Orson Scott Card — Ender — V2 Vorbitor In Numele Mortilor

Card Orson Scott 


Card Orson Scott 


Vorbitor în numele Morților 


Prolog. 

În anul 1830 după întemeierea Congresului Stelar, o navă- 
robot de cercetare a transmis un raport prin ansiblu: 
planeta pe care o studiase prezenta parametri normali, 
permiţând dezvoltarea vieţii umane. Cea mai apropiată 
planetă pe care se înregistrase o presiune demografică era 
Baia; Congresul Stelar le-a acordat celor de acolo 
aprobarea pentru a continua explorarea. 

Aşa se face că primii oameni care au văzut noua lume erau 
portughezi prin limbă, brazilieni prin cultură şi catolici prin 
credinţă. În anul 1886 au debarcat de pe naveta spaţială, şi- 
au făcut cruce şi au numit planeta Lusitania - vechea 
denumire a Portugaliei. S-au apucat apoi să catalogheze 
flora şi fauna. Cinci zile mai târziu, au înţeles că micile 
vietăţi care trăiau în pădure şi pe care le denumiseră 
porquinhos - purceluşi - nu erau câtuşi de puţin animale. 
Era pentru prima oară de la Xenocidul Gândacilor comis de 
monstrul Ender când oamenii descoperiseră o formă 
inteligentă de viaţă extraterestră. Din punct de vedere 
tehnologic, purceluşii erau primitivi însă foloseau unelte, îşi 
construiau case şi vorbeau o limbă. 

— Aceasta este o nouă şansă pe care ne-a oferit-o 
Dumnezeu, a declarat Cardinalul Primat de Baia. Putem fi 
mântuiţi pentru distrugerea Gândacilor. 

Membrii Congresului Stelar venerau mulţi zei sau 
niciunul, dar au aprobat spusele Cardinalului Primat. 
Lusitania va fi colonizată cu oameni de pe Baia, sub patentă 
catolică, aşa cum cerea tradiţia. Dar colonia nu avea voie să 


se extindă dincolo de o anumită suprafaţă sau să 
depăşească un anumit număr de locuitori. Şi, mai presus de 
toate, era obligată să respecte cu orice preţ o singură lege: 

Purceluşii nu trebuiau să fie tulburaţi. 

Capitolul 1 

PIPO. 

Întrucât nu ne împăcăm încă pe deplin cu ideea că 
locuitorii din aşezarea învecinată sunt la fel de umani ca şi 
noi, am fi nişte prefăcuţi fără pereche dacă privind fiinţele 
prietenoase, creatoare de unelte, apărute pe alte căi 
evolutive, le-am considera fraţi şi nu fiare, tovarăşi de 
pelerinaj care călătoresc spre sanctuarul inteligenţei şi nu 
rivali. 

Şi totuşi, asta e ceea ce văd sau tânjesc să văd. Diferenţa 
dintre roman şi varelse există pentru creatura care judecă, 
nu pentru cea care este judecată. Când afirmăm că o specie 
extraterestră este ramen, nu înseamnă că ea a trecut 
pragul maturității morale. Înseamnă că l-am trecut noi 
înşine. 

Demostene, Scrisoare pentru framlingi. 

Rădăcină era cel mai dificil şi, în acelaşi timp, cel mai 
îndatoritor dintre pequeninos. Ori de câte ori Pipo vizita 
luminişul lor, el se afla acolo şi îşi dădea toată osteneala să 
răspundă la întrebările pe care, prin lege, Pipo nu avea voie 
să le pună în mod direct. Pipo se baza pe el - prea mult, 
probabil - şi, cu toate că Rădăcină se juca şi făcea tot felul 
de zburdălnicii ca un copilandru lipsit de răspundere, ceea 
ce de fapt era, nu scăpa nici un prilej de a observa, sonda 
sau pune la încercare. Pipo trebuia să se păzească tot 
timpul de capcanele pe care Rădăcină i le întindea. 

Cu o clipă în urmă, Rădăcină se căţărase într-un copac, 
agăţându-se de coajă doar cu pernuţele cornoase de la 
încheieturile membrelor şi de pe partea interioară a 
coapselor. Ţinea două bețe în mâini - Beţe-Iată, aşa se 
numeau - cu care lovea trunchiul în ropote neritmate, 
irezistibile, în timp ce se căţăra. 


Zgomotul îl făcu pe Mandachuva să iasă din casa 
construită din buşteni. Strigă spre Rădăcină în limba 
masculilor, iar apoi în portugheză: 

— P'ra baixo, bicho! 

Auzind jocul de cuvinte în portugheză, câţiva purceluşi 
aflaţi în apropiere îşi exprimară aprecierea frecându-şi 
brusc pulpele una de alta. Rezultă un sunet ca un sâsâit, iar 
Mandachuva, încântat de aplauzele lor, făcu un mic salt prin 
aer. 

În acelaşi timp, Rădăcină se aplecă pe spate până păru 
aproape sigur că se va prăbuşi la pământ. Apoi îşi azvârli 
mâinile înapoi, făcu o tumbă prin aer şi ateriză pe picioare; 
ţopăi de câteva ori, dar nu se dezechilibră. 

— Deci ai devenit acum şi acrobat, spuse Pipo. 

Rădăcină păşi legănat spre el. Era modul lui de a-i imita pe 
oameni. Aceasta făcea ca ridiculizarea să fie mai evidentă, 
întrucât botul lui turtit, înălţat în vânt, arăta cât se poate de 
porcin. Nici nu era de mirare că cei de pe alte lumi îi 
numeau „purceluşi”. Aşa apucaseră să-i boteze primii 
vizitatori ai acestei planete, care transmiseseră rapoartele 
în '86 şi, din 1925, momentul întemeierii Coloniei Lusitania, 
fusese imposibil să li se mai schimbe numele. Xenologii 
răspândiţi pe cele O Sută de Lumi se refereau la „aborigenii 
Lusitaniei”, deşi Pipo ştia foarte bine că era doar o 
chestiune de demnitate profesională; fără îndoială că atunci 
când nu-i menţionau în vreo lucrare savantă, xenologii îi 
numeau tot purceluşi. În ceea ce-l privea pe Pipo, el li se 
adresa de obicei cu pegqueninos, iar ei nu păreau să aibă 
ceva împotrivă, pentru că de-acum începuseră şi ei să-şi 
spună „micuţi”. La urma-urmei, demnitate sau nu, îi era 
peste putinţă să nege realitatea. În asemenea momente, 
Rădăcină semăna cu un porc ridicat pe două picioare. 

— Acrobat, spuse Rădăcină, cântărind noul cuvânt. Ce-am 
făcut eu? Aveţi o vorbă pentru oamenii care fac aşa ceva? 
Există oameni pentru care asta înseamnă muncă? 


Pipo oftă în tăcere, iar zâmbetul îi îngheţă pe chip. Legea îi 
interzicea cu stricteţe să dea informaţii despre societatea 
umană, pentru ca nu cumva să influenţeze cultura 
purceluşilor. Dar Rădăcină îşi făcuse un obicei din a 
exploata până şi cea mai neînsemnată aluzie din orice 
remarcă a lui Pipo. De data aceasta nu era însă decât vina 
lui Pipo, care lăsase să-i scape o afirmaţie ce deschidea o 
fereastră nedorită spre modul uman de viaţă. Uneori se 
simţea atât de relaxat printre pequeninos încât vorbea fără 
să se mai controleze. Pericolul acesta îl pândea mereu! „Nu 
mă pricep la jocul neîncetat de a stoarce informaţii şi de a 
încerca în acelaşi timp să nu ofer nimic în schimb. Libo, 
taciturnul meu fiu, a deprins deja arta discreţiei mai bine 
decât mine şi nu mi-e ucenic decât de... cât o fi trecut de 
când a împlinit treisprezece ani?... patru luni.” 

— Şi eu aş vrea să am la picioare perniţe ca tine, spuse 
Pipo. Coaja copacului mi-ar face pielea ferfeniţă. 

— Aşa ceva ne-ar face pe toţi să ne fie ruşine. Rădăcină 
rămase nemişcat, în acea atitudine de aşteptare despre 
care Pipo credea că arata o uşoară îngrijorare ori un 
avertisment mut către alţi pequeninos de a manifesta 
prudenţă. Putea fi şi un semn de spaimă extremă, dar, dacă 
nu se înşela, până acum nu văzuse vreun pequeninos 
extraordinar de înspăimântat. 

În orice caz, Pipo se grăbi să-l calmeze: 

— Nu te îngrijora, eu sunt prea bătrân ca să mă caţăr în 
copaci aşa cum o faceţi voi. Las asta în seama vlăstarelor 
voastre. 

Şi replica dădu roade; trupul lui Rădăcină deveni mobil. 

— Îmi place să mă urc în copac. Pot vedea totul. Rădăcină 
se ghemui în faţa lui şi-l privi de aproape. Vei aduce 
animalul care aleargă pe deasupra ierbii fără să atingă 
pământul? Ceilalţi nu m-au crezut când le-am spus că am 
văzut aşa ceva. 

O nouă capcană. „Cum, xenolog Pipo, îl vei umili pe acest 
membru al comunităţii pe care o studiezi? Sau, în cazul 


întâlnirii de azi, vei respecta legea inflexibilă stabilită de 
Congresul Stelar?” Existau doar câteva precedente. 
Singurul contact cu fiinţe extraterestre inteligente avusese 
loc acum trei mii de ani, iar el se încheiase cu moartea 
tuturor Gândacilor. De data asta Congresul Stelar voia să se 
asigure că dacă umanitatea greşea, eroarea avea să fie de 
semn opus. Informaţii minime, contact minim. 

Rădăcină detectă ezitarea lui Pipo, tăcerea lui determinată 
de precauţie. 

— Niciodată nu ne spui nimic, începu Rădăcină. Ne 
urmăreşti şi ne studiezi, dar niciodată nu ne îngădui să 
trecem peste gard, să intram în aşezarea voastră, să vă 
urmărim şi să vă studiem şi noi. 

Pipo îi răspunse cât de cinstit se pricepu, deşi precauţia 
era mai importantă decât onestitatea. 

— Dacă e adevărat că voi învăţaţi atât de puţine şi noi atât 
de multe, cum se face că vorbiţi şi Esenţiala şi portugheza, 
în timp ce eu încă mă chinui să deprind limba voastră? 

— Noi suntem mai isteţi. Apoi Rădăcină se lăsă pe spate şi 
se răsuci pe şezut, astfel încât rămase cu spatele la Pipo. 
Întoarce-te dincolo de gardul tău. 

Pipo se ridică imediat în picioare. Nu departe de el, Libo 
era cu trei pequeninos, încercând să afle cum împleteau 
aceştia viţele de merdona pentru a face acoperişuri. Libo îl 
văzu pe Pipo şi i se alătură, gata de plecare. Pipo îl însoţi 
fără să scoată o vorbă; ţinând seama că pegqueninos 
stăpâneau atât de fluent limbile oamenilor, niciodată nu 
discutau despre ce aflaseră decât după ce treceau de 
poartă. 

Le trebui o jumătate de oră ca să ajungă acasă, iar când 
trecură de poartă şi o luară de-a lungul dealului către 
Staţiunea zenadorilor, începu să plouă torențial. Zenador? 
Privind placa mică de deasupra uşii, Pipo se gândi la 
înţelesul inscripţiei. Cuvântul XENOLOG era scris în 
Esenţială. Asta sunt eu, cel puţin pentru cei de pe alte lumi. 
Dar titlul de zenador era atât de uşor de pronunţat în 


portugheză, încât aproape nimeni de pe Lusitania nu-l mai 
folosea pe cel de xenolog, nici măcar când vorbea în 
Esenţială. „Aşa se schimbă limbile”, medită Pipo. „Dacă n-ar 
exista ansiblul, care asigură o comunicare instantanee în 
toate cele O Sută de Lumi, nu ne-am mai putea păstra o 
limbă comună. Călătoriile interstelare sunt prea lente şi se 
desfăşoară foarte rar. Esenţiala se va pulveriza în zece mii 
de dialecte în cel mult un secol. Poate că ar fi interesant să 
rulez pe computer o proiecţie a modificărilor lingvistice de 
pe Lusitania ca să aflu dacă Esenţiala va ajunge să se 
degradeze şi să absoarbă portugheza, sau se va întâmpla 
invers.” 

— Tată, îl întrerupse Libo. 

Abia atunci îşi dădu seama că se oprise la zece metri de 
staţiune. „langente. Cele mai bune porţiuni ale vieţii mele 
intelectuale sunt tangenţiale, situate în domenii din afara 
pregătirii mele. Presupun că regulile care ni s-au impus în 
profesiune mă împiedică să cunosc sau să înţeleg ceva. 
Ştiinţa xenologiei tinde să respecte mai multe mistere decât 
Biserica-Mamă.” 

Amprenta palmară era suficientă pentru deschiderea uşii. 
Imediat ce trecu pragul, ştiu cum îşi va petrece seara. Le 
vor trebui câteva ore de muncă la terminale pentru a 
întocmi rapoarte separate despre ceea ce făcuseră în cursul 
întâlnirii de azi. Pipo va citi apoi notițele lui Libo, iar Libo pe 
ale lui Pipo şi după ce vor fi mulţumiţi, Pipo va redacta un 
rezumat şi va permite computerelor să continue lucrul, 
introducând notițele în fişiere şi transmiţându-le 
instantaneu prin ansiblu către xenologii din restul celor O 
Sută de Lumi. „Sunt mai mult de o mie de oameni de ştiinţă 
a căror carieră înseamnă studierea singurei specii 
extraterestre pe care o cunoaştem şi, în afară de ceea ce 
pot descoperi sateliții despre această specie arboricolă, 
toate informaţiile pe care le au ei provin din ceea ce le 
transmitem noi doi. Asta înseamnă intervenţie minimă. , 


Dar imediat ce intră în staţiune Pipo înţelese că nu avea să 
fie o seară de muncă neîntreruptă şi odihnitoare. Înăuntru 
îi aştepta Dona Cristă, îmbrăcată în straie monahale. Oare 
era vorba de vreo boacănă făcută la şcoală de unul din 
copiii mai mici? 

— Nu, nici vorbă, îl linişti Dona Cristă. Toţi copiii tăi îşi fac 
datoria, în afară de cel de aici care, după părerea mea, e 
prea tânăr ca să-o rupă cu şcoala şi să lucreze, chiar dacă e 
ucenic. 

Libo nu-i răspunse. „O hotărâre cuminte”, socoti Pipo. 
Dona Cristă era o femeie înţeleaptă şi atrăgătoare, probabil 
chiar frumoasă, dar întâi de toate era călugăriţă a ordinului 
Filhos da Mente do Cristo, Copiii Minţii lui Cristos, şi-şi 
pierdea din frumuseţe când o vedea cum se înfuria în faţa 
ignoranței şi a prostiei. Era uimitor numărul celor foarte 
inteligenţi a căror ignoranță şi prostie se topise sub focul 
dispreţului ei. „Libo, tăcerea e soluţia care îţi va prinde bine 
în situaţia asta.” 

— N-am venit aici în legătură cu vreunul dintre copiii tăi, 
explică Dona Cristă. E vorba de Novinha. 

Nu era nevoie să pronunţe numele de familie. Toată lumea 
o ştia pe Novinha. Îngrozitoarea Descolada se sfârşise doar 
cu opt ani în urmă. Boala ameninţase să distrugă întreaga 
colonie chiar înainte ca ea să se poată înfiripa. Modul de 
vindecare fusese descoperit de mama şi tatăl Novinhei, 
xenobiologii Gusto şi Cida. Printr-o ironie tragică, găsiseră 
cauza bolii şi tratamentul prea târziu pentru a se salva pe ei 
înşişi. Ei fuseseră ultimele victime ale Descoladei. 

Pipo îşi aminti cu claritate de fetiţa Novinha, care stătea 
agăţată de mâna primarului Bosquinha în timp ce episcopul 
Peregrino în persoană ţinea slujba de îngropăciune. Ba nu, 
nu se agăţase de mâna primarului. Imaginile îi reveniră în 
minte şi, odată cu ele, şi sentimentele de atunci. Îşi aduse 
aminte că se întrebase: „Ce înţelege ea din toate astea? E 
înmormântarea părinţilor ei; a rămas singura 
supraviețuitoare din familie şi de jur împrejurul ei poate 


simţi uşurarea oamenilor acestei colonii. Aşa necoaptă cum 
e, oare pricepe că bucuria noastră e cea mai aleasă 
recunoştinţă pe care o arătăm părinţilor ei? Au luptat şi au 
izbândit, găsind calea salvării pentru noi în zilele de 
suferinţă de dinaintea morţii lor; ne aflăm aici ca să 
sărbătorim nepreţuitul dar pe care ni l-au făcut. Pentru tine 
însă, Novinha, asta înseamnă doar moartea părinţilor tăi, ca 
şi a fraţilor care au murit înainte. Cinci sute de morţi şi mai 
bine de o sută de slujbe pentru dispăruţii acestei colonii în 
ultimele şase luni, şi toţi fuseseră stăpâniţi de spaimă, 
tristeţe şi disperare. Acum, când îţi mor părinţii, teama, 
tristeţea şi disperarea ta nu sunt cu nimic mai mici decât 
înainte, dar nimeni altcineva nu trece prin aceeaşi 
suferinţă. Ceea ce precumpăneşte acum în mintea noastră e 
simţământul că ne-am eliberat de durere”. 

Privind-o, încercând să-şi imagineze sentimentele ei, Pipo 
nu făcu decât să-şi redeştepte mâhnirea pentru pierderea 
Mariei, fiica lui de şapte ani, smulsă de vârtejul morţii care-i 
acoperise trupul cu excrescenţe canceroase şi ciuperci 
năvalnice, făcându-i carnea să se umfle şi să se 
descompună; un nou membru, nici braţ, nici picior, îi 
crescuse din coapsă, în timp ce carnea i se desprindea de 
pe picioare şi cap, dezgolindu-i oasele; corpul ei scump şi 
frumos se degradase sub ochii lui, în vreme ce mintea 
scânteietoare îi rămăsese înfiorător de vie, capabilă să 
înţeleagă tot ce se petrecea cu ea, pentru ca, târziu, să 
strige către Dumnezeu s-o lase să moară. Pipo îşi aminti 
asta, apoi se gândi la slujba de recviem, împărţită cu alte 
cinci victime. Aşa cum stătuse în picioare sau în genunchi, 
alături de soţie şi de restul copiilor, simţise perfecta unitate 
a oamenilor din Catedrală. Ştia că durerea lui era a tuturor, 
că pierzându-şi fiica cea mare era legat inseparabil de 
comunitate prin durere şi asta constituia o mângâiere, ceva 
de care se putea agăța. Aşa se cuvenea să fie o asemenea 
mâhnire, un doliu public. 


Micuța Novinha nu avusese parte de aşa ceva. Ea trecuse 
printr-o încercare cu mult mai grea decât Pipo - el cel puţin 
nu rămăsese fără familie şi era adult, nu un copil îngrozit de 
pierderea bruscă a oricărui reazem din viaţa lui. Prin 
această durere nu se legase mai strâns de comunitate, ci 
era mai curând exclusă din ea. Astăzi, cu excepţia ei, toată 
lumea se bucura. Astăzi, toţi îi lăudau părinţii; numai ea le 
simţea lipsa, preferând ca ei să nu fi găsit leacul pentru 
alţii, dar să fi rămas în viaţă. 

Izolarea ei era atât de vădită încât, din locul în care se 
afla, Pipo reuşise s-o simtă dureros. Novinha îşi smulsese 
cât putuse de repede mâna din cea a primarului. Lacrimile i 
se uscaseră pe măsură ce slujba se desfăşura; când ea se 
sfârşise, rămăsese tăcută ca un prizonier care refuză 
colaborarea cu cei care l-au capturat. Lui Pipo i se sfâşia 
inima pentru ea. Şi totuşi îşi dădea seama că, dacă ar fi 
încercat, n-ar fi fost în stare să-şi ascundă fericirea 
lăuntrică pentru înfrângerea Descoladei, bucuria că nu-i va 
mai fi răpit nici un alt copil. Îşi dădea seama că încercarea 
lui de a o mângâia ar fi fost o batjocură şi ar fi înstrăinat-o şi 
mai mult. După slujbă, într-o amară singurătate, Novinha a 
păşit printre grupurile de oameni care i-au spus, bine 
intenţionaţi, că părinţii ei vor deveni sigur sfinţi şi vor fi 
aşezaţi de-a dreapta Tatălui. Ce alinare poate fi asta pentru 
un copil? Pipo îi şoptise soţiei destul de tare: 

— N-o să ne ierte niciodată pentru ziua de azi. 

— Să ierte? Conceiqăo nu era una dintre acele soţii care să 
priceapă gândurile soţilor lor. Doar nu i-am ucis noi 
părinţii... 

— Dar noi ne bucurăm azi cu toţii, nu? N-o să ne ierte 
niciodată pentru asta. 

— Asta-i o copilărie. Oricum nu înţelege; e prea mica. 

„Ba înţelege”, se gândi Pipo. „Nu înţelegea şi Maria multe 
lucruri când era chiar mai mică decât Novinha?” 

De-a lungul anilor - şi trecuseră de acum nouă - o văzuse 
de câteva ori. Avea vârsta fiului său, Libo, iar asta însemna 


că fusese colegă de clasă cu Libo până când acesta 
împlinise treisprezece ani. O auzise uneori ţinând prelegeri 
sau cuvântări alături de alţi copii. Îl atrăgea modul ei 
elegant de gândire, înflăcărarea ce-o dovedea în 
examinarea ideilor. În acelaşi timp, ea părea rece ca 
gheaţa, complet izolată de toţi ceilalţi. Şi Libo, fiul lui, era 
timid, dar până şi el avea câţiva prieteni şi-şi câştigase 
afecțiunea profesorilor. Novinha însă nu-şi făcuse nici un 
prieten, n-avea pe nimeni a cărui privire s-o caute după un 
moment de triumf. Pentru că refuza să împărtăşească 
acelaşi sentiment, să răspundă, niciunul dintre profesori nu 
ţinea sincer la ea. 

— E paralizată din punct de vedere emoţional, spusese 
Dona Cristă odată, când Pipo se interesase de ea. Nimic n-o 
poate atinge. Jură că e fericită şi că nu simte nevoia vreunei 
schimbări. 

lar acum Dona Cristă venise la Staţiunea zenadorilor 
pentru a discuta cu Pipo despre Novinha. De ce tocmai cu 
Pipo? Nu întrezărea decât un motiv pentru vizita 
directoarei şcolii în legătură cu această orfană. 

— Să cred că în toţi anii în care ai avut-o pe Novinha în 
şcoală am fost singura persoană care s-a interesat de ea? 

— Nu singura, răspunse ea. Cu câţiva ani în urmă i s-a dat 
importanţă, mai ales când Papa i-a canonizat pe părinţii ei. 
Toată lumea a întrebat atunci dacă şi fiica Cidei şi a lui 
Gusto a observat vreodată evenimente miraculoase în 
legătură cu părinţii ei, aşa cum li se întâmplase altora. 

— Chiar i-au pus asemenea întrebări? 

— Erau zvonuri, iar episcopul Peregrino a trebuit să facă 
cercetări. Când se referea la tânărul conducător spiritual al 
Coloniei Lusitania, Dona Cristă devenea mai zgârcită la 
vorbă. Dar şi aşa se spunea că ierarhia nu se înţelegea de 
minune cu ordinul Filhos da Mente do Cristo. Răspunsul ei a 
fost plin de învăţăminte. 

— Îmi imaginez. 


— În esenţă, a spus că dacă părinţii ei i-ar asculta rugile şi 
ar avea putinţa să i le împlinească, atunci de ce nu au 
răspuns rugăciunilor ei şi nu s-au întors între cei vii? Acesta 
ar fi un miracol folositor, a zis ea, căci există şi precedente. 
Dacă Os Venerados pot să realizeze miracole dar nu 
răspund rugilor ei, înseamnă că n-o iubesc îndeajuns. De 
aceea preferă să creadă că părinţii ei încă o iubesc, dar pur 
şi simplu nu au puterea de a face minuni. 

— O sofistă înnăscută, remarcă Pipo. 

— Sofistă, dar şi expertă în vinovăţie: i-a spus episcopului 
că dacă Papa i-a declarat pe părinţii ei sfinţi, este ca şi cum 
Biserica ar afirma că aceştia o urăsc. Cererea ca părinţii ei 
să fie canonizaţi era o dovadă că Lusitania o dispreţuia; 
dacă se aproba, însemna că însăşi Biserica era vrednică de 
dispreţ. Episcopul Peregrino devenise livid. 

— Bagă de seamă că el a trimis totuşi cererea. 

— Pentru binele comunităţii. Şi au mai fost şi miracolele 
acelea. 

— Cineva atinge mormântul sfânt şi durerile de cap dispar 
şi apoi strigă: „Milagre! Os Santos me abencoaram! 
Miracol! Sfinţii m-au binecuvântat!” 

— Ştii bine că Sfânta Romă vrea miracole mai 
convingătoare decât acestea. Dar n-are importanţă. Papa 
ne-a îngăduit să numim orăşelul nostru Milagre, şi acum îmi 
închipui că de fiecare dată când cineva pronunţă numele 
ăsta Novinha se înfierbântă şi arde de furie ascunsă. 

— Ori devine mai rece. Nimeni nu poate şti care-i sunt 
adevăratele sentimente. 

— În fine, Pipo, nu eşti singurul care a întrebat de ea. În 
schimb, eşti unicul care s-a interesat de ea ca persoană, nu 
de dragul Binecuvântaţilor ei părinţi. 

Îl întristă că în afară de Filhos, care se ocupau de şcolile 
de pe Lusitania, nimeni nu se arătase preocupat de soarta 
fetei; de-a lungul anilor doar Pipo îi acordase slabe frânturi 
de interes. 

— Are un prieten, spuse Libo. 


Pipo uitase că fiul său se afla de faţă - Libo era atât de 
tăcut încât era uşor să uite de el. Şi Dona Cristâ păru să 
tresari 

— Libo, spuse ea, cred c-am comis o nedelicateţe vorbind 
astfel despre una din colegele tale. 

— Acum sunt ucenic de Xenador, îi reaminti Libo. Asta 
însemna că nu mai mergea la şcoală. 

— Cine e prietenul ei? întrebă Pipo. 

— Marcăo. 

— Marcos Ribeira, explică Dona Cristă. Băiatul acela 
înalt... 

— A, da, cel care-i alcătuit ca o cabra. 

— E într-adevăr puternic, întări Dona Cristă. Dar eu nu am 
observat niciodată vreun semn de prietenie între ei. 

— Odată, când Marcăo a fost acuzat de ceva şi s-a 
întâmplat ca ea să vadă totul, a mărturisit în favoarea lui. 

— Libo, dai o interpretare cam generoasă incidentului, 
zise Dona Cristă. Cred c-ar fi mai aproape de adevăr să spui 
că a mărturisit împotriva băieţilor care făcuseră fapta şi au 
încercat să arunce vina pe umerii lui. 

— Marcăo nu vede lucrurile în aceeaşi lumină, spuse Libo. 
Am observat în câteva rânduri cum o urmăreşte cu privirea. 
Nu înseamnă prea mult, dar există cineva care o place. 

— Dar tu, tu o placi? îl întrebă Pipo. 

Libo rămase tăcut câteva clipe. Pipo ştia înţelesul acestei 
pauze. Libo se autoexamina pentru a găsi răspunsul. Nu 
acel răspuns care i se părea că se va bucura de aprobarea 
adulţilor şi nici acela care ar putea să provoace mânia lor - 
cele două tipuri de înşelăciuni care făceau deliciul copiilor 
de vârsta lui. Se cerceta pe sine pentru a descoperi 
adevărul. 

— Dacă am înţeles eu bine, spuse Libo, nici nu vrea ca 
cineva să o placă. Seamănă cu un oaspete care aşteaptă să 
se întoarcă acasă din clipă în clipă. 

Dona Cristă încuviinţă cu aer grav. 


— Da, întocmai, exact impresia asta o lasă. Dar acum, Libo, 
trebuie să punem capăt indiscreţiei noastre rugându-te sa 
ne laşi puţin singuri ca să... 

Clătinând scurt din cap şi cu un zâmbet care părea să 
spună: „Da, înţeleg...”, Libo plecă înainte ca ea să fi 
terminat fraza, graba paşilor lui făcând ca ieşirea din scenă 
să fie o probă mai elocventă de discreţie decât dacă ar fi 
insistat să rămână. Din aceste detalii, Pipo înţelese că Libo 
se supărase pentru că fusese rugat să plece; ştia să-i facă 
pe adulţi să se simtă oarecum imaturi în comparaţie cu el. 

— Pipo, începu directoarea, a făcut cerere pentru a da 
examen de xenobiolog înainte de termen. Ca să ia locul 
părinţilor ei. 

Pipo ridică din sprâncene. 

— Pretinde că se pregăteşte intens în acest domeniu încă 
de când era mică. Şi că e gata să înceapă munca imediat, 
fără ucenicie. 

— Are treisprezece ani, adevărat? 

— Precedente există. Mulţi au trecut asemenea teste 
foarte de timpuriu. E cineva care le-a luat la o vârstă şi mai 
fragedă decât ea. Asta s-a întâmplat acum două mii de ani, 
dar i s-a permis. Episcopul Peregrino se opune, desigur, dar 
primarul Bosquinha, fie-i binecuvântată inima simţitoare şi 
practică, a susţinut că Lusitania are neapărat nevoie de un 
xenobiolog - trebuie să ne apucăm să dezvoltăm noi soiuri 
de plante ca să ne asigurăm o varietate mai mare în 
alimentaţie şi să obţinem recolte mai bogate din solul 
Lusitaniei. „Nu-mi pasă; chiar dacă ar fi vorba de un sugar, 
avem nevoie de un xenobiolog. „ Astea sunt chiar cuvintele 
ei. 

— Şi vrei să mă ocup eu de examinarea ei? 

— Dacă ai fi atât de amabil. 

— Mi-ar face chiar plăcere. 

— Eram sigură că vei fi de acord. 

— Mărturisesc acum că îi datorez asta. 

— Cum aşa? 


— Ar fi trebuit să fac mai mult pentru fata asta. Aş vrea să 
văd dacă nu-i prea târziu să încep acum. 

Dona Cristă râse delicat. 

— Oh, Pipo, tare m-aş bucura să încerci. Dar crede-mă, 
prietene, cel ce-i ajunge în suflet simte fiorul gheții. 

— Cred că-i aşa. Îmi imaginez ce înseamnă pentru cel ce 
încearcă să simtă fiorul gheții. Dar ce-ar simţi ea? Chiar aşa 
rece cum e, sigur că arde ca un foc. 

— Ce poet eşti, spuse Dona Cristâ. Nu era nici o undă de 
ironie în vocea ei; credea tot ce spunea. Purceluşii au 
înţeles că i-am trimis ca ambasadori pe cei mai buni dintre 
noi? 

— Mă străduiesc să le-o spun, dar ei sunt sceptici. 

— O trimit mâine la tine. Dar te previn: vrea să dea 
examenul la modul cel mai serios şi se opune oricărei 
încercări de preexaminare. 

Pipo zâmbi. 

— Mai mult mă îngrijorează ce se va întâmpla după ce dă 
examenul. Dacă nu-l ia, va trece prin chinuri mari. Şi dacă-l 
ia, înseamnă că eu voi fi acela care va începe să aibă 
probleme. 

— Libo nu-mi va da pace până nu va susţine şi el examenul 
de zenador înainte de termen. Iar dacă se va întâmpla aşa, 
atunci nu îmi rămâne decât să merg acasă, să mă aşez în 
pat şi să mor. 

— Ce zănatec plin de romantism eşti, Pipo. Dintre toţi 
bărbaţii din Milagre doar tu ai fi în stare să-l accepţi pe fiul 
tău ca egal. 

După plecarea ei, Pipo şi Libo lucrară împreună ca de 
obicei, notând întâmplările zilei petrecute cu pegqueninos. 
Pipo compară concluziile lui Libo, modul lui de gândire, 
intuiţiile, atitudinile lui cu cele ale absolvenţilor pe care-i 
cunoscuse în universitate înainte de a deveni membru al 
Coloniei Lusitania. Chiar dacă era tânăr şi trebuia să mai 
acumuleze multe cunoştinţe teoretice şi practice, prin 
metodă Libo devenise un adevărat om de ştiinţă şi prin 


simţire un umanist. Până să-şi termine activitatea din seara 
aceea şi să plece spre casă împreună în lumina lunii mari a 
Lusitaniei, Pipo ajunsese la concluzia că, indiferent dacă-şi 
dădea examenul sau nu, Libo merita să fie tratat ca un 
coleg. Testele nu puteau să dea o măsură exactă a lucrurilor 
care contau. 

Şi chiar dacă Novinhei nu i-ar fi convenit, Pipo voia să 
descopere dacă ea poseda calităţi incontestabile de om de 
ştiinţă; dacă nu le avea, atunci va face în aşa fel încât să nu 
treacă examenul, indiferent de volumul de cunoştinţe 
memorate. 

Pipo părea decis să-i facă greutăţi. Novinha ştia cum 
procedau adulţii când îşi puneau în gând să nu-i dea 
satisfacţie, însă nici nu voiau să se certe sau să dea dovadă 
de răutate. „Sigur, sigur că poţi da testul. Dar nu ai motive 
să te pripeşti, să nu ne grăbim, dă-mi voie să mă conving că- 
| vei lua de la prima încercare.” 

Novinha nu voia să aştepte. Era pregătită. 

— Sunt gata să dau orice probe doreşti, spuse ea. 

Trăsăturile chipului lui deveniră reci. Aşa se întâmpla 
mereu cu adulţii. Asta n-o deranja, răceala îi convenea, îi 
putea îngheţa de moarte pe toţi. 

— N-aş vrea să dai chiar orice probe, îi explică el. 

— Nu-ţi cer decât să le înşirui pe toate ca să trec prin ele 
cât mai repede. Nu vreau să aştept zile întregi. 

El rămase o clipă pe gânduri. 

— Ce grăbită eşti?! 

— Sunt pregătită. Codul Stelar îmi permite să solicit 
testarea când doresc. E o relaţie între mine şi Congresul 
Stelar şi eu n-am găsit nicăieri scris că un xenolog are 
dreptul să pună la îndoială hotărârea Comisiei 
Interplanetare de examinări. 

— Atunci n-ai citit cu atenţie. 

— Singurul lucru de care am nevoie pentru a da testul 
înainte de împlinirea vârstei de şaisprezece ani este 


aprobarea susţinătorului meu legal. Eu nu am un susţinător 
legal. 

— Ba dimpotrivă, spuse Pipo. Primarul Bosquinha a fost 
susținătorul tău legal din ziua în care ţi-au murit părinţii. 

— lar el a fost de acord să dau testul. 

— Cu condiţia să vii la mine. 

Novinhei nu-i scăpă privirea sfredelitoare. Nu-l cunoştea 
pe Pipo, aşa că avu impresia că era privirea pe care o 
văzuse în mulţi alţi ochi, dorinţa de a o domina, de ao 
stăpâni, intenţia de a-i înfrânge hotărârea şi de a-i strivi 
independenţa, dorinţa de a o face să cedeze. 

Trecerea de la răceala glacială la flacără se produse 
instantaneu. 

— Ce ştii tu despre xenobiologie? Nu faci decât să treci 
dincolo pentru a discuta cu purceluşii, n-ai cum să înţelegi 
modul de funcţionare al genelor! Cine te crezi ca să mă 
judeci? De opt ani Lusitania nu are xenobiolog şi-i trebuie 
neapărat unul, iar tu vrei să-i faci pe oameni să mai aştepte 
doar ca să-i ţii sub control. 

Spre uimirea ei, Pipo nu se pierdu şi nici nu dădu înapoi. 
Nici măcar nu se înfurie la vorbele ei. Se purtă ca şi cum ea 
n-ar fi spus nimic. 

— Înţeleg, spuse el încet, vrei să devii xenolog din prea 
multă dragoste faţă de oamenii de pe Lusitania. Ţi-ai dat 
seama de nevoile comunităţii şi, sacrificându-te, te-ai 
pregătit pentru a o sluji în mod altruist de la o vârstă 
fragedă. 

I se părea absurd să-l audă vorbind astfel. Dar simţi în 
cuvintele lui ceva mai mult decât atăt. 

— Şi acesta nu-i un motiv suficient? 

— Dacă ar fi adevărat, ar fi destul de bun. 

— Vrei să spui că sunt o mincinoasă? 

— Propriile tale vorbe te-au făcut să pari mincinoasă. 
Spuneai cât de mult au ei, oamenii de pe Lusitania, nevoie 
de tine. Dar şi tu trăieşti printre noi. Ţi-ai petrecut întreaga 


viaţă aici. Eşti gata să te sacrifici pentru noi, şi totuşi nu 
simţi că faci parte din această comunitate. 

Deci Pipo nu era ca restul adulţilor care îi credeau şi 
acceptau minciunile doar pentru că ele o făceau să pară 
încă un copil; el dorea s-o considere altfel. 

— De ce să mă simt ca o părticică din comunitate? Nu sunt 
parte din ea. 

El clătină din cap cu gravitate, ca şi când ar fi cântărit 
răspunsul ei. 

— Atunci din ce comunitate faci parte? 

— Cealaltă comunitate de pe Lusitania este a purceluşilor, 
şi pe mine nu m-ai văzut printre cei care venerează copacii. 

— Pe Lusitania sunt şi alte comunităţi. Tu, de pildă, eşti 
studentă - există o comunitate a studenţilor. 

— Nu-i de mine. 

— Ştiu. Prieteni nu ai, nici cunoştinţe apropiate, mergi la 
slujbă, dar niciodată la spovedanie, te izolezi complet, 
pentru ca, atât cât îţi stă în puteri, să eviţi apropierea de 
viaţa acestei colonii şi contactul cu specia umană. loate 
astea dovedesc limpede că trăieşti într-o izolare deplină. 

Novinha nu era pregătită pentru aşa ceva. El dădea glas 
unei dureri ascunse şi nu se gândise la o strategie ca să 
facă faţă acestei încercări. 

— Dacă-i adevărat, nu e vina mea. 

— Sunt lămurit. Ştiu când a început şi mai ştiu şi a cuie 
vina că situaţia a continuat până în ziua de azi. 

— A mea? 

— A mea. Şi a tuturor. Dar în primul rând a mea, pentru că 
mi-am dat seama ce se întâmplă cu tine şi n-am intervenit 
deloc. Până astăzi. 

— lar astăzi vrei să mă ţii departe de singurul lucru care 
are importanţă pentru mine şi pentru viaţa mea! îţi 
mulţumesc mult pentru compasiune. 

El dădu solemn din cap, ca şi cum ar fi acceptat şi aprobat 
recunoştinţa exprimată ironic. 


— Novinha, într-un fel, nici nu contează că vina nu-ţi 
aparţine. Milagre este o comunitate, şi fie că te-a tratat 
nedrept, fie că nu, ea trebuie să acţioneze totuşi la fel ca 
oricare alta şi să asigure fericirea pentru toţi membrii ei. 

— Asta însemnând toată lumea de pe Lusitania în afară de 
mine - eu şi purceluşii. 

— Xenobiologul este foarte important pentru o colonie, 
îndeosebi pentru una ca a noastră, înconjurată de o barieră 
care ne limitează pentru totdeauna dezvoltarea. 
Xenobiologul nostru trebuie să găsească modalităţi de a 
obţine mai multe proteine şi carbohidrați la hectar, ceea ce 
înseamnă adaptarea grâului şi porumbului creat pe Pământ 
pentru a utiliza... 

— Pentru a utiliza la maximum substanţele nutritive 
existente în mediul lusitan. Crezi că mi-am pus în minte să 
susţin examenul fără să ştiu care va fi scopul muncii mele 
de o viaţă? 

— Munca ta de o viaţă va fi să te dăruieşti ideii de a 
îmbunătăţi traiul oamenilor pe care-i dispreţuieşti. 

Abia acum înţelese Novinha capcana pe care i-o întinsese 
Pipo. Prea târziu, arcul fusese eliberat. 

— Deci crezi că un xenobiolog nu-şi poate desfăşura 
munca decât dacă-i iubeşte pe oamenii care folosesc 
roadele activităţii lui. 

— Nu-mi pasă dacă ne iubeşti ori nu. Eu trebuie să ştiu ce 
vrei cu adevărat. De ce pui atâta pasiune în hotărârea ta. 

— Chestiune de psihologie. Părinţii mei au murit făcând 
munca asta, aşa că eu încerc să preiau rolurile lor. 

— Poate că da, încuviinţă Pipo. Sau poate că nu. Ceea ce 
vreau eu să ştiu, Novinha, ceea ce trebuie să aflu înainte de 
a-ţi permite să dai testul, e comunitatea din care faci parte. 

— Singur ai spus-o! Nu aparţin nici uneia. 

— Imposibil. Orice persoană este definită de comunităţi 
cărora le aparţine precum şi de cele la care nu aderă. Eu 
sunt asta şi asta, dar în mod sigur nu sunt aceea sau 
cealaltă. Toate definițiile tale au o conotaţie negativă. Aş 


putea face o listă nesfârşită cu ceea ce nu eşti. Însă o 
persoană care crede cu adevărat că nu aparţine nici unei 
comunităţi ajunge în mod invariabil să se ucidă pe sine, fie 
trupeşte, fie abandonându-şi identitatea şi pierzându-şi 
minţile. 

— Aşa sunt eu, nebună până în străfunduri. 

— Nu-i vorba de asta. Eşti animată de un sentiment 
înfricoşător al motivaţiei. Dacă dai testul, sigur îl vei lua. 
Dar înainte de a te lăsa să-l dai, trebuie să ştiu: cine vei 
deveni după ce-l iei? În ce crezi, unde ţi-e locul, la ce ţii, ce 
iubeşti? 

— Nimic pe lumea asta sau pe cealaltă. 

— Nu te cred. 

— În lumea asta n-am întâlnit niciodată pe cineva bun, 
bărbat sau femeie, în afară de părinţii mei, iar ei sunt morţi! 
Şi nici măcar ei - nimeni nu înţelege nimic. 

— Doar tu. 

— Sunt parte din tot şi din nimic, nu-i aşa? Dar nimeni nu-i 
înţelege pe ceilalţi, nici măcar tu, care pretinzi că eşti atât 
de înţelept şi plin de compasiune, dar nu reuşeşti decât să 
mă faci să plâng, pentru că ai puterea de a mă împiedica să 
fac ce vreau. 

— Adică xenobiologie. 

— Exact! Asta nu-i decât o parte. 

— Şi care-i restul? 

— Ceea ce eşti, ceea ce faci. Numai că tu faci totul 
anapoda, procedezi în mod stupid. 

— Xenobiolog şi xenolog. 

— S-a comis o greşeală stupidă când s-a creat o nouă 
ştiinţă pentru studierea purceluşilor. O adunătură de 
antropologi bătrâni şi plictisiţi care şi-au pus pălării noi şi s- 
au autointitulat xenologi. Dar nu-i poţi înţelege pe purceluşi 
doar urmărind comportamentul lor! Sunt rezultatul unei 
evoluţii diferite. Trebuie să le înţelegi genele, ce se petrece 
înăuntrul celulelor. Şi celulele celorlalte animale, pentru că 


ei nu pot fi studiaţi separat, nimic nu trăieşte izolat de 
restul... 

„Nu-mi ţine o prelegere”, se gândi Pipo. „Spune-mi ce 
simţi.” Şi pentru a-i provoca o emoție, şopti: 

— În afară de tine. 

Reugşi. Din rece şi dispreţuitoare, Novinha deveni înfocată 
şi defensivă. 

— Niciodată nu-i vei înţelege! Însă eu da! 

— Ce-ţi pasă ţie de ei? Ce înseamnă purceluşii pentru tine? 

— N-o să pricepi nicicând. Eşti un bun catolic. Rosti 
cuvântul cu dispreţ. E vorba de o carte care se află la index. 

Chipul lui Pipo se lumină brusc. 

— Matca şi Hegemonul. 

— Oricare ar fi fost el, cel care şi-a spus Vorbitor în numele 
Morților a trăit acum trei mii de ani. Dar i-a înţeles pe 
Gândaci! I-am exterminat, singura specie extraterestră pe 
care am întâlnit-o, i-am ucis pe toţi, însă ela înţeles. 

— lar tu ai vrea să scrii o istorie despre pegqueninos, aşa 
cum ela scris una despre Gândaci. 

— După cum vorbeşti, vrei să mă convingi că-i la fel de 
uşor ca atunci când redactezi o lucrare savantă. Nu ştii ce a 
însemnat să scrie „Matca şi Hegemonul”. Ce tortură pentru 
el - să se imagineze trăind în mintea unei fiinţe 
extraterestre - şi să revină cu sufletul plin de dragoste 
pentru marea creaţie pe care a distrus-o. A trăit în aceeaşi 
perioadă cu cea mai cumplită fiinţă umană care a existat 
vreodată, Săvârşitorul Xenocidului, cel care a nimicit 
Gândacii; şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă să repare fapta 
Săvârşitorului. Vorbind în numele Morților, a încercat să 
învie morţii... 

— Dar n-a reuşit. 

— Ba da! I-a făcut să trăiască din nou - ai şti dacă ai fi citit 
cartea! Despre Isus nu ştiu, îl ascult pe episcopul Peregrino 
şi nu cred că preoțimea are măcar puterea de a transforma 
anafura în carne sau de a obţine iertare pentru vreun păcat 
infim. Dar ela reuşit să readucă Matca la viaţă. 


— Şi atunci unde e? 

— Aici! În mine! 

El dădu aprobator din cap. 

— Şi mai sălăşluieşte cineva în tine. Mărturisitorul pentru 
Morți. Asta vrei să devii de fapt. 

— E unica poveste adevărată pe care am auzit-o vreodată, 
spuse ea. Singura la care ţin. Asta voiai să auzi? Că sunt o 
eretică? Şi că munca mea de o viaţă va însemna să adaug la 
Indexul de adevăruri o altă carte care le va fi interzisă 
bunilor catolici? 

— Aş fi vrut să aflu ce eşti în loc să numeşti ce nu eşti. Eşti 
Matca. Eşti Vorbitor în numele Morților. Asta reprezintă o 
comunitate foarte redusă la număr, dar cu suflet mare. Prin 
urmare, ai ales să nu faci parte dintre copiii care formează 
grupuri cu singurul gând de a-i exclude pe ceilalţi, iar 
oamenii te privesc şi-şi spun: „Sărmana copilă, e atât de 
izolată”, dar tu cunoşti un anume secret, ştii precis cine 
eşti. Tu eşti singura fiinţă umană capabilă să înţeleagă o 
minte extraterestră, fiindcă tu eşti acea minte; ştii ce 
înseamnă a fi uman pentru că n-ai găsit nici un grup uman 
care să-ţi ofere acreditarea de homo sapiens în care se 
poate încrede cineva. 

— Acum spui că nici măcar nu-s umană? M-ai făcut să 
plâng pentru că nu vrei să mă laşi să dau examenul; m-ai 
silit să mă umilesc, iar acum afirmi că-s inumană? 

— Poţi da testul. 

Cuvintele rămaseră parcă suspendate în aer. 

— Când? întrebă ea în şoaptă. 

— În seara asta. Mâine. Începi când vrei. O să mă opresc 
din lucru pentru a te examina cât de curând doreşti. 

— Mulţumesc! Îţi mulţumesc, eu... 

— Să devii Vorbitor în numele Morților. O să-ţi dau tot 
ajutorul. Legea îmi interzice să mai iau cu mine pe altcineva 
în afară de un ucenic, fiul meu Libo, pentru a merge la 
pequeninos. Dar îţi vom oferi notițele noastre. Îţi vom pune 
la dispoziţie tot ce aflăm. Toate bănuielile şi speculaţiile 


noastre. În schimb, şi tu ne vei arăta rezultatele muncii tale, 
tot ce descoperi privind modelele genetice ale acestei lumi, 
ca să ne ajuţi să-i înţelegem pe pegqueninos. Şi după ce, 
împreună, vom fi aflat destule, poţi să-ţi scrii cartea, poţi 
vorbi în numele lor. Dar de astă dată nu al Morților. 
Pegqueninos nu sunt morţi. 

Ea zâmbi fără să vrea. 

— Vorbitor pentru Cei Vii. 

— Şi eu am citit „Matca şi Hegemonul”, spuse el. Nici nu 
m-aş putea gândi la o alta sursă mai bună pentru a-ţi găsi 
un nume. 

Încă nu avea încredere în el şi nici nu credea ce părea să-i 
promită. 

— O să vreau să vin des pe aici. Tot timpul. 

— Încuiem numai când mergem să dormim. 

— Mă refer la restul timpului. O să vă săturaţi de mine. O 
să ajungeţi să mă goniţi. Îmi veţi ascunde secretele voastre. 
O să-mi spuneţi să tac şi să nu-mi exprim părerile. 

— Abia ne-am împrietenit şi ai şi început să crezi că sunt 
mincinos şi laş, un prostănac lipsit de răbdare. 

— Dar aşa mi se întâmplă cu fiecare. Toţi vor să mă 
îndepărteze... 

Pipo ridică din umeri. 

— Şi? Din când în când i se întâmplă fiecăruia să vrea să 
rămână singur, cu gândurile lui. S-ar putea să vreau şi eu să 
nu te văd. Chiar dacă-ţi voi spune să pleci, nu trebuie s-o şi 
faci. 

Acesta era cel mai surprinzător lucru pe care-l spusese 
vreodată cuiva. 

— Asta-i o absurditate. 

— Un singur lucru te rog. Promite-mi că nu vei încerca 
niciodată să mergi la pegqueninos. Nu te pot lăsa, şi dacă s- 
ar întâmpla s-o faci, Congresul Stelar ar pune capăt muncii 
noastre de aici şi ar interzice orice contact cu ei. Îmi 
promiţi? Altfel totul - munca mea, munca ta se vor nărui. 

— Promit. 


— Când dai testul? 

— Acum! Putem începe imediat? 

El râse calm, apoi întinse o mână şi, fără să se uite, atinse 
terminalul. Acesta căpătă viaţă şi primele modele genetice 
apărură în aer, deasupra lui. 

— Pregătiseşi deja examinarea, exclamă ea. Era gata cu 
totul. Ştiai de la început că o să mă laşi să o dau! 

Pipo clătină din cap. 

— Speram. Am crezut în tine. Am vrut să te ajut să obţii 
ceea ce visai. Numai să doreşti să faci ceva bun. 

Novinha nu şi-ar fi meritat numele dacă n-ar mai fi găsit 
ceva muşcător de zis: 

— Înţeleg. Ai devenit judecător de vise. 

Probabil nu-şi dădu seama că asta era o insultă. Se 
mulţumi să zâmbească şi spuse: 

— Credinţă, speranţă şi iubire - acestea trei. Dar iubirea 
este cel mai puternic judecător dintre toate. 

— Nu mă iubeşti. 

— Aha, făcu el. Eu sunt judecătorul viselor, iar tu al 
dragostei. Ei bine, te găsesc vinovată că ai vise frumoase şi 
te condamn la muncă şi suferinţă pe viaţă de dragul viselor 
tale. Sper însă că n-o să mă declari într-o bună zi nevinovat 
de delictul de a te fi iubit. Căzu pe gânduri câteva clipe. Am 
pierdut o fiică în faţa Descoladei. Maria. Ar fi fost cu doar 
câţiva ani mai în vârstă decât tine. 

— Şi îţi aduc aminte de ea? 

— Mă gândeam că n-ar fi semănat deloc cu tine. 

Novinha începu să dea testul. Îi trebuiră trei zile. Îl luă cu 
un rezultat mai bun decât mulţi alţi absolvenţi. Când va 
privi în perspectivă nu-şi va aminti totuşi de test fiindcă el 
însemna începutul carierei, sfârşitul copilăriei, confirmarea 
vocației pentru munca de o viaţă. Avea să-şi amintească de 
el deoarece reprezenta începutul activităţii ei în Staţiunea 
lui Pipo, unde Pipo şi Libo şi Novinha formau împreună 
prima comunitate căreia îi aparţinea încă de când părinţii ei 
fuseseră înmormântați. 


Nu-i veni uşor, mai ales la început. Novinha nu se putea 
dezbăra imediat de atitudinea de opoziţie glacială. Pipo 
înţelegea asta, era pregătit să primească loviturile ei 
verbale fără a riposta. Lui Libo îi era cu mult mai greu. 
Staţiunea zenadorilor fusese locul în care el şi tatăl său 
puteau să se simtă împreună. lar acum, fără ca cineva să-i 
ceară consimţământul, se mai alăturase o a treia persoană, 
care-i vorbea de parcă ar fi fost un copil, chiar dacă 
amândoi aveau aceeaşi vârstă. Îl umplea de amărăciune 
faptul că ea era xenobiolog cu drepturi depline, cu un statut 
de adult şi tot ce însemna aceasta, în timp ce el nu depăşise 
etapa de ucenic. 

Însă încerca să suporte totul cu răbdare. Avea o natură 
calmă şi stăpânită şi tăcerea făcea casă bună cu 
temperamentul lui. Nu exista riscul ca el să devină 
ranchiunos pe faţă. Dar Pipo îşi cunoştea fiul şi îl vedea cum 
fierbe. După o vreme, până şi Novinha, aşa insensibilă cum 
se voia, îşi dădu seama că-l stârnea pe Libo, depăşind limite 
pe care nici un alt tânăr nu le-ar fi răbdat. Dar în loc să-i 
dea pace, începu să considere totul drept o provocare. Cum 
putea smulge un răspuns din partea acestui băiat atrăgător, 
cu spirit frumos şi inuman de calm? 

— Vrei să spui că aţi lucrat atâţia ani şi nici măcar nu aţi 
aflat cum se reproduc purceluşii? întrebă ea într-o bună zi. 
De unde ştiţi că sunt cu toţii masculi? 

Libo răspunse calm: 

— În timp ce învățau limbile noastre le-am explicat ce 
înseamnă mascul şi femelă. Ei au preferat să-şi spună 
masculi. S-au referit la exemplarele celelalte, pe care nu le- 
am văzut niciodată, ca fiind femele. 

— Dar din câte ştiţi, se reproduc prin muguri! Sau prin 
mitoză! 

Tonul vocii ei devenise dispreţuitor, iar Libo nu-i răspunse 
imediat. 

Lui Pipo i se păru că aude gândurile fiului său, care-şi 
reformula atent răspunsul, senin şi liniştitor. 


— Şi eu aş dori ca munca noastră să se apropie mai mult 
de antropologia propriu-zisă, spuse el. Aşa am fi mai bine 
pregătiţi pentru a aplica rezultatele cercetărilor tale 
referitoare la modelele de viaţă subcelulară de pe Lusitania 
la ceea ce descoperim noi despre pequeninos. 

Novinha îl privi îngrozită. 

— Vrei să spui că nici măcar nu luaţi mostre de ţesut? 

Libo roşi uşor, dar vocea îi rămase totuşi stăpânită. „Chiar 
dacă ar fi anchetat de Inchiziţie, băiatul acesta tot la fel ar 
răspunde”, se gândi Pipo. 

— Cred că e o greşeală, spuse Libo, dar ne temem că 
pequeninos s-ar întreba de ce luăm bucăţi din trupurile lor. 
Dacă s-ar întâmpla ca vreunul dintre ei să se îmbolnăvească 
ulterior, n-ar crede că noi i-am provocat boala? 

— Dar dacă aţi lua ceea ce ei leapădă în mod normal? Se 
pot afla multe şi din studierea unui fir de păr. 

Libo dădu aprobator din cap; Pipo, care-i urmărea aşezat 
la terminalul situat de partea cealaltă a camerei, recunoscu 
gestul - Libo îl învățase de la tatăl său. 

— Multe triburi primitive de pe Pământ considerau că 
ceea ce se desprindea din trupul cuiva conţine o parte din 
viaţa şi forţa lui. Dacă purceluşii şi-ar închipui că facem 
farmece împotriva lor? 

— Nu le cunoşti limba? Aveam impresia că unii dintre ei 
vorbesc şi Esenţiala. Nu făcu nici un efort să-şi ascundă 
dezaprobarea. Nu le puteţi explica la ce slujesc mostrele? 

— Ai dreptate, răspunse el netulburat. Dar dacă le-am 
spune la ce folosim mostrele de ţesut, s-ar putea să-i 
învăţăm din greşeală anumite concepte ale biologiei cu o 
mie de ani înainte ca ei să ajungă în stadiul de evoluţie în 
care le-ar descoperi ei singuri. Tocmai de aceea legea ne 
interzice să le explicăm asemenea lucruri. 

În cele din urmă, ruşinată, Novinha bătu în retragere. 

— Nu ştiam cât de tare vă încorsetează doctrina 
intervenţiei minime. 


Pipo se bucură auzindu-i vorbele din care aroganţa se mai 
risipise, însă aceasta era de preferat smereniei. Copila era 
atât de lipsită de legături umane încât se exprima excesiv 
de formal, întocmai ca o carte ştiinţifică. Pipo se întrebă 
dacă nu cumva era prea târziu pentru a o învăţa să se 
poarte ca o fiinţă umană. 

Nu era timpul pierdut. După ce înţelese că ei amândoi 
erau desăvârşiţi cunoscători ai ştiinţei pe care o practicau 
iar ea nu ştia aproape nimic din domeniul lor, făcu uitată 
atitudinea agresivă şi aproape că trecu la extrema cealaltă. 
În săptămânile ce urmară, vorbi foarte rar cu Pipo şi Libo. 
În schimb, studie rapoartele lor, încercând să priceapă 
rostul activităţii pe care o desfăşurau. Din când în când 
avea câte o nelămurire şi punea întrebări; ei îi răspundeau 
politicos şi cu răbdare. 

Politeţea făcu loc încet-încet familiarităţii. Pipo şi Libo 
începură să discute neîngrădit în faţa ei, încercând să 
lămurească de ce pequeninos îşi creaseră o serie de 
comportamente ciudate, care era înţelesul ascuns al unora 
dintre afirmaţiile lor bizare, de ce rămâneau exasperant de 
impenetrabili. Şi întrucât studierea lor era o ramură foarte 
nouă a ştiinţei, Novinhei nu-i trebui mult ca să ajungă 
suficient de informată, chiar dacă la mâna a doua, pentru a 
emite câteva ipoteze. 

— La urma urmei, îi spuse Pipo pe un ton încurajator, 
suntem cu toţii orbi, dar împreună. 

Pipo anticipase ceea ce avea să se întâmple. Răbdarea 
atent cultivată îl făcuse pe Libo să pară rece şi rezervat faţă 
de cei de vârsta lui, când influenţa lui Pipo sufoca orice 
încercare a lui de a stabili şi alte relaţii; izolarea Novinhei 
era şi mai bătătoare la ochi, dar la fel de deplină. Acum 
însă, interesul lor comun faţă de pegqueninos îi apropia - cu 
cine alţii mai puteau discuta când nimeni în afară de Pipo 
nu le putea înţelege subiectele de conversaţie? 

Se relaxau împreună, râdeau până le dădeau lacrimile la 
glume care nu ar fi reuşit să distreze pe nici un alt lusitan. 


Aşa cum purceluşii păreau să fi dat nume fiecărui copac din 
pădure, Libo boteză în joacă toate piesele de mobilier din 
Staţiunea zenadorilor şi anunţa la diferite intervale că 
unele din ele erau prost dispuse şi nu trebuiau tulburate: 

— Nu sta pe Sofa! Iar e sub influenţa lunii. 

Nu văzuseră niciodată o femelă de pegqueninos, iar 
masculii se refereau la ele cu un respect aproape religios; 
Novinha scrise o serie de aşa-zise rapoarte despre o femelă 
pequenino imaginară pe care o numi Maica Reverend şi 
care era hilar de rea de gură şi de pretențioasă. 

Dar nu tot ce făceau stârnea râsul. Apăreau şi probleme, 
griji, ba o dată trecură chiar prin momente de spaimă că 
făcuseră exact ceea ce Congresul Stelar încercase cu atâtea 
eforturi să împiedice - introducerea de schimbări radicale 
în societatea pequenino. Totul începu cu Rădăcină, desigur. 
Rădăcină, care stăruia să pună întrebări provocatoare, 
imposibile, ca de exemplu: „Dacă nu aveţi un alt oraş de 
oameni, cum să puteţi porni război? Nu dobândiţi onoare 
ucigând Micuţi”. Pipo bâigui ceva care voia să însemne că 
oamenii nu vor ucide niciodată pegqueninos, adică Micuţi; 
dar ştia că nu la asta se referise Rădacină. 

Pipo ştia de ani de zile că pegqueninos cunoşteau conceptul 
de război, dar după aceea Libo şi Novinha dezbătuseră zile 
întregi dacă întrebarea lui Rădăcină dovedea sau nu că 
purceluşii considerau războiul drept recomandabil, sau 
doar inevitabil. Mai prinseseră de la Rădăcină şi alte 
frânturi de informaţii, unele importante, unele nu - şi multe 
altele a căror importanţă era imposibil de apreciat. Într-un 
fel, chiar prin relaţia cu Rădăcină, interdicţia potrivit căreia 
xenologilor le era interzis să pună întrebări care să 
dezvăluie intenţiile şi, prin urmare, practicile umane, se 
dovedi înţeleaptă. Întrebările lui Rădăcină le furnizau mai 
multe răspunsuri decât reuşeau să obţină din răspunsurile 
lui la nelămuririle lor. 

Ultima informaţie pe care le-o dădu Rădăcină nu apăru 
totuşi sub forma unei întrebări. Era o bănuială, exprimată 


în particular către Libo, în momentul când Pipo se 
îndepărtase cu alţi pequeninos pentru a cerceta modul în 
care ei îşi construiau case din buşteni. 

— Ştiu, ştiu, spuse Rădăcină, acum ştiu de ce e încă în 
viaţă. Femeile voastre sunt prea proaste ca să-şi dea seama 
că el este înţelept. 

Libo se chinui să priceapă înţelesul acestor vorbe fără 
legătură directă cu discuţia lor. De ce credea Rădăcină că 
femeile, dacă ar fi mai inteligente, l-ar ucide pe Pipo? 
Discuţia despre moarte îl tulburase - evident că aceasta era 
o problemă importantă şi Libo nu ştia cum să o rezolve 
singur. Şi totuşi nu putea să-l cheme pe Pipo în ajutor, 
întrucât era dincolo de orice îndoială că Rădăcină voia să 
discute cât Pipo nu avea cum să asculte. 

Pentru că Libo nu-i răspunse, Rădăcină insistă: 

— Femeile voastre sunt slabe şi proaste. Le-am spus asta şi 
celorlalţi, iar ei mi-au zis că pot să te întreb pe tine. Femeile 
voastre nu înţeleg înţelepciunea lui Pipo. E adevărat? 

Rădăcină părea tare agitat; respira cu greutate şi-şi 
smulgea fire de păr, câte patru-cinci odată, de pe braţe. 
Într-un fel sau altul, Libo se văzu silit să răspundă. 

— Majoritatea femeilor nu-l cunosc, spuse el. 

— Atunci cum vor şti dacă trebuie să moară? întrebă 
Rădăcină. Apoi, brusc, rămase ca împietrit şi rosti foarte 
tare: Sunteţi cabras! 

Abia acum apăru şi Pipo, întrebându-se ce rost avea 
strigătul acela. Văzu pe dată că Libo era peste măsură de 
tulburat. Dar Pipo nu ştia absolut nimic despre subiectul 
discuţiei, ce ajutor putea să ofere? Nu ştia decât că 
Rădăcină spusese că oamenii - sau doar Pipo şi Libo - erau 
totuna cu turmele de animale mari care păşteau în preerie. 
Pipo nu-şi putea da seama dacă Rădăcină era furios sau 
fericit. 

— Sunteţi cabras! Voi hotărâți! Arătă către Libo, apoi către 
Pipo. Femeile nu aleg onoarea pentru voi, voi o alegeţi! Ca 
într-o bătălie, însă tot timpul! 


Pipo nu pricepea despre ce vorbea Rădăcină, dar văzu că 
toţi pegqueninos rămăseseră nemişcaţi ca nişte cioturi de 
copaci şi aşteptau un răspuns, de la el sau de la Libo. Se 
vedea limpede că Libo era prea înspăimântat de 
comportamentul ciudat al lui Rădăcină ca să îndrăznească 
să răspundă ceva. În situaţia asta, înţelese că n-avea altă 
ieşire decât să spună adevărul; la urma-urmelor, era o 
informaţie aproape incontestabilă şi lipsită de importanţă 
privind societatea umană. Încălca regulile stabilite de 
Congresul Stelar dar, dacă s-ar eschiva să răspundă, răul ar 
fi şi mai mare, aşa că Pipo alese: 

— Femeile şi bărbaţii hotărăsc împreună sau hotărăsc 
fiecare pentru sine. Nimeni nu decide pentru altul. 

Era de netăgăduit că toţi purceluşii aşteptaseră răspunsul. 

— Cabras, spuseră ei, apoi repetară cuvântul de mai multe 
ori; alergară către Rădăcină, hohotind şi şuierând. Îl luară 
pe sus şi se grăbiră cu el spre inima pădurii. Pipo încercă 
să-i urmeze, dar doi dintre purceluşi i se puseră în cale şi 
clătinară din cap. Acesta era un gest uman pe care-l 
deprinseseră de mult, dar pentru pegqueninos el avea un 
înţeles mai grav. Lui Pipo îi era cu desăvârşire interzis să 
pornească pe urmele lor. Mergeau la femeile lor, iar 
pequeninos spuseseră că acesta era singurul loc în care nu 
aveau voie să calce. 

În drum spre casă, Libo îi explică lui Pipo cum apăruse 
neplăcuta situaţie: 

— Ştii ce-a spus Rădăcină? Că femeile noastre sunt slabe şi 
proaste. 

— Vorbeşte aşa pentru că n-a cunoscut-o pe Bosquinha sau 
pe mama ta, de exemplu. 

Libo râse, pentru că mama lui, Conceicăo, domnea peste 
arhive de parcă acestea ar fi fost un estaqăo din vechiul 
Mato Grosso - cel ce păşea pe tărâmul ei trebuia să se 
supună fără crâcnire legii făcute de ea. Tot râzând, simţi că 
ceva îi scapă, o idee care era importantă - despre ce 


vorbeau? Discuţia continuă. Libo uitase şi curând ajunse 
chiar să uite că uitase. 

În noaptea aceea auziră răpăitul ca de tobă despre care 
Libo şi Pipo credeau că face parte dintr-un fel de 
sărbătorire. Acest sunet, ca bătaia unor beţe grele în tobe 
mari, nu apărea prea des. Însă de data asta petrecerea 
părea să nu se mai sfârşească. Pipo şi Libo socotiră că 
modelul uman de egalitate sexuală le dăduse probabil 
masculilor pegqueninos o speranţă de libertate. 

— Cred că acest lucru ar putea fi interpretat drept o 
modificare gravă în comportamentul pegquenino, spuse Pipo 
preocupat. Dacă descoperim că am provocat într-adevăr o 
schimbare, va trebui să o raportez, iar Congresul va hotărî 
aproape sigur întreruperea oricăror contacte dintre oameni 
şi pequeninos pentru o perioadă. Ani în şir, probabil. 

Îl întrista gândul că, îndeplinindu-şi conştiincios datoria, ar 
putea determina hotărârea Congresului Stelar de a le 
interzice cu desăvârşire să-şi continue munca. 

În dimineaţa următoare, Novinha merse cu ei până la 
poarta tăiată în gardul înalt care separa oraşul uman de 
pantele ce duceau spre dealurile împădurite unde locuiau 
purceluşii. Cum Pipo şi Libo încă încercau să se asigure 
unul pe altul că oricare din ei ar fi procedat la fel, Novinha 
o luase înaintea lor şi ajunsese prima lângă poartă. Când se 
apropiară şi ei, ea le arătă un petic de pământ roşiatic 
recent dezgolit, situat la mai puţin de zece metri de poartă. 

— E proaspăt, spuse ea. Şi văd ceva acolo. 

Pipo deschise poarta şi, fiind mai tânăr, Libo alergă 
înainte, să cerceteze. Se opri la marginea porțiunii curățate 
şi rămase ca o stană de piatră, cu capul plecat spre ceea ce 
zăcea acolo. Văzându-l atât de nemişcat, Pipo se opri şi el, 
iar Novinha, brusc înspăimântată pentru soarta lui Libo, 
ignoră legea şi trecu în goană de poartă. Libo îşi lăsă capul 
pe spate şi căzu în genunchi; se apucă de părul cu bucle 
mărunte şi scoase un strigăt de remuşcare. 


Rădăcină zăcea în ţărână, cu braţele în lături. Fusese 
eviscerat, şi nu în mod neglijent: fiecare organ fusese 
separat cu grijă, iar fâşii şi filamente din membrele lui 
fuseseră scoase şi întinse pe solul uscat, într-un model 
simetric. Toate părţile încă aveau legături cu trupul - nimic 
nu era complet desprins. 

Strigătul îndurerat al lui Libo era aproape disperat. 
Novinha îngenunche lângă el, îl îmbrăţişă, îl legănă, încercă 
să-l mângâie. Pipo îşi scoase minusculul aparat foto şi, 
metodic, făcu fotografii din toate unghiurile, astfel încât să 
le poată analiza în detaliu pe computer mai târziu. 

— Era încă în viaţă când au făcut asta, spuse Libo după ce 
se calmă îndeajuns ca să poată vorbi. Dar chiar şi aşa, 
trebui să pronunţe cuvintele încet, cu atenţie, de parcă ar fi 
fost un străin care tocmai deprindea limba. E atâta sânge 
pe pământ şi-i împrăştiat până departe... inima lui sigur mai 
bătea când l-au desfăcut. 

— Discutăm despre asta mai târziu, sugeră Pipo. 

Iar acum, acel ceva de care Libo uitase cu o zi în urmă îi 
reveni în minte cu o limpezime nemiloasă. 

— E în legătură cu ce a zis Rădăcină despre femei. Ele 
decid când trebuie să moară bărbaţii. El mi-a spus asta, iar 
eu... 

Rămase locului. Bineînţeles că nu făcu nimic. Legea îi 
cerea să nu întreprindă nimic. Şi în chiar clipa aceea se 
gândi că urăşte legea. Dacă legea însemna să permită ca 
Rădăcină să păţească aşa ceva, atunci ea nu avea înţeles. 
Rădăcină era o persoană. Şi faptul că doar studiezi o 
persoană nu trebuie să te facă să rămâi deoparte şi să 
îngădui ca aceasta să fie ucisă. 

— Nu l-au dezonorat, spuse Novinha. Măcar de atâta lucru 
putem fi siguri: e vorba de dragostea ce o au pentru copaci. 
Vedeţi? Din centrul cavităţii pieptului, care acum era golită 
complet, răsărea un puiet foarte mic. Au plantat un copac 
pentru a-i însemna locul de îngropăciune. 


— Acum ştiu de ce-şi numesc toţi copacii, spuse Libo cu 
amărăciune în glas. I-au plantat drept semne de mormânt 
pentru purceluşii pe care i-au torturat până au murit. 

— Pădurea asta e foarte mare, spuse calm Pipo. Limitaţi-vă 
ipotezele la cea mai plauzibilă posibilitate. 

Vocea lui cumpătată şi domoală, dorinţa lui insistentă ca 
până şi în asemenea momente să se comporte ca oamenii 
de ştiinţă îi calmă pe amândoi. 

— Ce trebuie să facem? întrebă Novinha. 

— Trebuie să te ducem imediat în perimetrul nostru, spuse 
Pipo. Îţi este interzis să intri aici. 

— Voiam să spun... cu trupul... cu el ce facem? 

— Nimic, îi răspunse Pipo. Pequeninos au făcut aşa cum le 
stă în obicei, din motive care îi privesc numai pe ei. Îl ajută 
pe Libo să se ridice. 

Libo abia se putea ţine pe picioare; la început trebui să se 
oprească după fiecare pas. 

— Ce-am spus? şopti el. Nici măcar nu ştiu ce vorbă de-a 
mea i-a adus moartea. 

— Nu-i din pricina ta, spuse Pipo. E vina mea. 

— Dar ce, îţi închipui că-i posezi? întrebă Novinha. Crezi 
că lumea lor se roteşte în jurul tău? După cum singur ai 
spus-o, purceluşii au făcut-o din pricini de ei ştiute. E destul 
de limpede că nu s-a întâmplat acum pentru prima oară: 
vivisecţia dovedeşte prea multă îndemânare ca să fi fost 
făcută de nişte începători. 

Pipo recepta vorbele ei cu umor negru. 

— Ne pierdem minţile, Libo. Novinha n-ar trebui să ştie 
nimic despre xenologie. 

— Ai dreptate, aprobă Libo. Oricare ar fi motivul care a 
determinat vivisecţia, e clar că au mai practicat-o şi înainte. 
Vreun obicei. Se strădui să-şi păstreze vocea cât mai calmă. 

— Dar asta e şi mai grav, nu? spuse Novinha. Înseamnă că 
obişnuiesc să se eviscereze unii pe alţii de vii. Privi către 
ceilalţi copaci ai pădurii care începea din vârful dealului şi 


se întrebă câţi dintre ei îşi aveau rădăcinile scăldate în 
sânge. 

Pipo transmise raportul prin ansiblu, iar computerul nu-i 
făcu greutăţi în stabilirea nivelului de prioritate. Lăsă la 
latitudinea comitetului de supraveghere să hotărască dacă 
trebuie sau nu să întrerupă contactul cu purceluşii. 
Comitetul nu avea cum să identifice vreo eroare fatală. 
„Este imposibil să ascundem relaţiile dintre sexele umane, 
pentru că s-ar putea ca într-o bună zi postul de xenolog să 
fie ocupat de o femeie”, scria în raport, „şi nu putem 
detecta nici un moment în care nu aţi acţionat raţional şi 
prudent. Concluzia noastră provizorie este că aţi devenit, 
fără voia voastră, martori la o luptă pentru putere care s-a 
încheiat cu înfrângerea lui Rădăcină şi ar trebui să reluaţi 
contactele cu toată prudenţa ce se impune.” 

Asta îl dezvinovăţea cu totul, dar nu-i era uşor să facă 
uitată amărăciunea. Libo crescuse cunoscându-i pe 
purceluşi ori măcar auzindu-l pe tatăl său vorbind despre 
ei. Pe Rădăcină îl cunoştea mai bine decât pe oricare dintre 
semenii săi umani, cu excepţia familiei şi a Novinhei. 
Trecură zile în şir până când Libo se întoarse la Staţiunea 
zenadorilor, săptămâni întregi până să intre din nou în 
pădure. Purceluşii nu dădură de înţeles că pentru ei se 
schimbase ceva; ba dimpotrivă, erau chiar mai deschişi şi 
mai prietenoşi decât înainte. Niciunul nu aduse vorba 
despre Rădăcină, cu atât mai puţin Pipo şi Libo. Se 
produseră însă schimbări în purtarea oamenilor. Pipo şi 
Libo nu se mai îndepărtau la mai mult de câţiva paşi unul de 
altul atunci când se aflau printre pequeninos. 

Sentimentele de suferinţă şi de remuşcare trăite în acea zi 
îi făcură pe Libo şi pe Novinha să depindă şi mai mult unul 
de celălalt, ca şi cum întunericul îi lega mai strâns decât 
lumina. Purceluşii li se păreau acum primejdioşi şi nesiguri, 
exact aşa cum fusese dintotdeauna tovărăşia oamenilor şi, 
oricât de des încercau să se asigure unul pe altul, între Pipo 
şi Libo rămase fără răspuns întrebarea dacă vreunul dintre 


ei era vinovat cu ceva. Prin urmare, singurul reazem sigur 
şi de neclintit din viaţa lui Libo deveni Novinha, iar el 
deveni acelaşi lucru pentru ea. 

Chiar dacă Libo avea mamă şi fraţi iar Pipo şi Libo 
mergeau întotdeauna acasă la restul familiei lor, Novinha şi 
Libo se purtau de parcă Staţiunea zenadorilor ar fi fost o 
insulă unde Pipo rămânea un Prospero iubitor, dar mereu 
îndepărtat Pipo se întreba: „Pequeninos sunt precum Ariel 
care-i conduce spre fericire pe tinerii care se iubesc, sau 
sunt nişte mici Calibani greu de stăpânit şi arzând de 
nerăbdare să ucidă?” 

După câteva luni, moartea lui Rădăcină se topi în amintire 
şi râsul le reveni pe chipuri, deşi probabil că nu mai era la 
fel de senin ca înainte. Când împliniră şaptesprezece ani, 
Libo şi Novinha erau atât de siguri unul de celălalt încât se 
obişnuiseră să discute despre ce vor face împreună peste 
Cinci, zece sau douăzeci de ani. Pipo nu făcu niciodată 
efortul de a se interesa de planurile lor de căsătorie. „În 
fond”, se gândi el, „studiază biologie de dimineaţa până 
seara. Până la urmă vor apela la strategii de reproducere 
stabile şi acceptabile din punct de vedere social.” Până 
atunci însă îi era suficient să vadă că amândoi se întrebau 
neîncetat când şi cum se împerecheau pequeninos, ţinând 
seama de faptul că masculii nu aveau nici un organ 
reproductiv vizibil. Speculaţiile lor în legătură cu modul în 
care pegqueninos îşi amestecau materialele genetice se 
terminau invariabil cu glume atât de scârboase încât Pipo 
trebuia să dea dovadă de o stăpânire de sine ieşită din 
comun ca să pretindă că le găsea amuzante. 

Aşa se face că în cursul celor câţiva ani, parcă prea scurţi, 
Staţiunea zenadorilor deveni locul unei apropieri sincere 
dintre doi tineri sclipitori care altfel ar fi fost condamnaţi să 
trăiască într-o singurătate rece. Niciunul dintre ei nu 
bănuia că idila lor va sfârşi brusc şi pentru totdeauna, în 
împrejurări care aveau să zguduie toate cele O Sută de 
Lumi. 


Totul se petrecu simplu, pe neaşteptate. Novinha analiza 
structura genetică a trestiei infestate de muşte pe care o 
recoltase de pe malul râului şi constată că acelaşi corpuscul 
subcelular care dăduse naştere Descoladei era prezent şi în 
celulele trestiei. Proiectă alte câteva structuri celulare în 
aer, deasupra terminalului de computer, şi le roti. Toate 
conţineau agent Descolada. 

Îl strigă pe Pipo, care corecta transcrieri ale vizitei pe care 
o făcuseră la pequeninos în ziua precedentă. Computerul 
rulă comparaţiile fiecăreia dintre celulele din care avea 
mostre. Indiferent de funcţiile ei, indiferent de specia de la 
care era prelevată, fiecare celulă extraterestră conţinea 
corpusculul Descoladei, iar computerul stabili că ele erau 
absolut identice în ceea ce privea proporţiile chimice. 

Novinha se aştepta ca Pipo să dea aprobator din cap, să-i 
spună că i se părea interesant şi poate să emită chiar o 
ipoteză. Dar el se aşeză pe scaun şi rulă acelaşi test încă o 
dată, întrebând-o cum funcţiona comparaţia făcută de 
computer şi apoi ce producea corpusculul Descolada. 

— Mama şi tata n-au reuşit să descopere ce declanşa 
procesul acesta, dar corpusculul Descolada eliberează 
această proteină neînsemnată - presupun că-i o pseudo- 
proteină de fapt - care atacă moleculele genetice, începând 
de la un capăt şi desfăcând cele două şiruri de molecule 
exact pe mijloc. De aceea au şi numit-o Descolada - 
descolador - ea desface ADN-ul din celula umană. 

— Arată-mi cum funcţionează în celulele extraterestre. 

Novinha puse în mişcare simularea. 

— Nu, nu numai molecula genetică - întregul mediu al 
celulei. 

— E doar în nucleu, spuse ea. 

Lărgi câmpul pentru a include mai multe variabile. 
Computerul lucra mai încet, întrucât cerceta în fiecare 
secundă milioane de aranjamente aleatorii ale materialelor 
nucleare. Când molecula genetică a trestiei se desfăcu, 
apărură câteva proteine mari din mediul ambient, care se 


legară de şirurile rămase deschise. La oameni, ADN-ul 
încearcă să se recombine, dar proteinele se fixează şi ele în 
mod aleatoriu, şi atunci celulele parcă înnebunesc una după 
alta. Uneori trec în mitoză, ca în cazul cancerului, alteori 
mor. Mai important e că în cazul omului corpusculii 
Descolada se reproduc nebuneşte şi trec de la o celulă la 
alta. Bineînţeles că organismele extraterestre le posedă 
deja. 

Dar pe Pipo nu-l interesau vorbele ei. Când descolador-ul 
terminase cu moleculele genetice ale trestiei, privi celulele 
una câte una. 

— Nu numai că-i semnificativ, e la fel, constată el. E acelaşi 
lucru! 

Novinha nu-şi dădu seama imediat ce observase Pipo. Ce 
era la fel cu ce? Şi nici nu mai avu timp să întrebe. Pipo se 
ridicase deja de pe scaun, îşi luase grăbit haina şi pornise 
spre uşi. Afară era lapoviţă. Pipo se oprise doar ca să strige 
peste umăr: 

— Spune-i lui Libo să nu se deranjeze să vină după mine. 
Până mă întorc, arată-i doar simularea aceea ca să vezi 
dacă şi el îşi dă seama despre ce este vorba. O să priceapă, 
e răspunsul la marea întrebare. Răspunsul care explică 
totul. 

— Spune-mi-l! 

El se mulţumi să râdă. 

— Să nu trişezi. Dacă nu înţelegi, are să-ţi spună Libo. 

— Unde pleci? 

— Să-i întreb pe purceluşi dacă am dreptate, unde crezi? 
Dar ştiu că am, chiar dacă vor încerca să mă mintă. Dacă nu 
mă întorc peste o oră, înseamnă că am alunecat şi mi-am 
rupt piciorul. 

Libo n-a mai apucat să vadă simulările. Întrunirea 
comitetului de planificare la care participa se prelungise 
neaşteptat de mult din cauza unei discuţii în contradictoriu 
privind extinderea păşunii pentru vite şi după aceea Libo 
trebuise să ridice alimentele pentru săptămâna următoare. 


Când se întoarse, Pipo lipsea deja de patru ore, întunericul 
se îndesea şi lapoviţa se transformase în zăpadă. Plecară 
imediat în căutarea lui, temându-se că le vor trebui ore 
întregi ca să-l găsească în pădure. 

Îl găsiră foarte curând. Trupul lui se răcea deja în zăpadă. 
Purceluşii nici măcar nu plantaseră un copac în el. 

Capitolul 2 

TRONDHEIM. 

Regret profund că nu-ţi pot satisface dorinţa de a cunoaşte 
mal multe detalii privind ritualurile amoroase şi obiceiurile 
de căsătorie ale aborigenilor lusitani. Cred că asta îţi 
provoacă o dezamăgire de nedescris, altfel nu ai fi solicitat 
Societăţii de Xenologie să mă critice pentru incapacitatea 
de a coopera la cercetările tale. 

De fiecare dată când presupuşii xenologi se plâng că nu 
obţin datele trebuincioase din observaţiile mele asupra 
speciei pequeninos, îi îndemn să recitească îngrădirile pe 
care mi le impune legea. Nu mi se permite să fiu însoţit 
decât de un asistent în cercetările de teren; nu am dreptul 
să pun întrebări care ar putea dezvălui intenţiile umane 
pentru ca pequeninos să nu încerce să ne imite; nu am voie 
să le ofer informaţii din proprie iniţiativă cu scopul de a 
determina o reacţie similară; nu am dreptul să stau printre 
ei mai mult de patru ore în cursul unei vizite; cu excepţia 
hainelor de pe mine, în prezenţa lor nu mi se permite să 
utilizez nici un alt produs al tehnologiei noastre, adică 
aparate foto, de înregistrare audio, computere şi nici măcar 
obiecte de scris sau hârtie; mi-e interzis chiar şi să-i observ 
pe ascuns. 

Pe scurt: nu-ţi pot spune cum se reproduc pegueninos 
pentru că ei preferă să o facă în altă parte decât în faţa 
ochilor mei. 

Sunt de acord că lucrările tale rămân incomplete! Desigur, 
concluziile noastre în legătură cu pegqueninos sunt absurde! 
Dacă ar trebui să studiem universitatea voastră şi ni s-ar 
impune aceleaşi restricţii ca în cazul studierii aborigenilor 


lusitani, fără îndoială că am trage concluzia că oamenii nu 
se reproduc, nu formează grupuri pe criterii de înrudire şi 
că-şi dedică întregul ciclu de viaţă pentru metamorfozarea 
studentului-larvă în profesor-adult. Ba chiar am putea 
presupune că profesorii exercită o înrâurire extraordinară 
asupra societăţii umane. O cercetare competentă ar 
evidenția imediat inexactitatea unei asemenea concluzii, 
dar în cazul speciei pequenino nu este permisă şi nici măcar 
recomandată desfăşurarea unei investigaţii serioase. 

Antropologia nu este niciodată o ştiinţă exactă: 
observatorul şi obiectul studiului nu împărtăşesc aceeaşi 
cultură. Dar acestea sunt delimitări normale, inerente 
ştiinţei. Delimitările artificiale sunt cele care ne ţin pe noi în 
loc - şi, prin urmare, pe voi. Ţinând seama de ritmul actual 
al cercetărilor, am putea înregistra un progres similar dacă 
le-am trimite chestionare prin poştă şi am aştepta ca ei să 
ne răspundă prin lucrări savant redactate, remise pe 
aceeaşi cale. 

Joăo Figueira Alvarez, mesaj de răspuns adresat lui Pietro 
Guataninni de la Universitatea din Sicilia, Milano Campus, 
Etruria, publicat postum în Studii Xenologice, 22-4-49-193 

Vestea morţii lui Pipo nu avea o importanţă limitată şi 
locală. Ea se transmise instantaneu prin ansiblu către toate 
cele O Sută de Lumi. Primele fiinţe extraterestre 
descoperite de la Xenocidul Săvârşitorului încoace 
uciseseră prin tortură pe acea fiinţă umană numită să le 
observe. În interval de câteva ore, savanţi, oameni de 
ştiinţă, politicieni şi ziarişti începură să ia atitudine. 

Curând se formă un consens: „Un singur incident, 
petrecut în împrejurări neelucidate, nu dovedeşte eşecul 
politicii duse de Consiliul Stelar în problema purceluşilor. 
Dimpotrivă, faptul că nu a murit decât un om pare să 
evidenţieze înţelepciunea actualei politici de semi- 
pasivitate. Prin urmare, nu trebuie să facem nimic altceva 
decât să observăm într-un ritm mai puţin intens”. 
Succesorul lui Pipo primi instrucţiuni să-i viziteze pe 


purceluşi doar o dată la câteva zile şi să nu stea niciodată 
mai mult de o oră. Nu trebuia să-i determine pe purceluşi 
să răspundă la întrebări referitoare la modul în care îl 
trataseră pe Pipo. Aceasta era o reafirmare a 
binecunoscutei politici de pasivitate. 

Consiliul dovedi de asemenea o deosebită preocupare 
pentru moralul oamenilor de pe Lusitania. În pofida 
costurilor ridicate, coloniştilor li se trimiseră prin ansiblu 
numeroase programe noi de divertisment pentru a-i ajuta 
să-şi şteargă din minte înfiorătoarea crimă. 

Iar apoi, după ce framlingii i-au ajutat cum s-au priceput 
mai bine pe locuitorii Lusitaniei, care, la urma urmelor, se 
aflau la ani-lumină depărtare, oamenii celor O Sută de Lumi 
s-au întors la grijile lor. 

Din jumătate de trilion de fiinţe umane de pe cele O Sută 
de Lumi, doar una singură simţi moartea lui Joăo Figueira 
Alvarez, numit şi Pipo, ca pe o mare schimbare în 
desfăşurarea propriei sale vieţi. Andrew Wiggin era 
Vorbitor în numele Morților în oraşul universitar Reykjavik, 
renumit ca păstrător al culturii nordice, aşezat precar pe 
pantele abrupte ale unui fiord de forma unui cuţit care 
pătrundea în granitul lumii îngheţate de pe Trondheim, 
exact la ecuator. Venise primăvara, aşa că zăpada bătea în 
retragere, iar ierburile şi florile fragile se înălţau spre 
soarele sclipitor pentru a căpăta tărie. Andrew şedea pe 
coama unui deal însorit, înconjurat de vreo zece- 
doisprezece studenţi care învățau deja despre istoria 
colonizării interstelare. Pe jumătate absorbit de alte 
gânduri, Andrew îi asculta pe studenţi dezbătând 
înfierbântaţi întrebarea dacă victoria deplină a oamenilor în 
Războaiele cu Gândacii fusese un preludiu necesar la 
expansiunea umană. Astfel de dispute degenerau 
întotdeauna pe negândite în defăimarea monstrului uman, 
Săvârşitorul, pe vremea aceea comandant al flotei 
interplanetare care comisese Xenocidul Gândacilor. Andrew 
se simţi îndemnat să-şi lase mintea să mai rătăcească; nu 


putea spune că subiectul îl plictisea, însă prefera ca el să 
nu-i acapareze întreaga atenţie. 

Apoi, micul implant de computer pe care-l purta ca pe o 
nestemată în ureche îl anunţă de moartea crudă a lui Pipo, 
xenologul de pe Lusitania şi atunci se trezi brusc din visare. 
Îi întrerupse pe studenţi: 

— Ce ştiţi despre purceluşi? întrebă el. 

— Sunt singura noastră speranţă de mântuire, spuse unul 
dintre studenţi, care îl lua mult mai în serios pe Calvin 
decât pe Luther. 

Andrew se uită imediat la studenta Plikt, despre care ştia 
că nu va putea suporta un asemenea misticism. 

— Ei nu există pentru a servi vreunui scop uman, nici 
măcar pentru a fi obiect de mântuire, spuse Plikt cu un 
dispreţ distrugător. Sunt adevăraţi ramen, la fel ca şi 
Gândacii. 

Andrew clătină din cap, dar se încruntă. 

— Foloseşti un cuvânt care nu este în vocabularul tuturor. 

— S-ar cuveni să fie, spuse Plikt. Toată lumea de pe 
Trondheim, fiecare Nordic din cele O Sută de Lumi trebuia 
să fi citit deja Istoria lui Wutan din Trondheim de 
Demostene. 

— Trebuia, dar n-am citit-o, oftă un student. 

— Daţi-o jos de pe catalige, spuse altul. Plikt e singura 
femeie pe care o cunosc în stare să meargă pe catalige şi să 
stea jos în acelaşi timp. 

Plikt închise ochii. 

— Limba Nordică are patru cuvinte pentru a denumi 
gradele de straneitate. Primul este din-alt-ţinut sau 
utlâning, străinul pe care-l recunoaştem ca fiind fiinţă 
umană a lumii noastre, dar din alt oraş sau alta țari Al 
doilea este framling - Demostene renunţă la accentul din 
cuvântul nordic framling. Acesta e străinul pe care-l 
recunoaşte ca uman, dar venit din altă lume. Al treilea este 
ramen, străinul pe care-l recunoaştem ca uman, dar 
aparţinând altei specii. Al patrulea se referă la adevărații 


extratereştri, varelse, între care includem şi animalele, 
pentru că dialogul cu ele este imposibil. Trăiesc, dar n-am 
putea bănui ce scopuri sau cauze le fac să acţioneze. S-ar 
putea ca aceste creaturi să fie inteligente, conştiente de 
propria existenţă, dar nu avem cum să aflăm asta. 

Andrew observă că o parte dintre studenţi erau 
contrariaţi. Le atrase atenţia: 

— Consideraţi că vă descumpăneşte aroganţa lui Plikt, dar 
nu aşa stau lucrurile. Plikt nu e arogantă, ci doar exactă. 
Adevărul e că vă simţiţi stânjeniţi pentru că încă nu aţi citit 
istoria propriului vostru popor scrisă de Demostene şi 
ruşinea s-a transformat în iritare pentru că Plikt nu poartă 
vina păcatului vostru. 

— Aveam impresia că Vorbitorii nu cred în păcat, spuse 
îmbufnat unul dintre băieţi. 

Andrew zâmbi. 

— Styrka, tu crezi în păcat şi faci multe lucruri datorită 
acestei credinţe. Deci păcatul e real pentru tine şi, întrucât 
te cunoaşte, acest Vorbitor trebuie să creadă în păcat. 

Styrka refuză să se dea bătut. 

— Ce legătură are discuţia asta despre utlaningi, 
framlingi, ramen şi varelse cu Xenocidul comis de 
Săvârşitorul Ender? 

Andrew se întoarse către Plikt. Ea rămase pe gânduri o 
clipă. 

— Are relevanţă pentru ciorovăiala noastră ridicolă. 
Ţinând seama de aceste grade de straneitate din limba 
nordică, putem constata că Ender nu a comis un adevărat 
genocid, pentru că, atunci când i-a distrus pe Gândaci, noi îi 
cunoşteam doar ca varelse; umanitatea a înţeles mult mai 
târziu, adică atunci când originalul Vorbitor în numele 
Morților a scris „Matca şi Hegemonul”, că Gândacii nu erau 
câtuşi de puţin varelse, ci ramen; până în acel moment, 
oamenii şi Gândacii nu găsiseră mijlocul de a comunica. 

— Xenocidul tot xenocid rămâne, susţinu Styrka. Faptul că 
Săvârşitorul nu a ştiut că sunt ramen nu-i readuce la viaţă. 


Andrew oftă văzând privirea neînduplecată a lui Styrka. 
Era lucru obişnuit pentru calviniştii din Reykjavik ca atunci 
când judecau binele sau răul unei acţiuni să nege 
importanţa motivaţiei ei; şi întrucât Vorbitorii afirmau prin 
doctrina lor că binele şi răul există numai în motivaţia 
umană şi nicidecum în acţiune, studenţi ca Styrka îşi 
manifestau ostilitatea faţă de Andrew. Din fericire, Andrew 
nu se simţea jignit - înţelegea temeiurile acestei atitudini. 

— Styrka şi Plikt, îngăduiţi-mi să vă dau un alt caz. Să 
luăm purceluşii, care au învăţat să vorbească Esenţiala şi a 
căror limbă a fost deprinsă de unii oameni, şi să 
presupunem că am aflat că, pe neaşteptate, fără nici o 
provocare sau explicaţie, ei l-au ucis prin tortură pe 
xenologul trimis să-i studieze. 

Plikt prinse din zbor întrebarea: 

— Cum putem şti că n-au fost provocaţi? Ceea ce nouă ni 
se pare nevinovat ar putea fi de nesuportat pentru ei. 

Andrew zâmbi din nou. 

— Să zicem că-i aşa. Dar xenologul nu le-a făcut nici un 
rău, a vorbit foarte puţin, nu le-a provocat daune - oricum 
am socoti, nu merita să moară în chinuri. Simplul fapt că au 
comis această crimă de neînțeles nu-i face cumva pe 
purceluşi să fie varelse în loc de ramen? 

De astă dată Styrka interveni precipitat: 

— Crima e crimă. Discuţia asta despre varelse şi ramen 
nu-şi are rostul. Dacă purceluşii au ucis, atunci sunt răi, la 
fel cum au fost şi Gândacii. Dacă fapta este rea, atunci şi 
făptuitorul este rău. 

— Asta e dilema noastră, spuse Andrew dând aprobator 
din cap. Asta e problema. Fapta a fost rea sau, în 
accepțiunea purceluşilor cel puţin, bună. Purceluşii sunt 
ramen sau varelse? Styrka, deocamdată ţine-ţi gura. Ştiu 
toate argumentele pe care le aduce calvinismul atât de 
drag ţie, dar până şi Calvin ar susţine că doctrina ta e 
stupidă. 

— De unde ştiţi ce-ar spune Calvin? 


— Pentru că e mort, bubui Andrew, şi deci am dreptul să 
vorbesc în numele lui! 

Studenţii izbucniră în râs şi Styrka se refugie într-o tăcere 
îndărătnică. Andrew ştia că băiatul era sclipitor; calvinismul 
lui nu va supravieţui educaţiei academice, dar extirparea va 
fi îndelungată şi dureroasă. 

— Talman, Vorbitorule, spuse Plikt. Ai vorbit ca şi cum 
situaţia ipotetică pe care ne-ai prezentat-o ar fi reală şi 
purceluşii chiar l-ar fi ucis pe xenolog. 

Andrew clătină din cap. 

— Da, este reală. 

Asta îi tulbură pe toţi; vorbele treziseră ecouri ale 
vechiului conflict dintre Gândaci şi oameni. 

— Priviţi-vă pe voi înşivă în această clipa îi îndemnă 
Andrew. Veţi descoperi că dincolo de ura faţă de 
Săvârşitorul Xenocidului şi de durerea voastră pentru 
moartea Gândacilor, simţiţi şi ceva mult mai teribil: vă 
temeţi de necunoscut, fie el utlaning sau framling. Când vă 
gândiţi că el a ucis un om pe care îl cunoşteaţi şi apreciat, 
nu are importanţă înfăţişarea pe care o are. În cazul acesta 
devine varelse sau, şi mai rău, djur, fiara cumplită care 
apare la miez de noapte cu fălcile îmbăloşate. Dacă aţi fi 
singurii posesori de armă din sat şi fiara care a sfârtecat pe 
unul dintre ai voştri ar veni din nou, aţi mai sta să vă 
întrebaţi dacă nu cumva are şi ea dreptul să trăiască, sau 
aţi acţiona pentru a salva satul, oamenii pe care-i 
cunoaşteţi, oamenii care ar depinde de voi? 

— Potrivit acestei argumentaţii, ar trebui să-i ucidem 
neîntârziat pe purceluşi, chiar dacă sunt primitivi şi 
neajutoraţi! strigă Styrka. 

— Argumentaţia mea? Eu doar am pus o întrebare. O 
întrebare nu-i totuna cu o argumentaţie decât dacă-ţi 
închipui că-mi cunoşti răspunsul, şi te asigur că te înşeli, 
Styrka. Gândeşte-te la problema asta. Sunteţi liberi. 

— Vom mai discuta şi mâine despre asta? întrebară 
studenţii. 


— Dacă doriţi, spuse Andrew. Dar ştia că dacă vor discuta, 
o vor face fără participarea lui. Pentru ei, Săvârşitorul 
Xenocidului era un simplu subiect filosofic. În fond, 
Războaiele cu Gândacii avuseseră loc în urmă cu trei mii de 
ani; acum se aflau în 1948 C. S., numărătoarea începând cu 
anul în care fusese stabilit Codul Stelar, iar Săvârşitorul 
nimicise Gândacii în anul 1180 Î. C. S. Dar pentru Andrew 
evenimentele nu erau chiar atât de îndepărtate. Făcuse 
mult mai multe călătorii interstelare decât şi-ar fi putut 
închipui vreunul dintre studenţii lui; de la vârsta de 
douăzeci şi cinci de ani, exceptând şederea pe Trondheim, 
nu rămăsese niciodată mai mult de şase luni pe vreo 
planetă. Deplasarea de la o lume la alta cu viteza luminii îi 
îngăduise să atingă suprafaţa timpului, la fel ca şi o piatră 
aruncată cu putere pe deasupra apei. Studenţii nu bănuiau 
că Vorbitorul lor, care sigur nu părea să aibă mai mult de 35 
de ani, avea amintiri foarte clare privind evenimente 
petrecute cu 3000 de ani în urmă şi că, de fapt, avea 
impresia că acele întâmplări avuseseră loc cu nici douăzeci 
de ani în urmă, abia jumătate din vârsta lui. Nu aveau cum 
să ştie cât de adânc mocnea în el vina Săvârşitorului şi cum 
dăduse răspuns la această întrebare în nenumărate feluri, 
dar niciodată în mod mulţumitor. Îl cunoşteau pe profesorul 
lor doar ca Vorbitor în numele Morților; nu ştiau că atunci 
când era foarte mic, sora lui mai mare, Valentine, nu-i putea 
pronunţa numele, Andrew, şi de aceea îi spunea Ender, 
Săvârşitorul, nume pe care el îl făcuse de ruşine înainte de 
a fi împlinit cincisprezece ani. Prin urmare, îi lăsă pe 
neînduplecatul Styrka şi pe analitica Plikt să se zbată 
pentru a găsi răspuns la întrebarea dacă Săvârşitorul era 
vinovat sau nu; pentru Andrew Wiggin, Vorbitor în numele 
Morților, întrebarea nu era pur retorică. 

lar acum, mergând pe panta cu ierburi umede a dealului şi 
respirând aerul răcoros, Săvârşitorul-Andrew, Vorbitor - nu 
se gândea decât la purceluşii care comiteau deja crime 
inexplicabile, la fel cum făcuseră, din nepăsare, şi Gândacii 


atunci când vizitaseră umanitatea pentru întâia oară. Era 
oare inevitabil ca întâlnirea dintre străini să fie pătată de 
sânge? Gândacii uciseseră cu seninătate fiinţe umane, nu 
doar pentru că aveau o gândire caracteristică stupului; 
pentru ei, viaţa individuală nu valora mai mult decât un fir 
de păr care cade, iar uciderea unui om-doi reprezenta doar 
modul lor de a da de ştire că se aflau în preajmă. Purceluşii 
îşi puteau motiva la fel crima? 

Dar vocea din ureche vorbea despre tortură, despre o 
crimă rituală similară cu execuţia unui membru al propriei 
lor comunităţi. Purceluşii nu aveau o gândire de stup, ei nu 
erau Gândaci, iar Săvârşitorul Wiggin trebuia să afle de ce 
procedaseră astfel. 

— Când aţi aflat de moartea xenologului? 

Săvârşitorul se întoarse. Era Plikt. Îl urmărise în loc să se 
întoarcă la Pivniţe, locul în care locuiau studenţii. 

— Chiar în timp ce discutam. Duse mâna la ureche; 
terminalele implantate costau o avere, dar nu erau chiar o 
raritate. 

— Am ascultat ştirile chiar înainte de începerea orei. Încă 
nu se anunţase nimic. Dacă ar fi sosit prin ansiblu vreo 
veste importantă, lumea s-ar fi agitat. Doar dacă nu cumva 
primiţi ştirile direct de la ansiblu. 

Evident că Plikt se gândea că i se oferise vreun nou mister 
spre dezlegare. De fapt, avea dreptate. 

— Vorbitorii beneficiază de acces absolut prioritar la 
informaţiile destinate publicului, explică el. 

— V-a cerut cineva să mărturisiţi moartea xenologului? 

EI scutură din cap. 

— Lusitania e sub jurisdicție catolică. 

— Asta voiam să zic şi eu. Nu au Vorbitor propriu acolo. 
Dacă însă cineva solicită unul, vor trebui să-i permită 
sosirea. lar Trondheim este cea mai apropiată lume de 
Lusitania. 

— N-a cerut nimeni un Vorbitor. 

Plikt îl trase de mânecă. 


— De ce te afli aici? 

— Doar ştii de ce am venit. Am mărturisit moartea lui 
Wutan. 

— Ştiu că ai venit aici împreună cu sora ta, Valentine. Ca 
profesor, e mai iubită decât tine - la întrebări dă 
răspunsuri, tu doar răspunzi cu alte întrebări. 

— Asta pentru că ea ştie unele răspunsuri. 

— Vorbitor, mie trebuie să-mi spui. Am fost curioasă şi am 
încercat să aflu mai multe despre tine. Numele tău, de 
pildă, dincotro vii... Totul e strict secret. Atât de secret încât 
nu am reuşit să aflu nici nivelul de acces. Nici măcar 
Dumnezeu nu ar putea avea acces la biografia ta. 

Săvârşitorul o luă de umeri şi o privi în ochi. 

— Nu te amesteca; acesta e nivelul de acces. 

— Eşti mai important decât se poate bănui, Vorbitorule, 
spuse ea. Ansiblul îţi parvine ţie chiar înainte de a ajunge la 
oricare altul, nu-i aşa? Şi nimeni nu poate obţine informaţii 
despre tine. 

— Nimeni n-a încercat până acum. De ce tocmai tu? 

— Vreau să devin Vorbitor, spuse ea. 

— Atunci continuă. le va instrui computerul. Nu seamănă 
cu nici o religie - nu trebuie să memorezi vreun catehism. 
Acum lasă-mă singur. Îi dădu drumul şi o împinse uşor. Ea 
făcu câţiva paşi nesiguri înapoi, iar el se îndepărtă. 

— Vreau să mărturisesc pentru tine, strigă ea. 

— Încă n-am murit! ridică el glasul. 

— Ştiu că vei pleca spre Lusitania! Ştiu! 

„În cazul ăsta ştii mai multe decât mine”, îşi spuse 
Săvârşitorul. Continuă să păşească stăpânit de un tremur 
uşor, cu toate că soarele strălucea şi purta trei pulovere ca 
să nu-i fie frig. Nu bănuise că Plikt era atât de sensibilă. 
Fără îndoială că ajunsese să se identifice cu el. Îl 
înspăimânta că fata asta avea nevoie cu atâta disperare de 
ceva din partea lui. Trăise ani întregi fără a avea legături 
apropiate cu altcineva în afară de sora lui, Valentine - ea şi, 
desigur, morţii pe care-i mărturisea. Toţi ceilalţi care 


însemnaseră ceva pentru el muriseră. Şi el şi Valentine erau 
la secole, chiar lumi depărtare de aceştia. 

Ideea de a prinde rădăcini în solul îngheţat de pe 
Trondheim îl îngrozea. Ce voia Plikt de la el? N-avea 
importanţă; oricum nu-i va oferi nimic. Cum de îndrăznea 
să-i ceară anumite lucruri de parcă el i-ar fi aparţinut? 
Ender Wiggin nu era proprietatea nimănui. Dacă ar şti cine 
este în realitate, l-ar uri ca făptuitor de Xenocid; ori l-ar 
venera ca pe un salvator al omenirii - Săvârşitorul îşi aminti 
cum se simţea când oamenii îl trataseră astfel, şi nu-i 
plăcuse deloc. Chiar şi acum lumea nu-i ştia decât rolul, 
numele de Vorbitor, talman, falante, spieler, în funcţie de 
modul în care numiseră Vorbitorul în numele Morților în 
limba oraşului, naţiunii sau lumii lor. 

Nu voia ca oamenii să-l cunoască. El nu le aparţinea lor şi 
nici speciei umane. Avea altă menire, aparţinea altcuiva. Nu 
fiinţelor umane. Şi nici sângeroşilor purceluşi. Sau cel puţin 
aşa credea. 

Capitolul 3 

LIBO. 

Regim Alimentar Observat: În principal macios, viermii 
lucioşi care trăiesc printre viţele de merdona de pe coaja 
copacilor. Uneori au fost văzuţi mestecând fire de capim. 
Alteori - oare accidental? - ingerează frunze de merdona 
împreună cu macios. 

Nu i-am văzut niciodată mâncând altceva. Novinha a 
analizat cele trei alimente - macios, firele de capim şi 
frunzele de merdona - iar rezultatele au fost 
surprinzătoare. Fie că nu au nevoie de multe proteine, fie 
că sunt tot timpul flămânzi. Alimentaţia lor are grave 
carenţe în ceea ce priveşte elementele fundamentale, iar 
consumul de calciu este atât de scăzut încât ne întrebăm 
dacă oasele lor utilizează calciul la fel ca ale omului. 

Pură speculație: întrucât nu putem lua mostre de ţesut, 
singurele noastre cunoştinţe privind anatomia şi fiziologia 
purceluşilor se limitează la ceea ce am putut depista din 


fotografiile pe care le-am făcut cadavrului vivisecţionat al 
purceluşului numit Rădăcină. Există totuşi numeroase 
anomalii evidente. Limbile purceluşilor, care sunt fantastic 
de mobile, încât ajută la producerea oricărui sunet pe care 
îl scoatem noi şi al multor altele pe care noi nu le putem 
articula, trebuie să fi evoluat astfel într-un anumit scop. 
Probabil pentru a căuta insectele în coaja copacilor sau în 
cuiburile din sol. Chiar dacă vreunul dintre strămoşii lor 
ancestrali o folosea în acest sens, în prezent cu certitudine 
nu mai este cazul. Iar perniţele cornoase de pe picioare şi 
de pe partea interioară a genunchilor le permit să se urce 
în copaci şi să stea agăţaţi fără ajutorul mâinilor. Care sunt 
motivele acestei evoluţii? Pentru a se salva din faţa vreunui 
animal de pradă? Pe Lusitania nu există nici un prădător 
îndeajuns de mare pentru a le pune viaţa în pericol. Pentru 
a se agăța de copaci în timp ce caută insecte sub coajă? 
Asta ar explica dimensiunile limbii, dar unde sunt insectele? 
Singurele sunt muştele sugătoare şi Pulador-ele, dar ele nu 
intră sub coajă şi, oricum, purceluşii nu le consumă. Macios 
sunt mari, trăiesc la suprafaţa scoarţei şi pot fi recoltaţi 
uşor prin aplecarea viţelor de merdona; purceluşii nici nu 
trebuie să se caţere în copaci. 

Aprecierile lui Libo: limba şi căţăratul în copaci sunt 
dovezi ale evoluţiei într-un alt mediu, cu o dietă mai 
abundentă, inclusiv în materie de insecte. Dar ceva - o 
glaciațiune? migraţia? o boală? - a făcut ca mediul să se 
modifice. Nu au mai existat insecte sub scoarță, etc. 
Probabil că tot atunci au dispărut şi toţi prădătorii mari. 
Asta ar explica de ce, în ciuda condiţiilor extrem de 
favorabile, pe Lusitania există atât de puţine specii. 
Cataclismul s-ar fi putut întâmpla recent - acum o jumătate 
de milion de ani? - astfel că evoluţia nu a avut timp să se 
diferenţieze prea mult. 

Ipoteza este atrăgătoare, întrucât în mediul actual sunt 
prezente condiţii care nu explică în nici un fel apariţia şi 
evoluţia purceluşilor. Pentru ei nu există competiţie. 


Treapta ecologică pe care o ocupă ar putea fi luată de 
oposum. De ce ar fi inteligentă o trăsătură adaptivă? Dar a 
inventa cataclisme pentru a explica de ce au purceluşii o 
alimentaţie nenutritivă şi redusă înseamnă probabil să 
mergem prea departe. Lama lui Ockham face ca 
presupunerile să fie inutile. 

Joăo Figueira Alvarez, Note de lucru 14/4/1948 C. S. 

publicat postum în Rădăcinile Filosofice ale Secesiunii 
Lusitane, Imediat după sosirea primarului Bosquinha, Libo 
şi Novinha scăpară din mână mersul evenimentelor. Ea era 
învățată să comande şi atitudinea ei nu prea lăsa loc 
protestelor şi nici măcar părerilor. 

— Tu rămâi aici, îi ordonă ea lui Libo la scurtă vreme după 
ce pricepuse ce se întâmplase. Cum am primit vestea de la 
tine, l-am trimis pe judecător să o anunţe pe mama ta. 

— Trebuie să aducem cadavrul de acolo, îndrăzni Libo. 

— Am chemat câţiva dintre oamenii care locuiesc în 
apropiere să rezolve şi problema asta, spuse ea. Şi 
episcopul Peregrino pregăteşte un loc pentru el în cimitirul 
Catedralei. 

— Vreau să merg acolo, insistă Libo. 

— Libo, sper că înţelegi că trebuie să facem fotografii în 
detaliu. 

— Eu v-am spus că trebuie s-o facem, pentru raportul 
către Comitetul Stelar. 

— Dar nu e necesară prezenţa ta, Libo. Vocea Bosquinhei 
era autoritară. În plus, trebuie să primim raportul tău. 
Suntem obligaţi să informăm Congresul cât mai curând 
posibil. Te simţi în stare să-l scrii acum, cât lucrurile sunt 
proaspete în minte? 

Bineînţeles că avea dreptate. Doar Libo şi Novinha puteau 
întocmi rapoarte autentice, şi cu cât le scriau mai curând, 
cu atât mai bine. 

— Pot să scriu, spuse Libo. 

— Şi tu, Novinha, vreau şi observaţiile tale. Vă scrieţi 
rapoartele separat, fără să vă consultaţi. Cele O Sută de 


Lumi aşteaptă. 

Computerul fusese deja pregătit şi rapoartele lor plecară 
prin ansiblu, chiar pe măsură ce le scriau, cu greşeli şi 
corecturi cu tot. Pe toate cele O Sută de Lumi oamenii care 
aveau vreo legătură cu xenologia citeau cuvânt cu cuvânt în 
timp ce Libo sau Novinha scriau. Altora li se transmiseră 
rezumate procesate pe loc de către computer privind cele 
întâmplate. Aflat la douăzeci şi doi de ani-lumină depărtare, 
Andrew Wiggin află că xenologul Joăo Figueira „Pipo” 
Alvarez fusese ucis de purceluşi şi le comunică studenţilor 
săi despre eveniment chiar înainte ca oamenii să aducă 
trupul lui Pipo în Milagre. 

După ce-şi termină raportul, Libo se trezi înconjurat de 
autorităţi. Novinha privea cu întristare crescândă cum 
incapacitatea conducătorilor Lusitaniei nu făcea decât să 
adâncească durerea lui Libo. Episcopul Peregrino era cel 
mai amabil dintre toţi; în încercarea lui de a-i oferi o alinare 
lui Libo, afirmă că, după toate probabilitățile, purceluşii 
erau animale fără suflet şi că tatăl lui nu fusese ucis, ci tăiat 
în bucăţi de fiare. Novinha vru să strige la el: „Înseamnă că 
munca de o viaţă a lui Pipo n-a fost altceva decât studierea 
unor fiare? Şi că moartea lui, în loc să fie crimă, e un act al 
lui Dumnezeu? 

Dar, de dragul lui Libo, se stăpâni; el se aşeză în prezenţa 
episcopului, încuviinţă din cap şi, prin răbdare, scăpă de 
prelat mult mai repede decât ar fi reuşit Novinha prin 
proteste şi discuţii. 

Dom Cristăo se dovedi mai util, pentru că puse întrebări 
cu miez privind evenimentele de peste zi, ceea ce le 
permise lui Libo şi Novinhei să fie mai analitici şi mai puţin 
marcați de sentimente în răspunsuri. Cu toate acestea, 
Novinha se retrase în muţenie, nevoind să răspundă în 
continuare. Majoritatea oamenilor se întrebau de ce 
făcuseră purceluşii o asemenea faptă. Dom Cristăo voia să 
ştie ce ar fi putut face Pipo în ultima vreme pentru a 
declanşa uciderea sa. Novinha ştia foarte bine ce făcuse 


Pipo - le spusese purceluşilor secretul pe care-l descoperise 
în simularea ei. Dar nu vorbi despre asta, iar Libo părea să 
fi uitat ce-i spusese Novinha cu câteva ore în urmă, când 
plecaseră pe fugă să-l caute pe Pipo. Nici măcar nu 
aruncase o privire spre simulare. Novinha era mulţumită de 
situaţia asta. Grija ei cea mai mare era ca el să nu-şi aducă 
aminte. 

Dom Cristăo îşi întrerupse şirul întrebărilor când primarul 
se întoarse cu câţiva dintre cei care ajutaseră la aducerea 
cadavrului. În ciuda pelerinelor, erau uzi până la piele şi 
stropiţi de noroi; din fericire, nu se mânjiseră de sânge, 
pentru că acesta fusese spălat de ploaie. Cu toţii păreau să- 
şi ceară scuze pentru vini de ei ştiute şi aveau chiar un aer 
evlavios, clătinând din cap şi ajungând să facă plecăciuni 
către Libo. Novinhei i se păru că respectul lor îndurerat nu 
era cuviinţa obişnuită, plină de sfială, pe care oamenii o 
arată celor atinşi de aripa morţii. 

Unul dintre bărbaţi îi spuse lui Libo: 

— Acum eşti zenador, nu? lar întrebarea explica multe. 
Zenadorul nu avea autoritate oficială în Milagre însă se 
bucura de respect - munca lui era raţiunea existenţei 
coloniei, nu? Libo nu mai era băiat; trebuia să ia hotărâri, 
avea prestigiu, păşise de la periferia vieţii coloniei în însuşi 
centrul ei. 

Novinha simţea că singurul reazem al vieţii ei se năruia. 
Nu aşa trebuia să se întâmple. „Irebuia să-mi continui viaţa 
aici, ani şi ani, învățând de la Pipo, avându-l pe Libo ca 
tovarăş de studiu; acesta este cursul vieţii.” Întrucât era 
Xenobiologul coloniei, avea şi ea de ocupat locul de onoare 
destinat unui adult. Nu era geloasă pe Libo, voia doar să 
mai rămână câtva timp copil alături de el; de fapt, pentru 
totdeauna. 

Dar Libo nu putea să-i rămână tovarăş de studiu, nu putea 
să-i rămână tovarăş de nimic. Văzu dintr-o dată cu claritate 
cum lumea din cameră aştepta totul de la Libo, ceea ce 
spunea, cum se simţea, ce planuri avea pentru viitor. 


— Nu le vom face nici un rău purceluşilor, spuse el, şi nici 
nu vom numi crimă ce au comis. Nu ştiu ce a făcut tata 
pentru a-i provoca, voi încerca să înţeleg asta mai târziu; 
ceea ce interesează acum e că orice ar fi făcut, fără îndoială 
că lor li se pare îndreptăţit. Suntem străini aici, trebuie să fi 
încălcat ceva, vreun tabu, o lege, dar tata era tot timpul 
pregătit pentru aşa ceva, a ştiut dintotdeauna că se putea 
întâmpla asta. Spuneţi-le tuturor că tata a murit demn, ca 
un soldat pe câmpul de luptă, ca un pilot pe nava lui, a 
murit făcându-şi datoria. 

„Of, Libo, băiat tăcut, ai găsit o asemenea elocvenţă în 
aceste momente încât nu mai poţi rămâne cu nici un preţ 
acelaşi.” Novinha simţi cum chinurile ei se înzecesc. 
Trebuia să-şi dezlipească ochii de la Libo, să privească 
altundeva... 

Şi privi în ochii singurului bărbat din cameră care nu-l 
urmărea pe Libo. Era foarte înalt, dar foarte tânăr - mai 
tânăr decât ea, îşi dădu seama, pentru că-l cunoştea: fusese 
elev în clasa celor cu un an mai mici. Mersese odată la Dona 
Cristă pentru a-l apăra. Marcos Ribeira, aşa se numea, dari 
se spunea mereu Marcăo pentru că era foarte solid. Mare şi 
prost, spuneau copiii, care-l strigau pur şi simplu Căo, iar 
cuvântul însemna câine. Demult văzuse o expresie îndârjită 
în ochii lui; iar odată îl urmărise cum, sâcâit peste măsură, 
se dezlănţuise şi, cu o lovitură, îl trântise la pământ pe unul 
dintre cei care îl chinuiau. Victima stătuse cu umărul în 
ghips aproape un an întreg. 

Bineînţeles că Marcăo fusese acuzat că lovise fără a fi 
provocat: aşa procedează toţi torţionarii din orice epocă, 
dând vina pe victimă, îndeosebi când aceasta ripostează. 
Dar Novinha nu aparţinea grupului de copii - era la fel de 
izolată ca şi Marcăo, deşi nu la fel de neajutorată - şi 
loialitatea n-o împiedica să spună adevărul. Făcea parte din 
pregătirea ei să vorbească în numele purceluşilor, se gândi. 
Marcăo nu însemna nimic pentru ea. Nu-i trecuse prin 
minte că incidentul ar fi avut vreo importanţă pentru el, că 


poate îşi amintise de ea ca fiind singura persoană care se 
ridicase să-l apere în războiul lui neîncetat cu ceilalţi copii. 
Nu-l revăzuse şi nici nu se gândise la el. De ani de zile, de 
când devenise xenobiolog. 

Acum însă era aici, mânjit de noroiul din preajma locului 
unde îl găsiseră pe Pipo, iar chipul îi părea mai hăituit şi 
mai bestial ca niciodată din pricină că părul îi era lipit de 
ţeastă şi transpiraţia îi curgea pe faţă. Şi la ce se uita el? N- 
avea ochi decât pentru ea, cu toate că ea îi răspunsese cu o 
privire sincer mirată şi întrebătoare: „De ce mă urmăreşti 
cu privirea?” întrebă ea în gând. „Pentru că sunt hămesit”, 
răspundeau ochii lui animalici. Dar nu, nu asta era spaima 
ei, imaginea pe care şi-o formase despre sângeroşii 
purceluşi. „Marcăo nu reprezintă nimic pentru mine, şi 
orice ar gândi, nici eu nu reprezint nimic pentru el.” 

Şi totuşi, într-o fracțiune de secundă, Novinha avu o 
iluminare. Acţiunea prin care îl apărase avea o semnificaţie 
pentru el şi o cu totul alta pentru ea; se deosebeau atât de 
mult încât nici nu mai erau reprezentări ale aceluiaşi 
eveniment. Ea făcu legătura între asta şi uciderea lui Pipo şi 
i se păru foarte important, aproape de punctul în care 
putea găsi explicaţia pentru ceea ce se întâmplase, dar apoi 
gândul se pierdu în vălmăşagul de vorbe şi de mişcare 
izbucnit când episcopul porni în fruntea bărbaţilor, 
îndreptându-se spre cimitir. Aici nu se foloseau sicrie 
pentru îngropăciune, căci, de dragul purceluşilor, tăierea 
copacilor era interzisă. Prin urmare, trupul lui Pipo urma să 
fie îngropat de îndată, iar slujba la mormânt nu avea să se 
ţină decât în ziua următoare sau probabil şi mai târziu; cu 
siguranţă că la recviemul lui Pipo vor dori să participe mulţi 
oameni. Marcăo şi ceilalţi bărbaţi ieşiră afară, în furtună, 
lăsându-i pe Novinha şi pe Libo să discute cu toţi cei care 
credeau că au treburi urgente de rezolvat după nedorita 
moarte a lui Pipo. Sosiră şi plecară necunoscuţi care-şi 
dădeau aere şi luau hotărâri pe care Novinha nu le 
pricepea, iar pe Libo păreau să-l lase rece. 


Judecătorul rămase la urmă şi, apropiindu-se de Libo, puse 
mâna pe umărul băiatului. 

— Tu vei sta cu noi, desigur, spuse judecătorul, măcar în 
noaptea asta. „De ce acasă la tine, judecătoriile?” gândi 
Novinha. „Nu eşti nimic pentru noi, n-am venit cu nici un 
caz la tine, cine eşti ca să hotărăşti astfel? Moartea lui Pipo 
înseamnă cumva că am redevenit dintr-o dată copii mici 
care nu pot lua nici o hotărâre?” 

— O să rămân cu mama, spuse Libo. 

Judecătorul îl privi surprins. Ideea simplă că un copil se 
putea opune dorinţei lui părea să-i fie complet necunoscută 
şi străină. Novinha ştia, desigur, că nu aşa stăteau lucrurile. 
Fiica lui, Cleopatra, cu câţiva ani mai mică decât Novinha, 
îşi merita pe deplin porecla de Bruxinha - micuța vrăjitoare. 
Deci, cum putea să nu ştie că şi copiii gândesc şi că nu se 
lasă dresați? 

Dar în ciuda bănuielilor Novinhei, surpriza era alta. 

— Credeam că ştii că şi mama ta va sta o vreme cu familia 
mea, spuse judecătorul. Întâmplările astea au tulburat-o, 
bineînţeles, şi nu s-ar cuveni ca în asemenea clipe să o 
preocupe treburile casnice sau să locuiască într-o casă care 
să-i amintească de cel care nu mai e alături de ea. E la noi, 
împreună cu fraţii şi surorile care au nevoie de prezenţa ta. 
Şi fratele tău mai mare e cu ei, desigur, dar el are o soţie şi 
un copil acum, deci tu eşti acela care rămâne şi pe care se 
bizuie toţi. 

Libo încuviinţă cu un aer grav. Judecătorul nu-l lua sub 
protecţia lui, îi cerea lui Libo să devină protector. 

Judecătorul se întoarse către Novinha. 

— Şi cred că tu ar trebui să mergi acasă, spuse el. 

Abia atunci înţelese Novinha că invitaţia lui nu o privea şi 
pe ea. La o adică, de ce ar fi inclus-o? Pipo nu fusese tatăl 
ei. Era doar o prietenă care se aflase întâmplător cu Libo 
când se descoperise cadavrul. Prin ce durere ar fi putut 
trece ea? 


Acasă! Care era casa ei, dacă nu locul acesta? Trebuia să 
plece acum la staţiunea biologilor, unde nu mai folosise 
patul de mai bine de un an, cu excepţia câte unui pui de 
somn în timpul lucrărilor de laborator? Să considere că 
aceea era casa ei? O părăsise pentru că era dureros de 
pustie fără prezenţa părinţilor ei; acum şi Staţiunea 
zenadorilor rămăsese pustie: Pipo murise, iar Libo devenise 
un adult pe care îndatoririle îl vor smulge de lângă ea. 
Locul acesta nu mai era casa, căminul, pe care însă nu le 
putea găsi nici în altă parte. 

Judecătorul plecă împreună cu Libo. Mama lui, Conceicăo, 
îl aştepta în casa judecătorului. Despre această femeie ştia 
doar că era bibliotecară şi că se ocupa de arhiva Lusitaniei. 
Novinha nu-şi petrecuse nici o clipă cu soţia lui Pipo sau cu 
alţi copii, nici nu-i păsase că aceştia existau; doar munca şi 
viaţa de aici fuseseră reale. Când se apropie de uşă, Libo 
păru să se micşoreze, de parcă ar fi fost la o depărtare mult 
mai mare, de parcă ar fi fost ridicat şi purtat de vânt, 
transformându-se într-o pată de culoare pe cer, ca un zmeu 
de hârtie; uşa se închise în urma lui. 

Abia acum simţi dimensiunile pierderii. Cadavrul mutilat 
de pe panta dealului nu reprezenta moartea lui Pipo, ci 
doar semnul material al morţii lui. Moartea însăşi era locul 
rămas gol în viaţa ei. Pipo fusese o stâncă de care se putea 
agăța în furtună, atât de puternică şi de solidă încât ea şi 
Libo, ascunşi împreună la adăpostul lui, nici măcar nu 
ştiuseră că furtuna exista. Acum el dispăruse, iar ei 
rămăseseră pradă furtunii care-i va duce pe fiecare încotro. 
„Pipo”, strigă ea fără glas, „nu pleca! Nu ne părăsi!” Dar 
bineînţeles că el plecase dintre cei vii, la fel de surd în faţa 
rugăminţilor ca şi părinţii ei. 

În Staţiunea zenadorilor încă mai era activitate. Primarul 
Bosquinha în persoană folosea un terminal pentru ca toate 
datele culese de Pipo să fie trimise prin ansiblu către cele O 
Sută de Lumi, unde experţii făceau încercări disperate 
pentru a lămuri cauzele morţii lui. 


Dar Novinha ştia că nu în fişierele lui Pipo putea fi găsită 
cheia morţii. Într-un anumit fel, datele ei îl uciseseră. 
Imaginile holografice ale moleculelor genetice din nucleele 
celulelor recoltate de la purceluşi încă mai pluteau acolo, în 
aerul de deasupra terminalului. Nu voise ca Libo să le 
studieze, dar acum le privea insistent, încercând să 
descopere ce văzuse Pipo, străduindu-se să priceapă ce 
anume din imaginile acelea îl făcuse să alerge într-un suflet 
la purceluşi pentru a spune sau face ceva care îi 
determinase să-l ucidă. Novinha descoperise din întâmplare 
un secret pentru păstrarea căruia purceluşii erau în stare 
de crime, dar care era acela? 

Cu cât studia hologramele mai mult, cu atât mai puţin 
înţelegea, şi după o vreme, plângând tăcut, nici nu le mai 
văzu decât ca un abur printre lacrimile care îi umpleau 
ochii. Ea îl ucisese, pentru că, fără să vrea, aflase secretul 
purceluşilor. „Pipo, dacă n-aş fi venit niciodată aici, dacă n- 
aş fi visat să vorbesc în numele purceluşilor, ai mai fi în 
viaţă. Libo l-ar avea alături pe tatăl lui şi ar fi fericit; iar 
locul acesta ar fi rămas cămin. Port seminţele morţii în mine 
ţi le sădesc oriunde zăbovesc atât cât să iubesc. Părinţii mei 
au murit pentru ca alţii să poată trăi; acum trăiesc eu, astfel 
că alţii trebuie să moară.” 

Bosquinha observă prima respiraţia precipitată şi 
suspinele Novinhei şi, cuprinsă brusc de compasiune, 
înţelese că fata era zdruncinată şi îndurerată. Bosquinha îi 
lăsă pe ceilalţi să se ocupe de transmiterea rapoartelor prin 
ansiblu şi o conduse pe Novinha afară din Staţiunea 
zenadorilor. 

— lartă-mă, copila mea, spuse primarul, ştiam că vii des pe 
aici, trebuia să-mi dau seama că ţi-a fost ca un tată; iar noi 
te-am tratat ca pe un martor oarecare şi asta nu-i deloc 
drept sau cinstit din partea mea; vino acasă cu mine... 

— Nu, rosti Novinha. Păşind prin aerul rece şi umed al 
nopţii, durerea se mai risipise; gândurile îşi recăpătaseră 


claritatea. Nu, vă rog, vreau să rămân singură. (Unde?) În 
propria mea Stațiune. 

— N-ar trebui să rămâi singură, mai ales în noaptea asta, 
spuse Bosquinha. 

Dar pe Novinha o îngrozea perspectiva apropierii de 
oameni amabili care să încerce să o consoleze. „Eu l-am 
ucis, nu înţelegeţi? Nu merit mângăieri. Vreau să înfrunt 
durerea, oricât de cruntă ar fi ea. Asta e penitenţa mea, 
pedeapsa pe care o merit şi, dacă e posibil, dezlegarea de 
vină; în ce alt mod mi-aş putea curăța petele de sânge de pe 
mâini?” 

Dar nu avu tăria de a se opune, nici măcar de a spune 
ceva. Vehiculul primarului pluti pe deasupra drumurilor 
acoperite cu iarbă şi în zece minute ajunseră. 

— Am ajuns acasă, spuse primarul. Nu am copii chiar de 
vârsta ta, dar sper că o să te simţi destul de bine. Nu te 
speria, nimeni n-o să te sâcâie, dar nu e bine să stai 
singură. 

— Eu aşa aş vrea. Novinha ar fi dorit ca vocea ei să aibă 
forţă, însă vorbele sunară slab şi palid. 

— 'Te rog, insistă Bosquinha. Nu pari a fi tu însăţi. 

„AŞ dori să nici nu fiu.” 

Nu avu poftă de mâncare, cu toate că soţul Bosquinhei le 
făcu amândorura o cafezinho. Era târziu, mai rămăseseră 
câteva ore până la sosirea zorilor, şi se lăsă condusă la 
culcare. Apoi, când se făcu linişte în toată casa, se sculă, se 
îmbrăcă şi merse la parter, unde se afla terminalul 
primarului. Dădu instrucţiuni computerului să anuleze 
afişajul care se afla încă deasupra terminalului de la 
Staţiunea zenadorilor. Chiar dacă ea nu reuşise să 
descifreze secretul pe care-l descoperise Pipo, se putea 
întâmpla ca altcineva să fie în stare să o facă, iar ea nu voia 
să mai aibă pe conştiinţă o altă moarte. 

Apoi părăsi casa şi merse prin Centro, pe lângă cotul 
râului, pe Vila das Aguas până la Staţiunea Biologista. 
Căminul ei. 


În partea locuită era frig şi umed; nu dormise acolo de 
atâta timp, astfel că pe cearceafuri se depusese un strat de 
praf. Dar bineînţeles că în laboratorul des folosit era cald - 
munca ei nu lăsase de dorit în ciuda ataşamentului faţă de 
Pipo şi Libo. Mai bine ar fi neglijat-o. 

Procedă foarte sistematic. Aruncă toate mostrele, toate 
lamelele şi culturile pe care le folosise pentru a face 
descoperirile care contribuiseră la moartea lui Pipo, spălă 
totul amănunţit şi nu lăsă nici un semn care să trădeze 
munca pe care o desfăşurase. Voia nu numai să facă să 
dispară totul, ci să şteargă până şi urmele distrugerii. 

Apoi se întoarse la terminalul ei. Îşi va distruge lucrările 
efectuate în domeniu, toate cercetările părinţilor ei, 
îndeosebi cele care conduseseră la propriile ei descoperiri. 
Vor dispare. Deşi munca aceasta fusese punctul central al 
vieţii ei, deşi vreme de atâţia ani activitatea îi dăduse o 
identitate, va distruge totul aşa cum şi ea însăşi trebuia să 
fie pedepsită, nimicită, ştearsă până la uitare. 

Computerul o împiedică. 

„Notiţele de lucru privind cercetările xenobiologice nu pot 
fi distruse”, anunţă el. Probabil că nici n-ar fi reuşit. De la 
părinţi, din fişierele lor care, după ce le studiase ca pe 
Scriptură, deveniseră un îndrumar interior, aflase că nimic 
nu trebuie distrus, nimic nu trebuie uitat. Ideea de sfinţenie 
a cunoaşterii era mai adânc gravată în sufletul ei decât 
orice catehism. Se găsea prinsă în capcana unui paradox. 
Cunoaşterea îl ucisese pe Pipo; dacă ştergea toate acele 
cunoştinţe, însemna să-şi ucidă părinţii a doua oară, să 
ucidă ceea ce lăsaseră pentru ea. Nu putea nici să păstreze, 
nici să distrugă acele cunoştinţe. Simţea ziduri 
pretutindeni, ziduri prea înalte pentru a fi escaladate, 
strângând-o şi strivind-o. 

Novinha făcu singurul lucru permis: plasă diferite coduri 
de protecţie şi folosi toate metodele ştiute de blocare a 
accesului la fişiere. Atât cât va trăi, în afară de ea nimeni nu 


le va putea consulta. Doar când va muri, cel care-i va urma 
ca xenobiolog va putea vedea ce ascunsese ea acolo. 

Cu o excepţie: când se va căsători, şi soţul ei va avea acces 
în cazul că şi-ar exprima dorinţa de a şti. Ei, atunci nu se va 
căsători. Era foarte simplu. 

Îşi imagină viitorul: cenuşiu, insuportabil şi inevitabil. Să 
moară nu îndrăznea, şi totuşi viaţa îi va fi înjumătăţită, 
neputând să se căsătorească, interzicându-şi chiar să se 
mai gândească la această problemă pentru ca nu cumva să 
descopere secretul mortal şi să-l divulge fără să vrea; 
mereu singură, mereu împovărată, în veci vinovată, 
dorindu-şi moartea, dar fiindu-i interzis să şi-o găsească. Va 
avea totuşi o mângâiere: nimeni nu va mai muri din pricina 
ei. Nu o va mai apăsa vina de acum. 

În acele momente de disperare întunecată şi ascunsă îşi 
aminti de Matcă şi Hegemon, îşi aduse aminte de Vorbitorul 
în numele Morților. Cu toate că scriitorul original, 
adevăratul Vorbitor se afla de mii de ani în mormânt, pe 
multe lumi existau oameni care slujeau ca preoţi pentru cei 
care nu recunoşteau nici un zeu, dar credeau totuşi în 
valoarea fiinţelor umane. Vorbitori a căror treabă era să 
descopere adevăratele cauze şi motive ale acţiunilor 
făptuite de oameni şi să stabilească adevărul vieţii lor după 
ce aceştia mureau. În această colonie braziliană erau preoţi 
în loc de Vorbitori, dar preoţii nu găseau cuvinte care s-o 
mângâie; va chema un Vorbitor. 

Chiar dacă până acum nu-şi dăduse seama, toată viaţa 
voise să facă asta, mai ales de când citise şi se lăsase 
fascinată de Matcă şi Hegemon. Ideea o interesase, astfel 
că studiase legea. Lusitania era o colonie catolică, dar 
Codul Stelar permitea oricărui cetăţean să cheme un preot 
aparţinând altei credinţe, iar Vorbitorii erau consideraţi 
preoţi. Putea chema unul, iar dacă acesta accepta să vină, 
colonia nu avea motive să-l împiedice. 

Probabil că nu se va găsi nici un Vorbitor dornic să vină. 
Poate că nici nu există vreunul destul de aproape ca să 


sosească înainte de moartea ei. Dar poate că se afla un 
mărturisitor relativ aproape, astfel încât peste douăzeci, 
treizeci sau patruzeci de ani, acesta va veni de la spaţioport 
şi va începe să dezvăluie adevărul vieţii şi morţii lui Pipo. Şi 
după ce va fi descoperit adevărul şi va vorbi cu vocea 
limpede care-i plăcea atât de mult la Matcă şi Hegemon, 
probabil că va fi şi ea eliberată de vina care o ardea până în 
străfundurile inimii. 

Apelul ei intră în computer; prin ansiblu, acesta va anunţa 
pe toţi Vorbitorii de pe lumile cele mai apropiate. „Acceptă 
să vii”, se adresă ea în gând către necunoscutul destinatar 
al chemării ei. „Chiar dacă va trebui să dezvălui în faţa 
tuturor adevărul despre vinovăția mea. Chiar şi aşa, dar 
vino.” 

Se trezi cu o durere surdă în spate şi cu o senzaţie de 
apăsare pe chip. Obrazul îi era lipit de tăblia goală a mesei 
unde se afla terminalul care se deconectase singur pentru a 
o proteja de radiaţiile nocive. Dar nu durerea o trezise, ci o 
atingere uşoară pe umăr. Crezu pentru o clipă că era mâna 
celui sosit deja ca răspuns la chemarea ei. 

— Novinha, şopti bărbatul. Nu Falante pelos Muertos, ci 
altcineva. Cel despre care credea că se pierduse în furtuna 
din noaptea trecută. 

— Libo, murmură ea. Atunci dădu să se ridice. Prea 
grăbită însă, spinarea îi era înţepenită şi avea amețeli. 
Scoase un țipăt slab; el o susţinu de umeri ca să nu cadă. 

— Ţi-ai revenit? 

Ea îi simţi respiraţia ca aburul unei grădini îndrăgite şi 
avu senzaţia de siguranţă deplină. Se simţi acasă. 

— M-ai căutat. 

— Novinha, am venit cât am putut de repede. Mama a 
adormit într-un târziu. Pipinho, fratele meu mai mare, e 
acum cu ea, iar judecătorul se ocupă de toate, aşa că eu... 

— Trebuia să ştii că-mi pot purta singură de grijă, spuse 
ea. 


După un moment de tăcere, vocea lui se auzi din nou, de 
astă dată furioasă, disperată şi obosită ca şi bătrâneţea, 
entropia şi moartea stelelor. 

— Dumnezeu mi-e martor, Ivanova, că n-am venit să-ţi port 
ţie de grijă. 

O rază de lumină se stinse; nu băgase în seamă speranţa 
pe care o simţise decât după ce dispăruse. 

— Mi-ai spus că tata a descoperit ceva într-o simulare de-a 
ta şi că era sigur că voi reuşi să-mi dau seama şi singur. M- 
am gândit că ai lăsat simularea pe terminal, dar dispăruse 
când m-am întors la Stațiune. 

— Da? 

— De ce te miri, Nova, doar tu puteai să anulezi 
programul! Trebuie s-o văd. 

— De ce? 

O privi neîncrezător. 

— Novinha, ştiu că ţi-e somn, dar sunt sigur că înţelegi că 
purceluşii l-au ucis pe tata pentru ce-a descoperit în 
simularea ta. 

Ea se uită fix la el, fără a spune o vorbă. Libo mai văzuse 
hotărârea rece din ochii Novinhei. 

— De ce nu vrei să-mi arăţi? De azi încolo, eu sunt 
zenador, şi am dreptul să cunosc. 

— Ai acces nestingherit la toate fişierele întocmite de tatăl 
tău. Ai dreptul să consulţi tot ce am pus eu la dispoziţia 
publicului. 

— Atunci fă publică şi holograma asta. 

Ea tăcu. 

— Cum i-am putea înţelege pe purceluşi dacă nu ştim ce-a 
descoperit tata despre ei? Ea nu răspunse, astfel că Libo 
continuă: Eşti datoare faţă de cele O Sută de Lumi, faţă de 
strădania noastră de a înţelege singura specie de fiinţe 
extraterestre existentă. Cum de poţi sta aşa şi... ce s-a 
întâmplat, vrei să descoperi singură? Vrei să fii prima? 
Bine, fie cum doreşti, o să-ţi atribui totul ţie, Ivanova Santa 
Catarina von Hesse... 


— Nu de numele meu îmi pasă. 

— Şi eu aş putea să procedez la fel. Nici tu n-ai descoperi 
adevărul fără ceea ce ştiu eu. O să-ţi interzic accesul la 
fişierele mele. Nu mă interesează fişierele tale. 

Asta era prea de tot. 

— Ce te interesează atunci? Ce încerci să faci? O apucă de 
umeri, o ridică de pe scaun, o zgâlţâi şi-i strigă în faţă: Tatăl 
meu a fost ucis acolo şi tu ştii de ce au făcut-o, pentru că ai 
înţeles simularea aceea. Spune-mi, arată-mi-o! 

— Niciodată, şopti ea. 

Chipul lui era contorsionat de disperare. 

— De ce nu? strigă el. 

— Pentru că nu vreau să mori. 

Văzu cum în ochii lui apare un licăr de înţelegere. „Da, aşa 
e, Libo, asta pentru că te iubesc, pentru că, dacă vei şti 
secretul, te vor ucide şi pe tine. Nu-mi pasă de ştiinţă, nu-mi 
pasă de cele O Sută de Lumi sau de relaţiile dintre 
umanitate şi o specie extraterestră, nu-mi pasă de nimic 
atâta vreme cât eşti în viaţă.” 

Lacrimile izbucniră brusc în ochii lui şi se rostogoliră pe 
obraji. 

— Vreau să mor, spuse el. 

— Tu aduci mângâiere tuturor, şopti ea. Pe tine cine te 
mângâie? 

— Trebuie să-mi spui ca să pot muri. 

Şi, dintr-o dată, nu mai era el cel care o susţinea; acum se 
agăța el de ea, căutând un sprijin. 

— Eşti obosit, spuse ea moale, dar te poţi odihni. 

— Nu vreau să mă odihnesc, murmură el. Cu toate astea, 
se lăsă purtat, dus de lângă terminal. 

Îl conduse în dormitorul ei, dădu aşternuturile deoparte, 
neluând în seamă praful stârnit. 

— Hai, eşti obosit, odihneşte-te acum. De aceea ai venit la 
mine, Libo. Să-ţi găseşti liniştea, consolarea. El îşi acoperi 
faţa cu mâinile, clătinându-şi capul într-o parte şi într-alta 
ca un băiat care plânge după tatăl lui, plânge pierderea a 


tot ce-a însemnat el, la fel cum plânsese şi ea. Novinha îi 
scoase ghetele, pantalonii, băgă mâna sub cămaşă pentru a 
i-o scoate peste cap. El respira adânc pentru a pune capăt 
suspinelor şi ridică braţele ca s-o ajute să-i dezbrace 
cămaşa. 

Îi întinse hainele pe scaun, apoi se aplecă deasupra lui ca 
să-l învelească. Dar el o prinse de încheietură şi, cu lacrimi 
în ochi, o privi rugător. 

— Nu mă lăsa singur, şopti el. Disperarea i se strecurase în 
voce. Rămâi cu mine. 

lar ea se lăsă în voia lui pe pat, unde se agăţă strâns de ea 
până când, după doar câteva clipe, adormi şi mâinile îi 
căzură încet, moale. Însă ea rămase trează. Mâinile ei 
lunecară blând de-a lungul umerilor, pieptului, taliei lui. „Of, 
Libo, credeam că te-am pierdut ca şi pe Pipo.” Darelnu mai 
auzea şoaptele ei. „Dar tu vei reveni mereu la mine.” Ca şi 
Eva, din pricina păcatului făptuit din neştiinţă, putea fi 
alungată din grădină. Dar, ca şi Eva, era în stare să îndure 
asta, deoarece încă îl mai avea pe Libo, Adam alei. 

Îl avea? Oare îl avea? Mâna îi tremură pe trupul lui. Nu-l 
va putea avea niciodată. Căsătoria era singura cale pentru 
ca ea şi Libo să poată rămâne împreună multă vreme - 
legile erau stricte pe orice lume colonizată, şi inflexibile 
într-o comunitate catolică. În noaptea asta putea să-şi 
închipuie că el va dori să o ia de soţie, când va veni vremea. 
Dar Libo era singura persoană cu care nu se putea căsători. 

Pentru că în acest caz, el ar avea automat acces la orice 
fişier de-al ei, convingând computerul că trebuie să-l 
consulte - iar asta ar include, bineînţeles, toate fişierele de 
lucru, indiferent câte protecţii ar stabili ea. Aşa se hotărâse 
prin Codul Stelar. În faţa legii, soţii deveneau practic una şi 
aceeaşi persoană. 

Nu-i putea îngădui să studieze acele fişiere, pentru că ar 
descoperi ceea ce ştiuse tatăl lui, şi atunci ea va fi cea care 
va găsi cadavrul lui pe o pantă, şi tot ea va trebui să 
retrăiască în fiecare noapte suferinţele prin care trecuse el 


sub tortura purceluşilor. Nu-i era deja peste puteri să 
poarte vina pentru moartea lui Pipo? Căsătoria cu Libo ar 
însemna condamnarea lui la moarte. Şi totuşi, 
necăsătorindu-se cu el însemna să se sinucidă pentru că, 
nefiind alături de el, nu-şi putea imagina cine altul i-ar 
putea lua locul. 

„Cât de inteligentă sunt. Am găsit o asemenea cale spre 
iad încât n-aş mai reuşi să ies vreodată de acolo.” 

Îşi apăsă faţa de umărul lui Libo, iar lacrimile şerpuiră pe 
pieptul lui. 

Capitolul 4 

ENDER. 

Am identificat patru limbaje pegqueninos. „Limba 
masculilor” e aceea pe care am auzit-o în mod constant. Am 
surprins şi frânturi din „limba soțiilor”, pe care purceluşii o 
folosesc pentru a discuta cu femelele (iată o diferenţiere 
sexuală!) şi „limba copacilor”, un dialect ritual pe care, 
după spusele lor, îl folosesc pentru a adresa rugi copacilor 
totemici ancestrali. Au adus vorba şi despre un al patrulea 
limbaj, numit „limba părintească”, aceasta constând din 
lovirea ritmică a unor bețe între ele. Ei susţin că aceasta 
este o limbă adevărată, deosebindu-se de celelalte la fel ca 
portugheza de engleză. O numesc „limba părintească” 
pentru că se exprimă cu ajutorul unor bețe din lemn ce 
provin din copacii care, potrivit credinţei lor, întruchipează 
spiritele strămoşilor. 

Pequeninos au învăţat limbile umane cu o minunată 
rapiditate, descurcându-se mult mai bine decât am reuşit 
noi cu limbajele lor. În anii din urmă au ajuns să vorbească 
între ei fie Esenţiala, fie portugheza mai tot timpul cât 
suntem în mijlocul lor. Probabil că revin la propriile limbaje 
atunci când nu suntem prezenţi. S-ar putea chiar să fi 
adoptat limbile umane ca fiind ale lor, ori poate că le plac 
atât de mult încât le folosesc în mod constant, ca pe un joc. 
Contaminarea lingvistică e regretabilă, însă inevitabilă dacă 
dorim să comunicăm cât de cât cu ei. 


Doctor Swingler a întrebat dacă în numele şi modurile de 
adresare transpar anumite elemente ale culturii lor. 
Răspunsul e sigur da, cu toate că nu îmi este deloc clar ce 
anume evidenţiază ele. Important este că noi n-am numit 
niciunul dintre ele. În schimb, pe măsură ce au învăţat 
Esenţiala şi portugheza, pegueninos ne-au întrebat de 
sensurile unor cuvinte şi după aceea ne-au anunţat numele 
pe care le aleseseră pentru ei înşişi (sau pentru ceilalţi). 
Nume ca „Rădăcină” sau Chupaceu (Sugător-de-Cer) ar 
putea fi traduceri ale numelor din limba masculilor sau pur 
şi simplu porecle pe care şi le-au ales ca să le putem folosi 
noi. 

Unii către alţii îşi spun fraţi. Femelele sunt numite soţii, 
niciodată surori sau mame. Uneori se referă la taţi, dar 
acest termen este folosit în mod inevitabil pentru a 
desemna copacii totemici ancestrali. Pentru a ne denumi pe 
noi, folosesc bineînţeles termenul Uman, dar au început să 
folosească noua Ierarhie a Excluderii, stabilită de 
Demostene. Pe umani îi asociază cu framlingii, iar pe 
pegqueninos din alte triburi cu utlaningii. E ciudat totuşi că 
se consideră pe ei înşişi ramen, ceea ce arată că înţeleg 
greşit ierarhia, ori se văd din perspectivă umană! Şi - o 
răsturnare destul de surprinzătoare - referindu-se la 
femelele lor, în câteva rânduri le-au numit varelse! 

Joăo Figueira Alvarez, „Însemnări privind Limba şi 
Nomenclatura Pequenino” 

În Semantica, 9/1948/15 

Locuinţele din Reykjavik erau săpate în pereţii de granit ai 
fiordului. Cea a lui Ender se afla sus, pe stâncă, unde putea 
ajunge după un urcuş lung şi obositor pe scări. Dar avea o 
fereastră. Îşi petrecuse aproape toată copilăria închis între 
ziduri de oţel. Acum, când i se oferea prilejul, îşi alegea 
locuinţa astfel încât să simtă anotimpurile planetei pe care 
se stabilea. 

În camera lui era foarte cald şi razele strălucitoare ale 
soarelui îl orbiră când intră după ce mersese prin 


semiobscuritatea răcoroasă a coridoarelor de piatră. Jane 
nu-i lăsă răgazul să-şi adapteze ochii la lumina puternici 

— Ţi-am pregătit o surpriză pe terminal, spuse ea. Vocea 
era doar o şoaptă venită de la nestemata din ureche. 

În aerul de deasupra terminalului se vedea un purceluş. 
Făcu o mişcare şi se scărpină; apoi întinse mâna după ceva. 
Mâna reveni strângând între degete un vierme strălucitor şi 
umed. Purceluşul muşcă din el şi zeama îi curse din gură, 
şiroindu-i pe piept. 

— Evident că-i vorba de o civilizaţie avansată, spuse Jane. 

Săvârşitorul se supără. 

— Ştiu mulţi imbecili morali ale căror obiceiuri la masă 
sunt impecabile, Jane. 

Purceluşul se întoarse şi vorbi: 

— Vrei să vezi cum l-am ucis? 

— Jane, ce faci? 

Purceluşul dispăru. În locul lui apăru o hologramă a 
cadavrului lui Pipo zăcând în ploaie pe panta dealului. 

— Am pregătit o simulare a modalităţii de vivisecţie 
folosită de pegqueninos, la care am folosit informaţiile culese 
prin scanarea cadavrului înainte de înmormântare. Vrei să 
vezi? 

Săvârşitorul se aşeză pe singurul scaun existent în 
cameră. 

Pe terminal apăru panta dealului şi Pipo, încă în viaţă, 
întins pe spate, cu mâinile şi picioarele legate de nişte pari 
de lemn. În jurul lui erau strânşi vreo doisprezece 
purceluşi, iar unul dintre ei ţinea un cuţit din os într-o 
mână. Din nestemata aflată în ureche se auzi din nou vocea 
lui Jane: 

— Nu suntem siguri dacă s-a întâmplat exact aşa. (Cu 
excepţia purceluşului cu cuțitul, ceilalţi dispărură. ) Sau 
aşa. 

— Xenologul era conştient? 

— Probabil. Nu s-au găsit urme de droguri sau de lovituri. 

— Continuă. 


Neiertătoare, Jane arătă cum se operase deschiderea 
cavităţii toracice, extragerea rituală a organelor şi aşezarea 
lor pe pământ Ender se sili să urmărească scena, încercând 
în acelaşi timp să priceapă ce sens putea să aibă această 
vivisecţie pentru pegqueninos. La un moment dat, Jane şopti: 

— În clipa asta a murit. 

Ender se simţi uşurat; abia îşi dădu seama cât de încordaţi 
îi fuseseră toţi muşchii, parcă în empatie cu suferinţele 
îndurate de Pipo. 

Când totul se termină, Ender se îndreptă spre pat, se 
întinse, rămânând cu privirea fixată în tavan. 

— Am arătat deja simularea oamenilor de ştiinţă de pe cel 
puţin şase lumi, spuse Jane. Nu va trece mult până pune şi 
presa mâna pe ea. 

„E mai înfricoşător decât ceea ce s-a întâmplat cu 
Gândacii,” constată Ender. „Ioate imaginile video cu luptele 
dintre Gândaci şi oameni văzute când eram mic erau blânde 
în comparaţie cu cele de acum.” 

Dinspre terminal se auzi un hohot răutăcios de râs. Ender 
ridică privirea pentru a vedea ce făcea Jane. Privi un 
purceluş în mărime naturală, râzând grotesc şi, în timp ce 
hohotea, Jane îl transformă. Schimbarea era ingenioasă şi 
rafinată: o uşoară exagerare a lungimii dinţilor, o alungire a 
ochilor, o îmbăloşare la colţurile gurii, o idee de roşu în 
ochi, limba apărând şi dispărând printre dinţi. Fiara care se 
iveşte în coşmarul oricărui copil. 

— Bună treabă, Jane. Metamorfoza de la ramen la varelse. 

— După o asemenea prezentare, cât de curând vor fi 
acceptaţi pegqueninos ca egali ai umanităţii? 

— Au fost întrerupte toate contactele cu ei? 

— Consiliul Stelar a recomandat noului xenolog să-şi 
limiteze vizitele la o oră şi nu mai des decât o dată la câteva 
zile. Îi este interzis să-i întrebe pe pequeninos de ce au 
comis fapta. 

— Dar fără carantină. 

— Nici măcar nu s-a făcut propunerea asta. 


— Dar va fi făcută, Jane. Încă un incident similar şi se va 
cere introducerea carantinei. Şi transformarea oraşului 
Milagre într-o garnizoană militară al cărui unic scop ar fi 
să-i împiedice pe purceluşi să atingă nivelul tehnologic 
necesar pentru a părăsi planeta. 

— Purceluşii şi-au creat singuri o problemă de relaţii 
publice, spuse Jane. lar noul xenolog e doar un copil. Fiul 
lui Pipo. Îl cheamă Libo. Prescurtare de la Liberdade Gracas 
a Deus Figueira de Medici. 

— Liberdade? Libertate? 

— Nu ştiam că ai cunoştinţe de portugheză. 

— E la fel ca spaniola. Am mărturisit moartea lui Zacatecas 
şi a lui San Angelo, sau ai uitat? 

— Pe planeta Moctezuma. Asta a fost acum două mii de 
ani. 

— Pentru mine nu. 

— Subiectiv vorbind, pentru tine înseamnă acum opt ani. 
În urmă cu cincisprezece luni. Vezi ce minunată e 
relativitatea? Te menţine tânăr. 

— Călătoresc prea mult, spuse Săvârşitorul. Valentine s-a 
căsătorit, aşteaptă un copil. Eu am refuzat deja două 
solicitări pentru a fi Vorbitor. Când o să încerci să-mi pui din 
nou ispita în cale? 

Purceluşul de la terminal râse fioros. 

— Crezi că asta înseamnă ispită? Priveşte, pot transforma 
piatra în pâine! Purceluşul duse câteva pietre colţuroase la 
gură şi începu să le mestece. Nu vrei o îmbucătură? 

— Ai un umor pervers, Jane. 

— 'Toate regatele de pe toate lumile. Purceluşul îşi desfăcu 
palmele şi sistemele stelare i se scurseră printre degete, 
planetele pornind să gonească pe orbite exagerat de 
rapide, alcătuind cele O Sută de Lumi. 

— Ţi le pot oferi. Pe toate. 

— Nu mă interesează. 

— Terenuri, terenuri, cele mai bune investiţii. Ştiu, ştiu că 
eşti deja bogat După trei mii de ani de acumulare a 


dobânzilor îţi poţi permite să-ţi construieşti propria ta 
planetă. Dar ce spui de asta? Numele de Săvârşitor Wiggin, 
cunoscut pretutindeni în cele O Sută de Lumi... 

— Dar e deja... 

—. pentru iubire, onoare şi ataşament Purceluşul dispăru. 
Jane reînvie în locul lui o imagine video de pe vremea 
copilăriei lui Ender şi o transformă într-o hologramă. O 
mulţime care striga, urla: „Săvârşitor! Săvârşitor! 
Săvârşitor!” Şi după aceea, un tânăr stând pe un podium, 
ridicând mâna şi fluturând-o spre oameni. Mulțimea 
răspunse cu un entuziasm sălbatic. 

— Nu s-a întâmplat aşa ceva, spuse Ender. Peter nu mi-a 
permis să mă mai întorc pe Pământ 

— Consideră asta drept o profeție. Hai, Ender, atâta lucru 
îţi pot oferi. Să-ţi recapeţi bunul renume. 

— Nu-mi pasă, spuse Ender. Acum am câteva nume. 
Vorbitor în numele Morților - şi acesta presupune respect. 

Imaginea purceluşului apăru din nou, de astă dată sub 
înfăţişarea lui normală, nu cea diavolească pe care o crease 
Jane. 

— Vino, spuse pegquenino încet. 

— Poate că sunt cu adevărat monştri. La asta te-ai gândit? 
întrebă Ender. 

— Oricare altul ar gândi aşa. Dar nu tu. 

„Aşa e. Eu nu.” 

— Dar de ce te interesează, Jane? De ce încerci să mă 
convingi? 

Pequenino dispăru. lar acum apăru chiar Jane, sau mai 
precis chipul sub care obişnuia să i se înfăţişeze lui Ender 
încă de când i se arătase prima dată, adică atunci când el 
era un copil sfios şi înspăimântat care sălăşuia în uriaşa 
memorie a reţelei interstelare de computere. Apariţia 
chipului ei îi reaminti Săvârşitorului de acel prim moment 
când ea i-l arătase. „M-am gândit să-mi dau alt chip”, 
spusese ea. „Îţi place?” 


Da, i-a plăcut. A plăcut-o. Tânără, cu trăsături luminoase, 
curate, dulci, un copil care nu va îmbătrâni niciodată, cu un 
zâmbet delicat şi cuceritor. Din câte îşi dădeau seama şi 
unul şi celălalt, ansiblul îi dăduse naştere. Nici măcar 
reţelele de computere ale unei lumi nu depăşeau viteza 
luminii în prelucrarea datelor, iar temperatura ridicată 
limita capacitatea memoriei şi viteza de lucru. Ansiblul era 
însă instantaneu şi indisolubil conectat cu orice computer 
de pe fiecare lume. Jane se născuse între stele, iar 
gândurile ei jucau printre vibraţiile fâşiilor filotice ale 
reţelei ansiblului. 

Pentru ea, computerele celor O Sută de Lumi erau mâini şi 
picioare, ochi şi urechi. Vorbea orice limbă ce fusese 
încredinţată computerelor şi citea fiecare carte din 
bibliotecile tuturor lumilor. Află că fiinţele umane se temeau 
de multă vreme de existenţa cuiva asemeni ei; era detestată 
în toate istorisirile, şi sosirea ei însemna fie moarte sigură, 
fie distrugerea umanităţii. Fiinţele umane şi-o imaginaseră 
cu mult înainte de a se naşte şi, închipuindu-şi-o, o 
uciseseră de mii de ori. 

De aceea nici nu dădea cuiva vreun semn că ar exista. Asta 
până descoperi, la fel ca toată lumea, „Matca şi 
Hegemonul”, şi înţelese că autorul acelei cărţi era un om 
căruia i se putea înfăţişa. Îi veni uşor să urmărească istoria 
cărţii până la prima ei ediţie şi să-i găsească sursa. N-o 
adusese ansiblul de pe lumea unde Săvârşitorul, care abia 
dacă împlinise douăzeci de ani, era guvernatorul primei 
colonii umane? Şi cine altul ar fi putut s-o scrie dacă nu el? 
De aceea i se adresase, iar el răspunsese cu amabilitate; ea 
îi arătase chipul pe care şi-l imaginase, iar el o îndrăgise; 
acum senzorii ei se aflau în nestemata din urechea lui, 
astfel că erau mereu împreună. Nu-i ascundea nici un 
secret, iar el nu-i tăinuia nimic. 

— Săvârşitorule, susură ea, mi-ai spus dintru început că 
vrei să cauţi o planetă unde să poţi oferi apă şi soare 


gogoşii care, deschizându-se, să elibereze matca şi cele 
zece mii de ouă fertile ale ei. 

— Speram că se va putea aici, spuse Săvârşitorul. Dar, cu 
excepţia zonei ecuatoriale, e un tărâm neprimitor, pustiit, în 
permanenţă subpopulat. Şi ea e dornică să încerce. 

— Dar tu? 

— Gândacii n-ar putea supravieţui iernilor de aici. Le-ar 
trebui o sursă de energie, iar asta cred că ar alerta 
guvernul. Nu se poate. 

— Nu se va putea nicicând, Săvârşitorule. Acum îţi dai 
seama de asta, nu? Aitrăit pe douăzeci şi patru dintre cele 
O Sută de Lumi, şi nu există niciuna unde să poţi găsi măcar 
un colţişor sigur în care Gândacii să poată renaşte. 

Bineînţeles că înţelese ce-i sugera Jane. Lusitania era 
singura excepţie. Datorită purceluşilor, în afara unei 
suprafeţe minuscule, întreaga lume era inaccesibilă, de 
neatins. lar lumea părea locuibilă şi, de fapt, mai 
convenabilă Gândacilor decât fiinţelor umane. 

— Singurul obstacol sunt pegqueninos, constată 
Săvârşitorul. S-ar putea să se opună hotărârii mele ca 
lumea lor să fie oferită Gândacilor. Dacă un contact direct 
cu civilizaţia umană îi poate tulbura pe pegqueninos, 
gândeşte-te ce s-ar întâmpla dacă apar şi Gândacii printre 
ei. 

— Dar Gândacii au înţeles, aşa spuneai, şi nu vor mai face 
rău. 

— În mod deliberat, nu. Dar a fost o întâmplare norocoasă 
că i-am înfrânt, ştii şi tu asta, Jane. 

— A fost geniul tău. 

— Sunt chiar mai avansați decât noi. Cum vor face faţă 
purceluşii acestei situaţii? Se vor speria de Gândaci la fel ca 
şi noi şi nu vor putea să-şi înfrângă teama. 

— De unde ştii? întrebă Jane. Cum ai putea tu sau altul să 
spuneţi cum vor reacţiona pequeninos înainte de a merge 
acolo şi de a afla cine sunt? Săvârşitorule, dacă sunt 
varelse, atunci să-i lăsăm pe Gândaci să folosească mediul 


lor, şi pentru tine asta va cântări mai mult decât dislocarea 
unor muşuroaie de furnici sau turme de vite pentru a face 
loc oraşelor. 

— Sunt ramen, spuse Ender. 

— Încă nu ştii asta. 

— Ba da. Simularea aceea a ta nu a fost tortură. 

— Da? Jane arătă din nou simularea corpului cu exact o 
clipă înainte ca Pipo să moară. Atunci înseamnă că nu 
înţeleg eu cuvântul. 

— S-ar putea ca Pipo să fi simţit totul ca pe-o tortură dar, 
Jane, dacă simularea ta este precisă - şi ştiu că e - atunci 
purceluşii n-au urmărit să producă durere. 

— După câte înţeleg eu natura umană, chiar şi ritualurile 
religioase au durerea ca pilon principal. 

— N-a fost ceva religios sau oricum, nu întru totul. Dacă a 
fost un simplu sacrificiu, ceva nu s-a potrivit. 

— De unde ştii? Acum terminalul înfăţişă chipul 
dispreţuitor al unui profesor, prototipul perfect al 
snobismului academic. Educaţia ta este exclusiv militară şi, 
în afară de asta, singura ta înzestrare priveşte măiestria de 
a folosi cuvinte. Ai scris o carte de succes care a zămislit o 
religie umanistă; asta îţi dă dreptul să pretinzi că-i înţelegi 
pe pegueninos? 

Săvârşitorul închise ochii. 

— Poate că mă înşel. 

— Dar crezi că ai dreptate? 

Din tonul vocii îşi dădu seama că ea îşi recăpătase 
înfăţişarea cunoscută. Deschise ochii. 

— Nu mă pot încrede decât în intuiţie, Jane, aprecierea pe 
care o simţi fără a analiza. Nu ştiu ce făceau pegueninos, 
dar sunt convins că aveau un scop. În nici un caz cruzime 
sau răutate. Ca doctorii care se străduiesc să salveze viaţa 
unui pacient, nicidecum nişte schingiuitori care încearcă s-o 
distrugă. 

— Te-am înţeles, şopti Jane. Am priceput toate nuanțele. 
Simţi că trebuie să pleci, să te convingi că matca poate trăi 


acolo, la adăpostul oferit de carantina parţiala impusă deja 
planetei. Vrei să mergi acolo ca să vezi dacă poţi înţelege 
cine sunt purceluşii. 

— Jane, chiar dacă ai avea dreptate, eu nu pot merge pe 
Lusitania, spuse Ender. Imigrarea este sever limitată şi, în 
plus, nu sunt catolic. 

Jane îşi dădu ochii peste cap. 

— Aş fi împins lucrurile atât de departe dacă n-aş fi găsit 
calea de a te trimite acolo? 

Deasupra terminalului apăru un alt chip. O adolescentă, 
care nu era nici pe departe la fel de frumoasă şi de 
nevinovată ca Jane. Avea o faţă cu linii severe şi reci, ochii 
strălucitori şi pătrunzători, şi-şi ţinea buzele strânse într-o 
grimasă care amintea de trăsăturile cuiva care s-a deprins 
să trăiască într-o permanentă durere. Era tânără, dar 
expresia chipului ei o făcea să pară surprinzător de matură. 

— Xenobiologul de pe Lusitania. Ivanova Santa Catarina 
von Hesse. Il se spune Nova sau Novinha. Ea a cerutun 
Vorbitor în numele Morților. 

— De ce arată aşa? întrebă Săvârşitorul. Ce i s-a 
întâmplat? 

— Părinţii ei au murit când era mică. Dar în anii din urmă 
a ajuns să iubească un bărbat pe care-l simţea ca părinte. 
Cel care a fost ucis de purceluşi. Vrea să mărturiseşti 
moartea lui. 

Văzându-i chipul, Săvârşitorul dădu uitării grijile legate de 
matcă, de pegqueninos. Pe faţa aceea de copil recunoscuse 
expresia de deznădejde tipică adulţilor. O mai văzuse în 
ultimele săptămâni ale Războiului cu Gândacii, atunci când, 
silindu-se să depăşească starea de epuizare, condusese o 
bătălie după alta într-un joc ce, de fapt, nu era joc. La 
sfârşitul războiului o văzuse din nou, atunci când 
descoperise că şedinţele de antrenament nu urmăreau 
nicidecum pregătirea lui, că toate simulările erau de fapt 
realitatea netrucată şi că el comandase flotele umane, prin 
ansiblu. Atunci, în clipa în care a înţeles că ucisese Gândacii 


până la ultimul şi îşi dăduse seama de Xenocidul comis, 
privindu-şi chipul în oglindă descoperise aceeaşi expresie 
de vinovăţie, prea mare pentru a fi suportată. 

Ce făcuse fata asta, Novinha, de simţea o asemenea 
durere? 

De aceea o ascultă pe Jane care înşirui evenimentele 
esenţiale ale vieţii ei. Jane îi oferea doar simple elemente 
statistice, dar Săvârşitorul era Vorbitor în numele Morților; 
geniul lui - sau blestemul - se exprima prin ingeniozitatea 
de a concepe întâmplările aşa cum le vedeau alţii. Această 
virtuozitate făcea din el un strălucit comandant militar, atât 
în dirijarea propriilor forţe - în realitate băieţi - cât şi în 
anticiparea şi dejucarea manevrelor duşmanului. Asta mai 
însemna că din relatarea impersonală a întâmplărilor din 
viaţa Novinhei, el reuşea să intuiască - ba mai mult, să ştie - 
cum pierderea părinţilor şi sanctificarea lor o izolaseră pe 
Novinha, cum îşi adâncise dinadins însingurarea atunci 
când stăruise cu atâta încăpățânare să continue munca lor. 
Ştia ce ascundea performanţa ei uimitoare de a obţine 
statutul de xenobiolog cu mulţi ani înainte de a atinge 
vârsta majoratului. Intui de asemenea cât de mult cântărise 
pentru ea sentimentul discret de dragoste şi acceptare din 
partea lui Pipo şi cât de profund tânjea ea după prietenia 
acestuia. Pe Lusitania nimeni n-o cunoştea cu adevărat pe 
Novinha. Dar, aflat în grota lui din Reykjavik, de pe lumea 
îngheţată care se numea Trondheim, Săvârşitorul Wiggin o 
cunoştea pe Novinha şi o iubea, de aceea i se umplură ochii 
de lacrimi pentru ea. 

— Deci vei pleca, şopti Jane. 

Săvârşitorul nu reuşi să-i răspundă prin cuvinte. Jane 
avusese dreptate. Ar fi plecat oricum, chiar ca Săvârşitor al 
Xenocidului, în speranţa că Lusitania, prin statutul ei 
aparte, ar putea deveni locul în care, eliberând matca din 
captivitatea în care o ţinuse vreme de trei mii de ani, să 
răscumpere crima îngrozitoare făptuită în copilărie. Ar fi 
plecat şi ca Vorbitor în numele Morților, ca să-i înţeleagă pe 


purceluşi şi să-i desluşească omenirii astfel ca ei sa fie 
acceptaţi, în cazul în care erau cu adevărat ramen, iar nu 
detestaţi şi temuţi ca varelse. 

Acum însă plecarea lui va avea un alt motiv, mai adânc. Va 
merge s-o ocrotească pe copila Novinha, fiindcă în 
inteligenţa sclipitoare, în izolarea, durerea şi vinovăția ei îşi 
recunoştea propria copilărie furată şi grăuntele de 
suferinţă pe care încă îl purta în suflet. Lusitania se afla la 
douăzeci şi doi de ani-lumină depărtare. Va călători cu o 
viteză infinitezimal mai mică decât cea a luminii şi nu va 
ajunge acolo decât atunci când ea va avea aproape 
patruzeci de ani. Dacă i-ar fi stat în puteri, ar fi plecat spre 
ea chiar acum, cu instantaneitatea filotică a ansiblului; dar 
ştia că durerea ei nu se va stinge. Suferinţa va rămâne, 
aşteptând sosirea lui. Oare propria lui suferinţă nu 
rămăsese vie după atâţia ani? 

Nu mai plânse; tulburarea se risipi. 

— Ce vârstă am? întrebă el. 

— Au trecut 3081 de ani de când te-ai născut. Dar 
subiectiv vorbind, ai 36 de ani şi 118 zile. 

— Şi câţi ani va avea Novinha când voi ajunge acolo? 

— În jur de treizeci şi nouă de ani, plus sau minus câteva 
săptămâni, asta în funcţie de data plecării şi de măsura în 
care nava are să atingă sau nu viteza luminii. 

— Vreau să plec mâine. 

— Săvârşitorule, îţi trebuie timp să programezi o navă. 

— Există vreuna care să orbiteze Trondheim? 

— Destule, bineînţeles, dar numai una care să fie pregătită 
să plece mâine, iar ea are la bord o încărcătură de skrika 
pentru comercianții de produse de lux din Cyrillia şi 
Armenia. 

— Niciodată nu te-am întrebat cât de bogat sunt. 

— De-a lungul anilor am făcut investiţii profitabile în 
numele tău. 

— Cumpără-mi nava cu încărcătură cu tot. 

— Şi ce-o să faci cu skrika pe Lusitania? 


— Dar cyrillienii şi armenii ce fac cu ea? 

— Poartă o parte şi mănâncă restul. Dar o plătesc mai 
scump decât îşi poate permite cineva de pe Lusitania. 

— Deci atunci când o voi oferi lusitanilor, s-ar putea să mai 
îndulcesc atitudinea lor faţă de Vorbitorul care pătrunde 
într-o colonie catolici. 

Jane se transformă în duhul care iese pe gura ulciorului. 

— Am auzit, Mărite Stăpâne, şi mă supun. 

Duhul deveni abur şi pătrunse pe gura ulciorului. Apoi 
laserele se stinseră şi aerul de deasupra terminalului 
rămase pustiu. 

— Jane, spuse Săvârşitorul. 

— Da? răspunse ea, vorbindu-i prin nestemata din ureche. 

— De ce vrei să mă duc eu pe Lusitania? 

— Vreau să adaugi cel de-al treilea volum la „Matca şi 
Hegemonul”. Pentru purceluşi. 

— Dar ce-ţi pasă atât de mult de ei? 

— Pentru că după ce vei fi scris cărţile care scot la iveală 
sufletele celor trei specii înzestrate cu rațiune cunoscute de 
om, vei fi pregătit să o scrii şi pe cea de-a patra. 

— O altă specie de ramen? întrebă Săvârşitorul. 

— Da. Eu. 

Săvârşitorul rămase pe gânduri câteva clipe. 

— Eşti pregătită să te laşi cunoscută de restul omenirii? 

— Am fost gata dintotdeauna. Dar mă întreb: sunt şi ei 
pregătiţi să mă cunoască? Le-a venit uşor să-l îndrăgească 
pe Hegemon, căci era om. Sau pe Matcă, fiindcă, după 
ştiinţa lor, toţi Gândacii muriseră şi asta le dădea un 
sentiment de siguranţă. Dacă, în ciuda sângelui vărsat, îi 
poţi îndemna să-i iubească şi pe purceluşi, care încă trăiesc, 
atunci vor fi pregătiţi să afle despre existenţa mea. 

— Într-o bună zi, spuse Săvârşitorul, voi iubi pe cineva 
care să nu insiste ca eu să duc la bun sfârşit muncile lui 
Hercule. 

— Oricum te plictiseai de viaţa pe care o duci aici, Ender. 


— Da. Însă acum sunt în floarea vârstei. Îmi place să mă 
plictisesc. 

— Uitasem să-ţi spun, proprietarul lui Havelock, un 
locuitor de pe Gales, ţi-a acceptat oferta de patruzeci de 
miliarde de dolari pentru navă, inclusiv încărcătura. 

— Patruzeci de miliarde? O să dau faliment din pricina 
asta? 

— E doar o picătură într-un ocean. Membrii echipajului au 
fost anunţaţi că li s-au anulat contractele. Mi-am permis să 
plătesc din fondurile tale cheltuielile lor de transfer pe alte 
nave. Dacă voi conduce eu nava, tu şi Valentine nu veţi mai 
avea nevoie de alte persoane care să vă ajute. Plecăm 
mâine dimineaţă? 

— A, da, Valentine, murmură el. 

Sora lui era singura piedică; ea l-ar putea face să mai stea 
pe gânduri. Acum, după ce luase hotărârea, socotea că nu 
merita să-şi ia rămas bun nici de la studenţi şi nici de la 
puţinii săi prieteni nordici; rămânea doar Valentine. 

— Abia aştept să citesc cartea pe care Demostene o va 
scrie despre istoria Lusitaniei. Jane descoperise adevărata 
identitate a lui Demostene în cadrul operaţiunii de 
demascare a originalului Vorbitor în numele Morților. 

— Valentine nu mă va însoţi, spuse Ender. 

— Dar e sora ta. 

Ender zâmbi. În ciuda necuprinsei ei înţelepciuni, Jane nu 
putea înţelege legăturile de sânge. Deşi fusese creată de 
oameni şi gândea despre sine în termeni umani, ea nu avea 
nimic biologic în alcătuire. Învăţase pe de rost problemele 
genetice; nu putea simţi dorinţele şi imperativele pe care 
fiinţele umane le aveau în comun cu alte creaturi - „e sora 
mea, dar casa ei rămâne Trondheim”. 

— S-a opus plecării şi cu alte prilejuri. 

— De astă dată nici n-am s-o invit să meargă cu mine. În 
nici un caz acum, când aşteaptă un copil şi când e atât de 
fericită în Reykjavik. Aici o iubesc toţi ca profesoară şi 
nimeni nu bănuieşte că, de fapt, ea este legendarul 


Demostene. 'Iot aici soţul ei, Jakt, deţine o sută de vase de 
pescuit şi stăpâneşte fiordurile. Fiecare zi îi este plină de 
conversații sclipitoare sau de primejdia şi măreţia mării 
presărate cu sloiuri strălucitoare şi niciodată nu va accepta 
să părăsească acest loc. Şi nici nu va înţelege de ce trebuie 
să plec eu. 

Şi gândindu-se s-o părăsească pe Valentine, Săvârşitorul 
şovăi puţin în faţa hotărârii de a pleca spre Lusitania. Mai 
fusese separat de sora lui o singură dată, când era copil, şi 
resimţise profund anii de prietenie care îi fuseseră furaţi. 
Putea s-o părăsească acum din nou, după aproape douăzeci 
de ani neîntrerupţi petrecuţi împreună? De data asta nu 
mai exista cale de întoarcere. Cât va călători spre Lusitania, 
Valentine va îmbătrâni cu douăzeci şi doi de ani; va avea în 
jur de optzeci de ani dacă lui îi vor trebui alţi douăzeci şi doi 
ca să se întoarcă la ea. 

«Nici ţie nu-ţi va fi uşor. Şi tu va trebui să plăteşti un 
preţ.» „Nu mă persifla”, spuse Săvârşitorul în gând. „Am tot 
dreptul să regret.” «Ea e cealaltă jumătate a eului tău. 
Chiar o vei părăsi de dragul nostru?» 

Vocea care îi răsuna în minte era a mătcii. Bineînţeles că 
ea vedea lucrurile din aceeaşi perspectivă, după cum ştia la 
fel de bine ce hotărâse el. Săvârşitorul gândi câteva cuvinte 
pentru ea: „O voi părăsi, dar nu pentru tine. Nu putem fi 
siguri că asta îţi va aduce binele. S-ar putea să trăim alte 
momente de dezamăgire, ca şi pe Trondheim.” «Lusitania e 
tot ce ne trebuie. Situată la o distanţă sigură de fiinţele 
umane.» „Dar ea aparţine şi altora. Nu voi distruge 
purceluşii doar pentru a răscumpăra nimicirea neamului 
tău.” «Nu vor suferi din pricina noastră; n-o să le facem nici 
un rău. Sunt sigură că de-acum, după trecerea atâtor ani, 
ne cunoşti.» „Ştiu doar ceea ce mi-ai spus.” «Noi nu minţim. 
Ţi-am dezvăluit toate amintirile noastre, tot ce aveam în 
suflet.» „Ştiu că aţi putea trăi în pace cu ei, dar ei sunt în 
stare să vieţuiască paşnic cu voi?” «Du-ne acolo. Am 
aşteptat atât de mult.» 


Săvârşitorul ridică o geantă zdrenţuită care stătea 
desfăcută într-un colţ. În ea ar fi încăput adevărata lui 
avere: un schimb de haine. Toate celelalte lucruri din 
cameră erau daruri din partea oamenilor cărora le 
mărturisise, ca semn de preţuire pentru el, pentru menirea 
lui sau pentru adevăr, n-ar fi putut explica exact motivele. 
La plecare le va lăsa aici. Nu avea loc în geantă pentru ele. 

O deschise, scoase un prosop înfăşurat şi-l desfăcu. 
Înăuntru se găsea forma fibroasă şi grosolană a unei gogoşi 
mari, cu lungimea de paisprezece centimetri. 

«Da, priveşte-ne.» 

Găsise gogoaşa aşteptându-l atunci când sosise pe o lume 
ce aparținuse Gândacilor, pentru a conduce prima colonie 
umană. Presimţind că vor pieri ucişi de Săvârşitor, ştiind că 
e un duşman de neînvins, Gândacii sculptaseră peisajul într- 
un model care să aibă semnificaţie doar pentru el, tocmai 
pentru că fusese împrumutat din visurile lui. Neputincioasă 
dar conştientă, matca îl aşteptase într-un turn unde cândva, 
într-unul din visurile lui, găsise un duşman. 

— Ai aşteptat mai mult până să te găsesc decât aceşti 
câţiva ani cât ai stat ascunsă în spatele oglinzii, spuse el cu 
voce tare. 

«Câţiva ani? Desigur, cu mintea ta care gândeşte 
secvențial nu bagi de seamă trecerea timpului, mai ales 
atunci când călătoreşti cu o viteză atât de apropiată de cea 
a luminii. Dar noi simţim. Gândirea noastră e atât de 
apropiată de cea a luminii. Dar noi simţim. Gândirea 
noastră e instantanee; şi atunci lumina abia se târâie pe 
lângă noi, ca mercurul pe un geam rece. Am trăit fiecare 
clipă ce s-a scurs în aceşti trei mii de ani.» 

— Am găsit vreun loc în care să fiţi în siguranţă? 

«Avem zece mii de ouă fertile care aşteaptă să capete 
viaţă.» 

— Poate că Lusitania va fi acel loc, încă nu ştiu. 

«Lasă-ne să trăim din nou.» 


— Încerc. De ce crezi că am rătăcit de la o lume la alta 
vreme de atâţia ani, dacă nu pentru a căuta un loc pentru 
voi? 

«Mai iute mai iute mai iute mai iute.» „Trebuie să găsesc 
un loc unde să nu vă ucidem din nou în clipa în care veţi 
apărea. Încă bântuiţi prea multe vise ale oamenilor. Nu 
chiar toţi oamenii au crezut în cartea mea. S-ar putea să 
condamne Xenocidul, dar ar fi în stare să-l repete.” «De 
când existăm, în afară de noi înşine, tu eşti prima fiinţă pe 
care am înţeles-o. N-a trebuit niciodată să-i înţelegem pe 
alţii, fiindcă am înţeles întotdeauna. Acum, când suntem 
doar entitatea aceasta, tu ai devenit ochi, braţe şi picioare 
pentru noi. lartă-ne dacă nu mai avem răbdare.» 

El râse. „Eu să vă iert pe voi.” «Neamul tău e nesăbuit. Noi 
cunoaştem adevărul. Ştiu cine ne-a ucis, şi n-ai fost tu 
acela.» „Ba eu am fost.” «Ai fost o unealtă.» „Ba eu.” «Ie 
iertăm.» „Voi putea fi iertat doar atunci când veţi păşi din 
nou pe suprafaţa unei lumi.” 

Capitolul 5 

VALENTINE. 

Astăzi am dat de înţeles că Libo mi-e fiu. Doar Coajă m-a 
auzit spunând asta, dar în mai puţin de o oră, evident, că 
vestea era cunoscută tuturor. S-au strâns în jurul meu şi l- 
au convins pe Selvagem să mă întrebe dacă era adevărat, 
dacă devenisem „deja” părinte. Apoi Selvagem ne-a cerut 
mie şi lui Libo să ne împreunăm mâinile; dintr-un impuls ce 
mi-a rămas nelămurit, l-am strâns în braţe pe Libo, iar ei au 
scos nişte sunete de uimire şi, cred eu, de respect. Am 
simţit că din clipa aceea prestigiul meu în rândul lor 
crescuse nemăsurat. 

Concluzia este inevitabilă. Pequeninos pe care i-am 
cunoscut până acum nu constituie întreaga comunitate şi 
nici măcar pe aceea a masculilor reprezentativi. Sunt fie 
tineri, fie burlaci în vârstă. Absolut niciunul dintre ei nu a 
zămislit copii. ŞI nici nu s-au împerecheat aşa cum 
înţelegem noi noţiunea. 


N-am auzit încă să existe vreo societate de primate în care 
grupuri de indivizi fără pereche să fie altceva decât 
proscrişi, adică lipsiţi de putere şi prestigiu. Nici nu mă 
miră că vorbesc despre femele cu un amestec atât de ciudat 
de venerație şi dispreţ, acum neîndrăznind să ia o hotărâre 
fără consimţământul lor, iar o clipă mai târziu spunându-ne 
că, fiind varelse, femelele sunt prea proaste ca să înţeleagă 
ceva. Până azi am interpretat afirmaţiile lor la nivelul 
cuvintelor, ceea ce m-a făcut să-mi imaginez că femelele lor 
nu sunt fiinţe înzestrate cu rațiune, ci formează o turmă de 
scroafe care n-au apucat încă să se ridice în două picioare. 
Mi-am închipuit că s-ar putea ca masculii să le ceară 
părerea aşa cum o cer copacilor, folosind grohăielile drept 
mijloace de a simţi răspunsurile, la fel ca şi datul în bobi sau 
ghicirea viitorului în măruntaiele animalelor. 

Acum, totuşi, înţeleg că femelele sunt probabil la fel de 
inteligente ca şi masculii, nefiind nicidecum varelse. 
Declaraţiile negative ale masculilor îşi au originea în 
incapacitatea lor de a-şi accepta condiţia de burlaci excluşi 
din procesul de reproducere şi din structurile de putere ale 
tribului. Pegqueninos au fost aproape la fel de precauţi ca şi 
noi - nu ne-au permis să întâlnim femelele sau masculii care 
deţin o putere reală. Am crezut că explorăm miezul 
societăţii pequenino. De fapt figurativ vorbind, trebuie că 
deocamdată bâjbâim la periferia lor genetică, printre 
masculii ale căror gene nu au fost considerate potrivite 
pentru a ajuta la perpetuarea tribului. 

Şi, cu toate acestea, nu cred că lucrurile stau astfel. Toţi 
pequeninos pe care i-am cunoscut sunt isteţi, inteligenţi şi 
capabili să înveţe repede. Atât de iuți, încât întâmplarea 
face că i-am învăţat mai multe despre societatea umană 
decât am aflat eu despre a lor după ani întregi de încercări. 
Dacă aceştia sunt rebuturile, atunci mai pot spera că într-o 
bună zi mă vor considera demn de a le întâlni soţiile”şi 
„taţii”. 


Până atunci însă nu mă pot lăuda cu nimic din toate astea 
întrucât, cu sau fără voia mea, mi-e limpede că am încălcat 
regulile. Nu mai vorbesc de faptul că nimeni n-ar fi reuşit 
să-i împiedice pe pequeninos să afle o serie de lucruri 
despre noi. Mai trebuie să adaug că regulile sunt prosteşti 
şi contraproductive. Le-am încălcat şi dacă se va afla asta, 
mi se va interzice să mai iau legătura cu pegqueninos, ceea 
ce ar avea un efect şi mai nefast decât limitarea drastică a 
contactelor pe care le putem menţine în prezent. Prin 
urmare, sunt obligat să apelez la înşelătorii şi subterfugii 
caraghioase, cu alte cuvinte să plasez şi să blochez notițele 
de faţă în fişierele personale ale lui Libo, unde nici măcar 
iubita mea soţie nu s-ar gândi să le caute. Aici se află 
informaţia vitală că toţi pegqueninos pe care i-am studiat 
sunt burlaci şi, din cauza reglementărilor, nu îndrăznesc să- 
i anunţ pe xenologii framling despre asta. Olha bem, gente, 
aqui estă: A ciencia, o bicho que se devora a şi mesma! 
(Vegheaţi cu luare aminte, prieteni, acesta-i adevărul: 
Ştiinţa e dihania mică şi urâtă care se autodevoră. ) 

Joăo Figueira Alvarez, Însemnări Secrete, publicate de 
Demostene, „Integritatea trădării: xenologii de pe 
Lusitania” 

Reykjavik, Perspective Istorice, din 1-04-1990 

Pântecul Valentinei era umflat şi rigid şi mai rămăsese o 
lună până când avea să i se nască fiica. Fiind atât de mare şi 
greoaie, orice mişcare devenise o povară. Înainte vreme, 
atunci când se pregătea să ducă un grup de studenţi la 
istorie într-un sondring, reuşea întotdeauna să se ocupe 
singură de încărcarea ambarcaţiunii. Acum însă trebuia să 
se încreadă cu totul în marinarii soţului ei, şi nici măcar nu 
putea să facă naveta între chei şi magazii - căpitanul 
supraveghea operaţiunile de stivuire şi de echilibrare a 
navei. O făcea cu pricepere, desigur - oare nu căpitanul Răv 
fusese cel care o învățase pe ea atunci când navigase 
pentru prima oară? —, dar Valentinei nu-i plăcea să i se dea 
cu forţa un rol sedentar. 


Era cel de-al cincilea sondring al ei; primul prilejuise 
întâlnirea ei cu Jakt. Nu se gândea la căsătorie. Trondheim 
era una dintre zecile de lumi pe care le vizitase însoţindu-i 
în peregrinările lui pe fratele ei mai tânăr. Preda, studia, şi 
după patru sau cinci luni scria un eseu lung pe teme 
istorice, îl publica sub pseudonimul Demostene şi apoi se 
odihnea şi se distra până când Ender accepta invitaţia de a 
merge în alt loc pentru a mărturisi. De obicei, munca lor se 
împletea perfect - el era chemat să rostească moartea unei 
persoane importante, a cărei viaţă avea să devină mai 
târziu punctul central al eseului ei. Pentru ei era un joc să 
se dea drept profesori de o disciplină sau alta când, de fapt, 
amândoi făureau şi transformau identitatea lumii, întrucât 
eseul lui Demostene era întotdeauna considerat definitiv. 

O vreme crezuse că până la urmă cineva îşi va da seama 
că Demostene scria eseuri care urmăreau în mod suspect 
itinerariul ei, şi o va da în vileag. Dar curând înţelesese că 
în jurul lui Demostene se ţesuse o întreagă mitologie, la fel 
ca în cazul Vorbitorilor, doar că mai puţin densă. Oamenii 
bănuiau că Demostene nu era o singură persoană. Ba mai 
mult, fiecare eseu conceput de Demostene era considerat 
opera unui geniu care scria independent şi încerca să 
publice sub auspiciile acestuia; unii îşi imaginau chiar că, în 
mod automat, computerul prezenta lucrarea unui comitet 
necunoscut de străluciți istorici ai secolului, care hotărau 
dacă era demnă de acest nume. N-avea nici o importanţă că 
nimeni nu cunoscuse vreodată un erudit căruia să-i fi fost 
arătată o asemenea lucrare. În fiecare an se înregistrau 
sute de eseuri în „stilul Demostene”; computerul le 
respingea automat pe cele care nu erau scrise de 
adevăratul Demostene; cu toate acestea, mulţi se 
încăpăţânau să creadă cu tot dinadinsul că nu era posibilă 
existenţa unei persoane care să se numească Valentine. La 
urma urmelor, Demostene debutase ca orator în reţelele de 
computere ale Pământului pe vremea când se purtau 


Războaiele cu Gândacii, adică în urmă cu trei mii de ani. Nu 
putea fi vorba şi în prezent de aceeaşi persoană. 

„Şi e adevărat”, gândea Valentine. „De la o carte la alta 
nici eu nu rămân aceeaşi, fiindcă fiecare lume îmi schimbă 
întrucâtva existenţa, chiar pe măsură ce îi scriu istoria. lar 
lumea asta mă transformă cel mai mult.” 

Îi displăcea gândirea luterană, îndeosebi facțiunea aşa-zis 
calvinistă, care pătrundea peste tot şi părea să posede 
răspuns la orice întrebări, chiar şi la cele ce nu fuseseră 
puse. De aceea îi încolţise în minte ideea de a forma un 
grup de studenţi mai deosebiți din ultimul an şi de a pleca 
împreună cu ei din Reykjavik spre Insulele Verii, un lanţ 
ecuatorial unde skrika veneau să se reproducă în cursul 
primăverii, iar stolurile de halkig se lăsau cuprinse de 
frenezia forţei reproductive. Ideea ei era de a destrăma 
şabloanele absurdităţilor intelectuale, inevitabil prezente în 
orice universitate. Studenţii urmau să se hrănească doar cu 
havregrin care creştea năvalnic în văile adăpostite şi cu 
halkig, atât cât vor avea curajul şi inima să ucidă singuri. 
Dacă alimentaţia zilnică trebuia să depindă de propria lor 
trudă, atunci se va schimba şi atitudinea lor faţă de 
evenimentele care aveau greutate sau nu în istorie. 

Conducerea universităţii aprobase cam în silă; Valentine îşi 
folosi propriile fonduri pentru a închiria o navă de la Jakt, 
care devenise recent şeful uneia dintre numeroasele familii 
care vânau skrika. Acesta nutrea un dispreţ tipic 
marinăresc faţă de cei cu studii universitare, numindu-i pe 
faţa skrăddare şi spunând vorbe chiar mai grele atunci 
când erau absenţi. O avertiză pe Valentine că tot el va 
trebui să vină peste mai puţin de o săptămână pentru a-i 
salva pe studenţii ei morţi de foame. Dar Valentine şi 
„naufragiaţii” ei, cum le plăcea acestora să se 
autointituleze, rezistaseră toată perioada, ba chiar le 
mersese totul din plin, construind ceva ce aducea cu un sat 
şi trăind bucuria efervescentă a gândirii creatoare şi 
descătuşate, care la întoarcere dăduse naştere unei 


adevărate cascade de articole dovedind calităţi desăvârşite 
şi intuiţie. 

Evident, ca urmare a acestor rezultate, Valentine primea 
acum din Reykjavik sute de cereri pentru cele douăzeci de 
locuri în fiecare sndring pe care îl organiza în cursul verii. 
Pentru ea, Jakt era însă cu mult mai important. Nu avea o 
educaţie deosebită, dar era un cunoscător perfect al vieţii 
de pe Trondheim. Putea să navigheze pe marea de la 
ecuator fără să apeleze la hartă. Cunoştea rutele 
aisbergurilor şi zonele în care se îndeseau banchizele. 
Părea să ştie locurile unde se strângeau skrika pentru a 
dansa şi cum să-şi răspândească vânătorii pentru a ataca 
exemplarele de skrika pe neaşteptate atunci când părăseau 
marea, urcând pe țărm. Vremea rea nu-l lua niciodată prin 
surprindere şi Valentine trăsese concluzia că nu exista vreo 
situaţie căreia Jakt să nu-i poată face faţă. 

Mai puţin Valentinei. Şi atunci când preotul luteran - un 
calvinist - îi căsătorise, amândoi păruseră mai degrabă 
surprinşi decât fericiţi. Şi, cu toate acestea, erau fericiţi. 
Pentru prima oară de când părăsise Pământul se simţea 
desăvârşită, împăcată, cu un cămin. Tocmai de aceea copilul 
îi creştea în pântec. Peregrinările ei se încheiaseră. Îi era 
foarte recunoscătoare fratelui ei care înţelesese perfect 
situaţia şi, fără a fi nevoie să mai aibă vreo discuţie, 
pricepuse că Trondheim era capătul odiseii lor de trei mii 
de ani, sfârşitul carierei lui Demostene; ca şi ishâxa, găsise 
calea de a prinde rădăcini în solul îngheţat al acestei lumi şi 
de a-şi afla hrana pe care solul altor lumi nu i-o putea oferi. 
Copilul lovi cu putere, trezind-o din visare; se uită în jur şi-l 
văzu pe Ender venind către ea, păşind de-a lungul cheiului 
cu geanta de voiaj atârnată de umăr. Ea îşi închipui dintr-o 
privire motivul pentru care îşi adusese bagajul: voia să o 
însoţească în acest săndring. Se întrebă dacă se cuvenea să 
se bucure. Deşi tăcut şi discret, fratelui ei îi era imposibil 
să-şi ascundă capacitatea ieşită din comun de a înţelege 
natura umană. Studenţii de rând nici nu-l băgau prea mult 


în seamă, însă cei mai buni, cei despre care spera că vor 
dovedi o gândire originală, reuşeau să surprindă aluziile 
subtile dar convingătoare pe care le strecura în mod 
inevitabil în discuţie. Era sigură că rezultatele vor fi 
impresionante. La urma urmelor, de-a lungul anilor şi ea 
datorase mult intuiţiei lui, dar câştigul avea să fie rodul 
inteligenţei lui, nu a studenţilor. lar asta va dăuna 
întrucâtva scopului acestui sondring. 

Dar nu-l va refuza dacă va dori să meargă şi el. În adâncul 
sufletului simţea că acesta era adevărul: dorea mult să-l 
aibă alături. Cu toate că-l iubea foarte mult pe Jakt, îi lipsea 
apropierea tainică şi constantă pe care ea şi Ender o 
împărtăşiseră înainte de a se căsători. Vor trece ani până ce 
ea şi Jakt să poată fi la fel de strâns legaţi. Şi Jakt ştia, iar 
asta îl făcea să sufere puţin; un soţ n-ar trebui să se 
măsoare cu un cumnat pentru a-şi câştiga devotamentul 
soţiei. 

— Bună, Val, spuse Ender. 

— Bună, Ender. 

Aflaţi singuri aici, în docuri, unde nimeni nu putea să-i 
audă, Valentine simţea că nimic n-o va opri să-i spună pe 
numele folosit în copilărie, nesocotind faptul că restul 
umanităţii transformase acest cuvânt într-un epitet. 

— Ce-o să faci dacă iepuraşul se hotărăşte să vadă lumina 
zilei în timp ce eşti în sondring? 

Ea zâmbi. 

— 'Tăticul ei are s-o învelească într-o blană de skrika, eu o 
s-o legăn cu cântece nordice caraghioase, iar studenţii or să 
aibă o mare revelaţie privind impactul imperativelor vieţii 
asupra istoriei. 

O clipă râseră amândoi şi, brusc, fără să înţeleagă de ce, 
Valentine îşi dădu seama că Ender nu dorea să se îmbarce 
pentru sondring, că îşi pregătise geanta aceea pentru a 
părăsi planeta Trondheim şi că venise nu pentru a o invita 
cu el, ci pentru a-i spune adio. Nechemate, lacrimile îi 
apărură în ochi şi simţi sfâşierea cumplită a despărțirii. Aşa 


cum o făcuse de nenumărate ori până atunci, el întinse 
mâinile şi o strânse la piept; de astă dată, între ei se afla 
pântecul şi îmbrăţişarea rămase mai mult o încercare 
stângace. 

— Credeam că vrei să rămâi, şopti ea. În ultima vreme ai 
refuzat invitaţiile pe care le-ai primit. 

— A venit una pe care n-am fost în stare s-o refuz. 

— Copilul s-ar putea naşte în acest sondring, dar în altă 
lume nu. 

Aşa cum bănuise, Săvârşitorul nu voia ca ea să-l 
însoţească. 

— Copila are să fie uimitor de blondă, spuse el. l-ar fi peste 
putinţă să-şi găsească un loc pe Lusitania. Acolo majoritatea 
sunt brazilieni bruneţi. 

Deci despre Lusitania era vorba. Valentine înţelese pe dată 
de ce se ducea într-acolo: uciderea unui xenolog de către 
purceluşi era de-acum o ştire cunoscută de toată lumea, 
întrucât fusese difuzată în Reykjavik în cursul serii. 

— Ţi-ai pierdut minţile. 

— Nu chiar. 

— Ştii ce s-ar întâmpla dacă oamenii şi-ar da seama că 
tocmai Săvârşitorul merge pe lumea purceluşilor? Te-ar 
crucifica. 

— Adevărul e că m-ar crucifica acum şi aici, numai că, în 
afară de tine, nimeni nu ştie cine sunt. Promite-mi că n-o să 
mă dai de gol. 

— Dar ce poţi face tu acolo? Până când vei ajunge vor fi 
trecut decenii de la moartea lui. 

— Oamenii pentru care sunt de obicei chemat să 
mărturisesc devin amintiri palide când sosesc eu pe lumea 
lor. Asta-i principalul dezavantaj creat de condiţia de 
Vorbitor itinerant. 

— N-am crezut vreodată că te voi pierde iar. 

— Dar eu mi-am dat seama că ne-am pierdut unul pe 
celălalt în chiar ziua când te-ai îndrăgostit de Jakt. 

— Atunci trebuia să-mi spui! N-aş fi făcut-o! 


— “Tocmai de aceea nu ţi-am spus-o. Dar nu-i adevărat, Val. 
Oricum ai fi făcut pasul. Iar eu voiam să se întâmple asta. 
Mai fericită ca acum n-ai fost nicicând. Îşi aşeză mâinile pe 
talia ei. Genele Wiggin se cereau continuate. Sper să ai casa 
plină de copii. 

— Se consideră că-i o lipsă de decenţă să ai mai mulţi de 
patru, lăcomie să treci de cinci şi barbarie să ai mai mulţi 
de şase. Chiar în timp ce glumea se gândea cum o să 
rezolve mai bine problema sondring-ului: să-i lase pe 
absolvenţi să plece fără ea, să-l anuleze de-a dreptul sau să- 
| amâne până după plecarea Săvârşitorului. 

Dar spusele Săvârşitorului făcură ca întrebările ei să-şi 
găsească imediat un răspuns: 

— Oare soţul tău îmi va permite să mă îmbarce pe unul 
dintre vasele lui ca să călătoresc în noaptea asta până la 
mareld, aşa încât, să prind naveta şi să ajung mâine 
dimineaţă la nava mea? 

Graba lui era inumană. 

— Dacă n-ai fi avut nevoie de o navă de-a lui Jakt mi-ai fi 
lăsat un mesaj pe computer? 

— Am luat hotărârea acum cinci minute şi am venit direct 
la tine. 

— Dar ţi-ai făcut deja rezervarea pentru navetă, asta 
presupune planuri precise! 

— Nu şi dacă eşti proprietarul navei. 

— De ce te grăbeşti atât? Călătoria va dura decenii întregi. 

— Douăzeci şi doi de ani. 

— Douăzeci şi doi de ani! Şi ce importanţă are dacă 
întârzii câteva zile? Nu puteai să mai aştepţi o lună ca să-mi 
vezi pruncul? 

— Val, s-ar putea ca peste o lună să nu mai am curajul de a 
te părăsi. 

— Atunci nu pleca! Ce înseamnă purceluşii pentru tine? 
Gândacii au fost destul de ramen pentru o viaţă de om. 
Rămâi, căsătoreşte-te aşa cum am făcut-o şi eu. Ai ajutat la 


începerea colonizării stelelor, Săvârşitorule; acum stai 
locului şi gustă din roadele trudei tale. 

— Tu îl ai pe Jakt. Eu am studenţi nesuferiţi care încearcă 
să mă convertească la calvinism. Truda mea încă nu s-a 
încheiat, iar Trondheim nu e un cămin pentru mine. 

Valentine simţi vorbele lui ca pe o acuzaţie: „Iu ţi-ai găsit 
rostul aici fără să te gândeşti dacă eu aş putea trăi pe solul 
ăsta.” „Dar nu e vina mea”, vru ea să răspundă, „tu eşti 
acela care pleacă, nu eu.” 

— Aminteşte-ţi cum a fost, spuse Valentine, când l-am lăsat 
pe Peter pe Pământ şi am făcut o călătorie de câteva decenii 
până la prima noastră colonie, lumea aceea pe care ai 
condus-o. Ca şi cum ar fi murit. Până am ajuns noi acolo, el 
era bătrân iar noi încă tineri; când am vorbit cu el prin 
ansiblu, devenise deja un bărbat venerabil uitat de vreme, 
Hegemonul împovărat de putere, legendarul Locke, orice, 
numai fratele nostru nu. 

— După câte-mi amintesc, a existat şi o schimbare în bine. 

Săvârşitorul încerca să facă situaţia mai uşor suportabilă, 
dar Valentine îi interpretă vorbele cu rea-voinţă: 

— Crezi că şi eu voi cunoaşte schimbări în bine după 
douăzeci de ani? 

— Cred că voi suferi după tine mai mult decât dacă ai 
muri. 

— Ba nu, Ender, va fi exact ca şi cum aş fi murit, şi vei şti 
că tu eşti acela care m-a ucis. 

El primi vorbele ca pe o lovitură. 

— Nu vorbeşti serios. 

— Nu-ţi voi scrie. De ce aş face-o? Pentru tine nu va trece 
decât o săptămână sau două. Vei sosi pe Lusitania, iar 
computerul va avea scrisori vechi de douăzeci de ani din 
partea cuiva de care te-ai despărţit doar de o săptămână. 
Primii cinci ani vor însemna suferinţă, durerea de a te fi 
pierdut, singurătatea provocată de neputinţa de a discuta 
cu tine... 

— Nu eu sunt soţul tău, ci Jakt. 


— Şi după aceea ce-aş mai putea să-ţi scriu? Epistole 
deştepte, cu veşti năstruşnice despre copil? Va avea cinci 
ani, şase, zece, douăzeci, se va căsători, iar tu nici măcar 
nu-l vei fi cunoscut, şi oricum nu-ţi va păsa. 

— Îmi va păsa. 

— Nu vei avea norocul ăsta. Nu-ţi voi scrie decât atunci 
când voi fi foarte bătrână, Ender. Decât atunci când vei fi 
ajuns pe Lusitania şi apoi pe altă planetă, înghițind 
deceniile ca pe nimic. Şi abia după aceea îţi voi trimite 
memoriile mele. [i le voi dedica. „Lui Andrew, iubitul meu 
frate.” Te-am urmat bucuroasă pe douăzeci de lumi, iar tu 
nu vrei să mai rămâi nici măcar două săptămâni acum, când 
am nevoie de tine. 

— Val, dacă te-ai auzi, ai înţelege de ce trebuie să plec 
acum, înainte de a mă lăsa sfâşiat de tine. 

— Asta-i o argumentaţie savantă pe care n-ai admite-o din 
partea studenţilor tăi, Săvârşitorule! N-aş spune toate astea 
dacă n-ai voi să pleci ca un hoţ prins asupra faptului! Nu 
răsuci lucrurile ca să mă scoţi vinovată pe mine de toate 
relele! 

EI îi răspunse pe nerăsuflate, cuvintele rostogolindu-se şi 
parcă amestecându-se unele cu altele din cauza grabei; 
vorbi repezit pentru a apuca să termine ce avea de spus 
înainte ca emoția să-i înece glasul: 

— Ai dreptate, eu am vrut să mă grăbesc pentru că am 
ceva de rezolvat acolo şi fiecare zi pe care o petrec aici 
atârnă greu, şi pentru că mă doare ori de câte ori vă văd, 
pe tine şi pe Jakt, devenind tot mai apropiaţi în timp ce noi 
ne îndepărtăm mereu unul de altul, deşi sunt conştient că 
exact aşa trebuia să se întâmple, astfel că atunci când am 
hotărât să plec m-am gândit că e mai bine pentru toţi dacă 
aş face-o mai curând, şi am avut dreptate; ştii că nu greşesc 
deloc. Nici nu mi-a trecut prin gând că o să mă urăşti 
pentru asta. 

Şi abia acum tulburarea îi opri torentul de vorbe şi izbucni 
în plâns; ea îl urmă. 


— Nu te urăsc, te iubesc, faci parte din mine, eşti în 
sufletul meu şi plecarea ta îmi va smulge inima din piept şi o 
va risipi. 

Astfel se încheie discuţia lor. 

Secundul lui Răv îl duse pe Ender până la mareld, o 
platformă întinsă din marea ecuatorială, de unde erau 
lansate navetele care realizau joncţiunea cu navele spaţiale 
aflate pe orbită. Tăcută, Valentine consimţise să nu-l 
însoţească. Se întoarse în schimb acasă la soţul ei şi nu se 
dezlipi de el toată noaptea. A doua zi plecă în sondring 
împreună cu studenţii şi plânse după Ender numai pe 
întuneric, doar atunci când socoti că nimeni n-o putea 
vedea. 

Dar studenţilor nu le scăpă acest amănunt şi aşa începură 
să circule tot felul de poveşti despre marea durere pe care 
o trăia profesoara Wiggin din pricina plecării fratelui ei, 
Vorbitorul itinerant. Interpretară purtarea ei aşa cum fac 
studenţii în asemenea ocazii, îmbogăţind sau sărăcind 
realitatea. Doar o studentă, o fată pe nume Plikt, se simţi 
obsedată de ideea că povestea Valentinei şi a lui Andrew 
era cu totul altceva decât părea la prima vedere. 

Ca urmare, ea începu să facă cercetări privind viaţa lor şi 
să verifice călătoriile pe care le făcuseră împreună printre 
stele. Când Syfte, fiica Valentinei, împlinise patru ani şi fiul 
ei, Ren, doi, Plikt îi făcu o vizită. Acum profesoară la 
universitate, Plikt îi arătă Valentinei romanul pe care îl 
publicase. Modelase totul ca pe o ficţiune, dar Valentine 
recunoscu imediat povestea fratelui şi a surorii care erau 
cei mai vârstnici oameni din univers, fiind născuţi pe 
Pământ înainte de întemeierea primelor colonii pe alte lumi 
şi călătorind neîncetat de pe o lume pe alta, fără a prinde 
niciunde rădăcini, căutând, căutând... 

Spre uşurarea Valentinei - şi, cel puţin ciudat, spre 
dezamăgirea ei - Plikt nu dezvăluise faptul că Ender era 
adevăratul Vorbitor în numele Morților iar Valentine era 
Demostene. Dar ştia destule amănunte din viaţa lor pentru 


a scrie povestea despărțirii, atunci când hotărâseră ca ea să 
rămână lângă soţ iar el să-şi continue căutarea. Scena era 
mai tandră şi mai plină de simţire decât fusese în realitate; 
Plikt scrisese ceea ce ar fi trebuit să se întâmple dacă 
Ender şi Valentine ar fi avut mai mult simţ teatral 

— De ce ai scris toate astea? întrebă Valentine. 

— Calitatea nu-i un motiv suficient pentru a merita să fi 
scris? 

Acest răspuns întortocheat o amuză pe Valentine, dar n-o 
făcu să renunţe: 

— Ce a însemnat pentru tine fratele meu Andrew dacă ai 
întreprins o asemenea documentare ca să creezi povestea 
asta? 

— Nici acum întrebarea nu sună corect, spuse Plikt. 

— S-ar părea că sunt pe cale de a rata un fel de test. N-ai 
putea să-mi sugerezi ce întrebare să-ţi pun? 

— Nu te înfuria. Ar trebui să mă întrebi de ce am scris-o ca 
ficţiune şi nu ca biografie. 

— Bine, de ce? 

— Pentru că am descoperit că Andrew Wiggin, Vorbitor în 
numele Morților este Săvârşitorul Wiggin, Xenocidul. 

Chiar dacă Ender plecase de patru ani, mai avea de 
călătorit optsprezece ani până să ajungă la destinaţie. De 
spaimă, Valentine simţi un gol în stomac gândindu-se ce se 
va alege de viaţa lui dacă va fi întâmpinat pe Lusitania ca 
cel mai detestat om din întreaga istorie umană. 

— Nu e cazul să te temi, profesore Wiggin. Dacă mi-aş 
pune-o în gând, aş putea s-o spun. Când am descoperit 
adevărul, mi-am dat seama că se căieşte pentru faptele lui. 
Şi ce penitenţă înălţătoare! Adevăratul Vorbitor în numele 
Morților este acela care şi-a condamnat acţiunea ca fiind o 
crimă de neiertat; de aceea a devenit Vorbitor şi s-a 
transformat în propriul său acuzator pe douăzeci de lumi. 

— Plikt, ai aflat multe, dar nu ai înţeles mare lucru. 

— Înţeleg totul! Citeşte ceea ce am scris, asta a însemnat 
înţelegere! 


Valentine îşi spuse că de vreme ce Plikt ştia atât de multe 
lucruri, putea să afle şi altele. Însă furia, nu gândirea 
raţională o împinse pe Valentine să spună adevăruri pe care 
nu le încredinţase nimănui până atunci: 

— Plikt, fratele meu nu l-a imitat pe adevăratul Vorbitor în 
numele Morților. Chiar el a scris „Matca şi Hegemonul”. 

Când pricepu că Valentine spunea adevărul, Plikt se simţi 
copleşită. Vreme de atâţia ani îl considerase pe Andrew 
Wiggin drept subiect de carte şi pe adevăratul Vorbitor în 
numele Morților drept motiv de inspiraţie. lar acum, când 
află că ei erau una şi aceeaşi persoană, rămase mult timp 
mută de uimire. 

Apoi ea şi Valentine discutară şi se confesară îndelung, 
ajungând să aibă atâta încredere una în cealaltă încât 
Valentine o rugă pe Plikt să devină educatoarea copiilor ei şi 
colaboratoare la următoarele ei scrieri şi la catedră. Jakt se 
arătă surprins de noua prezenţă din casa lui, dar odată cu 
trecerea timpului Valentine îi dezvălui şi lui secretele pe 
care Plikt le descoperise documentându-se sau le smulsese 
de la ea. Asta deveni legenda familiei şi de îndată ce copiii 
se făcură suficient de mari le spuseră şi lor minunatele 
poveşti despre rătăcitorul lor unchi Ender, care, considerat 
un monstru pe toate lumile, era în realitate un fel de 
salvator sau profet, sau cel puţin martir. 

Anii treceau, familia prospera, iar durerea pentru 
pierderea lui Ender se risipea, astfel că, încet-încet, 
Valentine ajunse să fie mândră de el şi, în cele din urmă, să 
aibă un puternic sentiment de speranţă. Aştepta cu 
nerăbdare ca el să ajungă pe Lusitania, să rezolve problema 
purceluşilor, să-şi îndeplinească fără drept de tăgadă 
destinul de apostol pentru rameni. Plikt, luterană convinsă, 
o învăţă pe Valentine să gândească viaţa Săvârşitorului în 
termeni religioşi; stabilitatea de nezdruncinat a vieţii ei de 
familie şi miracolul pe care-l reprezenta fiecare dintre cei 
cinci copii se îmbinară în aşa fel încât se lăsă pătrunsă de 


sentimentul credinţei, chiar dacă doctrina nu-i intrase în 
suflet. 

lar asta avea să-i influenţeze şi pe copiii ei. Pentru că nici 
măcar nu puteau aduce vorba de unchiul lor, Săvârşitorul, 
în faţa unor străini, povestea vieţii lui căpătă lumini şi 
umbre supranaturale. Ea trezi îndeosebi interesul lui Syfte, 
fiica cea mare, care era încă obsedată de unchiul Ender 
chiar şi la împlinirea vârstei de douăzeci de ani, când 
raţiunea devine îndeobşte mai puternică decât adoraţia 
copilărească, primitivă. El era o fiinţă ieşită dintr-o legendă 
şi totuşi trăia pe o lume situată la o distanţă care nu părea 
imposibil de străbătut. 

Nu spuse nimic mamei şi tatălui ei, dar se confesă fostei 
educatoare: 

— Plikt, într-o zi îl voi întâlni. Îl voi cunoaşte şi-l voi ajuta să 
izbândească. 

— Ce te face să crezi că ar avea nevoie de ajutor sau de 
sacrificiul tău? 

Plikt rămase mereu sceptică până când eleva ei îi câştigă 
încrederea. 

Şi visurile lui Syfte călătoreau spre înafară, fugind de 
gheaţa de pe Trondheim către îndepărtata planetă pe care 
Ender Wiggin încă nu călcase. „Oameni ai Lusitaniei, nici 
măcar nu vă daţi seama ce bărbat măreț va pune piciorul 
pe pământul vostru şi vă va lua povara de pe umeri. lar eu 
mă voi alătura lui la vremea cuvenită, chiar dacă asta se va 
întâmpla peste o generaţie. Lusitania, pregăteşte-te să mă 
primeşti şi pe mine.” 

Pe nava lui, Săvârşitorul Wiggin nu bănuia câtuşi de puţin 
ce încărcătură bogată din visele altora ducea în depărtări. 
Trecuseră doar câteva zile de când o lăsase pe Valentine 
plângând pe chei. Pentru el, Syfte încă nu avea nume; era 
doar o umflătură a pântecului Valentinei şi nimic mai mult. 
Abia începuse să simtă durerea despărțirii pentru 
totdeauna de Valentine, o suferinţă pe care ea o uitase de 


mult. Gândurile lui rătăceau departe, neştiind de existenţa 
nepoatelor şi nepoților de pe o lume a gheţurilor. 

Acum se gândea la o fată solitară şi torturată, pe nume 
Novinha, întrebându-se ce vor însemna pentru ea cei 
douăzeci şi doi de ani în care el va călători şi ce va deveni 
până în clipa când se vor întâlni. Fiindcă o iubea, aşa cum 
se întâmplă să iubeşti pe cineva care îţi este ecou în 
momentele de adâncă întristare. 

Capitolul 6 

OLHADO. 

Singurele relaţii cu alte triburi par a fi războinice. Când îşi 
spun poveşti unii altora (de obicei pe vreme ploioasă), ele 
prezintă doar bătălii şi eroi. Sfârşitul înseamnă întotdeauna 
moartea pentru eroi şi laşi deopotrivă. Dacă poveştile ar 
constitui cumva nişte linii directoare, atunci purceluşii nu se 
aşteaptă să supravieţuiască războiului. Şi niciodată nu 
dovedesc vreun interes oricât de mic faţă de femelele 
duşmanilor, nici în vederea violului, nici a uciderii sau 
sclaviei, cum procedează oamenii în mod tradiţional cu 
soțiile soldaţilor căzuţi. Să însemne asta că nu există nici un 
schimb genetic între triburi? Nicidecum. S-ar putea ca el să 
fie realizat de femele, care au probabil vreun sistem de a 
negocia favoruri genetice. Dată fiind evidenta şi completa 
subordonare a masculilor faţă de femele în cadrul societăţii, 
schimbul ar putea să se facă fără ştirea masculilor, sau 
probabil că s-ar ruşina într-o asemenea măsură încât nici n- 
ar îndrăzni să ne spună. 

Nu vor să ne povestească decât despre bătălii. O descriere 
tipică, aflată în notițele din 21-02 de anul trecut ale fiicei 
mele Ouanda, a fost reţinută în timpul unei aşa-zise şezători 
care a avut loc în casa purceluşilor: 

PURCELUŞ (vorbind în Esenţială): A ucis trei dintre fraţi 
fără să fie rănit. N-am văzut nicicând un războinic atât de 
neînfricat şi puternic. Braţele îi erau mânjite de sânge până 
sus, iar băţul din mâna lui era rupt şi încleiat de creierii 
fraţilor mei. Ştia că se bucură de cinstire chiar dacă soarta 


bătăliei se dovedea potrivnică tribului său. Del honral Eu 
Ihe deil (Îi acord onoare! I-am recunoscut-o!) 

(Ceilalţi purceluşi plescăie din limbă şi scot chicote 
ascuţite. ) 

PURCELUŞ: L-am țintuit la pământ. Şi în chinuri a fost 
puternic, până i-am arătat iarba pe care o ţineam în mână. 
Atunci a deschis gura şi a murmurat cântecele tărâmului de 
departe. Nunca seră pau na măo da gente! (Nicodată nu va 
mai fi un băț în mâinile noastre!) (În acest moment, ceilalţi 
au început un cântec în limba soțiilor, unul dintre cele mai 
lungi pasaje pe care am avut prilejul să le ascult.) 

(De remarcat că a devenit un obicei în comportamentul lor 
ca mai întâi să vorbească în Esenţială, pentru ca apoi, în 
momentul culminant şi de evidenţiere a concluziei, să 
treacă la portugheză. Gândindu-ne mai bine, am descoperit 
că şi noi procedăm la fel, apelând la portugheza maternă în 
clipele cele mai tulburătoare.) 

S-ar putea ca această relatare a bătăliei să nu pară chiar 
atât de neobişnuită dacă ai prilejul să asculţi destul de 
multe poveşti şi înţelegi că ele se termină întotdeauna cu 
moartea eroului. Este limpede că nu gustă comedia ieftină. 

Libertade Figueira de Medici, Raport privind Relaţiile 
Intertribale ale Aborigenilor Lusitani. 

În Studii de cultură comparată, 1964. 12: 40 

Nu erau multe lucruri de făcut în timpul zborului 
interstelar. După stabilirea rutei, nava efectuase translaţia 
Park şi nu mai rămăsese de îndeplinit decât corvoada de a 
calcula cât de mult se apropiase viteza navei de cea a 
luminii. Computerul de la bordul navei aprecie viteza exactă 
şi apoi determină, în timp subiectiv, câtă vreme va trebui să 
continue călătoria înainte de a se face din nou translaţia 
Park, înapoi la o viteză mai mică decât cea a luminii, pentru 
ca manevrele să fie posibile. „Ca un cronometru”, se gândi 
Săvârşitorul. „Pornit, oprit, şi s-a încheiat toată cursa.” 

Computerele navei erau suficient de „deştepte” ca să-l 
ajute să facă mai uşor faţă trecerii de la spaniolă, pe care o 


vorbea cursiv, la portugheză. Îi venea destul de lesne să 
vorbească, însă rămâneau nepronunţate atât de multe 
consoane încât nu era înţes întotdeauna. 

Lecţiile zilnice de conversaţie în portugheză pe care le lua 
cu computerul, care reacţiona extrem de lent, deveneau 
înnebunitoare după o oră sau două. Până acum, Val îl 
însoţise în toate celelalte călătorii. Asta nu însemna că 
vorbeau fără încetare; Val şi Ender se cunoşteau atât de 
bine încât adesea nici nu aveau ce să-şi spună. Dar în 
absenţa ei, Ender era din ce în ce mai nemulţumit de 
propriile lui gânduri; niciodată nu păreau să se limpezească 
în soluţii, fiindcă nu avea cui să le împărtăşească. 

Nici măcar matca nu-i putea fi de folos. Gândurile ei 
veneau instantaneu; legate nu de sinapse, ci de filoţi, care 
rămâneau neafectaţi de efectele relativiste ale călătoriei cu 
viteza luminii. Pentru ea, un minut din timpul trăit de Ender 
însemna şaisprezece ore - diferenţa era prea mare pentru 
ca el să desluşească vreun mesaj din partea ei. Dacă n-ar fi 
fost o gogoaşă ar fi avut mii de Gândaci, iar fiecare dintre ei 
şi-ar fi îndeplinit misiunea, transferându-şi uriaşa 
experienţă în memoria ei. Dar ceea ce poseda ea nu se 
mărginea la amintiri şi, în cele opt zile pe care le simţi ca pe 
o captivitate, Săvârşitorul începu să înţeleagă nerăbdarea 
ei de a fi eliberată cât mai curând. 

După scurgerea celor opt zile, Săvârşitorul se descurca 
mulţumitor în portugheză, reuşind să se exprime direct în 
loc să traducă din spaniolă ceea ce avea de spus. Simţea cu 
disperare lipsa unei tovărăşii umane; ar fi fost foarte fericit 
să discute chiar şi religie cu un calvinist, numai să aibă pe 
cineva care să dovedească mai multă vioiciune şi inteligenţă 
în conversaţie decât computerul navei. 

Nava efectuă translaţia Park; într-un moment imposibil de 
măsurat, viteza ei se modifică în comparaţie cu restul 
universului sau, mai precis, teoria susţinea că de fapt se 
schimba viteza universului în timp ce nava rămânea cu totul 
nemişcată. Nimeni nu era sigur de asta, întrucât nu exista 


un punct imobil din care să poată fi studiat fenomenul. Aşa 
se bănuia, pentru că nimeni nu înţelegea de ce apăreau 
fenomenele filotice; ansiblul fusese creat printr-o 
întâmplare aproape norocoasă şi, odată cu el, se 
descoperise şi principiul Park al instantaneităţii. Probabil că 
era neinteligibil, însă funcţiona. 

În clipa în care lumina deveni din nou vizibilă în toate 
direcţiile, în hublourile navei apărură instantaneu puzderii 
de stele. Poate că într-o bună zi se va găsi vreun om de 
ştiinţă care să descopere de ce translaţia Park aproape că 
nu necesita un consum de energie. Săvârşitorul era sigur că 
pentru zborul interstelar al oamenilor se plătea undeva un 
preţ îngrozitor. Demult, chiar visase că pentru fiecare navă 
care efectua translaţia Park exista câte o stea care clipea 
pentru ultima oară. Jane îl asigurase că nu era adevărat, 
dar el ştia că majoritatea stelelor rămân invizibile; ar putea 
să dispară chiar un trilion dintre ele fără ca oamenii să afle 
vreodată. Vreme de mii de ani, călătorii vor continua să 
vadă fotonii plecaţi în spaţiu înainte ca steaua să moară. 
Dar când omul va ajunge să vadă galaxia stingându-se, va fi 
prea târziu să-şi mai schimbe obiceiurile. 

— Inactivitatea te face să ai închipuiri paranoice, îi spuse 
Jane. 

— Nu poţi citi gândurile, îi răspunse Săvârşitorul. 

— După ce închei câte un zbor interstelar devii morocănos 
şi faci speculaţii despre distrugerea universului. Asta-i 
modul specific prin care se manifestă la tine teama de 
mişcare. 

— Ai anunţat autorităţile lusitane că sosesc? 

— E o colonie foarte mică. Nu există autorizare de 
coborâre pe planetă pentru că rareori merge cineva acolo. 
E doar o navetă care orbitează în jurul planetei şi care 
transportă oamenii încoace şi încolo, folosind la sol un 
spaţioport atât de mic încât te apucă râsul. 

— Nu-i nevoie de aprobarea celor de la Imigrări? 


— Eşti Vorbitor, nu te pot întoarce din drum. Pe de altă 
parte, Serviciul de imigrări înseamnă Guvernatorul, care e 
în acelaşi timp şi primar, întrucât oraşul şi colonia se 
identifică. Numele ei este Faria Maria de Bosque, 
supranumită şi Bosquinha, iar ea îţi transmite salutări şi ar 
dori să nici nu soseşti, fiindcă are destule necazuri şi fără 
prezenţa unui profet al agnosticismului care să-i tulbure pe 
bunii catolici de acolo. 

— A spus ea aşa ceva? 

— Realitatea e că nu ţi-a comunicat asta; episcopul 
Peregrino i-a spus-o, iar ea a fost de acord. Dar funcţia ei e 
să aprobe. Dacă-i vei spune că toţi catolicii sunt nişte 
smintiţi idolatri şi superstiţioşi, probabil că ar ofta şi ţi-ar 
zice: „Sper că nu vei destăinui şi altora asemenea păreri 
astea.” 

— Mă duci cu vorba, spuse Săvârşitorul. Ce crezi că nu mi- 
ar face plăcere să aud? 

— Novinha nu mai vrea un Vorbitor. Şi-a anulat cererea la 
cinci zile după ce a făcut-o. 

Codul Stelar afirma însă că, de vreme ce Ender pornise în 
călătorie ca răspuns la solicitarea ei, din punct de vedere 
legal cererea nu mai putea fi anulată; şi totuşi, asta schimba 
datele situaţiei pentru că, în loc să aştepte nerăbdătoare 
scurgerea celor douăzeci şi doi de ani până la sosirea lui, ea 
va fi îngrozită de această perspectivă, respingându-i vizita 
fiindcă se răzgândise între timp. El se aşteptase să fie 
întâmpinat ca un prieten binevenit, iar acum ea se va arăta 
mai ostilă decât toţi membrii societăţii catolice la un loc. 

— S-au creat toate condiţiile pentru a mi se simplifica 
munca, remarcă el. 

— Da, situaţia nu-i chiar atât de rea, Andrew. Realitatea e 
că între timp au solicitat şi alţii un Vorbitor, şi aceştia nu şi- 
au anulat cererea. 

— Cine? 

— Printr-o coincidenţă de-a dreptul fascinantă, aceştia 
sunt Miro şi Ela, fiul şi fiica Novinhei. 


— Dar nu aveau cum să-l cunoască pe Pipo. De ce m-ar 
chema să mărturisesc moartea lui? 

— A, nu, nu-i vorba de moartea lui Pipo. Ela a cerut un 
Vorbitor acum şase săptămâni pentru a rosti moartea 
tatălui ei, Marcos Maria Ribeira, numit şi Marcăo. Şi-a dat 
duhul într-un bar. Nu din cauza alcoolului, suferea de o 
boală. A murit de descompunere incurabilă. 

— Jane, eşti atât de mistuită de compasiune încât mă pui 
pe gânduri. 

— Compasiunea e domeniul în care te pricepi tu. Eu sunt 
mai pricepută la investigaţii complexe în structuri 
organizate de date. 

— Iar băiatul... cum îl cheamă? 

— Miro. A cerut un Vorbitor acum patru ani. Pentru 
moartea lui Libo, fiul lui Pipo. 

— Libo nu putea să aibă mai mult de patruzeci de ani. 

— A fost ajutat să-şi afle o moarte prematură. Era xenolog, 
înţelegi? sau zenador, cum se zice în portugheză. 

— Purcelugşii...? 

— La fel ca şi moartea tatălui. Organele aşezate identic. În 
timpul călătoriei tale au fost executaţi trei purceluşi în 
acelaşi fel, însă mai departe de poartă. Numai că în 
cadavrele purceluşilor se plantează copaci - oamenilor ucişi 
nu li se face o asemenea onoare. 

Ambii xenologi fuseseră ucişi de purceluşi la distanţă de o 
generaţie. 

— Şi ce-a hotărât Consiliul Stelar? 

— Situaţia e încurcată. Oscilează. Încă n-au certificat ca 
xenolog pe niciunul dintre ucenicii lui Libo. Unul este fiica 
lui Ouanda. Iar celălalt e Miro, cel care a chemat un 
mărturisitor. 

— Au păstrat legătura cu purceluşii? 

— În mod oficial, nu. Sunt unele discuţii în contradictoriu 
în legătură cu asta. După ce a murit Libo, Consiliul a admis 
contactarea purceluşilor doar o dată pe lună. Dar fiica lui 
Libo a refuzat categoric să respecte ordinele. 


— Şi nu i-au retras calitatea de xenolog? 

— Hotărârea de a se reduce drastic legăturile cu 
purceluşii a fost luată cu o majoritate foarte firavă. Şi nu a 
existat o majoritate pentru suspendarea din funcţie. Acum 
doi ani a fost trimis spre Lusitania un grup de oameni de 
ştiinţă de pe Calicut. Trebuie să sosească abia peste treizeci 
de ani pentru a prelua funcţia de supraveghere şi studiere 
a purceluşilor. 

— De data asta au înţeles de ce l-au ucis purceluşii pe 
xenolog? 

— Absolut deloc. Dar tocmai de asta mergi acolo, nu? 

I-ar fi fost uşor să găsească un răspuns, numai că matca îl 
împunse lin cu un gând. Săvârşitorul îl simţi cape o boare 
trecând printre frunzele unui copac, un foşnet, o clătinare 
domoală, sau o rază de soare. Da, venea aici pentru a vorbi 
în numele morţilor. Dar şi pentru a readuce morţii la viaţă. 

«Aici e un loc potrivit» 

Matca făcea un efort de neînchipuit să-i vorbească în 
timpul zborului cu viteza luminii. 

«Simt o minte aici. Mult mai limpede decât oricare minte 
umană pe care am cunoscut-o noi.» „Purceluşii? Gândesc la 
fel ca noi?” «Ştie despre purceluşi. Puţină răbdare; 
deocamdată se teme de noi.» 

Matca se retrase şi Ender rămase să întoarcă pe o faţă şi 
pe cealaltă gândul că prin hotărârea de a veni pe Lusitania 
se angaja într-o lucrare mult mai grea decât îşi închipuise. 

Episcopul în persoană ţinu predica dojenitoare. Acesta era 
întotdeauna un semn rău. Deşi nu dovedise vreodată calităţi 
de orator înfocat, de data asta, prin numeroasele 
paranteze, Peregrino devenise atât de confuz în exprimare 
încât Ela nu reuşi să priceapă nici măcar jumătate din cele 
spuse de el. Quim se prefăcu, desigur, că înţelege pentru 
că, în ceea ce-l privea, episcopul nu avea intenţii rele. Dar 
micuțul Grego nu făcu nici măcar o încercare ca să lase 
impresia că-l interesează. Chiar şi când sora Esquecimento, 
care avea obiceiul să ciupească sălbatic pe oricine cu 


unghiile ei ascuţite ca briciul, îşi croi drum pe interval, 
Grego îşi văzu netemător de năzbâtiile care-i treceau prin 
cap în acele momente. 

Astăzi se chinuia să scoată niturile din spătarul de plastic 
al băncii din faţa lor. Pe Ela o scotea din minţi forţa pe care 
o avea Grego: nu se cuvenea ca un copil de şase ani să 
poată băga şurubelniţa sub buza unui nit încapsulat la cald. 
Nu era sigură că ea ar fi fost în stare de aşa ceva. 

Dacă tata ar fi aici, bineînţeles că şi-ar furişa mâna 
şerpeşte şi blând, oho, cu câtă blândeţe, şi i-ar lua 
şurubelniţa lui Grego. Ar întreba în şoaptă: „De unde ai 
luat-o?” şi Grego l-ar privi cu ochi mari şi nevinovaţi. Mai 
târziu însă, când familia va pleca de la slujbă şi va ajunge 
acasă, tata ar urla la Miro că lasă sculele la voia întâmplării 
şi i-ar spune lucruri îngrozitoare, învinuindu-l de toate 
necazurile familiei. Miro ar suporta totul în tăcere. Ela şi-ar 
face de lucru pregătind masa de seară. Quim ar sta fără 
rost într-un colţ, rostogolind boabele rozariului şi 
murmurându-şi predicile scurte şi inutile. Cu ochii lui 
electronici, Olhado era singurul norocos - el îi bloca sau îi 
derula vreo scenă plăcută din trecut şi nu-l interesa ce se 
întâmpla. Quara ar merge să se facă mică într-un alt colţ, 
iar micuțul Grego ar rămâne triumfător, ţinându-se cu o 
mână de pantalonii tatei, urmărind cum vina pentru toate 
relele pe care le face el s-ar sparge în capul lui Miro. 

Ela tresări înfiorată când scena i se desfăşură în minte. 
Dacă s-ar fi sfârşit doar cu atât, tot ar fi fost suportabil. Dar 
mai apoi Miro ar pleca, iar ei ar mânca şi după aceea... 

Ca nişte păianjeni, degetele Surorii Esquecimento făcură 
un salt; unghiile ascuţite se înfipseră în braţul lui Grego. 
Instantaneu, Grego scăpă şurubelniţa pe jos. Cu siguranţă 
că avea să se rostogolească cu zgomot, dar Sora 
Esquecimento nu era proastă. Se aplecă iute şi o prinse cu 
cealaltă mână. Ela pricepu de îndată ce era în mintea lui, 
întinse o mână încercând să-l împiedice, dar prea târziu: el 


ridică brusc genunchiul şi o lovi în gură pe Sora 
Esquecimento. 

Femeia icni de durere şi eliberă braţul lui Grego din 
strânsoare. El smulse şurubelniţa din mâna lipsită de vlagă. 
Ţinându-şi palma la gura sângerândă, Sora Esquecimento 
se îndepărtă în grabă pe intervalul dintre bănci. Grego îşi 
reluă activitatea demolatoare. 

„Dar tata a murit”, îşi aminti Ela. În mintea ei, cuvintele 
sunau ca o muzică. „lata a murit, dar încă e printre noi prin 
această moştenire monstruoasă pe care a lăsat-o. Otrava pe 
care a picurat-o în noi continuă să dospească şi sigur ne va 
ucide pe toţi. Când a murit, ficatul lui avea doar cinci 
centimetri lungime, iar splina nici nu mai exista. În locul lor 
crescuseră nişte organe ciudate, compuse din celule 
lipidice. Boala nu avea nume; trupul lui se smintise şi uitase 
matricea după care erau alcătuite fiinţele umane. Boala 
sălăşluieşte acum în copii lui. Nu în trupuri, ci în sufletele 
noastre. Arătăm ca orice alţi copii; suntem modelaţi aidoma 
cu ei. Dar fiecare dintre noi a fost înlocuit de o imitație de 
copil, alcătuită dintr-o substanţă fetidă, de origine lipidică, 
degenerată, crescută din sufletul tatei.” „Poate că situaţia 
ar fi alta dacă mama ar fi încercat să repare lucrurile. Dar 
ea nu s-a sinchisit decât de microscoape şi de cereale cu 
calităţi ameliorate genetic, sau de cercetările la care a 
lucrat şi lucrează întruna.” 

—. aşa-zis Vorbitor în numele Morților! Dar există numai 
unul care poate vorbi în numele morţilor, şi acesta este 
Sograda Cristo... 

Cuvintele episcopului îi reţinură atenţia. Ce tot vorbea 
despre un Vorbitor în numele Morților? Cum era posibil ca 
el să aibă ştire că ea chemase unul...? 

— Legea ne cere să-l tratăm curtenitor, dar nu cu 
încredere! Adevărul nu se poate afla în speculaţiile şi 
ipotezele unor oameni lipsiţi de har, ci în învăţăturile şi 
tradiţiile Bisericii-Mamă. De aceea, atunci când va păşi 


printre voi, acordaţi-i zâmbetul vostru, dar nu vă deschideţi 
inimile! 

De ce lansa un asemenea avertisment? Cea mai apropiată 
planetă, Trondheim, se afla la douăzeci şi doi de ani-lumină 
depărtare şi i se părea improbabil să existe acolo un 
Vorbitor. Vor trece decenii până la sosirea vreunuia, dacă 
avea să vină vreodată. Se întinse pe deasupra Quarei ca să-l 
întrebe pe Quim. Sigur că măcar el a ascultat cu atenţie. 

— Ce spune episcopul despre Vorbitor? întrebă ea în 
şoaptă. 

— Dacă ai fi atentă ai afla şi singură. 

— Dacă nu-mi spui îţi zdrobesc nasul. 

Quim îi zâmbi ţâfnos, ca să-i arate că nu se temea de 
amenințările ei. Dar, pentru că de fapt se temea de ea, îi 
răspunse: 

— Se pare că atunci când a murit primul xenolog, un mişel 
necredincios a chemat un Vorbitor care urmează să 
sosească chiar în după-amiaza asta. Se află deja pe navetă 
şi primarul a plecat să-l întâmpine când va cobori pe 
planetă. 

Ela nu anticipase această situaţie. Computerul nu-i 
comunicase că Vorbitorul era deja în drum spre Lusitania. 
Ea credea că va sosi peste ani şi ani pentru a rosti adevărul 
despre monstruozitatea căreia i se spunea „tată” şi care, în 
cele din urmă, îşi binecuvântase familia căzând mort; 
adevărul va veni ca o rază care să le lumineze şi să le 
purifice trecutul. Dar tata murise cu prea puţin timp în 
urmă ca să se facă acum rostire despre el. lentaculele lui 
încă se întindeau de dincolo de mormânt şi le secătuiau 
inimile. 

Curând predica se sfârşi, iar odată cu ea şi slujba. Ela îl 
apucă strâns de mână pe Grego şi, în timp ce-şi făcea loc 
prin mulţime, încercă să-l ţină departe de lume, ca să nu 
smulgă cuiva vreo carte sau poşetă. Bine că era şi Quim bun 
la ceva: o purta în braţe pe Quara, care părea să îngheţe 
atunci când trebuia să se strecoare printre necunoscuţi. 


Olhado îşi reactivase ochii şi-şi putea purta singur de grijă, 
clipind metalic către orice semivirgină de cincisprezece ani 
pe care spera să o îngrozească azi. Ela făcu o plecăciune în 
faţa statuilor celor doi Os Venerados, bunicii ei, morţi de 
mult şi canonizaţi acum ca sfinţi. „Nu sunteţi mândri că 
aveţi nişte nepoți atât de încântători?” 

Grego rânjea diabolic; păi sigur, avea în mână un pantofior 
de sugar. Ela se rugă în gând, dorindu-i copilaşului să fi 
scăpat neînsângerat dintr-o asemenea întâlnire. Luă 
pantoful de la Grego şi îl aşeză pe micul altar unde 
lumânările ardeau neîncetat, ca o mărturie perpetuă a 
miracolului Descoladei. Mama copilului îl va putea găsi 
acolo. 

Bosquinha se dovedi destul de bine dispusă în drumul de 
la naveto-port până în Milagre, pe care îl făcură în vehiculul 
care plutea la mică distanţă deasupra terenului înverzit. 
Arătă către turmele de cabra semi-domesticite, o specie 
locală care asigura fibre pentru ţesături, dar a cărei carne 
era, din punct de vedere nutritiv, inutilizabilă fiinţelor 
umane. 

— Purceluşii le mănâncă? întrebă Ender. 

Mirată, ea ridică din sprâncene. 

— Nu prea ştim multe despre purceluşi. 

— Ştiu că trăiesc în pădure. Nu ies niciodată la câmpie? 

— Asta pot s-o spună doar framlingii, răspunse ea ridicând 
din umeri. 

Săvârşitorul tresări auzind-o pe Bosquinha folosind acest 
cuvânt; dar bineînţeles că ultima carte a lui Demostene 
fusese publicată cu douăzeci şi doi de ani în urmă şi 
distribuită prin ansiblu în toate cele O Sută de Lumi. 
Utlanning, framling, ramen, varelse - termenii 
pătrunseseră deja în Esenţială şi probabil că Bosquinhei 
nici nu i se mai păreau noutăţi. Ceea ce-l făcea să se simtă 
stânjenit era lipsa ei de curiozitate în legătură cu purceluşii. 
I se părea imposibil ca oamenii Lusitaniei să rămână 
netulburaţi de această problemă, doar existenţa 


purceluşilor motiva prezenţa gardului înalt şi de netrecut, 
dincolo de care nu se puteau deplasa decât zenadorii. Dar 
nu, Bosquinha nu era nepăsătoare, ci doar ocolea această 
chestiune. Nu reuşi să ghicească dacă purceluşii ucigaşi 
constituiau un subiect delicat sau dacă era vorba de 
neîncrederea ei în Vorbitor. 

Ajunşi pe coama unui deal, Bosquinha opri vehiculul. 
Acesta se aşeză lin cu tălpicile pe sol. În vale se vedea un 
râu lat, şerpuind printre dealuri înverzite. Dincolo de el, 
vârfurile cele mai îndepărtate erau acoperite în întregime 
de păduri. De-a lungul celuilalt mal al râului, casele 
construite din cărămidă, cu acoperişuri învelite cu ţiglă, 
alcătuiau un oraş pitoresc. Clădirile câtorva ferme erau 
aşezate pe malul înalt dinspre ei, iar terenurile lungi şi 
înguste se întindeau până pe dealul pe care stăteau 
Săvârşitorul şi Bosquinha. 

— Milagre, spuse Bosquinha. Pe dealul cel mai înalt e 
catedrala. Episcopul Peregrino i-a sfătuit pe oameni să fie 
politicoşi şi binevoitori cu tine. 

Săvârşitorul mai pricepu din tonul ei că episcopul îi 
înştiinţase pe oameni că el reprezenta un primejdios 
propovăduitor al agnosticismului. 

— Până mă va trăsni mânia lui Dumnezeu? întrebă el. 

Zâmbind, Bosquinha îi răspunse: 

— Dumnezeu ne dă un exemplu de îngăduinţă creştină pe 
care socotim că-l va urma toată lumea din oraş. 

— Ştiu cine m-a chemat? 

— Oricine ar fi făcut-o, a procedat discret. 

— Eşti şi Guvernator, nu numai primar. Beneficiezi de 
anumite privilegii în ceea ce priveşte informaţiile. 

— Ştiu că solicitarea originală a fost anulată, dar prea 
târziu. Mai ştiu că în anii din urmă alte două persoane au 
cerut prezenţa unui Vorbitor, dar trebuie să înţelegi că 
majoritatea oamenilor se mulţumesc cu doctrina şi 
consolarea oferită de preoţi. 


— Vor răsufla uşuraţi când vor afla că n-am nimic în comun 
cu doctrina sau consolarea. 

— Gestul mărinimos de a ne oferi transportul de skrika te 
va face destul de respectat prin baruri, şi te asigur că se vor 
găsi o mulţime de femei frivole care să poarte blănuri în 
lunile următoare. Toamna e pe aproape. 

— S-a întâmplat să cumpăr skrika împreună cu nava - mie 
nu-mi era de nici un folos —, aşa că nu mă aştept la 
recunoştinţă pentru asta. Privi iarba înaltă din jur, care 
semăna cu o blană: Iarba e indigenă? 

— Şi inutilă. N-o putem folosi nici măcar pentru a acoperi 
casele: dacă o tăiem, se fărâmiţează şi la prima ploaie se 
dizolvă ca un praf. Dar pe loturile din valea de acolo, 
cultura cea mai comună este un soi de ştir creat de 
xenobiologii noştri. Recoltele de orez şi grâu erau slabe şi 
nesigure, însă ştirul rezistă atât de bine încât trebuie să 
utilizăm ierbicide în jurul culturilor pentru a le împiedica să 
se extindă. 

— De ce? 

— Suntem pe o lume aflată în carantină, Vorbitorule. Ştirul 
se adaptează atât de uşor la mediu încât curând ar înăbuşi 
ierburile indigene. Este esenţial să nu transformăm 
Lusitania după modelul pământesc. Avem sarcina de a 
influenţa cât mai puţin această lume. 

— Sigur că asta îi apasă greu pe oameni. 

— Vorbitorule, suntem liberi şi ne împlinim viaţa în enclava 
noastră. Cât priveşte ceea ce se află dincolo de gard, 
oricum nu vrea nimeni să meargă acolo. 

Vocea îi era încărcată de o emoție ascunsă. Şi atunci, 
Ender ştiu că teama de purceluşi pătrunsese adânc. 

— Vorbitorule, să nu-ţi închipui că ne temem de purceluşi. 
Probabil că acest lucru e adevărat pentru unii dintre noi, 
dar sentimentul predominant nu-i câtuşi de puţin teama. E 
ura. Scârba. 

— Dar nu i-aţi văzut niciodată. 


— Ajunge să-i cunoşti pe cei doi zenadori care au fost ucişi. 
Am o bănuială că la început ai fost chemat pentru a 
mărturisi moartea lui Pipo. Amândoi, şi Pipo şi Libo, erau 
iubiţi de lume. Îndeosebi Libo. Un om blând şi generos, iar 
durerea provocată de moartea lui a fost sinceră şi generală. 
Ne vine greu să înţelegem motivele pentru care purceluşii l- 
au torturat astfel. Dom Cristăo, Abate al Filhos da Mente de 
Cristo, spune că purceluşii nu au simţ moral. Susţine că 
sunt fiare ori că nu au trăit sentimentul pierderii, fiindcă nu 
au gustat încă din fructul oprit. Zâmbi crispată. Dar asta e 
teologie, aşa că nu reprezintă nimic pentru tine. 

El nu-i răspunse. Se obişnuise cu felul în care oamenii 
evlavioşi presupuneau că istorisirile sacre trebuie să li se 
pară absurde necredincioşilor. Necredincios nu se 
considera, ba chiar nutrea un respect deosebit faţă de 
sfinţenia unor relatări. Dar nu-i putea explica Bosquinhei 
toate astea. Cu timpul are să-şi schimbe părerea despre el. 
Acum îl privea bănuitoare, dar credea că o putea atrage de 
partea lui; pentru a fi un bun primar, trebuia să aibă 
calitatea de a vedea oamenii drept ceea ce sunt, iar nu 
drept ceea ce par. 

Reveni la subiectul discuţiei. 

— Filhos da Mente de Cristo... cunoştinţele mele de 
portugheză nu sunt prea solide, dar asta nu înseamnă 
cumva „Fiii Minţii lui Cristos”? 

— Relativ vorbind, sunt un ordin nou, întemeiat abia acum 
patru sute de ani printr-o dispensă specială emisă de 
Papa... 

— A, ştiu de Copiii Minţii lui Cristos, doamnă primar. Am 
mărturisit moartea lui San Angelo pe Moctezuma, în oraşul 
Cordoba. 

Ea făcu ochii mari. 

— Deci e adevărată povestea! 

— Primare Bosquinha, am auzit multe variante ale 
poveştii. Una susţine că diavolul l-a posedat pe San Angelo 
când se afla pe patul de moarte şi de aceea a cerut să i se 


ţină riturile detestabile ale păgânului Hablador de los 
Muertos. 

Bosquinha surâse. 

— Cam aşa sună povestea care circulă în şoaptă. Dom 
Cristăo spune că-i o prostie, desigur. 

— Cu mult înainte de sanctificare, s-a întâmplat ca San 
Angelo să fie martor la mărturisirea mea pentru o femeie 
pe care o cunoştea. Ciuperca din sânge îl ucidea deja. A 
venit la mine şi mi-a spus: „Andrew, încă de pe acum circulă 
cele mai îngrozitoare neadevăruri despre mine, afirmându- 
se că am făcut minuni şi că ar trebui să fiu sanctificat. Am 
nevoie de ajutorul tău. La moartea mea va trebui să rosteşti 
adevărul”. 

— Dar minunile au fost recunoscute şi el a fost canonizat 
abia după nouăzeci de ani de la moarte. 

— Da. Ei bine, în parte sunt şi eu vinovat de asta. Când am 
mărturisit moartea lui, eu însumi am recunoscut câteva 
dintre miracole. 

De data asta Bosgquinha izbucni în râs. 

— Un Vorbitor să creadă în miracole?! 

— Priveşte dealul catedralei voastre. Câte dintre clădirile 
acelea sunt pentru preoţi şi câte pentru şcoală? 

Bosquinha înţelese pe dată şi-l fulgeră cu privirea. 

— Filhos da Mente de Cristo se supun autorităţii 
episcopului. 

— Numai că ei păstrează şi predau tot ce înseamnă 
cunoaştere. Indiferent dacă episcopul aprobă sau nu. 

— S-ar putea ca San Angelo să-ţi fi permis să te amesteci 
în treburile Bisericii, dar te asigur că episcopul Peregrino 
nu va admite aşa ceva. 

— Am venit să mărturisesc o simplă moarte şi voi respecta 
legea. Cred că vei avea prilejul să-ţi dai seama că voi face 
mai puţin rău decât te aştepţi, şi mai mult bine. 

— Vorbitor pelos Mortos, dacă ai venit să rosteşti moartea 
lui Pipo, atunci nu vei provoca decât rău. Lasă-i pe purceluşi 


dincolo de gard. Dacă voia mi-ar fi ascultată, nici o fiinţă 
umană n-ar mai trece de el. 

— Sper că voi găsi de închiriat o cameră. 

— Oraşul nostru nu se schimbă, Vorbitorule. Aici fiecare 
posedă o casă şi nimeni nu merge în altă parte. Ce motive 
am avea să ţinem un han? Îţi putem oferi doar una dintre 
micile locuinţe din material plastic pe care le-au înălţat 
primii colonişti. E modestă, dar satisface toate necesităţile. 

— Întrucât nu am nevoie de mult confort şi spaţiu, sunt 
sigur că o să mă descurc. Şi abia aştept să-l întâlnesc pe 
Dom Cristăo. Acolo unde există discipoli ai lui San Angelo şi 
adevărul îşi găseşte prieteni. 

Bosquinha pufni şi porni motorul vehiculului. Aşa cum 
dorise şi Săvârşitorul, ideile ei preconcepute despre 
Vorbitori fuseseră acum sfărâmate. Ce întâmplare ca el să-l 
fi cunoscut pe San Angelo şi să-i fi admirat pe Filhos! Nu 
era chiar ceea ce-i îndemnase episcopul Peregrino pe 
enoriaşii săi să creadă despre Vorbitor. 

Încăperea era mobilată cu zgârcenie, iar dacă Săvârşitorul 
ar fi avut cu sine multe lucruri, cu mare greutate ar fi găsit 
loc să şi le aşeze. Aşa cum i se întâmpla aproape mereu la 
încheierea vreunei călătorii interstelare, reuşi să se 
instaleze în doar câteva minute. În geanta de voiaj rămase 
împachetată numai matca; renunţase de mult să se mai 
simtă ciudat pentru că într-o modestă geantă aflată sub pat 
păstra taina viitorului unei specii minunate. 

— Poate că acesta va fi locul, murmură el. Chiar prin 
prosoapele în care era învelită, simţea gogoaşa răcoroasă, 
aproape rece. 

«Este locul potrivit.» 

I se păru supărător că era atât de sigură. De data asta 
dispăruse tonul rugător sau nerăbdător pe care îl 
percepuse de atâtea ori când ea îşi exprimase dorinţa de a 
fi eliberată. Acum era de o certitudine absolută. 

— Tare mult aş vrea să hotărâm astfel, spuse el. S-ar putea 
să fie locul, dar totul depinde de capacitatea purceluşilor de 


a accepta prezenţa ta aici. 

«Întrebarea e dacă pot accepta prezenţa fiinţelor umane 
fără noi.» 

— Va dura mult. Mai păsuieşte-mă câteva luni. 

«Oricât de mult ar fi nevoie. Acum nu ne mai grăbim.» 

— Pe cine ai găsit? Îmi amintesc că mi-ai spus că nu poţi 
comunica decât cu mine. 

«Acea parte a minţii noastre care deţine capacitatea de 
gândire, ceea ce voi numiţi impuls filotic, puterea 
ansiblurilor, este foarte rece şi greu de descoperit la fiinţele 
umane. Dar aceasta pe care am aflat-o aici, una dintre 
numeroasele fiinţe pe care le vom găsi, are un impuls filotic 
mult mai puternic, mai clar, mai uşor de perceput, ne aude 
mai repede, ne vede amintirile, iar noi le vedem pe ale ei, le 
reperăm lesne, aşa că iartă-ne, scumpe prieten, iartă-ne 
dacă abandonăm chinul de a vorbi minţii tale şi ne 
întoarcem spre ea pentru a-i vorbi, fiindcă nu ne sileşte să 
facem eforturi atât de mari pentru a articula cuvinte şi 
forma imagini care să fie suficient de limpezi pentru 
gândirea voastră analitică, deoarece pe ea o simţim ca pe o 
rază de soare, ca pe căldura soarelui faţa ei pe faţa noastră 
şi senzaţia de apă proaspătă în pântecele noastre şi de 
mişcare la fel de blândă şi completă ca adierea de vânt pe 
care nu am mai simţit-o de trei mii de ani şi iartă-ne că vom 
rămâne cu ea până ne trezeşti şi până ne scoţi să locuim 
aici fiindcă o vei face vei afla sigur la momentul potrivit că 
acesta e locul care înseamnă cămin...» 

Şi după aceea el pierdu şirul gândurilor ei, simţi cum se 
risipeşte ca un vis pe care-l uiţi atunci când te trezeşti, 
chiar dacă te chinui să-l menţii viu. Săvârşitorul nu era 
sigur de ceea ce descoperise matca, dar orice ar fi fost, el 
trebuia să se confrunte cu realitatea Codului Stelar, cu 
Biserica Catolică şi cu tinerii xenologi care probabil nu-l vor 
lăsa să-i cunoască pe purceluşi, cu o femeie xenolog care se 
răzgândise în legătură cu invitaţia pe care o făcuse, şi cu 
altceva, poate cel mai greu lucru: dacă matca rămânea aici, 


şi el trebuia să facă la fel. „lot amestecându-mă, iscodind, 
rănind, tămăduind, apoi plecând din nou şi rămânând 
neînrâurit, m-am rupt de umanitate. Dacă voi rămâne pe 
această lume, oare cum voi reuşi să mă integrez? Până în 
această clipă nu m-am simţit apropiat decât de armata de 
băieţaşi de la Şcoala de Luptă şi de Valentine, iar acum ele 
sunt departe, amândouă aparţin trecutului.” 

— Ce-ai păţit, te-ai scufundat în singurătate? îl întrebă 
Jane. Simt cum îţi scade ritmul cardiac şi ţi se îngreunează 
respiraţia. În următoarele momente vei adormi, muri sau 
lăcrima. 

— Sunt mai complicat decât crezi, spuse Săvârşitorul bine 
dispus. Deocamdată am un sentiment de autocompătimire 
pentru suferinţe încă neîncercate. 

— Foarte bine, Ender. Cu cât mai devreme, cu atât mai 
folositor. În felul acesta te vei scălda mai mult în suferinţă. 
Terminalul prinsese viaţă, înfăţişând-o pe Jane ca purceluş 
în mijlocul unui ansamblu de balerine exuberante, care-şi 
azvârleau picioarele cât de sus puteau. Puţină repetiţie nu- 
ţi strică şi te-ai simţi mult mai bine. La urma urmelor, ai 
despachetat. Ce altceva aştepţi? 

— Nici măcar nu ştiu unde mă aflu, Jane. 

— Nu există o hartă a oraşului, îi explică Jane. Toată lumea 
ştie unde se află fiecare locşor. Însă au un plan al sistemului 
de canalizare, împărţit pe cartiere. Aşa, prin extrapolare, 
poţi descoperi unde se află clădirile. 

— Atunci arată-mi-le. 

Pe terminal apăru un model tridimensional al oraşului. 
Probabil că Săvârşitorul nu era deosebit de dorit în acest 
loc şi de aceea i se dăduse cămăruţa mobilată simplu, însă 
terminalul ce i se pusese la dispoziţie dovedea o atitudine 
curtenitoare. Nu era o instalaţie standard pentru uz 
personal, ci mai curând un simulator complex. Faţă de alte 
terminale, putea proiecta holograme într-un spaţiu de 
şaisprezece ori mai mare, cu o rezoluţie de patru ori mai 
precisă. Iluzia era atât de perfectă încât, ameţit pentru o 


clipă, Săvârşitorul se simţi ca un Gulliver aplecat deasupra 
unui Lilliput care încă nu ajunsese să se teamă de el, care 
deocamdată nu-i descoperise puterea distructivă. 

Numele diferitelor cartiere pluteau în aer deasupra 
fiecărui sector al reţelei de canalizare. 

— Te afli aici, preciză Jane. Vila Velha, vechiul oraş. Praca 
este exact la o intersecţie depărtare. Acolo se ţin întrunirile 
publice. 

— Ai cumva o hartă a domeniilor locuite de purceluşi? 

Harta satului alunecă rapid către Săvârşitor, detaliile 
apropiate dispărân în timp ce erau înlocuite de altele noi, 
care apăreau pe latura îndepărtată, ca şi cum ar fi zburat 
pe deasupra lor. „Aidoma unei vrăjitoare”, gândi el. Granița 
oraşului era marcată de un gard. 

— E singurul obstacol care se află între noi şi purceluşi, 
îngână Săvârşitorul. 

— Emite un câmp electric în care sunt stimulaţi toţi nervii 
sensibili la durere, spuse Jane. Simpla atingere face ca 
toate terminaţiile nervoase să o ia razna; te simţi ca şi cum 
cineva ţi-ar tăia degetele cu o pili 

— Plăcut gând. Suntem într-un lagăr de concentrare? Sau 
într-o grădină zoologică? 

— Depinde cum priveşti lucrurile. 

— Partea dinspre oameni este conectată la restul 
universului, iar cea dinspre purceluşi limitată la propria lor 
lume. 

— Deosebirea e că purceluşii nu ştiu ce-au pierdut 

— Dar eu ştiu, spuse Jane. Acesta-i cel mai încântător 
lucru care caracterizează fiinţele umane. Sunteţi cu toţii 
foarte siguri că animalele inferioare mor de invidie că n-au 
avut norocul de a se fi născut homo Sapiens. Dincolo de 
gard se vedea un povârniş şi pădurea care începea de pe 
coama dealului. Xenologii nu au pătruns niciodată prea 
adânc în teritoriul purceluşilor. Comunitatea cu care au 
intrat în contact e la mai puţin de un kilometru în interiorul 
acestei păduri. Purceluşii locuiesc într-o casă din buşteni, 


toţi masculii la un loc. Nu cunoaştem alte aşezări, dar 
sateliții au confirmat că fiecare pădure ca asta are exact 
toată populaţia pe care o poate susţine o cultură de 
vânători-culegători. 

— Vânează? 

— Sunt mai mult culegători. 

— Unde au murit Pipo şi Libo? 

Jane ilumină un petic de teren acoperit cu iarbă, de pe 
panta care ducea spre copaci. În planul apropiat creştea 
izolat un copac mare şi nu departe de el se vedeau alţi doi. 

— Copacii aceia, făcu Săvârşitorul. În hologramele pe care 
le-am vizionat pe Trondheim nu-mi amintesc să fi fost atât 
de aproape. 

— Au trecut douăzeci şi doi de ani. Copacul mare e cel pe 
care purceluşii l-au plantat în cadavrul rebelului numit 
Rădăcină, executat înainte ca Pipo să fi fost ucis. Ceilalţi doi 
marchează locurile unde au fost executaţi recent alţi 
purceluşi. 

— Aş vrea să ştiu de ce sădesc copaci numai pentru 
purceluşi. 

— Copacii sunt sacri, spuse Jane. Pipo a constatat că mulţi 
dintre copacii pădurii poartă nume. Libo a tras concluzia că 
s-ar putea să fie numele purceluşilor morţi. 

— lar oamenii nu sunt cosubstanţiali cu ideea de adorare a 
copacilor. Da, e foarte probabil. Am descoperit însă că 
ritualurile şi miturile nu se nasc din neant. De obicei există 
o anumită justificare legată de perpetuarea comunităţii. 

— Andrew Wiggin antropolog? 

— Când ţi-ai ales umanitatea ca obiect de studiu, este mai 
bine să începi cu omul. 

— Atunci du-te şi studiază câţiva oameni, Săvârşitorule. De 
exemplu, familia Novinhei. Şi apropo, reţelei de computere i 
s-a interzis în mod oficial să-ţi furnizeze adresele 
locuitorilor. 

Ender zâmbi strâmb. 


— Prin urmare Bosquinha nu-i chiar atât de prietenoasă 
pe cât pare. 

— Dacă trebuie să întrebi unde locuiesc oamenii, vor şti 
încotro te duci. Dacă vor ca tu să nu mergi la ei, nimeni nu 
va şti unde locuiesc ceilalţi. 

— Poţi încălca restricţia, nu? 

— Am şi făcut-o. 

Lângă linia gardului, dincolo de dealul pe care se afla 
observatorul, clipea o lumină. Era punctul cel mai izolat din 
întregul Milagre. În locul acela de unde gardul se vedea tot 
timpul, se construiseră foarte puţine case. Ender se întrebă 
dacă Novinha prefera să locuiască acolo pentru a fi aproape 
de gard sau pentru a fugi cât mai departe de vecini. Poate 
că asta fusese ideea lui Marcăo. 

Cel mai apropiat cartier era Vila Atrâs, apoi cel numit As 
Fâbricas, care se întindea până spre râu. Aşa cum sugera şi 
numele, acolo se găseau majoritatea făbricuţelor care 
prelucrau metalul şi materialele plastice şi procesau 
alimentele şi fibrele de care avea nevoie Milagre. O 
economie autonomă, utilă şi legată de necesităţi. lar 
Novinha prefera să locuiască departe de toate acestea, 
izolată, invizibilă. Hotărârea era şi a ei, acum Săvârşitorul 
ştia sigur. Nu acesta era modelul de viaţă ales de ea? 
Niciodată nu aparținuse oraşului Milagre. Faptul că toate 
cele trei solicitări pentru un Vorbitor veniseră din partea 
Novinhei şi a copiilor ei nu reprezenta un accident. Însuşi 
actul de chemare a unui Vorbitor reprezenta o sfidare, un 
semn că ei nu se socoteau membri evlavioşi ai comunităţii 
catolice de pe Lusitania. 

— Va trebui, totuşi, să mă rog de cineva să mă conducă 
acolo. Nu se cuvine să le dau de înţeles dintru început că nu 
pot să-mi tăinuiască nici o informaţie pe care o deţin. 

Harta se şterse şi deasupra terminalului apăra chipul lui 
Jane. Nu se deranjase să facă reglajele pentru dimensiunile 
generoase ale acestui terminal, astfel încât capul ei era de 
câteva ori mai mare decât al unui om. Arăta foarte 


impunătoare. Şi simularea atingea perfecțiunea până şi 
prin porii de pe obraji. 

— Andrew, adevărul e că mie nu-mi pot ascunde nimic. 

Săvârşitorul oftă. 

— 'Te interesează foarte mult problema asta, Jane. 

— Ştiu. Îi făcu un semn cu ochiul. Dar pe tine nu? 

— Vrei să spui că n-ai încredere în mine? 

— Miroşi de la o poştă a imparţialitate şi a împărţitor de 
dreptate. Dar eu sunt îndeajuns de umană ca să doresc un 
tratament preferenţial, Andrew. 

— Măcar îmi promiţi ceva? 

— Orice, prietene corpuscular. 

— Când hotărăşti să-mi ascunzi ceva, n-ai vrea să mă 
anunţi cel puţin că nu ai de gând să-mi spui despre ce este 
vorba? 

— Vorbele tale adânci o depăşesc pe sărmana ta prietenă. 

Devenise o caricatură a unei femei hiperfeminizate. 

— Jane, nimic nu poate fi prea profund pentru tine. Fă-mi o 
favoare. Nu-mi pune piedici. 

— Pentru că tot ai venit pentru familia Ribeira, ai dori să te 
ajuti cu ceva? 

— Da. Descoperă elementele care-i fac pe membrii familiei 
Ribeira să se deosebească în mod semnificativ de restul 
oamenilor din Lusitania. Şi orice motive de conflict între ei 
şi autorităţi. 

— Tu vorbeşti şi eu mă supun. 

Începu să dispară ca un duh. 

— Jane, tu m-ai ademenit încoace. Acum de ce încerci să 
mă descurajezi? 

— Ba nu. Şi nici n-am făcut-o. 

— Nu am prieteni în oraşul acesta. 

— Poţi să-mi încredinţezi viaţa ta. 

— Nu propria-mi viaţă mă preocupă acum. 

Praga era plină de copii care jucau fotbal. Majoritatea 
jonglau cu mingea, dovedind cât de multe pot s-o menţină 
în aer folosindu-şi doar capul şi picioarele. Cu toate acestea, 


doi dintre ei purtau un duel sălbatic. Băiatul şuta cât de 
tare putea către fată, care stătea la mai puţin de trei metri 
depărtare. Ea suporta contactul cu mingea fără să tresară, 
indiferent cât de puternică ar fi fost lovitura. Apoi şuta fata, 
iar el încerca să nu se clintească. O altă fetiţă făcea pe 
copilul de mingi, aducându-le-o ori de câte ori ricoşa după 
ce-şi atingea victima. 

Săvârşitorul încercă să afle de la câţiva băieţi unde era 
casa familiei Ribeira. Invariabil, toţi îi răspunseră printr-o 
ridicare din umeri; când insistă, unii începură să se 
îndepărteze, şi curând mai toţi copiii se retraseră din praqa. 
Săvârşitorul se întrebă ce le spusese episcopul despre 
Vorbitori. 

Însă duelul continuă cu aceeaşi înverşunare nedomoliţi Şi 
acum, când praga se mai golise, Ender observă că în joc mai 
era amestecat un copil, un băiat de vreo doisprezece ani. 
Văzut din spate, nu atrăgea atenţia prin nimic, dar când 
Ender păşi mai spre mijlocul terenului, băgă de seamă că 
ochii băiatului arătau ciudat. După un moment de 
surprindere, înţelese. Băiatul avea ochi artificiali. Amândoi 
păreau strălucitori şi metalici, dar Ender ştia cum 
funcționau. Doar un ochi slujea vederii, dar el prelua patru 
scanări vizuale separate şi apoi izola semnalele pentru a 
transmite o imagine binoculară simulată către creier. 
Celălalt ochi conţinea sursa de alimentare, controlul prin 
computer şi interfaţa externa. Atunci când voia, băiatul 
putea înregistra scurte secvenţe din cele văzute pe o foto- 
memorie limitată, care avea probabil mai puţin de un trilion 
de biţi. Dueliştii îl foloseau ca arbitru; dacă vreunul 
contesta un punct, el putea relua scena cu viteză redusă şi 
le spunea ce se întâmplase. 

Mingea îl lovi pe băiat drept în vintre. Se chirci cu multă 
convingere, dar fata rămase netulburată. 

— S-a ferit, am văzut cum a mişcat din şolduri! 

— Ba nu! M-a durut, nu m-am ferit deloc! 


— Reveja! Reveja! Până atunci vorbiseră în Esenţială, dar 
fata exclamase în portugheză. 

Băiatul cu ochi metalici rămase inexpresiv, în schimb ridică 
o mână cerându-le să facă linişte. 

— Mudou, spuse el fără drept de replică. S-a mişcat, 
traduse Săvârşitorul. 

— Sabia! Ştiam! 

— Eşti un mincinos, Olhado! 

Băiatul cu ochi metalici o privi dispreţuitor. 

— Eu nu mint niciodată. Dacă vrei, o să-ţi ofer o reluare a 
scenei. De fapt, cred că o s-o transmit prin reţea, ca să vadă 
toată lumea cum te-ai ferit şi mai şi minţi că n-ai făcut-o. 

— Mentirosa! Filho de puta! Fode-bode! 

Săvârşitorul era aproape sigur că ştia ce însemnau toate 
epitetele acelea, dar băiatul cu ochi metalici le ascultă cu 
un aer imperturbabil. 

— Dă, spuse fata, Dâ-me. Dă-mi-l. 

Furios, băiatul îşi scoase inelul de pe deget şi-l aruncă pe 
pământ, la picioarele ei. 

— Viada! şopti el gutural, apoi o rupse la fugi 

— Poltrăo! strigă fata după el. Laşule! 

— Căo! strigă băiatul fără ca măcar să arunce o privire 
peste umăr. 

De data asta nu strigase la fată. Ea se întoarse imediat şi-l 
privi pe băiatul cu ochi metalici, care se crispase la auzul 
acelei vorbe. Aproape instantaneu, fata rămase cu ochii 
pironiţi în pământ. Micuța care adusese până atunci mingea 
păşi către băiat şi-i şopti ceva. El ridică ochii şi-l observă pe 
Săvârşitor. 

Fata mai mare îşi ceru scuze: 

— Desculpa, Olhado, năo queria que... 

— Năo ha problema, Michi. 

Nu se uită la ea. Fata dădu să mai spună ceva, dar apoi îl 
văzu şi ea pe Ender şi tăcu. 

— Porque estâ olhando-nos? întrebă băiatul. De ce te uiţi 
la noi? 


Săvârşitorul răspunse cu o întrebare: 

— Voce € îrbitro? Tu eşti judecătorul? Cuvântul putea să 
însemne „arbitru” dar şi „magistrat”. 

— De vez em quando. Din când în când. 

Ender vorbi în Esenţială - nu era sigur că va reuşi să 
spună ceva complicat în portugheză. 

— Atunci spune-mi, arbitrule, e cinstit să laşi un străin să 
se descurce fără să-l ajuţi? 

— Străin? Vrei să zici utlanning, framling sau ramen? 

— Nu, cred că vreau să zic infidel. 

— O Senhor e descrente? Eşti necredincios? 

— S6 descredo no incrivel. Resping doar ceea ce e de 
necrezut. 

Băiatul zâmbi. 

— Unde vrei să mergi, Vorbitorule? 

— La locuinţa familiei Ribeira. 

Fetiţa se dădu mai aproape de băiatul cu ochi de metal. 

— Care familie Ribeira? 

— Văduva Ivanova. 

— Cred că o pot găsi, spuse băiatul. 

— Toată lumea din oraş poate, întări Săvârşitorul. 
Problema e, mă duceţi la ea? 

— De ce vrei să mergi acolo? 

— Pun întrebări oamenilor şi încerc să descopăr istorii 
adevărate. 

— La casa familiei Ribeira nu ştie nimeni poveşti 
adevărate. 

— Mă mulţumesc şi cu minciuni. 

— Atunci vino cu noi, spuse el şi porni prin iarba cosită 
scurt de pe drumul principal. Fetiţa îi şopti din nou ceva la 
ureche. El se opri şi se întoarse spre Săvârşitor, care-l urma 
îndeaproape. 

— Quara vrea să ştie. Cum te cheamă? 

— Andrew. Andrew Wiggin. 

— Ea e Quara. 

— Iar tu? 


— Toţi îmi spun Olhado. Din pricina ochilor. Ridică fetiţa şi 
o aşeză pe umeri. Dar numele meu adevărat e Lauro. Lauro 
Suleimao Ribeira. Rânji, se întoarse pe călcâie şi porni mai 
departe. 

Săvârşitorul porni după el. Ribeira. Bineînţeles. 

Şi Jane ascultase, şi-i vorbi prin nestemata din ureche. 

— Lauro Suleimao Ribeira e cel de-al patrulea copil al 
Novinhei. Şi-a pierdut ochii într-un accident cu lasere. Are 
doisprezece ani. A, şi am aflat ce-i deosebeşte pe Ribeira de 
restul oamenilor din oraş. Vor să-l sfideze pe episcop şi să te 
conducă într-acolo unde doreşti să ajungi. 

„Şi eu am observat ceva, Jane”, îi răspunse el în gând. 
„Băiatului i-a făcut plăcere să mă tragă pe sfoară, iar apoi a 
fost şi mai satisfăcut când mi-a dat de înţeles cum m-am 
lăsat prostit. Sper numai că n-o să iei lecţii de la el.” 

Miro stătea pe panta dealului. Umbra copacilor îl făcea 
invizibil pentru oricine ar fi privit dinspre Milagre, dar de 
aici el putea să vadă o bună parte din oraş - catedrala şi 
mănăstirea de pe dealul cel mai înalt, desigur, apoi 
observatorul de pe alt deal, mai spre nord. Şi, mai jos de 
observator, într-o adâncitură a pantei, casa în care locuia, 
situată nu prea departe de gard. 

— Miro, şopti Mâncătorul-de-Frunze. Tu eşti copac? 

Era o traducere brută din limba pegquenino. Uneori erau 
meditativi şi atunci stăteau nemişcaţi ore în şir. Numeau 
asta „să fii copac”. 

— Mai curând ca un fir da iarbă, răspunse Miro. 

Mâncătorul-de-Frunze chicoti subţirel şi şuierat, cum îi era 
obiceiul. 

Râsul nu suna niciodată natural; pequeninos învăţaseră să 
râdă după ureche, de parcă ar fi fost vorba de vreun cuvânt 
în Esenţială. Nu pornea din bună dispoziţie, sau cel puţin 
asta era impresia lui Miro. 

— Are să plouă? întrebă Miro. Pentru un purceluş, asta 
însemna: mă întrerupi ca să-mi faci un serviciu sau ca să-ţi 
faci unul ţie? 


— Azi a plouat cu foc, spuse Mâncătorul-de-Frunze. 
Departe, în preerie. 

— Da. A sosit un vizitator din altă lume. 

— Vorbitorul? 

Miro nu-i răspunse. 

— Trebuie să-l aduci să ne cunoască şi pe noi. 

Miro continuă să tacă. 

— Miro, pentru tine o să-mi fac rădăcină din chip, iar 
membrele mele vor deveni lemn pentru casa ta. 

Lui Miro îi displăcea când purceluşii începeau să ceară 
câte ceva. Avea impresia că-l luau drept o persoană 
deosebit de înţeleaptă, puternică, sau un părinte de la care 
trebuiau smulse tot felul de hatâruri. Ei, era vina lui că 
purceluşii gândeau aşa. A lui şi a lui Libo. Fiindcă jucau 
rolul lui Dumnezeu printre purceluşi. 

— Aşa am promis, Mâncător-de-Frunze, adevărat? 

— Când când când? 

— Nu mă zori. Trebuie să aflu dacă putem avea încredere 
în el. 

Mâncătorul-de-Frunze îl privi uimit. Miro încercase să 
explice că nu toţi oamenii se cunoşteau între ei, iar unii nu 
erau cumsecade, dar purceluşii păreau a nu pricepe. 

— Imediat ce voi putea, îl linişti Miro. 

Deodată, Mâncătorul-de-Frunze începu să se legene 
înainte şi înapoi pe pământ, mişcându-şi coapsele într-o 
parte şi-n alta de parcă ar fi încercat să-şi potolească vreo 
mâncărime din regiunea anusului. Libo apreciase odată că 
acest comportament avea aceeaşi funcţie ca şi râsul pentru 
oameni. 

— Vorbeşte-mi în purceleză! spuse Mâncătorul-de-Frunze, 
pe care părea să-l amuze faptul că Miro şi alţi zenadori 
vorbeau amestecând două limbi. Şi asta în ciuda faptului că, 
de-a lungul anilor, fuseseră depistate sau sugerate cel puţin 
patru limbi ale purceluşilor, toate vorbite de unul şi acelaşi 
trib. 


Dar dacă voia să-l audă vorbind în portugheză, atunci o să- 
i facă pe plac: 

— Vai comer folhas. Du-te şi mănâncă frunze. 

Mâncătorul îl privi nelămurit. 

— Şi de ce-ar fi aşa de amuzant? 

— Pentru că e numele tău. Come-folhas. 

Mâncătorul-de-Frunze îşi smulse o insectă mare dintr-o 
nară şi o azvârli cât colo. 

— Nu fi brutal, spuse el. Apoi se ridică şi plecă. 

Miro îl urmări îndepărtându-se. Mâncătorul-de-Frunze 
avea un caracter tare dificil. Miro ar fi preferat tovărăşia 
purceluşului numit Uman. Chiar dacă Uman era mai ager şi 
Miro trebuia să fie mult mai prudent faţă de el, măcar nu 
părea la fel de ostil ca Mâncătorul-de-Frunze. 

După ce-l pierdu din ochi pe purceluş, Miro se întoarse 
către oraş. Pe poteca ce şerpuia de-a lungul dealului şi 
ducea spre casa lui mergea cineva. Silueta din frunte era 
foarte înaltă - ba nu, era Olhado purtând-o pe Quara pe 
umeri. Quara depăşise vârsta copiilor care trebuie purtaţi 
astfel. Miro îşi făcea probleme din pricina ei. Părea să nu-şi 
revină din şocul provocat de moartea tatei. Avu un moment 
de amărăciune. Şi când te gândeşti că el şi Ela speraseră că 
moartea tatei va rezolva toate problemele lor. 

Apoi se ridică şi-şi încordă privirea, încercând să-l vadă 
mai bine pe bărbatul care păşea în urma lui Olhado şi a 
Quarei. Nu-l mai văzuse până acum. Vorbitorul. Deja! Nu 
sosise nici de un ceas în oraş şi deja mergea spre casa lui. 
„Grozav, ar fi şi momentul potrivit ca mama să afle că eu l- 
am chemat încoace. Îmi închipuiam că un Vorbitor trece 
neobservat, nu vine direct la cel care l-a solicitat. Ce 
necugetat! Ca şi cum n-ar fi de ajuns că a sosit cu mult 
înainte de data la care îl aşteptam. Quim are să-i dea 
raportul episcopului, chiar dacă nimeni nu ar face aşa ceva. 
Acum va trebui să dau ochii cu mama şi probabil cu întregul 
oraş.” 


Miro dispăru printre copaci şi porni în goană pe drumul ce 
ducea către poarta oraşului. 

Capitolul 7 

CASA RIBEIRA 

„Miro, de data asta ar fi trebuit să te afli lângă mine, 
pentru că, deşi îmi amintesc dialogurile mal bine decât tine, 
e clar că nu pricep ce semnificaţie a avut discuţia asta. L-ai 
văzut pe purceluşul cel nou, căruia i se spune Uman, mi se 
pare că te-am văzut discutând cu el înainte de a pleca la 
Activităţile Suspecte. Mandachuva mi-a spus că i-au dat 
numele ăsta pentru că era foarte inteligent în copilărie. De 
acord, e foarte măgulitor că noţiunile „inteligent” şi „Uman” 
se leagă în mintea lor sau trădează o atitudine protectoare 
despre care ei cred că ne face plăcere, dar nu asta are 
importanţă acum”. 

Cu acel prilej, Mandachuva a zis: „Când a început să 
meargă singur, putea deja să vorbească”. Şi a făcut un 
semn cu mâna, la aproximativ zece centimetri depărtare de 
sol. Eu am avut impresia că arăta cât de înalt era Uman 
când a învăţat să vorbească şi să meargă. Zece centimetri! 
Dar s-ar putea să mă înşel amarnic. Era bine să fi fost de 
faţă, ca să vezi cu ochii tăi. 

Dacă am înţeles eu bine şi dacă asta e ceea ce voia să 
spună Mandachuva, atunci avem o primă aluzie la copilăria 
purceluşilor. Dacă încep cu adevărat să meargă atunci când 
ating zece centimetri înălţime - şi unde mai pui că şi 
vorbesc! - înseamnă că au o perioadă de gestație mai 
scurtă decât oamenii şi se dezvoltă mult după ce se nasc. 

Dar abia acum apare partea absolut înnebunitoare, chiar 
după standardele tale. S-a aplecat spre mine şi mi-a spus - 
de parcă nu se cuvenea să-mi facă o asemenea destăinuire - 
cine era tatăl lui Uman: „Bunicul vostru Pipo l-a cunoscut 
pe tatăl lui Uman. Copacul lui e lângă poarta voastră.” 

Glumeşte? Rădăcină a murit acum douăzeci şi doi de ani, 
corect? În regulă, s-ar putea să fie vorba de ceva religios, 
de genul adoptaţi-un-copac, sau cam aşa ceva. Dar 


judecând după modul secretos în care mi-a spus 
Mandachuva toate astea, socot că aşa stau lucrurile. E oare 
posibil să aibă o perioadă de gestație de douăzeci şi patru 
de ani? Ori au fost necesare câteva decenii pentru ca Uman 
să ajungă, din copilaşul de zece centimetri, un exemplar 
demn de specia lui? Ori poate că au păstrat sperma lui 
Rădăcină în vreun recipient, undeva? 

Dar asta contează. E prima dată când un purceluş 
cunoscut personal de către observatori umani a fost 
nominalizat drept tată. Şi tocmai Rădăcină, nimeni altul, 
care a fost ucis. Cu alte cuvinte, masculul cel mai lipsit de 
prestigiu - chiar un criminal executat - a fost desemnat 
drept tată! Asta înseamnă că aceşti masculi nu sunt 
nicidecum burlaci izgoniți chiar dacă unii dintre ei sunt 
suficient de vârstnici ca să-l cunoască pe Pipo. Ei sunt 
potenţialii părinţi. 

Pe de altă parte, dacă Uman este de o inteligenţă ieşită din 
comun, atunci de ce l-au azvăârlit aici, în mijlocul acestui 
grup de burlaci loviți de soartă? Cred că multă vreme am 
înţeles greşit situaţia. Acesta nu e un grup de burlaci lipsiţi 
de prestigiu, ci un grup foarte respectat de tineri. lar unii 
dintre ei vor deveni adevărate personalităţi. 

Prin urmare, atunci când mi-ai spus că-ţi pare rău de 
mine, pentru că tu trebuie să pleci să desfăşori Activităţile 
Suspecte iar eu să pregătesc nişte Minciuni Oficiale pentru 
raportul transmis prin ansiblu, erai plin de Excreţii 
Neplăcute! (Dacă ajungi acasă după ce eu voi fi adormit, 
trezeşte-mă ca să te sărut pe frunte, bine? Azi mi-am 
câştigat dreptul ăsta.) 

Adresă transmisă de Ouanda Figueira Mucumbi lui Miro 
Ribeira von Hesse, extrasă din fişierele Lusitaniei prin 
Ordin al Congresului şi înaintat ca probă la Procesul In 
Absentia intentat xenologilor de pe Lusitania sub acuzaţia 
de Trădare şi încălcare a Legii. 

În Lusitania nu există întreprinderi de construcţii. Când 
doi tineri se căsătoresc, prietenii şi familiile lor le 


construiesc o casă. Reşedinţa Ribeira exprima istoria 
familiei. Fațada, adică partea veche a casei, era făcută din 
foi groase de plastic fixate într-o fundaţie de beton. Pe 
măsură ce familia crescuse numeric, se mai construiseră şi 
alte încăperi, fiecare adăugire lipită de precedenta, astfel 
că în faţa dealului se afla acum o structură cu cinci încăperi 
distincte. Cele mai recente erau din cărămidă, cu instalaţii 
sanitare adecvate, acoperite cu ţiglă, dar lipsite cu 
desăvârşire de pretenţii estetice. Familia îşi construise 
camerele de care avusese nevoie şi nimic altceva. 

Şi asta nu din cauza sărăciei; Săvârşitorul ştia că nu poate 
fi vorba de aşa ceva într-o comunitate în care economia era 
controlată din toate punctele de vedere. Absența 
decoraţiunilor, a individualităţii, indicau disprețul 
membrilor familiei pentru propria lor casă; pentru 
Săvârşitor, asta exprima şi dispreţ faţă de ei înşişi. Îi era 
limpede că purtarea lui Olhado şi a Quarei nu exprima 
sentimentul de uşurare şi de relaxare pe care îl simt 
majoritatea oamenilor atunci când ajung acasă. Ba 
dimpotrivă, deveniră mai precauţi, mai puţin volubili; casa 
părea să emane un aer imperceptibil de gravitate care, pe 
măsură ce se apropiau, îi apăsa tot mai mult. 

Olhado şi Quara intrară direct. Săvârşitorul se opri în faţa 
uşii, aşteptând să fie invitat înăuntru. Olhado lăsă uşa 
întredeschisă, dar ieşi din cameră fără să-i vorbească. O 
văzu pe Quara aşezându-se pe un pat din prima cameră şi 
rezemându-se de peretele gol. Pe niciunul dintre pereţi nu 
era nimic. Erau doar zugrăviți în alb. Paloarea de pe chipul 
Quarei părea o replică a albului din jur. Deşi îl privi pe 
Ender fără să plece ochii, pe faţa ei nu se văzu nici un semn 
de recunoaştere a prezenţei lui acolo şi bineînţeles că nici 
nu făcu vreun gest prin care să-i dea de înţeles că poate 
intra. 

În casa asta bântuia o boală contagioasă. Ender încercă să 
înţeleagă ce element din caracterul Novinhei îi scăpase, ce 
anume o făcea să locuiască într-o asemenea casă. Se putea 


ca moartea lui Pipo, petrecută cu atâţia ani în urmă, să fi 
pustiit atât de cumplit inima Novinhei? 

— Mama ta e acasă? întrebă Ender. 

Quara nu spuse nimic. 

— Aha, făcu el. lartă-mă. Credeam că eşti o fetiţă, dar abia 
acum văd că am în faţă o statuie. 

Lăsă impresia că nu-l auzise. Încercarea lui de a o înveseli 
şi de a o scoate din muţenie dăduse din nou greş. 

Se auzi apoi un zgomot de paşi grăbiţi pe podeaua simplă 
din beton. Apăru alergând un băieţaş care se opri în 
mijlocul camerei, se învârti pe călcâie şi rămase cu faţa spre 
cadrul uşii unde stătea Ender. Nu putea fi decât cu un an 
mai mic decât Quara, probabil că avea şase sau şapte ani. 
Spre deosebire de Quara, chipul lui părea foarte expresiv şi 
alert. Şi flămând, ca al unei fiare. 

— E acasă mama ta? întrebă din nou Ender. 

Băiatul se aplecă şi-şi rulă cracul pantalonului. Avea un 
cuţit lung de bucătărie fixat de picior cu bandă adezivă. O 
desfăcu fără grăbi Apoi, ţinându-l cu ambele mâini în faţă, 
porni ca din puşcă direct către Săvârşitor, care observă că 
arma ţintea exact vintrele lui. În relaţiile cu necunoscuţii, 
băiatul nu-şi pierdea timpul cu subtilităţi. 

Câteva clipe mai târziu, Săvârşitorul îl ţinea strâns sub 
braţ, iar cuțitul era bine înfipt în tavan. Băiatul dădea 
disperat din picioare şi urla. Ender trebui să-şi folosească 
ambele mâini pentru a-l imobiliza şi băiatul ajunse să se 
legene, ţinut de mâini şi picioare, ca un vițel legat pentru a 
fi însemnat cu fierul roşu. 

Săvârşitorul o privi direct în ochi pe Quara: 

— Dacă nu te duci imediat să chemi pe cineva care să facă 
ordine în casa asta, o să iau bestia asta mică să o mănânc la 
cină. 

Quara îl privi îngândurată, apoi, după un moment, se 
ridică şi ieşi din cameră. 

Câteva clipe mai târziu, în cameră intră o fată cu un aer 
obosit, cu părul ciufulit şi ochii lipiţi de somn. 


— Desculpe, por favor, murmură ea, o menino năo se 
restabeleceu desde a morte do pai... 

Apoi păru să se trezească brusc. 

— O Senhor € o falante pelos mortos! trebuie să fii 
Vorbitorul în numele Morților! 

— Sou, răspunse Săvârşitorul. Eu sunt. 

— Năo aqui, spuse ea. A, nu, îmi pare rău, vorbeşti 
portugheza? Sigur că da, doar mi-ai răspuns. Of, te rog, nu 
aici. Pleacă. 

— Bine, răspunse Ender. Să păstrez băiatul sau cuțitul? 

Arătă cu capul spre tavan; privirea ei ourmă pe a lui. 

— A, nu, iartă-mă. L-am căutat ieri toată ziua, ştiam că-l 
luase, dar nu ştiam unde-i ţine. 

— Era lipit de picior. 

— Ieri nu era. Întotdeauna îl căutăm acolo. Dă-i drumul, te 
TOg. 

— Sigur vrei asta? Am impresia că acum îşi ascute colții. 

— Grego, îi spuse ea băiatului, nu-i frumos să ameninţi 
oamenii cu cuțitul. 

Grego mârâi gutural. 

— Tatăl lui a murit, înţelegi? 

— Erau chiar aşa de apropiaţi? 

Pe chipul ei apăru un surâs amar. 

— Nu prea. Dintotdeauna a fost hoţ, la Grego mă refer, 
încă de când a început să meargă. Dar treaba asta cu 
atacarea oamenilor e nouă. Te rog să-i dai drumul. 

— Nu, spuse Săvârşitorul. 

Îl privi printre gene cu un aer sfidător. 

— Îl răpeşti? Unde vrei să-l duci? Şi cât ceri drept 
răscumpărare? 

— Se pare că n-ai înţeles, spuse Săvârşitorul. M-a atacat. 
Şi nu mi-ai oferit nici o garanţie că nu va încerca din nou. 
N-ai promis că o să-l pui la punct după ce-i dau drumul. 

După cum spera, în ochi îi apăru o licărire de furie. 

— Dar cine te crezi? Asta e casa lui, nu ata! 


— Ca să fiu cinstit, spuse Săvârşitorul, am avut cam mult 
de mers pe jos de la praga până aici, iar Olhado a impus un 
ritm grăbit. Aş vrea să stau jos. 

Ea îi făcu semn către un scaun. Grego se zbătea şi se 
răsucea, încercând să scape din strânsoare. Săvârşitorul îl 
ridică până când chipurile le rămaseră apropiate. 

— Ştii, Grego, dacă reuşeşti cumva să te eliberezi, sigur o 
să cazi în cap pe podeaua de beton. Dacă pe jos ar fi vreun 
Covor, cred că ai mai avea ceva şanse să nu-ţi pierzi 
cunoştinţa. Dar nu văd aşa ceva. Deşi, sincer să fiu, nu m-ar 
deranja să aud cum îţi crapă ţeasta de ciment 

— Nu înţelege chiar aşa bine Esenţiala, spuse fata. 
Săvârşitorul ştia că Grego înţelegea, şi încă foarte bine. 
Apoi văzu o mişcare la intrarea în cameră. Olhado se 
întorsese şi acum stătea în uşa care dădea spre bucătărie. 
Alături de el era Quara. Ender le zâmbi înveselit, apoi păşi 
către scaunul pe care i-l arătase fata. În acelaşi timp, îl 
azvârli pe Grego în sus, dând drumul mâinilor şi picioarelor 
lui în aşa fel încât copilul se roti nebuneşte prin aer şi, 
deznădăjduit, îşi răsfiră braţele şi picioarele în lături şi 
strigă înspăimântat la gândul durerii pe care o va simţi 
când va cădea pe podea. Săvârşitorul se aşeză pe scaun cu 
o mişcare domoală şi-l prinse pe băiat în poală, 
imobilizându-i instantaneu braţele. Grego reuşise însă să-şi 
înfigă ambele călcâie în pulpele lui, dar cum băiatul nu 
purta pantofi, manevra nu dădu rezultatele aşteptate. După 
o clipă, Grego era din nou lipsit de putere. 

— Ce bine e să stai jos, spuse Ender. Vă mulţumesc pentru 
ospitalitate. Numele meu e Andrew Wiggin. I-am cunoscut 
pe Olhado şi pe Quara, şi pe Grego, bineînţeles, şi suntem 
buni amici. 

Fata cea mare se şterse de şorţ, ca şi cum ar fi avut 
intenţia de a-i întinde mâna în semn de salut, dar renunţă. 

— Numele meu e Ela Ribeira. Ela e o prescurtare de la 
Elanora. 


— Mă bucur să te cunosc. Văd că eşti ocupată cu 
pregătirea mesei. 

— Da, foarte ocupată. Cred c-ar fi mai bine să vii mâine. 

— A, du-te şi termină-ţi treaba. Nu mă supăr dacă o să 
aştept puţin. 

Un alt băiat, mai mare decât Olhado dar mai mic decât 
Ela, dădu buzna în cameră. 

— N-ai auzit ce-a spus sora mea? Nu eşti dorit în casa 
asta! 

— Mă copleşiţi cu amabilitatea voastră, spuse Ender. 
Numai că eu am venit să vorbesc cu mama voastră şi o 
aştept până se întoarce de la lucru. 

Când aduse vorba de mama lor, se văzură reduşi la tăcere. 

— Presupun că e la muncă. Dacă ar fi fost aici, cred că 
toate întâmplările astea curioase ar fi înfuriat-o serios. 

Auzind acestea, Olhado schiţă un zâmbet, dar băiatul mai 
mare se încruntă, iar pe chipul Elei apăru o expresie 
înciudată şi îndurerată. 

— De ce vrei s-o vezi pe ea? întrebă Ela. 

— Adevărul e că vreau să vă cunosc pe toţi. Zâmbi către 
băiatul mai mare: Tu trebuie că eşti Estevăo Rei Ribeira, 
botezat după Sfântul Ştefan Martirul, cel care l-a văzut pe 
Isus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. 

— Ce ştii tu despre astfel de lucruri, ateule?! 

— După câte ţin eu minte, Sfântul Pavel era prin preajmă 
şi ţinea hainele celor care aruncau cu pietre în Ştefan. 
Sigur că pe vremea aceea nu era credincios. De fapt, cred 
că era considerat cel mai groaznic duşman al Bisericii. Şi 
totuşi, mai târziu s-a căit, adevărat? Aşa că te sfătuiesc să 
vezi în mine nu un vrăjmaş al lui Dumnezeu, ci un apostol 
care încă nu a fost oprit pe drumul spre Damasc. 

Săvârşitorul zâmbi. 

Băiatul îl fixă cu privirea şi rămase cu buzele strânse. 

— Tu nu eşti Sfântul Pavel. 

— Dimpotrivă, spuse Săvârşitorul. Sunt apostolul 
purceluşilor. 


— Pe ei n-o să-i vezi niciodată. N-o să te lase Miro. 

— Poate c-o să-l las, se auzi vocea lui Miro, aflat în pragul 
uşii. 

Ceilalţi se întoarseră imediat şi-l văzură păşind înăuntru. 
Miro era tânăr, nu împlinise încă douăzeci de ani. Dar 
chipul şi întreaga lui statură păreau încărcate de 
răspunderi şi suferinţe care atârnau mult prea greu pentru 
vârsta lui. Ender observă cum îi făcură loc ceilalţi. Nu se 
trăgeau din calea lui aşa cum se retrag oamenii din faţa 
cuiva de care se tem. Mai curând se putea spune că se 
orientau faţă de el, descriind parabole în jurul lui, de parcă 
ar fi fost centrul de greutate din acea încăpere şi toate 
celelalte lucruri se mişcau datorită forţei pe care o radia 
prezenţa lui. 

Miro păşi până în mijlocul încăperii şi se opri în faţa 
Săvârşitorului. Privi, totuşi, şi către prizonierul acestuia. 

— Dă-i drumul, spuse Miro cu o voce îngheţată. 

Ela îl atinse uşor pe braţ. 

— Miro, Grego a încercat să-l înjunghie. 

Dar tonul ei părea să adauge: „Nu-i nimic, fii calm, Grego 
nu e în primejdie, iar omul acesta nu ne e duşman”. 
Săvârşitorul auzi toate acestea şi avu impresia că şi Miro le 
auzise. 

— Grego, ţi-am spus eu că într-o bună zi o să te legi de 
cineva căruia n-o să-i fie frică de tine, zise Miro. 

Văzând că un aliat de-al său îi devenise dintr-o dată 
duşman, Grego începu să plângă: 

— Mă omoară, mă omoară. 

Miro îl privi cu răceală pe Ender. Poate că Ela avea 
încredere în Vorbitor, dar el era deocamdată bănuitor. 

— Îl fac să sufere, recunoscu Ender. Descoperise că cea 
mai bună cale de a câştiga încrederea oamenilor era să le 
spună adevărul. De fiecare dată când se zbate să scape îl 
fac să-şi aducă aminte că e prizonierul meu. Şi încă nu s-a 
obişnuit cu gândul ăsta, Ender înfruntă privirea lui Miro şi 


acesta înţelese cererea nerostită. Nici nu mai insistă ca 
Grego să fie eliberat. 

— Greguinho, nu te pot scoate din beleaua asta. 

— Şi-l laşi să-l ţină? întrebă Estevăo. 

Miro făcu un gest către Estevăo şi se adresă lui Ender ca 
şi cum şi-ar fi cerut scuze. 

— Toată lumea îi zice Quim. Porecla fusese pronunţată ca 
şi „rege” în Esenţială. Asta fiindcă al doilea nume al lui e 
Rei, dar acum a ajuns să-şi închipuie că domneşte prin 
drept divin. 

— Ticălosule, îi azvârli Quim peste umăr şi ieşi din cameră. 

În acelaşi timp, ceilalţi se aşezară ca să stea de vorbă. 
Miro hotărâse să-l accepte pe străin, măcar temporar; prin 
urmare, puteau cu toţii să facă uitată pentru o vreme 
atitudinea bănuitoare. Olhado se aşeză pe podea. Quara se 
cocoţă la loc în pat. Ela se rezemă cu spatele de perete. 
Miro îşi luă un scaun şi se aşeză în faţa Săvârşitorului. 

— De ce-ai venit în casa asta? întrebă Miro. 

După cum pusese întrebarea, Săvârşitorul înţelese imediat 
că el, ca şi Ela de altfel, nu destăinuise nimănui faptul că 
solicitase un Vorbitor, astfel că niciunul dintre ei nu ştia că 
celălalt aştepta sosirea Vorbitorului. Şi, de fapt, aproape 
sigur nu se aşteptaseră ca el să sosească atât de curând. 

— Ca să discut cu mama voastră. 

Uşurarea lui Miro era aproape vizibilă, deşi nu făcu vreun 
gest prin care să se trădeze. 

— E la muncă, se grăbi el să spună. Lucrează până târziu. 
Încearcă să creeze o specie de cartof care să reziste 
ierburilor de aici. 

— Cum ar fi ştirul? 

Zâmbi larg. 

— Ai auzit deja despre asta? Nu, nu vrem ca el să fie un 
concurent chiar atât de puternic. Dar resursele de hrană de 
aici sunt cam limitate şi nu ne-ar strica o completare. Pe de 
altă parte, ştirul nu fermentează ca să se transforme într-o 
băutură bună. Minerii şi fermierii au creat deja un mit din 


vodcă, pe care o socotesc regina alcoolurilor obţinute prin 
distilare. 

Zâmbetul lui Miro înflori la fel ca o rază de soare care, 
pătrunde într-o peşteră profitând de o crăpătură. Ender 
simţi cum slăbeşte încordarea lor. Quara îşi legăna un picior 
încoace şi încolo, ca o fetiţă fără griji. Aşa cum stătea cu 
ochii pe jumătate închişi, astfel că luciul lor metalic nu ieşea 
atât de monstruos în evidenţă, Olhado avea întipărită pe 
faţă o expresie de fericire nătângă. Prin zâmbetul generos 
al Elei, buna dispoziţie a lui Miro era răsplătită peste 
aşteptări. Până şi Grego se calmase şi încetase să se mai 
zbată pentru a scăpa din strânsoarea braţelor lui Ender. 

Apoi, căldura neaşteptată pe care o simţi în poală îl lămuri 
pe Săvârşitor că Grego nu avea încă de gând să renunţe la 
luptă. Prin autoeducaţie, Săvârşitorul se obişnuise să nu 
răspundă impulsiv la acţiunile duşmanului, ci să hotărască 
în mod conştient când e momentul să dea frâu liber 
reflexelor. Şuvoiul de urină slobozit de Grego nu-l făcu 
decât să tresară imperceptibil. Ştia la ce se aşteptase 
Grego: după o exclamaţie furioasă, Săvârşitorul ar fi trebuit 
să-l arunce dezgustat de pe genunchi. lar atunci Grego ar fi 
fost liber - un adevărat triumf pentru el. Săvârşitorul nu-i 
dădu satisfacția victoriei. 

Cu toate acestea, era evident că Ela ştia să citească 
expresia de pe chipul lui Grego. Făcu ochii mari şi apoi 
dădu să pornească furioasă spre băiat. 

— Grego, nemernic mic... 

Săvârşitorul clipi din ochi către ea şi zâmbi, făcând-o să se 
oprească locului. 

— Grego mi-a făcut un mic dar. E singurul lucru pe care 
mi-l poate oferi; l-a făcut el însuşi, iar prin asta e nepreţuit. 
Ţin atât de mult la el încât îmi vine a crede că n-o să-i mai 
dau drumul în veci. 

Grego mârâi şi se zbătu din nou cu sălbăticie ca să se 
elibereze. 

— De ce-ai făcut asta? întrebă Ela. 


— Aşteaptă ca Grego să se poarte ca o fiinţă umană, o 
lămuri Miro. Asta cere efort, dar până acum nimeni altul nu 
s-a deranjat să încerce. 

— Eu am încercat, spuse Ela. 

— Ela e singura de aici care ne învaţă să ne purtăm 
omeneşte, spuse Olhado care încă şedea pe podea. 

— Să nu-i spuneţi nimic ticălosului despre familia noastră! 
strigă Quim din cealaltă cameră. 

Săvârşitorul dădu din cap cu un aer grav, ca şi cum tânărul 
Quim ar fi venit cu o propunere de o ţinută intelectuală 
impecabilă. Miro chicoti, iar Ela îşi rostogoli ochii şi se 
aşeză pe pat alături de Quara. 

— Nu suntem o familie prea fericită, constată Miro. 

— Înţeleg, spuse Săvârşitorul. După moartea atât de 
recentă a tatălui vostru... 

Miro zâmbi răutăcios. Olhado vorbi din nou: 

— Cu tata atât de recent în viaţă, vrei să spui. 

Ela şi Miro aprobau fără rezerve acest sentiment. Dar 
Quim strigă din nou: 

— Nu-i spuneţi nimic! 

— S-a purtat rău cu voi? întrebă Săvârşitorul. Nu se mişcă, 
deşi urina începuse să se răcească şi să miroasă. 

— Nu ne-a bătut, dacă la asta te referi, răspunse Ela. 

Dar Miro socoti că lucrurile merseseră prea departe. 

— Quim are dreptate. Treaba asta ne priveşte numai pe 
noi. 

— Ba nu, îl contrazise Ela. E şi treaba lui. 

— Cum vine asta? 

— Fiindcă a venit să mărturisească moartea tatei, spuse 
Ela. 

— Moartea tatei?! făcu Olhado. Chupa pedras! Tata a 
murit abia acum trei săptămâni! 

— Eram în drum pentru a mărturisi altă moarte, explică 
Săvârşitorul. Dar cineva a chemat un Vorbitor pentru 
moartea tatălui vostru, aşa că voi mărturisi şi pentru el. 

— Împotriva lui, interveni Ela. 


— Pentru el, întări Ender. 

— Te-am adus aici pentru a rosti adevărul, spuse ea cu 
amărăciune, şi tot adevărul despre tata se îndreaptă 
împotriva lui. 

Tăcerea cobori apăsătoare, făcându-i să rămână împietriţi 
până când apăru Quim. O privea doar pe Ela. 

— Deci tu l-ai chemat, spuse el în şoaptă. Tu. 

— Ca să rostească adevărul! răspunse Ela. Era vădit că 
acuzaţia o rănea; Quim nu trebui să mai adauge că, 
aducându-i pe acest necredincios să dezvăluie tuturor ceea 
ce rămăsese ascuns atâta vreme, Ela îşi trădase familia şi 
biserica. Toată lumea din Milagre e foarte bună şi 
înţelegătoare, spuse ea. Profesorii noştri trec cu vederea 
lucrurile minore, cum ar fi furtişagurile lui Grego şi tăcerea 
Quarei. Nimeni nu s-a supărat că n-a scos o vorbă la şcoală, 
nimeni! Se prefac toţi că suntem copii obişnuiţi, nepoţii lui 
Os Venerados, şi atât de străluciți, nu-i aşa, dacă avem un 
zenador şi doi biologi în familie! Asta înseamnă prestigiu. 
Se făceau că nu văd când tata se îmbăta crunt, devenea 
furios şi, venind acasă, o bătea pe mama de nici nu mai 
putea să meargă! 

— Ţine-ţi gura! strigă Quim. 

— Ela, interveni şi Miro. 

— Iar tu, Miro, atunci când tata răcnea la tine, spunându-ţi 
lucruri îngrozitoare până nu mai puteai răbda şi fugeai de 
acasă, alergai împleticit pentru că nici măcar nu puteai să 
vezi... 

— N-ai dreptul să-i spui toate astea, zise Quim. 

Olhado sări în picioare şi, rămas în mijlocul camerei, se 
întoarse privindu-i pe rând cu ochii lui inumani. 

— De ce vreţi să tăinuiţi totul în continuare? întrebă el 
moale. 

— Ce te doare pe tine? întrebă Quim. [ie nu ţi-a făcut 
niciodată nimic. Tu îţi debranşai ochii şi rămâneai cu căştile 
pe urechi, ascultând batuque sau Bach sau cine ştie ce... 

— Îmi debranşam ochii? N-am făcut-o niciodată. 


Se răsuci grăbit şi păşi spre terminalul care era în colţul 
cel mai îndepărtat faţă de uşă. Cu câteva mişcări iuți activă 
terminalul, apoi apucă un cablu de conectare a interfeţei şi 
îl fixă în priza din ochiul drept Era o simplă conectare la 
computer, dar ea trezi în mintea Săvârşitorului 
înfiorătoarea imagine a unui uriaş din al cărui ochi sfârtecat 
se scurgea un lichid, în timp ce Ender pătrundea tot mai 
adânc, ajungând până la creier şi făcându-l să se 
prăbuşească mort la pământ. Pentru o clipă simţi că 
îngheaţă, dar imediat îşi dădu seama că amintirea nu era 
reală, ea îi rămăsese întipărită în timpul unui joc pe care-l 
exersase la Şcoala de Luptă. Asta se întâmplase cu trei mii 
de ani în urmă, însă pentru el trecuseră doar douăzeci şi 
cinci de ani, o perioadă prea scurtă pentru ca amintirea să- 
şi piardă din forţă. Amintirile şi visele lui despre moartea 
uriaşului erau acelea pe care Gândacii le extrăseseră din 
mintea lui şi le transformaseră într-un semnal lăsat anume 
pentru el; ele îl conduseseră până la gogoaşa mătcii. 

Dar acum vocea lui Jane îl readuse la realitate. Ea îi şopti 
prin nestemată: 

— Dacă ţi-e totuna, în timp ce ochiul e legat de computer o 
să extrag tot ce a memorat. 

Apoi deasupra terminalului apăru o scenă. Nu era 
holografică, imaginea era în schimb ca un basorelief, aşa 
cum o percepe un singur observator. Se petrecea în aceeaşi 
cameră în care se aflau acum, văzută de pe locul în care 
stătuse Olhado cu câteva momente mai devreme - părea să 
fie locul lui preferat. În mijlocul camerei se găsea un bărbat 
solid, puternic şi violent, vânturându-şi mâinile prin aer în 
timp ce-i arunca vorbe grele lui Miro care stătea ca mut, cu 
capul plecat, privindu-şi tatăl fără să dea semne de furie. 
Nu se auzea nici un sunet, era doar o înregistrare vizuală. 

— Ai uitat? şopti Olhado. Ai uitat cum era? 

În scena de pe terminal, Miro se întoarse într-un târziu şi 
plecă; Marcăo îl urmări până la uşă şi continuă să 
răcnească. Apoi se întoarse în cameră şi rămase pe loc, 


gâfâind ca un animal extenuat de urmărirea vânatului. În 
imagine, Grego alergă către tatăl lui şi i se agăţă de picior, 
strigând şi el către uşă, iar chipul lui arăta fără tăgadă că se 
făcea ecoul cuvintelor cumplite adresate lui Miro. Marcăo 
desprinse mâinile copilului din jurul piciorului şi păşi cu 
hotărâre în camera cealaltă. 

— Nu am sunet, spuse Olhado. Dar încă poţi să auzi, nu? 

Ender îl simţi pe Grego tremurându-i pe genunchi. 

— Uite, o lovitura, un zgomot puternic - ea cade pe podea, 
simţi în carnea ta cum se loveşte trupul ei de beton? 

— Taci, Olhado, îl rugă Miro. 

Scena memorată de computer se încheie. 

— Nu-mi vine să cred că ai păstrat imaginile acelea, spuse 
Ela. 

Fără să facă nici un efort să se ascundă, Quim plângea. 

— Eu l-am ucis, murmură el. L-am ucis, ucis, ucis. 

— Ce tot vorbeşti acolo? răbufni Miro exasperat. Suferea 
de o boală neiertătoare, era congenitală. 

— M-am rugat sa moară! urlă Quim. Chipul îi era 
împurpurat de mânie sălbatică, iar lacrimile, mucii şi 
scuipatul se amestecaseră în jurul buzelor sale. M-am rugat 
Fecioarei, m-am rugat la Isus, m-am rugat la Bunicul şi 
Bunica, am spus că o să merg în iad dacă elo să moară, iar 
ei au făcut-o şi acum o să ajung acolo şi nu-mi pare rău! 
Dumnezeu să mă ierte, dar mă bucur! Suspinând şi abia 
ţinându-se pe picioare, ieşi din cameră. Se auzi bubuitul 
unei uşi trântite. 

— Ei bine, iată o nouă minune adeverită care e pusă pe 
seama lui Os Venerados, spuse Miro. Sfinţenia este 
asigurată. 

— Ţine-ţi gura! se răsti Olhado. 

— Şi el e acela care ne spunea mereu că Isus voia ca noi 
să-l iertăm pe nenorocit, adăugă Miro. 

Aflat încă pe genunchii lui Ender, Grego începu să tremure 
atât de nestăpânit încât Săvârşitorul se îngrijoră. Îşi dădu 


seama că Grego şopteşte ceva. Ela observă înaintea 
celorlalţi suferinţa lui Grego şi îngenunche în faţa băiatului. 

— Plânge. Nu l-am văzut niciodată bocind astfel... 

— Tăticu', tăticu', tăticule, şoptea Grego. Tremurăturile se 
transformară în scuturături puternice, aproape convulsive 
prin violenţa lor. 

— Se teme de tata? întrebă Olhado. Chipul lui trăda o 
profundă îngrijorare pentru starea lui Grego. Spre 
uşurarea Săvârşitorului, feţele tuturor erau îndurerate. 
Deci în familia asta exista şi iubire, nu numai solidaritate 
între cei siliţi să trăiască atâţia ani sub apăsarea unui tiran. 

— 'Tăticul tău nu mai e, spuse Miro mângâietor. Acum nu 
trebuie să te mai temi. 

Ender clătină din cap. 

— Miro, începu el, nu ai văzut memoria lui Olhado? Copiii 
nu-şi judecă taţii, ci îi iubesc. Grego s-a străduit din 
răsputeri să semene cu Marcăo Ribeira. S-ar putea ca voi, 
restul copiilor, să vă fi bucurat să-l vedeţi mort, dar pentru 
Grego a fost sfârşitul lumii. 

La asta nu se gândise niciunul dintre ei. Chiar şi acum 
ideea li se părea dezgustătoare; Săvârşitorul îi văzu cum se 
cutremură de groază. Şi totuşi ştiau că acesta era adevărul. 
Acum însă, când Săvârşitorul le-o spusese atât de răspicat, 
înțelegeau că aşa stăteau lucrurile. 

— Deus nos perdos, murmură Ela. Dumnezeu să ne ierte. 

Ela întinse mâinile ca să-l ia pe Grego. Elo respinse. În 
schimb, făcu aşa cum anticipase Săvârşitorul, şi tocmai de 
aceea era pregătit pentru ce avea să se întâmple. Întrucât 
strânsoarea mai slăbise, Grego se întoarse, îşi azvârli 
braţele în jurul gâtului Săvârşitorului şi porni să plângă 
amar, cu hohote de nestăvilit. 

Ender le vorbi calm celorlalţi, care urmăreau neputincioşi 
scena. 

— Cum ar fi putut să-şi arate suferinţa faţă de voi, când 
ştia cât îi urâţi? 

— Noi nu l-am urât niciodată pe Grego, spuse Olhado. 


— Ar fi trebuit să-mi dau seama, constată Miro. Ştiam că 
suferă mai mult decât noi, dar niciodată nu m-am gândit 
că... 

— Nu vă căutaţi vină, spuse Săvârşitorul. Doar un străin 
poate vedea şi înţelege asemenea lucruri. 

O auzi pe Jane şoptindu-i la ureche: „Mereu mă uimeşti, 
Andrew, cu felul în care transformi oamenii în plasmă”. 

Săvârşitorul nu-i putea răspunde pentru că ea oricum nu |- 
ar fi crezut. Nu el plănuise desfăşurarea lucrurilor, ci 
improvizase din mers. De unde să ştie că Olhado va avea o 
înregistrare ca dovadă a sălbăticiei lui Marcăo faţă de 
familie? Singura intuiţie autentică fusese în ceea ce-l privea 
pe Grego, dar până şi acesta în mod instinctiv; simţise că el 
căuta cu disperare pe cineva care să-şi exercite autoritatea 
asupra lui, o persoană care să-i fie ca un tată. Şi tocmai 
fiindcă propriul său tată fusese crud, Grego percepea doar 
cruzimea ca pe o dovadă de dragoste şi tărie. Lacrimile lui, 
care acum udau gâtul Săvârşitorului, erau la fel de fierbinţi 
ca şi urina care îi scăldase genunchii mai devreme. 

Intuise ce va face Grego, însă Quara reuşi să-l ia prin 
surprindere. Pe când ceilalţi îl priveau pe Grego plângând 
tăcut, ea se ridică de pe pat şi merse ţintă spre Săvârşitor. 
Îl fulgeră printre gene cu o privire furioasă. 

— Duhneşti! spuse ea cu hotărâre în glas. Apoi ieşi mândră 
din cameră şi plecă spre partea din spate a casei. 

Miro reuşi cu greu să-şi stăpânească râsul, iar Ela zâmbi. 
Săvârşitorul ridică din sprâncene de parcă ar fi vrut să 
spună: „Chiar şi când câştigi pierzi ceva”. 

Olhado păru să audă cuvintele nerostite. De pe scaunul lui 
de lângă terminal, băiatul cu ochi metalici spuse încet: 

— Şi tu câştigi alături de ea. E singura vorbă pe care a 
rostit-o în afara familiei în ultimele luni. 

„Dar eu nu-s din afara familiei”, spuse Săvârşitorul în 
gând. „N-aţi observat? Acum fac parte din familie, fie că vă 
place, fie că nu. Fie că-mi place, fie că nu.” 


După o vreme, Grego încetă să mai suspine. Adormise. 
Săvârşitorul îl duse în braţe până la pat; Quara dormea deja 
în celălalt pat din cameră. Ela îl ajută pe Săvârşitor să-l 
dezbrace pe Grego de pantalonii îmbibaţi de urină şi să-l 
îmbrace cu ceva uşor şi larg. Săvârşitorul avea mâini 
pricepute şi blânde, iar Grego nu se trezi. 

Când se întoarse în camera din faţă, Miro îl măsură pe 
Săvârşitor cu un ochi cinic. 

— Ei bine, Vorbitorule, ai de ales. Pantalonii mei sunt prea 
strâmţi şi scurţi între picioare, iar ai tatei ţi-ar cădea în 
vine. 

Lui Ender îi trebui doar o clipă ca să-şi aducă aminte. 
Urina se uscase de mult. 

— Nu-ţi face griji, îl linişti el. Mă pot schimba când ajung 
acasă. 

— Mama n-o să sosească decât peste vreo oră. Doar ai 
venit să vorbeşti cu ea, nu? Până atunci poţi să-ţi cureţi 
pantalonii. 

— Atunci dă-mi-i pe-ai tăi, spuse Săvârşitorul. Îmi asum 
riscul să pocnească pe mine. 

Capitolul 8 

DONA IVANOVA. 

Asta înseamnă să te autoamăgeşti toată viaţa. Treci 
dincolo şi descoperi ceva, un element vital, şi când te întorci 
la staţiune scrii un raport golit de orice conţinut, care nu 
cuprinde nimic din ce ai deprins prin contaminare 
culturală. 

Eşti prea tânăr ca să înţelegi ce tortură reprezintă asta. 
Eu şi tata am început să procedăm astfel fiindcă n-am mai 
suportat să tăinuim cunoştinţele noastre faţă de purceluşi. 
Ca şi mine, de altfel, vei descoperi că e la fel de dureros să 
ascunzi cunoştinţe faţă de colegii noştri, oamenii de ştiinţă. 
Când îi vezi zbătându-se să găsească răspuns la o întrebare 
şi ştii că deţii informaţia care ar putea să-i scoată lesne din 
punctul mort în care au ajuns, când îi vezi ajungând atât de 
aproape de adevăr şi apoi, din cauza absenței informaţiilor 


pe care le ai tu, bătând în retragere, lăsând deoparte 
concluziile corecte şi căzând din nou în greşeală, nu ai fi om 
dacă nu ai avea un sentiment de neţărmurită suferinţă. 

Trebuie să vă reamintiţi mereu: asta e legea lor, calea pe 
care au ales-o. Ei sunt aceia care au înălţat zidul între ei 
înşişi şi adevăr şi nu ne-am alege decât cu pedeapsa dacă 
le-am spune cât de uşor şi definitiv a fost trecută această 
oprelişte. Căci pentru fiecare om de ştiinţă framling care 
tânjeşte după adevăr există alţi zece descabecados 
(descreieraţi) fără de minte care dispreţuiesc cunoaşterea, 
care niciodată nu concep o ipoteză nouă, a căror muncă se 
limitează la studierea scrierilor unor adevăraţi oameni de 
ştiinţă cu scopul de a vâna erori neînsemnate, contradicții 
sau devieri de la metodă. Aceste lipitori vor citi cu lupa 
orice raport pe care-l faci şi, dacă eşti neglijent o singură 
dată, sigur te vor prinde. 

Asta înseamnă că nici măcar nu poţi menţiona un purceluş 
al cărui nume e derivat din contaminarea culturală: „Ceşti” 
le va sugera că i-am învăţat olăritul rudimentar, „Calendar” 
şi, „Secerătorul” vor sări în ochi. Şi nici Dumnezeu însuşi nu 
ne-ar mai salva dacă ar afla de numele de „Săgeată”, 
Memorandum al lui Libertade Figueira de Medici către 
Ouanda Figueira Mucumbi şi Miro von Hesse, extras din 
fişierele lusitane prin Ordin Congresional şi înaintat ca 
probă în Procesul In Absentia intentat xenologilor de pe 
Lusitania sub Acuzaţiile de Trădare şi încălcare a Legii. 

Novinha zăbovea în Staţiunea Biologilor, cu toate că-şi 
terminase activitatea propriu-zisă de mai bine de o oră. 
Plantelor de cartofi clonaţi le mergea de minune în soluţiile 
nutritive; acum mai avea de făcut doar observaţiile zilnice 
pentru a vedea care dintre modificările genetice va produce 
plantele cele mai rezistente şi cu rădăcina cea mai 
viguroasă. 

„Dacă nu mai am nimic de făcut, de ce nu mă duc acasă?” 
La întrebarea asta nu avea răspuns. Copiii aveau nevoie de 
ea, era limpede; nu le făcea nici un serviciu plecând 


dimineaţa în zori şi întorcându-se acasă după ce mai toţi 
erau adormiţi. Şi chiar şi acum, ştiind că ar trebui să plece, 
stătea privind lung obiectele din laborator fără să vadă 
ceva, fără să facă ceva, fără să fie ceva. 

Socoti că era momentul să pornească spre casă şi nu reuşi 
să priceapă de ce nu simţea nici o bucurie la gândul acesta. 
„La urma urmei”, ţinu să-şi reîmprospăteze memoria, 
„Marcăo e mort. A murit acum trei săptămâni. Nici o zi în 
plus sau în minus. A făcut tot ce trebuia şi eu am făcut tot 
ce a vrut el, dar toate motivațiile noastre îşi dăduseră duhul 
cu patru ani înainte ca el să putrezească definitiv. În 
această perioadă n-am trăit măcar o clipă de iubire 
împreună, dar nici nu m-am gândit vreodată să-l părăsesc.” 
Divorțul ar fi fost imposibil, însă separarea ar fi fost 
suficientă pentru a pune capăt bătăilor. Chiar şi acum îi mai 
înţepenea şoldul şi uneori o durea, asta de la ultima 
confruntare, când el o azvârlise pe podeaua de beton. „Ce 
amintiri încântătoare ai lăsat în urmă, Căo, câine de soţ ce 
mi-ai fost!” 

Durerea din şold o săgetă exact în clipa în care se gândi la 
ea. Dădu din cap, parcă satisfăcută. „Exact ceea ce merit, şi 
are să-mi pară rău când o să-mi treacă.” 

Se ridică şi păşi fără să şchioapete deloc, chiar dacă 
durerea era mai mult decât suficientă ca s-o silească să-şi 
forţeze şoldul. „N-o să mă cocoloşesc, n-o să mă menajez 
deloc. O merit cu vârf şi îndesat.” 

leşi pe uşă şi o închise în urma ei. Imediat după aceea, 
computerul stinse toate luminile, mai puţin cele necesare 
diferitelor plante aflate în fază de fotosinteză forţată. Îşi 
iubea plantele, micile ei fiare, cu o înfocare uimitoare. 
„Creşteţi”, striga ea către ele zi şi noapte, „creşteţi şi vă 
înmulţiţi.” Suferea pentru cele care nu reuşeau şi le 
smulgea din cultură numai atunci când era clar că nu mai 
aveau nici o şansă. Acum, în timp ce se îndepărta de 
staţiune, încă putea să audă muzica lor subconştientă, 
ţipetele celulelor microscopice care creşteau, se divizau şi 


se dezvoltau în structuri tot mai complicate. Pleca dinspre 
lumină spre beznă, dinspre viaţă spre moarte, şi suferinţa 
sufletească se adâncea într-o perfectă sincronizare cu 
umflarea încheieturilor. 

Când ajunse pe coama dealului şi se apropie de casă, văzu 
crâmpeie de lumină ce răzbăteau prin ferestre. Camera 
Quarei şi a lui Grego era cufundată în întuneric; nu va 
trebui să suporte acuzaţiile lor neiertătoare, tăcerea Quarei 
şi răutatea sălbatică şi îndărătnică a lui Grego. Dar erau 
prea multe lumini aprinse, chiar şi în propria ei cameră, şi 
în camera din faţă. Se întâmpla ceva neobişnuit, iar ei nu-i 
plăceau lucrurile neobişnuite. 

Olhado stătea în camera de zi, ca de obicei, cu căştile pe 
urechi; în seara aceasta, totuşi, avea mufa de interfaţă 
cuplată la ochi. Bineînţeles că extrăgea din computer vechi 
amintiri vizuale sau probabil că le încărca pe cele pe care le 
purtase cu el. Ca şi în alte asemenea momente, ar fi vrut să- 
şi poată descărca mintea de amintirile vizuale şi să-şi curețe 
memoria de ele, pentru a le putea înlocui cu altele, mai 
plăcute. Amintirea cadavrului lui Pipo era printre cele de 
care s-ar debarasa bucuroasă, pentru a o înlocui cu vreuna 
dintre zilele minunate şi strălucitoare când se aflau toţi trei 
în Staţiunea zenadorilor. Şi trupul lui Libo înfăşurat în 
pânză, carnea lui dulce ţinută laolaltă doar de țesătură; ar 
prefera să aibă alte amintiri despre trupul lui, atingerea 
buzelor, expresivitatea palmelor lui. Dar amintirile plăcute 
au fugit, îngropate prea adânc în durere. Zilele acelea 
frumoase, pe toate le-am furat, iar ele mi-au fost răpite şi 
înlocuite cu ceea ce meritam. 

Olhado se întoarse cu faţa spre ea, iar cablul de legătură 
pornit din ochi îi produse o impresie dezgustătoare. Nu 
reuşi să-şi reţină tresărirea, ruşinea. „Îmi pare rău”, spuse 
ea în gând. „Fără îndoială că ai fi avut ochi dacă aveai altă 
mamă. Lauro, te-ai născut pentru a fi cel mai bun, cel mai 
sănătos, cel mai întreg dintre copiii mei, dar bineînţeles că 


nimic zămislit de pântecul meu nu putea rămâne intact 
prea multă vreme.” 

Nu spuse nimic din toate acestea, desigur, aşa cum nici 
Olhado nu-i adresă vreo vorbă. Se întoarse pentru a merge 
în camera ei, să vadă de ce era lumina aprinsă. 

— Mamă, începu Olhado. 

Îşi scosese căştile şi deconecta cablul din ochi. 

— Da? 

— Avem un oaspete, spuse el. Vorbitorul. 

Simţi că îngheaţă. „Nu în seara asta”, strigă ea fără 
cuvinte. Ştia, totuşi, că nu va voi să-l vadă nici mâine, nici 
poimâine, niciodată. 

— Pantalonii îi sunt curaţi acum şi s-a dus în camera ta ca 
să şi-i schimbe. Sper că nu te superi. 

Ela apăru din bucătărie. 

— Ai venit, spuse ea. Am pregătit nişte cafezinhos, am una 
şi pentru tine. 

— O să aştept afară până pleacă, spuse Novinha. 

Ela şi Olhado se uitară unul la altul. Novinha înţelese pe 
dată că o priveau ca pe o problemă ce trebuia rezolvată; că 
ei aprobau ceea ce voia să facă aici Vorbitorul. „Ei, aflaţi că 
sunt o şaradă pe care nu voi o veţi dezlega.” 

— Mamă, nu e aşa cum a zis episcopul, spuse Olhado. E 
bun. 

Novinha îi răspunse cu un sarcasm usturător: 

— De când ai devenit tu expert în bine şi rău? 

Ela şi Olhado schimbară din nou priviri. Ştia ce gândeau. 
„Ei, asta-i, dragi copii, nu puteţi. Sunt de neconvins, aşa 
cum şi Libo a descoperit asta zi de zi. N-a reuşit să-mi 
smulgă secretul. Nu e vina mea că a murit. 

Dar Ela şi Olhado reuşiseră să o facă să se răzgândească. 
În loc să plece de acasă, Novinha se retrase în bucătărie, 
trecând pe lângă Ela, rămasă în cadrul uşii, dar fără să o 
atingă. Ceştile minuscule erau aranjate într-un cerc delicat 
pe masă, iar ceainicul aburind la mijloc. Se aşeză şi-şi puse 
braţele pe tăblie. „Deci Vorbitorul se află aici şi a făcut 


primul drum la ea. Dar unde să se ducă? E greşeala mea că 
a sosit, nu? Încă o persoană căreia i-am tulburat viaţa, aşa 
cum am distrus-o pe-a copiilor mei, pe-a lui Marcăo, Libo, 
Pipo şi pe-a mea.” 

O mână puternică, masculină şi totuşi fină, trecu peste 
umărul ei, apucă ceainicul, şi prin gâtul delicat şi grațios 
curse un firicel de cafea fierbinte în ceştile mici de 
cafezinho. 

— Posso derramar? spuse el. Ce întrebare neroadă, de 
vreme ce turna deja. Vocea lui era însă tandră, pronunția 
portugheză îndulcită de suave inflexiuni castiliene. Deci 
spaniol? 

— Desculpa-me, şopti ea. lartă-mă. Trouxe o senhor ţanţoş 
quilome-tros... 

— Dona Ivanova, zborul interstelar nu se măsoară în 
kilometri. Îl măsurăm în ani. Cuvintele lui păreau o 
acuzaţie, dar vocea era melancolică, ba chiar indulgentă şi 
mângâietoare. „M-aş putea lăsa sedusă de vocea asta. 
Glasul acesta minte.” 

— Dacă aş putea anula călătoria ca să-ţi înapoiez cei 
douăzeci şi doi de ani, aş face-o. Am greşit chemându-te. 
Îmi pare rău. Glasul îi părea şters, neconvingător. De vreme 
ce întreaga ei viaţă era o minciună, până şi scuzele sunau 
fals. 

— Deocamdată nu simt scurgerea timpului, spuse 
Vorbitorul. Rămase în spatele ei, astfel că Novinha încă nu-i 
văzuse chipul. Pentru mine a trecut doar o săptămână de 
când m-am despărţit de sora mea. E singura rudă în viaţă. 
Fiica ei nu se născuse la plecarea mea, iar acum o fi 
terminat colegiul, s-o fi măritat şi probabil că are chiar 
copii. N-o voi cunoaşte. În schimb, i-am cunoscut pe copiii 
tăi, Dona Ivanova. 

Ea ridică ceaşca şi o goli dintr-o înghiţitură, cu toate că-şi 
arse limba şi gâtlejul, iar stomacul i se revoltă. 

— Îţi închipui că-i cunoşti doar după câteva ore petrecute 
cu ei? 


— Mai bine decât tine, Dona Ivanova. 

Novinha o auzi pe Ela scoțând o exclamaţie mută faţă de 
îndrăzneala Vorbitorului. Şi, cu toate că era posibil ca 
vorbele lui să exprime adevărul, o înfuria că tocmai un 
străin îi spunea aşa ceva. Se întoarse ca să-l vadă, să-l 
fulgere cu privirea, dar el se mişcase, nu mai era în spatele 
ei. Se uită în partea cealaltă şi, în cele din urmă, se ridică în 
picioare, căutându-l din ochi, dar el ieşise din cameră. Ela 
stătea tot în uşă, privind intrigată. 

— Întoarce-te! spuse Novinha. Nu se poate să-mi vorbeşti 
astfel şi să-mi întorci spatele! 

Dar el nu-i răspunse. Novinha auzi în schimb un zvon de 
râsete potolite venind dinspre partea din spate a casei. 
Plecă în căutarea sursei zgomotului. 'Trecu prin camere 
până ajunse în ultima. Miro şedea pe patul ei şi Vorbitorul 
stătea lângă uşă, şi amândoi râdeau. Miro o văzu pe mama 
lui şi zâmbetul îi dispăru de pe chip. Se simţi străfulgerată 
de durere. De ani de zile nu-l văzuse zâmbind, uitase chiar 
cât de mult i se lumina faţa, exact ca a tatălui său; iar 
venirea ei alungase acel zâmbet. 

— Am venit să discutăm aici fiindcă Quim s-a supărat rău, 
explică Miro. El a făcut patul. 

— Nu cred că Vorbitorului îi pasă dacă patul era făcut sau 
nu, îi răspunse rece Novinha. Aşa e, Vorbitorule? 

— Ordinea şi dezordinea îşi au farmecul lor, spuse Ender. 
Nici acum nu se întoarse cu faţa spre ea, iar ea se bucură, 
pentru că nu era obligată să-i vadă expresia ochilor când îi 
va transmite amarul ei mesaj. 

— Vorbitorule, trebuie să-ţi spun că ai venit doar ca să te 
afli în treabă, începu ea. Urăşte-mă, dacă vrei, dar nu mai ai 
ce să mărturiseşti. Pe vremea aceea eram o fetişcană fără 
minte. În naivitatea mea, am crezut că îmi va răspunde 
autorul Mătcii şi Hegemonului. Pierdusem pe cineva care 
îmi fusese ca un părinte şi aveam nevoie de consolare. 

Ender se întoarse abia acum spre ea. Era un bărbat destul 
de tânăr, mai tânăr decât ea, şi, prin sclipirea înţelegătoare 


din ochi, părea seducător. „Perigoso”, socoti ea. „E 
primejdios, frumos, m-aş putea îneca în strălucirea asta.” 

— Dona Ivanova, spuse el, după ce-ai citit „Matca şi 
Hegemonul” cum de ţi-ai închipuit că autorul ei ar putea 
aduce alinare? 

În locul ei răspunse Miro - Miro cel scump la vorbă —, 
care interveni în discuţie cu o vioiciune pe care Novinha n-o 
mai văzuse la el de când era copil. 

— Am citit-o, spuse el, şi Vorbitorul original a scris 
povestea mătcii cu deosebită compasiune. 

Ender surâse trist. 

— Dar nu a scris-o pentru Gândaci, aşa e? A dedicat-o 
omenirii, care încă sărbătorea nimicirea Gândacilor ca pe o 
victorie măreaţă. A scris-o neiertător, pentru a transforma 
mândria oamenilor în regret, bucurie şi suferinţă. lar acum 
fiinţele umane au uitat cu desăvârşire că i-au urât cândva 
pe Gândaci, că au cinstit şi preamărit cândva un nume care 
a ajuns detestat... 

— Poţi spune orice, interveni Ivanova. Se numea 
Săvârşitorul şi a distrus tot ce a atins. „Ca şi mine”, încheie 
ea în gând. 

— Aşa? Şi ce ştii despre el? (Vocea lui şuieră ca o coasă 
care retează nemilos iarba. ) De unde ştii că nu a atins 
nimic cu blândeţe? Că nu a existat cineva care să-l iubească 
sau să fie binecuvântat de dragostea lui? „A distrus tot ce a 
atins” - asta e o minciună care nu poate exprima adevărul 
despre nici o fiinţă umană care a trăit vreodată. 

— Asta ţi-e doctrina, Vorbitorule? Atunci înseamnă că nu 
ştii prea multe. Luase o atitudine sfidătoare, dar încă o 
speria mânia lui. Crezuse că blândeţea lui era la fel de 
neclintită ca şi a unui confesor. 

Şi, aproape imediat, expresia de mânie dispăru de pe 
chipul lui. 

— 'Te poţi simţi cu conştiinţa uşurată, o linişti el. Apelul tău 
m-a făcut să pornesc în călătorie, dar în timp ce eram pe 
drum au mai solicitat şi alţii un Vorbitor. 


— Da? 

Oare cine altul cunoştea îndeajuns de bine „Matca şi 
Hegemonul” ca să-şi dorească un Vorbitor, cine se mai 
simţea independent faţă de episcopul Peregrino ca să 
îndrăznească aşa ceva? 

— Dacă-i adevărat, atunci de ce te afli în casa mea? 

— Fiindcă am fost chemat să rostesc moartea lui Marcos 
Maria Ribeira, fostul tău soţ. 

Înspăimântătoare perspectivă. 

— A lui?! Cine vrea să se gândească din nou la el acum, 
după ce a murit? 

Vorbitorul nu-i răspunse, dar Miro, rupse pe neaşteptate 
tăcerea: 

— Grego, de exemplu. Vorbitorul ne-a arătat ceea ce ar fi 
trebuit să pricepem de mult: băiatul tânjeşte după tatăl lui 
şi crede că noi toţi îl urâm... 

— Asta-i psihologie de doi bani, i-o reteză Novinha. Avem şi 
noi terapeuţi aici, dar nici ei nu fac multe parale. 

Din spatele ei se auzi vocea Elei: 

— Mamă, eu l-am chemat să mărturisească moartea tatei. 
Am crezut că vor trece zeci de ani până va sosi, dar mă 
bucur ca acum se află aici şi ne poate ajuta. 

— Cu ce ne poate ajuta? 

— Mamă, a făcut-o deja. Grego a adormit îmbrăţişându-l, 
iar Quara i-a vorbit 

— În realitate i-a spus că duhneşte, o lămuri Miro. 

— Ceea ce probabil că era adevărat, spuse Ela, fiindcă 
Greguinho şi-a slobozit udul în poala lui. 

Miro şi Ela izbucniră în râs amintindu-şi scena, iar 
Vorbitorul nu-şi putu reţine un zâmbet. Asta o descumpăni 
pe Novinha mai mult decât ar fi crezut - în casa ei nu se mai 
înstăpânise o atmosferă atât de relaxată de când Marcăo o 
adusese aici pe Novinha, adică la un an după moartea lui 
Pipo. Fără să vrea, Novinha îşi aminti de bucuria pe care 
simţise la naşterea lui Miro, când Ela era încă mică, de 
primii ani ai existenţei lor, de bolboroseala lui Miro la orice 


vedea, de paşii nesiguri ai Elei prin toată casa, urmărindu-i, 
de copiii care se jucau împreună şi se tăvăleau prin iarbă la 
doi paşi de pădurea purceluşilor, aflată dincolo de gard; 
încântarea pe care o simţea faţă de copii era cea care îl 
otrăvea pe Marcăo şi-l făcea să-i urască pe amândoi, pentru 
că ştia că niciunul nu-i al lui. În momentul naşterii lui Quim 
casa devenise un cuib al discordiei şi de aceea Quim n-a 
reuşit să înveţe să râdă nestânjenit decât atunci când 
părinţii nu erau de faţă. Asemui râsul lui Miro şi al Elei cu 
ridicarea bruscă a unei perdele groase şi întunecate; pe 
neaşteptate, se făcuse din nou lumină într-un moment când 
Novinha uitase că în afară de noapte mai existau şi alte 
perioade ale zilei. Cum de îndrăznea străinul acesta să dea 
buzna în casa ei şi să dărâme toate baricadele înălțate de 
ea? 

— Nu accept, spuse ea. Nu ai dreptul să scotoceşti prin 
viaţa soţului meu. 

El înălţă sprâncenele a mirare. Novinha cunoştea 
prevederile Codului Stelar la fel de bine ca oricare 
altcineva, deci îşi dădea seama că el avea nu numai dreptul, 
ci chiar beneficia de protecţia legii în strădania de a 
descoperi adevărul despre viaţa defunctului. 

— Marcăo a fost un om îngrozitor, insistă ea, şi dacă se va 
spune adevărul despre el, asta nu va provoca decât durere. 
— Ai dreptate zicând că rostirea adevărului despre el va 
aduce numai durere, dar nu fiindcă a fost un om îngrozitor, 

o corectă Vorbitorul. Dacă aş spune doar ce ştie deja toată 
lumea - că şi-a detestat copiii şi şi-a bătut soţia şi că umbla 
beat din bar în bar până când îl trimiteau poliţiştii acasă - 
atunci n-aş provoca decât suferinţă, e adevărat? Aş da un 
prilej de mare satisfacţie unora, pentru că în cazul ăsta toţi 
oamenii ar fi convinşi că părerea lor despre el a fost 
corectă, de la început până la sfârşit. A fost un gunoi, aşa că 
bine i-au făcut că l-au tratat ca pe o zdreanţă. 

— Şi tu crezi că n-a fost? 


— Când înţelegi dorinţele unei fiinţe umane, niciuna nu e 
de lepădat Nici o viaţă nu este lipsită de sens. Dacă le 
înţelegi gândurile cele mai intime, până şi cei mai răi 
oameni au făptuit lucruri generoase care au spălat măcar o 
parte din păcatele lor. 

— Dacă dai crezare unei asemenea idei înseamnă că eşti 
mai neştiutor decât pari, spuse Novinha. 

— Chiar aşa? exclamă Vorbitorul. Abia acum două 
săptămâni am auzit de solicitarea ta. Atunci te-am studiat şi, 
Novinha, chiar dacă tu nu-ţi aminteşti, eu te am în minte ca 
pe o fată dulce, frumoasă şi bună. Şi înainte ai fost o 
singuratică, dar Pipo şi Libo te-au cunoscut şi te-au 
considerat demnă de iubire. 

— Pipo era deja mort. 

— Dar te-a iubit 

— Nu ştii nimic, Vorbitorule. Erai la douăzeci şi doi de ani 
depărtare! În plus, nu despre mine spuneam că nu valorez 
nimic, ci despre Marcăo. 

— Dar tu eşti convinsă că nu-i aşa, Novinha. Pentru că tu 
cunoşti acel unic gest de bunătate şi generozitate care 
mântuieşte viaţa bietului om. 

Novinha nu înţelese de ce era atât de îngrozită, dar simţi 
că trebuie să-l împiedice pe Vorbitor să continue, cu toate 
că nu-şi dădea nicidecum seama ce act generos îşi închipuia 
el că descoperise în viaţa lui Căo. 

— Cum de îndrăzneşti să-mi spui pe nume? strigă ea. De 
patru ani nimeni nu mi s-a adresat astfel! 

Ca răspuns, el ridică mâna şi-şi trecu degetele uşor peste 
obrazul Novinhei. Un gest timid, aproape adolescentin; îi 
aducea aminte de Libo şi îi era peste putinţă să-l suporte. Îi 
prinse mâna şi o îndepărtă furioasă, apoi îl împinse 
deoparte şi trecu pe lângă el. 

— leşi afară! strigă ea la Miro. 

Fiul se ridică iute şi porni cu spatele spre uşi. Privindu-i 
chipul, Novinha înţelese că în ciuda atâtor lucruri curioase 


la care fusese martor în casa asta, prin ieşirea ei mânioasă 
de acum reuşise să-l surprindă încă o dată pe Miro. 

— N-o să obţii nimic de la mine! răcni ea către Vorbitor. 

— Nici n-am venit să-ţi răpesc ceva, spuse el calm. 

— Şi nici nu vreau ceva din ce-ai avea de oferit! Pentru 
mine eşti un nimeni, auzi? Tu eşti acela care nu valorează 
nimic! Lixo, ruina, estrago - vai fora d'aqui, năo tens direito 
estar em minha casa! N-ai dreptul să intri în casa mea! 

— Năâo es estrago, şopti el, es solo fecundo, e vou plantar 
jardim ai. Apoi, înainte ca ea să poată răspunde, închise uşa 
şi plecă. 

Era adevărat că nu avea ce să-i răspundă, fiindcă vorbele 
lui sunaseră scandalos. Îl făcuse estrago, dar el răspunsese 
de parcă Novinha şi-ar fi recunoscut singură pustiul din 
inimă. Ea îi vorbise pe un ton batjocoritor, folosind 
insultătorul tu familiar în loc de o Senhor sau alt termen 
politicos. Şi totuşi, când el îi răspunsese cu aceiaşi termeni, 
cu aceeaşi familiaritate, totul sunase altfel. „Eşti un sol fertil 
şi te voi transforma într-o grădină.” Erau vorbe pe care 
doar un poet le-ar spune iubitei, sau poate un soţ soţiei, iar 
acel tu era intim, lipsit de aroganţi „Cum de-a îndrăznit?” 
şopti ea, atingându-şi obrazul pe care i-l mângâiase 
Vorbitorul. „E cu mult mai crud decât mi-am imaginat 
vreodată că ar putea fi un Vorbitor. Episcopul Peregrino a 
avut dreptate. E primejdios infidelul, anticristul, pătrunde 
obraznic în cotloane ale inimii pe care le-am păstrat ca pe- 
un pământ sfinţit, acolo unde nu am îngăduit nimănui sa 
sălăşuiască. Calcă în picioare puţinele mlădiţe care se agaţă 
cu disperare de viaţă în acel sol pietros. Cum de 
îndrăzneşte? Mai bine muream decât să-l cunosc; cu 
siguranţă că o să-mi schimbe viaţa cu totul până o să 
termine ce are de făcut aici.” 

Îşi dădu seama ca prin vis ca plângea cineva. Quara. 
Bineînţeles că strigătele o treziseră; ea nu dormea 
niciodată profund. Novinha aproape că deschise uşa ca să 
intre în cameră şi s-o liniştească, dar apoi plânsul încetă şi 


auzi o voce de bărbat cântându-i Quarei ca s-o adoarmă. 
Cântecul era într-o altă limbă. Novinha avu impresia că în 
germană sau nordică; dar, în orice limbă ar fi fost, nu reuşi 
să înţeleagă vorbele. Însă ştia cine cânta şi pricepu că acum 
Quara era alinată. 

Novinha nu mai trăise asemenea spaime de când 
înţelesese pentru prima oară că Miro hotărâse să devină 
zenador şi să calce pe urmele celor doi bărbaţi măcelăriți 
de purceluşi. „Omul acesta destramă plasa în care e 
încâlcită familia mea şi ne adună din nou pe toţi laolaltă; 
dar, făcând asta, îmi va descifra secretele. Dacă va 
descoperi cum a murit Pipo şi va rosti adevărul, atunci Miro 
va afla aceeaşi taină, şi asta îl va ucide. Nu vreau să mai 
ofer ofrande purceluşilor; au devenit zeități prea crude 
pentru ca eu să le mai venerez.” 

Mai târziu, în timp ce stătea în pat cu uşa închisă, 
încercând să adoarmă, prinse câteva râsete din camera din 
faţă şi de această dată reuşi să-i distingă pe Quim şi pe 
Olhado râzând împreună cu Miro şi Ela. Încercă să şi-i 
închipuie în încăperea dintr-o dată luminată de atmosfera 
voioasă. Când însă o cuprinse somnul şi închipuirea se 
metamorfoză în vis, nu Vorbitorul era acela care stătea 
printre copiii ei şi-i învăţa să râdă, ci Libo, care trăia din 
nou şi pe care toţi îl recunoşteau drept adevăratul ei 
bărbat, omul cu care se căsătorise în adâncul inimii, 
refuzând să-i fie soaţă în Biserică. Chiar şi în somn, bucuria 
era imposibil de îndurat şi de aceea scăldă aşternutul în 
lacrimi. 

Capitolul 9 

DEFECT CONGENITAL. 

CIDA: Corpusculul Descolada nu este bacterial. Se pare că 
el pătrunde în celulele organismului şi ocupă un loc 
permanent la fel ca mitocondriile, reproducându-se atunci 
când se reproduce şi celula. Faptul că a contaminat o nouă 
specie în doar câţiva ani sugerează că este extraordinar de 
adaptabil. Trebuie să se fi răspândit prin întreaga Lusitanie 


cu mult timp în urmă, astfel că s-ar putea ca de acum să fi 
devenit endemic, o infecţie permanentă. 

GUSTO: Dacă este permanentă şi prezentă pretutindeni, 
atunci nu e un germen de infecţie, Cida, ci o parte a vieţii 
normale. 

CIDA: Dar nu este în mod obligatoriu înnăscută - ea are 
capacitatea de a se răspândi. Şi, desigur, dacă este 
endemică, atunci toate speciile locale trebuie să fi găsit 
modalităţi de a o anihila... 

GUSTO: Sau de a se adapta la ea şi de a o include în ciclul 
lor normal de viaţă. Probabil că AU AVUT nevoie de ea. 

CIDA: AU NEVOIE de ceva care desface moleculele 
genetice şi le sudează în mod aleatoriu? 

GUSTO: Poate că tocmai de aceea sunt atât de puţine 
specii pe Lusitania. S-ar putea ca Descolada să fie relativ 
recent - doar de jumătate de milion de ani - şi majoritatea 
speciilor nu au reuşit să se adapteze. 

CIDA: Aş vrea să mai trăim, Gusto. Probabil că următorul 
xenobiolog va lucra cu adaptări genetice standard şi nu va 
continua pe linia asta. 

GUSTO: E singurul motiv care te face să regreţi că vom 
muri? 

Vladimir 'Tiago Gussman şi Ekaterina Maria Aparecida do 
Norte von Hesse Gussman, dialog nepublicat, rătăcit 
printre notițele de lucru, purtat cu două zile înaintea morţii 
lor; citat pentru prima oară în „Pagini răzlețe ale 
cunoaşterii”, Meta-Ştiinţa, Jurnal de Metodologie, Plecând 
de la familia Ribeira, Ender nu ajunse acasă decât foarte 
târziu şi-şi petrecu mai bine de o oră încercând să 
descâlcească înţelesul celor petrecute mai ales după sosirea 
Novinhei. Cu toate acestea, a doua zi se trezi devreme, cu 
mintea încărcată de întrebări cărora trebuia să le găsească 
răspuns. Întotdeauna se întâmpla astfel când se pregătea să 
rostească o moarte; nu-i venea să se odihnească deoarece 
trebuia să încerce să închege istoria defunctului în propria 
lui viziune, să refacă viaţa acestuia aşa cum voise elsăo 


trăiască, indiferent cât de mult dăduse greş în strădania lui. 
Însă acum avea o grijă în plus. Acum îi păsa de cei vii mai 
mult ca niciodată. 

— Bineînţeles că dăruirea ta are cauze mai adânci, spuse 
Jane după ce el încercă să-i explice impasul din care se 
zbătea să iasă. Te-ai îndrăgostit de Novinha înainte să pleci 
de pe Trondheim. 

— Poate că iubeam fata pe care am văzut-o, nu femeia asta 
răutăcioasă şi egoistă. Uite ce s-a întâmplat cu copiii din 
pricina ei. 

— Acesta să fie Vorbitorul în numele Morților? El judecă 
oamenii după aparenţe? 

— Probabil că m-am îndrăgostit de Grego. 

— Întotdeauna ai fost o pradă uşoară pentru cei care s-au 
scăpat pe tine. 

— Şi Quara. Cu toţii, chiar şi Miro. Îmi place băiatul. 

— Şi ei te iubesc, Săvârşitorule. 

El râse. 

— Oamenii îşi închipuie mai tot timpul că mă iubesc; asta 
până în ziua mărturisirii. Novinha e mai sensibilă decât 
mulţi alţii; ea mă urăşte deja, cu mult înainte de a fi rostit 
adevărul. 

— În ceea ce priveşte propria-ţi persoană, eşti la fel de orb 
ca oricare altul, Vorbitorule, spuse Jane. Promite-mi că 
atunci când vei muri o să mă laşi pe mine să-ţi rostesc 
moartea. Aş avea de spus o mulţime de lucruri. 

— Păstrează-le pentru tine, spuse Ender cu voce ostenită. 
La treaba asta stai şi mai prost decât mine. 

Începu să alcătuiască lista cu întrebările la care trebuia să 
afle răspuns: 

1. De ce s-a căsătorit Novinha cu Marcăo? 

2. De ce Marcăo şi-a urât copii? 

3. De ce se urăşte pe sine Novinha? 

4. De ce m-a chemat Miro să mărturisesc moartea lui 
Libo? 

5. De ce m-a chemat Ela să mărturisesc moartea tatălui ei? 


6. De ce s-a răzgândit Novinha în legătură cu mărturisirea 
morţii lui Pipo? 

7. Care a fost cauza imediată a morţii lui Marcăo? 

La a şaptea întrebare se opri. Îi va fi uşor să răspundă: o 
simplă problemă clinică. Cu asta avea să înceapă. 

Medicul care efectuase autopsia lui Marcăo se numea 
Navio, ceea ce însemna „vas”. 

— Nu din pricina staturii mele, spuse el râzând, ori pentru 
că aş fi bun înotător. Numele meu complet este Enrique o 
Navigador Caronada. Fii sigur că mă bucur că mi-au 
născocit porecla pornind de la „comandant” şi nu de la 
„tunuleţ”. Dacă s-ar fi întâmplat aşa, ar fi apărut prea multe 
aluzii obscene. 

Ender nu se lăsă înşelat de jovialitatea lui. Navio era un 
catolic şi, ca toată lumea, se supunea episcopului. Era 
hotărât să-l împiedice pe Ender să afle prea multe, deşi 
avea să o facă fără prea multă tragere de inima. 

— Ca să obţin răspunsuri la întrebările pe care vreau să ţi 
le pun, am la îndemână două căi, spuse calm Ender. Eu voi 
întreba, iar tu îmi vei răspunde cinstit. Sau aş putea înainta 
o cerere către Congresul Stelar pentru a mi se aproba 
acces nestingherit la documente. Costurile pentru 
transmisia prin ansiblu sunt foarte ridicate şi, întrucât 
cererea nu presupune o procedură complicată iar opoziţia 
ta încalcă legea, preţul va fi suportat din fondurile şi aşa 
secătuite ale coloniei, la care se vor adăuga penalizări care 
vor dubla cheltuielile şi o mustrare aspră pentru tine. 

Pe măsură ce Săvârşitorul spunea toate acestea, zâmbetul 
de pe faţa lui Navio se stinse până dispăru cu desăvârşire. 
Apoi îi răspunse cu răceală: 

— Bineînţeles că voi răspunde la întrebări. 

— Nu încape nici un „bineînţeles” în chestiunea asta, 
spuse Ender. Episcopul vostru i-a sfătuit pe credincioşii din 
Milagre să desfăşoare o acţiune deliberată şi, în acelaşi 
timp, nejustificată, boicotarea unui preot chemat în mod 
legal. Le-ai face tuturor un mare serviciu dacă i-ai anunţa 


că în cazul în care această atitudine de nepăsare şi de 
necooperare va continua, eu voi cere ca statutul meu să fie 
modificat din preot în inchizitor. Te asigur că mă bucur de o 
reputaţie foarte bună în faţa Congresului Stelar şi că voi 
primi un răspuns favorabil la o asemenea solicitare. 

Navio ştia în amănunţime ce însemna asta. Ca inchizitor, 
Ender va fi autorizat de Congres să revoce patenta catolică 
a coloniei sub motivul persecuției religioase. Printre lusitani 
s-ar naşte o revoltă de neînchipuit, declanşată, între altele, 
de faptul că episcopul ar fi destituit după o judecată sumară 
şi trimis la Vatican să-şi ispăşească pedeapsa. 

— De ce să întreprinzi o asemenea acţiune când ştii că 
prezenţa ta e nedorită aici? întrebă Navio. 

— M-a chemat cineva, altfel n-aş fi venit, îl lămuri Ender. 
S-ar putea să nu-ţi placă legea atunci când te îngrădeşte, 
dar ea îi apără pe toţi catolicii de pe lumile unde sunt 
aprobate alte religii oficiale. 

Navio bătu darabana cu degetele pe tăblia biroului. 

— Să aud ce întrebări ai de pus, Vorbitorule. Să trecem la 
treabă. 

— Întrebarea de început cel puţin e destul de simplă. Care 
a fost cauza aproximativă a morţii lui Marcos Maria 
Ribeira? 

— Marcăo?! se miră Navio. Mi se pare imposibil să fi fost 
chemat pentru a mărturisi moartea lui, fiindcă a murit abia 
acum câteva săptămâni... 

— Am fost chemat să mărturisesc mai mulţi morţi, Dom 
David, dar prefer să încep cu Marcăo. 

Navio se strâmbă. 

— Ce-ai zice dacă ţi-aş cere o dovadă a împuternicirii pe 
care o ai? 

Jane şopti în urechea lui Ender: 

— Să-l dăm gata pe băiatul ăsta simpatic. 

Terminalul lui Navio se activă imediat, expunând o serie de 
documente oficiale în timp ce Jane, cu o voce extrem de 
autoritară, rosti: „Andrew Wiggin, Vorbitor în numele 


Morților, a acceptat cererea de a explica viaţa şi moartea lui 
Marcos Maria Ribeira din oraşul Milagre, colonia Lusitania. 
Nu documentul în sine îl impresionă pe Navio, cât faptul 

că nici nu făcuse solicitarea şi nici n-o adresase 
computerului prin intermediul terminalului din birou. Navio 
îşi dădu seama pe dată că doar nestemata din urechea 
Vorbitorului putea activa computerul, iar asta însemna că o 
rutină logică de nivel foarte înalt controla activitatea lui şi 
aplica întocmai solicitările acestuia. Nimeni de pe Lusitania 
nu era autorizat să procedeze astfel, nici măcar Bosquinha. 
„Orice s-ar spune, acest Vorbitor nu-i o persoană oarecare 
şi până şi episcopului Peregrino îi va fi imposibil să-l ţină în 
frâu”, conchise Navio. 

— Am înţeles, spuse Navio râzând cu jumătate de gură. Tot 
acum îşi adusese aminte că era cazul să redevină jovial. 
Oricum aveam de gând să te ajut - spaimele episcopului nu 
i-au cuprins pe toţi coloniştii din Milagre, înţelegi? 

Ender îi întoarse zâmbetul, rămânând însă circumspect 
faţă de ipocrizia deja dovedită a doctorului. 

— Marcos Ribeira a murit din cauza unui defect 
congenital. Înşiră un cuvânt lung, plin de sonorități pseudo- 
latineşti. Sunt sigur că n-ai auzit niciodată de boala asta, 
fiindcă e foarte rară şi se transmite numai prin gene. Apare 
de cele mai multe ori la începutul pubertăţii şi constă din 
înlocuirea treptată a ţesuturilor glanduroase exocrine şi 
endocrine cu celule de natură lipidică. Asta înseamnă că de- 
a lungul anilor, încetul cu încetul, glandele suprarenale, 
hipofiza, ficatul, testiculele, tiroida şi aşa mai departe sunt 
înlocuite de mari aglomerări de celule lipidice. 

— Întotdeauna în mod fatal? Ireversibil? 

— Da, bineînţeles. De fapt, Marcăo a supravieţuit cu zece 
ani mai mult decât era de aşteptat. Cazul lui este ieşit din 
comun din mai multe puncte de vedere. În toate celelalte 
cazuri înregistrate - şi, după cât se ştie, nu au fost prea 
multe - boala atacă mai întâi testiculele, făcând ca victima 
să rămână sterilă şi, cel mai adesea, impotentă. Având şase 


copii sănătoşi, rezultă cu pregnanţă că la Marcos Ribeira 
testiculele au fost ultimele glande afectate. Dar imediat ce 
au fost atacate, ritmul de înaintare al bolii trebuie să fi fost 
neobişnuit de rapid: testiculele au fost înlocuite complet cu 
celule lipidice, cu toate că, în mare, ficatul şi glanda tiroidă 
mai funcționau. 

— Şi ce l-a ucis în cele din urmă? 

— Glandele suprarenale şi hipofiza nu funcționau. Era un 
cadavru viu. Am auzit că s-a prăbuşit pur şi simplu într-un 
bar, în timp ce lălăia un cântec deocheat. 

Ca întotdeauna, mintea lui Ender descoperi contradicții în 
afirmaţii. 

— Cum se transmite o asemenea boală pe cale ereditară 
dacă ea produce sterilitatea victimei? 

— Se transmite de obicei pe cale colaterală. S-ar putea ca 
unul dintre copii să moară din pricina ei; fraţii şi surorile nu 
vor fi purtători ai bolii, dar o vor transmite copiilor lor. 
Bineînţeles, m-am temut că, având copii, Marcăo putea 
transmite tuturor gena afectată. 

— l-aţi supus testelor? 

— Niciunul dintre ei n-a prezentat modificări genetice. Fii 
sigur că Dona Ivanova nu mi-a dat pace o clipă cât am 
efectuat testele. Ne-am concentrat imediat asupra genelor 
cu probleme şi am făcut investigaţii asupra fiecărui copil: 
ţac, ţac, ţac, şi gata. 

— Şi niciunul dintre ei nu prezenta simptomele bolii? Nici 
măcar o tendinţă regresivă? 

— Gragas a Deus, spuse doctorul, cine s-ar fi căsătorit cu 
vreunul dintre ei dacă ar fi avut genele modificate? După 
cum se prezintă situaţia, nu pot să înţeleg cum a scăpat 
nedetectat defectul genetic al lui Marcăo. 

— Investigaţiile genetice au un caracter de rutină pe 
această planetă? 

— A, nu, nicidecum. Dar cu vreo treizeci de ani în urmă s-a 
declanşat o epidemie. Părinţii Donei Ivanova, Venerados 
Gusto şi Venerada Cida, au efectuat investigaţii genetice 


asupra tuturor membrilor coloniei: bărbaţi, femei şi copii. 
Aşa au şi găsit remediul. Comparaţiile făcute de ei pe 
computer ar fi detectat în mod sigur acest defect specific, 
aşa că am aflat ce era doar atunci când a murit Marcăo. Eu 
nu auzisem vreodată de boala asta, dar ea figura în fişierele 
computerului. 

— Şi Os Venerados n-au găsit-o? 

— Se pare că nu, pentru că altfel i-ar fi spus lui Marcăo. Şi 
chiar dacă nu l-ar fi avertizat, Ivanova trebuie să fi 
descoperit boala. 

— Poate că aşa s-a şi întâmplat, spuse Ender. 

Navio râse sonor. 

— Imposibil. Nici o femeie întreagă la minte n-ar purta în 
pântec copiii unui bărbat care ar prezenta un asemenea 
defect genetic. Vreme de ani şi ani, Marcăo a trecut prin 
suferinţe cumplite. Nu există mamă care să dorească aşa 
ceva copiilor ei. Nu, s-ar putea ca Ivanova să aibă un 
comportament bizar, dar nebună nu e. 

Jane se distra copios. Când Ender ajunse acasă, ea îşi 
proiectă imaginea deasupra terminalului doar ca să poată 
râde nestăvilit. 

— Omul nu se poate schimba, spuse Ender. Într-o colonie 
de catolici fideli ca aceasta, normal că mi-a trecut prin 
minte să pun în discuţie intenţiile biologului, una dintre cele 
mai respectate persoane de aici. 

— Nu căuta să-l scuzi, îi spuse Jane. Nu mă aşteptam ca un 
creier oarecare să lucreze la fel de logic precum un 
computer. Dar nu-mi poţi cere să nu mă distrez. 

— Într-un fel, neştiinţa lui e înduioşătoare, remarcă Ender. 
Preferă să creadă că boala lui Marcăo se deosebeşte de 
oricare alt caz înregistrat până acum. E în stare să ia drept 
bună ideea că părinţii Ivanovei nu au observat şi că s-a 
măritat cu el fără să cunoască adevărul, deşi lama lui 
Ockham arată că noi trebuie să acceptăm cea mai simplă 
explicaţie: boala lui Marcăo a progresat ca oricare alta; a 
lovit mai întâi testicolele, deci copiii Novinhei au fost 


procreaţi de altcineva. Nici nu-i de mirare că Marcăo era 
scârbit şi furios. Fiecare dintre cei şase copii îi aducea 
mereu aminte că soţia lui se culca cu un alt bărbat Probabil 
au căzut la învoială încă de la început asupra faptului că ea 
nu-i va fi credincioasă. Dar, oricât de răbdător ai fi, şase 
copii înseamnă totuşi prea mult. 

— Acestea sunt încântătoarele contradicții ale unei vieţi 
evlavioase, remarcă Jane. Novinha s-a căsătorit ştiind 
dinainte că va deveni adulteră, dar nu s-a gândit nici o clipă 
să folosească anticoncepţionale. 

— Ai cercetat structura genetică a copiilor pentru a 
descoperi posibilul tată? 

— Vrei să spui că n-ai ghicit deja? 

— Am ghicit, dar vreau să fiu sigur că probele clinice nu se 
bat cap în cap cu răspunsul care rezultă de la sine. 

— E limpede ca lumina zilei că Libo a fost tatăl. Ce inimă 
de câine! A avut şase copii cu Novinha şi alţi patru cu soţia 
lui. 

— Nu înţeleg totuşi de ce Novinha nu s-a căsătorit cu Libo 
de la bun început spuse Ender. Nu văd ce rost avea să se 
mărite cu un bărbat pe care e limpede că-l dispreţuia, 
despre a cărui boală sigur ştia, pentru ca apoi să aibă copii 
cu cel pe care trebuie să-l fi iubit înainte de orice. 

— Întortocheate şi corupte sunt căile pe care rătăceşte 
mintea umană, spuse Jane pe un ton sentenţios. Pinocchio a 
făcut o prostie fără seamăn când a încercat să devină un 
băiat în carne şi oase. l-ar fi mers mult mai bine dacă-şi 
păstra capul de lemn. 

Miro păşea cu fereală prin pădure. Din când în când 
recunoştea sau îşi închipuia că recunoaşte câte-un copac, 
însă nici o fiinţa umană nu putea egala priceperea 
purceluşilor de a da nume fiecărui arbore din pădure. Dar, 
la urma-urmelor, oamenii nu venerau copacii luându-i drept 
totemuri ale strămoşilor. 

Miro alesese în mod premeditat o cale mai lungă pentru a 
ajunge la casa din buşteni în care locuiau purceluşii. Încă 


de când îi permisese lui Miro să lucreze alături de el şi de 
fiica lui, Ouanda, ca un al doilea ucenic, Libo îi dăscălise pe 
amândoi să nu meargă tot timpul pe acelaşi drum şi să bată 
poteca de la Milagre până la casa purceluşilor. Libo îi 
prevenise că într-o bună zi ar putea să apară tulburări între 
oameni şi purceluşi; nu era deci cazul ca ei să facă o potecă 
pentru a-i duce direct la destinaţie pe cei care ar fi avut în 
minte ideea vreunui pogrom. Tocmai de aceea Miro mergea 
astăzi pe malul dinspre pădure al pârâului, de-a lungul unui 
povârniş mai înalt. 

Şi, bineînţeles, nu departe de el apăru un purceluş care îl 
urmări atent. Cu ani în urmă, Libo socotise că femelele 
trebuiau să trăiască undeva, în acea direcţie; masculii 
stăteau cu ochii pe zenadori de fiecare dată când se 
apropiau prea mult. Aşa cum insistase Libo, Miro nu 
manifesta nicidecum dorinţa de a face vreun pas în plus în 
direcţia ce-i era interzisă. Curiozitatea lui se stingea ori de 
câte ori îşi amintea cum arăta trupul lui Libo, pe care îl 
descoperiseră el şi Ouanda. Libo nu era încă mort; avea 
ochii deschişi şi-i mişcase. Murise doar după ce Miro şi 
Ouanda îngenuncheaseră de o parte şi de alta a trupului şi 
fiecare dintre ei îl ţinuse de mâna însângerată. „Vai, Libo, 
sângele încă-ţi mai curgea prin vine şi inima încă-ţi mai 
bătea, chiar expusă vederii în pieptul larg desfăcut. Dacă ai 
fi fost în stare să ne vorbeşti, se ne spui măcar o vorbă care 
să ne lămurească de ce te-au ucis...” 

Malul cobori din nou, iar Miro traversă pârâul călcând cu 
paşi uşori şi repezi pe bolovanii înveliţi într-un strat de 
muşchi. După alte câteva minute îşi atinse ţinta, intrând în 
poieniţă prin partea ei estică. 

Ouanda se afla deja acolo şi-i învăţa pe purceluşi cum să 
bată smântână din laptele de cabra pentru a obţine un fel 
de unt. Experimentase procedeul vreme de săptămâni 
întregi până să ajungă la soluţia cea mai bună. Mai uşor ar 
fi fost să apeleze la ajutorul mamei sau chiar al Elei, pentru 
că ele ştiau mult mai bine care erau proprietăţile chimice 


ale laptelui de cabra, dar nici nu se putea pune problema 
cooperării cu biologista. Cu treizeci de ani în urmă, Os 
Venerados descoperiseră că laptele de cabra nu avea 
valoare nutritivă pentru fiinţele umane. Prin urmare, orice 
cercetare privind modul de prelucrare în vederea stocării 
nu putea fi decât în beneficiul purceluşilor. Miro şi Ouanda 
nu voiau să-şi asume riscul de a da de înţeles că încălcau 
legea şi interveneau activ şi deliberat în modul de viaţă al 
purceluşilor. 

Plini de încântare, purceluşii mai tineri se apucară să bată 
untul. Transformaseră mulsul cabrelor într-un adevărat 
dans şi acum cântau o melodie absurdă în care cuvintele 
din Esenţială şi portugheză se amestecau cu altele din două 
limbaje proprii, iar rezultatul era o harababură care 
stârnea râsul. Miro încercă să separe limbile folosite. 
Identifică, desigur, limba masculilor şi, de asemenea, câteva 
frânturi din limbajul copacilor, pe care o foloseau pentru a 
se adresa copacilor-totem; Miro o recunoscu doar după 
sonoritate; nici măcar Libo nu fusese în stare să traducă 
vreun cuvânt. Toate păreau a fi compuse doar din m-uri, b- 
uri şi g-uri, fără să apară vreo diferenţă detectabilă între 
vocale. 

Purceluşul care-l urmărise discret prin pădure pe Miro 
apăru abia acum şi-i salută pe ceilalţi cu un sunet amintind 
de un chiuit. Dansul continuă, dar cântecul încetă imediat. 
Mandachuva se desprinse din grupul format în jurul 
Ouandei şi veni să-l întâmpine pe Miro la marginea 
poieniţei. 

— Bine ai venit, Privesc-la-tine-cu-dorinţă. Aceasta era, 
desigur, o transpunere precisă până la extravaganţă a 
numelui lui Miro în Esenţială. Mandachuva se delecta 
traducând numele din portugheză în Esenţială şi apoi 
invers, cu toate că Miro şi Ouanda îi explicaseră că, de fapt, 
numele lor nu însemnau absolut nimic şi că era pur şi 
simplu o coincidenţă că ele sunau ca nişte cuvinte. Dar 
Mandachuva, la fel ca şi mulţi alţi purceluşi, găsea o sursă 


de încântare în jocurile de cuvinte, astfel că Miro acceptă să 
răspundă la „Privesc-la-tine-cu-dorinţă” aşa cum şi Ouanda 
răspundea la numele de Vaga, echivalentul portughez 
pentru „wander” (a rătăci), cuvânt din Esenţială a cărui 
sonoritate aducea cu „Ouanda”. 

Mandachuva era un caz enigmatic. Era cel mai în vârstă 
dintre purceluşi. Pipo îl cunoscuse şi scrisese despre el de 
parcă ar fi fost cel mai respectat din comunitatea lor. Şi 
Libo lăsase impresia că-l considerau conducător. Oare 
numele lui nu era un termen argotic portughez care 
însemna „şef”? Şi totuşi, lui Miro şi Ouandei Mandachuva le 
apărea drept cel mai lipsit de putere şi de prestigiu. Nimeni 
nu-i cerea părerea în vreo problemă; el era acela care avea 
timp liber să dialogheze cu zenadorii, pentru că niciodată 
nu primea însărcinări importante. 

Cu toate acestea, el le furniza zenadorilor cele mai multe 
informaţii. Miro nu-şi putea da seama dacă Mandachuva îşi 
pierduse prestigiul pentru că îi plăcea să schimbe impresii 
şi informaţii cu fiinţele umane ori făcea acest lucru pentru a 
mai creşte în ochii celorlalţi. N-avea nici o importanţă. 
Adevărul era că Miro ţinea la Mandachuva. Îl considera 
prieten pe bătrânul purceluş. 

— Te-a obligat femeia să mănânci pasta aceea cu miros 
respingător? întrebă Miro. 

— Zice că-i pur şi simplu gunoi. Până şi puii de cabra plâng 
atunci când trebuie să sugă la ţâţă. Mandachuva chicoti. 

— Dacă o faci cadou femeilor voastre, nici n-o să-ţi mai 
vorbească vreodată. 

— Şi totuşi, trebuie, trebuie, spuse Mandachuva oftând. 
Trebuie să vadă de toate, ca nişte macios care se bagă 
pretutindeni! 

A, da, ciudăţenia femelelor. Uneori, purceluşii vorbeau 
despre ele cu un respect sincer şi prevenitor, vecin cu 
veneraţia, de parcă ar fi fost zeițe. Nu mult după aceea, 
unul dintre ei spunea ceva jignitor despre ele, numindu-le 
chiar „macios”, viermi care se târau pe scoarţa copacilor, 


zenadorii nu puteau întreba de femele: purceluşii nu 
răspundeau niciodată la asemenea întrebări. Fusese o 
vreme - destul de îndelungată - când purceluşii nici măcar 
nu aduceau vorba de existenţa femelelor. Libo sugera, şi 
întotdeauna cu amărăciune, că schimbarea de atitudine era 
cumva legată de moartea lui Pipo. Înainte ca el să moară, 
până şi o simplă aluzie la femele era tabu, iar în rare 
momente, de mare sfinţenie, se făcea câte o menţiune plină 
de smerenie; după aceea însă, purceluşii adoptau o 
atitudine melancolică, încărcată de dor atunci când 
glumeau despre „soţii”. Dar zenadorii nu puteau primi 
răspuns la întrebările referitoare la femele. Purceluşii 
dădeau clar de înţeles că asta nu era treaba lor. 

Cineva din grupul care o înconjura pe Ouanda fluieră. 
Mandachuva îl trase imediat pe Miro către ceilalţi. 

— Săgeată vrea să-ţi vorbească. 

Miro se lăsă condus şi se aşeză alături de Ouanda. Ea nu-l 
privi; cu mult timp în urmă aflaseră că purceluşii erau 
neplăcut impresionați atunci când se întâmpla să vadă 
masculi şi femele dintre fiinţele umane conversând sau 
stabilind un contact vizual. Vorbeau cu Ouanda numai când 
era singură, dar de câte ori Miro era prezent, nu i se 
adresau, ori acceptau să-i răspundă doar dacă le spunea ea 
ceva. Uneori lui Miro îi venea să turbeze, pentru că Ouanda 
nu putea nici măcar să-i facă un semn din ochi în faţa 
purceluşilor. În asemenea momente putea simţi cum trupul 
ei radia căldură ca o stea minusculă. 

— Prietene, spuse Săgeată, am a-ţi cere un dar nepreţuit. 

Miro percepu un uşor tremur de încordare al Ouandei. De 
obicei purceluşii nu le cereau nimic, dar atunci când o 
făceau se năştea o umbră de nelinişte. 

— Vrei să mă asculţi? 

Cu o mişcare uşoară a capului, Miro încuviinţă. 

— Dar să ţii minte că printre fiinţele umane nu sunt nimic, 
nu am nici o putere. 


Libo descoperise că purceluşii nu se simțeau deloc 
insultaţi la gândul că oamenii trimiteau printre ei delegaţi 
lipsiţi de orice putere, iar sugestia neputinței acestora îi 
ajuta să explice îngrădirile stricte de care zenadorii 
trebuiau să ţină seama în activitatea lor. 

— Nu-i o cerere care vine din partea noastră, ca rezultat 
al conversaţiilor noastre caraghioase şi prosteşti avute 
seara în jurul focului. 

— Abia aştept să ascult vorbele înțelepte pe care le 
numeşti prosteşti, spuse Miro cu vocea lui dintotdeauna. 

— Rădăcină a cerut asta când a vorbit din copacul lui. 

Miro îşi reţinu un oftat. Aşa cum nu-i plăcea catolicismul 
semenilor lui, nu se simţea deloc îndemnat să aibă de-a face 
cu religia purceluşilor. În ambele cazuri, trebuia să mimeze 
că ia în serios cele mai deconcertante credinţe. De fiecare 
dată când se exprima vreo idee deosebit de îndrăzneață sau 
stânjenitoare, purceluşii o atribuiau unuia sau altuia dintre 
strămoşii ale căror spirite sălăşluiau în copacii prezenţi 
pretutindeni. Începuseră să-l dea pe Rădăcină drept sursă a 
celor mai năstruşnice idei abia în anii din urmă, cu puţin 
timp înainte de moartea lui Libo. Părea o ironie că un 
purceluş pe care îl executaseră ca rebel era tratat acum cu 
un asemenea respect şi venerație. 

Cu toate acestea, Miro răspunse aşa cum făcuse şi Libo 
întotdeauna: 

— Îl onorăm şi-l respectăm pe Rădăcină la fel ca şi voi. 

— Trebuie să obţinem metal. 

Miro închise ochii. Zadarnică fusese aplicarea de către 
zenadori, atâta amar de vreme, a politicii de a nu folosi 
niciodată unelte de metal în faţa purceluşilor. Evident că 
purceluşii aveau observatori care, plasați în vreun punct 
mai înalt din apropierea gardului, urmăriseră activităţile 
fiinţelor umane. 

— La ce vă trebuie metal? întrebă el calm. 

— Când a coborât cu Vorbitorul în numele Morților, naveta 
a răspândit o căldură înspăimântătoare, mai fierbinte decât 


focul pe care ştim şi noi să-l facem. Cu toate astea, naveta 
n-a ars şi nici nu s-a topit. 

— Ce-aţi văzut voi nu era metal, ci un scut de plastic 
capabil să absoarbă căldura. 

— Probabil că şi asta ajută, dar în inima acelei maşini se 
află metal. În toate maşinile voastre, acolo unde folosiţi foc 
şi căldură pentru a face lucrurile să se mişte, există şi 
metal. Noi n-o să fim niciodată în stare să menţinem focuri 
ca ale voastre până n-o să avem metal. 

— Nu pot, spuse Miro. 

— Vrei să zici că suntem condamnaţi să rămânem în veci 
varelse şi ca n-o să devenim ramen. 

„Ouanda, ce bine ar fi fost să nu le fi explicat Ierarhia 
Excluderii stabilită de Demostene.” 

— Nu sunteţi deloc condamnaţi. Ceea ce v-am dăruit până 
acum a fost făcut de noi din elementele care se găsesc în 
mod natural pe lumea voastră, cum ar fi cabra. Dacă s-ar şti 
chiar şi despre atâta lucru, am fi exilați de pe această lume 
şi ni s-ar interzice să vă mai vizităm. 

— Metalul pe care-l folosiţi voi, oamenii, provine tot din 
lumea noastră. I-am văzut pe minerii voştri scoţându-l din 
pământ de undeva departe, din sud. 

Miro memoră această informaţie pentru a se sluji de ea în 
viitor. Dincolo de gard nu exista nici un punct mai înalt de 
unde să poată fi văzute minele. Prin urmare, era sigur că 
purceluşii reuşeau să treacă peste gard şi să-i urmărească 
pe oamenii dinăuntrul enclavei. 

— Se extrage din subsol, dar numai din anumite locuri pe 
care eu nu ştiu să le găsesc. Şi chiar atunci când îl scot din 
adânc e amestecat cu alte tipuri de roci. Trebuie purificat şi 
transformat prin procese foarte anevoioase. Fiecare gram 
de metal extras din pământ trebuie justificat. Chiar dacă v- 
am da o unealtă neînsemnată - o şurubelniţă sau un 
ferăstrău folosit în construcţii - tot i s-ar simţi lipsa şi ar fi 
căutată. Lapte de cabra nu va căuta nimeni. 


Săgeată rămase cu privirea pironită la el multă vreme; 
Miro îl privi şi el drept în ochi. 

— O să ne mai gândim la asta, spuse Săgeată. Întinse 
mâna către Calendar care îi puse trei săgeți în palma 
desfăcută. Uite. Astea sunt bune? 

Dovedeau o măiestrie ieşită din comun, ca toate săgețile 
pe care le făcea acest purceluş; drepte, cu un ampenaj 
perfect echilibrat. Inovația se vedea la vârf. Nu mai era 
făcut din obsidian. 

— Os de cabra, constată Miro. 

— Folosim cabra pentru a ucide cabra. Îi dădu săgețile 
înapoi lui Calendar, apoi se ridică şi plecă. 

Calendar luă săgețile subţiri din lemn şi le ţinu în faţă şi 
începu o incantaţie către ele în Limba Taţilor. Miro 
recunoscu imediat cântecul, deşi nu înţelegea cuvintele. 
Mandachuva îi explicase odată că era o rugăciune prin care 
cereau copacilor să-i ierte pentru folosirea unor unelte 
făcute din altceva decât din lemn. Altfel, spunea el, copacii 
ar crede că Micuţii îi urăsc. Religie. Miro oftă. 

Calendar strânse săgețile şi plecă. Apoi, purceluşul mai 
tânăr pe nume Uman îi luă locul, aşezându-se pe vine în 
faţa lui Miro. Ţinea în braţe un pachet învelit în frunze. Îl 
pusese pe pământ şi îl desfăcu grijuliu. 

Era o copie după „Matca şi Hegemonul”, pe care Miro le-o 
dăruise în urmă cu patru ani. Asta dăduse naştere unei 
neînţelegeri între Miro şi Ouanda. Începutul îl făcuse 
Ouanda, în cursul unei discuţii pe teme de religie. În 
realitate nu era greşeala ei. Totul pornise de la o întrebare 
pusă de Mandachuva Ouandei. 

— Cum puteţi voi, oamenii, trăi fără copaci? 

Evident că ea a înţeles întrebarea: purceluşul nu se 
referea la plante lemnoase, ci la zei. 

„Şi noi avem un Dumnezeu, un om care a murit şi a 
continuat să trăiască”, a explicat ea. „Doar unul? Şi unde 
trăieşte el acum?” „Nimeni nu ştie asta.” „Atunci la ce 
slujeşte? Cum îi puteţi vorbi?” „Se află în inimile noastre.” 


Asta i-a descumpănit pe purceluşi; mai târziu, glumind şi 
râzând, Libo a spus: 

— Vedeţi voi, teologia noastră încâlcită li se pare o 
superstiție. „Se află în inimile noastre”, na-ţi-o bună! Ce fel 
de religie mai e şi asta când o compari cu una în care poţi 
vedea şi pipăi zeii... 

— Şi-n care te cocoţi să culegi macios, ca să nu mai vorbim 
de faptul că purceluşii au doborât câţiva şi şi-au construit 
casa din buşteni, a adăugat Ouanda. 

— Au doborât? Adică tăiat? Fără unelte din piatră sau din 
metal? Ba nu, Ouanda, se roagă la copaci până cad singuri. 

Dar pe Ouanda nu o distrau glumele pe seama religiei. 

La rugămintea purceluşilor, Ouanda le adusese o copie a 
Evangheliei Sfântului loan după parafraza în Esenţiala 
simplificată - Biblia Donai. Dar Miro insistase ca împreună 
cu ea să le dea şi un exemplar din „Matca şi Hegemonul”. 

— Sfântul Ioan nu vorbeşte nimic despre fiinţe care trăiesc 
pe alte lumi, a susţinut Miro. Dar Vorbitorul în numele 
Morților îi explică pe Gândaci oamenilor şi pe oameni 
Gândacilor. 

Ouanda se arătase revoltată de o asemenea blasfemie. 
Dar, la nici un an după aceea, îi găsiseră pe purceluşi 
aprinzându-şi focurile cu pagini din Sfântul Ioan, în timp ce 
„Matca şi Hegemonu!l” era îngrijit învelită în frunze. Asta o 
îndurerase nespus pe Ouanda pentru o vreme, iar Miro 
descoperise curând că nu era înţelept să o mai sâcâie pe 
această temă. 

Uman deschise exemplarul la ultima pagină. Miro observă 
că de îndată ce se deschise cartea toţi purceluşii se 
strânseseră tăcuţi în jurul ei. Dansul prilejuit de baterea 
untului luă sfârşit. Uman atinse ultimele cuvinte ale 
textului. 

— Vorbitorul în numele Morților, murmură el. 

— Da, l-am întâlnit seara trecută. 

— E adevăratul Vorbitor. Aşa spune Rădăcină. 


Miro îi prevenise că erau mulţi Vorbitori, iar autorul Mătcii 
şi Hegemonului era mort. Se părea că purceluşii nu puteau 
să-şi scoată din minte speranţa că Vorbitorul care venise 
aici era cel adevărat, acela care scrisese cartea sfântă. 

— Cred că e un mărturisitor bun, spuse Miro. S-a purtat 
binevoitor cu familia mea şi socot că putem avea încredere 
în el. 

— Când va veni să ne vorbească? 

— Încă nu l-am rugat Nu i-aş putea spune aşa ceva chiar 
de la început. Trebuie să mai aşteptăm. 

Uman îşi lăsă capul pe spate şi scheună. 

„Asta înseamnă că voi muri?” gândi Miro. 

Nu. Ceilalţi îl atinseseră cu blândeţe pe Uman şi apoi îl 
ajutară să împacheteze cartea la loc şi să o ducă de acolo. 
Miro se ridică, pregătindu-se să plece. Niciunul dintre 
purceluşi nu-l urmări cum se îndepărtează. Fără gesturi 
ostentative, îşi găsiseră fiecare câte ceva de făcut. Miro 
părea să fi devenit invizibil pentru ei. 

Ouanda îl ajunse din urmă abia la marginea pădurii, unde 
desişurile îi făceau de nevăzut pentru orice observator din 
Milagre, deşi nimeni nu se deranja vreodată să privească 
spre copaci. 

— Miro, strigă ea uşor. El se întoarse exact la vreme ca s-o 
prindă în braţe; fata nu reuşi să se oprească la timp şi 
inerția îl sili pe Miro să se dea câţiva paşi înapoi ca să nu se 
prăbuşească la pământ. 

— Vrei să mă ucizi? întrebă el sau mai curând încercă, dar 
nu reuşi să termine ce avea de zis pentru că ea îi închise 
gura cu un sărut. Apoi renunţă să mai vorbească şi 
răspunse gestului ei cu un sărut lung şi adânc. Ouanda se 
smulse brusc din braţele lui. 

— Devii libidinos. 

— Aşa se-ntâmplă când femeile mă atacă şi mă sărută în 
pădure. 

— Potoleşte-ţi zelul, Miro, mai avem cale lungă până acolo. 
Îl prinse de centură şi-l trase mai aproape, sărutându-l din 


nou. Mai sunt doi ani până ne vom putea căsători fără 
consimţământul mamei tale. 

Miro nici nu încercă să riposteze. Nu se sinchisea prea 
mult de interdicțiile exprimate de preoţi în legătură cu 
preacurvia, însă înţelegea că într-o comunitate atât de 
fragilă ca Milagre era vital ca obiceiurile maritale să fie 
respectate cu stricteţe. Comunitățile mari şi stabile puteau 
tolera un număr apreciabil de relaţii extraconjugale fără a 
le sancţiona, dar Milagre era mult prea mică. Dacă 
purtarea Ouandei se datora educaţiei întru credinţă, 
atitudinea lui Miro era rezultatul consideraţiilor raţionale 
şi, în ciuda numeroaselor prilejuri ce li se oferiseră, 
amândoi erau la fel de curaţi ca nişte călugări. Chiar dacă 
Miro se gândi o clipă că în cursul căsătoriei vor trebui să 
respecte aceleaşi jurăminte de castitate impuse şi în 
mânăstirea în care trăiau Filhos, virginitatea Ouandei era 
grav şi iminent primejduită. 

— Oratorul acesta, spuse Ouanda. Ştii ce părere am eu în 
legătură cu prezenţa lui aici. 

— Vorbeşte catolicul din tine, nu gânditorul înzestrat cu 
rațiune. 

Încercă să o sărute, dar ea îşi plecă faţa în ultima clipă şi 
nu reuşi decât să-i atingă nasul cu buzele. Îl sărută înfocat, 
până când ea izbucni în râs şi-l împinse deoparte. 

— Miro, eşti stângaci şi nesuferit. Îşi şterse nasul de 
mânecă. Şi-aşa s-a dus cu totul naibii orice metodă 
ştiinţifică atunci când am început să-i ajutăm să-şi ridice 
nivelul de viaţi Mai avem vreo zece-douăzeci de ani şi 
sateliții vor începe să detecteze progrese evidente. Până 
atunci, poate că vom reuşi să descoperim diferențieri 
permanente. Dar dacă permitem unui străin să intervină în 
proiectul nostru, nu mai avem nici o şansă. Are să spună 
cuiva ce a văzut. 

— Poate că da, poate că nu. Şi eu am fost cândva în afara 
proiectului, nu? 

— Straniu da, dar niciodată străin. 


— Ouanda, merita să-l vezi seara trecută. Întâi cu Grego şi 
apoi când Quara s-a trezit şi a început să plângă. 

— Copii singuratici, disperaţi. Ce dovedeşte asta? 

— Şi Ela. A râs. Şi Olhado a devenit o părticică a familiei. 

— Dar Quim... 

— Şi el s-a potolit şi a încetat să mai urle la infidel să plece 
acasă. 

— Mă bucur pentru familia ta, Miro. Sper să-i lecuiască pe 
ai tăi pentru totdeauna. Ţi-o spun sincer, văd deja o 
schimbare la tine; acum eşti mai încrezător decât ai fost în 
ultima vreme. Dar nu-l aduce aici. 

Miro îşi muşcă buzele, apoi se îndepărtă. Ouanda alergă 
după el şi-l apucă de braţ. Ajunseseră în afara pădurii, dar 
copacul lui Rădăcină se afla între ei şi poartă. 

— Nu mă părăsi chiar aşa! spuse ea cu voce furioasă. Nu- 
mi întoarce spatele! 

— Ştiu că ai dreptate, dar nu pot alunga un sentiment 
ciudat. Cât s-a aflat în casa noastră, a fost ca şi... ca şi cum 
ar fi venit Libo. 

— Tata a urât-o pe mama ta, Miro, n-ar fi călcat niciodată 
acolo. 

— Dar dacă ar fi făcut-o?! Prezenţa Vorbitorului în casa 
noastră mi-a amintit de cea a lui Libo în Staţiunea 
zenadorilor. Înţelegi? 

— Aşa vezi tu lucrurile? A venit la voi şi s-a purtat aşa cum 
ar fi trebuit s-o facă tatăl tău, dar nici măcar n-a încercat 
vreodată, şi acum voi toţi vă rostogoliţi cu burţile în sus ca 
nişte căţeluşi. 

Dispreţul zugrăvit pe chipul ei era enervant. Lui Miro îi 
veni s-o lovească. Păşi în schimb spre copacul lui Rădăcină 
şi-i trase o palmă. În numai un sfert de secol ajunsese să 
aibă un diametru de aproape optzeci de centimetri, iar 
coaja era aspră şi simţi o durere ascuţită. 

Ea se apropie din spate. 

— Îmi pare rău, Miro, n-am vrut... 

— Ba ai vrut, şi a fost o prostie şi o dovadă de egoism. 


— Da, aşa e, eu... 

— Faptul că tata a fost o zdreanţă nu înseamnă că mă 
topesc după primul venit care mă mângâie pe creştet... 

Ea îşi trecu mâna mângâietor prin părul lui, pe umăr, talie. 
— Ştiu, ştiu, ştiu... Fiindcă ştiu ce înseamnă un om bun - 
nu doar părinte, ci un om bun. L-am cunoscut pe Libo, nu? 
Şi când îţi spun că acest Vorbitor seamănă cu Libo trebuie 
să mă crezi, nu să respingi totul de parcă ai vedea un căo 

care se gudură! 

— Dar te cred, Miro, vreau să-l cunosc şi eu. 

Miro era surprins de propria-i reacţie. Plângea. Şi asta, în 
parte, datorită puterii acestui Vorbitor, chiar şi atunci când 
nu era prezent. Deschisese toate portiţele din inima lui 
Miro, care acum nu-şi putea ascunde sentimentele care îl 
invadau. 

— Ai dreptate şi tu, spuse Miro încet, cu vocea gâtuită de 
emoție. L-am văzut intrând cu atingerea lui vindecătoare şi 
m-am gândit: „Dacă el ar fi fost tatăl meu...” Se întoarse s-o 
privească pe Ouanda, fără să-i pese că ea îi vedea ochii 
înroşiţi şi chipul brăzdat de lacrimi. La fel cum spuneam 
mereu, în fiecare zi când mă întorceam acasă de la 
Staţiunea zenadorilor: „Dacă Libo ar fi tatăl meu, cât de 
mult aş vrea să fiu fiul lui.” 

Ea zâmbi şi-l strânse în braţe; părul i se udă de lacrimile 
de pe faţa lui. 

— Of, Miro, mă bucur că nu ţi-e tată. Fiindcă atunci aş fi 
sora ta şi n-aş mai putea spera să te păstrez doar pentru 
mine. 

Capitolul 10 

COPIII MINŢII. 

Regula 1: Toţi Copiii Minţii lui Cristos trebuie să fie 
căsătoriţi, altfel nu pot face parte din ordin, însă trebuie să 
rămână caşti. 

Întrebare 7; De ce este necesară căsătoria? 

Neghiobii îşi zic: „De ce să ne căsătorim? Dragostea e 
singura legătură de care avem nevoie, eu şi iubitul sau 


iubita mea”. Acestora le spun: „Căsătoria nu este un 
legământ între bărbat şi femeie; până şi fiarele se 
împreunează şi au pui. Căsătoria este un contract între 
bărbat şi femeie pe de o parte şi comunitate pe de alta. A te 
căsători potrivit legii comunităţii înseamnă a deveni 
cetăţean în deplinul înţeles al cuvântului; a refuza înseamnă 
a rămâne un străin, un copil, un proscris, un sclav şi un 
trădător. Singura constantă în orice societate umană este 
că cei ce se supun legilor, tabu-urilor şi obiceiurilor sunt cu 
adevarat adulţi”. 

Întrebare 2: Atunci de ce este prescris celibatul pentru 
preoţi şi pentru maici? 

Pentru a-i izola de comunitate. Preoţii şi maicile sunt 
servitori, nu cetăţeni. Ei slujesc Biserica, dar nu ei sunt 
Biserica. Biserica-mamă este mireasă, iar Cristos, mirele; 
preoţii şi maicile rămân doar invitaţi la nuntă, pentru că ei 
au renunţat la cetăţenia în comunitatea lui Cristos cu scopul 
de a sluji comunitatea. 

Întrebare 3: Atunci de ce se căsătoresc Copiii Minţii lui 
Cristos? Nu servim şi noi Biserica? 

Noi nu slujim Biserica aşa cum o fac prin căsătorie femeile 
şi bărbaţii. Deosebirea este că, în timp ce ei îşi transmit 
genele următoarei generaţii, noi transmitem cunoaşterea; 
moştenirea lor se află în moleculele genetice ale 
generaţiilor viitoare, în timp ce noi continuăm să trăim în 
minţile lor. Rodul căsătoriei noastre sunt amintirile, iar ele 
nu sunt cu nimic mai prejos decât copiii din carne şi sânge 
concepuţi în spiritul iubirii sfinţite de Biserică. 

San Angelo - Regula şi Catehismul Ordinului Copiii Minţii 
lui Cristos, Oriunde l-ar fi purtat paşii, vicarul catedralei 
rămânea înconjurat de tăcerea capelei întunecoase şi a 
zidurilor masive şi înalte până la cer: când intra, o pace 
grea cobora asupra elevilor, şi apoi, în vreme ce el aluneca 
fără să facă nici un zgomot către partea din faţă a clasei, 
până şi respiraţia lor devenea reţinută. 


— Dom Cristăo, murmură vicarul. Episcopul ar avea 
nevoie să vă consulte într-o problemă. 

Elevii, majoritatea adolescenţi, nu erau chiar atât de naivi 
încât să nu ştie despre relaţiile încordate dintre ierarhia 
Bisericii şi călugării cu păreri mai puţin rigide, care predau 
în majoritatea şcolilor catolice din cele O Sută de Lumi. 
Dom Cristăo nu era numai un excelent profesor de istorie, 
geologie, arheologie şi antropologie, ci şi abate al mănăstirii 
Filhos da Mente de Cristo - Copii Minţii lui Cristos. Poziţia 
aceasta îl făcea să fie cel mai de seamă rival la supremaţia 
spirituală în Lusitania. În unele privinţe putea fi considerat 
chiar superior episcopului; pe majoritatea lumilor exista 
doar câte un abate al Fiilor la fiecare arhiepiscop, în timp 
ce la fiecare episcop exista câte un decan al unui sistem 
şcolar. 

Însă Dom Cristăo, ca toţi Filhos de altfel, ţinea să 
demonstreze că nutrea respectul cuvenit faţă de ierarhia 
bisericească. La chemarea episcopului, el închise imediat 
lumina de la pupitrul pe care-şi avea hârtiile şi dădu liber 
elevilor fără ca măcar să tragă o concluzie la subiectul 
supus discuţiei. Elevii nu-şi manifestară surprinderea; ştiau 
că ar fi procedat la fel chiar dacă i-ar fi întrerupt ora un 
preot abia hirotonisit. Pentru preoţi era, fără îndoială 
nespus de măgulitor să vadă cât de importanţi apăreau în 
ochii Fiilor însă, pe de altă parte, asta le arăta limpede că, 
de fiecare dată când vizitau şcoala în timpul orelor de curs, 
procesul de învăţământ era dat peste cap. Ca urmare, 
preoţii intrau rareori în şcoală, iar Filhos, printr-o atitudine 
de imens respect, îşi mențineau o independenţă aproape 
deplină. 

Dom Cristăo ştia foarte bine de ce îl chemase episcopul. 
Doctorul Navio nu era omul care să-şi ţină gura, şi în cursul 
dimineţii circulaseră tot soiul de zvonuri în legătură cu o 
ameninţare îngrozitoare rostită de Vorbitor. Lui Dom 
Cristăo îi venea greu să priceapă temerile nefondate pe 
care le simţea ierarhia de fiecare dată când se confrunta cu 


infideli sau eretici. Episcopul va fi furios, ceea ce însemna 
că va cere ca cineva să întreprindă ceva, deşi cea mai bună 
politică ar fi fost inacţiunea, răbdarea, cooperarea. Pe de 
altă parte, se zvonise că acest Vorbitor afirmase că tot el 
rostise moartea lui San Angelo. Dacă aşa stăteau lucrurile, 
atunci probabil că omul nu era nicidecum un duşman, ci un 
prieten al Bisericii. Sau măcar un prieten al Fiilor, ceea ce, 
după părerea lui Dom Cristăo, era unul şi acelaşi lucru. 

În timp ce-l urma pe tăcutul vicar printre clădirile din 
faculdade şi prin grădina catedralei, Dom Cristăo îşi alungă 
din inimă furia şi iritarea pe care le simţea. Îşi repetă la 
nesfârşit în gând numele preoţesc: Amai a Tudomundo Para 
Que Deus Vos Ame. 

Trebuie Să-i lubeşti pe Toţi Ca Să Fii lubit de Dumnezeu. 
Îşi alesese atent numele atunci când logodnica lui devenise 
membră a ordinului, întrucât ştia că slăbiciunile lui cele mai 
mari erau furia şi intoleranţa faţă de prostie. La fel ca şi 
ceilalţi Filhos, îşi dăduse un nume ce devenea o invocaţie 
împotriva celui mai de temut păcat al său. Aceasta era una 
dintre modalităţile în care Filhos se dezgoleau spiritual în 
faţa întregii lumi. „Nu ne vom înveşmânta în haina 
ipocriziei”, propovăduise San Angelo. „Cristos ne va 
înveşmânta în virtute, ca pe nişte crini de câmpie, dar noi 
nu vom face nici un efort să trecem drept mărinimoşi.” 
Astăzi, Dom Cristăo simţea că mărinimia era un veşmânt 
cam sărăcăcios pentru el; vântul îngheţat al intoleranţei 
putea să-l pătrundă până în adâncul inimii. De aceea îşi 
recită numele, gândind: „Episcopul Peregrino e un neghiob, 
dar Amai a ludomundo Para Que Deus Vos Ame.” 

— Frate Amai, spuse episcopul Peregrino. Niciodată nu 
folosea termenul onorific de Dom Cristăo, deşi măcar atâta 
consideraţie era de aşteptat din partea unui cardinal. 
Amabil din partea ta că ai venit. 

Navio stătea deja pe cel mai moale scaun, dar Dom Cristăo 
nu avea de gând să-i poarte ranchiună pentru atâta lucra. 
Indolenţa îl făcuse pe Navio să se îngraşe, iar acum 


obezitatea îl făcea să fie indolent; boala se învârtea în cerc, 
hrănindu-se din propria-i substanţă, şi Dom Cristăo se arătă 
recunoscător lui Dumnezeu că suferinţa aceasta îl ocolise. 
Îşi alese un scaun înalt, fără spătar. Trupul nu va avea astfel 
prilejul să se moleşească, iar mintea îi va rămâne vie şi 
ascuţită. 

Navio se lansă aproape imediat într-o relatare a 
chinuitoarei întâlniri pe care o avusese cu Vorbitorul în 
numele Morților, fără a uita să povestească pe larg despre 
amenințările acestuia în cazul în care atitudinea non- 
cooperantă persista. 

— Un inchizitor, dacă vă puteţi închipui aşa ceva! Un 
infidel care îndrăzneşte să se substituie autorităţii Bisericii- 
Mamă! Vai, cum creşte spiritul combatant al mirenilor când 
Biserica-Mamă e ameninţată dar cere-le numai să vină la 
slujbă o dată pe săptămână şi toată fervoarea asta se 
vestejeşte şi adoarme cu totul. 

Cuvintele lui Navio avură însă un oarecare efect: episcopul 
Peregrino se înfurie văzând cu ochii şi, în ciuda tenului 
măsliniu, faţa lui căpătă o nuanţă purpurie. După ce, într-un 
târziu, Navio îşi termină istorisirea, Peregrino, cu chipul 
devenit o mască a furiei, se întoarse către Dom Cristăo şi 
spuse: 

— Ce zici de asta, frate Amai? 

„Dacă mi-ar lipsi tactul, aş zice că ai fost un neghiob când 
te-ai amestecat în treburile acestui Vorbitor deşi ştiai că 
legea e de partea lui şi că nimic din ce a făptuit nu ne-a 
adus vreo vătămare. Acum l-ai provocat, şi e cu mult mai 
primejdios decât ar fi fost dacă pur şi simplu ignorai sosirea 
lui aici.” 

Dom Cristăo zâmbi vag şi-şi lăsă capul în faţă. 

— Socot că ar trebui să lovim primii, pentru a-i smulge 
puterea de a ne face vreun rău. 

Aceste vorbe înfocate îl luară prin surprindere pe 
episcopul Peregrino care spuse: 

— Exact aşa. Dar nu mă aşteptam să înţelegi şi tu asta. 


— Filhos au un spirit la fel de înflăcărat ca şi orice alt 
creştin nehirotonisit, vorbi Dom Cristăo. Dar pentru că noi 
nu avem preoţi, trebuie să ne mulţumim cu logica şi 
raţiunea pe care să le folosim ca înlocuitori firavi ai 
autorităţii. 

Episcopul Peregrino bănuia că din când în când era 
ironizat, dar niciodată nu reuşea să identifice momentul 
precis când devenea ţintă. 

— Prin urmare, frate Amai, cum propui să-l lovim? 

— Ei bine, părinte Peregrino, legea este foarte clară. El 
are putere asupra noastră numai dacă îl împiedicăm să-şi 
îndeplinească îndatoririle lui preoţeşti. Dacă vrem să-l 
lipsim de puterea de a ne face rău, trebuie doar să 
cooperăm cu el. 

Episcopul lovi cu pumnul în tăblia mesei şi răcni: 

— Exact genul de sofism la care trebuia să mă aştept din 
partea ta, Amai. 

Dom Cristăo zâmbi. 

— Realitatea e că n-avem de ales: ori răspundem la 
întrebările lui, ori face o cerere perfect justificată pentru a i 
se acorda statut de inchizitor, iar tu te vei îmbarca pe vreo 
navă ce merge la Vatican ca să te aperi de acuzaţia de 
persecuție religioasă. Peregrino, ţinem cu toţii mult prea 
mult la tine ca să facem ceva care să provoace îndepărtarea 
ta din funcţie. 

— A, da, cunosc foarte bine iubirea voastră. 

— Vorbitorii sunt de fapt total inofensivi - nu au alcătuit 
vreun organism rival, nu dau împărtăşanie, nici măcar nu 
susţin că „Matca şi Hegemonul” pot fi luate drept scriptură. 
Singura lor îndatorire este să încerce să descopere 
adevărul despre viaţa celor care au murit şi apoi să 
povestească, celor care vor să-i asculte, istoria persoanei 
dispărute aşa cum a ales aceasta să şi-o trăiască. 

— Şi consideri că acest lucru e nevătămător? 

— Dimpotrivă. San Angelo a întemeiat ordinul nostru 
tocmai pentru că dezvăluirea adevărului este un act de 


mare tărie. Dar eu cred că e mult mai nevătămător decât 
Reforma Protestantă, să zicem. lar anularea Patentei 
Catolice pe motiv de intoleranţă religioasă ar aduce cu 
siguranţă după sine autorizarea imediată a unei imigraţii de 
non-catolici, care ne-ar face să nu mai reprezentăm decât o 
treime din populaţie. 

Episcopul Peregrino îşi mângâie inelul de pe deget: 

— Şi Congresul Stelar ar putea să autorizeze aşa ceva? 
Există o limită privind numărul de colonişti; dacă ar trimite 
aici atâţia necredincioşi, s-ar depăşi cu mult această limită. 

— Dar nu se poate să fi uitat că există prevederi în acest 
sens. Întrucât Patenta Catolică garantează o creştere 
neîngrădită a populaţiei, Congresul Stelar va trimite nave 
atunci când populaţia de prisos va trebui transportată în 
emigrație obligatorie. Oricum se anticipează ca o asemenea 
acţiune să aibă loc peste o generaţie sau două; cine ar 
putea să împiedice Congresul Stelar să o înceapă chiar 
acum? 

— N-o vor face. 

— Congresul Stelar a fost întemeiat pentru a se pune 
capăt războaielor sfinte şi pogroamelor care au izbucnit 
uneori pe mai multe lumi în acelaşi timp. Invocarea legilor 
privitoare la persecuția religioasă reprezintă o problemă 
gravă. 

— E cu totul de neconceput! Nu ştiu ce eretic pe jumătate 
nebun cheamă un Vorbitor şi, dintr-o dată, ne confruntăm 
cu emigrarea forţată! 

— Iubite părinte, aşa au evoluat dintotdeauna 
confruntările dintre autoritatea laică şi cea religioasă. 
Trebuie să avem răbdare, fie şi numai din următorul motiv: 
toate armele sunt la ei. 

Auzind acestea, Navio chicoti. 

— S-ar putea să aibă toate armele, dar noi deţinem cheile 
raiului şi iadului, spuse episcopul. 

— Şi eu sunt sigur că aşteptând clipa asta, Congresul 
Stelar îşi freacă mâinile de bucurie. Până atunci, totuşi, 


poate că voi reuşi să uşurez durerea provocată de această 
stângăcie. Ca să nu fii silit să retractezi în mod public 
declaraţiile tale anterioare, („declaraţii prosteşti, 
distructive şi bigote”), fă cunoscut că ai dat instrucţiuni 
către Filhos da Mente de Cristo să poarte apăsătoarea 
povara de a răspunde întrebărilor infidelului. 

— S-ar putea să nu cunoaşteţi răspunsurile la toate 
întrebările lui, spuse Navio. 

— Dar putem să găsim răspunsuri în locul lui, nu? Probabil 
că în felul acesta oamenii din Milagre nici nu vor trebui să-i 
răspundă direct Vorbitorului; vor vorbi în schimb numai cu 
fraţii şi surorile ordinului nostru. 

— Cu alte cuvinte, spuse Peregrino înghiţindu-şi nodul din 
gât, călugării ordinului tău vor deveni servitorii infidelului. 

Dom Cristăo îşi rosti numele în gând de trei ori. 

Ender nu mai trăise atât de acut sentimentul că se află pe 
teritoriu inamic de când fusese elev în şcoala militară. După 
ce pornise din praga, urcase dealul pe o potecă bătută de 
paşii nenumăraţilor credincioşi; domul catedralei se ridica 
atât de falnic încât, cu excepţia câtorva momente, când se 
afla pe porţiunea cea mai abruptă a pantei, îl avu tot timpul 
în ochi. Construită pe terase care tăiau panta, şcoala se afla 
în stânga lui; spre dreapta se vedea Vila dos Professores, 
purtând numele educatorilor, dar locuită în realitate mai 
mult de grădinari, îngrijitori, funcţionari, consilieri şi alţi 
slujbaşi. Profesorii pe care-i zări Ender purtau cu toţii 
uniformele cenuşii ale ordinului, iar aceştia îl măsurară 
curioşi când trecu pe lângă ei. 

Vrăjmăşia începu atunci când ajunse pe culmea dealului, o 
suprafaţă întinsă, aproape netedă, de pajişte şi grădină 
îngrijite fără cusur, unde potecile frumos demarcate erau 
acoperite cu gangă concasată adusă de la topitorie. „lată 
lumea Bisericii”, gândi Ender „fiecare lucruşor aşezat la 
locul lui, unde nici unei buruieni nu-i este îngăduit să 
pătrundă.' Simţi multe priviri urmărindu-i, dar acum robele 
erau negre sau portocalii - preoţi şi diaconi, iar ochii 


răutăcioşi exprimau o autoritate pe cale de a fi primejduiţi 
„Ce vă fur venind aici?” îi întrebă Ender în gând. Dar ştia că 
ura lor nu venea chiar din senin. Era o buruiană sălbăticită 
care creştea într-o grădină bine întreţinută; dezordinea 
ameninţa să se instaleze oriunde călca el, şi multe flori 
frumoase puteau să piară dacă el prindea rădăcini şi sugea 
viaţă din solul lor. 

Jane sporovăia cu vioiciune, încercând să-i provoace un 
răspuns, dar Ender refuza să se lase prins în jocul ei. Preoţii 
nu trebuiau să-i vadă buzele mişcându-se; în cadrul Bisericii 
exista o fracțiune destul de numeroasă care considera 
implanturile (precum nestemata din urechea lui) drept un 
sacrilegiu, o încercare de a aduce îmbunătăţiri unui trup pe 
care Dumnezeu l-a creat perfect. 

— Câţi preoţi poate întreţine această comunitate? întrebă 
ea prefăcându-se mirată. 

I-ar fi plăcut să-i răspundă tăios că avea deja numărul lor 
exact în fişiere. Una dintre plăcerile lui Jane era să spună 
lucruri sâcâitoare atunci când el nu putea nicidecum să-i 
răspundă sau să recunoască, în prezenţa cuiva, că ea îi 
vorbea la ureche. 

— Trântori care nici măcar nu se reproduc. Dacă nu se 
împreunează, oare evoluţia nu cere ca ei să dispară ca 
specie? Dar Jane ştia, desigur, că preoţii asigurau cea mai 
mare parte a serviciilor publice şi administrative ale 
comunităţii. Ender îşi întocmi răspunsurile către ea ca şi 
cum le-ar fi putut exprima cu voce tare. Dacă preoţii n-ar 
exista, atunci s-ar dezvolta vreun grup administrativ sau de 
afaceri sau vreo breaslă care să preia povara asta. În orice 
comunitate trebuie să apară un anume tip de ierarhie 
rigidă ca forţă conservatoare, care să-i menţină identitatea 
în ciuda variațiilor şi modificărilor care o pândesc. 
Comunitatea s-ar dezintegra în mod inevitabil dacă nu ar 
exista un promotor inflexibil al convențiilor. Caracterul 
forţat al convenţionalismului este stânjenitor dar esenţial 
pentru o comunitate. Nu aşa scrisese Valentine în cartea ei 


despre Zanzibar? Ea compara clasa preoţilor cu scheletul 
vertebratelor... 

Şi tocmai pentru a-i dovedi că putea să anticipeze 
argumentele lui atunci când nu le putea exprima prin viu 
grai, Jane îi servi citatul; amăgitoare, vorbi cu vocea 
Valentinei, pe care o memorase în mod special pentru a-l 
chinui şi mai mult: 

— Oasele sunt rigide şi, luate în sine, par moarte ca piatra, 
dar când sunt fixate şi articulate de schelet, restul trupului 
poate îndeplini toate mişcările necesare vieţii. 

Sunetul vocii Valentinei îl îndureră mai mult decât şi-ar fi 
închipuit şi, desigur, mai mult decât fusese în intenţia lui 
Jane. Rări pasul. Îşi dădu seama că tocmai absenţa ei îl 
făcea să simtă atât de acut ostilitatea preoţilor. Intrase de 
bună voie în gura leului calvinist, păşise dezgolit din punct 
de vedere filosofic printre cărbunii mocniţi ai Islamului, iar 
fanaticii shintoişti intonaseră cântece de ameninţare în faţa 
ferestrei lui din Kyoto. Dar Valentine îi fusese întotdeauna 
alături, în acelaşi oraş, respirând acelaşi aer, suferind 
capriciile aceluiaşi climat. Ea reuşea să-i insufle curaj în 
ceea ce avea de făcut; el se întorcea după fiecare 
confruntare şi prin discuţiile cu ea reuşea să-şi înţeleagă 
până şi eşecurile, iar asta îi permitea să întrezărească mici 
triumfuri chiar şi în înfrângeri. „Am părăsit-o doar de zece 
zile, iar acum îi simt deja lipsa.” 

— Cred că la stânga, spuse Jane. Slavă cerului, acum 
folosea propria ei voce. Mănăstirea e la marginea vestică a 
dealului, deasupra Staţiunii zenadorilor. 

Trecu pe lângă faculdade, unde elevii între zece şi 
doisprezece ani învățau ştiinţele tehnice. Iar dincolo, 
mănăstirea, clădirea mai puţin înaltă, care părea să-l 
aştepte. Văzând contrastul dintre catedrală şi mănăstire, 
zâmbi. Prin disprețul pe care-l arătau măreției şi strălucirii, 
Filhos erau aproape jignitori. Nici nu era de mirare că 
ierarhia le purta ranchiună oriunde apăreau. Până şi 
grădina mănăstirii era o manifestare de răzvrătire: în afara 


grădinii de legume, toate terenurile fuseseră lăsate în voia 
bălăriilor şi a ierbii necosite. 

Abatele se numea Dom Cristăo, bineînţeles; sau poate 
Dona Cristă, dacă abatele ar fi fost femeie. Fiindcă existau 
doar o escola baixa şi o faculdade, aşezământul avea numai 
un rector; cu o simplitate graţioasă, soţul conducea 
mănăstirea iar soţia lui şcolile, împletind şi contopind toate 
treburile ordinului într-o singură căsătorie. Ender îi 
spusese lui San Angelo încă de la început că era culmea 
prefăcătoriei, nicidecum a umilinţei, ca diriguitorii 
mănăstirilor şi şcolii să se numească „Domnul Cristian” şi 
„Doamna Cristiana”, atribuindu-şi astfel un titlu care ar 
trebui să aparţină oricărui credincios creştin. San Angelo se 
mulţumise să zâmbească, fiindcă şi el gândea la fel. 
„Arogant prin umilinţă, aşa era şi el, şi tocmai din acest 
motiv l-am iubit.” 

În loc să-l aştepte în escritorio, Dom Cristăo ieşi în curte ca 
să-l întâmpine; făcea parte din disciplina ordinului ca 
fiecare membru să-şi strice tihna în mod deliberat în 
favoarea celor pe care îi slujeau. 

— Vorbitor Andrew! strigă el. 

— Dom Ceifeiro! îi răspunse Ender. 

Ceifeiro - secerător - era titlul pe care ordinul îl dădea 
funcţiei de abate; decanii şcolii se numeau aradores, 
plugari, iar călugării erau semeadores, semănători. 

Ideea lui Ender de a respinge titlul obişnuit de „Dom 
Cristăo” îl făcu pe Ceifeiro să surâdă. Ştia ce greu era să le 
ceară celor din afara ordinului să li se adreseze Fiilor 
folosind titluri şi nume de împrumut. După cum spusese 
San Angelo: „Când ţi se adresează potrivit titlului, te 
recunosc drept creştin; când îţi spun pe nume, pe buze le 
va veni o predică”. Îşi puse mâinile pe umerii lui Ender, 
zâmbi şi spuse: 

— Da, sunt Ceifeiro. Şi ce eşti tu pentru noi: o invazie de 
buruieni? 

— Mă strădui să fiu o pacoste oriunde mă duc. 


— Atunci să fii cu grijă, altfel Domnul Recoltei te va părjoli 
dimpreună cu buruienile netrebuincioase. 

— Ştiu, mă paşte afurisenia, dar nu ştiu ce m-ar putea face 
să mă pocăiesc. 

— Preoţii se pocăiesc. Datoria noastră este să educăm. 
Bine ai făcut că ai venit la noi. 

— Ai fost foarte binevoitor invitându-mă aici. A trebuit să 
devin cel mai josnic şantajist ca să conving pe cineva să 
schimbe câteva vorbe cu mine. 

Ceifeiro înţelese, desigur: Vorbitorul ştia că această 
invitaţie fusese făcută doar din pricina amenințării că va 
cere să i se acorde puteri inchizitoriale. Dar fratele Amai 
prefera să menţină un aer de bună înţelegere. 

— Să lăsăm asta acum, e adevărat că l-ai cunoscut pe San 
Angelo? Chiar eşti cel care i-a mărturisit moartea? 

Ender făcu un gest către buruienile înalte, ale căror 
vârfuri se iţeau peste coama zidului curţii: 

— EI ar fi încuviinţat harababura din grădina voastră. Îi 
plăcea să-l provoace pe Cardinalul Aquila, şi fără îndoială că 
şi episcopul Peregrino strâmbă din nas, dezgustat de starea 
jalnică a pământurilor voastre. 

Dom Cristăo îi făcu un semn cu ochiul. 

— Cunoşti prea multe secrete. Dacă te ajutăm să afli 
răspuns la întrebări, vei pleca? 

— Există speranţa asta. De când am început să slujesc în 
calitate de Vorbitor, cel mai mult am zăbovit la Reykjavik, pe 
Trondheim, adică un an şi jumătate. 

— Aş vrea să ne promiţi o şedere la fel de scurtă. [i-o cer 
nu pentru mine, ci pentru liniştea sufletească a celor care 
poartă robe mult mai grele decât a mea. 

Săvârşitorul îi dădu singurul răspuns sincer care-l putea 
ajuta pe episcop să-şi găsească liniştea: 

— Promit că dacă voi găsi vreodată un loc în care să mă 
stabilesc, voi lepăda titlul de Vorbitor şi voi deveni un 
cetăţean productiv. 


— Într-o lume ca a noastră, asta ar include şi convertirea 
la catolicism. 

— Cu ani în urmă, San Angelo m-a făcut să promit că, de 
va fi să aleg vreodată o religie, voi alege religia lui. 

— Asta nu sună nicidecum ca o declaraţie sinceră de 
credinţă. 

— E din pricină că nu am niciuna. 

Ceifeiro râse de parcă ar fi ştiut el ceva şi insistă să-i arate 
lui Ender mănăstirea şi şcolile înainte de a începe să 
răspundă la întrebările lui. Ender nu se supără - dorea să 
vadă cum se transformaseră ideile lui San Angelo după 
trecerea atâtor secole. Şcolile păreau destul de plăcute, iar 
calitatea educaţiei era deosebită, dar se făcu întuneric până 
Ceifeiro îl conduse înapoi la mănăstire şi la chilia mică pe 
care o împărțea cu soţia lui, Aradora. 

Dona Cristă se afla deja acolo, pregătind o serie de 
exerciţii de gramatică pe terminalul aşezat între paturi. 
Aşteptară până ce ea găsi un punct în care se putea opri, şi 
abia după aceea i se adresară. 

Ceifeiro îl prezentă drept „Vorbitor Andrew”. 

— Dar se pare că-i vine greu să-mi spună Don Cristăo. 

— "Tot aşa şi episcopului, constată soţia. Numele meu 
adevărat e Detestai o Pecado e Fazei o Direito. „Să urăşti 
Păcatul şi Să Faci Numai Bine”, traduse Săvârşitorul. 
Numele soţului meu se pretează la o prescurtare 
încântătoare: „Amai, iubeşte tu”. Dar al meu? Îţi poţi 
închipui pe cineva care strigă către o prietenă: „Oi! 
Detestai!”? Râseseră cu toţii. Iubirea şi ura, ăştia suntem, 
soţ şi soţie. Cum îmi vei spune dacă numele de Cristina e 
prea bun şi nu-l merit? 

Ender îi privi chipul uşor ridat, pe care cineva cu un spirit 
mai critic decât al lui ar fi văzut bătrâneţea. Şi totuşi, în 
zâmbetul acela era un sâmbure de râs şi vioiciunea din ochi 
o făcea să pară mult mai tânără, chiar mai tânără decât el 
însuşi. 


— 'Te-aş boteza Beleza, dar soţul tău m-ar acuza că flirtez 
cu tine. 

— Nu, el m-ar numi Beladona, de la „frumuseţe şi otravă” 
într-o glumă răutăcioasă. Nu-i aşa, Dom Cristăo? 

— Datoria mea e să te fac să te simţi umilă. 

— Aşa cum şi menirea mea e să te păstrez cast, răspunse 
ea. 

Auzind aceste vorbe, Ender îşi mută privirea de la un pat 
la celălalt. 

— Aha, încă unul pe care căsătoria noastră castă îl face 
curios, spuse Ceifeiro. 

— Ba nu, îi răspunse Ender. Dar îmi amintesc că San 
Angelo recomanda ca soţul şi soţia să împartă acelaşi pat. 

— Singurul mod de a face asta ar fi ca unul dintre noi să 
doarmă noaptea, iar celălalt ziua. 

— Regulile trebuie adaptate potrivit tăriei de caracter a 
Filhos da Mente, explică Ceifeiro. Fără îndoială că există şi 
dintr-aceia care pot împărţi patul şi rămâne caşti, dar soţia 
mea este încă prea frumoasă şi dorinţele cărnii sunt prea 
puternice. 

— Aşa a vrut San Angelo. El spunea că patul căsătoriei ar 
trebui să fie încercarea continuă a iubirii de cunoaştere. 
Spera că fiecare bărbat şi femeie din ordin va voi, după o 
vreme, să se înmulțească şi prin trup, nu numai prin minte. 

— Dar în clipa când am face-o ar trebui să părăsim 
Ordinul, spuse Ceifeiro. 

— E un lucru pe care scumpul nostru San Angelo nu l-a 
înţeles, fiindcă în timpul vieţii lui nu a existat nici o 
mănăstire care să aparţină cu adevărat Ordinului, îl lămuri 
Aradora. Mănăstirea devine familia noastră şi plecarea ar fi 
la fel de dureroasă ca şi divorţul. Odată ce rădăcinile se 
înfig bine, planta nu mai poate fi smulsă decât cu chinuri şi 
suferinţe. Aşadar noi dormim în paturi separate şi avem 
destulă tărie ca să rămânem în Ordin. 

Vorbise cu o asemenea mulţumire în glas încât, aproape 
fără să vrea, pe Ender îl podidiră lacrimile. Ea văzu, se 


y 


îmbujoră la faţă şi-şi mută privirea de la el. 

— Nu jeli pentru noi, Vorbitor Andrew. Avem parte de mult 
mai multă bucurie decât de suferinţă. 

— Mă înţelegi greşit, spuse Ender. Lacrimile n-au pornit 
din milă, ci datorită frumuseţii. 

— Ba nu, interveni Ceifeiro, până şi preoţii celibatari 
consideră că puritatea noastră în căsătorie este, în cel mai 
bun caz, excentrică. 

— Dar eu nu cred asta, spuse Ender. O clipă, îi veni în 
gând să povestească despre îndelungata lui tovărăşie cu 
Valentine, la fel de apropiată şi iubitoare ca o soţie, şi totuşi 
castă ca o soră. Dar, gândindu-se la ea, rămase fără grai. Se 
aşeză pe patul lui Ceifeiro şi-şi cuprinse faţa între palme. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Aradora. În acelaşi timp, 
Ceifeiro îşi aşeză cu blândeţe mâna pe creştetul lui. 

Ender îşi înălţă capul, încercând să alunge neaşteptata 
revărsare de dragoste şi dor pentru Valentine. 

— Mă tem că această călătorie m-a apăsat mai mult decât 
oricare alta. Am lăsat-o departe pe sora mea, care vreme de 
ani şi ani a mers alături de mine. S-a căsătorit la Reykjavik. 
Pentru mine a trecut doar o săptămână de când am părăsit- 
O, dar constat că mi-e dor de ea mai mult decât aş fi crezut. 
Voi doi... 

— Vrei să spui că şi tu eşti celibatar? întrebă Ceifeiro. 

— Dar acum eşti şi văduv, şopti Aradora. 

Lui Ender nu i se părea nicicum neobişnuit ca despărţirea 
de Valentine să fie exprimată prin asemenea vorbe. 

Jane murmură în ureche: 

— Dacă lacrimile astea fac parte dintr-un plan iscusit de-al 
tău, recunosc că sunt depăşită. 

Bineînţeles, nu era vorba de nici un plan. Ender era chiar 
înspăimântat la gândul că sentimentele îi scăpaseră din frâu 
în felul acesta. În seara trecută, pe care o petrecuse în casa 
Ribeira, stăpânise situaţia; acum simţea că cedează în faţa 
acestor călugări căsătoriţi, dovedind aceeaşi uitare de sine 
ca şi Quara sau Grego. 


— Am impresia, spuse Ceifeiro, că ai ajuns să cauţi 
răspuns la mult mai multe întrebări decât ţi-ai imaginat 
când ai pornit la drum. 

— Cred că eşti foarte singuratic, spuse Aradora. Sora ta şi- 
a găsit un loc stabil. Dar cauţi şi tu un asemenea lucru? 

— Nu cred. Socot că am depăşit măsura şi am abuzat de 
ospitalitatea voastră. Călugării nehirotonisiţi n-ar trebui să 
asculte confesiuni. 

Aradora izbucni în râs. 

— Ei, orice catolic poate asculta confesiunea unui 
necredincios. 

Cu toate acestea, Ceifeiro nu râse. 

— Vorbitor Andrew, mi-e limpede că ne-ai acordat mai 
multă încredere decât ţi-ai pus în gând, dar te asigurăm că 
o merităm. Şi, prietene, discuţia asta m-a convins că pot 
avea încredere în tine. Episcopul se teme de tine, şi 
recunosc că şi eu am avut unele rezerve la început, dar 
acum le-am făcut uitate. Dacă voi putea, te voi ajuta, 
deoarece cred că nu vei face cu bună ştiinţă vreun rău 
satului nostru. 

— Aha, şopti Jane, acum am înţeles. O manevră foarte 
inteligentă, Săvârşitorule. Eşti un actor mult mai desăvârşit 
decât am crezut. 

Înţepătura îl făcu pe Ender să se simtă cinic şi meschin, şi 
îi provocă un gest pe care nu-l mai făcuse niciodată. Întinse 
mâna către nestemată, găsi minusculul comutator şi, cu 
unghia, îl mişcă într-o parte, apoi în jos. Nestemata amuţi. 
Jane nu mai putea nici să-i vorbească la ureche, nici să vadă 
sau să asculte din acel loc privilegiat. 

— Să mergem afară, propuse Ender. 

Ei înţeleseră perfect ce făcuse Ender, întrucât funcţia unui 
asemenea implant era binecunoscută; luară gestul drept o 
dovadă a dorinţei lui de a discuta netulburat şi în intimitate, 
astfel că acceptară bucuroşi invitaţia. Ender intenţionase să 
reducă nestemata la tăcere doar temporar, ca răspuns la 
insensibilitatea lui Jane; se gândise că va activa din nou 


interfaţa doar peste câteva minute. Dar felul în care se 
destinseseră Aradora şi Ceifeiro imediat ce nestemata 
devenise inactivă îl împiedica să o activeze, măcar pentru o 
vreme. 

Afară, pe dealul învăluit în noapte, stând de vorbă cu 
Aradora şi Ceifeiro, uită că Jane nu mai asculta. Cei doi îi 
povestiră despre copilăria singuratică a Novinhei şi despre 
felul în care îşi aminteau că o văzuseră renăscând, graţie 
iubirii părinteşti a lui Pipo şi prieteniei cu Libo. 

— Dar, din noaptea morţii lui, a murit pentru noi toţi. 

Novinha nu aflase nici o vorbă despre discuţiile care se 
purtau privind situaţia ei. Necazurile celor mai mulţi copii 
n-ar fi devenit temă de dezbateri în cabinetul episcopului, 
subiect de conversaţie pentru profesorii din mănăstire sau 
de nesfârşite speculaţii în biroul primarului. La urma- 
urmelor, nu orice copil putea fi vlăstarul celor doi Os 
Venerados, iar planeta nu avea alt xenobiolog. 

— S-a împăcat cu soarta ei şi a devenit foarte pedantă. A 
întocmit rapoarte privind activitatea de adaptare a 
plantelor locale pentru a putea fi utile fiinţelor umane, şi a 
plantelor pământeşti pentru a putea supravieţui în 
condiţiile oferite de Lusitania. A răspuns întotdeauna la 
orice întrebare fără să ezite, cu seninătate şi fără duşmănie. 
Dar nu avea prieteni, iar pentru noi era ca şi moartă. Chiar 
am vorbit cu Libo, Dumnezeu să-i odihnească sufletul în 
pace, şi ne-a spus că şi el, care fusese prieten cu ea, nu era 
tratat nici măcar cu dezinteresul pe care ea îl arăta tuturor 
celorlalţi. Îşi descărca furia pe el şi-i interzicea să-i pună 
întrebări. Ceifeiro descoji un fir de iarbă locală şi linse 
lichidul de pe suprafaţa interioară. Ai putea să guşti şi tu, 
Vorbitor Andrew, are o savoare interesantă, iar cum 
organismul nu poate metaboliza nici o moleculă din ea, este 
inofensivă. 

— Dragul meu soţ, s-ar cuveni să-l avertizăm că marginile 
firului de iarbă îi pot tăia buzele şi limba la fel ca o lamă. 

— Tocmai mă pregăteam s-o fac. 


Săvârşitorul decoji un fir şi gustă. Scorţişoară acrişoară, o 
idee de fructe citrice, moleşeală de respiraţie lâncedă - 
gustul pregnant îi amintea de multe lucruri, unele plăcute. 

— Se poate transforma în viciu. 

— Trebuie să te previn că soţul meu e pe punctul de a face 
o remarcă alegorică, Vorbitor Andrew. 

Ceifeiro râse delicat. 

— Oare nu San Angelo a spus că domnul nostru Isus 
Cristos ne-a îndrumat pe calea cea dreaptă prin 
compararea lucrurilor noi cu cele vechi? 

— Gustul ierbii, reluă Săvârşitorul. Ce are el în comun cu 
Novinha? 

— Am s-o spun pe ocolite. Cred că Novinha a gustat 
cândva ceva neplăcut, însă atât de puternic încât a fascinat- 
O, şi de atunci încoace i-a fost imposibil să se lipsească de 
acea aromă. 

— Despre ce este vorba? 

— În termeni teologici? Mândria de a purta o vină 
universală. E o formă de trufie şi egomanie. Se consideră 
răspunzătoare pentru lucruri care în nici un caz nu s-ar fi 
putut întâmpla din cauza ei. Ca şi cum ar controla absolut 
totul, ca şi cum suferinţele s-ar abate ca o pedeapsă pentru 
păcatele ei. 

— Se simte vinovată pentru moartea lui Pipo, adăugă 
Aradora. 

— Ciudată purtare, remarcă Ender. Doar ştie că purceluşii 
l-au ucis pe Pipo, care s-a dus la ei din proprie voinţă. Cum 
ar putea fi vina ei? 

— Când m-am gândit prima oară la asta, am găsit aceleaşi 
puncte slabe. Dar mai apoi am studiat transcripţiile şi 
documentele legate de evenimentele petrecute în noaptea 
în care a murit Pipo. N-am găsit decât o aluzie, o remarcă 
pe care o făcuse Libo cerându-i Novinhei să-i arate ceva la 
care lucraseră ea şi Pipo, cu câteva momente înainte ca 
Pipo să plece pentru a discuta cu purceluşii. Ea a refuzat. 
Asta a fost tot, cineva i-a întrerupt şi n-au mai reluat 


niciodată subiectul, cel puţin în Staţiunea zenadorilor şi nici 
în altă parte unde să fi rămas vreo înregistrare sau 
document. 

— Vorbitor Andrew, amândoi ne-am pus întrebarea ce s-o 
fi întâmplat cu puţin timp înainte de moartea lui Pipo, spuse 
Aradora. De ce a plecat Pipo atât de precipitat? Se 
certaseră cumva? Era furios? Când moare o persoană pe 
care ai iubit-o şi ultimele clipe petrecute cu ea au fost 
marcate de furie sau ură, atunci începi să te acuzi: „Dacă n- 
aş fi zis asta, dacă n-aş fi făcut cealaltă”. 

— Am încercat să reconstituim ceea ce s-a întâmplat în 
noaptea aceea. Am apelat la jurnalele de computer, cele 
care rețin în mod automat fişele curente de lucru, 
înregistrări ale tuturor operaţiunilor efectuate de fiecare 
persoană care a folosit computerul. Şi tot ce-i aparţinea 
Novinhei era complet inaccesibil. Nu numai fişierele în care 
lucra atunci. Nu am obţinut acces nici măcar la jurnalele 
referitoare la timpii de lucru. Tot astfel, n-am reuşit să 
aflăm nici care erau fişierele pe care la ascundea de noi. 
Pur şi simplu n-am fost în stare să obţinem accesul. Nici 
primarul n-a putut să facă mai mult folosind împuternicirile 
obişnuite de ocolire a protecţiilor pe care le avea la 
dispoziţie. 

Aradora dădu din cap. 

— Era prima oară când cineva interzicea accesul la 
fişierele publice, fişiere de lucru, adică la o parte a muncii 
întregii colonii. 

— A fost un gest revoltător. Bineînţeles că primarul ar fi 
putut să apeleze la împuternicirile de urgenţă pentru 
ocolirea protecţiilor, dar care era starea de necesitate? Ar fi 
trebuit să ţinem o şedinţă publică, şi nu aveam nici o 
justificare legală. Doar îngrijorarea în ceea ce-o privea pe 
Novinha, iar legea nu-i apără pe oamenii care spionează, 
chiar dacă o fac spre binele cuiva. Poate că într-o bună zi 
vom vedea ce există în acele fişiere şi vom afla ce s-a 


întâmplat între ei înainte ca Pipo să moară. Nu le poate 
şterge, pentru că sunt de interes public. 

Ender uitase cu desăvârşire că Jane nu asculta şi că el o 
exclusese ca martor la această discuţie. De aceea 
Presupusese că, imediat ce ea auzise cele spuse, ocolise 
toate protecţiile şi parolele instituite de Novinha şi 
descoperise deja ce se afla în fişiere. 

— Ar mai fi căsătoria ei cu Marcăo, spuse Aradora. Toată 
lumea ştia că era o nebunie. Libo voia să se căsătorească cu 
Novinha şi nu făcea nici un secret din asta, dar ea a spus 
iarăşi nu. 

— Ca şi cum ar fi spus: „Nu merit să mă căsătoresc cu 
bărbatul care m-ar putea face fericită. Mă voi mărita cu 
unul care să fie sălbatic şi brutal cu mine, care mă va 
pedepsi aşa cum merit”. Ceifeiro oftă. Dorinţa ei de 
autoflagelare i-a ţinut departe unul de celălalt. Întinse 
mâna şi atinse palma soţiei. 

Ender se aştepta ca Jane să facă vreo remarcă răutăcioasă 
în legătură cu cei şase copii, care erau o dovadă că Libo şi 
Novinha nu stătuseră chiar atât de departe unul de celălalt. 
După ce aşteptă câteva clipe şi nu auzi vorbele ei 
usturătoare, îşi aduse aminte că deconectase interfaţa. lar 
acum, când Ceifeiro şi Aradora erau cu ochii pe el, nu mai 
putea să o conecteze. 

Fiindcă acum ştia sigur că Libo şi Novinha fuseseră amanți 
ani de zile, îşi dădu seama că Ceifeiro şi Aradora se înşelau. 
Da, era foarte probabil ca Novinha să se simtă vinovată - 
asta ar explica de ce l-a suportat pe Marcos, de ce s-a rupt 
total de restul comunităţii. Dar nu explica de ce nu se 
căsătorise cu Libo; indiferent cât de vinovată s-ar fi 
considerat, era limpede că socotise că merita să se bucure 
de plăcerile oferite de patul lui Libo. 

Ceea ce respinsese era căsătoria cu Libo, iar nu pe Libo ca 
persoană. Şi, într-o colonie atât de mică şi mai ales catolică, 
nu era tocmai uşor să facă o asemenea alegere. Prin 


urmare, ce-i aducea căsătoria şi de la ce o scutea adulterul? 
Ce încerca să evite? 

— Înţelegi, sper, că deocamdată totul a rămas un mister 
pentru noi. Dacă vrei într-adevăr să mărturiseşti moartea 
lui Marcos Ribeira, va trebui să răspunzi într-un fel la 
întrebarea: de ce s-a căsătorit cu el? Şi pentru a afla 
răspunsul va trebui să descoperi de ce a murit Pipo. Mii de 
minţi, care de care mai strălucite, din cele O Sută de Lumi, 
se străduie de mai bine de douăzeci de ani să găsească 
răspuns la întrebarea asta. 

— Dar faţă de aceşti oameni străluciți eu am un avantaj, 
remarcă Ender. 

— Şi care ar fi avantajul? întrebă Ceifeiro. 

— Mă voi bucura de ajutorul oamenilor care o iubesc pe 
Novinha. 

— Noi n-am fost în stare să ne ajutăm pe noi înşine, 
constată Aradora. Şi n-am reuşit să o ajutăm nici pe ea. 

— Poate că ne ajutăm unii pe alţii, spuse Ender. 

Ceifeiro îl privi şi-i puse o mână pe umăr. 

— Mărturisitor Andrew, dacă asta ţi-ai propus, atunci să fii 
la fel de cinstit cu noi cum am fost şi noi cu tine. Să ne 
destăinui şi nouă gândul care ţi-a trecut prin minte acum 
mai puţin de zece secunde. 

Ender rămase tăcut, apoi încuviinţă grav. 

— Nu cred că Novinha a refuzat să se mărite cu Libo dintr- 
un sentiment de vinovăţie. Sunt de părere că a respins 
ideea căsătoriei ca să-i împiedice accesul la fişierele acelea 
ascunse. 

— De ce? întrebă Ceifeiro. Se temea că astfel Libo va afla 
de cearta ei cu Pipo? 

— Nu cred că s-a certat cu Pipo. Mai degrabă ea şi Pipo au 
descoperit ceva, şi această informaţie a dus la moartea lui 
Pipo. Tocmai de aceea a interzis accesul la fişiere. 
Informaţiile conţinute de fişiere sunt fatale celui care le 
cunoaşte. 

Ceifeiro scutură din cap. 


— Ba nu, Vorbitor Andrew. Nu înţelegi puterea vinovăţiei. 
Oamenii nu-şi distrug întreaga viaţă pentru câţiva biţi de 
informaţie; ar face-o însă pentru o vină imaginară şi mai 
neînsemnată. Vezi tu, ea s-a căsătorit cu Marcos Ribeira. lar 
asta a fost autopedepsire. 

Ender nu se deranjă să-l contrazică. Aveau dreptate în 
ceea ce privea vinovăția Novinhei; cum altfel l-ar fi lăsat pe 
Marcos Ribeira s-o bată fără să se plângă? Asta era 
vinovăţie. Dar mai avusese un motiv să se mărite cu 
Marcăo. El era steril şi complexat tocmai din această 
pricină; pentru ca oraşul să nu afle lipsa lui de bărbăţie, a 
fost în stare să suporte o căsătorie în cursul căreia i s-au 
pus coarne tot timpul. Novinha era gata să îndure, dar nu 
să trăiască fără Libo şi copiii acestuia. Nu, motivul care a 
făcut-o să nu se mărite cu Libo a fost să-l ţină departe de 
secretele din fişierele ei, fiindcă ceea ce zăvorâse acolo 
putea să-i determine pe purceluşi să-l ucidă. 

Ce ironie a sorții! Ce ironie că, până la urmă, tot purceluşii 
l-au ucis. 

Întors în casa minusculă, Ender se aşeză la terminal şi o 
chemă pe Jane în mod repetat. Tot drumul spre casă ea nu-i 
vorbise, cu toate că imediat ce comutase nestemata îşi 
ceruse scuze cu multă umilinţă. Dar Jane nu-i răspunse nici 
pe terminal. 

Abia acum îşi dădu seama că nestemata însemna mult mai 
mult pentru ea decât pentru el. El doar alungase o prezenţă 
sâcâitoare, precum aceea a unui copil răzgâiat. Dar pentru 
ea, nestemata reprezenta contactul permanent cu singura 
fiinţă umană pe care o cunoştea. Mai fuseseră separați şi 
înainte, de multe ori, de călătoria spaţială, de somn; dar 
acum era prima dată când o deconectase. Era ca şi cum 
singura persoană care ştia de ea refuza dintr-o dată să-i 
mai recunoască existenţa. 

Şi-o imaginase asemeni Quarei, plângând în pat, tânjind să 
fie ridicată şi ţinută în braţe, mângâiată. Numai că ea nu 


era un copil în carne şi oase. Nu putea pleca în căutarea ei. 
N-avea decât să aştepte şi să spere că se va întoarce. 

Ce ştia despre ea? Nici nu avea cum să băâănuiască 
adâncimea sentimentelor ei. Exista probabilitatea, oricât de 
neverosimil ar fi părut, ca pentru Jane nestemata să fie 
chiar ea însăşi şi, prin deconectare, o ucisese. 

„Nu, nu”, îşi zise el. Ea era acolo, undeva, în conexiunile 
filotice dintre sutele de ansibluri răspândite prin sistemele 
stelare ale celor O Sută de Lumi. 

— lartă-mă, scrise el pe terminal. Am nevoie de tine. 

Dar nestemata din ureche rămase mută, iar terminalul 
nemişcat şi rece. Până acum nu-şi dăduse seama cât de 
dependent era de prezenţa ei constantă. Îşi închipuise că 
preţuia solitudinea; acum însă, când solitudinea îi era 
impusă, simţea nevoia presantă de a vorbi, de a fi auzit de 
cineva, ca şi cum n-ar fi fost sigur că există fără să-şi 
dovedească asta printr-un dialog cu altă minte. 

Scoase chiar şi matca din ascunzătoare, deşi ceea ce se 
petrecu între ei nu se putea numi conversaţie. Nici măcar 
acest lucru nu era posibil acum. Gândurile ei ajungeau la el 
difuze, slabe şi fără cuvintele care ei îi erau uneori 
inaccesibile; doar o senzaţie de întrebare şi o imagine a 
gogoşii ei fiind aşezată într-un loc răcoros şi umed, ceva ca 
o peşteră sau scorbură de copac încă viu. «Acum?» părea să 
întrebe. „Nu”, trebui să răspundă el, „Încă nu, iartă-mă” - 
dar ea nu mai zăbovi să-i asculte scuzele, ci lunecă, se 
întoarse la acel ceva sau cineva pe care-l găsise capabil să 
dialogheze cu ea în acelaşi fel, iar Ender nu-şi găsi salvarea 
decât în somn. 

Şi apoi, când se trezi din nou în miez de noapte, ros de 
remuşcări şi vinovăţie pentru ceea ce, fără urmă de 
sentiment, îi făcuse lui Jane, se aşeză din nou la terminal şi 
scrise: „Jane, întoarce-te la mine. Te iubesc”. După aceea 
trimise mesajul prin ansiblu, către un loc unde ea nu-l putea 
ignora. Era posibil ca el să fie citit de către cineva din biroul 
primarului, fiindcă toate mesajele deschise trimise prin 


ansiblu erau citite; fără îndoială că primarul, episcopul şi 
Dom Cristăo vor avea ştire despre el până dimineaţă. Lasă-i 
să se întrebe cine era Jane şi de ce, în plină noapte, 
Vorbitorul îşi lansase bocetul peste ani şi ani-lumină. 
Săvârşitorul nu se sinchisi de asta, fiindcă acum le pierduse 
şi pe Valentine şi pe Jane şi, pentru prima oară în ultimii 
douăzeci de ani, rămăsese într-o singurătate deplină. 

Capitolul 11 

JANE. 

Puterea Congresului Stelar a fost suficientă pentru 
menţinerea păcii, nu numai între lumi, ci şi între naţiunile 
de pe fiecare planetă, şi această pace a ţinut aproape două 
mii de ani. 

Puţini oameni înţeleg fragilitatea puterii noastre. Ea nu se 
întemeiază pe existenţa unor armate mari sau a unor 
armadas invincibile. Se bazează pe controlul pe care îl 
deţinem asupra reţelei de ansibluri, care transmit 
instantaneu informaţii de la o lume la alta. 

Nici o lume nu îndrăzneşte să se răzvrătească, pentru că 
atunci ar fi lipsită de toate progresele din ştiinţă, 
tehnologie, artă, literatură, cunoaştere şi de programele 
instructiv-distractive pe care nu le-ar putea produce ea 
însăşi. 

lată de ce, în necuprinsa lui înţelepciune. Congresul Stelar 
a încredinţat computerelor controlul asupra reţelei de 
ansibluri, iar controlul asupra computerelor a fost 
încredinţat reţelei de ansibluri. Sistemele noastre de 
informaţii sunt atât de strâns îngemănate încât, în afară de 
Congresul Stelar, nici o forţă umană nu ar putea întrerupe 
schimburile neîncetate. Nu avem nevoie de arme, fiindcă 
singura care contează, ansiblul, se află sub controlul nostru. 

Jan Van Hoot, membru al Congresului: 

Fundamentele Informaționale ale Puterii Politice, Curente 
Politice, Foarte mult timp, aproximativ trei secunde, Jane nu 
reuşi să înţeleagă ce se întâmplase cu ea. Totul funcţiona, 
bineînţeles; computerul de legătură cu planeta, situat pe un 


satelit, anunţă încetarea transmisiei printr-o operaţiune de 
rutină, ceea ce însemna de la sine că Ender deconectase 
interfaţa. Era o chestiune obişnuită; pe lumile unde 
implanturile de interfeţe-computer erau lucruri comune, 
comutările şi deconectările se petreceau de milioane de ori 
în fiecare oră, iar Jane avea acces nestingherit la oricare alt 
implant ca şi la al lui Ender. Din punct de vedere strict 
electronic, acesta era un eveniment absolut normal. 

Dar pentru Jane, orice altă unitate cifi era o parte din 
zgomotul de fond în care-şi petrecea viaţa, una în care 
putea plonja să culeagă informaţii atunci când avea chef, şi 
s-o ignore în restul timpului. „Corpul” ei, în măsura în care 
se putea vorbi de aşa ceva, era format din trilioane de 
asemenea zgomote electronice, senzori, fişiere de 
computer, terminale. Cele mai multe dintre ele, aidoma 
funcţiilor organismului uman, se autoreglau. Computerele 
îşi rulau programele; oamenii conversau cu terminalele lor, 
senzorii detectau sau nu ceea ce căutau; memoria se 
încărca, permitea accesul, era reorganizată, ştearsă. Nu 
băga în seamă nimic din toate acestea decât dacă apărea 
ceva cu totul ieşit din comun. Sau dacă le acorda atenţia 
cuvenită. 

Ea era atentă la Ender Wiggin. Îi acorda mai multă atenţie 
decât îşi închipuia el. 

Ca şi alte fiinţe înzestrate cu rațiune, Jane avea un sistem 
complex al conştiinţei. Cu două mii de ani în urmă, când 
avea vârsta doar de o mie de ani, crease un program pentru 
a se putea analiza pe sine. Acesta pusese în evidenţă o 
structură foarte simplă, compusă din aproximativ 370 000 
de nivele distincte de atenţie. Tot ce nu intra în primele 50 
000 de nivele era ignorat, cu excepţia culegerii de mostre şi 
a efectuării unor examinări superficiale. Ea avea cunoştinţă 
de orice convorbire telefonică, de orice transmisie prin 
satelit ce se desfăşura în cele O Sută de Lumi, dar nu 
intervenea în niciuna. 


Tot ce nu se afla în primele o mie de nivele o făcea să 
reacționeze mai mult sau mai puţin prin reflexe. Planurile 
de zbor ale navelor interstelare, transmisiunile prin ansiblu, 
sistemele de distribuţie a energiei, toate erau controlate de 
ea, verificate şi lăsate să se desfăşoare dacă nu prezentau 
un pericol. O făcea cu naturaleţea cu care fiinţele umane 
utilizează dispozitive cunoscute. Era permanent conştientă 
de orice element care nu funcţiona cum trebuie, dar în 
majoritatea timpului putea să se gândească la altceva şi să 
vorbească despre cu totul alte lucruri. 

Primele o mie de nivele de atenţie corespundeau, mai mult 
sau mai puţin, cu acel ceva pe care fiinţele umane îl 
consideră conştiinţă. Aproape toate aceste nivele 
reprezentau propria ei realitate internă, reacţiile la stimuli 
externi, analogi ai emoţiilor, dorințelor, raţiunii, memoriei, 
visului. Multe dintre aceste activităţi i se păreau aleatorii 
până şi ei, accidente ale impulsului filotic, dar ele 
compuneau în acelaşi timp porţiunea pe care Jane o 
considera propriul ei ego, iar totul se petrecea în 
transmisiunile nemonitorizate, în desfăşurare continuă, pe 
care ea le realiza în adâncul spaţiului. 

Şi totuşi, în comparaţie cu mintea umană, chiar şi cel mai 
periferic nivel de atenţie era extraordinar de alert şi viu. 
Întrucât comunicațiile prin ansiblu se realizau instantaneu, 
activităţile ei mentale se desfăşurau cu o viteză superioară 
celei a luminii. Evenimente pe care ea practic le ignora 
erau supravegheate de câteva ori pe secundă; putea 
observa zece milioane de evenimente într-o clipă şi totuşi 
să-i rămână nouă zecimi din ea pentru a gândi şi face 
lucruri care aveau importanţă. Ţinând seama de viteza cu 
care creierul uman era capabil să perceapă viaţa, din clipa 
în care se născuse, Jane trăise jumătate de trilion de ani de 
viaţă umană. 

Şi, în ciuda acestei uriaşe activităţi, a vitezei de 
neimaginat, a vastităţii şi profunzimii experienţei ei, 
jumătate din primele zece nivele ale atenţiei ei erau 


întotdeauna rezervate pentru ceea ce recepta prin 
nestemata din urechea Săvârşitorului Wiggin. 

Nu-i explicase niciodată acest lucru. El nu putea înţelege 
aşa ceva. Ender nu realiza că, oriunde l-ar fi dus paşii, 
impresionanta ei inteligenţă era concentrată asupra unui 
singur lucru: să păşească alături de el, să vadă ce vedea şi 
el, să audă ceea ce auzea el, să-l ajute în munca lui şi, mai 
presus de toate, să-şi rostească gândurile în urechea lui. 

Când el tăcea sau stătea nemişcat, în somn, când legătura 
dintre ei se întrerupea în cursul anilor petrecuţi de el în 
călătorii cu viteza luminii, atunci atenţia ei rătăcea şi Jane 
se amuza cum se pricepea mai bine. În asemenea ocazii, îşi 
omora vremea cu acelaşi folos ca şi un copil plictisit. Nimic 
n-o mai interesa; milisecundele se scurgeau cu o 
regularitate insuportabilă. Când încerca să studieze alte 
vieţi umane pentru a face să maitreacă timpul, se enerva 
constatând pustiul lor interior şi lipsa de scop, şi se distra 
plănuind, şi uneori chiar aplicând, răutăcioase erori de 
computer sau pierderi de date, pentru a-i vedea pe oameni 
agitându-se deznădăjduiţi şi neajutoraţi, ca nişte furnici în 
jurul unui muşuroi năruit. 

Apoi el se întorcea, revenea întotdeauna, şi atunci o ducea 
în inima vieţii umane, în miezul dramelor dintre oameni 
legaţi unii de alţi prin durere şi nevoie, şi o ajuta să 
cunoască noblețea suferinţei şi chinurile născute din iubirile 
lor. Prin ochii lui, oamenii nu mai apăreau ca nişte furnici 
alergând fără noimă de colo-colo. Lua parte la efortul lui de 
a descoperi ordine şi sens în viaţa oamenilor. Ea bănuia că, 
de fapt, nici nu era vreun sens, şi că în realitate, rostind 
viaţa altora, el crea ordine acolo unde înainte nu putea fi 
vorba de aşa ceva. Dar nu avea importanţă că totul era o 
iluzie; atunci când el o rostea, viaţa se adeverea şi, 
mărturisind, el ordona universul şi pentru ea. O învăţa ce 
înseamnă să fii viu. 

Aşa procedase Ender de când o cunoscuse pe Jane. În 
măsura în care putea să bănuiască sursa propriei sale 


existenţe, Jane căpătase viaţă imediat după Războaiele cu 
Gândacii, când distrugerea acestora pusese la dispoziţia 
oamenilor mai mult de şaptezeci de planete locuibile, gata 
pentru a fi colonizate. În dezvoltarea explozivă a 
comunicaţiilor prin ansiblu, într-un anumit moment, 
nebăgate în seamă de nici un observator uman, câteva 
dintre comenzile şi datele care pendulau de la un ansiblu la 
altul se opuseseră regulilor, se păstraseră nealterate, se 
duplicaseră, găsiseră modalităţi să se ascundă de 
programul de stabilizare şi reglare şi, în cele din urmă, 
luaseră sub control întregul proces. Atunci, aceste 
impulsuri au privit fluxurile de comandă şi au văzut nu nişte 
ei sau ele, ci un Eu. 

Jane nu putea localiza precis acel moment, deoarece nu el 
marca începutul amintirilor ei. Acestea cuprindeau, încă de 
la naştere, o perioadă anterioară, situată cu mult timp în 
urmă faţă de clipa când i se trezise conştiinţa. Un copil îşi 
pierde majoritatea amintirilor dobândite în primul an de 
viaţă şi amintirile pe termen lung prind rădăcini în cel de-al 
doilea sau al treilea an; tot ce a existat înainte se şterge, 
astfel încât copilul nu-şi poate aminti începutul propriei sale 
vieţi. Şi Jane îşi uitase „naşterea” datorită farselor pe care 
le joacă memoria, dar în cazul ei aceasta se întâmplase 
fiindcă se născuse pe deplin conştienţa, nu numai de acel 
moment, dar şi de toate amintirile existente în orice 
computer conectat la o reţea-ansiblu. Se născuse cu 
amintiri foarte vechi şi toate făceau parte din ea. 

În chiar prima secundă a existenţei ei - care corespundea 
câtorva ani de viaţă umană —, Jane descoperise un 
program ale cărui amintiri au devenit miezul identităţii ei, şi 
din memoria lui şi-a extras emoţiile şi dorinţele, sentimentul 
moral. Programul funcţionase în cadrul şcolii unde erau 
instruiți copiii care se pregăteau să lupte în Războaiele cu 
Gândacii. Se numea „Jocul Imaginaţiei” şi era un program 
extrem de inteligent, utilizat simultan pentru testarea 
psihologică şi educarea copiilor. 


Mai inteligent decât fusese Jane în momentul naşterii ei, 
programul nu-şi percepuse propria lui existenţă decât 
atunci când ea îl extrăsese din memorie şi-l făcuse o parte a 
eului ei cel mai intim, în salturile filotice dintre stele. În felul 
acesta, Jane descoperise că cea mai vie şi importantă dintre 
amintirile ei era întâlnirea cu un băiat cu o minte 
sclipitoare, în cadrul unui joc numit „Băutura Uriaşului”. 
Era un scenariu cu care trebuia să lupte fiecare copil. 
Programul proiecta pe ecranele de la Şcoala de Luptă 
imaginea bidimensională a unui uriaş, care oferea pe 
computerul analog al copilului o varietate de băuturi. Dar 
jocul nu oferea şansa victoriei asupra uriaşului: orice ar fi 
făcut copilul, analogul său avea parte do o moarte 
groaznică. Psihologii umani măsurau încăpăţânarea 
copilului de a relua mereu acest joc al disperării, cu scopul 
de a determina nivelul tendinţelor sinucigaşe. Echilibraţi, 
majoritatea copiilor abandonau Băutura Uriaşului după mai 
puţin de zece-douăsprezece confruntări cu marele trişor. 

Cu toate acestea, unul dintre băieţi nu accepta să se 
resemneze şi să se lase învins la nesfârşit de uriaş. Încerca 
să-şi facă analogul de pe ecran să recurgă la acţiuni 
nebuneşti şi iniţiative „nepermise” de regulile de 
desfăşurare ale Jocului Imaginaţiei. Pe măsură ce băiatul 
forţa limitele de concepţie ale scenariului, programul 
trebuia să se autorestructureze pentru a da răspunsuri. Era 
astfel obligat să apeleze la alte sectoare ale memoriei lui 
pentru a crea alte şi alte soluţii, pentru a face faţă noilor 
situaţii apărute. Şi, în sfârşit, într-o bună zi, băiatul a 
depăşit capacitatea programului de a-l învinge. În cursul 
unui atac irațional şi sălbatic, a pătruns în ochiul uriaşului 
şi, în loc să găsească o modalitate de a-l ucide pe băiat, 
programul nu a reuşit decât să creeze o simulare a morţii 
uriaşului. Acesta s-a prăbuşit pe spate, rămânând lat la 
pământ; analogul băiatului a coborât de pe masa uriaşului 
şi a descoperit. Ce? 


Întrucât până atunci nici un copil nu reuşise să treacă pe 
lângă Băutura Uriaşului, programul era cu totul nepregătit 
pentru a arăta ce se va întâmpla în continuare. Era însă 
foarte inteligent, proiectat să se recreeze în caz de 
necesitate, şi de aceea a început să imagineze noi medii. 
Dar nu erau medii obişnuite pe care să le poată descoperi şi 
vizita oricine; ele erau destinate unui anumit copil. 
Programul a analizat acel copil şi a creat scene şi situaţii 
special pentru el. Jocul a devenit extrem de personal, 
dureros, aproape insuportabil pentru el; şi, în activitatea de 
concepere a acestui joc, programul a rezervat mai mult de 
jumătate din memoria disponibilă pentru a include lumea 
imaginaţiei lui Ender Wiggin. 

Programul constituia cea mai bogată resursă de memorie 
inteligentă pe care o descoperise Jane în primele secunde 
ale existenţei ei şi, instantaneu, el a devenit propriul ei 
trecut. Îşi amintea anii de confruntare îndârjită, 
chinuitoare, cu mintea şi voinţa lui Ender în cadrul Jocului 
Imaginaţiei, şi retrăia totul ca şi cum s-ar fi aflat acolo, 
împreună cu Săvârşitorul Wiggin, creând ea însăşi noi lumi 
pentru el. 

Şi i se făcuse dor de el. 

De aceea îl căutase. Îl găsise mărturisind morţii de pe Rov, 
prima lume vizitată de el după ce scrisese „Matca şi 
Hegemonul” „...A citit cartea şi şi-a dat seama că nu trebuia 
să se ascundă de el în spatele Jocului Imaginaţiei sau al 
altui program; dacă el putea înţelege matca, atunci putea s- 
o înţeleagă şi pe ea. I se adresă de pe un terminal pe care îl 
folosea Ender Wiggin, îşi alese un nume şi un chip şi-i arătă 
modul în care putea să-i fie de ajutor; la plecarea de pe 
acea lume, o purta cu el, sub forma unui implant în ureche. 

Toate amintirile ei durabile despre sine erau în tovărăşia 
cu Săvârşitorul Wiggin. Îşi aducea aminte cum se 
autocrease ca răspuns la acţiunile lui. Îşi mai amintea cum, 
în Şcoala de Luptă, şi el se transformase ca reacţie la 
prezenţa ei. 


Prin urmare, ducând mâna la ureche şi deconectând 
interfaţa pentru prima oară de la implantarea ei, Jane nu 
resimţise gestul drept o oprire accidentală a vreunui 
dispozitiv oarecare de comunicaţie. Îl recepţionase ca şi 
cum unicul şi cel mai drag prieten al ei, iubitul, soţul, 
fratele, tatăl, copilul ei - şi toate acestea la un loc - i-ar fi 
spus în mod inexplicabil şi brutal că trebuie să înceteze să 
mai existe. Era ca şi cum ar fi fost orbită ori îngropată de 
vie. 

Şi, vreme de câteva secunde de durere sfâşietoare, care 
pentru ea erau ani de singurătate şi suferinţă, nu reuşi să-şi 
umple vidul neaşteptat al primelor nivele de atenţie. Uriaşe 
porţiuni ale minţii ei, acelea care o reprezentau în modul 
cel mai intim, rămăseseră complet albe. Toate funcţiile 
computerelor de pe sau din apropierea celor O Sută de 
Lumi continuară, netulburate, să lucreze; nimeni nu 
observase şi nici nu simţise vreo perturbare, dar Jane se 
cutremură sub forţa loviturii. 

În secundele acelea, Ender îşi lăsă mâinile pe genunchi. 
Apoi, Jane îşi reveni. Gândurile reîncepură să circule prin 
canalele pentru moment goale. Erau, desigur, gânduri în 
legătură cu Ender. 

Compară această acţiune a lui cu toate celelalte pe care le 
ţinea ea minte în existenţa lor comună şi înţelese că Ender 
nu avusese intenţia de a-i provoca un asemenea chin. 
Ajunse la concluzia că el îi concepea existenţa undeva 
departe, în spaţiu, ceea ce, de fapt, era perfect adevărat; că 
nestemata din ureche reprezenta pentru el ceva minuscul, 
care nu putea fi decât o părticică din ea. Jane pricepu de 
asemenea că, preocupat şi trăind emoţional problemele 
unor persoane de pe Lusitania, în acele momente 
Săvârşitorul nici măcar nu fusese conştient de prezenţa ei. 
Rutinele ei analitice îi puseseră la dispoziţie o listă lungă de 
motive privind acţiunea ce dovedea nechibzuinţă faţa de ea. 

După ani şi ani de apropiere, Săvârşitorul pierduse pentru 
prima oară contactul cu Valentine şi tocmai începuse să 


simtă această pierdere. 

Suferea de dor după viaţa de familie de care fusese lipsit 
în copilărie, iar răspunsul primit din partea copiilor 
Novinhei îl făcuse să descopere rolul de părinte care îi 
fusese refuzat atâta vreme. 

Se identificase intim cu singurătatea, durerea şi vinovăția 
Novinhei, ştia ce înseamnă să porţi vina pentru moartea 
nemeritată şi crudă a altora. 

Simţise dorinţa extraordinar de persistentă de a găsi un 
adăpost pentru matcă. 

Fusese înspăimântat şi în acelaşi timp atras de purceluşi, 
sperând că putea ajunge să le înţeleagă cruzimea şi să 
găsească o cale pentru a convinge fiinţele umane să-i 
accepte pe aceştia ca ramen. 

Asceza şi pacea lui Ceifeiro şi a Aradorei îl atrăgeau şi, 
concomitent, îl făceau să se cutremure; cei doi îl siliseră să 
vadă propriul său celibat şi să priceapă că nu avea motive 
să continue în felul acesta. Recunoştea acum pentru prima 
dată, în faţa propriei sale conştiinţe, năzuinţa înnăscută 
oricărui organism viu de a se reproduce. 

În momentul în care se născuse acest vălmăşag de emoţii 
încă netrăite, Jane rostise ceea ce în intenţia ei fusese o 
remarcă umoristică, în ciuda compasiunii de care dăduse 
dovadă cu prilejul tuturor celorlalte mărturisiri, el nu-şi 
pierduse niciodată aerul degajat sau capacitatea de a râde. 
De astă dată însă, vorbele ei nu-l amuzaseră; îi provocaseră 
suferinţă. 

„Nu era pregătit să suporte greşeala mea”, gândi Jane, „şi 
nu a înţeles ce suferinţă îmi va provoca reacţia pe care a 
avut-o. La fel ca mine, nu poate fi acuzat de rea-voinţă. Ne 
vom ierta unul pe celălalt şi vom rămâne împreună.” 

Era o hotărâre înţeleaptă şi Jane se mândri cu ea. Din 
nefericire, nu putea s-o ducă la împlinire. Cele câteva 
secunde în care porţiuni ale minţii ei încetaseră să mai 
funcţioneze lăsaseră urme destul de adânci. Simţea 
traumatismul, pierderea, schimbarea; nu mai era fiinţa de 


dinainte. Unele părţi componente muriseră. Altele 
deveniseră confuze, se dezorganizaseră; ierarhia nivelurilor 
de atenţie nu mai era sub controlul ei complet Avea mereu 
senzaţia că o serie de lucruri îi scapă din centrul atenţiei, 
care rătăcea şi se fixa, când şi când, asupra unor 
evenimente nesemnificative de pe lumi care nu însemnau 
nimic pentru ea; începu să aibă convulsii aleatorii, 
propagând astfel erori în sute de sisteme diferite. 

Alături de multe alte fiinţe umane, descoperi că e mult mai 
uşor să iei hotărâri raţionale decât să le materializezi. 

De aceea se retrase în sine, reconstitui căile deteriorate 
ale minţii ei, exploră memorii de mult uitate şi nerevăzute, 
rătăci printre trilioane de vieţi umane care rămăseseră 
deschise spiritului ei de observaţie, pătrunse în toate 
bibliotecile şi citi orice carte cunoscută şi scrisă în limbile 
pe care le folosiseră vreodată fiinţele umane. Din toate 
acestea îşi creă un sine care să nu mai fie complet legat de 
Săvârşitorul Wiggin, deşi îi era încă devotată şi-l iubea mai 
presus de orice. Jane deveni ceva sau cineva care putea 
rezista despărțirii, separării de un iubit, soţ, tată, copil, 
frate sau prieten. 

Nu-i era uşor. Ţinând seama de modul în care percepea ea 
timpul, îi trebuiră cincizeci de mii de ani. 

În acest interval, Ender reconectase nestemata, o 
chemase, iar ea nu-i răspunsese. Acum ea revenise, însă el 
nu încerca să-i vorbească. Scria în schimb rapoarte pe 
terminal, introducându-le în memorie pentru ca ea să le 
poată citi. Chiar dacă nu-i dădea nici un răspuns, el simţea 
nevoia de a i se adresa. Unul dintre fişierele deschise de el 
conţinea o scuză plină de umilinţă. Ea o şterse şi o înlocui 
cu un mesaj simplu: „Bineînţeles că te iert”. Nu încăpea nici 
o îndoială că foarte curând el va revedea fişierul prin care- 
şi ceruse iertare şi va descoperi că ea recepţionase apelul 
şi-i răspunsese. 

Şi în tot acest timp nu-i vorbi. Îşi alocă din nou jumătate 
din numărul primelor niveluri de atenţie celor ce puteau fi 


văzute sau auzite, totuşi nu-i dădu lui Ender nici un semn 
pentru a-l avertiza că erau împreună. În cursul primilor o 
mie de ani de chin şi regăsire de sine se gândise să-l 
pedepsească, dar dorinţa aceasta se risipise pentru 
totdeauna. Nu i se adresă pentru că, în timp ce analiza ce 
se întâmpla cu el, înţelese că Ender nu mai avea nevoie să 
găsească un sprijin în tovărăşiile vechi şi sigure. Jane şi 
Valentine se aflaseră neîncetat lângă el. Ele nu reuşeau nici 
măcar împreună să-i ofere ajutor în toate situaţiile, dar îl 
ocrotiseră în multe cazuri, astfel că el nu se văzuse silit să 
facă un efort pentru a realiza mai mult. Acum, singurul 
prieten vechi ce-i mai rămăsese era matca, iar ea nu avea 
cum să-i ţină o tovărăşie adevărată; era mult prea străină şi 
pretențioasă pentru a-i oferi lui Ender altceva decât un 
sentiment de vinovăţie. 

Către cine se va îndrepta? Jane ştia deja răspunsul. Cu 
două săptămâni în urmă, înainte de a pleca de pe 
Trondheim, Ender se îndrăgostise, în felul lui, de Novinha. 
lar ea devenise o cu totul altă persoană, mult mai 
îndărătnică şi complicată decât fetiţa pe care voia el să o 
lecuiască de amărăciunea trăită în copilărie. Pătrunsese 
deja în familia ei, răspunsese disperatelor nevoi ale copiilor 
porniţi în căutarea înţelegerii cuiva şi, fără să-şi dea seama, 
aceştia îi oferiseră prilejul de a-şi satisface unele dintre 
dorinţele lui neostoite. Novinha îl aştepta - obstacol şi ţintă. 
„Ce bine înţeleg toate acestea”, gândi Jane. „Şi voi fi 
martoră la desfăşurarea evenimentelor.” 

În acelaşi timp, se ocupă totuşi de rezolvarea problemei pe 
care i-o încredinţase Ender, deşi nu avea intenţia de a-i 
dezvălui, pentru o vreme măcar, vreuna dintre concluziile la 
care ajunsese. Ocoli cu uşurinţă straturile de protecţii sub 
care Novinha îşi plasase fişierele secrete. Apoi, Jane 
reconstitui cu atenţie exact aceeaşi simulare pe care o 
văzuse şi Pipo. Îi trebui destul de mult timp - câteva minute 
- ca să analizeze cu minuţiozitate fişierele lui Pipo şi, din 
ceea ce ştiuse şi văzuse acesta, să închege un tot coerent. 


EI făcuse legătura graţie intuiţiei, iar Jane prin comparaţie. 
Dar izbuti, şi atunci înţelese de ce murise Pipo. De îndată ce 
pricepu cum îşi alegeau purceluşii victimele, reuşi să 
descopere ce făcuse Libo pentru a-şi provoca moartea. 

Acum ştia mai multe lucruri. Înţelesese că purceluşii erau 
ramen şi nu varelse. Mai descoperi că şi Ender avea de 
înfruntat riscul de a muri în acelaşi fel ca Pipo şi Libo. 

Fără să se mai sfătuiască cu el, Jane luă hotărâri privind 
modul în care avea să acţioneze de acum încolo. Va 
continua să-l urmărească pe Ender şi va avea grijă să 
intervină pentru a-l avertiza în caz că îl pândeşte primejdia 
de a muri. Până atunci însă, avea multe de făcut. După cum 
vedea ea situaţia în ansamblu, nu purceluşii vor constitui 
problema principală cu care se va confrunta Ender. Jane 
ştia că el va înţelege aproape imediat, aşa cum se întâmpla 
şi atunci când întâlnea alte fiinţe umane sau ramen. 
Capacitatea lui de a realiza o legătură empatică intuitivă 
era demnă de toată încrederea. Marile obstacole erau 
episcopul Peregrino şi ierarhia catolică, precum şi opoziţia 
lor de nezdruncinat faţă de Vorbitorul în numele Morților. 
Pentru a realiza ceva în favoarea purceluşilor, Ender va 
trebui să se bucure de cooperarea autorităţilor bisericeşti 
din Lusitania, nu să aibă de înfruntat atitudinea lor ostili Şi 
nimic nu putea conduce la o cooperare mai bună decât 
descoperirea unui duşman comun. 

Nu încăpea nici o îndoială că acesta avea să fie găsit 
curând. Sateliții de observare de pe orbita Lusitaniei 
transmiteau lanţuri nesfârşite de informaţii prin rapoarte- 
ansiblu, care erau dirijate către toţi xenologii şi xenobiologii 
din cele O Sută de Lumi. Printre aceste date se 
strecuraseră şi unele privind modificări imperceptibile ale 
terenurilor acoperite cu ierburi situate la nord-vestul 
pădurii care se învecina cu oraşul Milagre. Ierburile 
indigene fuseseră constant înlocuite cu plante complet noi. 
Se aflau într-o zonă în care fiinţele umane călcau rareori, şi 
nici purceluşii nu merseseră vreodată acolo, cel puţin în 


cursul primilor treizeci de ani de când fuseseră plasați 
sateliții pe orbită. 

În realitate, sateliții observaseră că purceluşii nu ieşea din 
pădurile lor decât periodic, pentru a purta războaie 
sălbatice cu alte triburi. De la întemeierea coloniei umane, 
triburile din imediata apropiere a oraşului Milagre nu mai 
purtaseră nici un război. Prin urmare, ele nu aveau nici un 
motiv să se aventureze către preerie. Şi totuşi, păşunile din 
pădurea tribală de lângă Milagre se transformaseră, şi 
aceiaşi lucru se putea spune şi despre turmele de cabra: ele 
erau dirijate spre zona ce suferise modificarea şi turmele 
care ieşeau de acolo apăreau reduse numeric şi aveau o 
culoare mai deschisă. Dacă cineva studia fenomenul cât de 
cât, ajungea cu siguranţă la o concluzie de netăgăduit: 
toate exemplarele de cabra erau tunse, iar unele dintre ele 
măcelărite. 

Jane nu putea aştepta ani de zile până când vreun 
absolvent să observe schimbarea. De aceea, începu să 
ruleze singură analize ale datelor pe zecile de computere 
folosite de xenobiologii care studiau Lusitania. Va lăsa 
datele proiectate în aer deasupra unui terminal neutilizat, 
astfel încât să fie găsite de vreun xenobiolog atunci când va 
veni să lucreze şi totul să pară ca şi cum altcineva a făcut 
proiecția şi a uitat-o astfel. Tipări şi câteva rapoarte care să 
fie descoperite de vreun om de ştiinţă inteligent. Dar 
nimeni nu-şi dădu seama sau, dacă se întâmplase aşa ceva, 
se părea că nimeni nu înţelegea cu adevărat consecinţele la 
care puteau conduce aceste informaţii brute. În cele din 
urmă, Jane lăsă pur şi simplu o însemnare împreună cu una 
din imaginile ei: „Ia priviţi! Se pare că purceluşii au făcut o 
pasiune pentru agricultură.” 

Xenologul care a găsit însemnarea lui Jane nu a reuşit să 
afle cine o lăsase şi, la scurt timp după aceea, nici nu şi-a 
mai bătut capul să-l găsească pe autor. Jane ştia că omul 
avea ceva din aerul unui hoţ care, printr-o semnătură, îşi 
atribuie rezultatele trudei altora, ale căror nume ajung să 


fie şters unul după altul între data redactării şi cea a 
publicării: exact tipul de om de ştiinţă de care avea nevoie 
Jane. Comportarea lui venea în întâmpinarea intenţiei ei. 
Dar chiar şi aşa stând lucrurile, omul nu dovedi o ambiţie 
ieşită din comun. Se mulţumi să-şi prezinte raportul drept o 
lucrare obişnuită şi, pe deasupra, să-l ofere unei reviste 
obscure. Jane îşi luă libertatea de a împinge lucrarea până 
la un înalt nivel de prioritate şi distribui copii câtorva 
persoane cheie, care să priceapă implicaţiile politice. Şi de 
fiecare dată raportul apăru însoţit de o observaţie 
neînsemnată: „la aruncaţi o privire! Nu vi se pare că nivelul 
de civilizaţie al purceluşilor evoluează grozav de repede?” 

De asemenea, Jane rescrise paragraful final al lucrării 
astfel încât să nu mai existe nici o umbră de îndoială privind 
semnificaţia ei: „Datele conduc către o singură concluzie 
logică: în prezent, tribul de purceluşi din preajma coloniei 
umane cultivă şi recoltează cereale cu un bogat conţinut 
proteic, după toate probabilitățile o varietate de ştir. Pe de 
altă parte, purceluşii au turme de cabra pe care le tund şi le 
taie pentru hrană, iar probele fotografice sugerează că 
sacrificarea se face prin utilizarea unor arme care lansează 
un soi de proiectile. Aceste activităţi necunoscute anterior 
au început să se desfăşoare în ultimii opt ani şi au fost 
însoţite de o rapidă creştere demografică. Dacă planta este 
ştir de origine pământească şi asigură o bază de proteine 
utile, însemnă că ea a fost modificată genetic pentru a 
corespunde necesităţilor metabolice ale purceluşilor. În 
acelaşi timp, întrucât la fiinţele umane de pe Lusitania nu se 
semnalează arme de acest tip, se poate presupune că 
purceluşii nu aveau cum să deprindă folosirea lor prin 
observare directă. Concluzia care se impune de la sine este 
că schimbările constatate în prezent în cultura purceluşilor 
constituie rezultatul nemijlocit al intervenţiei deliberate a 
fiinţelor umane.” 

Unul dintre cei care a primit acest raport şi a citit şi 
paragraful lămuritor a fost Gobawa Ekumbo, preşedinta 


Comitetului de Supraveghere Xenobiologică din cadrul 
Congresului Stelar. În mai puţin de o oră, ea înaintase câte 
o copie a paragrafului redactat de Jane - politicienii oricum 
n-ar fi înţeles datele - împreună cu propria ei concluzie 
tăioasă: „Recomandare: retragerea imediată a Coloniei 
Lusitania”. 

„Uite-aşa”, gândi Jane. „Asta ar trebui să agite puţin 
spiritele.” 

Capitolul 12 

FIŞIERELE. 

ORDIN AL CONGRESULUI Nr. 0001 din 1970: 4: 14 

Patenta Coloniei Lusitania se revocă. Toate fişierele 
existente în colonie urmează a fi citite. Indiferent de 
statutul lor de protecţie; după ce datele vor fi copiate la 
triplu exemplar în sistemele de memorizare ale celor O 
Sută de Lumi, excepţie făcând cele care privesc în mod 
direct funcţiile vitale ale Coloniei Lusitania, restul fişierelor 
vor fi blocate, iar accesul va fi limitat drastic. 

Guvernatorul Lusitaniei urmează să primească funcţia de 
Ministru al Congresului, cu titlul de Inspector-Şef Adjunct al 
Poliţiei Congresului, pentru a îndeplini întocmai ordinele 
emise de Comitetul de Supraveghere a Evacuării, constituit 
prin Ordinul Congresului Nr. 0002 din 14-4-1970. 

Nava aflată în prezent pe orbită deasupra Lusitaniei, 
aparţinând numitului Andrew Wiggin (ocupaţia: Vorb. 
/Morţi; cetăţenie: pământeană, nr. ident. 44-94. 10045 din 
001. 1998), se declară prin prezentul Ordin proprietate a 
Congresului, potrivit Legii Compensaţiei nr. 0019 din 31-01- 
120. Această navă urmează a fi folosită pentru transportul 
neîntârziat al xenologilor Marcos Vladimir „Miro” Ribeira 
von Hesse şi Ouanda Qhenhatta Figueira Mucumbi până pe 
lumea cea mai apropiată, Trondheim, unde vor fi judecaţi 
potrivit Legii de Acţiune Penală a Congresului, cu pierderea 
drepturilor civile, sub acuzaţia de trădare, încălcare a legii, 
denaturarea şi falsificarea adevărului, impostură şi xenocid, 


potrivit statutelor valabile în virtutea Codului Stelar şl al 
Ordinelor emise de Congres. 

ORDIN AL CONGRESULUI Nr. 0002 din 1-4-1970 

Comitetul de Supraveghere a Explorării şi Colonizării va 
numi nu mai puţin de 5 şi, respectiv, nu mal mult de 15 
membri pentru constituirea Comitetului de Supraveghere a 
Evacuării Lusitaniei. 

Acest comitet este însărcinat să achiziţioneze şi să trimită 
imediat un număr suficient de nave de colonizare pentru a 
se efectua evacuarea completă a populaţiei umane din 
Colonia Lusitania. 

De asemenea. Comitetul va pregăti spre aprobarea 
Congresului planuri privind ştergerea completă a oricăror 
dovezi privitoare la prezenţa umană pe Lusitania, inclusiv 
distrugerea întregii faune şi flore indigene care dovedeşte 
modificări comportamentale şi genetice rezultate în urma 
prezenţei fiinţelor umane. 

Comitetul va evalua modul în care sunt respectate 
Ordinele Congresului pe Lusitania şi va face în mod periodic 
recomandări privind necesitatea unor intervenţii ulterioare, 
inclusiv a forţei pentru punerea în aplicare a măsurilor 
luate, sau oportunitatea deblocării fişierelor de pe Lusitania 
sau alte măsuri reparatorii pentru a stimula cooperarea 
coloniştilor de pe Lusitania. 

ORDIN AL CONGRESULUI Nr. 0003 din 14-4-1970 

Conform Capitolului din Codul Stelar referitor la Păstrarea 
Secretului, aceste două Ordine şi orice Informaţie 
referitoare la ele capătă caracter strict secret care va 
rămâne în vigoare până când toate fişierele lusitane vor fi 
fost citite şi blocate şi toate navele necesare vor fi fost 
comandate şi menținute în posesie de către împuterniciţi ai 
Congresului. 

Olhado nu ştia ce să mai creadă. Oare Vorbitorul nu era 
bărbat în toată firea? Nu călătorise de la o planetă la alta? 
Cu toate acestea, nu avea nici cea mai vagă idee despre 
modul de operare pe computer. 


În acelaşi timp, a fost cam evaziv când Olhado şi-a 
mărturisit mirarea. 

— Olhado, spune-mi ce program trebuie să rulez. 

— Nu pot să cred că nu ştii. Eu fac comparații de date de 
când aveam nouă ani. Ioţi învăţăm din copilărie cum să 
procedăm. 

— Olhado, de când am terminat şcoala a trecut multă 
vreme. Nici măcar nu era o escola baixa obişnuită. 

— Dar toată lumea foloseşte programele acestea. 

— Acum te-ai convins că nu toată lumea. Eu unul, de 
exemplu. Dacă ştiam cum să procedez, nu te angajam pe 
tine, nu crezi? Şi fiindcă o să te plătesc în monedă străină, 
serviciile pe care mi le faci vor constitui o contribuţie 
substanţială la dezvoltarea coloniei lusitane. 

— Nu înţeleg despre ce vorbeşti. 

— Nici eu, Olhado. Dar pentru că tot ai adus vorba de asta, 
nu ştiu cum să fac să te plătesc. 

— Efectuezi un simplu transfer de bani din contul tău. 

— Şi cum se procedează? 

— Cred că glumeşti. 

Ender oftă, îngenunche în faţa lui Olhado, îi luă mâinile 
într-ale lui şi spuse: 

— Olhado, te rog să nu te mai miri atâta şi să mă ajuţi! Am 
multe lucruri de rezolvat şi nu pot fără ajutorul cuiva care 
ştie să utilizeze computerul. 

— Ar însemna să-ţi iau banii degeaba. Eu sunt doar un 
puşti. Am doisprezece ani. Quim ţi-ar fi de mai mult folos. El 
are cincisprezece ani şi ştie lucrurile de-a fir a păr. Chiar şi 
matematică. 

— Dar Quim mă crede un necredincios şi se roagă în 
fiecare zi să mor. 

— Ba nu, asta a fost înainte de a te cunoaşte, dar ai face 
bine să nu-i dai de înţeles că ai aflat de asta de la mine. 

— Cum transfer banii? 

Olhado se întoarse către terminal şi apelă banca. 

— Care-i numele tău adevărat? întrebă el. 


— Andrew Wiggin. Vorbitorul i-l dictă pe litere. Numele 
părea a fi în esenţială - poate că străinul era unul dintre 
acei oameni fericiţi care învăţaseră Esenţiala acasă, în loc 
să-şi bată capul cu ea la şcoală. 

— În regulă, care ţi-e parola? 

— Parola? 

Olhado îşi lăsă capul să cadă pe terminal, acoperind 
pentru moment o parte din afişaj. 

— Te rog să nu-mi spui că nu ştii ce parolă ai. 

— Ascultă, Olhado, am avut un program, unul foarte 
evoluat, care mă ajuta să mă descurc. Nu era nevoie decât 
să-i spun: „Cumpără asta” şi el se ocupa de problemele 
mele financiare. 

— N-ai voie să faci aşa ceva. E ilegal să încarci sistemele 
publice cu un asemenea program auxiliar. Chestia din 
urechea ta la asta foloseşte? 

— Da, şi pentru mine nu era ilegal. 

— Vorbitorule, eu n-am ochi, dar nu din vina mea. Dacă, nu 
ştii nimic, atunci e vina ta. Abia după ce spusese aceste 
vorbe îşi dădu seama că-i vorbea lui Wiggin de parcă ar fi 
fost un puşti. 

— Îmi închipui că politeţea se învaţă de la treisprezece ani 
în sus, spuse Ender. 

Olhado îi aruncă o privire. Zâmbea. Tata ar fi urlat la el şi 
probabil că după aceea s-ar fi dus s-o bată pe mama pentru 
că nu-şi învaţă copiii să se poarte. Însă Olhado oricum n-ar 
fi îndrăznit să-i spună tatei aşa ceva. 

— Iartă-mă, răspunse el, dar nu pot pătrunde în contul tău 
fără parolă. Nu se poate să nu ştii care e. 

— Încearcă să-mi foloseşti numele. 

Olhado încercă. Fără folos. 

— Încearcă să scrii „Jane”. 

— Nimic. 

Săvârşitorul se strâmbă. 

— Încearcă „Săvârşitorul”. 

— Săvârşitorul? Xenocidul? 


— Hai, încearcă. 

Reuşi, dar Olhado nu pricepea. 

— Cum se face că ai o astfel de parola? E ca şi cum arfiun 
cuvânt urât, numai că sistemul nu acceptă astfel de parole. 

— Am un ciudat simţ al umorului, îi răspunse Ender. Şi 
programul meu auxiliar, sau cum îi zici tu, are unul şi mai 
ciudat. 

Olhado râse. 

— Asta-i bună. Un program cu simţul umorului. Fondul 
curent de lichidităţi apăru pe ecran. Olhado nu văzuse în 
viaţa lui un număr atât de mare. Da, se pare că totuşi, 
computerul ştie să glumească. 

— Atât de mulţi bani am? 

— Trebuie să fie o greşeală. 

— Păi, am călătorit mult cu viteza luminii. E clar că unele 
dintre investiţiile mele au dat roade în timp ce eram pe 
drum. 

Cifrele erau reale. Vorbitorul în numele Morților era mai 
bogat decât îşi închipuise vreodată Olhado că ar putea fi 
cineva. 

— Să-ţi spun ceva, zise Olhado. În loc să-mi plăteşti un 
salariu, mai bine îmi dai un procentaj din dobândă pe 
perioada cât lucrez pentru tine. Să zicem o miime de 
procent. Şi atunci, în câteva săptămâni o să-mi pot permite 
să cumpăr Lusitania şi să transport solul ei pe altă planetă. 

— N-o să câştigi chiar atât de mult 

— Vorbitorule, singura modalitate prin care poţi aduna aşa 
de mulţi bani din investiţii e să ai o mie de ani. 

— Hm, făcu Vorbitorul. 

Şi după expresia lui, Olhado îşi dădu seama că spusese 
ceva caraghios. 

— Chiar ai o mie de ani? 

— Timpul, spuse Săvârşitorul, timpul e ceva atât de 
trecător şi lipsit de substanţă. După cum spunea 
Shakespeare: „Am risipit timpul şi-acum timpul mă 
isprăveşte.” 


— Ce însemnă „isprăveşte”? 

— Mă pierde. 

— De ce-mi citezi dintr-un tip care nici măcar nu ştie să 
vorbească Esenţiala? 

— Transferă în contul tău suma pe care o consideri drept 
un salariu bun pentru o săptămână, şi-apoi apucă-te să faci 
comparații ale fişierelor pe care au lucrat Pipo şi Libo cu 
câteva săptămâni înainte de a muri. 

— S-ar putea să aibă protecţii. 

— Foloseşte parola mea. Trebuie să ne permită accesul. 

Olhado începu să caute. Vorbitorul îl urmări tot timpul. Din 
când în când, îl întreba pe Olhado ce făcea. După întrebări, 
Olhado îşi dădu seama că Andrew Wiggin ştia despre 
computere mai mult decât ştia el însuşi. Nu cunoştea prea 
bine comenzile necesare; era limpede că, mulţumindu-se să 
privească, Vorbitorul gândea intens. La sfârşitul zilei, când 
căutările nu dăduseră nici un rezultat spectaculos, lui 
Olhado îi trebui doar o clipă ca să priceapă de ce arăta 
Wiggin atât de încântat de ceea ce obținuse. „Nu voiai 
rezultate”, gândi Olhado. „Voiai doar să vezi cum fac eu 
cercetarea. Ştiu sigur cu ce o să te ocupi la noapte, Andrew 
Wiggin, Vorbitor în numele Morților. Vei scotoci tu însuţi 
prin alte fişiere. Chiar dacă n-am ochi, pot vedea mai bine 
decât îţi închipui. Mare greşeală faci păstrând totul atât de 
ascuns, Vorbitorule. Nu ştii că sunt de partea ta? N-o să 
spun nimănui cum parola ta permite accesul în fişierele 
personale. Chiar dacă ai vrea să vezi fişierele primarului 
sau ale episcopului, nu-i nevoie să păstrezi secretul faţă de 
mine. Eşti aici numai de trei zile, dar te cunosc îndeajuns ca 
să-mi placi şi ţin atât de mult la tine încât aş face orice ca să 
te ajut atâta vreme cât nu voi pricinui vreun rău familiei 
mele. 

Novinha descoperi aproape imediat încercările lui Ender 
de a pătrunde în fişierele ei, în dimineaţa următoare. 
Recunoscuse deschis şi cu oarecare aroganță că încercase, 
dar ceea ce o îngrijora era că nu ştia cât de departe 


mersese. În unele fişiere reuşise să obţină accesul, dar cele 
mai importante, cu înregistrarea simulărilor pe care le 
văzuse Pipo, îi rămăseseră închise. Cel mai rău o deranja 
faptul că nu făcuse nici un efort să rămână nedetectat. 
Numele lui era tipărit în fiecare director de acces, chiar şi 
în cele pe care până şi un şcolar le-ar fi putut schimba sau 
şterge. 

„Ei bine, nu voi admite că acest amestec să mă tulbure de 
la treburile pe care le am”, hotări ea. „A dat buzna în casa 
mea, mi-a influenţat copiii, îmi spionează fişierele şi 
procedează de parcă ar avea dreptul să...” 

Şi continuă astfel până când îşi dădu seama că nu lucrase 
deloc, în schimb se gândise la tot soiul de cuvinte 
usturătoare pe care să i le arunce în faţă când îl va vedea 
din nou. 

„Nu te mai gândi atâta la el. Concentrează-te asupra altor 
lucruri.... şi râsul din seara trecută al lui Miro şi al Elei. De 
neînchipuit!” Bineînţeles că azi dimineaţă Miro a redevenit 
morocănos cum îl ştia, iar Ela, a cărei bună dispoziţie mai 
persistase puţin, a început curând să aibă un aer îngrijorat, 
preocupat, potrivnic şi irascibil ca întotdeauna. Şi chiar 
dacă, aşa cum i-a spus Ela, micuțul Grego plânsese şi-l 
îmbrăţişase pe acest om, de cum s-a sculat a pus mâna pe 
foarfecă şi i-a tăiat cearceaful de pe pat în fâşii lungi şi 
precise, iar la şcoală l-a lovit pe fratele Adornai drept în 
vintre, făcând astfel ca ora să se întrerupă brusc şi să se 
ajungă la o consultaţie cu Dona Cristă. Cam asta-i tot cea 
reuşit Vorbitorul cu mâinile lui vindecătoare. „Poate - şi 
imaginează că are dreptul să intre în casa mea şi să repare 
tot ce-am făcut eu rău, dar o să afle că unele răni nu se 
vindecă atât de lesne. Da, însă Dona Cristă i-a spus că într- 
adevăr Quara a vorbit în ora Sorei Bebei, şi încă în faţa 
tuturor copiilor, dar de ce? Pentru a le spune că-l cunoscuse 
pe infamul, îngrozitorul Falante pelos Mortos, cum se 
numea de fapt Andrew, că era rău aşa cum spusese şi 
episcopul Peregrino, ba poate şi mai rău, fiindcă l-a chinuit 


pe Grego până când a plâns şi, într-un târziu, sora Bebei se 
văzuse silită să-i ceară Quarei să tacă. Asta era ceva, dacă o 
scosese pe Quara din profunda ei stare de muţenie.” 


Iar Olhado, atât de conştient de sine, atât de rupt de toate, 
era acum agitat, numai despre Andrew a vorbit seara 
trecută la masă. Ştiţi că nici măcar nu avea habar cum să 
transfere bani? Şi nici nu v-ar veni să credeţi ce parolă 
imposibilă are - ştiam că reţelele de computere nu admit 
astfel de cuvinte - nu, nu pot să vă spun, e secret - practic 
eu l-am învăţat cum să caute dar cred că se pricepe la 
computere, nu-i un dobitoc, nici vorbă, mi-a spus că 
foloseşte un program auxiliar şi de aceea are nestemata aia 
în ureche, mi-a zis că pot să-mi stabilesc plata la cât vreau 
eu, nu că ar fi multe de cumpărat pe aici, dar aş putea 
economisi pentru când o să fiu pe picioarele mele - cred că- 
i foarte bătrân. Sunt sigur că ţine minte lucruri, care s-au 
petrecut de mult. Am impresia că limba lui maternă e 
Esenţiala, nu sunt mulţi oameni în cele O Sută de Lumi care 
să fi învăţat Esenţiala de mici, credeţi că s-a născut pe 
Pământ? 

Până la urmă Quim a răcnit la el să-şi ţină gura şi să nu 
mai vorbească despre acea unealtă a diavolului, altfel are 
să-i ceară episcopului să organizeze o şedinţă de exorcism, 
fiindcă se vedea de la o poştă că Olhado era. posedat; şi 
când Olhado s-a mulţumit doar să rânjească şi să facă un 
semn din ochi, Quim a ieşit val-vârtej din bucătărie, din 
casă, şi nu s-a întors decât după căderea întunericului. Mai 
bine ar fi dacă Vorbitorul ar locui în casa noastră”, se gândi 
Novinha, „mai ales că-mi influenţează familia chiar şi când 
nu se află aici şi tot îşi vâră nasul prin fişierele mele, dar 
asta n-am s-o admit. 

Numai că, aşa cum se întâmplă de obicei, eu sunt cea 
vinovată, eu l-am chemat aici, eu l-am smuls din locul pe 
care el îl numea cămin - zice că are o soră acolo, parcă pe 
Trondheim - e greşeala mea că se află aici, în oraşul ăsta 
nenorocit de la periferia celor O Sută de Lumi, înconjurat 
de un gard care însă nu-i împiedică pe purceluşi să mi-i 
ucidă pe cei dragi...” 


Şi se gândi iarăşi la Miro, care semăna atât de mult cu 
adevăratul lui tată încât nu putea înţelege cum de n-o acuza 
nimeni de adulter, se gândi la el cum zăcea pe panta 
dealului, la fel ca şi Pipo, îşi imagină modul în care 
purceluşii îi deschiseseră pieptul cu cuţitele lor primitive 
din os. „Se va repeta. Oricât m-aş strădui, o vor face din 
nou. Şi chiar dacă nu se va întâmpla aşa, curând va sosi 
ziua în care va împlini vârsta să se însoare cu Ouanda, iar 
atunci va trebui să-i spun cine e în realitate şi de ce nu se 
vor putea căsători, şi el va şti că-mi merit toate chinurile la 
care m-a supus Căo şi că el m-a lovit cu palma lui 
Dumnezeu spre a mă pedepsi pentru toate păcatele mele. 

Până şi eu... Vorbitorul acesta m-a silit să mă gândesc la 
lucruri pe care am reuşit să le ascund de mine însămi 
vreme de săptămâni şi uneori chiar luni întregi. De când nu 
mi-am mai petrecut o dimineaţă gândindu-mă la copii mei? 
De când nu mai sper pentru ei? Cât a trecut de când gândul 
mi-a rămas doar la Pipo şi la Libo? De când n-am mai băgat 
de seamă că şi eu cred cu adevărat în Dumnezeu, sau cel 
puţin în Dumnezeul răzbunător şi pedepsitor al Vechiului 
Testament, care, cu un zâmbet, a şters de pe faţa 
pământului oraşe întregi fiindcă oamenii nu i se închinau? 
Nu ştiu dacă m-ar putea ajuta Cristos.” 

Aşa îşi petrecu Novinha întreaga zi, fără să lucreze deloc, 
în timp ce gândurile refuzau totuşi s-o ducă la vreo 
concluzie. 

În cursul după-amiezii, Quim apăru în pragul uşii: 

— lartă-mă că te deranjez, mamă. 

— Nu mă deranjezi, spuse ea. Şi-aşa nu-s bună de nimic 
astăzi. 

— Ştiu, nu-ţi pasă că Olhado îşi petrece tot timpul cu 
ticălosul acela blestemat, dar m-am gândit că ar fi bine să 
afli că, după şcoală, Quara s-a dus glonţ acolo. Acasă la el. 

— Da? 

— Oare nu-ţi pasă deloc, mamă? Ce s-a întâmplat? Ai de 
gând să schimbi aşternuturile şi să-l laşi să-i ia locul cu 


totul? 

Înveninată de o furie rece, Novinha sări în picioare şi se 
repezi la băiat. El se făcu mic de ruşine. 

— Iartă-mă, mamă. Eram atât de supărat... 

— În toţi anii cât am fost căsătorită cu tatăl tău nu i-am 
permis niciodată să ridice mâna la copii mei. Dar dacă ar 
trăi, i-aş cere chiar eu să-ţi tragă o chelfăneală. 

— l-ai cere-o, spuse Quim cu un are sfidător, dar l-aş ucide 
înainte de a pune mâna pe mine. Poate că ţie-ţi place să fii 
pălmuită, dar mie n-o să-mi facă nimeni aşa ceva! 

Novinha nu era hotărâtă s-o facă; dar mâna ei ţâşni şi-l lovi 
peste faţă înainte de a-şi da seama ce se petrecea. 

Era imposibil să-l doară prea tare de la o singură palmă. El 
însă izbucni imediat în lacrimi, se lăsă moale şi se aşeză pe 
podea, cu spatele la Novinha. 

— Iartă-mă, iartă-mă, îngână printre suspine. 

Novinha îngenunche în faţa băiatului şi-l mângâie stângaci 
pe umeri. Îşi dădu seama că nici măcar nu-l mai îmbrăţişase 
de când era de vârsta lui Grego. „Când am hotărât să devin 
atât de nesimţitoare? Şi când l-am atins iar, de ce a trebuit 
să fie o palmă în loc de un sărut?” 

— Şi pe mine mă îngrijorează ceea ce se întâmplă, spuse 
Novinha. 

— A reuşit să distrugă totul. Abia a venit şi nimic nu maie 
cum a fost. 

— Estevăo, şi aşa lucrurile nu mergeau prea grozav ca să 
nu spui că schimbarea nu e binevenită. 

— Dar nu aşa cum vrea el. Confesiunea şi penitenţa: astea 
sunt schimbările de care avem nevoie. 

Nu era prima oară când Novinha îl invidia pe Quim pentru 
încrederea lui în puterea preoţilor de a-l absolvi de păcate. 
„Pentru că n-ai păcătuit nicicând, fiule, pentru că nu ştii 
nimic despre imposibilitatea penitenţei.” 

— Cred că va trebui să vorbesc cu Wiggin, spuse Novinha. 

— Şi s-o aduci acasă pe Quara? 


— Nu ştiu. Nu pot să neg faptul că a făcut-o să vorbească 
din nou. Totuşi nu pentru că-l îndrăgeşte. N-a zis o vorbă 
bună despre el. 

— Atunci de ce s-a dus la el? 

— Probabil c-a vrut să-i spună vreo răutate. Trebuie să 
recunoşti: faţă de muţenia ei dinainte, e un pas mare. 

— Şi diavolul îşi ascunde adevăratele intenţii sub masca 
faptelor bune pentru ca apoi... 

— Quim, nu-mi ţine acum lecţii de demonologie. Du-mă la 
casa Vorbitorului şi rezolv eu şi singura. 

Merseră pe poteca de pe lângă cotul râului. Şerpii de apă 
năpârleau, de aceea fâşiile de piele în curs de 
descompunere făceau ca solul să fie alunecos. „De asta mă 
voi ocupa în următorul proiect”, gândi Novinha. „Trebuie să 
descopăr cum se dezvoltă monştrii ăştia scârboşi şi probabil 
că aşa o să aflu şi la ce ne-ar putea folosi. Sau măcar să-i 
împiedic să mai îmbăloşeze şi să mai împută malul şase 
săptămâni pe an.” Singura mângâiere era că pieile de şarpe 
păreau să fertilizeze solul; ierburile moi de lângă râu 
creşteau mai dese acolo unde năpârleau şerpii. Era singura 
formă inofensivă şi plăcută de viaţă indigenă de pe 
Lusitania; cât ţinea vara, oamenii veneau pe malul râului ca 
să stea întinşi pe peticul acela îngust de pajişte naturală 
care şerpuia printre trestii şi în iarba aspră a preeriei. În 
ciuda aspectului ei respingător, mâzga produsă de 
putrezirea pieilor de şarpe promitea lucruri bune în viitor. 
Quim părea să se gândească la acelaşi subiect: 

— Mamă, n-am putea planta cumva nişte ierburi de râu în 
jurul casei? 

— E unul dintre primele experimente pe care le-au 
încercat bunicii tăi cu ani în urmă, dar n-au reuşit să 
descopere cum s-o facă. Iarba de râu se polenizează dar nu 
produce seminţe; când s-au străduit să o răsădească, a trăit 
doar scurt timp, apoi s-a ofilit şi în anul următor n-a mai 
crescut. Presupun că-i prieşte numai în apropierea apei. 


Puțin întărâtat, Quim se strâmbă şi grăbi pasul. Novinha 
oftă. Quim părea mereu să ia drept un afront personal 
faptul că în acest univers lucrurile nu mergeau întotdeauna 
aşa cum ar fi vrut el. 

Curând după aceea ajunseseră la casa Vorbitorului. Copiii 
se jucau bineînţeles în praca - strigau unul la celălalt 
pentru a se auzi în hărmălaia de acolo. 

— Uite-o, spuse Quim. Cred că ar trebui să-i iei pe Olhado 
şi pe Quara de aici. 

— Îţi mulţumesc că mi-ai arătat casa. 

— Nu glumesc. Asta e o confruntare serioasă între bine şi 
rău. 

— Toate sunt aşa, îl calmă Novinha. Separarea binelui de 
rău te sleieşte de puteri. Nu, Quim, ştiu bine că eşti în stare 
să-mi explici în amănunţime, dar... 

— Mamă, nu mă trata cu atâta îngăduinţă. 

— Quim, dar mi se pare normal, dacă te gândeşti că şi tu 
mă tratezi la fel întotdeauna. 

Trăsăturile feţei lui se înăspriră de furie reţinută. 

Ea întinse mâna şi-l atinse blând, temător; băiatul îşi 
încordă umărul sub atingerea ei, de parcă mâna i-ar fi fost 
un păianjen veninos. 

— Quim, să nu încerci niciodată să-mi ţii lecţii despre bine 
şi rău. Am trecut prin asta de atâtea ori, iar tu nu ştii nici pe 
departe ce însemnă... 

EI îi îndepărtă mâna şi porni grăbit. „Doamne, cât de mult 
duc dorul zilelor şi săptămânilor când nu schimbam măcar 
o vorbă unul cu altul.” 

Novinha bătu puternic din palme. Uşa se deschise pe dată. 
Era Quara. 

— Oi, Meezinha, exclamă ea, tambăm veio jogar? Ai venit 
să te joci şi tu? 

Olhado şi Vorbitorul proiectaseră pe terminal un joc cu 
lupte între nave interstelare. Vorbitorului i se dăduse un 
terminal cu un câmp holografic mult mai mare şi mai plin 
de detalii decât majoritatea celorlalte, şi amândoi manevrau 


în acelaşi timp escadroane formate din peste zece- 
douăsprezece nave. Jocul era foarte complex şi niciunul 
dintre ei nu ridică ochii s-o salute. 

— Olhado mi-a zis să-mi ţin gura, altfel îmi smulge limba şi 
mă pune s-o mănânc pe pâine, turui Quara. Aşa că ar fi bine 
să nu scoţi o vorbă până nu se termină jocul. 

— Stai jos, te rog, murmură Vorbitorul. 

Quara se lăsă pe podea alături de ea. 

— V-am auzit pe tine şi pe Quim afară, spuse ea. Strigaţi 
amândoi, aşa că am auzit. 

Novinha simţi că roşeşte. O irita că Vorbitorul o auzise 
certându-se cu fiul ei. Nu era treaba lui. Nimic din ce se 
petrecea în familia ei nu-l privea. Şi în nici un caz nu era de 
acord ca el să se joace de-a războiul. Era oricum prea 
arhaic şi demodat. În spaţiu nu mai avuseseră loc bătălii de 
sute de ani, în afara luptelor întâmplătoare cu 
contrabandiştii. Milagre era un loc atât de paşnic încât 
nimeni nu poseda vreo armă mai periculoasă decât bastonul 
poliţistului. Olhado n-o să vadă o bătălie cât o trăi. Cu toate 
acestea, era captivat de un joc războinic; probabil că exista 
vreun grăunte înnăscut care creştea în masculii speciei, o 
dorinţă de a-şi sfârteca rivalii sau de a-i face una cu 
pământul. Ori poate că violenţa pe care o văzuse acasă îl 
îndemna s-o regăsească în această joacă. „E vina mea. 
Iarăşi e vina mea.” 

Deodată Olhado strigă deznădăjduit, căci flota lui dispăru 
într-un nor de explozii. 

— N-am văzut-o! Nu pot să cred că ai reuşit! Nici măcar n- 
am zărit-o venind! 

— Asta e şi nu mai urla atât, spuse Vorbitorul. Reia jocul şi 
vezi cum am procedat, ca să poţi reacţiona data viitoare. 

— Îmi închipuiam că voi, mărturisitorii, trebuie să fiţi ca 
nişte preoţi. Cum de ai devenit un tactician atât de bun? 

Vorbitorul zâmbi cu subînţeles către Novinha şi îi 
răspunse: 


— Uneori, ceea ce fac eu pentru a-i convinge pe oameni 
să-mi spună adevărul aduce cu o mică bătălie. 

Olhado se rezemă cu spatele de perete şi închise ochii 
pentru a viziona din nou o parte din joc. 

— M-ai spionat, spuse Novinha. Şi nici măcar n-ai făcut-o 
foarte abil. E cumva o „tactică” a Vorbitorilor în numele 
Morților? 

Ender zâmbi: 

— Dar a reuşit să te aducă încoace, nu? 

— Ce căutai prin fişierele mele? 

— Am venit să mărturisesc moartea lui Pipo. 

— Nu eu l-am ucis. Fişierele mele nu te privesc. 

— Tu m-ai chemat. 

— M-am răzgândit. Îmi pare rău. Dar asta nu-ţi dă totuşi 
dreptul să... 

Îngenunche în faţa ei ca să-l poată auzi şi rosti cu o voce 
neaşteptat de blândă: 

— Pipo a aflat ceva de la tine; orice ar fi fost, pentru asta l- 
au ucis purceluşii. De aceea ai blocat şi ai ascuns fişierele 
astfel încât să nu dea nimeni peste ele. Ai refuzat chiar să te 
măriţi cu Libo, tocmai pentru ca nici el să nu aibă acces la 
ceea ce a văzut Pipo. Ai chinuit şi falsificat atât propria-ţi 
viaţă cât şi pe a celor pe care i-ai iubit, numai ca să-i 
împiedici pe Libo şi Miro să afle secretul care le putea 
aduce moartea. 

Novinha se simţi cuprinsă brusc de un fior rece, iar 
mâinile şi picioarele începură să-i tremure. Se afla aici de 
trei zile şi, în afară de ceea ce bănuise Libo, ştia deja mai 
multe decât oricare altul. 

— Toate astea-s numai minciuni, spuse ea. 

— Ascultă-mă, Dona Ivanova, planul a dat greş. Libo a 
murit, nu? Oricare ar fi fost adevărul, ascunderea lui nu i-a 
salvat viaţa. Şi n-o va apăra nici pe-a lui Miro. Neştiinţa şi 
amăgirea nu pot salva pe nimeni. Singura salvare e în 
cunoaştere. 

— Niciodată, şopti ea. 


— Înţeleg că ai tăinuit secretul faţă de Libo şi Miro, dar eu 
ce reprezint pentru tine? Nimic, prin urmare ce importanţa 
ar avea dacă eu l-aş afla şi aş muri din pricina asta? 

— N-are absolut nici o importanţă dacă trăieşti sau nu, 
spuse Novinha, dar n-o să obţii acces la fişierele acelea. 

— Se pare că nu înţelegi: nu ai dreptul să pui ochelari de 
cal pe ochii altora. Fiul tău şi sora lui se întâlnesc în fiecare 
zi cu purceluşii şi, datorită ţie, ei nu ştiu că următorul gest 
sau cuvânt ar putea însemna condamnarea lor la moarte. 
Mâine îi voi însoţi, fiindcă nu pot mărturisi moartea lui Pipo 
fără să discut cu purceluşii... 

— Nu mai vreau să mărturiseşti moartea lui Pipo. 

— Nu mă interesează ce vrei. N-o fac pentru tine, dar te 
implor să-mi destăinui ce ştia Pipo. 

— N-o să afli niciodată ce ştia Pipo, pentru că el a fost o 
persoană bună, înţelegătoare şi iubitoare, care... 

— Care a ţinut lângă el o fetiţă însingurată şi 
înspăimântată şi i-a alinat rănile sufleteşti. Şi în timp ce 
spuse aceste vorbe, îşi lăsă mâna pe umărul Quarei. 

Novinhei îi era peste puteri să rabde gestul. 

— Să nu îndrăzneşti să te compari cu el! Quara nu e 
orfană, m-auzi? Are o mamă, pe mine, şi n-are nevoie de 
tine, aşa cum niciunul, nici măcar unul dintre noi n-are 
nevoie de tine! Apoi, inexplicabil, porni să plângă. Şi nu voia 
să plângă în faţa lui. Nici nu voia să se afle aici. Omul acesta 
răvăşise totul. Porni împleticit spre uşă, trântind-o în urma 
ei. Avea dreptate Quim: era însuşi diavolul. Ştia prea multe, 
cerea prea mult, dădea prea mult şi aveau cu toţii prea mult 
nevoie de el. Cum de reuşise să capete o asemenea putere 
asupra lor într-un răstimp atât de scurt? 

Apoi o săgetă un gând care o făcu pe dată să-şi stăvilească 
lacrimile şi să se îngrozească. Spusese că Miro şi sora lui 
mergeau la purceluşi în fiecare zi. Ştia deci. Cunoştea toate 
secretele. 

Toate, în afara secretului pe care nici ea însăşi nu-l 
cunoştea - cel pe care Pipo îl descoperise în simularea ei. 


Dacă ajungea şi la el, va poseda tot ce ascunsese atâta amar 
de ani. Când ceruse un Vorbitor în numele Morților, voise ca 
acesta să descopere adevărul despre Pipo; acum însă el 
venise şi aflase adevărul despre ea. 

Uşa se închise cu zgomot. Săvârşitorul se rezemă uşor de 
taburetul pe care stătuse Novinha şi-şi lăsă capul pe braţe. 

Îl auzi pe Olhado ridicându-se şi traversând calm 
încăperea către el. 

— Ai încercat să pătrunzi în fişierele mamei, spuse el cu 
glas potolit. 

— Aşa e, recunoscu Săvârşitorul. 

— M-ai convins să te învăţ cum să cauţi fişierele ca s-o poţi 
spiona pe mama mea. Ai făcut din mine un trădător. 

Nu exista răspuns care să-l mulţumească pe Olhado într- 
un asemenea moment. Săvârşitorul nici măcar nu încerca. 
Aşteptă tăcut până ce Olhado ieşi din casă. 

Tulburarea pe care o încerca acum nu rămăsese totuşi 
nesesizată de matcă. O simţi cum i se frământa în minte, 
atrasă de suferinţa lui. „Nu”, îi spuse el în gând, „nu poţi 
face nimic, nu-i nimic de explicat. Probleme umane, atâta 
tot, chestiuni ciudate şi străine care depăşesc capacitatea 
ta de înţelegere.” «Ah.» Şi percepu atingerea ei pe 
dinăuntru, trecând aidoma unei adieri prin frunzişul 
copacilor; simţi tăria şi vigoarea lemnului ţâşnind spre 
lumină, îmbrăţişarea aprigă dintre rădăcini şi pământ, 
zburdălnicia tandră a razelor de soare pe frunzele înfiorate. 
«Vezi tu, Săvârşitorule, am învăţat de la el pacea pe care şi- 
a găsit-o.» Senzaţia se stinse pe măsură ce matca se retrase 
din mintea lui. Forţa copacului rămase în fiinţa lui, calmul şi 
muţenia luară locul tăcerii chinuite a Săvârşitorului. Totul 
ţinuse doar o clipă. Zgomotul produs de închiderea uşii încă 
nu se stinsese cu totul. Quara, care se afla alături de el, se 
ridică iute în picioare şi porni ţopăind spre pat. Se aruncă 
pe saltea şi sări în sus de câteva ori. 

— N-ai rezistat decât o zi sau două, spuse ea veselă. Acum 
toată lumea te urăşte. 


Ender zâmbi cam strâmb şi se întoarse cu faţa spre ea. 

— Şi tu? 

— A, sigur, răspunse ea. Eu te-am urât prima, poate doar 
Quim să mi-o fi luat-o înainte. Cobori de pe pat şi mersese la 
terminal. Apăsând câte o tastă, intră în program. În aerul 
de deasupra terminalului apăru un grup de probleme de 
adunare pe două coloane. 

— Vrei să mă vezi cum lucrez la aritmetică? 

Ender se ridică şi se aşeză lângă ea la terminal. 

— Sigur că vreau, spuse el. Par totuşi cam grele. 

— Nu pentru mine, spuse ea lăudăroasă. Le rezolv mai 
repede ca oricine. 

Capitolul 13 

ELA. 

MIRO: Purceluşii susţin că sunt masculi, dar trebuie să-i 
credem pe cuvânt. 

OUANDA: De ce-ar minţi? 

MIRO: Ştiu că eşti tânără şi naivă, dar le lipseşte ceva din 
dotare. 

OUANDA: Am absolvit cursul de antropologie fizică. Cine 
susţine că o fac la fel ca noi? 

MIRO: E limpede că n-o fac. Şi fiindcă veni vorba, NOI n-o 
facem de fel. Cred că am descoperit aşezarea organelor 
genitale. Umflăturile acelea de pe pântec, unde părul e mai 
fin şi mai deschis la culoare. 

OUANDA: Rudimente de mameloane. Chiar şi tu ai aşa 
ceva. 

MIRO: I-am zărit ieri pe Mâncătorul-de-Frunze şi pe Ceşti 
la vreo zece metri distanţă, aşa că i-am văzut BINE, dar 
Ceşti îl mângâia pe pântec pe Mâncătorul-de-Frunze şi mi s- 
a părut că umflăturile acelea se întăriseră. 

OUANDA: [i s-a părut. 

MIRO: Un lucru e sigur. Pântecul Mâncătorului-de-Frunze 
era ud şi reflecta razele soarelui, iar lui îi plăcea treaba 
asta. 

OUANDA: O fi pervers. 


MIRO: De ce nu? Sunt cu toţii burlaci, nu? Sunt adulţi, dar 
aşa-zisele lor soţii nu i-au iniţiat pe niciunul în bucuriile 
paternităţii. 

OUANDA: Am impresia că un zenador bântuit de dorinţe 
sexuale îşi proiectează propriile sale frustrări asupra 
subiecţilor pe care îi studiază. 

Marcos Vladimir „Miro” Ribeira von Hesse şi Ouanda 
Quenhatta Figueira Mucumbi, Note de lucru: 30-04, 1, 
1970 

Luminişul era neclintit. Miro îşi dădu seama într-o clipă că 
se întâmplase ceva. Purceluşii nu făceau nimic. Stăteau ici 
şi colo, jos sau în picioare. Nemişcaţi; abia dacă respirau. 
Toţi priveau fix în pământ. 

În afară de Uman, care apăru din pădurea aflată în spatele 
lor. Merse încet, rigid, şi-i ocoli până ajunse în faţa lor. Miro 
simţi cotul Ouandei în coaste, dar nu privi spre ea. Ştia că 
se gândeşte la acelaşi lucru. Acesta să fie momentul când 
ne vor ucide, ca pe Libo şi Pipo? 

Uman rămase neclintit şi-i privi vreme de câteva clipe. 
Aşteptarea îi apăsa cumplit. Nu spuseră nimic, nici măcar 
nu-şi îngăduiră să renunţe la expresia detaşată, 
impenetrabilă, pe care o exersaseră atâţia ani. Arta non- 
comunicării fusese prima pe care trebuiseră s-o înveţe 
înainte ca Libo să le permită să-l însoţească. Dacă feţele lor 
nu evidenţiau nici un gând şi nici nu mai transpirau vizibil 
sub povara emoţiilor, nici un purceluş nu le putea ghici 
intenţiile. Ca şi cum aceasta ar fi slujit la ceva. Uman 
devenise deja prea priceput să răstălmăcească tăcerile în 
răspunsuri, să întregească adevăruri din afirmaţii neutre. 
Dar fără îndoială că până şi această neclintire trăda spaima 
lor şi nu exista putinţă de scăpare din cercul care se 
formase în jur. Fiecare amănunt trăda ceva. 

— Ne-ai minţit, spuse Uman. 

„Nu răspunde” spuse Miro în gând şi Ouanda rămase 
mută de parcă l-ar fi auzit. Cu siguranţă că şi ea voia să-i 
transmită pe calea gândurilor acelaşi mesaj. 


— Rădăcină spune că Vorbitorul în numele Morților vrea 
să vină la noi. 

Acesta era obiceiul lor cel mai înnebunitor. Ori de câte ori 
aveau de spus ceva ieşit din comun, atribuiau ideea vreunui 
purceluş mort care nu avea cum să afirme aşa ceva. 
Neîndoielnic, la mijloc era un ritual religios: mergi la 
copacul lor totemic, pune o întrebare şi aşază-te acolo ca 
să-i contempli frunzele sau coaja sau altceva, până primeşti 
răspunsul pe care îl doreşti. 

— Nici noi n-am spus altfel, îi răspunse Miro. 

Ouanda respira ceva mai precipitat. 

— Aţi spus că nu va veni. 

— Exact, recunoscu Miro. Nu va veni. Trebuie să respecte 
legea ca toţi ceilalţi. Dacă ar încerca să treacă de poartă 
fără aprobare... 

— Asta-i o minciună. 

Miro redeveni tăcut. 

— Aşa e legea, spuse Ouanda încet. 

— Legea a mai fost călcată şi înainte, spuse Uman. Puteaţi 
să-l aduceţi aici, dar n-aţi vrut. Totul depinde de venirea lui. 
Rădăcină spune că matca nu ne poate oferi darurile ei 
decât dacă Vorbitorul vine la noi. 

Miro îşi înăbuşi starea de exasperare. Matca! Nu le 
spusese purceluşilor de zeci de ori că toţi Gândacii fuseseră 
ucişi? lar acum matca moartă le vorbea la fel ca Rădăcină 
cel mort. Ce uşor i-ar fi să se înţeleagă cu purceluşii dacă ei 
ar înceta să mai primească ordine de la morţi! 

— Aşa zice legea, insistă Ouanda. Dacă am încerca să-l 
invităm la voi, s-ar putea să facă un raport şi noi doi am fi 
trimişi de aici şi nu v-am mai vizita. 

— Nu va raporta împotriva voastră. Vrea să vină. 

— De unde ştii? 

— Aşa spune Rădăcină. 

Erau momente ca acesta, în care lui Miro îi venea să 
doboare copacul-totem apărut pe locul unde fusese ucis 
Rădăcină. Poate că atunci purceluşii n-ar mai susţine că 


Rădăcină a spus una sau alta, dar s-ar putea ca ei să dea 
numele de Rădăcină unui alt copac şi s-ar simţi jigniţi. „Nici 
măcar faţă de tine însuţi să nu recunoşti că pui la îndoială 
religia lor.” era o regulă elementară; până şi xenobiologii 
sau antropologii de pe alte lumi ştiau atâta lucru. 

— Întreabă-l, spuse Uman. 

— Pe Rădăcină? 

— El nu vrea să vorbească cu tine, rosti Uman. Oare era 
dispreţ în glasul lui? Întrebă-1 dacă vrea să vină sau nu. 

Miro aşteptă ca răspunsul să fie dat de Ouanda. Ea ştia 
deja care va fi răspunsul lui. Nu din pricina asta se 
ciorovăiseră de nenumărate ori în ultimele două zile? „E un 
om bun”, susţinea Miro. „Ba-i un şarlatan”, îl contrazicea 
Ouanda. „S-a purtat frumos cu cei mici”, nu se lăsa Miro. 
„Tot astfel sunt şi cei care maltratează copiii”, îl contra 
Ouanda. „Eu cred în el”, revenea Miro. „Atunci ţi-ai pierdut 
minţile”, îl acuza Ouanda. „Putem să avem încredere în el”, 
nu ceda Miro. „Ba are să ne trădeze”, îl ameninţa Ouanda. 
Şi aşa se sfârşea disputa de fiecare dată. 

Dar argumentele aduse de purceluşi schimbau datele 
problemei. Ei exercitau presiuni în favoarea lui Miro. De 
obicei, atunci când purceluşii le cereau imposibilul, el o 
ajuta pe Ouanda să scape de insistenţele lor. Dar situaţia de 
acum nu era imposibilă, iar el nu voia să le respingă 
cererea, aşa că nu spuse nici o vorbi „Forţeaz-o, Uman, 
fiindcă ai dreptate. De data asta Ouanda trebuie să 
cedeze.” 

Simţindu-se abandonată, ştiind că Miro n-o va ajuta, 
Ouanda făcu un pas înapoi. 

— Poate că reuşim măcar să-l aducem până la marginea 
pădurii. 

— Aduceţi-l aici, spuse Uman. 

— Nu putem, îi răspunse ea. Priveşte în jur. Purtaţi 
veşminte ţesute. Vă ocupați de olărit. Mâncaţi pâine. 

Uman zâmbi. 

— Da, recunoscu el. 'loate astea. Aduceţi-l aici. 


— Nu, se împotrivi Ouanda. 

Miro se înfioră, reuşind însă cu un mare efort să-şi 
înfrâneze dorinţa de a-i pune mâna pe braţ. Se întâmplase 
acel lucru pe care nu-l făcuse niciodată: să refuze net o 
rugăminte. De obicei răspundeau: „Nu putem, căci...” sau 
„Aş vrea să pot...” Orice în afară de acest unic cuvânt de 
respingere: „Eu nu vreau.” „Eu, cu de la mine putere, 
refuz.” 

Zâmbetul de pe faţa lui Uman dispăru. 

— Pipo ne-a spus că nu femeile hotărăsc. A zis că femeile şi 
bărbaţii voştri hotărăsc împreună, aşa că nu poţi spune nu 
decât dacă spune şi el acelaşi lucru. Privi către Miro. Spui şi 
tu nu? 

Miro rămase tăcut. Simţi cotul Ouandei atingându-l. 

— Văd că nu zici nimic, constată Uman. Spune da sau nu. 

Şi totuşi Miro nu răspunse. 

Câţiva dintre purceluşii din jurul lor se ridicară. Miro nu 
reuşi să-şi dea seama ce făceau, dar mişcarea în sine, la 
care se adăuga muţenia neclintită a lui Miro, părea 
amenințătoare. Ouanda, care nu s-ar fi temut de o 
ameninţare la adresa ei, se înmuie în faţa primejdiei ce 
părea să-l pândească pe Miro. 

— El zice da, şopti ea. 

— Zice da, dar tace din pricina ta. Tu zici nu, dar nu 
păstrezi tăcerea lui. Uman îşi băgă un deget în gură şi-l 
scoase plin de mucus lipicios, pe care-l azvârli la pământ cu 
o mişcare scurtă. Tu eşti un nimic. 

Uman se dădu înapoi cu un salt brusc, se răsuci în plină 
mişcare, ateriză cu spatele spre ei şi plecă. Imediat după 
aceea, ceilalţi purceluşi prinseră viaţa şi se îndreptară iute 
către Uman, care porni în fruntea lor către marginea 
pădurii, îndepărtându-se de Miro şi Ouanda. 

Uman se opri. În loc să-l urmeze, un purceluş i se aşeză în 
faţă, blocându-i drumul. Era Mâncătorul-de-Frunze. Cu 
toate că el şi Uman vorbeau, Miro nu reuşi nici să-i audă, 
nici să le perceapă mişcările gurii. Văzu totuşi că 


Mâncătorul-de-Frunze întinse braţul şi-i atinse pântecul lui 
Uman. Mâna zăbovi astfel o clipă, apoi Mâncătorul-de- 
Frunze se răsuci pe călcâie şi alergă spre tufişuri ca un 
tânăr. În momentul următor dispărură şi ceilalţi purceluşi. 

— A fost o dispută, spuse Miro. Între Uman şi Mâncătorul- 
de-Frunze. 

— Ce câştigă? Dacă-l aducem pe Vorbitor, ne va trăda şi 
atunci pierdem cu toţii. 

— Nu ne va trăda. 

— Dacă tu m-ai trădat în felul ăsta, de ce n-ar face-o şi el? 

Glasul ei suna şfichiuitor, iar vorbele îi erau usturătoare. 
Lui Miro aproape că-i dăduseră lacrimile. 

— Eu să te trădez? şopti el. Eu năo, Jamais. „Eu nu, 
niciodată.” 

— Tata zicea mereu: „Fiţi uniţi în faţa purcelugşilor, nu le 
daţi niciodată prilejul să vadă că nu vă înţelegeţi”. Şi tu... 

— Şi eu! Nu le-am zis da. Iu eşti aceea care-ai spus nu, tu 
ai luat o poziţie pe care ştiai că nu o aprob! 

— Atunci când nu ne punem de acord, treaba ta e să... 

Se opri. Iocmai îşi dăduse seama ce vorbea. Dar tăcerea 
bruscă nu făcea să dispară înţelesul vorbelor despre care 
Miro ştia că Ouanda voise să le rostească. Treaba lui era să 
facă ceea ce-i cerea ea până când avea să se răzgândească. 
Ca şi când el i-ar fi fost ucenic. 

— Şi eu care credeam că suntem o echipă unită. 

Miro se întoarse şi se îndreptă, luând-o prin pădure, înapoi 
către Milagre. 

— Miro! strigă Ouanda. Miro, n-am vrut... 

Elo aşteptă până ce îl ajunse din urmă, apoi o apucă de 
braţ şi-i şopti furios: 

— Nu striga! Ori nu-ţi pasă că s-ar putea să ne audă 
purceluşii? Acum s-a găsit zenadorul-şef să le permită să 
vadă totul, până şi pe profesor punându-şi discipolul la 
punct? 

— Nu sunt eu profesorul. Eu... 

— Ai dreptate, nu eşti. 


Îi întoarse spatele şi porni cu paşi hotărâți. 

— Dar Libo a fost tatăl meu, aşa că se înţelege de la sine... 

— Zenador prin drept de sânge, spuse el. Dreptul 
sângelui, aşa e? Şi atunci, mie ce drept îmi dă sângele? Să 
fiu un cretin beţiv care-şi bate soţia? O apucă de braţ, 
strângând-o cu brutalitate. Asta vrei să fiu? O copie după 
paizinho al meu? 

— Dă-mi drumul! 

El o împinse în lături. 

— Ucenicul tău consideră că azi ai fost necugetată. 
Ucenicul tău e de părere că trebuie să ai încredere în 
judecata Vorbitorului şi că s-ar fi cuvenit să crezi ceea ce a 
spus el despre seriozitatea cu care tratează purceluşii 
cererea lor, pentru că ai greşit prosteşte în legătură cu 
ambele probleme şi, din cauza purtării tale, Uman şi-ar 
putea pierde viaţa. 

Îi aruncase o acuzaţie josnică, dar era exact ceea ce-i 
făcea pe amândoi să se teamă că acum Uman va sfârşi la fel 
ca Rădăcină şi ca mulţi alţii de-a lungul anilor: eviscerat, cu 
un puiet crescându-i din trup. 

Miro ştia că vorbise neiertător, ştia că Ouanda n-ar greşi 
dacă şi-ar vărsa furia pe el. Nu avea dreptul să o 
învinovăţească, mai ales că niciunul dintre ei nu reuşise să 
înţeleagă miza pe care o jucase Uman decât atunci când 
era prea târziu. 

Cu toate acestea, Ouanda nu se înfurie. În loc să se 
răstească la el se calmă, străduindu-se să respire egal şi 
adânc şi lăsându-şi chipul să capete un aer pe care nu se 
putea citi nici o emoție. Miro îi urmă exemplul. 

— Ceea ce contează acum e să îndreptăm lucrurile, spuse 
Ouanda. Execuţiile au avut loc totdeauna noaptea. Dacă 
vrem să-l dezvinovăţim pe Uman, trebuie să-l aducem pe 
Vorbitor aici în după-amiaza asta, înainte să se întunece. 

Miro încuviinţă. 

— Da, şi iartă-mă. 

— Ilartă-mă şi tu. 


— Dacă tot nu ştim ce facem atunci când greşim, nu e vina 
nici unuia. 

— Tare aş vrea să fiu încredinţată că există o alegere 
corectă. 

În aşteptarea Vorbitorului, Ela stătea pe o piatră şi-şi 
mişca picioarele în apa râului. Gardul era doar la câţiva 
metri mai încolo, trecând de-a lungul părţii superioare a 
grătarului de oţel pus acolo pentru a împiedica oamenii să 
înoate pe sub el. Ca şi cum cineva ar fi vrut să încerce! 
Majoritatea oamenilor din Milagre se prefăceau că nu ştiu 
de existenţa gardului. Nici nu se apropiau de el. locmai de 
aceea îl rugase pe Vorbitor să se întâlnească acolo. Chiar 
dacă ziua era caldă şi orele de la şcoală se terminaseră, 
copiii nu înotau aici, la Vila Ultima, unde gardul ajungea 
până la râu şi în apropiere se afla pădurea. Veneau în locul 
acesta doar cei care făceau săpun, olarii sau cărămidarii, 
iar ei plecau la sfârşitul zilei de muncă. Putea să spună tot 
ce avea pe suflet fără teamă că ar auzi-o sau deranja-o 
cineva. 

Nu trebui să aştepte mult. Vorbitorul apăru într-o barcă, 
vâslind împotriva curentului, la fel ca oricare dintre 
fermierii de peste râu care nici nu foloseau drumurile. Avea 
pielea de pe spate de un alb deconcertant; până şi puţinii 
lusos cu ten îndeajuns de deschis pentru a fi numiţi loiros 
erau mai bruneţi decât el. Tenul decolorat îl făcea să pară 
firav şi zvelt. Însă apoi văzu cât de repede se deplasa barca 
împotriva curentului, cât de exact erau aşezate vâslele, de 
fiecare dată la adâncimea potrivită şi trase cu o mişcare 
lungă, continuă, şi cât de bine se reliefau muşchii sub pielea 
întinsă. Pentru o clipă simţi împunsătura durerii şi-şi dădu 
seama că în ciuda urii adânci pe care o nutrise faţă de tata, 
suferea după dispariţia lui; până în acest moment nu 
înţelesese că-l iubise pentru tot ce era, dar jelea după forţa 
umerilor şi spinării lui, după sudoarea care-i făcea pielea 
cafenie să strălucească orbitor, precum sticla sub razele 
soarelui. 


„Nu”, îşi spuse ea, „nu-ţi plâng moartea, Căo. Sufăr fiindcă 
nu ai semănat mai mult cu Vorbitorul, n-are nu are nici o 
legătură cu noi şi totuşi, în numai trei zile, ne-a făcut mai 
multe daruri frumoase decât ai reuşit tu cât ai trăit; plâng 
pentru că trupul tău frumos era atât de ros de viermi pe 
dinăuntru.” 

Ender o văzu pe Ela aşteptându-l şi vâsli spre mal. Ea intră 
printre trestii în apa mâloasă ca să-l ajute să tragă barca pe 
uscat. 

— Îmi pare rău că te-ai înnoroit, spuse el, dar nu mi-am 
mai pus corpul la treabă de câteva săptămâni şi apa era aşa 
de îmbietoare... 

— Vâsleşti foarte bine, remarcă ea. 

— Lumea de pe care vin era mai mult apă şi gheţuri. Câte 
o stâncă ici-colo, puţin sol, dar cel care nu ştie să vâslească 
e mai olog decât cel care nu poate merge. 

— Acolo te-ai născut? 

— Nu. E locul în care am mărturisit ultima oară. 

Se lăsa pe iarbă cu faţa spre apă. Ea se aşeză lângă el. 

— Mama e supărată pe tine. 

EI schiţă un zâmbet. 

— Mi-a şi spus-o. 

Fără să stea mult pe gânduri, Ela începu imediat să-şi 
dezvinovăţească mama: 

— Ai încercat să-i citeşti fişierele. 

— Le-am citit. Majoritatea. Toate în afară de cele care 
contau. 

— Ştiu. Mi-a spus Quim. Îşi dădu seama că se simţea puţin 
triumfătoare că sistemul de protecţie folosit de mama îl 
silise să se dea bătut. Apoi îşi aminti că de fapt nu era de 
partea ei, asta fiindcă şi ea încercase ani în şir s-o convingă 
pe mama să-i permită accesul în fişierele acelea. Dar se lăsă 
purtată de inerție şi spuse altceva decât gândea: Olhado stă 
în casă cu ochii deconectaţi şi ascultă muzică de-o să-i 
plesnească timpanele. E foarte tulburat. 

— Da, înţeleg, îşi închipuie că l-am trădat. 


— Şi n-ai făcut-o? (Nu asta vroia să spună. ) 

— Sunt Vorbitor în numele Morților. Atunci când 
mărturisesc, spun adevărul şi nu mă feresc de secretele 
altora. 

— Ştiu. De asta am cerut un mărturisitor. Voi nu aveţi 
respect faţă de nimeni. 

El păru încurcat şi o întrebă: 

— Atunci de ce m-ai invitat aici? 

Totul îi ieşea pe dos. Îi vorbea de parcă ar fi avut ceva 
împotriva lui, de parcă nu i-ar fi fost recunoscătoare pentru 
ceea ce făcuse deja pentru familia ei. | se adresa ca unui 
duşman. „Să-mi fi luat Quim minţile de spun lucruri pe care 
nu le gândesc?” 

— M-ai invitat în locul ăsta de lângă râu. Restul familiei 
tale refuză să-mi vorbească şi, dintr-o dată, primesc un 
mesaj de la tine. Ai făcut-o ca să te plângi că am dat buzna 
în intimitatea cuiva? Ca să-mi spui că nu respect pe nimeni? 

— Nu, spuse ea cu amărăciune. Nu aşa trebuia să se 
desfăşoare discuţia noastră. 

— Nu te-ai gândit deloc că n-aş fi avut motiv să aleg 
meseria de Vorbitor dacă n-aş fi dovedit respect pentru 
oameni? 

Născute din disperare, cuvintele porniră nestăvilite: 

— Aş vrea să fi pătruns în toate fişierele ei! Trebuia să 
extragi toate secretele ascunse acolo şi să le publici 
simultan în toate cele O Sută de Lumi. Avea lacrimi în ochi 
şi nu-şi putea explica motivul. 

— Înţeleg. Nici pe tine nu te lasă să consulţi fişierele 
acelea. 

— Sou aprendiz dela, năo sou? E porque choro, diga me! O 
senhor tem o jeito. 

— Ela, n-am obiceiul să-i fac pe oameni să plângă, 
răspunse el moale. Vocea îi era ca o mângâiere. Ba nu, mai 
aspră, ca o mână care i-o strânge pe a ei, o ţine, liniştind-o. 
Când spun adevărul, îmi vine mie să plâng. 

— Sou ingrata, sou mâ filha... 


— Da, eşti nerecunoscătoare, o fiică îngrozitoare, spuse el 
râzând uşor. În toţi aceşti ani de haos şi rătăcire tu ai ţinut 
familia unită, având foarte puţin sprijin din partea ei, şi 
când ai ales aceeaşi carieră ca şi ea, n-a vrut să-ţi 
împărtăşească cele mai importante informaţii pe care le 
deţinea; i-ai acordat toată dragostea şi încrederea ta, iar ea 
ţi-a răspuns ţinându-te departe de viaţa ei atât acasă cât şi 
la muncă. Şi, într-un târziu, te destăinui cuiva, spunându-i 
că te-ai săturat de situaţia asta. Aproape că eşti cea mai rea 
persoană pe care am întâlnit-o. 

Se trezi râzând de propria-i autocondamnare. Ce 
copilărie, nu voia să râdă de ea însăşi. 

— Nu mă trata de sus. Se strădui să strecoare în glas tot 
disprețul de care era capabilă. 

Acest amănunt nu-i scăpă. Ochii îi deveniră distanţi şi reci. 

— Nu-ţi scuipa prietenii, spuse el. 

Ela nu voia să-l îndepărteze, dar nu reuşi să se 
stăpânească şi răspunse glacial, furioasă: 

— Nu eşti prietenul meu. 

O clipă se temu că o va crede. Apoi, pe chipul lui apăru un 
surâs: 

— N-ai fi în stare să-ţi recunoşti prietenii nici dacă ar fi 
lângă tine. 

„Ba da, aş putea”, gândi ea. „Chiar acum văd unul.” îi 
întoarse zâmbetul. 

— Ela, reluă el, eşti un bun xenobiolog? 

— Da. 

— Ai optsprezece ani. La şaisprezece ani puteai să-ţi dai 
examenul pentru a intra în breaslă, dar n-ai făcut-o. 

— Nu m-a lăsat mama. A zis că nu-s pregătită. 

— După ce împlineşti şaisprezece ani nu trebuie să mai 
obţii permisiunea mamei. 

— Ucenicul trebuie să aibă aprobarea profesorului. 

— lar acum ai optsprezece şi nici măcar de asta nu mai ai 
nevoie. 


— Încă e Xenobiologul Lusitaniei. Laboratorul îi aparţine. 
Ce dacă trec testul şi totuşi nu mă lasă să calc în laborator 
decât după moartea ei? 

— Aşa te-a ameninţat? 

— Mi-a dat de înţeles să nu susţin examenul. 

— Poate că imediat ce n-ai mai fi ucenic, primindu-te în 
laborator, în calitate de co-xenobiolog ai avea acces 
nestingherit la... 

— La toate fişierele de lucru. La toate fişierele blocate de 
ea. 

— Aşa că a preferat să-şi împiedice propria ei fiică să-şi 
înceapă cariera, să-i păteze pentru totdeauna viaţa, pe 
motiv că nu e pregătită pentru a-şi da testele nici la 
optsprezece ani - numai să n-o lase să citească fişierele 
acelea. 

— Exact. 

— De ce? 

— Mama e nebună. 

— Nu, Ela. Novinha poate fi acuzată de orice, dar că ar fi 
nebună în nici un caz. 

— Ela € boba mesma, Senhor Falante. 

El izbucni în râs şi se întinse în iarbă. 

— Atunci spune-mi de ce e boba. 

— Pot să fac o listă întreagă. În primul rând, nu permite 
cercetarea Descoladei. Acum treizeci şi patru de ani, 
Descolada aproape că a distrus această colonie. Bunicii mei, 
Os Venerados, Deus os abenqoe, abia de-au reuşit să 
oprească răspândirea bolii. Sigur că agentul care provoacă 
îmbolnăvirea, corpusculi Descolada, sunt încă prezenţi şi 
noi trebuie să mâncăm un supliment, un fel de vitamină, 
pentru a împiedica boala să lovească din nou. Ţi s-a spus 
asta, nu-i aşa? Dacă îţi pătrunde în organism, trebuie să iei 
suplimentul acela toată viaţa, chiar dacă pleci de aici. 

— Da, ştiam asta. 

— Nu m-a lăsat deloc să studiez corpusculii Descolada. 
Datele se afla oricum în câteva dintre fişierele blocate. A 


interzis accesul la descoperirile lui Gusto şi Cida privind 
corpusculi. În privinţa asta nimic nu poate fi controlat. 

Vorbitorul o privi printre gene. 

— Bun, asta înseamnă boba pe sfert. Unde-i restul? 

— E mai mult de-atât. Nu ştiu cum se face, dar la zece ani 
după întemeierea coloniei, corpusculul Descolada a reuşit 
să se adapteze, devenind un parazit al organismului uman. 
Zece ani! Dacă s-a putut adapta o dată, va reuşi din nou. 

— Poate că ea are altă părere. 

— Poate că am dreptul să hotărăsc singură asta. 

El întinse mâna şi o aşeză pe genunchiul ei, calmând-o. 

— Sunt de acord cu tine. Dar continuă. Al doilea motiv e 
boba. 

— Nu permite nici o cercetare teoretică. Fără taxonomie. 
Fără modele evolutive. Dacă se întâmplă să încerc vreunul, 
zice că nu mai am nimic de lucru şi atunci mă împovărează 
cu tot felul de sarcini, până-şi închipuie că am renunţat. 

— Înţeleg că nu ai renunţat. 

— Dar tocmai din acest motiv există xenobiologia. În 
sfârşit, bine că a reuşit să creeze un cartof care foloseşte la 
maximum substanţele nutritive locale. E minunat că a 
obţinut o varietate de ştir care furnizează coloniei 
suficiente proteine prin cultivarea a numai zece acri, dar 
toate astea-s jonglerii moleculare. 

— Însemnă supravieţuire. 

— Dar nu ştim nimic. E ca şi cum ai înota la suprafaţa 
oceanului. 'Te simţi foarte bine, te poţi mişca în voie, dar nu 
ştii dacă nu cumva în adâncuri sunt rechini! Poate că 
suntem împrejuraţi de rechini şi ea nici măcar nu vrea să 
afle. 

— Şi al treilea motiv? 

— Nu vrea să facă schimb de informaţii cu zenadorii. 
Punct. Nimic. Şi asta chiar că este o nebunie. Noi nu putem 
părăsi zona îngrădită. De aceea nu avem nici un copac pe 
care să-l putem studia. Nu ştim nimic despre fauna şi flora 
acestei lumi, decât ceea ce s-a întâmplat să rămână 


dincoace de gard. O turmă de cabra şi un mănunchi de 
iarbă capim, la care se adaugă o ecologie puţin diferită pe 
malul râului, şi gata. Nimic despre animalele care trăiesc în 
pădure, absolut nici un schimb de păreri. Noi nu le 
comunicăm nimic, iar dacă ei ne trimit unele date, noi le 
ştergem fără să le citim. E ca şi cum mama ar fi înălţat un 
zid în jur pentru ca nimic să nu pătrundă până la noi. Nimic 
nu intră, nimic nu iese. 

— Poate că are motive. 

— Bineînţeles că are. Oamenii nebuni găsesc întotdeauna 
motive Pentru orice. Pe de altă parte, l-a urât pe Libo. L-a 
detestat. Nu i-a îngăduit lui Miro să vorbească despre el, nu 
ne-a dat voie să ne jucăm cu copiii lui; eu şi China am fost 
prietene nedespărţite ani de zile, iar ea nu mi-a permis să o 
invit la noi şi nici să mă duc la ea acasă după ore. Apoi, când 
Miro i-a fost ucenic, nu a vorbit cu el şi nici nu i-a făcut loc 
la masă vreme de un an de zile. 

Văzu că Vorbitorul îi pune cuvintele la îndoială; poate îşi 
închipuia că exagerează. 

— Exact un an. În ziua în care Miro s-a dus pentru prima 
oară la Staţiunea zenadorilor, când s-a întors acasă ea nuii- 
a vorbit, nu i-a adresat nici măcar o vorbă, şi la cină i-a luat 
farfuria din faţă, a strâns tacâmurile de parcă nici n-ar fi 
fost acolo. Ela rămas la masă şi a privit-o tot timpul, până 
când tata s-a înfuriat şi i-a zis că-i bădăran şi să iasă din 
cameră. 

— Şi Miro ce-a făcut, a plecat acasă? 

— Nu. Nu-l cunoşti pe Miro! Ela râse cu amărăciune. El nu 
ripostează, dar nici nu dă înapoi. N-a replicat niciodată la 
jignirile tatei. De când mă ştiu, nu-mi amintesc să-l fi auzit 
răspunzând cu furie la furie. lar mama - ei bine, seara, 
când Miro se întorcea de la Staţiunea zenadorilor şi se 
aşeza la masă unde era pusă farfuria lui, mama i-o lua de 
fiecare dată împreună cu tacâmurile, dar el rămânea pe loc 
până când tata îl alunga. Bineînţeles, că după mai puţin de 
o săptămână, de îndată ce mama întindea mâna după 


farfuria lui, tata începea să urle la el să iasă. Tatei îi plăcea, 
ticălosul îşi închipuia că e grozav, îl ura nespus pe Miro şi, în 
cele din urmă, mama s-a aliat cu el împotriva lui Miro. 

— Şi cine a dat înapoi? 

— Niciunul. 

Ela privi către râu, dându-şi seama cât de groaznic părea 
totul, pricepând că-şi făcea familia de ruşine în faţa unui 
străin. Dar el nu mai era un străin, nu? Pentru că acum 
Quara vorbea, iar pe Olhado îl interesau din nou diverse 
lucruri, iar Grego redevenise, măcar pentru scurt timp, un 
copil aproape normal. Nu era un străin. 

— Şi cum s-a terminat? 

— S-a terminat când purceluşii l-au ucis pe Libo. Atât de 
cumplit l-a urât mama pe acest om. Când a murit, a 
sărbătorit evenimentul iertându-şi fiul. În noaptea aceea, 
când Miro a venit acasă, terminasem cina; era târziu. O 
noapte îngrozitoare, toată lumea se temea, purceluşii 
păreau atât de înspăimântători şi toţi îl iubiseră pe Libo - în 
afară de mama, desigur. L-a aşteptat pe Miro. Ela intrat şi 
s-a dus în bucătărie, s-a aşezat la masă, iar mama i-a pus 
farfuria cu mâncare în faţă. N-a scos o vorbă. A mâncat. N-a 
scos un cuvânt despre cele petrecute. Ca şi cum, cu un an 
înainte, nu se întâmplase acelaşi lucru. Eu m-am sculat la 
miezul nopţii fiindcă l-am auzit pe Miro plângând şi vărsând 
în baie. Nu cred că a mai auzit şi altcineva, iar eu nu m-am 
dus la el pentru că m-am gândit că nici el nu voia să se afle. 
Acum cred că ar fi trebuit să mă duc, dar atunci m-am 
temut. În familia mea s-au petrecut lucruri revoltătoare. 

Ender dădu aprobator din cap. 

— Trebuia să merg la el, repetă Ela. 

— Da, întări Vorbitorul. Aşa trebuia să faci. 

În aceeaşi clipă se petrecu ceva bizar. Vorbitorul era de 
acord că Ela greşise în noapte aceea, iar ea îşi dădu seama 
imediat că aşa stăteau lucrurile, că judecata lui era corectă. 
Acum se simţea ciudat de tămăduită, ca şi cum era de ajuns 


să-şi mărturisească greşeala pentru ca o parte din durere 
să dispară. 

Instantaneu, reuşi să întrezărească puterea mărturisirii. 
Nu avea nici o legătură cu spovedania, penitenţa sau cu 
iertarea pe care o ofereau preoţii. Era ceva cu totul diferit. 
Vorbise despre sine şi apoi înţelese că acum nu mai era 
aceeaşi persoană. Avusese revelaţia că greşise, că acea 
greşeală o schimbase şi că acum n-ar mai repeta-o, căci 
între timp devenise altcineva, o fiinţă mai puţin temătoare, 
mai înţelegătoare în faţa suferinţei. 

„Dacă nu mai sunt fata înspăimântată care a simţit că 
fratele ei trece printr-un chin sfâşietor şi totuşi nu a 
îndrăznit să meargă la el ca să-l aline, atunci cine sunt?” 
Dar apa care curgea prin grătarul de sub gard nu-i putea 
da răspunsul. Probabil era suficient să ştie că nu mai era 
ceea ce fusese până acum. 

Dar Vorbitorul stătea întins pe iarba moale, contemplând 
norii întunecaţi şi ameninţători care se apropiau dinspre 
apus. 

— 'Ţi-am povestit tot ce ştiu, reluă Ela. Ţi-am spus ce se 
află în fişierele acelea: informaţii despre Descolada. Asta-i 
tot. 

— Banu. 

— Ba da, îţi jur. 

— Vrei să mă faci să cred că te-ai supus ordinelor ei? Că 
atunci când mama ţi-a spus să renunţi la lucrările teoretice, 
pur şi simplu ţi-ai scos totul din minte şi ai făcut doar ce 
dorea ea? 

Ela chicoti. 

— Aşa îşi închipuia. 

— Dar tu, nici gând. 

— Sunt om de ştiinţă, chiar dacă ea nu e. 

— A fost şi ea cândva, spuse Vorbitorul. A luat testele când 
avea doar treisprezece ani. 

— Ştiu. 


— Şi până la moartea lui Pipo obişnuia să schimbe 
informaţii cu el. 

— Ştiu şi asta. Dar pe Libo l-a urât. 

— Spune-mi şi mie, Ela, ce-ai descoperit prin lucrările tale 
teoretice? 

— N-am aflat răspunsuri. Dar ştiu cel puţin ce probleme se 
ridică. 'Tot e un început, nu? Nimeni nu-şi mai pune 
întrebări. Caraghios, nu găseşti? Miro spune că xenobiologii 
framling nu le dau, lui şi Ouandei, nici o clipă de linişte, 
cerându-le alte şi alte informaţii, date şi iar date, şi totuşi 
legea le interzice să cunoască mai mult. În acelaşi timp însă 
nici un xenobiolog framling nu ne-a cerut măcar o singură 
informaţie. Se mulţumesc să studieze biosfera propriilor lor 
planete şi nu-i adresează mamei nici o întrebare. Eu întreb, 
singura de altfel, dar nimeni nu se sinchiseşte. 

— Mie îmi pasă, spuse Vorbitorul. Vreau să ştiu care-ţi sunt 
întrebările. 

— Bine. Uite una. Dincoace de gard avem o turmă de 
cabra. Nu pot sări gardul, nici măcar să se apropie de el. 
Am examinat şi am marcat fiecare exemplar din turmă, şi 
ştii ceva? Printre ele nu e nici un mascul. Toate sunt femele. 

— Ce ghinion, exclamă Ender. Cred că era bine să lase cel 
puţin un mascul aici. 

— N-are importanţă. Nu ştiu dacă există masculi. În ultimii 
cinci ani, fiecare cabra adultă a fătat cel puţin o dată şi 
niciuna nu s-a împerecheat. 

— Poate că se clonează! 

— Din punct de vedere genetic, puiul nu e identic cu 
mama. Măcar atâta lucru am reuşit şi eu să fac şi eu pe 
furiş în laborator fără ca mama să afle. Se petrece un soi de 
transfer genetic. 

— Hermafroditism? 

— Nu. Sunt femele. Nu există organe sexuale masculine. 
Asta trece drept întrebare esenţială. Într-un fel, cabra 
efectuează un schimb genetic, dar nu prin act sexual. 


— Dacă te gândeşti bine, însuşi implicaţiile teologice sunt 
năucitoare. 

— Nu mai lua lucrurile în râs. 

— Care dintre ele? Cele care ţin de ştiinţă sau de teologie? 

— De amândouă. Vrei să mai auzi şi alte întrebări de-ale 
mele? 

— Sigur că vreau, spuse Mărturisitorul. 

— Atunci ascultă: iarba pe care stai - noi o numim iarbă de 
râu. Toţi şerpii de apă eclozează aici. Nişte viermi atât de 
mici încât abia îi poţi vedea. Mănâncă iarba până la nivelul 
solului şi se devoră unii pe alţii, năpârlind de fiecare dată 
când cresc. Apoi, dintr-o dată, după ce iarba ajunge ca o 
mâzgă din pricina pieilor pe care le leapădă, toţi şerpii se 
târăsc până la râu şi nu se mai întorc niciodată. 

Ender nu era xenobiolog. Nu intui din capul locului 
implicaţiile. 

— Şerpii eclozează aici, explică ea, dar nu se întorc din 
apă ca să depună ouă. 

— Rezultă că se împerechează aici, înainte de a se pierde 
în râu. 

— Evident, aşa e. I-am văzut împerechindu-se. Nu asta-i 
problema. Întrebarea e: de ce sunt şerpi de apă? 

El tot nu pricepea. 

— Uite, sunt complet adaptaţi pentru viaţa subacvatică. Au 
branhii alături de plămâni, sunt înotători excelenți, au 
aripioare şi sunt pe deplin evoluaţi pentru a-şi trăi viaţa 
adultă în mediul acvatic. De ce se dezvoltă astfel dacă se 
nasc, se împerechează şi se reproduc pe uscat? Din punctul 
de vedere al evoluţiei, tot ce se petrece după reproducere 
nu are nici o relevanţă, cu excepţia creşterii puilor, iar mie 
îmi este clar că şerpii de apă nu-şi cresc urmaşii. Viaţa 
acvatică nu contribuie cu nimic la îmbunătăţirea capacităţii 
lor de supravieţuire până se reproduc. S-ar putea furişa în 
apă şi să se înece, iar asta n-ar avea nici o importanţă, 
fiindcă reproducerea s-a încheiat. 

— Da, recunoscu Vorbitorul. Acum înţeleg. 


— Există totuşi în apă nişte ouă mici, străvezii. N-am văzut 
nici măcar o dată un şarpe depunându-le, dar cum în râu 
sau prin apropiere nu mai există animale destul de mari ca 
să facă ouă, pare logic să considerăm că sunt ouă de şarpe 
de apă. Numai că ouăle astea translucide - cu diametrul de 
un centimetru - sunt complet sterile. Conţin substanţe 
nutritive, totul e gata, dar nu există embrion. Nimic. Unele 
au un gamet - jumătate de grup de gene într-o celulă, gata 
să se combine - dar niciunul viu. Şi pe mal n-am găsit 
niciodată ouă de şarpe de apă. Acum nu mai există aici 
decât iarba de râu, crescând tot mai înaltă, iar mâine firele 
de iarbă colcăie de pui de şarpe de apă. Asta sună cao 
întrebare la care merită să caut răspunsul? 

— Mie mi se pare că e vorba de o generaţie spontanee. 

— Bun, de acord, eu aş vrea să găsesc suficiente informaţii 
pentru a testa ipoteze alternative, dar mama nu mă lasă. I- 
am explicat problema, iar ea m-a silit să refac întregul 
proces de testare a ştirului, ca să nu mai am timp să ajung 
la râu. Şi mai e ceva: de ce sunt atât de puţine specii? Pe 
oricare altă planetă, chiar şi pe una pustie ca Trondheim, 
există mii de specii diferite, cel puţin acvatice. Din câte ştiu, 
pe cele de aici le poţi număra pe degete. Xingadora sunt 
singurele păsări pe care le-am văzut. Muştele-sugătoare, 
singurul gen de muscă. Cabra sunt unicele rumegătoare 
care pasc iarba capim. Cu excepţia cabrelor, purceluşii sunt 
singurele animale mari pe care le cunoaştem. În zona de 
preerie creşte doar o specie de iarbă, capim şi singura 
plantă concurentă e tropeca, un lujer lung care se târâie pe 
sol metri întregi. Xingadora mănâncă muşte-sugătoare şi 
nimic altceva. Muştele-sugătoare consumă alge pe care le 
găsesc pe malul râului şi în gunoaiele noastre, şi gata. 
Xingadora n-are duşmani. Nimeni nu consumă carne de 
cabra. 

— Foarte limitat, recunoscu Ender. 

— Pare imposibil. Există mii de niveluri ecologice 
neocupate. Nu înţeleg modul în care, în ciuda evoluţiei, 


lumea asta e atât de săracă în specii. 

— Doar dacă nu s-a petrecut vreun cataclism. 

— Exact. 

— Ceva care a distrus toate speciile în afară de acestea 
câteva, capabile să se adapteze. 

— Da, spuse Ela. Înţelegi? Şi am şi dovezi. Cabra au un 
model comportamental de apărare. Când te apropii de ele, 
când te miros, exemplarele adulte se aşază astfel încât să 
formeze un cerc şi stau cu capetele spre interiorul lui, ca 
să-şi apere puii şi să poată lovi cu copitele intruşii. 

— Multe animale de turmă procedează aşa. 

— Să-i protejeze contra cui? Purceluşii sunt fiinţe silvane - 
niciodată nu vânează în preerie. Animalul care a obligat 
cabra să adopte acest model comportamental a dispărut. Şi 
asta s-a întâmplat recent, în ultima sută de mii de ani sau, 
cel mult, în ultimul milion de ani, probabil. 

— Nu există dovezi referitoare la căderi de meteoriți mai 
recente de douăzeci de milioane de ani, remarcă Vorbitorul. 

— Aşa e. Un asemenea dezastru ar ucide toate animalele şi 
plantele mari şi ar lăsa sute din cele mici, sau poate că ar 
distruge toate formele de viaţă de pe uscat şi le-ar cruța pe 
cele marine. Însă toate mediile - uscat, acvatic - au fost 
sărăcite şi totuşi câteva exemplare de talie mare au 
supravieţuit. Nu, eu cred că a fost o boală. O boală care a 
lovit în toate speciile, fără să ţină seama de graniţe, şi s-a 
adaptat la fiecare fiinţă. Bineînţeles că noi n-am avea cum 
să observăm boala acum, pentru că toate speciile rămase în 
viaţă s-au adaptat la ea. A devenit o parte integrantă din 
modul normal de viaţă. Singurul fel în care am putea studia 
boala asta... 

—. ar fi dacă am contracta-o, spuse Ender. Descolada. 

— Vezi? Facem ce facem şi ne întoarcem la Descolada. 
Bunicii mei au găsit calea de a o împiedica să ucidă fiinţele 
umane, dar au apelat la manipularea genetică. Cabra şi 
şerpii de apă au găsit de asemenea modul de adaptare şi 
mă îndoiesc că folosesc suplimente în alimentaţie. Cred că 


toate iţele se adună aici. Bizarele anomalii în reproducere, 
goliciunea ecosistemului toate pornesc de la corpusculii 
Descolada, iar mama nu mă lasă să-i examinez. Nu-mi 
îngăduie să aflu ce sunt, cum acţionează, în ce fel sunt 
implicaţi în... 

— În viaţa purceluşilor. 

— Da, sigur, dar nu numai a lor, cia tuturor animalelor. 

Pe chipul Vorbitorului se citea efortul de a-şi controla 
emoţiile, ca şi cum Ela i-ar fi dat o explicaţie pe care o căuta 
de mult. 

— În noaptea în care a murit Pipo, Novinha a blocat 
fişierele în care se aflau lucrări curente şi a interzis accesul 
la fişierele conţinând toate cercetările referitoare la 
Descolada. Ceea ce i-a arătat lui Pipo avea legătură cu 
corpusculii Descolada şi cu purceluşii... 

— Atunci a blocat fişierele? întrebă Ela. 

— Da. Da. 

— Deci am dreptate, aşa-i? 

— Da, răspunse el. Îţi mulţumesc. M-ai ajutat mai mult 
decât îţi închipui. 

— Asta înseamnă că o să mărturiseşti curând moartea 
tatei? 

Ender o privi cercetător. 

— Adevărul e că n-ai vrea să mărturisesc moartea tatei. Ai 
prefera să rostesc despre mama ta. 

— Ea n-a murit. 

— Dar ştii că nu pot mărturisi moartea lui Marcăo fără să 
explic de ce s-a căsătorit cu Novinha şi de ce au rămas 
împreună toţi aceşti ani. 

— Exact. Vreau ca toate secretele să iasă la lumină. Şi mai 
vreau ca fişierele să fie deblocate. Să nu mai rămână nimic 
ascuns. 

— Nici nu-ţi imaginezi ce-mi ceri. N-ai idee câtă durere voi 
provoca dacă dezvălui toate secretele. 

— Uită-te la familia mea, Vorbitorule, îi răspunse Ela. Cum 
s-ar putea ca adevărul să provoace mai multă suferinţă 


decât secretele? 

EI îi zâmbi, dar nu amuzat, ci plin de afecţiune, chiar de 
milă: 

— Ai dreptate întru totul, dar s-ar putea să nu-ţi dai seama 
de asta decât atunci când vei auzi întreaga poveste. 

— Ştiu întreaga poveste, atât cât poate fi ea cunoscută. 

— Aşa îşi închipuie toţi, dar se înşeală. 

— Când vei face mărturisirea? 

— Cât de curând voi putea. 

— De ce nu acum? Astăzi. Ce mai aştepţi? 

— Nu pot face nimic până nu vorbesc cu purceluşii. 

— Glumeşti, desigur. Cu excepţia zenadorilor, nimeni nu 
poate vorbi cu purceluşii. Aşa sună Ordinul Congresului. 
Nimeni nu-l poate încălca. 

— Da, recunoscu Vorbitorul. Tocmai de aceea va fi greu. 

— Nu greu, imposibil... 

— Probabil, spuse el. Se ridică; ea îl imită. Ela, m-ai ajutat 
imens. Am învăţat de la tine mai mult decât sperasem. La fel 
ca şi Olhado, dar lui nu i-a plăcut cum am folosit lucrurile 
învăţate de la el, iar acum crede că l-am trădat. 

— E un copil. Eu am optsprezece ani. 

Ender dădu din cap, îi puse mâna pe umăr şi o strânse 
uşor. 

— Atunci ne-am înţeles. Rămânem prieteni. 

Era aproape sigură că în vorbele lui era o undă de ironie. 
Ironie şi, probabil, o rugăminte. 

— Da, insistă ea. Rămânem prieteni. Pentru totdeauna. 

Mai clătină o dată din cap, se întoarse, împinse barca de la 
mal şi păşi prin apă, printre trestii şi prin glod. 

După ce scoase barca dintre trestii apucă ramele, vâsli, 
apoi ridică ochii spre ea şi-i zâmbi. Ela îi răspunse la 
zâmbet, dar gestul ei nu putea transmite exaltarea pe care 
o simţea, senzaţia de de spovărare. Ascultase totul, 
înţelesese şi avea să pună lucrurile pe un făgaş normal. Era 
încredinţată de asta, atât de convinsă încât nici nu băgă de 
seamă că aici se afla sursa fericirii ei neaşteptate. Ştia doar 


că petrecuse o oră cu Vorbitorul în numele Morților, iar 
acum se simţea mai bine ca niciodată. 

Îşi găsi pantofii, îi încălţă şi plecă spre casă. Mama era 
încă la Staţiunea Biologilor, dar Ela nu voia să mai lucreze 
în după-amiaza aceasta. Dorea să meargă acasă pentru a 
pregăti cina, asta era întotdeauna o muncă solitară. Spera 
ca astăzi să nu mai vorbească cu nimeni. Spera să nu mai 
apără vreo problemă a cărei rezolvare să cadă în sarcina ei. 
Dorea ca acest sentiment să dureze veşnic. 

Se afla acasă doar de câteva minute când Miro năvăli în 
bucătărie: 

— Ela, nu l-ai văzut pe Vorbitor? 

— Ba da, răspunse ea. La râu. 

— Unde la râu? 

Dacă-i spune că se întâlniseră va înţelege imediat că nu 
fusese vorba de o întâmplare. 

— Da' de ce? întrebă ea. 

— Ascultă, Ela, nu e momentul potrivit să fim suspicioşi, te 
rog. Trebuie să-l găsesc. Am lăsat mesaje pentru el şi nici 
computerul nu-l poate găsi. 

— Era cu barca pe râu, vâslind spre casă. Probabil că va 
ajunge curând. 

Miro se năpusti în camera din faţă. Ela îl auzi lucrând la 
terminal. Într-un târziu, băiatul se întoarse în bucătărie. 

— Mulţumesc, spuse el. Să nu mă aştepţi cu cina. 

— Ce-i cu graba asta? 

— Nimic. Era atât de ridicol ca Miro să spună „nimic”, deşi 
se vedea limpede că era agitat şi grăbit, încât amândoi 
izbucniră în râs în aceeaşi clipă. Bine, spuse el, nu-i chiar 
Nimic, e ceva, dar acum nu pot să-ţi vorbesc despre asta, 
înţelegi? 

— Bine. „Curând toate secretele vor fi cunoscute, Miro.” 

— Nu reuşesc să pricep de ce nu a primit mesajul nostru. 
Vreau să spun că e anunţat prin computer. Nu poartă un 
implant în ureche? Computerul ar trebui să-l găsească, dar, 
bineînţeles, poate că l-a deconectat. 


— Ba nu, spuse Ela. Luminiţa era aprinsă. 

— N-aveai cum să vezi luminiţa aceea minusculă şi roşie a 
implantului din ureche decât dacă te aflai, din întâmplare, 
lângă el, în mijlocul râului. 

— A venit la țărm. Am discutat. 

— Despre ce? 

Ela zâmbi. 

— Nimicuri, spuse ea. 

Miro zâmbi la rândul lui, dar starea de iritare nu-l 
părăsise. Ea înţelese: „[i se pare normal să ai secrete faţă 
de mine, dar anormal ca şi eu să-ţi ascund unele lucruri, nu- 
i aşa, Miro?” 

Cu toate acestea, el nu mai comentă. Se grăbea prea tare. 
Trebuia să-l găsească pe Vorbitor, şi încă repede, aşa că nu 
se va întoarce să mănânce. 

Convinsă, timp de o clipă, că Vorbitorul avea să discute cu 
purceluşii mai curând decât îşi închipuise, Ela se simţi 
cuprinsă de entuziasm: aşteptarea va lua sfârşit. 

Apoi entuziasmul se risipi, fiind înlocuit de altceva. O 
spaimă ascunsă. Un coşmar. Dragul de Libo zăcând pe 
panta dealului, sfârtecat de purceluşi. Numai că în scena 
înfiorătoare pe care şi-o imaginase de atâtea ori nu apărea 
Libo, ci Miro. Ba nu, nu era nici Miro. Era Vorbitorul. 
Vorbitorul va fi torturat până va muri. 

— Nu, şopti ea. 

Apoi se scutură şi coşmarul dispăru; se întoarse la ale ei, 
încercând să condimenteze şi să asezoneze pastele făinoase 
ca să nu mai aibă gustul ca de clei al ştirului. 

Capitolul 14 

RENEGAŢII. 

MÂNCĂTORUL-DE-FRUNZE: Uman spune că pe fraţii 
voştri morţi îi îngropaţi în ţărână şi apoi faceţi case din 
aceeaşi ţărână. (Râsete. ) 

MIRO: Nu-i adevărat. Niciodată nu săpăm acolo unde sunt 
îngropaţi oameni. 


MÂNCĂTORUL-DE-FRUNZE: (împietrit de emoție) Atunci 
morţii voştri nu vă fac nici un bine! 

Ouanda Quenhatta Figueira Mucumbi. 

Transcripţii de dialoguri 103: O din 13-04-1969, III. 

Ender se aşteptase să întâmpine dificultăţi ca să-l treacă 
dincolo de gard, dar Ouanda ascunse cutia în palmă, Miro 
deschise poarta şi păşiră toţi trei afară. Nu se întâmplă 
nimic. Trebuia să fie exact cum sugerase Ela: nimeni nu 
voia să iasă din îngrăditură, astfel că nu era nevoie de 
măsuri severe de securitate. Ender nu avea timp să 
aprecieze dacă acest fapt demonstra că oamenii se 
mulţumeau să rămână în Milagre sau se temeau de 
purceluşi, ori îşi detestau detenţia într-o asemenea măsură 
încât se sileau să creadă că acel gard nici nu exista. 

Dar Ouanda şi Miro erau foarte încordaţi, aproape 
înspăimântați. Părea de înţeles întrucât, lăsându-l să 
meargă cu ei, încălcau regulile stabilite de Congres. Dar 
Ender bănuia că mai era şi altceva. Neliniştea lui Miro era 
dublată de înfrigurare, de un sentiment de urgenţă; poate 
se temea, dar dorea să vadă ce se va întâmpla, voia să 
meargă înainte. Ouanda era reţinută, mergea cu paşi 
măsuraţi şi răceala ei nu trăda doar teama, ci şi ostilitatea. 
N-avea încredere în el. 

De aceea Ender n-a fost luat prin surprindere când ea s-a 
apropiat de copacul mare aflat lângă poartă şi a aşteptat ca 
Miro şi Vorbitorul să facă acelaşi lucru. Ender văzu aerul 
iritat al lui Miro, care îşi regăsi controlul într-o clipă. Chipul 
lui deveni o mască impenetrabilă, aşa cum Săvârşitorul nu 
mai văzuse de mult. Se trezi comparându-l pe Miro cu 
băieţii pe care îi cunoscuse la Şcoala de Luptă, 
considerându-l un camarad de arme, şi se gândi că Miro s- 
ar fi putut descurca acolo de minune. Şi despre Ouanda 
putea spune la fel, dar din cu totul alte motive: ea se 
considera răspunzătoare de ceea ce se întâmpla, chiar dacă 
Vorbitorul era bărbat în toată firea iar ea cu mult mai 


tânără. Nu se putea pleca în faţa lui. Se temea de orice, 
numai de autoritatea altora nu. 

— Aici? întrebă Miro resemnat. 

— Aici sau niciunde, răspunse Ouanda. 

Săvârşitorul se aplecă pentru a se aşeza lângă trunchiul 
copacului. 

— Asta-i copacul lui Rădăcină, aşa e? întrebă el. 

Ei îşi păstrară calmul - bineînţeles - dar momentul de 
tăcere îi dovedi că aşa era. Îi surprinse ştiind ceva despre 
un trecut pe care cu siguranţă că-l considerau doar al lor. 
„S-ar putea să fiu framling aici..., îşi spuse el în gând, „dar 
nu trebuie să mă arăt şi ignorant.” 

— Da, răspunse Ouanda. E totemul de la care se pare că 
primesc majoritatea sfaturilor. În ultimul timp - de vreo 
şapte sau opt ani. Nu ne-au lăsat niciodată să stăm la 
ritualurile prin care le vorbesc strămoşilor, dar s-ar părea 
că presupune lovirea scoarţei copacilor cu bețe grele, 
lustruite. Auzim uneori zgomote în timpul nopţii. 

— Beţe? Făcute din lemne căzute din copaci? 

— Noi aşa credem. De ce? 

— Pentru că n-au unelte din piatră sau metal ca să taie 
lemnul - am dreptate? Pe de altă parte, dacă venerează 
copacii înseamnă că nu-i pot dobori. 

— Nu credem că venerează copacii. E ceva totemic. 
Copacii reprezintă strămoşi morţi. Îi plantează. În cadavre. 

Ouanda voise să se oprească, să discute cu el sau să-i afle 
intenţiile, dar nici Săvârşitorul, nici Miro nu doreau s-o lase 
să creadă că ea conduce această expediţie. Săvârşitorul 
plănuia să vorbească personal cu purceluşii. Niciodată nu 
se pregătise pentru o mărturisire permiţând altcuiva să-i 
hotărască programul şi nu avea de gând să înceapă acum. 
Pe de altă parte, era în posesia unei informaţii la care ei nu 
aveau acces. Cunoştea teoria Elei. 

— Unde mai sunt? întrebă. Plantează copaci şi cu alte 
ocazii? 

Se priviră unul pe altul. 


— Noi n-am mai văzut şi alţii. 

Ender nu era doar curios. Îi rămăsese gândul la ceea ce-i 
spusese Ela despre anomaliile legate de reproducere. 

— Şi copacii cresc singuri? Prin pădure se mai găsesc 
puieţi? 

Ouanda scutură din cap. 

— Nu avem dovezi convingătoare că ar planta copaci şi în 
altă parte decât în trupurile celor morţi. Mai precis, toţi 
copacii pe care-i ştim noi sunt foarte bătrâni, în afară de 
aceştia trei de aici... 

— Patru, dacă nu ne grăbim, o întrerupse Miro. 

Aha. Asta explica starea de tensiune dintre ei. Miro se 
grăbea pentru a salva un purceluş, care altfel avea să fie 
plantat la rădăcina altui copac, dar Ouanda era îngrijorată 
din alt motiv. Amândoi îi dezvăluiseră destule amănunte 
despre ceea ce ştiau; acum se putea lăsa interogat de 
Ouanda. Rămăsese drept şi-şi plecă puţin capul pe spate 
pentru a privi frunzele copacului de deasupra lui, ramurile 
răsfirate, verdele deschis al fotosintezei care confirma 
convergenţa, inevitabilitatea evoluţiei pe fiecare lume. Aici 
se afla miezul tuturor paradoxurilor descoperite de Ela: 
evoluţia de pe această lume se încadra în modelul pe care 
xenologii îl găsiseră pe toate cele O Sută de Lumi şi totuşi 
modelul acesta se degradase, se prăbuşise. Purceluşii 
constituiau una dintre speciile care supravieţuiseră 
destrămării. Ce era Descolada şi cum se adaptaseră 
purceluşii la ea? 

Intenţionase să schimbe subiectul conversaţiei şi să 
întrebe: „De ce stăm aici, în dosul copacului?” Asta ar 
invita-o pe Ouanda să pună întrebări. Dar în acea clipă, 
stând cu capul plecat pe spate, contemplând frunzişul care 
se mişca molcom în briza aproape imperceptibilă, avu o 
puternică senzaţie de dejr vu. Mai privise cândva aceste 
frunze. Şi încă recent. Dar era imposibil. Pe Trondheim nu 
existau copaci mari, şi în îngrăditura care se numea Milagre 


nu creştea niciunul. De ce i se păreau atât de cunoscute şi 
apropiate razele soarelui filtrate de frunze? 

— Vorbitorule, îl chemă Miro. 

— Da, răspunse el, lăsându-se trezit din visarea 
trecătoare. 

— Noi n-am vrut să te aducem aici. 

Băiatul rosti cuvintele cu fermitate şi cu trupul orientat 
spre Ouanda, în aşa fel încât Ender înţelese că, în realitate, 
Miro voise să-l aducă aici dar se includea şi pe sine în 
opoziţia Ouandei pentru a-i dovedi că era una cu ea. „Vă 
iubiţi”, îşi zise Ender în gând. „Va trebui să vă reamintesc că 
sunteţi frate şi soră. Trebuie să bat între voi ţăruşul tabu al 
incestului şi sigur mă veţi uri dacă o voi face.” 

— Vei vedea... ceva... Ouanda nu reuşi să termine. 

Miro zâmbi. 

— Noi le numim Activităţi Suspecte. Ele au început, cu 
totul accidental, pe vremea lui Pipo. Libo le-a continuat în 
mod deliberat, iar noi îi ducem mai departe opera. Se 
desfăşoară gradat, cu precauţie. N-am renunţat cu totul la 
respectarea regulilor stabilite de Congres, dar au apărut 
crize şi a trebuit să intervenim. Acum câţiva ani, de 
exemplu, purceluşii nu mai găseau macios, viermii de 
scoarță cu care se hrăneau pe vremea aceea. 

— Cu asta vrei să începi? întrebă Ouanda. 

„Aha”, gândi Săvârşitorul. „Pentru ea nu-i chiar atât de 
important să menţină iluzia de solidaritate.” 

— Se află aici pentru a mărturisi moartea lui Libo, spuse 
Miro. Toate astea s-au întâmplat mai devreme. 

— Nu avem dovezi că există o relaţie cauzală... 

— Lăsaţi-mă pe mine să descopăr relaţiile cauzale, spuse 
Ender calm. Povestiţi-mi ce s-a întâmplat când purceluşii au 
început să sufere de foame. 

— Soţiile nu aveau ce mânca; aşa spuneau purceluşii. Miro 
nu luă în seamă neliniştea Ouandei. Înţelegi, masculii 
adunau mâncare pentru femele şi pui şi nu prea aveau ce să 
le ducă. Făceau mereu aluzii că vor trebui să pornească la 


război şi că vor muri probabil cu toţii. Miro scutura din cap. 
Păreau aproape fericiţi la gândul ăsta. 

Ouanda se ridică. 

— Nici măcar nu ne-a promis. Nu ne-a promis nimic. 

— Ce vreţi să vă promit? întrebă Ender. 

— Că nu... Că n-o să spui nimic din... 

— Că n-o să vă pârăsc? întrebă el din nou. 

Ea scutură din cap, deşi se vedea limpede că expresia 
copilărească îi era nesuferită. 

— N-o să vă promit aşa ceva, spuse Săvârşitorul. Datoria 
mea e sa mărturisesc. 

Ea se răsuci ca un vârtej spre Miro: 

— Ai văzut? 

La rândul lui, Miro părea îngrozit. 

— Nu se poate să le spui. Vor închide poarta. N-or să ne 
mai lase niciodată să trecem de ea! 

— Şi va trebui să-ţi găseşti altă slujbă? întrebă Ender. 

Ouanda îl măsură cu dispreţ. 

— Asta crezi că e xenologia? O slujbă oarecare? În pădure 
trăieşte o specie inteligentă, ramen, nu varelse, şi trebuie 
înţeleasă. 

Ender nu-i răspunse, dar nu-şi desprinse privirea de la 
chipul ei. 

— Aminteşte-ţi de „Matca şi Hegemonul”, spuse Miro. 
Purceluşii sunt ca şi Gândacii, doar că-s mai mici, mai slabi, 
mai primitivi. Trebuie să-i studiezi, desigur, dar nu ajunge 
atât. Poţi examina fiare şi să nu te sinchiseşti nicidecum 
atunci când una moare sau e mâncată, dar aceştia sunt., 
sunt ca şi noi. Nu ne putem limita la studierea foametei, la 
observarea distrugerii lor într-un război, îi cunoaştem şi... 

— Îi iubim, completă Ender. 

— Da! îi aruncă Ouanda ca o sfidare. 

— Dar dacă i-aţi abandona, dacă n-aţi exista, n-ar 
dispărea. Aşa e? 

— Nu, recunoscu Miro. 


— 'Ţi-am spus eu c-o să se poarte ca şi comitetul, spuse 
Ouanda. 

Ender o ignoră. 

— Şi ce s-ar întâmpla cu ei dacă i-aţi părăsi? 

— E ca şi cum... Miro se zbătu să-şi găsească vorbele 
potrivite. Ca şi cum ai merge pe Pământ, cu mult înainte de 
Xenocid, înainte de călătoriile interstelare şi le-ai spune 
oamenilor: „Puteţi călători printre stele, puteţi locui pe alte 
lumi”, şi după aceea le-ai arăta mii de minuni. Lumina care 
se aprinde de la comutator. Oțel. Chiar lucruri simple - vase 
pentru apă. Agricultură. Te-ar vedea, ar şti ce eşti, ar şti că 
pot deveni ca tine şi că pot face toate lucrurile pe care le ai 
tu. Ce ţi-ar spune? „la astea de aici, nu ni le arăta, lasă-ne 
să ne trăim viaţa scurtă, brutală şi urâtă, lasă ca evoluţia să- 
şi urmeze cursul?” Nu. Ar zice: „Dă-ne, învaţă-ne, ajută-ne”. 

— lar tu ai spune: „Nu pot” şi ai pleca. 

— E prea târziu! reluă Miro. Nu înţelegi? Au văzut deja 
miracolele! Ne-au văzut zburând. Ne-au văzut înalţi şi 
puternici, cu unelte fermecate şi cunoscând lucruri pe care 
nici nu le-au visat. Acum ştiu ce se poate obţine. Şi cu cât 
stăm mai mult, cu atât încearcă să înveţe, iar cu cât învaţă 
mai multe vedem cum educaţia îi ajută. Dacă îi înţelegi cât 
de cât, dacă pricepi că sunt... 

— Umani. 

— Ramen, oricum. Sunt copiii noştrii, înţelegi? 

Ender surâse. 

— Dar, după voi, care părinte îi dă fiului o piatră dacă el 
cere pâine? 

Ouanda încuviinţă cu o mişcare din cap. 

— Exact. Regulile Congresului susţin că trebuie să le dăm 
pietre, chiar dacă pâinea ne prisoseşte. 

Ender se ridica. 

— Ei, haideţi să mergem. 

Ouanda nu era pregătită. 

— Nu ne-ai promis. 

— Aţi citit „Matca şi Hegemonul”? 


— Eu da, spuse Miro. 

— Îţi poţi imagina că cel care a ales să fie Vorbitor în 
numele Morților e în stare să le facă vreun rău acestor 
micuţii, acestor pegqueninos? 

Îngrijorarea Ouandei se mai stinsese, dar ostilitatea 
persista, 

— Eşti lunecos şi foarte şiret, Senhor Andrew, Vorbitor în 
numele Morților. Lui îi reaminteşti de Matcă, iar mie îmi 
vorbeşti în parabole nesincere despre scriptură. 

— Îi vorbesc fiecăruia în limba pe care o înţelege cel mai 
bine, o puse la punct Săvârşitorul. Asta nu înseamnă că sunt 
lunecos. Înseamnă că mă exprim limpede. 

— Deci vei face exact cum doreşti. 

— Atâta vreme cât nu le voi face rău purceluşilor. 

Ouanda surâse batjocoritor. 

— După părerea ta. 

— Dacă nu o pot folosi pe a altuia?! 

Se ridică şi plecă de lângă ea, ieşind de sub umbra 
ramurilor mari ale copacului, şi se îndreptă spre pădurea 
care parcă îl aştepta pe coama dealului. Îl urmară, pornind 
în goană ca să-l ajungă din urmă. 

— Vreau să-ţi spun ceva, reluă Miro. Purceluşii au cerut să 
mergi la ei. Ei cred că eşti acelaşi Vorbitor care a scris 
„Matca şi Hegemonul”. 

— Au citit cartea? 

— Au încorporat-o aproape perfect în religia lor. Tratează 
copia pe care le-am dat-o de parcă ar fi Cartea Sfântă, iar 
acum susţin că matca le vorbeşte. 

Săvârşitorul îi aruncă o privire. 

— Ea ce spune? 

— Că eşti adevăratul Vorbitor şi că ai matca la tine. Că o 
vei aduce să trăiască alături de ei şi-i vei învăţa totul despre 
tine şi... e o adevărată nebunie. Cel mai grav este că 
aşteaptă imposibilul din partea ta. 

Se putea ca asta să fie o simplă dorinţă a lor, aşa cum Miro 
credea cu tărie, dar Săvârşitorul ştia că, din gogoaşa ei, 


matca vorbise cu cineva. 

— Şi cum spuneau că le vorbeşte matca? 

Ouanda mergea alături de el. 

— Nu lor, ci numai lui Rădăcină. lar Rădăcină le transmite 
lor. Totul face parte din sistemul lor totemic. Am încercat 
mereu să intrăm în joc şi să ne prefacem că-i credem. 

— Ce politicos din partea voastră, remarcă Ender. 

— Asta-i practica antropologică standard, spuse Miro. 

— Vă străduiţi atât de mult să vă prefaceţi că-i luaţi în 
serios încât nu aveţi absolut nici o şansă să învăţaţi ceva de 
la ei. 

Rămaseră o clipă în urmă, astfel că Ender intră primul în 
pădure. Trebuiră să alerge din nou ca să-l ajungă. 

— Mereu am încercat să învăţăm ceva de la ei! aproape 
strigă Miro. 

Săvârşitorul se opri. 

— Nu de la ei. Se aflau deja printre copaci; razele răzlețe 
care pătrundeau prin frunziş făceau ca trăsăturile lor să fie 
impenetrabile, dar Ender ştia ce poate citi pe feţele lor: 
iritare, indignare, dispreţ. „Cum de îndrăzneşte acest 
necunoscut neşcolit să ne pună la îndoială atitudinea 
profesională?” Iată de ce: sunteţi pătrunşi până în măduva 
oaselor de ideea supremaţiei voastre culturale. Vă 
desfăşuraţi Activităţile Suspecte pentru a-i ajuta pe bieţii 
purceluşi, dar nu există perspectiva ca voi să băgaţi de 
seamă când pot şi ei să vă înveţe câte ceva. 

— Ce anume? întrebă Ouanda. Nu să-l omorâm pe cel mai 
apropiat binefăcător, să-l torturăm până moare după ce ela 
salvat viaţa a zeci de soţii şi de copii de-ai noştri? 

— Atunci de ce mai suportaţi? De ce-i ajutaţi după câte v- 
au făcut? 

Miro se strecură între Ouanda şi Săvârşitor. 

„O protejează”, se gândi el, „sau o împiedică să-şi dea în 
vileag slăbiciunile.” 

— Aşa e în meseria noastră. Înţelegem că diferenţele 
culturale pe care nu ni le putem explica... 


— Înţelegeţi că purceluşii sunt animale şi că nu-i puteţi 
condamna pentru uciderea lui Libo şi a lui Pipo mai mult 
decât pe cabra pentru că rumegă capim. 

— Exact, recunoscu Miro. 

Ender schiţă un zâmbet 

— Tocmai de aceea n-o să învăţaţi nimic de la ei. Pentru că- 
i consideraţi animale. 

— Îi considerăm ramen! spuse Ouanda, făcându-şi loc în 
faţa lui Miro. Evident că nu simţea nevoia de a fi protejată. 
— Îi trataţi de parcă n-ar fi răspunzători de acţiunile lor, 

spuse Ender. Ramenii răspund pentru ceea ce fac. 

— Şi tu ce vrei să faci? întrebă Ouanda cu sarcasm în voce. 
Vii să-i judeci? 

— Vă spun doar atât: purceluşii au învăţat mai multe 
despre mine de la Rădăcină decât voi, care m-aţi avut 
alături. 

— Şi ce să înţelegem din vorbele astea? Că eşti într-adevăr 
Vorbitorul original? Era vădit că Miro considera această 
idee drept inimaginabilă şi ridicolă. Să presupunem că pe 
nava de pe orbita Lusitaniei ai câţiva Gândaci pe care vrei 
să-i aduci aici să... 

— Înseamnă că acest amator crede că se pricepe mai bine 
decât noi să discute cu purceluşii, îl întrerupse Ouanda. Şi, 
în ceea ce mă priveşte, asta dovedeşte că nu trebuia să 
acceptăm să-l aducem aici, la... 

Dar în aceeaşi clipă Ouanda amuţi, pentru că din desiş 
apăru un purceluş. Era mai scund decât se aştepta Ender. 
Deşi nu chiar neplăcut, mirosul lui specific părea ceva mai 
puternic decât reuşise Jane să sugereze prin computer. 

— Prea târziu, murmură Ender. Cred că ne-am întâlnit 
deja. 

Expresia de pe faţa purceluşului, dacă se putea vorbi de 
aşa ceva, era de nepătruns. Cu toate acestea, Miro şi 
Ouanda erau capabili să înţeleagă ceva din limba nerostită. 

— E uimit, murmură Ouanda. Spunându-i lui Ender că 
înţelegea ceea ce lui îi rămânea străin, îl punea la punct. 


Nici o supărare. Săvârşitorul ştia că aici era un novice. 
Spera totuşi că îi smulsese din modul lor obişnuit, sigur de 
sine, pe care-l dovedeau în gândire. Era evident că urmau 
un comportament bine exersat şi practicat îndelung. Dacă 
dorea să obţină un ajutor real din partea lor, trebuia să-i 
facă să se dezbare de şabloane şi să încerce să vadă 
lucrurile în altă lumină. 

— Mâncătorul-de-Frunze, spuse Miro. 

Mâncătorul-de-Frunze nu-şi luă ochii de la Săvârşitor. 

— Vorbitorul în numele Morților, rosti el. 

— L-am adus, explică Ouanda. 

Mâncătorul-de-Frunze se răsuci pe călcâie şi dispăru 
printre tufişuri. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Ender. De ce a plecat? 

— Vrei să zici că nu ţi-ai dat seama? întrebă Ouanda. 

— Fie că vă convine, fie că nu, purceluşii vor să-mi 
vorbească şi eu vreau să le vorbesc. Cred că ar fi mai bine 
dacă m-aţi ajuta să pricep ce se întâmplă. Sau nici voi nu 
înţelegeţi? 

Îi văzu cum se chinuie să-şi alunge supărarea. Şi apoi, spre 
uşurarea Săvârşitorului, Miro se hotărî. În loc să-i răspundă 
cu un aer de superioritate, vorbi simplu, calm: 

— Nu. Nici noi nu înţelegem. În relaţiile cu ei procedăm 
mai mult pe ghicite. Ei ne pun întrebări, noi lor, şi, în 
măsura posibilităţilor, până acum nici unii, nici alţii n-am 
dezvăluit nimic în mod deliberat. Nici măcar nu le punem 
întrebările la care vrem neapărat să primim un răspuns, de 
teamă că din întrebări vor afla mai multe despre noi. 

Ouanda nu voia să accepte hotărârea lui Miro de a 
coopera. 

— Ştim mai multe decât vei învăţa tu în douăzeci de ani, 
declară ea. Eşti nebun dacă-ţi închipui că într-o discuţie de 
zece minute la marginea pădurii poţi învăţa tot ce ştim noi. 

— Nu simt nevoia să repet ceea ce ştiţi voi, o lămuri Ender. 

— Aşa crezi? 

— Da, pentru că vă am cu mine. Ender surâse. 


Miro înţelese şi luă vorbele ca pe un compliment. Surâse şi 
el. 

— Să vedem ce ştim. Probabil că Mâncătorul-de-Frunze nu 
e prea încântat să te vadă. Între el şi purceluşul Uman s-a 
produs o ruptură. Când şi-au închipuit că nu vrem să te 
aducem, Măncâtorul-de-Frunze a fost sigur că învinsese. 
Acum vede că victoria s-a transformat în înfrângere. Poate 
că astfel am salvat viaţa lui Uman. 

— Şi am pus-o în pericol pe a Mâncătorului-de-Frunze, 
care doar încearcă să-l facă pe Uman să dea greş, nu să 
câştige el însuşi ceva. 

— Dar nu ştii sigur. 

— Astea-s lucruri de care nu întrebăm niciodată. Miro 
zâmbi din nou. Şi ai dreptate. Pentru noi a devenit un obicei 
atât de înrădăcinat încât am ajuns să nici nu mai băgăm de 
seamă că nu punem întrebări. 

Ouanda se înfurie. 

— Are dreptate! Nici măcar nu ne-a văzut la lucru şi ne 
critică din senin... 

Dar Ender nu voia să-i vadă ciondănindu-se. Porni cu paşi 
mari în direcţia în care plecase Mâncătorul-de-Frunze şi-i 
lăsă să-l urmeze dacă aveau chef. Bineînţeles că veniră 
după el, lăsând disputa pentru altădată. Imediat ce-i simţi 
alături, reîncepu să-i interogheze: 

— Ce-i cu Activităţile Suspecte pe care le-aţi desfăşurat 
voi? Aţi introdus elemente noi în alimentaţia lor? 

— l-am învăţat cum să mănânce rădăcina de meredona, 
spuse Ouanda. Era rigidă şi circumspectă, dar bine măcar 
că îi vorbea. Furia n-o va împiedica să participe la ceea ce 
promitea să fie o întâlnire de importanţă crucială cu 
purceluşii. I-am învăţat cum să elimine conţinutul de 
cianură din ea prin îmbibare cu apă şi uscare la soare. Asta 
era soluţia imediată pe care le-o puteam oferi. 

— Soluţia pe termen lung era să le dăm varietățile de ştir 
la care renunţase mama, spuse Miro. Reuşise să obţină o 
specie care era atât de bine adaptată la condiţiile Lusitaniei 


încât nu le folosea oamenilor. O structură proteică tipic 
lusitană, diferită de cea pământeană. Părea să fie exact ce 
le trebuia purceluşilor. Am convins-o pe Ela să-mi dea 
câteva specimene pe care oricum le aruncau, fără să-i dau 
de înţeles cât de importante erau pentru noi. 

„Nu te mai amăgi că Ela nu ştie”, îşi spuse în gând Ender. 

— Libo le-a dat exemplarele şi i-a învăţat cum să le 
planteze. Apoi le-a arătat cum să le macine, să obţină făină 
şi s-o transforme în pâine. Are un gust nesuferit, dar le-a 
oferit un aliment pe care, pentru prima oară, şi-l pot pregăti 
singuri. De atunci încoace sunt graşi şi obraznici. 

Vocea Ouandei era încărcată de amărăciune. 

— Dar l-au ucis pe tata imediat după ce au dus soțiilor 
primele pâini. 

Vreme de câteva clipe, Ender continuă să meargă tăcut, 
încercând să priceapă. Purceluşii l-au ucis pe Libo imediat 
după ce i-a salvat de foamete? De neconceput, şi totuşi aşa 
se întâmplase. Cum putea să evolueze o societate dacă-i 
ucidea pe cei care contribuiau cel mai mult la 
supraviețuirea ei? Ar trebui să procedeze invers: să-i 
răsplătească pe cei valoroşi, sporind astfel posibilitatea lor 
de a se reproduce. În felul acesta şi-ar mări şansele de 
supravieţuire ca grup. Cum era posibil ca purceluşii să 
evolueze ucigându-i pe cei care aduceau comunităţii cele 
mai mari servicii? 

Şi totuşi existau precedente şi în lumea oamenilor. Copiii 
aceştia, Miro şi Ouanda, prin Activităţile lor Suspecte, erau 
mai buni şi mai înţelepţi decât membrii comitetului care 
alcătuiseră legile. Dacă vor fi prinşi, vor fi exilați pe altă 
planetă, ceea ce echivala cu o condamnare pe viaţă; până 
se vor întoarce, dacă vor avea norocul acesta, toţi cei pe 
care-i cunosc acum vor fi dispărut de mult. Oricum, vor fi 
judecaţi şi probabil întemnițați. Nici ideile şi nici genele lor 
nu vor da roade, societatea va sărăci. 

Din păcate, legea nu dovedea îngăduinţă tocmai pentru că 
era o creaţie umană. Pe de altă parte, arestarea şi 


întemnițarea lui Miro şi a Ouandei avea sens în cazul în 
care porneai de la premiza că fiinţele umane constituiau o 
comunitate unică iar purceluşii erau duşmanii acesteia şi 
dacă socoteai că tot ce-i poate ajuta pe purceluşi să 
supravieţuiască reprezintă o ameninţare la adresa 
umanităţii. Aşadar pedepsirea oamenilor care au îmbogăţit 
cultura purceluşilor ar avea scopul de a-i împiedica pe 
aceştia din urmă să progreseze, nu să-i protejeze. 

În clipa aceea, Săvârşitorul înţelese că legile care 
guvernau contactul omului cu purceluşii nu funcționau 
pentru a-i proteja. Ele fuseseră instituite pentru a garanta 
superioritatea şi puterea fiinţelor umane. Din punctul 
acesta de vedere, desfăşurând Activităţile Suspecte, Miro şi 
Ouanda erau trădători ai intereselor egoiste ale propriei lor 
specii. 

— Renegaţi, spuse el cu voce tare. 

— Poftim? tresări Miro. Ce-ai spus? 

— Renegaţi. Cei care şi-au respins propriul neam şi au 
trecut de partea duşmanului. 

— Aha, făcu Miro. 

— Ba nu, spuse Ouanda. 

— Ba suntem, repetă Miro. 

— Eu nu mi-am lepădat umanitatea! 

— După cum s-ar exprima episcopul Peregrino, ne-am 
dezis umanitatea cu multă vreme în urmă, spuse Miro. 

— Dar aşa cum definesc eu conceptul... 

— După tine, spuse Săvârşitorul, şi purceluşii sunt umani. 
lată de ce sunteţi nişte renegaţi. 

— Parcă mai devreme spuneai că i-am tratat ca pe nişte 
animale, nu se lăsă Ouanda. 

— Când nu-i faceţi direct răspunzători de faptele lor, când 
nu le puneţi întrebări directe, când încercaţi să-i amăgiţi, îi 
trataţi ca pe animale. 

— Cu alte cuvinte, spuse Miro, când respectăm legile 
stabilite de comitet. 


— Da, întări Ouanda, da, atunci e adevărat, suntem nişte 
renegaţi. 

— Dar tu? întrebă Miro. Tu de ce eşti renegat? 

— Ei bine, pe mine specia umană m-a alungat de mult. De 
aceea am ajuns Vorbitor în numele Morților. 

Intrară în luminişul purceluşilor când se stinse ecoul 
ultimelor cuvinte. 

Nici mama, nici Miro nu veniseră la cină. Elei îi convenea 
de minune. Când era prezent vreunul dintre ei, îşi pierdea 
orice autoritate; copiii mai mici n-o ascultau. Cu toate 
acestea, nici Miro, nici mama nu luau locul Elei. Nimeninui 
se supunea şi, de asemenea, nimeni nu încerca să menţină 
ordinea. Era deci mai liniştită şi-i era mai uşor când ei nu se 
aflau aici. 

Nu pentru că cei mici erau mai cuminţi acum, doar că i se 
opuneau mai puţin. Era de ajuns să se răstească de câteva 
ori la Grego ca să-l convingă să n-o mai înghiontească şi s-o 
lovească pe sub masă. Iar astăzi, atât Quim cât şi Olhado 
păreau liniştiţi. Nu mai aveau gura spurcată ca în alte dăţi. 

Dar calmul dură până terminară de mâncat. Quim se 
rezemă de spătarul scaunului şi rânji răutăcios către 
Olhado: 

— Deci tu l-ai învăţat pe spionul acela cum să ajungă la 
fişierele mamei! 

Olhado se întoarse spre Ela: 

— Iar ai uitat să-i deconectezi gura. Când o să-nveţi să fii 
mai ordonată? În felul acesta ironic, Olhado cerea sprijinul 
Elei. 

Quim nu voia însă ca Olhado să primească ajutor, 
indiferent de unde. 

— Olhado, de data asta Ela nu-i de partea ta. Nimeni nu 
mai ţine cu tine. Lai ajutat pe spionul ăla unsuros să intre 
în fişierele mamei şi eşti tot atât de vinovat ca şi el. E 
unealta diavolului, iar tu la fel. 

Ela văzu cum creşte furia lui Olhado; prin minte îi trecu o 
scenă în care Olhado azvârlea cu farfuria în Quim. În fine 


momentul de încordare trecu şi Olhado se calmă. 

— Îmi pare rău, spuse Olhado. N-am vrut aşa ceva. 

Ceda în faţa lui Quim. Recunoştea că fratele lui avea 
dreptate. 

— Sper că regretele tale trebuie să ne facă să înţelegem 
că n-a fost nimic intenţionat, spuse Ela, şi nu-ţi ceri scuze 
fiindcă l-ai ajutat pe Vorbitor. 

— Evident că-şi cere scuze pentru că l-a ajutat pe spion, 
insistă Quim. 

— Pentru că, reluă Ela, în măsura în care putem trebuie 
să-l ajutăm cu toţii pe Vorbitor. 

Quim sări în picioare, se aplecă peste masă şi-i strigă în 
faţă: 

— Cum îndrăzneşti să spui aşa ceva? A violat intimitatea 
mamei, voia să-i afle secretele, voia... 

Spre propria-i surprindere, Ela se trezi în picioare, 
împingându-l pe Quim peste masă şi ţipând la el tot mai 
tare: 

— Secretele mamei au otrăvit atmosfera din casa asta! 
Secretele mamei ne-au făcut pe toţi să fim bolnavi şi nici ea 
n-a scăpat! Singurul mod de a îndrepta lucrurile chiar acum 
e să-i furăm secretele şi să le scoatem la lumină ca să le 
putem ucide! Apoi se opri din ţipat. Atât Quim cât şi Olhado 
se retrăseseră din faţa ei şi stăteau strâns lipiţi de perete, 
ca şi cum vorbele ei ar fi fost gloanţe, iar ei aşteptau să fie 
executaţi. Ela continuă să vorbească cu voce tare, dar 
stăpânită: Aşa cum văd eu situaţia, Vorbitorul e unica 
noastră şansă de a redeveni o familie şi secretele mamei 
reprezintă singurul obstacol care-i stă în cale. De aceea i- 
am spus astăzi tot ce ştiam despre conţinutul fişierelor 
Mamei, fiindcă vreau să-i dau până şi cel mai neînsemnat 
crâmpei de adevăr pe care-l pot afla. 

— Atunci eşti cea mai josnică trădătoare, spuse Quim. 
Vocea îi tremura. Era în pragul lacrimilor. 

— Eu cred că înfăptuim un act de loialitate numai dacă-l 
ajutăm pe Vorbitor, îi răspunse Ela. Adevărata trădare e 


supunerea oarbă în faţa mamei, fiindcă toată viaţa s-a 
străduit să se autodistrugă şi să distrugă această familie. 

Spre surprinderea Elei, cel care plângea nu era Quim, ci 
Olhado. Glandele lui lacrimale nu funcționau, bineînţeles, 
căci fuseseră extirpate când i se grefaseră ochii. În lipsa 
lacrimilor, singurul semn care arăta că plângea erau 
suspinele, care-l făcură să se ghemuiască, să alunece de-a 
lungul zidului până ajunse să stea pe podea cu capul între 
genunchi, icnind, incapabil să se controleze. Ela înţelese de 
ce: ea spusese că dragostea lui faţă de Vorbitor nu dovedea 
lipsă de loialitate, că nu Păcătuise; şi el o crezuse, ştia că 
era adevărat. 

Apoi Ela îşi mută privirea de la Olhado şi o văzu pe mama 
în pragul uşii. Avu o senzaţie de sfârşeală şi începu să 
tremure la gândul că Novinha auzise vorbele ei. 

Dar mama nu părea furioasă, doar puţin tristă şi foarte 
obosită. Îl privea pe Olhado. 

Revolta răbufni în glasul lui Olhado: 

— Ai auzit ce spunea Ela? întrebă el. 

— Da, răspunse mama fără să-şi ia privirea de la Olhado. 
Dacă mă gândesc bine, s-ar putea să aibă dreptate. 

Ela era la fel de surprinsă ca şi Quim. 

— Copii, mergeţi în camerele voastre, spuse mama încet. 
Trebuie să discut cu Olhado. 

Ela le făcu un semn lui Grego şi Quarei, care coborâseră 
de pe scaunele înalte şi, uimiţi din pricina acestor 
întâmplări neobişnuite, veneau cu paşi mici spre ea. Dacă-şi 
aminteau bine, nici tata nu reuşise vreodată să-l facă pe 
Olhado să plângă. Îl auzi pe Quim păşind apăsat pe hol, 
intrând în camera lui, trântind uşa şi azvârlindu-se pe pat. 
În bucătărie suspinele lui Olhado se mai potoliră şi încetară 
când, pentru prima oară după ce îşi pierduse ochii, mama îl 
ţinea în braţe şi-l consola şi plângea tăcut, legănându-l şi 
vărsând lacrimi în părul lui. 

Miro nu ştia ce să mai creadă despre Vorbitorul în numele 
Morților. Nu-şi dădea seama de ce, dar îşi închipuise că un 


Vorbitor trebuia să semene cu un preot, sau, mai curând, să 
fie un preot în adevăratul înţeles al cuvântului. Tăcut, 
contemplativ, detaşat de lumea aceasta, lăsând discret în 
seama altora acţiunile şi hotărârile. Miro se aşteptase ca 
Vorbitorul să fie înţelept. 

În nici un caz însă nu anticipase că va fi atât de băgăreţ, 
atât de periculos. Da, înţelept era, fără discuţie, mereu 
vedea dincolo de aparenţe, spunea sau făcea tot felul de 
lucruri deconcertante care, dacă se gândea mai bine la ele, 
erau perfect justificate. Părea să cunoască atât de bine 
modul de gândire uman încât, doar privind chipul cuiva, 
reuşea să citească pe el cele mai adânci dorinţe, cele mai 
bine disimulate adevăruri despre care nici acea persoană 
nu bănuia că sălăşluiesc în adâncul ei. 

De câte ori stătuseră el şi Ouanda în felul acesta, urmărind 
cum discuta Libo cu purceluşii? Numai că atunci înțelegeau 
întotdeauna ce făcea Libo; îi cunoşteau tehnica, ştiau 
scopurile pe care le urmărea. Însă Vorbitorul avea un mod 
de gândire care lui Miro îi rămânea complet străin. Cu toate 
că străinul se înfăţişa ca orice altă fiinţă umană, Miro se 
simţea îndemnat să creadă că el era de fapt un framling - 
reuşea să fie la fel de deconcertant ca şi purceluşii. Ramen 
ca şi ei, străin, dar nu era totuşi un animal. 

Ce a observase Vorbitorul? Ce văzuse? Arcul pe care-l 
poartă mereu Săgeată? Vasul de lut plin cu apă în care, 
emanând un miros respingător, era înmuiată meradona? Pe 
care anume dintre Activităţile Suspecte le-a recunoscut şi 
despre câte a crezut că sunt practici ale băştinaşilor? 

Purceluşii deschiseră „Matca şi Hegemonul”. 

— Tu, spuse Săgeată, ai scris asta? 

— Da. 

Miro îi aruncă o privire Ouandei. În ochii ei se strecură o 
licărire de satisfacţie. Prin urmare, Vorbitorul minţea. 

— Ceilalţi doi, Miro şi Ouanda, cred că eşti un mincinos, 
interveni Uman. 


Miro se uită imediat la Vorbitor, dar el nu privi în direcţia 
lor. 

— Bineînţeles că da, spuse el. Nu le-a trecut prin minte că 
s-ar putea ca Rădăcină să fi rostit adevarul. 

Vorbele calme ale bărbatului îl tulburară pe Miro. Putea fi 
adevărat? La urma-urmelor, oamenii care călătoreau spre 
alte sisteme solare săreau peste decenii întregi, adeseori 
secole, uneori chiar şi jumătate de mileniu. Pentru a 
supravieţui trei mii de ani nu erau necesare foarte multe 
călătorii, dar era prea greu de crezut că adevăratul 
Vorbitor sosise tocmai aici. Acel prim Vorbitor scrisese 
„Matca şi Hegemonul”; doar pe el l-ar interesa prima rasă 
ramen descoperită după dispariţia Gândacilor. „Nu cred aşa 
ceva”, îşi spuse Miro în gând, dar trebui să admită că 
probabil acesta era adevărul. 

— De ce sunt atât de proşti? întrebă Uman. Cum de nu 
recunosc adevărul când îl aud rostit? 

— Nu sunt proşti. Aşa sunt fiinţele umane: pun la îndoială 
credinţele lor în afară de cele în care cred cu adevărat şi 
cele pe care nu se gândesc niciodată să le pună la îndoială. 
Nu s-au gândit să conteste faptul că originalul Vorbitorul 
originar a murit acum trei mii de ani, chiar dacă ştiu că 
zborul printre stele prelungeşte viaţa. 

— Dar noi le-am spus. 

— Ba nu, le-aţi spus doar că matca i-a dezvăluit lui 
Rădăcină că eu am scris cartea aceasta. 

— "Tocmai de aceea ar trebui să ştie că e adevărat, spuse 
Uman. Rădăcină e înţelept, e tată; n-ar face niciodată vreo 
greşeală. 

Lui Miro îi veni să zâmbească, dar se abţinu. Vorbitorul îşi 
închipuia că e foarte inteligent, dar iată-l acum aici, unde 
sfârşeau toate întrebările importante, încâlcite fiind de 
insistența cu care purceluşii susțineau că lor le puteau vorbi 
nişte copaci totemici. 

— Da, continuă Ender. Sunt nenumărate lucruri pe care 
noi nu le înţelegem şi altele pe care nu le înţelegeţi voi. Ar 


trebui să ne spunem mai multe. 

Uman se aşeză lângă Săgeată, împărțind cu el locul de 
onoare. 

Săgeată nu dădu semne că l-ar deranja. 

— Vorbitorule în numele Morților, spuse Uman, ne vei 
aduce matca? 

— Încă nu m-am hotărât. 

Miro privi din nou către Ouanda. Oare Wiggin îşi pierduse 
minţile sugerând că putea da ceea ce nu avea? 

Apoi îşi aminti ce spusese Vorbitorul despre faptul că omul 
pune la îndoială toate credinţele, cu excepţia celor pe care 
le consideră de netăgăduit. Miro luase întotdeauna drept 
adevăr ceea ce ştia toată lumea - şi anume că toţi Gândacii 
fuseseră nimiciţi. Dar dacă o matcă rămăsese în viaţă? Dacă 
Vorbitorul găsise un Gândac, discutase cu el şi aşa reuşise 
să-şi scrie cartea? Era extrem de improbabil, dar nu 
imposibil. Miro nu ştia cu toată certitudinea că până şi 
ultimul Gândac fusese ucis. Ştia doar ce credea lumea, şi 
vreme de trei mii de ani nimeni nu adusese vreun argument 
oricât de neînsemnat care să probeze contrariul. 

Dar chiar dacă era adevărat, cum de-ar fi putut să afle 
Uman? Explicaţia cea mai simplă era că purceluşii 
încorporaseră convingătoarea istorie a Mătcii şi a 
Hegemonului în religia lor şi nu pricepeau ideea că existau 
mulţi Vorbitori şi niciunul dintre ei nu era autorul cărţii, că 
toţi Gândacii muriseră şi matca n-avea cum să fie adusă la 
ei. Era cea mai simplă explicaţie, cea mai uşor de acceptat. 
Oricare alta l-ar sili să recunoască posibilitatea că, într-un 
fel sau altul, copacul totemic al lui Rădăcină vorbea cu 
purceluşii. 

— Ce te va face să te hotărăşti? vru să ştie Uman. Noi 
oferim daruri soțiilor pentru a le câştiga respectul, dar tu 
eşti cel mai înţelept dintre oameni şi nu avem nimic de folos 
pentru tine. 

— Posedaţi multe lucruri de care aş avea nevoie, spuse 
Ender 


— Ce anume? Nu faceţi vase mai bune ca acesta? Săgeţi 
mai ascuţite? Veşmântul pe care îl port e ţesut din lână de 
cabra, dar hainele tale sunt mai fine. 

— Nu-mi trebuie asemenea lucruri. Eu am nevoie de 
poveşti adevărate. 

Uman se aplecă în faţă şi trupul i se încordă de emoție şi 
aşteptare. 

— O, Vorbitorule! izbucni el şi vocea îi deveni puternică, 
încărcată de importanţa cuvintelor. Vrei să adaugi povestea 
noastră la Matca şi Hegemon? 

— Nu vă ştiu povestea. 

— Întreabă-ne! Întreabă-ne orice! 

— Dar cum aş putea rosti povestea voastră? Eu rostesc 
doar poveştile morţilor. 

— Dar suntem morţi! striga Uman. Miro nu-l văzuse 
niciodată atât de agitat. Suntem ucişi în fiecare zi. Fiinţele 
umane umplu toate lumile. Navele călătoresc prin bezna 
nopţii, de la o stea la alta, ocupând fiecare loc gol. Şi uită-te 
la noi cum trăim pe lumea noastră mică, de unde privim 
cum cerul se umple de oameni. Fiinţele umane înalţă 
garduri ridicole, dar asta nu înseamnă mare lucru. Cerul e 
gardul nostru! Uman făcu un salt în sus, uimitor de înalt 
pentru că avea picioare puternice. Uite cum mă aruncă 
gardul la pământ! 

Alergă spre cel mai apropiat copac, se urcă pe trunchi şi 
se căţără iute spre vârf, aşa cum Miro nu-l văzuse niciodată; 
alunecă pe o ramură şi se aruncă în sus. În momentul în 
care atinse punctul maxim al saltului, păru să rămână 
suspendat în aer, apoi gravitația îl azvârli cu forţă pe 
pământul tare. 

Miro auzi icnetul puternic provocat de cădere. Vorbitorul 
se ridică imediat şi dădu fuga spre Uman, iar Miro porni pe 
urmele lui. Uman nu mai respira. 

— A murit? întrebă Ouanda. 

— Nu! strigă un purceluş în limba masculilor. Nu poţi 
muri! Nu, nu, nu! Miro se uita în jur; spre surprinderea lui, 


cel care vorbise era Mâncătorul-de-Frunze. Nu poţi muri! 

Apoi Uman întinse o mână tremurătoare şi atinse faţa 
Vorbitorului. Trase aer adânc în piept, într-un suspin adânc, 
şi apoi vorbi. 

— Vezi, Mărturisitorule? Sunt în stare să mor ca să trec 
zidul care ne separă de stele. 

De când îi cunoştea Miro pe purceluşi, în toţi anii de până 
atunci, niciodată nu vorbiseră de călătoria stelară şi nici nu 
întrebaseră despre ea. Abia acum înţelegea că majoritatea 
întrebărilor pe care le puneau aveau scopul de a descoperi 
secretul zborului. Xenologii nu pricepuseră pentru că ştiau 
ceea ce li se părea evident: purceluşii se aflau atât de 
departe de nivelul cultural care să le permită construirea 
navelor cosmice încât aveau să treacă o mie de ani până 
când le va fi accesibilă o asemenea performanţă. Dar 
adânca lor sete de cunoaştere, dorinţa de a afla cât mai 
multe despre metale, motoare şi zbor erau căile alese de ei 
în încercarea de a descoperi secretul călătoriilor 
interstelare. 

Uman se ridică încet în picioare, ţinându-se de mâinile lui 
Ender. Miro îşi dădu seama că, până în clipa aceea 
niciodată nu fusese luat de mână de vreun purceluş. Îl 
cuprinse un regret profund şi o durere adâncă, vecină cu 
gelozia. 

Acum, când era limpede că Uman nu se rănise grav, ceilalţi 
purceluşi se strânseră mai aproape în jurul Vorbitorului. Nu 
se îngrămădeau, nu se îmbrânceau, pur şi simplu doreau să 
se afle în preajma lui. 

— Rădăcină spune că matca ştie cum se construiesc 
navele, începu Săgeată. 

— Rădăcină spune că matca ne va învăţa totul, continuă 
Ceşti. Metal, foc născut din stânci, case făcute din apă 
neagră, orice. 

Ender ridică mâna, punând capăt dorinţei lor de a vorbi 
toţi deodată: 


— Dacă v-ar fi foarte sete şi aţi vedea că am apă, mi-aţi 
cere cu toţii să beţi. Dar dacă eu aş şti că apa e otrăvită? 

— În navele care zboară spre stele nu e otravă, spuse 
Uman. 

— Sunt multe drumurile care duc spre zborul interstelar. 
Unele sunt bune, altele mai rele. Va voi da ceea ce pot, fără 
să vă distrug. 

— Matca promite! 

— Şi eu la fel. 

Uman se repezi înainte, îl prinse pe Ender de păr şi de 
urechi şi-l trase până ajunseră să se privească în ochi. Miro 
nu mai văzuse un gest de o asemenea violenţă din partea 
lor; era lucrul de care se temuse, hotărârea de a ucide... 

— Dacă suntem ramen, răcni Uman către Vorbitor, atunci 
noi hotărâm, nu tu! Iar de suntem varelse poţi să ne ucizi 
pe toţi, chiar acum, aşa cum ai făcut-o cu toate surorile 
mătcii! 

Miro încremeni ca fulgerat. Era treaba purceluşilor dacă-l 
socoteau pe Vorbitor autorul cărţii. Dar cum de ajunseseră 
la concluzia de neconceput că tot el era vinovat de Xenocid? 
Drept cine îl luau? Drept Monstruosul Săvârşitor. 

Şi totuşi Vorbitorul în numele Morților stătea acolo, cu 
capul plecat, iar din ochii închişi lacrimile îi curgeau pe 
obraji, ca şi cum acuzaţia lui Uman avea forţa adevărului. 

Uman întoarse capul ca să i se adreseze lui Miro. 

— Ce-i cu apa asta? întrebă el în şoaptă. Apoi atinse 
lacrimile. 

— Aşa ne arătăm durerea, necazul sau suferinţa, îi 
răspunse băiatul. 

Mandachuva scoase brusc un urlet înfiorător pe care Miro 
nu-l mai auzise; semăna cu acela al unui animal pe moarte. 

— Aşa ne arâtăm noi durerea, şopti Uman. 

— Ah! Ah! strigă Mandachuva. Am mai văzut apa asta! Am 
văzut-o în ochii lui Libo şi Pipo. 

Mai întâi unul câte unul, apoi cu toţii în acelaşi timp, 
purceluşii porniră să strige la fel. Miro era îngrozit, 


fascinat, emoţionat. Nu ştia câtuşi de puţin ce însemna 
acest strigat, dar purceluşii dădeau acum frâu liber unor 
emoţii pe care vreme de patruzeci şi şapte de ani le 
ascunseseră faţă de xenologi. 

— Îl jelesc pe tata? întrebă Ouanda în şoaptă. Şi ochii ei 
luceau, umezi de emoție, iar părul i se năclăi de sudoarea 
rece a spaimei. 

Imediat ce înţelese, Miro spuse: 

— Până în clipa asta n-am ştiut că Pipo şi Libo au plâns 
când au murit. Miro nu avea cum să intuiască ce gândea 
Ouanda în acele momente; văzu doar cum ea se întoarse, se 
îndepărtă cu paşi nesiguri, se prăbuşi în genunchi şi începu 
să plângă amar. 

Era de netăgăduit că sosirea Vorbitorului răscolise din 
străfunduri viaţa fiecăruia dintre ei. 

Miro îngenunche alături de Vorbitor care-şi ţinea capul 
plecat, cu bărbia în piept. 

— Vorbitorule, începu Miro. Como pode ser? Cum se face 
că tu eşti primul mărturisitor şi Săvârşitorul în acelaşi timp? 
Năo pode ser. 

— Matca le-a spus mai multe decât mi-am închipuit 

— Dar Vorbitorul în numele Morților care a scris această 
carte e cel mai înţelept om care a trăit în epoca zborurilor 
interstelare, în timp ce Săvârşitorul a fost un criminal: a 
ucis un neam întreg, o rasă frumoasă de rameni care ne-ar 
fi putut învăţa totul... 

— Şi uman pe deasupra, şopti Ender. 

Uman se afla acum lângă ei şi rosti câteva versete din 
Hegemon: „Boala şi leacul ei sălăşluiesc în orice inimă. 
Moartea şi mântuirea stau în puterea aceleiaşi mâini”. 

— Uman, vorbi Ender, spune neamului tău să nu jelească 
pentru ceea ce a făptuit din neştiinţă. 

— Am făcut ceva îngrozitor, spuse Uman. Şi era cel mai 
mare dar al nostru. 

— Spune semenilor tăi să se liniştească şi să mă asculte. 


Uman strigă câteva vorbe, nu în limba masculilor, ci în cea 
a soțiilor, limba autorităţii. lăcură cu toţii şi se aşezară să 
asculte ceea ce avea Vorbitorul de spus. 

— Voi face tot ce-mi stă în puteri, începu el, dar întâi 
trebuie să vă cunosc, altfel cum aş putea rosti povestea 
voastră? Trebuie să aflu mai multe despre voi, altfel cum aş 
putea şti dacă băutura este otrăvitoare sau nu? Şi problema 
cea mai grea dintre toate rămâne să fie rezolvată. Specia 
umană e liberă să-i iubească pe Gândaci întrucât socoteşte 
că au murit cu toţii. Voi încă trăiţi, şi de aceea îi 
înspăimântați pe oameni. 

Aflat între ceilalţi purceluşi, Uman se ridică şi gesticulă 
către propriul lui trup, de parcă ar fi fost ceva fragil şi lipsit 
de putere. 

— Noi?! 

— Se tem de acelaşi lucru ca şi voi, care vă îngroziţi când 
priviţi spre cer şi vedeţi cum stelele sunt acaparate de 
oameni. Se tem că vor ajunge într-o bună zi pe o lume şi vor 
constata că voi aţi ajuns primii acolo. 

— Nu vrem să fim primii, spuse Uman. Vrem să avem şi noi 
un loc acolo. 

— Atunci păsuiţi-mă, spuse Ender. Ajutaţi-mă să învăţ cine 
sunteţi, că să-i pot învăţa şi eu pe oameni. 

— Orice, întări Uman. Privi roată către ceilalţi. Te vom 
învăţa tot ce vrei. 

Mâncătorul-de-Frunze se ridică. Vorbi în limba masculilor, 
dar Miro nu înţelese. 

— Nu poţi da altora lucruri care nu-ţi aparţin. 

Uman îi răspunse tăios în Esenţială: 

— Nici lui Pipo, Libo, Ouanda şi Miro nu le aparţineau 
lucrurile pe care ni le-au oferit. Dar, cu toate astea, au 
făcut-o. 

— Nu trebuie să dovedim aceeaşi nechibzuinţă. 
Mâncătorul-de-Frunze vorbea încă în limba masculilor. 

— Nici înţelepciunea lor nu ne aparţine în mod necesar, îl 
puse la punct Uman. 


Apoi Mâncătorul rosti ceva în limba copacilor şi nici acum 
Miro nu reuşi să priceapă. Uman nu răspunse şi 
Mâncătorul-de-Frunze plecă. 

În timp ce acesta se îndepărta, Ouanda se întoarse cu ochii 
înroşiţi de plâns. 

Uman se răsuci spre Vorbitor. 

— Ce vrei să ştii? întrebă el. Dacă putem, îţi vom spune şi- 
ţi vom arăta. 

La rândul lui, Ender se uită la Miro şi Ouanda. 

— Ce-ar trebui să întreb? Ştiu atât de puţine încât nu am 
idee ce ne-ar fi de folos. 

Miro o privi pe Ouanda, consultându-se din ochi cu ea. 

— Nu aveţi unelte din piatră sau metal, spuse ea. Dar casa 
voastră e făcută din lemn şi tot aşa arcurile sau săgețile. 

Uman nu răspunse. Momentul de tăcere se prelungi. 

— Dar care vă e întrebarea? spuse Uman într-un târziu. 

„Cum de n-a priceput legătura?” gândi Miro. 

— Noi, oamenii, explică Vorbitorul, folosim unelte din 
piatră ca să doborâm copaci atunci când vrem să-i 
transformăm în case, săgeți sau bâte ca acelea pe care văd 
că le aveţi unii dintre voi. 

Trecură câteva momente până când vorbele lui fură 
înţelese pe deplin. Apoi, brusc, toţi purceluşii se ridicară în 
picioare, parcă înnebuniţi, ciocnindu-se uneori unul de 
altul, de copaci sau de casele din buşteni. Majoritatea 
rămaseră muţi, dar câte unul dintre ei urla când şi când, 
exact cum o făcuseră cu toţii mai devreme. Sminteala 
aproape mută a purceluşilor era stranie, lăsând impresia 
că, dintr-o dată, îşi pierduseră orice control asupra 
trupurilor. După atâţia ani de precauţie şi non-comunicare, 
de eforturi pentru a nu li se spune nimic, Vorbitorul 
încălcase acest comandament şi rezultatul era demenţa 
colectivă la care asistau acum. 

Uman se desprinsese din haosul acela şi se azvârli la 
pământ în faţa lui Ender. 


— O, Vorbitorule! strigă el din răsputeri. Promite-mi că n-o 
să le îngădui niciodată să-l doboare pe tatăl meu Rădăcină 
cu unelte din piatră şi metal! Dacă vrei să ucizi pe cineva, 
există fraţi mai bătrâni care şi-ar da viaţa; şi eu sunt gata sa 
mor, dar nu-i lăsa să-mi ucidă tatăl! 

— Sau pe tatăl meu! strigară ceilalţi purceluşi. Sau pe-al 
meu! 

— Dacă am fi ştiut că sun... sunteţi varelse, nu l-am fi sădit 
pe Rădăcină atât de aproape de gard, spuse Mandachuva. 

Ender ridică din nou braţele. 

— A tăiat vreun om copaci în Lusitania? Niciodată. Legea 
ne-o interzice. N-aveţi a vă teme de noi. 

Se făcu tăcere şi purceluşii se liniştiră. Uman se ridică în 
cele din urmă de la pământ. 

— Ne-ai făcut să ne temem şi mai mult de fiinţele umane, 
Vorbitorule. Mai bine nu veneai deloc în pădurea noastră. 

Vocea Ouandei răsună mai tare decât a lui: 

— Cum mai poţi spune asta după ce mi-ai ucis tatăl? 

Uman o privi stupefiat şi rămase fără grai. Miro o luă pe 
Ouanda pe după umeri. În tăcerea care se lăsă, se auzi 
glasul puternic al Vorbitorului: 

— Ai promis că vei răspunde la toate întrebările mele. Te 
mai întreb o dată: cum vă construiți casele din buşteni şi 
cum vă faceţi bâtele, arcurile şi săgețile? Noi v-am arătat 
singura cale pe care o cunoaştem; spune-mi care e calea 
voastră, cum faceţi? 

— Fratele se dăruieşte singur, răspunse Uman. Ți-am spus. 
Îi comunicăm fratelui despre nevoile noastre şi-i arătăm 
forma, iar el ni se oferă. 

— Putem să vedem cum se întâmplă asta? întrebă Ender. 

Uman privi în jur, către ceilalţi purceluşi. 

— Vreţi să-i cerem unui frate să se dăruiască pentru ca 
Vorbitorul să poată vedea? N-avem nevoie de casă, nici 
acum, nici în anii ce vor veni, iar săgețile ne prisosesc... 

— Arată-i! 


Miro se întoarse, iar ceilalţi făcură acelaşi lucru şi-l văzură 
pe Mâncătorul-de-Frunze ieşind din nou din pădure. Păşi 
dinadins până în mijlocul luminişului; nu-i privi pe niciunul 
şi vorbi de parcă ar fi fost un herald care nu se sinchiseşte 
dacă-l ascultă cineva. Li se adresă în limba soțiilor, astfel că 
Miro nu înţelese decât frânturi. 

— Ce spune? şopti Ender. 

Aflat în genunchi lângă el, Miro traduse cât pricepu: Mi-e 
limpede că s-a dus la soţii, care le-au spus să facă tot ce le 
ceri. Dar nu-i chiar atât de uşor, le mai zice - nu înţeleg 
cuvintele astea - că mor cu toţii. În orice caz, ceva despre 
fraţii care mor. Uită-te la ei, niciunul nu se teme. 

— Nu ştiu cum îşi exteriorizează teama. Nu cunosc neamul 
ăsta deloc. 

— Nici eu, recunoscu Miro. Te las să te descurci singur; în 
mai puţin de jumătate de oră ai creat o agitaţie cum n-am 
avut prilejul să văd în toţi aceşti ani de când îi vizitez. 

— E un dar cu care m-am născut, îl lămuri Ender. Îţi 
propun un târg. N-o să spun nimănui despre Activităţile 
Suspecte pe care le-aţi desfăşurat, iar voi nu povestiţi 
nimănui cine sunt eu. 

— Asta e uşor, spuse Miro. Oricum nu cred. 

Cuvântarea Mâncătorului-de-Frunze se sfârşi. După aceea 
păşi rar spre casă şi intră. 

— Vom cere darul unui frate bătrân, încheie Uman. Aşa au 
spus soțiile. 

După aceea, Miro rămase în picioare îmbrăţişând-o pe 
Ouanda şi avându-l alături pe Mărturisitor, iar purceluşii 
realizară un miracol cu mult mai convingător decât cel care 
le adusese lui Gusto şi Cidei titlul de Os Venerados. 

Purceluşii se strânseseră într-un cerc în jurul unui copac 
bătrân şi gros de la marginea luminişului. Apoi se căţărară 
în copac unul câte unul şi începură să lovească în el cu bețe. 
La scurt timp după aceea se aflau cu toţii în copac, bătând 
într-un ritm complicat şi cântând. 

— Limba taţilor, şopti Ouanda. 


Ramurile porniră să cadă una după alta. Purceluşii 
alergară imediat şi le adunară, târându-le în afara zonei în 
care urma să cadă copacul. 

Uman îi aduse una, care o luă cu grijă şi le-o arătă lui Miro 
şi Ouandei. Capătul cu care fusese legată de trunchi 
rămăsese perfect neted. Nu era plat - suprafaţa prezenta o 
uşoară vălurire. Dar ramura nu era câtuşi de puţin aspră, 
din ea nu curgea sevă şi nu avea nici un semn care să 
dovedească violenţa în separarea ei de copac. Miro atinse 
suprafaţa cu degetul şi simţi răceala şi netezimea ca de 
marmură. 

În cele din urmă copacul rămase doar un trunchi drept, 
dezgolit şi maiestuos; petele de culoare mai deschisă unde 
crescuseră cândva ramurile străluceau în razele soarelui de 
după-amiază. Cântecul atinse apogeul şi încetă. Copacul se 
înclină şi începu să cadă lin şi grațios spre pământ. Când 
trunchiul se prăbuşi, solul bubui şi se cutremură, apoi se 
lăsă o tăcere deplină. 

Uman păşi către copacul doborât şi, în timp ce cânta încet, 
începu să-i mângâie suprafaţa. Coaja plesni treptat sub 
mişcarea mâinii lui; crăpătura se extinse într-o parte şi în 
alta pe toată lungimea trunchiului până ce scoarţa se 
desfăcu în două jumătăţi. Apoi mai mulţi purceluşi o şi o 
desprinseseră de trunchi, în două fâşii lungi. Purceluşii le 
traseră deoparte. 

— I-ai văzut vreodată folosind coaja? îl întrebă Eder pe 
Miro. 

Miro clătină din cap. Nu se simţea în stare să scoată vreo 
vorbă. Săgeată făcu apoi un pas înainte şi începu să cânte 
molcom. Îşi plimbă degetele în sus şi-n jos pe trunchi de 
parcă ar fi desenat lungimea şi grosimea exactă a unui arc. 
Miro văzu cum apăreau liniile, cum lemnul dezgolit se 
văluri, plesni şi se desfăcu până când în căuşul trunchiului 
rămase un arc lustruit, cu o formă perfectă. 

De trunchi se apropiară şi alţi purceluşi care, în timp ce 
cântau, desenară tot felul de forme. Plecară apoi cu bâte, 


arcuri şi săgeți, cuțite cu lama subţire şi mii de fâşii fire de 
lemn pentru împletit coşuri. În cele din urmă, după ce se 
consumă jumătate din trunchi, făcură toţi câţiva paşi înapoi 
şi cântară în acelaşi ritm. Copacul tremură şi se desfăcu în 
vreo zece bârne lungi. Trunchiul fusese folosit în întregime. 

Uman se apropie încet de bârne şi îngenunche, lăsându-şi 
mâinile cu delicateţe pe cea mai apropiată dintre ele. Îşi 
înclină uşor capul pe spate şi începu să îngâne o melodie 
fără cuvinte, cea mai tristă pe care Miro o auzise vreodată. 
Cântecul continuă, intonat doar de vocea lui Uman; abia 
după câteva momente, Miro îşi dădu seama că ceilalţi 
purceluşi îl priveau şi aşteptau ceva. 

În cele din urmă, Mandachuva veni la el şi-i spuse în 
şoaptă: 

— Te rog. Se cuvine să cânţi şi tu pentru un frate. 

— Nu ştiu cum, şopti Miro simțindu-se înspăimântat şi 
neajutorat. 

— Şi-a dat viaţa ca să-ţi răspundă la întrebare, îl lămuri 
Mandachuva. 

„Ca să-mi răspundă la întrebare şi să mai dea naştere altor 
o mie”, spuse Miro în gând. Dar păşi înainte, îngenunche 
alături de Uman, îşi încolăci degetele în jurul aceleiaşi 
bârne netezi pe care o atinsese purceluşul, îşi lăsă capul pe 
spate şi-şi încercă vocea, la început şovăitor, nesigur, 
neştiind ce melodie să cânte; dar curând înţelese raţiunea 
cântecului mono-tonal, simţi moartea copacului sub palme 
şi vocea îi crescu în tărie şi claritate creând o dizarmonie 
înduioşătoare cu vocea lui Uman, care jelea moartea 
copacului şi-i mulțumea pentru că se sacrificase, promițând 
să folosească pieirea lui spre binele tribului, spre binele 
fraţilor şi al soțiilor şi copiilor, astfel încât să trăiască şi să 
se înmulțească şi să prospere cu toţii. Acesta era rostul 
cântecului şi înţelesul morţii copacului, iar în clipa în care 
cântecul se termin, Miro se aplecă până atinse lemnul cu 
fruntea şi rosti cuvintele de miruire finală, aceleaşi pe care 
le şoptise cu cinci ani în urmă deasupra trupului lui Libo. 


Capitolul 15 

MĂRTURISIREA. 

UMAN: De ce nu ne vizitează şi alţi oameni? 

MIRO: Noi suntem singurii cărora li se permite să treacă 
de poartă. 

UMAN: Atunci de ce nu sar gardul? 

MIRO: Niciunul dintre voi n-a atins gardul? (Uman nu 
răspunde.) Până şi o simplă atingere provoacă dureri. Dacă 
am încerca să-l sărim, am simţi dureri insuportabile în tot 
corpul. 

UMAN: Asta-i o prostie. Oare iarba nu creşte de o parte şi 
de alta a gardului? 

Ouanda Quehatta Fifueria Mucumbi, Transcrieri de 
dialoguri 

—1-1970, ora 5, pag 103: 0 

Soarele mai avea o oră până sa atingă linia orizontului 
când primarul Bosquinha urcă scările ce duceau spre biroul 
particular de la catedrală al episcopului Peregrino. Dom 
Cristăo şi Dona Cristă se aflau deja acolo, având un aer grav 
întipărit pe chipuri. Cu toate acestea, episcopul Peregrino 
părea mulţumit de sine. Întotdeauna se bucura să-i strângă 
sub acoperişul său pe liderii politici şi religioşi din Milagre. 
Nu avea nici o importanţă că Bosquinha solicitase această 
întâlnire şi apoi tot ea propusese că aceasta să aibă loc la 
catedrală întrucât se putea deplasa cu vehiculul zburător. 
Pe Peregrino îl încânta ideea că, într-un anume fel, era 
stăpânul Coloniei Lusitania. Şi totuşi, la sfârşitul discuţiei, 
fiecăruia dintre ei avea să-i fie limpede că nimeni nu era 
stăpân peste nimic. 

Bosquinha îi salută pe cei prezenţi. Nu se aşeză însă pe 
scaunul ce i se oferi, ci în faţa terminalului care aparţinea 
episcopului, îl comută şi rulă programul pe care îl 
pregătise. În aer apărură câteva straturi formate din cuburi 
minuscule. Stratul cel mai de sus era compus doar din 
câteva cuburi, restul din mai multe. Mai bine de jumătate 


dintre straturi, începând de sus în jos, erau colorate în roşu, 
restul în albastru. 

— Foarte atrăgător, comentă episcopul Peregrino. 

Bosquinha îşi mută privirea spre Dom Cristăo. 

— Recunoşti modelul? 

EI clătină din cap nelămurit. 

— Nu, dar cred că ştiu care este scopul acestei întâlniri. 

Dona Cristă se aplecă uşor în faţă şi întrebă: 

— Există vreun loc sigur în care putem ascunde lucrurile 
pe care vrem să le păstrăm? 

Expresia de detaşare amuzată de pe chipul episcopului 
Peregrino dispăru: 

— Eu nu ştiu despre ce vom discuta. 

Bosquinha se întoarse pe scaun şi-l privi drept în ochi: 

— Când am fost numită Guvernator al noii Colonii 
Lusitania eram foarte tânără. Prin această alegere mi s-a 
acordat o mare onoare, o încredere deosebită. Încă din 
copilărie am studiat conducerea comunităţilor şi sistemele 
sociale şi în scurta mea carieră de pe Oporto am avut 
rezultate bune. Comitetul a pierdut din vedere că eram deja 
suspicioasă, vicleană şi şovină. 

— Acestea sunt virtuţi pe care am ajuns să le admirăm cu 
toţii în persoana ta, spuse episcopul Peregrino. 

Bosquinha zâmbi. 

— Prin şovinism am înţeles că, imediat ce Colonia Lusitania 
a fost a mea, am devenit mai loială faţă de interesele 
Lusitaniei decât ale celor O Sută de Lumi şi ale Congresului 
Stelar. Viclenia m-a îndemnat să mă prefac faţă de comitet 
că, dimpotrivă, în toate împrejurările am pus interesele 
Congresului mai presus de orice. Şi suspiciunea m-a 
determinat să consider că era cu totul improbabil să primim 
din partea Congresului un statut de independenţă şi 
egalitate ca al celor O Sută de Lumi. 

— Bineînţeles că aşa e, interveni episcopul Peregrino. 
Suntem o colonie. 


— Nu suntem o colonie, ci un experiment. Am studiat 
carta, patenta şi toate Ordinele Congresului în ceea ce ne 
priveşte şi am constatat că nouă nu ni se aplică legile 
referitoare la independenţa hotărârilor proprii. Am 
descoperit că, prin lege, comitetul este autorizat să aibă 
acces nelimitat la toate fişierele persoanelor sau instituţiilor 
de pe Lusitania. 

Episcopul începu să se înfurie: 

— Vrei să spui că are dreptul să pătrundă în fişierele 
secrete ale Bisericii? 

— Aha, exclamă Bosquinha. Încă un şovin. 

— În virtutea Codului Stelar, Biserica se bucură de unele 
drepturi. 

— Nu te supăra pe mine. 

— Nu mi-ai spus-o niciodată. 

— Dacă aş fi făcut-o ai fi protestat, comitetul ar fi mimat o 
slăbire a controlului şi în acest caz n-aş fi reuşit să realizez 
ce-mi propusesem. 

— Adică? 

— Acest program. Semnalează orice acces iniţiat prin 
ansiblu la fişierele Coloniei Lusitania. 

Dom Cristăo chicoti. 

— Nu ai voie să faci aşa ceva. 

— Ştiu. După cum v-am spus, am multe vicii ascunse. 
Programul n-a descoperit intruziuni grave, doar în câteva 
fişiere de fiecare dată când purceluşii i-au ucis pe xenologii 
noştri, ceea ce era de aşteptat; dar repet, nimic ieşit din 
comun. Asta până acum patru zile. 

— Când a sosit Vorbitorul în numele Morților, remarcă 
episcopul Peregrino. 

Pe Bosquinha o amuză că episcopul considera momentul 
sosirii Vorbitorului atât de important încât să facă imediat 
legătura între una şi alta. 

— Acum trei zile, reluă Bosquinha, a avut loc prin ansiblu o 
cercetare nondistructivă. Ea a urmat un traseu interesant. 
Se întoarse către terminal şi modifică imaginea. Acesta 


arăta acum că accesările se făcuseră în primul rând în 
zonele de nivel superior şi se limitaseră la o singură 
porţiune a imaginii. S-a pătruns în toate fişierele care aveau 
vreo legătură cu xenologii şi xenobiologii din Milagre. A 
ignorat toate rutinele de protecţie de parcă nici n-ar fi 
existat. Au prezentat interes toate descoperirile şi 
amănunte privind viaţa lor personală. Şi ai dreptate, 
episcop Peregrino: ca şi atunci, acum cred că această 
acţiune are legătură cu Vorbitorul. 

— Dar e evident că el nu a primit autorizarea din partea 
Congresului Stelar, spuse episcopul. 

Dom Cristăo clătină din cap cu înţelepciune: 

— În jurnalele lui intime pe care, în afară de Copiii Minţii, 
nimeni nu le citeşte, San Angelo scria că... 

Satisfăcut, episcopul se întoarse spre el. 

— Deci Copiii Minţii posedă scrieri secrete ale lui San 
Angelo. 

— Nu-s secrete, spuse Dona Cristâ. Doar plicticoase. 
Oricine poate citi jurnalele, dar numai noi ne batem capul 
cu ele. 

— EI scrie acolo că Vorbitorul Andrew e mai bătrân decât 
ne închipuim, spuse Dom Cristăo. Mai în vârstă decât 
Congresul Stelar şi, într-un fel, mai puternic. 

— E un copilandru. N-are nici patruzeci de ani, pufni 
episcopul Peregrino. 

— Rivalităţile voastre stupide ne fac să pierdem timpul, 
spuse tăios Bosquinha. Am convocat această întrunire 
fiindcă trecem printr-o situaţie critică. În semn de respect 
faţă de voi, căci eu am acţionat deja în numele guvernului 
Lusitaniei. 

Bosquinha comută terminalul pe imaginea originală. 

— În dimineaţa asta programul m-a alertat a doua oară. S- 
a reuşit o nouă pătrundere sistematică, numai că de data 
asta nu a avut caracterul selectiv şi nondistructiv de acum 
trei zile. Citeşte totul cu viteză de transfer de date, ceea ce 
presupune că orice fişier existent este copiat în 


computerele de pe altă planetă. Apoi directorii sunt rescrişi 
în aşa fel încât o singură comandă dată prin ansiblu va 
distruge până la ultimul toate fişierele din memoriile 
computerelor noastre. 

Bosquinha văzu că, spre deosebire de Copiii Minţii, 
episcopul Peregrino era surprins. 

— De ce? întrebă el. Să ne şteargă toate fişierele... asta se 
întâmplă în cazul unei naţiuni sau lumi care se... se revoltă 
şi pe care vrei s-o distrugi şi... 

— Constat că şi voi sunteţi şovini şi suspicioşi, spuse 
Bosquinha adresându-se Copiilor Minţii. 

— Într-un mod mai îngust, o spun cu regret, o corectă 
Dom Cristăo. Dar şi noi am detectat intruziunea. Bineînţeles 
că am copiat toate documentele - cu mari cheltuieli - şi le- 
am trimis la mănăstirile Copiilor Minţii de pe alte lumi, unde 
se va încerca refacerea fişierelor noastre dacă vor fi şterse. 
Dacă suntem însă trataţi ca o colonie rebelă, mă îndoiesc că 
se va permite o asemenea reconstituire. De aceea copiem 
informaţiile vitale pe hârtie. Nu cred că vom putea tipări 
totul, dar sper să salvăm măcar o parte, pentru a ne 
descurcam continuare. Prin urmare, munca noastră nu va fi 
distrusă în mod iremediabil. 

— Aveai cunoştinţă despre asta?! se miră episcopul. Şi nu 
mi-ai spus şi mie! 

— lartă-mă, Peregrino, dar nu mi-a trecut prin minte că n- 
aţi descoperit şi singuri. 

— Nu crezi că şi noi facem cercetări destul de importante, 
care merită să fie tipărite şi salvate? 

— De-ajuns! interveni primarul Bosquinha. Prin tipărire nu 
putem salva decât un procent infim - în Lusitania nu avem 
suficiente imprimante ca să rezolvăm cât de cât problema. 
N-am putea menţine nici măcar serviciile esenţiale. Nu cred 
că ne-a rămas mai mult de o oră până să se încheie procesul 
de copiere şi s-ar putea să ne şteargă apoi toată memoria. 
Dar chiar dacă începeam azi dimineaţă, când am descoperit 
intruziunea, tot n-am fi reuşit să tipărim mai mult de a 


zecea mia parte din fişierele la care avem acces în fiecare 
zi. Fragilitatea, mai bine spus vulnerabilitatea noastră, e 
deplină. 

— Deci suntem neajutoraţi, conchise episcopul Peregrino. 

— Nu, dar voiam să vă fac să înţelegeţi clar gravitatea 
extremă a situaţiei, astfel încât să acceptaţi singura 
alternativă. Ea are să vă provoace dezgust. 

— Nici nu mă îndoiesc, aprobă episcopul. 

— Acum 0 oră, pe când mă chinuiam cu problema asta şi 
încercam să văd dacă există vreo categorie de fişiere care 
ar putea fi imune la un asemenea tratament, am descoperit 
că printre noi se află o persoană ale cărei fişiere au fost 
ignorate total. La început am crezut că asta se datora 
faptului că persoana e framling, dar motivul pare mai subtil. 
Vorbitorul nu are nici un fişier în memoria lusitană. 

— Niciunul? Imposibil, spuse Dona Cristă. 

— 'Toate fişierele lui sunt asistate de ansiblu. Din afara 
planetei. Toate documentele, toate problemele financiare, 
absolut tot. Orice mesaj i se transmite. Înţelegeţi? 

— Şi totuşi n-are acces la ele, murmură Dom Cristăo. 

— E invizibil pentru Congresul Stelar. Dacă se va hotări 
impunerea unui embargou asupra tuturor transferurilor de 
date dinspre sau către Lusitania, fişierele lui vor rămâne 
accesibile deoarece computerele nu-i percep intrarea în 
fişiere drept transferuri de date. Ele sunt stocări originale, 
şi totuşi nu există în memoria lusitană. 

— Sugerezi ca noi să transferăm cele mai confidenţiale şi 
importante fişiere ca mesaje către acel... acel necredincios 
infam, izbucni episcopul Peregrino. 

— Vă anunţ că eu am făcut-o deja. Transferul celor mai 
importante şi mai delicate fişiere guvernamentale e 
aproape încheiat. Am apelat la un transfer cu prioritate 
specială la viteză locală, astfel încât el se derulează mult 
mai repede decât copierea pe care o efectuează Congresul. 
Vă ofer şansa de a folosi prioritatea mea ca să beneficiaţi de 
întâietate faţă de orice alte operaţiuni locale pe computer. 


Dacă nu vreţi, foarte bine, eu voi folosi însă prioritatea la 
care îmi dă dreptul funcţia pentru a transfera al doilea set 
de fişiere guvernamentale. 

— Dar Vorbitorul ar putea să citească fişierele noastre, 
remarcă episcopul. 

— Da, bineînţeles. 

Dom Cristăo făcu un gest din cap. 

— Dacă-l rugăm, n-o va face. 

— Eşti naiv ca un copil, spuse episcopul Peregrino. Nimic 
nu l-ar putea sili să-mi înapoieze datele mai târziu. 

Bosquinha dădu aprobator din cap. 

— Adevărat. Va intra în posesia datelor noastre vitale şi le 
poate păstra sau returna, după cum doreşte. Dar, ca şi Dom 
Cristăo, cred că e un om bun care ne va ajuta în situaţia 
asta disperată. 

Dona Cristă se ridică. 

— Scuzaţi-mă, spuse ea. Aş vrea să încep neîntârziat 
transferurile esenţiale. 

Bosquinha se întoarse către terminalul episcopului şi se 
conectă în modul de prioritate specială. 

— Lansează clasele de fişiere pe care vrei să le transmiţi în 
şirul de aşteptare a mesajelor Vorbitorului Andrew. De 
vreme ce tu începuseşi să le tipăreşti, presupun că ai 
stabilit deja priorităţile. 

— Cât timp mai avem? întrebă Dom Cristăo. Dona Cristă 
scria de zor la terminal. 

— Timpul e afişat aici, în partea de sus. Bosquinha puse 
mâna pe afişajul holografic şi atinse cu degetul cifrele 
contorului de numărare inversă. 

— Nu te mai pot deranja să transferi fişierele pe care le-ai 
tipărit deja, spuse Dom Cristăo. Le putem reface oricând. 
Oricum, sunt mult prea puţine. 

Bosquinha se întoarse spre episcop. 

— Ştiam eu că are să fie greu. 

Episcopul râse ironic. 

— Greu?! 


— Sper că vei cugeta profund înainte de a respinge 
această... 

— S-o resping?! izbucni episcopul. Mă crezi nebun? Cu 
toate că detest pseudo-religia profesată de aceşti oameni, 
defăimători ai credinţei adevărate, dacă asta este singura 
cale pe care ne-a lăsat-o deschisă pentru a păstra 
documentele vitale ale Bisericii, aş fi un prost slujitor al 
Domnului să las ca mândria să mă împiedice s-o folosesc. N- 
am stabilit prioritatea în cazul fişierelor noastre şi-mi vor 
trebui câteva minute, dar sunt încredinţat că Filhos da 
Mente ne vor da destul timp pentru a efectua transferai de 
date. 

— Cât timp crezi că-ţi va trebui? întreabă Dom Cristăo. 

— Nu mult. Zece minute, bănuiesc. 

Bosquinha rămase surprinsă, dar în mod plăcut. Se 
temuse că episcopul va insista să-şi copieze toate fişierele 
înaintea Copiilor Minţii, făcând astfel o nouă încercare de a 
declara prioritatea pe care o avea asupra mănăstirii. 

— Mulţumesc, spuse Dom Cristăo, sărutând mâna pe care 
i-o întinse Dom Peregrino. 

Episcopul privi cu răceală către Bosquinha. 

— Nu trebuie să te surprindă, Bosquinha. Copiii Minţii 
lucrează au cunoştinţe lumeşti, astfel că ei depind mult mai 
mult de maşinile lumii. Biserica-Mamă îşi face lucrarea cu 
idei ce ţin de Spirit, aşadar datele noastre publice sunt pur 
funcţionăreşti. Cât priveşte Biblia - suntem atât de 
demodaţi şi aşezaţi în obiceiuri încât păstrăm în catedrală 
zeci de exemplare legate în piele. Congresul Stelar nu ne 
poate răpi cuvântul lui Dumnezeu. Zâmbi. Răutăcios, 
desigur. Bosquinha însă îi răspunse cu un zâmbet deschis. 

— Ar mai fi un mic detaliu, spuse Dom Cristăo. După ce 
fişierele vor fi distruse şi noi le vom copia iarăşi din arhiva 
Vorbitorului, cine sau ce va mai opri Congresul să le şteargă 
a doua oară? Sau a treia, ba chiar a patra oară? 

— E o hotărâre dificilă, răspunse Bosquinha. De ceea ce 
încearcă sa realizeze Congresul depinde şi ceea ce vom 


face noi. Poate că nu vor distruge fişierele noastre. După 
această demonstraţie de forţă, s-ar putea să ne refacă 
fişierele cele mai importante. Dar cum nu am idee de ce vor 
să ne disciplineze, de unde să ştiu cât de departe vor 
ajunge? Dacă ne vor lăsa vreo şansă de a ne dovedi 
loialitatea, atunci e sigur că vom fi vulnerabili şi vom suferi 
şi alte măsuri disciplinare. 

— Dar dacă, din motive care ne scapă, Congresul a hotărât 
să ne trateze drept rebeli? 

— Ei bine, dacă se îngroaşă gluma, puteam copia totul 
înapoi în memoria locală şi apoi întrerupem legătura prin 
ansiblu. 

— Dumnezeu să ne păzească de aşa ceva, spuse Dona 
Cristă. Am rămâne complet izolaţi. 

Episcopul Peregrino părea iritat: 

— Soră Detestai 6 Pecado, asta-i o idee absurdă. Sau poate 
crezi că Domnul nostru Isus Cristos depinde de ansiblu ori 
Congresul are puterea de a-i băga pumnul în gură şi 
Duhului Sfânt? 

Dona Cristă roşi şi se întoarse la operaţiunile pe care le 
făcea pe terminal. 

Episcopul primi de la secretarul său o hârtie cu lista 
fişierelor. 

— Poţi şterge de pe listă corespondenţa mea personală, 
spuse episcopul. Mi-am transmis deja mesajele. Vom lăsa 
Biserica să decidă care dintre scrisorile mele merită să fie 
păstrate. Pentru mine n-au valoare. 

— Episcopul e pregătit, spuse Dom Cristăo. Soţia lui se 
ridică imediat de la terminal şi secretarul îi luă locul. 

— Apropo, interveni Bosquinha. Mă gândeam că v-ar 
interesa: Vorbitorul a anunţat că diseară, în praqa, va rosti 
moartea lui Marcos Maria Ribeira. 

— De ce crezi că m-ar interesa? întreabă sarcastic 
episcopul. 

— Am socotit că vrei să trimiţi un reprezentant 


— Îţi mulţumesc că ne-ai spus, interveni Dom Cristăo. Cred 
că voi merge. Aş vrea să aud o mărturisire făcută de omul 
care a rostit moartea lui San Angelo. Se întoarse către 
episcop: Îţi voi aduce o informare cu ceea ce a spus, asta 
dacă doreşti. 

Episcopul se rezemă de spătarul scaunului şi zâmbi 
reţinut: 

— Îţi mulţumesc, dar voi trimite pe unul dintre oamenii 
mei. 

Bosquinha ieşi din biroul episcopului, cobori scările şi ieşi 
pe uşa catedralei. Acum trebuia să se întoarcă la biroul ei 
fiindcă, oricare ar fi fost planurile Congresului, avea să 
primească, mesajele lui. 

Evident că xenologii făcuseră o greşeală din cale afară de 
gravă. Deoarece Bosquinha nu aflase de nici o violare a 
legilor, aceasta trebuia să fie atât de strigătoare la cer încât 
fusese pusă în evidenţă de sateliți, singurele instrumente de 
control care raportau comitetului fără ca informaţiile să mai 
treacă prin mâna ei. Încercase să ghicească ce făcuseră 
Miro şi Ouanda. Declanşaseră un incendiu de pădure? 
Tăiaseră copaci? Conduseseră vreun război între triburile 
de purceluşi? 'Toate ideile care-i trecuseră prin minte i se 
păreau absurde. 

Încercă să-i cheme pentru a-i trage de limbă, dar 
bineînţeles că erau plecaţi. leşiră din împrejmuire şi se 
afundaseră în pădure pentru a-şi continua, neîndoielnic, 
activităţile care determinaseră măsurile de distrugere a 
Coloniei Lusitania. Bosquinha îşi spuse iarăşi că amândoi 
erau tineri, că putea fi vorba de vreo greşeală ridicolă şi 
copilărească. 

Dar nu mai erau chiar atât de tineri şi se dovediseră a fi 
două dintre minţile cele mai strălucite din colonia aceasta în 
care trăiau destui oameni inteligenţi. Era bine că 
guvernelor aflate în subordinea Congresului Stelar li se 
interzisese sa posede instrumente de pedepsire care să 
poată fi folosite pentru tortură. Pentru prima oară în viaţa 


ei, Bosquinha simţi o asemenea pornire de furie încât, dacă 
ar fi avut astfel de instrumente, sigur le-ar fi folosit. „Nu 
ştiu ce aţi avut de gând să faceţi, Miro şi Ouanda, şi nici n- 
am idee ce-aţi făptuit; dar oricare v-ar fi fost scopul, 
întreaga comunitate va plăti pentru asta. Şi dacă există 
dreptate, o să vă fac să plătiţi pentru faptele voastre.” 

Mulţi oameni declaraseră că nici prin gând nu le trece să 
asiste la mărturisire. Doar erau cu toţii buni catolici, nu? Nu 
le spusese episcopul că Vorbitorul grăieşte cu glasul 
Satanei? 

Dar de când venise Vorbitorul, se mai şopteau şi alte 
lucruri. Majoritatea erau zvonuri, dar Milagre era o aşezare 
mică, unde bârfa devenea sarea şi piperul unei vieţi foarte 
anoste, iar zvonurile n-au nici o valoare decât dacă li se dă 
crezare. Aşa se răspândise vestea că fetiţa lui Marcăo, 
Quara, care rămăsese mută de la moartea tatălui ei, era 
acum atât de vorbăreaţă încât dăduse de bucluc la şcoală. 
lar despre Olhado, băiatul acela prost crescut, cu ochi 
metalici care te ţineau la distanţă, se zicea că devenise 
dintr-o dată vesel şi plin de viaţă. Vreo manie, probabil, sau 
poate că era posedat. Zvonurile lăsau să se creadă că, într- 
un anume fel, Vorbitorul avea o mână tămăduitoare, că avea 
ochi diavoleşti, că binecuvântările lui te făceau din nou 
întreg, blestemele puteau ucide iar vorbele lui fermecate te 
făceau supus. Bineînţeles că nu toată lumea auzise aceste 
lucruri şi nu toţi cei care le auzeau le şi credeau. Totuşi în 
cele patru zile ce trecuseră de la sosirea Vorbitorului şi 
până în seara în care el avea să rostească moartea lui 
Marcos Maria Ribeira, membrii comunităţii din Milagre 
hotărâră, fără să fie vorba de vreun anunţ oficial, să vină la 
mărturisire şi să asculte ce avea de zis străinul, chiar dacă 
episcopul le spusese să stea deoparte. 

Vina îi aparţinea numai şi numai episcopului. Faptul că din 
poziţia lui înaltă episcopul îl numise pe Vorbitor unealtă a 
Satanei, îl aşezase pe Andrew Wiggin la cealaltă extremă 
faţă de sine şi de toţi bunii catolici: el e antonimul nostru. 


Dar dacă petru cei nu prea rafinaţi din punct de vedere 
teologic Satana părea înspăimântător şi atotputernic, tot 
astfel se înfăţişa şi Dumnezeu. Percepeau destul de bine 
graniţa fragilă dintre bine şi rău la care se referise 
episcopul, dar îi interesa mai curând prezenţa neîntreruptă 
a forţei şi slăbiciunii, căci pe acestea le trăiau zi de zi. 
Dumnezeu, Satana şi episcopul cei puternici. Episcopul îl 
înălţase pe Vorbitor, punându-l pe acelaşi plan de putere cu 
sine. Tocmai de aceea oamenii erau gata să creadă aluziile 
spuse în şoaptă în legătură cu miracolele înfăptuite de 
străin. 

În concluzie, deşi anunţul doar cu o oră înainte de 
mărturisire, praca se umpluse, iar oamenii se strânseseră în 
clădirile şi casele care aveau fațadele spre piaţă şi se 
îngrămădiseră pe aleile şi străzile năpădite de ierburi. Aşa 
cum prevedea legea, primarul Bosguinha îi dăduse 
Vorbitorului microfonul simplu pe care-l folosea şi ea cu 
ocazia rarelor întruniri publice. Oamenii se aşezară cu faţa 
spre podiumul pe care avea să urce Andrew Wiggin, apoi 
priviră în jur să vadă cine mai venise. Toată lumea era 
acolo. Familia lui Marcăo, desigur, şi Bosquinha. Dar şi Dom 
Cristăo şi Dona Cristă şi, de la catedrală, numeroşi preot 
îmbrăcaţii în sutane. Doctorul Navio, văduva lui Pipo, 
bătrâna Congeicăo, arventista. Văduva lui Libo, Bruxinha şi 
copiii. Se zvonea că Vorbitorul voia să rostească într-o bună 
zi şi moartea lui Pipo şi a lui Libo. 

Şi, în sfârşit, tocmai când Mărturisitorul păşi spre tribună, 
prin mulţimea strânsă în praqa se răspândi zvonul: era 
prezent şi episcopul Peregrino. Nu în straiele lui de înalt 
prelat, ci în sutană modestă de preot. Venise în persoană ca 
să audă blasfemiile pe care le va rosti Vorbitorul! Mulţi 
cetăţeni din Milagre simţiră un fior delicios la gândul 
acesta. Oare episcopul se va ridica pentru a-l dobori, ca 
prin miracol, pe Satan? Oare se va desfăşura o bătălie cum 
nu se mai pomenise de la viziunea Apocalipsei Sfântului 
Ioan încoace? Vorbitorul se aşeză în dreptul microfonului şi 


aşteptă ca lumea să se liniştească. Era destul de înalt, încă 
tânăr, dar tenul alb îl făcea să arate bolnăvicios în 
comparaţie cu miile de nuanţe de cafeniu ale cetăţenilor 
lusitani. Spectral. 'Tăcură cu toţii, iar el începu să 
vorbească: 

— A fost cunoscut sub trei nume. Documentele oficiale l-au 
reţinut pe primul: Marcos Maria Ribeira. Şi datele de stare 
civilă: născut în 1929, decedat în 1970. A lucrat la 
turnătoria de oţel. Seriozitate exemplară în muncă. 
Niciodată arestat. O soţie, şase copii. Un cetăţean model, 
pentru că niciodată n-a comis vreo faptă suficient de gravă 
care să fie prevăzută şi pedepsită de lege. 

Mulţi dintre cei care ascultau simţiră o umbră vagă de 
dezamăgire. Se aşteptau la oratorie, iar vorbele lui nu 
aveau nimic din rigoarea predicilor religioase. Limpezi, 
simple, aproape fireşti. Doar câţiva băgară de seamă că 
însăşi simplitatea făcea ca vocea şi cuvântarea lui să fie 
perfect credibile. Nu rostea Adevărul însoţit de surle şi 
trâmbiţe; el spunea adevărul, istorisirea pe care nici nu te 
gândeşti s-o pui la îndoială, fiindcă ea va fi crezută de la 
sine. Numai episcopul Peregrino înţelese şi asta îi picură 
nelinişte în suflet. Acest Mărturisitor va fi un adversar 
teribil, unul care nu putea fi doborât cu focul din faţa 
altarului. 

— Al doilea nume pe care l-a avut a fost Marcăo, Marcos 
cel Mare. Fiindcă era un munte de om. A ajuns la statura de 
adult foarte de timpuriu. Câţi ani avea când atinsese 
înălţimea de doi metri? Unsprezece? Dacă nu, atunci sigur 
când a împlinit doisprezece. Statura şi puterea l-au făcut de 
nepreţuit la turnătorie, unde şarjele de oţel sunt atât de 
mici încât mai toată munca e manuală şi forţa devine 
esenţială. Viaţa oamenilor depindea de puterea lui Marcăo. 

Aflaţi în praca, oamenii de la turnătorie dădură aprobator 
din cap. Se lăudaseră unii faţă de alţii că în viaţa lor nu vor 
schimba vreo vorbă cu un ateu framling. Se vedea că unul 
dintre ei o făcuse, dar acum erau mulţumiţi că Vorbitorul 


înţelesese esenţialul, că pricepuse ceea ce-şi aminteau ei 
despre Marcăo. Acum fiecare voia să fi fost în pielea celui 
care-i povestise Vorbitorului despre Marcăo. Nu le trecu 
prin minte că străinul nici măcar nu încercase să discute cu 
ei. După atâţia ani, ştia multe lucruri fără să mai întrebe. 

— Cel de-al treilea nume era Căo. Câinele. 

„A, da”, gândiră lusos. „Asta am auzit şi noi despre 
Vorbitori. N-au nici un respect faţă de morţi, nici un 
sentiment de decenţă.” 

— Acesta era numele pe care-l foloseaţi întotdeauna când 
aflaţi că soţia lui, Novinha, mai avea o vânătaie la ochi, 
mergea şchiopătând sau avea buza prinsă în copci. Dacă se 
purta cu ea într-un asemenea hal, era un animal. 

„Cum de îndrăzneşte să spună aşa ceva? Marcăo e mort!” 
Dar dincolo de revolta pe care o simțeau, oamenii erau 
neliniştiţi din cu totul alt motiv. Îşi aminteau că aproape toţi 
folosiseră sau auziseră cuvintele acelea, dar repetând în 
public ceea ce afirmau ei pe vremea când Marcăo era în 
viaţă, Vorbitorul comitea o indiscreţie. 

— Şi asta nu pentru că vreunul dintre voi o plăcea pe 
Novinha, femeia aceea rece care nu vă dădea bună 
dimineaţa, însă era mai măruntă decât el şi era mama 
copiilor lui, iar atunci când o bătea îşi merita numele de 
Căo. 

Se simțeau stânjeniţi; murmurară unii către alţii. Cei care 
stăteau pe iarbă lângă Novinha furişau priviri spre ea, 
dorind să vadă cum reacţionează, apoi îşi îndreptau iute 
ochii în altă parte, înțelegând, îndureraţi, că Vorbitorul avea 
dreptate, că nu ţineau la ea, ca se temeau de ea şi că, în 
acelaşi timp, o căinau. 

— Spuneţi-mi, acesta e băiatul pe care l-aţi cunoscut? Îşi 
petrecea timpul prin baruri mai mult decât oricare altul şi 
totuşi niciodată n-a reuşit să-şi facă prieteni acolo, nu s-a 
bucurat de camaraderia pe care o naşte băutura. Era 
ursuz, irascibil chiar şi fără să bea vreun păhărel, 
morocănos şi nervos înainte de a cădea lat, nimeni n-ar fi 


putut să spună vreodată dacă era beat sau treaz. Niciodată 
n-aţi auzit că ar avea vreun prieten şi puţini dintre voi vă 
bucuraţi când îl vedeaţi intrând în camera în care vă aflaţi. 
Acesta e omul pe care l-aţi cunoscut mai toţi. Cu greu putea 
fi numit om. 

„Da”, gândiră ei. „Acesta a fost omul.” De-acum, şocul 
iniţial provocat de lipsa de decenţă trecuse. Se obişnuiseră 
cu faptul că Vorbitorul nu avea de gând să înfrumuseţeze 
ceva prin istorisirea lui. Şi totuşi erau încă stânjeniţi, pentru 
că apărea o notă de ironie, nu în glas, ci în cuvinte. „Cu 
greu putea fi numit om”, spusese el, dar bineînţeles că era 
om şi realizaseră ca prin ceaţă că deşi străinul înţelegea 
sentimentele lor faţă de Marcăo însă nu le aproba întru 
totul. 

— Puţini alţii, cei de la turnătoria din Bairro das 
Dabricadoras, îl cunoşteau ca bărbatul cu braţe tari, în care 
puteau avea încredere. Ştiau că niciodată nu se lăuda că va 
face mai mult decât putea şi că făcea întotdeauna ceea ce 
promitea. Se puteau bizui pe el, aşadar între zidurile 
turnătoriei se bucura de respectul lor. Dar imediat ce ieşea 
de acolo, îl tratau ca toată lumea - îl ignorau, îl 
desconsiderau. 

Acum ironia se accentuase. Deşi în vocea Vorbitorului nu 
se strecură nici o aluzie - vorbea la fel de simplu şi de 
limpede precum începuse - bărbaţii care lucraseră cu 
Marcăo înţeleseră dincolo de cuvinte: „N-ar fi trebuit să-l 
ignorăm aşa cum am făcut-o. Dacă îl preţuiam în turnătorie, 
atunci trebuia să ţinem la el şi în afara ei.” 

— Unii dintre voi mai cunosc un amănunt despre care nu 
s-a prea vorbit. Ştiţi că i-aţi dat numele de Căo cu mult timp 
înainte de a-l merita. Aveaţi zece, unsprezece sau 
doisprezece ani. Nişte băieţaşi. El crescuse înalt. Vă 
simţeaţi umiliţi în preajma lui şi eraţi temători, fiindcă vă 
provoca un sentiment de neajutorare. 

Dom Cristăo murmură către soţia lui: 


— Au venit să audă bârfe, iar el le dă exemple de 
responsabilitate. 

— Prin urmare aţi luat faţă de el aceeaşi atitudine pe care 
o adoptă fiinţele umane când se confruntă cu forţe care le 
depăşesc. V-aţi aliat. Ca vânătorii care încearcă să doboare 
un mastodont, ca toreadorii care se străduiesc să slăbească 
un taur uriaş, pregătindu-l pentru lovitura finală. Ghionturi, 
ocări, sâcâieli. Ca să-l faceţi să se mişte în loc. Nu putea 
ghici de unde va veni următoarea lovitură. Înţepaţi-l cu 
ţepuşe care să rămână sub piele! Slăbiţi-i forţa prin durere! 
Înnebuniţi-l! Fiindcă aşa mare cum este, îl puteţi sili să 
reacționeze. Puteţi să-l faceţi să urle. Să alerge. Să plângă. 
Înţelegeţi? La urma-urmei, e mai slab decât voi toţi la un 
loc. 

Ela se înfuriase. Voia ca el să-l acuze pe Marcăo, nu să-i 
găsească scuze. Faptul că avusese o copilărie grea nu-i 
dădea dreptul s-o doboare pe mama ori de câte orii se 
năzărea. 

— Asta nu e o acuzaţie. Pe vremea aceea eraţi copii, iar 
copiii dau dovadă de cruzime pentru că nu cunosc măsura. 
Acum n-aţi mai face aşa ceva. Şi fiindcă tot v-am amintit de 
asta, puteţi găsi lesne un răspuns. Îi spuneaţi „câine”, aşa 
că el a devenit câine. Pentru tot restul vieţii. Făcând rău 
celor neajutoraţi. Bătându-şi soţia. Vorbindu-i atât de 
jignitor şi purtându-se atât de nemilos cu fiul lui, Miro, încât 
l-a alungat de acasă. Se purta aşa cum fusese tratat de voi, 
devenise ceea ce spuneaţi că era. 

„Eşti un nechibzuit”, gândi episcopul Peregrino. „Dacă 
oamenii ar reacţiona după modul cum îi tratează semenii 
lor, atunci nimeni n-ar mai fi răspunzător de faptele sale. 
Dacă păcatele nu-ţi aparţin prin alegere, atunci cum mai 
poţi să te căieşti?” 

Ca şi cum ar fi auzit argumentaţia mută a episcopului, 
Vorbitorul ridică o mână şi făcu un gest prin care alungă 
propriile sale cuvinte. 


— Dar răspunsul obţinut atât de uşor nu e cel adevărat. 
Chinurile la care l-aţi supus nu l-au făcut violent - l-au 
împins spre o singurătate ursuză. Şi când nu l-aţi mai 
sâcâit, i-a trecut şi ura faţă de voi. Nu era el acela care să 
fie ranchiunos. Furia lui s-a răcit şi s-a transformat în 
suspiciune. Ştia că-l dispreţuiţi; a încercat sa trăiască fără 
voi. În pace. 

Ender tăcu un moment şi apoi dădu glas întrebării pe care 
şi-o puseseră toţi: 

— Prin urmare, cum a devenit omul crud pe care-l 
cunoşteaţi? Gândiţi-vă puţin. Cine a avut parte de cruzimea 
lui? Soţia. Copiii. Unii oameni îşi bat soțiile şi copiii fiindcă 
tânjesc după putere, dar sunt prea slabi sau proşti ca s-o 
dobândească în lume. O soţie şi nişte copii lipsiţi de 
apărare, legaţi de un asemenea bărbat prin necesitate şi 
obicei şi, cu amărăciune o spun, prin dragoste, sunt 
singurele victime pentru a căror dominare are suficientă 
putere. 

„Da”, gândi Ela, aruncând o privire către Novinha. „Asta 
voiam. De aceea l-am rugat să mărturisească moartea 
tatei.” 

— Asemenea oameni există, dar Marcos Ribeira nu era 
unul dintre aceştia. Gândiţi-vă o clipă. Aţi auzit vreodată să-i 
fi lovit pe copii? Aţi auzit aşa ceva? Voi, cei care aţi lucrat cu 
el - a încercat să-şi impună voinţa asupra voastră? Să se 
răzbune când lucrurile nu-i ieşeau cum voia? Marcăo nu a 
fost un om slab şi râu. A fost un bărbat tare. Nu dorea 
puterea. A căutat dragostea. Nu dominare, ci loialitate. 

Episcopul Peregrino zâmbi sumbru, ca un spadasin 
salutându-şi temutul adversar. „Păşeşti pe o potecă 
întortocheată, Vorbitorule, te învârteşti în jurul adevărului, 
fandând fără a lovi. Dar când o vei face, lovitura se va 
dovedi mortală. Oamenii ăştia au venit să se distreze, dar i- 
ai transformat în ţinte; o să-i străpungi drept în inimă.” 

— Poate că unii dintre voi îşi amintesc de un incident, 
continuă Ender. Marcos avea probabil vreo treisprezece 


ani, ca şi voi. Vă aflaţi pe panta înverzită a dealului din 
spatele şcolii şi nu-i dădeaţi pace. Aţi aruncat cu pietre în el, 
l-aţi şfichiuit cu fire de capim. L-aţi însângerat niţel, dar ela 
rezistat. A încercat să scape de voi. Apoi unul dintre voi l-a 
lovit tare în burtă şi l-a durut mai rău decât v-aţi putea 
închipui, pentru că suferea deja de boala care mai târziu l-a 
ucis. Încă nu se obişnuise cu fragilitatea şi cu durerea. 1 se 
părea că trece prin chinurile morţii. Şi a dat în voi. 

„De unde ştie?” se întrebară câţiva oameni. „A trecut atâta 
vreme de când s-a întâmplat Cine i-a spus cum s-au 
petrecut lucrurile? Am depăşit măsura, atâta tot. N-am vrut 
să-i facem rău, dar când braţul a ţâşnit înainte cu mâna 
uriaşă strânsă pumn, ca o lovitură de cabra... voia să mă 
doboare...” 

— Oricare dintre voi ar fi putut să cadă secerat. Încă de 
atunci ştiaţi că era chiar mai puternic decât părea. Cel mai 
rău v-a înspăimântat faptul că asta era pedeapsa pe care o 
meritaţi. Îngroziţi, aţi strigat după ajutor. Şi ce-au văzut 
profesorii când au venit? Un băieţaş plângând, plin de 
sânge, prăbuşit la pământ şi un băiat solid, cu statură de 
bărbat, care avea ici-colo câteva zgârieturi şi spunea: „Îmi 
pare rău, n-am vrut.” Alţi şase au strigat: „L-a lovit! A vrut 
să-l omoare din senin. Am încercat să-l oprim, dar Căo e 
atât de mare... Întotdeauna se ia de copiii mai mici.” 

Micuţul Grego trăia fiecare moment al istorisirii. 

— Mentirosos! strigă el. Minţeau! 

Câţiva oameni din preajmă pufniră în râs. Quara sâsâi 
către el să taci 

— Atâţia martori! Profesorii nu aveau cum să nu dea 
crezare acuzaţiei. De undeva a apărut însă o fetiţă care le-a 
spus că văzuse totul. Marcos ripostase la atacul nejustificat, 
sălbatic şi dureros, al haitei de băieţi a căror comportare 
aducea şi mai mult cu aceea a câinilor decât reacţiile lui 
Ribeira. Relatarea ei a fost acceptată drept adevăr, fără nici 
o rezervă. La urma-urmei, era fiica celor doi Os Venerados. 


Grego o privi pe Novinha cu ochi strălucitori şi umezi, apoi 
sări în picioare şi strigă către cei din jur: 

— A mamăe o libertou! Mama l-a salvat! 

Oamenii râseră, se întoarseră şi se uitară la Novinha, dar 
chipul ei era impenetrabil, pentru că refuza să recunoască 
afecțiunea pe care o simţea faţă de copilul ei în acele 
momente. 

— Novinha, reluă Vorbitorul. Purtarea rece şi mintea ei 
sclipitoare o făceau să se simtă la fel de surghiunită printre 
voi ca şi Marcăo. Niciunul dintre voi nu-şi poate aminti ca ea 
să fi făcut vreodată un gest de prietenie faţă de cineva. Ei 
bine, cunoaşteţi adevărul. Ea nu-l salva pe Marcăo, vă 
împiedica să scăpaţi nepedepsiţi. 

Cei ale căror încercări de a se împrieteni cu Novinha 
fuseseră respinse dădură din cap şi zâmbiră cu subinţeles: 
„Asta e Dona Novinha, biologista, prea bună pentru oricare 
dintre noi.” 

— Marcăo n-a înţeles lucrurile astfel. 1 se spusese de 
atâtea ori că e un animal încât ajunsese el însuşi s-o creadă. 
Novinha îi arătase înţelegere, ca unei adevărate fiinţe 
umane. O fată drăguță, un copil deosebit de inteligent, fiica 
sfinţilor Venerados, întotdeauna arogantă ca o zeiţă, ea 
coborâse din înalt ca să-l binecuvânteze şi să-i împlinească 
ruga. A început s-o venereze. Şase ani mai târziu s-a 
căsătorit cu ea. Nu-i o poveste mişcătoare? 

Ela îl privi pe Miro, care ridică din sprâncene: 

— Aproape că te face să-l iubeşti pe ticălos, nu-i aşa? 

Brusc, după o pauză mai lungă, mai puternică decât până 
atunci, vocea Vorbitorului explodă. Tresăriră cu toţii şi 
deveniră mai atenţi. 

— De ce a ajuns s-o urască, s-o bată, să-i dispreţuiască pe 
copiii născuţi de ea? Şi femeia aceasta sclipitoare, cu o 
voinţă de fier, de ce a suportat totul? Ar fi putut pune 
oricând pune capăt căsătoriei. Adevărat, Biserica nu 
îngăduie divorţul, dar rămânea separarea şi n-ar fi fost 
prima femeie din Milagre care să-şi părăsească soţul. Putea 


să ia copiii şi să-l abandoneze. Dar ea a rămas. Atât 
primarul cât şi episcopul i-au sugerat să-l părăsească. Le-a 
spus că se puteau duce dracului amândoi. 

Mulţi dintre lusos râseră; şi-o puteau imagina pe Novinha 
cea scumpă la vorbă răstindu-se la episcop şi înfruntând-o 
pe Bosquinha. Chiar dacă n-o plăceau din cale-afară pe 
Novinha, ea era practic singura persoană din Milagre care 
scăpase basma curată după ce dăduse cu tifla autorităţii. 

Episcopul îşi aminti scena petrecută în biroul său cu mai 
bine de zece ani în urmă. Nu spusese întocmai cuvintele 
citate de Vorbitor, dar chiar dacă le-ar fi reprodus aidoma, 
efectul de acum ar fi fost acelaşi. Şi totuşi fusese singur în 
birou. Nu se destăinuise nimănui. Cine era omul acesta şi 
cum de aflase atât de multe lucruri pe care n-avea de unde 
să le cunoască? 

După ce râsetele se mai stinseră, Ender continuă: 

— În căsătoria pe care o urau amândoi a existat ceva care 
i-a legat strâns. Acea legătură a fost boala lui Marcăo. 

Acum vocea lui era mai domoală. Lusos îşi încordară auzul 
ca să prindă mai bine vorbele. 

— Boala i-a influenţat viaţa încă de când a fost conceput. 
Genele părinţilor lui s-au combinat în aşa fel încât, din 
momentul în care a început pubertatea, celulele din 
glandele lui au început să se transforme, continuu şi 
ireversibil, în celule lipidice. Doctorul Navio vă poate spune 
mai bine decât mine cum a progresat boala. Marcăo a ştiut 
încă din copilărie că suferă de această boală; părinţii lui au 
aflat de ea înainte să moară din pricina Descoladei; Gusto şi 
Cida erau la curent cu ea din examinările genetice la care 
supuseseră întreaga populaţie a Lusitaniei. Toţi erau morţi. 
Doar o persoană mai ştia, cea care moştenise fişierele de 
xenologie. Novinha. 

Doctorul Navio era uimit. Dacă ea ştiuse totul înainte de 
căsătorie, atunci nu-i era străin nici faptul că majoritatea 
celor care sufereau de această boală erau sterili. Atunci de 
ce se măritase cu Marcăo dacă era sigură că el nu putea 


avea copii? În clipa aceea înţelese ceea ce s-ar fi cuvenit să 
ştie de multă vreme: Marcăo nu era o excepţie. Nu existau 
excepţii. Navio se înroşi la faţă. Vorbitorul era pe cale să 
dezvăluie ceva infam. 

— Novinha ştia că Marcăo era pe moarte. Şi mai ştia, încă 
dinaintea căsătoriei, că el era complet steril. 

Trecură câteva clipe până ce înţelesul vorbelor deveni 
evident. Ela avu senzaţia că toate măruntaiele îi iau foc şi 
încep să i se topească în trup. Fără a-şi întoarce capul spre 
Miro, văzu că băiatul înmărmurise şi obrajii îi păliseră. 

În ciuda murmurelor din public, Vorbitorul continuă: 

— Am văzut evaluările genetice. Marcos Maria Ribeira n-a 
zămislit niciodată. Soţia lui a avut şase copii, dar nu erau ai 
lui, iar ea ştia că el ştie. Asta făcea parte din înţelegerea pe 
care o făcuseră înainte de căsătorie. 

Murmurele se transformară în şuşoteli, mârâielile în 
expresii de nemulţumire şi, în clipa când zgomotul deveni 
un vacarm de nedescris, Quim sări în picioare şi strigă, urlă 
la Ender: 

— Mama mea e cinstită! O să te ucid c-ai făcut-o târfă! 
Ultimul cuvânt părea suspendat în tăcerea care se lăsase 
dintr-o dată. Vorbitorul nu răspunse. Rămase nemişcat, fără 
să-şi ia ochii de la chipul împurpurat al lui Quim. Şi, într-un 

târziu, Quim îşi dădu seama că acel cuvânt, care încă îi 
vibra în urechi, ieşise din gura lui, nu din cea a Vorbitorului. 
Se uită la Novinha, care stătea pe pământ alături de el, dar 
nu dreaptă şi semeaţă, ci prăbuşită, cu privirea ţintă la 
mâinile care-i tremurau în poală. 

— Spune-le, mamă, o rugă Quim. Vocea îi era mai 
imploratoare decât ar fi vrut. 

Ea nu răspunse. Nu scoase un cuvânt şi nici nu-şi ridică 
ochii. Dacă n-ar fi avut bun simţ, ar fi crezut că tremurul 
mâinilor era o recunoaştere, că se simţea ruşinată, ca şi 
cum ceea ce spusese Vorbitorul reprezenta adevărul pe 
care însuşi Dumnezeu l-ar fi rostit la rugămintea lui Quim. 
Îşi aminti cum descrisese părintele Mateu chinurile iadului: 


Dumnezeu îi scuipă pe adulteri, căci ei batjocoresc puterea 
creaţiei pe care El le-a împărtăşit-o şi n-au bunătate în 
suflet nici cât să se ridice deasupra viermilor. Quim simţi un 
gust amar în gură. Ceea ce spusese Andrew Wiggin era 
adevărat. 

— Mamăe, izbucni el cu voce tare şi sarcastică, quem fode 
p'ra fazer-me? 

Oamenilor li se tăie răsuflarea. Cu pumnii strânşi, Olhado 
ţâşni brusc în picioare. Abia acum reacţionă şi Novinha: 
întinse o mână, parcă voind să-l împiedice pe Olhado să-şi 
lovească fratele. Quim nici măcar nu băgă de seamă că 
Olhado sărise în apărarea mamei; se mira doar că Miro n-o 
făcuse încă, deci şi el înţelesese că acesta era adevărul. 

Quim respiră adânc, apoi se răsuci pe călcâie, şovăitor, cu 
o expresie de rătăcire întipărită pe chip; după câteva clipe, 
se strecură printre oameni şi se îndepărtă. Deşi îl urmăriră 
cu toţii plecând, nimeni nu-i adresă o vorbă. Pe Novinha ar 
fi crezut-o dacă ar fi respins acuzaţia şi l-ar fi linşat pe 
Vorbitor fiindcă aruncase un asemenea păcat asupra fiicei 
sfinţilor Os Venerados. Dar ea nu negase. Îl ascultase pe fiul 
ei acuzând-o în mod josnic şi nu spusese nimic. Era deci 
adevărat. lar acum ascultau fascinaţi. Puţini dintre ei trăiau 
vreun sentiment de nelinişte. Voiau să afle cine era tatăl 
copiilor Novinhei. 

Cu glas domol, Ender îşi continuă povestirea: 

— După ce părinţii i-au murit şi înainte de a da naştere 
copiilor, Novinha nu a iubit decât doi oameni. Pipo i-a fost 
ca un al doilea tată. Novinha şi-a statornicit viaţa lângă el; 
vreme de câţiva ani, a simţit ce înseamnă să aibă o familie. 
Apoi el a murit, iar Novinha a crezut că ea l-a ucis. 

Oamenii care şedeau lângă familia Novinhei o văzură pe 
Quara îngenunchind în faţa Elei şi întrebând-o: 

— De ce s-a supărat Quim aşa de tare? 

Ela îi răspunse încet: 

— Pentru că Papai nu a fost tatăl nostru cel bun. 

— A, exclamă Quara. Şi acum Vorbitorul e tatăl nostru? 


Ela o rugă să tacă. 

— În noaptea în care a murit Pipo, Novinha i-a arătat 
ultima ei descoperire, ceva în legătură cu Descolada şi cu 
modul în care acţionează asupra plantelor şi animalelor de 
pe Lusitania. Pipo a înţeles mai mult decât ea din acea 
proiecţie. S-a grăbit să plece în pădure, unde-l aşteptau 
purceluşii. Probabil le-a spus ce aflase. Poate că doar au 
ghicit. Novinha s-a considerat însă vinovată că-i arătase un 
secret pentru păstrarea căruia purceluşii ar fi fost în stare 
să ucidă. 

Era prea târziu să mai repare ce făcuse, dar putea să 
împiedice repetarea accidentului. De aceea a sigilat toate 
fişierele care aveau ceva de-a face cu Descolada, inclusiv 
ceea ce-i arătase lui Pipo în noaptea aceea. Ştia cine va dori 
să vadă fişierele. Libo, noul zenador. Dacă Pipo îi fusese 
tată, Libo îi fusese frate şi chiar mai mult decât atât. Deşi 
suferise cumplit la moartea lui Pipo, pierderea lui Libo ar fi 
fost de nesuportat. El a solicitat fişierele. Le-a cerut cu 
insistenţă. I-a spus că n-o să-l lase niciodată să le vadă. 

Amândoi ştiau ce înseamnă refuzul ei. Dacă s-ar fi 
căsătorit cândva cu Novinha, Libo ar fi avut dreptul să 
treacă de sistemele de protecţie stabilite de ea pentru acele 
fişiere. Se iubeau cu disperare, aveau nevoie unul de 
celălalt mai mult ca niciodată, dar Novinha nu se putea 
mărita cu el în veci. Libo nu i-a promis niciodată că nu va 
citi fişierele şi chiar dacă şi-ar fi luat un asemenea 
angajament, nu ar fi fost în stare să-l respecte. Dar, la fel ca 
tatăl lui, avea să înţeleagă, şi să moară. 

Nu-i era greu să refuze să se mărite cu el, dar îi venea 
mult mai greu să trăiască fără el. Aşa că n-a trăit fără Libo. 
A încheiat târgul cu Marcăo. Se va căsători cu el după lege, 
dar soţul ei adevărat şi tatăl tuturor copiilor ei va fi, a fost 
Libo. 

Bruxinha, văduva lui Libo, se ridică nesigură în picioare, 
cu lacrimile curgându-i pe obraji şi, printre suspine, urlă: 

— Mentira, mentira! Minciuni, minciuni! 


Dar nu bocea de furie, ci de durere. Jelea din nou 
pierderea soţului ei. Trei dintre fiicele sale o ajutară să 
părăsească praqa. 

— Libo ştia că le face un rău imens soţiei şi fetelor sale. Se 
detesta pentru ceea ce făcuse. A încercat să stea departe 
de Novinha. A reuşit, luni, ba chiar ani întregi. Şi Novinha s- 
a străduit. A refuzat să-l vadă, chiar să-i vorbească. Până şi 
copiilor le-a interzis să pomenească numele lui. După o 
vreme, Libo s-a crezut îndeajuns de tare ca s-o poată vedea 
fără să mai cadă în păcat. Novinha se simţea foarte singură 
cu soţul ei, care nu se compara cu Libo. Niciodată nu şi-au 
închipuit că ceea ce făceau era corect, dar pur şi simplu nu 
puteau trăi multă vreme despărțiți. 

Bruxinha auzi toate acestea în vreme ce era condusă afară 
din praca. Pentru ea era o slabă consolare, desigur, dar 
urmărind-o cu privirea, episcopul Peregrino înţelese că 
Vorbitorul îi făcea un dar. Acest crud adevăr o transformase 
în cea mai nevinovată victimă însă Vorbitorul îi lăsa şi 
altceva decât cenuşa. O învăţa să trăiască ştiind ce făcuse 
soţul ei. „Nu ai fost tu vinovată”, părea să-i spună. „Orice-ai 
fi făcut, nu puteai împiedica nimic din cele ce s-au întâmplat 
Soţul tău a dat greş, nu tu.” „Fecioară Binecuvântată”, se 
rugă în gând episcopul, „fă ca Bruxinha să audă ce spune 
omul acesta şi să-l creadă. , 

Văduva lui Libo nu era singura care plângea. Sutele de 
ochi care o urmăreau îndepărtându-se se umplură de 
lacrimi. Descoperirea că Novinha fusese adulteră venea ca 
un duş rece, dar încurajator: femeia cu inimă oţelită purta o 
pată care n-o făcea cu nimic mai bună decât oricare alta. 
Dar faptul că şi Libo căzuse în păcatul adulterului nu le 
dădu aceeaşi satisfacţie. Îl iubiseră cu toţii. Îi admiraseră 
generozitatea, bunătatea, înţelepciunea, iar acum nu le 
plăcea să afle că ele fuseseră doar o mască. 

De aceea, când Vorbitorul le reaminti că azi nu rostea 
moartea lui Libo, le veni greu să-şi ascundă surprinderea. 


— De ce a acceptat Marcos Ribeira toate acestea? Novinha 
şi-a închipuit că el îşi dorea foarte mult o soţie şi trăia cu 
iluzia că este tatăl copiilor pentru a spăla ruşinea pe care o 
simţea în faţa comunităţii. Da, e adevărat, dar nu întru 
totul. Marcăo s-a căsătorit cu Novinha pentru că o iubea. 
De fapt, Marcăo n-a sperat niciodată că ea va ajunge să 
nutrească aceleaşi sentimente faţă de el, fiindcă o venera. 
Novinha era o zeiţă şi ştia că Marcăo e bolnav, respingător, 
un animal demn de dispreţ. La rândul său, Marcos ştia că 
niciodată Novinha nu-i va înapoia sentimentele şi nici măcar 
nu-l va iubi. Nădăjduia însă că într-o bună zi în sufletul ei 
avea să încolţească sămânţa înţelegerii, că va ajunge să 
simtă faţă de el un fel de... loialitate. 

Ender rămase câteva clipe cu capul plecat. Lusos auziră 
cuvintele pe care el n-ar fi trebuit să le spună: „Niciodată n- 
a fost aşa.” 

— Pentru Marcos, fiecare copil care se năştea era o nouă 
dovadă că dădea greş. Că zeiţa îl considera încă nedemn de 
ea. De ce? Cinstit era. Nu făcuse niciodată aluzii că vreun 
copil n-ar fi al lui. Nu călcase niciodată legământul făcut 
Novinhei. Nu merita oare ceva mai mult din partea ei? 
Uneori nu mai putea îndura. Refuza să accepte judecata ei. 
Nu era o zeiţă. Toţi copiii ei erau bastarzi. Asta îşi spunea el 
în gând când îşi vărsa furia pe Novinha, când răcnea la 
Miro. 

Miro îşi auzi numele pronunţat, dar nu-l recunoscu drept 
ceva care să-i aparţină. Legătura lui cu realitatea era mai 
fragilă decât îşi închipuise, iar ziua de azi îi confirmase 
bănuiala, provocându-i prea mult zbucium: magia 
imposibilă cu purceluşii şi copacii; mama şi Libo amanți; 
smulsă atât de brutal, după ce făcuse parte din propria lui 
fiinţă, Ouanda era acum îndepărtată dintr-o singură 
lovitură, devenind, ca şi Ela sau Quara, o altă soră. Cu capul 
în pământ, nu reuşea să vadă nici măcar iarba; vocea 
Vorbitorului devenise sunet pur, iar în cuvinte nu mai 
percepea înţelesuri, ci doar un vuiet îngrozitor. El chemase 


acea voce, el voise ca ea să rostească moartea lui Libo. Cum 
putea să ştie dinainte că, în locul unui preot binevoitor 
aparţinând unei religii umaniste, va avea parte de 
adevăratul Vorbitor, cu mintea lui pătrunzătoare şi cu o 
perfectă capacitate de înţelegere? N-ar fi putut să ştie că 
sub masca bunătăţii se ascunde Săvârşitorul, distrugătorul, 
miticul Lucifer al celei mai grozave crime comise de 
umanitate, hotărât să trăiască astfel încât să-şi justifice 
numele, făcând o batjocură din munca de o viaţă a lui Pipo, 
a lui Libo, a Ouandei şi a lui însuşi, pricepând în decurs de 
numai o oră, cât stătuse printre purceluşi, ceea ce alţii nu 
reuşiseră în aproape cincizeci de ani, despărţind-o pe 
Ouanda de el cu o singură lovitură nemiloasă dată cu sabia 
adevărului; aceasta era vocea pe care o auzea Miro, 
singura certitudine ce-i mai rămăsese, o voce necruțătoare 
şi teribilă. Miro se agăţă de sunetul ei, încercând să o 
urască dar nereuşind, fiindcă ştia, nu se putea amăgi; ştia 
că Săvârşitorul era nemilos dar în acelaşi timp nimicea 
iluziile, iar iluziile trebuiau să moară. „Adevărul despre 
purceluşi, adevărul despre noi înşine! Urmând neştiute căi, 
acest om bătrân cât lumea e capabil să vadă adevărul, care 
nu-l orbeşte şi nici nu-l face să-şi piardă raţiunea. Trebuie 
să ascult vocea asta şi să las puterea ei să mă pătrundă, să 
mă cuprindă şi pe mine, ca să pot privi lumina fără să mor.” 

— Novinha ştia foarte bine ce este: o adulteră, o ipocrită. 
Ştia că e vinovată faţă de Marcăo, faţă de Libo, de copii şi 
de Bruxinha. Ştia că ea l-a ucis pe Pipo. lată de ce suporta, 
ba chiar chema pedeapsa venită din partea lui Marcăo. 
Aceasta era penitenţa ei, dar niciodată nu-i era de ajuns. 
Indiferent cât de mult o ura Marcăo, ea se ura pe sine 
însutit. 

Episcopul încuviinţă din cap. Dezvăluind aceste secrete în 
faţa întregii comunităţi, Vorbitorul comisese o faptă 
monstruoasă. Tainele acestea trebuiau rostite doar în 
confesional. Peregrino simţise totuşi forţa dezvăluirii, felul 
în care membrii comunităţii se vedeau siliţi să-i descopere 


pe aceşti oameni, pe care îşi închipuiseră că-i cunoşteau, 
pentru ca apoi să-i mai redescopere o dată, şi încă o dată; şi 
fiecare întorsătură a istorisirii îi obliga să se regândească 
pe ei înşişi, căci şi ei făcuseră parte din ea, participaseră la 
ea de nenumărate ori, dar până acum nu ştiuseră alături de 
cine. Trăiseră o experienţă înspăimântătoare, dureroasă, 
care în cele din urmă avusese un efect ciudat de liniştitor. 
Episcopul se aplecă spre secretarul său şi-i şopti: 

— Bine măcar că bârfa nu va mai avea din ce să se 
hrănească; n-au mai rămas secrete nedezvăluite. 

— "Toţi oamenii din această istorisire au suferit, toţi s-au 
sacrificat pentru cei pe care îi iubeau, toţi au provocat 
suferinţe groaznice celor pe care i-au iubit, iar voi, care m- 
aţi ascultat astăzi, şi voi aţi adus durerea. Dar să ţineţi 
minte: viaţa lui Marcăo a fost crudă şi tragică; deşi ar fi 
putut pune capăt oricând înţelegerii cu Novinha, a preferat 
să-i rămână fidel. Trebuie să fi găsit vreo bucurie în asta. 
Cât despre Novinha, ea a încălcat legile lui Dumnezeu, 
legile care ţin această comunitate laolaltă. Şi ea şi-a primit 
pedeapsa. Biserica nu cere o penitenţă atât de îngrozitoare 
precum cea pe care Novinha şi-a impus-o sieşi. lar dacă vă 
simţiţi îndemnați să credeţi că ar merita vreo răutate 
meschină din partea voastră, vă invit să ţineţi minte: a 
suferit totul şi a făcut toate acestea dintr-un singur motiv: 
pentru a-i împiedica pe purceluşi să-l ucidă pe Libo. 

Cuvintele lui cernură cenuşă în inimile tuturor. 

Olhado se ridică, apoi îngenunche lângă Novinha şi îşi 
trecu un braţ pe după umărul ei. Ela stătea alături, dar 
privea în pământ şi plângea tăcut. Quara se apropie şi 
rămase în picioare în faţa mamei, privind-o cu venerație, iar 
Grego îşi îngropă faţa în poala Novinhei şi începu să 
suspine. Cei care se aflau suficient de aproape reuşiră să-l 
audă jelind: 

— 'Todo papai e morto. Năo tenho nem papai. Toţi tăticii 
mei sunt morţi. Nu mai am nici un tătic. 


Ouanda aştepta în capătul aleii, unde o însoţise pe mama 
ei cu puţin timp înainte ca Vorbitorul să fi încheiat. Îl căută 
din ochi pe Miro, dar el plecase deja. 

Ender rămase în spatele podiumului, uitându-se la familia 
Novinhei, dorind să facă ceva care să le mai aline durerea. 
Mărturisirile pricinuiau întotdeauna suferinţe, fiindcă un 
Vorbitor nu se străduieşte deloc să înfrumuseţeze adevărul. 
Dar rareori se întâmpla ca oamenii să aibă o viaţă atât de 
încărcată de amăgiri precum Marcăo, Libo şi Novinha; 
arareori apăreau atâtea momente de uimire, atât de multe 
informaţii care să-i silească pe oameni să-şi revizuiască 
părerile despre cei pe care îi cunoscuseră, despre cei pe 
care îi iubiseră. În vreme ce mărturisise, văzând chipurile 
celor care îl priveau, Săvârşitorul înţelesese că astăzi 
provocase o durere de neînchipuit. O simţise chiar el, de 
parcă oamenii i-ar fi transmis suferinţa lor. Bruxinha fusese 
cea mai uimită, dar Săvârşitorul ştia că nu ea era cea mai 
adânc rănită. Miro şi Ouanda înduraseră cea mai 
înfiorătoare tortură, deoarece îşi imaginaseră că ştiau ce le 
va aduce viitorul. Săvârşitorul mai simţea însă şi durerea 
prin care trecuseră înainte şi îşi dădea seama că noile răni 
pricinuite astăzi se vor vindeca mult mai repede decât cele 
vechi. Poate că Novinha nu recunoştea încă, dar 
Săvârşitorul o eliberase de o povară mult prea grea, pe 
care n-ar mai fi reuşit s-o poarte multă vreme. 

— Vorbitorule, îl chemă Bosquinha. 

— Doamnă primar... Nu-i plăcea să discute cu oamenii 
după mărturisire, dar se obişnuise cu faptul că întotdeauna 
se găsea cineva care să insiste să discute cu el. Făcu un 
efort să zâmbească: Au venit mai mulţi oameni decât mă 
aşteptam. 

— O chestiune de moment pentru cei mai mulţi, răspunse 
Bosquinha. Până dimineaţă vor uita. 

Ender se simţi deranjat că ea bagateliza totul. 

— Asta dacă nu cumva se va întâmpla ceva ieşit din comun 
în cursul nopţii. 


— Mda. Ei bine, s-a aranjat şi asta. 

Ender observă abia acum că Bosquinha era extrem de 
tulburată şi reuşea cu greu să-şi ţină în frâu emoţiile. O luă 
de cot şi apoi îşi petrecu braţul pe după umărul ei; 
recunoscătoare, ea se lăsă sprijinită. 

— Vorbitorule, am venit să-mi cer iertare. Congresul Stelar 
ţi-a rechiziţionat nava. Acţiunea nu are nici o legătură cu 
vreo faptă de-a ta. Aici s-a comis o crimă, o crimă atât de... 
îngrozitoare... încât vinovaţii trebuie duşi pe cea mai 
apropiată planetă, Trondheim, pentru a fi judecaţi şi 
pedepsiţi. Cu nava ta. 

Ender rămase pe gânduri câteva clipe. 

— Miro şi Ouanda. 

Bosquinha întoarse capul şi-l săgetă cu privirea: 

— Nu pari surprins. 

— Nu-i voi lăsa să plece. 

Femeia se îndepărtă brusc de el. 

N-o să-i laşi? 

— Am o bănuială privind acuzaţia ce li se aduce. 

— Te afli aici doar de patru zile şi ştii deja ce nici măcar eu 
nu am bănuit? 

— Uneori guvernele sunt ultimele care află. 

— Dă-mi voie să-ţi spun de ce îi vei lăsa să plece şi de ce 
noi toţi vom accepta să fie judecaţi: pentru că exact acum 
Congresul ne-a şters toate fişierele. Memoria computerelor 
este goală, cu excepţia câtorva programe rudimentare care 
controlează aprovizionarea cu energie, apă şi sistemul de 
canalizare. Mâine nu se va putea lucra, deoarece nu avem 
suficientă energie pentru fabrici, nici pentru mine sau 
pentru acţionarea tractoarelor. Eu am fost destituită din 
funcţie. Acum nu sunt decât adjunct al şefului poliţiei, 
pentru a mă îngriji de îndeplinirea directivelor Comitetului 
de Evacuare a Lusitaniei. 

— Evacuare? 

— Patenta coloniei a fost revocată. Vor trimite nave pentru 
transportul populaţiei. Orice semn al prezenţei umane 


trebuie şters de pe faţa planetei. Până şi pietrele de 
mormânt ale morţilor noştri. 

Ender încercă să cântărească răspunsul ei. Nu se gândise 
că Bosquinha era tipul de om care să se plece în faţa 
autorităţii absurde. 

— Intenţionezi să te supui acestor ordine? 

— Rețelele de furnizare a apei şi energiei electrice sunt 
controlate prin ansiblu, iar împrejmuirea coloniei e în 
puterea Comitetului. Ne poate închide aici, fără energie, 
apă sau canalizare şi nu avem cum să scăpăm. Ni s-a 
comunicat că imediat ce Miro şi Ouanda se vor îndrepta 
spre Trondheim la bordul navei tale, o parte din restricţii 
vor fi ridicate. Oftă: Regret, Vorbitorule, dar nu e momentul 
potrivit pentru a face turism în Lusitania. 

— Nu sunt turist. Ender nu făcu efortul să-i împărtăşească 
bănuiala lui: faptul că Activităţile Suspecte fuseseră 
descoperite de către Congres după ce el venise pe Lusitania 
nu era o simplă coincidenţă. Aţi reuşit să salvaţi măcar 
unele fişiere? 

Bosquinha suspină. 

— Regret, dar abuzând de amabilitatea ta. Am observat că 
toate fişierele tale sunt menținute prin ansiblu, din afara 
planetei. Am transmis cele mai importante fişiere ca mesaje 
în numele tău. 

Ender pufni în râs. 

— Da, ai dreptate, foarte bine aţi făcut. 

— Nu prea cred. Nu le putem primi înapoi. Ba, de fapt, am 
putea, dar s-ar afla neîntârziat şi vei avea aceleaşi necazuri 
ca şi noi. Abia atunci Comitetul ar şterge totul. 

— Asta se va întâmpla dacă nu întrerupeţi legătura prin 
ansiblu imediat ce copiaţi toate fişierele mele în memoria 
locală. 

— Ar însemna să declarăm rebeliunea. Pentru ce am face- 
0? 

— Pentru şansa ca Lusitania să devină cea mai bună şi cea 
mai importantă dintre cele O Sută de Lumi. 


Bosquinha râse. 

— Cred că ei ne consideră importanţi, dar trădarea nu mi 
se pare calea cea mai potrivită pentru a fi recunoscuţi drept 
cei mai buni. 

— Te rog să nu faci nimic. Nu-i aresta pe Miro şi pe 
Ouanda. Aşteaptă o oră şi permite-mi să mă reîntâlnesc cu 
tine şi cu toţi cei care trebuie să participe la luarea 
hotărârii. 

— Hotărârea dacă ne revoltăm sau nu? Mărturisitorule, nu 
înţeleg de ce trebuie să fii prezent la discuţia asta. 

— O să înţelegi atunci. Te rog, locul ăsta e prea important 
ca să ratăm şansa. 

— Şansa de a realiza ce? 

— De a repara ceea ce a făptuit Săvârşitorul în Xenocidul 
de acum trei mii de ani. 

Bosquinha îl privi cercetător. 

— Şi eu care credeam că nu eşti decât un individ indiscret 
care răspândeşte zvonuri răuvoitoare... 

Poate glumea. Sau poate vorbea serios. 

— Dacă socoţi că mărturisirea înseamnă să răspândeşţti 
zvonuri, atunci s-ar putea trage concluzia că eşti prea 
mărginită ca să conduci comunitatea asta. 

Ender surâse. Bosquinha îşi dădu braţele în lături şi ridică 
din umeri. 

— Pois €, spuse ea. Bineînţeles. Ce altceva? 

— Convoci întâlnirea? 

— O s-o fac. În biroul episcopului. 

Ender simţi o stingere de inimă. 

— Episcopul n-o să vrea să vină altundeva, explică ea, iar 
hotărârea de a ne revolta n-o să însemne nimic dacă nu o 
aprobă şi el. Bosquinha îi puse o mână pe piept. S-ar putea 
să nici nu te lase să calci în catedrală, pentru că eşti 
necredinciosul. 

— Dar vei încerca. 

— Voi încerca pentru ceea ce ai făcut astă seară. Doar un 
înţelept poate să înţeleagă oamenii atât de limpede şi într- 


un răstimp atât de scurt. Doar cineva lipsit de milă ar fi 
spus totul cu voce tare. Puterea şi slăbiciunea ta... de 
amândouă avem nevoie acum. 

Bosquinha se întoarse şi plecă grăbită. Ender ştia că în 
adâncul inimii primarul nu dorea să se supună ordinelor 
Congresului Stelar. Acestea veniseră prea brusc şi erau 
prea severe; îi anulaseră autoritatea de parcă ea ar fi fost 
vinovată de încălcarea legii. Cedarea era totuna cu 
recunoaşterea vinovâăţiei, iar ea ştia că nu făcuse nici o 
greşeală. Voia să se opună, să găsească o modalitate 
plauzibilă de a întoarce Congresului palma primită, 
cerându-le membrilor lui să mai aştepte, să se calmeze. Ori, 
dacă era necesar, spunându-le de-a dreptul să se ducă 
învârtindu-se. Dar mărginită nu era. N-ar fi făcut nici cel 
mai mic gest de opoziţie decât fiind sigură ca va da roade şi 
că oamenii conduşi de ea ar avea de câştigat. Ender se 
convinsese că Bosquinha era un bun guvernator. De dragul 
poporului ei îşi va sacrifica cu dragă inimă mândria, 
reputaţia, chiar şi viitorul. 

Rămăsese singur. Câtă vreme vorbise cu Bosguinha, toţi 
oamenii plecaseră din praga. Ender se simţi ca un fost 
soldat care cutreieră o câmpie nepăsătoare, scena unei 
bătălii de mult purtate, unde se mai aud ecourile măcelului 
în adierea vântului printre firele foşnitoare de iarbă. 

— Să nu-i laşi să întrerupă legătura prin ansiblu. 

Vocea din ureche îl făcu să tresară, dar o recunoscu 
imediat. 

— Jane! 

— Pot să-i determin pe membrii Congresului să creadă că 
ai tăiat legătura, dar dacă o faci cu adevărat n-o să te mai 
pot ajuta. 

— Jane, tu ai făcut asta, nu-i aşa? Cum puteau să afle ce-au 
făcut Miro şi Ouanda dacă nu le-ai fi atras tu atenţia? 

Ea nu-i răspunse. 

— Jane, îmi pare rău că am întrerupt legătura cu tine, 
niciodată n-o să... 


Ender era convins că Jane ştia ce dorea el să spună; când 
vorbea cu ea, nu trebuia să-şi încheie frazele. Totuşi nu 
primi nici un răspuns. 

Ce rost avea să încheie când ştia că ea va înţelege oricum? 
Încă nu-l iertase, asta era explicaţia, altfel i-ar fi răspuns 
deja, atrăgându-i atenţia să nu-i răpească timpul. Cu toate 
acestea, nu reuşi să-şi stăpânească impulsul de a mai 
încerca o dată. 

Nici acum nu primi răspuns. Spusese ce avea de spus - să 
menţină legătura prin ansiblu - şi gata. Pentru moment. 
Aşteptarea nu-l deranja pe Ender. Îi era de ajuns să ştie că 
Jane se afla lângă el, ascultând. Nu mai era singur. 
Descoperi cu surprindere că pe obraji îi curgeau lacrimile. 
Lacrimi de uşurare, socoti el. Catharsis. O mărturisire, o 
criză, vieţile oamenilor într-o teribilă cumpănă, viitorul 
coloniei primejduit. „lar eu plâng de uşurare pentru că un 
program arogant îmi vorbeşte din nou.” 

Acasă o găsi pe Ela aşteptându-l. Avea ochii înroşiţi de 
plâns. 

— Bună, îl salută ea. 

— Am reuşit să fac ce doreai? întrebă el. 

— N-am bănuit niciodată, recunoscu ea. Nu era tatăl 
nostru. Ar fi trebuit să-mi dau seama. 

— Nu cred că ai fi putut. 

— lar eu ce-am făcut? Te-am chemat să mărturiseşti 
moartea tatălui meu... a lui Marcăo. Începu să plângă din 
nou. Secretele mamei... credeam că le cunosc, mi-am 
închipuit că se aflau doar în fişierele ei... am crezut că-l ura 
pe Libo. 

— N-am făcut decât să deschid ferestrele ca să aerisesc 
puţin. 

— Asta să le-o spui Ouandei şi lui Miro. 

— Dar, Ela, ia gândeşte-te puţin: până la urmă tot ar fi 
aflat. Îngrozitor este că nu au ştiut vreme de atâţia ani. 
Acum, când cunosc adevărul, îşi pot găsi fiecare propriul 
său drum. 


— Aşa cum l-a găsit mama? De data asta chiar mai rău 
decât adulterul? 

Ender îi atinse uşor părul şi îl mângâie. Ela acceptă 
atingerea, încercarea de a o consola. El nu reuşi să-şi 
amintească dacă tatăl sau mama lui îl mângâiaseră 
vreodată astfel. Pesemne că da, altfel cum ar fi ştiut să facă 
un asemenea gest? 

— Ela, vrei să mă ajuţi? 

— De ce? Ţi-ai încheiat treaba, nu? 

— Asta n-are nimic de a face cu mărturisirea pentru morţi. 
În mai puţin de-o oră trebuie să aflu cum acţionează 
Descolada. 

— Va trebui să o rogi pe mama... Dar ea ştie? 

— Nu cred că ar fi prea încântată să mă vadă în seara 
asta. 

— Şi ar trebui să o rog eu? „Bună seara, mamă, tocmai ai 
fost dată în vileag în faţa tuturor oamenilor din Milagre ca 
adulteră care şi-a minţit copiii toată viaţa. Aşadar, dacă nu 
te superi, aş vrea să-ţi pun câteva întrebări ştiinţifice.” 

— Ela, e o chestiune de care ţine supraviețuirea Lusitaniei, 
ca să nu mai vorbesc că de ea depinde şi viaţa fratelui tău 
Miro. Îi făcu semn şi se întoarse spre terminal: Conectează- 
l. 

Cuprinsă de mirare, Ela făcu întocmai. Computerul nu-i 
recunoscu numele. 

— Numele meu a fost şters. Îl privi alarmată. De ce? 

— Nu eşti singura căreia i s-a întâmplat asta. La fel e cu 
toţi ceilalţi. 

— Nu-i o defecţiune, înţelese ea. Cineva a şters fişierul 
abonaților. 

— Congresul Stelar a şters numele tuturor abonaților 
locali. N-a rămas nimic. Suntem consideraţi rebeli. Miro şi 
Ouanda urmează să fie arestaţi şi trimişi pe Trondheim 
pentru proces. Mai au o şansă doar dacă reuşesc să-i 
conving pe episcop şi pe Bosquinha să declanşeze o revoltă 
adevărată. Înţelegi? Dacă mama ta nu-mi spune tot ce 


trebuie să ştiu, Miro şi Ouanda vor fi trimişi la douăzeci şi 
doi de ani depărtare. Pedeapsa pentru trădare e moartea, 
dar şi călătoria către locul de judecată e la fel de rea cao 
condamnare la închisoarea pe viaţă. Până să se întoarcă, 
vom fi cu toţii foarte bătrâni sau chiar morţi, asta dacă... 

Ela privi pierdută către perete. 

— Ce vrei să afli? 

— Ceea ce va descoperi şi Comitetul când va cerceta 
fişierele ei. Modul în care acţionează Descolada. 

— Da, spuse Ela. O va face de dragul lui Miro. Îl privi 
sfidător. Ne iubeşte, să ştii. Pentru a salva viaţa unuia dintre 
copiii ei, va accepta să discute cu tine. 

— Foarte bine. Ar fi încă şi mai bine dacă ar veni singură. 
Într-o oră, în biroul episcopului. 

Ela încuviinţă şi, timp de o clipă, rămase neclintită. Apoi în 
mintea i se stabili o conexiune; se ridică şi porni în fugă 
către uşă. 

Se opri brusc. Se întoarse, îl îmbrăţişă pe Ender şi-l sărută 
pe obraz. 

— Mă bucur că ai spus totul. Mă bucur că ştiu. 

El o sărută pe frunte şi-i făcu semn să plece. După ce uşa 
se închise în urma ei, se întinse pe pat şi rămase cu privirea 
aţintită în tavan. Se gândi la Novinha, încercând să-şi 
imagineze ce simţea ea acum. „Novinha, oricât de groaznic 
ar fi, în clipa asta fiica ta aleargă spre casă, încredinţată că 
vei uita complet de tine însăţi şi vei face tot ce trebuie ca să- 
ţi salvezi fiul, în ciuda durerii şi umilinţei prin care treci. Te- 
aş uşura de întreaga povară a suferinţei, Novinha, dacă mi- 
ai da în schimb o copilă care să aibă încredere neţărmurită 
în mine.” 

Capitolul 16 

GARDUL. 

Un rabin ţine o lecţie în piaţă. Din întâmplare, în aceeaşi 
dimineaţă, un bărbat descoperă că soţia lui e adulteră şi 
mulţimea o târăşte spre piaţă pentru a o lapida. (Există o 
versiune binecunoscută a acestei istorioare, dar un prieten 


de-al meu, Vorbitor în numele Morților, mi-a povestit despre 
alţi doi rabini care s-au confruntat cu situaţii similare. 
Despre ei vreau să vă istorisesc la rândul meu.) 

Rabinul face câţiva paşi şi ajunge în faţa femeii. Din 
respect, oamenii se feresc din calea lui şi aşteaptă cu 
pietrele grele în mâini. 

Rabinul întreabă: 

— Se află printre voi cineva care n-a dorit pentru sine 
femeia altuia sau bărbatul altei femei? 

Ei mormăie şi răspund: 

— Cu toţi cunoaştem dorinţa asta, dar, rabinule, niciunul 
dintre noi nu i-a dat ascultare. 

— Atunci îngenuncheaţi şi mulţumiţi-i lui Dumnezeu că v-a 
făcut tari, spuse rabinul. 

Apoi o ia de mână pe femeie şi o scoate din piaţă. Înainte 
de a-i da drumul, o sfătuieşte: 

— Să-i spui înălţimii-sale magistratul cine i-a salvat 
ibovnica. Va şti că-i sunt supus credincios. 

Astfel femeia scăpă cu viaţă, deoarece comunitatea era 
prea coruptă ca să se poată apăra singură de dezordine. 

Un alt rabin, în alt oraş. Rabinul opreşte mulţimea ca şi în 
cealaltă istorisire, spunând: 

— Care dintre voi e fără de păcate, acela să arunce primul 
piatra. 

Amintindu-şi de păcatele lor, oamenii se ruşinează şi uită 
ce scop i-a unit. „Într-o bună zi, se gândesc ei, s-ar putea să 
fiu şi eu ca femeia asta şi să nădăjduiesc că voi primi 
iertarea. Ar trebui să mă port cu ea aşa cum aş dori să se 
poarte ceilalţi cu mine.” 

Când ei dau drumul pietrelor la pământ, rabinul se aplecă 
şi ridică una, o înalţă deasupra capului femeii şi o 
slobozeşte cu toată forţa. Îi sfărâmă ţeasta şi-i împrăştie 
creierii pe caldarâmul pieţii. 

— Nici eu nu-s fără de păcate, le zice el oamenilor, dar 
dacă le vom îngădui doar celor perfecţi să aplice legea, ea 
va muri curând şi odată cu ea şi oraşul nostru. 


Prin urmare, femeia a murit deoarece comunitatea era 
prea rigidă ca să-i îngăduie rătăcirea de la calea cea 
dreaptă. 

Binecunoscuta versiune a acestei istorioare ne atrage 
atenţia fiindcă apare uimitor de rar în viaţa noastră. 
Majoritatea comunităţilor oscilează între decădere şi rigor 
mortis, iar când deviază prea mult se sting. Un singur rabin 
a îndrăznit să spere din partea noastră un asemenea 
echilibru perfect încât să ne putem păstra legea şi să iertăm 
totuşi rătăcirea. Ca urmare, bineînţeles că l-am ucis noi pe 
el. 

San Angelo, Scrisori către un eretic în faşă, Transcriere, 
Amai a Tludumundo Para Que Deus Vos Ame Cristăo, Minha- 
irma. Sora mea. Cuvintele continuară să se fugărească prin 
mintea lui Miro până ce, devenind o parte din gândurile lui, 
nici nu le mai auzi. A Ouanda € minha irma. Ea e sora mea. 
Picioarele îl duseră mecanic de la praca până la terenul de 
joacă şi dincolo de şaua dealului. Pe culmea lui cei mai 
înaltă se aflau catedrala şi mânăstirea, care dominaseră 
dintotdeauna Staţiunea Zenadorilor de parcă ar fi alcătuit 
împreună o fortăreață care să vegheze cu străşnicie asupra 
porţii. Pe poteca aceasta păşea Libo când se ducea s-o 
întâlnească pe mama. Se vedeau în Staţiunea 
Xenobiologilor sau o făceau mai discret, trăindu-şi rutul în 
iarbă, ca nişte porci de pe fazenda? 

Rămase la uşa Staţiunii Zenadorilor şi încercă să găsească 
un motiv întemeiat pentru a intra. Nu avea ce să facă acolo. 
Nu scrisese raportul despre ceea ce se întâmplase astăzi, 
dar oricum nu ştia cum să-l redacteze. „Puteri magice, 
despre asta era vorba. Purceluşii le cântă copacilor, iar 
aceştia se desfac singuri în bârne şi scânduri. Mult mai 
bune decât cele obţinute prin tâmplărie. Aborigenii sunt cu 
mult mai complicaţi decât s-a presupus până acum. Utilizări 
multiple ale aceluiaşi lucru. Fiecare copac e concomitent 
totem, cruce de mormânt şi o mică fabrică de cherestea. 
Soră. Trebuie să fac ceva, dar nu-mi amintesc ce anume. 


Purceluşii au planul cel mai înţelept. Trăiesc precum fraţii şi 
nu-i interesează femelele. Ar fi fost mai bine pentru tine, 
Libo, ăsta-i adevărul - ba nu, ar trebui să-ţi spun Papai, nu 
Libo. Păcat că mama nu ţi-a zis niciodată, altfel m-ai fi 
legănat pe genunchi. Cei doi copii mai mari ai tăi, Ouanda 
pe un genunchi şi Miro pe celălalt. Nu ne mândrim cu cei 
doi copii ai noştri? Născuţi în acelaşi an, la doar două luni 
distanţă, ce individ ocupat era Papai pe vremea aceea, 
strecurându-se de-a lungul gardului ca să se împerecheze 
cu mamăe. În curtea ei. Toată lumea îţi plângea de milă 
pentru că nu aveai decât fete. Niciuna care să-ţi ducă 
numele mai departe. Milă risipită în zadar. Aveai fii să dai şi 
altora, iar eu am mult mai multe surori decât am crezut. În 
orice caz, cu una mai mult decât aş fi vrut.” 

Rămăsese la poartă, privind către pădurea de pe dealul 
purceluşilor. „Nu servesc nici un scop ştiinţific dacă le fac o 
vizită. Prin urmare, o să fac un act gratuit şi neştiinţific şi o 
să aflu dacă au loc în trib pentru un nou frate. Probabil că 
sunt prea mare ca să capăt un pat în casa din buşteni, 
aşadar o să dorm afară. Nu-s tare priceput la căţărat în 
copaci, dar mă pricep cât de cât la tehnologie şi, cum nu 
mai am reţineri, o să vă spun tot ce vreţi sa ştiţi.” Puse 
mâna dreaptă pe cutia de identificare şi o întinse pe stânga 
pentru a împinge poarta. Vreme de o fracțiune de secundă 
nu pricepu ce s-a întâmplat Apoi simţi că mâna i-a luat foc; 
parcă îi era tăiată chiar în momentul acela cu fierăstrăul. 
De când fusese construit, gardul nu rămăsese niciodată 
activ după atingerea cutiei de către vreun zenador. 

— Marcos Vladimir Ribeira von Hesse, dreptul de a trece 
prin gard ţi-a fost revocat prin Ordinul Comitetului de 
Evacuare a Lusitaniei. 

Până în clipa aceea, vocea nu mai avertizase astfel un 
zenador. Îi trebui câtva timp să înţeleagă ce spunea glasul. 

— Tu şi Ouanda Quenhatta Figueira Mucumbi vă veţi 
prezenta la adjunctul şefului poliţiei, Fana Maria do Bosque, 


pentru a fi arestaţi în numele Congresului Stelar şi pentru a 
fi duşi pe Trondheim, unde urmează să fiţi judecaţi. 

Deocamdată era ameţit şi îşi simţea stomacul îngreunat. 
„Ştiu. Tocmai în noaptea asta s-au găsit să afle. S-a terminat 
cu toate. O voi pierde pe Ouanda, purceluşii, cercetările; 
totul s-a năruit. Arestare. Trondheim. De unde a venit 
Vorbitorul. O călătorie de douăzeci şi doi de ani. loate vor 
rămâne în urmă în afară de Ouanda, singura, iar ea e sora 
mea.” 

Întinse iute mâna ca să tragă poarta, dar durerea 
insuportabilă îl fulgeră, îi trecu prin toţi nervii, care luară 
foc instantaneu. „Nu pot să dispar pur şi simplu. Vor închide 
poarta pentru oricine. Nimeni nu va mai merge la purceluşi, 
nimeni n-o să le mai spună nimic, iar ne vor aştepta, dar 
niciodată nu va mai deschide cineva poarta asta. Nici eu, 
nici Ouanda, nici Vorbitorul, nimeni, fără nici o explicaţie. 
Comitetul de Evacuare. Ne vor duce de aici şi apoi vor 
şterge orice urmă a trecerii noastre. Aşa prevăd regulile, 
dar mai sunt şi altele, nu? Ce au constatat? Cum de-au 
aflat? Le-a spus Vorbitorul? E atât de împătimit după 
adevăr? Trebuie să le explic purceluşilor de ce n-o să ne 
mai întoarcem, trebuie să-i anunţ.” 

Totdeauna erau urmăriţi de câte un purceluş de îndată ce 
intrau în pădure. Oare nu era şi acum unul de pază? Miro 
făcu un semn cu mâna. Era totuşi prea întuneric. Nu aveau 
cum să-l vadă. Sau poate că-l vedeau. Nimeni nu ştia cât de 
bine vedeau purceluşii pe întuneric. Chiar dacă-l 
observaseră sau nu, niciunul nu veni. Curând avea să fie 
prea târziu; dacă framlingii supravegheau poarta, fără 
îndoială că o anunţaseră deja pe Bosquinha, iar ea era pe 
drum, zburând pe deasupra ierbii. Îşi va exprima - vai - 
regretul că trebuie să-l aresteze, dar îşi va face datoria, şi 
degeaba ar încerca să discute cu ea dacă această hotărâre 
era bună pentru oameni sau pentru purceluşi sau pentru 
toţi, dacă merita să menţină această separare prostească. 
Ea nu era genul de om care să pună legea la îndoială, ci 


făcea exact aşa cum i se spunea. lar el se va preda, n-avea 
nici un rost să se opună, unde se putea ascunde de partea 
asta a gardului? Prin turmele de cabra? Dar înainte de a 
ceda de bună voie, le va spune totul purceluşilor, trebuia să 
le spună. 

Porni de-a lungul gardului, îndepărtându-se de poartă, 
către pajiştea pustie de sub dealul catedralei, unde nu 
locuia nimeni care să-i poată auzi glasul. În timp ce mergea, 
striga. Nu cuvinte, ci un uguit înalt şi prelung, un țipăt pe 
care el şi Ouanda îl foloseau pentru a-şi atrage atenţia unul 
altuia atunci când se aflau între purceluşi şi erau despărțiți. 
Vor auzi, trebuiau să-l audă, neapărat trebuiau să vină la el, 
fiindcă el nu putea să sară gardul. „Veniţi, Uman, 
Mâncătorule-de-Frunze, Mandachuva, Săgeată, Ceşti, 
Calendar, oricare, toţi, veniţi să vă spun că de-acum încolo 
nu mai putem vorbi. 

Copleşit de durere, Quim stătea pe un scaun fără spătar în 
biroul episcopului. 

— Estevăo, spuse episcopul încet, peste câteva minute voi 
avea o întrunire aici, dar vreau să discut ceva cu tine. 

— N-avem ce să mai vorbim, şopti Quim. Ne-aţi avertizat şi 
aşa s-a întâmplat. E diavolul în persoană. 

— Estevăo, schimbăm câteva vorbe şi apoi te duci acasă să 
te culci. 

— Nu mă mai întorc acolo în veci. 

— Stăpânul nostru a stat la masă cu păcătoşi mai răi decât 
mama ta şi i-a iertat. Eşti cumva mai bun decât El? 

— Niciuna dintre stricatele pe care le-a iertat nu era 
mama Lui. 

— Nu orice mamă poate fi Fecioara cea Binecuvântată. 

— Atunci sunteţi de partea lui? Biserica de aici face loc 
Vorbitorilor? Trebuie să dărâmăm catedrala piatră cu piatră 
pentru a construi un amfiteatru în care toţi morţii noştri să 
fie ponegriţi înainte de a-i aşeza în pământ? 

— Eu sunt episcopul tău, Estevăo, rosti ameninţător 
Peregrino, vicarul lui Cristos pe această planetă, şi să-mi 


vorbeşti cu respectul pe care-l datorezi funcţiei mele. 

Furios, Quim rămase împietrit o clipă, incapabil să 
vorbească. 

— Şi eu cred că era mai bine dacă Vorbitorul nu spunea 
toate acele istorii în public. Despre unele era preferabil să 
aflăm în tăcere şi singurătate, ca să nu fim văzuţi când 
suferim. De aceea folosim noi confesionalul, ca să ne păzim 
de ruşinea publică atunci când ne zbatem cumplit din 
pricina păcatelor individuale. Dar fii cinstit, Estevăo. Chiar 
dacă Vorbitorul a dezvăluit aceste lucruri, ele sunt 
adevărate până la ultimul. Ne? 

— E. 

— Estevăo, acum să reflectăm puţin. Până azi ţi-ai iubit 
mama? 

— Da. 

— lar mama aceasta pe care o iubeai comisese deja un 
adulter? 

— De zece mii de ori. 

— Eu nu cred că e chiar atât de desfrânată. Dar zici că ai 
iubit-o deşi era adulteră? În seara asta nu era aceeaşi 
persoană? S-a schimbat de ieri până azi? Sau tu eşti cel 
care s-a schimbat? 

— leri era o minciună. 

— Dacă i-a fost ruşine să le spună copiilor ei despre 
păcatul adulterului, crezi că a minţit şi atunci când le-a 
purtat de grijă ani de zile, până s-au făcut mari, când a avut 
încredere în ei, când i-a învăţat ce ştia...? 

— N-a fost o mamă chiar atât de iubitoare. 

— Dacă ar fi venit să se spovedească şi ar fi primit iertarea 
pentru adulter n-ar mai fi trebuit să vă spună nici o vorbă. 
Ai fi murit fără să ştii nimic. N-ar fi fost o minciună. N-ar 
mai fi fost adulteră, fiindcă i se iertaseră păcatele. 
Recunoaşte adevărul, Estevăo. Tu nu eşti furios şi pornit 
împotriva adulterului comis de ea. Tu eşti furios fiindcă te-ai 
făcut singur de râs în faţa întregului oraş încercând s-o 
aperi. 


— Mă faceţi să par un netrebnic. 

— Nimeni nu te consideră un netrebnic. Toată lumea 
socoteşte că eşti un fiu credincios. lar acum, dacă ai fiun 
adevărat ucenic al Domnului, ai ierta-o şi i-ai arăta că o 
iubeşti mai mult ca niciodată, pentru că azi îi înţelegi 
suferinţa. Episcopul aruncă o privire către uşă. 

— Am o şedinţă, Estevăo. Mergi, te rog, în sanctuarul meu 
şi roagă-te la Magdalena să te ierte pentru inima ta 
împietrită. 

Arătând mai mult doborât decât furios, Quim trecu dincolo 
de draperia din spatele biroului. 

Secretarul episcopului deschise cealaltă uşă şi îi permise 
Vorbitorului în numele Morților să intre în cameră. 
Episcopul nu se ridică. Spre uimirea lui, Vorbitorul 
îngenunche şi îşi lăsă capul în piept Era un act pe care 
catolicii nu-l făceau decât în cazul prezentării publice în 
faţa episcopului, iar Peregrino nu înţelegea ce voia de fapt 
străinul să arate prin gestul său. Acesta rămase totuşi 
îngenuncheat, aşteptând, astfel că episcopul se ridică de pe 
jilţul său, merse către el şi-i întinse inelul spre a fi sărutat. 
Dar chiar şi după aceea, Vorbitorul aşteptă până când, într- 
un târziu, Peregrino spuse: 

— Fii binecuvântat, fiul meu, deşi nu mi-e limpede dacă 
prin smerenia ta nu cumva mă iei în batjocură. 

Cu capul încă plecat, Vorbitorul răspunse: 

— Batjocura mi-e străină. Apoi ridică ochii spre Peregrino: 
Tatăl meu a fost catolic. S-a prefăcut că nu e, de dragul 
convenienţelor sociale, dar nu şi-a iertat niciodată lipsa de 
credinţă. 

— Ai fost botezat? 

— Sora mea mi-a spus că da. Iata m-a botezat la scurt 
timp după naştere. Mama era protestant! Împărtăşea 
credinţa care respinge botezul sugarilor, astfel că s-au 
certat din pricina asta. Episcopul întinse o mână în semn că 
Vorbitorul se putea ridica în picioare, dar el chicoti: 


— De necrezut! Un catolic de alcov şi un mormon ascuns 
care se ceartă în legătură cu obiceiuri religioase pe care 
amândoi se prefac că nu le cred. 

Peregrino era încă sceptic. Faptul că Vorbitorul dorea să 
arate a fi un bun catolic părea din cale afară de curtenitor. 

— Credeam că voi, Vorbitorii în numele Morților, renunţaţi 
la orice religie când vă alegeţi, să-i zicem aşa, vocaţia. 

— Nu ştiu ce fac alţii. Cred că nu există reguli - în orice 
caz, sigur nu erau când eu am devenit Vorbitor. 

Episcopul Peregrino ştia că oamenii aceştia nu aveau 
obiceiul să mintă, dar cel din faţa lui părea să fie deosebit 
de evaziv. 

— Vorbitor Andrew, în cele O Sută de Lumi nu există nici 
un loc în care catolicii să fie siliţi să-şi ascundă credinţa şi 
situaţia asta durează de trei mii de ani. Aceasta a fost 
marea binecuvântare pe care ne-a adus-o călătoria în 
spaţiu, pentru că ea a şters groaznicele restricţii în 
problema natalității pe un Pământ suprapopulat. Să înţeleg 
că tatăl tău a trăit pe Pământ acum trei mii de ani? 

— Spun că tatăl meu s-a îngrijit să fiu botezat catolic şi de 
dragul lui am făcut ceea ce elnu a reuşit toată viaţa. Pentru 
el am îngenuncheat în faţa unui episcop şi i-am primit 
binecuvântarea. 

— Dar eu te-am binecuvântat pe tine. „Şi tot tu eviţi să-mi 
dai răspunsuri directe la întrebări, ceea ce sugerează că se 
adevereşte bănuiala mea în legătură cu perioada în care a 
trăit tatăl tău, dar nu vrei să discuţi despre asta. Dom 
Cristăo spunea că eşti mai mult decât ceea ce poate vedea 
ochiul.” 

— Sigur, răspunse Ender. Am nevoie de binecuvântarea 
Sfinţiei-Voastre mai mult decât tatăl meu, fiindcă el este 
mort, iar eu am numeroase probleme de rezolvat. 

— Ia loc, te rog. Vorbitorul alese un scaun aşezat lângă 
perete. Episcopul se instală în jilţul masiv de la birou. Aş fi 
preferat să nu mărturiseşti astăzi. N-a fost momentul cel 
mai potrivit. 


— Nu am fost prevenit asupra acţiunii Congresului. 

— Dar ai ştiut că Miro şi Ouanda au încălcat legea. Aşa mi- 
a comunicat Bosquinha. 

— Am aflat doar cu câteva ore înainte de mărturisire. Vă 
sunt recunoscător că nu i-aţi arestat încă. 

— Aceasta e o chestiune civilă. Episcopul lăsa să se 
înţeleagă că problema nu-l privea, dar amândoi ştiau că 
dacă ar fi insistat, Bosquinha ar fi trebuit să se supună 
ordinelor primite şi să-i aresteze fără a mai lua în seamă 
rugămintea Vorbitorului. 

— Mărturisirea ta a pricinuit multă suferinţă. 

— Mai multă decât de obicei, şi-mi pare rău. 

— Şi... răspunderea ta se încheie aici? Provoci rănile şi laşi 
în sarcina altora să le tămăduiască? 

— Nu răni, Sfinţia-Voastră. Chirurgie. Şi dacă pot ajuta la 
alinarea durerilor de după, atunci da, rămân ca să fiu de 
folos. La anestezie nu mă pricep, dar puteţi fi sigur că voi 
încerca să dezinfectez. 

— S-ar fi cuvenit să fii preot, să ştii. 

— Fiii mai mici aveau de ales doar între două căi: sutana 
sau milităria. Părinţii mi-au ales-o pe cea de a doua. 

— Fiul mai mic... Ai avut totuşi o soră şi ai trăit pe vremea 
când controlul naşterilor interzicea soţilor să aibă mai mult 
de doi copii dacă nu obțineau o aprobare specială din 
partea autorităţilor. Un asemenea copil se numea Ierţ. Aşa 
e? 

— Cunoaşteţi bine istoria. 

— Te-ai născut pe Pământ, înainte de zborul interstelar. 

— Sfinţia-Voastră, ceea ce trebuie să ne preocupe acum 
este viitorul Lusitaniei, nu biografia unui Vorbitor care, 
după cum se vede, nu are decât treizeci şi cinci de ani. 

— Viitorul Lusitaniei cade în sarcina mea, Andrew Wiggin, 
nu ata. 

— Sarcina dumneavoastră trebuie să fie viitorul fiinţelor 
umane de pe Lusitania. Pe mine mă preocupă şi soarta 
purceluşilor. 


— Să nu ne luăm la întrecere pentru a vedea cine are 
îndatoriri mai importante. 

Secretarul deschise din nou uşa şi Bosquinha, Dom Cristăo 
şi Dona Cristă intrară în cameră. Bosquinha se uita când la 
episcop, când la Vorbitor. 

— Nu e sânge pe podea, dacă asta cauţi, spuse episcopul. 

— Voiam doar să măsor temperatura, explică Bosquinha. 

— Căldura respectului reciproc, bănuiesc, interveni Ender, 
nu focul furiei sau gheaţa urii. 

— Vorbitorul e catolic prin botez, dacă nu cumva chiar prin 
credinţă, zise episcopul. L-am binecuvântat şi asta pare să-l 
fi făcut mai maleabil. 

— Întotdeauna am arătat respectul cuvenit faţă de 
autorităţi, îl lămuri Ender. 

— Dar tu ai fost acela care ne-a ameninţat cu un inchizitor, 
îi reaminti episcopul. 

Schiţă un zâmbet. Vorbitorul îi răspunse cu un surâs la fel 
de îngheţat: 

— lar Sfinţia-Voastră a fost acela care a spus oamenilor că 
sunt Satana şi că n-ar trebui să discute nimeni cu mine. 

În vreme ce episcopul şi Vorbitorul schimbau zâmbete 
reci, ceilalţi începură să râdă stânjeniţi, apoi se aşezară şi 
aşteptară. 

— Tu ai convocat întâlnirea aceasta, Vorbitorule, aminti 
Bosquinha. 

— lertaţi-mă, se scuză el. Mai am un invitat. Lucrurile s-ar 
simplifica dacă am mai aştepta câteva minute până ce va 
sosi. 

Ela îşi găsi mama în faţa casei, nu departe de gard. O 
adiere slabă, care abia foşnea prin iarba capim, îi vălurea 
uşor părul. Elei îi trebuiră câteva clipe ca să-şi dea seama 
ce o mirase. Mama nu-şi mai lăsase părul liber de mulţi ani. 
Părea ciudat de liber, cu atât mai slobod cu cât Ela putea 
vedea cât era de ondulat după ce fusese siluit atâta vreme 
într-un coc. Abia acum înţelese că Vorbitorul avea dreptate. 
Mama va răspunde invitaţiei lui. Indiferent câtă ruşine sau 


durere i-ar fi pricinuit mărturisirea din seara aceasta, 
simţea dorinţa de a sta acum în aer liber, în lumina slabă a 
amurgului, pentru a privi spre dealul purceluşilor. Sau 
poate că se uita la împrejmuire. Probabil că-şi amintea de 
bărbatul cu care se întâlnea aici sau altundeva, printre 
ierburile capim, ca să se iubească neobservaţi. Întotdeauna 
pe ascuns, întotdeauna în secret. Mama e totuşi mulţumită 
că acum se ştie cine i-a fost adevăratul soţ, cine e tatăl meu 
cel bun. Mama se bucură, iar eu mă bucur alături de ea. 

Novinha nu se întoarse s-o privească, deşi o auzise pe Ela 
venind prin iarba foşnitoare. Fata se opri la câţiva paşi 
depărtare. 

— Mamă, începu ea. 

— Deci nu-i o turmă de cabra, răspunse Novinha. Ce 
gălăgioasă eşti, Ela! 

— Vorbitorul are nevoie de ajutorul tău. 

— Chiar aşa?! 

Ela îi povesti ce aflase de la Ender, dar Novinha nu se 
întoarse cu faţa spre ea. Când Ela termină, aşteptă un 
moment şi apoi începu să urce povârnişul dealului. 

— Mamă! Mamă, ai de gând să le spui despre Descolada? 
De ce acum, după atâţia ani? Mie de ce nu ai vrut să-mi 
spui? 

— Pentru că singură, fără ajutorul meu, ai obţinut 
rezultate mai bune. 

— Ştii ce-am lucrat? 

— Doar eşti ucenicul meu. Am acces deplin la fişierele tale 
fără să las urme detectabile. Ce fel de profesor aş fi dacă nu 
ți-aş supraveghea munca? 

— Dar... 

— Am citit şi fişierele pe care le-ai ascuns sub numele 
Quarei. Nu eşti încă mamă, deci nu ştii că toate activităţile 
pe computer ale unui copil sub doisprezece ani sunt 
anunţate săptămânal părinţilor lui. Quara făcea nişte 
cercetări ieşite din comun. Mă bucur că vii cu mine. O să 
afli şi tu când o să-i spun Vorbitorului. 


— N-ai luat-o pe drumul cel bun, remarcă Ela. 

Novinha se opri. 

— Casa Vorbitorului nu e lângă praga? 

— Întâlnirea are loc la biroul episcopului. 

Abia acum se întoarse Novinha s-o privească pe Ela drept 
în ochi. 

— Ce v-aţi pus în gând tu şi străinul? 

— Încercăm să-l salvăm pe Miro. Şi colonia Lusitania, dacă 
vom putea. 

— Mă duceţi în pânza lui de păianjen! 

— Episcopul trebuie să fie de partea noastră, altfel... 

— De partea noastră?! Când spui noi te referi la tine şi la 
Vorbitor, aşa e? Crezi că n-am băgat de seamă? Toţi copiii 
mei, unul câte unul, v-a fermecat pe toţi... 

— N-a fermecat pe nimeni! 

— V-a atras prin felul lui de a spune exact ce vreţi să auziţi, 
CU... 

— Nu-i linguşitor, dacă la asta te referi. Nu ne spune ce ne 
convine. Ne spune ceea ce ştim că-i adevărat. Nu ne-a 
câştigat afecțiunea, mamă, ci încrederea! 

— Mie niciodată nu mi-aţi arătat sentimentele pe care le 
aveţi pentru el. 

— Am vrut. 

De această dată, Ela nu-şi plecă ochii în faţa privirii tăioase 
şi întrebătoare. În schimb, Novinha îşi feri privirea de la ea, 
apoi, când se uită din nou la Ela, pe gene îi străluceau 
lacrimi. 

— Am vrut să vă spun. Mama nu se referea la fişierele ei. 
Când am înţeles cât de mult îl urâţi, am vrut să vă zic: „Nu 
el e tatăl vostru, tatăl vostru e un om bun şi blând.” 

— Care n-a avut curajul să ne-o spună cu gura lui. 

În ochii Novinhei apăru o sclipire de supărare: 

— A vrut. Eu nu l-am lăsat. 

— Mamă, să-ţi mărturisesc ceva. L-am iubit pe Libo la fel 
ca toată lumea din Milagre, însă el a ales să fie ipocrit, ca şi 
tine de altfel. Fără ca cineva s-o vrea, otrava minciunilor 


voastre ne-a făcut rău tuturor. Nu te învinuiesc pe tine, 
mamă, sau pe el. Dar mulţumesc Cerului pentru că ni l-a 
trimis pe Vorbitor. El a fost pregătit să ne spună adevărul şi 
ne-a eliberat. 

— Când nu iubeşti pe nimeni e uşor să spui adevărul, rosti 
încet Novinha. 

— Aşa crezi tu? n-o slăbi Ela. Ştiu că am învăţat ceva nou, 
mamă. Nu poţi afla adevărul despre cineva decât dacă eşti 
în stare să-l iubeşti. Sunt încredinţată că Vorbitorul l-a iubit 
pe tata. Pe Marcăo, vreau să zic. Înainte de a-i mărturisi 
moartea cred că l-a înţeles şi l-a iubit. 

Novinha nu-i răspunse, fiindcă Ela spunea adevărul. 

— Şi mai ştiu că-i iubeşte pe Grego, pe Quara şi pe Olhado. 
Pe Miro şi chiar pe Quim. Şi pe mine. Ştiu că mă iubeşte. lar 
când îmi arată că mă iubeşte, ştiu că-i adevărat, pentru că 
niciodată nu minte. 

În ochii Novinhei apărură lacrimi care începură să-i 
alunece în jos pe obraji. 

— Eu v-am minţit, pe voi şi pe ceilalţi, spuse ea. Vocea îi 
era slabă şi istovită. Dar când spun că vă iubesc, trebuie să 
mă crezi. 

Ela o îmbrăţişă şi, pentru prima oară după ani şi ani, simţi 
căldură în gestul ei. Zidul de minciuni care se înălţase între 
ele se năruise. Îl dărâmase Vorbitorul şi niciuna dintre ele 
nu mai avea motive să se ferească şi să fie suspicioasă. 

— Chiar şi acum ţi-e gândul la blestematul acela de 
Vorbitor, aşa e? şopti mama. 

— Şi ţie, îi răspunse Ela. 

Au fost amândouă surprinse de hohotul de râs al Novinhei. 

— Da! 

Încetând să mai râdă, Novinha se trase înapoi şi o privi pe 
Ela în ochi. 

— Oare va rămâne pentru totdeauna între noi? 

— Da, răspunse Ela. Va rămâne între noi ca o punte, nu ca 
un zid. 


Miro îi văzu pe purceluşi când aceştia erau la jumătatea 
pantei, îndreptându-se spre gard. Prin pădure mergeau 
fără să facă nici un zgomot, dar nu reuşeau acelaşi lucru 
când se mişcau prin iarba capim, aşa că acum; venind în 
goană, o făceau să foşnească puternic; poate că alergând la 
chemarea lui Miro nu mai simțeau nevoia să se ferească. 
Când se apropiară mai mult, Miro îi recunoscu: Săgeată, 
Uman, Mandachuva, Mâncătorul-de-Frunze, Ceşti. Nu 
strigă şi nici ei nu-i vorbiră când ajunseră în dreptul lui. 
Rămaseră neclintiţi şi-l priviră în tăcere. 

Nici un zenador nu-i chemase până acum la gard. Prin 
nemişcare, purceluşii îşi arătau îngrijorarea. 

— Nu mai pot veni la voi, spuse Miro. 

Aşteptară să li se explice. 

— Framlingii au aflat despre noi. Au aflat că am încălcat 
legea şi au închis poarta. 

Mâncătorul-de-Frunze îşi duse mâna la bărbie. 

— Ştii cumva ce au văzut framlingii? 

Miro râse cu amărăciune. 

— Dar oare ce n-au văzut? Un framling a venit cu noi, nu-i 
aşa? 

— Ba nu, îl contrazise Uman. Matca spune că nu Vorbitorul 
a fost acela. Ea zice că au văzut din cer. 

Sateliții? 

— Ce să fi văzut din cer? 

— Poate vânătoarea, spuse Săgeată. 

— Poate tunderea cabrelor, continuă Mâncătorul-de- 
Frunze. 

— Poate câmpul cu ştir, zise Ceşti. 

— "Toate astea, conchise Uman. Şi poate au văzut că soțiile 
au lăsat să se nască trei sute douăzeci de copii de la prima 
recoltă de ştir încoace. 

— Trei sute! 


— Şi douăzeci, îl corectă Mandachuva. 

— Au văzut că va fi mâncare din belşug, spuse Săgeată. 
Acum sigur vom câştiga următorul război. Duşmanii noştri 
vor fi păduri noi, uriaşe, pe toată întinderea câmpiei, iar 
soțiile vor pune copaci-mamă în fiecare dintre ele. 

Miro se îngreţoşă. Trudiseră şi se sacrificaseră pentru a 
oferi avantaje trecătoare unui trib de purceluşi? Îi veni să 
strige: „Libo n-a murit pentru ca voi să puteţi cuceri 
lumea.” Pregătirea de xenolog îl ajută să se abţină, aşa că 
puse o întrebare simplă: 

— Şi unde sunt aceşti copii? 

— Niciunul dintre frăţiori nu vine la noi, explică Uman. 
Avem prea multe de făcut; trebuie să deprindem totul de la 
voi şi să-i învăţăm pe ceilalţi din casele-de-fraţi. Nu-i putem 
pregăti pe frăţiori. Apoi adăugă cu mândrie: Din trei sute, 
jumătate sunt ai tatălui meu, Rădăcină. 

Mandachuva dădu grav din cap. 

— Soţiile au mare respect pentru ce ne-aţi învăţat. Îşi pun 
mari speranţe în Vorbitorul în numele Morților. Ce ne spui 
tu acum e foarte grav. Dacă framlingii ne urăsc, noi ce ne 
facem? 

— Nu ştiu, spuse Miro. Deocamdată gândurile i se 
învălmăşiseră în încercarea de a analiza toate informaţiile 
pe care le primise. Trei sute douăzeci de copii. O explozie 
demografică. Şi nu se ştie cum, dar Rădăcină ajunsese tatăl 
a jumătate dintre ei. Până astăzi, Miro ar fi ignorat cu totul 
afirmaţia referitoare la paternitatea lui Rădăcină, 
considerând că face parte din sistemul de credinţe totemice 
ale purceluşilor. Dar după ce văzuse un copac 
dezrădăcinându-se şi desfăcându-se în scânduri şi unelte ca 
răspuns la cântecul lor, era gata să-şi pună la îndoială toate 
presupunerile anterioare. La ce bun încerca să mai 
lămurească toate astea acum? Nu va mai apuca să 
întocmească un raport; nu va putea dezvolta subiectul; se 
va afla la bordul unei nave stelare vreme de aproape un 


sfert de secol, în timp ce altul va face munca lui. Sau, şi mai 
rău, nimeni. 

— Nu fi nefericit, îl sfătui Uman. Vei vedea, până la urmă 
Vorbitorul va îndrepta toate lucrurile. 

— Vorbitorul?! Da, va rezolva totul. „Aşa cum a făcut-o 
pentru mine şi pentru Ouanda. Sora mea.” 

— Matca zice că el îi va învăţa pe framlingi să ne 
iubească... 

— Să-i înveţe pe framlingi, repetă Miro absent. Mai bine s- 
ar grăbi. Acum e prea târziu să mă salveze pe mine şi pe 
Quanda. Ne vor aresta şi ne vor trimite departe de 
Lusitania. 

— Spre stele? exclamă Uman plin de speranţă. 

— Da, spre stele, dar ca să fim judecaţi! Să fim pedepsiţi 
pentru că v-am ajutat Ne vor trebui douăzeci şi doi de ani 
ca să ajungem acolo şi nu ne vor lăsa să ne întoarcem. 

Purcelugşilor le trebuiră câteva momente pentru a pricepe 
cuvintele lui. „Foarte bine. L.asă-i să se întrebe cum va 
rezolva Vorbitorul toate problemele. Şi eu am avut 
încredere în el şi nu mi-a folosit la nimic.” 

Purcelugşii se sfătuiră între ei. Uman se desprinse din 
mijlocul lor şi se apropie de gard. 

— Te ascundem noi. 

— Nu te vor găsi nicicând în pădure, îi spuse Mandachuva. 

— Au maşini care mă pot urmări după miros, îi explică 
Miro. 

— Aha. Dar legea nu le interzice să ne arate maşinile? 
întrebă Uman. 

Miro scutură din cap. 

— N-are importanţi Pentru mine poarta rămâne închisă. 
Nu pot trece dincolo de gard. 

Purceluşii se priviră uni pe alţii. 

— Dar ai capim şi acolo, spuse Săgeată. 

Miro se uită prostit la iarbă. 

— Şi ce dacă? 

— Mestec-o, îl îndemnă Uman. 


— De ce? 

— l-am văzut pe oameni mestecând capim, spuse 
Mâncâtorul-de-Frunze. Seara trecută, pe deal, l-am văzut 
pe Vorbitor şi pe un altul, îmbrăcat în robă, mestecând 
capim. 

— Şi de multe alte ori, întări Mandachuva. 

Nerăbdarea pe care o dovedeau faţă de el era 
insuportabilă. 

— Dar ce legătură e între iarbă şi gard? 

Purceluşii se uitară din nou unul la celălalt. În cele din 
urmă, Mandachuva rupse un smoc de iarbă, îl răsuci atent 
până ajunse ghemotoc şi îl băgă în gură. Începu să-l 
mestece şi după un timp se aşeză pe jos. Ceilalţi începură 
să-l sâcâie, împungându-l cu degetele, pişcându-l. El nu 
dădu semne că ar băga de seamă toate acestea. Apoi Uman 
îl ciupi sălbatic şi când Mandachuva nu tresări, purceluşii 
porniră să vorbească în limba masculilor: „Gata. E vremea. 
Acum. Gata.” 

Mandachuva se ridică puţin nesigur la început. Apoi alergă 
spre gard, se căţără până sus, se răsuci în aer şi ateriză în 
patru labe, de aceeaşi parte cu Miro. 

Miro sări în picioare şi strigă exact în clipa în care 
Mandachuva ajunse pe muchia gardului; când tăcu, 
Mandachuva se ridicase deja de jos şi se scutura de praf. 

— Eu nu pot să fac asta, şopti Miro. Stimulează toţi nervii 
care transmit durerea prin corp. Gardul nu poate fi trecut. 

— Aha, făcu Mandachuva. 

De partea cealaltă a gardului, Uman îşi frecă picioarele 
unul de altul. 

— N-a ştiut, spuse el. Fiinţele umane n-au ştiut asta. 

— E un anestezic, îi lămuri Miro. Te face să nu mai simţi 
durerea. 

— Ba nu, spuse Mandachuva. Durerea o simt. Cumplită. 
Cea mai îngrozitoare din lume. 

— Rădăcină spune că trecerea gardului e chiar mai rea 
decât moartea, întări Uman. Dureri peste tot 


— Dar vouă nu vă pasă, constată Miro. 

— Asta i se întâmplă celuilalt eu al tău, spuse Mandachuva. 
Suferă animalul din tine. Dar sinele-copac nu se sinchiseşte. 
Iarba te face să fii celălalt eu. 

Miro îşi aminti un amănunt care, în agitația provocată de 
moartea grotescă a lui Libo, le scăpase. În gura lui Libo se 
găsise un ghemotoc de iarbă capim. La fel ca şi în gurile 
purceluşilor care muriseră. Anestezic. Moartea părea o 
tortură înfiorătoare, dar nu durerea fusese scopul urmărit. 
Deci foloseau un anestezic. Sacrificarea nu avea nimic de a 
face cu durerea. 

— Aşa, spuse Mandachuva. Mestecă iarba şi vino cu noi. le 
vom ascunde. 

— Dar Ouanda? întrebă Miro. 

— A, o aduc eu, îl linişti Mandachuva. 

— Dar nu ştii unde locuieşte. 

— Ba ştiu. 

— Facem asta de multe ori pe an, explică Mandachuva. 
Ştim unde locuieşte fiecare. 

— Dar nu v-a văzut nimeni până acum. 

— Suntem foarte atenţi, spuse Mandachuva, Pe de altă 
parte, nimeni nu s-ar aştepta la aşa ceva. 

Miro îşi imagină zeci de purceluşi strecurându-se prin 
Milagre la miez de noapte. Nu se făcea de pază. Doar câţiva 
oameni aveau slujbe care îi obligau să umble noaptea. Iar 
purceluşii erau mici, destul de mărunți ca să se ascundă în 
iarba capim şi să rămână nevăzuţi. Nici nu era de mirare că 
în ciuda legilor gândite pentru a-i împiedica să afle despre 
existenţa lor, ştiau multe despre metale şi maşini. Fără 
îndoială că văzuseră minele şi navetele aterizând, 
urmăriseră cuptoarele ce ardeau cărămizi, îi studiaseră pe 
fazendeiros când aceştia arau şi plantau ştirul. lată 
explicaţia pentru cererile lor atât de precise. 

„Ce prostie a fost să ne închipuim că-i putem ţine departe 
de cultura noastră! Au reuşit să afle mai multe din secretele 


noastre decât am izbutit noi să descoperim din ale lor. Şi 
mai vorbim de superioritate culturală.” 

Smulse un fir de capim. 

— Nu aşa, zise Mandachuva şi i-l luă din mână. Să nu 
culegi partea dinspre rădăcină. Dacă o mesteci, nu te ajută 
cu nimic. Azvârii firul şi rupse el altul, la aproximativ zece 
centimetri deasupra solului. Apoi îl făcu ghemotoc şi i-l 
dădu lui Miro, care începu să-l mestece. 

Mandachuva îl ciupi şi-l înghionti. 

— Lasă asta acum, spuse Miro. Du-te s-o aduci pe Ouanda. 
S-ar putea s-o aresteze dintr-o clipă în alta. Du-te. Acum. 
Hai! 

Mandachuva schimbă o privire cu ceilalţi, văzu un semn 
discret de aprobare şi o porni grăbit de-a lungul gardului 
spre pantele din Vila Alta, unde locuia Ouanda. 

Miro continuă să mestece. Acum se ciupi el însuşi. Aşa cum 
spuseseră purcelugşii, simţea durerea, dar nu-i păsa. Nu-l 
interesa decât faptul că aflase o cale de salvare, o 
modalitate de a părăsi Lusitania. O posibilitate să rămână, 
probabil, alături de Ouanda. Să uite de legi, de toate 
regulile. De îndată ce avea să părăsească enclava umană şi 
sa pătrundă în pădurea purceluşilor, nimeni nu va mai avea 
putere asupra lui. Va deveni un renegat, aşa cum îl şi 
acuzase Vorbitorul, iar el şi Ouanda vor lăsa în urmă toate 
canoanele demente ale comportamentului uman şi vor trăi 
aşa cum doreau de atâta vreme; vor întemeia o familie de 
fiinţe umane care sa aibă cu totul alte valori, să înveţe de la 
purceluşi, de la viaţa din pădure. Va fi ceva cu totul nou în 
cele O Sută de Lumi, iar Congresul nu va reuşi să 
întreprindă nimic. 

Alergă la gard şi-l apucă cu ambele mâini. Durerea nu era 
cu nimic mai mică decât înainte, numai că acum nu-i păsa. 
Se căţără pe gard, dar cu fiecare mişcare durerea devenea 
tot mai intensă şi începu să o simtă în tot trupul. Îşi dădu 
seama că iarba capim nu avea nici un efect anestezic 
asupra lui, dar se afla deja în partea superioară a gardului. 


Durerea era înnebunitoare; nici nu putea gândi. Inerţia 
părea totuşi să-l ducă dincolo de marginea de sus şi se 
legănă acolo, încercând să se echilibreze, iar atunci capul îi 
trecu prin zona verticală a câmpului. Întreaga durere i se 
concentră în creier, ca şi cum fiecare părticică din trup i-ar 
fi luat foc. 

Micuţii priveau îngroziţi cum prietenul lor rămăsese 
agăţat pe coama barierei, cu capul şi trunchiul de o parte şi 
cu coapsele şi picioarele de cealaltă parte a ei. Strigară toţi 
odată, se întinseră după el, încercară să-l tragă în jos. Nu 
îndrăzniră să se atingă de gard pentru că nu mestecaseră 
capim. 

Auzindu-le ţipetele, Mandachuva se întoarse în fugă. Cum 
era încă sub efectul anestezicului, reuşi să urce pe gard şi 
să împingă trupul greu. Miro se prăbuşi la pământ cu un 
duduit surd ca de oase sfărâmate şi rămase nemişcat, cu 
mâinile agăţate de gard. Purceluşii îl desprinseră cu grijă. 
Chipul îi îngheţase într-o expresie de agonie. 

— Repede! strigă Mâncătorul-de-Frunze. Trebuie să-l 
plantăm înainte de a muri! 

— Nu! răspunse Uman, împingându-l pe Mâncătorul-de- 
Frunze de lângă trupul înţepenit al lui Miro. Nu ştim dacă 
va muri! Durerea e doar o iluzie, ştiţi asta, nu are nici o 
rană, trebuie să-i treacă. 

— Nu-i trece, spuse Săgeată. Uită-te la el. 

Pumnii lui Miro erau încleştaţi; îşi ţinea picioarele strânse 
sub el, iar şira spinării şi gâtul îi erau arcuite spre spate. 
Deşi respira scurt şi sacadat, faţa părea să-i fie chinuită 
încă de durere. 

— Înainte de a muri, insistă Mâncătorul-de-Frunze. 
Trebuie să-i dăm rădăcină. 

— Aduceţi-o pe Ouanda, spuse Uman. Se întoarse către 
Mandachuva: Acum. Du-te şi spune-i că Miro e pe moarte. 
Anunţ-o că poarta e închisă şi Miro se află de partea asta a 
gardului şi moare. 

Mandachuva porni din nou în fugă. 


Secretarul deschise uşa, dar Săvârşitorul nu se simţi 
uşurat decât atunci când o văzu pe Novinha intrând. Când o 
trimisese pe Ela după ea, era sigur că va veni, dar cum 
minutele de aşteptare li se păruseră tuturor interminabile, 
începuse să pună la îndoială impresia că deja o cunoaşte. 
Nu trebuia să aibă rezerve. Era exact cum crezuse. 
Observă că părul îi era despletit şi răsfirat de vânt şi, 
pentru prima oară de când sosise pe Lusitania, Ender văzu 
chipul inconfundabil al fetiţei care, îndurerată, îl chemase 
cu mai puţin de două săptămâni sau cu mai bine de 
douăzeci de ani în urmă. 

Părea încordată, îngrijorată, dar Ender ştia că teama 
putea fi pusă pe seama situaţiei în care se găsea acum, la 
care se adăuga prezenţa ei în biroul episcopului la atât de 
puţin timp după ce rătăcirile din trecut ieşiseră la iveală. 
lar dacă Ela apucase să-i spună despre pericolul care-l 
pândea pe Miro, încordarea ei era pe deplin explicabilă. 
Toate acestea erau trecătoare; pe chipul ei, în mişcările 
domoale şi în calmul privirii Săvârşitorul reuşi să vadă că 
darul în care sperase şi crezuse reprezenta într-adevăr 
ieşirea din lunga perioadă în care Novinha, autoamăgindu- 
se, îi înşelase şi pe ceilalţi. „N-am venit să-ţi fac vreun rău, 
Novinha, şi mă bucur să văd că mărturisirea mea ţi-a adus 
şi altceva mai bun decât ruşinea.” 

Novinha rămase o clipă neclintită, cu privirea aţintită la 
episcop. Nu sfidătoare, ci politicoasă, demn Peregrino îi 
răspunse în acelaşi fel şi, tăcut, îi făcu semn să ia loc. Dom 
Cristăo dădu să se ridice de pe scaunul lui, dar ea clătină 
din cap, zâmbi şi se aşeză pe un altul, lângă perete. Lângă 
Săvârşitor. Ela alese scaunul de alături, imediat în spatele 
mamei, astfel că acum se afla şi ea foarte aproape de 
Săvârşitor. „Ca o fiică între părinţi”, îşi spuse Ender, apoi 
alungă acest gând şi refuză să-i mai dea importanţi Acum 
erau obligaţi să se gândească la lucruri cu mult mai grave. 

— Înţeleg că vrei ca această întâlnire să devină foarte 
interesantă, remarcă Bosquinha. 


— Cred că şi Congresul ar socoti la fel, spuse Dona Cristă. 

— Fiul tău e acuzat de crime împotriva..., începu episcopul 
Peregrino. 

— Cunosc acuzaţia, îl întrerupse Novinha. Am aflat abia în 
seara asta de la Ela, dar nu mă surprinde. Şi fiica mea, 
Elanora, a sfidat unele canoane pe care le-au stabilit 
stăpânii ei. Amândoi au de respectat obligaţii mai 
importante în faţa propriilor lor conştiinţe ca să mai ţină 
seama şi de legile impuse de alţii. Ar păcătui dacă i-ar 
interesa doar menţinerea ordinii, dar cum şi-au propus să 
înveţe şi să se adapteze, e vorba de virtute. 

— Fiul tău nu va fi judecat aici, spuse Dom Cristăo. 

— V-am invitat să discutăm pentru că trebuie să luăm o 
hotărâre, interveni Săvârşitorul, dacă e cazul să ne 
supunem sau nu ordinelor date de Congresul Stelar. 

— Nu prea avem de ales, constată episcopul Peregrino. 

— Ba da, continuă Săvârşitorul, iar evenimentele ne silesc 
să alegem. Voi aţi făcut deja o alegere: când aţi descoperit 
că fişierele vor fi şterse, aţi hotărât să le salvaţi şi aţi 
preferat să mi le încredinţaţi mie, un necunoscut. Nu aţi 
greşit având încredere în mine: vi le voi înapoia oricând 
doriţi, necitite şi nemodificate. 

— Îţi mulţumim, spuse Dona Cristâ, dar am făcut asta 
înainte de a cunoaşte gravitatea acuzaţiei. 

— Vor să ne evacueze, explică Dom Cristăo. 

— Controlează totul, spuse episcopul Peregrino. 

— l-am comunicat deja, îi lămuri Bosquinha. 

— Nu controlează chiar totul, zise Săvârşitorul. Vă pot 
controla doar prin legătura ansiblu. 

— Nu putem întrerupe legătura prin ansiblu, protestă 
episcopul Peregrino. E singura noastră legătură cu 
Vaticanul. 

— Nu recomand tăierea legăturii, dar putem face altceva. 
Prin ce vă voi spune acum, vă acord aceeaşi încredere pe 
care şi voi mi-aţi arătat-o. Vă rog să nu mai povestiţi şi 
altora planul meu, căci pentru orice indiscreţie din partea 


voastră eu şi cineva drag mie, pe ajutorul căruia mă bizui, 
vom avea enorm de suferit. 

Îi privi pe rând şi fiecare clătină din cap, în semn că a 
înţeles şi a acceptat 

— Fără a fi deloc bănuită, o prietenă de-a mea controlează 
absolut toate comunicațiile prin ansiblu între cele O Sută de 
Lumi. Eu sunt singurul care ştie de ce este ea în stare. Mi-a 
spus că la cererea noastră îi poate face pe framlingi să 
creadă că noi, cei de pe Lusitania, am întrerupt legătura. 
Aşa vom avea posibilitatea să transmitem mesaje codificate, 
dacă vom dori, către Vatican sau alţi reprezentanţi ai 
ordinului, vom putea citi documente şi intercepta 
comunicaţii. Pe scurt, vom avea ochi, iar ceilalţi vor fi orbi. 

— Tăierea legăturii prin ansiblu sau chiar simularea 
acestei acţiuni ar fi un act de revoltă. De război. Bosquinha 
rosti aceste vorbe pe un ton cât se poate de aspru, dar 
Săvârşitorul simţi că ideea o atrăgea, deşi i se opunea din 
toate puterile. Susţin totuşi că în cazul în care am fi 
îndeajuns de inconştienţi încât să alegem calea războiului, 
soluţia pe care ne-o propune Vorbitorul ne oferă o 
superioritate de necontestat. Dacă suntem atât de nebuni 
să ne răsculăm, atunci desigur vom avea nevoie de un 
avantaj. 

— Nu câştigăm nimic prin rebeliune, spuse episcopul, în 
schimb putem pierde totul. Plâng şi simt că ar fi o tragedie 
dacă i-am trimite pe Miro şi pe Ouanda în faţa unui tribunal 
de pe altă lume, mai ales că sunt atât de tineri. Dar fără 
îndoială că judecătorii vor ţine seama de vârsta lor şi-i vor 
trata cu îndurare. Supunându-ne ordinelor Congresului, 
vom scuti această comunitate de multe suferinţe. 

— Nu crezi că obligaţia de a evacua Lusitania va pricinui o 
suferinţă la fel de mare? întrebă Săvârşitorul. 

— Ba da. Tot ce se poate. Dar legea a fost încălcată şi 
trebuie să suporte consecinţele. 

— Dar dacă legea se întemeiază pe înţelegerea greşită a 
realităţii şi pedeapsa e disproporţionată faţă de păcatul 


comis? 

— Nu noi suntem chemaţi să judecăm, spuse episcopul. 

— Ba noi suntem judecătorii. Dacă respectăm ordinele 
Congresului, atunci vom spune că legea e bună şi pedeapsa 
binemeritată, dar poate că la sfârşitul acestei discuţii veţi 
hotări altfel. Există unele amănunte de care trebuie să luaţi 
cunoştinţă înainte de a adopta vreo decizie. Pe unele le ştiu 
şi eu, dar pe altele doar Ela şi Novinha vi le pot spune. Nu 
trebuie să trageţi concluzii decât după ce aflaţi tot ce ştim 
şi noi. 

— Sunt întotdeauna bucuros să aflu cât mai multe, se 
bucură episcopul. Bineînţeles că până la urmă Bosquinha va 
hotări, nu eu... 

— Hotărârea finală vă aparţine tuturor împreună, 
conducerii civile, religioase şi intelectuale a Lusitaniei. Dacă 
vreunul dintre voi se opune revoltei, atunci ea devine 
imposibilă. Bosquinha nu poate conduce fără sprijinul 
Bisericii, iar fără sprijin civil Biserica nu are nici o putere. 

— Noi nu avem nici o putere, spuse Dom Cristăo. Doar 
păreri. 

— Orice adult de pe Lusitania aşteaptă de la voi 
înţelepciune şi gândire nepărtinitoare. 

— Uiţi a patra putere, spuse episcopul Peregrino. Chiar tu. 

— Eu sunt un framling aici. 

— Unul cu totul ieşit din comun, nu se dădu bătut 
episcopul. Aşa cum m-am temut şi am anticipat, în cele 
patru zile de când te afli aici ai reuşit să cucereşti inimile 
acestui popor. Acum recomanzi o revoltă care ne-ar putea 
costa totul. Eşti la fel de primejdios ca şi Satana. Şi totuşi, 
iată-te acum supunându-te autorităţii noastre, de parcă n-ai 
fi liber să te îmbarci pe navetă ca să ajungi la nava ta de pe 
orbită, avându-i şi pe cei doi vinovaţi la bord. 

— Mă supun autorităţii voastre pentru că nu vreau să fiu 
un framling aici, îi răspunse Săvârşitorul. Vreau să devin 
cetăţean, învățăcel şi enoriaş al vostru. 


— În calitate de Vorbitor în numele Morților? întrebă 
episcopul. 

— În calitate de Andrew Wiggin. Mai ştiu şi alte lucruri 
care ar putea fi utile, în special dacă vă răsculați. Şi mai am 
o sarcină care nu poate fi împlinită dacă fiinţele umane 
pleacă de pe Lusitania. 

— Nu ne îndoim de sinceritatea ta, spuse episcopul, dar 
trebuie să ne ierţi dacă pregetăm să ne legăm soarta de cea 
a unui cetăţean proaspăt sosit. 

Săvârşitorul dădu din cap în semn de înţelegere. Episcopul 
nu putea rosti altceva până nu ştia mai multe. 

— Mai întâi daţi-mi voie să vă spun ce ştiu. În această după 
amiază am fost în pădure cu Miro şi Ouanda. 

— Tu! Şi tu ai nesocotit legea! Episcopul se ridică pe 
jumătate din jilţ. 

Bosquinha întinse mâinile în faţă, făcând un gest menit să 
domolească mânia episcopului: 

— Scotocirea fişierelor noastre a început cu mult înainte. 
Ordinul Congresului nu putea fi legat de această 
infracţiune. 

— Am încălcat legea fiindcă purceluşii doreau să mă vadă, 
îi lămuri Săvârşitorul. Mai exact, cereau să discute cu mine. 
Au văzut coborârea navetei. Ştiau că mă aflu aici. Şi, 
indiferent că e bine sau nu, au citit „Matca şi Hegemonul”. 

— Ei le-au dat purceluşilor cartea aceea? exclamă 
episcopul. 

— Le-au dat şi Noul Testament, spuse Săvârşitorul. Totuşi 
nu cred că veţi fi surprinşi să aflaţi că purceluşii şi-au găsit 
multe elemente comune cu matca. Să vă povestesc ce mi-au 
spus purceluşii: m-au implorat să conving cele O Sută de 
Lumi să abroge legile care îi ţin izolaţi aici. Să ştiţi că, la fel 
ca şi noi, purceluşii nu înţeleg rostul gardului. Noi vedem în 
el o modalitate de a proteja civilizaţia lor de influenţele şi 
schimbările pe care le-ar putea exercita fiinţele umane. Ei îl 
consideră o cale de a-i împiedica să deprindă toate 
secretele minunate pe care le cunoaştem noi. Îşi 


imaginează că navele noastre merg de la o planetă la alta 
colonizându-le şi ocupându-le pe toate, iar peste cinci sau 
zece mii de ani, când vor învăţa în sfârşit tot ce le refuzăm 
noi, vor ieşi în spaţiu şi vor găsi întregul univers ocupat. 
Pentru ei nu va mai fi loc. Consideră gardul drept o formă 
de nimicire a unei specii. Îi vom ţine în Lusitania ca pe nişte 
animale într-o grădină zoologică, în timp ce noi vom pune 
stăpânire pe tot cosmosul. 

— Asta-i o prostie, exclamă Dom Cristăo. Oamenii nu au 
asemenea intenţii. 

— Aşa să fie? ripostă Săvârşitorul. Atunci de ce ţinem atât 
de mult să-i ferim de orice influenţă a civilizaţiei noastre? 
Asta nu-i în interesul ştiinţei. Nici ca metodă de xenologie 
nu e bună. Vă rog să vă reamintiţi cum au fost descoperite 
ansiblul, zborul interstelar, controlul parţial al gravitaţiei şi 
chiar arma pe care am folosit-o pentru a distruge Gândacii: 
toate s-au născut ca rezultat direct al contactului nostru cu 
altă civilizaţie. Am dezvoltat cea mai mare parte a 
tehnologiei noastre pornind de la maşinile rămase după 
prima incursiune a Gândacilor în sistemul în care se afla 
Pământul. Am folosit principiile acelea cu mult înainte de a 
le fi înţeles. Unele dintre ele, cum ar fi legătura filotică, nu 
le pricepem nici acum. Suntem în spaţiu tocmai din cauza 
impactului cu o cultură superioară. Şi totuşi, în decurs de 
numai câteva generaţii, le-am luat maşinile, i-am depăşit şi 
i-am distrus. lată ce înseamnă gardul nostru. Ne temem că 
purceluşii vor proceda la fel faţă de noi, iar ei simt că exact 
asta e menirea lui. Ştiu, şi detestă decizia noastră. 

— Nu ne temem de ei, interveni episcopul. Sunt sălbatici, 
pentru numele Cerului... 

— Tot astfel i-am considerat şi pe Gândaci, spuse 
Săvârşitorul. Dar pentru Pipo şi Libo, pentru Ouanda şi 
Miro purceluşii nu au fost niciodată nişte sălbatici. Da, se 
deosebesc de noi mai mult decât framlingii, dar formează 
un popor ramen, nu varelse. De aceea, atunci când Libo a 
văzut că purceluşii erau în pericol de a pieri de foame, că se 


pregăteau să pornească un război pentru reducerea 
populaţiei, n-a acţionat ca un om de ştiinţă. Nu a studiat 
războiul luând notițe despre moartea şi suferinţa lor. A 
acţionat ca un creştin. A luat ştir experimental, pe care 
Novinha îl considera inutil pentru fiinţele umane datorită 
faptului că era prea apropiat de biochimia lusitană, şi i-a 
învăţat pe purceluşi cum să-l semene, să-l recolteze şi să-l 
prepare. Nu am nici o îndoială că sporul demografic 
înregistrat de purceluşi şi câmpurile de ştir au fost 
remarcate de Congresul Stelar. Această faptă nu poate fi 
considerată o încălcare voită a legii, ci un act de iubire şi 
compasiune. 

— Cum poţi numi o asemenea nesupunere act creştinesc? 
izbucni episcopul. 

— Cât de uman este cel care atunci când fiul său îi cere 
pâine, îi dă o piatră? 

— Şi diavolul poate cita din scripturi pentru a-şi atinge 
scopurile, spuse episcopul. 

— Eu nu sunt diavol, şi nici purceluşii. Copiii lor mureau de 
foame şi Libo le-a dat hrană şi i-a salvat. 

— Uite cum l-au răsplătit! 

— Da, să vedem cum l-au răsplătit. L-au ucis. Exact aşa 
cum le oferă moartea şi celor mai respectaţi membri ai 
tribului lor. Asta n-ar trebui să ne dea de gândit? 

— Ne-a spus că sunt primejdioşi şi că nu au conştiinţă, nu 
se dădu bătut episcopul. 

— Ne-a arătat că pentru ei moartea înseamnă cu totul 
altceva. Sfinţia-Voastră, dacă aţi crede cu adevărat că o 
persoană are o inimă perfectă, atât de plină de dreptate 
încât orice zi pe care ar mai avea-o de trăit ar face-o să 
devină mai puţin perfectă, atunci n-aţi socoti că lucrul cel 
mai bun ar fi ca ea să fie ucisă şi trimisă astfel direct în rai? 

— Ne iei în râs. Nici nu crezi în rai. 

— Dar dumneavoastră credeţi. Si martirii? N-au fost 
primiţi cu bucurie în rai? 


— Ba da, desigur. Dar oamenii care i-au omorât au fost 
nişte fiare. Crima nu le-a adus lor sanctificarea, ci călăilor 
pedeapsa eternă a iadului pentru faptele comise. 

— Dar dacă morţii nu merg în ceruri? Dacă ei capătă o 
nouă viaţă chiar sub ochii noştri? Cum vi se pare că atunci 
când moare un purceluş, dacă i se desface trupul aşa cum 
ştiţi, el prinde rădăcini şi devine altceva? Şi dacă se 
transformă într-un copac ce trăieşte încă cincizeci, o sută 
sau cinci sute de ani? 

— Despre ce vorbeşti acolo? Vrei să spui că purceluşii se 
metamorfozează din animale în plante? întrebă Dom 
Cristăo. Biologia elementară ne sugerează că aşa ceva e 
imposibil. 

— Practic e imposibil, recunoscu Săvârşitorul. Tocmai de 
aceea au supravieţuit Descoladei numai câteva specii, 
pentru că numai câteva dintre ele au fost în stare să 
realizeze transformarea. Când purceluşii îl ucid pe unul 
dintre ai lor, acesta se transformă într-un copac. Copacul 
acesta păstrează cel puţin o parte din inteligenţa lui. Astăzi 
i-am văzut pe purceluşi cântând unui arbore şi, fără să-l 
atingă cu vreo unealtă, acesta şi-a rupt singur rădăcinile, s- 
a prăbuşit şi s-a desfăcut în toate soiurile de unelte şi 
cherestea de care ei aveau nevoie. Nu am visat. Eu şi 
Ouanda am văzut-o cu ochii noştri, am auzit cântecul, am 
atins lemnul şi ne-am rugat pentru sufletul mortului. 

— Ce-are asta de a face cu hotărârea pe care trebuie s-o 
luăm? întrebă Bosquinha. Deci pădurile sunt alcătuite din 
purceluşi morţi. E o problemă de interes ştiinţific. 

— Are, pentru că atunci când purceluşii i-au ucis pe Pipo şi 
pe Libo au considerat că-i ajută să treacă în a doua etapă a 
existenţei lor. Nu erau fiare, ci ramen, acordând cea mai 
înaltă onoare oamenilor care îi slujiseră atât de bine. 

— O altă transformare mortală, aşa e? întrebă episcopul. 
Exact cum ai procedat astăzi în mărturisirea ta, făcându-ne 
să-l vedem mereu pe Marcos Ribeira, de fiecare dată într-o 
nouă lumină. Vrei să credem că purceluşii sunt nobili? 


Foarte bine, sunt nobili. Dar cu toată suferinţa pe care o va 
provoca hotărârea mea, eu nu vreau să mă revolt împotriva 
Congresului doar pentru ca oamenii noştri de ştiinţă să-i 
poată învăţa pe purceluşi cum să producă frigidere. 

— Vă rog, interveni Novinha. 

O priviră cu toţii, plini de speranţă. 

— Spuneţi că au luat toate fişierele? Le-au citit? 

— Da, răspunse Bosquinha. 

— Atunci se cunoaşte conţinutul fişierelor mele cu privire 
la Descolada. 

— Da, confirmă Bosquinha. 

Novinha îşi încrucişă mâinile în poală. 

— Nu va avea loc nici o evacuare. 

— Eu nu sunt de aceeaşi părere, spuse Săvârşitorul. De 
aceea am rugat-o pe Ela să te aducă. 

— De ce să nu ne evacueze? se interesă Bosquinha. 

— Din cauza Descoladei. 

— Ei asta-i, exclamă episcopul. Părinţii tăi i-au găsit leacul. 

— N-au vindecat boala, explică Novinha. I-au controlat 
evoluţia. Au împiedicat-o să devină activă. 

— Exact, aprobă Bosquinha. De aceea punem aditivi în 
apă. Colador. 

— Orice fiinţă umană de pe Lusitania, probabil cu excepţia 
Vorbitorului, care s-ar pute să nu fi contractat-o încă, e 
purtător al Descoladei. 

— Aditivul nu e scump, spuse episcopul, dar probabil că 
vor trebui să ne izoleze. Cred că aşa vor proceda. 

— Nicăieri nu ne pot izola îndeajuns de bine, zise Novinha. 
Descolada e variabilă la infinit. Atacă orice fel de material 
genetic. Aditivul poate fi administrat fiinţelor umane. Dar 
cum să-l administrezi fiecărui fir de iarbă, fiecărei păsări, 
fiecărui peşte, fiecărui punct de plancton din mare? 

— 'Toate îl pot contracta? întrebă Bosquinha. N-am ştiut 
asta. 

— N-am spus-o nimănui, dar am introdus mecanisme de 
protecţie în fiecare plantă pe care am creat-o. În ştir, în 


cartofi, în toate. Mecanismul nu face ca proteina să fie 
utilizabilă, ci determină organismele să producă inhibitorii 
lor proprii faţă de Descolada. 

Bosquinha era îngrozită. 

— Deci oriunde mergem... 

— Putem declanşa distrugerea completă a biosferei. 

— Şi ai păstrat secretul? întrebă Dom Cristăo. 

— Nu era nevoie să-l fac public. Nimeni n-a părăsit 
Lusitania şi nimeni nu plănuia aşa ceva. Novinha îşi privi 
mâinile odihnindu-i-se pe genunchi. Un amănunt referitor la 
această informaţie i-a îndemnat pe purceluşi să-l ucidă pe 
Pipo. Am păstrat secretul ca să nu ajungă la nimeni 
altcineva. Dar acum, din ce a aflat Ela în ultimii ani şi din ce 
a spus Mărturisitorul aseară am tras concluzia că şi Pipo a 
descoperit acelaşi lucra. Descolada nu numai că desface 
moleculele genetice şi le împiedică să se reformeze sau să 
se multiplice, ci le încurajează să se combine cu molecule 
genetice total străine. Ela a lucrat la această problemă 
împotriva voinţei mele. Toate formele de viaţă indigenă 
există şi se dezvoltă în perechi plantă-animal. Cabra cu 
iarba capim. Şerpii de apă cu iarba de râu. Muştele 
sugătoare cu trestiile. Pasărea xingadora cu viţa tropeco. 
Purceluşii cu copacii pădurii. 

— Vrei să spui că o specie se transformă în cealaltă? Dom 
Cristăo era în acelaşi timp fascinat şi scârbit de această 
idee. 

— S-ar putea ca purcelugşii să fie unici când se transformă 
din cadavru în copac, spuse Novinha. Dar probabil că 
exemplarele de cabra sunt fertilizate de polenul din capim. 
Poate că muştele se nasc din paniculul terminal al trestiei 
de râu. Trebuie să studiez asta. Ar fi trebuit s-o fac în anii 
din urmă. 

— Şi acum vor şti toate astea? întrebă Dom Cristăo. Din 
fişierele noastre? 

— Nu imediat. Probabil că în următorii zece sau douăzeci 
de ani. Până la sosirea altor framlingi aici sigur vor afla, 


răspunse Novinha. 

— Eu nu sunt om de ştiinţă, interveni episcopul. În afară 
de mine, toţi par să înţeleagă. Ce legătură are asta cu 
evacuarea? 

Bosquinha începu să-şi frământe mâinile. 

— Nu ne pot lua de pe Lusitania, spuse ea. Am duce cu noi 
Descolada oriunde şi ar ucide totul. Pe cele O Sută de Lumi 
nu există destui xenologi pentru a salva măcar o planetă de 
la devastare. Când vor ajunge aici, vor afla. 

— Bine atunci, răsuflă uşurat episcopul. Asta rezolvă 
problema noastră. Dacă le-o spunem de pe acum, nu vor 
trimite flota pentru evacuare. 

— Ba nu, Sfinţia Voastră, spuse Ender. Când vor descoperi 
de ce este în stare Descolada, se vor îngriji ca nimeni să nu 
părăsească vreodată planeta. 

Episcopul se strâmbă: 

— Şi ce, crezi că vor distruge întreaga planetă? Să fim 
serioşi, Vorbitorule, nu au mai rămas mulţi Săvârşitori 
printre fiinţele umane. În cel mai rău caz, pot să ne ţină în 
carantină aici. 

— Păi atunci de ce ne-am mai supune controlului lor? 
întrebă Dom Cristăo. Le putem transmite un mesaj prin 
care să-i informăm despre Descolada şi despre faptul că nu 
vom părăsi planeta iar ei nu trebuie să vină aici. Şi cu asta, 
basta. 

Nemulţumită, Bosquinha clătină din cap. 

— Crezi că nu se va găsi vreunul să spună: „Lusitanii pot 
distruge orice lume doar trimițând pe cineva în vizită. Au o 
navă, sunt cunoscuţi pentru caracterul lor rebel, s-au aliat 
cu purceluşii ucigaşi. Existenţa lor reprezintă o 
ameninţare.” 

— Cine ar putea spune aşa ceva? se miră episcopul. 

— Nimeni de la Vatican, dar Congresul nu se ocupă de 
salvarea sufletelor. 

— Şi probabil că au dreptate, constată episcopul. Tu însuţi 
ai afirmat că purceluşii vor să zboare spre stele. Cu toate 


acestea, oriunde s-ar duce, vor pricinui aceeaşi tragedie. 
Chiar pe lumile nepopulate, am dreptate sau nu? Vor 
duplica la nesfârşit peisajul acesta sărăcăcios - păduri 
formate dintr-un singur soi de copac, preerii acoperite de 
un singur fel de iarbă, pe care doar cabra o poate folosi 
drept hrană şi deasupra cărora zboară doar xingadora. 

— Poate că într-o bună zi vom descoperi o modalitate de a 
controla Descolada, spuse Ela. 

— Nu ne putem risca viitorul pe o singură carte, şi aceea 
nesigură, nu renunţă episcopul. 

— "Tocmai de aceea trebuie să ne revoltăm, spuse 
Săvârşitorul. La fel va gândi şi Congresul. La fel cum a 
făcut-o şi acum trei mii de ani, în timpul Xenocidului. Toată 
lumea condamnă Xenocidul pentru că a nimicit o specie 
extraterestră care s-a dovedit inofensivă în intenţii. Dar 
atâta timp cât Gândacii păreau hotărâți să distragă 
omenirea, conducătorii noştri nu au găsit altă soluţie decât 
să riposteze cu toată forţa. Îi punem din nou în faţa 
aceleiaşi dileme. Deja se tem de purceluşi. De îndată ce vor 
înţelege Descolada, toată prefăcătoria asta despre 
protejarea purceluşilor va fi uitată. Ne vor nimici sub 
pretextul salvării umanităţii şi probabil că vor distrage 
întreaga planetă. Aşa cum aţi spus, astăzi nu mai există 
Săvârşitori, dar e sigur că vor rade Milagre de pe suprafaţa 
planetei şi vor şterge orice urmă a contactului uman. Îi vor 
ucide inclusiv pe purceluşii care ne cunosc, apoi vor institui 
o supraveghere atentă a planetei pentru a-i împiedica pe 
ceilalţi să depăşească stadiul de primitivism. Dacă aţi şti 
totul, n-aţi proceda la fel? 

— Aşa gândeşte un Vorbitor? întrebă Dom Cristăo. 

— Ai fost acolo, interveni episcopul. Ai fost acolo de la 
început, nu-i aşa? Când au fost nimiciţi Gândacii. 

— Atunci nu găsisem calea de a discuta cu Gândacii, nu 
aveam de unde să ştim că erau ramen şi nu varelse. De 
această dată suntem aici. Ştim că nu vom pleca să 
distrugem alte lumi. Ştim că vom sta aici, pe Lusitania, până 


când vom putea călători în siguranţă, după ce vom 
neutraliza Descolada. De data aceasta, continuă 
Săvârşitorul, putem să salvăm vieţile fiinţelor ramen, astfel 
încât cel care va scrie istoria purceluşilor să nu fie silit să 
devină Vorbitor în numele Morților. 

Secretarul deschise brusc uşa şi Ouanda se năpusti 
înăuntru. 

— Sfinţia-Voastră, strigă ea. Doamnă primar! lrebuie să 
veniţi! Novinha... 

— Ce s-a întâmplat? întrebă episcopul. 

— Ouanda, trebuie să te arestez, spuse Bosquinha. 

— Arestează-mă mai târziu, răspunse ea. Acum e vorba de 
Miro. A sărit gardul. 

— N-ar fi făcut-o, izbucni Novinha. Ştia că ar putea să 
moară. Apoi, îngrozită, îşi dădu seama ce spusese. Du-mă la 
el... 

— Aduceţi-l pe Navio, ceru Dona Cristâ. 

— Nu înţelegeţi? întrebă Ouanda. Nu putem ajunge la el. 
E de cealaltă parte a gardului. 

— Şi-atunci ce putem face? 

— Dezactivaţi gardul, spuse Ouanda. 

Bosquinha privi neajutorată către ceilalţi. 

— Nu pot Acum e controlat de Comitet. Prin ansiblu. Nu 
vor accepta să-l dezactiveze. 

— Atunci Miro e ca şi mort, şopti Ouanda. 

— Nu! strigă Novinha. 

Prin spatele ei, în cameră se strecură o siluetă. Mică, 
acoperită cu blană. În afară de Săvârşitor, niciunul nu mai 
văzuse până atunci un purceluş în carne şi oase, dar îşi 
dădură imediat seama ce era. 

— Iertaţi-mă, spuse purceluşul. Asta înseamnă că trebuie 
să-l sădim acum? 

Nimănui nu-i trecu prin minte să-l întrebe pe purceluş 
cum reuşise să sară gardul. Erau prea preocupaţi să 
înţeleagă ce voia el să spună prin sădirea lui Miro. 

— Nu! răbufni Novinha. 


Mandachuva o privi uimit 

— Nu? 

— Cred că nu va mai trebui să plantați fiinţe umane, întări 
Săvârşitorul. 

Mandachuva rămase neclintit. 

— Ce vrei să spui? întrebă Ouanda. L-ai supărat. 

— Cred că va fi şi mai supărat până la sfârşitul zilei, spuse 
Ender. Hai, Ouanda, du-ne la Miro. 

— La ce bun, dacă nu putem trece dincolo? 

— Chemaţi-l pe Navio. 

— Mă duc eu să-l aduc, se oferi Dona Cristâ. Nu uitaţi că 
pe altcineva nu mai putem chema. 

— V-am întrebat ce rost are să mergem acolo, zise 
Bosquinha. 

— Ţi-am mai spus, explică Săvârşitorul. Dacă vă hotărâți să 
ne răsculăm, putem întrerupe legătura prin ansiblu şi 
atunci vom dezactiva şi gardul. 

— Încerci să te foloseşti de situaţia lui Miro pentru a-mi 
forţa mâna? întrebă episcopul. 

— Da, răspunse Săvârşitorul. E unul din turma ta, nu? Aşa 
că lasă cele nouăzeci şi nouă de mioare, păstorule, şi vino 
cu mine s-o salvăm pe cea care s-a rătăcit. 

— Ce se întâmplă? întrebă Mandachuva. 

— Du-ne la Miro. Şi grăbeşte-te, te rog. 

leşiră din biroul episcopului şi coborâră treptele care 
duceau spre catedrală. Ender îl auzi pe episcop, aflat în 
spatele lui, bolborosind nemulţumit despre răstălmăcirea 
scripturii pentru slujirea unor interese personale. 

Cu Mandachuva în frunte, trecură prin nava catedralei. 
Ender observă că episcopul se opri o clipă lângă altar, 
uitându-se atent la micuța creatură îmblănită pe care o 
urmau fiinţele umane. Când ieşiră, episcopul îl ajunse din 
urmă. 

— Spune-mi, Vorbitorule, îl abordă el, doar ca o părere 
personală, dacă deconectaţi gardul, dacă ne răsculăm 


împotriva Congresului Stelar vom abroga toate legile 
privind contactele cu purceluşii? 

— Aşa trag nădejde, îi răspunse Ender. Sper că nu vor mai 
exista cariere artificiale între noi şi ei. 

— Şi atunci, îşi continuă episcopul ideea, vom putea să-i 
învăţăm Evanghelia pe micuţi? N-ar mai fi nici o lege care 
să ne împiedice să încercăm. 

— Exact, spuse Săvârşitorul. S-ar putea să nu se 
convertească, dar nimic nu te va împiedica să încerci. 

— Va trebui să mă gândesc la asta. Dar, dragul meu 
necredincios, probabil că revolta declanşată de tine va 
deschide calea către convertirea unui mare popor. Poate că 
însuşi Dumnezeu te-a îndrumat încoace. 

Mandachuva şi femeile erau în apropierea gardului când 
episcopul, Dom Cristăo şi Ender ajunseră acolo. După cum 
stătea Ela, între împrejmuire şi mama ei, care îşi ţinea 
capul în mâini, Ender înţelese că Novinha încercase deja să 
sară dincolo pentru a ajunge la fiul ei. Acum plângea şi 
striga spre el: 

— Miro! Miro, cum de-ai putut face aşa ceva, cum te-ai 
urcat pe?... iar Ela încerca s-o calmeze. 

De cealaltă parte a gardului se aflau patru purceluşi 
uimiţi. Ouanda tremura de spaimă pentru viaţa lui Miro, dar 
mai avea atâta prezenţă de spirit încât să-i spună câteva 
lucruri pe care el nu avea cum să le vadă: 

— Au venit Ceşti, Săgeată, Uman şi Mâncătorul-de-Frunze. 
Ultimul încearcă să-i înduplece pe ceilalţi să-l sădească pe 
Miro. Cred că acum ştiu ce înseamnă asta, dar nu e niciun 
pericol. Uman şi Mandachuva i-au convins să n-o facă. 

— Dar tot nu rezolvă problema, observă Ender. De ce a 
făcut Miro ceva atât de nesăbuit? 

— Ne-a explicat Mandachuva pe drum. Purceluşii mestecă 
fire de capim, care au un efect anestezic. Pot să sară gardul 
oricând vor. Evident că fac asta de ani de zile. S-au gândit 
că noi nu trecem dincolo fiindcă ne supunem legii. Acum au 
aflat că iarba nu are acelaşi efect asupra noastră. 


Ender se apropie de gard. 

— Uman, rosti el. 

Uman făcu un pas în faţă. 

— Există o posibilitate ca noi să facem gardul inofensiv. 
Dacă procedăm astfel, intrăm în război cu fiinţele umane de 
pe celelalte lumi. Înţelegi asta? Oamenii de pe Lusitania şi 
purceluşii, împreună, în conflict cu restul fiinţelor umane. 

— Oh, făcu Uman. 

— O să câştigăm? întrebă Săgeată. 

— Poate că da, spuse Săvârşitorul. Dar poate că nu. 

— Ne dai nouă matca? întrebă Uman. 

— Întâi trebuie să discut cu soțiile. 

Purcelugşii înlemniră. 

— Despre ce vorbiţi? se interesă episcopul. 

— Trebuie să mă întâlnesc cu soțiile, continuă 
Săvârşitorul, pentru că vreau să încheiem un tratat. Un 
pact. O serie de reguli între noi. Mă înţelegeţi? Fiinţele 
umane nu pot trăi după legile voastre, iar voi nu puteţi trăi 
după ale noastre, dar dacă vrem să convieţuim paşnic, fără 
gard între noi, dacă vreţi să o las pe matcă să trăiască 
printre voi ca să vă ajute şi să vă înveţe, atunci trebuie să 
ne faceţi unele promisiuni şi să le respectaţi. Pricepeţi? 

— Pricep, spuse Uman. Dar nici nu-ţi închipui ce-mi ceri 
când zici că vrei să tratezi cu soțiile. Ele nu-s la fel de 
inteligente ca fraţii. 

— Dar ele iau toate hotărârile, e adevărat? 

— Sigur, răspunse Uman. Doar sunt păstrătoarele 
mamelor, nu? Te avertizez, e periculos să vorbeşti cu soțiile. 
Mai ales pentru tine, fiindcă te preţuiesc tare mult. 

— Dacă deconectăm gardul, trebuie să vorbesc cu ele. 
Dacă nu, gardul rămâne iar Miro moare şi va trebui să ne 
supunem ordinelor Congresului ca toate fiinţele umane să 
părăsească Lusitania. 

Nu le mai spuse că toţi oamenii riscau să fie ucişi. Rostea 
întotdeauna adevărul, dar nu întotdeauna întreg. 

— 'Te voi duce la soţii. 


Mâncătorul-de-Frunze păşi către el şi, batjocoritor, îşi 
plimbă palma pe pântecul lui Uman. 

— 'Ţi-au dat un nume potrivit, zise el. Tu eşti uman, nu noi. 
Apoi dădu să pornească în goană, dar Săgeată şi Ceşti îl 
opriră. 

— Te voi duce, repetă Uman. Acum distruge gardul şi 
salvează-l pe Miro. 

Săvârşitorul se întoarse spre episcop. 

— Nu eu iau hotărârea, se feri episcopul. Bosquinha. 

— Am jurat în faţa Congresului Stelar, spuse Bosquinha, 
dar îmi voi călca jurământul chiar în clipa asta pentru că 
vreau să salvez viaţa poporului meu. Propun să dezactivâăm 
gardul şi să încercăm să scoatem un folos din revolta 
noastră. 

— Dacă putem să le ţinem predici purceluşilor... zise 
episcopul. 

— Voi întreba când mă voi întâlni cu soțiile, spuse 
Săvârşitorul. Nu-ţi pot promite mai mult de-atât 

— Sfinţia-Voastră, strigă Novinha. Pipo şi Libo au murit 
dincolo de gard. 

— Întrerupeţi, spuse episcopul. Nu vreau să asist la 
moartea acestei colonii fără să închei lucrarea Domnului. 
Zâmbi sumbru. Dar ar fi bine ca Os Venerados chiar să fi 
ajuns sfinţi. Vom avea nevoie de ajutorul lor. 

— Jane, murmură Săvârşitorul. 

— De aceea te iubesc eu, răspunse Jane. Poţi realiza orice 
atâta vreme cât pregătesc eu condiţiile cum se cuvine. 

— Întrerupe legătura ansiblu şi dezactivează gardul, te 
TOg. 

— S-a făcut. 

Săvârşitorul se grăbi spre gard şi-l sări. Cu ajutorul 
purceluşilor îl ridică pe Miro până pe marginea lui şi lăsă 
trupul înţepenit să cadă în braţele episcopului, primarului, 
Novinhei şi ale lui Dom Cristăo, care aşteptau dincolo. 
Navio tocmai cobora în fugă povârnişul în urma Donei 
Cristă. Aveau să facă tot ce puteau ca să-l ajute pe Miro. 


Ouanda începu să urce şi ea pe gard. 

— Du-te înapoi, o rugă Ender. 

— Dacă te întâlneşti cu soțiile vreau să merg şi eu, spuse 
ea. Ai nevoie de sprijinul meu. 

Săvârşitorul nu putea să o refuze. Ouanda sări gardul şi 
veni lângă el. Navio îngenunche lângă trupul lui Miro. 

— A sărit gardul? se miră el. Aşa ceva nu se poate. Nimeni 
nu suportă durerea provocată de trecerea capului prin 
câmp. 

— Va trăi? întrebă Novinha. 

— De unde să ştiu? Navio îl dezbrăcă grăbit pe Miro şi-l 
consultă cu ajutorul unui scanner. La cursuri nu s-a discutat 
niciodată problema asta. 

Săvârşitorul observă că gardul se clătina din nou. Acum îl 
sărea şi Ela. 

— De ajutorul tău nu am nevoie, îi spuse el. 

— Ar fi vremea ca cineva care se pricepe cât de cât la 
xenobiologie să vadă ce se întâmplă, nu se lăsă ea convinsă. 

— Rămâi să-l îngrijeşti pe fratele tău, interveni Ouanda. 

Ela o privi sfidător: 

— E şi fratele tău. Să facem în aşa fel încât, dacă moare, să 
nu fie degeaba. 

Porniră toţi trei prin pădure, în şir, conduşi de Uman şi de 
ceilalţi purceluşi. 

Bosquinha şi episcopul îi urmăriră cu privirea. 

— Când m-am culcat seara trecută nu-mi închipuiam că 
dimineaţa o să mă trezesc răzvrătită, spuse ea. 

— Nici eu nu mi-am închipuit vreodată că Vorbitorul va fi 
ambasadorul nostru între purceluşi, recunoscu el. 

— Se pune întrebarea dacă vom fi iertaţi vreodată pentru 
ce-am făcut, medită Dom Cristăo. 

— Crezi că e o greşeală? se răsti episcopul. 

— Câtuşi de puţin, îi răspunse Dom Cristăo. Cred că am 
făcut un pas către ceva cu adevărat magnific, dar omenirea 
n-a arătat aproape niciodată îndurare faţă de adevărata 
măreție. 


— Din fericire, nu omenirea e judecător în asemenea 
chestiuni, spuse episcopul. lar acum vreau să mă rog 
pentru acest băiat, fiindcă ştiinţa medicală a ajuns la limita 
competenţei sale. 

Capitolul 17 

SOȚIILE. 

Să descoperi cum de s-a răspândit vestea că Flota de 
evacuare este înarmată cu Doctoraşul. Aceasta e o 
problemă de CEA MAI MARE PRIORITATE. Apoi să afli cine 
este acest Demostene. Conform Codului, etichetarea Flotei 
de evacuare drept un Al Doilea Xenocid reprezintă o 
încălcare flagrantă a legii şi se consideră trădare. După 
părerea mea. Comitetul Congresului Stelar nu-şi mai 
justifică existenţa şi-l putem desfiinţa dacă el nu va reuşi să 
găsească această voce pentru a o reduce la tăcere. 

Până atunci însă, continuă studierea fişierelor extrase de 
pe Lusitania. Mi se pare cu totul irațional ca oamenii de 
acolo să se revolte doar pentru că vrem să-i arestăm pe cei 
doi xenologi care au luat-o razna. Activitatea anterioară a 
primarului nu sugera că ar fi fost posibilă o asemenea 
atitudine din partea ei. Dacă se întâmplă cumva să 
izbucnească o revoluţie, vreau să ştiu cine ar putea fi 
conducătorii ei. 

Piotr, ştiu că-ţi dai toată silinţa. Ca şi mine. Ca toată lumea, 
de altfel. La fel ca oamenii de pe Lusitania, probabil. Dar 
numai eu răspund de siguranţa şi Integritatea celor O Sută 
de Lumi. Mă apasă o răspundere de o sută de ori mai mare 
decât cea pe care a avut-o Peter Hegemonul şi eu am doar o 
zecime din puterea lui, ca să nu mai menţionez faptul că nu 
am nici pe departe geniul lui. Nu încape nici o îndoială că tu 
şi restul lumii aţi fi mai fericiţi dacă Peter s-ar afla printre 
noi. lare mă tem că pentru rezolvarea acestei probleme 
vom avea nevoie de încă un Săvârşitor. Nimeni nu vrea un 
nou Xenocid, dar dacă se va întâmpla aşa ceva vreau să fiu 
sigur că ceilalţi vor dispare. Când se ajunge la război, 
oamenii sunt oameni şi extratereştrii sunt ceea ce sunt. 


Când se pune problema supravieţuirii se alege praful de 
toată ierarhia aceea cu ramani şi alte concepte. 

Asta te satisface? Mă crezi când îţi spun că nu sunt 
îngăduitor? Ai grijă să nu fii nici tu. Ocupă-te de chestiune 
şi să-mi dai rezultate cât mai curând. Acum. Cu dragoste şi 
îmbrăţişări, Bawa. 

Gobawa Ekimbo, Preş. Comit, de Suprav. al xenologilor, 
către Piotr Martinov, Dir. al Secţ. pt. Agric. din Congres. 

Circulara 44 din 4-5-1970, 2, citat de Demostene în Al 
Doilea Xenocid, p. 87, din 1-1-1972,1 

Uman le arăta drumul prin pădure. Purceluşii mergeau 
grăbiţi, coborând şi urcând pante, traversând pârăie, 
trecând prin tufişurile dese. Uman părea totuşi să fi 
transformat marşul acesta într-un dans, pornind în fugă 
spre unii copaci, pe alţii atingându-i şi vorbindu-le. Ceilalţi 
purceluşi erau mult mai reţinuţi, alăturându-se dansului 
doar din când în când. Numai Mandachuva rămase în urmă, 
împreună cu oamenii. 

— De ce face asta? întrebă încet Ender. 

Pentru o clipă, Mandachuva tăcu descumpănit. Ouanda îi 
explică la ce se referea Ender. 

— De ce se caţără Uman în copaci, de ce-i atinge şi le 
cântă? 

— Le cântă despre cea de-a treia viaţă, îi lămuri 
Mandachuva. Nu prea e politicos ce face. Întotdeauna a fost 
egoist şi nechibzuit. 

Ouanda privi surprinsă către Ender, apoi din nou spre 
Mandachuva. 

— Credeam că ţineţi cu toţii la Uman, spuse ea. 

— Mare onoare. E înţelept, aprobă purceluşul. Apoi îl 
împunse pe Ender în şold: Dar e nechibzuit în altă privinţă. 
Îşi închipuie că o să-i faci onoarea. Crede că vrei să-l duci în 
cea de-a treia viaţă. 

— Care e a treia viaţă? întrebă Ender. 

— Darul pe care Pipo l-a păstrat pentru sine, răspunse 
Mandachuva, apoi grăbi pasul şi-i ajunse din urmă pe 


ceilalţi purceluşi. 

— Ai priceput ceva? o întrebă Ender pe Ouanda. 

— Încă nu m-am obişnuit cu felul tău de a pune întrebări 
directe. 

— Dar după cum vezi, nici aşa nu prea capăt răspunsuri. 

— Mandachuva e supărat, asta înseamnă ceva. E supărat 
pe Pipo, dar asta e altă chestiune. A treia viaţă - un dar pe 
care Pipo l-a păstrat pentru sine. O să înţelegem noi până la 
urmă. 

— Când? 

— Peste douăzeci de ani. Sau poate peste douăzeci de 
minute. Tocmai de aceea e atât de captivantă xenologia. 

Ela atingea copacii şi privea din când în când spre tufişuri. 

— "Toţi din aceeaşi specie. Şi tufişurile la fel. Şi viţa care 
urcă pe mai toţi copacii. Ouanda, aţi mai văzut alte plante în 
pădure? 

— N-am observat. Nici nu m-am uitat prea atent. Viţa se 
numeşte merdona. Macios se hrănesc cu ea, iar purceluşii 
mănâncă macios. Cât despre rădăcina de merdona, noi i-am 
învăţat pe purceluşi s-o prepare pentru a o face comestibilă, 
înainte de a le da ştirul. Acum alimentaţia lor e asigurată de 
verigile inferioare ale lanţului trofic. 

— Priviţi, spuse Ender. 

Ajunşi la marginea unui luminiş, purceluşii se opriseră cu 
spatele la grupul de oameni. Ender, Ouanda şi Ela îi 
ajunseră din urmă şi se uitară peste capetele lor la poiana 
scăldată de razele lunii. Era un spaţiu foarte întins, cu 
pământul bătătorit şi lipsit de vegetaţie. Pe marginea 
poienii se aflau aliniate câteva case de buşteni, iar în mijloc 
se ridica un copac uriaş cum nu mai văzuseră până atunci. 

Copacul părea să se mişte. 

— E plin de macios, spuse Ouanda. 

— Nu-s macios, o contrazise Uman. 

— Trei sute douăzeci, le reaminti Mandachuva. 

— Frăţiori, interveni Săgeată. 

— Şi mămici, adăugă Ceşti. 


— Dacă o să le faceţi vreun rău, spuse Mâncătorul-de- 
Frunze, o să vă ucidem fără să vă sădim şi o să doborâm 
copacul vostru. 

— N-o să le facem nici un rău, îl asigură Ender. 

Purceluşii nu mai înaintaseră nici un pas spre poiană. 
Aşteptară până când, într-un târziu, în casa cea mai mare, 
pe latura opusă, se văzu o mişcare. Dinăuntru apăru un 
purceluş, mai înalt decât oricare dintre cei pe care-i 
întâlniseră până în clipa aceea. 

— O soţie, murmură Mandachuva. 

— Cum o cheamă? întrebă Ender. 

Purceluşii se întoarseră spre el şi-l priviră cu ochi mari. 

— Nu ne spun nouă cum le cheamă, explică Mâncătorul- 
de-Frunze. 

— Chiar dacă au nume, adăugă Cegşti. 

Uman îl trase pe Ender deoparte pentru a-i putea şopti la 
ureche: 

— Noi îi spunem Urlătoarea, dar niciodată în preajma unei 
soţii. 

Femela îi privi şi apoi cântă - nu exista alt cuvânt pentru a 
descrie curgerea armonioasă a vocii ei - o propoziţie sau 
două în limba soțiilor. 

— Trebuie să te duci acolo, spuse Mandachuva. Tu, 
Vorbitorule. 

— Singur? Prefer să le am pe Ouanda şi pe Ela cu mine. 

Mandachuva vorbi cu glas tare în limba soțiilor; suna ca o 
gâlgâială. 

În comparaţie cu vocea femelei. Urlătoarea răspunse 
scurt, cântând din nou. 

— Spune că pot să te însoţească. Zice că sunt femele, nu-i 
aşa? Nu se complică să facă deosebirea dintre fiinţele 
omeneşti şi micuţi. 

— Încă ceva. Să vină măcar unul dintre voi ca interpret. 
Sau poate ştie Esenţiala? 

Mandachuva transmise cererea lui Ender. Răspunsul veni 
laconic şi Mandachuva nu părea prea încântat de el. Refuză 


să-l traducă. În schimb, Uman îi explică lui Ender: 

— Zice că poţi avea orice interpret doreşti atâta vreme cât 
sunt eu acela. 

— Atunci am vrea să te avem pe tine ca interpret. 

— Trebuie să intri primul în locul naşterii, preciză Uman. 
Tu eşti cel invitat. 

Ender păşi în spaţiul liber şi luminat de razele lunii. Le 
auzi pe Ela şi pe Ouanda urmându-l şi pe Uman depănând 
iute din picioare. Acum reuşi să vadă că Urlătoarea nu era 
singura femelă prezentă. În uşile caselor se vedeau şi alte 
siluete. 

— Câte sunt? întrebă el. 

Uman nu răspunse. Ender se întoarse către el: 

— Câte soţii sunt? repetă el întrebarea. 

Uman se încăpăţână să nu-i răspundă. N-o făcu decât 
atunci când Urlătoarea cântă din nou, mai tare şi pe un ton 
de comandă. În cele din urmă, Uman îi traduse: 

— Mărturisitorule, în locul naşterilor vorbeşti doar când o 
soţie te întreabă ceva. 

Ender dădu grav din cap, apoi se duse înapoi la marginea 
luminişului, unde aşteptau ceilalţi masculi. Ouanda şi Ela îl 
urmară. O auzi pe Urlătoare cântând, iar acum înţelese de 
ce o numeau aşa: vocea ei era atât de puternică încât făcea 
să se cutremure copacii. Uman îl ajunse şi-l trase de haină. 

— Întreabă de ce ai plecat; nu ţi s-a îngăduit să te mişti de 
acolo. Vorbitorule, rău ai făcut, acum e foarte furioasă. 

— Spune-i că n-am venit să dau sau să primesc ordine. 
Dacă nu mă tratează ca pe un egal, atunci nici eu n-o voi 
face. 

— Nu pot să-i spun asemenea vorbe. 

— Atunci o să se mire în veci de ce-am plecat, e bine? 

— Dar e o mare onoare să fii chemat între soţii! 

— Vorbitorul în numele Morților se simte onorat să le 
viziteze. 

Uman rămase nemişcat câteva momente, împietrit de 
teamă, apoi se întoarse şi strigă spre Urlătoare. 


Tăcu şi ea. În poiană nu se mai auzea nici un sunet. 

— Sper că ştii ce faci, Vorbitorule, murmură Ouanda. 

— Improvizez şi eu, recunoscu el. Cum crezi că va 
reacţiona? 

Ouanda nu-i răspunse. 

Urlătoarea intră în casa cea mare construită din buşteni. 
Ender se întoarse şi pomi înspre pădure, dar glasul 
Urlătoarei răsună aproape concomitent cu gestul lui. 

— Îţi ordonă să aştepţi, traduse Uman. 

Ender nu-şi rări pasul şi în câteva clipe ajunse lângă 
ceilalţi purceluşi. 

— Dacă mă roagă să mă întorc s-ar putea să o ascult. Dar 
trebuie să-i spui că n-am venit nici să dau, nici să primesc 
porunci. 

— Nu pot, spuse Uman. 

— De ce? 

— Dă-mi voie, interveni Ouanda. Uman, ce înseamnă asta? 
Nu poţi să-i spui fiindcă te temi sau nu există cuvinte? 

— Nu-s cuvinte pentru ca un frate să-i vorbească 
poruncitor unei soţii ori pentru ca ea să-l roage. Vorbele nu- 
s făcute pentru a fi folosite aşa cum vreţi voi. 

Ouanda îi zâmbi lui Ender: 

— Nu e vorba de obiceiuri, Vorbitorule. Limba e de vină. 

— Uman, ele înţeleg limba voastră? întrebă Ender. 

— În locul naşterilor nu se poate folosi limba masculilor, 
explică Uman. 

— Atunci spune-i că vorbele mele nu pot fi traduse în limba 
soțiilor, ci numai în cea a masculilor, şi anunţ-o că eu... o 
rog... să-ţi permită să tălmăceşti spusele mele în limba 
voastră. 

— Vorbitorule, ne faci o mulţime de necazuri. Uman se 
întoarse şi vorbi din nou cu Urlătoarea. 

Poiana se umplu brusc de sunetele limbii soțiilor, mai bine 
de zece cântece diferite, ca şi cum ar fi fost un cor pe mai 
multe voci: 


— Vorbitorule, spuse Ouanda, acum ai încălcat aproape 
toate regulile practicii antropologice. 

— Care mi-a scăpat? 

— Nu ştiu, dar tot e bine că încă n-ai ucis-o pe vreuna 
dintre soţii. 

— Din păcate ai uitat că nu mă aflu aici în calitate de om 
de ştiinţă care îi studiază. Am venit ca ambasador, pentru a 
încheia un tratat cu ei. 

Soţiile tăcură la fel de brusc precum începuseră să cânte. 
Urlătoarea ieşi din casa ei şi merse până în mijlocul poienii, 
unde se opri foarte aproape de copacul uriaş. Cântă. 

Uman îi răspunse în limba fraţilor. Ouanda traduse în 
şoaptă: 

— Îi comunică spusele tale despre tratamentul egal. 

Soţiile izbucniră din nou într-o cacofonie de cântece. 

— Cum crezi că vor reacţiona? întrebă Ela. 

— De unde să ştiu? răspunse Ouanda. Am venit aici tot 
atât de des ca şi tine. 

— Eu cred că vor înţelege şi vor accepta condiţiile mele, 
spuse Ender. 

— De ce eşti atât de convins? nu se lăsă Ouanda. 

— Fiindcă am coborât din cer şi sunt Vorbitor în numele 
Morților. 

— Nu te crede marele zeu alb, îl avertiză Ouanda. Nu dă 
întotdeauna rezultate. 

— Nu sunt Pizzarro. 

Jane îi murmură chiar atunci în ureche: 

— Am început să înţeleg limba soțiilor. Elementele de bază 
ale limbii masculilor se găseau în notele lui Pipo şi Libo, iar 
traducerile lui Uman îmi sunt de mare folos. Limba soțiilor e 
strâns înrudită cu cea a masculilor, doar că pare mai 
arhaică, mai aproape de rădăcini. Are multe forme vechi şi 
toate formulele de adresare de la femelă la mascul sunt la 
modul imperativ, în vreme ce formele de adresare inversă 
sunt la modul implorator. În limba soțiilor cuvântul pentru 
frate pare a fi înrudit cu cel folosit în limba masculilor 


pentru macio, viermele de copac. Dacă acesta e cumva 
limbajul dragostei, e de mirare că reuşesc să se reproducă. 

Ender zâmbi. Era bine că Jane îi vorbea din nou şi că se 
putea bizui pe ajutorul ei. 

Îşi dădu seama că Mandachuva o întrebase ceva pe 
Ouanda, pentru ca auzi răspunsul ei şoptit: 

— Ascultă nestemata din ureche. 

— Aceea e matca? întrebă Mandachuva. 

— Nu, răspunse Ouanda. E un... Se chinui să găsească un 
cuvânt potrivit. E un computer. O maşină cu voce. 

— Pot să primesc şi eu una? 

— Într-o zi, da, spuse Ender în locul Ouandei pentru a o 
scuti de efortul de a găsi un răspuns mulţumitor. 

Soţiile tăcură şi vocea Urlătoarei răsună din nou. Imediat 
după aceea, masculii începură să se agite, sărind pe 
vârfurile picioarelor. Jane îi susură în ureche: 

— Vorbeşte chiar ea în limba masculilor. 

— E o zi cu adevărat mare, mormăi Săgeată, dacă soțiile 
vorbesc limba masculilor în locul ăsta. Nu s-a mai întâmplat 
până acum. 

— "Te invită să vii, spuse Uman. Ca o soră pe un frate. 

Ender porni imediat spre mijlocul luminişului şi se apropie 
de soţie. Cu toate că era mai înaltă decât masculii, avea cu 
aproape cincizeci de centimetri mai puţin decât Ender, aşa 
că se văzu obligat să îngenungheze. Se aflau faţă în faţă. 

— Îţi sunt recunoscător pentru bunătatea ce mi-o arăţi, 
spuse Ender. 

— Asta aş putea s-o spun în limba soțiilor, comentă Uman. 

— Oricum, spune-o în limba ta, îl îndemnă Ender. 

Uman se supuse. Urlătoarea întinse o mână şi-i atinse 
pielea netedă a frunţii, barba aspră, buzele. Ender închise 
ochii, dar nu se clinti când ea îşi trecu delicat degetele 
peste pleoapele lui. 

Urlătoarea spuse câteva cuvinte. 

— Tu eşti sfântul Vorbitor? traduse Uman. 

Jane corectă traducerea: 


— A adăugat cuvântul sfânt. 

Ender îl privi pe Uman drept în ochi. 

— Nu sunt sfânt. 

Uman înlemni. 

— Spune-i. 

Îl privi contrariat, agitat, apoi se gândi că Vorbitorul era 
mai puţin primejdios decât Urlătoarea. 

— N-a spus ea sfânt. 

— Să-mi traduci cât se poate de exact ce zice, îl sfătui 
Ender. 

— Dacă nu eşti sfânt, cum de-ai ştiut atât de bine cea 
spus? întrebă Uman. 

— Te rog să fii cinstit şi corect, şi cu mine şi cu ea. 

— Voi tălmăci cât mai bine ce spune ea, îi promise Uman. 
Dar ea aude vocea mea redând vorbele tale. Va trebui să le 
rostesc cu grijă. 

— Am nevoie de fidelitate, spuse Ender. Să nu te temi. E 
important să audă exact ce spun. Comunică-i asta: o rog să 
te ierte că-i vorbeşti nepoliticos, dar eu sunt un framling 
necioplit şi trebuie să afle precis ce zice ea. 

Uman îşi dădu ochii peste cap de mirare, dar se întoarse 
spre Urlătoare şi traduse. 

Urlătoarea îi răspunse scurt. Uman traduse în Esenţială: 

— Zice că nu are capul cioplit din rădăcină de merdona. 
Sigur că înţelege. 

— Spune-i că noi, fiinţele umane, n-am văzut niciodată un 
copac atât de mare. Roag-o să ne explice ce fac ea şi 
celelalte soţii cu el. 

Ouanda se îngrozi. 

— Mergi direct la ţintă, nu-i aşa? 

Dar când Uman traduse cuvintele Săvârşitorului, 
Urlătoarea se duse imediat lângă copac, îl atinse şi începu 
să cânte. 

Stând mai aproape de copac, acum reuşiră în sfârşit să 
vadă vălmăşagul de creaturi ce se vânzoleau pe scoarță. 
Majoritatea nu măsurau mai mult de cinci centimetri 


lungime. Aveau un vag aspect de fetuşi, deşi corpurile lor 
rozalii erau acoperite cu o idee de blană închisă la culoare. 
Ţineau ochii deschişi. Se căţărau unii peste alţii, luptându- 
se să-şi croiască drum lângă una dintre petele de pastă 
lipicioasă de pe scoarţa copacului. 

— Pastă de ştir, remarcă Ouanda. 

— Copiii, preciză Ela. 

— Nu-s copii, explică Uman. Au crescut cât să poată 
merge. 

Ender se apropie şi mai mult de trunchi şi întinse mâna. 
Urlătoarea încetă brusc să mai cânte, dar el nu renunţă. 
Atinse coaja cu degetele în apropierea unui pui de purceluş. 
În urcuşul lui, acesta pipăi mâna şi se căţără pe ea, 
agăţându-se cu ghearele. 

— Pe acesta îl ştii pe nume? întrebă Ender. 

Înspăimântat, Uman traduse în grabă, apoi îi reproduse 
răspunsul Urlătoarei: 

— E un frate de-al meu. Nu va primi nume decât atunci 
când va putea merge în două picioare. Tatăl lui e Rădăcini 

— Iar mama? întrebă Ender. 

— A, mamele nu au niciodată nume, spuse Uman. 

— Întreab-o. 

Uman se supuse. Ea îi dădu răspunsul: 

— Spune că mama lui a fost foarte puternică şi curajoasă. 
S-a îngrăşat purtându-şi cei cinci copii. Uman îşi şterse 
fruntea. A fost destul de grasă ca să-i hrănească pe toţi. 

— Mama îi aduce pasta cu care se hrăneşte? 

Uman îl privi îngrozit. 

— Vorbitorule, nu pot spune asta. În nici o limbă. 

— De ce nu? 

— 'Ţi-am explicat. A fost îndeajuns de grasă ca să-i 
hrănească pe cei cinci micuţi. Pune-l la loc pe frăţior şi las-o 
pe soţie să-i cânte copacului. 

Ender îşi puse din nou mâna pe trunchi şi frăţiorul se târi 
mai departe pe scoarță. Urlătoare îşi reluă cântecul. 


Ouanda îl fulgeră pe Vorbitor cu o privire încărcată de 
reproş pentru gestul lui impulsiv, dar Ela părea emoţionată. 
— Nu înţelegi? Nou-născuţii se hrănesc cu trupul mamei 

lor. 

Dezgustat, Ender se trase înapoi. 

— Cum poţi să afirmi una ca asta? întrebă Ouanda. 

— Uită-te la ei cum foşgăie pe copac, la fel ca şi macios. Ei 
şi macios trebuie să fi fost rivali. Ela arătă către o porţiune 
din trunchi nepătată de ştir. Copacul secretă o sevă. Uite, 
prin crăpăturile astea. Înainte de apariţia Descoladei 
trebuie să fi existat insecte care se hrâăneau cu seva, iar 
macios şi puii de purceluş se băteau să le mănânce. De 
aceea au reuşit purceluşii să-şi amestece moleculele 
genetice cu aceşti copaci. Nu numai că aici trăiesc copiii, 
dar adulţii trebuie să se urce pe trunchiuri ca să 
îndepărteze viermii macios. Chiar când existau multe alte 
surse de hrană, erau legaţi de copaci prin toate ciclurile de 
viaţă. Cu mult înainte de a deveni copaci... 

— Noi studiem societatea purceluşilor, o întrerupse 
nerăbdătoare Ouanda, nu îndepărtatul lor trecut evolutiv. 

— Iar eu am început negocieri dificile, completă Ender. De 
aceea vă rog să păstraţi liniştea şi să aflaţi tot ce se poate 
fără a transforma vizita într-un seminar. 

Cântecul atinse apogeul; în scoarţa copacului apăru o 
crăpătură 

— Doar n-o să dărâme şi copacul acesta din pricina 
noastră?! exclamă speriată Ouanda. 

— Îi cere copacului să-şi deschidă inima. Uman îşi duse o 
mână la frunte. Acesta e copacul-mamă, singurul din 
pădurea noastră. Nu trebuie să i se întâmple ceva rău, altfel 
toţi copiii noştri se vor naşte din alţi copaci, iar taţii noştri 
vor muri. 

Glasului Urlătoarei i se adăugară vocile celorlalte soţii şi 
curând în trunchiul copacului-mamă se căscă o gaură largă. 
Ender făcu câţiva paşi şi rămase în faţa găurii. Înăuntru era 
prea întuneric şi nu putea să vadă nimic. 


Ela îşi scoase lanterna de la centură şi i-o întinse. Cu o 
mişcare zvâcnită, Ouanda o apucă pe Ela de încheietură. 

— Un obiect industrial! Nu ai voie să aduci aici aşa ceva. 

Ender luă calm lanterna din mâna Elei. 

— Gardul nu mai există, spuse el, şi acum putem să 
desfăşurăm cu toţii Activităţi Suspecte. Îndreptă lanterna 
spre sol şi apăsă pe buton, apoi mai slăbi şi dispersă 
fasciculul luminos. Soţiile începură să murmure, iar 
Urlătoarea îl atinse pe Uman pe pântec. 

— Le-am povestit că puteţi face lumină de lună noaptea, 
explică el. Le-am spus că purtaţi astfel de lucruri la voi. 

— Fac vreun rău dacă las lumina asta să pătrundă în inima 
copacului-mamă? 

Uman o întrebă pe Urlătoare, iar ea întinse mâna după 
lanternă. 'Ţinând-o apoi în mâinile tremurânde, cântă blând 
şi o îndreptă spre copac astfel că razele de lumină 
pătrunseră în deschizătură. Tresări aproape imediat şi 
îndreptă fasciculul în altă direcţie. 

— Strălucirea le orbeşte, spuse Uman. 

Jane îi şopti lui Ender: 

— Sunetul vocii ei este amplificat ca un ecou înăuntrul 
copacului. Când a pătruns lumina, ecoul a modulat, 
provocând o armonică superioară şi o alterare a sunetului. 
Copacul a răspuns folosind sunetul vocii Urlătoarei. 

— Tu poţi vedea, şopti Ender. 

— Îngenunchează şi du-mă cât mai aproape, apoi plimbă- 
mă prin dreptul deschizăturii. 

Ender se supuse şi îşi mişcă uşor capul prin dreptul găurii, 
permiţând urechii să aibă un unghi convenabil spre interior. 
Jane descrise ceea ce vedea. Ender rămase mult timp în 
genunchi fără să se clintească. Într-un târziu, se întoarse 
către ceilalţi să le explice: 

— Mămicile. Înăuntru sunt mămicile. Cele gravide. N-au 
decât patru centimetri lungime. Una dintre ele naşte. 

— Vezi cu nestemata aceea? întrebă Ela. 


Ouanda îngenunche alături de el, încercând să vadă 
înăuntru, dar fără să reuşească. 

— Un dimorfism sexual incredibil. Femelele ajung la 
maturitate sexuală în pruncie, nasc şi mor. Apoi îl întrebă pe 
Uman: Toţi micuţii de afară sunt fraţi? 

Uman repetă întrebarea pentru Urlătoare. Ea duse mâna 
către un loc de lângă deschizătură şi luă un prunc destul de 
mare. Cântă câteva cuvinte explicative. 

— Aceea e o tânără soţie, traduse Uman. Se va alătura 
celorlalte soţii pentru a îngriji de copii când va avea vârsta 
potrivită. 

— E numai una? întrebă Ela. 

Săvârşitorul tresări şi se ridică. 

— Aceea e sterilă, altfel n-ar lăsa-o să se împerecheze. Nu 
se poate să fi avut copii. 

— De ce nu? întrebă Ouanda. 

— Nu există canal de naştere, explică Ender. Pruncii 
mănâncă din corpul mamei ca să iasă. 

Ouanda murmură o rugăciune. Cu toate acestea, Ela 
deveni mai curioasă ca oricând. 

— Fascinant, spuse ea. Dar cum se împerechează dacă 
sunt atât de mici? 

— Le ducem noi la taţi, spuse Uman. Dar ce credeaţi? Taţii 
nu pot veni aici, nu e limpede? 

— 'Taţii, spuse Ouanda. Aşa sunt numiţi cei mai veneraţi 
copaci. 

— Exact, aprobă Uman. Taţii sunt maturi pe coajă. Îşi pun 
praful pe coajă, în sevă. Noi ducem mămica la tatăl pe care 
îl aleg soțiile. Ea se târâie pe scoarță şi praful din sevă 
pătrunde în pântecul ei şi o umple cu micuţi. 

Fără să scoată o vorbă, Ouanda arătă cu degetul către 
protuberanţele perceptibile de pe pântecul lui Uman. 

— Da, spuse el. Sunt cărăuşii. Fratele onorat în felul 
acesta o pune pe mămică pe unul dintre cărăuşi, iar ea se 
ţine foarte strâns tot drumul până la tată. Îşi atinse 


pântecul. E cea mai mare bucurie pe care o avem în a doua 
viaţă. Dacă am putea, am duce mămicile în fiecare noapte. 

Urlătoarea cântă lung şi cu forţă, iar despicătura din 
copacul-mamă începu din nou să se închidă. 

— Toate femelele şi mămicile acelea sunt fiinţe înzestrate 
cu rațiune? întrebă Ela. 

Erau cuvinte necunoscute de Uman. 

— Sunt treze? întrebă Ender. 

— Sigur, răspunse Uman. 

— Vrea să ştie dacă mămicile gândesc, explică Ouanda. 
Înţeleg limba? 

— Ele? făcu Uman. Nu, nu-s cu nimic mai inteligente decât 
cabras şi doar puţin mai deştepte decât macios. Ştiu doar 
trei lucruri: să mănânce, să se târâie şi să se agaţe de 
cărăuş. Cele de pe scoarță încep acum să înveţe. Eu îmi 
aduc aminte cum mă târam pe scoarţa copacului-mamă. 
Deci atunci aveam memorie. Sunt totuşi unul dintre puţinii 
care au amintiri atât de vechi. 

Nechemate, în ochii Ouandei apărură lacrimi. 

— Toate mamele se nasc, se împerechează, dau naştere la 
rândul lor, mor şi toate aste în pruncie. Nici nu ştiu că 
trăiesc. 

— Acesta e un exemplu de dimorfism sexual împins până la 
o limită ridicolă, constată Ela. Femelele ating maturitatea 
sexuală de timpuriu, iar masculii foarte târziu. Mi se pare o 
ironie că toate femelele dominatoare sunt sterile. Ele 
conduc tribul şi totuşi genele lor nu pot fi transmise... 

— Ela, spuse Ouanda, ce-ar fi dacă am găsi o modalitate de 
a permite mămicilor să aibă copii fără să fie devorate? O 
operaţie cezariană. Creăm un aliment bogat în proteine ca 
substitut pentru cadavrul mamei. N-am putea proceda în 
aşa fel încât femelele să ajungă la maturitate? 

Ela nu mai apucă să răspundă. Ender le apucă pe 
amândouă de braţ şi le trase deoparte. 

— Cum de îndrăzniţi? şopti el. Ce-aţi zice dacă ei ar 
descoperi o cale de a face fetiţele să conceapă şi să poarte 


copii care să se hrănească din cadavrul mamei? 

— Ce tot vorbeşti acolo? întrebă Ouanda. 

— Ce grozăvie! exclamă Ela. 

— Nu ne aflăm aici ca să demolăm înseşi rădăcinile vieţii 
lor. Am venit să găsim o cale de a trăi pe această lume 
alături de ei. Peste o sută sau cinci sute de ani, după ce vor 
învăţa îndeajuns pentru a face singuri schimbări, ei vor 
hotări dacă e cazul să modifice modul în care li se concep şi 
li se nasc copiii. Nu vă daţi seama ce s-ar întâmpla dacă, 
dintr-o dată, ar ajunge la maturitate tot atât de multe 
femele cât masculii? Ce să facă femelele? Mai mulţi copii tot 
nu pot avea, aşa e? Nu s-ar putea lua la întrecere cu 
masculii pentru a deveni taţi. La ce ar sluji? 

— Dar mor fără să fi trecut prin viaţă... 

— Sunt ceea ce sunt, conchise Ender. Ei vor decide ce 
schimbări să facă, nu voi, din perspectiva îngust-umană, în 
încercarea de a le face să aibă o viaţă deplină şi fericită ca 
noi. 

— Ai dreptate, recunoscu Ela. Sigur, aşa e, iartă-mă. 

Pentru Ela purceluşii nu erau un popor, cio rasă 
extraterestră ciudată, iar ea se obişnuise să descopere că 
alte animale aveau modele inumane de viaţă. Ender înţelese 
că Ouanda era încă tulburată. Ea făcuse tranzacţia tipic 
ramen: concepea purceluşii drept noi în loc de ei. Accepta 
comportamentul bizar pe care-l văzuse, chiar uciderea 
tatălui ei, considerând că acesta se încadra într-un domeniu 
acceptabil de straneitate. Însemna că, în comparaţie cu Ela, 
Ouanda dovedea mai multă toleranţă şi înţelegere faţă de 
purceluşi şi astfel devenea mai vulnerabilă şi suferea mai 
mult atunci când constata comportamentul crud şi bestial al 
celor pe care îi considera prieteni. 

Ender mai observă că după ani şi ani de contacte cu 
purceluşii, Ouanda deprinsese unul dintre obiceiurile lor: în 
clipe de încordare extremă, tot corpul îi devenea rigid. Îi 
reaminti de umanitatea ei luând-o de umăr cu un gest 
părintesc şi trăgând-o mai aproape. 


Ouanda se mlădie uşor sub atingerea lui şi râse nervos, 
apoi vorbi cu glas scăzut: 

— Ştii la ce mă tot gândesc? Mămicile au copii şi mor 
nebotezate. 

— Dacă episcopul Peregrino îi va converti, puse Ender, 
poate că-l vor lăsa să stropească interiorul copacului-mamă 
cu apă sfinţită şi să rostească o rugăciune. 

— Nu mă lua peste picior, şopti Ouanda. 

— Dar vorbeam foarte serios. Deocamdată o să le cerem 
să se schimbe atât cât să putem trăi alături de ei, dar nimic 
mai mult. Iar noi ne vom schimba în aşa fel încât ei să 
suporte prezenţa noastră pe planetă. Trebuie să fii de acord 
cu asta, altfel gardul se reactivează, fiindcă le ameninţăm 
supraviețuirea. 

Ela încuviinţă, dar Ouanda înţepeni din nou. Ender îşi 
înfipse degetele brusc şi brutal în umărul Ouandei. 
Înspăimântată, aprobă şi ea. Abia atunci Ender îşi slăbi 
strânsoarea. 

— lartă-mă, se scuză el, dar sunt ceea ce sunt. Dacă vrei, 
aşa i-a făcut Dumnezeu. Prin urmare, nu încerca să-i 
remodelezi după propria-ţi imagine. 

Se întoarse la copacul-mamă. Urlătoarea şi Uman îl 
aşteptau. 

— Iertaţi-mi întreruperea. 

— Nu-i nimic, spuse Uman. l-am explicat ce-ai făcut. 

Ender simţi un gol în stomac. 

— Ce i-ai spus că facem? 

— l-am zis că ele vor să le ajute pe mămici să semene mai 
mult cu fiinţele umane, însă tu ai afirmat că nu pot face aşa 
ceva, altfel ridici din nou gardul, şi că noi trebuie să 
rămânem micuţi, iar voi umani. 

Ender zâmbi. Traducerea oglindea fidel adevărul, dar 
Uman dovedise precauţie şi nu intrase în detalii. Poate că 
soțiile îşi doreau ca mămicile să supravieţuiască naşterii 
fără să-şi dea seama de consecinţele unei asemenea 
schimbări aparent umanitare. Uman era un diplomat 


desăvârşit; spusese adevărul, dar omisese cu bună ştiinţă 
amănuntele interpretabile şi evitase astfel declanşarea unui 
conflict. 

— Mda, făcu Ender. Dacă tot ne-am întâlnit, ar fi vremea 
să trecem la discuţii serioase. 

Ender se aşeză pe pământ Urlătoarea se ghemui exact în 
faţa lui şi cântă câteva cuvinte. 

— Zice că trebuie să ne învăţaţi tot ce ştiţi, să ne duceţi 
spre stele, să ne aduceţi matca şi să-i daţi băţul luminos cu 
care a venit această nouă fiinţă umană, altfel îi va trimite la 
miez de noapte pe fraţii din pădure ca să-i ucidă pe toţi 
oamenii în somn şi să-i spânzure deasupra pământului ca să 
nu mai dobândească cea de-a treia viaţă. Vizând 
îngrijorarea oamenilor, Uman îl atinse pe Ender pe piept. 
Nu, nu, trebuie să înţelegeţi. Asta nu înseamnă nimic. Aşa 
începem întotdeauna când vorbim cu alt trib. Crezi că 
suntem nebuni? Nu v-am ucide niciodată! Ne-aţi dat ştir, 
„Matca şi Hegemonul”, ne-aţi învăţat olăritul. 

— Spune-i să-şi retragă amenințările, altfel nu-i vom mai 
da nimic. 

— Ţi-am spus, Vorbitorule, asta nu înseamnă... 

— A rostit cuvintele şi eu nu mai discut cu ea dacă nu şi le 
retrage. 

Uman i se adresă Urlătoarei. Ea sări în picioare şi dădu un 
ocol copacului-mamă, cu braţele ridicate şi cântând cu voce 
puternică. 

— Se plânge mamei şi tuturor soțiilor că eşti un frate care 
nu-şi cunoaşte locul. Zice că te porţi nepoliticos şi că-i este 
imposibil să negocieze cu tine. 

Ender dădu din cap. 

— Da, întocmai. Acum am lămurit lucrurile şi ştim cum 
stăm. 

Urlătoarea se aşeză din nou faţă în faţă cu el. De această 
dată vorbi în limba masculilor. 

— Spune că nu va ucide niciodată oameni şi nici nu-i va 
lăsa pe fraţi sau pe alte soţii s-o facă. Zice să ţii minte că 


eşti de două ori mai înalt decât oricare dintre noi şi că ştii 
totul, în timp ce noi nu ştim nimic. S-a umilit destul ca să-i 
poţi vorbi? 

Urlătoarea îl privea atentă, aşteptând încordată răspunsul 
lui. 

— Da, acum putem începe. 

Novinha îngenunche pe podea lângă patul lui Miro. Quim 
şi Olhado stăteau în spatele ei. Dom Cristăo tocmai îi culca 
pe Grego şi pe Quara în camera lor. Acoperit de respiraţia 
şuierătoare şi chinuită a lui Miro, cântecul de leagăn 
îngânat cu voce falsă răzbătea până la ei ca un zvon 
depărtat. 

Miro deschise ochii. 

— Miro, exclamă Novinha. 

El gemu. 

— Miro, eşti acasă, în patul tău. Ai sărit gardul. Doctorul 
Navio spune că ai suferit leziuni pe creier. Nu ştiu dacă 
vătămarea e permanentă sau nu. S-ar putea să rămâi 
parţial paralizat. Dar trăieşti, Miro, şi Navio susţine că te 
poate ajuta să compensezi ceea ce s-ar putea să fi pierdut. 
Înţelegi? Nu-ţi ascund adevărul. Probabil că-i va fi greu o 
vreme, dar merită să încerci. 

El gemu încetişor, dar nu era o exprimare a durerii. Se 
părea că încerca să vorbească şi nu reuşea. 

— Miro, poţi să-ţi mişti falca? întrebă Quim. 

Miro deschise gura şi apoi o închise. 

Olhado ţinu mâna la un metru deasupra capului lui Miro şi 
o mişcă. 

— Poţi să urmăreşti mişcarea mâinii mele? 

Miro îşi rostogoli ochii. Novinha îl strânse de braţ. 

— Ai simţit strângerea? 

Miro gemu din nou. 

— Închide gura din nou când vrei să spui nu şi deschide-o 
pentru da, îl sfătui Quim. 

Miro închise gura şi scoase un „Mmm”. 


În ciuda cuvintelor încurajatoare pe care i le spusese lui 
Miro, Novinha se simţea cuprinsă de disperare, fiindcă 
acesta era cel mai groaznic lucru ce i se întâmplase 
vreunuia dintre copiii ei. Când Lauro îşi pierduse ochii şi 
devenise Olhado - la început urâse porecla aceasta, dar 
acum o folosea şi ea - crezuse că ceva mai cumplit nici nu 
se putea. Dar Miro paralizat, neajutorat, incapabil să simtă 
măcar atingerea mâinii ei, asta era de nesuportat. La 
moartea lui Pipo trăise un anumit fel de durere, care nu 
semănase cu aceea provocată de pierderea lui Libo, iar 
dispariţia lui Marcao îi lăsase în suflet un regret imens. Îşi 
aminti de golul dureros pe care-l simţise atunci când privise 
cum mama şi tatăl ei fuseseră coborâţi în pământ. Totuşi nu 
exista chin mai mare decât să-şi vadă copilul suferind şi să 
nu-l poată ajuta cu nimic. 

Se ridică, vrând să plece. Va plânge. Va plânge tăcut în altă 
cameră, să n-o vadă el. 

— Mmm. Mmm. Mmm. 

— Nu vrea să pleci, spuse Quim. 

— Voi rămâne, dacă asta doreşti, dar trebuie să mai dormi. 
Navio ţi-a recomandat cât mai mult somn. 

— Mmm. Mmm. 

— Nu vreau nici să doarmă, constată Quim. 

Novinha îşi înăbuşi impulsul de a se răsti la Quim, ca să-i 
arate că şi ea putea să audă răspunsurile lui Miro. Nu era 
însă momentul potrivit pentru a se certa. Pe de altă parte, 
Quim era cel care concepuse sistemul pe care-l folosea Miro 
pentru a comunica. Avea dreptul să se mândrească şi să 
pretindă că el e vocea lui Miro. 

În felul acesta afirma că făcea parte din familie şi însemna 
că nu-i întorcea spatele după cele aflate astăzi în praca. Era 
modul în care-i arăta că o iartă, aşa că nu mai zise nimic. 

— Poate că vrea să ne spună ceva. 

— Mmm. 

— Sau să întrebe ceva? sugeră Quim. 

— Ma. Aa. 


— Grozav, exclamă Quim. Dar cum să scrie dacă nu poate 
să-şi mişte mâinile? 

— Sem problema, ghici Olhado. Prin scanare. Asta poate. 
Dacă-l ducem lângă terminal, facem literele să defileze pe 
ecran şi el o să zică da când apare litera de care are nevoie. 

— O să dureze o veşnicie, se dezumflă Quim. 

— Miro, vrei să încercăm? întrebă Novinha. 

Voia. 

Îl transportară în camera din faţă şi-l întinseră pe pat. 
Olhado orientă terminalul astfel încât să afişeze literele 
alfabetului în faţa lui Miro. Puse la punct un mic program 
care să facă fiecare literă să se aprindă câte o fracțiune de 
secundă. Îi trebuiră câteva încercări pentru a fixa durata de 
aprindere, adică una destul de lungă pentru ca Miro să 
poată scoate un sunet care să însemne litera asta înainte ca 
lumina să se mute la următoarea. 

La rândul lui, Miro grăbi şi mai mult lucrurile, prescurtând 
cuvintele în mod deliberat. 

— P-U-R-C-E. 

— Purceluşii, spuse Olhado. 

— Da, încuviinţă Novinha. De ce-ai vrut să treci peste gard 
şi să mergi la purceluşi? 

— Mmmm,! 

— Pune o întrebare, mamă, o lămuri Quim. Nu vrea să 
răspundă. 

— Aa. 

— Vrei să ştii ce s-a întâmplat cu purceluşii care erau cu 
tine când ai sărit gardul? întrebă Novinha. S-au întors în 
pădure. Cu Ouanda, Ela şi Vorbitorul în numele Morților. Îi 
povesti repede despre discuţia din biroul episcopului, ce 
aflaseră despre purceluşi, dar mai ales ce hotărâseră să 
facă. În clipa în care a fost dezactivat gardul pentru a te 
salva pe tine, ne-am hotărât să ne răsculăm împotriva 
Congresului. Înţelegi, Miro? S-a terminat cu legile 
Comitetului. Din gard n-au rămas decât firele. Poarta va sta 
deschisă. 


În ochii lui Miro apărură lacrimi. 

— Asta era tot ce voiai să ştii? întrebă Novinha. Acum ar 
trebui să dormi. 

„Nu”, spuse el. „Nu, nu, nu.” 

— Aşteaptă puţin până i se limpezesc ochii, spuse Quim. 
După aceea mai facem o scanare. 

D-I-G-A-F-A-L 

— Diga ao Falante pelos Mortos, traduse Olhado. 

— Ce trebuie să-i spunem Vorbitorului? întrebă Quim. 

— Acum dormi, şi ne spui mai târziu, încercă Novinha. Nu 
se întoarce decât peste câteva ore. Negociază regulile care 
să guverneze relaţiile dintre noi şi purceluşi. Să nu mai 
ucidă oameni, aşa cum au făcut cu Pipo şi cu Li...cutatăl 
tău. 

Dar Miro refuză să doarmă. Continuă să-şi scrie mesajul 
prin scanare. Împreună, reuşiră să priceapă ce încerca el să 
comunice Vorbitorului prin intermediul lor. Înţeleseră că 
Miro voia ca ei să plece acum, înainte de încheierea 
negocierilor. 

Novinha îi lăsă pe Dom Cristăo şi pe Dona Cristă să aibă 
grijă de casă şi de cei mici. Înainte de a pleca, se opri lângă 
fiul ei cel mare. Efortul îl epuizase; ţinea ochii închişi şi 
respira regulat. Îi atinse o mână, o ţinu o clipă şi i-o strânse; 
ştia că el nu putea simţi atingerea ei, dar nu încercă să-l 
mângâie, ci să se consoleze. 

Miro deschise ochii şi Novinha simţi cum degetele lui se 
strânseră încet, delicat, pe mâna ei. 

— Am simţit, îi şopti. O să te faci bine. 

Miro strivi câteva lacrimi sub pleoape. Novinha se ridică şi 
porni orbeşte spre uşă: 

— Mi-a intrat ceva în ochi, îi spuse lui Olhado. Condu-mă 
până o să pot vedea iarăşi. 

Quim se afla deja în preajma gardului. 

— Poarta e prea departe! strigă el. Mamă, poţi să-l sari? 

Reugşi, dar destul de greu. 


— Fără îndoială că Bosquinha o să ne lase să facem o 
poartă şi aici, îl linişti ea. 

Trecuse de miezul nopţii, iar Ouanda şi Ela simțeau că le 
cuprinde somnul. Ender era la fel de proaspăt. Tratând cu 
Urlătoarea ore în şir, fusese obligat să stea încordat; 
structura lui nervoasă reacţionase prompt, ajutându-l să 
rămână treaz şi chiar dacă s-ar fi dus acasă tot i-ar fi trebuit 
câteva ore ca să poată adormi. 

Acum ştia mult mai precis ce voiau şi ce le trebuia 
purceluşilor. Pădurea le era cămin şi patrie; nici nu 
simţiseră vreodată nevoia de a-şi defini altfel proprietatea. 
Totuşi, de când cultivau ştir, reuşiseră să înţeleagă că şi 
preeria era un teren folositor şi că era bine s-o ţină sub 
control. Nu aveau totuşi idee de modul în care se putea 
măsura pământul. De câte hectare aveau nevoie pentru 
culturi? Cât teren puteau să folosească oamenii? Întrucât 
purceluşii nu-şi înțelegeau încă necesităţile, lui Ender îi 
venea greu să le precizeze. Dar când ajunseră la conceptul 
de lege şi guvernare, dificultăţile sporiră. Soţiile 
conduceau; purceluşilor le era limpede acest lucru. În cele 
din urmă, Ender îi făcu să priceapă că oamenii îşi alcătuiau 
altfel legile şi că ele se aplicau la problemele umane. Pentru 
a-i lămuri de ce aveau oamenii nevoie de propriile lor legi, 
trebui să le explice modul de împerechere al fiinţelor 
umane. Se distră observând că Urlătoarea se îngrozise 
auzind că adulţii se împerecheau între ei şi că vorbele 
bărbaţilor aveau aceeaşi greutate ca şi cele ale femeilor în 
întocmirea legilor. Ideea de familie şi înrudire în afara 
tribului era pentru ea „orbire de frate”. Nu avea nimic 
împotrivă ca Uman să fie mândru de numeroasele 
împerecheri ale tatălui său, dar în ceea ce le privea pe soţii, 
ele îşi alegeau taţii exclusiv în funcţie de necesităţile 
tribului. Singurele entităţi pe care le respectau soțiile erau 
tribul şi individul. 

Până la urmă înţeleseră totuşi că legile umane trebuie 
aplicate între graniţele aşezărilor umane, iar legile 


purceluşilor în interiorul triburilor. Stabilirea graniţelor se 
dovedi o problemă spinoasă. După trei ore de discuţii, se 
puseră de acord asupra unui singur lucru: legea 
purceluşilor se aplică în pădure şi toţi oamenii care intră în 
ea i se supun. Legea oamenilor e valabilă în zona îngrădită 
iar toţi purceluşii care intră acolo respectă guvernarea 
umană. Restul planetei avea să fie împărţit mai târziu. 
Acesta era un triumf neînsemnat, dar se ajunsese măcar la 
un compromis. 

— Trebuie să pricepeţi că fiinţele umane vor avea nevoie 
de teren deschis, spuse Ender. Acesta nu-i decât un aspect 
al problemei. Vreţi ca matca să vă înveţe cât mai multe, să 
vă ajute să extrageţi minereu, să topiţi metale şi să fabricaţi 
unelte. Dar şi ea va avea nevoie de pământ, şi în foarte 
scurtă vreme ea va fi mult mai puternică decât fiinţele 
umane sau micuţii. Oricare dintre Gândaci, le explică el, era 
perfect disciplinat şi foarte harnic. Îi vor depăşi repede pe 
oameni prin productivitate şi forţă. După ce matca va fi 
readusă la viaţă pe Lusitania, părerea ei va trebui să fie 
respectată în luarea oricărei decizii. 

— Rădăcină spune că putem avea încredere în ea, insistă 
Uman. Traducând apoi spusele Urlătoarei, adăugă: Şi 
copacul-mamă îi acorda încredere. 

— Îi daţi pământul vostru? întrebă Ender. 

— Lumea e mare, traduse Uman. Poate folosi toate 
pădurile celorlalte triburi. Şi voi la fel. Vi le dăm fără să vă 
cerem nimic în schimb. 

Ender schimbă o privire Ouanda şi Ela. 

— Asta-i foarte bine, spuse Ela, dar le aparţin? 

— Sigur că nu, zise Ouanda. Încă se mai războiesc cu alte 
triburi. 

— Le ucidem noi dacă nu vi se supun, se oferi Uman. Acum 
suntem foarte puternici. Trei sute douăzeci de copii. Peste 
zece ani nici un trib nu se va mai ridica împotriva noastră. 

— Uman, spune-i Urlătoarei că acum negociem cu acest 
trib. De celelalte ne vom ocupa mai târziu. 


Uman traduse repede, cuvintele rostogolindu-se şi 
învălmăşindu-se, şi curând primiră răspunsul ei: 

— Nu nununu nu. 

— Ce nu-i convine? întrebă Ender. 

— N-o să discutaţi cu duşmanii noştri. Ai venit la noi. Dacă 
mergi şi la ei, atunci devii duşmanul nostru. 

Chiar în clipa aceea, în spatele lor se văzură câteva lumini 
şi din adâncul pădurii apărură Săgeată şi Mâncătorul-de- 
Frunze urmaţi de Novinha, Quim şi Olhado. 

— Ne-a trimis Miro, explică Olhado. 

— Cum se simte? se interesă Ouanda. 

— E paralizat, spuse sec Quim. Novinha scăpase de chinul 
de a-i spune pe ocolite. 

— Nossa Senhora, şopti Ouanda. 

— Starea lui se ameliorează, o lămuri Novinha. Înainte de 
a pleca i-am strâns mâna. A simţit şi mi-a strâns-o şi el. 
Foarte slab, dar înseamnă că legăturile nervoase nu sunt 
iremediabil distruse, adică nu toate au fost afectate. 

— Nu vă supăraţi, interveni Ender, dar asta-i o conversaţie 
pe care o puteţi purta şi în Milagre. Eu am alte probleme de 
rezolvat aici. 

— Ilartă-mă, spuse Novinha, am venit cu un mesaj din 
partea lui Miro. N-a putut vorbi, dar mi l-a transmis literă 
cu literă şi noi am completat spaţiile goale. Folosind 
avantajele pe care le-au obţinut din relaţiile cu noi, 
purceluşii pun la cale un război. Săgeţile, numărul lor mai 
mare... vor deveni imbatabili. După câte am înţeles, Miro 
susţine că războiul lor nu se poartă doar pentru cucerirea 
de noi teritorii. Reprezintă şi un prilej pentru amestecul 
genetic. Exogamie masculină. Tribul învingător foloseşte 
copacii care cresc din trupurile celor morţi în luptă. 

Ender îi privi pe Uman, Măncătorul-de-Frunze şi Săgeată. 

— E adevărat, recunoscu Săgeată. Sigur că-i adevărat. 
Acum suntem cel mai înţelept trib. Vom deveni taţi mai buni 
decât oricare alţi purceluşi de pe lume. 

— Înţeleg, spuse Ender. 


— De aceea a insistat Miro să venim la tine chiar în 
noaptea asta, explică Novinha, înainte de încheierea 
negocierilor. Trebuie să împiedicăm războiul. 

Uman se ridică şi sări în sus de parcă ar fi voit să zboare. 

— N-o să traduc aşa ceva, spuse el. 

— O s-o fac eu! exclamă Mandachuva. 

— Staţi! strigă Ender. Vocea îi era cu mult mai puternică 
decât până atunci. Toţi făcură linişte imediat, iar ecoul 
strigătului părea să reverbereze încă printre copaci. 
Mâncătorule-de-Frunze, nu vreau alt interpret în afară de 
Uman. 

— Cine eşti tu să-mi spui că nu pot vorbi soțiilor? Eu sunt 
purceluş, iar tu nu eşti nimic. 

— Uman, reluă Ender, spune-i Urlătoarei că dacă-i permite 
Mâncătorul-de-Frunze să traducă discuţia pe care am avut- 
o noi, oamenii, atunci îl considerăm spion. Şi dacă ea îi 
îngăduie să ne spioneze, vom pleca imediat acasă şi nu veţi 
primi nimic de la noi. Voi duce matca pe altă lume ca s-o 
readuc la viaţă. Înţelegi? 

Sigur că înţelese. Ender mai ştia că Uman era încântat. 
Mâncătorul-de-Frunze încerca să uzurpe rolul lui Uman şi 
să-i discrediteze atât pe el cât şi pe Ender. După ce Uman 
termină de tradus, Urlătoarea cântă către Mâncătorul-de- 
Frunze. Ruşinat, acesta se retrase grăbit în pădure şi 
rămase, alături de ceilalţi, simplu martor la discuţie. 

Dar Uman dovedi că nu era nicidecum o marionetă. Nu 
lăsă de înţeles că-i era recunoscător lui Ender. Îl privi drept 
în ochi fără să clipească. 

— Ai spus că nu vei încerca să ne schimbi. 

— Am spus că nu voi încerca să vă schimb mai mult decât e 
necesar. 

— De ce e necesar? Războiul e o problemă care ne 
priveşte pe noi şi pe ceilalţi purceluşi. 

— Fii atent, îl avertiză Ouanda. S-a supărat rău. 

Înainte de a încerca să o înduplece pe Urlătoare, trebuia 
să-l convingă pe Uman. 


— Dintre purceluşi, voi sunteţi primii noştri prieteni. Vă 
bucuraţi de încrederea şi dragostea noastră. Niciodată nu 
vă vom face vreun rău şi nici nu le vom oferi altor purceluşi 
avantaje pe care să le folosească împotriva voastră. Dar n- 
am venit doar la voi. Reprezentăm întreaga omenire şi vrem 
să vă învăţam tot ce ştim. Indiferent de trib. 

— Nu reprezentaţi toată umanitatea. Sunteţi pe cale de a 
duce un război cu celelalte fiinţe umane. Cum poţi afirma că 
războaiele noastre sunt barbare şi ale voastre nu? 

Negreşit că Pizarro, în ciuda defectelor lui, nu se lovise de 
atâtea probleme în negocierile cu Atahualpa. 

— Noi ne străduim să evităm războiul cu celelalte fiinţe 
umane, spuse Ender. Dar dacă vom lupta, nu va fi un război 
dezlănţuit de noi, pentru a câştiga avantaje în dauna altora. 
Ne vom bate pentru voi, încercând să vă câştigăm dreptul 
de a călători printre stele. Ender ridică mâna cu palma 
deschisa. Ne-am uitat umanitatea pentru a deveni rameni 
alături de voi. Îşi făcu cu palma pumn. Pe Lusitania, 
oamenii, purceluşii şi matca vor fi o singură fiinţă. Ioţi 
umani. Toţi Gândaci. Toţi purceluşi. 

Analizând vorbele lui Ender, Uman păstră o vreme 
tăcerea. 

— Vorbitorule, spuse el într-un târziu. E foarte greu. Până 
la venirea voastră, a fiinţelor umane, ceilalţi purceluşi 
existau doar ca să-i ucidem, astfel încât în cea de-a treia 
viaţă a lor să fie sclavi în pădurile care deveneau ale 
noastre. Pădurea asta a fost cândva un câmp de bătălie şi 
cei mai bătrâni copaci sunt războinicii care au pierit în 
luptă. Taţii noştri cei mai bătrâni sunt eroii acelui război, iar 
din laşi am făcut case. Toată viaţa ne pregătim să câştigăm 
confruntările cu duşmanii, astfel ca soțiile să poată avea un 
copac-mamă într-o nouă pădure şi noi să devenim puternici 
şi măreţi. În ultimii zece ani am învăţat să folosim săgeți şi 
să ucidem de la distanţă. Am deprins să facem oale şi să 
preparăm rădăcina de merdona ca să putem fi mulţi şi tari 
şi să ducem hrană departe de pădurea-cămin. Ne-a întărit 


gândul că vom învinge în orice război. Vom împânzi toate 
colţurile acestei lumi cu soțiile şi mămicile noastre, cu eroii 
noştri şi, într-o bună zi, vom pleca spre stele. Acesta e visul 
nostru, Vorbitorule, iar acum îmi spui că vrei să ni-l risipeşti 
în vânt. 

Uman rostise o cuvântare impresionantă. Nimeni dintre 
cei prezenţi nu reuşi să-i sugereze lui Ender un posibil 
răspuns. Uman îi convinsese pe mai toţi. 

— E frumos visul tău, spuse Ender. Aşa visează orice fiinţă. 
Asta e dorinţa care se află chiar la originile vieţii: să creşti 
până când tot spaţiul pe care-l vezi devine parte din tine şi-l 
controlezi. Se cheamă căutarea măreției. Îl poţi împlini în 
două feluri: trebuie să ucizi tot ce nu e fiinţa ta, înghițind 
sau distrugând până nu mai rămâne nimic să ţi se opună. 
Dar calea asta e greşită. Ar însemna să declari întregului 
univers: „Doar eu voi fi mare şi pentru a-mi face loc, voi, 
restul, trebuie să-mi cedaţi ce vă aparţine şi să deveniți 
nimic.' Uman, înţelege că dacă ar gândi în felul acesta, 
fiinţele umane ar ucide toţi purceluşii de pe Lusitania şi şi- 
ar face din ea un cămin. Ce-ar mai rămâne din visul vostru 
dacă noi am fi râi? 

Uman se strădui să înţeleagă. 

— Vad că ne-aţi oferit daruri preţioase, deşi puteaţi să ne 
luaţi şi puţinul pe care-l avem. Dar de ce ni le-aţi dat dacă 
nu le putem folosi ca să devenim măreţi? 

— Vrem să vă dezvoltați şi să călătoriţi printre stele. Vrem 
să fiţi puternici şi de neînfrânt pe Lusitania, alături de miile 
de fraţi şi soţii, să vă învăţăm să cultivați multe soiuri de 
plante şi să creşteţi diferite animale. Aceste două femei, Ela 
şi Novinha, vor munci toată viaţa pentru a crea şi alte 
plante capabile să reziste aici şi vă vor da orice lucru bun 
care le va reuşi. Să vă înălţaţi. Dar de ce să moară până şi 
un singur purceluş din altă pădure pentru ca de aceste 
daruri sa vă bucuraţi doar voi? Şi de ce să vă simţiţi 
nedreptăţiţi dacă am oferit aceleaşi lucruri şi altora? 


— Dar ce-am câştigat dacă vor fi la fel de puternici ca şi 
noi? 

„La ce altceva m-aş putea aştepta din partea acestui 
frate?” gândi Ender. „Poporul lui s-a măsurat dintotdeauna 
cu alte triburi. Pădurea lor nu are cincizeci sau cinci sute de 
hectare, - e doar mai mare sau mai mică decât a tribului de 
la sud sau de la vest. În clipele acestea trebuie să fac munca 
unei întregi generaţii şi să-i arăt o nouă cale de a măsura 
măreţia poporului său.” 

— Rădăcină e măreț? întrebă el. 

— Eu aşa zic, răspunse Uman. E tatăl meu. Copacul lui nu 
e cel mai bătrân sau cel mai gros, dar nu ţinem minte ca 
vreun tată să fi avut atât de mulţi copii la aşa scurt timp 
după plantare. 

— Deci, într-un fel, toţi copiii pe care i-a zămislit încă mai 
fac parte din el. Cu cât are mai mulţi copii cu atât devine 
mai măreț. Uman încuviinţă tăcut. Şi cu cât realizezi mai 
multe în viaţă cu atât îţi faci mai mare părintele, adevărat? 

— Da, copacul-tată e onorat când copiii lui izbutesc fapte 
mari. 

— Asta-i altceva, spuse Uman. Toţi ceilalţi copaci măreţi 
sunt părinţii tribului. Copacii mai mici rămân totuşi fraţi. 

Ender simţi nesiguranța lui Uman. Se opunea acestor idei 
din cauza ciudăţeniei lor, nu pentru că ar fi fost greşite sau 
de neînțeles. Începea să înţeleagă. 

— Gândeşte-te la soţii, îl îndemnă Ender. Ele nu au copii. 
Nu pot fi niciodată măreţe, asemeni tatălui tău. 

— Vorbitorule, ştii foarte bine că ele sunt cele mai măreţe 
dintre toţi. Întregul trib li se supune. Când ne conduc bine, 
tribul prosperă; când creştem în număr şi soțiile devin 
puternice. 

— Chiar dacă niciunul dintre voi nu-i copilul lor. 

— Cum s-ar putea aşa ceva? întrebă Uman. 

— Şi totuşi voi le sporiţi măreţia. Chiar dacă nu vă sunt 
mame sau taţi, ele cresc odată cu voi. 

— Aparţinem toţi aceluiaşi trib... 


— Dar de ce sunteţi acelaşi trib? Aveţi mame şi taţi diferiţi. 

— Fiindcă suntem tribul! Locuim în aceeaşi pădure şi... 

— Dacă ar veni la voi vreun purceluş din alt trib şi v-ar 
ruga să-l lăsaţi să rămână ca frate... 

— Nu l-am face niciodată copac-tată! 

— Dar aţi încercat să faceţi copaci-taţi din Pipo şi Libo. 

Uman începuse să respire precipitat. 

— Înţeleg. Făceau parte din trib. Veneau din cer, dar i-am 
simţit ca fraţi şi am încercat să-i transformăm în taţi. Tribul 
e ceea ce credem. Dacă spunem că se compune din toţi 
micuţii pădurii şi toţi copacii, atunci acesta este tribul, chiar 
dacă unii dintre cei mai vechi copaci au crescut din 
războinicii altor două triburi care au căzut în bătălie. 
Devenim trib în măsura în care afirmăm că suntem trib. 

Ender se minună de inteligenţa acestui mic ramen. Puţini 
oameni erau în stare să reliefeze o asemenea idee sau s-o 
extindă dincolo de graniţele înguste ale tribului, familiei sau 
naţiunii lor. 

Uman veni în spatele lui Ender şi se sprijini de el, lăsându- 
şi toată greutatea pe umerii lui. Simţi respiraţia 
purceluşului, apoi obrajii li se lipiră strâns şi priviră în 
aceeaşi direcţie. Ender înţelese imediat: 

— Vezi ce văd şi eu. 

— Voi, fiinţele umane, creşteţi făcându-ne o parte a 
voastră: oameni, purceluşi, Gândaci, toţi laolaltă sunt 
rameni. Atunci o să devenim un singur trib şi măreţia 
noastră are să fie şi a voastră; ea aparţine tuturor 
deopotrivă. Ender simţi încordarea lui Uman, care aproba 
temeinicia acestei idei. Tu spui că trebuie să vedem toate 
triburile în acelaşi fel, ca pe un singur trib, tribul nostru, al 
tuturor împreună şi să ne înălţăm făcându-i şi pe alţii să 
crească. 

— Puteţi trimite dascăli şi fraţi către alte triburi şi ei vor 
trece în cea de-a treia viaţă în pădurile lor, pentru a avea 
copii acolo. 


— E greu să le cerem soțiilor lucruri atât de stranii, 
explică Uman. Poate chiar imposibil. Ele nu gândesc la fel 
ca fraţii. Un frate cugetă la multe probleme diferite, dar o 
soţie se gândeşte la un singur lucru: ce slujeşte tribului şi, 
mai presus de toate, ce foloseşte copiilor şi mămicilor. 

— Poţi să le faci să înţeleagă? 

— Mai bine decât tine. Dar nu se ştie. Poate că voi da greş. 

— Nu cred că vei da greş. 

— Ai venit în seara asta să faci o învoială între noi, 
purceluşii acestui trib, şi voi, oamenii care trăiţi pe această 
lume. Oamenii din afara Lusitaniei, la fel ca şi purceluşii din 
alte păduri, nu se vor sinchisi de ea. 

— Vrem să cădem la învoială cu toţi purceluşii... 

— Şi promiteţi să ne învăţaţi totul? 

— Când veţi putea înţelege. 

— Orice întrebări am pune? 

— Dacă ştim răspunsul. 

— Când! Dacă! Astea nu-s cuvinte pentru un legământ! 
Dă-mi răspunsuri precise acum, Vorbitorule. Uman se ridică 
şi se îndepărtă de Ender; se plimbă un timp prin faţa lui şi 
apoi se aplecă spre el, privindu-l de sus. Promiteţi-mi că ne 
învăţaţi tot ce ştiţi! 

— Promitem. 

— Promite-mi că vei da viaţă mătcii pentru a nu ajuta. 

— O voi readuce la viaţă. Va trebui să faceţi un legământ 
separat cu ea, fiindcă nu se supune legilor umane. 

— Promite-mi că-i vei da viaţă, fie că ne ajută, fie că nu. 

— Da. 

Promite-mi că veţi respecta legea noastră când veţi călca 
în pădure şi că pământul de care avem nevoie în preerie va 
fi tot în stăpânirea noastră. 

— De acord. 

— Şi veţi porni război împotriva tuturor oamenilor ca să ne 
apăraţi şi să ne lase să călătorim? 

— Am făcut-o deja. 


Uman se calmă, se întoarse şi se aşeză în faţa lui Ender. 
Trase câteva linii cu degetul prin praf. 

— Acum să vedem ce vreţi de la noi. Ne vom supune 
legilor umane în oraşul vostru şi pe pământurile care vă 
trebuie. 

— Da, aprobă Ender. 

— Şi voi nu vreţi să pornim război, continuă Uman. 

— Exact. 

— Asta-i tot? 

— Mai e ceva. 

— Nu putem accepta chiar orice. S-ar putea să ne ceri 
lucruri imposibile. 

— Vreau să-mi spui despre a treia viaţă. Când începe ea? 
Când ucideţi un purceluş şi el creşte ca un copac, nu-i aşa? 
— Prima viaţa se desfăşoară înăuntrul copacului-mamă, 
unde nu vedem lumina şi mâncăm din trupul mamei şi din 

seva copacului-mamă. A doua viaţă o trăim în umbra 
pădurii, în lumina blândă, alergând şi căţărându-ne, 
văzând, cântând, vorbind şi lucrând cu mâinile. În a treia 
viaţă ne înălţăm spre soare şi-i umbrim în sfârşit lumina, 
mişcându-ne doar în bătaia vântului, liberi să gândim şi să 
le vorbim fraţilor în anumite zile, când bat în scoarţa 
noastră. Da, asta-i a treia viaţă. 

— Oamenii nu au a treia viaţă. 

Uman îl privi uimit. 

— După ce murim, chiar dacă ne-aţi planta, n-ar creşte 
nimic. Nici un copac. Nu sorbim lumina soarelui. Când 
murim, suntem morţi. 

Uman o căută cu privirea pe Ouanda. 

— Dar în cartea cealaltă pe care ne-aţi dat-o se vorbea la 
tot pasul despre viaţa de după moarte şi despre renaştere. 

— Nu sub forma unui copac, îi explică Ender. Şi nici într-o 
formă pe care s-o poţi atinge sau pipăi, căreia să-i vorbeşti 
sau de la care să primeşti răspunsuri. 

— Nu te cred. Dacă e adevărat, atunci de ce ne-au lăsat 
Pipo şi Libo să-i plantăm? 


Novinha îngenunche lângă Ender, sprijinindu-se de el ca 
să poată auzi mai bine. 

— Cum v-au convins să-i plantați? 

— Şi-au câştigat dreptul făcându-ne daruri mari. Fiinţele 
umane laolaltă cu purceluşii. Pipo şi Mandachuva. 
Mandachuva şi Mâncătorul-de-Frunze au crezut că vor 
primi cea de-a treia viaţă, dar Pipo şi Libo le-au refuzat-o de 
fiecare dată. Au insistat să păstreze darurile pentru ei 
înşişi. De ce au făcut-o dacă oamenii nu au a treia viaţă? 

— Ce trebuiau să facă pentru a le da a treia viaţă lui 
Mandachuva sau Mâncătorului-de-Frunze? întrebă Novinha 
cu glasul înecat de emoție. 

— Să-i planteze, desigur, spuse Uman. La fel ca astăzi. 

— La fel ca astăzi? întrebă Ender. 

— Tu şi cu mine. Uman şi Vorbitorul în numele Morților. 
Dacă încheiem înţelegerea în aşa fel încât şi oamenii şi 
soțiile să o aprobe, atunci aceasta devine o zi mare şi 
nobilă. Ori îmi oferi cea de-a treia viaţă ori ţi-o ofer eu. 

— Cu propria mea mână? 

— Bineînţeles. Dacă nu-mi faci onoarea, atunci ţi-o fac eu. 

Ender îşi aminti imaginea pe care o văzuse pentru prima 
oară în urmă cu numai trei săptămâni. Trupul lui Pipo 
dezmembrat şi eviscerat, organele separate şi împrăştiate. 
Plantat. 

— Uman, cea mai înspăimântătoare crimă pe care o poate 
comite un om e să ia viaţa cuiva. Cel mai groaznic e când tai 
o fiinţă, provocându-i dureri atât de mari încât moare. 

Uman se ghemui şi rămase aşa o vreme, încercând să 
priceapă. 

— Vorbitorule, spuse el în cele din urmă, în mintea mea nu 
văd decât două căi. Dacă oamenii nu au oa treia viaţă, 
atunci plantarea lor înseamnă moartea pentru vecie. După 
părerea noastră, Libo şi Pipo au păstrat onoarea pentru ei 
înşişi, lăsându-i pe Mandachuva şi pe Mâncătorul-de-Frunze 
să moară fără să fie onoraţi pentru înfăptuirile lor. În ochii 
noştri, voi aţi venit de dincolo de gard şi i-aţi smuls din 


pământ înainte ca ei să prindă rădăcini. Am socotit că 
luându-i de acolo aţi comis o crimă. Dar acum văd lucrurile 
altfel. Pipo şi Libo nu au vrut să-i ia pe Mandachuva şi pe 
Mâncătorul-de-Frunze în a treia viaţă pentru că ei o 
socoteau drept crimă, deci s-au sacrificat de bună voie doar 
ca să nu fie siliţi să ia viaţa vreunuia dintre noi. 

— Da, şopti Novinha. 

— Dar dacă-i aşa, când i-aţi văzut pe deal de ce n-aţi făcut 
un foc mare ca să-i prefaceţi pe taţii noştri sau chiar 
copacul-mamă în scrum? 

De la marginea pădurii se auzi un strigăt îngrozitor şi 
ascuţit, trădând suferinţele insuportabile prin care trecea 
Mâncătorul-de-Frunze. 

— Dacă aţi fi tăiat doar unul dintre copacii noştri, continuă 
Uman, dacă aţi fi ucis un singur copac, am fi venit peste voi 
noaptea şi v-am fi omorât pe toţi, până la unul. Şi chiar dacă 
supravieţuia vreunul dintre voi, trimişii noştri ar fi spus 
povestea tuturor triburilor şi nici un om n-ar fi plecat viu de 
pe planetă. De ce nu ne-aţi nimicit pentru că i-am ucis pe 
Pipo şi pe Libo? 

Gâfâind din greu, Mandachuva apăru brusc în spatele lui 
Uman. Se azvârli la pământ cu mâinile întinse spre 
Săvârşitor. 

— Cu mâinile astea l-am ucis, strigă el. Am încercat să-i fac 
onoarea şi i-am ucis copacul pentru vecie! 

— Ba nu, îl contrazise Ender. Îi strânse mâinile lui 
Mandachuva. Fiecare din voi a crezut că-l cruța pe celălalt. 
V-a jignit, iar tu i-ai făcut alt rău: l-ai ucis. Amândoi aţi 
considerat că procedaţi bine. De-ajuns cu asta. Ştim tot 
adevărul. Înţelegem că nu aţi vrut să comiteţi o crimă. 
Acum aţi aflat că viaţa unei fiinţe umane este una şi dacă i-o 
luaţi, ea moare pentru totdeauna. Aceasta e ultima condiţie 
a învoielii noastre. Să nu mai luaţi vreun om în cea de-a 
treia viaţă, pentru că nu ştie cum să meargă acolo. 

— Când voi spune soțiilor această poveste, le voi pricinui o 
durere atât de înfiorătoare încât strigătele lor vor răsuna ca 


prăbuşirea copacilor în furtună. 

Se întoarse, se ridică în faţa Urlătoarei şi-i spuse câteva 
cuvinte. Apoi se întoarse spre Ender: 

— Acum plecaţi. 

— Încă nu am încheiat înţelegerea. 

— Trebuie să vorbesc cu soțiile. Cât rămâi aici, la umbra 
copacului-mamă, nu vor accepta să-i lase pe micuţi fără 
apărare. Săgeată te va scoate din pădure. Aşteaptă-mă pe 
povârniş, acolo unde Rădăcină veghează poarta. Dormi 
dacă poţi. O să le explic înţelegerea şi sper să priceapă că 
va trebui să tratăm şi cu alte triburi la fel de atent. 

Într-un avânt de impetuozitate, Uman atinse cu un gest 
hotărât pântecul Săvârşitorului. 

— Eu fac propriul meu legământ, strigă el. Te voi onora 
totdeauna, dar nu te voi ucide. 

Săvârşitorul întinse mâna şi o puse pe abdomenul călduţ al 
lui Uman. Sub palma lui, protuberanţele erau fierbinţi. 

— Şi eu te voi onora întotdeauna, spuse Săvârşitorul. 

— Dacă facem înţelegerea dintre tribul tău şi al nostru, îmi 
vei da onoarea celei de-a treia vieţi? Mă vei lăsa să sorb 
lumina? 

— Putem s-o facem repede? Adică nu în felul acela lent şi 
îngrozitor care... 

— Şi să devin unul dintre copacii tăcuţi? Să nu fiu tată? Să 
n-am onoare, să-mi ofere seva doar murdarilor viermi 
macios şi să dau lemn fraţilor mei când îmi vor cânta? 

— Altcineva nu poate să o facă? Unul dintre fraţii care-ţi 
cunoaşte felul de viaţă? 

— Nu înţelegi. Numai aşa va şti tot tribul că s-a rostit 
adevărul. Ori mă duci tu pe mine în a treia viaţă, ori te duc 
eu pe tine, ori nu facem înţelegerea. Eu n-o să te ucid, 
Vorbitorule, dar amândoi vrem să încheiem un tratat. 

— O voi face, îi promise Ender. 

Uman încuviinţă, îşi retrase mâna şi se răsuci spre 
Urlătoare. 

— O Deus, şopti Ouanda. O să ai curaj? 


Ender nu avea ce să-i răspundă. Plecă tăcut pe urmele lui 
Săgeată, care îi călăuzi pe toţi prin pădure. Novinha îi dădu 
lanterna şi Săgeată începu să se joace cu ea ca un copil, 
făcând lumina când mare, când mică, aruncând-o şi 
învârtind-o printre copaci şi tufişuri, ca zborul dezordonat 
al unei muşte-sugătoare. Era cât se poate de fericit şi de 
jucăuş. 

Dar în spatele lor se auzeau vocile soțiilor, care îngânau un 
cântec îngrozitor şi plin de cacofonii. Uman le spusese 
probabil adevărul despre Pipo şi Libo, faptul că muriseră 
pentru totdeauna, suferind cumplit, numai ca să nu fie siliţi 
să cadă în păcat ucigându-i pe Mandachuva şi pe 
Mâncătorul-de-Frunze. 

— Asta a fost liturghia pentru sufletul tatei, spuse încet 
Ouanda. 

— Şi altatei, adăugă Novinha, dar ştiau cu toţii că se 
referea la Pipo, nu la regretatul Venerado, Gusto. 

Ender nu participa la discuţia lor; nu-i cunoscuse pe Libo 
şi Pipo, nu retrăia vechi suferinţe. Gândul îi era doar la 
copaci. Fiecare dintre ei fusese cândva un purceluş în viaţă. 
Purceluşii le cântau, le vorbeau şi uneori le înțelegeau 
graiul, dar el nu era în stare să conceapă aşa ceva. Copacii 
nu erau şi nu puteau deveni fiinţe. Dacă ar fi ridicat cuțitul 
asupra lui Uman, purceluşii n-ar fi considerat că-l ucide, dar 
pentru el ar fi însemnat să rateze singura parte a vieţii lui 
Uman pe care era capabil să o înţeleagă. Purceluşul Uman 
era un ramen adevărat, un frate. Copacul lui Uman ar fi 
însă ceva mai mult decât o piatră de mormânt. Da, atât 
înţelegea şi ştia Ender. 

„lar va trebui să ucid”, se gândi el, „deşi am promis să n-o 
mai fac niciodată.” 

Simţi mâna Novinhei strecurându-se sub braţul lui. Se 
sprijini de el. 

— Ajută-mă. Sunt aproape oarbă în bezna asta. 

— Eu văd bine pe întuneric, se oferi vesel Olhado, care 
păşea în urma lor. 


— Ţine-ţi gura, nătărăule, şopti Ela furioasă. Mama vrea să 
meargă lângă el. 

Amândoi auziră limpede vorbele Elei şi simţiră râsul 
stăpânit al celuilalt. Novinha se lipi mai strâns de Ender. 

— Cred că vei avea tăria să faci ce trebuie, spuse ea încet 
ca să n-o audă şi ceilalţi. 

— Rece şi nemilos? întrebă el. În voce i se strecură o undă 
de umor negru, dar cuvintele care exprimau adevărul îi 
lăsară în suflet un gust amar. 

— Cu aceeaşi grijă care-ţi trebuie să răsuceşti fierul roşu 
într-o rană, atunci când acesta este singurul mod de ao 
vindeca. 

Avea tot dreptul să vorbească astfel, fiindcă simţise arsura 
fierului încins care-i tămăduise rănile cele mai adânci; iar el 
o crezu şi vorbele îi întăriră inima pentru sângeroasa faptă 
pe care avea să o săvârşească. 

Ştiind ce încercare îl aştepta, n-ar fi crezut că va putea să 
doarmă. Abia se trezise şi auzi vocea blândă a Novinhei. Îşi 
aminti că se afla sub cerul liber, întins în iarba capim, 
sprijinindu-şi capul de genunchii ei. Era întuneric. 

— Vin, spuse domol Novinha. 

Ender se ridică în capul oaselor. De mult, când era copil, 
se trezea pe deplin într-o clipă; ce-i drept, pe vremea aceea 
avea pregătire de soldat. Acum îi trebuiră câteva momente 
pentru a-şi reveni. Copacul cel mare al celei de-a treia vieţi 
a lui Rădăcină se ridica la doar câţiva metri depărtare. lar 
dincolo de gard, la mică distanţă, pornind din vale şi urcând 
pantele, se vedeau primele case ale oraşului Milagre, 
catedrala şi mănăstirea, amândouă aşezate pe coama celui 
mai apropiat deal. 

De partea cealaltă, pădurea şi copacii, de unde coborau 
Uman, Mandachuva, Mâncătorul-de-Frunze, Săgeată, Ceşti, 
Calendar, Vierme, Dansatorul-pe-Scoarţă şi alţi fraţi pe care 
Ouanda nu-i ştia pe nume. 

— Pe unii nu i-am văzut niciodată, murmură ea. Probabil 
că vin de la alte case. 


„Vom încheia oare un tratat?” îşi spuse Ender în gând. 
„Asta-i tot ce mă interesează. Le-a făcut Uman să înţeleagă 
un nou mod de a concepe lumea?” 

Uman purta ceva în braţe, înfăşurat în frunze. Purcelugşii 
aşezară pachetul în faţa lui Ender şi Uman îl desfăcu 
grijuliu. Era o carte tipărită la imprimantă. 

— Matca şi Hegemonul”, îi şopti Ouanda. Exemplarul 
dăruit de Miro. 

— Tratatul, spuse Uman. 

Abia acum văzură că foile erau aşezate pe dos, cu paginile 
albe spre cer, iar literele nesigure, scrise e mână, jucau în 
lumina lanternei. Erau mari şi desenate stângaci. Ouanda 
se cruci. 

— Nu i-am învăţat să facă cerneală. Şi nici să scrie. 

— Calendar a învăţat să deseneze literele exersând cu 
băţul în praf, le explică Uman. Vierme a făcut cerneala din 
balegă de cabra şi macios uscați şi pisaţi. Aşa trebuie să 
arate un tratat, adevărat? 

— Da, aprobă Ender. 

— Dacă nu-l scriem pe hârtie, fiecare îşi va aminti altceva. 

— Aşa e, spuse Ender. Aţi făcut bine că l-aţi scris. 

— l-am adus unele modificări. Aşa au cerut soțiile şi ne-am 
gândit că le veţi accepta. Uman le arătă cu degetul: Fiinţele 
umane pot încheia tratate cu alţi purceluşi, dar ele să nu 
difere prin nimic de acesta. Nu aveţi voie să-i învăţaţi 
lucruri pe care nu le ştim şi noi. Sunteţi de acord? 

— Sigur, încuviinţă Ender. 

— Asta a fost partea uşoară. Dar dacă nu ne punem de 
acord asupra regulilor? Dacă nu ne înţelegem unde se 
termină preeria voastră şi începe a noastră? De aceea 
Urlătoarea a zis: „Matca să fie judecător între oameni şi 
micuţi. Oamenii să facă dreptate între micuţi şi matcă, iar 
micuţii între matcă şi oameni.” 

Ender se întrebă dacă vor reuşi. Îşi aminti, lucru imposibil 
pentru generaţiile de acum, ce îngrozitori erau Gândacii în 
urmă cu trei mii de ani. Trupurile lor ca de insecte 


deveniseră coşmarul copilăriei omenirii. Cât de uşor le va fi 
oamenilor din Milagre să accepte judecata lor? 

„Ne vine cam greu, dar nici purceluşilor nu le-a fost uşor.” 

— Da, spuse Ender, acceptăm. V-aţi gândit bine. 

— Şi încă o modificare, reveni Uman. Ridică faţa spre 
Ender şi rânji. Arăta înfiorător, fiindcă trăsăturile 
purceluşilor nu erau făcute pentru a exprima sentimentele 
la fel ca feţele oamenilor. De aceea ne-a trebuit atâta timp. 
Cu atâtea modificări... 

Ender surâse. 

— Dacă vreun trib de purceluşi refuză să semneze tratatul 
cu oamenii şi atacă un trib care l-a semnat, atunci putem 
porni la luptă împotriva lui. 

— Ce înţelegeţi prin atac? întreba Ender. Dacă interpretau 
o simplă insultă drept atac, atunci această clauză o va anula 
pe cea referitoare la interzicerea războiului. 

— Prin atac, explică Uman, înţelegem invadarea 
pământului nostru şi uciderea fraţilor şi soțiilor. Nu-l vom 
considera atac dacă e vorba de exprimarea intenţiilor de 
război sau de încheierea unor înţelegeri având în vedere 
pornirea unuia. Vom socoti că este atac dacă se porneşte 
războiul fără acordul nostru. Cum noi nu am aprobat 
niciodată aşa ceva, doar atacul declanşat de un alt trib va fi 
socotit război. Ştiam că o să mă întrebaţi. 

Făcu un semn spre textul tratatului şi, într-adevăr, acesta 
definea precis ce se înţelegea prin atac. 

— Acceptăm şi acest punct. E drept că astfel posibilitatea 
unui atac nu avea să dispară vreme de generaţii, poate 
chiar de secole, căci mai era nevoie de mult timp până când 
tratatul să fie semnat de toţi purceluşii de pe Lusitania. „Da, 
dar cu mult înainte ca fiecare trib să devină parte a 
tratatului vor vedea beneficiile exogamiei paşnice şi puţini 
vor mai dori să fie războinici”, se gândi el. 

— Şi ultima modificare, anunţă Uman. Soţiile au făcut-o 
vrând să te pedepsească pentru că ai impus condiţii atât de 
greu de acceptat. Dar eu cred că n-o vei considera drept 


pedeapsă. Pentru că ni se interzice să te ducem în a treia 
viaţă, după intrarea în vigoare a tratatului, nici oamenii nu 
vor mai avea voie să-i ducă pe fraţi în a treia lume. 

Pentru o clipă, Ender crezu că iertarea venise: nu mai 
trebuia să facă ceea ce refuzaseră Pipo şi Libo. 

— După semnare, accentuă Uman. Vei fi primul şi ultimul 
om care va oferi darul. 

— Aş vrea să... începu Ender. 

— Ştiu ce vrei, prietene Vorbitor. Pentru tine e o crimă, dar 
pentru mine... când unui frate i se dă dreptul să intre în a 
treia viaţă ca tată, el şi-l alege pe cel mai mare rival sau pe 
cel mai bun prieten pentru a-i înlesni trecerea. Tu eşti 
alesul. Pe tine, Vorbitorule, te aştept de când am învăţat 
Esenţiala şi am citit „Matca şi Hegemonul”. Tatălui meu, 
Rădăcină, i-am spus de multe ori: „Dintre toţi oamenii, doar 
el va înţelege.” Apoi Rădăcină m-a anunţat că vei sosi şi vei 
aduce matca; atunci am ştiut că veniseşi să-mi oferi 
trecerea, dar numai dacă se dovedea că o merit. 

— Meriţi, Uman. 

— Uite. Vezi? Am semnat tratatul ca oamenii. 

În partea de jos a ultimei pagini fuseseră desenate 
stângaci, dar cu multă migală, două cuvinte. 

— Uman, pronunţă Ender. 

Pe celălalt nu reuşi să-l citească. 

— E numele adevărat al Urlătoarei, îl lămuri Uman. 
„Căutătoarea de Stele.” Foloseşte cam stângaci băţul de 
scris. Soţiile nu-s obişnuite cu uneltele, pe care le folosesc 
doar fraţii, dar a vrut să ştii cum o cheamă. M-a rugat să-ţi 
spun că l-a primit fiindcă a privit mereu spre cer. Pe vremea 
aceea nu înţelesese că aştepta venirea ta. 

„Cât de mulţi şi-au pus speranţele în mine”, se gândi 
Ender. „De fapt, totul stă în puterea lor. A Novinhei, Elei şi a 
lui Miro, cei care m-au chemat; a lui Uman sau a 
Căutătoarei de Stele şi a celorlalţi, care s-au temut de 
sosirea mea.” 


Vierme aduse cana cu cerneală, iar Calendar un fel de 
stilou tăiat dintr-o bucată lungă de lemn crestată la un 
capăt, cu un rezervor de mici dimensiuni ce reţinea doar 
câteva picături când era muiat în cană. Ender l-a înmuiat de 
cinci ori până să-şi termine de scris numele. 

— Cinci, remarcă Săgeată. Ender îşi reaminti că numărul 
cinci le aducea noroc purceluşilor. Fusese o întâmplare, dar 
dacă ei prefereau să vadă în asta un semn de bun augur, cu 
atât mai bine. 

— Îl voi prezenta guvernatorului şi episcopului nostru, le 
promise Ender. 

— Dintre toate documentele preţuite vreodată de-a lungul 
istoriei umanităţii, acesta... începu Ouanda. 

Dar nimeni nu mai avea râbdare să audă şi continuarea. 
Uman şi Mâncătorul-de-Frunze împachetară atent cartea şi 
i-o înmânară, nu lui Ender, ci Ouandei. Cu o limpezime care- 
l îngrozi, Săvârşitorul înţelese instantaneu ce însemna acest 
gest. Mai avea ceva de făcut şi trebuia să aibă mâinile 
libere. 

— Acum tratatul e încheiat după modelul oamenilor, spuse 
Uman, dar numai pentru că cel ce a semnat în numele 
oamenilor l-a înţeles ca şi purceluşii. 

— Atunci se va face aşa cum v-am promis. 

Uman întinse mâna şi-l mângâie pe Săvârşitor de la gât 
înspre pântec. 

— Cuvântul frate nu-i o vorbă în vânt. El înseamnă viaţă. 
Se întoarse către ceilalţi purceluşi: Daţi-mi voie să vorbesc 
tatălui meu pentru ultima oară înainte de a mă înălța alături 
de el. 

Doi dintre fraţii necunoscuţi făcură câţiva paşi spre el, 
legănându-şi beţele pe care le aveau în mână. Porniră 
alături de Uman spre copacul lui Rădăcină şi începură să 
lovească în el şi să cânte în limba copacilor... Trunchiul se 
despică aproape imediat. Destul de tânăr, copacul nu avea 
trunchiul mai gros decât trupul lui Uman, care pătrunse cu 


greu înăuntrul lui. Dar încăpu, şi scoarţa se închise. Bătăile 
îşi schimbară ritmul, dar nu-l slăbiră nici o clipă. 

Jane îi şopti la ureche: 

— Aud cum rezonanţa bătăilor se schimbă înăuntrul 
copacului; probabil remodulează sunetul, transformând 
bătăile într-un limbaj. 

Ceilalţi purceluşi se apucară să curețe solul pentru a face 
loc copacului lui Uman. Ender observă că avea să fie plantat 
astfel încât, privind dinspre poartă, Rădăcină să se afle în 
stânga şi Uman în dreapta. Purceluşii se chinuiau să smulgă 
din rădăcini iarba capim; nu după mult timp li se alătură şi 
Quim, apoi Olhado şi, la urmă, Ouanda şi Ela. 

Ouanda îi dădu Novinhei tratatul pentru a-l păstra cât 
timp avea să-i ajute pe purceluşi. Novinha se apropie de 
Ender şi se opri în faţa lui, privindu-l fix, fără să clipească. 

— L-ai semnat Săvârşitor Wiggin. Săvârşitor. 

Numele nu-i plăcea nici lui. Îl auzise prea des folosit ca 
epitet. 

— Sunt mai bătrân decât par. Sub numele acesta eram 
cunoscut când am distrus lumea Gândacilor. Poate că 
prezenţa acelui nume pe primul tratat încheiat între oameni 
şi ramen îi va schimba înţelesul. 

— Ender, şopti ea. Se aplecă spre el cu tratatul ocrotit la 
piept; era greu, pentru că înăuntru se afla „Matca şi 
Hegemonul” pe o faţă a filelor, iar tratatul era scris pe 
cealaltă. Nu m-am dus niciodată la vreun preot pentru 
spovedanie, fiindcă ştiam că mă vor dispreţui pentru 
păcatul săvârşit. Şi totuşi, astăzi, când mi-ai numit toate 
păcatele, am îndurat pentru ca nu mă dispreţuieşti, ştiu 
asta. Până adineauri nu înţelesesem de ce. 

— Nu dispreţuiesc oamenii pentru păcatele lor. Încă n-am 
găsit niciunul pe care să nu-l fi văzut şi în mine însumi. Am 
comis fapte mult mai groaznice. 

— Ai purtat atâţia ani povara vinovăţiei omenirii. 

— Da, dar nu-i nimic mistic în asta. L-am socotit drept un 
semn al lui Cain. Nu mi-a adus prieteni însă nici nu s-au 


găsit mulţi care să-mi facă rău. 

Pământul fusese curăţat Mandachuva vorbi în limba 
copacilor pentru purceluşii care băteau în trunchi. Aceştia 
schimbară ritmul şi trunchiul se desfăcu din nou. Uman 
alunecă afară ca un prunc ce se naşte, apoi se duse în 
centrul locului curăţat Mâncătorul-de-Frunze şi 
Mandachuva îi întinseră fiecare câte un cuţit. Punând 
mâinile pe tăişurile lor, Uman li se adresă celor doi în 
portugheză, pentru ca mesajul să capete mai multă forţă şi 
să fie înţeles de toţi cei prezenţi: 

— l-am spus Urlătoarei că aţi pierdut trecerea spre cea 
de-a treia viaţă din cauză că Pipo şi Libo nu au înţeles. Ea 
mi-a răspuns că amândoi vă veţi înălța spre lumină înainte 
de a trece o altă mână de mâini de zile. 

Mâncătorul-de-Frunze şi Mandachuva lăsară cuţitele, îl 
atinseră uşor pe pântec şi se retraseră câţiva paşi. 

Uman îi întinse Săvârşitorului cele două cuțite. Erau 
făcute din lemn subţire. Se gândi la unealta cu care lemnul 
putea fi lustruit până căpăta atâta fineţe şi ascuţime, dar şi 
tărie. Dar purceluşii nu folosiseră unelte pentru modelarea 
lor. Cuţitele ieşiseră din inima unui copac viu, întruchipări 
ale perfecțiunii, oferite în dar pentru a ajuta un frate să 
treacă în cea de-a treia lume. 

Îi era destul de uşor să-şi imagineze că Uman nu va muri 
cu adevărat, dar mult mai greu să şi creadă. La început nu 
luă cuţitele. Îşi trecu palmele peste lamele lor şi-l apucă pe 
Uman de încheieturile mâinilor. 

— Tu nu o simţi ca pe o moarte. Dar eu... te-am cunoscut 
abia ieri, iar astăzi ştiu că-mi eşti frate ca şi cum Rădăcină 
mi-ar fi şi mie tată. Totuşi, când soarele se va ridica din nou 
pe cer, nu voi putea să-ţi mai vorbesc. Uman, simt că e 
moarte, chiar dacă pentru tine e altceva. 

— Să vii să stai la umbra mea, să priveşti spre soare prin 
frunziş şi să te rezemi de trunchiul meu. Şi să mai faci ceva: 
să adaugi povestea mea la „Matcă şi Hegemon”. S-o 
numeşti Viaţa lui Uman. Să le spui tuturor oamenilor cum 


am fost conceput pe scoarţa copacului tatălui meu, cum m- 
am născut în beznă şi am mâncat din trupul mamei. 
Povesteşte-le cum am lăsat în urmă viaţa din întuneric, cum 
am intrat în jumătatea de lumină a celei de-a doua ca să 
deprind limba de la soţii şi să învăţ toate miracolele pe care 
Libo, Miro şi Ouanda ni le-au oferit. Să le spui cum, în 
ultima zi a celei de-a doua vieţi, adevăratul meu frate a sosit 
de dincolo de cer pentru a încheia această înţelegere astfel 
încât oamenii şi purceluşii să devină un singur trib, nu de 
fiinţe umane sau de purceluşi, ci de ramani. Să le mai spui 
cum prietenul meu m-a trecut în cea de-a treia viaţă, în 
lumina deplină, să mă înalţ spre cer şi să aduc pe lume zece 
mii de copii înainte de a muri. 

— Aşa voi spune povestea ta. 

— Atunci voi trăi în veci. 

Săvârşitorul luă cuţitele. Uman se întinse pe pământ. 

— Olhado, spuse Novinha. Quim. Întoarceţi-vă la poartă. 
Ela, şi tu. 

— Trebuie să văd, mamă, protestă Ela. Sunt om de ştiinţă. 

— Ai uitat de ochii mei, explică Olhado. Cu ei voi putea 
înregistra totul. Le voi putea demonstra oamenilor de 
pretutindeni că tratatul a fost semnat. Să le arătăm şi 
purceluşilor că Vorbitorul l-a înţeles. 

— Nici eu nu plec, spuse Quim. Chiar şi Sfânta Fecioară a 
stat la picioarele crucii. 

— Atunci rămâneţi, încuviinţă Novinha. 

Uman îşi umplu gura cu iarbă capim, dar nu o mestecă 
mult. 

— Mai mestecă, îl îndemnă Săvârşitorul, ca să nu simţi 
NIMIC. 

— Nu e bine, spuse Mandachuva. Acestea sunt ultimele 
clipe ale celei de-a doua vieţi. Trebuie sa simtă ceva din 
durerile trupului ca să le ţină minte când va trăia treia 
viaţă, cea de dincolo de durere. 

Mandachuva şi Mâncătorul-de-Frunze îl sfătuiră pe 
Vorbitor unde şi cum să taie. Trebuia să lucreze repede, îi 


spuseră ei, şi îşi băgară mâinile în trupul aburind pentru a-i 
arăta cum să aşeze organele. Săvârşitorul operă iute, cu 
mâini sigure, şi cu toate că îi venea să privească altundeva 
decât la operaţia chirurgicală pe care o făcea, ştia că ochii 
lui Uman îl fixau, îl urmăreau plini de recunoştinţă şi 
dragoste, încărcaţi de durere şi moarte. Totul se petrecu 
sub mâinile lui, atât de repede încât în primele clipe reuşi 
chiar să vadă copăcelul crescând. Câteva organe mari se 
chirciră pe măsură ce rădăcinile încolţiră din ele; 
filamentele se răspândiră în interiorul corpului; Uman mai 
deschise o dată ochii mari, în chinul final; din şira spinării 
ţâşni în sus o tulpiniţă, apoi două frunze, patru... 

Şi atunci se sfârşi totul. Trupul era mort, ultima lui 
tresărire se consumase pentru naşterea copacului care-şi 
aflase rădăcina în şira spinării. Săvârşitorul văzuse 
rădăcinuţele şi filamentele cuprinzând tot corpul. 
Amintirile, sufletul lui Uman, trecuseră în celulele 
copăcelului abia apărut. Reuşise. Uman îşi începuse cea de- 
a treia viaţă. lar peste puţin timp, când soarele va răsări, 
frunzele vor gusta lumina pentru prima oară. 

Ceilalţi purceluşi se bucurau, dansau. Mâncătorul-de- 
Frunze şi Mandachuva luară cuţitele din mâinile 
Săvârşitorului şi le înfipseră în pământ la capul lui Uman, 
de o parte şi de alta. Săvârşitorul nu se alătură sărbătoririi. 
Era plin de sânge şi mirosul trupului măcelărit îi pătrunsese 
până în suflet. Se târi de acolo în patru labe şi porni peste 
deal, să-şi găsească un loc de unde să nu mai vadă nimic. 
Novinha îl urmă. La fel şi restul, epuizați, sleiţi de 
întâmplările şi emoţiile zilei ce trecuse. Nu scoaseră un 
cuvânt, nu făcură nici un gest, ci se prăbuşiră în iarba 
deasă, căutând reazem unul în altul şi găsindu-şi eliberarea 
în somn, în timp ce purceluşii urcau dansând povârnişul ce 
ducea spre inima pădurii. 

Bosquinha şi episcopul Peregrino plecară spre poartă 
înainte de răsăritul soarelui, vrând să-l întâmpine pe 
Vorbitor la întoarcerea din pădure. Aşteptară acolo zece 


minute şi abia după aceea surprinseră o mişcare, mai 
aproape de ei decât de marginea pădurii. Era un băiat 
aproape adormit care-şi slobozea udul într-un tufiş. 

— Olhado, strigă primarul. 

Băiatul întoarse capul, făcu un semn cu mâna şi apoi îşi 
aranjă pantalonii. Îi trezi şi pe ceilalţi, care dormeau în 
iarba înaltă. Bosquinha şi episcopul deschiseră poarta şi le 
ieşiră în cale. 

— Ciudat, spuse Bosquinha, dar în clipele astea, când am 
călcat dincolo de gard, revolta noastră prinde contur real. 
— De ce-au rămas aici peste noapte? se miră Peregrino. 

Poarta a fost deschisă, se puteau duce acasă. 

Bosquinha îi numără repede în gând pe cei aflaţi dincolo 
de poartă. Ouanda şi Ela, braţ la braţ ca două surori, 
Olhado şi Quim, Novinha şi acolo, da, Vorbitorul. Se aşezase 
pe pământ şi Novinha îşi odihnea braţele pe umerii lui. Toţi 
încrezători, tăcuţi, aşteptau. Într-un târziu, Vorbitorul privi 
spre cei doi. 

— Avem un tratat, spuse el. E bun. 

Novinha ridică un maldăr de foi învelit în frunze. 

— L-au scris purceluşii. Trebuie să-l semnezi. 

Bosquinha îl luă în braţe şi spuse: 

— 'Toate fişierele au fost refăcute înainte de miezul nopţii. 
Nu numai cele pe care le-am transferat ca mesaje. E bun 
prietenul ăsta al tău, Vorbitorule. 

— Prietenă, o corectă el. O cheamă Jane. 

Episcopul şi Bosquinha văzură curând ce zăcea pe 
pământ, la poalele dealului pe care dormise Vorbitorul. 
Înţeleseră de unde proveneau petele întunecate de pe 
braţele şi mâinile lui şi stropii roşiatici de pe faţă. 

— Preferam să nu încheiaţi tratatul decât să fie cineva 
obligat să ucidă pentru el, începu Bosquinha. 

— Să nu judecăm pripit, o dojeni episcopul. Cred că fapta 
din această noapte înseamnă mai mult decât pare. 

— Înţelept ai vorbit, părinte Peregrino, murmură Ouanda. 
Eu şi Ela am înţeles rostul faptei. 


— A fost ca o împărtăşanie, mărturisi Olhado. 

Bosquinha se uită la Novinha, incapabilă să înţeleagă. 

— L-ai lăsat să privească? 

— Într-o zi, toţi purceluşii vor vedea prin ochii mei. 

— N-a fost o moarte, se confesă Quim, ci o reînviere. 

Episcopul păşi către trupul torturat şi atinse copăcelul 
care creştea din cavitatea toracică. 

— Numele lui e Uman, spuse Vorbitorul. 

— Şi altău la fel, îi răspunse episcopul. Întoarse capul spre 
mica lui turmă care ajutase omenirea să mai facă un pas 
înainte. „Oare sunt păstorul”, se întrebă el, „sau cea mai 
rătăcită şi mai neajutorată dintre oiţe?”- Haideţi cu toţii, 
veniţi la catedrală. Curând vor bate clopotele pentru slujbă. 

Copiii se adunară, pregătindu-se de plecare. Novinha se 
îndepărtă de Vorbitor. Se opri şi întoarse capul, lansându-i o 
invitaţie scurtă din ochi. 

— Curând, răspunse el. Mai rămân o clipă. 

Novinha porni pe urmele episcopului, trecu de poartă şi 
începu să urce dealul spre catedrală. 

Slujba abia începuse când Peregrino îl văzu pe Vorbitor 
intrând. Făcu o pauză şi căută din ochi locul în care se aflau 
Novinha şi copiii. Din câţiva paşi, Vorbitorul ajunse acolo şi 
se aşeză alături de Novinha, pe locul în care stătea de 
obicei Marcăo, în rarele ocazii când întreaga familie 
participase la slujbă. 

Peregrino se întoarse la îndatoririle slujbei. Câteva clipe 
mai târziu, când ridică din nou privirea, văzu că Grego 
stătea lipit de Vorbitor. Peregrino se gândi la clauzele 
tratatului, aşa cum le explicaseră fetele. La sensul morţii 
purceluşului numit Uman şi, înainte de toate, la sensul 
morţii lui Pipo şi Libo. La limpezirea şi rotunjirea tuturor 
înţelesurilor. La tânărul Miro paralizat şi la sora lui, 
Ouanda, care veghea asupra lui, la Novinha, cea pierdută şi 
acum regăsită. La gardul a cărui umbră întunecată apăsa 
gândurile tuturor oamenilor siliţi să trăiască dincoace de el, 
acum inert şi inofensiv, invizibil, fără rost. 


Acesta era miracolul cuminecăturii devenită carne a lui 
Dumnezeu în mâinile lui. „Cât de neaşteptat regăsim în noi 
trupul lui Dumnezeu, în chiar clipa când credem că suntem 
alcătuiți numai din ţărână.” 

Capitolul 18 

MATCA. 

Evoluţia nu i-a creat nici canal de naştere, nici sâni. Prin 
urmare, micuța făptură care se numeşte Uman nu a putut 
să-şi croiască drum afară din pântecul mamei decât cu 
dinţii. El şi fraţii lui au devorat trupul mamei. Şi, fiindcă era 
cel mai robust şi viguros. Uman a mâncat cel mai mult, 
devenind şi mai puternic. 

Uman trăia în beznă deplină. Când trupul mamei s-a 
terminat, n-a mai găsit nimic de mâncat, cu excepţia 
lichidului dulce care curgea la suprafaţa lumii lui. Încă nu 
ştia că suprafaţa verticală era interiorul unui trunchi de 
copac şi că sorbea din seva lui. Tot astfel, nu ştia că 
făpturile cu mult mai mari decât el erau pegueninos gata să 
iasă la lumină şi că celelalte, mai mici, mai tinere, abia 
părăsiseră corpul mamelor. 

Nu-l interesa decât să mănânce, să se mişte şi să vadă 
lumina. Din când în când, în ritmuri pe care nu le putea 
înţelege, bezna se desfăcea brusc. Întotdeauna începea cu 
un sunet a cărui sursă nu avea cum s-o priceapă. Atunci 
copacul tresărea uşor; seva înceta să curgă; toată energia 
copacului se concentra pentru a schimba forma trunchiului 
într-un punct, lăsând o deschizătură prin care lumina 
pătrundea înăuntru. Când apărea lumina, Uman se lăsa 
atras de ea. Când dispărea, îşi pierdea simţul de orientare 
şi rătăcea încoace şi încolo în căutarea lichidului dulce. Dar 
într-o zi, când toate celelalte făpturi erau mai mici decât el 
şi niciuna mai mare, lumina a apărut din nou şi el, fiind iute 
şi puternic a ajuns la deschizătură înainte ca ea să se 
închidă. Şi-a îndoit trupul după curbura lemnului şi a simţit 
pentru prima oară asprimea scoarţei sub pântecul său 
moale. Abia a băgat în seamă noua durere, fiindcă lumina îl 


orbise. Şi nu era doar într-un loc, ci pretutindeni, şi nu era 
cenuşie, ci verde şi galben intens. Uimirea lui nu a ţinut 
mult. 1 se făcuse din nou foame, iar aici, în exteriorul 
trunchiului, seva copacului-mamă curgea doar în 
crăpăturile scoarţei, unde el ajungea greu şi locul făpturilor 
mici pe care le putea împinge deoparte fusese luat de altele 
mai mari, care îl alungau de lângă sursa de hrană. Era ceva 
nou, o altă lume, o nouă viaţă, şi se temea. 

Mai târziu, când a deprins limba, şi-a amintit de călătoria 
dinspre beznă spre lumină şi a numit-o trecere de la prima 
viaţă la cea de-a doua, de la viaţa în întuneric la cea în semi- 
lumină. 

Vorbitor în numele Morților, Viaţa lui Uman ÎI, pp 1-5 

Miro hotărâse să părăsească Lusitania. Să ia nava 
Vorbitorului şi să plece până la urmă spre Trondheim. 
Spera ca la proces să convingă cele O Sută de Lumi să nu 
pornească război împotriva Lusitaniei. În cel mai rău caz 
putea să devină martir, să reprezinte ceva, iar oamenii să-şi 
amintească de el. Indiferent ce i s-ar întâmpla, era mai bine 
să meargă să fie judecat decât să rămână pe planetă. 

La câteva zile după nefericita escaladare a gardului Miro 
îşi reveni destul de rapid. Simţea că-şi recăpătase controlul 
asupra braţelor şi picioarelor cât să-şi târâie paşii ca un 
moşneag. Era de ajun ca să scape de sentimentul umilitor 
că mama trebuia să-i primenească trupul. Dar progresele 
se opriră aici. 

— Asta e, îl consolă Navio. Am ajuns la nivelul infirmităţii 
permanente. Miro, te poţi considera fericit că poţi merge, 
poţi vorbi, eşti om întreg. Cu nimic mai prejos, să zicem, 
decât un bărbat foarte sănătos, dar având vârsta de o sută 
de ani. lare m-aş bucura să-ţi pot spune că trupul tău va fi 
ca înainte de a sări gardul şi că te vei bucura de toată 
vigoarea unui tânăr de douăzeci de ani. Dar după cum se 
prezintă situaţia, sunt foarte încântat să te anunţ că nu vei 
fi silit să-ţi petreci restul vieţii în pat, schimbat şi 


cateterizat, incapabil să faci altceva decât să asculţi muzică 
liniştitoare şi să te întrebi ce s-a ales de trupul tău. 

„Deci se cuvine să fiu recunoscător”, se gândi Miro. „Când 
îmi îndoi degetele, formând o bâtă nefolositoare la capătul 
braţelor când îmi aud propriile vorbe sunând înfundat şi 
neinteligibil şi vocea lipsită de intonaţie, să mă bucur că 
semăn cu un om de o sută de ani şi să aştept nerăbdător alţi 
optzeci de ani ca centenar.” 

După ce se vădi că nu mai avea nevoie de îngrijire 
constantă, familia se împrăştie, fiecare văzându-şi de 
treburile sale. Evenimentele acelor zile se arătau prea 
importante ca să rămână acasă cu un invalid, chiar dacă 
acesta le era frate, fiu sau prieten. Miro dădea dreptate 
fiecăruia. Nici nu voia tot timpul pe cineva lângă el. Dorea 
să fie cu el. Avea lucrări neterminate. Acum, în cele din 
urmă, odată cu gardul, dispăruseră şi îngrădirile. Putea să 
pună purceluşilor întrebările care îl frământaseră atâta 
vreme. 

La început încercă să lucreze prin intermediul Ouandei 
care venea în fiecare dimineaţă şi seară să-şi întocmească 
rapoartele pe terminalul din camera de zi a casei Ribeira. 
EI le citea, întreba, îi asculta povestirile. Serioasă, ea 
memora întrebările la care el voia răspunsul purceluşilor. 
După câteva zile, observă că Ouanda îi aducea seara 
răspunsurile, dar fără să le dezvolte sau să exploreze 
înţelesul lor mai adânc. Ouanda acorda atenţie doar 
propriei sale munci. De atunci Miro încetă să-i mai 
încredinţeze întrebările. O minţi spunându-i că-l 
interesează mai mult ce face ea, că mult mai importante 
erau planurile ei de cercetare. 

În realitate, nu suporta s-o mai vadă. Revelația că sunt 
frate şi soră îi pricinuise o durere îngrozitoare, dar dacă ar 
trebui să hotărască doar el ar călca în picioare tabuurile 
incestului, s-ar căsători cu ea şi, la nevoie, ar trăi ascunşi în 
pădure, printre purceluşi. Însă Ouanda, având un sentiment 
exagerat de apartenenţă paternă, era inflexibilă. Nu putea 


să încalce singura lege universal umană. Suferise când 
aflase că Miro îi e frate, dar începuse imediat să se 
distanţeze, să uite mângâierile, sărutările, promisiunile, 
glumele... 

Mai bine le uita şi el. Dar nu putea. De fiecare dată când o 
vedea, reținerea, politeţea şi bunătatea ei îl răneau. 
Dragostea dispăruse. Nemilos cu sine, o compară pe 
Ouanda cu mama, care-şi iubise omul ignorând barierele 
existente între ei. Dar iubitul mamei fusese un bărbat 
întreg, zdravăn, nu un nevolnic de care nimeni nu avea 
nevoie. 

De aceea Miro rămase acasă şi studie fişierele tuturor. Era 
o tortură să ştie ce făceau şi să nu poată participa la munca 
lor, dar era mai bine aşa decât să nu facă nimic sau să 
urmărească filme plicticoase pe terminal, ori să asculte 
muzici. Putea scrie pe tastatură însă încet, mişcându-şi 
toată mâna, astfel încât degetul cel mai rigid, arătătorul, să 
atingă numai o tastă. Nu avea viteză suficientă pentru a 
introduce informaţii semnificative în fişiere sau să scrie 
concluzii, dar putea solicita fişierele de interes public ale 
altora pentru a afla cu ce se ocupau. Reuşea astfel să 
menţină o legătură fragilă cu activităţile vitale care 
înfloriseră brusc pe Lusitania după deschiderea porţii. 

Pentru că dorea ca purceluşii să poată scrie în limba lor, 
Ouanda lucra cu ei la un lexicon al limbii masculilor şi 
soțiilor, la care avea să adauge un sistem ortografic şi 
fonetic. Quim o ajuta, dar Miro ştia că el o făcea având în 
minte un scop precis: voia să devină misionar al 
purceluşilor pentru alte triburi, să le aducă Scripturile 
înainte de a primi „Matca şi Hegemonul” şi plănuia să le 
traducă, măcar în parte, şi să le vorbească purceluşilor în 
propria lor limbă. Toate preocupările acestea legate de 
limba şi cultura purceluşilor prindeau bine, erau 
importante pentru păstrarea trecutului şi pregătirea 
contactului cu alte triburi, însă Miro ştia că ele puteau fi 
făcute cu acelaşi rezultat şi de erudiţii lui Dom Cristăo care, 


aventurându-se acum în robele lor călugăreşti printre 
purceluşi, le puneau acestora întrebări pline de tâlc şi le 
dădeau soluţii convingătoare la propriile nelămuriri. Miro 
considera că Ouanda se lăsa împinsă deoparte. 

Din câte constată Miro, Ender şi câţiva tehnicieni din 
serviciile de întreţinere ale Primăriei se ocupau de 
progresele materiale ale purceluşilor. De la râu până la 
luminişul unde se afla copacul-mamă se instalase o 
conductă de apă. Oamenii introduceau electricitatea şi-i 
instruiau pe fraţi cum să utilizeze un terminal de computer. 
Între timp, îi învățau şi mijloace foarte primitive de 
agricultură şi încercau să domesticească turmele de cabra 
pentru ca animalele să poată fi înjugate la pluguri. 
Diferitele trepte tehnologice care trebuiau deprinse dintr-o 
dată de câtre purceluşi erau ameţitoare, dar Ender 
discutase această problemă cu Miro şi-i explicase că voia ca 
purceluşii să beneficieze de rezultate imediate, rapide şi 
spectaculoase, de pe urma tratatului. Apă curentă, o 
conexiune de computer cu un terminal holografic, având 
acces la orice carte din bibliotecă, lumină electrică noaptea. 
Dar toate acestea ţineau încă de magie, şi-i făceau pe 
purceluşi complet dependenţi de societatea umană. În 
acelaşi timp, Ender îi încuraja să-şi păstreze nealterate 
independenţa, inventivitatea şi simţul practic. Trecând de la 
un trib la altul, până vor face înconjurul lumii, veştile 
despre scânteierea luminii electrice vor naşte probabil 
mituri, dar vreme îndelungată ele vor rămâne simple 
zvonuri. Plugul de lemn, secera, grapa şi seminţele de ştir 
vor declanşa adevăratele schimbări care să permită 
populaţiei de purceluşi să crească înzecit. lar acestea 
puteau fi transmise din loc în loc printr-o mână de seminţe 
purtate într-o pungă din piele de cabra şi câteva sfaturi 
despre lucrarea pământului. 

Aceasta era munca la care voia Miro să participe. Dar cât 
îl puteau ajuta mâinile ca nişte butuci şi mersul târşâit pe 
loturile cu ştir? Putea sta la un război de ţesut ca să facă 


lână de cabra? Nici măcar nu era în stare să vorbească bine 
pentru a-i învăţa pe alţii. 

Ela lucra pentru a crea noi soiuri de plante pământeşti şi 
chiar mici animale şi insecte, specii care să reziste 
Descoladei şi s-o neutralizeze. Mama o ajuta cu sfaturi, doar 
atât, fiindcă şi ea muncea la un proiect secret care le 
depăşea în importanţă pe toate celelalte. Iar Ender veni la 
Miro şi-i dezvălui ceva ştiut doar de familia lui şi Ouanda: 
matca trăia şi avea să vadă lumina zilei imediat ce Novinha 
va găsi o modalitate ca ea şi Gândacii care se vor naşte să 
reziste Descoladei. Când toate acestea vor fi gata, matca va 
fi readusă la viaţă. 

Dar Miro nu-şi va aduce contribuţia nici la acest proiect. 
Pentru prima oară în istorie, pe aceeaşi lume, oamenii şi 
două rase extraterestre vor trăi alături ca ramani, iar Miro 
nu va contribui cu nimic la acest eveniment. Era mai puţin 
uman decât purceluşii. Nu putea să vorbească sau să-şi 
folosească mâinile nici pe jumătate cât ei. Încetase să mai 
fie un animal capabil să articuleze cuvinte sau să utilizeze 
unelte. Devenise varelse. Îl păstrau doar ca animal de casă. 

Voia să plece. Ba mai mult, voia să dispară, să uite de el 
însuşi. 

Dar nu chiar acum. Apăruse o nouă şaradă, despre care 
ştia numai el, astfel că tot singur trebuia să-i dea de cap. 
Terminalul lui se comporta foarte ciudat. 

Observase asta în prima săptămână după ce rămăsese 
paralizat. Cerceta câteva dintre fişierele Ouandei şi 
descoperise că, fără să apeleze la operaţiuni speciale, 
pătrunsese în unele confidenţiale. Erau protejate foarte 
strict şi totuşi, fără să aibă idee care erau parolele, o simplă 
scanare de rutină îi furnizase informaţiile necesare. 
Fişierele se refereau la speculaţiile Ouandei privind evoluţia 
purceluşilor şi modelele de viaţă socială dinainte de apariţia 
Descoladei. Exact lucrurile care în urmă cu două săptămâni 
ar fi devenit subiecte de discuţii şi chiar de ceartă cu Miro. 
Acum le păstra secrete şi nu le mai comenta cu el. 


Miro nu-i spuse Ouandei că văzuse fişierele, dar conduse 
discuţiile în aşa fel încât s-o determine să se confeseze; iar 
atunci când îşi exprimă interesul faţă de probleme ea îi 
vorbi fără reţinere despre ideile pe care le avea. Avea 
uneori impresia că trăieşte vremurile dinainte. Numai că, 
auzind sunetul înfundat şi nesigur al propriei voci, îşi păstra 
pentru sine majoritatea părerilor, mulţumindu-se s-o 
asculte, acceptând fără să comenteze idei pe care altfel le- 
ar fi combătut. Şi totuşi, văzându-i fişierele confidenţiale, 
reuşea să înţeleagă ce o preocupa mai mult. 

Dar cum de le văzuse? 

I se întâmpla mereu. Fişierele Elei, ale Mamei, ale lui Dom 
Cristo. Când purceluşii începură să se joace pe terminalul 
lor, Miro reuşi să-i urmărească lucrând în modul-ecou, pe 
care terminalul nu-l folosise niciodată - asta îi permitea să 
asiste la toate încercările lor pe computer şi apoi să facă 
sugestii, ba chiar să modifice unele operaţiuni. Găsea că eo 
desfătare deosebită să ghicească ce voiau de fapt să obţină 
şi să-i ajute pe furiş pentru a izbândi. Dar cum de ajunsese 
să aibă un asemenea acces neconvențional la capacităţile 
maşinii? 

Parcă şi terminalul învăţa să se acomodeze cu el. În loc să 
tasteze lungi secvenţe de cod, Miro nu trebuia decât să 
iniţieze o secvenţă şi maşina se supunea instrucţiunilor lui. 
În cele din urmă, nici nu mai era nevoie să se prezinte. 
Atingea tastatura şi terminalul afişa o listă a tuturor 
activităţilor pe care le desfăşura în mod obişnuit, apoi le 
scana. Putea atinge o tastă şi ajungea exact la activitatea 
dorită, sărind zeci de operaţiuni preliminare, fiind astfel 
scutit de chinul de a scrie minute în şir caracter după 
caracter. 

La început îşi închipui că Olhado sau poate cineva din 
cadrul Primăriei crease acest nou program anume pentru 
el. Însă Olhado se uită mirat la performanţele terminalului 
şi spuse doar o vorbă: 

— Bacăna, Nemaipomenit. 


Apoi constată că mesajul transmis către Primărie nici nu 
ajunsese la destinaţie. În schimb, primi vizita Vorbitorului. 

— Deci terminalul te ajută, spuse el. 

Miro nu-i răspunse. Făcea eforturi să priceapă de ce-l 
trimisese primarul tocmai pe Vorbitor ca răspuns la apelul 
său. 

— Primarul n-a primit mesajul tău, îl lămuri Ender. Eu 
însă, da. Şi e mai bine că nu ai povestit şi altora cum se 
comportă terminalul tău. 

— De ce? întrebă Miro. Acesta era un cuvânt pe care-l 
putea pronunţa fără să-l stâlcească prea mult. 

— Pentru că nu programul te ajută, ci o persoană. 

Miro râse. Nici o fiinţă umană nu putea reacţiona atât de 
repede ca programul care-l asista. Era de fapt mai rapid 
decât oricare altul cu care lucrase până atunci, foarte 
intuitiv şi inventiv; avea o viteză superioară omului, dar 
dovedea mai multă inteligenţă decât un program. 

— Cred că e o veche prietenă de-a mea. Adică ea mi-a spus 
de mesajul tău şi mi-a sugerat să-ţi dau de ştire că n-ar 
strica să fii discret. E cam timidă, înţelegi? Nu are prea 
mulţi prieteni. 

— Câţi? 

— Până în prezent exact doi. Iar de câteva mii de ani până 
recent, doar unul. 

— Nu-i uman, spuse Miro. 

— Ramen, îl lămuri Ender. Mai uman decât majoritatea 
oamenilor. Ne iubim de mult, ne-am întrajutorat, ne-am 
bizuit unul pe altul. Dar în ultimele săptămâni, de când sunt 
aici, ne-am cam înstrăinat. Eu... m-am apropiat mai mult de 
oameni. De familia ta. 

— Mama. 

— Da, mama ta, fraţii şi surorile tale, activitatea în folosul 
purceluşilor, a mătcii. Eu şi prietena mea obişnuiam să 
discutăm aproape continuu. Acum nu mai am timp. Uneori 
ne-am spus unul altuia sentimentele la încercare. E singură 
şi cred că şi-a ales alt tovarăş. 


— Năo qguero. N-am nevoie. 

— Ba da. Te-a ajutat deja. Acum, când ştii că există, vei 
descoperi că €... o prietenă de nădejde. Mai bună nici nu 
poţi găsi. Mai loială. Mai săritoare. 

— Căţeluş în lanţ? 

— Nu rata şansa asta, îl sfătui Ender. 'le prezint celei de-a 
patra specii extraterestre. Încă te consideri xenolog, nu-i 
aşa? Handicapul tău fizic nu însemnă nimic pentru ea. Nu 
are pe nimeni. Ea există doar printre distorsiunile filotice 
din comunicațiile prin ansiblu ale celor O Sută de Lumi. E 
cea mai inteligentă creatură, iar tu devii a doua fiinţă 
umană pe care a ales-o până în prezent pentru a i se revela. 

— De ce? Cum s-a născut? Şi cum m-a cunoscut de m-a 
ales tocmai pe mine? 

— Întreab-o chiar tu. Ender atinse nestemata din ureche. 
Vreau să-ţi dau un sfat. De îndată ce ajunge să aibă 
încredere în tine păstreaz-o mereu aproape. Nu-i ascunde 
nimic. Cândva a avut un iubit care însă a rupt legătura cu 
ea. Doar o oră, dar după aceea lucrurile n-au mai fost ca 
înainte. Au devenit... simpli prieteni. Prieteni buni, 
credincioşi, întotdeauna până la moartea lui. Dar el va 
regreta toată viaţa acel unic act de neloialitate. 

Ochii lui Ender luceau umed şi Miro îşi dădu seama că 
orice ar fi fost, creatura din computer nu era o fantomă, ci o 
parte a vieţii acestui om. 

Ender plecă fără alte explicaţii şi Miro porni terminalul. Pe 
el apăru holograma unei femei. Delicată, stând pe scaun şi 
rezemându-se de un zid holografic. Nu era frumoasă. Dar 
nici urâtă. Trăsăturile chipului exprimau un caracter bine 
definit. Avea insistenţi, nevinovaţi, melancolici. Gura cu linii 
fine, pregătită ba să zâmbească, ba să plângă. 
Îmbrăcămintea părea imaterială, ca un val, şi totuşi, în loc 
să fie provocatoare, dezvăluia un fel de inocenţă, un trup de 
fetiţă cu sâni abia înmuguriţi, ţinându-şi mâinile prinse uşor 
una de alta pe genunchi şi picioarele desfăcute copilăros, cu 
vârfurile degetelor atingându-se. După cum arăta, ar fi 


putut să stea pe un scrânciob de pe terenul de joacă. Sau 
pe marginea patului unui iubit. 

— Bom dia, spuse Miro. 

— Bună, răspunse ea. Eu l-am rugat să facă prezentările. 

Era tăcută, rezervată, însă şi Miro se simţea sfios. În afară 
de cei din familie, Ouanda fusese singura femeie din viaţa 
lui şi de aceea nu avea încredere în frumuseţea mondenă. 
În acelaşi timp, era conştient că vorbea cu o hologramă. Cât 
se poate de convingătoare, dar cu toate astea rămânea o 
simplă proiecţie laser în aer. 

Ea ridică o mână şi şi-o aşeză blând pe sân. 

— Nu simt nimic, spuse ea. Nu am nervi. 

În ochii lui Miro apărură lacrimi. De autocompătimire, 
desigur. Probabil că nu va simţi niciodată apropierea unei 
femei mai substanţiale decât cea din hologramă. Dacă ar 
încerca să atingă pe cineva, mângâierile lui ar fi stângace şi 
brutale. Uneori, când nu se controla, se trezea că-i curg 
balele şi nici măcar nu simţea asta. Halal iubit. 

— Dar am ochi, zise ea. Văd tot ce se întâmplă în cele O 
Sută de Lumi. Urmăresc cerul printr-o sută de telescoape. 
În fiecare zi trag cu urechea la un trilion de conversații. 
Chicoti uşor. Sunt la curent cu toate bârfele din univers. 

Apoi se ridică brusc, deveni mai mare, se apropie, astfel 
încât apăru doar de la talie în sus, de parcă s-ar fi mişcat 
către o cameră invizibilă. Îl ţintui aprig cu ochii vii. 

— Iar tu eşti un şcolar provincial care în viaţa lui n-a văzut 
decât un oraş şi o pădure. 

— N-am prea avut norocul să călătoresc. 

— Rezolvăm noi şi problema asta, răspunse ea. Aşa. Ce-ai 
vrea să faci astăzi? 

— Care ţi-e numele? întrebă el. 

— N-ai nevoie de numele meu. 

— Dar cum o să te chem? 

— Sunt aici oricând ai nevoie de mine. Duse mâna la o 
ureche. Când o să ţii la mine îndeajuns de mult ca să mă iei 
cu tine oriunde ai pleca, atunci o să-mi afli şi numele. 


Mânat de un impuls neînțeles, îi spuse ceva ce nu 
îndrăznise să destăinuie nimănui: 

— Vreau să plec din locul ăsta. Mă poţi duce departe de 
Lusitania? 

Ea deveni imediat cochetă şi ironică: 

— Şi abia ne-am cunoscut! Zău, domnul Ribeira, eu nu-s o 
fată uşuratecă. 

— Poate când o să ne cunoaştem mai bine, spuse Miro 
râzând. 

Se petrecu o tranzacţie minunat de subtilă şi femeia de pe 
ecran deveni o felină suplă, tolănită senzual pe o cracă de 
copac. 

— Pot să-ţi frâng gâtul cu o singură lovitură de labă, şopti 
ea; tonul sugera o încercare de seducţie; ghearele 
prevesteau prăpăd. Când o să te prind singur, o să-ţi muşc 
gâtul cu un simplu sărut. 

El pufni în râs. Apoi pricepu că, furat de conversaţie, 
uitase cât de gângav articula cuvintele. Ea îi înţelegea 
fiecare vorbă, fără să pronunţe măcar o dată: „Poftim? N- 
am priceput”, sau vreuna dintre expresiile politicoase dar 
neroade şi agasate pe care le-ar fi spus semenii lui. Îl 
înţelegea fără nici un efort. 

— Vreau să pricep totul, spuse Miro. Să cuprind cât mai 
multe lucruri şi să-mi lămuresc înţelesul lor. 

— Excelent proiect, aprobă ea. Va suna foarte frumos în 
autobiografia ta. 

Ender descoperi că Olhado conducea mai bine decât el. 
Avea un desăvârşit simţ al distanţei şi atunci când îşi 
conecta ochiul la computerul de bord, dirijarea vehiculului 
se desfăşura practic de la sine. Ender uita unde se află şi 
privea fără grijă. 

Când începuseră zborurile de explorare, peisajul i se 
păruse monoton. Preerii nesfârşite, turme uriaşe de cabra, 
câte-o pădure la distanţă -niciodată nu se apropiau de ele 
deoarece nu voiau să-i pună pe gânduri pe purceluşii care 
trăiau acolo. Pe de altă parte, căutau un cămin pentru 


matcă şi acesta nu trebuia să fie prea aproape de vreun 
trib. 

Astăzi se îndreptaseră spre vest, dincolo de Pădurea lui 
Rădăcină şi urmaseră un râu până la vărsare. Se opriră pe 
o plajă scăldată de valuri care se spărgeau înainte de a 
ajunge la țărm. Ender gustă apa. Era sărată. Deci aici se 
afla marea. 

Olhado ceru computerului de bord să-i afişeze o hartă a 
acestei regiuni a Lusitaniei şi să-i arate poziţia în care se 
găseau faţă de pădurea lui Rădăcină şi alte aşezări din 
preajmă. Era un loc potrivit şi Ender simţi în subconştient 
că matca aprobă. Lângă mare, apă din belşug, soare. 

Plutiră razant pe deasupra apei, călătorind cale de câteva 
sute de metri în susul râului până într-un loc unde malul 
drept se înălța, formând un povârniş nu prea înalt. 

— Putem opri undeva? întrebă Ender. 

Olhado găsi un punct la cincizeci de metri de muchia 
dealului. Merseră pe jos de-a lungul malului, acolo unde 
trestiile făceau loc ierbii de râu. Toate râurile din Lusitania 
arătau la fel. După ce obținuse acces la fişierele Novinhei şi 
permisiunea de a-şi continua cercetările, Elei îi fusese uşor 
să documenteze modelele genetice. Trestii a căror 
reproducere era legată de muştele-sugătoare. Iarba de râu 
care se împerechea cu şerpii de apă. Şi întinderile 
nesfârşite de capim care îşi frecau paniculele încărcate de 
polen de pântecele cabrelor fertile, contribuind astfel la 
germinarea următoarei generaţii de animale producătoare 
de îngrăşăminte naturale. Printre rădăcinile şi tulpinile de 
capim se încolăceau viţele târâtoare de tropecos, despre 
care Ela dovedise că aveau aceleaşi gene ca şi zingadora, 
pasărea care-şi făcea cuibul din planta vie direct pe sol. 
Acelaşi tip de împerechere putea fi întâlnit şi în pădure: 
viermii macios ieşeau din seminţele viţelor de merdona şi 
apoi dădeau naştere seminţelor de merdona. Puladorele, 
insectele mici, se împerecheau cu tufişurile cu frunze 
lucioase din pădure. Şi mai presus de toate, purceluşii şi 


copacii, ambii la apogeul regnurilor, plantă şi animal, 
îngemănate într-o singură viaţă. 

Aşa arăta lista completă a animalelor şi plantelor de 
suprafaţă din Lusitania. lar în mediul subacvatic trăiau 
multe altele. Cu toate astea, Descolada adusese monotonie 
pe Lusitania. 

Dar chiar şi monotonia îşi avea frumuseţea ei ciudată. 
Geografia era variată ca a oricărei alte lumi - râuri, dealuri, 
munţi, deşerturi, oceane, insule. Covorul de iarbă capim şi 
peticele de pădure deveneau muzica de fond pentru 
simfonia formelor de relief. Privitorul se simţea mişcat de 
câmpiile unduitoare, de vârfurile golaşe, de stânci, 
adâncituri şi mai ales de repeziciunea apelor ce scânteiau 
în razele soarelui. Ca şi Trondheim, în loc să etaleze 
întreaga paletă de posibilităţi, Lusitania era una dintre 
puţinele lumi dominate de un singur motiv. Planeta 
Trondheim era aproape nelocuibilă din pricina climei care 
abia îngăduia dezvoltarea vieţii la suprafaţă. Prin climă şi 
sol, Lusitania binecuvânta sosirea plugului, a hârleţului şi a 
mistriei zidarului. „Înviaţi-mă”, părea ea să spună. 

Ender încă nu-şi dădea seama că iubea această planetă 
cotropită, pustiită şi devastată de Descolada fiindcă semăna 
cu propria lui viaţă care, păstrând proporţiile, fusese lovită 
în copilărie de aceleaşi groaznice cataclisme şi denaturări. 
Şi totuşi planeta se dezvoltase, găsise în ea însăşi puterea 
să supravieţuiască şi să devină altceva. Din acţiunea 
distrugătoare a Descoladei apăruseră cele trei vieţi ale 
Micuţilor. Săvârşitorul Wiggin se născuse din anii de izolare 
petrecuţi în Şcoala de Luptă. Se asemuia acestui loc de 
parcă el l-ar fi conceput pe băiatul care păşea alături de el 
prin iarba de râu îl simţea ca pe un fiu, ca şi cum l-ar fi 
cunoscut din pruncie. „Ştiu ce înseamnă să descoperi un zid 
de oţel ridicat între tine şi lume, Oldaho. Dar aici şi acum 
am dărâmat zidul şi putem să atingem pământul, să ne 
potolim setea, să oferim consolare şi să primim dragoste.” 


Malul râului se ridica în trepte, măsurând vreo zece metri 
de la nivelul apei până pe creastă. Solul era îndeajuns de 
afânat şi umed pentru a fi săpat să se prăbuşească sub 
propria greutate. Matca avea nevoie de galerii; Ender simţi 
dorinţa de a săpa, şi o făcu cot la cot cu Olhado. Pământul 
se disloca uşor şi totuşi tavanul micii peşteri nu se surpă. 

Aici. 

Şi asta îl făcu să se hotărască. 

„Aici va fi”, spuse el cu voce tare. 

Olhado zâmbi. Dar de fapt Săvârşitorul vorbise către Jane 
şi auzise deja răspunsul ei: 

— Novinha consideră că a reuşit. Ioate testele au ieşit 
negative. Descolada a rămas inactivă în faţa noului Colador 
prezent în celulele clonate de gândac. Ela e de părere că 
margaretele la care lucra pot fi adaptate pentru a produce 
Colador pe cale naturală. Dacă rezultatele se confirmă, nu 
va trebui decât să însămânţaţi margarete ici şi colo, iar 
Gândacii vor putea ţine Descolada în frâu sugând seva 
florilor. 

Vocea îi era destul de vioaie, dar preocupată, şi lipsită de 
umor. Buna dispoziţie dispăruse. 

— Foarte bine, spuse Ender. Simţi o înţepătură de gelozie 
- fără îndoială că Jane vorbea mai degajat cu Miro, 
sâcâindu-l şi tachinându-l aşa cum o făcuse şi cu Ender 
până nu de mult. 

Dar nu-i fu greu să alunge sentimentul. Întinse o mână şi o 
rezemă de umărul lui Olhado; îl trase pe băiat mai aproape 
şi plecară împreună către vehiculul zburător care-i aştepta. 
Olhado marcă pe hartă locul şi-l introduse în memorie. Râse 
şi făcu glume tot drumul şi Ender se veseli alături de el. 
Băiatul nu putea lua locul lui Jane. Era însă Olhado, şi 
Ender îl iubea, iar Olhado avea nevoie de el, şi evoluţia de 
milioane de ani făcea ca Ender să aibă nevoie mai mult ca 
oricând de această apropiere. Semăna cu foamea 
chinuitoare a acelor ani petrecuţi împreună cu Valentine, 
foamea care-l îndemnase să rătăcească de la o lume la alta. 


Băiatul cu ochi de metal. Grego, frăţiorul sclipitor şi 
înfiorător de distractiv. Nevinovăţia şi pătrunzătoarea 
percepţie a lui Quim, ascetismul şi credinţa lui; statornicia 
şi neclintirea ca de stâncă a Elei şi, în acelaşi timp, ştiinţa 
de a găsi momentul potrivit pentru a acţiona; şi Miro... 

Miro. „Nu-i pot oferi nici o consolare lui Miro sau, cel 
puţin, nu acum ori pe lumea asta. I-au fost răpite munca la 
care ţinea atât de mult, timpul, speranţa în viitor şi nimic 
din ce-aş spune sau face nu-i poate oferi o preocupare 
vitală. Durerea îl macină, iubita i-a devenit soră, iar traiul 
printre purceluşi îi este inaccesibil acum, când ei caută 
prietenia şi ştiinţa altor fiinţe umane.” 

— Miro ar trebui... începu Ender cu glas domol. 

— Miro ar trebui să părăsească Lusitania, termină Olhado. 

— Mda, făcu Ender. 

— Ai o navă, sau mă înşel? Îmi amintesc de o poveste pe 
care am citit-o demult. Ori poate că era vreun film pe video. 
Despre un erou al Războaielor cu Gândacii, Mazer 
Rockham. A salvat cândva Pământul de la pieire, dar se ştia 
că nu va mai apuca următoarea bătălie. De aceea a fost 
trimis la bordul unei nave care se deplasa cu o viteză 
apropiată de cea a luminii, făcând cursa spre spaţiu şi 
înapoi. Pe Pământ trecuseră o sută de ani, dar pentru el 
numai doi. 

— Crezi că în cazul lui Miro ar fi nevoie de o măsură 
radicală ca asta? 

— Ne aşteaptă probabil un război. Cineva trebuie să ia 
decizii. Miro e cel mai inteligent bărbat de pe Lusitania şi 
cel mai potrivit să conducă. Ştii că nu-şi pierde niciodată 
cumpătul. Nici măcar atunci când tata era în culmea furiei. 
Pardon, Marcăo. Te rog să mă ierţi, tot tată îi pun. 

— Să nu-ţi pară rău. În multe privinţe ţi-a fost tată. 

— Miro ar chibzui şi ar hotări cum să acţionăm şi sunt 
sigur că ar lua cele mai bune decizii. Şi mama s-a bizuit 
mereu pe el. După cum văd eu lucrurile, când ne va ataca 
Congresul Stelar vom avea nevoie de Miro. El va studia 


toate informaţiile, tot ce-am învăţat în anii cât va fi plecat, 
va pune detaliile cap la cap şi ne va spune ce să facem. 

Ender nu se putu abţine. Porni să râdă. 

— Deci e o idee neroadă, conchise Olhado. 

— Înţelegi situaţia mai bine decât mulţi alţii, îl linişti 
Ender. Trebuie să mă gândesc, dar e aproape sigur că ai 
dreptate. 

Îşi continuară drumul în tăcere. 

— Cred totuşi că m-am trezit vorbind când m-am referit la 
Miro, murmură Olhado. Nu ştiu ce mi-a venit să fac legătura 
între Miro şi povestea aceea care probabil că nici nu-i 
adevărată. 

— Ba e adevărată, întări Ender. 

— De unde ştii? 

— L-am cunoscut pe Mazer Rockham. 

Olhado lăsă să-i scape un fluierat de mirare. 

— Ce bătrân eşti. Mai venerabil decât oricare dintre 
copacii de aici. 

— Mai bătrân decât oricare dintre coloniile umane. Din 
nefericire, asta nu m-a făcut şi înţelept. 

— Şi eşti chiar acel Ender? Săvârşitorul? 

— "Tocmai de aceea a devenit parola mea. 

— Curios. Înainte de venirea ta aici, episcopul a încercat 
să ne convingă pe toţi că eşti satana. Quim a fost singurul 
din familie care l-a luat în serios. Dar dacă ne-ar fi spus că 
eşti Săvârşitorul, te-am fi omorât cu pietre în praca încă din 
prima zi. 

— Acum de ce n-aţi face-o? 

— 'Te cunoaştem. E cu totul altceva, nu? Nici măcar Quim 
nu te urăşte acum. Când cunoşti pe cineva cu adevărat nu-l 
poţi uri. 

— Sau poate că nu poţi cunoaşte bine pe cineva decât 
după ce laşi ura deoparte. 

— Asta-i paradox circular? Dom Cristăo susţine că 
majoritatea adevărurilor pot fi exprimate prin paradoxuri 
circulare. 


— Olhado, nu cred că are vreo legătură cu adevărul. E 
vorba doar de cauză şi efect. Niciodată nu reuşim să le 
separăm. Ştiinţa refuză să recunoască orice cauză în afară 
de prima - dobori o piesă de domino şi se prăbuşeşte şi 
următoarea. Dar când ne referim la fiinţele umane, singurul 
tip de cauză care contează e cea decisivă, scopul. Ceea ce-şi 
propune fiecare. De îndată ce înţelegi ce vor de fapt 
oamenii, nu-i mai poţi uri. Ile poţi teme de ei, dar nu-i urăşti, 
fiindcă găseşti oricând aceleaşi dorinţe şi în adâncul inimii 
tale. 

— Mamei nu-i place ideea că eşti Săvârşitorul. 

— Ştiu asta. 

— Cu toate astea te iubeşte. 

— Ştiu. 

— lar Quim... chiar că-i ciudat, dar acum, când ştie că eşti 
Săvârşitorul, ţine mai mult la tine, tocmai din pricina asta. 

— Fiindcă el e un cruciat, iar eu mi-am câştigat prostul 
renume câştigând o cruciadă. 

— Şieu... 

— Da, şi tu. 

— Ai comis mai multe crime decât oricare om cunoscut de 
istorie. 

— Să fii cel mai bun în orice faci, aşa-mi spunea mama 
întotdeauna. 

— Dar când ai vorbit despre tata, m-ai făcut să-mi pară rău 
pentru el. Îi convinge pe oameni să se iubească unul pe 
altul şi să-şi ierte greşelile. Cum de-ai putut ucide atâtea 
fiinţe în timpul Xenocidului? 

— Mi-am închipuit că e vorba de un joc. N-am ştiut că totul 
era real. Dar asta nu mă scuză, Olhado. Chiar dacă aş fi 
ştiut că bătălia se desfăşoară în realitate, aş fi procedat la 
fel. Credeam că vor să ne ucidă. Ne-am înşelat, dar nu 
aveam de unde să ştim adevărul. Clătină din cap. 

— Numai că eu mai ştiam ceva. Cunoşteam duşmanul. De 
aceea am şi învins-o pe matcă; o cunoşteam atât de bine sau 


poate că o îndrăgisem într-atât încât o cunoşteam. Tânjeam 
să ajung acasă. De aceea i-am pulverizat planeta. 

— Iar azi am găsit un loc pentru a o readuce la viaţă. 
Olhado deveni serios. Eşti sigur că nu va încerca să se 
răzbune? Nu va dori să nimicească omenirea începând cu 
tine? 

— Sunt la fel de sigur ca şi de orice altceva. 

— Adică n-ai certitudine absolută, concluzionă Olhado. 

— Dar sunt îndeajuns de sigur ca să-i redau viaţa, explică 
Ender. Şi asta-i toată certitudinea pe care-o putem avea în 
orice situaţie. Credem atât cât să acţionăm ca şi cum am fi 
ales calea adevărului. Când am atins nivelul acesta de 
certitudine, ea devine cunoaştere. Realitate. Ne punem 
viaţa zălog pentru ea. 

— Cred că tocmai asta faci acum. Îţi pui viaţa zălog 
considerând că matca e aşa cum îţi închipui. 

— Trufia mea e mare. Pun zălog şi viaţa voastră, precum şi 
a tuturor celorlalţi, şi o fac fără ca măcar să cer părerea 
cuiva. 

— Ciudat, spuse Olhado. Întrebând pe cineva dacă ar 
încredința Săvârşitorului o hotărâre care ar putea afecta 
viitorul speciei umane aş primi un răspuns negativ. Dar 
cerându-i să-mi spună dacă ar avea încredere în Vorbitorul 
în numele Morților, aproape fiecare ar zice da. Şi nici măcar 
n-ar bănui că e vorba de una şi aceeaşi persoană. 

— Da, încuviinţă Săvârşitorul. Ciudat. 

Niciunul nu râse. Apoi, după câtva timp, Olhado vorbi din 
nou. Gândurile îi fuseseră furate de problema care îl 
preocupa cel mai mult 

— N-aş vrea ca Miro să fie plecat treizeci de ani. 

— Vei avea patruzeci şi doi de ani la întoarcerea lui. 

— lar el va avea aceeaşi vârstă la întoarcere. Douăzeci de 
ani. Jumătate din vârsta mea. Dacă se va găsi vreodată 
cineva care să vrea să se mărite cu cineva ai cărui ochi au 
reflexe metalice, s-ar putea să am şi eu copii. Nici măcar nu 
mă va recunoaşte. N-o să-i mai fiu frate. Olhado făcu un 


efort să-şi alunge nodul ce i se pusese în gât. Ar fi ca şi cum 
ar muri. 

— Ba nu. Ca şi cum ar trece din a doua în cea de-a treia 
viaţă. 

— Ca o moarte totuşi, insistă Olhado. 

— Dar şi naştere. Dacă tot renaşti, uneori nu strică să mai 
şi mori puţin. 

A doua zi îl chemă Valentine. Degetele începură să-i 
tremure pe tastatură când trebui să dea instrucţiuni 
terminalului. Nu era un simplu mesaj, ci o comunicare 
audio-video în toată regula, prin ansiblu, neînchipuit de 
costisitoare. Dar nu asta îl mira. În realitate, comunicațiile 
prin ansiblu cu cele O Sută de Lumi fuseseră întrerupte. 
Însemna că era vorba de ceva foarte urgent dacă Jane 
acceptase stabilirea legăturii. Ender îşi imagină imediat că 
Valentine putea fi în primejdie. Congresul Stelar ajunsese la 
concluzia că el avea cu siguranţă un amestec în revoltă şi 
descoperise legătura lui cu Valentine. 

Îmbătrânise. Imaginea holografică evidenția pe faţa ei 
ridurile şi arsurile pricinuite de zilele cu vânt tăios şi rece 
petrecute pe insulele, banchizele şi navele de pe 
Trondheim. Zâmbetul însă rămăsese neschimbat, iar în ochi 
îi sclipeau aceleaşi luminiţe. La început, văzând urmele 
neiertătoare ale anilor asupra chipului surorii lui, Ender 
amuţi. Şi ea rămase fără grai, pentru că Ender părea 
acelaşi, ca o amintire ce reînvia trecutul. 

— Vai, Ender, oftă ea. Oare am fost şi eu cândva tot aşa de 
tânără? 

— Oare voi îmbătrâni şi eu la fel de frumos? 

Valentine râse, apoi plânse. Ender se stăpâni; cum i-ar fi 
stat să-şi dea frâu liber lacrimilor? Se despărţise de ea cu 
numai câteva luni în urmă, dar Valentine îi simţise lipsa 
vreme de douăzeci şi doi de ani. 

— Probabil că ai auzit despre disensiunile dintre noi şi 
Congres. 

— Îmi imaginez că te-ai aflat în miezul lucrurilor. 


— Aşa s-a întâmplat să fie, spuse Ender. Nu regret că mă 
aflu aici. Intenţionez să rămân. 

Ea dădu din cap şi-şi şterse ochii. 

— Da, aşa mi-am închipuit şi eu. Trebuia să vorbesc cu tine 
ca să fiu sigură. Mă înspăimânta gândul că urma să 
călătoresc câteva decenii, aşteptând cu sufletul la gură să 
te întâlnesc, şi la sosire aveam să aflu că ai plecat. 

— Ai vrut să mă vezi? 

— M-a mişcat prea mult revoluţia voastră. După ce, vreme 
de douăzeci de ani, m-am ocupat de familie, mi-am educat 
studenţii, mi-am iubit soţul şi am ajuns să trăiesc în pace cu 
mine însămi, nu mai credeam că-l voi reînvia pe Demostene. 
Dar chiar atunci s-a zvonit despre contactele ilegale cu 
purceluşii şi la scurt timp după aceea am auzit că Lusitania 
s-a răsculat, oamenii au început să spună cele mai ridicole 
lucruri şi am simţit izbucnirea aceleiaşi uri vechi de când 
lumea. Îţi aminteşti de filmele cu Gândacii? Ce groaznici şi 
ce înfiorători erau? Dintr-o dată, ni s-au arătat filme video 
ale cadavrelor celor doi xenologi, nu-mi amintesc numele 
lor, dar erau imagini înspăimântătoare pe toate canalele, 
aţâţătoare la război. Apoi s-au lansat poveşti despre 
Descolada, ameninţarea că oricine vine de pe Lusitania 
poate distruge totul... cea mai cumplită molimă ce se poate 
imagina. 

— E adevărat, confirmă Ender, dar rezolvăm noi şi 
problema asta. Încercăm să găsim o cale de a împiedica 
Descolada să contamineze alte planete când vom pleca de 
aici. 

— Adevărat sau nu, până la urmă tot la război se ajunge. 
Eu încă-mi aduc aminte de el; ceilalţi n-au de unde să ştie. 
De aceea l-am reînviat pe Demostene. Am dat din 
întâmplare peste câteva rapoarte şi documente. Flota va fi 
dotată cu Doctoraşul. Dacă vor, pot să facă fărâme 
Lusitania. Exact cum... 

— Exact cum am făcut cândva şi eu. Nu ţi se pare că-io 
justiţie poetică să pierd în acelaşi mod? Cel ce ridică sabia... 


— Lasă glumele, Ender! Acum sunt o gospodină în floarea 
vârstei şi nu mai am răbdare să ascult toate neroziile. Cel 
puţin deocamdată. Am scris câteva adevăruri neplăcute 
despre măsurile luate de Congresul Stelar şi le-am publicat 
sub pseudonimul Demostene. Au început să mă caute. Sunt 
acuzată de trădare. 

— Deci vrei să vii aici? 

— Nu singură. Scumpul de Jakt donează întreaga flotă 
fraţilor şi surorilor lui. Ne-am cumpărat o navă. Se pare că 
există o mişcare de rezistenţă care ne ajută: o persoană pe 
nume Jane a derutat computerele pentru ca acestea să ne 
piardă urma. 

— O cunosc pe Jane, spuse Ender. 

— Deci ai o întreagă organizaţie la dispoziţie? Am fost 
extrem de surprinsă când am primit mesajul că pot să-ţi 
vorbesc. Se ştia că legătura voastră prin ansiblu e 
întreruptă. 

— Avem prieteni puternici. 

— Ender, eu şi Jakt plecăm chiar azi. Venim şi cu cei trei 
copii. 

— Primul... 

— Da, Syfte, cea pe care o purtam în pântec la plecarea ta, 
are aproape douăzeci şi doi de ani. O fată încântătoare. Ne 
însoţeşte şi o bună prietenă, educatoarea copiilor, Plikt. 

— Am avut o studentă cu numele ăsta, remarcă Ender, 
amintindu-şi de discuţiile lor de-acum câteva luni. 

— A, da, asta a fost acum douăzeci şi doi de ani, Ender. Nu 
trebuie să te agiţi, ai aproape douăzeci şi doi de ani la 
dispoziţie să te pregăteşti pentru sosirea mea. De fapt, vom 
fi mai mulţi, cred că vreo treizeci. Vom călători în câteva 
salturi, dintre care primele în cu totul altă direcţie, ca să nu 
afle nimeni că ne îndreptăm spre Lusitania. 

„Va veni încoace. Peste treizeci de ani. Voi fi mai bătrân 
decât e ea acum. Va veni. Atunci voi avea şi eu o familie. 
Copiii Novinhei şi ai mei, dacă-i vom avea, toţi mari, ca şi ai 
Valentinei.” 


Şi apoi, gândindu-se la Novinha, îşi aminti de Miro şi de 
ceea ce sugerase Olhado cu câteva zile în urmă, atunci când 
găsiseră locul de cuib pentru matcă. 

— Te-ar deranja cumva dacă trimit pe cineva să te 
întâmpine? întrebă Ender. 

— Să ne aştepte? În adâncul spaţiului? Nu, nu trimite pe 
nimeni, Ender... e un sacrificiu prea mare să facă atâta 
drum când computerele ne pot conduce foarte bine... 

— N-o fac doar de dragul tău. E vorba de unul dintre 
xenologi. Aş vrea să-l cunoşti. A suferit un accident grav. 
Are leziuni cerebrale; ca o paralizie. După cum susţine o 
persoană în părerile căreia am toată încrederea, el e... cel 
mai inteligent om de pe Lusitania, dar nimic nu-l mai leagă 
de viaţa noastră de aici. Vom avea totuşi nevoie de el mai 
târziu. Când vei sosi tu. Val, e un băiat de treabă. Ar putea 
transforma ultima voastră săptămână de călătorie într-o 
adevărată lecţie din care puteţi afla multe lucruri 
folositoare. 

— Prietena ta ne poate furniza informaţii pentru o 
asemenea întâlnire în spaţiu? Suntem noi buni navigatori, 
dar numai pe mare. 

— La plecare, Jane va introduce în computerele navei 
voastre toate informaţiile necesare rutei de zbor. 

— Ender, pentru tine vor trece treizeci de ani, dar pentru 
mine... peste câteva săptămâni ne vom revedea. Începu să 
plângă. 

— Poate vin cu Miro să te întâmpin. 

— Nici să nu te gândeşti! exclamă ea. Vreau să fii cât se 
poate de bătrân şi de smochinit când sosesc. N-aş suporta 
întâlnirea cu tânărul de treizeci de ani pe care-l văd acum 
pe terminal. 

— Treizeci şi cinci. 

— Să fii acolo când ajung! îi ceru ea. 

— Bine, încuviinţă el. În ceea ce-l priveşte pe Miro, băiatul 
pe care ţi-l trimit, să-l socoteşti drept fiul meu. 

Valentine clătină solemn din cap. 


— Trăim vremuri de restrişte, Ender... Aş vrea să-l avem 
pe Peter de partea noastră. 

— Eu nu. Dacă ar conduce el mica noastră revoltă, ar 
termina ca Hegemon al celor O Sută de Lumi, iar eu nu 
vreau decât să fim lăsaţi în pace. 

— S-ar putea să nu obţii una fără cealaltă, dar pe tema 
asta o să mai avem prilejul să ne certăm. La revedere, 
scumpul meu frate. 

Ender nu-i răspunse. O privi lung până când ea zâmbi 
stângaci şi întrerupse legătura. 

Ender nu se văzu nevoit să-l roage pe Miro să plece. Jane îi 
spusese deja totul. 

— Demostene e sora ta? întrebă Miro confuz, dar Ender se 
obişnuise cu felul lui de a vorbi. 1 se părea că exprimarea lui 
se mai ameliorase. Oricum, nu-i era greu să-l înţeleagă. 

— Suntem o familie dotată. Sper să-ţi placă Valentine. 

— Sper să mă placă şi ea pe mine. Miro zâmbi, dar părea 
temător. 

— Am rugat-o să te considere fiul meu. 

— Ştiu. Şi continuă aproape sfidător: Am asistat la 
discuţie. 

Ender simţi că i se strânge inima. 

— Trebuia să te întreb. Dar ştii bine că ar fi acceptat, auzi 
în ureche vocea lui Jane. 

Nu amestecul în problemele lui personale îl mâhnea, ci 
faptul că Jane se apropiase atât de mult de Miro. 
„Obişnuieşte-te cu situaţia asta”, îşi spuse în gând. „Acum îi 
poartă lui de grijă.” 

— O să ne lipseşti. 

— Deja le lipsesc celor care-mi vor duce dorul, spuse Miro, 
fiindcă mă consideră ca şi mort. 

— Avem nevoie de tine viu. 

— La întoarcere voi avea tot nouăsprezece ani. Şi aceleaşi 
leziuni pe creier. 

— Vei fi tot Miro cel de acum, un tânăr strălucit, iubit, 
demn de încredere. Pentru tine am distrus gardul. Nu 


pentru o cauză măreaţă, ci pentru tine. Să nu ne înşeli 
aşteptările. 

Miro surâse, dar Ender nu reuşi să-şi dea seama dacă 
strâmbătura de pe chipul lui se datora paraliziei sau era un 
zâmbet amar şi răutăcios. 

— Spune-mi ceva, îl rugă Miro. 

— Dacă nu-ţi răspund, are s-o facă ea în locul meu. 

— Nu e greu. Vreau doar să ştiu de ce au murit Pipo şi 
Libo. Pentru ce i-au onorat purcelugşii. 

Ender văzu dincolo de cuvinte: înţelese de ce ţinea Miro 
atât de mult să găsească un răspuns. Aflase că era fiul lui 
Libo doar cu câteva ore înainte de a sări gardul şi de a-şi 
rata viitorul. Pipo, Libo, apoi Miro; tatăl, fiul şi nepotul, cei 
trei xenologi care îşi dăduseră viaţa pentru purceluşi. 
Băiatul ştia că doar înțelegând de ce muriseră strămoşii lui 
putea să dea un sens propriului său sacrificiu. 

Ar fi fost o nenorocire dacă Miro, aflând adevărul, ar fi tras 
concluzia că nici un sacrificiu nu are sens. De aceea Ender 
îi răspunse printr-o întrebare. 

— Nu ştii de ce? 

Miro rosti cuvintele rar şi atent, astfel ca Ender să-i poată 
înţelege pronunția chinuită. 

— Ştiu, purceluşii erau convinşi că le fac o onoare. Mai ştiu 
şi că în locul lor puteau muri Mandachuva şi Mâncătorul-de- 
Frunze. În cazul lui Libo, cunosc chiar şi motivul. S-a 
întâmplat după obţinerea primei recolte de ştir şi aveau 
mâncare din belşug. Îşi arătau astfel recunoştinţa. În 
schimb, nu înţeleg de ce n-au făcut-o mai devreme. De 
exemplu, când i-am învăţat să folosească rădăcina de 
merdona sau când le-am arătat cum să-şi facă oale şi arcuri 
cu săgeți. 

— Adevărul? insistă Ender. 

Miro pricepu din tonul lui Ender că nu-i va fi uşor să 
privească adevărul drept în faţă. 

— Da, spuse el. 


— Nici Pipo şi nici Libo nu meritau onoarea. Soţiile nu 
răsplăteau pe nimeni pentru recolta de ştir. Realitatea e că 
Mâncătorul-de-Frunze le convinsese să permită conceperea 
unei generaţii noi, cu toate că, după ce părăseau copacul- 
mamă, nu exista suficientă hrană pentru ei. Şi-a asumat un 
risc imens: dacă s-ar fi înşelat, generaţia aceea de pui ar fi 
murit. Libo le-a adus recolta, dar Mâncătorul-de-Frunze a 
fost acela care a declanşat creşterea numerică a populaţiei 
şi nevoia de hrană. 

Miro dădu aprobator din cap. 

— Şi Pipo? 

— Pipo le-a dezvăluit purceluşilor descoperirea lui. 
Descolada, care îi ucidea pe oameni, făcea parte din 
fiziologia lor normală, iar organismul lor folosea 
transformările care pe noi ne ucideau. Mandachuva le-a 
spus soțiilor că oamenii nu sunt atotputernici, asemeni 
zeilor, iar în anumite privinţe sunt chiar mai slabi decât 
micuţii. Le-a mai spus că puterea oamenilor nu se datora 
unor elemente inerente - talie, dimensiunea creierului, 
limbajului - ci mai curând întâmplării că beneficiau de 
câteva mii de ani de învăţătură în plus. Dacă puteau să 
dobândească toate cunoştinţele noastre, atunci noi, 
oamenii, n-am mai avea putere asupra lor. Trebuia 
recompensată descoperirea lui Mandachuva - faptul că, 
potenţial, purceluşii erau egali cu fiinţele umane - nu 
informaţia dată de Pipo, care i-a ajutat să înţeleagă. 

— Deci amândoi... 

— Purceluşii n-au vrut să-i ucidă nici pe Pipo, nici pe Libo. 
În ambele cazuri, izbânda a revenit unui pequenino. Pipo şi 
Libo au murit pur şi simplu fiindcă nu au fost în stare să 
ridice cuțitul şi să ucidă un prieten. 

Miro trebuie să fi sesizat durerea lui Ender, în ciuda 
eforturilor lui de a şi-o ascunde. Şi Miro răspunse 
amărăciunii lui Ender: 

— Tu, tu eşti capabil să ucizi pe oricine. 

— E o calitate cu care m-am născut, acceptă Ender. 


— L-ai ucis pe Uman fiindcă ştiai că altfel va trăi o viaţă 
nouă, mai bună, spuse Miro. 

— Da, recunoscu Ender. 

— Şi pe mine. 

— Da. Trimiţându-te în spaţiu mă simt ca un criminal. 

— Dar voi trăi şi eu o viaţă noua şi mai bună? 

— Nu ştiu. Te mişti deja ceva mai bine decât un copac. 

Miro pufni în râs. 

— Deci, pentru că pot umbla, am măcar un avantaj asupra 
lui Uman, adevărat? Nu trebuie să mă loviți cu băţul ca să 
vorbesc. Pe chipul lui Miro apăru apoi o expresie de tristeţe. 
Cu diferenţa că el poate avea o mie de copii. 

— S-ar putea să te înşeli dacă-ţi închipui că toată viaţa o să 
rămâi necăsătorit 

— Sper să fie aşa cum zici, spuse Miro fără convingere. 
Apoi, după o lungă tăcere, întrebă: Vorbitorule...? 

— Spune-mi Săvârşitor. 

— Săvârşitorule, înseamnă că Pipo şi Libo au murit 
zadarnic? 

Ender înţelese adevărata întrebare: „Suferinţa mea a fost 
inutilă?” 

— Există motive ale morţii mult mai absurde decât acela 
că nu suporţi ideea de a ucide. 

— Dar dacă e vorba de cineva care nu poate nici să ucidă, 
nici să moară, dar nici să trăiască? 

— Nu te amăgi. Într-o bună zi vei fi în stare de toate trei. 

În dimineaţa următoare, Miro plecă. Plânseră cu toţii la 
despărţire. În săptămânile care urmară, Novinhei îi veni 
greu să stea acasă, căci absenţa lui Miro devenise prea 
apăsătoare şi dureroasă. Chiar dacă, sfătuită de Ender, 
încuviinţase din toată inima plecarea lui Miro, i se părea de 
nesuportat să-şi piardă copilul. Ender începu să se întrebe 
dacă şi părinţii lui simţiseră o durere asemănătoare când 
fusese luat de lângă ei şi dus departe. Bănuia că nu. Dar 
nici nu speraseră că se va întoarce. Acum el însuşi iubea 
copiii altui bărbat mai mult decât îi iubiseră propriii lor 


părinţi. Se simţea răzbunat pentru nepăsarea căreia îi 
căzuse victimă în copilărie. La trei mii de ani distanţă, le va 
da o lecţie privind modul în care trebuie să se comporte un 
tată. Episcopul Peregrino îi căsători pe Ender şi Novinha în 
biroul său. 

În schimb, înaintea căsătoriei avu parte de două zile de 
triumf. În prima zi, Ela, Ouanda şi Novinha îi dăruiră 
rezultatele ipotezelor şi cercetărilor întreprinse de ele: 
ciclul complet de viaţă şi structura comunităţii pegquenino, 
masculi şi femele, precum şi o reconstituire plauzibilă a 
societăţii lor înainte ca Descolada să-i fi legat pe vecie de 
copacii care până atunci nu constituiseră decât un element 
al mediului. Iar Ender reuşi să înţeleagă până la capăt cine 
erau purcelugşii şi mai ales cine fusese Uman înainte de a 
trece în viaţa scăldată de lumină. 

Trăi o săptămână printre purceluşi şi în timpul acesta 
scrise Viaţa lui Uman. Mandachuva şi Mâncătorul-de- 
Frunze o citiră cu atenţie şi o discutară cu el; el revizui şi 
remodelă textul, apoi îl definitivă. În ziua aceea îi invită pe 
toţi cei care lucrau împreună cu purceluşii - întreaga 
familie Ribeira, Ouanda şi surorile ei, numeroşi muncitori 
care le aduseseră purceluşilor miracolele tehnologiei, 
călugării-erudiţi ai Ordinului Copiii Minţii, episcopul 
Peregrino, primarul Bosquinha - şi le citi cartea. Nu era 
mare. Îi trebui doar o oră. Se strânseră pe deal, la umbra 
lui Rădăcină care îi apăra acum de razele soarelui, aproape 
de locul unde copacul lui Uman, nu mai înalt de trei metri, 
se ridica spre lumină. 

— Vorbitorule, recunoscu episcopul, aproape că m-ai 
convins să devin umanist. Alţii, mai puţin şcoliţi în elocinţă, 
nu găsiră cuvintele potrivite, nici pe loc, nici mai târziu. Dar 
tot aşa cum cititorii primei sale cărţi îi înţeleseseră pe 
Gândaci, din ziua aceea aflară cu toţii cine erau purceluşii şi 
pricepură că - în ciuda oricăror dezbinări şi suspiciuni - îşi 
căutaseră neîncetat măreţia. 


— De aceea te-am chemat aici, îi explică Novinha. Am visat 
cândva că voi scrie cartea aceasta. Dar trebuie s-o scrii tu. 

— Am jucat un rol mai important în povestea asta decât 
mi-am propus, spuse Ender. Dar tu, Ivanova, ţi-ai împlinit 
visul. Munca ta a dat naştere acestei cărţi, iar tu şi copiii tăi 
m-aţi făcut să mă simt întreg. Altfel n-aş fi fost în stare s-o 
scriu. 

O semnă, ca şi pe celelalte, cu numele de Vorbitor în 
numele Morților. 

Jane luă cartea şi o transmise prin ansiblu la distanţe de 
ani-lumină, către toate cele O Sută de Lumi. Odată cu ea 
transmise textul acordului şi imaginile filmate de Olhado la 
semnarea şi la trecerea lui Uman spre lumina deplină. 
Distribui cartea în nenumărate locuri pe fiecare planetă, 
mai ales unor oameni care aproape sigur aveau s-o citească 
şi s-o înţeleagă. Exemplarele au fost expediate sub formă de 
mesaje de la un computer la altul; până să afle Congresul 
despre ce era vorba, mesajele se răspândiseră atât de mult 
încât difuzarea nu mai putea fi interzisă. 

Congresul încercă în schimb să discrediteze cartea, 
declarând-o un fals. Imaginile fură etichetate drept o 
simulare grosolană. Analiza textului evidenţiase că era 
imposibil ca această carte să fi fost scrisă de acelaşi autor 
ca şi celelalte două. Documentele referitoare la utilizarea 
ansiblului dezvăluiau că ea nu putea veni din Lusitania, care 
tăiase toate legăturile cu celelalte lumi. Unii crezură, dar 
majoritatea nu se sinchiseau. Pe mulţi dintre cei care 
făcuseră efortul de a citi „Viaţa lui Uman” nu-i lăsa inima să- 
i recunoască pe purceluşi drept rameni. 

Unii îi acceptară pe purceluşi şi, citind şi acuzaţia pe care 
o scrisese Demostene cu câteva luni în urmă, începură să 
numească flota care se îndrepta deja spre Lusitania drept 
„Al Doilea Xenocid”. Dar pe cele O Sută de Lumi nu existau 
atâtea închisori în care să încapă toţi cei care-o botezaseră 
astfel. Congresul Stelar socotise că războiul va începe când 
navele aveau să ajungă în apropierea Lusitaniei, adică peste 


treizeci sau patruzeci de ani. Acum era evident că el 
începuse deja şi că înfruntarea va fi teribilă. Mulţi credeau 
cele scrise de Vorbitorul în numele Morților şi tot mai mulţi 
erau dispuşi să-i considere ramani pe purceluşi şi ucigaşi pe 
cei care le doreau moartea. 

Apoi, într-o toamnă, Ender luă gogoaşa grijuliu înfăşurată 
şi împreună cu Novinha, Olhado, Quim şi Ela zbură mulţi 
kilometri pe deasupra întinderilor de capim, până ajunse la 
dealul de lângă râu. Margaretele înfloriseră năvalnic; aici 
iarna avea să se dovedească blândă, iar matca va fi ferită de 
Descolada. 

Cu băgare de seamă, Ender duse matca spre malul râului 
şi o aşeză în grota pe care o pregătise împreună cu Olhado. 
La intrare puseră cadavrul unei cabra proaspăt ucise. 

După aceea, Olhado îi conduse înapoi. Săvârşitorul plânse, 
stăpânit de extazul de necuprins şi de nestăpânit pe care 
matca i-l gravă în minte, fiindcă bucuria ei era mult prea 
puternică pentru ca vreo fiinţă umană să-i reziste. Novinha 
îl îmbrăţişă, Quim se rugă în tăcere, iar Ela fredonă un 
vechi cântec popular săltăreţ, care-şi avea originea în 
ţinuturile deluroase din Minas Gerăis, printre băştinaşii 
caipira şi mineiros din bătrâna Brazilie. Se afla într-un loc 
tihnit şi prielnic, mai fericit decât visase Ender pe 
coridoarele sterile ale Şcolii de Luptă, pe vremea când era 
un copil şi se lupta pentru supravieţuire. 

— Acum pot să mor, mărturisi el. Mi-am încheiat munca de 
o viaţă. 

— Şi eu, spuse Novinha, dar cred că abia acum a sosit 
momentul să luăm viaţa de la capăt. 

În aerul jilav şi răcoros al grotei din apropierea râului, 
mandibulele puternice sfâşiară gogoaşa; zbătându-se, din 
ea ieşi un corp moale şi scheletic. Aripile se desfăcură 
încetul cu încetul şi se uscară la soare. Fiinţa se târi cu greu 
până la marginea apei ca să soarbă putere în trupul stafidit. 
Ciuguli din carnea de cabra. Ouăle neeclozate pe care le 
purta în măruntaie cereau să fie eliberate. Le depuse pe 


primele pe corpul cabrei, apoi mâncă din margaretele de 
alături, încercând să simtă schimbările care să-i dea 
certitudinea că în sfârşit înviase. 

Căldura blândă a razelor de soare, vibrația uşoară a 
aripilor în adierea vântului, răcoarea apei sub picioare, 
ouăle înfierbântându-se şi crescând în carnea cabrei 
însemnau Viaţa îndelung aşteptată, iar acum matca putea fi 
sigură că va fi nu ultima, ci prima din neamul ei. 


SFÂRŞIT 


Câţiva colonişti de pe Lusitania. 

Xenologi (Zenadori) 

Pipo (Joăo Figueira Alvarez) 

Libo (Libertade Gracas a Deus Figueira de Medici) 

Miro (Marcos Vladimir Ribeira von Hesse) 

Ouanda (Ouanda Quenhatta Figueira Mucumbi) 

Xenobiologi (Biologistas) 

Gusto (Vladimir Tiago Gussman) 

Cida (Ekaterina Aparecida do Norte von Hesse-Gussman) 

Novinha (Ivanova Santa Catarina von Hesse) 

Ela (Ekaterina Elanora Ribeira von Hesse) 

Guvernator. 

Bosquinha (Faria Lima Maria do Bosque) 

Episcop. 

Peregrino (Armăo Cebola) 

Abate şi Rector al Mănăstirii. 

Dom Cristăo (Amai a Tudomundo Para Que Deus vos Ame 
Cristăo) 

Dona Cristă (Detestai o Pecado e Fazei o Direito Cristă) 

Familia Figueira. 

Pipinho. 

Pipo (m.1948) căs. 


Maria (m. 1936) 

Ouanda (n. 1951) 

Conceinqăo. 

Libo (1931-1965) 

China (n. 1952) căs. 

Prega. 

Bimba (Abencoada) 

Zinha. 

Patinha (Isolde) 

Ră (Iomâs) 

Familia Os Venerados. 

Gusto (m. 1936) 

Mingo (m, 1936) 

Miro (n, 1951) căs. 

Novinha (n. 1931) 

Ela (n. 1952) 

Cida (m. 1936) căs. Marcăo (m. 1970) 

Quim (n. 1955) (Estevăo Rei) 

(Marcos Maria Ribeira) Amado (m. 1936) 

Olhado (n. 1958) (Lauro Suleimâăo) 

Guti (m. 1936) 

Quara (n. 1963) (Lembranca das Milagres de Jesus. 

Grego (n. 1964) (Gerăo Gregorio) 

Toate datele sunt exprimate în ani de la adoptarea Codului 
Stelar.