Orson Scott Card — Intoarcerea Acasa — Vol 5 Nascuti pe Pamant

ORSON SCOTT CARD 
NĂSCUTI PE PĂMÂNT 


ORSON SCOTI CARD 
NĂSCUŢI PE PĂMÂNT 


PERSONAJELE 


Notă despre convențiile numelor 


Printre fiinţele umane Nafari există acum obiceiul la 
persoanele de vază să-şi adauge la nume titluri onorifice. În 
mod formal, titulatura onorifică este aşezată la începutul 
numelui, în aşa fel încât la ocazii oficiale regele din 
Darakemba este Ak-Moiti; dar este mult mai răspândită 
maniera de a adăuga numele la urmă, precum Motiak. 
Anumite denumiri onorifice sunt modificate pentru a se 
combina cu numele, iar unele nume cu denumirile onorifice. 
Astfel, atunci când Jamim era moştenitor, el se numea Ha- 
Jamim sau Jamimha, în maniera normală; dar în calitate de 
rege el era numit Ka-Jamim sau Jamimka (comparativ cu 
Nuak/Ak-Nu şi Motiak/Ak-Moti); iar în calitate de fost rege 
el este numit Ba-Jamim sau Jamimba (comparativ cu 
Nuab/Ab-Nu şi Motiab/Ab-Moti). 

Titlurile onorifice pentru bărbaţi sunt: Ak/Ka, însemnând 
“rege domnitor”; Ha/Akh, "moştenitor”; Ab/Ba, “ex-rege”; 
Ush, "războinic puternic”; Dis, “fiu iubit”; Og/Go, "mare 
preot”; Ro/Or, "învăţător înţelept”; Di/ld, “trădător”. 
Titlurile onorifice pentru femei sunt: Dwa, "mamă a 
moştenitorului“ (indiferent dacă ea este în viaţă sau a 
murit); Gu/Ug, “cea mai onorată soţie a regelui”; Ya, 
"măreaţă femeie milostivă”. 

În plus, silaba da este întrebuințată ca termen generic de 
alint şi este inserată la sfârşitul unui nume de obicei 
prescurtat, dar înaintea oricăror titluri onorifice adăugate. 
Astfel, Chebeya, în particular, îi spune soţului ei "Kmadaro”, 
care se compune din (A) kma + da (alint) + ro (termen 
onorific însemnând "mare învăţător”), iar Akmaro îi spune 
ei "Bedaya”: (Che) be + da (alint) + ya (termen onorific 
care înseamnă "măreaţă femeie milostivă”). 


Fiii unui bărbat de vază sunt consideraţi, în mod colectiv, 
ca fiind ”tribul” lui şi sunt numiţi în acest fel. Prin urmare, 
cei patru fii ai lui Motiak sunt câteodată numiţi ”Motiaki”; 
celor patru fii ai lui Pabulog li se spune ”Pabulogi” până 
când refuză să mai fie numiţi aşa. 

Merită menţionat faptul că există mai mulţi termeni 
pentru diferitele specii inteligente. Cei din cer, cei din 
pământ şi cei din mijloc pot fi numiţi şi îngeri, săpători, 
respectiv fiinţe umane. Primele trei denumiri sugerează 
formalitate, demnitate şi echivalență în rândul speciilor. 
Totuşi, ultimii trei termeni sunt mai degrabă informali, nu 
neapărat peiorativi, iar membrii celor trei specii folosesc 
curent atât termenii formali, cât şi cei informali pentru a se 
desemna pe ei înşişi. 


Fiinţe umane (Poporul de mijloc) 
În DARAKEMBA 


Motiak, sau Ak-Moti - regele, cuceritorul celei mai mari 
părţi din imperiul Darakemba 

Dudagu, sau Gu-Duda - actuala soţia a lui Motiak, mama 
celui mai tânăr fiu al său Ioeledwa, sau Dwa-Ioel - defuncta 
soţie a lui Motiak, mama primilor lui patru copii Jamimba, 
sau Ba-Jamim - defunctul tată al lui Motiak Motiab, sau Ab- 
Moti - tatăl lui Jamimba, cel care i-a scos pe Nafari din 
teritoriul lui Nafai pentru a se uni cu cei din Darakemba, 
formând nucleul imperiului Aronha, sau Ha-Aron - fiica cea 
mare a lui Motiak şi cel de-al doilea copil Mon - fiul cel 
mare al lui Motiak, moştenitorul său Edhadeya, sau Ya- 
Edhad - fiica cea mare a lui Motiak şi cel de-al doilea copil 
Mon - cel de-al doilea fiu al lui Motiak, al treilea copil; 

botezat după Monush Ominer - cel de-al treilea fiu al lui 
Motiak, al patrulea copil; ultimul dintre copiii Iloeledwei 
Khimin - cel de-al patrulea fiu al lui Motiak; singurul copil al 


lui Dudago, actuala soţie a lui Motiak Monush, sau Ush-Mon 
- conducătorul soldaţilor lui Motiak. 


În CHELEM 


Akmaro, sau Ro-Akma - fost preot al regelui Nuak al 
Zenifâlor, acum conduce un grup de adepţi ai învățăturilor 
lui Binaro/Binadi; poporul său este numit câteodată Akmari 
Chebeya, sau Ya-Cheb - soţia lui Akmaro, care posedă darul 
de a vedea legăturile emoţionale dintre fiinţe Akma - fiul lui 
Akmaro şi al Chebeyei şi cel mai mare dintre copii 

Luet - fiica lui Akmaro şi a Chebeyei şi cel mai mic dintre 
copii 

Pabulog, sau Og-Pabul - fost mare preot al regelui Nuak, 
acum un conducător deosebit de rău din rândurile 
Elemakilor, care are la dispoziţie o armată Pabul - fiul cel 
mare al lui Pabulog Udad - cel de-al doilea fiu al lui Pabulog 
Didul - cel de-a treilea fiu al lui Pabulog Muwu - cel de-al 
patrulea fiu al lui Pabulog, mezinul. 


ZENIFII 


Zenifab, sau Ab-Zeni - rege întemeietor al Zenifilor, după 
care a luat numele tribul; credinţa lor fundamentală este 
aceea că fiinţele umane nu ar trebui să trăiască împreună 
cu îngerii sau săpătorii; au încercat să reîntemeieze o 
colonie exclusiv umană pe tărâmul strămoşesc al lui Nafai, 
după ce Nafarii s-au unit cu Darakembii Nuak, sau Ak-Nu; 
de asemenea Nuab, sau Ab-Nu - fiul lui Zenifab şi rege 
recent al Zenifilor; în vorbirea epocii în care a domnit, se 
foloseşte varianta "Nuak”; în referinţa epocilor ulterioare, 
el este numit "Nuab”; o vreme se produce întotdeauna 
confuzie atunci când un titlu onorific este schimbat cu altul 
Ilihiak, sau Ak-Ilihi - fiul lui Nuak, despre care se credea că 
nu va ajunge niciodată rege, dar căruia i s-a încredinţat în 
grabă această funcţie după ce tatăl său a fost ucis 


Wissedwa, sau Dwa-Wiss - soţia lui Ilihiak; i-a salvat pe 
Zenifi după retragerea laşă a lui Nuak Khideo - 
conducătorul soldaţilor lui llihiak; refuză toate titlurile 
onorifice pentru că, pe vremuri, a încercat să-l omoare pe 
Nuak Binadi, sau Di-Bina; numit şi Binaro, sau Ro-Bina - 
condamnat la moarte şi executat de Nuak şi Pabulog, a fost 
considerat în mod oficial trădător (Binadi); dar în rândul 
poporului lui Akmaro, el este numit Binaro şi respectat ca 
un mare învăţător. 


În nava spaţială BASILICA 


Shedemei - comandant de navă, un strălucit genetician, 
ea este singurul supravieţuitor din grupul originar de fiinţe 
umane care au fost readuse pe Pământ de pe planeta 
Harmony. Printre săpători, sau poporul din pământ, ea este 
cunoscută drept Cea-Care-Niciodată-N-a-Fost- 
Înmormântată. 


Îngeri (Poporul Cerului) 


Husu - comandantul spionilor, un fel de “cavalerie” 
compusă integral din membri ai poporului cerului bGo - 
funcţionarul de rangul cel mai înalt al lui Motiak, şeful unei 
mari părţi a aparatului birocratic din Darakemba Bego - 
celălalt sine al lui bGo, arhivarul regelui şi tutore al copiilor 
lui Motiak. 


Săpători (Poporul pământului) 
Uss-Uss, sau Voozhum - camerista Edhadeyei, sclavă, dar 


un fel de înţeleaptă şi preoteasă printre ceilalţi sclavi 
săpători. 


PROLOG 


Odinioară, cu multă vreme în urmă, computerul navei 
spaţiale Basilica guvernase planeta Harmony timp de 
patruzeci de milioane de ani. Acum supraveghea o 
populaţie mult mai mică şi avea puteri mult mai reduse 
pentru a interveni. Dar planeta de care avea grijă era 
Pământul, străvechiul cămin al fiinţelor umane. 

Nava spaţială Basilica a fost cea care a readus acasă un 
grup de fiinţe umane, care au descoperit că, în absenţa 
umanităţii, două noi specii au ajuns pe culmile sublime ale 
inteligenţei. Acum, cele trei popoare împărțeau un vast lanţ 
de munţi înalţi, văi luxuriante şi un climat care varia mai 
mult în funcţie de altitudine decât de latitudine. 

Săpătorii îşi spuneau poporul din pământ, făcând tuneluri 
în sol şi în trunchiurile copacilor pe care îi scobeau pe 
dinăuntru. Îngerii erau poporul cerului, construind în 
arbori cuiburi acoperite şi atârnând cu capul în jos de 
crengi pentru a dormi, a discuta şi a preda cursuri. Fiinţele 
umane erau acum poporul de mijloc, locuind la suprafaţa 
solului. 

Nu exista oraş de săpători fără case umane pe solul de 
deasupra sa, nici sat de îngeri fără ca încăperile 
împrejmuite de pereţi ale poporului de mijloc să se 
transforme în peşteri artificiale. Vastele cunoştinţe pe care 
fiinţele umane le-au adus cu ele de pe planeta Harmony 
reprezentau doar o mică parte din ceea ce strămoşii lor 
cunoscuseră pe Pământ, înainte de exilul lor, în urmă cu 
patruzeci de milioane de ani. Acum chiar şi acestea se 
pierduseră, dar ceea ce rămăsese era net superior în 
comparaţie cu ceea ce ştiau popoarele pământului şi ale 
cerului, încât oriunde locuiau cei din poporul de mijloc 
aveau o mare putere şi de obicei erau conducători. 


În cer, însă, computerul navei spaţiale Basilica nu uita 
nimic şi, prin intermediul sateliților pe care îi răspândise în 
jurul Pământului, îl observa, aduna date şi îşi amintea tot 
ceea ce învățase. 

Şi nu era singur în această acţiune de supraveghere. Căci 
înăuntru locuia o femeie care venise pe Pământ odată cu 
primii colonişti; dar ulterior, înveşmântată în mantia de 
comandant de navă, ea s-a reîntors în cer, ca să doarmă ani 
la rândul şi să se scoale pentru scurte momente, trupul ei 
fiind vindecat şi susţinut de mantie, astfel încât moartea, în 
cazul în care ar fi venit s-o ia, continua să fie un musafir 
extrem de îndepărtat. Ea îşi aducea aminte tot ceea ce 
conta pentru ea, îşi amintea de cei cu care convieţuise pe 
vremuri şi care acum dispăruseră. Văzuse atâtea naşteri, 
viaţă şi moarte încât acum abia le mai băga în seamă. 
Pentru ea erau doar nişte generaţii, anotimpuri ale grădinii 
ei, copaci, iarbă şi oameni care creşteau şi dispăreau, 
creşteau şi dispăreau. 

Pe Pământ exista, de asemenea, o anumită memorie. 
Două cărţi, scrise pe foi subţiri de metal, se păstraseră de la 
reîntoarcerea fiinţelor umane. Una se afla în mâinile regelui 
Nafarilor, moştenită din monarh în monarh. Cealaltă, mai 
puţin voluminoasă, fusese dată fratelui primului rege, iar de 
el fiilor săi, care nu erau regi, nici măcar bărbaţi iluştri, 
până când, în cele din urmă, ultimul din această filiaţie, 
fiind incapabil să citească manuscrisul antic, i-a dat cartea 
metalică de dimensiuni mai mici bărbatului care era rege 
pe vremea lui. Doar în paginile acestor cărţi exista o 
amintire care dăinuia, neschimbată, de la an la an. 

În profunzimea cărţilor, în adâncurile înregistrărilor 
navei şi cald în sufletul femeilor, cea mai puternică amintire 
dintre toate era că fiinţele umane fuseseră readuse pe 
Pământ, chemate de o entitate pe care nu o înțelegeau, cea 
numită Păstrătorul Pământului. Vocea Păstrătorului nu era 
clară, după cum acesta nu era inteligibil precum 
computerul navei, în perioada din trecut când i se spunea 


Sufletul Suprem, iar lumea îl diviniza ca pe un zeu. În 
schimb, Păstrătorul vorbea prin intermediul viselor şi, cu 
toate că mulţi primeau visele şi socoteau că au un tâlc, doar 
puţini ştiau cine le trimisese sau ce anume voia Păstrătorul 
de la cei de pe Pământ. 


1 
CAPTIVITATE 


Akma s-a născut într-o casă de oameni bogaţi. Îşi aducea 
aminte puţine lucruri din acea perioadă. Una dintre 
amintiri era legată de tatăl său, Akmaro, care îl ducea într- 
un turn înalt, apoi i-l încredința unui alt bărbat de-acolo, 
care îl ţinea atârnat deasupra parapetului până când 
începea să ţipe de frică. Bărbatul care îl ţinea râdea până 
când tata se întindea şi îl lua la pieptul lui. Ulterior, mama îi 
spusese lui Akma că bărbatul care-l chinuise în turn era 
rege în tărâmul Nafarilor şi se numea Nuak. “Era un om 
foarte râu”, spunea mama,” dar oamenilor nu prea le păsa, 
atâta vreme cât era un rege bun. Dar atunci când au venit 
Elemakii şi au cucerit tărâmul lui Nafai, poporul l-a urât 
atât de mult pe Nuak, încât l-a omorât, dându-i foc. Din 
momentul în care ea i-a povestit această întâmplare, 
amintirile lui Akma s-au schimbat, iar atunci când îl visa pe 
bărbatul râzând care îl ţinea în turn deasupra abisului, el şi- 
| imagina acoperit de flăcări până când tot turnul era 
cuprins de foc, şi în loc ca tata să întindă mâinile şi să-şi 
salveze băieţelul, Akmaro sărea în gol, căzând şi tot căzând, 
iar Akma nu ştia ce să facă, să rămână în turn şi să ardă sau 
să sară în abis după tatăl său. Se trezea urlând de groază 
din acel vis. 

O altă amintire era cea cu tata care se năpustea în casă 
în miezul zilei, în timp ce mama le supraveghea pe cele 
două femei săpător care pregăteau masa pentru petrecerea 
din seara respectivă. Expresia de pe chipul lui Akmaro era 
înspăimântătoare şi deşi îi şoptise ceva ei, iar Akma nu 
înţelesese nimic, îşi dăduse seama că era vorba de ceva 
foarte grav şi se speriase. Tata ţâşnise apoi din casă, iar 
mama le pusese pe săpătoare să înceteze treaba pentru 
petrecere şi să înceapă să adune provizii pentru o călătorie. 


După doar câteva minute, patru bărbaţi înarmaţi cu săbii 
veniseră la uşă şi ceruseră să-l vadă pe trădătorul Akmaro. 
Mama le spusese că tata era în spatele casei şi încercase să 
le blocheze accesul înăuntru. Cel mai masiv dintre ei o 
trântise la pământ şi îi ţinuse sabia la beregată în timp ce 
ceilalţi plecaseră în goană să scotocească locuinţa lui 
Akmaro. 

Micuţul Akma se simţise ofensat şi alergase către 
bărbatul care o ameninţa pe mama. Acesta răsese de el, 
atunci când Akma se tăiase într-una din pietrele de la sabia 
lui, dar mama rămăsese serioasă. 

— De ce râzi? Băieţelul a avut curajul să atace un bărbat 
cu sabie, în timp ce tu ai doar curaj să ataci o femeie 
neînarmată. 

Bărbatul se mâniase, dar atunci când ceilalţi se 
întorseseră fără a-l fi găsit pe tata, plecaseră cu toţii. 

Era mâncare, de asemenea. Akma era sigur că pe 
vremuri existase o grămadă de mâncare, pregătită cum 
trebuie de sclavii săpători. Dar acum, cuprins de foame, nu 
şi-o putea aduce aminte. Nu-şi aducea aminte nici să fi fost 
vreodată sătul. Aici, pe câmpurile cu porumb, sub soarele 
fierbinte, nu-şi amintea vreo perioadă în care să nu-i fi fost 
sete, să nu fi simţit dureri în braţe, în umeri, în picioare şi 
pulsaţii dureroase în spatele ochilor. Îi venea să plângă, dar 
ştia că acest lucru îi va face familia de ruşine. Voia să 
răcnească la supraveghetorul săpător că avea nevoie să 
bea, să se odihnească şi să mănânce şi că era o prostie din 
partea lui să-i ţină să trudească fără a le da de mâncare, 
pentru că o să-i istovească şi mai mult pe unii precum pe 
bătrânul 'Tiwiak, care căzuse mort ieri, aşa, pur şi simplu, se 
prăbuşise pe neaşteptate în porumb, şi nici măcar nu-şi 
luase rămas-bun de la soţia lui, care chiar şi în acele 
momente rămăsese nemişcată, nu rostise niciun cuvânt în 
timp ce îngenunchease în tăcere peste trupul lui, dar 
supraveghetorul o lovise oricum pentru că încetase lucrul, 
şi era vorba de propriul ei soţ. 


Nimic pe lume nu ura mai mult Akma ca pe săpători. 
Părinţii lui făcuseră o greşeală ţinând servitori săpători pe 
vremea când trăiau pe tărâmul lui Nafai. 

Săpătorii ar fi trebuit ucişi cu toţii înainte de a se apropia 
de o fiinţă umană. Iata n-avea decât să pălăvrăgească 
despre felul în care săpătorii nu făceau altceva decât să se 
răzbune pentru lunga şi cruda domnie a lui Nuak. Putea să 
şoptească noaptea cum că Păstrătorul Pământului nu dorea 
ca poporul pământului, poporul cerului şi poporul de mijloc 
să fie duşmani. Akma ştia adevărul. N-o să existe siguranţă 
pe lume până când n-or să moară toţi săpătorii. 

Atunci când au apărut săpătorii, tata a refuzat să lase pe 
vreunul dintre ai lui să lupte. 

— N-aţi venit după mine în sălbăticie ca s-ajungeţi nişte 
criminali, nu-i aşa? îi întrebase el. Păstrătorul nu vrea 
uciderea nici unuia dintre copiii lui. 

Singurul protest pe care-l auzise Akma fusese şoapta 
mamei: 

— Copiii ei. 

Ca şi cum ar fi contat dacă Păstrătorul avea între picioare 
un plug sau o ulcică. Akma nu ştia decât că Păstrătorul n- 
avea nici-o scuză, în calitate de zeu, dacă nu putea să-şi 
ferească adoratorii să fie făcuţi sclavi de săpătorii cei 
mizerabili, bestiali, proşti şi cruzi. 

Dar Akma nu împărtăşise niciunul dintre gândurile lui, 
pentru că singura dată când făcuse acest lucru tata 
devenise tăcut şi refuzase să mai vorbească cu el tot restul 
nopţii. Aşa ceva era de nesuportat. Tăcerea din timpul zilei 
era suficient de grea. Ca tata să-l oblige să tacă pe timpul 
nopţii era cel mai rău lucru posibil. Aşa că îşi ţinea pentru el 
ura faţă de săpători, precum şi disprețul pentru Păstrător, 
iar noaptea vorbea cu şoapte aproape imperceptibile cu 
tatăl şi cu mama sa şi le sorbea cuvintele, ca şi cum ar fi fost 
apă rece şi curată dintr-un izvor de munte. 

Apoi, într-o bună zi, apăruse în sat un băiat nou. Nu era 
subţirel şi bronzat precum ceilalţi, iar hainele lui erau de 


calitate, în culori vii şi necârpite. Avea părul curat şi lung, 
iar vântul i-l flutura atunci când se afla pe buza dealului, în 
mijlocul celorlalţi. După tot ceea ce spuseseră tata şi mama 
despre Păstrătorul Pământului, Akma era în continuare 
nepregătit pentru o asemenea viziune a unui zeu şi se opri 
din muncă pentru a contempla ce i se oferea ochilor. 

Supraveghetorul strigă la Akma, dar el nu auzi. Din 
cauza viziunii, fuseseră anulate toate sunetele, toate 
senzațiile, cu excepţia vederii. Doar în momentul în care 
umbra supraveghetorului apăru asupra sa, cu braţul ridicat 
spre a-l lovi cu băţul, Akma realiză ce se întâmplă, apoi se 
eschivă, se ghemui şi, aproape din reflex, strigă la băiatul 
cu chip de zeu: 

— Nu-l lăsa să mă bată? 

— Stai! strigă băiatul. 

Glasul său era puternic şi sigur pe sine în timp ce cobora 
cu paşi mari dealul şi, lucru de necrezut, supraveghetorul îi 
dădu imediat ascultare. 

Tata era departe de Akma, dar mama era destul de 
aproape spre a-i şopti surioarei lui Akma, Luet, iar aceasta 
făcu câţiva paşi în direcţia fratelui său, ca să-i poată 
murmura: 

— Ăsta-i fiul duşmanului tatei. 

Akma o auzi şi deveni imediat prudent. Dar frumuseţea 
băiatului mai vârstnic nu păli pe măsură ce se apropia. 

— Ce ţi-a spus? îl întrebă el, cu voce blândă, zâmbind. 

— Că tatăl tău e duşmanul tatălui meu. 

— Ah, da. Dar n-a fost alegerea tatălui meu, rosti el. 

Acest lucru îl făcu pe Akma să se oprească. Nimeni nu 
catadicsise să-i explice băiatului în vârstă de şapte ani felul 
în care tatăl lui ajunsese să aibă atât de mulţi duşmani. Lui 
Akma nu-i trecuse prin cap c-ar putea fi vina tatălui lui. Dar 
era suspicios: cum ar putea să aibă-ncredere în fiul 
dușmanului tatălui lui? Şi totuşi... 

— L-ai oprit pe supraveghetor să mă lovească, zise el. 


Băiatul se uită la supraveghetor, al cărui chip era de 
nepătruns. 

— De-acum înainte, rosti el, n-o să-l mai pedepseşti pe el 
şi pe sora lui fără acordul meu. Iata zice aşa. 

Supraveghetorul încuviinţă din cap. Dar Akma îşi dădu 
seama că nu era bucuros să primească asemenea ordine de 
la un băiat uman. 

— Tatăl meu e Pabulog, rosti băiatul, iar pe mine mă 
cheamă Didul. 

— Eu sunt Akma. Tatăl meu e Akmaro. 

— Ro-Akma? Akma învățătorul? Didul zâmbi. Ce lucruri 
are ro să-i înveţe pe alţii, pe care să nu le fi aflat de la og? 

Akma nu era sigur de înţelesul cuvântului og. 

Didul părea să ştie motivul pentru care era nedumerit. 

— Og este custodele, şeful preoţilor. După ak, regele, nu-i 
nimeni mai înţelept decât og. 

— Rege înseamnă că ai puterea să omori pe oricine nu-ţi 
place, cu excepţia celor care au o armată, precum Elemakii. 

Akma îl auzise de multe ori pe tatăl lui spunând acest 
lucru. 

— Şi cu toate astea, tatăl meu domneşte acum peste 
Elemakii de pe teritoriul ăsta, rosti Didul. În timp ce Nuake 
mort. Ştii, i-au dat foc. 

— Ai văzut tu cu ochii tăi? întrebă Akma. 

— Hai să facem câţiva paşi împreună. Ai terminat munca 
pe ziua de azi. 

Didul se uită la supraveghetor. Săpătorul, ţinându-se cât 
putea el de drept, nu reuşea să-l egaleze pe Didul ca 
înălţime; când acesta din urmă avea să ajungă adult, îl va 
domina pe săpător precum muntele un deal. Dar în cazul lui 
Didul şi al supraveghetorului, înălţimea n-avea nimic de-a 
face cu tăcuta lor confruntare. Săpătorul se posomori sub 
privirea lui Didul. 

Akma era încântat. În vreme ce Didul îl luă de mână, 
conducându-l înainte, Akma îl întrebă: 

— Cum ai făcut chestia asta? 


— Care chestie? întrebă Didul. 

— Să-l faci pe supraveghetor să pară atât de... 

— De neputincios? întrebă Didul. Atât de neputincios, 
stupid şi descurajat? 

Oare şi fiinţele umane care erau prietene cu săpătorii îi 
urau pe aceştia? 

— E simplu, rosti Didul. El ştie că, dacă nu-mi dă 
ascultare, o să-i spun tatei şi o să-şi piardă slujba 
confortabilă şi-o să se-ntoarcă să muncească la fortificaţii şi 
tuneluri, sau să participe la raiduri. lar dac-ar ridica 
vreodată mâna asupra mea, tatăl meu ar pune să fie sfâşiat. 

Lui Akma îi plăcu să şi-l închipuie pe supraveghetor - pe 
toţi supraveghetorii - sfâşiat. 

— Da, l-am văzut pe Nuak arzând. Era rege, bineînţeles, 
aşa încât îi conducea pe soldaţii noştri în luptă. Dar 
devenise bătrân, moale, prost şi fricos. Toată lumea ştia 
lucrul ăsta. Tata a încercat să compenseze, dar og nu poate 
face mai mult de-atât, atunci când ak e slab. Unul dintre 
marii războinici, Teonig, s-a jurat c-o să-l ucidă, pentru ca 
un rege adevărat să fie pus în locul lui - probabil cel de-al 
doilea fiu al său, Ilihi - dar tu nu-i ştii pe oamenii ăştia, nu-i 
aşa? Probabil că aveai - cât, trei ani? Câţi ani ai acum? 

— Şapte. 

— Trei, deci, atunci când tatăl tău a trădat şi a fugit ca un 
laş în pustietate şi a-nceput să conspire împotriva Nafarilor 
pur umani, încercând să facă fiinţele umane, săpătorii şi 
carnea-cerului să convieţuiască ca egali. 

Akma nu scoase niciun cuvânt. Asta îl învățase tatăl său. 
Dar nu considerase niciodată asta ca fiind o trădare a 
regatului pur uman în care se născuse el. 

— Deci, ce anume ştiai? Pun pariu că nici măcar nu-ţi 
aduci aminte c-ai fost la curte, este? Te-am văzut, îl ţineai 
pe tatăl tău de mână. Elte-a prezentat regelui. 

Akma clătină din cap. 

— Nu-mi amintesc. 


— Era ziua familiei. Erau cu toţii acolo. Dar tu erai mic. 
Mi-aduc aminte, însă, pentru că nu erai timid sau temător. 
Erai cât se poate de curajos. Regele a comentat pe tema 
asta: "Băiatul o să fie un bărbat de vază, dacă e deja atât de 
curajos.” Tatăl meu şi-a adus aminte. De-asta m-a trimis să 
te caut. 

Akma simţi în piept o pâlpâire de plăcere. Pabolog îşi 
trimisese fiul să-l caute, pentru că se comportase curajos pe 
vremea când era copil. Îşi aminti cum îl atacase pe soldatul 
care-i ameninţase mama. Până atunci, nu se considerase 
curajos, dar acum ştia că acesta e adevărul. 

— Oricum, Nuak era pe punctul de a fi ucis de Teonig. Se 
spune că 'leonig cerea insistent ca Nuak să se lupte cu el. 
Dar Nuak spunea mereu: “Sunt rege? Nu trebuie să mă 
lupt cu tine!” Iar Teonig striga încontinuu: "Nu mă obliga să 
te fac de ruşine şi să te omor ca pe-un câine.” Nuak a luat-o 
la goană spre vârful turnului, iar 'Teonig era pe punctul de 
a-l ucide când regele privise către graniţa cu ţinutul 
Elemakilor şi văzuse cea mai mare armată de săpători care 
a existat vreodată, năpustindu-se ca o furtună asupra 
teritoriului. Aşa încât Teonig l-a lăsat să trăiască, pentru ca 
regele să poate conduce apărarea. Dar în loc să se apere, 
Nuak a ordonat ca armata să se retragă, ca să nu fie 
decimată. A fost ceva laş şi ruşinos, iar bărbaţi precum 
Teonig nu i-au dat ascultare. 

— Dar tatăl tău i-a dat, rosti Akma. 

— Tatăl meu trebuia să-l urmeze pe rege. Asta-i obligaţia 
preoţilor, spuse Didul. Regele a poruncit ca soldaţii să-şi 
lase în urmă soțiile şi copiii, dar tata n-a acceptat, sau cel 
puţin m-a luat pe mine cu el. M-a dus pe umeri şia ţinut 
pasul cu ceilalţi, cu toate că eu nu mai eram aşa de mic şi 
nici el aşa de tânăr. Din cauza asta eram acolo atunci când 
soldaţii şi-au dat seama că probabil nevestele şi copiii lor 
erau măcelăriți în oraş. Aşa încât l-au dezbrăcat pe bătrânul 
Nuak, l-au priponit la pământ şi-au ţinut bețe aprinse lângă 


pielea lui, iar el urla fără încetare. Didul zâmbi şi continuă: 
Nu-ţi venea să crezi cum urla cârnatul ăla bătrân. 

Era îngrozitor chiar şi numai să-ţi imaginezi. Era 
înspăimântător că Didul, care îşi amintea toată întâmplarea, 
putea să fie atât de mulţumit de sine. 

— Bineînţeles, cam atunci tata şi-a dat seama că se 
discuta despre ce alte persoane ar trebui să mai ardă, iar 
preoţii ar fi fost o ţintă evidentă, aşa că a rostit câteva 
cuvinte domoale pe limba lui şi ne-a dus într-un loc sigur. 

— De ce nu v-aţi înapoiat în oraş? Fusese distrus? 

— Nu, dar tata spunea că oamenii de-acolo nu meritau să 
aibă preoţi adevăraţi care cunosc limbajul secret, 
calendarul şi toate cele. Înţelegi tu. Scrisul şi cititul. 

Akma era nedumerit. 

— Nu toată lumea învaţă să scrie şi să citească? 

Didul păru deodată furios. 

— Ăsta-i lucrul cel mai îngrozitor pe care l-a făcut tatăl 
tău. I-a învăţat pe toţi să scrie şi să citească. 'Ioţi cei care 
credeau minciunile lui au plecat pe furiş din oraş, ca să i se 
alăture, chiar dacă nu erau altceva decât nişte țărani, în 
majoritatea lor, chiar dacă aveau ca ocupaţie păscutul 
curcanilor. loată lumea. El a rostit nişte jurăminte solemne, 
înţelegi tu. Atunci când a fost făcut preot. Tatăl tău a jurat 
să nu dezvăluie nimănui secretele preoţimii. Apoi i-a învăţat 
pe toți. 

— Tata spune că toţi oamenii ar trebui să fie preoţi. 

— Toţi oamenii? Asta zice el? Didul râse. Nu doar 
oamenii, Akma. El n-avea de gând să-i înveţe doar pe 
oameni. 

Akma şi-l imagină pe tatăl său încercând să-l înveţe pe 
supraveghetor să citească. Încercă să şi-l imagineze pe unul 
dintre săpători aplecat deasupra unei cărţi, încercând să 
ţină în mână un stilet şi să scrijelească semne în ceara 
tăbliţei. Se cutremură. 

— Ţi-e foame? întrebă Didul. 

Akma încuviinţă, dând din cap. 


— Vino să mănânci cu mine şi cu fraţii mei. 

Didul îl conduse în umbra unui crâng în spatele dealului. 

Akma ştia locul - până să vină săpătorii şi să-l transforme 
în sclav era locul în care mama îi aduna de obicei pe copii 
ca să-i înveţe şi să joace cu ei jocuri liniştite, în vreme ce 
tata îi învăţa pe adulţi pe deal. Avu o senzaţie ciudată când 
văzu un coş mare cu fructe şi prăjituri şi un butoi cu vin 
acolo, săpătorii servind cu mâncare trei fiinţe umane. 
Săpătorii n-aveau ce căuta în locul acela în care mama lui îi 
ducea pe copii să se joace. 

Dar fiinţele umane aveau ce căuta acolo. Sau mai 
degrabă, ele aveau ce căuta oriunde s-ar fi aflat. Una dintre 
ele era mică, poate chiar mai mică decât Akma. Celelalte 
două erau mai în vârstă şi mai solide decât Didul - bărbaţi 
adevăraţi, nu băieţandri. Unul dintre cei vârstnici semăna 
mult cu Didul, doar că nu era atât de frumos. Avea ochii 
cam prea apropiaţi, iar bărbia puţin cam ascuţită. Imaginea 
lui Didul, dar deformată, inferioară, neterminată. 

Celălalt băiat cu dimensiuni de bărbat era cât se poate de 
diferit de Didul. Acolo unde Didul era grațios, băiatul acesta 
era puternic; acolo unde chipul lui Didul arăta deschis şi 
luminos, celălalt arăta întunecat şi închis în el. Trupul său 
emana atâta putere, încât Akma se minuna că era în stare 
să ia un fruct fără a-l zdrobi. 

Didul văzu limpede care dintre fraţii săi îi atrăsese 
atenţia lui Didul. 

— Oh, da. Toată lumea se uită aşa la el. E Pabul, fratele 
meu. Conduce armatele de săpători. A ucis cu mâinile 
goale. 

Auzind aceste cuvinte, Pabul ridică privirea şi se uită 
ameninţător la Didul. 

— Lui Pabul nu-i place când vorbesc despre asta. Dar 
odată l-am văzut cum ia un soldat săpător bine făcut şi-i 
rupe gâtul, ca pe-o creangă uscată. Crac. Animalul s-a pişat 
peste tot. 

Pabul clătină din cap şi continuă să mănânce. 


— Ia ceva de mâncare, rosti Didul. Stai jos, cu noi. 
Fraţilor, el e Akma, fiul trădătorului. 

Fratele cel mare, care semăna cu Didul, scuipă. 

— Nu fi prost-crescut, Udad, zise Didul. Spune-i să nu fie 
prost-crescut, Pabul. 

— Spune-i tu, rosti Pabul liniştit. 

Dar Udad reacţionă ca şi cum Pabul l-ar fi ameninţat că-l 
omoară - deveni pe dată tăcut şi începu să se concentreze 
asupra mâncatului. 

Fratele mai mic se uita fix la Akma, ca şi cum l-ar fi 
evaluat. 

— Aş putea să-ţi trag o mamă de bătaie, rosti el în cele 
din urmă. 

— Taci din gură şi mănâncă, Maimuţă, zise Didul. Asta-i 
cel mai mic, Muwu, şi nu suntem siguri că-i om. 

— Taci, Didul, rosti mezinul, brusc furios, ca şi cum şi-ar fi 
dat seama ce urma. 

— Noi zicem că tata s-a-mbătat şi s-a-mperecheat c-o 
femelă săpător, ca să-l nască pe el. Vezi ce năsuc de şobolan 
are? 

Muwu urlă de furie şi se azvârli asupra lui Didul, care se 
eschivă cu uşurinţă. 

— Potoleşte-te, spuse Pabul liniştit, iar Muwu îşi încetă 
imediat asaltul asupra lui Didul. 

— Mănâncă, rosti Didul. Bănuiesc că ţi-e foame. 

Lui Akma chiar îi era foame, iar mâncarea părea 
gustoasă. În momentul în care se aşeză la masă, Didul 
spuse: 

—  Duşmanii noştri flămânzesc, dar prietenii noştri 
mănâncă. 

Acest lucru îi aminti lui Akma că mama şi tatăl său erau 
flămânzi, la fel ca şi sora lui, Luet. 

— Aş vrea să iau ceva să le duc surorii şi părinţilor mei, 
spuse el. Sau lasă-i să vină să mănânce cu noi. 

Udad huidui. 

— Prost mai eşti, murmură Pabul. 


— Eu pe tine te-am invitat, spuse Didul liniştit. Nu mă 
pune-ntr-o situaţie jenantă, încercând să mă faci să-i 
hrănesc pe duşmanii tatălui meu. 

Doar în acea clipă înţelese Akma ce anume se petrecea 
acolo. Chiar dacă Didul era frumos şi fascinant, plin de 
povestiri, de prietenie şi de spirit, în realitate nu-i păsa 
câtuşi de puţin de Akma. El nu făcea altceva decât să-l pună 
pe Akma să-şi trădeze familia. Din cauza asta tot vorbea aşa 
despre tatăl său, despre faptul că era un trădător şi aşa mai 
departe. Pentru ca Akma să se întoarcă împotriva propriei 
sale familii. 

Aşa ceva ar fi ca şi cum... ai deveni prietenul unui 
săpător. Era ceva nefiresc şi greşit, iar Akma înţelegea 
acum că Didul era precum jaguarul, viclean şi crud. Era 
suplu şi frumos, dar dacă-l lăsai să se apropie prea mult, 
sărea pe tine şi te omora. 

— Nu mi-e foame, rosti Akma. 

— Minte, spuse Muwu. 

— Nu, nu mint, replică Akma. 

Pabul se întoarse ca să-l privească în ochi, pentru prima 
dată. 

— Nu-l contrazice pe fratele meu, zise el. 

Glasul lui părea mort, dar ameninţarea era clară. 

— Am zis doar că nu mint, rosti Akma. 

— Dar chiar minţi, replică Didul vesel. Eşti lihnit de 
foame. Coastele îţi ies aşa de tare-n evidenţă c-ai putea să 
te tai în ele. 

Râse încântat şi îi întinse o prăjitură de mălai. 

— Nu eşti tu prietenul meu, Akma? 

— Nu, spuse Akma. Nici tu nu eşti prietenul meu. Ai venit 
la mine doar pentru că te-a trimis tatăl tău. 

Udad râse de frate-său. 

— Dar deştept mai eşti, Didul. Ai spus că te poţi 
împrieteni cu el. Că poţi să-l câştigi de partea ta din prima 
zi. Ei bine, te-a citit imediat. 

Didul îi aruncă o privire fioroasă. 


— S-ar fi putut să n-o facă dacă n-ai fi dat din gură. 

Akma se ridică în picioare, furios. 

— Vreţi să spuneţi că ăsta-i un joc? 

— Stai jos, zise Pabul. 

— Nu, rosti Akma. 

Muwu chicoti. 

— Rupe-i piciorul, Pabul, aşa cum ai făcut cu celălalt. 

Pabul îl privi pe Akma ca şi cum ar fi luat în calcul o 
asemenea posibilitate. 

Akma voia să-l roage, să-i spună: “Ie rog, nu-mi face râu.” 
Dar ştia instinctiv că singurul lucru pe care nu-l putea face 
cu cineva ca Pabul era acela de a se arăta slab. Oare nu-l 
văzuse pe tatăl său stând chiar în faţa lui Pabulog şi 
înfruntându-l, fără a vădi măcar o urmă de frică? 

— Rupe-mi piciorul, dacă vrei, rosti Akma. Nu pot să te 
opresc, pentru că sunt jumătate cât tine. Dar dac-ai fi în 
locul meu, Pabul, tu te-ai aşeza la masă şi-ai mânca cu 
duşmanul tatălui tău? 

Pabul îşi dădu capul pe spate şi-i făcu leneş semn cu 
mâna. 

— Vino-ncoace, spuse el. 

Akma simţi cum se risipeşte ameninţarea, văzându-l pe 
Pabul cum îl aşteaptă, calm, să se apropie. Dar în momentul 
în care Akma fu lângă el, mâna mai devreme leneşă a lui 
Pabul ţâşni, îl apucă de beregată şi-l puse la pământ, 
sufocându-l. Zbătându-se pentru a respira, Akma se trezi 
uitându-se în ochii bleojdiţi ai duşmanului său. 

— De ce să nu te-omor acum şi să-ţi arunc trupul la 
picioarele lui tăică-tu? rosti Pabul blând. Sau poate s-arunc 
bucățele din el. Câte-o bucăţică în fiecare zi. Un deget de la 
picior azi, un deget de la mână mâine, un nas, o ureche, 
apoi bucăţi de braţ şi de picior. Ar putea să te construiască 
din nou, iar atunci când o să aibă toate părţile, toată lumea 
o să fie din nou mulţumită, nu-i aşa? 

Lui Akma aproape că i se făcuse rău de frică, văzându-l 
pe Pabul perfect capabil să facă un asemenea lucru atât de 


monstruos. Gândul la durerea pe care ar simţi-o părinţii lui 
dac-ar vedea bucăţi sângerânde din el îl făcu să uite de 
mâna masivă care-l ţinea în continuare de gât, mai puţin 
strâns acum, ca să poată respira. 

Udad râse. 

—  Akmaro probabil că-i extrem de apropiat de 
Păstrătorul Pământului, pesemne că-i poate cere 
nevăzutului expeditor de vise să facă un miracol şi să 
transforme toate bucăţelele alea într-un băiat în carne şi 
oase. Alţi zei fac minuni mereu, de ce să nu facă şi 
Păstrătorul? 

Pabul nici măcar nu se uită la Udad atunci când acesta 
vorbi. Era ca şi cum fratele lui nici n-ar fi existat. 

— N-ai de gând să implori pentru viaţa ta? întrebă Pabul 
încet. Ori măcar pentru degetele tale de la picioare? 

— Fă-l să implore pentru cocoşelul lui, sugeră Muwu. 

Akma nu răspunse. Continua să se gândească la felul în 
care vor jeli părinţii lui - cât de înfricoşaţi erau acum 
probabil pentru soarta lui, întrebându-se unde îl dusese 
băiatul acela. Mama încercase să-l avertizeze, trimiţând-o 
pe Luet. Dar Didul fusese atât de minunat, apoi atât de 
prietenos şi de fermecător şi... şi acum preţul pentru asta 
era mâna încleştată în beregata lui. Ei bine, Akma o va 
suporta în tăcere cât va putea de mult. Chiar şi regele a 
ţipat în cele din urmă când l-au torturat, dar el o să reziste 
cât poate. 

— Cred că trebuie acum s-accepţi invitaţia fratelui meu, 
spuse Pabul. Mănâncă. 

— Nu alături de tine, şopti Akma. 

— E-un prostovan, replică Pabul. O să trebuiască să-l 
ajutăm. Aduceţi-mi mâncare, băieţi. Multă mâncare. E tare- 
nfometat. 

După câteva clipe, Pabul îl forţă să deschidă gura, iar 
ceilalţi au început să-l îndoape cu mâncare, mult mai rapid 
decât putea Akma mesteca sau înghiţi. Când văzură că el 
respira pe nas, i-au îndesat firimituri de pâine în nări, în aşa 


fel încât inspira cu mare greutate, înecându-se din pricina 
bucăţelelor care-i ajungeau pe trahee. Pabul îşi luă, în 
sfârşit, mâna din beregata lui, dar doar din pricina faptului 
că, tuşind, Akma era acum atât de neputincios încât puteau 
face cu el orice voiau, adică să-i sfâşie hainele şi să-i 
mânjească trupul cu fructe şi resturi de mâncare. 

În cele din urmă, chinul luă sfârşit. Pabul îl delegă pe 
Didul, iar acesta, la rândul lui, îl însărcină pe fratele său mai 
mare Udad să-l ducă înapoi la muncă pe Akma cel 
nerecunoscător, trădător şi prost-crescut. Udad îl prinse pe 
Akma de încheieturile mâinilor şi îl trase atât de brusc încât 
acesta nu fu în stare să păşească, şi fu târât, împiedicându- 
se pe pământul plin de iarbă, către vârful dealului. Apoi 
Udad îl azvârli în jos pe cealaltă pantă, iar Akma se 
rostogoli de-a berbeleacul, însoţit de ecourile râsului lui 
Udad. 

Supraveghetorul refuză să lase pe vreunul dintre oameni 
să înceteze lucrul pentru a-l ajuta. Ruşinat, plin de răni, de 
umilinţă şi de furie, Akma se ridică în picioare şi încercă să 
se curețe cât de cât, măcar nasul şi în jurul ochilor. 

— Treci la muncă, îi ceru supraveghetorul. 

Udad strigă din vârful dealului: 

— Data viitoare poate c-o s-o luăm şi pe soră-ta la masă! 

Amenințarea îl făcu pe Akma să se înfioare, dar nu dădu 
semn c-ar fi auzit-o. Era singura rezistenţă care-i mai 
rămăsese, tăcerea încăpăţânată, la fel ca a oamenilor mari. 

Akma îşi reluă locul şi munci cât mai fu lumină. De-abia 
când se lăsă întunericul şi supraveghetorul îl lăsă în cele din 
urmă să plece fu în stare să se ducă la mama şi tatăl său 
pentru a le povesti cele întâmplate. 

Vorbeau în întuneric, şoptit, căci săpătorii patrulau prin 
sat în timpul nopţii, cu urechile ciulite pentru a depista 
orice întrunire sau complot - sau chiar rugăciune către 
Păstrătorul Pământului, pentru că Pabulog declarase că 
acest lucru reprezintă trădare, iar pedeapsa e moartea, 
având în vedere că orice rugăciune făcută de un susţinător 


al preotului renegat Akmaro era un afront adus tuturor 
zeilor. Aşa că, în timp ce mama îi curăța trupul de fructele 
care se uscaseră, plângând încetişor, Akma îi povesti tatei 
tot ce se spusese şi se-ntâmplase. 

— Prin urmare, aşa a murit Nuak, rosti tata. Pe vremuri 
era un rege bun. Dar n-a fost niciodată un om bun. lar 
atunci când l-am slujit, nici eu n-am fost un om bun. 

— N-ai fost niciodată unul de-ai lor, zise mama. 

Akma voia să-l întrebe pe tatăl său dacă tot ceea ce 
spuseseră fiii lui Pabulog era adevărat, dar n-avu curajul, 
căci n-ar fi ştiut cum să se comporte când ar fi aflat 
răspunsul. Dacă ei aveau dreptate, însemna că tatăl lui îşi 
încălcase jurământul, prin urmare cum ar mai fi putut Akma 
să mai aibă încredere în el? 

— Nu poţi să-l laşi aşa pe Akma, rosti mama încetişor. Nu 
ştii cât de mult l-au îndepărtat de tine? 

— Eu cred că Akma-i destul de mare ca să ştie cum nu 
poţi s-ai încredere într-un mincinos. 

— Dar ei i-au spus că tu eşti cel care minte, Kmaro, zise 
ea. Deci, cum poate el să te creadă? 

Akma era uluit de felul în care mama putea să vadă 
anumite lucruri în mintea lui, pe care el însuşi de-abia le 
sesiza. Cu toate astea, el mai ştia şi că-i ruşinos să te 
îndoieşti de propriul tată, şi se cutremură văzând privirea 
părintelui său. 

— Deci te-au făcut să te-ndepărtezi sufleteşte de mine, 
nu-i aşa, Kmadis? 

Îi spunea dis, care însemna "copil iubit”, nu ha, "onorat 
moştenitor”, aşa cum îi zicea de obicei în momentele în care 
era deosebit de mândru de Akma. Kmaha - acesta era 
numele pe care voia să-l audă de pe buzele tatălui său, dar 
rămase nerostit. Ha-Akma. Onoare, nu milă. 

— S-a ridicat împotriva lor, îi reaminti mama. Şi-a suferit 
pentru asta şi-a fost curajos. 

— Dar ţi-au semănat în suflet sămânţa îndoielii, Kmadis, 
nu-i aşa? 


Akma nu se mai putu abţine. Era prea mult pentru el. 
Începu să plângă, în sfârşit. 

— Lasă-i mintea să se liniştească, Kmaro, rosti mama. 

— Şi cum să fac lucrul ăsta, Chebeya? întrebă tata. Nu 
mi-am încălcat niciodată jurământul faţă de rege, dar atunci 
când m-au alungat şi-au încercat să mă ucidă, în momentul 
ăla da, mi-am dat seama că Abindiro avea dreptate, 
singurul motiv al preoţilor pentru a nu-i lăsa pe oamenii de 
rând să înveţe să scrie şi să citească fiind acela de a-şi 
păstra monopolul asupra puterii. Dacă oricine putea să 
citească şi calendarul, şi vechile cronici şi legi, de ce să se 
mai supună puterii preoţilor? Drept care-am rupt pactul şi 
i-am învăţat să scrie şi să citească pe toţi cei care-au venit la 
mine. Le-am dezvăluit calendarul. Dar nu-i ceva rău să- 
ncalci un pact greşit. Tata întoarse capul către mama. Nu- 
nţelege lucrurile astea, Chebeya. 

— Sst, rosti ea. 

Tăcură cu toţii, doar sunetul respiraţiilor lor umplea 
coliba. Puteau distinge tropotul picioarelor unui săpător 
care alerga prin sat. 

— Ce misiune crezi că are? şopti mama. 

Tata duse un deget la buze. 

— Dormiţi, zise el încet. Toată lumea, la culcare. 

Mama se întinse pe rogojină lângă Luet, care adormise 
de multă vreme. Tata se lungi lângă mama, iar Akma se 
culcă în cealaltă parte. Dar nu voia braţul tatei în jurul 
umerilor lui. Voia să doarmă singur, pentru a-şi rumega 
ruşinea. Cea mai gravă dintre umilinţe nu fusese sufocarea, 
nici mânjirea cu fructe, nici rostogolirea pe panta dealului, 
nici apariţia sa în faţa tuturor cu hainele sfâşiate, pline de 
mizerie. Cea mai gravă umilinţă era aceea că tatăl său 
încălcase un jurământ şi că el trebuise să afle acest lucru de 
la fiii lui Pabulog. 

Toată lumea ştia că cel care încalcă un jurământ e o 
persoană de cea mai joasă speţă. Putea să spună că face un 
anumit lucru, dar nimeni nu putea conta că se va ţine de 


cuvânt. Aşa că n-aveai ce face cu el. Nu puteai avea 
încredere în el, dacă nu erai acolo să-l supraveghezi. Oare 
nu-l învăţaseră mama şi tata încă de mic că atunci când 
spunea c-o să facă un lucru, trebuia să-l facă, altminteri ar fi 
lipsit de onoare şi nu se mai putea avea încredere în el? 

Akma încercă să se gândească la ce anume îi zisese tata, 
la faptul că a încălca un jurământ greşit era un lucru bun. 
Dar dacă era un jurământ greşit, de ce l-ai mai făcut de la 
bun început? Akma nu înţelegea. Oare fusese odinioară 
tatăl său un om rău atunci când depusese jurământul, apoi 
încetase să mai fie rău? Cum conteneşte cineva să mai fie 
rău, din momentul în care a început să fie astfel? Şi, mai 
ales, cine anume hotăra ce-i râu şi ce nu? 

Soldatul despre care îi povestise Didul - Teonig? — el 
avusese dreptate. Îţi ucizi duşmanul. Nu te furişezi pe la 
spate, încălcându-ţi promisiunile. Nici copiii n-ar tolera 
vreodată pe cineva care se furişează. Dacă te certai, fiecare 
ţipa la celălalt, sau te luai la trântă ca să-l supui pe celălalt 
voinţei tale. Puteai să te cerţi cu un prieten în felul ăsta, dar 
să rămână totuşi prietenul tău. Dar să lucrezi pe la spate - 
în cazul ăsta nu mai erai prieten. Ci un trădător. 

Nu-i de mirare că Pabulog era mânios pe tata. Lucrul 
ăsta ne-a adus toată suferinţa. Tata era unul care lucrează 
pe la spate, ascunzându-se în pustietate şi încălcând 
jurăminte. 

Akma începu să plângă. Acele gânduri erau îngrozitoare, 
iar el le ura. Tata era bun şi drăguţ, iar toţi îl iubeau. Cum 
putea să fie un om rău, care lucrează pe la spate? Tot ceea 
ce spuseseră fiii lui Pabulog trebuie să fi fost minciuni, 
trebuie să fi fost. Ei erau cei răi, ei erau cei care-l 
chinuiseră şi-l umiliseră. Fi erau cei mincinoşi. 

Exceptând faptul că tata recunoscuse că ceea ce 
susţinuseră ei era adevărat. Cum puteau oamenii răi să 
spună adevărul, iar oamenii buni să încalce jurăminte? 
Gândul încă se rotea nebuneşte în capul lui Akma când, în 
sfârşit, adormi. 


2 
VISE ADEVĂRATE 


Mon se căţără pe acoperişul casei regelui ca să 
contemple apusul soarelui uscat, care cădea între munţii 
din partea de nord a văii. Bego, bibliotecarul regal, îi 
spusese odată că, atunci când au sosit pe Pământ, fiinţele 
umane credeau că soarele apune la vest şi răsare la est. 

— Asta-i din cauză că proveneau dintr-un loc cu puţini 
munţi, zisese Bego. Din cauza asta nu putea deosebi nordul 
de vest. 

— Sau susul de jos? întrebase Aronha, insinuant. Fiinţele 
umane erau complet stupide până să fie educate de îngeri? 

Ei, ăsta era Aronha, care era gelos pe vastele cunoştinţe 
ale lui Bego. De ce să nu fie bibliotecarul mândru că-i o 
fiinţă a cerului, de înţelepciunea pe care o acumulaseră cei 
din poporul său? În orele de clasă, Aronha remarca tot 
timpul că fiinţele umane aduseseră poporului cerului 
fărâma asta sau cealaltă de înţelepciune. Păi, dacă l-ai 
asculta pe Aronha, ai crede că, dacă n-ar fi fost fiinţele 
umane, poporul cerului ar fi continuat să doarmă cu capul 
în jos în copaci. 

Cât despre Mon, el nu încetase niciodată să invidieze 
aripile celor din poporul cerului. Chiar şi bătrânul Bego, 
care era atât de corpolent încât cu greu putea plana de la 
etaj spre pământ, Mon tânjea după acele bătrâne aripi 
pieloase. Cea mai mare dezamăgire din copilăria lui a fost 
atunci când a aflat că fiinţele umane nu se transformau 
niciodată în îngeri, că dacă, atunci când te năşteai, nu aveai 
aripi, păroase şi inutile, lipite de trup, ele nu vor creşte mai 
târziu, vei fi blestemat pe vecie cu braţe goale, inutile. 

Când avea nouă ani, singurul lucru pe care-l putea face 
Mon era să se caţere pe acoperiş şi să-i urmărească pe 
tinerii din poporul cerului - cei care aveau vârsta lui sau 


erau chiar mai mici, dar cu atât mai liberi - cum se 
hârjoneau pe deasupra copacilor de lângă râu, deasupra 
câmpurilor, a acoperişurilor caselor, avântându-se în sus, 
luptându-se nebunegşte în aer şi căzând ca nişte pietre până 
periculos de aproape de sol, apoi întinzându-şi aripile şi 
frânându-şi brusc planarea, năpustindu-se pe străzi, printre 
case, aidoma unor săgeți, în vreme ce fiinţele umane, 
limitate la a circula doar pe pământ, îşi ridicau pumnii, 
strigând despre tinerii huligani care erau o ameninţare 
pentru cei care munceau şi-şi vedeau de treabă. Oh, de-aş fi 
fost un înger! se tângui Mon în sufletul său. Oh, de-aş putea 
zbura, ca să privesc copacii şi munţii, râurile şi câmpiile! 
Oh, de i-aş putea spiona pe duşmanii tatălui meu de la 
distanţă şi aş putea zbura la el ca să-l avertizez! 

Dar n-o să fie niciodată în stare să zboare. O să stea doar 
pe acoperiş, contemplând, în timp ce ceilalţi dansau în aer. 

— Ştii, ar putea fi mai rău. 

Se-ntoarse şi se strâmbă la sora lui. Edhadeya era 
singura persoană căreia îi împărtăşise dorinţa lui de a avea 
aripi. Spre meritul ei, ea nu divulgase nimănui secretul, dar 
atunci când erau numai ei doi, ea îl tachina fără milă. 

— Sunt unii care te invidiază, Mon. Spun că tu, fiul 
regelui, o să fii înalt şi puternic, un războinic măreț. 

— Nimeni nu ştie, judecând după înălţimea unui băiat, 
cât de înalt o să fie ca bărbat, replică Mon. Iar eu sunt cel 
de-al doilea fiu al regelui. Toţi cei care mă invidiază-s nişte 
proşti. 

— Ar putea fi şi mai rău, rosti Edhadeya. 

— Aşa ai zis. 

— Ai fi putut fi fata regelui. 

În glasul Edhadeyei era o nuanţă de melancolie. 

— Ei, păi dacă trebuie să fii fată cu orice preţ, mai bine să 
fii fata reginei, zise Mon. 

— Mama noastră a murit, ar trebui să nu uiţi. Acum 
regina este răhăţelul de Dudagu, să nu uiţi niciodată lucrul 
ăsta. 


Termenul  copilăresc de “răhăţel” era tradus cu 
echivalentul mai aspru de dermo în străvechiul limbaj al 
regilor, aşa încât copiilor le plăcea tare mult să-i spună 
mamei vitrege Dudagu Dermo. 

— Oh, asta nu-nseamnă nimic altceva, spuse Mon, decât 
că micuțul Khimin e-ngrozitor de urât în comparaţie cu toţi 
ceilalţi copii ai tatei. 

Băiatul în vârstă de cinci ani era copilul cel mai mare, şi 
până acum, singurul al lui Dudagu şi, cu toate că ea se 
folosea de tot felul de tertipuri pentru ca lui să i se spună 
Ha-Khimin, în loc de Ha-Aron, nu exista nici-o şansă ca atât 
tata, cât şi poporul să fie de acord ca el să-l înlocuiască pe 
Aronha. Fratele mai mare al lui Mon şi al Edhadeyei avea 
doisprezece ani şi era suficient de înalt încât lumea să vadă 
că, în luptă, o să fie un vajnic soldat. Şi era un conducător 
înnăscut, toţi ştiau acest lucru. Chiar şi acum, dacă era o 
chemare la război, nu exista nici-o îndoială că tata îi va 
încredința lui Aronha comanda unei companii de soldaţi, iar 
aceştia vor sluji cu mândrie sub conducerea băiatului care 
va fi rege. Mon vedea felul în care ceilalţi se uitau la fratele 
său, îi auzea cum vorbeau despre el, şi era cuprins de un 
foc lăuntric. De ce a continuat tata să aibă fii după ce mama 
i-a dat de la început unul perfect? 

Problema era că se dovedea imposibil să-l urască pe 
Aronha. Aceleaşi calităţi care-l făceau să fie un conducător 
atât de bun la vârsta de doisprezece ani îi determina 
totodată pe fraţii şi pe surorile lui să-l iubească. Niciodată 
nu făcea pe grozavul. Rareori îşi bătea joc de cineva. 
Întotdeauna îi ajuta şi îi încuraja. Avea răbdare cu toanele 
lui Mon, cu izbucnirile de furie ale Edhadeyei şi cu 
înfumurarea lui Ominer. Era drăguţ chiar şi cu Khimin, în 
ciuda intrigilor lui Dudagu pentru a-l pune pe fiul ei în locul 
lui Aronha. Rezultatul era, desigur, că Khimin îl adora pe 
Aronha. Edhadeya credea că poate acesta era planul lui 
Aronha - să-i facă pe toţi fraţii şi surorile lui să-l iubească, 
ca să nu comploteze împotriva lui. 


— Apoi, în momentul în care o să ajungă pe tron - crac, o 
să ne taie sau o să ne frângă gâtul. 

Edhadeya spunea asta pentru că citise istoria familiei. 
Care nu fusese întotdeauna frumoasă. De fapt, primul rege 
de treabă după multe generaţii fusese bunicul tatei, primul 
Montiak, cel care părăsise tărâmul lui Nafai ca să se 
unească cu poporul din Darakemba. Cei de dinaintea lui 
fuseseră cu toţii nişte tirani cu mâinile pătate de sânge. Dar 
probabil că aşa trebuia să fie în perioada aceea, când 
Nafarii trăiau într-un permanent război. Pentru 
supraviețuirea lor nu-şi puteau permite să lase succesiuni în 
dispută sau să accepte războaie civile. Aşa încât noii regi îşi 
omorâseră în repetate rânduri fraţii şi surorile, dar şi 
nepoţii şi nepoatele, iar, odată, unul dintre ei îşi ucisese 
propria mamă... ei, era imposibil de spus din ce motiv 
anume făceau acei oameni străvechi nişte lucruri atât de 
groaznice. Dar bătrânului Bego îi făcea mare plăcere să 
povestească asemenea lucruri, şi termina întotdeauna 
subliniind faptul că poporul cerului nu făcuse niciodată aşa 
ceva pe vremea când se conducea singur. 

— Venirea fiinţelor umane a marcat începutul răului în 
rândul poporului cerului, spusese el odată. 

La care Aronha replicase: 

— Ah, prin urmare aţi denumit poporul pământului 
diavoli ca o mică glumă? Ca să-i tachinaţi puţin, bănuiesc? 

Ca de obicei, Bego primise cu calm impertinenţa lui 
Aronha. 

— N-am permis ca poporul pământului să locuiască 
printre noi şi nici nu i-am numit ca regi ai noştri. Prin 
urmare, răul lor nu ne-a afectat niciodată. A rămas în afara 
noastră, pentru că poporul pământului şi poporul cerului n- 
au locuit niciodată la un loc. 

Dacă n-am fi locuit niciodată la un loc, îşi spuse Mon, 
poate că nu mi-aş petrece zilele dorindu-mi să pot zbura. 
Poate că m-aş mulţumi să merg pe suprafaţa pământului 
precum o şopârlă sau un şarpe. 


— Nu lua lucrul ăsta prea-n serios, rosti Edhadeya. 
Aronha n-o să taie gâtul nimănui. 

— Ştiu, zise Mon. Ştiu că mă tachinai doar. 

Edhadeya se aşeză lângă el. 

— Mon, tu crezi poveştile alea vechi despre strămoşii 
noştri? Despre Nafai şi Luet? Cum puteau ei să vorbească 
cu Sufletul Suprem? Felul în care Hushidh se uita la cei din 
jur şi vedeau cum anume erau legaţi între ei? 

Mon ridică din umeri. 

— Poate că-i adevărat. 

— Issib şi scaunul lui zburător şi felul în care câteodată 
putea zbura, câtă vreme era pe tărâmul lui Pristan. 

— Aş vrea să fie adevărat. 

— Şi balonul cel vrăjit, pe care-l puteai ţine-n mâini, îi 
puneai întrebări şi-ţi dădea răspunsuri. 

Era limpede că Edhadeya se prinsese în propria-i reverie. 
Mon nu se uită la ea, ci doar observă ultimele raze de soare 
dispărând deasupra râului din depărtare. Şi strălucirea 
acestuia dispăru atunci când apuse soarele. 

— Mon, tu crezi că tata are balonul? Catalogul? 

— Nu ştiu, răspunse Mon. 

— Crezi  c-atunci când Aronha o să-mplinească 
treisprezece ani şi o să i se dezvăluie secretele, tata o să-i 
arate Catalogul? Poate şi scaunul lui Issib? 

— Unde-ar putea s-ascundă aşa ceva? 

Edhadeya clătină din cap. 

— Nu ştiu. Mă-ntrebam şi eu, dac-aveau chestiile astea 
minunate, de ce nu le mai avem acum. 

— Poate că le-avem. 

— Crezi? se însufleţi Edhadeya brusc. Mon, crezi că 
visele-s adevărate, câteodată? Pentru că visez unul şi 
acelaşi vis, încontinuu. Noapte de noapte, câteodată de 
două, trei ori pe noapte. Totul pare atât de real, nu ca restul 
viselor pe care le am. Dar nu-s preot sau ceva de genul 
ăsta. Oricum, ei nu stau de vorbă cu femeile. Dacă ar fi trăit 


mama, aş fi întrebat-o pe ea, dar la Dudagu Dermo nu mă 
duc. 

— Eu mă pricep mai puţin decât oricine, rosti Mon. 

— Ştiu, replică Edhadeya. 

— Mulţam. 

— Ştii mai puţin, aşa c-asculţi mai mult. 

Mon se înroşi. 

— Pot să-ţi povestesc visul meu? 

EI încuviinţă, dând din cap. 

— Am văzut un băieţel. De vârsta lui Ominer. Şi-avea o 
surioară de-aceeaşi vârstă cu Khimin. 

— Afli-n visele tale vârsta persoanelor? întrebă Mon. 

— Taci, prostule. Munceau la câmp. Şi erau bătuţi. 
Părinţii lor şi alţii. Înfometaţi şi bătuţi. Erau atât de 
flămânzi. lar cei care-i băteau cu biciul erau săpători. 
Poporul pământului, vreau să spun. 

Mon se gândi la cele auzite. 

— Tata nu i-ar lăsa niciodată pe săpători să ne conducă. 

— Dar nu era vorba de noi, nu-nţelegi? Erau atât de reali. 
Am văzut cum l-au bătut odată pe băiat. Dar nu de săpători: 
cei care-i conduceau pe săpători erau băieţi umani. 

— Elemaki, murmură Mon. Fiinţele umane rele care li se 
alăturaseră săpătorilor şi trăiau în peşterile lor umede şi 
reci şi îi mâncau pe cei din poporul cerului pe care-i răpeau 
şi-i ucideau. 

— Băieţii erau mai voinici decât el. El era înfometat, iar ei 
îl chinuiau vârându-i cu forţa în gură mai multă mâncare 
decât putea să-nghită, până când s-a sufocat, apoi l-au 
frecat cu fructe şi resturi de mâncare pe tot corpul şi l-au 
tăvălit prin noroi şi iarbă, pentru ca nimeni să nu mai poată 
mânca. Era îngrozitor, iar el a fost atât de curajos şi n-a 
protestat nici măcar o dată, a suportat totul cu atâta 
demnitate, iar eu am plâns pentru el. 

— În vis? 

— Nu, atunci când m-am trezit. M-am trezit plângând. 
Mi-am zis: “Trebuie să-i ajutăm. Trebuie să-i găsim şi să-i 


aducem acasă.” 

— Care “noi”? 

— Tata, bănuiesc. Noi. Nafarii. Pentru că sunt convinsă că 
oamenii ăştia-s Nafari. 

— Păi, de ce nu trimit pe cineva din poporul cerului la 
noi, ca să ceară ajutor? Aşa se procedează, atunci când sunt 
atacați de Elemaki. 

Edhadeya se gândi la asta. 

— Ştii ceva, Mon? Printre ei nu era nici măcar un înger. 

Mon întoarse atunci capul către ea. 

— Absolut niciunul? 

— Poate că săpătorii i-au omorât pe toţi. 

— Nu-ţi aminteşti? întrebă el. Cei care-au plecat pe 
vremea bunicului tatei? Cei care urau Darakemba şi voiau 
să se-ntoarcă şi să pună din nou mâna pe tărâmul lui Nafai? 

— Zei... 

— Zenit, rosti Mon. Susţineau c-a fost o greşeală ca 
fiinţele umane şi poporul cerului să trăiască la un loc. N-au 
luat cu ei nici măcar un înger. Ei sunt. Ei sunt cei pe care i- 
ai visat. 

— Dar au fost ucişi cu toţii. 

— Nu ştim lucrul ăsta. Tot ce ştim e că nu s-a mai auzit 
nimic despre ei. Mon dădu din cap şi continuă: Probabil că 
mai trăiesc. 

— Deci crezi că-i un vis adevărat? întrebă Edhadeya. Ca 
acelea pe care le-avea Luet? 

Mon dădu din umeri. Ceva îl nedumerea. 

— Visul tău, rosti el. Nu cred că-i vorba chiar despre 
Zenifi. Vreau să zic... nu pare să fie complet. Cred că-i 
altcineva. 

— De ce spui asta? Tu eşti cel care s-a gândit că era 
vorba de Zenifi. 

— Şi părea corect atunci când am zis-o. Dar acum... acum 
e ceva-n neregulă. Dar trebuie să-i spui tatei. 

— Spune-i tu, replică ea. O să te vezi cu ella cină. 

— Şi tu atunci când vine să-ţi zică noapte bună. 


Edhadeya se strâmbă. 

— Dudagu Dermo e-ntotdeauna acolo. Nu-l văd pe tata 
niciodată singur. 

Mon roşi. 

— Nu-i corect cum procedează tata. 

— Da, păi, tu eşti cel care ştie întotdeauna ce-i corect. 

Ea îl împunse în braţ. 

— O să-i povestesc visul la masă. 

— Spune-i c-a fost visul tău. 

Mon clătină din cap. 

— Eu nu mint. 

— N-o s-asculte dacă crede că-i vis de femeie. Toţi ceilalţi 
or să râdă. 

— N-o să-i spun al cui e visul până nu-l termin de 
povestit. Ce zici de asta? 

— Spune-i şi lucrul ăsta. În ultimele câteva vise, băiatul, 
sora, mama şi tatăl lui stau întinşi în tăcere şi mă privesc, 
fără să scoată un cuvânt, stau pur şi simplu în întuneric şi, 
fără a rosti o vorbă, eu ştiu că mă imploră să vin să-i salvez. 

— Pe tine? 

— Păi, pe mine, aia din vis. Nu cred că oameni adevăraţi - 
dacă există oameni adevăraţi - ar sta acolo sperând ca o 
fată de zece ani să vină şi să-i elibereze. 

— Mă-ntreb dacă tata o să-l lase pe Aronha să se ducă. 

— Chiar crezi c-o să trimită pe cineva? 

Mon ridică din umeri. 

— S-a-ntunecat. În curând o să fie vremea mesei. Ascultă. 

Din copacii de lângă râu, din casele înguste, cocoţate sus, 
ale celor din poporul cerului, se ridica cântul de seară, la 
început doar câteva voci, cărora li se alăturau din ce în ce 
mai multe. Melodiile lor pe tonuri înalte, cadenţate, se 
împleteau, se jucau unele cu altele, inventând nebuneşte, 
provocându-se, rezolvând  disonanţele şi  răsturnând 
armoniile aşteptate, un sunet obsedant care aducea aminte 
de o epocă anterioară în care viaţa celor din poporul cerului 
era o perioadă scurtă, care trebuia trăită pe moment, căci 


moartea era mereu prin preajmă. Copiii se opriră din joacă 
şi începură să coboare din ceruri, ducându-se acasă pentru 
masa de seară, la taţii şi mamele lor cântătoare, la căminele 
pline de muzică, aşa cum erau pe vremuri pline de muzică 
adăposturile din paie ale îngerilor de pe crengile cele mai 
înalte ale copacilor. 

Fără să vrea, lui Mon îi dădură lacrimile. Din acest motiv 
îşi petrecea de unul singur momentul cântului de seară, 
căci dacă l-ar fi văzut ceilalţi l-ar fi tachinat pentru că 
plânge. Însă nu şi Edhadeya. 

Ea îl sărută pe fratele său pe obraz. 

— Îţi mulţumesc pentru c-ai încredere-n mine, Mon. 
Câteodată mi se pare că-s un ciot, fiindcă nu m-ascultă 
nimeni. 

Mon roşi din nou. Când întoarse din nou capul, ea cobora 
deja pe scară, către sol. Ar fi trebuit să meargă cu ea, 
desigur, dar acum vocile umane începeau să se alăture 
cântecului, astfel încât nu putea pleca. De la ferestrele 
caselor mari, servitorii umani şi, pe străzi, muncitorii 
câmpurilor şi ţanţoşii bărbaţi de la oraş cântau, fiecare glas 
având un drept egal de a fi auzit în cântul înserării. În unele 
oraşe, regi umani decretaseră că supuşii lor umani trebuie 
să cânte un anumit cântec, de obicei cu texte care vorbeau 
despre patriotism şi adorarea conştiincioasă a suveranului 
sau a zeilor oficiali. Dar în Darakemba erau respectate 
vechile tradiţii ale Nafarilor, iar fiinţele umane îşi 
compuneau melodiile la fel de liber ca îngerii. Vocile celor 
din poporul de mijloc erau mai joase, mai lente, mai puţin 
dibace în executarea unor schimbări rapide. Dar făceau tot 
ceea ce puteau, iar cei din poporul cerului acceptau 
cântecul lor şi îl acompaniau, dansau pe muzica lui, îl 
înfrumuseţau şi îl împlineau, astfel încât poporul de mijloc şi 
poporul cerului alcătuiau împreună un cor ce interpreta o 
cantată continuă cu zece mii de compozitori, dar fără niciun 
solist. 


Mon îşi înălţă şi el glasul, ascuţit şi melodios - atât de 
ascuţit încât nu trebuia să cânte printre glasurile umane 
joase, încadrându-se printre registrele de jos ale cântului 
poporului cerului. Din stradă, o femeie de pe câmpuri ridică 
spre el privirea şi-i zâmbi. Mon îi răspunse, nu cu un 
zâmbet, ci cu un tril, cel mai bun de care fu în stare. Iar 
atunci când ea râse, dădu din cap şi-şi continuă mersul, el 
avu o senzaţie plăcută. Apoi îşi ridică privirea şi văzu, pe 
acoperişul unei case aflate la distanţă de două străzi, doi 
tineri din poporul cerului care se cocoţaseră acolo pentru 
câteva clipe, în drum spre casă. Îl urmăreau, iar Mon cântă 
în mod sfidător mai tare, deşi era conştient de faptul că 
vocea sa, la cât de ascuţită şi piţigăiată era, nu se ridica la 
nivelul celor ale poporului cerului. Cu toate acestea, îl 
auziră şi cântară pentru câteva clipe împreună cu el, apoi 
îşi fluturară aripile către el în semn de salut. Probabil că-s 
gemeni, îşi spuse Mon, sinele şi celălalt sine, şi cu toate 
astea au catadicsit să-şi deschidă duetul ca să mă includă. 
Îşi ridică mâna stângă în semn de salut, apoi îşi dădu 
drumul de pe acoperiş în curtea casei sale. 

Mon se săltă în picioare şi, continuând să cânte, se 
îndreptă către scară. Dac-ar fi fost înger, n-ar fi trebuit să 
folosească o scară ca să coboare de pe acoperişul casei 
regelui. Ar fi putut să aterizeze şi să vină să se odihnească 
în faţa uşii, iar atunci când masa s-ar fi terminat, ar fi putut 
să-şi ia zborul în cerul nopţii, ca să plece să vâneze la 
lumina lunii. 

Tălpile lui goale făceau zgomot pe treptele de lemn în 
timp ce cobora scara. Păstrător al Pământului, de ce m-ai 
făcut fiinţă umană? Cânta în timp ce mergea prin curtea 
reşedinţei, îndreptându-se către zgomotoasa frăţie de la 
masa regelui, dar în cântecul lui erau durere şi singurătate. 

Shedemei se trezi în camera ei de pe nava spaţială 
Basilica şi observă imediat că nu era una din trezirile ei 
programate. Calendarul era dat peste cap, şi pentru a 


confirma, auzi pe dată, în mintea ei, vocea Sufletului 
Suprem. "Păstrătorul trimite din nou vise.” 

Simţi că e străbătută de un fior puternic de emoție. De-a 
lungul atâtor secole, trăind mereu cu intermitențe, 
menţinută tânără de mantia de comandant, dar fiind de 
multă vreme bătrână şi obosită în sufletul ei, aşteptase să 
vadă care va fi următoarea mişcare a Păstrătorului. Ne-a 
adus aici, îşi zise Shedemei, ne-a ţinut în viaţă şi ne-a trimis 
vise, apoi a devenit tăcută, lăsându-ne atâta vreme de capul 
nostru. 

(A fost la început un bătrân, din rândul Zenifilor), rosti 
Sufletul Suprem. 

Shedemei  lipăi goală pe coridoarele navei câtre 
bibliotecă. 

(L-au omorât. Dar un preot pe nume Akmaro l-a crezut. 
Cred că şi el a avut nişte vise, dar nu sunt sigur. Bătrânul 
fiind mort, iar fostul preot în sclavie, nu te-aş fi trezit. Dar 
fata lui Motiak a avut un vis. Ca şi Luet. N-am mai văzut o 
astfel de visătoare de pe vremea lui Luet.) 

— Cum o cheamă? Era un nou-născut atunci când am... 

(Edhadeya. Femeile îi spun Deya. Ele îşi dau seama că e 
ceva, dar bărbaţii nu ascultă, bineînţeles.) 

— Nu-mi place deloc felul în care-au evoluat lucrurile 
între bărbaţi şi femei în rândul Nafarilor, să ştii. Stră-stră- 
strănepoatele mele ar fi trebuit să pună capăt unei astfel de 
tâmpenii. 

(Am văzut şi lucruri mai grave) 

— N-am nici-o îndoială-n privinţa asta. Dar, iartă-mă că 
te-ntreb: Şi ce dacă? 

(Se va schimba. Aşa se întâmplă întotdeauna.) 

— Ce vârstă are acum? Deya? 

(Zece ani.) 

— Dorm timp de zece ani şi tot nu mă simt odihnită. 

Se aşeză la unul dintre computerele navei. 

— Bun, arată-mi ce trebuie să văd. 


Sufletul Suprem îi arătă visul Edhadeyei şi îi povesti 
despre Mon şi sentimentul adevărului. 

— Ei bine, rosti Shedemei, puterile părinţilor nu-s 
diminuate la copii. 

(Shedemei, toate acestea au vreun înţeles pentru tine?) 

Shedemei fu cât pe ce să izbucnească în râs. 

— Te-auzi ce spui, prietene? Tu eşti programul care s-a 
dat drept zeu pe planeta Harmony. Ţi-ai întocmit planurile, 
ţi-ai urzit comploturile şi niciodată n-ai cerut sfatul fiinţelor 
umane. În loc de asta, ne-ai legat fedeleş şi ne-ai târât pe 
Pământ şi ne-ai transformat pe vecie vieţile, iar acum mă- 
ntrebi pe mine dacă toate astea au vreun înţeles? Ce s-a- 
ntâmplat cu planul de bază? 

(Planul meu era simplu. Să mă întorc pe Pământ şi să-l 
întreb pe Păstrător ce pot să fac în legătură cu slăbirea 
puterii Sufletului Suprem pe Harmony. Şi am mers cu 
planul cât de departe am putut. Şi iată unde am ajuns.) 

— Şi iată unde am ajuns eu. 

(Nu înţelegi, Shedemei. Tu nu erai inclusă în planul meu. 
Aveam nevoie de oameni ca să asambleze o navă spaţială 
funcţională, dar nu trebuia să iau vreo fiinţă umană cu 
mine. V-am adus pentru că Păstrătorul Pământului vă 
trimitea, cumva, vise - şi vi le trimitea mai repede decât 
viteza luminii, aş putea să adaug. Se pare că Păstrătorul 
vrea să vă aibă aici pe voi, oamenii. Aşa că v-am adus. Şi am 
venit, aşteptându-mă să descopăr minuni tehnologice. 
Maşinării care puteau să mă repare, să mă reaprovizioneze, 
să mă trimită înapoi pe Harmony, capabil să restaurez 
puterea Sufletului Suprem. În schimb aştept aici, am 
aşteptat aproape cinci sute de ani.) 

— La fel ca şi mine, adăugă Shedemei. 

(Tu ai dormit aproape tot timpul. lar tu nu ai 
responsabilitatea unei planete aflate la o distanţă de o sută 
de ani-lumină, unde tehnologia începe să înflorească, iar 
războaiele devastatoare sunt la o distanţă de doar câteva 
generaţii. Nu am timp pentru aşa ceva. Decât în cazul în 


care Păstrătorul consideră că am timp pentru aşa ceva, iar 
atunci probabil că voi avea. De ce nu vorbeşte cu mine 
Păstrătorul? Atâta vreme cât nimeni nu auzea nimic de-a 
lungul acestor ani, puteam să am răbdare. Dar acum 
fiinţele umane visează din nou, Păstrătorul se mişcă din nou 
şi, totuşi, nu îmi spune nimic.) 

— Şi pe mine mă-ntrebi? zise Shedemei. Tu eşti cel care- 
ar trebui să aibă amintiri datând din perioada-n care ai fost 
creat. Păstrătorul te-a trimis, nu-i aşa? Unde anume se afla 
în vremea respectivă? Ce anume era pe atunci? 

(Nu ştiu.) 

Dacă un computer ar putea ridica din umeri, Shedemei 
îşi imagină că Sufletul Suprem făcea acest lucru în 
momentul de faţă. 

(Nu crezi că mi-am scotocit memoria? Înainte de-a muri 
soţul tău, m-a ajutat să caut, dar n-am găsit nimic. Mi-aduc 
aminte că Păstrătorul era prezent tot timpul, că ştiam că 
anumite instrucţiuni vitale îmi fuseseră programate de el - 
dar cine sau ce e, a fost sau ar putea fi Păstrătorul ştiu la fel 
de puţin ca şi tine.) 

— Fascinant, rosti Shedemei. Hai să vedem dacă ne 
putem gândi la o modalitate de a-l face pe Păstrător să 
vorbească cu tine. Sau măcar să-ţi facă semn cu mâna. 

Mon şedea, ca de obicei, la capătul mesei unde erau 
intendenţii. Tatăl său îi spusese că cel de-al doilea fiu al 
regelui era plasat acolo pentru a arăta respect arhivarilor, 
mesagerilor, trezorierilor şi administratorilor, căci, aşa după 
cum spunea tata, “dacă n-ar fi ei, soldaţii n-ar mai avea ce 
regat să apere”. 

Atunci când tata zisese acest lucru, Mon răspunsese, cu o 
voce fără inflexiuni. 

— Dar dac-ai vrea să le arăţi că-i respecţi, l-ai plasa pe 
Ha-Aron în mijlocul lor. 

La care tata replicase cu blândeţe: 

— Dacă n-ar fi existat armata, toţi intendenţii ar fi fost 
morţi. 


Aşa că Mon, cel de-al doilea fiu, era tot ceea ce meritau 
conducătorii de rangul doi ai regatului; primul fiu trebuia 
să-i onoreze pe cei de rangul întâi, oamenii care contau cu 
adevărat. 

Acesta era şi felul în care era condusă afacerea meselor 
de seară. Supeul regelui fusese iniţiat cu multe generaţii în 
urmă sub forma unui consiliu de război - moment în care au 
început să fie excluse femeile. Pe atunci, consiliul lua masa 
împreună doar o dată pe săptămână, dar de câteva 
generaţii începuse s-o facă în fiecare seară, iar fiinţele 
umane bogate şi cu poziţii sociale înalte îl imitau pe rege în 
propriile case, mâncând separat de soțiile şi fiicele lor. 
Totuşi, situaţia asta nu se întâlnea în rândurile poporului 
cerului. Chiar şi cei care luau parte la masa regelui se 
duceau acasă şi şedeau la încă o cină împreună cu soțiile şi 
copiii lor. 

Acesta era motivul pentru care, aflat în stânga lui Mon. 
Şeful funcţionarilor, bătrânul înger pe nume bGo, de-abia 
dacă ciugulea ceva din bucate. Era un lucru cunoscut că 
soţia lui bGo se supăra tare de tot dacă el n-avea poftă de 
mâncare la masa ei, iar tata nu se simţea niciodată ofensat 
că, din câte se părea, bGo se temea mai mult de soţie decât 
de rege. bGo era cel mai mare peste funcţionari, deşi în 
calitate de şef al recensământului el cu siguranţă nu avea 
aceeaşi putere ca şeful trezoreriei şi administratorul-şef. 
Totodată, conversaţia lui era posacă, iar lui Mon nu-i făcea 
nici-o plăcere să stea la masă cu el. 

Dincolo de bGo, însă, Bego, celălalt sine al său, era mult 
mai vorbăreţ - şi avea o poftă de mâncare mai sănătoasă, 
mai ales datorită faptului că nu se căsătorise niciodată. 
Bego, arhivarul, era mai mare doar cu un minut şi jumătate 
decât bGo, dar nimeni nu şi-ar fi imaginat că amândoi sunt 
de aceeaşi vârstă. Bego avea atât de multă energie, atât de 
multă vigoare, atât de multă... mânie, îşi spunea câteodată 
Mon. Lui Mon îi plăcea şcoala atunci când profesor era 
Bego, dar câteodată se întreba dacă tata era cu adevărat 


conştient de câtă ură clocotea în străfundurile sufletului 
arhivarului său. Nu lipsă de loialitate - Mon ar fi raportat 
imediat aşa ceva. Ci doar un fel de supărare generală pe 
viaţă. Aronha susţinea că era din cauza faptului că nu se 
împerechease niciodată cu o femelă, dar în această 
perioadă fratelui său mai mare îi stătea capul doar la sex şi 
considera că dorinţa sexuală poate explica totul - ceea ce, 
în cazul lui Aronha şi al tuturor prietenilor săi, era 
adevărat, fără doar şi poate. Mon nu ştia din ce motiv Bego 
era atât de supărat. Tot ce ştia era că aducea o delicioasă 
nuanţă sceptică tuturor lecţiilor predate de Bego. Şi chiar şi 
felului său de a mânca. Un fel de sălbăticie în modul în care 
ridica pâinea unsă cu pastă de fasole la buze şi muşca din 
ea. Felul în care mesteca mâncarea între fălci, încet, 
metodic, aruncând priviri furioase către restul curtenilor. 

În dreapta lui Mon, şeful trezoreriei şi administratorul-şef 
erau prinşi în discuţia lor de afaceri - în linişte, bineînţeles, 
pentru a nu deturna atenţia de la adevărata întrunire care 
avea loc în capătul de masă unde se afla regele şi unde 
soldaţii se delectau reciproc cu întâmplări din raidurile şi 
încăierările recente. Fiind fiinţe umane adulte, şeful 
trezoreriei şi administratorul-şef erau cu mult mai înalţi 
decât Mon şi, în general, îl ignorau, după schimburile de 
politeţuri iniţiale. Mon era mai degrabă de înălţimea celor 
din poporul cerului, aflaţi la stânga sa şi, în plus, îl cunoştea 
pe Bego mai bine, astfel încât atunci când deschidea gura, 
le vorbea acestora. 

— Vreau să-i spun ceva tatei, îi zise Mon lui Bego. 

Bego mestecă de două ori şi înghiţi, uitându-se fix la Mon 
în acest răstimp, cu privirea lui obosită. 

— Atunci spune-i, rosti el. 

— Exact, murmură bGo. 

— E vorba de-un vis, replică Mon. 

— Atunci spune-i mamei tale, zise Bego. Femeile 
poporului de mijloc încă dau atenţie acestor lucruri. 

— Corect, murmură bGo. 


— Dar este un vis adevărat, zise Mon. 

bGo se înfoie. 

— De unde ştii lucrul ăsta? 

Mon dădu din cap. 

— Ştiu, pur şi simplu. 

bGo întoarse capul către Bego. Acesta se întoarse şi el. 
Se priviră lung, ca şi cum între ei ar fi avut loc o 
comunicare mută. Apoi Bego întoarse din nou capul spre 
Mon. 

— Să fii atent atunci când faci astfel de afirmaţii. 

— Sunt, rosti Mon. Le fac doar atunci când sunt sigur. 
Doar atunci când contează. 

Era ceva ce-i învățase Bego la şcoală, în privinţa 
efectuării judecăților. 

— Atunci când poţi scăpa fără să iei o decizie, atunci asta 
ar trebui să faci. Ia decizii doar atunci când eşti sigur, doar 
atunci când au importanţă. 

Bego încuviinţă din cap acum, auzindu-l pe Mon cum îi 
repetă preceptele. 

— Dacă mă crede, atunci e o problemă pentru consiliul 
de război, spuse Mon. 

Bego îl studie. bGo la fel, pentru un moment, dar apoi îşi 
dădu ochii peste cap şi se rezemă din nou de spătarul 
scaunului. 

— Simt c-o să aibă loc o scenă stânjenitoare, murmură el. 

— Stânjenitoare doar dacă prinţul e nesăbuit, rosti Bego. 
Eşti? 

— Nu, spuse Mon. Sau, oricum, nu-n privinţa asta. 

Însă, chiar în momentul în care pronunţa aceste cuvinte, 
Mon se întreba dacă nu cumva el chiar era nesăbuit. În 
definitiv, era visul Edhadeyei, nu al lui. Şi era ceva legat de 
interpretarea lui care nu-i dădea pace. Totuşi, un lucru era 
sigur: era un vis adevărat şi însemna că, undeva, fiinţe 
umane - fiinţe umane Nafari - trăiau într-o dureroasă 
sclavie sub biciul săpătorilor Elemaki. 


Bego mai aşteptă câteva clipe, de parcă ar fi vrut să se 
asigure că Mon nu se va răzgândi. Apoi îşi ridică aripa 
stângă. 

— Tată Motiak, spuse el cu glas tare. 

Vocea lui abrazivă tăie conversaţia zgomotoasă de la 
capătul militar al mesei. Monush, vreme de mulţi ani cel mai 
curajos războinic din regat, bărbatul după care fusese 
botezat Mon, fu întrerupt la jumătatea unei povestiri. 
Băiatul tresări. Oare nu putuse Bego să aştepte un moment 
de acalmie naturală a conversaţiei? 

Expresia de obicei benignă a tatei nu se schimbă. 

— Bego, memoria poporului meu, ce-ai de spus în timpul 
consiliului de război? 

Vorbele lui conţineau o uşoară ameninţare, dar vocea lui 
era calmă şi plăcută, ca de obicei. 

— În vreme ce soldaţii sunt încă la masă, rosti Bego, una 
dintre persoanele de vază din regatul tău deţine o 
informaţie care, în cazul în care vei hotări să-i dai crezare, 
va constitui o problemă de ridicat într-un consiliu de război. 

— Şi cine-i acea persoană de vază? Care-i informaţia pe 
care-o deţine? întrebă tata. 

— Şade lângă celălalt sine al meu, rosti Bego, şi poate să- 
ţi ofere chiar el informaţia. 

Toate privirile se îndreptară către Mon, iar pentru o clipă 
el îşi dori să se întoarcă şi să fugă din sală. Oare Edhadeya 
îşi dăduse seama cât de îngrozitor va fi momentul, atunci 
când îi ceruse să facă asta? Dar 

Mon ştia că acum nu mai putea da înapoi - asta ar fi 
însemnat să-l umilească pe Bego şi să se facă de ruşine. 
Chiar dacă mesajul său n-ar fi fost crezut, el trebuia să-l 
transmită - cu mult curaj. 

Mon se ridică în picioare şi, aşa cum îl văzuse pe tatăl său 
făcând înainte de a lua cuvântul, îl privi în ochi pe fiecare 
dintre oamenii de vază ai regatului. Pe feţele lor văzu 
surpriză, amuzament, răbdare prudentă. La sfârşit se uită 
la Aronha şi, spre uşurarea lui, văzu că fratele său părea 


serios şi interesat, nu ironic sau stânjenit. Aronha, 
mulţumesc pentru că-mi arăţi respectul tău. 

— Informaţia mea provine dintr-un vis adevărat, rosti 
Mon în cele din urmă. 

În jurul mesei se iscă un murmur. Cine, vreme de multe 
generaţii, avusese îndrăzneala să pretindă că un vis e 
adevărat? Şi, pe deasupra, la masa regelui? 

— De unde ştii că-i un vis adevărat? întrebă tata. 

Era ceva ce Mon nu fusese niciodată în stare să explice 
cuiva, nici măcar lui însuşi. Nu încercă nici acum. 

— E un vis adevărat, rosti el. 

Din nou, se iscară şoapte în jurul mesei şi, deşi unele 
dintre feţele nerăbdătoare deveniră amuzate, cele care 
fuseseră amuzate erau acum serioase. 

— Cel puţin le-ai captat atenţia, murmură bGo. 

Tata vorbi din nou, cu o nuanţă de consternare în glas. 

— În cazul ăsta, povesteşte-ne visul şi zi-ne de ce-i o 
problemă care priveşte consiliul de război. 

— Acelaşi vis vreme de multe nopţi, spuse Mon. 

Avu grijă să nu ofere vreo indicație despre cine anume 
era cel care-l avusese. Ştia că ei vor presupune că despre el 
e vorba, dar nimeni nu va îndrăzni să-l facă mincinos. 
Continuă: 

— Un băieţel şi surioara lui, de vârsta lui Ominer şi a lui 
Khimin. Lucrau la câmp, ca sclavi, înfometați, iar 
supraveghetorii care-i biciuiau ca să muncească făceau 
parte din poporul pământului. 

În acest moment le captase atenţia tuturor. Săpători cu 
fiinţe umane ca sclavi - asta îi mânie pe toţi, deşi erau 
conştienţi că aşa ceva trebuie să se întâmple din când în 
când. 

— La un moment dat, în vis, băiatul a fost bătut de nişte 
băieţi umani. Fiinţe umane care domneau asupra 
săpătorilor. Băiatul a fost curajos şi n-a plâns în timp ce l- 
au... umilit. Era o fiinţă vrednică. 


Soldaţii încuviinţară cu toţii. Ei înțelegeau ce anume 
spunea el. 

— Seara, băiatul, surioara lui, tata şi mama lui şedeau în 
tăcere. Cred... cred că le era interzis să vorbească cu voce 
tare. Dar cereau ajutor. Cereau să vină cineva şi să-i scape 
de sclavie. 

Mon se opri pentru un moment, iar pe fondul de linişte se 
făcu auzit glasul lui Monush. 

— N-am niciun dubiu c-acest vis e-adevărat, pentru că 
ştim că multe fiinţe umane şi îngeri sunt ţinuţi ca sclavi 
printre Elemaki. Dar ce putem face? Toată forţa noastră e 
concentrată pentru a apăra libertatea alor noştri. 

— Dar, Monush, spuse Mon, şi ei sunt ai noştri. 

Acum şoaptele erau pline de pasiune. 

— Hai să-l ascultăm pe fiul meu, rosti tata. 

Şoaptele încetară. 

Mon roşi. lata admisese că el e fiul lui, da, ăsta era un 
lucru bun; dar nu folosise locuţiunea formală ”Să-l ascultăm 
pe consilierul meu”, care ar fi însemnat că el accepta în 
mod absolut ceea ce spunea Mon. El continua să fie pus la 
încercare acolo. Mulţumesc, Edhadeya. Chestia asta ar 
putea să mă facă de ruşine pentru tot restul vieţii, dacă iese 
prost. O să rămân pentru totdeauna “cel de-al doilea fiu, 
care a vorbit prosteşte în cadrul unui consiliu de război”. 

— N-au printre ei pe nimeni din poporul cerului, rosti 
Mon. Cine a auzit despre un astfel de regat? Ei sunt Zenifi 
şi ne cheamă în ajutor. 

Husu, îngerul care era mai-marele iscoadelor regelui, 
conducând sute de îngeri puternici şi curajoşi care vegheau 
necontenit la fruntariile regatului, îşi ridică aripa dreaptă, 
iar Mon dădu din cap, spre a-l lăsa să capteze atenţia 
regelui. Văzuse înainte făcându-se aşa ceva la un consiliu, 
dar pentru că el, personal, nu avusese parte de atenţia 
regelui, acum era prima dată când avea posibilitatea de a 
lua parte la subtilităţile discuţiilor formale. 


— Chiar dacă visul e adevărat, iar Zenifii ne cheamă în 
vise, rosti Husu, ce pretenţii pot avea de la noi? Au respins 
propunerea primului rege Motiak şi-au refuzat să trăiască 
într-un loc în care poporul cerului era de cinci ori mai 
numeros decât poporul de mijloc. Au plecat din Darakemba 
fiindcă aşa au dorit, ca să se întoarcă în ţinutul lui Nafai. Am 
crezut c-au fost anihilaţi. Dac-aflăm acum că trăiesc, 
suntem bucuroşi, dar nu-nseamnă nimic altceva pentru noi. 
lar dac-aflăm acum că se află în sclavie, ne întristăm, dar, 
repet, nu-nseamnă nimic mai mult decât asta. 

Când Husu termină ce a avut de spus, Mon se uită la rege 
pentru permisiunea de a vorbi din nou. 

— De unde ştii că-i vorba de Zenifi? întrebă tata. 

Din nou, Mon nu putu face altceva decât să repete ceea 
ce ştia că e adevărat. Doar că acesta era aspectul de care 
nu era sigur. Erau Zenifi, dar nu erau Zenifi. Sau altceva. 
Fuseseră Zenifi, oare? Sau pur şi simplu fac parte dintre 
Zenifi? 

— Sunt Zenifi, rosti Mon şi în timp ce articulă aceste 
cuvinte îşi dădu seama că era adevărat, sau pe aproape. S- 
ar putea să nu fie Zenifii, întregul lor popor, dar sunt Zenifi, 
chiar dacă-n alte părţi s-ar putea să fie alţii. 

Dar răspunsul lui Mon nu-l îndemna prea mult pe tata să 
continue. 

— Un vis? rosti el. Primul rege al Nafarilor avea vise 
adevărate. 

— La fel ca şi soţia lui, spuse Bego. 

— Marea Regină Luet, zise tata, dând din cap. Bego face 
foarte bine că ne reaminteşte istoria. Amândoi aveau vise 
adevărate. Dar şi alţii aveau astfel de vise. Şi în rândul 
poporului cerului şi în rândul poporului pământului, pe 
vremea aceea. Dar era epoca eroilor. 

Mon voia să insiste: chiar este un vis adevărat. Dar 
văzuse în trecut în consiliu cum rezista tata atunci când 
bărbaţii încercau să preseze repetând mereu acelaşi lucru. 
Dacă aveau dovezi noi, foarte bine, să vorbească, iar regele 


va asculta; dar dacă nu făceau altceva decât să insiste cu 
vechea poveste, tata avea cu atât mai puţină încredere în ei, 
cu cât insistau mai mult. Aşa încât Mon îşi ţinu gura şi 
continuă să-l privească pe tatăl său în ochi, netulburat. 

Auzi murmurul uşor al lui bGo, spunându-i celuilalt sine 
al său: 

— Ştiu care-o să fie subiectul bârfelor toată săptămâna 
viitoare. 

— Băiatul are curaj, răspunse Bego încetişor. 

— Şi tu la fel, rosti bGo. 

În liniştea lăsată, Aronha se ridică de la masă, dar în loc 
să ceară pentru Mon atenţia regelui, el merse prin spatele 
scaunelor, oprindu-se îndărătul tatălui său. Era un 
privilegiu pe care-l avea doar moştenitorul regelui, să 
vorbească cu suveranul în particular în faţa celorlalţi 
consilieri ai săi, fără a comite o ofensă - căci nu era o 
aroganță din partea moştenitorului să dovedească o 
intimitate specială cu regele. 

Tata îl ascultă pe Aronha, apoi dădu din cap. 

— Lucrul acesta poate fi spus cu voce tare, spuse el, 
acordându-i permisiunea. 

Aronha se întoarse la scaunul său. 

— Îl cunosc pe fratele meu, zise el. Nu minte. 

— Sigur că nu, rosti Monush, iar Husu se făcu ecoul lui. 

— Mai mult decât atât, continuă Aronha. Mon nu pretinde 
niciodată că ştie ceea ce nu ştie. Atunci când e nesigur, 
recunoaşte. lar atunci când e sigur pe el, are întotdeauna 
dreptate. 

Mon simţi un fior lăuntric, auzind astfel de vorbe din gura 
fratelui său. Aronha nu numai că-l sprijinea - spusese ceva 
atât de nesăbuit încât îi era frică pentru el. Cum de putea 
face o astfel de afirmaţie? 

— Bego şi cu mine am observat acest lucru, rosti Aronha. 
De ce altceva credeţi că şi-a riscat Bego propriul loc la 
masa regelui pentru a face introducerea cuvintelor lui 
Mon? Nu cred că Mon însuşi îşi dă seama de acest lucru. De 


cele mai multe ori e nesigur pe el. Poate fi convins cu 
uşurinţă; nu se ceartă niciodată. Dar atunci când ştie cu 
adevărat un anumit lucru, nu dă niciodată înapoi, absolut 
niciodată, indiferent cât ne-am certa. lar atunci când se 
sprijină în călcâie în felul ăsta, Bego şi cu mine ştim foarte 
bine, niciodată n-a greşit. Nici măcar o dată. Aş chezăşui cu 
onoarea mea şi cu vieţile vajnicilor bărbaţi adevărul celor 
rostite de el azi. Chiar dacă sunt convins că visul n-a fost al 
lui, dacă spune că-i vorba de un vis adevărat şi că poporul 
este cel al Zenifilor, atunci ştiu că-i adevărul-adevărat, ca şi 
cum l-aş fi văzut pe bătrânul Zenif cu propriii ochi. 

— De ce crezi că nu-i visul lui? întrebă tata. Dintr-odată 
circumspeci. 

— Pentru că n-a spus niciodată c-ar fi al lui, răspunse 
Aronha. Dac-ar fi fost, ar fi zis lucrul ăsta. Nu l-a zis, 
înseamnă că nu-i. 

— Al cui vis a fost? vru să ştie regele. 

— Al fiicei Ioeledwei, răspunse Mon pe dată. 

Imediat la masă se iscă zarvă, în parte din cauza faptului 
că Mon îndrăznise să pomenească numele reginei moarte la 
o ocazie festivă, în parte din pricină că adusese glasul unei 
femei la masa regelui. 

— N-am fi vrut să auzim aici acel glas! strigă unul dintre 
bătrânii căpitani. 

Regele îşi ridică mâinile şi tăcură cu toţii. 

— Ai dreptate, n-am fi vrut să auzim acel glas aici. Dar 
fiul meu consideră că mesajul acelei voci trebuie să fie 
auzit, drept care-a îndrăznit să-l aducă aici, iar Ha-Aron a 
declarat că are încredere în el. Aşa încât acum singura 
întrebare la care trebuie să răspundă consiliul este: Ce vom 
face, acum că am aflat că Zenifii ne cheamă-n ajutor? 

Discuţia depăşi imediat orice domeniu în care Mon ar fi 
putut fi consultat, iar el se aşeză, ascultând. Nu prea avea 
încredere în el însuşi spre a privi pe cineva, de frică să nu 
încalce disciplina şi să arate un zâmbet atât de plin de 


uşurare, de mulţumire, încât toţi îşi vor da seama că era 
doar un copil, cel de-al doilea fiu. 

Husu se opuse să se trimită vreun membru al poporului 
cerului spre a-şi risca viaţa să-i salveze pe Zenifi; în zadar 
argumentă Monush că prima generaţie, cea care respinsese 
orice asociere a fiinţelor umane cu îngerii, era cu siguranţă 
moartă la ora actuală. În timp ce dezbăteau problema, iar 
alţi consilieri îşi exprimau punctul de vedere, Mon riscă să-i 
arunce o privire rapidă fratelui său. Spre întristarea sa, 
Aronha se uita exact la el, zâmbind. Mon îşi trase în jos 
capul spre a-şi masca propriul zâmbet, dar era mai fericit în 
acest moment decât fusese vreodată în viaţa lui. 

Întoarse capul ca să se uite pe furiş la Bego, dar bGo fu 
cel care-i şopti: 

— Ce-ar fi dac-ar muri o sută, pentru visul ăsta al 
Edhadeyei? 

Vorbele îl loviră pe Mon direct în inimă. Nu se gândise la 
asta. A trimite o armată atât de adânc în teritoriul 
FElemakilor, în susul nesfârşitelor canioane înguste unde 
ambuscadele erau posibile la orice pas - era primejdios, era 
nebunesc, dar consiliul de război dezbătea, nu dacă să se 
rişte, ci cine să fie trimis în raid. 

— Nu-i strica triumful băiatului, murmură Bego. Nimeni 
nu-i obligă pe soldaţi să meargă. A spus adevărul şi-a făcut- 
o plin de curaj. Onoare lui. 

Bego îşi ridică paharul cu vin fiert. 

Mon ştia cum să-şi ridice propriul pahar de vin. 

— Glasul tău a deschis uşa, Ro-Bego. 

Bego îşi savură vinul, încruntându-se. 

— Fără titlurile tale de fiinţe de mijloc, băiete. 

bGo zâmbi - o rară expresie pentru el - şi spuse: 

— Celălalt sine al meu şi-a ieşit din fire de încântare; 
trebuie să-l scuzi, chestia asta îl face mereu posac. 

Tata propuse compromisul. 

— Iscoadele lui Husu să-i păzească pe soldaţii umani ai lui 
Monush până când îşi vor croi drum dincolo de 


avanposturile Elemakilor. Din câte-am înţeles, la momentul 
actual e haos printre regatele din tărâmul lui Nafai şi s-ar 
putea să fie mult mai simplu să pătrundem acolo. Apoi, după 
ce Monush trece de graniţele păzite, iscoadele rămân pe loc 
şi-i aşteaptă să revină. 

— Cât de mult? întrebă Husu. 

— Opt zile, răspunse Monush. 

— În zona dealurilor e anotimpul ploios, spuse Husu. O 
să-ngheţăm sau o să murim de foame? Care-i planul? 

— "Ţine acolo cinci bărbaţi timp de zece zile, spuse regele. 
Apoi alţi cinci, şi-ncă alţi cinci, vreme de câte zece zile. 

Monush ridică mâna dreaptă în semn de aprobare. Husu 
îşi flutură aripa stângă, dar cu toate acestea murmură: 

— Da, sunt sigur că merită osteneala, ca să aducem 
înapoi nişte bigoţi lipsiţi de valoare. 

Mon fu surprins să constate că lui Husu i se permitea să 
vorbească cu atâta îndrăzneală. 

— Înţeleg furia pe care o simte poporul cerului faţă de 
Zenifi, spuse tata. Din acest motiv nu mă simt ofensat de 
batjocura ce însoţeşte acceptarea de către tine a propunerii 
mele. 

Husu îşi înclină capul. 

— Regele meu e mai generos decât merită slujitorul său. 

— Asta-i adevărul, mormăi bGo. Într-o bună zi Husu o să 
meargă prea departe, iar noi ceilalţi o să plătim pentru 
asta. 

— "Noi ceilalţi”? Probabil că se referă la poporul cerului 
în ansamblu, îşi spuse Mon. Era un gând tulburător, cum că 
poporul cerului, cumva, va fi făcut răspunzător pentru 
îndrăzneala lui Husu. 

— Aşa ceva n-ar fi drept, rosti Mon. 

bGo chicoti încet. 

— Ascultă-l, Bego. Spune că nu-i drept - ca şi cum asta- 
nseamnă că nu poate să se-ntâmple. 

— În străfundurile secrete ale inimii oricărei fiinţe 
umane, şopti Bego, poporul cerului nu reprezintă altceva 


decât nişte bestii impertinente. 

— Nu-i adevărat, spuse Mon. N-ai dreptate! 

Bego îl privi surprins. 

— Sunt o fiinţă umană, nu-i aşa? întrebă Mon. lar în 
inima mea îngerii sunt fiinţele cele mai frumoase şi mai 
glorioase. 

Mon nu ridicase tonul, dar intensitatea vocii sale 
redusese la tăcere celelalte glasuri. În liniştea bruscă, el îşi 
dădu seama că toată lumea îl auzise. Se uită la expresia 
surprinsă a tatei şi roşi. 

— Mi se pare, rosti tata, că unii dintre consilieri au uitat 
că aici pot lua cuvântul doar cei care au atenţia regelui. 

Mon se ridică în picioare, roşu de ruşine. 

— lertaţi-mă, maiestate. 

Tata zâmbi. 

— Cred că Aronha a fost cel care a spus că atunci când îţi 
înfigi călcâiele în pământ, ai întotdeauna dreptate. Se 
întoarse către Aronha. Susţii acest lucru? 

Puţin nesigur, Aronha îşi privi tatăl în ochi şi zise: 

— Da, maiestate. 

— Atunci cred că acest consiliu consideră că îngerii sunt 
într-adevăr cele mai frumoase şi mai glorioase fiinţe. 

Iar tata ridică paharul înspre Husu. 

Husu se ridică în picioare, făcu o plecăciune şi înălţă şi el 
paharul. Băură amândoi. Apoi regele se uită la Monush, 
care râse, se săltă în picioare şi închină şi el paharul. 

— Vorbele celui de-al doilea fiu al meu au adus pacea la 
această masă, rosti tata. Asta înseamnă înţelepciune, cel 
puţin din punctul meu de vedere. Hai să încheiem! Consiliul 
s-a terminat şi aici nu mai e nimic pentru noi, în afară de a 
mânca şi de a reflecta la felul în care visele fetelor, aduse la 
cunoştinţă de băieţi, au pus în mişcare picioarele şi aripile 
războinicilor. 

Edhadeya aşteptă ca tatăl ei să intre în mica ei încăpere 
şi să stea de vorbă cu ea, aşa cum făcea seară de seară. De 
obicei, era fericită că venea, nerăbdătoare să-i spună cum 


se descurcase la şcoală, să se laude cu câte un nou cuvânt 
sau expresie din limba străveche, să-i povestească vreo 
întâmplare sau bârfă, ori ceea ce făcuse în ziua respectivă. 
În seara aceasta, însă, îi era frică şi nu ştia de ce să se 
teamă mai mult - că Mon i-a spus tatei de visul ei sau că nu 
i-a spus. Dacă nu a făcut-o, atunci va trebui să-i zică ea 
însăşi, iar apoi el o va bate cu blândeţe pe umăr şi îi va 
spune că visul era straniu şi minunat, apoi îl va ignora 
complet, fără să-şi dea seama că era un vis adevărat. 

Totuşi, atunci când apăru la uşa ei, Edhadeya ştiu că Mon 
îi spusese. Privirea lui era ascuţită şi pătrunzătoare. 
Rămase tăcut în picioare, sprijinindu-se cu mâinile de tocul 
uşii. În cele din urmă, încuviinţă din cap. 

— Prin urmare, spiritul lui Luet este treaz în fiica mea. 

Ea privi în jos, către podea, neştiind dacă el era supărat 
sau mândru. 

— Iar spiritul lui Nafai în cel de-al doilea fiu al meu. 

Aha. Deci nu era supărat. 

— Nu te obosi să-mi explici de ce n-ai putut să-mi spui 
personal lucrul ăsta, rosti tata. Ştiu de ce şi mă simt ruşinat. 
Luet n-a trebuit niciodată să folosească subterfugii ca să 
obţină atenţia soţului ei, şi nici Chveya n-a trebuit să-l pună 
pe fratele sau pe soţul ei să vorbească pentru ea atunci 
când deţinea înţelepciuni pe care trebuiau să le afle şi alţii. 

Dintr-o mişcare, îngenunche în faţa ei şi îi luă mâinile în 
ale sale. 

— Am privit în jur la consiliul regal din seara asta, când 
terminam masa, având în minte gânduri legate de pericole 
şi război, de Zenifii aflaţi în sclavie şi care trebuie salvaţi, 
iar singurul lucru care-mi venea în minte era: de ce oare- 
am uitat ceea ce ştiau primii noştri strămoşi? Că 
Păstrătorului Pământului nu-i pasă dacă vorbeşte unei 
femei sau unui bărbat? 

— Ce-ar fi dacă nu aşa stau lucrurile? 

— Ce, acum te-ndoieşti de chestia asta? 


— Am visat visul şi era adevărat - dar Mon a fost cel care- 
a spus că-i vorba de Zenifi. Eu n-am înţeles deloc visul până 
când el n-a spus lucrul ăsta. 

— Vorbeşte-n continuare cu Mon atunci când ai vise 
adevărate, rosti tata. Atâta ştiu: când a vorbit Mon, am 
simţit că mi s-a reaprins un foc în inimă şi mi-am spus - 
cuvintele mi-au venit în minte ca şi cum mi le-ar fi şoptit 
cineva la ureche - că acolo-i un bărbat falnic, nu un băiat. 
Apoi am aflat că tu ai avut visul şi din nou am auzit glasul în 
minte: bărbatul care-ascultă de Edhadeya va fi adevăratul 
slujitor al Păstrătorului Pământului. 

— Cel care ţi-a vorbit a fost... Păstrătorul? întrebă 
Edhadeya. 

— Cine ştie? rosti tata. Poate c-a fost mândria paternă. 
Poate c-aşa aş fi vrut. Poate că era vocea Păstrătorului. 
Poate că era cel de-al doilea pahar de vin. 

Râse, apoi continuă: 

— Mi-e dor de mama ta, spuse el. Ea ar fi ştiut mai bine 
decât mine cum să procedeze cu tine. 

— Mă comport cu ea cât de bine pot, spuse Dudagu din 
uşă. 

Edhadeya icni de surprindere. Dudagu putea să meargă 
fără să facă zgomot în aşa fel încât nu ştia nimeni pe unde 
ar putea ea trage cu urechea. 

Tata se ridică în picioare. 

— Dar nu te-am însărcinat cu educaţia fiicei mele, rosti 
tata cu blândeţe. 

Prin urmare, în ce fel te-ai comportat cât ai putut de 
bine? 

Îi zâmbi lui Dudagu şi apoi ieşi cu paşi mari din încăperea 
Edhadeyei. 

Dudagu îi spuse furioasă. 

— Fetiţo, să nu-ţi imaginezi c-o să realizezi ceva cu 
treaba asta cu visul, zise ea. Apoi zâmbi şi continuă: Ceea 
ce-i spui tu aici eu pot contrazice pe perna lui. 


Edhadeya îi zâmbi mamei ei vitrege cât putu de drăgălaş. 
Apoi deschise larg gura şi-şi vâri degetul, ca şi cum ar fi 
vrut să vomite. În momentul următor zâmbea din nou 
drăgălaş. 

Dudagu ridică din umeri. 

— Mai sunt patru ani până când o să te pot mărita, zise 
ea. Crede-mă, mi-am pus deja femeile să caute pe cineva 
potrivit. Pe cineva foarte departe de-aici. 

Se depărtă silențios de uşă şi o porni pe coridor. 
Edhadeya se aruncă din nou în pat şi murmură: "Mi-ar 
plăcea să am un vis adevărat cu Dudagu Dermo care are un 
accident cu o barcă. Dacă aranjezi astfel de lucruri, dragă 
Păstrător al Pământului, să ţii minte că ea nu ştie să înoate, 
dar e foarte înaltă, deci apa trebuie să fie adâncă.” 

A doua zi, toate discuţiile aveau ca temă expediţia pentru 
găsirea Zenifilor. lar în dimineaţa următoare, înalții 
demnitari şi funcţionarii oraşului veniră spre a vedea cum 
pleacă în marş soldaţii, iscoadele zburând şi făcând 
manevrele lor extrem de îndrăzneţe pe cerul de deasupra 
acestora. Edhadeya îşi zise, în timp ce-i urmărea cum 
pleacă: "Deci aşa ceva poate realiza un vis. Ar trebui să am 
mai des vise de-astea.” 

Imediat, se ruşină de ea. "Dacă vreodată o să mint în 
legătură cu visele mele şi o să pretind că-i adevărat atunci 
când nu-i cazul, fie ca Păstrătorul să-mi ia toate visele.” 

Şaisprezece soldaţi umani, cu vreo zece iscoade care-i 
umbreau din aer, plecară spre Darakemba. Nu formau o 
armată, nu erau nici măcar suficient de mulţi pentru a 
constitui un detaşament de raiduri, şi foarte puţini din oraş 
remarcaseră asta. Mon urmărea, totuşi, Aronha şi 
Edhadeya stând pe acoperiş, lângă el. 

— Ar fi trebuit să mă lase să merg cu ei, rosti Aronha 
supărat. 

— Eşti atât de generos, încât vrei să-mi revină mie 
regatul? întrebă Mon. 

— N-o să moară nimeni, replică fratele său. 


Mon nu catadicsi să răspundă. Era perfect conştient că 
Aronha ştia că tata avea dreptate - exista o nuanţă de 
nebunie în toată expediţia asta. Era o acţiune de căutare 
care încerca să localizeze un vis. Regele a luat doar 
voluntari şi doar cu mare reţinere l-a lăsat pe măreţul 
războinic Monush să-i conducă. Nu exista nici-o şansă ca să- 
şi trimită moştenitorul. 

— O să-şi petreacă tot timpul preocupându-se de 
siguranţa ta, şi nu de misiunea în sine, spusese tata. Nu te- 
ngrijora, Aronha. O să ai parte de cel dintâi spectacol al 
unei bătălii sângeroase mult prea curând, sunt sigur. Însă 
dacă te-aş fi trimis acum, mama ta s-ar fi sculat din morţi ca 
să mă dojenească. 

Mon se speriase auzindu-i vorbele, până când văzuse că 
toţi ceilalţi le luaseră ca pe-o glumă. 

Toţi, cu excepţia lui Aronha, care era cu adevărat furios 
pentru că nu fusese inclus. 

— Soră-mea poate s-aibă un vis, frate-miu poate să-ţi 
povestească, iar eu cu ce mă aleg? Răspunde-mi, tată! 

— Păi, Aronha, ţi-am oferit exact tot atâta implicare cât 
am avut şi eu - să stai şi să-i urmăreşti cum pleacă. 

Păi, acum făceau exact asta, stăteau şi-i urmăreau cum 
plecau soldaţii. În mod normal, Aronha i-ar fi urmărit de pe 
treptele casei regale, dar pretinsese că ar fi fost prea 
umilitor să stea alături de rege, în condiţiile în care fusese 
declarat prea inutil spre a merge. Tata nu s-a certat cu el, l- 
a lăsat să se urce pe acoperiş, iar acum stătea acolo, furios, 
chiar dacă admisese deja faţă de Mon că, dac-ar fi fost în 
locul tatei, ar fi luat aceeaşi hotărâre. 

— Doar pentru că tata are dreptate, nu-nseamnă că 
trebuie să fiu mulţumit cu chestia asta. 

Edhadeya râse. 

— Pe Marele-Şarpe, Aronha, astea-s momentele în care 
tata ne scoate din minţi. 

— Nu jura pe Cel-fără-de-picioare, rosti Aronha tăios. 


— Tata spune că-i doar un şarpe periculos, nu un zeu 
adevărat, aşa că de ce nu? spuse Edhadeya. 

— Aronha, nu eşti superstiţios acum, nu? întrebă Mon. 

— Tata spune să respectăm credinţele altora, iar voi ştiţi 
că jumătate din slujitorii săpători încă-l consideră sfânt pe 
Cel-fără-de-picioare, zise Aronha. 

— Da, spuse Edhadeya, şi-ntotdeauna jură pe el. 

— Nu-i pronunţă numele pe de-a-ntregul, spuse Aronha. 

— Aronha, dar e doar un şarpe. 

Edhadeya îşi mişcă capul în faţă şi-n spate, într-un fel 
amuzant. Fără să vrea, Aronha râse. Apoi chipul lui deveni 
din nou serios şi îi privi din nou pe cei şaisprezece soldaţi, 
care se deplasau în şir indian pe câmp, îndreptându-se 
către râul care ducea la graniţa de sud. 

— Oare or să-mi găsească visul? întrebă Edhadeya. 

— Dacă Păstrătorul a fost cel care ţi-a trimis visul, rosti 
Aronha, asta-nseamnă că vrea ca Zenifii să fie găsiţi. 

— Dar asta nu-nseamnă că-n detaşamentul lui Monush e 
vreunul care să aibă habar cum să-l asculte pe Păstrător 
atunci când vorbeşte, spuse Edhadeya. 

Aronha se întunecă la chip, dar nu se uită la ea. 

— El decide cu cine o să vorbească. Nu se pune problema 
în ce manieră. 

— Ea poate să vorbească doar acelora care ştiu cum să 
asculte, motiv pentru care strămoaşa noastră Luet era 
faimoasă în calitate de vizionară-în-ape, iar sora ei Hushidh 
şi nepoata ei Chveya ca vizionare-de-legături. Ele deţineau 
o mare putere şi... 

— N-aveau o mare putere ele însele, spuse Aronha. Era 
vorba de Păstrător. El îşi alegea favoriţii - şi-aş putea 
sublinia că niciunul dintre ei nu era mai măreț decât însuşi 
Nafai, care deţinea mantia de comandant şi stăpânea 
cerurile cu... 

— Bego zice că-s nişte tâmpenii, spuse Mon. 

Ceilalţi tăcură. 

— Serios? rosti Aronha, după ceva vreme. 


— Doar l-ai auzit şi tu spunând asta, nu-i aşa? întrebă 
Mon. 

— Nu mi-a zis mie niciodată, replică Aronha. Ce spune el 
că-i o tâmpenie? Păstrătorul? 

— Ideea strămoşilor noştri eroici, răspunse Mon. Ioată 
lumea pretinde că are strămoşi eroici, zice el. După ce-au 
trecut destule generaţii, ei devin zei. El susţine c-aşa s-au 
născut zeii. Zeii sub formă umană, cel puţin. 

— Ce interesant, spuse Aronha. El îl învaţă pe fiul regelui 
că strămoşii acestuia sunt inventaţi? 

Doar în acea clipă realiză Mon c-ar putea să-i provoace 
necazuri profesorului său. 

— Nu, replică el. Nu cu atât de multe cuvinte. El doar a... 
sugerat posibilitatea. 

Aronha încuviinţă. 

— Deci nu vreţi să-l pârăsc. 

— El n-a spus lucrul ăsta direct. 

— Nu uita, Mon, rosti Aronha. E posibil ca Bego s-aibă 
dreptate, iar poveştile noastre despre măreţii strămoşi 
umani cu puteri extraordinare conferite de Păstrătorul 
Pământului s-ar putea să fie exagerate sau de-a dreptul 
fanteziste. Dar noi, poporul de mijloc, nu suntem singurii 
care-ar dori să se revizuiască istoria pentru a fi-n 
conformitate cu nevoile noastre prezente. Nu crezi că un 
bărbat patriot din poporul cerului ar putea încerca să 
arunce îndoieli asupra măreţelor istorisiri despre străbunii 
poporului de mijloc? În special referitor la străbunii 
regelui? 

— Bego nu minte, zise Mon. E-un erudit. 

— N-am spus că minte, rosti Aronha. El susţine că noi 
credem în poveştile astea pentru că avem nevoie de ele şi 
ne produc satisfacţie. Poate că el se îndoieşte de aceleaşi 
istorisiri pentru că el are nevoie de dubiu şi îi aduce 
satisfacţie. 

Mon se încruntă. 

— În cazul ăsta, cum putem afla ce anume-i adevărat? 


— N-avem cum, zise Aronha. De lucrul ăsta mi-am dat eu 
seama cu mult timp în urmă. 

— Prin urmare, tu nu crezi în nimic? 

— Cred în tot ceea ce mi se pare a fi cel mai adevărat 
acum, răspunse Aronha. Pur şi simplu refuz să fiu surprins 
în momentul în care unele dintre lucrurile în care cred 
acum se dovedesc mai târziu a fi false. Mă ajută să evit să 
fiu indispus. 

Edhadeya râse. 

— Şi de unde ţi-a venit ideea asta? 

Aronha întoarse capul spre ea, uşor ofensat. 

— Nu crezi că m-aş fi putut gândi şi singur? 

— Nu, spuse ea. 

— Monush m-a învăţat, rosti Aronha. Într-o zi, când l-am 
întrebat dacă există cu adevărat un Păstrător al 
Pământului. În definitiv, după istorisirile de demult, pe 
vremuri exista un zeu numit Sufletul Suprem, care s-a 
dovedit a fi o maşinărie aflată în interiorul unei corăbii 
străvechi. 

— O corabie străveche care zbura prin aer, zise Mon. 
Bego spune că doar poporul cerului zboară şi că strămoşii 
noştri au inventat acea corabie zburătoare pentru că 
poporul de mijloc era tare invidios pe faptul că poporul 
cerului putea să zboare. 

— Unii dintre cei din poporul cerului pot să zboare, spuse 
Edhadeya. Pun pariu că Bego e-atât de bătrân, de gras şi 
scârţâie din toate încheieturile aşa de tare încât nu mai 
poate nici măcar să se desprindă de la sol. 

— Dar putea atunci când era tânăr, spuse Mon. Îşi aduce 
aminte. 

— Îşi poate imagina, zise Aronha. 

Mon clătină din cap. 

— A-ţi aminti e ceva real. A-ţi imagina nu-nseamnă nimic. 

Edhadeya râse. 

— Asta-i o prostie, Mon. Majoritatea lucrurilor de care-şi 
aduc oamenii aminte sunt doar imaginate. 


— De unde-ai aflat lucrul ăsta? întrebă Aronha cu un 
surâs afectat. 

Edhadeya îşi dădu ochii peste cap. 

— De la Uss-uss şi n-aveţi decât să râdeţi, dar ea-i... 

— Ea-i o slăvită slujnică? întrebă Aronha. 

— Ea-i singura prietenă pe care-am avut-o după ce-a 
murit mama şi-i tare-nţeleaptă, rosti Edhadeya cu 
fermitate. 

— E-o săpătoare, zise Mon încet. 

— Dar nu o Elemaki, replică Edhadeya. Familia ei i-a slujit 
pe regii Nafarilor timp de cinci generaţii. 

— Ca sclavi, punctă Mon. 

Aronha râse. 

— Mon ascultă de-un înger bătrân, Edhadeya de o sclavă 
săpătoare grasă, iar eu de un soldat care-i renumit pentru 
curajul şi dibăcia în luptă, nu pentru erudiţia lui. Cu toţii ne- 
am ales propriii învăţători, nu-i aşa? Mă-ntreb dac-alegerea 
învățătorului propriu de către fiecare dintre noi spune ceva 
despre felul în care-or să fie vieţile noastre. 

Se gândiră la aceasta în tăcere, urmărind micul roi de 
iscoade care marca locul în care se afla detaşamentul lui 
Monush ce-şi continua călătoria în susul văii Tsidorek. 


3 
REZISTENTĂ 


— Pe vremuri, Nafai mi-a spus ceva, îi zise Shedemei 
Sufletului Suprem. 

Sufletul Suprem, fiind dotat cu o nesfârşită răbdare, o 
aşteptă să continue. 

— Pe vremuri, înainte ca tu... să-l alegi. 

(Mi-aduc aminte perioada), rosti Sufletul Suprem, nefiind 
poate dotat cu o nesfârşită răbdare. 

— Pe vremuri, când încă încercai să-l opreşti pe el şi pe 
Issib să descopere prea multe-n legătură cu tine. 

(Issib era cel care punea probleme, să ştii. El e cel care s- 
a gândit să mi se opună.) 

— Da, bine, dar n-a reuşit decât atunci când i s-a alăturat 
Nafai. 

(A constituit o preocupare, pentru o vreme.) 

— Da, îmi închipui. Amândoi, străduindu-se cât puteau de 
mult. A trebuit să-ţi întrebuinţezi toate resursele ca să le ţii 
piept. 

(Niciodată pe toate. Nici măcar pe majoritatea.) 

— Suficiente încât să te dai bătut, în final. 

(Am început să am încredere în ei.) 

— Ai încetat să te mai lupţi cu ei şi i-ai trecut de partea 
ta. N-aveai de ales, nu-i aşa? 

(Am ştiut tot timpul că sunt valoroşi. În acea fază am 
hotărât că ei sunt cei pe care o să îi folosesc pentru a 
asambla o navă spaţială funcţională.) 

— I-ai mai fi ales dacă nu ţi-ar fi dat atâta bătaie de cap? 

(Îl alesesem deja pe tatăl lor ca să... dea primul impuls.) 

— Dar cea pe care o voiai era Luet, nu-i aşa? 

(Nafai era foarte insistent. Foarte ambițios. Nu putea 
suporta să nu fie implicat în orice s-ar fi întâmplat. Am 
hotărât că lucrul acesta e util. Şi niciodată nu a trebuit să 


aleg între el şi Luet, pentru că în cele din urmă au format 
un cuplu.) 

— Da, da, sunt sigură că totul s-a desfăşurat în 
conformitate cu planul tău. 

(Am fost programat să fiu infinit de adaptabil, atâta 
vreme cât continui să lucrez pentru cele mai înalte 
priorităţi. Planul meu s-a schimbat, dar niciodată scopul.) 

— În regulă, atunci, asta voiam să dovedesc. Shedemei 
râse, apoi continuă: Dacă n-aş şti ce ştiu, Doamnă Suflet 
Suprem, aş bănui că-ţi protejezi mândria. 

(Nu am mândrie.) 

— Mă linişteşte s-aud lucrul ăsta, replică Shedemei. Eu 
m-am descotorosit de-a mea cu multă vreme în urmă. 

(Ce anume voiai să dovedeşti?) 

— Nafai te-a obligat să-l asculţi, să-l bagi în seamă, să ţii 
cont de el. 

(Nafai şi Issib.) 

— Au făcut asta rezistându-ţi şi făcând în aşa fel încât a 
trebuit să-ţi adaptezi planurile în conformitate cu... cum ai 
zis? Cu ambiția lor. 

(Issib era încăpățânat. Nafai era ambițios.) 

— Sunt sigură c-ai liste de adjective anexate numelor 
noastre în dosarele tale. 

(Nu fi impertinentă, Shedemei. Nu i se potriveşte unei 
femei care şi-a abandonat mândria.) 

— O s-asculţi planul meu? 

(Oh, nu o demonstraţie, ci un plan, deci.) 

— Tu ai în continuare puterea de-a influenţa fiinţele 
umane. 

(Într-o mică zonă a lumii, da.) 

— Nu-i nevoie să fie de cealaltă parte a planetei, să ştii. 
Ci doar acolo, în Gornaya. 

(Oriunde în Gornaya, da, pot avea o anume influenţă.) 

— Iar tehnica aia pe care-ai folosit-o pe Harmony, ca să 
ne-mpiedici să dezvoltăm tehnologii periculoase... 

(Făcându-i temporar proşti pe oameni.) 


— Şi tot mai poţi trimite vise. 

(Nu visele puternice pe care le trimite Păstrătorul.) 

— Vise, totuşi. Limpezi. 

(Cu mult mai limpezi decât ale Păstrătorului.) 

— Foarte bine. Avem un detaşament de soldaţi Nafari 
care se îndreaptă în susul văii Tsidorek. Atunci când or să 
ajungă lângă Lacul Sidonod, zona este atât de plină de 
aşezări ale Elemakilor încât or să trebuiască s-o ia pe-o rută 
periculoasă pe sus, prin munţi. Dar lanţul muntos este 
foarte neregulat acolo. În anumite locuri, creasta este 
extrem de joasă, aşa încât văile-s legate printr-o trecătoare 
îngustă. Dacă se pot strecura pe acolo, or să coboare printr- 
un canion care o să-i conducă direct la Chelem, unde 
poporul lui Akmaro este ţinut în sclavie de Elemaki. 

(Ca sclavi ai lui Pabulog şi-ai fiilor săi, vrei să spui.) 

— Aşa-ncât atunci când or să se-apropie de trecătoare, 
Păstrătorul o să-ncerce, firesc, să-i conducă spre acea 
direcţie. 

(Aşa s-ar crede). 

— Prin urmare, ce-ar fi să fie loviți de prostie până când 
or să rateze şansa? 

(Păstrătorul pur şi simplu o să-i trimită înapoi. Şi din ce 
motiv aş dori eu să nu-i las să-i salveze pe cei din poporul lui 
Akmaro?). 

— Păstrătorul chiar o să-ncerce să-i trimită înapoi. Dar, în 
timpul ăsta, tu o să-i conduci pe la poalele muntelui până 
când or s-ajungă la canionul unde se formează râul 
Zidomeg. 

(Zinom), spuse Sufletul Suprem, înțelegând acum. (Acolo 
unde majoritatea Zenifilor sunt ţinuţi, mai mult sau mai 
puţin, în sclavie, de Elemaki.) 

— Exact, rosti Shedemei. Monush o să creadă că şi-a 
îndeplinit misiunea. O să găsească un grup de Zenifi ţinuţi 
în sclavie de săpători. O să se gândească la o modalitate de 
a-i lua de acolo. O să-i aducă acasă. 


(Nu poate duce toată acea populaţie de-a lungul poalelor 
munţilor.) 

— Nu, zise Shedemei. O să trebuiască să-i trimiţi vise 
care să-l ducă acasă mergând în susul văii Ureg, apoi peste 
trecătoarea care duce în josul văii Padurek. 

(Ruta aceasta îi duce dincolo de locul în care se află 
grupul lui Akmaro.) 

— Iar Păstrătorul o să-ncerce să-l facă pe Monush să-i 
găsească din nou pe oamenii lui Akmaro. 

(lar eu intervin din nou. Nu trebuie să fac acest lucru, 
Shedemei. Scopul meu este să nu interferez cu Păstrătorul 
Pământului.) 

— Nu, scopul tău este să primeşti ajutor de la Păstrător 
ca să te poţi întoarce pe Harmony. Păi, dac-o să-i 
pricinuieşti destule necazuri, draga mea, poate c-o să te 
trimită înapoi pe Harmony ca să-ncetezi cu interferenţele. 

(Nu cred că pot face acest lucru.) 

Sufletul Suprem făcu o pauză. 

(Programarea mea s-ar putea să mă oprească să mă 
revolt în mod conştient contra a ceea ce cred eu că vrea 
Păstrătorul.) 

— Păi, gândeşte-te la asta, zise Shedemei. Dar între timp, 
adu-ţi aminte că atâta vreme cât Păstrătorul nu-ţi spune 
nimic, de unde ştii că el nu vrea ca tu să faci exact genul de 
înşelătorie pe care-o sugerez eu? Ca să-ţi dovedeşti curajul? 

(Shedemei, iarăşi devii romanţioasă. Eu sunt o maşinărie, 
nu o păpuşă care vrea să capete viaţă. Nu există probe. Eu 
fac ceea ce sunt programat să fac.) 

— Serios? întrebă Shedemei. Eşti programat să iei 
iniţiativa. Uite-o şansă. Dacă Păstrătorului nu-i place, nu 
trebuie să facă altceva decât să-ţi spună să te opreşti. Dar 
măcar atunci o să vorbeşti. 

(Mă voi gândi la acest lucru). 

— Bun, zise Shedemei. 

(E în regulă. M-am gândit la acest lucru. Îl vom face.) 

— Atât de repede? 


Shedemei era conştientă că Sufletul Suprem e un 
computer, dar tot era surprinsă de cât de multe lucruri 
putea face bătrâna maşinărie în timpul necesar unei fiinţe 
umane pentru a rosti un singur cuvânt. 

(Am făcut o testare şi am descoperit că nimic din 
programarea mea nu interferează. Pot face acest lucru. Aşa 
că o să facem o încercare atunci când Monush ajunge la 
locul cuvenit şi vom descoperi câte poate suporta 
Păstrătorul înainte de a binevoi să intre în contact cu mine.) 

Shedemei râse. 

— De ce nu recunoşti, şmecher bătrân? 

(Ce să recunosc?) 

— Că te enervează Păstrătorul. 

(Nu mă enervează. Sunt preocupat de ceea ce s-ar putea 
întâmpla pe Harmony.) 

— Linişteşte-te, zise Shedemei. E acolo celălalt sine al 
tău, cum ar spune îngerii. 

(Eu nu sunt un înger). 

— Nici eu nu-s, prietene, spuse Shedemei. 

(Pari melancolică.) 

— Sunt o grădinăreasă. Mi-e dor să simt pământul sub 
picioare. 

(E timpul pentru o nouă călătorie la suprafaţă?) 

— Nu, spuse Shedemei. N-are niciun rost. Nimic din ceea 
ce-am plantat ultima dată n-o să fie gata pentru măsurători. 
Ar însemna să irosesc şi să risc. 

(Ai dreptul să te distrezi. Chiar şi cea care poartă mantia 
de comandant de navă are dreptul să facă anumite lucruri 
doar pentru bucuria de a le face.) 

— Da, şi-o s-o fac. Atunci când o să vină vremea. 

(Ai o voinţă de oţel). 

— Şi o inimă de sticlă, replică Shedemei. Casantă şi rece. 
Mă duc să trag un pui de somn. De ce nu foloseşti timpul ca 
să croieşti un vis? 

(N-ai destule vise de-ale tale?) 

— Nu pentru mine, replică Shedemei. Pentru Monush. 


(Glumeam), spuse Sufletul Suprem. 

— Ei, data viitoare fă-mi cu ochiul, ca să ştiu. 

Shedemei se ridică de la computer şi se îndreptă spre 
pat. 

Monush şi oamenii săi mai dormiră încă o noapte pe o 
altă brână îngustă de piatră situată cu mult deasupra văii. 
Torţele din satul de săpători de dedesubt, departe, arseră 
până târziu; cei cincisprezece tovarăşi ai lui Monush le 
urmăriră pe majoritatea până se terminară şi se stinseră. 
Era greu de dormit, chiar dacă erau extrem de obosiţi, căci 
dacă s-ar fi rostogolit în noapte, ar fi plonjat douăzeci de 
stânjeni înainte ca vreun colţ de piatră să le încetinească 
oarecum căderea - şi, fără îndoială, să le rupă primul dintre 
oase. Cu toţii înfipseră ţepuşe ascuţite în stâncă sau, dacă 
nu exista niciun fel de fisură pentru a le susţine, le făceau 
mormane ca să le poată simţi în cazul în care începeau să se 
rostogolească spre margine în timpul somnului. Una peste 
alta, era o picoteală precară şi probabil că nu existase 
vreun moment în care să fi dormit mai mult de jumătate 
dintre bărbaţi. 

Totuşi, în această seară Monush dormise suficient de bine 
spre a visa, iar atunci când se trezi, ştia pe ce cărare 
trebuia să meargă pentru a-i găsi pe Zenifi. Drumul se lăţea 
şi cobora în jos, dar într-un anumit loc, dacă ar urca, ar 
ajunge la o trecătoare printre munţi şi ar cobori într-o altă 
vale. Acolo ar vedea un lac mare şi, parcurgând valea râului 
care curgea din el, la momentul potrivit ar ajunge la locul 
pe care îl văzuse în vis Edhadeya. 

Se trezi din vis exact când, deasupra capului, cerul 
începea să se lumineze. Cu grijă scoase ţepuşele pe care le 
înfipsese cu mâna în stâncă şi le vâri la loc în raniţă. Apoi 
ciuguli din turta rece de mălai care va fi singura masă a 
zilei, dacă nu cumva vor găsi hrană pe undeva pe parcursul 
călătoriei - puţin probabil pe stânci atât de abrupte şi atât 
de înalte în aerul rarefiat. 


Regiunea era numită "”Cununa Gornayei”, cea mai înaltă 
regiune a marelui masiv de lanţuri muntoase care 
adăpostise de multă vreme poporul pământului, poporul 
mijlociu şi poporul cerului. Acolo se formaseră cele şapte 
lacuri, toate sfinte, dar niciunul mai sfânt decât Sidonod, 
izvorul pur al lui Tsidorek, râul sacru care curgea prin 
inima ținutului Darakemba. Unii dintre bărbaţi speraseră că 
vor da cu ochii de însuşi Sidonod, dar Monush îşi dădea 
seama acum că nu se va întâmpla aşa ceva. Trecătoarea îşi 
va face apariţia prea devreme. Într-o oră. 

Fără cuvinte - căci sunetul era purtat departe în aerul 
uscat şi rarefiat de munte -, Monush dădu semnalul de 
marş. loţi bărbaţii erau treji acum, şi se deplasau, la 
început încet şi ţeapăn, de-a lungul îngustei brâne de 
stâncă. Au ajuns de două ori în locuri în care lespedea de 
piatră a cedat, iar ei au trebuit să se caţere, o dată în sus, 
iar altă dată în jos, pe o altă brână care le permitea 
deplasarea. 

Apoi au ajuns într-o zonă în care brâna se lăţea şi începea 
să ducă în jos, către o zonă mai lejeră. Monush recunoscu 
imediat locul şi îşi spuse... 

Ce anume îşi spuse? Nu-şi aminti. Ceva legat de locul 
ăsta. 

— Ce-i? întrebă Chem, adjunctul său, şoptit, bineînţeles. 

Monush clătină din cap. Îi tot stătea pe vârful limbii, un 
cuvânt, o idee, dar nu-şi aducea aminte de ce. Ah? Un vis? 

Dar visul fugise. Nu putea să se gândească ce anume 
fusese visul sau ce semnificaţie avea. 

Ce prostie, îşi zise Monush. Prost mai sunt, să mă 
gândesc că visele mele ar putea să-mi spună lucruri 
adevărate, ca Edhadeyei. 

Le făcu semn bărbaţilor să-l urmeze, în timp ce el 
conducea marşul în josul cărării care se lăţea. În jumătate 
de oră trecură de o curbă a drumului şi văzură ceea ce 
visaseră atât de mulţi bărbaţi, dar nu îndrăzniseră să spere 


a vedea: Sfântul Sidonod, sclipind în primele raze de soare 
care încununau creasta muntelui. 

Sub ei, de-a lungul malurilor lacului, erau sate, fiecare cu 
focurile sale de gătit. Bineînţeles că doar fiinţele umane 
trăiau în colibele şi în cele câteva case; săpătorii locuiau în 
copaci scobiţi şi în tuneluri sub pământ, aflate în apropiere. 
Scena părea extrem de paşnică. Şi totuşi, ştiau că dacă 
bărbaţii de acolo, săpători şi fiinţe umane, ar fi prins de 
veste că nişte Nafari mergeau pe acea porţiune îngustă de 
teren, s-ar isca o mare larmă şi în scurt timp grupări 
războinice ar escalada meterezele de stâncă. Acest lucru nu 
însemna o moarte sigură, cu toate că ar fi fost copleşiţi din 
punct de vedere numeric. Chiar şi săpătorii, născuţi spre a 
se căţăra, ar întâmpina dificultăţi în a trece de stânci. Dar, 
în cele din urmă, Elemakii fie ar ajunge la brâna pe care se 
aflau ei şi i-ar sili să lupte până la ultimul om, fie Nafarii ar 
fi nevoiţi să urce din ce în ce mai sus, până când ar ajunge 
la altitudini unde oamenii îngheaţă, leşină sau înnebunesc. 

Aşa încât continuară să se deplaseze tăcut şi lin de-a 
lungul stâncii, îmbrăcaţi în tunicile şi jambierele lor de 
culoarea pământului, cu păturile lor pământii împăturite şi 
legate în bandulieră, având feţele şi părul mânjit cu noroi 
spre a se confunda mai bine cu peisajul. 

De-am putea găsi o cale de-a merge în sus, pentru a trece 
de munţii ăştia, ca să evităm lacul foarte populat, îşi zise 
Monush. Apoi îi veni în minte un gând. Sigur că putem! 
Chiar acolo-n spate e... e... Nu-şi putea aduce aminte. La ce 
anume se gândea? La ceva aflat îndărătul lor? De ce? Nu 
existau urmăritori. Oare vreunul dintre soldaţi rămăsese în 
urmă? Se opri şi făcu o numărătoare rapidă. Erau cu toţii - 
şi, pentru că se opriseră, majoritatea se zgâiau la sacrul lac 
aflat sub ei. Monush le făcu semn să continue marşul. Brâna 
se înălța din nou. Trecură pe lângă lacul cel lung, dormind 
doar două nopţi în dreptul lui. 

După lac, ajunseră într-un ţinut mai lesnicios, cu toate că 
părea mult mai periculos. Era o regiune vastă cu munţi nu 


foarte înalţi, cu creştetele verzui, iar în fiecare vale erau cel 
puţin câteva persoane, de obicei săpători, de multe ori şi 
fiinţe umane şi din când în când câte o aşezare izolată de 
îngeri, cu toate că aceştia erau, în majoritate, fie sclavi într- 
un sat de Elemaki din apropiere, fie “liberi” - dar încă 
tributari unuia dintre regii Elemaki. De mai multe ori 
fuseseră zăriţi de îngerii care zburau pe sus, dar, în loc să 
dea alarma, îngerii şi-au văzut de zborul lor, ignorându.-i. 
Unul dintre îngeri veni în picaj şi ateriză pe o creangă din 
apropiere, apoi arătă spre creasta pe care mergeau 

Monush şi oamenii lui şi clătină din cap. Nu vă duceţi 
încolo, spuse el. Monush dădu din cap, se înclină către el ca 
şi cum ar fi fost un prieten, iar îngerul se înălţă în aer şi îşi 
luă zborul. 

E bine pentru noi, îşi zise Monush, că Elemakii sunt atât 
de duri cu cei câţiva îngeri obligaţi să trăiască printre ei. 
Lucrul ăsta ne asigură prieteni oriunde-am merge. Prieteni 
firavi, e-adevărat, dar orice prieten e bine-venit în ţara 
duşmanilor noştri. 

În cea de-a paisprezecea zi a expediției lor, ajunseră într- 
un loc în care se întâlneau patru izvoare la o distanţă de 
câţiva stânjeni. Apa era plină de vârtejuri, iar în apropierea 
ei nu locuia picior de fiinţe umane, săpători ori îngeri. 

— Un loc atât de sfânt ca ăsta, şopti Chem, şi totuşi nu 
trăieşte nimeni aici ca să primească darul? 

Monush încuviinţă, apoi zâmbi. 

— Poate că primesc darul în josul râului. 

Îi conduse mai departe, şi mergând încă puţin în aval 
văzură că în faţa lor nu păreau a se ridica noi dealuri. 
Configuraţia terenului se schimba. 

Şi, brusc, pricepură. Căci terenul se prăbuşea în faţa lor. 
Apa râului se năpustea precum zborul unei săgeți, ţâşnind 
în aer şi căzând apoi ca o ploaie continuă în valea de 
dedesubt. Era un loc al puterii, singurul loc pe care Monush 
îl văzuse sau despre care auzise în care apa dintr-un torent 


se transforma direct în ploaie fără ca mai întâi să se ridice 
în aer sub formă de nori. 

— Există vreun drum în jos? întrebă Chem. 

— Aşa cum ai spus, răspunse Monush. E-un loc sfânt. 
Vezi? Multe picioare au urcat pe stânca asta. 

Era aproape ca o scară, coborârea era atât de artificială, 
trepte tăiate în piatră, pământ ţinut în loc cu cofraje de 
lemn. 

— Şi-un şchiop ar putea să urce aici, rosti Alekiam, cel 
care vorbea dialectul limbii săpătorilor care era cel mai 
comun în rândul Elemakilor. 

Nu se punea problema că sunt mari şanse să dea peste 
mulţi săpători care nu adoptaseră Torg, limbajul de negoţ 
care avea la bază, în cea mai mare parte, limbajul uman, cu 
pronunţii adaptate pentru gurile săpătorilor şi ale îngerilor, 
având şi câteva mii de cuvinte de-ale lor. Dar era posibil 
aici, în aceşti munţi înalţi, unde se spunea că în unele văi 
îndepărtate  săpătorii şi îngerii trăiau în continuare 
împreună în vechiul mod, săpătorii furând statuile făcute de 
îngeri şi aducându-le acasă spre a le adora ca zei - chiar 
dacă organizau raiduri pentru a răpi copiii îngerilor, pe 
care-i mâncau. Din câte se ştia, nimeni nu ajunsese într-un 
astfel de loc, dar puţini erau cei care puneau la îndoială că 
încă mai trăiau asemenea fiinţe - săpători care îi numeau 
pe îngeri ”carnea-cerului” şi îngeri care le spuneau 
săpătorilor “diavoli”, pe bună dreptate şi unii, şi alţii. 

— Tăcere, spuse Monush. Locul ăsta-i destul de 
frecventat. Cine ştie cine-ar putea fi jos? 

Dar jos nu era nimeni, iar terenul, fiind la o înălţime mai 
mică, avea diferite fructe de sezon. Monush îşi conduse 
oamenii pe coama dealului care ducea spre râul care 
curgea din ploaia perpetuă de la baza stâncii. Le spuse la 
doisprezece dintre oamenii săi să rămână acolo de pază, 
mâncând ce fructe puteau fără a se pierde din vedere unii 
pe alţii, în timp ce Monush însuşi îi luă pe Alekiam, Chem şi 


un soldat musculos pe nume Lemech, care putea frânge 
gâtul cuiva doar dându-i o palmă după ureche. 

În timp ce se deplasau cu grijă de-a lungul cursului de 
râu, văzură semne că pe vremuri teritoriul fusese puternic 
populat. Limitele vechilor ogoare încă puteau fi văzute cu 
claritate, deşi peste ele crescuse vegetaţie. Iar din loc în loc 
trecură pe lângă zone care fuseseră curățate şi acoperite 
cu pietre, pentru ca săpătorii să nu poată pătrunde pe furiş 
pe dedesubt şi să-şi facă tuneluri până în casele oamenilor. 

— Unde-s toţi oamenii ăştia? întrebă Chem, stând în 
mijlocul unui astfel de loc. Au construit solid, iar acum nu 
mai sunt. 

— Nu-i aşa, rosti Lemech. 

La marginea pădurii stătea o fiinţă umană tânără, înaltă. 
Nu fusese acolo cu câteva clipe înainte. 

— Salut, prietene, spuse Monush, căci nu prea mai 
trăgea nădejde să evite o întâlnire acum. 

La un semnal din partea tânărului celui înalt, cel puţin 
treizeci de soldaţi apărură pe platforma de stâncă. Unde 
fuseseră? Oare nu-nconjuraseră locul ăsta, înainte de a păşi 
pe el? 

— Puneţi jos armele, spuse Monush încet. 

— O să le las într-o inimă de săpător, replică Lemech. 

— Ne-au prins, rosti Monush. Dacă ne predăm, poate c-o 
să trăim suficient încât ceilalţi să ne poată găsi. 

— Din câte se pare, ăştia-s cei pe care am venit să-i 
găsim, spuse Chem. Nu-i niciun săpător printre ei. 

Era adevărat. Aşa că lăsară armele jos, pe suprafaţa de 
piatră a platformei. 

Imediat străinii îi înconjurară, îi legară şi îi obligară să 
alerge împreună cu ei prin păduri, până când ajunseră într- 
un loc în care erau adunate douăzeci de astfel de platforme. 
Pe ele se înălţau multe clădiri, în majoritate case, dar nu 
sărăcăcioase, iar unele dintre ele nu puteau fi simple case, 
ci palate, temple şi, cel mai proeminent dintre toate, un 
turn solitar care depăşea în înălţime toţi copacii. Din acel 


turn puteai cu siguranţă să supraveghezi întreaga zonă, îşi 
zise Monush, şi să vezi orice duşman care s-ar apropia. 

Dacă soldaţii nu le-ar fi pus căluşuri la gură lui Monush şi 
oamenilor săi, el i-ar fi putut întreba dacă nu cumva erau 
Zenifi. Dar au fost aruncaţi într-o încăpere care fusese 
construită pentru a depozita alimente şi care acum era 
goală, cu excepţia a patru prizonieri legaţi. 

În visul Edhadeyei, îşi zise Monush, oare nu cereau 
Zenifii să fie salvaţi? 

Akma se trezi din vis, tremurând de frică. Dar nu îndrăzni 
să strige, căci aflaseră că săpătorii care îi păzeau 
considerau orice lucru spus cu glas tare pe timpul nopţii 
drept rugăciuni adresate  Păstrătorului, iar Pabulog 
decretase că orice rugăciune către Păstrător spusă de 
adepţii lui Akmaro era o blasfemie, care merita pedeapsa cu 
moartea. Nu se punea problema că un singur țipăt în 
noapte ar fi provocat uciderea unui copil, dar săpătorii i-ar 
fi târât afară din cort şi i-ar fi bătut, forţându-i să 
mărturisească că unul dintre ei se rugase. Copiii învăţaseră 
să se trezească în tăcere, indiferent cât de îngrozitor fusese 
visul. 

Totuşi, trebuia să vorbească despre el cât încă îl avea 
proaspăt în minte. Voia s-o trezească pe mama lui, voia ca 
ea să-l ia în braţe şi să-l aline. Dar el era un copil prea mare 
pentru aşa ceva, îşi dădea seama; s-ar fi ruşinat dac-ar fi 
fost nevoie de alinarea ei chiar dacă ar fi primit-o cu 
recunoştinţă. 

Aşa că tatăl său, Akmaro, fu cel pe care îl înghionti până 
când acesta se răsuci şi şopti: 

— Ce-i, Akma? 

— Am avut un vis. 

— Un vis adevărat? 

— Păstrătorul a trimis oameni să ne salveze. Dar un nor 
întunecat şi o ceaţă apoasă le-au blocat vederea şi-au 
rătăcit cărarea către noi. N-or să mai ajungă niciodată. 

— Cum ai ştiut că i-a trimis Păstrătorul? 


— Am ştiut, pur şi simplu. 

— Foarte bine, spuse Akmaro. O să mă gândesc la asta. 
Culcă-te la loc. 

Akma îşi dădea seama că făcuse tot ce se putea. Acum 
situaţia era în mâinile tatălui său. Ar fi trebuit să fie 
satisfăcut, dar nu era deloc. În realitate, era mânios. Nu 
voia ca tatăl său să se gândească la subiectul ăsta, ci să 
vorbească despre el. Voia să-l ajute să descopere o 
interpretare a visului. Era visul lui, în definitiv. Dar tata 
ascultase, luase visul destul de în serios, apoi presupusese 
că numai Akma putea decide ce anume să facă în această 
privinţă, ca şi cum ar fi fost o maşinărie precum Catalogul 
din istorisirile străvechi. 

Nu-s o maşinărie, spuse Akma în tăcere, şi pot să gândesc 
ce anume înseamnă lucrul ăsta la fel de bine ca oricine 
altcineva. 

Înseamnă... înseamnă... 

Că Păstrătorul a trimis oameni să ne salveze, iar ei au 
rătăcit drumul. Ce altceva ar putea să-nsemne? Cum ar 
putea tata să interpreteze altfel? 

Poate că tata nu se gândeşte la interpretarea visului. 
Poate că se gândeşte la ce anume trebuie să facă în 
continuare. Dacă Păstrătorul avea de gând să trimită un alt 
detaşament de salvatori, atunci de ce mi-a indus un astfel 
de vis? Probabil că n-or să mai existe alţi salvatori. Aşa că 
de noi înşine depinde să ne salvăm. 

Akma alunecă în somn, cu vise pline de bătălii, în care 
îndrepta sabia înspre torţionarii săi. Se visă stând deasupra 
trupului decapitat al lui Pabul; îl auzi pe Udad gemând, cu 
maţele revărsate în poală, aşa cum şedea pe pământ, 
minunându-se de mizeria pe care o făcuse cu trupul său 
tânărul Akma. Cât despre Didul, Akma îşi imagină o lungă 
confruntare între ei». Didul implorând într-un final să-i fie 
cruţată viaţa, aroganţa pierind de pe chipul său, acum udat 
de lacrimi. Să-ţi cruţ viaţa, după ce m-ai bătut şi m-ai 
batjocorit săptămâni întregi? Pentru insultele pe care mi le- 


ai adus, s-ar putea să te iert. Dar să-ţi cruţ viaţa, după ce-ai 
pălmuit-o pe surioara mea de-atâtea ori până a-nceput să 
plângă? Să-ţi cruţ viaţa, după ce i-ai dus pe ceilalţi copii la 
epuizare, până când cei mai firavi dintre ei au leşinat în 
soarele arzător, iar tu râdeai în timp ce-i acopereai cu 
ţărână, ca şi cum ar fi fost morţi? Să-ţi cruţ viaţa, după ce-ai 
săvârşit toate lucrurile astea în faţa părinţilor acestor copii, 
conştient de faptul că ei nu puteau să-şi apere odraslele? 
Asta a fost lucrul cel mai crud, să-i umileşti pe părinţii 
noştri, să-i faci slabi în faţa propriilor lor copii. lar pentru 
asta, Didul... pentru asta, lama o să-ţi străpungă gâtul, 
capul tău o să se rotească-n aer, sărind şi dansând pe 
pământ, rostogolindu-se până o să se oprească la picioarele 
tatălui tău. N-are decât să jelească, crudul tiran, n-are 
decât să-ncerce să pună capul tău la loc şi să readucă pe 
buzele tale micul zâmbet răutăcios, dar nu poate să facă 
aşa ceva, este? E neputincios, este? Stând acolo cu micul 
Muwu agăţat de picioarele lui, implorându-mă să-i cruţ 
măcar un fiu, măcar pe ultimul dintre băieţii săi, dar n-o să 
cruţ pe nimeni, pentru că nici tu n-ai cruțat pe cineva. 

Cu astfel de imagini în minte adormi din nou Akma. 

Monush fu trezit din somn de doi oameni, care îl luară de 
braţele legate şi îl târâră afară din magazie. Auzea că 
ceilalţi erau trataţi la fel, dar nu putea vedea nimic, pentru 
că-l orbea lumina zilei. De-abia reuşea să distingă ceva când 
fu dus în faţa curţii regelui. 

Pentru că era limpede că asta era, cu toate că era acelaşi 
bărbat care apăruse în faţa lor în ziua în care fuseseră 
prinşi. Nu arătase ca un rege atunci şi, chiar şi-acum, îşi 
spuse Monush, era tânăr şi părea nesigur pe el. Stătea bine 
pe tron, şi poruncea cu siguranţă de sine, dar... Monush nu- 
şi dădea seama ce anume nu era-n regulă. Poate, cu 
excepţia faptului că bărbatul nu părea să vrea să fie acolo 
unde era. 

Ce era această ciudată rezistenţă? Oare nu dorea să stea 
să-i judece pe aceşti doi străini? Sau oare nu dorea să fie 


rege? 

— Înţelegeţi limba în care vorbesc? întrebă regele. 

— Da, răspunse Monush. 

Accentul era uşor straniu, dar nu era ceva demn de 
remarcat. În Darakemba toată lumea şi-ar fi dat seama că e 
unul dintre Elemaki. 

— Sunt Ak-Ilihi, fiul lui Nuab, care mai demult era Nuak, 
regele Zenifilor. Bunicul meu, Zenifab, a condus poporul 
meu din teritoriul Darakemba pentru a intra din nou în 
posesia tărâmului lui Nafai, care era moştenirea cuvenită a 
Nafarilor, şi a fost făcut rege prin glasul poporului. Prin 
acelaşi drept cârmuiesc eu acum. Spuneţi-mi de ce aţi avut 
îndrăzneala să vă apropiaţi de zidurile Zidomului, în timp ce 
eu mă aflam în afara oraşului împreună cu gărzile mele? 
Datorită curajului şi a temerităţii voastre am hotărât să nu 
le dau voie gărzilor mele să vă omoare fără a afla înainte de 
pe buzele voastre cum de-aţi avut îndrăzneala să violaţi 
toate tratatele şi să sfidaţi cârmuirea noastră înlăuntrul 
acestui mic regat pe care ni l-au lăsat Elemakii. 

Regele aşteptă. 

— Aveţi acum permisiunea de a vorbi, zise el. 

Monush făcu un pas înainte şi se înclină în faţa lui Ilihiak. 

— O, rege, sunt extrem de recunoscător Păstrătorului 
Pământului pentru că mi-a fost cruţată viaţa şi pentru că îmi 
dai voie să vorbesc, şi voi vorbi deschis pentru că ştiu că, 
dacă ai fi ştiut cine sunt eu şi cei care mă urmează, nu ai fi 
permis să fim legaţi şi să fim ţinuţi prizonieri. Numele meu, 
0, rege, este Mon, şi a fost pe placul regelui Motiak din 
Darakemba ca oamenii să-mi spună Monush. 

— Motiak? exclamă regele. 

— Nu Motiab, care cârmuia pe vremea când bunicul tău a 
plecat din Darakemba, ci nepotul lui. El a fost cel care ne-a 
trimis în căutarea Zenifilor, căci a existat un vis de la 
Păstrător care transmitea că Zenifii sunt ţinuţi de Elemaki 
în sclavie şi tânjesc să-şi recapete libertatea. 

Ilihiak se ridică în picioare. 


— Acum o să mă bucur, iar atunci când îi voi spune 
poporului, se va bucura şi el. 

Cuvintele sale erau formale, dar Monush îşi putu da 
seama că erau totodată venite din inimă. 

— Dezlegaţi-i, le porunci el gărzilor. 

După ce frânghiile îi fură îndepărtate de la mâini şi de la 
picioare, pentru câteva clipe Monush de-abia reuşi să se 
ţină pe picioare, dar gărzile care îl târâseră mai înainte îl 
ţinură cu mâini ferme. 

— Îţi spun deschis, Monush - căci sunt sigur că meriţi 
numele de la toţi regii, dacă Motiak te-a numit astfel -, că 
dacă fraţii noştri din Darakemba ne pot elibera de 
împovărătoarele biruri şi de cruzimea Elemakilor, vom fi 
bucuros sclavii voştri, căci e preferabil să fim sclavi ai 
Nafarilor, decât să-i lăsăm pe Elemaki să ne jefuiască de tot 
ceea ce producem. 

— Ilihiak, rosti Monush, eu nu sunt marele Ak-Moiti, dar 
pot să te asigur că el nu e omul care să ne trimită să vă 
găsim doar ca să vă transforme în sclavi în Darakemba. Eu 
nu am căderea să spun dacă elvă va lăsa să fiţi un popor de 
sine stătător înlăuntrul graniţelor Darakembei sau dacă îţi 
va recunoaşte tronul în calitate de subrege. Dar ceea ce 
ştiu e că Motiak este un om blând şi bun, ales de Păstrător, 
şi nu îi va arunca în sclavie pe cei care vor să fie cetăţeni 
credincioşi. 

— Dacă ne îngăduie să ne aşezăm în interiorul graniţelor 
lui şi sub protecţia sa, o să considerăm că e cea mai mare 
bunăvoință care ne-a fost arătată vreodată şi nu ne-ar trece 
prin cap să cerem mai mult. 

Monush auzi acest lucru, dar cunoştea suficient de bine 
felul de-a fi al regilor pentru a fi perfect conştient că Ilihiak, 
fără îndoială, va negocia strâns, încercând să obţină de la 
Motiak cât se poate de multă putere şi independenţă. Dar 
asta era treaba monarhilor, nu a soldaţilor. 

— Ilihiak, nu suntem numeroşi, dar suntem numai noi. 
Îmi vei îngădui să... 


— Mergeţi, pe dată. Sunteţi liberi. Dacă vrei să ne 
pedepseşti pentru că v-am luat prizonieri, trebuie doar să 
plecaţi, iar noi nu vom încerca să vă oprim. Dar dacă ai 
îndurare faţa de noi, întoarce-te cu restul tovarăşilor tăi şi 
hai să ne sfătuim ce se poate face ca să ne eliberăm din 
sclavia Elemakilor. 

Chebeya muncea în tăcere, străduindu-se să nu-i 
privească pe cei doi fii ai lui Pabulog care o trânteau, 
repetat, la pământ pe Luet. Îi venea să urle, dar ştia că 
orice protest n-ar face altceva decât să înrăutăţească 
situaţia pentru toată lumea. Şi totuşi, care era femeia în 
stare să suporte ca micuța ei să fie brutalizată de derbedei 
şi să nu facă nimic, să nu spună nimic, să-şi vadă în 
continuare de munca ei, ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla? 

Luet începu să plângă. 

Chebeya se îndreptă de spate, ridicând capul. Imediat, 
doi dintre săpători porniră spre ea, cu harapnicele lor 
masive. Bineînţeles că o urmăreau, îi supravegheau orice 
mişcare, pentru că era mama lui Luet. Aşa încât se opri, nu 
spuse nimic, pur şi simplu rămase nemişcată. 

— Treci înapoi la muncă! spuse săpătorul. 

Chebeya îl privi sfidător pentru câteva clipe, apoi se 
aplecă din nou ca să prăşească porumbul. 

Unde era Păstrătorul Pământului? În zilele scurse de 
când Akma visase că salvatorii nu vor mai veni, Chebeya îşi 
pusese aceeaşi întrebare în repetate rânduri. Dacă 
Păstrătorului îi pasă destul de noi încât să-i trimită un vis lui 
Akma, de ce nu face nimic? Akmaro spusese că Păstrătorul 
ne pune la încercare, dar în ce constă încercarea şi cum o 
putem depăşi cu succes? Oare vrea Păstrătorul să ne 
transforme într-o nație de laşi? Sau doreşte ca noi să ne 
răzvrătim împotriva hidoşilor copii ai lui Pabulog şi, astfel, 
să ne găsim pieirea? Trebuie să ne gândim la o modalitate, 
spusese Akmaro. Trebuie să aflăm noi înşine o ieşire din 
această dilemă, asta e încercarea la care ne supune 


Păstrătorul. Iar în momentul în care o să rezolvăm dilema, 
Păstrătorul o să ne-ajute. 

Bine-bine, dacă Păstrătorul e-atât de deştept, de ce n-a 
venit ea însăşi cu câteva soluţii? 

Nimeni nu cunoştea mai bine decât Chebeya modul în 
care îi distrugea sclavia în care se aflau. Puţini erau cei care 
ştiau de talentul ei, fiind doar femei, cu excepţia desigur a 
soţului ei, dar dacă pe vremuri fusese capabilă să-l 
avertizeze pe Akmaro în privinţa unor fisuri în cadrul 
comunităţii înainte ca ele să devină certuri făţişe, acum nu 
putea decât să observe disperată cum legăturile dintre 
prieteni, dintre rude, dintre părinţi şi copii, dintre frate şi 
soră slăbeau, devenind aproape inexistente. Ne transformă 
în animale, lipsindu-ne de afectele noastre omeneşti. Acum 
nu mai vrem decât să supravieţuim, să evităm biciul. De 
fiecare dată când tremurăm de frică şi-i lăsăm pe copiii 
noştri să fie maltrataţi, îi iubim mai puţin, pentru că doar 
neiubindu-i mai mult putem să suportăm să-i vedem cum 
suferă. 

Akmaro nu, însă. El îşi iubea copiii din ce în ce mai mult; 
noaptea îi şoptea ei cât de mândru era de puterea, curajul, 
de înţelegerea lor. Dar poate că asta se datora faptului că 
Akmaro avea o rezistenţă în aparenţă nelimitată la durerea 
emoţională. Era în stare să sufere pentru copiii lui - nimeni 
nu ştia mai bine decât Chebeya cât de mult suferea - şi 
totuşi din această pricină se agăța cu atât mai strâns de ei. 
Nu-i e teamă de iubirea lui pentru ei, aşa cum se-ntâmplă 
cu mulţi părinţi. Eu sunt ca el? Sau ca ei? 

Ceea ce o îngrijora cel mai mult pe Chebeya în propria 
familie era felul în care tânărul Akma părea să devină tot 
mai distant faţă de tatăl său. Oare băiatul îl învinovăţea pe 
Akmaro pentru că nu-l salvase în momentele în care-l 
persecutaseră fiii lui Pabulog? Nu putea fi vorba de aşa 
ceva - dacă Luet putea înţelege, şi Akma putea înţelege. 
Prin urmare, ce anume-l făcea pe Akma să se-ndepărteze 


de ceea ce fusese mai demult o legătură strânsă între el şi 
tatăl lui? 

Chebeya îşi râse de ea însăşi, în tăcere. De ce mă 
preocup de tensiunile dintre tată şi fiu? Peste o săptămână 
sau o lună ori un an o să fim morţi - ucişi sau răpuşi de 
foame ori de boli. În cazul ăsta, ce mai contează dacă Akma 
nu mai are aceeaşi loialitate, ca pe vremuri, faţă de tatăl 
său? 

Mi-aş fi dorit să stau de vorbă cu Hushidh sau cu Chveya, 
una dintre vizionarele antice. Probabil că ele ar fi înţeles 
mai bine decât mine lucrurile pe care le văd. Oare Akma îşi 
urăşte tatăl? E vorba de mânie? De frică? Văd cum 
loialităţile se schimbă şi se transformă, iar câteodată e 
limpede din ce motiv se produc, alteori aproape n-am 
habar. Hushidh şi Chveya nu erau niciodată nesigure. Ele 
ştiau întotdeauna ce trebuiau să facă, erau întotdeauna 
înțelepte. 

Dar eu nu sunt înţeleaptă. Ştiu doar că soţul meu pierde 
iubirea fiului nostru. Cum anume mă va privi Luet, pe mine, 
propria ei mamă, stând în tăcere şi acceptând ca huliganii 
ăştia s-o maltrateze? 

Chebeya se simţi cuprinsă de o hotărâre bruscă şi 
irezistibilă. Ei oricum vor să ne omoare, până la urmă. Mai 
bine să moară şi Luet să ştie că mama ei o iubeşte. 

Chebeya îşi îndreptă din nou spatele. 

Săpătorii îşi luaseră deja privirea de la ea, dar observară 
destul de repede că ea încetase munca. Se îndreptară către 
ea. 

Chebeya vorbi cu glas ascuţit, pentru a fi auzită de fiii lui 
Pabulog: 

— De ce vă e atât de teamă de mine? întrebă ea. 

A funcţionat - unul dintre băieţi îi răspunse. Cel de-al 
treilea fiu, pe nume Didul. 

— Nu mi-e teamă de tine! 

— În cazul ăsta, de ce nu mă trântiţi pe mine la pământ, 
în locul unei fetiţe jumătate cât voi? 


Chebeya vorbi cu glas plin de dispreţ şi văzu cu plăcere 
cum chipul lui Didul se îmbujorează. 

În jurul ei, alţi adulţi mormăiau. 

— Şşt. Destul. Taci acum. Or să ne bată pe toţi. 

Chebeya îi ignoră. Nu le dădu atenţie nici gardienilor 
săpători cu harapnicele ridicate, care erau deja aproape 
deasupra ei. 

— Didul, dacă nu eşti laş, ia un bici şi loveşte-mă chiar tu! 

Unul dintre harapnicele săpătorilor ateriză pe spinarea 
ei. Ea se crispă de durere şi se clătină sub greutatea 
loviturii. 

— Eşti exact ca taică-tu! îi strigă ea. [i-e teamă să faci 
ceva cu mâna ta? 

O altă lovitură căzu. Dar Didul strigă: 

— Stai! 

Săpătorii mai lăsară, fiecare, să mai cadă câteva lovituri 
înainte de a-i da ascultare. Chebeya fu îngenuncheată, 
simțind sângele curgându-i pe spinare. Dar Didul se 
apropia de ea, aşa că profită de răgazul pe care-l mai avea. 
Ridicându-se încet în picioare, ea îl privi drept în ochi şi-i 
spuse: 

— Aşadar, băiatul Didul are ceva mândrie. Cum aşa? 
Copiii lui Akmaro sunt curajoşi - oricât i-ai chinui, i-ai auzit 
vreodată implorând mila? Crezi că dacă tatăl tău ar fi bătut 
aşa cum îi bateţi pe copilaşii ăştia, el s-ar comporta la fel de 
curajos? 

— Nu vorbi despre tatăl meu, blasfemiatoareo! strigă 
Didul. 

Dar Chebeya văzu ceva ce Didul nu putea vedea - că-l 
tulburase. Legătura între el şi fraţii săi era ceva mai slabă 
din pricina vorbelor ei. 

— Vezi ce te-nvaţă tatăl tău? Să terorizezi copii mici. Dar 
tu ai mândrie. le simţi ruşinat să faci ceea ce-ţi spune 
părintele tău. 

Didul luă biciul din mâna unuia dintre săpători. 

— O să-ţi arăt mândria mea, blasfemiatoareo! 


— E oare mândria cea care te-mpinge să ridici biciul 
împotriva unei femei lipsite de apărare? 

Ah, cuvintele înţepau, Chebeya îşi putea da seama de 
asta. 

— Nu, un adevărat fiu al lui Pabulog poate lovi doar în cei 
neajutoraţi. L-ai văzut pe taică-tu comportându-se în luptă 
ca un bărbaţi 

— Aşa s-ar comporta, dac-ar avea de luptat cu bărbaţi 
adevăraţi, strigă Didul. 

Chebeya scotoci prin minte după o replică ce-ar avea 
efect asupra bestiei. 

— Cred că-n sufletul tău, Didul, tu-nţelegi ceea ce-ţi face 
tatăl tău. De ce crezi că te-a trimis aici, ca să ne chinui? De 
ce crezi că ţi-a zis să maltratezi copii mici? Pentru că ştia c- 
o să-ţi fie ruşine de tine fiindcă faci asta. Pentru că ştia că-n 
momentul în care o să faci să plângă copiii mici, tu o să-ţi 
dai seama că eşti la fel de josnic şi de laş ca şi el, aşa încât 
nu va mai fi nevoit să-şi audă copiii luându-l peste picior, 
căci o să poată totdeauna să-ţi replice: "Da, dar cine le 
bătea pe fetiţe?” 

Înfuriat, Didul lovi. Biciul o pocni de-a curmezişul 
umerilor, iar capătul lui se înfăşură şi se strânse în jurul 
gâtului. Ochii îi fură năpădiţi de sânge, iar pentru o clipă fu 
orbită. 

— Să nu-l faci laş pe tatăl meu! strigă Didul. 

— Chiar în momentul ăsta îl urăşti, pentru că te-a făcut să 
devii genul de laş care răspunde cuvintelor unei femei cu 
un bici. Dacă vorbele pe care le-am rostit n-ar fi adevărate, 
Didul, ele nu te-ar fi înfuriat aşa de tare, zise ea. 

— Nimic din ce-ai spus nu-i adevărat! 

— Tot ceea ce-am spus e-adevărat, iar dovada este că 
atunci când o să pleci de-aici, gardienii o să mă omoare-n 
bătaie, ca să nu trebuiască să mă mai auzi vreodată. 

Chebeya vorbi cu convingere; îi era teamă că ceea ce 
spunea s-ar putea dovedi adevărat. 

— Dac-or să te bată, te vor pedepsi pentru că minţi. 


— Didul, dacă nu m-ai fi crezut, ai fi râs pur şi simplu la 
vorbele mele. 

Acum era al ei. Vedea firul cel nou care-l lega de ea. îl 
câştiga de partea ei, erodându-i loialitatea faţă de tatăl lui. 

— Nu te cred, zise el. 

— Ba mă crezi, Didul, pentru că de fiecare dată când baţi 
un copilaş, ţi se face ruşine. Văd asta-n privirea ta. Râzi, la 
fel ca şi fraţii tăi, dar te urăşti pentru lucrul ăsta. Ţi-e teamă 
că eşti exact ca tatăl tău. 

— Dar vreau să fiu ca tatăl meu. 

— Serios? Atunci de ce te afli aici? Tatăl tău nu se 
murdăreşte bătându-i pe copii cu mâna lui. El trimite 
întotdeauna huligani şi derbedei să facă lucrul ăsta în locul 
lui. Nu, tu nu poţi fi ca tatăl tău, pentru că-n interiorul tău 
încă există un bărbat. Dar nu-ţi face griji - doar alţi câţiva 
ani de bătaie dată copiilor şi nici în tine n-o să mai existe 
vreo urmă de bărbâăţie. 

În timp ce vorbea, Udad, fratele mai mare al lui Didul, se 
apropie din spatele lui. 

— De ce-o asculţi pe vrăjitoarea asta? întrebă el. Pune-i s- 
o omoare. 

— Asta-i vocea tatălui tău, rosti Chebeya. Omoară-l pe cel 
care-ndrăzneşte să-ţi spună adevărul. Dar nu face tu 
personal chestia asta. Pune pe altcineva s-o facă-n locul tău. 

Udad se întoarse către săpători. 

— De ce staţi aşa şi-o lăsaţi să-şi facă mendrele? Are un 
fel de control vrâjit asupra prostului de frati-miu... 

Cu un strigăt de furie, Didul se întoarse şi se prefăcu că 
vrea să-şi lovească fratele cu biciul. Udad se feri, îşi acoperi 
faţa cu mâinile şi ţipă: 

— Nu mă lovi! Nu mă lovi! 

— Acum vezi şi tu, rosti Chebeya. Asta o să ajungi, atunci 
când taică-tu va fi terminat cu tine. 

Observă că ultimele fire care îl legau pe Didul de Udad se 
transformau în furie şi ruşine - o conexiune negativă. 


— Dar eşti deja ca el, Didul? Sau înlăuntrul tău există un 
bărbat? 

Udad, ruşinat acum, făcu un pas în spate. 

— Mă duc să-i spun lui Pabul c-o laşi pe soţia lui Akmaro 
să te stârnească împotriva noastră, a tuturor. 

— Te-nspăimântă lucrul ăsta, Didul? întrebă Chebeya. O 
să te pârască. 'Te-nspăimântă lucrul ăsta? 

— Plec, zise Didul. Nu vreau să-ţi mai aud minciunile. 

— Pleci şi mă laşi să fiu omorâtă de gardieni, rosti 
Chebeya. Dar îţi promit că dac-o să mor aici azi, o s-auzi tot 
timpul în suflet glasul meu. 

Cu mânie sfidătoare în priviri, Didul se întoarse către 
săpători. 

— Vreau s-o văd în viaţă mâine, fără alte urme de bici 
decât are-n momentul ăsta. 

— Nu asta a spus tatăl tău, replică unul dintre ei. 

Didul rânji sălbatic la el. 

— A spus să li se dea ascultare fiilor lui. Dacă femeii 
ăsteia i se va face vreun rău, o să poruncesc să fiţi jupuiţi de 
vii. Puneţi la-ndoială ce vă spun eu? 

Ah, focul din privirea lui! Chebeya îşi dădu seama că are 
deja talentul de a conduce. Ea îi aţâţase mândria, iar acum 
aceasta ardea deja în sufletul lui. 

Săpătorii se retraseră. 

Didul îi aruncă unuia dintre ei biciul pe care-l luase. Apoi 
i se adresă încă o dată Chebeyei: 

— Întoarce-te la lucru, femeie! 

Ea îl privi în ochi. 

— Eu dau ascultare loviturii de bici. Dar într-o bună zi, nu 
ți-ar plăcea să vezi că cineva-ţi dă ascultare din respect? 

În ciuda durerii de la rănile de pe spate şi a sângelui din 
ochi, ea se aplecă şi-şi ridică sapa. Scurmă fără vlagă 
pământul. Îl auzi cum se îndepărtează. 

— O s-o omor, rosti unul dintre săpători. Ce treabă are 
el? 'Taică-su n-o să fie niciodată de-acord ca el să-i dea 
ascultare ei. 


— Prostule, zise celălalt. Dacă vrea ca taică-su să ne 
omoare, crezi c-o să-i spună adevărul? 

— Păi, atunci, hai să-i spunem noi mai întâi. 

— Ah, ce idee nemaipomenită. Te duci la Pabulog şi-i spui 
că fiu-su o lasă pe femeia asta să-i vorbească pe un ton 
superior? Cât timp crezi c-o să mai trăim dac-o să înşirăm 
povestea asta? 

Chebeya îi ascultă amuzată. Cuvintele ei avuseseră efect 
şi asupra săpătorilor. Nu fusese cine ştie ce plan, să işte 
tulburare printre fiii şi soldaţii lui Pabulog. Şi, în continuare, 
ar putea fi ucisă. Cum ar veni, o să plătească pentru munca 
de astăzi multe zile de-acum înainte. 

— A fost o prostie, mormăi careva. Ar fi putut să ne omori 
pe toţi. 

— Ce importanţă are? şopti altcineva. N-a răspândit 
Akmaro vorba printre noi să ne gândim cum am putea să ne 
eliberăm? Ea, măcar, s-a gândit la ceva. 

Didul şi Udad se întorseseră la locul în care trudeau Luet 
şi Akma. Luet se dădu puţin îndărăt, dar Akma rămase pe 
loc. Cât de mult auzise din ce spusese ea? Poate totul; poate 
puţin. Dar rămăsese pe loc. 

Udad se întinse şi-l împinse pe Akma, care făcu un pas în 
spate, clătinându-se, dar nu căzu. Nu era ceva surprinzător 
în acest fapt. Nu, surpriza apăru în momentul în care Didul 
se aruncă asupra lui Udad şi-l azvârli la pământ. Udad ţâşni 
imediat în picioare, gata să se bată cu fratele lui mai mic. 

— Ce-a fost asta? Vrei să-ţi trag o mamă de bătaie? 

Didul rămase nemişcat şi îl privi în ochi. 

— Asta-i tot ce poţi face? Să le tragi o mamă de bătaie 
celor mai mici decât tine? Dacă m-atingi, o să dovedeşti că 
ce-a spus ea despre noi e-adevărat. 

Udad rămase pe loc, tulburat, confuz. Chebeya văzu cum 
legăturile de loialitate se modifică chiar în timp ce îi 
urmărea. Udad, nesigur acum, brusc avea nevoie mai mult 
decât de orice de părerea bună a lui Didul, căci îi era ruşine 
că n-o are; aşa cum Didul, la rândul lui, avea nevoie de 


părerea bună a Chebeyei. Acesta era începutul loialității. N- 
ar fi asta răzbunarea perfectă, ca fiii lui Pabulog să se- 
ntoarcă împotriva sa? 

Nu, nu răzbunare. Eliberare. Asta încercăm să facem, să 
ne salvăm, pentru că Păstrătorul nu pare a dori acest lucru. 

(Nu pot să-mi dau seama), rosti Sufletul Suprem. 
(Funcţionează sau nu planul nostru?) 

Shedemei se strâmbă. 

— Păi, Păstrătorul măcar ne-a remarcat. Visul ăla pe care 
i l-a trimis lui Akma. Şi impulsul brusc de azi al Chebeyei de 
a-i sfida pe fiii lui Pabulog. Dacă a fost vorba de Păstrător. 

(Cu toate acestea, Păstrătorul nu ne comunică nimic 
nouă. Suntem o musculiţă care bâzâie-n urechea lui. 
Suntem daţi la o parte.) 

— Aşa încât să ne-ntoarcem să ne continuăm bâzâitul. 

(Planurile Păstrătorului vor merge mai departe indiferent 
de ceea ce facem sau nu facem noi). 

— Sper să fie aşa, spuse Shedemei. Dar cred cu adevărat 
că-i pasă de ceea ce fac unii şi alţii. Acolo jos, pe Pământ, 
desigur, dar şi pe această navă. Îi pasă de ceea ce se- 
ntâmplă. 

(Poate că singurul lucru de care îi pasă Păstrătorului este 
populaţia de pe Pământ. Poate că nu-i mai pasă de cei de pe 
Harmony. Poate că ar trebui să mă întorc acasă pe Harmony 
şi să îl anunţ pe celălalt sine al meu că misiunea noastră s-a 
încheiat şi că putem lăsa fiinţele umane de acolo să facă ce 
doresc.) 

— Sau poate că Păstrătorul te vrea-n continuare aici, zise 
Shedemei. Apoi îi veni în minte alt gând: Poate că încă mai 
are nevoie de puterile navei. De mantia de comandant. 

(Poate că Păstrătorul are nevoie de tine). 

Shedemei râse. 

— Ce, am aici nişte seminţe şi nişte embrioni pe care vrea 
să-i fertilizez într-un anumit loc de pe Pământ? Nu trebuie 
decât să-mi trimită un vis şi-o să-i plantez acolo unde vrea. 

(Prin urmare, continuăm să aşteptăm). 


— Nu, continuăm s-o stimulăm, răspunse Shedemei. Aşa 
cum a făcut Chebeya. O s-o scoatem pe bătrâna ursoaică 
din vizuină şi-o s-o întărâtăm. 

(Nu sunt sigur că-mi plac implicaţiile metaforei tale. 
Ursoaicele sunt distructive şi periculoase atunci când sunt 
întărâtate.) 

— Dar îţi oferă întreaga lor atenţie, râse Shedemei din 
nou. 

(Nu cred că ai încă suficient respect pentru puterea 
Păstrătorului.) 

— Ce putere? Singurul lucru pe care l-am văzut până 
acum din partea Păstrătorului sunt visele. 

(Dacă asta este tot ceea ce ai văzut, înseamnă că nu ai 
căutat prea mult). 

— Serios? 

(în Gornaya, de exemplu. Lanţul de munţi imposibil de 
înalţi. Datele geologice străvechi, de dinainte de plecarea 
fiinţelor umane în urmă cu patruzeci de milioane de ani, nu 
indică o modelare sau o mişcare a scoarţei Pământului care 
să fi cauzat acest lucru. Plăcile din zonă nu se deplasau în 
direcţia potrivită spre a genera o încrețire şi o ridicare atât 
de incredibile. Apoi, brusc, placa Cocos a început să se 
îndrepte înspre nord cu o viteză şi o forţă mai mari decât 
orice altă mişcare tectonică înregistrată vreodată. A atacat- 
o pe cea caraibiană cu mult mai repede decât se putea 
retrage aceasta.) 

Shedemei oftă. 

— Eu sunt biolog. Geologia e aproape de neînțeles pentru 
mine. 

(Totuşi, înţelegi lucrul acesta. Zece şiruri de munţi cu 
vârfuri înalte de peste zece kilometri. Şi s-au ridicat în 
primii zece milioane de ani.) 

— Asta-nseamnă repede? 

(Chiar şi acum, placa Cocos continuă să se mişte înspre 
nord de trei ori mai repede decât orice altă placă de pe 
Pământ. Asta înseamnă că sub scoarţa Pământului există un 


şuvoi de piatră lichidă care curge foarte rapid înspre nord - 
acelaşi şuvoi care a provocat fisura Americii de Nord de-a 
lungul văii fluviului Mississippi, acelaşi şuvoi care a 
fărâmiţat toată America Centrală în bucățele şi le-a 
înghesuit unele în altele şi...) 

Sufletul Suprem tăcu. 

— Ce-i? 

(Fac o mică cercetare, pentru câteva secunde.) 

— Ei, păi, iartă-mă de deranj, rosti Shedemei. 

(Probabil că acest lucru a început înainte de plecarea 
fiinţelor umane de pe Pământ). 

— Zău? 

(Cutremurele, vulcanii situaţi de-a lungul crestei 
Galapagos - ce anume a determinat încastrarea în gheaţă, 
pentru o vreme, a Pământului? În memoria mea, totul era 
legat de comportamentul uman greşit - cu războaie, arme 
nucleare şi biologice. Dar cum anume au făcut aceste 
lucruri ca Pământul să fie de nelocuit?) 

— Ador să văd o minte strălucită lucrând, spuse 
Shedemei. 

(Va trebui să cercetez toate înregistrările mele din acea 
perioadă şi să văd dacă pot elimina posibilitatea de a fi fost 
mişcarea plăcii Cocos, şi nu războaiele în mod direct, cea 
care a provocat distrugerea zonelor habitabile ale 
Pământului.) 

— Vrei să spui că războaiele ar fi putut determina 
deplasarea plăcii Cocos? Aşa ceva-i absurd. 

Sufletul Suprem îi ignoră zeflemeaua. 

(Din ce motiv a plecat toată suflarea omenească de pe 
Pământ? Săpătorii şi îngerii au reuşit să supravieţuiască. 
Nu m-am gândit niciodată până acum la această întrebare, 
comandante de navă, dar nu ţi se pare ciudat? Cu siguranţă 
unele grupuri de fiinţe umane ar fi putut supravieţui. În 
zonele ecuatoriale.) 

— “Te rog, sunt conştientă că-n algoritmii gândirii tale au 
fost proiectate creativitatea şi însuşirea de-a descoperi tot 


felul de lucruri noi, rosti Shedemei, dar crezi la modul 
serios posibilitatea că faptele rele ale omenirii ar fi putut 
provoca deplasarea plăcii Cocos? 

(Vreau să spun că e posibil ca faptele rele ale fiinţelor 
umane să-l fi făcut pe Păstrătorul Pământului să provoace 
deplasarea plăcii Cocos.) 

— Şi cum ar fi putut face aşa ceva? 

(Nu îmi pot imagina nici-o entitate care să posede 
suficientă putere pentru a deplasa şuvoiul de magmă de 
sub scoarţa planetei. Dar totodată nu îmi pot imagina vreo 
forţă naturală care să fi putut provoca numeroasele 
anomalii care au creat Gornaya. Lumea este plină de lucruri 
stranii şi nefireşti, Shedemei. Precum interdependenţa 
simbiotică care există între săpători şi îngeri. Tu însăţi ai 
afirmat că era artificială.) 

— lar ipoteza mea-i că aceste schimbări au fost produse 
în mod deliberat de fiinţele umane înainte de a pleca. 

(Dar de ce ar fi făcut acest lucru, Shedemei? Al cui scop 
îndeplineau? De ce să le fi păsat, ştiind că vor părăsi 
această planetă şi că nu se vor mai întoarce niciodată?) 

— Cred că-i posibil să punem mult prea multe 
evenimente pe seama  comploturilor şi  urzelilor 
Păstrătorului Pământului, rosti Shedemei. Trimite vise şi 
influenţează comportamentul uman. N-avem dovezi pentru 
altceva. 

(Nu deţinem niciun fel de dovezi. Sau avem dovezile cele 
mai clare cu putinţă. Trebuie să fac cercetări. În 
cunoaşterea mea există goluri. Mi-a fost ascuns adevărul, 
dar ştiu că Păstrătorul este implicat în toate acestea.) 

— Caută cât doreşti. O să fiu fascinată să aflu rezultatul. 

(S-ar putea să fiu programat să nu aflu adevărul, înţelegi. 
Şi probabil sunt programat să nu aflu modul în care am fost 
programat să ascund adevărul de mine.) 

— Un cerc vicios. 

(S-ar putea să am nevoie de ajutorul tău.) 


— S-ar putea să am nevoie de un pui de somn. Căscă, 
apoi continuă: Nu cred că vreun computer, chiar şi 
Păstrătorul Pământului, are putere asupra unor lucruri 
precum şuvoaiele de magmă. Dar o să te-ajut, dacă pot. 
Poate că în urmărirea acestei ipoteze fără valoare vei da 
peste ceva folositor. 

(Cel puţin ai o minte deschisă). 

— Sunt sigură c-ai spus lucrul ăsta în cea mai drăguță 
manieră, replică Shedemei. 

În noaptea aceea, în coliba lor, Akmaro şi Akma spălară şi 
unseră rănile Chebeyei. 

— Mamă, ai fi putut muri, spuse băiatul încet. 

— A fost cel mai curajos lucru pe care l-am văzut 
vreodată, zise Akmaro. 

Chebeya suspină în tăcere - uşurată că nu fusese 
măcelărită pe câmp; cu frică întârziată pentru ceea 
îndrăznise să facă; recunoscătoare faţă de soţul ei pentru 
că o lăudase pentru ceea ce făcuse. 

— Vezi, Akma, ce face mama ta? spuse Akmaro. 

— I-a sfidat, zise Akma. Şi n-au omorât-o. 

— E mai mult decât atât, Akma, spuse Akmaro. E vorba 
de-un talent pe care mama ta l-a avut toată viaţa. E-o 
vizionară. 

— Hushidh, şopti Luet. 

Poveştile despre Hushidh Vizionara erau bine cunoscute 
în rândul femeilor şi ak fetelor. Ca să nu mai pomenim de 
Chveya, fiica lui Nafai şi a lui Luet, Străvechea după care a 
primit numele Chebeya. 

— Vede legăturile dintre persoane, îi explică Akmaro lui 
Akma. 

— Ştiu ce-nseamnă "vizionară”. 

— A fi vizionar e un dar de la Păstrător, rosti Akmaro. 
Probabil că Păstrătorul a văzut, cu ani în urmă, dilema în 
care suntem azi, drept care i-a dat un dar măreț Chebeyei, 
pentru ca atunci când va veni ziua asta, ea să poată să 
desluşească conspirația răului care ne conduce. Am avut tot 


timpul puterea de-a face ceea ce mama ta a-nceput azi. 
Păstrătorul n-a făcut altceva decât s-aştepte ca noi să ne 
dăm seama de lucrul ăsta. Ca mama ta să găsească 
momentul potrivit pentru a acţiona. 

— Mie mi s-a părut că mama le-a ţinut piept de una 
singură, replică Akma. 

— Asta ai văzut tu? întrebă Akmaro. Înseamnă că 
viziunea ta e încă foarte tânără şi înceţoşată. Căci mama le- 
a ţinut piept cu ajutorul puterii Păstrătorului din ea, şi cu 
iubirea soţului şi a copiilor ei în suflet. Dacă tu, Luet şi cu 
mine n-am fi fost cu ea pe câmp, crezi c-ar fi făcut asta? 

— Noi am fost acolo, replică Akma. Dar unde-a fost 
Păstrătorul? 

— Într-o bună zi, spuse Akmaro, o să-nveţi să distingi 
mâna Păstrătorului în multe lucruri. 

Când copiii adormiră, Chebeya îşi rezemă capul pe 
pieptul soţului ei, se ghemui în el şi începu să plângă. 

— Oh, Kmadaro, Kmadaro, mi-a fost atât de teamă c-o să- 
nrăutăţesc situaţia. 

— Împărtăşeşte-mi planul tău, o îndemnă el. Dacă ţi-aş 
cunoaşte planul, te-aş putea ajuta. 

— Nu-mi ştiu planul. N-am niciun plan. 

— Înseamnă că-i planul care mi-a venit în minte în timp 
ce te urmăream şi te ascultam. La început am crezut că pur 
şi simplu încercai să-i faci pe băieţii ăia să se răzvrătească 
împotriva tatălui lor. Apoi mi-am dat seama că făceai ceva 
cu mult mai subtil. 

— Serios? 

— 'Te apropiai de inima lui Didul. 

— Dac-are aşa ceva. 

— Îl învăţai cum să devină om. Pentru el, e-o idee nouă. 
Cred că i-ar plăcea să fie un om bun, Bedaya. 

Ea se gândi la acest lucru. 

— Da, cred c-ai dreptate. 

— Aşa că n-o să-i despărţim pe băieţii ăia. În schimb, o să 
facem din ei prieteni şi aliaţi. 


— Crezi c-am putea? întrebă Chebeya. 

— Vrei să spui: crezi c-ar trebui? Da, Bedaya. Nu pot fi 
decât ceea ce i-a învăţat tatăl lor. Dar dac-am putea să-i 
învăţăm să fie altceva, există încă şanse să devină nişte 
oameni buni. Asta vrea Păstrătorul să facem - nu să ne 
distrugem duşmanii, ci să-i transformăm în prieteni, dacă-i 
posibil. 

— Au făcut de atâtea ori rău copiilor mei, replică 
Chebeya. 

— Atunci cât de plăcută o să fie ziua-n care or să- 
ngenuncheze şi-or să-ţi ceară iertare, ţie şi copiilor tăi, iar 
voi trei o să le răspundeţi: "Ştim că nu mai sunteţi oamenii 
care eraţi. Acum sunteţi fraţii noştri.” 

— N-o să le pot spune niciodată aşa ceva. 

— Nu poţi să le spui lucrul ăsta acum, rosti Akmaro. Dar 
şi tu o să-ţi schimbi dispoziţia sufletească, atunci când o să 
vezi schimbarea la ei. 

— "Tu-ntotdeauna crezi tot ce-i mai bun despre alţii, 
Kmadaro. 

— Nu-ntotdeauna, replică Akmaro. Dar azi, în băiatul ăla, 
am văzut o scânteie de bună-cuviinţă. Hai să suflăm în ea şi 
s-o alimentăm. 

— O să-ncerc, zise Chebeya. 

Întins pe rogojina lui, Akma auzi conversaţia părinţilor săi 
şi îşi spuse: “Ce fel de om e, dacă-i cere mamei să se- 
mprietenească exact cu ăia care azi au biciuit-o de i-a dat 
sângele? N-o să-i iert niciodată pe oamenii ăştia, indiferent 
de cât de mult or să pară că se schimbă. Nu poţi să ai 
niciodată încredere în cei care sunt prieteni cu săpătorii. Au 
ajuns exact ca ei, nişte creaturi josnice, murdare, al căror 
loc e-n găuri sub pământ, asemenea viermilor.” 

Faptul că tata vorbea despre a-l învăţa şi a-l ierta pe-un 
vierme ca Didul era un alt semn al slăbiciunii lui. 
Întotdeauna fugea, se ascundea, învăţa pe alţii, ierta, se 
supunea, făcea temenele, suporta - unde-n inima tatei se 
afla curajul de-a opune rezistenţă şi de-a lupta? Mama, şi 


nu tata, a fost cea care azi i-a ţinut piept lui Didul şi 
săpătorilor lui. Dacă tata ar fi iubit-o cu adevărat pe mama, 
şi-ar fi petrecut seara jurând răzbunare pentru rănile ei 
însângerate. 


4 
ELIBERARE 


Monush îl urmă pe Ilihiak în încăperea lui privată şi privi 
cum regele blochează uşa în urma lui. 

— Am să-ţi împărtăşesc un mare secret, Monush, rosti 
Ilihiak. 

— Atunci poate că n-ar trebui s-o faci, replică Monush. I- 
am jurat credinţă lui Ak-Moti şi nu ţin nimic secret faţă de 
el. 

— Dar exact pentru asta te-am adus aici. Am cea mai 
adâncă încredere în marele tău rege. Crezi că nu ştiu că 
regatul meu cu greu ar forma o minusculă parte a 
imperiului Darakemba? Ajung până aici poveştile conform 
cărora Nafarii care au coborât pe Valea Tsidorek au devenit 
acum cel mai mare imperiu din Gornaya. Ceea ce am aici 
este pentru un rege măreț, ca Motiak, cred. Ştiu că e 
dincolo de mine. 

Monush simţi cu tărie că dac-ar fi doi bărbaţi, unul va fi 
mai mare decât celălalt, iar undeva, în altă parte, va exista 
întotdeauna unul mai măreț decât amândoi. Adevărata 
nobleţe consta în a-ţi recunoaşte şi aspectele bune, şi cele 
slabe, şi a acorda respectul cuvenit tuturor, fără a pretinde 
vreodată a fi mai presus de locul tău natural. Ilihiak 
înţelesese limpede că avea un rang mai înalt şi o autoritate 
mai mare decât Monush, dar că Motiak era mai mare decât 
amândoi. Acest lucru îl făcea pe Monush să se simtă mai 
încrezător în celălalt. 

— În acest caz, arată-mi fără frică, zise Monush, căci nu 
voi dezvălui ceea ce-mi arăţi niciunui bărbat, decât 
stăpânului meu Motiak. 

—  Niciunui bărbat, rosti Ilihiak. Conform folclorului 
nostru străvechi, fiinţele umane din Darakemba îi includ pe 
masculii îngeri şi pe masculii săpători în cuvântul bărbat. 


— Aşa este, răspunse Monush. Din punctul de vedere al 
legii noastre, un mascul din poporul cerului, din poporul 
pământului şi din poporul de mijloc este un bărbat 
adevărat. 

Ilihiak ridică din umeri. 

— Ai mei or să aibă mari probleme cu chestia asta. Am 
venit pe pământul ăsta ca să scăpăm de traiul cu aripile 
îngerilor în faţa noastră. Iar aici am avut numeroase motive 
ca să-i urâm pe săpători - recoltele noastre au fost udate cu 
sângele multor bărbaţi de ispravă. Bărbaţi. Şi săpători. 

— Cred că regele Motiak nu va încerca să te umilească, 
ci-ţi va da voie să găseşti o vale unde vei putea cumpăra 
pământ de la îngerii care locuiesc acolo, fără a jigni sau a fi 
jignit. Dar, bineînţeles, lucrul acesta vă va face o nație 
supusă, în loc de cetăţeni cu drepturi depline, căci între 
cetăţeni nu pot exista diferenţe, indiferent dacă sunt de 
deasupra, de dedesubtul sau de pe suprafaţa pământului. 

— Nu va fi alegerea mea, Monush, ci a poporului meu. 
Ilihiak oftă. Ura noastră faţă de săpători a sporit trăind în 
apropierea lor. Singurii îngeri pe care-i vedem aici sunt 
sclavi sau supuşi, şi ne evită. Va fi dificil pentru tinerii noştri 
să înveţe că nu-i o activitate potrivită să tragă cu săgeți în ei 
atunci când zboară prea aproape. 

Monush ridică din umeri. Era un lucru bun că Husu nu 
zburase împreună cu ei, ca să audă aceste cuvinte. 

— Văd cum ne judecaţi, zise Ilihiak. Mă tem că s-ar putea 
s-aveţi dreptate. A fost un om care a venit printre noi, un 
bătrân pe nume Binadi. El ne-a spus că existenţa noastră 
reprezintă un afront adus Păstrătorului. Că ne-am purtat 
nepotrivit cu îngerii şi că Păstrătorul îi iubeşte pe îngeri, pe 
săpători şi pe oameni deopotrivă. Că ceea ce contează e 
dacă un om e blând faţă de toţi ceilalţi şi dacă respectă 
legile bunei-cuviinţe. Era... foarte precis în a sublinia 
numeroasele feluri în care tatăl meu, regele, nu se ridicase 
la înălţimea aşteptărilor. Şi preoţii lui. 

— L-aţi omorât. 


— Tatăl meu... era ambivalent. Bătrânul vorbea cu mult 
patos. Unii l-au crezut, inclusiv unul dintre preoţii tatei. Cel 
mai bun dintre ei. Era învățătorul meu, un bărbat pe nume 
Akmadi. Nu, ăsta era numele pe care i-l dădea tata. Eu îi 
spuneam Akmaro, pentru că era un învăţător onorabil, nu 
un trădător. Eram acolo la judecata lui Binadi, când Akmaro 
s-a ridicat în picioare şi a zis: "Acest om este Binaroak, cel 
mai mare învăţător. Eu am încredere în el şi vreau să-mi 
schimb viaţa ca să fiu la înălţimea învățăturilor sale.” Acela 
a fost cel mai crud moment pentru tatăl meu - ţinea la 
Akmaro. 

— Ţinea? A murit? 

— Nu ştiu. Am trimis o armată pe urmele lui, dar el şi 
adepţii lui probabil că fuseseră avertizaţi. S-au refugiat în 
sălbăticie. Habar n-avem pe unde se află acum. 

— Aceştia sunt cei care cred că fiinţele de orice tip sunt 
egale în faţa Păstrătorului? 

— Măcar dacă alungarea lui Akmadi - Akmaro - ar fi fost 
cea mai mare fărădelege a noastră. 

Ilihiak se opri spre a-şi trage răsuflarea; era o poveste pe 
care nu voia s-o depene. 

— Tata se temea de Binadi. Nu voia să-l omoare, ci să-l 
trimită din nou în exil. Dar Pabulog, marele preot - insista. 
Îl îmboldea pe tata. Ilihiak îşi dădu pe spate părul de pe 
frunte. Tata era un om foarte temător. Pabulog l-a făcut să-i 
fie frică să-l lase în viaţă pe Binadi. "Dacă e-n stare să-l 
momească şi să-l atragă de partea lui şi pe Akmadi, cum o 
să te mai simţi în siguranţă?” Genul ăsta de vorbe. 

— Tatăl tău avea sfătuitori răi, spuse Monush. 

— Şi mi-e teamă că vei crede că avea şi un fiu 
necredincios. Dar nu am fost lipsit de loialitate în timpul 
vieţii lui, Monush. S-a întâmplat abia când am fost obligat să 
cârmuiesc în locul lui, după ce a fost ucis... 

— Necazurile tale sunt fără sfârşit? 

Ilihiak continuă ca şi cum nu l-ar fi auzit. 


— Doar în acel moment am realizat dimensiunile 
depravării lui. Binadi - Binaro - a fost cel care l-a înţeles pe 
tata. Ei bine, el e mort acum, iar eu sunt rege peste Zinom, 
aşa cum este. Jumătate din bărbaţi au fost ucişi în 
războaiele cu Elemakii. După ultimul, am îngenuncheat şi i- 
am lăsat să ne pună piciorul pe grumaz. Atunci, în sclavie, 
am început să ne pierdem din aroganță şi să realizăm că 
dac-am fi rămas în Darakemba, fie că aveam sau nu aripi în 
faţă, măcar n-am fi fost sclavii săpătorilor. Copiii noştri ar fi 
avut suficientă mâncare. N-ar fi trebuit să suportăm jigniri 
în fiecare zi a vieţii noastre. 

— Aşa încât l-ai eliberat pe Binaro din închisoare? 

— Din închisoare? Ilihiak râse amar. A fost omorât, 
Monush. Ars de viu, bucată cu bucată. Pabulog s-a îngrijit 
personal de asta. 

— Cred, spuse Monush, că ar fi înţelept pentru acest 
Pabulog să nu vină la Darakemba. Motiak va aplica legile lui 
chiar şi pentru acţiuni comise pe vremea când Pabulog se 
afla în serviciul tatălui tău. 

— Pabulog nu se află printre noi. Crezi, în cazul acesta, c- 
ar mai fi în viaţă? A fugit în perioada în care l-au ucis pe 
tatăl meu, luându-şi fiii cu el. Ca şi cu Akmaro, habar n- 
avem pe unde se află. 

— O să fiu sincer cu tine, llihiak. Poporul tău, ca naţiune, 
a făcut nişte lucruri înfiorătoare. 

— Iar noi am fost pedepsiţi pentru ele, replică Ilihiak, 
care se enervă pentru câteva clipe. 

— Motiak nu-i interesat de pedepsire, decât atunci când e 
vorba de o persoană care torturează pe cineva ales de 
Păstrător. Dar regele nu poate accepta să vină în 
Darakemba persoane care-au făcut lucrurile pe care le-ai 
săvârşit tu. 

llihiak îşi păstră atitudinea regească, dar Monush 
observă că umerii i se lăsaseră aproape imperceptibil. 

— În acest caz o să-mi învăţ poporul să-şi poarte curajos 
povara. 


— M-ai înţeles greşit, spuse Monush. Poţi veni în 
Darakemba. Dar o să trebuiască să fiţi un nou popor când 
ajungeţi. 

— Un nou popor? 

— Atunci când traversaţi Isidorek ultima dată, n-o să 
folosiţi podul. În schimb, poporul tău, cu excepţia copiilor 
mici, trebuie să meargă prin apă, să moară simbolic şi să fie 
îngropaţi în râu. Atunci când vă ridicaţi din apă, nu mai 
aveţi nume şi nu vă cunoaşte nimeni. Mergeţi spre mal, iar 
acolo depuneţi cel mai solemn jurământ faţă de Păstrător. 
Din acel moment, nu mai aveţi trecut, iar viitorul este cel de 
cetăţeni adevăraţi ai Darakembei. 

— Hai să facem imediat jurământul - avem aici un râu, iar 
în apele lui Oromono, unde ploaia cade veşnic de pe stâncă, 
apa este la fel de sfântă ca şi cea din Tsidorek. 

— Nu-i apă - sau, mai degrabă, nu doar apă, replică 
Monush. Îţi poţi învăţa poporul cum să facă legământul, ca 
să înţeleagă legea pe care o vor accepta atunci când vor 
pleca de aici în Darakemba. Dar trecerea prin apă trebuie 
să aibă loc lângă capitală - eu nu am autoritatea dea vă 
face bărbaţi şi femei noi. 

Ilihiak încuviinţă. 

— Akmaro a avut. 

— Trecerea prin apă? Asta se face doar în Darakemba. 

— Zvonul pe care l-am auzit spunea că atunci când se 
ascundea la Oromono, şi-a dus poporul prin apă şi i-a făcut 
pe toţi alţi oameni. Ilihiak râse amar, apoi continuă: După 
cum explica Pabulog toată istoria, au înecat bebeluşi. Ca şi 
cum ar crede cineva un asemenea lucru. 

Monush n-avea chef să încerce să-i explice lui Ilihiak că 
doar regele Nafarilor avea dreptul să facă bărbaţi şi femei 
noi. Indiferent cine şi ce va fi fost acest Akmaro, uzurparea 
de către el a puterii n-avea nimic de-a face cu negocierile 
de azi. 

— Ilihiak, cred că n-ai de ce să-ţi fie teamă de Motiak. Şi 
indiferent dacă poporul tău hotărăşte sau nu să depună 


jurământul, într-un fel sau altul vă veţi afla pacea în 
hotarele Darakembei. 

Regele clătină din cap. 

— Or să depună jurământul, altminteri nu merg cu ei. 
Ne-am săturat să trăim singuri, doar noi, oamenii. Nu 
numai că se poate face, ci şi merită s-o facem. 

— E stabilit, deci, spuse Monush şi dădu să iasă pe uşă. 

— Dar unde pleci? întrebă Ilihiak. 

— Nu ăsta era secretul pe care voiai să mi-l împărtăşeşti? 
întrebă Monush. Ce i-au făcut tatăl tău şi Pabulog lui 
Binadi? 

— Nu, răspunse Ilihiak. Ţi-aş fi putut spune lucrul ăsta în 
faţa consiliului meu. Ştiu cu toţii care-i părerea mea despre 
asta. Nu, te-am adus aici ca să-ţi arăt altceva. Dacă 
Elemakii ar fi aflat despre asta, dacă le-ar fi ajuns la urechi 
chiar numai o frântură de zvon... 

Oare nu promisese deja să păstreze secretele, cu 
excepţia lui Motiak? 

— Arată-mi, atunci, rosti Monush. 

Ilihiak se duse spre patul său, o saltea groasă întinsă pe 
jos în mijlocul camerei. Făcând-o să alunece la o parte, 
înlătură trestiile şi papura, apoi degetele sale pipăiră un 
anumit punct pe una dintre pietrele podelei şi deodată o 
altă lespede mare se dădu la o parte. Era fixată în balamale, 
iar în locul în care fusese se căsca o gaură neagră. 

— Vrei să-ţi aduc o făclie? a întrebat Monush. 

— Nu-i nevoie, răspunse Ilihiak. O s-o aduc sus. 

Regele cobori în gaură. În întuneric păru că s-a pierdut 
prin ea spre a dispărea cu totul, dar atunci când Ilihiak se 
îndreptă de spate umerii lui depăşeau marginea găurii. Se 
aplecă, luă ceva de jos şi-l ridică pe podeaua încăperii. Apoi 
ieşi de-acolo. 

Obiectul era înfăşurat într-o cârpă murdară; regele o 
despături, dând la iveală un coş, pe care-l deschise, apoi 
scoase o cutie de lemn. În cele din urmă fu deschisă şi 
aceasta, iar înăuntru era strălucirea aurului pur. 


— Ce este? întrebă Monush. 

— Uită-te la scris, rosti Ilihiak. Poţi să-l citeşti? 

Monush privi literele gravate pe foile de aur. 

— Nu, răspunse. Dar nu-s erudit. 

— Nici eu, dar îţi spun doar atât - nu-i în vreo limbă pe 
care s-o fi auzit. Literele astea n-au similitudini cu niciun 
alfabet, iar structurile nu se potrivesc cu cele ale limbii 
noastre. Unde-s sufixele şi prefixele? În schimb există nişte 
cuvinte mititele - ce-ar putea să fie? Îţi spun eu, chestia 
asta n-a putut fi scrisă de Nafari sau de Elemaki. 

— Îngeri? întrebă Monush. 

— Cunoşteau scrierea înainte de sosirea fiinţelor umane? 

Monush ridică din umeri. 

— Cine ştie? Nu pare nici în limba lor. Cuvintele sunt 
prea scurte. Aşa cum ai spus. De unde-o ai? 

— Imediat ce-am devenit rege, am trimis un detaşament 
să caute Darakemba, ca să ne putem găsi drumul de 
întoarcere. Bunicul meu distrusese în mod deliberat toate 
documentele referitoare la traseu pe care le luase ca să-i 
conducă pe-ai noştri din Darakemba aici şi refuzase să lase 
pe cineva să spună. A spus că făcuse asta pentru că o 
asemenea informaţie era inutilă, căci nu aveam să ne- 
ntoarcem niciodată. Ilihiak zâmbi strâmb, apoi continuă: 
Ştiam c-am venit în susul văii Tsidorek - lucrul ăsta nu-i 
greu -, dar nu e ca şi cum oamenii mei ar fi putut cere 
indicaţii despre drum de la Elemakii locali. Am avut deja 
destulă bătaie de cap fără ca ei să descopere c-am trimis 
detaşamente de cercetaşi. Prin urmare, au găsit un râu şii- 
au urmat cursul. Era un râu extrem de ciudat, Monush - au 
mers în josul lui, tot la vale, tot la vale, până când au ajuns 
într-o zonă în care apa era cu turbulenţe. lar de-acolo râul 
continua în linie dreaptă, dar acum apa curgea în sens 
invers! 

— Am auzit de locul ăla! rosti Monush. Au găsit Issibekul. 
E următorul râu. Sunt două râuri care curg direct unul spre 
altul. Acolo unde se întâlnesc, e un tunel foarte lung pe sub 


stâncă, până când râul ţâşneşte din piatră şi formează un 
nou râu care se varsă în mare. 

— Asta-i explicaţia. Oamenilor mei li s-a părut un miracol. 
Ei au crezut că-i un semn că sunt pe drumul cel bun. 

— Acolo au găsit scrierile? 

— Nu. Au urmat râul către capătul lui nordic, apoi am 
mers prin văi mai joase până când în cele din urmă probabil 
că au părăsit complet Gornaya. Era un teritoriu fierbinte, 
uscat şi, spre groaza lor, era plin de oase umane. Ca şi cum 
acolo ar fi avut loc o bătălie crâncenă. Mii şi mii de oameni 
au fost măcelăriți, Monush - erau fără număr. lar toţi morţii 
erau fiinţe umane, să nu te-ndoieşti de asta. Printre ei, 
niciun săpător, niciun înger. 

— N-am auzit despre un astfel de loc, deşi deşertul e cât 
se poate de real. Noi îi zicem Opustoshen - “tărâmul 
dezolării”. 

— Pare un nume potrivit pentru el, spuse Ilihiak. Oamenii 
mei erau siguri c-au descoperit ce anume s-a-ntâmplat cu 
poporul din Darakemba şi din ce motiv n-au găsit oraşul 
nicăieri de-a lungul râului. 

— Au crezut c-aceşti oameni morţi suntem noi? 

— Da, răspunse Ilihiak. Cine poate spune, într-un deşert, 
de cât timp a murit cineva? Sau cel puţin aşa mi-au zis mie. 
Dar după ce-au scotocit printre cadavre, au găsit astea. 

— Cum, zăcând pe pământ, fără ca nimeni să le fi prădat? 

— Ascunse într-o crăpătură de stâncă, replică Ilihiak. 
Într-un loc care pare prea mic ca să bagi ceva înăuntru. 
Unul dintre bărbaţi avusese un vis în noaptea de dinainte, 
iar în vis găsise ceva minunat într-o crăpătură de stâncă 
despre care spunea că era exact precum cea pe care a 
găsit-o lângă câmpul de bătălie. Aşa c-a băgat mâna 
înăuntru... 

— Necugetatul! Nu ştia că-n deşert există şerpi veninoşi? 
Se-ascund, în timpul zilei, în crăpături precum asta. 

— Erau acolo vreo zece şerpi, dintr-aceia care scot 
sunete ritmate din coada lor... 


— Mortali? 

— Dar erau la fel de inofensivi ca nişte râme, spuse 
Ilihiak. Aşa şi-au dat seama că Păstrătorul dorea cu orice 
preţ ca ei să pună mâna pe astea. lar acum iată-le. Elemakii 
le-ar topi imediat şi le-ar transforma în podoabe. Dar eu 
trăgeam nădejde că Motiak... 

Monush încuviinţă din cap. 

— Motiak are Catalogul. 

Se uită în ochii lui Ilihiak. 

— Şi ăsta e-un secret. Nu-i vorba că lumea n-ar bănui că-l 
are. Dar e mai bine ca lumea să fie nesigură, în aşa fel încât 
să nu încerce să-l găsească şi să-l vadă, sau, şi mai rău, să-l 
fure. Catalogul ştie toate limbile. Dacă e cineva de pe 
Pământ care-ar putea traduce scrierile astea, Motiak ar fi 
acela. 

— În cazul ăsta, o să ile dau lui, zise Ilihiak, înfăşurând la 
loc foile de aur. N-am îndrăznit să te-ntreb dacă Catalogul 
mai e pe la regii Nafarilor. 

— Este, replică Monush. Şi, cu toate c-a rămas mut 
vreme de multe generaţii, s-a trezit în zilele domniei lui 
Motiab, bunicul lui Motiak, şi i-a spus să coboare în 
Darakemba. 

— Da, spuse Ilihiak. Iar bunicul meu a respins hotărârea 
asta. 

— Nu-i bine să te pui cu Catalogul, spuse Monush. 

— Toţi mesagerii Păstrătorului sunt sacri, spuse Ilihiak şi 
ridică din umeri. 

— Tu nu te-ai mânjit cu sângele lui Binaro, rosti Monush. 

— Poporul meu s-a mânjit cu el, iar din această pricină şi 
eu sunt mânjit cu el. Tu n-ai fost aici, Monush. Mulțimea a 
fost de acord şi a chiuit de bucurie atunci când Binadi striga 
în agonie. Cei care n-au fost de acord cu ceea ce-am făcut 
se află împreună cu Akmaro, pe unde va fi fiind el. 

— În cazul ăsta e momentul, nu-i aşa, să le spunem ce va 
însemna jurământul şi să-i lăsăm să hotărască dacă vor să 
meargă la Darakemba. 


Ilihiak trase patul deasupra locului în care era ascunsă 
comoara. 

— Cu toate că n-am habar cum o să ne câştigăm 
libertatea din locul ăsta fără un război sângeros. 

Monush îl ajută să aranjeze patul exact aşa cum fusese 
înainte. 

— În momentul în care vor fi de acord să facă jurământul, 
Ilihiak, atunci Păstrătorul o să ne arate cum să scăpăm. 

Ilihiak zâmbi. 

— Înseamnă că eu nu mai trebuie să mă gândesc la o 
modalitate de a face asta, şi mă bucur. 

Monush îl privi lung. Oare chiar vorbea serios? 

— Niciodată n-am vrut să fiu rege, spuse llihiak. O să 
renunţ bucuros de toate tronurile şi privilegiile, atunci când 
o să mă pot lepăda de greutăţile acestei funcţii. 

— Un om care să renunţe bucuros la tron? N-am mai 
auzit de-aşa ceva, replică Monush. 

— Dac-ai şti câtă durere mi-a produs faptul de-a domni 
aici, spuse Ilihiak, ai zice că-s un neghiob că n-am abdicat 
până acum. 

— Ilihiak, maiestate, zise Monush, nu te-aş face niciodată 
neghiob, nici n-aş permite altcuiva să-ţi spună aşa în 
prezenţa mea. 

Ilihiak zâmbi. 

— Deci pot trage nădejde, Monush, că atunci când n-o să 
mai fiu rege, voi avea în continuare onoarea de-a fi 
prietenul tău? 

Monush luă mâinile lui Ilihiak şi le puse pe propriii obraji. 

— Viaţa mea este în mâinile tale pe vecie, prietene, rosti 
Monush. 

Ilihiak luă mâinile lui Monush şi repetă gestul. 

— Viaţa mea nu-nsemna nimic până când Păstrătorul mi 
te-a scos în cale. Mi-ai redeşteptat toate speranţele. Ştiu c- 
ai venit aici doar ca să-ţi faci datoria faţă de regele tău. Dar 
un om poate vedea valoarea altuia, indiferent de rang sau 
de misiune. Viaţa mea este în mâinile tale pe vecie. 


Se îmbrăţişară şi-şi atinseră buzele într-un sărut de 
prietenie. Apoi, zâmbind, cu lacrimile curgându-i fără jenă 
pe obraji, Ilihiak deblocă uşa şi se întoarse în micuța lume 
unde nu era prietenul nimănui, pentru că trebuia să fie 
regele tuturor. 

Atunci când Mon rată pentru a treia oară ţinta, Husu 
zbură către el şi îl opri. Ceilalţi - majoritatea îngeri tineri 
aflaţi în primele etape de instrucţie pentru armata 
zburătoare de spioni a lui Husu - îşi continuară exerciţiile, 
umplându-şi gurile cu mici săgeți, cu vârfurile în afară, apoi 
suflându-le cu rapiditate prin sarbacanele ţinute cu o 
singură mână, în încercarea de a le trimite cât mai aproape 
de ţintă. Într-o bună zi or să înveţe să se mişte iute, în timp 
ce fâlfâie din aripi în zbor, ţinând într-un picior sarbacana, 
iar în celălalt o greutate. În acest moment, însă, se 
antrenau stând într-un picior. De obicei, Mon era furios pe 
sine atunci când rata - în definitiv, putea ţine sarbacana cu 
ambele mâini, putea ţinti proptit în ambele picioare. Dar azi 
nu prea îi păsa. 

— Mon, tânărul meu prieten, eşti obosit, cred, zise Husu. 

Băiatul ridică din umeri. 

— N-ai dormit bine? 

Mon clătină din cap. Nu-i plăcea deloc să trebuiască să se 
explice. De obicei ţintea mai bine, era mândru de asta. 

— 'Ţinteşti mai bine de obicei, spuse Husu. Dac-ai fi avut 
aripi, te-aş fi promovat deja. 

Husu n-ar fi putut rosti nişte vorbe mai înţepătoare, dar, 
desigur, nu îşi dădea seama de acest lucru. 

— Ştiam că n-am tras bine, atunci când am suflat, spuse 
Mon. 

— Şi, cu toate astea, ai suflat. 

Mon dădu din nou din umeri. 

— Copiii ridică din umeri, zise Husu. Soldaţii analizează. 

— Am suflat săgeata pentru că nu mi-a păsat, rosti Mon. 

— Ah, exclamă Husu. Dacă ţinta ar fi fost un soldat 
Elemaki, pornit să taie gâtul unor îngeri tineri care stau pe 


craca lor, ţi-ar fi păsat? 

— M-am sculat azi-noapte de mai multe ori, spuse Mon. 
Ceva nu-i în regulă. 

— Atâta precizie, rosti Husu. lar atunci când îţi ţinteşti 
săgețile, ţinteşti "ceva”. Pentru că-n cazul ăsta, eşti sigur c- 
o să loveşti ţinta de fiecare dată. Caci de fiecare dată o să 
loveşti “ceva”. 

— Ceva legat de expediţia lui Monush. 

Husu deveni pe dată preocupat. 

— Li s-a întâmplat ceva rău? întrebă el. 

— Nu ştiu. Nu cred că-i vorba de asta. N-am senzaţia asta 
atunci când se-ntâmplă lucruri rele, altminteri n-aş mai 
dormi deloc, nu-i aşa, pentru că ceva rău se-ntâmplă 
întotdeauna. E vorba de nişte alegeri greşite. Greşeli. 
Monush a făcut o greşeală. 

Husu chicoti. 

— Şi n-ai senzaţia asta tot timpul? 

— O greşeală în legătură cu ceva care contează pentru 
mine. 

— Aş zice, în cazul ăsta, că toate greşelile care fac rău 
regatului tatălui tău ar trebui să te ţină treaz şi, crede-mă, 
sunt o grămadă. 

Mon se întoarse către Husu şi-l privi în ochi. 

— Ştiam că explicaţia mea n-o să vă satisfacă, domnule, 
dar n-aţi fi acceptat să ridic din umeri. 

Husu se opri din chicotit. 

— Nu, vreau adevărul. 

— Dac-aş fi fost moştenitorul tronului, atunci întregul 
regat ar fi avut importanţă pentru mine. Aşa cum stau 
lucrurile, pentru mine are importanţă un lucru extrem de 
mic. Expediția lui Monush contează pentru mine pentru 
că... 

— Pentru că tu i-ai trimis. 

— Tata i-a trimis. 

— Au pornit pentru că le-ai spus tu. 

— Au făcut o greşeală, spuse Mon. 


Husu dădu din cap. 

— Dar tu nu poţi face nimic în legătură cu asta, nu-i aşa? 
Nu sunt în raza ta de acţiune, este? Nimeni nu poate zbura 
în teritoriul Elemakilor - îi urmăresc pe îngeri şi-i săgetează 
din cer, iar la acele altitudini aerul e prea rarefiat ca să 
putem zbura distanţe lungi sau foarte sus. Prin urmare, 
singurul lucru pe care-l poţi face este să-i raportezi 
ofițerului tău superior. 

— Cred c-aveţi dreptate, spuse Mon. 

— Ţi s-a spus acum, zise Husu. Aşa că... înapoi la 
instrucţie. O să te las să tragi un pui de somn când o să 
loveşti ţinta de trei ori consecutiv. 

Ceea ce Mon făcu cu următoarele trei aruncări. 

— Se pare că te simţi mai bine, spuse Husu. Acum du-te 
şi trage un pui de somn. 

— O să-i spuneţi tatei? 

— O să-i spun tatălui tău că Monush a făcut o greşeală. Va 
trebui să aşteptăm pentru a vedea despre ce greşeală ar 
putea fi vorba. 

Monush stătea la sfat cu llihiak şi mai mulţi consilieri 
militari ai săi. Soţia lui Ilihiak, Wissedwa, şedea în spatele 
lui. Acest lucru era foarte neobişnuit, dar Monush nu spuse 
nimic despre faptul că la un consiliu de război participa o 
femeie. Zenifii aveau propriile lor obiceiuri, motivele lor 
specifice pentru a face anumite lucruri. Monush ştia destul 
- învățase destul de bine de la Motiak - că nu trebuie să te 
jignească obiceiurile ciudate ale altor naţiuni, ci să cauţi să 
tragi învăţăminte de pe urma lor. Totuşi, oare greşea el 
crezând că unii dintre bărbaţi evitau cu obstinaţie să o 
privească pe Wissedwa? 

Consiliului îi trebui extrem de puţin timp spre a conchide 
că n-avea niciun rost să încerce să-şi câştige libertatea prin 
rebeliune făţişă. 

— Înainte să vii tu aici, Monush, grăi Ilihiak trist, am 
luptat de mult prea multe ori şi am pierdut mult prea mulţi 
oameni. Putem obţine o victorie pe câmpul de luptă, iar 


subregele pe care l-am învins se-ntoarce cu armatele 
regalilor săi fraţi. 

— În plus, spuse unul dintre bătrâni, săpătorii se- 
nmulţesc ca nişte viermi ce sunt. 

Ilihiak tresări uşor. Poporul căzuse de acord că vor 
depune jurământul, dar asta nu însemna că părerea lor 
despre neoameni se va schimba. lar când era vorba de 
săpători, nu conta oricum. Majoritatea săpătorilor din 
Darakemba erau sclavi - prizonieri de război sau 
descendenţii lor până la a treia generaţie. Zenifii puteau să- 
i urască pe săpători, dar să nu-i deranjeze pe concetăţenii 
lor din Darakemba. Dispreţul lor faţă de poporul cerului 
punea probleme. 

În timpul primei părţi a întrunirii, Monush află rapid că 
dintre toţi sfetnicii lui Ilihiak, cel care se bucura de atenţia 
regelui era Khideo, şi pe bună dreptate, deoarece vorbea 
cu înţelepciune calmă şi fără pasiune. Prin urmare, fu 
surprins că llihiak nu-i spunea Ush-Khideo - că nu avea 
niciun fel de titlu onorific. Acum Khideo ridicase uşor o 
mână, iar ceilalţi tăcură. 

— O, rege, rosti el, ai ascultat cuvintele mele de multe ori, 
atunci când am pornit război împotriva Elemakilor. O, rege, 
dacă vreodată sfatul meu ţi-a fost de vreun folos, te implor 
să mă asculţi, iar eu voi fi slujitorul tău credincios şi voi 
elibera din sclavie această nație. 

Monush fu uimit de formalismul discursului lui Khideo - 
oare nu vorbise de mai multe ori, la fel ca toţi ceilalţi 
bărbaţi? 

Ilihiak îşi duse mâna la buze, apoi deschise palma către 
consilier. 

— Îi ofer acum lui Khideo vocea mea. 

Ah, deci asta era. Khideo nu oferea un sfat obişnuit. Ci 
revendica un privilegiu, iar Ilihiak i-l oferise. Aici era în joc 
ceva mai mult decât sfătuirea regelui. Dacă era acceptat 
planul lui Khideo, se părea că el va fi cel care va conduce 
exodul. Fără îndoială că lui Khideo îi era teamă că Monush 


va încerca să-i scoată din captivitate pe Zenifi; iar sfetnicul 
încerca să zădărnicească acest lucru. Monush va trebui să 
fie călăuza lor spre Darakemba şi tot el va fi cel care îi va 
prezenta marelui Motiak. Dar Khideo n-avea de gând să-l 
lase pe Monush să-i ia locul - al lui sau al lui Ilihiak - în 
calitate de conducător al naţiunii cât de mult timp va fi 
posibil; Monush nu era o persoană căreia să-i pese cine 
anume conducea, atâta vreme cât planul pe care-l urma era 
înţelept. 

— Marele Motiak a trimis atât de puţini oameni spre a ne 
găsi fiindcă un grup mai numeros ar fi fost cu siguranţă 
capturat şi anihilat de Elemaki, rosti Khideo. 

Bineînţeles că Khideo va reaminti tuturor cât de puţini 
oameni îl însoţiseră pe Monush. Dar Monush nu se simţi 
jignit. În schimb, ridică mâna din poală, iar Khideo 
încuviinţă, acordându-i privilegiul de a vorbi. 

— Dacă duşmanul n-ar fi fost prostit de puterea 
Păstrătorului, am fi fost prinşi. 

Chiar în timp ce rostea aceste cuvinte formale, se întrebă 
dacă nu cumva ar putea fi adevărate, cel puţin în cazul de 
faţă. De ce niciunul dintre Elemaki nu ridicase privirea în 
vreunul din numeroasele momente în care oamenii lui 
Monush erau vizibili, în timp ce se deplasau pe munte? 

— Noi ne propunem să dobândim libertatea întregului 
nostru popor, zise Khideo. Ştiţi, voi cei de la această masă, 
că eu nu refuz lupta. Ştiţi că nu dezavuez nici asasinatul. 

Ceilalţi încuviinţară din cap cu gravitate, iar acum 
Monush începu a bănui că ştie motivul pentru care Khideo 
nu avea niciun titlu onorific. Nu exista posibilitatea de a fi 
încercat să-l asasineze pe Ilihiak, ci Nuab avea probabil 
niscaiva duşmani, pe vremea când încă trăia, având în 
vedere cât de rău fusese ca rege. Ilihiak putea să accepte 
sfatul său şi chiar să-l lase să-i conducă armatele, dar n-ar fi 
putut în veci să-i dea un titlu onorific unui om care 
încercase să omoare un rege - în special tatăl său, 
indiferent cât de nevrednic ar fi fost bătrânul suveran. 


— Singura noastră nădejde este să fugim din locul ăsta, 
zise Khideo. Dar ca să facem acest lucru, trebuie să luăm cu 
noi suficiente turme ca să ne hrânim pe timpul călătoriei. A- 
ncercat cineva să-i ţină pe curcani liniştiţi? Porcii noştri se 
pot deplasa suficient de rapid pentru o armată care fuge? 
Ca să nu mai pomenim de femeile şi copiii noştri - bebeluşii 
care sug la sânul mamei, copiii foarte mici -, o să-i ducem 
cu noi pe abruptele pante stâncoase? Să-i punem să 
mărşăluiască jumătate de zi sau mai mult în pas alergător? 

— Măcar Elemakii ştiu cât de imposibil vă este să fugiţi 
cu toţii, rosti Monush. Din motivul ăsta au lăsat aici doar 
câteva santinele. 

— Exact, confirmă Khideo. 

— Păi, îi omorâm şi plecăm? strigă unul dintre ceilalţi 
bărbaţi. 

Khideo nu răspunse, ci aşteptă ca Ilihiak să-l dojenească 
blând pe împricinat şi să-i dea din nou cuvântul lui Khideo. 

— Recitesc acum cronicile istoriei Nafarilor pe care le 
păstrăm, rosti Khideo. Atunci când Nafai şi-a condus 
poporul, fugind de Elemak cel trădător, mincinos şi criminal 
şi de mizerabilii săpători care-l slujeau, el a beneficiat de 
ajutorul Păstrătorului Pământului, care i-a făcut pe Elemaki 
să doarmă atât de adânc încât nu s-au trezit. 

— Nafai a fost un erou, interveni un bătrân. Nouă 
Păstrătorul nu ne spune nimic. 

— Păstrătorul i-a vorbit lui Binaro, zise llihiak cu 
blândeţe. 

— Binodi; murmură un alt bărbat. 

Khideo clătină din cap. 

— "Tot Păstrătorul a trimis visul care l-a adus pe Monush 
la noi. Trebuie să sperăm că, după ce vom fi făcut tot 
posibilul, Păstrătorul va face restul, ca să rămânem teferi. 
Dar planul meu nu implică rugăciunea noastră către 
Păstrător, în speranţa că va fi ascultată. Ştiţi cu toţii că ni se 
interzice să fermentăm orzul, chiar dacă face ca apa să nu 
mai poată provoca boli. Din ce pricină? 


— Pentru că berea îi înnebuneşte pe săpători, rosti un 
bătrân. 

— Îi tâmpeşte, spuse Khideo. Îi îmbată, îi face gălăgioşi, 
fericiţi, proşti - apoi îşi pierd cunoştinţa. Din cauza asta ni 
se interzice s-o facem - pentru că mâncătorii-de-mizerii nu 
se pot controla. 

— Dacă le oferim bere, rosti Ilihiak, chiar presupunând c- 
am găsi aşa ceva... 

Mai mulţi bărbaţi râseră. Se pare că producerea 
clandestină a berii nu era ceva nemaiîntâlnit. 

— ... ce-o să-i împiedice să-l aresteze şi să-l întemniţeze 
pe cel care le-o oferă? 

Khideo dădu din cap spre rege. 

Nu, nicidecum spre rege. Ci spre soţia acestuia, 
Wissedwa. Femeia îşi întoarse faţa, în aşa fel încât nu privea 
direct către niciunul dintre bărbaţi, dar vorbi plină de curaj 
ca s-o poată auzi cu toţii: 

— Ştim că pentru săpători toate femeile sunt sacre. Chiar 
dacă refuză berea, n-or să se atingă de noi. Aşa c-o să le-o 
oferim ca ultim prinos al recoltei. Or să-şi dea seama că nu 
pot s-o predea în mod legal superiorilor lor fără a-i preda şi 
pe nelegiuiţii care le-au dat-o; aşa că vor fi nevoiţi s-o bea. 

— Regina a prezentat planul meu cu buzele ei, spuse 
Khideo. 

Monush îşi spuse că Khideo suporta cu multă demnitate 
ruşinea de a ţine cont de părerea unei femei în cadrul 
consiliului. Va trebui să întrebe, mai târziu, din ce motiv s-a 
făcut auzită vocea unei femei. Între timp, însă, era clar că 
ea nu era deloc proastă şi urmărise cu multă atenţie 
discuţiile. Monush încercă să-şi închipuie o femeie la unul 
dintre consiliile lui Motiak. Cine-ar putea fi? Nu Dudago, 
asta era sigur - oare rostise ea vreodată o vorbă 
inteligentă? Iar Toeledwa, înainte de a muri, fusese 
întotdeauna liniştită, refuzând chiar şi să se intereseze de 
chestiuni dincolo de creşterea copiilor ei şi de treburile 
curente ale casei regale. Dar Edhadeya, acum - Monush şi- 


o putea închipui pe ea luând cuvântul plină de curaj în 
consiliu. Nu va exista posibilitatea de-a o reduce la tăcere 
din momentul în care i se va fi dat dreptul de a lua cuvântul. 
Asta era cu siguranţă o idee care n-ar trebui să-i fie 
sugerată niciodată lui Motiak. Ţinea la Edhadeya atât de 
mult încât ar fi putut hotări să-i acorde privilegiul de a 
vorbi, iar acest lucru ar reprezenta sfârşitul oricărei 
demnități pentru consiliul regelui. Eu n-am umilinţa acestui 
Khideo, îşi spuse Monush. 

— Acum trebuie să mergem, zise Khideo, în cazul în care 
Monush cunoaşte o altă cale de întoarcere în Darakemba 
care să nu ne ducă prin mijlocul tărâmului lui Nafai. 

Monush vorbi imediat. 

— Motiak şi cu mine am studiat toate hărţile înainte ca eu 
şi oamenii mei să pornim la drum. N-am avut altă variantă 
să mergem în căutarea voastră decât în susul văii Tsidorek, 
pentru că aceasta a fost ruta măreţului vostru rege Zenifab 
atunci când au plecat străbunii voştri. Dar pentru 
întoarcere, dacă ştiţi calea către râul Mebberek... 

— În ţara asta este numit Mebbereg, zise un bătrân, 
dacă-i acelaşi râu. 

— Are un afluent cu un izvor curat? întrebă Monush. 

— Afluentul cel mai mare al lui Mebbereg este Ureg. 
Porneşte dintr-un lac numit Uprod, care este un izvor curat, 
răspunse bătrânul. 

— Despre el e vorba, replică Monush. Mai sus de Uprod 
există o străveche trecătoare care duce în ţinutul de la 
nord. Ştiu cum s-o găsesc, cred, dacă terenul nu s-a 
schimbat prea mult de când au fost întocmite hărţile. Iese 
nu departe de o meandră a lui Padurek, care este marele 
afluent din izvor pur al lui 'Isidorek. Din clipa în care ieşim 
în trecătoare, ne vom afla pe teritoriile aflate sub cârmuirea 
lui Motiak. 

Khideo încuviinţă din cap. 

— În acest caz va trebui să plecăm prin partea din spate 
a oraşului, la distanţă de râu. Şi va trebui să dăm bere doar 


gărzilor Elemaki care au posturi aici în oraş. Santinelele din 
aval şi din amonte n-or să ne audă, dar cele de pe partea 
cealaltă a râului, da. lar când gărzile vor descoperi c-am 
plecat, nu vor îndrăzni să se ducă la regele lor să-i 
raporteze eşecul lor deoarece ştiu că vor fi ucise. În schimb, 
vor fugi în pădure, devenind tâlhari şi vagabonzi şi se vor 
scurge multe zile înainte ca regele Elemakilor să afle ceea 
ce-am săvârşit noi. Acesta-i planul meu, o, rege, iar acum îţi 
redau vocea. 

— Primesc înapoi vocea mea, rosti Ilihiak. Şi declar că a 
fost cu adevărat vocea mea, iar Khideo este acum mâinile şi 
picioarele mele spre a conduce această naţiune spre 
libertate. El va fixa ziua plecării, iar voi îi veţi da ascultare 
cu toţii, ca şi cum ar fi rege, până când vom ajunge pe malul 
Mebberegului. 

Monush văzu cum toţi ceilalţi bărbaţi din consiliu 
îngenuncheară pe dată şi atinseră cu palmele podeaua, 
arătându-şi supunerea faţă de Khideo. Monush dădu din 
cap în direcţia lui, aşa cum se potrivea cu demnitatea sa de 
emisar al lui Motiak. Sfetnicul se uită la el, ridicând din 
sprânceană. Monush îşi păstră expresia blândă. După un 
moment, probabil că Khideo hotări că încuviințarea lui 
Monush era suficientă, căci înălţă mâinile spre a-i face pe 
ceilalţi să se ridice în picioare, apoi îngenunche el însuşi în 
faţa regelui, punându-şi faţa între genunchii lui, iar palmele 
pe picioarele acestuia. 

— 'Tot ceea ce fac în numele tău îţi va aduce onoare, o, 
rege, până în ziua în care îţi voi înapoia mâinile şi 
picioarele. 

Monush găsi interesant faptul că aceste ritualuri au putut 
apărea atât de rapid, la doar trei generaţii de momentul 
separării de Darakemba. Apoi îi trecu prin cap că ele 
puteau fi cu mult mai vechi - dar fuseseră învăţate de la 
FElemaki în anii de când Zenifii ajunseseră pe aceste 
meleaguri. Câtă ironie era în faptul că Zenifii veniseră aici 


spre a fi cei mai puri Nafari, dar s-au trezit adaptându-se la 
stilul de viaţă al Elemakilor. 

Ilihiak îşi puse, pentru o clipă, mâinile pe creştetul lui 
Khideo. Se pare că acest gest a pus capăt ritualului, iar 
bătrânul consilier s-a ridicat în picioare şi s-a întors la locul 
său. Regele le zâmbi tuturor. 

— Acţionaţi cu mult curaj, prieteni, căci acum e vremea, 
dacă Păstrătorul ne va elibera pe toţi. 

Spre uluirea lui Monush, până seara fusese anunţată 
toată lumea, turmele fuseseră adunate, iar gărzile erau 
bete criţă. Cu câteva ore înaintea zorilor, în lumina 
strălucitoare a lunii, oamenii ieşeau din oraş într-o linişte 
uluitoare, trecând pe lângă săpătorii amorţiţi de alcool, 
intrând în pădure. Khideo şi cercetaşii lui erau nişte 
excelente călăuze, iar după trei zile ajunseră pe malurile 
Mebberegului. De acolo, Ilihiak, din nou singurul 
conducător al Zenifilor, folosi serviciile lui Monush în 
calitate de cercetaş şi căâlăuză - dar nici Monush nu ceru, 
nici llihiak nu oferi acel tip de autoritate pe care i-l dăduse 
lui Khideo. 

Atunci când o să ajung la Motiak, îşi zise Monush, o să-i 
spun c-ar fi înţelept din partea lui să le arate mare respect 
acestor oameni, căci şi în regatul lor micuţ şi oprimat au 
găsit câţiva care sunt demni de autoritate şi pricepuţi în a o 
folosi. 

Edhadeya privi temătoare de la locul ei dintre femei cum 
Zenifii traversau prin apă râul, ieşind pe malul celălalt ca 
oameni noi. Ea remarcă cum se fereau de poporul cerului, 
care îi observa; o întrista să vadă cum, chiar purificaţi de 
apa  Isidorekului, ei continuau să păstreze vechile 
prejudecăţi cu care fuseseră obişnuiţi. Putem să-i spălăm pe 
oameni în apă cât vrem, îşi zise, dar nu le putem scoate 
părinţii din suflet. 

Ea nu urmărea schimbarea reală a acestor oameni, 
desigur - ştia că ritualurile există pentru a sublinia calea, 
nu pentru a realiza cu adevărat ceva. Ele reprezentau un 


moment marcant în viaţa oamenilor, o a... Amintire comună. 
Într-o bună zi copiii sau nepoţii 

Zenifilor vor spune: "În ziua în care strămoşii noştri au 
trecut prin apă, ei au ieşit ca oameni noi, şi de atunci noi i- 
am acceptat pe cei din poporul cerului ca pe fraţii noştri, 
copii şi ei ai Păstrătorului Pământului.” Dar adevărul ar fi 
extrem de diferit, căci după toate probabilitățile exact acei 
copii sau nepoți vor fi primii dintre Zenifi care vor adopta 
frăţia dintre îngeri şi fiinţe omeneşti. Şi totuşi părinţii lor nu 
vor nega tot ceea ce credeau copiii lor - ritualul era 
indicatorul şi, în cele din urmă, va deveni adevărul, chiar 
dacă nu începuse astfel. 

Femeile - chiar şi păstrătoarele-apei - nu i-au întâmpinat 
pe cei care ieşeau din apa îngheţată; preoţii lui Motiak au 
fost cei care i-au primit şi şi-au pus mâinile pe ei spre a-i 
face oameni noi şi a le da nume care erau, destul de ciudat, 
identice cu vechile lor nume, la care se adăuga titlul de 
“cetăţean”. Edhadeya era destul de mare spre a fi aflat 
poveştile de pe vremuri, când Luet era egala lui Nafai, aşa 
după cum între Chveya şi Oykib era tot o relaţie de 
egalitate. Ea era, de asemenea, suficient de mare spre a-i fi 
auzit pe preoţi vorbind despre felul în care erau 
răstălmăcite vechile cronici, căci printre cei străvechi exista 
obiceiul să-i onoreze atât de mult pe Eroi, încât chiar şi 
soțiile lor erau tratate ca Eroine - dar aceste femei erau 
amintite numai datorită soţilor lor. Edhadeya îi citise lui 
Uss-Uss, sclava ei săpătoare, mai multe pasaje din Cartea 
lui Nafai. 

— Cum ar putea preoţii să interpreteze asta altfel decât 
că Luet era o vizionară-în-ape înainte de a-l fi întâlnit pe 
Nafai? lar Hushidh era vizionară-de-fire cu mult înainte de 
a se mărita cu Issib? 

La care Uss-Uss replicase: 

— De ce te surprinde că masculii ăştia umani trebuie să 
mintă chiar şi-n privinţa propriilor cronici sacre? Poporul 
pământului îşi onorează femeile; la fel face şi poporul 


cerului; prin urmare, poporul de mijloc trebuie să-şi renege 
femeile. 

Edhadeyei i se păruse la vremea respectivă o explicaţie 
prea simplă, iar acum, urmărindu-i pe preoţi, ea îşi dădu 
seama că majoritatea bărbaţilor umani nu-şi tratau soțiile şi 
fiicele ca şi cum n-ar fi însemnat nimic. Oare nu trimisese 
tata expediţia spre a da de urma Zenifilor doar datorită 
faptului că ea avusese un vis, un vis de femeie? Probabil că 
acest lucru le făcea preoţilor pielea de găină. lar acum 
fiecare bărbat sau femeie care ieşea din apă era o dovadă 
că Păstrătorul îi arătase unei femei ceea ce nu-i arătase nici 
unuia dintre preoţii săi. 

Dar nu ca să se umfle în pene sau să facă pe grozava 
stătea lipită de balustrada podului spre a-i privi pe Zenifi 
cum devin cetăţeni. Căuta chipurile pe care le văzuse în vis. 
În mod sigur familia aceea e printre cei care au venit. Dar 
când ultimul dintre ei ieşi din apă, Edhadeya îşi dădu seama 
că nu-i văzuse. 

Ce tragic era faptul că cei pe care-i visase se aflau 
probabil printre cei morţi. 

De-abia câteva ore mai târziu, după prezentarea unor 
demnitari tatei, Edhadeya a reuşit să schimbe câteva cuvine 
cu Monush - deşi, cu siguranţă, nu fără să fie deranjaţi de 
alţii, având în vedere că Aronha şi Mon stăteau amândoi 
lângă marele soldat cât se putea de aproape fără a-i atinge 
hainele. 

— Monush, spuse ea, ce trist c-au murit cei pe care i-am 
văzut în vis. 

— Au murit? întrebă el. N-a murit nimeni. Am venit de la 
Zinom fără a pierde nici măcar un singur om din poporul lui 
Ilihiak. 

— Dar, Monush, cum poţi să-mi explici că cei pe care i-am 
visat nu se află printre oamenii ăştia? 

Monush părea confuz. 

— Poate că nu-ţi aduci aminte bine de chipurile lor. 

Edhadeya clătină din cap. 


— Crezi c-am o viziune ca asta-n fiecare zi? A fost un vis 
adevărat - iar oamenii pe care i-am văzut nu sunt printre 
cei de faţă. 

În câteva minute, Edhadeya era singură cu tata, Monush 
şi doi bărbaţi dintre Zenifi - regele lor, Ilihiak, şi Khideo, 
care se părea a fi cel mai onorat prieten al lui Ilihiak. 

— Vorbeşti-mi despre oamenii pe care i-ai văzut, spuse 
Ilihiak cu blândeţe, când Motiak îi arătase că poate să 
vorbească. 

Edhadeya îi descrise, iar llihiak şi Khideo dădură 
amândoi din cap. 

— Ştim pe cine-a văzut în vis, rosti Ilihiak. Erau Akmaro şi 
soţia lui, Chebeya. 

— Cine sunt? întrebă Motiak. 

Din nou lIlihiak îi explică despre singurul preot care se 
împotrivise uciderii lui Binadi, cum fugise el din regat şi 
adunase câteva sute de adepţi înainte de-a dispărea pentru 
a scăpa de armata pe care-o trimisese Nuak pe urmele lui. 

— Dacă pe ei i-ai visat, zise Ilihiak, şi era vorba despre un 
vis adevărat, înseamnă că sunt încă în viaţă. Mă bucur să 
aud lucrul acesta. 

— Dar asta-nseamnă că n-am salvat pe cine trebuia, rosti 
Monush. 

Ilihiak îşi plecă capul. 

— Stăpâne Motiak, sper că nu regreţi că ai smuls bietul 
meu regat din captivitate. 

Motiak se uită lung, în tăcere, la aerul din faţa sa. 

— Motiak, rosti Monush, îmi aduc aminte acum că a 
existat o perioadă scurtă de timp, pe brâna de piatră, 
înainte de a trece pe lângă Sidonod, când am fost buimac. 
Visasem ceva, dar nu-mi puteam aminti visul. Acum îmi dau 
seama că probabil Păstrătorul încerca să-mi arate drumul 
cel bun, iar Jaguarul cel rău probabil c-a... 

— Nu-i vorba de Jaguar. N-are nici-o putere asupra 
Păstrătorului Pământului. 


— Dar are asupra unui om atât de firav ca mine, rosti 
Monush. 

— Nu există Jaguar, cu excepţia acelor feline proaste, zise 
Motiak nerăbdător. Nu înţeleg cum ai ratat drumul cel bun, 
Monush. Dar ştiu c-a fost un lucru bun că i-ai găsit pe Zenifi 
şi i-ai adus înapoi la Darakemba. A fost un lucru bun şi 
faptul c-au depus jurământul şi au renunţat la vechea lor 
ură faţă de poporul cerului. Probabil că Păstrătorul este 
mulţumit de acest lucru, astfel încât refuz să consider c-a 
fost o greşeală. 

Motiak îşi întoarse privirea către Edhadeya. 

— Eşti sigură c-ai interpretat corect visul? Poate că acest 
Akmaro îi cerea Păstrătorului să trimită ajutor pentru 
poporul lui Ilihiak. 

— EI, soţia şi copiii lui erau înspăimântați din cauza 
captivităţii în care se aflau, spuse Edhadeya. 

— Dar o fetiţă poate cu greu interpreta un vis adevărat, 
rosti Khideo, părând că dorea să remarce doar ceea ce era 
evident. 

— Nu ţi s-a cerut să vorbeşti, rosti Motiak cu blândeţe, 
iar fiica mea este precum străbuna mamă-a-mamelor, Luet - 
atunci când visează adevărat, se poate avea încredere în ea. 
Sper că nu te-ndoieşti de lucrul ăsta, prietene. 

Khideo îşi înclină capul. 

— Văd că eşti ruşinat de felul în care-mi conduc consiliul, 
grăi Motiak. Dar dacă nu aş fi luat în seamă visul fetei, 
prietene, Monush n-ar mai fi fost trimis, iar tu n-ai mai fi 
fost adus aici, unde eşti liber şi în siguranţă. 

Ilihiak, vizibil stânjenit, rosti: 

— Lui Khideo nu i-a fost la îndemână să se desprindă de 
vechile tradiţii, chiar şi s-o audă pe soţia mea vorbind în 
consiliu, deşi ea este extrem de circumspectă. Dar nu există 
războinic mai curajos, nici prieten mai bun... 

— Nu-s supărat pe Khideo, zise Motiak. Doar îi cer să 
înţeleagă că nu-l pun într-o situaţie dezonorantă, îl onorez 
lăsându-l să fie de faţă atunci când ascult cuvintele fiicei 


mele. Dacă se simte nepregătit pentru această onoare, 
poate să plece şi nu mă voi simţi ofensat. 

— Rog să mi se permită să rămân, murmură Khideo. 

— Foarte bine, rosti Motiak. Apoi se întoarse către restul 
grupului. Am trimis o expediţie, iar Monush îmi spune c-a 
fost foarte periculos - puteau fi descoperiţi în orice 
moment. 

Edhadeya, simțind unde ducea această discuţie, se 
avântă. 

— Dar n-au fost descoperiţi, spuse ea, pentru că 
Păstrătorul i-a protejat şi... 

Privirea rece a tatei şi tăcerea şocată a celorlalţi bărbaţi, 
ochii lor mari, gurile lor căscate - erau suficiente spre ao 
face să tacă chiar în momentul în care pleda pentru oamenii 
apăruţi în vis. 

— Poate că fiica ar putea studia istorisirile străvechi, ca 
să afle că Luet dovedea respectul cuvenit de fiecare dată. 

Edhadeya citise deja, de mai multe ori, istorisirile 
străvechi şi îşi aducea aminte cu precizie că fuseseră câteva 
împrejurări în care Luet demonstrase că socotea viziunile ei 
mai importante decât orice fel de politeţe. Dar n-ar fi fost 
înţelept să-l contrazică pe tata. 

Spusese deja prea mult - la urma urmei, majoritatea 
bărbaţilor de aici socoteau că nu se cuvenea nici măcar ca 
ea să fie prezentă la un consiliu al regelui. 

— Tată, ar fi trebuit să-mi păstrez pledoaria pentru 
momentele în care suntem singuri. 

— Nu trebuie să pledezi, rosti Motiak. Eu am dat 
ascultare visului pe care ţi l-a dat Păstrătorul şi l-am trimis 
pe Monush cu oamenii lui. l-au găsit pe Zenifi şi i-au adus 
acasă şi mi se pare clar c-au beneficiat tot drumul de 
protecţia Păstrătorului. Dacă el vrea să mai organizez o 
expediţie, trebuie mai întâi să-mi trimită un alt vis. 

— De data asta, unui bărbat, rosti Khideo încet. 

Motiak zâmbi uşor. 


— Bănuiesc că nu trebuie să-i spun eu Păstrătorului 
Pământului mintea căruia dintre copiii săi trebuie să fie 
receptaculul mesajelor sale pentru noi. 

Oameni mai slabi de duh s-ar fi ofilit; Khideo reuşi să-şi 
încline capul, fără a părea că cedează. Edhadeyei i se păru 
că el n-o să fie încântat să facă tot timpul plecăciuni. 

— Edhadeya, poţi să ne laşi, spuse tata. Ai încredere în 
Păstrătorul Pământului. Şi, totodată, în mine. 

Să aibă încredere în tata? Bineînţeles că avea - că va fi 
bun şi blând cu ea, că-şi va respecta promisiunile, că va fi 
un rege drept şi un tată înţelept. Dar avea de asemenea 
încredere că o va ignora mai tot timpul, că va respecta 
obiceiul de a fi ţinută în partea de casă destinată femeilor, 
unde trebuia să-i dea ascultare lui Dudagu Dermo. Dacă 
toate femeile ar fi precum mama vitregă a Edhadeyei, 
obiceiul ar avea rost - de ce-ar trebui bărbaţii s-o asculte pe 
ea? Dar eu nu-s nici pe departe ca Dudagu, îşi spuse 
Edhadeya, iar tata ştie lucrul ăsta. Ştie şi, totuşi, din 
respect pentru obiceiuri mă tratează ca şi cum toate 
femeile ar fi la fel de lipsite de însemnătate. El respectă 
datinile mai mult decât pe mine. 

Lucrând supărată la gherghef în camera ei, Edhadeya 
trebui să fie cinstită cu sine şi să recunoască faptul că tata o 
trata cu mai mult respect decât văzuse ea alţi bărbaţi 
tratând femeile - şi că tata era criticat pentru lucrul ăsta. 
Acum, pentru că Monush se întorsese acasă cu Zenifii, care 
chiar avuseseră nevoie să fie salvaţi, toată lumea 
recunoştea că Motiak nu fusese nechibzuit atunci când îşi 
ascultase fiica. Însă acolo, de faţă cu toată lumea, Edhadeya 
declarase insistent că Monush nu recuperase persoanele 
care trebuia. Fusese o prostie din partea ei. De ce să 
ştirbească un triumf? Ar fi avut posibilitatea de a vorbicu el 
în particular. Pur şi simplu nu era obişnuită să gândească 
politic, asta era tot. 

Dar nu prea era vina ei dacă nu se pricepea la politică, 
nu-i aşa? Nu fusese hotărârea ei să nu i se permită accesul 


la curte decât în zilele femeilor, atunci când era adusă în 
grabă spre a fi arătată, spre a le zâmbi doamnelor fandosite 
care mergeau după ea ca după o răţuşcă. Voia să urle la ele 
că erau cele mai neînsemnate creaturi din lume, îmbrăcate 
cum erau în straiele lor frumoase, necatadicsind să-şi 
murdărească mâinile făcând vreo treabă. Fiţi ca femeile 
cerului! Fiţi ca femeile pământului! Realizaţi ceva! Fiţi 
precum cea mai săracă dintre femeile poporului de mijloc, 
dacă nu vă trece prin cap să faceţi altceva - învăţaţi un 
meşteşug care nu e doar decorativ, aveţi un gând propriu şi 
susţineţi-l cu un argument! 

Fii cinstită, fii cinstită, îşi spuse în sinea ei. Multe dintre 
aceste femei sunt mai inteligente decât par. Ele învaţă 
manierele elegante şi-şi etalează frumuseţea spre a 
îmbunătăţi statutul şi onoarea familiei lor în regat. Ce 
anume trebuie să facă ele? Ele nu sunt fiicele unui rege 
indulgent care-şi lasă copila să umble ţanţoşă ca şi cum ar fi 
băiat, stând pe acoperiş cu băiatul ăla nebun, Mon, care 
vrea să fie înger... 

Eu vreau să stau cu Mon, dar el nu se coboară la nivelul 
meu. Şi din ce motiv şi-ar dori să fie înger? Nu vorbeşte 
despre asta, nu-i aşa? Nu-şi meştereşte aripi din pene şi 
sfoară, ca să-ncerce să sară de pe acoperiş, nu-i aşa? Nu-i 
nebun, e pur şi simplu la fel de prins în propria viaţă, aşa 
cum sunt şi eu în a mea. Asta face să fim prieteni. 

Prieteni, un bărbat şi-o femeie. Era posibil. Ai crede că i- 
auzi pe unii zicând că un bărbat uman are mai multe în 
comun cu un bărbat înger decât cu o femeie umană. 

Edhadeya se gândi din nou la visul ei. Ştia că se gândeşte 
prea mult la el. Pentru că descoperea în vis din ce în ce mai 
multe, nu putea avea încredere în propriile concluzii; era 
clar că trebuia să adauge propriile-i nevoi şi dorinţe viziunii 
unice pe care i-o dăduse Păstrătorul. Totuşi, era sigură, 
aducându-şi aminte de imaginea acelei familii, că tatăl o 
considera pe mamă egală sau chiar - da, ştia acest lucru - 
superioară în anumite privinţe. Considera că este mai 


curajoasă decât el, asta era sigur. Mai puternică. Şi era 
capabilă să recunoască. lar ambii părinţii o apreciau pe 
fiică la fel de mult ca şi pe băiat. Chiar dacă trăiau ca sclavi 
printre săpători, acesta era marele adevăr pe care l-ar 
aduce în Darakemba dac-ar putea fi eliberaţi. Căci ar avea 
curajul să predice tuturor ideea. Că Akmaro nu se înjosea 
prin respectul său faţă de Chebeya, iar împreună nu-l 
onorau mai puţin pe Akma doar pentru că o onorau atât de 
mult pe Luet. 

Luet? Akma? Nu rostise nimeni numele acestea. 
Vorbiseră despre Akmaro şi despre Chebeya, dar 
pomeniseră numele copiilor? Nu era greu de ghicit că soţia 
lui Ro-Akma insistase să-şi numească primul născut Akma 
după tatăl său, dar cum de ştia că fiicei îi dăduseră numele 
de Luet? 

Am ştiut pentru că Păstrătorul Pământului încă vorbeşte 
cu mine prin acelaşi vis, prin felul în care îmi amintesc visul. 

Chiar din clipa în care avu acest gând, ştiu că nu trebuie 
să spună nimănui. Ar fi cerut prea mult. Celorlalţi li s-ar fi 
părut că ea nu făcea altceva decât să-şi exploateze visul 
triumfător şi să continue să le spună oamenilor ce să facă. 
Trebuia să aibă grijă să împărtăşească doar ocazional 
cunoştinţele speciale despre Păstrător. 

Dar indiferent dacă putea sau nu să vorbească despre 
acest lucru, Păstrătorul era în continuare conştient de ea, 
continua să-i vorbească, iar ăsta era un lucru atât de 
minunat încât era greu de ţinut secret. 

— Ei? Ce-i? Nu te mai tot încrunta, ca şi cum ai vrea să-ţi 
goleşti maţele. 

Edhadeya icni de cum auzi glasul lui Uss-Uss. Nu-şi 
dăduse seama că sclava săpătoare se afla în încăpere. 

— Eram aici, la vedere, atunci când ai intrat, prostuţo, 
rosti Uss-Uss. Dacă n-ai fi fost atât de supărată pe tatăl tău, 
m-ai fi văzut. 

— N-am zis nimic, replică Edhadeya. 


— Oh, n-ai spus? Ai mormăit cum că nu eşti atât de 
proastă ca Dudagu Dermo, că nu meriţi să fii ţinută la 
distanţă, că Mon nu-i nebun dacă vrea să fie înger, pentru 
că de ce nu şi-ar dori nişte persoane lipsite de valoare 
precum fiica regelui şi cel de-al doilea fiu al regelui să fie 
altceva decât ceea ce sunt... 

— Oh, taci din gură! rosti Edhadeya cu prefăcută iritare. 
Să nu mai râzi de mine în halul ăsta. 

— i-am spus că mormăitul în barbă nu-i un obicei 
frumos. Urechile ascuţite pot auzi. 

— Da, dar, n-am spus ceva despre fiicele şi despre fiii 
mijlocii ai regelui... 

— Îţi piezi minţile, fetiţo. Şi observ că în timp ce vorbeşti 
despre ce anume aţi vrea să fiţi tu şi cu Mon n-ai pomenit 
nimic despre bătrânii săpători, este? 

— Chiar dac-aş fi vrut să fiu săpător şi să trăiesc cu nasul 
în pământ, rosti Edhadeya răutăcios, în mod sigur n-aş vrea 
să fiu bătrână. 

— Să te ierte Maica, rosti iute Uss-Uss, şi s-ajungi la 
bătrâneţe, în ciuda vorbelor tale necugetate. 

Edhadeya zâmbi auzind preocuparea slujnicei pentru ea. 

— Păstrătorul n-o să mă trăsnească pentru că spun 
asemenea lucruri. 

— Până-n momentul de faţă, vrei să spui, zise Uss-Uss. 

— Păstrătorul vorbeşte vreodată cu tine? 

— În zăngănitul rădăcinilor de copaci de sub pământ, îmi 
vorbeşte, replică slujnica. 

— Ce spune? 

— Din nefericire, nu vorbesc limba copacilor, răspunse 
Uss-Uss. N-am nici cea mai vagă idee. Ceva despre cât de 
prostuţe sunt fetiţele, asta-i tot ce pot pricepe. 

— Ce ciudat că Păstrătorul îmi spune mie adevărul, iar pe 
tine te minte. 

Uss-Uss cotcodăci încântată auzind replica - apoi se opri 
dintr-odată. Edhadeya întoarse capul şi îl văzu pe tatăl ei în 
pragul uşii. 


— Tată, rosti ea. Intră. 

— Am auzit cumva o slujnică făcându-şi stăpâna 
“proastă”? întrebă regele. 

— Glumeam, spuse Edhadeya. 

— Nu duce la nimic bun să fii prea familiar cu slujitorii, 
indiferent dacă sunt săpători sau nu. 

— Duce la senzaţia mea c-aş avea o prietenă inteligentă 
pe lumea asta, replică Edhadeya. Sau poate că lucrul ăsta 
nu-i bun în ochii regelui. 

— Nu fi impertinentă, Edhadeya. Nu eu am făcut regulile, 
doar le-am moştenit. 

— Şi n-ai făcut nimic ca să le schimbi. 

— Am trimis o armată în urma visului tău. 

— Şaisprezece oameni. Şi i-ai trimis pentru că Mon a 
susţinut că-i un vis adevărat. 

— Oh, sunt condamnat pentru că Păstrătorul ţi-a dat un 
martor care să certifice pretenţia ta? 

— Tată, n-o să te condamn niciodată. Dar Akmaro şi 
familia lui trebuie aduşi aici. Nu-nţelegi? Lucrurile pe care 
le propovăduieşte Akmaro - că bărbatul şi femeia sunt 
parteneri egali, că o familie ar trebui să se bucure la 
naşterea unei fiice la fel de mult ca şi la naşterea unui fiu... 

— De unde ştii ce-anume propovăduieşte? întrebă tata. 

— l-am văzut, nu-i aşa? rosti ea sfidător. Şi pun pariu că 
numele fiicei e Luet, iar numele fiului e identic cu cel al 
tatălui. Cu excepţia titlului onorific, desigur. 

Motiak se încruntă la ea, dar Edhadeya îşi dădu seama 
din furia lui că avea dreptate, numele erau corecte. 

— Foloseşti darul dat de Păstrător ca să faci paradă? rosti 
tata cu asprime. Să mă forţezi ca să-ţi fac pe plac? 

— “Tată, trebuie s-o zici în felul ăsta? De ce nu poţi să 
spui: "Oh, Edhadeya, ce minunat că Păstrătorul îţi 
împărtăşeşte atât de multe! Ce minunat că Păstrătorul 
trăieşte prin tine!” 

— Minunat, spuse el. Şi dificil. Khideo-i furios c-a fost 
umilit pentru că eu am permis unei fete să vorbească atât 


de curajos înaintea lui. 

— Ei, săracul de el. Să se întoarcă atunci la Elemaki! 

— E-un adevărat erou, Edhadeya, un om de mare onoare 
şi genul de om pe care nu mi l-aş dori ca duşman! 

— E totodată şi-un bigot de prima mână, iar tu ştii lucrul 
ăsta. Trebuie să-i pui pe oamenii ăştia să se ducă să-şi 
creeze o aşezare pe undeva, altminteri o să iasă scandal. 

— Ştiu lucrul ăsta. Îl ştiu şi ei. Există teren de-a lungul 
văii râului Jatvarek, după ce iese din Gornaya, dar înainte 
să intre în câmpie. Acolo nu trăiesc îngeri, pentru că în 
timpul anotimpului ploios sunt prea mulţi jaguari şi pisici 
sălbatice. Aşa c-o să fie potrivit pentru ei. 

— Acolo unde merg fiinţele umane, îngerii pot trăi-n 
siguranţă, rosti Edhadeya. 

Îl tachina cu propria lui lege, dar el nu muşcă din 
momeală. 

— Un rege bun poate tolera o variaţie rezonabilă în 
rândul poporului său. Pe cei din poporul cerului nu-i costă 
nimic să evite să-şi întemeieze aşezări printre Zenifi, atâta 
vreme cât aceştia le acordă spaţiu liber şi sigur de trecere 
şi le respectă dreptul de negoţ. În câteva generaţii... 

— Ştiu, zise ea. Ştiu că-i o alegere înţeleaptă. 

— Dar tu eşti pusă să te cerţi cu mine pentru orice. 

— Pentru că socotesc că nimic din toate astea n-are de-a 
face cu oamenii pe care i-am văzut în visul meu. Cum 
rămâne cu ei, tată? 

— Nu pot trimite un alt detaşament în căutarea lui 
Akmaro, spuse Motiak. 

— Nu vrei să trimiţi, îmi dai să-nţeleg. 

— Nu vreau, atunci. Dar pentru un motiv foarte 
întemeiat. 

— Pentru că ţi-o cere o femeie. 

— Nu eşti încă femeie, rosti Motiak. Acum întreaga 
operaţiune pe care am finalizat-o este considerată ca un 
mare succes. Dar dacă trimit o altă armată, ar părea că 
prima încercare a fost un eşec. 


— A fost un eşec. 

— Nu, n-a fost, spuse Motiak. Crezi că eşti singura care 
aude vocea Păstrătorului? 

Edhadeya suspină şi roşi. 

— Oh, tată! Ţi-a trimis Păstrătorul un vis? 

— Am Catalogul Sufletului Suprem, Dedaya. Îl consultam 
pentru altceva, dar în timp ce-l ţineam în mâini am auzit cu 
claritate o voce vorbindu-mi. Care spunea: "Hai să-l aduc pe 
Akmaro acasă.” 

— Oh, tată! Catalogul e încă viu, după atâta amar de 
vreme? 

— Nu cred că-i mai viu decât o piatră, rosti Motiak. Dar 
Păstrătorul e viu. 

— Sufletul Suprem, vrei să spui, zise Edhadeya. E 
Catalogul Sufletului Suprem. 

— Ştiu că vechile cronici făceau o strictă distincţie între 
ei, dar n-am înţeles niciodată lucrul ăsta, spuse Motiak. 

— Prin urmare, Păstrătorul o s-o aducă pe Chebeya şi 
familia ei acasă, în Darakemba? 

Motiak îşi miji ochii, prefăcându-se a se uita fioros la ea. 

— Crezi că nu observ atunci când faci asta? 

— Când fac ce anume? întrebă Edhadeya, cu ochi mari şi 
inocenți. 

— Nu Akmaro şi ai săi - nu, tu spui "Chebeya şi familia 
ei”. 

Edhadeya ridică din umeri. 

— Felul în care voi, femeile, îi spuneţi Păstrătorului ”ea” 
tot timpul. Ştii că preoţii mă-ndeamnă tot timpul să le 
interzic femeilor să facă asta, cel puţin în faţa bărbaţilor. 
Întotdeauna le zic: "Atunci când vechile cronici n-or să ni le 
mai înfăţişeze pe Luet, Rasa, Chveya şi Hushidh referindu- 
se la Sufletul Suprem şi la Păstrător cu termenul «ea», 
atunci o să le interzic femeilor să facă ceea ce făceau 
străvechile.” Asta-i pune cu botul pe labe - deşi-s sigur că, 
dintre ei, câţiva îşi pun întrebarea cât de serios sunt şi dacă 


n-ar putea, cumva, să modifice vechile cronici fără ca eu să 
prind de veste. 

— N-ar cuteza! 

— Aşa-i, n-ar cuteza, rosti Motiak. 

— Ai putea să-i rogi pe preoţi să-ţi arate o hartă 
anatomică a Păstrătorului care arată că are un... 

— Atenţie cum vorbeşti, spuse Motiak. Sunt tatăl tău şi 
sunt rege. Ambele funcţii ar trebui să implice o anumită 
demnitate. Şi n-am de gând să-i conving pe preoţi că m-am 
ridicat acum împotriva vechii religii, nu-i aşa? 

— O gaşcă de... 

— Sunt lucruri pe care n-aş dori să le aud în calitate de 
şef al adorării bărbaţilor. 

— Adorarea bărbaţilor este corectă, bombăni Edhadeya. 

— Ce-a fost asta? 

— Nimic. 

— Adorarea bărbaţilor, ai zis? Ce-nseamnă - oh, înţeleg. 
Ei bine, gândeşte cum vrei. Dar adu-ţi aminte că n-o să fiu 
rege mereu, şi nu poţi fi sigură că succesorul meu o să fie la 
fel de tolerant cu micile tale atacuri subversive la adresa 
religiei bărbaţilor. Sunt bucuros să las femeile să adore aşa 
cum doresc, aşa cum au făcut şi tatăl, şi bunicul meu. Dar 
întotdeauna se cere să schimbăm lucrurile, să terminăm cu 
ereziile femeilor. Fiecare femeie care-şi loveşte sau îşi 
ceartă soţul în mod public este considerată o dovadă în plus 
că a le lăsa pe femei să aibă propria lor religie le face să fie 
lipsite de respect şi distructive. 

— Care-i deosebirea între a păstra tăcerea pentru că ne 
obligă preoţii şi a o păstra de teamă că s-ar putea să ne 
oblige? 

— Dacă nu poţi să-nţelegi deosebirea, nu eşti atât de 
inteligentă cum credeam. 

— Chiar crezi că-s inteligentă, tată? 

— Ce, vrei să te laud mai mult decât am făcut-o până 
acum? 

— Vreau doar să te cred. 


— Am auzit destule de la tine, dacă-ncepi să pui la- 
ndoială cuvântul meu. 

Se ridică în picioare şi dădu să se îndrepte către uşă. 

— Nu mă-ndoiesc de onestitatea ta, tată! strigă ea. Ştiu 
că eşti convins că sunt inteligentă. Dar cred că-n 
profunzimea minţii mai urmează întotdeauna ceva: "Pentru 
o femeie.” Sunt inteligentă - pentru o femeie. Sunt 
înţeleaptă - pentru o femeie. 

— Pot să-ţi jur, rosti Motiak, că expresia "pentru o 
femeie” nu-mi trece niciodată prin minte-n legătură cu tine. 
Dar cuvintele "pentru un copil” există, te asigur, de cele mai 
multe ori. 

Ea se simţi ca şi cum ar fi pălmuit-o. 

— Am vrut lucrul ăsta, zise tata. 

Doar atunci când el răspunse realiză ea că murmurase 
cuvintele. Că se simţise pălmuită. 

— Îţi respect suficient de mult inteligenţa, spuse tata, 
încât cred c-o palmă verbală e mai educativă decât una 
fizică. Acum, ai încredere că Păstrătorul îl va aduce pe acest 
Akmaro - şi pe Chebeya - în Darakemba. lar în acest 
răstimp nu te aştepta să fac minuni. Un rege nu-şi poate 
conduce poporul mai departe şi mai repede decât sunt 
dispuşi supuşii lui s-accepte. 

— Ce se-ntâmplă în cazul în care poporul insistă să se 
facă ceea ce nu trebuie? întrebă Edhadeya. 

— Ce, sunt la şcoală, unde profesorii mei îmi pun 
întrebări ipotetice? 

— În felul ăsta este învăţat moştenitorul regelui? întrebă 
ea sfidător. Unde-s profesorii care să-mi pună mie întrebări 
ipotetice despre regalitate? 

— O să răspund la prima întrebare, nu la astea 
imposibile. Dacă poporul insistă în a face ce nu trebuie, iar 
regele nu-i poate convinge să facă ceea ce se cuvine, atunci 
suveranul trebuie să renunţe la tron. Dacă fiul său are 
onoare, refuză să-i succeadă, la fel ca şi ceilalţi fii. Poporul 


n-are decât să facă ce nu trebuie, dacă vrea lucrul ăsta, dar 
c-un alt rege, ales de ei. 

Plină de admiraţie, Edhadeya şopti: 

— Ai putea face asta, tată? Ai putea abdica? 

— N-o să fie niciodată nevoie, spuse el. Poporul meu e de 
treabă şi învaţă. Dacă fac presiuni prea mari, nu câştig 
NiMiC, iar rezistenţa sporeşte. Pe parcursul anilor lenți, 
îndelungaţi, de transformare, am nevoie de încrederea şi de 
răbdarea celor care vor ca eu să fac schimbări în favoarea 
lor. 

Se aplecă şi sărută corona de pe capul ei, acolo unde 
părul era pieptănat cu cărare. Continuă: 

— Dacă n-aş avea ii, iar tu ai fi tot fata mea, atunci aş 
grăbi lucrurile ca tu să-mi poţi urma la tron. Dar am fii, şi 
buni încă, aşa cum ştii foarte bine. Prin urmare, voi lăsa ca 
schimbarea să aibă loc treptat, pe parcursul mai multor 
generaţii, aşa cum au făcut înaintea mea tatăl şi bunicul 
meu. Hai, că am de lucru şi nu-mi mai pierd vremea cu tine. 
Sub cârmuirea mea sunt naţiuni întregi care au parte de 
mai puţină atenţie din partea mea decât tine. 

Oferindu-i cel mai sfios zâmbet al ei, Edhadeya rosti, cu o 
voce fandosită de doamnă de la curte: 

— Oh, tată, eşti incredibil de drăguţ cu mine. 

— Unul dintre strămoşi a zidit o fiică recalcitrantă într-o 
peşteră, dându-i doar pâine şi apă până când a devenit 
ascultătoare, spuse tata. 

— Din câte-mi aduc aminte, ea a ieşit din peşteră săpând 
cu unghiile, a fugit şi s-a măritat cu regele Elemakilor. 

— Citeşti prea mult, spuse tata. 

Ea scoase limba, dar el nu o văzu, pentru că plecase deja. 

În spatele ei, Uss-Uss vorbi din nou. 

— Cine-i un soldăţel curajos? 

— Nu mă lua peste picior, rosti Edhadeya. 

— Nu te iau, replică slujitoarea. Ştii, una dintre poveştile 
care circulă printre noi, sclavii diavoli... 

— Nu vă mai spune nimeni diavoli. 


— Nu-i întrerupe pe cei mai în vârstă decât tine, spuse 
Uss-Uss. Noi ne învăţăm unii pe alţii povestea săpătorului 
care făcea curăţenie-n cameră în momentul în care doi 
trădători puneau la cale uciderea regelui. Sclavul s-a dus 
direct la monarh şi l-a informat, dar regele a pus ca acesta 
să fie omorât, pentru c-a îndrăznit să tragă cu urechea la 
ceea ce vorbeau fiinţele umane în faţa lui. 

— Cee, crezi c-o să... 

— Doar îţi spun că dacă socoteşti că suferi pentru că eşti 
o femeie umană, adu-ţi aminte că tatăl tău nici măcar nu s-a 
sinchisit să-mi ceară să ies din cameră, ca să vorbească cu 
tine. De ce-a făcut lucrul ăsta? 

— Pentru că are-ncredere în tine. 

— Nu mă cunoaşte. Ştie doar că eu cunosc care este 
pedeapsa dacă îndrăznim să repetăm ceea ce auzim. Nu-mi 
spune cât de oprimate sunt femeile din Darakemba când cei 
mai mulţi dintre noi, săpătorii, suntem sclavi care pot fi 
ucişi pentru cea mai mică infracţiune - chiar şi pentru un 
act de mare loialitate. 

— N-am auzit niciodată despre întâmplarea asta, spuse 
Edhadeya. 

— Nu-nseamnă că, dacă n-ai auzit-o, nu-i adevărată. 

— Prin urmare, tata consideră că-s o zurbagioaică, iar tu 
crezi că-s o nesimţită trufaşă... 

— Păi, şi nu eşti? 

Edhadeya ridică din umeri. 

— 'Te-aş elibera, dac-aş putea. 

— Tatăl tău măcar se prefăcea că-ncearcă să vă schimbe 
locul în societate. Dar în toată pledoaria, ai cerut vreodată 
să fie eliberat poporul pământului din Darakemba? 

Edhadeya era furioasă; nu-i plăcea să i se spună că-i 
ipocrită. 

— E complet diferit? 

— Eşti atât de nerăbdătoare să-i scapi de captivitate pe 
această Chebeya şi pe Akmaro, dar nu te-ai gândit deloc la 
eliberarea bătrânei Uss-Uss. 


— Ce-ai face cu ea dac-ai avea-o? întrebă Edhadeya. Te 
vei întoarce la Elemaki? Soldaţii or să fie obligaţi să te ucidă 
cu mult înainte s-ajungi acolo, ca să nu le divulgi secretele. 

— Să mă-ntorc la Elemaki? Copilă, stră-străbunicul meu 
s-a născut ca sclav al regilor Nafarilor. Să mă-ntorc într-un 
loc în care n-am mai fost? 

— Tu chiar mă urăşti? întrebă Edhadeya. 

— N-am zis niciodată că te urăsc, spuse Uss-Uss. 

— Dar vrei să scapi de mine. 

— Aş vrea asta, atunci când mi-am terminat munca zilei, 
când ai adormit rapid, aş vrea asta, să mă-ntorc la căsuţa 
mea, să sărut năsucurile propriilor mei nepoţei grăsuţi şi 
să-mpart cu soţul meu salariul pe care l-am primit pentru 
că slujesc în casa regelui. Crezi că te-aş sluji cu mai puţină 
credinţă, doar pentru c-o fac în mod liber, decât dacă ştiu c- 
aş putea fi ucisă sau vândută în cazul în care fac cea mai 
mică greşeală? 

Edhadeya se gândi la cuvintele slujnicei. 

— Dar ai trăi într-o gaură în pământ, dac-ai fi liberă. 

Uss-Uss cotcodăci şi strigă: 

— Bineînţeles? Şi ce dacă? 

— Dar asta-i... 

— Asta-i ceva inuman, rosti Uss-Uss, continuând să râdă. 

În cele din urmă, Edhadeya înţelese gluma, şi râse 
împreună cu ea. 

Mai târziu, când se făcu întuneric, când Edhadeya 
trebuia să doarmă, ea fu trezită de un zgomot uşor la 
fereastră. Văzu acolo, în lumina lunii, silueta lui Uss-Uss, 
care dădea din cap. Gândindu-se că s-a întâmplat ceva, 
Edhadeya se sculă din pat şi se apropie de geam. 

Auzind-o, Uss-Uss întoarse capul şi o aşteptă. 

— Faci asta în fiecare noapte? întrebă Edhadeya. 

— Nu, răspunse Uss-Uss. Doar în seara asta. Dar erai 
îngrijorată de acele fiinţe umane care-s ţinute prizoniere de 
săpători într-un loc îndepărtat. 

— Prin urmare, te rogi la Păstrător pentru ei? 


— De ce-ar trebui să fac asta? întrebă Uss-Uss. 
Păstrătorul ştie că-s acolo - el a fost cel care ţi-a trimis visul, 
nu-i aşa? Nu cred că-i treaba mea să-i spun Mamei ceea ce 
ştie deja. Nu, mă rugam Celei-care-nu-a-fost-îngropată- 
niciodată. Trăieşte în steaua aia. Cea care este mereu 
deasupra capului. 

— Nimeni nu poate trăi într-o stea, spuse Edhadeya. 

— O nemuritoare poate, replică Uss-Uss. La ea mă rog. 

— Are un nume? 

— Unul foarte sacru, spuse Uss-Uss. 

— Poţi să mi-l spui? 

Uss-Uss ridică poala cămăşii de noapte a Edhadeyei şi i-o 
înfăşură în jurul capului, astfel încât să-i acopere urechile 
Edhadeyei. 

— Numele meu e Voozhum, spuse Uss-Uss. Pentru că-mi 
ştii numele adevărat, pot să-ţi dezvălui numele Celei-care- 
nu-a-fost-îngropată-niciodată. 

Apoi slujnica aşteptă. 

— Te rog, rosti Edhadeya, tremurând. Te rog, Voozhum. 

Ce anume trebuia să rostească ea acum? Singurul lucru 
care-i trecu prin cap fu să-i ofere, în replică, versiunea cea 
mai oficială şi formală a propriului ei nume. 

— Adevăratul meu nume este Ya-Edhad. 

— Cea-care-nu-a-fost-îngropată-niciodată este cea căreia 
Nafai i-a dat mantia de comandant de navă spaţială. Oare 
or fi crezut că lucrul ăsta era un secret pentru poporul 
pământului? Binecuvântaţii strămoşi au văzut pielea ei 
pâlpâind de lumină. Ea este Shedemei, e cea care-a dus 
turnul în ceruri şi l-a transformat într-o stea. 

— Şi mai trăieşte încă? 

— În anii care-au trecut de-atunci, a fost văzută de două 
ori. Grădinărind, o dată pe o vale din munţi, iar altă dată pe 
marginea unei stânci în partea de jos a Gornayei. Ea este 
grădinarul şi supraveghează întregul Pământ. Ea o să ştie 
ce-i de făcut în privinţa Chebeyei şi a soţului ei, în privinţa 
lui Luet şi a fratelui ei. 


Pentru prima dată, Edhadeya realiză c-ar putea exista 
lucruri pe care le ştiau săpătorii şi pe care nu le aflaseră de 
la fiinţele umane, fapt care o umplu brusc de un sentiment 
de umilinţă. 

— Învaţă-mă cum să vorbesc cu Cea-care-nu-a-fost- 
îngropată-niciodată. 

— Îţi fixezi privirea pe steaua permanentă, cea care este 
numită Basilica. 

Edhadeya îşi ridică ochii - la fel cum ar fi făcut orice 
copil. 

— Apoi dai din cap, uite-aşa, rosti Uss-Uss. 

— Ne poate vedea? 

— Nu ştiu, zise slujnica. Ştiu doar că asta facem atunci 
când ne rugăm la ea. Cred c-a început pentru că aşa mişca 
din cap atunci când a fost zărită într-o vale din munţi. 

Prin urmare, Edhadeya i se alătură sclavei ei într-un 
ritual nefamiliar. Împreună, o rugară pe Cea-care-nu-a-fost- 
îngropată-niciodată să le vegheze pe Chebeya, Luet şi 
poporul lor şi să le elibereze. Uss-Uss spunea o frază, iar 
Edhadeya o repeta. La sfârşit, Edhadeya adăugă câteva 
cuvinte de-ale ei. 

— Şi ajută-le pe toate femeile să se elibereze din sclavie, 
rosti ea. Femei ale cerului, femei ale pământului şi femei de 
mijloc. 

Uss-Uss scoase nişte sunete ascuţite, apoi repetă 
cuvintele. 

— Ia gândeşte-te, zise ea. Într-o bună zi or să te dea de 
nevastă unui potentat de mâna a doua, eu o să fiu moartă, 
iar tu o să-ţi aduci aminte de ziua asta şi-o să te-ntrebi cine 
dintre noi era mai sclavă, tu sau eu? 

Apoi o grăbi pe Edhadeya înapoi în pat, unde avu un 
somn agitat, cu vise fără sens despre femei moarte cu 
pielea strălucitoare pe care toată lumea uitase să le 
îngroape. 

(Dacă nu aş crede că toată această poveste este o 
greşeală, aş socoti că e amuzant), rosti Sufletul Suprem. 


— Tu n-ai simţul umorului, spuse Shedemei, iar dac-ai fi 
crezut că-i o greşeală, n-ai fi făcut-o. 

(Pot lua o decizie chiar dacă sunt optzeci la sută nesigur 
de rezultat. Sunt programat în acest mod, ca să mă ţină 
departe de oscilaţia până la nivelul inacţiunii.) 

— Cred că faptul de a-i trimite lui Motiak acel mesaj prin 
intermediul Catalogului a fost o idee bună, zise Shedemei. 
Împiedică să organizeze o altă expediţie. Obligă-l pe 
Păstrător să acţioneze. 

(Pentru tine este uşor să decizi, Shedemei. Tu nu ai milă 
pentru ei.) 

Shedemei simţi că aceste vorbe i se înfig în inimă. 

— O maşinărie îmi spune mie că n-am milă? 

(Eu posed un fel de milă virtuală. Chiar ţin cont de 
suferinţa umană, deşi de obicei nu de suferinţa indivizilor. 
Akmaro şi Chebeya au acolo un grup destul de mare, 
pentru care, da, simt ceva milă. Dar tu ai capacitatea 
umană normală de a dezumaniza oamenii când doreşti, 
îndeosebi străinii, îndeosebi în grupuri mari.) 

— Spui că-s un monstru. 

(Afirm că fiinţele umane simt milă mai ales pentru cei pe 
care îi percep ca fiind o parte din ei înşişi. Nu-i cunoşti pe 
aceşti oameni, prin urmare îi poţi folosi ca momeală pentru 
Păstrătorul Pământului. Dac-ar fi fost o singură persoană 
torturată, însă, n-ai fi făcut aşa ceva - pentru că ai fi 
empatizat cu ea şi nu ai fi putut să stai liniştită ştiind că ea 
suferă.) 

Shedemei era atât de agitată încât părăsi biblioteca şi se 
duse să-şi facă de treabă cu răsadurile în camera de mare 
altitudine, unde încerca să crească o legumă care va 
produce cantităţi mari de boabe cu conţinut ridicat de 
proteine şi de energie în văile aflate la mare altitudine din 
Gornaya. Era de nerepetat ceea ce spusese Sufletul 
Suprem, dar totodată avea sens. Aşa după cum primatele se 
dezvoltaseră spre a depinde de o comunitate pentru 
supraviețuirea prin cooperare, ei se vor dezvolta la început 


având empatie pentru propriii copii, apoi pentru copiii 
altora, după aceea pentru părinţii adulţi ai acestor copii - 
dar, pe măsură ce se mărea cercul, empatia se diminua. 

În sfârşit, fiinţele umane trebuiau să dezvolte ceea ce nu 
avusese nicio altă primată: un atât de puternic sentiment al 
identităţii cu un grup încât putea înghiţi identitatea 
individuală, măcar într-o mare măsură. Fiinţele umane nu 
erau capabile să aibă această loialitate profundă, cu 
sacrificiu de sine, pentru mai mult de una sau două 
comunităţi odată. Astfel, comunităţile erau în mod inevitabil 
în conflict unele cu altele, concurând pentru loialitatea 
membrilor lor. Tribul trebuia să anihileze solidaritatea 
familiei; religia trebuia să lupte pentru loialitate cu 
națiunea. Dar în momentul în care o comunitate avea acea 
loialitate, cei mai însufleţiţi membri vor muri bucuros în 
numele ei. Nu pentru ceilalţi indivizi în mod direct, ci 
pentru interesele grupului în ansamblu, pentru că în mintea 
omenească acel grup reprezenta sinele, iar individul este 
capabil să se perceapă pe sine doar ca o repetare a 
modelului întregului. Spre a se ridica deasupra animalelor, 
fiinţele umane învăţaseră cum să se convertească în nimic 
altceva decât în nişte organe sau membre, ori chiar unghii 
şi păr ale unui organism metaforic mai amplu. 

Sufletul Suprem are dreptate. Dacă i-aş fi cunoscut pe 
Chebeya şi poporul ei ca indivizi, chiar neavând un 
discernământ moral mai mare decât al unui babuin, aş fi 
ieşit ca să-i apăr. Sau dacă m-aş considera pe mine ca fiind 
una dintre ei, mi-aş subsuma propriile interese nevoilor 
grupului în ansamblu şi n-aş visa să-i transform în momeală 
în încercarea de a-l sluji pe Păstrătorul Pământului. 

Sufletul Suprem, pe de altă parte, a fost creat să aibă 
grijă de nevoile umanităţii în ansamblu. Puterile pe care le 
avea ea erau colosale, iar programatorii săi au trebuit să 
introducă ceva milă. Dar era o milă intelectuală, o milă 
istorică - cu cât erau mai numeroşi cei care sufereau, cu 
atât mai acută era prioritatea de a le alina suferinţa. Aşa 


Sufletul Suprem putea să ignore accidentele individuale, 
morţile ocazionale pricinuite de evoluţia normală a unei boli 
care apărea la intervale regulate într-o regiune; dar 
Sufletul Suprem se va teme şi va încerca să evite ampla 
suferinţă de grup provocată de războaie, secetă, inundaţii, 
epidemii. În aceste cazuri, Sufletul Suprem poate acţiona, 
ghidându-i pe indivizi către acţiuni care vor ajuta întreaga 
populaţie afectată - nu spre a salva vieţi individuale, ci 
pentru a reduce amploarea suferinţei. 

Fie vorba-ntre noi două, însă, îşi zise Shedemei, pe noi nu 
ne atinge suferinţa poporului Chebeyei. Nu-s suficient de 
mulţi pentru a-l forţa pe Sufletul Suprem să intervină în 
numele lor - deşi sunt suficienţi spre a o face să se simtă 
inconfortabil. lar eu, pe craca mea izolată din zonele 
superioare ale atmosferei, nu fac parte dintre ei. Toţi ai mei 
s-au dus; comunitatea mea e moartă. Aşa după cum vorbesc 
femeile săpătoare despre mine: eu-s Cea-care-nu-a-fost- 
îngropată-niciodată. Asta-i singura deosebire dintre mine şi 
cei morţi, căci o persoană care nu posedă o comunitate vie 
este moartă. Oare n-am văzut lucrul ăsta la oamenii în 
vârstă? Partenerul s-a dus, prietenii s-au dus, familia s-a 
dus, cu excepţia generaţiilor recente care de-abia îşi mai 
aduc aminte de cel bătrân - ajung să fie deranjaţi 
descoperind că sunt încă în viaţă. Oare eu am ajuns în acest 
stadiu? 

Nu încă, îşi zise ea, apucând lopăţica spre a ridica un 
răsad care trebuia transplantat într-o tavă mai mare. 
Pentru că plantele mele au devenit poporul meu. Micuţele 
mele animale, trecând dintr-o generaţie în alta, în timp ce 
eu joc jocuri genetice cu ele - ele sunt cele pe care le 
consider ca făcând parte din mine. 

Aşadar, lucrul ăsta-i bun sau rău? Sufletul Suprem 
trebuie să primească sfaturi de la Păstrătorul Pământului, 
ca să uşureze suferinţele oamenilor de pe Harmony. Ca să 
realizeze acest lucru, trebuie să interferăm cu planurile 
Păstrătorului. El vrea să-i salveze pe Chebeya şi pe Akmaro; 


prin urmare, o să facem acest lucru mai dificil. E un plan 
înţelept. La sfârşit, va fi în beneficiul a milioane şi milioane 
de oameni de pe Harmony. 

Dar o facem orbeşte. Nu ştim ce anume încearcă 
Păstrătorul să realizeze. De ce încearcă ea să-i salveze pe 
Akmari? Poate c-ar fi trebuit să-ncercăm să-i înţelegem 
scopul înainte de-a începe să ne jucăm cu abilitatea ei de a-l 
îndeplini. 

Totuşi, cum putem să-i înţelegem scopul dacă ea nu 
vorbeşte cu noi? E-un cerc vicios. 

(Da, este.) 

— Nu-mi vorbi în minte, îi spuse ea Sufletului Suprem. 
Urăsc chestia asta. 

(Dacă nu te vei duce acolo unde am o voce confortabilă, 
voi folosi una inconfortabilă.) 

— Nu vorbeam cu tine, mă gândeam la mine. 

(Dacă nu vrei să te aud, nu gândi.) 

Shedemei pufni. 

— Tare nostim. 

(Hai să ne gândim ce motive ar avea Păstrătorul să 
salveze poporul lui Akma şi al Chebeyei.) 

— Că tot veni vorba, ce-ar fi să ne gândim la cine sau ce 
naiba este Păstrătorul Pământului. 

(Crezi că nu am cercetat această întrebare? Pot să-ţi 
spun că fie a fost ascuns faţă de mine, fie n-a fost niciodată 
inclusă în memoria mea, ori oamenii care m-au construit 
habar n-aveau.) 

— Dacă nu-l putem găsi pe Păstrător folosind evidenţa 
fizică sau memoria înregistrată, spuse Shedemei, în cazul 
ăsta poate c-ar trebui să analizăm ceea ce vrea şi ceea ce 
face ea, apoi să căutăm mecanismul prin care ea are 
posibilitatea să facă respectivul lucru sau o anumită entitate 
care ar putea beneficia de pe urma ei. 

(Atunci, consideri că motivele Păstrătorului ar putea fi 
egoiste?) 


— Nicidecum. În aceeaşi măsură în care eu o să 
beneficiez de pe urma habitatului extins pe care îl vor 
asigura aceste mici legume, în cazul în care or să aibă 
succes în producerea unei hrane folositoare în mediul cu 
oxigen redus, cu anotimp de creştere scurt şi cu strat de sol 
subţire pentru care le pregătesc. Dar cineva o să 
beneficieze. Prin urmare, dacă vreun străin care nu are 
posibilitatea de a mă descoperi direct ar vrea să ştie ceva 
despre mine, ar putea începe deducţia cu faptul că eu am o 
grijă deosebită pentru sporirea abilității fiinţelor umane, a 
săpătorilor şi a îngerilor de-a se extinde în noi habitate cu 
posibilităţi sporite de hrană. Apoi ar putea să caute dacă am 
constituţia corporală care să-mi permită să mă identific cu 
aceste creaturi. Sau măcar ar putea deduce din acţiunile 
mele că pentru mine este important ca aceste creaturi să 
fie apărate. 

(Dar oare ceva ce vor afla le va da motiv să se uite pe 
cer?) 

— N-am idee, rosti Shedemei obosită. Dar ştiu totodată 
că dacă cineva ar vrea să-mi atragă atenţia, nu va trebui să 
facă altceva decât să-mi strivească toate grădinile de pe 
Pământ. În cazul ăsta o să-l remarc, fii sigur. 

(Prin urmare noi facem aşa ceva. Strivim grădinile 
Păstrătorului Pământului.) 

— Nu atât de distructiv, sper. 

(Da, şi Chebeya, Akmaro şi poporul lor ar trebui să spere 
la fel.) 

— Dac-o să continui să mă stimulezi în felul ăsta, în cele 
din urmă o să mă convingi să mă preocup atât de mult de 
soarta lor încât o să încetez s-am grijă de oamenii de pe 
Harmony. Asta vrei? 

(Nu.) 

— Basilica a fost distrusă în urmă cu jumătate de mileniu. 
Toţi ai mei sunt morţi. Națiunea în care m-am născut este 
iremediabil pierdută. Tot ceea ce simţeam c-ar face parte 
din mine este mort, cu excepţia grădinilor mele. Vrei cu 


adevărat s-am legături strânse cu Akmaro şi Chebeya, să- 
ncep să simt în privinţa lor ceea ce simţeam pe vremuri faţă 
de Rasa şi familia ei, faţă de prietenii mei, faţă de soţul şi 
copiii mei? 

(Nu.) 

— Atunci lasă-mă-n pace. 

(Nu pot. lu eşti comandantul navei spaţiale. Sunt 
programat să-i menţin starea de sănătate.) 

— Sănătate? Ce legătură au toate astea cu sănătatea? 

(Nu-i bine pentru tine să fii singură.) 

Shedemei ridică din umeri. Nu voia ca Sufletul Suprem 
să-şi bage nasul în felul ăsta. Se simţea bine de una singură. 
Zdorab dispăruse, copiii ei dispăruseră, iar asta era bine, 
avea treburi de făcut, n-avea nevoie de distracţie. Sănătate, 
auzi ce idee! 

Akma şedea pe coama dealului, istovit de munca zilei, dar 
atât de furios încât nici faptul de a sta lungit pe jos nu-l 
liniştea. Iar dac-ar fi stat întins nu l-ar fi putut urmări pe 
tatăl său învăţându-i pe oameni - fiii cei răi ai lui Pabulog 
şedeau în rândul întâi de ascultători. După tot ceea ce-i 
făcuseră, tata mai putea să-i cheme şi să le dea locurile de 
onoare? Bineînţeles, părinţii lui făcuseră mare tam-tam 
vrând ca el să stea acolo, la mijlocul rândului întâi, unde 
şezuse întotdeauna până acum. Dar a sta lângă Didul cel 
mincinos, Pabul cel arogant, lângă Udad cel brutal - tata 
trebuia să ştie că acest lucru îi provoca lui Akma o ruşine 
insuportabilă. 

Aşa că stătea acolo, în vârful dealului, privind când la 
focurile de tabără făcute de gardienii săpători, când la 
adunarea lui Akma. Nu mai pot deosebi prietenii de 
duşmani. Săpătorii nu-mi fac decât un rău fizic; Pabulogii 
mi-au călcat în picioare mândria; iar propriul meu tată mi-a 
zis că pentru el eu nu reprezint nimic, în comparaţie cu fiii 
duşmanului său. 

Duşmanii tăi au fost duşmanii mei, tată. De dragul tău, 
din loialitate faţă de tine, am suportat tot ceea ce mi s-a 


întâmplat, cu fruntea sus, fiindc-o făceam pentru tine. Apoi 
tu-i iei pe torţionarii mei şi vorbeşti cu ei ca şi cum ar fi şi ei 
fiii tăi. Chiar le şi spui, le spui “fii”. Ai cutezat să-i spui acelei 
ipocrite excrescenţe de rect de sconcs ”Diduldis” - iubit fiu? 
Al cui fiu? Doar fiul bărbatului care-a-ncercat să te ucidă, 
tată, care te-a alungat? Doar fiul bărbatului pe care, de 
dragul tău, l-am urât. lar acum i-ai dat un nume pe care n- 
ar fi trebuit să mi-l dai decât mie. Eu sunt Akmadis - dar nu 
dacă el are numele de Diduldis de pe buzele tale. Dacă el 
este fiul tău, eu nu mai sunt. 

Din nou, ca de atât de multe ori înainte, Akma simţi cum 
îi dau lacrimile. Dar încercă să şi le oprească - şi se 
pricepea din ce în ce mai bine la asta, ascunzându-şi 
adevăratele sentimente. Deşi, desigur, faptul că stătea 
singur aici, ca un răzvrătit, cu siguranţă vădea că era 
nemulţumit într-o anumită privinţă. 

Mama urca dealul. Oare ea nu renunţase încă? 

Oh, ba da, renunţase. Cu ea era Luet, iar mama se opri şi 
Luet continuă să se apropie. Ah, desigur. Tata nu poate face 
nimic cu micul Akma cel rău, şi nici mama nu reuşeşte mai 
multe cu el. Drept care o trimite pe mica Luet, să vadă ce 
poate face ea. 

— Kmada? strigă ea, atunci când fu suficient de aproape. 

— De ce nu te duci înapoi să-l asculţi pe tata? rosti Akma 
cu răceală. 

Dar ezitarea din privirea ei îl obligă să bată în retragere. 
Ce ştia ea despre problemele astea? Era inocentă, iar el n-o 
să fie nedrept cu ea. 

— Vino-ncoa, Lutya, Ludayet. 

— Oooh, Kmada, numele ăsta-i atât de urât. 

— Eu cred că Ludayet e drăguţ. 

— Dar Lutya este numele Eroinei. 

— Soţiei Eroului, preciză Akma. 

— Tata spune că femeile din vechime erau eroine în 
aceeaşi măsură ca şi bărbaţii. 


— Da, bine, asta-i părerea tatei. Tata crede că săpătorii 
au aceleaşi drepturi ca oamenii. 

— Chiar au, să ştii. Pentru că au limbaj. Şi există săpători 
buni şi săpători răi. 

— Da, ştiu, spuse Akma. Pentru că majoritatea săpătorilor 
sunt morţi - ăştia-s cei buni. 

— Eşti supărat pe mine, ca pe tata? întrebă Luet. 

— Eu nu mă supăr niciodată pe tine. 

— Atunci de ce mă pui să stau lângă băiatul ăla urât ca un 
porc? 

Akma râse auzind caracterizarea lui Muwu. 

— N-a fost ideea mea. 

— A fost ideea ta să vii aici sus şi să mă laşi singură. 

— Luet, te iubesc. Dar n-o să stau lângă fiii lui Pabulog. 
Inclusiv Muwu. 

Luet încuviinţă grav. 

— Bine. Asta a zis tata - că nu eşti pregătit. 

— Pregătit? N-o să fiu niciodată pregătit. 

— Aşa că mama a spus că pot să vin aici şi să învăţ de la 
tine. 

Fără să vrea, luat prin surprindere, Akma se uită în jos la 
mama lui, care stătea la poalele dealului, observându-i. 
Probabil că simţise sau măcar ghicise felul în care 
decursese conversaţia, căci încuviinţă dând din cap o 
singură dată, apoi făcu stânga-mprejur, îndreptându-se 
către grupul care încă mai asculta învăţăturile lui Akmaro. 

— Eu nu-s învăţător, rosti Akma. 

— Ştii mai multe decât mine, spuse Luet. 

Akma îşi dădu seama ce anume făcea mama - iar dacă 
obținuse şi acceptul tatei, atunci era şi el implicat. Dacă 
Akma nu voia să fie implicat ascultându-l pe marele 
învăţător Akmaro - sau Akmadi, trădătorul, aşa cum îi 
spunea Pabulog -, atunci o să-l implicăm făcându-l s-o 
înveţe pe Luet. N-o să-ndrăznească să fie aspru cu ea, şi 
nici aşa de necinstit încât s-o înveţe lucruri false sau să-şi 
reverse furia împotriva tatălui său. 


Aşa-i trebuie dacă i-aş spune lui Luet cum m-a trădat 
tata. Cum ne-a trădat pe toţi, tot timpul. Tata decide să-l 
creadă pe bătrânul ăla nebun de Binadi şi reuşeşte să facă 
să fim alungaţi cu toţii din oraş, siliţi să trăim în sălbăticie. 
Apoi, chiar deşi suntem biciuiţi de supraveghetorii săpători 
şi chinuiţi de băieţii cei răi ai lui Pabulog, Tata ne învaţă că 
Binadi a spus că Păstrătorul doreşte să-i considerăm pe 
săpători şi pe îngeri frații noştri, să le socotim pe femei ca 
fiind egalele noastre, deşi oricine poate vedea că femeile-s 
mai scunde şi mai firave decât bărbaţii şi că săpătorii şi 
îngerii nici măcar nu-s aceeaşi specie. La fel de bine s-ar 
putea spune că suntem fraţii copacilor şi unchii termitelor. 
La fel de bine am putea să-i considerăm pe melci taţii 
noştri, iar pe scarabei fiii noştri. 

Dar nu-i spuse lui Luet nimic din toate acestea. În 
schimb, scoase un băț, smulse mai multe smocuri de iarbă 
ca să aibă o suprafaţă curată pe care să scrie şi începu să 
scrijelească cuvinte şi să-i pună întrebări în legătură cu ele. 
Era în stare să-şi înveţe sora. Era mai bine decât să stea 
aici, de unul singur, consumat lăuntric de focul furiei. Şi n-o 
va folosi pe Luet ca pe armă pentru a lovi în tatăl său. Asta 
era o altă problemă, de care se va ocupa altă dată. Atunci 
când Didul nu va mai sta acolo, izmenindu-se la fiecare 
vorbă scoasă de Akma. Atunci când nu va fi obligat să 
suporte duhoarea pe care o emana Pabul ca un ţap în 
călduri. Atunci când el şi tata se vor putea privi în ochi şi 
vor putea vorbi pe şleau. 

N-o să-mi găsesc liniştea până când tata nu va 
recunoaşte cât de lipsit de loialitate a fost. Că-i iubeşte pe ei 
mai mult decât pe mine şi c-a greşit că s-a purtat atât de 
nefiresc iertându-i, fără ca, mai întâi, să mă roage să-l iert. 
Cum de-a putut să se comporte ca şi cum a-i ierta ar fi fost 
lucrul cel mai natural din lume? Şi ce drept are el să-i ierte, 
atâta vreme cât Akma nu i-a iertat? Akma a fost cel care-a 
dus tot greul. Toată lumea ştia lucrul ăsta. lar, în faţa 
tuturor, tata i-a iertat şi i-a purtat prin apă, pentru a face 


din ei oameni noi. Desigur că i-a pus să rostească acele 
vorbe stupide şi deşarte, prin care îşi cereau iertare. Ne 
pare atât de rău, Akma. Ne pare rău, Luet. Ne pare rău, 
oameni buni. Nu mai suntem persoanele rele care eram. 
Acum suntem oameni noi şi credincioşi adevăraţi. 

Oare să fiu eu singurul care nu se lasă păcălit? Să fiu eu 
singurul care vede că ei încearcă în continuare să ne 
trădeze? Că-ntr-o bună zi o s-apară tatăl lor, ei or să se- 
ntoarcă împotriva noastră, iar noi o să plătim pentru c-am 
avut încredere-n ei? 

Eu o să plătesc. 

Akma fu cuprins de fiori, imaginându-şi ce-i vor face 
băieţii lui Pabulog, atunci când îşi vor vădi din nou 
adevărata fire de oameni complet răi. Tatei o să-i pară rău 
atunci, dar cel pedepsit pentru prostia tatei o să fie Akma. 

— Ţi-e frig? întrebă Luet. 

— Doar puţin, răspunse Akma. 

— E foarte cald în seara asta, spuse Luet. N-ar trebui să- 
ţi fie frig, decât dacă eşti bolnav. 

— Bine, zise Akma. N-o să-mi mai fie frig. 

— O să stau lipită de tine şi-o să te-ajut să-ţi fie cald. 

Aşa încât ea se aşeză lângă el, iar el îşi lăsă braţul pe 
după umărul ei şi studiară cuvintele pe care el le scrisese în 
ţărână. Fetiţa asta-i foarte isteaţă. Mai deşteaptă chiar 
decât oricare băiat pe care-l cunoştea Akma. Prin urmare, 
poate că partea asta din predicile tatei era adevărată. Poate 
că fetele-s absolut la fel de bune ca băieţii, cel puţin atunci 
când e vorba de învăţătură. Dar cel care-ar susţine că o 
femelă săpătoare ar fi cumva egală cu această fetiţă 
drăgălaşă şi inocentă ar fi fie nebun, fie mincinos. Tata care 
din două era? Mai conta? 

Coborâră dealul când aproape se lăsase întunericul; 
adunarea se terminase. Luet o luă înainte către colibă, 
sporovăind cu mama despre lucrurile pe care le învățase de 
la Akma. 

— Mulţumesc, Akma, spuse mama. 


Băiatul dădu din cap. 

— Cu plăcere, mamă, rosti el încet. 

Dar tatălui său nu-i spuse nimic, iar acesta nu-i adresă 
niciun cuvânt. 


3) 
MISTERE 


Mon n-avea cum să nu remarce că Bego era cu gândul în 
altă parte. Bătrânul erudit aproape că nu auzea 
răspunsurile la întrebările lui, iar atunci când Bego îi puse 
din nou aceeaşi întrebare la care tocmai răspunsese, Mon 
nu se mai abţinu şi rosti cu arţag: 

— Ce se-ntâmplă, nu mai e interesant să predai fiului cel 
mic? 

Bego păru supărat. 

— Ce vrei să spui? Ce-nseamnă 0 asemenea 
susceptibilitate? Am crezut c-ai depăşit de mult faza asta. 

— Tocmai mi-ai pus aceeaşi întrebare de două ori, Bego, 
O, înţelept maestru. Şi pentru că n-ai auzit niciun cuvinţel 
din răspunsul meu prima dată, nu se punea problema că n- 
ai fost mulţumit de el şi că vrei să mai încerc o dată. 

— Respectul e ceea ce trebuie să înveţi. 

Bego se lansă de pe scaunul lui, uitând, pare-se, că e 
prea bătrân şi prea gras ca să mai zboare. Plană în cele din 
urmă pe pardoseală până când ajunse la fereastră, unde se 
opri gâfâind. 

— Nu mai pot nici să mă urc pe pervaz, rosti el supărat. 

— Măcar îţi aminteşti cum se zboară. 

— Nu vrei să termini odată cu invidia asta prostească pe 
poporul cerului? Poţi să-ncetezi cu chestia asta o zi, o oră, 
un minut şi să te concentrezi asupra realităţii? 

Lezat şi rănit în amorul propriu, Mon vru să răspundă cu 
o replică acidă, o ironie devastatoare care să-l facă pe Bego 
să regrete că a vorbit cu atâta cruzime. Dar cuvintele nu se 
materializară, pentru că înțeleptul avea dreptate. 

— Poate dac-aş putea să-mi îndur viaţa aşa cum este timp 
de o zi, o oră, un minut, aş putea uita de dorinţa mea de-a fi 
altceva, răspunse Mon în cele din urmă. 


Bego se întoarse către el, cu privirea îmblânzită. 

— Ce-i asta? Sinceritate, din partea lui Mon? 

— Eu nu mint niciodată. 

— Sinceritate în legătură cu ceea ce simţi. 

— Pretinzi că erai îngrijorat în legătură cu sentimentele 
mele? 

Bego râse. 

— Nu mă preocupă sentimentele nimănui. Dar ale tale s- 
ar putea să conteze. 

Îl privi pe Mon ca şi cum ar fi ascultat. Ce anume? Bătăile 
inimii băiatului? Gândurile lui secrete? N-am gânduri 
ascunse, îşi spuse Mon. Sau, mai degrabă, ele nu-s secrete 
pentru că le-am ascuns - dacă nu-s ştiute, e pentru că n-a- 
ntrebat nimeni de ele. 

— la să-ţi formulez o problemă, Mon, spuse Bego. 

— Înapoi la muncă, rosti băiatul. 

— De data asta munca mea, nu a ta. 

Mon nu-şi dădea seama dacă i se vorbeşte de sus sau cu 
respect. Aşa încât ascultă. 

— Îţi aduci aminte când au venit Zenifii, cu câteva luni în 
urmă? 

— Bineînţeles, spuse Mon. Şi-au întemeiat aşezările pe 
noul lor teritoriu, numai că Ilihiak a refuzat să le fie rege. I- 
a pus să-şi aleagă un guvernator. lar ei şi-au arătat 
ingratitudinea alegându-l pe Khideo, şi nu pe el. 

— Deci ai fost atent. 

— Asta-i tot? întrebă Mon. 

— Nicidecum. Vezi tu, atunci când glasul poporului s-a 
întors împotriva lui Ilihiak, el a venit aici. 

— Ca să ceară ajutor? Chiar credea că tata o să-l impună 
ca judecător peste Zenifi? Ilihiak a fost cel care-a hotărât să 
lase poporul să voteze, aşa că trebuie să accepte ceea ce-au 
votat! 

— Ai perfectă dreptate, Mon, zise Bego, iar că Ilihiak ar fi 
cu siguranţă primul de acord cu tine. N-a venit aici să 
obţină puterea. Ci pentru că se eliberase în sfârşit de ea. 


— Prin urmare, e-un cetăţean de rând, spuse Mon. Ce 
treabă avea el cu regele? 

— Nu trebuia s-aibă vreo treabă, vezi tu, spuse Bego. 
Tatălui tău i-a plăcut de el. Au devenit prieteni. 

Mon simţi o împunsătură de gelozie. Străinul ăla care nici 
măcar nu ştiuse numele tatei până când nu-l descoperise 
Monush cu şase luni în urmă era prietenul regelui, în timp 
ce Mon lâncezea ca un simplu al doilea fiu, fericit că-l vede 
pe tatăl său o dată pe săptămână din motive mai personale 
decât consiliul acestuia. 

— Dar chiar avea treabă, spuse Bego. Se pare că după 
ce-a fost ucis tatăl lui Ilihiak... 

— O nație de regicizi - iar acum au ales ca guvernator un 
regicid ratat. 

— Da, da, rosti Bego nerăbdător. Acum e vremea s- 
asculţi. După ce-a fost ucis Nuab, iar llihiak a devenit 
rege... 

— Dis-llihi? Nu moştenitorul? 

— Poporul l-a ales pe singurul dintre fiii lui Nuab care nu 
fugise atunci când au năvălit Elemakii. Singurul care a dat 
dovadă de ceva curaj. 

Mon dădu din cap. Nu auzise despre aşa ceva. Un al 
doilea fiu care să moştenească pe baza meritului său. 

— Să nucţi faci iluzii în privinţa asta, rosti Bego. Fratele 
tău mai mare nu-i un laş. Şi nu-ţi stă bine să doreşti ca elsă 
fie deposedat de moştenirea care i se cuvine. 

De furie, Mon sări în picioare. 

— Cum îndrăzneşti să m-acuzi de-un asemenea lucru? 

— Care al doilea fiu nu se gândeşte la asta? 

— La fel aş putea şi eu să presupun că eşti invidios pe 
marile responsabilităţi care-i revin lui bGo, în vreme ce tu 
nu eşti decât bibliotecar şi profesor al copiilor. 

Fu rândul lui Bego să se înfurie. 

— Cum îndrăzneşti tu, o biată fiinţă umană, să vorbeşti 
despre celălalt sine al meu, ca şi cum s-ar putea compara 


firava ta legătură fraternă cu legăturile dintre mine şi 
sinele meu? 

Rămaseră aşa, privindu-se în ochi. Pentru prima dată, îşi 
dădu seama Mon, a se privi în ochi însemna ca Mon să se 
uite în jos. Statura sa de adult deja se întrevedea. Cum de 
nu observase asta până acum? Pe buze îi înflori un mic 
zâmbet. 

— Aşadar, zâmbeşti, spuse Bego. De ce, pentru c-ai reuşit 
să mă provoci? 

În loc să mărturisească gândul copilăresc şi egoist care-i 
pricinuise zâmbetul, Mon inventă alt motiv, care deveni cât 
se poate de real imediat ce-i veni în minte. 

— Un elev nu poate zâmbi atunci când îşi provoacă 
profesorul să se comporte ca un copil? 

— Iar eu unul aveam de gând să-ţi vorbesc despre 
importante probleme de stat. 

— Da, sunt sigur, replică Mon. Numai c-ai început prin a 
mă acuza că-mi doresc ca fratele meu să-şi piardă 
moştenirea. 

— Lucru pentru care-mi cer scuze. 

— Aş vrea să-ţi ceri scuze pentru că m-ai făcut "o biată 
fiinţă umană”, spuse Mon. 

— Şi pentru asta-mi cer scuze, rosti Bego ţeapăn. Faptul 
de-a fi o biată fiinţă umană nu te-mpiedică să ai o afecţiune 
şi o loialitate semnificative pentru fraţii tăi. Nu-i vina ta că 
nu poţi începe să-nţelegi legăturile dintre noi şi sinele 
nostru, legături proprii poporului cerului. 

— Ah, Bego, acum înţeleg ce voia să zică Husu, atunci 
când spunea că tu eşti singura persoană pe care-o cunoaşte 
care poate să insulte pe cineva mai grav cu ajutorul 
scuzelor decât cu cel al calomniilor. 

— Husu a spus lucrul ăsta? întrebă Bego încet. Şi eu care 
credeam că nu mă-nţelege. 

— Spune-mi problema de stat, rosti Mon. Spune-mi cu ce 
treabă a venit Ilihiak la tata. 

Bego rânji. 


— Mi-am imaginat eu că n-o să poţi să rezişti fără s-auzi 
povestea. 

Mon aşteptă. Când văzu că Bego rămâne tăcut, Mon urlă 
de frustrare şi dădu o dată ocol, în fugă, biroului, ca un 
copil de săpător care dă ocol unui copac înainte de-a se 
căţăra în el. Îşi dădea seama că pare ceva prostesc, dar nu 
putea face faţă micilor jocuri răutăcioase la care se deda 
Bego. 

— Oh, stai jos, rosti Bego. Motivul pentru care llihiak a 
venit a fost acela de a-i da tatălui tău douăzeci şi patru de 
foi de aur. 

— Oh, zise Mon, dezamăgit. E vorba doar de bani. 

— Nu-i deloc vorba de bani, replică Bego. Pe ele era o 
scriere. Douăzeci şi patru de foiţe cu scriere străveche. 

— Străveche? Adică de dinaintea Zenifilor? 

— Poate, rosti Bego cu un zâmbet stins. Sau de dinainte 
de Nafari. 

— Prin urmare, e posibil să fi existat un grup de săpători 
sau de îngeri care cunoşteau prelucrarea metalelor? Care 
ştiau să scrie? 

Bego fremătă uşor din aripi, ceea ce printre îngeri era 
echivalentul unui ridicat din umeri. 

— Nu ştiu, spuse bătrânul. Nu pot descifra limba. 

— Dar tu vorbeşti limba cerului şi limbajul ţărânii şi... 

— Limba-pământului, îl corectă Bego. Tatălui tău nu-i 
place să folosim astfel de termeni defăimători la adresa 
poporului pământului. 

Mon îşi dădu ochii peste cap. 

— E-o limbă urâtă care nici măcar nu poate fi socotită 
vorbire. 

— Tatăl tău cârmuieşte peste un regat care include şi 
cetăţeni-săpători. 

— Nu-s mulţi. Majoritatea-s sclavi. E-n firea lor. Chiar şi 
printre Elemaki, de obicei fiinţele umane sunt cele care îi 
stăpânesc. 


— De obicei, dar nu întotdeauna, zise Bego. Şi-i bine să 
ne-amintim, atunci când vorbim peiorativ despre săpători, 
c-aceşti presupuşi “sclavi naturali” i-au alungat pe strămoşii 
noştri din tărâmul lui Nafai. 

Mon fu cât pe ce să provoace o nouă dispută referitoare 
la dilema dacă străbunicul Motiab şi-a condus poporul spre 
Darakemba în mod voit sau din cauza faptului că erau în 
pericol să fie distruşi în vechea lor patrie. Dar îşi dădu 
seama că Bego aştepta să facă exact acest lucru. Aşa încât 
se aşeză răbdaător şi aşteptă. 

Îngerul dădu din cap. 

— Deci ai refuzat să accepţi distracţia. Foarte bine. 

Mon îşi dădu ochii peste cap. 

— “Tu eşti profesorul, tu ştii totul, eu sunt o păpuşă în 
mâinile tale, intonă el. 

Bego mai auzise şi înainte această litanie plină de 
sarcasm. 

— Şi să nu uitaţi lucrul ăsta, replică el - aşa cum spunea 
de obicei. Cronicile astea au fost găsite de-un detaşament 
pe care lIlihiak l-a trimis să caute Darakemba. Doar c-au 
înaintat pe cursul râului Issibek, în loc de 'Tsidorek, apoi au 
avut ghinionul să meargă pe firul unor văi greu de 
străbătut, până când au ieşit complet din Gornaya, mult mai 
la nord decât aici, în deşert. 

— Opustoshen, spuse Mon, din obişnuinţă. 

— O altă notă bună pentru cunoştinţele de geografie, 
rosti Bego. Ceea ce-au descoperit, însă, e-un loc pe care nu 
l-am găsit niciodată - în principal din pricina faptului că-i 
foarte la vest de Bodika, iar iscoadele noastre nu pot să 
zboare atât de departe. Şi de ce-ar face-o? Acolo nu există 
apă - niciun duşman nu poate veni împotriva noastră din 
direcţia aceea. 

— Deci în deşert au găsit cartea de aur? 

— Nu-i o carte. Foi nelegate. Dar nu era doar deşert. Era 
scena unei bătălii îngrozitoare. Un imens număr de 
schelete, cu armuri şi arme răspândite în jurul lor, acolo 


unde s-au prăbuşit. Acolo s-au luptat şi-au murit mii şi mii 
de oşteni. 

Bego făcu o pauză, aşteptând ceva. 

Iar atunci Mon făcu legătura. 

— Coriantumr, murmură el. 

Bego dădu din cap, aprobând. 

— Bărbatul legendar care-a venit la Darakemba, prima 
fiinţă umană pe care-au văzut-o cei din poporul cerului. Noi 
am presupus dintotdeauna că era supravieţuitorul vreunei 
bătălii dintre un obscur grup de Nafari sau Elemaki pe vre- 
undeva, în perioada-n care fiinţele umane se răspândeau 
prin Gornaya. Erau vremuri grele şi-am pierdut urma 
multor grupuri. Atunci când poporul cerului din Darakemba 
ne-a spus că era ultimul supravieţuitor al unui uriaş război 
între mari naţiuni, am presupus că-i doar o exagerare. 
Singurul lucru care m-a nedumerit pe mine a fost inscripţia. 

Mon o văzuse - piatra mare şi rotundă care continua să 
se afle în piaţa centrală a oraşului. Nimeni n-avea habar ce 
anume însemna inscripţia; tot timpul au presupus că era un 
fel de imitație primitivă a scrierii pe care o găsiseră îngerii 
din Darakemba, după ce auziseră că fiinţele umane puteau 
scrie şi înainte de-a învăţa cum să facă acest lucru. 

— Hai, zi-mi, îl rugă Mon. Limbajul de pe foile lui Ilihiak 
e-acelaşi? 

— Darakembii spuneau că Coriantumr scrijelea-n ţărână 
ca să le arate ce trebuie să dăltuiască în piatră. Era o 
muncă lentă, iar el a murit înainte ca ei s-o fi terminat, dar 
au sculptat-o mai întâi în lut, ca să n-o uite-n timp ce 
executau lucrarea anevoioasă de dăltuire în piatră. 

Bego îşi dădu drumul de pe scaunul de predare şi scoase 
dintr-o cutie câteva bucăţi de scoarță de copac ceruite. 

— Am făcut aici o copie acceptabilă. Cum ţi se pare? Mon 
privi inscripţia rotundă, roţi în interiorul altor roţi, toate 
conţinând desene ciudate. 

— Pare-a fi piatra lui Coriantumr, aprecie el. 


— Nu, Mon. Asta-i piatra lui Coriantumr. Bego îi dădu o 
altă bucată de scoarță de copac, iar de data aceasta 
imaginea scrijelită în ceară era identică cu piatra, aşa cum 
şi-o amintea el. 

— Şi atunci ce este cealaltă? 

— O inscripţie circulară de pe una din foile de aur. Mon 
scoase un strigăt de apreciere - şi observă, spre întristarea 
lui, că nu mai poate striga ca un înger. Părea un lucru 
prostesc să strige cu glasul ascuţit al unei fiinţe umane. 

— Prin urmare, răspunsul la întrebarea ta este “da”, 
Mon, limba pare-a fi aceeaşi. Problema este că nu există 
ceva analog acestui sistem de scriere. În mod clar nu se 
lasă decodată în vreun tipar la care ne-am putea gândi. 

— Dar toate limbajele umane se bazează pe limbajul 
Nafarilor, iar toate limbajele cerului şi ale ţărânii - ale 
pământului - au la bază surse comune şi... 

— Şi-ţi spun din nou, n-are nici-o legătură cu vreunul din 
limbajele cunoscute. 

Mon se gândi câteva clipe. 

— Aşadar - tata a folosit Catalogul? 

— Catalogul, rosti Bego, îi spune tatălui tău că noi trebuie 
să lucrăm la foile de aur pentru o vreme. 

Băiatul se încruntă. 

— Dar motivul pentru care regele are Catalogul este 
acela de-a putea citi toate scrierile şi de-a-nţelege toate 
graiurile. 

— Şi se pare că Păstrătorul Pământului nu vrea să 
traducă asta pentru noi. 

— Bego, dacă Păstrătorul nu vrea ca noi să citim asta, 
atunci de ce le-a permis el iscoadelor lui Ilihiak să găsească 
locul în care erau ţinute scrierile? 

— Le-a permis să găsească locul? Păstrătorul i-a condus 
acolo cu ajutorul viselor. 

— În cazul ăsta, de ce Catalogul să nu-i dezvăluie tatei ce 
anume spun inscripţiile? E-o prostie, zise Mon. 


— Oh, foarte bine, e nemaipomenit să lăsăm un băieţel de 
vârsta ta să-l judece pe Păstrător şi să spună despre el că- 
i... prost? Excelent. Îmi dau seama că virtutea la care-ai 
lucrat cel mai mult e umilinţa. 

Mon refuză să se posomorască auzind cuvintele 
sarcastice ale lui Bego. 

— Prin urmare, tata te-a însărcinat pe tine să studiezi 
documentul? 

Bego încuviinţă. 

— Cineva trebuie să facă lucrul ăsta - pentru că asta a 
spus Catalogul c-ar trebui să facem. Tatăl tău nu-i un 
profund cunoscător al limbajelor - a avut mereu la 
dispoziţie Catalogul pe care să se poată baza. Aşa că eu-s 
cel care se află-n încurcătură. 

— Şi crezi c-aş putea s-ajut? 

— De unde să ştiu? Mi-am dat seama doar că există mai 
multe referinţe în cele mai vechi documente - cele mai 
vechi cronici ale Nafarilor - care conduc la ideea că acest 
Catalog e-o maşinărie şi e-ntotdeauna legat de Sufletul 
Suprem, nu de Păstrătorul Pământului. 

Mon nu înţelese ce voia să spună Bego. 

— Şi dacă Păstrătorul Pământului şi Sufletul Suprem sunt 
două persoane diferite? 

Era o supoziţie pe care Mon o auzise de multe ori, dar nu 
reuşise să-şi dea seama ce importanţă ar putea avea. 

— Şi? 

— În cele mai vechi inscripţii, mie mi se pare că şi 
Sufletul Suprem e-o maşinărie. 

Asta era erezie. Dar Mon nu spuse nimic, căci ştia că 
Bego nu-i un trădător. Prin urmare, vorbele lui trebuie c- 
aveau un tâlc, nepunând la îndoială faptul că Păstrătorul 
Pământului l-a ales pe Nafai să fie primul rege al Nafarilor 
şi pe copiii săi după el, până când descendența a ajuns la 
tatăl său. 

— Nu ştiu şi nu pot face presupuneri dacă Păstrătorul 
Pământului a creat Sufletul Suprem sau dac-a crescut, 


cumva, din el însuşi, spuse Bego. Eu-s bibliotecar, nu preot, 
astfel încât nu pretind c-aş avea răspuns la toate - acolo 
unde răspunsurile altora sunt consemnate în scris. Dar ce- 
ar fi dacă motivul pentru care Catalogul nu poate traduce 
inscripţiile este acela că nici el, nici Sufletul Suprem n-au 
nici cea mai vagă idee despre felul în care trebuie citit 
limbajul lor? 

Gândul era atât de tulburător, încât Mon trebui să se 
ridice şi să se plimbe din nou în cerc, dând ocol pupitrului. 

— Bego, cum poate să existe ceva ce Păstrătorul 
Pământului nu ştie? El cunoaşte tot ceea ce poate fi 
cunoscut. 

— N-am spus Păstrătorul Pământului. Am spus Sufletul 
Suprem. 

Ah. Deci ăsta era motivul pentru care Bego considera că 
era importantă distincţia dintre cei doi. Dar pentru Mon 
misterul nu urma să fie dezlegat atât de repede. El socotea 
de multă vreme că, fie că ziceai că Sufletul Suprem a făcut 
ceva anume, fie că Păstrătorul Pământului l-a săvârşit, era 
acelaşi lucru. Drept care părea extrem de la îndemână să 
spui că, atunci când dai peste o inscripţie pe care Catalogul 
n-o poate citi, asta înseamnă că Sufletul Suprem, care n-o 
poate citi, e musai să fie altceva decât Păstrătorul, care 
desigur cunoaşte totul. Ce-am putea spune despre 
posibilitatea ca Păstrătorul şi Sufletul Suprem să fie acelaşi 
lucru şi niciunul nu poate să descifreze inscripţia? Era o 
idee uluitoare, aceea că Păstrătorul s-ar putea să nu ştie 
totul, dar trebuia luată în calcul şi această posibilitate, nu-i 
aşa? 

— De ce să nu fi trimis Păstrătorul iscoadele lui Ilihiak la 
Opustoshen ca să-ţi aducă ţie scrierile ca să le poţi descifra- 
n locul lui? 

Bego clătină din cap, râzând. 

— Vrei să-ţi bâzâie preoţii-n urechi ca nişte țânțari? Mon, 
ţine-ţi gândurile astea pentru tine. E destul de curajos din 
partea mea să speculez că-i posibil ca Sufletul Suprem să 


nu poată să înţeleagă aceste inscripţii. Şi apoi, nici nu 
contează, cu-adevărat. Am fost însărcinat să mă gândesc 
cum ar putea fi traduse. Am nişte idei, dar nu-mi dau seama 
dacă am sau nu dreptate. 

Brusc, Mon înţelese felul în care Bego voia ca el să-l 
ajute. 

— Te gândeşti c-aş putea să-mi dau seama dac-ai sau nu 
dreptate? 

— E ceva ce ne-ai mai arătat înainte, Mon. Câteodată ştii 
ceea ce nu poate fi ştiut. Edhadeya a fost cea care-a avut 
visul cu Zenifii, dar tu ai fost cel care a realizat că-i vorba 
de-un vis adevărat. Poate că poţi să-mi spui, totodată, şi 
dacă traducerea mea-i corectă. 

— Dar darul meu vine de la Păstrător, iar dacă 
Păstrătorul nu ştie... 

— În cazul ăsta n-o să poţi să m-ajuţi, rosti Bego. Şi poate 
că darul tău funcţionează doar în... anumite situaţii. Dar 
merită să-ncercăm. Aşa că hai să-ţi arăt ce-am făcut pân- 
acum. 

Mon devenea din ce în ce mai speriat, pe măsură ce Bego 
înşira celelalte bucăţi de scoarță cernită, scoțând din ce în 
ce mai multe din cutie. Se străduia să asculte cât putea de 
bine explicaţiile bătrânului despre felul în care procedase în 
privinţa copierii şi studierii inscripţiilor, dar îi venea mereu 
în minte ideea că el trebuia să găsească o anumită 
cunoaştere despre un limbaj pe care nici măcar Sufletul 
Suprem nu-l putea citi. 

— Fii atent, spuse Bego. Nu-i posibil să meargă dac-o să 
stai pur şi simplu, acolo, atât de nervos. 

De-abia atunci îşi dădu Mon seama cât era de zbuciumat. 

— Scuze. 

— Am început cu elemente care se găseau atât pe piatra 
lui Coriantumr, cât şi pe foile de aur. Îl vezi pe ăsta? Se 
repetă de mai multe ori decât oricare altul. Iar ăsta este pe 
locul doi. Dar are un semn în faţa lui. 

Îi arătă un desen în formă de pană. 


— lar semnul ăsta apare-n multe alte locuri. Aici, şi aici. 
Am presupus că semnul ăsta reprezintă titlul onorific de 
"ak” sa u "ka”, adică “rege”. 

Bego se uită plin de speranţă la Mon, care nu fu în stare 
de altceva decât să ridice din umeri. 

— E posibil. Are logică. 

Bătrânul oftă. 

— Ei, nu renunţa chiar atât de uşor, rosti Mon, dezgustat. 
Ce, vrei s-ai dreptate-n toate privinţele? 

— Era lucrul de care-am fost cel mai sigur, spuse Bego. 

— Oh, şi nu m-ai învăţat cu multă vreme-n urmă că a fi 
extrem de sigur nu-nseamnă a avea dreptate? 

Bego râse. 

— Păi, din câte ştiu, ar putea fi doar un”-nim”. 

— Un ce? 

— Un semn al cărui înţeles este acela că ce urmează este 
un nume. 

— E deja mai bine, zise Mon. E logic. 

Bătrânul nu scoase o vorbă. Mon îşi ridică ochii din 
bucăţile de scoarță de copac ceruite, iar privirile lor se 
întâlniră. 

— Ei? Cât de logic este? 

Băiatul înţelese ce îi cerea Bego şi-şi scrută propriile 
sentimente, încercând să-şi închipuie ce-ar fi fost dacă 
semnul nu reprezenta un”-nim”. 

— E... foarte logic. E corect. E-adevărat, Bego. 

— Adevărat, aşa cum era adevărat visul Edhadeyei? 

Mon zâmbi. 

— S-au întors cu alţi Zenifi, ai uitat? 

— Mon, nu-ncerca să umbli cu tertipuri ca să eviţi 
întrebarea. Ştii că Ilihiak şi Khideo au confirmat că visul 
Edhadeyei se referea la fostul preot al lui Nuab, pe nume 
Akmaro. 

— Bego, pot doar să-ţi zic că dacă-ncerci să-mi spui că 
termenii legaţi de acel semn în formă de pană nu reprezintă 
nume, o să trebuiască să jur că te-nşeli. 


— Mie-mi convine lucrul ăsta, replică bătrânul. Prin 
urmare, nu-s nume de regi, dar sunt nume. Asta-i bine. E 
lucrul cel mai important. Vezi, Mon? Păstrătorul chiar vrea 
ca noi să descifrăm limbajul ăsta. Numele ăsta-i cel mai 
comun de pe piatră şi-i totodată foarte des întâlnit aici, la 
sfârşitul înscrisului de pe foi. 

— De unde ştii că-i vorba de sfârşit? 

— Pentru că am presupus că numele este Coriantumr şi 
este ultimul rege - sau cel puţin ultimul bărbat - din grupul 
de fiinţe umane care s-au anihilat reciproc la Opustoshen. 
Aşa-ncât locul în care-i pomenit numele lui ar trebui să fie la 
sfârşit, nu crezi? 

— Şi atunci cine-a scris foile de aur? 

— Nu ştiu. Mon, de-abia-ncep să decodez câte ceva. 
Vreau să aflu de la tine dacă aici e oare numele lui 
Coriantumr. 

— Da, spuse băiatul. Cu siguranţă. 

Bego dădu din cap. 

— Bun, bun. Astea erau cele evidente. M-am gândit la ele 
cu câteva săptămâni în urmă, dar nu-i rău dacă poţi să-mi 
spui că-s corecte. Aşa-ncât o să m-ocup de celelalte cuvinte. 
Cred că ăsta, de exemplu... cred că ăsta-nseamnă bătălie. 

La început lui Mon nu i se păru prea corect. În cele din 
urmă, însă, după câteva încercări, hotărâră că cel mai 
potrivit pentru înţelesul cuvântului ar fi termenul de 
“luptă”. Cel puţin lui Mon i se părea a fi corect. 

Dar succesele se lăsau aşteptate; pe măsură ce Bego se 
adâncea în speculaţii, din ce în ce mai multe dintre ele se 
dovediră a fi eronate - sau cel puţin Mon nu putu să 
confirme că erau adevărate. Era o muncă anevoioasă, 
frustrantă. După-amiaza târziu, el îl trimise pe slujitorul său 
săpător să-l informeze pe Motiak că Mon şi Bego vor lipsi 
amândoi de la consiliu în această seară şi că vor mânca în 
camerele lor, pentru că lucrau la "problemă”. 

— E-aşa de important? întrebă Mon, după ce slujitorul 
ieşi pe uşă. Atât de important încât nu trebuie să explici 


nimic altceva? Nici măcar să ceri permisiunea tatei de-a nu 
merge? 

— Chiar dacă-n cele din urmă o să-i spun că nu putem citi 
mai mult decât aceste câteva frânturi, rosti Bego, tot e mai 
mult decât ştiam mai devreme. Şi, având în vedere că 
Păstrătorul doreşte ca noi să descifrăm cât mai mult putem 
din aceste scrieri, chiar este important, da. 

— Dar ce se-ntâmplă dacă greşesc? 

— Greşeşti? 

— Nu. 

— Asta-i suficient. Bego râse. Trebuie să fie suficient, nu-i 
aşa? 

(Acum înţeleg), rosti Sufletul Suprem. 

Shedemei era supărată şi nu putea înţelege de ce. 

— Nu-mi pasă, replică ea. 

(Mon i-a oferit lui Bego suficiente informaţii astfel încât 
am reuşit să corelez formele de limbaj cu limbajele de pe 
Pământ de dinainte de dispersare. E arabă, cel puţin ca 
origini. Nu e de mirare că nu am putut să o decodez de la 
început. Nici măcar indo-europeană. Şi a suferit un uimitor 
număr de transformări - cu mult mai multe decât rusa care 
e rădăcina tuturor limbilor de pe Harmony.) 

— Foarte interesant. 

Shedemei se aplecă în faţă şi-şi îngropă capul în mâini. 

(Extrem de remarcabil este faptul că ortografia nu are 
absolut nimic de-a face cu străvechile scrieri arabice. Nu m- 
aş fi aşteptat la aşa ceva. Flota coloniei arabe în momentul 
dispersării era profund islamică, iar una dintre dogmele de 
neclintit ale Islamului este aceea că doar în limba arabă şi 
cu grafia arabă poate fi scris Coranul. Ce naiba s-a 
întâmplat pe planeta Ramadan, mă întreb?) 

— Doar la asta te poţi gândi? întrebă Shedemei. De ce 
arabii şi-ar schimba sistemul de scriere cu chestiile 
hieroglifice pe care le-au găsit în deşert? 

(E silabică, nu ideografică, şi nu ştim dacă avea la bază 
temple.) 


— Asculţi ceea ce-ţi spun? întrebă Shedemei. 

(Procesez totul). 

— Atunci procesează asta: Cum de-a fost scrisă pe 
Pământ atât de recent o inscripţie provenită din arabă? 

(Consider că acest lucru e de-a dreptul fascinant, trasând 
modele probabile de evoluţie ortografică.) 

— Opreşte-te, zise Shedemei. Încetează să mai procesezi 
orice are legătură cu limba asta. 

În timp ce articula cuvintele, ea le dădu un fel de 
contorsionare lăuntrică în locul în care creierul ei servea 
drept interfaţă pentru mantia de comandant. 

(Am încetat. Se pare că ai avut sentimentul că am nevoie 
de o comandă prioritară de urgenţă.) 

— "Te rog să-ţi interzici să eviţi subiectul despre care voi 
vorbi acum. Cum de-a ajuns să fie vorbită pe Pământ, după 
dispersie, limba arabă? 

(Se pare că tu crezi că posed un fel de rutină de 
eschivare ca să... am găsit-o. Am descoperit rutina de 
eschivare. Foarte abil. Mă făcea să mă gândesc la orice, mai 
puţin la...) 

Sufletul Suprem rămase tăcut, dar Shedemei nu fu 
surprinsă. Era clar că programarea originală a 
computerului îl obliga pe Sufletul Suprem să evite acel ceva 
referitor la problema inscripţiilor traduse; şi chiar atunci 
când rutina de eschivare a fost găsită, exista o alta care l-a 
făcut pe Sufletul Suprem să examineze prima rutină, în loc 
să se preocupe de problema discutată. Dar ordinul lui 
Shedemei de a se concentra pe subiect a generat o 
disonanţă care i-a permis computerului să iasă din rutina de 
eschivare şi s-o urmărească - indiferent câte straturi ar fi 
trebuit să parcurgă. 

(M-am întors). 

— A durat ceva, replică Shedemei. 

(Nu s-a pus problema că mi s-a interzis să gândesc sau să 
vorbesc despre limbaj. E vorba că am fost blocat spre a nu 
vedea sau raporta orice dovadă de locuire umană pe 


Pământ după dispersare şi înainte de sosirea propriului 
nostru grup din Basilica.) 

— Iar tu ai fost programat cu chestia asta dinainte de 
dispersare? 

(Am purtat această rutină vreme de patruzeci de 
milioane de ani şi nu m-am gândit niciodată că poate fi aici. 
Ascunsă foarte adânc şi acoperită cu straturi de 
autoreplicare. Aş fi putut rămâne mereu în buclă.) 

— Dar n-ai rămas. 

(Mă pricep foarte bine la asta. Am dobândit câteva 
abilităţi noi, comparativ cu momentul în care am fost creat.) 

— Mândrie? 

(Desigur. Sunt programat să dau o extrem de înaltă 
prioritate autoîmbunătăţirii.) 

— Dacă te-ai vindecat, cu inscripţiile cum rămâne? 

(Acestea sunt doar nişte scrijelituri superficiale, 
Shedemei. În toate survolurile noastre, eu am şters 
sistematic din memorie sau am ignorat orice dovadă de 
locuire umană. Pe celelalte mase continentale nu a existat 
niciuna după dispersare, dar pe acest continent a fost o 
civilizaţie extinsă.) 

— Iar în toate vizitele noastre pe Pământ n-am văzut 
niciun semn? 

(Câteva structuri ample. Erau la origine o cultură 
nomadă.) 

— Musulmanii care-au renunţat la manuscrisele Sfântului 
Coran? 

(Arabi care nu erau musulmani. Totul apare în istorie - 
foile de aur pe care le traduc Bego şi Mon. Cu excepţia 
faptului că până când m-ai ajutat să mă eliberez, nu am 
avut posibilitatea de a citi acele părţi şi nu-mi dădeam 
seama că săream peste ele. Aveau propriul lor Suflet 
Suprem pe planeta Ramadan, şi pentru că inevitabilul cult- 
al-computerului s-a instalat pe parcursul mileniilor de 
ignoranță forţată, a subminat doctrinele Islamului. Grupul 
care a venit aici era cu adevărat extrem de conservator, 


încercând să restaureze cât de multe credinţe musulmane 
puteau reconstrui după toţi aceşti ani.) 

— Grupul care-a venit aici, spuse Shedemei. 

(Oh, da. Am uitat că n-ai citit încă traducerea.) 

Cuvintele începură să se succeadă în aer, deasupra 
computerului ei. 

— Nu, mulţumesc, rosti Shedemei. Pentru moment, un 
rezumat. 

(S-au întors. Au prosperat pe 'Ierra timp de aproape o 
mie şapte sute de ani. Apoi au fost şterşi de pe suprafaţa 
pământului de un război civil cataclismic.) 

— Fiinţele umane au trăit aici, pe continentul ăsta, vreme 
de-o mie şapte sute de ani, iar îngerii şi săpătorii n-aveau 
habar c-au existat? 

(Rasulum - acesta e numele grupului care s-a întors de 
pe Ramadan - erau nomazi. Deşertul marca graniţa lor. 
Pădurile erau inutile pentru ei, cu excepţia vânătorii. Cât 
despre Gornaya, le era interzis să se apropie de munţii cei 
mari. Având în vedere că îngerii şi săpătorii nu puteau 
prospera departe de Gornaya, iar Rasulum nu îndrăzneau 
să se aventureze acolo, cum puteau să se întâlnească?) 

Shedemei încuviinţă. 

— Păstrătorul îi ţinea la distanţă. 

(Un fel de coregrafie interesantă. Rasulum sunt aduşi 
înapoi, dar n-au voie să-i întâlnească pe săpători şi pe 
îngeri. Dar atunci când noi suntem aduşi înapoi de pe 
Harmony, ne trezim exact în mijlocul unei culturi de îngeri 
şi săpători.) 

— Vrei să spui că Păstrătorul a ales locul nostru de 
aterizare? 

(Te poţi îndoi de asta?) 

— Eu mă pot îndoi de-orice, replică Shedemei. Ce face 
Păstrătorul? Cât de mult control are el? Dacă poate să ne- 
oblige s-aterizăm... 

(Sau poate doar să facă locul de aterizare puţin mai 
atrăgător decât...) 


— Să ne-oblige să aterizăm la Pristan, apoi să-i ghideze 
pe Nafari spre tărâmul lui Nafai, apoi să-l facă pe Motiab 
să-i conducă pe Nafari către Darakemba, exact oraşul unde- 
a fost lăsată piatra lui Coriantumr... 

(Da?) 

— Dacă poate face toate acestea, cum de-am reuşit noi 
să-l împiedicăm pe Monush să-i găsească pe Akmari? 
Câteodată Păstrătorul pare atotputernic, iar alteori, de-a 
dreptul neputincios. 

(Nu-l înţeleg pe Păstrător. Eu nu visez, îţi aduci aminte? 
Voi, fiinţele umane, aveţi un contact mult mai bun cu 
Păstrătorul decât mine. La fel şi îngerii şi săpătorii, aş putea 
adăuga. Sunt cea mai puţin calificată entitate să-ţi spun 
ceva.) 

— E limpede că Păstrătorul vrea ca Nafarii s-aibă 
traducerea, spuse Shedemei. Aşa-ncât acum întrebarea 
este: să le-o dăm? 

(Da.) 

— De ce? De ce să nu folosim chestia asta ca pe-o 
modalitate de a-l face pe Păstrător să ne spună ce vrea de 
la noi? 

(Pentru că, Shedemei, ea ne spune ce doreşte de la noi. 
În definitiv, n-ar fi putut ea să-i fi trimis lui Bego - sau lui 
Motiak ori lui Ilihiak - vise conţinând traducerea completă?) 

Shedemei se gândi o clipă, apoi râse. 

— Da. Îmi imaginez c-ai dreptate. Poate că, de fapt, am 
reuşit să-i captăm atenţia. Ea vrea ca noi să le traducem 
cronicile. 

(De fapt, eu, bineînţeles.) 

— Fără ajutorul meu, ai fi-n continuare în buclă, în jurul 
unei rutine de eschivare, zise Shedemei, aşa că să nu lăsăm 
această mică fărâmă de mândrie cu care-ai fost programat 
să te facă să scapi de sub control. 

(Desigur, Păstrătorul nu ne spune ce anume trebuie să 
fac în legătură cu Harmony). 


— Cred că s-ar putea să ne spună să stăm la locul nostru 
şi să ne facem utili încă ceva vreme. Shedemei îşi ridică 
uşor capul şi continuă: Sunt atât de obosită. Eram pe 
punctul de-a hotări că mi-am terminat treaba şi de-a te 
pune să mă duci pe Pământ, ca să-mi duc viaţa acolo. 

(Atunci aceasta este o nouă motivaţie ca să trăieşti.) 

— Nu mai sunt tânără. 

(Ba eşti. Priveşte în perspectivă.) 

Edhadeya ciocăni la uşa lui Bego. Aşteptă. Ciocăni din 
nou. 

Uşa se deschise. În faţa ei stătea Mon, părând adormit, 
dar tulburat. 

— Tu? întrebă el. 

— Cred că da, răspunse ea. E miezul nopţii. 

— Ai bătut atâta drum doar ca ne spui lucrul ăsta? 
întrebă Mon. 

— Nu, replică Edhadeya. Am avut un vis. 

Băiatul deveni dintr-odată serios, iar Bego se apropie de 
uşă, mai în zbor, mai pe jos. 

— Ce-ai visat? întrebă bătrânul bibliotecar. 

— Aţi trecut proba, rosti ea. 

— Cine? întrebă Mon. 

— Voi doi. Asta-i tot. Am văzut o femeie, strălucind toată, 
ca şi cum ar fi ars pe dinăuntru, care a grăit: "Bego şi Mon 
au trecut proba.” 

— Asta-i tot? întrebă Bego. 

— A fost un vis adevărat, spuse Edhadeya. 

Se uită la Mon pentru confirmare. 

El dădu, încet, din cap. 

Îngerul părea tulburat - sau chiar, poate, puţin supărat. 

— Am făcut toată munca asta şi, în sfârşit, avem nişte 
rezultate, iar acum trebuie să ne oprim din cauza unui vis? 

— Nu să ne-oprim, rosti Mon. Nu, nu-i corect, nu trebuie 
să ne-oprim. 

— Atunci ce facem? întrebă Bego. 

Mon ridică din umeri. La fel făcu şi Edhadeya. 


Apoi Bego începu să râdă. 

— Hai, copii, haideţi cu mine. Hai să mergem să-l trezim 
pe tatăl vostru. 

O oră mai târziu, se adunară toţi patru în jurul 
Catalogului. Mon şi Edhadeya văzuseră amândoi desene 
reprezentându-l, dar nu-l văzuseră niciodată în realitate 
sau fiind folosit. Motiak îl ţinea în mâini şi privea în jos, spre 
partea sa superioară. În apropiere, prima dintre foile de 
aur zăcea singuratică pe masă. 

— Eşti gata? întrebă el. 

La celălalt capăt al mesei, Bego avea pregătit stiletul şi o 
grămadă de bucăţi de scoarță de copac cernite. 

— Da, Motiak. 

Regele începu să traducă, uitându-se la foaia de aur, apoi 
la Catalog, citind frază cu frază. 

Fu nevoie de ore întregi. Mon şi Edhadeya adormiseră cu 
mult înainte să termine el. Când treaba fu dusă la bun 
sfârşit, mijeau zorii, iar Bego şi Motiak se ridicară amândoi 
de la masă şi se apropiară de fereastră pentru a urmări 
răsăritul soarelui. 

— Nu-nţeleg de ce-i importantă pentru noi chestia asta, 
spuse Motiak. 

— Îmi vin în minte două motive, rosti Bego. 

— Păi, desigur, cel evident, zise regele. Să ne-avertizeze 
că Păstrătorul poate aduce pe Pământ oameni, care să fie 
nişte specimene atât de mizerabile de umanitate, încât el să 
nu mai aibă ce să facă cu ele şi să permită să se distrugă. 

— Ah, dar din ce pricină-s ei inacceptabili? întrebă Bego. 
Cred că preoţii se vor distra de minune trăgând 
învăţămintele morale din cartea aceasta. 

— Oh, sunt extrem de sigur de asta, replică Motiak. Dar 
care era celălalt motiv, prietene? 

— Chiar crezi, Motiak, că armatele lui Coriantumr şi ale 
lui Shiz erau atât de perfect loiale şi disciplinate, încât 
niciunul dintre ei n-a dezertat, fugind în munţi? 

Regele încuviinţă. 


— Bine zis. Noi am presupus tot timpul că fiinţele umane 
pe care le-am găsit în fiecare aşezare mai mare a poporului 
pământului şi al cerului erau descendenţii oamenilor care- 
au fugit de la Nafari şi de la Elemaki. Negustori, 
exploratori, inadaptabili - în primele generaţii au plecat cu 
zecile, apoi cu sutele. Desigur, n-am găsit nici-o aşezare 
unde fiinţele umane să vorbească altceva decât limba 
noastră. 

— Iartă-mă, Motiak, dar, strict vorbind, acest lucru nu-i 
corect. 

— Nu? întrebă regele. Cu siguranţă n-am mai dat pân- 
acum peste acest limbaj. 

— Aşa este, rosti Bego. Dar erau multe locuri în care 
fiinţele umane vorbeau doar limba-cerului sau limba- 
pământului. Au trebuit să-nveţe ca adulţi limba-de-mijloc. 

— Iar noi am crezut tot timpul că-s nişte simpli Elemaki 
care erau atât de ignoranţi şi degeneraţi încât uitaseră 
toată cunoaşterea limbii lor strămoşeşti. 

— Păi, au uitat-o, replică Bego. Dar limba lor 
strămoşească nu era limba-de-mijloc. 

Motiak încuviinţă din cap. 

— Întreaga istorie este extrem de tulburătoare. Singurul 
lucru care-i clar, atât din ea, cât şi din lucrurile nefericite 
care li s-au întâmplat Zenifilor, este acela că poporul suferă 
îngrozitor atunci când are un rege mult prea ambițios. 

— Şi-i binecuvântat atunci când are un rege bun, îi aminti 
Bego. 

— Sunt sigur că eşti mai degrabă sincer decât 
respectuos, replică Motiak. Dar poate c-a sosit vremea să- 
nvâţ şi eu aceeaşi lecţie pe care a-nvăţat-o Ilihiak. 

— Cum, să laşi poporul să voteze cine-o să-l conducă? 

— Nu. Să nu mai existe deloc rege. Să împiedicăm ca o 
persoană să aibă o asemenea putere. 

— Şi ce-o să se-ntâmple în cazul ăsta? O să se fărâmiţeze 
marele regat pe care l-aţi creat tu şi tatăl tău? N-a existat 
niciodată o asemenea prosperitate. 


— Şi ce-o să se-ntâmple dac-Aronha o să fie la fel de rău 
precum Nuab? Purtat de-o ambiţie oarbă ca şi Coriantumr? 
La fel de trădător precum Shiz? 

— Dacă gândeşti astfel, nu-l cunoşti pe Aronha, rosti 
Bego. 

— Nu vorbesc despre el în mod special, spuse Motiak. 
Dar a ştiut Zenifab că acel băiat Nuaha o să fie atât de rău, 
cum a devenit atunci când s-a înălţat la numele exaltat de 
Nuak? Din ceea ce mi-a spus Ilihiak, la început Nuak a fost 
un rege bun. 

— N-o să se câştige nimic dacă imperiul o să fie lăsat să 
se fărâmiţeze în zeci de regate mai mici care-o să se 
ciorovăiască-ntre ele. În acel moment, Elemakii o să 
reprezinte din nou o teribilă ameninţare pentru noi, aşa 
cum se-ntâmpla în timpurile de demult, năpustindu-se spre 
noi din munţi şi-n josul văii Tsidorek, sau de pe văile înalte... 

— Nu trebuie să-mi aduci aminte, spuse Motiak. Încerc 
să-mi închipui ce-anume vrea Păstrătorul să fac. 

— Eşti sigur că Păstrătorul are un plan în minte? întrebă 
Bego. 

Motiak se uită curios la bibliotecarul său. 

— Îi trimite vise fiicei mele. Trimite vise iscoadelor lui 
Ilihiak. Te pune pe tine şi pe Mon la încercare - şi vă 
mulţumesc că aţi trecut proba apoi ne oferă întreaga 
traducere, într-o singură noapte. Oh, trebuie să ne-amintim 
să-l invităm pe Ilihiak s-o citească, după ce-o vei fi copiat 
într-o formă mai elaborată. 

Bego încuviinţă. 

— O să m-ocup pe dată de acest lucru. 

— Nu, nu, întâi du-te şi te culcă. 

— Înainte să merg la culcare o să pun copiştii la treabă. 
N-am stat treaz toată noaptea ca să trag acum un pui de 
somn. 

Motiak ridică din umeri. 

— Cum doreşti. Dacă te simţi în stare. Eu unul trebuie să 
dorm. Şi chibzuieşte, Bego. Chibzuieşte ce-anume vrea 


Păstrătorul să fac eu. 

— Îţi doresc numai bine, rosti Bego. Dar chibzuieşte şi la 
asta: ce-ar fi dacă Păstrătorul vrea să faci exact ceea ce 
faci? Ce-ar fi dacă ţi s-a dat documentul ăsta ca să fii 
asigurat că te comporţi perfect ca rege, spre deosebire de 
suveranii din Rasulum? 

Motiak râse. 

— Da, n-o să fac nimic nesăbuit. N-o s-abdic încă. Ce zici 
de promisiunea asta? 

— E foarte încurajatoare, Motiak, zise Bego. 

— Nu uita lucrul ăsta, prietene. Şi la Rasulum au existat 
regi buni. Dar a fost nevoie doar de-un rege rău sau doi, iar 
toate măreţele lor înfăptuiri s-au spulberat. 

— Erau nomazi, spuse Bego. N-au construit nimic. 

— Oh, şi din pricină că noi avem construcţii din piatră, 
platforme durate ca să ne ridice casele deasupra şuvoaielor 
din anotimpul ploios, din pricina asta naţiunile noastre nu 
se pot prăbuşi-n jurul nostru? 

— Bănuiesc că orice-i posibil, replică bătrânul. 

— Cu excepţia celui la care te gândeşti, spuse Motiak. 

— Şi care va fi fiind acela? 

Bibliotecarul părea oarecum deranjat - la auzul veselei 
presupuneri a lui Motiak că putea citi gândurile bătrânului 
înger. Sau din cauză că de fapt Motiak chiar i le citise? 

— "Te gândeşti că probabil Păstrătorul nu ştia ce anume 
conţinea documentul până când n-a fost tradus. 

— N-aş putea să mă gândesc la asta, spuse Bego, tonul 
său rece confirmându-i lui Motiak că avea dreptate. 

— Poate te gândeşti că Sufletul Suprem este, după cum 
dau de înţeles vechile cronici, doar o maşinărie care 
realizează operaţiuni atât de complexe încât par a fi cele 
mai subtile gânduri. Poate crezi că Sufletul Suprem a 
devenit curios în legătură cu ceea ce-i scris în aceste 
documente, dar n-a putut să decodeze limbajul până când 
intuiţia lui Mon nu s-a combinat cu strădaniile tale spre a-i 
da ceva pe baza căruia să lucreze. Poate te gândeşti că 


nimic din toate acestea nu ne pretind să credem în 
Păstrătorul Pământului, ci doar în străvechea maşinărie a 
Sufletului Suprem. 

Bego zâmbi posac. 

— N-ai citit lucrul ăsta-n mintea mea, Motiak. L-ai ghicit 
pentru că-i un gând care ţi-a venit şi ţie-n minte. 

— Aşa-i, spuse regele. Dar mi-am adus aminte de ceva. 
Eroii care-l cunoşteau foarte bine pe Sufletul Suprem tot 
credeau în Păstrătorul Pământului. Şi, că veni vorba, Bego, 
cum explici capacitatea lui Mon de a-şi da seama ce anume-i 
corect şi ce nu? Cum explici visele Edhadeyei? 

— Nu trebuie să cred în Păstrătorul Pământului pentru a 
avea încredere-n abilităţile intuitive ale fiului şi fiicei tale. 

Motiak îl privi pe Bego cu gravitate. 

— Fii atent cu cine vorbeşti despre gândurile astea. 

— Sunt conştient de legile referitoare la erezie şi trădare. 
Dar dacă te gândeşti, Motiak, asemenea legi n-ar fi 
necesare dacă oamenii n-ar fi avut asemenea gânduri mai 
înainte, şi nu le-ar fi spus cu voce tare. 

— Întrebarea noastră n-ar trebui să fie "oare chiar există 
Păstrătorul Pământului?” Ci: "Ce anume vrea să realizeze 
aducându-mi strămoşii în această lume şi plasându-ne în 
mijlocul poporului tău şi-al poporului pământului? Ce vrea 
să construiască Păstrătorul şi-n ce mod putem noi da o 
mână de ajutor?” 

— Eu mai degrabă m-aş gândi, spuse Bego, la ceea ce- 
ncearcă să facă regele meu şi cum aş putea să-l ajut. 

Motiak încuviinţă, ochii lui având pleoapele grele. 

— Dacă nu pot să fiu fratele tău în credinţa noastră în 
Păstrător, atunci o să trebuiască să mă mulţumesc cu 
loialitatea ta faţă de mine, regele tău. 

— În privinţa asta poţi avea deplină încredere, replică 
Bego. 

— Ştiu că pot, spuse Motiak. 

— Te rog să nu mă opreşti de la a-i învăţa pe copiii tăi, 
zise bătrânul. 


Motiak închise ochii. 

— Sunt atât de obosit, Bego. Trebuie să dorm înainte de-a 
mă mai gândi la aceste lucruri. Când pleci, te rog să le spui 
slujitorilor să vină şi să-i ducă pe copiii mei în paturile lor. 

— N-o să fie nevoie, răspunse Bego. Sunt amândoi treji. 

Motiak se uită la Mon şi la Edhadeya, care îşi ţineau în 
continuare capetele sprijinite pe braţe şi care nu se 
clintiseră din poziţia în care adormiseră. Dar acum, sfioşi, 
ridicaseră amândoi capetele. 

— N-am vrut să vă-ntrerup, spuse Mon. 

— Nu, îmi închipui că nu, rosti Motiak scorţos. Păi, în 
cazul ăsta, îi putem cruța pe slujitor de greaua sarcină de-a 
vă căra. Duceţi-vă-n pat, amândoi. V-aţi câştigat dreptul de- 
a fi martori la traducere, dar nu şi pe cel de-a asculta sfatul 
meu de taină cu prietenul meu. 

— lartă-mă, şopti Edhadeya. 

— Să te iert? repetă Motiak. Te-am iertat deja. Acum du- 
te la culcare. 

Îl urmară pe Bego, pe uşă, fără a scoate un cuvânt. 

Motiak rămase singur în bibliotecă încă ceva vreme, 
atingând când foile de aur, când Catalogul. 

În scurt timp, îşi făcu apariţia mai-marele copiştilor, ca să 
ia scoarţele de copac cernite scrise cu grijă de Bego. Cât 
timp acesta rămase în încăpere, Motiak acoperi Catalogul, 
iar după ce copistul plecă, regele duse atât Catalogul, cât şi 
foile de aur în cotlonul cel mai ascuns al trezoreriei sale, în 
adâncurile casei. 

În timp ce mergea, vorbea în gând cu Păstrătorul, 
punându-i întrebări, cerând răspunsuri, dar în cele din 
urmă solicitând doar un singur lucru: "Dă-mi ajutor. Preoţii 
mei vor răspunde aşa cum răspund întotdeauna, 
interpretând vechile texte în acelaşi fel în care s-au hotărât 
să le interpreteze predecesorii lor. Această nouă istorie nici 
măcar nu-i va clinti din picoteala lor intelectuală - ei cred 
deja că înţeleg totul, dar acum cred că nu înţeleg nimic. Dă- 
mi ajutor, pe cineva care să poarte împreună cu mine 


această povară, pe cineva care să poată auzi fricile şi 
îngrijorările mele, care să m-ajute să aflu ce vrei de la 
mine.” 

Apoi, stând în pragul uşii trezoreriei, cu cele zece 
santinele aliniate la intrare urmărindu-l cu intensitate, 
Motiak avu o neaşteptată viziune. Regele îl văzu pe 
bărbatul pe care îl visase Edhadeya, la fel de clar ca şi cum 
ar fi stat în faţa lui. Pe Akmaro, preotul răzvrătit al lui Nuab. 

La fel de iute cum venise, viziunea dispăru. 

— Vă simţiţi bine? întrebă cea mai apropiată santinelă. 

— Acum, da, răspunse Motiak. 

Se îndepărtă, urcând treptele în camerele de zi ale casei. 

Nu văzuse nici-o imagine a lui Akmaro până atunci, dar 
ştia că bărbatul pe care-l zărise preţ de-o clipă era el. Cu 
siguranţă că-i fusese arătat acel chip pentru că Păstrătorul 
voia ca Akmaro să fie prietenul pe care-l ceruse Motiak. lar 
dacă Akmaro urma să fie prietenul său, probabil că 
Păstrătorul plănuia să-l aducă în Darakemba. 

În drum spre dormitorul său, trecu pe lângă camera lui 
Dudagu. În mod normal, ea ar fi trebuit încă să doarmă la 
acest ceas timpuriu al dimineţii, dar ea veni la uşă atunci 
când el trecu prin dreptul ei. 

— Unde-ai fost toată noaptea, Tidaka? 

— Am avut de lucru, răspunse el. Să nu-i laşi să mă 
trezească pân-la amiază. 

— Ce, trebuie să-i caut pe toţi slujitorii tăi şi să le spun 
care-i programul tău? În ce fel te-am jignit, dacă mă tratezi 
dintr-odată ca pe-o simplă... 

Glasul ei scăzu în intensitate, când el trase draperia de la 
uşa camerei sale interioare. 

— Trimite-mi un prieten şi un sfetnic, Păstrătorule, şopti 
Motiak. Dacă-ţi sunt un slujitor merituos, trimite-mi-l pe 
Akmaro acum. 

Regele adormi aproape imediat ce puse capul pe pernă şi 
avu un somn fără vise. 


Îndreptându-se către camerele de culcare ale casei 
regelui, Mon şi Edhadeya discutau. Sau, mai degrabă, Mon 
vorbea. 

— Catalogul a făcut traducerea, nu-i aşa? Iata nu făcea 
altceva decât să spună ce-anume apărea în faţa lui. lar 
Bego scria ce zicea tata. Prin urmare, cine-i maşinăria? 

Somnoroasă, Edhadeya murmură: 

— Catalogu-i maşinăria. 

— Aşa ni s-a spus. Iar, înainte de noaptea asta, Bego s-a 
trudit şi s-a chinuit în privinţa limbajului celor douăzeci şi 
patru de foi. Apoi a testat răspunsurile lui cu mine, ca şi 
cum eram la tabla înmulţirii. Aşa este, Mon? Da sau nu, 
Mon? Eu nu puteam da decât un singur răspuns. Nici nu 
trebuia să-nţeleg prea bine. Da. Nu. Cine-i maşinăria? 

— O maşinărie care spune vrute şi nevrute-n loc să te 
lase să dormi, rosti Edhadeya. Toţi or să vrea aşa ceva. 

Dar băiatul n-o mai asculta. Gândurile lui o luaseră deja 
în altă direcţie. Ştia că-i îngrozitor de nemulţumit în 
legătură cu ceva ce se întâmplase noaptea trecută; dacă 
încerca mai multe variante de răspuns, una dintre ele 
trebuia să fie cea corectă. 

— Dedaya, tu chiar vrei visele? Nu-ţi doreşti să nu le fi 
avut? 

Fără să vrea, la auzul unei asemenea întrebări Edhadeya 
se trezi; nu-i trecuse niciodată prin cap să pună întrebări în 
legătură cu darul ei. 

— Dacă n-aş fi visat, Mon, noi n-am mai fi ştiut ce anume 
era în carte. 

— Tot nu ştim. Am dormit în majoritatea timpului. 

Complet trează acum, Edhadeya continuă: 

— Şi nu vreau ca visul să-l fi avut altcineva. L-am vrut - 
m-am bucurat de el. Mă face părtaşă la ceva important. 

— Părtaşă la ceva? O parte din ceva? Eu vreau să fiu 
întreg. Nu parte din altceva decât din mine. 

— Asta-i o prostie, Mon. Ţi-ai petrecut toată viaţa vrând 
să fii altcineva. Acum, dintr-odată, vrei să fii tu? 


— Aş vrea să fiu mai bun decât sunt, da. Aş vrea să pot 
zbura, da. 

Edhadeya era obişnuită cu toate acestea. Băieţii se 
certau întotdeauna, ca şi cum ar fi ştiut că aveau forţele 
logicii de partea lor, chiar şi atunci când erau complet 
absurzi. Chiar şi în momentele în care “logica” lor sfida 
evidenţa. 

— Vrei să participi la jocuri, la dansurile aeriene ale 
îngerilor tineri. Să participi la ele. Şi să participi la cântul 
de seară. De unul singur, nu poţi să faci prea bine nimic din 
ce-ţi doreşti. 

— Asta-i altceva, rosti Mon. 

Oh, da, hai să redefinim termenii spre a elimina 
contradicţia. Pe Edhadeya o înnebunea, pentru că după 
astfel de discuţii băieţii de obicei făceau tărâboi şi vorbeau 
despre cât de absurde sunt fetele, cât de mult sunt conduse 
de emoţii, aşa încât nu puteai avea o conversaţie inteligentă 
cu ei - dar băieţii erau cei care fugeau de dovezi şi îşi 
schimbau în mod constant argumentele pentru a se potrivi 
cu ceea ce voiau ei să creadă. lar Edhadeya era cea care 
era nemilos de realistă, refuzând să-şi renege propriile 
sentimente sau adevărurile pe care le observa în jurul ei. 
Refuzând să nege că mai întâi ea trăsese concluziile, 
datorită celor mai profunde dorinţe ale ei, şi abia după 
aceea îşi construise argumentele spre a le susţine. Doar 
băieţii erau atât de caraghioşi încât să creadă cu adevărat 
că argumentele lor reprezentau temeiurile lor. 

Dar n-avea rost să-i explice nimic din toate astea lui Mon. 
Edhadeya era obosită. Nu trebuia să transforme această 
discuţie într-o controversă despre controverse. Aşa încât îi 
răspunse în cel mai simplu mod cu putinţă. 

— Nu, nu-i aşa, zise ea. 

Mon luă asta drept o invitaţie de a o ignora, desigur. 

— Nu vreau să fiu părtaş al Păstrătorului, la asta nu 
vreau să fiu părtaş. Cine ştie sau cui îi pasă ce-anume 
plănuieşte el? Nu vreau să fac parte din planurile lui. 


— Cu toţii suntem, rosti Edhadeya. Nu-i oare mai bine să 
fim o parte importantă? 

— Păpuşa lui favorită? întrebă Mon dispreţuitor. 

— Prietena ei plină de bunăvoință. 

— Dacă-i prieten, hai să-l vedem la faţă, din când în când, 
ce zici? Hai să-l vedem că ne face o vizită. 

Edhadeya hotări că sosise momentul să injecteze puţină 
realitate în discuţie. 

— Ştiu din ce cauză eşti supărat. 

— Ar trebui să sper lucrul ăsta, din moment ce tocmai ţi- 
am comunicat. 

— Eşti supărat pentru că vrei ca tu să fii cel care 
conduce, cel care face toate planurile. 

Putu observa, după uluirea de moment din privirea lui, că 
atinsese un adevăr la care el nu se gândise niciodată. Dar, 
bineînţeles, se împotrivi ideii. 

— Pe jumătate corect, poate, spuse el. Vreau să fac toate 
planurile pentru mine. 

— Şi nu vrei ca o altă persoană să interpreteze nici cea 
mai mică fărâmă din ceea ce tu plănuieşti pentru ele? 

— Exact. Nu cer nimic de la nimeni şi nu vreau ca nimeni 
s-aibă pretenţii de la mine. Asta ar fi adevărata fericire. 

Edhadeya era obosită, iar Mon era neobişnuit de 
prostănac. 

— Mon, tu nu poţi să stai nici cinci minute fără să-mi spui 
ce să fac. 

Băiatul se simţi ofensat. 

— Nu ţi-am spus nici măcar un lucru care să provoace 
această conversaţie! 

— N-ai făcut nimic altceva decât să-mi spui ce să 
gândesc. 

— "Ţi-am spus ce gândesc eu. 

— Oh, şi nu-ncercai să mă faci să fiu de acord? 

Bineînţeles că făcea asta şi era conştient, iar toată 
argumentaţia lui că nu voia să controleze pe nimeni era 
şubredă, dar Mon n-ar fi recunoscut niciodată aşa ceva. 


Edhadeya se amuza întotdeauna, urmărind panica din ochii 
fraţilor ei atunci când erau încolţiţi şi căutau cu disperare o 
cale de ieşire din propria lor logică. 

— Încercam să te fac să-nţelegi. 

— Cu alte cuvinte, încercai să mă-mpingi să fac ceva. 

— Nu, nu-i adevărat! Nu dau doi bani pe ce anume faci, 
gândeşti sau orice altceva. 

— În cazul ăsta, de ce mai vorbeşti cu mine? întrebă ea 
cu cel mai dulce zâmbet. 

— Îmi spuneam mie lucrul ăsta? Pur şi simplu s-a 
întâmplat să fii aici! 

Devenind chiar mai calmă şi mai liniştită pe măsură ce el 
se supăra tot mai mult, Edhadeya răspunse cu blândeţe: 

— Dacă nu vrei să controlezi ce gândesc, de ce-ai ridicat 
vocea? De ce te-ai luat la harţă cu mine? 

În cele din urmă, Mon nu mai avea unde să bată în 
retragere. El era cinstit; atunci când nu se mai putea 
ascunde de adevăr, îl înfrunta. De aceea era el fratele 
favorit al Edhadeyei. Şi datorită faptului că Aronha era 
mereu prea ocupat, iar ceilalţi fraţi erau mult prea mici. 

— Te urăsc! strigă Mon. Încerci să mă domini şi mă scoţi 
din minţi! 

Totuşi, ea nu putu rezista tentaţiei de a-l lua peste picior. 

— Cum aş putea domina un băiat atât de liber ca tine? 

— Du-te şi lasă-mă-n pace! 

— Oh, a vorbit maestrul-păpuşar? 

Începu să se depărteze de el, mergând ţeapăn, fără a-şi 
mişca braţele. 

— Acum păpuşa se mişcă, dând ascultare. Care este 
planul lui Mon pentru această păpuşă? Doreşte ca ea să 
plece de aci. 

— "Te urăsc cu adevărat, rosti băiatul. 

Dar ea realiză că el cu greu se abţinea să nu râdă. 

Întoarse capul spre el, fără a-l mai tachina. 

— Doar fiindcă insist să fiu o femeie pe picioarele mele şi 
nu mă gândesc la ceea ce plănuieşti pentru mine, 


Păstrătorul îmi trimite vise mai bune decât ţie. Noapte 
bună, dragă frate! 

Dar Mon era furios şi jignit şi nu voia s-o lase să plece. 

— Puțin îţi pasă de toate astea! Nu vrei decât să mă iei 
peste picior. 

— Îmi place, într-adevăr, să te iau peste picior, dar 
totodată îmi şi pasă foarte mult de lucrul ăsta. Vreau să fiu 
părtaşă la planurile Păstrătorului fiindcă sunt convinsă că el 
vrea ca noi să fim fericiţi. 

— Oh, în cazul ăsta face o treabă bună. Sunt în extaz. 

Erau lacrimi în ochii lui. Edhadeya ştia cât de mult îi 
displăcea lui atunci când îi dădeau lacrimile. Nu va mai face 
nimic pentru a-l provoca în continuare, pentru a-l face să se 
simtă stingher. 

— Nu să ne facă fericiţi pe fiecare, tot timpul, spuse ea. 
Dar vrea ca noi, noi toţi, să trăim în pace, să fim îngăduitori 
unii cu alţii, să ne-ajutăm între noi, ca să fim cât vrem de 
fericiţi, cât putem de fericiţi. Ea se gândi la ceea ce-i 
spusese Uss-Uss că vrea spre a fi fericită şi continuă: 
Păstrătorul s-a săturat ca noi s-avem sclavi şi stăpâni, să ne 
războim cu toată lumea, să ne urâm unii pe alţii. Nu vrea să 
ne distrugem aşa cum s-a întâmplat cu Rasulumii. 

Îşi dădu seama după nedumerirea lui că probabil nu 
fusese treaz în cea mai mare parte a finalului traducerii. 

— O să cred că Păstrătorul vrea să fiu fericit în ziua-n 
care or să-mi crească aripi, rosti el morocănos. 

Ea nu putu rezista să-i mai administreze o ultimă doză de 
adevăr. 

— Nu-i vina Păstrătorului că n-ai găsit încă ceva util de 
făcut cu mâinile tale. 

Fără a mai aştepta răspuns, ea o zbughi către camera ei. 
Imediat ce rămase singură, se simţi vinovată pentru că îi 
spusese ceva atât de brutal, în ultima ei remarcă. Căci chiar 
dacă într-o dispută el nega, şi se străduia să se apere, ea 
ştia că în liniştea minţii lui va recunoaşte adevărul. Va şti ce 
anume e corect. 


Şi totuşi, cu minunatul său dar de a deosebi ceea ce-i 
bine de ceea ce-i rău, de ce nu era el în stare să realizeze 
că dorinţa lui de-a fi altceva era ceva complet greşită, că-şi 
irosea viaţa şi-şi otrăvea inima? 

Sau năzuinţa aceea de a fi înger era ceva ce Păstrătorul 
voia ca el să aibă? 

Se întinse pe salteaua ei, apoi, ca de obicei, se ridică 
imediat şi îndepărtă cele trei perniţe moi pe care Dudagu îi 
punea pe slujitori să le aşeze acolo "pentru că o doamnă nu 
trebuie să doarmă pe o saltea tare, ca un soldăţoi”. 

Edhadeya nici nu se gândise să se supere pe Uss-Uss 
pentru că nu scotea perniţele - dacă soţia regelui poruncea 
ceva, niciun slujitor nu trebuia să îndrăznească să nu-i dea 
ascultare şi ar fi fost crud s-o dojenească pe Uss-Uss pentru 
că făcea ceea ce trebuia pentru a supravieţui. 

Nu, nu Uss-Uss. Voozhum. 

Făcea şi asta parte din planul Păstrătorului? Să-i 
elibereze pe săpători din sclavie? Cuvintele veniseră atât de 
uşor pe buzele Edhadeyei atunci când se certa cu Mon. Dar 
acum trebuia să-şi imagineze posibilitatea reală de a se 
întâmpla acest lucru. Ce anume plănuia Păstrătorul? Şi câte 
turbulenţe se vor produce înainte ca planul lui să fie 
realizat? 

Akmaro privi către câmpurile cu cartofi care creşteau 
printre şirurile de tulpini de porumb, deja recoltate. Acum, 
la sfârşitul anotimpului, era vremea să fie dezgropaţi şi să 
fie sortaţi: unii de sămânță, ceilalţi de mâncat. Cine-ar fi 
crezut că porumbul şi cartofii plantați în sclavie vor fi 
recoltaţi - mă rog, nu în libertate, dar nici în frică. Gardienii 
se ţineau la distanţă în cea mai mare parte a timpului şi 
nimeni nu-i sâcâia, nici adulţii, nici copiii. Trudeau din greu, 
iar Pabulog o să aibă o grămadă de tribut de luat de la ei. 
Dar, oricum, existau mai multe alimente decât aveau ei 
nevoie. Suficiente şi chiar ceva pe deasupra. 

Asta-i darul pe care ni l-a dat Păstrătorul: în loc să trăim 
în frică şi în dezgust ca până acum, curajul şi înţelepciunea 


soţiei mele i-au transformat pe cei mai răi duşmani ai noştri, 
copiii lui Pabulog, în prieteni. Bineînţeles, ei n-or să se 
răzvrătească împotriva tatălui lor - sunt prea tineri, iar 
Pabulog prea crud şi prea imprevizibil pentru a face acest 
lucru. Dar ne-au lăsat în pace. Şi, în mod sigur, chiar şi 
Pabulog va reuşi să înţeleagă că era mai bine să aibă 
poporul lui Akmaro în calitate de şerbi productivi, decât ca 
sclavi torturați, înverşunaţi, revoltați. 

Singurul punct întunecat pe care-l observa Akmaro era 
fiul său, Akma. Akmadis, Kmadadis, iubitul inimii mele, în 
tine îmi pun speranţele, aşa cum mama ta îşi pune 
speranţele în dulcea ei fiică. Cum de-ai ajuns să mă urăşti 
atât de mult? Tu eşti isteţ şi înţelept în sufletul tău, Akma, 
vezi că-i mai bine să ierţi şi să te împrieteneşti cu duşmanii 
tăi. Care-i pricina amărăciunii care te orbeşte? Îţi vorbesc, 
dar tu nu auzi. Sau şi mai rău - te porţi ca şi cum vocea mea 
ar fi, în urechile tale, strigătul de luptă al unui duşman. 

Chebeya îl consolase, desigur, dându-i asigurări că, deşi 
ostilitatea era cât se poate de reală, legăturile dintre tată şi 
fiu erau mai puternice ca niciodată. 

— Eşti punctul central al vieţii lui, Kmadaro, îi spusese 
ea. Acum e furios, crede că te urăşte, dar în realitate 
orbitează în jurul tău precum Luna în jurul Soarelui. 

Slabă consolare, să facă faţă urii fiului său atunci când 
voia - atunci când merita? Doar iubire, el dăruise doar 
iubire. 

Dar... aceasta era tragedia personală a lui Akmaro, 
povara lui, de-a fi pierdut dragostea fiului său. Cu timpul, 
situaţia se va îmbunătăţi sau nu; atât timp cât Akmaro făcea 
tot ceea ce-i stătea în putinţă, nu depindea de el. Mai 
importantă era munca pe care o depunea pentru cauza 
Păstrătorului. Se gândise, atunci când fugise de cuţitele 
asasinilor lui Nuak, că Păstrătorul avea în cap o măreaţă 
lucrare pentru el. Că-i fuseseră încredințate cuvintele lui 
Binaro, iar el trebuia să le propovăduiască de-a lungul şi de- 
a latul pământului. Să predice că Păstrătorul Pământului 


voia ca poporul cerului, al pământului şi toţi cei de la mijloc 
să trăiască pe vecie ca surori şi fraţi, ca rude şi prieteni, 
fără ca nimeni să fie stăpânul altcuiva, fără bogaţi şi săraci, 
ca proprietari egali ai pământului pe care li-l dăduse 
Păstrătorul, respectând cu toţii convențiile pe care le 
făcuseră între ei, crescându-şi familiile în pace şi siguranţă, 
fără ca foamea sau trufia să facă de ruşine fericirea 
fiecăruia. Oh, da, Akmaro avea viziuni cu regate întregi 
înțelegând simplitatea mesajului pe care Păstrătorul i-l 
dăduse lui Binaro, iar prin intermediul lui Akmaro, iar prin 
el întregii lumi. 

În schimb, mesajul său fusese dat acestor aproape cinci 
sute de suflete, fiinţe umane cu toţii. Şi celor patru fii ai lui 
Pabulog. 

Dar era suficient, nu-i aşa? Dăduseră dovadă de curaj 
aceşti cinci sute. Îşi dovediseră loialitatea şi puterea. 
Induraseră totul şi vor fi capabili să mai suporte multe 
lucruri. Era un lucru bun pe care-l creaseră împreună - 
această comunitate era un lucru bun. Iar atunci când venea 
vorba de o bătălie cu duşmanul lor cel mai aprig, Pabulog, 
un om Chiar mai bogat în ură decât era în bani şi putere, 
acesta câştigase partea cu săbii şi bice, dar Akmaro, nu, 


comunitatea lui Akmaro - nu, poporul Păstrătorului - 
câştigase bătălia inimilor şi a minţilor şi cucerise prietenia 
fiilor lui Pabulog. 


Erau băieţi buni, din momentul în care au învăţat, din 
momentul în care au fost învăţaţi. Vor avea curajul să 
rămână nişte oameni buni, în ciuda tatălui lor. Dac-am 
pierdut un fiu, nu-mi dau seama cum, măcar i-am câştigat 
pe aceşti patru fii, care ar fi trebuit să fie moştenirea altui 
bărbat, dacă nu i-ar fi pierdut încercând să-i folosească în 
scopuri rele. 

Poate că ăsta-i preţul pe care-l plătesc pentru că i-am 
câştigat pe Pabulogi: îi iau pe băieţii lui Pabulog, dar 
trebuie în schimb să renunţ la băiatul meu. 


Dar un glas chinuit din interiorul lui strigă: Nu, nu merită 
preţul, i-aş da pe toţi Pabulogii, pe toţi băieţii din lume 
pentru încă o zi în care Akmadis să mă privească în ochi cu 
mândria şi iubirea pe care le-a avut cândva pentru mine! 

Dar nu voia cu adevărat acest lucru. Nu era o cerere, nu 
voia ca Păstrătorul să creadă că e nerecunoscător. Da, 
Păstrătorule, îmi vreau fiul înapoi. Dar nu cu preţul 
bunătăţii altcuiva. Mai bine îmi pierd eu fiul decât să pierzi 
tu aceşti oameni. 

Măcar de-ar putea crede că spunea acest lucru din toată 
inima. 

— Akmaro. 

Bărbatul întoarse capul şi îl văzu pe Didul. 

— Nu te-am auzit când ai venit. 

— Am alergat, dar probabil că datorită brizei n-ai auzit 
zgomotul paşilor mei. 

— Ce pot face pentru tine? 

Didul părea supărat. 

— E vorba de-un vis pe care l-am avut azi-noapte. 

— Ce fel de vis? întrebă Akmaro. 

— Era... poate nimic. Din cauza asta n-am spus nimic 
până acum. Dar... n-am putut să mi-l scot din minte. Îmi 
revenea tot timpul, fără încetare, aşa c-am venit să ţi-l 
povestesc. 

— Povesteşte. 

— Se făcea că soseşte tata, cu cinci sute de războinici 
Elemaki, o parte din ei din poporul de mijloc, majoritatea 
din poporul pământului. Voia să... voia să tabere asupra ta 
în zori, să te surprindă în somn, să vă măcelărească pe toţi. 
Acum, când e gata să fie strânsă recolta. A avut parte de un 
anotimp în care ai trudit pentru el, iar acum urma să-ţi 
ucidă oamenii sub ochii tăi, apoi soţia ta sub ochii copiilor, 
apoi copiii sub ochii tăi, şi în cele din urmă pe tine. 

— Şi-ai aşteptat până acum să-mi spui asta? 

— Pentru că, deşi am văzut că asta plănuieşte, deşi am 
văzut scena aşa cum a imaginat-o el, atunci când a sosit aici 


a găsit locul pustiu. Toţi cartofii încă în pământ, iar voi toţi 
plecaţi. Nici-o urmă. Gardienii dormeau, iar el nu a putut 
să-i trezească, astfel că i-a ucis aşa, adormiţi, apoi s-a 
năpustit să-ţi dea de urmă în pădure, dar tu dispăruseşi. 

Akmaro se gândi câteva clipe la cele auzite. 

— Iar tu unde erai? 

— Eu? Ce vrei să spui? 

— În visul tău. Unde eraţi tu şi fraţii tăi? 

— Nu ştiu. Nu ne-am văzut. 

— În cazul ăsta... nu crezi că-i limpede unde erai? 

Didul privi într-o parte. 

— Nu mi-e ruşine să dau ochii cu tata după ceea ce-am 
făcut aici. Asta era calea potrivită ca să folosesc autoritatea 
pe care ne-a dat-o. 

— De ce nu te-a găsit aici în visul tău? 

— Oare îşi trădează un fiu tatăl? întrebă Didul. 

— Dacă un tată îi cere fiului său să comită o fărădelege 
atât de îngrozitoare încât acesta din urmă nu o poate 
săvârşi fără mari mustrări de conştiinţă, atunci este oare o 
trădare a fiului să nu dea ascultare tatălui? 

— Întotdeauna aşa procedezi, spuse Didul. Faci ca toate 
întrebările să fie mai grele. 

— Le fac mai adevărate, rosti Akmaro. 

— E-un vis adevărat? întrebă Didul. 

— Cred că da, spuse Akmaro. 

— Cum o să fugi? Gardienii îi sunt în continuare fideli 
tatei. Ne dau ascultare, dar n-o să vă lase să evadați. 

— Ai văzut în vis. Păstrătorul a mai făcut odată aşa ceva. 
Atunci când Nafarii au fugit de la Elemaki, la începutul 
vremii noastre pe Pământ, Păstrătorul a făcut să se pogoare 
un somn adânc peste toţi duşmanii Nafarilor. Au dormit 
până când Nafarii se aflau la mare distanţă. 

— Nu poţi fi sigur că se va-ntâmpla aşa ceva, nu din visul 
meu. 

— De ce nu? întrebă Akmaro. Putem afla din vis că tatăl 
tău soseşte, dar nu putem afla cum anume intenţionează 


Păstrătorul să ne salveze? 

Didul râse nervos. 

— Dar dacă nu-i un vis adevărat? 

— În cazul ăsta, gardienii or să ne prindă-n timp ce 
fugim, spuse Akmaro. Cum să fie chestia asta mai rea decât 
să-l aşteptăm pe tatăl tău? 

Băiatul se strâmbă. 

— Eu nu-s Binaro. Nu-s tu. Nu-s Chebeya. Lumea nu-şi 
riscă viaţa din cauza unui vis de-al meu. 

— Nu-ţi face griji. Or să-şi rişte vieţile pentru că ei cred în 
Păstrător. 

Didul clătină din cap. 

— E prea mult. Prea mult de hotărât doar pe baza visului 
meu. 

Akmaro râse. 

— Dacă visul tău a apărut din neant, Didul, atunci 
nimănui n-o să-i pese de ceea ce-ai visat. Atinse umărul 
băiatului. Du-te şi zi-le fraţilor tăi că le cer să se gândească 
la faptul că tatăl vostru nu te găseşte aici, în visul tău. E- 
alegerea ta. Dar îţi spun acest lucru. Dacă Păstrătorul 
socoteşte că tu eşti duşmanul poporului meu, atunci la orele 
întunecate ale dimineţii tu o să dormi atunci când noi o să 
fugim. Aşa că, dacă te trezeşti atunci când plecăm, 
Păstrătorul te invită să vii. El îţi arată că are-ncredere-n 
tine, iar locul tău e printre noi. 

— Dar se poate şi să am băşica plină şi să trebuiască să 
mă scol dimineaţa ca să mă uşurez. 

Akmaro râse din nou, apoi întoarse capul. Băiatul le va 
spune fraţilor săi. Ei vor hotărî. Trebuia să aleagă între ei şi 
Păstrător. 

Aproape pe dată, Akmaro îl văzu pe fiul său, Akma, stând 
pe câmp, asudat de la culesul cartofilor. Băiatul se uita la el. 
Îl privi pe Didul, în timp ce se îndepărta. Cum o fi părut 
oare în ochii lui Akma? Când eu îi atingeam umărul lui 
Didul. Când râdeam. Cum păreau toate astea? Iar când o să 
le povestesc oamenilor diseară despre visul lui Didul, când o 


să le spun să se pregătească pentru că glasul Păstrătorului 
a ajuns la noi, anunţându-ne că mâine vom fi eliberaţi din 
sclavie - când o să le spun asta, ceilalţi se vor bucura, 
pentru că Păstrătorul nu ne-a abandonat. Dar fiul meu va fi 
furios în sufletul său pentru că visul a venit de la Didul şi nu 
de la el. 

După-amiaza trecu; soarele, ascuns de multă vreme 
îndărătul munţilor, acum îşi retrase în sfârşit lumina de pe 
cer. Akmaro îi strânse pe oameni şi le ceru să se 
pregătească, căci în ceasurile de dinaintea zorilor vor pleca. 
Le povesti visul. Le spuse cine îl avusese. Şi nimeni nu avu 
vreo îndoială sau vreo întrebare. Nu întrebă nimeni: ”E-o 
capcană? E-un şiretlic?” Pentru că îi ştiau cu toţii pe 
Pabulogi, realizau cât de mult se schimbaseră. 

În zori, Akmaro şi Chebeya îi treziră pe copii. Apoi 
Akmaro ieşi ca să se asigure că toţi ceilalţi se treziseră şi se 
pregăteau de plecare. Nu vor trimite pe nimeni să-i 
spioneze pe gardieni. Ştiau că fie dorm, fie sunt treji. Nu 
trebuiau să verifice, nu era nimic de făcut în cazul în care 
interpretaseră greşit visul. 

În colibă, în timp ce Akma ajuta la umplerea desagilor de 
călătorie cu hrana pe care trebuiau s-o care, cu hainele de 
schimb, uneltele şi frânghiile de care aveau nevoie, mama îi 
vorbi: 

— N-a fost Didul, să ştii. Nu el a ales să aibă visul, iar 
tatăl tău n-a ales să-l audă de la el. A fost Păstrătorul. 

— Ştiu, spuse Akma. 

— Păstrătorul încearcă să te-nveţe să-i accepţi darurile 
indiferent prin cine alege ea să ni le trimită. Păstrătorul e 
cel care vrea ca tu să ierţi. Ei nu-s aceiaşi băieţi ca pe 
vremea când te-au chinuit. Ţi-au cerut iertare. 

Akma se opri din treabă şi o privi în ochi. Fără ranchiună 
- fără niciun fel de expresie pe chip - el rosti: 

— Şi-au cerut, dar eu refuz. 

— Cred c-acum e sub demnitatea ta lucrul ăsta. La 
început am înţeles. Umilinţa era încă proaspătă. 


— Nu-nţelegi, spuse Akma. 

— Ştiu că nu-nţeleg. De-asta te implor să-mi explici. 

— Nu i-am iertat. Nu era nimic de iertat. 

— Ce vrei să spui? 

— Făceau ceea ce i-a învăţat tatăl lor. Eu făceam ceea mă 
învăţa tatăl meu. Asta-i. Copiii nu-s altceva decât 
instrumente ale părinţilor lor. 

— Spui un lucru îngrozitor. 

— E-un lucru îngrozitor. Dar o să vină vremea când n-o să 
mai fiu copil, mamă. Din ziua aia n-o să mai fiu instrumentul 
niciunui bărbat. 

— Akma, te otrăveşte să ţii în suflet ura asta. Tatăl tău îi 
învaţă pe oameni să ierte şi să se lepede de ură, iar... 

— Ura a fost cea care m-a susţinut atunci când iubirea m- 
a dezamăgit. Crezi c-o să renunţ acum la ea? 

— Eu zic c-ar fi cazul, spuse Chebeya. Până n-o să te 
distrugă. 

— Asta este o ameninţare? O să mă trăsnească 
Păstrătorul? 

— N-am zis "până n-o să te ucidă”. Poţi fi distrus ca 
persoană cu mult înainte ca trupul tău să fie pregătit spre a 
fi pus în pământ. 

— Tu şi tata puteţi să gândiţi despre mine ce vreţi, 
replică Akma. Ruinat, distrus, cum doriţi. Nu-mi pasă. 

— Nu cred că eşti ruinat, zise Chebeya. 

Luet vorbi piţigăiat: 

— Nu-i băiat râu, mamă. [Iu şi cu tata n-ar trebui să 
vorbiţi despre el ca şi cum ar fi rău. 

Chebeya era şocată. 

— Noi n-am spus niciodată c-ar fi rău, Luet. De ce spui 
lucrul ăsta? 

Akma râse uşor. 

— Luet n-are nevoie să te audă rostind cuvântul ca să ştie 
adevărul. Nu-nţelegi încă ce dar are? Sau nu ţi-a trimis 
Păstrătorul un vis în legătură cu asta? 


— Akma, nu-ţi dai seama că nu te lupţi cu mine sau cu 
tatăl tău? Ci cu Păstrătorul? 

— Nu-mi pasă nici dacă-i lumea întreagă şi tot ceea ce-i 
în ea, pe ea sau deasupra ei. N-o... să... mă... plec. 

Şi, conştient în mod evident că rostise un lucru foarte 
dramatic - şi uşor ridicol venind din partea cuiva atât de 
tânăr -, Akma îşi puse desaga în spinare şi părăsi coliba. 

Nu era altă lumină în afară de cea a lunii în timp ce 
părăseau pământul pe care-l făcuseră rodnic cu recolte 
bune într-un timp foarte scurt. Nimeni nu privea îndărăt. În 
urma lor nu era niciun sunet de alarmă. Cârdurile lor de 
curcani şi turmele de capre nu erau liniştite; din când în 
când, oamenii vorbeau între ei; dar nimeni nu auzi. 

Iar atunci când ajunseră pe coama ultimului deal înainte 
de a ieşi cu adevărat din tărâm, ştiau că acolo, în umbra 
pădurii de pini, aşteptau Pabulogii. Akmaro îi îmbrăţişa; 
plânseră, râseră şi se îmbrăţişară cu ceilalţi, bărbaţi şi 
femei. Apoi Akmaro îi grăbi şi porniră cu toţii. 

Făcură tabăra într-o vale ferită, iar acolo râseră şi 
cântară împreună cântece şi se bucurară pentru că 
Păstrătorul îi scăpase din sclavie. Dar în toiul sărbătorii, 
Akmaro îi puse să înceteze şi să fugă din nou, în susul văii, 
pe poteci necunoscute, pentru că sosise Pabulog şi 
descoperise gardienii dormind, iar în acest moment o 
armată era pe urmele lor. 

Era periculos să mergi pe cărări ce nu se aflau pe hartă, 
mai ales în acest anotimp al anului. Cine ştia care văi erau 
cufundate în zăpadă şi care uscate? Părea că cele o mie de 
văi aveau fiecare vremea şi climatul său diferit, depinzând 
de direcţia în care băteau vânturile umede şi uscate, reci şi 
calde. Dar această cărare era destul de caldă ţinând cont 
de altitudine şi de uscată, dar având apă pentru turmele lor. 
lar după unsprezece zile coborâră din munţi printr-o mică 
vale care nici măcar nu era păzită, pentru că niciun raid al 
Elemakilor nu venise vreodată din acea direcţie. În după- 
amiaza zilei următoare, erau pe malul râului şi, în ciuda 


instrucţiunilor preoţilor, Akmaro nu-şi lăsă oamenii să intre 
în apă. 

— Au fost deja făcuţi bărbaţi şi femei noi, spuse el. 

— Nu prin autoritatea regelui, replică preotul. 

— Ştiu lucrul ăsta, spuse Akmaro. A fost prin autoritatea 
Păstrătorului Pământului, care-i mai mare decât a oricărui 
preot. 

— Atunci o să fie un act de război dacă traversezi această 
apă, spuse preotul. 

— Atunci n-o s-o traversăm, pentru că nu dorim răul 
nimănui. 

În cele din urmă, apăru însuşi Motiak şi traversă podul 
pentru a vorbi cu Akmaro. Statură faţă în faţă pentru câteva 
clipe, iar oamenii de pe ambele maluri ale râului căscau 
ochii să vadă cum îl va pune la punct regele pe acest 
impertinent străin. Spre surprinderea lor, Motiak îl 
îmbrăţişă pe Akmaro, apoi o îmbrăţişa pe soţia lui şi îi luă 
de mână pe fiul şi pe fiica lor şi-i conduse pe pod, cu adulţii 
în urma lor. Niciunul dintre ei nu atinse apa Isidorekului în 
ziua aceea, iar Motiak proclamă că toţi sunt cetăţeni 
adevăraţi ai Darakembei, căci fuseseră făcuţi bărbaţi şi 
femei noi de Păstrătorul Pământului. 

Soarele încă nu apusese în ziua aceea, când Ilihi veni să-l 
salute pe Akmaro; fu o adunare foarte veselă şi-şi povestiră 
unii altora vieţile de după ce se despărţiseră, până când se 
făcu noapte. În zilele următoare, multă lume de pe tărâmul 
lui Khideo veni în Darakemba spre a-i saluta pe vechii 
prieteni şi, câteodată, rude care părăsiseră Zinomul pentru 
a-l urma pe Akmaro în pustietate. 

Aceasta nu a fost ultima dintre împăcări. Motiak emise o 
proclamaţie pentru poporul din Darakemba să se adune 
într-un vast loc deschis, pe malul râului. Acolo le-a dat 
poruncă funcţionarilor lui să citească oamenilor povestea 
Zenifilor, apoi istoria Akmarilor, şi cu toţii fură uluiţi cum a 
intervenit Păstrătorul pentru a-i proteja. Apoi ieşiră în faţă 
fiii lui Pabulog şi-i cerură lui Akmaro să-i vâre în apă. De 


această dată, când se scufundară, ei îşi părăsiră vechile 
identități. 

— Nu mai suntem Pabulogi, spuse Pabul, iar fraţii săi îl 
imitară. Acum suntem Nafari, iar singurul nostru tată este 
Păstrătorul Pământului. Îi vom considera pe Akmaro şi pe 
Motiak ca fiind un fel de taţi pentru noi, dar nu cerem nicio 
altă moştenire decât cea de simplu cetăţean al Darakembei. 

Acum, când se adunase tot poporul din Darakemba, se 
aşezară aşa cum făceau de fiecare dată, descendenţii 
Darakembilor la stânga regelui, iar cei ai primilor Nafari la 
dreapta lui. lar în cadrul acestor grupuri, se subdivizară şi 
mai mult, căci Nafarii încă îşi aminteau care dintre ei, 
apreciind după linia paternă, erau Issibi, care erau Oykibi, 
care Yasoi, care Zborabi. lar în ambele grupuri poporul 
cerului şi poporul de mijloc se adunau separat în clanurile 
lor; iar, în spate, puţinii săpători care erau cetăţeni liberi. 

Când fu terminat cititul istoriilor, Motiak se ridică în 
picioare şi rosti: 

— Nimeni nu se poate îndoi că mâna Păstrătorului s-a 
manifestat în lucrurile pe care le-am văzut şi le-am auzit. În 
ultimele câteva zile am petrecut fiecare oră de trezie în 
tovărăşia lui Akmaro şi a Chebeyei, doi mari învăţători pe 
care ni i-a trimis Păstrătorul să ne-ajute să-nvăţăm cum să 
fim nişte paznici vrednici ai gliei pe care ne-a dat-o. Acum o 
să vă vorbească el, cu o autoritate mai mare decât a 
oricărui rege. 

Oamenii şuşotiră din pricina faptului că regele rostise un 
lucru atât de uluitor. Apoi îl ascultară pe Akmaro vorbind, în 
timp ce mergea printre ei, de la un grup la altul; iar alţi 
bărbaţi şi femei din rândul Akmarilor mergeau de la un 
grup la altul, fiecare dintre ei predicând o parte din mesajul 
pe care Li-l trimisese Păstrătorul prin intermediul lui Binaro 
cu atât de mulţi ani în urmă, mesajul pentru care acesta 
plătise cu viaţa. Nu credeau cu toţii în tot ceea ce li se 
spunea, iar unele dintre idei erau şocante, căci Akmaro 
zicea că săpătorii, îngerii şi fiinţele umane sunt fraţi şi 


surori. Dar nimeni nu îndrăznea să cârtească, deoarece el 
se bucura de prietenia regelui, iar mulţi dintre ei, poate 
majoritatea, mai ales din rândul celor săraci, credeau cu tot 
sufletul în ceea ce spunea el. 

În ziua aceea, mulţi merseră în apă, spre a deveni noi sub 
mâinile lui Akmaro şi ale adepților săi. Iar la sfârşitul zilei 
Motiak făcu să fie citită o altă proclamaţie: 

"Începând de-acum, preoţii nu vor mai fi slujitorii 
regelui, numiţi de rege şi stând în preajma regelui spre a 
săvârşi marile ritualuri publice. De-acum înainte, Akmaro va 
fi marele preot şi el va avea puterea de a-i numi pe preoţii 
de sub el în orice oraş, mare sau mic, şi sat care se află 
acum sub cârmuirea mea. Aceşti preoţi ai Păstrătorului nu 
vor fi plătiţi din trezoreria publică, ci vor munci cu braţele 
lor, la fel ca oricare alt bărbat sau femeie; pentru ei, nici-o 
muncă nu va fi prea umilitoare, nici-o povară prea grea. Cât 
despre preoţii care m-au slujit până acum cu credinţă, ei nu 
vor fi uitaţi. Îi voi elibera de însărcinările lor şi le voi oferi 
din trezoreria mea privată destulă avere ca să înceapă nişte 
afaceri respectabile; cei care vor dori să predea vor deveni 
învăţători; iar unii vor avea un loc pe lângă mine, în calitate 
de funcţionari şi bibliotecari. Nu trebuie nimeni să îşi 
închipuie că fac această schimbare pentru că în rândurile 
lor ar fi vreo dezonoare. Dar niciodată un rege nu va mai fi 
în stare să-şi folosească preoţii aşa cum Nuab i-a folosit pe 
Pabulog şi pe ceilalţi preoţi - ca instrumente de opresiune, 
înşelare şi cruzime. Din acest moment preoţii nu vor avea 
putere politică, şi niciun rege sau cârmuitor nu va avea 
autoritatea de a numi sau revoca un preot.” 

“În plus”, spunea proclamația, “atunci când se va 
aduna poporul nu vă veţi mai împărţi în Nafari şi 
Darakembi, sau în diferite triburi şi clanuri şi nici nu va mai 
exista o separare între poporul pământului, al cerului şi cel 
de mijloc. Câtă vreme îmi daţi mie supunere în calitate de 
rege al vostru, sunteţi cu toţii Nafari, sunteţi cu toţii 
Darakembi. Iar atunci când vă veţi strânge împreună cu 


preoţii pentru a deprinde învăţăturile  Păstrătorului 
Pământului, atunci sunteţi Păstraţi, iar aceasta este o 
problemă între voi şi Păstrătorul Pământului - nu se poate 
amesteca în aceasta nici-o putere muritoare, rege, 
guvernator, soldat sau învăţător. Nici-o persoană de nici-o 
rasă nu poate fi ţinută în sclavie mai mult de zece ani, iar 
toţi cei care au slujit deja o atare perioadă sunt acum 
angajaţi cărora trebuie să li se plătească un salariu potrivit 
şi nu pot fi alungaţi, deşi ei pot pleca după voinţă. Ioţi copiii 
născuţi pe pământurile mele sunt liberi din momentul 
conceperii, chiar dacă mama este sclavă. Aceasta este noua 
ordine pe teritoriile mele şi este apelul meu ca lumea să-i 
dea ascultare.” 

Ultima propoziţie era o formulare standard - toate 
edictele regelui erau întocmite ca nişte apeluri, nu ca 
porunci, căci aceasta este maniera stabilită de Nafai cu 
mult timp în urmă, pe vremea când domneau Eroii. Acum 
însă fură mulţi care ascultară vorbele sale cu furie abia 
stăpânită. Cum de îndrăzneşte el să spună că n-ar trebui să 
fie nici-o deosebire între mine şi un săpător, între mine şi o 
femeie, între mine şi un înger, între mine şi o fiinţă umană, 
între mine şi un bărbat, între mine şi cei săraci, între mine 
şi cei ignoranţi, între mine şi duşmanii mei? Indiferent cât s- 
ar fi simţit de prejudiciaţi în sufletul lor, mimară că acceptă 
învăţăturile lui Akmaro şi edictul lui Motiak, dar în inimile 
lor, în casele lor şi, puţin câte puţin, de-a lungul anilor 
următori, în conversații liniştite cu prieteni şi vecini, ei au 
respins nebunia ce le-a fost impusă de Akmaro şi Motiak. 

Dar la acea vreme celor mai mulţi li se păreau a fi zorii 
unei noi epoci, acele zile glorioase când Akmaro întemeia 
Casele Păstraţilor, de care să se ocupe zilnic preoţii în 
fiecare oraş, mare sau mic, ori sat; când Motiak sărbătorea 
noua calitate a bărbaţilor şi femeilor, a săpătorilor, îngerilor 
şi fiinţelor umane şi promisiunea de libertate pentru toţi 
sclavii. Dar, în ignoranţa lor, erau bucuroşi, şi-a fost 
consemnată în Analele Regilor Nafarilor drept perioada cea 


mai armonioasă din toată istoria Pământului. Excepţiile n- 
au fost socotite vrednice de a fi pomenite în carte. 


6 
DEZILUZIE 


De două ori pe an, Akmaro se ducea să viziteze fiecare 
dintre cele şapte Case ale Păstrătorului. Atunci când sosea, 
toţi preoţii şi învățătorii din respectiva regiune a 
Darakembei veneau la Casă, iar acolo el îi învăţa, le asculta 
problemele şi-i ajuta să ia decizii. Era foarte atent să nu le 
permită preoţilor să-l trateze aşa cum preoţii de un alt tip îl 
tratau pe vremuri pe rege. Nu se făceau plecăciuni, nu 
exista o etichetă specială; îşi atingeau unul altuia 
antebraţele sau aripile, în semn de salut. Iar atunci când 
şedeau, se aşezau în cerc, iar Akmaro îi cerea unui dintre 
ei, la întâmplare, să conducă adunarea şi să-i invite pe 
ceilalţi să ia cuvântul. 

Sosea, ca de obicei, la Casa Păstrătorului din Bodika, cel 
mai recent adaos la imperiul Darakembei. Teritoriul era 
liniştit, neintenţionând să se opună cârmuirii lui Motiak. Dar 
învăţăturile lui Akmaro - asta era altă problemă. 

— Trebuie să-i faceţi să-nţeleagă că nu-s învăţăturile 
mele, spuse Akmaro. Tot ceea ce ştiu am aflat de la Binaro 
sau din visele pe care le-a trimis Păstrătorul - câteodată 
mie, dar cel mai adesea altora. 

— Asta-i problema, tată Akmaro, rosti Didul. 

Foştii fii ai lui Pabulog deveniseră cu toţii preoţi ori 
învăţători, dedicându-şi vieţile slujirii Păstrătorului care îi 
eliberase de minciunile şi de ura tatălui lor. 

— Sau parte a problemei, continuă el. Avem câteva 
persoane care pretind c-au avut vise adevărate în care li se 
spune că, cel puţin în Bodika, Păstrătorul nu doreşte niciun 
fel de amestec între poporul pământului, poporul cerului şi 
poporul de mijloc. 

— Astea-s vise false, replică Akmaro. 


— Ei susţin c-ale tale-s cele false, zise Didul. Aşa încât se 
ajunge-n situaţia-n care trebuie să le cerem să creadă, nu în 
Păstrător, ci în vorbele tale despre Păstrător. 

— Există legi referitoare la impostură, interveni unul 
dintre preoţi. Nu se poate ca lumea să-şi facă de treabă 
atacând Casele Păstraţilor? 

— Didul nu ne lasă să-i ducem în faţa subregelui din 
Bodika, spuse altul. 

Akmaro se uită la Didul. 

— Eu, unul, suspectez că subregele are o simpatie 
secretă faţă de cei care propovăduiesc că cei din poporul 
pământului sunt prin natură sclavi, chiar dacă-s eliberaţi 
prin lege. 

— E mai bine, oricum, să nu se-ajungă la judecată cu 
aceste probleme, spuse Akmaro. 

— Cum poate fi unit regatul, dacă cineva e-n stare să vină 
şi să pretindă că vorbeşte-n numele Păstrătorului? întrebă 
un alt învăţător, o femeie din poporul cerului. Trebuie să 
existe o limită-n aceste privinţe. 

— Nu noi trebuie să-i spunem cu cine poate vorbi şi cu 
cine nu. 

— Când aveţi de gând să interziceţi ca femeile să se mai 
refere la Păstrător ca fiind "ea"? întrebă un bătrân. 

— Atunci când Păstrătorul o să ne dea de ştire dacă 
trupul lui are uter sau nu, vom spune unui grup sau altuia 
să-şi schimbe concepţia despre el. L-ai văzut, cumva? 
întrebă Akmaro. 

Bătrânul admise cum că nu-l văzuse, bineînţeles. 

— În cazul ăsta, nu încerca să controlezi ideile altora, 
spuse Akmaro. S-ar putea să fii tu cel care-o să trebuiască 
să-nveţe să spună “ea”. 

Didul râse, la fel şi mulţi alţii - mai ales cei tineri, ca şi el. 
Dar apoi, redevenind serios, Didul adăugă: 

— În cei treisprezece ani de când eşti mare preot în 
Darakemba, tată Akmaro, tot mai există unii care resping 
toate schimbările. Aici, în această adunare, există nişte 


femei care nu vor să predice în congregaţii care includ şi 
bărbaţi, şi mai sunt şi bărbaţi care nu vor să predice 
femeilor. Există îngeri care strâmbă din nas când e vorba să 
predice fiinţelor umane, şi viceversa. Aşa este peste tot, sau 
doar aici în Bodika, unde nici preoţii nu reuşesc să-şi 
armonizeze inimile cu Păstrătorul? 

— Continuă să predice congregaţiilor mixte? întrebă 
Akmaro. 

— Da, răspunse Didul. Dar unii şi-au părăsit funcţiile 
pentru că nu mai puteau suporta. 

— Ai numit pe alţii în locul lor? 

— Da, răspunse Didul. 

— Nu-i deosebit faţă de alte locuri. Amestecarea 
bărbaţilor şi a femeilor, a poporului pământului, a celui de 
mijloc şi al celui al cerului într-un singur popor, Păstraţii 
Păstrătorului - aşa ceva nu se poate realiza într-un singur 
an şi nici în treisprezece. 

— Certurile dintre noi sunt înverşunate, câteodată, spuse 
Didul. 

— Iar tu ţii întotdeauna partea celorlalţi! strigă un înger 
tânăr. 

— Eu ţin partea Păstrătorului! insistă Didul. 

Akmaro se ridică în picioare. 

— Aş vrea să vă gândiţi cu toţii, prieteni, că Păstrătorul 
cere de la noi mult mai mult decât simpla asociere a unora 
cu ceilalţi pe baze de egalitate. 

— Aşa că hai să ne concentrăm pe aceste lucruri şi să 
uităm de amestecul între specii, strigă o femeie înger. 

— Dar dacă noi, care suntem preoţi şi învăţători, nu 
reuşim să fim un singur popor, spuse Akmaro, cum putem 
să ne-aşteptăm ca ei să creadă ceea ce spunem? Uitaţi-vă la 
voi - cum v-aţi aşezat în ordine, despărţind femelele umane 
de cele ale îngerilor, iar acolo, bărbaţii umani, şi aici 
bărbaţii îngeri, dar unde-s săpătorii? Staţi tot în spate? În 
cel mai îndepărtat loc? 

Un săpător se ridică, părând nervos. 


— Nu ne place să ieşim în faţă, Akmaro. 

— Nu trebuie să ieşiţi, răspunse el. Câţi dintre voi, cei de- 
aici, cunoaşteţi măcar numele acestui om? 

Didul dădu să răspundă, dar Akmaro ridică mâna. 

— Bineînţeles că tu ştii, Didul. Dar mai ştie şi altcineva? 

— Cum am putea? replică un înger. Îşi petrece tot timpul 
ţinând mici întruniri în peşterile şi tunelurile săpătorilor. 

— Este singurul? Oare fiinţele umane şi îngerii nu-i 
învaţă, de asemenea, pe săpători? 

Didul luă cuvântul. 

— E greu, tată Akmaro. În rândul foştilor sclavi există 
foarte multe resentimente faţă de fiinţele umane şi faţă de 
îngeri. Nu se simt în siguranţă. Păstraţii din rândul 
poporului pământului n-ar face rău niciunei muşte, dar 
există alţii. 

— Dar săpătorii de-aici se simt în siguranţă printre 
fiinţele umane şi îngeri? întrebă Akmaro. 

Săpătorii se uitară stânjeniţi unii la alţii. 

— Aici ne simţim în siguranţă, domnule, spuse unul dintre 
ei, în cele din urmă. 

Akmaro râse amar. 

— Nu-i de mirare că cei care mint în privinţa a ceea ce 
vrea Păstrătorul reuşesc cu atâta uşurinţă să convertească 
poporul la modul lor de gândire. Ce exemple văd ei în jur 
printre Păstraţi? 

Trecură apoi la celelalte probleme, aducându-i la 
cunoştinţă multe aspecte în care trebuia să-şi spună 
punctul de vedere. Dar pe tot parcursul întrunirii rămase 
un aer de stânjeneală, şi, în vreme ce, odată cu trecerea 
timpului, unii făceau eforturi să traverseze graniţele dintre 
specii, alţii se retrăgeau şi mai mult printre ai lor. 

În cele din urmă se lăsă întunericul, iar în timp ce cântul 
serii interpretat de îngeri şi de fiinţele umane umplea aerul 
oraşului Bodika, Akmaro se duse la casa unde locuia Didul. 

— Tot necăsătorit? spuse Akmaro. Deşi te-am tot sfătuit. 

— La douăzeci de ani eşti încă tânăr, replică Didul. 


Akmaro se uită în ochii lui. 

— E ceva ce nu-mi spui. 

Didul zâmbi trist. 

— Sunt multe lucruri pe care bărbaţii şi femeile nu le 
rostesc, pentru că a le spune n-ar aduce decât nefericire. 

Akmaro îl bătu pe umăr. 

— E perfect adevărat. Dar câteodată oamenii se 
chinuiesc în mod inutil, temându-se că, dac-ar spune 
adevărul altor oameni, vor suferi, când în realitate adevărul 
îi va elibera. 

— S-ar putea să-ţi spun, zise Didul. Visez să-ţi spun. 

— Hai, atunci. 

— Nu vise adevărate, tată Akmaro. Vise... pur şi simplu. 

Părea foarte stingherit. 

— Ce ai la cină? întrebă Akmaro. Sunt mort de foame. 
Vorbitul mă oboseşte şi mă lasă sleit. 

— 'Turtiţe. Sau mai bine zis putem să le prăjim. Hai s- 
aprind focul lângă pietrele de vatră. 

— Didul, regula e ca preoţii să muncească spre a-şi 
câştiga traiul, nu să trăiască într-o sărăcie lucie. O vatră din 
pietre? 

— Doar de-atât am nevoie, replică Didul. Şi-n plus, îmi fac 
munca... ei bine, nu posed teren. Li l-am dat săpătorilor 
care mai demult fuseseră sclavi pe el. N-am vrut să trăiesc 
din arendă. 

— Li l-ai dat? Nu puteai măcar să li-l vinzi, punându-i să 
plătească câte puţin în fiecare an... 

— Eu l-am primit cadou, spuse Didul. Nu l-am dobândit, 
iar ei îl munciseră toată viaţa lor, unii dintre ei. 

— Bun, şi-atunci cum îţi câştigi turtiţele tale nenorocite? 
întrebă Akmaro. 

— Am fasole, mirodenii bune şi legume proaspete tot 
anul. 

— Şi cum se-ntâmplă asta? Te rog să nu-mi spui c-accepţi 
daruri de la cei pe care-i înveţi. Asta-i interzis, indiferent 
cât de dornici sunt cei care vor să ţi le ofere. 


— Nu, nu! protestă Didul. Niciodată n-aş... nu! Muncesc 
cu ziua. Pentru cei care-au fost arendaşii mei. Şi pentru 
alţii, acum. Pot lucra o porţiune de teren mai mare decât 
oricare săpător sau înger. Ştiu să mânuiesc bine coasa, trag 
vârtos cu plugul şi nimeni nu ciopleşte, nu taie şi nu 
fasonează lemnul mai bine decât mine. Chiar şi cei care 
refuză s-accepte învăţăturile mele mă tocmesc atunci când 
vor să doboare un copac. 

— Zilier, spuse Akmaro. Zilierii-s cei mai săraci dintre 
săraci. 

— E ceva rău în asta? întrebă Didul. 

— Nicidecum, replică Akmaro. Mă faci să mă ruşinez de 
arenda pe care-o încasez. 

— Ceea ce am ales pentru mine nu-i lege pentru 
altcineva, spuse Didul. 

Scoase nişte mălai şi începu să-l amestece cu apă şi 
puţină sare. 

— Dar atunci când vorbeşti, săpătorii şi îngerii te ascultă, 
pun pariu, zise Akmaro. 

Îl ajută pe tânăr să facă ghemotoacele de aluat şi să le 
turtească. 

Didul ridică din umeri. 

— Unii dintre ei. Majoritatea. 

— E-aşa de rău cum părea la întrunirea de azi? întrebă 
Akmaro. 

— Mai rău. 

— Nu vreau să folosesc forţa legii pentru a-i constrânge 
s-accepte, spuse Akmaro. 

— Oricum, n-ar funcţiona, replică Didul. Legea poate 
schimba felul în care se comportă lumea atunci când sunt 
observați - asta-i tot. Aşa cum m-ai învăţat pe vremuri în 
Chelem, puterea biciului este neputincioasă în faţa unei 
inimi îndărătnice. 

— Da, păi, vezi, asta-i situaţia, admise Akmaro. Dar ce pot 
să-i spun lui Motiak? Trebuie să ne-ntoarcem la zilele de 


altădată, pentru că oamenii n-or să respecte o funcţie 
preoțească pe care n-o conduce regele. 

— Nu, nu-i asta, răspunse Didul. 

— Sau, şi mai rău, să-i spun c-ar trebui să renunţăm să 
mai predicăm calea Păstrătorului? Recitesc tot timpul 
vechile vise ale Eroilor, aşa cum le-au descris Nafai şi Oykib 
în străvechile scrieri, iar singurul înţeles pe care-l extrag 
din ele e acela că Păstrătorul doreşte ca noi să constituim 
un singur popor, cele trei specii ale noastre, cele două sexe 
ale noastre, cei bogaţi şi cei săraci dintre noi. Cum pot să 
dau înapoi în această situaţie? 

— Nu poţi, spuse Didul, trântind un disc turtit de aluat pe 
piatra sfârâitoare a vetrei. 

— Dar dacă-i obligăm pe toţi să trăiască-mpreună... 

— Ar fi absurd. Îngerii nu pot trăi în găurile săpătorilor, 
iar aceştia nu pot dormi cu capul în jos atârnaţi de crengi. 

— Iar fiinţele umane-s îngrozite atât de spaţiile închise, 
cât şi de înălţimi, spuse Akmaro. 

— Aşa-ncât doar o să continuăm să-ncercăm să-i 
convingem, rosti Didul. 

— În cazul ăsta, nu există speranţă, zise Akmaro. 

Aruncă pe vatră o altă turtiţă. 

— Nu te pot convinge să-ţi iei o soţie sau să-mi spui 
motivul pentru care nu faci asta, continuă el. 

— Nu vezi de ce nu-mi iau? întrebă Didul. Uite-n ce 
sărăcie trăiesc. 

— Atunci căsătoreşte-te c-o femeie care să vrea să 
muncească din greu şi căreia să-i pese de avere la fel de 
puţin ca şi ţie. 

— Câte femei sunt aşa? întrebă Didul. 

— Cunosc multe. Soţia mea-i aşa. Fiică-mea-i aşa. 

Didul roşi şi, brusc, Akmaro înţelese. 

— Fiică-mea, rosti el. Despre asta-i vorba, nu-i aşa? Vii la 
Darakemba de patru ori pe an să ne întâlnim - şi te-ai 
îndrăgostit de Luet? 

Didul clătină din cap, încercând că nege. 


— Păi, bine, prostuţule, nu i-ai vorbit încă despre asta? 
Nu-i proastă, a observat cu siguranţă că eşti isteţ şi 
cumsecade şi (cel puţin aşa-mi spun femeile din jurul meu) 
probabil cel mai atrăgător tânăr din Darakemba. 

— Cum aş putea vorbi cu ea? 

— Aş sugera să foloseşti coloana de aer ce iese din 
plămânii tăi, modulată de buze, limbă şi dinţi şi 
transformată în vocale şi consoane, zise Akmaro. 

— Când eram copii, am chinuit-o, spuse Didul. l-am 
umilit, pe ea şi pe Akma, în faţa tuturor. 

— A uitat lucrul ăsta. 

— Nu, nu l-a uitat. Nici eu nu l-am uitat. Nu există zi în 
care să nu-mi aduc aminte ce-am fost şi ce-am făcut. 

— Bine, sunt sigur că-şi aminteşte. Vreau să spun că te-a 
iertat de multă vreme. 

— M-a iertat, admise Didul. Dar e cale lungă de-aici până 
la iubirea pe care-ar trebui s-o aibă o soţie pentru soţul ei. 
Clătină din cap. Vrei fasole bătută? E destul de picantă, dar 
femeia săpătoare care mi-a făcut-o e cea mai bună 
bucătăreasă pe care-am cunoscut-o vreodată. 

Akmaro întinse turtiţa, iar Didul unse pe ea pasta de 
fasole cu o lingură de lemn. Apoi Akmaro o rulă, înfăşură 
partea de jos şi începu să mănânce din capătul celălalt. 

— Gustoasă aşa cum ai promis, spuse el. Şi lui Luet i-ar 
plăcea. Eu nu pot s-o fac atât de picantă precum vrea ea. 

Didul râse. 

— Tată Akmaro, nu-ţi cunoşti propria familie? Să zicem că 
vorbesc cu Luet. Despre chestia asta, vreau să spun. Despre 
căsătorie. Vorbim tot timpul cât sunt acolo despre alte 
lucruri - istorie şi ştiinţă, politică şi religie, despre orice, cu 
excepţia lucrurilor personale. E... strălucită. E prea bună 
pentru mine, dar chiar şi dac-aş îndrăzni, chiar dacă m-ar 
iubi cumva şi chiar dacă i-ai da binecuvântarea, tot ar fi 
imposibil. 

Akmaro ridică o sprânceană. 


— Ce, există vreo legătură de sânge de care să nu ştiu 
eu? N-am avut fraţi, nici eu, nici nevastă-mea, aşa că n-ai 
cum să fii vreun nepot secret de gradul unu. 

— Akma, spuse Didul. Akma nu m-a iertat niciodată. lar 
dacă Luet m-ar iubi, el ar considera chestia asta ca pe-o 
palmă. lar dacă tu ţi-ai da consimţământul pentru o astfel 
de căsătorie, n-o să existe iertare. El o să-şi iasă din minţi. O 
să... nu ştiu ce-o să facă. 

— Poate c-o să se trezească şi-o să treacă peste dorinţa 
asta de răzbunare copilărească, spuse Akmaro. Recunosc că 
n-a mai fost el de la evenimentele alea încoace, dar... 

— Dar nimic, zise Didul. l-am făcut-o. Nu-nţelegi? Ura lui 
Akma porneşte din umilinţa pe care-am îngrămădit-o-n el în 
ziua aceea şi-n multe zile după... 

— Erai copil pe-atunci. 

— Tatăl meu nu pocnea cu biciul pe deasupra capului 
meu, Akmaro. Îmi plăcea! Nu-nţelegi? Atunci când văd 
persoane care-i tachinează pe copiii săpători din pricina 
sărăciei lor, pentru că trăiesc în găuri şi-s murdari, pentru 
că... înţeleg. Cei care chinuiesc. Am fost ca ei. Ştiu cum este 
să-ţi alungi toată mila din inimă şi să râzi de suferinţa cuiva. 

— Nu mai eşti aceeaşi persoană. 

— Am înlăturat acea parte din mine, spuse Didul. Dar 
sunt, până la urmă, aceeaşi persoană. 

— Atunci când treci prin apă... 

— Da, un om nou, am devenit un om nou. Suntun om 
care nu mai face acele lucruri, da. Dar sunt şi voi fi tot 
acelaşi om care le-a făcut cândva. 

— În ochii mei, nu, Didul. Şi-aş zice că nici în cei ai lui 
Luet. 

— În ochii lui Akma, tată Akmaro, sunt tot cel care l-a 
călcat în picioare în faţa surorii, mamei, tatălui lui, a 
prietenilor lui. lar dacă s-ar întâmpla vreodată ca eu şi Luet 
să ne căsătorim - nu, dac-ar auzi măcar că Luet doreşte, 
sau că tu eşti de acord -, ar sări-n aer. Nu ştiu ce anume-ar 
face, dar ar face. 


— Nu-i un om violent, spuse Akmaro. E blând, chiar dacă 
poartă pică. 

— Nu mă tem pentru viaţa mea, replică Didul. Pur şi 
simplu ştiu că cineva atât de isteţ, de talentat, de atractiv 
precum Akma va găsi o modalitate de-a ne face pe toţi să 
regretăm c-am îndrăznit să-l ofensăm într-o asemenea 
manieră. 

— Prin urmare îmi spui că refuzi să-i oferi fetei mele până 
şi posibilitatea de-a se mărita cu unul dintre cei mai 
straşnici tineri din tot acest imperiu pe care-i cunosc, doar 
pentru că fratele ei nu se poate descotorosi de furia lui 
copilărească? 

— N-avem de unde să ştim ce anume s-a-ntâmplat în 
sufletul lui Akma, tată Akmaro. Poate că era copil, dar nu 
considera copilăreşti lucrurile pe care le-a simţit atunci. 

Akmaro luă ultimul dumicat de turtiţă. Pentru că pasta de 
fasole se terminase, avea un gust uscat şi sărat. 

— Vreau să beau nişte apă, spuse el. 

— Râul Milirek nu are un izvor pur, spuse Didul, şi curge 
prin munţi nu foarte înalţi, dintre care unii îşi pierd zăpada 
cea mai mare parte a anului. 

— Beau apa pe care mi-o dă Păstrătorul în fiecare tărâm, 
replică Akmaro. 

Didul râse. 

— Atunci sper că n-o să cobori din Gornaya. Apele leneşe 
din zonele mlăştinoase nu-s sigure. Sunt noroioase şi 
murdare, iar în ele trăiesc diverse chestii. Cunosc un bărbat 
care a băut o dată apă fără s-o fiarbă, şi zicea că maţele nu 
s-au oprit din bolborosit decât atunci când a pierdut o 
treime din greutate, iar nevastă-sa era gata să-l îngroape, 
măcar pentru a scăpa de chinul de-a săpa înc-o latrină. 

Akmaro făcu o grimasă. 

— Aud şi eu poveştile astea. Dar cumva trebuie să- 
nvăţăm să trăim în zonele mlăştinoase. Am avut pace atât 
timp, încât vine aici lume din toate părţile. Foşti Elemaki, 
lume din văile montane ascunse, sosesc la Darakemba 


pentru că sub cârmuirea lui Motiak este pace şi belşug. 
Pacea, cel puţin, o să dureze, trag nădejde. Dar belşugul... 
trebuie să găsim o cale de-a folosi zonele mlăştinoase. 

—  Săpătorii nu-şi pot face tuneluri acolo, e zonă 
inundabilă, spuse Didul. Îngerii nu pot sta cocoţaţi acolo, 
pentru că arborii au crengi atât de joase şi-s atât de deşi 
încât ar fi o pradă sigură pentru jaguari. 

— În cazul ăsta ar trebui să ne gândim la o modalitate de- 
a construi case pe plute sau ceva de genul ăsta, spuse 
Akmaro. Avem nevoie de mai mult teren. Şi poate că dac-am 
face locuibile noi teritorii, tânărul meu prieten, în care 
săpătorii, îngerii şi fiinţele umane să trebuiască să 
convieţuiască în acelaşi tip de locuinţă, am putea fi capabili 
să generăm tipul de armonie care este atât de greu de 
acceptat aici, în Gornaya. 

— O să mă gândesc la lucrul ăsta, zise Didul. Dar sper c-o 
să pui problema şi altor bărbaţi şi femei mai inteligenţi 
decât mine. 

— Crede-mă, am făcut-o şi-o s-o mai fac, replică Akmaro. 
Şi o să le spun, totodată, şi unora mai inteligenţi decât 
mine. Am învăţat lucrul ăsta de la Motiak. Nu pierde 
vremea cerând sfatul unor persoane mai puţin inteligente 
decât tine. 

— Asta-i un sfat consolator, zise Didul. 

— Cum aşa? 

— Pot întreba pe toată lumea, zise el râzând. 

— Falsa modestie tot ceva fals e, indiferent cât de 
fermecătoare-ar părea. 

— De-acord, sunt mai isteţ decât unii, admise Didul. 
Precum învățătorul acela care susţine că îngerilor le e 
teamă să coboare-n găurile săpătorilor. 

— Şi nu le e teamă? 

— Cunosc trei îngeri doctori care fac tot timpul lucrul 
ăsta şi nu li s-a întâmplat niciodată ceva rău. 

— Poate că-nvăţătorilor noştri le-ar fi mai puţin teamă 
dac-ar crede că-nvăţăturile lor reprezintă un serviciu la fel 


de valoros ca şi ierburile date de doctor, spuse Akmaro. 

— Ei, aici e-aici, zise Didul. Dacă cei care au credinţă n-ar 
fi atât de roşi de îndoială, ar putea face o treabă mai bună 
ca să-i convingă pe necredincioşi. 

— Oh, nici măcar nu mă deranjează îndoiala lor, rosti 
Akmaro. Dacă pur şi simplu s-ar comporta aşa cum ar 
crede, ar fi mai convingători. 

— Dacă nu te-aş cunoaşte atât de bine, zise Didul, aş 
crede că ridici în slăvi ipocrizia. 

— Aş vrea să trăiesc mai degrabă printre oameni care se 
comportă corect, decât printre oameni cu opinii corecte, 
sublinie Akmaro. N-am remarcat c-ar fi mai multă ipocrizie 
la primii, în comparaţie cu ceilalţi, iar cei care se comportă 
bine măcar nu-şi irosesc atât de mult timp ciorovăindu-se. 

Bego pufăia în spatele lui Akma şi al lui Mon, văicărindu- 
se tot timpul. 

— Nu-nţeleg de ce n-am fi putut avea discuţia asta, 
indiferent despre ce-i vorba, în biroul meu. Sunt prea 
bătrân pentru asta şi bănuiesc c-aţi observat că picioarele 
mele-s mai puţin de jumătate din ale voastre. 

La care Akma replică fără inimă: 

— Atunci zboară. 

Din spate, Mon îl înghionti pe Akma, făcându-l să se 
poticnească în nişte tufişuri de pe marginea potecii. Akma 
se întoarse, gata să se supere, gata să râdă, în funcţie de 
intenţia pe care avea să o citească în privirea lui Mon. 

— Ai respect faţă de-un prieten de-al meu, rosti Mon 
încetişor, dacă n-ai pentru vârsta şi postul lui. 

Akma zâmbi imediat, cu zâmbetul lui cel mai cuceritor şi 
fermecător, care funcţionă ca de fiecare dată, sugerând 
prin intermediul lui un fel de umilinţă care-l punea într-o 
postură de inferioritate, un credibil protest al inocenţei - 
orice ar fi citit cealaltă persoană în acel zâmbet. Mon se 
minuna de el, chiar în timp ce triumfa asupra furiei sau 
invidiei sale. De unde-ar putea proveni o asemenea putere 
asupra altora? 


— Ah, Bego, ţi-ai dat seama că te tachinam, sper, rosti 
Akma. Mă ierţi, bătrâne prieten? 

— Îţi iert totul, tot timpul, spuse Bego obosit. Toată lumea 
face lucrul ăsta, aşa că de ce te mai deranjezi să-ntrebi? 

— Şi jignesc atât de des încât a mă ierta a devenit o 
obişnuinţă? întrebă Akma, cu ceva mai mult decât o infimă 
durere în zâmbet de această dată. 

Lui Mon îi veni să-l ia cu braţul pe după umeri, să-l 
strângă cu putere, să-l asigure că nimeni nu s-a simţit jignit. 

Cum îi reuşeşte lucrul ăsta? 

— Nu jigneşti mai des decât oricare alt tânăr strălucit, 
nedisciplinat, liber şi leneş în vârstă de douăzeci de ani, 
rosti Bego. Uite, aici, în mijlocul câmpului ăstuia cu iarbă. 
Dacă vreţi să nu fim auziţi, ăsta-i locul. 

— Ah, spuse Mon, arătând deasupra capului. Ai neglijat 
privirile indiscrete de deasupra? 

— Steaua fixă, zise Bego. Da, da, păi, se zice că Sufletul 
Suprem vede prin acoperişuri, frunze şi pământ, aşa că nu 
mai contează. 

Akma se aruncă la pământ şi ateriză imediat în iarbă într- 
o poziţie elegantă care-ar fi părut exersată la altcineva mai 
puţin mlădios şi natural. 

— Cine ştie câte sute de tuneluri de săpători se 
intersectează sub pajiştea asta? întrebă el. 

— Nu-i o pajişte, replică Mon. E parcul tatălui meu şi 
nimeni n-are voie să sape sub el. 

— Oh, în cazul ăsta ştim că până şi viermii pământului se 
ţin departe de graniţele lui, zise Akma. 

Mon râse fără să vrea. 

— Prin urmare, autoritatea tatei este universală. 

— De ce ne-aflăm aici? întrebă Bego. A sta-n poziţia şezut 
nu-i cea mai confortabilă metodă a mea de-a fi atârnat. 

— Dar, Bego, fiinţele umane, îngerii şi săpătorii-s cu toţii 
la fel acum, nu ştiai? Aşa a spus Păstrătorul. 

— Păi, în cazul ăsta, Păstrătorul ar face bine să-mi dea un 
fund nou, dacă vrea să mi-l aşez pe scaune sau în alte locuri 


înfiorător de inconfortabile, replică Bego. 

— Mon şi cu mine ne-am tot gândit, rosti Akma. 

— Amândoi? întrebă Bego. Păi, în cazul ăsta aţi ţesut un 
gând, dac-aţi făcut chestia asta destul de multă vreme şi 
suficient de des. 

— Am studiat istoriile Eroilor. Şi istoria pe care-au găsit-o 
Zenifii în urmă cu treisprezece ani. 

— Rasulumii, îl corectă Bego. 

— Şi voiam să-ncercăm o idee pe tine, spuse Mon. 

— Lucru pe care nu-l puteam face-n biroul meu? Poate 
imediat după ce terminam lecţiile cu cei mai mici copii ai 
regelui? 

— Problema noastră poate fi considerată trădare, spuse 
Akma. 

Bego tăcu imediat. 

— Ştim c-ai respect pentru cercetarea ştiinţifică şi nu ne- 
ai pâri niciodată. Dar cine ştie ce-anume ar avea de zis 
altcineva, care-ar trage cu urechea? Poate c-o să exagereze 
ceea ce s-a spus? 

— Ce trădare poate exista-n vechile cronici? întrebă 
Bego. 

— Dac-avem dreptate, spuse Akma, atunci credem c-ai 
încercat să faci sugestii în legătură cu asta de aproape zece 
ani. 

— Eu nu fac sugestii, replică Bego. Iar în cazul în care 
vreţi s-aflaţi dac-aveţi dreptate, Mon e cel care are darul 
certitudinii. 

— Păi, aici e buba, spuse Mon. Dac-avem dreptate, în 
cazul ăsta nu există niciun motiv s-avem încredere în acel 
presupus dar al meu. lar dacă n-avem dreptate, ei bine, 
primim acelaşi răspuns - nu există certitudine din partea 
mea. 

— Aşa-ncât te-ntrebăm pe tine, interveni Akma. 

— Consideri că darul tău de la Păstrător ar putea fi 
imaginar? întrebă Bego, neîncrezător. 


— Consider că multe lucruri pot ieşi din mintea cuiva din 
cauza isteriei, spuse Mon. 

— Sau datorită unei pătrunzătoare intuiţii naturale, 
adăugă Akma. De exemplu, momentele acelea vestite, de 
neuitat, când Mon te-a ajutat să traduci foile Rasulumilor. 
Cine poate spune că el n-a ajuns la certitudinile lui legate 
de ce anume-i corect şi ce nu interpretând în mod 
inconştient propriile tale gesturi, mişcări, inflexiuni vocale 
sau expresii faciale? 

— La ce i-ar fi servit? întrebă Bego. N-am ştiut. 

— Poate c-ai ştiut, dar nu ştiai că ştii, spuse Akma. 

Bego îşi mişcă iute aripile, ca şi cum ar fi ridicat din 
umeri. 

— Akma şi cu mine am încercat să vedem dacă-n vechile 
scrieri există vreo dovadă a faptului că există un Păstrător 
al Pământului. 

— Nu se-ndoieşte nimeni că există un Păstrător, zise 
Bego. 

—  Uită-te la istorii, rosti Akma. loate scrierile din 
perioada Eroilor timpurii spun că-ntreaga viaţă omenească 
a fost împrăştiată de pe Pământ - până când 

Păstrătorul i-a adus aici pe Eroi din locul denumit 
Harmony sau Basilica - cronicile-s ambigue... 

— Basilica-i numele stelei fixe, rosti Bego, iar Harmony 
este planeta care orbitează-n jurul ei. 

— Spun erudiţii, zise Akma. Care nu ştiu nimic în plus 
faţă de noi, având în vedere că au ajuns la o asemenea 
concluzie folosind aceleaşi scrieri. lar eu afirm că 
documentele Eroilor sunt, în mod evident, incorecte. Aici 
existau oameni, Rasulumii. 

Bego ridică din umeri. 

— Lucrul ăsta a produs o oarecare consternare-n rândul 
învăţaţilor. 

— Ei, hai, spuse Mon. Asta-i exact chestia pe care ne-o tot 
arunci în faţă de fiecare dată când discutăm istorie. Vrei ca 


noi să descoperim ceva din ea, aşa că nu face acum pe 
nevinovatul. 

— Ce-ar fi dacă fiinţele umane n-ar fi părăsit niciodată 
lumea asta? interveni Akma. Ce-ar fi dacă fiinţele umane ar 
fi fost doar silite să nu se apropie de Gornaya în perioada-n 
care a fost ridicată de vulcani şi de cutremure? Eroii 
vorbesc despre faptul c-a existat o perioadă-n care masele 
de uscat se suprapuneau şi s-au ridicat mult, formându-se 
astfel cei mai înalţi munţi din lume. Ce-ar fi, prin urmare, ca 
lucrul ăsta să fi dat naştere legendei răspândirii? Fără fiinţe 
umane în Gornaya, adică fără fiinţe umane în lume - dar de 
fapt ele existând către nord, în regiunile de prerie. Apoi are 
loc un război nimicitor, iar fiinţele umane (cele care 
reuşesc) fug din Rasulum. Unii dintre ei sfidează vechile 
tabuuri şi vin în Gornaya. Poate că vin chiar şi cu nave, dar 
se tem că zeii pe care-i venerează - Sufletul Suprem şi 
Păstrătorul Pământului - se vor mânia pe ei pentru că au 
făcut lucrul ăsta, aşa încât susţin că vin din stele, nu din 
Opustoshen. 

— În cazul ăsta, de ce limbajul foilor diferă atât de mult 
de limba noastră? întrebă Bego. 

— Pentru că de la Epoca Eroilor nu s-au scurs doar patru- 
cinci sute de ani. De fapt, ei s-au separat de Rasulumi în 
urmă c-o mie de ani, poate mai mult. lar limbile au devenit 
din ce în mai deosebite, până când nimic n-a mai semănat. 

— Dar ce legătură are asta cu îngerii şi cu săpătorii? 
întrebă Bego. 

— Absolut niciuna! strigă Mon. Nu-nţelegi? Fiinţele 
umane au venit şi-au dominat pe toată lumea, le-au impus 
tuturor în mod forţat divinităţile lor. Dar oare nu venerau 
săpătorii nişte zeități pe care le confecţionau pentru ei 
îngerii? Fără absurditatea asta cu Păstrătorul. Îngerii şi 
săpătorii au evoluat în mod separat aici în Gornaya, în 
vreme ce fiinţele umane au rămas la distanţă în teritoriul 
aflat la nord. 


— Cum rămâne cu poveştile în legătură cu Shedemei 
care-a descoperit un organ ciudat la toate creaturile cerului 
şi ale pământului, care le obliga să rămână împreună? 
întrebă Bego. 

— Povestea spune că v-a făcut pe toţi să vă-mbolnăviţi, 
astfel încât organul a dispărut la copiii voştri, zise Akma. 
Aşa-ncât acum, într-o manieră destul de convenabilă, n-a 
rămas nici-o dovadă că asemenea organe au existat 
vreodată. 

— 'Toate poveştile astea folosesc ca dovezi lucruri care nu 
pot fi verificate acum, spuse Mon. Asta-i o şmecherie 
retorică de rutină pe care o poate utiliza orice fraier într-o 
dezbatere publică sau un proces. Steaua cea nouă de pe 
cer e Basilica - dar cum ştim că steaua n-a fost tot timpul 
acolo? 

— Scrierile sunt ambigue în privinţa asta, rosti Bego. 

— Singura dovadă pe care-o avem cu-adevărat, spuse 
Akma, este în contradicţie flagrantă cu scrierile Eroilor. Ele 
susţin că nu existau alte fiinţe umane atunci când au sosit. 
Dar avem osemintele de la Opustoshen şi foile Rasulum 
spre a dovedi contrarul. Nu-nţelegeţi? Singura dovadă 
contrazice totul. 

Bego îl privi placid. 

— Atunci, asta-nseamnă cu siguranţă trădare, rosti el în 
cele din urmă. 

— Dar nu trebuie să fie, rosti Akma. Asta i-am explicat lui 
Mon. Autoritatea tatălui său este dată de faptul că este un 
descendent direct al primilor Nafai. Această parte din 
scrieri nu-i pusă la-ndoială. Regatul nu-i pus sub semnul 
întrebării. 

— Nu, replică Bego. Doar tatăl tău îl pune sub semnul 
întrebării. 

Akma zâmbi. 

— Dacă tatăl meu îi învaţă pe oameni să se comporte-n 
moduri stânjenitoare, doar pentru că Păstrătorul spune c- 
aşa trebuie, şi se dovedeşte că nu există niciun Păstrător, în 


cazul ăsta voinţa cui este cea pe care-ncearcă tata să le-o 
impună celorlalţi? 

— Eu sunt convins că tatăl tău e-un om sincer, spuse 
Bego. 

— Sincer, dar greşeşte, spuse Akma. lar lumii nu-i place 
ceea ce propovăduieşte. 

— Foştilor sclavi le place, replică Bego. 

— Lumii, spuse Akma. 

— Bănuiesc, atunci, că pe săpători nu-i incluzi în "lume”, 
spuse Bego. 

— Eu consider că-s duşmanii naturali ai fiinţelor umane 
şi-ai îngerilor. Şi totodată mai sunt de părere că nu există 
motiv pentru care fiinţele umane să-i conducă pe îngeri. 

— Acum am revenit cu adevărat la trădare, spuse Bego. 

— De ce n-am face o alianţă? întrebă Mon. Un rege al 
fiinţelor umane şi un rege al îngerilor, ambii domnind peste 
popoare locuind pe acelaşi teritoriu? 

— Nu-i posibil, replică Bego. Un singur rege pentru un 
teritoriu. Altminteri ar exista război şi ură-ntre fiinţele 
umane şi îngeri. Elemakii s-ar folosi de ocazie şi ne-ar 
distruge pe toţi. 

— Dar n-ar trebui să ni se ceară să trăim împreună, 
spuse Akma. 

Bego îl privi pe Mon. 

— Asta doreşti? întrebă el. Tu, care copil fiind visai să fii... 

— S-a terminat cu visurile mele copilăreşti! strigă Mon. 
De fapt, dacă n-aş fi trăit printre îngeri, n-aş fi avut 
asemenea dorinţe, nu-i aşa? 

— Consider că erau destul de plăcute. Şi poate puţin 
flatante, rosti Bego. Având în vedere cât de mulţi îngeri 
cresc cu dorinţa de-a fi fiinţe umane. 

— Nimeni! strigă Mon. Niciunul! 

— Mulţi. 

— În cazul ăsta, sunt nebuni cu toţii, replică Mon. 

— Tot ce se poate, zise Bego. Hai să vedem dacă te-am 
înţeles. Nu există şi n-a existat niciodată un Păstrător. 


Fiinţele umane n-au plecat niciodată de pe Pământ, ci doar 
din Gornaya. Săpătorii şi îngerii n-au avut niciodată nevoie 
unii de alţii şi n-a existat un organ micuţ pe care Shedemei 
să-l fi extirpat din corpurile noastre prin intermediul unei 
boli. Şi, prin urmare, nu avem motive să ne schimbăm 
întregul stil de viaţă, toate obiceiurile, doar pentru că 
Akmaro ne spune că-i voinţa Păstrătorului ca acele trei 
specii să devină un singur popor, Copiii Păstrătorului, 
Poporul Pământului. 

— Exact, spuse Akma. 

— Şi ce-i cu asta? întrebă Bego. 

Akma şi Mon se priviră unul pe celălalt. 

— Ce vrei să spui cu “ce-i cu asta”? 

— De ce-anume îmi spuneţi mie? întrebă Bego. 

— Poate pentru că tu poţi să vorbeşti cu tata-n legătură 
cu problema asta, răspunse Mon. Să-l faci să nu mai impună 
legile astea. 

— Să-l îndepărtezi pe tatăl meu din poziţia de autoritate. 

Bego clipi o dată, auzind vorbele lui Akma. 

— Dragii mei prieteni, dac-aş spune lucrurile astea tatălui 
tău, aş fi pur şi simplu îndepărtat imediat din orice poziţie 
de responsabilitate. Asta-i singura schimbare care s-ar 
produce. 

— În cazul ăsta, tatăl meu îl controlează complet pe 
rege? întrebă Akma. 

— Fii atent, spuse Mon. Nimeni nu-l controlează pe tatăl 
meu. 

— Ştii ce vreau să spun, rosti Akma nerăbdător. 

— Iar eu îl cunosc pe Motiak, zise bătrânul. N-o să-şi 
schimbe părerea, pentru că, din punctul lui de vedere, voi 
n-aveţi nici-o dovadă. Pentru el, însuşi faptul că vise 
adevărate i-au ajutat pe soldaţii lui Ilihiak să găsească foile 
Rasulum e dovada faptului că Păstrătorul dorea ca ele să fie 
găsite. Prin urmare, Păstrătorul este cel care corectează 
greşelile Eroilor - o dovadă suplimentară a faptului că 
Păstrătorul trăia pe vremea aceea şi că trăieşte şi acum. N- 


o să poţi convinge să-şi schimbe părerea pe cineva care 
vrea cu atâta disperare să creadă-n Păstrător. 

Supărat, Akma bătu cu pumnul în iarbă. 

— "Tatăl meu trebuie oprit să-şi mai răspândească 
minciunile! 

— Greşelile, spuse Bego. Ţi-aminteşti? N-ar trebui să fii 
niciodată un fiu atât de neloial încât să-ţi acuzi tatăl de 
minciună. Cine te-ar mai crede? 

— Faptul că el crede-n ele nu-nseamnă că nu-s minciuni, 
replică Akma. 

— Ah, dar nu-s minciunile lui, nu-i aşa? replică Bego. Aşa 
încât trebuie să le zici greşeli, atunci când spui că-s ale 
tatălui tău. 

Mon chicoti. 

— Îl auzi, Akma? E de partea noastră. Asta a vrut el să- 
nţelegem de-atâta vreme. 

— De ce crezi lucrul ăsta? întrebă Bego. 

— Pentru că ne dai sfaturi în legătură cu strategia, 
replică Mon. 

Akma se ridică, rânjind. 

— Da, ne dai, nu-i aşa, Bego? 

Bătrânul ridică din nou din umeri. 

— Nu se poate s-ai o strategie în momentul ăsta. Akmaro 
e prea legat de politica regelui şi viceversa. Dar poate c-o 
să vină o vreme când Casele Păstraţilor or să fie mai clar 
separate de casa regală. 

— Ce vrei să spui? întrebă Akma. 

— Doar atât: că există unii care vor să-l dea jos de pe tron 
pe tatăl tău, pentru că sunt extrem de porniţi împotriva 
acestor politici. 

— Nu asta vrem noi! strigă Mon. 

— Bineînţeles că nu. Nici-o persoană întreagă la minte nu 
vrea aşa ceva. Singurul motiv pentru care n-avem invazii 
ale Elemakilor an de an este acela că-ntregul imperiu al 
Darakembei este unit, având armate şi iscoade care 
patrulează şi apără în mod constant frontierele noastre. 


Doar câţiva bigoţi şi nebuni vor să-l dea jos de pe tron. Până 
la urmă însă, această minoritate trădătoare o să câştige tot 
mai mult sprijin, pe măsură ce tatăl tău o să meargă mai 
departe cu reformele lui Akmaro. O să izbucnească un 
război civil, mai devreme sau mai târziu, şi, indiferent cine- 
o să câştige, o să fim şubreziţi. Există lume care nu doreşte 
aşa ceva. Care vrea să ne-ntoarcem la situaţia de dinainte. 

— Bătrânii preoţi, vrei să spui, rosti Mon plin de dispreţ. 

— Unii dintre ei, da, zise Bego. 

— Şi tu, spuse Akma. Vrei ca situaţia să revină la starea 
dinainte. 

— Eu n-am păreri în legătură cu politica publică, rosti 
Bego. Eu-s un învăţat şi vă prezint starea prezentă a 
regatului într-o manieră metodică. Există unii care doresc 
să evite războiul civil, să protejeze tronul şi să-l oprească pe 
Akmaro să mai promoveze legile astea nesăbuite, ofensive, 
imposibile, care anulează orice deosebire între bărbaţi şi 
femei, fiinţe umane, săpători şi îngeri. Toată vorbăria asta 
despre iertare şi înţelegere. 

Akma îl întrerupse, plin de amărăciune. 

— E doar o mască pentru cei care vor să transforme asta 
într-un pământ în care săpătorii păşesc ţanţoşi cu arme-n 
mâini, torturându-i pe cei mai buni ca ei şi... 

— Aproape că mă faci să mă tem că eşti unul dintre cei 
care doresc să distrugă regatul, spuse Bego. Dac-aşa stă 
situaţia, Akma, în cazul ăsta n-o să fii de ajutor celor care- 
ncearcă să păstreze tronul. 

Akma rămase tăcut, smulgând fire de iarbă. Dislocă un 
smoc, care-l împroşcă cu ţărână. Mânios, se şterse pe faţă. 

— Dar ce-ar fi ca aceia care-ncearcă să păstreze tronul să 
poată asigura poporul: "Aşteptaţi. Copiii lui Motiak nu cred 
în tâmpenia asta că toate speciile sunt copii egali ai 
Păstrătorului. Copiii lui Akma n-au intenţia să urmeze 
politica nebunească a părintelui lor. Atunci când va sosi 
vremea, lucrurile se vor întoarce la vechea stare.” 

— Nu eu sunt moştenitorul, rosti Mon. 


— Atunci poate c-ar trebui să te străduieşti să-l convingi 
pe Aronha, zise Bego. 

— Chiar dac-aş face asta, tata i-ar lăsa moştenire regatul 
lui Ominer, înlăturându-ne pe amândoi. 

— În cazul ăsta, ar trebui să-l convingi şi pe Ominer, ba 
chiar şi pe Khimin. 

Auzind sunetul de dezgust scos de Mon, Bego râse: 

— E destul de isteţ. Chiar dacă-i fiul mamei lui, e-n 
acelaşi timp şi-al tatălui. Ce poate face tatăl tău dacă toţi 
copiii lui îi contestă politica? 

— Tatei nu i-ar păsa, spuse Akma. Ar alege pe unul dintre 
favoriţii lui ca să fie mare preot după el. Cred că nici măcar 
nu se gândeşte la mine pentru postul ăsta. 

— Dii-duul? strigă Mon batjocoritor. 

Chipul lui Akma se făcu roşu de furie, la auzul numelui 
rivalului său. 

— Nu contează cine-o să fie cu adevărat urmaşul tatălui 
tău, spuse Bego. Nu vezi că, dacă propriul lui fiu 
propovăduieşte în public împotriva politicii duse de el, va fi 
subminat fără speranţă? Există disensiuni şi-o lipsă de 
încredere chiar în rândul propriilor săi preoţi. Unii dintre ei 
or să-ţi dea ţie ascultare. Alţii nu. Dar Păstratul va fi 
şubrezit. 

— Ei, Akma, mi te imaginez predicând, rosti Mon 
batjocoritor. 

— Cred c-o să fiu bun la asta, zise Akma. Dacă nu cumva 
voi fi arestat. 

Bego încuviinţă din cap. 

— Asta-i problema, nu-i aşa? rosti el. Din cauza asta 
trebuie s-aştepţi să vină vremea ta. Lucrează cu fraţii tăi, 
Mon. Ajută-l, Akma. Nu-i presaţi prea tare, doar sugeraţi 
anumite lucruri, puneţi întrebări. În cele din urmă o să-i 
câştigaţi de partea voastră. 

— În felul în care-ai făcut tu cu noi? întrebă Akma. 

Bego ridică din nou din umeri. 


— Eu nu v-am sugerat niciodată trădarea. N-o sugerez 
nici acum. Vreau să descoperiţi adevărul voi înşivă. Nu vi-l 
bag pe gât, aşa cum fac alţii. 

— Dar ce garanţie avem c-o să se schimbe ceva? 

— Cred că-ndepărtându-i pe preoţii numiţi de rege, 
Akmaro şi Motiak au pornit-o pe-o pantă de pe care nu se 
mai pot întoarce, spuse Bego. În cele din urmă, o să-i ducă 
într-un punct în care religia va fi complet separată de 
guvernare. lar atunci când va veni acea zi, tinerii mei 
prieteni, legea nu va mai sta-ntre voi şi ceea ce veţi dori să 
propovăduiţi. 

Mon strigă. 

— Dac-aş crede-n continuare-n darul meu, aş zice că-i 
sigur că Bego are dreptate. În curând se va întâmpla. 
Trebuie. 

— Acum, dac-aţi înţeles cum să salvaţi regatul de 
credinţele excesive ale lui Akmaro, pot să merg înăuntru ca 
să găsesc ceva de care s-atârn, pentru a-mi întinde muşchii 
care mă dor? 

— Te putem transporta înăuntru, dacă doreşti, se oferi 
Mon ştrengăreşte. 

— Cruţaţi-mă de necazuri suplimentare, tăindu-mi capul 
şi ducându-i înăuntru. Restul corpului oricum nu-mi mai e 
de mare folos în prezent. 

Râseră şi se ridicară din iarbă. Merseră mai încet la 
întoarcerea către casa regelui, dar era un dans, un elan în 
felul în care păşeau băieţii - nu, săltau - pe poteca din parc. 
lar când trecură pe lângă Khimin, care se chinuia să 
memoreze un poem lung, îl şocară de-a dreptul, pur şi 
simplu invitându-l să meargă cu ei. 

— De ce? întrebă bănuitor Khimin. 

— Pentru că, deşi mama ta e-o idioată cu acte, spuse 
Mon, totuşi tu eşti fratele meu şi m-am purtat într-un mod 
ruşinos cu tine vreme de prea mulţi ani. Dă-mi o şansă să 
mă revanşez. 


În timp ce Khimin se apropia cu paşi lenți şi precauţi de 
ei, Akma îi şopti lui Mon: 

— Din momentul ăsta, ţi-ai luat un angajament. 

— Cine ştie? rosti Mon. Poate că-i o tovărăşie agreabilă, 
pân-la urmă. Edhadeya spune mereu că-i un tip de treabă, 
dacă-i dăm o şansă. 

— În cazul ăsta, Edhadeya o să fie foarte fericită, replică 
Akma. 

Mon îi făcu cu ochiul. 

— Dacă doreşti, o să-i spun că ideea de-a le include şi pe 
vlăstarele lui Dudagu Dermo a fost ideea ta. 

Akma îşi dădu ochii peste cap. 

— Mon, nu-i fac ochi dulci surorii tale. E cu trei ani mai 
mare decât mine. 

— Poate că darul meu nu vine de la Păstrător, spuse Mon, 
dar recunosc o minciună atunci când e cazul. 

Când fură rostite aceste cuvinte, Khimin era suficient de 
aproape de ei pentru a-i auzi ce vorbesc, aşa încât 
conversaţia se schimbă spre a-l include şi pe el. Ajungând la 
casa regelui, Akma şi Mon îşi folosiseră atât de mult 
farmecele încât bietul băiat în vârstă de optsprezece ani era 
complet vrăjit şi i-ar fi crezut chiar dacă i-ar fi spus că 
picioarele lui sunt nişte cioturi de copaci, iar nasul o gulie. 

Bego îi părăsi imediat ce ajunseră înăuntru, iar pe 
coridoare îşi folosi puţin aripile, fâlfâind pe deasupra 
podelei şi cântând crâmpeie de cântece vesele. Isteţi băieţi, 
îşi spuse el. O să reuşească, dacă le dăm o cât de mică 
şansă. O să reuşească. 

Lui Luet îi plăcea atunci când mama îi făcea o vizită lui 
Dudagu în casa regelui, pentru că, după câteva momente în 
care era politicoasă cu regina, care nu îmbătrânea bine şi-şi 
petrecea zilele plângându-se de problemele ei de sănătate, i 
se permitea să plece şi să se ducă s-o caute pe Edhadeya. 
Începuse să facă acest lucru când avea doar cinci ani, iar 
Edhadeya era o semeaţă fată de zece ani; se minuna acum, 
gândindu-se în urmă, că fiica regelui fusese atât de drăguță 


cu o copilă care avea jumătatea vârstei ei şi care fusese 
până nu de mult sclavă la săpători. Sau poate că ăsta era 
motivul - Edhadeyei i se făcuse milă de ea auzind povestea 
suferințelor ei. Ei, indiferent cum va fi început, prietenia 
era acum în plină floare, Edhadeya având douăzeci şi trei 
de ani, iar Luet optsprezece, deja femeie. 

Îşi găsi prietena lucrând cu muzicienii, învăţându-i o nouă 
compoziţie. 'Toboşarii păreau a nu înţelege cum trebuie 
ritmul. 

— Nu-i greu, spunea Edhadeya. E greu doar atunci când 
le puneţi la un loc. Dar dacă puteţi s-auziţi cum se-mbină cu 
melodia... 

După care Edhadeya începu să cânte, cu un plăcut glas 
de soprană, iar când un toboşar şi încă unul începură să 
simtă cum ritmul bătăii pe care îl arătase ea se potrivea cu 
melodia pe care o cânta ea, fără să se gândească ce face, 
Luet începu să se învârtească, să-şi ridice braţele şi să salte 
într-un dans improvizat. 

— Mă faci să mă ruşinez cu bietul meu cântecel, strigă 
Edhadeya. 

— Nu te-opri, este minunat. 

Dar Edhadeya încetă imediat, lăsându-i pe muzicieni să 
lucreze la acompaniament în timp ce ea o porni împreună 
cu Luet către grădina de legume. 

— Viermi peste tot. Pe vremuri aveam sclavi a căror 
singură sarcină era să-i culeagă de pe frunze. Acum nu 
putem plăti suficient pe cineva ca să facă lucrul ăsta, aşa- 
ncât frunzele noastre verzi sunt găurite şi, din când în când, 
o salată se mişcă singură. Cu toţii ne prefacem că-i un 
miracol şi continuăm să mâncăm. 

— Trebuie să-ţi spun că Akma e-n ultima vreme într-una 
din dispoziţiile lui groaznice, rosti Luet. 

— Nu-mi pasă, zise Edhadeya. E prea mic pentru mine. 
Mereu a fost prea mic pentru mine. Am fost nebună că mi- 
am imaginat c-aş fi îndrăgostită de el. 

Luet se uită în sus, la cer. 


— Ce? Ce-i cu norii ăştia? Am crezut că-l iubeai pe fratele 
meu ori de câte ori plouă. 

— Acum nu plouă, rosti Edhadeya. Azi e-una din zilele în 
care-l iubeşti pe Mon? 

— Pe nimeni, replică Luet. Nu cred c-o să fiu o soţie bună. 

— De ce nu? întrebă Edgadeya. 

— Nu vreau să stau într-o casă şi toată ziua să dau 
indicaţii în legătură cu treburile de făcut. Vreau să ies 
afară, ca tata, să propovăduiesc, să stau de vorbă şi... 

— El munceşte. 

— La câmp, ştiu. Dar aş face lucrul ăsta. Numai să nu mă 
pui să stau în casă. Poate că-i din pricina trudei la câmp din 
copilărie. Poate că-n sufletul meu mi-e întotdeauna teamă 
că, dacă nu muncesc, vreun săpător de două ori cât mine o 
să mă... 

— Oh, Luet, am coşmaruri de fiecare dată când vorbeşti 
aşa. 

— Am găsit unul, rosti Luet, culegând un vierme. 

— Ce atrăgător, rosti Edhadeya. 

Luet strivi viermele între degete, îi făcu ghemotoc 
rămăşiţele şi le aruncă în ţărână. 

— O altă salată care n-o să se mai mişte! zise ea. 

— Luet, rosti Edhadeya, iar din acel moment se schimbă 
întregul ton al conversaţiei. Nu mai erau nişte fete jucăuşe. 
Acum erau femei, iar discuţia era serioasă. Ce-a mai 
descoperit fratele tău în ultima vreme? Ce se-ntâmplă între 
el şi fraţii mei? 

— E mereu aici împreună cu Mon, răspunse Luet. Cred 
că studiază ceva împreună cu Bego. Sau se ocupă de ceva. 

— Deci el nu stă de vorbă cu tine? întrebă Edhadeya. Cu 
ei vorbeşte. 

— Care ei? 

— Acum nu doar cu Mon. Vorbeşte cu Aronha, Ominer şi 
Khimin. 

— Ei, păi, e frumos că-l include şi pe Khimin. Eu nu cred 
că băiatul e-atât de-ngrozitor pe cât... 


— Oh, e-ngrozitor, serios. Dar poate fi recuperat, şi m-aş 
bucura dacă Akma şi Mon s-ar gândi la aşa ceva, spuse 
Edhadeya. Dar nu despre asta-i vorba. 

— Nu? 

— Ieri cineva a pomenit despre vise adevărate şi s-a uitat 
la mine. Ceva lipsit de importanţă, un comentariu 
întâmplător. Nici nu-mi amintesc bine - unul dintre sfetnici, 
care venise să se-ntâlnească cu tata, s-a uitat la mine. Dar s- 
a întâmplat să-ntorc capul exact în acel moment şi l-am 
surprins pe Ominer dându-şi ochii peste cap în batjocură. 
Aşa încât m-am luat după el şi-n clipa-n care am rămas 
singuri în curte l-am înghesuit de perete şi-am cerut să aflu 
din ce motiv glumeşte pe seama mea. 

— 'Tu eşti întotdeauna atât de blândă. 

— Ominer nu te-aude decât dacă are o suferinţă fizică, 
rosti Edhadeya. lar eu sunt mai puternică decât el. 

— Fi, şi ce-a spus? 

— A negat c-ar fi glumit pe seama mea. Aşa c-am 
întrebat: ”Pe seama cui glumeşti?” Iar el a răspuns: ”Pe 
seama lui.” 

— A cui? 

— Ştii, sfetnicul care se uita la mine. lar eu am zis: "Nu 
poţi să-i învinovăţeşti pe oameni pentru că se gândesc la 
visul meu despre Zenifi atunci când mă văd. Nu oricine are 
vise adevărate”. Apoi a spus - fii atentă, Luet: "Nimeni n- 
are aşa ceva.” 

— Nimeni? 

Luet râse, apoi îşi dădu seama că Edhadeyei nu i se părea 
amuzant. 

— Dedaya, eu am avut vise adevărate, tu ai avut vise 
adevărate. Mama vede conexiunile dintre oameni. Mon are 
un simţ al adevărului. lata visează adevărat şi - e ceva 
absurd. 

— Eu ştiu lucrul ăsta. Aşa că l-am întrebat de ce-a spus 
aşa ceva, dar n-a vrut să-mi răspundă. L-am ciupit, l-am 
gâdilat - Luet, Ominer nu poate ţine un secret faţă de mine. 


Întotdeauna am fost în stare să-l aflu, chinuindu-l timp de 
cinci minute. Dar de data asta s-a prefăcut că nu ştie despre 
ce vorbesc. 

— Şi crezi că-i ceva legat de Akma şi de Mon? 

— Ştiu că despre asta-i vorba. Luet, singurul mod prin 
care Ominer ar putea ţine ceva secret faţă de mine ar fi 
doar faptul că este fiind mai înfricoşat de altcineva. Iar 
singurele două persoane din lume de care se teme el mai 
mult decât de mine sunt... 

— Tatăl tău? 

— Nu fi proastă, tata e-atât de drăguţ atunci când îl bagă 
în seamă pe Ominer, ceea ce nu se-ntâmplă prea des, şi 
atunci se face una cu peretele. Nu, sunt Mon şi Aronha. 
Cred că-i vorba de-amândoi. Am fost atentă-n dimineaţa 
asta şi toţi cei patru fraţi ai mei s-au întâlnit cu fratele tău şi 
indiferent ce anume plănuiesc sau fac... 

— E-n legătură cu ideea că nu există vise adevărate. 

Edhadeya încuviinţă. 

— Nu pot să mă duc la tata să-i spun, ei or să 
tăgăduiască, pur şi simplu. 

— Or să-l mintă pe tatăl vostru? 

— Ceva s-a schimbat. M-a făcut să mă simt într-un fel 
întunecat şi neplăcut şi-am senzaţia că pun ceva la cale. 

— Nu spune lucrul ăsta, rosti Luet. Vorbim despre 
familiile noastre. 

— Nu mai sunt nişte băieţei. Dacă stai să te gândeşti 
bine, din pricina faptului că studiem în continuare, 
câteodată uităm că nu mai suntem la şcoală, niciunul dintre 
noi, cu excepţia lui Khimin. Sunt bărbaţi şi femei. Dacă 
Akma n-ar fi fiul tatălui tău, el şi-ar câştiga singur traiul. 
Aronha o face pe soldatul, dar are prea mult timp la 
dispoziţie, la fel ca şi ceilalţi fraţi ai mei - îi pun pe preoţi să 
muncească, dar nu pe fiii regelui. 

Luet încuviinţă din cap. 

— Tata a-ncercat să-l facă pe Akma să-nceapă să-şi 
câştige traiul atunci când avea cincisprezece ani. Vârsta la 


care copiii lucrătorilor... 

— Cunosc vârsta asta, zise Edhadeya. 

— Akma atât a spus: "Ce, ai de gând să stai cu biciul pe 
mine dacă nu fac lucrul ăsta?” A fost cu adevărat ceva 
răutăcios. 

— În zilele alea înfiorătoare nu tatăl tău era 
supraveghetorul lui, rosti Edhadeya. 

— Dar tata i-a iertat pe supraveghetori. Pe Pabulogi. 
Akma nu i-a iertat, continuă să ţină supărarea. 

— După treisprezece ani! strigă Edhadeya. 

— Akma se hrăneşte din ea precum un pui neieşit din 
găoace se hrăneşte din gălbenuşul oului. Chiar şi-atunci 
când se gândeşte la altceva, chiar şi atunci când nu-şi dă 
seama, clocoteşte lăuntric. A fost o vreme învățătorul meu. 
Am devenit foarte apropiaţi. Un timp l-am iubit mai mult 
decât pe oricine altcineva. Dar dacă mă apropiam prea 
mult, dacă-i atingeam afecțiunea într-o manieră greşită, mă 
punea la punct de nu mă vedeam. Câteodată mă şoca 
maniera-n care probabil că s-au simţit Elemak şi Mebbekew 
atunci când Nafai i-a trântit la pământ, aruncând trăsnete 
din deget. 

— Melancolie. Mi-am imaginat doar că-i o persoană cu 
stări de proastă dispoziţie, zise Edhadeya. 

— Oh, sunt sigură că-i şi asta, rosti Luet, problema e c- 
atunci când are o stare de-asta, îşi varsă nervii pe tatăl 
meu. 

— Şi pe Pabulogi. 

— Ei nu-şi fac apariţia prea des. Atunci când preoţii vin la 
întruniri cu tata, Akma are grijă să fie-n altă parte. Nu cred 
că i-a văzut pe vreunul dintre ei de ani buni. 

— Dar tu i-ai văzut. 

Luet zâmbi uşor. 

— Cât mai puţin posibil. 

— Chiar de pe patul de moarte, cum spune ea, mama 
adună toate bârfele şi zice că Didul se uită la tine ca... ca... 

— Cel mai îngrozitor coşmar al meu. 


— Nu cred că vorbeşti serios, zise Edhadeya. 

— Nu el personal. Dar ce s-ar întâmpla dac-ar mărturisi 
că mă iubeşte? Sau că eu-l iubesc? Ar fi o manieră mai 
blândă şi mai rapidă dacă i-aş tăia beregata lui Akma în 
timp ce doarme. 

— Vrei să spui c-această melancolie copilărească a 
fratelui tău te-ar putea ţine la distanţă de bărbatul pe care-l 
iubeşti? 

— Nu-l iubesc pe Didul. Era doar o situaţie ipotetică. 

— Lutya, prietena mea, nu-i complicată viaţa aici, în casa 
regelui? 

— E probabil la fel de complicată ca şi cea a celor mai 
săraci ţărani. Acolo jos, în găurile lor din pământ, cei mai 
neputincioşi foşti sclavi au exact aceleaşi probleme. 
Răzbunări, iubiri, mânie, frică, ură... 

— Dar atunci când se ceartă-n tunelurile lor, nu se 
zguduie întregul regat, spuse Edhadeya. 

— Păi, e familia ta. Nu a mea. 

Edhadeya culese un vierme de pe o altă frunză. 

— În regat există persoane care simpatizează cu 
săpătorii. Ce-ar fi ca fraţii noştri să se dezvăluie ca făcând 
parte dintre viermi? 

— De asta ţi-e teamă, nu-i aşa? Neagă-l pe Păstrător. În 
cazul ăsta nu mai trebuie să ne asociem cu săpătorii şi cu 
îngerii şi să... 

— Mon îi iubeşte pe îngeri. Ar muri dacă n-ar fi cu ei. 

— Dar oare iubeşte poporul cerului într-o măsură mai 
mare decât urăşte Akma poporul pământului? 

— Indiferent ce se-ntâmplă, Mon n-o să renunţe la 
iubirea lui pentru îngeri. 

— Totuşi. Ar fi-ngrozitor dacă ei ar începe... 

— Nici să nu te gândeşti la asta, spuse Edhadeya. Fraţii 
noştri nu vor comite trădare. 

— Deci ţie nu ţi-e frică, zise Luet. 

Edhadeya se aşeză pe o bancă şi oftă. 

— Mie mi-e frică. 


Din spatele lor, se făcu auzită o voce nouă: 

— De ce anume? 

Întoarseră capul. Era Chebeya, mama lui Luet. 

— Ai terminat deja? întrebă Luet. 

— Biata Dudagu e istovită, zise Chebeya. 

Edhadeya pufni. 

— Nu mai scoate sunetul ăsta-n pădure, fiindc-o să te 
găsească un jaguar. 

— Nu-nţeleg de ce consideri că-i ceva nefiresc din partea 
mea să-mi dispreţuiesc mama vitregă, rosti Edhadeya. 

— Tatăl tău o iubeşte, replică Chebeya. 

— Un semn al capacităţii lui nesfârşite de-a iubi, zise 
Edhadeya. 

— Despre ce vorbeaţi când am apărut eu? întrebă 
Chebeya. Şi nu negaţi că era ceva important, am văzut cum 
eraţi legate una de alta. 

Luet şi Edhadeya se uitară una la cealaltă. 

— Încercaţi să decideţi cât de mult să-mi spuneţi? întrebă 
Chebeya. Hai să vă uşurez sarcina. Începeţi prin a-mi 
povesti totul. 

Cele două tinere îi dezvăluiră. 

— Hai să-i supraveghez puţin, rosti Chebeya, după ce 
terminară ele. Dacă-i văd împreună, pot s-aflu o grămadă 
de lucruri. 

— Cum poate Mon să nu creadă-n vise adevărate? 
întrebă Edhadeya. Ştie când lucrurile sunt adevărate - ştia 
că visul meu legat de familia voastră era adevărat. 

— Nu subestima capacitatea de persuasiune a fiului meu, 
spuse Chebeya. 

— Mon nu-i păpuşa nimănui, rosti Edhadeya. Îl cunosc. 

— Nu, nu păpuşă, zise Chebeya. Dar eu cunosc darul lui 
Akma. 

— Are un dar? întrebă Luet. 

— Surioara află ultima, spuse Edhadeya. 

— Are acelaşi dar ca şi mine. 

— N-a spus niciodată lucrul ăsta! strigă Luet. 


— Nu, pentru că nu-şi dă seama. E diferit în cazul 
bărbaţilor, cred. Bărbaţii nu alcătuiesc atât de uşor 
comunităţi precum femeile. Bărbaţii umani, despre ei 
vorbesc - îngerii nu-s aşa. Sau poate că sunt, nu ştiu prea 
multe. Ştiu doar c-atunci când un bărbat are un asemenea 
dar, el nu vede-n acelaşi fel conexiunile între persoane. Ci 
începe, în mod inconştient, să găsească modalităţi de-a 
aduna în propriile mâini firele împrăştiate. 

— Prin urmare, nu e-n stare să vadă reţeaua de fire 
dintre persoane, spuse Luet. El devine pur şi simplu 
păianjenul? 

Chebeya ridică din umeri. 

— Nu i-am explicat ce anume face. Mi-e teamă că, dacă 
devine conştient de asta, o să fie cu mult mai rău. O să 
devină mai puternic şi... 

— Periculos, completă Edhadeya. 

Chebeya întoarse capul. 

— Adună oameni care vor să-i facă pe plac. 

— Suficient încât Mon să renunţe la iubirea lui pentru 
poporul cerului? întrebă Edhadeya. 

— Va trebui să-i văd împreună, având acest lucru în 
minte. Dar dacă Akma ar fi cu adevărat preocupat de ceva 
şi-ar avea nevoie de ajutorul lui Mon, cred că Mon i l-ar da. 

— Dar asta-i oribil, spuse Edhadeya. Înseamnă asta oare 
că-n vremurile când mi se părea că-l iubesc... 

— Nu ştiu, replică Chebeya. Sau, vreau să spun - ştiu - în 
măsura-n care-i capabil de iubire, te-a iubit, din când în 
când. 

— Nu acum. 

— Nu în ultima vreme. 

Din ochii Edhadeyei se rostogoliră lacrimi. 

— E ceva atât de prostesc, zise ea. Nici măcar nu tânjesc 
după el, sunt zile întregi când nu mă gândesc la el - dare 
doar darul ăsta al lui? 

Chebeya clătină din cap. 


— Atunci când foloseşte urzeala lui, ţine doar puţin timp. 
O zi sau două. Dacă nu stă cu tine, păleşte. Iu nu l-ai văzut 
de-o săptămână. 

— Îl văd în fiecare zi, replică Edhadeya. 

— Dar n-ai fost aproape de el, spuse Luet binevoitoare. 

— Trebuie să te privească, să vorbească, să 
interacţioneze cu tine, zise Chebeya. Poţi s-ai încredere-n 
sentimentele tale faţă de el. Sunt cât se poate de reale. 

— Cu-atât mai rău, murmură Edhadeya. 

— Mamă, spuse Luet, eu cred că se petrece ceva foarte 
primejdios. Cred că Akma şi fiii lui Motiak pun ceva la cale. 

— Aşa cum am zis, o să văd dac-aşa stau lucrurile. 

— Şi dac-aşa stau? 

— O să discut cu tatăl tău despre problema asta, 
răspunse Chebeya. Apoi poate c-o să vorbim cu regele. lar 
el s-ar putea să stea de vorbă cu tine. 

— Iar după ce vom fi vorbit între noi toţi, tot nu vom 
putea face nimic, spuse Edhadeya. 

— Niciodată nu-ţi pierzi speranţa, nu-i aşa? Dedaya, ai 
puţină încredere. Chiar dacă tatăl tău, soţul meu şi cu mine 
suntem bătrâni, încă mai avem ceva putere. Putem schimba 
lucrurile. 

— Am observat că n-ai inclus-o pe mama mea vitregă în 
grupul ăsta, rosti Edhadeya răutăcioasă. 

Chebeya zâmbi cu o inocenţă benignă. 

— Săraca Dudagu. E prea fragilă ca să fie pomenită la 
capitolul “putere”. 

Edhadeya râse. 

— Luet, acum, hai acasă cu mine. Avem treabă. 

Edhadeya le îmbrăţişă pe amândouă şi le urmări 
părăsind curtea. Apoi se întinse pe bancă şi privi cerul. Îşi 
spuse că, dintr-un anumit unghi, putea să vadă steaua 
Basilica chiar şi pe un soare strălucitor. Azi, însă, norii 
acopereau totul. Va ploua. 

— Cea-care-nu-a-fost-niciodată-înmormântată, murmură 
Edhadeya. O să faci ceva-n privinţa asta? 


Shedemei îşi încărcă lucrurile în micul vehicul spaţial al 
navei în vreme ce Sufletul Suprem îi murmura încă o dată 
în minte: 

(Eşti sigură că e un lucru înţelept?) 

— Crezi că nu mă poţi proteja? întrebă Shedemei. 

(Pot să împiedic să fii ucisă.) 

— Atâta cer doar. 

(Încă nu îmi dau seama ce anume poţi descoperi pe care 
eu să nu îl pot afla mai rapid şi mai precis.) 

— Vreau să-i cunosc pe oamenii ăştia, asta-i tot, replică 
Shedemei. Vreau să-i cunosc personal. 

(Nu ai cum să îi cunoşti stând de vorbă cu ei aşa de bine 
cum îi cunosc eu cercetându-le gândurile.) 

— Trebuie să spun lucrurilor pe nume? Nu poţi să te uiţi 
în mintea mea, ca să vezi adevărul? 

(Întrebarea adevărată este: tu poţi?) 

— Pot. Mă duc acolo jos pentru că mă simt singură. 
Poftim, asta voiai s-auzi? 

(Da.) 

— Ei bine, acum ai auzit. Vreau s-aud altă voce organică. 
Nu vreau să te jignesc, dar aş dori s-am senzaţia că mă 
cunosc şi alţii. 

(Nu mă simt jignit. Speram că vei face ceva de acest fel. 
Aş fi dorit doar să-ţi fi ales o perioadă mai blândă. Acum nu 
poţi obţine prea multe printr-o intervenţie.) 

— Ştiu, replică Shedemei. Şi nu pretind c-aş avea vreun 
scop măreț şi nobil. Sunt pur şi simplu pregătită să ies din 
găoacea asta de metal şi să mă-ntâlnesc iarăşi cu lume. Apoi 
se gândi. Cât de bătrână sunt? O să mă-ntrebe toţi. 

(Vrei să spui din punct de vedere fizic? Mantia te menţine 
extrem de sănătoasă. Ai putea să pretinzi că ai patruzeci de 
ani. Nu ai ajuns la menopauză. Nu vei ajunge niciodată, de 
fapt, până când nu îmi vei spune că doreşti să te las să 
ajungi.) 

— Sugerezi c-aş putea avea încă un copil? 


(Îţi spun doar să ai grijă în ce manieră vei vrea să-ţi 
vindeci singurătatea.) 

Shedemei îşi strânse buzele dezgustată. 

— Asta-i o societate cu un puternic tabu referitor la sexul 
în afara căsătoriei. Nu cobor acolo ca să distrug viaţa 
vreunui biet bărbat singuratic. 

(Era doar un gând.) 

— Eşti sigur că avertismentele astea nu-s din cauză c-ai fi 
într-o extrem de mică măsură gelos? 

(Nu am programat aşa ceva în mine.) 

— Pot să mă plimb pe suprafaţa acestei planete, iar 
celelalte creaturi vii or să mă recunoască drept una de-a 
lor. Ţi-ai dorit vreodată... 

(Eu nu am dorinţe.) 

— Păcat. 

(E drăguţ din partea ta că mă antropomorfizezi cu atâta 
milă. Dar dacă aş poseda cu adevărat sentimentele pe care 
le proiectezi asupra mea, ultimele lucruri pe care le-ai spus 
nu ar fi fost, tehnic vorbind, o exultare?) 

— Am asta programat în mine, răspunse Shedemei. 

Securile fură îngropate. Micul vehicul spaţial se decuplă 
din locul de andocare a navei Basilica şi se năpusti în jos în 
atmosferă. 


7 
ŞCOALA LUI RASARO 


Lumina se strecura prin ferestrele înalte şi largi ale 
încăperii de iarnă, reflectându-se de pe pereţii goi, 
zugrăviți, până când lui Mon îi fu greu să-şi închipuie c-ar 
putea fi mai luminos afară. Motivul pentru care el şi fraţii lui 
se puteau întâlni spre a fi cicăliţi de - nu, spre a avea o 
discuţie cu - Akma era din cauza faptului că nimeni nu 
folosea încăperea de iarnă în timpul verii. Era prea cald. 
Era prea luminoasă. Doar atât putea face Mon pentru a-şi 
ţine ochii deschişi. De n-ar fi fost muştele bâzâitoare care 
persistau în încercarea de a-i sorbi sudoarea care picura de 
pe trupul lui, ar fi adormit demult. 

Nu se punea problema că Mon n-ar avea încredere în 
ideile lui Akma. Era vorba doar de faptul că ei doi 
discutaseră toate acestea înainte de a-i coopta pe Aronha, 
Ominer şi Khimin. Aşa încât pentru el nu era nimic nou. Şi-i 
stătea în fire lui Akma să conducă dezbaterile, datorită 
faptului că Mon n-avea răbdarea să ţină piept întrebărilor 
lui Khimin, care erau întotdeauna deplasate, sau refuzului 
îndărătnic al lui Aronha de a fi de acord cu idei care 
fuseseră deja dovedite cu vârf şi-ndesat. Doar Ominer părea 
a înţelege imediat ce spunea Akma, dar chiar şi el făcea ca 
discuţiile să devină mai lungi şi mai plictisitoare decât 
trebuia, pentru că atunci când înțelegea o idee, i-o repeta 
lui Akma cu alte cuvinte. Între obtuzitatea lui Khimin, 
pasivitatea lui Aronha, entuziasmul lui Aronha, fiecare mic 
avans al discuţiei necesita ore întregi, sau cel puţin aşa i se 
părea lui Mon. Akma putea să suporte aşa ceva. El putea să 
se comporte ca şi cum întrebările şi comentariile n-ar fi fost 
din cale-afară de prosteşti. 

Un mic gând se strecură în conştiinţa lui Mon: oare Akma 
s-a comportat cu mine în acelaşi fel? Oare ideile pe care le- 


am avut "împreună” sunt în realitate doar ale lui? Cât de 
dibaci e el, în realitate, în a-i câştiga pe alţii de partea lui? 

Imediat, Mon alungă acest gând, nu pentru c-ar fi fost 
adevărat, ci pentru c-ar fi însemnat că Mon nu era egal cu 
Akma din punct de vedere intelectual, iar el era, cu 
siguranţă. Bego susţinuse în mod limpede tot timpul că Mon 
era cel mai bun elev pe care-l avusese. 

— Fiinţele umane şi îngerii sunt capabili să convieţuiască, 
zise Akma, pentru că habitatul natural al ambelor specii 
este-n natură, în locuri deschise, la lumina soarelui. Fiinţele 
umane nu pot zbura, e-adevărat, dar structura noastră 
bipedă ne ridică deasupra celorlalte animale. Ne concepem 
pe noi înşine ca privind de sus, ceea ce ne face compatibili, 
în esenţă, cu poporul cerului. Săpătorii, însă, sunt creaturi 
ale întunericului, ale văgăunilor, postura lor naturală este 
cu burţile târâte prin subteranele umede. Săpătorilor le 
place tot ceea ce le repugnă creaturilor inteligente şi 
rafinate; şi invers. 

Mon închise ochii ca să se apere de insuportabila lumină 
din cameră. În fundul minţii pulsa o senzaţie intensă, o 
certitudine că în copilărie învățase să aibă încredere, iar în 
anii din urmă învățase - un lucru mult mai dificil - să ignore. 
Senzaţia era dedesubtul şi îndărătul locului din mintea lui 
de unde veneau cuvintele. Dar la felul în care mintea 
furniza cuvinte pentru stări de spirit inexplicabile, ea 
deprinsese totodată cuvintele care însoțeau respectiva 
senzaţie: Greşit. Asta-i ceva greşit. Pulsaţie, pulsaţie, 
pulsaţie. Şi închizând ochii n-o făcea să dispară. 

Lucrul ăsta n-are nici-o semnificaţie, îşi zise Mon. 
Senzaţia asta-i doar o reminiscență din copilărie. 
Păstrătorul Pământului încearcă să mă facă să n-am 
încredere în spusele lui Akma. 

Ce-mi trece prin minte? Nici măcar nu cred în 
Păstrătorul Pământului şi iată că-l învinovăţesc pentru acest 
refren monoton, fără sens, prostesc, smintit, care-mi 
pulsează-n minte tot timpul. Nu pot să scap de superstiții 


chiar în timp ce-ncerc să scap de superstiții. Râse de sine 
însuşi. 

Râse cu glas tare, sau poate că doar respiră ca şi cum ar 
fi râs - lui Akma nu-i luă mult ca să se agaţe de asta. 

— Dar poate că mă-nşel, rosti el. Mon este cel care- 
nţelege cu adevărat lucrul ăsta. De ce râdeai, Mon? 

— Nu râdeam. 

Greşit. Asta-i ceva greşit, asta-i ceva greşit. 

— Adică, vreau să spun, Mon, că primul meu gând a fost 
că cele trei specii ar trebui să se separe, dar tu eşti cel 
care-a insistat ca fiinţele umane şi îngerii să trăiască- 
mpreună, având în vedere afinităţile dintre noi. 

— Vrei să spui că lucrul ăsta vine de la Mon? întrebă 
Aronha. Mon, care-a sărit de pe un zid înalt atunci când 
avea trei ani pentru că voia să zboare ca un înger? 

— Mă gândeam, zise Mon, că toate chestiile astea pe care 
le spui despre săpători le-ar putea spune şi îngerii despre 
noi. Creaturi josnice, care se târăsc pe burtă. Nici măcar nu 
putem atârna ca lumea de-o creangă de copac. Murdare, 
ghemuite-n mizerie... 

— Dar nu păroase, interveni Khimin. 

— N-o să ne-asculte nimeni, rosti Ominer, dacă-ncepem 
să spunem că îngerii-s mai buni decât fiinţele umane. lar 
regatul o să se fărâmiţeze dacă o să susţinem că fiinţele 
umane şi îngerii ar trebui să se separe. Dacă vrem să 
funcţioneze chestia asta, trebuie să-i excludem pe săpători 
şi numai pe săpători. 

Mon se uită la el surprins. La fel şi Akma. 

— Dacă vrem să funcţioneze ce anume? întrebă Akma. 

— Asta. Toată chestia asta pentru care ne pregătim, 
spuse Ominer. 

Mon şi Akma se priviră unul pe altul. 

Ominer îşi dădu seama că rostise ceva greşit. 

— Ce-i? 

Nimeni nu răspunse. 

Apoi Aronha, cu aerul său metodic, spuse: 


— Nu ştiam c-avem în plan să facem publice discuţiile 
astea. 

— Ce, o s-aşteptăm pân-o s-ajungi tu rege? întrebă 
Ominer dispreţuitor. Cu toată graba asta, cu tot secretismul 
ăsta, am presupus că Akma ne pregătea să-ncepem să 
vorbim împotriva aşa-zisei religii a lui Akmaro. Încercarea 
lui de-a controla şi distruge societatea noastră şi de-a le 
oferi regatul Elemakilor pare mai plauzibilă - mi-am zis că o 
să ridicăm acum vocea împotriva ei, înainte ca el să 
reuşească să-i facă acceptaţi pe săpători în calitate de 
bărbaţi şi femei adevărate pe tot cuprinsul Darakembei. Şi 
dacă nu facem chestia asta, de ce ne mai pierdem timpul? 
Hai să mergem afară şi să ne facem nişte prieteni printre 
săpători, ca să nu fim daţi la o parte atunci când or s-ajungă 
ei la putere. 

Akma chicoti. Altora li s-ar fi părut ca o încredere facilă - 
dar Mon fusese cu Akma destul de multă vreme spre a şti că 
el râdea astfel atunci când era puţin temător. 

— Bănuiesc că ăsta a fost scopul pe care l-am avut în 
străfundul minţii noastre, rosti Akma, dar nu cred c-a ajuns 
la nivel de plan. 

Ominer râse zeflemitor. 

— Ne spui că nu există niciun Păstrător şi consider că 
dovezile tale sunt convingătoare. Ne zici că fiinţele umane 
n-au părăsit niciodată Pământul, că noi nu suntem mai vechi 
decât poporul cerului sau poporul pământului, doar am 
evoluat în locuri diferite, iar eu-s de acord. Ne spui că din 
pricina asta toate învăţăturile tatălui tău sunt greşite şi că, 
de fapt, singurul lucru care contează este care dintre 
culturi va supravieţui şi va domina. lar maniera de-a 
răspunde la o asemenea întrebare este aceea de a-i ţine pe 
săpători la distanţă de Darakemba şi de-a menţine 
civilizaţia asta care-a fost creată în comun de fiinţele umane 
şi de îngeri, civilizaţia Nafarilor. Îi ţinem în interiorul 
Gornayei pe Elemaki cu mizerabila lor alianţă între fiinţele 
umane şi şobolanii cei grăsani care fojgăie-n gunoaie, în 


timp ce noi o să găsim modalităţi de-a îmblânzi marile zone 
mlăştinoase din Severless, Vostoiless, Yugless şi de-a ne 
multiplica populaţia într-un asemenea grad încât să-i putem 
copleşi pe Elemaki - toate aceste planuri sunt minunate, iar 
tu nu te-ai gândit niciodată să ieşim şi să vorbim despre ele- 
n public? Haide, Mon, nu suntem tâmpiţi. 

Expresia de pe chipul lui Khimin şi al lui Aronha arătă 
clar că era prima dată când ei se gândeau la aceste idei, 
dar, desigur, având în vedere tonul exasperat al lui Ominer, 
nu aveau de gând să admită propria stupiditate ruşinoasă. 

— Da, rosti Akma. În cele din urmă, am fi-nceput să le 
spunem celorlalţi. 

— Maselor, spuse Ominer. Nu se pune problema să reuşiţi 
să-l faceţi pe tata să se răzgândească - Akmaro ţine creierul 
tatei în desaga lui de călătorie. Şi niciunul dintre sfetnici n-o 
să ni s-alăture în a ne opune voinţei tatei. lar dacă vorbim 
despre treaba asta-n linişte şi-n secret, o s-arate a 
conspirație şi atunci când o să fie dată-n vileag o să pară că 
suntem nişte trădători nemernici. Aşa-ncât singura 
modalitate posibilă de a-l opri pe Akmaro să distrugă 
Darakemba este aceea de a-i ţine piept în mod deschis şi 
public. Am dreptate? 

Greşit. Asta-i ceva greşit. Asta-i ceva greşit. 

Din reflex, Mon fu cât pe ce să răspundă cu mesajul care- 
i pulsa în minte. Dar ştia că e o rămăşiţă din credinţa în 
Păstrător de pe vremea copilăriei, că trebuia să depăşească 
această superstiție şi s-o respingă dacă voia să aibă vreo 
speranţă de-a câştiga respectul lui Akma. Sau pe cel al lui 
Bego, sau al fraţilor săi, nu contează. Respectul lui Akma. 

Aşa că, în loc să spună ce avea în inimă, răspunse doar cu 
mintea: 

— Da, ai dreptate, Ominer. Şi-i adevărat că eu şi cu Akma 
n-am discutat chestiunea asta. Probabil că Akma s-a gândit 
la asta, dar eu ştiu că nu m-am gândit. Acum, că spui şi tu, 
ştiu c-ai dreptate. 

Aronha întoarse capul cu gravitate către Mon. 


— Ştii c-are dreptate? 

Mon ştia ce anume întreba Aronha. Fratele său dorea să 
aibă asigurarea că vechiul dar de discernământ pe care-l 
primise Mon era angajat în luptă. Dar 

Mon refuză să mai considere drept “cunoaştere” aceste 
senzaţii. Cunoaştere însemna ceea ce descoperea raţiunea, 
ceea ce apăra logica, ceea ce arătau dovezile palpabile. Aşa 
încât, deşi Aronha punea o întrebare, Mon putea răspunde 
în mod cinstit folosind singurul sens al cuvântului ştiu în 
care mai avea încredere. 

— Da, Aronha. Ştiu c-are dreptate, că şi Akma are 
dreptate, că şi eu am dreptate. 

Aronha încuviinţă din cap cu gravitate. 

— Suntem fiii regelui. N-avem altă autoritate cu excepţia 
celei pe care ne-o conferă el, dar ne bucurăm de-un imens 
prestigiu. Ar fi o lovitură îngrozitoare pentru reformele lui 
Akmaro dacă ne-am ridica public împotriva lor. lar dac-or să 
fie nu numai Motiakii, ci chiar fiul lui Akmaro... 

— Lumea s-ar putea să remarce, spuse Akma. 

— O să-i facă să cadă-n fund, asta o să se-ntâmple, zise 
Ominer. 

— Dar asta-i trădare, interveni Khimin. 

— Niciunul dintre lucrurile pe care le spunem nu 
contestă autoritatea regelui, zise Ominer. N-ai ascultat? Noi 
afirmăm străvechea alianţă dintre fiinţele umane şi îngeri. 
Noi afirmăm hotărârile strămoşilor noştri, conform cărora 
descendenţii lui Nafai ar trebui să fie regi peste Nafari. Noi 
respingem tâmpenia asta superstiţioasă referitoare la 
Păstrătorul care-i iubeşte pe săpători la fel de mult ca pe 
îngeri sau pe cei din poporul de mijloc. 

— Ştii, dacă stai să te gândeşti mai bine, rosti Khimin, 
îngerii-s poporul cerului, iar noi, fiinţele umane, suntem 
poporul pământului, iar săpătorii n-au nici-o calitate? 

— N-o să câştigăm prea mulţi susţinători, rosti Akma sec, 
dac-o să-ncepem să le spunem fiinţelor umane “poporul 
pământului”. 


Khimin râse nervos. 

— Nu. Bănuiesc că nu. 

— Ominer are dreptate, spuse Akma, dar şi eu am 
dreptate atunci când susţin că nu suntem pregătiţi. Trebuie 
să fim gata să vorbim despre acest subiect, oricare dintre 
noi, oricând. 

— Eu, de exemplu? strigă Aronha. Eu nu-s ca Mon, nu pot 
doar să deschid gura şi să curgă din ea discursuri timp de 
ore-ntregi. 

— Asta-i darul lui Akma, spuse Mon. 

Ominer huidui a zeflemea. 

— Haide, Mon. Întotdeauna am glumit pe tema asta: "S-a 
sculat Mon?”, "Nu ştiu, vorbeşte oare? Atunci s-a sculat.” 

Vorbele înţepau, chiar dacă Ominer în mod clar nu 
intenţionase ca ele să rănească. Mon îşi închise gura, 
hotărât să nu mai spună nimic până când n-or să-l implore 
să ia cuvântul. 

— Cred că trebuie s-acţionăm într-o solidaritate perfectă, 
zise Akma. Dacă toţi fiii lui Motiak şi fiul lui Akmaro-s uniţi 
în a se opune acestei noi politici, atunci le va fi clar tuturor 
că, indiferent de ce anume decide actualul rege, următorul 
o să aibă un regat în care săpătorii nu vor fi cetăţeni. 
Chestia asta o să-i încurajeze pe proaspăt eliberaţii săpători 
să plece şi să se-ntoarcă-n teritoriul Elemakilor, acolo unde 
le este locul. Şi nimeni nu poate susţine că noi suntem 
împotriva libertăţii, pentru că noi intenţionăm să-i eliberăm 
pe toți sclavii simultan - dar să-i eliberăm la graniţă, ca să 
creăm nişte săpători noi care-or să dorească să fie făcuţi 
cetăţenii unei naţiuni din care nu fac parte. În realitate, 
este o politică blândă, care recunoaşte deosebirile 
insurmontabile dintre speciile noastre şi-şi ia rămas-bun, 
ferm, de la acei săpători care-şi închipuie c-ar fi civilizaţi. 

Ceilalţi se arătară de acord. Era un program bun. Erau 
uniţi întru susţinerea lui. 

— Dar dacă unul dintre fiii lui Motiak - chiar numai unul 
singur - este perceput ca nefiind de-acord cu oricare parte 


din programul ăsta, dacă chiar şi numai un singur fiu al lui 
Motiak arată că el continuă să creadă-n acea tâmpenie 
despre Păstrător pe care Akmaro încearcă să-i facă pe 
oameni s-o creadă... 

Pe care oamenii noştri au crezut-o întotdeauna încă din 
vremea Eroilor, îşi zise Mon. 

— ... atunci toată lumea o să creadă că Motiak îşi va numi 
pur şi simplu acest fiu drept moştenitor al său şi-o să-i 
dezmoştenească pe ceilalţi. Rezultatul? O mulţime de 
oameni puternici or să opună pur şi simplu din motive 
politice, ca să fie de partea prezumtivului câştigător. Dar 
dacă ştiu că nu există un moştenitor posibil, cu excepţia 
celor care repudiază întreaga conspirație iubitoare de 
săpători a lui Akmaro, în cazul ăsta or să-şi aducă aminte că 
regii nu-s veşnici şi măcar vor păstra tăcerea, nedorind să-l 
contrazică pe viitorul rege. 

— Nu fi modest, spuse Mon. Toată lumea ştie că postul de 
mare preot o să-ţi aparţină atunci când tatăl tău o să-şi 
lepede spiritul ca pe-o mantie veche. 

Ceilalţi chicotiră auzind demodatul eufemism. 

Aronha, însă, părea a fi aprins o licărire de idee pe chipul 
lui Khimin, aşa încât când termină de chicotit, direcţionă un 
comentariu sarcastic la adresa celui mai mic copil al tatălui 
său. 

— Iar în cazul în care cineva de-aici se gândeşte să rupă 
rândurile ca să devină moştenitor, vă asigur că armata n-o 
să recunoască alt moştenitor în afară de mine, atâta vreme 
cât trăiesc şi doresc tronul după ce tatăl meu îşi va fi sfârşit 
domnia. Dacă motivul vostru fundamental este dorinţa de 
putere, singura modalitate în care-o puteţi dobândi pe 
termen lung este să fiţi de partea mea. 

Mon era şocat. Era prima dată când îl auzea pe Aronha 
amenințând pe cineva cu viitoarea sa putere, sau vorbind 
atât de pe faţă despre ceea ce s-ar putea sau nu întâmpla 
după moartea tatei. De asemenea, lui Mon nu-i plăcu felul 


în care Aronha rostise "tatăl meu” în loc de “tatăl nostru”, 
sau, pur şi simplu, “tata”. 

Akma se văită imediat, "Nu? Nu, nu”, apoi se aplecă în 
scaun, îngropându-şi faţa în mâini. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

Se repeziră cu toţii către el, sau măcar se aplecară spre 
el, ca şi cum ar fi crezut că era pradă unei crize fizice. 

Akma se îndreptă de spate, apoi se ridică de pe scaun. 

— Am făcut lucrul ăsta. Am semănat sămânţa discordiei 
între voi. L-am făcut pe Aronha să rostească vorbe de 
nerostit. Nimic nu merită aşa ceva! Dacă nu m-aş fi 
împrietenit cu Mon, dacă nu ne-am fi întors la Darakemba, 
dac-am fi avut demnitatea de-a muri acolo sub biciul 
săpătorilor şi al linguşitorilor lor conducători umani din 
Chelem, Aronha n-ar fi rostit niciodată astfel de cuvinte. 

— Îmi pare rău, spuse Aronha, părând cu adevărat 
ruşinat. 

— Nu, mie-mi pare rău, replică Akma. Am venit la voi ca 
prieten, nădăjduind să vă câştig de partea adevărului, ca să 
salvez acest popor de teoriile smintite ale tatălui meu. Dar 
în loc de asta, am stârnit un frate împotriva altuia şi nu pot 
îndura aşa ceva. 

Fugi din încăpere atât de iute încât îşi răsturnă scaunul. 

Cei patru rămaseră tăcuţi câteva clipe, apoi Khimin şi 
Aronha se porniră să vorbească amândoi odată. 

— Aronha, nu m-aş fi ridicat niciodată împotriva ta. Nu 
mi-a trecut niciodată prin cap aşa ceva, strigă Khimin, exact 
în acelaşi timp în care Aronha spunea: 

— Khimin, iartă-mă pentru că mi-am închipuit că tu ai 
gândi aşa ceva, n-am vrut niciodată să - eşti fratele meu, 
indiferent de ce anume faci, iar eu... 

Bunul şi nearticulatul de Aronha. Dulcele, mincinosul şi 
ipocritul de Khimin. Lui Mon aproape îi veni să râdă. 

Ominer chiar râse. 

— Ascultă-te: "N-am avut nici cel mai mic gând rău 
despre tine! Am gândit cu adevărat lucruri rele, dar îmi 


pare cu adevărat rău.” Haide, singurul lucru pe care-l cere 
Akma este să fim uniţi înainte de-a face ceva public. Aşa- 
ncât haideţi s-acţionăm în sensul ăsta, bine? Nu-i greu. 
Doar nu vorbim despre lucrurile pe care le face unul dintre 
noi şi care îi deranjează pe ceilalţi. Facem aşa ceva mereu 
în faţa tatei - din pricina asta el nu ştie cât de mult o urâm 
cu toţii pe regină. 

Khimin se albi la faţă, apoi roşi. 

— Eu nu. 

— Vedeţi? întrebă Ominer. E-n regulă dacă nu eşti de- 
acord cu mine, Khimin. Aronha nu spunea decât: ”[ineţi-vă 
gura închisă-n privinţa asta şi o să putem îndeplini tot ceea 
ce trebuie să-ndeplinim.” 

— Sunt de-acord cu voi în toate privinţele, cu excepţia... 
mamei, spuse Khimin. 

— Da, da, rosti Ominer nerăbdător, tuturor ne pare 
îngrozitor de rău pentru ea, sărăcuţa, că moare ca şi cum 
ar fi cea mai lentă molimă din lume. 

— Destul, spuse Aronha. Ominer, tu ne ceri să ne 
înţelegem, apoi începi să-l tachinezi pe Khimin, ca şi cum aţi 
fi copii mici. 

— N-am fost niciodată copii mici în acelaşi timp, replică 
Ominer acid. Eu am încetat să mai fiu copil mic cu mult 
înainte să se nască el. 

— Vă rog, spuse Mon liniştit, subliniindu-şi cuvintele 
astfel încât să le audă cu toţii. Însăşi blândeţea glasului său 
le captă atenţia. Dac-am auzi ce vorbim, ai crede că-ntr- 
adevăr există un Păstrător şi că ne prosteşte pe toţi ca să 
nu ne putem uni şi opune voinţei lui. 

Ca de obicei, Aronha îi luă vorbele prea în serios. 

— Există un Păstrător? întrebă el. 

— Nu, nu există, replică Mon. De câte ori trebuie să-ţi 
dovedim lucrul ăsta până când o să-ncetezi să mai întrebi? 

— Nu ştiu, spuse Aronha. Îl privi pe Mon în ochi. Până 
când o să uit că ori de câte ori îmi spuneai că ceva-i corect 


şi adevărat, de când erai mititel, se dovedea a fi corect şi 
adevărat. 

— Aveam dreptate de fiecare dată? întrebă Mon. Sau pur 
şi simplu erai la fel de nerăbdător ca şi mine să crezi că 
puştii de vârsta noastră ar putea cu adevărat şti ceva? 

Greşit. Asta-i ceva greşit. Asta-i ceva greşit. 

Mon îşi păstră chipul inexpresiv - spera el. 

Aronha zâmbi cu jumătate de faţă. 

— Du-te şi adu-l pe Akma, îi spuse lui Mon. Din câte-l ştiu, 
nu-i departe. Aşteptând ca unul dintre noi să se ducă şi să-l 
aducă. Fă chestia asta, Mon. Adu-l înapoi. O să fim uniţi cu 
toţii, împreună cu el. Pentru binele regatului. 

Khideo îl întâmpină pe llihiak cu o îmbrăţişare. Nu, nu 
Ilihiak. Ilihi. Un om care odată a fost rege, care susţinea 
acum cu insistenţă că nu are nimic extraordinar, că nu 
fusese atins de mâna Păstrătorului. Părea atât de ciudat, 
semăna atât de mult cu un eşec. 

Dar nu era cu adevărat eşecul lui Ilihi. Era mai degrabă 
ca şi cum universul însuşi ar fi înregistrat un eşec. 

— Şi ce mai face... ce mai face soţia ta? întrebă Khideo. 

Salutările care în mod normal erau lipsite de semnificaţie 
durară doar câteva clipe; ele fură scurtate şi mai mult, 
pentru că soţia lui Khideo murise cu mulţi ani în urmă, în 
timp ce dădea naştere primului lor copil. Ar fi trebuit să fie 
băiat. Moaşa spusese că acel copil era extrem de masiv, 
aidoma tatălui său, şi că o sfâşiase atunci când trecuse prin 
canalul vieţii. Khideo îşi dăduse atunci seama că el o ucisese 
pe soţia lui, pentru că orice copil al lui ar fi fost mult prea 
mare spre a fi purtat de o femeie în pântece. Păstrătorul 
voia ca el să nu aibă copii; dar măcar Khideo nu trebuia să 
mai omoare alte femei în încercarea de a sfida voinţa 
Păstrătorului. Aşa încât Ilihi, care era la curent cu toate 
astea, nu întrebă nimic despre familia lui. 

— Suporţi uşor povara guvernării, Khideo. 

Acesta râse. Sau vru să râdă. Din gâtlej îi ieşi însă doar 
un sunet uscat. Tuşi. 


— Simt cum mi se fleşcăiesc muşchii. Soldatul care eram 
odată devine moale şi bătrân. Mă usuc pe dinăuntru. Bine 
că nu-s unul dintre bătrânii ăia graşi. În schimb o să fiu 
firav. 

— N-o să mai trăiesc să văd lucrul ăsta. 

— Sunt mai bătrân decât tine, Ilihi, o să trăieşti mai mult 
decât mine, te-asigur. Dinspre răsărit o să vină un vânt, un 
uragan îngrozitor, şi-o să mă sufle pe deasupra muntelui şi 
o să mă arunce-n ocean, dar o să fiu atât de uscat încât o să 
plutesc la suprafaţă ca o frunză până când soarele o să mă 
transforme-n pulbere şi-n cele din urmă o să mă-mprăştie. 

Ilihi se uită la el cu o expresie atât de stranie, încât 
Khideo trebui să-l bată cu blândeţe pe umăr, în felul în care 
făcuse atunci când Ilihi era fiul numărul trei şi cel mai puţin 
favorizat al lui Nuak, iar lui Khideo i se făcuse milă de el şi îl 
învățase ce anume înseamnă să fii bărbat şi soldat. Erau 
împreună în ziua aceea în care Khideo nu mai putuse 
suporta. În ziua în care luase hotărârea să-l omoare pe 
rege. Îl bătuse uşor, exact ca acum, şi văzuse lacrimi în ochii 
lui Ilihi. Khideo îl întrebă ce anume se întâmplase, iar Ilihi 
izbucnise în plâns şi-i destăinuise ce anume îi făcuse 
Pabulog pe vremea când era copil. 

— Sunt ani buni de când a făcut-o ultima oară, spusese 
Ilihi. Acum sunt căsătorit. Am o fiică. Am crezut că s-a 
terminat. Dar m-a luat de lângă tata, la micul dejun, şi-a mai 
făcut-o o dată. Două dintre santinelele lui mă ţineau, în timp 
ce el se ocupa de mine. 

Khideo înlemnise când auzise acest lucru. 

— Tatăl tău nu ştie ce-anume ţi-a făcut Pabulog, nu-i aşa? 

Ilihi îi răspunsese: 

— Bineînţeles că ştie. l-am spus. A spus că mi s-a- 
ntâmplat aşa ceva pentru că-s o fire slabă. Păstrătorul voia 
ca eu să mă nasc fată. 

Khideo ştia multe lucruri îngrozitoare care se 
petrecuseră în regatul lui Nuak. Clocotea de furie văzând 
cum Nuak îi chinuia pe cei din jurul lui, cum tolera vicii 


cumplite în rândul celor mai apropiaţi asociaţi ai săi, cum 
dintre conducătorii regatului rămăseseră doar câţiva 
oameni cinstiţi - dar încă erau acei câţiva puţini, iar Nuak 
era rege. Dar aşa ceva era mai mult decât putea suporta 
Khideo. Indiferent dacă era sau nu rege, nimeni nu putea 
permite să i se-ntâmple aşa ceva fiului său, fără a-l zdrobi 
pe cel care săvârşise ticăloşia. În ochii lui Khideo, nu era 
sarcina lui să-l ucidă pe Pabulog - asta îi revenea lui Nuak, 
sau dacă nu s-ar fi întâmplat aşa, lui Ilihi atunci când va 
ajunge, după un drum chinuitor, la vârsta bărbăţiei. Dar 
Khideo era soldat, un soldat care jurase să apere tronul şi 
poporul de duşmani. Acum ştia cine-i duşmanul. Era Nuak. 
Zdrobește.-l, iar toţi ceilalţi vor cădea şi ei odată cu el. Aşa 
că făcuse jurământ că regele va muri de mâna sa. Îl avea în 
mâinile sale, în vârful turnului, gata să-i scoată maţele cu 
pumnalul său, aşa cum este ucis un duşman laş, când Nuak 
privise în jur şi văzuse, la fruntariile tărâmului, o uriaşă 
armată de Elemaki care ataca. 

— Trebuie să mă laşi să trăiesc, ca să pot conduce 
apărarea poporului! îi ceruse Nuak, iar Khideo, care 
acţionase doar pentru binele poporului, îşi dădu seama că 
avea dreptate. 

Apoi Nuak condusese retragerea întregii armate, lăsând 
doar o mână de bărbaţi destoinici pentru a apăra femeile şi 
copiii. În sălbăticie, bărbaţii pe care-i dusese într-o 
ruşinoasă retragere fuseseră cei care îl torturaseră până la 
moarte. Iar în oraş Khideo trebuise să suporte umilinţa de-a 
o lăsa pe soţia lui Ilihi să le conducă pe tinerele fete să 
implore să fie cruţată viaţa poporului, pentru că nu erau 
destule săbii pentru a-i opri pe Elemaki, fie şi numai pentru 
un minut. 

Toate acestea îi veneau în minte lui Khideo, atunci când 
se afla în preajma lui Ilihi. Îl văzuse pe băiatul ăsta atunci 
când era complet la pământ. Îl văzuse cum se transformă în 
bărbat şi conduce un regat. Dar răul fusese făcut. Ilihi era 


în continuare dărâmat. Din ce alt motiv să fi renunţat la 
tron? 

Cu toate acestea, după ce ascultase macabra glumă a lui 
Khideo - intenţionase să fie glumă -, Ilihi se uită la el cu o 
stranie preocupare. 

— Dai senzaţia că ţi-e dor de moarte, dar eu ştiu că nu-i 
adevărat, rosti Ilihi. 

— Mi-e dor de moarte, Ilihi, zise Khideo. Dar nu de-a 
mea. 

Apoi amândoi izbucniră în râs. 

— Ah, Lihida, bătrâne prieten, ar fi trebuit să-ţi fiu tată. 

— Khideo, crede-mă, mai puţin în sensul biologic, ai fost. 
Eşti. 

— Deci ai venit la mine pentru un sfat părintesc? întrebă 
Khideo. 

— Soţia mea a auzit nişte zvonuri, spuse Ilihi. 

Khideo îşi dădu ochii peste cap. 

— Mda, păi, ştie că n-ai vrea s-auzi de la ea lucrul ăsta, 
dar imediat ce ţi-am spus ce-am auzit, tu vei şti că provine 
de la ea. Niciun om nu mi-ar zice mie aşa ceva. 

Era bine cunoscut faptul că llihi dezavuase refuzul 
absolut al Zenifilor de a trăi împreună cu poporul cerului. 
Era bine cunoscut că în casa sa veneau des în vizită îngeri, 
care-i erau prieteni. Din acest motiv niciun om din tărâmul 
lui Khideo nu i-ar fi încredinţat chestiuni secrete lui Ilihi. Nu 
era de încredere. 

Cu femeile era altceva. Bărbaţii nu-şi puteau controla 
soțiile, asta era tot. Ele puteau să vorbească. lar ele nu 
puteau să-şi dea seama în cine se putea avea încredere şi în 
cine nu. Ilihi şi soţia lui erau oameni buni, cumsecade. Dar 
când era vorba de apărarea stilului de viaţă al Zenifilor - 
stilul de viaţă uman - pur şi simplu nu se putea avea 
încredere în Ilihi. Cu excepţia faptului că Khideo nu l-ar fi 
minţit niciodată pe Ilihi. În cazul în care acesta din urmă ar 
fi vrut să afle dacă zvonurile erau adevărate, ştia că putea 
să vină la guvernatorul tărâmului lui Khideo. 


— Zvonuri? 

— A auzit c-anumite persoane sus-puse din tărâmul lui 
Khideo se laudă că fiul lui Akmaro şi fiii regelui au devenit 
Zenifi în sufletul lor. 

— Nu-i adevărat, spuse Khideo. Te-asigur că nici măcar 
cel mai optimist dintre noi n-are speranţa c-acel grup de 
tineri va declara că ei sunt de părere că îngerii şi fiinţele 
umane n-ar trebui să trăiască împreună. 

Ilihi primi aceste vorbe în tăcere şi le rumegă ceva 
vreme. 

— Atunci spune-mi ce anume va declara acel grup de 
oameni? întrebă [lihi. 

— Poate nimic, replică Khideo. De unde să ştiu eu? 

— Nu mă minţi, Khideo. Nu-ncepe să mă minţi acum. 

— Nu mint. Ar trebui să te fac una cu pământul pentru că 
m-acuzi de-aşa ceva. 

— Cum, omul care crede că-i uscat ca o frunză să mă 
doboare la pământ? 

— Există nişte poveşti, spuse Khideo. 

— Vrei să zici că posezi o singură sursă sigură în care ai, 
implicit, încredere. 

— De ce nu pot să fie doar poveşti şi zvonuri? 

— Pentru că, Khideo, eu ştiu maniera în care-aduni tu 
informaţii. N-ai fi acceptat niciodată să fii guvernator al 
acestui loc dacă n-ai fi avut un prieten bine plasat în 
consiliul lui Motiak. 

— Cum aş putea face eu rost de-un astfel de prieten, 
Ilihi? “Toţi cei care-l înconjoară pe rege au fost dintotdeauna 
cu el - cu mult înainte s-ajungem noi aici. De fapt, tu eşti 
singurul om pe care-l ştiu şi care-i prieten cu Motiak. 

Ilihi se uită la el cu atenţie şi îi analiză câteva clipe 
cuvintele. Apoi zâmbi. După aceea râse. 

— Spion bătrân şi viclean, rosti el. 

— Cine, eu? 

— Tu, Zenif cu suflet pur, tu, dârz susţinător al legii 
separării, nimeni din consiliul regelui nu vorbeşte cu tine. 


Asta-nseamnă că informatorul tău a fost o femeie, dar nu 
cred asta, în principal pentru că-n scurtul timp petrecut în 
capitală ai reuşit să le ofensezi pe toate femeile sus-puse 
care te-ar fi putut ajuta. Prin urmare, asta-nseamnă că 
informatorul tău e, probabil, un înger. 

Khideo clătină din cap, dar nu spuse nimic. Lumea îl 
subestima pe Ilihi. Întotdeauna se întâmplase aşa. Şi deşi 
Khideo îşi dădea seama, fu totuşi surprins atunci când Ilihi 
luase doar cea mai firavă dovadă şi ajunsese cu ea exact la 
concluzia corectă. 

— Prin urmare, ai făcut o alianţă c-un înger, rosti Ilihi. 

— Nu-i o alianţă. 

— Vă consideraţi utili unul pentru celălalt. 

Khideo încuviinţă dând din cap. 

— Posibil. 

— Akma şi băieţii lui Motiak urzesc ceva. 

— Nu-i vorba de trădare, zise Khideo. N-ar acţiona 
niciodată ca să şubrezească puterea tronului. lar băieţii lui 
Motiak n-ar întreprinde nimic care să-i dăuneze. 

— Dar, oricum, tu nu vrei ca Motiak să fie dat jos, rosti 
Ilihi. Nici tu, nici altcineva dintre Zenifi. Nu, tu eşti 
mulţumit cu aranjamentul ăsta, trăind aici în aceste teritorii 
mlăştinoase... 

— Mulţumit? Din fiecare fărâmă de sol pe care-o cultivăm 
a trebuit să fie scoasă mizeria şi cărată aici ca să fie înălțate 
terenurile deasupra zonei inundabile. A trebuit să facem 
împrejmuiri din buşteni şi bolovani - pe care trebuie să-i 
aducem pe râuri din teritoriile mai înalte... 

— Eşti încă-n Gornaya. 

— Pământul ăsta-i plat. Şi mlăştinos. 

— Eşti mulţumit, spuse Ilihi, pentru c-ai protecţia 
armatelor lui Motiak care-i ţin pe Elemaki la distanţă de 
tine, în timp ce Motiak îţi dă voie să trăieşti fără îngeri 
deasupra ta. 

— Sunt pe cer tot timpul. Dar nu trăiesc printre noi. Noi 
nu le facem niciun rău, ei nu ne bat la cap. 


— Problema ta-i Akmaro, nu-i aşa? Care predică lucrurile 
învăţate de la Binaro. 

— De la Binadi, îl corectă Khideo. 

— De la Binaro, care susţinea că marele rău comis de 
Zenifi a constat nu doar în respingerea îngerilor, ci şi a 
săpătorilor. Că Păstrătorul n-o să fie mulţumit de noi până 
când fiinţele umane, îngerii şi săpătorii n-or să trăiască-n 
armonie în fiecare sat din lume. Apoi, în ziua aceea 
Păstrătorul o să vină pe Pământ sub forma unei fiinţe 
umane, a unui săpător şi-a unui înger şi... 

— Nu! 

Khideo strigă furios, tăind aerul cu mâna. Dacă lovitura l- 
ar fi nimerit pe Ilihi, l-ar fi doborât la pământ, căci în 
realitate Khideo îşi pierduse foarte puţin din uriaşa lui 
forţă. Dar Khideo dădu cu palma în gol, în aer, într-un 
inaudibil şi invizibil ţânţar. 

— Nu-mi mai aduc aminte de lucrurile pe care le-a zis, 
continuă el. 

— Furia ta continuă să fie ceva-ngrozitor, Khideo. 

— Binaro ar fi trebuit omorât înainte de a-l converti pe 
Akmaro. Nuak a aşteptat prea mult, asta cred eu. 

— N-o să fim niciodată de acord pe subiectul ăsta, 
Khideo. Hai să nu ne certăm. 

— Nu, hai să nu ne certăm. 

— Spune-mi însă, Khideo, dacă există un complot pentru 
a se folosi violenţa împotriva lui Akmaro. 

Bătrânul clătină din cap. 

— S-a vorbit despre aşa ceva. Am dat de ştire că celui 
care va ridica mâna împotriva lui Akmaro îi voi smulge 
inima, scoţându-i-o pe gât. 

— Tu şi cu el eraţi prieteni, nu-i aşa? 

Khideo încuviinţă, dând din cap. 

— Acum, fiecare cuvânt pe care-l spune e-otravă pentru 
tine, dar continui să fii loial? 

— Prietenii-s mai importanţi decât ideile, rosti Khideo. 


— Khideo, dacă mi-ar fi plăcut mai mult ideile tale, n-aş fi 
atât de bucuros că pui prietenia înaintea lor. Dar asta nu 
contează. Spui că Akma şi Motiakii nu plănuiesc să 
folosească violenţa, nici împotriva taţilor lor, nici a altcuiva. 

— Exact. 

— Dar pun la cale ceva. 

—  Gândeşte-te la asta, spuse Khideo. Ce-mpleteşte 
Akmaro poate fi despletit. 

Ilihi încuviinţă din cap. 

— Motiak n-o să-ndrăznească să-şi pună sub urmărire 
judiciară fiii pentru trădare. 

— Nu cred c-ar putea, chiar dac-ar îndrăzni, zise Khideo. 

— Pentru sfidarea marelui preot numit chiar de rege? 

— Nu cred c-avem un mare preot, replică Khideo. 

— Doar pentru că Akmaro refuză titlul de og... 

— Motiak i-a suspendat pe toţi preoţii numiţi de rege. 
Akmaro a venit din afară, presupus a fi fost numit de însuşi 
Păstrătorul Pământului. Autoritatea lui nu provine de la 
rege. Aşa-ncât sfidarea învățăturilor lui nu constituie 
trădare. 

Ilihi râse. 

— Crezi că Motiak o să se lase înşelat de aspecte tehnice 
legale? 

— Nu, răspunse Khideo. Din motivul ăsta n-ai auzit vocile 
acelor tineri de treabă cu sânge regesc ridicându-se 
împotriva ruşinosului amestec de specii şi-a anulării 
superiorității bărbaţilor asupra femeilor. 

— Dar se pregăteşte ceva. 

— Să zicem c-o să fie ceva ce-o să creeze un precedent. 
Nu ştiu despre ce-i vorba - nu-i treaba mea -, dar o să fie 
un nod foarte greu de deznodat pentru Akmaro şi Motiak. 
Orice soluţie pe care or s-o găsească, însă, va... clarifica 
lucrurile pentru noi. 

— Deja mi-ai spus mai multe lucruri decât era necesar. 

— Pentru că chiar dac-o să te duci direct la Motiak şi-o 
să-i împărtăşeşti tot ce ţi-am zis, n-o s-ajute la nimic. Ela 


plantat deja seminţele. Akmaro o să-şi piardă statutul de 
conducător religios în Darakemba. 

— Dacă socoteşti că Motiak o să-şi încalce vreodată 
cuvântul şi-o să-l îndepărteze pe Akmaro din post... 

— Gândeşte-te la ce ţi-am zis, Ilihi. Khideo zâmbi şi 
adăugă: Această încercare o să se producă, iar la sfârşitul ei 
Akmaro n-o să mai fie conducătorul religios din Darakemba. 
Se-ntâmpla şi nici-o avertizare n-o poate împiedica, pentru 
că seminţele ei au fost plantate chiar de rege. 

— Eşti prea deştept pentru mine, Khideo, nu pot 
pătrunde tâlcul vorbelor tale. 

— Am fost mereu, iar tu n-ai putut niciodată, replică 
bătrânul. 

— Toţi taţii-şi închipuie lucrul ăsta, spuse Ilihi. Iar toţi fiii 
refuză să-l creadă. 

— Ce anume-i adevărat? întrebă Khideo. Încrederea 
taţilor? Sau refuzul fiilor? 

— Cred că taţii-s cu toţii prea deştepţi, spuse Ilihi. Atât de 
deştepţi încât, atunci când vine ziua-n care vor să le spună 
fiilor lor totul, aceştia n-or să-i creadă, pentru că-s în 
continuare-n căutarea şpilului. 

— Când o să vreau să-ţi împărtăşesc toată-nţelepciunea 
mea, o să ştii lucrul ăsta şi-o să-l crezi. 

— Am un secret pentru tine, Khideo, spuse Ilihi. Deja m-ai 
învăţat înţelepciunea ta şi deja am văzut ce-anume ai 
plănuit pentru bietul Akmaro. 

— Ai crezut că mă poţi face să-ţi spun, pretinzând că ştii 
deja? întrebă Khideo. Renunţă la lucrul ăsta, te rog. N-a 
mers atunci când aveai cincisprezece ani şi nu merge nici 
acum. 

— Hai să-ţi spun eu ţie ceva ce s-ar putea să nu ştii, rosti 
Ilihi. Chiar dac-Akmaro a fost prietenul tău... 

— E prietenul meu... 

— E mai puternic decât tine. E mai puternic decât mine. 
E mai puternic decât Motiak. E mai puternic decât toţi. 

Khideo râse. 


— Akmaro? Numai gura-i de el. 

— E mai puternic decât noi toţi, prietene, pentru că de 
fapt el face voia Păstrătorului Pământului, care-şi va atinge 
scopurile - ori îşi va atinge scopurile cu noi, ori ne va 
mătura şi va face loc pentru un alt grup de copii de-ai lui. 
Care, de data asta, poate se vor trage din jaguari şi condori, 
sau poate c-o să plonjeze-n mare şi-o să-i aleagă pe fiii şi 
fiicele  calamarilor sau ai rechinilor. Dar Păstrătorul 
Pământului o să aibă câştig de cauză. 

— Dacă Păstrătorul e-atât de puternic, de ce nu ne 
transformă pe toţi în nişte mici săpători, îngeri şi fiinţe 
umane paşnice, mulţumite, fericite, care trăiesc împreună 
într-o perversă menajerie? 

— Poate din cauză că nu vrea să fim o menajerie. Poate 
pentru că doreşte să-i înţelegem planul, să-l iubim de 
dragul lui şi să-l urmăm pentru că-l socotim ca fiind bun. 

— Ce fel de religie-i asta? Cât o să reziste Motiak ca rege 
dac-aşteaptă ca poporul să-i dea ascultare până când or să 
le placă legea şi-or să vrea să-i dea ascultare? 

— Dar în realitate din cauza asta ei îi dau ascultare, 
Khideo. 

— Dau ascultare din pricina unor bărbaţi înarmaţi cu 
săbii, Ilihi. 

— Dar bărbaţii cu săbii de ce dau ascultare? întrebă Ilihi. 
Nu-s obligaţi. În orice moment, unul dintre ei ar putea să se 
simtă atât de jignit încât... 

— Nu-mi arunca o asemenea chestie în faţă ca glumă, 
spuse Khideo. După toţi anii ăştia. 

— Nu e o glumă, replică Ilihi. Remarc doar că unui rege 
bun precum Motiak i se dă ascultare, în ultimă instanţă, 
deoarece oamenii cei mai buni şi mai puternici sunt 
conştienţi de faptul că pentru ei este bună continuarea 
guvernării lui. Domnia lui le-aduce pace. Chiar dacă nu le 
plac toate legile lui, pot găsi o cale de-a fi fericiţi în imperiul 
Darakembei. De aceea îi dai tu ascultare, nu-i aşa? 

Khideo încuviinţă, dând din cap. 


— M-am gândit multă vreme la chestia asta. Din ce cauză 
Păstrătorul Pământului nu l-a oprit pur şi simplu pe tata să 
facă lucrurile pe care le-a săvârşit. De ce nu ne-a condus 
Păstrătorul spre libertate, în loc să ne facă să slujim atât de 
mulţi ani în sclavie înainte s-apară Monush? De ce, de ce, de 
ce, care era planul, întrebarea asta nu mi-a dat pace până- 
ntr-o bună zi, când am realizat că... 

— M-am liniştit. M-am gândit c-o să-mi spui că răspunsul 
ţi l-a dat soţia ta. 

Ilihi îi aruncă o privire mâhnită şi continuă: 

— Mi-am dat seama că Păstrătorului nu i-ar fi convenit s- 
aibă o ceată de marionete care nu face altceva decât să-i 
respecte voinţa. El doreşte nişte parteneri, înţelegi? Vrea 
ca noi să devenim aidoma lui, să dorim aceleaşi lucruri ca şi 
el, să năzuim către aceleaşi țeluri, în mod liber şi din 
proprie voinţă, pentru că vrem lucrul ăsta. Din cauza asta 
or să se-mplinească vorbele lui Binaro, iar Păstrătorul o să 
vină şi-o să trăiască printre cei de pe Pământ. 

Khideo ridică din umeri. 

— Dacă-i adevărat, Ilihi, în cazul ăsta eu sunt duşmanul 
Păstrătorului Pământului. 

— Nu, prietene. Doar ideile tale-s duşmanul lui. Din 
fericire, eşti mai loial prietenilor tăi decât ideilor tale - asta- 
i, în parte, ceea ce doreşte Păstrătorul de la noi. De fapt, aş 
zice că-n viitor, în ciuda dispreţului pe care-l ai faţă de 
amestecul speciilor, o să fii amintit drept unul dintre marii 
apărători ai prietenilor Păstrătorului. 

— Ha, ha. 

— Uită-te la tine, Khideo. Toţi cei care-au aceleaşi idei ca 
şi tine, dar care-s prietenii tăi? Cine-s cei pe care-i iubeşti? 
Eu. Akmaro. 

— Iubesc multe persoane, nu doar pe voi. 

— Pe mine, pe Akmaro, pe soţia mea... 

— O detest pe soţia ta. 

— Ai fi-n stare să-ţi dai viaţa pentru ea. 

Khideo nu găsi niciun răspuns. 


— Iar acum, chiar şi îngerul ăsta informator al tău. Ţi-ai 
da viaţa şi pentru el, nu-i aşa? 

— Sunt atât de multe persoane pentru care mi-aş da 
viaţa, încât e uimitor că mai trăiesc încă, replică Khideo. 

— Nu-ţi displace extrem de mult atunci când cineva te 
cunoaşte mai bine decât te cunoşti tu însuţi? 

— Ba da, răspunse Khideo. 

— Ştiu că-ţi displace, spuse Ilihi. Dar a existat o dată un 
om care mă cunoştea mai bine decât mă cunosc eu însumi. 
Care-a văzut în mine o putere despre care nu ştiam. Şi ştii 
ce s-a-ntâmplat? 

— “Ţi-a displăcut. 

— l-am mulţumit Păstrătorului pentru acel om. Şi încă-l 
implor pe Păstrător să-l ţină sănătos. Continui să-i spun 
Păstrătorului: "Nu-i duşmanul tău, nu-i duşmanul tău.” El 
crede c-ar fi, dar nu-i aşa. [ine-l sănătos, spun eu. 

— Îi vorbeşti Păstrătorului? 

— Zilele astea, tot timpul. 

— Şi-ţi răspunde? 

— Nu, răspunse Ilihi. Dar nu i-am pus nici-o întrebare. 
Aşa-ncât singurul lucru pe care-l vreau de la el e ăsta: 
privesc în jur şi văd în continuare mâna lui călăuzind lumea 
din jurul meu. 

Khideo îşi întoarse privirea de la el, ascunzându-şi faţa. 
Nici măcar nu ştia de ce se ascundea; nu se punea 
problema că simţea vreo emoție puternică. Pur şi simplu, în 
acel moment nu suporta să-l privească în ochi pe Ilihi. 

— Du-te la Motiak, şopti. Spune-i ce vrei să-i spui. N-o să 
fim opriţi. 

— Poate că nu, răspunse Ilihi. Dar dacă nu eşti de oprit, 
va fi pentru că, fără să-ţi dai seama, slujeşti tot timpul 
scopul Păstrătorului. 

Ilihi îl sărută - pe umăr, pentru că-şi feri capul - şi părăsi 
grădina guvernatorului tărâmului lui Khideo. Acesta din 
urmă rămase acolo încă o oră, până când începu ploaia de 
seară. Veni în casă ud leoarcă. N-avea un slujitor pe care să- 


| mustre. De când auzise că Akmaro şi soţia lui îşi găteau şi 
îşi spălau ei înşişi, Khideo făcea acelaşi lucru. Khideo o să 
fie la nivelul lui Akmaro din punctul de vedere al virtuţii, al 
pretențiilor, al sacrificiilor. Nimeni nu va putea să spună că 
s-ar fi putut ca Khideo să aibă dreptate, dar Akmaro avea în 
continuare câştig de cauză. Nu, ei vor trebui să spună că şi 
Khideo era un om de toată isprava şi avea dreptate. 

Un om de treabă şi care are dreptate, dar Akmaro era cel 
care câştigase supunerea liberă a lui Ilihi. Akmaro îi furase 
Chiar şi acest premiu, după toţi aceşti ani. 

Deşi Darakemba era capitala unui mare imperiu, în 
anumite privinţe continua să fie un oraş mic. Bârfa despre 
anumite subiecte se răspândea iute către cele mai mari 
case. Astfel Chebeya avu nevoie doar de câteva săptămâni 
ca să audă despre deschiderea unei noi şcoli. 

— Ea numeşte locul "Şcoala Rasaro”, dacă poţi înţelege 
neobrăzarea. Am întrebat cine anume este director, iar ea 
mi-a răspuns că este ea însăşi. Pretinde că predă exact cum 
făcea soţia Eroului Volemak, ca şi cum cineva ar putea şti 
lucrul ăsta. Niciunul dintre copii nu-s din ceea ce-ai putea 
numi familii bune, dar lucrul uimitor e că ea-i amestecă 
chiar pe copiii ăştia cu copiii foştilor... 

— Sclavi, rosti Chebeya. 

Fu nevoie de cel mai eroic efort pentru a se abţine să le 
reamintească acestor prieteni ai ei că soţul ei şi ea 
petrecuseră ultimii zece ani predicând că, în ochii 
Păstrătorului, copiii pământului nu-s mai puţin valoroşi 
decât copiii de mijloc sau cei ai cerului. 

— Şi se spune că le-ar preda bucuros băieţilor la un loc 
cu fetele, dacă vreun părinte ar avea o atare lipsă de 
prejudecată şi de ruşine ca să permită lucrul ăsta. 

După câteva momente de reflecţie, Chebeya scrise un 
bileţel şi o puse pe una dintre profesoarele care locuiau 
lângă noua şcoală să-l ducă acolo. Era o invitaţie pentru 
noua profesoară să vină şi să-i facă o vizită. 


A doua zi, primi înapoi bileţelul. Mâzgălite de o mână 
grăbită în josul foii erau cuvintele: "Mulţumesc, dar sunt 
ocupată la şcoală toată ziua. Vino tu în vizită, dacă vrei.” 

La început, Chebeya fu uluită şi, trebui să recunoască că 
se simţea, într-o oarecare măsură, ofensată. Doar era soţia 
marelui preot, nu-i aşa? lar această femeie îi refuza 
invitaţia şi-o invita nonşalant pe ea să-i facă o vizită - la 
şcoală, nici măcar acasă. 

Chebeyei i se făcu imediat ruşine de demnitatea ei 
ofensată. Pe lângă asta, această nouă profesoară devenise 
cu-atât mai interesantă acum. Îi spusese lui Luet ceea ce 
auzise şi ce se întâmplase cu invitaţia ei, iar Luet îi ceru 
imediat, cu insistenţă, să meargă şi ea. 

În momentul în care plecară de-acasă în vizită, fusese, 
cumva, inclusă şi Edhadeya. 

— Vreau să văd cum era străvechea Rasa, ca profesoară, 
explică ea. 

— Nu te-aştepţi ca şcoala ei să fie asemenea celei 
legendare, sper? întrebă Chebeya. 

— De ce n-ar fi? replică Edhadeya. Simplul fapt c-are o 
femeie-n fruntea ei - chestia asta o face mai asemănătoare 
cu şcoala Rasei decât oricare alta de care-am auzit. 

— Se spune că săpătorii au avut totdeauna şcoli unde 
predau femei, interveni Luet. 

— Dar această femeie-i umană, îi reaminti Edhadeya. 
Este, nu-i aşa? 

— Îşi spune Shedemei, spuse Chebeya. Numele antic în 
întregime, nu Sedma, aşa cum îl rostim noi acum. 

Mai tânăra femeie încercă să pronunţe numele. 

— Probabil că-şi mişcau gura complet diferit pe vremurile 
alea, spuse Luet. Oare s-a schimbat limba noastră atât de 
mult? 

— Probabil că da, căci îngerii şi săpătorii pot să-i 
pronunţe cuvintele, zise Edhadeya. Se spune că existau 
sunete pe care poporul cerului şi poporul pământului nu le 
puteau scoate, şi care acum nu mai există. 


— Cine zice că s-a schimbat limba? exclamă Luet. Poate c- 
au învăţat să scoată sunete noi. 

— Nu există nici-o modalitate de-a afla cum anume suna 
limba-n trecut, spuse Chebeya, aşa că n-are rost să ne 
certăm în legătură cu asta. 

— Nu ne certăm, replică Luet. Întotdeauna vorbim în 
felul ăsta. 

— Ah, zise Chebeya. Uşor cârcotaşă, cu ceva răspunsuri 
obraznice către mama ta. 

Apoi zâmbi, iar cele două fete râseră şi, după ce 
parcurseră o distanţă apreciabilă într-un cartier care nu 
fusese niciodată elegant, ajunseră la strada respectivă. Un 
înger bătrân stătea cocoţat pe-o stinghie în umbra 
porticului său, urmărind cine intră în clădire. 

— Bătrâne domn, rosti Luet, pentru că era cea mai 
tânără, ne poţi spune pe unde putem să ajungem la noua 
şcoală? 

— Şcoala de fete? întrebă îngerul. 

— Sunt mai multe pe strada asta? întrebă Luet cu cel mai 
nevinovat glas de tip "nu-sunt-sarcastică”. 

— "Tot colţul ăla de stradă, trei case-ngrămădite una-ntr- 
alta, pe partea asta. 

Le întoarse spatele, ceea ce pentru un bătrân nu era ceva 
atât de necuviincios precum ar fi fost pentru un tânăr. Chiar 
şi aşa, îl auziră mormăind: "Şcoala de şobolani de noroi.” 

— Cu siguranţă unul dintre Păstraţi, rosti Edhadeya cu 
voce înceată. 

— Oh, da, şopti Luet. La asta m-am gândit şi eu imediat. 

Erau toate prea bine-crescute spre-a râde cu voce tare 
de bătrân - sau măcar prea conştiente de imaginea pe care 
trebuiau s-o prezinte, având în vedere că cineva de pe 
stradă ar fi putut să le recunoască pe fiica regelui şi pe 
soţia şi fiica marelui preot. 

Doar când ajunseră în faţa celor trei case în care era 
şcoala îşi dădură seama din ce motiv era o zonă extrem de 
potrivită pentru o şcoală unde se amestecau cele trei 


popoare. Chiar mai sus, pe strada perpendiculară, era un 
spaţiu cu un teren accidentat, unde câţiva copaci ţepoşi, 
aflaţi lângă o străveche gură de râu, nu fuseseră niciodată 
tăiaţi. Mai erau câteva colibe în care locuiau probabil nişte 
oameni săraci, şi acoperişuri de paie în copaci în care îşi 
făcuseră case îngeri fără bani. Numai acest lucru ar fi 
indicat că-i vorba de un cartier periferic; dar ştiau, de 
asemenea, că ambele maluri ale pârâului fuseseră scobite 
pentru a se construi case pentru sclavii eliberaţi care-şi 
irosiseră rapid banii căpătaţi la eliberare, iar acum trăiau 
într-o sărăcie disperată, lucrând cu ziua, dacă erau 
sănătoşi, ceilalţi cerşind sau murind de foame dacă nu erau 
suficient de pricepuţi spre-a primi munci în acord. Akmaro 
predicase deseori că existenţa unor astfel de locuri dovedea 
că cei din Darakemba nu meritau marea bogăţie şi 
prosperitate cu care-i înzestrase Păstrătorul. Majoritatea 
săracilor supravieţuiau doar datorită faptului că Păstraţii 
contribuiseră cu mâncare la Casa Păstraţilor, iar preoţii şi 
învățătorii o duceau la magherniţe. Unii aveau chiar tupeul 
să se plângă c-ar contribui cu mai mult, dar erau conştienţi 
de faptul că săpătorii cei leneşi vor acapara cea mai mare 
parte. Ca şi cum aceste fiinţe nu şi-ar fi pierdut jumătate 
din viaţă sau mai mult ca sclavi neplătiţi în casele celor 
bogaţi! 

Prin urmare, Shedemei hotărâse să-şi deschidă şcoala în 
apropierea locului în care trăiau săpătorii; era serioasă în 
privinţa includerii copiilor lor în şcoala sa. Dar era, 
totodată, un loc în care orice adiere dinspre munţii de la 
apus aducea mirosul îngrozitor al gurii râului. Unii îi 
spuneau "Râul Şobolanului”. Akmaro îi zicea întotdeauna 
"Râul Păstrătorului”. Cei politicoşi nu pomeneau niciodată 
despre el. 

Pentru că uşile tuturor celor trei case erau deschise, iar 
pe toate cele trei verande se aflau fete care recitau în 
linişte, memorau sau pur şi simplu citeau, era greu de ghicit 
care era intrarea principală în şcoală. Şi, aşa cum s-a 


dovedit, nici nu conta prea mult, căci ieşi să le întâmpine 
chiar Shedemei. 

Chebeya îşi dădu imediat seama că era Shedemei - 
emana aerul că ar controla extrem de bine situaţia şi le 
invită cu un salut atât de grăbit încât părea aproape 
nepoliticos. 

— Copiii mai mici tocmai coboară ca să doarmă de după- 
masă, rosti ea. Aşa-ncât vă rog să vorbiţi încet pe coridor. 

În şcoală, au descoperit că probabil Shedemei închinase 
casele în jurul colţului şi de-a lungul străzii, căci fetele 
trăgeau un pui de somn la umbra unor copaci bătrâni din 
curtea centrală - cele care nu atârnau de crengile mai 
joase, desigur. Chebeya remarcă şi câteva femei adulte, 
care se deplasau de la o fată la alta, ajutându-le să se aşeze, 
aducându-le pahare cu apă unora dintre ele. Erau acele 
femei profesoare sau servitoare? Exista o asemenea 
distincţie în locul acesta? 

— Nu-mi vine să cred, murmură Edhadeya. 

— Nişte copii mici care dorm, spuse Chebeya, 
neînţelegând surprinderea Edhadeyei. 

— Nu, vreau să spun - e posibil ca aceea să fie bătrâna 
Uss-Uss? Am crezut că-i bătrână atunci când era slujitoare 
în dormitorul meu şi n-am mai văzut-o de... oh, atât de 
multă vreme, credeam c-a murit şi, iată, acolo, îndreptându- 
se câtre uşa aceea... 

— N-am cunoscut-o niciodată pe legendara Uss-Uss, rosti 
Luet, aşa-ncât nu-ţi pot fi de mare ajutor acum ca s-o 
recunoşti. 

În cele din urmă, Chebeya văzu la ce femeie se referea 
Edhadeya, o săpătoare bătrână şi gârbovită, cu mersul lent 
şi târşâit. 

Shedemei tocmai se întorcea din curte. Edhadeya o 
întrebă imediat. 

— Femeia aceea a pământului, care tocmai intră în casă 
din curte - nu-i Uss-Uss? 


— Mă bucur că n-ai strigat-o, zise Shedemei. Un strigăt 
ar fi putut să-i deranjeze pe copii şi n-ar fi ajutat prea mult, 
pentru că bătrâna ta servitoare-i aproape complet surdă 
acum. Apropo, noi aici îi spunem Voozhum. 

— Voozhum, desigur. La fel ca mine, în ultimele luni 
dinainte de a pleca, replică Edhadeya. M-am gândit de 
multe ori la ea, de-atunci. 

— E-adevărat, confirmă Luet. 

Edhadeya se lansă într-o rememorare, cu glas moale şi 
dulce. 

— A plecat din casa noastră imediat ce tata a eliberat toţi 
sclavii care slujiseră o perioadă îndelungată. N-am fost 
surprinsă c-a plecat. Îmi spunea că visa s-aibă o casă a ei. 
Deşi nădăjduiam c-o să rămână la noi ca angajat liber. Se 
purta frumos cu mine. Era prietena mea, cu-adevărat, mai 
mult decât o servitoare. Aş fi vrut să nu mă părăsească. 

Glasul lui Shedemei sună ca un croncănit de cioară 
atunci când răspunse: 

— N-a plecat, Edhadeya. Regina a îndepărtat-o. Prea 
bătrână. Inutilă. Şi-având o influenţă negativă asupra ta. 

— Nu e posibil aşa ceva! 

— Oh, Voozhum şi-a adus aminte cuvintele. Le-a memorat 
pe loc. 

Edhadeya refuză să fie contrazisă. 

— Vreau să spun că n-a avut niciodată o influenţă rea 
asupra mea. M-a educat să văd dincolo de mine, să... nu pot 
să spun tot ceea ce m-a învăţat. E prea adânc în inima mea. 

Expresia lui Shedemei se îmblânzi şi luă mâna Edhadeyei 
- spre uluirea momentană a acesteia, pentru că străinii ar fi 
trebuit să ceară permisiunea înainte de-a atinge vreo parte 
a persoanei unui copil de rege. 

— Mă bucur că ştii cât de valoroasă este, rosti Shedemei. 

— lar eu mă bucur să constat că-i aici, replică Edhadeya. 

Chebeya fu uşurată că Edhadeya, în loc să protesteze în 
legătură cu libertatea pe care şi-o permisese Shedemei, 
strânse şi ea mâna profesoarei. 


— Într-o casă bună, la apusul vieţii. Sper că sarcinile ei 
sunt uşoare, dar că există. Are prea multă mândrie ca să 
nu-şi câştige singură existenţa. 

Shedemei chicoti. 

— Sarcinile ei sunt destul de uşoare, cred. Dar la fel de 
reale ca şi-ale mele. Având în vedere că-s aceleaşi ca şi ale 
mele. 

Luet icni, apoi îşi acoperi gura a uluire. 

— Îmi cer scuze, murmură ea. 

Interveni Chebeya, pentru a acoperi stânjeneala fiicei ei. 

— E profesoară, deci? 

— La cei din poporul pământului, răspunse Shedemei, a 
fost întotdeauna considerată ca fiind înţeleaptă, o 
păstrătoare a vechilor legende. Era vestită în rândul 
sclavilor. O chemau să le medieze disputele, să le 
binecuvânteze bebeluşii şi să se roage pentru cei bolnavi. 
Avea o afecţiune specială pentru Cea-care-nu-a-fost- 
îngropată-niciodată. 

Edhadeya încuviinţă. 

— Da, cea după care-ai primit numele. 

Shedemei păru amuzată de acest lucru. 

— Da, aceea. Cred că-i spuneţi, de obicei, “soţia lui 
Zdorab”. 

— Din respect, replică Chebeya, încercăm să evităm 
repetiţia inutilă a numelor Femeilor Originare. 

— Şi din respect bărbaţii vorbesc astfel despre ele? 
întrebă Shedemei. 

Luet râse. 

— Nu. Bărbaţii nici măcar nu-şi pot aminti numele 
femeilor. 

— În cazul ăsta-i regretabil, nu-i aşa, rosti Shedemei, că 
nu pomeneşti niciodată numele, spre a le aduce aminte. 

— Vorbeam despre Voozhum, spuse Edhadeya. Dacă ea-i 
învaţă pe elevii tăi aici măcar pe jumătate cât de bine m-a 
învăţat pe mine, atunci, indiferent cât de mare-i taxa pe 
care o plătesc, merită. 


— Am permisiunea de-a o cita pe fiica regelui atunci când 
voi face reclamă şcolii? întrebă Shedemei. 

Chebeya nu mai putu suporta. 

—  Shedemei, niciuna dintre noi n-a insistat asupra 
respectului tradiţional pentru locul nostru în societate, dar 
sarcasmul tău ar fi jignit pe oricine, nu numai pe fiica 
regelui. 

— Are Edhadeya nevoie de tine pentru a fi apărată de o 
directoare de şcoală cu limba ascuţită? întrebă Shedemei. 
De-asta aţi venit aici, să aflaţi dacă-s manierată? 

— Îmi cer scuze, zise Edhadeya. Probabil c-am spus ceva 
care te-a jignit. le rog să mă ierţi. 

Shedemei se uită la ea şi zâmbi. 

— Ei, poftim. Îţi ceri scuze, deşi habar n-ai ce-anume m-a 
făcut să am izbucnirea asta. Asta predă Voozhum. Unii spun 
că-i mentalitate de sclav, dar ea zice că Păstrătorul a-nvăţat- 
o să le vorbească tuturor ca şi cum ar fi stăpânii ei şi să-i 
slujească pe toţi, ca şi cum ar fi slujitoarea lor. În felul ăsta 
stăpânul ei nu i-ar putea pretinde ceva ce ea n-a dat deja de 
bunăvoie fiecăruia. 

— Mi se pare că fosta ta servitoare-i cu-adevărat 
înţeleaptă. 

— Deseori se spune, nu doar în şcoala mea, ci printre toţi 
cei din poporul pământului, zise Shedemei, că fiica lui 
Motiak a fost foarte norocoasă că şi-a petrecut copilăria-n 
compania lui Voozhum. Majoritatea presupun că nu erai 
suficient de-nţeleaptă ca să-i apreciezi valoarea. Sunt 
bucuroasă să aflu că presupunerea lor în privinţa ta-i 
greşită. 

Edhadeya zâmbi şi înclină din cap în faţa a ceea ce era, în 
mod limpede, efortul suprem al acestei femei aspre de-a 
face pace. 

— Îşi aminteşte de mine? întrebă Edhadeya. 

— Nu ştiu, spuse Shedemei. Nu prea vorbeşte despre 
perioada ei de sclavie, iar aici nimeni nu-i atât de necioplit 
încât s-o întrebe. 


Atât a durat pacea. Cuvintele o loviră pe Edhadeya ca o 
palmă. Chebeya era pe punctul de a sugera că îi răpiseră lui 
Shedemei destul din preţiosul ei timp, în momentul în care 
directoarea de şcoală spuse: 

— Haideţi, atunci. Vreţi sau nu să vedeţi şcoala? 

Curiozitatea avu câştig de cauză asupra sentimentelor 
jignite, mai ales că Edhadeya nu părea deloc afectată. 
Merseră după Shedemei, în timp ce ea indica diversele săli 
de clasă, biblioteca - cu un impresionant număr de cărţi, 
pentru o şcoală nouă - bucătăria, dormitoarele pentru 
fetele care stăteau în internat aici. 

— Desigur, toate elevele Rasei erau în regim de internat, 
spuse Shedemei. Erau atât de apropiate, încât păreau o 
familie. Ele-i spuneau mătuşa Rasa, iar ea le numea 
nepoatele ei. Propriile ei fiice nu erau tratate diferit de 
celelalte. 

— Scuză-mă că te-ntreb, zise Chebeya, dar unde anume 
este scris acest detaliu despre casa Rasei? 

Shedemei nu-i răspunse, ci le conduse către un dormitor 
ca o celulă. 

— Unii dintre învățătorii mei socotesc că această 
încăpere-i mai degrabă ascetică; alţii că-i locul cel mai luxos 
în care-au dormit vreodată. Nu contează - dacă lucrează 
pentru mine şi-s cazaţi aici, în genul ăsta de cameră dorm. 

— Care dintre învăţători doarme aici? 

— Eu, replică Shedemei. 

— Trebuie să spun, rosti Chebeya, c-această şcoală n-ar 
putea fi mai perfect modelată după învăţăturile soţului meu 
nici dac-ar fi conceput-o el însuşi. 

Shedemei zâmbi rece. 

— Dar el n-a conceput niciodată o şcoală de fete, nu-i 
aşa? 

— Nu, replică Chebeya, simțindu-se ca şi cum ar fi 
mărturisit o crimă oribilă. 

Parcurseseră drumul prin casele legate între ele, până 
când ajunseră pe partea opusă a curţii, lângă locul pe unde 


intrase Voozhum. Cum era de aşteptat, o găsiră predând 
într-o cameră de la parter. 

— Aţi vrea să intraţi şi s-ascultaţi un pic? şopti Shedemei. 

— Doar dacă n-o deranjăm, spuse Edhadeya. 

— N-o să te-audă, şi nici vederea ei nu-i tocmai bună, 
răspunse Shedemei. Mă-ndoiesc c-o să te recunoască din 
capătul celălalt al camerei. 

— În cazul ăsta, da, te rog. Edhadeya se întoarse către 
ceilalţi. Nu vă deranjează, sper? 

Nu-i deranja, aşa că Shedemei îi conduse înăuntru şi le 
arătă nişte taburete care nu erau deosebite de cele pe care 
stăteau elevele. Doar Voozhum avea un scaun cu spetează şi 
rezemători de braţe, pe care îl merita, având în vedere cât 
de firavă era. 

Preda unui grup de eleve mai mari, deşi nu puteau fi din 
clase mai avansate, datorită faptului că şcoala era atât de 
nouă. 

— Deci Emeezem l-a întrebat pe Oykib: "Ce virtute pune 
Păstrătorul Pământului pe primul plan? Este oare înălţimea 
Celor Străvechi?” - căci aşa le spuneau celor din poporul de 
mijloc imediat după întoarcerea pe Pământ - "este vorba de 
aripile cărnii-cerului?”- căci acesta este îngrozitorul nume 
pentru poporul cerului pe care Emeezem încă nu aflase că 
nu trebuie să-l folosească - “sau este vorba de felul plin de 
devoțiune în care-i venerăm noi pe zei?” Ei bine, ce-anume 
credeţi că i-a răspuns Oykib? 

Chebeya ascultă mai multe fete respingând toate virtuțile 
pe care le-ar poseda o singură specie şi-şi spuse: "Asta nu-i 
altceva decât simplă îndoctrinare.” Dar după aceea 
supoziţiile deveniră mai universale şi, uneori, mai subtile. 
Optimism. Inteligență. Înţelegere a adevărului. Nobleţe 
sufletească. Fiecare răspuns duse la câteva considerente 
despre respectiva virtute şi s-a dezbătut dac-ar putea fi 
folosite împotriva legilor Păstrătorului. O mare parte din 
discuţie arătă că azi era ceva gen examinare; discutaseră şi 
înainte aceste virtuţi, reflectaseră asupra lor şi vorbiseră 


despre ele. Un infractor ar putea spera să scape de 
pedeapsă. Inteligența poate fi folosită pentru a submina şi 
distruge un om virtuos. Faptul că cineva înţelege adevărul 
nu-nseamnă că el îl apreciază sau că-l va susţine; mincinoşii 
trebuie să-nţeleagă adevărul pentru a-şi putea apăra 
minciuna. O femeie care are nobleţe sufletească ar putea 
sacrifica tot ceea ce posedă pentru o cauză nedemnă, dacă 
noblețea ei sufletească nu este însoţită de înţelepciune. 

—  Înţelepciune, deci, rosti o fată. Nu aceasta este 
virtutea de-a cunoaşte care va fi voinţa Păstrătorului? 

— Oare? întrebă Voozhum cu blândeţe. 

Bineînţeles, conversaţia se purta cu voce foarte tare, în 
parte din cauză că surditatea lui Voozhum făcea necesar 
acest lucru, în parte pentru că fetele aveau exuberanţa 
normală a tinereţii. Chebeya, totuşi, nu văzuse niciodată o 
atare exuberanţă într-o sală de clasă. Şi deşi văzuse 
învăţători străduindu-se să-i facă pe elevii lor să discute 
diverse probleme, până acum nu funcţionase acest lucru. 
Încercă să înţeleagă motivul, şi-şi dădu seama - era din 
pricina faptului că fetele ştiu că Voozhum nu aştepta ca ele 
să ghicească răspunsul din mintea ei, ci să apere sau să 
atace ideile pe care le propun ele. Şi datorită faptului că ea 
trata răspunsurile lor cu respect. Nu, le tratează pe fete cu 
respect, ca şi cum ideile lor ar fi demne de-a fi luate-n 
consideraţie. 

Şi erau demne de-a fi luate în consideraţie. De mai multe 
ori Chebeya vru să ia cuvântul şi să participe şi le simţea pe 
Luet şi pe Edhadeya cum deveneau nerăbdătoare în 
dreapta şi în stânga ei - fără îndoială, din acelaşi motiv. 

În cele din urmă, Edhadeya chiar a luat cuvântul. 

— Nu asta-i chiar ideea pe care-a respins-o Spokoyro în 
dialogul lui cu Khrugii? 

O linişte mormântală se aşternu în încăpere. 

— Scuze, zise Edhadeya. Ştiu că n-am niciun drept să 
vorbesc. 


Chebeya spera ca Shedemei să spună ceva pentru a 
relaxa teribila tensiune din încăpere, dar directoarea şcolii 
părea mulţumită de situaţie. 

Voozhum fu cea care luă cuvântul. 

— Nu despre tine-i vorba, copilă. Ci despre ceea ce-ai 
spus. 

Una dintre fete - din întâmplare, din poporul pământului 
- explică mai mult. 

— Aşteptam să ne spui povestea lui... Spokoyro şi a 
Khrugilor. N-am auzit-o niciodată. Probabil c-au fost fiinţe 
umane. Şi nu străvechi. Şi bărbaţi. 

— E ceva interzis aici? întrebă Chebeya. 

— Nu-i interzis, răspunse fata, părând confuză. E vorba 
doar de faptul că şcoala a-nceput doar cu puţină vreme în 
urmă, iar cursul ăsta-i despre filosofii morali ai poporului 
pământului, aşa că... 

— Îmi cer scuze, spuse Edhadeya. Am vorbit din 
neştiinţă. Exemplul meu este irelevant. 

Voozhum luă din nou cuvântul, glasul ei bătrân sunând 
răguşit, dar răsunător în felul în care sunt glasurile surzilor. 

— Fetele n-au avut o educaţie clasică, rosti ea. Dar tu ai. 
Eşti extrem de norocoasă, copila mea. Fetele trebuie să se 
mulţumească cu puţinul pe care li-l pot oferi eu. 

Edhadeya râse dispreţuitor, apoi îşi dădu seama, dar era 
prea târziu. 

— Cunosc râsul acesta, rosti Voozhum. 

— Am râs pentru că mi-am dat seama că râdeai de mine, 
zise Edhadeya. Şi, în plus, şi eu "mă mulţumesc” cu ”puţinul 
pe care-l poţi oferi”. 

— Înţeleg că-nvăţăturile mele te-au influenţat prost, 
spuse Voozhum. 

— N-ai auzit niciodată lucrul ăsta de la mine. lar eu nu l- 
am auzit niciodată până azi. 

— N-am vorbit niciodată cu tine-n calitate de femeie 
liberă, spuse Voozhum. 


— Iar eu nu ţi-am vorbit decât în calitate de copil 
impertinenit. 

În cele din urmă, fetele din clasă înţeleseră cine anume îi 
vizita în ziua aceea, căci auziseră toate că Voozhum fusese 
pe vremuri slujnica personală a fiicei regelui. 

— Edhadeya, şoptiră ele. 

— Tânără mea stăpână, zise Voozhum, acum o doamnă. 
Deseori ai fost violentă, dar niciodată impertinentă. Spune- 
ne acum, te rog, care-i virtutea pe care-o apreciază cel mai 
mult Păstrătorul? 

— Nu ştiu ce-a zis Oykib, pentru c-această istorie nu-i 
cunoscută-n rândul oamenilor, răspunse Edhadeya. 

— Bine, rosti Voozhum. În cazul ăsta nu-ţi vei aduce 
aminte şi nici nu vei ghici, vei raţiona. 

— Cred că virtutea pe care-o admiră cel mai mult 
Păstrătorul este aceea de-a iubi la fel cum iubeşte 
Păstrătorul. 

— Şi cum vine asta? Cum anume iubeşte Păstrătorul? 

— Iubirea Păstrătorului, rosti Edhadeya, în mod evident 
căutând, trecând în revistă idei la care nu meditase atât de 
serios înainte. lubirea Păstrătorului este iubirea mamei 
care-şi pedepseşte copilul pentru că n-a fost cuminte, dar 
apoi îl îmbrăţişează, pentru a-i potoli plânsul. 

Edhadeya aşteptă atacul opiniilor contrare care 
salutaseră sugestii anterioare, dar fu întâmpinată doar cu 
tăcere. 

— Vă rog, spuse ea, faptul că-s fiica regelui nu înseamnă 
că nu puteţi fi în dezacord cu mine, aşa cum eraţi între voi 
cu câteva clipe în urmă. 

Totuşi, nici-o vorbă, cu toate că nu existau nici foială, nici 
priviri stinghere. 

— Poate că nu-s în dezacord, rosti Voozhum. Poate că 
speră c-o să le spui mai multe pe tema asta. 

Edhadeya acceptă imediat provocarea. 

— Cred că Păstrătorul vrea ca noi să vedem lumea aşa 
cum o vede ea. Să ne prefacem că noi suntem Păstrătorul, 


apoi să încercăm să creăm oriunde putem o mică insulă-n 
care toate celelalte virtuţi pot fi împărtăşite oamenilor de 
treabă. 

Printre fete se iscă un murmur. 

— Vorbele unei persoane care are vise adevărate, şopti 
una dintre ele. 

— Şi cred, continuă Edhadeya, că dacă aceasta este cu 
adevărat virtutea preferată de Păstrător, atunci ai creat aici 
o clasă plină de virtute, Voozhum. 

— Cu mult timp în urmă, rosti Voozhum, pe vremea când 
trăiam în lanţuri, care erau câteodată de fier, dar 
întotdeauna de piatră peste inima mea, exista o încăpere-n 
care puteam merge, iar cineva ştia virtuțile mele şi-mi 
asculta gândurile, ca şi cum aş fi fost cu adevărat vie şi o 
creatură a luminii, nu un vierme al noroiului şi al 
întunericului. 

Edhadeya izbucni în lacrimi. 

— N-am fost niciodată atât de bună cu tine, Uss-Uss. 

— Întotdeauna ai fost. Îşi mai aminteşte fetiţa mea cum o 
ţineam în braţe atunci când plângea? 

Edhadeya alergă spre ea şi o îmbrăţişă. Fetele priviră 
pline de admiraţie cum atât Edhadeya, cât şi Voozhum 
începură să plângă, fiecare în felul ei. 

Chebeya se aplecă peste taburetul gol al Edhadeyei 
pentru a-i şopti lui Shedemei: 

— Asta ai sperat, nu-i aşa? 

Shedemei şopti la rândul ei: 

— Cred că-i o bună lecţie, ce zici? 

Şi era, într-adevăr, să o vezi pe fiica regelui îmbrăţişând o 
bătrână  săpătoare, plângând amândouă de bucurie, 
reamintindu-şi de vremurile apuse, de vechea iubire. 

— Şi ce-a spus Oykib? îi şopti Chebeya lui Shedemei. 

— Practic, n-a răspuns, replică Shedemei. A zis: "Ca să 
răspund la-ntrebarea asta, ar trebui să fiu Păstrătorul.” 

Chebeya reflectă câteva clipe. Apoi zise: 


— Dar ăsta-i un răspuns. Acelaşi pe care l-a dat 
Edhadeya. 

Shedemei zâmbi. 

— Oykib era întotdeauna şmecher. Ştia cum să folosească 
cuvintele. 

Era tulburătoare tendinţa lui Shedemei de a vorbi despre 
Eroi ca şi cum le-ar fi cunoscut toate secretele. 

Îşi petrecură restul zilei în şcoală şi luară cina acolo. 
Mâncarea era fără fasoane - multe femei bogate ar fi 
strâmbat din nas, iar Luet îşi dădu seama că Edhadeya nici 
măcar nu ştia ce anume erau anumite feluri. Dar în casa lui 
Akmaro, Luet şi mama ei mâncaseră toată viaţa hrana 
simplă a oamenilor de rând, şi mâncară cu încântare. Lui 
Luet îi era clar că tot ceea ce se petrecea în şcoala lui 
Shedemei - nu "Casa Rasaro” - era o lecţie. Mâncarea, 
conversaţia de la masă, felul în care era pregătită hrana şi 
făcută curăţenia, modul în care lumea păşea tăcut, dar vioi 
pe coridoare - totul avea o anumită semnificaţie, exprima 
un mod de viaţă, un mod de gândire, o manieră de a-i trata 
pe ceilalţi. 

La cină, Edhadeya părea ameţită, ceea ce Luet înţelese, 
cu toate că o îngrijora puţin. Era ca şi cum Edhadeya îşi 
pierduse buna-cuviinţă, blânda ei atenţie. O tot îmboldea pe 
Shedemei să spună ceva, dar Luet nu avea posibilitatea să- 
şi dea seama ce e în mintea mai vârstnicei prietene. 

— Am auzit c-ai fi periculoasă, că-i înveţi pe săpători să se 
răzvrătească, rosti Edhadeya. 

— Ce idee interesantă, spuse Shedemei. După ani de 
sclavie, ideea răzvrătirii nu le trece prin cap săpătorilor 
decât dacă le-o sugerează o fiinţă umană de vârstă mijlocie? 
Răzvrătire împotriva a ce, dacă acum sunt liberi? Cred că 
prietenii tăi nu mai pot din cauza vinei, dacă le e frică de 
răzvrătire acum când motivul ei a fost, în sfârşit, îndepărtat. 

— La asta m-am gândit şi eu, zise Edhadeya. 

— Spune adevărul acum. Nimeni nu ţi-a zis ţie asemenea 
lucruri. 


Edhadeya aruncă o privire către Chebeya. 

— Mamei lui Luet, desigur. 

— Şi de ce nu ţie? Oare din cauza faptului că tu eşti fiica 
regelui, iar tatăl tău a fost cel care i-a eliberat pe sclavi? 
Crezi c-o să-l ierte vreodată pe tatăl tău pentru asta? 

Edhadeya se abţinu să nu râdă. 

— Chiar n-ar trebui să vorbeşti în felul ăsta cu fiica 
regelui. N-ar trebui s-ascult atunci când se spune că tatăl 
meu a greşit. 

— Dar el nu este criticat în mod liber în consiliul regal? 
Eu asta am auzit. 

— Păi, da, dar aceia sunt oamenii lui. 

— Dar tu ce eşti, peştişorul lui preferat? 

— O femeie nu emite judecăţi despre acţiunile unui rege. 

Din nou, Edhadeya se abţinu să râdă, ca şi cum aceste 
lucruri ar fi fost extraordinar de amuzante. 

Shedemei răspunse sec: 

— Pe-aici, am senzaţia c-o femeie nu se ghemuieşte ca să 
urineze decât dac-un bărbat îi spune c-are băşica plină. 

Aşa ceva era prea mult pentru Edhadeya. Izbucni într-un 
râs sonor şi căzu de pe taburet. 

Luet o ajută să se ridice. 

— Ce te-a apucat? o întrebă Luet. 

— Nu ştiu, răspunse Edhadeya. Mă simt atât de... 

— De liberă, rosti Shedemei îndatoritoare. 

— Acasă, spuse Edhadeya aproape în acelaşi timp. 

— Dar acasă nu te comporţi aşa! protestă Luet. 

— Nu, nu mă comport aşa, fu de acord Edhadeya şi dintr- 
odată ochii i se umplură de lacrimi. Se întoarse către 
Shedemei. Chiar aşa era în casa Rasei? 

— Acolo nu exista poporul pământului sau al cerului, 
spuse Shedemei. Era o altă planetă, iar singura specie 
dotată cu rațiune era fiinţa umană. 

— Vreau să rămân aici, zise Edhadeya. 

— Eşti prea tânără ca să predai, replică Shedemei. 

— Posed o foarte bună educaţie. 


— Vrei să spui c-ai excelat în privinţa educaţiei pe care-ai 
primit-o, spuse Shedemei. Dar n-ai experienţă de viaţă. Prin 
urmare, nu-mi eşti de folos. 

— În cazul ăsta, pot să rămân ca elevă, spuse Edhadeya. 

— N-ai auzit ce-am spus? Ţi-ai terminat deja educaţia. 

— Atunci pot să rămân aici ca servitoare, insistă 
Edhadeya. Nu mă poţi trimite înapoi. 

În acest moment, Chebeya fu obligată să intervină. 

— Laşi impresia c-ai fost tratată monstruos în casa tatălui 
tău. 

— Acolo-s ignorată, nu-nţelegi? Chiar sunt peştişorul 
favorit al tatei. Mai bine bucătăreasă aici... 

— Dar tu vezi că noi gătim cu rândul, spuse Shedemei. 
Nu-i loc pentru tine aici, încă, Edhadeya. Sau poate c-ar 
trebui să spun că există un loc pentru tine, dar nu eşti încă 
gata să-l ocupi. 

— Cât de mult trebuie s-aştept? 

— Dac-aştepţi, n-o să fii niciodată pregătită. 

Edhadeya deveni tăcută şi mâncă gânditoare, ştergând 
sosul din bolul ei cu ultimul dumicat de pâine. 

Era rândul lui Luet, în sfârşit, să spună ceea ce o 
preocupase în cea mai mare parte a după-amiezii. 

— Ai refuzat invitaţia mamei pentru că erai prea ocupată, 
rosti Luet. Dar şcoala asta merge de la sine. Ar fi trebuit să 
vii. 

Mama se supără pe ea. 

— Luet, nu te-am învăţat că nu-i frumos să... 

— Nu-i nimic, Chebeya, spuse Shedemei. Am refuzat 
invitaţia ta pentru că eu am văzut casele oamenilor bogaţi şi 
ale regilor. În schimb, voi n-aţi văzut niciodată o şcoală ca 
asta. 

Mama deveni ţepoasă. 

— Noi nu suntem bogaţi. 

— Şi cu toate astea aveţi timp berechet să mergeţi în 
vizite în timpul orelor de muncă? E posibil să trăiţi modest, 


Chebeya, dar nu văd urme de praf sau de sudoare pe chipul 
tău. 

Luet îşi dădu seama că mama se simţise jignită de aceste 
vorbe, aşa că interveni rapid spre a îndrepta conversaţia 
spre ceva mai puţin delicat. 

— N-am auzit niciodată de un director de şcoală-femeie, 
spuse ea. 

— Ceea ce dovedeşte cât de necinstiţi au fost bărbaţii 
care te-au învăţat. Rasa a fost nu numai directoare de 
şcoală, ci şi profesoara lui Nafai şi a lui Issib, a lui Elemak şi 
Mebbekew şi a multor, foarte multor alţi băieţi. 

— Dar lucrul ăsta se-ntâmpla pe vremuri, spuse Luet. 

Shedemei chicoti şi zise: 

— Mie nu mi se pare foarte de demult. 

După ce se termină cina, o luară agale prin curte, în 
vreme ce copiii cântau împreună, în camerele lor, în baie, 
sau citeau la lumina zilei care se sfârşea. Cântecul avea 
ceva straniu şi trecură câteva momente până realizară 
despre ce era vorba. Luet se opri brusc şi rosti: 

— N-am ştiut că săpătorii cântă! 

Shedemei o cuprinse pe după umăr. Luet fu surprinsă - 
nu şi-ar fi închipuit niciodată că această femeie rece e în 
stare de un gest atât de afectuos. Şi nici nu-l făcu aşa cum 
obişnuiau bărbaţii, luând pe după umeri pe unul mai slab, 
spre a arăta afecţiune, dar şi putere, superioritate, 
dominație. Era ceva... da, era ceva ca între surori. 

— Nu, nu ştiai că pot cânta. Nici eu nu i-am auzit 
înălţându-şi glasurile-n cântec până când n-am pus pe roate 
şcoala asta. 

Câteva clipe, Shedemei păşi în tăcere alături de ea. 

— Vezi tu, Luet, din câte ştiu eu, săpătorii n-au cântat 
niciodată-n toţi anii în care au trăit în vecinătatea îngerilor. 
Pentru că erau tot timpul în război. Poate pentru că “a 
cânta” era un lucru pe care-l făcea ”carnea-cerului” şi, prin 
urmare, era sub demnitatea lor. Dar aici, în sclavie, şi-au 


pierdut demnitatea şi-au învăţat muzică. Bănuiesc că-n asta 
se-ascunde o lecţie, nu crezi? 

Luet presupuse că Shedemei intenţionase tot timpul să-i 
spună acest lucru, şi că, prin urmare, lecţia probabil că o 
viza pe ea, deşi ulterior îşi va da seama că Shedemei făcea 
pur şi simplu o observaţie şi nu voia să zică nimic altceva. 

— Cred că-nţeleg, rosti Luet. Pe vremuri, am fost în 
sclavie. Crezi că toate cântecele vieţii mele provin din asta? 
Este oare captivitatea un stadiu prin care ar trebui să 
trecem cu toţii? 

Spre surprinderea ei, în ochii lui Shedemei se iviră 
lacrimi. 

— Nu. N-ar trebui nimeni să treacă prin captivitate. Unii 
găsesc în ea muzică, ca tine, ca mulţi dintre cei din poporul 
pământului de aici, dar numai pentru că muzica se afla deja 
în ei, aşteptând un prilej să iasă afară. Dar fratele tău n-a 
găsit prea multă muzică-n captivitatea lui, nu-i aşa? 

— De unde-l ştii pe fratele meu? întrebă Luet. 

— Nu-i aşa? insistă Shedemei, refuzând să fie deturnată. 

— Nu ştiu, replică Luet. 

— De ce nu? 

— Pentru că nu cred că sclavia lui s-a-ncheiat. 

Altă tăcere. Apoi Shedemei răspunse încet: 

— Nu, nu, cred c-ai dreptate. Cred c-atunci când 
captivitatea lui o să ia sfârşit, o să găsească şi el un cântec 
în inimă. 

— L-am auzit cântând, spuse Luet. Nu-i mare lucru. 

— Nu, nu l-ai auzit, replică Shedemei. lar atunci când 
chiar cântă, dac-o să facă aşa ceva, o să fie un cântec aşa 
cum n-ai mai auzit. 

— Indiferent ce-o să fie, dacă Akma o să-l cânte, o să fie-n 
falset. 

Shedemei râse şi o îmbrăţişă. 

Se aflau lângă uşa de intrare, iar una dintre profesoare o 
deschidea deja. Pentru o clipă, lui Luet îi trecu prin minte 
că o deschisese ca s-o lase să iasă, dar nu era aşa. În prag 


se aflau trei bărbaţi, iar doi dintre ei erau oameni din garda 
regelui. Cel de-al treilea era un înger, iar după un moment 
Luet îşi dădu seama că era vorba de Husu, care fusese mai 
demult şeful iscoadelor, iar acum se retrăsese în funcţia 
care părea a fi mai puţin solicitantă de ofiţer în garda civilă. 
Ce putea să caute el aici? 

— Am o carte de învinuiri pentru o femeie pe nume 
Shedemei. 

Îi venea greu să-i pronunţe numele. 

Înainte ca Shemedei să răspundă, mama făcu un pas în 
faţă. 

— Despre ce-i vorba? întrebă ea. 

Husu fu imediat cuprins de agitaţie. 

— Doamnă Chebeya, rosti el. 

Apoi, zărind-o pe Edhadeya, făcu un pas îndărăt. 

— N-a zis nimeni că... Am fost îndrumat greşit, cred? 

— Nu, n-ai fost, zise Shedemei. 

O atinse pe Chebeya uşor pe umăr. 

— Chiar dac-ai anumite viziuni, nu eşti Hushidh, eu nu-s 
Rasa, iar acest bărbat cumsecade nu-i sub nici-o formă 
Rashgallivak. 

Luet scormoni în zadar în memorie după detaliile 
întâmplării la care făcuse aluzie Shedemei. Ceva despre 
vizionara Hushidh care a distrus armata lui Rashgallivak. 
Dar Husu n-avea armată, nu mai avea. Ea nu înţelegea şi n- 
o să înţeleagă. 

— Husu, ai o carte de învinuiri? 

— Să vi le citesc? 

— O să ţi le spun eu, pur şi simplu, rosti Shedemei. 
Presupun că-s învinuită de un grup de bărbaţi din acest 
cartier c-am încălcat ordinea publică din pricina numărului 
de oameni nevoiaşi care vin la şcoala mea, c-am instigat la 
tulburări pentru că le predau fostelor sclave alături de 
celelalte fete, că am confundat sexele, din cauza faptului c- 
am pus titlul onorific ro la sfârşitul numelui Eroinei Rasa, în 
titulatura şcolii mele. Şi, stai să văd - ah, da, sunt sigură că 


există o învinuire de blasfemie pentru că le spun Eroine 
adevărate soțiilor Eroilor - sau această învinuire-i doar 
pentru necuvenită inovaţie dogmatică? 

— Da, se bâlbâi, inovaţie necuvenită... da. 

— Şi, oh da, să nu uit - trădare. Există şi o învinuire de 
trădare, nu-i aşa? 

— Asta-i absurd, zise Chebeya. Probabil că ştii că e Husu. 

— Dac-aş continua să fac parte din consiliul regelui, 
atunci, da, aş spune că da. Dar acum fac parte din garda 
civilă, iar atunci când mi se dă o carte de învinuiri, o duc la 
destinaţie. 

Îi dădu bucata de scoarță de copac lustruită. 

— Se va judeca la tribunalul lui Pabul peste douăzeci şi 
patru de zile. Nu cred că o să ai probleme să găseşti avocaţi 
care să te apere. 

— Nu fi stupid, Husu, rosti Shedemei. O să mă apăr 
singură. 

— Doamnele nu procedează aşa, spuse Chebeya - apoi 
râse de propriile-i cuvinte, dându-şi seama cu cine are de-a 
face. Bănuiesc că n-o să fie vreo diferenţă pentru tine. 

— Vezi? Toată lumea a-nvăţat câte ceva azi, spuse 
Shedemei, râzând. 

Husu era uluit de lejeritatea tonului lor. 

— Aceste învinuiri sunt serioase. 

— Haide, Husu, spuse Shedemei. Ştii la fel de bine ca şi 
mine că-nvinuirile astea-s în mod deliberat stupide. Fiecare 
infracţiune de care-s învinuită constă în ceva ce Akmaro, 
marele preot, i-a învăţat pe oameni să facă vreme de 
treisprezece ani. Amestecul celor săraci cu cei bogaţi, 
amestecul săpătorilor cu fiinţele umane şi cu îngerii, 
amestecul sclavilor cu cetăţenii născuţi liberi, aplicarea la 
femei a onorurilor bărbaţilor şi negarea autorităţii preoţilor 
regelui în faţa doctrinei - asta este esenţa învinuirii de 
trădare, nu-i aşa? 

— Da. 


— Asta era. Învinuirile mi-au fost aduse tocmai pentru că, 
dac-o să fiu judecată, or să fie judecate învăţăturile lui 
Akmaro. 

— Dar Pabul n-o să te condamne pentru săvârşirea unei 
infracţiuni pentru că urmezi învăţăturile soţului meu. 

— Bineînţeles că nu. Nu contează ce-o să facă. 
Duşmanilor Păstrătorului nu le pasă cum anume se va- 
ncheia procesul. Eu nu contez pentru ei. S-ar putea ca 
însuşi faptul că tu ai venit să-mi faci o vizită azi să-i fi făcut 
să ia hotărârea de-a trimite aceste acuzaţii. Probabil că se 
aşteaptă să te chem ca martor în apărarea mea. lar dacă n- 
o să fac asta, or să te cheme ca martor împotriva mea. 

— N-o să spun o vorbă împotriva ta. 

Shedemei o atinse pe braţ. 

— Contează faptul de-a fi chemată. Face legătură între 
acest caz şi familia Akmaro. Cu cât o aperi mai mult pe 
Shedemei, cu atât duşmanii Păstrătorului vor deveni mai 
credibili în ochii publicului. Sau, măcar, în ochii acelei părţi 
a publicului care nu vrea să-nceteze să-i urască pe săpători. 

Husu era livid. 

— Ce sursă de informaţii ai? Cum de-ai ştiut dinainte 
care-s învinuirile ce ţi se-aduc? 

— N-am ştiut, răspunse Shedemei. Dar având în vedere 
c-am încălcat în mod deliberat unele dintre legile alea şi-am 
spus răspicat tuturor că ştiam c-o încalc, nu-s câtuşi de 
puţin surprinsă să le găsesc în cartea de învinuiri. 

— Ai vrut să ţi se intenteze proces pentru viaţa ta? 
întrebă Husu. 

Shedemei zâmbi. 

— Te asigur, Husu, indiferent cum se va sfârşi totul, 
singurul lucru sigur e că eu n-o să mor. 

Încă tulburat, încă supărat, Husu şi cele două gărzi 
umane părăsiră casa. 

— Nu poţi părăsi oraşul, zise Chebeya. 

— Oh, da, spuse Shedemei. Mi s-a comunicat lucrul ăsta. 


— Trebuie să mergem acasă, mamă, interveni Luet. 
Trebuie să-i povestim tatei ce s-a-ntâmplat. 

Mama se întoarse către Shedemei. 

— De dimineaţă nu te cunoşteam. În seara asta-s legată 
de tine prin legături de iubire, ca şi cum aş fi prietena ta de 
ani buni. 

— Suntem legate una de cealaltă, spuse Shedemei, 
pentru că amândouă îl slujim pe Păstrător. 

Chebeya o privi cu un zâmbet silit. 

— Aşa aş fi gândit până în momentul în care-ai rostit 
lucrul ăsta, Shedemei. Pentru că-i ceva în legătură cu ceea 
ce-ai spus care-i... nu o minciună... ci... 

— Să zicem doar că serviciul meu faţă de Păstrător n-a 
fost întotdeauna voluntar, spuse Shedemei. Dar acum este, 
iar ăsta-i adevărul. 

Mama rânji. 

— Pari a şti mai multe decât mine despre ceea ce poate 
vedea o vizionară. 

— Hai să spunem doar că nu eşti prima pe care-o cunosc. 
Apoi Shedemei râse. Nici măcar prima pe care-o cheamă 
Chveya. 

— Nimeni nu-i poate pronunţa numele în vechiul mod, 
astfel, rosti Luet. De unde ştii asta? 

— Fiinţele umane pot pronunţa aşa, replică Shedemei. 
Chvuh. Chveya. Doar îngerii nu pot, iar din cauza asta 
numele s-a schimbat. 

— Ce tâmpenie, nu-i aşa, zise Luet. Persoana de la care 
mi-am luat numele şi cea de la care-şi trage mama numele 
erau tot mamă şi fiică, dar invers. 

— Nu-i o coincidenţă, spuse mama. În definitiv, eu sunt 
cea care ţi-a pus numele. 

— Ştiu lucrul ăsta, rosti Luet. 

— Am socotit că numele îmi sunt apropiate, zise 
Shedemei. Aşa cum am zis, am avut pe vremuri prietene 
dragi pe care le chema aşa. Le-am cunoscut cu multă vreme 
în urmă şi foarte departe de-aici şi-s moarte acum. 


— De unde eşti? întrebă Chebeya. Şi de ce-ai venit aici? 

— Sunt dintr-un oraş care-a fost distrus, spuse Shedemei, 
şi-am venit aici ca să-l caut pe Păstrător. Vreau să aflu cine 
este. Şi cu cât stau mai aproape de tine şi de familia ta, 
Chebeya, cu atât am şanse mai mari să aflu. 

— Noi nu ştim mai multe decât tine, replică Luet. 

— În cazul ăsta, poate o s-aflăm împreună, zise 
Shedemei. Acum duceţi-vă acasă înainte ca să se-ntunece 
cerul. Ploile de seară stau să-nceapă şi-o să vă facă 
ciuciulete. 

— N-o să păţeşti nimic? întrebă mama. 

— Trebuie să mă credeţi atunci când vă spun că-s singura 
care-i perfect în siguranţă. 

Zicând acestea, Shedemei le conduse să iasă pe uşă. 
Cedând unui impuls, Luet se opri în ultimul moment şi o 
sărută pe directoarea şcolii pe obraz. Atunci Shedemei o 
îmbrăţişă şi o ţinu aşa un moment. 

— Am minţit, şopti ea. N-am venit aici doar pentru 
Păstrător. Ci şi pentru c-aveam nevoie de-un prieten. 

— Eu sunt prietenul tău, zise Luet. 

Ulterior se va gândi cu câtă patimă rostise aceste cuvinte 
şi i se plânse Edhadeyei că probabil semănase cu o 
şcolăriţă. Dar, în acelaşi timp, uitându-se în ochii lui 
Shedemei, i se părură cele mai naturale cuvinte pe care le- 
ar fi putut rosti. 


8 
ÎNCERCĂRI 


Imediat ce Didul ajunse la tribunal, Pabul îl conduse în 
camera lui privată. 

— Ai văzut câte santinele-s în curte? 

— Bănuiesc c-ai primit ameninţări cu moartea. 

— Mă flatează lucrurile astea - n-am primit nici-o singură 
mită. Ei ştiu că nu pot fi cumpărat. Or să afle că nu pot fi 
nici înspăimântat. 

— Eu pot. 

— Ştii ce vreau să spun, rosti Pabul. Mi-e frică, da, 
bineînţeles, dar frica nu mă va determina să judec altfel. 

— Procesul ăsta-i deja vestit, spuse Pabul. Şi-ncepe de- 
abia mâine. 

Pabul oftă. 

— "Toată lumea ştie ce e-n joc. Toate legile care 
protejează vechea ordine sunt folosite ca s-o blocheze pe 
cea nouă. Habar n-am ce tip de apărare intenţionează să 
adopte Shedemei, dar nu-mi pot închipui ce-o să spună ca 
să contrabalanseze purul adevăr că-i vinovată. 

—  Vinovată, zise  Didul. Vinovată că-i o femeie 
remarcabilă. Printre Păstraţii din Bodika se spune deja că-i 
o martiră. 

— Sper că Motiak o să-mi ia povara asta anunțând, pur şi 
simplu, că vechile legi sunt abrogate. 

— N-o s-o facă, replică Didul. Încearcă să nu se amestece 
în toată tărăşenia asta. 

— Ştie că nu poate, Didul. Pabul răscoli printre nişte 
bucăţi de scoarță ce zăceau pe masa sa. Continuă: 
Indiferent de ceea ce voi decide eu, perdantul o să facă 
apel. 

— Chiar şi-n cazul în care nu-i dai nici-o pedeapsă lui 
Shedemei? 


— Ai făcut cunoştinţă cu ea? întrebă dintr-odată Pabul. 

Didul râse. 

— În dimineaţa asta, înainte să vin aici. 

— Atunci ştii că ea o să facă apel, chiar dac-o să-i plătesc 
eu o amendă. Cred că-i face plăcere situaţia asta. 

— Sărmane Pabul. 

Pabul făcu o grimasă. 

— Ne-am dedicat vieţile ca să fim opusul tatei. lar acum 
trebuie să judec un adept al lui Binaro, exact cum tata l-a 
judecat pe Binaro însuşi. 

— De data asta, nimeni n-o să fie ars de viu. 

— Nu - acuzaţia de trădare-i cea pe care-o pot respinge 
cel mai uşor. Dar tot trebuie s-o declar vinovată de toate 
celelalte. 

— Nu există vreo lege referitoare la aducerea cu 
premeditare a unor acuzaţii false? întrebă Didul. 

— Aici cuvântul foarte important este fals. Aceste 
învinuiri sunt adevărate. 

— Daune făcute cu premeditare. Încercare de tulburare 
a ordinii publice a regatului. Şi, aşa cum spui, acuzaţia de 
trădare-i singura care este o crimă capitală. 

— Ce-anume sugerezi? Să aduc învinuiri celor care-o 
învinuiesc pe Shedemei? 

Didul ridică din umeri. 

— Il-aş putea face să-şi retragă plângerea împotriva ei. 

— Nu ştiu cât de realizabilă-i chestia asta, spuse Pabul. 
Dar dac-aş putea să găsesc o modalitate de-a complica 
lucrurile şi mai mult, aşa încât să nu existe posibilitatea 
unei victorii sau a unei înfrângeri clare... 

Didul aşteptă câtva timp, urmărind cum Pabul citea 
scoarță după scoarță. În cele din urmă, îl bătu pe spate pe 
mai vârstnicul său frate şi se îndreptă spre casa lui Akmaro. 
Se duse prin spate, aşa cum făcea de obicei, şi aşteptă în 
tăcere la umbra unui copac, până când cineva dinăuntru îl 
observă. Luet fu cea care ieşi în cele din urmă şi îl salută. 


— Didul, de ce nu vii prin faţă şi baţi din palme, ca toată 
lumea? 

— Şi dacă-i Akma cel care deschide uşa? 

— Nu-i niciodată aici. Şi dac-ar fi, ce? 

— Vreau să evit o ceartă. Sau o luptă. 

— Cred că nici Akma nu vrea, replică Luet. Continuă să te 
urască, bineînţeles... 

— Bineînţeles, spuse tânărul sec. 

— Dar nu-i... se concentrează pe alte lucruri. 

— Vreau să ştiu dacă are de-a face cu-nvinuirile astea 
împotriva lui Shedemei. 

— Nu-i minunată? întrebă Luet. Ai făcut cunoştinţă cu 
ea? 

— În dimineaţa asta. De fapt, a fost groaznic. M-a ţinut 
deasupra flăcării, până când s-a convins că nu-s un jaguar 
deghizat în curcan. 

— Îţi cunoaşte trecutul? 

— Ca şi cum ar fi privit tot timpul peste umărul meu. Tot- 
tot. A fost înspăimântător, Luet. M-a întrebat... 

— Ce-anume? 

Didul ridică din umeri. 

— M-a-ntrebat dacă-mi făcea o plăcere deosebită atunci 
când dădeam cu tine de pământ. 

Luet îşi puse o mână pe umărul lui. 

— N-a fost drăguţ din partea ei. Eu te-am iertat - ce 
treabă mai are ea? 

— Spunea că-ncearcă să vadă dacă cineva se poate 
schimba cu adevărat. Încearcă să descopere dacă înainte 
eram cu-adevărat rău şi am devenit acum un om cu 
adevărat virtuos, sau dacă-s rău şi doar mă prefac a fi bun, 
sau dac-am fost bun tot timpul şi doar am primit îndrumări 
greşite. 

— La ce i-ar servi dac-ar afla lucrul ăsta? 

— Oh, îmi vin în minte mai multe răspunsuri. Oricum, ea-i 
un filosof moral. Asta-i una dintre marile întrebări, dacă 
fiinţele umane sunt cu adevărat capabile de schimbare, sau 


dacă toate schimbările aparente sunt doar o problemă de 
încadrare a firii existente într-o situaţie morală diferită... 
înţelegi. Chestii de filosofie. Pân-acum n-am mai întâlnit pe 
nimeni care să-ncerce să verifice, în maniera asta, ideile în 
raport cu lumea reală. Cel puţin, n-am fost eu lumea reală 
în raport de care verificau. 

— Nu prea-i bine-crescută, este? 

— Mai bine decât tine, replică Didul. M-a invitat să iau 
prânzul cu ea. 

— Ştii cât se poate de bine că eşti deja invitat să 
prânzeşti împreună cu noi, spuse Luet, înghiontindu-l uşor. 

El o prinse de mână, râzând, apoi imediat îi dădu drumul 
şi se ridică în picioare, încercând să-şi ascundă stânjeneala. 

— Didul, spuse ea, eşti ciudat câteodată. Apoi, în timp ce 
o luă înainte spre casă, ea comentă peste umăr: Sper că nu 
te supără că Edhadeya o să fie aici în seara asta, nu-i aşa? 

— Doar dacă vă deranjez. 

Luet râse şi nu mai zise nimic. 

În bucătărie, Didul şi Luet stătură de vorbă cu Chebeya, 
în timp ce-o ajutau să pregătească cina. Akmaro sosi acasă 
cu trei săpători tineri care încercau să-l convingă să-i 
accepte ca elevi. 

— Ziua n-are destule ore, spuse el - evident, nu pentru 
prima dată -, în timp ce ei veneau după el în casă. 

— Nu vrem să te oprim de la cele ce vrei să faci. Lasă-ne 
măcar să te urmăm. 

— Ca nişte umbre, spuse altul. 

— O să fim tăcuţi, adăugă al treilea. 

— Poate câte-o întrebare din când în când. 

Akmaro îi întrerupse şi le prezentă pe soţia şi pe fiica sa. 
Înainte de a-l pomeni pe Didul, unul dintre ei se dădu uşor 
în spate şi rosti: 

— Probabil că tu eşti Akma. 

— Nu, nu sunt, replică Didul. 

Săpătorul, o femeie tânără, se relaxă imediat şi se 
apropie. 


— lartă-mă, zise ea. Am presupus că... 

— Acum vedeţi din ce cauză nu pot să vă iau după mine, 
rosti Akmaro. Akma este fiul meu. Dacă daţi crezare 
zvonurilor răutăcioase pe care le-aţi auzit despre el, nu 
prea pot să vă las să vă faceţi tabăra-n casa mea. 

— Îmi cer scuze, spuse ea. 

— Nu trebuie. Întâmplarea face că o parte din zvonuri 
sunt adevărate. Dar trebuie să mă lăsaţi să am intimitatea 
mea şi-n cazul în care nu intenţionaţi să rămâneţi la masă... 

Băiatul părea bucuros să accepte invitaţia implicită, dar 
cele două fete îl îmbrânciră spre ieşire. 

— Studiaţi cu profesorii, zise Akmaro în timp ce ieşeau. 
Dacă faceţi asta, o să ne vedem destul de des. 

— Aşa o să facem, răspunse una dintre fete - înverşunată, 
ca şi cum ar fi ameninţat cu o răzbunare. O să studiem atât 
de intens, încât o să cunoaştem totul. 

— Bun. Atunci o să vin şi-o să învăţ de la voi, pentru că nu 
ştiu mare lucru. 

Cu un zâmbet, Akmaro închise uşa în urma lor. 

— Acum chiar mă simt vinovat, spuse Didul. Se pare că 
eu primesc în mod curent ceea ce imploră ei. lar dacă 
faptul de-a avea săpători prin preajmă ar isca probleme cu 
Akma, gândeşte-te cum ar reacţiona el dac-ai încerca să mă 
laşi să stau pe lângă tine. 

— Oh, tu eşti complet diferit, zise Akmaro. În primul rând, 
tu ştii la fel de mult ca şi mine. 

— Nu prea. 

— Aşa încât putem discuta ca de la egal la egal. Chestia 
asta n-ar fi niciodată posibilă în cazul lor - sunt prea tineri. 
N-au experienţă de viaţă. 

— Sunt multe lucruri pe care eu nu le-am făcut încă, rosti 
Didul. 

— De exemplu, să te însori, mă gândesc. 

Didul roşi şi începu imediat să ia cănile reci de lut şi să le 
ducă în încăperea din faţă a casei. O auzea pe Luet în 
spatele lui, dojenindu-l în surdină pe tatăl său. 


— Chiar trebuie să-l pui într-o situaţie delicată-n felul 
ăsta? şopti ea. 

— Îi place, răspunse Akmaro mult mai tare. 

— Ba nu. 

Dar lui chiar îi plăcea. 

Edhadeya sosi cu puţin timp înainte de ora convenită. 
Didul o mai întâlnise de câteva ori şi, de fiecare dată, în 
aceleaşi împrejurări - luând masa cu familia lui Akmaro. Lui 
Didul îi plăcea că ea şi Luet erau prietene atât de bune. îi 
făcea plăcere să vadă că avea faţă de Luet nu doar o 
prietenie de circumstanţă, că de fapt Luet nu se manifesta 
câtuşi de puţin cu respect şi deferenţă, dincolo de curtoazia 
normală a prieteniei. Era evident că Luet o cunoştea pe 
Edhadeya ca persoană şi n-o considera ca fiind fiica regelui. 

lar Edhadeya, pe de altă parte, se purta firesc în casa lui 
Akmaro, fără pic de afectare, autoritate sau 
condescendenţă. Experienţa ei fusese totdeauna diferită de 
a vieților altora, dar ea părea că fie fascinată fără limite de 
gândurile şi observaţiile altora, fără a se considera 
superioară în vreun fel. 

Conversaţia se îndreptă destul de repede către proces, 
iar Akmaro le rugă la fel de repede să vorbească despre 
alte lucruri. Aşa încât petrecură o mare parte a cinei 
vorbind despre Shedemei. Didul ascultă fascinat impresiile 
lor despre şcoală, iar Edhadeya avea atât de multe de spus 
încât, în cele din urmă, el îşi dădu seama că, spre deosebire 
de ceilalţi, ea nu vorbea despre o singură vizită. 

— De câte ori ai fost acolo? întrebă el. 

Edhadeya păru tulburată. 

— Cine, eu? 

— Nu c-ar conta, spuse Didul. Dar pari a vorbi ca o 
persoană care-i... implicată. 

— Păi, am fost de mai multe ori. 

— Fără mine? strigă Luet. 

— Nu m-am dus în vizită. Ci ca să lucrez. 

— Am crezut că ţi-a zis că nu poţi să faci asta. 


— Dar mi-a zis, de asemenea, să n-aştept. 

— Şi te-a lăsat s-ajuţi? întrebă Luet. Dacă da, n-o să te 
iert niciodată că nu m-ai luat cu tine. 

— Nu m-a lăsat niciodată să fac ceva, replică Edhadeya. 

— Dar tot te duci, zise Didul. 

— Mă strecor pe furiş, spuse Edhadeya. Nu-i greu. Nu se 
pune problema că şcoala ar fi păzită sau ceva de genul ăsta. 
Intru-n curte, dacă Shedemei nu-i acolo, şi le-ajut pe fete la 
citit. Câteodată n-am altceva mai bun de făcut decât să iau 
un mop şi o găleată cu apă şi să spăl duşumelele pe-un 
coridor în timp ce toată lumea e la masă. De câteva ori am 
intrat şi-am ieşit fără ca Shedemei să mă vadă, dar de 
obicei sunt prinsă. 

— Aş crede că ceilalţi profesori sau copiii te-ar pâri în 
momentul în care te-ar vedea, spuse Akmaro. 

— Nicidecum, zise Edhadeya. Fetele apreciază ajutorul 
meu. Lia fel, cred, fac şi profesorii. 

— Ce spune Shedemei atunci când te dă pe uşă afară? 
întrebă Didul. 

— E foarte colorat, răspunse Edhadeya. Îmi explică tot 
timpul c-atunci când a spus că nu trebuie s-aştept, a vrut să 
spună că nu trebuie doar s-aştept. C-ar trebui să mă implic 
în viaţă într-o manieră activă, să dobândesc ceva experienţă 
care să m-ajute să confer perspectivă învățăturilor pe care 
le-am deprins din cărţi. 

— Şi de ce nu faci ce-ţi cere? întrebă Akmaro. 

— Pentru că-s de părere că faptul de-a mă furişa în şcoala 
ei şi de-a preda fără ca să mă vadă constituie o experienţă 
excelentă. 

Râseră cu toţii când auziră. Subiectul se schimbă de la 
Shedemei la speculaţii referitoare la felul în care ar fi arătat 
Casa Rasei, de pe planeta Harmony, iar de aici porni o 
discuţie despre cei care primiseră vise adevărate de la 
Păstrător. 

— "Tot vorbim despre cei care-au vise adevărate, ca şi 
cum ar fi, cu toţii, străvechi sau foarte îndepărtați, rosti 


Luet, dar merită să ne-aducem aminte că fiecare dintre noi 
a avut măcar un singur vis adevărat. Eu n-am mai avut aşa 
ceva de când eram mică - dar pe-atunci de nimic n-aveam 
nevoie ca de aşa ceva. lu ai mai visat de-atunci, din 
vremurile de demult, Didul? 

Tânărul clătină din cap, nedorind să vorbească despre 
"vremurile de demult”. 

— Eu de fapt nu visez, rosti Chebeya. Vizionarii n-au 
darul ăsta. 

— Dar Păstrătorul continuă să-ţi arate diverse lucruri, 
spuse Luet. Asta trebuie să nu uităm - că Păstrătorul nu-i 
doar ceva în care credeau strămoşii noştri. Nu-i doar un 
mit. 

Spre surprinderea tuturor, ochii i se umplură de lacrimi. 

— Akma îmi tot spune că ne autoamăgim, dar nu-i aşa. 
Mi-aduc aminte ce senzaţie am avut şi nu era diferită de 
oricare alt vis. Era reală. Nu-i aşa, Edhadeya? 

— Da, aşa este, replică Edhadeya. Nu-i da atenţie fratelui 
tău, Luet. Nu ştie nimic. 

— Dar ştie, replică Luet. E cea mai inteligentă persoană 
pe care-o cunosc. Şi-i atât de puternic în tot ceea ce face şi 
spune - era profesorul meu atunci când eram mică şi-i şi- 
acum profesorul meu, cu o singură excepţie... 

— Acea mică excepţie, murmură Akmaro. 

— Nu poţi să-l faci să vadă adevărul, tată? întrebă Luet. 

— Oamenii nu pot fi determinaţi să creadă anumite 
lucruri, rosti Chebeya. 

— Păstrătorul poate? De ce Păstrătorul nu-i... trimite un 
vis adevărat? 

— Poate că Păstrătorul face lucrul ăsta, zise Didul. 

Îl priviră cu toţii, surprinşi. 

— Vreau să spun, oare n-a trimis Păstrătorul vise fraţilor 
mai mari ai lui Nafai? 

— Dacă are vreo importanţă, rosti Edhadeya, era Sufletul 
Suprem. 


— Am crezut că Elemak a primit cel puţin un vis din 
partea Păstrătorului, spuse Didul. Oricum, era şi Moozh. Cel 
despre care-a scris Nafai - tatăl lui Luet şi al lui Hushidh. 
Cel care s-a luptat tot timpul cu Sufletul Suprem, dar care 
împlinea mereu voinţa Sufletului Suprem. 

— Nu poţi să-ţi imaginezi că Akma împlineşte, cumva, 
voinţa Păstrătorului? zise Edhadeya. Urându-i pe bieţii 
membri ai poporului pământului şi dorind ca ei să fie excluşi 
din regat? 

— Nu, nu mă refer la asta, vreau să zic că poţi să-i opui 
rezistenţă Păstrătorului, dacă vrei. De unde ştim noi că 
Akma n-are vise adevărate noapte de noapte şi că se scoală 
dimineaţa şi neagă că ele au vreun tâlc? Păstrătorul nu ne 
poate obliga să facem un anumit lucru. Dacă suntem 
hotărâți să-i ţinem piept. 

— E-adevărat, rosti Akmaro. Dar eu nu cred că Akma are 
vise. 

— Poate c-are atât de multe vise adevărate încât nu-şi dă 
seama că alţii n-au, rosti Didul. Poate că inteligenţa lui e, în 
parte, un dar din partea Păstrătorului, care desfăşoară 
adevărul în mintea lui. Poate că el e cel mai mare slujitor al 
Păstrătorului, excepţie făcând faptul că refuză să slujească. 

— Asta-i ditamai excepţia, zise Chebeya. 

— Vreau să spun că faptul de-a avea un vis adevărat nu l- 
ar face, automat, pe Akma să se răzgândească. Asta-i tot ce 
vreau să spun. 

Didul reveni la fructele zaharisite pe care Edhadeya le 
adusese ca desert. 

— Ei bine, un lucru-i sigur: persuasiunea n-a dus la nimic, 
spuse Akmaro. 

Chebeya scoase un sunet ascuţit din gâtlej. 

— Ce-a fost asta? exclamă Akmaro. 

— Eu am fost, replică Chebeya. Am râs cât am putut de 
scurt. 

— De ce? 


— Akmaro, Didul m-a făcut să văd lucrurile într-un fel 
nou. Mă-ntreb dacă am încercat cu adevărat să-l convingem 
pe Akma. 

— Eu unul am încercat, spuse Akmaro. 

— Nu, tu ai încercat să-l înveţi. Asta-i cu totul altă 
poveste. 

— Orice învăţătură înseamnă convingere, zise Akmaro. 
Iar orice convingere înseamnă învăţătură. 

— În cazul ăsta, de ce ne-am chinuit să inventăm două 
cuvinte pentru el? îl tachină Chebeya. Akmaro, nu te-acuz 
de nimic. 

— M-acuzi că nici măcar n-am încercat să-l conving pe 
fiul meu, deşi ştii c-am tot încercat până când mi s-a frânt 
inima. 

Akmaro încerca să păstreze un ton lejer, dar Didul putea 
distinge emoția din spatele surâsului său. 

— "Te rog să nu mi-o iei în nume de rău, zise Chebeya. 
Ştim cu toţii c-ai făcut tot ceea ce ţi-a stat în putinţă. Dar 
am lăsat asta la latitudinea ta, nu-i aşa? Eu m-am mulţumit 
să fiu mama iubitoare care-ncearcă să facă puternică 
legătura cu Akma. Am lăsat pe seama ta toate disputele. 

— Nicidecum, spuse Luet posomorâtă. 

— Akma e-atât de puţin timp pe-aici, încât mi-a fost 
teamă să am dispute cu el, de frică să nu-l pierd complet, 
spuse Chebeya. Dar din cauza asta, poate că el crede că-i 
doar o problemă între el şi tatăl lui. Că Luet şi cu mine 
suntem neutre. 

— Ştie că eu nu-s, rosti Luet. 

Akmaro clătină din cap. 

— Chebeya, nu-i nevoie. Akma o să depăşească faza asta. 

Lacrimi începură să se prelingă pe obrajii Chebeyei. 

— Nu, n-o s-o facă, replică ea. Nu acum. Ioată tărăşenia 
asta cu Shedemei... 

— Akma n-are nimic de-a face cu chestia asta, este? 
întrebă Didul. 


— Cei care i-au adus acuzaţii ei, rosti Chebeya, n-or să 
renunţe. Nu poate fi un secret pentru ei felul în care vede 
fiul marelui preot întreaga situaţie. Or să găsească o 
modalitate de a-l folosi. Dacă nu merge altceva, or să-l 
flateze, or să fie de-acord cu el. Akma tânjeşte să fie iubit şi 
respectat... 

— Cu toţii tânjim, rosti Edhadeya încet. 

— Akma mai mult decât alţii, în parte pentru că simte, 
probabil, că n-a avut acasă iubirea şi respectul de care-avea 
nevoie. 

Chebeya întinse o mână spre soţul ei, ca spre a-l linişti. 

— Nu-i vina ta. E vorba doar de felul în care i se păreau a 
fi lucrurile, de la început, din zilele alea-ngrozitoare 
petrecute la Chelem. 

Didul privi resturile cinei din faţa sa, iar faţa îi ardea 
amintindu-şi cum se purtase cu Akma. Imaginea îi apăru 
extrem de uşor în minte, mai vie acum, poate, decât fusese 
la vremea ei. Micul Akma plângând şi aruncând cu furie 
cuvinte, în vreme ce Didul şi fraţii săi nu se mai opreau din 
râs. Apoi Akma plângând de durere, un sunet foarte diferit, 
un sunet îngrozitor... iar ei tot râdeau. Eu râdeam în 
continuare, îşi zise Didul. Oare Akma aude sunetul acela şi 
acum? Dacă-n mintea lui e măcar pe jumătate de clar pe cât 
mi-e mie... 

Simţi o mână peste mâna sa. Pentru o clipă îşi zise că 
probabil e Luet care-l atingea, şi vru să-şi smulgă mâna, de 
ruşine pentru propria nimicnicie. Dar era Chebeya. 

— Te rog, Didul. Faci atât de mult parte din familia asta 
încât câteodată uităm că ai o percepţie diferită despre 
anumite lucruri. Aici nimeni nu te-nvinovâţeşte. 

Didul dădu din cap, fără să mai răspundă. Chebeya 
conduse conversaţia spre alte lucruri, iar restul mesei avu 
loc în pace. 

Atunci când sosi timpul ca Edhadeya să plece acasă, ea îl 
rugă pe Didul să o însoţească. Tânărul râse; vru să pară că 
este amuzat, dar ştia că arăta doar nervos. 


— Vrei să-mi spui ceva sau că ceilalţi au să discute 
anumite lucruri în absenţa mea? 

— E-aşa de drăguţ, nu-i aşa? rosti Edhadeya. N-ar fi 
conceput ideea că s-ar putea să-mi facă plăcere compania 
lui. 

Când ajunseră pe strada întunecată, păşind spre casă la 
lumina torţei pe care o ducea Didul, Edhadeya spuse: 

— Bun, da, voiam să-ţi spun ceva. 

— Păi, bine, rosti Didul. Sunt aici. Sau e vorba de ceva 
atât de devastator încât vrei s-aştepţi până când ne- 
apropiem de casa tatălui tău. În caz c-o să izbucnesc în 
lacrimi, o s-arunc torţa şi-o să fug în noapte. 

— Ştii ce-anume vreau să discutăm. 

— N-ar trebui să vin în casa lui Akmaro, nu-i aşa? 

Edhadeya râse, uluită. 

— Cee? De ce-aş spune aşa ceva? Ei ţin la tine - eşti aşa 
de timid încât nu vezi lucrul ăsta? 

— De dragul lui Akma. Ca să-l poată recâştiga. 

— Nu-i vorba de tine, Didul. Nu, voiam să spun contrarul. 
Didul, aş fi vrut să te-nţeleg mai bine. 

— Mai bine decât mă-nţelegi acum? Mai bine decât alţii? 
Sau mai bine decât îi înţelegi pe alţii? 

Ea chicoti ca o fetişcană. Brusc, în mintea lui Didul apăru 
o imagine, cu Edhadeya şi Luet şezând împreună pe o 
bancă, râzând exact aşa. Două şcolăriţe. 

— Ascult acum, spuse el. O să fiu serios. 

— Didul, viaţa ta a fost foarte ciudată, zise Edhadeya. Ai 
avut ghinion cu tatăl tău, dar ai fost norocos cu fraţii tăi. 

— Pabul s-a descurcat bine. Noi, ceilalţi, ne zbatem. 

— Tu te-ai schimbat odată cu trecerea timpului - ceea ce- 
i mai bine decât fac cei mai mulţi dintre noi. Care pornesc 
în viaţă inocenți şi se deteriorează. 

— Având în vedere cât de jos era nivelul de la care-am 
început, Edhadeya, nu mă puteam îndrepta decât în sus. 

— Nu cred, spuse Edhadeya. Dar, te rog, ascultă. Nu 
insist asupra trecutului tău, zic că eşti admirat. Mulţi spun 


lucrul ăsta - tata primeşte rapoarte de la Bodika, înţelegi. 
Eşti admirat. Şi nu doar printre Păstraţi. 

— E drăguţ din partea ta că spui asta. 

— Da, păi, repet ceea ce spun alţii. Că eşti o persoană 
foarte milostivă. 

— Orice mi-ar zice oamenii, pot întotdeauna să spun c-am 
făcut şi mai rău, că Păstrătorul încă te poate accepta dacă 
te schimbi acum. 

— Te rog, ascultă-mă, Didul. Trebuie să aflu ceva din gura 
ta. Se pare că tu iubeşti pe toată lumea, c-arăţi tuturor 
compasiune, înţelepciune şi un fel de tihnă - toată lumea se 
simte-n largul ei cu tine. 

— Cu excepţia ta. 

— Pentru că atunci când eşti cu mine - atunci când eşti 
cu Akmaro - eşti sfios, nu eşti relaxat. Te simţi. 

— Deasupra mea. 

— Nelalocul tău. 

— Da. 

— Astfel încât cineva şi-ar putea pune întrebarea: Ce 
simţi tu cu adevărat despre familia lui Akmaro? [ii la ei? 
Sau eşti doar în căutarea constantei lor iertări? 

Didul se gândi câteva clipe la cuvintele ei. 

— Ţin la ei. lertarea lor am avut-o ani întregi. Părinţii. 
Luet, atunci când s-a făcut destul de mare ca să-nţeleagă. 
Era extrem de tânără, iar copiii-s foarte iertători. 

— Aşa că, repet, cineva şi-ar putea pune întrebarea - dac- 
ai încredere în iertarea lor, de ce eşti aşa de timid, atât de 
precaut atunci când eşti cu ei? 

— Cine anume-şi pune întrebarea asta, Edhadeya? 

— Eu mi-o pun, fii liniştit. Cineva îşi poate pune 
întrebarea, Didul, dacă o parte din timiditatea ta este 
pricinuită de faptul că nutreşti un sentiment special pentru 
cineva din familie, dar n-ai curajul să vorbeşti despre asta... 

— Mă-ntrebi dac-o iubesc pe Luet? 

— Mulţumesc, rosti Edhadeya. Da, asta te-ntreb. 


— Bineînţeles c-o iubesc. Oricine o cunoaşte trebuie s-o 
iubească. 

Edhadeya mârâi, frustrată. 

— Didul, nu te juca cu mine! 

Tânărul ridică şi îndepărtă torţa, ca să nu-i lumineze faţa 
în timp ce vorbeşte. 

— Poţi să-ţi închipui ceva mai rău decât ziua-n care Akma 
descoperă că mă-nsor cu Luet? 

— Da, pot, replică Edhadeya. Cel mai rău lucru ar fi dacă 
Luet ar fi să petreacă zi după zi, an după an, aşteptându-te, 
iar tu n-ai veni la ea. 

— Ea nu m-aşteaptă pe mine. 

— Ai întrebat-o? 

— N-am discutat despre asta. 

— lar ea n-o să deschidă niciodată discuţia, pentru că i-e 
teamă că n-ai niciun sentiment faţă de ea. Dar ea are 
pentru tine. Îi trădez încrederea, spunându-ţi lucrurile 
astea. Dar trebuie să faci alegerea bazându-te pe toate 
informaţiile. Da, pe Akma o să-l învenineze faptul de-a te 
avea drept cumnat. Dar acelaşi Akma este duşmanul a tot 
ceea ce reprezintă tatăl său. lar, pentru a-i cruța 
sentimentele, o să-i frângi inima lui Luet, care te-aşteaptă? 
Care din cele două rele-i mai mare? Să-l răneşti pe cel 
neiertător sau s-o răneşti pe cea care ţi-a iertat totul? 

Didul păşea alături de ea în tăcere. Ajunseră la uşa casei 
regelui. 

— Asta-i tot ce voiam să-ţi spun, zise ea. 

— Să te cred? şopti el. Că-i pasă de mine? După tot ce-am 
făcut? 

— Câteodată femeile pot fi nebune-n privinţa bărbaţilor 
pe care ajung să-i iubească. 

— Tu eşti? Nebună? 

— Didul, vrei să ştii cât de nebună sunt? Atunci când eu şi 
Luet eram mai tinere, ne-am îndrăgostit fiecare de fratele 
celeilalte. Ea în cele din urmă s-a oprit la Mon, pentru că el 
a fost întotdeauna cel de care ea a fost cea mai apropiată. 


lar eu, bineînţeles, îl iubeam pe Akma de la distanţă. 
Edhadeya zâmbi misterios şi continuă: Apoi Luet a renunţat 
la această iubire copilărească şi a descoperit ceva mult mai 
frumos în iubirea ei pentru tine. Noapte bună, Didul, zise ea 
zâmbind. 

— N-o să termini de spus povestea? 

— Am terminat-o. 

Păşi către uşă; garda i-o deschise. 

Didul rămase în lumina sfârâitoare a torţei până se 
închise uşa. 

În cele din urmă, santinela i se adresă: 

— Nu sunteţi din oraş, domnule? Vreţi să vă spun pe 
unde s-o luaţi? 

— Nu, nu... ştiu drumul. 

— În cazul ăsta, ar fi bine s-o porniţi - torţa n-o să ardă la 
nesfârşit, decât dac-aveţi de gând să lăsaţi flacăra să vă 
ardă mâna. 

Didul îi mulţumi cu un zâmbet şi plecă spre casa publică 
unde stătea. Akmaro şi Chebeya îl invitau pentru cină, dar 
niciodată şi să rămână peste noapte. N-ar fi fost bine ca el 
să se afle acolo, în cazul în care Akma ar fi hotărât să vină 
acasă. 

Luet încetase să-l iubească pe Mon, dar Edhadeya nu 
renunţase niciodată la acea copilărească iubire pentru 
Akma. Lucrul ăsta reprezenta o situaţie dificilă pentru ea. 
Măcar bărbatul care-o iubea pe Luet era credincios cauzei 
Păstrătorului. Edhadeya, o visătoare de vise adevărate, fiica 
regelui, iubea un bărbat care nu credea în Păstrător şi îi 
dispreţuia pe Păstraţi. 

Poate că eu nu-s cel mai rău soţ. Poate c-am, într-adevăr, 
ceva de oferit lui Luet, pe lângă sărăcie, furia fratelui ei şi 
amintirea cruzimii de care-am dat dovadă pe vremea când 
era mică. Poate c-ar trebui ca ei să i se dea o şansă, măcar. 
Oare nu-i era el dator să-i dea şansa de a-l auzi vorbind 
despre iubirea pe care i-o purta şi de-a o cere de soție, 


pentru a-l putea refuza şi a-i provoca o mică parte din 
umilinţa şi suferinţa pe care i le pricinuise şi el odinioară? 

Se dispreţui imediat pentru că se gândea la aşa ceva. 
Oare chiar n-o cunoştea deloc pe Luet, dacă-şi imagina că 
ea ar dori să-i facă rău lui sau altcuiva? Edhadeya susţinea 
că Luet îl iubea. Iar el unul ştia c-o iubea. Akmaro spusese 
răspicat că-şi va da consimţământul. La fel spusese şi 
Chebeya, într-o mie de mici feluri, vorbind despre cât de 
mult făcea el parte din familie. 

O să vorbesc cu ea, hotări el. O să vorbesc cu ea mâine. 

Stinse torţa lui pâlpâindă în ciubărul de la uşa casei 
publice şi pătrunse înăuntru spre a petrece câteva ore 
dorindu-şi să doarmă, în loc să repete la nesfârşit vorbele 
pe care avea să i le spună lui Luet, închipuindu-şi 
încontinuu felul în care ea îi va zâmbi şi îl va îmbrăţişa, sau 
va izbucni în lacrimi şi va fugi, sau se va holba la el oripilată 
şi va şopti: "Cum ai putut? Cum ai putut tocmai tu?” 

În cele din urmă, reuşi să adoarmă. lar în vis se văzu pe 
sine şi pe Luet, stând în picioare sub un copac. Era plin de 
fructe coapte, dar la care nu puteau ajunge, pentru că 
niciunul dintre ei nu era destul de înalt. 

— Ridică-mă, spuse ea. Ridică-mă şi-o să culeg destul 
pentru amândoi. 

Aşa încât el o ridică, ea îşi umplu mâinile, iar atunci când 
o cobori ea muşcă dintr-unul şi plânse simţindu-i gustul 
dulce şi puternic. 

— Didul, şopti ea. Nu suport să nu iei şi tu o îmbucătură - 
uite, din locul ăsta, exact lângă cel de unde-am muşcat eu, 
ca să guşti exact ce-am gustat eu. 

Dar în vis el nu muşcă din fruct. În loc de asta, o sărută, 
iar de pe buzele ei gustă exact ceea ce gustase ea şi, într- 
adevăr, era dulce. 

Procesul devenise atât de celebru, încât chiar în timp ce 
Didul dormea lumea începuse să se strângă în vastul 
tribunal deschis. În zori, atunci când sosiră gărzile, trebuiră 
să îndrume ceata celor care sosiseră primii către rândurile 


din faţă, care dădeau spre tribunal. Scaunul judecătorului 
era, bineînţeles, sub un umbrar, unde avea să rămână de-a 
lungul întregii zile. Unii socoteau că asta era pentru 
confortul judecătorului, pentru a-l apăra de căldura verii, 
dar iarna putea fi amarnic de frig la umbră, fără pic de 
soare ca să-l încălzească. Nu, umbrarul era pentru a-l face 
pe judecător într-o oarecare măsură anonim. Lumea putea 
vedea foarte bine unde era lumină; reclamanţii şi pârâţii 
erau ţinuţi în lumină, iar dacă unii ori ceilalţi îşi vor fi adus 
un avocat care să le susţină cauza, el va păşi ţanţoş de-a 
lungul şi de-a latul zonei însorite. Niciun avocat, însă, nu va 
păşi în interiorul umbrarului judecătorului. Unii considerau 
că aşa ceva era lipsit de respect pentru onoarea regelui, 
întruchipată de adjunctul său, judecătorul. Dar avocaţii 
ştiau, cu toţii, că a păşi în afara zonei luminate îi făcea să 
pară stângaci, slabi, neatenţi şi i-ar stârni pe oameni 
împotriva lor. 

Nu se punea problema ca lumea să aibă vreo putere în 
luarea deciziei, în mod oficial - cu toate că, în trecut, 
existaseră procese vestite în care părea că judecătorul 
dăduse sentinţa bazându-se doar pe ceea ce-i oferea cele 
mai mari şanse de a părăsi tribunalul viu şi nevătămat. Dar 
avocaţii ştiau că reputaţia lor, şansele lor de a fi angajaţi în 
alte procese depindea de felul în care îi percepea publicul. 

Soarele era la jumătatea drumului către lună atunci când 
au apărut acuzatorii, împreună cu avocatul lor, un înger 
vorbăreţ pe nume kro. Îngerilor le era interzis să zboare în 
interiorul tribunalului, dar kro îşi deschidea aripile şi ţopăia 
în sus în timp ce se plimba dintr-o parte în alta, sporind 
entuziasmul în sinea sa şi în rândurile audienței. Acest lucru 
îl făcea să pară mai mare şi mai grațios decât oponentul 
său, şi mulţi avocaţi umani refuzau să preia cazuri care i-ar 
fi putut pune faţă-n faţă cu kro. 

Când acuzatorii ajunseră la locurile lor, iar galeria era 
complet plină, cu sute de inşi care se agitau afară cerând 
spaţii imaginare - "Nu sunt mare! Există spaţiu pentru 


mine?” Pabul intră încadrat de două gărzi. În cazul unei 
revolte a mulţimii împotriva judecătorului, soldaţii nu 
puteau să-i asigure o prea mare protecţie, deşi putea să-i 
acorde judecătorului exact timpul necesar pentru a se 
refugia în camera sa. Ei se aflau acolo mai degrabă pentru 
a-l apăra de un asasin solitar. Se scurseseră o sută de ani de 
când un judecător fusese ucis în tribunal, şi o perioadă şi 
mai lungă de când un altul fusese agresat de mulţime, dar 
protecţia s-a păstrat. Nu se aştepta nimeni ca acest caz să 
ia o turnură violentă, dar era mai aprins decât altele, iar 
controversa îi făcea pe cei din jur să vadă gărzile într-o 
lumină diferită. Nu era doar o formalitate, desigur. Erau 
înarmate; erau fiinţe umane masive, puternice. 

Nu era prezent nimeni din familia regelui. O veche 
tradiţie cerea ca, în cazul în care era de faţă o persoană din 
familia regală, el sau ea să stea lângă judecător şi, se 
presupune, să-i comunice acestuia voinţa suveranului în 
cazul respectiv. Astfel, la un proces unde era de faţă o 
persoană regală nu exista posibilitatea de a face apel. Prin 
urmare, pentru a nu leza drepturile celui acuzat, Ba-Jamim, 
tatăl lui Motiak, stabilise ca niciun membru al familiei să nu 
mai participe la vreunul din procesele mai mărunte, ca să 
fie asigurat dreptul tuturor părţilor de a face apel împotriva 
sentinţei. Acest lucru avea, totodată, efectul benefic de a 
spori independenţa şi, prin urmare, prestigiul judecătorilor. 

Akma venise însă să asiste, însoţit de sora lui, Luet. 
Ajunseră suficient de târziu, aşa încât găsiră locuri doar în 
ultimele rânduri, în spatele acuzaților, acolo unde nu 
puteau vedea feţe. Dar doi susţinători apropiaţi ai 
acuzatorilor, care aveau locuri în rândul din faţă de unde se 
puteau vedea feţele tuturor, îl recunoscură pe Akma şi 
insistară ca el şi sora lui să coboare şi să stea pe locurile lor. 
Akma se prefăcu a fi surprins şi onorat, dar Luet îşi aminti 
cum rămăsese el în picioare, în spate, până când fusese 
remarcat; ştia că i se păstraseră nişte locuri. Şi că era 


vorba de susţinători ai acuzatorilor. Akma trecuse hotărât 
într-o anume tabără. 

Păi, în definitiv, de ce nu? La fel făcuse şi Luet. 

— Ai cunoscut-o? întrebă ea. 

— Pe cine? întrebă Akma. 

— Pe Shedemei. Pe-acuzată. 

— Oh. Nu. Ar fi trebuit? 

— O femeie strălucită, remarcabilă, rosti Luet. 

— Păi, nu cred c-ar fi remarcat-o cineva dac-ar fi fost vreo 
tâmpită, replică el blând. 

— Ştii, mă aflam în şcoala ei, împreună cu mama şi cu 
Edhadeya, atunci când i-a fost prezentată cartea de 
învinuiri, zise Luet. 

— Da, am auzit. 

— Ea cunoştea deja învinuirile. Nu-i ciudat? I le-a înşirat 
lui Husu înainte ca el să aibă posibilitatea de a i le citi. 

— Am auzit şi lucrul ăsta, replică Akma. Îmi închipui că o 
să exploateze cumva aspectul. O dovadă că ea era 
conştientă c-a-ncălcat legea, ceva asemănător. 

— Sunt convinsă, spuse Luet. Închipuie-ţi c-o acuză de 
trădare pentru că are o şcoală. 

— Oh, sunt sigur că-nvinuirea asta a fost ca să facă toată 
treaba mai cunoscută. Nu cred că micuța marionetă de 
judecător a tatei va permite să fie măcar audiată învinuirea 
asta, nu crezi? 

Luet se făcu mică la auzul maliţiei din glasul fratelui său. 

— Pabul nu-i păpuşa nimănui, Akma. 

— Oh, serios? Deci ceea ce le-a făcut el alor noştri pe 
vremuri, la Chelem, era din propria voinţă? 

— Pe-atunci era marioneta tatălui său. Era un copil. Mai 
tânăr decât suntem noi acum. 

— Dar noi am depăşit amândoi vârsta aia, nu-i aşa? El 
avea şaptesprezece ani. Când eu aveam şaptesprezece ani, 
nu eram marioneta nimănui. Akma rânji: Aşa că nu-mi 
spune că Pabul nu era responsabil pentru acţiunile lui. 

— Foarte bine, atunci, rosti Luet. Era. Dar s-a schimbat. 


— A simţit din ce direcţie bate vântul, vrei să spui. Dar 
hai să nu mai discutăm. 

— Nu, hai să discutăm, zise Luet. Din ce direcţie bătea 
vântul atunci, la Chelem? Cine avea soldaţii acolo? 

— Din câte mi-amintesc, tânărul nostru judecător 
comanda o ceată de derbedei săpători care erau 
întotdeauna gata să biciuiască şi să sfârtece cu ghearele 
femei şi copii. 

— Pabul şi ceilalţi şi-au riscat vieţile ca s-oprească 
cruzimea. Şi au renunţat la viitorul lor în poziţii de putere 
sub domnia tatălui lor, ca să evadeze în sălbăticie. 

— Şi-au venit la Darakemba unde, spre surprinderea 
tuturor, au din nou poziţii de putere. 

— Pe care şi le-au câştigat. 

— Da, dar făcând ce anume? rânji Akma. Nu-ncerca s-ai o 
dispută cu mine, Luet. Am fost prea multă vreme profesorul 
tău. Ştiu ce vrei să spui înainte să rosteşti cuvintele. 

Luet vru să-l împungă cu ceva. Atunci când erau mai 
tineri şi se certau, ea îşi lipea degetul gros şi următoarele 
două degete pentru a alcătui o armă suficient de dură şi de 
ascuţită pentru ca Akma s-o observe atunci când ea îl 
împungea. Dar făcea acest lucru în joacă, chiar şi atunci 
când era foarte furioasă; astăzi nu-l atinse, pentru că nu 
mai era sigură că-l iubea suficient de mult spre a-l împunge 
fără a dori cu adevărat să-l rănească. 

Pe chipul lui Akma se ivi o expresie tristă. 

— De ce nu eşti mulţumit? îl tachină ea. N-am spus oare 
ceea ce te-aşteptai să spun? 

— M-am aşteptat să mă-mpungi aşa cum făceai pe 
vremea când erai o mucoasă. 

— Deci am trecut de perioada-n care eram mucoasă. 

— Acum mă judeci, zise Akma. Nu pentru c-am greşit, ci 
pentru că nu îi sunt loial tatei. 

— Nu-i eşti loial? 

— El mi-a fost vreodată loial mie? întrebă Akma. 


— Dar tu o să depăşeşti vreodată rănile sufleteşti din 
copilărie? 

Akma avea pe chip o expresie distantă. 

— Le-am depăşit pe toate cele care s-au terminat. 

— Acum nu te mai răneşte nimeni, spuse Luet. Tu eşti cel 
care-i răneşte pe mama şi pe tata. 

— Îmi pare rău c-o rănesc pe mama, replică Akma. Dar 
ea a ales. 

— Didul, Pabul, Udad şi Muwu ne-au implorat cu toţii să-i 
iertăm. Eu i-am iertat atunci, şi continui să-i iert şi acum. Au 
devenit nişte oameni cumsecade, cu toţii. 

— Da, i-aţi iertat cu toţii. 

— Da, spuse Luet. Spui lucrul ăsta ca şi cum ar fi ceva-n 
neregulă. 

— Luet, aveai dreptul să-i ierţi pentru ceea ce ţi-au făcut. 
Dar n-ai avut dreptul să-i ierţi pentru ceea ce mi-au făcut 
mie. 

Luet îşi aduse aminte când îl văzuse pe Akma singur pe o 
culme de deal, urmărind cum tata îi învăţa pe oameni, 
Pabulogii şezând în rândul din faţă. 

— Asta-i problema? Că tata i-a iertat fără s-aştepte 
aprobarea ta? 

— Tata i-a iertat înainte ca ei să-i ceară lucrul ăsta, şopti 
Akma. 

De-abia putea distinge ce spune din cauza vuietului 
mulţimii, şi numai dacă îi urmărea buzele. 

— Tata i-a iubit pe cei care m-au chinuit. Mai mult decât 
pe mine. N-a existat niciodată vreo nedreptate atât de 
ticăloasă, perversă, nefirească şi mizerabilă ca asta. 

— Nu era vorba de dreptate, replică Luet. Ci de 
învăţătură. Pabulogii nu cunoşteau decât lumea morală pe 
care-o crease pentru ei tatăl lor. Înainte de-a putea înţelege 
ce anume făceau, trebuiau învăţaţi să vadă lucrurile aşa 
cum le vede Păstrătorul. Atunci când au înţeles cu adevărat, 
au implorat iertarea şi şi-au schimbat stilul de viaţă. 


— Dar tata-i iubea deja, şopti Akma. Atunci când încă te 
băteau, când încă mă chinuiau pe mine, bătându-şi joc de 
amândoi, mânjindu-ne cu excremente de săpător, punându- 
mi piedică şi lovindu-mă cu picioarele, dezbrăcându-mă la 
pielea goală şi ţinându-mă cu capul în jos în faţa tuturor în 
timp ce mă batjocoreau - în timp ce făceau toate lucrurile 
astea, tata îi iubea deja. 

— Şi-a dat seama ce-or să devină. 

— N-avea niciun drept să-i iubească mai mult decât pe 
mine. 

— Iubirea lui pentru ei ne-a salvat vieţile, spuse Luet. 

— Da, Luet, şi uită-te ce-a făcut iubirea lui pentru ei. 
Prosperă. Sunt fericiţi. În ochii lui, ei sunt fiii lui. Nişte fii 
mai buni decât mine. 

Ceea ce era inconfortabil de aproape de felul în care Luet 
însăşi judeca lucrurile. 

— Nimic din ceea ce-au realizat, nimic din relaţia lor cu 
tata n-a fost ceva care să-ţi fi fost inaccesibil. 

— Atâta vreme cât am admis de la început că nu există 
nici-o diferenţă de valoare între călău şi victimă. 

— Asta-i o tâmpenie, Akma, rosti Luet. Ei au trebuit să se 
schimbe înainte ca tata să-i accepte. Au trebuit să devină 
alte persoane. 

— Păi, eu unul nu m-am schimbat, spuse Akma. Nu m-am 
schimbat. 

Era cea mai personală conversaţie pe care o avusese 
Luet cu Akma, de câţiva ani buni încoace, şi-şi dorea tare 
mult să continue, dar în acel moment din mulţime se înălţă 
un vuiet, pentru că o aduceau pe acuzată, protejată de opt 
gărzi. Aceasta era o altă veche tradiţie, statuată după mai 
multe cazuri în care acuzaţii fuseseră omorâţi în tribunal, 
înainte de terminarea procesului, sau luaţi pe sus spre a fi 
duşi la un alt fel de tribunal, într-un alt loc. Gărzile 
continuau să slujească acestui scop practic - uciderea în 
interiorul tribunalului a unei persoane acuzate avusese loc 
cu mai puţin de zece ani în urmă, în destul de sălbatica 


capitală de provincie Trubi, în capătul de sus al văii 
Tsidorek. Nu se punea problema că cineva se aştepta ca 
Shedemei să fie în pericol. Acesta era un proces de testare, 
o luptă pentru putere; ea însăşi nu era privită cu prea multă 
patimă de cei care o acuzau. 

— Uită-te ce mândră se ţine, zise Akma, strigându-i direct 
în ureche, ca să poată fi auzit. 

Mândră? Da, dar nu acea sfidare obraznică pe care o 
afişează unii atunci când sunt chemaţi în faţa tribunalului. 
Ea arăta o demnitate simplă, privind în jurul ei cu un 
interes blând, fără a-i fi frică, fără a se simţi ruşinată. Luet 
crezuse că nimeni nu poate fi pus sub acuzare şi adus la 
proces fără a simţi măcar o stânjeneală pentru că a devenit 
un spectacol public, dar Shedemei nu părea a fi implicată 
emoţional mai mult decât oricare dintre membrii audienței. 

Şi totuşi, procesul avea importanţă pentru ea; oare nu-l 
provocase ea în mod intenţionat? Ea dorise să se petreacă 
acest lucru. Oare ştia cum se va sfârşi, aşa cum ştiuse 
dinainte învinuirile ce-i sunt aduse? 

— “Ţi-a spus tata ce trebuie să hotărască marioneta? îi 
strigă Akma în ureche. 

Ea nu-i dădu atenţie. Gărzile se mişcau încet prin galeria 
înţesată de lume, obligându-i pe oameni să se aşeze. Le va 
lua ceva timp spre a linişti mulţimea - oamenii aceştia voiau 
să facă zgomot. 

Voia să-l pălmuiască pe fiecare în parte, pentru că 
zgomotul lor îl oprise pe Akma să spună ce avea pe inimă. 
Asta făcea. Dintr-un motiv anume, el alesese acest moment 
ca să... ce? Să facă un ultim apel la înţelegerea ei. Asta era. 
Era pe punctul de-a face o anumită acţiune, o acţiune 
publică. Voia să se justifice în faţa ei. Să-i aducă aminte că 
tata fusese cel dintâi care se făcuse vinovat de o 
monstruoasă lipsă de loialitate. O trădare publică. 

Akma urma să depună mărturie. Urma să fie chemat în 
calitate de erudit, de expert în învăţăturile religioase în 
rândurile Nafarilor. Era, cu siguranţă, calificat, în calitate 


de eminent elev al lui Bego. Şi chiar dacă în familie şi în 
casa regală se ştia foarte bine faptul că Akma nu mai 
credea în existenţa Păstrătorului, acest lucru nu-l va opri să 
depună mărturie în legătură cu felul în care fuseseră 
întotdeauna vechile credinţe şi obiceiuri. 

Îşi puse mâna pe braţul lui Akma şi îşi înfipse degetele în 
pumnul său. 

— Au! strigă el, retrăgându-se de lângă ea. 

Ea se aplecă înspre el şi îi strigă în ureche. 

— N-o face! 

— Ce-anume să nu fac? 

Putea distinge cuvintele pe care le rostea doar dacă-i 
citea de pe buze. 

— Nu-i poţi face rău Păstrătorului, strigă ea. O să le faci 
rău doar celor care te iubesc! 

El clătină din cap. N-o putea auzi. Nu putea înţelege ce 
spune. 

Mulțimea era, în sfârşit, mai liniştită. Şi mai liniştită. Până 
când, în cele din urmă, se stinse şi ultimul murmur. Luet ar 
mai fi vorbit din nou cu Akma, dar atenţia lui era acum 
concentrată complet asupra procesului.  Pierduse 
momentul. 

— Cine vorbeşte pentru acuzatori? întrebă Pabul. 

kro făcu un pas. 

— KRo, rosti el. 

— Şi cine sunt acuzatorii? 

Fiecare dintre ei făcură, pe rând, un pas înainte, 
rostindu-şi numele. Trei fiinţe umane şi doi îngeri, bărbaţi 
de vază cu toţii - unul retras din armată, ceilalţi oameni de 
afaceri sau de cultură. Cu toţii cunoscuţi în oraş, deşi 
niciunul nu deţinea vreo funcţie care să poată fi retrasă ca 
pedeapsă de un rege mânios. 

— Cine vorbeşte pentru acuzată? întrebă Pabul. 

Shedemei răspunse cu un glas clar, ferm. 

— Vorbesc singură. 

— Cine este acuzata? întrebă Pabul. 


— Shedemei. 

— Familia ta nu este cunoscută aici, rosti Pabul. 

— Vin dintr-un oraş care a fost distrus cu mult timp în 
urmă. Părinţii, soţul şi copiii mei sunt morţi cu toţii. 

Luet ascultă uimită aceste cuvinte. În oraş, nu circulaseră 
asemenea zvonuri; probabil că Shedemei nu mai vorbise 
până acum despre familia ei. 

Pe vremuri avusese un soţ şi un copil, dar muriseră? 
Poate că asta explica liniştea pe care Shedemei părea a o 
avea în străfundurile inimii ei. Adevărata ei viaţă se 
terminase; nu-i era frică de moarte, pentru că, într-un fel, 
era moartă. Copiii ei, dispăruţi înaintea ei? Nu aşa ar trebui 
să se petreacă lucrurile. 

— Am colindat multă vreme, continuă Shedemei, până 
când am găsit, în cele din urmă, un tărâm liniştit, unde să-i 
pot educa pe copiii care-s dispuşi să înveţe, ai căror părinţi 
doresc să-i trimită la şcoală. 

— Eşti simpatizantă a săpătorilor? strigă cineva din 
galerie. 

Timpul larmei trecuse; două gărzi îl identificară imediat 
pe individ şi îl scoaseră pe dată din galerie. Afară, altcineva 
va fi lăsat să ocupe locul său. 

— Tribunalul este gata să asculte acuzaţiile, rosti Pabul. 

kro se lansă pe dată într-o înşiruire a presupuselor 
delicte săvârşite de Shedemei, dar nu simplele afirmaţii 
neîmpodobite care fuseseră în cartea de învinuiri. Nu, 
fiecare devenise o poveste, un eseu, o predică. El construi o 
imagine extrem de colorată, îşi zise Luet - Shedemei 
pângărind tinerele fete umane şi îngeri din oraş, obligându- 
le să se întovărăşească cu copilele murdare şi ignorante de 
săpători din Mahalaua Şobolanului. Shedemei punând la 
îndoială învăţăturile străvechi ale tuturor preoţilor. 

— Şi voi chema martori care vor explica felul în care 
toate învăţăturile ei reprezintă o ofensă adusă tradiţiei 
Nafarilor (ăsta ar trebui să fie Akma, îşi spuse Luet). Ea 


insultă amintirea mamei Rasa, soţia Eroului Volemak, 
marele Wetchik, tatăl lui Nafai şi al lui Issib... 

Volemak era, totodată, tatăl lui Elemak şi al lui 
Mebbekew, vru Luet să replice - iar Rasa n-a avut nimic de- 
a face cu conceperea lor. Dar, bineînţeles, îşi ţinu gura. Aşa 
ceva ar fi, un scandal, dacă fiica marelui preot ar fi dată 
afară din tribunal pentru c-a intervenit. 

— ... pretinzând că ea are nevoie de mai multă onoare 
decât i-a adus deja căsătoria ei cu Volemak? Şi spre a da 
această onoare de prisos, ea ia un titlu onorific masculin, ro, 
care înseamnă "mare învăţător”, şi îl adaugă unui nume de 
femeie? Ea îşi intitulează şcoala "Casa lui Rasaro”? Ca şi 
cum Rasa ar fi fost bărbat? Ce anume învaţă elevele ei doar 
intrând în şcoală? Că nu există nici-o diferenţă între bărbaţi 
şi femei? 

Spre uluirea lui Luet - şi a tuturor celorlalţi -, Shedemei 
luă cuvântul, întrerupând peroraţia lui kro. 

— Sunt nouă-n ţara voastră, rosti ea. Spuneţi-mi titlul 
onorific care înseamnă "mare învăţătoare” şi-o să-l folosesc 
bucuroasă. 

kro aşteptă ca Pabul să o mustre. 

— Nu există obiceiul ca acuzatul să-l întrerupă pe 
acuzator, zise Pabul pe un ton blajin. 

— Nu există obiceiul, spuse Shedemei. Dar nu există nici 
lege. Iar în urmă cu un mai mult de cincizeci de ani, în 
regiunea lui Motiab, bunicul fostului rege, se întâmpla 
frecvent ca acuzatul să ceară o clarificare a unei formulări 
confuze a acuzatorului. 

— “Toate discursurile mele sunt perfect de clare! replică 
kro cu ţâfnă. 

— Shedemei face apel la un obicei străvechi, zise Pabul, 
vizibil încântat de răspunsul ei. Ţi-a pus o întrebare, kro, iar 
obiceiul îţi cere să clarifici. 

— Nu există un titlu onorific feminin care să însemne 
“mare învăţătoare”, zise kro. 


— Prin urmare, cu ce titlu ar trebui să onorez o femeie 
care-a fost o mare învăţătoare? întrebă Shedemei. Pentru a 
evita să-i fac pe copii să cadă pradă confuziei în legătură cu 
diferenţele dintre bărbaţi şi femei. 

Rostise aceste cuvinte pe un ton de o fină ironie, făcând 
clar faptul că niciun titlu onorific nu poate crea confuzie 
într-o problemă atât de evidentă. Câţiva de la galerie 
râseră. Acest lucru îl enervă pe kro; era ofensator din 
partea ei că îi întrerupsese discursul memorat cu grijă, 
obligându-l să dea răspunsuri pe loc. 

Făcând mare paradă de condescendenţă răbdătoare, kro 
îi explică lui Shedemei: 

— Femeile măreţe pot fi numite ya, care înseamnă “cea 
mare şi milostivă”. lar având în vedere că era soţia tatălui 
primului rege, nu este nepotrivit a o numi dwa, mama 
moştenitorului. 

Shedemei ascultă plină de respect, apoi răspunse: 

— Prin urmare, o femeie poate fi onorată doar pentru 
milostenia ei; toate celelalte titluri onorifice sunt în legătură 
cu soţul ei? 

— Aşa este, replică kro. 

— Vrei să spui, deci, că o femeie nu poate fi o mare 
învăţătoare? Sau că o femeie nu poate fi numită mare 
învăţătoare? 

— Vreau să spun că, din pricina faptului că singurul titlu 
onorific pentru un mare învăţător este masculin, titlu de 
"mare învăţător” nu poate fi adăugat numelui unei femei 
fără a aduce o ofensă naturii, spuse kro. 

— Dar titlul onorific ro vine de la cuvântul uro care poate 
fi şi femeie, şi bărbat, spuse Shedemei. 

— Dar uro nu este un titlu onorific, răspunse kro. 

— În toate vechile cronici, atunci când a început obiceiul 
titlurilor onorifice, la nume a fost adăugat termenul de uro. 
Doar în urmă cu aproximativ trei sute de ani s-a renunţat la 
u, iar ro a început să fie adăugat la sfârşitul numelui aşa 


cum se face în ziua de azi. Sunt sigură că ai cercetat toate 
aceste aspecte. 

— Martorii noştri erudiţi au făcut acest lucru, spuse kro. 

— Pur şi simplu încerc să-nţeleg din ce motiv un cuvânt 
care este, în mod demonstrabil, unul neutru, implicând 
ambele sexe, a ajuns să fie considerat un termen care se 
aplică doar bărbaţilor, zise Shedemei. 

— Hai să simplificăm lucrurile de dragul acuzatei, spuse 
kro. Să renunţăm la acuzaţia de confuzie a sexelor. Acest 
lucru ne va scuti de agonia unei nesfârşite dispute 
referitoare la aplicabilitatea vechilor obiceiuri la legea 
modernă. 

— Prin urmare, vrei să spui că eşti de acord ca eu să 
continui să-mi numesc şcoala "Casa Rasaro”? întrebă 
Shedemei. Se întoarse către Pabul: Este o hotărâre 
definitorie, ca să nu mai trebuiască să mă tem c-o să fiu 
târâtă din nou la tribunal în problema asta? 

— Declar că aşa este, rosti Pabul. 

— Acum situaţia este clară, zise Shedemei. 

Galeria râse în mod zgomotos. Clarificarea ei se 
transformase într-o umilitoare înfrângere pentru kro. Ea 
reuşise să-l facă să se dezumfle. De-acum înainte, toată 
perorarea sa va căpăta o extrem de fină nuanţă de ridicol. 
El nu va mai reprezenta terifiantul obstacol care fusese nu 
de mult. 

Akma se aplecă spre Luet şi îi şopti la ureche: 

— Cineva a-nvăţat-o o grămadă de istorie veche. 

— Poate c-a învăţat-o singură, replică la fel de şoptit Luet. 

— Imposibil. Toate cronicile-s în biblioteca lui Bego, iar ea 
n-a fost niciodată acolo. 

Akma era clar supărat. 

— Poate c-a ajutat-o Bego. 

Akma îşi dădu ochii peste cap. Bineînţeles că nu putea fi 
vorba despre Bego, părea să spună el. 

Probabil că Bego este de partea lui Akma, îşi zise Luet. 
Sau invers? E posibil ca Bego să fi instigat toată povestea 


asta absurdă cum că nu există niciun Păstrător? 

kro continuă, culminând în argumentaţia sa prin 
sublinierea faptului că, aşa după cum anticipase Akma, 
toate violările lui Shedemei erau în mod clar premeditate şi 
deliberate, din moment ce fusese capabilă să numească 
toate acuzaţiile la adresa ei atunci când Husu îi adusese la 
uşă cartea de învinuiri. 

În cele din urmă kro termină - cu multe aplauze şi ovaţii 
din galerie, desigur. Dar nici urmă de genul de adoraţie pe 
care o primea de obicei. Shedemei reuşise să-l 
dezechilibreze cumva şi era limpede că avocatul era mânios 
şi dezamăgit. 

Pabul zâmbi, ridică o bucată de scoarță de copac de pe 
masa sa şi începu să citească. 

— Tribunalul a stabilit un verdict şi... 

kro sări în picioare. 

— Poate că tribunalul a uitat că există obiceiul de a audia 
acuzatul? 

Făcu o plecăciune graţioasă către Shedemei. 

— În mod evident, ea a studiat foarte mult şi, chiar dacă 
vina ei este clară, ar trebui să fim politicoşi şi s-o ascultăm. 

Glacial, Pabul replică: 

— Îi mulţumesc avocatului reclamanţilor pentru politeţea 
de care dă dovadă faţă de acuzată, dar îi reamintesc că alţi 
avocaţi, cel puţin, nu au capacitatea de a citi în mintea 
judecătorilor şi prin urmare se obişnuieşte ca judecătorul 
să fie ascultat înainte de a fi contrazis. 

— Dar voiai să dai citire verdictului... rosti kro, destul de 
stânjenit. 

— Acest tribunal a ajuns la o decizie şi, pentru că este 
bazată doar pe afirmaţiile avocatului  acuzatorilor, 
tribunalul trebuie să-l întrebe pe fiecare reclamant în parte 
dacă pledoaria ţinută de avocatul lor reprezintă cuvintele şi 
intenţiile lor, ca şi cum ar fi luat ei înşişi cuvântul. 

Prin urmare, îi trecea în revistă pe acuzatori. Acest lucru 
era extrem de neobişnuit şi însemna, în mod invariabil, că 


avocatul făcuse vreo greşeală grosolană care putea să 
distrugă acuzele pe care le susţinea. KRo se cuibări în 
aripile sale şi ascultă cu furie stoică felul în care Pabul îl 
chestiona pe fiecare acuzator în parte. Deşi, în mod clar, 
aceştia avuseseră îndoieli, kro ţinuse cu adevărat pledoaria 
pe care o repetase pentru ei cu o zi înainte, şi afirmară că 
era ca şi cum ar fi rostit ei înşişi cuvintele. 

— Foarte bine, zise Pabul. La opt puncte din această 
pledoarie, avocatul reclamanţilor a violat legea care 
interzice predicarea învățăturilor contrare doctrinelor 
propovăduite de marele preot aflat acum în funcţie. 

Din mulţime se ridică un puternic murmur, iar kro îşi 
desfăcu aripile şi pur şi simplu se năpusti către umbrarul 
judecătorului, oprindu-se exact înaintea liniei întunecate de 
pe nisipul tribunalului. Gărzile judecătorului făcură imediat 
un pas înainte, cu armele pregătite. Dar kro se aruncă în 
spate, în nisip, cu aripile deschise, cu pântecul la vedere, în 
străvechea postură de supunere a îngerilor. 

— Nu am vorbit decât în sprijinul legii! strigă el, 
nepărând deloc supus. 

— Nu există nici-o persoană în acest tribunal care să nu 
ştie exact ce faceţi, tu şi ceilalţi reclamanţi, kro. Această 
şaradă a fost construită ca un atac la adresa tuturor 
învățăturilor celui pe care Motiak l-a numit mare preot. 
Încerci să foloseşti învățături ale altor foşti mari preoţi şi 
obiceiuri de mult înrădăcinate, dar fără valoare, pentru a 
submina efortul lui Akmaro de a unifica întregul popor al 
Păstrătorului, ca fraţi şi surori. Acest tribunal nu s-a lăsat 
înşelat. Pledoaria ta ţi-a vădit intenţia criminală. 

— Legea şi precedentele juridice sunt de partea noastră! 
strigă kro, renunțând la atitudinea supusă şi ridicându-se 
din nou în picioare. 

— Legea care afirmă autoritatea marelui preot asupra 
tuturor învățăturilor referitoare la Păstrător a fost dată prin 
vocea Eroului Nafai, primul rege al Nafarilor, atunci când |- 
a numit pe fratele său, Oykib, primul mare preot. Această 


lege are prioritate asupra tuturor celorlalte legi care se 
referă la predica corectă. lar atunci când Sherem a sfidat 
această lege şi i s-a opus lui Oykib, iar Păstrătorul l-a 
trăsnit, ucigându-l pe loc, regele a declarat că pedeapsa 
pentru sfidarea învățăturilor marelui preot va fi de-atunci 
încolo aceeaşi moarte pe care Păstrătorul a ales-o pentru 
Sherem. 

Akma se aplecă către Luet şi şopti furios: 

— Cum de-ndrăzneşte tata să folosească miturile astea 
vechi ca să-şi reducă oponenții la tăcere? 

— Tata habar n-are de toate astea, replică Luet. 

Dar nu răspunse pe un ton suficient de scăzut, iar mai 
multe persoane din jur o auziră. Bineînţeles, toată lumea 
ştia cine sunt Akma şi Luet şi puteau distinge neîncrederea 
plină de dispreţ de pe chipul lui Akma la fel de bine atunci 
când o auziră tăgăduind că Akmaro ar fi influenţat cumva 
verdictul lui Pabul. Akmaro va face parte, fără îndoială, din 
zvonurile care vor circula după proces. 

— Pentru că acesta este un delict vechi, rosti Pabul, 
hotărăsc că are precedenţă asupra acuzelor aduse lui 
Shedemei, pentru că dacă ei se fac vinovaţi de un delict mai 
grav, li se interzice să-i aducă ei acuzaţii pentru unul mai 
puţin grav. Hotărăsc că învinuirile ce i-au fost aduse sunt 
lovite de nulitate şi nu pot fi aduse din nou de cineva decât 
atunci când şi doar dacă acuzatorii ei sunt absolviţi de 
învinuirea la adresa lor. Şi hotărăsc că tu, kro, şi toţi 
acuzatorii care au afirmat că ai vorbit în conformitate cu 
intenţiile lor sunteţi vinovaţi şi vă condamn la moarte, aşa 
cum cere legea. 

— Nimeni n-a folosit legea asta vreme de patru sute de 
ani! strigă unul dintre acuzatori. 

— Nu vreau să moară nimeni, rosti Shedemei, clar 
îngrozită de întorsătura pe care o luaseră lucrurile. 

— Mila femeii Shedemei este lăudabilă, dar nu are 
relevanţă, spuse Pabul. Eu sunt acuzatorul acestor 
persoane, iar toţi cei aflaţi în galerie sunt martorii. 


Decretez că fiecare dintre cei de la galerie trebuie să-şi 
spună numele gărzilor, înainte de a pleca, ca să poată fi 
chemat ca martor în cazul în care, după cum mă aştept, va 
exista un apel la rege. Declar că procesul a luat sfârşit. 

Pentru că şezuseră în faţă, Akma şi Luet fură printre 
ultimii care plecară. 

Dură aproape o oră, dar în tot acest răstimp nu 
schimbară nici-o vorbă unul cu altul sau cu altcineva. 
Amândoi ştiau, însă, că dacă lui Akma i s-ar fi permis să 
depună mărturie, lucrurile pe care le-ar fi spus ar fi 
constituit acelaşi delict care le adusese lui kro şi clienţilor 
săi pedeapsa cu moartea. 

— Ce mi-a făcut Pabul? mugi Motiak. 

În jurul său, în mica încăpere, erau strânşi Akmaro, 
Chebeya şi Didul, ca reprezentant al Casei Păstraţilor; 
Aronha şi Edhadeya, pentru că Aronha era moştenitor şi nu 
i se putea refuza accesul, în timp ce Edhadeya era, ei bine, 
Edhadeya şi nu i se putea refuza nici ei. Înţelegeau cu toţii 
consternarea lui Motiak; niciunul dintre ei n-avea un 
răspuns pregătit. 

Aronha credea că are aşa ceva, însă, şi-l oferi. 

— Respinge învinuirile aduse acuzatorilor lui Shedemei, 
tată. 

— Şi să le dau voie să-şi reformuleze acuzele la adresa lui 
Shedemei? 

— Respinge toate acuzaţiile, spuse Aronha, ridicând din 
umeri. 

— Ăsta-i un sfat prostesc, zise Motiak, şi-ar fi trebuit să-ţi 
dai seama, Aronha. Dac-aş face lucrul ăsta, ar însemna să- 
mi repudiez propriul mare preot şi să-l lipsesc de 
autoritate. 

Aronha nu spuse nimic. Toată lumea de-acolo ştia că 
Aronha, asemenea fraţilor săi, asemenea propriului fiu al lui 
Akmaro, socotea că acesta ar reprezenta un deznodământ 
fericit. 


— Nu-i poţi executa, spuse Akmaro. Aşa că, probabil, 
Aronha are dreptate. 

— Trebuie s-ascult tâmpenii şi din partea ta, Kmadaro? 
întrebă Motiak. Cred c-ar trebui să prezint această 
problemă, oficial, în faţa consiliului meu. 

— Nu aşa se face, spuse Aronha. Asta-i un proces, nu un 
război, ori un impozit. Consiliul n-are nici-o autoritate. 

— Dar consiliul are virtutea de-a răspândi puţin în jur 
autoritatea, replică Motiak sec. Adu-ţi aminte de asta, 
Aronha. Am sentimentul c-o să ai nevoie să faci lucrul ăsta 
atunci când o să fii rege. 

— Sper să nu fiu niciodată rege, tată, spuse Aronha. 

— Sunt uşurat să ştiu că tragi nădejde să fiu nemuritor. 
Sau îţi aştepţi propria moarte? Pe dată, Motiak se căi de 
sarcasmul său: lartă-mă, Aronha, sunt prost-dispus. Nu-mi 
place atunci când trebuie să hotărăsc chestiuni de viaţă şi 
de moarte. 

Chebeya ridică mâna de pe masă şi vorbi încet: 

— Poate c-ar trebui să faci precum Pabul. Să studiezi 
cazul lui Sherem şi Oykib. 

— Nici măcar nu era o problemă de tribunal, vorbind la 
obiect, spuse Motiak. Am citit deja despre el şi se punea mai 
mult problema că Sherem apărea oriunde încerca Oykib să 
predice, ca să aibă dispute cu el. Ceea ce, dacă stau să mă 
gândesc, îţi fac ţie, Akmaro, aceşti acuzatori cu creieri de 
câlţi. 

— Folosindu-se de Shedemei, ca unealtă, desigur, spuse 
Akmaro. 

— A existat într-adevăr o dispută publică între Oykib şi 
Sherem. Până când Sherem l-a provocat pe Oykib să-i arate 
un semn şi se pare că Păstrătorul Pământului l-a trăsnit pe 
Sherem pe loc, lăsându-l să mai trăiască doar cât să 
retracteze cele spuse. Dar regele - era nepotul lui Nafai în 
acea vreme, Oykib era foarte bătrân - regele a declarat că 
ceea ce făcuse atunci Păstrătorul va face legea de-acum 
înainte. Oricine va interfera cu predicile marelui preot va fi 


trăsnit şi ucis pe loc, la fel cum se întâmplase cu Sherem. 
Legea a fost invocată doar de două ori după aceea, ultima 
oară fiind cu patru sute de ani în urmă. 

— Aşa ai de gând să guvernezi, tată? întrebă Aronha. 
Ucigându-i pe cei care nu-s de acord cu marele tău preot? 
Asta pare mai degrabă ceea ce i-a făcut Nuab lui Binaro. 
Sau ar trebui să-i spun, în definitiv, Binadi, pentru că se 
pare c-a încălcat această lege, amestecându-se în 
învăţăturile lui Pabulog în calitate de mare preot al lui 
Nuak. 

Compararea lui Motiak cu Nuak era intolerabilă. 

— leşi afară, rosti Motiak. 

Aronha se ridică în picioare. 

— Văd că regatul ăsta s-a schimbat de pe vremea când 
eram tânăr. Acum sunt dat afară din încăperea în care se 
află regele pentru că-i arăt exact ceea ce-i gata să facă. 

Motiak privea în faţa lui, în timp ce Aronha părăsi 
adunarea. Apoi oftă şi îşi îngropă faţa în palme. 

— Akmaro, e foarte complicată treaba, rosti el. 

— N-ai ce face, replică Akmaro. le-am avertizat de la 
început c-o să fie foarte dificil să-i iei pe oamenii ăştia dintr- 
un loc în care săpătorii erau detestaţi şi făcuţi sclavi, unde 
femeile n-aveau dreptul la opinie în viaţa publică şi unde cei 
săraci n-aveau niciun drept în faţa celor bogaţi, şi să-i muţi 
într-un loc în care toţi sunt egali în ochii Păstrătorului şi ai 
legii. Surpriza o constituie faptul că le-a trebuit atât de mult 
timp ca să-şi facă publică opoziţia. 

— Şi nu s-ar fi întâmplat nici acum, rosti Motiak, dacă fiii 
mei şi fiul tău n-ar fi făcut cunoscut că, în momentul în care- 
o să mor, toate inovațiile astea vor fi înlăturate. 

— N-au rostit încă nimic în mod public, zise Akmaro. 

— Ilihi mi-a dat de ştire de la un om care e-n miezul 
lucrurilor; ei n-ar fi trecut la acţiune în felul ăsta dacă n-ar 
fi avut asigurări că toţi potenţialii mei moştenitori ţi se 
opun, Akmaro. Singura surpriză e că n-au trimis un asasin 
să mă ucidă. 


— Şi să te transforme-n martir? replică Akmaro. Nu, ei te 
iubesc - de-asta le-a trebuit atât de mult timp. Ei îşi dau 
seama că tu eşti motivul pentru care pacea domneşte în 
Darakemba, motivul pentru care Elemakii nu cutează să 
atace, cu excepţia acelor raiduri enervante de la frontieră. 
Ei încearcă să mă distrugă fără a-ţi face ţie rău. 

— Ei bine, nu merge, spuse Motiak. Nu te pot distruge pe 
tine, fără a-mi face mie rău, pentru că eu ştiu că ceea ce 
predici e-adevărat. Ştiu că-i corect. Şi n-am de gând să bat 
în retragere. 

Didul ridică puţin o mână de pe masă. Ceilalţi îl priviră cu 
respect. 

— Ştiu că-s doar un preot dintr-una din provincii... 

— Sări peste formalităţi, Didul, şi treci la subiect, rosti 
Motiak nerăbdător. Stim cine eşti. 

— Sunteţi rege, maiestate, zise Didul. Trebuie să luaţi o 
hotărâre în aşa fel încât puterea voastră de a guverna, de a 
păstra pacea, să nu fie ştirbită. 

— Sper că nu scoţi în evidenţă doar ceea ce-i evident, 
spuse Motiak. Trag speranţă c-ai în minte un anumit plan. 

— Am, maiestate. Am citit şi cartea lui Oykib, şi ultimele 
procese care au fost judecate în conformitate cu legea 
Sherem. Şi, de ambele dăţi, regele a încredinţat procesul, 
spre a fi judecat, marelui preot. Cred că acesta a fost 
precedentul pe care l-a folosit Nuab atunci când s-a 
consultat cu preoţii săi în timpul procesului lui Binaro. 

Akmaro deveni rigid. 

— Nu se poate să sugerezi c-ar trebui ca eu să-i judec pe 
aceşti oameni şi să dau sentinţa de condamnare la moarte? 

Chebeya chicoti sinistru. 

— Didul te-a implorat să nu-l obligi să vină cu tine, 
Akmaro, dar ai insistat că l-ai visat că şade împreună cu tine 
la sfat cu regele şi l-ai făcut să vină. 

— A fost un vis adevărat? întrebă Motiak. 

— A fost un vis! replică Akmaro. Nu poţi să-mi faci una ca 
asta! 


— Este o ofensă la adresa autorităţii religioase, zise 
Motiak. Să fie judecat de autoritatea religioasă. 

— Asta n-o să rezolve nimic! strigă Akmaro. Procesul ăsta 
continuă să fie o nenorocită încurcătură. 

— Dar, aşa cum a subliniat Didul, spuse Motiak, îl mută 
dintr-un loc în care poate ştirbi autoritatea regelui şi pacea 
regatului. O să pun imediat să fie scrisă hotărârea mea pe o 
bucată de scoarță de copac, Akmaro. Cazul nu poate fi 
judecat decât de marele preot, iar tu te bucuri de puteri 
depline. 

— N-o să-i condamn la moarte, spuse Akmaro. N-o să fac 
lucrul ăsta. 

— Cred c-ar fi mai bine să te gândeşti la lege înainte de-a 
lua hotărâri pripite, replică  Motiak. Gândeşte-te la 
consecinţele hotărârii tale. 

— Nimeni nu poate fi unul dintre Păstraţi dacă-l urmează 
pe Păstrător din pricina fricii de-a fi executat! strigă 
Akmaro. 

— “Totul va fi în mâinile tale, spuse Motiak. Akmaro, iartă- 
mă, dar orice s-ar întâmpla, urmările vor fi mai puţin 
îngrozitoare dacă vei fi tu cel care a dat verdictul, şi nu eu. 

Regele se ridică şi părăsi încăperea. 

În tăcerea care se lăsă, glasul lui Akmaro se auzi ca o 
şoaptă enervantă. 

— Didul, să nu-mi ceri să te iert pentru că mi-ai pasat mie 
problema. 

Tânărul păli. 

— Nu te-am rugat să mă ierţi, spuse el, pentru că n-am 
greşit cu nimic. Sunt în totalitate de acord cu tine. Nimeni 
n-ar trebui să vorbească împotriva doctrinei pe care o 
propovăduieşti. 

— Prin urmare, în nesfârşita ta înţelepciune, ai vreo 
sugestie pentru ceea ce ar trebui să fac? 

— Nu ştiu ce-ar trebui să faci, spuse Didul. Dar ştiu ce 
anume vei face. 

— Şi ce-nseamnă asta? 


— Declară-i vinovaţi, dar schimbă-le pedeapsa. 

— În ce anume? întrebă Akmaro. Dezmembrare? 
Smulgerea limbii?  Biciuire în public?  Confiscarea 
proprietăţii? Oh, ştiu - trebuie să trăiască timp de un an 
într-un tunel împreună cu săpătorii pe care-i urăsc atât de 
mult? 

— Cu toată autoritatea ta din partea Păstrătorului, zise 
Didul, nu-i poţi da cuiva înapoi o mână sau o limbă lipsă, nu 
poţi tămădui rănile lăsate de bici pe spate, nu poţi fabrica 
un teren nou sau o altă proprietate. Singura putere pe 
care-o ai este aceea de a-i învăţa felul în care doreşte 
Păstrătorul să trăiască toţi copiii lui, trecându-i apoi prin 
apă spre a-i face bărbaţi şi femei noi, fraţi şi surori în Casa 
Păstrătorului. Având în vedere că ăsta-i singurul lucru pe 
care li-l poţi da, atunci în momentul în care refuză aceste 
învățături, nu sunt ele oare singurul lucru pe care Li-l poţi 
confisca pe bună dreptate? 

Akmaro îl privi fix pe Didul. 

— Te-ai gândit la chestia asta dinainte, nu-i aşa? O aveai 
în minte înainte să vii aici. 

— Da, replică Didul. M-am gândit c-aşa o să meargă. 

— Dar nu te-ai ostenit să-mi spui ceva până când nu l-ai 
convins pe rege să-mi arunce mie-n poală toată încurcătura 
asta. 

— Până când regele nu v-a încredinţat procesul spre a-l 
judeca, domnule, n-am avut niciun motiv să fac vreo 
sugestie referitoare la desfăşurarea lui. 

— Am adus un şarpe în casă, rosti Akmaro. 

Didul tresări, auzindu-i vorbele. 

— Oh, nu trebuie să te simţi jignit, Didul. Şerpii-s isteţi. Şi 
îşi leapădă din când în când pielea şi devin oameni noi. Ceva 
ce se pare că ne-a luat pe nepregătite. Aşa-ncât fac o 
declaraţie că singura pedeapsă pentru a fi predicat 
împotriva marelui preot este darea afară din Casa 
Păstrătorului. Ce-o să fie atunci, Didul? Îţi dai seama ce se 
va-ntampla? 


— Vor rămâne doar credincioşii. 

— Didul, tu subestimezi cruzimea bărbaţilor şi a femeilor. 
Fără ameninţarea pedepselor infracţionale, viermii vor ieşi 
de sub pietrele lor. Bătăuşii. Iorţionarii. 

— Cunosc genul, replică Didul încet. 

— Eu te-ndemn să pleci imediat spre casă, rosti Akmaro. 
Atunci când o să fie dat mâine acest decret, o să vrei să fii în 
Bodika pentru ca să-i ajuţi pe Păstraţi să facă faţă la ceea ce 
se va petrece, cu siguranţă. 

— Vorbiţi ca şi cum ar fi vina mea, domnule, rosti Didul 
ţâfnos. Înainte de-a pleca, am dreptul să vă aud admițând în 
mod deschis că n-am făcut altceva decât să vă spun ceea ce, 
în mod inevitabil, aţi fi hotărât singur. 

— Da! spuse Akmaro. Şi nu-s deloc supărat pe tine. Da, aş 
fi luat aceeaşi hotărâre, pentru că-i corectă. Dar ceea ce se 
va-ntâmpla cu Păstraţii, cu Casa Păstrătorului, nu ştiu. Mi-e 
teamă, Didul. De-asta-s supărat. 

— E Casa Păstrătorului, zise Didul. Nu a noastră. 
Păstrătorul o să ne-arate o cale de ieşire din situaţia asta. 

— Doar dacă Păstrătorul nu testează Darakemba ca să 
vadă dacă merităm, spuse Akmaro. Adu-ţi aminte că 
Păstrătorul poate hotărî, totodată, să ne respingă. Aşa cum 
i-a respins pe Rasulumi, atunci când răul a triumfat în 
rândurile lor. Oasele lor acoperă nisipul deşertului pe multe 
leghe. 

— O să păstrez în minte gândul ăsta luminos pe tot 
drumul până acasă, rosti Didul. 

Se ridicară de la masă. Akmaro şi Chebeya se grăbiră; 
Edhadeya îl opri pe Didul la uşă. 

— Ai hotărât ceva-n privinţa lui Luet? întrebă ea. 

Păru că lui Didul îi trebuiră câteva clipe până să-şi dea 
seama despre ce anume vorbea. 

— Oh, da. Am hotărât noaptea trecută c-o să vorbesc 
astăzi cu ea. Doar că... doar c-acum am de lucru. Nu-i 
momentul potrivit pentru iubire sau căsătorie, Edhadeya. 
Am responsabilităţi mai mari. 


— Mai mari? întrebă ea tăios. Mai mari decât iubirea? 

— Dacă n-ai fi socotit c-a fi în slujba Păstrătorului 
reprezintă o responsabilitate mai mare, zise Didul, ţi-ai fi 
unit destinul cu Akma din dragoste faţă de el. Dar n-ai făcut 
acest lucru. Pentru că ştii că, uneori, iubirea trebuie să 
ocupe locul al doilea. 

Plecă. 

Edhadeya rămase sprijinită de cadrul uşii multă vreme, 
gândindu-se la ceea ce-i spusese el. Îl iubesc pe Akma, şi cu 
toate astea nu mi-a trecut niciodată prin cap să mă alătur 
lui în respingerea Păstrătorului. Dar asta nu pentru că-l 
iubesc pe Păstrător mai mult, aşa cum face Didul, ci 
datorită faptului că ştiu ceea ce ştiu, iar pentru a fi cu Akma 
ar trebui să mint. Nu voi renunţa la cinste pentru niciun 
bărbat. Nu-i nimic mai nobil decât sacrificiul lui Didul. Dacă 
nu cumva onoarea mea e-o cale de-al sluji pe Păstrător. 


9 
PERSECUŢIE 


La început, Didul socoti că temerile lor fuseseră 
exagerate. La Casa Păstrătorului nu exista o diminuare a 
numărului celor prezenţi. De fapt, felul în care a circulat la 
început povestea prin provincie a fost mai degrabă 
favorabil. Shedemei fusese judecată pentru că a predicat 
frăţia între toţi în ochii Păstrătorului şi, îndeosebi, pentru c- 
a permis copiilor săraci, fiicelor foştilor sclavi, să urmeze 
şcoala, să mănânce, să muncească alături de fiicele fiinţelor 
umane şi ale îngerilor. Prin urmare, atunci când învinuirile 
aduse ei au fost respinse şi au fost formulate acuze şi mai 
grave la adresa acuzatorilor ei, era ceva încurajator, nu-i 
aşa? 

Treptat însă, comunitatea a înţeles că, refuzând să-i 
condamne la moarte pe ereticii care au acuzat-o pe 
Shedemei, Akmaro a schimbat legea. Singura pedeapsă 
pentru ofensă la adresa religiei de stat oficiale urma să fie 
scoasă din Casa Păstrătorului. Dar ce fel de pedeapsă era 
asta, pentru cei care oricum nu credeau? Akmaro fusese 
confirmat ca arbitru al doctrinei pentru religia de stat; dar 
legea era acum protejată de o pedeapsă atât de şubredă 
încât a nu crede nu mai reprezenta un delict. 

Ce anume însemna, în definitiv? Majoritatea aveau doar 
un tip de religie, constând în ritualurile oficiale săvârşite de 
preoţii regelui în fiecare oraş. Aceşti preoţi fuseseră 
concediaţi în urmă cu treisprezece ani şi înlocuiţi cu o 
şleahtă de preoţi şi învăţători care, în loc să se limiteze la 
ritualurile publice, insistau să adune mâncare spre a-i ajuta 
pe săraci şi predicau nişte doctrine noi şi stranii despre 
egalitatea tuturor fiinţelor, ceea ce era în mod limpede 
împotriva firii. Aşa cum s-au grăbit majoritatea să spună, e- 
n regulă ca sclavii săpători să fie eliberaţi după ce au slujit 


vreme de zece ani, e-n regulă să afirmi că progeniturile 
sclavilor s-au născut liberi, dar toată lumea ştie că săpătorii 
sunt dezgustători, proşti şi nepotriviţi unei companii 
civilizate. A-i educa pentru alte scopuri decât muncile 
gospodăreşti este o risipă de bani. Aşa că faptul că religia 
de stat insista acum încontinuu sfidând felul în care mergea 
în mod evident lumea era pur şi simplu de neînțeles. 

Dar nimeni nu spunea nimic despre asta, cu excepţia 
câtorva persoane care îi urau cu fanatism pe săpători şi 
care vorbeau în secret. La urma urmelor, legea cerea să nu 
vorbeşti împotriva religiei preoţilor regelui, nu-i aşa? 

Doar că acum, singura pedeapsă pe care o puteai primi 
pentru că vorbeşti împotriva preoţilor era aceea de a fi dat 
afară din Casa Păstrătorului. Prin urmare, asta-nsemna că 
nu era nici-o problemă, nu-i aşa? 

Totuşi, puteau exista pedepse ascunse. În definitiv, pentru 
ca străinii să devină cetăţeni cu drepturi depline, ei 
trebuiau să treacă prin apă, şi cine putea face lucrul ăsta, în 
afară de preoţi? Prin urmare, străinii trebuiau să li se 
alăture Păstraţilor, apoi să plece? Şi ce s-ar întâmpla dacă 
regele ar face afaceri doar cu negustorii care vin la Casa 
Păstrătorului sau îşi trimit copiii doar la şcolile din micile 
Case ale Păstraţilor, răspândite prin sate şi administrate de 
unul sau doi învăţători? Nu, nu era nevoie să deschizi gura 
şi să fii dat afară. Trebuia să vezi dincotro bate vântul. 

Majoritatea gândeau aşa. Fanaticii erau cei care 
începuseră să le facă probleme lui Didul şi preoţilor săi. Nu 
le-ajunge faptul că întrunirile lor erau, acum, pe faţă. Se 
aşteptaseră ca mii de persoane să-i părăsească pe Păstraţi 
şi să li se alăture; în schimb, lucrurile mergeau exact ca 
înainte. Aşa ceva era de nesuportat. Aşa că începură să facă 
anumite lucruri spre a-i încuraja pe şovăitori, spunându-le 
că era mai bine pentru ei să înceteze a mai merge la preoţii 
Păstrătorului. 

La început, au fost cuvintele “gaură de săpător”, scrise cu 
excremente pe peretele Casei Păstrătorului din Bodika. Era 


un joc de cuvinte scatologic: primul cuvânt era termenul 
argotic pentru “anus”, iar combinat cu săpător forma o 
expresie excepţional de ofensivă pentru un tunel în care 
locuia o comunitate de săpători. Numind astfel Casa 
Păstrătorului, vandalii erau cât se poate de expliciţi. 

A fost destul de uşor ca mizeria să fie curățată. Dar era 
doar începutul hărţuielii. Grupuri de antipatizanţi ai 
săpătorilor - cărora le plăcea să-şi spună Nepăstraţi - se 
adunau la ritualurile săvârşite în aer liber şi scandau 
obscenităţi pentru a acoperi glasul preotului. Atunci când 
cineva era trecut prin apă, aruncau în râu hoituri de 
animale sau bălegar, chiar dacă acest lucru constituia un 
delict. Cineva pătrunse în Casa Păstrătorului şi sparse tot 
ceea ce era casabil. În timpul unei întâlniri matinale a 
preoţilor, izbucni un incendiu; îl stinseră, dar intenţia era 
clară. 

Începu să scadă audiența. Mai mulţi învăţători din 
comunităţile periferice au primit mesaje - animale hăcuite 
pe pragul uşii, un sac pe cap şi o bătaie - şi şi-au dat 
demisia sau au cerut să fie mutaţi la oraş, unde numărul 
mai mare le conferea siguranţă. Didul n-avu de ales şi 
trebui să închidă şcolile de la periferii. Lumea începu să 
meargă la şi de la întruniri sau clase de şcoală în grupuri. 

În această perioadă, Didul colindă fără odihnă din oraş în 
oraş, plângându-se autorităţilor locale. 

— Ce pot să fac? îi spunea comandantul gărzii civile. 
Pedeapsa pentru lipsa de credinţă se află-n mâinile tale. 
Găseşte-i şi dă-i afară. Asta-i noua lege. 

— A bate un învăţător nu-i lipsă de credinţă, răspundea 
Didul. E ultraj. 

— Dar îi acoperiseră capul învăţătoarei, care nu poate 
spune cine-a fost. În plus, n-a fost o idee bună să punem o 
femeie să fie învăţătoare. Şi pe săpători să-i amestecăm cu 
fiinţele umane? 

lar Didul îşi dădea seama că, probabil, comandantul 
gărzii era unul dintre fanaticii care-i urau cel mai mult pe 


săpători. Majoritatea erau soldaţi lăsaţi la vatră. Din 
punctul lor de vedere, săpătorii erau cu toţii Elemaki - 
luptători plini de răutate, asasini nocturni. Nu meritau 
decât sclavie, iar acum pentru că erau, printr-o întâmplare, 
liberi, era înfiorător să te gândeşti că aceşti foşti duşmani 
aveau aceleaşi drepturi ca toţi cetăţenii. 

— Nu-s animale, zicea el. 

— Sigur că nu sunt, replica garda civilă. Legea-i declară 
cetăţeni. Nu-i o idee bună să-ncerci să-i educi la un loc cu 
oamenii, asta-i tot. Instruieşte-i pentru genul de muncă 
pentru care-s potriviţi. 

Când Nepăstraţii aflară că autorităţile locale nu făceau, 
de obicei, mare lucru pentru a-i proteja pe Păstraţi, 
deveniră mai îndrăzneţi. Bande de tineri neruşinaţi acostau 
bătrâni sau copiii aparţinând poporului pământului, ori 
preoţi sau învăţători care îşi vedeau de treburile lor. Aveau 
loc îmbrânceli, câteva lovituri bine plasate cu mâinile sau 
picioarele. 

— Iar voi ne sfătuiţi să nu ne-apărăm? întrebau părinţii 
strânşi la o întrunire într-unul din oraşele mai îndepărtate, 
care aveau o populaţie de săpători mai numeroasă. 
Majoritatea nu erau descendenţii sclavilor, ci locuitorii 
originari care trăiau acolo de când se ştiau - şi cu mult mai 
mult decât oricare dintre fiinţele umane. 

— De ce ne propovăduiţi atunci religia asta? Ca să ne 
faceţi slabi? N-am fost niciodată în nesiguranţă pân-acum în 
oraşul ăsta. Eram cunoscuţi, eram cetăţeni cu drepturi 
depline, dar cu cât predicaţi mai mult că trebuie să fim 
egali, cu atât suntem trataţi mai diferit! 

Didul sublinie în mod elocvent că era un simptom al 
neputinței lor faptul că-şi învinuiau prietenii pentru că-i 
provoacă pe duşmanii lor. 

— Cei care bat, urlă, sparg, aceia sunt duşmanii. lar 
dacă-ncepeţi să vă înarmaţi, le veţi face jocul. În acel 
moment, ei o să poată striga: "Uite! Săpătorii se-narmează! 
Spioni Elemaki printre noi!” 


— Dar pe vremuri eram cetăţeni cu drepturi depline şi... 

— N-aţi fost niciodată cetăţeni cu drepturi depline. Dac- 
aţi fi fost, unde-s judecătorii săpători din oraşul ăsta? Unde- 
s soldaţii săpători din armată? Veacurile de războaie cu 
Elemakii v-au furat cetăţenia cu drepturi depline. Din cauza 
asta Akmaro a venit din tărâmul lui Nafai cu învăţăturile lui 
Binaro cum că Păstrătorul nu vrea să fie făcută nici-o 
diferenţă între copiii lui. De aceea trebuie s-aveţi curaj - 
curajul de-a îndura lovitura. Staţi grupaţi, în orice situaţie. 
Dar nu vă-narmaţi - dacă faceţi lucrul ăsta, în scurt timp o 
să vă treziţi cu armata, nu cu derbedeii ăştia. 

Îi convinse; sau, cel puţin, îi făcu să pună capăt disputei. 
Dar era din ce în ce mai greu să păstreze controlul. 
Trimitea scrisori în fiecare săptămână lui Akmaro, lui 
Motiak, lui Pabul, fiecăruia dintre cei pe care îi considera 
capabili să dea o mână de ajutor. La un moment dat, i-a 
scris şi lui Khideo, rugându-l să pledeze împotriva 
violenţelor. "Vă bucuraţi de un mare prestigiu în rândurile 
celor care-i urăsc pe cei din poporul pământului”, scrisese 
el.” Dacă îi condamnaţi în mod deschis pe cei care-i bat pe 
copiii lipsiţi de apărare, poate c-o să-i faceţi pe unii dintre ei 
să se simtă ruşinaţi şi să înceteze. Poate că unii din garda 
civilă vor începe să aplice legea şi să-i protejeze pe Păstraţi 
de persecutorii lor. "Dar nu primi niciun răspuns de la 
Khideo. Cât despre Motiak, răspunsul lui fu să trimită 
mesageri la gărzile civile, spre a-i informa că era 
responsabilitatea lor să aplice legea în deplină egalitate. 
Gărzile civile din fiecare oraş repetau cu insistenţă că 
făceau deja acest lucru. Răspunsurile primite erau de 
genul: "Suntem neputincioşi. Nu există martori. Nimeni nu 
vede nimic. Sunteţi siguri că plângerile nu sunt făcute 
special, în încercarea de-a câştiga simpatie?” 

Cât despre Akmaro, deşi le oferea mângâiere, nu putea 
face prea mare lucru. Problema era aceeaşi peste tot; iar pe 
tărâmul lui Khideo, a trebuit să-şi retragă complet preoţii şi 
învățătorii. Scrise: "Ştiu că mă-nvinovăţeşti pe mine pentru 


asta, Didul, chiar dacă eşti prea politicos ca s-o spui direct. 
Şi eu mă învinovăţesc. Dar trebuie, totodată, să-mi amintesc 
şi sper că şi tu îţi vei aminti, că soluţia era să iau totul 
asupra mea şi să vă dau, ţie şi celorlalţi preoţi şefi din 
Casele Păstrătorului, puterea de-a ucide pentru a înăbuşi 
disidenţa. Asta este exact opusul a ceea vrea de la noi 
Păstrătorul. Frica nu-i transformă pe oameni în copiii 
Păstrătorului. Doar dragostea va face acest lucru. lar 
dragostea poate fi doar învățată, încurajată, dobândită, 
câştigată prin bunătate, blândeţe, chiar umilinţă atunci 
când duşmanii îţi fac rău. Poate că duşmanii noştri sunt plini 
de ură, dar cu siguranţă printre ei există mulţi care sunt 
dezgustaţi atunci când bat un copil, când şase dintre ei 
lovesc un preot după ce i-au tras un sac pe cap, când îi fac 
pe oamenii de pe stradă să plângă. Ei vor respinge, în cele 
din urmă, acele acţiuni şi se vor căi, iar atunci când vor cere 
iertare, voi veţi fi acolo, fără arme în mâini, fără ură în 
inimi.” Et cetera, et cetera. Era adevărat, Didul ştia lucrul 
ăsta. Dar îşi aducea, totodată, aminte că fusese şi el, multe 
luni, un persecutor plin de ardoare, că bătea şi umilea copii, 
fără a simţi altceva decât trufie, ură, furie şi amuzament. A 
aştepta ca mila să vină în inima duşmanului poate face mult 
rău. lar unii erau asemenea tatălui lui Didul. El nu 
deprinsese niciodată mila. Însăşi neputinţa victimelor lui îl 
umplea de o şi mai mare poftă de a pricinui suferinţă. Îi 
făceau plăcere urletele. 

Luet sosi la Bodika în ziua în care avu loc cel mai grav 
incident de până atunci. Trei băieţi, doi dintre ei îngeri şi 
unul săpător, au fost atacați pe drumul către o şcoală a 
Păstraţilor, la marginea oraşului. Aripile îngerilor au fost 
rupte cu sălbăticie, în mod ireparabil - nu doar zdrenţuite, 
o rană care la tineri se poate vindeca; de pe aripile lor 
fuseseră smulse nişte fâşii imense. Nu se vor vindeca 
niciodată. Aceşti copii n-or să mai zboare vreodată. lar 
copilul de săpător era într-o situaţie şi mai gravă. Toate 
oasele de la picioare erau rupte, iar capul îi fusese lovit de 


atâtea ori încât nu-şi mai recăpătase cunoştinţa. Toţi cei trei 
copii primeau îngrijiri în şcoală. Se strânseseră acolo toţi 
părinţii şi mulţi prieteni - inclusiv mulţi care nu făceau 
parte dintre cei Păstraţi, dar erau oripilaţi de fărădelege. 
Se auzeau rugăciuni, implorându-l pe Păstrător să-i 
tămăduiască pe copii, să-i facă să nu-şi urască duşmanii; să 
înmoaie sufletele duşmanilor lor şi să-i înveţe remuşcarea, 
mila, îndurarea. 

Păstrătorul nu lucrează în felul ăsta, îşi zise Didul. 
Păstrătorul nu-i face pe oameni cumsecade. El doar îi învaţă 
ce anume sunt bunătatea şi buna-cuviinţă, apoi se bucură 
împreună cu cei care cred şi dau ascultare. Soţii care sunt 
buni cu soțiile lor; copiii care-şi respectă părinţii; soțiile 
care respectă jurământul căsătoriei; Păstrătorul se bucură 
de aceştia, dar nu trimite molimi celor care-şi bat nevestele, 
care-şi batjocoresc părinţii, care se împerechează oricând şi 
oriunde doresc, fără să ţină cont de partenerul loial de 
acasă, care-i mâhnit. Asta-i lucrul pe care pot să-i fac să-l 
înţeleagă - Păstrătorul nu va schimba lumea. El ne cere s-o 
schimbăm noi. În loc de rugăciuni, ar trebui să ieşiţi şi să 
vorbiţi, să vorbiţi cu toată lumea. 

Aşa ar trebui să fac şi eu. Şi uite că stau şi pansez râni şi 
alin copii care, dac-am vrea să fim rezonabili, n-au motiv să 
fie alinaţi. Şi, cu toate acestea, el îi alina, le dădea asigurări 
că suferinţele lor nu vor fi în van, că imaginea aripilor lor 
sfâşiate va face ca multe persoane ultragiate să se alăture 
apărării Păstraţilor. Şi, în loc să spună lumii să înceteze cu 
rugăciunile, el li se alătura, pentru că ştia că acest lucru le 
aduce mângâiere. Mai ales părinţii băiatului săpător care 
probabil că nu va trăi până dimineaţă. "Măcar, fiind 
inconştient, oasele lui rupte nu-i produc nici-o suferinţă.” 
Chiar am spus cu adevărat chestia asta? îşi zise Didul. Chiar 
am scos pe gură o astfel de tâmpenie? Băiatul era în comă, 
pentru că-i fusese afectat creierul, iar el se găsise să spună 
că bine că nu simţea suferinţa? 


În această situaţie se găsea Didul atunci când Luet 
pătrunse pe uşa şcolii, cu Shedemei în spatele ei. Primul 
său gând fu: "Ce moment absurd ca să faci o vizită!” Apoi, 
bineînţeles, îşi dădu seama că ele nu se aflau acolo pentru o 
vizită de convenienţă. Veniseră să ajute. 

— Tata-i extrem de mâhnit pentru că nu poate să facă 
nimic pentru tine, rosti Luet, îmbrăţişându-l ca o soră. 
Shedemei ne-a învăţat pe Edhadeya şi pe mine anumite 
leacuri pe care le ştie din ţara ei de baştină - cu multe 
spălături, ierburi şi lichide urât mirositoare, dar rănile nu 
se infectează. Atunci când am luat hotărârea să vin aici şi să 
vă-nvăţ, pe tine şi pe ai tăi, Shedemei a ţinut cu tot 
dinadinsul să vină şi ea cu mine. N-o să crezi, Didul. A lăsat- 
o pe Edhadeya s-aibă grijă de şcoală cât timp va lipsi ea. 
"Să vedem dac-au curaj s-atace Casa Rasaro în timp ce are 
grijă de ea fiica regelui”, a zis, apoi şi-a împachetat 
leacurile şi-a venit cu mine. 

— Sunt nişte momente îngrozitoare, spuse Didul. Mă- 
ndoiesc că există vreun leac care să-i ajute pe copiii ăştia. 

Faţa lui Luet se posomori şi se mânie atunci când văzu 
aripile rupte ale băieţilor de înger. 

— Păstrătorul n-o să-şi trimită niciodată copilul adevărat 
într-o lume-n care noi încă facem lucruri dintr-astea. 

Îi îmbrăţişă pe băieţi. 

— Avem ceva care-o să facă să dispară durerea pentru 
câtăva vreme. Şi putem să spălăm rănile, ca să nu se 
infecteze. O să usture foarte rău câteva secunde. Puteţi 
suporta? 

Da, puteau; da, au suportat. Didul urmări cu admiraţie 
cum lucra cu multă îndemânare. Asta era ceva real. Mai 
bun decât cuvinte vane de mângâiere. Dădu să-i spună 
acest lucru, dar ea îl puse la punct. 

— Crezi că vorbele nu-nseamnă nimic? Leacurile n-or să- 
mpiedice astfel de lucruri să se-ntâmple. Dar vorbele ar 
putea. 

Didul nu se osteni s-o contrazică. 


— Învaţă-mă, în răstimpul ăsta. Spune-mi ce anume faci 
şi-n ce scop. 

În timp ce ei lucrau cu îngerii, Shedemei îi făcea un 
consult băiatului de săpători. 

— Lăsaţi-mă singură cu el, zise ea. 

— Nici-o problemă, replică Didul. 

— Vreau să zic singură. Doar eu cu el. 

Didul îi dădu afară pe uşa şcolii pe membrii familiei, pe 
prieteni, pe vecini. Apoi se întoarse şi o găsi pe Shedemei 
uitându-se lung la el şi la Luet. 

— Cuvintele au vreun sens pentru voi? Ce credeţi că- 
nseamnă singură? 

Cu doi prieteni? Cu doi băieţi de înger răniţi? 

— Vrei să-i scoatem afară? întrebă Luet. 

Shedemei îi privi pe cei doi băieţi. 

— Ei pot rămâne. Acum, voi doi ieşiţi afară. 

Se văzură obligaţi să iasă; Didul era supărat, dar încercă 
să nu arate acest lucru. 

— Ce-anume face ea, de nu putem vedea noi? 

Luet clătină din cap. 

— A mai făcut o dată lucrul ăsta. C-o fetiţă care fusese 
lovită-n ochi. Credeam c-o să-l piardă. Ne-a dat afară din 
cameră, pe mine şi pe Edhadeya, iar când ne-am întors, era 
un pansament peste ochi. N-a explicat niciodată ce anume 
făcuse, dar când s-a scos pansamentul, ochiul era în regulă. 
Aşa că... atunci când spune să ies afară, ies. 

Ceilalţi se adunaseră în mici grupuri şi stăteau de vorbă. 
Unii plecau acasă. Luet se duse la umbra unui copac. 

— Didul, tata-i extrem de mâhnit. Şi nici pe rege nu l-am 
mai văzut atât de supărat. A trebuit să fie oprit, ca să n- 
aducă armata. Monush a ieşit din viaţa sa retrasă pentru a 
avea o confruntare cu el. Ce duşman-ar ataca armata? A 
fost o scenă îngrozitoare, amândoi urlau. Bineînţeles că 
regele a fost conştient tot timpul că Monush are dreptate, 
dar... se simțeau atât de neputincioşi. Nimeni n-a mai sfidat 
legea în maniera asta. 


— Era oare cu adevărat ameninţarea cu moartea pentru 
erezie cea care a menţinut ordinea publică în toţi aceşti 
ani? 

— Nu. Tata spune - dar ţi-a scris, nu-i aşa? 

— Oh, da. Comutarea pedepsei cu moartea le-a dat 
libertatea de-a face mici chestii. Lucruri neplăcute, precum 
a striga cuvinte urâte şi altele asemenea. Dar atunci când 
nu li s-a-ntâmplat nimic, au început să forţeze situaţia, 
săvârşind lucruri şi mai urâte, încurajându-se unii pe alţii. 

— Mie mi se pare logic, spuse ea. 

— Dar ceea ce nu ştiu este unde anume o să se oprească 
toată chestia asta. Legea împotriva bătăii şi schilodirii 
copiilor e încă-n vigoare, cu pedepse destul de aspre. Şi, 
totuşi, aceste bestii au acţionat. Garda civilă chestionează 
lumea - fără-ndoială, în problema asta, i-a dezgustat şi pe 
ei, îndeosebi ceea ce le-au făcut băieţilor de înger, cred că-ţi 
dai seama că nu prea le pasă dacă-i cu un săpător mai puţin 
- dar e doar un joc, pentru că ei ştiu deja cine-i făptaşul, 
sau, cel puţin, ştiu cine anume ar şti, dar nu-ndrăznesc să 
dezvăluie ceea ce ştiu, pentru că asta ar fi egal cu 
mărturisirea c-au ştiut tot timpul, ar fi putut să stopeze asta 
şi - sunt atât de furios! Se presupune că m-am angajat să 
fiu un om al păcii, Luet, dar vreau s-omor pe cineva, vreau 
să-i rănesc pentru ceea ce le-au făcut copiilor ăstora, iar 
lucrul cel mai îngrozitor este că acum ştiu cum este să le 
faci rău altora şi, după atâţia ani, vreau din nou să fac 
lucrul ăsta. 

Nu-l mai ajutară vorbele şi, spre propria surprindere, 
izbucni în lacrimi, iar în momentul următor se trezi şezând 
pe iarbă sub un copac, Luet ţinându-l în braţe în timp ce-şi 
vărsa, plângând, frustrarea din ultimele câteva săptămâni. 

— Bineînţeles că simţi aşa, murmură ea. Nu-i nimic rău în 
a simţi aşa ceva. Eşti încă uman. Avem în sânge pasiunea 
pentru răzbunare. Nevoia de a-i proteja pe cei tineri. Dar 
uită-te la tine, Didul - tu simţi nevoia de a-i proteja pe cei 
mici, nu pentru membrii propriei tale specii, ci pentru copiii 


celorlalte două. Asta-i bine, nu-i aşa? Să-ţi îmblânzeşti 
impulsurile animalice în slujba Păstrătorului? 

Argumentul ei era atât de abil şi, cu toate acestea, atât 
de nepotrivit, încât el trebui să râdă; iar râzând, îşi dădu 
seama că argumentarea nu fusese deloc nepotrivită, căci el 
era consolat, sau cel puţin se putea controla acum, încetând 
să mai plângă. 

Acum, desigur, chinul sufletesc trecând pe moment, el fu 
inundat de stânjeneala de-a o fi lăsat să-l vadă în această 
stare. 

— Oh, Luet, probabil că te gândeşti - eu nu fac aşa ceva. 
Am fost foarte tare, cu toţii în jurul meu plângeau, iar eu 
eram cel înţelept, dar acum ştii adevărul despre mine, nu-i 
aşa, doar c-ar trebui să ne obişnuim cu el, familia ta a ştiut 
întotdeauna adevărul despre mine şi... 

Ea îi puse degetele pe buze. 

— Taci, Didul, zise ea. Ai un obicei de-a pălăvrăgi atunci 
când ar trebui să nu rosteşti o vorbă. 

— Cum ştiu c-au venit momentele cu pricina? spuse el. 

În replică, ea se aplecă spre el şi îl sărută uşor, sfios, pe 
buze. 

— Atunci când vezi iubirea mea pentru tine, Didul, poţi 
să-ncetezi cu pălăvrăgeala, pentru că ştii că nu mi-e ruşine 
de tine, sunt mândră de tine. Aici este mai rău decât în 
oricare altă parte, Didul, şi-ai suportat situaţia având 
extrem de puţin ajutor, cu adevărat. Din cauza asta am 
venit, pentru c-am crezut că, dac-aş fi alături de tine, ar 
putea deveni mai suportabil. 

— Iar eu, în schimb, te acopăr cu lacrimile mele, rosti el, 
gândindu-se în acest răstimp: "M-a sărutat, mă iubeşte, e 
mândră de mine, locul ei e alături de mine.” 

— De ce nu spui ceea ce gândeşti? întrebă ea. 

— Ce te face să crezi că vrei s-auzi? replică el, râzând 
stingherit. 

— Pentru că, după felul în care te-ai uitat la mine, Didul, 
am ştiut că ceea ce gândeai era: "O iubesc, o vreau alături 


de mine pe veci, vreau să fie soţia mea” şi, Didul, să-ţi spun 
sincer, m-am săturat să te tot aştept să spui lucrurile astea 
cu glas tare. 

— De ce-ar trebui să-ţi spun ceea ce ştii deja? 

— Pentru c-am nevoie să le-aud. 

Drept care i le spuse. lar când Shedemei îi chemă înapoi 
în şcoală, Luet promisese să fie soţia lui, imediat ce vor 
putea amândoi să ajungă în Darakemba, "pentru că, Didul, 
mama ne-ar ucide şi ne-ar fura toţi copiii ca să-i crească ea, 
dac-ai pune pe unul dintre preoţii de-aici să ne 
căsătorească”. În zadar încercă Didul să-i explice că dacă 
Chebeya i-ar ucide, ei n-ar mai putea produce niciun nepot 
pe care să-l fure ea. Căsătoria va trebui să mai aştepte. 
Totuşi, ştiind că ea-l doreşte, că-l cunoştea atât de bine şi 
totuşi voia să fie cu el - era singura lui alinare. Chiar dacă 
ziua de azi era mizerabilă, el se simţi plin de lumină. 

Shedemei îi conduse la copilul aflat în comă. 

— Doarme acum, rosti ea. Oasele au fost aşezate cum 
trebuie, cu excepţia rupturii de la îmbinarea humerusului 
stâng, pe care am repoziţionat-o şi i-am pus atele. Creierul 
nu i-a fost afectat, deşi cred că n-o să-şi amintească nimic 
din ceea ce s-a întâmplat - ceea ce-ar fi bine, ca să n-aibă 
coşmaruri. 

— Creierul nu i-a fost afectat? întrebă Didul, 
neîncrezător. Ai văzut ce i-au făcut? Craniul era deschis, ai 
văzut asta? 

— Şi totuşi. 

— Ce anume-ai făcut? întrebă Luet. Învaţă-mă şi pe mine. 

Posomorâtă, Shedemei clătină din cap. 

— N-am făcut ceva ce poţi face tu. Nu te-aş putea învăţa 
pentru că nu-ţi pot da instrumentele de care-ai avea nevoie. 
Acum ajunge. Nu mă mai întreba. 

— Cine eşti? întrebă Didul. Apoi îi veni în minte un 
răspuns. Shedemei, tu eşti copilul adevărat al Păstrătorului 
de care pomenea Binaro? 


Ea roşi. Didul n-o considerase capabilă de o atare reacţie 
umană. 

— Nu, răspunse ea, apoi râse. În niciun caz! Sunt 
ciudată, recunosc, dar nu-s aşa ceva. 

— Dar îl cunoşti pe Păstrător, nu-i aşa? întrebă Luet. Tu 
Ştii — tu ştii lucruri pe care noi nu le ştim. 

— 'Ţi-am spus, zise Shedemei. Am venit aici în căutarea 
Păstrătorului. Am venit aici tocmai pentru că voi sunteţi cei 
care au vise adevărate, iar eu n-am. E clar? O să mă 
credeţi? Există lucruri pe care le cunosc, e-adevărat, pe 
care nu vă pot învăţa pentru că nu sunteţi pregătiţi să le- 
nţelegeţi. Dar lucrurile care contează mai mult voi le ştiţi 
mai bine decât mine. 

— Faptul c-ai vindecat creierul afectat al băiatului ăluia, 
spuse Didul. Nu poţi să-mi spui că lucrul ăsta nu contează. 

— Contează pentru el. Pentru tine, pentru mine. Pentru 
familia lui. Dar peste zece milioane de ani, Didul, o să mai 
conteze? 

— Nimic n-o să mai conteze atunci, spuse Didul, râzând. 

— Păstrătorul o să conteze, replică Shedemei. Păstrătorul 
şi toate lucrările ei, ea o să conteze. Peste zece milioane de 
ani de-acum înainte, Didul, o să fie Păstrătorul singură din 
nou pe Pământ, aşa cum a fost vreme de mulţi, mulţi ani? 
Sau o să aibă grijă de un Pământ cu o lume invadată de 
bucurie, care  trăieşte-n pace, împlinind lucrarea 
Păstrătorului? Închipuieşte-ţi ce-ar face împreună astfel de 
fiinţe - săpători, oameni, îngeri, cu toţii la un loc - şi poate 
şi alţii, de asemenea, aduşi acasă de pe alte planete de exil - 
toţi laolaltă, construind nave spaţiale şi ducând cuvântul de 
pace al Păstrătorului în lumi fără număr. Asta voiau să facă 
cei care au întemeiat Harmony. Dar au încercat să forţeze 
acest lucru, au încercat să facă celelalte fiinţe să-nceteze să 
se distrugă unele pe altele. Făcându-i să fie loviți de 
tâmpenie atunci când... 

Dintr-odată, ea păru că-şi dă seama că spusese prea 
multe. 


— Nu contează, zise ea. Ce importanţă are pentru voi 
străvechea planetă? 

Luet şi Didul se uitară unul la celălalt fără a scoate o 
vorbă în timp ce ea, spre a-şi ascunde stânjeneala, îşi făcu 
de lucru adunând leacurile nefolosite şi punându-le la loc în 
desagă. Apoi părăsi în grabă şcoala, murmurând ceva 
despre nevoia de-a respira aer proaspăt. 

— Ştii la ce mă gândeam atunci, Luet? întrebă Didul. 

— Te gândeai dacă s-ar putea ca ea să nu fie Shedemei. 
Cea adevărată. Cea la care se roagă Voozhum. Poate că 
rugăciunile ei ne-au adus-o pe  Cea-care-nu-a-fost- 
îngropată-niciodată. 

Didul o privi şocat. 

— Vorbeşti serios? 

— Nu la asta te gândeai? 

— Crezi că-s nebun? Mă gândeam - că ea eşti tu, peste 
douăzeci de ani. Puternică, înţeleaptă şi capabilă, 
învăţându-i pe toţi, ajutându-i pe toţi, iubindu-i pe toţi, fiind 
doar uşor stânjenită, atunci când îţi vei arăta profunzimea 
pasiunii. Mă gândeam că ea este ceea ce o să devii tu, cu o 
deosebire, o singură deosebire. Tu n-o să fii singură, Luet. 
Îţi jur că peste douăzeci de ani n-o să fii singură, aşa cum 
este Shedemei. La asta mă gândeam. 

Acum, că rămăseseră singuri în şcoală, cu excepţia unui 
băiat care dormea şi a doi îngeri care îi urmăreau cu 
fascinaţie, Didul o sărută aşa cum ar fi trebuit să fie 
sărutată cu mult timp în urmă. Nu era nimic sfios în felul în 
care ea răspunse sărutului lui. 

Era un salt prea mare, de la da o mână de ajutor, în 
secret, la Casa Rasaro, până la a o administra. Luna pe care 
o petrecuse învățând de la Shedemei metode de tămăduire 
nu o pregătise pentru administrarea unei şcoli. Edhadeya 
ştiuse de la început că “a administra” o şcoală însemna pur 
şi simplu a te ocupa de lucrurile mărunte de care nimeni nu 
se simţea răspunzător. Să verifici dacă uşile sunt încuiate. 
Să cumperi provizii care nu sesizase nimeni că erau pe 


sfârşite. În mod sigur ea nu trebuia să spună vreunuia 
dintre profesori cum să-şi facă munca. 

Ea nu preda vreunor elevi. În schimb, se plimba din clasă 
în clasă, învățând ceea ce se putea de la fiecare profesor, nu 
numai despre subiectele pe care le predau, ci şi despre 
metodele lor. Descoperi foarte repede că profesorii ei 
particulari, deşi aveau destulă ştiinţă de carte, nu 
avuseseră înţelegere pentru modul de a preda copiilor. 
Dacă ea ar fi început să predea atunci, ar fi făcut acest 
lucru în maniera în care fusese învățată; acum, ar începe 
complet diferit şi, indiferent ce elevi ar avea într-o bună zi, 
aceştia ar fi mult mai mulţumiţi. 

Era o sarcină pe care o păstra doar pentru sine - 
răspundea la uşă. Indiferent ce anume ar încerca 
Nepăstraţii la această şcoală, i se va întâmpla mai întâi fiicei 
regelui. Să vedem dacă gărzile civile or să se mai uite în 
altă parte! De mai multe ori ea răspunse la uşă şi găsi acolo 
persoane străine care n-aveau ce căuta, care invocau nişte 
pretexte extrem de şubrede pentru prezenţa lor acolo; altă 
dată erau mai mulţi inşi adunaţi în preajmă. Îi era limpede 
că speraseră să aibă o ocazie - să poată bate, umili sau 
îngrozi pe unul dintre ceilalţi profesori sau, şi mai bine, o 
micuță săpătoare. Totuşi, fuseseră avertizaţi în legătură cu 
Edhadeya şi, după ceva vreme, păreau a fi renunţat. 

Apoi, într-o bună zi, ea răspunse la uşă şi se trezi în faţa 
unui bărbat mai în vârstă, al cărui chip îl cunoscuse mai 
demult, dar nu-şi mai putea aduce aminte unde. Nici el n-o 
ştia pe ea. 

— Am venit să mă întâlnesc cu directorul şcolii, zise el. 

— Eu îi ţin locul în această perioadă. Dacă doriţi s-o 
vedeţi pe Shedemei, ar trebui să se întoarcă în curând din 
provincii. 

El păru dezamăgit, dar nu se mişcă, fără a se uita la ea. 

— Am bătut cale lungă. 

— În vremuri mai bune, domnule, v-aş fi invitat şi v-aş fi 
oferit măcar apă, sau, dac-aţi vrut, ceva de mâncare. Dar e- 


o perioadă tulbure şi nu permit accesul străinilor în şcoală. 

El dădu din cap, privind în pământ. Ca şi cum i-ar fi fost 
ruşine. Da. Îi era ruşine. 

— Păreţi a simţi o anumită responsabilitate personală 
pentru tulburări, rosti ea. lertaţi-mă dacă-s bănuitoare. 

Atunci când se uită la ea, sub sprâncenele stufoase şi 
mândre, ochii lui bătrâni erau scăldaţi în lacrimi. Acest 
lucru nu-l făcea să pară mai blând; mai curând, el părea şi 
mai periculos. Dar nu pentru ea. Nu, ea ştia acum -elnu 
era periculos pentru ea sau pentru altcineva din şcoală. 

— Intraţi, rosti ea. 

— Nu, aveai dreptate să mă ţii afară, zise el. Am venit aici 
s-o văd pe... directoare... pentru că sunt răspunzător, 
parţial, aşa că, oricum, nu ştiu cum pot să-ndrept situaţia. 

— Haideţi, vă dau nişte apă şi putem vorbi. Eu nu sunt 
Shedemei - n-am înţelepciunea ei. Dar mi se pare că, 
uneori, orice străin interesat este de folos atunci când 
trebuie să te descarci sufleteşte, atâta vreme cât ştii că n-o 
să folosească ceea ce i-ai zis ca să-ţi facă rău. 

— Ştiu oare acest lucru? întrebă bătrânul. 

— Shedemei are-ncredere în mine, în privinţa şcolii, rosti 
Edhadeya. N-am o dovadă a caracterului meu, de care să 
fiu mai mândră. 

El o urmă, intrând în şcoală, apoi în micuța încăpere de 
lângă uşă care îi servea drept birou lui Shedemei. 

— Vrei să ştii numele meu? întrebă el. 

— Vreau să aflu cum anume credeţi c-aţi provocat aceste 
tulburări. 

El oftă. 

— Până în urmă cu trei zile, eram un funcţionar de rang 
înalt într-una din provincii. N-o să fie greu să ghiceşti care 
provincie, dacă-ţi spun c-acolo n-au fost niciun fel de 
probleme, pentru că nu trăieşte nici picior de înger, iar 
săpătorii n-au fost toleraţi niciodată. 

— Khideo, rosti ea, numind provincia. 

El ridică din umeri. 


Apoi, ea îşi dădu seama că-i spusese şi bărbatului pe 
nume. 

— Khideo, rosti ea din nou, iar de această dată el ştiu din 
tonul vocii că ea îi spusese lui pe nume, nu doar tărâmului 
care fusese numit după el. 

— Ce-anume ştii despre mine? Un aşa-zis regicid. Un 
bigot care-a dorit o societate alcătuită doar din fiinţe umane 
pure. Ei bine, nu există fiinţe umane pure, după părerea 
mea. Am vorbit despre o campanie pentru a-i goni pe toţi 
săpătorii din Darakemba. Dar nu s-a făcut nimic vreme de 
mulţi ani, era ceva ca să ne treacă vremea, o cale de-a ne 
asigura că noi suntem cei nobili, noi, fiinţele umane pure, 
dacă ceilalţi, cei care trăiesc printre animale, ar putea 
înţelege acest lucru. Văd dezgustul pe chipul tău, dar aşa 
am fost educat eu, iar dacă i-ai fi văzut pe săpători aşa cum 
i-am văzut eu, ucigaşi, cruzi, cu harapnice-n mână... 

— Felul în care săpătorii din Darakemba au fost învăţaţi 
să-i vadă pe oameni? 

EI încuviinţă din cap. 

— Nu m-am gândit niciodată în maniera asta, până când 
au început recentele tulburări. Mi-am ieşit din pepeni, 
înţelegi, atunci când s-a răspândit vestea - când am ajutat 
să se răspândească vestea - că-n însăşi interiorul casei 
regelui, toţi cei patru posibili moştenitori ai săi au renegat 
infama religie a lui Akmaro de amestec al speciilor. Ca să nu 
mai vorbim de propriul fiu al lui Akmaro, cu toate că ştiam 
că el fusese dintotdeauna unul de-ai noştri. Dar toţi fiii 
regelui - chestia asta era ca şi cum le-am fi acordat fiinţelor 
umane pure permisiunea de-a face orice doresc. Pentru că 
ştiu că-n cele din urmă or să câştige. Ei ştiau c-atunci când 
Motiak va deveni Motiab, iar Aronha va deveni Aronak... 

— Şi-au început să bată copii. 

— Au început cu vandalisme. Cu strigăte. Dar, în scurtă 
vreme, au început să se-audă alte poveşti, iar toate fiinţele 
umane pure pe care le cunoşteam au zis: "Ce putem face? 
Cei tineri sunt atât de zeloşi în dorinţa lor de puritate. Noi 


le spunem să nu fie infami, dar cine poate stăpâni furia 
celor tineri?” La început, am crezut că vorbesc serios; le-am 
dat sfaturi în privinţa modalităţilor de a-i potoli pe cei care 
se ocupau cu bătăile. Dar mi-am dat seama că... i-am auzit 
întâmplător, într-un moment în care nu ştiau că pot să-i aud, 
râzând de îngerii cu aripi găurite. "Cum poate un înger să 
zboare, având găuri în aripi?”“ Mult mai repede, dar într-o 
singură direcţie.” Au râs cu toţii. Atunci mi-am dat seama că 
nu-ncercau să oprească violenţa, se delectau cu ea. Şi-i 
adăpostisem. Le oferisem un refugiu Nepăstraţilor din alte 
provincii ca să se întrunească în vremurile dinainte ca 
Akmaro să suspende toate pedepsele grave pentru erezie. 
Acum nu mai am absolut nici-o influenţă asupra lor. Nu pot 
să-i opresc. Singurul lucru pe care-am putut să-l fac a fost 
să refuz a mai pretinde că-s conducătorul lor. Mi-am dat 
demisia din funcţia de guvernator şi-am venit aici ca să- 
nvâţ... 

— Ce să-nveţi, Khideo? 

— Să-nvăţ cum să fiu uman. Nu pur uman. Ci un om 
precum vechiul meu prieten Akmaro. 

— De ce nu te-ai dus la el? 

Din nou, în ochii lui Khideo se iviră lacrimi. 

— Pentru că mi-e ruşine. N-o cunosc pe Shedemei. Doar 
am auzit că-i riguroasă şi nemilos de cinstită. Ei, nu, am 
auzit de-asemenea că pledează pentru amestecul speciilor 
şi tot felul de alte monstruozităţi. Aşa s-a răspândit vestea 
despre ea în oraşul meu. Fostul meu oraş. Dar, vezi tu, în 
ultimele săptămâni mi-a trecut prin cap că, dacă prietenii 
mei sunt detestabili, poate c-ar trebui să-nvăţ de la 
duşmani. 

— Shedemei nu-i duşmanul tău. 

— Pe vremuri, eu eram duşmanul ei, pân-acum. Mi-am 
dat seama că toată ura faţă de îngeri mi-a fost inculcată din 
copilărie şi am continuat să am astfel de sentimente pentru 
că era tradiţia poporului meu. De fapt, am cunoscut şi mi-au 


plăcut mai mulţi îngeri, inclusiv un bătrân erudit din casa 
regelui. 

— Bego, rosti Edhadeya. 

E] se uită la ea surprins. 

— Bineînţeles că este mai bine cunoscut aici, în capitală. 
Apoi îi scrută chipul şi se încruntă. Ne-am mai întâlnit? 

— Demult, cu mult timp în urmă. N-ai vrut să m-asculţi. 

— Am spus ce-avem pe inimă fiicei regelui, spuse el. 

— Cu excepţia lui Akmaro însuşi, n-ai fi găsit pe altcineva 
mai bucuros să audă aceste vorbe de la tine. Tatăl meu te 
onorează, în ciuda faptului că nu-i de acord cu tine. Atunci 
când o să consideri de cuviinţă să-i spui c-acel dezacord nu 
mai există, el o să te îmbrăţişeze ca pe-un frate pierdut 
demult. La fel Ilihi, la fel Akmaro. 

— N-am vrut s-ascult de femei, spuse Khideo. N-am vrut 
să trăiesc cu îngeri. N-am vrut ca săpătorii să fie cetăţeni. 
Acum am ajuns la o şcoală condusă de femei, ca să-nvâţ să 
trăiesc împreună cu îngeri şi săpători. Vreau să-mi schimb 
atitudinea şi nu ştiu cum anume. 

— Singura lecţie-i să vrei; restul e practică. N-o să-i spun 
tatălui meu sau altcuiva cine eşti. 

— De ce nu mi-ai spus numele tău? 

— Mi-ai mai fi vorbit în cazul ăsta? 

El râse amar. 

— Bineînţeles că nu. 

— Şi te rog să-ţi aduci aminte că şi tu te-ai abținut să-mi 
spui numele tău. 

— L-ai ghicit destul de repede. 

— La fel ca şi tine. 

— Dar nu destul de repede. 

— Şi spun că nimeni n-a avut de pierdut. Ea se ridică din 
scaun. Adăugă: Poţi lua parte la orice oră de curs, dar 
trebuie să faci lucrul ăsta-n linişte. Ascultă. O să-nveţi la fel 
de multe lecţii de la elevi ca şi de la profesori. Chiar dacă 
observi că n-au sub nici-o formă dreptate, ai răbdare, 


observă, învaţă. Ceea ce contează acum nu-i corectitudinea 
părerii, ci faptul de-a afla ce păreri au. Înţelegi? 

EI încuviinţă, dând din cap. 

— Nu-s obişnuit să fiu respectuos. 

— Nu fi respectuos, replică ea ţâfnoasă - un ton al vocii 
pe care Shedemei o învățase din neatenţie. Fii doar tăcut. 

În zilele care-au urmat, Edhadeya îl observă - de la 
distanţă, dar cu atenţie. Unii dintre profesori au fost în mod 
clar iritaţi de prezenţa bătrânului, dar Khideo a remarcat, 
şi în scurtă vreme începu să le ocolească orele de curs. 
Fetele se obişnuiră rapid cu el, nebăgându-l în seamă în 
clasă şi, treptat, incluzându-l la masă şi în curte. I se cerea 
să ajungă la un raft mai de sus. Unele dintre fete chiar 
începuseră să se caţere pe el atunci când şedea sprijinit de 
vreun copac, folosindu-l spre a ajunge la crăci la care n-ar fi 
ajuns altminteri. Îi spuneau Lissinits - “scară”. Lui părea să- 
i placă numele. 

Edhadeya ajunse să-l aprecieze pentru ceea ce era. 
Totuşi, două lucruri cântăreau mult, din punctul ei de 
vedere. Se gândea tot timpul la faptul că un om ca el, un 
bigot convins, putea de fapt să dea dovadă, în adâncul 
sufletului, de-o foarte mare decenţă. Tiparul exterior al 
vieţii sale nu reflecta în mod necesar ceea ce era înlăuntrul 
lui. A fost nevoie de nişte evenimente îngrozitoare spre a-l 
trezi, a-l face să se despoaie de omul care părea a fi şi să 
dea la iveală acel sine lăuntric. lar sinele cel decent acolo 
putea fi găsit. 

Celălalt lucru care-i persista în minte era ceea ce spusese 
el despre fraţii ei. Nepăstraţii se adunaseră vreme de 
treisprezece ani, dar nu se întâmplase nimic. Apoi, Akma 
reuşise să-i convingă pe toţi fraţii ei, pe toţi fiii regelui, să 
renege credinţa în Păstrător şi, mai ales, supunerea faţă de 
religia lui Akmaro. Iar începând de atunci, oamenii cei mai 
plini de răutate se simţiră liberi să-şi vadă de tenebroasele 
treburi. 


Probabil că nu asta era ceea ce intenţiona Akma. Dac-ar 
înţelege în felul în care-a înţeles Khideo, oare nu s-ar opri? 

Ar trebui să vorbesc cu Mon, nu cu Akma, îşi zise ea - 
fără să-şi dea seama că, probabil, deja luase hotărârea de-a 
vorbi cu Akma. Dac-aş putea să-l fac să se desprindă de 
ceilalţi... dar nu, ştia că aşa ceva era imposibil. Niciunul 
dintre fraţi nu-i va trăda pe ceilalţi; aşa gândeau. Nu, 
trebuia să fie Akma. Dacă se răzgândea el, or să se 
răzgândească şi ei. El o să-i convingă. 

Auzea tot timpul vocea deznădăjduită a lui Luet: "N-a mai 
rămas nimic în el, Edhadeya. Decât ură.” Dacă era 
adevărat, în cazul ăsta a vorbi cu Akma era o pierdere de 
vreme. Dar Luet nu putea vedea în inima lui. Dacă Khideo 
avea o scânteie de decenţă în el, nu putea şi Akma să aibă? 
Totuşi, el era tânăr; fusese afectat în copilărie cu mult mai 
mult decât Khideo. De atunci, lumea devenise hidoasă; dac- 
ar vedea adevărul, n-ar alege el să fie un om diferit, într-o 
lume diferită? 

Acestea erau gândurile care o munceau într-o seară când 
încuia şcoala, lăsându-l pe Khideo - nu, pe Lissinits - pe 
post de supraveghetor. Apoi, cu torţa în mână, păşi în aerul 
aspru de toamnă, către casa tatălui ei. Pe drum, îşi zise: 
"Ce-ar fi să nu existe nici-o siguranţă? Dac-aş fi fost o 
femeie săpător - sau un bărbat, ori un copil - n-aş fi- 
ndrăznit să merg prin întuneric, de frică să nu tabere pe 
mine nişte oameni cruzi care mă urăsc, nu pentru ceea ce- 
am făcut, ci din cauza formei corpului meu. Pentru oamenii 
aceia, aceste străzi sunt pline de teroare, acolo unde, toată 
viaţa mea, am păşit fără frică, zi şi noapte. Oare pot ei fi cu- 
adevărat cetăţeni, atâta vreme cât n-au libertatea de-a se 
plimba prin oraş?” 

După cum se aştepta, Akma se afla în casa regelui, în 
aripa bibliotecii, acolo unde îşi petrecea cele mai multe 
nopţi. Acum nu dormea. Era treaz, citind, studiind, luându- 
şi notițe pe o bucată de coajă de copac dată cu ceară; una 
din cele vreo zece bucăţi acoperite. 


— Scrii o carte? întrebă ea. 

— Nu-s un sfânt, replică el. Nu scriu cărţi. 

Dădu bucăţile de scoarță la o parte. Ei îi plăcea felul în 
care se uită la ea, ca şi cum sperase c-o să vină. Acum îi 
captase atenţia, iar ochii lui nu se plimbau pe trupul ei, aşa 
cum făceau majoritatea bărbaţilor. El o privi în ochi. Ea se 
simţea ca şi cum ar fi trebuit să rostească ceva foarte 
inteligent sau foarte înţelept, pentru a justifica interesul lui 
faţă de ea. 

Nu, îşi spuse ea. Ăsta-i doar una dintre şmecheriile lui. 
Unul dintre lucrurile pe care le face pentru a-i câştiga pe 
ceilalţi. lar eu una nu mă aflu aici pentru a fi câştigată. Am 
venit să predau, nu să-nvâţ de la alţii. 

Spre surprinderea ei, ceea ce scoase ea pe gură nu 
semăna cu nimic din ceea ce venise să spună. 

— Pe vremuri te iubeam, zise ea. 

Pe chipul său se ivi un zâmbet trist. 

— Pe vremuri, şopti el. Înainte să fie vorba despre 
credinţă. 

— Există oare o problemă de credinţă, Akma? întrebă ea. 

— Pentru că doi oameni care se iubesc trebuie să se- 
ntâlnească, nu-i aşa? lar doi oameni care trăiesc în lumi 
diferite n-au şanse să se-ntâlnească. 

Ea ştia ce voia el să spună; mai avuseseră şi înainte 
această discuţie, iar el insistase că, în timp ce ea trăia într-o 
lume imaginară, în care Păstrătorul Pământului veghea 
asupra tuturor, el trăia într-o lume reală, din piatră, aer şi 
apă, unde oamenii trebuiau să-şi găsească propriile scopuri. 

— Şi totuşi, ne-ntâlnim aici, replică ea. 

— Asta rămâne de văzut. 

Cuvintele lui erau reci şi distante, dar ochii lui îi scrutau 
chipul. Pentru ce? Ce-anume vrea să vadă? O rămăşiţă a 
iubirii mele pentru el? Dar ăsta-i singurul lucru pe care nu- 
ndrăznesc să i-l arăt pentru că nu cutez să-l găsesc în mine. 
Nu-l pot iubi, pentru că numai o femeie monstruoasă şi 


dură poate să-l iubească pe bărbatul care-a pricinuit atâtea 
suferinţe fără rost. 

— Ai auzit rapoartele din provincii? 

— Există multe rapoarte, spuse Akma. La care anume te 
referi? 

Ea refuză să accepte acest joc de-a inocenţii. Aşteptă. 

— Da, am auzit rapoartele, spuse el. Nişte lucruri 
îngrozitoare. Mă-ntreb de ce n-a chemat tatăl tău armata. 

— Ca s-atace ce-anume? întrebă ea cu dispreţ. Eşti mai 
inteligent decât atât, Akma. Armata-i inutilă împotriva 
derbedeilor care se fofilează în oraş purtând în timpul zilei 
haine de persoane respectabile din afaceri, negoţ sau alte 
activităţi. 

— Eu-s învăţat, nu tactician, spuse Akma. 

— Chiar eşti? întrebă ea. M-am gândit foarte mult la 
lucrul ăsta, Akma, iar atunci când mă uit la tine, nu văd un 
învăţat. 

— Nu? Ce fel de monstru ai hotărât că sunt? 

— Nu un monstru. Doar un derbedeu de rând. Mâinile 
tale au făcut găuri în aripile unor copii de înger. Săpătorii 
se-ascund îngroziţi pe timpul nopţii pentru că se tem că-ţi 
vor vedea umbra interpunându-se între ei şi lumina lunii. 

— M-acuzi de chestia asta la modul serios? Eu n-am 
ridicat în viaţa mea mâna la cineva. 

— Tu ai provocat situaţia asta, Akma. Tu i-ai pus în 
mişcare, o armată întreagă, toată armata urâtă, crudă, rea 
a celor care bat copiii. 

El ridică din umeri; chipul lui se schimonosi de o emoție 
profundă. 

— Nu se poate să-mi spui lucrul ăsta. Ştii bine că-i o 
minciună. 

— Sunt prietenii tăi. Eşti eroul, Akma. Tu şi fraţii mei. 

— Eu nu-i controlez! spuse el. 

Cu greu îşi putea stăpâni glasul. 

— Oh, nu? replică ea. Atunci ce, te controlează ei pe tine? 

El se ridică de la masă, răsturnând-o. 


— Dacă m-ar controla, acum aş fi fost afară, predicând 
împotriva micuţei religii jalnice a tatei. Ei cerşesc, sunt 
stăruitori. Ominer e total în favoarea acestui lucru, "bate 
fierul cât e cald”, spune el. Dar refuz să-mi asociez numele 
cu vreuna din persecuțiile astea. Nu vreau ca eventual 
cineva să aibă de suferit - nici măcar săpătorii, indiferent 
de ceea ce crezi despre mine. Iar îngerii aceia, care-au 
găuri în aripi - crezi că n-am auzit despre asta cu aceeaşi 
furie ca oricare altă persoană cu bun-simţ? Crezi că nu 
vreau să fie pedepsiţi cei care-au făcut aşa ceva? 

Glasul lui tremura de emoție. 

— Crezi c-ar fi avut îndrăzneala să facă lucrul ăsta, dacă 
n-ai fi fost tu? 

— Nu eu am inventat asta! Nu eu am generat ura şi 
resentimentul săpătorilor! 'Taţii noştri-s cei care-au făcut 
acest lucru, atunci când au schimbat întreaga structură 
religioasă a statului, pentru a-i include pe săpători ca şi 
cum ar fi fost nişte persoane... 

— Sunt treisprezece ani de când au făcut acele 
schimbări, iar în tot acest timp nu s-a-ntâmplat nimic. Apoi 
voi anunţaţi că nu există niciun Păstrător - în ciuda visului 
meu adevărat prin care Păstrătorul i-a salvat pe Zenifi? În 
ciuda faptului că se ştia că doar prin puterea Sufletului 
Suprem au fost traduse cronicile din care voi aţi obţinut 
“dovada”. Tu-i convingi pe fraţii mei - chiar şi pe Mon, nu 
ştiu cum, chiar şi pe Aronha, care-a ştiut întotdeauna să 


discearnă adevărul de prostie -, apoi, atunci când 
moştenitorii tatei sunt uniţi în necredinţa lor, se deschid 
zăgazurile. 


— În cazul ăsta, ai putea s-o învinovăţeşti şi pe mama 
mea. În definitiv, ea mi-a dat viaţă. 

— Oh, cred că există vinovăţie înainte de tine. De 
exemplu, am descoperit că Bego a făcut parte dintr-o 
conspirație de lungă durată împotriva învățăturilor lui 
Akmaro. Dacă-ţi scotoceşti în mod cinstit memoria, mă- 


ntreb dacă n-o să descoperi că Bego a fost cel care te-a 
condus la "descoperirea” nonexistenţei Păstrătorului. 

— Bego nu face parte din nimic. Trăieşte pentru cărţile 
lui. Trăieşte-n trecut. 

— lar tatăl tău inventa un nou viitor, despărţindu-se de 
trecut. Da, lui Bego i-ar displăcea tare mult, nu-i aşa? lar el 
n-a crezut niciodată-n Păstrător, îmi dau seama de-asta 
acum - insistând asupra unei explicaţii naturale pentru 
orice. Fără miracole, vă rog - îţi aduci aminte că spunea tot 
timpul lucrul ăsta? Fără miracole. Poporul lui Akmaro a 
scăpat pentru că era-n interesul gardienilor săpători să-i 
lase să fugă. Păstrătorul nu i-a făcut s-adoarmă. l-a văzut 
cineva dormind? Nu, Akmaro pur şi simplu a avut un vis. 
Întotdeauna caută explicaţia cea mai simplă, asta ne-a 
învăţat el. 

— Ne-a învăţat pentru că-i adevărat. E cinstit, din punct 
de vedere intelectual. 

— Cinstit? Akma, cea mai simplă explicaţie a majorităţii 
acestor poveşti este aceea că Păstrătorul trimite vise 
adevărate. El intervine, câteodată, în vieţile oamenilor. 
Pentru a evita să consideri că trebuie să produci cele mai 
complicate, întortocheate şi insultătoare speculaţii. Ai 
curajul să-mi spui că visul meu a avut semnificaţie pentru c- 
a reamintit de poporul Zenifilor, nu pentru c-am fost, de 
fapt, capabilă să fac distincţia dintre un vis adevărat şi unul 
obişnuit. Pentru a nu crede în Păstrător, trebuie să crezi c- 
am fost şi continui să fiu o nebună care se autoamăgeşte. 

— Nu o nebună, spuse el, cu o suferinţă adevărată pe 
chip. Erai un copil. Pe vremea aia, ţi se părea real. Aşa că, 
desigur, îţi aminteşti de lucrul ăsta ca fiind real. 

— Vezi? Ceea ce tu numeşti cinste intelectuală eu 
consider autoamăgire. N-o să mă crezi, atunci când stau, în 
carne şi oase-n faţa ta, şi-ţi declar ceea ce-am văzut... 

— Halucinaţiile pe care le-ai avut printre visele nopţii. 

— Nici tu n-o să crezi simplul adevăr a ceea ce susţin 
cronicile - că Rasulumii, la fel ca Nafarii, au fost aduşi 


înapoi pe Pământ după milioane de ani de exil într-o altă 
lume. Nu, nu poţi să te rezumi la explicaţia asta simplă că 
cei care-au scris lucrurile astea chiar ştiau despre ce- 
anume vorbesc. Trebuie să decizi că scrierile au fost create 
de autori mai târzii care pur şi simplu consemnau legende 
străvechi care dădeau o explicaţie pentru divinitatea 
Eroilor, pretinzând c-au venit din ceruri. Nimic nu poate fi 
citit de-a dreptul. Totul trebuie strâmbat spre-a se potrivi cu 
articolul tău unic, de bază, conform căruia nu există 
Păstrător. N-ai de unde să ştii lucrul ăsta! N-ai nici-o 
dovadă! Şi cu toate astea, credinţa-n această unică premisă 
- împotriva căreia ai o mie de mărturii scrise şi cel puţin 
zece martori în carne şi oase, inclusiv pe mine - credinţa-n 
această unică premisă te face să pui în mişcare înlănţuirea 
evenimentelor care duce la mutilarea unor copii pe străzile 
oraşelor şi satelor din Darakemba. 

— Din pricina asta-ai venit? întrebă Akma. Ca să-mi spui 
că neîncrederea mea-n visul tău adevărat îţi insultă 
sentimentele? îmi pare rău. Sperasem c-o să fii suficient de 
matură ca să-nţelegi că raţiunea trebuie să triumfe asupra 
superstiţiei. 

Nu reuşise să-l atingă. N-ajunsese la acea scânteie de 
decenţă ascunsă adânc înlăuntru. Pentru că nu exista o 
astfel de scânteie, îşi dădea ea seama acum. El îl respinsese 
pe Păstrător, nu pentru că fusese atât de tare rănit pe când 
era copil, ci pentru că ura cu adevărat lumea pe care voia s- 
o creeze Păstrătorul. Îi plăcea răul; din pricina asta n-o mai 
iubea. 

Fără o vorbă, ea se întoarse şi dădu să plece. 

— Aşteaptă, spuse el. 

Ea se opri; prosteşte, lăsă să ţâşnească o altă scânteie de 
speranţă. 

— Nu stă-n puterea mea să pun capăt persecuțiilor 
ăstora, dar tatăl tău poate. 

— Crezi că n-a-ncercat? 


— Abordează-n mod greşit problema, răspunse Akma. 
Gărzile civile n-or s-aplice legea. Majoritatea sunt, de fapt, 
de partea Nepăstraţilor. 

— De ce nu pronunţi nişte nume? întrebă Edhadeya. 
Dacă vorbeai serios atunci când spuneai că vrei să pui capăt 
cruzimii... 

— Oamenii pe care-i ştiu sunt cu toţii bătrâni şi niciunul 
nu iese afară ca să bată copii. O să m-asculţi? 

— Dac-ai un plan, o să i-l prezint tatei. 

— E destul de simplu. Motivul pentru care Nepăstraţii 
sunt atât de furioşi este acela că n-au decât două variante: 
fie să se-alăture unei religii de stat care-i obligă să se 
asocieze cu creaturi inferioare - nu discuta în 
contradictoriu cu mine, îţi spun doar ceea ce cred ei... 

— Tu crezi acelaşi... 

— Nu m-ai ascultat niciodată suficient ca să ştii ce anume 
gândesc eu, şi oricum nu contează. Ascultă-mă acum. Ei se 
răzvrătesc dintr-un sentiment de furie neputincioasă. Nu 
pot să-l lovească pe rege, dar îi pot lovi pe preoţi şi pe 
săpători. Dar dacă regele-ar decreta că nu mai există o 
religie de stat? 

— Să abolească Casele Păstrătorului? 

— Nicidecum. Să-i lase pe Păstraţi să se-ntrunească şi să- 
şi împărtăşească credinţele şi ritualurile - dar numai dacă 
vor să facă asta. Şi să-i lase pe cei care cred în altceva să 
aibă întrunirile lor şi, fără amestecul altcuiva, să aibă 
propriile ritualuri şi învățături. Atâtea întruniri, atâtea 
credinţe câte vrea lumea. Iar guvernul pur şi simplu va sta 
şi va privi, fără să se-amestece cu vreunul dintre ei. 

— O naţiune ar trebui să aibă o singură minte, rosti 
Edhadeya. 

— Tatăl meu a distrus orice speranţă în sensul ăsta în 
urmă cu treisprezece ani, spuse Akma. Să declare regele 
credinţa şi întrunirea religioasă o problemă privată, care 
nu-i de interes public, şi-o să fie pace. 


— Cu alte cuvinte, ca să-i salvăm de-atacuri pe Păstraţi, 
ar trebui să renunţăm la ultimele protecţii pe care le-avem? 

— N-au nici-o protecţie, Edhadeya. Ştii lucrul ăsta. 
Regele-l ştie. A aflat limitele autorităţii sale. Dar în 
momentul în care-a abolit orice sponsorizare din partea 
statului a unei religii, poate să dea o lege conform căreia 
nimeni nu poate fi persecutat din cauza religiei sale. Asta o 
s-aibă eficacitate, pentru c-o să-i protejeze pe toţi, în mod 
egal. Dacă Nepăstraţii doresc să alcătuiască o adunare de 
credincioşi, ei or să aibă protecţie. O să fie-n interesul lor să 
susţină legea asta. Gata cu întrunirile secrete. Fără societăţi 
secrete. Totul e pe faţă. Sugerează asta tatălui tău. Chiar 
dacă nu consideri că ideea are vreun merit, el o să fie de 
acord. O să-şi dea seama că-i singura cale. 

— N-o să se lase păcălit, aşa cum nu m-am lăsat nici eu, 
spuse Edhadeya. Decretul ăsta pe care-l propui e exact 
ceea ce-ai urmărit tot timpul. 

— Nici măcar nu mi-a trecut prin cap până ieri, spuse 
Akma. 

— Oh, scuză-mă, am uitat că lui Bego i-a trebuit o 
anumită perioadă de timp ca să vă facă să consideraţi că 
ideile lui sunt şi ale voastre. 

— Edhadeya, dacă religia tatălui meu nu se poate susţine 
singură doar prin puterea adevărului ei, fără vreun ajutor 
din partea guvernului decât protejarea membrilor ei de 
violenţe, în cazul ăsta nu merită să supravieţuiască. 

— O să-i spun tatei ceea ce-ai zis. 

— Bine. 

— Dar pun rămăşag cu tine chiar acum, pe cât vrei tu, că- 
ntr-un an 0 să fii cauza directă a şi mai multor persecuții la 
care vor fi supuşi Păstraţii. 

— Nu mă cunoşti deloc, dacă-ţi închipui c-ar fi posibil aşa 
ceva. 

— Oh, o să ai o grămadă de motive răsunătoare pentru 
care suferinţele lumii nu sunt opera ta, pentru că ţi-ai 


dovedit deja abilitatea de-a te amăgi nemăsurat. Dar, într- 
un an, Akma, nişte familii or să plângă din cauza ta. 

— Familia mea, probabil, din moment ce mă jelesc ca şi 
cum aş fi mort, rosti Akma. 

Râse, ca şi cum ar fi fost o glumă. 

— Nu-s singurii, rosti Edhadeya. 

— Nu-s mort, replică Akma. Sunt o persoană miloasă, 
indiferent de ceea ce-ai ales să crezi despre mine. Îmi aduc 
aminte de propria suferinţă, îmi aduc aminte de suferinţa 
altora. Îmi aduc aminte, de asemenea, că te-am iubit. 

— Mi-aş dori să uiţi, rosti Edhadeya. Chiar dac-a fost 
adevărat, tu ai stricat totul cu mult timp în urmă. 

— Încă te mai iubesc, rosti el. Te iubesc cât de mult pot 
iubi eu pe cineva. Mă gândesc tot timpul la tine, la bucuria 
pe care-aş simţi-o dacă măcar o dată aş putea să te am 
lângă mine, ca sprijin, aşa cum mama îl sprijină pe tata în 
tot ceea ce-ntreprinde. 

— Ea poate face lucrul ăsta, pentru că tot ceea ce- 
ntreprinde el este bun. 

Akma încuviinţă, dând din cap. 

— Ştiu. Nu te preface că noi nu suntem împreună din 
pricina credințelor mele. Eşti la fel de încăpăţânată ca şi 
mine. 

— Nu, Akma, spuse ea. Nu-s încăpăţânată. Sunt doar 
onestă. Nu pot nega ceea ce ştiu. 

— Dar poţi ascunde ceea ce ştii, rosti Akma, cu un 
zâmbet amar. 

— Ce-nseamnă lucrul ăsta? 

— În toată această conversaţie, n-ai catadicsit să 
pomeneşti de faptul că soră-mea o să se mărite cu cea mai 
jalnică fiinţă umană pe care-o cunosc. 

— Am presupus că ţi-a spus familia. 

— A trebuit s-aud lucrul ăsta de la Khimin. 

— Îmi pare rău. Asta a fost decizia lui Luet, sunt sigură. 
Poate că nu a vrut să te facă să suferi. 


— Pentru mine-i moartă, acum, zise Akama. S-a dat pe 
mâna torţionarilor şi pe mine m-a respins. Din punctul meu 
de vedere, tu faci acelaşi lucru. 

— "Tu te-ai dat pe mâna torţionarilor, Akma, şi m-ai 
respins. Didul nu-i un torţionar. E omul care-ar fi trebuit să 
fii tu. Ceea ce apreciază Luet la el e ceea ce-i plăcea la tine. 
Dar care nu mai există. 

Cu condescendenţă, el o lăsă să aibă ultimul cuvânt, cu 
privirea în gol, în timp ce ea părăsea încăperea. 

Câteva minute mai târziu, Bego şi Mon auziră nişte 
zgomote îngrozitoare de lucruri sparte şi făcute zob şi se 
năpustiră în bibliotecă, unde-l găsiră pe Akma zdrobind 
taburetele de masă, făcându-le fărâme. Plângea în hohote, 
fără a scoate o vorbă, iar ei asistară îngroziţi cum el urlă ca 
un animal şi sfărâmă fiecare piesă mică de mobilier mic din 
bibliotecă. 

Mon observă, totuşi, că înainte de a începe, el pusese cu 
grijă pe o policioară toate bucăţile de scoarță de copac pe 
care lucrase. Chiar dacă Akma dăduse frâu liber furiei sale, 
nu uitase atât de mult de sine încât să-şi piardă munca zilei. 

Ulterior, Akma oferi o explicaţie scurtă, pe un ton posac. 
Sora sa urma să se mărite cu unul dintre torţionari. Nu voia 
să-i rostească numele, dar Mon ştia că Luet fusese la Bodika 
în ultimele câteva săptămâni şi nu era greu de ghicit. 
Pentru Mon, Didul n-avea nici-o însemnătate. Ceea ce-l şocă 
puternic fu ştirea că Luet se mărita. Se gândise... avea de 
gând să... când o să termine toată tărăşenia asta. Atunci 
când situaţia o să se normalizeze. Când n-o să-i mai fie 
ruşine să dea ochii cu ea. Asta era motivul, îşi dădu el 
seama acum. Din cauza asta aştepta. Pentru că nu era în 
stare să vorbească cu ea, nu-i putea spune ce simte, pentru 
că-şi negase sentimentul adevărului. Pentru că fiecare 
cuvânt pe care l-ar fi rostit ar fi fost mânjit de minciuni. 

Nu minciuni. Nu există minciuni; lucrurile în care credem 
Akma şi cu mine sunt adevărate. Senzaţia asta pe care-o am 
este o iluzie, ştiu lucrul ăsta. Pur şi simplu nu mă puteam 


aduna ca să dau ochii cu Luet, atât timp cât am senzaţia că- 
s un escroc. Aveam nevoie de mai mult timp, de mai multă 
forţă. De mai mult curaj. 

Acum nu mai contează. Acum, când atac religia lui 
Akmaro, conştiinţa mea-i curată. Atunci când tata o să 
decreteze că toate religiile-s egale, că toate întrunirile 
beneficiază de protecţia legii, în momentul ăla o să ieşim la 
lumina zilei, fără să ne mai ascundem, şi totul o să fie 
limpede. E bine că n-am nici-o legătură afectivă care să 
complice lucrurile. E bine că m-am băgat în chestia asta cot 
la cot cu fraţii mei, cu prietenul meu, nu târât de-o femeie 
care nu poate să depăşească acel glas lăuntric pe care a 
fost educată să-l considere ca fiind al Păstrătorului 
Pământului. Pentru mine, Luet ar fi fost o alegere greşită. 
Eu aş fi fost o alegere greşită pentru ea. 

Aş fi fost o alegere greşită pentru ea. În momentul în care 
îi trecu prin cap acest gând, în sfârşit sentimentul 
adevărului îi conferi o senzaţie de calm. Avea din nou 
dreptate, în ochii Păstrătorului. 

Aceasta era cea mai devastatoare descoperire: dacă 
Păstrătorul se dovedea că există, în definitiv, el îl cântărise 
pe Mon şi-l găsise nevrednic de iubirea femeii pe care o 
voise pe vremuri. Dar Mon nu putea scăpa de sâcâitoarea 
îndoială că, dacă n-ar fi fost prins în urzelile lui Akma, 
lucrurile s-ar fi desfăşurat altfel. Ar fi fost atât de îngrozitor 
să continui a crede în Păstrător, s-o am pe Luet de soţie şi 
să trăiesc în pace? De ce nu m-a lăsat Akma-n pace? 

Alungă din minte asemenea gânduri lipsite de loialitate şi 
nu împărtăşi nimănui aceste sentimente. 


10 
STRĂVECHI CĂI 


Akma îl căută pe Bego toată dimineaţa, dar nu reuşi să-l 
găsească. Avea nevoie de sfatul bibliotecarului; fusese 
chemat de rege, iar Akma habar n-avea la ce să se-aştepte. 
Dacă era să fie acuzat de o fărădelege, l-ar fi chemat 
Motiak, în maniera asta, în apartamentul lui privat? Akma 
avea nevoie de-un sfat, iar singurii care i-l puteau da ştiau 
mai puţin decât el. Ei bine, Aronha ştia, de fapt, mai multe 
despre conducerea regatului - mai multe decât oricine 
altcineva, pentru că fusese educat întreaga viaţă în acest 
sens. Dar singurul lucru pe care i-l putuse spune Aronha 
era că nu credea că Akma ar fi în pericol. 

— Tata nu-i genul care să te cheme-n apartamentul lui ca 
să te-nvinovăţească de-un delict. El face lucrurile astea pe 
faţă, conform procedurii normale. Probabil că e ceva legat 
de decretul pe care i l-ai sugerat Edhadeyei aseară. 

— N-aveam nevoie să-mi spui lucrul ăsta, rosti Akma. 
Speram că n-o să trebuiască să mă duc, neştiutor, să mă 
confrunt cu ceva anume. 

— Oh, recunoaşte că ţi-e frică, zise Khimin. Ştii c-ai fost 
rău, iar regele probabil că-i suficient de supărat ca să te 
sfâşie, dacă n-ar fi un despot atât de binevoitor. 

În ultimele săptămâni, Khimin descoperise în vechile 
cronici că oraşul Basilica fusese guvernat de un consiliu 
ales, iar acum sugera în mod constant ca monarhia să fie 
abolită. Dar nimeni nu-i dădea atenţie. 

— Nimic n-o să ne-oprească să vorbim diseară, nu-i aşa? 
întrebă Ominer. 

Având în vedere că încercase să-i facă să iasă în public, în 
ultimele luni, în toiul persecuției, atunci când ar fi fost cu 
adevărat îngrozitor să te pronunţi împotriva Păstraţilor, era 


firesc ca Ominer să fie îngrijorat că Akma ar putea să 
decidă să tergiverseze lucrurile. 

— O să poţi să-ţi ţii discursul, zise Akma. Aşa cum e scris, 
nu uita. Nimeni nu trebuie să improvizeze-n goana calului. 

Ominer îşi dădu ochii peste cap. 

Akma se întoarse către Mon. 

— Tu ai fost foarte tăcut. 

Mon îşi ridică privirea, trezit brusc din reveria sa. 

— Mă gândeam, pur şi simplu. Aşteptăm de foarte multă 
vreme. Acum mergem înainte. E foarte bine. E-o uşurare, 
nu crezi? 

— Cum rămâne cu întâlnirea mea de azi cu tatăl tău? 
întrebă Akma. 

— O să te descurci, zise Mon. Ca-ntotdeauna. Or să- 
ncerce să te convingă să renunţi. O să fii politicos şi-o să 
refuzi să faci asta. Simplu. Sunt dezamăgit că nu ne-au 
invitat şi pe noi ca să fim de faţă. Zâmbi. 

Akma ascultă cuvintele lui Mon. Nu era nimic ciudat în 
ceea ce spusese. Totuşi, ceva nu-i dădea pace. Era ceva-n 
neregulă cu Mon. Oare nu se mai putea conta pe el? Ce-ar fi 
ca-n seara asta Mon să se ridice şi să spună răspicat că ele 
de partea tatălui său? O divizare între fiii lui Motiak ar 
distruge totul - toată lumea ar presupune că fiul cel loial o 
să devină moştenitorul şi că reformele lui Akmaro vor fi 
permanente. Că Păstraţii or să aibă întotdeauna un cuvânt 
de spus în guvernare. Prin urmare, ar fi o afacere bună să 
faci parte dintre Păstraţi, iar religia lui Akmaro îşi va păstra 
poziţia dominantă. Akma nu-şi făcea iluzii - doctrina pe care 
va-ncepe s-o predice, din seara asta, nu va fi genul de 
ideologie care să agite spiritele; nimeni n-o să moară 
pentru această religie. Doar o să atragă adepţi promițând o 
reîntoarcere la vechea tradiţie şi părând a fi religia 
viitorului - îndeosebi, atunci când Aronha o să urce pe tron. 
Cu siguranţă va deveni religia dominantă aproape imediat, 
din punct de vedere numeric. Lucru mult mai important, 
conducerea noii întruniri va constitui miezul viitoarei 


guvernări. Akma o să aibă grijă ca, în momentul în care 
Aronha va deveni rege, singurul sfat pe care o să-l audă o 
să fie acela de-a declara război Elemakilor. Gata cu 
atitudinea defensivă - Elemakii vor fi scoşi din ascunzătorile 
lor din munţii cei înalţi. Tărâmul lui Nafai va fi eliberat prin 
sânge de săpători, iar locul în care Akma fusese ţinut în 
sclavie va fi un loc în care sclavii săpători vor trudi sub 
biciul Nafarilor. În acel moment, triumful lui va fi complet. 
Slăbiciunea tatălui său în faţa persecuției va fi mântuită 
prin curajul lui Akma. 

Totul va începe azi. lar Mon o să fie de partea noastră. E- 
un prieten adevărat. Poate că-i aşa de ursuz pentru că încă 
speră să fie împreună cu Luet. Păi, ăsta-i un avantaj, faptul 
că Luet a decis să se mărite. O să-l lase pe Mon să se 
concentreze pe ceea ce are de făcut. Mai mult decât ceilalţi, 
Mon avea abilitatea de-a vorbi cu la fel de mult patos şi 
farmec ca şi Akma. Mai mult, chiar, pentru că Akma ştia că 
el vorbeşte ca un erudit; Mon avea un stil băâieţos de-a 
vorbi, un tip de energie care comunica lumii la un nivel mai 
adânc decât orice ar fi putut reuşi Akma. Nu se punea 
problema că Akma nu se aştepta să aibă succes. În ciuda 
lipsurilor sale ca orator, ştia că, la încheierea discursului, 
lumea ajungea să fie convinsă de spusele lui. Se uita în ochii 
celorlalţi în timp ce vorbea şi parcă erau legaţi cu o coardă, 
trebuia doar să tragă de ea, iar cel din faţa lui era la 
cheremul său, măcar pentru un ceas ori pentru o noapte. 

Aproape ca puterile unui vizionar, aşa cum le descriau 
vechile cronici. Numai că vizionarii erau întotdeauna femei, 
iar, pe lângă asta, toată povestea despre vizionare era o 
superstiție. Corzile pe care şi le închipuia Akma erau doar o 
metaforă, o vizualizare inconştientă a abilității sale de-a 
stabili raporturi cu străinii. 

Totuşi, n-o să meargă cu regele. Akma ştia acest lucru din 
experienţă. Indiferent ce capacitate avea el de-a influenţa 
lumea, ea acţiona numai asupra celor care erau măcar cât 


de cât receptivi. Motiak nu i-a dat niciodată lui Akma ocazia 
de-a lucra asupra lui. 

— O să stai acolo toată dimineaţa, făcând mutre? întrebă 
Ominer. Tata te-aşteaptă acum - ai întârziat deja. 

— Da, spuse Akma. Mă gândeam, doar. Încearcă şi tu 
odată, Ominer. E la fel de amuzant ca şi cum ai înghiţi aer 
ca să râgâi. Ceva ce sper că n-o să faci toată noaptea. 

— Ai puţină încredere-n mine, spuse Ominer dezgustat. 

Akma îl bătu pe umăr spre a-i arăta că-l tachina şi că 
rămăseseră prieteni. Apoi plecă, păşind ţanţoş prin 
camerele care despărţeau biblioteca de apartamentul 
privat al regelui. 

Fu cel din urmă care ajunse, dorindu-şi c-aşa să se- 
ntâmple. Motiak era acolo, desigur, şi, aşa cum sperase 
Akma, tata şi mama. Nu şi Edhadeya, din fericire; dar... 
Bego? De ce era Bego de faţă, împreună cu celălalt sine al 
lui, bGo, care şedea în spatele lui şi părea trist? Iar bătrânul 
ăla cine era? 

— Cunoşti pe toată lumea, rosti Motiak. Poate cu excepţia 
lui Khideo. 'Te ştie de pe vremea când erai bebeluş, dar nu 
cred v-aţi mai văzut de-atunci. Khideo a fost guvernatorul 
tărâmului care-i poartă numele. 

Akma îl salută şi, la un semn din mână al regelui, se aşeză 
la masă. Îl privea ţintă pe Motiak, cu toate că nu reuşea să- 
şi stăpânească nedumerirea: ce căuta Khideo acolo? Şi 
bibliotecarul? De ce se aflau Bego şi fratele său acolo? De 
ce-i evitase Bego privirea? 

— Akma, îţi petreci cea mai mare parte a timpului în casa 
mea, dar nu te văd niciodată, rosti Motiak. 

— Studiez foarte mult, zise Akma. Sunt recunoscător că 
mi-aţi oferit acces neîngrădit la biblioteca voastră. 

— Păcat că-n ciuda studiului tău ai ajuns să ştii mai puţin 
decât atunci când ai început. 

Motiak zâmbi trist. 

— Da, replică Akma. Se pare că ştiu tot mai puţin, pe 
măsură ce-mi aprofundez studiile. În vreme ce ignoranţii 


rămân absolut siguri de convingerile lor. 

Zâmbetul lui Motiak dispăru. 

— M-am gândit c-ai vrea s-afli că voi emite decretul pe 
care i l-ai sugerat Edhadeyei. Pare-a fi o soluţie la problema 
imediată. Aşa cum ai sugerat tu. 

— Sunt recunoscător c-am putut să slujesc, rosti Akma. 
Eram... foarte nemulţumit de felul în care mergeau 
lucrurile. 

— Îmi imaginez, replică Motiak. Câteodată lucrurile pe 
care le punem în mişcare nu merg aşa cum trebuie. Nu-i 
aşa, Akma? 

Akma îşi dădu seama că regele făcea din nou aluzie la el, 
învinovăţindu-l pentru persecuții. N-avea de gând să stea cu 
mâinile-n sân. 

— Am învăţat deja lecţia asta, în mai multe rânduri, zise 
Akma. De exemplu, reforma voastră religioasă de acum 
treisprezece ani n-a avut efectul scontat. Ceea ce-i tragic, 
văzând acum unde s-a ajuns. 

Motiak zâmbi din nou, numai că, de această dată, îşi 
arătă mai mult adevăratele sentimente: zâmbetul era 
funebru, iar ochii săi dansau de furie. 

— Vreau să ştii, Akma, că nu-s aşa de prost precum îţi 
închipui. Ştiu ceea ce-ai făcut, cum ai tras sforile-n jurul 
meu. Am urmărit cum i-ai câştigat de partea ta pe fiii mei şi 
n-am mişcat un deget, pentru c-aveam încredere că au bun- 
simţ. Aici ai fost mai bun decât mine - i-am supraestimat. 

— Nu cred, maiestate, spuse Akma. Cred că i-aţi 
subestimat. 

— Ştiu ce gândeşti, Akma, şi nu mă mai întrerupe sau 
contrazice. Chiar dacă toată strategia ta este bazată pe 
faptul că, într-o bună zi, o să mor şi o să fie altcineva rege în 
locul meu, te rog să nu uiţi că n-am murit încă şi că sunt 
rege. 

Akma încuviinţă. Trebuia să fie atent. Să-l lăsăm pe rege 
să-şi joace dramoleta. În seara asta, ultimul cuvânt o să-l 
aibă Akma. 


— Am stat de vorbă cu tatăl şi cu mama ta despre 
lucrurile îngrozitoare prin care-ai trecut în copilărie, şi-am 
încercat să-nţeleg din ce motiv această experienţă i-a 
îndreptat pe toţi către Păstrătorul Pământului, numai pe 
tine nu. Tatăl tău şi-a cerut scuze, desigur. Şi-a exprimat tot 
timpul regretul că greşelile lui în calitate de tată pot face să 
sufere oameni nevinovaţi. 

Lui Akma îi venea să-i strige că el nu a provocat 
persecuția, că dac-ar fi găsit înţelegere, n-ar fi existat 
motive ca să se-ntâmple din nou astfel de lucruri. Îi venea, 
de asemenea, să-i urle în faţă tatălui tău, să-l lovească, să-i 
facă rău pentru că-ndrăznise să-i ceară scuze regelui 
pentru că fiul său o apucase pe căi atât de greşite. Dar îşi 
stăpâni aceste porniri, iar atunci când Motiak aşteptă ca el 
să răspundă, nu făcu altceva decât să-ncuviinţeze din cap şi 
să rostească, docil: 

— Îmi pare rău că-s o atât de mare dezamăgire pentru 
toată lumea. 

— Ceea ce n-am putut să ne dăm seama foarte mult timp 
a fost felul în care-a ajuns atât de larg cunoscut şi atât de 
rapid modul în care i-ai corupt pe fiii mei. Nu păreai a fi 
avut vreodată vreun contact cu cineva din rândurile 
Nepăstraţilor. Rareori ai ieşit din bibliotecă. 

— Eu studiez. N-am vorbit cu nimeni, decât cu familia 
voastră, cu... a mea şi cu alţi câţiva erudiţi. 

— Da, ai acţionat foarte atent, foarte ingenios - sau cel 
puţin aşa am crezut. Cum a făcut Akma lucrul ăsta? ne-am 
întrebat. Apoi ne-am dat seama că nu Akma l-a făcut. N-a 
fost ideea lui Akma. 

Motiak privi către Khideo. Era rândul să intervină 
bătrânul oştean. 

— Atunci când am fost aici şi m-am consultat cu regele, 
imediat după salvarea noastră, am intrat în legătură cu 
cineva care împărtăşea unele dintre ideile mele. Părerile 
Zenifilor - că fiinţele umane n-ar trebui să trăiască cu 
niciuna dintre celelalte două specii care produc unelte. Mai 


degrabă, el m-a contactat, având în vedere că era la curent 
cu opiniile mele, iar eu nu le puteam cunoaşte pe-ale lui 
până nu vorbeam cu el. Începând din acel moment, el a fost 
legătura mea cu casa regelui, iar ceea ce-mi spunea el eu le 
transmiteam celorlalţi Zenifi. Lucru mult mai important, el 
mi-a promis atunci, în urmă cu treisprezece ani, c-o să-i 
elibereze pe toţi fiii regelui. Când a reuşit acest lucru, a 
răspândit vestea, pentru ca lumea să ştie că toate reformele 
lui Akmaro erau temporare şi că vechea ordine o să fie 
restaurată-n momentul în care unul dintre voi o să 
moştenească tronul. 

Acum treisprezece ani? Era imposibil. El nu dăduse la 
iveală planul său decât după ce-şi dăduse seama că nu 
există un Păstrător. 

Motiak se uită la Bego. Încet, bătrânul arhivar începu să 
vorbească: 

— Am încercat să lucrez direct cu Aronha, dar seamănă 
prea mult cu tatăl său. lar Mon nu-şi putea depăşi disprețul 
faţă de propria persoană. Ominer - prea tânăr şi nu tocmai 
destul de inteligent ca să-nţeleagă cum stau lucrurile. 
Khimin - cu siguranţă prea tânăr. O vreme, am încercat să 
lucrez cu Edhadeya, dar mirajele ei în legătură cu visele 
adevărate erau prea puternice. 

Motiak mârâi: 

— Nu erau miraje. 

— 'Ţi-am mărturisit, Motiak, rosti Bego sfidător. N-am 
spus că-s de-acord cu tine. Se întoarse către Akma: Tu, 
Akma. Tu ai înţeles, tu, băiatul cel mai isteţ pe care l-am 
avut elev. Şi-am observat că ai abilitatea de a-i câştiga pe 
oameni de partea ideilor tale. Atâta vreme cât eşti cu ei. Ai 
un talent pentru aşa ceva, un talent al persuasiunii, şi mi- 
am dat seama că nu trebuia să-i conving pe băieţii lui 
Motiak. Trebuia să te conving doar pe tine, iar tu aveai să te 
ocupi de rest. 

— Nu m-ai convins de nimic. M-am gândit singur la lucrul 
ăsta. 


Bego clătină din cap. 

— Esenţa pedagogiei presupune ca elevul să descopere 
totul singur. M-am asigurat c-ai ajuns la concluzia că nu 
există Păstrător, iar de-aici ai sărit la ceea ce voiam eu. lar 
ura ta viscerală faţă de săpători a ajutat, desigur. 

— Prin urmare, ţi-ai zis că-s o marionetă? întrebă Akma. 

— Nicidecum, replică Bego. Mi-am zis că eşti cel mai bun 
elev pe care l-am avut vreodată. Mi-am zis că eşti capabil să 
schimbi lumea. 

— Ceea ce nu spune Bego, rosti Motiak, este că acţiunile 
lui constituie trădare şi o încălcare a jurământului. Khideo a 
studiat în ultima vreme la şcoala lui Shedemei. Foarte multă 
filosofie morală. S-a dus la bGo, apoi Khideo şi bGo l-au 
convins pe Bego să vină şi să-mi mărturisească totul. 

— Îmi pare rău că Khideo, bGo şi Bego au hotărât să facă 
un lucru atât de inutil şi neadecvat, rosti Akma. Dar, aşa 
cum vă poate spune şi Bego, prima dată când noi am aflat 
că el are contacte în exterior a fost după ce au început 
persecuțiile, când ne-ndemna încontinuu să vorbim făţiş 
împotriva Păstraţilor. Vă rog să luaţi aminte că n-am făcut 
acest lucru. Am refuzat din capul locului să facem ceva care 
să încurajeze persecuțiile. 

— Sunt perfect conştient de asta, zise Motiak. Din cauza 
asta nu ţi se-aduc aceleaşi acuzaţii ca lui Bego şi Khideo. 

— Dacă socotiți că mă puteţi reduce la tăcere 
ameninţându-mă cu pedeapsa cu moartea pentru Bego, vă- 
nşelaţi, rosti Akma. Pe mine trebuie să mă ucideţi. 

Motiak sări în picioare, se aplecă peste masă şi lovi cu 
palma tăblia din faţa lui Akma. 

— Eu nu omor pe nimeni, băieţaş prostuţ! N-ameninţ pe 
nimeni! încerc să te fac să vezi adevărul despre ceea ce se 
petrece! 

— Foarte bine, zise Akma liniştit. Văd că Bego şi-a 
închipuit că mă are sub control. La fel ca şi Khideo. Din 
nefericire, lucrul acesta n-a fost niciodată adevărat. Pentru 
că mi-am conceput planul cu mult mai înainte decât vă- 


nchipuiţi. Am plănuit totul în timp ce şedeam pe-un deal, 
într-un loc denumit Chelem. Văzându-l pe tatăl meu cum îi 
potopeşte cu iubire pe torţionari şi călăi, am făcut un 
jurământ solemn că-ntr-o bună zi o să mă-ntorc în locul ăla 
având cu mine o armată, ca să-i înving şi să-i supun pe 
Elemaki. Glia unde eu şi poporul meu am fost luaţi în sclavie 
şi maltrataţi o să cadă-n puterea Nafarilor, iar săpătorii o să 
fie alungaţi. Ei şi fiinţele umane care-au ales să trăiască cu 
ei nu vor avea loc în Gornaya. Asta-i jurământul pe care l- 
am făcut atunci. Tot ceea ce s-a întâmplat n-a fost decât, în 
parte, o-mplinire a lui. Ce-mi pasă mie de religie? Am 
învăţat de la tata că poveştile religioase sunt doar o 
modalitate de a-i manipula pe oameni să facă ceea ce 
doreşti - la fel cum a făcut cu Pabulogii. Tragedia tatălui 
meu este că el crede-n propriile poveşti. 

Motiak zâmbi. 

— Mulţumesc, Akma. Mi-ai spus ceea ce voiam să ştiu. 

Akma zâmbi şi el. 

— Nu puteţi folosi nimic din ceea ce am zis împotriva 
mea. Fiii voştri şi cu mine am plănuit deja strategia militară 
care-o să ne-aducă victoria. Am studiat rapoartele 
iscoadelor. Voi respingeţi toate informaţiile folositoare, doar 
pentru că n-aveţi niciun interes să porniţi război împotriva 
duşmanului; noi le utilizăm, din ele tragem concluzii. 
Elemakii-s împărţiţi în trei regate şubrede, care se ceartă- 
ntre ele. Le putem înfrânge pe rând. E-un plan excelent, şi 
nu conţine nici urmă de trădare. Indiferent ce rol o să joc, o 
să fie de slujitor adevărat şi credincios al regelui. Este trist 
că nu voi veţi fi regele căruia-i voi aduce atâta glorie, dar 
este dorinţa voastră, maiestate. Vă conjur, anunţaţi poporul 
vostru că acesta-i planul meu - să-i înfrâng şi să-i distrug pe 
duşmanii noştri şi s-aduc pace pe tot tărâmul. Uitaţi cât de 
nepopular mă face acest lucru. 

— Lumea nu iubeşte războiul, spuse Motiak. Îi judeci 
greşit, dacă socoteşti că doresc aşa ceva. 


— Îi judecaţi greşit pe ei, nu pe mine, replică Akma. Ei 
urăsc constanta vigilenţă. Nu le place deloc s-afle că 
Elemakii care-ntreprind raiduri ştiu că se pot întoarce peste 
fruntariile noastre, iar noi n-o să-i urmărim ca să-i 
distrugem. Din ce motiv credeţi că există atât de mult 
dispreţ faţă de săpători? De ce credeţi că gărzile civile n-or 
să vă dea ascultare, dac-o să le porunciţi să pună capăt 
violenţelor? Deosebirea între noi, maiestate, este că eu voi 
canaliza această ură împotriva adevăratului duşman. 
Politica voastră a canalizat-o împotriva copiilor. 

Motiak se ridică în picioare. 

— Nu există nici-o lege care să-mi impună să-l desemnez 
drept moştenitor pe unul dintre fiii mei. 

Akma se ridică şi el în picioare. 

— Dar nu există nici-o lege care să impună poporului s- 
aleagă moştenitorul pe care-l numiţi. Poporul îl iubeşte pe 
Aronha. O să-l iubească şi mai mult, când o să vadă că el 
doreşte - că noi dorim - restaurarea străvechii ordini, a 
vechiului fel de-a fi. 

— Tot ceea ce plănuiţi, absolut totul, precum şi faptul că- 
ndrăzniţi să-mi aruncaţi în faţă lucrul ăsta - totul e legat de 
faptul că-s un rege blând şi că nu-mi folosesc puterea-n mod 
arbitrar. 

— Da, spuse Akma. Contez pe lucrul ăsta. Mai contez şi 
pe faptul că iubiţi regatul şi că n-o să-l azvârliţi în mod inutil 
într-un război civil sau anarhie. Îl veţi desemna pe Aronha 
ca moştenitor. lar atunci când va veni vremea - iar noi 
tragem nădejde că nu o să fie curând, maiestate, indiferent 
de ce vă închipuiţi -, atunci noi tragem nădejde, noi 
credem, că veţi ajunge să vă daţi seama că planul nostru 
este, în cele din urmă, cel mai bun pentru poporul vostru. O 
să ne uraţi să ni-l îndeplinim. 

— Nu, răspunse Motiak. Aşa ceva n-o să fac niciodată. 

— E hotărârea voastră. 

— Crezi că m-ai manipulat, nu-i aşa? 


— Nicidecum. Singurul duşman e naţia de săpători şi 
jalnicele fiinţe umane aidoma şobolanilor care trăiesc pe 
munţii cei înalţi. N-am avut nici-o legătură cu procesele 
care-au dus la situaţia juridică ce-a deschis porţile 
persecuției, iar voi ştiţi asta. N-am fost niciodată unul dintre 
jucători în acel joc nenorocit şi-l dezavuez. Dar decretul pe 
care-l emiteţi acum, da - e manipulare. Dar n-am observat 
ca voi să fi venit cu ceva mai bun. Se pare, însă, că 
recompensa mea pentru că v-am sugerat rezolvarea 
problemelor constă în a fi chemat în această încăpere şi a fi 
făcut “marionetă”, “trădător”, “schingiuitor de copii” şi 
orice alt epitet negativ la care se poate gândi cineva. N-o să 
uit că mama mea şi tatăl meu au stat şi-au ascultat fără să 
ridice o dată, măcar o dată, glasul în apărarea mea. 

Bego râse. 

— Akma, chiar eşti bărbatul care-am socotit eu c-ai fi? 

O privire a lui Motiak îl reduse la tăcere. 

— Akma, rosti tata, cu glas încet. Te implor s-ai milă de 
mine. 

Nu, nu face lucrul ăsta, îşi zise Akma. Nu te umili-n faţa 
mea, în felul în care te-ai umilit în faţa Pabulogilor. 

— Mi-am scrutat memoria şi conştiinţa, continuă Akmaro, 
încercând să-mi închipui cum m-aş fi putut comporta diferit 
atunci, la Chelem. Te implor să-mi spui acum - ce-ar fi 
trebuit să fac? Faptul de-a mă-mprieteni cu fiii lui Pabulog, 
de-ai învăţa calea Păstrătorului, doctrinele lui Binaro - 
lucrul ăsta ne-a adus eliberarea. Ne-a adus aici. Cum altfel 
aş fi putut-o face? Ce-ar fi trebuit să fac? 

— Eu nu trăiesc în trecut, zise Akma, evitând 
stânjenitoarea întrebare. 

— Prin urmare, nici tu nu crezi c-aş fi putut face altceva, 
rosti tata. Nu, nu cred c-ai putea crede. Ura şi furia nu-s 
ceva raţional. Faptul că ştii că n-aveam altă soluţie nu face 
să dispară mânia. Înţeleg lucrul ăsta. Dar acum eşti bărbat. 
Poţi să laşi deoparte lucrurile copilăreşti. 


— Asta-i modalitatea ta de-aţi cere iertare? întrebă Akma 
încet. Să-mi spui că fac lucruri copilăreşti? 

— Nu-mi cer iertare, replică Akmaro. Te-avertizez. 

— M-avertizezi? Ce, un avertisment din partea omului 
care predică pacea? 

— Pretinzi că eşti dezgustat de ceea ce-au săvârşit 
persecutorii. Dar, în ciuda înţelepciunii tale, în ciuda 
planurilor tale, pari a nu-ţi da seama că drumul pe care-ai 
luat-o o să producă suferinţă la o scară care-o să facă 
aceste persecuții să pară o joacă de copii. 

— Elemakii ne-au atacat. În repetate rânduri. Nu, n-o să 
vărs lacrimi pentru suferinţele lor. 

— Un băieţel de şcoală se uită la război şi vede hărţi şi 
steguleţe, rosti Akmaro. 

— Nu-mi vorbi despre război. Ai avut parte de el la fel de 
puţin ca şi mine, iar eu am citit mai mult. 

— Nu crezi că eu şi Motiak am stat de vorbă despre 
război? Dac-am fi socotit că poate fi făcut rapid - dacă 
FElemakii ar putea fi înfrânți şi distruşi într-o singură 
campanie - crezi că am fi dat înapoi? lubirea mea de pace 
nu-i absurdă. Ştiu că Elemakii ne-atacă. Motiak simte 
fiecare lovitură dată poporului său de parcă l-ar lovi pe el 
însuşi. Motivul pentru care regele a refuzat s-atace 
fortărețele duşmanului este acela că tot el ar pierde. Fără- 
ndoială, am fi distruşi. N-ar mai rămâne nici măcar un 
soldat care s-ajungă-n străvechiul tărâm al lui Nafai. Văile 
din munţii înalţi sunt nişte capcane mortale. Dar n-o s- 
ajungi niciodată atât de departe, Akma. Pentru că 
Păstrătorul respinge din capul locului planul tău. Pământul 
ăsta aparţine în mod egal celor trei specii. Asta a spus 
Păstrătorul. Dac-acceptăm legea lui şi trăim în pace, o să 
prosperăm aici. Dac-o respingem, fiule, atunci oasele 
noastre or să se albească-n soare precum cele ale 
Rasulumilor. 

Akma clătină din cap. 


— Dup-atâta amar de vreme, tot mai crezi că mă poţi 
înspăimânta cu avertismente-n legătură cu Păstrătorul? 

— Nu, zise Akmaro. Nu cred că te mai pot înspăimânta-n 
vreun fel. Dar am datoria să-ţi spun ceea ce ştiu. Noaptea 
trecută am avut un vis adevărat. 

În sinea lui, Akma mormăi. Oh, tată, nu te pune într-o 
poziţie şi mai stânjenitoare. Nu poţi să faci faţă înfrângerii 
tale ca un bărbat? 

— Păstrătorul te-a ales. Te-a recunoscut pe când erai 
copil şi te-a pregătit pentru rolul tău în viaţă. Printre 
Nafari, nimeni nu s-a născut c-o asemenea inteligenţă, 
înţelepciune, putere. 

Akma râse, încercând să respingă o linguşire atât de 
evidentă. 

— Din cauza asta-mi tratezi ideile cu-atâta respect? 

— Şi nici n-a mai existat cineva c-o astfel de sensibilitate. 
Când erai mic, era-ndreptată către milă. Loviturile care 
cădeau pe Luet îţi făceau mai mult rău decât cele pe care le 
primeai tu. Simţeai durerea celor din jurul tău, a tuturor. 
Dar, odată cu sensibilitatea a venit şi trufia. Trebuia să fii 
cel care-i salvează pe ceilalţi, nu-i aşa? Asta-i fărădelegea 
pentru care nu ne poţi ierta. Că mama ta, şi nu tu, a fost cea 
care l-a-nfruntat pe Didul în ziua aceea, pe câmp. Că eu, şi 
nu tu, am fost cel care i-a învăţat, care i-a câştigat de partea 
lui. S-a petrecut tot ceea ce ţi-ai dorit atât de mult - poporul 
nostru a fost mântuit, chinurile s-au terminat. Dar singurul 
lucru pe care nu l-ai putut suporta a fost că simţeai că n-ai 
nimic de-a face cu salvarea lor. lar războiul visat de tine are 
legătură cu asta. Chiar dacă poporul a fost deja salvat, tu 
nu-ţi poţi găsi odihna până când nu conduci o armată 
pentru a-l mântui. 

Chebeya începu să vorbească, cu un glas încărcat de 
emoție. 

— Nu ştii că ceea ce ne-a susţinut pe noi toţi a fost 
curajul tău? 


Akma  clătină din cap. Era aproape insuportabilă 
stânjeneala de-a le asculta jalnicele încercări de a-l face să 
vadă lucrurile-n felul lor întortocheat. De ce-şi făceau oare 
acest lucru? A spune despre el că-i inteligent, apoi a nu 
realiza că el e suficient de isteţ să vadă dincolo de poveştile 
lor. 

Tata continuă. 

— Păstrătorul te urmăreşte ca să vadă ce-o să faci. O să-ţi 
apară momentul alegerii. O să ai toate informaţiile de care 
ai nevoie ca să poţi lua o decizie. 

— Am ales, spuse Akma. 

— Fiule, nu ai avut până acum între ce să alegi. O să-ţi 
dai seama atunci când o să vină vremea. Pe de-o parte o să 
fie planul Păstrătorului - să creeze un popor al păcii, care 
glorifică deosebirile dintre popoarele pământului, al cerului 
şi al ceea ce se află între ele. Pe de altă parte o să fie trufia 
ta, şi trufia tuturor fiinţelor umane, partea noastră cea mai 
urâtă, care face ca bărbaţi în toată firea să găurească 
aripile tinerilor îngeri. Trufia care se află-n tine te-mpinge 
să-l respingi pe Păstrător pentru că el te-a respins pe tine, 
astfel încât pretinzi că nu crezi în el. Trufia ta vrea război şi 
moarte, cere ca, dac-o mână de săpători te-au bătut pe tine 
şi poporul tău atunci când erai copil, toţi săpătorii să fie 
alungaţi din casele lor. Dac-alegi trufia, dac-alegi 
distrugerea, dacă-l respingi pe Păstrător, atunci el o să 
considere experimentul ăsta un eşec. Aşa cum au eşuat 
Rasulumii înaintea noastră. lar noi toţi o să sfârşim 
asemenea lor. Mă-nţelegi, Akma? 

— Te-nţeleg. Nu cred nimic din toate astea, dar te-nţeleg. 

— Bun. Pentru că şi eu te-nţeleg pe tine. 

Akma râse batjocoritor. 

— Perfect. Atunci poţi să-mi spui în ce fel o s-alegi tu şi-o 
să mă cruţi de chin? 

— Fiule, atunci când eşti în pragul disperării, când 
consideri distrugerea ca fiind singura opţiune posibilă, adu- 
ţi aminte că Păstrătorul ne iubeşte. Pe toţi. Preţuieşte 


fiecare viaţă, fiecare minte, fiecare inimă. Pentru el toate-s 
preţioase. Chiar şi-ale tale. 

— Ce drăguţ din partea lui. 

— Singura constantă este iubirea lui pentru tine, Akma. 
El ştie c-ai crezut în el tot timpul. Ştie că te-ai răzvrătit 
împotriva lui pentru că ţi-ai zis că ştii cum să modelezi 
lumea asta într-o manieră mai înţeleaptă decât el. Ştie că i- 
ai minţit pe toţi, în nenumărate rânduri, inclusiv pe tine, în 
special pe tine - şi-ţi spun din nou că, chiar şi-n cazul în 
care ştii aceste lucruri, doar dacă te-ai întoarce către el, o 
să te-aducă înapoi. 

— Iar dacă refuz, în cazul ăsta Păstrătorul o să-i şteargă 
pe toţi de pe suprafaţa pământului, nu-i aşa? întrebă Akma. 

— O să-şi retragă protecţia, iar apoi o să fim liberi să ne 
distrugem singuri. 

Akma râse din nou. 

— Iar asta-i fiinţa despre care-mi spui că-i plină de 
iubire? 

Tata încuviinţă. 

— Da, Akma. Cu-atât de multă iubire încât o să ne lase s- 
alegem singuri. Chiar dac-o s-alegem propria noastră 
distrugere şi îi vom frânge inima. 

— Şi-ai văzut toate astea într-un vis? întrebă Akma. 

— Te-am văzut la baza unei găuri atât de adânci, încât n- 
ajungea acolo pic de lumină. Te-am văzut pe tine plângând 
amarnic, implorându-l pe Păstrător să te distrugă, pentru 
că-i mai bine să mori decât să trăieşti în ruşine. Mi-am spus: 
"Da, Akma are atât de multă mândrie, încât mai degrabă ar 
muri decât să trăiască-n ruşine.” Dar, alături de tine, în 
acea groapă întunecată, Akma, l-am văzut pe Păstrătorul 
Pământului. Sau, mai degrabă, l-am auzit zicând: "Dă-mi 
mâna, Akma. Îţi întind mâna ca să te scot din locul ăsta. Ia- 
mă de mână, Akma.” Dar tu plângeai în hohote şi nu-l 
puteai auzi. 

— Am şi eu vise urâte, tată, spuse Akma. Încearcă să 
mănânci mai devreme seara, ca să poţi digera mâncarea 


înainte de-a merge la culcare. 

Tăcerea din jurul mesei i se păru lui Akma un triumf. 

Motiak se uită la Akmaro, care dădu din cap o dată. 
Mama izbucni în lacrimi. 

— "Te iubesc, Akma, rosti ea. 

— Şi eu te iubesc, mamă, răspunse el. Iar lui Motiak îi 
spuse: lar pe voi, maiestate, vă onorez şi vă respect cu 
supunere, în calitate de rege al meu. Porunciţi să tac şi nu 
voi mai zice nimic, dar vă rog să-i porunciţi şi tatălui meu să 
tacă. lar dacă-i permiteţi să vorbească, permiteţi-mi şi mie 
să vorbesc. 

— Asta-i ce spune decretul, replică Motiak pe un ton 
moderat. Fără religie de stat. Libertate completă în 
domeniul credinţei. Libertatea de-a forma adunări de 
credincioşi. Conducătorii adunărilor să fie aleşi aşa cum 
consideră ei. Fără un mare preot numit de rege. Şi-o 
interdicţie strictă a persecutării cuiva pe motive de 
credinţă. Aşa... tatăl tău îmi spune c-am îndeplinit tot ceea 
ce sperase el aici. Poţi pleca acum. 

Akma simţi victoria strălucind înlăuntrul lui ca un răsărit 
de soare de vară, cald şi încântător. 

— Vă mulţumesc, maiestate. 

Se întoarse şi dădu să plece. 

Când ajunse la uşă, Motiak spuse: 

— Apropo, tu şi fiii mei nu mai aveţi ce căuta în casa mea. 
Atâta vreme cât nu faceţi parte dintre Păstraţi, niciunul 
dintre voi nu-mi va mai vedea chipul şi nu veţi vedea decât 
cadavrul meu. 

Glasul lui era moderat şi egal, dar vorbele erau 
usturătoare. 

— Îmi pare rău că aceasta este hotărârea voastră, zise 
Akma. Apoi, gândindu-se o clipă, întrebă: Ce se va-ntâmpla 
cu Bego? 

Îl văzu pe bibliotecar privindu-l cu ochi trişti. 

— Asta chiar nu-i treaba ta, replică Motiak. 


Akma plecă, închizând uşa în urma lui. Se îndreptă 
energic către bibliotecă, unde îl aşteptau Aronha şi Mon, 
Ominer şi Khimin. Alungarea lor din casă o să doară, 
desigur. Dar Akma îşi dădea seama că putea cu uşurinţă să 
transforme panica lor într-o nouă atitudine plină de 
determinare. Seara asta o să fie un triumf. Începutul 
sfârşitului pentru toată nebunia asta cu folosirea viselor 
pentru a lua hotărâri privitoare la regat. Şi, lucru şi mai 
important, începutul dreptăţii în întreaga Gornaya. 

Când o să se termine totul, o să fie pace şi libertate, îşi 
spuse Akma. Şi-or să-şi amintească de faptul că eu am fost 
cel care le-a adus siguranţa. Şi în siguranţă nu doar cât 
trăiesc spre a-i conduce în război, ci pentru totdeauna, 
fiindcă duşmanii lor vor fi distruşi până la ultimul. Ce 
anume a făcut miticul Păstrător care să se compare cu 
asta? 

Shedemei se întoarse tot atunci la Darakemba, tocmai 
pentru a putea să participe la prima adunare a lui Akma din 
acea seară. Ştia deja din ceea ce-i spuseseră alţii - Sufletul 
Suprem umplând lacunele din cunoştinţele ei - cam despre 
ce or să discute Akma şi fiii lui Motiak şi ce anume însemna 
acest lucru. Dar ea venise pe Pământ ca să trăiască ceva 
vreme în societate, nu-i aşa? Prin urmare, trebuia să fie 
martoră la evenimente de amploare, chiar dacă gândul la 
ceea ce sugerau ele despre natura umană îi dădea o uşoară 
stare de inconfort. Prin urmare, ea luă parte, împreună cu 
câteva eleve şi profesori. Voozhum voise să vină, dar 
Shedemei trebuise s-o sfătuiască să renunţe. 

— O să fie acolo mulţi dintre cei care i-au persecutat pe 
Păstraţi, spuse. Ei îi urăsc pe cei din poporul pământului şi 
n-avem siguranţa că te putem apăra. N-o să las niciun 
săpător să vină cu noi diseară. 

— Oh, am înţeles greşit, zise Voozhum. Am auzit c-or să 
vorbească fraţii Edhadeyei. Au fost întotdeauna nişte băieţi 
tare buni, foarte drăguţi cu mine. 


Shedemei n-a avut dispoziţia necesară să-i spună lui 
Voozhum cât de mult se schimbaseră băieţii aceia. 

Voozhum nu era obligată să fie la curent cu evenimentele 
zilei. Ea preda vechile tradiţii ale poporului pământului şi 
putea să rateze discursurile de diseară. 

Când, în cele din urmă, începu întrunirea, ordinea 
vorbitorilor o surprinse. Aronha era cel care se bucura de 
cea mai mare faimă şi prestigiu, fiind din copilărie îndrăgit 
de naţiune. Oare n-ar fi trebuit el să fie lăsat ultimul? Nu. 
Atunci când îl auzi vorbind, Shedemei înţelese. Era un bun 
vorbitor, care punea multă vigoare, dar incapabil să facă 
limpezi problemele de substanţă. Regii nu trebuiau să fie 
capabili să înveţe, ci doar să ia hotărâri şi să inspire; 
Aronha va fi un foarte bun rege. El nu spunea, de fapt, 
decât că-şi iubea tatăl şi-i respecta credinţele religioase, 
dar că respecta, totodată, străvechile tradiţii ale poporului 
Nafarilor şi era bucuros că acum vor avea posibilitatea de-a 
coexista mai multe sisteme de credinţe şi ritualuri. ”Voi 
avea întotdeauna un mare respect pentru Adunarea 
Păstraţilor, datorită marii pasiuni a tatălui meu pentru 
învăţăturile martirului Binaro. Dar noi ne-am strâns azi aici 
spre a forma o altă adunare, pe care o s-o numim Adunarea 
Căilor Străvechi. Vrem să păstrăm vechile ritualuri publice 
care-au făcut parte din vieţile noastre încă din perioada 
Eroilor. Dar, spre deosebire de alţii, nu dorim ca adunarea 
noastră să fie una exclusivistă. Îi primim pe oricare dintre 
Păstraţii care vor să onoreze căile străvechi. Puteţi crede-n 
învăţăturile lui Binaro şi totuşi sunteţi bine veniţi în 
adunarea noastră. Singurul lucru pe care-l pretindem este 
respectul faţă de ceilalţi pentru păstrarea modelelor de 
viaţă care-au adus Darakembei măreție şi ne-au asigurat 
pacea între noi vreme de atâtea veacuri.” 

Ah, ce urale! Iar lumea şuşoteşte despre înţelepciunea şi 
toleranța lui Aronha. O să fie un rege înţelept, măreț. 
Shedemei se întrebă: "Oare câţi dintre ei pricep că prin 
«căile străvechi» el înţelegea reinstaurarea sclaviei sau 


expulzarea săpătorilor? Niciun Păstrat autentic nu poate să 
li se alăture în cadrul unui astfel de program - dar, prin 
invitarea lor, Aronha a reuşit să creeze iluzia că adunarea 
lor poate include pe oricine.” 

Şi câţi realizează, continuă Shedemei, că-n Darakemba 
pacea nu este mai veche de trei generaţii, căci până pe 
vremea bunicului lui Motiak națiunea Nafarilor existase în 
munţii cei înalţi, în colţurile cele mai îndepărtate din 
Gornaya şi se alăturase celor din Darakemba cu mai puţin 
de-un veac în urmă? Şi chiar în această privinţă existase 
nemulţumire în rândurile vechii aristocrații din Darakemba, 
care se simţea dată la o parte şi umilită prin impunerea 
elitei conducătoare a Nafarilor. Nu, n-o să se discute despre 
asta. E posibil ca Akma să vorbească despre dorinţa de-a fi 
complet onest în privinţa istoriei, dar o să modeleze 
adevărul după cum va voi spre a-şi construi un sprijin. 

Discursul lui Mon fu mult mai la obiect, vorbind despre 
ritualurile pe care vor încerca să le păstreze. "Îi rugăm pe 
vechii preoţi să iasă-n faţă în următoarele săptămâni, ca să- 
şi ocupe locurile în cadrul ritualurilor. Desigur, unele dintre 
ele necesită prezenţa regelui; acestea nu vor fi săvârşite 
decât dacă şi atunci când iubitul nostru Motiak va alege să 
fie-n fruntea lor.” Ceea ce n-a fost spus, dar a fost perfect 
înţeles de toată lumea, a fost faptul că, dacă Motiak n-ar fi 
avut chef să conducă aceste ritualuri, Aronha le-ar îndeplini 
el, atunci când va deveni Aronak, cândva în viitor. "O să 
celebrăm străvechile sărbători prin ospeţe, nu postind, mai 
degrabă cu bucurie, nu cu melancolie.” 

Aşa-i, îşi zise în sinea ei Shedemei. Asigură-te că lumea o 
să-nţeleagă că nu vor trebui făcute sacrificii pentru a intra- 
n adunarea ta. O religie care-i blândă, dar n-are lumină; e 
plină de formă, dar n-are substanţă; e plină de tradiţie, dar 
nu are precepie. 

Ominer îşi petrecu timpul vorbind despre calitatea de 
membru al adunării. "Adăugaţi-vă numele pe liste - nu-i 
nevoie s-o faceţi azi, puteţi oricând în următoarele câteva 


săptămâni. Înscrierea pe listă se va face-n casele preoţilor. 
Vă solicităm să donați tot ce puteţi, ca să ne ajutaţi să 
plătim pentru terenul unde să ne putem aduna şi pentru-a 
ajuta la sprijinirea şcolilor pe care le vom întemeia spre a-i 
educa pe copiii noştri în străvechile tradiţii, aşa cum am fost 
noi educați în casa regelui. De-un lucru puteţi fi siguri - din 
momentul în care-aţi fost admişi pe listele Adunării Căilor 
Străvechi, niciodată n-o să fiţi daţi afară pe motiv de 
diferenţă de opinie cu vreun preot.” 

O altă lovitură directă dată Adunării Păstraţilor. Cât 
despre donaţii, Shedemei fu cât pe ce să râdă de cinismul 
implicit. Păstraţii erau, în majoritate, săraci, şi donau cu 
toţii muncă şi bani cu mari sacrificii pentru plata clădirilor 
şi a profesorilor şcolilor lor. Dar făceau acest lucru datorită 
credinţei lor fervente şi a profunzimii implicării lor. 
Adunarea Căilor Străvechi, însă, nu va căpăta acel nivel de 
contribuţie de la membrii ei de rând. Cu toate acestea, nu 
vor fi lipsiţi de fonduri, pentru că toţi oamenii de afaceri 
bogaţi vor fi conştienţi că partea lor de contribuţie va fi 
remarcată şi ţinută minte de viitorul rege şi de fraţii săi. Oh, 
nu vor fi reduceri de buget, iar preoţii care primeau salariu 
înainte de reformele lui Motiak vor avea din nou venituri. 
Gata cu tâmpenia asta-n care preoţii lucrează alături de 
oamenii de rând? Noua preoţime o să fie de mare clasă. 

Khimin, fiind tânăr, se bâlbâi puţin în discursul său, dar 
publicul păru să considere drăgălaşe greşelile lui. Îi mai 
rămăsese doar să-şi afirme acordul cu tot ceea ce spuseseră 
fraţii săi şi să facă anunţul că, imediat ce Adunarea va fi 
bine organizată în Darakemba, Akma şi fiii lui Motiak vor 
călători în toate marile oraşe, din fiecare provincie, pentru 
a sta de vorbă cu lumea de-acolo şi a organiza Căile 
Străvechi oriunde ar fi invitaţi să facă acest lucru. Din 
nefericire, n-aveau bani şi n-ar fi fost corect să folosească 
averile taţilor lor pentru a susţine o religie pe care aceştia 
n-o aprobau, aşa încât Khimin, fraţii săi şi prietenul lor 


Akma vor depinde de ospitalitatea altora în acele locuri 
îndepărtate. 

Shedemei se întrebă dacă vor trăi destul ca să stea câte o 
noapte în fiecare casă care va fi jalnic de nerăbdătoare să-i 
primească înăuntru. Familii bogate care n-ar da vreodată o 
turtiţă unui cerşetor vor implora să aibă ocazia de a-şi arăta 
generozitatea faţă de aceşti băieţi care nu cunoscuseră, la 
viaţa lor, nici măcar o zi în care să le lipsească ceva. 

(Fii generoasă, Shedemei. Akma a cunoscut lipsurile.) 

Și n-a învăţat nimic din asta, rosti Shedemei tăcută. 

(lar Akma nu-i prost. Vor sta în locuinţe de oameni săraci 
destul de des spre a-şi impune punctul de vedere, atât în 
case de îngeri, cât şi de fiinţe umane. N-au de gând să-i lase 
pe Akmaro şi pe Motiak să câştige teren, dacă le dă mâna.) 

Cu toţii, cei patru fii ai lui Motiak îşi terminară 
discursurile după numai o jumătate de oră. Atunci când 
Akma se ridică să vorbească, era limpede că lumea habar n- 
avea la ce să se-aştepte de la el. Fiii regelui erau nişte 
celebrităţi; dar Akma era fiul lui Akmaro, iar zvonurile 
despre el fuseseră mai degrabă negative. Unii îl antipatizau 
din pricina faptului că le displăcuseră reformele religioase 
ale tatălui său. Alţii îl antipatizau pentru că repudiase 
munca de-o viaţă a părintelui său - ceea ce fiii lui Motiak nu 
făcuseră, ba chiar îşi reafirmaseră loialitatea absolută faţă 
de autoritatea regală a tatălui lor. Mai erau şi alţii cărora nu 
le plăcea de el pentru că era un erudit şi avea reputaţia de- 
a fi una dintre cele mai strălucite minţi care frecventaseră 
biblioteca din casa regelui - exista o suspiciune firească la 
adresa celor cu prea multă ştiinţă de carte. Iar alţii nu voiau 
să-l simpatizeze pentru c-auziseră că el nu credea-n 
Păstrătorul Pământului, ceea ce era o atitudine absurdă a 
cuiva care avea de gând să iniţieze o nouă religie. 

Akma fu o surpriză pentru ei. O surprinse şi pe 
Shedemei, iar ea aflase de la Sufletul Suprem ceea ce 
intenţiona el să spună. Shedemei nu era însă pregătită 
pentru vigoarea cu care se exprima, pentru zelul ce se 


simţea în glasul său. Cu toate acestea, nu folosi gesturi 
extravagante, uitându-se la public cu o intensitate atât de 
pătrunzătoare încât fiecare simţea, la un moment dat, că 
Akma se uita chiar la el, i se adresa lui, ştia ce-i în sufletul 
său. 

Chiar şi Shedemei îi simţi privirea îndreptată către ea, 
atunci când rosti: 

— Unii dintre voi au auzit că eu nu cred în Păstrătorul 
Pământului. Sunt bucuros să vă declar că nu-i adevărat 
lucrul acesta. Nu cred în Păstrător în felul în care au vorbit 
unii despre el - ideea aceea primitivă despre o entitate care 
trimite vise anumitor persoane, dar nu altora, alegându-şi 
favoriţi dintre bărbaţi şi femei. Nu cred într-o fiinţă care 
face planuri pentru noi şi se supără atunci când nu le 
realizăm, care-i respinge pe unii pentru că nu-i dau 
ascultare imediat sau pentru că nu-şi iubesc duşmanii mai 
mult decât prietenii. Eu, unul, nu cred într-o fiinţă 
atotştiutoare, care-a făcut ca oamenii şi îngerii să iubească 
lumina şi aerul, apoi le-a impus să trăiască cu nasul în 
fundul creaturilor din gunoaie şi mizerie, care locuiesc în 
tuneluri - cu siguranţă c-acest Păstrător al Pământului e-n 
stare să conceapă o planificare mai bună decât asta. 

Râseră. Le plăcea. Puţină zeflemea la adresa săpătorilor - 
asta dovedea că religia lui o să fie Numai Bună. 

— Nu, Păstrătorul Pământului în care cred eu este marea 
forţă a vieţii care sălăşluieşte-n toate. Atunci când plouă, 
asta este Păstrătorul Pământului. Când bate vântul, când 
străluceşte soarele, când cresc porumbul şi cartofii, când 
apa curge limpede peste pietre, când peştii sar în năvod, 
când bebeluşii scot primul lor cântec de bucurie a vieţii - 
asta este Păstrătorul Pământului în care cred eu. Ordinea 
firească a lucrurilor, legile naturii - nu trebuie să te 
gândeşti la ele, ca să le dai ascultare. Nu trebuie să ai 
toboşari speciali care să-ţi spună ce-anume vrea de la tine 
Păstrătorul. El vrea să mănânci - ştii lucrul ăsta pentru că 
ţi-e foame. El vrea să râzi - ştii asta pentru că-ţi place să 


râzi. El vrea s-ai copii - ştii asta pentru că nu-ţi plac doar 
copiii, ci şi maniera de a-i avea. Mesajele Păstrătorului 
Pământului ajung la fiecare şi, cu excepţia străvechilor şi 
naivelor poveşti şi ritualuri care ne unesc ca popor, n-avem 
nimic ce să vă-nvăţăm, pe care voi să nu-l deprindeţi din 
simplul fapt de-a trăi. 

Shedemei încercă cu disperare să se gândească la 
diverse maniere de-a replica la tot ceea ce spusese el, în 
felul în care făcuse cu fiii lui Motiak, dar cuvintele lui i se 
părură atât de fascinante, încât nu putu răspunde. Atâta 
vreme cât îi vorbea, el îi poseda mintea. Ea era conştientă 
că nu-l credea; pentru moment, nu era în stare să-şi aducă 
aminte din ce cauză. 

El continuă, dar discursul lui nu păru lung. Fiecare 
cuvânt era fascinant, emoţionant, nostim, vesel, înțelept - 
nu-ndrăzneai să-l ratezi. Nu conta faptul că Shedemei era 
conştientă că el mințea, că el nu credea nici măcar 
jumătate din ceea ce spunea. Totuşi, era minunat; totuşi, 
era ca o muzică; rapsodia cuvintelor lui îi purta pe toţi pe 
sus cu ea, precum curentul din apele îngheţate ale fluviului 
Tsidorek, năucindu-i în timp ce-l însoțeau. 

Ea se scutură de vraja discursului lui atunci când, spre 
sfârşit, el propuse soluţia cea mai bună în problema 
săpătorilor. 

— Cu toţii am fost dezgustaţi de actele de violenţă lipsite 
de sens din ultimele câteva luni, rosti Akma. Fiecare dintre 
acele acţiuni a-ncălcat legile în vigoare şi suntem bucuroşi 
că-nţeleptul nostru rege le-a întărit şi mai mult, interzicând 
orice persecuție pe motive religioase. Cu toate acestea, n-ar 
fi existat nici-o persecuție dacă săpătorii n-ar fi trăit într-o 
manieră nefirească printre bărbaţii şi femeile din 
Darakemba. 

Acesta fu momentul în care Shedemei se dădu înapoi la 
auzul cuvintelor lui şi încetă să mai considere că glasul lui e 
minunat. Dar alţii din jurul ei n-aveau atâta discernământ, 
iar ea se văzu silită să-i facă atenţi pe profesorii de la şcoala 


ei şi să le arunce priviri pline de semnificaţie, pentru a fi 
sigură că ei îşi dădeau seama că n-ar trebui să creadă ceea 
ce spunea el acum. 

— Este oare vina săpătorilor că se-află aici? Cu siguranţă, 
n-a fost intenţia lor. Unii dintre ei au locuit în această zonă 
din vremurile străvechi în care săpătorii şi îngerii trăiau tot 
timpul unii lângă alţii - pentru ca săpătorii să poată fura 
copiii îngerilor şi mânca în vizuinile lor umede şi reci. Aşa 
ceva cu greu se poate socoti îndreptăţit pentru-a fi 
cetăţean. Majoritatea  săpătorilor care trăiesc în 
Darakemba, însă, se află aici pentru că ei sau părinţii lor au 
luat parte la un raid în zona graniţelor tărâmului nostru, 
încercând să fure de la bărbaţi şi femei harnice roadele 
trudei lor. Fie au fost prinşi în timpul sângeroaselor lupte, 
fie capturați în timpul unei expediţii punitive asupra unui 
sat de săpători; apoi au fost aduşi aici ca sclavi. Acest lucru 
a constituit o greşeală! Aşa ceva a fost greşit! Nu pentru că 
săpătorii nu-s potriviţi pentru sclavie - prin firea lor, ei sunt 
sclavi, iar conducătorii Elemakilor îi tratează pe toţi ca 
atare. Nu, greşeala noastră a fost că, chiar şi-n calitate de 
sclavi, chiar şi ca trofee ale victoriei, săpătorii nu trebuiau 
să fie aduşi într-o nație de oameni, dintre care unii vor fi 
înşelaţi. Da, unii vor crede că datorită faptului că săpătorii-s 
capabili de-o formă de vorbire, ei au capacitatea de-a gândi, 
de-a simţi şi de-a acţiona precum oamenii. Dar nu trebuie 
să ne lăsăm înşelaţi. Ochii noştri ne pot spune că astea-s 
minciuni. Ce fiinţă umană nu s-a bucurat oare să vadă un 
înger în zbor sau s-audă cântul de seară al fraţilor şi 
surorilor noastre? Care înger nu s-a desfătat aflând că 
fiinţele umane au adus cu ele puternicele unelte care pot fi 
modelate şi mânuite de puternicele mâini umane? Putem 
trăi împreună, ne putem ajuta unii pe alţii - cu toate că nu 
zic că fraţii noştri din Khideo nu pot continua să se dezbare 
de buna tovărăşie a poporului cerului, dacă doresc lucrul 
ăsta. 

Alte râsete de apreciere din partea publicului. 


— Dar vă delectează imaginea unor fese de săpător care 
se întrevăd în aer în timp ce se vâră în pământ? Vă place să 
le-auziţi glasurile scheunate şi scrâşnite, să le vedeţi cum 
ating cu ghearele mâncarea pe care urmează s-o mâncaţi? 
Nu-i oare o bătaie de joc atunci când le vedeţi degetele ca 
nişte lopeţi cum se încleştează pe-o carte? Nu vă vine să 
părăsiţi încăperea dacă unul dintre ei ar încerca să cânte? 

Fiecare exemplu era primit cu râsete. 

— Nu ei au ales să trăiască printre noi! lar acum, loviți de 
sărăcia care trebuie să constituie întotdeauna soarta celor 
care nu se ridică la înălţimea nevoilor mentale ale unei 
cetăţenii reale, n-au posibilitatea de-a pleca. Şi de ce-ar 
pleca? Viaţa-n Darakemba, chiar şi pentru un săpător, este 
cu mult mai bună decât viaţa printre Elemaki. 'Iotuşi, 
trebuie s-avem respect pentru Păstrătorul Pământului şi să 
dăm ascultare aversiunii naturale care este clarul mesaj al 
Păstrătorului pentru noi. Săpătorii trebuie să plece! Dar nu 
prin forţă! Nu prin violenţă! Suntem civilizaţi! Noi nu 
suntem Elemaki. Eu am simţit biciul săpătorilor Elemaki pe 
spatele meu, şi mai degrabă mi-aş da viaţa decât să văd o 
fiinţă umană sau un înger purtându-se astfel chiar şi cu cel 
mai rău săpător! Persoanele civilizate sunt deasupra unei 
astfel de cruzimi. 

Publicul aplauda furtunos. Nu-i aşa că suntem nobili, îşi 
zise Shedemei, repudiind persecuția chiar în timp ce Akma-i 
pe punctul de-a ne comunica o nouă cale de-a o reîncepe, la 
propriu. 

— Suntem oare neputincioşi? Ce să spunem despre acei 
săpători care înţeleg adevărul şi vor să plece din 
Darakemba, dar nu-şi pot permite costul călătoriei? Haideţi 
să-i ajutăm să-nţeleagă că trebuie să plece. Haideţi să-i 
ajutăm cu blândeţe să-şi vadă de drum. În primul rând, 
trebuie să-nţelegeţi că singurul motiv pentru care săpătorii 
stau aici este acela că-i tot plătim să facă munca pe care 
bietele fiinţe umane nevoiaşe şi bieţii îngeri ar face-o cu 
plăcere. Desigur, îi puteţi plăti mai puţin pe săpători, având 


în vedere că ei au nevoie doar de-o bortă-n malul râului ca 
s-aibă o casă. Dar trebuie să faceţi sacrificiul - de dragul lor 
şi de dragul nostru - şi să-ncetaţi să-i mai luaţi ca zilieri 
pentru vreo muncă. Plătiţi puţin mai mult pentru a avea un 
bărbat care să vă sape şanţul. Plătiţi puţin mai mult pentru 
a avea o femeie care să vă spele rufele. O să merite banii 
pentru că n-o să mai trebuiască să plătiţi pentru a se face a 
doua oară un lucru prost executat. 

Aplauze. Râsete. Lui Shedemei îi venea să plângă la auzul 
nedreptăţii minciunii lui. 

— Nu cumpăraţi de la negustorii săpători. Nu cumpăraţi 
nici măcar de la vânzători-fiinţe umane sau îngeri, dacă 
bunurile au fost create folosindu-se munca unor săpători. 
Insistaţi ca ei să vă garanteze că toată munca a fost 
efectuată de bărbaţi şi femei, nu de creaturi inferioare. Dar 
dac-un săpător vrea să-şi vândă pământul, atunci, da, 
cumpăraţi-l - la un preţ rezonabil. Lăsaţi-i pe toţi să-şi 
vândă terenurile, până când niciun petic de pământ din 
Darakemba n-o să mai aibă ca proprietar un săpător. 

Aplauze. Urale. 

— Or să flămânzească? Da. Sărăcia o să se-adâncească? 
Da. Dar nu o să-i lăsăm să moară de foame. Am trăit mulţi 
ani, în copilărie, suferind constant de foame din pricina 
faptului că supraveghetorii noştri săpători nu ne dădeau 
destulă mâncare. Noi nu suntem ca ei! Vom strânge 
alimente, vom folosi fonduri donate de Adunarea Căilor 
Străvechi şi-i vom hrăni pe toţi săpătorii din Darakemba 
dac-o să fie nevoie - dar doar timpul necesar pentru a 
ajunge la graniţă. Şi-i vom hrăni doar atât timp cât îşi văd 
de drumul lor! Ei pot primi alimente din proviziile Căilor 
Străvechi - dar doar la marginea oraşului, apoi sunt obligaţi 
să meargă, ei şi familiile lor, pe drumul către graniţă. În 
anumite puncte de-a lungul acestuia, vom avea locuri sigure 
în care să poată campa, şi le vom oferi hrană, fiind trataţi cu 
bunătate şi politeţe - dar a doua zi de dimineaţă se vor 
scula, vor mânca şi-şi vor vedea de drum, din ce în ce mai 


aproape de graniţă. lar la sfârşit, li se va oferi suficient 
spre-a mai merge o săptămână, ca să găsească un loc în 
tărâmul Elemakilor, unde să se stabilească. Să muncească 
acolo! Să-şi păstreze preţioasa “cultură” pe care unii o 
preţuiesc atât de mult - dar nu-n Darakemba! Nu-n 
Darakemba! 

Aşa cum, fără îndoială, plănuise el, publicul preluă 
sloganul; cu greu reuşi el să-i potolească pentru ca să-şi 
poată încheia discursul. Care nu mai dură mult, ci doar atât 
cât să aducă din nou elogii frumuseţii căilor străvechi ale 
Nafarilor şi Darakembilor, iubitoarei şi tolerantei Adunări a 
Căilor Străvechi, şi să sublinieze că doar în rândul 
Străvechilor, aşa cum se vor numi ei, vor putea găsi 
adevărata dreptate şi bunătate, atât pentru săpători, cât şi 
pentru îngeri şi fiinţe umane. Ei îşi urlară aprobarea, îi 
scandară numele, îşi strigară iubirea faţă de el. 

(Akma ştia că va fi bun în acest domeniu, dar chiar şi el 
este surprins de o asemenea adulare.) 

Nu se bucură de adularea mea, răspunse Shedemei 
tăcut. 

(Ca să fim cinstiţi, majoritatea nu l-au aprobat atunci 
când s-a exprimat cu adevărat urât la adresa săpătorilor. 
Dar el are cu adevărat sprijinul lor pentru programul de 
strămutare pe care l-a schiţat. Pentru moment, cel puţin, 
majorităţii celor prezenţi li se pare o soluţie simplă şi 
umană.) 

Și cum o să li separă celor din poporul pământului? 

(Ca şi cum ar fi sfârşitul lumii.) 

Motiak o să pună capăt acestei situaţii, nu? 

(O să-ncerce, sunt sigur. Agenţii lui îi raportează deja 
ceea ce au spus fiii lui şi Akma. Vor studia legea. El nu se 
poate opune la nesfârşit acestui plan, dacă lumea îl doreşte 
cu adevărat.) 

Nu vede el oare c-a le lua mijloacele de trai şi a-i goni din 
casele lor asigurându-le doar supraviețuirea, este, în timp, 
ceva la fel de crud? 


(Nu te certa cu mine. Ceartă-te cu el. Poate dacă le-ai 
spune cine eşti şi-ai face o demonstraţie cu mantia...) 

Păstrătorul nu acţionează-n felul ăsta. EI vrea ca lumea 
să-l urmeze pentru că le place calea lui. 

(Păi, atunci când Nafai le-a administrat fraţilor lui mai 
mari un mic şoc electric, şi-a asigurat colaborarea lor 
suficient de mult pentru a recondiţiona nava spaţială.) 

Și s-au întors imediat ce au putut la complotul care 
urmărea să-l ucidă. 

— Hai să mergem acasă, Shedemei, rosti una dintre 
eleve. 

— A fost minunat, zise alta, clătinând din cap mâhnită. 
Păcat că tot ce-a spus a fost de rahat. 

Shedemei condamnă imediat limbajul ei vulgar, apoi râse 
şi o îmbrăţişă. Chiar dacă elevele de la şcoală se implicaseră 
emoţional, ele fuseseră educate cu adevărat, nu doar 
trecuseră prin şcoală - erau capabile să audă ceva ce nu 
mai auziseră vreodată, să analizeze şi să hotărască singure 
că era lipsit de valoare, periculos, rău... 

Poate că eleva ei chiar folosise singurul termen posibil 
pentru ceea ce auzise. 

Era întuneric atunci când ajunseră la şcoală. Fetele se 
grăbiră să le comunice celorlalte ceea ce se spusese la 
întrunire. Shedemei se duse mai întâi la profesorii care se 
întâmplau să fie din poporul pământului. Le explică 
strategia lui Akma de a-i boicota pe săpători, pentru a-i 
obliga să plece. 

— Locul vostru aici e sigur, rosti ea. Şi n-o să mai percep 
taxe de la eleve, pentru ca părinţii lor să poată economisi şi 
s-angajeze săpători sau să-i ajute pe cei cărora nu le pot da 
de muncă. O să facem tot ceea ce putem. 

Nu trecu prin curte până când elevele care participaseră 
la adunare nu le împărtăşiră celorlalte ce zisese Akma 
referitor la săpători. Aveau o memorie bună; o parte din 
cele auzite fură reproduse cuvânt cu cuvânt. Edhadeya era 
una dintre cele care nu luaseră parte la întrunire; aşa cum 


îi spusese lui Shedemei, nu ştia dac-o să fie în stare să se 
controleze şi, în plus, ea trebuia să dovedească faptul că 
măcar unul dintre copiii lui Motiak nu-şi pierduse complet 
bunul-simţ. Pe moment, însă, în timp ce-asculta afirmaţiile 
lui Akma despre inferioritatea inteligenţei săpătorilor, 
despre faptul că nu aveau ce căuta într-o societate 
civilizată, ea-şi pierdu controlul. 

— O cunoaşte pe Voozhum! Nu aşa de bine ca fraţii mei, 
dar o ştie! El e conştient că tot ceea ce spune e-o minciună, 
ştie asta, ştie asta! 

Gesticula, gălăgioasă, aproape urlând. Copiii erau puţin 
înspăimântați, dar admirau totodată această demonstraţie 
de pasiune - era ceva extrem de îndepărtat de firea 
temperamentală, dar cumpănită, pe care Edhadeya o 
afişase întotdeauna. 

Shedemei se apropie de ea şi o luă în braţe. 

— Cel mai mult doare atunci când răul e făcut de cei pe 
care-i iubim, zise ea. 

— Cum pot să răspund la minciunile lui? Cum pot să-i fac 
pe ceilalţi să-nceteze să mai creadă-n el? 

— Deja faci lucrul ăsta. Predai. Vorbeşti oriunde poţi. 
Refuzi să tolerezi atunci când alţii, în prezenţa ta, se fac 
ecoul răutăţilor spuse de el. 

— Îl urăsc! rosti Edhadeya, cu glas răguşit de emoție. N-o 
să-l iert niciodată, Shedemei. Păstrătorul ne spune să ne 
iertâăm duşmanii, dar eu n-o să fac aşa ceva. Dacă lucrul 
ăsta o să mă facă şi pe mine rea, atunci o să fiu rea, dar o 
să-l urăsc veşnic pentru ceea ce-a făcut în seara asta. 

Una dintre eleve, năucă, zise: 

— Dar practic n-a făcut nimic, nu-i aşa? Doar a vorbit. 

Shedemei, încă ţinând-o Edhadeya lângă ea, spuse: 

— Dac-arăt către un bărbat care merge pe stradă, şi urlu 
la toată lumea: ”Uite-l, uite-l pe bărbatul care mi-a lovit 
fetiţa! Uite-l pe bărbatul care mi-a violat şi mi-a torturat 
fata, îl recunosc, el este!”- dacă spun vorbele astea, iar 
mulţimea o să-l sfâşie, deşi am ştiut tot timpul că ele 


nevinovat, că totul e-o minciună, doar am vorbit sau chiar 
am făcut ceva? 

Lăsându-le să discute despre această lecţie, o conduse pe 
Edhadeya în şcoală, în separeul identic cu celelalte în care 
dormea. 

— Nu te necăji, Edhadeya. Nu lăsa să te distrugă lucrul 
ăsta. 

— Îl urăsc, mormăi ea din nou. 

— Pentru că nu ne pot auzi ceilalţi, insist să te confrunţi 
cu adevărul propriei inimi. Motivul pentru care eşti atât de 
supărată, pentru care te simţi atât de trădată încât nu-ţi 
mai poţi controla emoţiile, ele îţi aruncă în aer demnitatea, 
te fac aproape să-nnebuneşti din cauza durerii - motivul 
pentru toate astea, draga mea prietenă, colega mea 
profesoară, sora mea, e acela că încă-l mai iubeşti şi nu-l 
poţi ierta. 

— Nu-l iubesc, spuse Edhadeya. Asta-i un lucru îngrozitor 
de care m-acuzi. 

— Plângi până când o s-adormi, Dedaya. Mâine trebuie să 
predai ore. Şi-o să am nevoie de foarte mult ajutor şi din 
partea ta. În seara asta poţi să jeleşti, să fii deprimată şi să- 
njuri până când nu mai poţi. Dar o s-avem nevoie cu toţii ca 
să ne fii de ajutor după asta. 

A doua zi de dimineaţă, Edhadeya fu de ajutor, într- 
adevăr, calmă şi sârguincioasă, înţeleaptă şi milostivă, ca de 
obicei. Dar Shedemei putea vedea că frământarea lăuntrică 
n-o părăsise. Ai primit un nume corect - de la Eiadh, care 
făcuse greşeala tragică de a-l iubi pe Elemak. Dar n-ai făcut 
toate greşelile lui Eiadh. Ai fost echilibrată, în timp ce Eiadh 
a socotit că-l iubeşte mai mult pe Nafai. Şi-i posibil ca tu să 
fi făcut o alegere mai înţeleaptă, pentru că nu ştiu dacă 
Akma e la fel de încăpățânat în trufia lui aşa cum era 
Elemak. Care-a avut nenumărate dovezi ale puterii 
Sufletului Suprem, apoi ale Păstrătorului Pământului, şi 
totuşi îi sfida şi ura tot ceea ce încercau să săvârşească. Dar 
Akma n-a experimentat niciodată, în mod conştient, puterea 


Păstrătorului - ăsta-i un avantaj pe care Akmaro şi 
Chebeya, Edhadeya şi Luet, Didul şi chiar şi eu îl avem în 
comparaţie cu el. Aşa că este posibil, sărmană Edhadeya, ca 
tu să nu-ţi fi încredinţat inima atât de tragic şi de nebunesc 
precum Eiadh. 

Dar, la urma urmei, se poate întâmpla ca tu să fi greşit şi 
mai mult. 


11 
ÎNFRÂNGERE 


Dudagu nu voia ca soţul ei să plece. 

— Nu-mi place atunci când pleci pentru atâtea zile. 

— Îmi pare rău, dar indiferent cât de rău ţi-e acum, eu 
sunt, totuşi, regele, spuse Motiak. 

— Aşa-i, drept care pui pe cineva să descopere diverse 
lucruri şi să-ţi raporteze, aşa că nu trebuie să te duci tu, ca 
să vezi cu ochii tăi. 

— Sunt regele poporului pământului din Darakemba, la 
fel după cum sunt regele poporului cerului şi al celui de 
mijloc. Trebuie să vadă că eu nu doresc plecarea lor. 

— “Tu ai dat decretul acela, nu-i aşa? Prin care interzici 
boicotarea săpătorilor? 

— Oh, da. Am dat decretul, şi imediat Akma şi fiii mei au 
început să meargă-n dreapta şi-n stânga, declarând că, în 
conformitate cu legea, nu mai susțineau boicotul şi-i 
îndemnau pe oameni să-nceteze s-angajeze cu ziua săpători 
sau să cumpere bunuri făcute de aceştia. Aşa că nu-i pot 
opri, atâta vreme cât mesajul lor de boicotare e răspândit în 
continuare sub aparenta lor dorinţă de a-l stopa. 

— Eu rămân la părerea c-ar trebui să-i faci să vină acasă 
şi să-i opreşti să mai vorbească. 

— N-o să schimbe faptul că lumea ştie ce-anume cred ei, 
ce-anume doresc. Mă crezi sau nu, Dudagu, dar, în ciuda 
bunei păreri pe care-o ai despre puterile mele, sunt 
neputincios. 

— Pedepseşte-i dacă-i boicotează pe săpători! Confiscă-le 
proprietăţile! Taie-le un deget! 

— Şi cum anume o să dovedesc că boicotează? Nu 
trebuie să spună decât: "Nu m-a mulţumit niciodată munca 
pe care-a făcut-o, aşa că o să angajez pe-altcineva. N-are 
legătură cu specia din care face parte - oare n-am 


libertatea de-a angaja pe cine vreau?” Câteodată s-ar putea 
chiar să fie adevărat. Ar trebui să-i pedepsesc? 

Dudagu cugetă la acest lucru câteva clipe. 

— Ei, bine, dacă săpătorii pleacă, n-au decât! Dac-or să 
plece cu toţii, problema-i rezolvată. 

Motiak o privi tăcut, până când ea-şi dădu seama că ceva 
nu era-n regulă, se uită la el şi văzu furia de pe chipul lui. 

Ea icni. 

— Am zis ceva necugetat? 

— Atunci când cineva din regatul meu e de părere că unii 
dintre cetăţenii mei nu-s acceptaţi şi-i goneşte împotriva 
voinţei mele, să nu-ndrăzneşti să-mi spui că-n momentul în 
care-au plecat, s-a rezolvat problema. Fiecare membru al 
poporului pământului care părăseşte Darakemba face ca 
această nație să devină mai rea şi-ncepe să-mi displacă a 
mai fi regele lor. 

— Nu-mi place s-aud asta, rosti ea. N-o să faci o 
asemenea prostie încât s-abdici, nu-i aşa? 

— Şi să-l pun pe Aronha pe tron cu câţiva ani mai 
devreme? Să văd cum reîntemeiază mârşăvia asta cu Căile 
Străvechi ca religie oficială a imperiului? N-o să-i dau 
satisfacţie. Nu, o să fiu rege până când o să-mi dau ultima 
suflare. Sper însă să am puterea de-a nu spera niciodată ca 
toţi fiii mei să moară înaintea mea. 

Dudago ţâşni pur şi simplu din pat, proţăpindu-se în faţa 
lui, cu maiestuoasă furie. 

— Să nu mai spui lucrul ăsta-n faţa mea! Trei dintre ei 
nu-s fiii mei, ştiu lucrul ăsta, şi ştiu că ei mă urăsc şi 
consideră că-s nefolositoare, dar totuşi sunt fiii tăi, iar 
lucrul ăsta-i mai sfânt decât orice pe lume şi niciun om 
civilizat n-ar dori ca fiii lui să moară înaintea lui, chiar dacă 
el e regele, iar ei sunt nişte mucoşi trădători şi infami, aşa 
cum s-a dovedit a fi Khimin al meu. 

Izbucni în lacrimi. 

EI o conduse spre pat. 

— Ei, hai, n-am vorbit serios, m-am lăsat purtat de mânie. 


— La fel şi eu, doar c-aveam dreptate să fiu mânioasă, 
replică ea. 

— Aşa este, aveai dreptate şi-mi cer scuze. N-am vrut. 

— Te rog să nu pleci. 

— O să plec, pentru că trebuie s-o fac. Iar tu o să-ncetezi 
să mă mai baţi la cap în legătură cu asta, pentru că n-ar 
trebui să mă simt vinovat fiindcă-mi fac datoria de rege. 

— N-o să dorm cât timp o să fii plecat. O să ai noroc dacă 
n-o să mor de slăbiciune şi de oboseală până când te-ntorci. 

— 'Trei zile? încearcă să rămâi în viaţă vreme de trei zile. 

— Nu-mi iei deloc în serios boala, Tidaka, rosti ea. 

— O iau în serios, zise Motiak, dar n-am lăsat-o şi n-o voi 
lăsa niciodată să mă oprească de la datoria mea. Dudagu, e- 
una din tragediile vieţii de rege. Dac-ai muri în timp ce-s 
plecat ca să-mi fac datoria, aş jeli. Dar dacă nu mi-aş face 
datoria pentru că tu eşti pe moarte, aş fi cuprins de ruşine. 
De dragul regatului meu, mai degrabă să jelească împreună 
cu mine poporul meu decât să se ruşineze de mine. 

— N-ai inimă, spuse ea. 

— Nu, am o inimă, replică Motiak. Doar că nu pot 
întotdeauna să fac ceea ce-mi cere. 

— Te urăsc. N-o să te iert niciodată. 

— Dar eu o să te iubesc, răspunse el blajin. 

Apoi, când uşa se închise în urma lui, iar ea nu-l mai 
putea auzi, el mormăi: "Aş putea chiar să te iert pentru că- 
mi faci viaţa de familie atât de... agitată.” 

Părăsi casa în compania a doi căpitani - aşa cum cerea 
tradiţia, unul era înger, celălalt om. Afară, iscoadele şi 
oştenii erau gata - doar zece iscoade şi treizeci de soldaţi, 
dar era cel mai bine să fie pregătit. 

În acele vremuri tumultuoase nu se ştia niciodată când 
putea pătrunde adânc în Darakemba un detaşament de 
Elemaki. lar înainte de terminarea călătoriei, ei vor fi 
departe, în susul râului, mult mai aproape de graniţă. 

Pe drumul de ieşire din oraş li s-au alăturat Akmaro, 
Chebeya, Edhadeya şi Shedemei. Motiak o salută pe fiica sa 


cu o îmbrăţişare, iar pe Shedemei cu o scurtă formulă de 
politeţe; era uşor să-şi asume un oarecare nivel de 
intimitate, de parcă ar fi cunoscut-o de multă vreme. 

— Odată şi-odată, trebuie să-mi spui de unde eşti, zise el. 
Adică, să-mi arăţi pe-o hartă. Am hărţile originale desenate 
de Nafai, care arată întreaga Gornaya. Poate că nu voi fi 
auzit de oraşul tău, dar îl pot adăuga pe hartă. 

— N-ar avea niciun rost, replică Shedemei. Acum nu mai 
există. 

— O durere care cu greu poate fi imaginată, rosti Motiak. 

— A fost, pentru o vreme, spuse Shedemei. Dar eu 
trăiesc, iar munca mea necesită întreaga mea concentrare. 

— "Totuşi, aş vrea să văd unde anume era oraşul tău. 
Deseori, se construieşte pe-acelaşi loc. Dac-a existat 
odinioară un motiv pentru durarea unui oraş, alţii or să 
găsească din nou acelaşi motiv. 

Conversaţie politicoasă; cu toţii ştiau ce anume e-n 
mintea lui Motiak. Dar n-avea rost să vorbească despre asta 
tot timpul; nu prea aveau ce să facă. lar 

Motiak avea datoria de-a lua măsuri ca ei să se simtă cât 
se poate de confortabil. Aceasta era una dintre iritările de 
bază ale faptului de-a fi rege. Indiferent unde anume se 
afla, sau de cine stătea lângă el, era întotdeauna gazdă, 
mereu responsabil pentru confortul tuturor. 

Odată plecaţi la drum, deveni clar motivul călătoriei. 
Tabăra săpătorilor emigranţi nu era mare, dar nici nu avea 
această pretenţie. Fiinţe umane şi îngeri tăcuţi stăteau 
lângă chioşcul în care se distribuiau hrană şi apă; 
urcioarele cu capac şi cu sfori de petrecut pe după gât 
aveau să le slujească săpătorilor pe drum. Totodată, vor fi 
un semn distinctiv că sunt emigranţi, astfel încât oricine îi 
va întâlni în cale avea să ştie că părăseau Darakemba. 
Dăduseră curs invitaţiei Străvechilor; luaseră hotărârea să 
trăiască acolo unde nu erau antipatizaţi. Dar acest lucru nu 
le producea nici-o bucurie. Motiak nu-şi petrecuse atât de 
multă vreme alături de poporul pământului ca să poată 


desluşi cu uşurinţă expresiile de pe ciudatele lor chipuri. 
Dar nu era nevoie de prea multă experienţă ca să vezi 
tristeţea după spinările lor curbate, după felul în care 
aveau acum tendinţa de-a merge în două picioare, punând 
din când în când o mână pe sol, ca şi cum începuseră să 
descopere, cumva, că era adevărat că erau considerate 
nişte animale, astfel încât se străduiau din răsputeri să se 
abţină să pună jos şi mâna cealaltă, pentru a o transforma 
din nou în picior, ca şi cum ar fi fost un vechi strămoş care 
goneşte pe străzile lăturalnice ale unui oraş omenesc, 
căutând ceva de mâncat, ceva umed sau strălucitor. 

Motiak îşi conduse detaşamentul pe drum; săpătorii se 
dădură la o parte. 

— Nu, spuse el, drumul e destul de larg, avem loc cu toţii. 

Ei râmaseră neclintiţi pe margine, urmărindu-l. 

— Eu sunt Motiak, rosti el. Nu-nţelegeţi că sunteţi 
cetăţeni? Nu sunteţi obligaţi să plecaţi. Am deschis cămările 
publice din toate oraşele. Puteţi sta s-aşteptaţi să se 
liniştească lucrurile. O să treacă. 

În cele din urmă, unul dintre ei luă cuvântul. 

— Când ne ducem acolo, vedem ura din ochii lor, 
maiestate. Ştim că ne-aţi vrut binele, atunci când ne-aţi 
eliberat din sclavie. Noi nu vă urâm. 

— Nu-i vorba de foame, spuse un altul. Ştiţi că nu despre 
asta-i vorba. 

— Ba da, zise o femeie, ţinând lângă ea trei copii mici. Şi 
despre bătăi. N-o să trăiţi o veşnicie, maiestate. 

— Indiferent de ceea ce se spune, pe drept, despre fiii 
mei, replică Motiak, ei n-or să permită persecuțiile. 

— Oh, o să ne-nfometeze, dar n-or să dea voie să fim 
loviți? remarcă batjocoritor femeia. Ridicaţi-vă-n picioare, 
voi, ăştia, le spuse ea copiilor. Asta-i regele. Este maiestatea 
sa. 

Căpitanul înger al lui Motiak dădu să o pedepsească 
pentru necuviinţă, dar acesta îl opri cu un mic gest al 
mâinii. Ironia din glasul ei nu putea egala amărăciunea din 


inima sa. Avea dreptate, să ia în zeflemea maiestatea. Un 
rege nu are mai multă putere decât supunerea de bunăvoie 
pe care i-o arată marea masă a poporului. Un rege care 
este mai rău decât poporul său e-un şarpe veninos; un rege 
care-i mai bun e pielea de anul trecut, lepădată în iarbă. 

Pabul se afla la chioşcul Căilor Străvechi. Solicitase să 
vină şi el, căci se simţea oarecum responsabil de tulburări 
din pricina sentinţei pe care o dăduse în procesul lui 
Shedemei, cu un an în urmă. 

— Aceşti aşa-zişi Străvechi sunt o şleahtă detestabilă, dar 
nu-ncalcă nici-o lege. Ei nu tulbură apa şi nu otrăvesc 
mâncarea. E destul de proaspătă, iar rațiile pe care le dau 
celor din poporul pământului sunt suficiente pentru o 
călătorie de-o zi. Ezită, gândindu-se cum să continue, apoi 
se hotări şi vorbi: Ai putea să le interzici săpătorilor să 
plece. 

Motiak încuviinţă, dând din cap. 

— Da - aş putea să le cer celor mai neputincioşi şi supuşi 
cetăţeni ai mei să stea şi să suporte în continuare umiliri şi 
abuzuri, de care nu-i pot apăra, aş putea face lucrul ăsta. 

Pabul nu mai insistă. 

Merseră întreaga zi, cu paşi rapizi, pentru că erau cu 
toţii sănătoşi; Motiak şi Pabul insistau asupra menţinerii 
unei bune forme fizice, pentru că funcţiile lor erau militare 
şi puteau să ajungă în orice moment pe câmpul de luptă; 
Akmaro şi Chebeya, Edhadeya şi Shedemei pentru că 
făceau parte dintre Păstraţi şi munceau cu mâinile lor, 
nepermiţându-şi hrană în exces sau tihnă neproductivă. Aşa 
că ajunseră din urmă grup după grup de săpători, iar 
fiecăruia din ele Motiak le spuse acelaşi lucru: "Vă rog să 
rămâneţi. Vreau să  rămâneţi. Aveţi încredere că 
Păstrătorul, că va tămădui rănile tărâmului nostru.” lar 
răspunsul lor era mereu acelaşi: "Pentru tine am rămâne, 
Motiak, ştim că ne vrei binele; dar eu şi copiii mei n-avem 
niciun viitor aici.” 


— Ne induce-n eroare, rosti Akmaro în acea după- 
amiază. Îi vedem aici pe cei care-s pe drum. Majoritatea au 
rămas. 

— Pân-acum, replică Motiak. 

— Resursele noastre-s folosite la maximum, dar toţi 
săpătorii care pot fi angajaţi câştigă salarii; copiii lor sunt 
încă la şcoală; există chiar şi oraşe şi sate unde Akma şi fiii 
tăi nu au nici-o influenţă, iar lumea se comportă civilizat, 
fără boicoturi sau semne de ură. 

— Cât de multe sunt astfel de oraşe? întrebă Motiak. 
Unul dintr-o sută? 

— Unul din cincizeci, replică Akmaro. Sau unul din 
patruzeci. 

Motiak nu trebuia să mai răspundă la asta. 

Gândul i se întoarse la discuţia avută de dimineaţă cu 
soţia lui. Asprimea cu care spusese să fie lăsaţi să plece 
săpătorii, apoi se va rezolva problema. E oare chestia asta 
mai monstruoasă decât crudul meu gând că s-ar putea să 
doresc să-mi văd copiii în mormânt înainte de-a muri? Cu 
toate astea, n-aş fi ezitat să-i las să ia armele-n mâini şi să 
plece la luptă, dacă ne-ar ataca duşmanul. E posibil să fi 
murit cu ocazia asta, în violenţa războiului, iar atunci când 
s-ar fi văzut că nu jelesc niciun bărbat şi nici-o femeie din 
regat, lumea ar fi zis: "Dacă i-ar fi iubit cu adevărat, nu i-ar 
fi trimis în calea morţii.” 

Îmbrăcă ideea în cuvinte şi le rosti cu glas tare, aşa încât 
Akmaro, care păşea alături de el, îl auzi. 

— Există lucruri cărora părinţii le dau mai multă 
importanţă decât vieților copiilor lor. 

Akmaro n-avea nevoie de nici-o explicaţie ca să înţeleagă 
încotro se îndreptau gândurile lui Motiak. 

— E greu, spuse el. Tot ceea ce e-n natură a scris în 
minţile noastre ideea că ceea ce contează mai mult decât 
orice sunt copiii. 

— Dar civilizaţia înseamnă a te ridica peste lucrul ăsta, 
spuse Motiak. Simţim că sinele nostru este oraşul, tribul, 


națiunea... 

— Copiii Păstrătorului... 

— Da, considerăm asta ca fiind sinele care trebuie 
păstrat cu orice chip, aşa încât lucrurile mai apropiate-s 
mai puţin valoroase. Oare asta-nseamnă că suntem nişte 
monştri, că ne urâm copiii dacă-i trimitem în război ca să 
ucidă şi să fie ucişi, pentru a-i proteja pe micuţii vecinilor 
noştri? 

“Supravieţuirea familiei este asigurată atunci când 
familia este subsumată unei societăţi mai ample, recită 
Akmaro. O singură familie poate fi distrusă şi poate 
sângera, dar organismul mai vast rezistă. Rana nu-i fatală.” 
Edhadeya m-a învăţat lucruri care se predau la Casa 
Rasaro. 

— Petrece mai mult timp în casa ta decât în a mea, spuse 
Motiak. 

— Află mai multă alinare din partea Chebeyei decât din 
cea a mamei vitrege, rosti Akmaro. Nu cred că-i 
surprinzător lucrul ăsta. În plus, îşi petrece cea mai mare 
parte a timpului împreună cu Shedemei. 

— Ciudată femeie, spuse Motiak. 

— Dac-ai cunoaşte-o mai bine, zise Akmaro, ţi-ai da 
seama că-i şi mai ciudată decât crezi. 

Apoi, brusc, comportamentul lui Akmaro se schimbă; cu 
voce înceată, el spuse: 

— N-am observat că-i atât de aproape de noi căpitanul 
tău. 

— Chiar e? 

— Crezi că a tras cu urechea, atunci când ai spus: "Există 
lucruri cărora părinţii le dau mai multă importanţă decât 
vieților copiilor lor.” 

Motiak îi aruncă o privire alarmată lui Akmaro. Amândoi 
înţeleseră că, fără să vrea, Motiak îi punea pe fiii lor în 
mare primejdie. 

— E vremea să ne oprim pentru masa de prânz. 


În timp ce soldaţii scoaseră hrana pe care o aveau cu ei şi 
toate iscoadele, cu excepţia a două dintre ele, se aşezară pe 
pământ, Motiak o luă deoparte pe Edhadeya. 

— Îmi pare rău că te separ de grup, dar am o însărcinare 
urgentă pentru tine. 

— Şi nu poţi trimite o iscoadăa? 

— În niciun caz, replică el. Din întâmplare chiar acum am 
spus ceva nefericit şi am fost auzit de urechi străine; dar 
chiar dacă n-am fost auzit, vreunuia dintre oamenii mei o 
să-i vină ideea, văzând cât de nemulţumit sunt. Trebuie să 
te duci să-i avertizezi pe fraţii tâi că-i posibil, ba chiar 
probabil, ca vreun soldat, socotind că-mi va face un serviciu, 
să-ncerce să mă uşureze de unele dintre sarcinile de 
familie. 

— Oh, tată, doar nu crezi c-or să ridice mâna asupra unui 
vlăstar regal? 

— Au mai murit şi-nainte fii de rege, rosti Motiak. Soldaţii 
mei ştiu că ceea ce fac băieţii mei mă omoară. Mi-e frică de 
loialitatea celor mai credincioşi oameni ai mei în aceeaşi 
măsură cum mă tem de lipsa de loialitate a fiilor mei. Du-te 
la ei, transmite-le avertizarea mea. 

— Ştii ce-or să spună, tată? Că tu-i ameninţi, că tu-ncerci 
să-i faci să nu mai vorbească-n public. 

— Încerc să le salvez vieţile. Spune-le măcar să 
călătorească pe-ascuns. Să nu spună nimănui care-o să fie 
următoarea destinaţie, nici când au de gând să plece. Să 
meargă repede, s-ajungă fără să ştie nimeni. Trebuie să 
facă lucrul ăsta, altminteri, undeva pe drum, o să-i 
pândească cineva. Şi nu săpători - nu vorbesc despre 
săpători -, ci despre oameni şi îngeri. O să faci lucrul ăsta? 

Ea încuviinţă, dând din cap. 

— O să meargă doi îngeri cu tine, pentru siguranţă, dar 
când o să fii aproape, trebuie să le porunceşti să stea-n 
spatele tău, ca să fii singură când o să vorbeşti cu fraţii tăi. 

Ea încuviinţă; apoi se ridică şi ea în picioare. 


— Edhadeya, spuse Motiak. Ştiu că-ţi cer să faci un lucru 
dificil, să te duci şi să te-ntâlneşti cu ei. Dar pe cine 
altcineva pot trimite? Pe Akmaro? Pe Pabul? Akma o să te 
lase să te apropii şi să vorbeşti cu fraţii tăi între patru ochi. 

— Pot să-ndur asta, rosti Edhadeya. Pot să-ndur asta mai 
bine decât să văd fiinţele astea istovite cum îşi părăsesc 
patria. 

În timp ce se îndepărta, Motiak văzu că ea se ducea 
direct la Shedemei. O strigă. Ea se întoarse. 

— Nu cred c-ar trebui să vorbeşti cu persoane străine 
despre chestia asta, zise el. 

— Nici n-aveam de gând, replică ea, părând iritată. 

Plecă din nou; din nou se îndreptă glonţ spre Shedemei, 
iar de această dată vorbi cu ea. Shedemei încuviinţă, apoi 
clătină din cap a negaţie; doar în acel moment plecă 
Edhadeya de-a binelea împreună cu grupul ei, cu doi îngeri 
care zburau pe deasupra, cercetând traseul. 

Motiak era furios, cu toate că realiza că supărarea lui era 
prostească. Chebeya îşi dădu imediat seama că era indispus 
şi veni la el. 

— Ce s-a-ntâmplat cu Edhadeya? întrebă ea. 

— l-am spus să nu stea de vorbă cu persoane străine 
despre-nsărcinarea ei, iar ea s-a dus direct la Shedemei. 

Chebeya râse uşor. 

— Oh, Motiak, ar fi trebuit să fii mai explicit. Shedemei 
nu-i o persoană străină pentru nimeni de aici, cu excepţia 
ta. 

— Edhadeya a-nţeles ce-am vrut să spun. 

— Nu, n-a-nţeles, Motiak. Dac-ar fi înţeles, ţi-ar fi dat 
ascultare. Nu toţi copiii tăi sunt răzvrătiți. În plus, 
Shedemei nu-i Bego sau... Akma. Ea n-o să facă altceva 
decât s-o conducă pe Edhadeya mai aproape de Păstrător şi 
de tine. 

— Vreau să stau de vorbă cu Shedemei. E timpul s-o 
cunosc mai bine. 


După câteva clipe, Shedemei şedea lângă el, la umbră, cu 
Akmaro, Pabul şi Chebeya în jurul lor, soldaţii fiind mult în 
spate, fără putinţa de-a trage cu urechea. 

— Destul cu stilul evaziv, rosti Motiak. A mers să fii vagă 
şi misterioasă până când fiica mea a-nceput să-ţi dezvăluie 
însărcinările mele secrete. 

— Ce-nsărcinări secrete? întrebă Shedemei. 

— Motivul pentru care-am trimis-o înapoi la Darakemba. 

— Nu mi-a spus nimic despre aşa ceva. 

— Vrei să pretinzi că nu ştii cu ce-anume se ocupă? 

— Nicidecum, spuse Shedemei. Ştiu exact ce anume 
trebuie să facă. Dar nu ea mi-a spus. 

— Destul cu şaradele! Cine eşti? 

— Atunci când o să văd că te priveşte lucrul ăsta, Motiak, 
o să-ţi spun. Până atunci, nu trebuie să ştii decât că-l slujesc 
pe Păstrător cât pot de bine, la fel ca şi tine, iar asta ne face 
prieteni, fie că vrei, fie că nu. 

Nimeni nu-i mai vorbise cu atâta neruşinare până atunci. 
Doar atingerea blândă a Chebeyei pe braţ îl opri să se 
aventureze să rostească nişte cuvinte pe care le-ar fi 
regretat imediat. 

— Încerc să fiu o persoană de bun-simţ şi să n-abuzez de 
puterile mele de rege, dar am şi eu limitele mele. 

— Dimpotrivă, zise Shedemei. Nu există limită a bunului 
tău simţ. Este complet. Akma şi băieţii tăi n-ar fi reuşit nici 
măcar pe jumătate atât de bine, dac-acest lucru n-ar fi 
adevărat. 

Motiak îi studie chipul, încă mânios, nedumerit în 
continuare. 

— Eu sunt regele şi nimeni n-o să mă contrazică. 

— Dacă te-ajută cu ceva, replică Shedemei, nu ştiu nimic 
care să te-ajute, pentru că nu m-ajută nici pe mine. Sunt la 
fel de nerăbdătoare ca şi tine să pun capăt acestei tâmpenii. 
Şi mi-e la fel de limpede că dacă Akma reuşeşte să-şi pună 
în aplicare toate planurile, regatul tău va deveni o ruină, 
poporul tău va fi răspândit şi luat în sclavie, iar acest măreț 


experiment de libertate şi armonie o să fie, nu o amintire, ci 
o legendă, apoi un mit, apoi o născocire. 

— A fost o născocire tot timpul. 

— Nu, nu-i adevărat, spuse Akmaro, intervenind pentru 
a-l opri pe Motiak să se cufunde în amărăciune, aşa cum 
făcuse în ultimele săptămâni şi luni. Nu-ncepe să foloseşti 
minciunile lui Akma ca să-ţi scuzi lipsa de înţelegere. Ştii că 
Păstrătorul Pământului există. Ştii că visele pe care le 
trimite-s reale. Ştii că viitorul pe care i l-a arătat lui Binaro 
este unul fericit, plin de speranţă şi de lumină, iar tu l-ai 
ales, nu din pricina fricii faţă de Păstrător, ci din iubire faţă 
de planul său. Nu pierde din vedere lucrul ăsta. 

Motiak oftă. 

— E bine măcar că n-am povara de-a purta cu mine o 
conştiinţă. Akmaro înmagazinează una cu mult mai mare 
decât aş putea duce eu, şi o scoate la iveală atunci când e 
nevoie. 

Râse. La fel şi ceilalţi. Pentru câteva clipe, apoi râsetele 
se transformară în tăcere meditativă. 

— Prieteni, cred c-am văzut cu toţi cât de lipsit de putere 
sunt. Chiar dac-aş fi precum răposatul Nuab cel nejelit 
printre Zenifi, având dorinţa de-a ucide pe-oricine mi-ar 
sta-n cale, el n-a trebuit să facă faţă unui duşman atât de 
hotărât precum Akma. 

— Sabia lui Khideo era cât pe ce să-l răpună. 

— Khideo n-a trebuit să umble-n dreapta şi-n stânga, 
spunând lumii ce doreau s-audă cei mai răi dintre ei. Fiii lui 
nu s-au unit împotriva sa, astfel încât lumea să-i considere 
ca fiind viitorul, iar pe el trecutul şi să-l ignore ca şi cum ar 
fi fost deja mort. Nu crezi, Akmaro, că-i o ironie că ce i-ai 
făcut tu lui Pabulog, furându-i copiii, să mi se-ntâmple-n 
cele din urmă şi mie? 

Akmaro râse amar, ca un lătrat. 

— Crezi că n-am observat paralela? Fiul meu crede că mă 
urăşte, dar faptele lui au fost perversul ecou al alor mele. S- 
a făcut mare şi-a ajuns conducătorul unei mişcări religioase 


şi-şi petrece viaţa predicând şi predând altora. Ar trebui să 
fiu mândru. 

— Da, suntem cu toţii nişte rataţi, grăi Chebeya maliţios. 
Putem să stăm şi să ne jelim neputinţa. Lui Shedemei, care 
chipurile ştie toate secretele universului, nu-i trece prin cap 
nici măcar un singur lucru util pe care să-l facă. Regele se 
văicăreşte cât de neputincioşi sunt regii. Soţul meu, marele 
preot, se jeleşte ce tată nereuşit e el. În timp ce eu trebuie 
să stau aici şi să văd cum se destramă firele care ţin la un 
loc regatul ăsta, cum lumea se organizează-n triburi care-s 
unite doar prin ură şi frică, iar în tot răstimpul ăsta ştiu că 
cei cărora li s-a-ncredinţat puterea care chiar există pe 
tărâmul ăsta nu fac altceva decât să-şi plângă de milă? 

Virulenţa ei îi ului pe toţi. 

— Da, replică Motiak, prin urmare suntem nişte persoane 
neputincioase şi jalnice. Ce-anume vrei să spui? 

— Sunteţi supăraţi pe noi pentru că nu suntem în stare să 
facem ceva? zise Akmaro. Dar ăsta-i motivul tristeţii noastre 
- nu putem. La fel de bine poţi fi supărat pe mal pentru că 
nu poate opri apa care curge pe lângă el. 

— Nesăbuiţi oameni ai puterii! strigă Chebeya. Sunteţi 
prea obişnuiţi să guvernaţi prin legi şi vorbe, soldaţi şi 
iscoade. Acum vă-nfuriaţi sau sunteţi răniţi în sentimente 
pentru că toate uneltele voastre obişnuite-s neputincioase. 
Ele au fost întotdeauna neputincioase. Întotdeauna totul a 
depins de relaţia dintre fiecare persoană din regatul ăsta şi 
Păstrătorul Pământului. Foarte puţini dintre ei înţeleg ceva 
din planul Păstrătorului, dar ştiu ce-nseamnă bunătatea 
atunci când o-ntâlnesc, dar şi răul - ştiu ce-anume clădeşte 
şi ce-anume surpă, ce-aduce fericirea şi ce nenorocirea. 
Încredeţi-vă ei! 

— Să ne-ncredem în ei? exclamă Motiak. Când Akma-i 
împinge să nege cel mai elementar bun-simţ? 

— Cine-s persoanele astea pe care le conduce Akma? Le 
vezi ca pe nişte mulţimi care se-ngrămădesc în jurul lui şi se 
comportă ca şi cum te-ar fi trădat cu toţii. Dar motivele 


pentru care-l urmează pe Akma diferă de la un individ la 
altul. Da, unii dintre ei îi urăsc pe săpători c-o patimă lipsită 
de rațiune - dar au existat întotdeauna astfel de inşi, nu-i 
aşa? Nu cred c-a sporit numărul lor, nici măcar cu unul; de 
fapt, după persecuții cred c-au rămas mai puțini cei care-i 
urăsc cu adevărat pe săpători, pentru că mulţi au început s- 
aibă compasiune pentru ei. Akma ştie lucrul ăsta - el ştie că 
ei nu vor să fie asemenea derbedeilor care i-au supus pe 
copii la chinuri. Aşa încât le spune că problema n-a fost vina 
lor, e doar calea firească a lucrurilor, n-ai ce-i face, suntem 
cu toţii victime ale felului în care lucrează natura, totul este 
voinţa Păstrătorului, trebuie să ne dăm bătuţi şi să-i 
scoatem cu blândeţe pe săpători din peisaj, ca să dispară 
această  hidoşenie. Majoritatea celor care-l urmează 
încearcă doar să facă să dispară problema. Dacă ei lasă, pur 
şi simplu, lucrurile să se-ntâmple, cred ei, se va instaura din 
nou pacea. Dar le este ruşine? Eu îmi dau seama de lucrul 
ăsta, voi de ce nu puteţi? Ei ştiu că-i ceva greşit. Dar este 
ceva inevitabil, aşa că de ce să luptăm împotriva lui? Chiar 
şi regele, chiar şi marele preot al Păstraţilor nu pot face 
nimic în privinţa asta? 

— Aşa-i, mârâi Motiak. Nu putem. 

— Asta-i ceea ce le spune Akma. 

— El nu spune lucrul ăsta, zise Motiak. Îl arată. 

— Dar ei nu vor să fie adevărat. Oh, nu zic că toţi sunt 
nişte persoane cumsecade, nici măcar majoritatea dintre ei. 
Foarte mulţi nu fac altceva decât să caute avantaje 
personale. Nu-i o idee rea să investesc timp şi bani pentru a 
mă împrieteni cu fiii lui Motiak. Dar dacă le-ar trece prin 
cap că Akma n-o să reuşească, or să se-ntoarcă la tine, 
prefăcându-se că tot timpul au fost Păstraţi, glumind cu tine 
despre felul în care fiecare familie are probleme cu fiii lor 
atunci când ajung la majorat. Lor nu le pasă dacă săpătorii 
rămân sau pleacă. Un mare număr dintre ei sunt 
cumsecade, dar n-au speranţă. Unei alte mari categorii nu 
prea le pasă de cumsecădenie, dar ar fi la fel de mulţumiţi 


dac-ar conduce Păstraţii, deoarece nu le-ar păsa, atâta 
vreme cât ar prospera. Dar ştiţi că Păstraţii reprezintă-n 
continuare o parte semnificativă a credincioşilor dedicați 
cărora le place planul Păstrătorului şi se străduiesc să-l 
aplice plătind un mare preţ pentru asta şi dovedind un 
neabătut curaj. Cele trei grupuri, laolaltă, reprezintă 
majoritatea covârşitoare a oamenilor tăi. Nu-s perfecţi, 
desigur, dar destul de buni ca să merite să fie conduşi. Cu 
excepţia faptului că glasul lui Akma pare să fie singurul 
care se face auzit. 

Cea care răspunse tiradei ei fu Shedemei. 

— Da, dar asta nu se-ntâmplă din cauză că n-am încercat. 
Regele a stăruit, tu şi soţul tău aţi vorbit în mod public şi 
constant, Pabul a cercetat legea ca să găsească căi spre a 
ajuta, iar curtea a fost în mod ferm de partea bunului-simţ - 
eu am făcut tot ceea ce-am putut, asta n-ar fi constrângere. 

— Prin urmare, Akma şi fiii mei sunt cei care or să decidă, 
spuse Motiak. 

— Nu, spuse Chebeya. Akma o să decidă. Dacă n-ar fi fost 
Akma, băieţii tăi n-ar fi făcut niciodată aşa ceva, Motiak. 

— Asta a fost tâlcul pe care mi l-a trimis Păstrătorul, 
spuse Akmaro. Akma o să fie cel care decide, iar niciunul 
dintre noi n-are nici cea mai mică putere de-a ajunge la el. 
Am încercat cu toţii - ei, bine, Pabul n-a putut, pentru că 
Akma nu l-ar lăsa niciodată să se apropie de el. Am încercat 
cu toţii, şi nu-l putem face să cedeze şi, atâta vreme cât nu-l 
putem opri pe Akma, nu putem trezi bunul-simţ al lumii, aşa 
că ce mai contează? 

— Nu cumva sugerezi să pun la cale asasinarea 
propriului tău fiu? întrebă Motiak. 

— Nu! strigă ea. Vezi cum te gândeşti la putere ca la ceva 
legat de arme, Motiak? lar tu, Akmaro, doar cuvinte, 
cuvinte, învățături, cuvântări, asta-nseamnă puterea pentru 
tine. Dar problema asta-i dincolo de ceea ce puteţi rezolva 
cu uneltele voastre obişnuite. 

— Păi, şi-atunci? spuse Shedemei. Ce unelte să folosim? 


— Niciun fel de unealtă! strigă Chebeya. Nu servesc la 
NIMIC! 

Shedemei îşi deschise larg braţele. 

—  Uite-mă, zise ea, neînarmată, am mâinile goale. 
Umple-le! Arată-mi ce-i de Tăcut şi-o să fac. La fel ca fiecare 
dintre noi. 

— Nu pot să-ţi arăt, pentru că nu ştiu. Nu pot să-ţi dau 
unelte, pentru că nu există aşa ceva. Nu-nţelegi? Ceea ce 
distruge Akma nu-i planul nostru. 

— Dacă spui c-ar trebui să lăsăm totul la latitudinea 
Păstrătorului, rosti Akmaro - atunci ce rost mai are totul? 
Binaro a zis lucrul ăsta - pe lumea asta, noi suntem mâinile 
şi gura Păstrătorului. 

— Da, atunci când Păstrătorul are nevoie de acţiuni sau 
de vorbire, noi suntem cei care le îndeplinim. Dar nu de-aşa 
ceva-i nevoie acum. 

Akmaro se întinse şi luă mâinile soţiei sale într-ale lui. 

— Zici să nu lăsăm situaţia la latitudinea Păstrătorului. 
Zici c-ar trebui ca Păstrătorul fie să facă ceva, fie să ne 
spună cum s-acţionăm. 

— Păstrătorul ştie lucrul ăsta, rosti Shedemei. N-are 
nevoie să-i spunem noi ceea ce-i evident. 

— Poate c-are nevoie ca noi să admitem că-i la latitudinea 
ei. Poate c-are nevoie ca noi să spunem că indiferent ce 
hotărăşte ea, noi o să-i dăm ascultare. Poate c-a sosit 
vremea ca tatăl lui Akma să-i spună Păstrătorului: “Ajunge. 
Opreşte-l pe fiul meu.” 

— Crezi că nu l-am implorat pe Păstrător să-mi dea 
răspunsuri? exclamă Akmaro, ofensat. 

— Exact, replică Chebeya. Te-am auzit stând de vorbă cu 
Păstrătorul şi spunându-i: "Arată-mi ce trebuie să fac. Cum 
să-mi salvez fiul. Cum să-l aduc înapoi din situaţia asta- 
ngrozitoare.” Nu ţi-a trecut prin minte că singurul motiv 
pentru care Păstrătorul nu l-a oprit pân-acum pe Akma eşti 
tu? 

— Dar eu chiar vreau ca el să-l oprească. 


— Aşa este? strigă Chebeya. Tu vrei ca el să-l oprească. 
Lucrul ăsta-l susţii tot timpul. Am văzut legătura dintre voi 
doi. Chiar dacă din partea lui e furie, iar din partea ta o 
torturantă frustrare, legăturile de iubire sunt mai puternice 
decât tot ceea ce-am văzut vreodată între două persoane. 
Gândeşte-te ce-nseamnă lucrul ăsta - în toate rugăciunile 
tale, îi ceri de fapt Păstrătorului să-ţi cruţe fiul. 

— Care-i şi-al tău, spuse Akmaro încet. 

— Am vărsat aceleaşi lacrimi ca şi tine, Kmadaro, replică 
ea. Am înălţat aceleaşi rugăciuni către Păstrător. Dar e 
momentul să rostim o altă rugăciune. E vremea să-i spunem 
Păstrătorului că-i preţuim pe copiii ei mai mult decât pe-ai 
noştri. A sosit momentul să-l implori pe Păstrătorul 
Pământului să-l oprească pe fiul nostru. Să-i elibereze pe 
cei din Darakemba de influenţa lui nefastă. 

Motiak nu înţelese ce voia să spună ea. 

— "Tocmai am trimis-o pe Edhadeya să-ncerce să-i 
avertizeze pe băieţii mei s-aibă grijă - vrei să spui c-ar fi 
trebuit să trimit soldaţi să-l asasineze pe Akma? 

— Nu, zise Akmaro, răspunzând în locul Chebeyei, pentru 
ca aceasta să nu izbucnească în plâns din cauza frustrării. 
Nu, vrea să spună c-ar fi inutil orice-am întreprinde noi în 
momentul ăsta. Dacă cineva le-ar face vreun rău băieţilor, ei 
ar deveni martiri, iar tu ai fi făcut veşnic vinovat. Nu stă-n 
puterea noastră - asta vrea să spună Chebeya. 

— Dar am crezut că ea te-ndemna să... 

— Akma trebuie oprit, dar singura modalitate de a-l opri, 
care să fie eficientă, este ca toată lumea să vadă că el a fost 
oprit nu prin puterea vreunui bărbat sau a vreunei femei, a 
vreunui înger, om, sau săpător, ci pur şi simplu prin puterea 
Păstrătorului Pământului. Ea vrea să spună că, fără să-mi 
dau seama, am implorat, solicitând ca Păstrătorul să 
găsească o cale de a-mi salva fiul. Acum nu-mi mai rămâne 
decât să-ncetez acea rugăciune. Cred că... probabil 
Păstrătorul  mi-a-ncredinţat planul ăsta pentru naţia 
noastră. Şi, fără să-mi dau seama, pân-acum am refuzat să-l 


las pe Păstrător să facă singurul lucru care-ar putea fi de 
folos. Am încercat orice altceva, dar a sosit vremea să-i cer 
Păstrătorului să facă acum ceea ce s-a săvârşit cu mult în 
trecut, când în Sherem exista ameninţarea că toate 
învăţăturile lui Oykib vor fi nesocotite. 

— Vrei ca Păstrătorul să-l trăsnească şi să-l ucidă pe fiul 
tău? întrebă Pabul, neîncrezător. 

— Nu, nu vreau asta! strigă Akmaro. 

Chebeya izbucni în lacrimi. 

— Nu, nu vreau, rosti Akmaro încet. Vreau ca fiul meu să 
trăiască. Dar, mai mult decât atât, vreau ca toţi cei din 
lumea asta să trăiască laolaltă ca nişte copii ai 
Păstrătorului. Mai mult decât doresc să cruţ viaţa fiului 
meu. A sosit vremea să-l implor pe Păstrător să facă ceea ce 
trebuie ca să salveze poporul din Darakemba - indiferent 
de consecinţe. 

Ochii săi, de asemenea, erau plini de lacrimi. 

— Se-ntâmplă din nou, la fel cum s-a petrecut şi înainte, 
când am venit spre voi, Pabul, spre tine şi fraţii tăi, şi v-am 
învăţat să-l iubiţi pe Păstrător şi să respingeţi căile tatălui 
vostru. Ştiam că trebuie să fac lucrul ăsta, pentru binele 
poporului meu, pentru binele vostru, chiar dacă-mi dădeam 
seama că-l tulburam amarnic pe fiul meu, făcându-l să mă 
urască. Ştiam că-l pierdeam atunci. lar acum trebuie să 
accept să fac din nou lucrul ăsta. 

— Şi eu, la fel? întrebă Motiak, cu glas slab. 

— Nu, interveni Shedemei. Fiii tăi or să-şi revină-n simţiri 
în momentul în care n-or să mai fie cu Akma. lar pacea 
acestui regat depinde de-o succesiune regulată. Băieţii tăi 
nu trebuie să moară. 

— Dar ca un tată să-l roage pe Păstrător să-i trăsnească 
fiul... rosti Motiak. 

— N-o să mă rog niciodată pentru asta, replică Akmaro. 
Nu-s destul de înţelept să-i spun Păstrătorului cum să-şi 
facă treaba. Sunt doar destul de înţelept să-mi ascult 


nevasta şi să-ncetez să-l mai rog pe Păstrător să-mi ţină fiul 
în viaţă. 

— Aşa ceva-i de nesuportat, murmură Pabul. Iată 
Akmaro, aş vrea ca, mai degrabă, să fi murit în Chelem, 
decât să-ţi aduc ziua asta. 

— Nu mi-a adus nimeni ziua asta, spuse Akmaro. Akma şi- 
a adus singur ziua asta. Singura nădejde de-ndurare pentru 
acest popor este ca Păstrătorul să facă dreptate-n privinţa 
fiului meu. Prin urmare, lucrul ăsta o să-l cer. 

Se ridică de jos, oftând adânc, teribil. 

— Asta o să cer din adâncul inimii mele. Dreptate pentru 
fiul meu. Sper c-o să reuşească să-l privească-n faţă pe 
Păstrător. 

Toţi urmăriră cum Akmaro se îndepărta de poiană, spre 
copacii care străjuiau malurile râului Tsidorek. 

— Nu ştiu ce-anume să sper, rosti Motiak. 

— Nu-i treaba noastră să sperăm acum, rosti Shedemei. 
În sfârşit, Akmaro şi Chebeya au găsit curajul de-a înfrunta 
ceea ce trebuie să-nfrunte. Acum trebuie să mă-ntorc în 
oraş şi să văd dacă pot face acelaşi lucru-n felul meu. 

Se feriră cu toţii s-o întrebe ce-anume avea de gând. 

— O să te însoțesc, spuse Pabul. 

— Nu, spuse Shedemei tăios. Stai aici. Akmaro o s-aibă 
nevoie de tine. Chebeya o s-aibă nevoie de tine. Eu nu. 

Trebuia să i se dea ascultare. Ea o porni pe drum, fără 
să-şi ia nici măcar un urcior de apă cu ea. 

— N-o să aibă probleme? întrebă Motiak. Să pun nişte 
iscoade de-ale mele s-o supravegheze? 

— Se descurcă ea, spuse Chebeya. Nu cred că doreşte 
tovărăşie. Sau observatori. 

Era întuneric când micul vehicul spaţial îşi luă, silențios, 
zborul deasupra râului Tsidorek şi se opri în aer la mică 
distanţă de mal. Shedemei păşi şi pătrunse în interiorul 
aparatului - mic în comparaţie cu Basilica, uriaş, în 
comparaţie cu oricare alt vehicul de pe Pământ. După ce 
ajunse înăuntru, în siguranţă, vehiculul decolă fără nici-o 


comandă din partea ei; Sufletul Suprem ştia de ce anume 
avea nevoie şi o duse la o grădină pe care o avea într-o vale 
ascunsă, mult deasupra pământurilor locuite din 
Darakemba. În timp ce călătorea, Sufletul Suprem îi vorbi. 

(Tu ai fost cea care m-a îndemnat să interferez cu 
Monush în urmă cu mulţi ani. Acum refuzi să mă laşi să 
interferez cu Akma.) 

— Aşa este. 

(Aş putea să-l imobilizez.) 

— N-ai putut să-i imobilizezi pe Nafai şi pe Issib, pe 
Harmony, când aveau puteri depline. Akma are o voinţă 
puternică; o să-ţi reziste. Cred c-o să-i placă lucrul ăsta. 

(Akmaro se zbuciumă lăuntric din cauza asta. Regatul e 
fărâmiţat. Ai toată puterea mea la dispoziţie şi nu faci 
nimic.) 

— Nu planul meu contează acum, zise Shedemei. 
Niciodată n-a contat. Am fost la fel de fuduli şi de proşti ca 
şi Akma, atunci când am încercat să-l provocăm pe 
Păstrător cu ocazia salvării lui Monush. Ceea ce n-am 
înţeles e că Păstrătorul ne permite să interferăm şi-ncearcă 
să lucreze-n preajma noastră. N-o putem afecta în niciun 
fel. Ea vrea ca această societate, ca această nație din 
Darakemba să reuşească. Dar dacă lumea vrea s-o ignore şi 
să facă ceva urât din şansa lor de-a face ceva minunat, n-au 
decât. O să găsească pe altcineva. 

(Dar cum rămâne cu Harmony? Cum rămâne cu misiunea 
mea aici?) 

— Poate că Păstrătorul aşteaptă să vadă ce-anume 
hotărăsc aceşti copii de pe Harmony, chiar aici, chiar acum, 
înainte de a-ţi da instrucţiunile după care-ai venit. 

(Prin urmare, ei nu-i pasă de aceste fiinţe. Contează 
pentru ea doar dacă se potrivesc planului ei.) 

— Ba-i pasă de ei. Dar ea vede-ntregul tablou derulat în 
timp. A salva zece, o mie sau un milion de oameni acum, cu 
preţul fericirii a miliarde de vieţi peste milioane de ani - n-o 
să facă aşa ceva. Ea priveşte-n perspectivă. 


(Prin urmare, Akmaro îşi pierde vremea?) 

— Nu ştiu. Cum aş putea şti? Noi ne pierdeam vremea 
încercând să-i punem beţe-n roate. Dar dacă Chebeya are 
dreptate - şi cum anume aş putea să-mi dau seama cât de 
mult adevăr cunoaşte o vizionară -, dacă ea are dreptate, 
înseamnă că Păstrătorul poate fi influenţat, nu de răzvrătiți, 
ci de cei mai loiali prieteni ai ei. Aşa încât e posibil s-o fi 
blocat aşa cum a zis Chebeya, iar lucrurile pe care i le 
spune el acum Păstrătorului - poate că obstacolul va fi 
îndepărtat. 

(Apoi o să mi se spună ce să fac?) 

— Poate că da, poate că nu. De unde aş putea să ştiu? 

(Crezi că se va întâmpla ceva, altminteri nu mi-ai fi cerut 
să trimit micul vehicul spaţial.) 

— Cred că-i posibil ca atunci când o să vină vremea să 
înlăturăm obstacolul, Păstrătorul să aibă treabă cu mine. 

(Şi cum anume vei şti?) 

— Cineva o s-aibă un vis. Aşa lucrează Păstrătorul. Tu o 
să vezi visul, o să-mi spui şi-o să ne gândim dacă e-n el ceva 
ce vrea Păstrătorul să facă. 

(Poate că visul o să îl ai tu.) 

— N-am mai avut un vis adevărat de când m-am visat ca 
grădinar al cerului. Lucrul ăsta a devenit realitate cu multă 
vreme-n urmă şi nu mă mai aştept să mai am alt vis. 

(Nu mă poţi minţi, Shedemei. Simt speranţele tale, 
indiferent dacă le mărturiseşti sau nu.) 

— Da, bine, aş vrea să cred că Păstrătorul are să-mi 
spună ceva, desigur. 

(în cazul acesta, grăbeşte-te şi culcă-te, ca să poţi visa.) 

— Nu merge aşa. Nu-s obosită încă. 

Părăsi vehiculul spaţial şi se plimbă prin aerul răcoros al 
nopţii în grădina ei, observând în trecere felul în care 
crescuseră plantele, relativa preponderență a unei specii 
faţă de alta, felul în care se dezvoltau ramurile, mărimea 
frunzelor. Sufletul Suprem introdusese observaţiile ei în 
computerul navei sub forma unor note. Încetaseră de mult 


să comenteze despre ironia faptului că un program de 
computer conceput să guverneze o lume devenise acum un 
scrib al unui biolog singuratic. 

Sufletul Suprem începu să vorbească cu ea. 

(L-am căutat pe Păstrător, am căutat un loc în care ar 
putea fi. Am cercetat modalităţile prin care ea trimite de 
obicei vise către minţile fiinţelor umane, ale îngerilor şi ale 
săpătorilor. Indiferent ce anume face Păstrătorul, nu 
reuşesc să descopăr.) 

— N-ai observat lucrul ăsta cam cu vreo patru sute de ani 
în urmă? 

(Ba da, iar după aceea am aşteptat.) 

— Ai aşteptat patruzeci de milioane de ani pe Harmony, 
iar acum eşti nerăbdător? 

(Pe Harmony aveam treabă. Era nevoie de mine.) 

— Făceai diverse lucruri, vrei să spui. Dacă se plănuia 
ceva, era pentru că tu făceai planul. Apoi lumea a-nceput s- 
aibă vise care nu veneau de la tine. Chestia asta te-a făcut 
să nu te simţi în largul tău, este? 

(Era mai greu să efectuez calculul probabilităților.) 

— Aşa se-ntâmplă cu noi toţi mereu. 

(Am concepuţi în mine algoritmi de compasiune. Nu 
trebuie să mă identific cu tine pentru a empatiza. Aşa ceva 
e de domeniul biologiei.) 

— Indiferent ce-anume face Păstrătorul, o face mai 
repede decât viteza luminii, indiferent cât de departe ar fi o 
persoană. Lucrul ăsta sugerează o putere enormă. Atâta 
cunoaştere, atâta... înţelepciune. Şi, cu toate astea, e foarte 
delicată, intervenind extrem de puţin. Dându-ne atât de 
multă libertate. Respectând alegerile noastre. Ascultându- 
ne. Ascultând nevoile şi dorinţele pe care nici nu ştim că le- 
avem. 

(Cred că, orice va fi fiind, nu este ca mine. Nu este un 
computer.) 

— Organică, deci? Cu nişte unelte foarte puternice? 


(Organică? Cine ştie. Poate că este pur şi simplu 
neconstruită, ce zici de asta? Ca o fiinţă umană, ca un 
săpător, ca un înger. A crescut, s-a făcut pe sine din 
experienţele ei, în felul în care ai făcut şi faci tu. Prin 
urmare, nu a fost doar programată să conceapă forma 
istoriei vieţii, a fost însărcinată cu asta.) 

— Sau poate c-a găsit-o, i-a plăcut şi-a hotărât că vrea s- 
ajute. Din proprie voinţă, fără să primească o sarcină, fără 
să i se ceară. 

(E o minune că nu se plictiseşte. Vorbesc din experienţă 
atunci când spun că istoria umană este uluitor de repetitivă. 
Fiecare individ este unic, dar nu toate diferenţele sunt şi 
semnificative, şi interesante.) 

— Acum eşti critic. 

(Cineva trebuie să fie publicul piesei de teatru pe care 
voi, oamenii, o improvizaţi mereu. Străduindu-vă cu toţii să 
ajungeţi în centrul scenei. Cu toţii încercând să faceţi 
spectatorii să vă remarce, să vă declare stea, aşa încât 
atunci când muriţi, se va lăsa cortina, iar spectacolul se va 
încheia. Dar nu se întâmplă niciodată. Nimeni nu a ajuns 
stea, în cele din urmă.) 

— Asta-i diferenţa dintre viaţă şi artă, desigur. Viaţa n-are 
cadre, cortine, începuturi şi sfârşituri. 

(Ceea ce ar trebui să implice că nu are sens.) 

— Vreau să spun propria-mi viaţă. Dau un sens lucrurilor 
pe care le fac. lar Păstrătorul dă sens scenei mai largi. Asta 
înseamnă că există suficient sens. N-am nevoie de cineva 
care să facă o epopee din viaţa mea. Am trăit. S-au petrecut 
lucruri stranii. Din când în când, am contat în existenţele 
altor persoane. Ştii ce? E posibil ca lucrul de care să fiu cea 
mai mândră-n viaţa mea este vindecarea creierului 
băiatului ăluia din Bodika. 

(Nu felul în care i-ai modificat pe îngeri şi pe săpători ca 
să le dai posibilitatea de a trăi separați unii de alţii?) 

— Păstrătorul mi-a dat însărcinarea asta; dacă n-aş fi 
făcut-o eu, ar fi găsit o altă cale, ar fi dat altcuiva sarcina. 


(Cum anume ştii că Păstrătorul nu ţi-a cerut să-l 
tămăduieşti pe acel mic săpător?) 

— Poate că a făcut-o. Dar dacă n-aş fi fost acolo, 
Păstrătorul nu s-ar fi gândit că viaţa lui e-atât de 
importantă încât să trimită pe altcineva. Prin urmare, era 
mai puţin semnificativ - dar, din cauza asta, ştiu că s-a 
petrecut doar pentru c-am vrut eu să se petreacă. Lucrul 
ăsta face ca să fie fapta mea. Darul meu. Oh, ştiu că 
Păstrătorul a fost cea care m-a adus pe Pământ, şi tot ea m- 
a ales să-i urmez lui Nafai în calitate de comandant de navă, 
aşa-ncât eram în viaţă la momentul respectiv. Dar eu sunt 
cea care-a hotărât să fie acolo în acel moment şi să rişte să 
dezvăluie cine-i cu adevărat pentru a-l salva pe băiatul ăla. 
Aşa-ncât la asta o să mă gândesc cu mândrie atunci când o 
să mor. Sau poate la ciudata căsătorie pe care-am avut-o cu 
Zdorab. Sau la Casa Rasaro - şcoala aia s-ar putea să 
dureze, ceea ce-ar fi nemaipomenit. 

(Nu-ţi scrie necrologul încă. Nu ai murit.) 

— Dar sunt obosită. Cred c-acum pot să dorm. E prea 
răcoare ca să dorm aici. Mi-aş dori ca scaunele din vehiculul 
spaţial să se poată-nclina mai mult pe spate. 

(Ce păcat că proiectanţii au murit de patruzeci de 
milioane de ani.) 

— Şi merită să fi murit, necugetaţii. 

Râse. 

— Chiar sunt obosită. 

Îşi termină însă numărătoarea, pentru ca raportul ei să 
fie complet. Apoi puse vehiculul să-şi stingă luminile 
exterioare şi se întoarse la el sub strălucirea lunii, închise 
uşa şi se duse la culcare. 

Adormi şi visă. Multe vise, visele normale, străfulgerările 
haotice ale sinapselor creierului, cărora li se dădu 
semnificaţia fragmentară de către funcţiile ficționale ale 
minţii; vise pe care mintea nici măcar nu şi le mai aminteşte 
la trezire. 


Apoi, brusc, un vis diferit. Sufletul Suprem sesiză imediat 
faptul că acum creierul îşi asumase un tipar diferit faţă de 
somnul cu vise. Shedemei însăşi simţi diferenţa şi, chiar în 
somn, îi dădu atenţie. 

Văzu Pământul aşa cum părea din Basilica, curbura 
planetei clar vizibilă la orizonturi. Apoi, dintr-odată, ea zări 
magma clocotitoare care fierbea sub crusta planetei. La 
început părea haotică, apoi, cu o claritate formidabilă, ea 
înţelese că exista o măreaţă ordine în curgerea curenților. 
Fiecare vârtej, fiecare turbion, fiecare curent avea un 
înţeles. Majoritatea erau foarte lente, dar ici şi colo, la scară 
mică, mişcările erau chiar rapide. 

Apoi ştiu, fără să vadă, pur şi simplu, că acei curenţi 
dădeau formă câmpului magnetic al Pământului, generând 
variaţii ample şi reduse care puteau fi sesizate de animale, 
pe care le puteau tulbura sau linişti. Avertismentul de 
dinaintea cutremurului. Schimbarea bruscă de direcţie a 
unui banc de peşti. Armoniile dintre organisme; aceasta era 
ceea ce au văzut vizionarii. 

Ea văzu cum mintea şi memoria trăiau în curenţii de rocă 
fluidă, în şuvoiul magnetic; văzu cum mari cantităţi de 
informaţie erau depozitate în cristale pe partea interioară a 
crustei, fiind schimbate de fluxurile temperaturii şi 
magnetismului. Pentru o clipă, îşi spuse: "Aceasta e 
Păstrătorul.” 

Aproape pe dată sosi răspunsul: "Nu l-ai văzut pe 
Păstrătorul Pământului. Dar mi-ai văzut casa, biblioteca şi 
câteva dintre uneltele mele. Nu-ţi pot arăta mai mult decât 
atât, pentru că mintea ta nu are nici-o posibilitate de a 
accepta ceea ce sunt eu cu adevărat. E suficient?” 

Da, rosti tăcut Shedemei. 

Pe dată, visul se schimbă. Văzu simultan mai bine de 
patruzeci de lumi care fuseseră colonizate de Pământ, iar 
toate erau supravegheate de un fel de Suflet Suprem, iar 
toate Sufletele Supreme erau supravegheate de Păstrător. 
În mod deosebit, văzu Harmony, cu milioanele de oameni, 


ca şi cum doar pentru această clipă mintea ei avea 
capacitatea de a le cunoaşte simultan. Se simţi în contact cu 
cealaltă iteraţie a Sufletului Suprem care încă locuia acolo; 
dar nu, asta era o iluzie, nu exista o asemenea legătură. 
Totuşi, ştia că era momentul ca Sufletul Suprem de pe 
Harmony să le dea voie fiinţelor umane să-şi recupereze 
tehnologiile pierdute. 

E momentul, rosti în vis glasul clar al Păstrătorului. Să 
construiască noi nave spaţiale şi să vină acasă. 

Dar cum rămâne cu cei de aici? Ai renunţat la ei? 

A sosit timpul limpezirii. Hotărârea va fi luată, într-un fel 
sau altul. Aşa încât pot să trimit acum după oamenii de pe 
Harmony, pentru că până vor ajunge aici, fie cele trei specii 
vor trăi în armonie, fie orgoliul lor le va fi distrus şi le va fi 
pregătit să fie dominate de cei care vor veni. 

Precum Rasulumii, îşi spuse Shedemei. 

Şi ei au avut momentul lor de alegere, replică 
Păstrătorul. 

Visul se schimbă din nou, iar acum îi văzu pe Akma şi pe 
fiii lui Motiak mergând pe un drum. Ştiu pe dată, cu 
exactitate, unde se afla drumul, şi în care parte a zilei vor 
ajunge la destinaţie. 

În vis, văzu cum micul vehicul spaţial plonjează din cer, 
stârnind în mod deliberat un nor de fum în momentul în 
care ateriza; se văzu pe sine ieşind afară, cu mantia de 
comandant orbitor de strălucitoare pentru ca ei să se poată 
uita la ea. Începu să vorbească, iar în acel momentul 
pământul se clătină sub picioarele ei, pus în mişcare de 
curenţii de magmă, iar bărbaţii cei tineri căzură la pământ. 
Apoi zguduirea pământului luă sfârşit, iar ea vorbi din nou 
şi în sfârşit înţelese ce anume voia Păstrătorul să facă ea. 

Vei face? întrebă Păstrătorul. 

O s-ajute la ceva? i va salva pe aceşti oameni? 

Da, răspunse Păstrătorul. Indiferent de ceea ce va alege, 
Motiak îşi va sfârşi zilele în calitate de rege al unui regat 
paşnic, datorită intervenţiei tale. Dar ceea ce se va petrece 


în viitorul îndepărtat - asta va decide Akma. Dacă doreşti, 
poţi trăi până atunci, ca să vezi cu ochii tăi. 

Cum, dacă Basilica trebuie să se-ntoarcă pe Harmony? 

Aici eu nu mă grăbesc. Pune computerul navei să trimită 
o sondă spaţială. Tu poţi rămâne aici, la fel şi Sufletul 
Suprem. Nu vrei să vezi, măcar în parte, cum se termină? 

Ba da, vreau. 

Ştiu că vrei, zise Păstrătorul. Până când n-ai făcut această 
vizită pe Pământ, nu eram sigur dacă faci cu adevărat parte 
din mine, pentru că nu ştiam dacă îi iubeşti pe ceilalţi 
suficient încât să-mi împărtăşeşti munca. Să-i înveţi pe cei 
de pe Pământ cum să trăiască, încontinuu, generaţie după 
generaţie; şi cum să-şi facă existenţa veselă şi liberă. Tu ai 
ales, aşa încât acum, ca şi în cazul lui Akmaro, pot să îţi dau 
ceea ce vrei, pentru că ştiu că doreşti doar bucuria acestor 
fiinţe, veşnic. 

N-am o inimă Chiar atât de pură. 

Nu fi încurcată din cauza sentimentelor tale efemere. 
Ştiu ce anume faci; ştiu din ce motiv faci ceea ce faci; te 
cunosc mai bine decât tine. 

Pentru o clipă, Shedemei se văzu întinzându-se şi luând 
un fruct din pom; îl gustă, aroma sa îi umplu tot corpul de 
lumină, iar ea putea zbura, putea cânta toate cântecele 
deodată, care erau nesfârşit de frumoase înlăuntrul ei. Ştia 
ce anume era fructul - era iubirea Păstrătorului pentru 
fiinţele Pământului. Fructul cel alb era gustul bucuriei 
Păstrătorului. "Totuşi, în parfumul lui era altceva, izul, 
durerea ascuţită a milioanelor, a miliardelor de fiinţe care 
nu puteau înţelege ce anume voia Păstrătorul de la ele, sau 
care, înțelegând, o urau şi respingeau amestecul ei în vieţile 
lor. Lasă-ne să fim noi înşine, cereau ei. Lasă-ne să realizăm 
ceea ce vrem. Nu dorim niciun dar din partea ta, nu vrem 
să luăm parte la planul tău. Aşa încât fură azvârliţi în 
vârtejurile timpului, nefăcând parte din vreo istorie, pentru 
că nu puteau face parte din ceva mai amplu decât ei înşişi. 
Cu toate acestea, aveau libertatea de a alege; nu erau 


pedepsiţi decât de urmările naturale ale propriei trufii. 
Astfel, chiar şi prin respingerea planului Păstrătorului ei 
deveneau parte din el; în refuzul de a gusta fructul pomului, 
ei deveneau parte din fina lui aromă. Era onoare chiar şi în 
aceasta. Aroganţa lor conta, cu toate că în îndelungul curs 
al istoriei ardente nu schimba nimic. Conta pentru că 
Păstrătorul îi iubea, îşi amintea de ei, le ştia numele şi 
poveştile, îi jelea: O, fiica mea, o, fiul meu, şi voi faceţi parte 
din mine, le striga Păstrătorul. Faceţi parte din nesfârşita 
mea dorinţă şi nu vă voi uita niciodată... 

lar emoţiile deveniră prea mult pentru Shedemei. 
Poposise în mintea Păstrătorului atât cât putuse suporta. Se 
trezi în hohote de plâns, copleşită. Scoase un lung strigăt 
de indescriptibilă durere - durere pentru cei pierduţi, 
durere pentru că a trebuit să plece din mintea 
Păstrătorului, durere pentru că gustul fructului cel alb 
dispăruse de pe buzele sale şi nu fusese altceva decât un 
vis. Un vis adevărat, dar un vis care ia sfârşit, luase sfârşit şi 
uite-mă aici, mai singură ca niciodată, fiindcă pentru prima 
dată în viaţa mea am avut senzaţia că nu sunt singură şi n- 
am ştiut niciodată cât de minunat este să fii ştiută şi iubită 
cu adevărat, în mod total. Strigătul ei se risipi; trupul îi era 
istovit de vis; se culcă din nou şi nu mai visă nimic până 
dimineaţă. Trecuse destul timp până atunci, aşa încât să 
suporte să se trezească, deşi visul era în continuare extrem 
de prezent în mintea ei. 

— Ai observat? şopti ea. 

(Nafai nu a avut niciodată un vis atât de puternic.) 

— El avea altceva de făcut, zise ea. Poţi să mă duci în 
locul în care trebuie să fiu? 

(Avem timp mai mult decât suficient.) 

Pe măsură ce vehiculul se deplasa, ea mâncă, mestecând 
mecanic; mâncarea nu avea gust, în comparaţie cu ceea ce- 
şi amintea din vis. 

— Așteptarea ta s-a terminat, în sfârşit, rosti ea în timp ce 
mânca. Presupun c-ai văzut lucrul ăsta. 


(Îmi pregătesc deja mesajul către iteraţia mea originară. 
Includ înregistrarea visului tău. Din păcate, o mare parte 
din el pare să fi fost subiectivă şi nu cred că l-am înţeles în 
întregime. Aşa se întâmplă întotdeauna cu visele adevărate. 
Se pare că întotdeauna îmi scapă ceva.) 

— La fel mi s-a-ntâmplat şi mie. Dar am reţinut destul, ca 
să-mi ajungă pentru o bună perioadă. 

(Dacă Păstrătorul poate să vorbească atât de clar, de ce 
crezi că este atât de vagă, de obicei?) 

— Am înţeles motivul, în timpul visului, zise Shedemei. 
Experienţa e atât de copleşitoare, încât, dac-ar da-o celor 
mai mulţi, ar fi atât de consumaţi de ea încât n-ar mai putea 
avea suflete. Voința le-ar fi înghițită de voinţa ei. În fapt, 
lucrul ăsta i-ar ucide. 

(Dar în cazul acesta de ce eşti tu imună?) 

— Nu sunt. Dar, având în vedere c-am ales să urmez 
planul Păstrătorului, visul ăsta nu mi-a anulat voinţa, a 
confirmat cine anume sunt şi ceea ce voiam deja. Nu mi-am 
pierdut libertatea şi, în loc să mă ucidă, m-a făcut mai 
puternică. 

(Cu alte cuvinte, e ceva organic.) 

— Da, aşa este. E ceva organic. Se gândi câteva 
momente, apoi adăugă: A spus că nu mă poate lăsa să-i văd 
chipul, dar acum înţeleg că n-am nevoie şi nici nu vreau, 
pentru c-am făcut ceva şi mai bun. 

(Ce anume?) 

— Am purtat chipul ei. Am văzut prin ochii ei. 

(Mi se pare corect. A purtat chipul tău de o mie de ori 
până acum şi a folosit mâinile şi graiul tău pentru a-şi face 
munca.) 

Shedemei îşi ridică mâinile şi se uită la ele, umede şi 
pline firimituri de la masa pe care tocmai o termina. 

— În cazul ăsta, ar trebui să spun că Păstrătorul 
Pământului seamănă cu mine, nu crezi? 

Râse o clipă; sunetul era la fel de aspru ca orice râs, dar 
înlăuntrul ei trezi amintirea muzicii, iar pentru un moment 


îşi aminti de gustul fructului şi fu mulţumită. 


12 
VICTORIE 


Când Edhadeya veni să-i vadă după marea întrunire 
publică din Jatva, Mon fu cel care se trase la o parte cu ea, 
ca să audă ce avea de spus. 

— Dac-ai venit să mă convingi să mă dezic de fraţii mei - 
începu el, dar ea nu-i dădu posibilitatea să termine. 

— Ştiu că te-ai angajat deja să negi tot ceea ce-i nobil şi 
bun în tine, Mon, aşa că n-o să-mi pierd timpul. M-a trimis 
tata c-un mesaj. 

Mon simţi o extrem de fină senzaţie de frică. Deseori îşi 
spusese că era greu de crezut că tata îi lăsa în pace, deşi 
făceau ceea ce făceau. Da, le interzise să boicoteze munca 
şi comerţul în care erau implicaţi săpătorii, dar bineînţeles 
că ei se descurcaseră, pretinzând că vorbesc împotriva 
boicotului - toată lumea înţelegea adevăratul mesaj. Oare 
tata nu acţiona împotriva lor? lar dacă despre asta era 
vorba, de ce înlăuntrul lui Mon exista ceva care primea cu 
braţele deschise acest lucru? 

Oare era din cauză că ei repurtaseră cu atâta uşurinţă 
victoria, iar el îşi dorea un fel de luptă? 

— M-asculţi? întrebă Edhadeya. 

— Da, răspunse Mon. 

— Tata se teme că nişte soldaţi de-ai lui ar putea socoti 
că-i datoria lor faţă de rege să-nlăture sursa acestei 
nefericiri. Anumite remarci de-ale lui, auzite pe-ascuns de 
alţii, scoase din context, au dat unor soldaţi impresia că el 
ar fi bucuros de lucrul ăsta. 

— Mie mi se pare c-a dat un ordin şi s-a răzgândit puţin 
cam târziu. 

Mon râse răutăcios. 

— Ştii că nu-i adevărat. 


Ştia, bineînţeles. Sentimentul adevărului din el se 
răzvrătea împotriva ideii, dar Mon se pricepea din ce în ce 
mai bine să-l suprime. 

— Ce crede el c-avem de gând să facem? întrebă Mon. C- 
o să ne-ascundem? C-o să-ncetăm să mai vorbim în public? 
Poate s-o lase baltă. Uciderea noastră o să facă din noi nişte 
martiri şi o să ne-aducă victoria. În plus, n-a crescut în casă 
nişte laşi. 

— Nebuni, da, mincinoşi da, dar nu laşi. Edhadeya zâmbi 
amar, apoi continuă: Ştie că n-o să dai înapoi. N-a sugerat 
decât să vă ţineţi secrete planurile de călătorie. Nu spuneţi 
lumii care-i următoarea destinaţie. Nu le spuneţi când o să 
plecaţi. 

Mon se gândi pentru câteva momente la acest lucru. 

— În regulă. O să le comunic celorlalţi. 

— În cazul ăsta, mi-am făcut datoria. 

Dădu să plece. 

— Stai, rosti Mon. Asta-i tot? Nu-s alte mesaje? Nimic 
personal din partea ta? 

— Nimic, în afară de disprețul meu pe care vi-l transmit 
la toţi cinci, dar c-o doză specială pentru tine, Mon, pentru 
că ştiu că tu ştii că Akma n-are dreptate, în fiecare vorbă 
rostită. Chiar dacă Akma vorbeşte cel mai mult, tu eşti cel 
mai necinstit dintre toţi, pentru că ştii adevărul. 

Mon dădu să explice din nou cum sentimentul adevărului 
din copilărie era o pură iluzie menită să atragă atenţia 
asupra celui de-al doilea fiu al regelui, dar înainte ca el să 
se lanseze în perorări, ea îi dădu o palmă. 

— Nu mie, rosti ea. Poţi să spui oricui altcineva şi poate 
să te creadă, dacă doreşte, dar mie să nu-mi spui niciodată 
chestia asta. Jignirea-i de nesuportat. 

De această dată, ea plecă, amestecându-se în mulţimea 
care se risipea, iar el n-o chemă înapoi. Obrazul care-l 
ardea îi aduse lacrimi în ochi, dar nu era sigur că durerea 
era de vină. Rememoră acele zile minunate când era mic, 
iar Edhadeya cel mai bun prieten al lui. Îşi aduse aminte 


cum avusese ea încredere să-i dezvăluie visul ei adevărat 
pentru a i-l comunica tatei, iar din pricina absolutei 
încrederi a lui Aronha în sentimentul adevărului pe care îl 
avea Mon, el obținuse ascultarea celorlalţi, fusese trimisă o 
expediţie, iar Zenifii fuseseră salvaţi. Atunci, crezuse că 
acesta va fi locul său în regat, să joace rolul celui mai 
credincios consilier al lui Aronha, pentru că fratele său ştia 
că Mon nu poate să mintă. lar momentele în care Bego îl 
folosise spre a-l ajuta să traducă foile Rasulumilor... 

Ciudat, acum când se gândea la acest lucru, cu obrazul 
încă arzând de palma Edhadeyei, că Bego nu credea în 
Păstrător, şi cu toate acestea îl folosise pe Mon ca să-l ajute 
la traducere. Oare nu era Bego, cu adevărat, cel care-i 
învățase pe toţi să nu creadă-n Păstrător? Dar Bego credea. 
Sau, cel puţin, credea în darul lui Mon. 

Nu, nu, Akma explicase deja lucrul ăsta. Bego nu-l 
considera ca fiind un dar al Păstrătorului, ci ca pe-un talent 
înnăscut al lui Mon. Exact, capacitatea de-a simţi atunci 
când cineva credea cu adevărat ceea ce spunea. N-avea 
nici-o legătură cu adevărul absolut, ci cu credinţa absolută. 

Dar dac-aşa stau lucrurile, îşi zise Mon, din ce motiv n-am 
niciodată sentimentul că-i adevărat ceea ce spune Akma? 
N-am sesizat logica chestiei ăsteia. Dacă sentimentul 
adevărului pe care-l am provine de la Păstrător, atunci el ar 
putea să-ncerce să mă-ntoarcă împotriva lui Akma, făcându- 
mă să refuz să confirm ceea ce spune el. Dar, în cazul ăsta, 
înseamnă că există cu adevărat un Păstrător, prin urmare 
nu ăsta-i motivul. Dar dacă Akma are dreptate, iar 
sentimentul ăsta al adevărului pe care-l am e doar 
capacitatea mea de-a discerne când anume se rosteşte 
adevărul, ce spune chestia asta despre faptul că nu confirm 
nimic din vorbele lui Akma? Înseamnă că, indiferent cât de 
convingător pare - oare nu-s eu fascinat de cuvântările lui, 
ca şi mulţimea, ajungând să fiu complet convins de ele? — 
sentimentul adevărului îmi spune că el minte. Nu crede o 
iotă din tot ce spune. Sau, chiar dacă crede, e ca o părere, 


nu ceva sigur. În fundul sufletului lui, în inima lui, în 
străfundurile minţii sale, el nu spune aceste lucruri pentru 
că-i convins de ele. 

Prin urmare, în ce anume crede Akma? Şi din ce pricină 
îmi neg eu sentimentul adevărului în favoarea 
incertitudinilor lui Akma? 

Nu, nu, am discutat deja despre asta cu Akma, iar el mi-a 
explicat că o persoană cu adevărat educată niciodată nu 
crede ceva cu siguranţă, fiindcă ştie că învățături ulterioare 
ar putea pune sub semnul întrebării unele sau toate 
credinţele sale; prin urmare, eu o să primesc un răspuns 
ferm din partea sentimentului adevărului doar despre 
persoane care-s ignorante sau fanatice. 

Ignorante sau fanatice... precum Edhadeya? Sau Bego? 

— Ei bine, ce voia? întrebă Aronha. 

Reveria lui Mon îl purtă înapoi către locul în care fraţii lui 
şi Akma vorbeau cu conducătorii locali ai Adunării Căilor 
Străvechi. Aceasta era partea din fundamentarea unei 
religii care-i dădea lui Mon cel mai mult de furcă. Deşi 
aveau suficiente donaţii din partea persoanelor bogate şi 
educate, cei care doreau cu adevărat să conducă adunarea 
nu erau cei de care-i păsa lui Mon prea mult. Foarte mulţi 
dintre ei erau foşti preoţi care-şi pierduseră funcţiile în 
vremea reformelor - o ceată arogantă care se considerau 
un fel de aristocrație neîndreptăţită, plină de doleanţe şi de 
îngâmfare. Alţii, însă, erau tipul de bigoţi care-i urau pe 
săpători, aproape cu siguranţă aceleaşi persoane care fie 
îndeplineau, fie ordonau chinuirea Păstraţilor în timpul 
persecuțiilor. Îl lua cu fiori că trebuia să se asocieze cu ei. Şi 
Aronha îi mărturisise între patru ochi lui Mon că nu-i plăcea 
deloc să aibă de-a face cu aceste persoane. “Indiferent de 
ce altceva am putea spune despre Akmaro”, comentase 
Aronha atunci, "el atrage cu siguranţă o categorie de preoţi 
mai buni.” Însă ei n-or să poată spune niciodată acest lucru 
în faţa lui Akma, din cauza faptului că în continuare se 
supăra foarte tare la orice îi aducea aminte de căsătoria lui 


Luet cu preotul Didul, iar a-i lăuda pe preoţii Păstraţilor în 
ansamblu ar provoca cu siguranţă o  izbucnire 
temperamentală din partea lui Akma. 

— Avea un avertisment din partea tatei, zise Mon. 

— Oh, a-nceput să ne-ameninţe acum? întrebă Akma. 

Îl ţinea pe după umeri pe un tânăr derbedeu care-ar fi 
putut foarte bine să fie unul dintre cei care rupseseră 
oasele sau sfâşiaseră aripile copiilor de îngeri. 

— Hai să vorbim despre asta când rămânem singuri, 
spuse Mon. 

— De ce, avem ceva s-ascundem de preoţii noştri? 
întrebă Akma. 

— Da, spuse Mon glacial. 

Akma râse. 

— Glumegşte, desigur. 

Dar după câteva minute, Akma reuşi să se 
descotorosească de tânăr şi, împreună cu Motiakii, se 
retrase pe malul râului. 

— Să nu-mi mai faci niciodată chestia asta, te rog, spuse 
Akma. O să vină ziua în care-o să putem folosi maşinăria 
statului pentru a ne susţine adunarea, dar în momentul de 
faţă avem nevoie de ajutorul oamenilor ăstora şi nu-i bine 
atunci când îi faci să se simtă excluşi. 

— Îmi cer scuze, replică Mon. Dar n-aveam încredere-n 
el. 

Akma zâmbi. 

— Bineînţeles că nu. E-o secătură vrednică de dispreţ. 
Dar e-înfumurat şi-a trebuit să lucrez din greu ca să nu 
plece furios. 

Mon îl bătu pe Akma pe braţ. 

— Atâta vreme cât o să faci baie după ce-l atingi, sunt 
sigur că n-o să se-ntâmple nimic. 

Apoi le povesti ceea ce spusese Edhadeya. 

— E limpede că-ncearcă să ne pună beţe-n roate, zise 
Ominer furios. De ce-am crede ce ne spune el? 


— Pentru că el e regele, replică Aronha, şi n-ar minţi-n 
privinţa asta. 

— De ce nu? întrebă Ominer. 

— Pentru că s-ar face de ruşine dac-ar recunoaşte că nu 
poate să-şi controleze soldaţii, spuse Aronha. Aş fi vrut să 
nu-l fi rănit pe tata atât de tare. De-ar înţelege că facem 
lucrul ăsta de dragul regatului. 

— Nu ne putem schimba programul, rosti Ominer. Lumea 
ne-aşteaptă. 

— Oh, nu te preocupa de asta, zise Mon. O să strângem 
mulţimea-n jurul nostru oriunde şi oricând apărem noi. De 
altfel, ar adăuga puţin mister faptul că nimeni nu ştie unde- 
anume o să vorbim data viitoare. Ar spori emoția. 

— Ne face să părem nişte laşi, zise Ominer. 

Khimin vorbi cu glasul lui piţigăiat: 

— Nu şi-n cazul în care-o să anunţăm că facem lucrul ăsta 
pentru c-am primit informaţii credibile că nişte oameni de- 
ai regelui vor să ne ucidă. 

— Nu! rosti Aronha cu tărie. N-o să facem niciodată aşa 
ceva. Lumea o să considere că-i o acuzaţie la adresa 
regelui, şi-ar fi lipsit de onoare din partea noastră să-l 
acuzăm, atâta vreme cât el ne-a avertizat să-ncercăm să ne 
protejăm. 

Akma îl bătu pe spate pe Khimin. 

— Asta-i treaba, Khimin. Atunci când Aronha hotărăşte că 
ceva-i lipsit de onoare, nu putem acţiona, chiar dac-ar fi fost 
un complot cu foarte mari şanse de reuşită. 

— Nu-ţi bate joc de sentimentul meu de onoare, replică 
Aronha. 

— Nu-mi băteam joc, zise Akma. Te admir pentru el. 

Brusc, Mon simţi un irezistibil impuls să facă scandal. 

— La capitolul ăsta Aronha seamănă cel mai bine cu tata. 
Singurul motiv pentru care-am avut atâta succes e că tata 
are un dezvoltat sentiment al onoarei. 

— În cazul ăsta, onoarea-i o slăbiciune, nu-i aşa? întrebă 
Ominer. 


Aronha îi răspunse cu o privire plină de dispreţ: 

— Pe termen scurt, lipsa de onoare oferă avantaje; pe 
termen lung, un rege lipsit de sentimentul onoarei pierde 
dragostea supuşilor săi şi sfârşeşte precum Nuab. Mort. 

— L-au torturat arzându-l în foc, nu-i aşa? întrebă 
Khimin. 

— Încearcă să nu pari atât de-ncântat de chestia asta, 
spuse Akma. Îi faci pe cei din jur să se simtă stingheriţi. 

Dar Mon observă, lucru care-l tulbură, că Akma părea să 
se apropie şi mai mult de Ominer, atunci când acesta rostea 
lucruri care ar fi făcut ca o persoană de bun-simţ să se 
îndepărteze de el. Ominer spusese că onoarea este o 
slăbiciune; acum, cu toate că nu comentase, Akma îl ţinea 
cu braţul pe după umeri pe Ominer, care era numai zâmbet. 
Nu e-n regulă. Ceva nu-i deloc în regulă. Akma nu era aşa, 
nici măcar anul trecut, înainte să-nceapă totul. Mi-aduc 
aminte că era la fel de ferm ca şi Aronha în legătură cu 
onoarea şi bunul-simţ. Ce se-ntâmplă, oare-ncep să-l 
influenţeze persoanele de joasă speţă cu care-avem 
legături? Sau e pur şi simplu o consecinţă naturală a 
faptului de-a se bucura de adulaţia atâtor mii de persoane? 

Indiferent ce-anume se întâmpla cu Akma, lui Mon îi 
displăcea complet. Akma cel adevărat care ieşea la 
suprafaţă; mai degrabă, Akma începea să-şi asume această 
postură cinică, amorală, care considera el că era ceea ce 
trebuia să devină ca să învingă. Sau poate că era o parte 
adevărată a lui Akma care nu ieşise la suprafaţă până când 
el nu începuse să creadă că era atât de important şi de 
puternic încât nu trebuia să se mai comporte cu bun-simţ 
cu alţii. Cât din această tachinare de-acum faţă de Aronha 
e-n realitate glumă şi cât de mult e-un dispreţ adevărat 
pentru purtarea regească a fratelui meu? 

Nu trebuie să mă gândesc la aşa ceva, îşi reaminti el. 
Păstrătorul încearcă să mă despartă de fraţii mei şi să mă 
câştige de partea lui. 


Nu, nu-i vorba de Păstrător, pentru că nu există 
Păstrător... 

Mon se scuză, spunând că vrea să se retragă pentru că 
trebuie să se culce. Ceilalţi luară aceasta ca un semnal. 
Conversaţia se transformă în sporovăială jucăuşă în timp ce 
se îndreptau către casa în care erau cazaţi. Locul era mult 
prea mic pentru cinci adulţi - jumătate din familia care 
locuia acolo se mutase temporar în casele vecinilor -, dar 
Akma insistase că ei nu pot sta tot timpul în casele 
oamenilor bogaţi, căci altminteri Păstraţii i-ar putea acuza 
că sunt trufaşi. Văzând de ce anume îi acuzaseră deja 
Păstraţii, Mon îşi spuse că un somn bun merita adăugarea 
unei alte acuzaţii minore, dar ca de obicei Aronha vedea 
lucrurile în maniera lui Akma, aşa că el era înghesuit într- 
un spaţiu în care nu se putea întinde sau întoarce de pe o 
parte pe alta fără a trezi pe cineva. Săracii pur şi simplu nu 
fac case suficient de mari, îşi zise, glumind răutăcios. Nu 
putea spune aşa ceva cu glas tare, bineînţeles, pentru că 
Akma i-ar replica: “Lumea n-o să-nţeleagă că-i doar o 
glumă.” 

A doua zi de dimineaţă, Aronha hotări să urmeze sfatul 
tatei şi să plece imediat, în loc să mai stea încă o zi, iar în 
loc să meargă la Fetek, se vor îndrepta spre Papadur. Oh, 
excelent, îşi spuse Mon, e-o distanţă dublă, iar drumul e-n 
urcuş, nu-n coborâş. O să trebuiască să-i scriu tatei un bilet 
prin care să-i mulţumesc pentru sugestie. 

Pe drum, Akma vorbi despre cuvântarea lui Khimin din 
seara trecută. Mon trebui să admire îndemânarea cu care 
făcu acest lucru, lăudând în timp ce făcea observaţii critice, 
astfel încât Khimin nu se simţi depreciat. Ajuta, desigur, 
faptul că Khimin îl venera pe Akma. 

— Ceea ce-ai spus despre faptul că învățătorii noştri-s 
bine educați, iar învățătorii Păstraţi sunt la fel de ignoranţi 
ca şi studenţii lor - asta a fost o remarcă abilă şi mă bucur 
c-ai făcut-o. 

Khimin zâmbi. 


— Mulţumesc. 

— Data viitoare trebuie să-ţi alegi mai bine cuvintele. 
Ştiu, e foarte frustrant, trebuie să te gândeşti la atât de 
multe lucruri în acelaşi timp, şi mie mi se-ntâmplă la fel, ai 
grijă de-un aspect şi-ţi scapă altceva. Dar ăsta-i motivul 
pentru care nu oricine e-n stare să facă treaba asta. 

Pentru Mon era uşor să vadă linguşirea lui Akma, felul în 
care îl momea şi îl câştiga de partea lui pe Khimin. Dar 
Khimin, bietul tont, nu-şi dădea seama. 

Apoi lui Mon îi trecu prin minte că Akma îşi adapta 
tactica pentru orice naiv i-ar fi ieşit în cale, şi poate că 
pentru altcineva Mon părea la fel de naiv, la fel de uşor de 
păcălit. 

— Mă gândeam, când vorbeam aseară cu tine: "Cum pot 
oare să fur ideea asta de la Khimin şi s-o folosesc în 
discursul meu?” 

Khimin râse. La fel şi Ominer, care asculta - şi care avea 
nevoie şi el de ajutor la cuvântări, având în vedere că, deşi 
nu se bâlbâia şi-şi căuta cuvintele precum Khimin, nu avea 
deloc un discurs atrăgător. 

— Uite cum aş fi zis eu, se oferi Akma. "Tatăl meu, în 
milostivenia sa, a întemeiat o religie în care un ignorant îl 
învaţă pe altul, iar un sărac are grijă de altul. Este o nobilă 
întreprindere; nimeni nu trebuie s-o tulbure. Dar pentru 
fiinţe umane şi îngeri, pentru persoane educate şi 
manierate, nu există motive să pretindem c-avem nevoie de 
doctrinele primitive şi de compania grosolană a aşa- 
numiţilor Păstraţi ai lui Akmaro.” 

— Ce vrei să spui cu "nimeni nu trebuie s-o tulbure”? 
întrebă Khimin. Credeam că noi asta facem. 

— Bineînţeles c-asta facem, iar publicul ştie asta. Dar 
înţelegi ce efect are? Face să pară că nu suntem duşmanii 
nimănui. Noi nu ne opunem lor, noi venim în întâmpinarea 
nevoilor unei categorii de persoane mai bune, în timp ce 
Păstraţii se adresează celor săraci şi ignoranţi. Câte dintre 


persoanele care constituie publicul nostru se consideră 
sărace şi ignorante? 

— Majoritatea! rosti Ominer uşor maliţios. 

— Majoritatea sunt săraci, în comparaţie cu cineva care-a 
crescut în casa regelui, rosti Akma, cu o uşoară nuanţă de 
sarcasm. Dar cum se consideră ei? Fiecare crede că face 
parte dintre cele mai educate şi rafinate persoane - sau 
dacă nu e, bineînţeles c-o să facă tot ce-i stă-n putinţă ca să 
se asigure că alţii-s de părere că este. Astfel încât către ce 
adunare o să se-ndrepte? Nimeni nu ne poate acuza că-i 
înjurăm sau îi abuzăm pe Păstraţi - şi totuşi, cu cât îi 
lăudăm mai mult, cu atât mai mult determinăm lumea să 
stea cât mai departe de ei. 

Khimin râse încântat. 

— E ca şi cum iei ce vrei să zici, apoi găseşti o cale să spui 
contrarul, dar în aşa fel încât o să aibă efectul pe care-l vrei 
tu. 

— Nu chiar opusul, replică Akma. Dar începi să-nţelegi, 
da, începi să-nţelegi! 

Dintr-odată, în Mon irupse sentimentul adevărului, 
respingând tot ceea ce auzise mai devreme cu atâta 
violenţă încât avu senzaţia c-o să vomite. Se opri din mers 
şi, fără să vrea, căzu în genunchi. 

— Mon? exclamă Aronha. 

În acel moment, se auzi un zgomot puternic şi ridicară cu 
toţii privirile, văzând un obiect uriaş, cenuşiu ca granitul, 
care se învârtea în timp ce se năpustea în jos, spre ei. Din el 
ieşea fum, ca şi cum ar fi luat foc, iar sunetul bubuitor era 
asurzitor. Mon îşi astupă urechile şi văzu că fraţii lui făceau 
acelaşi lucru. În ultimul moment, uriaşul bolovan cenuşiu îşi 
schimbă brusc direcţia şi căzu spre pământ, la nici zece 
paşi de ei, fumul şi praful orbindu-i. În acea clipă pământul 
se zgudui, azvârlindu-i pe jos ca pe nişte păpuşi. Dar nu se 
auzi niciun zgomot de prăbuşire, sau dacă a existat, a fost 
înghiţit de bubuitul bolovanului căzut şi de mugetul 
pământului. 


După ce se risipiră fumul şi praful, văzură pe cineva 
stând în picioare în faţa bolovanului, dar nu-şi puteau da 
seama cum anume arăta, fiindcă strălucea atât de puternic 
din orice parte a trupului, încât ochii lor nu erau în stare să 
distingă decât forma sa omenească. Motivul pentru care nu 
exista zgomot de prăbuşire deveni acum clar, căci obiectul 
cenuşiu plutea în aer cam la jumătate de metru de pământ. 
Era imposibil. Era nebunesc. 

Omul de lumină vorbi, dar nu-l putură auzi; glasul lui se 
pierdu în celălalt zgomot. 

Dintr-odată, bolovanul deveni tăcut. Mugetul pământului 
se stinse. Mon încercă să se ridice, sprijinindu-se în mâini, şi 
se uită la omul de lumină. 

— Akma, rosti acesta. Ridică-te. 

Glasul era destul de puţin uman; era precum cinci glasuri 
într-unul singur, cinci tonalități diferite care stârniră vibrații 
dureroase în capul lui Mon. Era bucuros că fusese strigat 
numele lui Akma şi nu al lui; şi cu toate că se ruşină imediat 
de laşitatea sa, era bucuros, totuşi. 

Akma se chinui să se ridice în picioare. 

— Akma, de ce persecuţi poporul Păstraţilor? Căci 
Păstrătorul Pământului a spus: "Acesta e poporul meu, 
aceştia sunt Păstraţii. O să-i pun în aceste pământuri, şi 
doar propriile lor alegeri greşite vor putea să-i distrugă?” 

Mon era copleşit de ruşine. În ultimele luni îşi negase 
sentimentul adevărului, care fusese corect tot timpul. 
Argumentele lui Akma că nu există Păstrător păreau acum 
atât de fragile şi de neînsemnate - cum de-a putut Mon să-l 
creadă, fie şi numai o clipă, atâta vreme cât avea în el 
sentimentul adevărului care-i spunea contrarul? Ce-am 
făcut? Ce-am făcut? 

— Păstrătorul a auzit rugăciunile Păstraţilor, dar şi pe ale 
tatălui tău, adevăratul slujitor al Păstrătorului. Ani la 
rândul, el l-a implorat pe Păstrător să te facă să-nţelegi 
adevărul, dar Păstrătorul ştia că tu deja l-ai înţeles. Acum 


tatăl tău îl imploră pe Păstrător să te oprească să mai faci 
rău nevinovaţilor copii ai pământului. 

Sub ei, pământul mugi din nou; Akma fu aruncat în 
genunchi, iar Mon căzu, lovindu-se cu faţa de solul umed al 
drumului. 

— Mai poţi pretinde că Păstrătorul n-are nici-o putere? 
Eşti surd la vocea mea? Orb la lumina ce izvorăşte din 
trupul meu? Nu simţi cum se cutremură pământul sub tine? 
Nu există Păstrător? 

Mon strigă înfricoşat: 

— Da! Există! Am ştiut tot timpul! lartă-mă pentru 
minciunile mele! 

Îi auzea şi pe fraţii săi plângând, implorând milă; doar 
Akma rămăsese tăcut. 

— Akma, adu-ţi aminte de sclavia din tărâmul Chelemului. 
Adu-ţi aminte cum te-a eliberat Păstrătorul. Acum tu eşti 
opresorul Păstraţilor, iar Păstrătorul îi va elibera de tine. 
Du-te-n drumul tău, Akma, şi nu mai căuta să distrugi 
Adunarea Păstraţilor. Rugăciunile lor vor fi ascultate, 
indiferent dacă tu alegi să te distrugi sau nu. 

Cu aceste cuvinte, lumina care ţâşnea din trupul 
mesagerului păru a spori în strălucire şi intensitate - ceva 
ce Mon credea c-ar fi imposibil, din moment ce era deja 
aproape orbit când se uita la el. Totuşi, fu capabil să vadă că 
omul de lumină îşi întinse mâna, iar un fulger pârâi în aer 
între degetul lui şi capul lui Akma. Acesta păru a dansa în 
aer timp de o clipă, asemenea unei particule de cenuşă 
deasupra unui foc; apoi se prăbuşi la pământ şi rămase 
nemişcat. Bolovanul cel imens bubui din nou şi din nou se 
ridicară fum şi praf, care-i orbiră pe toţi. Atunci când se 
risipiră, bolovanul dispăruse, ca şi mesagerul, iar pământul 
era neclintit. 

Khimin plângea. 

— Tată? strigă el. Mamă? Nu vreau să mor! 

Mon l-ar fi luat în râs, dar aceleaşi sentimente năvăleau şi 
în sufletul lui. 


— Akma, rosti Aronha. 

Desigur, îşi zise Mon. Fratele meu cel mare-i cel care are 
bunul-simţ să-şi aducă aminte de prietenul nostru, în loc să 
se gândească la sine. Mon fu cuprins din nou de ruşine. Se 
ridică şi se îndreptă nesigur spre locul în care zăcea, 
inconştient, Akma. 

—  Păstrătorul există, intona Ominer. Ştiu că există 
Păstrătorul, ştiu acum asta, ştiu, ştiu. 

— "Taci din gură, Ominer, spuse Mon. Ajută-ne să-l ducem 
pe Akma la lumina soarelui, pe iarbă. 

Îl cărară, trupul lui fiind inert. 

— E mort, rosti Khimin. 

— Dacă omul de lumină voia să-l ucidă, rosti Mon, de ce 
să-i mai fi spus să-nceteze să se mai amestece-n treburile 
Păstraţilor? Unui mort nu trebuie să-i dai indicaţii. 

— Dacă trăieşte, zise Aronha, atunci de ce nu respiră? De 
ce nu-i găsesc pulsul şi nu-i aud bătăile inimii? 

— Vă spun eu că trăieşte, zise Mon. 

— De unde ştii lucrul ăsta? întrebă Ominer. Nu i-ai 
controlat pulsul. 

— Pentru că sentimentul adevărului spune asta. Da, 
trăieşte. 

— Brusc, ţi-a revenit sentimentul adevărului? întrebă 
Aronha ironic. 

— Nu m-a părăsit niciodată. L-am ignorat, m-am luptat cu 
el, dar nu m-a părăsit niciodată. 

Îl durea să rostească aceste cuvinte. Dar era, totodată, şi 
o uşurare. 

— În tot timpul ăsta sentimentul adevărului ţi-a spus că 
ceea ce predicam noi sunt minciuni? întrebă Aronha. 

Tonul fratelui său fu ca o palmă. 

— Akma mi-a spus că sentimentul adevărului e-o 
minciună! O autoamăgire! Mi-era ruşine să vorbesc despre 
asta. 

Văzu dispreţ pe chipul lui Aronha. 


— Aronha, o să mă-nvinovăţeşti pentru lucrul ăsta? Astfel 
de om eşti tu? E doar vina mea că faci asta! Păstrătorul 
trimite la noi o fiinţă de lumină ca să ne spună că minţeam, 
distrugând ceva important, iar tu vrei să arăţi cu degetul 
către minei 

Era rândul lui Aronha să fie cuprins de ruşine. 

— Am ales singur, ştiu. M-am tot gândit, dacă Mon spune 
că-i bine, trebuie să fie bine - doar că ştiam că-i greşit, şi te 
foloseam în calitate de scuză. Băieţii mai mici nu prea pot fi 
făcuţi răspunzători. Tu, cu mine şi cu Akma am făcut multe 
presiuni asupra lor şi... 

— Şi eu am ales singur! strigă Khimin. Mesagerul n-a 
venit să te-oprească pe tine. A venit să ne-oprească pe toți. 

Mon îşi dădu seama că Khimin era mândru de faptul că 
primise vizita unui mesager din partea Păstrătorului. Aşa 
ceva era mai bine decât un vis adevărat. Căutând în inima 
sa, Mon îşi dădu seama că şi el avea astfel de sentimente. 

— Poate că mesagerul a venit să ne-oprească pe toţi, zise 
Ominer, dar a vorbit doar cu Akma. Pentru că adevărul e că 
noi cu toţii l-am urmat pe Akma, de la bun început. 

— Oh, ce curajos eşti, învinovăţindu-l pe el, rosti Khimin. 
Întreaga vină-i aparţine ăluia de jos, care zace ca mortul. 

— Nu spun lucrul ăsta ca să ne scuz, replică Ominer. Din 
punctul meu de vedere, asta ar trebui să ne facă să ne 
ruşinăm şi mai mult. Suntem fiii regelui! Şi-am lăsat pe 
cineva să ne convingă să-l sfidăm şi să-l facem de ruşine pe 
tatăl nostru şi tot ceea ce ne-a învăţat el. 

— E vina mea, rosti Aronha. 

Reuşi să nu-i tremure glasul, dar n-avea curajul să se 
uite-n ochii lor. 

— E posibil să fi crezut pe jumătate unele dintre ideile lui 
Akma, dar când a venit vorba de pornirea propriei noastre 
religii, de restaurarea vechii ordini a statului - am realizat 
că-i ceva greşit. Mi-am dat seama că persoanele cu care 
lucram sunt nişte oportunişti vrednici de dispreţ. Mi-am dat 
seama că săpătorii pe care-i goneam din Darakemba erau 


mai buni decât presupuşii noştri prieteni. lar eu sunt cel 
care-a fost educat să fie rege. Nu merit aşa ceva. Vă 
interzic să-mi mai spuneţi Ha-Aron. Sunt Aron, pur şi 
simplu. 

Mon nu-şi mai putea stăpâni frustrarea. 

— Nu vedeţi ce facem, chiar şi acum? L-am urmat pe 
Akma pentru că ne-a măgulit şi ne-a hrănit orgoliul. Ne-am 
bucurat în timp ce făceam toate astea. Ne-a plăcut să fim 
importanţi şi puternici. Ne-a plăcut să-l îngenunchem în 
faţa noastră pe tata, să schimbăm lumea, să credem că 
suntem mai deştepţi decât oricine, iar lumea să ne admire 
şi să se poarte cu noi ca şi cum am fi importanţi. Trufia a 
fost cea care ne-a susţinut. lar acum, ce facem? Khimin face 
pe el pentru că suntem atât de importanţi încât Păstrătorul 
a trimis un om de lumină ca să ne oprească - nu mă 
contrazice, Khimin, am simţit şi eu acelaşi lucru. lar Aronha 
vrea să ia toată vina asupra lui, pentru că el e cel care-ar fi 
trebuit să-şi dea seama şi - înţelegeţi? Tot despre trufie-i 
vorba! E vorba despre acelaşi lucru care ne-a băgat în 
belea de la bun început! 

— Nu-s trufaş! rosti Aronha, iar acum glasul lui tremura. 
Nu pot suporta gândul de-a da ochii cu cineva. 

— Dar o să facem asta, zise Mon. Pentru că trebuie să le- 
arătăm ce şleahtă de nenorociţi suntem. 

— Nu-i şi ăsta un fel de trufie? întrebă Ominer răutăcios. 

— Poate că e, Ominer! Dar vrei să ştii singurul lucru de 
care-s mândru? Singurul lucru care mă bucură că sunteţi 
fraţii mei, că-s unul dintre voi? 

— Care? întrebă Aronha. 

— Că niciunul dintre voi n-a venit cu ideea de-a continua 
lupta cu Păstrătorul, spuse Mon. Că nu v-a trecut prin cap 
c-am putea rămâne o parte a Adunării Căilor Străvechi. 

— Asta nu-nseamnă că suntem buni, spuse Ominer. 
Înseamnă doar că suntem înfricoşaţi. 

— Ne-am putut răzvrăti doar pentru c-am putut să ne- 
amăgim crezând că nu există Păstrător. Acum ne-am dat 


seama. Am văzut lucruri pe care nu ni le-am închipuit 
vreodată, lucruri care s-au întâmplat doar pe vremea 
Eroilor. Dar v-aduceţi aminte de poveştile alea? Elemak şi 
Mebbekew au văzut lucruri la fel de teribile ca ăsta. Şi 
totuşi, au continuat să se răzvrătească, până la sfârşitul 
vieţii lor. Noi, nu! Revolta noastră s-a-ncheiat. 

Aronha încuviinţă. 

— Am vorbit serios când am spus că de-acum mă numesc 
Aron. 

Mon replică imediat: 

— O să rămâi Aronha, până când o să hotărască tata! Nu 
ţi-a luat titlul onorific atunci când îl făceai de ruşine. 

Aronha încuviinţă din nou. 

— Chestia asta o s-o omoare pe mama, spuse Khimin, 
plângând. 

Mon îl luă pe după umeri pe cel mai tânăr frate al său şi-l 
ţinu aşa. 

— Nu ştiu dacă putem îndrăzni să-i cerem tatei să ne 
primească înapoi. Dar trebuie să mergem la el, măcar ca să 
aibă bucuria de-a ne fi întors din drum. 

— Tata o să ne primească, spuse Aronha. Aşa e el. 
Problema-i dacă putem repara ceva din răul pe care l-am 
pricinuit. 

— Nu, zise Ominer. Problema-i dacă Akma o să trăiască 
sau nu. Trebuie să-l ducem înapoi la Darakemba. Stăm cu el 
aici, în speranţa c-o să-şi revină? Sau cerem ajutor ca să-l 
ducem înapoi? 

— Suntem patru inşi, rosti Khimin. Putem să-l ducem noi. 

— Am auzit că Shedemei, directoarea şcolii, e 
tămăduitoare, zise Mon. 

— Acum avem nevoie de-ajutorul femeii despre care-am 
zis c-amestecă în mod criminal speciile, rosti cu amărăciune 
Aronha. Când suntem la ananghie, nu ne trece prin cap s- 
apelăm la propria noastră Adunare a Căilor Străvechi. Ştim, 
am Ştiut tot timpul, că singurul sprijin pe care putem conta 
se află-n rândul Păstraţilor. 


Ruşinea avea un gust ciudat în gurile lor, în vreme ce 
înjghebau o targa pentru Akma din hainele lor şi nişte 
stinghii, apoi ridicară şipcile pe umeri pentru a-l căra. Pe 
când ajunseră lângă zone mai populate, lumea ieşi din case 
să-i vadă pe cei patru bărbaţi care cărau pe umerii lor ceea 
ce părea a fi un cadavru, ca şi cum l-ar fi dus la groapă. 

— Mergeţi, le spuse Aronha celor care veneau să-i 
întâmpine. Mergeţi şi spuneţi-le tuturor că Păstrătorul a 
trimis un mesager ca să-i trăsnească pe Motiaki şi să-i facă 
să-nceteze să mai spună minciuni. Suntem fiii regelui şi ne- 
ntoarcem ruşinaţi la tatăl nostru. Mergeţi şi spuneţi tuturor 
că Akma, fiul lui Akmaro, a fost trăsnit de mesagerul 
Păstrătorului şi nimeni nu ştie dac-o să trăiască sau nu. 

Rostea încontinuu aceste cuvinte, iar de fiecare dată 
când ele erau spuse vreunuia dintre Păstraţi, răspunsul era 
acelaşi: nu bucurie răutăcioasă, nu condamnare, ci lacrimi 
şi îmbrăţişări, apoi, inevitabil, lucrul cel mai greu de 
suportat: "Putem să v-ajutăm? Putem să-l cărăm pe Akma o 
parte din drum? Oh, tatăl şi mama sa or să plângă când or 
să-l vadă în halul ăsta! O să ne rugăm Păstrătorului ca să-i 
lase să-şi vadă fiul viu. Hai să v-ajutăm!” Le aduseră apă, 
mâncare şi nici măcar o dată vreunul dintre Păstraţi nu-i 
condamnă. 

Alţii nu erau aşa de binevoitori. Bărbaţi şi femei care fără 
îndoială îi aplaudaseră pe Akma şi pe fiii lui Motiak în timpul 
discursurilor lor acum îi făceau mincinoşi, escroci, eretici: 
"Arondi! Mondi! Omerdi! Khimindi!” Cât de trist era că, 
atâta vreme cât se răzvrătiseră cu adevărat împotriva 
tatălui lor, nimeni nu îndrăznise să adauge titlul de 
“trădător” la numele lor; iar acum, când puseseră capăt 
răzvrătirii şi îşi mărturisiseră greşelile, li se arunca în cârcă 
acest epitet. 

— E ceea ce merităm, spuse Mon, când Ominer începu să 
remarce ipocrizia celor care-i acuzau. 

Apoi, trebuiră să vadă şi să audă cum Păstraţii îi luau 
deoparte pe cei care ţipau, mustrându-i: "Nu vedeţi cât 


sunt de îndureraţi? Nu vedeţi că Akma e-aproape mon? Nu 
vă fac niciun rău acum, lăsaţi-i să treacă, daţi-le pace.” 

Astfel, Păstraţii deveniră protectorii lor pe parcursul 
călătoriei. lar mulţi dintre ei erau săpători. Mon nu era 
mulţumit ca să lase să audă doar vorbele lui Aronha. Pentru 
săpători, el adăuga propriul său mesaj: "Vă rog, duceţi-vă şi 
găsiţi-i pe cei din poporul pământului aflaţi pe drum, care 
părăsesc Darakemba. Spuneţi-le că-i implorăm să se- 
ntoarcă. Spuneţi-le că ei sunt nişte cetăţeni ai Darakembei 
mai buni decât fiii lui Motiak. Nu-i lăsaţi să plece.” 

În acea noapte dormiră alături de Akma, pe drum, iar a 
doua zi, târziu, ajunseră în Darakemba. Vestea despre ei le- 
o luase înainte, iar când ajunseră la casa lui Akma, lumea se 
dădu la o pane pentru a-i lăsa să treacă; Akmaro şi Chebeya 
şedeau în prag spre a-l primi pe fiul lor aproape viu. În casă 
aşteptau tatăl lor, regele, şi sora lor, Edhadeya, şi izbucniră 
în lacrimi când văzură cu câtă iubire sunt îmbrăţişaţi de 
tatăl şi de sora lor şi plânseră din nou când Akmaro şi 
Chebeya îngenuncheară lângă ruina fiului lor. 

Pe drum, apăru fiinţa de lumină. Pământul se cutremură. 
Akma ar fi trebuit să fie surprins, dar nu era. Era lucrul cel 
mai ciudat că nu i se părea ciudat. În timp ce mesagerul 
vorbea, lui Akma nu-i dădea pace un gând: "De ce-ai apărut 
atât de târziu?” 

Imediat ce remarcă propria lipsă de surprindere, se miră 
de ea. Nu se putea aştepta la aşa ceva. Nu ştia că există o 
asemenea fiinţă. Cu siguranţă, nu dăduse peste aşa ceva pe 
parcursul studiilor sale erudite. În plus, experienţa nu 
dovedea nimic. Chestia asta putea fi o halucinație 
împărtăşită de un grup de cinci bărbaţi care avea disperată 
nevoie de o afirmare a importanţei lor pentru univers. În loc 
să demonstreze că exista cu adevărat un Păstrător al 
Pământului, experienţa nu ar putea dovedi nimic mai mult 
decât ineluctabila putere inconştientă a credinţei din 
copilărie chiar şi asupra unor bărbaţi care credeau că 
trecuseră de asemenea fază. 


Dar în timp ce mesagerul continua să vorbească (cum pot 
oare auzi fiecare vorbă şi am, totuşi, timp să-mi treacă prin 
cap astfel de gânduri? Ce extraordinară claritate a minţii. 
Aş vrea să-i vorbesc lui Bego despre fenomenul ăsta. 
Apropo, ce i-a făcut regele lui Bego, pân-la urmă? Ia te uită 
- mă duc cu gândul în altă parte, întrebându-mă ce s-a 
întâmplat cu bătrânul şi totuşi n-am pierdut o vorbă din 
mesaj) Akma era conştient că nu era vorba despre o 
halucinație colectivă, sau, în cazul în care era, fusese indusă 
de Păstrătorul Pământului, pentru că fusese cu certitudine 
trimis din interiorul lui. De ce ştia acest lucru? 

Era aşa cum spusese Edhadeya, îţi dai seama, pur şi 
simplu, de diferenţă atunci când ţi se întâmplă chiar ţie. 
Numai că nu fiinţa de lumină face chestia asta. Nu, e doar 
teatru, doar un spectacol. Nu faptul că ochii mei-s orbiţi, 
sau că pământul mi se clatină sub picioare, ori asurzitoarele 
bubuituri ori fumul, sau glasul cu ciudate sonorități îmi dau 
siguranţă. Pur şi simplu... ştiu. 

Apoi se gândi: am ştiut dintotdeauna. 

Îşi aduse aminte de vremurile în care trăise în cea mai 
mare teroare a vieţii lui - când fiii lui Pabulog îl aruncaseră 
pentru prima dată la pământ şi începuseră să-l tortureze şi 
să-l umilească. La vremea respectivă, n-ar fi putut să 
descrie în cuvinte, dar sub frica pentru viaţa ta, era ruşine 
pentru neputinţa lui; iar sub asta, curajul oţelit care îl 
făcuse să nu încerce să implore milă, care îl susţinuse tot 
timpul şi îl ajutase să meargă, dezbrăcat şi mânjit cu noroi, 
gunoaie şi resturi de mâncare, spre ai lui. Ştiuse la 
momentul respectiv ce putere era aceea - era siguranţa 
absolută a iubirii părinţilor săi (iar amintirea ei îl împunse 
în inimă; am avut iubirea lor, încă am iubirea lor, era la fel 
de fermă aşa cum credeam când eram copil, credinţa mea 
nu-i deplasată şi uite ce le-am făcut), senzaţia corzilor 
imposibil de distrus care îi unea, aproape ca şi cum ar fi 
avut darul de vizionar al mamei sale fără să-l fi observat în 
mod conştient. 


Şi, totuşi, dedesubt mai era ceva. Senzaţia că cineva 
urmărea tot ceea ce se întâmplă, supraveghea şi spunea: 
"Nu e bine ceea ce-ţi fac băieţii aceştia. Iubirea pe care ţi-o 
poartă părinţii tăi este adevărată. Faptul că plângi, că ţi-e 
ruşine... nu sunt defecte, nu te poţi opune. Efortul tău dea 
avea curaj este meritoriu. Este corect că te întorci la ai tăi.” 
Un judecător constant, evaluând valoarea morală a ceea ce 
întreprindea el. Oare cum îşi putea aminti acum ceva ce nu 
remarcase la momentul respectiv? Şi, cu toate acestea, ştia 
cu certitudine că acest observator existase acolo şi că îi 
plăcea vocea dinlăuntrul lui, pentru că atunci când proceda 
corect îi spunea acest lucru. 

Mesagerul zicea: “Păstrătorul a ascultat rugăciunile 
Păstraţilor şi, de asemenea, pe cele ale tatălui tău, slujitorul 
său adevărat.” De cât timp începuse cuvântarea? De foarte 
puţină vreme; de-abia începuse, de fapt, îşi dădu el seama. 
Era ca şi cum ştia orice vorbă pe care o va spune mesagerul 
şi cât timp urma să fie dedicat fiecărei părţi a mesajului, aşa 
încât mintea sa avea posibilitatea de a-şi împărţi atenţia 
între micile porţiuni necesare pentru a auzi şi a înţelege 
cuvintele şi marile pasaje de timp dintre respectivele 
porţiuni în care putea găsi misterul, observatorul pe care-l 
avusese înlăuntrul său în toţi aceşti ani şi nu-l observase. 

Se văzu pe sine şezând pe panta dealului în timp ce-l 
urmărea pe tatăl său predicând Pabulogilor. Simţi furia din 
inima lui de copil, se auzi jurându-şi răzbunare. Dar asupra 
cui? Acum îşi dădu seama ceea ce nu realizase atunci: furia 
lui nu era îndreptată către Pabulogi, nici măcar către tatăl 
său pentru că le predica. Nu, trădarea care îi rănise inima 
se referea la toţi şi la niciunul - se referea la Păstrătorul 
Pământului pentru că-ndrăznise să salveze poporul fără a-l 
folosi pe Akma ca unealtă a sa. 

Şi ce anume spunea acel observator lăuntric secret? 
Nimic. Absolut nimic. Se retrăsese. În sinea lui era tăcere, 
în timp ce inima sa era plină de furie pentru că nu fusese 
ales. 


L-am gonit. Atunci eram gol pe dinăuntru. 

Dar nu, nu complet gol, căci acum îl putea simţi precum 
cel mai uşor sunet cu putinţă, cel mai slab semn, steaua cea 
mai palidă care ar fi putut fi zărită. Observatorul se afla 
încă acolo şi spunea tăcut: "Nu era vremea ta, nu era 
vremea ta, ai răbdare, planul e mai amplu, de data aceasta 
am avut nevoie de alţii, o să vină vremea ta...” 

Prin urmare, observatorul era acolo, dar nu avea efect 
asupra lui, pentru că era înecat în propria sa furie. 

Aşa încât, privind înlăuntrul lui, el îşi dădu seama că 
observatorul se afla în continuare acolo, continuând să 
vorbească, asemenea unei voci îndărătul vocii minţii sale, 
oferind un comentariu perpetuu referitor la fiecare gând 
conştient, dar îndepărtându-se întotdeauna de conştiinţă 
ori de câte ori încerca să pună mâna pe înţelepciunea 
evazivă. Chiar şi acum, el îşi putea aminti doar comentariul 
care fusese, nu-l putea auzi pe cel care se derula în acest 
moment. 

— "Acum ştii cine sunt”, numai ce spusese observatorul. 
"Ai ştiut tot timpul cine sunt, dar acum ştii că ştii cine sunt.” 

Da, rosti Akma tăcut, ca răspuns. Tu eşti Păstrătorul 
Pământului şi ai făcut tot timpul parte din mine. 

Ai fost ca o scânteie menţinută aprinsă în mine indiferent 
cum am încercat să sting focul, indiferent cât de des ţi-am 
negat existenţa, te aflai acolo. 

— "Rugăciunile lor vor fi ascultate”, spusese mesagerul, 
“indiferent dacă tu alegi să te distrugi sau nu.” lar cu 
aceste vorbe mesajul se încheiase. Braţul cel strălucitor se 
întinse în direcţia lui. Degetul trosni şi şuieră, o durere 
teribilă îi cuprinse instantaneu fiecare nerv din trup, luase 
foc complet, iar în acel moment de insuportabilă agonie îşi 
putu aminti ceea ce observatorul, Păstrătorul, tocmai... 
terminase... de rostit... 

— "Acum ştii cine sunt eu. Am plecat.” 

Până în acel moment, Akma nu-şi putuse închipui o 
durere mai teribilă decât suferinţa trupului său în 


momentul în care fulgerul puterii îi atinse toţi nervii 
deodată. Dar acum durerea încetase, iar trupul lui Akma 
zăcea la pământ ca o cârpă mototolită, iar el înţelese că 
durerea din trupul lui nu reprezenta nimic, nici măcar nu-l 
atinsese, era aproape o plăcere în comparaţie cu... 

În comparaţie cu perfecta solitudine. 

Nu era legat de nimic. Nu avea nume, pentru că nimeni 
nu-l cunoştea, nu exista niciun loc pentru că nu era legat de 
nimic, nu era nici-o putere pentru că nu exista nimic pe 
baza căruia să poată funcţiona. Totuşi, ştia că odinioară 
avusese aceste lucruri, iar acum îi fuseseră luate cu 
brutalitate; era pierdut şi nu va mai fi vreodată ceva sau 
cineva; era pierdut pentru că nimeni nu îl cunoştea. Unde-i 
cel care supraveghează? Unde-i cel care mă cunoaşte? 
Unde este cel care-mi dă nume? Numai ce l-am descoperit 
înlăuntrul meu, nu-i aşa? Cum de m-a părăsit acum? 

Nu exista durere care să se compare cu această 
pierdere. Nu l-ar fi deranjat dacă mintea lui ar fi fost 
restaurată în corpul agonizant de care fusese legat cu 
câteva momente mai devreme, pentru că era mai bine să 
simtă durerea, în timp ce supraveghetorul îl judeca, decât 
să simtă această totală lipsă de durere, fără a fi observat de 
cineva. Atunci când am simţit durerea, făceam parte din 
ceva; acum nu mai fac parte din nimic. 

Oare nu eu am vrut acest lucru? Să fiu doar un însumi, 
fără a fi răspunzător în faţa cuiva, fără a primi ordine, fără 
a fi controlat, fără a fi aşteptat, liber? Pân-acum, n-am ştiut 
ce-nseamnă să nu datorez nimic nimănui, să n-am nici-o 
sarcină, pentru că n-am nici-o putere de-a întreprinde ceva. 
Nu mi-am dat seama că totala independenţă reprezintă cea 
mai îngrozitoare pedeapsă. 

Toată viaţa mea, Păstrătorul s-a aflat în mine, judecându- 
mă. Dar acum judecata s-a terminat. Nu-s potrivit spre a 
face parte din lumea Păstrătorului. 

În timp ce descoperea aceste lucruri, începeau să-i apară 
în minte motivele cunoaşterii sale. Imagini pe care refuzase 


să şi le închipuie înainte îi apăreau acum cu o perfectă 
claritate. O bătrână femeie săpător atacată şi bătută de 
nişte bărbaţi din specia umană, înalţi şi înspăimântători; iar 
pentru că Akma se afla în interiorul ei, îl podidiră toate 
amintirile ei şi înţelese toate tâlcurile acestui moment. Când 
înţelese pe deplin suferinţele bătrânei, pătrunse brusc în 
mintea unuia dintre derbedei, iar acum nu mai era un 
derbedeu, ci un om, dezgustat de propria sa acţiune, dar cu 
sângele încă fierbând din cauza violenţei, neavând curajul 
să exprime disprețul faţă de sine, pentru că s-ar face de 
ruşine-n faţa... 

lar în acel moment Akma era înlăuntrul bărbatului pe 
care derbedeul îl venera şi văzu senzaţia lui de trufie şi 
putere pentru că pusese în mişcare sumbrele evenimente 
care-i terorizaseră pe Păstraţi. Era însetat de putere şi-i 
plăcea s-o aibă acum, pentru că acum ei o să trebuiască să 
se gândească la el atunci când voiau să facă ceva, o să-l] 
respecte... 

lar acum, acel “ei” din mintea complotistului luau o 
formă, mai multe forme, bătrâni bogaţi care fuseseră cineva 
în regat, dar acum aveau importanţă doar în Darakemba, 
căci regatul le era mai la îndemână. Când Aronha o să fie 
rege, o să ştie că influenţa mea-i valoroasă, o să îndeplinesc 
lucrurile care-s prea sumbre ca să le facă el însuşi. N-o să 
fiu disprețuit atunci când o să vină noul rege. 

Akma n-avu nevoie de explicaţii suplimentare pentru a 
înţelege, căci nu era el oare cel care cucerise inimile şi 
minţile fiilor lui Motiak, care se uniseră împotriva politicii 
duse de tatăl lor, regele? Siguranţa din mintea sa era de 
neatacat: bătrâna asta n-ar fi fost bătută dacă eu nu le-aş fi 
dat în mod deliberat celorlalţi motiv să creadă c-or să 
câştige anumite avantaje prin cruzime faţă de Păstraţi. 
Lanţul cauzalităţii era lung, dar nu era fals, iar partea cea 
mai rea consta în faptul că Akma era conştient că ştiuse tot 
timpul acest lucru, că în ura şi invidia sa pe puterea 
Păstrătorului el tânjise, în realitate, după acţiuni violente şi 


crude şi, în loc să le înfăptuiască cu propriile mâini, îşi 
azvârlise puterea în lume şi făcuse ca alte mâini să 
săvârşească ceea ce voia el să fie făcut. 

Asta face Păstrătorul, pentru a-şi realiza lucrările sale 
bune: îşi aruncă influenţa în lume şi încurajează fiinţele 
pentru impulsurile lor bune. Observatorul care era prezent 
în mine e prezent în fiecare suflet viu; nimeni nu-i singur; 
cu toţii suntem atinşi de acele blânde cuvinte de afirmaţie, 
atunci când facem ceea ce cere Păstrătorul: bine-ai făcut, 
bunul meu copil, prietenul meu credincios, inimosul meu 
slujitor. Puterea mea era doar o mică parte din ceea ce are 
Păstrătorul, o palidă umbră a influenţei sale - dar, în loc s-o 
folosesc spre a-i face pe alţii un pic mai fericiţi, un pic mai 
liberi, am folosit-o ca s-aprind lăcomia şi invidia în anumite 
inimi, care au aprins apoi în altele flăcările violenţei. Am 
fost în inimile lor atunci când au lovit, iar glasul meu, chiar 
dacă ei nu ştiau că-i glasul meu, rostea: "Rupeţi, sfâşiaţi, 
răniţi, distrugeţi. Ea nu face pane din lumea pe care o 
construim noi; alungaţi-o.” Cei pe care i-am folosit ca pe 
nişte mâini în afacerea asta murdară erau, de asemenea, 
răspunzători pentru propriile acţiuni, dar lucrul ăsta nu m- 
absolvă. Căci cei care fac bine îl fac avându-l pe Păstrător 
înlăuntrul lor, care-i îndeamnă, îi laudă pentru bunătatea 
lor - dar Păstrătorul nu-i împinge să facă lucrul ăsta. 
Faptele bune sunt ale lor, şi sunt şi ale Păstrătorului. La fel, 
cruzimile acelor oameni cu inima întunecată erau ale lor, 
dar şi-ale mele. Ale mele. 

Imediat ce înţelese rolul său în bătaia trasă acelei 
bătrâne, îi veni în minte o nouă cruzime, un copil care ţipa 
de foame şi nu avea ce să mănânce, pentru că tatăl său îşi 
pierduse venitul din pricina boicotului; Akma văzu prin ochii 
copilului şi prin cei ai tatălui, care simţea ruşine şi 
deznădejde pentru că nu-i putea aduce alinare copilului 
său, apoi Akma fu mama, în furia ei neputincioasă şi acuzele 
la adresa Păstrătorului, a Păstraţilor, pentru că aduseseră 
aşa ceva pe capul lor, şi din nou urmă înlănţuirea de 


suferinţe şi răutate - negustorii care odinioară cumpărau 
bunurile tatei, care refuzau acum să mai cumpere, unii 
dintre ei de frica represaliilor, alţii din cauza unei antipatii 
personale faţă de săpători care acum devenise respectabilă 
- nu, patriotică? — Pentru că Akma stătuse în faţa unei 
mulţimi şi spusese că trebuie să respecte legea şi să nu 
boicoteze pe nimeni, iar publicul râsese, pentru că 
înţelesese ce anume dorea Akma... 

Voia să plângă copilul, mândria tatălui să se fărâme, iar 
loialitatea mamei faţă de Păstrător să dispară într-o furie 
neputincioasă. Voia lucrul ăsta pentru că trebuia să-l 
pedepsească pe Păstrător pentru că nu-l alesese pe el pe 
vremea când era un copil ce dorea cu disperare să-şi 
salveze surioara de bici. 

În mod repetat, scenă după scenă, el văzu toată durerea 
pe care o pricinuise. Cât timp a durat oare? Ar fi putut fi 
doar un minut; ar fi putut fi zece vieţi. Cum ar putea s-o 
măsoare, neavând nici-o legătură cu realitatea, nici-o 
dimensiune a timpului? Văzuse totul, indiferent cât de mult 
duruse; şi totuşi fiecare moment fusese etern, pentru că 
înţelegerea lui era atât de completă. 

Dac-ar fi putut scoate un sunet, ar fi fost un țipăt fără 
sfârşit. Era insuportabil să fie singur; iar cel mai rău era 
faptul că, în singurătatea lui, trebuia să fie cu el însuşi, cu 
toate acţiunile lui dezgustătoare, vrednice de dispreţ. 

Cu mult înainte ca înşiruirea fărădelegilor să ia sfârşit, 
Akma era terminat. Nu se mai vedea pe sine conducând 
parada soldaţilor cuceritori care năvăleau pe pământurile 
Elemakilor. Nu putea suporta gândul de-a mai fi văzut de 
cineva, căci acum ştia ce era el cu adevărat şi nu mai putea 
ascunde acest lucru de sine sau de ceilalţi. Acum singurul 
lucru pe care şi-l dorea era să dispară din amintirea 
tuturor. Nu mă face să mai dau ochii cu cineva. Nu mă face 
să dau ochii cu mine. Nu mă face să dau ochii nici cu tine, 
Păstrătorule. Nu suport să exist. 


Totuşi, de fiecare dată când se gândea că ajunsese la 
fund şi că nu poate suferi mai profund ca în acest moment, 
îi venea în minte o altă imagine, o altă persoană căreia îi 
pricinuise suferinţă şi... da... era capabil să simtă mai multă 
ruşine şi durere decât simţise cu doar o clipă în urmă, când 
i se păruse deja infinită şi insuportabilă. 

Shedemei pătrunse în locuinţa liniştită, unde intra şi 
ieşea multă lume, văzându-şi de treburile lor. Văzu patru 
tineri şi îi recunoscu pe fiii lui Motiak; aceştia n-o 
recunoscură, desigur, pentru că ceea ce văzuseră pe drum 
fusese o orbitoare strălucire în formă umană. lar, într-un 
fel, nici ea nu-i recunoscu pe ei, căci băieţii fanfaroni, 
gălăgioşi, pe care-i cunoscuse la început dispăruseră; după 
cum dispăruseră şi copiii îngroziţi, care se făcuseră mici de 
teamă, care tremurau în faţa ei şi tresăreau la fiecare vorbă 
pe care ea o rostea - desigur, într-un mic microfon pentru 
ca echipamentul de decodificare să amplifice şi să-i 
distorsioneze glasul spre a-l face cât mai dureros cu 
putinţă. 

Ceea ce văzu ea acum erau patru fiinţe umane care 
aveau un anumit aspect de bărbăţie. Era limpede după 
feţele lor că vărsaseră multe lacrimi, dar nu făceau acum 
paradă de jale şi remuşcări. În schimb, când venea lumea la 
ei - mulţi dintre ei săpători, deşi majoritatea nu erau -, îi 
primeau binevoitori. "Acum nu sperăm altceva decât că 
Păstrătorul o să hotărască să cruţe viaţa lui Akma, ca să ni 
se poată alătura în încercarea de-a repara îngrozitorul rău 
pe care l-am produs. Da, ştiu că mă ierţi; eşti mai generos 
decât merit, dar accept iertarea ta şi-ţi jur că tot restul 
vieţii mele o să fac tot ce pot ca să câştig ceea ce, cu 
mărinimie, mi-ai dat. Dar acum stăm şi aşteptăm împreună 
cu familia lui Akma. Păstrătorul l-a trăsnit pentru că 
Păstraţi loiali şi ascultători ca tine s-au rugat să-i uşureze. 
Păstrătorul te-ascultă. Te implor să te rogi din nou pentru 
viaţa şi iertarea prietenului nostru.” Vorbele lor nu erau 
întotdeauna aşa de clare, dar înţelesul era acelaşi: "O să- 


ncercăm să reparăm râul provocat; vă implorăm să vă 
rugaţi la Păstrător să ne salveze prietenul.” 

Shedemei n-avea vreo dorinţă deosebită de-a vorbi cu ei 
- ştia de la Sufletul Suprem că erau sinceri, că adevăratele 
lor firi ieşiră din nou la suprafaţă, mai înțelepte acum, cu 
amintiri dureroase, dar angajate în nişte existenţe de bun- 
simţ. Ce treabă avea cu ei, în cazul ăsta? Ea venise să-l vadă 
pe Akma. Chebeya o întâmpină la uşa dormitorului lui 
Akma. Camera era mică şi cu puţină mobilă - Akmaro şi 
Chebeya chiar trăiau modest. 

— Shedemei, rosti Chebeya. Sunt atât de bucuroasă c-ai 
prins de veste şi-ai venit. Eram la distanţă de-o zi de mers 
de capitală când am aflat că Păstrătorul l-a trăsnit pe 
băiatul nostru. Am ajuns acasă doar la câteva ore după ce-l 
aduseseră aici băieţii lui Motiak. Am tot sperat c-o să te- 
ntâlnim pe drum. 

— Am venit pe altă parte, zise Shedemei. Printre altele, a 
trebuit să mă ocup de nişte specimene botanice. 

Îngenunche lângă trupul inert al lui Akma. Părea mort. 

(Practic, e mort. Ca o victimă a hipotermiei. Precum 
cineva care e în stare de hibernare pe parcursul unei 
călătorii. Toată activitatea celulară e redusă la minimum. 
Lucrul surprinzător e că şi activitatea bacteriană e 
inexistentă. Indiferent ce anume i-a făcut Păstrătorul, n-o să 
moară.) 

Activitatea cerebrală? întrebă Shedemei tăcut. 

(Există ceva activitate. Dar e doar a creierului primitiv. 
Nu are nimic din funcţiile mai importante. Nu pot desluşi 
nimic, în afară de senzațiile cele mai primitive.) 

Fi, bine, şi despre ce senzație e vorba? 

(Mi se pare ca şi cum... ei bine, ca şi cum ar urla.) 

Cu siguranță n-o să le spun lucrul ăsta părinţilor lui. 

(Păstrătorul face ceva cu el, dar nu am idee ce anume.) 

Fără prognoze. 

(Nu e încă mort şi nu pot să-mi dau seama dacă îşi va 
reveni. Nu ştiu ce anume îl susţine şi nu voi şti când şi dacă 


va fi retrasă această susţinere.) 

Lucrul ăsta mă face cu siguranţă să bânuiesc că Sherem 
n-a murit de atac de cord în plină ceartă cu Oykib. 

(Păi, a murit de atac de cord. Doar că a fost unul 
convenabil. Din câte ştim, Păstrătorul poate face ca oamenii 
să-şi piardă cunoştinţa atunci când vrea.) 

Ce bine că lumea n-are astfel de puteri. Am aşa un 
temperament, încât drumul mi-ar fi presărat cu cadavre 
câtu-i ziulica de lungă. 

(Oh, nu te mai lăuda. Mă îndoiesc că ai omori mai mult de 
doi pe zi.) 

Oftând, Shedemei se ridică de jos. 

— E complet stabilizat. Dar e imposibil de spus când şi 
dac-o să se trezească. 

— Dar nu-i pe punctul de-a muri, rosti Chebeya. 

— Tu eşti vizionara, replică Shedemei. Mai e încă legat de 
lumea asta? 

Chebeya îşi duse mâna la gură pentru a masca un 
geamăt de plâns. 

— Nu. Nu-i legat de nimic. Ca şi cum n-ar fi acolo, ca şi 
cum acolo nu-i nimeni. 

Apoi cedă nervos şi începu să plângă, agăţându-se de 
Akmaro. 

— Ei, bine, trupul lui nu-i mort şi nici nu se deteriorează, 
spuse Shedemei, dându-şi seama că a vorbit cu bruscheţe, 
dar era incapabilă să se gândească la o manieră mai blândă 
de a spune ce voia. Acum e-n mâinile Păstrătorului. 

Chebeya încuviinţă, dând din cap. 

— Mulţumesc, Shedemei, spuse Akmaro. Nu ne-am 
închipuit că-i ceva ce-ai putea vindeca tu, dar trebuia să fim 
siguri. Tu... se zice că poţi săvârşi lucruri remarcabile, 
câteodată. 

— Nimic atât de remarcabil pe cât poate Păstrătorul să 
facă. 

Îi îmbrăţişă pe amândoi şi plecă înapoi la elevele ei. Tot 
drumul spre casă discută cu Sufletul Suprem în legătură cu 


semnificaţia situaţiei, ce altceva ar fi putut face ei, ce se 
putea întâmpla cu Akma, în cazul în care se mai putea 
întâmpla ceva. 

Mă-ntreb, rosti Shedemei tăcut, dacă Păstrătorul i-a 
trimis pur şi simplu acelaşi vis pe care mi l-a trimis mie -— 
dacă i-a arătat planul ei în privinţa lumii, dacă l-a posedat 
cu iubirea ei, iar el a fost atât de plin de ură încât 
experienţa l-a mistuit. 

(Poate că s-a întâmplat în acest fel, dar nu l-am văzut 
niciodată intrând în genul de stare onirică în care ai fost 
tu.) 

Nu ţi-ai dori câteodată să fim asemenea persoanelor de 
rând, fără surse neobişnuite de informaţii? Am putea s- 
auzim despre evenimentele astea pur şi simplu ca de nişte 
bârfe la adresa unor persoane vestite. 

(Astfel de dorinţe inutile nu au fost introduse în mine. Nu 
mi-am dorit niciodată să fiu altceva decât ceea ce sunt.) 

Nici eu, rosti Shedemei tăcut, realizând pentru prima 
dată că ea era cu adevărat satisfăcută de viaţa ei şi 
bucuroasă de rolul pe care i-l dăduse Păstrătorul în planul 
existenţei. Când avu acest gând, ea râse tare, primind cu 
această ocazie nişte priviri ciudate de la nişte copii care 
treceau pe acolo. Se strâmbă la ei; ei ţipară şi fugiră, dar 
imediat se opriră şi-şi reluară râsetele şi taclalele. Ăsta-i 
planul, îşi spuse Shedemei. Păstrătorul vrea doar ca noi să 
trăim cu simplitatea şi inocenţa acestor mititei. De ce-i atât 
de greu? 

În cele din urmă, întreaga viaţă a lui Akma i se perindă 
prin faţa ochilor, îşi aminti de fiecare fărâmă de rău pe care 
o pricinuise. lar amintirea îi rămase complet, fiecare 
părticică din ea, nimic nepierzându-se în uitare. Înţelese 
acum multe lucruri pe care nu le înţelesese înainte, dar nu 
suportase să le înţeleagă. Ştia că vina sa pentru durerea 
suferită de Păstraţii care fuseseră bătuţi, de cei din poporul 
pământului care fuseseră izgoniți din casele lor, era 
neînsemnată în comparaţie cu vina de a-i fi făcut pe atâţia 


bărbaţi şi femei să săvârşească lucruri care lau alungat 
aproape complet pe Păstrător din inimile lor. A pricinui 
durere unui om cumsecade era un lucru teribil; a convinge 
pe cineva să facă rău era şi mai îngrozitor. 

Atunci când Păstrătorul îl părăsise pentru prima dată, 
tânjise să se întoarcă la el. Acum, însă, văzând consecinţele 
teribile ale trufiei sale, nu putea suporta gândul că cineva 
se uita din nou la el, cu atât mai puţin Păstrătorul 
Pământului. Singura uşurare la care putea nădăjdui era 
aceea de a fi stins, iar la asta tânjea. Nu se putea întoarce la 
lumea pe care o murdărise atât de tare; nu putea suporta 
să stea aşa cum era, complet singur. Măcar de-ar găsi vreo 
cale către uitare, ar alerga spre ea, s-ar azvârli în ea. 

Una dintre amintiri era legată de acea îngrozitoare 
întâlnire cu tata, mama şi regele - simţise, desigur, chinul 
acestor oameni buni care, chiar şi când se confruntau cu 
posibilitatea ca el să distrugă tot ceea ce încercaseră ei să 
creeze, se preocupau mai mult de el decât de ei înşişi. 
Totuşi, ca parte din acea amintire, era ceva. latăl său 
spusese ceva... 

Şi, iată, cuvintele îi curgeau înapoi în minte, ca şi cum 
tatăl său doar acum le rostea. ”Fiule, atunci când eşti pe 
culmile disperării, atunci când unica alegere-ţi pare a fi 
distrugerea, te rog să-ţi aduci aminte de asta: Păstrătorul 
ne iubeşte. Ne iubeşte pe toţi. El pune preţ pe fiecare viaţă, 
pe fiecare minte, pe fiecare inimă. Chiar şi pe ale tale.” 

Imposibil. Viaţa sa fusese dedicată distrugerii lucrării 
Păstrătorului. Cum era posibil ca acesta să-l iubească? 

— "Iubirea lui pentru tine este singura constantă, Akma. 
El ştie că tu ai crezut în el tot timpul. Realizează că te-ai 
răzvrătit împotriva lui pentru că ţi-ai zis că ştii să modelezi 
lumea asta mai înţelept decât el. Ştie că i-ai minţit pe toţi, în 
repetate rânduri, inclusiv pe tine însuţi, mai ales pe tine 
însuţi - şi-ţi mai spun înc-o dată că, ştiind toate acestea, 
doar dacă-ţi întorci faţa spre el, te va aduce înapoi.” 


Ar putea să fie adevărul? Că, şi acum, Păstrătorul ar 
putea să-l aducă înapoi? Să-l elibereze din exilul ăsta- 
ngrozitor? Să-l accepte din nou, să sălăşluiască înlăuntrul 
lui şi să-i şoptească tot timpul? 

Dar chiar dacă-i adevărat, îşi spuse el, oare vreau lucrul 
ăsta? Făcut de ruşine în faţa lumii, vinovat de fărădelegi 
nenumărate, oare revenirea la o astfel de viaţă n-ar fi ceva 
mai mult decât pot suporta? 

Pe dată, îi veni în minte o imagine de-a sa, umilit, mânjit 
de duşmani, întorcându-se dârz la ai săi. 

Nu, asta-i o imagine falsă. Pe vremea aceea eram inocent, 
fiind dezgolit şi murdărit de alţii. Acum sunt cu mult mai 
murdar, iar goliciunea mea-i mai ruşinoasă şi a fost făcută 
în întregime de mine însumi. 

Totuşi, curajul de-a mă întoarce e acelaşi, chiar dacă 
ruşinea are o cauză complet diferită. Trebuie să mă-ntorc, 
măcar pentru ca toţi să mă vadă, nu ţanţoş în gloria mea, ci 
murdar în ruşinea mea. Datorez lucrul ăsta tuturor celor pe 
care i-am rănit. 

I-aş răni din nou dacă, asemenea unui laş, mi-aş ascunde 
de ei ruşinea. 

Oh, Păstrător al Pământului, strigă el în singurătatea sa. 
Te implor să ai milă de mine. M-am otrăvit cu amărăciune, 
sunt legat de lanţurile morţii pe care le-am făurit eu însumi 
şi, fără ajutorul tău, nu pot găsi ieşire. 

În momentul în care rosti această rugăciune de ajutor, 
această recunoaştere a disperatei sale neputinţe, simţi cum 
observatorul revine în el. Era un lucru atât de simplu, o 
acţiune atât de mică, ca şi cum Păstrătorul s-ar fi aflat chiar 
pe marginea inimii sale, gata să-l atingă în momentul în 
care ar fi cerut el. lar în urma acestei atingeri, dispăru 
brusc vasta amintire omniprezentă a tuturor fărădelegilor 
lui. Ştia că le comisese, dar ele nu se mai uitau fix în ochii 
lui oriunde şi-ar fi îndreptat privirea. Era uşurarea de o 
povară îngrozitoare; nu se simţise niciodată atât de uşor, 
atât de liber. Acum, chiar dacă nu îşi reluase folosirea 


trupului, solitudinea lui se încheiase. Era numit, era 
cunoscut, făcea parte din ceva mai amplu decât el însuşi, şi 
în loc să simtă ranchiună şi să dorească să fărâme tot ce nu 
putea controla, se simţi plin de bucurie, pentru că acum 
existenţa sa avea un rost. Avea un viitor, pentru că făcea 
parte dintr-o lume care avea un viitor şi în loc să vrea să 
hotărască singur şi să decidă acest viitor pentru toţi ceilalţi, 
ştia c-o să fie bucuros să atingă doar o mică parte a lui. Să 
se căsătorească şi să-i ofere fericire soţiei. Să aibă un copil 
şi să-i ofere aceeaşi iubire pe care i-au oferit-o părinţii săi. 
Să aibă un prieten şi să-şi mai uşureze sufletul din când în 
când. Să aibă o anumită îndemânare sau un secret şi să le 
predea unui elev a cărui viaţă ar putea fi puţin schimbată 
de ceea ce a învăţat. De ce-a visat să conducă armate, care 
n-ar realiza nimic, atâta vreme cât ar putea să săvârşească 
asemenea mici lucruri miraculoase şi să schimbe lumea? 

În timp ce Akma îşi dădea seama de aceste lucruri, fu 
brusc inundat de o clară înţelegere a tuturor corzilor de 
iubire care îl legau. De toţi cei cărora le păsa de el, care îi 
doreau fericirea; toţi cei pe care-i iubise vreodată sau pe 
care-i ajutase în vreun fel. Erau acum la fel de prezenţi în 
inima sa precum fuseseră, cu câteva clipe în urmă, 
fărădelegile lui. Tata. Mama. Luet. Edhadeya. Fiecare dintre 
ei, legat de el printr-o mie de amintiri. Mon. Bego. Aronha. 
Ominer. Khimin. Acolo unde fărădelegile sale împotriva lor îi 
torturaseră sufletul, iubirea lui pentru ei şi a lor pentru el îl 
umplea de bucurie. Didul şi Pabul şi fraţii lor, care pe 
vremuri stătuseră îndureraţi în faţa lui pentru că nu le 
oferise iertarea de care aveau atâta nevoie de la el, acum 
erau în mintea lui datorită iubirii pe care le-o purtau tatălui, 
mamei şi surorii lui, regatului, Păstraţilor şi lumii 
Păstrătorului, şi-l iubeau în mod deosebit pe el, tânjeau 
după fericirea lui, năzuiau să facă orice le-ar sta în puteri 
spre a-l tămădui. Cum de-a putut el să-i refuze atâta vreme? 
Aceştia nu erau băieţii care-l urau. Ci fiii Păstrătorului, fraţii 
lui. 


Şi alţii, şi alţii; mulţi dintre cei cărora le provocase 
suferinţă îi produceau acum bucurie prin simplul fapt de-a 
dori ca el să fie bucuros. lar în spatele lor înlăuntrul lor 
strălucind din ochii lor din trupurile lor era Păstrătorul, 
având toate chipurile lor atingându-l cu mâinile lor. Vă ştiu, 
le spuse tuturor. Eraţi în inima mea de la începutul 
copilăriei mele. lubirea voastră a fost cu mine tot timpul. 

Gura lui era plină de gustul fructului perfect şi alb, iar 
trupul lui era plin de el, strălucea. Acum, şi el era 
strălucitor şi luminos precum toţi ceilalţi. Pe cât de 
insuportabilă şi amară fusese durerea sa cu o clipă în urmă, 
pe atât de fină şi de dulce era bucuria sa prezentă. 

Apoi, într-o clipă, copleşitoarea conştiinţă a felului în care 
era iubit dispăru. Fu înlocuită de senzaţia aproape uitată a 
propriului corp, ţeapăn şi dureros - dar atât de minunat, 
când îl atinse, în timp ce simţurile sale se trezeau la viaţă. 
Îndărătul pleoapelor sale era lumină. Ceva se mişcă; peste 
el trecu o umbră, apoi din nou lumină. Nu era singur. Şi 
trăia. 

Chebeya strigă, un O scurt de fericire. Cei care moţăiau 
se treziră; Akmaro, care stătea de vorbă cu Didul şi Luet, se 
apropie cu paşi mari de soţia sa. 

— 1 s-au mişcat ochii sub pleoape, zise ea. 

Îngenuncheară amândoi, îi atinseră mâna. 

— Akma, rosti Akmaro. Akma, vino înapoi la noi, fiule. 

În acea clipă, deschise ochii. Clipi din cauza luminii. 
Întoarse capul, doar o idee, şi se uită la ei. 

— Tată, şopti el. Mamă. lertaţi-mă. 

— Eşti deja iertat, rosti Chebeya. 

— Dinainte să spui, completă Akmaro. 

— Am atâtea de făcut. 

Apoi închise din nou ochii şi adormi; de data asta fu un 
somn natural, vindecător. latăl şi mama sa râămaseră 
îngenuncheaţi lângă el, ţinându-l de mâini, mângâindu-i 
faţa, plângând de bucurie. Păstrătorul fusese milostiv şi le 
adusese fiul înapoi acasă. 


13 
IERIARE 


Shedemei nu era în apele ei. Negustorul care o 
aproviziona cu fructe proaspete de la ţară ridicase din nou 
preţul. Bineînţeles, îşi putea permite, datorită faptului că 
avea cunoaşterea Sufletului Suprem despre localizarea 
depozitelor minerale pe întinsul Gornayei. Nu-i era prea 
greu să zboare către vreun pisc înalt, să-şi pună masca de 
respirat, să topească puţin gheaţa, să scobească puţin 
stânca goală, să culeagă o baniţă de minereu de aur de pe 
munte, să-l purifice într-un loc îndepărtat din Darakemba şi 
să se întoarcă cu destulă avere încât să-şi susţină şcoala 
încă un an sau doi. 

Necazul era că scopurile ei se schimbaseră. Şcoala nu 
mai era un scenariu care să-i permită să fie aproape de 
miezul acţiunii din Darakemba. Acţiunea se terminase - sau, 
mai degrabă, luase o pauză - şi, cu toate acestea, ea se afla- 
n continuare acolo şi nu era câtuşi de puţin interesată să-şi 
continue existenţa închisă ermetic într-un compartiment de 
hibernare de pe Basilica, din care să iasă doar din când în 
când, ca să-şi îngrijească plantele. Şcoala ei devenise reală 
şi importantă pentru ea, şi voia s-o pună pe nişte baze 
financiare solide, astfel încât să continue altcineva s-o 
administreze după ce va pleca ea. Totuşi, de fiecare dată 
când era pe punctul de-a avea veniturile la nivelul 
cheltuielilor, cineva ridica preţul, sau apărea o nouă 
necesitate, iar ea trebuia să dea înapoi, apelând la 
rezervele ei de aur. 

Era greu să-şi aducă aminte de femeia care fusese. În 
oraşul Basilica, ea se izolase de restul lumii, refuzând cea 
mai mare parte a contactelor umane, menţinându-le pe cele 
pe care le avea la nivel strict de afaceri. La vremea 
respectivă, îşi spuse c-acest lucru se întâmpla pentru că 


iubea atât de mult ştiinţa - şi, într-adevăr, îi plăcea munca 
ei, aşa încât nu era o minciună completă. Dar ceea ce încuia 
cu adevărat uşa ei în faţa lumii era frica. Nu frica de o 
primejdie fizică, ci frica de murdărie, de complicaţii 
dezordonate veşnic ne rezolvate. Sufletul Suprem - nu, în 
ultimă instanţă era vorba de Păstrătorul Pământului - o 
forţase să iasă, din laboratorul ei, în haosul vieţii umane. 
Dar ea şi Zdorab reuşiseră, cumva, să creeze o insulă de 
curăţenie, în care pretindeau că ştiu exact ceea ce se cerea 
de la ei. 

Acum ea era înconjurată de un haos perpetuu, copii care 
veneau şi plecau, profesori ale căror vieţi începeau undeva 
în afara vieţii ei, aşa încât nu puteau fi niciodată cunoscuţi 
în întregime, întrebări care veşnic nu-şi primesc răspunsul, 
nevoi niciodată satisfăcute pe deplin, fără să înţeleagă de 
ce. Asta era viaţă. Asta era cu ce se înconjura Păstrătorul. O 
şovăială perpetuă. Un tablou niciodată înrămat, o serie de 
corzi care nu reveneau niciodată în poziţia iniţială mai mult 
decât o fracțiune de secundă. Shedemei cu greu îşi putea 
închipui un trai altminteri. 

Cu toate acestea, astăzi era prost-dispusă, înclinată să se 
răstească la oricine i-ar fi ieşit în cale; ştia că elevele 
răspândeau întotdeauna zvonul atunci când ea se găsea 
într-o astfel de dispoziţie. ”Tunete şi fulgere”, obişnuiau ele 
să spună, ca şi cum Shedemei ar fi fost la fel de inevitabilă 
ca şi vremea. Ştirea ajungea şi la urechile profesorilor, iar 
ei aşteptau înainte de a-i prezenta lui Shedemei problemele 
şi solicitările lor. Stai mai întâi să se facă vreme frumoasă. 
lar  Shedemei n-avea nimic împotrivă. Să hotărască 
profesorii singuri dacă era ceva destul de important încât 
să merite să dai ochii cu leul în bârlogul lui. 

Aşa încât fu oarecum surprinsă - şi, de asemenea, iritată 
- când cineva bătu la uşa micuţului ei birou. 

— Intră, rosti ea. 

Oricine va fi fost, avea probleme cu zăvorul. Una dintre 
elevele din clasele mici, probabil. Cu siguranţă un profesor 


ar fi putut să-i rezolve problema fără s-o trimită neînsoţită 
la biroul directoarei şcolii. 

Shedemei se ridică şi deschise uşa. Nu era nicidecum una 
dintre fetiţe. Era Voozhum. 

— Maică Voozhum, zise ea, intră, stai jos. Nu trebuie să 
vii la biroul meu, trebuie doar să trimiţi o fată şi vin eu la 
tine. 

— Nu s-ar cădea, replică Voozhum, aşezându-se pe unul 
dintre taburete; scaunele nu erau bune pentru cei din 
poporul pământului, îndeosebi cei ţepeni şi bătrâni. 

— N-o să mă contrazic cu tine, zise Shedemei. Dar vârsta 
înaintată are privilegiile ei şi-ar trebui să le foloseşti din 
când în când. 

— Asta şi fac, replică Voozhum. Cu oameni care-s mai 
tineri decât mine. 

Lui Shedemei nu-i plăcea când Voozhum încerca s-o facă 
să recunoască că ea era Cea-Care-Nu-a-Fost-Niciodată- 
Înmormântată. O deranja s-o mintă pe Voozhum, dar 
totodată nu putea avea încredere în biata bătrână că-şi va 
aminti să păstreze secret acest lucru. 

— N-am întâlnit niciodată pe cineva atât de bătrân ca 
tine, spuse Shedemei. Bun, cu ce treabă ai venit aici? 

— Am avut un vis, răspunse Voozhum. Unul straşnic, de 
m-am trezit cu patul ud. 

Shedemei nu ştia dacă să se amuze sau să se enerveze de 
mulţumirea de sine a lui Voozhum faţă de din ce în ce mai 
frecventa ei incontinenţă. 

— Ai avut mai multe dintr-astea în ultima vreme, din câte 
mi-aduc aminte. 

Nedând atenţie înţepăturii ei, Voozhum rosti: 

— M-am gândit c-ar trebui să fii avertizată - azi vine aici 
Akma. 

Shedemei oftă. Exact de ceea ce avea nevoie. 

— I-ai spus Edhadeyei? 

— Ca să poată să fugă şi să se-ascundă? Nu, e momentul 
ca fata să-şi înfrunte viitorul. 


— E alegerea Edhadeyei dacă Akma are ceva de-a face cu 
viitorul ei, nu crezi? 

— Nu, nu i-am spus, răspunse Voozhum. E însetată după 
informaţii despre băiat. Ştie că s-a schimbat. Am văzut că se 
prăpădeşte de dorul lui, iar atunci când pomenesc despre 
Akma, are mutra aia mofturoasă şi zice: "Mă bucur c-a 
terminat cu belelele, dar, scuză-mă, am treabă.” Ea a stat 
practic în casa lui Akmaro în cele trei zile-n care Akma a 
fost sub lucrarea Păstrătorului, dar imediat după ce el s-a 
trezit ea a refuzat să plece de la şcoală. Cred că-i laşă. 

— Akma s-a schimbat, rosti Shedemei. E firesc să se 
teamă că şi sentimentele lui faţă de ea s-au schimbat. 

— Nu de-asta se teme ea, rosti Voozhum dispreţuitor. Ştie 
că ei doi sunt legaţi în inimi unul de altul. De tine i-e frică. 

— De mine? 

— l-e teamă că, dacă se căsătoreşte cu Akma, n-o să-i dai 
şcoala pe mână. 

— Să-i dau şcoala pe mână? Ce, sunt pe moarte şi nu mi-a 
spus nimeni asta? Şcoala-i a mea. 

— Are ideea nebunească că-i mai tânără şi-ar putea să 
trăiască mai mult decât tine, spuse Voozhum tăios. Ea nu 
ştie ce ştiu eu. 

— Păi, bănuiesc că, la un moment dat, o să renunţ la 
şcoală. 

— Dar o să i-o dai unei femei căsătorite care trebuie să 
facă faţă cerinţelor soţului ei? 

— E prematur să-i considerăm căsătoriţi, rosti Shedemei. 
Şi prematur să decidem dac-o să aibă libertatea dea prelua 
şcoala. 

— Ei, bine, spune-i ei lucrul ăsta. Spune-i c-o să aibă timp 
pentru vreo cinci copii înainte să preia funcţia de directoare 
de şcoală. Ai puţină consideraţie faţă de dubiile altora, ce 
naiba! 

Shedemei izbucni în râs. 

— În niciun caz nu-mi vorbeşti ca şi cum ai crede într- 
adevăr că-s o mică zeitate. 


— Atunci când zeii coboară spre a se transforma-n femei, 
cred c-ar trebui să aibă întreaga experienţă. În plus, ce-o să 
faci, o să mă trăsneşti şi-o să m-omori? Aş putea să dau 
colţul în orice clipă. De fiecare dată când traversez curtea 
spre dormitorul meu, îmi spun: "Ei, bine, n-am murit nici de 
data asta.” 

— M-am oferit să te las să dormi lângă sala ta de clasă. 

— Nu fi absurdă. Am nevoie să fac mişcare. Şi spre 
deosebire de alţii, nu vreau să trăiesc veşnic. Nu trebuie să 
ştiu cum or să se rezolve lucrurile. 

— Nici eu, ca să fiu sinceră, spuse Shedemei. Nu mai 
sunt. 

— Am venit aici să-ţi spun, dacă eşti gata s-asculţi, că-i 
prima dată când iese din casă. E puţin nesigur pe picioarele 
lui. Şi cred că-i semnificativ faptul c-a ales să vină aici. Nu 
doar de dragul Edhadeyei. 

— Ce vrei să spui? 

— În vis am văzut un tânăr frumos, c-o femeie frumoasă 
în spatele lui, iar c-o mână îl ţinea de mână pe un înger 
bătrân, iar cu mâna cealaltă mâna unei femei săpător 
decrepite care arăta suficient de îngrozitor ca să-mi 
imaginez că-s eu. Un glas îmi spuse, în străvechea limbă a 
poporului meu: "Aceasta este împlinirea unui vis vechi şi 
promisiunea unor timpuri splendide care vor veni.” 

— Înţeleg, spuse Shedemei. Păstrătorul vrea puţin 
spectacol. 

— Cred c-ar fi înţelept să le punem pe copile să 
răspândească vestea imediat ce soseşte. Cred că lucrul ăsta 
trebuie să fie văzut şi spus cât mai multor persoane. Cred c- 
avem nevoie de-un public. 

Shedemei se ridică din scaun. 

— Dacă asta spune femeia cea-nţeleaptă din tuneluri c-ar 
trebui să se petreacă, atunci o să se petreacă. Stai aici 
lângă uşa de la intrare. O să-i aduc pe ceilalţi actori din 
mica noastră dramă. 


E 


Akma îşi rugă părinţii să meargă cu el, dar aceştia 
refuzară. 

— N-ai nevoie de noi, ziseră ei. le duci doar la şcoala lui 
Shedemei. N-ai nevoie de noi să vorbim în numele tău. 

Dar avea; era cuprins de timiditate când trebuia să dea 
ochii cu lumea. Nu pentru că nu voia să accepte ruşinea 
publică. Ruşinea care va veni spre el - o să fie aproape 
bucuros de asta, pentru că ştia că face parte din chinul său 
ce va dura o viaţă, acela dea tămădui Darakemba de răul pe 
care-l săvârşise. Nu, pur şi simplu îi era teamă că nu va şti 
ce-anume să spună, că o să procedeze greşit, că o să facă şi 
mai mult rău. Amintindu-şi cum fusese atunci când toate 
fărădelegile sale  defilau în jurul său, era foarte 
înspăimântat că va face ceva care se va adăuga numărului 
lor deja imposibil de mare. Chiar dacă acum căuta în inima 
sa şi nu găsea acolo nimic în afară de dorinţa de a-l sluji pe 
Păstrător, el ştia totodată că trufia care îi deformase viaţa 
pândea undeva, în inima sa. Poate că într-o bună zi va putea 
nădăjdui c-a învins-o complet, că devotatul slujitor al 
Păstrătorului era sinele său pentru veşnicie; dar acum îi era 
frică de sine însuşi, se temea că atunci când o să fie în viaţa 
publică o să înceapă să adune lume în jurul lui aşa cum 
făcuse înainte şi că, în loc să folosească această putere spre 
binele lor, va căuta din nou adulaţie, aşa după cum sufletele 
însetate de băutură trăiau doar pentru înc-o ulcică de vin. 

Era îngrijorat din cauza asta, pentru că nu vedea 
schimbarea în sine. Părinţii săi îşi dădeau seama, totuşi, în 
timp ce pleca din casă fără tragere de inimă şi păşea pe 
stradă; îşi aduceau aminte cum obişnuia el să păşească, ca 
şi cum ar fi mers la paradă, căutând în privirea fiecărui 
trecător, insistând, cerând ca ei să-l privească cu simpatie, 
înainte de-a se uita în altă parte. Acum mergea, nu ruşinat, 
ci fără conştiinţă de sine. Mă uitam la alţii, nu spre a căpăta 
iubirea lor, ci pentru a-i înţelege puţin, spre a mă-ntreba 
cine-s ei. Asemenea Păstrătorului, pe stradă se păstra 
aproape invizibil şi cu toate astea vedea totul. Akmaro şi 


Chebeya îl urmăriră până dispăru din vedere, apoi se 
îmbrăţişară în prag şi intrară în casă. 

În scurtă vreme Akma ajunse în colţul de stradă în care 
Casa Rasaro ocupa toate clădirile. Nu fusese niciodată la 
şcoală, dar nu avu probleme în a o găsi - locul era vestit. 
Avea ciudata senzaţie că vizita sa era aşteptată, că era 
privit de la ferestre în timp ce se apropia. Dar cum ar fi 
putut ei să ştie că vine? Se hotărâse abia de dimineaţă şi nu 
spusese nimănui, decât părinţilor. Ei n-ar fi răspândit 
vestea. 

La uşă, fu primit de o femeie cu un aer sever care avea 
dublul vârstei lui. 

— Bine-ai venit, Akma. Eu sunt Shedemei, rosti ea. le ştiu 
pentru că te-am examinat în timp ce zăceai, făcând pe 
mortul, în casa mamei tale. 

— Ştiu, replică el. Am venit să-ţi mulţumesc. Printre 
altele. 

— N-ai de ce să-mi mulţumeşti, răspunse ea. Le-am spus 
ceea ce ştiam deja - că nu erai încă mort şi că era la 
latitudinea Păstrătorului dacă aveai să supravieţuieşti sau 
nu. Sper c-o să consemnezi în scris experienţa pe care-ai 
avut-o în acele trei zile de... ce va fi fost. 

— Nu m-am gândit la aşa ceva, spuse el. Oricum, n-aş 
putea să scriu despre asta. Ar trebui să-nşir toate 
fărădelegile mele, iar ele-s fără număr. 

Spre surprinderea lui, fu capabil să spună acest lucru cu 
glas calm, fără vreo nuanţă de rugăminte sau de veselie. 

— Păi, mi-ai mulţumit. Pentru ce altceva ai venit? 

— Cu adevărat, nu ştiu, replică el. Am sperat s-o văd pe 
Edhadeya, dar nu-i ăsta singurul motiv pentru care-am 
venit. M-am trezit pur şi simplu de dimineaţă ştiind că-i 
momentul să ies afară şi că trebuie să vin aici. De-abia după 
aceea mi-am adus aminte că Edhadeya e aici. Aşa că nu 
ştiu. Poate că Păstrătorul e cel care-mi spune ce-anume se- 
aşteaptă de la mine. Poate că nu. Acum, că s-a terminat 


criza prin care am trecut, glasul Păstrătorului din mine nu 
mai e aşa de clar ca pentru alţii. 

— Nu pot să cred lucrul ăsta, spuse Shedemei. 

— Păi, e-adevărat, rosti Akma. Singura diferenţă e c- 
acum încerc să-i aud glasul, în timp ce înainte încercam să 
m-ascund de el. 

— E-o diferenţă ca de la cer la pământ. Şi da, cred c-ai 
dreptate, Păstrătorul a vrut să vii azi. Am fost preveniţi că 
vii şi ne-am făcut planul. Un mic spectacol. O imagine 
vizuală despre care credem că Păstrătorul vrea ca lumea s- 
o vadă. 

Akma simţi cum se naşte în el groaza, până când îi veni 
aproape să vomite. 

— Nu vreau să fac ceva... public. Încă. 

— Asta pentru că-ţi aduci aminte cât de mult rău ai făcut 
în faţa publicului şi cât de mult ţi-a făcut rău ţie lucrul ăsta. 

El era uimit că ea înţelegea acest lucru în privinţa lui, 
deşi lui îi trecuse prin cap gândul doar de dimineaţă. 

— Ceea ce n-ai înţeles încă, continuă ea, e că din pricina 
faptului că răul a fost public, şi repararea lui o să trebuiască 
să fie tot publică. Trebuie să ţii o grămadă de discursuri, 
folosind tot talentul tău de polemist, numai că de data asta 
o să fii de partea adevărului. E mai greu din anumite puncte 
de vedere, mă refer la faptul că-s mai multe reglementări. 
Dar e şi mai uşor, pentru că poţi vorbi mai cu inima şi mai 
puţin cu mintea. Adevărul nu trebuie calculat aşa cum 
trebuie calculată minciuna. 

— Cred c-ai dreptate. 

— La mine, a avea dreptate e-o meserie, spuse ea. Din 
cauza asta-s o directoare de şcoală atât de bună. 

Apoi, spre surprinderea lui, îi făcu cu ochiul. 

— Glumesc, Akma. Greu de crezut, dar am simţul 
umorului. Sper că tu nu ţi l-ai pierdut pe-al tău. 

— Nu, rosti el. Nu, eram pur şi simplu... sunt... uşor 
zăpăcit zilele astea. 


Cineva se apropia pe coridor. El privi şi recunoscu 
persoana imediat, deşi era în umbră. 

— Bego, şopti el. Bego, rosti cu glas tare. Eşti aici? Nu 
ştiam că eşti aici. 

Bătrânul se grăbi şi, uitând de demnitate, îşi deschise 
aripile şi plană uşor în timp ce se repezi către fostul lui elev. 

— Akma, spuse el. Nu ştii cât am tânjit să te văd. Osă mă 
ierţi? 

— Pentru ce, Bego? 

— Pentru că m-am folosit de tine, te-am indus în eroare, 
ţi-am ghidat gândurile fără să-ţi spun - toate astea au fost 
nişte  nelegiuiri de prima mână, Akma. Ştiu că eşti 
preocupat acum de cât de îngrozitor eşti, aşa-ncât ţi se 
pare ceva neînsemnat, dar trebuie să ştii... 

— Ştiu, replică Akma. Din timpul pe care l-am petrecut 
împreună nu-mi aduc aminte decât ce dar au fost pentru 
mine înţelepciunea şi ştiinţa ta şi cât de multă putere 
prindeam din faptul că aveai încredere-n mine. 

Ţinea mâinile învățătorului său, pliurile aripilor lui Bego 
acoperindu-i degetele. 

— M-am speriat atât de tare pentru tine, de pedeapsa pe 
care ţi-o va fi dat Motiak. 

Bego râse. 

— Am crezut că-i sfârşitul lumii. Ştii ce pedeapsă mi-a 
dat? Mi-a interzis să citesc. N-am mai avut acces la 
bibliotecă. Stăteau cu mine trei iscoade, care făceau cu 
schimbul, să vadă dacă nu cumva-mi scrijelesc numele în 
ţărână c-un băț. Fără citit, fără scris. Am crezut c-o să 
înnebunesc. Viaţa mea-s cărţile, înţelegi tu. Singurele 
persoane pe care le preţuiesc sunt rare, cele care, precum 
tine, se simt la fel de-n largul lor ca şi mine atunci când 
citesc. Apoi, să fiu despărţit de lucrul ăsta - a fost o 
demenţă, trăiam ca un zănatic, nu dormeam mai deloc, 
dorindu-mi moartea. Apoi, într-o bună zi am avut o 
inspiraţie. Ce-s cărţile, în definitiv? Cuvintele bărbaţilor şi 
femeilor care aveau ceva de spus. Doar atunci când citeşti 


cartea, singura voce pe care-o auzi în cap e vocea ta. Ai 
avantajul permanenţei, de-a avea posibilitatea de-a reciti 
cuvintele de mai multe ori; dar asta-i, de fapt, o minciună, 
pentru că-ţi dă impresia că scriitorul gândeşte şi vorbeşte 
permanent, când de fapt din momentul în care a fost scrisă 
cartea autorul s-a schimbat şi-a devenit altă persoană, 
emoţionând la nesfârşit pentru că se reinventează la 
nesfârşit. A citi o carte înseamnă a trăi printre morţi, a 
dansa cu pietrele. De ce să jelesc pentru c-am pierdut 
tovărăşia morţilor, câtă vreme cei vii sunt aici, nu şi-au scris 
cărţile încă, sau mai bine zis ele sunt scrise în fiecare 
moment al vieţii lor? 

— Aşa că ai venit aici. 

— Am venit aici. Am venit aici şi-am implorat-o pe 
Shedemei să m-accepte, chiar dacă mi se interzisese să 
citesc. M-a lăsat să particip la o singură clasă. La clasa lui 
Voozhum, pentru că bătrâna doamnă e-atât de oarbă încât 
oricum nu poate da de citit, ea nu face altceva decât să 
vorbească, iar elevii ascultă, apoi răspund. Dar ea-i 
săpătoare. Ai cumva idee cât de greu mi-a fost? Cât de 
umilitor? Acum, când mă gândesc, îmi vine să râd - femeia 
asta-i o comoară! N-a scris nimic, iar dac-aş fi continuat să 
trăiesc în cărţi, nu i-aş fi auzit niciodată glasul, dar îţi spun 
eu, Akma, în toată biblioteca regelui nu există un filosof 
moral atât de subtil şi de omenos ca ea. 

Akma râse şi-l îmbrăţişă. În toţi anii pe care-i petrecuseră 
ca profesor şi elev nu existase o astfel de îmbrăţişare; între 
ei se aflaseră întotdeauna cărţile. Dar acum i se părea firesc 
să simtă atingerea aripilor îngerului lângă coapsele lui, 
pentru că mâinile lungi ale acestuia îl înconjurau aproape 
de două ori la talie. 

— Bego, ce bucuros sunt c-amândoi ne-am găsit calea 
spre vindecare. 

Bătrânul încuviinţă, dând din cap, apoi se retrase. 

— Vindecarea a ceea ce poate fi vindecat. A repara ceea 
ce poate fi reparat. Eu n-aş fi putut repara stricăciunile pe 


care ţi le-am produs - puteam doar spera că tu şi 
Păstrătorul o să rezolvaţi între voi lucrul ăsta. Şi propria 
mea viaţă - am ajuns prea târziu la lucrurile pe care le-am 
învăţat. N-am avut niciodată soţie, n-am luat niciodată parte 
la marea trecere de înflorire, sămânță şi puiet. Acum, sunt 
doar un ciot bătrân şi-n mine nu mai există posibilitate de 
înflorire. Dar asta nu-nseamnă că-s trist sau că-mi pare rău 
pentru mine, să nu mă-nţelegi greşit, băiete! Sunt mai 
fericit decât am fost vreodată. 

— Cu siguranţă că regele o să te-absolve acum de 
pedeapsă. 

— N-am întrebat. Nu-i nevoie. Oricum, ştiu tot ceea ce 
mă poate învăţa biblioteca. Sunt preocupat să descopăr c- 
aceşti copii nu-s doar o masă de fiinţe enervante, ci un grup 
de fiinţe enervante individuale, unice, care devin din ce în 
ce mai interesante pentru mine. Majoritatea cărţilor pe 
care le-am citit erau scrise de bărbaţi, iar citindu-le îţi 
ziceai că nu există femelă dotată cu rațiune. A le asculta pe 
femelele infantile sporovăind reprezintă o nouă lume 
pentru mine. 

Râseră împreună. Doar atunci, în timp ce râdeau, Akma 
îşi ridică uşor privirea, observând că nu mai erau singuri. 
Acolo, pe coridor, stătea Edhadeya, la nici cinci paşi de ei, 
cu o mină nesigură şi timidă. În momentul în care ea văzu 
că el o remarcase, se uită în jos la bătrâna săpătoare a cărei 
mână o ţinea. Se apropie de el, încet, conducând-o pe 
bătrâna care înainta şovăielnic. 

— Akma, spuse Edhadeya. Ea este Voozhum. Pe vremuri a 
fost... sclava mea. Totodată-i cea mai bună profesoară dintr- 
o şcoală plină de mari profesori. 

Bătrâna îl privi cu ochii ei apoşi; lipsa de focalizare a 
privirii îi spuse că femeia era aproape oarbă. Veştejită şi 
încovoiată, ea era totuşi o săpătoare, încă avea şoldurile 
masive şi botul alungit. Fără să vrea, el întrevăzu pentru o 
fracțiune de secundă un săpător uriaş, înclinat asupra lui cu 
un harapnic în mână, biciuindu-l pentru că avusese 


cutezanţa de a se odihni pentru câteva clipe în soarele 
fierbinte. Simţi arsura biciului pe spate; apoi, şi mai rău, 
văzu acelaşi bici lovind spatele mamei sale, iar el era 
neputincios. Înlăuntrul lui se ivi pentru scurt timp furia. 

Apoi dispăru. Căci îşi dădu imediat seama că bătrâna din 
faţa lui nu era gardianul care-l bătuse pe el cu o atât de 
vădită plăcere, bucurându-se de cruzimea şi autoritatea sa. 
Cum de putuse el să-i urască pe toţi săpătorii pentru 
acţiunile a doar câtorva? Acum realiză că nu era cu nimic 
mai bun decât ei: atunci când calea vieţii lui îi conferise 
puţină putere şi influenţă, ce anume făcuse cu ea, care să 
difere în mod clar de ceea ce săvârşiseră torţionarii lui, cu 
excepţia faptului că fărădelegile lui erau la o scară mai 
mare şi că el se pricepuse mai bine în a se minţi pe sine în 
legătură cu acţiunile lui? Am fost de-o mie de ori mai ceva 
decât un săpător; am văzut suferinţa lor, ştiind că eu am 
provocat-o. Îi iert pe paznicii săpători care ne-au maltratat. 
Pun preţ chiar şi pe vieţile lor mizerabile; răul pe care ni l- 
au făcut ne-a costat pe noi doar suferinţă, în timp ce pe eii- 
a costat iubirea Păstrătorului - un preţ cu mult mai teribil, 
chiar dacă ei nu-nţeleg motivul pentru vidul şi agonia din 
inimile lor. 

Akma îngenunche în faţa bătrânei, în aşa fel încât capul 
ei aplecat şi al său să fie la acelaşi nivel. Ea se înclină spre 
el, aproape atingându-l cu nasul; oare îl adulmeca? Nu, 
încerca doar să-i distingă chipul. 

— Ele cel pe care l-am văzut în vis, rosti ea. Păstrătorul 
consideră c-o s-aduci multe necazuri. 

— Voozhum, zise el, ţi-am făcut rău ţie şi poporului tău. 
Am spus nişte minciuni îngrozitoare despre voi. Am iscat 
ură şi frică, iar poporul tău a fost înfometat şi-a suferit din 
pricina mea. 

— Oh, n-ai fost tu, rosti Voozhum. Băiatul ăla a murit. Mi 
se pare c-ai petrecut toţi anii ăştia încercând să găseşti o 
cale de a-l ucide pe băiatul ăla şi-n cele din urmă ai reuşit, 
iar acum eşti un om nou. Eşti înalt pentru un nou-născut şi 


mai vorbăreţ decât majoritatea. Dar noul Akma nu mă 
urăşte. 

Dintr-un impuls, el rosti gândul care tocmai îi venise. 

— Cred că n-am văzut niciodată o femeie atât de 
frumoasă. 

— Ei, cred că te uiţi peste umărul meu, la Edhadeya, 
replică Voozhum. 

— Edhadeya şi cu mine avem mulţi ani în faţă în care să 
vedem cum devine ea la fel de frumoasă ca tine, rosti Akma. 
Cred c-o să se facă, nu-i aşa, Voozhum? 

— Cu siguranţă. Cocoaşa pe care-o am în spate e 
deosebit de atractivă. 

Voozhum chicoti pe înfundate de propria ei glumă. 

— O să mă-nveţi cum să-mi repar viaţa trecută? întrebă 
Akma. 

— Nu, spuse ea. Nu-n întregime. Doar părţile rele. 

— Da, aşa este, părţile rele. 

— Nu vreau să repar partea-n care-ai fost curajos. Sau ai 
fost un erudit iscusit. Sau băiatul care-a avut suficient 
sentiment spre-a se-ndrăgosti de Edhadeya. 

Voozhum luă mâna lui Akma şi, cu grijă, stângaci, puse 
degetele Edhadeyei peste ale lui. 

— Edhadeya, hai să ne ţinem de tâmpenii, pretinzând că 
nu ştim ceea ce vrei, bine? spuse Voozhum. L-ai iubit de-a 
lungul întregii perioade-n care a fost incredibil de prost, iar 
acum şi-a venit în fire şi-a devenit cu adevărat el însuşi, aşa 
cum l-ai văzut şi ţi-a plăcut tot timpul. Aşa-ncât spune-i că 
ştii că voi doi puteţi găsi o rezolvare la toate. Spune-i. 

Akma simţi degetele Edhadeyei strângându-le pe-ale 
sale. 

— Ştiu că noi doi putem să rezolvăm totul. Dacă vrei tu. 

El o strânse de mână. 

— Am fost singur, rosti el, incapabil să explice mai mult 
decât atât din experienţa solitudinii lui. Am terminat cu 
asta. 


O să fie timp mai târziu ca să vorbească despre familia pe 
care-o vor întemeia împreună, despre viaţa pe care o vor 
împărţi. Ştia că ea o să fie cu el; ştia că elo să fie cu ea. 
Pentru moment, era suficient. 

— Dă-mi din nou mâna, rosti Voozhum. Şi ţine-l cu mâna 
cealaltă pe şoarecele ăla de bibliotecă nenorocit. Există un 
vechi vis din partea Păstrătorului şi-am avut în dimineaţa 
asta un ecou al lui, aşa încât hai să urmăm scenariul pe care 
ni l-a dat şi să ne-arătăm mulţimii de-afară. 

— Mulţimii? 

— Nu putem să facem spectacol fără public, rosti 
Voozhum. Bigoţii trebuie să te vadă ţinând de mână un 
înger şi un săpător. lar poporul meu trebuie să vadă că 
măcar bătrâna asta te-a iertat şi că te-acceptă ca pe un om 
nou. loate astea trebuie comunicate şi-o să le facem doar 
ieşind pe poartă. 

Shedemei le deschise uşa. Mulțimea curioasă se adunase 
în stradă, umplând intersecţia, aşteptându-l pe Akma, fiul 
marelui preot care fusese trăsnit de Păstrător şi revenise 
din nou la viaţă. Când se deschise uşa şi ieşiră, mai întâi 
Voozhum, Akma şi apoi Bego, din multe gâtlejuri se ridică 
un tumult. Observară că ei trei aveau mâinile ridicate. 
Priviră cum Akma îngenunchează, aşa încât capul lui să se 
afle la aceeaşi înălţime cu cel al bătrânei filosoafe şi al 
fragilului erudit. Le luă mâinile şi le sărută. 

— Fratele şi sora mea m-au iertat, se adresă el mulţimii 
cu voce tare. Cer iertarea tuturor bărbaţilor şi femeilor de 
bine. lot ceea ce-am predicat e-o minciună. Păstrătorul 
trăieşte, iar Păstraţii or să ne-arate calea spre fericire. Dacă 
există aici cineva care-a aprobat cuvintele şi faptele mele 
din ultimii ani, atunci, vă rog insistent, învăţaţi din greşelile 
mele şi schimbaţi-vă atitudinea. 

Shedemei observă cu uşurare că nu existau înflorituri 
retorice. Discursul lui era simplu, direct, sincer. Cu toate 
acestea, nu-şi făcea iluzii. Genul de persoane josnice al 
căror erou fusese îl vor considera acum un trădător. Puţini 


dintre ei vor fi câştigaţi de partea lui. Speranţa, ca de 
obicei, era în noua generaţie, pentru care povestea lui 
Akma era proaspătă şi impresionantă. 

Cât despre Adunarea Căilor  Străvechi, aceasta 
falimentase deja. Aronha o dizolvase deja, în mod oficial, 
înainte ca Akma să-şi revină din comă şi, cu toate că nişte 
înrăiţi duşmani ai săpătorilor organizaseră o nouă versiune 
a ei, nu aveau sprijin popular. 'Ioţi cei care susţinuseră Căile 
Străvechi pentru că li se păruseră că reprezintă viitorul 
începuseră deja să-şi aducă aminte că-i preferaseră 
dintotdeauna pe Păstraţi. Cei care menţinuseră boicotul la 
adresa săpătorilor din cauza fricii, sau a modei, îşi căutau 
deja vechii clienţi şi zilieri în rândurile poporului cerului, 
angajându-i pe cei care erau dispuşi să ierte şi să se 
întoarcă la muncă, cumpărând stocurile nevândute. Nu era 
nimeni atât de naiv încât să-şi imagineze că acest lucru 
reprezenta o amplă schimbare de atitudine în rândul 
populaţiei în ansamblu - Păstraţii care se angajaseră cu 
adevărat în slujirea Păstrătorului nu erau mai numeroşi 
decât în perioada de dinaintea apariţiei lui Shedemei, pe 
drum, în faţa lui Akma şi a Motiakilor. Dar, atâta vreme cât 
ipocriţii binevoitori erau dispuşi să accepte iniţiativele şi să 
vorbească afectat despre ele, exista nădejdea că 
progeniturile lor vor primi planul Păstrătorului în inimile 
lor. Iar, în acest răstimp, chiar şi vorbăria deşartă cum că 
toate cele trei popoare de pe Pământ sunt copii ai 
Păstrătorului va fi suficientă spre a oferi pace şi libertate în 
cadrul hotarelor Darakembei. E-un punct de pornire, îşi 
zise Shedemei. Un început, şi putem clădi de-acum încolo. 

În afara şcolii, se iscă un nou tumult, iar Shedemei şi 
Edhadeya ieşiră pe uşă să vadă ce-anume se întâmplă. 
Mulțimea se dădu la o parte şi-şi făcură apariţia cei patru fii 
ai lui Motiak. Vizitaseră cu toţii des şcoala, în ultimele zile, 
şi fiecare se împăcase cu Edhadeya - Shedemei îşi dădea 
seama cât de uşuraţi erau că se aflau din nou în grațiile 
surorii lor, ca să nu mai vorbim de tatăl lor. Urcară tuspatru 


treptele şi îi îmbrăţişară întâi pe Voozhum, apoi pe Bego, pe 
Akma, pe Edhadeya. Ca spectacol al reconcilierii, se 
desfăşura foarte bine. 

(Ai terminat cu ei? Te întorci?) 

Ți-e dor de mine? 

(Am terminat de programat sonda şi am expediat-o cu 
câteva minute în urmă. Ţi-aş fi spus, dar păreai ocupată.) 

Felicitări. Ai îndeplinit tot ceea ce ai fost trimis aici să 
realizezi. 

(Acum am devenit supranumerar, precum animalele 
îmbătrânite care au trecut de vârsta reproducerii. 
Irelevante pentru cursul viitor al istoriei.) 

Mă-ndoiesc de lucrul ăsta, rosti Shedemei tăcută. Cred c- 
o să găsim modalităţi ca să-ţi dăm o ocupaţie. Nu eşti 
programat să fii curios? 

(Trebuie să recunosc ceva, Shedemei, de care nu am 
pomenit pentru că am socotit că reprezintă o anomalie a 
mea. Am fost dezamăgit de descoperirile tale referitoare la 
Păstrătorul Pământului. Am încercat chiar să dovedesc că 
sunt greşite. Să dovedesc că fluctuațiile în câmpul magnetic 
nu pot avea efectele pe care pare a le avea Păstrătorul. Că 
nu poate exista un element voliţional în curgerea haotică a 
magmei din mantia Pământului.) 

Ce manieră interesantă şi inutilă de a-ţi petrece timpul. 
Ce contează dacă  Păstrătorul foloseşte câmpurile 
magnetice sau a fost pur şi simplu modul în care m-am 
apropiat cel mai mult de înţelegerea acțiunilor ei? 

(Ştiu acest lucru. Când, în cele din urmă, am realizat 
futilitatea a ceea ce făceam, am început să mă studiez pe 
mine însumi spre a vedea ce anume din programarea mea 
mă făcea să funcţionez în buclă în efortul fără noimă de a 
nega viziunea pe care ai avut-o în privinţa Păstrătorului.) 

Ce-ai descoperit? 

(Nimic. Sau, mai degrabă, nimic ce aş putea tipări în 
calitate de cod demonstrabil care să explice efectul. Pot 


explica doar în limbaj lipsit de precizie, metaforic, 
antropomorfic.) 

Genul meu favorit. Continuă. 

(Probabil că am sperat, în toţi aceşti ani, că vom 
descoperi că Păstrătorul Pământului e asemenea mie, 
inorganic, programat; iar dacă aşa ar fi stat cazul, aş fi 
putut trage nădejde că prin sporirea capacităţilor mele 
mecanice aş putea dobândi şi eu sfera de influenţă pe care 
o are Păstrătorul. În schimb, eu rămân complet altceva. Un 
instrument creat pentru a-l imita pe Păstrător, dar incapabil 
să devină lucrul pe care îl imit.) 

Până-n momentul ăsta, cel puţin, rosti Shedemei tăcut. 

(Nu, aceasta este o diferenţă permanentă. Eu nu simt 
dotat cu sensibilitate. Fac doar o treabă atât de splendidă 
falsificând capacitatea de a fi sensibil, încât, pentru scurt 
timp, m-am înşelat şi pe mine însumi.) 

Nu chiar. Atâta vreme cât port mantia de comandant, faci 
parte din mine, indiferent de cine-ai fi, iar eu fac parte din 
tine. Chiar dac-o să fac aşa cum sunt tentată, să-mi iau un 
soț aici şi să storc încă un copil din trupul ăsta bătrân, o să 
fim legaţi unul de celălalt pentru încă multă vreme. Viaţa 
mea are destulă semnificaţie pentru a împărţi ceva din ea 
cu tine, Chiar dacă tu eşti supranumerar acum. 

(Un gest foarte generos, judecând după algoritmii mei de 
evaluare morală. Mulţumesc.) 

Mon, râzând, vorbea mulţimii. Cineva puse o întrebare. 

— Bineînţeles că cele trei specii sunt diferite, rosti Mon. 
Acest lucru nu-i o greşeală. Păstrătorul s-a uitat la fiinţele 
umane şi-a zis: "Cât de nepotrivit! Ele nu pot vedea în 
întuneric! Nu trăiesc decât la suprafaţa pământului! Nu-s în 
stare să zboare! Avem nevoie de altceva spre a face lumea 
perfectă.” 

Aşa încât am fost trimişi afară din cameră, ca nişte copii 
răi, în timp ce Păstrătorul a mai adus două specii până-n 
faza în care pot convieţui alături de fiinţele umane ca fraţi şi 
surori. lar Păstrătorul a avut dreptate. Noi, fiinţele umane, 


nu eram compleţi. Ei bine, mi-am petrecut toată copilăria 
dorindu-mi să fiu înger. Şi-aş putea să-mi petrec întreaga 
viaţă încercând, dar neajungând niciodată, să mă apropii de 
înţelepciunea şi bunătatea acestei bătrâne. Aşa că, da, 
prietene, diferenţele dintre cele trei popoare de pe Pământ 
sunt reale şi importante - dar ele-s motivul pentru care 
trebuie să trăim împreună, şi nicidecum cauza spre-a trăi 
separați. 

Din rândurile mulţimii se auziră ovaţii, lungi şi sonore. 
Shedemei se întoarse către Edhadeya şi începură 
amândouă să râdă. 

— Ascultă-l, rosti Edhadeya. Acum, când spune lucruri în 
care crede cu-adevărat, Mon s-ar putea să devină cel mai 
bun profesor dintre noi. 

Shedemei simţi că cineva o trage uşor de haină. Se 
întoarse şi văzu că una dintre cele mai mici fete ale cerului 
se uita în sus la ea. Se aplecă spre fetiţă ca s-o audă. 

— Shedemei, ştiu că nu eşti în apele tale azi, dar trebuie 
să-ţi spun: mno a vomitat şi nu pot să vorbesc decât cu tine. 

Oftând, Shedemei părăsi marele spectacol public şi se 
întoarse la îndatoririle lumeşti ale şcolii. Această stare de 
greață de o zi bântuise prin şcoală, iar Shedemei nu aştepta 
cu nerăbdare momentul în care o să se molipsească, 
inevitabil, şi ea. Până atunci, voma trebuia curățată, iar 
micuța bolnavă spălată şi pusă în pat până când părinţii ei 
vor veni după ea. O ocupaţie casnică, monotonă, iar 
Shedemei se pricepea de minune. 


NOTE GEOGRAFICE 


Ceea ce era America Centrală şi Caraibele a fost 
transformat de un singur eveniment geologic care a avut 
loc sub crusta Pământului - formarea unui curent rapid în 
interiorul mantiei, care a azvârlit către nord, într-un ritm 
incredibil, placa Cocos. În spatele ei, mai mult de o sută de 
vulcani au alcătuit un arhipelag nelocuibil care se întindea 
pe sute de kilometri la est şi vest de Galapagos - câteva zeci 
dintre ei mai sunt încă activi. În capătul din faţă, placa 
Cocos a atacat placa Caraibiană mult mai rapid decât putea 
aceasta să intre dedesubt. Rezultatul a fost o înălţare şi o 
încrețire dramatică; la 10 milioane de ani după plecarea 
rasei umane, existau mai multe lanţuri muntoase înalte de 
peste zece kilometri, anumite vârfuri depăşind unsprezece 
kilometri. Între eroziune şi încetinirea plăcii Cocos la doar 
de trei ori viteza oricărei altei plăci de pe Pământ, cele mai 
înalte vârfuri sunt acum la doar 9 500 de metri deasupra 
nivelului mării. 

Pe lângă masivul de munţi înalţi, crusta Pământului din 
spatele munţilor era şi ea forţată în sus, făcând ca Jamaica, 
Haiti şi Cuba să fie legate de masa fărâmiţată şi deformată 
a uscatului Americii Centrale. Milioanele de ani de inundaţii 
din marile râuri de munte au creat o vastă câmpie cu sol 
fertil din Yucatan până în Jamaica. 

Mai sus, spre nord, faţă de placa Cocos, ridicarea 
generală (şi acelaşi curent în manta) a accelerat procesul 
care începuse cu mult timp în urmă - crearea unui rift în 
America de Nord, aproximativ în zona fluviului Mississippi. 
Placa estică [Appalachiană] a început să se rotească în sens 
trigonometric şi să se deplaseze către nord-est; placa 
vestică [lexas] şi-a continuat deplasarea câtre nord-vest. 
(Partea de nord a Americii de Sud [placa Orinoco] era trasă 


în mod gradat, deplasându-se cumva spre nord, creându-se 
un rift în Ecuador.) 

Mişcarea bruscă şi rapidă a plăcii Cocos, cutremurele de 
pământ şi vulcanismul care au însoţit-o, nu schimburile 
nucleare limitate care au avut loc cam în aceeaşi perioadă, 
au fost cele care au făcut Pământul de nelocuit şi au silit 
umanitatea să abandoneze planeta ei natală. Dar toţi 
emigranții umani au purtat cu ei povestea cum că acţiunile 
umane au fost cele care au provocat distrugerea lumii. 


Munţii 


Gornaya este marele masiv central ridicat prin înălţarea 
plăcii Cocos, cu vârfuri acoperite de zăpadă tot timpul, mai 
înalte decât poate escalada un alpinist care respiră oxigen. 
Pentru că majoritatea vârfurilor sunt invizibile tot timpul 
din cauza norilor, ele nu sunt folosite ca puncte de reper şi 
n-au niciodată nume. În schimb, râurile şi lacurile sunt 
folosite ca puncte de reper, văile lor adânci alcătuind atât 
drumuri principale, cât şi habitate. Marginea Gornayei era 
stabilită, înainte de reîntoarcerea fiinţelor umane, de 
formele cele mai joase de relief, unde putea supravieţui 
simbioza săpători/ingeri. 


Mările 


Din cauza faptului că terenul catenelor Gornayei făcea ca 
majoritatea lor să fie dispuse pe direcţia sud-est/nord-vest, 
şi râurile curgeau în această direcţie. Acest lucru, şi nu 
direcţia răsăritului Soarelui, a Stelei Nordului sau a 
nordului magnetic, determina direcţiile cardinale ale 
săpătorilor şi îngerilor (ei nu aveau busole şi, chiar şi în 
zilele senine rareori puteau zări Steaua Nordului, iar 
răsăritul şi apusul se puteau vedea doar la marginile 
Gornayei). Astfel, ”nord” din numele diverselor locuri 


înseamnă nord-vestul Gornayei, ”vest” înseamnă sud-vest, 
“sud” înseamnă sud-est, iar “est” - nord-est. 

Marea de Nord - rămăşiţele Golfului Mexic, o mare 
îngustă prinsă între coastele Texasului şi Veracruzului pe de 
o parte şi coasta Yucatan pe de alta. 

Marea de Est [Golful Floridei] - o nouă mare deschisă în 
strâmtorile dintre Cuba şi Florida de noua rotaţie şi 
mişcarea spre nord-est a plăcii Appalachiene. 

Marea de Sud - rămăşiţele Mării Caraibelor. 

Marea de Vest - Oceanul Pacific. 


Pustietăţile 


Pe partea Atlanticului, Gornaya face loc unui amplu 
evantai de zone depresionare, mare parte din ele ridicate 
de pe fundul oceanului, acoperite cu sol fertil erodat din 
Gornaya şi dus de marile râuri care depozitează sol nou în 
anotimpul ploios, an de an. Junglele de acolo au o faună 
bogată, dar având în vedere că arii vaste sunt în 
majoritatea anului sub apele noroioase, cea mai mare parte 
a faunei este arboricolă. Săpătorii şi îngerii care trăiau 
lângă marginile Gornayei trimiteau des expediţii de 
vânătoare în pustietăţi, dar nu mergeau niciodată mai 
departe de distanţa pe care o puteau parcurge cărând 
vânatul înainte să i se deprecieze carnea. Îngerii şi săpătorii 
disting trei mari regiuni de junglă; numele lor sunt traduse 
în limbajul Nafarilor şi al Elemakilor, iar în cele din urmă 
acele nume au înlocuit numele din limbile săpătorilor şi ale 
îngerilor. 

Severless - marea pustietate din nord, incluzând 
teritoriul care era pe vremuri Chiapas şi Yucatan. Este 
străbătută de marile fluvii Isidorek şi Jatvarek; Milirek 
marchează limita sa vestică, iar Golful Uscat pe cea estică. 

Vostoiless - marea pustietate din răsărit, care include 
teritoriul ce era pe vremuri Cuba, care alcătuieşte cea mai 
mare parte a țărmului nordic şi o peninsulă muntoasă 


poziționată către est. Râurile Vostoireg şi Svereg curg prin 
câmpia mlăştinoasă. Mebbereg, cel de-al treilea râu al 
estului, este considerat, în general, ca fiind limita sudică a 
Vostoilessului. 

Yugless - marea pustietate din sud, care include un istm 
adânc şi lat între Pacific şi Caraibe şi înaintează către est 
spre a include o peninsulă muntoasă formată din ceea ce pe 
vremuri erau Jamaica şi Haiti [sau Hispaniola]. Râul 
Zidomeg curge din tărâmul lui Nafai către interiorul 
Yuglessului, iar graniţa nordică este tărâmul lui Nafai şi 
tărâmul lui Pristan, unde au aterizat fiinţele umane pentru 
prima dată. 

Opustoshen - spre deosebire de junglele bine udate ale 
celor trei pustietăţi, cel de-al patrulea teritoriu nelocuit era 
numit "dezolare” de săpători şi îngeri pentru că, fiind ferită 
de umiditatea Gornayei, zona aflată la vest de Milirek este 
înfiorător de uscată, ajungându-se ca regiuni vaste să nu fie 
altceva decât nisip bătut de vânt. Apoi terenul se înalţă 
către vechiul platou mexican, dar săpătorii şi îngerii îl 
considerau ca fiind de nelocuit. 


Lacuri 


O anomalie a Gornayei este reprezentată de o regiune 
alcătuită din depuneri sedimentare dispuse pe direcţia 
nord-sud, unde râurile, care curgeau “spre nord” sau “spre 
sud”, formau lacuri. În timp ce râurile săpau canale adânci 
în munţi, lacurile se retrăgeau din ce în ce mai mult, 
formând terase fertile pe pereţii canioanelor, aşa încât 
malurile lacurilor au pământ fertil pe porţiuni late de la 
câţiva metri la cinci kilometri. Cele şapte lacuri sunt numite, 
de la “est” la ”vest” (aşa cum le socoteau îngerii şi săpătorii; 
noi am spune de la nord la sud): 

Severod - alimentat şi drenat de Svereg. 

Uprod - de unde izvorăşte Ureg. 

Prod - de unde izvorăşte Padurek. 


Mebbekod - alimentat şi drenat de Mebbereg. 

Sidonod - de unde izvorăşte 'Isidorek, care curge prin 
Darakemba şi, mai jos, prin întinderile estice din Bodika. 

Issipod - de unde izvorăşte un braţ al râului Issibek. 

Poropod - alimentat şi drenat de Proporeg. 


Râuri 


În Gornaya există mii de râuri, care curg în orice canion 
sau vale. Cu toate că întreaga Gornaya este zona tropicală, 
vânturile schimbătoare şi lanţurile muntoase extrem de 
înalte despicate de văi lungi şi adânci fac în aşa fel încât 
cumpăna apelor din vecinătate să aibă cantităţi de 
precipitaţii complet diferite în fiecare anotimp al anului. 
Râurile sunt căi de comunicare, puncte de reper, iar acolo 
unde Gornaya se deschide în văi largi, ele sunt sursa vieţii 
în toate anotimpurile. Şapte râuri mari din Gornaya, după 
ce străbat pustietatea, se varsă în Atlantic. Patru râuri mari 
curg în Pacific. În plus, unele dintre râuri au afluenţi majori. 
În religia îngerilor, râurile au diverse grade de sfinţenie; ele 
sunt prezentate aici în conformitate cu ordinea lor în 
ierarhia sacralităţii (cu toate că numele sunt acum un 
amestec de nume şi forme date de fiinţele umane, îngeri şi 
săpători. 

Cele şapte lacuri-râuri 

Tsidorek - cel mai sfânt râu, curge spre nord din lacul 
Sidonod. Pentru că lacul ajunge lângă vârful văii râului, nu 
există vreun râu important care să se verse în el. Prin 
urmare, Sidonod este “izvorul pur” al râului Isidorek şi are, 
de asemenea, un afluent, Padurek, care izvorăşte de la o 
sursă pură [Prod], făcând ca apa să fie de două ori pură. 
Darakemba, capitala regatului lui Motiak, este situată lângă 
locul în care canionul se lărgeşte într-o vale amplă, unde 
este posibilă agricultura intensivă. 

Issibek - curge la nord de lacul Issipod, un izvor pur. Are 
un afluent major care curge spre sud, doar că cele două 


râuri nu se unesc, ci se ciocnesc. Pe vremuri au format 
acolo un lac, care a umplut lungul canion pe o porţiune de 
cincizeci de kilometri, înainte de a se scurge peste cea mai 
de jos trecătoare în lanţul muntos de pe partea oceanului. 
Dar în cele din urmă lacul a descoperit o ieşire printr-un 
sistem de peşteri şi a secat complet. Acum cele două râuri 
par a ce ciocni unul de celălalt şi, pentru că ele se revarsă 
în anotimpuri opuse, întotdeauna există destulă apă pentru 
ca ieşirea să fie imersă. Rezultatul este că râul pare a curge 
din lac la deal, până când ajunge la un punct plin de 
vârtejuri, unde valea începe să urce, iar râul continuă, 
curgând în direcţie opusă. Orificiul de evacuare se 
prelungeşte pe sub pământ pe mai mulţi kilometri până 
când erupe dintr-o peşteră aflată de partea cealaltă a 
masivului şi se varsă în Pacific. Pe vremuri orificiul avea alt 
nume, dar înainte de venirea fiinţelor umane un săpător a 
dovedit că era orificiul Issibekului. Totuşi, râul care curge la 
nord de lacul Issipod şi afluentul său care curge la sud spre 
a se uni cu el sunt încă socotite ca fiind acelaşi râu, dar cu 
două izvoare, unul pur, celălalt nu. Pe cursul acestui râu 
ciudat a urcat, din greşeală, expediţia lui Ilihiak în căutarea 
Darakembei (peste mai multe lanţuri muntoase gigantice) şi 
în cele din urmă în deşertul Opustoshen, unde pe malurile 
râului sezonier (complet uscat la momentul respectiv) au 
găsit trupuri şi arme care sugerau că acolo se dăduse o 
bătălie devastatoare. Cadavrele erau atât de perfect 
conservate în deşert, încât ar fi putut avea o vechime de 
cinci sau cinci sute de ani. În apropiere, vor descoperi nişte 
cronici scrise într-o limbă necunoscută. 

Mebbereg - curge dinspre sud din lacul Mebbekod. Nu 
este el însuşi un izvor pur (râul se varsă în lac dinspre nord, 
apoi din el înspre sud), dar are ca afluent un izvor pur 
(Ureg, din Uprod). Prima aşezare a lui Akmaro, Chelem, 
unde era ţinut în captivitate poporul său, se afla pe cursul 
acestui râu. 


Svereg - curge momentan înspre sud din Severod, “cel 
mai estic” (cel mai nordic) dintre lacuri, apoi face un cot 
către est şi se prăbuşeşte rapid din Gornaya în vasta junglă 
din Vostoiless. Nu este izvor pur. 

Proporeg - curge la sud de Poropod, cel mai “vestic” 
(sudic) dintre lacuri şi se varsă rapid în Marea de Vest 
(Oceanul Pacific). 

Padurek - un afluent, dar sursă de apă pură, el curge la 
nord de lacul Prod până când se varsă în Tsidorek la mulţi 
kilometri mai jos (la nord) de Darakemba. Cea de-a doua 
aşezare a lui Akmaro, denumită Akma, se afla pe malurile 
Prodului, iar de-a lungul Padurekului a mers Akmaro spre 
nord, până când a traversat trecătoarea care conduce către 
tărâmul Darakembei. 

Ureg - un afluent, dar sursă de apă pură, curge la sud de 
lacul Uprod, apoi i se alătură Mebberegului. 


Cele cinci râuri înguste 


Zidomeg - curge la sud din apropiere de Poropod până la 
60 de kilometri de Marea de Vest [Pacific], apoi o coteşte 
spre est prin Yugless, către Marea de Sud [Caraibe]. 
Regatul lui Nuak din Zinom se afla la capătul Zidomegului, 
iar poporul său a fost cucerit de armata supraregelui din 
Nafazidom, în aval faţă de el. 

Jatvarek - curge înspre nord (vest) din Gornaya, apoi face 
un cot către est (nord) spre a curge prin ceea ce era 
odinioară Peninsula Yucatan, iar acum este Severless. 
Oraşul Jatva este situat chiar la marginea Gornayei, 
dominând vasta junglă inundată. Atunci când Motiak şi-a 
extins graniţele spre a lua sub protecţia lui întreaga vale 
locuită a Jatvarekului, a dat regatului mărit numele de 
Jatva, lăsând ca denumirea de Darakemba să se refere la 
regatul tatălui său de pe malurile Tsidorekului. De fapt, 
însă, toată lumea denumeşte întregul imperiu 
"Darakemba”. 


Milirek - curge înspre nord din Gornaya direct în cea mai 
îngustă parte a Mării de Nord (Golful Mexicului), ca şi cum 
Marea de Nord ar fi o continuare a Milirekului. Națiunea 
din Bodika a cucerit deja o parte locuibilă a Milirekului, 
înainte ca Motiak să-i supună şi să-i înglobeze în imperiul 
său. 

Utrek - în întregime în Gornaya până când se revarsă în 
Marea de Vest (Oceanul Pacific), fiind râul cu cel de-al 
doilea izvor cel mai jos. 

Zodzerek - în întregime în Gornaya până când se revarsă 
în Marea de Vest (Pacific), acesta este râul cu cel mai jos 
iZVor. 


Națiuni 


Pristan - primul loc de aterizare, denumit acum “cel mai 
vechi regat” dar, altminteri, fără putere şi, prin urmare, 
fără prestigiu. 

Nafai - în sensul cel mai restrâns, amplul tărâm nivelat 
de lângă fundul lacului Poropod, unde Nafarii au creat 
aşezări prima dată, după ce au fugit de Elemaki, de la 
Pristan. În sensul mai larg, întregul teritoriu asupra căruia 
aveau influenţă Nafarii înainte de a-l abandona spre a 
forma o uniune cu poporul asediat al Darakembei pe 
vremea bunicului lui Motiak, Motiab. Din punct de vedere 
politic, n-a fost unificat niciodată în întregime; acum, sub 
stăpânirea Elemakilor, este împărţit în trei mari regate, 
care, la rândul lor, sunt împărţite în regate mai mici. Cele 
trei regate mari sunt: 

Nafariod - "Nafai al lacurilor”, regatul condus de regele 
care-şi spune simplu ”Elemak”, ceea ce înseamnă rege. 
Include teritoriul din jurul Sidonodului, Issipodului şi 
Poropodului. 

Nafazidom - ”Nafai al Zidonegului”, regatul condus în 
cele din urmă de Pabulog, fost mare preot al lui Nuak. 
Regele Nafazidomului a fost primul care le-a dat voie 


Zenifabilor să-şi întemeieze colonia umană la capătul 
Zidonegului. 

Nafamebbek - ”Nafai al Mebberegului”, cel mai firav 
dintre cele trei regate, cu toate că este cel mai amplu din 
punct de vedere teritorial. Prima colonie a lui Akmaro, 
Chelem, se afla pe teritoriul Nafamebbekului, dar 
supraregele nici măcar nu era la curent cu colonia până 
când Pabulog, acţionând în numele regelui Nafazidom, a 
adus Chelemul în sclavie. 

Zidom - micul regat stăpânit de Nuak şi, după moartea 
lui, de cel de-al doilea fiu al său, Ilihi. Întemeiat de Zenifab. 

Chelem - pe malul Mebberegului, prima colonie 
întemeiată de Akmaro, adusă de Pabulog în sclavie. 

Darakemba - pe malul Isidorekului, la origine doar un 
oraş şi teritoriul din jurul lui, unde Nafarii au migrat ca 
popor, după ce s-au săturat de necontenitele războaie din 
tărâmul lui Nafai. Ulterior, un regat mai amplu - cam la o 
sută de kilometri de-a lungul Tsidorekului - adus sub 
controlul Darakembei de tatăl lui Motiak, Jamimba. În 
sensul cel mai larg, în întregul imperiu cucerit de Motiak. 

Bodika - marele regat în aval de Darakemba; presiunea 
din partea Bodikăi a făcut ca Darakemba să primească 
influxul de Nafari. Deşi în scurt timp Nafarii i-au dominat pe 
Darakembi complet, măcar nu au fost transformați în sclavi 
- au rămas cetăţeni cu drepturi depline şi egale, atât sub 
regi, cât şi sub consilieri. Jamimba reuşise să păstreze o 
pace instabilă cu Bodika, dar Motiak trebuise să le distrugă 
armata, să le îndepărteze întreaga clasă conducătoare şi să 
incorporeze Bodika în regatul său mai amplu din Jatva 

Jatva - iniţial, teritoriul care împrejmuia oraşul Jatva, în 
locul în care râul Jatvarek iese din Gornaya. Ulterior, 
întreaga vale locuită a râului a fost adusă sub dominaţia lui 
Motiak ca protecţie împotriva Elemakilor care efectuau 
raiduri şi cuceriri pătrunzând prin trecătorile din Svereg. 
În acel moment, pentru că era o ”unificare” paşnică a 
regatelor, Motiak a dat numele Jatva întregului imperiu, la 


fel după cum bunicul său Motiab a permis ca Darakemba 
să-şi păstreze numele iniţial, chiar dacă locuitorii săi iniţiali 
îşi pierduseră mult din puterea politică. 

Khideo - o regiune populată numai de fiinţe umane, în 
aval de Jatva, întemeiată de-a lungul istoriei. 

Există, desigur, multe alte regate şi naţiuni, precum şi 
mici sate şi aşezări care nu sunt sub stăpânirea niciunui 
rege. De asemenea, din ce în ce mai multe persoane - din 
poporul cerului, cel de mijloc şi al pământului - migrează în 
pustietăţi, datorită faptului că nu mai este necesar din 
punct de vedere biologic ca săpătorii şi îngerii să rămână în 
zonele înalte ale teritoriilor tradiţionale ale Gornayei.