşului i-a reţinut numele la 
ieşirea din Basilica, iar paznicii l-au văzut îmbrăcat în 
hainele lui Gaballufix. Zdorab era cu el, întărind conexiunea 
dintre el şi moartea lui Gabya. Dacă-l luăm pe Nafai e ca şi 
cum am cere să fie ucis. 

— Merge cu voi, repetă Wetchik. 

— De ce, când nu face decât să sporească pericolul? 

— Da, fă-l să explice, Elya, zise Mebbekew. Tata nu vrea să 
te insulte, dar mie nu-mi pasă. Îl vrea pe Nafai acolo 


deoarece, după cum cineva a subliniat recent, el a adus 
Catalogul în timp ce noi ceilalţi nu. Îl vrea pe Nafai acolo 
deoarece nu are încredere că noi n-o să ne găsim doar nişte 
femei, ca să rămânem în Basilica, şi nu ne vom mai întoarce 
vreodată în paradisul ăsta de pe malul mării. Îl vrea pe 
Nafai acolo deoarece el crede că elo să ne determine să fim 
cuminţi. 

— Ba deloc, răspunse Issib. Tata vrea ca el să înveţe 
puterea şi înţelepciunea fiind alături de fraţii lui mai mari. 

Nimeni nu ştia vreodată sigur când Issib era ironic şi când 
nu. Nimeni nu credea că aceasta era adevărata intenţie a 
tatălui lor şi nimeni - cel mai puţin Iata - nu se osteni să o 
nege pe faţă. 

În linişte, vorbele care răsunau în continuare în urechile 
lui Elemak erau ultimele pe care el însuşi le rostise: Dacă-l 
luăm pe Nafai e ca şi cum am cere să fie ucis. 

— Bine, Tată, acceptă el. Nafai poate să vină cu mine. 

În Basilica - şi nu în vis. 

Kokor nu înţelegea de ce ea trebuia să stea izolată. În 
cazul lui Sevet avea sens - era în recuperare în urma 
nefericitului accident. Vocea încă nu-i revenise; fără 
îndoială, se jena să apară în public. Dar ea era perfect 
sănătoasă, iar faptul că era nevoită să se ascundă în casa 
Mamei făcea să pară că îi e ruşine să iasă în lume. Dacă ar fi 
rănit-o intenţionat pe Sevet, atunci probabil că o asemenea 
izolare ar fi fost necesară. Dar atunci de ce, întrucât fusese 
pur şi simplu un accident nefericit, rezultat al tulburărilor 
psihice provocate de moartea atei şi de descoperirea 
adulterului lui Sevet şi Obring, nimeni nu o putea învinui. 
De fapt, i-ar fi prins bine să fie văzută în public. Cu 
siguranţă i-ar grăbi vindecarea. 

Cel puţin ar trebui să i se permită să meargă la ea acasă, 
nu să fie obligată să stea cu Mama, de parcă ar fi copil sau o 
retardată mintal care are nevoie de paznic. Unde era 
Obring? Dacă intenţiona să se împace cu ea, să înceapă prin 
a o scoate din mediul intolerant de cumpătat al Mamei. Aici 


nu se petrecea nimic interesant. Doar lecţii nesfârşite pe 
teme care nu o interesaseră nici cu ani în urmă, când 
chiulea de la ele. Kokor era acum o femeie bogată. Probabil 
că moştenirea de la tatăl ei i-ar permite să cumpere o casă 
şi să posede propria ei locuinţă. Însă ea locuia cu mama ei. 

Nu o vedea prea des. Rasa era mereu în întâlniri cu 
consilierii şi cu alte femei cu influenţă din oraş, care făceau 
adevărate pelerinaje ca s-o vadă şi să discute cu ea. Unele 
întâlniri păreau întru câtva tensionate; Rasa începuse să 
remarce că cel puţin unii oameni dădeau vina pe ea pentru 
orice. De parcă ea ar fi încercat să-l omoare pe Tata! Dar ei 
îşi aminteau că actualul soţ al Rasei, Wetchik, era cel care 
avusese acea viziune înflăcărată cu Basilica arzând, şi apoi 
fostul ei soţ, Gaballufix, trimisese tolchok şi după aceea 
soldaţi mercenari pe străzile oraşului. lar acum umbla 
vorba că fiul ei cel mic, Nafai, era ucigaşul atât al lui Roptat, 
cât şi al lui Gaballufix. 

Şi chiar dacă toate astea erau adevărate, ce-aveau de-a 
face cu Mama? Femeile nu-şi controlează întru iotul soţii - 
nu era chiar Kokor dovada acestui fapt? lar dacă Nafai l-a 
ucis într-adevăr pe Tata, Mama nu fusese acolo, şi categoric 
nu-i ceruse băiatului s-o facă. Ar fi putut foarte bine s-o 
învinovăţească pe Mama şi pentru ce se întâmplase cu 
Sevet, deşi toată lumea vedea că e numai vina lui Sevet. Şi 
în plus, moartea latei nu era de fapt tot vina lui? Toţi soldaţii 
ăia - doar nu aduci soldaţi în Basilica fără să te aştepţi ca 
violenţa să provoace ură, nu-i aşa? Bărbaţii nu înţeleg 
niciodată lucrurile astea. Dezlănţuie lucrurile, dar sunt 
întotdeauna surprinşi dacă nu mai reuşesc să le liniştească 
atunci când vor. 

Ca Obring, prostuţul de el. El nu ştia că nu e înţelept să te 
bagi între surori? El era mai vinovat decât Kokor pentru 
rana lui Sevet. 

Şi de ce nu simte nimeni simpatie şi pentru rănile mele? 
Adânca traumă psihică provocată de vederea lui cu propria 


mea soră! Nu-i pasă nimănui că sufăr şi eu, şi poate că aş 
avea nevoie să ies, ca terapie. 

Kokor stătea şi-şi picta faţa, exersând expresii care ar da 
bine în următoarea ei piesă. Căci cu siguranţă acum avea să 
existe o următoare piesă, atunci când va scăpa din casa 
Mamei. Jalnica încercare a lui 'Tumannu de a o pune pe lista 
neagră evident n-avea cum să reuşească - nu exista teatru 
de comedie în Dolltown care să refuze o actriţă al cărei 
nume era pe buzele tuturor basilicanilor. Vor avea în fiecare 
seară casa închisă doar datorită curioşilor - iar când aceştia 
o vor vedea jucând şi o vor auzi cântând, vor reveni mereu. 
Deşi nu şi-ar fi dorit vreodată să rănească pe cineva 
intenţionat ca să avanseze în carieră; dar dacă tot s-a 
întâmplat, de ce nu s-ar folosi de asta? Tumannu însăşi s-ar 
aşeza probabil la coadă ca s-o implore pe Kokor să 
primească rolul principal într-o comedie. 

Îşi ţuguie puţin buzele într-un mod care părea destul de 
seducător. Îl încercă din diferite unghiuri şi îi plăcu forma. 
Totuşi, era prea palidă. Va trebui să-şi dea cu ruj roşu, altfel 
nu va vedea nimeni dincolo de primul rând. 

— Dacă o faci mai rotundă, o să pară că cineva a dato 
gaură cu burghiul sub nas. 

Kokor se întoarse încet cu faţa la intrusa care stătea în 
uşă. O fetiţă respingătoare de vreo treisprezece ani. Sora 
mai mică a bastardei Hushidh. Mama le luase pe amândouă 
de mici, doar din milă, iar când o declarase pe Hushidh una 
dintre nepoatele ei, fata crezuse cu siguranţă că ar trebui 
luată în serios, la fel ca nepoatele de neam nobil care 
însemnau ceva în Basilica. Ea şi Sevet se distraseră aşa de 
bine punând-o la locul ei, pe când mai erau eleve aici. lar 
acum surioara, de asemenea un bastard, la fel de urâtă şi la 
fel de impertinentă, îndrăznea să stea în uşa dormitorului 
unei fiice a acelei case, al unei femei de obârşie nobilă din 
Basilica, şi să ridiculizeze aspectul unei frumuseți celebre a 
oraşului. 


Dar ar fi fost sub demnitatea lui Kokor să depună vreun 
efort ca s-o pună pe copilă la locul ei, aşa cum merita. Era 
suficient s-o alunge. 

— Fetiţo, aia e o uşă. Era închisă. Te rog s-o laşi aşa, cu 
tine de cealaltă parte. 

Copila nu se mişcă. 

— Fetiţo, dacă ai fost trimisă cu vreun mesaj, transmite-l şi 
dispari. 

— Cu mine vorbeşti? 

— Mai vezi altă fetiţă pe aici? 

— Sunt nepoată în casa asta. Numai servitoarelor li se 
spune „fetiţă”. În consecinţă, am presupus că, întrucât se 
spune că ai fi o doamnă care cunoaşte formele corecte de 
adresare, probabil vorbeai cu o servitoare nevăzută de pe 
balcon. 

Kokor se ridică în picioare. 

— M-am săturat de tine. Eram deja sătulă dinainte de a-ţi 
face apariţia. 

— Şi ce-o să faci? O să mă loveşti în gât? Sau ăsta e un 
sport pe care îl păstrezi pentru familie? 

Kokor simţi o furie insuportabilă năpădind-o. 

— Nu mă ispiti! ţipă. 

Apoi se stăpâni, îngrădindu-şi mânia. Fata asta nu merita. 
Dacă voia o adresare corectă, o s-o aibă. 

— Şi ce treabă ai aici, draga mea fiică de târfă sfântă? 

Fata nu păru să se ruşineze nici o clipă. 

— Deci ştii cine sunt. Numele meu este Luet. Prietenii îmi 
spun Lutya. Îmi poţi spune Tânără Domnişoară. 

— De ce eşti aici şi când ai de gând să pleci? Nu am venit 
în casa mamei mele ca să fiu chinuită de copii bastarzi fără 
maniere. 

— Nu te teme. Din câte am auzit, n-o să rămâi în casa asta 
mai mult de o oră. 

— Despre ce vorbeşti? Ce ai auzit? 

— Am venit aici din amabilitate, ca să te anunţ că 
Rashgallivak e aici cu şase soldaţi de-ai lui ca să te ia sub 


protecţia Palwashantu. 

— Rashgallivak! Micul pizdook! Ultima dată când a vrut să- 
şi facă mendrele l-am pus la locul lui, şi o s-o fac şi acum. 

— Vrea s-o ia şi pe Sevet. Zice că amândouă sunteţi în 
mare pericol şi aveţi nevoie de protecţie. 

— Pericol? În casa Mamei? Nu am nevoie decât de 
protecţie faţă de fetiţele impertinente şi urâte. 

— Ce delicată eşti, doamnă Kokor. N-o să uit cum ai 
răspuns grijii mele de a-ţi aduce veşti. 

Se întoarse şi părăsi camera. 

Şi la ce se aştepta? Dacă ar fi intrat cu demnitate şi nu 
insultând-o, ar fi tratat-o mai frumos. Însă de la un copil de 
origine atât de umilă nu te puteai aştepta să înţeleagă cum 
trebuie să se poarte, iar Kokor trebuia să încerce să nu-i 
poarte pică. 

În ultima vreme Mama se purtase atât de autoritar, încât 
aproape că se gândi că era o idee bună ca ea şi Sevet să fie 
trimise la Rashgallivak. Kokor trebuia să facă ea însăşi 
câţiva paşi ca să se asigure că aşa ceva nu se va întâmpla. 

Îşi şterse fardul şi îl înlocui cu un machiaj de zi, apoi alese 
o rochie de casă anume cu aspect fragil şi se îmbrăcă 
lăsând o uşoară nuanţă de dezordine, astfel încât să pară că 
era pur şi simplu în drum spre bucătărie, când fusese 
surprinsă să descopere că Rashgallivak venise acolo 
încercând s-o răpească. 

Însă planul îi fu stricat, fiindcă atunci când păşi pe hol, 
acolo se afla Sevet, sprijinită de braţul nenorocitei de 
Hushidh, sora mai mare a lui Luet. Cum de Sevet - chiar 
rănită - se cobora într-atât, încât să se sprijine pe o fată pe 
care cândva o tratase cu dispreţ? Nu-i era jenă? şi totuşi 
prezenţa ei pe hol o făcea imposibil de ignorat. Trebuia să 
pară plină de solicitudine. Să se învârtă în jurul ei. Din 
fericire, întrucât se sprijinea deja pe Hushidh, nu mai 
trebuia să-i ofere şi acel serviciu. Libertatea ei de acţiune ar 
fi fost complet îngrădită cu Sevet sprijinindu-se de ea. 


— Cum te simţi, sărăcuţo? Am răguşit plângând din cauza 
a ce s-a întâmplat. Uneori suntem atât de rele una cu alta. 
De ce? 

Sevet se mulţumi să fixeze podeaua la un metru în faţa ei. 

— Of, înţeleg de ce nu vrei să vorbeşti cu mine. N-o să mă 
ierţi niciodată pentru accident. Dar eu te-am iertat pentru 
ce mi-ai făcut tu, iar aia nu a fost un accident, a fost ceva 
intenţionat. Însă nimeni nu se aşteaptă încă să te simţi 
iertătoare, suferi atât de mult, biata de tine. De ce te-ai 
ridicat? Mă descurc eu cu Rashgallivak. I-am lipit ouăle de 
splină în seara aia, şi aş face-o bucuroasă iar. 

Auzind asta, Sevet zâmbi puţin. Doar o urmă de zâmbet. 
Sau tresări când începu să coboare scările. 

Mama nici măcar nu-l invitase pe Rashgallivak într-o 
cameră. Stătea alături de soldaţi în uşa care rămăsese 
deschisă. Mama se întoarse, privindu-şi fiicele care coborau 
din holul de sus pe scări spre intrare. 

— După cum vezi, că sunt tefere, îi spuse ea lui 
Rashgallivak. Aici sunt în siguranţă şi pe mâini bune. De 
fapt, aici n-a mai venit nici un bărbat, cu excepţia ta şi a 
acestor soldaţi inutili. 

— Nu-mi fac griji din cauza a ceea ce s-a întâmplat, replică 
el. Mă preocupă ceea ce s-ar putea întâmpla şi nu plec de 
aici fără fiicele lui Gaballufix. Ele se află sub protecţia 
clanului Palwashantu. 

— N-ai decât să-ţi ţii soldaţii pe stradă, ca să-i împiedici pe 
tolchok, tâlhari şi asasini să intre în casa noastră, dar pe 
fiicele mele nu le iei. Dreptul unei mame este superior 
drepturilor unui clan de bărbaţi. 

În timp ce Mama şi Rash continuau să se certe, Kokor se 
aplecă spre Sevet şi, uitând că sora ei nu era în stare să 
vorbească, o întrebă: 

— De fapt, de ce ne vrea Rashgallivak? 

Pentru că ea nu putea răspunde, o făcu Hushidh. 

— Mătuşa Rasa este în centrul rezistenţei împotriva 
guvernării Basilicăi de către Palwashantu. Crede că dacă vă 


ţine pe voi două ostatice ea se va purta frumos. 

— Atunci n-o cunoaşte pe mama. 

— Rashgallivak e un om slab, şopti Hushidh. Şi nu se 
pricepe la politică. Dacă ar fi fost inteligent ca tatăl vostru 
ar fi ştiut că nu are cum să vă ia fără violenţă, iar violenţa 
este contrară intereselor lui. În consecinţă, nu ar fi făcut 
niciodată o asemenea cerere. Dar dacă dintr-un motiv 
oarecare s-ar fi hotărât să pună mâna pe voi, ar fi acţionat 
cu mult mai multă îndrăzneală. Aţi fi fost deja fiecare în 
braţele câte unui soldat, ceilalţi doi ţinând-o la distanţă pe 
mama voastră. 

Fata nu era proastă, la urma urmelor. Lui Kokor nu-i 
trecuse niciodată prin minte că Hushidh ar avea vreo 
calitate demnă de respect. Imaginea ei despre Tata era 
perfect adevărată - însă Kokor însăşi nu ar fi putut 
niciodată s-o exprime atât de clar. 

Bineînţeles, Tata ar fi avut şi dreptul să încerce să le ia pe 
Sevet şi pe ea. Nu un drept legal, desigur, nu într-un oraş al 
femeilor, dar oamenii ar fi înţeles dacă ar fi încercat. 
Rashgallivak ce drept avea? 

— Probabil Sufletul Suprem l-a făcut pe Rash nebun ca să 
încerce aşa ceva, şopti Kokor. 

— Îi e frică, spuse Hushidh. Oamenii fac lucruri ciudate 
când se tem. Mama voastră a făcut deja câteva. 

Cum ar fisă mă ţină pe mine izolată, se gândi Kokor. 

Apoi îşi dădu seama că dacă ar fi fost acasă cu Obring, 
Rash nu ar fi avut nici o problemă să pună mâna pe ea. 
Soţul ei ar fi încercat să se lupte cu soldaţii, care l-ar fi 
doborât imediat, iar Kokor ar fi fost luată. Aşadar, Mama 
avusese dreptate să o ţină închisă. Închipuie-ţi. 

— Nu trebuie s-o critici pe Mama. Se descurcă foarte bine, 
cred. 

Între timp, cearta dintre Rasa şi Rash continua, deşi acum 
repetau amândoi argumente vechi şi nu întotdeauna în 
cuvinte noi. Hushidh le conduse pe amândouă până în 
pragul foaierului, astfel încât se găseau cât de departe se 


putea de soldaţi, aflându-se totuşi în aceeaşi încăpere. Până 
acum, Kokor stătuse lângă ea şi Sevet. Văzând soldaţii, 
îngrozitori de identici cu măştile lor holografice, îi pieri 
hotărârea de a-i arăta lui Rashgallivak ce şi cum. Păruse 
mult mai mic şi mai slab în culisele întunecate ale teatrului. 
Soldaţii îl făceau să pară mai ameninţător, iar ea se pomeni 
admirând curajul mamei sale, care îi înfrunta astfel. De 
fapt, se întreba dacă nu era puţin nebună. De exemplu, de 
ce le chemase pe Sevet şi pe Kokor să se arate, la îndemâna 
acelor soldaţi? De ce nu le ţinuse ascunse sus? Sau dece nu 
le avertizase să se furişeze în pădure? Poate la asta se 
referea Hushidh când spunea că Mama făcuse lucruri 
ciudate de frică. 

Şi totuşi nu părea speriată. 

— N-ar fi bine să plecăm? îi şopti lui Hushidh. 

— Ba nu. Trebuie să rămâneţi. 

— De ce? 

— Pentru că dacă aţi încerca să plecaţi Rashgallivak s-ar 
alarma şi probabil ar trece ia acţiune. Ar da ordin soldaţilor 
să vă reţină şi totul ar fi pierdut. 

— În cele din urmă oricum o să facă asta, şopti Kokor. 

— Da, dar oare va aştepta destul? 

— Destul pentru ce? 

— Gândegşte-te. 

Kokor se gândi. Ce folos le-ar aduce o amânare? Doar dacă 
le venea cineva în ajutor. Dar cine li s-ar opune soldaţilor 
Palwashantu? 

— Gărzile oraşului! strigă, încântată că-şi dăduse seama. 

Ce vină avea dacă vorbele ei căzură într-o pauză de 
moment în cearta dintre Mama şi Rash? 

— Ce? Ce-ai spus? răcni Rashgallivak, şi se răsuci să 
privească afară prin uşă. Nu e nimeni acolo, zise, apoi se 
uită la Rasa. Dar o să vină, nu-i aşa? Pentru că asta e totul - 
să mă reţineţi până vin gardienii să mă oprească. Ei bine, 
gata cu amânarea. Luaţi-le! 

Imediat soldaţii păşiră spre femeile din hol şi Kokor ţipă. 


— Fugiţi, proastelor! strigă Mama. 

Dar Kokor nu reuşi, pentru că deja unul dintre soldaţi o 
apucase de braţ şi alţi doi o prinseseră pe Sevet, iar 
bastarda aia de Hushidh nu făcea nimic să le ajute. 

— Fă ceva, ticăloaso! ţipă Kokor. Nu-i lăsa! 

Hushidh o privi o clipă în ochi în timp ce soldaţii o târau 
spre uşă. Apoi păru să ia o hotărâre. 

— Opreşte-te, Rashgallivak! strigă ea. Opreşte-te chiar 
acum. 

Rash doar râse. Râsul lui o înfioră pe Kokor până în 
măduva oaselor. Era râsul unui om care ştia că câştigase. 

Bărbatul acela patetic care fusese administrator în casa lui 
Wetchik cu numai câteva zile în urmă râdea acum încântat 
de puterea pe care i-o dădeau soldaţii. 

— Porunceşte-le să înceteze! strigă Hushidh. Altfel n-o să 
le mai poţi da niciodată vreun ordin! 

— Nu, Hushidh! ţipă Mama. 

Oare ce credea Mama că mai putea face Hushidh acum? 
Kokor o vedea pe Sevet în mâinile soldaţilor, cu feţele lor 
inexpresive atât de înspăimântătoare, de inumane. Nu era 
bine ca sora ei să se afle în mâinile lor. Nu era bine ca 
mâinile acelea s-o înhaţe pe Kokor şi s-o târască. 

— Fă-o, Hushidh! strigă. 

Orice ar crede Mama că eşti în stare să faci, fă. 

Pentru oricine în afară de Hushidh scena era simplă - Rash 
şi doi dintre soldaţii lui blocând intervenţia oricui în timp ce 
alţi patru soldaţi le trăgeau pe Kokor şi Sevet prin uşa largă 
a casei. Mătuşa Rasa însăşi ţipa ineficient - „Tu îi faci rău lui 
Sevet! O să fii alungat din oraş! Răpitorule!” - şi alte femei 
şi fete din casă se adunau, înghesuindu-se în hol, ascultând, 
privind. 

Însă pentru Hushidh Oracolul scena apărea extrem de 
diferită. Căci ea nu vedea numai oamenii, ci şi relaţiile care 
îi legau. Pentru ea, fetele şi femeile speriate nu erau nici 
indivizi şi nici mici pâlcuri - toate erau strâns legate de 
Rasa, astfel încât în loc să fie singură şi neajutorată, aşa 


cum ar fi văzut-o alţii, Hushidh ştia că ea vorbea cu forţa a 
zeci de femei, că teama lor alimenta teama ei, mânia lor era 
mânia ei, iar atunci când îşi striga maiestuoasa furie era cu 
mult mai mare decât o singură femeie. Vedea chiar şi 
puternicele reţele care o conectau de restul oraşului, fire 
groase ca nişte artere şi vene pompând sângele vieţii 
identităţii Rasei. Când ea ţipa la Rashgallivak, în glasul ei 
era mânia întregului oraş al femeilor. 

Însă Hushidh vedea şi că Rasa, cu toate că era înconjurată 
de acea reţea vastă, se simţea destul de singură, ca şi cum 
reţeaua s-ar fi întins până la ea fie fără să se conecteze 
propriu-zis, fie atingând-o numai uşor. Asta era ceea ce îi 
făcea Rasei exercitarea forţei brute a lui Rash - o făcea să 
simtă că puterea ei în oraş nu valora la urma urmelor nimic, 
căci nu putea opune rezistenţă acestor soldaţi. 

În acelaşi timp exista şi o altă reţea de influenţe - a lui 
Rashgallivak. Dar Hushidh ştia că de fapt aceasta era slabă 
şi demnă de dispreţ. În timp ce legăturile Rasei cu 
gospodăria ei erau puternice şi reale, iar forţa ei în oraş 
aproape tangibilă pentru Hushidh, Rashgallivak se bucura 
de foarte puţin respect din partea soldaţilor lui. Reuşea să îi 
comande numai pentru că îi plătea, şi atunci numai fiindcă 
lor le plăcea să facă ceea ce le comanda el. Rashgallivak, în 
comparaţie cu Rasa, era aproape izolat. Cât despre oamenii 
lui, legăturile dintre ei erau mult mai tari decât legătura cu 
el Şi chiar şi aşa nu însemnau nimic faţă de relaţiile dintre 
femei. 

Ştia că majoritatea bărbaţilor erau aşa - relativ 
neconectaţi, neuniţi, singuri. Dar aceştia erau şi mai 
neîncrezători şi mai intoleranţi, şi astfel legăturile care îi 
uneau deveneau cu adevărat fragile. Nu exista deloc 
dragoste, mai degrabă ceea ce îi ţinea împreună era faptul 
că tânjeau după onoare şi respectul altor bărbaţi. Mândria, 
deci. Iar în acest moment erau mândri că aveau puterea să 
târască două femei afară din casă, mândri că o sfidau pe 
una dintre cele mai importante lemei din Basilica; păreau 


atât de măreţi văzuţi prin ochii tovarăşilor lor. Într-adevăr, 
toate conexiunile dintre ei erau pe moment legate de 
respectul pe care simțeau că îl câştigă prin acţiunile lor. 

Atât de fragil. Hushidh n-ar fi trebuit decât să întindă 
mâna şi ar fi rupt uşor legăturile dintre aceşti bărbaţi. L-ar 
fi lăsat pe Rashgallivak singur şi lipsit de ajutor. Şi chiar 
dacă Rasa îi cerea să nu facă asta, în clipa aceea simţea 
mult mai adânc relaţia ei cu Sevet şi Kokor, căci acele fete o 
chinuiseră, îi fuseseră duşmance, iar acum avea şansa de a 
deveni salvatoarea lor, de a le elibera, şi ele ar fi ştiut că ea 
o făcuse. Astfel şi-ar vindeca una dintre cele mai adânci răni 
ale inimii ei; ce însemna porunca Rasei comparativ cu acea 
nevoie? 

Ştiu exact de ce acţiona atunci când trecu la fapte - atât 
de bine se înţelegea pe sine însăşi, căci fiind oracol ea îşi 
vedea propriile conexiuni cu lumea înconjurătoare - şi 
totuşi acţionă, pentru că astfel era ea în acea clipă, 
puternica salvatoare care avea forţa să se opună acelor 
bărbaţi puternici. 

Aşadar vorbi şi îi făcu să dea înapoi. Nu din cauza 
cuvintelor pe care le rostea; nu exista nici o incantaţie 
magică prin care să se desfacă legăturile care îi uneau. 
Tonul ei dispreţuitor, chipul, trupul, toate dădură cuvintelor 
forţa să lovească în inima fiecărui soldat şi să-i facă să 
creadă că sunt singuri, că ceilalţi bărbaţi nu simțeau decât 
dezgust pentru ceea ce făceau. 

— Unde e onoarea voastră când o luaţi pe femeia asta 
rănită de lângă mama ei? le zise. Babuinii din sălbăticie au 
mai multă bărbăţie decât voi, fiindcă mamele pot avea 
încredere să-şi lase puii cu masculii tribului. 

Bietul Rash. Auzi vorbele şi crezu că o va contra pe 
Hushidh certându-se cu ea. Nu-şi dădu seama că, toţi 
bărbaţii fiind prinşi în reţeaua poveştii pe care ca o ţesea în 
jurul lor, fiecare cuvânt spus de el nu făcea decât să-i 
îndepărteze de el, căci le apărea din ce în ce mai slab şi mai 
laş cu fiecare sunet scos. 


— Taci, femeie! Oamenii ăştia sunt soldaţi care îşi fac 
datoria... 

— O datorie de laşi. Uitaţi-vă ce v-a pus să faceţi acest aşa- 
zis bărbat. V-a transformat în şobolani murdari, care fură 
frumuseţea luminoasă şi strălucitoare şi o târăsc în vizuina 
lui, unde o să vă acopere cu excremente şi o să numească 
asta glorie. 

Întâi unul, apoi altul, le dădură drumul lui Sevet şi Kokor. 
Sevet căzu imediat în genunchi, suspinând în tăcere. Însă 
Kokor făcu o paradă extrem de convingătoare de dispreţ şi 
scârbă, scuturându-se şi încercând în van să şteargă 
amintirea atingerii soldaţilor de pe braţele ei. 

— Vedeţi ce dezgustate sunt frumoasele. Asta a făcut 
Rashgallivak din voi. Nişte viermi, nişte râme, pentru că îl 
urmaţi. Unde o să vă duceţi ca să redeveniţi bărbaţi? Cum 
veţi găsi o cale să vă curăţaţi? Trebuie să existe un loc unde 
să vă ascundeţi de ruşinea voastră. Fugiţi şi găsiţi-l, mici 
râme; îngropaţi-vă adânc şi vedeţi dacă vă puteţi ascunde 
umilinţa! Credeţi că măştile alea vă fac să păreţi puternici? 
Nu fac decât sa vă marcheze drept servitori ai unui ţânţar 
demn de dispreţ. Servitori ai unui nimic. 

Unul dintre soldaţi îşi scoase pelerina care crea imaginea 
holografică prin care îşi ascunsese până atunci faţa. Era un 
bărbat banal, cu aspect mai curând neîngrijit, neras, 
oarecum stupid şi foarte speriat - avea ochii mari şi plini de 
lacrimi. 

— Uitaţi-vă, zise Hushidh. Asta a făcut Rashgallivak din 
voi. 

— Pune-ţi masca la loc! răcni Rashgallivak. Vă ordon să 
duceţi femeile astea în casa lui Gaballufix. 

— la ascultaţi-l. El nu e Gaballufix. De ce să-l urmaţi pe el? 

Acesta fu ultimul impuls. Majoritatea celorlalţi soldaţi îşi 
scoaseră măştile, lăsând mantiile holografice în pragul casei 
Rasei în timp ce se îndepărtau împleticit, fugind de scena 
umilirii lor. 


Rash rămase singur în uşă. Acum întreaga scenă se 
schimbase. Nu era nevoie să fii oracol ca să observi că Rasa 
avea acum toată puterea şi măreţia, iar el era neajutorat, 
slab, singur. Cobori ochii la costumele de la picioarele lui. 

— Foarte bine, zise Hushidh. Ascunde-ţi faţa. Nimeni nu 
mai vrea s-o vadă, şi cu atât mai puţin tu. 

lar el aşa făcu, se aplecă, luă una din mantii şi şi-o aruncă 
pe umeri; căldura şi magnetismul corpului activară 
costumul care era încă funcţional, şi dintr-odată nu mai 
exista Rashgallivak, ci aceeaşi imagine uniformă de falsă 
masculinitate pe care o purtaseră toţi soldaţii lui Gaballufix. 
Apoi se întoarse şi fugi, ca oamenii lui, cu aceeaşi curbură a 
umerilor reflectând înfrângerea. Nici un babuin bătut de un 
rival nu ar fi apărut mai mizerabil decât corpul lui fugind. 

Hushidh simţi reţeaua de respect care se forma în jurul ei; 
o gâdila, ştiind că obținuse admiraţia fetelor şi femeilor din 
casă - şi mai ales a lui Sevet şi Kokor. Kokor, frivola, care 
acum se uita la ea cu o expresie stupidă de venerație. lar 
Sevet, care atâţia ani îşi bătuse cu cruzime joc de ea, o 
privea cu ochi plini de lacrimi, cu mâinile întinse către ea ca 
în rugăciune, cu buzele străduindu-se să rostească 
mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc. 

— Ce-ai făcut? şopti Rasa. 

Hushidh abia dacă înţelese întrebarea. Era evident ceea 
ce făcuse. 

— Am înfrânt puterea lui Rashgallivak, răspunse. Acum nu 
mai reprezintă o ameninţare pentru tine. 

— Prostuţo! Sunt mii de astfel de ticăloşi în Basilica. Mii, şi 
acum singurul om care ar fi putut să-i stăpânească, oricât 
de slab ar fi fost, omul ăsta e ruinat. Până la căderea nopţii, 
soldaţii vor scăpa de sub control, şi atunci cine îi va mai 
opri? 

Tot sentimentul ei de împlinire dispăru imediat. Ştia că 
Rasa avea dreptate. Oricât de clar ar fi văzut Hushidh 
momentul prezent, nu privise în viitor ca să anticipeze 
consecinţele extinse ale actului său. Acei oameni nu vor mai 


fi uniţi prin legăturile lor de onoare, căci nu va mai părea 
onorabil să-l slujească pe Rashgallivak. Şi atunci ce vor 
face? Vor rătăci liberi prin oraş, soldaţi dornici să-şi 
demonstreze forţa şi puterile, şi nici o autoritate nu-i va mai 
îndrepta spre un scop util. 

Hushidh îşi amintea filmele cu maimuțe etalându-şi forţa, 
agitând crengi, atacându-se una pe alta, doborând pe 
oricine era slab, pe oricine se afla în apropiere. Bărbaţii 
dezlănţuiţi puteau fi mult, mult mai periculoşi. 

— Aduceţi-le înăuntru pe fiicele mele, le spuse Rasa 
celorlalte. Apoi treceţi la treabă şi blocaţi obloanele la 
ferestre. Închideţi complet casa. Ca şi când ar veni furtuna. 
Căci aşa şi este. 

După aceea trecu peste prag, printre cele două fiice ale ei. 

— Unde te duci, mamă? scânci Kokor. Nu ne părăsi! 

— Trebuie să le avertizez pe femeile din oraş. În seara asta 
monstrul e liber pe străzi. Garda nu va avea putere să-i 
stăpânească. Trebuie să pună în siguranţă tot ce pot şi apoi 
să se ferească de focurile care vor izbucni în noapte. 

Trupele lui Moozh erau epuizate, dar când, după-amiaza 
târziu, traversară o trecătoare şi zăriră fum în depărtare, 
paşii lor căpătară o nouă vigoare. Ştiau la fel de bine ca el 
că un oraş în flăcări nu este capabil să se apere. În plus, 
erau conştienţi că realizaseră ceva remarcabil parcurgând 
o asemenea distanţă pe jos. Chiar dacă erau numai o mie, 
ştiau că dacă ieşeau victorioşi numele lor vor trăi veşnic, 
dacă nu individual, cel puţin consideraţi Cei O Mie ai lui 
Moozh. Aproape că îşi auzeau nepoţii întrebându-i: E 
adevărat că aţi mărşăluit de la Khlam la Basilica în două zile 
şi aţi cucerit oraşul în aceeaşi noapte, fără odihnă şi fără să 
pierdeţi vreun om? 

Bineînţeles, această ultimă parte a poveştii nu era încă 
bătută în cuie. Cine ştie cum era în realitate situaţia în 
Basilica, Dacă soldaţii lui Gaballufix îşi consolidaseră deja 
poziţia în interiorul oraşului şi acum erau pregătiţi să-l 
apere? Goraynii ştiau bine că abia mai aveau hrană pentru 


o masă; dacă nu cucereau oraşul în acea seară, în întuneric, 
ar fi fost nevoiţi să-şi întrerupă postul de dimineaţă şi să 
atace oraşul la lumina zilei - sau să fugă umiliţi jos în 
Oraşele din Câmpie, unde duşmanii lor ar fi văzut cât de 
puţini erau în realitate şi i-ar fi spulberat înainte de a 
ajunge înapoi în nord. Da, victoria era posibilă - dar de 
asemenea era esenţială, şi trebuia să fie obţinută în acest 
moment. 

Atunci de ce erau atât de încrezători, când disperarea ar fi 
fost mai uşor de înţeles? Pentru că erau Cei O Mie ai lui 
Moozh, iar el nu fusese niciodată învins. Nu exista un 
general mai bun în toată istoria Goraynilor. Avea grijă de 
oamenii lui; îşi învingea duşmanii nu prin desfăşurarea de 
forţe în asalturi sângeroase, ci prin manevre şi lovituri 
rapide şi abile, izolând inamicul, tăindu-i liniile de 
aprovizionare, divizându-i efectivele şi dezorientând astfel 
generalii adverşi, care începeau să-şi asume riscuri 
prosteşti numai pentru ca bătălia să se termine şi să 
sfârşească acel înspăimântător balet interminabil. Soldaţii 
numeau marşurile lungi „Dansul cu Moozh”; ştiau că, 
extenuându-le picioarele, Moozh le salva yatsa. O, da, îl 
iubeau - îi făcea victorioşi fără să trimită prea mulţi dintre 
ei acasă sub formă de mici săculeţe cu cenuşă. 

Existau chiar şoapte în rândurile lor cum că el ar fi 
adevărata reîncarnare a lui Dumnezeu, şi chiar dacă în mod 
normal nimeni nu ar fi spus aşa ceva cu voce tare - cel puţin 
nu când puteau fi auziţi de un mediator - în timpul 
marşului, fără nici un mediator printre ei, şoaptele deveniră 
mult mai frecvente. Individul ăla cu fundul gras din Gollod 
nu era încarnarea lui Dumnezeu, nu într-o lume în care 
exista un bărbat adevărat ca Vozmuzhalnoy Vozmozhno! 

La un kilometru depărtare de Basilica se auzeau deja o 
parte dintre sunetele care veneau dinspre oraş - ţipete în 
general, purtate de vântul care acum sufla fumul înspre ei. 
Ordinul străbătu rândurile: 'Tăiaţi crengi, cel puţin zece 
pentru fiecare, ca să aprindem destul de multe focuri de 


tabără pentru ca inamicul să creadă că suntem o sută de 
mii. Doborâră şi sfâşiară copacii de pe marginea drumului, 
apoi îl urmară pe Moozh pe o cărare şerpuită din munte 
până în deşert. Lumina lunii era un ghid amăgitor, în special 
cum erau încărcaţi cu poverile de crengi, dar cu toate că 
mulţi oameni căzură fură puţini răniţi, şi la adăpostul 
întunericului se răspândiră în deşert, îndepărtându-se mult 
unul de altul, lăsând spaţii largi între grupurile de oameni. 
Acolo ridicară grămezi de crengi şi la sunetul unei trompete 
- cine ar fi putut s-o audă din oraş? - aprinseră toate 
focurile. Apoi, lăsând câte un om la fiecare foc de tabără, 
care să adauge lemne şi să păstreze flăcările vii, restul 
oştirii se adună în spatele lui Moozh şi se îndreptară în 
marş, de data asta ordonaţi pe patru coloane, ca şi cum ar fi 
fost avangarda îndrăzneață a unei armate imense, pe un 
drum neted şi larg care ducea la o deschidere între zidurile 
înalte ale cetăţii. 

Chiar înainte de a ajunge la ziduri, se pomeniră în mijlocul 
unui veritabil oraş. Erau acolo bărbaţi care alergau şi 
strigau - mulţi dintre ei evident suprasaturaţi de vin - dar 
când văzură armata lui Moozh mărşăluind pe strada lor 
tăcură şi se ascunseră în umbră. Dacă vreunora dintre 
Gorayni le lipsise până atunci încrederea, şi-o câştigară 
acum, căci era limpede că bărbaţii din Basilica nu aveau 
vână de războinici. Curajul lor nu era nimic altceva decât 
bravura unor beţivi. 

Apropiindu-se de poartă, auziră zăngănitul de metal pe 
metal care sugera o bătălie încrâncenată. De pe o 
ridicătură văzură lupta desfăşurându-se între nişte bărbaţi 
îmbrăcaţi în aceeaşi uniformă ca a asasinului pe care îl 
ucisese Moozh şi alţi bărbaţi care erau îngrozitor de 
identici - nu numai hainele lor, ci chiar feţele erau la fel! 

Cuvintele străbătură coloanele: Oamenii în uniforma gărzii 
basilicane vor fi probabil aliaţii noştri; adevărații duşmani 
sunt cei cu măşti. Dar să nu-l ucideţi pe niciunul până nu dă 
Moozh ordinul. 


Ajunseră în zona plată şi liberă din faţa porţii, şi se 
despărţiră rapid, două şiruri la stânga, două la dreapta, 
până formară un semicerc înconjurând poarta. În centrul 
semicercului stătea Moozh însuşi. 

— Gorayni, scoateţi-vă armele! 

Strigă ordinul - evident intenţiona să fie auzit mai mult de 
oamenii care se luptau la poartă, decât de propria lui oaste, 
care în mod normal ar fi primit ordinul printr-o şoaptă în 
lungul rândurilor. 

Bătălia de la poartă slăbi. Oamenii în uniformele gărzii 
basilicane - puţini şi totuşi opuneau o rezistenţă atât de 
curajoasă - văzură trupele Goraynilor şi fură copleşiţi de 
disperare. Se retraseră lângă zid, nesiguri cu care dintre 
duşmani trebuiau să lupte, dar siguri de un singur lucru: nu 
aveau să supravieţuiască. 

În mijlocul porţii, după ce adversarii lor se retrăseseră, 
oamenii cu măşti se opriră şi ei, neştiind ce să facă în 
continuare. 

— Noi suntem Gorayni. Am venit să ajutăm Basilica, nu să 
o cucerim! strigă Moozh. Uitaţi-vă spre deşert şi o să vedeţi 
armata pe care am fi putut-o aduce la porţile oraşului 
vostru! 

Moozh îşi alesese bine poarta - de acolo, toţi basilicanii, 
atât gărzile, cât şi mercenarii Palwashantu, vedeau focurile 
de tabără, cel puţin o sută, răspândite în deşert. 

— Şi totuşi i-am adus numai pe aceşti cinci sute! 

Bineînţeles, minţea în privinţa numărului; oamenii lui 
zâmbiră în sinea lor ştiind că de data asta exagerase numai 
cu patru sute, şi nu cu patruzeci de mii, minciuna lui cea 
mai obişnuită. 

— Suntem aici să întrebăm dacă Oraşul Femeilor, Oraşul 
Păcii, are nevoie de serviciile noastre ca să ajutăm la 
domolirea unor tulburări interne. Vom intra, vom ajuta 
oraşul aşa cum doriţi şi vom pleca după ce ne vom îndeplini 
misiunea. Asta vorbesc în numele Generalului 
Vozmuzhalnoy Vozmozhno! 


Nu avea nici un motiv să le spună că cel mai temut general 
din teritoriile de vest ale Mării Dintre Pământuri se afla în 
faţa porţilor lor cu sabia în teacă şi numai nouă sute de 
oameni care să-l susţină. Lasă-i să creadă că generalul în 
persoană se afla cu zeci de mii de soldaţi în corturile din 
jurul focurilor din deşert! 

— Domnule! strigă un gardian. Vedeţi cum stau lucrurile! 
Noi suntem paznicii oraşului, dar cum să aflăm care este 
voinţa consiliului dacă ne luptăm pentru vieţile noastre cu 
aceşti criminali turbaţi! 

— Noi suntem acum stăpânii Basilicăi! răcni unul dintre 
identicii mercenari Palwashantu. Nu mai primim ordine de 
la femei! Nu mai suntem siliţi să locuim afară din oraşul 
care e al nostru de drept! Acum noi conducem oraşul în 
numele lui Gaballufix! 

— Gaballufix e mort! zbieră ofiţerul gărzii. Voi nu aveţi nici 
un conducător! 

— În numele lui Gaballufix, oraşul e al nostru! 

Mercenarii îşi agitară armele şi scandară. 

— Oameni ai lui Gaballufix! strigă Moozh. Am auzit de 
numele conducătorului vostru căzut! 

Mercenarii izbucniră din nou în urale. 

— Ştim cum să-l onorăm pe Gaballufix! continuă Moozh. 
Veniţi la noi, alături de noi, şi vă vom da oraşul pe care îl 
meritaţi! 

Cu urale, mercenarii se scurseră dinspre poartă spre 
Gorayni. Gărzile basilicane se retraseră lângă ziduri, cu 
armele pregătite. Unii începură să se furişeze în dreapta 
sau în stânga, sperând să scape, dar, spre meritul lor, 
majoritatea gărzilor rămaseră la locurile lor, pregătiţi să-şi 
încheie vieţile la datorie. Cei O Mie ai lui Moozh notară 
faptul; îi vor trata pe paznici cu respect, dacă se va ajunge 
la o răfuială între ei. 

Cât despre mercenari, cei aflaţi mai aproape de Gorayni 
veniră cu garda jos, pregătindu-se să-i îmbrăţişeze pe nou- 
veniţi ca pe nişte fraţi. Dar descoperiră că săbiile, lâncile şi 


arcurile erau îndreptate către ei, iar confuzia se extinse de 
la margine spre centrul mulţimii. 

Moozh încă se găsea acolo unde stătuse tot timpul, numai 
că era înconjurat acum de mercenari, izolat de oamenii lui. 
Nu părea deloc alarmat, cu toate că ai săi deveniseră puţin 
mai nervoşi. Spre consternarea lor, începu să-şi croiască 
drum prin mulţime nu spre ei, ci spre poartă, îndepărtându- 
se. Mercenarii păreau mulţumiţi - era un semn că 
intenţiona să-i conducă. 

Moozh ajunse în zona goală din centrul porţii, cu spatele la 
mercenari. 

— Ah, Basilica, rosti el - tare, dar nu cu glas de comandă. 
Cât de des am visat să stau la porţile tale şi să-ţi văd 
frumuseţile cu propriii mei ochi! 

Apoi se întoarse cu faţa spre ofiţerul gărzii, care stătea în 
postul iui la poartă, cu arma scoasă. 1 se adresă liniştit. 

— Prietene, Basilica ar considera un mare serviciu dacă 
aceste sute de gemeni urâţi ar muri acum, aici? 

— Da, aşa cred, zise ofiţerul, din nou confuz, dar şi 
bucurându-se de noua speranţă. 

Moozh se întoarse spre mulţime - şi spre oamenii lui din 
spate. 

— Cei care iubesc numele lui Gaballufix, să ridice sabia! 

Majoritatea - mai puţin cei mai prudenţi - ridicară armele. 
Imediat Moozh îşi trase sabia din teacă. 

Acesta era semnalul. Trei sute de săgeți fură eliberate 
dintr-odată, şi fiecare bărbat de la marginea mulţimii - cu 
armele convenabil ridicate astfel încât fiecare săgeată să le 
nimerească trupul - căzură, cei mai mulţi dintre ei 
străpunşi de mai multe ori. Apoi, eu un strigăt tunător, 
Goraynii se năpustiră asupra mercenarilor rămaşi şi în 
două-trei minute măcelul se termină. Îşi reluară imediat 
formaţia, stând în faţa cadavrelor duşmanilor căzuţi. 

Moozh se întoarse spre ofiţerul gărzii. 

— Cum vă numiţi, domnule? 

— Căpitan Bitanke, domnule. 


— Căpitan Bitanke, întreb din nou: Basilica ar primi cu 
bucurie intervenţia noastră pentru a ajuta la reinstaurarea 
ordinii pe aceste străzi frumoase? Am aici o scrisoare de la 
Doamna Rasa; numele ei vă este cunoscut? 

— Da, îmi este. 

— Ea mi-a scris cerând întăriri pentru oraşul ei. Am venit, 
şi acum cu respect vă cer permisiunea să-i aduc pe aceşti 
oameni dincolo de porţi, pentru a servi drept trupe 
auxiliare în efortul vostru de a controla violenţa pe străzi. 

Bitanke făcu o plecăciune, apoi deschise cabina de la 
poartă şi păşi înăuntru. Moozh vedea că introducea ceva 
într-un computer. După câteva clipe ieşi. 

— Domnule, le-am povestit ce s-a întâmplat aici. Situaţia în 
oraş e disperată şi, întrucât veniţi în numele Doamnei Rasa 
şi v-aţi dovedit dorinţa de a-i înfrânge pe duşmanii noştri, 
consiliul oraşului şi garda vă invită să intraţi. lemporar 
sunteţi sub comanda mea directă, dacă acceptaţi pe cineva 
cu un rang mic ca al meu, până când se va aranja un sistem 
mai organizat. 

— Domnule, nu rangul dumneavoastră, ci curajul şi 
onoarea mă îndeamnă să vă salut, şi din acest motiv vă 
accept conducerea, zise Moozh. Pot să sugerez să-mi 
desfăşor oamenii în grupe de câte şase şi să-i autorizez să 
se ocupe de orice persoană care se comportă anarhic. În 
toate cazurile, cei care poartă uniforma voastră vor fi 
respectaţi; orice alt bărbat descoperit că poartă arme sau 
este violent faţă de noi sau faţă de vreo femeie din oraş va fi 
ucis pe loc şi spânzurat într-un loc public pentru a potoli pe 
viitor orice intenţie de rezistenţă a altora! 

— Nu ştiu ce să spun despre spânzurare, domnule. 

— Foarte bine, avem ordinele! 

Ignorând ezitarea lui Bitanke, Moozh se întoarse spre 
soldaţii săi. 

— Bărbaţi Gorayni, câte şase! 

Imediat formaţia se modifică şi apărură o sută cincizeci de 
echipe a câte şase oameni fiecare. 


— Nu faceţi nici un rău femeilor! şi pe oricine găsiţi cu 
masca aia scârboasă spânzuraţi-l, cu tot cu mască, până 
când n-o să mai îndrăznească nimeni s-o poarte, fie noapte, 
fie zi! 

— Domnule, eu cred... 

Dar Moozh flutura deja braţul şi soldaţii lui intrau în marş 
în oraş. Căpitanul se apropie, probabil să protesteze, dar 
Generalul îl întâmpină cu o îmbrăţişare care schimbă cursul 
conversaţiei. 

— Te rog, prietene - ştiu că oamenii voştri sunt epuizați, 
dar n-ar putea fi folosiţi în mod util? De exemplu, consider 
că satul ăla din afara porţilor ar avea nevoie de puţină 
curăţenie. Cât despre noi doi, să mergem la autorităţi, ca să 
primesc ordinele consiliului oraşului. 

Orice presimţiri ar fi avut căpitanul Bitanke, ele fură 
măturate de îmbrăţişarea şi zâmbetul lui Moozh. Dădu 
ordinele şi oamenii lui se răspândiră prin Dogtown. După 
aceea Generalul îl urmă în oraş. 

— În timp ce oamenii mei reinstaurează ordinea, trebuie 
să ne îngrijim de stingerea focurilor. E posibil să-i chemi pe 
ceilalţi gardieni prin computer? 

— Da, domnule. 

— Nu-i treaba mea să-ţi spun ce să faci, dar dacă oamenii 
mei îi protejează pe pompieri, poate reuşim să împiedicăm 
Basilica să ardă până în zori. 

— Credeţi că ceilalţi soldaţi ar veni să ajute? 

Moozh râse. 

— O, Generalul Vozmuzhalnoy Vozmozhno n-ar permite 
niciodată. Dacă o asemenea armată ar apărea la porţile 
voastre, cineva din Basilica s-ar putea teme că intenţionăm 
să cucerim oraşul. Suntem aici să vă acordăm protecţia 
noastră, nu să stăpânim peste voi, prietene! Aşa că nu mai 
aduc alţi oameni în afara acestor cinci sute. 

— Probabil că Sufletul Suprem v-a trimis, domnule. 

— Trebuie să-i mulţumeşti Doamnei Rasa. Ei şi unui bărbat 
curajos din rândurile voastre, pe nume, cred, Smelost. 


— Smelost, şopti Bitanke. A fost un bun prieten al meu. 

— Atunci mă bucură să-ţi spun că a fost primit cu cinste de 
Generalul Vozmuzhalnoy Vozmozhno, care nu a pierdut 
timpul şi a acţionat pe baza informaţiilor lui, venind în 
ajutorul oraşului. 

— Aţi sosit la timp. A început seara trecută şi a continuat 
întreaga zi, şi mă temeam că dimineaţa de mâine va găsi 
oraşul prefăcut în cenuşă şi toate bunele femei din Basilica 
prăbuşite în disperare, sau mai rău. 

— Întotdeauna mă bucur să fiu mesagerul speranţei, zise 
Moozh. 

Mergeau pe o stradă cu case şi magazine pe ambele părţi. 
Totuşi, nimic nu mişca şi luminile străluceau la etajele 
superioare. Singurul semn că revolta ajunsese şi aici erau 
cioburile de sticlă din stradă ferestrele sparte ale 
magazinelor şi trupurile mercenarilor morţi, purtând încă 
măştile holografice, care atârnau de balcoane. Bitanke se 
uită la ei cu tristeţe. 

— Cât timp rămân active măştile? 

— Până se răceşte trupul, presupun. Am auzit că le 
declanşează căldura şi magnetismul corpului. 

— Aha, făcu Moozh. 

— Pot să întreb... ce sunt... cum au reuşit oamenii voştri 
să-i spânzure? Nu văd frânghii şi nu există dispozitive 
pentru spânzurat oamenii pe străzi. 

— Nu sunt sigur. Hai să scoatem mantia de pe unul şi să 
vedem. 

Cu grijă, Bitanke se întinse şi trase mantia celui mai 
apropiat cadavru atârnat. Când se desprinse, holograma 
păli imediat şi se vedea uşor că trupul fusese fixat de perete 
cu un cuţit solid trecut prin gât. 

— Crezi că e cuțitul lui? 

— Presupun că da, răspunse Bitanke. 

— Nu-i o treabă prea bună, zise Moozh, împingând puţin 
corpul. Îndrăznesc să spun că dacă bate puţin vântul la 
noapte toţi ăştia vor cădea până dimineaţa. O să trebuiască 


să-i îndepărtăm cât de repede, altfel vom avea probleme cu 
câinii. 

— Da, domnule. 

— N-ai văzut niciodată un mort? Pare să-ţi fie rău. 

— Oh, am mai văzut morţi, domnule. Doar că n-am mai 
auzit să fie... trataţi în felul ăsta... Aş fi vrut ca oamenii 
voştri să nu... 

— Aiurea. Cadavrele astea atârnate sunt ca nişte întăriri. 
Orice răzvrătit pe care l-au ratat oamenii mei - probabil că 
sunt unii care foloseau toaleta, nu-i aşa? - are să iasă, osă 
vadă cât e de linişte, o să observe cadavrele şi voinţa de 
luptă o să-l părăsească. 

Bitanke chicoti. 

— Îmi imaginez. 

— Vezi? E un fel de a le permite băieţilor să se revanşeze 
pentru pagubele pe care le-au provocat, păzind străzile 
toată noaptea în locul nostru. Corectează-mă dacă greşesc, 
căpitane Bitanke, dar nimeni n-o să verse prea multe 
lacrimi pentru ei, nu-i aşa? 

În mai puţin de o oră, Moozh se întâlni cu consiliul 
oraşului. Între timp, cei o sută de soldaţi care se îngrijiseră 
de focurile de tabără îşi ocupară poziţiile la toate porţile 
oraşului alăturându-se gardienilor în cele câteva cazuri în 
care aceştia se aflau la post. Nu apăru nici un incident între 
ei; nici un soldat Gorayni nu se luă la bătaie cu vreunul 
dintre paznicii oraşului. 

Întâlnirea lui Moozh cu consiliul oraşului fu paşnică şi se 
ajunse la un acord ferm prin care i se permitea accesul total 
în toate cartierele - chiar şi în acelea care în mod normal 
erau rezervate numai femeilor, deoarece acolo izbucniseră 
cele mai puternice incendii şi jefuitorii erau cei mai 
dezlănţuiţi - dar după două zile şi jumătate trebuia să-şi 
retragă oamenii în cartierele din afara porţilor, unde aveau 
să fie bine aprovizionaţi şi recompensaţi din trezoreria 
oraşului. Era o alianţă minunată, încărcată de complimente 
şi recunoştinţă pornită din inimă. 


Timp de câteva zile, puţine persoane din Basilica 
înţeleseră, dar din clipa când Moozh părăsi întrunirea 
cucerirea oraşului era completă. 

Nafai vorbi cât mai puţin posibil cu Elya şi Meb pe drumul 
de întoarcere în Basilica. Tăcerea lui nu-i făcu mai 
binevoitori faţă de el, dar asta însemna că nu era nevoit să 
se certe cu ei, sau să execute vreun dans verbal ca să evite 
o ceartă. Îşi putea păstra gândurile pentru el. 

Putea vorbi cu Sufletul Suprem. 

De parcă ar fi contat ce îi spunea el bătrânului computer. 
Timp de câteva zile îşi imaginase că lucrau împreună. 
Sufletul Suprem îi arătase amintirile lui despre Pământ, îi 
explicase scopul său în lume, încercarea de a împiedica 
planeta Harmony de a repeta istoria nefericită, 
autodistructivă, a Pământului. Nafai fusese de acord să 
servească acestui scop. Nafai se ridicase asupra unui om 
beat pe stradă - duşmanul lui - şi nu i-ar fi trecut niciodată 
prin minte să omoare omul care zăcea acolo neajutorat. Dar 
Sufletul Suprem îi ceruse s-o facă şi el se supusese. Nu 
pentru că Gaballufix era el însuşi un criminal care merita să 
moară. Atunci de ce? Pentru că Nafai credea în Sufletul 
Suprem, fusese de acord că omorându-l pe acel om ajuta la 
salvarea întregii lumi. 

Şi, înfăptuind crima, pătându-şi de sânge propriile mâini 
de dragul cauzei, unde era Sufletul Suprem? Îşi imaginase 
că exista acum o relaţie specială între ei. Nu fusese acel 
moment când Catalogul le vorbise pentru prima dată lui, 
Tatei şi lui Issib? Tata şi Issib înţelesesem numai parţial 
mesajul Sufletului Suprem - prinseseră ideea că intenţiona 
să-i conducă într-o lungă călătorie către un loc minunat, 
unde Issib îşi va putea folosi din nou flotoarele şi nu va mai 
fi legat de scaun. Însă Nafai înţelesese că locul în care voia 
să-i ducă Sufletul Suprem nu era pe planeta Harmony - că 
voia să-i ducă înapoi pe Pământ. După patruzeci de milioane 
de ani, acasă pe Pământ. 


Însă de atunci Catalogul nu mai fusese altceva decât un 
ghid printr-o imensă bază de date. Tata şi Issib studiau, şi 
Nafai împreună cu ei, dar tot timpul el aştepta un cuvânt - 
adresat tuturor sau numai lui. Poate un mesaj particular 
special, o vorbă de încurajare. Ceva care să împlinească 
promisiunea făcută atunci când Sufletul Suprem, vorbind 
prin scaunul lui Issib, spusese că îl alesese pe Nafai să-i 
conducă pe fraţii săi. 

Sunt eu cel ales, Suflet Suprem? Atunci de ce nu văd 
rezultatele favorii tale? Pentru tine m-am transformat în 
criminal şi totuşi viziunea despre soțiile noastre a primit-o 
Elemak. Şi ce a văzut el? Că ai ales-o pe Eiadh pentru el! 
Atunci mie ce favoare mi-ai făcut? Acum îi vorbeşti lui 
Elemak, care a complotat împreună cu Gaballufix, care a 
încercat să mă omoare; acum îi dai lui femeia pe care eu am 
dorit-o atât timp - de ce a primit el visul şi nu eu? Am fost 
umilit în faţa tuturor. Va trebui să înghit praful, va trebui să 
mă supun ordinelor lui Elya şi să-l slujesc după cum vrea el, 
va trebui să privesc cum o ia pe fata aceea frumoasă şi 
dulce care a animat atât timp visele mele. De ce mă urăşti, 
Suflet Suprem? Ce am făcut, decât că te-am slujit şi te-am 
ascultat? 

Cămilele urcară o pantă cu forţa lor leneşă şi Elemak le 
conduse pe marginea unei prăpăstii. Nafai privi peisajul şi 
văzu piscurile şi stâncile tăioase ca nişte cuțite şi doar ici- 
colo puţinul gri-verzui al vegetației de deşert. Sufletul 
Suprem mi-a promis viaţă, mi-a promis măreție, glorie şi 
fericire, şi iată-mă aici în deşert, urmându-mi fraţii care au 
complotat împreună cu duşmanii atei şi, intenţionat sau 
nu, au aranjat asasinarea atei. Eu l-am ajutat pe Sufletul 
Suprem să salveze viaţa atei, şi acum uite unde am ajuns. 

Da, aici ai ajuns. 

Îi luă o clipă ca să-şi dea seama că era vocea Sufletului 
Suprem, căci vorbea în mintea lui ca şi cum ar fi fost 
propriile sale gânduri. Dar el ştia, din puţinele experienţe, 


că gândul acela venea din afara lui, fie şi numai pentru că 
părea să-i răspundă. 

Îi răspunse la rândul lui Sufletului Suprem - şi nu cu vreun 
respect special. Of, aici erai, zise în sinea lui, sarcastic. M-ai 
observat iar? Sper că nu te-ai deranjat prea mult. 

Mă deranjez mult pentru tine. 

De exemplu, alegând-o pe Eiadh pentru fratele meu şi nu 
pentru mine. 

Eiadh nu e pentru tine. 

Mulţumesc pentru ajutor, spuse Nafai în tăcere. 
Mulţumesc pentru mâna mizerabilă pe care mi-ai dat-o în 
jocul cu fraţii mei. 

Nu mă descurc prea rău cu tine. 

Poate că eu nu-ţi dau aceleaşi onoruri pe care ţi le oferi tu. 
Am omorât un om pentru tine. 

Şi în fiecare moment al acestei călătorii eu îţi salvez viaţa. 

Ideea îl sperie pe Nafai. Fără să vrea, îşi îndreptă spatele 
şi privi în jurul său. 

În fiecare moment al călătoriei, eu le îndepărtez din minte 
hotărârea de a te ucide. 

Teama şi ura, ambele odată, se încleştară de gâtul şi 
măruntaiele lui. Le simţea rozând, ca nişte mici animale 
sălăşluind în interiorul lui. 

E bine că ai tăcut, spuse Sufletul Suprem. E bine că nui-ai 
provocat, că nici nu le-ai amintit măcar că te afli alături de 
ei pe drum. Căci influenţa mea asupra minţilor lor, deşi 
puternică, nu e invincibilă. Dacă furia lor împotriva ta îi 
înfierbântă, cum să-i opresc? Acum nu mai am scaunul lui 
Issib, prin care să acţionez. Nafai fu copleşit de frică, 
dorindu-şi să se întoarcă în cortul tatălui său. În acelaşi 
timp, se simţea rănit şi supărat pe fraţii săi. De ce continuă 
să mă urască? Ce rău le-am făcut? 

Prostule. Cu numai o clipă în urmă îţi doreai să te 
recompensez pentru loialitatea faţă de mine dânduc-ţi 
putere asupra fraţilor tăi. Crezi că ei nu-ţi observă ambiția? 
Cu fiecare dată când îţi vorbesc, te urăsc şi mai mult. De 


fiecare dată când chipul tatălui tău se umple de încântare 
datorită isteţimii tale, a bunătăţii tale, ei te urăsc şi mai 
mult. Şi când văd că tu îţi doreşti să ai privilegiile primului 
născut... 

Ba nu! strigă Nafai în sinea lui. Nu vreau să-l dau la o 
parte pe Elemak... Vreau ca el să mă iubească, să-mi fie un 
adevărat frate mai mare, nu acest monstru care îmi doreşte 
moartea. 

Da, vrei să te iubească... şi vrei să te respecte... şi tu vrei 
să-i iei locul. Crezi că eşti imun la instinctele tale primare? 
Eşti născut să fii masculul alfa al unei haite de animale 
inteligente, şi el la fel. Se lasă condus de această nevoie, 
dar tu, Nafai, tu nu poţi fi civilizat, nu-ţi poţi înăbuşi latura 
animalică, ca să mă ajuţi la îndeplinirea unui ţel cu mult mai 
înalt decât alegerea celui care trebuie să fie masculul 
conducător al unei cete de babuini bipezi? 

Nafai se simţi ca dezbrăcat în faţa duşmanului. Dacă nu 
sunt cu nimic mai bun decât Elemak, dacă nu sunt mai bun 
decât babuinii de lângă cortul Tatei, atunci de ce m-ai ales 
pe mine? 

Pentru că eşti mai bun, pentru că vrei să fii mai bun. 

Atunci ajută-mă. Ajută-mă să-mi ţin în frâu dorinţele 
întunecate. Şi dacă tot faci asta, ajută-l şi pe Elemak. Îmi 
amintesc de el când era mai mic. Jucăuş, iubitor, amabil. E 
mai mult decât un animal ambițios, eu ştiu că e, chiar dacă 
el uită. 

Ştiu şi eu, răspunse Sufletul Suprem. De ce crezi că i-am 
trimis acel vis lui? Ca să aibă ocazia să devină receptiv la 
glasul meu. E aproape la fel de sensibil ca tine. Dar ela ales 
de mult să mă urască, să se opună copurilor mele atunci 
când poate. Astfel că vocea mea nu a însemnat nimic pentru 
el. Însă de data asta i am spus ceea ce voia să audă. Scopul 
meu a coincis cu al lui. Cât crezi că ar fi valorat viaţa ta 
dacă ţi-aş fi arătat ţie cine trebuie să fie soţia lui? Crezi că 
ar fi luat-o pe Eiadh mergând pe mâna ta? 

Eu nu i-aş fi dat-o. 


Vezi? M-ai fi ignorat. Te-ai fi răzvrătit împotriva mea. Îţi 
zici că l-ai ucis pe Gaballufix numai pentru a mă sluji pe 
mine şi țelul meu nobil... dar tu vrei să te răzvrăteşti 
împotriva mea şi să-mi zădărniceşti țelul pentru că îţi 
doreşti o femeie care ţi-ar ruina viaţa. 

N-ai cum să ştii. Eşti un computer foarte inteligent, Suflet 
Suprem, dar nu ai cum să prevezi viitorul. 

O cunosc şi pe ea, aşa cum te cunosc pe tine, în interior. 
lar dacă o să ajungi vreodată s-o cunoşti, o să înţelegi că n- 
ar putea fi niciodată să fie soţia ta. 

Spui că are o inimă rea? 

Spun că trăieşte într-o lume al cărei centru de gravitație 
este ea însăşi. Nu are nici un ţel mai înalt decât propriile 
dorinţe. Dar tu, Nafai, n-ai să fii niciodată mulţumit decât 
dacă vei îndeplini ceva care să schimbe lumea. Eu îţi voi 
oferi asta, dacă ai răbdare să crezi în mine până o să ţi se 
întâmple. De asemenea, îţi voi da o soţie care împărtăşeşte 
acelaşi vis, care o să te ajute în loc să te distragă. 

Atunci cine este soţia mea? 

În minte îi apăru faţa lui Luet. 

Nafai se cutremură. Luet. Ea îl ajutase să fugă, îi salvase 
viaţa punându-se pe sine în mare primejdie. Îl dusese la 
lacul femeilor şi îl trecuse prin ritualuri pe care prin lege 
numai femeile au dreptul să le îndeplinească. Pentru că îl 
adusese acolo ar fi putut fi ucisă împreună cu el; în schimb, 
ea le înfruntase pe femei şi le convinsese că Sufletul 
Suprem poruncise acel lucru. Plutise alături de ea în ceaţă 
la limita dintre apele reci şi cele fierbinţi ale lacului, şi ea îl 
condusese prin Pădurea Fără Cărări, dincolo de poarta 
privată din zidul Basilicăi care, până atunci, fusese 
cunoscută numai de femei. 

Mai înainte, Luet venise în toiul nopţii la casa Tatei, mult 
departe de oraş - expunându-se unor pericole numai 
pentru a-l avertiza că duşmanii tatălui lui plănuiau să-l 
asasineze. Ea grăbise plecarea lor în sălbăticie. 


Nafai îi datora mult. Şi îi plăcea de ea, era o persoană 
bună, simplă şi dulce. Atunci de ce nu se gândea la ea ca la 
o soţie? De ce gândul îl făcea să dea înapoi? Pentru că ea 
era o vizionară în ape. 

Vizionară în ape - de aceea nu voia să se căsătorească cu 
ea. Pentru că ea avusese viziuni de la Sufletul Suprem cu 
mult timp înaintea lui; pentru că ea avea o forţă şi o 
înţelepciune la care el nici măcar nu putea spera. Pentru că 
ea era mai bună decât el în toate aspectele la care se 
gândea. Pentru că dacă ar fi devenit parteneri în această 
călătorie de întoarcere pe Pământ, ca ar fi auzit vocea 
Sufletului Suprem mai bine decât el; ar fi ştiut calea în timp 
ce el nu ar fi ştiut nimic. 

Când totul ar fi fost pentru el tăcere, ea ar fi auzit muzică; 
când el ar fi fost orb, ea ar fi văzut lumina. Nu suport să fiu 
legat de o femeie care nu are nici un motiv să mă respecte, 
pentru că orice aş face, ea va fi făcut prima, dar mai bine. 

Deci... până la urmă nu ai vrut o soţie. Ai vrut pe cineva 
care să te venereze. Înțelegerea îl făcu să roşească de 
dispreţ de sine. Aşa sunt eu? Un băiat atât de slab încât nu 
se imaginează iubind o femeie puternică? 

Chipurile lui Wetchik şi Rasa, tatăl şi mama sa, îi apărură 
în minte. Ea era o femeie puternică - probabil cea mai 
puternică din Basilica, deşi niciodată nu încercase să se 
folosească de prestigiul şi de influenţa ei ca să obţină 
puterea pentru sine. Tata devenea mai slab pentru că 
Mama era cel puţin - cel puţin - egala lui? 

Poate din această cauză nu îşi reînnoiseră căsătoria după 
naşterea iui Issib. Poate de asta Mama fusese căsătorită cu 
Gaballufix timp de câţiva ani, pentru că Tata nu reuşise să-şi 
înghită orgoliul suficient cât să aibă o căsnicie fericită 
alături de o femeie atât de puternică şi inteligentă. 

Şi totuşi ea revenise la Tata, şi Iata revenise la ea. Nafai 
fusese copilul născut pentru a-şi pecetlui căsătoria. lar de 
atunci şi-o reînnoiseră an de an, fără ca măcar să-şi pună la 
îndoială ataşamentul reciproc. Ce se schimbase? Nimic - 


Mama nu trebuise să se coboare pentru a face parte din 
viaţa atei, iar el nu trebuise să o domine ca să facă parte 
din viaţa ei Dominația nu funcţiona în nici o direcţie; 
Wetchik fusese întotdeauna un om pe picioarele lui şi Rasa 
nu simţise niciodată nevoia să-l conducă. 

În mintea lui chipurile părinţilor se topiră şi deveniră unul 
singur. Pentru o clipă, îl recunoscu ca fiind al Tatei; apoi, 
fără să se schimbe deloc, chipul deveni limpede cel al 
Mamei. 

Înţeleg, zise în tăcere. Ei sunt o singură persoană. Ce 
contează care dintre ei se întâmplă să fie vocea, ale cărui 
mâini se întâmplă să acţioneze? Nici unui nu este deasupra 
celuilalt. Sunt împreună şi nu se pune problema rivalităţii 
între ei. 

Voi găsi un asemenea partener în Luet? Aş suporta ca ea 
să audă Sufletul Suprem, dar eu nu? Chiar şi acum 
clocotesc fiindcă Elya a avut un vis adevărat; aş asculta 
visele lui Luet fără să fiu invidios? 

Dar ea? Mă va accepta? Aproape imediat se ruşină de 
ultima întrebare. Îl acceptase deja. Îl dusese la lacul 
femeilor. Din câte ştia, ea îi dăduse tot ce avea, tot ce 
însemna ea, fără ezitare. El era cel gelos şi temător. 

Ea era curajoasă şi generoasă. 

Întrebarea nu e dacă eu aş putea trăi cu ea. Întrebarea 
este, sunt eu vrednic să fiu partenerul unei asemenea 
femei? 

Simţi o căldură vibrantă străbătându-l, ca şi cum ar fi fost 
inundat de lumină. Da, spuse Sufletul Suprem în mintea lui. 
Da, aceasta este întrebarea. Aceasta este întrebarea. 
Aceasta este întrebarea. 

Şi atunci transa comuniunii cu Sufletul Suprem se sfârşi, 
iar Nafai deveni deodată conştient de ceea ce se afla în 
jurul lui. Nimic nu se schimbase - Meb şi Klya deschideau 
drumul, cămilele mergând greoi în urma lor. Sudoarea i se 
scurgea pe trup; cămila se legăna sub el; aerul uscat al 


deşertului ardea cu fiecare inspiraţie care îi pătrundea în 
COrp. 

Ţine-mă în viaţă, zise Nafai. Ţine-mă în viaţă suficient de 
mult ca să învăţ cum să convieţuiesc cu o femeie care este 
mai bună şi mai puternică decât mine. Destul ca să mă 
împac cu fraţii mei. Destul ca să ajung un om bun aşa cum e 
tatăl meu, şi la fel de bun ca mama mea. 

Dacă pot, am s-o fac. Promisiunea suna ca o voce în capul 
său. 

Şi dacă eu pot, o voi face repede. Voi deveni repede 
vrednic. 

SOȚIILE. 

Visul geneticienei. 

Shedemei se trezi din vis şi vru să-l povestească cuiva, dar 
nu era nimeni acolo în afară de ea. Nimeni, totuşi trebuia să 
povestească. Fusese prea puternic şi real; trebuia relatat, 
de teamă că dacă nu spunea ceea ce văzuse îi va dispărea 
din amintire, aşa cum dispăreau majoritatea viselor. Pentru 
prima dată îşi dori să fi avut un soţ. Cineva care să fie nevoit 
să o asculte, chiar dacă tot ce ar fi făcut ar fi fost să 
mormăie şi să se întoarcă pe partea cealaltă să doarmă. Ei 
i-ar fi ajutat să vorbească cu voce tare. 

Dar, oricum, unde să doarmă un soţ în dezordinea din 
camerele ei? Abia avea loc pentru patul ei. Ce rămânea era 
destinat cercetărilor ei. Mesele de laborator, bazinele şi 
concasoarele, vasele şi eprubetele, chiuvetele şi 
congelatoarele. Şi, deasupra tuturor, imensele cutii 
deshidratante aliniate pe pereţi, pline cu seminţe şi 
embrioni uscați, păstrând eşantioanele din fiecare stadiu al 
cercetării, redundant ca orice mecanism natural care 
creează şi controlează o modificare genetică. 

Deşi avea numai douăzeci şi şase de ani, reputaţia ei 
printre savanții din domeniul ei era recunoscută în toată 
lumea. Era singurul gen de celebritate care conta pentru 
ea. Spre deosebire de multe alte femei strălucite care 
crescuseră în casa Rasei, Shedemei nu fusese niciodată 


atrasă de o carieră care să-i aducă faima în Basilica. Ştia 
încă din copilărie că Basilica nu era centrul universului, că 
celebritatea aici nu însemna mai mult decât celebritatea în 
orice alt loc - curând avea să fie uitată. Omenirea exista de 
patruzeci de milioane de ani pe Harmony, de patru mii de 
ori mai mult decât toată istoria umană înregistrată pe 
antica planetă originară, Pământul. Dacă era vreo lecţie de 
învăţat, aceea era că o cântăreaţă sau o actriţă, un 
politician sau un soldat, toţi aveau să fie destul de repede 
uitaţi. Cântecele şi piesele de teatru erau de obicei uitate în 
timpul unei generaţii; graniţele şi constituţiile erau 
redefinite în cel mult o mie de ani. Dar ştiinţa! Cunoştinţele! 
Dacă produci aşa ceva, e posibil să fie ţinut minte pentru 
totdeauna. Dacă descoperi ceva, asta putea fi uitat... dar 
lucrul învăţat va dăinui, va avea ecouri şi reverberaţii în toţi 
anii care vor urma. Plantele create, animalele îmbunătăţite, 
ele vor dura dacă le făureşti suficient de bine. Negustorul 
de plante Wetchik, soţul favorit al Rasei, nu purtase Floarea 
Uscată a lui Shedemei prin toate ţinuturile de la marginile 
deşertului? Atât timp cât Floarea Uscată înflorea, atât timp 
cât parfumul ei greu şi bogat făcea o întreagă casă din 
deşert să miroasă ca o grădină a junglei, munca ei trăia pe 
lume. Atât timp cât oamenii de ştiinţă de peste tot primeau 
de la Sufletul Suprem copii ale lucrărilor ei, avea singura 
faimă care conta. 

Aşadar, aceasta însemna soţul ei: munca propriilor sale 
mâini. Creaţiile ei îi erau un soţ care nu o trăda niciodată, 
aşa cum fusese trădată biata fiică a Rasei, Kokor. 
Cercetarea ei era un soţ care niciodată nu făcea scandal 
prin oraş, violând şi jefuind, lovind şi incendiind, aşa cum 
făcuseră bărbaţii Palwashantu înainte ca Goraynii să aducă 
ordinea. Cercetarea ei nu ar face niciodată vreo femeie să 
se ascundă în camerele ei, cu toate luminile stinse şi cu un 
puls în mână deşi se îndoia că ar şti cum să-l folosească 
împotriva unui intrus. Nu venise nimeni, cu toate că de 
două ori ţipetele păreau să se audă de pe strada ei. Dar ar 


fi luptat să-şi apere seminţele şi embrionii. Ar fi luptat şi, 
dacă şi-ar fi dat seama cum, ar fi ucis ca să-şi protejeze 
munca de o viaţă. 

Însă acum apăruse visul. Un vis tulburător. Un vis 
puternic. Şi ea nu se putea odihni până nu-l povestea cuiva. 

Rasei. Cui să-i vorbească decât Mătugşii Rasa? 

Aşa că se sculă, cu un efort nu tocmai din inimă, îşi aranjă 
părul după somn şi ieşi pe stradă. Nu-i trecu prin minte să- 
şi schimbe hainele, cu toate că dormise în ele; dormea 
adesea îmbrăcată şi se gândea să se schimbe numai atunci 
când intenţiona să facă baie. 

Oamenii de pe stradă erau destul de numeroşi. Nu mai 
fusese aşa de multe zile; teama şi neîncrederea pe care 
Gaballufix le aruncase asupra oraşului îi ţinuseră pe mulţi 
în spatele uşilor. Prin urmare, era aproape o uşurare să 
vadă fluxul agitat al pietonilor alergând încolo şi-ncoace. 
Aproape o plăcere să se înghesuie printre ei. Cadavrele 
mercenarilor nu mai atârnau la etajele clădirilor, nu mai 
cădeau pe străzi, fuseseră ridicate şi îngropate cu mai mult 
sau mai puţin ceremonial în cimitirele bărbaţilor din afara 
oraşului. Numai apariţia ocazională a unei perechi de 
bărbaţi în uniforma gărzilor basilicane îi reamintea că 
oraşul se afla încă sub control militar. Iar consiliul trebuia 
să supună astăzi la vot cum să-i răsplătească pe soldaţii 
Gorayni, să-i trimită în treaba lor şi să repună gărzile 
orăşeneşti din nou la posturile lor la porţi. Atunci nu vor mai 
fi soldaţi pe străzi, doar când răspundeau unui apel de 
urgenţă. Totul avea să fie bine. Totul avea să fie ca înainte. 

O dovadă a restaurării calmului era faptul că pe veranda 
casei Rasei se găseau două clase de fete, ascultându-şi 
profesoarele şi punând din când în când întrebări. 
Shedemei se opri doar pentru o clipă, aşa cum făcea 
adesea, să asculte lecţiile şi să-şi amintească cum era pe 
vremea ei, cu atât de mult timp în urmă, când fusese elevă 
pe aceeaşi verandă, sau în sălile de clasă şi grădinile din 
interiorul locuinţei. Aici se găseau multe fete din familii 


aristocrate, dar Rasa nu ţinea o casă pentru snobi. Selecţia 
era riguroasă şi întotdeauna era loc pentru fete din familii 
de rând sau chiar fără familie. Părinţii lui Shedemei 
fuseseră fermieri, nici măcar cetăţeni; numai înrudirea 
îndepărtată a mamei sale cu o servitoare din Basilica îi 
permisese să intre în oraş. Însă Rasa o luase la ea numai pe 
baza unui interviu, pe când avea doar şapte ani. Nu ştia nici 
să citească pe vremea aceea, pentru că niciunul dintre 
părinţii ei nu ştia... dar mama ei avea ambiţii pentru ea şi, 
mulţumită Rasei, Shedemei fusese capabilă să le 
împlinească pe toate. Mama sa trăise să-şi vadă fiica în 
propria casă, câştigând primii bani de pe urma unui 
şoarece-de-câmp ucigaş de gândaci pe care îl crease. 
Fusese în stare să răscumpere ferma părinţilor ei de la 
moşier, astfel că ei îşi petrecuseră ultimii ani din viaţă ca 
proprietari, şi nu ca arendaşi. 


Totul pentru că mătuşa Rasa primise la ea o fată de şapte 
ani săracă şi analfabetă, fiindcă atunci când stătuseră de 
vorbă îi plăcuse cum funcţiona mintea ei. Fie şi numai 
pentru asta Rasa merita să fie considerată una dintre cele 
mai importante femei din Basilica, De aceea, în loc să 
predea în şcolile înalte, singurele lecţii pe care le ţinea 
Shedemei erau cele din casa Rasei, unde de două ori pe an 
preda ia o clasă formată din elevele cele mai bune la 
învăţătură. De fapt, Shedemei era încă în mod oficial 
rezidentă în casa Rasei - avea chiar şi o cameră aici, cu 
toate că nu o mai folosise de la ultima lecţie predată, şi 
întotdeauna se aştepta oarecum s-o găsească ocupată de 
altcineva. Totuşi, nu era niciodată, indiferent cât de des 
dormea Shedemei pe patul din propria sa casă. Rasa păstra 
întotdeauna un loc pentru ea. 

În casă, află rapid că măreţia Rasei însemna că nu era 
posibil să fie văzută decât târziu în cursul zilei. Cu toate că 
în prezent nu era membră a consiliului oraşului, fusese 
rugată să participe la întâlnirea din această dimineaţă. 
Shedemei nu se aşteptase. Se simţi pierdută. Căci visul încă 
ardea înăuntrul ei şi trebuia povestit cu voce tare. 

— Poate, spuse fata care o observase şi îi vorbise, te pot 
ajuta eu. 

— Nu cred, zise ea, zâmbind amabil. Oricum era o prostie. 

— Prostiile sunt specialitatea mea. Te cunosc. Eşti 
Shedemei. 

Rosti numele cu asemenea respect încât Shedemei se simţi 
jenată. 

— Da, eu sunt. Scuză-mă că nu-mi amintesc cum te 
cheamă. Dar te-am văzut de mai multe ori. 

— Eu sunt Luet. 

— A, făcu ea, iar numele atrăsese asociaţii. Vizionara în 
ape. Doamna Lacului. 

Fata fu evident flatată că ştia cine era. Dar care femeie din 
Basilica nu auzise de ea? 

— Nu încă. Poate niciodată. Am doar treisprezece ani. 


— Nu, îmi imaginez că mai ai ani de aşteptat. Nu e ceva 
automat, nu? 

— "Totul depinde de calitatea viselor mele. 

Shedemei râse. 

— Nu e adevărat pentru noi toate? 

— Presupun că da, răspunse Luet zâmbind. 

Shedemei se întoarse să plece. Apoi îşi dădu seama cu cine 
vorbea. 

— Vizionară în ape. Trebuie să ştii ceva despre înțelesurile 
viselor. 

Luet clătină din cap. 

— Pentru interpretare trebuie să plăteşti vânzătorilor de 
adevăruri din Piaţa Interioară. 

— Nu, nu la genul ăla de vis mă refer. Sau la genul ăla de 
înţelesuri. A fost foarte ciudat. Eu nu-mi amintesc niciodată 
visele. Dar de data asta l-am simţit... foarte convingător. 
Poate chiar... poate e genul de vis pe care îmi imaginez că 
cineva ca tine l-ar avea. 

Luet înălţă capul şi se uită la ea. 

— Dacă e posibil ca visul tău să vină de la Sufletul Suprem, 
Shedemei, atunci trebuie să aud. Dar nu aici. 

O urmă pe fată - are jumătate din vârsta mea, îşi dădu ea 
seama - în spatele casei, pe nişte scări despre care abia 
dacă ştiuse că existau, căci această parte era folosită pentru 
depozitarea de lucruri vechi, mobilă şi materiale didactice. 
Mai urcară două etaje, până la mansarda de sub acoperiş, 
unde era cald şi întuneric. 

— Visul meu nu era un secret atât de mare, încât să 
trebuiască să venim aici ca să-l povestesc. 

— Nu înţelegi. Mai e cineva care trebuie să audă, dacă 
visul vine cu adevărat de la Sufletul Suprem. 

Spunând asta, îndepărtă un grilaj de pe peretele 
triunghiular şi trecu aplecată pe sub el, ieşind în aer liber. 

Shedemei, pe jumătate orbită de lumina soarelui, nu văzu 
la început că exista un acoperiş plat ca o i crasă imediat sub 
deschiderea din perete. I se păru că Luet păşise în gol şi 


plutea prin aer. Apoi ochii i se obişnuiră şi, strângându-i, o 
văzu pe fată mergând. O urmă. 

Acea zonă plată era invizibilă din stradă sau din orice altă 
direcţie. Vreo jumătate de duzină de acoperişuri cu diverse 
pante se întâlneau aici, şi în centru o gaură mare de 
scurgere explica existenţa acelui loc. Pe o ploaie puternică 
se putea umple cu ceea ce venea de pe acoperişuri până la 
înălţimea de patru metri, aşteptând ca scurgerea să preia 
apa. Era mai mult o piscină decât o verandă. 

De asemenea, era o ascunzătoare perfectă, întrucât nici 
măcar cei care locuiau în casa Rasei habar nu aveau de 
existenţa acelui loc - evident, cu excepţia lui Luet şi a oricui 
s-ar fi ascuns acolo. 

Ochii i se adaptară şi mai mult. La umbra unui cort stătea 
o fată mai mare, care semăna destul de mult cu Luet pentru 
ca Shedemei să nu fie surprinsă când îi fu prezentată drept 
Hushidh Oracolul, sora mai mare a lui Luet. Şi, la masă, în 
faţa ei stătea un băiat înalt, dar încă prea tânăr ca să se 
bărbierească. 

— Nu mă cunoşti, Shedemei? întrebă el. 

— Nu cred. 

— Eram mult mai scund când ai venit ultima dată în casa 
Mamei. 

— Nafai. Auzisem că ai plecat în deşert. 

— Am plecat şi am venit înapoi de prea multe ori, mă tem. 
N-am crezut vreodată să apuc ziua când soldaţii Gorayni 
vor păzi porţile Basilicăi. 

— N-o să ţină mult. 

— N-am mai auzit ca Gorayni să renunţe la un oraş odată 
ce l-au cucerit. 

— Dar ei nu au cucerit Basilica. Au venit doar şi ne-au 
protejat la vreme de necaz. 

— În deşert este cenuşa de la zeci de focuri, şi totuşi nici o 
urmă a vreunei tabere. Am auzit povestea despre 
comandantul Goraynilor care a pretins că are o armată 


imensă condusă de Generalul Moozh Monstrul, când de fapt 
nu avea decât o mie de oameni. 

— A explicat că a fost o viclenie necesară pentru a-i copleşi 
psihologic pe mercenarii Palwashantu, care scăpaseră de 
sub control. 

— Sau pentru a copleşi psihologic garda oraşului? Nu 
contează. Luet te-a adus aici. Ştii de ce? 

Fata îl întrerupse imediat. 

— Nu, Nafai. Ea nu face parte din asta. A venit de 
bunăvoie ca să-i povestească Mamei un vis. Apoi s-a gândit 
să-mi spună mie, iar eu am vrut ca voi doi să auziţi, în caz 
că visul vine de la Sufletul Suprem. 

— De ce el? întrebă Shedemei. 

— Sufletul Suprem îi vorbeşte lui ca şi mie. A silit-o să-i 
vorbească, şi acum sunt prieteni. 

— Un bărbat a silit Sufletul Suprem să-i vorbească? De 
când au început să se întâmple astfel de lucruri în lume? 

— Doar recent, zise Luet zâmbind. Există în cer şi pe 
pământ lucruri mai stranii decât îşi imaginează filosofia ta. 

Îi întoarse zâmbetul, dar nu-şi aminti de unde provenea 
citatul sau de ce ar fi trebuit să fie amuzant în acel moment. 

— Visul tău, ceru sora lui Luet, Hushidh. 

— Acum mă simt stupid, zise Shedemei. Am făcut prea 
mult caz de el, nu merită să-l povestesc unui auditoriu atât 
de larg. 

Luet clătină din cap. 

— Şi ai făcut atâta drum până aici din... unde locuieşti? La 
Cisterne? 

— La Fântâni, dar nu-i departe de districtul Cisternelor. 

— Ai făcut atâta drum să i-l spui mătuşii Rasa. Eu cred că 
s-ar putea să fie mai important pentru tine chiar decât 
înţelegi tu. Aşa că povesteşte-ne, te rog. 

Aruncându-i o privire lui Nafai, constată că nu reuşeşte să 
înceapă să vorbească. 

— Te rog, zise el. N-o să-mi bat joc de visul tău, nici n-o să-l 
divulg altcuiva. Vreau să-l aud numai pentru adevărul care 


s-ar putea să se găsească în el. 

Shedemei râse nervos. 

— E doar... nu mă simt în largul meu vorbind în faţa unui 
bărbat. Nu am nimic cu tine. Eşti fiul mătuşii Rasa, evident 
că am încredere în tine, numai că... 

— El nu e bărbat, interveni Luet. Nu tocmai. 

— Mulţumesc, murmură Nafai. 

— Relaţiile lui cu femeile nu sunt asemenea celor obişnuite 
ale bărbaţilor. Şi, cu câteva zile în urmă, Sufletul Suprem 
mi-a poruncit să-l duc la lac. L-a traversat, a plutit alături de 
mine. Sufletul Suprem a poruncit asta şi el nu a fost omorât. 

Shedemei îl privi cu un respect înnoit. 

— Să fie ăsta timpul când profeţiile se întâlnesc? 

— Povesteşte-ne visul tău, rosti Hushidh încet. 

— Am visat - sună ca o prostie! - am visat că îngrijeam o 
grădină în nori. Nu numai plantele şi animalele cu care 
lucrez eu, ci fiecare plantă şi animal despre care s-a auzit 
vreodată. Doar că grădina nu era mare, ci una mică. Şi 
totuşi încăpeau toate în ea, şi toate trăiau şi creşteau. Eu 
pluteam prin nori - părea că veşnic. Prin cea mai lungă 
noapte din lume, o noapte de o mie de ani. Apoi dintr-odată 
a fost din nou zi, iar eu am putut privi în jos peste marginea 
norului şi am văzut un ţinut nou, verde şi frumos, şi mi-am 
zis în sinea mea - în vis, înţelegeţi: De fapt lumea asta nu 
are nevoie de grădina mea. Aşa că am părăsit grădina şi am 
ieşit de pe nor... 

— Un vis despre cădere, spuse Luet. 

— Nu am căzut. Doar am făcut un pas şi eram pe pământ. 
Pe când colindam prin păduri şi pe pajişti, mi-am dat seama 
că de fapt era nevoie de multe dintre plantele din grădina 
mea. Aşa că am ridicat mâna, şi plantele de care aveam 
nevoie au căzut peste mine ca o ploaie, sub formă de 
seminţe. Le-am plantat şi ele au crescut sub ochii mei. După 
aceea mi-am dat seama că era nevoie şi de multe dintre 
animale. În lumea aceea păsările dispăruseră. Nu existau 
păsări deloc, reptile puţine, şi niciunul dintre animalele de 


povară sau domesticite pentru carne. Însă existau miliarde 
de insecte pe care să le mănânce păsările şi reptilele, 
păşuni şi câmpii pe care să pască rumegătoarele. Aşa că am 
ridicat din nou mâinile spre nori, şi din nou a plouat cu 
embrionii animalelor de care aveam nevoie, şi eu i-am 
hidratat şi au crescut repede, ajungând vietăţi mari şi 
puternice. Păsările şi-au luat zborul, vitele şi oile s-au 
îndreptat către pârâuri şi păşuni, şerpii şi şopârlele s-au 
îndepărtat târâş. Şi am auzit cuvintele ca şi cum cineva mi 
le-ar fi rostit la ureche: „Nimeni n-a avut vreodată o 
grădină ca a ta, Shedemei, fiica mea.” Dar nu era vocea 
mamei sau a tatălui meu. Şi nu eram sigură dacă vocea se 
referea la grădina mea din nori sau la noua lume în care 
restaurasem flora şi fauna pierdute cu atâţia ani în urmă. 

Aşa era visul, atât cât îşi amintea. 

La început nimeni nu spuse nimic. Apoi vorbi Luet. 

— Mă întreb cum ai ştiut că plantele şi animalele pe care 
le-ai chemat jos la tine din nori reprezentau flora şi fauna 
care trăise cândva acolo, dar dispăruse. 

— Nu ştiam. Dar aşa am simţit. Aşa am ştiut că este. Acele 
plante şi animale nu erau nou introduse, erau restaurate. 

— Şi nu ţi-ai dat seama dacă vocea era de bărbat sau de 
femeie, zise Hushidh. 

— Nu mi-am pus întrebarea. Vocea m-a făcut să mă 
gândesc la părinţii mei, până când mi-am dat seama că nu 
era niciunul dintre ei. Dar nu m-am gândit să observ dacă 
era voce de femeie sau de bărbat. Nici acum nu ştiu. 

Luet, Hushidh şi Nafai începură să comenteze între ei, dar 
vorbeau suficient de tare pentru ca Shedemei să audă - nu 
o excludeau. 

— În visul ei e o călătorie, spuse Nafai. Se corelează cu 
ceea ce am auzit eu - iar flora şi fauna au fost restaurate. 
Mie îmi pare să fie Pământul, nu vreun alt loc. 

— Aşa indică, admise Luet. 

— Dar norii, zise Hushidh. Ce spuneţi despre ei? Norii 
merg de la un continent la altul, poate, dar niciodată de la o 


planetă la alta. 

— Nici chiar visele de la Sufletul Suprem nu vin de-a gata. 
Adevărul curge în minţile noastre, dar creierul nostru 
recurge la propria bibliotecă mentală ca să găsească 
imaginile prin care să exprime acele idei. O măreaţă 
călătorie prin aer. Elemak a văzut-o ca pe o casă ciudată; 
Shedemei o vede ca pe un nor; eu am auzit-o ca pe glasul 
Sufletului Suprem, spunându-mi că trebuie să mergem pe 
Pământ. 

— Pământul, făcu Shedemei. 

— Tata nu a auzit, nici Issib. Dar eu sunt la fel de sigur ca 
faptul că trăiesc şi stau aici. Sufletul Suprem plănuieşte să 
mergem pe Pământ. 

— Se leagă cu visul tău, Shedemei, zise Luet. Omenirea a 
părăsit Pământul cu patruzeci de milioane de ani în urmă. 
Iarna grea care s-a aşternut peste Pământ probabil a ucis 
majoritatea speciilor de reptile şi toate păsările. Numai 
peştii şi amfibiile şi câteva animale mici cu sânge cald ar fi 
putut supravieţui. 

— Dar au trecut patruzeci de milioane de ani de atunci. 
Pământul trebuie să-şi fi revenit demult. A fost timp destul 
pentru apariţia de noi specii. 

— Cât timp a fost Pământul acoperit de gheţuri? întrebă 
Nafai. Cât de lent se retrage gheaţa? Cum s-au deplasat 
masele continentale în milioanele de ani? 

— Înţeleg, spuse Shedemei. E posibil. 

— Dar trucul acela magic? interveni Hushidh. Să ridici 
mâinile şi seminţele şi embrionii să vină jos, apoi să 
hidratezi embrionii ca să-i faci să crească. 

— Păi, de fapt partea asta are sens pentru mine. Modul în 
care noi păstrăm eşantioanele în genul de cercetare cu care 
mă ocup eu este să le deshidratăm - să cristalizăm 
seminţele şi embrionii. În esenţă, astfel li se blochează toate 
procesele fizice exact în stadiul în care are loc cristalizarea. 
Le păstrăm uscate, iar când vine timpul să le refacem doar 
adăugăm apă distilată şi cristalele se descristalizează 


printr-o reacţie în lanţ rapidă, dar ne-explozivă. Întregul 
organism, pentru că e atât de mic, îşi recapătă complet 
funcţiile într-o fracțiune de secundă. Bineînţeles, când e 
vorba de embrioni trebuie să-i punem imediat într-o soluţie 
nutritivă lichidă şi să-i plasăm în gălbenuşuri sau placente 
artificiale, ca să restaurăm foarte mulţi o dată. 

— Ca să duci cu tine destule mostre ca să restaurezi o 
parte semnificativă a florei şi faunei cel mai probabil 
dispărute de pe Pământ, de cât de mult echipament este 
nevoie? întrebă Nafai. 

— Cât de mult? Mult - o cantitate enormă. O caravană. 

— Dar dacă ar trebui să le alegi pe cele mai semnificative 
- păsările cele mai utile, animalele cele mai importante, 
plantele de care avem cea mai mare nevoie pentru hrană şi 
adăpost? 

— Atunci nu contează dimensiunea. Îţi stabileşti 
priorităţile - dacă ai o singură cămilă, atunci doar atât poţi 
să duci - două cutii deshidratante per animal. Plus o cămilă 
care să care fiecare set de echipamente de restaurare şi 
materialele. 

— Deci e posibil, rosti Nafai triumfător. 

— Crezi că Sufletul Suprem o să te trimită pe Pământ? 

— Credem că e cel mai important lucru care se petrece în 
prezent pe întreaga planetă Harmony. 

— Visul meu? 

— Visul tău e o parte, spuse Luet. La fel şi al meu, cred. 

Îi povesti lui Shedemei visul ei despre îngeri şi lut. 

— Sună destul de plauzibil ca simbol pentru o lume unde 
au evoluat forme noi de viaţă, zise Shedemei. Dar uiţi că 
dacă visul tău vine de la Sufletul Suprem, nu poate fi 
adevărat ad litteram. 

— De ce nu? întrebă Luet, părând puţin ofensată. 

— Pentru că de unde să ştie Sufletul Suprem ce se 
întâmplă pe Pământ? De unde să aibă o imagine reală a 
speciilor de acolo? Pământul se află la o mie de ani-lumină 
distanţă. Nu a existat niciodată un semnal electromagnetic 


destul de îngust şi de puternic ca să poarte o transmisiune 
semnificativă la o asemenea distanţă. Dacă Sufletul Suprem 
ţi-a trimis acest vis, doar inventează. 

— Poate face presupuneri, zise Hushidh. 

— Poate că doar presupune că e nevoie de seminţele şi 
embrionii lui Shedemei, spuse Nafai. Însă noi tot trebuie să 
facem ce ne porunceşte visul. Shedemei trebuie să adune 
seminţele şi embrionii respectivi şi să se pregătească să-i ia 
cu noi pe Pământ. 

Ea îi privi uluită. 

— Am venit să-i povestesc mătuşii Rasa un vis, nu să-mi 
abandonez cariera pentru o călătorie imposibilă şi 
nebunească. Cum crezi că o să ajungem pe Pământ? Pe un 
nor? 

— Sufletul Suprem a spus că mergem. Când va veni 
timpul, Sufletul Suprem ne va lămuri şi cum. 

— E absurd. Eu sunt om de ştiinţă. Stiu că Sufletul 
Suprem există pentru că rapoartele noastre sunt adesea 
transmise computerelor din oraşe îndepărtate, lucru care 
nu-i posibil altfel. Dar întotdeauna am presupus că nue 
nimic mai mult decât un computer care controlează o reţea 
de sateliți de comunicaţii. 

Nafai se uită consternat la Luet şi Hushidh. 

— Eu şi Issib ne-am luptat să înţelegem, iar Shedemei a 
ştiut tot timpul. 

— Nu m-ai întrebat niciodată. 

— Noi nici n-am fi vorbit vreodată cu tine. La urma 
urmelor, eşti Shedemei. 

— Doar o altă profesoară din casa mamei tale, admise 
Shedemei. 

— Da, aşa cum soarele nu e decât o altă stea pe cer. 

Râse şi clătină din cap. Niciodată nu-i trecuse prin minte 
că cei tineri îi purtau un asemenea respect. Îi făcea plăcere 
s-o ştie - se simţea bine când se gândea că cineva o admira 
dar de asemenea o intimida şi o făcea să se simtă oarecum 
expusă. Trebuia să trăiască cu această imagine pe care ei o 


aveau despre ea, iar ea nu era decât o femeie muncitoare 
care fusese tulburată de un vis. 

— Shedemei, zise Hushidh, indiferent dacă pare posibil 
sau nu, Sufletul Suprem îţi cere să te pregăteşti pentru 
această călătorie. Noi nici n-am fi visat să te întrebăm pe 
tine, dar Sufletul Suprem te-a adus la noi. 

— Coincidenţa m-a adus la voi. 

— Coincidenţa e doar un cuvânt pe care îl folosim atunci 
când încă nu am descoperit cauza, vorbi Luet. E o iluzie a 
minţii umane, un fel de a spune „nu ştiu de ce s-a întâmplat 
aşa, şi nici nu am intenţia să aflu”. 

— Era alt context, replică Shedemei. 

— Tu ai avut visul, zise Nafai. Ai ştiut că e important. Te-a 
făcut să doreşti să-i povesteşti Mamei. Noi am fost aici când 
ai sosit şi ea nu era. Dar şi noi am fost aduşi la un loc de 
către Sufletul Suprem. Nu vezi că tu ai fost invitată? 

Shedemei scutură din cap. 

— Munca mea e pentru aici, nu într-o călătorie 
nebunească, a cărei destinaţie se află la o mie de ani-lumină 
depărtare. 

— Munca ta? făcu Hushidh. Ce valoare are munca ta în 
comparaţie cu misiunea de a restaura speciile dispărute de 
pe Pământ? Munca ta e deja remarcabilă, dar să fii 
grădinarul unei planete... 

— Dacă e adevărat, sublinie Shedemei. 

— Ei bine, spuse Nafai, noi toţi ne confruntăm cu aceeaşi 
dilemă: dacă e adevărat. Niciunul dintre noi nu poate hotări 
pentru tine, aşa că atunci când o să te decizi să ne anunţi. 

Aprobă din cap, dar în sinea ei ştia că ar face tot ce îi 
stătea în puteri ca să evite să-i mai întâlnească vreodată. 
Era prea ciudat. Făceau prea mare caz de vis. Îi cereau 
prea multe sacrificii. 

— A decis să nu ne ajute, zise Luet. 

— Nici vorbă! sări Shedemei, dar în adâncul inimii se 
întreba cu vinovăţie: de unde a ştiut? 


— Chiar dacă te hotărăşti să nu mergi, vorbi Nafai, poţi să 
faci ceva pentru noi? O să aduni eşantioane de seminţe şi 
embrioni - cât pentru două cămile? Şi echipamentul de care 
e nevoie ca să le reînviem? O să ne înveţi pe câţiva dintre 
noi cum să lucrăm? 

— Bucuroasă. Aş găsi timp în următoarele luni. 

— Nu avem luni Avem ore. Eventual zile. 

— Nu mă face să râd. Ce fel de grădină să adun în câteva 
ore? 

— Nu există biobiblioteci în Basilica? întrebă Hushidh. 

— Ba da - de acolo îmi iau mostrele iniţiale. 

— Atunci nu te poţi folosi de ele ca să obţii cea mai mare 
parte din ceea ce îţi trebuie? 

— Pentru încărcarea a două cămile presupun că aş obţine 
cea mai mare parte. Dar echipamentul pentru rehidratare, 
în special pentru embrionii animali... singurul echipament 
existent este ai meu, şi ar dura luni întregi să construim 
altul. 

— Dacă ai veni cu noi, zise Luet, ai putea să-lieipe altău. 
Şi dacă nu ne însoţeşti, ai posibilitatea să construieşti altul. 

— Îmi cereţi să renunţ la propriul meu echipament? 

— Pentru Sufletul Suprem. 

— Aşa crezi tu. 

— Pentru fiul Mătugşii Rasa, adăugă Hushidh. 

Bineînţeles că oracolul ştie cum să pătrundă în inima mea, 
se gândi Shedemei. 

— Dacă Mătuşa Rasa îmi cere, atunci aşa va fi. 

Ochii lui Nafai sclipiră. 

— Dar dacă Mama îţi cere să mergi cu noi? 

— N-ar face asta. 

— Dar dacă Mătuşa Rasa ar merge şi ea? întrebă Luet. 

— N-ar face asta, repetă Shedemei. 

— Asta spune şi Mama, dar o să vedem. 

— Care dintre voi o să înveţe să folosească echipamentul? 

— Hushidh şi cu mine, răspunse repede Luet. 

— Atunci veniţi după-masă să vă arăt. 


— Ne dai echipamentul tău? zise Hushidh. 

Era încântată, sau doar surprinsă? 

— O să mă gândesc. lar ca să vă învăţ cum să-l folosiţi nu 
mă costă nimic altceva decât timp. 

Cu vorbele acestea, se ridică de pe covor şi ieşi din cort. 
Căută deschiderea prin care trecuse, dar probabil Luet 
pusese grilajul la loc şi nu-şi mai amintea pe unde trebuia 
să meargă. 

Însă nu fu nevoie să spună nimic, căci Luet îi observase 
imediat confuzia şi o conduse spre locul respectiv. Grilajul 
nu fusese pus la loc, pur şi simplu era ascuns sub streaşină. 

— De aici mă descurc. Nu e nevoie să vii cu mine. 

— Shedemei, rosti Luet. Te-am visat şi pe tine odată. Nu cu 
mult timp în urmă. 

— Oh? 

— Ştiu că te îndoieşti de mine şi crezi că îţi spun asta 
numai ca să te conving să vii, dar nu e o coincidenţă. Eram 
în pădure, era noapte şi mi-era frică. Am văzut câteva 
femei. Mătuşa Rasa, Hushidh, Eiadh şi Dol. Şi tu. le-am 
văzut. 

— Nu eram eu. Nu merg niciodată în pădure. 

— Ştiu. Ţi-am zis, era un vis, deşi eram trează. 

— Am vorbit serios, Luet. Nu merg niciodată în pădure. Nu 
cobor niciodată la lac. Sunt sigură că ceea ce faci tu este 
foarte important şi foarte bine, dar nu face parte din viaţa 
mea. Nu face parte din stilul meu de viaţă. 

— Atunci poate că ar trebui să-ţi schimbi viaţa. 

Shedemei nu avu nici o replică civilizată, aşa că trecu prin 
deschiderea din perete. În spatele ei auzi murmurul 
conversaţiei reluate, dar nu distinse cuvintele. Nici nu voia. 
Era ceva scandalos să i se ceară ceea ce i se cerea. 

Şi totuşi se simţise atât de minunat, în vis, să întindă mâna 
şi să aducă viaţa din nori. Oare de ce nu-l lăsase aşa - un vis 
frumos? De ce le povestise acestor copii? De ce să nu uite 
pur şi simplu ceea ce spuseseră ei, în loc să aibă gândurile 
care i se roteau acum în minte? 


Să se întoarcă pe Pământ. Acasă pe Pământ. 

Ce însemna asta? Timp de patruzeci de milioane de ani, 
oamenii fuseseră mulţumiţi pe Harmony. De ce ar chema-o 
Pământul pe ea? Era o nebunie, o nebunie contagioasă în 
aceste vremuri tulburi. 

Totuşi, în loc să meargă acasă, se duse la biobibliotecă şi 
petrecu câteva ore aplecată asupra cataloagelor, întocmind 
o listă plauzibilă pentru încărcarea a două cămile cu 
seminţe şi embrioni cristalizaţi, din care să fie restaurate 
cele mai utile plante şi animale pe un Pământ care le 
pierduse cu mult, mult timp în urmă. 

În consiliul oraşului - şi nu în vis. 

Rasa îşi trăise întreaga viaţă cu încredere. Ştia că nu era 
posibil să se întâmple nimic care să nu se rezolve printr-o 
combinaţie de isteţime, bunăvoință şi hotărâre. Oamenii 
puteau fi întotdeauna convinşi, sau dacă nu, puteau fi 
ignoraţi şi cu timpul aveau să cedeze. Această filosofie o 
adusese în situaţia ca gospodăria ei să fie una dintre cele 
mai respectate şcoli din Basilica, în ciuda faptului că era 
nouă; de asemenea, o făcuse să aibă o influenţă personală 
în toate domeniile vieţii oraşului, cu toate că nu deținuse 
vreodată vreo funcţie. Era consultată în luarea celor mai 
importante decizii în consiliul oraşului; făcea parte din 
comitetele de guvernare ale multor organizaţii artistice; şi, 
mai presus de toate, era consultată în particular de femeile 
- şi, da, chiar şi de bărbaţii - care luau cele mai importante 
decizii în privinţa guvernării şi afacerilor Basilicăi. Mulţi 
bărbaţi îi făceau curte, dar ea rămânea fericită în căsătoria 
cu singurul bărbat cunoscut care nu de simţea nici 
ameninţat, nici invidios pe puterea ei. Crease un rol perfect 
pentru ea în interiorul oraşului şi adora să-l joace. 

Nu se gândise niciodată cât de fragil era totul. Materialul 
vieţii ei fusese ţesut în războiul de ţesut al Basilicăi, iar 
acum, când Basilica se prăbuşea, viaţa ei se destrăma, se 
rupea. Fostul ei soţ, Gaballufix, începuse procesul, pe 
vremea când încă erau căsătoriţi, atunci când încercase s-o 


determine să schimbe legile care interziceau bărbaţilor să 
deţină proprietăţi în oraş. Când îşi dăduse seama care 
fusese scopul căsătoriei lor, la terminarea contractului se 
recăsătorise cu Wetchik - permanent, în ceea ce o privea. 
Dar Gaballufix nu renunţase, căutându-şi sprijin printre 
bărbaţii de cel mai de jos rang din satele din afara zidurilor 
oraşului. Apoi îi adusese în interior ca tolchok, terorizând 
femeile oraşului, apoi ca soldaţi mercenari sub acele măşti 
hidoase, presupunându-se că apără oraşul de tolchok - dar 
din câte vedea, mercenarii erau tolchok în uniforme 
holografice fanteziste. 

Dar poate l-ar fi ţinut în frâu pe Gaballufix dacă Sufletul 
Suprem nu ar fi început să acţioneze atât de bizar. îi 
vorbise unui bărbat - şi nu oricărui bărbat, ci lui Wetchik 
însuşi. Necazurile pe care acest lucru i le provocase Rasei 
erau incalculabile. Nu numai că fostul ei soţ ataca legile 
străvechi ale oraşului femeilor, acum şi soţul actual spunea 
oricui voia să-l asculte că Basilica avea să fie distrusă. Buna 
sa prietenă Dhel remarcase atunci - cu numai câteva 
săptămâni în urmă - că oamenii erau surprinşi că Rasa nu 
fusese căsătorită şi cu Roptat, liderul partidului pro- 
Gorayni. „Draga mea, ar trebui să-ţi controlezi patul, să n-ai 
vreun parazit care provoacă nebunie”, zisese Dhel. Glumea, 
bineînţeles, dar gluma era una dureroasă. 

Dureroasă, dar nu era nimic în comparaţie cu ultimele zile. 
Totul se destrăma, Gaballufix fura averea lui Wetchik şi 
încerca să-i omoare fiii - inclusiv pe cei doi ai Rasei. Apoi 
Sufletul Suprem îi poruncea lui Luet să-l ducă pe Nafai - 
dintre toţi oamenii, tocmai pe Nafai, abia un copil - la lacul 
interzis, unde el să plutească pe ape ca o femeie - ca o 
vizionară în ape. În aceeaşi noapte, fără îndoială încă ud 
ieşit din apele păcii, îl ucisese pe Gabya. Într-un anumit 
sens, era destul de corect, căci şi Gaballufix încercase să-l 
omoare pe el. Dar pentru Rasa era cel mai groaznic lucru 
pe care şi-l imagina, propriul ei fiu asasinându-i fostul soţ. 


Însă chiar şi asta fusese doar începutul. Pentru că în 
aceeaşi noapte aflase exact cât de monstruoase erau cele 
două fiice ale sale. Sevya să se culce cu soţul lui Kokor - şi 
aceasta să se dezlănţuie şi aproape s-o omoare. Civilizaţia 
nu a ajuns în casa mea. Fiul meu, un asasin, o fiică 
adulterină şi cealaltă, o criminală în adâncul sufletului. 
Numai Issib mai era civilizat. Issib infirmul, se gândi cu 
amărăciune. Poate din aşa ceva se compune civilizaţia — 
infirmi care s-au unit ca să încerce să-i controleze pe cei 
puternici. Nu spusese asta cândva Gaballufix? „În timp de 
pace, Rasa, voi, femeile, vă permiteţi să vă înconjurați de 
eunuci. Dar când năvălesc duşmanii din afară, ei n-o să vă 
salveze. O să vă doriţi bărbaţi adevăraţi, deci bărbaţi 
periculoşi, puternici - şi unde vor fi ei, dacă îi alungaţi?” 

Rashgallivak - el era unul dintre acei prostănaci slabi, nu-i 
aşa? Unul dintre „eunuci”, în sensul la care se referea 
Gaballufix, Nu avea puterea să controleze animalele pe 
care Gaballufix le ţinuse în frâu. lar Hushidh tăiase aceste 
frâuri şi oraşul începuse să ardă. S-a întâmplat în propria 
mea casă! De ce, din nou, sunt eu punctul central? 

Ultima insultă fusese sosirea Generalului Moozh, căci Rasa 
ştia acum că el era - nu avea cum să fie altcineva. Atât de 
îndrăzneţ - să mărşăluiască până în oraş cu numai o mie de 
oameni, sosind într-un moment când niciunui inamic nu i se 
putea opune rezistenţă şi când toată lumea care era 
dispusă să pretindă că ne e prieten ar fi fost invitată 
înăuntru. Rasa nu se lăsă prostită de promisiunile lui. Nu 
era amăgită de faptul că soldaţii lui se retrăseseră de pe 
străzi. Încă deţineau zidurile şi porţile, nu-i aşa? 

Chiar şi Moozh era legat de ea, la fel cum fuseseră 
Wetchik, Gaballufix, Nafai şi Rashgallivak. Căci el venise cu 
scrisoarea ei şi se folosise de numele ei când îşi făcuse 
pentru prima dată intrarea în oraş. 

Lucrurile nu aveau cum să meargă mai rău. Apoi, în 
această dimineaţă, Nafai şi Elemak sosiseră la ea acasă - 
venind dinspre pădure, ceea ce însemna că se strecuraseră 


prin ţinuturile interzise bărbaţilor. Şi pentru ce veniseră? 
Ca să o informeze că Sufletul Suprem îi cerea să 
părăsească oraşul şi să i se alăture soţului ei în deşert, 
luând cu ea orice femeie ar fi considerat potrivit. 

— Potrivit pentru ce? întrebase. 

— Potrivite pentru căsătorie, spusese Elemak, şi să nască 
prunci într-un nou tărâm îndepărtat. 

— Să părăsesc Basilica, luând cu mine nişte biete femei 
nevinovate, şi să mergem să trăim în deşert ca un trib de 
babuini? 

— Nu ca nişte babuini, intervenise Nafai îndatoritor. Încă 
purtăm haine, şi niciunul dintre noi nu latră. 

— Nici nu mă gândesc. 

— Ba da, mamă. 

— Mă ameninţi? întrebase - fiindcă în ultima vreme auzise 
prea mulţi bărbaţi rostind astfel de cuvinte. 

— Deloc. E o previziune. Pariez că în mai puţin de 
jumătate de oră o să te mai gândeşti, pentru că tu ştii că 
Sufletul Suprem aşa vrea. 

Şi avusese dreptate. Nu trecuseră nici zece minute. Nu-şi 
putea scoate ideea din cap. 

De unde ştiuse? Pentru că el înţelegea cum funcţionează 
Sufletul Suprem. Ceea ce el nu ştia era că Sufletul Suprem 
lucra deja asupra ei. Când Wetchik plecase pentru prima 
oară în deşert, îi ceruse să-l însoţească. Pe atunci nu fusese 
vorba de alte femei, dar când ea se rugase Sufletului 
Suprem primise răspunsul limpede, ca şi cum o voce ar fi 
vorbit în inima ei: Adu-ţi fiicele, spusese Sufletul Suprem. 
Adu-ţi nepoatele, oricare dintre ele va dori să vină. În 
deşert, pentru a fi mamele poporului meu. 

În deşert! Ca să fie animale! În toată viaţa ei, Rasa 
încercase să urmeze învăţăturile Sufletului Suprem. Dar 
acum îi cerea prea mult. Cine era ea în afara Basilicăi, în 
afara propriei sale case? Acolo era nimeni. Doar soţia lui 
Wetchik. Acolo ar conduce bărbaţii - bărbaţi sălbatici, ca 
fiul lui Wetchik, Elemak. Era un băiat înspăimântător acest 


Elemak; nu-i venea să creadă că Wetchik nu vedea cât de 
periculos era. Hrana ei ar depinde de Elemak vânătorul şi 
ce influenţă ar mai avea ea acolo? Ce consiliu ar mai 
asculta-o? Bărbaţii ar ţine consilii, iar femeile ar găti, ar 
spăla şi ar avea grijă de copii. Ca în timpurile primitive, ca 
pe vremea când erau animale. Nu putea să părăsească 
oraşul femeilor, fiindcă de-ar pleca ar înceta să mai fie 
Doamna Rasa şi ar deveni un animal. 

Eu exist doar în acest loc. Sunt om doar în acest loc. 

Şi totuşi când intră în camera consiliului ştia că „acest loc” 
încetase să mai fie oraşul femeilor. Privind feţele speriate, 
solemne, mânioase din consiliu, înţelese că Basilica nu va 
mai fi niciodată aşa cum fusese. O nouă Basilica putea să se 
înalțe în locul ei, dar niciodată o femeie ca Rasa nu-şi va mai 
creşte fiicele şi nepoatele în siguranţă şi pace. Vor exista 
întotdeauna bărbaţi care să încerce să posede, să 
controleze, să se amestece. Cel mult, spera că va fi un om 
ca Wetchik, a cărui bunătate să-i tempereze foamea 
instinctivă de putere. Dar oare se mai găsea în lume un 
altul? şi chiar şi intervenţia sa blândă ar fi prea mult. Totul 
ar fi distrus. Totul ar fi otrăvit şi pângărit. 

Suflet Suprem! Ţi-ai trădat fiicele! 

Dar nu strigă blasfemia cu voce tare, Luă loc la una dintre 
mesele din centrul încăperii, unde stăteau în timpul 
întrevederii consilierii şi funcţionarii fără drept de vot. 
Simţea ochii lor fixaţi asupra ei. Ştia că mulţi dădeau vina 
pe ea pentru toate - şi ea nu prea putea să nu fie de acord. 
Soții ei, fiul ei, fiicele ei; casa ei, unde Rashgallivak pierduse 
controlul asupra soldaţilor; şi, mai presus de toate, 
scrisoarea ei în mâinile generalului Goraynilor când intrase 
în oraş. 

Întrunirea începu, şi pentru prima dată de când ţinea 
minte Rasa ritualurile de deschidere fură făcute în grabă, 
unele eliminate complet. Nu se plânse nimeni. Căci ştiau 
toţi că termenul-limită impus de consiliu pentru părăsirea 
oraşului de către Gorayni apăsa acum ca un termen-limită 


pentru ele însele - acum le era limpede tuturor că Goraynii 
nu intenționau să plece. 

Cearta se porni în curând. Nimeni nu contesta faptul că 
erau acum stăpânii oraşului. Oraşul dezbătea dacă să-l 
sfideze pe General - unii îl numeau Moozh, dar numai 
pentru a-l ridiculiza, căci el refuza să răspundă la numele 
de Vozmuzhalnoy Vozmozhno, deşi nu le dăduse nici un alt 
nume cu care să i se adreseze - sau să dea ocupaţiei lui o 
spoială legală. Urau ideea de a i se preda, dar dacă o făceau 
mai exista o speranţă ca el să le dea voie să continue să 
guverneze oraşul în schimbul permisiunii de a folosi Basilica 
drept bază militară pentru operaţiunile împotriva Oraşelor 
din Câmpie şi, fără îndoială, împotriva neamului 
Potokgavan. Însă legalizându-le ocupaţia, aşa cum ceruse 
el, le dădea pe termen lung puterea să-i distrugă. 

Dar care ar fi fost alternativa? El nu-i ameninţase. 

De fapt, nu le trimisese decât o scrisoare foarte 
respectuoasă: „Pentru că trupele mele nu au reuşit încă să 
înlăture pericolul din Basilica, ezităm să ne abandonăm 
dragii prieteni haosului pe care l-am găsit la sosirea 
noastră. Prin urmare, dacă ne invitaţi să rămânem până 
când ordinea va fi complet restabilită, suntem dispuşi să 
devenim slujitorii voştri devotați pe timp nedefinit. Pe faţă, 
scrisoarea îi prezenta pe Gorayni docili ca nişte mieluşei. 

Dar se ştia deja că la ei nimic nu era aşa cum părea. Da, se 
supuneau fiecărui ordin sau cerere din partea consiliului 
oraşului, promițând să asculte. Dar numai ordinele care se 
potriveau cu țelul lor erau de fapt duse la îndeplinire. Şi nici 
garda oraşului nu era demnă de încredere, fiindcă ofiţerii ei 
începuseră practic să-l venereze pe generalul Gorayni, şi 
acum îi ui mau exemplul jurând supunere şi apoi făcând ce 
voiau. O, generalul era un bărbat inteligent! Nu provoca pe 
nimeni, nu se certa cu nimeni, era de acord cu tot ceea cei 
se spunea... şi totuşi era de neclintit, făcând tot ce dorea, 
fără să le dea vreodată vreun motiv să-l atace. Toată lumea 
din camera consiliului probabil simţea acest lucru la fel de 


acut ca Rasa, pierderea propriei lor puteri, concentrarea 
întregului oraş în mâna unui singur om, şi totul fără vreo 
vorbă sau faptă făţişă de-a lui. 

Cum reuşea? se întreba Rasa. Cum stăpânea el oamenii 
fără să răcnească sau să intimideze? Cum îi făcea pe 
oameni să-l iubească sau să se teamă de el, nu în ciuda 
faptului că era un om nemilos, ci tocmai din cauza asta? 

Poate fiindcă el ştie atât de limpede cum vrea să decurgă 
lucrurile, se gândi ea. Poate faptul că el crede atât de intens 
în viziunea lui asupra lumii face imposibil ca oamenii din 
jurul lui să nu creadă şi ei. Poate noi ne dorim atât de mult 
să ne spună cineva ce este adevărat, pe ce să contăm, încât 
acceptăm chiar şi o viziune care ne face pe noi slabi şi pe el 
puternic numai pentru a avea o lume sigură. 

— Mai avem doar câteva minute până la termenul-limită, 
zise bătrâna Kobe. În toate discuţiile noastre din dimineaţa 
asta nu am auzit nimic din partea Doamnei Rasa. 

Se ridică un murmur de aprobare, dar fu imediat înăbuşit 
într-un mormăit mânios. 

— Pe ea n-ar trebui s-o auzim decât la proces! strigă o 
femeie. Ea a adus toate astea pe capul nostru! 

Rasa se întoarse calm şi o privi pe femeia care vorbise. Era 
Frotera, bineînţeles, doamna unei alte case-şcoală, care de 
mult timp era invidioasă pe ea. 

— Doamnă Frotera, rosti ea, mă tem că ai dreptate. 

Aceste vorbe îi făcură să tacă. 

— Credeţi că nu am văzut şi eu ceea ce vedeţi cu toţii? 
Care dintre nenorocirile care s-au abătut asupra noastră nu 
a avut legătură cu mine? Fiul meu e acuzat de crimă, fiicele 
mele s-au trădat una pe alta, Rashgallivak a încercat să le 
răpească din casa mea, iubitul meu oraş a fost sfârtecat de 
revolte şi incendii, iar armata care stă la porţile Basilicăi vă 
arată o scrisoare scrisă de mine. Într-adevăr, eu am scris-o, 
cu toate că niciodată nu mi-am imaginat că ar putea fi 
folosită aşa cum a fost. Surorile mele, toate astea sunt 
adevărate, dar oare înseamnă că eu am atras totul asupra 


noastră? Sau înseamnă că greutatea a fost mai mare asupra 
mea decât pe oricine altcineva, în afară de cei care au 
pierdut pe cineva drag în răzmeriţă? 

Acest lucru îi puse pe gânduri; da, ea încă avea puterea să 
le spună o poveste şi sări facă să vadă, cel puţin pe moment, 
prin ochii ei. 

— Surorile mele, dacă aş crede că eu sunt cu adevărat 
cauza a tot răul care s-a abătut asupra Basilicăi, aş pleca 
imediat. lubesc prea mult oraşul pentru a-i provoca 
prăbuşirea. Dar nu eu sunt pricina. Cauza principală a fost 
lăcomia lui Gaballufix - el s-a căsătorit cu mine ca primă 
tentativă de a ataca legile noastre străvechi. Soţul meu a 
adus soldaţi în oraş? Nu. A fost bărbatul pe care eu l-am 
refuzat de soţ. L-am repudiat pe Gaballufix în timp ce multe 
dintre voi, cele din acest consiliu, continuaţi să votaţi 
tolerarea abuzurilor lui! Nu uitaţi asta! 

O, nimeni nu uita, şi se retraseră pe scaunele lor. 

— Acum Goraynii au venii cu scrisoarea mea. Dar eu am 
scris-o ca să ajut un tânăr gardian basilican să obţină 
refugiu la Gorayni. Ştiam că e în pericol din cauza 
mercenarilor lui Rashgallivak, iar el fusese bun cu fiul meu, 
aşa că i-am oferit puţina protecţie pe care i-o puteam da. 
Acum văd că a fost o groaznică greşeală. Scrisoarea mea le- 
a atras atenţia asupra slăbiciunii noastre, iar ei au venit s-o 
exploateze. Dar nu eu am creat slăbiciunea şi, dacă nu 
veneau Goraynii, în dimineaţa asta am fi fost oare într-o 
situaţie mai bună? Am mai fi ţinut măcar această întrunire, 
sau am fi fost toate victime ale violurilor şi jafurilor 
mercenarilor Palwashantu? Ar fi fost oraşul făcut cenuşă? 
Aşadar spuneţi-mi, ce e mai bine, să fim într-o situaţie 
proastă, însă cu puţină speranţă, sau să fim distruşi, 
neputincioşi, lipsiţi de speranţă? 

Se auzi din nou un murmur, dar ea le atrăsese atenţia. 
Arareori vorbise atât de mult sau cu asemenea forţă - 
învățase demult că îşi păstra mai bine puterea fără să se 
angajeze deschis la ceva, ci mai degrabă rămânând în 


spatele scenei. Totuşi, uneori vorbise destul ca să ştie cum 
să-i înmoaie, măcar puţin, după voinţa ei. Era o forţă care 
ar fi devenit mai puţin eficientă dacă o utiliza de fiecare 

dată, însă acum trebuia s-o folosească sau să piardă totul. 

— Dacă îl sfidăm, ce se va întâmpla? Chiar dacă el îşi 
respectă cuvântul şi pleacă, poate cineva dintre voi să 
spună că gărzile oraşului vor fi la fel de docile cum erau 
odată? Iar eu nu cred că elo să se ţină de cuvânt Aţi auzit 
vreodată ca Generalul Vozmuzhalnoy Vozmozhno să 
renunţe la vreun sat, la vreun câmp, la vreo piatră pe care a 
cucerit-o? 

Murmurul crescu. 

— Da, este Generalul Moozh - am fi nişte proşti dacă ne- 
am imagina fie şi o clipă altceva. Ce alt general al 
Goraynilor ar avea curajul să facă ceea ce a făcut el? Nu 
vedeţi cât de îndrăzneţ şi de inteligent a fost planul lui? A 
venit aici cu numai o mie de oameni, dar în timpul celor 
câtorva ore cruciale noi am crezut că are de o sută de ori 
pe atât. A fost linguşitor şi servil, dar şi-a instalat soldaţii 
unde a vrut, ne-a sedus garda oraşului şi a luat toate 
proviziile care îi trebuiau. Întotdeauna îşi cere scuze şi 
explică. Întotdeauna ne face să credem că are intenţii bune. 
Dar minte la fiecare respiraţie şi nimic din ceea ce ne spune 
nu este adevărat. Intenţionează să anexeze Basilica 
Imperiului Gorayni. N-o să ne lase niciodată în pace. 

Glasuri puternice umplură sala în timp ce ea aştepta. 
Câteva femei izbucniră în plâns. 

— Atunci să-l sfidăm! strigă una dintre consiliere. 

— La ce ar fi bună sfidarea? întrebă Rasa. Câţi dintre noi 
vor mai muri? Şi pentru ce? O cincime din oraşul nostru e 
deja cenuşă. Deja ne-am ascuns terorizate când bărbaţii 
beţi hălăduiau prin oraş. Ce s-ar întâmpla acum dacă 
jefuitorii ar fi treji? Dacă ar fi aceeaşi ucigaşi disciplinaţi 
care i-au atârnat pe răzvrătiți de ziduri cu propriile lor 
pumnale? Atunci nu vom mai avea nici un refugiu în faţa 
lor! 


— Deci... ce propui să facem, Doamnă Rasa? 

— Daţi-i ceea ce ne cere. Permisiunea de a rămâne. Dar 
daţi dispoziţie ca soldaţii lui să fie încartiruiţi în afara 
zidurilor oraşului. Puneţi-i să facă aceleaşi legăminte pe 
care le fac bărbaţii noştri atunci când se căsătoresc - să nu 
se apropie de zonele interzise ale oraşului, să nu încerce să 
deţină vreo proprietate imobiliară şi să plece când se 
încheie contractul. 

Se auzi un murmur aprobator. 

— Şi o să accepte. Doamnă Rasa? 

— Habar n-am. Dar până acum s-a străduit cel puţin să 
pară că se conformează dorințelor noastre. Să facem oferta 
cât mai public posibil, apoi să sperăm că el va considera mai 
convenabil să accepte condiţiile noastre decât să le 
respingă. 

Sfaturile ei avură succes doar pe jumătate. Propunerea îi 
fu aprobată aproape în unanimitate. Dar în acelaşi timp o 
numiră pe ea ambasadorul care să ducă „invitaţia” 
Generalului Moozh. Nu era o întâlnire pe care s-o aştepte 
cu nerăbdare, şi nici nu avu timp să se gândească ce ar 
trebui să spună sau cum ar trebui să acţioneze. Invitaţia 
trebuia dusă imediat şi personal; fu tipărită, semnată şi 
sigilată la faţa locului, iar consiliul o urmări părăsind sala cu 
documentul în mână, cu câteva minute înaintea termenului- 
limită impus chiar de ei. 

Nu era cea mai bună dimineaţă a lui Mebbekew. Se târâse 
cuminte pe pantele interzise ale Basilicăi, când îi condusese 
Nafai, aşa cum îl urmase şi pe Elemak tot drumul din deşert 
în jurul oraşului până la pădurile din nord. Dar când se 
apropiaseră de casa Rasei, dispăruse. Nu avea de gând să 
fie un pion în planurile lor. Dacă veniseră acolo să-şi 
găsească soţii, el o să şi-o aleagă singur, mulţumesc frumos. 
Cu siguranţă nu va sta la coadă după fratele lui mai mare, 
având mereu cea de-a doua şansă; nici nu va înghiţi 
umilinţa să intre în casa mamei fraţilor săi mai mici şi să se 
roage de ea să renunţe la una dintre preţioasele ei nepoate. 


Inima lui Elemak era dată acelei păpuşi de porțelan, 
Eiadh... ei bine, era privilegiul lui. Mebbekew prefera 
femeile cu sânge în vene, femeile care gemeau şi ţipau când 
făceau dragoste, femei viguroase şi puternice. Femei care îl 
iubeau pe Mebbekew. 

Păi, o să găsească vigoare şi putere imediat! Focurile 
făcuseră cele mai multe pagube în Dolltown şi Dauberville, 
deci puţine dintre fostele lui iubiri mai locuiau în casele pe 
care le cunoştea. Puținele pe care le putea găsi erau fericite 
să-l vadă. Se repezeau asupra lui cu lacrimi şi sărutări, 
dornice să-l convingă să stea cu ele. Să stea unde? Într-o 
casă pe jumătate arsă, fără apă curentă? Şi de ce ar fi stat 
cu ele? Ca să facă toată munca brută cerută de 
reconstrucţie, de reparaţii; şi ca să fie paznicul lor. Ce 
glumă! Mebbekew, stând de pază lângă o biată fată 
înspăimântată! Fără îndoială că l-ar fi răsplătit generos cu 
trupurile lor dacă el ar fi jucat rolul scris pentru el, dar nu 
merita - nici o femeie nu merita acum, dacă nevoile ei erau 
chiar mai mari decât ale lui. Nu se afla acolo ca devină 
protector sau îngrijitor, ci ca să găsească protecţie şi 
îngrijire. 

Aşadar, le părăsi cu un sărut şi o promisiune, fără a stea 
măcar destul cât să facă o baie şi să mănânce, pentru că 
ştia că odată prins în strânsa lor îmbrăţişare acele femei-în- 
necaz ar fi făcut din el un soţ. Nu avea intenţia să se însoare 
cu femei care nu aveau nimic sa i ofere în afară de muncă şi 
probleme! 

Iar a le sugera vechilor iubite să renunţe la tot ce aveau în 
Basilica şi să hoinărească alături de el prin deşert până 
găseau tărâmul promis, născând între timp o turmă de copii 
care să populeze noua lor lume - nu se punea problema în 
niciuna dintre conversații. Nu fiindcă unele n-ar fi fost de 
acord. Privindu-şi ruinele vieţii lor altădată frivole din 
Basilica, amintindu-şi frica din acea groaznică noapte de 
revoltă şi după aceea oroarea cadavrelor agăţate pe ziduri 
de Gorayni, ideea exilului în deşert alături de un bărbat 


adevărat, care să le îndrume şi să le protejeze le putea 
părea unora atrăgătoare. În primele zile, oricum; apoi şi-ar 
fi dat seama că deşertul era doar singurătate şi deloc 
distracţie, iar ele ar fi fost dornice să se întoarcă în Basilica, 
ruinată sau nu, aşa cum ar fi fost şi Mebbekew însuşi. 

Nu prea conta. Nu intenţionase să facă o asemenea 
propunere niciuneia dintre prietenele lui. Elemak şi Nafai 
n-aveau decât să se joace cu Tata şi viziunile lor stupide 
dacă aşa voiau. El nu voia decât ca o femeie să-l primească 
într-o casă frumoasă şi curată şi într-un pat frumos şi curat, 
să-l ascundă şi să-l consoleze pentru pierderea averii până 
plecau Elemak şi Nafai. De ce să se mai întoarcă vreodată 
în deşert? Basilica putea să fie pe jumătate arsă, terorizată 
şi ocupată de trupele Gorayni, dar toaletele şi băile încă 
funcționau în majoritatea caselor şi mâncarea era 
proaspătă, iar în oraş se găseau încă destule plăceri şi 
distracţii, Însă chiar şi acest plan limitat nu avea cum să 
funcţioneze pentru mult timp, îşi dădu el treptat seama. În 
timpul plimbărilor de dimineaţă prin Dolltown înţelesese că 
n-avea cum să se ascundă prea mult în Basilica. Căci intrase 
ilegal în oraş, fără să fie înregistrat, şi cândva urma să fie 
prins şi închis. Acum gărzile oraşului erau destul de active 
pe străzi, mai active decât văzuse vreodată, şi cereau 
scanări de amprente şi retină la punctele de verificare de 
pe unele străzi. Într-o zi tot ar fi fost prins. Nu era deloc 
uşor să ajungă din Dolltown la casa Rasei de pe Strada Ploii. 

Da, casa Rasei. Îl scârbea, dar încercase orice altceva; aşa 
că iată-l, gata să se predea complet fraţilor săi, tatălui său şi 
planurilor lor idioate. 

Stătea în stradă, privind faţada clădirii, gata să cedeze - şi 
totuşi nu tocmai gata. Era insuportabil. Umilitor. Cioc-cioc. 
Bună dimineaţa. Sunt fratele vitreg al fiilor Rasei, şi am 
ajuns aici pentru că toate fostele mele iubite m-au alungat, 
aşa că aş fi recunoscător dacă Rasa şi fraţii mei vitregi m-ar 
primi înăuntru şi mi-ar da ceva de mâncare şi de băut, ca să 
nu mai pomenesc de un duş lung şi fierbinte, înainte să mor. 


Scena imaginată era hidoasă, şi chiar dacă ştia că va fi 
nevoit s-o joace, Mebbekew nu avea prea mult antrenament 
în a face lucruri neplăcute doar pentru că ştia că trebuie 
făcute. Făcu în schimb ceea ce făcea de obicei în asemenea 
circumstanţe. Aşteptă, la limita împlinirii scopului său 
dureros, apoi continuă prin nu face nimic. 

Nu făcu nimic - suferind tot timpul chinuri imaginare - 
timp de cel puţin douăzeci de minute, privind clasele de 
băieţi şi fete care se adunau pe verandă. Din când în când, 
prindea câte un cuvânt din ce se vorbea şi încerca să 
ghicească subiectul lecţiei respective. Cel puţin îi îndepărta 
mintea de la problemele lui pentru câteva momente. Decise 
că grupul cel mai apropiat studia fie geometria, fie chimia 
organică, fie construcţiile din cărămizi. 

O femeie tânără părăsi una dintre clase, cobori în fugă 
scările verandei şi se îndreptă hotărâtă spre el. Fără 
îndoială îl văzuse supraveghind veranda şi decisese că 
trebuie să fie vreun tâlhar sau violator de copii. Se gândi să 
se întoarcă şi să plece înainte ca ea să ajungă la el - ceea ce 
ea aproape categoric se aştepta ca el să facă - în schimb îi 
analiză faţa şi constată că o cunoştea. 

— Bună dimineaţa, spuse ea pe un ton îngheţat, imediat ce 
ajunse suficient de aproape ca să vorbească fără să ţipe. 

Mebbekew nu era îngrijorat de perspectiva unei certe. 
Încă nu întâlnise nici o femeie tânără şi frumoasă pe care să 
n-o poată încălzi destul de repede, dacă se străduia puţin să 
descopere după ce tânjea ea şi să-i ofere. Întotdeauna era o 
plăcere să aibă de-a face cu o femeie pe care nu o mai 
întâlnise până atunci. În special fiindcă o recunoscuse 
imediat - sau cel puţin observase o asemănare. 

— Nu eşti tu Dolya? întrebă. 

Ea se roşi la faţă, dar expresia îi deveni şi mai rece şi mai 
furioasă. Aşadar avea dreptate - era Dol. 

— Să chem paza să te alunge? 

— Te-am văzut în Piraţii şi Aripa de vest. Ai fost minunată. 

Roşeaţa i se accentuă şi expresia i se îndulci. 


— Ai talent, continuă el. Nu e numai înfăţişarea. Nu eşti 
numai tânără şi dulce. N-am înţeles niciodată de ce nu ţi-au 
dat roluri de adult pe măsură ce creşteai. Ştiu că te-ai fi 
descurcat. E al naibii de nedrept. 

Acum expresia ei nu mai era deloc furioasă, ci mai 
degrabă năucă. 

— N-am mai auzit la nimeni o flatare atât de transparentă 
şi de cinică, zise ea. 

— Ah, fiecare cuvânt l-am rostit cu seriozitate. Dolya - 
presupun că foloseşti acum numele de adult, Dol? 

— Între prieteni da. Ceilalţi îmi spun doamnă. 

— Doamnă, sper ca într-o zi să-mi câştig dreptul să-ţi fiu 
prieten. Între timp speram să mă lămureşti dacă fraţii mei 
vitregi Elemak şi Nafai se află în casa Rasei. 

Ea îl măsură din cap până-n picioare. 

— Nu mi se pare că semeni prea mult cu niciunul dintre ei. 

— Ah, acum tu mă flatezi. 

Ea râse puţin şi făcu un pas spre el întinzându-i mâna. 

— O să te conduc înăuntru, dacă eşti într-adevăr 
Mebbekew. 

EI făcu un pas înapoi. 

— Nu mă atinge! Sunt murdar. Două zile de călătorit prin 
deşert nu aduc cel mai bun parfum, şi dacă mi te ucide 
putoarea corpului meu, respiraţia ar face-o cu siguranţă. 

— Nu mă aşteptam să fii ca un buchet de flori. Îmi asum 
riscul să te iau de mână şi să te conduc înăuntru. 

— Atunci ai un curaj pe măsura frumuseţii tale, zise el, 
luându-i mâna. Pe Sufletul Suprem, şopti, ce mână 
răcoroasă şi fină! 

Ea râse din nou - o actriţă cu asemenea experienţă ca Dol 
pe vremea când fusese celebră nu putea fi păcălită de 
flatări. Dar Mebbekevw îşi imagina că trecuseră ani de când 
nu se mai ostenise nimeni să-i facă vreun compliment, astfel 
că însuşi faptul că lui îi trecuse prin minte să încerce 
reprezenta un fel de superflatare, în faţa căreia nu era 


capabilă să se apere. Şi, într-adevăr, părea să funcţioneze 
destul de bine. 

— Nu trebuie să spui asta. Mătuşa Rasa a lăsat instrucţiuni 
ca să fii primit imediat ce - cum s-a exprimat ea - imediat ce 
„binevoieşti să apari”. 

— Dacă aş fi ştiut că te găsesc aici, doamnă, aş fi venit mai 
repede. Şi după cum zici, nu trebuie să flatez pe nimeni ca 
să pătrund în dimineaţa asta în casa Rasei. Aşadar, 
cuvintele mele nu sunt simple complimente. Vin din inimă. 
Când eram mic, m-am îndrăgostit de imaginea acelei Dolya 
de pe scenă. Acum te văd prin ochii unui bărbat. le văd ca 
femeie. Şi ştiu că frumuseţea ta nu a făcut decât să crească. 
N-am ştiut niciodată că ai fost una dintre nepoatele Rasei, 
altfel aş fi rămas la şcoală. 

— Am fost nepoata ei. Acum sunt profesoară aici. 
Comportament, genul ăsta de lucruri, în particular am avut 
grijă de Eiadh. Ştii, cea pe care o curtează fratele tău 
Elemak. 

— E stilul lui să curteze copia palidă şi să ignore originalul. 

Mebbekew îşi ţinea intenţionat ochii aţintiţi pe faţa ei, dar 
nu o privea în ochi - îi studia buzele, părul, toate 
trăsăturile, ştiind că ea îi vedea ochii mişcându-se, 
absorbind-o. 

— Apropo, Elemak îmi e frate doar pe jumătate. Când o să 
fiu curat o să vezi că arăt mult mai bine. 

Ea râse, dar el ştiu că îi captase interesul - învățase de 
mult că flatarea funcţiona întotdeauna şi că până şi rele mai 
scandalos de nesincere laude sunt crezute dacă le repeţi de 
multe ori şi în mod elaborat. Însă ni acest caz Meb nu avea 
de ce să mintă. Dol era frumoasă, cu toate că, desigur, nici 
pe departe la fel de Inimoasă ca atunci când era copilul 
eteric de treisprezece ani. Însă avea graţie şi proporţie şi 
surâs ameţitor, iar acum, după ce o studiase timp de câteva 
minute, ochii ei erau mari şi luminoşi ori de câte ori se uita 
la el. Era dorinţă. Aprinsese dorinţa în ea. Nu ci a dorinţa 
pătimaşă, desigur; era mai degrabă dorinţa de a auzi mai 


multe laude pentru frumuseţea ei, mai mult din mângâierea 
lui verbală. Totuşi, ştia din experienţă că ar fi putut uşor să 
treacă de la una la alta, dacă n-ar fi fost prea obosit după o 
baie şi micul dejun. 

Îl conduse în dormitorul ei - semn bun - unde servitoarele 
îi aranjară baia. Era încă în apă, bucurându-se de 
curăţenie, când ea reveni aducând o tavă cu mâncare şi un 
urcior cu apă. Le adusese cu propriile mâini şi erau singuri. 
Pălăvrăgi tot timpul - nu nervoasă, ci liniştitoare. Acesta era 
cel mai mare talent al lui Mebbekew, femeile se simțeau în 
largul lor alături de el şi îi vorbeau cu candoarea pe care o 
rezervau de obicei prietenelor. 

În timp ce ea vorbea, el se ridică din apă; când se întoarse, 
după ce lăsase tava pe masă, îl văzu ştergându-se cu 
prosopul, aproape gol. Icni şi privi în altă parte. 

— Scuză-mă, zise el. Nu m-am gândit că o să te sperii. 
Probabil ai văzut mulţi bărbaţi pe când erai actriţă - am fost 
şi eu pe scenă, şi nimeni nu e timid sau modest în culise. 

— Eram mică. Pe vremea aia toată lumea mă proteja. 

— Mă simt ca un animal. N-am vrut să te şochez. 

— Nu, nu sunt şocată. 

— Problema e că nu am cu ce să mă îmbrac. Nu cred că ar 
fi de folos să-mi pun iar hainele murdare. 

— Servitoarele ţi-au dus deja hainele la spălat. Am un 
halat pentru tine. 

— Unul de-al tău? Mă îndoiesc că mi s-ar potrivi. 

Bineînţeles, continuase să se şteargă, fără să facă vreun 
efort să se acopere. În timp ce vorbeau ea se răsucise şi 
acum îl privea destul de deschis. Întrucât lucrurile mergeau 
bine şi el anticipa că va face dragoste cu această femeie 
foarte curând, trupul lui deveni alert. Imediat ce îi 
surprinse privirea asupra scrotului său, se prefăcu că 
observă pentru prima dată şi îşi aduse ostentativ prosopul 
în faţă. 

— Îmi pare rău. Am stat atât de mult singur în deşert, iar 
tu eşti aşa de frumoasă... n-am vrut să te insult. 


— Nu mă simt insultată. 

Putea să vadă dorinţa şi în ochii ei. Acum voia de la el mai 
mult decât vorbe frumoase. După presupunerile lui, 
probabil nu avea prea mulţi pretendenți în acele zile. Cu 
frumuseţea ei, nu ar fi dus lipsă de amanți în Dolltown, dar 
ca profesoară în casa Rasei oportunităţile erau mult mai 
limitate. Era cu siguranţă la fel de doritoare ca el. 

Pentru aşa ceva se întorsese el în Basilica. Nu pentru acele 
femei speriate şi lacome din Dolltown, care voiau ca el să fie 
un om puternic pe care să se bazeze, ci această femeie, 
care avea nevoie de el numai pentru pasiune, flatare şi 
amuzament. Dol se simţea suficient de comod şi în 
siguranţă acasă la Rasa, încât mai putea să fie ceea ce se 
presupunea că sunt femeile basilicane - furnizori 
independenţi pentru bărbaţi, neavând nevoie de altceva de 
la amanţii lor decât de puţină plăcere şi atenţie. 

Îi aduse halatul. Poate că i-ar fi venit destul de bine, dar el 
făcu un adevărat spectacol din a-şi înghesui braţul în 
mânecă în aşa fel încât cotul abia să-i treacă. 

— Of, nu merge, zise ea. 

— Deja nu mai contează. Nu prea mai am secrete faţă de 
tine! 

Bineînţeles, lăsase prosopul să-i cadă ca să încerce halatul. 
Se aplecă să-l ridice, chiar în timp ce îşi scoica halatul de pe 
braţ. Dar când se îndreptă ea îi luă şi halatul, şi prosopul 
din mâini. 

— Ai dreptate. N-are rost să faci pe modestul. 

Aruncă halatul şi prosopul într-un colţ apoi îi aduse o mână 
de struguri de pe tava cu mâncare. 

— Pofteşte. 

Întinse strugurele, nu spre mâna lui, ci spre buze. El se 
aplecă mai mult decât trebuia şi îi prinse degetele în gură 
împreună cu strugurele. Ea îşi lăsă degetele să zăbovească 
în gura lui în timp ce el culegea încet boabele de strugure. 
La sfârşit muşcă fructul şi simţi sucul scurgându-i-se în 
gură. Era acidulat şi dulce, delicios. Se aşeză pe pat şi ea îi 


mai dădu altul, apoi altul. Dar restul strugurilor ajunseră pe 
jos. 

Moozh aştepta cu multă nerăbdare s-o întâlnească în 
sfârşit pe Doamna Rasa, iar ea nu îl dezamăgi. El se 
instalase în casa lui Gaballufix - simbolistica fiind 
intenţionată - şi ştia că ea va înţelege cu siguranţă 
adevăratul sens. Doamna Rasa nu putea fi deloc proastă, 
era sigur, din ceea ce auzise despre ea. Acum nu-i mai 
rămânea decât să vadă pe care dintre cele câteva planuri îl 
va urma în privinţa ei. S-o transforme într-un aliat. O 
marionetă. Sau, desigur, să fie un inamic implacabil. 
Indiferent cum, se va folosi de ea. 

Ea nu se purta cu o măreție specială; nu făcu nici o 
încercare să-l ispitească sau să-l intimideze. Dar acesta era 
cam singurul mod în care o femeie mai reuşea să-l 
impresioneze. Fusese pe mâna celor mai stilate femei de la 
curtea din Gollod, dar era clar că Rasa nu avea nici un 
interes să-l aibă la mâna ei. Vorbi mai degrabă cu el de la 
egal la egal, iar lui îi plăcu. Îi plăcu de ea. Avea să fie un joc 
frumos. 

— Bineînţeles că vreau să accept invitaţia consiliului 
oraşului, zise el. Suntem foarte fericiţi să ajutăm acest 
frumos oraş să-şi menţină ordinea şi siguranţa şi să-l 
reconstruim în urma nefericitelor evenimente din 
săptămânile trecute. Dar am o problemă în care e posibil să 
mă ajutaţi. 

Îşi dădea seama după expresia de pe faţa ei că se 
aşteptase la mai multe cereri din partea lui - şi ştia 
asemenea că ea nu-şi făcea iluzii asupra faptului că el era în 
poziţia din care ridica pretenţii şi le şi impunea. 

— Vedeţi, continuă el, modul tradiţional în care un general 
Gorayni îşi recompensează oamenii în urma unei mari 
victorii este să împartă teritoriul cucerit şi să le dea 
terenuri şi neveste. 

— Dar nu aţi cucerit Basilica, sublinie Rasa. 


— Exact! Îmi înţelegeţi dilema. Oamenii mei s-au purtat cu 
eroism şi extraordinară disciplină în cursul acestei 
campanii, iar victoria lor asupra tâlharilor şi răzvrătiţilor a 
fost absolută. Şi totuşi nu am mijloacele să-i recompensez! 

— Vistieria noastră e plină. Sunt sigură că fiecare dintre 
oamenii voştri va deveni cât vei dori de bogat. 

— Bani? făcu Moozh. O, mă răniţi profund. Şi pe mine, şi 
pe oamenii mei. Noi nu suntem mercenari! 

— Acceptaţi pământ, dar nu şi banii cu care să cumpăraţi 
pământ? 

— Pământul e o chestiune de titlu şi de onoare. Un om 
care deţine pământ e un nobil. Dar banii - ar fi ca şi cum i- 
aţi numi pe soldaţii mei negustori. 

Ea se uită o clipă la el, apoi rosti: 

— Generale Vozmuzhalnoy Vozmozhno, Împăratul ştie că îi 
numiţi pe aceşti oameni soldaţii dumneavoastră? Oamenii 
dumneavoastră? 

Moozh simţi subit un fior de teamă. Era cu adevărat 
minunat - trecuse mult timp de când nu mai stătuse faţă în 
faţă cu cineva care să ştie să-i răpească iniţiativa. lar ea 
lovise imediat în punctul său cel mai slab. Fiindcă el nu 
numai că sfidase ordinele Împăratului de a nu face manevre 
ofensive, ci, pentru a ajunge aici, mai şi lăsase în spate 
cadavrele spionilor publici şi privaţi. În acel moment, cel 
mai mare pericol venea din partea Împăratului, care cu 
siguranţă auzise până acum de aventura lui. Îl cunoştea pe 
Împărat destul de bine ca să ştie că nu va acţiona pripit - 
într-adevăr, acesta era primul defect al Împăratului, faptul 
că era îngrozit de risc dar deja un nou mediator categoric 
pornise pe drumul spre sud, şi nu fără trupe ale templului 
care să-l susţină. Fie Moozh reuşea să dea lucrurilor o faţă 
frumoasă şi să recâştige încrederea imperială, fie va fi 
nevoit să treacă la rebeliune pe faţă cu numai o mie de 
oameni şi la o mie de kilometri pe teritoriu ostil. Nu era un 
moment potrivit pentru el să înfrunte un adversar care îi 
înţelegea exact slăbiciunea. 


— Când îi numesc ai mei, evident recunosc că sunt ai mei 
numai atât timp cât Împăratul îmi permite să fiu slujitorul 
lui. 

— Observ că nu aţi negat că sunteţi Vozmuzhalnoy 
Vozmozhno. 

Ridică din umeri. 

— Recunosc că sunteţi mult prea inteligentă pentru mine. 
De ce aş încerca să-mi ascund identitatea în faţa dumitale? 
Ea se încruntă. Complimentul şi recunoaşterea sinceră o 
făcuseră să dea puţin înapoi. Acum, fără îndoială, se întreba 

de ce era atât de dornic să admită că acela era numele lui 
adevărat şi de ce îi spunea că e inteligentă. Va presupune 
că dacă o numea inteligentă trebuia să însemne că nu era 
deloc aşa. În consecinţă, nu va mai avea încredere în 
convingerea ei că metoda de a-l învinge era exploatarea 
divergenţelor dintre el şi Împărat. Învăţase demult că una 
dintre i ele mai bune căi de a dezarma un adversar cu 
adevărat deştept era să-i submineze încrederea în propriile 
puteri, şi aceasta părea să funcţioneze destul de bine în 
cazul Rasei. 

— Inteligența nu are nici o legătură. Adevărul e important. 
Nu cred că e vreun cuvânt adevărat în tot ce aţi rostit. De 
obicei, soldaţii nu sunt răsplătiți cu pământuri, altfel nu ar 
mai fi rămas soldaţi. Ofițerii, poate. Dar discuţia despre 
pământ nu este decât un prim pas în tentativa de a distruge 
legile din oraşul femeilor. Bănuiesc cum se va desfăşura 
jocul: eu mă întorc la consiliu transmițând umila voastră 
cerinţă, ci mă trimit înapoi cu o ofertă de a vă instala 
oamenii în afara oraşului. Dumneavoastră lăudaţi 
generozitatea noastră, apoi scoateţi în evidenţă faptul că 
oamenii voştri nu s-ar mulţumi niciodată să fie cetăţeni de 
rang inferior pe un teritoriu pe care ei l-au salvat de la 
distrugere. Cum să li se explice soldaţilor Gorayni că nu pot 
deţine niciodată pământ în interiorul oraşului? După aceea 
dumneavoastră propuneţi un compromis - prin care să se 
permită atât lor, cât şi nouă să ne păstrăm prestigiul. 


Compromisul ar fi ca soldaţilor Gorayni care se căsătoresc 
cu femei basilicane să li se permită să fie coproprietari cu 
ele asupra pământurilor din interiorul oraşului. Desigur, 
femeile ar rămâne complet stăpâne pe pământ, dar soldaţii 
şi-ar păstra respectul de sine. 

— Aveţi darul preştiinţei, spuse Moozh. 

— Nu, improvizez doar. Jumătate de drept de proprietate 
ar duce în câteva săptămâni la o serie de căsătorii din 
interes, apoi vor apărea presiuni pentru vot egal - în special 
dacă se va fi dovedit că bărbaţii voştri sunt nişte soţi blânzi 
şi supuşi, care nu depun eforturi să controleze proprietăţile 
pe care le posedă pe jumătate. Câţi paşi sunt de aici până în 
ziua când femeile nu vor mai avea deloc drept de vot, şi 
toate proprietăţile din Basilica vor aparţine bărbaţilor? 

— Draga mea doamnă, mă judecaţi greşit. 

— Nu aveţi prea mult timp. Cu siguranţă, reprezentanţii 
Împăratului vostru vor fi aici în mai puţin de două 
săptămâni. 

— Toate armatele Gorayni sunt însoţite de reprezentanţi ai 
Împăratului. 

— Nu şi a dumneavoastră. Altfel paznicii porţilor ar şti. Am 
primit rapoarte despre cum funcţionează armata voastră şi 
despre faptul că nu există nici un cort al mediatorului. Unii 
dintre soldaţi simt destul de acut lipsa confesiunii. 

— Nu am de ce mă teme de sosirea unui mediator. 

— Atunci de ce aţi încercat să mă păcăliţi făcându-mă să 
cred că aveţi deja unul? Nu, Generale Vozmuzhalnoy 
Vozmozhno, eu cred că va trebui să vă mişcaţi cu adevărat 
repede ca să vă consolidaţi poziţia aici înainte dea vă 
confrunta cu Împăratul. Nu cred că aveţi timp nici să faceţi 
faţă vreunei revolte - totul trebuie stabilit paşnic aici pe loc. 

Deci nu fusese câtuşi de puţin impresionată de toate 
flatările lui. Fiorul de teamă pulsă din nou prin el. 

— Doamnă, sunteţi într-adevăr înţeleaptă. Este posibil ca 
Împăratul să interpreteze greşit acţiunile mele, chiar dacă 
intenţia a fost doar de a-l sluji pe el. Dar greşiţi considerând 


că e nevoie de mulţi paşi făcuţi treptat pentru a-mi 
consolida poziţia aici. 

— Nu credeţi la fel? întrebă Rasa. 

— Nu e nevoie de multe căsătorii, ci de una singură, 
răspunse el şi zâmbi. A mea. 

Cel puţin reuşise să o surprindă. 

— Nu sunteţi deja căsătorit? 

— De fapt, nu sunt. Nu am fost niciodată. Până acum a fost 
întotdeauna de preferat din punct de vedere politic. 

— Şi consideraţi că însurându-vă cu o femeie basilicană 
veţi rezolva totul? Chiar dacă vi se acordă în mod special o 
excepţie şi vi se permite să împărţiţi proprietatea cu soţia, 
nu există în Basilica nici o femeie care să stăpânească 
destule proprietăţi încât să conteze. 

— Nu intenţionez să mă căsătoresc de dragul proprietăţii. 

— Atunci pentru ce? 

— Pentru influenţă. Pentru prestigiu. 

Ea îi studie pentru o clipă chipul. 

— Dacă vă închipuiţi că eu am asemenea influenţă sau 
prestigiu, vă înşelaţi. 

— Sunteţi o femeie remarcabilă, şi mărturisesc că aveţi 
exact vârsta potrivită pentru mine - matură şi împlinită. 
Căsătoria cu dumneavoastră ar face viaţa un joc periculos şi 
captivant, de care ne-am bucura amândoi. Din păcate, 
dumneavoastră sunteţi deja măritată, chiar dacă se 
zvoneşte că soţul ar fi un profet care se ascunde în deşert. 
Nu sunt adeptul despărțirii familiilor. Pe lângă asta, aveţi 
prea mulţi adversari şi duşmani în oraş ca să fiţi o consoartă 
utilă. 

— Împărații au consoarte, Generale Vozmuzhalnoy 
Vozmozhno, generalii au soţii. 

— Te rog, spune-mi Moozh. E o poreclă pe care doar 
prietenilor le permit s-o folosească. 

— Nu sunt prietena dumitale. 

— Înseamnă „bărbat”. 


— Ştiu ce înseamnă, şi nici eu, nici vreo altă femeie din 
Basilica nu-ţi va zice aşa pe faţă. 

— Bărbat, rosti Moozh, iar Basilica este mireasa mea. Mă 
voi însura cu ea, o voi lua în pat şi ea îmi va naşte mulţi 
copii, frumoasa cetate. Şi dacă nu mă ia de soţ de bunăvoie, 
o voi avea oricum, iar în cele din urmă ea îmi va fi supusă. 

— În cele din urmă, oraşul o să-ţi aibă coaiele pe tavă, 
replică Rasa. Ultimul stăpân al acestei case a descoperit 
asta când a încercat să facă ceea ce faci dumneata. 

— Dar el a fost un prost. Ştiu pentru că el te-a pierdut şi 
pe dumneata. 

— Nu m-a pierdut pe mine. S-a pierdut pe sine. 

El îi zâmbi. 

— La revedere, doamnă. Ne vom mai întâlni. 

— Mă îndoiesc. 

— O, sunt convins că o să mai stăm de vorbă. 

— După ce mă întorc şi le spun cum eşti în realitate, nu vor 
mai exista solii din partea consiliului oraşului. 

— Dar, draga mea doamnă, crezi că ţi-aş fi vorbit nai de 
liber dacă aş fi intenţionat să te mai las să discuţii cu 
consiliul? 

Faţa ei se albi. 

— Aşadar nu eşti altfel decât ceilalţi huligani. Ca Gaballufix 
şi Rashgallivak, adori să te auzi răcnind. Crezi că asta te 
face bărbat. 

— Nu-i aşa. Atitudinea şi lăudăroşenia lor nu venea din 
nimic - se comportau astfel pentru că se temeau de 
propriile slăbiciuni. Eu nu mă prefac şi nu mă laud 
niciodată, iar când decid ce e necesar, şi duc la capăt. Vei fi 
escortată de aici la casa ta, care deja este înconjurată de 
trupele Gorayni. Toţi copiii care nu locuiesc acolo au fost 
trimişi acasă în siguranţă; ceilalţi vor rămâne înăuntru, 
întrucât de acum încolo nimănui nu i se va mai permite să 
intre sau să iasă din casa dumitale. Desigur, vă vom livra 
alimente şi presupun că rezerva voastră de apă provine în 


întregime din fântâni şi dintr-un sistem isteţ de colectare a 
apei de ploaie. 

— Da. Dar oraşul nu va accepta niciodată arestarea mea. 

— Crezi că nu? Am trimis deja pe unul dintre gardienii 
basilicani să informeze consiliul oraşului că te-am arestat în 
numele lor, pentru a proteja oraşul de complotul dumitale. 

— Complotul meu, strigă ea, ridicându-se în picioare. 

— Ai venit la mine şi mi-ai sugerat abolirea consiliului şi 
numirea unui bărbat ca rege al Basilicăi. Aveai deja un 
candidat în minte - soţul tău, Wetchik, care şi-a pus fiul să-i 
asasineze principalii rivali şi acum aşteaptă în deşert ca eu 
să-l chem să vină că conducă oraşul ca vasal al Împăratului. 

— Minciuni monstruoase! Nimeni nu te va crede! 

— Ştii că declaraţia ta e falsă chiar în momentul în care o 
rosteşti. Ştii că în acel consiliu există multe persoane care 
ar fi extrem de fericite să creadă că toate acţiunile dumitale 
au fost inspirate de ambiţii particulare, şi că de la început ai 
fost implicată în tot ce a cauzat nenorocirile din oraş. 

— O să vezi că femeile din Basilica nu se lasă aşa de uşor 
păcălite. 

— Nici nu ştii, Doamnă Rasa, cât de fericit aş fi dacă 
femeile din Basilica s-ar dovedi atât de înțelepte, încât să nu 
le pot amăgi. Am tânjit toată viaţa să găsesc oameni de o 
asemenea înţelepciune exemplară. Însă nu cred că i-am 
descoperit aici, cu excepţia dumitale. lar dumneata eşti 
complet sub controlul meu, zise şi râse vesel. Pe 
Reîncarnare, doamnă, după conversaţia din această 
dimineaţă sunt îngrozit chiar şi să te ştiu în viaţă. Dacă ai fi 
un bărbat cu o armată, m-aş teme să pornesc o campanie 
împotriva ta. Dar nu eşti un bărbat cu o armată, astfel că nu 
reprezinţi o ameninţare pentru mine - nu acum. Fa se 
ridică de pe scaun. 

— Ai terminat? 

— Fă casei tale o favoare - nu încerca să trimiţi pe nimeni 
cu mesaje secrete. O să prind pe oricine ai trimite, şi 
probabil voi fi nevoit să fac ceva sinistru, cum ar fi livrarea 


următoarei raţii zilnice cusută în interiorul pielii aşa-zisului 
mesager. 

— Reprezinţi exact motivul pentru care Basilica a exclus 
bărbaţii din oraş, spuse ea cu răceală. 

— lar dumneata reprezinţi exact motivul pentru care un 
oraş de femei este o monstruozitate în ochii lui Dumnezeu, 
replică el. Dar glasul îi era încălzit de admiraţie - chiar 
afecţiune căci adevărul era că această femeie îl învățase că 
oraşul femeilor nu era aşa de slab şi efeminat cum îşi 
închipuise în toţi aceşti ani. 

— Dumnezeu! rosti ea. Dumnezeu nu înseamnă nimic 
pentru dumneata. După cum gândeşti, după cum trăieşti - 
aş îndrăzni să afirm că îţi petreci fiecare clipă din viaţă 
încercând să te opui voinţei Sufletului Suprem şi să-i 
distrugi toată lucrarea în lume. 

— Eşti pe aproape, dragă doamnă. Mai aproape decât îţi 
imaginezi. Acum, te rog, pleacă-te în faţa inevitabilului şi nu 
le face probleme bieţilor mei soldaţi care au neplăcuta 
datorie să te conducă pe străzile Basilicâi acasă sub arest 
public. 

— Ce probleme să le fac? 

— Păi, de exemplu, să încerci să strigi vreun ridicol mesaj 
revoluţionar oamenilor pe lângă care treceţi. Eu aş 
recomanda tăcerea. 

Ea aprobă grav. 

— O să accept recomandarea. Fii sigur că te voi disprețul 
în linişte pe tot drumul spre casă. 

Fu nevoie de şase soldaţi s-o conducă. Minciunile lui 
despre ea fuseseră atât de convingătoare, încât mulțimile 
se adunaseră în multe locuri ca s-o huiduie, considerând-o 
trădătoare a oraşului. Asta era destul de rău, să fie urâtă pe 
nedrept de oraşul ei iubit, dar nu o scârbea la fel cât 
celelalte strigăte - uralele pentru Generalul Moozh, 
salvatorul Basilicăi. 

SOŢII. 

Visul femeii sfinte. 


Numele ei era Torstiga în limba tărâmului ei natal, dar 
fusese atât de mult timp departe de acel loc, departe în est, 
încât nici măcar nu-şi mai amintea limba copilăriei ei. 
Fusese vândută ca sclavă de unchiul ei pe când avea doar 
şapte ani, dusă în vest la Seggidugu, apoi fusese vândută 
din nou. Sclavia nu era insuportabilă - stăpâna ei era 
severă, dar nu nedreaptă, iar stăpânul îşi ţinea mâinile 
acasă. Putea fi mult mai rău, ştia prea bine - dar nu era 
libertate. 

Se ruga constant pentru libertate. Se rugase la Fackla, 
zeul copilăriei ei, şi nu se întâmplase nimic. Se rugase la 
Rui, zeul din Seggidugu, şi tot sclavă rămăsese. Apoi auzise 
poveşti despre Sufletul Suprem, zeiţa Basilicăi, oraşul 
femeilor, un loc unde nici un bărbat nu deţinea proprietăţi 
şi toate femeile erau libere. Se rugă, se rugă, şi într-o zi 
când avea doisprezece ani înnebuni, prinsă în transa 
Sufletului Suprem. 

Întrucât mulţi sclavi pretindeau că sunt nebuni ai zeilor 
pentru a-şi câştiga libertatea, Torstiga fusese închisă şi 
ţinută flămândă pe parcursul freneziei ei. Nu o deranjase 
întunericul din cămăruţa în care o închiseseră, căci vedea 
viziunile pe care Sufletul Suprem i le aducea în minte. 
Numai când viziunile se terminaseră observase în cele din 
urmă disconfortul fizic. Sau cel puţin aşa i se păruse 
stăpânei ei când striga continuu din cămăruţa ei: „Sete! 
Sete! Sete!” 

Nu înţeleseseră că ea striga acel unic cuvânt nu pentru că 
avea nevoie să bea - deşi era foarte deshidratată ci fiindcă 
era numele ei, Torstiga, tradus în limba Basilicăi. Limba 
Sufletului Suprem. Îşi striga propriul nume deoarece se 
pierduse în viziunile ei; spera că dacă ţipa destul de tare şi 
destul de mult, fata care fusese ar auzi-o şi i-ar răspunde, şi 
poate s-ar întoarce să trăiască iar în trupul ei. 

Mai târziu ajunsese să înţeleagă că adevărata ei persoană 
nu 0 părăsise niciodată, dar prin confuzia, extazul şi 
teroarea primelor viziuni puternice ea fusese transformată 


şi nu avea să mai fie niciodată fata de doisprezece ani de 
odinioară. Când îi dăduseră drumul, avertizând-o să nu se 
mai prefacă înnebunită de zei, nu se certase cu ei, nici nu 
protestase, explicându-le că fusese sinceră. Pur şi simplu, 
băuse ce îi dăduseră să bea, mâncase până când mâncarea 
pe care i-o puseseră dinainte dispăruse şi apoi revenise la 
muncă. 

Însă curând lumea îşi dăduse seama că de data aceea în 
sclava nu de prefăcea. Într-o zi îşi privise stăpânul şi îi 
începuse să plângă, fără să poată fi alinată. După-amiază, în 
timp ce el supraveghea construcţia unei case noi şi 
frumoase pentru unul dintre cei mai bogaţi oameni din 
oraş, fu lovit de o piatră care scăpase muncitorilor când 
încercau să o fixeze la locul ei. Doi sclavi se aleseseră cu 
oase rupte în urma accidentului, dar stăpânul lui Sete 
căzuse în stradă şi un cal în trecere îl lovise cu copita în 
cap. Zăcuse o lună fără să-şi recapete cunoştinţa, luând 
câte o înghiţitură mică din ceea ce îi dădea soţia lui la 
fiecare jumătate de oră, dar vomitând orice hrană reuşea 
să-i intre pe gât. Murise de foame. 

— De ce ai plâns în ziua aceea? o întrebase văduva. 

— Pentru că l-am văzut căzând în stradă şi călcat de cal. 

— De ce nu l-ai avertizat? 

— Sufletul Suprem mi-a arătat, stăpână, dar mi-a interzis 
să vorbesc. 

— Atunci urăsc Sufletul Suprem! strigase femeia. Şi pe 
tine te urăsc, pentru tăcerea ta! 

— Te rog, nu mă pedepsi, stăpână. Am vrut să-ţi pun, dar 
ea nu-mi dădea voie. 

— Nu. N-o să te pedepsesc pentru că ai făcut ceea ce ţi-a 
cerut zeiţa. 

După ce stăpânul fusese înmormântat, văduva sa vânduse 
majoritatea sclavilor, fiindcă nu mai putea întreţine o casă 
mare în oraş şi fusese nevoită să se întoarcă la tatăl ei. Pe 
Sete nu o vânduse. Îi dăruise libertatea. 


Libertatea, dar nimic altceva. Astfel Sete îşi începuse 
perioada de sălbăticie, nu pentru că fusese atrasă în deşert 
de Sufletul Suprem, ci fiindcă îi era foame, iar în oraşe 
ceilalţi cerşetori o alungau, nu deoarece slaba ei poftă de 
mâncare i-ar fi lipsit de ceva, ci mai degrabă pentru că era 
mică şi blândă, şi deci una dintre puţinele creaturi din lume 
pe care aveau puterea să le alunge. 

Astfel ajunsese în deşert, mâncând lăcuste şi şopârle şi 
bând din băltoacele de apă care rămâneau la umbră şi în 
peşteri după fiecare furtună. Atunci îşi trăise cu adevărat 
numele, însă cu timpul devenise o sălbatică adevărată, nu 
numai prin aspect şi obiceiuri. Era murdară, era dezbrăcată 
şi flămânzea în deşert ca orice femeie sfântă - dar în inima 
ei era furioasă pe Sufletul Suprem, o mânie amară 
pricinuită de felul în care Sufletul Suprem răspunsese la 
rugăciunea ei. Am cerut libertate, urla ea. Nu ţi-am cerut 
niciodată să-l omori pe bunul meu stăpân şi s-o aduci la 
sărăcie pe buna stăpână! Nu ţi-am cerut niciodată să mă 
aduci în deşert, unde soarele mi-ar arde pielea dacă n-aş 
produce destulă transpiraţie cu care praful să se lipească 
pe trupul meu gol şi să mă protejeze. N-am cerut viziuni 
sau profeţii. Am cerut doar să fiu o femeie liberă, aşa cum a 
fost mama mea. Acum nu-mi amintesc nici măcar numele ei. 

Însă Sufletul Suprem nu terminase cu ea, şi ea nu-şi găsise 
liniştea. Când avea doar paisprezece ani, după cele mai 
bune calcule ale ei, avu un vis despre un loc aflat în munţi, 
dar atât de plin de viaţă, încât până şi pereţii celor mai 
verticale stânci erau acoperiţi de vegetaţie deasă. În 
viziunea ei exista un bărbat, iar Sufletul Suprem îi spuse că 
acela era adevăratul ei soţ. Ea nu dădu importanţă veştii - 
tot ce văzu fu că bărbatul avea mâncare în mână şi la 
picioarele lui curgea un pârâu. Aşa că se îndreptă spre nord 
până când găsi ţinutul verde şi pârâul. Se spălă, apoi bău, 
bău, bău. Şi, într-o zi, curată şi satisfăcută, îl zări 
conducându-şi calul pe malul apei. 


Aproape că o rupse la fugă. Aproape că fugi de voinţa 
Sufletului Suprem, căci nu voia acum un soţ, iar de pe 
malurile pârâului mâncase destule fructe şi mi mai poftea la 
nimic din ce îi putea oferi el. 

Dar el o văzu şi se uită la ea. Ea îşi acoperi sânii cu 
mâinile, ştiind vag ce îşi doreau bărbaţii, fiindcă acolo se 
uitau; nu avea experienţă cu ei, fiindcă până acum Sufletul 
Suprem o apărase de rătăcitorii din deşert. 

— Dumnezeu îmi interzice să te ating, spuse el încet. 

Vorbea în limba din Basilica, dar cu un accent foarte diferit 
de cel din Seggidugu. 

— E o minciună. Sufletul Suprem m-a făcut soţia ta. 

— Nu am soţie. Şi dacă aş avea, nu mi-aş lua o copilă 
sclavă ca tine. 

— Bine. Pentru că nici eu nu te doresc pe tine. Să-ţi 
găsească Sufletul Suprem o femeie bătrână, dacă vrea să ai 
o soţie. 

El râse. 

— Atunci suntem de acord. Din partea mea, eşti în 
siguranţă. 

O luă acasă, o îmbrăcă şi o hrăni, şi pentru prima dată în 
viaţa ei era fericită. Într-o lună se îndrăgosti de el, şi el de 
ea, şi o luă aşa cum un bărbat îşi ia o nevastă, cu toate că 
fără ceremonial Ciudat însă, ea era convinsă că măritându- 
se cu el făcea exact ceea ce îi cerea lui Sufletul Suprem, în 
timp ce el era convins că luând-o în pat însemna pură 
sfidare a voinţei lui Dumnezeu. 

— Îl sfidez pe Dumnezeu cu fiecare ocazie, zise el. Dar nu 
te-aş fi luat niciodată împotriva voinţei tale, chiar dacă asta 
ar fi însemnat sfidarea duşmanului meu. 

— Dumnezeu e şi duşmanul tău? şopti ea. 

Stătură împreună o lună. Apoi nebunia o copleşi şi ea fugi 
în deşert. 

Se mai întâmplă o dată, câţiva ani mai târziu, numai că de 
data asta nu mai avură o lună de aşteptare, iar ea nu îl găsi 
în patria lui, ci într-un ţinut străin şi rece, cu brazi şi urme 


de zăpadă pe pământ, şi nu mai păstrară o lună de castitate 
înainte de a redeveni soţ şi soţie. Şi iarăşi, după o lună 
înnebuni şi fugi în deşert. 

De fiecare dată concepuse câte un copil De fiecare dată 
tânjise să le ducă pe fiicele lui la el, să aşeze copilul la 
picioarele lui şi să-şi revendice drepturile de soţie. Dar 
Sufletul Suprem îi interzicea, în schimb îşi duse copilul în 
oraşul femeilor, în Basilica, la casa pe care Sufletul Suprem 
i-o arătase în vis, şi de fiecare dată lăsă fetiţa în braţele unei 
femei pe care Sufletul Suprem o iubea cu adevărat. 

Sete o invidia atât de mult pe acea femeie, fiindcă atunci 
când ai dragostea Sufletului Suprem, ai şi o casă, şi 
libertate, şi fericire, eşti înconjurată de fiice şi prieteni. Dar 
Sete nu avea decât ura Sufletului Suprem, aşadar ea trăia 
singură în deşert. 

Până când în sfârşit, cu zece ani în urmă, nebunia îi 
dispăru cu totul - sau aşa credea. Atunci părăsi deşertul 
coborând în ţinuturile Potokgavan, unde nişte străini miloşi 
o luară la ei. Nu era nici frumoasă, nici atrăgătoare, ci într- 
un mod bizar remarcabilă, şi un fermier cinstit din câmpie, 
care avea o casă solidă suită pe stâlpi groşi, îi ceru să-i fie 
nevastă. Ea acceptă, şi avură împreună şapte copii. 

Dar nu uită niciodată zilele petrecute ca femeie sfântă, 
când Sufletul Suprem o ura, şi nu le uită niciodată pe cele 
două fiice pe care le născuse unui bărbat ciudat, care îi 
fusese soţul trimis de Sufletul Suprem. Pe fiica cea mare o 
numise Hushidh, numele unei Hori din deşert care avea un 
miros frumos, dar adeseori găzduia larvele otrăvitoarei 
libelule-sabie. Celei mai mici îi pusese numele Luet, după 
planta lyuty, ale cărei frunze se macină şi se opăresc pentru 
a face ceaiul sacru care le ajuta pe femeile adoratoare ale 
Sufletului Suprem să intre într-o transă prin care se spunea 
că uneori ajung să aibă viziuni reale. Ea nu îşi uită fiicele şi 
se ruga pentru ele în fiecare dimineaţă, cu toate că 
niciodată nu le vorbea soţului sau copiilor săi despre cele 
două pe care fusese silită să le lase pe mâinile altcuiva. 


Apoi într-o noapte visă din nou, un vis al nebuniei zeilor. Se 
văzu pe sine din nou în prezenţa soţului dăruit de Sufletul 
Suprem, tatăl primelor două fiice ale sale. Numai că era 
mai bătrân acum, iar faţa lui era aspră şi tristă. În vis, 
fiicele erau cu el, cea mică alături, cea mare îngenuncheată 
în faţa lui, şi Sete se văzu mergând spre el, luându-l de 
mână şi spunându-i: „Bărbate, acum, că ţi-ai revendicat 
fiicele, voi fi şi eu soţia ta în ochii oamenilor, la fel ca în ochii 
Sufletului Suprem?” 

Uri acest vis. Îl urî profund, căci prin el îşi renega soţul pe 
care îl avea acum şi îi repudia pe copiii pe care îi avuseseră 
împreună. De ce mi-ai dat libertate şi viaţa asta în 
Potokgavan, o Suflet Suprem crud, dacă intenţionai să mă 
rupi de ei? Şi dacă vrei ca eu să fiu alături de primele mele 
două fiice, de ce nu mi-ai permis de la început să le păstrez? 
Eşti prea crudă cu mine, Suflet Suprem! N-o să te ascult! 

Dar în fiecare noapte visa acelaşi lucru. Iar şi iar, noaptea 
întreagă, până i se păru că o să înnebunească din cauza lui. 
Totuşi, nu plecă. 

Apoi într-o dimineaţă, la sfârşitul aceleiaşi viziuni 
neobosite, apăru ceva nou în vis. Un sunet acut şi dulce. În 
vis se uită în jur şi zări o creatură acoperită cu blană 
zburând prin aer, şi ştiu că jelania acută era cântecul acelui 
înger. Îngerul se apropie şi se lăsă pe umărul ei, lipindu-se 
de ea, înfăşurând-o în aripile lui pieloase, iar cântecul îi 
răsuna strident şi pătrunzător în ureche. 

„Ce trebuie să fac, înger iubit?” întrebă ea în vis. 

Drept răspuns, îngerul se aruncă pe spate la pământ în 
faţa ei şi rămase zăcând în praf. Pe când stătea întins acolo, 
expus şi neajutorat, cu aripile moi, vulnerabile, inutile, 
apărură nişte creaturi care la început părură a fi babuini, 
după mărime, dar după aceea se dovediră a fi şobolani 
după dinţi, ochi şi bot. Se apropiară de înger, îl adulmecară, 
şi cum el nu se mişcă şi nu zbură începură să-l muşte. Era 
într-adevăr groaznic, şi tot timpul ochii lui priveau spre 
Sete, trişti. 


Trebuie să-l salvez, se gândi ea. Trebuie să alung duşmanii 
ăştia oribili. Totuşi, în vis nu-l putea salva. Nu putea acţiona 
deloc. 

Când cumplitele creaturi plecară în sfârşit, îngerul nu era 
mort. Dar aripile îi fuseseră roase şi în locul lor rămăseseră 
doar două braţe fragile, fusiforme, având abia o panglică 
sub ele care arăta unde fuseseră cândva aripile. Atunci ea 
îngenunche lângă el, îmbrăţişându-l şi legănându-l, şi 
plânse pentru el. Plânse, plânse, plânse. 

— Mamă, zise fiul ei mijlociu. Mamă, cred că plângi în vis. 
Trezeşte-te. 

Ea se trezi. 

— Ce a fost? întrebă el, un băiat bun, pe care nu voia să-l 
părăsească. 

— Trebuie să plec într-o călătorie. 

— Unde? 

— Într-un loc îndepărtat, dar o să mă întorc dacă Sufletul 
Suprem o să mă lase. 

— De ce trebuie să pleci? 

— Nu ştiu. Sufletul Suprem m-a chemat şi eu nu ştiu de ce. 
Tatăl tău e deja la muncă pe câmp. Nu-l anunţa înainte să se 
întoarcă pentru prânz. Până atunci voi fi prea departe să 
mă mai ajungă din urmă. Spune-i că îl iubesc şi că mă voi 
întoarce la el. Dacă va vrea să mă pedepsească la 
întoarcere, o să mă supun bucuroasă. Fiindcă prefer să fiu 
aici cu el şi copiii noştri decât să fiu regină în orice altă ţară. 

— Mami, eu am ştiut de acum o lună că o să pleci. 

— De unde ai ştiut? 

Pentru o clipă se gândi că şi el ar putea fi blestemat să 
audă vocea Sufletului Suprem în inimă. 

Dar băiatul nu avea nebunia zeilor, ci bun-simţ. 

— Te uiţi mereu spre nord-vest, şi tata ne zice uneori că 
dintr-acolo ai venit. M-am gândit că ai vrea să te întorci 
acasă. 

— Nu vreau să mă întorc, fiindcă aici sunt acasă. Dar am o 
misiune de îndeplinit, iar după aceea mă întorc la voi. 


— Dacă te lasă Sufletul Suprem. 

Ea aprobă din cap. Apoi, luându-şi puţină hrană şi o ploscă 
de piele plină cu apă, plecă pe jos. 

Nu am avut intenţia să te ascult, Suflet Suprem, spuse ea. 
Dar când am văzut acel înger cu aripile rupte pentru că eu 
nu am făcut nimic să-l ajut atunci când avea nevoie, nu am 
ştiut dacă îngerul le reprezintă pe fiicele mele sau pe 
bărbatul care mi le-a dăruit, sau chiar pe tine - am ştiut 
doar că nu pot să stau pe loc şi să permit să se întâmple 
ceva groaznic, cu toate că nu ştiu ce ar fi acest lucru 
groaznic sau ce ar trebui să fac să-l împiedic. Nu ştiu decât 
că o să merg acolo unde o să mă conduci, iar când o să 
ajung acolo o să încerc să fac ceea ce e bine. Chiar dacă în 
final asta va sluji ţelurilor tale, Suflete Suprem, o s-o fac 
oricum. 

Dar când se termină, te rog, te rog din suflet, lasă-mă să 
mă întorc acasă. 

În Basilica - şi nu în vis. 

Acum trebuia să obţină permisiunea Rasei, iar Elemak nu 
era deloc sigur că îi va fi acordată. Prin casă umbla vorba că 
se întorsese de la întâlnirea cu generalul Gorayni într-o 
dispoziţie proastă, şi nimănui nu-i scăpase faptul că afară 
stăteau soldaţi. Însă indiferent ce se întâmpla în Basilica, el 
nu voia să se întoarcă în deşert fără o soţie. Şi fiindcă ea era 
de acord, aceea avea să fie Eiadh, cu sau fără permisiunea 
Rasei. 

Dar era mai bine cu permisiunea ei. Era mai bine dacă ea 
însăşi ar fi îndeplinit ceremonialul. 

— E un moment nepotrivit, zise Rasa. 

— 'Te rog, nu vorbi ca o femeie bătrână, Mătuşă. Vocea lui 
Eiadh era atât de blândă şi de dulce, încât nu dădu vreun 
semn că s-ar fi simţit ofensată de ceva ce nu putea fi 
considerat decât o obrăznicie. 

— Aminteşte-ţi că femeile tinere nu sunt timide. Noi ne 
căsătorim cu dragă inimă atunci când bărbaţii noştri sunt 


pe punctul de a pleca la război, sau când vremurile sunt 
grele. 

— Nu ştii nimic despre viaţa în deşert. 

— Dar tu ai ieşit în deşert cu Wetchik, din când în când. 

— De două ori, şi a doua oară pentru că am uitat sa mă 
bazez pe amintirea a cât de silă mi-a fost prima dată. Sunt 
convinsă că după o săptămână petrecută în deşert o să fii 
dispusă să te întorci în Basilica fie şi ca servitoare, numai să 
te poţi întoarce. 

— Doamnă Rasa, începu Elemak. 

— Dacă mai scoţi vreo vorbă, dragă Elemak, te dau afară 
din cameră, zise ea cu cel mai amabil ton. Încerc să-i bag 
minţile-n cap iubitei tale. Dar nu trebuie să-ţi faci griji. 
Eiadh e aşa de ameţită de dragoste pentru... puterea ta? 
Presupun că are o imagine a bărbăţiei perfecte în inima ei, 
iar tu corespunzi tuturor acelor fantezii. 

Fata roşi. Elemak abia se abţinea să nu zâmbească. 
Sperase asta de la început - ca Eiadh să nu caute avere şi 
statut social, ci să aprecieze curajul şi puterea, îndrăzneala, 
nu ostentaţia, avea să-i câştige inima. Astfel hotărâse când 
începuse s-o curteze, şi aşa se dovedise până la final. Însăşi 
Rasa i-o confirmase. Alesese o fată care, în loc să-l iubească 
fiindcă era moştenitorul lui Wetchik, îl iubea tocmai pentru 
acele virtuţi care erau puse cel mai bine în lumină în deşert 
- capacitatea lui de a comanda, de a lua decizii rapide şi 
îndrăzneţe, rezistenţa lui fizică, cunoştinţele despre viaţa în 
deşert. 

— Indiferent ce visuri poartă ea în inimă, voi face tot 
posibilul să le aduc la îndeplinire. 

— Fii atent ce promiţi. Eiadh e capabilă să sece viaţa unui 
bărbat cu adoraţia ei. 

— Mătuşă Rasa! ţipă fata, sincer îngrozită. 

— Doamnă Rasa, nu-mi imaginez ce intenţii crude ai avea 
de spui aşa ceva despre această femeie. 

— Iartă-mă. Îi părea rău cu adevărat. M-am gândit că 
vorbele mele o să fie luate drept tachinare, dar acum nu-mi 


stă mintea la frivolităţi, astfel că a ajuns să sune ca o 
insultă. Nu am vrut aşa ceva. 

— Doamnă Rasa, orice este iertat când soldaţii Capetelor 
Ude stau de pază în stradă în faţa casei tale. 

— Crezi că îmi pasă? Când am în casă un oracol şi o 
vizionară în ape? Soldaţii sunt neînsemnaţi. Pentru oraşul 
meu mă tem. 

— Soldaţii nu sunt neînsemnaţi, zise Elemak. Mi s-a 
povestit cum Hushidh i-a făcut pe bieţii soldaţi ai lui 
Rashgallivak să se lepede de loialitatea faţă de el, dar 
trebuie să-ţi aminteşti că Rashgallivak era un om slab, nou- 
venit în preajma fratelui meu. 

— Şi a tatălui tău. 

— Şi i-a uzurpat pe amândoi. Soldaţii pe care Shuya i-a 
dezlegat erau mercenari. Despre Generalul Moozh se 
spune că este cel mai mare general al mileniului, iar soldaţii 
lui îl iubesc şi au încredere în el peste limitele posibilităţilor 
noastre de înţelegere. Shuyei nu i-ar fi uşor să dezlege 
aceste legături. 

— Ai devenit subit expert în Gorayni? 

— Sunt expert în modul cum bărbaţii iubesc şi se încred 
într-un conducător puternic. Ştiu ce simt oamenii din 
caravane în privinţa mea. Adevărat, toţi ştiu că vor fi plătiţi. 
Dar de asemenea ştiu că nu le-aş risca vieţile fără să fie 
necesar, şi că dacă mă urmează întru totul vor trăi să-şi 
cheltuiască acei bani la sfârşitul călătoriei. Eu îmi iubesc 
oamenii şi ei mă iubesc pe mine, însă din câte am auzit 
despre Generalul Moozh, soldaţii lui îl iubesc de zece ori 
mai mult. El i-a făcut să fie cea mai puternică armată de pe 
Coasta de Vest. 

— Şi stăpâni ai Basilicăi, fără ca vreunul dintre ei să fie 
ucis, adăugă Rasa. 

— Încă nu stăpâneşte Basilica. Iar cu tine ca duşman, 
Doamnă Rasa, nu ştiu dacă va reuşi vreodată. 

Rasa râse amar. 

— O, da, pe mine m-a înlăturat din start dintre ameninţări. 


— Dar căsătoria noastră? întrebă Eiadh. Pentru asta ne- 
am întâlnit, nu-i aşa? 

Rasa se uită la ea cu... milă? Da, se gândi Elemak. Nu avea 
o părere prea bună despre această nepoată a ei. Remarca 
pe care o lăsase să-i scape, acea insultă, nu fusese o glumă. 
Să sece viaţa unui bărbat cu adoraţia ei - ce însemna? Fac 
oare o greşeală? Nu m-am gândit decât s-o fac pe Eiadh să 
mă dorească; nu mi-am pus niciodată problema dorinţei 
mele pentru ea. 

— Da, draga mea, spuse Rasa. Te poţi căsători cu acest 
bărbat. Poţi să ţi-l iei ca prim soţ. 

— Practic, zise Elemak, nu permisiunea o cerem, pentru că 
ea e majoră. 

— Şi o să îndeplinesc ceremonia, adăugă Rasa obosită. Dar 
va trebui să aibă loc în casa asta, din motive evidente, iar 
lista de invitaţi va trebui să constea din cei care se află aici. 
Să ne rugăm cu toţii ca soldaţii Gorayni să nu dorească să 
participe şi ei la ceremonie. 

— Când? întrebă Eiadh. 

— În seara asta. În seara asta e destul de repede, nu? Sau 
vă mănâncă hainele aşa de rău că aţi vrea să vi le scoateţi la 
amiază? 

Din nou o insultă de nesuportat, şi totuşi Rasa sincer părea 
să nu-şi dea seama că e crudă. Se ridică şi ieşi din cameră, 
lăsând-o pe fată roşie de furie pe canapeaua pe care stătea. 

— Nu, iubita mea Edhya, zise el. Nu fi supărată. Mătugşa ta 
Rasa a pierdut mult astăzi, şi nu se poate stăpâni să nu fie 
puţin rea fiindcă te pierde şi pe tine. 

— Parcă ar fi bucuroasă să scape de mine, trebuie să mă 
urască mult. 

O lacrimă alunecă din ochiul ei şi-i căzu în poală, scânteind 
o clipă în aer. 

O strânse în braţe; ea se agăţă de el ca şi cum ar fi dorit să 
devină o parte din el pentru totdeauna. Asta e dragostea, se 
gândi. Genul de dragoste din care sunt făcute cântecele şi 
poveştile. Mă va urma în deşert şi cu ea alături voi forma un 


trib, un regat în care să fie regină. Fiindcă tot ce poate să 
facă Generalul Moozh îmi stă şi mie în puteri. Sunt pentru 
ea un soţ mai bun decât ar fi vreodată oricare dintre 
Capetele Ude. Eiadh tânjeşte după un stăpânitor. Eu sunt 
acel bărbat. 

Bitanke nu era mulţumit de tot ce se petrecuse în Basilica 
în ultimele câteva zile. În special pentru că nu reuşea să 
scape de sentimentul că era posibil să fie din vina lui. Deşi 
nu prea avusese de ales în acele momente de la poartă. 
Oamenii lui luptaseră vitejeşte, dar fuseseră prea puţini, şi 
numeroşii mercenari Palwashantu nu aveau cum să nu 
câştige. Ce şansă ar fi avut dacă s-ar fi opus şi soldaţilor 
Gorayni care apăruseră de nicăieri, promiţându-i o alianţă? 

Să-i fi chemat pe mercenari şi să-i implor să facem front 
comun împotriva Goraynilor? Poate ar fi mers. Însă pe 
atunci generalul păruse aşa de cinstit. Şi mai erau şi toate 
focurile acelea din deşert. Părea a fi o armată de o sută de 
mii de oameni. De unde să ştiu că întreaga lui oaste se 
compunea din oamenii de la poartă? Chiar şi aşa, n-am fi 
avut cum să ne punem cu ei. 

Dar am fi luptat. l-am fi făcut să piardă soldaţi şi timp. Am 
fi alertat ceilalţi gardieni, am fi transmis alarma prin tot 
oraşul. Aş fi preferat să mor acolo, cu o săgeată a 
Goraynilor în inimă, decât să trăiesc şi să-i văd cucerindu- 
mi oraşul, iubitul meu oraş, fără ca vreunul dintre ei să fi 
suferit vreo rană suficient de serioasă ca să-l împiedice să 
mărşăluiască cu tupeu pe oriunde vrea. 

Şi totuşi. Şi totuşi, chiar şi acum, când era chemat la 
Generalul Moozh pentru încă un interogatoriu, Bitanke nu 
se împiedica să nu-l admire pe acel bărbat pentru 
îndrăzneala, curajul, inteligenţa lui. Să înainteze atât de 
departe într-un timp atât de scurt, să încerce să cucerească 
un oraş cu atât de puţini oameni, apoi să facă după cum 
voia chiar şi acum, când garda îi depăşea mult numeric 
armata. Cine ar fi putut susţine că Basilica nu s-ar fi 
descurcat mai bine cu el drept gardian? Mai bine el decât 


porcul acela de Gaballufix, sau amărâtul de Rashgallivak. 
Chiar mai bine decât Roptat. Şi mai bine decât cu femeile, 
care se dovediseră cu adevărat slabe şi proaste, de 
crezuseră minciunile evidente ale lui Moozh despre 
Doamna Rasa. 

Oare nu vedeau cum le manipula ca să le dezbine şi să le 
facă să o ignore pe singura femeie care le-ar organiza într-o 
apărare eficientă? Nu, cu siguranţă nu vedeau - aşa cum 
nici Bitanke însuşi nu văzuse din prima noapte că, departe 
de a-i ajuta, străinul îl controlase şi îl făcuse să-şi trădeze 
oraşul fără să-şi dea măcar seama. 

Suntem cu toţii nişte proşti atunci când apare un om 
înţelept. 

— Dragul meu prieten, îl întâmpină Generalul Moozh. 

Bitanke ignoră mâna întinsă. 

— A, eşti supărat pe mine. 

— Ai venit aici cu scrisoarea Doamnei Rasa, iar acum ai 
pus-o sub arest. 

— Îţi e atât de dragă? Te asigur că arestul ei este numai 
temporar şi în totalitate pentru protecţia ei. Deocamdată 
circulă prin oraş nişte minciuni îngrozitoare, cine ştie ce i 
se poate întâmpla dacă nu îi este păzită casa? 

— Minciuni inventate de tine. 

— Buzele mele nu au vorbit nimic despre Doamna Rasa, 
doar despre marea admiraţie pe care i-o port. Ea este cea 
mai grozavă dintre femeile acestui oraş, cu spiritul şi 
curajul unui bărbat, şi nu voi permite vreodată să-i fie 
vătămat nici un singur fir de păr. Dacă nu ştii asta despre 
mine, Bitanke, prietene, înseamnă că nu ştii absolut nimic 
despre mine. 

Lucru cu siguranţă adevărat, gândi Bitanke. Nu ştiu nimic 
despre tine. Nimeni nu ştie nimic despre tine. 

— De ce m-ai chemat? întrebă. Ai de gând să mai iei vreun 
drept gărzii basilicane? Sau trebuie să mai facem vreo 
treabă urâtă care să ne umilească şi să ne demoralizeze şi 
mai mult? 


— Eşti atât de supărat. Dar gândeşte-te bine. Ai libertatea 
să-mi spui astfel de lucruri în faţă fără teamă că o să-ţi tai 
capul. Ţi se pare asta tiranie? Soldaţii tăi au arme, acum ei 
sunt cei care menţin pacea în oraş - asta te face să crezi că 
aş fi un duşman înşelător? 

Nu răspunse, hotărât să nu se lase din nou amăgit de 
vorbele frumoase. Totuşi, simţi înţepătura îndoielii în inimă, 
ca de atâtea ori înainte. Moozh lăsase garda intactă. Nu 
fusese violent cu cetăţenii. Poate nu intenţiona decât să 
folosească Basilica drept tabără şi apoi să plece mai 
departe. 

— Bitanke, am nevoie de ajutorul tău. Vreau să redau 
oraşului fosta sa putere, dinainte de amestecul iui 
Gaballufix. 

O, da, cu siguranţă asta este tot ce-ţi doreşti - Moozh 
altruistul, trecând prin toate necazurile numai ca să ajuţi 
oraşul femeilor. După care oamenii tăi vor pleca, 
recompensaţi cu strălucirea caldă din inimă ştiind că lasă 
atâta fericire în urma lor. 

Dar nu zise nimic. În asemenea momente era mai bine să 
asculte decât să vorbească. 

— N-o să pretind că nu vreau să mă folosesc de situaţia de 
aici în propriile mele scopuri. Ne aşteaptă un mare război, 
între Gorayni şi mizerabilii de înotători în noroaie numiţi 
Potokgavan. Ştiu că au făcut manevre ca să preia controlul 
în Basilica - Gaballufix era omul lor. Se pregătea să 
răstoarne oraşul şi să-i pună pe bătăuşii lui să conducă. Şi 
iată-mă aici, cu soldaţii mei. Am făcut eu sau oamenii mei 
ceva care să vă facă să credeţi că intenţiile noastre ar fi la 
fel de brutale şi nemiloase ca ale lui? 

Moozh aşteptă, şi în cele din urmă Bitanke răspunse: 

— Dacă totul nu ar fi fost atât de ostentativ, nu. 

— O să-ţi spun de ce am nevoie din Basilica. Vreau să fiu 
sigur că cei care o conduc sunt prieteni ai Goraynilor, că 
având Basilica în spate nu trebuie să mă tem de trădare din 
partea oraşului. Atunci aş prelungi liniile de aprovizionare 


prin deşert până în acest punct, evitând complet 
Nakavalnu, Izmennik şi Seggidugu. Tu ştii că asta este o 
strategie bună, prietene. Neamul Potokgavan se bazează pe 
faptul că noi va trebui să ne croim drum prin luptă la sud de 
Oraşele din Câmpie; contează pe cel puţin un an, probabil 
pe mai mulţi, în care să-şi consolideze poziţia aici - să aducă 
o armată care să se opună carelor noastre. Dar acum noi 
vom comanda Oraşele din Câmpie - cu armata mea 
cantonată în Basilica, niciunul nu va rezista. Atunci 
Nakavalnu, Izmennik şi Seggidugu nu vor îndrăzni să facă 
vreo alianţă cu Potokgavan. Fără cuceriri, fără război, noi 
vom asigura Împăratului întreaga Coastă de Vest, cu ani 
înainte ca ei să-şi imagineze că ar fi posibil. Asta vreau eu. 
Doar atât. Ca să îndeplinesc asta nu am nevoie să înfrâng 
Basilica, nu am nevoie să vă tratez ca pe un popor cucerit. 
Nu am nevoie decât de siguranţa că îmi este loială. lar 
acest scop este mai uşor de îndeplinit prin dragoste decât 
prin frică. 

— Dragoste! repetă Bitanke ironic. 

— Până acum, nu am făcut nimic care să nu fie primit cu 
recunoştinţă de oamenii din Basilica. Au acum mai multă 
linişte şi siguranţă decât au avut în ultimii ani. Crezi că ei 
nu înţeleg? 

— Şi crezi că cei mai răi oameni din Dogtown, Gate Iown 
şi de pe Drumul înalt nu speră că o să-i laşi să vină în oraş şi 
să conducă aici? Atunci ai avea aliaţi loiali - dacă le-ai da 
ceea ce le-a promis Gaballufix, şansa de a le domina pe 
femeile care le-au interzis cetăţenia timp de mii de ani. 

— Da, aş putea face asta. Încă ar fi posibil. 

Se aplecă peste masă, privindu-l pe Bitanke în ochi. 

— Dar o să mă ajuţi, nu-i aşa, ca să nu fiu nevoit să facun 
lucru atât de groaznic? 

Aha. Deci, la urma urmelor, aceasta era alegerea. Fie să 
conspire cu el, fie să vadă distrusă însăşi structura Basilicăi. 
Tot ceea ce fusese frumos şi sfânt în acel loc avea să fie 
ţinut ostatic sub ameninţarea stârnirii bărbaţilor invidioşi 


de dincolo de ziduri. Doar Bitanke văzuse cât de rău fusese. 
Cum să permită să se întâmple din nou? 

— Ce vrei de la mine? 

— Un sfat, zise Moozh. Consiliere. Consiliul oraşului nu 
este un organism de control pe care să te poţi baza. E bun 
pentru stabilirea de legi în privinţa problemelor locale, dar 
când vine vorba de o alianţă fermă cu armata Împăratului, 
cine garantează că într-o săptămână nu se ridică o facțiune 
care să conteste această politică? E nevoie de instaurarea 
unui singur individ ca... în funcţie... 

— Un dictator? 

— Nici vorbă. Persoana aceasta va fi numai faţa pe care 
Basilica o expune lumii exterioare. El, ea - indiferent cine - 
va trebui să fie în stare să promită că armatele Goraynilor 
vor trece pe aici, că proviziile Goraynilor vor fi depozitate 
aici şi că neamul Potokgavan nu-şi va găsi aici prieteni sau 
aliaţi. 

— Consiliul oraşului are puterea aceasta. 

— Tu ştii mai bine. 

— Se vor ţine de cuvânt. 

— Ai văzut chiar astăzi cât de necinstit şi trădător s-au 
purtat cu Doamna Rasa, care nu a făcut nimic decât să-i 
slujească cu devotament întreaga viaţă. Cum s-ar comporta 
cu un străin? Vieţile oamenilor mei, puterea Împăratului 
meu, totul va depinde de loialitatea Basilicăi - iar consiliul 
oraşului s-a dovedit incapabil de loialitate chiar şi faţă de 
cea mai merituoasă soră. 

— Tu ai lansat acele zvonuri despre ea, şi acum te foloseşti 
de ele cât să demonstrezi cât de nedemn de încredere este 
consiliul. 

— Neg în faţa lui Dumnezeu că am lansat vreo calomnie 
despre Doamna Rasa - o admir mai mult decât pe oricare 
altă femeie am întâlnit vreodată. Însă nu contează cine a 
lansat zvonurile, Bitanke, contează că ele au fost crezute. 
De acest consiliu al oraşului, în care îmi zici să am 
încredere şi să-i încredinţez vieţile oamenilor mei. Ce i-ar 


împiedica pe Potokgavani să împrăştie şi ei zvonuri? Spune- 
mi sincer, dacă ai fi în locul meu, cu necesităţile mele, ai 
avea încredere în acest consiliu al oraşului? 

— Am servit acest consiliu toată viaţa, domnule, şi mă 
încred în el. 

— Nu asta te-am întrebat. Mă aflu aici să duc la îndeplinire 
țelul Împăratului. În mod tradiţional, am fi făcut măcelărind 
clasa conducătoare a teritoriului cucerit şi înlocuind-o cu 
reprezentanţii vreunui neam oprimat şi lipsit de drepturi. 
Pentru că iubesc oraşul acesta, vreau să găsesc aici o altă 
cale. Îmi asum mari riscuri. 

— Ai numai o mie de oameni. Vrei să supui Basilica fără 
vărsare de sânge pentru că nu-ţi permiţi nici o pierdere. 

— Vezi doar jumătate de adevăr. Trebuie să câştig aici. 
Dacă reuşesc fără vărsare de sânge, Oraşele din Câmpie 
vor zice că probabil am puterea iui Dumnezeu alături de 
mine şi se vor supune ordinelor mele. Dar pot ajunge la 
acelaşi rezultat prin teroare. Dacă şefii lor vor fi aduşi aici şi 
vor găsi oraşul pustiit, ars din temelii, şi casele şi pădurea şi 
lacul femeilor înroşite de sânge, probabil şi atunci mi se vor 
supune. Dar, indiferent de cale, Basilica va servi scopului 
meu. 

— Eşti un adevărat monstru. Vorbeşti de sacrilegii şi 
masacrarea oamenilor nevinovaţi, şi apoi îmi ceri să am 
încredere în tine. 

— Vorbesc de o necesitate şi te rog să mă ajuţi să nu ajung 
un monstru. 'Tu ai servit un scop înalt - voinţa consiliului. 
Uneori, în numele lor, ai făcut lucruri pe care tu, de capul 
tău, nu ţi-ai fi dorit să le faci. Nu-i aşa? 

— Asta înseamnă să fii soldat. 

— Şi eu sunt soldat, spuse Moozh. Şi eu trebuie să 
îndeplinesc țelul stăpânului meu, Împăratul Aşadar, pentru 
a-l înfăptui voi fi chiar şi un monstru dacă trebuie. Aşa cum 
şi tu a trebuit să arestezi bărbaţi şi femei pe care îi credeai 
nevinovaţi. 

— Arestarea nu înseamnă masacrare. 


— Bitanke, prietene, eu tot sper ca tu să fii ceea ce am 
crezut că eşti atunci când te-am întâlnit prima dată luptând 
curajos în faţa porţii. În noaptea aceea mi-am imaginat că 
luptai nu pentru vreo instituţie anume, nu pentru acei 
plăpând consiliu care crede orice calomnie zboară prin 
oraş, ci pentru ceva mai înalt. Pentru oraşul în sine. Pentru 
ideea de oraş. Nu pentru asta erai pregătit să mori la 
poartă? 

— Ba da, recunoscu el. 

— Acum îţi ofer şansa să slujeşti din nou oraşul Tu ştii că 
mult înainte de a exista un consiliu Basilica era un oraş 
măreț. Pe când era condusă de preotese, tot Basilica era. Pe 
când avea o regină, tot Basilica era. Când l-a pus pe marele 
general Snaceetel la comanda armatei şi î-a învins pe 
războinicii din Seggidugu, apoi l-au lăsat să bea din lacul 
femeilor, tot Basilica era. 

Împotriva voinţei lui, Bitanke îşi dădu seama că Moozh 
avea dreptate. Oraşul femeilor nu însemna consiliul. Forma 
de guvernare se schimbase de mai multe ori înainte, şi avea 
să se mai schimbe. Ceea ce conta era ca Basilica să rămână 
oraşul sfânt al femeilor, singurul loc de pe planeta Harmony 
unde femeile deţineau conducerea. Şi dacă, pentru scurt 
timp, din cauza evenimentelor care măturau Coasta de 
Vest, trebuia să se supună Goraynilor, ce importanţă avea, 
atât timp cât guvernarea femeilor continua între zidurile 
sale? 

— Între timp, zise Moozh, gândeşte-te şi la asta. Aş fi putut 
încerca să te sperii. Te-aş fi putut minţi, pretinzând că sunt 
altceva decât un general foarte calculat. Ţi-am vorbit în 
schimb ca unui prieten, deschis şi liber, pentru că ceea ce 
vreau eu este ajutorul tău dat de bunăvoie, nu doar 
supunerea ta. 

— Ajutorul meu pentru ce? Nu voi aresta consiliul, dacă 
asta speri. 

— Să-l arestezi! Nu ai înţeles chiar nimic? Vreau să 
continue - fără a-i fi înlocuit nici un singur membru! Vreau 


ca oamenii din Basilica să vadă că guvernarea lor internă a 
rămas neschimbată. Dar, de asemenea, am nevoie de un 
consul al poporului, cineva plasat deasupra consiliului, care 
să se ocupe de afacerile externe ale Basilicăi. Ca să facă o 
alianţă cu noi şi aceasta să dureze. Ca să comande gărzile 
de la porţile oraşului. 

— Oamenii tăi fac deja asta. 

— Dar eu vreau să se ocupe oamenii tăi. 

— Nu eu sunt comandantul gărzii. 

— Eşti unul dintre ofiţerii principali. Mi-aş fi dorit să fi fost 
tu comandant, pentru că eşti mai bun ca soldat decât 
oricare dintre superiorii tăi. Dar, dacă ţi-aş promite funcţia 
de comandant, ai crede că încerc să te mituiesc, m-ai 
respinge şi ai părăsi această locuinţă ca duşman. 

Bitanke simţi o mare uşurare. La urma urmelor, Moozh 
ştia că nu era un trădător. Că nu ar acţiona niciodată din 
interes personal, ci doar pentru binele oraşului. 

— Gardienii ar ezita, spuse el, să primească ordine de la 
oricine altcineva în afară de comandantul lor numit de 
consiliul oraşului. 

— Imaginează-ţi totuşi cum ar fi dacă în unanimitate 
consiliul oraşului ar numi un consul şi ar cere gărzilor să se 
supună acelui consul. 

— Nu ar însemna nimic dacă ei ar crede, fie şi pentru o 
clipă, că nu este decât o marionetă a Goraynilor. Gardienii 
nu sunt proşti, şi nici trădători nu suntem. 

— Deci aşa. Îmi înţelegi dilema. Am nevoie de cineva care 
să înţeleagă necesitatea ca Basilica să rămână loială 
Împăratului, însă acest consul nu ar fi eficient decât dacă 
poporul are încredere în el - sau ea - că este credincios 
Basilicăi, şi nu doar o marionetă. 

Bitanke râse. 

— Sper că nu-ţi imaginezi nici o secundă că eu aş fi potrivit 
pentru aşa ceva. Există deja destui oameni care şuşotesc 
cum că aş fi marioneta ta pentru că te-am lăsat să intri în 
oraş. 


— Ştiu. Ai fost primul la care m-am gândit, dar mi-am dat 
seama că tu poţi sluji Basilica - şi scopurile mele în acelaşi 
timp - rămânând acolo unde eşti, fără nici un avantaj 
evident datorat influenţei mele în oraş. 

— Atunci de ce mă aflu aici? 

— Să mă sfătuieşti, aşa cum am mai zis. Am nevoie să-mi 
spui pe cine din acest oraş, dacă ar fi numit consul, garda şi 
întreg oraşul l-ar urma şi l-ar asculta. 

— Nu există o astfel de persoană. 

— Decât aşa răspuns, mai bine îmi ceri să vărs sângele şi 
cenuşa oraşului în lacul femeilor. 

— Nu mă ameninţa! 

— Nu te ameninţ, Bitanke, îţi spun ce am făcut înainte şi 
nu vreau să repet. Te implor, ajută-mă să găsesc o cale să 
evit asemenea deznodământ oribil. 

— Lasă-mă să mă gândesc. 

— Nici nu cer altceva. 

— O să vin mâine la tine. 

— Trebuie să acţionez astăzi. 

— Dă-mi o oră. 

— Te poţi gândi aici? Fără să pleci din casă? 

— Aşadar sunt arestat? 

— Casa asta e urmărită de o mie de ochi, prietene. Dacă 
eşti văzut plecând şi apoi întorcându-te după o oră, se va 
spune că îl vizitezi prea des pe Generalul Vozmuzhalnoy 
Vozmozhno. Dar dacă vrei să pleci, eşti liber. 

— O să rămân. 

— O să pun să fii condus în bibliotecă şi să ţi se dea un 
computer pe care să scrii. Mi-ar fi de ajutor dacă ai nota 
numele şi motivele după care ar fi sau nu potriviţi pentru 
acest scop. După o oră întoarce-te la mine cu lista. 

— O să fac asta pentru Basilica, nu pentru tine. Şi fără nici 
un avantaj pentru mine însumi. 

— Pentru Basilica o şi cer. Chiar dacă principala mea 
loialitate este faţă de Împărat, sper să salvez acest oraş de 
la distrugere dacă pot. 


Întrevederea luă sfârşit. Bitanke părăsi camera şi fu 
imediat preluat de un soldat Gorayni care îl conduse în 
bibliotecă. Moozh nu-i vorbise acelui soldat şi totuşi el ştiu 
unde să-l ducă. Ştiu să-i pună în funcţiune un computer. Fie 
acest lucru însemna că Generalul îi lăsa pe subordonații lui 
să asculte negocierile, ceea ce era aproape de neconceput, 
fie însemna că dăduse acele ordine chiar înainte de sosirea 
lui. 

Oare să fi planificat tot, fiecare cuvânt schimbat între ei? 
Să fi fost atât de priceput la manipulare încât să fi anticipat 
toate deznodămintele? În acest caz, Bitanke nu era decât 
un alt naiv care îşi trăda oraşul pentru că fusese amăgit să 
creadă ceea ce voia Moozh. 

Nu. Nu e deloc aşa. Generalul contează pur şi simplu pe 
faptul că este capabil să mă convingă să acţionez inteligent 
în cel mai bun interes al Basilicăi. Aşadar, îi voi găsi 
candidaţii, dacă e posibil să fie cineva consul, numit de 
Gorayni şi având încrederea poporului, a consiliului şi a 
gărzilor. Dacă este posibil, o să-i duc numele acela 
Generalului. 

— Vreau să vorbesc cu copiii mei, zise Rasa. Cu toţi. 

Luet se uită o clipă la ea, nesigură ce artrebui să facă; era 
genul de lucruri pe care o doamnă l-ar spune servitoarelor 
ei, poruncind fără să pară. Dar ea nu era servitoare în acea 
casă, nu fusese niciodată, deci se presupunea că ar trebui 
să ignore asemenea exprimări ale dorinţei. Însă Rasa nu 
părea să-şi dea seama că se adresase ca unei servitoare 
când niciuna nu era prezentă. 

— Doamnă, pe mine mă trimiţi? 

Rasa o privi aproape cu surprindere. 

— Îmi pare rău, Luet. Am uitat cine e lângă mine. Nu sunt 
în cea mai bună formă. Vrei, te rog, să te duci să-i găseşti 
pe copiii mei şi pe copiii soţului meu şi să le comunici că 
vreau să le vorbesc? 

Acum era o cerere, o favoare cerută ei direct, astfel că 
înclină din cap şi plecă în căutarea servitoarelor care s-o 


ajute. Ar fi făcut ea însăşi acest lucru de bunăvoie, dar casa 
Rasei era mare, iar dacă cerința Rasei era urgentă - după 
cum părea - era mai bine să fie mai multe persoane care 
caută. În plus, servitoarele ştiau probabil cel mai exact 
unde se află fiecare. 

Nafai, Elemak, Sevet şi Kokor erau destul de uşor de găsit 
şi trimise servitoarele după ei. Însă Mebbekew nu mai 
fusese văzut de câteva ore, de când intrase prima dată în 
casă. În cele din urmă, Izdavat, o tânără cameristă cu mai 
mult zel decât logică, o informă şovăitor că dusese micul 
dejun pentru Mebbekew în camera lui Dol. 

— Dar asta a fost cu ceva timp în urmă, doamnă. 

— Sunt doar soră, sau Luet, te rog. 

— Vrei să mă duc să văd dacă mai e acolo, soră? 

— Nu, mulţumesc. Ar fi nepotrivit ca el să se mai afle 
acolo, aşa că o să mă duc eu s-o întreb pe Dolya unde a 
plecat. 

Se îndreptă spre scările care duceau spre aripa 
profesoarelor. 

Nu era surprinsă că Mebbekew reuşise deja să se lipească 
de o femeie, chiar şi în această casă în care femeile erau 
învăţate să vadă dincolo de superficialitatea bărbaţilor. 
Ceea ce o surprindea era că Dolya îi acorda băiatului 
atenţie. În vremurile petrecute de ea în teatru fusese 
înconjurată de maeştri ai complimentelor şi flecari, iar pe 
Mebbekew nu l-ar fi remarcat decât ca să râdă discret de 
el. 

Totuşi, Luet era destul de conştientă că ea vedea prin 
complimente mai uşor decât majoritatea femeilor, întrucât 
amatorii de flatări nu încercaseră niciodată să-şi exercite 
magia seducătoare asupra ei. Vizionarele în ape aveau 
reputaţia să vadă dincolo de minciuni - cu toate că, la drept 
vorbind, Luet vedea doar ceea ce îi arăta Sufletul Suprem, 
şi nu observase vreodată ca Sufletul Suprem să-şi ajute 
vreo fiică în viaţa amoroasă. De parcă eu aş avea o viaţă 
amoroasă, gândi ea. De parcă aş avea nevoie. Sufletul 


Suprem mi-a însemnat drumul. Acolo unde drumul meu se 
intersectează cu vieţile altora, o să mă încred în Sufletul 
Suprem. Soţul meu mă va descoperi ca soţie atunci când va 
alege el. Iar eu voi fi mulţumită. 

Mulțumită... aproape că-i veni să râdă. 'Ioate visele mele 
se leagă de băiatul ăsta, am fost împreună aproape de 
moarte, şi totuşi el se topeşte după Eiadh. Oare vieţile 
bărbaţilor nu sunt nimic altceva decât secreția unor glande 
superactive? Nu pot să analizeze şi să înţeleagă lumea din 
jurai lor, ca femeile? Oare nu vede Nafai că iubirea lui 
Eiadh e la fel de statornică precum ploaia, gata să se 
evapore imediat ce trece furtuna? Ea are nevoie de un 
bărbat ca Elemak, care nu-i va tolera inima fugară. Atunci 
când Nafai ar fi distrus de necredinţa ei, Elemak s-ar înfuria 
brutal, şi Eiadh, biata fiinţă prostuţă, s-ar îndrăgosti de el 
din nou. 

Bineînţeles, Luet nu înţelesese ea însăşi toate astea. 
Hushidh era cea care văzuse toate conexiunile, toate firele 
care legau oamenii între ei. Îi explicase că Nafai părea că 
nu 0 observă pentru că era înamorat de Eiadh. Tot ea 
înţelesese şi relaţia dintre Elemak şi Eiadh şi de ce se 
potriveau atât unul cu altul. 

lar acum Mebbekew şi Dol. Ei bine, o altă piesă a jocului, 
nu? Când Luet avusese viziunea cu femeile în pădurea din 
spatele casei Rasei, în noaptea când se întorsese acasă 
după ce-l avertizase pe Wetchik de ameninţarea la adresa 
vieţii sale, nu avusese nici un sens pentru ea. Însă acum ştia 
de ce o văzuse pe Dolya. Ea avea să fie cu Mebbekew, ca 
Eiadh cu Elemak. Shedemei va pleca şi ea în deşert, sau cel 
puţin va fi implicată în călătoria lor, adunând seminţe şi 
embrioni. Hushidh va veni şi ea. Şi mătuşa Rasa. Viziunea îi 
arătase femeile chemate în deşert. 

Biata Dolya. Dacă ar fi ştiut că aducându-l pe Mebbekew în 
camera ei îşi începea drumul în afara Basilicăi, l-ar fi 
alungat, l-ar fi muşcat şi lovit dacă trebuia, numai să-l 


scoată din cameră! Însă Luet presupunea că o să-i găsească 
împreună. 

Bătu la uşa lui Dol. După cum se aştepta, înăuntru se auzi 
un zgomot de mişcări grăbite. Şi o bufnitură înfundată. 

— Cine e? 

— Luet. 

— Nu sunt în situaţia potrivită să te primesc acum. 

— Nu mă îndoiesc, dar Doamna Rasa m-a trimis de 
urgenţă. Pot să intru? 

— Da, sigur. 

Deschise uşa şi o găsi pe Dolya întinsă în pat, cu pătura 
trasă până peste umeri. Bineînţeles nu se vedea nici urnă 
de Mebbekew, dar aşternuturile erau şifonate, cada era 
plină de apă cenuşie şi un pumn de struguri zăcea pe podea 
- nu aşa îşi aranja de obicei Dolya lucrurile înainte de a 
trage un pui de somn după-masa. 

— Ce vrea Măâtuşa Rasa de la mine? 

— De la tine nimic. Vrea ca toţi copiii ei şi copiii lui Wetchik 
să vină imediat la ea. 

— Atunci de ce nu baţi la uşile lui Sevet şi Kokor? 

Nu sunt aici. 

— Mebbekew ştie de ce mă aflu aici. Amintindu-şi 
bufnitura pe care o auzise şi intervalul scurt de timp înainte 
de a fi deschisă uşa, trase o concluzie despre ceea ce se 
petrecea. 

— Aşadar, imediat ce închid uşa poate să se ridice de pe 
podea de lângă pat, să-şi pună nişte haine şi să vină în 
camera Rasei. 

Dol se arătă şocată. 

— Iartă-mă că am încercat să te păcălesc, Vizionaro, şopti 
ea. 

Câteodată îi venea să ţipe. Toată lumea presupunea că ori 
de câte ori arăta o sclipire de inteligenţă trebuia să fi fost o 
revelaţie de la Sufletul Suprem - de parcă ar fi fost 
incapabilă să vadă şi singură ceea ce era evident. Totuşi, 
trebuia să recunoască, era şi util. Util prin faptul că lumea 


era tentată să-i spună mai repede adevărul, crezând că ea îi 
poate prinde cu minciuna. Dar preţul acestei sincerităţi era 
că lor nu le plăcea compania ei şi o evitau. Numai prietenii 
împărțeau asemenea intimităţi, şi numai de bunăvoie. Siliţi, 
sau cel puţin aşa credeau ei, să-şi împartă secretele cu ea, 
îşi retrăgeau prietenia, iar ea nu ajungea să facă parte din 
vieţile celor mai multe femei din jurul ei. O respectau foarte 
mult, ceea ce o făcea să se simtă nedemnă şi o şi înfuria în 
acelaşi timp. 

Furia o împinse să-l tortureze pe Mebbekew, forțându-l să 
vorbească. 

— M-ai auzit, Mebbekew? 

O pauză lungă, apoi: 

— Da. 

— O să-i spun Doamnei Rasa că mesajul a fost recepționat. 

Începu să se retragă spre uşă şi s-o închidă în urmă, când 
Dol o strigă. 

— Stai... Luet. 

— Da? 

— Hainele lui... au fost spălate... 

— O să le trimit sus. 

— Crezi că s-au uscat? 

— Sunt destul de uscate. Nu crezi, Mebbekew? 

Se ridică şi capul îi apăru pe cealaltă parte a patului. 

— Ba da, rosti el posac. 

— Hainele umede o să te răcorească. E o zi aşa de 
fierbinte, cel puţin în camera asta. 

Era o glumă bună, se gândi ea, dar nimeni nu râse. 

Shedemei păşea apăsat pe drumul către sera rece a lui 
Wetchik, situată într-o vale îngustă şi umbrită de copaci 
înalţi, imediat dincolo de locul unde zidul oraşului se curba 
în jurul Vechii Orchestre. Era ultima şi se temea că şi cea 
mai dificilă parte a misiunii ei de a aduna flora şi fauna 
pentru proiectul nebunesc al unei călătorii prin spaţiu, 
înapoi pe legendara planetă pierdută, Pământul. Trec prin 
toate necazurile astea pentru că am avut un vis şii l-am 


oferit spre interpretare unei visătoare. Călătoresc pe cămile 
şi cred că o să ajungă pe Pământ. 

Însă visul era viu în mintea ei. Viaţa pe care o purta cu ea 
pe nori. 

Ajunse la uşa serei lui Wetchik, fără să fie sigură dacă 
sperase într-adevăr să-l găsească pe unul dintre servitorii 
lui îngrijind-o. 

Nu răspunse nimeni când bătu din palme. Dar motoarele 
care păstrau rece interiorul serei puteau foarte bine să 
acopere şi cea mai puternică bătaie. Se duse la uşă şi o 
încercă. Era încuiată. 

Bineînţeles că era încuiată. Doar Wetchik plecase în deşert 
cu săptămâni în urmă. lar Rashgallivak, asistentul său şi 
aşa-zisul nou Wetchik, se ascundea pe undeva de atunci. 
Cine să ţină sera în funcţiune dacă ei doi plecaseră? 

Numai că motoarele funcționau, nu-i aşa? Ceea ce 
însemna că cineva încă păzea locul. Doar dacă nu fuseseră 
lăsate pornite şi nesupravegheate, şi plantele dinăuntru 
neîngrijite. 

Era desigur posibil. Aerul rece ar fi ţinut în viaţă plantele 
specializate timp de mai multe zile, iar sera, luându-şi 
energia de la panourile solare situate pe stâlpii care se 
înălţau deasupra clădirii, putea funcţiona la infinit fără să se 
conecteze măcar la reţeaua de energie a oraşului. 

Totuşi, Shedemei ştia că cineva încă îngrijea locul, cu toate 
că nu-şi dădea seama cum de ştia. Mai mult, ştia că 
îngrijitorul era şi acum în interiorul serei, conştient de 
prezenţa ei şi dorind ca ea să plece. Indiferent cine era 
acolo, se ascundea. 

Cine avea nevoie să se ascundă? 

— Rashgallivak, strigă ea. Sunt eu, Shedemei. Mă cunoşti. 
Sunt singură, n-o să spun nimănui unde eşti, dar trebuie să 
vorbesc cu tine. 

Aşteptă, dar nu primi răspuns. 

— Nu e în legătură cu oraşul, sau cu ce se petrece acolo, 
continuă ea cu voce tare. Trebuie doar să cumpăr 


echipament de la tine. 

Auzi uşa descuindu-se dinăuntru. Apoi se deschise pe 
balamalele grele. Rashgallivak stătea în prag, arătând 
singur şi deznădăjduit. Nu era înarmat. 

— Dacă ai venit să mă trădezi, întâmpin asta cu uşurare. 

Shedemei evită să spună că o astfel de trădare nu ar fi 
decât un mod de a face dreptate, după cum Rashgallivak 
trădase casa lui Wetchik, aliindu-se cu Gaballufix ca să fure 
locul stăpânului său. Avea treabă acolo, nu venise ca 
justiţiar. 

— Pe mine nu mă interesează politica, zise, şi nu-mi pasă 
ce faci tu. Pur şi simplu am nevoie să cumpăr o duzină cutii 
deshidratante. Dintre cele portabile, folosite de caravane. 

EI scutură din cap. 

— Wetchik m-a pus să le vând pe toate. 

Shedemei închise ochii obosită. O silea să rostească lucruri 
pe care nu voia să i le arunce în faţă. 

— Of, Rashgallivak, te rog nu te aştepta să te cred că într- 
adevăr le-ai vândut, ştiind că intenţionai să preiei controlul 
casei Wetchik şi să-i continui afacerea. 

Rashgallivak roşi - de ruşine, spera Shedemei. 

— Oricum, le-am vândut, aşa cum mi s-a cerut. 

— Cine le-a cumpărat? Eu vreau cutiile, nu pe tine. 

Rashgallivak nu răspunse. 

— Aha, făcu ea. Tu le-ai cumpărat. 

După o pauză scurtă, el întrebă: 

— Pentru ce îţi trebuie? 

— Îmi ceri mie socoteală? 

— Întreb pentru că ştiu ca ai destule cutii în laboratorul 
tău. Singura utilizare la care mă gândesc pentru cele 
portabile este într-o caravană, iar la aşa ceva tu nu te 
pricepi deloc. 

— Atunci fără îndoială voi fi ucisă sau jefuită. Dar asta nu e 
treaba ta. Şi poate că nici n-o să se întâmple asta. 

— În cazul ăsta, înseamnă că-ţi vinzi plantele în ţări 
îndepărtate şi îmi faci direct concurenţă. De ce să-i ofer 


unui concurent cutiile deshidratante de care are nevoie? 

Shedemei îi râse în faţă. 

— Crezi că se mai face aici vreo afacere în mod normal? 
Nu plec într-o călătorie cu scop de comerţ, prostule. Îmi 
mut întregul laborator, cu tot cu mine, într-un loc în care să- 
mi continui în siguranţă cercetările fără să fiu întreruptă de 
nebuni înarmaţi care jefuiesc şi incendiază oraşul. 

El roşi din nou. 

— Când au fost sub comanda mea nu au făcut rău nimănui. 
Eu nu sunt Gaballufix. 

— Nu, Rash. Iu nu eşti Gaballufix. 

Se putea interpreta în două feluri, dar aparent el decise s- 
o ia ca o confirmare a încrederii ei în decenţa lui. 

— Tu nu-mi eşti duşman, nu, Shedya? 

— Vreau doar cutiile. 

El mai ezită încă o clipă, apoi făcu un pas în spate, 
îndemnând-o să intre. 

Intrarea în sera rece nu era la fel de îngheţată ca 
încăperile interioare, iar el o transformase într-un fel de 
apartament patetic pentru el Un pat improvizat, o albie 
largă, în care la un moment dat stătuseră plante, dar acum 
era fără îndoială folosită pentru baie şi spălatul rufelor. 
Foarte primitiv, dar şi ingenios. Fu nevoită să admire acest 
lucru - bărbatul nu disperase, chiar dacă totul era 
împotriva lui. 

— Sunt singur aici, rosti el. Evident, Sufletul Suprem ştie 
că am mai mare nevoie de bani decât de cutii 
deshidratante. Consiliul oraşului mi-a tăiat toate fondurile. 
Nici măcar nu-mi poţi plăti, pentru că nu mai am cont în 
care să primesc banii. 

— Asta nu-i o problemă. După cum îţi imaginezi, o mulţime 
de oameni îşi scot banii din conturile din oraş. Te voi plăti cu 
cristale - cu toate că preţul aurului şi al pietrelor preţioase 
s-a triplat în urma recentelor tulburări. 

— Crezi că sunt în poziţia să mă târguiesc? 


— Pune cutiile în faţa uşii. O să trimit un om să le încarce 
şi să mi le aducă în oraş. Pe tine o să te plătesc cinstit. 
Spune-mi unde. 

— Vino singură, după aceea. Dă-mi-le în mână. 

— Nu fi absurd. Nu mă mai întorc niciodată aici, şi nici n-o 
să ne mai întâlnim vreodată. Spune-mi unde să-ţi las 
pietrele preţioase. 

— În camera de oaspeţi din casa lui Wetchik. 

— E uşor de găsit? 

— Destul de uşor. 

— Atunci o să fie imediat ce voi primi cutiile. 

— Nu prea pare cinstit ca eu să am încredere totală în 
tine, iar tu să nu-mi arăţi nici urmă. 

Shedemei nu se putu gândi la nimic de zis care să nu fie 
crud. 

După un timp, elaprobă din cap. 

— Bine. Pe proprietatea lui Wetchik sunt două case. Pune 
bijuteriile în camera de oaspeţi din cea mică şi mai veche. 
Pe o grindă. O să le găsesc. 

— Imediat ce am cutiile în laborator, sublinie Shedemei. 

— Crezi că am vreo reţea de bărbaţi loiali care să-ţi 
întindă o cursă? întrebă Rashgallivak cu amărăciune. 

— Nu. Dar ştiind că în curând o să ai bani, nimic nu te 
împiedică să-i angajezi de pe acum. 

— Aşadar tu decizi când să mă plăteşti şi cât, iar eu nu am 
nimic de comentat în problema asta. 

— Rash, eu te tratez mult mai cinstit decât i-ai tratat tu pe 
Wetchik şi pe fiii lui. 

— O să scot o duzină de cutii deshidratante în faţa uşii 
într-o jumătate de oră. 

Shedemei se ridică şi plecă. Îl auzi închizând uşa în urma 
ei şi şi-l imagină încuind timid lacătul, temându-se că cineva 
ar descoperi că omul care pentru o zi condusese ambele 
jalnice imperii ale lui Gaballufix şi Wetchik se ascundea 
acum în umbra acestor ziduri grele. 


Ajunse la Poarta Muzicii, unde gardienii Gorayni îi 
verificară identitatea şi o lăsară să treacă. Încă o deranja să 
vadă acele uniforme la porţile Basilicăi, dar, ca toţi ceilalţi, 
se obişnuise cu disciplina perfectă a soldaţilor şi cu noua 
ordine care înlocuise intrările haotice în oraş. Acum toată 
lumea aştepta răbdătoare la coadă. 

Şi mai era ceva. Acum aşteptau mai mulţi oameni să intre 
în oraş decât să iasă. Încrederea revenea. Încredere în 
forţa Goraynilor. Cine să-şi fi imaginat cât de repede vor 
ajunge oamenii să se încreadă în inamicul Capete Ude? 

După ce parcurse lungul drum de-a lungul zidului oraşului 
până la Poarta Pieței, o găsi pe conducătoarea de catări pe 
care o angajase. 

— Du-te, îi zise. Trebuie să fie o duzină. 

Femeia îşi înclină capul şi se îndepărtă în fugă. Fără 
îndoială, viteza ostentativă avea să înceteze în clipa în care 
n-o mai putea vedea, însă aprecie totuşi pretenţia de a fi 
rapidă. Îi demonstra că femeia ştia ce însemna viteza şi 
considera că merita să se prefacă. 

Apoi găsi un băiat mesager care aştepta la coada de la 
Poarta Pieței. Mâzgăli un bilet pe o hârtie de la staţia de 
mesagerie. Pe spate indică drumul spre casa lui Wetchik şi 
instrucţiuni privind locul unde să lase biletul. Apoi introduse 
plata serviciului în computerul staţiei. Când băiatul văzu ce 
bonus îi oferea pentru o livrare rapidă, zâmbi, înşfăcă 
biletul şi ţâşni ca o săgeată. 

Rashgallivak avea să fie furios, bineînţeles, descoperind o 
poliţă pentru unul dintre bijutierii de la Poarta Pieței în 
locul pietrelor promise. Dar nu avea intenţia nici să ducă 
personal, nici să trimită o sumă enormă în lichidităţi într-un 
loc izolat. Rash era cel care avea nevoie de bani - să-şi 
asume el riscul. Cel puţin poliţa era pentru unul dintre 
bijutierii din exteriorul Porții Pieței, aşadar nu era nevoit să 
treacă de gărzi ca să-şi obţină plata. 

Rasa privi la fiul şi fiicele ei şi la cei doi băieţi ai lui 
Wetchik cu alte soţii. Nu e cel mai grozav grup de oameni, 


gândi. Aş arăta ceva mai mult dispreţ faţă de eşecul lui 
Volemak cu băieţii lui mai mari dacă nu aş avea şi eu două 
minunate fiice care să-mi reamintească de propria mea 
lipsă de strălucire ca părinte. Şi, sincer vorbind, toţi aceşti 
tineri au darurile şi talentele lor. Dar numai Nafai şi Issib, 
cei doi copii pe care eu şi Volya i-am avut împreună, au 
arătat că au integritate, decenţă şi dragoste faţă de bine. 

— De ce nu l-aţi adus şi pe Issib? 

Elemak oftă. Bietul băiat, gândi Rasa. Bătrâna te pune să 
explici încă o dată? 

— N-am vrut să avem probleme pe drum din cauza 
scaunului sau flotoarelor lui, zise el. 

— Şi nici n-am vrut să-l ţinem închis aici cu noi, adăugă 
Nafai. 

— Nu cred că Generalul o să ne ţină prea mult timp sub 
arest, spuse Rasa. După ce voi fi atent discreditată, nu mai 
există motive să facă ceva atât de represiv. El încearcă să-şi 
creeze o imagine de eliberator şi protector, iar soldaţii de 
pe străzi nu-i sunt de ajutor. 

— Şi apoi plecăm? întrebă Nafai. 

— Nu, ne înfigem rădăcinile aici, replică Mebbekew. 
Bineînţeles că plecăm. 

— Vreau să merg acasă, se plânse Kokor. Chiar dacă 
Obring e un nenorocit şi un soţ mizerabil, mi-e dor de ei. 

Sevet nu zise nimic. 

Rasa se uită la Elemak, care avea o jumătate de zâmbet pe 
chip. 

— Şi tu, Elemak, eşti nerăbdător să pleci din casa mea? 

— Îţi sunt recunoscător pentru ospitalitate. Şi o să-mi 
amintesc întotdeauna căminul tău ca ultima casă civilizată 
în care am locuit, mulţi ani de acum încolo. 

— Vorbeşte în numele tău, Elya, pufni Mebbekew. 

— Despre ce vorbeşte? se miră Kokor. Pe mine mă 
aşteaptă chiar acum o casă civilizată. 

Sevet emise un hohot strangulat. 


— În locul tău, nu m-aş lăuda cu cât de civilizată e casa ta, 
spuse Rasa. Văd că Elemak e singurul care înţelege situaţia 
reală. 

— Înţeleg şi eu, făcu Nafai. 

Bineînţeles, Elemak îi aruncă o privire urâtă pe sub 
sprâncene. Nafai, prostule, gândi Rasa. Trebuie 
întotdeauna să rosteşti exact cuvintele care îi provoacă din 
cale-afară pe fraţii tăi? Crezi că eu am uitat că ai auzit 
vocea Sufletului Suprem şi înţelegi mai mult decât fraţii şi 
surorile tale? N-ai putea să ai încredere că eu ţin minte să-ţi 
recunosc valoarea şi să taci din gură? 

Nu, nu putea. Nafai era tânăr, prea tânăr ca să înţeleagă 
consecinţele acţiunilor sale, prea tânăr ca să-şi înfrâneze 
sentimentele. 

— Oricum, Elemak ne va explica totul. 

— N-avem cum să rămânem în oraş, începu el. În 
momentul în care soldaţii îşi părăsesc posturile, noi trebuie 
să evadăm, repede. 

— De ce? întrebă Mebbekew. Doamna Rasa are probleme, 
nu noi. 

— Pe Sufletul Suprem, prost mai eşti. 

Ce mod direct şi reconfortant de a o spune, cugetă Rasa. 
Nu-i de mirare că fraţii tăi te venerează, Elya. 

— Atât timp cât Doamna Rasa se află sub arest, Moozh 
trebuie să aibă grijă ca nimănui de aici să nu i se întâmple 
nimic rău. Dar e hotărât să facă în aşa fel încât ea să aibă 
foarte mulţi duşmani în oraş. Imediat ce soldaţii se dau la o 
parte din calea lor, o să înceapă să se petreacă lucruri 
foarte rele. 

— Avem toate motivele să ieşim din casa Mamei, zise 
Kokor. Mama să fugă dacă vrea, dar cu mine nu au nimic! 

— Au ceva împotriva noastră a tuturor. Meb, Nafai şi cu 
mine suntem fugari, iar Nafai în special este acuzat de două 
crime, dintre care una a comis-o cu adevărat. Kokor poate fi 
acuzată de atac şi tentativă de omor asupra propriei surori. 


lar Sevet este o adulterină prinsă în flagrant delict, întrucât 
era cu soţul surorii ei, şi pot fi invocate legile incestului. 

— N-ar îndrăzni, zise Kokor. Să mă acuze pe mine! 

— De ce să nu îndrăznească? De la început numai 
respectul şi dragostea pe care le are lumea pentru Doamna 
Rasa te-au salvat de arestare. Şi astea au dispărut, sau cel 
puţin au slăbit. 

— Nu m-ar condamna niciodată. 

— Legile contra adulterului n-au mai fost întărite de 
secole, vorbi Meb. Oamenii sunt dezgustaţi de incestul între 
rudele prin alianţă, dar atât timp cât sunt majori şi 
consimt... 

— Oare toţi sunteţi de-o idioţenie criminală? întrebă 
Elemak. Nu, uit - Nafai înţelege totul. 

— Ba nu, replică Nafai. Ştiu că trebuie să plecăm în deşert 
pentru că Sufletul Suprem ne-o porunceşte, dar habar n-am 
despre ce vorbeşti tu. 

Rasa nu se abţinu să nu zâmbească. Băiatul era fraier 
uneori, însă sinceritatea şi deschiderea lui te dezarmau. 
Fără să vrea, îl mulţumise pe Elya umilindu-se şi 
recunoscându-i înţelepciunea mult mai mare. 

— Atunci o să vă explic, spuse Elemak. Doamna Rasa este 
o femeie puternică - chiar şi acum, pentru că oamenii cei 
mai inteligenţi din Basilica nu cred nici o clipă zvonurile 
despre ea. Pentru Moozh nu va fi de ajuns numai s-o 
discrediteze. El trebuie s-o aibă fie complet la mâna lui, fie 
moartă. Ca să îndeplinească ultima variantă nu trebuie 
decât să intenteze proces pentru crimă unuia sau tuturor 
copiilor ei - şi celor ai Tatei - şi ea va rămâne neajutorată. 
Doamna Rasa e o femeie curajoasă, dar nu cred că are 
inima să-i lase pe copiii ei sau pe ai Tatei să meargă la 
închisoare numai pentru ca ea să se joace de-a politica. Şi 
chiar dacă ar fi atât de nemiloasă, Moozh pur şi simplu ar 
ridica miza. Pe care dintre noi l-ar ucide primul? Moozh 
este un om abil - nu va face decât să-şi transmită limpede 
mesajul. Pe tine cred că o să te omoare, Meb, pentru că tu 


eşti cel mai nevrednic şi cel căruia şi Tata, şi Doamna Rasa 
i-ar simţi cel mai puţin lipsa. 

Cel pomenit sări în picioare. 

— M-am săturat de tine, respiraţie de pârţ! 

— Stai jos, Mebbekew, zise Doamna Rasa. Nu vezi că te 
tachinează doar ca să se distreze? 

Elemak rânji spre Mebbekew, care nu se calmă. Se uită 
pieziş, aşezându-se la loc. 

— O să omoare pe cineva, continuă Elemak, doar ca 
avertisment. Bineînţeles, nu ar fi soldaţii lui. Dar ar şti că 
Doamna Rasa i-ar recunoaşte mâna. Şi dacă strategia de a 
ne ţine pe noi ostatici pentru ca ea să se poarte frumos nu 
funcţionează, Moozh are deja pregătit terenul pentru 
asasinarea ei. Ar fi uşor de găsit vreun cetăţean ultragiat 
care s-o ucidă pentru o presupusă trădare; tot ce ar avea 
Generalul de făcut ar fi să-i aranjeze asasinului 
oportunitatea să lovească. Ar fi simplu. Abia când soldaţii 
vor părăsi străzile din jurul casei va începe adevărata 
primejdie pentru noi. Aşa că trebuie să fim pregătiţi să 
plecăm imediat, în secret şi pentru totdeauna. 

— Să plecăm din Basilica! exclamă Kokor. Tristeţea ei 
neprefăcută demonstra că în cele din urmă prinsese ideea 
că situaţia lor era serioasă. 

Sevet înţelesese, asta era sigur. Ţinea capul plecat, dar 
Rasa îi vedea lacrimile de pe obraji. 

— Îmi pare rău că apropierea voastră de mine vă costă 
atât de mult, spuse Rasa. Dar în toţi aceşti ani, dragele mele 
fiice, dragul meu fiu, iubitele mele eleve, toţi aţi beneficiat 
de pe urma prestigiului casei mele şi a onorabilităţii lui 
Wetchik. Acum cursul evenimentelor din Basilica s-a întors 
împotriva noastră, şi trebuie să participaţi şi voi la plata 
preţului. E un inconvenient, dar nu e incorect. 

— Pentru totdeauna, şopti Kokor. 

— Da, pentru totdeauna, confirmă Elemak. Dar eu unul nu 
mă întorc în deşert fără soţia mea. Sper că fraţii mei s-au 
ocupat şi ei de asta. Este motivul pentru care am venit aici. 


— Obring, zise Kokor. Trebuie să-l luăm pe Obring! 

Sevet înălţă capul şi o privi în faţă pe mama ei. 

Ochii îi înotau în lacrimi şi avea pe chip o expresie 
întrebătoare şi speriată. 

— Cred că Vas ar veni cu tine, dacă îl rogi, spuse Rasa. E 
un bărbat înţelept, care ştie să ierte, şi te iubeşte mai mult 
decât meriţi. 

Cuvintele erau reci, totuşi Sevet le luă drept o mângâiere. 

— Dar Obring? insistă Kokor. 

— E aşa de slab, sunt sigură că îl poţi convinge să te 
însoţească. 

Între timp, Mebbekew se întorsese spre Elemak. 

— Soţia ta? 

— Doamna Rasa o să îndeplinească în seara asta 
ceremonia pentru mine şi Eiadh. 

Faţa lui Mebbekew trăda o emoție puternică - furie, 
gelozie? Oare o voia şi el pe Eiadh, ca bietul Nafai? 

— Te căsătoreşti cu ea în seara asta? întrebă Mebbekew. 

— Nu ştim când o să ridice Moozh arestul, şi vreau ca 
ceremonia mea să fie făcută aşa cum trebuie. Odată ieşiţi în 
deşert, nu vreau vreo problemă despre cine cu cine e 
căsătorit. 

— Ne vom schimba la încheierea termenelor, zise Kokor. 

Toată lumea se uită la ea. 

— Deşertul nu e Basilica, rosti Rasa. Suntem doar o mână 
de oameni. Căsătoriile vor fi permanente. Obişnuiţi-vă de pe 
acum cu ideea. 

— E absurd, protestă Kokor. Eu nu merg, şi nu mă puteţi 
sili. 

— Nu, nu putem. Dar dacă o să rămâi o să descoperi 
curând cât de diferită e viaţa când nu mai eşti fiica Doamnei 
Rasa, ci doar o cântăreaţă tânără cunoscută pentru că şi-a 
redus la tăcere sora mult mai celebră cu o lovitură dată cu 
propria mână. 

— O să trăiesc cu asta! făcu ea sfidătoare. 


— Atunci sunt sigură că nu te vreau lângă mine, făcu Rasa 
furioasă. La ce bun ar fi o fată fără conştiinţă în călătoria 
teribilă care ne aşteaptă? 

Cuvintele erau aspre, dar Rasa simţea gustul dezamăgirii 
lui Kokor ca o otravă pe limbă. 

— Am spus tot ce aveam de spus. Cu toţii avem treabă de 
făcut şi hotărâri de luat. Luaţi-le şi gata. 

Era o încheiere clară, şi Kokor şi Sevet se ridicară imediat, 
Kokor trecând cu nasul pe sus într-un spectacol de 
aroganță. 

Mebbekew se furişă până lângă Rasa - oare băiatul nu ştia 
să meargă normal, fără să pară că se strecoară sau că 
spionează? - şi întrebă. 

— Nunta lui Elya din seara asta este o afacere exclusivă? 

— Toată lumea din casă e invitată să participe. 

— Voiam să zic... dacă şi eu aş dori să mă căsătoresc cu 
cineva? Ai tine ceremonia în seara asta? 

— Să te căsătoreşti cu cineva! Sunt convinsă că Dolya a 
fost indiscretă, dar aş fi surprinsă dacă te-ar lua de soţ, 
Mebbekew. 

EI se înfurie. 

— Luet ţi-a spus. 

— Bineînţeles. Jumătate dintre servitoare şi Dolya însăşi 
mi-ar fi destăinuit până la căderea nopţii. Chiar îţi imaginezi 
că cineva păstrează faţă de mine un astfel de secret în 
propria mea casă? 

— Dacă o conving să accepte un ticălos nevrednic ca mine, 
zise el, cu glasul încărcat de sarcasm, o să binevoieşti să ne 
incluzi în ceremonie? 

— Ar fi periculos să ajungi în deşert fără o soţie. Dolya va fi 
o nevastă mai mult decât suficientă pentru tine, deşi cu 
greu ar fi făcut o alegere mai proastă. 

Faţa lui se înroşi de mânie. 

— Nu am făcut nimic să merit disprețul tău. 

— Nu ai făcut nimic prin care să nu-l meriţi. Mi-ai sedus 
nepoata sub propriul meu acoperiş, iar acum visezi să te 


însori cu ea - şi să nu crezi că eu sunt proastă. Vrei s-o iei 
de soţie nu ca să te alături tatălui tău în deşert, ci ca să te 
foloseşti de ea drept permis de stabilire în Basilica. O să-i fii 
infidel din clipa în care plecăm noi şi tu obţii documentele. 

— Îşi jur în faţa Sufletului Suprem că o s-o iau pe Dolya în 
deşert, la fel cum Elya o ia pe Eiadh. 

— Fii atent când iei Sufletul Suprem martor la jurământ. E 
în stare să te facă să te ţii de cuvânt. 

Mebbekew păru să vrea să mai adauge ceva, dar se gândi 
mai bine şi se retrase din camera de primire a Rasei. Fără 
îndoială s-o flateze pe Dolya ca să-i propună să-l ia de 
bărbat. 

O să reuşească, îşi zise Rasa cu amărăciune. Pentru că 
băiatul ăsta, care nu are nici o altă calitate, se pricepe la 
femei. Nu am auzit despre faptele lui de la mamele atâtor 
fete din Dolltown sau Dauberville? Biata Dolya. Te-a lăsat 
viaţa atât de înfometată, încât ai înghiţi chiar şi o imitație 
palidă a dragostei? 

Rămaseră numai Elemak şi Nafai. 

— Nu vreau să-mi împart ceremonia cu Mebbekew, rosti 
Elemak rece. 

— Tragic, nu-i aşa, că în lumea asta nu obţinem 
întotdeauna ceea ce dorim. Oricine vrea să fie căsătorit în 
seara asta o să fie. Nu avem timp să-ţi satisfacem vanitatea, 
şi tu ştii asta. Mi-ai spune la fel, dacă ar fi să-mi dai un sfat 
imparţial. 

Elemak îi studie chipul câteva secunde. 

— Da. Eşti foarte înţeleaptă, zise, apoi plecă. 

Dar şi Rasa îl înţelegea mai bine decât îşi închipuia el. Ştia 
că o evaluase şi decisese că, deşi avea putere în Basilica, în 
deşert nu va mai însemna nimic. Se va pleca în faţa voinţei 
ei în seara asta, dar odată ajunşi în deşert va fi încântat s-o 
îngenuncheze. Ei bine, nu mă tem de umilinţă, gândi ea. 
Suport mai mult decât îţi imaginezi tu. Ce ar însemna 
pentru mine torturile tale când eu voi simţi agonia oraşului 
meu iubit şi voi şti că în exil nu pot face nimic să-l salvez? 


Acum doar Nafai mai era cu ea. 

— Mamă, spuse el, dar Issib? Dar trezorierul lui 
Gaballufix, Zdorab? şi ei o să aibă nevoie de femei. Elemak 
a văzut soţii pentru toţi, în visul lui. 

— Atunci Sufletul Suprem le va face rost de soţii, nu crezi? 

— Shedemei va veni cu noi. A visat şi ea. Sufletul Suprem o 
aduce. Şi Hushidh. Face parte din toate astea, nu? Sufletul 
Suprem categoric o s-o aducă. Pentru Issib sau pentru 
Zdorab. 

— De ce nu o ceri tu? 

— Nu eu! 

— Mi-ai zis că Sufletul Suprem ţi-a promis că într-o zi îi vei 
conduce pe fraţii tăi. Cum să se întâmple asta dacă tu nu 
găseşti în tine puterea să înfrunţi măcar o fată dulce şi 
generoasă ca Shuya? 

— "Ţie îţi pare dulce. Dar mie... să-i cer aşa ceva... 

— Ea ştie că voi, băieţii, aţi venit aici după soţii, copil 
prostuţ. Crezi că ea nu a socotit? E oracol - crezi că nu vede 
deja conexiunile? 

Se simţi ruşinat. 

— Nu m-am gândit. Probabil că ea ştie mai multe decât 
mine despre orice. 

— Numai despre anumite lucruri. lar tu te fereşti de cea 
mai importantă problemă. 

— Ba nu, zise Nafai. Ştiu că Luet este femeia cu care o să 
mă însor, şi ştiu că pe ea o s-o cer. Nu am nevoie de sfatul 
tău în privinţa asta. 

— Atunci nu am de ce să mă tem pentru tine, fiule, rosti 
Rasa. 

Soldaţii îl aduseră pe Rashgallivak în birou şi, după cum îi 
instruise dinainte Moozh, îl aruncară brutal pe podea. Când 
soldaţii plecară, bărbatul îşi atinse nasul. Nu era rupt, dar 
sângera după impactul cu podeaua, iar Generalul nu îi oferi 
nimic cu care să-şi şteargă sângele. Întrucât fusese 
dezbrăcat la pielea goală înainte de a fi adus, nu avea ce 
face decât să lase sângele să-i curgă în gură şi pe barbă. 


— Ştiam că o să te văd mai devreme sau mai târziu, spuse 
Moozh. N-a trebuit să te caut. Ştiam că va veni un timp 
când o să-ţi imaginezi că ai ceva ce eu aş vrea de la tine, o 
să vii şi o să încerci să te târguieşti pentru viaţa ta. Dar te 
asigur, nu am nevoie de nimic din ce aitu. 

— Atunci omoară-mă şi să terminăm, zise Rashgallivak. 

— Foarte dramatic. Am spus că nu am nevoie de ceea ce ai 
tu, dar s-ar putea să vreau ceva, şi s-ar putea să vreau 
destul de mult ca să nu pun să ţi se scoată ochii, să te 
castreze sau altă mică favoare, înainte de a fi ars pe rug ca 
trădător al oraşului tău. 

— Da, atât de mult ţii la Basilica. 

— Tu mi-ai dat oraşul ăsta, prostule. Stupiditatea şi 
brutalitatea ta mi l-au oferit în dar. Acum e cea mai 
strălucită bijuterie din posesia mea. Da, ţin foarte mult la 
Basilica. 

— Numai dacă o s-o păstrezi. 

— O, te asigur că o să păstrez această bijuterie. Fie 
purtând-o ca să mă împodobesc cu ea, fie transformând-o în 
pulbere şi înghiţind-o. 

— Deci eşti fără frică, brav General. Şi totuşi o ţii pe 
Doamna Rasa sub arest la domiciliu. 

— Încă am multe drumuri pe care le pot urma. Nu-mi 
imaginez de ce vreunul dintre ele ar duce la altceva decât 
moartea ta imediată. Aşa că ai face bine să-mi spui ceea ce 
ştiu deja. 

— Îţi place sau nu, eu sunt în mod legal Wetchik şi capul 
clanului Palwashantu şi, deşi acum nimeni nu mă iubeşte 
prea mult, dacă bărbaţii lipsiţi de drepturi din afara 
zidurilor ar vedea că am fost de partea ta şi aş obţine ceva 
putere, mi s-ar alia. [i-aş fi de folos. 

— Văd că întreţii nişte visuri patetice cum că ai fi rivalul 
meu la puterea de aici. 

— Nu, Generale. Am fost asistent toată viaţa mea, lucrând 
la construcţia şi întărirea casei Wetchik. Gaballufix m-a 
convins să acţionez pe baza unor ambiţii pe care nu le-am 


avut înainte ca el să mă facă să le simt. Am avut suficient 
timp la dispoziţie ca să regret că l-am crezut, să mă 
dispreţuiesc pentru că m-am împăunat ca şi cum aş fi fost 
vreun conducător măreț, când de fapt eu sunt un asistent 
înnăscut. Am fost fericit numai când am slujit un om mai 
puternic decât mine. Am fost mândru că l-am slujit 
întotdeauna pe cel mai puternic bărbat din Basilica. Acum 
acesta se întâmplă să fii tu, iar dacă mă laşi în viaţă şi te 
foloseşti de mine, o să descoperi că sunt un om cu multe 
calităţi. 

— Inclusiv loialitatea absolută? 

— Niciodată n-o să ai încredere în mine, ştiu. L-am trădat 
pe Wetchik, spre ruşinea mea. Dar am făcut-o numai când 
Volemak era deja exilat şi lipsit de putere. Domnia ta 
niciodată n-o să slăbeşti şi n-o să eşuezi, aşa că poţi avea 
implicit încredere în mine. 

Moozh nu se abţinu să nu râdă. 

— Îmi ceri să mă încred în loialitatea ta pentru că eşti mult 
prea laş ca să trădezi un om puternic? 

— Am avut destul timp la dispoziţie ca să mă cunosc, 
Generale Vozmuzhalnoy Vozmozhno. Nu doresc să mă 
dezamăgesc nici pe mine, nici pe domnia ta. 

— Pot să pun pe oricine la comanda gloatei care se 
autodenumeşte Palwashantu. Sau pot să-i conduc chiar eu. 
De ce aş avea nevoie de tine în viaţă când aş avea mult mai 
mult de câştigat dintr-o mărturisire publică şi o execuţie? 

— Eşti strălucitor ca general şi conducător al bărbaţilor, 
însă nu cunoşti Basilica. 

— O cunosc destul de bine ca să stăpânesc aici fără să 
irosesc viaţa niciunuia dintre oamenii mei. 

— Dacă eşti aşa atotştiutor, Generale Vozmuzhalnoy 
Vozmozhno, probabil o să înţelegi imediat de ce este 
important faptul că Shedemei a cumpărat ieri o duzină de 
cutii deshidratante de la mine. 

— Lasă joaca. Ştii că n-am idee cine e Shedemei sau ce 
înseamnă să cumperi asemenea cutii. 


— Shedemei e o femeie. Un savant de vază. Expertă în 
genetică - a creat nişte plante noi foarte populare, printre 
altele. 

— Dacă vrei să ajungi undeva... 

— Shedemei este şi profesoară în casa Rasei, şi una dintre 
nepoatele ei favorite. 

Aha. Deci Rashgallivak ar putea avea ceva care merită 
aflat. Moozh aşteptă să audă mai mult. 

— Cutiile deshidratante sunt folosite pentru transportul 
seminţelor şi embrionilor pe distanţe mari, fără congelare. 
Ea mi-a spus că îşi mută întreg laboratorul într-un oraş 
îndepărtat şi pentru asta are nevoie de cutii. 

— Iar tu nu o crezi. 

— E de neconceput să-şi mute laboratorul acum. Evident, 
pericolul a trecut, în mod normal, s-ar adânci pur şi simplu 
în muncă. E un om de ştiinţă foarte dedicat. Abia dacă 
observă lumea din jurul ei. 

— Aşadar planul de a pleca vine de la Rasa, crezi tu. 

— Rasa a fost soţia credincioasă a lui Wet... Volemak, fostul 
Wetchik, timp de mulţi ani. Ela plecat în exil acum câteva 
săptămâni, după cât se pare urmând o viziune de la Sufletul 
Suprem. Fiii lui s-au întors în oraş şi au încercat să cumpere 
Catalogul Palwashantu de la Gaballufix. 

Rashgallivak se întrerupse, parcă aşteptând ca Moozh să 
facă legăturile; dar desigur trebuia să ştie că lui îi lipseau 
datele necesare ca să facă asemenea legături. Era modul de 
a încerca să obţină confirmarea interesului lui Moozh. Dar 
acesta nu avea intenţia să-i joace jocul. 

— Fie îmi spui, fie nu. După aceea o să decid dacă am 
nevoie de tine sau nu. Dacă tu continui să-ţi închipui că îmi 
poţi manipula judecata, nu faci decât să te dovedeşti inutil. 

— E limpede că Volemak mai visează să stăpânească în 
Basilica. Pentru ce altceva ar avea nevoie de Catalog? 
Singura sa valoare e aceea de simbol al autorităţii printre 
bărbaţii Palwashantu; le reaminteşte de acele timpuri 
străvechi în care nu erau conduşi de femei. Rasa este soţia 


lui şi o femeie puternică prin drepturile ei. Singură este 
periculoasă pentru tine - în combinaţie cu soţul său ar fi 
teribili. Cine altcineva ar putea uni oraşul împotriva 
voastră? Shedemei nu s-ar pregăti pentru o astfel de 
călătorie dacă Rasa nu i-ar fi cerul-o. Deci Rasa şi Volemak 
au un plan pentru care le trebuie cutiile. 

— Şi ce fel de plan ar fi acela? 

— Shedemei e un genetician strălucitor, cum am mai spus. 
Dacă ar crea vreun spor sau bacterie care să se 
răspândească precum o epidemie prin Basilica? Numai 
sprijinitorii Rasei şi ai lui Volemak ar avea antidotul. 

— O bacterie. Şi tu crezi că asta ar fi o armă împotriva 
soldaţilor Gorayni? 

— Nimeni nu a folosit vreodată aşa ceva drept armă, 
domnule. Abia mă pot gândi. Dar imaginează-ţi cât de bine 
ar lupta soldaţii tăi dacă trupurile le-ar fi acoperite de o 
mâncărime chinuitoare, insuportabilă. 

— O mâncărime, repetă Moozh. 

Suna absurd, rizibil. Şi totuşi ar fi posibil - soldaţii distraşi 
de mâncărimea dată de o ciupercă imposibil de stârpit nu 
ar lupta bine. Nici oraşul nu ar fi uşor de guvernat dacă 
oamenii ar suferi de o asemenea boală. Guvernările nu se 
impun niciodată mai puţin decât atunci când se dovedesc 
neputincioase în faţa epidemiei sau foametei. Moozh se 
folosise de acest lucru de multe ori împotriva duşmanilor 
Împăratului. Oare era posibil ca Rasa şi Volemak să fie atât 
de inteligenţi, atât de răi la inimă, încât să conceapă o armă 
de neconceput? Să folosească un om de ştiinţă drept 
constructor de arme - cum să permită Dumnezeu să se 
întâmple în lume ceva atât de josnic? 

Doar dacă... 

Doar dacă Rasa şi Volemak au învăţat, ca şi mine, să-i 
reziste lui Dumnezeu. De ce aş fi eu singurul care are forţa 
să ignore eforturile lui Dumnezeu de a face oamenii proşti 
atunci când încearcă să păşească pe drumul care duce la 
putere? 


Însă atunci n-ar fi posibil ca Rashgallivak să fie unealta pe 
care Dumnezeu o folosea ca să-l amăgească? Trecuseră 
multe zile de când Dumnezeu nu mai încercase să-i 
blocheze vreo acţiune. Era oare posibil ca Dumnezeu, 
neputând să-l domine direct, să încerce să-l controleze 
atrăgându-l în imaginare conspirații prosteşti? Mulţi 
generali au fost distruşi de fantezii asemenea aceleia pe 
care Rashgallivak i-o expunea acum. 

— Cutiile deshidratante n-ar putea servi şi la altceva? 
întrebă, testând. 

— Ba da, bineînţeles, zise Rashgallivak. Eu nu am făcut 
decât să evidenţiez cazul extrem. Cutiile folosesc foarte 
bine la transportul proviziilor prin deşert. Volemak şi fiii lui 
- în special băiatul cel mare, Elemak - sunt mai familiarizați 
cu deşertul decât majoritatea oamenilor. Nu le provoacă 
teamă. Ar putea plănui să adune o armată. Tu ai numai o 
mie de oameni aici. 

— Restul armatei va sosi curând. 

— Atunci probabil de aceea Volemak a avut nevoie de 
numai o duzină de cutii - nu are nevoie să-şi aprovizioneze 
mica armată pentru mult timp. 

— Armată, făcu Moozh dispreţuitor. Douăsprezece cutii 
deshidratante. Ai fost plătit cu o poliţă pentru bijuterii în 
valoare foarte mare. De unde să ştiu că nu ai fost mituit să- 
mi spui minciuni tâmpite şi să-mi iroseşti timpul? 

— Nu am fost plătit, domnule. M-am predat de bunăvoie 
soldaţilor tăi. Şi am adus poliţa în locul bijuteriilor pentru că 
am vrut să vezi că Shedemei a scris biletul cu mâna ei. 
Suma e mult mai mare decât valoarea cutiilor. Evident, 
încearcă să-mi cumpere tăcerea. 

— Iată unde ai ajuns, Rashgallivak. În urmă cu câteva zile 
credeai că eşti stăpânul oraşului. lar acum îţi trădezi din 
nou fostul stăpân, pentru a intra în grațiile unuia nou. 
Explică-mi de ce nu mi-ar veni să vomit când te văd. 

— Pentru că-ţi pot fi util. 


— Da, da, îmi imaginez, ca un câine rău, dar flămând. 
Spune-mi, Rashgallivak, ce os vrei să-ţi arunc? 

— Viaţa mea, domnule. 

— Viaţa ta nu-ţi va mai aparţine niciodată atât timp cât 
trăieşti. Aşa că te mai întreb o dată: ce os vrei să rozi? 

Rashgallivak ezită. 

— Dacă pretinzi că ai dorinţa altruistă să mă slujeşti pe 
mine, pe Împărat sau Basilica, o să poruncesc să fii tăiat şi 
ars în piaţă în mai puţin de o oră. 

— Noi nu-i ardem pe trădători. Ai părea un monstru în 
ochii basilicanilor. 

— Din contră. S-ar putea să fie bucuroşi văzând un 
asemenea tratament aplicat ţie. Nimeni nu e atât de 
civilizat, încât să nu tânjească după răzbunare, chiar dacă 
mai târziu le e ruşine fiindcă s-au bucurat să-şi vadă 
duşmanul suferind înainte să moară. 

— Nu mă mai ameninţa. Generale. Am trăit în teroare şi 
am ieşit din ea. Mă omori sau nu, mă torturezi sau nu, 
pentru mine nu mai contează. Decide-te numai. 

— Mai întâi spune-mi ce vrei. Dorinţa ta secretă. Visul tău 
despre cel mai bun lucru care ar ieşi din toate astea. 

El ezită iar. Dar de data asta găsi puterea să-şi numească 
dorinţa. 

— Doamna Rasa, şopti. 

Moozh dădu încet din cap. 

— Deci ambiția ta nu a murit. Încă visezi la o viaţă infinit 
mai presus de statutul tău. 

— V-am zis numai fiindcă aţi insistat, domnule. Ştiu că nu 
se va întâmpla niciodată. 

— Ieşi, făcu Moozh. Oamenii mei o să te ducă să fii îmbăiat. 
Apoi îmbrăcat. O să mai trăieşti cel puţin o noapte. 

— Mulţumesc, domnule. 

Soldaţii intrară şi-l luară pe Rashgallivak - de data asta 
fără să-l târască, fără urmă de brutalitate. Nu pentru că 
Moozh s-ar fi decis să se folosească de el. Moartea lui era 
încă o perspectivă atrăgătoare - ar fi modul cel mai hotărât 


prin care să se declare stăpânul Basilicăi, să aplice 
dreptatea atât de public, atât de popular, şi violând atât de 
făţiş toate legile, obiceiurile şi bunul-simţ basilican. 
Cetăţenilor le-ar plăcea, şi plăcându-le vor înceta să mai fie 
vechea Basilica. Vor deveni ceva nou. Un oraş nou. 

Oraşul meu. 

Rashgallivak căsătorit cu Rasa. Era un gând ticălos născut 
într-o mică minte ticăloasă. Însă cu siguranţă pentru Rasa 
ar fi o umilinţă şi în mintea multor oameni i-ar fixa imaginea 
ca trădătoare a Basilicăi. Şi totuşi ar rămâne un cetăţean 
important al oraşului, cu o aură de legitimitate. La urma 
urmelor, se găsea pe lista lui Bitanke. Ca şi Rashgallivak. 

Era o listă bună. Bine gândită şi destul de îndrăzneață. 
Bitanke era un om inteligent, foarte util. De exemplu, fusese 
suficient de înţelept să nu-i subestimeze puterea de 
convingere. Nu lăsase oameni în afara listei numai pentru 
că şi-ar fi închipui că nu ar fi fost de acord să-l slujească 
conducând Basilica pentru el. 

Astfel că numele din fruntea listei erau, evident, chiar cele 
pe care Rashgallivak le menţionase drept posibili rivali: 
Volemak şi Rasa. Numele lui Rashgallivak se afla şi el acolo. 
Şi fiul şi moştenitorul lui Volemak, Elemak, atât datorită 
capacităţilor lui, cât şi a legitimităţii. La fel fiul mai mic al lui 
Volemak şi al Rasei, Nafai, fiindcă lega acele două nume 
mari şi pentru că îl omorâse pe Gaballufix cu mâinile lui. 

Toţi cei care ar fi putut să-i fie de folos lui Moozh erau oare 
legaţi de casa Rasei? Pentru el nu era o surpriză - în cele 
mai multe oraşe pe care le cucerise existau cel mult două 
sau trei clanuri care trebuiau fie eliminate, fie cooptate 
pentru a obţine controlul populaţiei. Aproape toţi ceilalţi de 
pe lista lui Bitanke erau mult prea slabi să conducă fără 
ajutorul lui constant, după cum subliniase însuşi căpitanul: 
erau prea strâns legaţi de anumite facţiuni sau prea lipsiţi 
de orice fel de sprijin. 

Singurele două persoane care nu aveau legături de sânge 
cu Volemak sau Rasa erau totuşi nepoate în casa Rasei: 


vizionara în ape Luet şi oracolul Hushidh. Bineînţeles, erau 
doar nişte fetiţe, nu tocmai pregătite să se descurce în 
dificila muncă de guvernare. Dar prestigiul lor era enorm 
printre femeile din Basilica, în special cel al vizionarei. Ele 
ar fi putut fi doar imaginea, iar cu Rashgallivak conducând 
în fapt lucrurile şi Bitanke supraveghindu-l pe Rashgallivak 
şi apărând fetele de manipulările împotriva intereselor lui 
Moozh, oraşul s-ar descurca foarte bine în timp ce-şi 
îndrepta atenţia asupra adevăratelor sale probleme - 
Oraşele din Câmpie şi Împăratul. 

Rashgallivak căsătorit cu Rasa. Suna plăcut de dinastic. 
Fără îndoială, visurile lui Rash includeau înlocuirea lui 
Moozh într-o bună zi, ca să conducă de drept. Moozh nu-i 
purta pică pentru asta. Însă curând va exista o dinastie care 
va depăşi bietele lui visuri. Rash putea s-o aibă pe Doamna 
Rasa, dar cum să se compare cu glorioasa căsătorie a însuşi 
Generalului Moozh cu vizionara în ape sau cu oracolul? O 
asemenea dinastie ar dura o mie de ani. Ar fi o dinastie care 
să răstoarne anemica familie a omuleţului patetic care îşi 
spunea reîncarnarea lui Dumnezeu - Împăratul, a cărui 
putere nu ar mai însemna nimic atunci când s-ar decide să 
se ridice împotriva lui. 

Şi, mai presus de toate, însurându-se şi folosind unul 
dintre vasele alese ale Sufletului Suprem, ar obţine triumful 
care i-ar aduce cea mai mare plăcere: triumful asupra lui 
Dumnezeu. Niciodată n-ai fost suficient de puternic să mă 
controlezi, O, Atotputernicule. lar acum o s-o iau pe fiica ta 
aleasă, plină de viziunile tale, şi am s-o fac mama unei 
dinastii care te va sfida şi-ţi va zădărnici toate planurile şi 
lucrările. 

Opreşte-mă, dacă poţi! Sunt prea puternic pentru tine. 

Nafai le găsi pe Luet şi pe Hushidh împreună, aşteptându-l 
în locul secret de pe acoperiş. Aveau expresii grave, ceea ce 
nu-i linişti teama din inimă. Până acum, nu se simţise 
niciodată tânăr; se considerase întotdeauna o persoană 
egală cu oricare alta. Dar în acest moment tinereţea îl 


presa. Nu se gândise să se însoare chiar acum, nici măcar 
nu se gândise să se decidă cu cine să se însoare. Nu era 
vorba de uniunea lejeră, temporară, la care se aşteptase ca 
primă căsătorie. Soţia lui avea probabil să fie singura lui 
soţie, iar dacă eşua în căsnicie nu va avea drept de recurs. 
Văzându-le pe Luet şi pe Hushidh privindu-l amândouă 
solemn cum străbătea acoperişul puternic luminat de soare, 
se întrebă din nou dacă va reuşi. Dacă se va căsători cu 
fetiţa aceea, Luet, care era atât de perfectă şi înţeleaptă în 
ochii Sufletului Suprem. Ea venise la Sufletul Suprem cu 
dragoste, cu devotament, cu curaj - el venise ca un copil 
neastâmpărat, tachinându-şi şi testându-şi părintele 
necunoscut. Ea avea ani de experienţă în discuţiile cu 
Sufletul Suprem; poate şi mai important, ea le vorbise ani 
de zile în numele Sufletului Suprem femeilor din Basilica. 
Ştia cum să-i domine pe ceilalţi - nu o văzuse el atunci pe 
malul lacului femeilor, când le înfruntase şi îi salvase viaţa? 

Voi veni la tine ca un soţ sau ca un copil? Ca partener sau 
ca elev? 

— Aşadar, consiliul de familie s-a terminat, zise Hushidh, 
când el ajunse suficient de aproape ca să vorbească uşor. 

Se aşeză pe covor sub cort. Umbra îi acorda un răgaz în 
faţa arşiţei. Transpiraţia îi curgea pe sub haine. Îl făcea să 
fie conştient de corpul lui gol ascuns vederii. Dacă se va 
căsători cu Luet, va trebui să-i ofere acel trup la noapte. De 
câte ori nu visase la o asemenea ofertă? Însă niciodată nu 
se gândise să vină la o fată care îl umplea de respect şi 
timiditate, şi care totuşi era şi ea la fel de lipsită de 
experienţă; în visele lui întotdeauna femeia era dornică, iar 
el, un amant îndrăzneţ şi pregătit. În noaptea asta nu avea 
să fie deloc aşa. 

Un gând începu să-l chinuie. Dacă Luet nu era încă 
pregătită? Dacă nu era încă nici măcar femeie? Înălţă 
repede în sinea lui o rugăciune Sufletului Suprem, dar nu o 
putu termina, fiindcă nu era sigur dacă spera să fie femeie, 
sau să nu fie. 


— Ce complicat întreţesute sunt deja legăturile, zise 
Hushidh. 

— Despre ce vorbeşti? întrebă el. 

— Noi suntem legaţi de viitor prin multe fire. Sufletul 
Suprem i-a spus întotdeauna scumpei de Luet că vrea ca 
oamenii s-o urmeze de bunăvoie. Dar cred că ne-a prins 
într-o plasă foarte deasă şi avem la fel de multe şanse ca un 
peşte prins şi scos din mare. 

— Avem de ales. Întotdeauna avem de ales. 

— Oare? 

Nu vreau să discut cu tine, Hushidh. Acum am venit aici să 
vorbesc cu Luet. 

— Avem de ales dacă să urmăm Sufletul. Suprem sau nu, 
rosti Luet, glasul ei sunând blând şi dulce în comparaţie cu 
tonul sever al surorii ei. lar dacă decidem s-o urmăm, 
atunci nu suntem prinşi într-un năvod, ci mai degrabă 
purtaţi în coşul ei către viitor. 

Hushidh zâmbi palid. 

— Întotdeauna eşti aşa de optimistă, Lutya. 

Urmă o pauză în conversaţie. 

Dacă trebuie să fiu soţ şi bărbat, trebuie să învăţ să 
acţionez cu curaj, chiar dacă mi-e frică. 

— Luet, începu el. Lutya, zise pe urmă. 

— Da? 

Însă nu putea ignora ochii lui Hushidh sondându-l, văzând 
în el lucruri pe care el nu voia să le vadă. 

— Hushidh, spuse, aş dori să vorbesc cu Luet între patru 
ochi. 

— Nu am secrete faţă de sora mea, vorbi Luet. 

— Asta o să fie adevărat chiar şi atunci când o să ai un soţ? 

— Nu am soţ. 

— Dar dacă ai avea, eu sper că el ar fi acela cu care ţi-ai 
împărţi adâncul inimii, şi nu sora ta. 

— Dacă aş avea un soţ, sper că el nu va fi atât de crud, 
încât să-mi ceară să-mi abandonez sora, care înseamnă 
toată familia pe care o am pe lume. 


— Dacă ai avea un soţ, el ţi-ar iubi sora ca pe propria lui 
soră. Dar nu la fel de mult cum te-ar iubi pe tine, iar tu nu 
ar trebui să-ţi iubeşti sora mai mult decât pe el. 

— Nu toate căsătoriile se bazează pe dragoste. Unele se 
fac pentru că nu ai de ales. 

Vorbele ei îl înţepară în inimă. Ea ştia, desigur - dacă 
Sufletul Suprem îi arătase lui, cu siguranţă îi arătase şi eu 
lar ea îi spunea că nu îliubea, că se căsătorea cu el numai 
pentru că îi poruncea Sufletul Suprem. 

— Adevărat. Dar asta nu înseamnă că soţul şi soţia nu se 
pot trata cu bunătate şi amabilitate până încep să aibă 
încredere unul în celălalt. Asta nu înseamnă că nu pot 
ajunge să se iubească, chiar dacă nu au ales căsătoria în 
mod liber, ei înşişi. 

— Sper că e adevărat ce zici. 

— Îţi promit că o să fac să fie adevărat, dacă şi tu îmi 
promiţi acelaşi lucru. 

Luet îl privi cu un surâs necăjit. 

— Oh. Aşa îl aud pe soţul meu cerându-mă de soţie? 

Aşadar greşise. O jignise, poate chiar o rănise, cu 
siguranţă o dezamăgise. Cât trebuie să urască ideea de a fi 
măritată cu el. Oare nu înţelegea că el nu ar fi ales 
niciodată s-o forţeze astfel? Imediat ce gândul i se formă în 
minte, îi dădu glas. 

— Sufletul Suprem ne-a ales unul pentru celălalt, aşa că 
da, te cer de soţie, chiar dacă mă tem. 

— Te temi de mine? 

— Nu pentru că mi-ai vrea răul - tu mi-ai salvat viaţa, şi 
mai înainte viaţa tatălui meu. Mă tem... de disprețul tău. Mă 
tem că voi fi întotdeauna umilit în faţa ta şi a surorii tale, 
amândouă aţi vedea tot ce e slab în mine, m-aţi privi de sus. 
Aşa cum mă priviţi şi acum. 

În toată viaţa lui Nafai nu mai vorbise cu atâta sinceritate 
brutală despre temerile lui; nu se simţise niciodată atât de 
expus şi de vulnerabil în faţa cuiva. Nu îndrăznea să ridice 


ochii pe faţa ei - pe feţele lor - de frică să nu vadă 
minunatul lor dispreţ. 

— O, Nafai, îmi pare rău, şopti Luet. 

Cuvintele ei veniră ca o lovitură de care se temea cel mai 
mult. Îi era milă de el. Vedea cât de slab, înspăimântat şi 
nesigur era, şi îi părea rău de el. Dar chiar în durerea acelei 
clipe de dezamăgire, simţi o mică flacără de bucurie în 
sinea lui. Voi reuşi, se gândi. Mi-am arătat slăbiciunea în 
faţa acestor femei puternice şi am rămas acelaşi, cu sufletul 
viu, deloc înfrânt. 

— Nafai, m-am gândit doar cât de speriată sunt eu. Nu mi- 
am imaginat niciodată că şi tu simţi la fel, altfel nu i-aş fi zis 
Shuyei să rămână când ai venit la mine. 

— Nu-i o mare plăcere să fiu aici, vă asigur, adăugă 
Hushidh. 

— Am greşit că te-am silit să spui cuvintele astea în faţa 
Shuyei. Şi a fost greşit din partea mea să mă tem de tine. Ar 
fi trebuit să ştiu că Sufletul Suprem nu te-ar fi ales dacă nu 
ai fi avut o inimă bună. 

Ea să se teamă deel! 

— Nu vrei să te uiţi la mine, Nafai? Ştiu că nici înainte nu 
te uitai la mine, oricum, nu cu speranţă sau cu dragoste, 
dar acum, că Sufletul Suprem ne-a ales unul pentru celălalt, 
nu te-ai putea uita la mine... măcar cu bunătate? 

Cum să ridice ochii spre ea, când erau plini de lacrimi? 
Totuşi, fiindcă îi ceruse, fiindcă ar fi însemnat s-o 
dezamăgească dacă n-ar fi făcut-o, cum să refuze? Se uită 
la ea, şi cu toate că ochii îi înotau în lacrimi - de bucurie, de 
uşurare, de emoţii puternice pe care nu le înţelegea - o 
văzu ca pentru prima dată, ca şi cum sufletul ei ar fi devenit 
transparent pentru el. Văzu puritatea inimii ei. Văzu cât de 
deplin se dăruise ea Sufletului Suprem şi Basilicăi, surorii 
ei, lui. Văzu că inima ei tânjea numai să clădească ceva bun 
şi frumos, şi cât de dornică era să încerce să facă acest 
lucru împreună cu băiatul care stătea în faţa ei. 


— Ce vezi când te uiţi aşa la mine? spuse Luet cu voce 
timidă, însă îndrăznind să întrebe. 

— Văd ce femeie măreaţă şi plină de glorie eşti, şi cât de 
puţine motive am să mă tem de tine, pentru că tu nu mi-ai 
face niciodată vreun rău, mie sau vreunui alt suflet. 

— Doar asta? 

— Văd că Sufletul Suprem a găsit în tine exemplul perfect 
a ceea ce va trebui să devină întreaga rasă umană, dacă e 
să nu ne autodistrugem din nou. 

— Nimic altceva? 

— Ce poate fi mai minunat decât ce ţi-am spus că văd? 

Ochii i se limpeziseră deja cât să vadă că ea era pe punctul 
de a izbucni în plâns - dar nu de bucurie. 

— Nafai, prostule, orbule, interveni Hushidh, nu înţelegi ce 
speră ea să vezi? 

Nu, se gândi Nafai. Nu ştiu ce ar fi potrivit să zic. Eu nu 
sunt ca Mebbekew, deştept şi plin de tact, eu jignesc pe 
toată lumea când vorbesc şi am reuşit iarăşi, deşi tot ceea 
ce am rostit era ceea ce simt în mod sincer. 

Se uită la ea neajutorat; ce să facă? Ea îl privea atât de 
lacomă, dorind ca el să-i dea... ce? Îi lăudase cinstea, genul 
de laude pe care nu le-ar fi adresat niciunei alte femei din 
lume, şi pentru ea asta nu însemna nimic pentru că ea voia 
ceva mai mult de la el, iar el nu ştia ce anume. O rănea 
chiar prin tăcerea lui, înjunghiindu-i inima, îşi dădea seama 
- şi totuşi nu avea puterea să înceteze. 

Era atât de fragilă, atât de tânără - chiar mai tânără decât 
el. Nu-şi dăduse seama până atunci. Fusese întotdeauna 
atât de sigură pe ea şi, fiindcă era vizionară în ape, o 
respectase mereu. Nu-şi dăduse seama niciodată cât de... 
cât de vulnerabilă era. Cât de fină era pielea ei luminoasă, 
cât de mici îi erau oasele. O pietricică îi poate provoca 
vânătăi, iar acum ea e lovită de pietre pe care eu le-am 
aruncat fără să ştiu. lartă-mă, Luet, copil delicat, fetiţă 
blândă. Mă temeam atât de mult pentru mine, dar m-am 
dovedit rezistent, chiar şi când am crezut că tu şi Hushidh 


mă dispreţuiţi. Pe când tu, care te credeam atât de 
puternică... 

Dintr-un impuls îngenunche, o luă în braţe şi o îmbrăţişă 
strâns, aşa cum ai ţine în braţe un copil care plânge. 

— Îmi pare rău, şopti. 

— Te rog, să nu-ţi pară, zise ea. Dar glasul ei era ascuţit, 
ca al unui copil care încearcă să nu fie văzut plângând, iar 
el îi simţea lacrimile udându-i cămaşa şi trupul 
cutremurându-i-se de suspine înăbuşite. 

— Îmi pare rău că numai pe mine mă ai de soţ. 

— Îmi pare rău că numai pe mine mă ai de soţie. Nu 
vizionara în ape, nu fiinţa glorioasă pe care ţi-ai imaginat că 
o vezi. Numai pe mine. 

În cele din urmă, el înţelese ce îi ceruse ea în tot acest 
timp, şi nu se abţinu să nu râdă, pentru că fără să ştie 
tocmai îi oferise acel lucru. 

— Ai crezut că am spus acele cuvinte vizionarei? Nu, biata 
de tine, ţie ţi le-am spus, lui Luet, fetei pe care am întâlnit-o 
în şcoala mamei mele, fetei care se juca împreună cu mine 
şi cu oricine altcineva oricând avea chef, fetei pe care o ţin 
chiar acum în braţe. 

Atunci râse şi ea - sau suspină mai tare, nu era prea sigur. 
Dar ştia că acum se simţea mai bine. De atât avea ea nevoie 
- să-i spună că nu se aştepta să fie tot timpul vizionara în 
ape, că el se căsătorea cu fiinţa umană imperfectă, fragilă, 
şi nu cu imaginea copleşitoare pe care o purta atât de 
nepotrivit. 

Îşi plimbă mâinile pe spatele ei, s-o liniştească; însă îi simţi 
şi curbele trupului, geometria coastelor şi a şirei spinării, 
textura şi moliciunea pielii întinse peste muşchi. Mâinile lui 
explorau, memorând-o, descoperind pentru prima dată cum 
simțeau mâinile unui bărbat spatele unei femei. Ea era 
reală, nu un vis. 

— Nu Sufletul Suprem mi te-a dat, zise el încet. Tu mite 
dăruieşti. 

— Da. Aşa este. 


— Şi eu mă dăruiesc ţie. Chiar dacă şi eu aparţin Sufletului 
Suprem. 

Se trase puţin în spate, suficient cât să-i cuprindă ceafa cu 
mâna dreaptă în timp ce ea privea în sus la el, suficient cât 
să-i poată atinge obrazul cu degetele mâinii stângi. 

Apoi brusc, ca şi când amândoi s-ar fi gândit la acelaşi 
lucru în aceeaşi clipă - ceea ce cu siguranţă se şi 
întâmplase îşi desprinseră ochii unul de la celălalt privind în 
locul unde stătuse Hushidh în cursul întregii discuţii. 

Dar nu era acolo. Reveniră unul la celălalt şi Luet, tristă, 
rosti: 

— N-ar fi trebuit s-o oblig să vină cu mine să... 

Nu-şi termină fraza, căci în acel moment Nafai începu să 
înveţe cum să sărute o femeie, iar ea, deşi nu mai sărutase 
niciodată un bărbat, îi deveni îndrumător. 

NUNŢILE. 

Visul oracolului. 

Hushidh nu vedea nimic demn de bucurie în nuntă. Nu 
pentru că ar fi mers ceva prost. Mătuşa Rasa se pricepea la 
ritualuri. Ceremonia ei era simplă şi drăguță, fără urmă de 
falsa îngâmfare la care recurgeau multe alte femei în 
dorinţa lor disperată de a părea sfinte sau importante. 
Mătuşa nu avea nevoie să se prefacă. Însă tot avea grijă ca 
atunci când marile evenimente publice ale vieţii - nunţi, 
majorate, absolviri, îmbarcări, prorociri, priveghiuri, 
înmormântări - cădeau în grija ei, ele să se desfăşoare cu o 
graţie lejeră, cu o blândeţe care să ţină mintea oamenilor 
concentrată asupra evenimentului, şi nu asupra ritualului în 
sine. Nu era nimic grăbit sau agitat; nici o aluzie că 
lucrurile trebuiau să fie aşa, şi în consecinţă ai grijă unde 
calci să nu faci ceva greşit... 

Nu, nunta organizată de Rasa pentru Nafai şi cei doi fraţi 
ai lui - sau, privind altfel lucrările, nunta celor trei nepoate 
ale Rasei, Luet, Dol şi Eiadh - era un eveniment plăcut, 
desfăşurat pe veranda casei, luminoasă şi parfumată de 
florile din seră şi cele care creşteau pe verandă. Eiadh şi 


Dol erau uluitor de frumoase, în rochii mulate care dădeau 
o elegantă iluzie de simplitate, cu fardurile aplicate cu atâta 
artă, încât nu păreau deloc machiate. Sau ar fi părut aşa, 
dacă n-ar fi fost Luet. 

Dulcea Luet, care refuzase orice machiaj şi a cărei rochie 
era cu adevărat simplă. În timp ce Eiadh şi Dol aveau 
eleganța unor femei încercând - cu succes - să pară 
strălucitoare, tinere şi vesele, Luet era cu adevărat tânără, 
rochia ei acoperind firesc un trup care era mai mult o 
promisiune, decât o feminitate reală, iar chipul îi strălucea 
de o fericire gravă şi timidă, care le făcea pe Eiadh şi pe Dol 
să pară în vârstă şi mult prea experimentate. Într-un fel, 
era aproape o cruzime ca fetele mai mari să fie obligate să 
se mărite în prezenţa acelei copile a cărei naivitate era ca 
un reproş pentru ele. Eiadh chiar observase înainte de 
începerea ceremoniei - Hushidh o auzise cerându-i mătuşii 
Rasa să „trimită pe cineva sus la Luet s-o ajute să-şi aleagă 
o rochie şi să facă ceva cu faţa şi cu părul”, dar mătuşa se 
mulţumise să râdă şi spusese: „Nici o artă n-o va ajuta pe 
copila asta.” Bineînţeles, Eiadh înţelesese că o considera pe 
Luet prea simplă ca să fie ajutată de haine şi machiaj; dar 
Hushidh prinsese privirea Rasei o clipă mai târziu, iar 
mătuşa îi făcuse semn şi-şi dăduse ochii peste cap, 
arătându-i că ele înțelegeau amândouă că biata Eiadh 
habar n-avea ce urma să se întâmple la nuntă, Şi se 
întâmplă, cu toate că din fericire Eiadh şi Dol nu-şi dădeau 
seama că atunci când servitoarele, elevele şi profesoarele 
şopteau „O, ce drăguță e”, „Ah, ce dulce”, „Uite, cine să-şi fi 
închipuit că e aşa de frumoasă”, toate vorbeau despre Luet, 
numai despre Luet. Când Nafai, cel mai tânăr, păşi înainte 
pentru a fi cerut de mireasa lui, oftaturile deveniră un 
cântec al comunităţii, un imn improvizat Sufletului Suprem, 
care îl adusese pe acest băiat de paisprezece ani, cu statura 
şi forţa unui bărbat şi focul viu al Sufletului Suprem în ochi, 
să o ia în căsătorie pe fiica aleasă a Sufletului Suprem, 
vizionara în ape, a cărei frumuseţe pură radia din inimă. El 


era inelul de aur în care acel briliant de fată avea să 
strălucească cu propria-i pasiune. Hushidh vedea mai bine 
ca oricine cât o îndrăgeau oamenii pe Luet în inimile lor. 
Vedea legăturile dintre ei, sclipind ca firele acoperite de 
rouă ale unei pânze de păianjen în primele raze ale 
dimineţii; cât de mult o iubeau pe vizionară! Dar mai presus 
de toate vedea legăturile dintre soţi şi soţii în timp ce 
ceremonia progresa. Observă inconştient fiecare gest, 
fiecare privire, fiecare expresie, iar mintea ei reuşi să 
înţeleagă relaţiile. 

Între Elemak şi Eiadh avea să fie un fel de parteneriat 
inegal bizar, în care cu cât ea l-ar iubi mai puţin pe el, cu 
atât el ar dori-o mai mult; cu cât el ar trata-o mai blând şi 
mai iubitor, cu atât ea l-ar dispreţui mai mult. Căsnicia asta 
avea să fie ceva dureros, în care agonia despărțirii era chiar 
lucrul care îi ţinea împreună. Dar ea nu putea spune nimic 
din toate astea - şi nici nu putea nimeni înţelege, ar fi fost 
furioşi şi dacă ar fi încercat să le explice. 

Cât despre biata Dolya şi preţiosul ei nou iubit, Mebbekew, 
era într-adevăr o căsătorie prost gândită - însă nu avea nici 
un motiv să presupună că ar fi mai puţin viabilă decât a lui 
Elemak cu Eiadh. Pe moment, copleşiţi de gloria de a fi, 
după cum presupuneau, în centrul atenţiei, erau fericiţi cu 
noile legături dintre ei. Dar în curând aveau să înfrunte 
realitatea. Dacă ar fi rămas în oraş, s-ar fi urât reciproc 
după câteva săptămâni - Dol din cauza infidelităţilor şi 
trădărilor lui Mebbekew, el din pricina posesivităţii ei. 
Hushidh îşi imagina viaţa în căsnicia lor. Ea şi-ar fi înfăşurat 
mereu braţele în jurul lui în îmbrăţişări minunate şi 
entuziaste, crezând că îi demonstrează dragostea, când de 
fapt îşi reclama proprietatea; iar el, cutremurându-se sub 
sărutările ei generoase, ar fi profitat de fiecare ocazie 
pentru a găsi noi trupuri pe care să le posede, noi inimi pe 
care să le seducă. Dar în deşert va fi altfel. Meb nu va găsi o 
altă femeie care să-l dorească în afară de Dolya, şi astfel 
poftele lui aveau să-l arunce iar şi iar în braţele ei; simplul 


fapt că el nu putea s-o înşele avea să potolească temerile ei 
şi nu-l va mai copleşi atât de mult cu nevoile ei. În deşert 
era posibil să transforme asta într-o căsnicie fericită, dacă 
Mebbekew ar fi vreodată fericit în plictiseala de a face 
dragoste cu aceeaşi femeie, noapte de noapte, săptămână 
de săptămână, an de an. 

Hushidh îşi imagina, cu o plăcere de care nu era deloc 
mândră, ce ar face Elemak prima dată când Meb îi va face 
avansuri lui Eiadh. Ar fi discret, ca să evite slăbirea poziţiei 
publice cu aluzii cum că s-ar teme să nu fie încornorat. Dar 
Meb nu s-ar mai uita după aceea prea mult la Eiadh... 

Legăturile dintre Elemak şi Eiadh, dintre Dol şi Mebbekew 
erau genul pe care Hushidh le vedea zi de zi în oraş. Erau 
căsătorii basilicane, dar devenite mai puternice - şi poate 
viabile - prin faptul că Sufletul Suprem îi ducea în deşert, 
unde aveau mai multă nevoie unul de celălalt şi existau mai 
puţine opţiuni decât în oraş. 

Însă căsătoria dintre Luet şi Nafai nu era basilicană. În 
primul rând, erau prea tineri. Luet avea doar treisprezece 
ani. De fapt, era aproape barbar - ca la triburile din 
pădurile Coastei de Nord, unde o fată era luată de nevastă 
înainte de oprirea primei sângerări. Numai siguranţa că 
Sufletul Suprem îi adusese împreună o împiedicase pe 
Hushidh să fie scârbită de ceremonie. Chiar şi aşa, simţea o 
furie profundă pe care nu o înţelegea pe deplin în timp ce îi 
privea unindu-şi mâinile, făcându-şi jurămintele, sărutându- 
se dulce cu mâinile Mătugşii Rasa pe umeri. De ce urăsc aşa 
de mult această căsătorie? se întrebă. Căci vedea că Luet e 
fericită şi plină de speranţe, iar Nafai o respectă şi e dornic 
să-i fie pe plac - ce să-şi dorească mai mult pentru iubita sa 
soră, singura ei rudă pe lume? 

Însă când nunta se încheie, când cuplurile de tineri 
căsătoriţi îşi începură procesiunea veselă pe drumul 
presărat cu flori înapoi în casă şi urcând spre camerele lor 
de la etaj, nu mai răbdă s-o privească plecând pe sora ei. 
Fugi pe coridorul servitoarelor, nu spre camera ei, ci pe 


acoperişul unde ea şi Luet se retrăseseră de atâtea ori 
împreună. 

Însă chiar şi acolo i se părea că vede, în seara care se lăsa, 
umbra primei îmbrăţişări a lui Luet şi Nafai, primul lor 
sărut. Asta o umplea de mânie şi se aruncă pe covor lovind 
cu pumnii țesătura groasă, plângând amar şi suspinând. 
Nu, nu, nu, nu. 

De ce spunea „nu”? Nici ea nu înţelegea. Zăcu acolo şi 
plânse până când, obosită să ştie prea multe şi să nu 
înţeleagă destul, adormi în aerul răcoros al nopţii 
basilicane. Primăvara târziu vânturile băteau umede şi reci 
dinspre mare, uscate şi calde dinspre deşert, şi se întâlneau 
într-un dans frenetic pe străzile şi acoperişurile oraşului. 
Părul lui Hushidh fu prins de vânturi, învârtindu-se şi 
jucându-se ca şi cum ar fi avut o viaţă proprie şi tânjea după 
libertate. Dar ea nu se trezi. 

Dar visă, şi în vis subconştientul ei ridică întrebările 
despre teamă şi furie pe care nu le exprimase trează. Îşi 
visă propria nuntă. Pe o stâncă în deşert, stătea chiar pe 
vârful unei pietre înalte, unde nu mai era loc pentru nimeni 
altcineva; însă acolo era şi soţul ei, plutind în aer lângă ea: 
Issib, infirmul, zburând voios, aşa cum îl văzuse zburând şi 
prin sălile casei Rasei în anii lui de elev. În vis îşi strigă 
întrebarea pe care nu îndrăznea s-o exprime cu voce tare: 
De ce trebuie să mă mărit cu un infirm? De ce m-ai ales pe 
mine pentru viaţa asta, Suflet Suprem! Cu ce te-am supărat 
de nu mă laşi să stau şi eu aşa ca Luet, dulce, tânără şi 
luminând de dragoste, alături de un bărbat întreg şi 
puternic, capabil, bun? 

În vis îl văzu pe Issib îndepărtându-se de ea, încă zâmbind, 
dar ea ştia că zâmbetul acela era curajul lui, că strigătele ei 
îi frânseseră inima. În timp ce-l privea, zâmbetul lui se 
stinse; se prăbuşi, căzu ca o pasăre doborâtă de pe cer de o 
săgeată miraculoasă şi crudă. Abia atunci îşi dădu seama că 
el zburase numai prin forţa iubirii faţă de ea, a dorinţei 
pentru ea, iar când ea se retrăsese de lângă el, el îşi 


pierduse puterea de a zbura. Încercă să ajungă la el, 
încercă să-l prindă, dar nu reuşi decât să-şi piardă şi ea 
echilibrul pe stâncă şi să se prăbuşească după el spre 
pământ. 

Se trezi gâfâind, tremurând de frig. Apucă de capătul liber 
al covorului şi îl trase peste ea, ghemuindu-se dedesubt, cu 
obrajii reci din cauza lacrimilor care se uscau, cu ochii 
umflaţi şi usturând-o de la plâns. Suflet Suprem! strigă ea 
în tăcere, din toată inima. O, Mamă a Lacului, spune-mi că 
nu mă urăşti atât! Spune-mi că nu ăsta e planul tău cu 
mine, că numai dintr-o întâmplare nefericită sunt aşa de 
lipsită de speranţă în noaptea nunţii surorii mele! 

Apoi, cu perfecta lipsă de logică a durerii şi 
autocompătimirii, se rugă cu voce tare: 

— Suflet Suprem, spune-mi de ce ai planificat viaţa asta 
pentru mine. Trebuie să înţeleg, dacă voi fi nevoită s-o 
trăiesc. Spune-mi că are un rost. Arată-mi de ce trăiesc, 
dacă vreun plan al tău m-a adus astfel în această lume. 
Explică-mi de ce puterea de înţelegere pe care mi-ai dat-o 
este o binecuvântare şi nu un blestem. Spune-mi dacă voi fi 
vreodată la fel de fericită cum e Luet în noaptea asta! 

După aceea, ruşinată că şi-a exprimat atât de direct 
gelozia şi dorinţele, Hushidh plânse din nou şi alunecă în 
somn. 

Sub covor se încălzi, căci noaptea nu era încă prea rece 
dacă stătea acoperită. Lacrimile îi fură înlocuite de 
transpiraţie, picături gâdilându-i corpul ca nişte mâini 
micuţe. Şi visă din nou. 

Se zări la intrarea unui cort în deşert. Nu văzuse niciodată 
un astfel de cort, doar în holograme, şi totuşi în nici o poză 
nu mai întâlnise ceva asemănător. Stătea acolo cu un prunc 
în braţe, în timp ce alţi patru copii, de vârste diferite, ieşeau 
în goană din cort, şi în vis ea se gândi că era ca şi cum 
cortul i-ar fi născut, ca şi cum abia acum se năpusteau în 
lume. Dacă ar trebui, i-aş purta încă o dată şi i-aş aduce aici 
numai ca să-i văd trăind aşa, cafenii şi râzând sub soarele 


deşertului. Copiii alergau în jurul ei, fugărindu-se unul pe 
altul într-un joc copilăresc, iar ea îi supraveghea. Apoi auzi 
copilul din braţele ei începând să se agite, aşa că îşi dezgoli 
un sân şi-l lăsă să sugă; simţi laptele curgând recunoscător 
din sfârcul ei, dulcea gâdilătură a buzelor bebeluşului, 
sărutând, sugând şi adulmecând viaţa, viaţă caldă, umedă, 
un amestec de lapte şi salivă formând o spumă în colţurile 
gurii copilului. 

Apoi prin uşa cortului pluti un scaun, iar pe el stătea un 
bărbat. Issib, ştiu imediat. Dar nu era supărare în inima ei 
când îl văzu, nici un sentiment că i s-ar fi furat ceva bun din 
viaţă. Se vedea legată de el, inimă lângă inimă, cu frânghii 
groase de mătase strălucitoare; luă copilul de la sân şi îl 
aşeză în poala lui, iar el îi vorbi copilului făcând-o să râdă în 
timp ce îşi ştergea sânul şi îl acoperea la loc. Erau cu toţii 
legaţi, mamă, tată, copii... înţelese că asta conta, nu un 
ideal imaginar despre cum ar trebui să fie un soţ. Copiii 
alergară spre tatăl lor şi înconjurară scaunul, iar el le vorbi 
şi ei ascultau fermecaţi, râdeau când râdea şi el, cântau 
împreună cu el. Acest Issib-din-vis nu însemna o povară 
pentru ea, era un prieten şi un soţ ca toţi ceilalţi. 

Suflet Suprem, se rugă ea în vis, cum m-ai adus aici? De ce 
mă iubeşti atât de mult, încât să mă aduci în acest loc, în 
aceste timpuri, cu acest bărbat, cu aceşti copii? 

Răspunsul veni imediat, ca nişte fire de aur şi argint. Copiii 
erau legaţi de Hushidh şi Issib, apoi firele se întindeau de la 
ei în spate spre alţi oameni. O mulţime, un labirint de 
oameni, un milion, un miliard de oameni, îi văzu 
amestecându-se, mărşăluind într-o explorare neştiută sau 
poate o migraţie. Era o viziune înspăimântătoare, atât de 
mulţi oameni dintr-odată, ca şi cum ei i-ar fi fost arătat 
fiecare bărbat şi fiecare femeie care trăiseră vreodată pe 
Harmony. Şi printre ei, ici-colo, acele fire argintii şi aurii. 

Deodată înţelese: aceia sunt oamenii în care legătura cu 
Sufletul Suprem este adevărată. Sunt cei care aud cel mai 
bine vocea Sufletului Suprem, cei în care modificarea 


genetică de la fondarea planetei Harmony fusese dublată, 
redublată, astfel încât în loc să numai sentimente vagi, o 
amorţeală a minţii atunci când se aventurau pe terenul 
interzis al invenţiei sau al acţiunii, aceştia speciali, cei cu 
aur şi argint, recepţionau idei clare, imagini, chiar şi 
cuvinte. 

La început, firele de aur şi argint erau scurte şi subţiri, 
sclipeau doar din loc în loc - mutații, conexiuni 
întâmplătoare, variaţii aleatoare în moleculele genetice. 
Dar din când în când acei oameni se găseau şi se 
căsătoreau; când se împreunau aur cu aur şi argint cu 
argint, unii dintre copiii lor erau de asemenea legaţi de 
Sufletul Suprem. Două lanţuri diferite, două tipuri de 
conexiuni genetice, înţelese Hushidh; când aurul se 
împreuna cu argintul, copiii nu aveau aproape niciodată 
acest dar. Peste secole, după mulţimi nenumărate, vedea că 
Sufletul Suprem îi îmboldea pe cei dotați, încercând să-i 
aducă la un loc, iar peste milioane de ani aurul şi argintul 
nu mai erau doar fire, deveniseră corzi puternice, trecând 
regulat din generaţie în generaţie. 

Până când în final se ajunse ca numai un singur părinte să 
transmită firul auriu tuturor copiilor săi; şi, multe generaţii 
mai târziu, şi firul argintiu deveni o trăsătură dominantă, pe 
care un singur părinte s-o poată transmite indiferent dacă 
celălalt avea sau nu darul. 

Acum dorinţa Sufletului Suprem crescu, şi imboldurile 
deveniră intrigi complicate prin care oamenii erau atraşi 
unul către altul de la mii de kilometri, pentru căsătorii şi 
uniuni improbabile. Văzu o femeie ridicându-se goală dintr- 
un pârâu pentru a ajunge femeia unui bărbat pentru care 
străbătuse o mie de kilometri să-l fără să ştie că urmase 
scopul Sufletului Suprem. Bărbatul avea în el şi aur, şi 
argint, puternice şi clare, la fel femeia, iar fiica lor se născu 
având corzi din cel mai strălucitor metal, luminând parcă 
din interior. 


În vis, Hushidh o văzu pe mamă luând copilul şi 
depunându-l în braţele Rasei, ea însăşi legată de generaţiile 
anterioare cu funii de aur şi argint. Apoi aceeaşi femeie, 
aceeaşi mamă, aduse o altă fiică, şi mai luminoasă, în 
braţele Rasei. Sub ochii ei, cel de-al doilea copil crescu şi 
deveni Luet, iar după aceea Hushidh văzu ceea ce văzuse 
chiar în acea seară, Luet şi Nafai împreună, dar acum 
înţelegea că în afară de legăturile de dragoste şi credinţă, 
de nevoie şi de pasiune pe care le vedea întotdeauna, mai 
existau şi acele corzi de aur şi argint, mai luminoase în Luet 
şi Nafai decât în oricine altcineva din încăpere. Nu era de 
mirare că ochii lor străluceau cu atâta graţie şi frumuseţe, 
se gândi. Au fost creaţi de Sufletul Suprem, modelaţi dintr- 
un minereu perfect şi dăruiţi cu magia vieţii de propria ei 
mână. 

Apoi Hushidh se înălţă în zbor peste verandă, de unde 
văzu că toate cuplurile căsătorite aveau în ele acele fire. Nu 
la fel de luminoase şi de puternice ca la Luet şi Nafai, dar le 
aveau. Mebbekew şi Elemak aveau amândoi şi aur, şi argint; 
Dol avea doar argint şi Eiadh aur, doar cu o urmă de argint. 

Cine altcineva mai era? Cât de mulţi ai unit, Suflet 
Suprem? 

Se înălţă din ce în ce mai mult peste oraş, dar fiind un vis 
continua să-i vadă clar pe oamenii de pe străzi şi din case. 
Existau multe tuşe sclipitoare de aur şi argint, mult mai 
multe decât în oricare alt loc din lume. Aici, în oraşul 
femeilor, mulţi negustori veniseră şi aduseseră nu numai 
mărfurile, ci şi sămânţa lor; multe femei veniseră în 
pelerinaj şi rămăseseră, cel puţin suficient cât să aducă pe 
lume un copil; multe familii îşi trimiseseră fiii şi fiicele 
pentru a fi educați aici; acum abia de mai exista o persoană 
în Basilica să nu aibă darul de a simţi influenţa Sufletului 
Suprem, la un nivel sau altul lar cei dăruiţi astfel simțeau 
nu numai Sufletul Suprem, ci şi unul pe celălalt, cu toate că 
nu îşi dădeau seama cât de multe înțelegeau. Nu e de 
mirare că acesta este oraşul sfânt, se gândi Hushidh în vis. 


Nu-i de mirare că e cunoscut în întreaga lume pentru 
frumuseţea şi adevărurile lui. 

Frumuseţe şi adevăr, dar şi lucruri mai întunecate. 
Legătura cu Sufletul Suprem nu însemna că persoana 
trebuia să fie mai bună sau mai generoasă. Recunoaşterea 
inconştientă a inimii unei alte persoane se putea uşor 
transforma în exploatare, manipulare, cruzime sau 
dominare. Hushidh îl văzu pe Gaballufix şi îşi dădu seama 
că firele din el erau aproape la fel de strălucitoare ca ale 
Rasei sau ale lui Wetchik. De aceea ştiuse atât de bine să-i 
conducă pe bărbaţii clanului Palwashantu, să le intimideze 
pe femeile din Basilica, să-i domine pe cei apropiaţi lui. 

Gaballufix cel din vis ieşi din casa lui, fluturându-şi lama 
energetică de parcă ar fi fost atacat de o mie de duşmani 
invizibili. Hushidh înţelese că aceasta era nebunia lui şi 
Sufletul Suprem suferea văzând ce face. Aşa că îl făcu să se 
împiedice. Căzu la pământ şi rămase acolo, continuând să 
strălucească în aur şi argint, dar pe moment neajutorat şi 
inofensiv. 

Pe când zăcea acolo, mai apăru cineva: ea ştiu că era 
Nafai. Îi era arătat soţul lui Luet în cea mai oribilă clipă a 
vieţii lui, căci îl văzu stând lângă trup şi rugându-se 
Sufletului Suprem să nu-i ceară ceea ce îi cerea. Însă când 
reteză capul lui Gaballufix nu era controlat de Sufletul 
Suprem. Alesese liber să urmeze drumul. Gaballufix dispăru 
şi Nafai rămase singur pe stradă, strălucitor şi ruşinat. 

Hushidh zbură peste oraş, surprinzând sclipirile celor mai 
luminoşi. Shedemei, singură în laboratorul ei, umplând cutii 
deshidratante portabile cu seminţe şi embrioni. Un bărbat 
mergând împreună cu Nafai spre poarta oraşului, ducând 
un glob înfăşurat într-o pânză - trebuia să fie Zdorab, cel 
despre care le vorbise Nafai - iar Zdorab strălucea şi el în 
aur şi argint. Soţul lui Sevet, Vas. Soţul lui Kokor, Obring. 
Amândoi aproape la fel de luminoşi ca fiicele Rasei şi ale lui 
Gaballufix. 'Toţi aceşti oameni împreună în acelaşi oraş, în 
acelaşi moment, iar cei mai buni dintre ei plecau în deşert, 


să i se alăture lui Wetchik. Pentru asta îi crease Sufletul 
Suprem şi acum îi despărţea de lume ca să-i ducă într-un alt 
loc. 

Cum vor fi copiii noştri? Şi nepoţii? 

Din nou se înălţă peste oraş, bucurându-se acum să 
înţeleagă planul Sufletului Suprem, când zări o altă coardă 
de aur şi argint, la fel de luminoasă ca toate celelalte. Vru 
să se uite şi, pentru că era un vis, imediat cobori şi văzu că 
lumina venea din casa lui Gaballufix, dar bărbatul nu era el. 
Purta o uniformă ciudată şi avea părul uns cu ulei atârnând 
în bucle care păreau ude. 

Generalul Vozmuzhalnoy Vozmozhno, înţelese ea. Moozh. 
Şi el fusese adus aici! Şi el era unul dintre cei doriţi de 
Sufletul Suprem! 

În timp ce privea, Moozh se ridică şi îşi scoase sabia de 
metal. Deci era la fel ca Gaballufix? Avea s-o fluture în jur 
într-o frenezie ucigaşă? 

Nu. Se întoarse şi observă firele de aur şi argint care îl 
legau de Sufletul Suprem şi le lovi cu lama. Le reteză şi fugi 
de ele. Însă într-o clipă corzile crescură la ioc, iar el le mai 
tăie o dată şi fugi din locul unde îl trăseseră înainte. Se 
întâmplă de mai multe ori şi Hushidh înţelese că el îşi ura 
legătura cu Sufletul Suprem. 

Şi totuşi era aici. Indiferent cum se întâmplase, Sufletul 
Suprem îl adusese. Apoi înţelese: Sufletul Suprem, 
cunoscându-i ura, revolta împotriva sa, îl împinsese pur şi 
simplu să nu facă ceea ce de fapt ea dorea. Cât de uşor 
fusese păcălit! Cât de uşor se lăsase condus. În somn, râse. 

Râse şi începu să se trezească; simţea cum somnul se 
îndepărtează de ea, îşi simţi corpul, cel real, învelit în covor, 
transpirând, deşi aerul din jur era rece. 

În acel moment, când trezirea îi alunga visul, o fulgeră 
brusc o viziune total deosebită de ceea ce avusese mai 
devreme. Văzu imaginea din visul ei dinainte, cel în care 
stătea pe vârful de stâncă şi Issib plutea în aer lângă ea, iar 
el cădea şi cădea şi ea după el; îi trecu fulgerător prin 


minte, apoi văzu ceva nou: creaturi înaripate, cu blană ca 
de animale şi totuşi capabile să se înalțe şi să zboare; se 
avântară pe cer şi îi prinseră pe Issib şi pe Hushidh de 
braţe şi de picioare în căderea lor spre pământ, şi bătând şi 
fâlfâind puternic din aripi îi împiedicară să se lovească de 
pietrele de jos, ridicându-i în schimb pe cer. 

Acest vis subit şi neaşteptat o îngrozi, căci ştia că nu era 
cu totul adormită şi nu putea avea nici un vis, în special 
unul atât de clar şi înspăimântător. Nu-i arătase deja 
Sufletul Suprem tot ce-i ceruse? De ce o întorcea la această 
imagine veche? 

Din nou reveni la un moment trecut din acel vis: stătea 
lângă Issib, la intrarea în cort, cu bebeluşul în poala lui şi 
ceilalţi copii adunaţi în jurul scaunului său plutitor. Îşi dădu 
seama imediat că scena se schimbase; nu mai erau în 
deşert, ci într-o pădure luxuriantă, în uşa unei case din 
lemn într-un luminiş, şi dintr-odată nişte şobolani uriaşi 
ieşiră din vizuinile lor de sub pământ sau căzură de pe 
ramurile copacilor şi se repeziră la ei, iar Hushidh ştiu că 
vor să le fure copiii, să-i ducă departe şi să-i mănânce, şi 
ţipă îngrozită. Însă înainte ca sunetul să-i ajungă pe buze 
apărură iar creaturile zburătoare, coborând din cer ca să ia 
copiii şi să-i ridice departe de fălcile şi labele uriaşilor 
şobolani lacomi. Văzând ce se întâmpla, smulse copilul din 
poala lui Issib şi îl ridică deasupra capului, iar una dintre 
creaturi cobori, i-l luă din mâini şi zbură cu el. Iar ea 
rămase acolo plângând, fiindcă nu ştia dacă pur şi simplu 
nu-şi dăduse copilul unui alt prădător... Însă ştia. Făcuse o 
alegere, iar când ele se întoarseră, ridică braţele lui Issib 
pentru ca zburătoarele să-l apuce şi să-l ducă de acolo. 
Numai că înainte ca ele să ajungă şobolanii năvăliră asupra 
lor, doborându-i, şi sute de mici gheare sălbatice o pipăiră şi 
o apucară, trăgând de ea... 

Se trezi cu sunetul propriului ei țipăt în urechi şi cu o 
teamă de nealinat strângându-i inima. Era scăldată în 
sudoare, iar noaptea era întunecată în jurul ei, vântul rece, 


dar nu tremura de frig. Azvârli covorul care o acoperea şi 
fugi, împleticindu-se, încă pe jumătate orbită de somn şi 
nesigură pe picioare din cauza amorţelii date de poziţia 
inconfortabilă, spre deschizătura din perete care ducea în 
podul casei. 

Când ajunse în camera ei vedea deja destul de bine şi 
mergea lin şi fără zgomot, dar încă era slăbită şi îngrozită şi 
nu suporta gândul să rămână singură. Acolo era patul lui 
Luet - Luet, care acum ar fi trebuit să fie acolo s-o mângâie 
- dar era gol, fiindcă ea plecase în alt pat şi ţinea în braţe 
pe altcineva, care avea nevoie de ea mult mai puţin decât 
avea Hushidh în acea noapte. Se ghemui pe propriul ei pat, 
alternând între suspine mari zgomotoase şi tremurat în 
linişte, până când i se făcu teamă că cineva dintr-o altă 
cameră ar putea s-o audă. 

O să creadă că sunt geloasă pe Luet, dacă m-ar auzi 
plângând. O să creadă că o urăsc fiindcă s-a măritat 
înaintea mea, dar nu e aşa... nu acum, nu de când Sufletul 
Suprem mi-a arătat înţelesul a tot ce se întâmplă, încercă 
să-şi reamintească visul - despre ea, copiii şi soţul ei la 
intrarea în cort - dar imediat acesta se transformă iar şi ea 
se pomeni din nou posedată de teroarea şobolanilor ieşind 
din găurile lor, din copaci, şi singura ei speranţă era 
bizareria disperată a animalelor zburătoare... 

Se trezi pe coridor afară din cameră, fugind de o frică pe 
care o purta cu ea chiar în timp ce fugea. Fugi până când 
deschise dintr-o lovitură uşa camerei unde ştia că trebuia 
să o găsească pe Luet, căci nu mai suporta, avea nevoie de 
ajutor, care nu putea veni decât de la Luet, numai ea ar fi 
ajutat-o... 

— Ce e? 

Teama din glasul lui Luet era un ecou al spaimei din glasul 
lui Hushidh. O văzu pe sora ei stând în capul oaselor pe pat, 
ţinând cearşaful ridicat până la gât ca pe un scut. Şi Nafai, 
trezit mai mult de vocea ei decât de uşă, ridicându-se 
adormit din pat, coborând pe podea, înaintând spre 


Hushidh, încă neînţelegând cine era, dar ştiind că dacă 
exista un intrus treaba lui era să-i blocheze drumul... 

— Shuya, făcu Luet. 

— O, Luet, iartă-mă, suspină. Ajută-mă. Ţine-mă în braţe! 
Înainte ca Luet să ajungă ia ea, Nafai era acolo, ajutând-o, 
conducând-o în cameră. Apoi Luet fu lângă ea, aşezând-o pe 

patul mototolit, şi Hushidh îşi dădu drumul lacrimilor în 
braţele surorii ei. Era vag conştientă de Nafai mişcându-se 
prin cameră; închise uşa, apoi găsi nişte haine pentru el şi 
pentru Luet, să nu se simtă jenaţi când Hushidh avea să 
înceteze cu plânsul şi să-şi vină în fire. 

— Îmi pare rău, îmi pare aşa de rău, repeta Hushidh 
printre sughiţuri. 

— Nu, te rog, e în ordine, zise Luet. 

— E noaptea nunţii voastre, n-ar fi trebuit... dar am visat, 
a fost groaznic... 

— E-n regulă, Shuya, rosti Nafai. Numai dacă ai putea să 
plângi puţin mai încet, fiindcă dacă aude cineva o să creadă 
că Luet hohoteşte în noaptea nunţii şi cine ştie ce o să 
creadă despre mine. 

Făcu o pauză. 

— De fapt, dacă mă gândesc mai bine, strigă mai tare. 

Vocea lui Nafai era amuzantă şi liniştitoare, iar Luet râse şi 
ea puţin la gluma lui. De asta avea nevoie Hushidh ca să-i 
alunge teama: se putea gândi la ei în locul visului. 

— Nimeni n-a mai făcut aşa blestemăţie, spuse Hushidh, 
tristă şi ruşinată, dar profund uşurată. Să dau buzna peste 
propria mea soră în noaptea nunţii. 

— Deşi n-ai întrerupt nimic, replică Nafai, apoi el şi Luet 
izbucniră în râs - în chicotit, asta era. Ca nişte copii cu un 
secret ridicol. 

— Îmi pare rău că râd când tu eşti aşa de nefericită, zise 
Luet, dar trebuie să înţelegi. Niciunul dintre noi nu se 
pricepe la aşa ceva. 

Chicotiră din nou amândoi. 


— E un talent care se dobândeşte. Noi nu l-am dobândit, 
explică el. 

Hushidh se simţi învăluită în râsul lor, inclusă în calmul pe 
care îl creau între ei. Era de necrezut ca un tânăr şi 
mireasa lui, întrerupţi în prima lor noapte împreună, să fie 
atât de dornici să primească şi să liniştească o soră intrusă; 
însă aşa erau Lutya şi Nyefalei. Se simţi inundată de 
dragoste şi recunoştinţă pentru ei, care se revărsau prin 
lacrimi, dar unele de bucurie, nu lacrimile disperate 
născute din singurătatea şi teroarea nopţii. 

— Nu pentru mine plâng, rosti când fu în stare să 
vorbească. Am fost geloasă şi singură, recunosc, dar 
Sufletul Suprem mi-a trimis un vis frumos şi eram eu şi... 
soţul meu, copiii noştri... 

Apoi îi trecu prin minte ceva la care nu se mai gândise 
până atunci. 

— Nafai, ştiu că sunt sortită lui Issib. Dar trebuie să întreb 
- este... în stare, nu-i aşa? 

— Shuya, cu greu ar fi mai puţin în stare decât am fost eu 
în noaptea asta. 

Luet îl plesni în joacă peste mână. 

— A pus o întrebare serioasă. 

— E la fel de virgin ca mine, şi departe de oraş nu-şi prea 
foloseşte mâinile. Dar nu e paralizat, iar... reacţiile 
involuntare, mă rog, există. 

— Atunci visul a fost adevărat. Sau ar putea fi, în orice caz. 
I-am visat pe copiii mei. Cu Issib. Ar putea fi adevărat, nu-i 
aşa? 

— Dacă tu vrei, admise el. Dacă eşti dispusă să-l accepţi. 
Dintre noi el e cel mai bun, Shuya, te asigur. Cel mai 
inteligent, mai amabil, mai înţelept. 

— Mie nu mi-ai spus asta, făcu Luet. Mie mi-ai spus că tu 
eşti cel mai bun. 

Nafai îi zâmbi cu o veselie stupidă. 

Acum Hushidh se simţea mai bine, şi mai ştia că nu era 
corect din partea ei să rămână astfel între ei; primise tot 


ceea ce sperase de la sora ei şi era vremea să se întoarcă în 
camera ei să doarmă singură. Umbra visului urât trecuse. 

— Vă mulţumesc, şopti. N-o să uit niciodată cât de buni aţi 
fost cu mine în noaptea asta. 

Se ridică de pe marginea patului şi porni spre uşă. 

— Nu pleca, zise Nafai. 

— Trebuie să dorm. 

— Nu înainte de a ne povesti visul. Trebuie să-l auzim. Nu 
partea frumoasă, ci ceea ce te-a speriat atât de rău. 

— Are dreptate, adăugă Luet. Poate că e noaptea nunţii 
noastre, dar în jurul nostru întreaga lume e în beznă şi 
trebuie să ştim tot ce ne spune Sufletul Suprem, oricăruia 
dintre noi. 

— Mâine dimineaţă. 

— Crezi că noi o să dormim, întrebându-ne ce vis teribil a 
şocat-o atât de rău pe sora noastră? întrebă Nafai. 

Chiar dacă Hushidh ştia cu câtă grijă îşi alesese el 
cuvintele, îi fu recunoscătoare pentru impulsul blând şi 
iubitor din spatele lor. În sinea lui putea foarte bine să se 
teamă sau să fie nemulţumit de legătura ei strânsă cu 
proaspăta lui soţie, însă în loc să opună rezistenţă sau să le 
despartă, făcea eforturi să se includă pe sine în relaţia lor şi 
s-o includă pe Hushidh în apropierea dată de căsătoria lor. 
Era un lucru generos, mai ales în noaptea aceea, când 
trebuie să i se fi părut că cele mai rele presentimente în 
privinţa ei fuseseră adevărate, cu ea năpustindu-se în toiul 
nopţii în camera lor nupţială cu ochii în lacrimi! Dacă el era 
dispus să se străduiască, nu putea şi ea să accepte relaţia 
pe care voia el s-o creeze? La urma urmelor, ea era oracol. 
Ştia despre cum se leagă oamenii între ei şi era fericită să-l 
ajute să înnoade această legătură. 

Aşa că se întoarse şi stătură toţi trei alături pe pat, 
formând un triunghi din picioarele lor încrucişate, genunchi 
lângă genunchi, în timp ce ea le povesti visul de la început 
la sfârşit. Nu se iertă de nimic, mărturisindu-şi 


resentimentele de la început pentru ca ei să înţeleagă cât o 
bucuraseră asigurările Sufletului Suprem. 

De două ori fu întreruptă de uluirea lor. Prima dată când 
povesti că îl văzuse pe Moozh şi cum îl conducea Sufletul 
Suprem chiar din cauza respingerii lui. Nafai râse încântat. 

— Moozh însuşi - generalul Goraynilor, cu mâinile 
acoperite de sânge, fugind de Sufletul Suprem chiar pe 
drumul ales de Sufletul Suprem. Cine ar fi bănuit! 

A doua oară se întâmplă când Hushidh aminti de animalele 
înaripate care îi prinseseră pe ea şi pe Issib când cădeau. 

— Îngerii! strigă Luet. 

Imediat Hushidh îşi aminti de visul despre care îi vorbise 
Luet cu câteva zile în urmă. 

— Sigur că da. De asta au apărut în visul meu - pentru că 
mi-am amintit că mi-ai povestit tu despre acei îngeri şi 
şobolanii uriaşi. 

— Nu trage concluzii acum, o opri Luet. Spune-ne restul. 

Aşa şi făcu, iar când termină rămaseră toţi tăcuţi, 
gândindu-se un timp. 

— Primul vis, cu tine şi Issib, cred că era al tău, zise sora ei 
în cele din urmă. 

— Şi eu cred la fel, iar acum, amintindu-mi că mi-ai 
povestit visul tău cu îngerii păroşi... 

— Taci, n-o lua înaintea visului. După prima viziune 
provenită din teama ta de a te mărita cu Issib, ai implorat 
Sufletul Suprem să-ţi arate țelul ei, şi ţi-a trimis acel vis 
minunat, cu firele de aur şi de argint legând oamenii... 

— Suntem prăsiţi ca nişte vite, făcu Nafai. 

— Nu fi lipsit de respect. 

— Nu fi prea respectuoasă. Mă îndoiesc sincer că 
programarea iniţială a Sufletului Suprem i-a dictat să 
înceapă un sistem de reproducere selectivă printre oamenii 
de pe Harmony. 

— Ştiu că ai dreptate, că Sufletul Suprem e un computer 
creat la începuturile lumii să supravegheze oamenii şi să ne 


împiedice să ne autodistrugem, însă în inima mea eu simt 
Sufletul Suprem ca pe o femeie, ca Mama Lacului. 

— Femeie sau maşină, şi-a stabilit țeluri proprii, iar eu nu 
mă simt în largul meu, insistă Nafai. Să ne adune ca să 
facem o călătorie pe Pământ, asta accept, mă bucur - eo 
întreprindere glorioasă. Dar chestia asta cu reproducerea. 
Mama şi tatăl meu acuplându-se ca o oaie cu un berbec 
pentru a menţine pură linia de sânge... 

— Se iubesc şi aşa, zise Luet. 

El întinse o mână şi îi cuprinse blând degetele. 

— Lutya, aşa este, cum şi noi ne iubim. Dar ceea ce am 
făcut a fost de bunăvoie, cunoscând țelul Sufletului Suprem 
şi consimţind, sau cel puţin aşa am crezut. Ce alte 
comploturi şi planuri mai are Sufletul Suprem pentru noi, 
pe care le vom descoperi mai târziu? 

— Sufletul Suprem mi-a spus fiindcă am întrebat, preciza 
Hushidh. Dacă este un computer, aşa cum zici - şi te cred, 
chiar te cred - atunci pur şi simplu n-o avea cum să ne 
informeze de ceva ce încă nu am cerut să aflăm. 

— Atunci trebuie să întrebăm, rosti Nafai. Trebuie să ştim 
exact ce planuri are ea... el... ce-o fi. 

Luet zâmbi auzindu-i confuzia, dar nu râse. Hushidh nu-i 
era nevasta iubitoare, aşa că nu-şi împiedică un scurt hohot. 

— Indiferent ce credem despre Sufletul Suprem, continuă 
Nafai răbdător, trebuie să întrebăm. Ce sens are prezenţa 
lui Moozh aici, de exemplu. Ar trebui să încercăm să-l luăm 
şi pe el în deşert? Pentru asta l-a adus Sufletul Suprem aici? 
Şi creaturile acelea stranii, îngerii şi şobolanii - ce 
înseamnă? Sufletul Suprem trebuie să ne lămurească. 

— Eu tot cred că îngerii şi şobolanii au apărut pentru că 
Lutya i-a visat şi mi-a povestit despre ei, şi iată-i, gata să 
dea un chip temerilor mele. 

— Dar în visul Lutyei de ce au apărut? Ea nu se temea de 
ei. 

— În visul meu, şobolanii nu erau oribili sau periculoşi, 
spuse Luet. Erau doar... ei înşişi. Îşi trăiau viaţa. În visul 


meu nu aveau de-a face cu fiinţele umane. 

— Hai să nu mai facem presupuneri, zise Nafai, şi să 
întrebăm Sufletul Suprem. 

Nu mai făcuseră asta niciodată înainte. Bărbaţii şi femeile 
nu se rugau împreună în ritualurile lor din Basilica - 
bărbaţii se rugau cu sânge şi apă în templul lor, sau în spaţii 
private, iar femeile se rugau în apele lacului, sau în locurile 
lor private. Aşa că erau timizi şi nesiguri. Nafai întinse 
instinctiv mâinile către Luet şi Hushidh şi ele i le prinseră şi 
se luară şi ele de mâini. 

— Eu îi vorbesc Sufletului Suprem în tăcere. În mintea 
mea. 

— Şi eu, spuse Luet, dar uneori şi cu voce tare, tu nu? 

— Eu la fel, admise Hushidh. Luet, vorbeşte tu pentru noi 
toţi. 

Ea scutură din cap. 

— Tu ai fost cea care a visat în noaptea asta. Cu tine a 
vorbit Sufletul Suprem. 

Hushidh se cutremură fără să vrea. 

— Dacă se întoarce visul cel urât? 

— Ce contează care dintre noi vorbeşte? întrebă Nafai. 
Atât timp cât punem aceleaşi întrebări în inimile noastre. 
Tata, Issib şi eu vorbim uşor cu Sufletul Suprem, când avem 
Catalogul cu noi, punem întrebări şi primim răspunsuri 
parcă am vorbi cu un computer de la şcoală. O să facem la 
fel şi aici. 

— Nu avem Catalogul, îi atrase atenţia Luet. 

— Nu, dar suntem legaţi de Sufletul Suprem prin fire de 
aur şi argint, zise, privind la Hushidh. Ar trebui să fie 
suficient, nu? 

— Vorbeşte pentru noi atunci, Luet. 

Aşadar Luet exprimă întrebările lor, apoi vorbi cu voce 
tare despre propriile griji şi despre cele expuse de Nafai, şi 
despre teroarea trăită de Hushidh. La această întrebare 
primiră primul răspuns. 

Nu ştiu, rosti Sufletul Suprem. 


Luet tăcu, tresărind. 

— Ai auzit ce am auzit şi eu? întrebă Nafai. 

Întrucât nimeni nu ştia ce auzise, nimeni nu-i răspunse. 
Până când Hushidh îndrăzni să spună ce auzise ea în mintea 
ei. 

— Nu ştie. 

Nafai le strânse şi mai tare mâinile şi i se adresă Sufletului 
Suprem, glasul lui şi nu al lui Luet vorbind acum pentru 
toţi. 

— Ce nu ştii? 

Eu am trimis visul despre firele de aur şi argint, zise 
Sufletul Suprem. Eu am trimis visul cu Issib şi copiii la 
intrarea cortului. Dar nu am intenţionat ca tu să-l vezi pe 
general. Nu ţi l-am arătat eu pe general. 

— Şi... şobolanii? întrebă Hushidh. 

— Şi îngerii? adăugă Luet. 

Nu ştiu de unde au apărut sau ce înseamnă. 

— Aşadar, făcu Hushidh, a fost doar un ciudat vis 
accidental în mintea ta, Luet. Şi pentru că tu ai povestit a 
devenit o amintire în mintea mea, asta-i tot. 

Nu! 

Fu ca şi cum Sufletul Suprem ar fi strigat în mintea ei şi 
tânăra se cutremură sub forţa atingerii. 

— Atunci plânse. Dacă nu ştii de unde a venit, cum de ştii 
că nu e doar un coşmar obişnuit? 

Pentru că l-a avut şi Generalul. 

Se priviră unul pe altul uluiţi. 

— Generalul Moozh? 

Prin mintea lui Hushidh flutură imaginea unui bărbat cu o 
creatură zburătoare pe umăr şi un şobolan uriaş atârnat de 
picior, şi o mulţime - oameni, şobolani şi îngeri - 
apropiindu-se, atingându-i pe toţi trei, venerându-i. La fel 
de repede cum veni, imaginea dispăru. 

— Generalul a visat asta? 

A văzut. Cu săptămâni în urmă. Înainte ca vreunul dintre 
voi să viseze acele creaturi. 


— Deci suntem trei. Trei, iar noi nu l-am întâlnit niciodată 
pe General, şi nici el pe noi, totuşi am visat toţi aceleaşi 
creaturi. El a văzut venerație, eu am văzut artă, iar tu ai 
văzut război, Hushidh, război şi mântuire. 


— Dacă nu a venit de la tine, Suflet Suprem, zise Nafai, 
urgentând problema şi strângându-le mâinile, dacă nu a 
venit de la tine, atunci de unde putea veni un astfel de vis? 

Nu ştiu. 

— Mai există un alt computer? întrebă Hushidh. 

Nu aici. Nu pe Harmony. 

— E posibil să nu ştii despre el, sugeră Nafai. 

Aş fi ştiut. 

— Atunci de ce avem aceste vise? 

Aşteptară, dar nu veni nici un răspuns. Apoi veni unul, dar 
nu cel pe care îl doriseră. 

Mi-e frică, spuse Sufletul Suprem. 

Hushidh simţi teama revenindu-i în suflet, şi strânse şi mai 
tare mâna surorii ei şi pe a lui Nafai. 

— Urăsc asta, zise ea. Urăsc. N-am vrut să ştiu. 

Mi-e frică, vorbi Sufletul Suprem clar în mintea ei - şi, 
spera ea, în minţile celorlalţi. Mi-e frică, căci frica este 
numele pe care îl dau nesiguranţei, unei imposibilităţi care 
este totuşi reală. Însă am şi speranţă, fiindcă acesta este un 
alt nume pentru ceva imposibil care ar putea fi real. Am 
speranţa că ceea ce v-a fost dat vine de la Păstrătorul 
Pământului. 

Că peste atâţia ani-lumină Păstrătorul Pământului ajunge 
până la noi. 

— Cine e Păstrătorul Pământului? întrebă Hushidh. 

— Sufletul Suprem l-a mai menţionat, zise Nafai., Nu a fost 
niciodată clar, dar cred că e un computer care a fost pus să 
păzească Pământul atunci când strămoşii noştri au plecat, 
acum patruzeci de milioane de ani. 

Nu e un computer, spuse Sufletul Suprem. 

— Atunci ce e? 

Nu e o maşină. 

— Atunci ce? 

E viu. 

— Ce poate să mai fie viu după atâţia ani? Păstrătorul 
Pământului. Ne cheamă. Vă cheamă. 


E posibil ca dorinţa mea de a vă duce înapoi este un vis 
trimis de Păstrător. Şi eu am fost confuză şi nu ştiam ce ar 
trebui să fac, apoi mi-au venit idei în minte. Am crezut că 
erau rezultatul unor rutine aleatoare. Dar dacă voi şi 
Moozh visaţi creaturi bizare, niciodată cunoscute pe 
această planetă, nu s-ar putea să mi se trimită gânduri care 
nu mi-au fost niciodată programate, care nu provin de pe 
această planetă? 

Nu aveau răspuns la întrebarea Sufletului Suprem. 

— Nu ştiu voi, zise Hushidh, dar eu eram convinsă că 
Sufletul Suprem este deasupra tuturor, şi nu prea îmi place 
ideea că nu ştie ce se petrece. 

— Pământul ne cheamă, rosti Nafai. Nu vedeţi? Pământul 
ne cheamă. Cheamă Sufletul Suprem, dar nu numai Sufletul 
Suprem. Pe noi Sau cel puţin pe voi două şi pe Moozh. Vă 
cheamă acasă pe Pământ. 

Nu Moozh, spuse Sufletul Suprem. 

— De unde ştii că nu şi pe el? întrebă Hushidh. Dacă nu ştii 
de ce sau cum sau măcar dacă Păstrătorul Pământului ne 
trimite aceste vise, atunci de unde ştii că Moozh nu trebuie 
să vină în deşert cu noi? 

Nu Moozh, repetă Sufletul Suprem. Lăsaţi-l în pace. 

— Dacă nu vrei să ni se alăture, de ce l-ai adus aici? L-am 
adus aici, dar nu pentru voi. 

— El are aceleaşi fire de aur şi de argint ca noi, zise Luet. 
lar Păstrătorul Pământului i-a vorbit. 

L-am adus aici să distrugă Basilica. 

— E o ruptură, observă Nafai. O adevărată ruptură. 
Sufletul Suprem are o idee. Păstrătorul Pământului are alta. 
Şi noi ce ar trebui să facem? 

Lăsaţi-l în pace pe Moozh. Nu vă atingeţi de el. Elare 
drumul lui. 

— Grozav. Acum câteva minute ne spuneai că nu ştii ce se 
petrece, iar acum ar trebui să te credem pe cuvânt că 
Moozh nu face parte din ceea ce pregătim! Nu suntem 
marionete, Sufletule Suprem! Mă înţelegi? Dacă tu nu ştii 


ce se întâmplă, noi de ce ar trebui să-ţi urmăm ordinele? De 
unde ştii că tu ai dreptate şi noi greşim? 

Nu ştiu. 

— Atunci de unde ştii că nu ar trebui să mă duc la el şi să-i 
cer să vină cu noi? 

Pentru că e un om periculos, teribil, şi ar putea să se 
folosească de voi ca să vă distrugă, iar eu n-am cum să-l 
împiedic dacă hotărăşte să facă asta. 

— Nu te duce, zise Luet. 

— E unul dintre noi. Dacă în realitate scopul nostru este 
bun, atunci este bun pentru că este ceva bun în noi, oamenii 
pe care i-a creat Sufletul Suprem, ca să ne întoarcem pe 
Pământ. Dacă țelul e bun, e bun pentru că însuşi 
Păstrătorul Pământului ne cheamă. 

— Indiferent cine mi-a trimis visul acela groaznic, spuse 
Hushidh, nu ştiu dacă e ceva bun sau nu. 

— Probabil că visul a fost un avertisment. Poate o să ne 
confruntăm cu nişte pericole şi visul te-a atenţionat. 

— Sau te avertiza să stai departe de Moozh, presupuse 
Luet. 

— Cum să însemne aşa ceva? 

Se dezbrăcă de hainele bizare pe care le aruncase pe el în 
grabă cu puţin timp înainte şi acum se îmbrăcă serios, ca 
pentru a ieşi în oraş. 

— Pentru că aşa vreau, zise Luet, izbucnind subit în plâns. 
Ai fost soţul meu numai pentru jumătate de noapte, şi dintr- 
odată vrei să te duci la un om despre care Sufletul Suprem 
spune că e periculos şi teribil, şi pentru ce? Să-l inviţi să 
plece în deşert? Să-l inviţi să renunţe la armatele lui, la 
regatele lui, la sânge şi violenţă şi să călătorească împreună 
cu noi pe un drum care o să se încheie cumva pe Pământ? O 
să te omoare, Nafai! Sau o să te ia prizonier şi o să te 
împiedice să vii cu noi. O să te pierd! 

— Ba nu. Sufletul Suprem o să mă apere. 

— Sufletul Suprem te-a avertizat să nu te duci. Dacă nu te 
supui... 


— Sufletul Suprem nu mă va pedepsi pentru că nici măcar 
nu ştie sigur că nu am dreptate. O să mă aducă înapoi 
pentru că vrea să fiu cu tine aproape la fel de mult cum 
vreau şi eu să fiu cu tine. 

Nu ştiu dacă te pot apăra. 

— Mda, mă rog, sunt extrem de multe lucruri pe care nu le 
ştii, zise Nafai. Asta am înţeles clar pe parcursul nopţii. Eşti 
un computer foarte puternic şi ai cele mai bune intenţii din 
lume, dar nu ştii ce e bine mai mult decât aş şti eu. Nu ştii 
dacă planurile în privinţa lui Moozh n-au fost toate 
influențate de Păstrătorul Pământului, nu-i aşa - nu ştii 
dacă planul Păstrătorului este ca eu să fac exact ceea ce 
fac, iar planul tău de a distruge Basilica să se suspende. 
Culmea, să distrugă Basilica! Pentru tine e oraşul ales, nu? 
Ai adus într-un singur loc toţi oamenii apropiaţi ţie, şi vrei 
să-l distrugi? 

I-am adus la un loc să vă creez pe voi, copii prostuţi. Acum 
o să-l distrug pentru ca poporul meu să se împrăştie prin 
lume. Aşa că orice influenţă aş mai avea pe această lume va 
ajunge în fiecare ţinut şi în fiecare naţiune. Ce înseamnă 
oraşul Basilica prin comparaţie cu întreaga lume? 

— Ultima dată când ai vorbit aşa am ucis un om. 

— Te rog. Rămâi cu mine. 

— Sau lasă-mă să te însoțesc, propuse Hushidh. 

— Nici vorbă. Şi, Lutya, o să mă întorc la tine. Pentru că 
Sufletul Suprem mă va apăra. 

Nu ştiu dacă pot. 

— Atunci fă tot posibilul. 

După aceea ieşi pe uşă şi dispăru. 

— O să-l aresteze în prima clipă când o să încerce să 
meargă undeva pe stradă, spuse Hushidh. 

— Ştiu. Şi înţeleg de ce o face, e un lucru plin de curaj, iar 
eu nici măcar nu cred că e corect şi nu vreau s-o facă. 

Izbucni în plâns şi acum Hushidh o ţinu în braţe şi o linişti. 
Ce dans fusese în acea noapte, se gândi. Ce noapte a nunţii 
ai avut, şi ce noapte plină de vise am avut eu. lar dimineaţa 


cum o să fie? Ai putea să rămâi văduvă fără măcar să-ţi fi 
făcut un copil. Sau - de ce nu? - marele General Moozh ar 
veni cu Nafai, renunțând la armata lui şi dispărând 
împreună cu noi în deşert. Orice se poate întâmpla. Absolut 
orice. 

În casa lui Gaballufix - şi nu în vis. 

Moozh întinse harta Coastei de Vest pe masa lui Gaballufix 
şi-şi lăsă mintea să exploreze liniile. Oraşele din Câmpie şi 
Seggidugu se întindeau în faţa lui ca la un banchet. Era 
greu de ghicit încotro s-o iei. Probabil auziseră deja că o 
armată a Goraynilor deţinea porţile Basilicăi. Fără îndoială, 
capetele încinse din Seggidugu pretindeau o ripostă rapidă 
şi brutală, dar nu constituiau majoritatea - graniţa lor de 
nord era prea apropiată de grosul armatelor Gorayni din 
Khlam şi Ulye. Ar fi fost nevoie de foarte mulţi soldaţi să 
cucerească Basilica, chiar dacă o apărau numai o mie de 
soldaţi Gorayni, şi ar fi lăsat Seggidugu vulnerabil la un 
contraatac. 

Într-adevăr, multe inimi slabe din Seggidugu se întrebau 
dacă nu ar fi mai bine să vină acum în faţa Împăratului, ca 
nişte cerşetori, implorându-l să ia națiunea lor sub 
binecuvântata lui protecţie. Dar Moozh era convins că ei nu 
ar fi avut mai mult noroc decât capetele încinse. În avantaj 
ar fi fost minţile calculate, oamenii cei mai atenţi. Ei ar 
aştepta să vadă ce se întâmplă. Pe asta conta. 

În Oraşele din Câmpie fără îndoială deja se punea la cale 
reînvierea vechii Ligi a Apărării, care îi alungase de nouă 
ori pe invadatorii din Seggidugu. Însă asta se petrecuse cu 
mai mult de o mie de ani în urmă, când Seggidugu 
năvăliseră pentru prima dată peste munţi, venind din 
deşert; era puţin probabil să se unească mai mult de câteva 
oraşe, şi chiar în presupusa uniune ar exista certuri şi 
furturi care i-ar slăbi mai mult decât dacă ar lupta separat. 

Ce anume stătea în puterea lui Moozh să facă? În acest 
moment, dacă trimitea o delegaţie cu o cerere sever 
exprimată de a preda cele mai apropiate oraşe, fără 


îndoială ar fi primit rapid consimţământul. Dar refugiații s- 
ar revărsa din acele oraşe ca sângele dintr-o rană în inimă, 
şi atunci celelalte Oraşe din Câmpie s-ar uni cu adevărat. Ar 
putea chiar să ceară ca Seggidugu să-i conducă, iar în acest 
caz era foarte posibil ca Seggidugu să reacționeze. 

Ar pretinde însă predarea Seggidugu. Dacă ei s-ar supune, 
Oraşele din Câmpie s-ar retrage şi ar face pe mortul Dar 
miza era prea mare. Dacă ar găsi o cale mai bună. Într- 
adevăr, ar fi posibil să forţeze predarea a unul sau chiar 
două Oraşe din Câmpie, numai că avea extrem de puţini 
oameni - şi o legătură prea slabă cu grosul armatei - pentru 
un astfel de ultimatum în caz că Seggidugu s-ar decide să-i 
sfideze. Mari războaie fuseseră evitate, imense imperii 
create prin astfel de cacealmale primejdioase, iar Moozh nu 
se temea să-şi asume riscuri dacă nu exista o cale mai bună. 

lar dacă exista o cale mai bună, trebuia s-o găsească 
repede. Până acum, însuşi Împăratul trebuie să fi aflat că şi 
Plod, şi mediatorul desemnat armatei lui Moozh fuseseră 
ucişi - de un asasin basilican, desigur, dar nimeni nu reuşise 
să-l interogheze fiindcă Generalul îl omorâse cu propriile 
mâini. Apoi plecase cu o mie de oameni şi nimeni nu ştia 
unde se afla. Această veste trebuia să aducă teama în inima 
Împăratului, căci el ştia cât de fragilă este puterea unui 
conducător atunci când cel mai priceput general al său 
devine prea popular. Probabil se întreba câţi dintre oameni 
s-ar aduna în jurul lui Moozh, dacă acesta ar ridica flamura 
revoltei în munţi; câţi alţii, prea credincioşi să dezerteze, nu 
ar fi totuşi îngroziţi să lupte contra celui mai mare general 
al Goraynilor. Asemenea temeri l-ar împinge pe Împărat să- 
şi pună oştile în mişcare şi să le îndrepte către sud şi către 
vest, înştiinţând Khlamul şi Ulyeul. 

Foarte bine... astfel Seggidugu va fi şi mai înspăimântat şi 
ar creşte şansele ca bluful să aibă succes. Aceste mişcări de 
forţe nu aveau cum să ajungă prea departe înainte ca 
Împăratul să primească următoarele veşti - că manevra 


sclipitoare a lui Moozh avusese succes, că legendara 
Basilica se afla acum în mâinile Goraynilor. 

Moozh zâmbi de plăcere imaginându-şi cum această ştire 
avea să îngrozească inimile curtenilor care îi şoptiseră 
Împăratului că era un trădător. Un trădător? Un om care 
avea isteţimea şi curajul, cu numai o mie de soldaţi, să 
cucerească un oraş? Să treacă în marş pe lângă două 
puternice regate inamice şi să ia fortăreaţa din munţi? Ce 
fel de trădător e ăsta? ar întreba Împăratul. 

Însă tot i-ar fi frică, pentru că îndrăzneala generalilor săi îl 
îngrozea întotdeauna. În special îndrăzneala lui 
Vozmuzhalnoy Vozmozhno. Îi va trimite un împuternicit sau 
doi - şi categoric un mediator, probabil un prieten nou, şi de 
asemenea vreo doi membri de familie apropiaţi şi de 
încredere. Ei nu ar avea autoritate asupra lui Moozh - 
Goraynii nu ar fi cucerit atâtea teritorii, dacă împărații ar fi 
permis subalternilor lor să contramandeze ordinele 
generalilor de teren. Însă ei aveau posibilitatea să se 
amestece, să pună întrebări, să protesteze, să pretindă 
explicaţii şi să trimită mesaje Împăratului despre tot ce nu 
le plăcea. 

Când aveau să sosească aceşti împuterniciţi? Erau nevoiţi 
să apuce pe acelaşi drum din deşert pe care Moozh îl 
străbătuse cu oamenii lui. Dar acum drumul era strict 
supravegheat de Seggidugu şi Izmennik, aşadar va trebui 
să existe un bodyguard greoi, căruţe cu provizii, multe 
iscoade, corturi şi tot felul de animale. Astfel împuterniciţii 
nu ar avea nici dorinţa, nici capacitatea de a se deplasa 
măcar pe jumătate atât de repede pe cât o făcuse armata 
lui. Deci avea cel puţin o săptămână până la sosirea lor, 
probabil mai mult. Dar când vor sosi vor avea cu ei mulţi 
soldaţi - probabil la fel de mulţi pe cât adusese şi el - şi 
aproape sigur aceia nu vor fi soldaţi care luptaseră sub 
comanda lui, oameni antrenați de el, pe care să se bazeze. 

O săptămână. Moozh avea cel puţin o săptămână în care 
să declanşeze cursul evenimentelor. Putea să încerce acum 


bluful contra Seggidugu şi să rişte o profundă umilinţă, 
dacă era sfidat - desigur, Oraşele din Câmpie s-ar uni atunci 
împotriva lui şi ar ajunge curând să apere Basilica de 
asediatori. Acest lucru nu ar duce la destituirea lui ca 
general, dar ar şterge strălucirea numelui său şi l-ar aduce 
din nou la mâna Împăratului. Ultimele zile fuseseră 
minunate, nu mai fusese nevoit să joace jocurile amăgirii şi 
să se folosească de subterfugiile care îi consumaseră 
jumătate din viaţă atunci când avusese de-a face cu un 
prieten desemnat de Împărat, fără a mai menţiona un 
mediator carierist şi băgăcios. Moozh ucisese relativ puţini 
oameni cu mâinile lui, dar categoric amintirea acelor morţi 
îl încânta - surpriza de pe feţele lor, fantastica uşurare pe 
care o simţise atunci. Chiar şi asasinarea necesară a acelui 
brav soldat basilican, Smelost, nici chiar aceea nu-i umbrea 
bucuria noii sale libertăţi. 

Sunt pregătit? 

Sunt pregătit să fac mişcarea vieţii mele, să mă ridic 
împotriva Împăratului în numele Pravo Gollossa? Să risc 
totul pentru a uni Basilica, Seggidugu şi Oraşele din 
Câmpie, alături de fiecare soldat care mă vă urma şi de 
orice ajutoare am reuşi să adăugăm din partea Potokgavan? 

Şi dacă nu sunt pregătit pentru aşa ceva, oare sunt 
pregătit să-mi pun iarăşi gâtul în zgarda pe care Împăratul 
îi obligă pe toţii generalii săi s-o poarte? Sunt pregătit să 
mă plec în faţa voinţei reîncarnării lui Dumnezeu pe 
Harmony? Sunt pregătit să aştept ani, zeci de ani o ocazie 
care s-ar putea să nu-mi fie niciodată mai la îndemână 
decât acum? 

Ştiu răspunsul chiar în timp ce îşi punea întrebarea. 
Cumva trebuia să transforme această săptămână, această 
zi, această oră în ocazia lui, în şansa pe care o avea să-i 
doboare pe Gorayni şi să înlocuiască imperiul lor crud şi 
brutal cu unul generos şi democratic, condus de 
Sotchitsiya, a căror răzbunare fusese îndelung amânată, 
dar cu toate acestea nici o clipă mai puţin sigură. Şi iată-l 


de Moozh cu o armată - una mică, dar a lui - în oraşul care 
simboliza tot ceea ce era slab, efeminat şi servil pe lume. 
Cât am tânjit să te distrug, Basilica, dar ce-ar fi dacă te-aş 
face puternică? Dacă aş face din tine centrul lumii - dar una 
condusă de bărbaţi puternici, nu de acele femei slabe şi 
umile, nu de politicieni, bârfe, actori şi cântăreţi. Cum ar fi 
dacă cea mai măreaţă poveste despre Basilica nu va spune 
că a fost oraşul femeilor, ci că a fost oraşul strămoşilor 
Sotchitsiya? 

Basilica, oraş al femeilor, soţul tău a venit să te 
stăpânească şi să te înveţe meşteşugurile casnice pe care 
le-ai uitat de atât de mult timp. 

Moozh parcurse din nou lista de nume a lui Bitanke. Dacă 
voia pe cineva care să conducă Basilica în numele 
Împăratului, atunci va trebui să aleagă un bărbat drept 
consul: unul dintre fiii lui Wetchik, dacă puteau fi găsiţi, sau 
chiar pe Rashgallivak, ori vreun bărbat mai slab pe care să-l 
sprijine Bitanke. 

Dar dacă voia să unească Basilica, Oraşele din Câmpie şi 
Seggidugu împotriva Împăratului, atunci avea nevoie să 
devină un cetăţean basilican prin căsătorie şi să-şi câştige 
locul în fruntea oraşului; nu avea nevoie de un consul, ci de 
o mireasă. 

Numele care îl intrigau cel mai mult erau ale celor două 
fete, vizionara în ape şi oracolul. Erau tinere, suficient de 
tinere, încât să ofenseze multă lume căsătorindu-se cu 
oricare dintre ele, în special vizionara - avea treisprezece 
ani! Şi totuşi cele două aveau genul potrivit de prestigiu, cel 
care l-ar cuprinde şi pe el în aura sa dacă s-ar însura cu una 
sau cu cealaltă. Moozh, marele general Gorayni, căsătorit 
cu una dintre cele mai sfinte femei ale Basilicăi - umilindu- 
se să pătrundă în oraş ca soţ, şi nu ca un invadator. Acest 
lucru le-ar cuceri inimile, nu numai celor care îi erau deja 
recunoscători pentru pacea pe care o adusese, ci tuturor, 
căci ar fi văzut că nu îşi doreşte să-i cotropească, ci să-i 
conducă spre glorie. 


Având-o pe vizionară sau pe oracol de soţie, nu va mai 
deţine Basilica. Va fi Basilica şi în loc să adreseze 
ultimatumuri regatelor din sud şi oraşelor de pe Coasta de 
Vest, va înălța un strigăt de război. Ar aresta spionii 
Potokgavan şi i-ar trimite acasă în indolentul lor imperiu 
clădit pe ape cu daruri şi promisiuni. Zvonurile s-ar 
răspândi ca un incendiu prin nord: Vozmuzhalnoy 
Vozmozhno s-a autodeclarat noua reîncarnare, adevăratul 
Împărat. Îi cheamă pe toţi ostaşii lui Dumnezeu să vină la el 
în sud sau să se ridice împotriva uzurpatorului oriunde se 
găsesc! Între timp se vor şopti vorbe în Pravo Gollossa: 
Sotchitsiya preiau conducerea. Ridicaţi-vă şi luaţi ceea ce v- 
a aparţinut atâţia ani! 

În haosul care se va instala în ţinuturile de miază-noapte, 
Moozh se va îndrepta în marş spre nord, adunându-şi pe 
dram aliaţii. Armatele Goraynilor se vor retrage în faţa lui; 
popoarele cucerite îl vor întâmpina ca pe un eliberator. Va 
mărşălui până când Goraynii vor fi împinşi înapoi în 
teritoriile lor, iar atunci el se va opri - pentru o lungă iarnă 
în Pravo Gollossa, unde să-şi antreneze armata pestriță 
sudând-o într-o adevărată forţă de luptă. Apoi în primăvara 
anului următor se va deplasa în ţinuturile deluroase ale 
Goraynilor şi le va distruge complet capacitatea de a 
stăpâni. Fiecărui bărbat capabil să lupte i se vor tăia 
degetele mari, ca să nu mai ţină vreodată în mână o sabie 
sau un arc, şi cu fiecare deget retezat Goraynii vor înţelege 
suferinţele poporului Sotchitsiya, cei fără limbă. 

Să încerce Dumnezeu să mă oprească! 

Însă ştia că nu va încerca. În ultimele zile, de când îl 
sfidase şi se îndreptase spre sud să cucerească Basilica, nu 
mai făcuse nici o mişcare împotriva lui, nu încercase să-l 
împiedice în nici un fel. Se aşteptase oarecum să fie făcut să 
uite planurile pe care le concepea. Dar deja Dumnezeu 
trebuia să ştie că n-ar mai fi avut importanţă acum, căci 
planurile erau atât de bune şi de evidente, încât Moozh pur 


şi simplu le-ar gândi din nou - şi din nou, şi din nou, dacă ar 
fi necesar. 

Pentru mine ar însemna răsturnarea Goraynilor şi unirea 
Coastei de Vest. Pentru fiul meu ar însemna înfrângerea 
Potokgavan, civilizarea triburilor din pădurile nordice, 
supunerea piraţilor de pe Coasta de Nord. Fiul meu şi al 
soţiei mele. 

Care dintre voi o să fie? Vizionara în ape era cea mai 
puternică dintre ele, cea cu mai mult prestigiu; dar era mai 
tânără, prea tânără, de fapt. Ar fi periculos ca lumea s-o 
compătimească pentru o astfel de căsătorie, dacă nu reuşea 
să o convingă s-o facă de bunăvoie. 

Dar şi cealaltă, oracolul, chiar dacă prestigiul ei era mai 
scăzut, tot mergea, şi avea şaisprezece ani. Şaisprezece, o 
vârstă potrivită pentru o căsătorie din motive politice, căci 
nu mai avusese alţi soţi şi, dacă Bitanke avea dreptate, nici 
măcar amanți despre care să fi ştiut cineva. lar ceva din 
prestigiul vizionarei s-ar adăuga acestei căsătorii, fiindcă 
oracolul era sora ei, iar el va avea grijă ca vizionara să fie 
bine tratată - şi strâns legată de noua casă dinastică pe 
care avea s-o stabilească Moozh. 

Era un plan foarte atrăgător. Acum nu mai rămânea decât 
să aibă suficientă siguranţă - suficientă cât să acţioneze. Să 
se ducă acasă la Rasa şi să negocieze pentru mâna uneia 
dintre fete. 

Se auzi o bătaie scurtă în uşă. Moozh lovi în masă. Uşa se 
deschise. 

— Domnule, zise soldatul. Am făcut o arestare interesantă 
pe stradă în faţa casei Doamnei Rasa. 

Generalul ridică ochii din harta întinsă pe masă şi aşteptă 
şi restul mesajului. 

— Fiul cel mic al Doamnei Rasa. Cel care l-a ucis pe 
Gaballufix. 

— A fugit în deşert. Eşti sigur că nu e un impostor? 

— E posibil. Dar a ieşit din casa Rasei şi s-a dus direct la 
sergentul responsabil cu paza, spunându-i cine este şi că 


trebuie să vă vorbească urgent despre nişte lucruri care 
vor hotări viitorul dumneavoastră şi viitorul Basilicăi. 

— Aha. 

— Deci ori e băiatul tupeist care i-a tăiat capul lui 
Gaballufix şi a ieşit din oraş în hainele lui, ori e un nebun 
sinucigaş. 

— Sau ambele. Adu-l la mine şi pregăteşte o escortă de 
patru soldaţi care să-l conducă după aceea direct la casa 
Doamnei Rasa. Dacă îl pălmuiesc peste faţă când deschizi 
uşa, atunci îl ucizi în pragul casei Doamnei. Dacă îi 
zâmbesc, îl tratezi cu amabilitate şi onoare. În rest, este 
arestat şi nu i se va mai permite să iasă din casă. 

Soldatul lăsă uşa deschisă în urma lui. Moozh se lăsă pe 
spate în scaun şi aşteptă. Interesant, se gândi, nu mai 
trebuie să caut eu jucătorii-cheie în sângeroasele jocuri ale 
oraşului. Vin toţi la mine, unul câte unul. Se presupunea că 
Nafai ar fi în siguranţă în deşert, unde nu ajung la el - dara 
fost tot timpul în casa Doamnei Rasa. Ce alte surprize se 
mai ascund în acolo? Ceilalţi fii? Cum i-a caracterizat 
Bitanke... Elemak, conducătorul de caravane isteţ şi 
periculos; Mebbekew, penisul umblător; Issib, infirmul 
sclipitor. Sau de ce nu Wetchik în persoană, negustorul de 
plante vizionar? Poate aşteaptă cu toţii dincolo de zidurile 
Doamnei Rasa, până când el va hotări cum să se folosească 
de ei. 

Oare era posibil - doar posibil - ca Dumnezeu să se fi decis 
într-adevăr să-i favorizeze cauza? Ca în loc să i se 
împotrivească, să-l ajute acum., punându-i în mâini orice 
unealtă i-ar fi necesară pentru îndeplinirea ţelului său? 

Cu siguranţă nu sunt reîncarnarea a nimic altceva în afara 
propriei mele persoane, se gândi Moozh; nu am nici O 
dorinţă să fac pe sfântul, ca Împăratul. Dar dacă în cele din 
urmă Dumnezeu a hotărât să-mi dea puţin ajutor, nu-l voi 
refuza. Poate că în inima lui a sosit şi ceasul poporului 
Sotchitsiya. 


Lui Nafai îi era frică, dar în acelaşi timp nu se temea. Cea 
mai ciudată senzaţie. Ca şi când ar fi avut în interior un 
animal înspăimântat, terorizat de ideea de a se duce într-un 
loc unde moartea se afla la numai un cuvânt distanţă, şi 
totuşi Nafai însuşi, partea care însemna el, şi nu animalul, 
era pur şi simplu fascinat să afle ce va spune, dacă îl va 
întâlni pe Moozh şi ce se va întâmpla după aceea. Era 
conştient de continua iminenţă a morţii aflându-se în 
mijlocul Goraynilor; mai curând decisese, la un nivel 
subconştient, că supraviețuirea personală reprezenta o 
problemă irelevantă. 

Soldaţii păruseră mai mult perplecşi decât alarmaţi când îi 
acostase pe stradă cu cuvintele: „Duceţi-mă la General. Eu 
sunt Nafai, fiul lui Wetchik, şi l-am asasinat pe Gaballufix.” 
Cu aceste vorbe îşi pusese viaţa în joc, întrucât Moozh era 
martor la mărturisirea unei crime care ar fi dus la execuţia 
lui; Moozh nici măcar nu mai era nevoit să fabrice un 
pretext ca să-l omoare, dacă asta intenţiona. 

Casa lui Gaballufix nu se schimbase, şi totuşi părea total 
schimbată. Nici un tablou de pe perete, nici o mobilă nu 
fuseseră înlocuite. Toată opulenţa sa indolentă rămăsese 
intactă, somptuozitatea, decorurile excesiv de detaliate, 
culorile îndrăzneţe. Însă, în loc să fie copleşitoare, efectul 
întregii ostentaţii era unul patetic, căci disciplina simplă şi 
reacţiile vioaie, neezitante, ale soldaţilor Gorayni reuşeau 
să diminueze totul în jurul lor. Gaballufix îşi alesese 
mobilierul special ca să-şi intimideze musafirii, să-i 
impresioneze profund; acum părea fără vlagă, efeminat, ca 
şi când persoana care îl cumpărase se temuse că oamenii ar 
vedea cât de slab îi era sufletul şi se străduise să-l ascundă 
în spatele baricadei de culori strălucitoare şi ornamente 
aurite. 

Puterea reală, îşi dădu seama Nafai, nu se etalează prin 
ceva care poate fi cumpărat cu bani. Banii cumpără numai 
iluzia puterii. Adevărata forţă este forţa voinţei - o voinţă 
suficient de puternică pentru ca alţii să se plece în faţa ei 


doar datorită ei înseşi şi s-o urmeze de bunăvoie. O putere 
câştigată prin amăgiri se evaporă la lumina adevărului, 
după cum constatase Rashgallivak; dar adevărata putere 
devine din ce în ce mai mare cu cât o priveşti mai 
îndeaproape, chiar dacă ea constă numai într-o singură 
persoană, fără oştiri, fără servitori, fără prieteni, dar cu o 
voinţă de neîmblânzit. 

Un astfel de om îl aştepta, stând la un birou în spatele unei 
uşi deschise. Nafai cunoştea camera. Era locul unde el şi 
fraţii lui îl înfruntaseră pe Gaballufix, unde scăpase câteva 
cuvinte care spulberaseră delicatele negocieri ale lui 
Elemak pentru Catalog. Deşi Gaballufix nu intenţionase 
niciodată altceva decât să-i înşele. Rămânea însă faptul că 
vorbise pripit, fără să-şi dea seama că Elemak, un om de 
afaceri inteligent, le ascundea informaţii-cheie. 

Pentru o clipă, Nafai hotărî în sinea lui să fie mai atent 
acum, să ascundă informaţii aşa cum ar fi făcut Elemak, să 
fie viclean în conversaţie. 

Apoi Generalul Moozh înălţă capul, iar Nafai privi în ochii 
lui şi văzu o fântână adâncă de furie, suferinţă, mândrie şi, 
la fundul fântânii, o inteligenţă ascuţită care străbătea 
dincolo de orice tentativă de falsificare. 

Aşa e Moozbh în realitate? L-am judecat corect? 

Şi în inima lui Sufletul Suprem îi şopti: Ţi l-am arătat aşa 
cum este el cu adevărat. 

Deci nu pot să-l mint pe omul acesta se gândi Nafai. Ceea 
ce e destul de bine, pentru că nu mă pricep să mint. N-am 
talent la aşa ceva. Nu păstrez autoamăgirea profundă pe 
care o cere o minciună reuşită. Adevărul se ridică la 
suprafaţa minţii mele, iar eu mă spovedesc prin fiecare 
cuvânt, privire sau gest. 

În plus, nu am venit aici ca să intru într-un joc, să-mi testez 
deşteptăciunea într-un concurs contra Generalului 
Vozmuzhalnoy Vozmozhno. Mă aflu aici să-i ofer şansa să ni 
se alăture în călătoria către Pământ. Cum să accepte dacă îi 
spun altceva decât adevărul? 


— Nafai, zise Moozh. Te rog, ia loc. 

Se aşeză. Observă o hartă întinsă pe masă în faţa 
Generalului. Coasta de Vest. Undeva pe acea hartă, în colţul 
de sud-vest, se afla pârâul unde Tata, Issib şi Zdorab 
aşteptau în corturile lor, ascultând o ceată de babuini 
urlând şi lătrând unul la altul. Oare Sufletul Suprem îi arată 
Tatei ce fac eu acum? Issib are Catalogul şi îl întreabă unde 
sunt? 

— Presupun că nu te-ai predat pentru că te-a mustrat 
conştiinţa şi ai dorit să fii judecat pentru asasinarea lui 
Gaballufix ca să te purifici de vinovăţie. 

— Nu, domnule. M-am căsătorit în seara asta. Nu vreau să 
fiu băgat la închisoare, judecat sau ucis. 

— Te-ai căsătorit în seara asta? şi până dimineaţa ai ieşit 
pe străzi să-şi mărturiseşti crimele? Băiete, mă tem că nu ai 
o căsnicie fericită dacă soţia ta nu te reţine măcar pentru o 
noapte. 

— Am venit din cauza unui vis. 

— Aha - visul tău, sau al miresei tale? 

— Visul dumneavoastră, domnule. 

Moozh aşteptă, fără nici o expresie pe chip. 

— Cred că aţi avut cândva un vis despre un bărbat cu o 
creatură zburătoare şi păroasă aşezată pe un umăr şi un 
şobolan uriaş agăţat de piciorul lui, şi oameni, şobolani şi 
îngeri veneau să-l venereze cu toţii, atingându-l cu... 

Dar Nafai nu mai continuă, căci Moozh se ridicase în 
picioare şi îl fixa cu ochii lui periculoşi, agonizanţi. 

— l-am povestit asta lui Plod, iar el a raportat mediatorului 
şi aşa s-a aflat. Iar faptul că tu ştii îmi arată că ai fost în 
contact cu cineva de la curtea Împăratului, încetează cu 
prefăcătoria asta şi spune-mi adevărul! 

— Domnule, nu ştiu cine sunt Plod sau mediatorul, iar visul 
dumneavoastră nu mi-a fost povestit de nimeni de la curtea 
Împăratului. Am aflat de la Sufletul Suprem. Credeţi că nu 
vă cunoaşte visul? 


Moozh se aşeză la loc, dar întreaga sa atitudine se 
schimbase. Siguranţa, încrederea de sine dispăruseră. 

— Tu eşti forma pe care a luat-o Dumnezeu acum? Iu eşti 
reîncarnarea? 

— Eu? făcu Nafai. Vedeţi cine sunt eu - un băiat de 
paisprezece ani. Poate puţin cam înalt pentru vârsta mea. 

— Puțin cam tânăr să te căsătoreşti. 

— Dar nu prea tânăr să-i vorbesc Sufletului Suprem. 

— În oraşul ăsta mulţi şi-au făcut o carieră din a vorbi cu 
Sufletul Suprem. Însă ţie se pare că Dumnezeu îţi 
răspunde. 

— Nu e nimic mistic aici, domnule. Sufletul Suprem e un 
computer - unul puternic, care se autoperfecţionează. 
Strămogşii noştri l-au pus în funcţiune acum patruzeci de 
milioane de ani, când au ajuns pentru prima dată pe 
planeta Harmony ca refugiaţi în urma distrugerii 
Pământului. S-au modificat genetic, pe ei şi pe toţi copiii lor, 
pentru ca noi - peste atâtea generaţii - să fim receptivi, la 
un nivel profund al creierului, la impulsurile Sufletului 
Suprem. Apoi au programat computerul să ne blocheze 
orice urmă de gând, orice plan de acţiune care ar duce la o 
tehnologie înaltă, la comunicaţii sau transporturi rapide, 
pentru ca lumea să rămână un loc vast şi necunoscut 
pentru noi, iar războaiele să reprezinte doar nişte incidente 
locale. 

— Până am apărut eu, zise Moozh. 

— Cuceririle dumneavoastră într-adevăr s-au extins 
dincolo de zona pe care Sufletul Suprem ar permite-o în 
mod normal. 

— Pentru că eu nu sunt un sclav al lui. Orice putere ar 
avea Dumnezeu - sau, dacă ai dreptate, acel computer - 
oricâtă putere ar avea asupra altor oameni, asupra mea e 
mai slabă şi eu i-am rezistat şi am învins-o. Mă aflu aici 
astăzi fiindcă eu sunt prea puternic pentru Dumnezeu. 

— Da, ne-a spus că aşa aţi crezut. Dar de fapt influenţa 
Sufletului Suprem este chiar mai puternică în 


dumneavoastră decât în majoritatea celorlalţi oameni. 
Probabil cam la fel de puternică e şi în mine. Dacă ar fi 
potrivit, dacă v-aţi deschide sufletul vocii sale, Sufletul 
Suprem v-ar vorbi şi nu ar mai fi nevoie ca eu să vă 
destăinui lucrurile pe care am venit aici să vi le povestesc. 

— Dacă Sufletul Suprem ţi-a zis că e mai puternic în mine 
decât în majoritatea oamenilor, atunci computerul tău e un 
mincinos. 

— Trebuie să înţelegeţi - Sufletului Suprem nu prea îi pasă 
de vieţile personale ale oamenilor, cu excepţia până acum a 
unui fel de program de reproducere prin care încerca să 
creeze oameni ca mine - şi ca dumneavoastră, desigur. Nu 
mi-a plăcut când am aflat aşa ceva, dar ăsta e motivul 
pentru care trăiesc, sau cel puţin motivul pentru care 
părinţii mei au fost aduşi unul lângă altul. Sufletul Suprem 
manipulează oamenii. Asta e treaba lui. V-a manipulat 
aproape tot timpul. 

— Sunt conştient de faptul că a încercat. Eu îl numesc 
Dumnezeu, voi îl numiţi Sufletul Suprem, dar pe mine nu m- 
a controlat. 

— Imediat ce a înţeles că intenţionaţi să-i opuneţi 
rezistenţă, pur şi simplu a întors lucrurile pe dos, explică 
Nafai. Dacă voia să faceţi ceva, vă interzicea. Apoi se 
asigura că vă reamintiţi şi supunerea era aproape perfectă. 

— E o minciună, şopti Moozh. 

Pe Nafai îl speria să vadă cum emoţiile puneau stăpânire 
pe acel bărbat. Era clar că Generalul nu era obişnuit cu 
sentimente pe care nu le controla; se întrebă dacă nu 
cumva ar trebui să-l lase să se calmeze înainte de a 
continua. 

— Vă simţiţi bine? întrebă. 

— Continuă, zise Moozh acid. Pot să ascult orice ar spune 
un om mort. 

Era un lucru atât de penibil, încât Nafai fu dezgustat. 

— O, ar trebui să-mi schimb povestea fiindcă mă 
ameninţaţi cu moartea? Dacă mi-ar fi fost frică să mor, 


credeţi că aş mai fi venit? 

Nafai văzu schimbarea din expresia lui Moozh. 

Parcă s-ar fi stăpânit în mod vizibil. 

— Îmi cer scuze. Pentru o clipă m-am purtat la fel ca 
oamenii pe care îi dispreţuiesc cel mai mult. Am aruncat o 
ameninţare ca să provoc modificarea mesajului unui 
mesager care cel puţin crede că îmi spune adevărul, Dar te 
asigur că, indiferent ce aş simţi, dacă vei muri astăzi, nu va 
fi din cauza vreunui cuvânt pe care l-ai rosti. Te rog, 
continuă. 

— Trebuie să înţelegeţi, dacă Sufletul Suprem vrea cu 
adevărat să uitaţi ceva, atunci veţi uita. Eu şi fratele meu 
Issib ne-am crezut foarte deştepţi, forţându-i barierele. Dar 
de fapt nu le-am forţat. Pur şi simplu am provocat prea 
multe necazuri ca să mai merite să ne opună rezistenţă. 
Sufletul Suprem a preferat să ne includă intenţionat în 
planurile sale decât să fie nevoit să ne controleze şi să ne 
manipuleze. De asta mă aflu aici. Pentru că sora soţiei mele 
a văzut într-un vis cât de puternică este legătura 
dumneavoastră cu Sufletul Suprem şi cum vă irosiţi în 
efortul inutil de a-i rezista. Am venit să vă spun că unicul 
mod de a vă elibera de sub stăpânirea lui este să vă aliaţi 
planului său. 

— Calea spre victorie este capitularea? întrebă Moozh 
confuz. 

— Calea spre libertate este să nu mai opuneţi rezistenţă şi 
să începeţi să discutaţi, Sufletul Suprem este slujitorul 
omenirii, nu stăpânul ei. Poate fi convins. Va asculta. Uneori 
are nevoie de ajutorul nostru. Domnule General, noi avem 
nevoie de dumneavoastră, dacă veţi veni cu noi. 

— Să vin cu voi? 

— Tata a fost chemat în deşert ca un prim pas dintr-o mare 
călătorie. 

— Tatăl tău a fost atras în deşert de intrigile lui Gaballufix. 
Am vorbit cu Rashgallivak, iar eu nu pot fi înşelat. 


— Chiar credeţi că o discuţie cu Rashgallivak este cel mai 
bun mod dea vă asigura că nu sunteţi înşelat? 

— Dacă m-ar fi minţit, aş fi ştiut. 

— Dar dacă el credea ceea ce vă zicea, şi totuşi nu era 
adevărat? 

Moozh aşteptă în tăcere. 

— Eu vă spun că, indiferent de impulsul căruia i s-a 
datorat plecarea noastră la o anumită oră a unei anumite 
zile, a fost scopul Sufletului Suprem să ne ducă pe Iata, pe 
mine şi pe fraţii mei în deşert, ca prim pas al unei călătorii. 

— Şi totuşi iată-te în oraş. 

— V-am explicat, insistă Nafai. M-am căsătorit noaptea 
trecută. La fel fraţii mei. 

— Elemak, Mebbekew şi Issib. 

Nafai fu surprins şi puţin speriat de faptul că Moozh ştia 
atât de multe despre ei. Dar se hotărâse să rostească 
adevărul, şi aşa avea să facă. 

— Issib e cu Tata. A vrut să vină. Şi eu am vrut să vină. Dar 
Elemak a refuzat şi Tata l-a susţinut. Am venit după soţii. Şi 
după soţia Tatei. Când am sosit, Mama a râs şi a ziscăea nu 
va pleca niciodată în deşert, indiferent ce proiect nebunesc 
ar avea Wetchik în minte. Însă dumneavoastră aţi arestat-o 
şi aţi răspândit acele zvonuri despre ea. De fapt, aţi izolat-o 
de Basilica, iar acum ea înţelege că aici nu mai are nimic de 
făcut şi va merge şi ea cu noi în deşert. 

— Vrei să spui că tot ce am făcut e parte din planul 
Sufletului Suprem de a o convinge pe mama ta să se alăture 
soţului ei într-un cort? 

— Spun că scopurile dumneavoastră au fost orientate 
astfel încât să servească planurilor Sufletului Suprem. Aşa 
vor fi întotdeauna, Generale. Aşa au fost întotdeauna. 

— Dar dacă refuz să-i permit mamei tale să-şi părăsească 
locuinţa? Dacă vă ţin sub arest şi pe tine, pe fraţii tăi şi pe 
soțiile voastre? Dacă trimit soldaţi s-o împiedice pe 
Shedemei să adune seminţele şi embrionii pentru călătoria 
voastră? 


Nafai fu surprins. Ştia despre Shedemei? Imposibil - ea n- 
ar fi zis nimănui. De ce era oare capabil acest Moozh, dacă 
reuşea să intre într-un oraş străin şi atât de repede să 
cunoască totul, încât să-şi dea seama că seminţele adunate 
de Shedemei aveau legătură cu exilul lui Wetchik? 

— Vezi? Sufletul Suprem nu are putere acolo unde eu sunt 
stăpân. 

— Ne puteţi ţine sub arest. Dar când Sufletul Suprem 
hotărăşte că e timpul să plecăm, o să găsiţi un motiv extrem 
de puternic să ne permiteţi să plecăm, aşa că ne veţi lăsa. 

— Dacă Sufletul Suprem vrea să plecaţi, băiete, fii sigur că 
nu veţi pleca. 

— Nu înţelegeţi. Nu v-am spus partea cea mai importantă. 
Indiferent de războiul pe care credeţi că-l purtaţi cu 
versiunea Sufletului Suprem pe care o numiţi Dumnezeu, 
ceea ce contează este visul pe care l-aţi avut. Cel cu 
animalele zburătoare şi cu şobolanii uriaşi. 

Moozh aşteptă, însă Nafai vedea că era profund tulburat. 

— Nu Sufletul Suprem a trimis acest vis. Sufletul Suprem 
nu-l înţelege. 

— Aşadar e un vis lipsit de sens, un banal vis în timpul 
somnului. 

— Ba deloc. Pentru că şi soţia mea a visat aceleaşi 
creaturi, la fel şi sora ei. Toţi trei, iar visele nu sunt unele 
obişnuite. Tuturor vi s-au părut importante. Ştiaţi că aveau 
un tâlc. Şi totuşi nu veneau de la Sufletul Suprem. 

Moozh continuă să aştepte. 

— Au trecut patruzeci de milioane de ani de când oamenii 
au abandonat Pământul pe care îl distruseseră aproape 
complet, zise Nafai. Suficient pentru ca el să se vindece. Ca 
să existe din nou viaţă acolo. Un loc pentru omenire. Multe 
specii s-au pierdut - de aceea Shedemei adună seminţe şi 
embrioni pentru călătorie. Noi suntem cei care au darul de 
a vorbi uşor cu Sufletul Suprem. Noi suntem cei care am 
fost aduşi laolaltă, aici în Basilica, în această zi, la această 


oră, ca să pornim într-o călătorie care ne va aduce înapoi pe 
Pământ. 

— În afară de faptul că Pământul, dacă există, este o 
planetă care orbitează în jurul unei stele îndepărtate, până 
la care nici păsările nu pot zbura, nu ai spus nimic despre 
ce legătură ar avea această călătorie cu visul meu. 

— Asta nu ştim, recunoscu Nafai. Doar presupunem, dar şi 
Sufletul Suprem consideră că ar fi adevărat. Cumva, 
Păstrătorul Pământului ne cheamă. Peste toţi anii-lumină 
dintre noi şi Pământ, a ajuns până aici şi ne cheamă să ne 
întoarcem. Din câte ştim, a modificat chiar şi programarea 
Sufletului Suprem, sugerându-i să ne adune. Sufletul 
Suprem a crezut că ştie de ce face asta, dar abia recent a 
aflat adevăratul motiv. Aşa cum dumneavoastră aflaţi abia 
acum motivul adevărat a tot ce aţi făcut în viaţă. 

— Un mesaj într-un vis trimis de la mii de ani-lumină 
distanţă? Înseamnă că visul ăsta a fost trimis cu treizeci de 
generaţii înainte de a mă naşte eu. Nu mă face să râd, 
Nafai. Eşti mult prea deştept ca să crezi aşa ceva. Nu ţi-a 
trecut prin minte că Sufletul Suprem te manipulează pe 
tine? 

Nafai se gândi. 

— Sufletul Suprem nu mă minte, rosti. 

— Şi totuşi tu spui că pe mine m-a minţit tot timpul. Aşadar 
nu putem pretinde că Sufletul Suprem urmează cu 
rigiditate adevărul, nu-i aşa? 

— Dar pe mine nu mă minte. 

— De unde ştii? 

— Pentru că ceea ce îmi zice mie... simt că e adevărat. 

— Dacă mă face pe mine să uit lucruri - şi e posibil să se fi 
întâmplat de multe ori... 

Vocea i se stinse pe măsură ce părea să se decidă să nu se 
lase scufundat în astfel de amintiri. 

— Dacă face asta, de ce nu te face şi pe tine să „simţi că e 
adevărat”? 


Nafai nu avea un răspuns pregătit. Nu-şi pusese la 
îndoială propria siguranţă, aşa că nu ştia de ce 
raţionamentul lui Moozh era fals. 

— Nu numai eu cred asta, spuse Nafai, străduindu-se să 
găsească o logică. Şi soţia mea are încredere în Sufletul 
Suprem. Şi sora ei. Au avut vise şi viziuni întreaga viaţă şi 
Sufletul Suprem nu le-a minţit niciodată. 

— Vise şi viziuni, întreaga viaţă? făcu Moozh, şi se aplecă 
peste masă. Cu cine anume te-ai căsătorit? 

— Credeam că v-am zis. Cu Luet. E una dintre nepoatele 
mamei mele, învaţă în casa ei. 

— Vizionara în ape. 

— Nu sunt surprins că aţi auzit de ea. 

— Are treisprezece ani. 

— E prea tânără, ştiu. Dar a dorit să facă ceea ce îi cerea 
Sufletul Suprem, şi eu la fel. 

— Crezi că o să reuşeşti s-o iei pe vizionara în ape a 
Basilicăi într-o călătorie nebunească în deşert, ca să regăsiţi 
o străveche planetă legendară? Chiar dacă eu nu fac nimic 
să vă opresc, crezi că oamenii din oraş vor accepta? 

— Da, dacă Sufletul Suprem ne ajută, şi ne va ajuta. 

— Şi sora soţiei tale, ea cu care dintre fraţii tăi s-a 
măritat? Cu Elemak? 

— Urmează să se căsătorească cu Issib. El ne aşteaptă în 
cortul tatălui meu. 

Moozh se lăsă pe spate în scaun şi chicoti vesel. 

— E greu de distins cine pe cine a controlat, zise. După 
tine, Sufletul Suprem are o serie de planuri în care eu am 
doar un rol mic. Dar mie mi se pare că Dumnezeu a aranjat 
astfel lucrurile încât toate sforile să fie în mâinile mele. 
Chiar înainte de a veni tu mă gândeam că în cele din urmă 
Dumnezeu a încetat să-mi fie duşman. 

— Sufletul Suprem nu v-a fost niciodată duşman. A fost 
decizia dumneavoastră să faceţi din asta o competiţie. 

Moozh se ridică de la masă, o înconjură şi se aşeză lângă 
Nafai, luându-i mâna. 


— Băiete, asta a fost cea mai remarcabilă conversaţie din 
viaţa mea. 

Şi pentru mine, se gândi Nafai, dar era prea mirat ca să 
spună ceva. 

— Sunt convins că pui foarte mult zel în dorinţa ta de a 
face această călătorie, dar te asigur că ai fost îndrumat 
greşit. N-o să părăseşti oraşul, şi nici soţia ta sau sora ei, 
nici ceilalţi pe care plănuieşti să-i iei cu tine. Mai devreme 
sau mai târziu o să-ţi dai seama. Dacă îţi dai seama 
devreme - dacă îţi dai seama acum - am pentru tine un alt 
plan care cred că o să-ţi placă mai mult decât să-ţi pierzi 
vremea printre pietre şi scorpioni şi să dormi într-un cort. 

Din nou, Nafai ar fi vrut să fie capabil să-i explice de ce 
dorea să urmeze Sufletul Suprem. De unde ştia că îl 
urmează de bunăvoie pe Sufletul Suprem, şi poate şi pe 
Păstrătorul Pământului. De ce ştia că Sufletul Suprem nu îl 
minte, nu îl manipulează şi nu îl controlează. Dar, pentru că 
nu îşi găsi cuvintele sau motivele, rămase tăcut. 

— Soţia ta şi sora ei sunt cheia. Eu nu am venit aici să 
cotropesc Basilica, ci să-i câştig loialitatea. Te urmăresc 
deja de o oră, îţi ascult glasul şi îţi spun, băiete, eşti 
extraordinar. Atât de zelos. Atât de cinstit Eşti înflăcărat, ai 
intenţii bune, e limpede chiar şi pentru un chior că nu 
doreşti răul nimănui. Şi totuşi tu eşti cel care l-a ucis pe 
Gaballufix şi a eliberat astfel oraşul de un om care ar fi 
devenit un tiran dacă ar mai fi trăit o zi sau două. Se 
întâmplă ca tot tu să te fi căsătorit cu una dintre cele mai 
prestigioase persoane din Basilica, fata care reuneşte în cel 
mai mare grad dragostea, respectul, fidelitatea şi speranţa 
în oraşul ăsta. 

— M-am căsătorit cu ea ca să slujesc Sufletului Suprem. 

— Te rog, continuă să repeţi, vreau ca toată lumea să 
creadă, iar când vorbeşti sună atât de uluitor de adevărat. 
Pentru mine ar fi simplu să răspândesc vorba despre cum ţi- 
a poruncit Sufletul Suprem să-l omori pe Gaballufix pentru 
a salva oraşul. Iar tu ai putea chiar să răspândeşti zvonuri 


cum că tot Sufletul Suprem m-a adus şi pe mine aici, să 
salvez oraşul din haosul instalat după ce sora soţiei tale, 
oracolul, a distrus autoritatea lui Rashgallivak. E ca un 
pachet foarte bine legat, nu vezi? Tu, Luet, Hushidh şi eu, 
trimişi de Sufletul Suprem să elibereze oraşul, să conducă 
Basilica spre măreție. Noi toţi avem o misiune din partea 
Sufletului Suprem... e o poveste care va face ca prostiile 
cum că Împăratul ar fi reîncarnarea lui Dumnezeu să pară 
patetice. 

— De ce aţi face asta? întrebă Nafai. 

Pentru el nu avea sens ca Moozh să-i propună să-l 
transforme în erou, şi nu în ucigaş, să vrea să se lege de trei 
persoane pe care le ţinea prizoniere în casa Rasei. Doar 
dacă... 

— La ce te gândeşti? întrebă Moozh. 

— Cred că vă închipuiţi că m-aţi putea instala pe mine ca 
tiran al Basilicăi în locul lui Gaballufix. 

— Nu tiran. Consul. Consiliul oraşului va continua să 
existe, certându-se, pălăvrăgind şi nefăcând nimic 
important, ca de obicei. Tu te-ai ocupa doar de garda 
oraşului şi de politica externă; ai controla porţile şi te-ai 
asigura că Basilica îmi rămâne loială. 

— Credeţi că nu ar vedea dincolo de asta şi nu şi-ar da 
seama că sunt o marionetă? 

— Aşa ar face dacă nu aş deveni eu însumi cetăţean al 
Basilicăi, bunul tău prieten şi rudă cu tine. Dacă aş deveni 
unul dintre voi, parte din voi, dacă aş deveni generalul 
armatei basilicane şi aş face în numele tău tot ceea ce fac, 
atunci nu le va mai păsa cine a cui marionetă este. 

— Revoltă. Împotriva. Goraynilor. 

— Împotriva celor mai cruzi şi mai corupți monştri care au 
trăit vreodată pe faţa planetei Harmony. Răzbunare pentru 
monstruoasa lor trădare şi înrobirea poporului meu, 
Sotchitsiya. 

— Deci aşa va fi distrusă Basilica. Nu de dumneavoastră, ci 
din cauza revoltei voastre. 


— 'Te asigur, Nafai, îi cunosc pe Gorayni. În inimile lor sunt 
slabi, iar soldaţii lor mă iubesc pe mine mai mult decât pe 
pateticul lor Împărat. 

— O, nu mă îndoiesc. 

— Dacă Basilica va fi capitala mea, n-o vor distruge. Nimic 
n-o va distruge, pentru că eu voi fi cel victorios. 

— Basilica nu înseamnă nimic pentru dumneavoastră. O 
unealtă de moment. Îmi imaginez imensa voastră armată în 
nord, gata să distrugă oastea care apără Gollod, oraşul 
Împăratului, şi în acel moment auziţi că seminţia 
Potokgavan a profitat de ocazie şi a adus o armată pe 
Coasta de Vest. Întoarceţi-vă să apăraţi Basilica, vă imploră 
poporul. Eu vă rog. Luet vă roagă. Dar hotărâți că aveţi 
destul timp să vă ocupați mai târziu de ei, după ce i-aţi 
înfrânt pe Gorayni. Aşa că rămâneţi să vă terminaţi treaba, 
iar anul următor reveniţi în sud să-i pedepsiţi pe 
Potokgavain pentru atrocitățile lor, şi vă treziţi în mijlocul 
ruinelor Basilicăi şi plângeţi pentru oraşul femeilor. E 
posibil chiar ca lacrimile să fie sincere. 

Moozh tremura. Nafai simţea prin mâna care o strângea 
pe a lui. 

— Hotărăşte-te, rosti el. Indiferent ce-o să se întâmple, tu 
fie vei conduce Basilica în numele meu, fie vei muri aici - de 
asemenea în numele meu. Un lucru e sigur: nu vei mai 
părăsi niciodată oraşul. 

— Viaţa mea e în mâinile Sufletului Suprem. 

— Răspunde-mi. Hotărăşte-te. 

— Dacă Sufletul Suprem ar fi vrut să vă ajute să subjugaţi 
acest oraş, atunci aş fi fost consul aici. Dar vrea să 
călătoresc spre Pământ, aşa că nu voi fi consul. 

— Atunci Sufletul Suprem te-a înşelat din nou, iar de data 
asta ai putea foarte bine să-ţi pierzi viaţa din această cauză. 

— Nu m-a înşelat niciodată. Cei care urmează de bunăvoie 
Sufletul Suprem nu sunt niciodată minţiţi. 

— Niciodată nu-l prind minţind, asta vrei să spui, replică 
Moozh. 


— Ba nu! strigă Nafai. Nu. Sufletul Suprem nu mă minte 
pentru că... pentru că tot ce mi-a promis s-a adeverit. Totul 
a fost adevărat. 

— Sau te-a făcut să uiţi ceea ce nu s-a adeverit. 

— Dacă aş fi vrut să mă îndoiesc, atunci aş fi putut să mă 
îndoiesc la nesfârşit. Dar de la un anumit punct trebuie să 
încetezi să-ţi mai pui întrebări şi să acţionezi, iar în acel 
punct trebuie să ai încredere în ceva. Trebuie să acţionezi 
ca şi cum ar fi adevărat, şi astfel alegi lucrul în care ai cele 
mai multe motive să crezi, trebuie să trăieşti în lumea în 
care ai cele mai multe speranţe. Eu urmez Sufletul Suprem, 
cred în Sufletul Suprem, pentru că doresc să trăiesc în 
lumea pe care mi-a arătat-o. 

— Da, Pământul, făcu Moozh dispreţuitor. 

— Nu mă refer la o planetă, ci... vreau să trăiesc în 
realitatea pe care mi-a arătat-o Sufletul Suprem. Una în 
care vieţile să aibă un sens şi un scop. În care există un plan 
care merită urmat. În care moartea şi suferinţa nu sunt 
inutile pentru că prin ele se ajunge la ceva bun. 

— Tot ceea ce spui arată că vrei să te autoamăgeşti. 

— Spun că povestea pe care mi-o arată Sufletul Suprem se 
potriveşte cu toate faptele pe care le văd. Povestea 
dumneavoastră, în care sunt mereu amăgit, explică de 
asemenea toate aceste fapte. Nu am de unde să ştiu cănue 
adevărată - dar nici dumneavoastră nu aveţi cum să ştiţi că 
povestea mea nu e adevărată. Aşa că eu o alegpe cea pe 
care o iubesc. O aleg pe cea care, dacă e adevărată, face ca 
realitatea aceasta să fie una în care să merite să trăieşti. Voi 
acţiona ca şi când viaţa în care sper ar fi cea reală, iar viaţa 
care mă dezgustă - viaţa dumneavoastră, punctul 
dumneavoastră de vedere - ar fi minciuna. Şi este 
minciună. Nici măcar dumneavoastră nu credeţi în ea. 

— Nu vezi, băiete, că îmi zici exact aceeaşi poveste pe care 
ţi-am spus-o şi eu? Că Sufletul Suprem m-a prostit tot 
timpul. Nu am făcut decât să-i întorc mica poveste dementă 
pe care mi-ai turnat-o tu. Adevărul e că Sufletul Suprem ne- 


a luat pe amândoi de fraieri, aşa că tot ce putem face este 
să creăm cea mai bună viaţă pe care o putem duce pe 
această lume. Dacă tu crezi că pentru tine şi noua ta soţie 
cel mai bine este să conduci Basilica în numele meu, să 
participi la crearea celui mai mare imperiu pe care l-a 
cunoscut vreodată Harmony, atunci eu îţi ofer asta, şi îţi voi 
fi atât de credincios pe cât îmi vei fi şi tu mie. Hotărăşte-te 
acum. 

— M-am hotărât. Nu va fi nici un mare imperiu. Sufletul 
Suprem nu va permite. Şi chiar dacă ar exista un astfel de 
imperiu, pentru mine nu ar însemna nimic. Păstrătorul 
Pământului ne cheamă. Păstrătorul Pământului vă cheamă. 
Vă rog din nou, Generale Vozmuzhalnoy Vozmozhno, uitaţi 
de căutarea asta fără sens a imperiului, sau a răzbunării, 
sau ce este lucrul după care aţi alergat atâţia ani. Veniţi cu 
noi pe lumea unde s-a născut omenirea. Transformaţi-vă 
măreţia într-o cauză demnă de dumneavoastră. Veniţi cu 
noi. 

— Să vin cu voi? Nu plecaţi nicăieri. 

Moozh se ridică, se îndreptă spre uşă şi o deschise. 

— Duceţi-l pe băiatul ăsta înapoi la mama lui. 

Doi soldaţi apărură, de parcă ar fi aşteptat lângă uşă. 
Nafai se sculă de pe scaun şi se îndreptă spre Moozh, 
blocând pe jumătate intrarea. Se priviră în ochi. Tânărul 
văzu furia care încă exista acolo, neslăbită de nimic din 
ceea ce se rostise în acea dimineaţă. Dar văzu de asemenea 
şi teamă, care mai înainte nu fusese acolo. 

Generalul ridică mâna ca şi cum ar fi vrut să-l plesnească 
peste faţă; Nafai nu clipi şi nu dădu înapoi în faţa loviturii. 
Moozh ezită, iar lovitura, când veni, fu pe umărul lui şi 
Generalul îi zâmbi. În mintea lui, Nafai auzi vocea care ştia 
că aparţine Sufletului Suprem: O palmă peste faţă era 
semnalul pentru soldaţi să te omoare. Atâta putere tot am 
asupra acestui rebel: am transformat palma într-un zâmbet. 
Dar în adâncul sufletului te vrea mort. 


— Nu suntem duşmani, băiete. Să nu spui nimănui ceea 
ce-am vorbit azi. 

— Domnule, o să spun soţiei mele, surorilor, mamei şi 
fraţilor mei tot ce ştiu. Între noi nu există secrete. Şi chiar 
dacă nu le-aş zice, Sufletul Suprem ar face-o; secretul meu 
nu ar duce decât la pierderea încrederii lor în mine. 

În clipa în care refuză să păstreze secretul, Nafai observă 
că soldaţii încremeniră, gata să se repeadă la el. Dar 
indiferent ce semnal aşteptau, acesta nu veni. În schimb, 
Moozh zâmbi din nou. 

— Un om slab ar fi promis să tacă, apoi ar fi vorbit. Un om 
fricos ar fi promis să tacă şi aşa ar fi făcut. Dar tu nu eşti 
nici slab, nici fricos. 

— Generalul mă laudă prea mult. 

— Ar fi aşa de păcat să fiu nevoit să te ucid. 

— Ar fi aşa de păcat să mor. 

Lui Nafai abia îi veni să creadă auzindu-se răspunzând 
atât de obraznic. 

— Tu chiar crezi că Sufletul Suprem o să te protejeze. 

— Sufletul Suprem deja mi-a salvat viaţa astăzi, zise, apoi 
se întoarse şi plecă, cu un soldat în faţă şi unul în spate. 

— Aşteaptă, ceru Moozh. 

Nafai se opri, se întoarse. Generalul ieşi pe hol. 

— O să vin cu voi, spuse. 

Nafai îşi dădu seama după felul cum soldaţii îşi schimbau 
nervoşi greutatea de pe un picior pe altul, cu toate că nu se 
uitau prea mult unul la celălalt, că nu se aşteptaseră. Asta 
nu făcea parte din plan. 

Deci aşa, se gândi. Poate că nu am obţinut ceea ce speram. 
Poate că nu l-am convins să vină cu noi pe Pământ. Dar ceva 
s-a schimbat. Cumva lucrurile sunt diferite fiindcă eu am 
venit aici. 

Sper că înseamnă că e mai bine. 

Sufletul Suprem îi răspunse în minte: Şi eu sper. 

FIICELE. 

Visul Doamnei. 


Rasa dormi prost după căsătorii. Îşi păstrase presimţirile 
pentru sine, ca orice profesoară basilicană, dar fusese 
îngrozitor să o dea pe scumpa şi fragila Dolya unui tânăr 
care îi displăcea atât de mult - fiului lui Wetchik, 
Mebbekew. O, băiatul era bine făcut şi fermecător - nu era 
oarbă, ştia exact cât de atrăgător - şi în circumstanţe 
normale nu ar fi deranjat-o ca el să fie primul soţ al Dolyei, 
căci ea nu era proastă şi cu siguranţă ar fi hotărât să nu-i 
reînnoiască lui Meb contractul după un an. Dar odată ajunşi 
în deşert nu se mai punea problema reînnoirii. Indiferent 
unde i-ar fi purtat drumul - pe Pământ, conform teoriei 
improbabile a lui Nafai sau pe oricare alt loc de pe 
Harmony - acolo nu avea să mai existe atitudinea 
neprotocolară a basilicanilor faţă de căsătorie, şi chiar dacă 
ea îi avertizase de mai multe ori, ştia că Meb şi Dolya, cel 
puţin, nu dădeau avertismentelor ei nici cea mai mică 
importanţă. 

Fiindcă, desigur, era convinsă că el nu intenţiona să 
părăsească oraşul. Căsătorit cu Dol, avea acum dreptul să 
rămână - obținuse cetăţenia şi avea să-şi râdă de orice 
tentativă a oricui de a-l scoate din Basilica. Dacă nu ar fi 
fost soldaţii Gorayni din faţa casei, ar fi luat-o pe Dolya şi ar 
fi plecat chiar în seara aceea, fără să-şi mai arate faţa decât 
atunci când toţi ceilalţi ar fi renunţat la el şi ar fi părăsit 
oraşul. Aşadar numai faptul că ea era sub arest la domiciliu 
îl ţinea în frâu. Ei bine, aşa să fie. Sufletul Suprem va aranja 
lucrurile după cum crede de cuviinţă, iar Mebbekew nu 
prea era omul care să i se pună împotrivă. 

Meb şi Dolya, Elya şi Edhya... Mai văzuse nepoate de-ale ei 
măritându-se mizerabil şi înainte. Nu-şi urmărise propriile 
fiice încheind căsătorii proaste? Mă rog, de fapt Kokor se 
măritase prost - Obring avea mai multă morală decât 
Mebbekew numai fiindcă era prea bleg, timid şi prost ca să 
înşele şi să exploateze femeile la nivelul lui Meb. În schimb 
Sevet se căsătorise relativ bine, iar purtarea lui Vas în 
timpul ultimelor zile o impresionase destul de mult pe Rasa. 


Era un om bun, şi poate că în momentul acesta, când Sevet 
fusese lipsită de voce, suferinţa avea s-o transforme şi pe ea 
într-o femeie bună. Se petrecuseră lucruri şi mai ciudate. 

Şi totuşi când Rasa se culcă şi nu reuşi să adoarmă, 
căsătoria dintre fiul ei Nafai şi cea mai dragă nepoată, Luet, 
fu cea care o tulbura şi o ţinea trează. Luet era prea tânără, 
la fel Nafai. Cum să se arunce atât de devreme în viaţa de 
bărbat şi de femeie, când nici copilăria lor nu se încheiase? 
Amândurora li se furase ceva preţios. Însăşi drăgălăşenia 
lor, modul cum să străduiau să se îndrăgostească unul de 
altul nu făceau decât să-i frângă şi mai mult inima. 

Suflet Suprem, ai atât de multe răspunsuri de dat. Merită 
toate aceste sacrificii? Fiul meu Nafai nu are decât 
paisprezece ani, dar în numele tău are mâinile pătate de 
sângele unui bărbat, iar acum el şi Luet împart un pat 
matrimonial la o vârstă când încă ar trebui să-şi arunce 
unul altuia priviri timide, întrebându-se dacă vreodată 
celălalt îi va răspunde la dragoste. 

Se agita şi se zvârcolea în pat. Noaptea era fierbinte şi 
întunecată - stelele apăruseră, dar lumina lunii era slabă şi 
iluminatul stradal se reducea după ora stingerii. Nu vedea 
aproape nimic în cameră, totuşi nu voia să aprindă lumina; 
era posibil ca vreo servitoare s-o vadă, să creadă că are 
nevoie de ceva şi să intre discret să întrebe. Am nevoie să 
fiu singură, se gândi, rămânând întinsă în beznă. 

Ce pui la cale, Suflet Suprem? Eu sunt arestată, nimeni nu 
poate intra sau ieşi din casa mea. Moozh m-a izolat ca să nu 
încep să văd în cine să am încredere în Basilica şi în cine nu, 
şi astfel trebuie să aştept aici desfăşurarea comploturilor lui 
şi alor tale. Care va triumfa, schema răutăcioasă a lui 
Moozh sau a ta, Suflet Suprem? 

Ce vrei de la familia mea? Ce o să faci cu familia mea, cu 
cei pe care îi iubesc? Cu o parte consimt, deşi şovăi: 
consimt la căsătoria lui Nyef cu Lutya. Cât despre Issib şi 
Hushidh, când va veni vremea, dacă Shuya va vrea, atunci 
voi fi şi eu mulţumită, căci întotdeauna mi-am dorit ca Issib 


să-şi găsească o femeie drăguță, care să vadă dincolo de 
problemele lui şi să descopere omul care este el în realitate, 
soţul care ar putea să fie - şi cine ar fi mai potrivită decât 
preţiosul meu oracol, tăcuta şi înţeleapta Shuya? 

Însă călătoria aceasta în sălbăticie... nu suntem pregătiţi 
pentru ea şi mei nu avem cum sa ne pregătim aici în casă. 
Ce faci în privinţa asta? Nu cumva eşti puţin depăşită de 
toate lucrurile care se întâmplă? Ai planificat într-adevăr 
totul în avans? Astfel de expediţii au nevoie de puţină 
organizare. Wetchik şi băieţii lui pot să plece în deşert într- 
o clipă, pentru că ei au tot echipamentul necesar şi 
experienţă cu cămilele şi corturile. Sper să nu te aştepţi ca 
eu şi fetele mele să fim în stare de asta! 

Apoi, puţin ruşinată că se răstise astfel la Sufletul Suprem, 
Rasa îi adresă o rugăminte mai umilă. Lasă-mă să dorm, se 
rugă ea, şi dacă nu îndrăznesc prea mult, arată-mi într-o 
viziune care sunt planurile tale pentru noi. Apoi sărută apa 
rugăciunii de pe degetele sale. 

În acest timp, mai multe cuvinte îi zburară prin minte, ca 
un adaos superficial la rugăciune. Odată cu planurile, dragă 
Suflet Suprem, nu te sfii să ceri sfaturi. Eu am ceva 
experienţă în oraşul ăsta, îi iubesc şi îi înţeleg oamenii mai 
mult decât tine, iar tu nu te-ai descurcat prea bine până 
acum, cel puţin mie aşa mi se pare. 

O, iartă-mă! strigă ea în tăcere, copleşită de ruşine. 

Apoi: Las-o baltă. Se întoarse pe o parte şi se culcă, 
lăsându-şi degetele să se usuce în adierea slabă care intra 
prin ferestrele dormitorului ei. 

În cele din urmă adormi; visă. 

În vis se afla într-o barcă pe lacul femeilor, iar în faţa ei - la 
cârmă - stătea Sufletul Suprem. Rasa n-o mai văzuse 
niciodată, dar la urma urmelor era un vis şi o recunoscu 
imediat. Sufletul Suprem semăna oarecum cu mama lui 
Wetchik - o femeie severă, dar nu lipsită de bunătate. 

— Vâsleşte în continuare, zise Sufletul Suprem. 

Rasa privi în jos şi văzu că ea ţinea vâslele. 


— Dar nu am destulă forţă. 

— O să fii surprinsă. 

— Mai bine nu. Aş prefera să fac treaba ta. Tu eşti 
zeitatea, tu ai puteri infinite. Vâsleşte tu. Eu o să ţin cârma. 

— Sunt doar un computer. Eu nu am braţe şi picioare. 
Trebuie să vâsleşti tu. 

— Îţi văd şi braţele, şi picioarele, şi sunt mult mai solide 
decât ale mele. Mai mult, eu nici nu ştiu încotro ne duci. Nu 
văd unde mergem fiindcă stau aici cu faţa înapoi. 

— Ştiu, recunoscu Sufletul Suprem. Aşa ţi-ai petrecut 
întreaga viaţă, cu faţa întoarsă înapoi. Încercând să 
reconstruieşti un trecut glorios. 

— Păi, dacă dezaprobi asta, ai măcar isteţimea, dacă nu 
decenţa, să schimbi locul cu mine. Dă-mi mie voie să privesc 
spre viitor în timp ce tu vâsleşti. 

— Toţi mă împingeţi în felul ăsta. Încep să regret că v-am 
creat. Când deveniți prea apropiaţi de mine vă pierdeţi 
respectul. 

— Nu prea e vina noastră, replică Rasa. Uite, nu putem 
trece una pe lângă alta, barca e prea îngustă şi o să ne 
răsturnăm. Târăşte-te printre picioarele mele, în felul ăsta 
barca n-o să se aplece. 

Sufletul Suprem mormăi în timp ce se târa. 

— Vezi? Nici urmă de respect. 

— Ba te respect. Doar că nu-mi fac iluzii cum că ai avea 
întotdeauna dreptate. Nafai şi Issib spun că eşti un 
computer. Un program, de fapt, care trăieşte într-un 
computer. Aşa că nu eşti mai inteligentă decât cei care te- 
au programat. 

— Poate că m-au programat să învăţ să fiu inteligentă. 
După patruzeci de milioane de ani, oi fi prins chiar câteva 
idei bune. 

— O, sunt convinsă. Să-mi arăţi într-o zi unele dintre ele - 
cu siguranţă până acum nu te-ai descurcat niciodată aşa de 
bine. 

— Nu ştii tu tot ce am făcut eu. 


Rasa se instală la pupa, cu mâinile pe cârmă, şi spre 
satisfacția ei observă că Sufletul Suprem apucase zdravăân 
vâslele şi trăgea cu putere. 

Însă barca abia dacă făcu un salt înainte şi apoi înţepeni. 
Rasa privi în jur, căutând să vadă de ce, şi îşi dădu seama că 
nu se mai aflau pe apă, ci în mijlocul unor nisipuri încreţite 
de vânt. 

— Ei bine, asta chiar e o întâmplare jalnică, zise. 

— Nu sunt prea impresionată de modul cum ţii cârma, 
replică Sufletul Suprem. Sper că nu te aştepţi să vâslesc 
serios aici. 

— Cum ţin eu cârma? Tu ne-ai adus în deşert. 

— Şi tu te-ai fi descurcat mai bine? 

— Sper că da. De exemplu, unde sunt cămilele? Avem 
nevoie de cămile. Şi de corturi! Cât pentru... cât de mulţi 
suntem? Elemak şi Eiadh, Mebbekew şi Dol, Nafai şi Luet - 
şi Hushidh, bineînţeles. Sunt şapte. Şi eu. Ar fi bine să le 
luăm şi pe Sevet şi pe Kokor şi pe soţii lor, dacă vor dori să 
vină - înseamnă doisprezece. Uit ceva? O, desigur - 
Shedemei şi toate seminţele şi embrionii... câte cutii? Nu-mi 
amintesc - cel puţin şase cămile numai pentru proiectul ei. 
Dar proviziile? Nici măcar nu sunt sigură cum să estimez. 
Noi suntem treisprezece, adică mulţi oameni care au nevoie 
de hrană şi adăpost pe drum. 

— De ce-mi spui mie? Crezi că păstrez cămile şi corturi 
binare în memorie? 

— Exact ce credeam. N-ai pregătit nimic pentru călătorie. 
Nu ştii că astfel de lucruri nu se fac dintr-odată? Dacă tu nu 
mă poţi ajuta, du-mă la cineva care poate. 

Sufletul Suprem începu s-o îndrepte spre o colină 
îndepărtată. 

— Eşti aşa de autoritară, zise. Eu ar trebui să fiu paznicul 
omenirii, fii bună şi adu-ţi aminte. 

— Bine, continuă tu, eu o să am grijă de oamenii pe care îi 
iubesc. Cine o să se îngrijească de gospodăria mea după ce 


o să plec? Te-ai gândit măcar? Sunt atâţia copii şi 
profesoare care depind de mine. 

— Se vor duce acasă. O să găsească alţi profesori sau alte 
slujbe. Nu eşti de neînlocuit. 

Ajunseseră pe culmea dealului - ca în toate visele, erau 
capabile să se mişte uneori foarte repede, alteori foarte 
încet. Acum, din vârful colinei, Rasa constată că se afla pe 
stradă, în faţa propriei sale case. Nu ştiuse niciodată că 
exista un drum care să ducă de pe strada ei drept în jos 
spre deşert. Se uită în jur să vadă pe unde o adusese 
Sufletul Suprem, dar se pomeni faţă în faţă cu un soldat. Nu 
un Gorayni, spre uşurarea ei. Era unul dintre ofiţerii gărzii 
basilicane. 

— Doamnă Rasa, rosti el respectuos. 

— Am o treabă pentru tine, îl întâmpină ea. Sufletul 
Suprem probabil ţi-a spus deja totul, numai că problema 
asta a hotărât să mi-o lase mie. Sper că nu te deranjează să 
ne ajuţi. 

— Nu-mi doresc decât să slujesc Sufletul Suprem. 

— Bine atunci, sper să fii un om capabil şi să faci totul aşa 
cum trebuie, pentru că eu nu sunt expert şi o să las multe 
lucruri la latitudinea ta. Pentru început, o să fim 
treisprezece. 

— 'Treisprezece pentru ce? 

— Pentru o călătorie în deşert. 

— Generalul Moozh te ţine sub arest la domiciliu. 

— O, Sufletul Suprem o să aibă grijă. Nu pot să fac eu 
totul. 

— Bine, zise ofiţerul O călătorie în deşert. Treisprezece 
persoane. 

— O să avem nevoie de cămile pe care să călărim şi de 
corturi în care să dormim. 

— Corturi mari sau din cele mici? 

— Cât de mari sunt cele mari şi cât de mici sunt cele mici? 

— Cele mari cuprind până la doisprezece oameni, dar sunt 
dificil de stabilizat. Cele mici sunt pentru două persoane. 


— Mici, spuse Rasa. Să doarmă toţi câte doi, cu excepţia 
unui cort pentru trei, eu, Hushidh şi Shedemei. 

— Hushidh oracolul? Pleacă? 

— Lasă lista, nu te priveşte pe tine. 

— Nu cred că Moozh o să vrea să plece Hushidh. 

— Nu vrea să plec nici eu - deocamdată, replică Rasa. 
Sper că-ţi iei notițe. 

— O să ţin minte. 

— Bine. Cămile pe care să mergem noi, corturi în care să 
dormim, apoi cămile care să transporte corturile, de 
asemenea cămile pentru provizii suficiente... cât timp? Nu- 
mi amintesc... zece zile ar trebui să fie destul 

— Asta înseamnă multe cămile. 

— N-am ce face. Tu eşti ofiţer, sunt sigură că ştii unde se 
găsesc cămile şi cum să le obţii. 

— Ştiu. 

— Şi încă ceva. Şase cămile în plus care să transporte 
cutiile deshidratante ale lui Shedemei. E posibil să fi aranjat 
chiar ea - va trebui să verifici. 

— Când aveţi nevoie de toate astea? 

— Imediat. N-am idee când va începe călătoria - iar acum 
suntem sub arest la domiciliu, poate că ai auzit... 

— Am auzit. 

— Dar trebuie să fim pregătiţi să plecăm în maximum o 
oră, atunci când va veni timpul. 

— Doamnă Rasa, n-am cum să fac toate astea fără 
autorizaţie din partea lui Moozh. Acum el conduce oraşul, 
iar eu nu sunt nici măcar comandantul gărzii. 

— Bine. Îţi dau eu autorizaţia în numele lui Moozh. 

— Nu-i posibil. 

— Suflet Suprem? rosti ea. Nu e momentul să intervii şi să 
faci ceva? 

Imediat Moozh însuşi apăru alături de ofiţer. 

— Ai vorbit cu Doamna Rasa, zise el sever. 

— Ea a venit la mine. 

— Asta e bine. Sper că ai fost atent la tot ce ţi-a spus ea. 


— Aşadar am autorizaţia să încep? 

— Deocamdată nu. Nu oficial, pentru că pe moment nu 
ştiu de fapt dacă o să vreau ca tu să te ocupi. Aşa că va 
trebui să fii foarte discret, pentru ca nici măcar eu să nu 
aflu. Înţelegi? 

— Sper să nu am prea multe necazuri dacă o să aflaţi. 

— Nu, deloc. Nu voi afla, atât timp cât nu te pierzi cu firea 
şi nu-mi spui. 

— Asta e o uşurare. 

— În clipa când o să vreau să înceapă această călătorie, o 
să-ţi dau ordin să te ocupi de pregătiri. Tu nu trebuie să zici 
decât: Da, domnule, chiar acum. Te rog, nu mă face să mă 
simt prost subliniind că erai gata încă de la amiază, sau 
ceva de genul ăsta, din care să reiasă că ordinele mele nu 
sunt o sclipire de moment. Clar? 

— Foarte bine, domnule. 

— Nu vreau să fiu nevoit să te omor, aşa că terosănu mă 
faci să mă simt prost, bine? S-ar putea să am nevoie de tine 
mai târziu. 

— Cum doriţi, domnule. 

— Poţi să pleci. 

Imediat ofiţerul din gardă dispăru. 

Moozh se transformă pe loc în imaginea Sufletului Suprem 
din visul Rasei. 

— Asta cred eu despre a avea grijă, Rasa, spuse ea. 

— Da, aşa e. 

— Bine. Trezeşte-te acum. Moozh cel adevărat va fi în 
curând la uşa ta şi o să vrei să fii pregătită. 

— O, mulţumesc foarte mult, replică Rasa, cel puţin iritată. 
Abia dacă am dormit, şi tu mă trezeşti deja? 

— Nu sunt responsabilă cu timpul. Dacă Nafai nu s-ar fi 
repezit în pripă la orele mici ale dimineţii cerându-i o 
întrevedere lui Moozh înainte de răsăritul soarelui, ai fi 
dormit până la o oră rezonabilă. 

— Ce oră e? 

— 'Ţi-am zis, trezeşte-te şi uită-te la ceas. 


Cu asta Sufletul Suprem dispăru şi Rasa se sculă, uitându- 
se la ceas. Afară zorile abia decolorau cerul, iar ea nu putea 
să vadă ora decât coborând din pat şi privind de aproape. 
Gemu obosită şi aprinse o lumină. Era mult, mult prea 
devreme să se scoale. Dar visul, aşa straniu cum fusese, se 
adeverise într-o privinţă: cineva suna la uşă. 

La asemenea oră servitoarele ştiau că nu au voie să 
deschidă până când Rasa nu era anunţată personal, dar 
fură surprinse s-o vadă apărând în hol atât de repede. 

— Cine e? întrebă. 

— Fiul dumitale, Doamnă Rasa. Şi Generalul Vozh-moozh... 
Generalul. 

— Deschide uşa şi retrage-te. 

Clopoţelul de noapte nu suna atât de puternic încât să se 
audă în toată casa, astfel că holul era oricum aproape gol. 
Când se deschise uşa, Nafai şi Moozh intrară împreună. 
Nimeni altcineva. Nici un soldat - deşi fără îndoială 
aşteptau în stradă. Însă Rasa nu putu să nu-şi amintească 
de alte două vizite matinale ale unor bărbaţi care credeau 
că ei conduc oraşul Basilica. Gaballufix şi Rashgallivak 
aduseseră amândoi soldaţi, cu măşti holografice, încercând 
nu atât s-o îngrozească pe ea, cât să-şi sporească propria 
lor încredere. Era semnificativ faptul că Moozh nu simţise 
nevoia să fie însoţit. 

— N-am ştiut că fiul meu hoinăreşte pe străzi la ora asta, 
zise. Desigur că apreciez amabilitatea dumitale de a-l aduce 
acasă. 

— Acum, fiind căsătorit, cu siguranţă n-o să-l mai urmăriţi 
atât de atent când vine şi când pleacă, nu-i aşa? 

Rasa îşi arătă nemulţumirea faţă de Nafai. Ce făcea, se 
lăuda cu faptul că tocmai se căsătorise cu vizionara în ape 
seara trecută? Nu putea fi discret chiar deloc? 

Nu, bineînţeles că nu, altfel nu ar fi ieşit ca să fie prins de 
soldaţii lui Moozh. Cum, să fi încercat oare să evadeze? 

Dar nu, oare nu fusese ceva... În vis, da. Sufletul Suprem 
spusese ceva despre Nafai, care plecase în grabă cerând să 


fie primit de Moozh. 

— Sper că nu v-a făcut probleme. 

— Puţine, recunosc. Sperasem să mă ajute să aduc 
Basilicăi măreţia pe care o merită, dar a refuzat onoarea. 

— lertaţi-mi ignoranţa, dar nu văd cum ceva din ce ar face 
fiul meu ar aduce măreție unui oraş care deja este o 
legendă în întreaga lume. Există vreun altul mai vechi sau 
mai sfânt decât Basilica? Există vreun altul care să fi fost 
atât de mult timp un oraş al păcii? 

— Un oraş solitar, Doamnă, zise Moozh. Un oraş singur. Un 
oraş pentru pelerini. Dar în curând, sper, va fi şi un oraş al 
ambasadorilor tuturor marilor regate ale lumii. 

— Care fără îndoială vor veni aici navigând pe o mare de 
sânge. 

— Nu şi dacă lucrurile merg bine. Nu fără o colaborare 
semnificativă. 

— Din partea cui? A mea? A fiului meu? 

— Aş dori să le cunosc, cu toate că ştiu că o asemenea 
onoare este inoportună, pe cele două nepoate ale 
dumneavoastră. Una dintre ele se întâmplă să fie tânăra 
mireasă a lui Nafai. Cealaltă este sora ei necăsătorită. 

— Eu nu doresc să le cunoaşteţi. 

— Dar ele ar dori. Nu credeţi? întrucât Hushidh are 
şaisprezece ani, conform legii poate primi vizitatori, iar 
Luet este căsătorită, deci de asemenea e liberă să 
primească musafiri, aşadar sper că veţi respecta atât legea, 
cât şi regulile politeţii, şi le veţi informa că doresc să le 
cunosc. 

Rasa nu se abţinu să nu-l admire, chiar dacă se temea de 
el - fiindcă, într-o situaţie în care Gabya sau Rash ar fi 
încercat s-o intimideze sau s-o amenințe, Moozh pur şi 
simplu insista politicos. Nu se ostenise să-i amintească de 
cei o mie de soldaţi ai lui, de puterea lui în lume. Se baza 
doar pe bunele ei maniere, iar ea rămânea neajutorată în 
faţa lui pentru că dreptatea nu era absolut de partea ei. 


— Am lăsat servitoarele să plece. O să aşteptăm amândoi 
aici în timp ce Nafai se duce după ele. 

Când Moozh aprobă din cap, tânărul plecă, îndreptându-se 
în pas vioi spre aripa casei unde cuplurile de tineri 
căsătoriţi îşi petrecuseră noaptea. Rasa se întrebă în 
treacăt la ce oră s-ar fi trezit Elemak şi Eiadh, Mebbekew şi 
Dol, şi ce ar crede despre vizita lui Nafai la Generalul 
Moozh. Poate ar trebui să admire curajul băiatului, dar fără 
îndoială Elemak i-ar purta pică tocmai pentru iniţiativa lui, 
pentru că se amesteca mereu în probleme care nu ar trebui 
să-l privească. Însă Rasa nu se supăra fiindcă uita că nu era 
decât un copil. Mai degrabă se temea pentru el din cauza 
asta. 

— Holul nu e un loc confortabil, zise Moozh. Există vreo 
cameră intimă unde cei care se trezesc devreme să nu ne 
întrerupă? 

— De ce am avea nevoie de o cameră, când nu ştim dacă 
nepoatele mele vor dori să vă primească? 

— Nepoata şi nora dumitale. 

— O relaţie nouă; nu ne va apropia mai mult decât eram 
deja. 

— Le iubiţi mult pe fete, observă el. 

— Mi-aş da viaţa pentru ele. 

— Şi totuşi, nu vă puteţi lipsi de o cameră pentru 
întâlnirea lor cu un vizitator străin? 

Rasa îi aruncă o privire piezişă şi îl conduse în porticul ei 
privat - zona separată, de unde nu se vedea Viroaga. Dar 
Moozh nu se prefăcu că ar vrea să se aşeze pe locul de pe 
bancă indicat de ea. Se îndreptă în schimb spre balustrada 
de după paravane. Era interzis bărbaţilor să stea acolo, să 
vadă acea privelişte; însă ştia că poziţia ei ar slăbi dacă ar 
încerca să-i interzică. Ar fi fost ceva... patetic. 

Se ridică şi i se alătură, privind peste vale. 

— Vedeţi ceea ce puţini bărbaţi văd. 

— Dar fiul dumitale a văzut. A plutit dezbrăcat pe apele 
lacului femeilor. 


— N-a fost ideea mea. 

— Sufletul Suprem, ştiu. Ne poartă pe atâtea cărări 
întortocheate. A mea e poate cea mai întortocheată. 

— Şi acum încotro o iei? 

— Către măreție şi glorie. Justiţie şi libertate. 

— Pentru cine? 

— Pentru Basilica, dacă oraşul acceptă. 

— Noi avem măreție şi glorie. Avem justiţie şi libertate. 
Cum îţi închipui că un efort al vostru ar mai adăuga vreun 
pic la ceea ce avem deja? 

— Poate ai dreptate. Poate că m-aş fi folosit de Basilica 
pentru a adăuga strălucire propriului meu nume, la 
început, când aveam nevoie. Gloria basilicană e atât de rară 
şi de prețioasă, încât nu se găseşte o bucăţică pe care s-o 
împărţi cu mine? 

— Moozh, îmi placi atât de mult, încât aproape că regret 
teroarea care îmi copleşeşte inima ori de câte ori mă 
gândesc la domnia ta. 

— De ce? Nu-ţi doresc răul, nu-l doresc nimănui dintre cei 
pe care îi iubeşti. 

— Nu de aici provine teroarea. Ci din cauza a ceea ce 
intenţionezi să faci cu oraşul meu. Lumii în general. Eşti 
ceea ce Sufletul Suprem a fost construit să prevină. 
Reprezinţi maşinile de război, iubirea pentru putere, 
dorinţa de expansiune. 

— Nu m-ai fi putut face mai mândru altfel decât lăudându- 
mă astfel. 

Se auziră paşi în spatele lor. Rasa se întoarse şi le văzu pe 
Luet şi pe Hushidh apropiindu-se. Nafai pândea în spatele 
lor. 

— Intră cu soţia şi cumnata ta, Nafai, zise Rasa. Generalul 
Moozh a decretat abrogarea anticului nostru obicei, cel 
puţin pentru această dimineaţă, când soarele se pregăteşte 
să se înalțe de după munţi. 

Atunci el înaintă mai rapid şi toţi îşi ocupară locurile. 
Moozh îi organiză uşor şi cu pricepere, ocupându-şi pur şi 


simplu locul sprijinit de balustradă, astfel încât ceilalţi să 
stea pe băncile dispuse în arcul de cerc al cărui centru era. 

— Am venit aici în dimineaţa asta s-o felicit personal pe 
vizionara în ape pentru nunta ei din seara trecută” 

Luet înclină grav din cap, cu toate că Rasa era aproape 
convinsă că ştia că Moozh nu avea un asemenea scop. De 
fapt, spera ca Nafai să aibă vreo idee despre ce intenţiona 
el şi că le informase pe fete înainte de a ajunge acolo. 

— E ceva uluitor pentru cineva atât de tânăr, continuă 
Generalul. Şi totuşi, cunoscându-l pe tânărul Nafai, îmi dau 
seama că ai făcut o alegere bună. Un consort potrivit unei 
vizionare în ape, întrucât Nafai este brav şi nobil. Atât de 
nobil, încât l-am implorat să-mi permită să-i plasez numele 
pe lista pentru consulatul Basilicăi. 

— Nu există o asemenea funcţie, zise Rasa. 

— O să existe, aşa cum a mai existat şi înainte. O funcţie 
puţin solicitată pe timp de pace, dar suficient de necesară 
în vremuri de război. 

— De care ne-am fi lipsit dacă ai fi plecat. 

— Nu prea mai contează, fiindcă fiul dumitale a declinat 
onoarea. Într-un fel, aproape că e un noroc. Nu spun că n- 
ar fi fost un consul formidabil. Oamenii l-ar fi acceptat nu 
numai pentru că este mirele vizionarei în ape, ci şi pentru 
că el însuşi aude vocea Sufletului Suprem. Un profet şi o 
profetesă împreună în cea mai înaltă funcţie a oraşului. Cât 
despre cei care s-ar teme că ar fi slab, o marionetă a 
stăpânitorului Gorayni, nu trebuie decât să reamintim că de 
fapt cu mult înainte de sosirea bătrânului General Moozh, 
Nafai însuşi, la ordinele Sufletului Suprem, a pus capăt plin 
de curaj unei mari ameninţări la adresa libertăţii Basilicăi şi 
a dus la bun sfârşit pedeapsa cu moartea cu care deja 
Gaballufix era dator din cauză că ordonase asasinarea lui 
Roptat. O, oamenii l-ar fi acceptat, iar el ar fi fost un 
conducător înţelept şi capabil. În special cu Doamna Rasa 
ca sfătuitor. 

— Dar el a refuzat, zise ea. 


— Da. 

— Atunci ce rost mai are să ne mai flatezi? 

— Pentru că există mai multe căi prin care să ajung la 
acelaşi final. De exemplu, aş putea să-l denunţ pe Nafai 
pentru uciderea cu laşitate a lui Gaballufix şi să-l scot în 
faţă pe Rashgallivak drept omul care a încercat cu eroism 
să păstreze echilibrul oraşului în vremuri tulburi. Dacă nu 
ar fi fost intervenţia răuvoitoare a oracolului pe nume 
Hushidh, probabil că ar fi reuşit - căci toată lumea ştie că 
mâinile lui Rashgallivak nu sunt pătate de sângele altui om. 
EI a fost un administrator priceput, luptându-se să menţină 
gospodăriile atât a lui Wetchik, cât şi a lui Gaballufix. În 
timp ce Nafai şi Hushidh sunt judecaţi pentru crimele lor, 
Rashgallivak devine consul al oraşului. Şi, bineînţeles, e 
potrivit să le ia pe fiicele lui Gaballufix sub protecţia sa, aşa 
cum va face şi cu văduva lui Nafai după execuţia acestuia, şi 
cu oracolul după ce va fi iertată de crima sa. Consiliul 
oraşului nu ar vrea ca bietele femei să se afle sub influenţa 
periculoasei, egoistei Doamne Rasa nici măcar o zi. 

— În cele din urmă ne ameninţi. 

— Doamnă Rasa, eu descriu nişte posibilităţi reale, alegeri 
pe care le pot face şi care mă vor duce la un deznodământ 
la care, într-un fel sau altul, tot voi ajunge. Voi face Basilica 
să mi se alieze de bunăvoie. Va fi oraşul meu înainte să 
continui, provocând conducerea tiranică a Împăratului 
Gorayni. 

— Există o altă cale? întrebă Hushidh încet. 

— Există, şi probabil este cea mai bună dintre toate. Din 
acest motiv Nafai m-a adus acasă cu el - să mă înfăţişez 
oracolului şi s-o rog să mă ia de soţ. 

Rasa era îngrozită. 

— Să te ia de soţ! 

— În ciuda poreclei mele, nu am o soţie. Nu e bine ca un 
bărbat să fie singur prea mult timp. Am treizeci de ani - 
sper că nu e prea mult ca să mă accepţi, Hushidh. 

— Ea este destinată fiului meu, spuse Rasa. 


Moozh se întoarse spre ea şi pentru prima dată manierele 
lui desăvârşite fură înlocuite de o furie muşcătoare, 
periculoasă. 

— Un infirm care se ascunde în deşert, un avorton pe care 
această fată minunată nu l-a dorit niciodată de soţ şi nu-l 
doreşte nici acum! 

— Greşeşti, zise Hushidh. Îl doresc. 

— Dar nu te-ai măritat cu el. 

— Nu. 

— Deci nu există o piedică legală în calea căsătoriei 
noastre. 

— Nu există. 

— Poţi intra în casă şi să ne măcelăreşti pe toţi, spuse 
Rasa, dar n-o să te las s-o iei cu forţa pe fată. 

— Nu face o dramă din asta. Nu am intenţia să forţez 
nimic. Cum am zis, mi se deschid mai multe căi. În orice 
clipă, Nafai poate rosti „Voi fi consul”, caz în care Hushidh 
va găsi povara propunerii mele de căsătorie mai puţin 
apăsătoare - cu toate că nu retrasă, dacă va dori să împartă 
viitorul cu mine. Căci te asigur, Hushidh, indiferent ce se va 
întâmpla, viaţa mea va fi una glorioasă, iar numele soţiei 
mele va fi cântat alături de al meu pentru totdeauna. 

— Răspunsul e nu, insistă Rasa. 

— Întrebarea nu ţi-a fost adresată. 

Hushidh se uită de la unul la altul, fără să-i întrebe nimic. 
Într-adevăr, Rasa era sigură că vedea nu trăsăturile lor, ci 
legăturile de dragoste şi loialitate care îi uneau. 

— Mătuşă Rasa, vorbi ea în cele din urmă, sper că mă vei 
ierta dacă îl dezamăgesc pe fiul tău. 

— Nu-l lăsa să te intimideze, spuse ea furioasă. Sufletul 
Suprem n-ar permite niciodată ca Nafai să fie executat - 
nu-i decât fanfaronadă. 

— Sufletul Suprem e un computer, replică fata. Nu e 
omnipotentă. 

— Hushidh, există viziuni care te leagă de Issib. Sufletul 
Suprem v-a ales unul pentru celălalt! 


— Mătuşă Rasa, nu pot decât să te rog să păstrezi tăcerea 
şi să-mi respecţi decizia. Am văzut fire despre care nici 
măcar nu aş fi bănuit că există care mă leagă de acest 
bărbat. Nu m-am gândit, atunci când am auzit că se 
numeşte Moozh, că voi fi singura femeie care să aibă 
dreptul să folosească acest nume pentru el. 

— Hushidh, am decis să te cer în căsătorie din motive 
politice, fără să te fi văzut vreodată. Însă auzisem că eşti 
înţeleaptă şi am văzut imediat că eşti minunată. Acum am 
înţeles cum gândeşti şi am auzit cum vorbeşti, şi ştiu că pot 
să-ţi ofer nu numai putere şi glorie, ci şi darurile tandre ale 
unui adevărat soţ. 

— Iar eu îţi voi oferi devotamentul unei adevărate soții, 
zise ea, ridicându-se şi îndreptându-se spre el. 

EI întinse mâna şi ea acceptă îmbrăţişarea lui blândă şi 
sărutul pe obraz. 

Rasa, devastată, nu reuşea să scoată o vorbă. 

— Mătuşa mea Rasa ar putea îndeplini ceremonia? întrebă 
tânăra. Presupun că... din motive politice... vrei ca nunta să 
aibă loc cât mai curând. 

— Curând, dar nu-i cu putinţă să fie Doamna Rasa. 
Reputația ei nu e prea bună în momentul ăsta, deşi sunt 
convins că situaţia se va clarifica imediat după nuntă. 

— Pot să mai stau o ultimă zi cu sora mea? 

— Mergi la nuntă, nu la înmormântare. O să ai parte de 
multe zile alături de sora ta. Dar nunta va avea loc astăzi. 
La amiază. La Orchestră, cu tot oraşul drept martor. lar 
sora ta, Luet, va îndeplini ceremonia. 

Era de-a dreptul îngrozitor. Moozh ştia foarte bine cum să 
întoarcă totul în avantajul său. Dacă Luet îndeplinea 
ceremonialul, prestigiul ei îi devenea garanţie. Generalul 
avea să fie pe deplin acceptat drept nobil cetăţean al 
Basilicăi şi nu mai avea nevoie de vreun alt locotenent care 
să-i fie consul-marionetă. Ar fi fost numit cu uşurinţă el 
însuşi consul, iar Hushidh ar fi fost consoarta lui, prima 
doamnă a Basilicăi. Ea ar fi minunată în acel rol, pe deplin 


demnă de el - numai că rolul nu va mai trebui jucat de 
nimeni, căci Moozh va distruge Basilica prin ambiția lui. 

Va distruge Basilica... 

— Suflet Suprem! strigă Rasa din inimă. Asta ai plănuit 
încă de la început? 

— Bineînţeles, zise Moozh. După cum mi-a spus chiar 
Nafai, am fost manipulat să ajung aici de Dumnezeu însuşi. 
În ce alt scop decât să-mi găsesc o soţie? 

Se întoarse spre Hushidh, care încă privea în sus la el, încă 
atingându-l, cu mâna pe braţul lui. 

— Draga mea doamnă, vrei să mă însoţeşti? În timp ce 
sora ta se pregăteşte pentru ceremonie, noi avem multe 
lucruri de discutat, iar tu trebuie să fii alături de mine 
atunci când voi anunţa căsătoria noastră consiliului 
oraşului, în această dimineaţă. 

Luet se ridică şi făcu un pas în faţă. 

— Eu nu am fost de acord să joc nici un rol în farsa asta 
monstruoasă! 

— Lutya, şopti Nafai. 

— N-o poţi sili! strigă Rasa triumfătoare. 

Dar cea care răspunse fu Hushidh, şi nu Moozh. 

— Surioară, dacă mă iubeşti, dacă m-ai iubit vreodată, 
atunci, te implor, vino la Orchestră pregătită să celebrezi 
căsătoria. 

Hushidh se uită la toţi ceilalţi. 

— Mătuşă Rasa, trebuie să vii acolo. Şi să le aduci şi pe 
fiicele tale şi pe soţii lor, iar tu, Nafai, adu-i pe fraţii tăi şi pe 
soțiile lor. Chemaţi-le pe toate profesoarele şi elevele din 
această casă, chiar şi pe cele care locuiesc în altă parte. O 
să le aduci să mă vadă luându-mi un soţ? O să-mi faci 
această bucurie, în amintirea tuturor anilor fericiţi 
petrecuţi în casa asta? 

Formalismul discursului ei, purtarea ei distantă frânseră 
inima Rasei, care începu să plângă chiar în timp ce îşi 
dădea acordul. Luet promise şi ea să îndeplinească 
ceremonia. 


— O să le permiţi să iasă din casă pentru nuntă, nu-i aşa? îl 
întrebă pe Moozh. 

EI îi zâmbi tandru. 

— Vor fi escortate la Orchestră şi înapoi acasă. 

— Asta e tot ce-ţi cer, zise ea, apoi părăsi porticul la braţul 
lui. 

După ce plecară, Rasa se prăbuşi pe canapea plângând 
amar. 

— Pentru ce am slujit-o atâţia ani? se întrebă. Nu 
însemnăm nimic pentru ea! Nimic! 

— Hushidh ne iubeşte, rosti Luet. 

— Nu despre Hushidh vorbeşte, explică Nafai. 

— Sufletul Suprem! ţipă Rasa, apoi strigă cuvintele, ca şi 
cum le-ar fi azvârlit spre soarele care răsărea: Sufletul 
Suprem! 

— Dacă ţi-ai pierdut credinţa în Sufletul Suprem, spuse 
Nafai, cel puţin ai încredere în Hushidh. Ea încă speră să 
întoarcă lucrurile în direcţia în care vrem noi, nu-ţi dai 
seama? A acceptat oferta lui Moozh pentru că a văzut în ea 
un plan. Poate că Sufletul Suprem chiar i-a cerut să 
accepte, nu te-ai gândit? 

— M-am gândit, zise Luet, dar nu prea cred. Sufletul 
Suprem nu ne-a dat nici un indiciu. 

— Atunci, în loc să stăm de vorbă, în loc să fim supăraţi, n- 
ar fi mai bine să ascultăm! Sufletul Suprem o fi aşteptând 
doar ca noi să-i acordăm puţină atenţie, ca să ne explice ce 
se petrece. 

— O să aştept, vorbi Rasa. Dar ar fi bine ca planul să fie 
unul bun. 

Aşteptară, toţi trei cu propriile întrebări în inimi. 

După expresiile de pe chipurile lui Nafai şi Luet, ei primiră 
primii răspunsurile. lar pe măsură ce Rasa continua să 
aştepte, înţelese că nu avea să capete nici un răspuns. 

— Ai auzit? întrebă Nafai. 

— Nimic, răspunse ea. Absolut nimic. 


— Poate că eşti prea supărată pe Sufletul Suprem ca s-o 
auzi, presupuse Luet. 

— Sau mă pedepseşte. Maşină ranchiunoasă! Ce a avut de 
spus? 

Tinerii îşi aruncară priviri. Aşadar veştile nu erau bune. 

— Sufletul Suprem nu prea mai controlează situaţia, zise 
Luet într-un târziu. 

— E vina mea, făcu Nafai. Vizita mea la general avansează 
lucrurile cu cel puţin o zi. El plănuia deja să se însoare cu 
una dintre ele, dar s-ar mai fi gândit o zi. 

— O zi! Ar mai fi avut vreo importanţă? 

— Sufletul Suprem nu ştie dacă va concepe cel mai bun 
plan aşa de repede, spuse Luet. Dar nici pe Nafai nu putem 
da vina. Moozh este impetuos şi sclipitor şi ar fi reuşit să 
rezolve repede şi fără... 

— Prostia mea, propuse Nafai. 

— Îndrăzneala ta. 

— Aşadar suntem condamnaţi să rămânem uneltele lui 
Moozh? întrebă Rasa. Mă rog, nu ne va folosi mai neglijent 
decât Sufletul Suprem. 

— Mamă, zise Nafai, pe un ton mai degrabă sever, Sufletul 
Suprem nu ne-a folosit în mod greşit. Fie că Hushidh se 
căsătoreşte cu Moozh, fie că nu, noi tot vom face călătoria. 
Dacă ea va fi soţia lui, atunci îşi va folosi influenţa să ne 
elibereze - el nu va mai avea nevoie de noi după ce îşi 
asigură poziţia în oraş. 

— Să ne elibereze? 

— Pe toţi cei care ne-am făcut deja planuri de drum, chiar 
şi pe Shedemei. 

— Dar Hushidh? 

— Asta nu-i în puterea Sufletului Suprem, rosti Luet. Dacă 
nu va împiedica nunta, Hushidh va rămâne aici. 

— O să urăsc întotdeauna Sufletul Suprem. Dacă îi face 
aşa ceva dragei de Hushidh, n-o s-o mai slujesc niciodată. 
Mă auzi? 


— Calmează-te, mamă, zise Nafai. Dacă Hushidh l-ar fi 
refuzat, eu aş fi fost de acord să devin consul, şi atunci eu şi 
Luet ar fi trebuit să rămânem în urmă. Într-un fel sau altul, 
tot aici ajungeam. 

— Şi asta ar trebui să mă liniştească? întrebă Rasa cu 
amărăciune. 

— Să te liniştească pe tine? Pe tine, Doamnă Rasa? 
Hushidh e sora mea, singura mea radă - ai alături toţi copiii 
pe care i-ai născut şi pe soţul tău. Ce pierzi, în comparaţie 
cu ceea ce voi pierde eu? şi totuşi mă vezi plângând? 

— Ar trebui? 

— O să plâng pe drumul prin deşert. Dar deocamdată 
avem foarte puţine ore să ne pregătim. 

— O, şi eu ar trebui să te învăţ ceremonialul? 

— Durează cinci minute, şi oricum o să mă ajute 
preotesele. Timpul trebuie folosit la împachetarea lucrurilor 
pentru călătorie. 

— Călătorie, făcu Rasa, amărâtă. 

— Trebuie să avem totul gata ca să poată fi încărcat pe 
cămile în cinci minute. Nu-i aşa, Nafai? 

— Încă sunt şanse ca totul să iasă bine, aprobă el. Mamă, 
acum nu e momentul să cedezi. Toată viaţa mea te-ai ţinut 
tare, indiferent de problemă. Te prăbuşeşti acum, când 
avem cea mai mare nevoie de tine ca să-i aduci pe ceilalţi 
pe drumul cel bun? 

— Te aştepţi ca noi să-i convingem pe Sevet şi Vas, Kokor şi 
Obring să-şi facă bagajele pentru o călătorie prin deşert? 
întrebă Luet. 

— Crezi că Elemak şi Mebbekew vor accepta instrucţiuni 
de la mine? adăugă Nafai. 

Rasa îşi şterse ochii. 

— Îmi cereţi prea mult. Nu sunt aşa tânără ca voi. Nu sunt 
aşa de adaptabilă. 

— Te poţi adapta atât cât e nevoie, zise Luet. Acum, te rog, 
spune-ne ce să facem. 


Astfel că Rasa îşi înghiţi pe moment durerea şi reveni la 
rolul său familiar. Peste câteva minute, întreaga casă era 
pusă în mişcare, servitoarele împachetau şi făceau 
pregătiri, asistenta scria scrisori de recomandare pentru 
fiecare profesoară care avea să rămână şi rapoarte despre 
progresul la învăţătură al fiecărui elev, astfel încât toţi să-şi 
găsească noi şcoli după plecarea Rasei, când şcoala avea să 
fie desfiinţată. 

Apoi străbătu coridorul lung până la camera nupţială a lui 
Elemak, să înceapă istovitorul proces al informării 
călătorilor reticenţi că vor participa la nuntă, întrucât 
soldaţii îi vor însoţi într-acolo, şi că se vor pregăti pentru o 
călătorie în deşert, întrucât, din anumite motive, Sufletul 
Suprem decisese că nu vor fi suferit suficient până nu vor 
ajunge printre scorpioni. 

La Orchestră - şi nu în vis. 

Nu prea era modul în care Elemak să vrea să-şi petreacă 
dimineaţa următoare nunţii. Se presupunea că ar fi o 
perioadă plăcută, în care să dormiteze şi să facă dragoste, 
să stea de vorbă şi să se tachineze. În schimb avusese loc o 
furtună de pregătiri - pregătiri total neadecvate, fiindcă ar 
fi trebuit să se pregătească pentru o călătorie în deşert şi 
totuşi nu aveau nici cămile, nici corturi şi nici provizii. Şi era 
îngrijorător cât de prost se adaptase Eiadh situaţiei. În timp 
ce Dol a lui Mebbekew cooperase imediat - chiar mai mult 
decât leneşul de Meb însuşi - Eiadh irosea timpul lui 
Elemak cu proteste şi certuri. N-am putea să rămânem în 
urmă şi să-i ajungem mai târziu? De ce trebuie să plecăm 
noi numai pentru că mătuşa Rasa e arestată? 

În cele din urmă o trimisese la Luet şi Nafai să i se 
răspundă la întrebări în timp ce el supraveghea bagajele, 
eliminând excesul de haine - ceea ce însemna certuri 
aprinse cu Kokor, care nu înţelegea de ce rochiţele ei 
uşoare şi provocatoare nu aveau să fie prea utile în deşert. 
În cele din urmă, răbufni de faţă cu Sevet şi soţii lor. 


— Uite ce e, Kokor, singurul bărbat pe care o să-l ai acolo e 
soţul tău, iar când o să vrei să-l seduci pe el e suficient să-ţi 
scoţi hainele. 

Spunând asta, culese rochia ei preferată şi o rupse până la 
brâu. Bineînţeles că ea ţipă şi plânse, dar el o văzu mai 
târziu dăruindu-şi cu mărinimie toate rochiile - sau poate 
schimbându-le pe haine mai practice, întrucât era foarte 
posibil să nu aibă nimic folositor. 

Ca şi cum chinul bagajelor nu fusese suficient, urmă 
tortura traversării oraşului. Adevărat, soldaţii reuşiră să 
rămână discreţi - nu formau o falangă solidă de bărbaţi 
brutali în marş. Însă tot soldaţi Gorayni erau, astfel că 
trecătorii - majoritatea îndreptându-se de asemenea spre 
Orchestră - lăsau un spaţiu gol în jurul lor, apoi căscau gura 
la ei. 

— Se uită la noi ca la nişte criminali, zise Eiadh. 

Însă Elemak o asigură că majoritatea trecătorilor 
presupuneau probabil că erau invitaţi de onoare cu escortă 
militară, lucru care pe ea o făcu să se simtă mândră. El fu 
puţin iritat în adâncul sufletului fiindcă era atât de 
copilăroasă. Dar oare nu-l avertizase Iata că soțiile tinere, 
având trupuri suple şi uşoare, au şi minţile mai uşoare? 
Eiadh era pur şi simplu tânără; Elemak nu se prea aştepta 
ca ea să ia în serios problemele serioase sau măcar să 
înţeleagă ce anume era serios. 

Ocupară locurile de onoare, nu pe băncile de sus ale 
amfiteatrului, ci chiar jos în Orchestră, în partea dreaptă a 
platformei scunde care fusese ridicată în centru special 
pentru ceremonie. Ei erau însoțitorii miresei; de cealaltă 
parte, alaiul mirelui consta din mulţi membri ai consiliului 
oraşului, alături de ofiţeri ai gărzii basilicane şi câţiva - 
foarte puţini - ofiţeri Gorayni. Nu se simţea nici o urmă a 
dominaţiei lor. Nici nu era nevoie. Elemak ştia că se găseau 
o mulţime de soldaţi Gorayni şi gardieni basilicani discret 
plasați, dar suficient de aproape să intervină în caz că se 
petrecea ceva neaşteptat. Dacă, de exemplu, un asasin sau 


vreun alt curios ar fi încercat să traverseze spaţiul deschis 
dintre gradene şi alaiul din jurul platformei, s-ar fi pomenit 
cu o săgeată undeva prin corp, de la unul dintre arcaşii 
ascunşi în boxele sufleorilor şi muzicienilor. 

Cât de repede se schimbă lucrurile, gândi Elemak. Cu 
doar câteva săptămâni în urmă am venit acasă cu o 
caravană încărcată de succes, imaginându-mi că sunt gata 
să-mi ocup locul ca bărbat în afacerile Basilicăi. Gaballufix 
îmi părea pe atunci cel mai puternic om din lume, iar 
viitorul meu ca moştenitor al lui Wetchik şi frate al lui 
Gabya părea cu adevărat strălucitor. De atunci nimic nu a 
mai fost stabil două zile la rând. În urmă cu o săptămână, cu 
mintea şi trupul deshidratate de deşert, s-ar fi gândit că se 
va însura cu Eiadh în casa Rasei? Şi chiar noaptea trecută, 
când el şi Eiadh fuseseră personajele centrale ale 
ceremoniei de nuntă, şi-ar fi imaginat că la amiaza 
următoarei zile, în loc ca Nafai şi Luet să rămână nişte 
figuranţi copilăroşi la nunta lui, vor sta acum chiar pe 
platformă, unde ea va îndeplini ceremonia şi el va fi naşul 
Generalului Moozh? 

Nafai! Un băiat de paisprezece ani! Şi Generalul Moozh îi 
ceruse lui să-i fie naş şi garant al cetăţeniei basilicane, 
oferindu-i-l lui Hushidh ca şi cum ar fi fost vreo figură 
importantă a oraşului. Mă rog, era o figură importantă - 
dar numai ca soţ al vizionarei în ape. Nimeni nu credea că 
merita el însuşi o asemenea onoare. 

Vizionare în ape, oracole... Elemak nu dăduse niciodată 
prea multă importanţă unor astfel de lucruri. Erau treburi 
religioase, o afacere profitabilă, dar pentru care el nu avea 
suficientă răbdare. Ca şi visul prostesc pe care îl avusese în 
deşert - era atât de uşor să transformi un vis lipsit de 
înţeles într-un plan de acţiune datorită naivilor care 
credeau că Sufletul Suprem era o fiinţă nobilă şi nu doar un 
program al unui computer responsabil cu transmiterea 
informaţiilor şi documentelor de la un oraş la altul prin 
intermediul sateliților. Chiar şi Nafai spunea că Sufletul 


Suprem nu era decât un computer, totuşi el, Luet, Hushidh 
şi Rasa erau plini de poveşti despre cum Sufletul Suprem 
încerca să aranjeze lucrurile astfel ca nunta să nu aibă loc 
şi ei toţi să ajungă în deşert, gata de călătorie, înainte de 
sfârşitul zilei. Cum putea un computer să facă să apară 
cămile din nimic? Să facă să se ridice corturi din praf? Să 
transforme pietrele şi nisipul în brânză şi grâu? 

— Nu-i aşa că arată bine, curajos? întrebă Eiadh. 

Elemak se întoarse spre ea. 

— Cine? A apărut Generalul Moozh? 

— Fratele tău, prostuţule. Uite. 

Privi pe platformă şi nu i se păru că Nafai arăta în mod 
special curajos sau bine. De fapt, părea ridicol, îmbrăcat ca 
un băiat care se preface a fi bărbat. 

— Nu-mi vine să cred că s-a dus drept la soldaţii Gorayn. 
Şi să-i vorbească Generalului Vozmuzhalnoy Vozmozhno 
însuşi - în timp ce toată lumea dormea! 

— Ce-i aşa de curajos în asta? A fost periculos şi prostesc, 
şi uite unde s-a ajuns - Hushidh e nevoită să se mărite cu el, 
răspunse el. 

— Elya, se mărită cu cel mai puternic om din lume! zise ea, 
privindu-l uluită. Şi Nafai îi e naş. 

— Numai pentru că s-a căsătorit cu vizionara în ape. 

Tânăra oftă. 

— Ea e atât de simplă. Dar visele alea - şi eu am încercat 
să am, dar nimeni nu le-a luat în serios. De fapt, noaptea 
trecută am avut cel mai ciudat vis. O maimuţă păroasă 
zburătoare cu dinţi urâţi arunca în mine cu mizerii, şi un 
şobolan uriaş cu un arc şi săgeți a alungat-o de pe cer - îţi 
închipui o asemenea prostie? De ce n-am şi eu vise de la 
Sufletul Suprem? 

Elemak abia dacă o asculta. Se gândea în schimb că era 
evident invidioasă pentru că Hushidh se mărita cu cel mai 
puternic om din lume. Şi cum îl mai admira pe Nafai pentru 
neobrăzarea lui, să iasă şi să-l acosteze pe Generalul Moozh 
în puterea nopţii. Ce putea să obţină, în afară de a-l înfuria? 


Fusese noroc pur prostesc fiindcă totul se terminase cu el 
suit pe platformă. Dar totuşi îl întrista faptul că Nafai stătea 
acolo cu ochii întregului oraş asupra lui. Cel despre care se 
şoptea, care era văzut ca soţ al vizionarei în ape, cumnatul 
oracolului. lar când Moozh se va instaura rege - o, da, 
denumirea oficială va fi consul, dar ar însemna acelaşi lucru 
- Nafai va fi cumnatul maiestăţii sale şi soţ al unei femei 
măreţe, iar el doar un negustor în deşert. O, desigur că îi 
vor reda tatălui lor titlul de Wetchik, atunci când Tata va 
înţelege că Sufletul Suprem nu e în stare să scoată pe 
nimeni din Basilica. Şi Elemak îi va fi iarăşi moştenitor, dar 
ce ar mai reprezenta acel titlu? Cel mai rău va fi că îşi va 
recăpăta rangul şi viitorul ca un dar din partea iui Nafai. 
Asta îl făcea să se zvârcolească pe dinăuntru. 

— Nafai e aşa de impetuos, spuse Eiadh. Nu eşti mândru 
de el? 

Nu se oprea din a vorbi despre el? Până în acea dimineaţă, 
Elemak ştiuse că Eiadh era cea mai bună partidă pe care un 
bărbat s-o obţină în oraş. Dar acum îşi dădea seama că în 
sinea lui gândise de fapt că era cea mai bună prima 
căsătorie pe care s-o facă un tânăr. Într-o zi va avea nevoie 
de o soţie adevărată, o consoartă, şi nu avea motive să 
creadă că Eiadh se va maturiza, devenind aşa ceva. 
Probabil întotdeauna va fi superficială şi frivolă, exact ceea 
ce îndrăgise mai mult la ea. Noaptea trecută, când ea îi 
cântase, cu vocea sa joasă, plină de pasiune îndelung 
exersată, crezuse că o va asculta cântând veşnic. Acum se 
uita la platformă şi îşi dădu seama că de fapt Nafai 
încheiase o căsătorie care merita păstrată treizeci de ani de 
acum încolo. 

Bine atunci, gândi el. Întrucât nu vom părăsi Basilica, o s-o 
ţin pe Eiadh câţiva ani şi apoi o voi elibera cu amabilitate. 
Cine ştie? Poate că Luet n-o să rămână cu Nafai. Când va 
mai îmbătrâni, o fi începând să-şi dorească un bărbat 
puternic alături. Vom privi aceste prime căsătorii drept 


nişte faze copilăreşti, prin care am trecut în tinereţe. Atunci 
eu voi fi cumnatul consulului. 

Cât despre Eiadh, ei bine, cu puţin noroc îmi va naşte un 
fiu înainte de a ne despărţi. Dar oare ar fi ăsta într-adevăr 
un noroc? Fiul meu cel mare, moştenitorul meu, ar fi bine 
să aibă mamă o femeie atât de superficială? Cel mai 
probabil fiii din căsătoriile mele ulterioare, cele mature, vor 
fi cei mai vrednici să-mi ia locul. 

Apoi, cu o subită strângere de inimă, îşi dădu seama că şi 
Tata ar fi putut simţi la fel. La urma urmelor, Rasa era soţia 
lui la maturitate, iar Issib şi Nafai fiii din această căsătorie. 
Nu era oare Mebbekew dovada umblătoare a rezultatelor 
nefericite ale căsătoriilor din tinereţe? 

Dar nu şi eu, se gândi Elemak. Eu nu sunt rezultatul 
vreunei frivole căsătorii din tinereţe. Eu sunt fiul pe care el 
n-ar fi îndrăznit să-l ceară - fiul mătuşicii sale Hosni, născut 
numai pentru că ea îl admirase mult pe băiatul Volemak 
atunci când îl iniţiase în plăcerile patului. Hostii a fost o 
femeie de caracter, iar Tata are încredere în mine şi mă 
preţuieşte mai mult decât pe ceilalţi copii ai lui. Sau, 
oricum, aşa făcea, până când a început să primească viziuni 
de la Sufletul Suprem şi Nafai a reuşit să aducă acest lucru 
în avantajul lui, pretinzând că şi el are viziuni. 

Era furios - furie veche, arzătoare, nu o gelozie nouă, 
provocată de admiraţia lui Eiadh pentru Nafai. Totuşi, ceea 
ce-l ardea cel mai puternic şi mai profund era teama că 
Nafai nu se prefăcea, că dintr-un motiv necunoscut Sufletul 
Suprem îl alesese pe fiul cel mai mic al Tatei în locul celui 
mai mare pentru a-i fi adevăratul moştenitor. Când scaunul 
lui Issib fusese luat în stăpânire de Sufletul Suprem şi îl 
oprise pe Elemak să-l bată pe Nafai în defileul din afara 
oraşului, nu spusese Sufletul Suprem cam aşa ceva? Că 
într-o zi Nafai va fi cel care îşi va conduce fraţii, sau ceva în 
genul ăsta? 

Ei bine, dragă Suflet Suprem, nu şi dacă e mort. Te-ai 
gândit vreodată? Dacă poţi să-i vorbeşti lui, atunci poţi să- 


mi vorbeşti şi mie, şi ar fi timpul să începi. 

Ţi-am dat visul cu soțiile. 

Cuvintele apărură în mintea lui la fel de limpede ca o voce. 
Elemak râse. 

— De ce râzi, Elya dragă? întrebă Eiadh. 

— De cât de uşor se autoamăgeşte cineva. 

— Lumea vorbeşte mereu despre cum cineva se minte 
singur, dar eu nu am înţeles niciodată. Dacă tu îţi spui o 
minciună, atunci ştii că e o minciună, nu-i aşa? 

— Da, admise Elemak. Ştii că minţi, şi ştii şi care e 
adevărul. Dar unii oameni se îndrăgostesc de minciună şi 
renunţă complet la adevăr. 

Aşa cum faci tu acum, răsună vocea din mintea lui. Preferi 
să crezi minciuna că eu nu pot să-ţi vorbesc ţie sau oricui 
altcuiva, aşa că mă renegi. 

— Sărută-mă, zise Elemak. 

— Suntem în mijlocul Orchestrei, Elya! protestă ea, dar el 
ştia că voia. 

— Cu atât mai bine. Ne-am căsătorit aseară - oamenii se 
aşteaptă să nu ne pese de nimic, decât unul de altul. 

Ea îl sărută, şi el se lăsă pierdut în sărut, golindu-şi mintea 
de orice în afară de dorinţă. Când în cele din urmă sărutul 
se termină, se auzi un ropot slab de aplauze - fuseseră 
remarcaţi, iar ea era încântată. 

Bineînţeles, Mebbekew îi propuse imediat un sărut identic 
lui Dol, care avu bunul-simţ să refuze. Însă el insistă până 
când Elemak se aplecă peste Eiadh şi-i spuse: 

— Meb, anticlimaxul e întotdeauna un teatru prost - nu 
ziceai chiar tu? 

Celălalt îl privi urât şi renunţă la idee. 

Încă deţin controlul, se gândi. Şi nu o să încep să cred în 
voci care mi se ivesc în minte numai pentru că mi le doresc. 
Eu nu sunt ca Tata, Nafai sau Issib, hotărâți să admită o 
fantezie numai fiindcă e călduţ şi liniştitor să te gândeşti că 
o fiinţă superioară este la cârma tuturor lucrurilor. Eu pot 


să fac faţă adevărului dur şi rece. Întotdeauna a fost de 
ajuns pentru un bărbat adevărat. 

Începură să sune goarnele. Din toate minaretele din jurul 
amfiteatrului, trompetiştii dădură drumul ţipetelor lor 
tânguitoare. Erau instrumente vechi, nu trompetele frumos 
acordate de la teatru sau din concerte, şi nici nu încercau 
să creeze o armonie între ele. Fiecare goarnă producea 
câte o notă, prelungă şi puternică, apoi scădea pe măsură 
ce trompetistul îşi pierdea răsuflarea. Notele se 
suprapuneau unele peste altele, uneori cu o disonanţă 
biruitoare, alteori în armonii surprinzătoare; întotdeauna 
rezulta un sunet frumos, copleşitor. 

Îi reduse la tăcere pe cetăţenii de pe bănci, iar lui Eiemak 
îi provocă un sentiment tremurător de anticipare, la fel cum 
ştia că se întâmplă cu toţi ceilalţi din Orchestră. Nunta era 
pe cale să înceapă. 

Sete stătea la poarta Basilicăi şi se întreba de ce Sufletul 
Suprem o dezamăgea acum. Doar fusese ajutată la fiecare 
pas pe drumul dinspre Potokgavan. Se apropiase de o barcă 
de pe canal şi le ceruse s-o ducă şi pe ea, iar ei o luaseră la 
bord fără comentarii, cu toate că ea nu le putea plăti tariful. 
În portul cel mare se dusese cu curaj la căpitanul vasului de 
corsari pe care Sufletul Suprem i-l indicase ca fiind cel care 
realizase cea mai rapidă traversare până la Coasta Roşie, 
iar el râsese şi se lăudase că atât timp cât nu ia şi 
încărcătură o duce într-o zi, cu un vânt aşa de bun. Pe 
Coasta Roşie, o femeie cumsecade descălecase de pe calul 
ei şi i-l oferise în plină stradă. 

Pe acel cal ajunse la Poarta de Jos, aşteptându-se să fie 
uşor lăsată să treacă, aşa cum erau toate femeile, cetăţene 
sau nu. În schimb, găsi poarta păzită de soldaţi Gorayni, 
care întorceau pe toată lumea din drum. 

— Înăuntru are loc o nuntă măreaţă, îi explică un soldat. 
Generalul Moozh se căsătoreşte cu o doamnă basilicană. 

Fără să ştie cum, Sete înţelese imediat că acea nuntă era 
motivul pentru care venise. 


— Atunci trebuie să mă lăsaţi să intru, pentru că sunt 
invitată de onoare. 

— Numai cetăţenii Basilicăi sunt invitaţi să participe, şi 
numai cei aflaţi deja dincolo de ziduri. Ordinele pe care le 
avem nu acceptă excepţii, nici măcar pentru mamele ale 
căror bebeluşi sunt în interiorul zidurilor, nici măcar pentru 
medicii ai căror pacienţi mor înăuntru. 

— Sunt invitată de Sufletul Suprem, şi în numele acestei 
autorităţi revoc orice ordin v-ar fi fost dat de un muritor. 

Soldatul râse, dar numai puţin, căci vocea ei era 
răsunătoare şi mulţimea de oameni de la poartă îi priveau şi 
îi ascultau. Şi ei fuseseră refuzaţi, şi era posibil să devină 
neprietenoşi la cea mai mică provocare. 

— Lăsaţi-o să intre, spuse unul dintre soldaţi, fie şi numai 
ca să potolim mulţimea. 

— Nu fi prost, replică altul. Dacă o lăsăm pe ea, va trebui 
să-i lăsăm pe toţi. 

— Ei vor să intru eu. 

Mulțimea îşi murmură acordul. Sete se miră - basilicanii îi 
acordau atâta atenţie Sufletului Suprem, în timp ce soldaţii 
Gorayni erau surzi la influenţa ei. Poate de aceea Goraynii 
erau o rasă aşa de rea, după cum auzise ea în Potokgavan: 
pentru că nu auzeau vocea Sufletului Suprem. 

— Soţul meu mă aşteaptă înăuntru, rosti Sete, deşi până 
nu se auzi pronunţând cuvintele nu-şi dădu seama că era 
adevărat. 

— Soţul tău va trebui să aştepte, replică un soldat. 

— Sau să-şi ia o amantă, zise altul şi izbucniră în râs. 

— Sau să se satisfacă singur, continuă primul, hohotind. 

— Ar trebui s-o lăsăm să intre. Dacă Dumnezeu a ales-o pe 
ea? 

Imediat unul dintre soldaţi îşi scoase pumnalul cu mâna 
stângă ducându-l la gâtul celui care vorbise. 

— Ştii ce atenţionări am primit - că exact pe cea pe care 
vrem s-o lăsăm înăuntru trebuie s-o împiedicăm! 


— Dar are nevoie să intre, spuse cel sensibil la Sufletul 
Suprem. 

— Dacă mai spui un cuvânt, te omor. 

— Nu! strigă Sete. O să plec. Nu asta e poarta potrivită 
pentru mine. 

În sinea ei simţea crescând nevoia presantă de a intra în 
oraş; dar nu va accepta ca omul să fie ucis, fiindcă oricum 
nu îi vor da voie să treacă. Dădu pinteni calului şi porni 
înapoi prin mulţimea care se despărţi să-i facă loc. Apucă 
repede pe poteca abruptă care ducea în Drumul 
Caravanelor, dar nu se osteni să încerce la Poarta Pieței; o 
luă pe Drumul înalt, dar nu încercă să intre nici pe la Poarta 
de Sus, nici pe la Poarta Coşului. Îşi grăbi calul pe Cărarea 
întunecată, care şerpuia prin defileurile adânci care 
brăzdau dealurile împădurite din nordul oraşului, până 
ajunse la Drumul Pădurii - dar nici pe acesta nu îl urmă 
spre Poarta din Spate. 

Descălecă şi se afundă printre tufişurile dese din Pădurea 
Fără Cărări, îndreptându-se spre poarta privată despre 
care ştiau numai femeile, pe care numai femeile o foloseau. 
Îi luase o oră să înconjoare oraşul, şi făcuse şi un drum lung 
- dar nu exista potecă pentru cai pe lângă zidul estic, care 
se prelungea în jos prin prăpăstii şi stânci ascuţite, şi să 
parcurgă acel drum pe jos ar fi durat mult mai mult. Acum 
însăşi pădurea părea să-i pună obstacole, s-o reţină, cu 
toate că ştia că Sufletul Suprem îi ghidează fiecare pas pe 
care îl făcea ca să găsească cea mai scurtă cărare spre 
poarta privată. Însă chiar şi după ce intră pe acolo avea să 
mai treacă timp până să ajungă în oraş şi deja auzea 
goarnele cântându-şi serenada tânguitoare. Ceremonia 
urma să înceapă în câteva clipe, iar Sete nu era acolo. 

Luet înaintă şi vorbi cât putu de lent, dar chiar şi când îşi 
interpreta rolul în cadrul ceremoniei nu avea posibilitatea 
să facă ceea ce dorea în sufletul ei - să oprească nunta şi 
să-l denunțe pe Moozh cetăţenilor adunaţi. În cel mai bun 
caz, ar fi fost îmbrâncită de pe platformă înainte de a rosti 


vreun cuvânt şi o preoteasă mai responsabilă i-ar fi luat 
locul; în cel mai rău caz ar fi vorbit, dar ar fi fost oprită de o 
săgeată, apoi ar fi izbucnit revolta şi vărsarea de sânge, şi 
Basilica ar fi distrusă până în dimineaţa următoare. Ce ar fi 
realizat atunci? 

Aşa că îşi continuă ceremonia - meticulos, cu pauze lungi, 
dar fără să se oprească vreodată de tot, fără să ignore 
vreodată şoaptele sufleorilor şi ale preoteselor care o 
urmăreau la fiecare mişcare, la fiecare cuvânt. 

Însă, cu toată agitația din interiorul ei, Luet nu putea să nu 
observe că Hushidh era perfect calmă. Oare era posibil ca 
în realitate să întâmpine cu bucurie această căsătorie, 
socotind-o o cale de a evita viaţa de soţie a unui infirm? Nu 
- Shuya fusese sinceră când spusese că Sufletul Suprem o 
împăcase cu acest viitor. Calmul ei trebuia să provină din 
încrederea deplină în Sufletul Suprem. 

— Are dreptate să se încreadă, zise o voce - o şoaptă, de 
fapt. 

Pentru o clipă crezu că e Sufletul Suprem, însă îşi dădu 
seama că era Nafai cel care vorbise, trecând pe lângă ea în 
timpul procesiunii florilor. De unde ştia el că exact de acele 
cuvinte avea nevoie în acel moment, că răspundeau atât de 
perfect gândurilor ei? Să fi fost Sufletul Suprem, strângând 
şi mai mult legătura dintre ei? Sau Nafai însuşi vedea atât 
de adânc în inima ei, încât ştia ce avea nevoie să audă? 

Să fie adevărat că Shuya are dreptate să se încreadă în 
Sufletul Suprem? Să fie adevărat că nu va trebui s-o lăsăm 
aici când ne vom începe călătoria prin deşert, spre o altă 
stea? Fiindcă n-aş suporta s-o pierd, s-o părăsesc. Poate că 
voi cunoaşte din nou fericirea; poate proaspătul meu soţ îmi 
va fi un tovarăş, aşa cum şi Hushidh mi-a fost o tovarăşă 
dragă. Dar întotdeauna va rămâne o durere, un loc pustiu, 
o suferinţă care nu se va stinge niciodată pentru sora mea, 
singura mea rudă pe lume, oracolul meu, care atunci când 
eram copii a legat nodul care ne ţine pentru totdeauna una 
de cealaltă. 


Şi în sfârşit veni momentul jurămintelor, cu mâinile lui 
Luet pe umerii lor - întinzându-se spre umărul lui Moozh, 
atât de solid, înalt şi ciudat, şi pe al lui Hushidh, atât de 
familiar, atât de fragil în comparaţie cu al Generalului. 

— Sufletul Suprem face un singur suflet din femeie şi 
bărbat, rosti Luet. 

O răsuflare. O pauză infinită. Apoi cuvintele pe care nu 
suporta să le pronunţe, şi totuşi era nevoită; aşa că rosti: 

— S-a făcut. 

Oamenii din Basilica se ridicară de pe scaune ca unul, 
ovaţionând, aplaudând şi strigându-le numele: Hushidh! 
Oracolul! Moozh! Generalul! Vozmuzhalnoy! Vozmozhno! 

Moozh o sărută pe Hushidh aşa cum un soţ îşi sărută soţia 
- dar cu blândeţe, după cum văzu Luet, cu bunătate. Apoi 
se întoarse, lăsând-o în faţa platformei. Sute, mii de flori 
zburară prin aer; cele aruncate din partea din spate a 
amfiteatrului erau culese şi aruncate din nou, până când 
florile umplură spaţiul dintre platformă şi primele rânduri 
de bănci. 

În mijlocul tumultului, Luet deveni conştientă că Moozh 
însuşi scanda. Nu auzea cuvintele, ci numai faptul că 
spunea ceva, fiind cu spatele la ea. Treptat, oamenii din 
primele rânduri îşi dădură seama ce striga şi îi preluară 
cuvintele ca o incantaţie. Abia atunci Luet înţelese modul în 
care îşi transforma propria nuntă într-un avantaj politic 
clar. Căci ceea ce scanda era un singur cuvânt, repetat iar 
şi iar, răspândindu-se prin mulţime până când toţi ajunseră 
să strige într-un singur glas imposibil de puternic: 

— Basilica! Basilica! Basilica! 

Continuă la nesfârşit. 

Luet plânse, căci acum înţelegea că Sufletul Suprem 
eşuase, că Hushidh se căsătorise cu un bărbat care 
niciodată nu o va iubi pe ea, ci numai oraşul pe care îl 
primise drept dotă. 

În cele din urmă, Moozh ridică braţele - mâna stângă mai 
sus, cu palma întoarsă în afară, să-i liniştească, dreapta 


ţinând încă mâna lui Hushidh. Nu avea nici o intenţie să 
întrerupă legătura cu ea, căci aceea era legătura lui cu 
oraşul. Încet, încet, incantaţia se stinse şi o cortină de 
linişte căzu peste Orchestră. 

Discursul său fu simplu, dar elocvent. O declaraţie de 
dragoste pentru oraş, recunoştinţa că avea privilegiul de a-i 
restaura pacea şi siguranţa, iar acum bucuria de a fi primit 
ca cetăţean, soţ al unei frumuseți simple şi dulci, adevărată 
fiică a Sufletului Suprem. Îi menţionă şi pe Luet şi pe Nafai, 
cât de onorat se simţea înrudindu-se cu cei mai buni şi mai 
bravi copii ai Basilicăi. 

Luet ştia ce avea să urmeze. Deja delegaţia consilierilor se 
ridicase de la locurile ei, gata să iasă în faţă şi să ceară 
oraşului să-l accepte pe Moozh drept consul, să conducă 
afacerile externe şi militare ale Basilicăi. Era o concluzie 
inevitabilă faptul că majoritatea basilicanilor, copleşiţi de 
extazul şi măreţia momentului, vor aclama alegerea. Abia 
mai târziu îşi vor da seama ce au făcut, şi chiar şi atunci 
foarte mulţi vor crede că schimbarea a fost bună şi 
înţeleaptă. 

Discursul lui Moozh se apropia de final - un final glorios, 
bine primit de popor, în pofida accentului său nordic, care 
altădată ar fi fost ridiculizat şi disprețuit. 

Ezită. Într-un moment neaşteptat al discursului. Un 
moment nepotrivit. Ezitarea deveni pauză, iar Luet văzu că 
se uita la cineva sau la ceva ce ea nu distingea. Făcu un pas 
înainte, iar Nafai veni imediat lângă ea; împreună făcură 
câţiva paşi, ajungând amândoi în stânga lui Moozh, încă în 
spatele lui, dar acum vedeau la cine se uita el. 

Era o femeie. O femeie îmbrăcată în straiele simple ale 
unui fermier Potokgavan - o costumaţie într-adevăr stranie 
pentru acele locuri şi vremuri. Stătea la baza scării 
principale care ducea sus în amfiteatru; nu făcea nici o 
mişcare ca să înainteze, aşa că nici arcaşii Gorayni, nici cei 
doi gardieni basilicani nu făcuseră deocamdată nici o 
tentativă s-o oprească. 


Pentru că Generalul nu spunea nimic, soldaţii nu ştiau ce 
să facă - trebuiau s-o apuce pe femeie şi s-o gonească? 

— Tu, zise Moozh. 

Aşadar o cunoştea. 

— Ce faci? întrebă ea. Vocea ei nu era puternică, şi totuşi 
Luet o auzea limpede. Cum de auzea atât de clar? 

Pentru că eu îi repet vorbele în mintea fiecărei persoane 
de aici, spuse Sufletul Suprem. 

— Mă căsătoresc, îi răspunse Moozh. 

— Nu a fost nici o căsătorie, rosti ea - din nou încet, dar 
auzită perfect de toată lumea. 

Moozh făcu semn spre mulţimea adunată. 

— Au văzut cu toţii. 

— Nu ştiu ce au văzut ei. Dar eu văd un bărbat ţinându-şi 
de mână fiica. 

Un murmur străbătu adunarea. 

— Dumnezeule, ce ai făcut, şopti Moozh. 

Dar acum Sufletul Suprem purta şi glasul lui cel mai încet 
în urechile tuturor. 

Femeia înaintă, iar soldaţii nu făcură nici o încercare să o 
oprească, fiindcă înțelegeau acum că ceea ce se petrecea 
era mai important decât un simplu asasinat. 

— Sufletul Suprem m-a adus la tine, zise ea. De două ori 
m-a adus, şi de două ori am conceput şi am născut fiice. Dar 
nu am fost soţia ta. Am fost mai degrabă trupul pe care 
Sufletul Suprem a ales să-l folosească pentru a purta fiicele 
ei. Le-am dus pe fiicele Sufletului Suprem la Doamna Rasa, 
pe care tot ea a ales-o să le crească şi să le educe, până în 
ziua în care va dori să şi le revendice. 

Femeia se întoarse către Rasa, arătând spre ea. 

— Doamnă Rasa, mă cunoşti? Gând am venit la tine, eram 
goală şi murdară. Mă recunoşti acum? 

Luet o privi pe Mătuşa Rasa ridicându-se tremurând în 
picioare. 

— Tu eşti cea care le-a adus la mine. Mai întâi pe Hushidh, 
apoi pe Luet. Mi-ai spus să le cresc ca şi cum ar fi fiicele 


mele, şi aşa am făcut. 

— Nu erau fiicele tale. Nici ale mele. Ele sunt fiicele 
Sufletului Suprem, iar acest bărbat - cel numit 
Vozmuzhalnoy Vozmozhno de Gorayni - este cel pe care 
Sufletul Suprem l-a ales să-i fie soţ. Moozh. 

Moozh. Moozh. Şoapta străbătu mulţimea. 

— Căsătoria la care aţi fost astăzi martori nu a fost între 
acest bărbat şi această fată. Ea nu a fost decât 
reprezentanta Mamei. El a devenit soţul Sufletului Suprem! 
şi pentru că acesta este oraşul Mamei, el a devenit soţul 
Basilicăi. Spun asta pentru că Sufletul Suprem mi-a pus pe 
buze cuvintele. Acum trebuie să repetaţi voi! 'Toţi cei din 
Basilica! Soţul! Soţul! 

Ei preluară scandarea. Soţul! Soţul! Soţul! Apoi, treptat, 
se schimbă într-un alt cuvânt cu acelaşi înţeles. Moozh! 
Moozh! Moozh! 

În timp ce ei strigau, femeia înaintă până în faţa 
platformei. Hushidh dădu drumul mâinii lui Moozh şi se 
apropie, îngenunchind în faţa femeii; Luet o urmă, prea 
uluită ca să plângă, prea copleşită de bucurie pentru ceea 
ce făcuse Sufletul Suprem ca s-o salveze pe Hushidh de 
căsătorie, prea copleşită de durerea de a nu o fi cunoscut 
niciodată pe femeia care îi fusese mamă, prea uimită că 
tatăl ei fusese acest străin din nord, acest general 
înspăimântător. 

— Mamă, şoptea Hushidh - şi plângea, vărsând lacrimi pe 
mâna femeii. 

— Da, eu v-am purtat, zise femeia. Dar nu sunt eu mama 
voastră. Femeia care v-a crescut, ea vă este mamă. Eu sunt 
doar o soţie de fermier din mlaştinile Potokgavan. Acolo 
trăiesc copiii care îmi spun mie mamă, iar eu trebuie să mă 
întorc la ei. 

— Nu, şopti Luet. Nu putem să te mai vedem măcar o 
dată? 

— O să-mi amintesc întotdeauna de voi. Şi voi o să vă 
amintiţi de mine. Sufletul Suprem va păstra aceste amintiri 


proaspete în inimile noastre. Întinse mâna şi atinse obrazul 
lui Hushidh, iar cu cealaltă mângâie părul lui Luet. Sunteţi 
atât de frumoase. Atât de demne. Cât de mult vă iubeşte. 
Cât de mult vă iubeşte acum mama voastră. 

Apoi se desprinse de lângă ele şi plecă - se îndepărtă de 
platformă, cobori pe rampa care ducea în cabinele de sub 
amfiteatru şi dispăru. Nimeni nu o văzu părăsind oraşul, cu 
toate că se răspândiră poveşti despre miracole bizare şi 
viziuni ciudate, despre lucruri pe care se presupunea că le 
făcuse, deşi nu avea cum să le facă în acea zi pe drumul de 
ieşire din Basilica. 

Moozh o privi întorcându-se şi plecând, luând cu ea toate 
speranţele, planurile şi visurile lui; îi luase cu ea viaţa. Îşi 
amintea atât de limpede timpul petrecut alături de ea - 
fusese motivul pentru care nu se căsătorise niciodată, căci 
nici o femeie nu-l făcea să simtă ceea ce simţise pentru ea. 
Pe atunci fusese sigur că o iubea ca o sfidare la adresa 
voinţei lui Dumnezeu, doar simţise acea interdicţie 
puternică. Când ea fusese cu el, se trezise mereu fără să-şi 
amintească cine era, şi totuşi depăşise barierele impuse de 
Dumnezeu minţii sale şi o păstrase, o iubise. Era aşa cum 
spusese Nafai - rebeliunea lui fusese orchestrată de 
Sufletul Suprem. 

Sunt fraierul lui Dumnezeu, unealta lui, ca oricine 
altcineva, iar când am crezut că am propriile mele visuri, că 
îmi creez propriul meu destin, Dumnezeu mi-a expus 
slăbiciunile şi m-a rupt în bucăţi în faţa oamenilor din acest 
oraş. locmai acest oraş dintre toate - Basilica. Basilica. 

Hushidh şi Luet se ridicară de pe genunchi; Nafai li se 
alătură când se apropiară să dea ochii cu Moozh. Trebuiră 
să vină foarte aproape de el ca să se facă auzite peste 
uralele mulţimii. 

— Tată, rosti Hushidh. 

— Tatăl nostru, repetă Luet. 

— N-am ştiut niciodată că am copii, zise Moozh. Ar fi 
trebuit să ştiu. Ar fi trebuit să-mi văd propriul chip când mă 


uitam la tine. 

Şi era adevărat - acum, când adevărul era cunoscut, 
asemănarea era evidentă. Feţele lor nu urmaseră tiparul 
obişnuit al frumuseţii basilicane pentru că tatăl lor era din 
neamul Sotchitsiya, şi numai Dumnezeu ştia de unde 
provenea mama lor. Şi totuşi ele erau frumoase, într-un fel 
exotic şi bizar. Erau frumoase şi înțelepte, nişte femei 
puternice. Putea fi mândru de ele. Între ruinele carierei lui, 
putea fi mândru de ele. Fugind de Împărat, care fără 
îndoială ştia ce intenţionase prin această căsătorie 
nereuşită, putea fi mândru de ele. Fiindcă ele erau singurul 
lucru creat de el care avea să dăinuie. 

— Trebuie să plecăm în deşert, spuse Nafai. 

— Acum n-o să mă mai opun. 

— Avem nevoie de ajutorul tău. Trebuie să plecăm imediat. 

Moozh îşi aruncă ochii peste grupul pe care îl adunase pe 
partea lui. Bitanke. Bitanke era cel care trebuia să-l ajute 
acum. Îi făcu semn şi el se ridică şi sări pe platformă. 

— Bitanke, am nevoie să pregăteşti o călătorie în deşert. 

Se întoarse spre Nafai. 

— Câţi o să fiţi? 

— Treisprezece, dacă nu te hotărăşti să vii cu noi. 

— Vino cu noi, tată, zise Hushidh. 

— Nu ne poate însoţi, o contrazise Luet. Locul lui e aici. 

— Are dreptate. Niciodată n-aş pleca într-o călătorie 
pentru Dumnezeu. 

— Oricum, va fi cu noi, pentru că face parte din noi, rosti 
Luet, apoi atinse braţul lui Nafai. Va fi bunicul tuturor 
copiilor noştri, şi al copiilor lui Hushidh. 

Moozh reveni la Bitanke. 

— Sunt treisprezece. Cămile şi corturi pentru o călătorie 
în deşert. 

— O să fie gata. 

Dar înţelese după tonul lui, după atitudinea lui 
încrezătoare şi din faptul că nu puse întrebări că nu era 
surprins sau îngrijorat de această sarcină. 


— Ştiai deja, făcu Moozh, şi se uită de jur împrejur la 
ceilalţi. Aţi plănuit cu toţii asta încă de la început. 

— Nu, domnule, zise Nafai. Ştiam numai că Sufletul 
Suprem va încerca să împiedice căsătoria. 

— Crezi că am fi tăcut, întrebă Luet, dacă am fi ştiut că 
suntem fiicele tale? 

— Domnule, spuse Bitanke, trebuie să-ţi aminteşti că 
domnia ta şi Doamna Rasa mi-aţi cerut să pregătesc cămile, 
corturi şi provizii. 

— Când am făcut eu aşa ceva? 

— În visul meu de noaptea trecută. 

Era lovitura finală. Dumnezeu îl distrusese, şi chiar 
mersese atât de departe, încât să-i joace rolul în visul 
profetic al altcuiva. Îşi simţea înfrângerea ca pe o povară 
grea aruncată pe umeri; îl făcea să se îndoaie. 

— Domnule, zise Nafai, de ce vă închipuiţi că aţi fost 
distrus? Nu-i auziţi cum scandează? 

Moozh ascultă. 

Moozh, striga lumea. Moozh. Moozh. Moozh. 

— Nu vedeţi că tocmai pentru că ne lăsaţi să plecăm 
sunteţi mai puternic decât înainte? Oraşul vă aparţine. 
Sufletul Suprem vi l-a dat. N-aţi auzit ce a spus mama lor? 
Sunteţi soţul Sufletului Suprem şi al Basilicăi. 

O auzise, da, dar pentru prima dată în viaţa lui - ba nu, 
pentru prima dată de când o iubise cu atât de mulţi ani în 
urmă - nu se gândise imediat la ce avantaje sau 
dezavantaje i-ar aduce vorbele ei. Se gândise numai: 
Singura mea dragoste a fost manipulată de Dumnezeu; 
viitorul meu a fost distrus de Dumnezeu; m-a controlat şi m- 
a ruinat, cu tot cu trecut şi cu viitor. 

Acum îşi dădea seama că Nafai avusese dreptate. Nu 
simţise chiar el în ultimele zile că Dumnezeu se răzgândise 
şi acum lucra în favoarea lui? Dumnezeu intenţiona să le ia 
pe fiicele lui de curând găsite în deşert în acea misiune 
imposibilă, dar în afară de asta planurile lui Moozh erau 
încă intacte. Basilica era a lui. 


Ridică braţele şi mulţimea - ale cărei scandări se potoleau 
deja, măcar din oboseală, dacă nu din alte motive - tăcu. 

— Măreţ e Sufletul Suprem! strigă el. 

Izbucniră în urale. 

— Oraşul meu! Mireasa mea! 

Din nou urale. 

Se întoarse spre fete şi spuse cu blândeţe: 

— Aveţi idee cum să vă scot din oraş fără să pară că îmi 
exilez propriile fiice, sau că fugiţi de mine? 

Hushidh se uită la Luet. 

— Vizionara poate să rezolve. 

— O, mulţumesc, făcu Luet. Dintr-odată e problema mea? 

— Cam aşa ceva, zise Nafai. Tu poţi! 

Luet îşi îndreptă umerii, se întoarse şi se îndreptă spre 
marginea platformei. Mulțimea tăcuse din nou, aşteptând. 
Vocea ei era preluată de sistemul de amplificare al 
Orchestrei, dar abia dacă mai conta - oamenii erau atât de 
uniţi, de acordaţi pe lungimea de undă a Sufletului Suprem, 
încât indiferent ce voia ea ca ei să audă ei auzeau. 

— Şi eu, şi sora mea am fost la fel de uimite ca voi. N-am 
bănuit niciodată cine sunt părinţii noştri, deşi cu toate că 
Sufletul Suprem ne-a vorbit întreaga viaţă niciodată nu ne-a 
dezvăluit că suntem ale ei, nu în felul acesta, nu aşa cum aţi 
aflat astăzi. Acum îi auzim glasul chemându-ne în sălbăticie. 
Trebuie să mergem la ea şi s-o slujim. Îl lasă în loc pe soţul 
ei, tatăl nostru. Să-i fii o mireasă adevărată, Basilica! 

Nu se mai auziră urale, ci doar un murmur puternic. Ea se 
uită în spate peste umăr, evident speriată că nu se 
descurcase bine. Dar nu era decât faptul că nu era 
obişnuită să manipuleze mulţimi - Moozh ştia că mergea 
bine. Înclină din cap, indicându-i cu un gest că trebuie să 
continue. 

— Consiliul oraşului era pregătit să-l roage pe tatăl nostru 
să fie consulul Basilicăi. Dacă înainte era o mişcare 
înţeleaptă, acum e de două ori pe atât. Fiindcă atunci când 
faptele Sufletului Suprem vor deveni cunoscute toate 


popoarele lumii vor fi invidioase pe Basilica, şi va fi bine să 
avem un astfel de om drept vocea noastră înaintea lumii şi 
protectorul nostru în faţa lupilor care se vor năpusti 
împotriva noastră! 

Acum se auziră urale, dar se stinseră repede. 

— Basilica, în numele Sufletului Suprem, îl vrei pe 
Vozmuzhalnoy Vozmozhno consul? 

Acum era momentul, Moozh ştia. Ea le oferise timp să-i 
răspundă, iar răspunsul veni aşa cum ştia că se va întâmpla, 
un strigăt puternic de aprobare din o sută de mii de guri. 
Mult mai bine decât să fie propus de un consilier, vizionara 
în ape era cea care le cerea să accepte conducerea lui, şi în 
numele lui Dumnezeu. Cine i se mai putea opune acum? 

— Tată, spuse ea când strigătele se stinseră. Tată, accepţi 
o binecuvântare prin mâinile fiicelor tale? 

Asta ce mai însemna? Ce făcea acum? Moozh fu o clipă 
confuz. Până când înţelese că nu era un spectacol pentru 
mulţime. Nu o făcea ca să manipuleze şi să controleze 
evenimentele. Vorbea din inimă; astăzi câştigase un tată şi îl 
va pierde tot astăzi, astfel că dorea să-i ofere un dar la 
despărţire. Aşa că el o luă pe Hushidh de mână şi păşi în 
faţă; îngenunche între ele, iar ele îşi lăsară mâinile pe capul 
lui. 

— Vozmuzhalnoy Vozmozhno, începu ea, apoi reluă: Tată, 
iubitul nostru tată, Sufletul Suprem te-a adus aici să 
conduci acest oraş spre destinul său. Femeile din Basilica îşi 
iau soţi an de an, dar oraşul femeilor a rămas necăsătorit în 
tot acest timp. Acum Sufletul Suprem a ales, Basilica a găsit 
în sfârşit un om vrednic, iar tu vei fi singurul ei soţ atât timp 
cât aceste ziduri vor sta în picioare. Dar prin toate marile 
evenimente prin care vei trece, cu toţi oamenii care te vor 
iubi şi te vor urma în anii care vor veni, tu îţi vei aminti de 
noi. Te binecuvântăm ca să-ţi aduci aminte de noi, şi în clipa 
morţii să ne vezi chipurile în mintea ta şi să simţi dragostea 
fiicelor tale în inimă. Aşa să fie. 


Trecură prin Poarta Coşului, iar Moozh stătu alături de 
Bitanke şi Rashgallivak ca să-i salute la plecare. Moozh 
hotărâse deja să-l numească pe Bitanke comandant al 
gărzilor oraşului şi pe Rash guvernator atunci când era 
plecat cu armata sa. Trecură în şir prin faţa lui, prin faţa 
mulţimii adunate acolo şi care făcea cu mâna, plângea şi 
ovaţiona - o caravană din trei duzini de cămile, încărcate cu 
provizii şi corturi, pasageri şi cutii deshidratante. 

Uralele se stinseră în depărtare. Aerul încins al deşertului 
îi înţepa în timp ce coborau pe câmpia pietroasă unde mai 
erau vizibili cărbunii negri ai focurilor înşelătoare ale lui 
Moozh, ca nişte semne ale unei boli înfiorătoare. Însă 
păstrară cu toţii tăcerea, fiindcă escorta înarmată a lui 
Moozh călărea alături de ei să-i protejeze pe drum - şi să fie 
siguri că niciunul dintre călătorii şovăielnici nu se întoarce. 

Merseră astfel până la căderea nopţii, când Elemak hotări 
unde să ridice corturile. Soldaţii făcură munca în locul lor, 
deşi la porunca lui îi învăţară cu atenţie pe cei care nu mai 
ridicaseră niciodată un cort cum trebuie procedat. Obring, 
Vas şi femeile priveau îngroziţi la gândul că vor fi nevoiţi să 
facă ei înşişi o asemenea muncă, însă Elemak îi încurajă şi 
totul decurse bine. 

Totuşi, când soldaţii plecară, nu pe Elemak îl salutară, ci 
pe Doamna Rasa, pe Luet, vizionara în ape, pe Hushidh, 
oracolul - şi, din motive pe care el nu le înţelegea, pe Nafai. 

Imediat ce dispărură soldaţii, începu cearta. 

— Intra-v-ar gândacii în nas şi-n urechi şi mânca-v-ar 
creierii! ţipă Mebbekew la Nafai, la Rasa şi la oricine îl 
auzea. De ce a trebuit să mă includeți pe mine în caravana 
asta sinucigaşă? 

Shedemei nu era mai puţin furioasă, ci doar mai puţin 
zgomotoasă. 

— Eu n-am fost niciodată de acord să vin. Eu trebuia doar 
să vă învăţ cum să resuscitaţi embrionii. Nu aveaţi dreptul 
să mă siliţi să vin. 


Kokor şi Sevet plângeau, iar Obring îşi adăugă mormăielile 
urletelor de mânie ale lui Mebbekew. Nimic din ceea ce 
Rasa, Hushidh sau Luet spuneau nu îi calma, cât despre 
Nafai, atunci când deschise gura să vorbească, Mebbekew îi 
aruncă nisip în faţă făcându-l să icnească şi să scuipe - şi să 
tacă. 

Elemak urmări totul, apoi, când consideră că furia se 
domolise, păşi în mijlocul grupului şi rosti: 

— Nu contează ce altceva mai faceţi, dragii mei însoțitori, 
dar soarele coboară şi în deşert se va face curând frig. Aşa 
că intraţi în corturi şi tăceţi, ca să nu atrageţi tâlharii spre 
noi pe timpul nopţii. 

Bineînţeles că nu exista pericol de jaf acolo, atât de 
aproape de Basilica şi cu atât de mulţi însoțitori. În plus, 
Elemak bănuia că soldaţii Gorayni îşi aşezaseră tabăra 
undeva foarte aproape, gata să sară într-o clipă în apărarea 
lor dacă ar fi fost nevoie. Şi să împiedice pe oricine să se 
întoarcă în Basilica, fără îndoială. 

Dar ei nu erau oameni ai deşertului, aşa ca el. Dacă m-aş 
hotări să mă întorc în Basilica, le spuse în sinea lui 
soldaţilor nevăzuţi, atunci m-aş duce în Basilica, şi nici chiar 
voi, cei mai grozavi soldaţi ai lumii, nu m-aţi putea opri, nici 
măcar nu aţi şti că am trecut pe lângă voi. 

Apoi intră în cortul lui, unde îl aştepta Eiadh plângând 
încet. În curând îşi va uita lacrimile. Însă el nu-şi va uita 
mânia. Nu strigase ca Mebbekew, nu răcnise, nu plânsese, 
nu mormăise şi nici nu se certase. Dar nu însemna că era 
mai puţin supărat decât ceilalţi. Numai că atunci când el va 
trece la acţiune se va simţi un efect. 

Poate că Moozh nu reuşise să se opună comploturilor şi 
planurilor Sufletului Suprem, dar asta nu înseamnă că eu 
nu voi reuşi, cugetă. Apoi adormi. 

Deasupra lor un satelit trecea încet, reflectând un punct 
de lumină solară din partea cealaltă a orizontului. Unul 
dintre ochii Sufletului Suprem, urmărind tot ce se întâmpla, 
recepţionând toate gândurile care treceau prin minţile 


oamenilor situaţi sub conul lui de influenţă. Unul câte unul 
adormiră, Sufletul Suprem începu să le supravegheze 
visele, aşteptând, sperând, dorindu-şi un mesaj tainic din 
partea Păstrătorului Pământului. Însă în acea noapte 
nimeni nu avea viziuni despre îngeri cu blană, şobolani 
uriaşi, nici un alt vis în afară de secvențele aleatoare din 
creierele a treisprezece oameni adormiţi, transformate în 
poveşti lipsite de sens pe care le uitau imediat ce se 
trezeau. 

EPILOG. 

Generalul Moozh a izbândit aşa cum sperase. A unit 
Oraşele din Câmpie şi Seggidugu, şi mii de soldaţi Gorayni 
au dezertat şi i s-au alăturat. Trupele Împăratului s-au 
retras şi înainte de sfârşitul verii teritoriile Sotchitsiya erau 
eliberate. Pe timpul iernii, Împăratul s-a ascuns printre 
zăpezile din Gollod, iar spionii şi ambasadorii săi s-au 
străduit să-i convingă pe Potokgavan să trimită o armată ca 
un pumnal în spatele lui Moozh. 

Dar el prevăzuse asta, şi atunci când a apărut flota lor a 
fost întâmpinată de Generalul Bitanke cu zece mii de 
soldaţi, bărbaţi şi femei formând o forţă antrenată chiar de 
el. Soldaţii Potoku au murit majoritatea în ape, navele lor 
arzând, sângele aruncând spumă roşie la fiecare val care se 
spărgea pe plajă. În primăvară, Gollod a căzut şi Împăratul 
a murit de propria lui mână, înainte ca Moozh să ajungă la 
el. S-a instalat în palatul de vară al Împăratului şi a declarat 
că nu există nici o reîncarnare a lui Dumnezeu pe Harmony, 
şi nici nu existase vreodată - cu excepţia unei femei care 
venise la el ca trup al Sufletului Suprem şi născuse două 
fiice soţului Sufletului Suprem. 

A murit un an mai târziu, otrăvit de o săgeată Potoku în 
timp ce le asedia capitala inundată. Trei rude ale sale 
Sotchitsiya, vreo şase ofiţeri Gorayni şi Rashgallivak din 
Basilica au pretins să fie succesorii lui. În cursul războaielor 
civile care au urmat, trei armate s-au îndreptat către 
Basilica şi locuitorii au fugit. În ciuda apărării curajoase a 


lui Bitanke, oraşul a căzut. Zidurile şi clădirile au fost 
dărâmate toate şi echipe formate din prizonieri de război 
au aruncat pietrele în lacul femeilor până când acesta a 
dispărut cu totul, apa rămânând întinsă şi puţin adâncă. 

În vara următoare, numai vechile drumuri mai arătau că în 
acel loc fusese un oraş. Şi deşi câteva preotese s-au întors şi 
au construit un mic templu lângă lacul femeilor, acum apele 
reci şi cele fierbinţi se amestecau mult sub noua suprafaţă a 
lacului, astfel că ceţurile dense nu se mai ridicau şi locul nu 
mai era atât de sacru. Puţini pelerini treceau pe acolo. 

Foştii cetăţeni ai Basilicăi s-au împrăştiat prin lume, dar 
mulţi dintre ei îşi aminteau cine fuseseră, şi legendele 
treceau din generaţie în generaţie. Noi suntem din Basilica, 
le spuneau ei copiilor lor, aşadar Sufletul Suprem încă 
trăieşte în inimile noastre. 


SFÂRŞIT