Orson Scott Card — Wyrm

Orson Scott Card 


Orson Scott Card 


Wyrm 


Volumul 1 


Cuprins 
1. FIICA HEPTARHILOR 6 

2. MAMA LUI DUMNEZEU 26 

3. ASASINUL 38 

4. CAPUL TATEI 64 

5. HEPTAM 93 

6. RÂUL VESEL 102 

7. PĂDUREA TINICHIGIULUI 113 
8. CASA GEBLINGILOR 132 

9. VINDECĂTORUL 140 

10. CRANWATER 153 

11. CASA LUI HEFFIJI 182 

12. SCEPTRUL 209 

13. UN PRIETEN ADEVĂRAT 222 
14. VIGILENTUL 241 

15. STRINGS 269 

16. ANGEL 303 

17. CASA ÎNŢELEPŢILOR 318 
18. LOCUL NAŞTERII 345 

19. CRISTALELE 358 

20. VENIREA LUI KRISTOS 373 


1. FIICA HEPTARHILOR. 

Tutorele ei o trezi cu mult înaintea zorilor. Patience simţi 
răcoarea dimineţii prin pătura subţire; avea muşchii 
amorţiţi după somnul pe o saltea tare aşezată direct pe 
podea. Era clar că vara se terminase, şi ea îşi permise să-şi 
dorească, deşi pentru scurt timp, ca fereastra îndreptată 


spre nord a camerei ei să fi fost apărată sau cel puţin 
închisă împotriva frigului iernii. 

Făcea parte din antrenamentul tatălui ei pentru a o căli şi 
a o întări, de a o face să dispreţuiască luxul curţii şi pe cei 
care trăiesc pentru el. Presupuse că mâna brutală a lui 
Angel pe umărul ei era o parte a regimului. Ce e, am zâmbit 
în somn? A părut că visez frumos? Îţi mulţumesc, Angel, 
pentru că m-ai salvat înainte de a fi coruptă pentru 
totdeauna de vreun deliciu imaginar. 

Dar când văzu faţa lui Angel, expresia lui îngrijorată îi 
spuse că ceva nu era tocmai în regulă. Nu era deranjant 
faptul că era îngrijorat, ci faptul că o lăsa pe ea să vadă 
asta; în mod normal putea ascunde sau etala după dorinţă 
orice sentiment şi o antrenase şi pe ea să facă la fel. 

— Regele are o misiune pentru tine, şopti Angel. 

Patience dădu pătura la o parte, luă ligheanul cu apă rece 
ca gheaţa de pe pervazul ferestrei şi şi-o turnă în cap. 

Refuză să-i permită corpului ei să tresară din cauza 
frigului. Se şterse energic cu prosopul de pânză aspră până 
când pielea de pe tot corpuli se înroşi. 

— Tata ştie? Întrebă. 

— Lord Peace se află în Lakon, zise Angel. Şi dacă ştie, şi 
dacă nu, oricum nu îţi este de nici un ajutor aici. 

Îngenunche repede sub icoana care reprezenta unicul 
obiect decorativ al camerei ei. Era o gravură sclipitoare a 
navei Konkeptoine, tăiată într-un cristal verde-luminos. 
Valora mai mult decât o casă a unui om sărac. Lui Patience 
îi plăcea contrastul dintre austeritatea voită a camerei şi 
opulenţa etalării religioase. Preoţii ar fi numit-o pietate. Ea 
o considera ironie. 

Patience murmură „Vino Kristos” în opt secunde - făcuse 
din asta o ştiinţă, îşi sărută degetele şi atinse cu ele 
Konkeptoine. Cristalul era cald. 

După atâţia ani, încă trăia. Fără îndoială că fusese 
fierbinte pe când îl atingea mama ei, când ea era copil. Şi, 


cu mult înainte ca Patience să aibă o fiică avea să fie rece şi 
mort, cu lumina din el stinsă. 

Îi vorbi lui Angel peste umăr: 

— Spune-mi ce misiune are regele Oruc pentru mine. 

— Nu ştiu. Ştiu doar că a trimis după tine. Dar poţi 
presupune, nu-i aşa? 

Angel o testa, bineînţeles. Era povestea vieţii ei, test după 
test. Se plângea uneori, dar adevărul era că îi făcea 
plăcere, se bucura să rezolve problemele diplomatice pe 
care tata şi Angel i le prezentau mereu. 

Aşadar. Ce ar fi putut dori regele Oruc să facă? Heptarhul 
nu o mai chemase până atunci. Fusese de multe ori în 
clădirea Heptagonului, dar numai când fusese adusă să se 
joace cu unul dintre copiii heptarhului, niciodată ca să 
îndeplinească o misiune pentru heptarhul însuşi. Ceea ce 
era de aşteptat. Treisprezece ani nu prea era vârsta 
potrivită ca să fie chemată de un rege. 

Însă ieri sosise o solie din Tassali, un regat din Răsărit care 
pe vremuri se aflase sub suzeranitatea heptarhului din 
Korfu. Asta nu însemna mare lucru. Toate cele şapte părţi 
ale lumii fuseseră cândva conduse de Heptarhie, iar 'Tassali 
se eliberase de Korfu acum o mie de ani. Prekeptor, 
singurul prinţ şi moştenitor probabil al tronului din Tassali, 
un băiat de şaisprezece ani, sosise cu un alai de tassalieni 
de rang înalt şi daruri foarte scumpe. Din informaţiile pe 
care le avea deja, Patience deduse lucrul evident: solia se 
afla acolo ca să încheie un tratat de căsătorie cu una dintre 
cele trei fiice ale regelui Oruc. 

Fără îndoială dota fusese negociată cu un an în urmă, 
înainte ca solia să pornească. Nu se trimite un moştenitor 
regal să-şi cunoască mireasa înainte ca majoritatea 
detaliilor să fi fost puse la punct. Dar lui Patience nu-i era 
greu să bănuiască aspectul negocierii rămas sub semnul 
întrebării: care dintre fiice? Lyra, cea mai mare, 
paisprezece ani şi a doua în linie la Heptarhie? Rika, doar 
cu un an mai mică decât Patience şi de departe cea mai 


inteligentă dintre copiii heptarhului? Sau micuța Klea, 
acum în vârstă de numai şapte ani, dar cu siguranţă destul 
de mare ca să fie căsătorită dacă aşa o cerea politica? 

Lui Patience îi venea în minte o singură misiune pe care o 
putea îndeplini în legătură cu această vizită. Ea vorbea 
fluent tassalica şi se îndoia că prinţul Prekeptor ştia vreun 
cuvânt în agarant. Tassali era un ţinut destul de provincial 
şi îşi apărau cu tenacitate dialectul. Dacă avea să aibă loc o 
întâlnire între Prekeptor şi una dintre fiicele lui Oruc, 
Patience ar fi fost un interpret excelent. 

Întrucât Klea era o candidată improbabilă, iar Rika vorbea 
relativ bine tassalica, cel mai probabil fiica aleasă era Lyra. 

Tot acest raţionament se desfăşură în timp ce Patience îşi 
îmbrăca rochia de mătase. Apoi se întoarse cu faţa la Angel, 
surâzând. 

— Trebuie să fiu interpret pentru Prekeptor şi Lyra, când 
se vor întâlni astăzi ca să poată decide dacă se urăsc unul 
pe altul suficient de mult încât să merite să provoace un 
conflict internaţional numai ca să evite să se căsătorească. 

Angel zâmbi. 

— Pare cel mai probabil. 

— Atunci trebuie să mă îmbrac ca pentru o întâlnire 
oficială între viitori suverani. Vrei să le chemi pe Nails şi pe 
Calico la mine? 

— Aşa o să fac, zise Angel. Dar se opri la uşă: Probabil îţi 
dai seama că Prekeptor va şti cine eşti. 

Era un avertisment, iar Patience înţelese foarte bine că 
regele Oruc juca un joc periculos aducând-o în mijlocul unei 
situaţii politice atât de strâns legate de succesiunea la tron. 
Mai ales când tatăl ei era plecat. 

Oruc trebuie să fi pregătit asta de ceva timp ca să-l poată 
trimite pe tatăl ei departe cu o problemă de importanţă 
minoră. În mod obişnuit Lord Peace s-ar fi aflat în miezul 
negocierilor unei astfel de alianţe vitale. 

Calico şi Nails, cameristele ei personale, intrară încercând 
să pară nepăsătoare şi vesele, cu toate că în mod evident 


fuseseră trezite dintr-un somn adânc - şi în cazul lui Calico 
aburit de alcool. Patience îşi alese rochia şi peruca şi îndură 
aranjamentele care o transformau într-o păpuşă. 

— Să fii chemată la rege, tot spunea Nails. Ce onoare 
pentru fiica unui sclav. 

Era supărător că tatălui ei i se tot spunea sclav, dar ştia că 
Nails nu era răutăcioasă, ci mai degrabă proastă. Şi, după 
cum spunea mereu tata, „Să nu te înfurii niciodată când un 
prost se poartă ca un prost”. E mai bine când proştii ţi se 
dezvăluie, îşi reaminti Patience. 

Elimină atâtea incertitudini. 

Când femeile terminară, soarele răsărea. Le lăsă să plece 
şi deschise o cutie mică de alamă care conţinea 
echipamentul diplomatic - tatăl ei şi Angel hotărâseră că 
era destul de mare ca să-l folosească discret. 

Pentru autoapărare, desigur, un laţ. Un fir de plastic 
incredibil de solid, atât de fin încât era aproape invizibil. 
Putea tăia prin carne chiar şi la o apăsare slabă. Avea 
mânere de plastic la ambele capete pentru ca Patience să-l 
poată apuca fără să se rănească la degete. 

Pentru atac, un pandantiv de sticlă care conţinea un roi de 
garofiţe, nişte insecte micuţe aproape invizibile care se 
adunau în ochiul uman şi în câteva minute construiau faguri 
care aproape întotdeauna duceau la orbire în decurs de 
câteva ore. Dacă ochii nu erau rapid îndepărtați, garofiţele 
săpau până la creier şi provocau o paralizie cronică, 
permanentă. O armă răutăcioasă, dar Angel întotdeauna 
spunea că un diplomat care nu este pregătit să ucidă ar 
face bine să se pregătească să moară. Dădu capul pe spate 
şi îşi puse în ochi picături dintr-un lichid care ucidea 
garofiţele la atingere. 

Avea să rămână în ochii ei ore în şir. Tatăl ei spunea: 
„Niciodată să nu porţi o armă care poate fi folosită 
împotriva ta.” 

În timp ce se pregătea, încercă să-şi imagineze la ce se 
gândise regele Oruc pentru ea. Se putea folosi de alţi 


interpreţi. Alegerea lui Patience era încărcată de implicaţii, 
în special dacă Prekeptor ştia cine era ea cu adevărat. 
Patience nu se putea gândi la vreo situaţie în care să poată 
fi utilă folosirea ei ca interpret, însă se putea gândi la zeci 
de lucruri care ar fi putut merge prost dacă o fiică a lui 
Lord Peace stătea alături de fiica regelui Oruc atunci când 
moştenitorul unui regat puternic venea să-şi întâlnească 
posibila soţie. 

Toată copilăria ei, Patience fusese conştientă că nu era o 
sclavă obişnuită din gospodăria heptarhului. 

Una dintre primele sale lecţii de copil pe Colina Regelui 
fusese să înveţe să-l trateze pe fiecare sclav conform celui 
mai strict protocol privind rangul. Prostituatele şi sclavii 
camerelor nu meritau mai mult respect decât câinii; 
ambasadorii şi miniştrii de stat, cum era tatăl ei Peace, erau 
trataţi cu la fel de multă onoare ca orice lord cu excepţia 
heptarhului însuşi şi a conducătorilor celor Paisprezece 
Familii. 

Dar chiar şi printre copiii celor mai nobili dintre sclavii 
regelui, Patience se bucura de un tratament special. Adulții 
vorbeau în şoaptă în prezenţa ei; mulţi dintre ei găseau pe 
furiş oportunitatea de a-i atinge buzele cu dosul mâinii, ca 
într-un sărut simbolic. 

Îi spusese tatălui ei despre asta într-o zi, când avea cinci 
ani. 

El devenise brusc sever. 

— Dacă cineva mai face asta, să-mi spui imediat. Dar, 
decât să spui pe urmă, mai bine stai departe de ei şi nu le 
mai da ocazia. 

Vorbise atât de serios încât ea fusese sigură că făcuse ceva 
rău. 

— Nu, copilă, zisese tatăl. Mai întâi, nu îmi arăta că ţi-e 
frică sau ruşine. Chipul tău nu trebuie să reflecte niciodată 
astfel de lucruri. 

Ea îşi relaxase faţa, aşa cum o învățase tutorele ei Angel. 


— Şi, în al doilea rând, tu nu ai făcut nimic rău. Dar pentru 
acei adulţi, care ar trebui să ştie mai bine, asemenea fapte 
sunt. 

Patience se aşteptase să spună ceva de genul „un lucru 
rău” sau „un păcat”, pentru că preoţii făceau aluzii că 
anumite fapte pe care oamenii le făceau cu trupurile 
copiilor erau foarte rele. Aşa că fusese şocată când el 
continuase: 

— O trădare. 

— Trădare? 

Ce rău i-ar fi putut face heptarhului atingerea buzelor 
fiicei unui sclav? 

Tatăl ei o studiase cu calm, apoi rostise: 

— Am hotărât că e cazul să afli acum, altfel nu vei fi 
capabilă să te aperi de acei trădători fără minte. Bunicul 
tău a fost heptarh până când a murit. Eu nu am fraţi sau 
surori. 

Ea avea numai cinci ani. Ştia câte ceva despre legile 
succesiunii, dar nu-i trecuse prin minte să le aplice asupra 
sa. Tata aruncase o privire plină de subînţelesuri spre hol, 
unde servitorii puteau asculta. Toţi servitorii cu excepţia lui 
Angel fuseseră aleşi de rege şi spionau pe faţă pentru el. 
Tatăl ei îi zâmbi şi zise: 

— Cum te descurci în geblică? 

Apoi scrise în limba geblică pe o bucăţică de hârtie: 
„Compune o scurtă scrisoare către această persoană: 
Agaranthamoi Heptest.” 

Patience fusese iniţiată în protocolul numelor şi al titlurilor 
încă de la primele ei cuvinte. Reţeaua labirintică a 
descendenţelor, rangurilor şi favorurilor regale devenise 
pentru ea o a doua natură, la fel ca şi toate sufixele şi 
prefixele titlurilor regale. Numele familiei heptarhului aflat 
la putere avea întotdeauna rădăcina Hept; prenumele 
oricărei persoane de sânge regal avea întotdeauna 
rădăcina Agaranth. 


Ştia de asemenea că numai heptarhul în funcţie putea fi 
numit Heptest, iar Agaranthamoi însemna „fiul cel mare, 
copil unic”. Astfel, prin definiţie, Agaranthamoi Heptest 
desemna heptarhul, care nu avea fraţi sau surori. Întrucât 
Oruc, heptarhul la putere, avea mai mulţi fraţi, numele său 
dinastic era Agaranthikil. Era imposibil ca acel nume să se 
refere la el, iar a numi o altă persoană în viaţă în afară de 
Oruc cu numele de Heptest însemna trădare. 

Însă testul nu se referea numai la descifrarea semnificației 
numelor, şi ea ştia asta. Tatăl ei tocmai îi spusese că bunicul 
ei fusese heptarh conducător tot timpul vieţii lui, iar tatăl ei 
era singurul său copil. În consecinţă, Agaranthamoi era un 
nume perfect potrivit pentru el. Tata îi comunicase faptul că 
el era regele de drept al Korfului. 

Aşadar, scrise o scurtă scrisoare: „Agaranthamoi Heptest, 
Lord şi Iată, Nevrednica ta fiică te roagă să fii discret, căci 
a rosti numele tău înseamnă moarte. 

Cu umilinţă, Agaranthemem Heptek.” 

Mâna ei tremurase când semnase pentru prima oară cu 
acest nume. Agaranthemem însemna „fiica cea mare, copil 
unic”. Heptek însemna „moştenitor al heptarhului în 
funcţie”. Era un nume la fel de trădător ca şi cel pe care îl 
scrisese tatăl ei. Însă era numele ei adevărat. Cumva, în 
mişcările istoriei, tatăl ei fusese deposedat de tronul său şi 
ea de statutul de moştenitoare. Era o povară copleşitoare 
pentru un copil de cinci ani. Dar ea era Patience, fiica lui 
Lord Peace şi pupila lui Angel cel Aproape-Înţelept, şi în cei 
opt ani scurşi de atunci nu mai îndrăznise niciodată nici să 
rostească acel nume, nici să dea cuiva vreun semn, prin 
vorbe sau fapte, că ar şti care ar trebui să fie rangul său 
meritat prin naştere. 

Tata arsese hârtia cu numele lor şi făcuse cenuşa praf. 
Începând din acea zi Patience îşi urmărise tatăl, încercând 
să-şi dea seama ce sens avea viaţa lui. Căci pentru regele 
Oruc nu exista un sclav mai credincios şi mai loial decât 
Lord Peace, omul care ar fi trebuit să fie heptarh. 


Chiar şi în intimitate, chiar şi când nimeni nu-i putea auzi, 
tatăl ei îi spunea adesea: 

— Copilă, regele Oruc este cel mai bun heptarh la care am 
putea spera acum. În cei cinci mii de ani de când nava 
stelară a adus pentru prima oară oameni pe planeta 
Imakulata nu a fost niciodată mai important să menţinem 
un rege pe tronul său cum este astăzi să-l menţinem pe 
regele Oruc. 

Vorbea serios. Făcea tot posibilul să-i dovedească ei că 
vorbea serios. 

Inima ei trecu printr-o agonie nespusă încercând să 
descopere de ce tatăl ei dăruia asemenea dragoste şi 
loialitate omului care exercita puterea şi primea onorurile 
care de drept ar fi trebuit să aparţină lui. 

Era tatăl ei atât de slab încât nu putea nici măcar pretinde 
ceea ce ar fi trebuit să-i aparţină? 

Odată, pe când avea zece ani, îl lăsase să înţeleagă cât o 
nedumerea această problemă. Singurul lui răspuns fusese 
să-şi aşeze degetele pe buzele ei, nu aşa cum făcuseră unii 
dintre trădători pentru a primi sărutul binecuvântării de pe 
gura fiicei regelui, ci pentru a o face să tacă. 

Apoi, privind intens în ochii ei, spusese pentru prima dată: 

— Regelui îi pasă numai de ceea ce este bine pentru Casa 
Regală. Dar Casa Regală este lumea întreagă. 

Acesta fusese singurul răspuns pe care îl primise de la el, 
însă în toţi anii care urmară ea începu să înţeleagă la ce se 
referise. Că un heptarh, un adevărat heptarh, acţiona 
întotdeauna în beneficiul întregii lumi. Alţi lorzi puteau să-şi 
păstreze dinastia sau să se îmbogăţească, însă adevăratul 
heptarh ar renunţa chiar şi la Casa Heptagon şi ar permite 
unui uzurpator să conducă în Heptam, capitala regatului 
Korfu, dacă, din anumite motive de neimaginat, un 
asemenea lucru ar aduce un bine mai mare lumii în 
ansamblu. 

Ceea ce nu putuse niciodată înţelege era modul în care 
îndepărtarea tatălui ei de la locul cuvenit putea aduce 


beneficii cuiva. Căci pe măsură ce devenea mai învățată şi 
mai pricepută în arte, diplomaţie şi guvernare, observând 
marile adunări publice şi ascultând negocierile delicate şi 
compromisurile care aduceau tot mai multă putere Casei 
Heptagon, vedea limpede că una dintre cele mai sclipitoare 
minţi, cel care făcea lucrurile să se mişte în scopul 
consolidării puterii regelui Oruc în Korfu, era Lord Peace. 

Ca întotdeauna, în cele din urmă fusese nevoită să ajungă 
la concluzia că educaţia ei nu era completă. Că într-o zi, 
dacă învăţa destul şi gândea destul, va înţelege ceea ce 
tatăl ei încerca să facă muncind cu atâta credinţă pentru a-l 
menţine pe uzurpator la putere. 

Acum însă nu avea de înfruntat o problemă atât de 
teoretică. 

Avea treisprezece ani, cu mult mai puţin decât vârsta la 
care începe de obicei o carieră diplomatică, şi regele Oruc o 
chemase pentru a-şi începe serviciul. Era o capcană atât de 
evidentă încât aproape îi venea să creadă că scopul ei ar 
putea fi inocent. La ce putea folosi faptul că regele Oruc o 
aducea pe moştenitoarea de drept a tronului în miezul unor 
delicate negocieri dinastice? La ce îl putea ajuta pe Oruc să 
le reamintească tassalienilor că familia sa deținuse Casa 
Heptagon abia vreo cincizeci de ani? Că exista o fiică bună 
de măritat a familiei domnitoare originare ale cărei 
drepturi la Heptarhie datau de sute de generaţii, de cinci 
mii de ani, până la prima fiinţă umană care pusese piciorul 
pe Imakulata? Era ceva atât de nechibzuit încât era greu de 
crezut că Oruc ar câştiga ceva care să compenseze riscul 
potenţial. 

Nu contează. Eu voi merge acolo unde îmi cere regele, voi 
face ceea ce doreşte regele, pentru a împlini speranţele 
regelui. 

Nu fu primită în sala publică. Era prea devreme pentru 
aşa ceva. Fu condusă în schimb în apartamentele 
heptarhului, unde mirosul cârnaţilor de la micul dejun încă 


mai condimenta aerul. La început, Oruc se prefăcu că nu o 
observă. 

Era angajat într-o conversaţie captivantă cu capul lui Lady 
Letheko, cea care îi fusese administrator până anul trecut, 
când murise. Ea era singura dintre sclavele de la curtea 
regelui care înţelegea la fel de multe nuanţe ale 
protocolului ca şi Lord Peace; în absenţa lui, nu era 
surprinzător că regele Oruc poruncise să fie adus capul ei 
din Sala Sclavilor pentru a-l sfătui pe parcursul vizitei 
ambasadorilor tassalieni. 

— Nu trebuie să se servească vin, insista Letheko. 

Îşi mişca gura cu atâta vigoare încât acţiona întregul 
recipient. Regele Oruc dădu drumul foalelor cu aer ca să 
stabilizeze borcanul. Nu avea nici un sens să verse proto- 
nutrienţii care o mențineau în viaţă sau să împroaşte 
fluidele murdare peste covoarele fine care acopereau 
podeaua camerei. 

Deşi lipsită de aer, continuă să-şi mişte gura, ca şi cum 
argumentul ei ar fi fost prea important ca să aştepte un 
fleac de voce. Oruc reluă pomparea. 

— Doar dacă nu vrei să te considere un beţivan demn de 
dispreţ. Ei îşi iau religia în serios, nu ca unii oameni care se 
comportă de parcă ar crede că Vigilenţii ar fi. 

Din nou Oruc o lăsă fără aer. Făcu semn unui servitor să ia 
de acolo capul lui Letheko şi se întoarse spre ea. 

— Lady Patience, rosti. 

— Heptarhul este amabil să se adreseze cu un nume atât 
de nobil fiicei sclavului său cel mai de jos. 

Era un mod de a vorbi formal, dar Patience moştenea 
iscusinţa tatălui ei de a face ca frazele banale ale 
discursului diplomatic să sune sincere, ca şi cum nu ar mai 
fi fost niciodată rostite. 

— Ce drăguţ, zise regele Oruc. Se întoarse către soţia lui, 
care îşi peria părul: Ridică oglinda, iubito, şi uită-te la ea. 
Auzisem că e o fată frumoasă, dar n-aveam idee cât de mult. 


Consoarta ridică oglinda. Patience văzu în ea reflectarea 
urii femeii faţă de ea. Patience reacţionă ca şi cum ar fi fost 
o privire admirativă, roşind şi coborând privirile. 

— Drăguţă, spuse Consoarta. Dar are nasul prea lung. 

— Doamna Consoartă are dreptate, zise Patience cu 
tristeţe. Faţa mamei mele avea acest defect, dar tata a iubit- 
O şi aşa. 

Tatăl ei s-ar fi supărat pe ea pentru că le reamintea, chiar 
şi subtil, de legăturile ei de familie. Însă tonul ei era atât de 
modest încât nu aveau cum să se simtă ofensaţi, iar dacă 
provocările Consoartei ar fi continuat, nu ar fi reuşit decât 
s-o facă să pară din ce în ce mai necioplită, chiar sub ochii 
soţului său. 

Aparent, Oruc ajunsese la aceeaşi concluzie. 

— Părul tău e suficient de frumos pentru necesităţile 
acestei zile, conchise el. lubito, poate ar trebui să mergi să 
vezi dacă Lyra e gata. 

Patience remarcă satisfăcută că ghicise corect care dintre 
fiice era destinată să fie preţul tratatului cu Tassali. De 
asemenea, se bucură urmărind tentativa Consoartei de a 
părea maiestuoasă în timp ce părăsea camera. 

Jalnic. Evident, regele Oruc se căsătorise sub demnitatea 
rangului său. Totuşi, ea putea înţelege ostilitatea 
Consoartei. Prin însăşi existenţa ei Patience reprezenta o 
ameninţare pentru copiii acesteia. 

Bineînţeles că nu trădă niciunul dintre aceste gânduri în 
faţa regelui Oruc. El nu vedea decât o fetiţă timidă 
aşteptând să audă pentru ce o chemase regele şi, mai ales, 
nu observa cât era de încordată, privindu-i faţa cu atâta 
atenţie încât fiecare secundă scursă părea un minut întreg, 
iar fiecare mică mişcare a sprâncenelor sau a buzelor lui 
părea un gest extravagant. 

Îi comunică rapid ceea ce ea bănuia deja şi încheie cu 
porunca pe care o aştepta. 

— Sper că vei fi de acord să-i ajuţi pe aceşti doi copii să 
comunice. Tu vorbeşti fluent tassalica, iar biata Lyra nu 


cunoaşte mai mult de zece cuvinte. 

— Îmi faceţi o onoare mai mare decât pot suporta, zise 
Patience. Sunt doar un copil şi mă tem să îmi pun glasul în 
mijlocul unor asemenea probleme importante. 

Făcea ceea ce tatăl ei o învățase că trebuie să facă un sclav 
credincios: să-l atenţioneze pe rege atunci când cursul 
evenimentelor ales de acesta părea deosebit de periculos. 

— Poţi suporta onoarea, zise el sec. Tu şi Lyra v-aţi jucat 
împreună când eraţi mici. Se va simţi mult mai în largul ei 
şi, fără îndoială, şi prinţul la fel, dacă interpretul lor este un 
copil. Vor fi, poate, mai sinceri. 

— Voi face tot posibilul, promise Patience. Şi voi ţine minte 
fiecare cuvânt, ca să pot învăţa din greşelile mele atunci 
când mi le veţi arăta. 

Nu ştia să-i interpreteze prea bine expresia calmă. Oare 
într-adevăr îi cerea să-i spioneze pe Lyra şi pe prinţul 
tassalian? Şi dacă da, înţelegea el promisiunea ei de a-i 
raporta după aceea tot ceea ce spuseseră ei? L-am 
mulţumit sau l-am jignit, am citit mai mult decât trebuia în 
poruncile lui sau n-am citit suficient? 

El o alungă cu o fluturare de mână, şi ea îşi dădu seama 
imediat că nu putea încă să plece. 

— Domnia ta, zise. 

El ridică o sprânceană. Era o obrăznicie să prelungeşti o 
primă întâlnire cu regele, însă, dacă motivul ei era destul de 
bun, nu avea să-i facă rău. 

— Am văzut că aveţi capul lui Lady Letheko. Aş putea să-i 
pun câteva întrebări? 

Regele Oruc păru supărat. 

— Tatăl tău mi-a spus că ai fost bine pregătită ca diplomat. 

— O parte din pregătirea ca diplomat, spuse ea încet, este 
să obţii mai multe răspunsuri decât consideri că îţi e 
necesar, ca să nu-ţi doreşti când va fi prea târziu să fi pus o 
singură întrebare în plus. 

— Atunci vorbeşte cu capul lui Letheko, acceptă Oruc. Dar 
nu aici. Am avut destul parte de bolboroselile ei în 


dimineaţa asta. 

Nu-i dădură nici măcar o masă, aşa că recipientul lui Lady 
Letheko se afla direct pe podea, în hol. Din politeţe, 
Patience îşi scoase fusta şi se aşeză cu picioarele încrucişate 
pe jos, pentru ca Letheko să nu fie nevoită să privească în 
sus ca s-o vadă. 

— Te cunosc? Întrebă capul lui Letheko. 

— Sunt doar un copil, zise Patience. Poate că nu m-aţi 
observat. 

— Te-am observat. Tatăl tău este Peace. 

Patience aprobă din cap. 

— Aşadar, regele Oruc are o părere atât de proastă despre 
mine încât îi lasă pe copii să-mi pompeze aer în plămânii 
mei din vezică de oaie şi să-mi facă vocea să răsune în holul 
ăsta sărăcăcios. Ar putea la fel de bine să mă trimită în Sala 
Comună de la marginea mlaştinii şi să-i lase pe cerşetori să- 
mi pună întrebări despre protocoalele gloatei. 

Patience zâmbi timid. O mai auzise pe Letheko într-o 
asemenea dispoziţie, de mai multe ori, şi ştia că tatăl ei 
reacţiona ca şi când bătrâna l-ar fi tachinat. Metoda 
funcţiona la fel de bine şi pentru ea ca şi pentru tatăl ei. 

— Eşti un drac de fată, zise Letheko. 

— Aşa zice şi tata. Dar am câteva întrebări la care numai 
dumneavoastră îmi puteţi răspunde. 

— Ceea ce înseamnă că tatăl tău e departe de Colina 
Regelui, altfel l-ai întreba pe el. 

— Trebuie să fiu interpret între Lyra şi Prekeptor la prima 
lor întâlnire. 

— Vorbeşti tassalica? Oh, desigur, fiica lui Peace trebuie să 
ştie totul. Oftă, lung şi teatral, iar Patience o înveseli dându- 
i aer suficient cu care să ofteze. Întotdeauna am fost 
îndrăgostită de tatăl tău, să ştii. De două ori văduv, şi totuşi 
niciodată nu s-a oferit să facă o tumbă cu mine în spatele 
statuii Căpitanului Navei de pe Drumul Oaselor. N-a fost 
întotdeauna ca acum, să ştii. Chicoti: Avea un corp. 

Patience râse împreună cu ea. 


— Aşadar, ce vrei să ştii? 

— Tassalienii. Sunt credincioşi, ştiu, dar ce înseamnă asta 
din punct de vedere practic? Ce l-ar putea jigni pe 
Prekeptor? 

— Păi, să nu faci glume despre tumbele din spatele statuii 
Căpitanului Navei. 

— Doar nu cred că ela fost Kristos, nu-i aşa? 

— Ei sunt Observatori, nu Memoratori. Nu cred că Kristos 
a venit vreodată pe Imakulata, dar în fiecare zi îl aşteaptă 
să vină. 

— Vigilenţi? 

— Să ne apere Dumnezeu de Vigilenţi. Dar da, cam aşa, 
într-un mod mai organizat, desigur. În primul rând, cred în 
arta războiului. Ca angajament solemn. Eu mă ocup de 
protocol, să ştii, nu de teologie. 

— Atenţionaţi-mă dacă e nevoie să fiu atenţionată de ceva. 

— Atunci nu mai pompa. 

Patience încetă să mai pompeze aer şi aşteptă supusă în 
faţa capului retezat, străduindu-se să-i citească pe buze şi 
să prindă frânturile de sunete pe care le putea produce o 
gură fără să respire. 

— Eşti într-un mare pericol. Ei cred că cea de şapte ori şi 
încă de şapte ori a şaptea fiică îl va aduce pe Kristos. 

Patience nu fu sigură că înţelesese corect. Pentru ea fraza 
nu avea nici un sens. Îşi lăsă chipul să-i exprime 
nedumerirea. 

— Nu ţi-a spus nimeni? Întrebă Letheko. Dumnezeu să te 
ajute, copilă. Există o profeție străveche - unii spun că de 
pe vremea Căpitanului Navei - cum că cea de şapte ori şi 
încă de şapte ori a şaptea fiică va salva lumea. Sau o va 
distruge. Profeţia e neclară. 

De şapte ori şi încă de şapte ori a şaptea fiică. Oare ce 
însemna asta? 

— De şapte ori şi încă de şapte ori şapte generaţii de la 
Căpitanul Navei. Irena a fost prima. Iu eşti cel de-al 343-lea 
heptarh. 


Patience acoperi buzele lui Letheko cu degetele, 
împiedicând-o să exprime chiar şi fără sunet o asemenea 
trădare. 

Letheko zâmbi extrem de amuzată. 

— Ce crezi că pot să-mi facă, să-mi taie capul? 

Dar Patience nu era proastă. Capetele puteau fi torturate 
cu mai multă cruzime şi cu mai puţin efort decât ar fi fost 
posibil cu o fiinţă umană vie. Era înţelept să pună imediat 
capăt acestei conversații periculoase cu Letheko. Însă ea nu 
mai auzise niciodată despre această profeție. Era un lucru 
să ştie că se afla într-o poziţie periculoasă ca posibil 
pretendent la tron, dar să afle acum că orice credincios 
adevărat din orice popor din lume se gândea la ea ca la cea 
care va împlini o profeție - cum putuse tatăl ei s-o lase 
atâţia ani fără a-i povesti ce credeau alţii că ar fi? 

Letheko nu terminase. 

— Când te-ai născut, o sută de mii de tassalieni s-au oferit 
voluntari să formeze o armată care să invadeze Korfu şi să 
te pună pe tron. Nu au uitat. Dacă le-ai da tassalienilor 
Chiar şi o mică speranţă că ai vrea să te alături lor, ar 
declara război sfânt şi ar năvăli în Korfu în număr atât de 
mare şi cu atâta furie cum nu am mai văzut de la ultima 
invazie a geblingilor. Regele Oruc trebuie să fie nebun să te 
aducă în aceeaşi încăpere cu un tânăr prinţ tassalian care 
vrea să-şi dovedească bărbăţia. 

Din nou Patience acoperi gura lui Letheko ca să-i oprească 
vorbele. Apoi se ridică în mâini, se aplecă în faţă şi sărută 
pe buze capul mumificat. Duhoarea fluidelor din recipient 
era respingătoare, însă Letheko riscase multă suferinţă ca 
să-i spună ceva cu mult mai important decât cum să se 
comporte în prezenţa unui cucernic prinţ tassalian. Un val 
de proto-nutrienţi clipoci leneş în recipient. În colţul 
ochiului bătrânei apăru o lacrimă. 

— De câte ori, mişcă Letheko buzele, nu am vrut să te 
strâng în braţe şi să strig: heptarhul meu, Agaranthemem 
Heptek. 


— Dacă aţi fi făcut-o, şopti Patience, aş fi fost moartă, şi 
dumneavoastră la fel. 

Letheko rânji sălbatic. 

— Eu sunt. 

Patience râse şi îi dădu lui Letheko aer ca să râdă şi ea cu 
voce tare. Apoi îl chemă pe îngrijitorul capetelor ca să o 
ducă pe bătrâna doamnă înapoi în Sala Sclavilor. 

Patience străbătu sălile largi ale Curţii văzându-i pe 
oamenii care îşi făceau treburile acolo în cu totul altă 
lumină. Mulţi dintre ei purtau cruci, bineînţeles, dar 
aceasta era moda. Câţi dintre ei erau credincioşi? Cât de 
mulţi erau Observatori sau chiar Vigilenţi în secret, nutrind 
gânduri nebuneşti despre salvarea sau distrugerea rasei 
umane de către ea, inaugurând sosirea lui Kristos pe 
Imakulata? Mai precis, câţi dintre ei ar fi fost dispuşi să 
moară pentru a-l dobori pe regele Oruc şi a-i repune pe 
Peace în drepturile sale de conducător al Casei Heptagon şi 
pe Patience ca fiica lui şi ca moştenitoare? 

În timp ce gânduri despre revoluţii sângeroase roiau în 
capul ei, vocea calmă a tatălui ei ieşi la suprafaţă rostind, 
printre sute de amintiri: „Principala ta responsabilitate este 
să faci ceea ce este mai bine pentru întreaga lume. Numai 
după ce acest lucru este asigurat te poţi preocupa de 
sentimentele tale intime şi de confort şi de putere. Casa 
Regală este lumea întreagă.” 

Dacă ea era femeia care putea arunca Tassali şi Korfu într- 
un sângeros război religios, însemna că era prea egoistă şi 
prea dornică de putere ca să devină heptarh. Puteau muri 
un milion de oameni. Poate mai mulţi. Cum mai putea ieşi 
ceva la suprafaţă dintr-un asemenea ocean de sânge? 

Nu era de mirare că tatăl ei nu-i spusese. Tentaţia era 
prea mare, una căreia nu i-ar fi putut face faţă când era mai 
tânără. 

Încă sunt tânără, se gândi. Iar regele Oruc mă lasă 
singură cu Prekeptor şi Lyra. Am putea discuta în tassalică 


şi n-am fi înţeleşi de nimeni. Am putea complota. Aş putea 
trăda. 

Mă testează. Vrea să decidă dacă îi voi fi loială sau nu. 
Fără îndoială a aranjat chiar ca Letheko să fie disponibilă, 
ca să pot afla de la ea ceea ce fără îndoială ştia că o să-mi 
spună. Viaţa mea şi posibil şi viaţa tatălui meu stau acum în 
mâinile mele. 

Dar tata ar spune: Ce înseamnă viaţa ta? Ce înseamnă 
viaţa mea? Trăim numai ca să putem sluji Casa Regală. Nu 
ar spune, dar eu mi-aş aminti: Casa Regală este lumea 
întreagă. 

Patience încercă să-şi dea seama dacă lumea avea mai 
mare nevoie de ea în viaţă sau nu. Însă ştia că nu era o 
decizie pe care să fie capabilă să o ia, nu încă, nu acum. 

Va încerca să rămână în viaţă pentru că era de neconceput 
să facă altfel. lar a rămâne în viaţă cerea o loialitate 
perfectă, absolută, faţă de regele Oruc. Nici măcar nu-i 
trecea prin minte un complot prin care să preia tronul. 

Un lucru era sigur. După ce se termina totul, dacă scăpa, 
micile teste simple ale tatălui ei şi ale lui Angel n-aveau s-o 
mai înspăimânte niciodată. 

2. MAMA LUI DUMNEZEU. 

Lyra aştepta în grădina Casei Heptagon din Viously; mama 
sa o îmbrăcase. Purta o rochie ce părea un amestec bizar 
de castitate şi seducţie, simplă de la bărbie până la poale, 
doar cu o urmă de dantelă la gât şi la încheieturi. Dar 
materialul era translucid, astfel că, ori de câte ori lumina îi 
cădea din spate, formele ei voluptuoase erau perfect 
conturate. 

— O, Patience, am fost aşa de fericită când tata a spus că 
tu o să-mi fii interpretă. L-am rugat zile de-a rândul şi s-a 
înduplecat în cele din urmă. 

Oare prezenţa ei acolo să fi fost doar rezultatul 
rugăminţilor Lyrei? Imposibil - Oruc era un bărbat prea 
puternic ca să permită fiicelor sale să-i pună tronul în 
pericol dintr-un capriciu. 


— Mă bucur că a acceptat, zise Patience. O să-mi pară râu 
că părăseşti Heptamul, dar cel puţin voi putea să-ţi spun 
dacă sunt de acord. 

Era evident o glumă când era spusă de o sclavă de 
treisprezece ani fiicei heptarhului, dar Lyra era atât de 
încordată încât nu remarcă nepotrivirea cuvintelor. 

— Aşa sper. A, şi dacă tu vezi la el ceva ce eu nu văd, te 
rog anunţă-mă. Îmi doresc foarte mult să-mi mulţumesc 
tatăl măritându-mă cu prinţul, dar, dacă este cu adevărat 
îngrozitor, s-ar putea să nu reuşesc. 

Patience nu arătă nimic din disprețul pe care îl simţea. 

Incredibil - o fiică din sângele Căpitanului Navei să se 
gândească să refuze o căsătorie nu din raţiuni de stat, ci 
pentru că îl considera pe pretendent neatrăgător. Să pună 
plăcerea personală mai presus de binele Casei Regale era o 
dovadă de nevrednicie. Ar trebui să stai într-o casă la ţară, 
îşi zise Patience în sinea ei, fiica unui lord local, să te duci la 
dansuri populare unde să chicoteşti cu prietenele despre 
care dintre băieţii ţăranilor are cele mai puţine coşuri şi 
respiraţia cea mai puţin respingătoare. 

Nici cuvintele şi nici chipul nu-i trădară adevăratele 
sentimente. 

Deveni, în schimb, o oglindă perfectă, reflectând exact 
ceea ce Lyra voia să vadă şi să audă. 

— N-o să fie îngrozitor, Lyra. Negociatorii n-ar fi ajuns 
până aici dacă i-ar fi crescut pe umăr un al doilea cap. 

— Nimeni nu mai are două capete, zise Lyra. 

— Există un vaccin pentru asta. 

Bietul copil, se gândi Patience. De obicei, era destul de 
isteaţă ca să înţeleagă o ironie atât de evidentă. 

Lui Patience nu i se părea nepotrivit să se gândească la 
Lyra, care era cu trei ani mai mare decât ea, ca la un copil. 
Lyra fusese cocoloşită şi răsfăţată şi, în pofida corpului ei, 
încă nu era femeie. De mii de ori în timpul petrecut 
împreună pe Colina Regelui, în copilărie, Patience îşi dorise 
să-şi petreacă măcar o noapte pe an în patul moale al uneia 


dintre fiicele heptarhului. Dar acum, văzând jalnicul 
rezultat al unei educaţii blânde, îi mulţumi în tăcere tatălui 
ei pentru camera rece, patul tare, hrana simplă, 
nesfârşitele studii şi antrenamente. 

— Ai dreptate, bineînţeles, zise Patience. Pot să te sărut să- 
ţi poarte noroc? 

Lyra îi întinse absentă mâna. Patience îngenunche în faţa 
ei şi îi sărută respectuoasă vârfurile degetelor. Învăţase cu 
ani în urmă ce efect calmant avea o asemenea supunere 
asupra fiicelor lui Oruc. După cum spusese întotdeauna 
Angel: Umilinţa ta este cea mai bună formă de flatare. 

Poarta din partea opusă a grădinii se deschise. Un şoim 
alb ieşi prin poartă în aerul liber. Zbură drept în sus şi 
începu să se rotească. O pasăre cântătoare albă, aşezată 
deja pe o ramură joasă, începu să cânte dulce. Lyra strigă 
încet, acoperindu-şi gura cu palma, căci era evident că 
şoimul o observase. Se năpusti în jos drept spre pasăre. 

Şi fu prins în mişcarea rapidă a unei plase. Se zbătu, dar 
tânărul şoimar care îl prinsese strecură abil mâna pe lângă 
ciocul tăios şi scoase şoimul din plasă cu picioarele în sus. 
Şoimarul era îmbrăcat complet în alb, un alb perfect, 
orbitor care rănea ochii când soarele se reflecta în el. 
Fluieră; uşa se deschise în spatele lui şi apărură doi 
servitori purtând cuşti. În doar câteva secunde şoimarul 
puse cele două păsări în colivii. 

În tot acest timp pasărea cântătoare nu ratase nici o notă. 

Evident, gândi Patience, scena fusese repetată atât de des 
încât pasărea cântătoare îşi pierduse teama de şoim. 

Apoi se uită mai cu atenţie şi îşi dădu seama că, din contră, 
pasărea cântătoare rămânea perfect calmă pentru că era 
oarbă. Ochii îi fuseseră scoşi. 

Servitorii se retraseră spre poartă, şi şoimarul căzu în 
genunchi în faţa Lyrei şi începu să vorbească în tassalică: 

— Me kia psole o ekeiptu, şopti. 

— Aşa te voi apăra şi eu întotdeauna de prădători, traduse 
Patience. Inflexiunile glasului ei erau, pe cât posibil, o 


oglindă perfectă ale lui Prekeptor. 

— A fost frumos, zise Lyra. Cântecul, şi cum ai salvat 
pasărea. 

— Iptura oeenue, rosti Patience copiind încântarea Lyrei. 
Oeris, marae i kio psolekte. 

— O, vorbeşti exact ca mine, şopti Lyra. 

Prekeptor vorbi din nou, şi Patience traduse: 

— Am adus un dar pentru fiica heptarhului. 

Întinse mâna. Un servitor îi puse o carte în ea. 

— O copie a Testamentului Ilrenei, Fiică a Căpitanului 
Navei. 

Întinse cartea spre Patience. Patience fu supărată, întrucât 
era corect ca pretendentul să-l ignore pe interpret şi să 
pună cartea direct în mâinile cărora le era destinată. Dar 
poate că în Tassali se foloseau serviciile unui servitor pentru 
a transmite chiar şi darurile intime între îndrăgostiţi. Erau 
obiceiuri străine. 

Lyra se prefăcu încântată când primi cartea. Patience îi 
indică în tăcere faptul că paginile cărţii erau din foi de 
hârtie brută crescute într-o formă şi mărime atât de 
desăvârşit uniformă încât nu fusese nevoie de tăiere pentru 
a forma o carte perfectă. 

— Cere mult efort să cultivi foi de hârtie, spuse Patience. 

Nu sublinie că în acelaşi timp era şi cea mai stupidă 
pierdere de timp pe care şi-o putea imagina, întrucât hârtia 
procesată era mult mai bună pentru scris şi rezista mai 
mult. 

— Oh, făcu Lyra. Reuşi să expună un mic discurs grațios de 
mulţumire. 

— Să nu crezi că mă mândresc cu tehnica mea în 
cultivarea plantelor, protestă prinţul. S-a spus adesea că 
plantele şi animalele de pe Imakulata par să înţeleagă ce 
trăsături încercăm noi să dezvoltăm şi se transformă pentru 
a coopera cu noi. Chiar aşa voi face şi eu cu bucurie, făcând 
exact ceea ce doreşte de la mine fiica heptarhului. 


Patience se simţea din ce în ce mai stânjenită de modul în 
care Prekeptor se uita direct la ea în loc să se uite la Lyra 
când vorbea. Interpretul era o mobilă; fiecare diplomat 
învăţa acest lucru. Evident, cu excepţia prinților tassalieni. 

Prekeptor scoase un alt dar. Era o mică bară de sticlă, 
goală pe dinăuntru şi umplută cu lumină fluidă. Sclipea 
chiar şi în lumina zilei; când o acoperi cu mâna, strălucirea 
era clară. Din nou zâmbi cu modestie, adăugând un mic 
discurs despre slabele lui talente în agricultură. 

— Dacă ar mai fi rămas vreun înţelept pe lume, aş fi făcut 
asta mult mai repede, alterând genetic molecula, dar aşa 
am transformat marea algă înghiţitoare de corăbii în ceva 
destul de util. Surâse: O să poţi citi Testamentul în pat după 
ce tatăl tău îţi porunceşte să stingi lumânările. 

— Nu citesc niciodată în pat, zise Lyra nedumerită. 

— A fost o glumă, spuse Patience. Zâmbeşte măcar. 

Lyra râse. Prea tare, dar evident se străduia să-i facă 
plăcere băiatului. Din motive clare. Hainele lui albe lăsau să 
se vadă că avea corpul suplu şi puternic; chipul lui ar fi 
putut servi drept model pentru statuia Curajului, a 
Bărbăţiei sau a Virtuţii. Când zâmbea, părea să facă 
dragoste cu ochii. lar Lyrei nu-i scăpase nimic din toate 
astea. 

Doar că Prekeptor nu-şi lua ochii de la Patience. 

Şi acum ea îşi dădu seama ce joc periculos făcea prinţul. 

— Fiica heptarhului va descoperi în Testament că profeţiile 
despre fericire se vor împlini în timpul vieţii ei, zise 
Prekeptor. 

Patience traduse respectuos, însă acum îşi dădea seama că 
prinţul rostea fiecare cuvânt pentru ea, adevărata fiică de 
heptarh, cu dublu sens. 

Fără îndoială că profeţiile din Testament includeau nişte 
aiureli despre cea de şapte ori şi încă de şapte ori cea de-a 
şaptea fiică. O îndemna pe Patience să accepte profeţiile. 

Prinţul mai avea şi un al treilea dar. Era o folie de plastic 
care se potrivea peste bara de sticlă. În interior se mişcau 


neîncetat animale viu colorate, dar transparente. Luminat 
dinăuntru, ecranul era fascinant de frumos. Prekeptor i-l 
înmână lui Patience. 

— Fiica heptarhului o să vadă că, dacă vrea, poate să-l 
poarte ca pe o coroană, pentru ca toată lumea să o poată 
vedea şi admira, spuse prinţul. E ca viitorul - poţi să alegi 
orice culoare şi s-o urmezi oriîncotro te-ar duce. Dacă fiica 
heptarhului face o alegere bună, va urma drumul care duce 
la reinstaurarea a tot ce a fost pierdut. 

Subtil, în mijlocul vorbelor, încetase să mai folosească 
înţelesuri duble. Acum clar i se adresa numai lui Patience, 
oferindu-i o reinstalare pe tron. 

Nu era posibil să traducă ultima frază a lui Prekeptor. Lyra 
ar fi insistat pentru o explicaţie. Pe de altă parte, Patience 
nu putea să o omită din traducere, nici să-i schimbe 
înţelesul, pentru că acest lucru i-ar fi alertat pe spionii lui 
Oruc, care ar fi bănuit-o de conspirație cu prinţul şi de 
ascundere a ofertei lui trădătoare. 

Alese să tacă. 

— Ce a spus? Întrebă Lyra. 

— Nu am înţeles, zise Patience. I se adresă lui Prekeptor: 
Îmi pare rău, cunoştinţele mele de limbă tassalică sunt 
slabe, nu pot să înţeleg tot ce se spune pe acest subiect. Îl 
rog pe prinţ să revină la probleme pe care bietul interpret 
să le poată pricepe. 

— Înţeleg, răspunse el zâmbind. Mâinile îi tremurau. Şi eu 
mă tem aici, în inima Casei Heptagon. Ceea ce tu nu ştii 
este că toţi cei din escorta mea sunt antrenați ca soldaţi sau 
asasini. Sunt pregătiţi să pătrundă în cele mai adânci 
pivnițe ale Casei Heptagon ca să-i distrugă pe duşmani. 

Orice ar fi răspuns Patience ar fi putut însemna 
condamnarea ei la moarte. 

În primul rând, ea însăşi fusese pregătită ca asasin şi ştia 
că, şi dacă planul lui Prekeptor ar fi avut vreo şansă să 
funcţioneze, îl distrusese cu totul vorbind cu voce tare în 
grădină. Fără îndoială că în toată Casa Heptagon membrii 


soliei tassaliene erau deja arestaţi, sub acuzarea dată de 
cuvintele propriului lor prinţ. Faptul că el nu ştia că va fi 
ascultat aici în grădină îi demonstra lui Patience că 
Prekeptor era prea prost pentru a-şi pune viaţa în mâinile 
lui. 

Dar nu putea spune nimic prin care să-l oprească şi să se 
dezvinovăţească. Dacă ar fi spus „Eu nu am duşmani aici, în 
Casa Heptagon”, ar fi însemnat să admită că era, într-un fel, 
corect să fie numită fiica heptarhului. Trebuia să continue 
prefăcătoria că habar n-avea că el vorbeşte pentru urechile 
ei, iar pentru a face asta trebuia să pretindă că nu înţelegea 
cea mai simplă exprimare în tassalică. Aşa ceva nu ar fi 
crezut nimeni, dar nu era necesar să creadă. Era doar 
necesar să devină posibil ca Oruc să pretindă că o crede. 
Atâta timp cât amândoi se prefăceau că ea nu ştia că este 
fiica heptarhului de drept, i se putea permite să trăiască. 

Aşadar, luă expresia ei cea mai nedumerită şi spuse: 

— Îmi pare foarte rău, cred că sunt depăşită. 
Presupuneam că vorbesc tassalica destul de bine, dar se 
pare că nu e aşa. 

— Ce spune? Întrebă Lyra. Părea îngrijorată. 

Şi era bine să fie, întrucât Prekeptor, departe de a veni ca 
s-o ia de soţie, venise să-l ucidă pe tatăl ei şi, fără îndoială, 
şi pe ea. 

— Îmi pare foarte rău, zise Patience. Nu înţeleg aproape 
NIMIC. 

— Credeam că ştii bine limba. 

— Şieu. 

— Mamă a lui Kristos, şopti Prekeptor. Mamă a lui 
Dumnezeu, de ce nu vezi mâna Domnului în sosirea mea? 
Eu sunt îngerul care stă la uşă şi bate. Eu te anunţ: 
Dumnezeu va umple pântecele tău. 

Cuvintele în sine erau înspăimântătoare, dar înfrigurarea 
cu care le rosti era teribilă. Ce rol în religia lui îi rezervase 
Prekeptor? Mama lui Dumnezeu - era străvechea fecioară 


de pe Pământ, şi totuşi el i se adresa aşa de parcă acesta ar 
fi fost numele ei. 

Însă nu arătă nimic din uimirea pe care o simţea, îşi păstră 
pe chip expresia vag nedumerită. 

— Mamă Sfântă, nu vezi cum Kristos pregăteşte calea 
pentru sosirea lui? 

Înaintă un pas către ea. Imediat expresia ei se înăspri şi el 
se opri, retrăgându-se doi paşi. 

— Indiferent ce crezi tu, lui Dumnezeu nu i te poţi opune, 
continuă el. Şi-a închinat de şapte ori şi încă de şapte ori 
şapte generaţii ca se te creeze pe tine să fii mama 
reîncarnării lui Kristos pe planeta Imakulata. Asta e mai 
mult decât numărul generaţiilor care coboară până în 
timpurile Fecioarei de pe Pământ. 

Lăsă expresia neajutorată şi nedumerită să-i revină pe faţă 
în timp ce încerca să conceapă un plan de acţiune. Într-un 
fel era exact ca unul dintre jocurile favorite ale lui Angel. I- 
ar fi expus o problemă complexă de matematică - oral, ca să 
nu aibă nimic scris care s-o ajute să se concentreze - şi 
imediat s-ar fi lansat într-o poveste complicată. La cinci- 
zece minute sau o jumătate de oră mai târziu i-ar fi cerut 
răspunsul la problema matematică. După ce ea ar fi 
răspuns, i-ar fi cerut să-i redea întreaga poveste. Detaliat. 
În decursul anilor, devenise expertă în a se concentra 
asupra a două lucruri deodată. Bineînţeles, niciodată viaţa 
ei nu mai depinsese de deznodământul jocului. 

— Văd că nu ai fost învățată. Te-au ţinut neştiutoare în 
privinţa adevăratei tale identități. Nu te preface că nu 
înţelegi limba, căci eu ştiu că o înţelegi. O să-ţi spun eu. 
Dumnezeu a creat Imakulata ca pe cea mai sacră planetă. 
Aici, pe această lume, forţele creaţiei se mişcă repede şi 
profund. Pe Pământ, a durat mii de generaţii ca să aibă loc 
schimbările evolutive. Aici, în numai trei sau patru generaţii 
putem obţine modificări majore ale oricărei specii. 
Fleacurile acelea pe care le-am adus drept daruri sunt 
specii noi şi a fost nevoie de numai patru generaţii pentru a 


le perfecționa. Ca şi cum molecula genetică ar înţelege ce 
vrem noi să devină şi s-ar modifica. Este adevărat atât 
pentru speciile aduse de pe Pământ, cât şi pentru speciile 
indigene. Numai aici pe Imakulata, Lumea Creaţiei lui 
Dumnezeu, molecula genetică a fiecărei fiinţe, care este 
oglinda voinţei, se supune şi celei mai uşoare comenzi de 
schimbare. Oare creşterea nivelului de lumină creşte 
şansele unei plante de a se reproduce? Şi imediat plantele 
emit mai multă lumină - chiar şi cele care nu iau parte la 
experiment, plante situate la un kilometru distanţă. Îţi dai 
seama ce înseamnă asta? Dumnezeu ne dă aici, pe 
Imakulata, o idee despre puterea lui. 

Patience se jucă un timp cu ideea de a-l ucide pe prinţ, 
apoi o respinse. Dacă ar fi avut de-a face cu un supus de 
rând al heptarhului, ar fi fost de datoria ei să-l ucidă pentru 
ceea ce deja spusese, numai pentru că acele vorbe 
reprezentau un pericol clar pentru Lyra. Dar să-l omoare pe 
moştenitorul tronului din Tassali nu făcea parte dintre 
prerogativele unui interpret. 

Regele Oruc ar fi privit asta drept un amestec nefericit în 
politica lui externă. 

— Dar Dumnezeu a păstrat pentru sine perpetuarea 
omenirii. Printre formele de viaţă de pe Imakulata fiinţele 
umane rămân singurele neschimbate. Căci Dumnezeu 
desăvârşeşte creaţia omului. lar realizarea care 
încoronează această creaţie eşti tu - Dumnezeu va face ca 
tu să-l naşti pe Kristos, singurul om perfect, care va fi 
oglinda lui Dumnezeu aşa cum molecula genetică este 
oglinda voinţei, creierul este oglinda identităţii şi nodul 
limbic este oglinda pasiunii. Înţelepţii au crezut că pot lucra 
direct cu molecula genetică şi că pot strica planurile lui 
Dumnezeu făcându-l pe tatăl tău incapabil să zămislească 
fiice pentru ca profeția să nu poată fi împlinită. Însă 
Dumnezeu i-a distrus pe înţelepţi şi tatăl tău a avut o fiică, 
iar tu îl vei purta pe Fiul lui Dumnezeu indiferent ce tu sau 


altcineva aţi putea încerca să faceţi ca să împiedicaţi acest 
lucru. 

Patience nu putea nici să plece. Trebuia să demonstreze 
respingerea categorică a ceea ce spunea el, nu doar dorinţa 
de a fugi. În plus, nu era sigură că Prekeptor ar lăsa-o să 
plece. Era înnebunit din cauza credinţei sale; tremura şi în 
el era atâta patimă încât începea să stârnească şi în ea o 
reacţie. Nu îndrăznea să asculte mai mult, căci se temea că 
va ajunge să se îndoiască de propriul ei scepticism; nu 
îndrăznea să plece; nu îndrăznea să-l ucidă ca să-l reducă la 
tăcere. În consecinţă avea doar o singură alegere. 

Băgă mâna în păr şi scoase cu grijă laţul. 

— Ce faci? Întrebă Lyra care fusese învățată, ca fiică a 
heptarhului, să recunoască toate armele cunoscute folosite 
în asasinate. 

Patience nu-i răspunse Lyrei. În schimb i se adresă lui 
Prekeptor: 

— Prinţe Prekeptor, cred că înţeleg destule ca să-mi dau 
seama că tu consideri că însăşi existenţa mea este un motiv 
pentru a-l dobori pe nobilul meu heptarh, regele Oruc. 
Acum că văd ce primejdie aduce viaţa mea regelui, nu am 
alternativă, ca un adevărat slujitor al Casei Regale, decât 
să-mi pun capăt vieţii. 

Cu o mişcare rapidă îşi trecu laţul în jurul gâtului, îl 
strânse şi smuci uşor, făcând firul să taie în piele pe 
adâncimea de vreo doi milimetri de jur împrejurul gâtului. 
La început durerea fu surprinzător de slabă. Tăietura nu 
era uniformă - în unele puncte ajunsese destul de adânc. 
Dar avu efectul pe care contase. 

Imediat sângele ţâşni gros ca un guler roşu-aprins în jurul 
gâtului ei. 

Expresia de oroare de pe faţa lui Prekeptor era aproape 
amuzant de privit. 

— Dumnezeule! Strigă. Dumnezeule, ce am făcut! 

Nimic, prostule, gândi Patience. Eu am făcut. Şi te-am 
făcut şi pe tine să taci. Apoi simţi adevărata durere şi 


ameţeala de la pierderea bruscă de sânge. Sper că nu am 
tăiat prea adânc, îşi zise Patience. Nu vreau să rămână 
cicatrice. 

Lyra ţipă. Patience simţi că o lasă picioarele. A, da. Trebuie 
să mă prăbuşesc ca şi cum aş muri, se gândi. Aşa că se lăsă 
să alunece pe podea. 

Îşi duse mâinile la gât - în acest fel înlăturând cu grijă laţul 
- şi fu surprinsă de cantitatea mare de sânge care încă mai 
curgea. Ce proastă aş fi să mă fi tăiat prea adânc şi să 
sângerez până la moarte chiar aici, în grădină. 

Prekeptor plângea. 

— Mamă Sfântă, n-am vrut să-ţi fac rău. Doamne, ajut-o, 
oh, Stăpân al Cerurilor, tu care i-ai înlăturat pe înţelepţi şi 
pe blasfemiile lor, iartă-l acum pe prostul acesta care s-a 
pus în slujba ta, şi vindec-o pe Mama Fiului Tău. 

Marginile lumii se strânseră; putea vedea doar printr-un 
tunel în faţa ei. Văzu apărând nişte mâini care îl luară pe 
Prekeptor şi-l duseră departe de ea. O auzea pe Lyra ţipând 
şi plângând. Simţi nişte mâini blânde ridicând-o şi pe cineva 
şoptind: 

— Nimeni nu a fost vreodată atât de loial unui heptarh 
încât mai degrabă să-şi ia propria viaţă decât să asculte 
cuvinte trădătoare. 

Oare asta am făcut? Îşi zise Patience. Mi-am luat propria 
viaţă? 

Apoi, când o duceau din grădină, se gândi: Mă întreb dacă 
Angel ar aproba soluţia pe care am găsit-o la această 
problemă. Cât despre poveste, îmi amintesc fiecare cuvânt. 
Fiecare cuvânt. 

3. ASASINUL.. 

După prima zi, Patience se săturase deja de stat în pat. 
Vizitele oamenilor care nu aveau nimic inteligent de spus o 
oboseau şi mai mult. 

— Nu cred că o să rămână cicatrice, zise Lyra. 

— Nu m-ar deranja dacă ar rămâne. 

— A fost cel mai curajos lucru pe care l-am văzut vreodată. 


— Nu prea, zise Patience. Ştiam că n-o să mor. Era 
singurul mod de a-l face să tacă. 

— Dar ce spunea? 

Patience scutură din cap. 

— Nu era soţul ideal pentru tine, crede-mă. 

Lyra părea profund îngrijorată. Aşa şi trebuie, gândi 
Patience. Poate că Lyra înţelege pentru prima dată că 
drepturile ei dinastice ar putea fi în pericol din cauza mea, 
oricât de loială încerc să fiu. 

— Încerca să. Să aranjeze să. Ştii tu. Cu tine. 

Oh. Desigur că Lyra nu-şi făcea probleme din cauze 
dinastice. Niciodată nu fusese învățată ce este 
responsabilitatea. 

— Nu pot să vorbesc despre asta, spuse Patience. Dar îşi 
întoarse faţa astfel ca Lyra să se convingă că răspunsul era 
„da”. 

— Chiar în faţa mea, să vrea să. Dar de ce tu? Ştiu că eşti 
drăguță, toată lumea spune asta, dar eu sunt fiica 
heptarhului - şi nici eu nu sunt urâtă. Chiar nu sunt. Sunt 
foarte obiectivă în privinţa asta. 

— Singurii bărbaţi care nu s-ar bucura să te aibă de soţie 
sunt victimele unor teribile accidente în zona pelviană, 
spuse Patience zâmbind. 

După o clipă Lyra înţelese şi roşi. 

— Nu trebuie să vorbeşti aşa. 

Însă era flatată. Acum că Patience reuşise s-o convingă că 
nu purta nici o vină pentru rana ei, Lyra plecă. 

Cel puţin nu m-am dus ieri acolo aşa ignorantă în privinţa 
adevărului cum încă este Lyra. Totuşi, într-o zi cineva îi va 
spune cine sunt şi de ce dreptul străvechi al tatălui meu 
este privit de unii ca fiind mai valid decât al lui Oruc. Atunci 
va înţelege ce s-a întâmplat de fapt azi şi poate îşi va da 
seama că eu am căutat să supraviețuiesc, nu să mor. 

Însă nu reacţia Lyrei o îngrijora, ci a regelui Oruc. El 
reprezenta singura audienţă care trebuia să fie mulţumită 
de spectacolul lui Patience. Dacă el văzuse gestul ei ca pe 


un efort disperat de a-şi demonstra loialitatea, atunci avea 
să supravieţuiască. Însă, dacă el credea cu adevărat că 
încercase să se sinucidă, ar considera-o nebună şi nu ar mai 
avea niciodată încredere în ea. Cariera ei s-ar încheia 
înainte de a începe. 

Doctorul îi închisese rana cu ajutorul mandibulelor a sute 
de urechelnițe mici. 

— Nu sunt chiar urechelnițe obişnuite, spusese doctorul. 
Au fost create ca să exercite o mişcare continuă şi puternică 
de dublă învăluire până când le strivesc abdomenul într-un 
anumit fel. Ele reacţionează la mişcările pielii tale şi susţin 
procesul de vindecare. Fără prea mult ţesut cicatrizat. 

— Foarte bine, murmurase Patience. 

Toată lumea presupunea că nu voia cicatrici. Dar ea nu era 
sigură. Nu strica să existe o amintire vizibilă ori de câte ori 
o vedeau oamenii, arătând cât de credincioasă îi era ea 
regelui Oruc. Era tentată să strivească ea urechelnițele sau 
să le schimbe poziţia astfel încât cicatricea să se 
adâncească şi să se răsucească. Dar nu, ar fi ceva prea 
ostentativ dacă şi-ar provoca deliberat cicatrici. Ar diminua 
din puterea acţiunii ei. 

Căci era o acţiune puternică. Oruc îi oferise o cameră de 
onoare în Casa Heptagon pe timpul convalescenţei, iar 
mulţi adulţi se opreau pe la ea ca să-i adreseze urări de 
bine. Doar câţiva aveau talente diplomatice, iar Patience 
putea vedea astfel cu uşurinţă că majoritatea lor erau în 
acelaşi timp atraşi şi îngroziţi de ceea ce reprezenta ea. La 
urma urmelor, era o fetiţă, abia înflorind ca femeie, la 
vârsta care adesea provoca nostalgie adulţilor care tânjeau 
după tinereţea şi frumuseţea trecute, deşi ştiau sigur că nu 
fuseseră niciodată aşa de tineri şi de frumoşi ca ea. 

Era, de asemenea, fiica adevăratului heptarh, legendara 
de şapte ori şi încă de şapte ori cea de-a şaptea fiică a 
Căpitanului Navei. 

Până acum nu putuseră niciodată s-o caute făţiş, de teamă 
să nu stârnească suspiciunile regelui Oruc. Dar cine îi putea 


critica pentru respectul arătat unei fete care o slujise cu 
eroism pe fiica regelui? 

Aşa că îi primea când veneau în vizită câte unul sau câte 
doi, să-i spună câteva cuvinte, să-i atingă mâna. Mulţi dintre 
ei încercau s-o atingă cu gesturi de respect care ar fi 
trebuit să fie folosite numai faţă de familia heptarhului; ea 
respingea aceste gesturi înlocuindu-le subtil cu cele ale ei. 
Întotdeauna îl onora explicit pe musafir ca fiind cineva mult 
superior ei ca rang. Unii văzură în acest fapt o deghizare 
inteligentă; alţii - o umilinţă reală; pentru Patience însemna 
supraviețuirea. 

Căci remarcase că Angel nu veni să o viziteze, iar tatăl ei 
nu părea să se grăbească să revină acasă. Era de 
neconceput să nu vină la ea dacă puteau. În consecinţă 
cineva le interzicea, iar singurul care putea face asta era 
regele Oruc. Ceva din spectacolul ei îl deranjase. 

Încă nu era sigur de ea. 

În cele din urmă, şuvoiul de vizitatori se opri. Doctorul sosi 
cu doi infirmieri. O ridicară uşor şi o depuseră într-o lectică. 

Nu fu nevoie să-i spună unde mergeau. Când Oruc cere 
ceva, nu e loc de discuţii în Casa Heptagon. Pur şi simplu te 
duci. 

Aşezară lectica în camera lui Oruc. Consoarta nu se afla 
acolo, dar erau trei capete necunoscute. Ea nu le ştia, şi 
petrecuse destul timp în Sala Sclavilor ca să vadă toate 
capetele de acolo. Aşadar, aceştia fie nu erau foşti miniştri 
de stat, fie erau atât de importanţi pentru regele Oruc încât 
erau ţinuţi în afara Sălii Sclavilor pentru ca nimeni 
altcineva să nu poată vorbi cu ei. Fiecare recipient stătea 
pe câte o masă, cu un îngrijitor în spate care să pompeze 
aer. 

— Deci asta e fata, mormăi unul dintre ei când intră. 
Pentru că îngrijitorii nu pompau în acel moment, nu se auzi 
nici un sunet, dar ea îi văzu buzele mişcându-se. Şi, cu toate 
că nu era sigură, posibil ca un altul să fi şoptit numele ei 
adevărat, „Agaranthemem Heptek”. 


Doctorul se agita şi se lăuda, etalându-şi realizarea 
excelentă în vindecarea rănii ei. Bineînţeles, fără cicatrici. 
— Foarte bine, Doctore, zise Oruc. Însă eu mă aştept ca 

lucrătorii mei să-şi îndeplinească bine sarcinile. 

Doctorul se supără că fusese numit doar un lucrător, dar, 
desigur, încercă să-şi ascundă iritarea. 

— Mulţumesc, Lord Heptarh. 

— Nici o cicatrice, remarcă Oruc analizându-i critic gâtul. 

— Niciuna. 

— În schimb, are un şirag de gândaci în jurul gâtului. Cred 
că trebuie să fie dificil de ales între o cicatrice şi un colier 
de urechelnițe. 

— O, nu, sări doctorul. Urechelnițele vor fi curând 
îndepărtate. Chiar şi acum dacă nu vă plac, domnule. 

Oruc păru plictisit. 

— Ceea ce ai auzit, doctore, nu era prostia mea, ci simţul 
umorului. 

— O, desigur, eu sunt un prost, iertaţi-mă, sunt puţin 
tensionat, eu. Apoi, dându-şi seama că vorbăria sa nu făcea 
decât să înrăutăţească lucrurile, doctorul izbucni într-un 
râs artificial. 

— Destul. O treabă foarte bună. Te laud pentru ea. Acum 
pleacă. 

Doctorul dispăru pe uşă. 

Oruc răsuflă obosit. 

— Cu siguranţă viaţa la curte a regresat de când cu Fuga 
înţelepţilor. 

— N-am cum să ştiu, domnule, zise Patience. Nu mă 
născusem pe atunci. N-am cunoscut nici un înţelept. 

Oruc înălţă o sprânceană. 

— Cerule, nici eu. Apoi scutură din cap: Nu, nu e adevărat 
ce am spus. Am cunoscut câţiva înţelepţi printre cei morţi. 
Nu fu nevoie să privească peste umăr la cele trei capete 

din spatele lui. 

— Şi un om înţelept printre cei vii, singurul om dintre toţi 
miniştrii mei ale cărui sfaturi merită ascultate, care ţine la 


Korfu la fel de mult ca şi mine. 

— Tatăl meu, şopti ea. 

— O situaţie extrem de nefericită, nu-i aşa? Chiar şi cei 
mai înţelepţi regi au nevoie de sfaturi bune, iar pe lume au 
rămas foarte puţine. Mi-aş da jumătate din regat ca să ştiu 
ce s-a ales de înţelepţi când au plecat de aici şi cum să-i 
aduc înapoi. 

Unul dintre capetele din spatele lui vorbi. Aparent 
îngrijitorii pompau din nou. 

— Oruc, e mai posibil să pierzi jumătate din regat pentru 
că nu ştii. 

Alt cap emise un chicotit de om bătrân. 

— Deci e un târg pentru el, să-l cedeze şi să-i primească 
înapoi pe înţelepţi. 

— Tu ştii unde s-au dus înţelepţii, zise al treilea, o faţă 
tristă fără dinţi. La Cranning. lar de acolo nu-i poţi aduce 
înapoi. 

— Asta e dilema timpurilor noastre, îi spuse Oruc lui 
Patience. De mult ar fi trebuit să avem parte de o altă 
invazie a geblingilor. De douăsprezece ori în şapte mii de 
ani au năvălit din imensul lor oraş Cranning, din cavernele 
Piciorului Cerului, şi de fiecare dată întreaga civilizaţie 
umană a fost strivită de atacul lor. Apoi se întorc în peşterile 
lor sau redevin nişte jalnici negustori, călători şi rătăcitori 
prin lume, în timp ce oamenii se străduiesc să-şi revină, să 
redescopere ceva din ştiinţă. Numai o singură instituţie 
umană a rezistat, o singură linie de sânge a puterii din 
prima clipă în care omenirea a pus piciorul pe Imakulata 
până în apropierea momentului celei de-a treisprezecea 
invazii a geblingilor. 

Nu o spuse, dar ea ştia că desigur el se refera la 
Heptarhie. La familia ei. 

— Şi atunci, continuă Oruc, în loc de o invazie, toţi 
înţelepţii, toate femeile şi toţi bărbaţii învăţaţi - nu, nu 
numai învăţaţi, ci care pătrunseseră adevărurile, toţi, unul 
câte unul, au simţit chemarea din Cranning. 


O nevoie insuportabilă, imposibil de negat, irezistibilă de a 
merge undeva. Niciodată nu au fost siguri unde, aşa au 
spus. Însă au fost urmăriţi, şi cu toţii s-au dus în Cranning. 
Absolut toţi. Oameni de stat, generali, savanţi, profesori, 
arhitecţi - toţi bărbaţii şi femeile pe care un rege se 
bazează în conducere, au plecat toţi. Cine mai putea opune 
rezistenţă când înţelepţii nu mai erau? 

— Nimeni, şopti Patience. Acum îi era cu adevărat teamă, 
pentru că regele vorbea atât de deschis despre prăbuşirea 
străvechii dinastii a familiei ei încât nu se putea abţine să 
nu presupună că intenţiona să o ucidă după ce acea 
conversaţie se va fi încheiat. 

— Nimeni. Chemarea din Cranning i-a luat, şi heptarhul a 
căzut. Nu era cine ştie ce heptarh, străbunicul tău. 

— Nu l-am cunoscut, zise Patience. 

— O fiară. Chiar fără să luăm în considerare propaganda 
făcută de tatăl meu, era ceva incredibil. Obişnuia să 
păstreze capetele fostelor sale amante şi să pună 
recipientele în jurul patului, ca să-l privească făcând 
dragoste cu ultima creatură. 

— Aş zice că era o tortură mai degrabă pentru amanta 
curentă decât pentru foste. 

Oruc râse. 

— Da. Cu toate că eşti doar un copil şi nu ar trebui să ştii 
asemenea lucruri. Există foarte multe lucruri pe care nu ar 
trebui să le ştii. Medicul meu personal - care nu este 
înţelept, bănuiesc - te-a examinat înainte ca omul cu 
urechelnițele să te coasă. 

Mi-a spus că ai reuşit perfect să te tai astfel încât să curgă 
cât mai mult sânge fără a provoca vreo problemă 
permanentă sau măcar periculoasă. 

— Am fost norocoasă, replică Patience. 

— Tatăl tău nu mi-a spus că te-a antrenat în artele 
asasinatului. 

— M-a antrenat să fiu diplomată. Mi-a povestit adesea 
despre maxima dumneavoastră referitoare la faptul că un 


singur asasinat bine plasat poate salva nenumărate vieţi. 

Oruc zâmbi şi se adresă capetelor: 

— Mă flatează citându-mi propriile cuvinte şi îmi spune că 
marele Lord Peace le repetă des. 

— De fapt, vorbi capul cel trist, eu ţi-am spus asta prima 
dată. 

— Eşti mort, Konstans. Nu trebuie să te cred. 

Konstans. Cu opt sute de ani în urmă existase un Konstans 
care reinstaurase hegemonia Korfu pe întreaga lungime a 
Râului Vesel, la numai zece ani după o invazie a geblingilor, 
fără să verse nici o picătură de sânge. Dacă era acelaşi om, 
decrepitudinea capului se explica. Puţine capete rezistaseră 
mai mult de o mie de ani - acesta se apropia de sfârşitul 
funcţionării sale. 

— Mai am încă mândrie, zise capul lui Konstans. 

— Nu-mi place că a învăţat-o cum să ucidă. Şi cu atâta 
îndemânare încât să poată crea iluzia propriei morţi. 

— E fiica tatălui ei, spuse un alt cap. 

— De asta mă tem, declară Oruc. Câţi ani ai? Treisprezece. 
Cum mai poţi să ucizi în afară de laţ? 

— În multe feluri, răspunse Patience. Tata spune că nu 
sunt încă destul de puternică să trag bine cu arcul, iar 
aruncarea unei sulițe nu prea e de folos pentru noi. Dar 
otrăvuri, săgeți, pumnale - am crescut printre ele. 

— Şi bombe? Incendiare? 

— Datoria unui diplomat este să ucidă cât mai tăcut şi mai 
discret posibil. 

— Zice tatăl tău. 

— Da. 

— Ai putea să mă ucizi acum? Aici, în camera asta, m-ai 
putea omori? 

Patience nu răspunse. 

— Îţi poruncesc să răspunzi! 

Cunoştea prea bine protocolul ca să se lase atrasă în 
capcană. 


— Domnule, vă rog nu vă jucaţi aşa cu mine. Regele îmi 
ordonă să spun dacă pot sau nu să-l ucid pe rege. Fie că m- 
aş supune, fie că nu, aş comite o teribilă trădare. 

— Eu vreau răspunsuri cinstite. De ce crezi că păstrez 
capetele astea în jurul meu? Ei nu pot să mintă - viermii 
capetelor le fac asta, se asigură că niciodată nu pot să dea 
răspunsuri necinstite sau să ascundă o parte a adevărului. 

— Capetele, domnule, sunt deja moarte. Dacă vreţi să mă 
comport ca ele, stă în puterea dumneavoastră. 

— Vreau adevărul, lasă protocolul. 

— Atâta timp cât sunt în viaţă, niciodată nu voi rosti vreun 
cuvânt de trădare. 

Oruc se aplecă spre ea, cu chipul mânios şi periculos. 

— Nu mă interesează hotărârea ta de a supravieţui cu 
orice preţ, fetiţo. Vreau să-mi vorbeşti cinstit. 

Konstans chicoti. 

— Copilă, nu te poate omori. Eşti în siguranţă dacă 
vorbeşti, cel puţin pe moment. 

Oruc îi aruncă o privire urâtă lui Konstans, dar capul era 
neclintit. 

— Vezi tu, el e dependent de tatăl tău şi crede că el nu îl va 
sluji cu credinţă decât dacă tu eşti ţinută ostatică aici. În 
viaţă. Aşadar, el trebuie să se hotărască acum dacă şi tu îi 
poţi fi de folos sau dacă nu însemni decât o ispită constantă 
pentru duşmanii lui. 

Analiza lui Konstans era logică, iar Oruc nu îl contrazise. 
Lui Patience i se părea absurd ca cei mai puternici oameni 
din lume să o trateze ca pe un adult potenţial periculos. 
Însă respectul ei pentru Oruc creştea în acest timp. Poate 
că un conducător mai neînsemnat i-ar fi distrus pe ea şi pe 
tatăl ei, temându-se mai mult de primejdia pe care o 
reprezentau decât recunoscând valoarea pe care ar putea-o 
avea. 

Aşa că hotări să aibă încredere în el. Asta o speria, pentru 
că era singurul lucru pe care tata şi Angel nu o învăţaseră: 
când să ai încredere. 


— Lord Heptarh, zise Patience, dacă gândul de a vă ucide 
ar putea trăi pentru o clipă în inima mea, atunci da, aş 
putea s-o fac. 

— Acum? 

În ochii lui se ghicea o expresie de triumf voalat. Obţinuse 
o victorie deci, convingând-o să aibă încredere în el? 

Am început; nu voi da înapoi. 

— Chiar şi acum, chiar dacă v-aş spune că o voi face, v-aş 
putea ucide înainte să ridicaţi mâna să vă apăraţi. Tatăl meu 
ştie de această abilitate, iar eu am învăţat de la un maestru. 

Oruc se întoarse către unul dintre îngrijitori. 

— Du-te să chemi gărzile şi spune-le s-o aresteze pe fata 
asta pentru trădare. 

Se întoarse spre Patience şi rosti calm: 

— Mulţumesc. Aveam nevoie de o bază legală pentru 
execuţia ta. Capetele acestea vor fi martori că în prezenţa 
mea ai pretins că eşti capabilă să mă ucizi. 

Calmul cu care o trădase o cutremură. Şi totuşi nu putea 
crede pe de-a-ntregul. Nu, nu era decât un alt test, o altă 
mişcare în joc. El avea nevoie de Peace - o dovedea faptul 
că nu lua nici o hotărâre importantă fără a-l consulta mai 
întâi pe Peace - şi deci se temea într-adevăr s-o omoare. 
Nimic nu schimbase acest lucru. 

Iar dacă era un test, putea câştiga. Aprobă grav: 

— Dacă cel mai bine îmi pot sluji heptarhul murind în 
urma unui proces legal, voi mărturisi asta sau orice altă 
crimă. 

Oruc se apropie de ea, îi atinse părul, îi mângâie obrazul 
cu degetele. 

— Frumoasă. Mama lui Dumnezeu. 

Ea îndură calmă. Nu avea de gând s-o omoare. 

Pentru moment era o victorie suficientă. 

— Mă întreb dacă cineva cultivă oamenii, aşa cum pretind 
tassalienii. Nu Dumnezeu - mă îndoiesc că se interesează 
prea mult de împerecherile oamenilor de pe Imakulata - 
dar cineva. Cineva cu puterea de a-i chema pe înţelepţi. Îi 


apucă bărbia, fără blândeţe, şi îi smuci faţa în sus: Dacă 
cineva ar vrea să cultive splendoarea, aş putea crede că tu 
eşti rezultatul acelei lucrări. Nu chiar acum, încă eşti copil. 
Dar există o lumină în tine, o strălucire în ochii tăi. 

Până în acea clipă lui Patience nu-i trecuse prin minte că 
ar putea fi frumoasă. Oglinda nu îi arăta trăsăturile moi şi 
rotunde care reprezentau moda în frumuseţea acelor 
timpuri. Dar în cuvintele lui Oruc nu era nici o urmă de 
flatare sau amăgire. 

— Atâta timp cât trăieşti, şopti el, toţi cei care te văd mă 
vor vrea pe mine mort, pentru ca tu să-mi poţi lua locul. 
Înţelegi asta? Eu şi familia mea, morţi. Indiferent dacă 
cineva te-a făcut să devii ceea ce eşti sau nu, tu exişti. lar 
eu n-o să-mi distrug copiii de dragul tău. Mă înţelegi? 

— Copiii dumneavoastră mi-au fost toată viaţa tovarăşi de 
joacă, zise Patience. 

— Ar trebui să te ucid. Chiar şi tatăl tău m-a sfătuit să te 
ucid. Dar eu n-am s-o fac. 

Dar Patience ştia că mai exista un cuvânt nerostit: încă. N- 
am să te ucid încă. 

— Ceea ce mă înnebuneşte nu e faptul că am ales să te las 
în viaţă, căci în realitate vederea ta mă bucură ca pe orice 
Vigilent. Ceea ce mă înnebuneşte este că nu-mi amintesc să 
fi luat decizia de a te lăsa în viaţă. Nu-mi amintesc să fi ales. 
Decizia a apărut pur şi simplu. Tu eşti de vină? E vreo 
şmecherie a manipulării pe care ai învăţat-o de la tatăl tău? 

Patience nu răspunse. El nu părea să aştepte un răspuns. 

— Sau sunt manipulat aşa cum au fost şi înţelepţii? Decizia 
a fost luată pentru mine, pentru că cine are nevoie de tine 
are nevoie de tine vie. Se întoarse către capete: Voi. Voi nu 
mai aveţi voinţă, doar amintiri şi pasiuni. Vă amintiţi ce 
înseamnă să faci o alegere? 

— Am o vagă amintire, spuse Konstans. Cred că mi s-a 
întâmplat o dată sau de două ori. 

Oruc se întoarse cu spatele la ei. 


— Eu am făcut asta toată viaţa. Am ales. Am ales conştient, 
prevăzător, apoi am acţionat pe baza alegerii mele, 
indiferent de pasiuni. Voința mea a fost mereu la controlul 
triadei sufletului meu - preoţii ştiu asta, este motivul pentru 
care se tem de mine, motivul pentru care nu are loco 
revoluţie în numele tău. Ei cred că, atunci când voi hotări, 
voi putea şi cu siguranţă te voi ucide. Ei nu ştiu că în 
această privinţă nu am voinţă. 

Patience vedea că regele credea ceea ce spunea. 

Dar tot nu era adevărat. Avea să vină un moment când el 
se va teme de ea mai mult ca acum şi o va ucide. Simţea 
această certitudine atârnând deasupra capului ei dincolo de 
tot ce spunea Oruc. Căci aceasta era temelia puterii lui, 
faptul că putea ucide pe oricine atunci când voia. 

— Mi-a spus cândva tata, zise ea, că există două căi de a-i 
conduce pe oameni. Una este de a-i convinge că, dacă nu se 
supun, ei şi cei dragi lor vor fi distruşi. Alta este să câştigi 
dragostea oamenilor. Şi mi-a spus şi unde duc aceste două 
căi: în cele din urmă cursul terorii duce la revoluţie şi 
anarhie, iar cursul măgulirii duce la dispreţ şi anarhie. 

— Deci el crede că nici o putere nu poate dura? 

— Nu. Pentru că există şi o a treia cale. Seamănă uneori cu 
orientarea spre dragoste şi uneori cu teroarea. 

— Un du-te-vino între cele două? Atunci oamenii nu te-ar 
mai cunoaşte şi nimeni nu ar mai avea încredere în tine. 

— Ba nu. Nu înseamnă un du-te-vino. Este o cale dreaptă 
şi constantă. Calea măreției sufletului. A nobleţei inimii. 

— Pentru mine nu are sens. Este una dintre virtuțile 
cardinale, însă nici preoţii nu ştiu ce înseamnă. 

— Să-ţi iubeşti poporul atât de mult încât să sacrifici totul 
pentru binele comun. Propria viaţă, propria familie, propria 
fericire. Şi atunci te aştepţi la acelaşi lucru din partea lor. 

Oruc o privi cu răceală. 

— Repeţi ceva învăţat pe de rost. 

— Da, recunoscu ea. Totuşi, vă voi observa ca să vâd dacă 
este adevărat. 


— Măreţia sufletului. Să sacrifici totul. Ce crezi că sunt eu 
- Kristos? 

— Cred că sunteţi heptarhul meu şi veţi avea întotdeauna 
loialitatea mea. 

— Dar şi copiii mei la fel? Întrebă Oruc. Îmi poţi spune? 

Ea plecă capul. 

— Domnia ta, în numele heptarhului aş muri pentru copiii 
dumneavoastră. 

— Ştiu. Ai dovedit asta foarte teatral. Dar eu ştiu mai bine 
decât tine. Îmi eşti loială pentru că tatăl tău te-a învăţat aşa, 
iar el îmi este loial pentru că iubeşte Korfu la fel ca şi mine. 
E un om inteligent tatăl tău. Ultimul dintre înţelepţi, cred. 
Cred că numai din cauza genealogiei lui nu a auzit 
chemarea din Cranning. Când va muri - e bătrân, deja de 
pe acum pot vedea moartea în el când el va muri, cum aş 
mai putea atunci să am încredere în tine? 

Gărzile după care trimisese aşteptau la uşă. 

Le făcu semn să intre. 

— Duceţi-o înapoi la doctor şi puneţi-l să-i scoată 
gângăniile alea. Apoi daţi-o înapoi în custodia sclavului 
tatălui ei, Angel. Aşteaptă în grădină. Se întoarse spre 
Patience: A aşteptat acolo zile întregi, fără să se mişte. Cel 
mai devotat servitor. Apropo, am poruncit să se bată o 
medalie în cinstea ta. Fiecare membru al celor Paisprezece 
Familii o va purta săptămâna asta, la fel şi Primarul şi 
Consiliul Heptamului. Te-ai descurcat minunat în situaţia cu 
tassalianul. Perfect. Voi avea şi altă dată ocazia să mă 
folosesc de talentele tale. Rânji grosolan: De toate talentele 
tale. 

Aşadar, acesta fusese examenul final şi îl trecuse. 
Intenţiona să se folosească de ea ca diplomat, chiar aşa de 
tânără cum era. Şi ca asasin. Va aştepta acum, aşa cum 
tatăl ei aşteptase întotdeauna, o bătaie în uşă noaptea şi un 
mesager în umbră cu un bilet de la regele Oruc. Va citi 
biletul, aşa cum făcea şi tatăl ei, aflând cine trebuia să 


moară. După aceea îl va arde şi va transforma cenuşa în 
pulbere. Apoi va ucide. 

Aproape că dansa pe coridoarele Casei Heptagon. Nu mai 
avea nevoie de lectică. Dăduse ochii cu regele, iar el alesese 
pentru ea ceea ce alesese şi tatăl ei. 

Angel îi reluă educaţia de unde o lăsase cu numai câteva 
zile în urmă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Patience 
ştia că nu trebuie să discute astfel de probleme pe Colina 
Regelui, unde totul era ascultat şi raportat. 

Două zile mai târziu, într-o după-amiază, Angel primi un 
mesaj şi imediat închise cartea. 

— Patience, zise, azi după-masă mergem în oraş. 

— A venit tata! Strigă ea încântată. 

Angel îi zâmbi punându-i pelerina pe umeri. 

— Poate o să mergem la Şcoală. Am putea învăţa ceva. 

Nu era prea probabil. Şcoala era un spaţiu larg deschis în 
mijlocul Heptamului. Cu ani în urmă, înţelepţii lumii veneau 
acolo şi predau. Din cauza Gropii Confluenţei şi a Insulei 
Sufletelor Pierdute, Heptamul era cunoscut drept capitala 
religioasă a lumii; Şcoala îl făcea să fie şi un centru 
intelectual. Dar acum, la o generaţie după Fuga înţelepţilor, 
Şcoala nu mai era decât o bolboroseală a unor învăţaţi care 
recitau la nesfârşit cuvinte moarte şi memorate pe care ei 
nu le înțelegeau. Angel era foarte încântat să o înveţe pe 
Patience să meargă direct în inima unui argument şi să-i 
găsească punctul slab, pentru ca apoi să-l înfrunte pe aşa- 
zisul filosof şi să-l împungă în public. 

Ea nu o făcea prea des, dar se bucura ştiind că poate s-o 
facă atunci când vrea. Să înveţe ceva? Nu la Şcoală. 

Oricum ea nu mai căuta învăţătura, ci libertatea. 

Când tatăl ei era plecat, era silită să rămână între zidurile 
înalte ale Colinei Regelui, printre aceiaşi nobili, curteni şi 
servitori. De mult explorase fiecare colţ al Colinei şi nu mai 
existau surprize pentru ea. Dar când tatăl ei se întorcea, 
era liberă. Atâta timp cât el se afla în spatele zidurilor 
Colinei Regelui, Angel o putea duce oriunde voia în oraş. 


Se foloseau de aceste momente ca să exerseze tehnici pe 
care nu le puteau utiliza niciodată pe Colina Regelui. De 
exemplu deghizări. Adesea se îmbrăcau şi vorbeau ca 
servitorii, hoţii, negustorii, prefăcându-se că sunt tată şi 
fiică. Sau uneori mamă şi fiu, căci Angel spunea: „Cea mai 
perfectă deghizare este să schimbi un sex cu altul, pentru 
că atunci când ei caută o fată toţi băieţii devin invizibili.” 

Însă chiar mai bune decât deghizările erau discuţiile. 

Trecând de la o limbă la alta puteau conversa liberi când 
parcurgeau străzile aglomerate. Nimeni nu putea rămâne 
lângă ei suficient de mult încât să asculte întreaga discuţie. 
Erau singurele momente în care ea putea să-i pună 
întrebările cele mai dificile şi mai periculoase şi să-şi 
exprime opiniile cele mai rebele. 

Excursia în Heptam ar fi fost o bucurie absolută, dacă nu 
ar fi existat ceva care s-o întristeze constant. 

Tatăl ei n-o însoțea niciodată în aceste călătorii. Oruc nu îi 
lăsa să părăsească împreună Colina Regelui, astfel că în 
întreaga ei viaţă discuţiile cu tatăl ei fuseseră reţinute, 
atente. 

În întreaga ei viaţă trebuise să ghicească ce intenţiona să-i 
spună tatăl său, să-i discearnă adevăratul scop, căci de 
multe ori el nu putea exprima în cuvinte ceea ce voia ca ea 
să afle. 

Secretele lor puteau doar să fie transmise prin Angel. Elo 
ducea în oraş, şi ea putea să-i vorbească; apoi o lăsa pe ea 
în Colina Regelui şi pleca în oraş cu Peace. Angel era un 
prieten bun şi implicit amândoi puteau să aibă încredere în 
el, dar, în pofida eforturilor lui, era ca şi cum mereu ar fi 
dialogat printr-un interpret. Niciodată în viaţa ei Patience 
nu cunoscuse o singură clipă de reală intimitate cu tatăl ei. 

Mergând prin Darul Regelui şi Oraşul de Sus, coborând 
lungile drumuri în pantă către Şcoală, Patience îl întrebă pe 
Angel de ce regele îi silea să fie despărțiți astfel. 

— Nu ştie că noi suntem cei mai loiali supuşi ai lui? 


— Ştie, Lady Patience, dar nu înţelege de ce. Tratamentul 
acesta faţă de tine şi de tatăl tău nu spune atât de multe 
despre voi, ci mai ales despre el însuşi. El consideră că 
având tot timpul pe unul dintre voi ostatic poate garanta 
loialitatea celuilalt. Mulţi oameni pot fi controlaţi aşa. 
Oamenii care îşi iubesc familiile mai presus de orice. Ei 
numesc asta o virtute, dar nu înseamnă mai mult decât 
protejarea genelor. Interes reproducător. Aşa trăieşte 
regele Oruc. Este un rege măreț, dar familia lui este pe 
primul loc, iar în ultimă instanţă şi el poate fi ţinut ostatic. 

Bineînţeles, să spui un asemenea lucru însemna trădare, 
însă el împărţise propoziţiile în gaunti, geblică şi argoul 
insularilor, astfel că erau puţine şanse ca un trecător să 
înţeleagă ceva. 

— Atunci eu sunt ostatic pentru tatăl meu? Întrebă 
Patience. 

Angel păru întristat. 

— Oruc crede că eşti, Lady Patience, şi orice asigurare i-ar 
da Lord Peace că i-ar fi loial, chiar dacă tu ai fi liberă, nu 
pare pentru heptarh decât o dovadă în plus că tatăl tău este 
disperat să-ţi câştige libertatea. Şi ascultă-mă bine, fetiţo. 
Oruc crede că şi tu eşti supusă pentru a proteja viaţa tatălui 
tău. 

— E trist dacă el crede că toţi cei care spun că îl iubesc şi 
îl slujesc de bunăvoie sunt mincinoşi. 

— Regii au descoperit că viaţa lor e mai lungă dacă 
presupun ce e mai rău despre supuşii lor. Nu trăiesc mai 
fericiţi, dar au tendinţa să moară de vârstă înaintată mai 
degrabă decât de boala rapidă numită trădare. 

— Dar, Angel, tata n-o să trăiască veşnic. Atunci cine va fi 
ostatic pentru mine? 

Angel nu spuse nimic. 

Pentru prima dată Patience îşi dădu seama că exista 
posibilitatea să nu-i supravieţuiască mulţi ani tatălui ei. 
Patience era fiica celei de-a doua soţii a lui, cu care se 


căsătorise târziu; el avea acum şaptezeci de ani şi nu avea o 
sănătate dintre cele mai bune. 

— Dar, Angel, toate motivele pe care heptarhul le are 
acum ca să nu mă omoare ar fi valabile şi atunci. Dacă toţi 
fanaticii religioşi cred că eu trebuie să fiu Mama lui Kristos. 

— Nu doar fanaticii, Lady Patience. 

— Ce efect ar avea moartea mea asupra legitimităţii 
conducerii sale? 

— Ce efect ar avea rămânerea ta în viaţă asupra 
legitimităţii conducerii copiilor lui? 'Te poate ţine sub 
control, dar când el o să moară tu o să fii tânără, în culmea 
puterii. lar acum ştie că eşti un asasin periculos, un 
diplomat inteligent, cu o puternică dorinţă de a supravieţui. 
Ar fi periculos pentru Korfu, poate chiar pentru întreaga 
lume, dacă te-ar ucide; şi dacă nu, ar fi periculos pentru 
familia lui. Să cauţi un asasin în zilele care vor urma morţii 
tatălui tău. Dacă totul merge bine, tatăl tău va şti că 
urmează să moară cu suficient de mult timp înainte şi mă va 
trimite departe de acolo. Se presupune că tu vei şti să te 
descurci cu asasinii şi să scapi de pe Colina Regelui. În 
seara zilei în care va muri tatăl tău ne vom întâlni aici, la 
Şcoală. O să găsesc o cale să te scot din oraş. 

Mergeau printre grupuri de studenţi. Aiurelile emise de 
sofiştii din toate părţile contrastau amar cu gândurile la 
viitorului ei după moartea tatei. 

— Şi unde să mă duc? Întrebă Patience. Sunt pregătită să 
fiu în serviciul regelui. Dacă încearcă să mă omoare, nu 
prea mai pot face asta. 

— Nu fi naivă, Lady Patience. Nici o clipă nu ai fost 
pregătită pentru serviciul regelui. 

În acel moment modul în care Patience îşi înţelesese viaţa 
până atunci se schimbă complet. Toate amintirile ei, logica 
existenţei ei, a ceea ce se intenţiona să devină, toate se 
schimbară. Nu sunt menită să dau sfaturi şi să slujesc un 
rege. Sunt menită să fiu rege. Ei nu au vrut ca eu să fiu 
Lady Patience. Au vrut să fiu Agaranthemem Heptek. 


Se opri. Oamenii care mergeau în urma ei se înghesuiră să 
treacă pe lângă ea. 

— Toată viaţa mea, zise, am învăţat să fiu loială regelui. 

— Şi aşa şi trebuie să fii, aşa vei fi. Mergi, altfel spionii 
care frecventează locul ăsta or să ne audă, iar ceea ce 
spunem este trădare. Tu eşti loială regelui Oruc din simplul 
motiv că pentru binele Korfului şi al întregii omeniri 
actuale, el trebuie să rămână heptarh. Dar va veni o vreme 
când slăbiciunea lui va fi fatală, iar pentru binele Korfului şi 
al întregii omeniri tu va trebui să-ţi asumi tronul şi să porţi 
sceptrul Heptarhiei. Şi în acea zi, Lady Patience, vei fi 
pregătită. 

— Deci când moare tata, eu mă duc în Tassali şi ridic o 
armată? Îmi invadez propria ţară şi propriul popor? 

— O să faci ceea ce e necesar pentru binele poporului în 
acel moment. lar până atunci vei şti ce înseamnă acest bine. 
Nu are nimic de-a face cu ce este bine pentru tine şi rudele 
tale. Ştii că datoria vine înaintea oricărui sentiment sau 
credinţă intimă. Din cauza asta regele Oruc nu vă ţine cu 
adevărat prizonieri pe tine sau pe tatăl tău. Dacă binele 
Casei Regale cere ca vreunul dintre voi să facă ceva care ar 
duce categoric la moartea celuilalt, tu nu trebuie să eziţi. 
Aceasta este adevărata măreție a sufletului, să iubeşti 
întregul şi în consecinţă să nu iubeşti nici o parte mai mult 
decât întregul. Pe o fiică nu mai mult decât pe un străin, 
dacă intervine binele Casei Regale. 

Era adevărat. Iatăl ei ar lăsa-o să moară dacă binele Casei 
Regale ar cere-o. Angel i-o spusese pentru prima dată când 
ea avea numai opt ani. În ziua botezului ei oficial, o dusese 
pe Pârâul Regelui până la Casa Legăturii de pe Insula 
Sufletelor Pierdute - mănăstirea tainică şi loială a regelui, 
nu cuibul de răzvrătiți din Casa Capetelor din Groapa 
Confluenţei, unde preoţii se rugau pe faţă pentru moartea 
lui Oruc. În timp ce vâslea, Angel îi spusese că tatăl ei cu 
siguranţă ar lăsa-o să moară şi nu ar face nici un efort ca s- 
o salveze dacă astfel ar face un bine Casei Regale. Era o 


cruzime, iar ea o simţise ca pe un cuţit prin inimă. Însă, 
când botezul se terminase şi se aflau din nou pe ape 
întorcându-se la Colina Regelui, ea luase o hotărâre. Şi ea 
va avea acea măreție a inimii. Şi ea va învăţa să iubească 
necondiţionat Casa Regală mai mult decât pe propriul ei 
tată. Căci aşa trebuia. Dacă voia să devină la fel ca tatăl ei, 
trebuia să respingă dragostea faţă de bătrân. Sau poate 
doar s-o lase în suspensie, uşor de înlăturat dacă era 
necesar pentru binele Casei Regale. 

Totuşi, în ciuda acestei hotărâri, încă mai tânjea câteodată 
să aibă posibilitatea să vorbească uneori cu Peace, liber şi 
fără frică. Chiar şi acum, plimbându-se prin Şcoală cu 
Angel, discutând cu el despre marile ei temeri privind 
viitorul, era puternic conştientă că nu era tatăl ei. 

Nu mai voia să vorbească despre ce sa va întâmpla când 
va muri Peace. Aşa că pălăvrăgi o oră despre tot ce se 
petrecuse în grădina Casei Heptagon şi mai târziu în 
apartamentele regelui. Explică în ce fel rezolvase problema. 
Chiar repetă aproape cuvânt cu cuvânt doctrinele bizare pe 
care Prekeptor le lega de destinul ei. 

— Ei bine, până acum, zise Angel, povestea lui este 
rezonabil de adevărată. Înţelepţii se jucau cu genetica într- 
un fel care nu mai fusese posibil până atunci. Creaseră 
geluri vii care citeau codul genetic al unor ţesuturi străine 
şi oglindeau molecula genetică în nişte cristale de pe 
suprafaţa lor care îşi modificau încet forma. Astfel se 
permitea oamenilor de ştiinţă să studieze codul genetic în 
cele mai mici detalii, fără nici o mărire. Prin alterarea 
cristalelor din gel puteau fi alterate şi mostrele de ţesut, 
apoi acestea puteau fi implantate în celulele 
reproducătoare ale gazdei. O tehnică similară l-a împiedicat 
pe tatăl tău să aibă o fiică timp de atâţia ani. Şitot o 
asemenea tehnică l-a remodificat, ca să te poţi naşte tu. 

Patience răspunse batjocoritor: 

— Aşadar lui Dumnezeu nu i-a plăcut că ei se jucau cu 
oglinda voinţei şi i-a luat? 


— Oglinda voinţei, sufletul triadă - nu trebuie să-ţi baţi joc 
de astea chiar dacă ai decis să fii un sceptic. Religia a 
rezistat destul de bine de-a lungul anilor, în parte pentru că 
unele dintre idei sunt funcţionale. Poţi utiliza triada 
sufletului drept model pentru modul în care lucrează 
mintea. Voința, conținută în molecula genetică - de ce nu? 
Este cea mai primitivă parte a noastră, lucrul pe care nu îl 
putem înţelege, de ce în final alegem ceea ce alegem - şi de 
ce nu am pune asta în seama genelor? Apoi pasiunile - pe 
de o parte dorinţa de măreție, pe de alta toate dorinţele 
distructive. De ce nu le-am plasa în nodul limbic, partea 
animală a creierului? lar identitatea, sentimentul de sine, 
adică amintirile noastre, creierul mare, tot ceea ce ne 
amintim să fi văzut şi să fi făcut şi sensul pe care îl 
concepem. Există o anumită forţă în a te autoconcepe în 
acest fel, Patience. Îţi permite să te separi de amintirile şi 
pasiunile tale, să impui o disciplină în viaţa ta. Nu suntem 
niciodată amăgiţi să credem că fie mediul înconjurător, fie 
dorinţele noastre sunt cauza comportamentului. 

— Mai precis, Angel. Ce s-a întâmplat cu Prekeptor, cu sau 
fără religie? 

— A fost trimis acasă. Deşi trebuie să-ţi spun că i-ai 
provocat frica de Dumnezeu. 

— Deja tremura din cauza ei. 

— Nu, aceea era iubirea de Dumnezeu. Frica a fost 
contribuţia ta. A trebuit să i se spele hainele după ce te-a 
văzut tăindu-ţi propriul gât. Toţi muşchii sfincterului 
relaxându-se. 

Îşi permise să râdă, deşi nu era frumos din partea ei să se 
amuze. Însă fervoarea lui fusese atât de mare încât nu se 
putea abţine să nu râdă gândindu-se la criza prin care 
trebuia să fi trecut văzând-o pe Mama lui Dumnezeu 
murind înainte să-şi fi putut face apariţia Kristos. 

Rămaseră în oraş ore întregi, discutând şi jucându-se până 
când soarele apuse dincolo de Fortul Senester în Golful 
Gladmouth. 


Apoi Angel o conduse acasă ca să-l întâlnească pe tatăl ei. 
Niciodată nu-i păruse atât de bătrân şi de fragil. O privire 
straniu de goală în ochi, obrajii căzuţi, se prăpădea. Ea avea 
numai treisprezece ani şi tatăl ei începuse deja să moară, 
înainte ca ea să fi avut măcar posibilitatea de a-l cunoaşte. 

Bineînţeles, era ţeapăn şi oficial cu ea; intenţionat, pentru 
ca ea să înţeleagă că asta era pentru audienţă, nu în 
particular pentru ea. O lăudă, pe ea şi comportamentul ei, 
criticând liber câteva dintre lucrurile pe care le făcuse şi 
despre care ea ştia sigur că el le aproba complet. 

Când termină, îi întinse o foaie de hârtie. 

Pe ea se afla numele Lordului Jeeke de Riismouth, un nobil 
de la hotare, unul dintre cele Paisprezece Familii. Trebuia 
să-l viziteze împreună cu tutorele ei ca parte dintr-o 
călătorie educativă prin regat. Lord Jeeke trebuia să piară 
nu mai devreme de o săptămână de la plecarea ei, pentru 
ca nimeni să nu poată face legătura dintre ea şi moartea lui. 

Era surprinzător de simplu. Călătoria îi luă trei zile. În 
prima noapte petrecută acolo împărţi cu Lord Jeeke un 
pahar de vin umplut cu un hormon non-uman care în sine 
era inofensiv. Apoi o infestă pe concubina lui Jeeke cu sporii 
unui vierme parazit. Sporii erau trecuţi la Jeeke în urma 
contactului intim; hormonii provocau creşterea şi 
reproducerea rapidă a viermilor. Aceştia infectară creierul 
lui Jeeke, şi trei săptămâni mai târziu era mort. 

Ea se afla deja pe Colina Regelui când sosi vestea. Scrise 
scrisori de condoleanţe familiei lui Jeeke. Tatăl ei le citi şi o 
bătu pe umăr. 

— Bine lucrat, Patience! 

Fu mândră că el vorbea aşa. Dar era şi curioasă. 

— De ce l-a vrut mort regele Oruc? 

— Pentru binele Casei Regale. 

— Deci era o ură personală? 

— Casa Regală nu înseamnă Casa Heptagon, Patience. 
Casa Regală înseamnă lumea întreagă. 

— Pentru binele lumii? Jeeke era un om amabil şi inofensiv. 


— Şi slab. A fost un nobil de la hotare care şi-a neglijat 
îndatoririle militare. Lumea a fost mai plăcută pentru că el 
a fost un om amabil. Dar, dacă slăbiciunea lui ar fi dus, cum 
era destul de probabil, la rebeliune şi războaie la frontieră, 
mulţi ar fi murit, ar fi rămas infirmi sau fără case în urma 
luptelor. Pentru binele Casei Regale. 

— Viaţa lui contra posibilităţii unui război. 

— Unele războaie trebuie duse pentru binele Casei 
Regale. Altele trebuie evitate. Tu şi cu mine suntem 
instrumente în mâinile regelui. 

Apoi o sărută, şi gura lui oprită pe urechea ei şopti: 

— Sunt pe moarte. N-o să mai rezist trei ani. Când o să 
mor, să mă tai pe mijlocul umărului stâng, deasupra 
claviculei. O să găseşti un cristal mic. Dacă rămâi în viaţă, 
scoate-l şi păstrează-l cu orice preţ. 

Apoi se retrase şi îi surâse, ca şi cum nu ar fi rostit nimic 
ciudat. 

Nu poţi să mori, tată, strigă în sinea ei. Niciodată în viaţa 
mea nu am stat de vorbă. Nu poţi să mori. 

Mai îndeplini încă patru asasinate pentru regele Oruc şi 
zeci de alte misiuni. Împlini paisprezece ani, apoi 
cincisprezece. Şi în tot acest timp tatăl ei o aştepta pe 
Colina Regelui, devenind din ce în ce mai slab şi mai bătrân. 
La aniversarea ei de cincisprezece ani îi spuse că nu mai 
are nevoie de tutore şi îl trimise pe Angel să administreze 
nişte pământuri pe care le deţinea în afara oraşului. 
Patience ştia ce înseamnă asta. 

Nu cu mult timp după aceea, tatăl ei se trezi într-o 
dimineaţă prea slăbit ca să se mai ridice din pat. ÎL trimise 
pe cel mai apropiat servitor după un medic şi pentru câteva 
clipe rămaseră singuri. Imediat îi întinse un cuţit. 

— Aici, şopti. 

Ea tăie. Peace nici nu clipi din cauza durerii. Scoase din 
rană un mic glob de cristal, frumos şi perfect. 

— Sceptrul heptarhilor Imakulatei, şopti. Uzurpatorul şi 
fiul său nu au ştiut niciodată unde se află. Zâmbi, dar prin 


suferinţa lui surâsul părea înspăimântător. Să nu laşi 
niciodată vreun gebling să afle că îl ai, îi zise. 

O servitoare intră, dându-şi seama că rămăseseră singuri 
prea mult timp; dar ajunse prea târziu şi nu văzu nimic, 
decât nişte prosoape care acopereau rana sângerând uşor, 
iar micul glob de culoarea chihlimbarului se afla în 
buzunarul lui Patience. 

Patience îl pipăi cu degetele, îl apăsă vrând parcă să 
stoarcă nectar din el. Tatăl meu e pe moarte. Tata moare, şi 
singurul lucru pe care îl am de la el este un cristal solid, 
acoperit de sânge, pe care l-am scos din carnea lui. 

4. CAPUL TATEI. 

Responsabilul cu capetele stătea dincolo de uşă în timp ce 
Patience aştepta ca tatăl ei să moară. Zăcea întins pe patul 
înalt, avea chipul cenuşiu, şi mâinile nu-i mai tremurau. În 
ziua precedentă, când vestea despre boala sa terminală se 
răspândise pe Colina Regelui, prin Darul Regelui şi Oraşul 
de Sus, un şuvoi constant de vizitatori venise să-şi ia rămas- 
bun şi să primească o binecuvântare finală. Plecând, toţi 
murmurau câte o scuză către Patience: Am fost prieteni în 
Balakaim. El m-a învăţat limba dwelfă. Dar ea ştia pentru ce 
veneau. Să atingă, să vadă, să vorbească omului care ar fi 
trebuit să fie heptarh. Respirația regelui muribund însemna 
o binecuvântare. 

Acum Patience, care toată viaţa nu auzise din partea lui 
decât vorbe înțelepte şi strălucitoare, privea buzele 
bătrânului mişcându-se după tiparele a douăzeci de limbi, 
bolborosind goalele fraze curtenitoare pe care le folosise 
de-a lungul vieţii. Părea că Peace trebuia să se curețe de 
toate cuvintele de mulţumire înainte de a muri. 

— Tată, şopti ea. 

Uşa se deschise brusc. Responsabilul cu capetele băgă 
capul înăuntru. 

— Nu încă, zise ea. Pleacă. 

Dar omul aşteptă mai întâi să vadă mâna lui Peace 
mişcându-se puţin. Apoi reînchise uşa. 


Tatăl său ridică mâna, atingându-şi clavicula acolo unde 
mica rană era încă nevindecată. 

— Da, rosti ea. 

Memoria lui se stingea. Murmură ceva. 

— Nu te aud. 

— Patiencel, şopti el. Nu era sigură dacă îi spunea numele 
sau îi dădea un ordin. 

— Tată, ce trebuie să fac acum? Cum aş putea să-mi 
folosesc viaţa dacă nu o pot păstra? 

El murmură iarăşi ceva. 

— Nu te aud, tată. 

— Slujeşte şi salvează, spuse el în dwelfă. Apoi în gaunti: 
Casa Regală. 

— Oruc nu mă va lăsa niciodată să-l slujesc aşa cum ai 
făcut-o tu, zise ea în geblică. 

EI îi răspunse în agarant, limba comună, pe care 
responsabilul cu capetele sigur o înţelegea: 

— Casa Regală este lumea întreagă. 

Chiar şi pe patul de moarte trebuia să se asigure că 
povestea loialității lui avea să ajungă la urechile lui Oruc. 
Patience înţelegea motivul: pentru ca Oruc să înceapă să se 
întrebe dacă Peace îi fusese vreodată neloial. Să-l facă să se 
întrebe dacă nu îi judecase greşit pe amândoi atâta timp. 

Însă Patience ştia că pentru ea mai exista un tâlc. 

Cu toate că era posibil ca în toată viaţa ei să nu ajungă 
vreodată să poarte titlul, avea responsabilităţi de heptarh. 
Trebuia să slujească lumea. Trebuia să aibă o măreție a 
sufletului universală. 

— M-ai învăţat să supraviețuiesc, şopti. Nu să fiu salvatorul 
lumii. 

— Sau un sacrificiu, spuseră buzele lui fără suflare. 

Apoi buzele îi încremeniră, şi trupul i se cutremură. 

Responsabilul cu capetele auzi scârţâitul patului şi ştiu. 
Deschise uşa şi intră cu recipientul în mâna stângă şi firul 
lung al scalpelului în dreapta. 


— Domnişoară Patience, zise fără s-o privească, e mai bine 
să nu vă uitaţi. 

Dar ea se uită, iar el nu putu s-o oprească, întrucât nu 
avea nici o secundă de pierdut dacă voia capul viu. 

Scalpelul nu era nimic altceva decât o versiune mai 
grosolană şi mai puternică a laţului lui Patience. Îl petrecu 
în jurul gâtului tatălui ei şi fixă capătul firului în locul 
potrivit. 

Apoi îl mişcă în stânga şi în dreapta, tăind rapid toată 
carnea moale şi muşchii. Dură ceva mai mult să treacă firul 
prin cartilagiile şi nervii dintre vertebre. Peace murise de- 
abia zece secunde înainte ca expertul să ridice de 
mandibulă capul bătrânului şi să îl aşeze cu grijă în 
recipienti. 

Recipientul se legănă câteva secunde în timp ce proto- 
nutrienţii care trăiau în interior se înghesuiau să-şi ocupe 
poziţiile pe venele şi arterele gâtului deschis. Aceştia aveau 
să păstreze capul în viaţă până când avea să fie instalat în 
Sala Sclavilor. 

Desigur că nu îi lăsară nici corpul. Poate că în timpul vieţii 
Lord Peace fusese ambasador al regelui, dar după moarte 
trupul era al Ultimului Pretendent, iar dacă preoţii din 
Groapa Confluenţei sau de pe Insula Sufletelor Pierdute ar 
fi pus mâna pe el necazurile nu ar mai fi avut sfârşit. 

Aşa că groparii îl duseră în Cimitirul Regal şi ea rămase 
singură în casă. 

Nu pierdu timpul; tatăl ei o atenţionase cu mult timp în 
urmă cât de periculos va fi momentul morţii lui. Mai întâi să 
aperi secretele, aşa o învățase. El nu păstrase niciodată 
prea multe documente scrise. Le găsi pe toate în câteva 
secunde şi fără ezitare le dădu foc repede, apoi împrăştie 
cenuşa. 

După aceea luă micul glob chihlimbariu care sălăşluise în 
carnea tatălui ei şi îl înghiţi. Nu era convinsă că materialul 
din care era făcut avea să supravieţuiască procesului de 
digestie, dar nu ştia nici ce era, nici cum să şi-l implanteze 


în propriul corp, şi nu voia să fie găsit în caz că avea să fie 
percheziţionată. 

Avea deja bagajul pregătit. Era înţesat cu instrumentele 
necesare supravieţuirii. Măşti, farduri şi peruci, bani şi 
bijuterii, un mic bidon cu apă, granule de zahăr. Nu prea 
mult ca să n-o împovăreze, dar suficient. Armele erau 
ascunse la suprafaţă, unde putea ajunge uşor la ele. Laţul îl 
ţinea în păr. Tubul de sticlă pentru săgeți era în crucea care 
îi atârna cochet între sâni. Otrava în pacheţele de plastic 
dintre degetele de la picioare. Era pregătită să 
supravieţuiască, fusese gata pe tot parcursul veghii, ştiind 
că Oruc cu siguranţă avea să aranjeze moartea ei în acelaşi 
timp cu a tatălui ei, dacă nu chiar de aceeaşi boală. 

Aşteptă. Casa era goală, servitorii plecaseră. 

Fuseseră acolo toată viaţa ei, urmărind, spionând. Dacă 
mai avusese vreo speranţă că Oruc o va lăsa în viaţă, 
absenţa servitorilor i-o spulberase. Nu voia martori, în 
special nu martori ale căror limbi era slobode prin esenţa 
profesiei. 

Cineva bătu la uşă. Era vătaful. Aşadar, avea să fie vătaful 
- era unul dintre numerogşii sclavi ai regelui antrenați să 
ucidă la porunca lui. Bărbatul îşi ceru scuze şi îi prezentă 
un ordin de evacuare. 

— Casa este a unui sclav al regelui, domnişoară Patience, 
zise el, iar sclavul regelui a murit, înţelegi. 

Se postă între ea şi celelalte camere ale casei; nu i se 
permitea să-şi ia lucrurile personale, explică el. 

Bineînţeles, ştiuseră că aşa se va întâmpla. 

În consecinţă, Angel luase totul cu el cu ceva timp în urmă. 
Le va recupera atunci când va părăsi Colina Regelui şi i se 
va alătura. 

Zâmbi grațios şi se îndreptă încet spre uşă. Vătaful nu făcu 
nici un zgomot pe care ea să-l audă conştient şi nici o 
umbră. Poate fu o vibraţie slabă în piatra podelei sau o 
presiune uşoară în aerul care se mişca prin părul ei. Fără 
să-şi dea seama prin ce mijloc îşi dădea seama, ştiu că el 


era pe punctul de a o ucide. Se aplecă spre dreapta, 
mutându-şi centrul de greutate, se răsuci şi lovi, totul într-o 
singură mişcare lină. Vătaful abia începuse să întindă mâna 
stângă cu pumnalul, iar acum nu mai avu timp decât să-şi 
arate surpriza pe chip atunci când piciorul ei îl lovi în 
genunchi, îndoindu-l în lateral. 

Icni de durere şi scăpă pumnalul. Ce mai asasin, îşi zise ea 
cu dispreţ. Oare Oruc credea că un asemenea nătărău ar 
putea-o ucide pe fiica lui Lord Peace? Nici măcar nu se 
luptaseră. Îi înfipse tăişul în ochiul drept. 

Abia când vătaful zăcea pe podea cu pumnalul iţindu-se ca 
o decorație veselă îşi dădu seama că era pentru prima dată 
când acţiona împotriva voinţei regelui. Fusese surprinzător 
de uşor şi se bucură să i se opună mai mult decât se 
bucurase să-l slujească. Rege Oruc, ai făcut o greşeală 
prostească dacă nu ai încercat să te foloseşti de mine 
punându-mă în locul tatălui meu. Am un oarecare fler 
pentru lucrul în guvern. lar acum îl voi folosi împotriva ta. 

Apoi îşi reaminti că încă nu era duşmanul lui Oruc, chiar 
dacă el alesese să fie duşmanul ei. Era slujitoare a Casei 
Regale şi nu avea să facă nimic pentru a-i slăbi puterea 
decât ştiind că acel lucru urma să ducă la un bine mult mai 
mare. 

Se îndreptă spre uşă şi o deschise brusc. De jur împrejur 
erau soldaţi, bineînţeles, dar probabil că ei nu ştiau că 
trebuia să moară. 

Străvechea linie de sânge se bucura de mult sprijin 
ascuns. Atâta timp cât rămânea calmă, probabil avea să 
reuşească să treacă. Nu, nu calmă. Doborâtă de suferinţă. 

Plânse când părăsi casa. Era plânsul pe care tatăl ei 
insistase să-l înveţe, suspinele moi, feminine care stârneau 
mila bărbaţilor şi îi făcea să se simtă puternici şi protectori. 

— Al naibii de păcat, şopti unul dintre soldaţi când trecu 
pe lângă el. 

Ştia că toţi gândeau: Ea ar fi trebuit să fie heptarh. Ar fi 
trebuit să locuiască în Casa Heptagon, iar acum nu o lasă 


nici măcar să rămână pe Colina Regelui. Însă Patience se 
gândea că ar fi norocoasă să trăiască până a doua zi 
dimineaţa. 

Angel îi spusese să se ducă pe Strada Amiralității imediat 
după ce încercau s-o asasineze. Dezvoltaseră trei planuri 
distincte de scăpare, dar ea nu intenţiona să se folosească 
de niciunul dintre ele. La urma urmelor cunoştea la fel de 
multe căi de intrare şi ieşire de pe Colina Regelui cât şi el. 
În copilărie, mereu închisă între pereţii apartamentelor 
regale, fusese liberă să exploreze cât voia, aşadar ştia multe 
căi peste şi pe sub ziduri, prin pasaje ascunse prin clădiri, 
şi, cu toate că acum se făcuse prea mare ca să mai încapă 
prin unele dintre ele, încă mai putea ajunge dintr-un loc în 
altul în diverse feluri. Şi nu avea de gând să părăsească 
deocamdată Colina Regelui până nu vorbea cu capul tatălui 
ei. În cursul vieţii fusese atât de distant, de subtil, dar acum 
trebuia să afle de la el câteva secrete. Acum el avea să-i 
vorbească aşa cum nu-i vorbise niciodată în viaţă. Era 
simplu să se strecoare în grădinile bine îngrijite din 
Pădurea Regală. Pământul era moale, amprentele paşilor se 
imprimau uşor, dar după scurt timp se căţără din creangă 
în creangă printre copaci. Copacii gigantici fuseseră bătrâni 
când străbunicul ei domnise în Casa Heptagon şi cele 
Paisprezece Familii le ofereau mereu capetele lor. Acum 
frunzele o ascundeau, iar crengile îi erau cărare către zidul 
de sud al grădinii. Prin aer paşii ei nu puteau fi urmăriţi. 

Se opri o singură dată la adăpostul unor ramuri ca să se 
dezbrace de hainele de femeie. Pe dedesubt, purta 
pantalonii bufanţi scurţi şi cămaşa lungă a oricărui băiat 
obişnuit. Acum era deja puţin prea mare ca să mai joace 
acest rol, întrucât în acele zile băieţii treceau la pantaloni 
lungi şi la robele profesiilor lor cât puteau de repede. Dar 
măcar nu avea sânii prea mari, iar tatăl ei fusese suficient 
de amabil încât să nu moară în perioada ciclului ei. Îşi 
murdări faţa, îşi scoase peruca şi îşi ciufuli părul scurt. 


Hotări să păstreze peruca - se potrivea perfect părului ei şi 
i-ar fi fost dificil să găsească alta. O înghesui în traistă. 

Rochia o îndesă în crăpătura unei crengi. Era neagră, 
bineînţeles, şi greu de observat de la sol. 

Se însera deja când ajunse la zid şi cobori pe pământ pe 
Strada Grânelor. Nu o văzu nimeni. 

Îşi însuşi una dintre căruţe şi porni trăgând-o de frânghie 
pe Strada Depozitelor. După ani de exersare cu Angel, 
pasul ei băieţesc era foarte convingător. Nimeni nu-i aruncă 
o privire în plus. Nu avu nici o problemă când îşi lăsă căruţa 
şi o luă pe jos, aşa cum făceau mulţi servitori, pentru a-i 
onora pe morţii din Sala Sclavilor. Dacă cei care o vedeau s- 
ar fi gândit să-i examineze faţa, poate că ar fi recunoscut-o 
- fiica lui Lord Peace avea cel mai cunoscut chip de pe 
Colina Regelui. Dar Angel spusese întotdeauna că în 
deghizări era esenţial să eviţi examinarea îndeaproape. 
Hainele, mersul, murdăria, grosolănia o făceau imposibil de 
observat. 

Uşierul nu era acolo. Arareori era, iar dacă ar fi fost nu i- 
ar fi provocat nici o problemă. Orbise aproape complet. 

Rătăci printre rafturile cu capete vii. Petrecuse acolo 
multe ore şi cunoştea majoritatea chipurilor, discutase cu 
multe dintre ele. Miniştri şi regi de mult decedați, care 
deţinuseră cândva puteri imense, influenţaseră monarhi 
sau reprezentaseră vocea regelui la sute de curţi străine. 
Ca de obicei, majoritatea ochilor erau închişi, întrucât 
majoritatea morţilor nu găseau prea multă plăcere în 
compania celor vii. Visau şi îşi aminteau, îşi aminteau şi 
visau, retrăind cu o claritate perfectă tot ceea ce văzuseră 
şi simţiseră în vieţile lor. Numai câţiva dintre ei o urmăriră 
trecând; chiar dacă unul dintre ei ar fi reuşit să-şi trezească 
puţină curiozitate, nu ar fi putut să se întoarcă şi să vadă 
încotro se îndrepta. 

Tatăl ei nu era acolo, desigur, ci la etaj printre favoriţi. Era 
prea curând - capul lui trebuia mai întâi pregătit şi supus 
voinţei regelui. Aşadar, Patience îşi croi drum către locul de 


sub scări unde unul dintre obloanele de lemn ale supapei de 
încălzire lipsea. 

Vremea era destul de caldă şi nu era aprins nici un cuptor; 
aerul din pasajul din piatră era rece. Cobori prin întuneric. 
Jos o luă la. Stânga? 

— Da, la stânga, târându-se până ajunse la un grătar de 
lemn din podea. Sub ea era întuneric. Deci încă nu 
începuseră să lucreze cu tatăl ei. 

Se întinse lângă grătar, complet nemişcată, ascultând 
sunetele care se scurgeau prin sistemul de încălzire. 

În aceste pasaje existau locuri de unde se puteau auzi 
discuţiile de peste tot din Sala Sclavilor. O bună parte a 
autoeducaţiei lui Patience în politică avusese loc aici, 
ascultându-i pe cei mai inteligenţi miniştri şi ambasadori 
solicitând informaţii de la morţi sau conspirând cu cei vii. 

Spre surprinderea ei, chiar veniseră să o caute în Sala 
Sclavilor - îi auzi pe soldaţi întrebându-l pe uşier şi 
cercetând sălile publice. Dar căutau dezorganizat, nu 
pentru că s-ar fi aşteptat să o găsească acolo, ci pentru că li 
se ordonase să caute peste tot. 

Bine. O pierduseră în Pădurea Regală şi habar n-aveau 
unde se dusese de acolo. 

Mai târziu, paznicul capetelor intră în pivniţă, aprinse 
lămpile puternice cu ulei şi începu să lucreze cu tatăl ei. 

Auzise despre procedură şi o şi văzuse destul de des 
înainte. Dura mai puţin de o oră pentru ca viermii capului 
să se conecteze cu nervii din coloana vertebrală. Urmări cu 
obiectivitate cum chipul tatălui ei se contorsiona în agonie, 
căci majoritatea nervilor provocau dureri când erau treziţi 
de viermii capului. 

În cele din urmă, paznicul capetelor le dădu liber 
ucenicilor săi. Procesul fizic se încheiase. 

Oasele gâtului erau fixate pe un suport, traheea era legată 
de vezica de respirat, iar gâtul atingea gelul care hrănea 
viermii capului ataşaţi de nervii săi şi proto-nutrienţii care 
îşi trimiteau cârceii prin vene şi artere. Ei urmau să ţină 


capul în viaţă, cu memoria intactă, pentru următorii o mie 
de ani sau până când un rege avea să se plictisească de el şi 
să arunce capul. 

Apoi paznicul capetelor vorbi cu el, punându-i întrebări. 

Dresa viermii capului picurând anumite substanţe chimice 
în recipient atunci când răspunsurile Lordului Peace erau 
sincere, şi altele când ezita sau părea agitat. Viermii capului 
învățau repede care dintre nervi provocau plăcere şi care 
suferinţă. 

În scurt timp, fuseră gata şi nu mai aveau nevoie de 
stimulente din partea paznicului. Acum nervii puteau fi 
agitaţi de tensiunea crescută datorată rezistenţei sau 
minciunii. La rândul lor puteau stimula alţi nervi, capul 
simțind astfel nevoi extreme - stomac sau vezică pline, 
foame, gâtul uscat de sete, nervii plăcerii sexuale la limita 
orgasmului, dar niciodată acolo. Când capul răspundea 
sincer, primea puţină uşurare. Când minţea, dorinţele se 
intensificau până la agonie. Izolate de corp, capetele nu 
aveau niciodată prea multă rezistenţă şi voinţa lor putea fi 
înfrântă de obicei într-o singură noapte, oricât s-ar fi opus. 

Patience se calmă, se pregăti să-l asculte pe tatăl ei 
îndurând mult înainte ca viermii să-l înfrângă. 

La început, păru că rezistenţa va fi lungă şi dureroasă. 
Apoi, spre surprinderea ei, Peace începu să plângă. Era un 
sunet pe care nu-l mai auzise niciodată înainte, iar ea 
credea că-i cunoştea toate tonalităţile. 

— Indiferent ce fac, zise el, poţi mereu face să fie din ce în 
ce mai rău. 

— Exact, răspunse paznicul capetelor. Viermii or să 
găsească lucruri după care tânjeşti şi n-o să fii niciodată 
satisfăcut dacă nu spui adevărul. 

— Mai întreabă-mă o dată. Întreabă-mă orice. 

Fu întrebat, iar el răspunse. Fără nici o rezistenţă. 

Lucruri intime, lucruri oribile, secrete de stat, secretele 
propriului său trup. Patience asculta dezgustată. Se 


pregătise pentru suferinţa tatălui ei, dar nu şi pentru o 
capitulare rapidă. 

Crezuseră că opunea rezistenţă atunci când spusese că nu 
ştia unde se afla Patience. Dar Patience era convinsă că el 
nu le ascundea nimic. Poate că ştiuse că avea să fie învins 
uşor - poate de aceea pregătise atât de bine evadarea ei. 
Probabil îşi cunoştea propriile slăbiciuni, cu toate că până 
acum le ascunsese de toată lumea. 

— Ştiam că o să mă întrebaţi, aşa că m-am asigurat că n-o 
să ştiu. l-am spus lui Angel de acum un an să-şi facă 
planurile împreună cu ea şi să nu-mi dezvăluie mie nimic. 
Când am simţit că mi se apropie moartea, l-am trimis pe 
Angel departe - mă aşteptam ca mai întâi să-i ucidă 
protectorul. Patience e singură până îl întâlneşte pe el. Dar 
Angel şi cu mine am pregătit-o bine pe fiica mea, domnilor. 
Vorbeşte toate limbile pe care le vorbesc eu, e un asasin 
mai bun decât însuşi Angel şi e cu mult mai inteligentă 
decât orice sfetnic al regelui. N-o s-o prindeţi niciodată. 
Probabil e deja departe. 

Paznicul capetelor fu în cele din urmă convins. 

— Vom spune regelui că suntem gata. 

— Va veni să stea de vorbă cu mine? Întrebă capul. 

— Dacă vrea. Dar nimeni altcineva. Cu lucrurile pe care le 
ştii, nu va risca să te aşeze într-o încăpere publică. Cine 
ştie? Poate o să te instaleze în apartamentele sale private. 
Paznicul râse: Poţi urmări fiecare moment intim din viaţa 
regelui, iar el poate profita de sfaturile tale ori de câte ori 
are nevoie. Există un precedent, ştii doar. Bunicul tău. 

— Bunicul meu a fost un ratat pervers. Regele Oruc nu 
este. 

— Aşa speri, zise paznicul capetelor. 

— Regele Oruc este un mare heptarh. 

Paznicul îl privi suspicios. Apoi zâmbi: 

— Chiar vorbeşti serios. Şi în tot timpul ăsta toată lumea a 
crezut că îl slujeai pe Oruc pentru că fiica ta era ostatică. 
Se dovedeşte că ai fost cu adevărat loial. O verigă slabă. Îl 


bătu uşor pe obraz: Ai fost un nimic, iar acum eşti mai puţin 
decât nimic. 

Paznicul capetelor stinse luminile şi plecă. 

Imediat ce el ieşi şi cheia de alamă se răsuci în broască, 
Patience ridică grătarul şi sări în cameră. 

— Bună, tată, zise. Bâjbâi prin întuneric până găsi foalele 
vezicii pentru respirat. Apoi pompă aer pentru ca el să 
poată vorbi. 

— Pleacă, spuse el. Te-am învăţat deja tot ce ştiam. 

— Aşa e. Acum vreau să-mi spui toate lucrurile de care te 
temi. 

— Nu mă mai tem de nimic. Chiar acum îmi golesc vezica, 
ceea ce nu am mai putut face fără durere în ultimii trei ani. 
Pleacă! 

— Nu ai nici vezică, nici urină, tată. E doar o iluzie. 

— Singura realitate pe care o cunoaşte o fiinţă umană, 
draga mea fată, este cea pe care i-o prezintă nervii, iar ai 
mei îmi spun că. Of, drac de fată rea şi nerecunoscătoare, 
viermii capului mă torturează din nou pentru că îţi opun 
rezistenţă. 

— Atunci nu mi te opune, tată. 

— Nu sunt tatăl tău, sunt o bucată de creier mort ţinut în 
viaţă de cârceii proto-nutrienţilor şi stimulat de nişte viermi 
dresați. 

— Nu ai fost niciodată tatăl meu. 

Oare a fost un nod în gât? Un mic icnet de surpriză? 

— Întotdeauna mi-ai ţinut discursuri pe care să le audă 
servitorii. Angel a fost singurul tată pe care l-am avut. 

— Nu-ţi pierde timpul încercând să mă răneşti. Am trecut 
peste asta. 

— M-ai iubit vreodată? 

— Nu-mi amintesc. Dacă da, cu siguranţă nu te mai iubesc 
acum. Singurul lucru pe care mi-l doresc în clipa asta e să 
urinez continuu. Aş schimba cu bucurie o fiică pe o prostată 
decentă. 


Găsi chibriturile acolo unde le lăsase paznicul şi aprinse o 
singură lampă. Ochii tatălui ei clipiră din cauza luminii. Ea îi 
zâmbi. 

— O să-i spui lui Oruc totul, dar mai întâi o să-mi spui mie. 
Toată viaţa ai reuşit să ascunzi secrete de mine. Dar nu şi 
acum. 

— Nu ai nevoie să cunoşti niciunul dintre secrete. Am avut 
grijă ca tu să ştii totul. Credeam că eşti destul de inteligentă 
încât să-ţi dai seama că fiecare cuvânt pe care ţi l-a spus 
Angel provenea de pe buzele mele. 

— Mi-a spus că ai fi dispus să mă laşi să mor dacă acest 
lucru ar servi cel mai bine Intereselor Casei Regale. 

— Ce ai fi preferat? Să-şi spun că eu consider viaţa ta mai 
importantă decât întreaga lume? Ce fel de monstru egoist 
eşti? 

— O fiinţă umană, zise ea. 

— Cel mai rău tip de monstru. Cu toţii suntem monştri, 
trăim izolaţi, trimitem cuvintele ca pe nişte ambasadori 
care imploră omagii, venerări. lubiţi-mă, iubiţi-mă. lar când 
cuvintele vin înapoi, „Le iubesc, te venerez, eşti măreț şi 
bun”, aceşti monştri se îndoiesc, monştrii ştiu că este o 
minciună. „Dovedeşte-o”, spun ei. „Supune-mi-te, dă-mi 
putere”. lar când primesc supunere, monştrii devin şi mai 
lacomi. „De unde să ştiu că nu mă manipulaţi?” strigă 
monstrul. „Dacă mă iubiţi, daţi-vă viaţa pentru mine, ucideţi 
pentru mine şi nu mai păstraţi nimic pentru voi!”. 

— Dacă toţi oamenii sunt monştri, de ce aş sacrifica ceva 
pentru ei? 

— Pentru că sunt nişte monştri frumoşi, şopti el. Şi atunci 
când trăiesc într-o atmosferă de pace şi speranţă, când au 
încredere în lume, şi cele mai profunde dorinţe ale lor sunt 
împlinite, atunci în acest sistem, în această reţea delicată, 
există fericire. Pentru asta trăim noi, ca să legăm monştrii 
împreună, ca să le ucidem frica şi ca să dăm naştere 
frumuseţii lor. 

— E ceva la fel de mistic ca şi bolboroselile preoţilor. 


— Despre aşa ceva bolborosesc preoţii. 

— Ai sacrificat posibilitatea de a avea putere, ai făcut să 
devenim străini atâţia ani, şi totul pentru o conexiune 
invizibilă, inexistentă între nişte fiinţe umane pe care nici 
măcar nu le-ai cunoscut? 

Încercă să-şi pună cât mai mult dispreţ posibil în glas. 

— Ai cincisprezece ani. Tu nu ştii nimic. Pleacă! 

— Ştiu că viaţa ta a fost o decepţie şi o deghizare. 

— Şi când am renunţat la deghizare şi ţi-am spus pentru 
ce am trăit, tu ţi-ai bătut joc de mine. Bolboroselile 
preoţilor! Crezi că dacă ceva este invizibil înseamnă că nu 
există? Nu există decât spaţiul gol dintre bucățele 
infinitezimale de materie; singura legătură dintre ele este 
comportamentul lor, influenţa pe care o au una asupra 
alteia, şi totuşi din aceste legături goale, invizibile este 
construit tot ce există în univers. Cea mai mare parte este 
vid, reţeaua insesizabilă. Însă, dacă pentru o singură clipă 
reţeaua ar ceda, totul ar înceta să mai existe. Crezi că 
pentru noi e altfel? Crezi că tu exişti independent de 
legăturile tale cu alţi oameni? Crezi că o să-ţi poţi vreodată 
servi propriile interese fără să le serveşti pe ale altora? 
Atunci ar fi trebuit să te omor din leagăn, pentru că nu eşti 
potrivită să fii heptarh. 

Văzu pe chipul lui aceeaşi fervoare pe care o văzuse la 
Prekeptor. Şi tatăl ei era un credincios. Dar ea nu putea 
crede că aceasta era o credinţă pentru care merita 
sacrificat orice. 

— Asta e secretul pe care l-ai ascuns atâţia ani? Asta mi-ai 
fi spus dacă am fi putut fi singuri măcar o clipă, şi sinceri 
unul cu celălalt? Pentru asta am tânjit toată viaţa mea? 

EI o învățase cum să etaleze un dispreţ devastator ca 
instrument diplomatic. Îl folosi acum: 

— Aş fi putut învăţa la fel de mult de la oricare profesor 
din Şcoală. 

Faţa lui deveni din nou flască, revenind la expresia neutră 
pe care o afişa când nu voia să arate nimic. 


— Dacă nu ieşi imediat de aici, înainte să ajungă Oruc şi 
oamenii lui, e foarte posibil să ajungi în iubitoarea mea 
apropiere pentru următorii o mie de ani, suptă de nişte 
proto-nutrienţi într-un bol de supă. Nu-mi placi suficient de 
mult încât să-mi doresc compania ta. Credeam că eşti un 
copil bine-crescut, dar acum văd că eşti un ţânc nesăbuit şi 
egoist. 

— Nu, zise ea. Sunt lucruri pe care trebuie să le ştiu. 
Chestii practice pe care le pot folosi ca să supraviețuiesc. 

— Te-am învăţat cum să supravieţuieşti de când erai mică. 
O să supravieţuieşti. Pleacă! 

— De ce te temeai cel mai mult? 

Faţa lui adoptă atunci o expresie batjocoritoare de 
devotament. 

— Că o să mori. Am făcut tot ce am făcut ca să te ţin în 
viaţă. De ce altceva crezi că l-am slujit cu atâta credinţă pe 
fiul Uzurpatorului? Te ţinea ostatică aici. 

Voia ca ea să creadă, dar minţea. Dar putea să-şi dea 
seama că viermii capului nu îl chinuiau. Îi spusese adevărul. 
Pur şi simplu el nu voia ca ea să ştie că era adevărul. Aşa că 
puse întrebarea care trebuia să-i aducă răspunsul căutat: 

— De ce te temeai de moartea mea? 

— Pentru că te iubeam. Atunci când eram în viaţă. 

Îmi amintesc vag. 

Dar era o minciună. Îi putea vedea tremurul din jurul 
buzelor; viermii capului îi controlau nervii şi îl torturau în 
moduri imposibil de ascuns când opunea rezistenţă. 

Deci nu era dragoste. Era altceva. Gândindu-se la asta se 
regăsi în primii ani ai copilăriei ei, în noaptea care îi 
bântuise cel mai mult coşmarurile. 

Pe faţa lui era acum ceva ce îi amintea de faţa lui în acea 
noapte. 

— M-ai minţit în noaptea aia, spuse. Acum îmi dau seama, 
ai minţit în legătură cu ceva. 

— Care noapte? Întrebă el. 


— Ce nu mi-ai spus, tată, în noaptea în care ţi-au adus 
trupul mamei împachetat în şapte saci? 

— Îţi aminteşti asta? 

— Din anumite motive mi s-a întipărit în minte. 

EI ridică o sprânceană. 

— Eu nu-mi amintesc. 

— Acum îţi aminteşti mai mult ca niciodată. 

— Dumnezeu să-mi ajute, dacă trebuie să-mi amintesc 
despre acea noapte, atunci ia-mă de pe suportul ăsta şi 
lasă-mă să mor. 

— În noaptea aceea, când ai desfăcut primul sac şi ai văzut 
ce era înăuntru, ai strigat: „N-o să mă duc niciodată, n-o să 
vă las s-o aveţi niciodată, nu pe fiica mea, niciodată”. La 
cine strigai? Ce te-a speriat aşa de mult? Tremurai, tată. Nu 
te-am mai văzut niciodată tremurând, nici înainte, nici 
după. 

— Mi-era frică de regele Oruc, bineînţeles. 

— Niciodată nu ţi-a fost frică de el. lar minciunile nu-ţi 
aduc nici un bine - nu vezi ce-ţi fac viermii capului? 

Brusc el schimbă tactica. Zâmbi şi rosti strâmb: 

— Chiar şi paznicul capetelor a avut puţină milă. Acum mă 
simt ca şi cum aş fi fost constipat o lună şi începe o criză de 
diaree. N-ai idee cât de răi pot fi viermii ăştia. 

— Spune-mi acum şi o să obţii uşurarea. 

Vorbi lejer, ca şi cum nu ar fi contat: 

— Mă temeam de chemarea spre Cranning. La cel care mă 
chema am strigat, oricine ar fi fost el. 

— Cine putea fi decât împăratul geblingilor? Întrebă 
Patience. 

— O, crezi că ai rezolvat problema? 

— Angel mi-a spus că regii geblingilor au fost întotdeauna 
capabili să dea porunci poporului lor fără un cuvânt. De la 
minte la minte. 

— Ţi-a spus Angel şi că această putere a geblingilor nu a 
avut niciodată efect asupra vreunui om? Noi suntem surzi 
ca un lemn atunci când geblingii strigă unii la alţii. 


— Chemarea din Cranning. Dacă nu sunt geblingii, atunci 
cine e şi de ce te temi? 

— Nu ştiu cine e, dar mă tem. Mă tem de ceea ce poate 
face oamenilor. Înţelepţii din zilele bunicului erau 
strălucitori şi puternici, cele mai mari minţi din istoria lumii, 
lucrând împreună, construind pe baza învățăturilor tuturor 
lucruri care nu au mai fost făcute vreodată pe nici o lume. 
Aici, unde fierul este atât de greu de găsit încât nu te poţi 
baza pe maşinile care i-au făcut întotdeauna pe oameni 
puternici, ei au dezlegat puterile vieţii. Nu erau doar bieţi 
reproducători ca tassalienii, ca vechii savanţi care au creat 
aceşti viermi ai capului şi nutrienţii acum patru mii de ani - 
prin comparaţie ei sunt nişte şarlatani de bâlci. Înţelepţii de 
pe vremea bunicului învăţaseră cromozomii să se cloneze în 
cristale, atom cu atom, în tipare care puteau fi văzute şi 
citite cu ochiul liber. Descoperiseră cum să încrucişeze 
peştele pasiunii cu moluscă pentru a crea plantele cressid. 
Iar când m-am născut eu, m-au modificat astfel încât să nu 
pot avea decât fii. 

Patience se gândi o clipă. 

— Au făcut asta ca să nu fie împlinită profeția. Ca să nu 
mai existe de şapte ori şi încă de şapte ori o a şaptea fiică. 

— Asta era planul. 

— De ce te-ai răzgândit? De ce l-ai pus pe Angel să refacă 
ce-ţi făcuseră ei? Cu siguranţă nu ai devenit un Observator. 
— Nu, nu Observator. Înţelepţii mi-au făcut asta pe când 
eram încă un copil. Imediat ce trupul meu a devenit 
incapabil să zămislească fete, a început chemarea din 
Cranning. Unul câte unul, cei mai buni dintre ei au început 
să plece. Plecau să predea undeva. Se retrăgeau la casa de 
la ţară. Erau trimişi ca ambasadori sau guvernatori. Dar 
niciodată nu ajungeau la destinaţie. Erau văzuţi, în schimb, 
pe malurile râurilor şi pe drumurile care duc spre 
Cranning. 

— Tatăl tău era heptarh pe atunci? 


— Încă nu. Tata a urmărit ce se petrecea cu imperiul, cum 
dispăreau toţi oamenii capabili. S-a dus la ei şi i-a rugat să 
nu se ducă. Cei care încă nu simţiseră chemarea din 
Cranning au jurat solemn să rămână. Însă cei care o 
simţiseră, deşi au promis, şi-au încălcat toate promisiunile. 
Iar bunicul nu a făcut nimic să-i oprească. Erau vremuri 
înfricoşătoare, cu provincii răzvrătite şi armata 
dezorganizată. În cele din urmă, tata a pus la cale arestarea 
bunicului şi a preluat guvernul. 

— Deci Uzurpatorul nu a fost primul care a răsturnat un 
heptarh. 

— Pentru binele Casei Regale se acceptă şi trădarea. Da. 
Dar a fost prea târziu. Chiar când unii au fost torturați, 
chiar şi când unii au fost ucişi pentru a servi drept exemplu, 
ei tot au plecat. Chiar şi când le-a tăiat capetele şi le-a pus 
aici, în Sala Sclavilor, chemarea din Cranning a fost prea 
puternică în minţile lor şi viermii capului nu au avut putere 
asupra lor. Chemarea din Cranning era mai presantă decât 
orice le puteau face viermii capului. 

— Pentru ce erau chemaţi? 

— Crezi ca tata nu a încercat să afle? Dar nici ei înşişi nu 
ştiau. Şi nimeni nu a aflat vreodată ce s-a întâmplat cu ei 
odată ajunşi în Cranning. Spionii tatălui meu nu s-au mai 
întors. După câţiva ani, imperiul era pierdut. Douăsprezece 
dintre cele Paisprezece Familii se revoltaseră. Le conducea 
tatăl lui Oruc. Dar pe atunci nu i se spunea Uzurpatorul. | 
se spunea Eliberatorul. Venea, spunea el, ca să-l reinstaleze 
pe bunicul pe tronul de drept al heptarhilor. 

— Aha. 

— Tata ar fi trebuit să-l ucidă pe bunicul. 

— La fel cum ar fi trebuit să ne ucidă Oruc pe noi? 

— Bunicul nu era de şapte ori şi încă de şapte ori cea de-a 
şaptea fiică. 

Lord Peace închise ochii. Patience ştia că, dacă ar mai fi 
avut trup, şi-ar fi împreunat vârfurile degetelor şi apoi le-ar 
fi dus la buze; aproape că-i vedea mâinile ridicându-se. 


Simţi durerea pentru moartea lui urcând în ea pentru 
prima dată, văzându-l astfel, pe jumătate viu, şi 
reamintindu-şi-l întreg. 

Scutură senzaţia. 

— Eu cum m-am născut, tată? 

— Tatăl meu a pierdut oraşul Heptam înainte ca eu să fiu 
major. Eu conduceam o armată, el pe alta. A fost învins, 
capturat şi ucis. Eu nu am fost învins. Am rătăcit în 
sălbăticie cu o bandă de partizani din ce în ce mai mică. 
Unul câte unul fiii mei deveneau adulţi. Unul câte unul erau 
asasinați. Duşmanii păreau să-mi descopere foarte uşor 
băieţii - de parcă vreun trădător i-ar fi condus. Ca şi cum o 
teribilă forţă invizibilă îi ghida să-i distrugă pe toţi în afară 
de mine. Pe toţi în afară de mine. Prima mea soţie, tatăl 
meu, copiii mei, numai eu mai eram în viaţă. 

— Ca s-o poţi avea pe fiica din profeţii. 

— Am studiat cronicile. Mi-am dat seama că decăderea 
familiei mele a început aproape în momentul în care mi s-a 
răpit capacitatea de a avea fiice. Aceasta era crima pentru 
care înţelepţi fuseseră luaţi şi tronul pierdut. Vezi, 
Patience, profeţiile pe care oamenii de ştiinţă le 
consideraseră atâta timp nişte superstiții - exista ceva sau 
cineva cu o putere imensă care le voia împlinite. Şi ne-am 
gândit - poate dacă o să găsim o cale să reparăm ceea cea 
fost făcut. Poate aş putea avea o fiică, şi atunci înţelepţii s- 
ar întoarce acasă şi totul ar redeveni cum a fost. S-ar putea 
readuce pacea în lume. Dar cum puteam reface munca unui 
înţelept, pentru ca fiica mea să se poată naşte? Cine să mai 
ştie cum s-o facă, dacă înţelepţii dispăruseră cu toţii? 

— Angel, zise Patience. Cunosc povestea asta. 

— Aveam peste patruzeci de ani pe atunci. A venit la mine, 
era foarte tânăr, şi mi-a spus că studiase jurnalele marilor 
oameni şi credea că ştie o cale prin care să reîmprospăteze 
şi să readucă la viaţă capacitatea spermei mele de a 
concepe fete. Mi-a explicat, dar eu nu am înţeles - ştiu 
despre genetică ceea ce ştie orice om cu educaţie, dar el se 


cufundase adânc în chimia şi matematica ei, catalizatori şi 
contraca-talizatori, inductori şi inhibitori. l-am spus: „Iu ştii 
prea multe. Ai devenit unul dintre înţelepţi. Chemarea din 
Cranning o să ajungă şi la tine”. El s-a mulţumit să 
zâmbească şi mi-a zis: „Lord Peace, heptarhul meu, dacă cel 
care cheamă vrea ca tu să ai o fiică, atunci mă va lăsa aici.” 

— Deci naşterea mea. Serveşte scopurilor chemării din 
Cranning. 

— M-am certat cu Angel pe tema asta. Mai bine să fiu 
castrat decât să-i ofer duşmanului ceea ce vrea, am zis. Dar 
s-a ajuns aici: Noi nu ştim ce scop ar avea pentru tine 
chemarea din Cranning, însă atâta timp cât tu nu te naşti 
lumea trece prin frământări. Pe vremea aceea ne aflam la 
Ilium, sub protecţia lui Lady Hekat. Ea ne-a spus: „Profeţiile 
sunt ambigue. De şapte ori şi încă de şapte ori cea de-a 
şaptea fiică înseamnă distrugerea lumii, dar şi salvarea 
lumii. De ce să n-o lăsăm să se nască şi s-o învăţăm să 
devină un salvator? Astfel că m-am căsătorit a doua oară cu 
Lady Hekat, şi Angel mi-a făcut modificarea, apoi te-ai 
născut tu. 

— Lady Hekat. 

Patience revăzu chipul mamei ei aşa cum fusese ultima 
dată când îl văzuse. Plângând când soldaţii i-o luaseră pe 
Patience. Strigând: Fiica mea, fiica mea, copilul meu, 
Dumnezeu fie cu tine, mereu cu tine!; apoi bătaia la uşa 
tatălui ei şi strigătul brusc de agonie când se uitase în sacii 
aduşi. I-am văzut faţa. Faţa lui, faţa mamei, aceeaşi agonie. 

— lar tu m-ai antrenat să fiu un asasin, zise. 

— Te-am antrenat să slujeşti Casa Regală. Oricât de mult 
crezi că mă urăşti acum, eu te cunosc. Vei acţiona 
întotdeauna spre binele Casei Regale. Tu eşti speranţa 
omenirii. Nu aşa cum cred Observatorii şi Vigilenţii, ca 
mamă a vreunui zeu imaginar. Tu însăţi. Ştiu. 

— Sunt un copil de cincisprezece ani. Nu sunt nici un fel 
de speranţă. Nu am nici un scop măreț. 


— Dacă tu nu ai nici un scop personal, atunci vei împlini 
scopul chemării din Cranning. le aşteaptă, fiica mea. Dar 
Angel şi cu mine am făcut tot ce ne-a fost cu putinţă să te 
învăţăm pentru ce trăiesc heptarhii. Dacă nu ai învăţat, mai 
mult nu putem face. 

— Nu ştii nimic, tată. Nu ştii cine ne cheamă din Cranning, 
nu ştii pentru ce mă vrea pe mine, nici măcar nu mă 
cunoşti. 

— Cum aş putea să te cunosc, Patience? Şi eu am simţit 
chemarea din Cranning. le surprinde? Nu am simţit-o 
înainte de naşterea ta, dar apoi a început. O nevoie teribilă 
de a te duce acolo, să te port până la Piciorul Cerului şi să 
te dau. Oricui ar aştepta acolo. Ori de câte ori am fost 
alături de tine, toată viaţa ta, am simţit o dorinţă mai 
puternică decât orice mi-ar putea face viermii ăştia. Aşa că 
am petrecut cu tine cât mai puţin timp posibil, căci mă 
temeam să nu cedez suferinţei şi să te dau înainte de a fi 
pregătită. 

— Pregătită pentru ce? 

— Să înfrunţi ceea ce te aşteaptă acolo. 

— Acum sunt pregătită? 

— De unde să ştiu? Dar mai mult nu am reuşit să te 
pregătesc în viaţa mea. Acum ai încredere în Angel. El este 
ultimul dintre înţelepţi, singurul care te poate proteja de cel 
care cheamă. De Unwyrm. 

— Îi ştii numele? 

— O profeție spune că tu vei duce lumea în bârlogul lui 
Unwyrm şi i-o vei oferi, iar toată omenirea va pieri şi va 
renaşte. E singura profeție care dă un nume. 

— Cine a făcut profeția? 

— Un profet, presupun. Contează că existenţa chemării 
din Cranning este dovada că profeţiile sunt adevărate sau o 
putere de neînvins vrea să le facă adevărate, ceea ce duce 
la acelaşi lucru. 

— Nu există puteri de neînvins, zise Patience. Aşa m-ai 
învăţat întotdeauna. 


— Pleacă acum, Patience. Ţi-am spus totul. Să nu te 
găsească aici, altfel întreaga mea viaţă a fost în zadar. Dacă 
o să mă întrebe, va trebui să spun că te-am văzut. O să le 
ofer o urmă proaspătă. 

Ea aproape că îl ascultă. Apoi îşi dădu seama că răspunsul 
lui nu era complet. Pe faţa lui mai era încă o urmă de 
încordare, un semn că opunea rezistenţă, că nu-i spusese 
tot. 

— Încă o poveste, ceru ea. 

— Gata. 

— Cea pe care nu vrei să mi-o spui. 

O grimasă i se aşternu pe chip când capul încercă să 
reziste imboldului viermilor. 

— Lasă-mă-n pace, copilă! Lasă numele meu să însemne 
mai mult decât o oribilă ironie. 

— Indiferent ce vrei atât de mult să nu spui, acela este 
lucrul pe care am cel mai mult nevoie să-l ştiu. 

— Greşeşti, neroado! Dacă trebuia să ştii, ţi-aş fi spus. 
Lasă-mă să duc secretul ăsta în mormânt. 

— O să-l scot eu de la tine, tată! O să-l aflu, altfel rămân 
aici până mă prinde Oruc! 

În cele din urmă, asudând şi plângând, capul vorbi. 
Patience pompa aer constant, dar vocea era acută şi 
stranie. 

— Preoţii spun aşa: Căpitanul Navei a fost cuprins de 
spiritul lui Dumnezeu, a făcut unele profeţii, apoi a dispărut 
în ceruri. 

— Cunosc poveştile. 

— Eu cunosc adevărul. Căpitanul navei Konkeptoine a 
înnebunit în timp ce strămoşii noştri orbitau în jurul 
planetei. E adevărat că a scris profeţiile cu mâna dreaptă în 
jurnalul navei. De asemenea, a desenat harta lumii, arătând 
toate zăcămintele de cărbune şi fier, din care se face oţelul. 
Apoi a folosit forţele navei ca să distrugă aceste zăcăminte. 
Prin acest act a hotărât viitorul lumii. Imakulata nu este în 
mod natural săracă în fier. Din cauza nesăbuitului său act 


de distrugere, noi, copiii marilor constructori de motoare, 
suntem lipsiţi de oţel. Nu avem utilaje mari. Suntem mai 
slabi pe lumea asta decât a fost vreodată omul. 

— Dacă a fost suficient de nebun ca să facă asta, de ce l-ar 
fi crezut cineva profet? 

— Pentru că harta lui a fost mai precisă decât cea trasată 
de creierul navei. Ştia lucruri despre planetă care nu aveau 
cum să-i fie cunoscute. S-a spus că în momentele acelea 
părea posedat. Eu, care am simţit chemarea din Cranning, 
ştiu acum că probabil era adevărat. Ceea ce l-a controlat pe 
el acolo pe navă, puterea aceea presantă, încă este în viaţă. 
A părăsit nava cu o navetă şi de atunci nu a mai fost văzut 
niciodată. Naveta lui nu a mai fost găsită. 

— Dacă s-a întâmplat aşa ceva, de ce nu apare în nici o 
relatare? 

— Există poveşti transmise de la heptarh la heptarh pe 
care nici un istoric nu le cunoaşte. Oricum, voiam să ştii 
doar atât; i-am spus lui Angel, iar el trebuia să-ţi spună ţie. 
Preoţii ştiu numai despre harta pe care a desenat-o cu 
mâna dreaptă şi despre cuvintele pe care le-a rostit gura 
lui. Cuvintele pe care cel care îl poseda a vrut ca noi să le 
credem. Cuvinte despre cum Kristos va veni pe Imakulata şi 
va face rasa umană nouă şi perfectă. Însă fiica lui, Irena, 
primul heptarh, a văzut ceea ce numai heptarhii ştiu. În 
timp ce rostea profeţiile şi desena harta cu mâna dreaptă, 
mâna lui stângă a imprimat lent în creierul navei: „Salvaţi-o 
pe fiica mea din bârlogul wyrmilor, altfel vor devora 
întreaga omenire”. 

— Fiica lui. 

— Nu Irena, copilă. Tu. Fiica lui îndepărtată. La început nu 
s-a ştiut cât de îndepărtată. Au existat profeţii că trebuie să 
fie de şapte ori şi încă de şapte ori cea de-a şaptea fiică. 
Numere magice. Dar numai în ultimul mileniu au existat 
profeţi care au prezis că Fiica Profeţiei, Mama lui 
Dumnezeu, trebuie să fie de şapte ori şi încă de şapte ori 
cea de-a şaptea fiică a Căpitanului Navei. 


— Atunci nu avem nici un motiv să credem că profeția asta 
e mai mult decât aiureala unui Vigilent. 

— Bineînţeles. Dar chemarea din Cranning evident 
intenţionează să împlinească profeția. Nu mă îndoiesc că tu 
eşti fiica pe care trebuie să o salvăm, aşa cum a vrut 
Căpitanul Navei. 

— Dar ce este bârlogul acestor. Viermi2? Viermii capului? 

— Ela scris un cuvânt care în limba stelară, cea mai veche 
dintre limbi, înseamnă „monstru”, şi nu orice monstru, ci cel 
mai periculos, mai viclean şi mai puternic dintre duşmani. 
Un duşman suficient de puternic ca să preia controlul 
asupra minţii Căpitanului Navei în timp ce Konkeptoine încă 
mai orbita în jurul Imakulatei. Un duşman suficient de 
puternic ca să-i cheme pe înţelepţi la Cranning. Înţelegi în 
ce pericol se află lumea, Patience? Ne confruntăm cu un 
inamic care şi-a conceput planurile cu şapte mii de ani în 
urmă, când am sosit noi aici. Orice ar fi domnit pe 
Imakulata înainte ca oamenii să vină aici vrea să conducă 
din nou. 

— Atunci un gebling. Ei au fost forma de viaţă nativă 
superioară, la fel de inteligenţi ca şi oamenii. 

— Chiar au fost? Atunci cum de geblică este doar o formă 
stâlcită a limbii stelare? Şi dwelfii şi gaunţii, de ce au avut 
nevoie să-şi împrumute limbajul de la oameni? S-au ridicat 
până la nivelul actual atunci când au sosit oamenii; a existat 
ceva mai puternic, o inteligenţă mai veche decât a lor. Am 
vrut ca Angel să te avertizeze despre acest lucru. Nu voiam 
să fii neştiutoare. Dar acum gata. Asta e tot, acum du-te. 

Însă chiar şi acum mai era ceva, vedea ceea ce îi 
comunicau viermii, că el încă îi mai ascundea un secret. 
Paznicul capetelor nu-l înfrânsese. Rezistenţa lui era încă 
puternică. Dar ea avea să facă ceea ce nu reuşise paznicul 
capetelor. Îl va înfrânge şi va obţine istoria pe care el nu 
voia să i-o spună. 

— Te cunosc mult mai bine, tată, zise. Dacă reprezint un 
asemenea pericol pentru lume, ar fi trebuit să mă omori din 


copilărie. 

— Căpitanul navei nu a spus să-i ucidem fiica. A spus s-o 
salvăm. Şi, chiar dacă nu ar fi spus aşa, eu tot n-aş fi putut 
să te omor. Oricine poate muri, copilă, absolut oricine, dar 
tu vei trăi. Ca să distrugi omenirea sau ca să salvezi lumea, 
nu pot să ghicesc, dar vei trăi cu orice preţ. 

— De ce? Nu pentru că sunt fiica ta - atunci de ce? 

Chipul i se contorsionă în chinuri. Îi pusese o întrebare 
insuportabilă, şi viermii capului aveau să-l tortureze până 
când dădea răspunsul. Dar, chiar în timp ce înţelegea acest 
lucru, îşi mai aminti ceva. Expresia de pe chipul lui în 
noaptea morţii mamei ei. Purta masca durerii. 

— În toată vorbăria ta, tată, nu mi-ai explicat ce ai vrut să 
spui când ai strigat în noaptea în care ţi-au adus trupul 
mamei. 

Gura lui se deschise larg pentru a emite un țipăt care nu 
se auzi. 

— Chemarea din Cranning. Nevoia nu era să vin eu. Era să 
te aduc pe tine. Întreagă şi teafără. Când nu eram cu tine 
nu simţeam nici o chemare. 

— Nu-mi răspunzi la. 

— Mama ta era mereu cu tine. Şi ea era chemată. Era mai 
slabă decât mine. Ea a încercat să te ia. De asta te-am luat 
de lângă ea. A jurat că nu-şi va găsi liniştea până când nu te 
va avea înapoi, că va face totul ca să te ia de la mine. 

Chiar şi acum, deşi oroarea o cuprindea, nu reuşea să 
înţeleagă ce voia să-i spună. 

— Ascultă, fată nesăbuită! Angel şi cu mine nu te-am 
învăţat să asculţi? Tatăl meu a fost destul de slab încât să-l 
lase pe bunicul în viaţă atunci când ar fi trebuit să moară. 
Eu am fost mai puternic decât tatăl meu. Hekat voia să te 
ducă în Cranning. Nu aveam putere să te omor pe tine, 
împotriva chemării din Cranning, dar tot puteam face ceva. 

Patience încetă să mai pompeze aer. 

— Tu, şopti ea. Mi-ai spus că a fost un grup de soldaţi care 
încercau să câştige favorurile lui Oruc. Mi-ai spus. Chiar au 


fost executaţi pentru asta. Dar ai fost tu. 

Buzele lui formau cuvinte mute. N-am vrut să-ţi spun. 
Ochii lui o acuzau. Tu m-ai obligat să-ţi spun, deşi nu era 
nevoie să ştii. 

Era mai mult decât putea ea suporta. 

— De ce n-ai lăsat-o să mă ducă în Cranning. Aş fi suportat 
orice numai să trăiască ea. 

— Casa Regală înseamnă întreaga lume, spuneau buzele 
lui. 

— Nu erai heptarh! Nu aveai responsabilitatea întregii 
lumi! Nu trebuia s-o omori pe mama! 

Îl dobori de pe masă, aruncându-l pe podea. Se repezi 
imediat la el, să pună capul la loc pe masă, să reaşeze gelul 
care ţinea proto-nutrienţii în viaţă. 

Dar el o privi fix când îngenunche lângă el şi buzele lui se 
mişcară spunând: Lasă-mă să mor. 

Aşa că ea făcu singurul lucru pe care îl putea face. Îl apucă 
pe Lord Peace de maxilar şi smulse capul de pe suport. 
Viermii capului se zbătură în aerul liber, şi proto-nutrienţii 
alunecară plescăind pe podea. În tot acest timp ochii tatălui 
ei o priviră cu recunoştinţă şi dragoste. 

Apoi, icnind de durere şi mânie, azvârli capul prin 
deschizătura din tavan şi se căţără în urma lui. Îl purtă cu 
ea timp de zece minute, strecurându-se prin sistemul de 
încălzire până la gura de aerisire din dreptul barăcilor 
garnizoanei. Deja era mort dincolo de orice posibilitate de 
reînviere, şi se gândi să-l părăsească la uşa unei barăci. Să-i 
explice soldaţii regelui Oruc cum de ajunsese ea acolo fără 
să fie văzută. 

Ba nu. Nu-i putea lăsa capul ca pe cadavrul unei pisici pe 
stradă. Nu că i-ar fi păsat - el trecuse de limitele unor 
asemenea griji ca respectul şi demnitatea. Îşi făcea 
probleme pentru ea însăşi, Patience cea care nu putea 
suporta să trateze fără respect nici măcar acest fragment al 
trupului tatălui ei. 

Nu putea înţelege de ce nuîlura. 


Îi omorâse mama. Toate lacrimile lui când îi arătaseră cum 
fusese mutilată, toată durerea lui, toate îmbrăţişările cu 
care încerca să-şi consoleze fiica - şi el fusese cel care o 
omorâse. 'Ioate astea din cauza nebuniei provocate de o 
profeție antică. Cu şapte mii de ani în urmă strămoşul lor 
înnebunise, câteva sute de savanţi făcuseră nişte drumuri 
neautorizate în oraşul gebling, şi din cauza asta mama ei 
fusese ucisă de către propriul ei soţ. 

Şi totuşi acest monstru o făcuse să fie ceea ce era acum. 
Din respect pentru ea, dacă nu pentru el, nu-l putea umili 
după moarte. Nu pentru că îl iubea. Cu siguranţă, cu 
siguranţă nu îl iubea. 

Croindu-şi drum pe marginile falezelor de dincolo de 
zidurile Colinei Regelui, umplu gâtul şi gura tatălui ei cu 
pietre şi aruncă obiectul diform şi rece în mare. 

5. HEPTAM. 

Angel ar fi trebuit să fie deghizat, ţinând prelegeri despre 
astrofizică la Şcoală. Dar el nu se afla acolo. Nu fu 
surprinsă. Ea ar fi trebuit să ajungă acolo aproape imediat 
ce veştile despre moartea lui Peace ajungeau în oraş. 

Fiecare minut de întârziere sporea pericolele pentru 
Angel, care nu era un străin şi putea fi recunoscut în ciuda 
deghizării lui. 

Poate că rămăsese acolo până la căderea nopţii, dar cu 
siguranţă nu îndrăznise să rămână peste noapte în 
interiorul oraşului. 

Existau prea multe limbi bine plătite ca să toarne, prea 
mulţi ochi care să-l vadă şi să şi-l reamintească pe noul 
profesor pe care nu-l mai văzuseră înainte şi despre care nu 
mai auziseră. Totuşi, poate se va întoarce de dimineaţă. Aşa 
că, încă trecând drept băiat, Patience îşi petrecu primele 
ore ale zilei ca un elev în căutarea unui profesor a cărui 
vorbărie să fie plăcută în mod special. Era obosită după o 
noapte nedormită, dar o parte a antrenamentului ei fusese 
privarea de somn, aşa că învățase să rămână trează şi 
atentă în ciuda presiunii corpului. Angel şi tatăl ei îi 


întinseseră limitele atât de departe încât ea nici nu mai ştia 
unde se aflau. 

Îi recunoscu repede pe spionii care circulau prin mulţime. 
Ei nu fuseseră antrenați de tatăl ei sau de Angel; nu erau 
subtili, iar Patience ştia că nu era singura care îşi putea da 
seama că nu sunt nişte sinceri căutători ai adevărului. În 
multe cazuri câte unui profesor i se înnoda limba atunci 
când se apropia un spion, încercând să-şi curețe doctrina 
de orice ar fi putut semăna a rebeliune. Patience ştia, de 
asemenea, că spionii pe care îi vedea nu erau cei periculoşi. 
Cei pe care nu îi putea discerne o înspăimântau. 

Se îndreptă spre Kingsport, districtul depozitelor şi al 
docurilor, care pe vremuri fusese un oraş separat şi avea 
încă propriul consiliu şi câteva legi proprii. Piaţa Mare, 
aflată puţin mai sus de chei, puţea a peşte şi a cârnaţi, a 
alcool şi a mirodenii. Nu era bine să bântuie prea mult pe 
acolo fără să cumpere - negustorii îşi angajau propriii 
spioni care să-i apere de hoţi. Se îndreptă spre gheretele 
interpreţilor. Se opri la taraba unui bărbat a cărui firmă 
pretindea că poate traduce din agarant în dwelfă, din 
dwelfă în gaunti, din gaunti în geblică şi înapoi în limba 
comună fără să schimbe un cuvânt. 

Imposibilitatea era atât de extravagantă încât ei îi plăcu 
imediat omul. Se sprijini de masa lui de scris. El ridică ochii 
pe sub sprâncenele stufoase şi pe sub mustaţa groasă spuse 
în agarant: 

— Ia-ţi mâinile de pe masa mea sau ţi le tai. 

Patience răspunse în panx, limbă lipsită de accente: 

— Mâinile mele pentru un bol de hrană, este un târg 
absolut cinstit. 

El o privi chiorâş. 

— Nimeni nu mai are nevoie de panx. Nici eu n-o vorbesc. 

Ea răspunse în geblică: 

— Atunci poate ţi-aş fi de folos în altă parte. 

— Nu m-ai înţeles? N-am nevoie de panx. 

De data asta, folosi limba comună. 


— Ultimul lucru pe care l-am spus era în geblică. Deci 
firma ta e o minciună. 

— Nu am întâlnit niciodată un negustor gebling care să nu 
vorbească agarant, aşa că nu-i trebuie nimănui limba. Cum 
de ai învăţat panx şi geblică? 

— Sunt gebling, zise ea. 

— Ai un bărbier foarte bun, zâmbi el. Ascultă, băiete, dacă 
tot eşti aici, mi-ar fi de folos un scrib. Cum ţi-e mâna? 

— Destul de bună, atâta timp cât pot să stau la umbră, cu 
ceva care să-mi apere gâtul de soare. 

— Şi să ţii ochii lumii departe de faţa ta, nu-i aşa? 

— Nu mă tem de ochii lumii, domnule. 

— Ah. Atunci te sperie ochii neobişnuiţi. Vino, stai jos, ce- 
mi pasă mie de cine te ascunzi, atâta timp cât nu furi de la 
mine? Deşi, pe bunica lui Kristos, nici n-ai prea avea ce 
fura. Eu mă numesc Planner. Cel puţin aşa spune 
autorizaţia mea de comerţ. 

Ea rămase acolo tot restul zilei, copiind cu scrisul ei 
frumos şi format mâzgălelile lui Planner. Corecta adesea 
tendinţa lui de a traduce literal dialectele, recunoscând mai 
degrabă sensurile decât cuvintele; dacă observă, el nu zise 
nimic. La prânz, trimise un băiat de pe stradă după 
mâncare, pe care o împărţi cu ea. La sfârşitul zilei, când toţi 
clienţii trecuseră pe acolo şi nu mai rămăsese nimic de 
făcut cu excepţia unei cărţi care trebuia terminată abia la 
primăvară, Planner se ridică şi îşi frecă mâinile. 

— Mai e o oră până se întunecă de tot. Ce-ai de gând să 
faci acum? 

— Te ajut să strângi umbrarul. 

— Şi după aia? 

— O să cer şase arame pentru ziua de muncă. 

— Să începem cu umbrarul. 

Dădură jos prelata şi cei patru stâlpi. Totul se strânse în 
nişte bare şi o pânză care încăpeau înăuntrul mesei; două 
dintre bare deveniră osii, şi masa se transformă într-o 
căruţă. 


— Acum îmi dau seama, băiete, că azi eu a trebuit să mă 
duc de trei ori la pisoar, iar tu nici măcar o dată. 

— Unii au vezicile mai mari ca alţii, zise ea. 

Dar ştia că nu avea să-i dea banii şi era periculos de 
aproape de a ghici cine era ea, dacă nu cumva ghicise deja. 
Duse mâna în păr şi scoase laţul. Îl răsuci pe încheietura 
mâinii lui, prinse capetele astfel încât să formeze un cerc în 
jurul ei şi zâmbi. 

— Douăzeci şi cinci de arame cu mâna cealaltă, altfel o 
pierzi pe asta. 

El mai mult văzu firul decât îl simţi. Prin numai o uşoară 
presiune îi tăiase pielea şi începuseră să apară picături de 
sânge. Cu cealaltă mână scoase o pungă de la brâu. 

— Deci până la urmă tot eşti hoţ, zise. 

— Am muncit cinstit o zi întreagă. Dar cer mai mult când 
oamenii încearcă să mă înşele. Varsă punga! 

El răsturnă monedele pe masă. 

— Un argint şi cinci arame, numără şi pune-i înapoi în 
pungă. 

Se supuse, atent să nu-şi mişte mâna prinsă mai mult 
decât era necesar. Când strânse şnurul pungii, ea o smulse 
cu o mână, dând drumul laţului cu cealaltă. El nu încercă s- 
o prindă, doar îşi strânse încheietura însângerată, gâfâind 
uşurat. 

— Şi ţine minte câpleiok poate fi atât timpul trecut cât şi 
viitor. 'Te bagă în multe necazuri. 

Dispăru în amurg. 

Încă o zi se încheia, încă o zi în care se expusese 
primejdiei stând într-un loc public, şi Angel nu o găsise. 
Fără îndoială că zvonurile despre băiatul care vorbea patru 
limbi şi care aproape retezase mâna lui Planner aveau să 
ajungă la urechile lui până dimineaţa - era genul de poveste 
care se răspândea repede prin taverne. Din nefericire, 
spionii regelui aveau să afle şi ei, deci nu putea aştepta ca 
Angel s-o găsească după zvonuri. 


Punga îi plăti îmbarcarea pe un vapor care urca pe râu. 
Toate vasele cu destinaţii îndepărtate erau supravegheate 
îndeaproape, dar feriboturile care îi transportau pe jucători 
şi pe pariori la Tăieturi aparent nu aveau nevoie de 
supraveghere. Hamalul care îi luă cele trei arame o privi cu 
ochi răutăcioşi. 

— Ştii că hoţii de buzunare sunt tăiaţi în trei şi aruncaţi în 
râu. 

Patience fixă scândurile ca să-i evite privirea. Aşadar, arăta 
ca un hoţ printre aceşti oameni. Nu era de mirare. Numai 
cei înstăriți puteau juca la Tăieturi, iar ea nu era prea plină 
de bani. Dar când Angel plecase, glumise că se gândea să-şi 
petreacă ceva timp îmbogăţindu-se la Tăieturi, pentru că 
era un matematician destul de bun ca să poată controla 
şansele. Era singurul indiciu pe care îl avea despre locul 
unde ar fi putut să-l găsească, aşa că acţiona pe baza lui. 

Plăti o aramă în plus ca să folosească toaleta privată de pe 
vas. Se aflau deja pe râu şi se formase coadă. O femeie 
foarte grasă şi cu respiraţie urât mirositoare se aşezase în 
spatele ei. Burta şi sânii ei se tot loveau de Patience, 
împingând-o în faţă. Însă ea nu voia să facă o scenă şi 
îndură răbdătoare. 

Dar când bărbatul dinaintea ei ieşi, spre oroarea ei femeia 
se înghesui în toaletă împreună cu ea. 

Patience nu-şi imaginase niciodată că va trebui să omoare 
pe cineva atât de obscen de gras. Cât de adânc trebuia să 
pătrundă o armă ca să atingă ceva vital? Nu conta - un gât 
era un gât. Între timp femeia cea grasă închisese uşa. 
Patience scoase laţul şi îl răsuci cu uşurinţă în jurul gâtului 
femeii. 

— Dacă scoţi un sunet eşti moartă, zise Patience. 

Femeia nu făcu nici un zgomot. 

— Nu vreau să te ucid. Nu ştiu dacă vrei să mă jefuieşti 
sau altceva, dar dacă taci şi nu spui nimic o să te las să-ţi 
închei călătoria în viaţă. 

— Te rog, şopti femeia grasă. 


Patience strânse laţul. O slăbire imediată a rezistenţei îi 
spuse că intrase în carne. 

— Am cerut linişte, zise Patience. 

— Angel, scheună femeia. 

Nu se aşteptase la asta. Era pregătită pentru duşmani şi 
nu se gândise că femeia ar putea fi un prieten. 

— Ce-i cu Angel? 

— Vine cu următorul vapor. În numele Purităţii şi al 
Sfinţeniei şi al tuturor Aromelor Sacre, ia chestia aia din 
jurul gâtului meu. Mi-a spus că eşti periculoasă, dar nu şi că 
eşti nebună. 

— Cine eşti? 

— Sken. Am un vas. Şi cred că m-am udat. 

— Bine. Atunci nu mai ai nevoie de toaletă. Eu am. leşi! 

— Eşti tare inimoasă. Ce-o să creadă lumea dacă ies de 
aici cu gâtul plin de sânge? 

— Că i-ai făcut o ofertă indecentă unui tânăr şi el te-a 
refuzat viguros. Ne vedem pe pasarelă. Acum pleacă. 

— Eşti o mică scârnăvie, zise Sken şi ieşi ţinându-se de 
gât. 

Patience încuie uşa şi în sfârşit se uşura. Fusese o zi lungă. 
Acum înţelegea de ce capetele cedau atât de uşor când 
viermii le torturau folosindu-se de necesităţile fizice. 
Aparent Angel o găsise în cele din urmă şi o urmărise până 
când avusese ocazia să-i dea de ştire. Oricine ar fi fost 
femeia aceea, Angel avea încredere în ea. Fără îndoială, 
faptul că deţinea un vas jucase un rol în planurile lui. 

Dar va juca un rol şi în ale mele? Patience se întreba ce 
însemna acum Angel pentru ea. Sclavul tatălui ei, şi acum 
teoretic al ei. Dar ştia că el nu îi aparţinea cu adevărat. Nu 
numai pentru că nu îl putea aduce în faţa curţii ca să-şi 
întărească cererea. El îl slujise pe tatăl ei nu din teamă, ci 
din iubire şi loialitate. Una dintre lecţiile afacerilor de stat, 
îi spunea adesea tatăl ei, era că loialitatea nu poate fi 
transferată sau moştenită; trebuia câştigată pe rând de 
fiecare nobil în parte. Poate că acum Angel nu mai simţea 


nici un fel de loialitate, sau credea că era obligată să ducă 
la bun sfârşit ultimele instrucţiuni pe care i le dăduse 
Peace. 

Însă Patience nu se simţea obligată să-şi asculte tatăl. 

Îl ascultase pentru ultima dată atunci când îi smulsese 
capul de pe suport şi îl aruncase în mare. Dorinţele lui nu 
mai atârnau acum în balanţă. Nu mai era copil. Putea 
decide singură ce să facă ea cu povara profeţiei şi damnării 
care o însoţise încă de la naştere, detronându-i bunicul şi 
omorându-i fraţii vitregi. 

O omorâse şi pe mama ei; mama ei dragă care murise atât 
de crud de mâna tatei, şi asta pentru mine, totul a fost 
pentru mine, mamă, dacă aş fi putut aş fi murit în locul tău, 
dar acum moartea ta mi-a adus tot ce se putea - şi anii în 
care am devenit la rândul meu periculoasă. Nu am ucis şi 
eu în numele regelui? Nu i-am lăsat un pumnal în ochi celui 
care trebuia să mă asasineze? Nu am furat eu capul tatălui 
meu din Sala Sclavilor, deşi toţi soldaţii de pe Colina 
Regelui mă căutau? Nu sunt copilaşul unui heptarh 
neajutorat ai cărui servitori l-au făcut să devină bleg. Nu voi 
refuza calea pe care mi-a rezervat-o profeția, dar nu voi fi 
nici pe jumătate atât de blajină pe cât se crede. Voi fi mai 
mult decât un adversar pe măsura lui Unwyrm, oricine ar fi 
acesta. 

Se sprijini de bord, în timp ce vâslaşii de sub punți 
măturau râul, împingând valurile spre apus, către mare. 
Zidul înalt al închisorii Iadul Vesel pândea în noaptea care 
se lăsa; apoi insula trecu de ei şi luminile Heptamului 
deveniră vizibile departe în sud, peste mlaştini. Acum sunt 
în afara zidurilor închisorii, se gândi. Am ieşit de pe Colina 
Regelui şi nu mă voi mai întoarce acolo decât ca heptarh. În 
sinea ei râdea la acest gând. Orice altceva ar putea deveni 
sau face în timpul vieţii ei, Heptarhia era lucrul cel mai greu 
de obţinut. Se va ocupa de alte probleme, iar Heptarhia va 
veni la ea dacă trebuia. 


Colina Regelui nu era singura închisoare de care se 
eliberase. Zidurile acelea fuseseră cel mai puţin închisoarea 
ei. Regimul de pregătire se terminase. Testele şi problemele 
continue se încheiaseră. Niciodată nu-i va mai lăsa pe alţii 
să-i hotărască prezentul şi viitorul în funcţie de dorinţele 
lor. 

Se va duce acolo unde fusese născută să se ducă. La 
Cranning, marele oraş de la Piciorul Cerului din centrul 
lumii. Cum se putuse gândi chiar şi pentru o clipă să 
meargă în altă parte? 

Simţi o furnicătură pe piele gândindu-se la Cranning, un 
tremurat în măruntaie, o foame mai profundă decât tot ce 
simţise vreodată în viaţă. Cranning. Toate drumurile duc 
acolo, toate râurile curg într-acolo, timpul se curbează 
acolo, toată viaţa se sfârşeşte acolo. 

Deveni ca o rimă bătând tactul în capul ei. 

Toate drumurile duc acolo. 


(Dar tata a omorât-o pe mama.) 
Toate râurile curg într-acolo. 


(.ca să mă salveze de cineva.) 
Timpul se curbează acolo. 


(. Care aşteaptă acolo, chemând, chemând.) 

Toată viaţa se sfârşeşte acolo. 

Mereu şi mereu aceeaşi rimă, necesitatea, umplând-o de o 
patimă pe care nu o mai simţise niciodată înainte. Ştia ce 
era. 

Nu trebuia să-i explice nimeni. Chemarea din Cranning. 

6. RÂUL VESEL. 

Nu pierdură timp la Tăieturi, deşi Patience era fascinată 
de hainele sclipitoare şi de presiunea patimii tuturor de a 
cheltui totul într-o singură noapte: Sken o conduse imediat 
la un vas mic, din cele cu un singur catarg cu velă care să 
ajute la înaintarea contra curentului pe râu când era vânt 


bun sau la parcurgerea de scurte distanţe pe mare dacă 
era nevoie. Vâslele grele explicau de ce braţele femeii grase 
erau musculoase şi groase. Patience începu să bănuiască, în 
timp ce Sken se îndepărta de insulă, că pe ea era mai 
puţină grăsime decât presupusese la început. 

— Aşteptăm aici în întuneric, şopti Sken, până vine 
vaporul. Apoi ne întoarcem şi îl luăm. 

Se întâmplă peste numai câteva minute; seara atât de 
devreme se circula mult de la Kingsport pe Râul Vesel către 
Tăieturi. Deghizarea lui Angel era suficient de bună pentru 
ca Sken să-l recunoască înaintea lui Patience. Ea căuta o 
profesoară în vârstă sau pe bătrâna delicată pe care o 
imitase uneori în trecut. Însă el era un prostituat strident, 
puţin ameţit de băutură, fardat atât de puternic încât faţa îi 
strălucea în lumina torţelor. 

— Credeam că trăsătura principală a deghizării este să nu 
atragi atenţia, zise Patience. 

Vâslele se cufundară în apă cu un plescăit - Sken cunoştea 
râul şi avea forţa să alunece în amonte fără să pară că 
depune efort. 

— Trăsătura principală a deghizării este să treci 
neobservat, replică Angel. Îşi scufundă mâinile în apă ca să 
se spele pe faţă. Poţi face asta fiind atât de banal încât 
nimeni să nu te remarce sau fiind atât de penibil încât 
nimeni să nu suporte să te privească. În ambele cazuri 
deghizarea ta rămâne neexaminată, iar tu rămâi astfel 
nerecunoscut. 

— De ce m-ai lăsat să stau toată ziua în ghereta 
traducătorului? Întrebă Patience. Nu-i plăcea când Angel 
dovedea că încă ştia mai multe decât ea. 

— Unde ai fost ieri, prostuţă mică, atunci când eu stăteam 
la Şcoală în văzul tuturor lingăilor regelui? 

— Vorbiţi mai încet, şopti Sken. Se ştie că patrulele regelui 
îşi ancorează vasele pe râu şi îi ascultă prin întuneric pe 
proştii care cred că sunt singuri. 


Atunci tăcură. Trecură de marginea estică a Insulei 
Tăieturilor şi începură să se strecoare printre pilonii pe 
care casele se căţărau într-un echilibru precar sus, 
deasupra apei. 

Era districtul numit al Cataligelor - oraşul oamenilor 
râului, despre care se spunea că se năşteau şi mureau fără 
să pună vreodată piciorul pe pământ. Nu era adevărat, 
desigur, însă ei îşi petreceau cea mai mare parte din viaţă 
pe apă. Se povestea că ar avea rău de mare pe uscat. Că 
dacă beau ceva nu reuşeau nici măcar să meargă dacă nu 
aveau sub picioare o punte mişcătoare. Patience deja 
bănuia că inventaseră ei înşişi poveştile. 

— La flux înalt, spuse Sken, apa urcă până acolo. Indică un 
nivel pe cel mai apropiat stâlp, cam la un metru deasupra 
apei. Dar în timpul inundaţiilor de primăvară sunt 
săptămâni când locuim în poduri, pentru că apa la primul 
etaj ajunge la un metru adâncime. 

Patience se minună - casele erau construite la vreo patru 
metri deasupra nivelului apei. Terenul de pe malul stâng, 
unde se ridica noul oraş, era destul de înalt încât să nu se 
inunde primăvara, însă mlaştina din dreapta probabil 
rămânea mult timp acoperită de ape. 

Patience începu să înţeleagă cum râul controla modul de 
viaţă al oamenilor de aici. Korfu se ridicase şi decăzuse de 
multe ori în şapte mii de ani. Heptam fusese un oraş de 
provincie şi apoi centrul lumii. Totuşi, în tot acest timp râul 
îşi impusese aici voinţa. 

Parcă ghicindu-i gândurile, Angel spuse: 

— A existat un dig pe malul drept timp de o mie de ani, iar 
ţinuturile mlăştinoase au fost dens populate. Dar cu cinci 
mii de ani în urmă s-a fisurat şi nimeni nu l-a mai 
reconstruit. În cincizeci de ani parcă nici n-ar fi fost 
vreodată acolo. Timpul lucrează împotriva noastră. 

Vasul se izbi de un pilon mare. Pe acest unic stâlp masiv 
era construită o casă, cu plăci de stabilizare ieşite în 
exterior şi formând un triunghi cu grinzile principale. 


— Aici, zise Sken. 

Legă barca de pilon şi sări cu o uşurinţă surprinzătoare pe 
o serie de scânduri care formau un fel de scară neregulată 
până la casă. Apoi, înainte ca Patience să poată ajunge la 
capătul bărcii ca să urce şi ea, un năvod căzu ca o plasă 
grea de păianjen. 

— Are de gând să ne ridice? Întrebă Patience. 

— Am luat ceva bagaje cu mine, zise Angel. 

Patience recunoscu micul său cufăr. Bineînţeles. 

Lucrurile ei puteau fi ascunse pe undeva, dar cufărul lui 
nu era niciodată în afara razei vizuale pentru prea mult 
timp. Ştia că îşi păstrează măştile înăuntru, dar mai erau şi 
alte lucruri pe care nu le arăta nimănui. 

Cufărul fu rapid ridicat în casă. Apoi Angel îi făcu semn lui 
Patience să suie. 

Casa se legăna uşor când mergeau de la un capăt la altul. 
Pentru cineva care trăia pe râu probabil era plăcut, dar 
pentru Patience era obositor. Parcă ar trăi într-un 
permanent cutremur, se gândi ea. 

Iar când Sken se mişca dintr-un loc în altul, masa ei mare 
o înclina şi mai mult. Ea părea să nu observe şi Patience nu 
zise nimic. 

— Îmi pare rău că nu te-am întâlnit la timp, spuse 
Patience. Trebuia să-i pun câteva întrebări tatei. 

Întrebări pe care nu i le puteam pune decât după ce 
murea. 

— Asta am ghicit şi eu. L-ai lăsat acolo când ai terminat? 

— Oruc s-a folosit destul de el cât a fost viu, zise Patience. 
Acum n-o să se mai folosească de el. 

Sken era oripilată. 

— Ai ucis capul tatălui tău? 

— Taci şi ocupă-te de mâncare, zise Angel blând. 

Sken îi aruncă o privire urâtă, dar se supuse. 

— El mi-a cerut-o, zise Patience. 

— Aşa cum ar fi făcut orice om sănătos la minte. Doar 
pentru că noi îi putem conserva nu înseamnă că ar şi trebui. 


Încă o faptă oribilă pentru care va trebui să răspundem 
într-o zi. 

— În faţa lui Dumnezeu? Nu cred că-i pasă ce facem cu 
capetele noastre. 

Sken nu putu să păstreze tăcerea: 

— Dacă aş fi ştiut ce blasfemii spuneţi, v-aş fi aruncat pe 
fundul râului. 

De data asta îi răspunse Patience: 

— Dacă aş fi ştiut că nu eşti în stare să-ţi ţii gura, ţi-aş fi 
lăsat capul în privată. 

Angel zâmbi. 

— Deci ai laţul la tine? 

— Am avut nevoie de el de două ori. Nici eu n-am fost 
chiar atât de subtilă. 

— Dumnezeu ştie, murmură Sken. 

— Ei bine, ce ţi-a spus tatăl tău? 

Patience îl privi rece. 

— Mi-a spus ceea ce zicea că o să-mi spui tu. 

— Adică? 

— Spune-mi ce trebuia să-mi spui, şi o să vedem dacă 
suntem de acord. 

— Patience, ştiu mult mai multe jocuri decât te-am învăţat 
pe tine. Dacă tu îmi spui despre secretele pe care ţi le-a 
dezvăluit, atunci nu voi mai fi nevoit să te mint în următorii 
treizeci de ani. 

— Ai ştiut cum a murit mama? Întrebă Patience. 

Angel făcu o grimasă. 

— Văd că nu i-ai pus întrebări uşoare. 

— A cedat în două ore. Credeam că are ceva mai multă 
putere. 

— A avut mai multă putere decât oricine altcineva. 

— A scâncit şi s-a văietat - şi când viermii l-au pedepsit 
chiar a plâns. 

Angel aprobă cu gravitate. 

— Bineînţeles. 


— Cum adică bineînţeles! El a fost cel care m-a învăţat 
rezistenţa, cel care m-a învăţat că emoţiile pe care le arăt 
nu trebuie să fie niciodată emoţiile pe care le simt, şi uite că 
el. 

Se opri, simțindu-se proastă. 

— Da? Întrebă Angel. 

— Îşi expunea acolo emoţiile şi eu m-am lăsat victimă 
amăgirii. 

— Aha. Atunci poate că nu a cedat deloc. 

— Pe mine nu m-a minţit. Vedeam când minţea şi vedeam 
când înceta. Nu poate ascunde chiar totul. Nu-i aşa? 

— Aşa e. Cred că ţi-a spus adevărul. Altceva, în afară de 
moartea mamei tale? 

— Nu-i destul? 

— Profeţia? 

— Oricum eu ştiam câte ceva despre asta. Mi-a spus cea 
făcut Căpitanul Navei cu mâna stângă. 

— Hm. 

— Angel, m-am decis unde vreau să merg. 

— Tatăl tău mi-a lăsat instrucţiuni precise. 

— Tata e mort acum, iar tu îmi aparţii mie. 

Sken fu surprinsă. 

— Vrei să spui că eşti un sclav? Am primit porunci de la un 
sclav? 

— Sunt sclavul unui Sclav al Regelui. Asta mă plasează 
atât de sus deasupra ta încât nu eşti vrednică nici să-mi 
inhalezi pârţurile. Acum vrei să taci, femeie? 

De fapt, se gândi Patience, eu sunt heptarh acum. 

Eşti Sclavul Heptarhului. Unicul ei sclav. Mult folos îţi 
aduce asta. 

— Aşadar, zise Angel. Unde vrei să mergi? 

— La Cranning, declară Patience. 

Angel era furios, dar răspunse cu umor: 

— Deşi tare ca oţelul, fata şi-a pierdut minţile. 

Acum Sken se făcuse lividă. 


— Fata! Fata! Vrei să spui că băiatul ăsta de nimic e 
femeie? E dezgustător ca o femeie să poarte haine 
bărbăteşti, iar bărbatul să poarte haine de femeie. 

— Oare trebuie s-o omor ca să ne putem bucura de puţină 
linişte? Întrebă Angel. 

Sken tăcu, înghesuind pâine uscată şi cârnaţi condimentaţi 
în desagi impermeabili. 

— Copilă, zise Angel, acolo este singurul loc în care nu te 
poţi duce. 

— Sunt sigură. Dar este şi singurul loc în care trebuie să 
mă duc. Pentru asta am fost născută, nu înţelegi? 

— Ai fost născută pentru mai mult decât împlinirea unor 
profeţii nebuneşti. 

— Cum o să mă opreşti? O să mă omori? Pentru că numai 
aşa o să reuşeşti. 

— E chemarea din Cranning. Asta te face să vrei să te 
duci. Aşa se întâmplă, o hotărâre ilogică de a merge acolo, 
fără nici un motiv, împotriva oricărei judecăţi. 

— Crezi că eu nu ştiu? 

Angel cugetă o clipă. 

— Deci consideri că orice s-ar afla acolo, tu eşti mai 
puternică. 

— Consider că, dacă poate să-i retragă din lume pe cei mai 
înţelepţi oameni şi s-o silească pe mama mea să vrea să-şi 
sacrifice fiica, atunci cineva trebuie să oprească acel ceva. 
De ce nu eu? Nu spun profeţiile că omenirea va renaşte? 

— Când va veni Kristos, murmură Sken. 

— Profeţii au primit viziunile şi profeţiile de la ceea ce 
cheamă, zise Angel. Ar putea fi minciuni, ca să te 
ademenească. 

— Atunci sunt ademenită. Dacă eşti atât de înţelept, Angel, 
tu de ce nu ai simţit chemarea din Cranning? 

Angel încremeni, cu chipul ca o mască de piatră. Ea 
întotdeauna avusese darul să-l zgândăre. 

— Nimeni nu a dovedit vreodată că absolut toţi înţelepţii 
au auzit chemarea. 


Nu avea rost să-l rănească; se folosea de trucuri 
diplomatice asupra unui om de ale cărui vorbe cinstite va 
avea mereu nevoie. Zâmbi şi îi atinse mâna. 

— Angel, ţi-ai petrecut întreaga viaţă făcându-mă pe mine 
cât mai înţeleaptă şi mai periculoasă. Când o să fiu mai 
pregătită? Când tu o să fii prea bătrân ca să vii cu mine? 
Când o să mă îndrăgostesc de vreun fraier şi o să am trei 
copii pe care să-i protejez? 

— Poate că n-o să fii niciodată pregătită pentru ceea ce 
aşteaptă acolo. 

— Sau poate că sunt acum. Când sunt dispusă să mor. 
Când mi-am pierdut tatăl pentru prima dată şi mama din 
nou. Acum, când sunt dispusă să ucid din cauza furiei care 
arde în mine pentru ceea ce mi-a fost furat, tatăl şi mama 
mea, acum e timpul să înfrunt ceea ce mă aşteaptă acolo. 
Cu tine sau fără tine, Angel. Dar ar fi mai bine cu tine. 

Angel surâse. 

— În regulă. 

Patience se încruntă la el. 

— A fost prea uşor. Ai intenţionat tot timpul să te laşi 
convins. 

— Haide, Patience. Tatăl tău ne-a avertizat pe amândoi că 
cele mai rele lucruri din lume se află în Cranning. Din câte îl 
cunoşteam noi şi din câte ne cunoştea el pe noi, nu crezi că 
ar fi ştiut că se va ajunge la momentul ăsta? 

Patience îşi aminti de capul tatălui ei. Oare chiar şi atunci 
juca teatru, făcând-o să scoată cu forţa de la el exact 
adevărurile pe care voia cel mai mult să i le spună? 

— Nu-mi pasă, zise. Chiar dacă tatăl meu voia de fapt să 
mă duc, toto să mă duc. 

— Bine. Diseară atunci. Nu mai stăm încă o zi aici. 
Deschise o pungă de la brâu şi scoase din ea două monede 
mari de oţel: Sken, ştii cât valorează astea? 

— Dacă sunt adevărate, trebuie să fii nebun să le porţi cu 
tine fără un paznic. 

— E suficient ca să-ţi cumpărăm barca? 


Sken îi aruncă o privire rapidă. 

— Ştii că e suficient ca să cumperi zece bărci ca a mea. 
Dacă sunt de oţel. 

Angel i le aruncă. Ea le muşcă şi le cântări în palmă. 

— Nu sunt proastă, zise. 

— Ba eşti dacă nu crezi că sunt adevărate, replică Angel. 

— Nu-ţi vând barca decât dacă mă cumperi şi pe mine. 

— Să te cumpăr pe tine! E destul să-ţi cumpăr tăcerea, şi 
asta e tot ce dorim noi de la tine. 

— 'Ţi-am zis că nu sunt proastă. Nu e un preţ pe care să-l 
oferi pentru o barcă dacă într-adevăr intenţionezi să dai 
banii. Plănuieşti să mă omori înainte de a pleca. 

— Dacă eu spun cumpăr, atunci cumpăr. 

— M-aţi lăsat să ascult destul de multe în seara asta încât 
să nu aveţi curaj să mă lăsaţi în viaţă în urma voastră. O 
fată călătorind deghizată împreună cu un bărbat care 
aruncă oţelul de parcă ar fi argint? Tatăl ei de curând 
decedat, şi amândoi temându-se de lege? Chiar credeţi că 
noi, cei de pe râu, nu am aflat că Lord Peace a murit astăzi? 
Şi că regele o caută pe fiica lui, Patience, heptarhul de 
drept, fiica din profeţii? Nu-ţi pasă că mi-am dat seama de 
toate astea pentru că ştii că o să mor. 

Patience ştia că Sken avea dreptate - îl cunoştea destul de 
bine pe Angel. 

— Am crezut că vorbeşti aşa de deschis pentru că femeia 
asta e de încredere, nu pentru că urmează să moară. 

— Şi dacă ai dreptate? Întrebă Angel. Dacă am intenţionat 
să te omor? De ce m-aş răzgândi acum şi te-aş lua cu noi? 

— Pentru că eu cunosc râul şi sunt suficient de puternică 
să vâslesc. 

— Putem angaja un vâslaş dacă avem nevoie. 

— Pentru că sunteţi amândoi nişte oameni cumsecade care 
nu omoară pe cineva dacă nu o merită. 

— Nu suntem chiar aşa de cumsecade, zise Angel. Lăsăm 
dreptatea în seama preoţilor. 


— O să mă luaţi cu voi, pentru că ea este heptarhul meu 
adevărat, şi o s-o slujesc până la sfârşitul vieţii. Aş muri mai 
degrabă decât să permit să i se întâmple vreun rău. 

Fervoarea discursului lui Sken era convingătoare. Şcoliţi 
în privinţa şireteniei, recunoşteau naivitatea când o 
întâlneau. Sken nu avea talentul să-i mintă chiar dacă ar fi 
vrut. 

— Ei bine? Întrebă Angel. 

Patience era de acord. Loialitatea lui Sken o atrăgea. Până 
acum nu-i trecuse prin minte că ar putea avea mai mulţi 
prieteni dacă şi-ar dezvălui identitatea decât ar fi fost 
vreodată deghizată. 

— Mai înainte aproape că i-am tăiat capul. Măcar atâta 
lucru putem face. 

— Atunci, până când n-o să mai avem nevoie de tine, spuse 
Angel. Iar un salariu de pornire e o afacere mai bună decât 
moartea. 

— Şi monedele? 

— Păstrează-le, zise Angel. Sunt un avans pentru 
recompensele care urmează. 

Le luă numai câteva minute ca să încarce barca. Cântară 
cu toţii cântece obscene când trecură pe lângă vasele 
gărzilor, iar Sken îi înjură pe paznici la rând pe nume. Ei o 
cunoşteau bine şi o lăsară să treacă. Ocoliră un cot şi 
intrară în pădure, unde râul devenea mai rece şi mai adânc. 

Heptam rămase în urma lor şi îşi începură lungul drum 
spre Cranning. 

7. PĂDUREA TINICHIGIULUI. 

Patience nu se bucură de călătoria pe râu; nu pentru că 
apa i-ar fi făcut rău - traversase destul de des marea între 
Colina Regelui şi Insula Sufletelor Pierdute, iar râul era 
liniştit. Existau mai multe lucruri care contribuiau la asta. 
Moartea tatălui ei, pierderea a tot ce îi era familiar şi, 
deasupra tuturor, omniprezenta chemare din Cranning 
care o presa; simţea că pierduse controlul, şi asta îi provoca 
nelinişte. 


Mai rău era că simţea şi un real disconfort fizic. Sken şi 
Angel erau destul de oneşti în eliminarea reziduurilor; se 
întindeau peste bord şi ceilalţi se uitau discret în altă parte. 
Dar Patience înghiţise sceptrul heptarhilor şi nu putea să-l 
lase să dispară în adâncurile Râului Vesel. Nu-şi putea goli 
măruntaiele decât pe uscat, iar ei nu se opreau în fiecare zi 
sau la fiecare două zile. Şi când se opreau nu-i făcea nici o 
plăcere să caute cristalul. De multe ori îşi dori să fi fost mai 
mic sau să nu-l fi înghiţit. Întrucât nu o percheziţionase 
nimeni nu fusese de fapt necesar, iar acum toate necazurile 
erau degeaba. 

Dar în cele din urmă îl găsi şi îl puse în siguranţă, sperând 
să nu mai fie niciodată nevoită să recurgă la propriul ei 
sistem digestiv drept ascunzătoare. 

Părăsiră Râul Vesel la Wanwood, unde se bifurca spre nord 
şi spre vest. Cumpărară o trăsură semiacoperită cu patru 
cai; nu trebuiau să se ferească de frig, ci numai de ploaie. 
Drumurile alternau între brazde adânci şi şanţuri cu noroi, 
în funcţie de vreme. În locurile cele mai proaste Sken 
cobora din trăsură şi mergea pe jos. 

— Credeam că eşti destul bine căptuşită ca să suporţi nişte 
zdruncinături, zise Angel. 

— Căptugşită! Sunt toată numai carne vie, moale ca aia de 
mânzat după atâtea lovituri. 

Fără îndoială păreau o familie ciudată, dacă cei de pe 
drum îi luau drept tată, mamă şi fiu. Patience, încă 
deghizată în băiat, îi numea în public pe Angel şi Sken unchi 
şi mătuşă, lucru care îi enerva pe amândoi. Dar oricum la 
drumul mare puţinii oameni comentau ciudăţeniile, cel 
puţin nu pe faţă, iar banii le câştigau admiratori peste tot 
unde mergeau. 

Drumurile nu erau la fel de sigure ca râul, nu pentru 
călătorii fără escortă înarmată. Aveau grijă să facă popasul 
pentru noapte cu mult înaintea apusului şi în fiecare han la 
care trăgeau cei trei împărțeau o singură cameră. De mai 
multe ori Angel fu nevoit să-i convingă pe tâlhari să-şi 


abandoneze stilul de viaţă ticălos. De obicei îndepărtarea 
câtorva degete reuşea mişcarea. 

În cele din urmă, ajunseră la Cranwater, marele fluviu 
care curgea într-un singur fir de la Piciorul Cerului până la 
mare. Intersecţia era la Waterkeep, un castel străvechi care 
cândva marca graniţa de nord-est a Korfului. Acum castelul 
era în ruine şi oraşul se redusese la dimensiunile unui mic 
târg, vreo două duzini de hanuri şi taverne la intersectarea 
drumului cu fluviul. Aleseră un han şi duseră caii în 
grajduri. La cină, în faţa farfuriilor cu pâine cu brânză şi 
ciorbă de fasole şi a cănii umplute cu bere călduţă a lui 
Sken, Angel şi Patience îşi discutară planurile pentru 
dimineaţa următoare. 

— E timpul să părăsim drumul, zise Angel. Avem fluviul în 
direcţia noastră către nord. 

— Fluviul e îngust aici, spuse Sken. Curentu-i puternic. Aş 
avea nevoie de doi bărbaţi puternici să mă ajute să vâslesc 
contra lui. 

Angel se gândise deja la asta. 

— La latitudinea şi în anotimpul ăsta vânturile suflă mai 
ales dinspre vest, de obicei din sud-vest. 

— Ai de gând să cumperi un velier? Întrebă Sken. 

— Ştii să pilotezi unul? 

— Am fost înfăşată în pânză de corabie încă de la naştere. 
Cu mult înainte să mă stabilesc pe râu cu soţul meu de-al 
doilea, familia mea a fost o familie de marinari. Ne 
părăseam cataligele în fiecare primăvară odată cu 
inundaţiile pe un cargou cu mărfuri făcute în Heptam, apoi 
ne întorceam acasă înainte să vină vara cu primele fructe 
din insule. Nu ne-am îmbogăţit niciodată din câte îmi 
amintesc, dar ne îmbătăm des. 

— Deci ştii cum să manevrezi o corabie. 

— N-am făcut-o niciodată pe un râu atât de îngust. Dar nu 
văd de ce nu s-ar putea face. Trebuie doar să mă mişc mai 
repede, asta-i tot. Numai să nu cumperi un vas prea mare. 
Mai bine m-ai lăsa pe mine să aleg. 


— Asta-i tot? 

— Asta-i tot. Voi doi sunteţi făcuţi din bani? 

Un dwelf veni lângă masa lor cu un ulcior cu bere. 

— Mai vreţi? Întrebă. 

— Nu, zise Angel. 

— Da, făcu Sken, uitându-se urât la el. 

— Voi doi sunteţi făcuţi din bani? Întrebă dwelful. Copiase 
exact intonaţia lui Sken. 

— Uite ce-ai făcut, zise Angel. Dwelful o să repete asta 
prin toată taverna. 

— Să repete să repete, făcu dwelful. Apoi chicoti. 

Angel îi puse câteva monede în mână, îl răsuci şi îl împinse 
către bucătărie. 

— Îmi pare rău, spuse Sken. 

— Chiar dacă dwelfii nu au creier, au totuşi urechi şi pot să 
repete orice. 

Angel lăsă să i se vadă supărarea. Putea să intimideze, iar 
Sken tăcu. 

— Dwelfii sunt o enigmă, zise Patience. Au un limbaj 
propriu. Trebuie să aibă creier ca să manevreze limbajul. 

Angel ridică din umeri. 

— N-am reflectat niciodată asupra capacităţilor mentale 
ale dwelfilor. Mă gândesc la ei doar ca la nişte geblingi 
extrem de proşti. 

— Dar ei nu sunt geblingi, nu-i aşa? 

— O altă specie indigenă. Imakulata avea nevoie de 
oameni, indiferent dacă geblingii, dwelfii sau gaunţii 
credeau asta sau nu. 

Hangiul ieşi din bucătărie aducând pâine la o altă masă, 
dar după aceea veni la ei şi îşi trase un scaun lângă Angel. 

— Totul e excelent, zise Sken; începuse să se îmbete. Totul 
e perfect. Mai multă bere, te rog! 

Hangiul nu se amuză. 

— Nu ştiu de unde sunteţi voi - probabil din Heptam, 
întrucât păreţi să credeţi că nimic nu va poate face vreun 
rău. 


— În Heptam există multe lucruri care ne pot face rău, 
replică Angel. 

— În Waterkeep nu-i nici o tavernă în care să fiţi în 
siguranţă dacă arătaţi atâţia bani şi vorbiţi aşa de liber. 
Sper că nu aveţi de gând să plecaţi de aici pe drumul de 
care. 

— N-ar trebui? 

— Ar fi bine să vă angajaţi gărzi demne de încredere. 
Preferabil să aranjaţi cu primarul oraşului pentru cineva 
din poliţia locală. Altfel n-o să faceţi nici zece mile vii. 

— Care-i insuportabilul pericol? 

— Tâlharii. 

— Asta-i tot? 

— "Tot? Aici se face mult comerţ şi nu există prea multă 
pază. Oficial noi facem parte din Pankos, dar nu am mai 
văzut nici un ofiţer regal de treizeci de ani. Aşa că primarul 
face legea în Waterkeep, iar Tinichigiul face legea în codri. 

— Tinichigiul? 

— A fost guvernator al regelui sau poate doar fiul unui 
guvernator regal. Se spune că a fost prins dormind în patul 
cui nu trebuia. Asta a fost acum cincisprezece ani. Trăieşte 
în pădurea din nord. Se spune că există un oraş întreg de 
tâlhari care trăiesc în case în copaci. Noi o numim Pădurea 
Tinichigiului. 

— Sună ca o joacă de copii, zise Angel. 

— Dacă o luaţi către sud, est sau vest, o să vă oprească şi 
dacă le daţi tot ce aveţi fără să vă opuneţi, vă lasă să vă 
păstraţi hainele şi vieţile. Dacă aveţi destui bani, chiar şi 
caii şi trăsura. 

— Dar dacă mergem spre nord? 

— Atunci luaţi o armată. Una foarte mare. Sau mergeţi cu 
barca. Tinichigiul îşi închipuie că oricine apucă spre nord 
pe uscat s-a hotărât să moară. Şi mai crede că moartea asta 
poate fi un sport îndelungat şi foarte plăcut pentru 
spectatori. 


— Ne-ai convins, spuse Angel. Îţi mulţumim că îţi asumi 
riscul să-l înfurii avertizându-ne. 

— O, nu-l deranjează dacă noi îi avertizăm pe oameni. 
Întotdeauna sunt o grămadă de neghiobi care-şi închipuie 
că, dacă-şi cumpără câteva săgeți în plus, pot merge unde 
le place. 

— Eu pot să merg oriunde, murmură Sken. Îi tai în două 
pe ticăloşi. 

— Mergeţi cu barca, zise hangiul. Şi nu vă apropiaţi de 
țărm nicăieri pe cel puţin treizeci de mile în amonte. E un 
sfat bun. Oamenii care îl urmează trăiesc ca să-mi 
mulţumească. 

Hangiul se întoarse în bucătărie. 

— Din nou pe apă, făcu Sken. Era şi timpul. 

Ridică halba salutându-i pe ceilalţi şi vărsă bere peste 
Angel. Fu nevoie de ajutorul a patru dwelfi din gospodărie 
ca să-l ducă în cameră. 

În dimineaţa următoare, găsiră în port multe vase de 
închiriat, dar niciunul de vânzare. 

— Nu contează, mormăi Angel, orice barcă e de vânzare 
dacă preţul e destul de mare. 

— Banii noştri nu sunt fără sfârşit, zise Patience. S-ar 
putea să ne mai trebuiască şi la anul. 

— Vrei să ajungi la Cranning sau nu? 

Da, voia să ajungă la Cranning. Mai mult decât orice pe 
lume. Chemarea din Cranning o însoțea acum ca o foame 
perpetuă. Cât timp se mişca în acea direcţie se mai liniştea 
şi se simţea satisfăcută. 

Dar atunci când apăreau întârzieri, precum cea de acum, 
când se plimbau pe debarcaderul de lemn al portului fluvial, 
nevoia devenea destul de intensă. 

Totuşi, astăzi observă o modificare subtilă. Nu voia doar să 
ajungă la Cranning. Acum simţea că tânjeşte să se afle pe 
apă, să călătorească în susul fluviului. Razele soarelui 
matinal dansând pe ape arătau magic, curba râului o 
ademenea. 


Îşi dădu seama că niciodată înainte nu mai avusese 
asemenea sentimente. Navigarea pe Râul Vesel n-o 
încântase în mod deosebit. De ce ar tânji acum după 
deplasarea pe calea apelor? 

Se gândi la seara trecută, când hangiul venise la ei. Poate 
că sfătuia pe toată lumea să evite Pădurea Tinichigiului, dar 
ea se îndoia. Locuitorii din Waterkeep trebuiau să aibă 
vreun aranjament cu tâlharii locali, în special dacă nu aveau 
protecţia vreunui guvern mai important. Dacă hangiul avea 
libertatea să-i atenţioneze pe călători, atunci tâlharii nu 
aveau cum să fie extrem de periculoşi. lar dacă erau atât de 
periculoşi precum spunea el, atunci cum de îndrăznea să-şi 
rişte viaţa avertizând trei străini bogaţi şi proşti să stea 
departe de drumul mare? 

Ce altceva putea fi decât chemarea din Cranning, 
îmboldindu-l pe hangiu şi acum făcând-o pe ea să-şi 
dorească să meargă pe apă? Dintr-un motiv oarecare, 
Unwyrm - indiferent cine ar fi fost acesta - nu voia ca ea să 
apuce pe drumul din pădure. Era pur şi simplu pentru a-i 
asigura siguranţa? Sau pentru că în acea pădure sau pe 
drum exista ceva ce ea nu trebuia să descopere? 

Oare nu sunt eu un asasin bine pregătit? Şi Angel la fel? 
Sken părea şi ea că ar putea fi destul de periculoasă. Chiar 
dacă hoţii ar fi atât de răi cum spunea hangiul, probabil tot 
am reuşi să trecem. lar dacă Unwyrm nu vrea ca noi să 
mergem pe acolo, atunci exact pe acolo voi merge. 

În momentul în care luă această decizie simţi un regret 
agonizant. Cum de se putuse gândi la un lucru aşa de 
prostesc? Să rişte toate cele trei vieţi dintr-un capriciu 
stupid. Când apa arăta atât de îmbietoare, era aşa de uşor 
să navigheze în amonte. 

Acum înţelegea, prin ceața acestor senzaţii, că Unwyrm 
dorea cu disperare ca ea să stea departe de drumul prin 
pădure. Mai ştia de asemenea că, indiferent de preţ, avea 
să călătorească pe uscat. Foamea arzătoare pentru 
Cranning şi pentru fluviu avea să se înrăutăţească, dar nu 


fusese oare instruită întreaga sa viaţă să renunţe la ceea ce 
era comod? Nu stătuse nedormită, fără mâncare, fără apă, 
pentru a-şi extinde limitele, pentru a se căli? Putea ignora 
toate necesităţile trupeşti, în special dacă ştia că erau o 
iluzie trimisă în mintea ei de către un duşman. 

Dar oare era un duşman? Nu avea importanţă. Era 
hotărâtă să nu cedeze chemării din Cranning în toate 
aspectele. Va merge la Cranning, dar pe drumul ales de ea. 
Nu se va lăsa controlată. 

— Ăsta, zise Sken. Vasul era mic în comparaţie cu alte 
corăbii, dar arăta curat şi rezistent. 

— Bine, aprobă Angel. 

— Nu, rosti Patience. 

Sken se supără. 

— Ce nu e-n regulă cu ea? 

— Nimic. Doar că nu o să merg cu vreo corabie. 

Angel o trase de lângă Sken. 

— "Ţi-ai ieşit din minţi? Şopti. 

— Probabil. Dar nu merg pe apă. lau trăsura pe drumul 
prin pădure. 

— Asta înseamnă sinucidere. Nu l-ai auzit pe hangiu? 

— L-am auzit foarte bine. Am auzit şi chemarea din 
Cranning. Îmi cere să merg pe apă. Vrea tare mult asta. 
Trebuie să aflu ce anume nu vrea să descopăr în pădure. 

— Moartea, asta-i ceea ce nu vrea să descoperi. 

— Eşti sigur? Mi se pare puţin cam prea decis să ne scoată 
de pe drumul ăla. Aici nu e cel mai bun loc de unde să 
începi o călătorie în sus pe fluviu - curentul e prea rapid. 
Chiar şi Sken a spus asta, nu-i aşa? 

— E mai bine decât să mori. 

— De când ţi-e frică de câţiva tâlhari, Angel? 

— De când mă gândesc la zeci dintre ei căzând din copaci 
în capetele noastre. Sunt antrenat să ucid oameni 
nebănuitori în moduri subtile, nu să mă lupt cu o bandă de 
hoţi lipsiţi de maniere. 

— Nu i-ai cunoscut. Nu ştii nimic despre manierele lor. 


— Ţi-a trecut prin minte că poate exact asta vrea Unwyrm 
să faci? Poate creatura ştie că eşti încăpăţânată şi rebelă. 
Poate vrea ca tu să intri în pădure şi şi-a dat seama că asta 
e calea. 

— Puţin cam tras de păr, Angel. 

— Poate vrea ca tâlharii să te scape de tovarăşii de drum. 

Era ca şi cum ar fi mărturisit că se temea pentru propria 
lui viaţă. Chemarea din Cranning răsuna în vorbele lui. 

Fu cuprinsă de emoție. Cum poţi să-i pui în pericol? Ce fel 
de om eşti? Egoistă, arogantă. 

Du-te pe apă, de dragul lor. 

Dar, cu cât o presa mai mult chemarea din Cranning, cu 
atât mai mult ea îi opunea rezistenţă. 

— Atunci duceţi-vă voi cu barca. Ne întâlnim în primul port 
din amonte. Mă descurc singură cu trăsura. Puteţi să luaţi 
toţi banii - am încredere în voi. 

— Nu, zise Angel; mâinile îi tremurau. Nu, n-o să te 
părăsesc. 

Chiar îi e frică, se gândi Patience. Fu pe punctul să cedeze, 
de dragul lui Angel. Dar în clipa în care se gândi la asta 
chemarea din Cranning îşi dublă forţa, ca şi cum ideea ei de 
a renunţa ar fi deschis o ecluză. Tresări de durere. Apoi 
dorinţa slăbi, de parcă ar fi fost nevoie de un efort uriaş din 
partea lui Unwyrm ca s-o cheme cu o asemenea putere. 
Bine, gândi Patience. Oboseşte-te cu încercări. Nu mi-am 
petrecut întreaga copilărie fără urmă de confort ca să aleg 
acum calea cea mai uşoară. 

— Bine. Vom merge pe uscat. 

Sken nu era mai fericită decât fusese Angel. 

— Nu trebuie să veniţi cu mine, zise Patience. Mi-aţi fost 
de mare ajutor şi v-aţi câştigat dreptul să plecaţi acasă. 

— Avem nevoie de tot ajutorul disponibil, spuse Angel. Îţi 
dublez plata dacă vii cu noi. 

Sken îl privi cu dispreţ. 

— O să vin pentru ceea ce e ea, nu pentru ce-mi oferi tu. 


Angel zâmbi. Patience ştia perfect că Angel se aşteptase ca 
Sken să reacționeze astfel. Arta diplomaţiei, după cum 
spunea întotdeauna tatăl ei: să-ţi provoci adversarul să vrea 
ceea ce ai plănuit tu. Angel era un diplomat. Unwyrm nu 
era. Unwyrm era foarte direct în exprimarea dorințelor, iar 
Patience era la fel de directă în a i le respinge. În această 
bătălie nu era loc de subtilităţi. 

Părăsiră docurile îndreptându-se către grajduri. Caii lor 
fuseseră bine îngrijiţi - Angel plătise serviciile, întrucât se 
aşteptase să-i vândă. 

Patience îşi încărcă sarbacana cu trei duzini de săgeți de 
lemn. Erau mai vizibile decât săgețile ei de sticlă, dar 
zburau mai departe şi purtau o încărcătură de otravă mai 
letală. 

Angel bombăni nemulţumit de faptul că era bătrân şi 
scoase din cufărul lui un arc scurt şi un mănunchi de săgeți. 
— Nu prea sunt bun la asta, zise. Mă descurc mai bine de 

aproape, cu un cuţit. 

— Şi de la spate, fără îndoială, insinuă Sken. 

— Pot să-i şi otrăvesc. Numai să ne invite la cină. 

— Otravă şi cuțite în spate. Ce mai om. 

— Ajunge, zise Patience. O să fie destul de primejdios chiar 
şi fără o ceartă stupidă pentru ceva neînsemnat. 

Vorbi tăios, lăsându-şi glasul să-i trădeze ceva din 
pedeapsa crescândă pe care chemarea din Cranning i-o 
aplica. Îi făcea rău numai şi să se urce în trăsură; tremura 
şi i se făcu greață atunci când Angel smuci frâiele, 
îndemnând caii să iasă pe drumul pietruit. Pietrele erau 
vechi şi uzate de anii de trafic, dar Patience simţea micile 
spaţii dintre ele ca pe nişte şanţuri care o zdruncinau şi îi 
dădeau dureri de cap. 

Însă îşi învățase bine toate lecţiile. Îşi păstră atitudinea 
calmă, reuşind să pară uşor amuzată în situaţii care erau 
departe de a fi amuzante. Nu avea să cedeze în strânsoarea 
chinuitoare a lui Unwyrm. Nu-l va lăsa pe Angel să o vadă 


că sufere. Cât timp îl putea păcăli pe Angel, ştia că încă mai 
era stăpână pe sine. 

Oraşul nu era prea mare şi în curând drumul trecea 
printre câmpuri cu legume şi livezi unde fermierii prăşeau 
sau strângeau recolta printre ruinele vechilor conace care 
cândva fuseseră mândria Waterkeepului. Făcea parte din 
ciclul firesc al vieţii umane pe Imakulata. Waterkeep fusese 
pe vremuri un oraş măreț; putea să devină din nou măreț 
sau putea să dispară cu totul, nimic nu stătea pe loc. Chiar 
şi religiile îşi avuseseră schimbările lor, Păstrătorii şi 
Cărămidarii, Memoratorii şi Observatorii şi, în ultimul secol, 
Vigilenţii în micile lor colibe de pustnici. Şi ei aveau să cadă 
în Ruin. 

Nimic nu era veşnic. 

Cu excepţia liniei de sânge a Heptarhiei, care continuase 
neîntreruptă, singura instituţie care rezistase prin toate 
mileniile omenirii pe Imakulata. Era un lucru nemaiîntâlnit 
în istoria umană. Încercă să-şi aducă aminte de ceva 
comparabil. Romanii avuseseră numai o mie de ani după 
cele mai generoase calcule; Papii duraseră numai două mii 
cinci sute de ani. Chiar şi patriarhatul de la Constantinopol 
dispăruse acum, cu toate că se menţinuse într-o formă 
distorsionată şi poluată ca să trimită această colonie pe 
Imakulata. 

Coloniştii de pe Imakulata se presupunea că păstrează vie 
religia greacă, deşi nimeni nu mai vorbea limba şi nimănui 
nu-i păsa prea mult, de fapt, de menţinerea vechilor 
ritualuri ale bisericii greceşti. Nimic nu rezistase cu 
excepţia Heptarhiei. 

Până acum, se gândi Patience. Acum această fiinţă 
îndepărtată, acest Unwyrm mă smulge. Dacă mă va cuceri, 
va fi sfârşitul Heptarhiei. lar dacă eu voi continua să-i opun 
rezistenţă, va fi sfârşitul meu. 

Livezile începuseră să facă loc pâlcurilor de pădure. Ici- 
colo câte un mic sat întrerupea pădurea în creştere, cu 
câteva vaci pe păşunile comunale, câţiva fermieri pe câmp 


şi copii care strigau în urma trăsurii şi alergau după ei până 
nu mai puteau. Sken îi înjura în gura mare, lucru care pe ei 
îi încânta, iar Patience pretindea că se distrează, cu toate că 
acum era incapabilă de orice în afară de o imitație a 
plăcerii. Însă Angel stătea posomorât, mânând caii la trap 
vioi. 

În cele din urmă, pe la începutul după-amiezii, copacii 
câştigară teren complet şi drumul deveni mărginit de 
tufişuri dese şi copaci uriaşi cu circumferinţe de zece- 
douăzeci de metri. Locul era perfect pentru ambuscade, iar 
Patience simţi un nou val de regret pentru că îi pusese într- 
un asemenea pericol. 

Ajunseră la o porţiune de drum lungă şi dreaptă prin cea 
mai deasă zonă a pădurii. La capătul îndepărtat se putea 
vedea limpede o frânghie groasă întinsă de-a curmezişul, la 
o înălţime la care să poată prinde gâturile cailor. 

— Obraznici, nu-i aşa? Zise Sken. Ne dau timp destul ca să 
vedem ce ni se pregăteşte. 

— Mă întorc, spuse Angel. 

Auzindu-i cuvintele Patience simţi crescând în ea un 
sentiment de recunoştinţă şi mulţumire. Însă învățase 
disciplina. Acum rezistenţa în faţa lui Unwyrm devenea o 
obsesie pe măsură ce suferinţa sporea. 

— Întorceţi-vă dacă vreţi, spuse. Eu merg înainte. 

Avea sarbacana de sticlă ascunsă în crucea de sub cămaşă; 
aceasta şi laţul erau ultimele ei arme în caz că era 
capturată. Avea în mână o sarbacană mai lungă şi mai 
precisă din lemn. Săgeţile, toate puternic otrăvite, se 
găseau într-o pungă. Le putea manevra cu destulă 
siguranţă; tatăl ei avusese grijă să fie învățată cu otrăvurile 
cele mai obişnuite înainte de a împlini zece ani. Sări din 
trăsură şi păşi cu mult curaj spre frânghia care aştepta. 
Sken blestemă, dar o urmă cu câte o secure în fiecare 
mână. Angel, posomorât, aduse trăsura în urma lor. 

— Ne pot ucide când vor, zise. 


— Fii cu ochii pe copaci, spuse Patience. Hangiul a zis că le 
place să-i tortureze pe oameni. Vor încerca să ne prindă vii. 

— Acum mă simt mai bine, făcu Sken. 

— Frânghia îţi aparţine. 

— E ca şi dată jos. 

Patience urmărea tufişurile şi copacii de deasupra 
capetelor. 

Frunzele erau suficient de rare ca să permită să treacă 
multă lumină; se simţea şi o adiere slabă, care ascundea 
orice semn de mişcare a hoţilor. Patience zări doar vreo doi 
oameni sus printre crengi. Arcaşi, fără îndoială. Dar nu era 
uşor să ţinteşti cu arcul aproape drept în jos într-o ţintă în 
mişcare; dacă arcaşii din copaci îl loveau pe vreunul dintre 
ei, ar fi fost mai mult din noroc decât din intenţie. 

Ceea ce o îngrijora erau oamenii de la sol, fără îndoială 
ascunşi cu zecile în spatele copacilor. Puteau să năvălească 
din orice direcţie. Puse o săgeată în sarbacană şi păstră 
încă trei în mâna dreaptă. 

Se aflau la câţiva metri de frânghie când patru bărbaţi 
ieşiră din spatele unui copac şi se opriră în mijlocul 
drumului, dincolo de frânghie. Se făleau, zâmbeau, ştiau că 
victimele lor nu aveau nici o şansă. Unul dintre ei păşi 
înainte, pregătindu-se să vorbească. Patience ştia că în 
timpul discursului lui ceilalţi urmau să iasă şi să-i 
înconjoare. 

Aşadar, nu avea să aibă loc nici o discuţie. Suflă în ţeavă. 
Ţintise în gât, dar săgeata zbură prea sus şi îi intră în gură. 
Omul rămase încremenit, cu săgeata invizibilă pentru 
tovarăşii din spatele lui. Aşa că ea avu timp să încarce şi să 
tragă din nou înainte ca următorii să-şi dea seama ce se 
petrece. A doua săgeată îşi lovi victima în frunte; primul 
bărbat se sufocă în sfârşit, icni şi căzu în convulsii din cauza 
otrăvii care îi ajungea deja la creier. Ceilalţi doi se 
retraseră, surprinşi pe moment că iniţiativa nu le mai 
aparţinea. 


Sken se mişcă lent, dar cu avânt, şi dintr-o lovitură cu 
securea tăie frânghia. Imediat Angel dădu bice cailor, Sken 
sări în trăsură, iar Patience alergă pe alături, apoi se prinse 
de ea. 

Trăsura trecu zdruncinându-se peste trupurile din drum. 
Auzi o voce în tufişuri spunând: 

— Băiatul l-a doborât pe Tinichigiu. Cu gura. 

Pentru o clipă păru că li se va permite să treacă. Apoi 
oamenii începură să strige, să ţipe şi săgețile loviră trăsura 
din spate. Angel grăbi caii, răcni la ei, apoi dintr-odată se 
poticni şi se sufocă. O săgeată i se înfipsese într-o parte a 
gâtului. Multe mâini apucară caii; trăsura se opri. 

Patience nu avu timp să-şi facă griji pentru Angel. Din 
fericire tâlharii pierdeau timp eliberând caii. 

Patience ignoră caii şi îi strigă lui Sken să facă la fel. Sken 
apucă pe partea stângă a trăsurii, rotindu-şi securile şi 
împrăştiind sânge în toate direcţiile. 

Hoţii se feriră de Sken, sperând că poate un arcaş va avea 
grijă de ea, însă Patience continuă să sufle săgeți cu 
încărcătură letală - de la aşa o distanţă era greu să rateze - 
iar cei care nu erau ucişi pe loc ţipau în asemenea dureri 
din cauza otrăvii încât tâlharii începură să-şi piardă curajul. 

La urma urmelor comandantul lor fusese ucis şi 
pierduseră deja mai mult de zece oameni, unii aveau răni 
urâte de secure, iar fiecare săgeată care îşi atingea ţinta 
însemna alt mort. Urlară ameninţări oribile şi înjurară, dar 
se împrăştiară şi fugiră în timp ce săgețile continuau să 
zboare. 

Sken avea o tăietură adâncă pe partea din spate a unui 
braţ. 

— Sunt teafără, zise. Trebuie să plecăm de aici. O să se 
întoarcă, o să ne urmărească, trebuie să ne mişcăm 
continuu. 

— Poţi să tragi de trăsură? 

— Mai bine să fugim; la ce ne folosesc toţi banii dacă 
suntem morţi? 


— Angel trăieşte încă. Nu-l putem duce cu altceva decât cu 
trăsura. 

Sken se uită la săgeata din gâtul lui, mormăi, apoi îşi 
ocupă locul în faţa trăsurii. 

— Fii foarte atentă, spuse. 

Rana lui Angel nu sângera prea mult şi Patience ştia că 
trebuia să lase vârful acolo până când găseau timp să-l 
opereze. Totuşi, dacă nu dădeau peste un oraş mare cu un 
medic specialist, nu avea prea multe speranţe. Ar fi trebuit 
să se întoarcă în grabă la Waterkeep, unde sigur se găsea 
un doctor. Apoi să-şi continue călătoria pe calea apelor, 
când Angel s-ar fi simţit mai bine. 

Dar recunoscu acest gând ca venind de la Unwyrm. Aşa să 
fi fost? Poate era doar bunul-simţ, poate că prin 
încăpăţânarea ei de a opune rezistenţă îl omora pe Angel. 
Cum putea să insiste, neştiind nici măcar dacă exista vreun 
sat înaintea lor, când acest bărbat credincios, învățătorul ei, 
practic singurul tată pe care îl cunoscuse vreodată, zăcea 
pe moarte în trăsură? 

Înainte. Păstră în minte acest unic gând: mergi înainte. 

Mergi înainte. Cerceta drumul în faţă şi în spate, uitându- 
se după tâlhari sau după vreun cal. Odată un bărbat ieşi pe 
drum înapoia lor, înarmat cu un arc; muri înainte să poată 
trage. Nu mai erau alţii. 

Poate că renunţaseră. Nu avea importanţă. De dragul lui 
Angel nu-şi putea permite să încetinească ritmul. 

Încercă să i se alăture lui Sken la tracţiunea trăsurii. 

— Du-te de-aici, îi spuse femeia. Îmi strici ritmul. Tu stai de 
pază. 

În cele din urmă copacii se răriră şi apăru o livadă, iar 
după livadă un câmp cultivat; sătenii strigară unii la alţii şi 
începură să se adune. 

— Tinichigiul v-a lăsat să treceţi? Întrebă un copil. 

— Aveţi un vindecător? Strigă Sken. 

— Nu unul din sat, adăugă Patience. 


— Câteodată ăştia ştiu mai multe decât medicii din oraşe. 
lar dacă au unul, cu atât mai bine pentru bătrân. 

— Avem un vindecător, spuse un bărbat. Un gebling. Dar e 
un vindecător bun. 

— Poţi să tragi trăsura? Întrebă Sken. O poţi duce până la 
vindecător? Putem plăti. 

— Tinichigiul v-a lăsat bani? 

Patience obosise să mai audă acest nume. 

— Tinichigiul e mort, zise. Du-ne la vindecător. 

— Drăguţ băiatul, zise una dintre fetişcane, o amărâtă cu 
dinţi proeminenţi care încerca să flirteze. 

Patience oftă şi se urcă în trăsură. Acum Angel avea ochii 
deschişi. Îl ţinu de mână ca să-i domolească teama pe care 
fără îndoială o simţea. 

— Suntem printre prieteni, îi spuse ea. 

Sătenii apucară de oişte şi alţii împinseră din spate. Sken 
urcă recunoscătoare în trăsură. Un sentiment ciudat o 
copleşi pe Patience imediat ce trăsura începu să se mişte 
din nou, o senzaţie de dulceaţă, de pace. Toată opoziţia lui 
Unwyrm dispăruse. lar acum chemarea din Cranning 
revenise, o dorinţă de a merge mai departe, spre nord, spre 
Cranning. Acolo unde o aştepta iubitul ei, cu blândeţe şi 
sărutări tandre, iubitul care aştepta să-i umple pântecele cu 
viaţă. Patience se forţă să înlăture aceste noi gânduri, aşa 
cum făcuse şi cu cele vechi, mai violente. Unwyrm vrea 
acum să mă grăbesc. Deci se pare că mă aflu exact acolo 
unde nu vrea el. Îndreptându-mă către un vindecător 
gebling dintr-un sat separat de lume de o bandă de tâlhari. 
Unwyrm n-ar fi putut-o conduce acolo mai bine nici dacă i- 
ar fi dat o hartă. Oare am făcut, la urma urmelor, ceea ce 
voia duşmanul meu? Sau l-am înfrânt? 

— Acolo, strigă unul dintre săteni. La capătul îndepărtat al 
cătunului se vedea o casă măricică. 

— Locuieşte acolo cu sora lui, zise un ţăran. 

— Şi cu un om, un uriaş. 

— Se spune că geblingii dorm împreună, zise altul. 


— Animale împuţite. 

— Dar e un vindecător, unul adevărat. 

— Cum îl cheamă? Întrebă Patience. 

— Ruin, spuse un bărbat. 

Sken pufni: 

— Un nume promiţător. 

Fumul ieşea în vârtejuri pe coş. Treci pe lângă casă, 
îndemnă chemarea din Cranning. Grăbeşte-te. Angel o să 
fie în siguranţă. Mergi înainte, treci de casă, treci de casă. 

Uşa se deschise şi apăru o femeie geblingă, acoperită cu 
blană. Era curată, deloc împuţită, frumoasă după 
standardele geblingilor. În ochii ei sclipea o inteligenţă care 
o determină pe Patience să fie prudentă cu ea. N-avea rost 
să afle că înţelegea limba geblică. 

Casa aceea era destul de importantă pentru ca Unwyrm să 
nu vrea ca ea să fie acolo. Aşa că avea să intre ca 
ambasador şi să afle tot ce se putea înainte de a se angaja 
la ceva. 

Între timp, spera împotriva tuturor probabilităților că 
Angel va putea fi salvat. Sângele ţâşni pe la baza săgeţii 
atunci când sătenii îl purtară înăuntru. Patience se gândi să 
le împrăştie monede de aramă, dar luă o monedă de oţel şi 
i-o dădu bătrânului care părea să fie şeful satului. 

— Pentru întregul sat, fiindcă aţi fost buni cu noi. 

Bătrânul zâmbi şi dădu din cap, iar oamenii murmurară 
mulţumiri. Erau bani mai mulţi decât câştiga satul într-un 
an întreg. 

8. CASA GEBLINGILOR. 

Reck3 îi auzi pe săteni venind încă de când se aflau 
departe de căsuţa ei. Era tulburare în murmurul adus de 
vânt. Înălţă capul ca să audă mai bine. Să fie vreo adunare? 
Nu, nu se simţea furia. Acela nu era un sat care să le 
permită preoţilor să-i stârnească împotriva geblingilor. 
Ceea ce nu însemna că nu rămânea întotdeauna o 
posibilitate. Nu se ştia niciodată când oamenii puteau să 
devină religioşi şi să înceapă să ucidă. 


Dar pentru ce atâta agitaţie dacă veneau pentru o 
vindecare? Însemna că cineva important avea nevoie de 
îngrijiri medicale, cineva neobişnuit sau puternic. Un străin, 
desigur, întrucât nici un om neobişnuit sau puternic nu 
trăise vreodată în apropierea Satului de pe Apă - unul 
dintre sutele de sate cu astfel de nume de pe malurile 
Cranwaterului. Străinul era probabil rănit, nu bolnav, căci 
de mult boala nu mai atrăgea mulţimea. Se temeau de 
molipsire. 

Reck se duse la uşă şi îl strigă pe Will. Era pe câmp, 
prăşind cartofii. El o auzi, îi făcu cu mâna, aruncă săpăliga 
pe sanie şi târi povara grea pe pământ înspre hambar. Era 
un bărbat înalt, uriaş chiar şi după standardele umane; 
avea aproape de două ori mărimea unui gebling. Cândva 
fusese soldat, sclav în slujba unui ofiţer într-o armată sau în 
alta. Era un ucigaş dovedit, mai puternic decât orice om de 
care auzise Reck. 

Însă Reck nu se temea de el. Îl întâlnise pe când era un 
sclav evadat, cu mulţi ani în urmă, şi îi oferise protecţie şi 
un loc unde să-şi întemeieze o fermă. Pentru el era 
suficient. El şi cu Reck duceau o viaţă destul de plăcută. Nu- 
şi spuneau multe unul altuia, pentru că nu erau multe de 
spus. Amândoi îşi făceau treaba bine şi cu încredere, găsind 
bucurie în muncă. 

Însă erau suficient de inteligenţi ca să fie discreţi. După 
atâţia ani nu mai era nici un secret în sat faptul că un om 
uriaş trăia împreună cu geblingii la marginea pădurii. 

Dar nici nu-i înrăiau pe săteni sfidându-i; Will se ţinea 
deoparte când oamenii îşi aduceau bolnavii sau răniții ca să 
fie vindecaţi. Nu avea nici o problemă cu ei. 

Will duse sania în hambar şi fără îndoială se urcă în pod să 
doarmă până când plecau oamenii. Will avea remarcabila 
capacitate de a dormi oricând voia, atât cât voia. Reck se 
întreba adesea dacă Will era vreodată bântuit de visele care 
pe ea o ţineau trează nopţi în şir. Se întreba, dar nu vorbea. 


Visele nu erau un subiect despre care o geblingă amabilă să 
pună întrebări. 

Văzu că oamenii trăgeau o trăsură spre casa ei. Nu avea 
cai. Asta însemna că proprietarii trăsurii căzuseră pradă 
tâlharilor - oamenii Tinichigiului, fără îndoială. Nu era o 
surpriză. Surpriza era că cineva scăpase cu viaţă. De obicei, 
Tinichigiul era foarte atent. 

Adulmecă aerul. Sânge, dar nu şi miros de măruntaie. 
Poate doar o rană superficială, ceva ce putea curăța şi 
bandaja fără să aştepte să se întoarcă fratele ei. 

În trăsură se afla un băiat, stând jos şi discutând cu 
sătenii. Părea că el era şeful. Un bătrân zăcea întins cu 
capul în poala băiatului. 

O femeie grasă cu aspect vulgar stătea pe locul vizitiului, 
strigând la ţăranii care trăgeau trăsura, grăbindu-i cu 
înjurături, promisiuni şi zeflemele. Aşadar bătrânul era cel 
rănit. Numai unul? Şi un băiat atât de tânăr. Tinichigiul 
avusese întotdeauna ochi pentru efebi. Ceva ciudat se 
petrecuse în pădure. 

Puțin probabil ca Tinichigiul să mai fi fost în viaţă, având în 
vedere deznodământul. Oricine erau ei, probabil erau mai 
grozavi decât păreau la prima vedere. Asta era în regulă; 
Reck înţelegea. Şi ea era mai grozavă decât părea. 

Îi întâmpină la poartă. 

— Duceţi-l pe bătrân înăuntru dacă nu poate merge, zise. 
Lăsaţi trăsura aici, iar voi, ceilalţi, mergeţi acasă. 

— L-au omorât pe Tinichigiu, spuse unul dintre săteni. 

— Şi pe jumate dintre oamenii lui. 

Femeia grasă se împăună: 

— Juma' din ei i-am omorât chiar eu, şi crede-mă că toţi au 
câte un semn sau două pe ei! 

Putea fi fanfaronadă, dar nu era aşa. Reck îi văzu urmele 
de sânge de pe braţe. O parte din sânge era chiar al ei. 

— Te poţi spăla în bazinul ăsta de afară. Curăţă-ţi rana aia. 

Femeia grasă se spălă, iar oamenii îl aduseră pe bătrân 
înăuntru şi-l aşezară pe masă. Băiatul şi femeia intrară să 


se uite; Reck nu le dădu atenţie. Bătrânul avea o săgeată în 
gât, bine înfiptă. Trecuse prin spatele traheei, astfel că avea 
dureri, dar nu respira sânge. 

Sângele se scurgea încă încet de la baza rănii. Reck se 
aplecă şi îl mirosi, apoi scoase limba să-l lingă. O auzi pe 
femeia grasă mârâind cu repulsie. Băiatul nu spuse nimic. 
Ceva nu e-n regulă cu băiatul ăsta, gândi Reck. Dar nu-şi 
putea da seama ce anume; era mai important gustul 
sângelui bătrânului. 

— Otravă, le spuse Reck. Una urâtă. Rana asta n-o să se 
vindece. Sângele o să curgă continuu. 

— Atunci nu-i scoatem săgeata? Întrebă femeia grasă. 

— Ai făcut bine că aţi lăsat-o acolo. 

— Ce-o să faci? Întrebă băiatul. 

— Nimic. Reck se întoarse către săteni: Plecaţi, v-am spus. 
Aţi făcut tot ce-aţi putut! 

— Nu faci nimic! Zise băiatul. Mulţumim, atunci o să ne 
ducem în alt sat. 

Băiatul vorbea cu un ton din care reieşea că se aştepta să 
fie ascultat. 

Hum, fiul fierarului, rosti în drum spre uşă: 

— O, asta-i fata goblină. Fratele e vindecătorul. 

— O fată! Strigă femeia grasă. De unde-ţi dai seama, la 
goblini? 


— Când o să-l vezi pe fratele ei o să-ţi dai seama. Are 
ştremeleagul uite-aşa de lung. Niciodată nu poartă nimic în 
afară de blană. 

Reck se obişnuise ca oamenii să-i ridiculizeze pe faţă pe 
geblingi. Dacă geblingii ar fi fost mai mari de două treimi 
din înălţimea medie a unui om, poate că ar fi refuzat să 
suporte. Dar atâta timp cât geblingii aleseseră să trăiască 
departe de Cranning, în lumea oamenilor, trebuiau să se 
acomodeze cu răutatea lipsită de minte a fiinţelor umane. 
Fratele ei, Ruin, suporta mai greu decât cei mai mulţi dintre 
ei. Petrecea mai tot timpul în păduri, ca să scape de ei, şi 
refuza să poarte orice fel de îmbrăcăminte, parcă declarând 
că preferă să fie animalul care îl considerau ei decât să se 
prefacă unul de-al lor. 

— Când o să se întoarcă fratele tău? Întrebă băiatul. 

Reck nu răspunse la întrebare. Studie chipul băiatului, 
apoi adulmecă din nou aerul. lată ce nu era în regulă. 
Băiatul nu avea creasta osoasă deasupra ochilor, ca 
majoritatea masculilor umani. Şi se simţea mirosul sângelui 
menstrual; sângele viu din rana bătrânului îl acoperise. Dar 
nasul lui Reck nu putea fi minţit. 

Uşa se închise în urma ultimilor săteni. 

— Am întrebat când se întoarce fratele tău. 

— Mai întâi, zise Reck, spune-mi cine eşti şi de ce te 
prefaci că eşti băiat. 

Deodată simţi o mână puternică apucând-o de încheietură, 
răsucindu-i-o. Era bătrânul. Îl crezuse inconştient, însă 
acum o ţinea ca într-o menghină. Ar fi putut să-l lovească în 
vintre şi să-l facă să-i dea drumul, dar nu văzu nici un motiv 
să-i sporească durerea pe care o simţea deja. 

— Pe oameni îi poţi păcăli, zise ea, dar nu şi pe un gebling 
cu jumătate de creier. Ceea ce ochii nu pot vedea, nasul 
simte. 

— Dă-i drumul, zise fata. E perioada ciclului meu, îţi 
aminteşti? Am uitat că geblingii îl pot mirosi. E un dar pe 
care mi-aş fi dorit să-l am. 


Strânsoarea bătrânului slăbi. Reck nu se mişcă până ce el 
nu îşi retrase mâna. 

— Bătrânul se numeşte Angel. Este tutorele şi prietenul 
meu. Femeia aceasta minunată este Sken. S-a autoinclus în 
preţ când i-am cumpărat vasul ca să plecăm din Heptam. 
Fata zâmbi: Voiam să spun că mă cheamă Adam, dar acum 
că îmi ştii sexul n-o să-ţi mai spun deloc cum mă cheamă. 

— Cum presupui că o să ne plăteşti, dacă v-a jefuit 
Tinichigiul? 

— Tinichigiul nu ne-a jefuit. Doar s-a oferit s-o facă. 
Oamenii lui ne-au alungat caii, dar i-am bătut mai rău decât 
se aşteptau. Ne gândeam să cumpărăm cai de aici. Dar se 
pare că nimeni nu are cai de vânzare. 

— Îi ia armata, spuse Reck. Oamenilor nu le lasă decât 
câte un cal pentru munca la câmp. Geblingii nu primesc 
deloc cai. 

— Nu vreau calul tău. Vreau doar ca Angel să se facă bine. 

— O să vină fratele meu. 

— Nici măcar nu ai trimis după el. 

— Nu e nevoie să trimit după el. El cunoaşte animalele 
pădurii. Ele văd tot ce se petrece aici şi îi spun. 

Fata îi aruncă o privire lui Sken, parcă întrebându-se: În 
ce superstiție absurdă ne-am băgat? 

Bătrânul şopti: 

— Noi nu suntem ţărani. Ştim că geblingii se pot chema 
unul pe altul. Nu e nevoie să ne spui poveşti cu animale. 

— E vorba despre animalele pădurii, zise Reck. Dar am 
învăţat de mult să nu mă cert niciodată cu un om care se 
crede savant. 

— Sunt filosof. Săgeata asta din gât doare ca naiba. 

— Îmi pare rău. Fratele meu ar putea fi departe. Ar putea 
dura ceva până vine. Nu putem face nimic. 

— Mi-e sete. 

— Este posibil ca săgeata să treacă prin gâtlej, pe unde 
înghiţi. 

— Trece. 


— Atunci nu primeşti nici de băut. 

Atunci fata şi Sken se aşezară amândouă, fata pe un 
taburet şi Sken pe podea, sprijinită de perete. Reck se 
întoarse la treburile ei, punând smocuri de pene la săgețile 
pe care le cioplise ieri. Era o muncă dificilă, de fineţe, pe 
care respiraţia chinuită, dureroasă a omului de pe masă nu 
o făcea mai uşoară. 

Will intră curând după aceea, aducând apă. Nu se uită la 
vizitatori, cu excepţia unei priviri către omul de pe masă. 
Puse o găleată cu apă lângă foc şi pe cealaltă o vărsă într- 
un lighean mare din apropierea mesei. Abia atunci se 
întoarse cu faţa la vizitatori. 

— Will, zise, prezentându-se. 

— Sken, răspunse femeia grasă. 

Fata nu spuse nimic. 

— Locuieşti aici? Întrebă Sken. 

Will aprobă din cap. 

Sken se uită de la el la Reck şi înapoi. 

— Dezgustător, zise. 

Will rânji. 

— Sunt sclavul ei. 

Sken se relaxă puţin. 

— E dezgustător ca un gebling să fie stăpânul unui om, 
dar atâta timp cât ea nu te încalecă. 

— Aş zice că nu e treaba ta, zise Reck. Ai un mod ciudat de 
a vorbi dacă vrei ca omul ăsta să trăiască. 

— Spun ce gândesc, replică Sken. 

— Atunci gândeşti ca o balegă. 

Sken făcu un pas către ea. Atât Angel, cât şi fata strigară 
la ea să se oprească. Will strigă şi el, dar la Reck. Însă în 
ciuda strigătelor, nu zgomotul o opri pe Sken, ci vederea lui 
Reck cu arcul gata pregătit. Într-o secundă putea înfige o 
săgeată oriunde ar fi vrut. 

— Nu, Reck, rosti Will. 

— Vin ca nişte cerşetori la uşa mea şi apoi mă acuză că 
permit unui om să mă încalece. Deşi, dacă ar încerca asta 


vreun om, tu eşti singurul care s-ar putea să 
supravieţuiască. 

Angel vorbi slab de pe masă: 

— Iart-o pe femeia asta. A fost crescută pe râu şi niciodată 
nu a învăţat să vorbească civilizat cuiva. 

Reck cobori arcul. Sken trase de gulerul hainei şi se aşeză 
înapoi, cu ochii la foc. Niciodată insultarea goblinilor n-o 
mai adusese atât de aproape de moarte. 

Negustorii geblingi care plăteau pentru traversarea râului 
spre Heptam erau blânzi şi nu ripostau niciodată. Nu era 
pentru prima oară când Sken trebuise să-şi revizuiască 
înţelegerea modului cum funcţiona lumea, dar niciodată nu- 
i plăcuse. 

Will se apucă să prepare cina, iar Reck se întoarse la 
săgețile ei. Angel respira tot mai rar. Fata stătea tăcută în 
colţ. Rămaseră aşa, muţi şi prudenţi, până la amurg, când 
Ruin sosi acasă. 

9. VINDECĂTORUL. 

Ruin simţea apăsarea urii lui Unwyrm ca suflul unui vânt 
pe faţa sa. Aproape se sprijinea pe ea, strâmbându-se din 
cauza suferinţei pe care i-o provoca înaintarea. Dacă l-ar fi 
văzut cineva, ar fi arătat ridicol, un gebling dezbrăcat, 
murdar, nepieptănat, străduindu-se să se mişte peste 
pajiştile netede acoperite de iarbă în lumina soarelui sau 
chinuindu-se să se ţină pe picioare între copacii ale căror 
ramuri se îndoiau uşor în calea lui. 

Dar ori de câte ori Ruin îşi îndrepta faţa către Cranning 
simţea un uragan de rezistenţă. El era singurul gebling 
dintre toţi geblingii care nu putea merge acasă. 

După două astfel de zile istovitoare - înaintând cu greu, 
oprindu-se să se odihnească, înaintând iarăşi - o simţi pe 
Reck chemându-l. Acea atingere iubitoare care părea să 
apese ca nişte degete delicate pe coloana vertebrală - Ruin 
nu-i spusese niciodată cum îl afecta chemarea ei; nici un alt 
gebling nu avea asemenea putere asupra lui. În special 


acum, după zile întregi de răcnete furioase ale lui Unwyrm, 
şoapta lui Reck era de nesuportat. 

Ruin căzu în genunchi şi plânse. Plânse de furie - furios că 
Reck îl chema, furios pe sine pentru că nu avea puterea să-i 
ignore chemarea şi să-şi continue lupta. 

Dar nu mai putea lupta. După ce zăcu în iarbă lângă pârâu 
câteva minute sau o oră, se târi până la apă şi bău, apoi se 
ridică. Pentru o clipă privi spre Cranning; însă gândul la 
încă un pas în acea direcţie era mai mult decât putea 
suporta. Se întoarse şi porni în direcţia opusă. Îşi simţea 
picioarele uşoare. Sălta printre păduri şi pajişti, 
parcurgând în minute drumul pe care se străduise cu orele. 

Tot timpul sora lui era ca un cântec în minte, alinându-l, 
chemându-l înapoi la ea. 

Chemându-l, dar nu chemându-l acasă. Nu exista nici un 
gebling în viaţă care să-şi numească locuinţele omeneşti 
„acasă”. Pentru geblingi exista o singură casă: măreţul oraş 
de pe stâncă, tunelele şi şanţurile necartografiate care se 
întindeau la kilometri adâncime sub suprafaţa Piciorului 
Cerului. 

Cranning, un oraş cu mai mulţi locuitori decât aveau 
majoritatea naţiunilor, populat cu oameni, dwelfi şi gaunţi 
dar condus de geblingi, căci numai geblingii purtau în 
minţile lor amintirea de neşters şi de nescris a fiecărui cot 
al fiecărui tunel din acel loc. Fiecare piatră din fiecare 
peşteră le era familiară, chiar şi geblingilor ca Ruin, care 
niciodată nu pusese piciorul pe piatră, niciodată nu gustase 
apa rece curgând prin tunele de la ghețarul de deasupra, 
niciodată nu dormise sub arcul de întuneric infinit mai 
mângâietor decât cerul. Acolo unde se afla Reck, Ruin 
putea fi liniştit; dar afară din Cranning nu se putea 
considera acasă. 

Şi, atâta timp cât trăia Unwyrm, cum ar fi putut Ruin să 
ajungă acolo? Era dilema vieţii sale, încă de când era copil 
şi mama lui îi explicase cine era el şi ce avea de făcut. 


— Tu eşti cel mai special din cel mai special sânge, tu şi 
sora ta aveţi seminţele măiestriei în sufletele voastre. Nu 
există nimic ce voi să nu puteţi învăţa, nimic ce nu puteţi 
face, nici o idee nu poate apărea în minţile voastre ca un 
fulger într-o furtună. V-aţi născut pentru a fi cea mai bună 
replică a geblingilor la teribila ură a lui Unwyrm, singura 
noastră speranţă de a-l ucide, voi doi. 

— Unde o să-l găsesc? Întrebase copilul Ruin. 

— Trăieşte în inima Cranningului, acolo unde izvorăşte 
sângele vieţii. Trăieşte în fiecare pântece de gebling, vipera 
din sânul nostru, ca să ne devoreze pruncii din clipa în care 
se nasc. 

— Atunci arată-mi drumul spre Cranning, mamă, ca să mă 
pot duce să-l omor! 

Atunci mama plânsese, cu limba ei lungă atârnându-i 
descurajată din gură, cu cei doi ochi sclipindu-i de lacrimi. 

— Cum de tu, dintre toţi geblingii, nu cunoşti deja drumul? 
Ah, Ruin şi Reck, fiul meu, fiica mea, v-am creat ca să fiţi 
căderea duşmanului nostru, dar el deja vă cunoaşte şi vă 
ascunde Cranning chiar în minţile voastre. 

După ce mama lor murise, Ruin şi Reck rătăciseră un timp 
fără ţintă prin lume. Fiecare începuse să se pregătească 
pentru ceea ce mama lor îi învățase că trebuie să facă. Reck 
învăţă arta folosirii arcului şi putea ucide tot ceea ce vedea, 
dar refuză să caute drumul spre Cranning, negând că acel 
loc ar însemna ceva pentru ea. Îşi bătea joc de Ruin din 
cauza eforturilor lui nesfârşite de a ajunge în acel loc. „Nu-s 
decât vise şi viziuni”, zicea ea, „numai nişte profeţii 
prosteşti”. Însă se antrena cu arcul în toate orele ei libere, 
şi studia toate legendele despre Unwyrm pe care le putea 
afla printre geblingii care călătoreau pe fluviu şi căutau 
ospitalitate în casa ei. 

Ruin, în schimb, nu trebuia să devină ucigaş. El învăţă 
artele vindecării. Hoinărea prin păduri, testând ierburile 
care creşteau acolo, folosindu-le ca să trateze animalele 
bolnave sau rănite de oameni sau de alte fiare. Când o iarbă 


era promițătoare, el o cultiva şi o îngrijea, o învăţa şi mai 
multe despre ceea ce dorea el să facă, iar în curând obținea 
ierburi care alungau infecțiile, pulberi din rădăcini care 
puteau lecui boli, fructe care îndepărtau durerea. Şi 
cunoştea interiorul unui corp doar privindu-i liniile 
exterioare. Şopârla şi leul, rubinul şi găinuşa de munte, el le 
putea deschide şi aşeza corect. Nu şi-ar fi putut aşterne 
niciodată aceste cunoştinţe în cărţi, aşa cum făceau 
oamenii. 

Bieţii oameni - lor le lipsea cealaltă minte, memoria 
secretă în care geblingii ascundeau cele mai importante 
cunoştinţe chiar şi faţă de ei înşişi. Dacă l-ai fi întrebat pe 
Ruin ce nu era în regulă la unul dintre numeroşii lui 
pacienţi, n-ar fi putut să spună, căci mintea lui umană, 
mintea cuvintelor, nu ştia nimic despre vindecare. 

Mintea cuvintelor putea doar să vorbească, să-şi 
amintească imagini şi sunete; el nu o folosea. În cealaltă 
minte avea încredere, cealaltă minte pe care o lăsa să-l 
conducă, iar aceasta îi aducea cele mai alese daruri. 

Numai că de aceeaşi minte se folosea şi Unwyrm ca să-l 
forţeze să se îndepărteze de Cranning. Numai mintea 
cuvintelor, atât de slabă şi de urâtă, îl putea împinge 
înainte, iar şi iar, luptând pentru controlul asupra 
picioarelor şi braţelor sale, în nesfârşitul suiş vertical în 
întâmpinarea duşmanului său. Şi când ne vom întâlni ce voi 
face? La ce aş fi bun, în afară de a fi primul devorat dintre 
ai mei? 

Cădea noaptea şi Ruin era amărât de eşec atunci când 
ajunse la casa pe care o împărțea cu Reck. Îşi dădea seama 
după miros că erau oameni înăuntru, ştia de asemenea că 
erau un bătrân rănit şi o tânără care îl iubea şi se temea 
pentru el. 

Femeia cea grasă era doar o grămadă de sudoare; nu o 
luă în seamă. Mai era de asemenea şi mirosul lui Will, dar 
Ruin nu îl luă nici pe el în seamă. Dacă sora lui dorea să ţină 


un bărbat în loc de un bou, era dreptul ei. Ruin nu vorbea 
niciodată cu Will, iar Will îi întorcea favoarea. 

Reck îl întâmpină fără nici o urmă de zâmbet. Fuseseră 
nişte conflicte acolo. Ruin o iscodi în geblică: 

— De ce i-ai lăsat să stea aici dacă te-au jignit? 

— Fata, răspunse Reck. Nu-mi spune că nu simţi ce-i face 
lui Unwyrm pentru că se află aici. 

Ruin se apropie de fata îmbrăcată băieţeşte care stătea în 
colţ, pe podea. Da, putea să simtă şi el, ca o furnicătură pe 
şira spinării. În apropierea ei, Unwyrm nu-i alunga deloc. îi 
chema. Era ceva ce Ruin nu mai simţise niciodată înainte, 
ceva de care doar auzise: chemarea din Cranning. 

Era incredibil de puternică, precum promisiunea unei 
plăceri sexuale, precum dragostea unei mame pentru 
copilul ei. Ruin îngenunche şi-şi apropie faţa de cea a fetei. 
Îi ignoră repulsia, îi ignoră mâna care se ridică spre păr. 

Femeia grasă strigă de lângă foc: 

— Ia animalul ăla murdar de lângă ea sau îl omor cu mâna 
mea! 

— Linişte, murmură fata. El are mai multe motive să se 
teamă de mine decât eu deel. 

Ruin îi simţi răsuflarea pe obraz şi îi păru o briză călduţă 
din Cranning, care acum îl chema pentru prima dată în 
viaţa lui. 

— Un gebling dezbrăcat să se apropie aşa de o fată, 
mormăi Sken. Era o vreme când goblinii îşi cunoşteau locul. 

Reck îl aduse înapoi la treabă: 

— Pe femeia asta iubitoare de geblingi o cheamă Sken. 
Bătrânul pe moarte e Angel. 

Ruin se trase de lângă fată. Simţi o durere aproape fizică 
atunci când chemarea din Cranning dispăru. Totuşi, chiar şi 
stând departe de ea, mai avea încă putere asupra lui, căci 
presiunea constantă a urii lui Unwyrm slăbise. Ruin nu-şi 
dăduse seama niciodată de cât de mult din cealaltă minte a 
lui se folosea Unwyrm. Acum, examinând rana, înţelegerea 
veni atât de repede şi de limpede încât aproape că reuşi - 


nu tocmai, dar aproape - să transpună înţelegerea în 
mintea cuvintelor şi să şi-o explice. Pentru prima dată îşi 
dădu seama ce ar fi putut deveni dacă Unwyrm ar fi murit. 

Angel era inconştient. Asta însemna că Ruin nu mai 
trebuia să piardă timpul adormindu-l cu medicamente. 
Gustă rana, din care încă mai ţâşnea sânge. Cunoştea 
otrava - una dintre buruienile copilăreşti de care bandiții 
din păduri erau aşa de mândri. Săgeata în sine îl îngrijora 
mai mult. 

Rupsese carnea la intrare şi avea să rupă şi mai multă la 
ieşire. Gâtlejul bărbatului nu se va vindeca bine şi era 
posibil să moară de foame înainte să poată înghiţi din nou. 

— Trebuie să-l tai, zise Ruin din nou în geblică. Ca să se 
poată vindeca pe interior. Spune-le tu oamenilor. 

Ştia destulă agarantă ca să se facă înţeles, dar era mai 
uşor s-o lase pe Reck să discute cu oamenii. El, unul, 
prefera să comunice cu animalele care nu se considerau 
inteligente. 

În timp ce Reck le spunea celorlalţi ce urma să facă Ruin, 
el găsi sporii ciupercii care să neutralizeze otrava, alese un 
bisturiu subţire de alamă din cutia sa de unelte şi trase uşor 
un fir lung şi subţire de iarbă sârmoasă din glastra de la 
fereastră. În sol nu existau metale, deci totul era organic şi 
în final avea să se resoarbă în interiorul corpului. Puse lama 
şi firul în gură împreună cu un lăstar de rădăcina-prostului 
ca să le sterilizeze. Apoi, dintr-o singură mişcare rapidă, 
tăie adânc în gâtul bărbatului, deasupra săgeţii şi dedesubt. 
Ruin îşi cufundă limba în sporii ciupercii, apoi o înfipse în 
tăietură, adânc în rană, acolo unde otrava de pe săgeată 
încă mai împiedica un pic coagularea sângelui. Dura doar 
câteva minute pentru ca sporii să-şi facă efectul, hrănindu- 
se cu otrava apoi producând propriul lor coagulant care să 
ajute la oprirea sângerării. 

În timp ce aştepta, i se adresă lui Reck - în geblică, 
bineînţeles, pentru ca oamenii să nu înţeleagă. 

— Fata - cine e, şi de ce o cheamă Unwyrm? 


— De unde să ştiu eu? Întrebă Reck. 

— Eşti una dintre cei care cunosc toată înţelepciunea 
wyrmilor. E prea tânără să fie un înţelept. 

— Poate că înţelepciunea îi depăşeşte anii. Cred că e mai 
periculoasă decât pare. Nu se teme de nimic. N-a zis, dar 
cred că ea i-a omorât pe cei mai mulţi dintre oamenii 
Tinichigiului. 

— Cu mâinile goale? 

— Ştii ce femeie de-a oamenilor vrea Unwyrm. Vigilenţii 
vorbesc tuturor despre profeția despre cea de şapte ori şi 
încă de şapte ori a şaptea fiică. 

— Nu dau atenţie oamenilor, şi cu atât mai puţin religiilor 
lor. 

— Cea de şapte ori şi încă de şapte ori a şaptea fiică s-a 
născut acum cincisprezece ani, fiica heptarhului detronat 
din Korfu, care pretinde să conducă lumea. Ar putea avea 
vârsta asta. 

— E greu de crezut că dintre toate drumurile spre 
Cranning el ar fi condus-o exact la noi. 

Sporii îşi făcuseră treaba; sângerarea se opri. 

Ruin apucă săgeata şi o smulse. Bărbatul ţipă în somn, alt 
sânge se scurse, dar sporii închiseră din nou rana. Ruin îşi 
strecură degetul în jurul esofagului zdrenţuit şi-l trase la 
vedere. Apoi, cu îndemânare, făcu tăieturi verticale, 
îndepărtând marginile rupte. 

În timp ce cosea rănile cu iarbă sârmoasă, vorbi cu Reck în 
geblică: 

— Totuşi, nu contează dacă e ea sau nu, aşa-i? Nu va 
merge la Cranning fără noi. 

— Nu mă interesează Cranning, zise Reck. 

— Eşti la fel de implicată în asta ca şi mine. Te presează şi 
pe tine la fel. 

— Numai că eu nu încerc să ajung acolo, aşa că nu-mi face 
rău. N-ar trebui să încerci nici tu, Ruin. De ce crezi că a 
rămas familia noastră în exil atâtea generaţii, dacă nu 
pentru a fi departe de Cranning exact în acest moment? 


— Dar el vrea ca noi să stăm departe. Asta schimbă totul. 
Până acum întotdeauna a vrut ca împăratul să fie acolo cu 
el. 

— Deci ne ducem acolo tocmai pentru că el nu vrea? 
Atunci înseamnă că ne controlează la fel de sigur ca 
întotdeauna. 

— Până acum, surioară, a vrut să se folosească de geblingi 
ca să distrugă tot ce construiseră oamenii. Nu avea puterea 
să ne oblige pe toţi, dar îl obliga pe împărat, iar împăratul îi 
aduna pe toţi pentru misiunea comună. Însă de data asta e 
cu totul altceva. Nu plănuieşte ca geblingii să acţioneze toţi 
împreună. Poate că planul e să nu acţionăm împreună. Şi 
din cauza asta trebuie să ne ducem acolo. 

— Să renunţăm la țelul guvernării strămoşilor noştri pe 
baza unei bănuieli? 

— Strămoşul care a conceput pentru prima dată acest 
plan a fost sub controlul lui Unwyrm. De asta a decis să 
plece în exil. Dar cum putem fi sigur că exilul nostru nu a 
fost exact ceea ce voia Unwyrm să decidă? 

— Nu există cale de ieşire din cercul ăsta, frate. Cine ştie 
dacă tot ceea ce vrem noi nu e doar o joacă în mâinile lui? 

— Vezi? Deci noi decidem din alte motive. Uite unul: fără 
răsuflarea lui Unwyrm în faţă, surioară, pot. Să respir în 
sfârşit. Indiferent dacă Unwyrm vrea asta sau nu, ea ne 
poate duce până la el. 

— Până în momentul în care el va înceta să o cheme. 

— Depinde dacă el o vrea pe ea mai mult decât se teme de 
noi. 

— Deci tu crezi că ea e aceea. 

— Poate norocul ne surâde. Ruin termină cu esofagul şi îl 
aşeză la locul lui. Spune-i că gâtul o să i se vindece în câteva 
zile. O să fie mai strâmt ca înainte. Va trebui să mestece 
bine mâncarea. 

Reck se întoarse şi, în agarantă, împărtăşi veştile celorlalţi. 
Ruin încă mai cosea exteriorul rănii, de data asta cu aţă 
obişnuită, când Reck termină şi îi atinse umărul. 


— Contează pentru tine dacă fata ne cunoaşte planurile 
sau nu? 

— De unde să le cunoască? Întrebă Ruin, legând aţa. 

— Pentru că tocmai am descoperit că înţelege geblică. 

Ruin se întoarse şi se uită la fată. Chipul ei era lipsit de 
expresie. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Pentru că deja era liniştită în privinţa lui Angel înainte 
de a-i spune eu că se va face bine. Apoi s-a prefăcut din nou 
uşurată după ce i-am spus. Dar transpiraţia ei spunea 
altceva. 

Ruin rânji spre fată, lăsându-şi limba să atârne puţin în 
afară. Ştia că limba subţire şi bifurcată a geblingilor îi 
enerva pe oameni, însă ea nu dădu nici un semn că ar 
deranja-o. I se adresă în geblică: 

— Niciodată să nu încerci să amăgeşti un gebling, femeie. 
Tu eşti adevărata fiică a heptarhului, nu-i aşa? 

Fata răspunse liniştit şi uşor, ca şi cum ar fi stat de vorbă 
toată ziua, iar Ruin remarcă faptul că vorbea geblică fără 
nici o urmă din şovăiala pe care o aveau adesea oamenii 
când încercau să formeze sunetele cu limbile lor boante şi 
scurte. 

— Nu, domnule. Eu sunt heptarhul. 

Deci tatăl ei murise. Ruin nu simţea regret pentru moartea 
unui om. Oamenii făceau un spectacol măreț din etalarea 
durerii, dar nu înțelegeau cu adevărat legăturile dintr-o 
familie adevărată. Ei nu aveau cealaltă minte şi nu puteau 
vorbi decât prin cuvinte. Rămâneau străini unul faţă de 
celălalt întreaga viaţă. Ce însemna viaţa unei asemenea 
creaturi? 

Aşa că nu îi prezentă condoleanţe. 

— Ştii ce plată vreau pentru viaţa prietenului tău. 

— E sclavul meu, nu prietenul, zise ea. 

— Să mă iei cu tine. Să nu faci nici o încercare să plecaţi 
fără mine. 

— Poate că nu merg acolo unde crezi tu că merg. 


— Mergi la Cranning ca să distrugi neamul nostru, iar eu 
voi merge ca să-l salvez. 

— Atunci de ce nu mă ucizi acum, să ne scuteşti pe 
amândoi de toată osteneala? 

— Elte vrea pe tine, dar, dacă te ucid, s-ar putea folosi de 
altcineva. Aşa cel puţin ştim cine eşti şi unde te afli. Când 
Unwyrm te va aduce în cuibul lui, vom fi şi noi acolo. Cred 
că asta înseamnă să fim prieteni. 

Îi zâmbi şi lăsă să i se vadă vârfurile limbii. 

Reck stătea lângă oala cu mâncare, cu lingura în mână. 

— De ce spui mereu „noi”, când eu nu am nici o intenţie să 
plec? 

Ruin nu se uită la ea. 

— Pentru că nu m-ai lăsa să-l înfrunt pe Unwyrm de unul 
singur. 

Reck ridică din umeri. 

— Fiertura lui Will e gata. 

Ruin se apropie mai mult de heptarh. Deşi ea stătea jos şi 
el în picioare, nu trebuia să se aplece prea mult pentru ca 
ochii lor să se întâlnească. 

— Îmi dai cuvântul tău? Drept plată pentru viaţa sclavului? 
— Ai cuvântul meu, dar nu ca plată pentru ceva. E treaba 
lui Angel să plătească pentru viaţa lui, iar cuvântul mi-l dau 

eu. 

Ruin aprobă solemn din cap. 

— Atunci vino cu noi la masă. 

Reck râse tare. 

— A meritat tot efortul numai ca să văd clipa asta - tu, 
Ruin, invitând un om să mănânce alături de tine. 

— Dar ea nu e un om, nu, Reck? Ea e femeia lui Unwyrm şi 
mama morţii. 

— Nu sunt femeia nimănui, zise fata. lar numele meu e 
Patience. 

Fu rândul lui Ruin să râdă. 

— Patience, spuse în agarant. Vino şi mănâncă. 


Masa fusese proiectată pentru confortul geblingilor. Era 
prea scundă pentru ca Patience să poată sta pe un scaun, 
aşa că se aşeză pe jos. Era singurul om de la masă. Când 
Sken făcuse un pas către ei, privirea lui Ruin fusese 
suficientă ca s-o determine să se retragă pe taburetul ei de 
lângă foc. Will nu făcu nici un efort să se aşeze. Îi servi pe 
ei, apoi îi duse un castron lui Sken. 

Ruin observă că Patience cunoştea toate formele potrivite 
de respect. Fusese educată foarte bine, astfel încât părea la 
fel de firesc pentru ea ca şi pentru un gebling să ofere din 
fiecare bucăţică din mâncare ei lui sau lui Reck şi să 
ciugulească din bucăţile pe care ei i le ofereau. În rarele 
ocazii când oamenii erau invitaţi să împartă masa cu 
geblingii, de obicei arătau ce eforturi enorme şi ce sacrificii 
făceau ca să mănânce dintr-o lingură geblingă. Dar 
Patience nu arăta nimic în afară de consideraţie şi graţie. 
Femeia lui Unwyrm ar trebui să fie dezgustătoare, nu 
graţioasă, gândi Ruin. 

Dar asta nu înseamnă nimic. Înainte să se termine toate 
astea probabil voi fi nevoit s-o ucid. Ce înseamnă moartea 
unui om dacă prin ea îmi pot salva neamul? 

Când mâncarea se termină, băură apă fierbinte din vasul 
de lângă foc. Ruin se oferi să-i conducă prin pădure, dar 
Patience nu voia asta. 

— Oamenii mei merg cu mine, zise. Când Angel va fi destul 
de bine îl vom duce cu trăsura. Dacă găsim să cumpărăm 
cai. 

Reck ridică din umeri. 

— Să cumpăraţi? Ruin vă poate găsi caii chiar mâine. 
Poate găsi orice în păduri. 

— Totuşi, nu ca să tragă la trăsură, zise el. Ne-am pierde 
timpul scoţând-o din noroaie. Mergem în cel mai apropiat 
oraş al oamenilor, o vindem şi cumpărăm o barcă. Vântul 
bate dinspre apus, iar Cranwater e larg şi liniştit. Drumurile 
pe uscat sunt cea mai proastă cale de a ajunge la Cranning. 


Căzură de acord. Singura ceartă urmă mai târziu, în 
întuneric, când Ruin stătea întins lângă sora lui şi ea îi 
spuse că intenţiona să-l ia şi pe Will. 

— Ce înseamnă el pentru tine? Întrebă Ruin pentru a mia 
oară. E iubitul tău acum? Vrei să-i porţi micii monştri? 

Ea nu răspundea niciodată unor asemenea acuzaţii. Spuse 
doar: 

— E prietenul meu, şi dacă merg eu, merge şi el. 

— Aşadar uriaşul vine cu noi. Ar fi bine să cumpărăm o 
ambarcaţiune mare. Deja suntem prea mulţi. Şi în general 
prea mulţi oameni. 

Apoi reveni la sugestiile obscene despre ce făceau Will şi 
Reck ori de câte ori Ruin era plecat. Ea nu răspunse, iar el 
se opri numai când respiraţia ei îi spuse că adormise. Nu 
prea mai merita să încerce s-o înfurie. 

10. CRANWATER. 

Nu erau tocmai cel mai fericit grup care se îndrepta spre 
Cranning. Angel era prea slăbit din cauza pierderii de 
sânge şi a foamei ca să mai facă şi altceva decât să îndure 
zdruncinăturile drumului. 

Cu toate că putea, chinuindu-se, să bea lapte primit de la 
fermele pe lângă care treceau, avea să dureze mult până 
să-şi recapete puterile şi chiar când era conştient se 
mulțumea să asculte conversațiile celorlalţi şi nu încerca 
aproape niciodată să vorbească. Când se opreau la hanuri 
pe drum, Patience îl hrănea cu fiertură de ovăz în cameră în 
timp ce restul mâncau la masa comună. Geblingii dormeau 
în camera lui peste noapte, veghindu-l cu schimbul când, 
adormit, se contorsiona din cauza durerii din gât. 

Dacă Angel era tăcut, Sken părea să nu se oprească o 
clipă din vorbit. Mormăia că totul mergea prost şi, deşi nu 
rostea nici un cuvânt adresat geblingilor sau în legătură cu 
ei, îşi arăta pe faţă sila faţă de ei. Avea un fel anume de a 
adulmeca aerul când Ruin era prin apropiere. lar când 
Patience şi geblingii vorbeau în „acea bolboroseală”, 


devenea acră şi azvârlea coji de nucă pe spinările cailor cu 
deosebită violenţă. 

Însă nici supărarea lui Sken şi nici chiar suferinţa lui Angel 
nu-i reţineau prea mult atenţia lui Patience. Era prinsă cu 
alte griji. Chemarea din Cranning era tot mai puternică în 
ea cu fiecare zi, adesea distrăgând-o de la ceea ce făcea sau 
gândea. Chemarea îşi modifica de asemenea şi forma. Nu 
mai era doar o necesitate în mintea ei. Acum era o foame a 
trupului. 

Noaptea, într-un han nu departe de fluviul Cranwater, visă 
un vis frumos, profund, puternic şi terifiant. 

— Patience, şopti Sken. 

O scutura. Era încă întuneric. Să fi apărut vreun pericol? 
Patience îşi căută laţul din păr. 

— Nu! 

Sken încerca s-o împingă înapoi pe saltea. 

Împingerea lui Sken, restrângerea fizică îi provocă lui 
Patience o nouă teamă, anume că Sken însăşi îi voia răul. 
Patience era învățată să se apere împotriva unei asemenea 
tentative de asasinat în timpul nopţii. Pentru o clipă, nefiind 
pe deplin trează, reflexele puseră stăpânire pe ea şi lovi; 
apoi îşi veni în fire şi se opri, cu mâinile deja înfipte în 
spatele urechilor lui Sken şi degetele mari gata să scoată 
ochii femeii de pe râu. 

— Ce fetiţă dulce, zise Sken. Pariez că exact aşa îşi dorea 
mama ta să devii când vei creşte. 

Acuzaţia din cuvintele lui Sken, rămăşiţele terorii de 
moment din glasul ei, dezgustul revelat de slaba lumină 
care traversa faţa femeii - aşa mă văd ei pe mine, se gândi 
Patience. Oamenii obişnuiţi, oamenii care se joacă cu copiii 
lor, care dansează la serbări până curge transpiraţia pe ei, 
ţipă, jelesc şi se acuză unii pe alţii prin pieţe. Pentru ei, un 
copil de vârsta mea ar trebui să aibă inima curată. Dacă aş 
fi expertă în problemele dragostei, asta i-ar întrista, cum se 
întâmplă cu toţi adulţii când trupul unui copil devine 
conştient de sine. Dar să vezi un copil atât de tânăr deja 


versat în violenţă şi crimă - pentru Sken eu sunt ceva 
monstruos, ca acei copii malformaţi care sunt strangulaţi şi 
arşi de moaşe. 

Aproape că rosti: Am fost antrenată să fiu ceea ce sunt, şi 
sunt cea mai bună în ceea ce fac. 

Dar Sken ar fi acuzat-o: Este pentru a doua oară când 
încerci să mă ucizi. Sau poate ar pune o întrebare şi mai 
amară: Ucizi chiar şi în somn? 

Atunci Patience ar fi spus: Cum crezi că păstrează pacea 
un rege, dacă nu prin unelte ca mine? 

Dar nu avea să se apere. Poate că uneori îşi dorea să nu fi 
fost fiica tatălui ei, dar o dorinţă nu putea schimba trecutul. 
Nu era nevoie să apere ceea ce reprezenta ea, aşa cum un 
munte nu avea nevoie să se justifice fiindcă era înalt şi 
stâncos sau tocit şi lin, sau orice formă ar putea avea. Am 
fost făcută să fiu ceea ce sunt, nu am ales eu. 

Astfel că, în loc să răspundă vorbelor ironice ale lui Sken, 
Patience se ridică la înălţimea numelui său şi întrebă calm: 

— De ce m-ai trezit? 

— Strigai în somn. 

— Eu nu fac aşa ceva. 

Oare nu o învățase Angel să fie absolut tăcută în somn? Îşi 
amintea foarte bine apa rece aruncată pe faţă ca s-o 
trezească de fiecare dată când scotea un sunet, până când 
căpătase obiceiuri care îi asigurau nemişcarea. 

— Atunci e un miracol, o voce venind din aerul de 
deasupra patului tău şi care suna exact ca vocea ta. 

— Ce-am spus? 

— Strigătele tale, fetiţo, m-au făcut să mă gândesc la un 
singur lucru. Că un amant trăgea de tine viguros ca un 
fermier care dezrădăcinează o buturugă pe câmp. 

Abia atunci îi reveni amintirea visului, şi odată cu ea 
chemarea din Cranning. 

— El îmi face asta, şopti. Îmi trimite vise. Când sunt trează, 
când dorm. 

Sken aprobă din cap cu aer de cunoscătoare. 


— Visezi până când întregul tău corp e gata pentru el, dar 
el nu vine niciodată la tine. 

— Trebuie să mă duc eu lael. 

— Blestemul femeilor, zise Sken. Ştim cum vor ei să se 
folosească de dragostea noastră, ştim că noi va trebui să 
plătim întreg preţul, dar tot ne ducem, şi rămânem. 

— Asta nu e un amant obişnuit, zise Patience. 

Sken o mângâie pe cap. 

— O, într-adevăr. Într-adevăr, cel pe care îl iubeşti nu e 
niciodată obişnuit. 

Cum, ea chiar credea că Patience suferea din dragoste ca 
o ţărăncuţă oarecare, aprinsă după vreun băiat chipeş de la 
o fermă? Pentru că Patience nu avusese niciodată asemenea 
sentimente de fetişcană, se gândi pentru o secundă dacă nu 
cumva Sken avea dreptate. 

Însă era absurd. Patience văzuse fete tinere în multe case 
nobile, le auzise bârfind despre iubiții lor reali sau pe care 
şi-i doreau. Chemarea neobosită a lui Unwyrm era cu mult 
mai puternică. Chiar acum o tulbura; avu nevoie de efort ca 
să nu ridice de pe saltea şi să părăsească hanul sărăcăcios, 
şi să meargă, să alerge, să călărească sau să înoate până la 
Cranning. Totuşi, presupunerile ignorante ale lui Sken erau 
destul de inofensive. În altă situaţie, Patience s-ar fi 
prefăcut că acceptă tentativa de consolare a lui Sken. Dar 
era prea epuizată, prea iritată din cauza chemării din 
Cranning ca să-i mai pese să se joace de-a diplomatul. Aşa 
că replică arătându-şi supărarea pe care de fapt o simţea. 

— Şi dacă am suficientă răbdare o să trec peste asta? 

Sken, desigur, nu avea instincte diplomatice. 

— Eşti o mică scorpie. Dacă cineva încearcă să fie drăguţ. 

Patience răspunse ca şi cum ar fi explicat totul despre 
sine: 

— Luna asta m-am confruntat cu moartea de mai multe ori 
decât ţi s-a întâmplat ţie în întreaga viaţă. 

Sken rămase nemişcată pentru o clipă, apoi zâmbi. 

— Dar tu nu te pricepi la bărci aşa cum mă pricep eu. 


— Acum nu suntem pe apă, zise Patience. 

— Nici nu asasinăm pe nimeni, replică Sken. 

Patience se lăsă pe spate pe saltea şi zâmbi rece. 

Sken îşi exprimase limpede punctul de vedere. 

— Moartea şi râul, fiecare ne cunoaştem meseria. 

— Iubitul ăsta care te face să asuzi şi să strigi în somn. 

— Nu e iubitul meu, zise Patience. 

— Te vrea, nu-i aşa? Şi tu îl vrei pe el? 

— El mă vrea aşa cum un şacal pofteşte un miel. lar eu îl 
vreau. 

— Cum un peşte îşi doreşte apa. 

Patience se cutremură. Aşa era sentimentul, chiar şi acum, 
parcă o nevoie de a respira, de a inspira o gură bună de 
aer. Dar dacă ar lua acea gură de aer ar fi ultima. 

— Sken, eu sunt făcută din hârtie. 

Sken o atinse cu blândeţe, mângâind carnea rece şi umedă 
a braţului ei cu un singur deget uscat. 

— Carne şi oase. 

— Hârtie. Împăturită în diverse moduri, luând orice formă 
vor ei să iau. Moştenitoarea Casei Heptagon, fiica lui Peace, 
asasin, diplomat, daţi-mi o formă, eu o s-o port, îmi voi juca 
rolul, împăturiţi-mă iar şi iar, o să fiu iubita lui, a celui care 
mă cheamă, şi dacă vreodată pune mâna pe mine osămă 
îndoaie de atâtea ori încât o să dispar. 

Sken dădu din cap înţelept, întregul ei corp tremurând 
puţin datorită mişcării. 

— Dacă cineva mă despătureşte de tot? Ce aş fi atunci? 

— O străină, spuse Sken. 

— Da, chiar şi pentru mine. 

— La fel ca toată lumea. 

— O, aşa crezi? Că ceva asemănător unei femei normale 
trăieşte în interiorul acestui delicat şi minunat trup de 
asasin? 

— Nu-ţi da asemenea aere, zise Sken. Toţi suntem pliaţi şi 
nimeni nu ştie cine suntem de fapt. Dar eu ştiu. Suntem toţi 


identici, goi, bucăţi albe de hârtie. Modul în care suntem 
împăturiţi ne face diferiţi. Noi suntem pliurile. 

Patience scutură din cap. 

— Nu, eu nu. E posibil ca de fapt nimeni să nu pornească 
în viaţă alb şi neted, dar cu siguranţă eu nu. Sunt mai mult 
decât ceea ce au făcut ei din mine. Însemn mai mult decât 
rolurile pe care trebuie să le joc. 

— Atunci ce eşti? 

— Nu ştiu. Se răsuci cu faţa la perete ca să pună capăt 
conversaţiei. Poate că voi afla numai în clipa dinaintea 
morţii. 

— Sau poate imediat după, când o să-ţi ia capul. 

Patience se răsuci înapoi şi apucă strâns cămaşa lui Sken 
între degete. 

— Nu, şopti ea aspru. Dacă o să-mi facă asta vreodată, 
promite-mi că o să-mi crapi capul în două, că o să verşi 
proto-nutrienţii, orice. 

— N-o să-ţi promit asta, zise Sken. 

— De ce nu? 

— Pentru că, dacă o să fii în asemenea stare încât să-ţi 
poată lua capul, heptarhul meu, ar însemna că eu deja am 
murit. 

Patience slăbi strânsoarea. Loialitatea lui Sken era 
liniştitoare. Dar era şi o povară. Patience era atât de 
obosită. 

— Culcă-te, spuse Sken, şi nu mai visa la iubire. 

— Atunci la ce să visez, dacă tot eşti expertă în somn? 

— Visează la crime. Cunoscânduc-te, o să dormi ca un 
bebeluş. 

— Nu iubesc moartea, şopti Patience. 

Sken îi mângâie mâna. 

— Nu, nu cred asta. 

— N-am vrut să moară tata. Nici să fie rănit Angel, nu mi- 
am dorit asta. 

Sken păru nedumerită. Apoi înţelese. 


— Ştiu că nu ţi-ai dorit asta, fetiţo, şopti. Dar asta 
înseamnă că acum eşti pe picioarele tale, nu-i aşa? Cel puţin 
un timp. Şi desigur asta e un lucru bun. 

— Tulburător uneori. Înspăimântător. 

— Şi, ştiind că îl înfrunţi pe cel mai puternic duşman din 
lume, singură. 

— Asta nu mă face să mă simt bine. 

— Nu minţi, zise Sken. Uneori, adori asta. 

— Îl urăsc pentru ceea ce mă face să doresc. 

— Dar i te opui singură, tu vrei asta, tu vrei să-l înfrunţi 
singură şi să-l învingi. 

— Poate. 

— E perfect firesc să simţi aşa. La fel de perfect firesc e să 
fii idiot. 

— Pot să omor pe oricine. 

— Pe oricine vrei. 

Cuvintele se pierdură în tăcere. 

— Ai dreptate, spuse Patience. Cum să-l omor dacă mă 
face să-l iubesc? 

— Vezi? Nu poţi face asta de una singură. Ai nevoie de 
Angel. Ai nevoie de goblini, aşa dezgustători cum sunt. Şi de 
uriaşul lor animal de casă. S-ar putea să ai nevoie chiar şi 
de mine. 

— Chiar şi de tine, şopti Patience. 

— Acum dormi. Suntem toţi alături de tine, tu eşti centrul 
tuturor lucrurilor, şi noi toţi împreună cu tine. O să ai destul 
timp să te desfăşori când se va termina totul, iar plugul 
iubitului tău va atârna pe undeva pe vreun perete. 

Patience dormi. Nu mai pomeni niciodată de conversaţia 
din timpul nopţii, dar lucrurile se schimbară între ea şi 
Sken. Se ciondăneau ca întotdeauna, pentru că Sken nu 
prea cunoştea un alt mod de a se purta cu oamenii, dar 
situaţia se schimbase. Exista o legătură între ele, o legătură 
ca între surori, nişte surori într-adevăr ciudate, dar destul 
de bune. 

A doua zi, porniră din nou la drum, o caravană bizară. 


Însă cuvintele lui Sken schimbaseră şi modul în care 
Patience îi vedea pe ceilalţi. Îi privea cu alţi ochi, gândindu- 
se: cum mă pot folosi de el? De ce am nevoie de ea? Ce 
putere are el pentru a compensa slăbiciunea mea? Erau toţi 
periculoşi - pentru ea, dar şi pentru Unwyrm. În special 
geblingii erau un mister. Cu cât îi studia mai mult, cu atât 
Patience îşi dădea seama că cea mai mare parte a 
comunicării dintre ei avea loc fără cuvinte, fiecare părând 
să simtă când celălalt avea nevoie de ceva. Era geloasă pe 
apropierea dintre ei; chiar încerca să-i imite, ducându-se 
din când în când la Angel atunci când simţea că el ar putea 
avea nevoie de ea. Uneori avea, dar adesea nu era cazul. 
Indiferent ce ar fi avut geblingii, ei îi lipsea. 

Nu avem acea sensibilitate aparte. Geblingii sunt atât de 
diferiţi de noi. 

Această putere a lor provine din această lume, nu dintr-a 
noastră. Ei sunt ca Unwyrm. Ambii sunt o parte a acestui 
loc, iar eu sunt o străină aici. 

Apoi zilele călătoriei pe uscat ajunseră la final. Fluviul se 
întindea din nou în faţa lor, de data asta cu un oraş 
aglomerat în lungul malului. Nu avură greutăţi în a găsi un 
negustor care să le cumpere trăsura şi caii. Atât de aproape 
de Cranning, toţi cumpărătorii erau, bineînţeles, geblingi. 
Aşadar, Patience se îmbrăcă în haine de tânăr bogat, îl luă 
pe Will cu ea pentru ca nimeni să nu încerce s-o jefuiască şi 
conduse ea negocierile, fără Ruin sau Reck care să strice 
târgul prin prezenţa lor. 

Geblingii aveau un mod de a-şi oferi daruri unul altuia în 
loc de a obţine profit, şi cu toate că Patience ştia că în 
comoara lui Angel se găsesc destui bani ca să cumpere 
oricâte bărci ar fi dorit, nu voia să-şi irosească resursele. 

Atunci când ceea ce deţinea el s-ar fi terminat n-ar fi fost 
uşor de reînnoit. 

După ce vându trăsura şi avu banii în mână, Patience - 
arătând încă în ochii tuturor ca un tânăr înfumurat - o luă 
pe Sken ca să cumpere o ambarcaţiune. 


La urma urmelor Sken era o femeie a râului; cine altcineva 
ar fi putut aprecia barca potrivită pentru călătoria lor în 
susul apei? 

— Nu asta, spunea Sken, de fiecare dată. Prea mică, chila 
prea adâncă, în stare proastă, condamnată la scufundare, 
nu are velatură potrivită pentru navigația în amonte, prea 
greu de condus - motiv după motiv ca să respingă barcă 
după barcă. 

— Eşti prea mofturoasă, zise Patience. N-am de gând să-mi 
petrec tot restul vieţii la bordul ei. 

— Dacă o să cumperi o barcă nepotrivită, exact asta o să 
faci. 

Plimbându-se pe cheiul aglomerat, Patience observă că 
toate bărcile erau vândute sau închiriate de către oameni. 

— Trăsura ne-a cumpărat-o un gebling, zise. Ei nu 
călătoresc pe apă? 

— Nu mă întreba pe mine despre geblingi, mârâi Sken. 
Sper că ăia doi nu călătoresc pe apă. 

— Au salvat o viaţă care e prețioasă pentru mine. 

— lar dacă merg cu noi, sper să ţină minte cine e căpitanul 
navei. 

— Eu sunt căpitanul navei, zise Patience. 

— Nu pe o navă cu care navighez eu şi nici pe a vreunei 
alte persoane sănătoase la minte, spuse Sken. Tu ai banii, 
asta te face proprietar. Eu mă pricep, şi asta mă face 
căpitan. 

— Autoritatea supremă? 

— Nu tocmai. 

— O0Ooo! Cine e mai presus de căpitan? 

Nu fusese Sken cea care îi răspunsese. Vocea venea din 
cealaltă parte a lui Patience şi aparţinea unui bărbat. 

— Cârmaciul! Zise el. 

Patience se întoarse şi nu văzu pe nimeni, doar o maimuţă 
ţopăind în timp ce pompa la foaie. Pompa era conectată la 
un tub care ducea într-un borcan din sticlă groasă, apoi în 


traheea unui cap ai cărui ochi priveau peste buza 
borcanului. 

— Cârmaciul? Întrebă Patience. 

Sken nu se întorsese încă. 

— Da, cârmaciul. Cineva care cunoaşte râul. Fiecare râu 
este diferit, şi de asemenea diferă de la an la an. 

Când văzu cine vorbise, un cap pus într-un borcan de 
sticlă groasă, Sken strâmbă din nas. 

— Un mort, zise. O să ne prindă tare bine. 

— Am umblat în sus şi-n jos pe Cranwater în toţi ultimii 
două sute de ani, spuse capul. 

— Capetele nu învaţă, replică Patience. Capetele nu sunt 
atente şi uită prea repede. 

Maimuţa continua să ţopăie. N-o lăsa deloc să se 
concentreze. 

— Eu sunt atent, zise capul cârmaciului. Eu cunosc râul 
ăsta. Pentru unii cârmaci fluviul e ca un duşman, se luptă 
mereu cu el. Pentru unii e ca un zeu, îl venerează, i se 
roagă, îl blestemă. Pentru alţii e ca o târfă, se consideră 
stăpâni, dar ea îşi bate joc de ei. Pentru alţii e o iubită, o 
soţie, o familie, trăiesc şi mor pentru ea. Dar eu. 

— Hai, domnişorule, zise Sken. Dar Patience rămase să 
asculte. 

— Pentru mine, Cranwater e ca nimic altceva. Eu însumi 
sunt râul. Acesta este numele meu, River, numele pe care 
mi l-a dat Dumnezeu, curentul e trupul meu, braţele, 
picioarele. 

Maimuţa se opri să prindă un păduche. Capul zâmbi, dar 
pentru că gura se afla mai jos de marginea borcanului, 
sticla groasă transformă surâsul într-un rânjet hidos. 

Maimuţa gustă păduchele, îl înghiţi şi reveni la treaba ei. 
Aerul trecu din nou prin gâtul cârmaciului. 

— Barca mea e bună, zise River. 

— Barca ta e o copaie veche şi putredă, replică Sken. 

— Păi, tu eşti căpitanul, fă rost de o barcă bună, dar să te 
întorci să mă cumperi pe mine drept cârmaci. 


— Mulţumesc, o să ne luăm un cârmaci viu. 

— În regulă, plecaţi, voi aveţi picioare, puteţi merge, ce 
mare lucru? 

Un şoim cobori, se roti, se întoarse şi ateriză pe o mică 
platformă din vârful stâlpului pe care atârna River. Într-o 
gheară ţinea un şoarece care se zbătea. Îi spintecă burta, 
împroşcând sânge, smulse măruntaiele cu ciocul, apoi 
aruncă restul cadavrului în borcanul lui River. Recipientul 
se clătină când proto-nutrienţii şi viermii capului se ataşară 
de rămăşiţe şi începură să se hrănească. 

— Scuzaţi-mi prânzul, făcu River. După cum vedeţi, sunt 
un sistem autosuficient. Nu e nevoie să mă hrăniţi, cu toate 
că v-aş fi recunoscător să-mi ţineţi borcanul plin cu apă din 
Cranwater, şi dacă sunteţi amabili să-l spălaţi din când în 
când. Maimuţa reuşeşte să-l murdărească mereu cu câte 
ceva din mizeriile ei. 

— Unde e stăpânul tău? Întrebă Patience. 

Sken era iritată. 

— Doar nu te gândeşti să. 

— Du-te să cumperi o barcă, Sken. Ai cincisprezece 
minute. Alege-o pe cea mai bună, şi eu o să vin să negociez 
preţul. 

— Nu vreau chestia asta drept cârmaci! 

— Dacă Ruin şi Reck sunt nevoiţi să te suporte pe tine 
drept căpitan al vasului, tu va trebui să înveţi să trăieşti cu 
River drept cârmaci. Nu tu ai spus că cel mai important e 
cârmaciul? 

— Îţi face plăcere asta, zise Sken. Te distrezi, iar eu 
credeam că suntem prieteni. 

— Nu greşeşti, conaşule, interveni River. Un cârmaci 
trebuie să cunoască bancurile de nisip, curenţii, locurile 
rapide, locurile în care mergi încet, canalele puţin adânci, 
vârtejurile. Eu le cunosc pe toate, o să vă conduc printre 
ele, numai să faceţi cum vă spun eu, inclusiv Regina 
Grăsimii pe care o ai cu tine; ce faci, îi colectezi transpiraţia 
şi o vinzi în vale ca ulei pentru lampă? 


Patience râse. Sken nu. 

— Cumpără barca, zise Patience. Îl vreau pe cârmaciul 
ăsta, din motive destul de solide. 

River o încurajă: 

— Din motive înțelepte, din motive de. 

— Gura, îi zise Sken lui River. Apoi către Patience: 
Domnişorule, nu-l cunoşti pe omul ăsta. 

— Ştiu după cum a îmbătrânit faţa lui şi câte riduri a 
căpătat că a stat cel puţin două secole în bătaia soarelui şi 
în vreme rea. 

— Ah, ăsta-i adevărul, tortura vieţii mele înscrisă pe chip, 
zise River. 

— Deci e bătrân. 

— A fost cap cel puţin un secol, spuse Patience. 

— Cutreierând tot timpul pe râu. Şi în toate aceste 
călătorii niciodată nu l-a dezamăgit pe vreun client. Nu a 
distrus nici un vas eşuând pe nisip sau izbind vreo piatră. 

— De unde ştii asta? Întrebă Sken. 

— Conaşul are capacitatea să discearnă adevărul, zise 
River. 

— Pentru că se află aici, explică Patience. Dacă ar fi 
dezamăgit vreodată vreun proprietar de vas, borcanul lui ar 
fi fost spart, iar el ar fi fost aruncat în râu de mult. 

Sken se uită urât, dar nu primi alt răspuns. Aşa că porni 
mai departe pe chei, examinând toate vasele cu un ochi încă 
şi mai sceptic. 

— Tu ai înţelepciune, zise River. Sper ca printre sutele de 
fii pe care i-am conceput când încă mai puteam să curăţ 
coşul pe saltea, măcar unul să fie la fel de dăruit şi 
inteligent şi. 

— Şi bogat. 

— Ca măria ta. Cu toate că mi-aş dori ca un fiu de-al meu 
să aibă o barbă ceva mai deasă. 

— Aşa cum şi el şi-ar dori fără îndoială ca tatăl lui să aibă 
mai multe membre. 


River chicoti, un râs sunând artificial pentru că provenea 
în întregime din gură. Nu avea cum să râdă din piept cu 
maimuța care pompa aer în acelaşi ritm constant. 

— O, amândurora ne lipseşte ceva, nu pot nega. 

— Când se întoarce stăpânul tău? Întrebă Patience. 

— Când o trimit eu pe maimuţă să-l cheme. 

— Atunci trimite-o. 

— Şi să mă lipsesc de conversaţia cu un tânăr atât de 
plăcut? Le-am pus-o unora la fel de tineri ca tine la vremea 
mea, trebuie să ştii asta, şi mi-au mulţumit pe urmă. 

— lar eu o să-ţi mulţumesc că ţi-ai pierdut scula de 
poponar înainte de a ne întâlni. 

River clipi. 

— Nimic nu te şochează, nu-i aşa? 

— Mă rog, nu ceva care trăieşte într-un borcan, replică 
Patience. Trimite maimuța. Dacă vrei să vorbeşti, pot citi pe 
buze. 

River emise trei sunete stridente de pupat. Patience îşi 
dădu seama că era un sunet pe care îl putea scoate şi fără 
pompă. Maimuţa dădu drumul imediat foalelor şi ţopăi până 
pe marginea borcanului, apăsându-şi fruntea de a lui River. 
Câteva ciripituri, plescăituri cu limba, pocnete din buze, şi 
maimuța sări pe debarcaderul de lemn şi o luă la fugă prin 
mulţime. 

River mai plescăi o dată, şi şoimul îşi luă zborul. 

Patience rămase acolo, citindu-i buzele când el făcea 
glume, spunea poveşti şi o analiza cu ochii. În tot acest timp 
îl simţea pe Unwyrm chemând-o. Vino mai repede, am 
nevoie de tine, mă iubeşti, te voi avea. Nu prin cuvinte, 
niciodată nu erau cuvinte, era doar nevoia. Aleargă la mine 
acum. 

Vin, zise Patience în sinea ei, străduindu-se a nu se gândi 
conştient la crima din mintea ei. 

Capul numit River continua să bolborosească, semănând 
din ce în ce mai puţin cu tatăl ei pe măsură ce îl privea. 
Bine. 


Nu avea nevoie să-i fie distrasă atenţia. 

Odată ajunşi pe apă, Sken se găsi în elementul ei şi preluă 
conducerea asupra tuturor. Nu-i păsa că River şoptea 
comenzi din borcanul lui, care atârna de un catarg lângă 
cârmă; femeia era mulţumită să urmeze indicaţiile lui River 
despre direcţia în care trebuiau să meargă, odată ce 
demonstrase că într-adevăr cunoştea râul. Navigaţia era 
treaba cârmaciului - orice altceva în legătură cu nava ţinea 
de hotărârea lui Sken. Numai Angel, întins în sfârşit 
confortabil, fără zdruncinăturile drumului, numai el era 
scutit de poruncile ei. Pe toţi ceilalţi Sken îi încărca tot 
timpul cu treburile unei ambarcaţiuni urcând dificil pe râu 
cu ajutorul pânzelor şi al vâslelor. 

Îi făcea în special plăcere să le poruncească lui Ruin şi lui 
Reck să se caţere pe catarg şi să se joace cu cele două vele 
- îi privea cu o satisfacţie nespusă întipărită pe chip cum se 
bălăngăneau deasupra apei îndeplinindu-i porunca. 
Înălţimea nu părea să-i deranjeze, şi nici munca, însă apa în 
sine îi făcea să nu se simtă în largul lor. Iar Sken avea un 
merit: nu abuza de autoritatea ei. Ca orice bun căpitan, ştia 
că geblingii aveau s-o asculte, dar numai atâta timp cât le 
poruncea să facă ceva evident necesar. 

Patience îşi făcea partea ei de muncă, la fel ca toţi ceilalţi. 
La început, Sken nu se simţea bine dându-i ordine, dar, 
dacă o lăsa fără ceva de făcut, Patience venea şi cerea, până 
când Sken ajunse să-i strige comenzi la fel de uşor ca şi 
celorlalţi. Fata era recunoscătoare pentru orice îi ţinea 
mintea ocupată. Chemarea din Cranning era neobosită, dar 
îi era mai uşor s-o suporte când avea de lucru. Astfel că îşi 
petrecu multe ore împletind odgoane, ridicând sau 
coborând pânzele sau ţinând cârma atunci când River le 
indica drumul în amonte, mergând contra curentului ca să 
păstreze vântul, folosindu-se de vâsle în canalele adânci sau 
de prăjini ca să treacă de locurile periculoase - era un stil 
de viaţă viguros, cu multă muncă grea, iar Patience ajunse 
să iubească râul, în parte pentru liniştea pe care i-o aducea, 


în parte pentru viaţa în sine. Asprimea şi bădărănia lui Sken 
se transformau în vigoare şi forţă văzute din interiorul vieţii 
pe râu. 

Cu toate că Sken era un căpitan bun, nu era unul perfect. 
După câteva zile, Patience observă că Sken îl tiraniza fără 
milă pe Will, probabil numai din cauză că el îi permitea. 
Fără îndoială cântăreau cam la fel, dar ea avea cam un 
metru mai puţin în înălţime. Era comic să-l priveşti trăgând 
de o parâmă sau săltând ceva deasupra punţii sau 
dedesubt, cu muşchii săi masivi unduind pe corp în timp ce 
muncea, iar în tot acest timp femeia cea grasă cârcotea şi îl 
înjura. Bietul Will, se gândi Patience. Toate necazurile unei 
căsnicii, dar niciunul dintre avantaje. Dar el suporta bine şi 
nu părea să se supere. Devenise o parte a echilibrului. 
Patience nu interveni. 

Era dimineaţa devreme. Will ridica ancora în timp ce Reck 
înălța pânzele. Ruin stătea la prora, privind morocănos în 
faţă. Sken o trimise pe Patience să fixeze un odgon pe care 
i-l aruncă Reck, iar acest lucru o aduse în apropierea lui 
Ruin, care nu muncea în acest schimb. 

Îl văzu cutremurându-se la apropierea ei. 

— E atât de puternic când îl simţi chemându-mă? Întrebă. 

El aprobă din cap fără să se uite la ea. 

— Cine e acest Unwyrm? 

— Unwyrm. El însuşi. 

— Dar cum arată? 

— Nu l-a văzut nimeni niciodată. 

— De unde vine? 

— S-a născut din acelaşi pântece ca şi geblingii. 

Era desigur un limbaj religios, şi Patience îl descifră 
mental în propria ei versiune a realităţii: 

— Atunci e un gebling? 

Ruin ridică din umeri. 

— Ar putea fi. Numai că mult mai puternic decât orice alt 
gebling. Şi ne urăşte. Asta e tot ce ştim despre el. Ridică o 


mână leneşă arătând spre râu: Apa. O umple cu ură şi o 
trimite în jos ca să ne îngheţe. 

— Chemarea. Funcţionează tot în modul în care tu şi Reck 
vă chemaţi unul pe altul? 

— Noi nu ne putem controla unul pe celălalt, dacă la asta 
te referi, zise Ruin. Simţim şi atâta tot. Cel mai bine o 
simţim între fraţi. Cel mai apropiat sânge. Reck şi cu mine 
suntem gemeni. 

— Dar Unwyrm face asta voit? 

— Elo face chiar şi oamenilor. Niciunul dintre noi nu 
poate. 

— Deci este ca un gebling, doar că are ceva mai multă 
putere. 

Ruin păru să se înfurie. 

— Nu e deloc ca un gebling. 

— Atunci de ce îi spui „el”? De unde ştii că e mascul? 

— Ştii şi tu că e. Fiindcă o caută pe de şapte ori şi încă de 
şapte ori cea de-a şaptea fiică şi nu pe cel de şapte ori şi 
încă de şapte ori cel de-al şaptelea fiu. 

Ruin se întoarse încet cu faţa spre ea. Zâmbea, şi nu era o 
imagine plăcută. 

— La ce i-ar folosi să se împerecheze cu un om? Viaţa 
indigenă şi cea provenită din stele nu se pot încrucişa. 

— Voi, oamenii, aveţi o credinţă atât de emoţionantă în 
miturile voastre. 

Încerca doar s-o chinuie. Patience îl văzuse făcând acelaşi 
lucru cu Reck, dar refuzase să-i dea atenţie. 

— Atunci face parte dintr-o altă specie? 

— Poate. Sau poate că e unicul din specia lui care a trăit 
vreodată. 

— Imposibil. Speciile nu apar din nimic. Au părinţi. Există 
generaţii. Am destule cunoştinţe ştiinţifice ca să ştiu asta. 
— Cel mai mare avantaj al ştiinţei, zise Reck venind din 

spatele lui Patience, este că îi împiedică pe proşti să 
descopere adevărul sau chiar să descopere că nu cunosc 
încă adevărul. 


Ruin se încruntă la ea. 

— Poate ştiinţa umană, zise. 

Reck trase de blana de pe dosul mâinii lui, apoi îi 
îndepărtă mâna cu o lovitură. 

— Au, şopti el. Îşi mângâie mâna rănită cu cealaltă de 
parcă ar fi fost o rană gravă. 

Reck zâmbi dulce. 

— Nu eşti mai bun ca om de ştiinţă decât sunt oamenii. 

— Eu am văzut ceea ce am văzut, nu ceea ce voiam să văd 
sau ce mă aşteptam să văd, ceea ce înseamnă mai mult 
decât poţi spune despre oricare dintre ei. 

Gestul lui înspre Patience era încărcat de dispreţ. 

Reck clătină din cap. 

— Dacă i-ai întreba pe înţelepţii oamenilor, ar spune 
acelaşi lucru despre tine. Tu nu vezi niciodată nimic din 
ceea ce nu eşti pregătit să vezi, iar când o faci foloseşti 
denumirile vechi şi pretinzi că ai înţeles acel lucru 
dintotdeauna. Şi atunci toată lumea spune tuturor celorlalţi 
ceea ce toată lumea este deja de acord să spună, şi toată 
lumea e liniştită în privinţa realităţii. 

— Eşti aşa de deşteaptă, zise Ruin răutăcios. Patience văzu 
că supărarea lui nu era întru totul prefăcută. 

— Asta mi-a poruncit mama să fiu când mi-a dat numele 
Reck, copile, înseamnă gândire, înseamnă calcul, înseamnă 
a-ţi pune întrebări despre cauzele lucrurilor. 

— Numele voastre sunt porunci? Întrebă Patience. 

Înseamnă că părinţii tăi au avut nişte planuri minunate în 
minte pentru tine, Ruin. 

Ruin şi Reck se întoarseră amândoi la ea ca şi cum ar fi 
uitat că era acolo. Îi arătaseră mai mult din relaţia lor 
particulară decât ar fi trebuit să vadă un om. Lui Patience îi 
fu ruşine că-i făcuse să se simtă jenaţi. Şi ea uitase că 
trebuia să fie diplomată. Un diplomat este întotdeauna 
străinul prudent, nu prietenul intim. Spre surprinderea 
tuturor şi spre neplăcerea lor, uitaseră pe moment că nu 
erau şi nu puteau niciodată să fie prieteni. 


Patience zâmbi trist şi se îndepărtă, simţindu-le privirile în 
spate ca nişte cuțite. Dar nu atât de ascuţite ca dorinţa pe 
care o simţi aproape imediat zvârcolindu-se în ea. 
Cranning. 

Oare acest gen de nevoie imensă fusese tortura pe care o 
îndurase capul tatălui ei când viermii capului îi 
zgândăriseră toate dorinţele? 

Cedase sub această presiune sau fusese cu mult mai râu? 

Voi ajunge în faţa acestui Unwyrm, care vrea o femeie, şi 
nu un bărbat, şi mă voi frânge sub puterea dorinţei ca un 
cap lipsit de trup care şi-a pierdut toată voinţa de a opune 
rezistenţă? 

Cu acest gând în minte îşi petrecu dimineaţa pregătind 
câte ceva pentru ea din ceea ce se găsea în cufărul lui 
Angel. Bucăţele de otravă pe care să le poată lua dacă 
lucrurile aveau să meargă rău. 

— Ce soluţie greoaie. 

Era vocea lui Angel. Ea închise imediat cutia, ca o fetiţă 
surprinsă de tatăl ei. 

— Îţi aparţine, spuse Angel, pentru că eu îţi aparţin. 

— Eu nu simt că îmi aparţine. Şi nici tu. Eu nu am posedat 
niciodată ceva cu adevărat. 

— E ceva foarte subtil. Majoritatea oamenilor consideră că 
posedă multe lucruri, dar nu e aşa. Tu crezi că nu ai avut 
niciodată nimic, şi totuşi ai. 

— Ce am eu? 

— Pe mine. Cutia asta. Toată omenirea. 

Ea scutură din cap. 

— Poate că port responsabilitatea întregii omeniri, dar nu 
am cerut-o, şi omenirea nu îmi aparţine. 

— Aha. Deci tu consideri că datoria şi posesiunea sunt 
lucruri diferite. Mama şi tatăl îl îngrijesc pe copil şi îl ţin în 
viaţă - sunt posesorii lui? Şi dacă nu au grijă de el, e cu 
adevărat al lor? Copilul îşi ascultă părinţii, îi slujeşte, iar 
dacă ei depind de serviciile lui copilul ajunge şi el să fie 
posesorul lor. Şi totuşi el se amăgeşte că el e cel posedat. 


— Eşti foarte subtil, dar, dacă încerci să spui că eu sunt 
posesoarea tatălui meu, chiar nu ai nici o speranţă să fii 
unul dintre înţelepţi. 

— Din punctul meu de vedere ceea ce spun este adevărat. 
Dar trebuie să recunosc că majoritatea oamenilor se 
gândesc altfel la proprietate. Ei consideră că posedă ceea 
ce devine parte din ei înşişi. Ca Sken, cu barca asta. Îi simte 
părţile componente ca făcând parte din ea; simte vântul în 
pânze ca şi cum pânza ar fi trupul ei şi vântul ar împinge-o 
înainte; simte legănarea bărcii ca pe bătaia ritmică a 
propriei ei inimi. Ea deţine această barcă pentru că barca 
face parte din ea. 

— Aşa cum River deţine Cranwater. 

— Da, zise Angel. El nu resimte pierderea trupului fiindcă 
valurile şi curenţii, bancurile şi canalele îi sunt braţe şi 
picioare, măruntaie şi testicule. 

Patience încercă să se gândească la ceva care îi aparţinea 
aşa cum barca îi aparţinea lui Sken. Nu era nimic pe care 
să-l simtă parte din ea însăşi. Absolut nimic. Nici măcar 
hainele, nici măcar armele nu erau ale ei, nu în acel sens. În 
viziunea ei era dezbrăcată şi neînarmată, şi în consecinţă 
deloc mai puternică decât propria ei inteligenţă şi nu mai 
mare decât extinderea braţelor şi picioarelor. 

— Dacă asta înseamnă posesiune, atunci eu nu posed 
nimic, spuse Patience. 

— Nu e aşa. Tu nu deţii nici un lucru pentru că nu ai 
permis niciunuia să devină parte din tine, cu excepţia 
câtorva arme, limbi şi amintiri. Dar în acelaşi timp deţii 
totul, pentru că întreaga lume, ca întreg, este parte din 
tine, simţi suprafaţa globului ca pe propriul tău corp, toate 
suferinţele omenirii ca pe propriile tale suferinţe. 

Lasă-l să creadă ce vrea, eu ştiu că nu e aşa. Nu simt că 
omenirea îmi aparţine, cu toate că tata m-a învăţat adesea 
că astfel ar trebui să simtă un heptarh. 

Eu sunt singură, ruptă de tot şi de toate. Dar crezi ce vrei, 
Angel. Schimbă subiectul: 


— Eşti sigur că eşti suficient de sănătos ca să te ridici? Sau 
să mergi? 

— Acum nu merg, nu-i aşa? Stau jos. Deşi de câteva zile 
mă simt totuşi mult mai bine. Mă bucur doar să lenevesc. 

— Am avut atâta nevoie de tine săptămânile astea. 

— N-ai avut deloc nevoie de mine şi te-ai distrat bine 
descoperind că poţi rezolva lucrurile singură. Dar mă bucur 
că te-ai hotărât să nu mă arunci peste bord. Pot să-ţi fiu de 
folos, să ştii. De exemplu, nu ai nevoie de otrava aia. 

— S-ar putea să am. 

— Ai ceva mai bun. 

— Ce? 

— Globul pe care l-ai scos din umărul tatălui tău când a 
murit. 

Tatăl ei spusese că nimeni altcineva nu ştia că îl avea. 

— Care glob? 

— Timp de peste o săptămână când eram pe Râul Vesel, de 
fiecare dată când dormeam pe țărm petreceai un sfert de 
oră cernându-ţi excrementele. Există un singur lucru pe 
care să-l fi putut înghiţi şi care să merite o îndeletnicire atât 
de respingătoare. 

— Credeam că dormi. 

— Copilă, cine poate dormi într-o asemenea putoare? 

— Nu fi scârbos, Angel. 

— Presupun că l-ai găsit. 

— Tata mi-a spus să-l iau, dar niciodată ce poate face sau 
cum să-l folosesc. 

— Tatăl tău nu l-a folosit niciodată. Cel puţin nu la întreaga 
capacitate. Ca să poată fi folosit deplin trebuie plasat 
altundeva în corp. În adâncurile creierului. Angel zâmbi: Iar 
în momentul de faţă tu ai un chirurg foarte bun. 

— Tata mi-a spus să nu las niciodată un gebling să afle că îl 
am. 

— Trebuie să-ţi mai asumi şi riscuri. 

— Ce anume este? 

El trecu pe gaunti: 


— Sceptrul tău, iubita mea heptarh. Dar puţini dintre 
predecesorii tăi recenți au avut curajul să-l poarte în creier. 

Ea îi răspunse în aceeaşi limbă: 

— Spui că tata nu a fost suficient de curajos ca să facă o 
asemenea operaţie? 

— Operația e destul de lipsită de pericole. Dar are efecte 
extrem de diferite de la heptarh la heptarh. Unii aproape că 
au înnebunit. Unul dintre ei chiar şi-a ucis toţi copiii cu 
excepţia unuia. Un altul a început războaie simultan cu toţi 
vecinii şi a ajuns ca regatul lui să se reducă la Heptamul în 
sine şi câteva insule din vest. Alţi heptarhi au spus că e ca şi 
cum ar vedea lumea pentru prima dată şi au condus în mod 
strălucit. Însă şansele sunt împotriva ta. Implantat în 
creierul tău, reacţionează la dorinţele tale. Odată fixat 
acolo, dacă îţi vei dori cu adevărat să mori, vei muri. Aşadar, 
trebuie să-ţi asumi riscul. 

— Dacă mă înnebuneşte? 

— Atunci probabil vei deveni obsedată să mergi la 
Cranning ca să-l înfrunţi pe duşmanul omenirii, nepregătită, 
neinformată şi probabil nu vei face altceva decât să eşuezi. 

— Cu alte cuvinte, ceea ce fac acum? 

— Cum ai putea face ceva mai nebunesc? Doar dacă nu te 
hotărăşti să iei cu tine doi geblingi care fără îndoială 
intenţionează să te omoare imediat ce ei ajung în siguranţă 
la Unwyrm. 

Îşi aminti ce spusese el despre geblingi cu o clipă în urmă. 

— De ce nu am voie să permit unui gebling să vadă că am 
piatra asta? 

— Pentru că nu e o piatră. 

— Nu? 

— E un cristal organic scos din creierul împăratului din 
Cranning în timpul celei de-a cincea generaţii a lumii. 

— Împăratul gebling. Pentru ce îl folosea el? 

— Geblingii au ezitat să discute asta cu noi. Ştim cum 
funcţionează asupra oamenilor, dar nu se ştie ce îi făcea lui. 

Patience dădu din cap. 


— Dacă a fost furat de la împăratul gebling, presupun că 
aparţine de drept lui Reck şi lui Ruin. 

O umbră trecu rapid peste chipul lui Angel, apoi dispăru. 
Nu era o grimasă pe care s-o observe oricine, căci Angel se 
pricepea să-şi păstreze faţa lipsită de expresie. Dar 
Patience o văzu şi înţelese că era surprins, poate chiar 
înspăimântat. Ce îl surprinsese? Nu ştia că, împreună, 
fratele şi sora erau regii geblingilor? Bineînţeles că nu ştia. 
Ruin îi cosea rana lui Angel când Patience ascultase discuţia 
geblingilor din care reieşea cine erau. Angel fusese 
inconştient, iar de atunci nimeni nu mai pomenise despre 
asta. 

— Îmi pare rău, zise. N-ai ştiut că ei sunt împărați? Am 
auzit când tu nu erai încă vindecat. 

— Nu, habar n-aveam. Trebuie să mă gândesc la asta. Ar 
putea schimba lucrurile. Chiar ar putea. Îmi dă ocazia să 
fac o pauză. 

Zâmbi şi îi mângâie mâna, părând uşor încurcat. 

Însă Patience era şi mai confuză decât înainte. Căci Angel 
o minţea. Îi ştia chipul atunci când cuvintele lui erau sincere 
şi nu ascundea nimic. 

Dar îi ascundea ceva - ceea ce îi arăta acum era doar o 
mască a lui. Nu fusese surprins deloc şi nu avea de ce să se 
gândească la ceva sau să-şi schimbe planurile. Ştiuse 
dintotdeauna cine erau geblingii. 

Dacă era aşa, înseamnă că nu ştiuse că ea aflase cine sunt. 

În privinţa unei minciuni poţi face două lucruri: să te 
prefaci că o crezi sau să-l confrunţi pe mincinos etalându-i 
cunoştinţele tale. Primul lucru e valabil cu duşmanii; la 
Angel ea se putea gândi doar ca la un prieten. 

— De când ştiai? Îl întrebă. 

Se pregătea să o mintă din nou, apoi se opri. 

— Nu, zise. Acum tu eşti heptarhul şi nu pot să-ţi ascund 
nimic. Tatăl tău mi-a spus numele lor, cu ani în urmă, 
numele lor şi locul unde trăiau. Pentru Heptarhie era 
important să ţină urma împăraţilor geblingi. 


— Deci ai ştiut dintotdeauna că se află în satul ăla. 

— Tatăl tău a ştiut şi m-a avertizat. S-a adăugat doar o 
necunoscută în ecuaţie. Ar fi fost mai bine să trecem pe 
lângă ei. Aşa nici eu nu aş fi avut o săgeată în gât. Chicoti: 
Dar nu mă deranjează. 

Patience îi zâmbi, deşi încă o mai minţea. 

Ceva nu era în regulă în ceea ce spunea. Poate că nu 
ştiuse cine erau. Poate că tatăl ei nu-l atenţionase. Era 
imposibil de ghicit, iar în acel moment nu putea să-l întrebe. 
Cu prima lui minciună, tot îi mai putea fi prieten. Cu oa 
doua nu-l putea trata altfel decât ca duşman. Lasă-l să 
creadă că minciuna lui avusese succes. Aşa o învățase tatăl 
ei, duşmanul nu trebuia provocat să ia măsuri disperate. 

Cel mai mult o deranja faptul că niciodată în viaţa ei nu se 
gândise la Angel ca la un duşman. 

— De ce se temea tata atunci când te-a avertizat? 

— Nu ştiu. Pe atunci m-am gândit că se temea de o altă 
invazie a geblingilor. Dar nu cred că ăştia doi sunt însetaţi 
după sânge omenesc. Ceilalţi împărați îi chemau pe geblingi 
la Piciorul Cerului cu strigăte de război pe buze. Ei doi sunt 
aproape deghizați. Nici un împărat gebling nu a călătorit 
vreodată în compania oamenilor. Oameni vii, oricum. 

Cu cât îl asculta mai mult, cu atât îi devenea mai evident 
că toate erau minciuni, iar Angel devenea din ce în ce mai 
încrezător că ea îl crede. Angel avea un plan, fără îndoială 
ceva ce el şi tatăl ei puseseră la cale cu mult timp în urmă, 
şi o parte a planului presupunea ca să nu-i dezvăluie tot 
ceea ce ştia. În ochii lui Angel era încă un copil, încă 
nevrednică de a i se încredința informaţii din care să ia ea 
însăşi o decizie inteligentă. Angel era hotărât s-o lase 
neştiutoare şi s-o silească să meargă pe drumul pe care el şi 
tatăl ei îl aleseseră. Ei bine, Angel, s-ar putea să descoperi 
că nu sunt chiar o fetiţă neajutorată aşa cum crezi tu. Nu te 
pot obliga să ai încredere în mine, dar când va veni timpul 
ai să-ţi doreşti să fi avut, pentru că eu voi face cum am 
hotărât eu, fie că îţi place, fie că nu, iar dacă încerci să mă 


împiedici, Angel, chiar şi tu s-ar putea să constaţi că sunt 
prea tare pentru tine. 

Însă nici ea nu credea asta. Bravada ei era doar o 
prefăcătorie. 

Niciodată înainte nu se simţise atât de mică şi de slabă. 
Încă nu sunt heptarh, îşi dădu ea seama. Nu am nici regat şi 
nici putere, doar destinul pe care tu, tata, Unwyrm, 
geblingii şi preoţii l-aţi gândit pentru mine. Aveţi atâtea 
planuri pentru mine încât orice aş face ar fi ceva ce cineva a 
dorit ca eu să fac. O singură marionetă cu o mie de sfori, şi 
nici măcar nu ştiu cine le ţine pe toate. 

Faţa ei nu-i arătă nimic din toate astea lui Angel. Surâse în 
schimb şiret, aşa cum făcea atunci când îl tachina. 

— Deci tu crezi că aş fi în siguranţă dacă i-aş permite lui 
Ruin să afle că eu am sceptrul care ar trebui să fie al lui şi 
apoi să-i cer să-mi deschidă creierul şi să mi-l pună în 
interior? 

Angel desfăcu braţele. 

— Nu am spus că nu există riscuri. 

Ea îl îmboldi în joacă: 

— Continuă să-ţi petreci zilele dormind. Ai fost mai de folos 
aşa. 

Văzu cum încordarea lui slăbeşte când se prefăcea fata 
veselă, încrezătoare care fusese întotdeauna în intimitatea 
lor. O credea. 

— Cred că Ruin va fi de acord, zise el, că acum sceptrul 
este mai mult uman decât gebling. Heptarhii l-au deţinut 
mai mult de trei sute de generaţii. Totuşi, nu spun că ar 
trebui să te ridici şi să te duci la el chiar acum. 

— E imposibil să ştiu ce e de făcut. Toate profeţiile indică 
un dezastru, dar nu îmi spun ce anume provoacă dezastrul. 
Orice aş alege ar putea distruge lumea sau ar putea s-o 
salveze, iar eu nu ştiu ce la ce duce. Şi nici tu nu mă ajuţi să 
mă hotărăsc. 

El zâmbi. 


— Ştiai că ai putea conduce lumea spre dezastru atunci 
când ai decis să mergi la Cranning. Eu doar călătoresc 
împreună cu tine. A fost destul de distractiv până acum. 

Se ridică şi se îndreptă vlăguit spre salteaua lui de sub 
umbrar. 

Patience stătu un timp privind apa. Tocmai când începuse 
să capete încredere, se dovedea că Angel joacă propriul lui 
joc. Nu exista nimeni în care să poată avea încredere 
absolută. 

Totuşi, nu putea medita prea mult timp. Pentru că, ori de 
câte ori atenţia ei nu era ocupată cu munca sau 
conversaţia, mintea îi revenea la constanta, sâcâitoarea 
dorinţă de a merge spre nord, în susul râului, ca să 
găsească uşurarea de sub presiunea dorinţei trupului ei. 

Şoimul lui River se roti şi cobori în picaj către barcă. Ea se 
întoarse să-l urmărească sfâşiind un pescăruş, mâncându-i 
măruntaiele şi apoi aruncând corpul, cu tot cu pene, în 
borcan. Maimuţa se juca singură; râul era liniştit, lent, 
aşadar cârmaciul nu avea nevoie de voce pentru o vreme. 

Echilibrul ecologiei lui River era pentru ea un mister şi o 
minune. River în sine era destul de uşor de înţeles; ca toate 
capetele, era cumva nebun, trăind doar pentru călătoriile în 
sus şi în jos pe Cranwater. Atâta timp cât naviga, era bine 
răsplătit. Dar maimuța şi şoimul - ei ce primeau? Maimuţa 
mânca împreună cu oamenii şi părea satisfăcută. În plus, 
nici nu avea unde să se ducă. Maimuţele erau o specie 
adusă de oameni pe această planetă; nu aveau un habitat 
natural aici şi nu puteau supravieţui decât ca animale de 
casă. Aşadar poate, la un nivel instinctual, maimuța ştia că 
sclavia sa la pompă era singurul mod în care putea trăi. 

Dar şoimul - pe şoim nu-l putea înţelege. Se putea 
descurca singur. Nu avea nevoie de nimeni. Ce câştiga el 
din slujirea lui River? De ce rămânea cu el? River nu avea 
mâini ca să-l reţină, nici puterea de a-l recompensa sau 
pedepsi. Şoimul părea să trăiască acolo din pură 
generozitate. 


Poate că şoimul îl percepea pe River ca fiind parte din 
sine, hrănind capul din acelaşi instinct care îi determina pe 
părinţi să-şi hrănească pruncii. Sau poate şoimul fusese 
dresat, mulat pe un tipar în care a-l lăsa pe River să moară 
era de neconceput. Poate că şoimul nu tânjea după 
libertate. Sau poate, fiind liber, era ceea ce alesese el nesilit 
de nimeni să facă. 

La amiază, când Will îi chemă la masă, Patience nu vru să 
se ducă. Mâna lui Reck pe umărul ei fu cea care o aduse. 

— Indiferent ce ţi-a spus Angel, şopti femeia geblingă, tu 
eşti încă miezul viitorului tuturor. Hai, mănâncă. 

Da, se gândi Patience. Vino, marionetă. Vino, hârtie 
împăturită. Dansează-ţi dansul, păstrează-ţi forma pe care 
ţi-am dat-o. 

Până când nu vei mai fi necesară. Atunci cineva - geblingii, 
Unwyrm, poate vreun Vigilent nebun - cineva îţi va da foc. 

11. CASA LUI HEFFIJI. 

Târziu într-o după-amiază orientaseră pânzele ca să 
urmeze un canal îngust printre bancurile de nisip, când 
River plescăi de două ori din limbă, şi maimuța începu să 
ţipe. Deja toată lumea ştia că asta însemna că River voia o 
schimbare rapidă a cursului. Încetară orice conversaţie şi 
ascultară - vocea lui River nu era niciodată puternică. 

— Atenţie babord! Zise. 

Will, care era la cârmă, aplecă levierul către tribord şi 
aproape simultan Sken îi apucă pe Patience şi pe unul 
dintre geblingi şi alergă pe partea stângă a bărcii. Patience 
abia apucă să întrezărească ceea ce evitau - o geamandură 
mare, suficient de voluminoasă încât dacă ar fi lovit-o 
frontal, cu viteza pe care o aveau datorită vântului puternic, 
atât nava, cât şi geamandura ar fi suferit avarii serioase. 
Chiar şi aşa se izbiră de ea, dar din lateral şi mai încet. 

— Asta trebuia să se găsească la două mile în amonte, zise 
cârmaciul. Probabil că ultimul sezon al inundaţiilor i-a târât 
ancora atât de departe. Aruncă o parâmă. 


Sken nu ezită. Înnodă o frânghie de cârligul ancorei şi o 
aruncă peste cap, prinzând cârligul de geamandura care 
acum se legăna la câteva zeci de metri în spatele lor. 
Cârligul se fixă din prima încercare, dar Patience nu ştia 
dacă era ceva remarcabil sau doar ceva obişnuit pentru o 
femeie a râului competentă. 

— Ce faci cu aia? Întrebă Ruin. 

— O duc unde îi e locul, zise Sken, ca şi cum asta ar fi 
trebuit să fie evident chiar şi pentru un copil. 

— Nu-i treaba noastră, spuse Ruin. 

— Sunt deja prea mulţi pe râu care cred asta. Dar River şi 
cu mine simţim la fel în privinţa asta. Când ceva nu e la 
locul lui şi tu poţi repara, atunci repari, pentru ca 
următorul cârmaci să nu rişte ceea ce aproape că am păţit 
noi. 

Reveniră la cursul prin canal şi un timp navigară liniştiţi - 
suficient de mult ca să se uite mai bine la geamandură. 
Avea un semn pe ea, situat într-un astfel de unghi încât 
putea fi citit dacă te aplecai de la prora spre tribord. În 
geblică, gaunti, dwelfă şi agarant - folosea un limbaj pe 
care toţi călătorii umani îl foloseau, indiferent de limba 
maternă - semnul anunţa un singur lucru de vânzare: 

RĂSPUNSURI. 

Angel râse tare când Patience îi spuse ce scria. 

— Când ai mai văzut o asemenea aroganță? 

— Poate că nu vând, zise Reck. Poate cumpără. 

Patience nu râse. Era prea ironic. Dacă avea nevoie de 
ceva acum, acelea erau răspunsuri. Şi iată-le, oferite spre 
vânzare. 

După două mile aruncară ancora şi ridicară geamandura. 
Sken şi Will o legară de barcă, apoi scoaseră ancora 
geamandurii şi îi adăugară un sac de balast. Era o muncă 
de cel mult o oră, dar Patience nu luă parte la ea, astfel că 
avu timp să caute locul de pe țărm unde ar fi putut fi găsite 
răspunsurile. Nu era o zonă prea dens populată, deci nu 


putea fi decât în casa de pe colină, la aproximativ patru sute 
de metri distanţă de râu. 

Dacă acea casă ar fi fost unul dintre hanurile obişnuite de 
pe malurile râului, storcând banii călătorilor cu jocuri 
măsluite, hrană indigestă şi paturi pline de gândaci, 
Patience nu le-ar fi spus să acosteze. Însă era veche şi 
simplă şi destul de departe de apă ca să nu fie o capcană 
pentru banii drumeţilor. Dacă nu ar fi aruncat ancora ca să 
repare geamandura, ar fi fost vizibilă doar pentru câteva 
clipe printr-un spaţiu dintre copacii de pe malul râului. 
Pentru Patience asta însemna că semnul era relativ sincer. 
Era un loc pentru oamenii care îşi doreau suficient de mult 
adevărul încât să merite să-l obţină - departe de drum, 
greu accesibil, cu doar un singur semn care să le spună ce 
se afla acolo şi numai un singur punct din care să se vadă 
unde se afla. 

Bineînţeles, în momentul în care se gândi să se oprească, 
Patience simţi presiunea chemării din Cranning, grăbind-o 
să meargă mai departe, mai repede, mai repede. Nu era 
mai puternică decât înainte; Unwyrm nu încerca s-o facă să 
evite acel loc anume. Dar pentru că nevoia de a se grăbi era 
atât de mare şi pentru că ea ştia că altcineva îi provoacă 
această nevoie înlăuntrul ei, opunea rezistenţă de dragul 
rezistenţei, tot aşa cum intenţionat îndurase suferinţe 
suplimentare în copilărie ca să se deprindă cu greutăţile. 

Când Will şi Sken urcară la bord şi începură să dezlege 
geamandura, Patience îşi făcu imediat cunoscută decizia. 

— Duceţi barca la țărm! 

— Într-un astfel de loc! Zise Sken. Nu fac asta! Până la 
noapte o să mai trecem peste câteva zeci de hanuri mult 
mai bune. 

Patience zâmbi şi i se adresă lui River: 

— Cârmaciul stabileşte cursul, căpitanul organizează viaţa 
la bordul navei, dar proprietarul stabileşte ce porturi vor 
vizita. Am dreptate? 

River îi făcu cu ochiul. 


Sken înjură, dar, în loc să ridice pânzele din nou, ea şi Will 
împinseră barca la țărm. 

Atinseră debarcaderul părăginit care înainta în ape şi 
legară barca strâns. Lăsând-o pe Sken să aibă grijă de 
Angel, Patience îi conduse pe Will şi pe geblingi pe uscat. 
Angel ceru să-l ia şi pe el. Patience îl ignoră. Nu mai simţea 
aceeaşi nevoie de a i se supune pe care o simţise înainte ca 
el să înceapă să o mintă. 

Poteca spre vârful dealului nu era prea grozavă. Patience îl 
lăsă pe Ruin să deschidă calea - el putea găsi un drum 
peste piatra goală şi pe timp de furtună sau cel puţin aşa 
părea. Reck şi Will îşi ocupară locurile în spatele ei. Ca şi 
când ea ar fi fost un heptarh adevărat, cu escortă în faţă şi 
în spate, sau un prizonier cu gardieni care să-i taie orice 
cale de evadare. 

Casa de pe culmea dealului era şi mai neîngrijită decât 
păruse văzută de jos. Ferestrele erau murdare şi fără 
obloane, iar mirosul care venea din curtea din spate 
demonstra limpede că porcii erau nevoiţi să se îngrijească 
singuri. 

— E posibil ca acum să nu mai locuiască nimeni aici? 
Întrebă Patience. 

Ruin mormăi: 

— E lumină. 

— Iar în bucătărie e apă proaspătă, adăugă Reck. 

Patience se întoarse spre Will: 

— Există ceva ce nu pot afla cu nasurile lor? 

Will ridică din umeri. Nu-i prea isteţ, gândi Patience. Dar 
la ce te poţi aştepta de la un om care trăieşte alături de 
geblingi? 

Bătaia lor în uşă atrase rapid un strigăt din interior. Un 
glas de femeie, şi nu una tânără. 

— Vin! 

Strigătul era în limba comună, dar cu un accent care îi 
indica lui Patience că nu aceasta era limba ei maternă. Şi, 
bineînţeles, era o dwelfă, mai mică decât geblingii, cu un 


cap cât jumătate din unul normal care îi făcea să arate 
extrem de respingători. 

— Ne aşteptăm să primim răspunsuri de la un dwelf? 
Întrebă Ruin, cu tactul lui obişnuit. 

Dwelfă se încruntă la el. 

— Ar trebui să le dau unui gebling? 

— Cel puţin vorbeşte în propoziţii complete, zise Reck. 

Dar Patience fu cea care întinse mâna pentru ca dwelfă să- 
i lingă degetele. Protocolul fiind îndeplinit, dwelfă îi invită 
înăuntru şi imediat o conduse pe Patience spre ceea ce era 
evident locul de onoare alături de foc. Will, ca întotdeauna, 
rămase în urmă stând în picioare lângă uşă. Niciodată nu 
părea să considere că ia parte la ceea ce se petrecea. 

Numai un observator, un ascultător. Sau nici măcar atât, 
poate un accesoriu, ca un cal, scos în faţă numai când era 
nevoie. 

Dwelfă le aduse apă fiartă şi îi lăsă să-şi aleagă frunzele 
pentru ceai. Patience întrebă despre posibilitatea de a 
obţine pentru noapte camere cu ferestre care se puteau 
închide. 

— Asta depinde, zise dwelfă. 

— De ce anume? Spune-ne preţul. 

— O, preţul, preţul. Preţul înseamnă nişte răspunsuri bune 
la întrebările mele şi nişte întrebări bune pentru 
răspunsurile mele. 

— Nu se poate comunica niciodată cu un dwelf, zise Ruin 
nerăbdător. Şi discutând cu copacii poţi avea o conversaţie 
mai inteligentă. 

Vorbea în geblică, dar era evident că dwelfă prinsese cel 
puţin esenţa a ceea ce spusese el. Patience bănuia că de 
fapt înţelegea geblică, lucru prin care se dovedea cu mult 
mai inteligentă decât confrații ei de rând. 

— Spune-ne, ceru Patience, la ce fel de întrebări te 
gândeşti. 

— Numai înţelepţii rămân aici. Înţelepţii din toate 
tărâmurile, iar înainte de a pleca lasă în urmă cele mai 


înțelepte gânduri ale lor. 

— Atunci nu am venit în locul potrivit. 'Toţi înţelepţii au 
părăsit ţara înainte de a mă naşte eu. 

— Ştiu, spuse dwelfa cu tristeţe. Dar mă mulţumesc şi cu 
ce apare în zilele noastre. Nu cumva eşti astronom? 

Patience clătină din cap. 

— Ai nevoie urgent de-unul? Întrebă Reck. 

— A, nu urgent, nu urgent. Pare doar a fi o artă pierdută, 
ceea ce ar putea să te surprindă, ţinând cont de faptul că 
noi toţi venim din stele. 

— Ea a venit, şi uriaşul de la uşă, zise Ruin. Noi, ceilalţi, 
suntem băştinaşi. 

Dwelfa surâse puţin. 

— Oh. Tu crezi că geblingii sunt originari de aici? 

Acum, pentru prima oară, Patience începu să se întrebe 
dacă nu era cazul s-o ia în serios pe dwelfă, nu doar din 
politeţe, ci pentru că ar putea şti ceva valoros. Cu siguranţă 
aluzia ei că geblingii proveneau de asemenea din stele 
implica faptul că ideile ei puteau fi cel puţin interesante. 
Destul de interesante pentru ca Angel să trebuiască să fie 
de faţă. Poate că era supărată pe el, poate că nu avea 
încredere în el, dar Patience nu era atât de proastă încât să 
refuze ocazia de a profita de pe urma adevărurilor spuse de 
el. Se întoarse către Reck: 

— Crezi că Will ar putea să coboare şi să-l aducă pe Angel 
aici? 

Reck păru iritată. 

— Will nu e proprietatea mea, zise. 

Întrucât Will se purta ca un sclav mai mult decât o făcea 
Angel, Patience consideră ridicol faptul ca Reck să pretindă 
că nu-l controlează. Will nu făcea niciodată nimic dacă Reck 
nu îi dădea voie. Însă Patience nu-i replică, ci se întoarse 
spre Will întrebându-l dacă l-ar putea aduce pe Angel până 
sus la han. Will nu spuse nimic, dar plecă imediat. 

— De ce trimiţi după alţii de-ai voştri, întrebă dwelfă, când 
eu nu v-am spus dacă puteţi rămâne? 


— Pentru că Angel, dintre oamenii pe care-i avem cu noi, 
este cel mai aproape de un înţelept. Este matematician. 

— Atunci e un nimic. Numere şi iar numere. Chiar dacă aţi 
înţelege suficient cât să puneţi întrebările, răspunsurile nu 
vor însemna nimic. 

Declaraţia o încântă pe Patience, care îi spusese lui Angel 
cam acelaşi lucru cu câteva ocazii. Ar fi putut de asemenea 
reda răspunsul lui Angel, întrucât îl memorase prin 
repetiţie, însă Patience o crezu pe dwelfă pe cuvânt. Ea 
oferea răspunsuri, aşa că de ce să nu pună întrebarea care 
conta cel mai mult? 

— Lasă-mă să-ţi pun o întrebare. Cine şi ce este Unwyrm, 
şi ce vrea el? 

Dwelfa surâse încântată, sări în picioare şi fugi din 
cameră. 

— Dacă are răspunsul la asta, zise Reck, atunci ştie ceea 
ce nu ştie nici o altă fiinţă. 

Curând dwelfa se reîntoarse ţopăind în cameră. 

— Unwyrm este fratele geblingilor, gaunţilor şi dwelfilor, şi 
fiul stăpânului Navei Căpitanului, zise ea. Mama lui a 
stăpânit cândva întreaga lume, iar acum o vrea înapoi. 

Strălucea de mândrie. 

Ruin interveni, nerăbdător: 

— Oricine putea inventa un asemenea amestec de adevăr 
şi speculație. 

— Sst, făcu Patience. Apoi, către dwelfă: îmi pare rău, mi-a 
scăpat o parte, atunci când ai spus. 

Înainte ca ea să poată termina, dwelfa repetă: 

— Unwyrm este fratele geblingilor, gaunţilor şi dwelfilor, şi 
fiul stăpânului Navei Căpitanului, zise ea. Mama lui a 
stăpânit cândva întreaga lume, iar acum o vrea înapoi. 

Surâse din nou, identic. Era ca şi cum ar fi trăit acelaşi 
moment de două ori. Dwelfa rostea o frază pe care o 
învățase pe dinafară. 

Ruin se uită la Reck şi zâmbi: 


— Bine, atunci hai să-ţi punem şi noi o întrebare, zise Ruin. 
Unde se află piatra minţii a străvechilor împărați geblingi? 

Patience fu puţin tulburată, bănuind ea însăşi răspunsul la 
această întrebare, dar îşi reţinu presimţirile şi mimă 
ignoranţa. 

— Ce este piatra minţii? Începu ea. 

Dar dwelfa se ridicase deja şi fugea din cameră. În timp ce 
ea lipsea, Reck şi Ruin îşi atinseră feţele unul celuilalt ca şi 
cum ar fi studiat o copie în lut. Patience decise că 
întrebarea lor era mai mult decât un test. Şi desigur, când 
dwelfa reveni în încăpere, se întoarseră către ea 
aşteptându-i atenţi răspunsul, arătând mai mult interes 
decât îşi închipuise Patience că puteau exprima feţele lor 
apatice. 

— Piatra minţii a împăraţilor geblingi, care a devenit 
sceptrul heptarhilor, este ascuns în umărul ultimului 
heptarh de drept. 

Patience nu scoase nici o vorbă, încercând să-şi păstreze 
pe chip o mască a nedumeririi. Era imposibil ca această 
dwelfă să cunoască secretul tatălui ei. 

Privind tabloul tăcut al geblingilor holbându-se la fata 
umană, dwelfa începu să chicotească prosteşte. 

— Acum aţi răspuns la întrebarea mea, voi toţi. 

Patience i se adresă politicos: 

— Care este întrebarea ta? 

— Întrebarea mea pentru voi este: cine sunteţi şi de ce 
călătoresc astfel împreună geblingi şi oameni? 

— Şi răspunsul nostru? Întrebă Reck. 

— Răspunsul este că voi sunteţi împăratul geblingilor, fata 
şi băiatul, iar tu, cea umană, eşti fiica lui Peace, heptarhul, 
el e mort şi acum tu ai piatra minţii şi sceptrul. Mergeţi la 
război, dar nu sunteţi siguri dacă veţi fi sau nu de aceeaşi 
parte. 

Nu era un dwelf obişnuit. 

Patience trase ţeava subţire de sticlă a sarbacanei din 
crucea de la gât. Îşi scoase şi laţul din păr. Le vorbi liniştit 


lui Reck şi Ruin, cu un ton calm, de hotărâre clară: 

— Dacă vă mişcaţi din locurile voastre, muriţi înainte de a 
apuca să faceţi un pas. 

— Of, of, făcu dwelfă. Nu trebuia să cereţi un răspuns pe 
care nu voiaţi să-l auziţi. Hai să nu ne ucidem aici. Acesta 
este un loc unde se face comerţ doar cu adevăruri. Juraţi- 
mi, toţi, că o să aşteptaţi să ajungeţi înapoi la râu înainte de 
a vă omori unul pe altul. 

Nimeni nu se oferi să jure. 

— Ce-am făcut? Necazuri, necazuri, asta înseamnă 
adevărul. Bieţi nebuni - aţi crezut că un dwelf nu ştie 
niciodată nimic, aşa că mi-aţi pus întrebări la care credeaţi 
că nimeni nu are răspunsurile. Dar eu am toate 
răspunsurile. Absolut toate. 

— Chiar aşa? Întrebă Reck. Spune-ne cum să ne rezolvăm 
dilema. Indiferent de unde ai ştiut tu răspunsul, Patience 
aproape a mărturisit că posedă cea mai prețioasă avere a 
împăraţilor geblingi. Acum mai mult ca oricând în toată 
istoria noastră trebuie s-o obţinem, trebuie să-i cunoaştem 
secretele. Am omori-o cu bucurie ca să punem mâna pe ea, 
iar ea ne-ar omori pe noi ca s-o păstreze pentru sine. Când 
se va întoarce Will, nu va fi dificil s-o ucidem, aşadar ea 
trebuie să ne ucidă pe noi înainte ca el să ajungă aici. 

— V-am spus, juraţi! 

— Niciodată n-am respecta un jurământ când e vorba de 
piatra minţii, zise Ruin, şi nici pe ea nu am crede-o dacă ar 
jura. 

— Nici măcar nu ştiu ce este, declară Patience. Ştiu doar 
că tata a spus s-o păstrez cu orice preţ, iar Angel a sugerat 
să-ţi cer să mi-o implantezi în creier. 

Ruin râse. 

— Crede că dacă aş pune mâna pe ea ţi-aş da-o ţie? 

Reck, încă nemişcată, îl aduse la tăcere cu un sâsâit. Apoi 
rosti: 

— Patience, prostul de frate-meu nu înţelege. Cu toate că 
piatra minţii ne aparţine de drept nouă, acum nu ne e de 


nici un folos. 

— De nici un folos! Strigă Ruin. 

— La început, când oamenii s-au gândit s-o implanteze în 
creierele lor, îi înnebunea. Avea prea mult din geblingi. Dar 
acum noi n-am mai putea s-o punem în creierele noastre - e 
mult prea umană. 

Ruin se încruntă. 

— Am putea totuşi s-o folosim. 

— Mai degrabă am putea să ne distrugem noi încercând. 

Ruin păru înfuriat. 

— După atâţia ani. S-o găsim tocmai acum când avem cea 
mai mare nevoie, iar tu spui că n-o putem folosi! Însă furia i 
se transformă imediat în disperare: Aşa spui tu, şi e 
adevărat. 

Patience era sceptică. Ar fi putut fi o păcăleală care să-i 
adoarmă vigilenţa. Aşa că se întoarse spre dwelfă pentru 
singurul ajutor la care se putea gândi. 

— Am o întrebare pentru tine, zise. Spune-mi ce face 
sceptrul atunci când este conectat la creier. 

— Dacă plec să aduc răspunsul, spuse dwelfă, probabil o 
să vă omorâţi între voi înainte să mă întorc, şi atunci n-o să 
vă mai pot întreba nimic. 

— Dacă nu se mişcă de pe scaune, nu-i omor, zise Patience. 

— Nu ne mişcăm, promise Reck. 

— Dar nu fi prea sigură că ne poţi omori, adăugă Ruin. 

Patience zâmbi. Dwelfă ridică din umeri şi ieşi. De data 
asta pasul ei nu mai era vioi. 

Se întoarse mormăind: 

— E un răspuns lung. 

— Ascult, zise Patience. 

Dwelfă începu să recite: 

— Când este implantat deasupra nodului limbic în creierul 
uman, cristalul organic numit sceptru sau piatra minţii 
produce cristale mai mici care pătrund în toate porțiunile 
creierului. Majoritatea lor sunt pasive, colectând amintiri şi 
idei importante. Însă câteva dintre ele permit omului să 


recepţioneze amintirile stocate anterior în cristal de către 
utilizatorii precedenţi. Întrucât multe amintiri aparţin 
primilor şapte împărați geblingi, din al căror creier provine 
cristalul, acestea pot dezorienta mult o fiinţă umană. Dacă 
omul nu este capabil să preia controlul asupra cristalului, 
amintirile străine îi pot influenţa mintea în moduri nedorite 
şi imposibil de gestionat, ducând până la confuzie de 
identitate, adică nebunie. Cel mai sigur mod de a folosi 
cristalul este implantarea lui într-un loc protejat în 
apropierea unui nerv important. Unul sau două lanţuri de 
cristale îşi vor croi drum către creier, adunând amintirile, 
dar nefurnizând aproape niciodată vreuna gazdei umane. 
Însă e o probabilitate a naibii de mică să întâlneşti vreodată 
pe cineva care are nevoie de informaţiile astea, Heffiji. 

Râseră toţi la ultima propoziţie. 

— Cine ţi-a dat răspunsul ăsta, dwelfo, nu era aşa de 
deştept pe cât credea. 

— Ştiu, zise dwelfa. De asta am lăsat asta acolo, pentru ca 
voi să puteţi vedea că de fapt eu i-am pus o întrebare bună, 
chiar dacă el nu a considerat aşa. 

— Şi ce se întâmplă când e implantată într-un creier 
gebling? Întrebă Patience. 

— De ce ar face cineva aşa ceva? Întrebă dwelfa. Tot ceea 
ce trebuie să facă un gebling. 

— Taci! Şopti Ruin. 

— Ba nu, zise Reck. Nu, las-o să spună. 

— Tot ceea ce trebuie să facă un gebling, reluă Heffiji, este 
s-o înghită. Organismul gebling poate descompune cristalul 
în cele mai mici părţi componente, şi el se va reforma exact 
acolo unde trebuie în creierul geblingului. 

— Cum se poate asta? Întrebă Patience. De ce geblingii 
pot s-o utilizeze atât de uşor, pe când oamenii. 

— Pentru că noi ne naştem cu pietre ale minţii, spuse Ruin 
dispreţuitor. Avem cu toţii. Mâncăm pietrele minţilor 
părinţilor noştri atunci când mor, ca să purtăm mai departe 
amintirile care au contat cel mai mult în vieţile lor. 


O privi pe Reck cu un triumf amar, parcă declarând: Ei 
bine, tu ai vrut să-i spun, uite că am făcut-o. 

Patience se uită de la unul la altul, înțelegând totul treptat. 

— Deci toate poveştile alea despre geblingii care îşi 
mănâncă morţii. 

Reck aprobă din cap. 

— Dacă a văzut vreun om aşa ceva, deşi e greu de crezut 
că un gebling le-ar permite vreodată. 

— Şi dwelfii, adăugă Heffiji. Şi gaunţii. 

— Există un fel de pietre ale minţii, mult mai mici decât ale 
noastre, prea mici ca să poată fi văzute, în toate animalele 
de pe planeta asta, spuse Ruin. Cu excepţia oamenilor. 
Oamenii handicapaţi, limitați la trup, ale căror suflete mor 
odată cu ei. 

Sufletele noastre mor, cugetă Patience, în afară de ale 
celor cărora le este luat capul. Era o problemă la care se 
gândise de mai multe ori. Cum începuse recuperarea 
capetelor? 

De ce încercaseră oamenii de ştiinţă să păstreze un cap în 
viaţă? 

Pentru că ştiau, cu sute de generaţii în urmă, ştiau că 
speciile indigene au un fel de viaţă eternă, o parte a 
creierului care supravieţuia după moarte. Erau invidioşi. 
Recuperarea capetelor era substitutul uman al pietrelor 
minţii pentru geblingi, dwelfi şi gaunţi. În locul globului de 
cristal al pietrei minţii pentru noi există proto-nutrienţii, 
viermii capului şi şoareci evisceraţi aruncaţi de un şoim 
într-un borcan de sticlă. 

— Numai heptarhii, dintre toţi oamenii, şi-au inclus părinţii 
în sine, spuse Reck. Şi asta numai furându-ne nouă pe cei 
mai nobili părinţi. Strămoşul vostru l-a ucis pe cel de-al 
şaptelea împărat şi i-a furat piatra minţii, astfel că acum 
împărații geblingi nu îşi mai amintesc cum a început 
împărăţia. Ruin are prosteasca părere că ar însemna un 
oarecare avantaj pentru noi s-o avem acum. Iotuşi, eu 


consider că ar fi fost în avantajul nostru dacă am fi avut-o 
tot timpul. 

— Am nevoie de ea, zise Ruin. Dacă tot e să ştiu ceea ce 
trebuie să ştiu. 

— Unwyrm vrea să faci asta, Ruin. Lui Reck părea să-i facă 
plăcere să-şi silească fratele să se plece în faţa inteligenţei 
ei superioare: Ar fi mulţumit ca jumătate din împăratul 
geblingilor să fie un lunatic bâlbâit. Prostule. Dacă îi 
înnebuneşte pe oameni, incomplet cuplaţi cu piatra, ce 
crezi că o să ţi se întâmple ţie, ataşat perfect de mai mult de 
trei sute de minţi umane? Nici un gebling nu e destul de 
puternic ca să îndure aşa ceva. 

Patience îşi dădea seama că acum Ruin nu se prefăcea; 
ceda în faţa argumentelor surorii lui. Dacă ea nu spunea 
nimic, era limpede că disputa se încheia cu sceptrul rămas 
în posesia ei, poate chiar implantat în creier. Totuşi, dacă 
era atât de periculos încât Ruin să nu-l folosească, trebuia 
să afle cât mai multe despre ceea ce i s-ar putea întâmpla. 

— Minţile oamenilor şi ale geblingilor sunt atât de diferite 
între ele? Întrebă. Ne vorbim reciproc limbile, ne. 

— Voi nu înţelegeţi originile minţii geblingilor. Începu 
Ruin. 

— Asta e puterea noastră, zise Reck, şi slăbiciunea 
noastră. Din clipa când ne naştem nu suntem niciodată 
singuri. Pentru noi izolarea este un cuvânt lipsit de înţeles. 
Îi putem simţi pe ceilalţi geblingi la limita conştiinţei 
noastre, fie că dormim, fie că suntem treji. Când înghiţim o 
piatră a minţii, devenim persoana a cărei piatră am înghiţit- 
o zile întregi, uneori săptămâni sau luni, până când putem 
tria toate amintirile ca să le putem pune la locurile lor. Dacă 
Ruin ar trebui să devină astfel om, de trei sute de ori, 
izolarea ar fi probabil de nesuportat, ca şi moartea a 
jumătate din el însuşi. Însă tu, fiind om, eşti obişnuită cu 
singurătatea pentru că niciodată nu ai cunoscut altceva. lar 
piatra minţii nu se ataşează de tine atât de perfect. Un om 
puternic ca tine. 


— Vrei să i-o implantez, nu-i aşa, zise Ruin. 

— Cred că da. 

— O va face şi mai supusă dorințelor lui Unwyrm. 

— Dar ce contează asta? În cel mai rău caz o va 
transforma într-un pion neajutorat al lui Unwyrm. Întrucât 
aşa va ajunge oricum, ce importanţă mai are? 

Patience se cutremură în sinea ei simțind lipsa lor de 
simpatie faţă de ea. Chiar şi ea, asasin ocazional, tot mai 
simţea uneori înţelegere, o înrudire elementară cu cei pe 
care îi asasina. Acum, pentru prima dată, îşi dădu seama că 
ei o priveau ca pe un animal, nu ca pe o persoană. O 
apreciau aşa cum un om apreciază un cal bun, vorbind pe 
faţă despre talentele şi slăbiciunile lui în prezenţa calului. 
Diferenţa era că Patience putea înţelege. 

Ruin, încă furios în ciuda faptului că fusese nevoit să 
admită că sora lui avea dreptate, se întoarse spre Patience: 
— O să-ţi implantez piatra minţii, cu două condiţii. Prima, 

să mi-o dai mie, lui Reck sau copiilor noştri după ce mori. 

— De ce, dacă nu o puteţi folosi? Întrebă Patience. 

— Când toate astea se vor termina, şi eu îmi voi fi 
îndeplinit misiunea, atunci o voi putea folosi. Dacă mă va 
înnebuni, n-o să fie mai rău ca moartea, şi mie nu mi-e frică 
să mor. Dar, dacă reuşesc să o controlez, atunci tot ce s-a 
pierdut ne va fi redat, iar eu voi putea retransmite totul 
moştenitorilor mei. 

— O să-ţi promit altceva, zise Patience. Implantează-mi-o, 
şi dacă voi muri în prezenţa împăratului geblingilor nu voi 
face nici un efort să-l împiedic să mi-o ia, indiferent cine ar 
fi. 

Ruin zâmbi. 

— Ajungem la acelaşi lucru. Numai că trebuie să promiţi 
să faci tot posibilul să mori în prezenţa împăratului 
geblingilor. 

— Dacă tu promiţi să nu faci nici un efort ca să grăbeşti 
acea zi. 


— Urăsc politica, făcu Heffiji. N-ai nevoie de nici un 
legământ. O să i-l implantezi ei, pentru că ţie nu ţi-e de nici 
un folos, şi o să-l recapeţi la moartea ei dacă poţi. Pufni: 
Chiar şi un dwelf cu mai puţin de jumătate de creier poate 
spune asta. 

— Care e a doua condiţie? Întrebă Patience. 

— Primul împărat gebling a fost fratele lui Unwyrm. 
Amintirile despre el se află în piatră. Trebuie să ne spui ce 
este Unwyrm. Trebuie să ne spui despre el tot ce îţi poţi 
aminti, după ce piatra va ajunge la locul ei. 

— Deci heptarhii şi-l amintesc pe Unwyrm, şopti ea. 

— Ei au ştiut cine e duşmanul, în toţi aceşti ani. 

— Numai cei care au avut suficient curaj ca să-şi pună 
piatra în creier, zise Reck. 

— Şi suficientă putere ca să-şi păstreze sănătatea mintală 
după aceea, adăugă Ruin. 

Reck întrebă din nou: 

— O să ne spui? 

Patience dădu din cap. 

— Da. Apoi, hotărându-se să nu mai fie un diplomat atent, 
îi lăsă pe Ruin şi pe Reck să-i vadă teama: Credeţi că sunt 
suficient de puternică s-o îndur? 

Ruin ridică din umeri. 

— Dacă nu eşti, n-are cum să fie mai rău ca înainte. 

Pentru el încă mai era un animal. 

Dar de data asta Reck îi observă vulnerabilitatea şi-i 
răspunse cu simpatie: 

— De câte ori s-a mai făcut aşa ceva în istoria lumii? De 
unde să ştim noi cât de puternic trebuie să fie un om ca să-i 
păstreze în mintea lui pe geblingi şi totuşi să rămână uman? 
Dar să-ţi spun ce ştiu eu despre tine. Mulţi oameni, cei mai 
mulţi oameni, se ascund în singurătatea lor, înspăimântați şi 
slabi, luptându-se să acumuleze acolo cât de multe lucruri şi 
oameni pot. Ca să posede atât de mult încât să se simtă 
mari şi să creadă, în mod fals, că nu sunt singuri. Dar tu - tu 
nu te temi să-ţi asculţi propria voce în întuneric. 


Patience puse laţul la loc în păr şi sarbacana în teaca sa de 
lemn. Geblingii se relaxară vizibil. 

— Ai spus că te cheamă Heffiji? Întrebă Patience. 

— Da. Un savant mi-a dat cândva numele ăsta, cu mult 
timp în urmă. Am uitat cum mă chema înainte. Dacă mă 
întrebaţi o să vă spun. 

— Un gaunt, nu-i aşa? Savantul care ţi-a dat numele. 
Heffiji este un cuvânt gaunti. 

— Da, aşa era. Ştii ce înseamnă? 

— E un cuvânt banal. Înseamnă „niciodată”. Niciodată ce? 

— Mikias Mikuam Heffiji Ismar. 

— Să nu pierzi niciodată locul unde se găsesc lucruri. 

— Asta-s eu, spuse Heffiji. Nu ştiu nimic, dar pot să găsesc 
orice. Vreţi să vedeţi? 

— Da, zise Patience. 

— Da, zise şi Reck. 

Ruin ridică din umeri. 

Heffiji îi conduse în partea din spate a casei. Toate 
camerele erau pline cu rafturi. Pe rafturi, aparent fără vreo 
ordine, se găseau teancuri de hârtii. Pietre sau bucăţi de 
lemn serveau drept prespapier în camerele în care 
ferestrele fără geamuri lăsau vântul să intre. Întreaga casă 
era o bibliotecă organizată fără nici un sens. 

— Şi tu ştii unde sunt toate? Întrebă Reck. 

— O, nu. Nu ştiu unde decât dacă voi îmi puneţi o 
întrebare. Atunci îmi amintesc unde se află răspunsul, 
pentru că îmi amintesc unde l-am pus. 

— Deci nu ne poţi arăta nimic decât dacă te întrebăm. 

— Dacă mă întrebaţi vă pot conduce la orice. Zâmbi cu 
mândrie: Poate că am numai jumătate de creier, dar îmi 
amintesc tot ce am făcut vreodată. Toţi înţelepţii au trecut 
pe lângă casa mea şi s-au oprit să-mi dea toate 
răspunsurile, şi mi-au pus toate întrebările. Dacă nu aveam 
răspunsul la o întrebare, le puneam celorlalţi aceeaşi 
întrebare până când unul dintre ei reuşea să-mi răspundă. 

Patience începu să ridice o piatră de pe un teanc de hârtii. 


— Nu! Ţipă Heffiji. 

Patience puse piatra la loc. 

— Dacă mişti ceva, cum o să-l mai găsesc? Strigă dwelfă. 
Tot ce atingi va fi pierdut pentru totdeauna, pentru 
totdeauna! Sunt o sută de mii de hârtii în casa asta! Ai tu 
timp să le citeşti pe toate şi să ţii minte unde se află fiecare 
bucăţică? 

— Nu, zise Patience. Îmi pare rău. 

— Ăsta e creierul meu! Strigă Heffiji. Cu el fac ceea ce 
oamenii, geblingii şi gaunţii fac cu capetele lor mari! V-am 
lăsat să săpaţi prin el pentru că vă veţi adăuga memoriei 
mele. Dar, dacă mişcaţi ceva, aţi putea la fel de bine să daţi 
foc casei cu tot cu mine înăuntru, pentru că nu aş mai fi 
altceva decât un dwelf cu jumătate de creier şi fără nici un 
răspuns, absolut niciunul! 

Plângea. Reck o linişti, degetele ei lungi, cu multe 
articulaţii, mângâind părul dwelfei într-o mişcare 
învăluitoare, ca aripile unei păsări strângându-se. 

— E adevărat, zise Reck, aşa sunt oamenii, dau buzna în 
casele altora şi le distrug fără să se gândească la 
distrugerile provocate. 

Patience suportă insulta; o merita. 

Dar Ruin consideră că tăcerea ei însemna că nu înţelesese 
remarca lui Reck. 

— Vrea să spună că voi, oamenii, aţi venit pe planeta asta 
şi aţi transformat-o într-o Ruin pentru noi, toţi cei care 
trăiseră aici înaintea voastră - geblingi, dwelfi şi gaunţi. 

Dintr-odată Heffiji nu mai plângea. Se îndepărtă de Reck 
cu un zâmbet larg pe faţă. 

— E cel mai bun răspuns al meu, zise. Puneţi-mi 
întrebarea. 

— Ce întrebare? Făcu Ruin. 

— Noi, toţi cei care trăiseră aici înaintea voastră”. 
Întrebaţi-mă. 

Ruin încercă să se decidă la ce întrebare se referea ea. 

— Bine, cine a fost aici înaintea oamenilor? 


Heffiji ţopăi încântată. 

— Wyrmi! Strigă. Wyrmi, wyrmi, wyrmi! 

— Atunci ce e cu geblingii, dacă nu erau aici când au sosit 
oamenii? Întrebă Reck. 

— Ce e cu geblingii? Prea vag - trebuie să puneţi o 
întrebare mai bună. 

— De unde au venit geblingii? Întrebă ea. 

Heffiji ţopăi din nou. 

— Preferata mea, preferata mea! Haideţi să vă arăt! 
Haideţi să vedeţi! 

Îi conduse pe o scară, sus într-un pod scund şi mucegăit. 
Chiar şi geblingii fură nevoiţi să se aplece; Patience trebui 
să se ghemuiască şi să meargă chinuit până în cel mai 
îndepărtat colţ. 

Heffiji îi dădu lampa ei lui Ruin şi luă un mănunchi de 
hârtii de pe o bârnă a acoperişului. Le împrăştie pe 
podeaua podului. Reluându-şi lampa, începu să citească 
explicaţiile desenelor, una câte una. 

— Pe planeta asta nu a mai rămas prea mult din forma de 
viaţă indigenă, şi nici forme de viaţă terestre cu excepţia 
oamenilor înşişi, rosti. 

— Este o nebunie, comentă Ruin. Toată lumea ştie că 
plantele şi animalele domesticite provin de fapt de pe 
Pământ. 

Heffiji ridică lampa pe faţa lui. 

— Dacă tu cunoşti deja toate răspunsurile, de ce te-ai oprit 
la casa mea? 

EI tăcu, ruşinat. 

Heffiji recită: 

— Comparând materialul genetic al oricărei plante sau 
animal cu înregistrările referitoare la plante sau animale 
similare din informaţiile aduse de oamenii de pe Pământ, 
descoperim că se păstrează codul genetic original aproape 
perfect, dar numai ca o mică parte a unei molecule genetice 
unice, dar cu mult mai mare. 


Heffiji indică o diagramă care arăta poziţiile tiparelor 
proteinice ale speciilor pământene în interiorul 
cromozomului unic al versiunii prezente de pe Imakulata. 

— Evident, speciile aduse de pe Pământ au fost acaparate 
sau cel mai probabil imitate perfect de către speciile 
indigene care le-au încorporat materialul genetic în cel al 
lor. Întrucât molecula rezultată poate teoretic să conţină de 
sute de ori cantitatea de informaţie genetică necesară 
speciilor pământene originare, restul materialului genetic 
este disponibil pentru alte scopuri. E posibil ca speciile de 
pe Imakulata să păstreze capacitatea latentă de a se 
readapta continuu ca să imite şi apoi să înlocuiască orice 
specie concurentă. Există chiar probabilitatea ca molecula 
genetică de pe Imakulata să fie suficient de complexă ca să 
controleze intenţionat modificările din materialul genetic al 
propriilor sale celule reproducătoare. Dar indiferent de 
prezenţa sau nu a unei forme rudimentare de inteligenţă în 
molecula genetică, experienţele noastre au dovedit 
categoric că în decursul a două generaţii orice specie de pe 
Imakulata poate să imite perfect orice specie de pe Pământ. 
De fapt, imitaţia de pe Imakulata îmbunătăţeşte invariabil 
originalul pământean, adăugându-i o latură competitivă - 
de exemplu perioade mai scurte de gestație sau de 
germinare, sau atingerea considerabil mai rapidă a 
maturității sexuale, sau un număr mult mai mare al 
urmaşilor pe generaţie. 

Heffiji îi privi pătrunzător, pe rând. 

— Ei bine? Întrebă. Înţelegeţi? 

Patience îşi aminti ceea ce îi spusese prinţul Prekeptor. 

— Molecula genetică este oglinda voinţei. 

Heffiji se încruntă. 

— E vorba despre religie. Pe asta o ţin în pivniţă. 

— Înţelegem, zise Ruin. 

— Trebuie să înţelegeţi totul. Dacă aveţi vreo întrebare, o 
s-o iau de la capăt. 


Nu aveau întrebări. Heffiji continuă cu o serie de schiţe 
reprezentând grâu şi o insectă ciudată, cu aripi. 

— Experiențele noastre au vizat separarea materialului 
genetic al speciilor originare de pe Pământ - grâul comun - 
ca să vedem ce rămâne când genele pământene actual 
dominante dispar. Experimentele au fost delicate şi am 
eşuat de multe ori, dar în cele din urmă am reuşit să 
separăm materialul genetic şi să cultivăm grâu pământean 
şi specia care l-a absorbit şi l-a înlocuit. Structura genetică 
a grâului pământean era identică înregistrărilor ajunse 
până la noi de la primii colonişti, dar, cu toate acestea, pe 
măsură ce creştea, nu am putut observa nici o diferenţă la 
planta în sine faţă de grâul de pe Imakulata. Însă resturile 
de material genetic al grâului de pe Imakulata nu au produs 
deloc o plantă. În schimb, a rezultat o mică zburătoare 
insectiformă, cu un corp ca de vierme şi trei perechi de 
aripi. Era cu totul diferită de tot ce se putea găsi în 
cataloagele noastre de pe Pământ, dar posibil 
asemănătoare cu ceea ce cronicile primilor colonişti 
numesc „ţânţar”, care pare să fi dispărut din prima colonie 
Heptam după câţiva ani. 

— Ce legătură are asta cu geblingii? Întrebă Ruin. Eu ştiu 
mai multe despre plante decât a ştiut vreodată orice savant 
de-al oamenilor. 

Heffiji se uită urât la el. 

— Pleacă dacă nu vrei răspunsurile pe care le dau eu. 

Reck atinse obrazul fratelui ei. 

— Nu e din cauză că nu înţelege, zise ea. E din cauză că 
deja înţelege prea bine. 

Heffiji continuă: 

— Am introdus un singur ţânţar de Imakulata într-un 
recipient de sticlă conţinând o mostră de grâu pur 
pământean gata de fertilizare. Fără o pereche, ţânţarul de 
Imakulata a început curând să depună mii de ouă. Grâul s-a 
copt de asemenea şi şi-a împrăştiat seminţele. Dar larvele 
de Imakulata au eclozat primele. Câteva dintre ele au 


devenit țânțari, care au început să se atace sălbatic între ei 
până când nu a mai rămas decât unul. Însă majoritatea 
seminţelor au produs o serie incredibilă de plante bizare, 
multe asemănătoare cu grâul, multe asemănătoare cu 
ţânţarii, dar majoritatea fără nici o speranţă de adaptare. 
Doar puţine au crescut mai mult de câţiva centimetri în 
înălţime înainte de a muri. Cele care au prosperat, cu toate 
că semănau în general cu grâul, erau încă uşor de deosebit 
de speciile pământene. În timp ce următoarea generaţie de 
grâu pământean germina şi creştea, ele dăduseră deja 
sămânță şi prezentau toate semnele unei specii noi şi 
viguroase. Am început imediat alte experimente ca să 
vedem dacă rezultatele erau identice. 

Continuă cu următorul desen: 

— Între timp, singurul supravieţuitor al ţânţarilor s-a 
împerecheat nu cu noua specie de Imakulata, ci cu a doua 
generaţie de grâu pământean. De data asta majoritatea 
progeniturilor ţânţarului semănau cu ceea ce numim astăzi 
grâu - imposibil de distins de grâul pământean, cu excepţia 
prezenţei unei singure molecule genetice imense care 
conţine toate informaţiile din grâul originar de pe Pământ. 
Am repetat de mai multe ori aceste experienţe. Când a 
doua generaţie de țânțari reuşea să se reproducă apoi cu 
ajutorul celei de-a doua sau chiar a zecea, sau a douăzecea, 
generaţii de grâu pământean, rezultatul era vizibil identic 
cu grâul de Imakulata, care se reproduce mai repede şi 
creşte mai viguros atât faţă de grâul de pe Pământ cât şi de 
orice specie nouă de plante de pe Imakulata. De fapt, grâul 
de Imakulata părea extrem de dăunător noilor specii de 
plante non-cerealiere de pe Imakulata. Acestea erau 
distruse ca de o otravă în decurs de două generaţii. Grâul 
pământean a rezistat în unele cazuri până la şase generaţii 
înainte de a fi total înlocuit. Oricum, când ţânţarilor din a 
doua generaţie nu li se permitea să se reproducă împreună 
cu grâul pământean, grâul de Imakulata nu apărea. În 
schimb, noile specii de Imakulata şi grâul pământean 


continuau să se reproducă fără vreo încrucişare ulterioară 
între specii. Procesul de înlocuire completă în două 
generaţii se poate să se fi repetat de multe ori cu fiecare 
specie pământeană adusă de colonişti cu excepţia, desigur, 
a oamenilor înşişi, la care nu s-au observat schimbări în 
tiparele cromozomiale. 

Şi asta era tot. 

— Nici nu ai pomenit de geblingi, zise Ruin triumfător. 'Te- 
am întrebat despre geblingi, dar nu ai ajuns la ei. 

Heffiji se furişă cu lampa. Bineînţeles, o urmară. Dar ea nu 
îi conduse spre scări. 

Găsi în schimb alte hârtii pe care le expuse. 

Erau patru schiţe, fiecare desenată şi cu explicaţii scrise 
de aceeaşi mână. Pe prima scria: „Molecule genetice 
umane”. 

Celelalte trei erau etichetate drept „secţiuni 
asemănătoare celor umane” ale moleculelor genetice 
geblinge, dwelfe şi gaunte. 

În fiecare caz, tiparele genetice umane erau incluse cu 
totul într-o singură moleculă lungă, la fel cum tiparele 
grâului pământean fuseseră încorporate în unica moleculă 
genetică a tuturor plantelor de pe Imakulata. 

Heffiji abia îşi putea stăpâni încântarea. 

— Ei nu ştiau asta! Eu am fost cea care a făcut legătura, 
eu am fost cea care a înţeles că ambele erau răspunsuri la 
aceeaşi întrebare! lar când am văzut oameni şi geblingi 
împreună, am ştiut că voi sunteţi cei care aveau nevoie de 
acest răspuns. Zâmbi: De asta am trişat şi am oferit indicii. 

— Nu e adevărat! Strigă Ruin. Nu suntem doar nişte copii 
ratate ale oamenilor! 

Smuci mâna ca şi cum ar fi vrut să arunce lampa de aramă 
a lui Heffiji pe podea. Reck şi Patience îi prinseră braţul 
înainte de a putea s-o facă. 

— Încerci să dai foc casei? Întrebă Reck. 

— Noi suntem locuitorii iniţiali ai acestei planete, iar ei 
sunt intruşii! Noi nu suntem descendenţii oamenilor! Ei ne- 


au furat lumea! 

Patience i se adresă încet. 

— Ruin, ai dreptate. Chiar dacă jumătate din moştenirea 
ta este umană, cealaltă nu e. Cealaltă jumătate este 
indigenă. Să ne imitaţi pe noi face parte din natura voastră. 
Indiferent ce au fost strămoşii voştri înainte ca oamenii să 
vină pe Imakulata, a fost în firea lor să absoarbă şi să se 
adapteze. Ceea ce sunteţi voi astăzi reprezintă împlinirea a 
ceea ce strămoşii voştri trebuiau să devină, dacă şi-ar fi 
urmat natura. 

— Ce am fost noi înainte? Întrebă Reck. 

Întrebarea era retorică. Dar Heffiji fugi din nou cu lampa, 
de data asta în jos pe scări. Nu avură de ales decât s-o 
urmeze în timp ce ea alerga prin casă, strigând: 

— Ştiu! Ştiu! Ştiu! Ştiu! 

O regăsiră în camera cea mare, unde Will stătea din nou 
lângă uşă, iar Angel era aşezat pe scaunul de lângă foc. 
Heffiji ţinea în mâini o foaie mare de hârtie care conţinea 
patru versiuni ale aceluiaşi desen. Recita cuvintele scrise în 
partea de sus a foii: 

— Reconstrucţia cea mai probabilă a animalelor mari 
segmentate descoperite în siturile Rameling şi Wissick. 

Reprezenta un animal mare cu aspect de vierme, cu aripi 
rudimentare răsfirate ca degetele geblingilor, cu un cap mic 
asemănător ca proporţie cu capetele dwelfilor şi un corp 
lung şi suplu ca al unui gaunt. Avea burta largă şi deschisă, 
ca şi cum unele secţiuni din măruntaie i-ar fi fost scoase. 

Când Heffiji se linişti în cele din urmă, Angel vorbi încet 
din locul lui de lângă foc: 

— Wyrm. Primii colonişti i-au numit aşa şi i-au ucis pe toţi, 
chiar dacă existau dovezi că trăiau în comun şi îşi îngropau 
morţii. Erau prea înspăimântători, trezeau prea multe 
spaime umane. Acum au dispărut. 

— Cu excepţia unuia, zise Patience. Asta e Unwyrm, nu-i 
aşa? Ultimul dintre wyrmi. 


— Nu chiar, spuse Ruin, care părea epuizat şi învins. Noi, 
geblingii, l-am numit aşa, nu? Unwyrm. Non-wyrm. Nu tatăl 
nostru; fratele nostru. Nu ne amintim că arăta astfel, nu ne 
amintim ce este un wyrm. Dar acum e destul de clar. La fel 
ca ţânţarul din a doua generaţie care i-a omorât pe ceilalţi 
țânțari şi a aşteptat să se împerecheze din nou cu grâul 
pământean. Asta face Unwyrm. Aşteaptă să se împerecheze 
din nou cu o fiinţă umană. 

— De şapte ori şi încă de şapte ori cea de-a şaptea fiică, 
murmură Angel. 'Ți-am spus să nu vii aici. 

— O nouă specie umană care s-o înlocuiască pe cea veche, 
spuse Reck. Şi să-i distrugă pe ceilalţi - gaunţi, dwelfi şi 
geblingi. 

— De ce a aşteptat atât de mult? Întrebă Patience. 
Ţânţarul a încheiat procesul în următoarea generaţie. De ce 
Unwyrm m-a aşteptat pe mine 343 de generaţii? 

Heffiji era abătută. 

— Nu am răspunsuri la absolut orice, să ştiţi. 

12. SCEPTRUL. 

Ruin rase cu grijă părul lui Patience, din spatele urechii 
aproape până în mijlocul cefei. 

— Acum va trebui să porţi perucă, zise Angel. Noua ta 
coafură ar putea să atragă atenţia. 

Ruin mestecă o frunză, apoi linse zona curățată cu limba 
lui aspră. Împunse pielea de mai multe ori cu un ac uscat. 
Patience nu simţi decât o uşoară presiune - nervii durerii 
amorţiseră deja. 

— Nu-mi pasă cum o să arate părul meu, zise ea. Osămă 
consider norocoasă dacă după asta o să-mi mai amintesc că 
sunt fată. Încerca să-şi arate încrederea glumind, însă fu 
surprinsă să se audă sunând speriată: Sau măcar om. 

Reck îi atinse mâna. Patience îşi aduse vag aminte că, în 
urmă cu numai o lună, dacă un gebling ar fi atins-o ar fi 
avut nevoie de concentrare ca să evite să-şi arate repulsia. 

Acum atingerea o calmă. Ai grijă să nu-ţi placă prea mult 
de ea, îşi spuse. Fereşte-te de afecţiune, marele amăgitor. 


— Patience, şopti Reck, nu e bine dacă nu eşti sigură cine 
eşti. Vei avea în mintea ta amintirile a sute de bărbaţi şi 
femei când totul se va termina. Unii dintre ei sunt foarte 
puternici - în special geblingii. Împărații geblingi au fost 
întotdeauna foarte, foarte puternici. 

— Ştiu cine sunt, şopti Patience. Dar era o minciună. Dacă 
într-adevăr ştia, era un secret şi pentru ea însăşi. Un secret 
pe care spera să-l descopere în cele din urmă. 

Piatra minţii avea s-o despăturească, înapoi la ceea ce era 
înainte să-şi înveţe rolurile care îi fuseseră desemnate în 
viaţă. Dacă era imaculată, dacă nu reprezenta nimic altceva 
decât rolurile ei, atunci piatra minţii o va plia din nou şi se 
va pierde într-o furtună de amintiri şi personalităţi moarte 
demult. Dar, dacă avea un sine mult mai adânc decât 
măştile pe care i le pictaseră alţii, îşi va găsi drumul spre 
exterior, va prelua controlul, va supravieţui. 

Fie sunt cineva şi voi trăi, fie nu sunt nimeni şi atunci 
persoana mea moare. 

Simţi cum Ruin ridică o bucată de piele şi o fixează într-o 
parte. După sunetul de ferăstrău deduse că îi tăia craniul, 
dar ea nu simţi nimic, ca şi cum capul ei ar fi fost o lespede 
de piatră. El era un pietrar, transformându-i creierul într- 
un fel de sală a capetelor, cu toate capetele vii şi holbându- 
se la ea, strigând la unison din borcanele lor cu proto- 
nutrienți şi viermi. Se cutremură. 

— Stai nemişcată, murmură Ruin. 

Angel începu un discurs monoton ca s-o liniştească. 

— Evident, Patience, informaţiile astea despre Unwyrm şi 
despre originile geblingilor, dwelfilor şi gaunţilor nu au fost 
descoperite pentru prima dată de cel care a lăsat aici 
răspunsurile astea. Profeţiile în sine, însuşi numele de 
Unwyrm, tradiţiile popoarelor non-umane care spun că ei 
descind dintr-un strămoş pre-uman şi că Unwyrm este 
fratele lor - toate astea implică faptul că informaţiile au fost 
cunoscute dinainte, poate în mai multe rânduri. 


Ruin decupă o porţiune de os şi o aşeză pe masă. Scoase 
un pocnet slab. 

— Dar cunoştinţele apar şi dispar. De exemplu, ce s-a 
întâmplat prima dată când s-au întâlnit un om şi un 
gebling? Geblingii dezvoltaseră deja un limbaj? O societate? 
Sau şi-au modelat sistemele sociale după cele ale 
oamenilor? 

Ruin ţinea în mână micul sceptru. 

— Asta e moştenirea mea, şopti. Nici o fiinţă umană nu ar 
fi putut crea aşa ceva. Ne aparţine mie şi lui Reck, iar tu nu 
ai nici un drept asupra ei. 

Pentru o clipă, Patience crezu că nu-şi va ţine promisiunea, 
că şi-o va pune în gură şi o va înghiţi, ajungând el însuşi la 
limita nebuniei. Fu uşurată, doar pentru o secundă, că nu 
va trebui s-o facă ea. 

Însă el aşeză piatra la baza creierului ei, şi Patience se 
înfioră, ştiind că la urma urmelor era osânda ei. Limba lui o 
împinse prin mica incizie pe care o făcuse, până când 
ajunse acolo unde dorea, exact în centrul nodului limbic. 
Apoi îşi retrase limba, linse o farfurioară acoperită cu o 
pulbere fină şi o reintroduse, plasând pudra în locul 
necesar. 

— Şi mai e o problemă care mă intrigă, zise Angel, 
continuând de parcă Ruin n-ar fi vorbit, ca şi cum Patience 
nu ar fi fost irevocabil angajată pe un drum care o putea 
distruge. Cum interacționează cristalul cu inteligenţa non- 
umană? Geblingii, bineînţeles, au creiere asemănătoare cu 
cele umane, dar dwelfii nu. Aveţi toţi cristale, dar gaunţii nu 
au voinţă, nu au simţul identităţii - piatra minţii nu poate fi 
sediul personalităţii. Iar voi, geblingii, şi Unwyrm aveţi în 
comun mijloace de comunicare dincolo de orice posibilitate 
a fiinţelor umane. Totuşi, Unwyrm le poate folosi ca să-i 
cheme pe oameni - trebuie să avem măcar o capacitate 
latentă în privinţa asta. 

— Eşti aşa o pacoste când încerci să vorbeşti ca un savant, 
şopti Patience. 


Angel o ignoră. 

— lar wyrmul care l-a chemat iniţial pe Căpitanul Navei. 
Trebuie să fi avut aceeaşi abilitate, poate chiar mai mult. 

Ruin vorbi fără să ridice ochii de la ceea ce făcea: 

— Fără îndoială că wyrmii îşi foloseau capacitatea asta ca 
să-şi atragă prada şi să-şi respingă duşmanii. 

Un wyrm a folosit-o asupra Căpitanului vostru, deci 
evident efectul nu depinde de inteligenţa victimei. 

— Şi, în loc să-l mănânce pe căpitan, s-au împerecheat, 
spuse Reck. 

— Mă întreb ce ar fi preferat în final să fi făcut, să se 
împerecheze sau să moară, zise Angel. Mă întreb câtă 
degradare poate suporta un om şi totuşi să dorească să 
trăiască. 

Părea trist. 

— Cu mâna dreaptă a desenat ceea ce wyrmii doreau să 
deseneze, şopti Patience. Cu mâna stângă ne-a avertizat. 
Mai avea încă o parte din voinţa omenească, chiar dacă un 
wyrm îi controla majoritatea acţiunilor. 

— Da, o fragmentare, asta e, o sfărâmare. O parte de 
voinţă e purtată în creier, creată şi formată de memorie, de 
experienţă. Mintea conştientă, controlabilă, mintea 
cuvintelor. Iar o parte de voinţă e purtată. Unde? În gene? 
Cu siguranţă genele sunt singura parte din noi care au o 
speranţă să supravieţuiască morţii noastre - ce loc ar fi mai 
potrivit ca sediu al unei părţi din mintea subconştientă. 

Vederea lui Patience se limpezi dintr-odată. Nu-şi dăduse 
seama că înainte fusese tulbure. Dar nu era Angel cel care 
vorbea, ci bătrânul Mikail Nakos. A cui voce crezuse că era? 
Nu-şi putea aminti. Mikail, el era cel care îşi asumase 
sarcina să studieze acele creaturi, geblingii. Credeam că 
sunt inofensivi. Dar acum el vrea să implanteze acel cristal 
organic în mintea cuiva. Dar el nu înţelege implicaţiile. 

— Dar dacă de fapt cristalele ar îmbunătăţi capacităţile 
mentale ale oamenilor, dacă ar face posibilă comunicarea 
telepatică, aşa cum par să facă geblingii? 


Apoi o altă voce. 

— Ar putea fi posibil. 

Era propria ei voce, ştia, dar nu aşa cum se aştepta. Din 
anumite motive se aşteptase să fie o voce de fată, antrenată 
să fie dulce, liniştitoare, însă era una masculină, aspră, 
poruncitoare. De ce să nu fie masculină? Nu sunt bărbat? 
Heptarhul se asculta pe sine, încercând să-şi amintească de 
ce propria lui voce nu avea sunetul corect. 

— Bănuiesc totuşi că telepatia are mai mult de-a face cu 
moleculele decât cu cristalele. Cristalul e mai probabil să fie 
o memorie. Una incredibil de bine ordonată, clară şi 
puternică. 

Nu punea la îndoială abilitatea lui de a discuta inteligent 
cu un strălucit om de ştiinţă. 

Dar la început vechii heptarhi fuseseră oameni de ştiinţă. 
De ce îl numesc un vechi heptarh? 

Înseamnă că nu sunt eu. Nu vorbesc eu, şi totuşi îmi 
amintesc ca şi cum aş fi eu. 

— Aşa bănuiesc. Dar cei mici, vedeţi voi, cei numiţi dwelfi, 
îşi pot aminti perfect absolut tot ceea ce au făcut vreodată, 
deşi nu pot reţine prea mult timp o idee mai complexă decât 
numele lor. Stochează milioane de date, dar nu au niciun 
principiu de organizare. 

— Nu ar fi imposibil, domnule. Chiar deloc. Cristalul poate 
fi baza de date. Creierul poate fi sintetizatorul. Dar 
telepatia şi-ar putea avea locul în cristal. 

— Nici măcar nu sunt sigur că există vreo telepatie. Sunt 
doar speculaţii. Cu siguranţă geblingii nu ne vor spune, 
binecuvântate fie micile lor suflete criminale de vipere. 

— Totuşi, domnule, combinat cu un creier uman, cristalul 
poate îmbunătăţi mult capacităţile mentale. 

— Dacă se pot combina. Dacă are ceva de-a face cu 
procesele mentale. 

— Dificil de răspuns. Dar geblingii nu dau răspunsuri - şi 
oricum, probabil nici nu ştiu. Drăcuşori ignoranţi. 


Dintr-un motiv oarecare heptarhul vru să-l corecteze. Să-i 
spună adevărul despre geblingi. Dar nu-şi putu aduce 
aminte de ce credea că îi cunoştea atât de bine pe geblingi, 
aşa că nu spuse nimic. 

— Vedeţi, domnule, dacă geblingii nu ar fi atât de 
periculoşi, de letali, am putea s-o lăsăm baltă. Dar sunt 
canibali - am văzut cum îşi mănâncă unul altuia creierele - 
şi au ucis deja vreo zece de-ai noştri. Trebuie să înţelegem 
cât mai mult posibil despre ei. Ce vor, de unde vin. 

— Deci ai nevoie de un şoricel alb care să testeze cristalul. 
— Din nefericire, va trebui să fie un şoricel alb extrem de 
inteligent. Intenţionez să-l implantez în propriul meu creier, 

domnule. 

— Aiurea. Dacă trebuie să-l implantezi cuiva, implantează- 
mi-l mie. 

— Sunteţi heptarh. Nu pot face asta. 

— Eu sunt heptarh, aşa că trebuie s-o faci. Nu există nici o 
sarcină atât de dificilă, de periculoasă sau de neplăcută pe 
care unul dintre supuşii mei s-o poată îndeplini şi eu să nu 
pot. 

Patience fu dintr-odată conştientă că nu ea era bărbatul 
care hotărâse să-i fie plasată piatra minţii în creier. 

Se întâmplase cu mult timp în urmă, unei alte persoane. 
Dar cum putea cristalul să conţină amintirea unui 
eveniment care evident avusese loc înainte de implantarea 
cristalului? 

Imediat ce întrebarea îi veni în minte apăru şi răspunsul, o 
mamă vorbindu-i fiicei; ea era şi mama, şi fiica, ascultând 
conversaţia din ambele părţi, vorbind ea însăşi pentru 
ambele părţi. Era derutant, dar plăcut. 

— Când sceptrul pătrunde pentru prima dată în creier, el 
caută amintirile cele mai puternice, le copiază şi le 
păstrează. 

— Tu n-o să-mi afli amintirile, nu-i aşa? 

— Nu, draga mea, dar tu le vei afla pe ale mele. Vei şti ce 
cred despre momentul de faţă, cât de mult te iubesc, încât 


să-ţi dau acest dar când sunt încă în viaţă. 

— Mi-e frică. 

— Primul lucru la care te gândeşti este întotdeauna 
maăreţul nostru strămoş, cel care a ales primul să poarte 
sceptrul. El este curajul nostru, şi o parte din el devine 
parte din tine. 

De ce nu m-a ajutat şi pe mine tata aşa cum a ajutat-o 
această mamă pe fiica ei? Apoi nu-şi mai putu aminti cine 
era tata, ci doar mama, doar fiica. 

— Eşti în siguranţă atâta timp cât nu te gândeşti la 
anumite lucruri. 

— Care lucruri? 

— Dacă îţi spun care sunt, copil prostuţ, cum o să te mai 
opreşti să te gândeşti la ele? 

Eu ştiu care sunt, îşi spuse Patience. Sunt împărații 
geblingi în al căror creier a crescut iniţial cristalul. La 
geblingii cu inimă de wyrm nu trebuie să mă gândesc. 

Acest gând o aduse la amintirile cele mai de temut, un 
punct de vedere îngrozitor de străin. Ştiu imediat că făcuse 
pasul în abis. Simţea un uşor zumzet de senzaţie, ca o 
vedere periferică, un zgomot de fond, un gust metalic în 
gură, un miros aducând a amintiri dulci-amare, atingerea a 
mii de musculiţe pe piele; îşi dădu seama treptat, pe 
măsură ce îşi dădea seama geblingul a cărui minte făcea 
acum parte din ea, că aceştia erau fraţii ei, surorile ei, viaţa 
lor vorbind primului născut, împăratului gebling, mie. 

Ceilalţi geblingi încă îşi mai croiesc drum afară din 
cochiliile lor de piele fină, cu părul creţ şi încâlcit. Stau 
ghemuit lângă trupul epuizat al mamei mele, cu segmentele 
sale negre tremurând în durerile naşterii. Alături de mine 
stă întins tatăl meu, cu bietul lui trup slab şi lipsit de păr 
acoperit de sudoare. 

Vino la mine, tată, deschide-mi gura. 

— Complet dezvoltat. Orice ar fi, nu e un copil. Vocea e 
blândă: Voi pe aici n-aţi auzit de copii? 


Gura lui se mişcă şi sunetele sunt minunate. Învaţă-mă să 
scot asemenea sunete. 

Chipul Tatei se strâmbă în timp ce elmă priveşte. 

— Mici maimuțe complet dezvoltate. Mă atinge. Mă 
împinge. 

— M-ai adus aici ca să poţi da naştere la astea! Un alt ou 
se deschide, dar înăuntru este ceva negru. Negru ca Mama. 
Un cap mic, mic ca al Mamei. 

Îi e foame. Pot să simt că îi e foame. Vrea să-l omoare pe 
Tata. 

Vrea să mă omoare pe mine. Vrea să-i omoare pe toţi şi să 
mănânce întreaga lume. 

Tata m-a învăţat ce să fac. Deja m-a salvat. Tata m-a 
învăţat să împing. Îl împing pe cel negru, îl împing, dar el 
mă răneşte foarte rău. [ip de frică. 

Mamă, ajută-mă. Tată, salvează-mă. Aud un teribil sunet 
înspăimântat, propriul meu sunet ieşind din gura mea ca a 
Tatei. Ţip, şi ţip, şi ţip. 

Se luptă, Mama şi cel negru. Iata strigă mereu. 

— Rămâi aici şi mori, rămâneţi cu totul aici şi, pentru 
Dumnezeu, mâncaţi-vă unul pe altul! 

Sunetul vocii lui înseamnă frică şi mi-e frică şi mie. 

Tata trece printr-o spărtură în zidul locului de naştere. 
Tata ştie drumul. Tată, venim! Hai cu Iata, strig cu glasul 
meu tăcut şi ei mă aud cu cealaltă minte. 

Plec şi pleacă şi ceilalţi, toţi cei care seamănă cu mine, şi 
unii dintre cei mai mici şi unii dintre cei înalţi, toţi cei care 
se pot mişca, toţi cei care nu se zvârcolesc pe pământ 
murind pentru că trupurile lor nu funcţionează. Îi strigăm 
că venim, Iată, dar el nu ne aude pentru că noi nu scoatem 
nici un sunet şi în linişte el e surd. Văd asta în ochii lui când 
se uită la noi, nu înţelege sunetele noastre, ne aude doar 
țipetele. 

În spatele nostru cel negru care seamănă cu Mama îi 
mănâncă pântecele şi ne va mânca şi pe noi dacă va putea. 


Foame, foame, el îşi întinde foamea către noi toţi. Vino la 
mine, spune foamea lui, vino şi satură-mă, şi îmi simt fraţii şi 
surorile cedându-i, oprindu-se, întorcându-se spre locul 
naşterii. Nu! Strig. 

Nu! Haideţi cu Tata, haideţi. Cu Tata, cu Iata, spuneţi 
tuturor să vină cu Iata. 

Cei mai puternici îmi preiau strigătul, strigă şi ei, Veniţi cu 
Tata, şi suntem mai puternici când strigăm împreună, din ce 
în ce mai puternici, până când copleşim foamea 
mâncătorului Mamei. 

În jos prin tunelul întunecat, cu toţii în tunelul întunecat, 
unde eşti, lată? Unde eşti? 

Vă văd, fraţi şi surori strălucitoare, vă simt drumurile prin 
beznă, ştiu unde sunteţi, fiecare dintre voi, prin atât de 
multe tunele diferite. După paşii Tatei plescăind înaintea 
mea ştiu drumul spre exterior. Urmează apa. Urmează apa 
curgătoare. Curge din locul naşterii, urmează apa. 

Patience ţipă de bucurie când văzu pentru prima dată 
lumina lumii. Din gura unei peşteri pe peretele unei stânci 
înalte privi în jos peste o pădure vastă, în care izvoarele 
râului Cranwater se uneau formând o singură apă 
îndepărtându-se de Piciorul Cerului. Chiar dacă îşi aducea 
aminte că era Patience, îşi aducea aminte şi că era primul 
împărat gebling, simțind prezenţa fiecărui alt gebling care 
ieşea din tunelul său ca să descopere cerul şi apa care se 
scurgea din fiecare peşteră. Privi din nou prin ochii 
geblingului. 

Stăm toţi aici, uitându-ne la lumina puternică, cei ca mine, 
mai mici, mai mari, îi pot simţi pe toţi aici la marginea lumii. 
Şi alături de mine e Tata, l-am găsit, pe faţa lui e apă. 

— Mi-am vândut sufletul pentru tine, spune. Nu voiam 
decât ca acel wyrm să se întoarcă acolo. Cum aş fi putut s-o 
vreau. Se cutremură: O mânca. Ce fel de monştri. 

Încerc să-l simt şi pe el aşa cum îi simt pe toţi ceilalţi, dar 
el nu e acolo, ochii mei îi văd, nasul meu îl adulmecă, dar 
cealaltă minte a mea nu-l poate găsi. Îi ating obrazul şi îi 


gust apa de pe faţă. E sărată, nu ca apa limpede din 
peşteră. Îmi vede limba şi faţa i se încreţeşte. Apoi se 
întinde spre mine şi îmi atinge obrazul şi gura lui rosteşte: 

— Totuşi, tu nu eşti un wyrm, nu-i aşa? Nu e vina ta, nu? 

Apoi se ridică, mă ia de mână şi mă conduce către 
margine, întinde mâna şi arată puternica sclipire albastră 
care mă orbeşte pe mine şi pe toţi copiii născuţi din om şi 
WyTrmM. 

— Cer, spune. 

— Rău. 

Vorbesc, sunt ca el, nu ca Mama. 

Ea a fost mâncată de wyrm în locul naşterii, dar Tata 
trăieşte şi eu sunt ca el. 

— Te-ai născut acum o oră şi deja poţi vorbi. Ce-am făcut? 
Ce o să devii? 

Patience urmări cum timpul se scurge mai repede. Copiii 
născându-se, Căpitanul Navei învăţându-i totul. Să 
construiască locuinţe, să vâneze pentru a se hrăni, să-şi 
îngrijească pruncii şi să-i înveţe. Limbajul a venit uşor, toată 
învăţătura venea uşor pentru acest nou popor care nu uita 
niciodată nimic odată ce fusese făcut o singură dată. Şi-au 
inventat propriile cuvinte mai repede decât îi putea învăţa 
Tata, până când abia dacă mai veneau la el ca să înveţe. 

Împăratul gebling, care nu avusese niciodată un nume al 
lui, venea des la Tata. 

— Wyrm, a zis Tata. Mama ta e wyrm, şi eu sunt tatăl tău, 
dar cel mai important este monstrul care a mâncat-o pe 
mama ta şi care ne-a alungat din locul naşterii. Arată ca un 
Wyrm, dar nu este. Este fratele vostru şi v-ar omori pe toţi 
dacă ar putea, şi dacă vreodată iese din munte trebuie să-l 
omorâţi voi primii. 

Astfel împăratul gebling a fost primul gebling care a 
învăţat să ucidă şi a folosit cunoştinţele secrete ale crimei la 
fel cum le folosiseră dintotdeauna oamenii - ca să 
acumuleze putere pentru el însuşi. Am un secret teribil. Te 


pot ucide dacă nu te supui. Dar dacă mi te supui pot împărţi 
cu tine secretul şi astfel poţi avea şi tu putere. 

Până când Tata spune într-o zi, când mă găseşte acoperit 
de sânge: 

— Aş fi dorit ca Unwyrm să te fi omorât atunci, în locul de 
naştere, mi-aş fi dorit să mă fi mâncat mai bine decât să mă 
lase să trăiesc ca să te fac ceea ce eşti. 

Îmi pare rău că v-am învăţat, pe tine şi pe voi toţi. 

Aşa că îl omor şi îi mănânc creierul în faţa celorlalţi, chiar 
dacă în el nu găsesc nici o piatră a minţii; nu le spun cănua 
avut piatră. Acum puterea mea e absolută, chiar mai mare 
decât puterea lui Unwyrm, pentru că el nu are pe nimeni 
care să i se supună şi eu îi am pe ei toţi. 

Patience ţipă amintindu-şi gustul şi mirosul sângelui 
Tatălui, expresia de oroare şi teamă, şi admiraţie din ochii 
celorlalţi geblingi. N-am putut face asta, n-aş fi putut 
niciodată să fac asta, urlă ea scârbită. Şi totuşi pentru asta 
am fost crescută, să ucid ca să obţin putere, să devorez tot 
ceea ce ameninţă să se pună în calea voinţei mele. 

— O înnebuneşte, zise Angel. 

— Dă-i timp să se regăsească, replică Reck. 

Vocile nu însemnau nimic pentru Patience, căci tot ce 
putea ea vedea era vărsarea de sânge din decursul anilor. 
Crimele împăraţilor geblingi, ucigaşii heptarhilor. 

Războaie şi asasinate, torturi şi violuri, îşi amintea cum a 
comis toate crimele din şapte milenii de putere şi se ura 
pentru tot ceea ce făcuse. 

Nu e nimic în viaţa mea în afară de moarte şi teroare, 
gândi. 

Apoi văzu faţa mamei ei (oare era mama ei? Avusese trei 
sute de mame) zâmbindu-i, atingând-o, spunând: „Inimă 
frântă, nu plânge. Nu plânge pentru lucrurile care s-au 
făcut în numele tău. Pentru fiecare viaţă luată au fost zece 
mii care au trăit în pace sub protecţia ta. Crezi că puterea 
ta ar fi rezistat vreo clipă dacă tot ce ai fi avut ar fi fost 
puterea de a ucide? S-ar fi ridicat şi te-ar fi doborât. Tu ai 


puterea de a-i uni, de a-i face să acţioneze toţi ca unul. Tu i- 
ai făcut pe cei slabi puternici prin sunetul glasului tău şi ei 
te vor iubi întotdeauna.” 

Patience se agăţă de mesajul din acea voce. I-am făcut pe 
cei slabi puternici prin glasul meu. Mă vor iubi întotdeauna. 
Şi în sfârşit, găsind un fir de care să se agaţe ca să nu se 

prăbuşească în abis, adormi. 

13. UN PRIETEN ADEVĂRAT. 

Se trezi întinsă pe un pat, acoperită cu trei plăpumi din 
pene. 

O adiere dinspre o fereastră spartă îi sufla peste faţă. 
Copacii de afară aveau frunze aurii de toamnă. Chiar 
sunteţi copaci de pe Pământ? Îi întrebă în tăcere. Sau nişte 
stranii creaturi extraterestre care au capturat copacii şi i- 
au ascuns înlăuntrul lor, ca să le poată purta măştile? 

Se gândi la toţi copiii pe care îi avusese în sutele ei de 
vieţi, şi-i imagină zâmbindu-i, nişte copii buni cu toţii; apoi 
ceva întunecat, un vierme negru se târi prin gurile lor şi 
acum când se uitau la ea erau wyrmi cu capete mici şi 
degete răsfirate - deloc aripi - şi sute de organe cărnoase 
pentru sfâşiere, digestie şi reproducere - Unwyrm, cunoşti 
diferenţa dintre a mânca şi a te împerechea? 

Există o diferenţă pentru tine? Toţi cei înfometați sunt la 
fel. 

Deschise ochii. Îl văzu înainte de a vedea orice altceva, 
stând acolo luminat pe jumătate de soarele slab tomnatic 
care intra pe fereastră. Will. Chipul lui o urmărea într-o 
tăcere desăvârşită, cu apatia lui obişnuită, ca un animal; ba 
nu, ca un munte, ca faţa unei stânci vii. 

Pe mine mă veghezi? 

Ea nu vorbi; el nu răspunse. El observă doar că ochii ei 
erau deschişi, dădu din cap şi ieşi din cameră. Închise uşor 
uşa în urma lui. Iandreţea, blândeţea cu care închise uşa îi 
spuse că nu era, la urma urmelor, făcut din piatră. Nu lipsa 
de viaţă îl făcea nemişcat, ci calmul. Ajunsese împăcat cu 
viaţa şi astfel chipul lui nu mai avea nimic de spus, nici o 


scuză tăcută de exprimat între vorbe, iar mintea lui nu avea 
discursuri de ţinut între tăceri. 

Lui nu-i e foame. Ele deja satisfăcut. 

Gândindu-se la foame, simţi din nou chemarea din 
Cranning, la fel de puternic ca întotdeauna, rozându-i 
pântecele. 

Sunt înfometată să-i port copiii, se gândi. Îşi dădu seama 
odată cu amintirea sutelor de coşmaruri. Mă va face să-mi 
fie foame de sămânţa lui, la fel cum mama lui l-a făcut pe 
Căpitanul Navei să tânjească după ea. Mă va face să cred că 
acesta este extazul. 

Se înfioră. Însă acum că îl visase pe Unwyrm de sute de 
ori, zvârcolirile lui în timp ce îşi devora mama şi îşi 
măcelărea fraţii diformi şi neajutoraţi, îi era atât de familiar 
încât nu o mai făcea să-şi piardă controlul şi să ţipe, aşa 
cum se întâmplase în toate visele. 

Era şi prea obosită ca să mai strige. Trebuie doar să am 
grijă să nu se întâmple, asta-i tot. 

Va muri înainte să mă aibă sau voi muri eu. Copiii lui nu se 
vor naşte din trupul meu. 

Dar, chiar dacă eu supraviețuiesc, voi dori vreodată vreun 
bărbat aşa cum îl doresc pe Unwyrm? Dacă moare în timp 
ce încă mă cheamă? Oare dorinţa asta va fi mereu în mine, 
mereu nesatisfăcută? 

Asemenea gânduri o făceau furioasă pe ea însăşi. Se 
ridică, aruncându-şi picioarele peste marginea patului. 
Imediat fu aproape doborâtă de ameţeală. Uşa camerei se 
deschise şi intră Angel. Angel, părând puternic şi sănătos, 
nu slăbit din cauza rănii din gât. 

— Rana ţi s-a vindecat şi copacii şi-au schimbat culoarea, 
zise ea. Cât timp am dormit? 

— Patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, ca Moise pe 
munte, ca ploaia pe timpul potopului, ca Ilie postind în 
sălbăticie. Dacă poţi numi asta dormit. Ai ţipat mult şi ne-ai 
ţinut treji pe toţi. Chiar şi River s-a plâns că i-ai speriat 
maimuța. Cum te simţi? 


Ridică mâna şi atinse partea de cap pe care i-o răsese 
Ruin. Părul îi crescuse câţiva centimetri. 

— Slăbită, zise ea. Unwyrm mă cheamă. 

— Ne-a fost teamă că sceptrul e prea mult pentru tine. 

— De fapt nu a fost sceptrul. Ci lucrurile îngrozitoare pe 
care le-am făcut. 

— Tu nu ai făcut nimic. 

— Ba da, Angel. Nu, nu te certa cu mine. Nu mi-am ucis 
propriul tată ca să-i mănânc creierul, aşa cum a făcut 
primul împărat gebling, nici pe propria soţie, ca tata. Dar 
am ucis şi eu. Ascultându-te pe tine sau pe tata, sau ca să- 
mi salvez viaţa, am ucis cu uşurinţă, cu plăcere, cu mândrie. 
Asta face să-mi fie dificil să mă separ de toate crimele lor. 
Pot doar să găsesc şi să urmez o speranţă foarte slabă 
trecând din viaţă în viaţă prin tot trecutul meu, Angel. O 
speranţă că totul lucrează în slujba binelui. Că din sângele 
pe care l-am vărsat pe pământ va putea creşte din nou 
viaţă. 

— Mulţi oameni care abia s-au trezit dintr-un somn adânc 
se cred filosofi, zise Angel. 

— Nu râde de mine. E important. Este. Contribuţia mea la 
sceptru, dacă trebuie să aduc una. Ioţi copiii se vor uita la 
mine, copiii geblingi şi copiii oamenilor, toţi mă vor privi, iar 
eu trebuie să le asigur siguranţa. În faţa copiilor lui 
Unwyrm. Şi totuşi uneori mă gândesc. Copiii lui Unwyrm nu 
vor fi ucigaşi. Vor fi cu toţii uniţi într-o singură inimă şi o 
singură minte, aşa cum au fost wyrmii înainte ca oamenii să 
vină pe această lume. Înainte ca genele umane să ne facă 
străini unul de altul. Copiii lui Unwyrm nu vor fi niciodată 
singuri. lar eu aş putea fi mama lor. 

— Nu spune asta, Patience. 

— Pur şi simplu am înţeles în cele din urmă gândurile pe 
care mi le trimite, Angel. Ştiu ce i-a făcut Unwyrm propriei 
sale mame. El e devoratorul, nu eu. O să-l ucid dacă pot. 

Dar ştia că glasul ei nu suna convingător. Oricum, nu 
conta. Nu pe Angel trebuia să-l convingă, ci pe ea însăşi. 


— Deci e un wyrm? Un descendent al celor pe care i-au 
exterminat primii colonişti? 

— Ele Unwyrm, Angel. Acela. Unicul. Trăind toate cele 
şapte milenii ale istoriei lumii. 

— Să trăieşti atât de mult. 

— Noi suntem străinii aici. Viaţa indigenă se poate adapta, 
poate face într-o singură generaţie schimbări care nouă ne 
iau milioane de ani. Unwyrm este mai inteligent decât toţi. 
În el sunt combinate cele mai puternice haruri locale şi a 
chemat la el cele mai sclipitoare minţi umane, care probabil 
i-au transmis tot ce ştiau. Ce îl împiedică să se refacă 
genetic atunci când descoperă că o parte a lui devine slabă, 
decade? Ce îl împiedică să trăiască până când va fi pregătit 
să se împerecheze? 

— De ce a aşteptat atât de mult? 

— Nu ştiu. Ştiu doar cum arătau oamenii în ochii primilor 
geblingi. Maşinile care le permiteau strămoşilor noştri să 
zboare, care făceau tablouri în aer, care mestecau păduri şi 
scuipau câmpuri de cereale. Ce au văzut wyrmii când o 
nouă stea a apărut pe cer şi păsări de metal s-au împrăştiat 
peste suprafaţa lumii? Ei nu erau țânțari ca să înlocuiască 
grâul static şi cuminte. Aceşti wyrmi erau vârful sistemului 
ecologic, dar noi eram mai puternici decât ei. Şi dacă era să 
ne înlocuiască. 

— Trebuia să ştie tot ce ştiam noi. 

— Grâul stă acolo, aşteptând pasiv să fie distrus de 
duşman. Dar wyrmii ştiau că oamenii nu erau pasivi. 
Reprezentam cea mai letală competiţie pe care viaţa de pe 
această lume o întâlnise vreodată. Ca să ne depăşească, 
nepoţii wyrmilor trebuiau nu numai să fie identici fiinţelor 
umane - trebuiau să exceleze în lucrurile pe care fiinţele 
umane le făceau cel mai bine. Trebuiau să ştie mai multe, să 
fie mai frumoşi, mai strălucitori, mai puternici, mai 
periculoşi. Cum putea un singur copil wyrm, Unwyrm, 
ascuns în peştera sa de gheaţă din Piciorul Cerului, să 


înveţe suficiente lucruri ca să-şi pregătească la rândul său 
copiii? 

— O peşteră de gheaţă? Asta înseamnă că se află sus în 
munte, unde sunt ghețarii. 

— Nu înţelegi, Angel? Nu ne putea învinge atâta timp cât 
construiam maşini. Wyrmii ştiau asta de la început. Când I- 
au capturat pe Căpitanul Navei, chiar înainte de a-l aduce 
jos, în primul rând l-au făcut să distrugă metalul din toate 
zăcămintele uşor exploatabile. Dar încă mai exista metal - 
îmi amintesc de strămoşii mei care l-au căutat, au săpat 
mine, au încercat să construiască maşini. Se poate să fi 
reuşit. Dar geblingii au venit întotdeauna, un torent de 
geblingi din Cranning. 

— Cunosc relativ bine istoria lumii. 

— Angel! Eu îţi spun ceva ce nimeni n-a ştiut vreodată. Îţi 
spun de ce. Am văzut tiparul, mi-am amintit totul deodată. 
Unwyrm i-a trimis pe geblingi ca să împiedice omenirea să 
construiască maşini care i-ar fi făcut pe oameni invincibili. A 
aşteptat tot acest timp ca noi să rămânem slabi în timp ce el 
adună înţelepciune pentru sine. Şi-a acordat şapte mii de 
ani. Apoi şi-a îndeplinit propria profeție făcând ca fraţii mei 
să fie ucişi şi eu să fiu. 

EI o atinse uşor pe cap ca s-o liniştească. Mâna lui era 
răcoroasă şi iubitoare pe fruntea ei, pe obraz. 

— River ne spune că suntem la numai o săptămână 
distanţă de Cranning, dar vânturile de toamnă sunt 
puternice. Însă trebuie să mergem acum. Vânturile iernii 
ne-ar sili să ne întoarcem. E bine că ţi-ai revenit astăzi - o 
să te ducem la Cranning cu mintea teafără. 

Vorbea cu un ton oarecum artificial; nu credea în ceea ce 
spunea, iar ea nu putu înţelege de ce o minţea. Dar asta nu 
era o surpriză, abia dacă putea gândi. Aşa că renunţă, nu 
mai încercă să descopere ceea ce îi ascundea. 

— Spune-le lui Reck şi lui Ruin că şi eu cunosc harta 
Cranningului. 


— Ei ştiu asta. Ai vorbit destul de mult în somn. Au scris 
poveştile pe care le strigai tu, iar Heffiji le-a depozitat ici- 
colo. Am încercat să-mi dau seama ce sistem are. 

— Nu are niciunul. 

— Asta a fost şi concluzia mea. Un adevărat dwelf. Dar 
nimeni altcineva nu ar fi putut face asta. Unwyrm i-a 
chemat pe toţi oamenii care ştiau ceva. Ar fi chemat-o şi pe 
ea dacă ar fi ştiut vreun lucru. Singura cale ca aceste 
cunoştinţe să rămână pe lume era prin cineva ca Heffiji 
care nu ştia nimic valoros, dar avea la îndemână tot ceea ce 
era important. E totul aici. 

Toată ştiinţa lumii. Reck şi Ruin au adus geblingi din 
Cranning ca să păzească locul. Intenţionează să pună 
geamuri şi obloane la ferestre, să construiască un acoperiş 
nou. Orice e necesar ca să protejeze casa. 

— Geblingii i-au acceptat pe Reck şi Ruin drept împărații 
lor? 

Angel ridică din umeri. 

— Cine ştie ce se petrece în minţile lor? Spun un lucru, dar 
dincolo de suprafaţă poate să fie ceva complet diferit. Cert 
e că deocamdată împărații ăştia nu se pot îndepărta mai 
mult de câteva zeci de metri de tine, altfel Unwyrm începe 
să-i alunge de pe drumul spre Cranning. Nu prea îşi pot 
reclama dreptul de a-i conduce pe geblingi atâta timp cât 
sunt legaţi de heptarhul uman, nu-i aşa? 

— Am pierdut destul timp, zise Patience. Du-mă pe vas. 

— O să mergem până la Cranning, dar nu intrăm în 
adâncurile muntelui până nu te înzdrăveneşti. 

— N-am fost bolnavă, ci doar nebună, spuse Patience. 
Oamenii nebuni pot fi surprinzător de puternici. 

— Chemarea e în vreun fel diferită acum? 

— Numai pentru că ştiu cine mă cheamă. 

— Aşadar, nu te controlează. 

— Dacă mă controlează, controlul e absolut şi eu nu-mi 
dau seama că sunt controlată. 

— Asta mă linişteşte. 


— Angel, am devenit o persoană îngrozitoare. 

— Zău? 

— Dacă sceptrul mi-ar fi fost dat înainte să aflu lucrurile 
pe care le-am aflat în casa asta, nu aş fi putut face faţă 
niciodată. Dacă aş fi fost adusă la Cranning fără să înţeleg 
toate lucrurile pe care le înţeleg acum, aş fi fost neajutorată 
în faţa lui. Am revăzut tot ceea ce aţi făcut tu şi tata, şi eu, şi 
geblingii - a fost corect, a fost necesar. 

— Asta te face îngrozitoare? 

— Chiar şi moartea mamei, Angel. Chiar şi asta. 

Ah. 

— Ce fel de om sunt eu, dacă sunt de acord că propria mea 
mamă trebuia să moară? Am trecut prin asta de atâtea ori, 
toată viaţa mea, numai că de data asta prin ochii tatălui 
meu. El nu s-a iertat niciodată. Şi totuşi eu îl iert. 

Angel se aplecă şi o sărută pe frunte. 

— Heptarhul meu, numai tu eşti cea potrivită să conduci 
omenirea. 

— Ce fel de om sunt eu? 

— Unul înţelept. 

Ea nu comentă, cu toate că ştia că nu era adevărat. Nu era 
înţeleaptă. Dar puternică. Era puternică. Stăpânise piatra 
minţii. Exista o personalitate proprie înaintea tuturor 
pliurilor vieţii ei. Ştia lucrul acesta, dar restul acelei 
personalităţi îi era încă neclar, îndepărtat, intangibil. Lasă 
s-o numească Angel înţeleaptă, nu-i păsa. 

— Dar sunt un om bun, Angel? 

— Ca heptarh, nu mai ai de ales între bine şi rău. Trebuie 
să alegi între corect şi greşit. 

Fusese suficient de mult timp eleva lui ca să înţeleagă 
diferenţa şi să fie de acord că avea dreptate. Cel puţin în 
rolul de heptarh nu mai putea trăi după acelaşi cod moral 
după care trăiau ceilalţi. Deciziile ei aparţineau acum unei 
comunităţi mai mari decât doar ea însăşi. Dar ce fel de 
comunitate? 

— Corect faţă de cine? Întrebă. 


— Faţă de omenire. 

Ştiu imediat că el nu avea dreptate. 

— Nu. Casa Regală este lumea întreagă. Sunt şi gebling. 
Toată viaţa care vorbeşte şi cea care nu vorbeşte, toată 
viaţa de pe planetă cu o singură excepţie. 

— Iar acela te vrea. Dar o să mor înainte să-l las să te aibă. 
El crede că sunt prea slab ca să te salvez, dar eu pot, şi 
vreau. 

Fervoarea din glasul lui nu era prefăcută. Orice minciuni 
ar fi spus, aceasta nu făcea parte dintre ele. O iubea. 

Ea îi atinse obrazul. 

— Slujeşte-mă ca un om liber, Angel. 

— Sclav sau liber, te slujesc în acelaşi fel. Ce contează? 

— Îţi cer acum, ca unui om liber, să mă ajuţi. 

Cu blândeţe, Angel o îmbrăcă şi o conduse afară din 
cameră. 

Spre uimirea ei casa era plină de geblingi, cu sutele. 
Camera ei fusese în afara razei lor de acţiune, dar în tot 
restul casei erau ocupați să văruiască, să cârpească, să 
repare, s-o facă din nou întreagă. Patience stătu în camera 
comună lângă un foc mic, cu scaunul în bătaia unor raze de 
soare care s-o ajute să se încălzească, şi privi scările urcând 
şi coborând, mişcându-se în lungul pereţilor, geblingii 
împrăştiaţi peste tot. Maimuţa lui River alerga printre 
picioarele lor - de zeci de ori fu lovită, aproape călcată în 
picioare sau alungată de pe vreo grindă înaltă. Se ridica 
întotdeauna, ţipând un şir de obscenităţi neinteligibile, şi se 
repezea din nou unde era aglomeraţia mai mare. Patience 
nu putu să nu observe că Heffiji era în mare măsură la fel 
ca maimuța, în culmea agitaţiei din cauza încântării şi a 
îngrijorării, alergând în casă şi afară din casă, în sus şi în jos 
pe scări. 

— Nu atinge asta! Striga. 

Geblingii râdeau şi îşi băteau joc de ea, dar o şi ascultau. 

În borcanul lui, sub o bucată de manta, River dormea. 
Departe de Cranwater, lumea nu exista pentru el. 


Patience se pomeni încercând să perceapă comunicarea 
tăcută a geblingilor, chemarea fără glas a celeilalte minţi. 

Îşi amintea atât de limpede cum era, de când fusese 
fiecare dintre primii împărați geblingi. Totuşi, acum nu 
simţea nimic. Parcă ar fi întins o mână, numai ca să 
descopere că aceasta îi fusese amputată. Îi urmări 
nostalgică, suferind că nu va putea niciodată să-i cunoască 
decât prin amintirile indirecte care ajungeau până la ea 
prin intermediul sceptrului. Şi geblingii îşi vedeau de 
treburi, fără să ştie cine era ea, fără să bânuiască faptul că 
era singura fiinţă umană în viaţă care avea idee cum e să fii 
gebling, care putea înţelege tovărăşia constantă care 
reprezenta punctul lor de sprijin în lume. Oare cum am 
găsit curajul să trăiesc înainte, când nu am ştiut niciodată 
cum e să cunoşti o altă persoană. 

— Patience, şopti cineva în spatele ei. 

Recunoscu vocea, ştiu că mâna lui Reck se întinde spre 
umărul ei, şi ridică şi ea mâna ca s-o atingă. Da, era acolo, 
blana moale de pe mâna unui gebling. Pentru o clipă se 
gândi că poate simţise apropierea lui Reck prin cealaltă 
minte. Dar nu; nu avea cum să fie altceva decât instinctul ei 
de asasin, care ştia când o mână se întinde către ea. Nu 
putea spera vreodată să facă parte din comunitatea 
geblingilor. 

— Reck, zise. 

— Ne-a fost teamă că o să ducem cu noi o nebună la 
Cranning. 

— O nebună ar rămâne aici. La urma urmelor, e o casă de 
nebuni. 

Reck râse. 

— Nu chiar. Geblingii ăştia au venit să repare casa lui 
Heffiji, ca să păstreze în siguranţă învăţăturile omenirii. 

— Cum i-aţi chemat? 

— O, împăratul gebling este cunoscut. Nu după chip sau 
nume - nu, când ne văd ne consideră doi geblingi care au 


fost şi ei convocați şi au venit. Dar în cealaltă minte 
recunosc chemarea împăratului gebling. 

— Vin din Cranning? 

— Nu cred. Noi i-am chemat, şi cei mai apropiaţi geblingi 
au auzit şi au retransmis chemarea. Pe măsură ce o preluau 
din ce mai mulţi, devenea mai puternică, până când am fost 
destui. Noi nu suntem Unwyrm. Doar chemarea noastră nu 
poate ajunge de aici la Cranning. 

— Frumos din partea voastră că ţineţi casa asta în viaţă. 

— Casa asta a făcut imposibilul. L-a umilit pe iubitul meu 
frate Ruin. Cu toate ideile pe care Heffiji le-a salvat aici. 
Ruin a devenit o pacoste, întrebând-o, lipindu-se de 
călcâiele ei de la răspuns la răspuns. Abia dacă a cunoscut 
oameni în viaţa lui şi, din motive evidente, nu a întâlnit nici 
un înţelept. Însă acum a văzut ce pot face cele mai 
strălucite minţi umane. 

— Dacă vreodată vrea să vadă şi ce-i mai râu, nu trebuie 
decât să ia sceptrul, zise Patience. 

— Nu tocmai. Obişnuiam să vă plângem de milă vouă, 
oamenilor, pentru singurătatea voastră. Mă rog, eu vă 
compătimeam şi el vă dispreţuia. Dar acum el îmi tot spune 
că singurătatea este fundamentul adevăratei înţelepciuni, 
că toate ideile strălucitoare din casa asta au apărut ca nişte 
strigăte disperate de la un om către altul, spunând: 
Cunoaşte-mă, trăieşte alături de mine în lumea minţii mele. 

— E un gând foarte poetic. 

— Eu îi spun că e bolnav de dragoste - s-a îndrăgostit de 
rasa umană. Dar tu ştii cum e. Eu nu i-am urât niciodată pe 
oameni aşa cum i-a urât el, astfel că nu sunt prea 
impresionată când aflu că nu toţi oamenii sunt lipsiţi de 
valoare. 

Reck se aşeză pe scaunul din cealaltă parte a focului. 

— E amuzant, zise Patience. Visez mereu despre case. 
Diverse case de care a trebuit să am grijă. Uneori, casa lui 
Heffiji şi alteori casa tatălui meu, uneori Casa Heptagon. 
Câteodată casa în care a fost omorâtă mama mea. 


Reck păru gânditoare. Se auziră paşi pe scări. Ruin intră 
în cameră. Patience observă imediat că nu mai era 
dezbrăcat. Purta nişte pantaloni scurţi. 

Un pas către acceptarea civilizaţiei umane. 

— De ce m-ai chemat? Întrebă. 

Reck se întoarse spre el, făcându-i semn să se apropie. Nu 
mai era altcineva în cameră, dar tot nu era bine să 
vorbească prea tare, căci acum spuneau lucruri care le-ar fi 
putut revela identitatea înainte ca ei să vrea. 

— A auzit chemarea noastră, spuse Reck. 

Ruin se uită la Patience ca şi cum ar fi analizat o nouă 
plantă stranie pe care o observase pe solul pădurii. 

— Nevoia de a veni ca să reparăm o casă foarte 
importantă? Şi unde era asta? 

— Uneori văd drumurile, dar niciodată nu ştiu de unde vin 
sau unde duc. Dar întotdeauna în depărtare văd o casă 
arzând, şi ştiu că trebuie să mă grăbesc. 

Reck clătină din cap. 

— În chemarea noastră nu era nimic despre foc. 

— Noi nici nu vedem imagini, adăugă Ruin. Cealaltă minte 
nu e atât de precisă. 

Dar Patience era tulburată de gândul că simţise cealaltă 
minte a geblingilor cu propriul ei corp. Nu permise ca 
micile obiecţii să-i infirme presupunerea. 

— Nu sunt gebling, iar creierul meu poate traduce 
lucrurile în imagini pe care eu să le pot înţelege. S-ar putea 
să fiu mai gebling decât vă închipuiţi. Îmi amintesc cealaltă 
minte. Îmi amintesc cum e să-i simt pe ceilalţi geblingi şi 
harta Cranningului. În plus, acum am sceptrul. Poate el îmi 
permite să vă simt chemarea. 

Reck îşi mângâie limba cu unghia lungă a degetului mare. 

— Nu, zise. Heptarhii au mai purtat şi înainte pietre ale 
minţii, dar nu au simţit chemarea împăratului către popor. 

Ruin săltă capul, studiind faţa lui Patience. 

— Dacă nu e piatra minţii, atunci poate chemarea lui 
Unwyrm a făcut-o mai sensibilă, astfel că aude ceea ce nici 


un om nu a mai auzit vreodată. 

Reck ridică un deget: 

— Şi totuşi. Nici un heptarh nu a purtat piatra minţii atât 
de aproape de Cranning. Când ceilalţi geblingi au preluat 
chemarea ca s-o transmită mai departe, poate că a devenit 
suficient de puternică încât s-o audă şi ea. 

— Nu semăna deloc cu chemarea lui Unwyrm, zise 
Patience. Aceea este clară şi puternică. 

— Unwyrm e mult mai bun decât noi. Natura noastră 
umană ne slăbeşte. 

Reck părea să aibă unele resentimente. 

— "Ţi-ai fi dorit să nu aveţi părinţi umani? 

Reck râse amar. 

— Crezi că wyrmii arată mai drăguţi în ochii noştri? 
Nimeni nu ne-a dat vreo şansă să ne alegem strămoşii. 

— Eu am văzut, zise Patience. 

Le spuse despre naşterea primilor geblingi. Ruin îi ceru s- 
o ia mai încet, să-i povestească fiecare detaliu. Ascultă cu 
ochii închişi, ca şi cum concentrându-se asupra sunetului 
vocii ei ar fi putut trezi amintirile pe care geblingii le 
pierduseră pentru totdeauna atunci când pierduseră piatra 
minţii împăraţilor. 

Când Patience le relată cum copilul Unwyrm îşi omorâse 
mama, Ruin dădu din cap: 

— Da, da. Asta nu înseamnă crimă. Trebuia să-i mănânce 
cristalul, înţelegi. Ca să ştie tot ceea ce ştia ea. 

— Acum suntem mai discreţi, zise Reck. Suntem mai 
umani. Aşteptăm ca părinţii noştri să moară de moarte 
bună. Înseamnă că avem parte de mai multă viaţă 
personală înainte de a deveni propriii noştri părinţi. Dar nu 
este nimic nefiresc ca un copil să mănânce memoria 
părintelui său, nu pe Imakulata. 

Patience continuă cu povestea, cu tot ce-şi putea aminti 
din viaţa primilor geblingi. Termină când ultimul împărat 
care purtase piatra minţii găsise cadavrul ultimului wyrm. 
Oamenii îl uciseseră dându-i foc. 


— Bineînţeles, zise Reck. Dacă e straniu şi înfricoşător, 
ucide-l. Credoul uman. 

— Oamenii fac ceea ce trebuie să facă, rosti Ruin. 

Reck rânji răutăcios şi-i făcu cu ochiul lui Patience, parcă 
spunând: „Uite ce umanofil a devenit fratele meu!” 

— Iar wyrmii au făcut şi ei ceea ce aveau de făcut, 
continuă Ruin. Ştiau că oamenii puteau să-i omoare pe toţi, 
şi ar fi făcut-o, cu maşinile lor. Ce faci când duşmanul este 
prea puternic ca să-l distrugi? Te transformi în duşman. 

— O, da, toţi fac ceea ce le spun genele să facă, zise 
Patience. 

— Dacă nu ar fi decis să se împerecheze cu oamenii, 
observă Reck, noi nu am fi existat. Nu-i prea putem 
condamna pentru alegerea asta. 

— Dar vezi, heptarhule, noi, geblingii, nu suntem ceea ce 
au vrut ei să devină. Noi suntem rataţii din a doua 
generaţie, experimentele eşuate, hibrizii condamnaţi, 
groteşti şi demni de milă. Dwelfi fără creier. Gaunţi fără 
voinţă. Doar noi, geblingii, ne-am mai apropiat. Dar nu 
perfect. Generaţia următoare va fi cea perfectă, în timp ce 
noi suntem sortiţi pieirii. 

— Nu a planificat cineva asta. Aşa a evoluat viaţa aici, pe 
Imakulata. 

— Când vorbeşti aşa, pare că ai vrea să te legi de Unwyrm 
şi să-i faci copii, nu? 

— Cu tot respectul faţă de înţelepciunea celor mai 
îndepărtați strămoşi ai noştri, zise Ruin, împăratul gebling a 
hotărât să nu continue acest plan. 

— Suntem destul de wyrmi ca să percepem viaţa tuturor 
celorlalţi geblingi, adăugă Reck, şi destul de umani ca să 
avem o dorinţă personală de supravieţuire. În ceea ce ne 
priveşte, procesul de adaptare a ajuns suficient de departe 
când am fost produşi noi, gaunţii şi dwelfii. 

— Noi suntem moştenitorii wyrmilor, declară Ruin. Diferiţi 
de oameni, dar suficient de asemănători cu voi ca să putem 


trăi împreună. Noi am păstrat cel mai bine genele wyrmilor. 
Nu în copia perfectă pe care voia s-o creeze Unwyrm. 

— În războiul ăsta suntem aliaţi, zise Patience. 

Dintr-un impuls se lăsă să alunece din scaun, aşezându-se 
pe podea în faţa focului, sprijinită de picioarele lui Reck şi 
cu capul pe genunchii ei. 

— Îmi amintesc că am trăit vieţi de gebling. Vreau ca voi 
să supravieţuiţi la fel de mult cum vreau să continue să 
trăiască şi oamenii. 

Reck îi mângâie părul. 

— Am ajuns să te cunosc cum nu am cunoscut nici un alt 
om, cu excepţia unuia. Mi-ar părea rău dacă singura cale de 
a-l ucide pe Unwyrm ar fi să te ucidem şi pe tine. 

— Dar o veţi face. 

— Dacă nu există nici o altă cale, da. 

— Şi dacă nu există nici o altă cale, spuse Patience, şi eu 
vreau s-o faci. 

În timp ce spunea asta se uită din întâmplare către uşă. 

Angel stătea acolo, cu mâinile pe tocul uşii, de o parte şi de 
alta. 

Expresia de pe chipul lui Angel arăta că le auzise 
conversaţia şi nu consimţea la moartea lui Patience. 

Pentru prima dată lui Patience îi trecu prin minte că Angel 
nu avea nici o intenţie să i se supună când va veni vremea 
bătăliei finale împotriva lui Unwyrm. Angel avea propriile 
planuri, şi chiar dacă o numea heptarh, încă se gândea la ea 
ca la un copil aflat sub tutela lui. 

Gândindu-se, pe Patience o trecură fiorii. Dacă voi fi 
nevoită să te ucid, Angel, ca să pot face ceea ce am de 
făcut? 

Poate el nu citi ceea ce gândea în expresia chipului ei, dar 
fiind slăbită nu-şi putu ascunde fiorii. El văzu. leşi fără să 
spună o vorbă, închizând uşa în urma lui. 

Dacă Ruin şi Reck observaseră schimbul momentan de 
priviri, nu comentară. Poate Reck îi puse întrebarea pentru 
că îi simţi tremurul: 


— Eşti suficient de puternică încât să continui? 

— Câtă putere îţi trebuie? Se întrebă Patience. Sunt 
sănătoasă, aşa cred, deci putem merge mai departe imediat 
ce se termină treaba aici. 

— Atunci putem pleca acum. Nu trebuie să aşteptăm aici 
până e gata casa. Va fi terminată indiferent dacă suntem noi 
prezenţi sau nu. În plus, putem superviza lucrările, la 
modul general, fără să fim de faţă. 

Reck se ridică. 

— Aşteaptă, zise Patience. Voiam să te întreb. Will. Stătea 
la picioarele patului meu când m-am trezit. 

Reck ridică din umeri. 

— Will face ce vrea. 

— Cât timp a stat acolo? 

— Nu ştiu. Ori de câte ori îl vedeam, fie intra, fie ieşea din 
camera ta. 

Ruin chicoti. 

— La urma urmelor e mascul, iar tu ai renunţat la 
deghizarea de băiat numai când te-am operat eu. Poate îi 
place să se uite la tine. A fost mult timp singur. 

Pe moment, Patience fu deconcertată gândindu-se că 
poate Will o doreşte ca femeie. Apoi îşi dădu seama că Ruin 
glumea. Râse. 

— Nu râde, zise Reck. Am renunţat demult să mai 
descifrez mintea lui Will, aşa că presupunerile mele sunt 
relativ inutile. Face ce vrea el. Dar mă îndoiesc că se 
gândeşte să te aibă, copilă. Nu l-am văzut niciodată 
dorindu-şi ceva pentru sine. Viaţa lui nu e altceva decât 
slujire. 

— Un sclav natural, zise Ruin. 

— Nimeni nu-i poate fi vreodată stăpân, replică Reck. 
Slujeşte, dar numai acolo unde consideră că e necesar. 
Presupun că în secret se crede Kristos. Nu aşa trebuie să 
fie un zeu al oamenilor? Slujitorul tuturor? 

— Eu sunt un Sceptic, spuse Patience. Nu dau atenţie 
religiei. 


— Ei bine, îţi place sau nu, religia îţi dă atenţie ţie. Dacă 
scapi cu viaţă din toate astea, o să fii norocoasă dacă nu vei 
fi proclamată Kristos. 

— Ea e o alegere la fel de bună ca oricine altcineva, zise 
Ruin. 

— De ce n-ai fi tu? Întrebă Patience. Le-ar sta în gât să 
aibă un mântuitor gebling. 

Ruin râse. 

— De ce nu? Kristosul gebling. 

Patience râse odată cu el. În timp ce râdea, simţea 
chemarea din Cranning întărindu-se, ca şi cum ar fi dat 
înapoi în timpul delirului ei, dar acum se deşteptase la 
sunetul râsului ei. Dorinţa pentru Unwyrm ardea în ea. O 
strigă pe Sken, şi Sken şi Will pregătiră barca în timpul 
după-amiezii. Dimineaţa, Patience însăşi luă borcanul lui 
River de pe pervaz. 

— Trezeşte-te, îi zise. 

El deschise încet ochii, apoi plescăi de două ori şi emise un 
zgomot ca de sărut. Aproape imediat maimuța apăru 
țopăind în cameră şi începu să pompeze frenetic. 

— Era şi timpul, spuse River. La naiba, era timpul, de ce 
crezi că mi s-a păstrat capul, doar ca să mă uit cum o ceată 
de geblingi redecorează o prostie de casă? Du-mă pe barcă, 
şi n-aveţi decât să staţi liniştiţi că o să mă gândesc la asta ca 
la cea mai proastă, cea mai stupidă călătorie din viaţa mea! 

Boscorodi tot drumul cât coborâră dealul. Numai 
legănarea corăbiei pe apă îl linişti; apoi cântă cel mai 
straniu cântec al râului, un cântec fără cuvinte, aproape şi 
fără melodie. Cântecul unui om care în cele din urmă se 
reîntoarce la trupul său, extazul de a-şi folosi din nou 
propriile braţe şi picioare şi de a fi din nou el însuşi. River 
fusese redat râului. 

Părăsiră debarcaderul părăginit al lui Heffiji şi navigară 
spre nord cu ultimele vânturi ale toamnei. Patience îl putea 
simţi pe Unwyrm bucurându-se că ea venea din nou la el. 
Luna de aşteptare trebuie să fi fost grea pentru el, fără să 


ştie ce o reţinea, fără să ştie dacă era rănită, dacă 
acumulase destulă putere ca să-i reziste sau dacă fusese 
capturată. Acum venea din nou spre el, iar el îi făcea trupul 
să-i tremure de plăcere. 

14. VIGILENTUL. 

Patience ştia că peisajul de mai sus de casa lui Heffiji era 
identic cu cel prin care trecuse deja. 

Aceiaşi stejari masivi, aceiaşi fagi şi arţari, frasini şi pini. 
Dar acum ştia mai multe. Ea însăşi era mai mult. Îşi putea 
aminti copilăria unora dintre heptarhi, învățând liste lungi 
de floră şi faună, toate împărţite net în indigene şi 
pământene. 

Stejarul şi arțarul sunt de pe Pământ, la fel frasinul şi 
pinul. 

Fagul, palmierul şi feriga sunt indigene, dar au fost numite 
după speciile pământene similare. Nucul pitic, afinul de foc, 
fructele de sticlă şi palmata sunt indigene; nucul vine de pe 
Pământ. 

Ca mulţi dintre primii ei strămoşi, Patience vedea acum 
limpede separarea dintre viaţa originară de pe Imakulata şi 
viaţa adusă la bordul navei, şi începuse să înţeleagă vechea 
ostilitate dintre oameni şi băştinaşii inteligenţi pe care îi 
dispreţuiau. Erau urâţi, ciudaţi, periculoşi din punct de 
vedere uman, în timp ce oamenii şi plantele pe care le 
aduseseră cu ei însemnau siguranţă şi frumuseţe. 

Însă Patience putea vedea şi ceea ce niciunul dintre 
strămoşii ei nu văzuse. Chiar dacă îşi putea aminti lumea 
aşa cum o privise cel de-al cincilea heptarh, nu avea 
amintirea unei lumi străine. Până la a cincea generaţie, 
pădurile de pe Imakulata deveniseră exact cum erau astăzi, 
aproape în întregime pământene. 

Totuşi, nu întru totul pământene. Speciile locale nu 
fuseseră complet înlocuite. Abia se deghizaseră şi 
deveniseră, în aparenţă, plantele terestre pe care le 
cultivau oamenii. Ce era stejarul înainte? Un mic gândac 
zburător, un vierme, o algă, un virus plutind pe un fir de 


praf? Întreaga lume era deghizată, fiecare fiinţă vie 
prefăcându-se familiară şi agreabilă pentru oamenii care se 
considerau stăpânii lumii. Tot ceea ce aparţinea cu adevărat 
fiinţelor umane fusese răpit, ucis şi înlocuit cu nişte parodii. 
Patience îşi imagina că ar putea vedea dincolo de 
deghizarea căprioarei care se adăpa pe marginea apei şi 
care fugi sprintenă la apropierea lor zgomotoasă. Îşi 
imagina sinele secret al stejarului ca pe un copil hidos, 
diform, pândind-o cu răutate din inima copacului. Imitaţii, o 
lume de imitații, toate conspirând împotriva noastră, 
adormindu-ne vigilenţa, până în clipa în care vor începe în 
cele din urmă să ne înlocuiască şi pe noi. 

Se cutremură. Şi îşi imagină că Unwyrm îi şoptea prin 
dorinţele trupului ei. Vino la mine, vino să ai copiii mei, 
copiii mei, imitaţiile mele, ne vom strecura în fiecare casă 
de pe planetă, tu şi cu mine, şi ne vom târî până lângă 
paturile copiilor. Ne vom aşeza micul wyrm în leagăn şi-l 
vom privi schimbându-şi forma ca să arate exact ca micul 
copil uman de acolo. Apoi vom lua bebeluşul, îl vom duce 
afară, îi vom tăia gâtul şi-l vom îndesa în sacul meu. 

O mie de saci, goliţi fiecare într-o grădină, unde stejarii 
lacomi sug ultimele rămăşiţe de viaţă din carnea uscată. 
Patience se imagină plimbându-se prin grădină, trosnind 
sub picioare oase seci, urmărind cum soţul ei goleşte un alt 
sac, apoi întoarce către ea capul lui mic de wyrm şi spune: 
„Ultimul. Ultimul dintre ei. În toată lumea a mai rămas un 
singur copil de om.” Scoase un copil viu din sac, cu ochi 
îngroziţi privind neajutorat în sus spre ea, şi se oferi amabil 
s-o lase pe ea să se bucure de cină. 

Însă ea fugi, într-un loc unde pământul era moale şi 
iertător sub picioarele ei; la o cabană mică din pădure, 
unde se auzea o mamă cântându-i încet copilului ei. Aici era 
locul care ne lipsea, se gândi ea. Un copil care să trăiască. Îl 
voi apăra, îl voi ascunde de Unwyrm, iar el va creşte şi va fi 
puternic, şi va ucide imitaţiile. 


Se uită pe fereastră ca să vadă copilul, era frumos, cu 
degeţele delicate strângând degetul mare al mamei lui, cu 
gura sugând dulce. 

Trăieşte, îi spuse copilului în tăcere. Trăieşte şi fii 
puternic, pentru că tu eşti ultimul. 

Atunci copilul îi făcu cu ochiul şi zâmbi pofticios. 

Angel o scutură, trezind-o. 

— Ai ţipat, zise. 

— Îmi pare rău, şopti. 

Se sprijini de bord şi privi copacii peste apă. Niciunul 
dintre ei nu părea diferit. Visul ei fusese o prostie. Dacă 
arată ca un stejar, dacă poate fi tăiat ca un stejar, dacă se 
poate construi din lemnul lui ca din lemnul unui stejar, ce 
contează că are o singură moleculă genetică imensă în loc 
de mai multe mici? Ce contează dacă acea căprioară e doar 
pe jumătate căprioară, iar cealaltă jumătate descinde dintr- 
o creatură stranie de pe Imakulata? 

Viaţa e viaţă, forma e formă. 

Cu excepţia vieţii mele. A formei mele. Asta trebuie 
păstrată. 

Versiunea îmbunătăţită a lui Unwyrm înseamnă moartea 
vechilor oameni pământeni, imperfecţi, singuri, dar frumoşi. 

Oameni ca mine. 

Vino, grăbeşte-te, grăbeşte-te, vino, grăia patima lui 
Unwyrm. 

— Uite, zise Angel. River l-a trimis pe Ruin să se urce pe 
catarg, şi a văzut Piciorul Cerului la ultima cotitură a râului. 
În câteva minute îl putem vedea chiar de pe punte. 

Patience se ridică. Cu toate că trecuse prin multe pe 
parcursul acestei călătorii, corpul ei încă reacţiona rapid. 
Într-o secundă era sprintenă şi puternică. Trupul meu nu 
ştie că am o vârstă de trei sute de generaţii, se gândi ea. 
Trupul meu crede că sunt o femeie tânără, încă mai crede 
că am un viitor al meu. 

Piciorul Cerului era o umbră abia ridicându-se deasupra 
copacilor îndepărtați, la capătul unei porţiuni lungi şi 


drepte de râu. 

— Dacă pădurea nu ar fi atât de înaltă, spuse Angel, l-am fi 
văzut cu o săptămână înainte de a ajunge la casa lui Heffiji, 
şi nu la trei zile după ce am plecat de acolo. 

— E foarte aproape, zise Patience. 

— Nu chiar. E doar foarte înalt. Are şapte kilometri de la 
bază la vârf. 

— Acum s-a ascuns din nou. 

Se ivise pentru timp prea puţin şi se afla prea departe ca 
să distingă amănunte. Dar fiecare apariţie părea mai 
îndelungată faţă de cea dinainte. Două zile mai târziu, 
aruncară ancora la un alt cot al râului, iar când amurgul 
ascunse muntele, luminile Cranningului începură să 
sclipească pe cer ca o galaxie atârnând. 

Luminile se întindeau de la est la vest cât vedeau cu ochii 
în spaţiul dintre malurile acoperite de copaci înalţi. 

În acea noapte Reck şi Ruin se căţărară împreună pe 
catarg ca să-şi privească moştenirea luminându-se şi 
prinzând viaţă. 

River deveni tot mai ursuz. Pentru el Cranning nu însemna 
nimic altceva decât sfârşitul drumului. El trăia pentru 
drum, şi fiecare sosire era ca o mică moarte. 

A doua zi râul începu să se despartă în mai multe braţe 
largi şi leneşe care înconjurau insule împădurite. 

— Ceea ce avem aici, spuse Angel, provine dintr-o 
coliziune tectonică de mari proporţii. Ne aflăm pe un platou 
care cândva aluneca sub Piciorul Cerului, împingându-l în 
sus. Acum cele două plăci tectonice s-au unit şi terenul este 
stabil, dar pe vremuri trebuie să fi avut loc cutremure 
teribile. De aici înainte pământul coboară de fapt spre baza 
Piciorului Cerului. Apa din ghețarii care se topesc pe vârful 
muntelui se adună în zona scufundată, formând un lac care 
se întinde peste tot în jurul poalelor muntelui. Primii 
colonişti l-au văzut şi au scris că nimic asemănător nu se 
găseşte pe nici o altă planetă locuibilă din univers. 

— Până acum, zise Patience. 


— Mă rog, unii presupun că tot ceea ce se poate întâmpla 
o dată se poate întâmpla din nou, în cele din urmă, pe o altă 
lume. 

Acum se puteau distinge pe suprafaţa muntelui grupuri de 
construcţii. Toată ziua Ruin stătu atârnat de catarg sau la 
prora, răpit, privind muntele ca şi cum ar fi fost o persoană 
iubită venind să-l roage ceva. 

— E inutil pentru toată lumea, se plânse Sken. Ar trebui 
să-l legăm de o parâmă şi să-l aruncăm peste bord pe post 
de ancoră. 

Reacţia lui Reck în faţa muntelui era opusă celei a lui Ruin. 
În timp ce el devenea tot mai tăcut, ea deveni vorbăreaţă. 

— Am ascultat poveştile astea de când eram mică, spuse. 
Solul şi apa din cele zece mii de peşteri ale Cranningului 
sunt atât de bogate încât nici o bucată de lemn sau de 
hrană nu a fost vreodată adusă aici. 

Partea de jos e o pădure tropicală umedă. Muntele se 
înalţă prin toate tipurile de climă a lumii. Tot ceea ce poate 
trăi şi creşte în lume poate creşte şi aici. 

Le povesti despre civilizațiile umane care se ridicaseră şi 
căzuseră pe pantele muntelui, unele dintre ele întinse doar 
pe trei kilometri, pe o adâncime de cincizeci de metri şi 
douăzeci de metri diferenţă de nivel, şi totuşi cu propriile 
lor dialecte, armate, culturi. 

— În spatele tuturor, în cele mai adânci peşteri, în 
întuneric total, noi, geblingii, ne vedeam de viaţa noastră. 
Zece milioane de geblingi, mai mult de jumătate dintre 
geblingii de pe planetă. În timp ce oamenii, dwelfii şi gaunţii 
îşi purtau războaiele şi intrigile pe suprafaţa Piciorului 
Cerului, noi îi stăpâneam inima. Ei îşi construiau hotare şi 
ziduri pentru ca nimeni să nu poată trece, dar geblingii 
treceau, pentru că noi cunoaştem toate drumurile ascunse. 

— Nu stăpâneaţi tot voi şi la suprafaţă? Întrebă Patience. 

— Atunci când voiam, spuse ea zâmbind. Când ne hotărâm 
să stăpânim, atunci stăpâneam. Toţi cei de aici ştiu asta. Nu 
trebuie să ne folosim de aluzii. 


Patience nu simţea nici un fel de extaz la vederea 
muntelui. 

Undeva în vârf o aştepta el, o simţea apropiindu-se, tot mai 
dornic de sosirea ei. Se pomeni dorindu-şi să întoarcă 
barca, să alunece în josul curentului şi să nu se mai 
gândească niciodată la Cranning, la Heptarhie sau la ceva 
asemănător. Visa tot mai des şi se trezea asudată în noapte, 
tremurând de dorinţa care îi stăpânea somnul. 

Într-o asemenea noapte se ridică din pat şi ieşi din cabină. 
Ruin stătea de veghe la prora, dar ea se mişcă încet, iar el 
nu dădu nici un semn că ar fi observat-o. Stătea cu faţa spre 
luminile muntelui, care acum se stingeau una câte una pe 
măsură ce se făcea dimineaţă. Ea se duse la pupa şi se 
ghemui lângă un colac de frânghie groasă de pe punte. 
River dormea în borcanul lui, legănându-se uşor când 
curentul mişca barca. Aerul era rece, dar ei îi plăcea lipsa 
de confort; îi distrăgea atenţia de la chemarea din 
Cranning. 

Nu-şi dădu seama că adormise, dar când deschise ochii 
Ruin nu se mai afla la prora. Însemna că era altcineva de 
pază. Al cui rând era? Cerul nu se luminase încă. Sken? 
Will? 

Auzi zgomote în apă, lângă barcă. Intră imediat în alertă. 
Ştia despre piraţii din apele joase ale Cranwaterului; nu 
auzise niciodată despre unii în apropierea Piciorului 
Cerului, dar era posibil. Scoase în linişte sarbacana de sticlă 
din cruce şi se aşeză într-o poziţie comodă. Plescăiturile 
înaintau la babord şi curând o mână se prinse de copastie. 
Apăru şi cealaltă mână, barca se înclină uşor, căci acum 
prelua greutatea unui om foarte mare. 

Atunci Patience se relaxă puţin. Cunoştea acele mâini, 
cunoştea numai un singur om atât de mare. Will se săltă 
încet peste bord până la talie. Apoi îşi aruncă picioarele pe 
punte unul câte unul, se ridică şi se îndreptă spre pupa. Era 
complet dezbrăcat. 


Patience, continuu excitată de patima nesfârşitelor ei vise 
erotice, icni fără să vrea. 

EI încremeni instantaneu. Lui Patience i se făcu ruşine 
fiindcă nu se putuse controla încât să nu scoată un sunet 
involuntar; Will nu părea să se ruşineze de goliciunea lui. 

O văzu, clătină din cap, apoi făcu câţiva paşi către ea 
înainte de a ocoli peretele cabinei unde îl aşteptau hainele. 
În lumina lunii Patience văzu clar cicatricea largă, albă şi 
lipsită de păr care forma o cruce strâmbă şi încreţită de la 

ombilic la rădăcina sexului şi de la un şold la altul. După 
întinderea cicatricei era evident că fusese făcută cu mult 
timp în urmă, pe când era copil. Dar tot era un şoc pentru 
ea. O singură sectă alegea să se desfigureze cu semnul 
crucii în locurile ascunse ale trupurilor lor. Will era un 
Vigilent. 

El nu încercă s-o ascundă. Se întoarse cu faţa la ea, 
trăgându-şi mai întâi cămaşa, apoi pantalonii. Încă îi picura 
apă din păr; lăsă deoparte şosetele şi ghetele. Din doi paşi îi 
ajunse înainte, la fel de înalt ca Piciorul Cerului văzut din 
perspectiva ei. Apoi, dintr-o singură mişcare fluidă, se aşeză 
şi o privi în ochi. 

— Cândva un Vigilent a fost stăpânul meu, zise cu 
blândeţe. 

Nu ştia de ce acum se temea deel. 

Când îl slujise pe Oruc, Vigilenţii erau periculoşi pentru că 
nu dădeau nici o atenţie legii sau guvernului, iar când 
vorbeau, în cuvintele lor nu era decât revoltă şi în ochi 
curajul dat de nebunie. Erau periculoşi pentru că oamenii 
obişnuiţi credeau că au o putere aparte dată de Dumnezeu 
şi vizitau colibele lor singuratice aducând mâncare, haine şi 
mai ales un auditoriu lacom după revolta lor. 

Acum asta nu mai reprezenta un risc pentru ea. Cu ceea 
ce credeau Vigilenţii despre ea, un Vigilent însemna un 
pericol mai mic decât oricine altcineva. 

Dar ei îi era frică. 


— Vigilenţii nu-şi însemnează sclavii, zise. Nu împotriva 
voinţei lor. 

Will aprobă din cap. 

— Am fost şi eu Vigilent. În copilărie. 

— Te-ai lepădat de jurăminte? 

— Nu. 

— Atunci încă eşti Vigilent? 

— Îmi consider viaţa o veghe. Dar majoritatea pustnicilor 
din colibele lor m-ar considera un blasfemator. 

— De ce? 

— Pentru că eu nu cred că va veni un Kristos să-i unească 
pe toţi oamenii şi să conducă lumea în pace şi armonie 
perfectă. 

În dimineaţa aceea, îi spusese deja mai multe decât în 
toate săptămânile dinainte. Totuşi, discursul lui era la fel de 
simplu cum îi fusese şi tăcerea, ca şi cum pentru el nu ar fi 
existat diferenţă între vorbe şi tăcere. Ar fi putut să-i pună 
aceste întrebări oricând, şi el ar fi răspuns. 

— Atunci pentru ce veghezi? 

— Pentru ce sunt toate veghile - pentru venirea lui Kristos. 

— Te învârţi în cerc. 

— În spirale. Mai aproape de adevăr odată cu fiecare 
trecere. 

Se gândi iar la ceea ce spusese bărbatul, încercând să-şi 
imagineze un răspuns la problema pe care o punea. Apoi îşi 
dădu seama că o testa, aşa cum o testaseră întotdeauna 
tatăl ei şi Angel. Scutură din cap. 

— Spune-mi. Sau nu-mi spune. Nu-mi pasă. 

— Eu cred că Kristos va veni ca să-i unească pe geblingi, 
dwelfi şi gaunţi. Şi pe oameni, dacă sunt capabili de 
suficientă umilinţă. 

— Vigilenţii nu cred că geblingii au suflet. 

— 'Ţi-am spus că sunt un blasfemator. 

— Dar eu? Întrebă ea. 

Will clătină din cap şi privi în jos puntea. Ea îi studie faţa, 
simplitatea deschisă a expresiei sale. Cândva îl crezuse 


prost din cauza acestui chip. Acum îl vedea ca pe un om 
împăcat cu sine, deschis nu pentru că era naiv şi încrezător, 
ci pentru că era înţelept şi demn de încredere. Un om fără 
intenţii rele. Dacă nu vru să răspundă, nu minţi; pur şi 
simplu nu zise nimic. 

Era singura situaţie pentru care pregătirea ei diplomatică 
nu avea soluţie: un om onest. 

În cele din urmă, Will ridică privirea spre ea. Expresia i se 
schimbă din nou. Ce era acum? Disperare şi speranţă, 
luptându-se? 

— Tu ce speri? Şopti ea. 

El nu răspunse. În schimb, întinse mâna masivă şi atinse 
cu dosul degetelor buzele ei. Era gestul de supunere în faţa 
unui heptarh. Sufletul ei se răci. Încă unul care avea planuri 
pentru ea. 

Însă el scutură din cap. 

— E o minciună, zise. Cândva asta era tot ce îmi doream 
pentru tine. 

— Şi acum? 

Mâna lui trecu în spatele capului ei, acoperind părul scurt 
de pe partea capului care îi fusese rasă, strângând-o ferm şi 
totuşi fără violenţă. Îşi aplecă faţa spre a ei, o sărută pe 
obraz şi îşi ţinu obrazul lipit de alei mult timp. 

Nimeni nu o mai sărutase aşa. De fapt, de când murise 
mama ei nu-şi amintea s-o mai fi sărutat cineva. Îşi pierdu 
controlul şi începu să tremure. După toată dorinţa înăbuşită 
a chemării din Cranning, nu avea cum să nu ştie că asta era 
ceea ce voia corpul ei. Îşi întoarse capul şi-l sărută pe 
obraz. 

Apoi strigă de durere. 

El se retrase repede de lângă ea, studiindu-i faţa. 

Oare putea vedea înspăimântătorul val de repulsie care îi 
străbătuse corpul? 

— Îmi pare rău, murmură el. 

— Nu, şopti ea, străduindu-se din greu să pronunţe 
cuvintele. Nu, e Unwyrm, el ne interzice, interzice. 


Dar Patience nu voia să i se interzică. Apucă impulsiv de 
cămaşa lui Will şi se trase spre el, apăsându-şi faţa pe 
umărul lui; îi simţi mâinile ezitante atingându-i spatele, 
umerii, şi răsuflarea caldă în părul ei. 

Dar, cu cât o ţinea mai mult în braţe, cu atât mai 
agonizantă era pedeapsa lui Unwyrm. Chiar dacă respira, 
simţea o nevoie teribilă, stringentă de a respira, ca şi cum 
cineva i-ar fi apăsat o pernă pe faţă. Pot să respir, îşi spuse, 
dar corpul intră în panică în ciuda voinţei ei. Îl împinse pe 
Will şi se aruncă pe punte, gâfâind. 

— Tu eşti Kristos, zise Will. Nu-ţi dai seama? Eşti eroul 
care îl înfruntă pe wyrm în vizuina lui. Tu eşti cea care ne 
va salva sau ne va distruge pe toţi, oameni şi geblingi, 
dwelfi şi gaunţi. 

Pedeapsa slăbi acum când el nu o mai atingea. Începu să 
respire mai calm. 

— Nu te atinge în străfunduri, observă Will. 

— Îţi poate sili doar pasiunea, nu şi voinţa. Toţi Înţelepţii 
care s-au dus la el erau mai slabi decât patimile lor. Îşi 
petrecuseră întreaga viaţa sporindu-şi capacitatea de 
înţelegere, construindu-şi concepţiile asupra lumii. 
Memoria lor, identitatea lor, acea parte a sufletului triadă le 
era perfect şlefuită, mai ascuţită decât orice sabie pe care 
am purtat-o vreodată în luptă. Dar Unwyrm a venit după 
pasiunile lor. Pentru ei era un teritoriu nefamiliar, un loc din 
sufletul lor care rămăsese necucerit, aşadar s-au dus la el 
gândindu-se că nu au de ales. Pe mine m-a făcut să cred că 
nu pot să respir, cu toate că respiram. 

— Dacă ai fi vrut să rămâi în braţele mele, ai fi rămas. 

— N-am putut. 

— Dacă ai fi vrut asta la modul absolut - fără nici o 
rezervă, ai fi putut rămâne. 

— De unde ştii tu ce pot şi ce nu pot să fac? 

— Pentru că m-a chemat şi pe mine, aşadar cunosc limitele 
puterii lui. 

Ea îl analiză cât putu mai bine în lumina lunii. 


Din câte putea să-şi dea ea seama, spunea adevărul. 
Uriaşul acesta să fie unul dintre înţelepţi? Omul acesta care 
arase câmpul lui Reck, care nu vorbea niciodată, care trăise 
ca sclav şi credea cel puţin într-o parte a doctrinei 
Vigilenţilor - să fie unul dintre înţelepţi? 

— Tu şi cu mine, zise Will, am învăţat aceeaşi putere. Am 
crescut amândoi cu stăpâni puternici, şi amândoi ne-am 
supus lor. Dar am învăţat să transformăm supunerea în 
libertate. Am învăţat cum să alegem să ne supunem, chiar şi 
atunci când ceilalţi credeau că nu avem de ales. Astfel încât, 
deşi părea că nu avem voinţă proprie, toate acţiunile 
noastre, toată viaţa, au fost libere. 

Ea se gândi la testele tatălui ei şi ale lui Angel, regulile de 
protocol, ritualurile de autonegare. Uneori, fusese aşa cum 
spunea Will. Uneori, alesese liber. Însă alteori nu. Alteori, 
nu avusese deloc libertate şi se sufocase în lanţurile 
sclaviei. 

— Ţi-a luat vreodată răsuflarea? Întrebă. 

— Într-o zi am plecat la luptă. Stăpânul meu era căpitan, 
iar flamura lui îi atrăsese pe duşmani spre noi. Stăteam 
între el şi ei, aşa cum făcusem întotdeauna. Numai că în 
acea zi Unwyrm m-a chemat. A pus în mine o frică 
îngrozitoare, dar eu nu am cedat. A făcut să-mi fie atât de 
sete şi de foame încât mă durea capul şi mi se uscase gura, 
dar tot nu am cedat. Nevoia din vezica şi din intestinele 
mele a fost atât de puternică încât trupul meu s-a golit, dar 
eu nu am dat atenţie şi nu mi-am părăsit postul. Apoi, când 
inamicul a ajuns lângă mine, m-a făcut să simt că mă sufoc. 
Nevoia de a respira este irezistibilă şi am ştiut că agonia 
aceea nu avea să se uşureze decât dacă aş fi părăsit câmpul 
de bătălie şi mi-aş fi început călătoria către Cranning. 

— Ce-ai făcut? 

— Ceea ce ai fi făcut şi tu. M-am asigurat că de fapt respir, 
apoi am continuat să fac ceea ce voiam, indiferent de 
durere. În acea zi am ucis patruzeci şi nouă de oameni - 


stegarul a ţinut socoteala - şi stăpânul meu mi-a oferit 
libertatea. 

— Ai acceptat-o? 

— Cum ar fi putut să-mi ofere ceva ce aveam deja? Eram 
liber. Aşa cum şi tu eşti liberă. Dacă în sinea ta nu te-ai fi 
îndoit că vrei să mă iubeşti, m-ai fi avut chiar aici, pe punte. 

— Şi tu mi-ai fi cedat? Întrebă ea. 

— Da. 

— Pentru că sunt heptarh? 

— Nu pentru că eşti heptarh, ci pentru că eşti heptarhul. 

— Nu sunt atât de puternică precum crezi. 

— Dimpotrivă. Eşti mai puternică decât crezi tu. 

Ea schimbă subiectul; nu îl credea, dar ar fi vrut, şi se 
temea că dacă mai asculta mult va ajunge să fie mult prea 
încrezătoare. 

— Eşti unul dintre înţelepţi? Ce secrete cunoşti pe care 
Heffiji le-ar putea păstra în casa ei? 

— Mi-a pus întrebarea, şi eu i-am dat răspunsul, zise Will. 

După tonul lui, îşi dădu seama că nu trebuia să întrebe 
direct care fusese întrebarea sau răspunsul. Îi puse în 
schimb propria ei întrebare: 

— Ce ai învăţat ca sclav? 

— Că nici un om nu poate fi vreodată sclavul altui om. 

— Asta-i o minciună. 

— Atunci am învăţat o minciună. 

— Dar tu o crezi. 

Will aprobă. 

— Există oameni care fac diverse lucruri de frica biciului. 
Există oameni care fac lucruri de frică să nu-şi piardă viaţa 
sau familia. Există oameni care pot fi cumpăraţi şi vânduți. 
Ei nu sunt sclavi? 

— Sunt sclavii patimilor lor. Temerile îi conduc. Ce putere 
să ai asupra mea dacă nu mă tem de biciul tău? Sunt sclavul 
tău dacă nu mă tem că-mi pot pierde familia? Mă supun ţie 
complet, cu credinţă, pentru că aşa aleg eu; sunt sclavul 
tău? Iar când tu ajungi să mă urăşti pentru libertatea mea, 


care e mai mare decât a ta, şi îmi porunceşti să fac ceva ce 
nu aş face, atunci mă voi răscula şi nu te voi mai asculta. 
Atunci pedepseşte-mă; eu aleg să fiu pedepsit. Dacă 
pedeapsa e mai mare decât sunt dispus să accept, folosesc 
forţa necesară ca să o împiedic şi nu mai multă. Dar 
niciodată, nici o clipă, nu fac nimic decât ceea ce aleg eu. 

— Înseamnă că nimeni nu e mai puternic decât tine. 

— Nu-i aşa. Mă supun lui Dumnezeu şi îmi folosesc 
judecata pentru îndeplinirea ţelurilor sale, când înţeleg 
câte ceva din ele. Dar cei care aleg să se supună patimilor 
lor sau amintirilor lor, ei o fac de bunăvoie. Lacomul îşi 
umple de bunăvoie burta, pederastul se hrăneşte cu 
inocenţă, iar omul fricos se supune temerilor lui - în mod 
liber. 

— Faci să pară că dorinţele noastre sunt ceva separat de 
noi. 

— Chiar sunt. Dacă nu ştii asta, atunci s-ar putea ca în cele 
din urmă să devii sclava lui Unwyrm. 

— Cunosc câte ceva din doctrina Vigilenţilor. 

— Nu vorbesc despre o doctrină. Vorbesc despre 
răspunsul pe care i l-am dat lui Heffiji. Motivul pentru care 
m-a chemat Unwyrm. 

Acum îl putea întreba direct: 

— Care a fost întrebarea lui Heffiji? 

— M-a întrebat dacă dwelfii au suflet. 

— Atunci e teologie. 

— Ceea ce întreba ea - şi e o întrebare la care ar fi bine să 
ai răspunsul înainte de a da ochii cu Unwyrm - e care parte 
din ea este de fapt ea însăşi. 

Patience studie chipul calm al lui Will. De unde putea să 
ştie care era întrebarea care o bântuia pe ea? 

— Tata m-a învăţat să ascult totul şi să nu cred nimic. 

— Morţii asta fac, zise Will. 

— Morţii nu ascultă. 

— Dacă nu crezi nimic, înseamnă că asculţi exact cât şi un 
mort. 


— Eu nu sunt moartă, şopti Patience. 

Will zâmbi. 

— Ştiu, spuse. 

Întinse mâna să-i mângâie obrazul; ea se retrase şi 
scutură din cap. Aşa că se dădu înapoi, fără să facă nici un 
efort să-şi ascundă dezamăgirea, şi începu să predice: 

— Fiecare parte a sufletului-triadă are dorinţele ei. 
Pasiunile doresc plăcere, supravieţuire şi evitarea 
suferinţei. Cei care sunt sclavii pasiunilor sunt cei pe care 
noi îi privim drept hedonişti, laşi, dependenţi sau beţivi, cei 
care ne provoacă milă sau dispreţ. Aceşti sclavi consideră 
că pasiunea lor este ceea ce sunt ei înşişi. Eu vreau băutura 
asta. Eu vreau să respir. Identitatea lor e reprezentată de 
nevoile lor. Deci e uşor să îi controlezi. Controlezi pur şi 
simplu plăcerea sau suferinţa lor. 

Ea zâmbi. 

— Am învăţat asta din leagăn. Însă oamenii care sunt atât 
de uşor de controlat nu merită să fie controlaţi. 

— Aşa e, zise el. Ei sunt cei mai slabi. Faci parte dintre ei? 

— Când mă cheamă, abia dacă mă mai pot gândi la altceva 
decât la nevoia de el. Chiar şi când îmi amintesc cum arată, 
din amintirile geblingilor pe care le port în mine, chiar şi 
când ar trebui să-mi fie silă de el, mă face să-l doresc, să 
vreau să-i fac copii. 

— Ai trecut prin Pădurea Tinichigiului chiar dacă el nu 
voia. 

— Dacă ar fi vrut cu adevărat să mă oprească, ar fi putut s- 
o facă. 

— Eu zic că n-ar fi putut. Pentru că tu te-ai separat demult 
de dorinţele trupului tău. 

Îşi aduse aminte de vântul rece care intra prin fereastra 
deschisă de la camera ei. Aprobă din cap. 

— Aşadar. 

El nu vorbea aşa cum vorbea tatăl ei; nu avea sentimentul 
triumfului când ea se pleca în faţa argumentelor lui. Se 
mulţumi să continue: 


— A doua parte a sufletului-triadă, memoria - aici e mai 
dificil. Ea are un alt fel de dorinţă, una care se naşte în noi 
la fel de sigur ca şi nevoia de a respira, dar pentru că 
niciodată nu este satisfăcută nici măcar nu ştim că există. 
Pentru o clipă, între inspiraţii, nu avem nevoie de aer, aşa 
că nu recunoaştem nevoia de a respira decât când revine. 

— Dar asta nu dispare niciodată, aşa că nu o observăm. 

— Da. Da, vezi - memoria noastră nu poate reţine totul. 
Nu poate reţine fiecare imagine pe care o vedem, fiecare 
secvenţă de evenimente care ni se întâmplă, tot ce citim, tot 
ce auzim. E prea mult. Dacă ar fi să facem asta, am 
înnebuni înainte de sfârşitul copilăriei. Aşa că alegem. 
Lucrurile care sunt importante. Ne amintim numai ceea ce 
contează. Şi ne amintim într-o anumită ordine, într-un tipar 
care leagă lucrurile. În timpul zilei soarele e sus; astfel 
toate zilele devin o singură zi şi toate nopţile devin o 
singură noapte - nu trebuie să ţinem minte fiecare zi ca să 
ne aducem aminte de ideea de zi. Însă nu ne aducem 
aminte doar asta - ne aducem aminte motivul. E zi pentru 
că soarele e sus. Sau soarele e sus pentru că e zi. Vezi? Nu 
ne amintim la întâmplare. 'Iotul este conectat prin relaţii 
cauzale. 

— Eu nu sunt un înţelept, zise Patience. Poate că înţelepţi 
înţeleg cauzele tuturor lucrurilor, dar eu nu. 

— Dar tocmai asta e, tocmai de aici vine foamea. Fiecare 
bucăţică de experienţă pe care ne-o amintim vine ca o 
poveste - o serie de evenimente conectate de un du-te-vino 
al unei cauze. Şi noi credem această poveste, cum că totul 
este conectat cauzal, fără să ne punem întrebări. Am făcut 
asta pentru că. Am făcut asta ca să. Aceasta este lumea în 
care trăim noi, tiparul evenimentelor care se provoacă unul 
pe altul. Devine cadrul în care noi ne amintim. Însă apar 
unele lucruri care nu se potrivesc. 

— Nu numai unele lucruri. 

— Cei cu mintea slabă nu le observă niciodată, Lady 
Patience. Pentru ei totul se potriveşte fiindcă pur şi simplu 


nu-şi amintesc lucrurile care nu-şi au locul acolo. Ele nu s- 
au întâmplat niciodată, amintirea a dispărut. Dar pentru 
aceia care trăiesc cu mintea, lucrurile care nu se potrivesc 
nu au cum să dispară. Devin o foame teribilă a minţii. De ce, 
strigă. De ce, de ce, de ce. Şi nu poţi fi mulţumit până nu 
descoperi legătura. Chiar dacă asta înseamnă să destrami 
toată reţeaua care a existat înainte. A fost cândva o vreme 
când întreaga omenire era blocată pe o singură planetă şi 
se credea că steaua lor se învârte în jurul planetei, pentru 
că asta era tot ceea ce vedeau. Asta le spuneau ochii lor. 
Dar au existat unii oameni care au privit mai cu atenţie şi 
au observat că ceva nu se potriveşte, iar întrebările i-au 
presat până când au găsit un răspuns. Şi când totul s-a 
potrivit, au fost capabili să trimită nave cosmice pe planete 
ca asta. 

— Orice copil se întreabă de ce, zise Patience. 

— Dar majoritatea copiilor se opresc. În cele din urmă 
ajung la un sistem care funcţionează suficient de bine. Au 
destule poveşti care rezolvă tot ceea ce e important pentru 
ei, iar când poveştile lor nu reuşesc să se descurce ignoră 
faptele. 

— Preoţii spun că sinele se află în memorie - că noi suntem 
ceea ce ne amintim că am făcut. 

— Asta spun ei. 

— Dar eu îmi amintesc toate acţiunile a sute de heptarhi şi 
a câtorva geblingi. Fac ei parte din mine? 

— Tu vezi problemele aşa cum puţini oameni o fac, zise 
Will. Sinele nu se află în memorie, ci numai povestea pe 
care noi o credem despre noi înşine. Şi asta poate fi 
revizuită. Este revizuită în mod constant. Vedem ceea ce am 
făcut şi inventăm o poveste care să explice, credem 
povestea şi credem că ne înţelegem pe noi. 

— Cu excepţia dwelfilor, care nu pot păstra pe termen 
lung amintiri în minţile lor conştiente. 

— Da. 

— Şi ce i-ai spus lui Heffiji? Că nu are suflet? 


— Numai că sufletul ei nu are o poveste. Noi suntem cu 
totul altceva. 

Înţelegea ce voia să spună, îi era clar acum. 

— Voința, desigur. E ciudat, Will4, că ai fost numit după 
lucrul pe care îl consideri cel mai important. 

Sau tu ai decis că e cel mai important pentru că ăsta e 
numele tău? 

— Will nu a fost numele cu care m-am născut. Mi-am luat 
acest nume în ziua în care Reck s-a uitat la mine şi a 
întrebat: „Cine eşti tu?” 

— Şi atunci care este dorinţa voinţei? Ai spus că toate cele 
trei părţi ale sufletului au dorinţele lor. 

— Voința are doar o alegere simplă, şi e deja făcută. 
Întreaga ta viaţă nu e nimic altceva decât o punere în scenă 
a alegerii care defineşte cine eşti tu cu adevărat. 

— Care anume? 

— Alegerea dintre bine şi rău. 

Ea lăsă să i se vadă dezamăgirea. 

— Toată vorbăria aia ca să ajungem aici? 

— Nu vorbesc despre alegerea între a ucide şi a nu ucide 
oameni sau între a fura şi a nu fura. Uneori, uciderea unei 
persoane e un lucru rău. Alteori, a ucide o persoană e bine. 
Tu ştii asta. 

— De asta am şi hotărât cu mult timp în urmă să nu-mi 
pese de bine şi rău. 

— Ba nu. Ai hotărât să nu-ţi pese de legal şi ilegal. 

— Am decis că nu există un bine absolut şi nici un rău 
absolut. Tu tocmai ai spus acelaşi lucru. 

— Ba n-am spus, zise Will. 

— Ai spus că uneori să ucizi e bine şi alteori e rău. 

— Exact. Crima nu e ceva absolut. Dar acum, când te duci 
la Unwyrm, ce-i rău în a face ceea ce vrea el? Ce-i rău îna 
avea copiii lui? 

— Nu vreau eu. 

— De ce? Ştii că o să-ţi ofere placere. lar copiii voştri vor fi 
umani, perfect umani, doar că mai puternici şi mai 


inteligenţi, mai înţelepţi şi mai rapizi, şi fără îndoială vor 
avea o conexiune perfectă între minţile lor, toţi asemănători 
lui Unwyrm combinat cu cele mai bune trăsături umane. Vei 
fi mama unei rase de stăpâni. Cele mai magnifice fiinţe 
inteligente create vreodată. Pasul următor în evoluţia 
omenirii. De ce nu-ţi doreşti asta? 

— Nu ştiu, zise ea. 

— Dacă nu ştii, atunci în momentul crucial, când vei fi cu el 
şi toată dorinţa ta va fi concentrată asupra lui, tot nu vei şti. 
O să refuzi, dar poate că nu din toate puterile. Şi va fi 
nevoie de toate puterile tale ca să-i rezişti, îţi spun eu. 

— Vino cu mine. Ucide-l pentru mine. 

— O să vin cu tine dacă o să pot. O să-l ucid dacă o să pot. 
Dar cred că n-o să fiu în stare. Cred că există o singură 
persoană care s-ar putea apropia suficient cât să-i facă rău, 
să-l oprească. 

— Atunci spune-mi. Ce trebuie să ştiu? 

— E simplu. Nimic nu există decât prin relaţie cu altceva. 
Un atom nu e un atom. Nu există decât prin relaţie cu alţi 
atomi. Dacă nu ar reacţiona la nimic, nu ar exista. Întreaga 
existenţă e aşa - piese izolate care capătă viaţă doar prin 
interacţiunea cu alte piese. La fel şi oamenii. Nu existăm 
decât în relaţie cu alte evenimente ale lumii. Tot ceea ce 
facem, tot ceea ce suntem depinde de reacţiile noastre la 
evenimente şi de reacţiile acestora la noi. 

— Ştiam asta. 

— Nu ştiai. E aşa de evident încât nimeni nu ştie. Dacă 
nimic din ceea ce ai făcut nu a provocat vreo schimbare în 
lumea exterioară, şi dacă nimic din lumea exterioară nu a 
provocat vreo schimbare în tine, atunci înseamnă că nu ai 
ştiut că există o lume şi ea nu a ştiut că exişti tu, aşadar ar fi 
lipsit de sens să vorbeşti despre existenţa ta. Deci existenţa 
ta, existenţa noastră în general, depinde de fiecare piesă, 
de fiecare persoană din univers care se comportă conform 
unui anumit set de tipare. Sistemul. Ordinea în care există 
toate. Legile care leagă atomii şi moleculele sunt foarte 


ferme. Ei nu au libertatea să varieze, pentru că imediat ce 
variază încetează să mai existe. Dar viaţa. O, de aici începe 
libertatea. Noi credem că suntem inteligenţi, că suntem cei 
mai liberi dintre toţi. Ne creăm propriile tipare şi le 
schimbăm după bunul plac. Construim sisteme şi ordini şi le 
demolăm. Însă o să observi că niciuna dintre alegerile 
noastre nu are efect asupra modului în care se comportă 
atomii şi moleculele. Aşa cum noi nu avem habar ce face o 
anumită moleculă, nici ele nu au noţiunea a ceea ce facem 
noi. Noi nu putem modifica ordinea lor. Ne putem folosi de 
ea, dar nu le putem demola sistemul şi astfel să determinăm 
dispariţia lor. 

— Presupun că e adevărat. Putem arde lemnul, dar atomii 
luaţi din unele molecule se recombină cu altele şi sistemul 
se menţine. 

— Exact. Deci nu putem face bine sau rău întregului 
univers. Numai unor alte fiinţe vii. În general, unii altora. 
Pentru că ne stă în putere să controlăm sistemele 
oamenilor. Sunt la fel de reale ca şi universul în sine şi ele 
dau existenţa noastră, dar le putem manipula. Putem 
schimba sistemele care creează condiţiile vieţii noastre. Noi 
chiar schimbăm aceste sisteme, în funcţie de simpla alegere 
a voinţei noastre. 

— Care e alegerea? 

— Rezultă din dorinţa voinţei. Dorinţa voinţei e simplă. Să 
se dezvolte. 

— Eu nu vreau să mă dezvolt. 

— Orice fiinţă vie are aceeaşi dorinţă, Patience. Angel a 
atins problema, în felul lui copilăros, când a vorbit despre 
oameni care posedă lucruri. E cea mai jalnică noţiune pe 
care o au oamenii despre dezvoltare. Modul în care Sken 
face ca această barcă să facă parte din ea - o face mai 
mare. Şi mâncarea o face mai mare. 

Patience zâmbi. 

— Acum eşti ridicol. 


— Nu sunt. Şi regii devin mai mari pentru că regatul lor 
face parte din ei. Părinţii devin mai mari prin copiii lor. Însă 
unii oameni au o foame atât de puternică încât nu poate fi 
satisfăcută decât atunci când sinele lor ajunge să includă 
tot ceea ce este viu. 

— Casa Regală este lumea întreagă, murmură Patience. 

— Ce-ai spus? 

— Ceva ce m-a învăţat tata. 

Oh. 

— Deci e bine sau e rău să doreşti să fii mai mare? 

— Niciuna, nici alta. Depinde cum alegi să te dezvolţi. 
Sistemul trăieşte din sacrificii. Nu poate exista nici o ordine 
în care fiecare persoană primeşte tot timpul ceea ce îşi 
doreşte. Sistemul care ne face pe noi să existăm depinde de 
oameni care fac sacrificii. Eu renunţ la ceva ce îmi doresc 
pentru ca alţii să primească ceva din ceea ce îşi doresc ei. 
În schimb, ei renunţă la ceva ce îşi doresc pentru ca eu să 
am câte ceva din ceea ce îmi doresc. Fiecare societate 
umană se bazează pe acest principiu simplu. 

Ca întotdeauna, mintea ei o luă înainte încercând să 
rezolve problema înainte de a-i fi expusă. 

— Adică tu spui că oamenii buni sacrifică totul, iar cei răi 
NIMIC. 

— Nicidecum. Spun că oamenii buni sacrifică tot ceea ce 
este necesar ca să menţină ordinea care permite celorlalţi 
să existe, chiar dacă pentru asta trebuie să-şi sacrifice 
propria viaţă. În timp ce oamenii răi manipulează şi silesc 
pe toată lumea la sacrificii numai pentru a-şi satisface pe 
de-a-ntregul propria lor lăcomie. Vezi diferenţa? 

— Asta e teologie. Kristos a fost bun pentru că şi-a 
sacrificat viaţa. 

— Nu spune prostii, Patience, nu mie. Ioată lumea moare, 
iar unii au ajuns martiri pentru cauze stupide. Kristos este 
Kristos fiindcă noi credem că el s-a sacrificat pentru 
întreaga lume. Pentru cea mai cuprinzătoare ordine. N-ar fi 
murit pentru mai puţin de atât. Pentru că sinele său se 


dezvoltase ajungând să includă toate sistemele omenirii şi a 
acţionat astfel încât să le protejeze pe toate. 

— Acum înţeleg cum ai devenit un eretic. 

— Bineînţeles. Nebunii ăştia care cred că Kristosul lor va 
veni să unească omenirea în pacea perfectă, fără să includă 
milioanele de geblingi, gaunţi şi dwelfi - asta n-ar fi bine, 
pentru că un asemenea Kristos ar impune sacrificiul a 
jumătate din populaţia lumii în propriul folos. Dacă un 
Kristos e să fie Kristos, trebuie să sacrifice orice ca să 
menţină ordinea care dă viaţă tuturor. 

— Eu nu sunt Kristos. Nu cred în asta. 

Will păru trist. 

— Oh, tu crezi povestea mea, zise. Dar nu vei şti că o crezi 
decât după aceea, privind în urmă. Dacă atunci va mai fi 
vreunul dintre noi în viaţă. 

— E o filosofie destul de frumoasă, zise Patience. Are o 
logică. Ai fi făcut o carieră sigură în Şcoală. 

El lăsă insulta să treacă pe lângă el. 

— Când o să fii în faţa lui, Patience, o să-ţi aminteşti. O 
mică parte din memoria ta se va agăța de povestea mea şi o 
să-ţi aduci aminte cine eşti, şi cine e el, o să te îndoieşti de 
propriile dorinţe şi o să crezi în povestea mea. O să-l 
distrugi, chiar dacă în acel moment o să-l iubeşti mai mult 
decât pe întreaga lume. O să-l distrugi, pentru că ştii că e 
rău. 

— Dacă pot să-l distrug, o voi face ca să mă salvez pe mine. 

— Tu eşti lumea, toate lumile. Cât va dura până când copiii 
lui, după ce vor fi înlocuit orice altă formă de viaţă 
inteligentă de pe planetă, vor construi nave cosmice şi vor 
pleca să cucerească fiecare lume vizitată vreodată de 
oameni? A existat cândva un filosof care a spus că niciodată 
nu va fi război între civilizaţii de pe stele diferite, pentru că 
nu ar avea nimic de câştigat. Dar a fost un prost. Se poate 
câştiga măreție, dezvoltare personală, dacă fiecare lume e 
umplută de copiii tăi. E cea mai puternică necesitate a 


vieţii. Problemele profitului şi ale politicii sunt triviale pe 
lângă ea. 

— Când îl voi înfrunta pe Unwyrm, spuse Patience, nu se 
va pune problema binelui sau a răului. Voi fi eu, trupul meu, 
spiritul meu, aşa cum e, împotriva lui. Nimic mai mult. 

— Casa lui contra Casei Regale. Premiul este lumea. 

— Eu nu vreau lumea. 

— Din cauza asta n-o s-o ai. 

Ea râse frustrată. 

— Will, ce să mă fac cu tine? Mă vezi mai mare decât sunt. 
N-o să pot niciodată să fiu ceea ce îţi imaginezi tu că sunt. 

Will clătină din cap. 

— Îmi imaginez că eşti o fată de cincisprezece ani, uneori 
speriată, întotdeauna curajoasă. Îmi imaginez că nu eşti 
conştientă de frumuseţea ta, ceea ce te face infinit mai 
frumoasă; că nu eşti conştientă de puterea ta, ceea ce îţi dă 
o putere primejdioasă. Am avut mulţi stăpâni la viaţa mea, 
dar tu eşti singurul stăpân pe care aş putea să-l urmez până 
la moarte. 

— Vezi? Cum să suport asta? Nu pot fi perfectă. 

— Dacă eu pot să fiu perfect, poţi fi şi tu. 

Nu dădu nici un semn că şi-ar fi dat seama cât sună de 
îngâmfat. 

— Tu eşti perfect? Întrebă ea. 

— M-am făcut perfect, ca să te pot sluji atunci când o să 
vii. Eşti pregătită în toate artele guvernării cu excepţia 
uneia: războiul. Eu m-am perfecţionat în asta ca să te pot 
sluji. Stăpânii mei au fost toţi generali, dar eu i-am slujit pe 
toţi la fel - le-am adus victoria. 

— Tu? Un sclav? 

— Un sclav de încredere. Au învăţat cu toţii că atunci când 
urmează sfatul meu câştigă. M-am antrenat ca să fiu 
pregătit atunci când tu vei avea nevoie de mine. 

— De unde ştiai că o să ne întâlnim vreodată? Atunci când 
erai la fermă cu Reck şi Ruin. Ce şanse erau să te găsesc? 


— Aici nu e vorba despre şanse. Încă de când am 
descoperit adevărul despre suflet, chemarea din Cranning a 
fost mereu cu mine, Lady Patience. Apoi într-o zi 
mărşăluiam de la Waterkeep la Danswatch şi pentru o clipă, 
când treceam pe lângă o colibă din capătul dinspre nord al 
satului, chemarea a slăbit. A fost înlocuită de o repulsie, o 
dorinţă puternică de a nu merge spre Cranning. După ce 
ne-am îndepărtat puţin, chemarea din Cranning a revenit. 
Am ştiut imediat că ceva din casa aia. 

— Reck şi Ruin. 


— Nu ştiam că acolo locuiau geblingi. Categoric nu ştiam 
că ei erau împărații geblingilor. Dar mi-am dat seama că, 
indiferent ce s-ar fi aflat acolo, era ceva de care Unwyrm se 
temea, era un lucru bun, şi eu trebuia să mă aliez cu el. Aşa 
că am evadat şi m-am dus la Reck. Lângă ea şi Ruin 
chemarea din Cranning dispărea, deci eu eram liniştit. Dar 
nu din cauza asta m-am dus la ei şi nu din cauza asta am 
rămas. Am rămas ca să te aştept pe tine. 

— De unde puteai şti că eu o să vin acolo? 

— Din acelaşi motiv pentru care am venit şi eu. Pentru că, 
dacă nu ai fi făcut-o, ar fi însemnat că Unwyrm nu ar putea 
fi învins. 

— Nu ăsta e motivul. 

— Şi totuşi ăsta este. 

— Eşti prea mistic pentru mine. 

— Nu cred, zise Will. Cred că sunt mistic exact atât cât 
trebuie. 

— Îmi plăceai mai mult când tăceai, spuse ea. 

— Ştiu. Suportă-mă. 

Întinse mâna. Cu vârfurile degetelor îi mângâie obrazul, 
părul. Degetele coborâră pe gât, pe umăr, pe sâni, pe talie. 
În cele din urmă, mâna se opri pe coapsa ei. 

— Când o să vrei să vorbesc din nou, zise el, o s-o fac. Ca 
un sclav stăpânului său. Ca un supus regelui. Ca un Vigilent 
lui Kristos. Ca un soţ soţiei lui. 

Apoi se aplecă şi o sărută pe buze. Unwyrm o umplu din 
nou de repulsie la atingerea lui, dar de data asta îl ignoră, îl 
dădu la o parte şi acceptă darul agonizant pe care i-l 
oferea. Când sărutul se termină, el se ridică şi traversă 
puntea spre locul unde îl aşteptau ghetele. 

— E timpul să tropăi pe aici, zise, şi să-i trezesc pe ceilalţi. 

Era adevărat. Lumina apărea dinspre răsărit, peste 
copaci; stelele păleau. Zidul înalt al Piciorului Cerului se 
profila pe cerul dinspre nord, încununat de zăpezi veşnice, 
acolo unde Unwyrm o aştepta, înfometat. Will mi-a spus 
poveşti, şi pe unele dintre ele le cred, dar oare asta va mai 


conta atunci când voi ajunge la tine, Unwyrm? Tu eşti 
singurul soţ pe care mi-l prevăd profeţiile. 

Nici chiar Unwyrm n-o putea opri să-şi dorească mâna lui 
Will mângâind-o iarăşi, buzele lui invitând-o. 

Cu toată filosofia lui Will, bănuia că singurul lucru pe care 
el i-l dăruise şi care ar putea s-o ajute în înfruntarea finală 
cu Unwyrm era visul unui om îndrăgostit. Ea nu se putea 
baza pe imaginea mistică a binelui şi a răului, dar se putea 
baza pe amintirea atingerii unui om viu. 

Se întoarse, doar ca să se uite pe râu, doar ca să se 
întoarcă, şi se nimeri să vadă chipul lui River. Avea ochii 
deschişi, privind-o visător. Faţa îi era brăzdată de lacrimi. 

— Noi te-am trezit? Întrebă fără sens. 

Buzele lui răspunseră în tăcere: „Râul este toată viaţa de 
care am nevoie.” 

Dar ea ştia că minte. Timp de câteva minute în această 
dimineaţă ea şi Will îi aduseseră aminte de viaţă. 

15. STRINGS. 

Cu cât se apropiau mai mult de Piciorul Cerului, cu atât 
puteau vedea mai bine că nu era deloc o stâncă verticală. 
Era abruptă, dar totuşi o pantă, din loc în loc cu râpe 
adânci înţesate de livezi şi ferme. Porţiuni largi ale muntelui 
erau terasate şi cultivate, iar casele şi alte clădiri stăteau 
grupate în oraşe, sate şi mari metropole. Existau drumuri 
orizontale până sus, şi care mergând dintr-un loc în altul. 
Platforme suspendate se ridicau şi coborau mereu ca să-i 
transporte pe călători şi mărfurile către oraşe situate la 
sute de metri deasupra sau dedesubt. Întregul versant al 
muntelui, atât cât puteau ei să vadă în sus, era un furnicar 
de activitate. 

Norii pluteau la numai câteva sute de metri deasupra lor 
când în cele din urmă ajunseră la lacul limpede şi aparent 
fără fund care se întindea în faţa muntelui ca un şorţ lat de 
mulţi kilometri. Zeci de porturi fremătând de viaţă îşi 
întindeau docurile în ape. River dădu comenzile, şi Sken 
manevră cârma, croindu-şi abil drum printre bărci şi nave 


cu motor, găsind un loc liber în portul pe care îl alesese 
River. 

Spre uimirea tuturor, Will sări pe țărm aproape înainte ca 
hamalul bătrân să termine de legat parâma la doc. Will îl 
împinse pe om într-o parte şi legă el însuşi frânghia. 

— De ce ai făcut asta? Întrebă Angel când Will păşi cu grijă 
înapoi în barcă. Hamalul înjura şoptit în spatele lui. 

— Pentru că acesta este Freetown, şi dacă te încurci de la 
început cu şacalii eşti pierdut. 

— De unde ştiai asta? Întrebă Ruin. 

Will îl privi o clipă calm, apoi se întoarse spre Reck: 

— Am mai fost aici, zise. 

Reck ridică sprâncenele. 

— Am avut odată un stăpân care m-a luat aici să-i fiu gardă 
de corp. 

Patience observă că Will vorbea cu aceeaşi sinceritate pe 
care o avusese cu câteva zile în urmă când vorbiseră în 
semiintunericul dinaintea zorilor, doar la lumina lunii. Era 
la fel şi în timpul zilei. Nu minţea. Era imposibil să nu 
remarci că el credea ceea ce spunea. Totuşi, în toată 
călătoria lor nu-i dăduse nici ei, nici altcuiva cel mai mic 
indiciu că mai fusese cândva acolo. 

— Ai mai fost în Cranning? Întrebă Ruin. 

— De ce nu ai spus dinainte? Zise şi Angel. 

Will se gândi un moment înainte de a răspunde. 

— Nu am ştiut că o să vă opriţi chiar aici. Este singura 
parte din Cranning pe care am vizitat-o. Zâmbi: Stăpânul 
meu credea că există târfe ţinute în secret în bordelurile 
din Freetown. Târfe care pot face lucruri neimaginate de 
nimeni. 

— Avea dreptate? Întrebă Sken. 

— Nu avea prea multă imaginaţie, spuse Will, aşa că era 
uşor de satisfăcut. 

Aruncă un bănuţ bătrânului hamal, care încă se lamenta 
pe mal. Omul îl prinse cu o mişcare rapidă, ca de şarpe, şi 
rânji. 


— Acum 0 să ne aducă pe cineva cu bani să ne cumpere 
barca. În loc să se prefacă dornic să ne-o păzească. 

Din spate se auzi vocea lui River. 

— Eu sunt cunoscut pe aici. O să aduc un preţ bun. 

— Îndrăznesc să presupun, zise Patience, că nu-ţi pasă 
prea mult dacă banii îi obţinem noi sau amicii bătrânului. 

— Eu nu-i pot cheltui, admise lejer River. Ce să însemne 
banii pentru mine? Dar când cineva mă fură, călătoria în 
josul râului începe mult mai repede. 

Sken se înfurie. 

— Ar trebui să-ţi sparg borcanul. 

— Dacă aş mai avea corp, replică River, te-aş învăţa ce 
trebuie să-i facă o femeie unui bărbat. 

— Niciodată n-ai fi destul de bărbat pentru mine. 

— N-ai fost niciodată destul de femeie ca să recunoşti un 
bărbat adevărat când îl vezi. 

Cearta lor continuă; ceilalţi nu-i dădură atenţie. În câteva 
clipe întreaga ierarhie a autorităţii la bordul vasului se 
schimbase. Sken şi River, autocraţi pe timpul călătoriei, 
erau acum doar zgomote de fond. Ceilalţi pur şi simplu îi 
transferară lui Will încrederea de care se bucurase Sken. 
Tirania cunoştinţelor. 

Will nu-şi complică autoritatea aşa cum făcuse Sken. 
Patience urmări cum îşi asumă cu abilitate conducerea 
expediției lor. În multele zile şi săptămâni ale călătoriei nu 
se impusese nici măcar o dată, cu excepţia acelei singure 
dimineţi împreună cu ea când nimeni altcineva nu văzuse. 
Dar acum trecu uşor şi firesc la comandă. Nu avea nevoie 
să dea ordine oamenilor sau să ridice vocea. Asculta 
întrebările, le răspundea, apoi lua deciziile într-un mod 
liniştit care nu admitea comentarii. Văzuse mulţi oameni 
obişnuiţi cu comanda; majoritatea îşi etalau sfidător 
autoritatea, de parcă cineva i-ar fi acuzat că ar fi lipsiţi de 
putere. Will îşi purta autoritatea ca şi cum nu ar fi avut-o, şi 
astfel ceilalţi îl ascultau fără resentimente, fără să observe 
că i se supuneau. 


Dacă ar fi soţul meu, oare s-ar aştepta să mă supun lui? 
Aproape instantaneu i se făcu ruşine de ceea ce gândise. 

Căci el îşi folosea autoritatea numai pentru binele 
grupului. Din acest motiv era la fel de mulţumit să-i urmeze 
pe alţii cât să şi conducă. Fie că era ella comandă, fie 
altcineva, un ordin bun trebuia respectat. 

Aşadar, dacă ar fi fost soţul ei, dacă i-ar fi poruncit ceva ce 
era bine şi corect, ea ar fi ascultat, şi fără îndoială că, dacă 
ea ar fi dat o poruncă bună şi dreaptă, el s-ar fi supus cu 
uşurinţă. 

— Nu-ţi poţi lua ochii de la el, îi şopti Angel. 

Ea nu voia să-i spună lui Angel de ce. 

— Nu e tont şi mut aşa cum îl credeam. 

— Să n-ai încredere în el. E un mincinos. 

Ei nu-i veni să creadă că Angel spunea aşa ceva. 

— Cum poţi să-l asculţi şi să-l vezi şi să te gândeşti că nu 
crede ceea ce spune? 

— Tot ce zici tu nu înseamnă decât că e un mincinos foarte 
bun. 

Se îndepărtă de Angel ca să ascundă cât de tulburată era. 
Bineînţeles că era posibil ca Angel să aibă dreptate. Ei nu-i 
trecuse prin minte, deşi ar fi trebuit, că sinceritatea şi 
deschiderea lui Will ar putea fi o iluzie caaei. 

La urma urmelor, nu învățase ea întreaga viaţă cum să 
vorbească astfel încât să fie crezută? Nu se putea să fi făcut 
şi el la fel? 

Sau Angel simţise cât de mult începuse să se concentreze 
ea asupra lui Will? Putea fi gelos pe influenţa pe care o avea 
acel bărbat asupra ei? Nu. În toată viaţa lui, Angel nu 
acţionase niciodată din gelozie. Avusese încredere în Angel 
de când îşi aducea aminte. Dacă el avea îndoieli asupra lui 
Will, ar fi fost periculos să nu aibă şi ea îndoieli. 

Şi totuşi nu se putea îndoi de el. În acea unică noapte 
avansase chiar în centrul poveştii pe care ea o văzuse 
desfăşurându-se pentru sine. Nu-l putea arunca din nou în 
fundal. Indiferent ce credea Angel despre el, calităţile lui 


Will erau suficient de reale, o dovedise. Şi ea îl iubea, de 
asta era sigură. 

Însă îndoiala exista. Acum Angel stătea pe chei, discutând 
cu Will, fără să-i mai dea atenţie lui Patience; dar cuvintele 
lui fuseseră de ajuns ca să-i sădească îndoiala în minte. 
Încrederea ei în Will nu mai era completă, aşa cum fusese. 
Îi purta pică lui Angel pentru asta, deşi ştia că ar trebui să-i 
mulţumească. Să nu ai încredere în nimeni, îi spusese tatăl 
ei. lar în cazul lui Will ea uitase asta. Dar cât de proastă 
fusese - un asemenea fanatic religios, un Vigilent, iar ea îl 
crezuse întru totul. Să aşteptăm şi să vedem. Asta avea de 
făcut. Să aştepte şi să vadă. 

Will vându barca aproape imediat, pentru un preţ mic. 

River era inclus în preţ - şi îl blestemă pe Will pentru că îl 
evaluase la atât de puţin. Will se mulţumi să râdă. 

— Te-am vândut repede ca să ajungi mai repede înapoi pe 
râu. Credeam că doar asta te interesează. 

River plescăi din limbă, şi maimuța îi întoarse borcanul cu 
faţa spre râu, pentru ca River să nu-şi mai vadă foştii 
proprietari. 

Vorbindu-i lui Patience, Will avu o altă explicaţie pentru 
preţul mic. 

— Ar fi mai bine pentru noi dacă s-ar crede că nu ne pasă 
de bani. Ne vor lua drept vizitatori bogaţi care au venit să 
joace. În Freetown nu există guvern oficial şi nici legi scrise. 
Dar, atâta timp cât se consideră că am venit aici să cheltuim 
bani, vieţile noastre sunt în siguranţă absolută. Am putea 
arunca o pungă cu oţel în plină stradă şi dacă ne-am 
întoarce o săptămână mai târziu am găsi-o neatinsă. 

— Oamenii sunt atât de cinstiţi? Întrebă Angel. 

— Furtul este mult mai organizat. Hoţii cei mari se asigură 
că hoţii mici nu intervin în profiturile lor. Violenţa stradală? 
Ne limităm la străzile principale, la străzi, alei şi scări bine 
luminate. O să fim în siguranţă. Tâlharii ne aşteaptă dincolo 
de uşi, la mesele de joc şi în bordeluri. Nimeni nu pleacă de 
aici cu mai mult decât banii necesari întoarcerii acasă. 


— Ce-o să se întâmple când or să afle că suntem doar în 
trecere? Întrebă Patience. Că nu am venit aici ca să 
pierdem o avere pentru ca apoi să ne întoarcem şi să 
povestim altora cât de minunat am petrecut? 

Will zâmbi. 

— S-ar putea să lăsăm câteva cadavre în urmă când 
plecăm. Angel mi-a spus că te pricepi la asta. 

Cuvintele lui, expresia lui nu lăsau nici o aluzie că şi-ar 
aminti de conversaţia lor. Deci putea să înşele, să ascundă; 
fie acum îşi tăinuia dragostea faţă de ea, fie atunci o folosise 
ca pe o mască falsă. Oricum, Angel avea dreptate - putea 
minţi. 

Îşi luară rămas-bun de la River, care îi ignoră; apoi 
părăsiră debarcaderul şi îşi luară camere într-un han situat 
la trei nivele deasupra râului. Patience şi Angel treceau 
drept o tânără bogată şi bunicul ei, cu Will drept paznic, 
Sken servitoare, iar Reck şi Ruin drept negustori geblingi 
care călătoriseră împreună cu ei servindu-le drept ghizi. 

Ruin constitui o surpriză. Will insistase să se acopere, iar 
când apăru spălat, pieptănat şi frumos îmbrăcat, însoţit 
elegant de sora lui, Patience îşi dădu seama că precedenta 
lipsă de civilizaţie şi refuzul hainelor veneau din alegerea 
lui, nu din ignoranță. Ei împreună erau împăratul 
geblingilor şi puteau arăta corespunzător dacă era nevoie. 

Tot timpul cât am călătorit împreună, gândi Patience, am 
crezut că numai eu eram deghizată. Dar toţi am fost 
deghizați, şi ne deghizăm din nou. Oare când vom ajunge la 
Unwyrm, dacă mai suntem împreună, va dispărea şi ultima 
deghizare şi ne va fi cunoscut adevărul despre noi? 

Dacă exista vreun adevăr. Poate suntem ceea ce ne 
prefacem că suntem, preluând noi identități la fiecare 
schimbare de costum. 

Ştia că cel puţin ea nu va mai fi deghizată în faţa lui 
Unwyrm. Nu avea unde să se ascundă. Nici vreo altă 
protecţie în afară de puterea pe care i-o putea aduce 
propria inteligenţă. Asta o făcea să se simtă dezbrăcată, ca 


şi cum oricine ar fi putut vedea prin hainele ei fata cu trup 
subţire şi alb pe care o chema Unwyrm. 

— Trebuie să cobori la mesele de joc, spuse Angel. 

— Am lucruri mai bune cu care să-mi pierd timpul, replică 
Patience. 

Stătea la fereastră, privind afară peste port la pădurile de 
dincolo de el. 

— Să stai şi să cugeţi? Să-i simţi degetele strângându-se în 
jurul inimii tale? 

Sken vorbi din pat: 

— Dacă eu pot să fac baie în fiecare zi, poţi şi tu să cobori 
să joci Kalika. 

— Sken are dreptate, să ştii. Ne prefacem că suntem 
căutători de plăceri. În consecinţă trebuie să căutăm ceva 
plăcere. Indiferent dacă ne mulţumeşte sau nu. 

— Du-te la târfe în locul meu, Angel. Bucură-te dublu. 

Dar părăsi fereastra şi se duse la oglindă. Avea părul încă 
scurt şi ciopârţit de operaţie, totuşi acolo unde fusese ras 
crescuse la o lungime de vreo doi centimetri. 

— Angel, zise, vrei să tai şi restul? La lungimea asta. 

— Nu e tocmai cea mai atrăgătoare coafură. 

— S-ar putea ca undeva pe parcurs să fiu nevoită să-mi 
dau jos peruca. Fii bun. 

Zâmbi provocator. Întrucât Angel fusese cel care o 
învățase să zâmbească aşa, ştia că o va lua drept glumă. 
Într-adevăr zâmbi şi el, totuşi o idee prea târziu. Era 
preocupat. Le era dificil să mimeze calmul când se aflau în 
Cranning, cu vizuina lui Unwyrm undeva deasupra lor. 

Angel scoase foarfecele din cufăr şi începu să taie. 
Aproape fără păr căpăta un aspect sever. 

— Unde e cel mai apropiat tunel? Întrebă Patience. 

— Reck spune că ar fi o nebunie să încercăm tunelele de 
aici. Ne-ar lua de trei ori mai mult timp şi în peşterile mai 
apropiate de suprafaţă trăiesc tâlhari. 

— N-am întrebat dacă putem folosi tunelele, am întrebat 
unde se află cea mai apropiată intrare. 


Angel oftă. 

— Probabil e unul în spatele hanului. Pe undeva, însă pe 
suprafaţa stâncii casele sunt construite una jumătate peste 
cealaltă. Cine ştie care dintre ele e lipită de munte în 
punctul în care se află gura unui tunel? 

— Dacă aş putea pune piciorul în interiorul unui tunel aş 
şti unde e. Am amintirea labirintului de la geblingi. Deci am 
şi un simţ al orientării. 

— Şi ce-l opreşte pe el să te silească să mergi prin tunele? 
Pe tine te va păstra în siguranţă, Lady Patience, dar noi nu 
vom avea nici o protecţie. Îmi imaginez că ar fi bucuros să 
ne lase morţi undeva prin tunele, iar tu să ajungi teafără - 
şi singură - la întâlnirea cu el. 

— Dacă eu vreau să pun piciorul într-un tunel pentru o 
clipă, Angel, nu văd de ce n-aş putea s-o fac. 

— Vrei? 

— Da, aşa cred. 

— Chiar vrei? 

Sau ideea îi venea de la Unwyrm? Se încruntă în oglindă. 

— Încerci să mă faci să mă îndoiesc de orice? Întrebă. 

— Vreau doar să mă asigur că faci ceea ce este cel mai 
bine. 

Patience tăcu. Toată lumea părea dornică să-i dea sfaturi. 
Ca şi cum prezenţa presiunii lui Unwyrm în mintea sa ar fi 
făcut-o incapabilă să ia propriile decizii. Sau nemulţumirea 
ei venea de la Unwyrm, în încercarea lui de a o separa de 
însoțitorii ei? Se întrebă dacă mai putea avea încredere în 
judecata ei. Ar fi uşor să se concentreze asupra efortului de 
a-l ţine pe Unwyrm la distanţă şi să-l lase pe Angel să-i 
conducă pe munte. Angel ar putea să-i asigure siguranţa. 
Poate ar fi trebuit să-i urmeze întotdeauna sfatul. Se gândi 
la Will, Reck şi Ruin în camera alăturată şi se întrebă dacă 
de fapt fusese o idee bună să o ia pe drumul Pădurii 
Tinichigiului. 

Ei nu erau decât o complicaţie suplimentară. Angel era 
suficient, şi Sken care să-i ajute acolo unde era necesară 


forţa brută. 

Reck şi Ruin erau prea imprevizibili - când au mai coincis 
interesele oamenilor şi ale geblingilor? Şi Will - ce nebunie, 
religia lui. Având-o pe Patience drept zeitate, o zeiţă a 
dragostei, un sacrificiu; acea dimineaţă pe punte fusese un 
vis, o amăgire. Cum putea să urce pe munte cu toate aceste 
persoane după ea? Cine ştie ce puteau face! 

Aproape că îi sugeră lui Angel că ar trebui să plece acum, 
fără să le spună împăraţilor geblingi, să dispară pur şi 
simplu în mulţime. Imediat ce s-ar îndepărta destul de Reck 
şi Ruin, Unwyrm i-ar respinge iarăşi din Cranning; nu ar 
mai putea s-o urmeze. 

Dar nu se simţea în largul ei. O amintire fugară a unor 
buze pe obrazul ei, a degetelor atingându-i trupul. Oare aşa 
o adolescentă sunt încât să mă las reţinută de asemenea 
încălziri fără sens ale sângelui? 

Însă ele o reţineau. Şi încă ceva: amintirea de a fi fost ea 
însăşi împărat al geblingilor. Simţea şi apăsarea acesteia, 
sentimentul că ea era Cranningul, că milioanele de geblingi 
care îşi trăiau acolo vieţile agitate erau responsabilitatea ei, 
că era de datoria ei să-i protejeze, să-i conducă. Îşi amintea 
limpede că fusese cândva stăpânitor aici, când numai 
câteva mii de geblingi populau locul. Nu putea înlătura 
această responsabilitate, în orice caz nu cu uşurinţă. Aşa că 
nu spuse nimic. 

Angel lăsă foarfecele deoparte. 

— Drăguţ, zise. 

— Arăţi ca un puşcăriaş care tocmai a ieşit din ladul Vesel, 
comentă Sken. 

— Mulţumesc, replică Patience. Şi mie mi se pare potrivit. 
Îşi puse peruca şi deveni din nou femeie: Care e jocul casei? 
— De fapt e mai mult o casă de spectacole. Angel îi netezi 
părul la spate: Există un teatru aici, cu o companie de 

gaunţi. Dar au şi lupte larve-şerpi, iar pariurile sunt 
câteodată destul de intense. 

— N-am văzut niciodată o luptă între larve şi şerpi. 


— Nu-i plăcut, zise Sken. 

— Va trebui să pariem ceva, altfel vor presupune că nu 
suntem jucători şi or să se întrebe dacă mai merită să ne 
ţină pe aici. 

Angel aruncă o pungă grea în aer şi o prinse în mână. 
Privirea lui Sken nu se desprinse de pungă. 

— "Totuşi, spectacolul sună mai bine. Cum e? 

— Nu ştiu. Într-un asemenea loc, probabil cu improvizații. 

— Putem să căutăm un spectacol altundeva. 

Angel se încruntă. 

— Dacă vrei teatru, există locuri mai bune decât Freetown. 

— Sunt aici cu treburi, zise Patience. Aşa că nu prea am de 
ales. 

Se auzi o bătaie în uşă. Will băgă capul înăuntru. 

— Noi suntem gata dacă sunteţi şi voi. 

— Suntem gata, răspunse Angel. 

În sala de lupte larve-şerpi era destul de multă lume. 
Angel îi conduse mai întâi la ţarcuri ca să-i evalueze pe 
competitorii din acea seară. Şerpii erau toţi agăţaţi pe 
partea frontală a cutiilor lor de sticlă, schimbându-şi 
culorile ca nişte panglici din interior, cu braţe şi picioare noi 
crescându-le în diverse direcţii în timp ce altele se 
retrăgeau. Nu aveau mai mult de cinci centimetri lăţime. 

— Credeam că sunt mai mari, zise Patience. 

— O să fie, în timpul luptei, spuse Sken. Îi înfometează ca 
să piardă din greutate şi să fie transportaţi mai uşor. Şerpii 
sunt oricum cam toţi la fel. Ceea ce contează sunt larvele. 

Larvele erau ţinute în grupuri, aproximativ câte zece în 
fiecare ladă. Pluteau încet şi fără ţintă prin apă. Patience îşi 
pierdu repede interesul şi se uită de jur împrejurul sălii de 
joc. 

Era bizar cât de uşor interacţionau aici oamenii şi 
geblingii. Nu aveau tendinţa de separare, sentimentul de 
castă. Se vedeau chiar şi câţiva dwelfi care nu erau servitori 
şi gaunţi care puteau să nu fie prostituaţi, deşi era greu de 
spus asta. Gaunţii nu se descurcau prea bine la jocurile de 


noroc - făceau prea multe pariuri proaste. Cu siguranţă că 
cei de aici nu erau atât de lipsiţi de sportivitate încât să fure 
de la nişte creaturi care nu opuneau rezistenţă. 

Toţi erau frumoşi sau cel puţin aşa voiau să pară. 

Zeci de femei grase şi bărbaţi burtoşi purtau haine croite 
astfel încât să le sublinieze bogăţia; guşile şi bărbiile duble 
abundau. Brocarturi cădeau de pe umerii cu perniţe; 
catifele curgeau pe şolduri imense. Dar gaunţii aflaţi din loc 
în loc prin mulţime parodiau tentativele umane de 
frumuseţe. Idealul uman însemna masivitate şi putere 
pentru bărbaţi, rotunjime şi fertilitate pentru femei; buni de 
prăsilă li se spuneau, şi erau la mare cinste. Dar atât 
bărbaţii, cât şi femeile aveau un fel de a merge greoi, ca şi 
cum ar fi purtat plăci de bronz pe sub haine. În schimb, 
gaunţii păreau să alunece. Nu ostentativ, aşa cum ar putea 
face un dansator, izolând picioarele de trunchi astfel încât 
capul să rămână într-un plan orizontal stabil, nemişcat. Ei 
se mişcau mai degrabă ca o pulsaţie a pământului, ca şi 
cum ar fi crescut direct din podea ca pseudopodele 
graţioase şi utile ale şerpilor din cuşti. 

Când se mişca, trupurile lor sunt cântecul pământului. 

Când vorbesc, glasurile lor sunt cântecul aerului. 

Când iubesc, ah! Plăcerea pe care o dau este puternică 
precum valurile mării. 

Aşa spunea „Imnul gaunţilor”, o odă pe jumătate satirică, 
pe jumătate trăsnită a unui poet antic care fusese prea 
excentric pentru ca numele lui să fie ţinut minte şi pentru 
ca poezia lui să fie uitată. 

lar tatăl ei spusese: Pe Imakulata oamenii nu duc lipsa 
maşinilor pentru că gaunţii sunt aproape la fel de 
ascultători şi mult, mult mai frumoşi. 

În special un anumit gaunt, un băietan blond platinat şi, 
deşi mic, prea înalt pentru greutatea lui; Patience îl 
remarcă intrând şi ieşind din primul rând al mulţimii 
adunate în jurul partidei în desfăşurare. Uneori, mâinile, 
alteori, umărul ajungeau să se atingă de scrotul unui client 


bogat. Un efeb? Nu - când reuşea să le atragă atenţia le 
întindea o bucăţică de hârtie. Deci vindea ceva, dar ceva ce 
se vindea mai bine printr-un mod de abordare cu tentă 
sexuală. 

Era inevitabil: în trecerea lui prin mulţime tânărul gaunt îi 
aplică rutina sa de frecare şi lui Angel. Atunci Patience 
observă un lucru curios. Angel reacţionă exact ca toţi 
ceilalţi: o tresărire de moment, o expresie de surpriză 
plăcută remarcând frumuseţea băiatului gaunt, un zâmbet 
cunoscător la vederea biletului, o dezaprobare tristă când 
băietanul se îndepărtă. 

Pentru Patience, chiar dacă pentru nimeni altcineva, acest 
lucru însemna că Angel nu era surprins, căci dacă ar fi fost 
mirat cu adevărat nu ar fi arătat nici un fel de emoție 
pentru câteva clipe, până ar fi fost sigur de sensul întâlnirii. 
Abia apoi ar fi imitat reacţia firească, dar nu atât de perfect. 
Era deci evident că fusese conştient de prezenţa gauntului, 
dar nu voia ca cineva să observe că fusese conştient. 
Patience fu profund tulburată, pentru că nimeni din sala de 
joc nu i-ar fi dat nici cea mai mică atenţie, cu excepţia 
însoţitorilor lui Angel, inclusiv ea. Dintr-un motiv oarecare 
Angel îl remarcase pe băiat şi totuşi nu voia ca ea să ştie că 
îl remarcase. 

Patience se apropie de Angel, care acum urmărea cum 
şarpele era pregătit pentru următoarea partidă, şi şopti: 

— Ce vindea? Micuța târfă cu reclamele? 

Angel ridică din umeri. 

— Am aruncat-o undeva. 

Patience zări bucata de hârtie pe jos şi o ridică. Era scrisă 
cu glife în loc de litere, ceea ce explica de ce se întindea pe 
un singur şir vertical. 

Totuşi, glifele erau unele uşoare, îmbogăţite cu desene. 
„Lord Strings şi Minunata lui Maşină Rătăcitoare la Topirea 
Zăpezii. Camere personale. Numai cu invitaţie.” 

— Doar sex, zise Angel. Nimic care să merite văzut. 


— Tu ai călătorit prin lume. Ce e plictisitor pentru tine ar 
putea fi interesant pentru mine. 

— Ai doar cincisprezece ani. 

— Şi un iubit, zise ea. 

El se încruntă. 

— Mă aşteaptă pe gheţuri, continuă ea. Glasul ei era 
destul de insistent pentru ca el să înţeleagă că vorbea 
serios. Încruntarea lui dispăru. 

— Dacă vrei tu. 

Ea îşi dădu seama că asta voia şi el. Intenţionase şi mai 
înainte ca ea să-i vadă reacţia înşelătoare? Sau plănuia o 
manevră şi mai indirectă? Dintr-un anumit motiv Angel voia 
să meargă la lopirea Zăpezii şi să vadă spectacolul pregătit 
de Lord Strings. Ca de atâtea ori în viaţa ei, era 
nedumerită. Ce văzuse el la micul gaunt încât se hotărâse 
să meargă? 

Angel făcu pariuri - sume mari, dar nu atât de mari încât 
să atragă vreo atenţie nedorită - pentru partida următoare. 
Parie pe şarpe cu cinci centimetri. Era o îndrăzneală să 
permiţi o asemenea marjă, dar câştigul ar fi fost mult mai 
mare dacă se întâmpla să câştige. Patience nu-l văzuse 
niciodată pe Angel jucând, cu toate că îl urmărise adesea pe 
tatăl ei. Niciodată nu-şi dăduse seama, în cazul tatălui ei, 
dacă într-adevăr jocul îi făcea plăcere sau se prefăcea din 
motive care ţineau de diplomaţie. 

Şarpele fu aruncat printr-un spaţiu de aer liber în tancul 
de luptă. Şocul aerului rece îl făcu să se încreţească; odată 
ajuns în container, corpul lui începu să crească imediat, 
luându-şi nutrienţii din culturile înconjurătoare. 

Era rapid; în cele trei secunde înainte de eliberarea 
larvelor, îşi dublase dimensiunile. 

Larvele erau la început lente şi proaste, înotând agale şi 
fără ţintă. Însă, în clipa în care prima dintre ele se izbi de 
şarpe, toate deveniră hotărâte şi rapide. Se repeziră la 
suprafaţa creaturii şi începură să-şi croiască drum înspre 
înăuntru, mâncând-o. 


Şarpele îi observă şi el, desigur, şi în stilul său eclectic le 
consideră pe larve o masă la fel de binevenită ca oricare 
alta. Aripile târâtoarei crescură ca nişte ziduri de jur 
împrejurul larvelor, cuprinzându-le în gelul semirigid al 
interiorului său. Larvele începură imediat să se răsucească 
în agonie, în timp ce fluidele digestive ale şarpelui le topeau 
trupurile. Totuşi, zvârcolelile lor nu erau lipsite de direcţie. 

Se mişcau de la suprafaţa şarpelui spre interior, spre 
gălbenuşul care includea inteligenţa sa primitivă şi întreg 
sistemul reproducător. Dacă ar fi ajuns acolo larvele şi-ar fi 
depus propriile molecule genetice care ar fi preluat corpul 
şarpelui şi l-ar fi transformat într-un dispozitiv de produs 
viermi. Dar acest şarpe crescuse prea repede, iar 
gălbenuşul se afla întâmplător mult prea departe de locul 
pe unde pătrunseseră larvele. Muriră toate înainte de a 
ajunge la gălbenuş. Oricum, cea mai apropiată larvă 
înaintase până la mai puţin de patru centimetri. 

Angel nu reacţionă în nici un fel. Întinse doar mâna într-un 
stil patriarhal şi spuse: 

— Hai, domniţă. Ar fi bine să mâncăm înainte de a pierde 
totul. 

Câţiva oameni chicotiră - era puţin probabil ca cineva să 
spună aşa ceva dacă nu ar fi existat o cât de mică 
posibilitate de a da faliment. 

Mâncară într-un local cu pereţi de sticlă cu vedere spre lac 
şi pădure de o parte şi o frumoasă şi delicată grădină pe 
stâncă de cealaltă. Mâncarea era la fel de bună ca cea pe 
care o avusese Patience pe Colina Regelui, cu toate că 
multe dintre fructe erau pipernicite şi surprinzător de acre, 
iar carnea fusese aromată cu condimente pe care nu le 
cunoştea. 

Apoi, când cina se termină şi se lăsă întunericul, Angel se 
interesă ostentativ unde se găsea Topirea Zăpezii. Şeful 
meselor aruncă o privire lungă şi dezaprobatoare spre 
Patience - Topirea Zăpezii părea să fie un loc unde oamenii 


decenţi, chiar şi căutătorii de plăceri din Freetown, nu le 
duceau pe fecioare. 

Angel era neabătut. 

— De fapt de ce ne ducem? Întrebă ea în final. 

Mergeau pe o pasarelă de lemn care atârna nesigur 
deasupra acoperişurilor şi a grădinilor situate cu trei nivele 
mai jos. Geblingii erau aproape în urma lor, dar nu suficient 
de aproape ca să audă. 

Will şi Sken erau prea mari ca să meargă alături de 
cineva; se înşirau unul după celălalt la coadă. 

— N-ai văzut? Întrebă Angel. Puştiul ne-a căutat pe noi. 
Încă de când a intrat în sala de jocuri. Imediat ce mi-a 
transmis mesajul, a plecat. 

— Şi atunci ce înseamnă? 

— Gaunţii nu au voinţă, Patience. Ei simt dorinţele celor 
din apropierea lor şi încearcă să o satisfacă pe cea mai 
puternică. E cunoscut că nu sunt mesageri demni de 
încredere, întrucât pot fi atât de uşor distraşi. Dar ăsta era 
neclintit. 

— Unwyrm? 

— Mi-a trecut prin minte că ar fi capabil să-l facă pe un 
gaunt să se concentreze asupra unui singur scop. 

— Atunci ar trebui să evităm locul ăsta. 

— După cum inutil am încercat să-ţi explic mai înainte, 
Unwyrm încearcă să ne atragă în vizuina lui, iar noi 
încercăm să mergem acolo. Abia când ajungem ţelurile 
noastre diferă. 

Era un răspuns absolut prostesc. Unwyrm o voia pe 
Patience acolo, dar nu pe altcineva. Evident deci că 
pericolul nu era pentru ea, ci pentru oricine ar fi însoţit-o; 
dacă Unwyrm ar fi putut, s-ar fi descotorosit de ei toţi 
pentru ca ea să ajungă singură în prezenţa lui. 

Însă nu avu timp să afle de ce Angel spusese un lucru atât 
de ilogic, fiindcă sosiseră la 'Topirea Zăpezii şi Angel începu 
imediat să aranjeze pentru o lojă. Patience se gândi că o 
credea încă atât de copilă încât s-o poată păcăli cu un 


răspuns stupid în timp ce păstra adevăratul raţionament 
pentru sine. După atâta timp încă o subestima. Sau nu? 
Poate că motivele sale erau evidente şi numai presiunea lui 
Unwyrm o împiedica să le înţeleagă. Ea nu avea cum să îşi 
dea seama că Unwyrm îi bloca gândirea, dar Angel observa 
şi poate văzuse deja că nu se puteau baza pe judecata ei. 

Asta o înspăimântă, iar bucuria lui Unwyrm răsări în ea. 

Spectacolul tocmai se termina când plasatorul îi instala 
într-o lojă cu grilaj cu vedere la scena circulară. 

Băietanul din sala de jocuri era acolo, împreună cu doi 
pederaşti şi un gaunt neobişnuit de înalt, cu o privire tristă 
şi păr lung, cenuşiu şi lucios. Erau toţi dezbrăcaţi, fragili, de 
o frumuseţe eterică, aşa cum se presupunea că sunt 
gaunţii. Însă în ultimele minute ale dansului Patience îşi 
dădu seama că spectacolul nu era doar sexual, gândit să 
încălzească paturile din lojile din jurul scenei. Era o poveste 
exprimată prin dans. Gauntul cel trist nici măcar nu era 
excitat. Stătea pur şi simplu, înalt şi drept, dar cu capul 
atârnându-i moale într-o parte, cu părul căzând neîngrijit 
peste faţă, ca şi cum umerii i-ar fi fost susținuți prin nişte 
fire tensionate de tavan şi capul nu ar fi avut nici un sprijin. 
Băietanul încerca să ajungă la bătrân; pederaştii, la fel de 
tineri ca şi el şi aproape la fel de copilăroşi, încercau să-l 
reţină cu atingeri şi mângâieri care însemnau în acelaşi 
timp o restrângere violentă şi o provocare blândă. 

Băiatul era excitat - clienţii plăteau pentru asta, nu-i aşa? 
Dar nu părea interesat de ceea ce făceau pederaştii. În cele 
din urmă, muzica ajunse la un punct culminant şi băiatul 
ajunse la bătrân. Patience se pregăti pentru un final 
neplăcut, vulgar şi pornografic, însă băiatul se căţără pe 
bătrânul gaunt ca pe un copac, îngenunche pe umerii lui - 
într-un echilibru precar, dar nu se clătină prea mult - apoi 
înălţă capul bătrânului trăgându-l de păr până când ajunse 
drept şi atent ca şi restul corpului său vertical. 

Linişte. Finalul. 


Audienţa aplaudă, dar nu cu entuziasm. Evident 
observaseră ceea ce văzuse şi Patience: nu era deloc un 
spectacol sexual, ci mai degrabă un dans cu temă erotică. 
Punctul culminant fusese estetic, nu orgasmic. 

Erau categoric dezamăgiţi. Fuseseră înşelaţi. 

Dar Patience nu se simţea înşelată. Aprinsese în ea, în 
acele câteva momente, o dorinţă care îi sfida autocontrolul 
şi îi aduse lacrimi în ochi. Nu era genul de pasiune pe care 
i-o impunea Unwyrm, o necesitate stringentă, coercitivă. 
Era mai degrabă o melancolie, tânjirea după ceva deloc 
fizic. Dorea cu disperare să-l aibă pe tatăl ei înapoi, să-i 
zâmbească; tânjea după îmbrăţişarea mamei ei. Dragostea 
o stârnise dansul în ea, dragostea despre care vorbeau 
Vigilenţii: nevoia pură de cineva care să găsească fericirea 
în tine. Aproape fără să se gândească se întoarse să se uite 
la Will, care stătea lângă uşă în spatele lojii. Văzu pe chipul 
lui nevinovat o oglindă perfectă a dorinţei simţite de ea; şi 
se bucură, căci şi el se uita la ea, căutând acelaşi lucru. 

Apoi se reîntoarse către scenă. Aplauzele se stinseseră, 
dar cei patru gaunţi încă îşi mențineau poza finală. Să nu se 
fi terminat totuşi spectacolul? Muzica tăcuse; era doar 
linişte, cu excepţia respirației şi a murmurului spectatorilor 
din loje şi de pe scaunele ieftine de la parterul deschis. 
Câteva secunde lungi poza rămase perfectă. Apoi, lent, 
bătrânul gaunt începu să se aplece. Băietanul trăgea în sus 
de păr, vrând parcă să-l ridice, dar gauntul lăsă umerii în 
jos ca şi cum greutatea băiatului ar fi fost prea mult pentru 
el. 

Aplecându-se, se răsuci astfel încât în final se întinse cât 
era de lung pe podea, sprijinit într-un cot, cu băiatul culcat 
peste el, încă trăgându-l de păr şi ridicându-i capul, şi faţa 
bătrânului gaunt era orientată exact spre loja în care stătea 
Patience. Ochii lui păreau să o vadă cu adevărat, numai pe 
ea, privind-o rugător. Da, zise ea în tăcere. Finalul perfect 
al dansului. În tăcere, în prăbuşire, şi totuşi efortul băiatului 
de neabătut, capul menţinut sus, faţa îndreptată spre cer. 


Atunci, ca şi cum aprobarea ei tăcută ar fi fost semnalul, 
lămpile fuseră stinse toate deodată. Întunericul dură numai 
o secundă sau două, dar când luminile se reaprinseră scena 
era goală. Patience aplaudă şi câţiva din public i se 
alăturară; majoritatea îşi pierduseră interesul. 

— Vreau să-i cunosc, zise Patience. Gaunţi sau nu, a fost 
frumos. 

— Mă duc să-i chem, se oferi Will. 

— Mă duc eu, spuse Angel. 

— Atunci dă-mi mie banii. 

— N-o să fiu jefuit. 

— Eu am mai fost pe aici. Eşti în siguranţă pe stradă, dar 
nu şi prin coridoarele unei astfel de case. 

Angel cugetă o clipă, apoi îi dădu două pungi lui Will. 
Patience ştia că probabil îşi păstrase oricum cea mai mare 
parte a banilor, însă era un compromis şi nu avea rost să se 
certe pentru ceva stupid. 

Dacă spectacolul ar fi fost un succes, ar fi fost puţine 
speranţe ca vreunul dintre gaunţi să vină în loja lor, nu fără 
efortul de a-l mitui pe administrator. 

Dar, întrucât fusese un eşec, numai cei doi pederaşti 
fuseseră căutaţi - la urma urmelor un pederast era un 
pederast. Bătrânul gaunt şi băietanul din sala de jocuri îl 
urmau pe Angel când acesta se întoarse în lojă. 

Pe scenă începuse un alt spectacol, mai previzibil; Patience 
trase perdeaua ca să oprească vederea şi să înăbuşe 
zgomotul. Will deschise la maximum felinarul ca să se poată 
vedea unul pe celălalt. 

— V-a plăcut? Întrebă gauntul cel bătrân. 

— Foarte mult, zise Patience. 

— Da, da, pe tine te-am simţit. Tu eşti cea care trebuia să 
vadă adevăratul final. Mulţi au fost dezamăgiţi, dar pe tine 
te-am simţit, mai puternic decât pe alţii. 

— Cum se termină de obicei? Întrebă Sken. 

— Of, cu o asemenea audienţă, de obicei ne atingem unul 
pe celălalt de câte trei ori. O murdărie. Fără nici un simţ al 


artei. Îi zâmbi lui Patience: A fost cel mai frumos final 
dintotdeauna. Colapsul, cu capul meu încă ridicat - ah, 
mulţumesc, doamnă. 

Patience nu se gândise, cu toate că ar fi trebuit să-şi dea 
seama. Gaunţii întotdeauna reacţionau la cea mai puternică 
dorinţă. Nu era de mirare că o satisfăcuseră atât de 
perfect. 

Amestecul lui Unwyrm făcuse pasiunile ei cu mult mai 
intense, astfel că bineînţeles ea îi domina pe toţi cei din 
teatru. 

Însă, cu toate că impulsul final venise de la ea, execuţia le 
aparţinea lor. 

— Aţi fost minunaţi, zise ea. 

— Nu vreţi nici măcar să-l gustaţi pe Kristiano, nu-i aşa? 
Spuse bătrânul gaunt, arătând spre băietan. Era evident 
mirat. 

— Nu, răspunse ea. 

— Sau pe mine. Dar tu nu eşti o căţea în călduri, doamnă. 
Am simţit asta încă înainte de a intra în clădire. 

— Nu contează, se răsti Angel. Patience văzu o mişcare şi 
la Will, ca şi cum ar fi fost gata să încheie conversaţia chiar 
şi mai abrupt decât Angel. 

— Cine eşti? Întrebă Patience. 

— Strings. Nu chiar Lord Strings, desigur. Nu s-a auzit 
niciodată ca un gaunt să fie lord, nu-i aşa? Doar Strings. Şi 
Kristiano, dragul meu băiat, cel mai bun pe care l-am avut 
vreodată. 

— Cel mai bun artist de la gheţuri la Cranwater, completă 
Kristiano. 

Era bineînţeles un slogan, dar tânărul gaunt credea în el. 

— Noi călătorim, spuse Strings. Unde mergeţi? O să venim 
cu voi şi o să dăm spectacole pentru voi în fiecare seară. 
Nevoia ta e foarte puternică şi ne poţi ghida către 
frumuseţea pe care tânjim s-o creăm. 

Reck şi Ruin păstraseră tăcerea pe parcursul spectacolului 
pentru oameni. Era un fapt cunoscut că geblingii simțeau 


dispreţ faţă de fascinația oamenilor pentru sex. În 
acuplările lor erau informaţi de empatie, astfel că fiecare 
ştia când celălalt era satisfăcut. Nu erau dornici, ca 
oamenii, de puţină uşurare a izolării, de asigurarea că ceea 
ce simte unul simte şi celălalt. 

Aşadar nu fu o surpriză că Ruin se declară imediat 
împotriva sugestiei. 

— Destui însoțitori avem pentru scopurile noastre. 

Angel îl corectă cu răceală: 

— Avem mai mult decât destui însoțitori, domnule. 

Imediat Strings păru nefericit. 

— Nu-mi prea plac certurile, aşa că vă rog. 

— A fost o plăcere să vă privim, zise Patience. Dar 
prietenul meu gebling are dreptate. Am venit aici ca să 
gustăm din deliciile Freetownului, apoi ne vedem de drum. 

Strings râse. 

Kristiano îi atinse genunchiul. 

— Doamnă, măreaţă doamnă, Strings nu poate fi amăgit, 
nu de cineva ale cărei necesităţi strigă atât de clar. 

— Ştiu unde mergeţi, spuse Strings, şi ştiu şi drumul. 

Will rosti blând: 

— Hai să plecăm de aici. Acum. 

Patience era nesigură. Evident gauntul avea un talent 
empatic neobişnuit. Totuşi, cum putea empatia să-i 
dezvăluie destinaţia ei? Nu existau în ea nici cuvinte, nici 
imagini. 

Parcă răspunzând la întrebarea ei, Strings îşi balansă 
capul pe spate într-un unghi imposibil, ca şi cum toţi 
muşchii gâtului i s-ar fi relaxat. Începu să murmure cuvinte 
ca într-o incantaţie: 

— Nu sunt încă atât de bătrân încât să uit gustul dorinţei 
ca un cuţit prin inimă. Am simţit foamea, nevoia de a urca 
pe gheţurile unde aşteaptă el, unde aşteaptă, aşteaptă. lar 
doamna pe care o cheamă e cea pe care o aşteaptă, te 
cheamă mai puternic decât pe oricine până acum, dar sub 
straturile de suferinţă pe care ţi le trimite simt ceva mult 


mai puternic. Tu eşti duşmanul lui. Tu eşti iubita lui. Şi eu 
sunt ghidul tău către camera lui nupţială. 

În timpul discursului, Kristiano începuse să se mişte 
aproape inconştient, ca şi când cuvintele ar fi fost versuri, 
iar el o muzică vizuală. Chiar şi în spaţiul închis al lojii, 
forma şi mişcările trupului băietanului erau excelente. Se 
orienta, poate instinctiv, astfel încât lumina felinarului să 
joace pe mâinile şi braţele lui, să-i evidenţieze profilul, 
aruncând umbre care deveneau parte a dansului. 

Cum putea cineva atât de tânăr să fie deja atât de 
experimentat în cea mai dificilă dintre arte? Imediat ce îşi 
puse întrebarea, Patience găsi şi răspunsul: Kristiano 
executa dansul pe care i-l dădea Strings. 

Strings sforile, şi Kristiano marioneta lui. Dar acest lucru 
ar fi însemnat ca băiatul să reacționeze la un gaunt la fel ca 
la un om sau un gebling cu o voinţă puternică. 

— Cum face un gaunt să danseze un copil de gaunt? 

Strings ieşi din transă, părând confuz. 

— Să danseze? Apoi se uită la Kristiano, ca şi cum nu ar fi 
fost conştient că băietanul dansa. Nu acum, îi zise. 

Kristiano se relaxă imediat. 

— L-ai făcut să danseze în timp ce vorbeai, insistă ea. Cum 
poţi face asta dacă nu ai voinţă? 

El se pregătea să mintă; îşi putea da seama de asta. Dar 
dacă era cu adevărat ghidul lui Unwyrm prin munte - 
pentru înţelepţii care veniseră înaintea ei, şi acum pentru 
de şapte ori şi încă de şapte ori cea de-a şaptea fiică - 
atunci ea trebuia să obţină adevărul de la el, şi din anumite 
motive ştia că aceasta era o problemă importantă. 

Chipul lui se contorsionă. 

— Doamnă, mă torturezi cu dorinţa ta. 

— Atunci uşurează-ţi chinul şi răspunde-mi. 

— Sunt un monstru printre gaunţi, spuse el. 

— Pentru că tu de fapt ai o voinţă? 

— Pentru că aş vrea să am. Aş vrea. Îi duc pe toţi pe munte 
- încă de când eram mic îi găseam pe acei bărbaţi şi pe 


acele femei înfometate şi îi conduceam pe munte până la 
uşa galbenă. Acolo voiau ei să se ducă, dar nu mai coborau 
niciodată. Iar tu, care mi-ai dat atâta frumuseţe, crezi că aş 
putea uita câtă viaţă mi-ai oferit? Ca apa care curge din 
palatul lui în jos pe munte, dătătoare de viaţă, crezi că o să 
te duc acolo sus ca pe toţi ceilalţi ca să nu mai cobori 
vreodată, şi atunci eu ce să fac? O să mai dansăm vreodată, 
acum că am găsit un public care ne poate aduce la viaţă? 

Din nou Kristiano dansă în timpul discursului lui Strings, 
dând cuvintelor sale o viaţă în mod straniu de sine 
stătătoare. 

— Sunt bătrân, spuse Strings. Băietanul ăsta este propriul 
meu copil. Cum mai pot eu să dansez acum, decât să stau şi 
să dau celorlalţi din jurul meu mişcările? Până a veni voi, 
ani întregi nu am făcut decât să stau în centrul dansului 
meu. 

— Înseamnă că eşti puternic, zise Patience. Oricum, 
suficient ca să-i controlezi pe alţii. 

— Nu am voinţă, măreaţă doamnă, dar am dorinţe, la fel 
de puternice ca ale tale, fierbinţi ca flăcările, reci precum 
camera nupţială care te aşteaptă şi perfecte, da, eu cunosc 
formele perfecte. Doresc forma perfecțiunii de la ei, iar ei 
îmi răspund, mă urmează. Lasă-mă să te urmez, doamnă. 

Ochii lui o implorau. 

Ea încercă să înţeleagă privirea lui rugătoare. Tot ceea ce 
îi spusese era adevărat. Însă mai era ceva. 

Trebuia să ştie ceea ce îi ascundea. Lăsă dorinţa să 
crească în ea, împinse în spate dorinţa pentru Will, teama 
pentru acel loc; chiar neglijă pentru o clipă necesitatea de a 
urca până unde aştepta Unwyrm. 

Faţa lui se contorsionă. Respirația venea în valuri chinuite. 

Apoi, subit, vorbi de sub masca agoniei: 

— Nu urca pe munte, doamnă, atunci te va avea, singură, 
nu va exista nici un ajutor pentru tine. 

— Nu sunt singură, zise ea. 


— O să fii, o să fii, cu excepţia mincinosului, cu excepţia 
marionetei lui, cu excepţia înţeleptului care s-a dus şi s-a 
întors, a trădătorului. 

În timp ce el vorbea, Patience se gândi la singurul om care 
pretindea că ar fi înţelept şi care recunoştea că mai fusese 
la Cranning şi se întorsese. Se uită la el, la fel ca şi ceilalţi. 
Will, gata s-o trădeze pe ea de dragul lui Unwyrm. 

Şi ar fi continuat să creadă asta, dacă nu ar fi privit la 
Strings exact înainte ca discursul lui să se sfârşească şi el să 
se prăbuşească moale pe un scaun, cu respiraţia doar o 
şoaptă subţire de epuizare. Kristiano icni şi îi căută imediat 
pulsul; uşurat că Strings nu murise, băiatul îl îmbrăţişă pe 
bătrânul gaunt. 

Dar cu toată lumina slabă, Patience văzuse. Strings nu se 
prăbuşise din cauza epuizării. Mâna lui Angel se întinsese, îl 
atinsese pe gaunt în punctele despre care o învățase că pot 
face un om să-şi piardă cunoştinţa. 

Tocmai când Strings spusese suficient cât să-l incrimineze 
pe Will, dar înainte să poată spune tot ceea ce intenţiona, 
Angel îl redusese la tăcere. Îl făcuse să tacă exact când 
toată lumea se uita la Will. Ea era singura care ar fi putut să 
observe. Îl redusese la tăcere înainte ca Strings să 
pronunţe un nume, să arate cu degetul sau să se uite la 
cineva. 

— Tu, zise Angel; se uita la Will. La tine se referă. Tu ai 
mai fost aici. Şi te-am auzit vorbind cu Patience în 
dimineaţa aceea pe barcă, te-am auzit spunându-i că ai 
simţit chemarea din Cranning. Că eşti unul dintre înţelepţi. 
Negi? 

Dacă nu l-ar fi văzut pe Angel la lucru, i-ar fi crezut 
cuvintele. Dar acum ştia că Angel era trădătorul. Chiar 
faptul că îl acuza pe Will îi confirma. El fusese tânăr când 
auzise chemarea din Cranning. Venise la Cranning odată cu 
toţi înţelepţii, neputând să-i reziste mai mult decât ceilalţi. 
Dar Unwyrm avea nevoie de cineva ca să îndeplinească o 
misiune. Fiica lui Peace. Aşadar, Angel se întorsese de pe 


munte, având cunoştinţele care să-l ajute să repare ceea ce 
i se făcuse lui Peace. Curând mireasa lui Unwyrm fusese 
concepută şi născută, iar Angel îşi închinase viaţa creşterii 
ei, pregătirii ei. Şi în final aducerii ei aici. În tot acest timp 
fusese în slujba lui Unwyrm. Tot timpul. Şi tatăl meu a avut 
încredere în el. Ar fi vrut să se repeadă la el cu mâinile 
goale, să-i zgârie părţile moi ale feţei şi să-l rupă în bucăţi. 
Niciodată nu mai simţise o asemenea furie şi ruşine, ştiind 
că întreaga sa iubire de copil o dăruise unui om ale cărui 
manifestări de afecţiune erau toate nişte bătăi de joc. E un 
porcar şi eu sunt singurul său porc. Acum mă conduce spre 
abator, iar eu, oarbă la ceea ce e el în realitate, îl iubesc. 

Însă acum nu mai sunt oarbă. Pentru că putea ascunde 
orice era nevoie, nu lăsă să se vadă nimic din furia ei. 

Ruin râdea la ideea că Will ar putea fi unul dintre înţelepţi, 
dar Reck era atentă. Patience îi prinse privirea şi o fixă cu 
calm o clipă în timp ce Angel îşi continua acuzaţiile. Oare 
înţelesese? 

Voi acţiona, iar tu trebuie să mă urmăreşti dacă vrei să 
rămâi cu mine pe munte. 

Însă gândurile ei goneau, punând totul laolaltă, revizuind 
toate amintirile din trecut astfel încât să se potrivească 
realităţii prezente. Angel era duşmanul. Se străduise din 
răsputeri să împiedice întâlnirea ei cu Ruin şi Reck, iar 
acum intenţiona să scape de ei înainte de a ajunge la 
Unwyrm. Era un asasin mult prea bun pentru ca ea să-şi 
închipuie că împărații geblingi vor ajunge vii în vârful 
muntelui, dacă Angel mergea cu ei şi Will nu era acolo ca 
să-i protejeze. Deci Angel nu trebuia să fie alături de ei. 

— Will, zise ea. După tot ce s-a întâmplat, înţelegi că nu 
mai pot avea încredere în tine. Spera ca şi el să citească în 
privirea ei calmă rugămintea ca el să priceapă, să îi joace 
jocul: Dar nu vreau ca Angel să te ucidă. 

— Să nu-l ucid! Şopti Angel. 

— O să te leg aici şi o s-o las pe Sken să te păzească, iar 
noi o să-l mituim pe administrator să nu te deranjeze în 


timpul nopţii. Nu încerca să ne urmăreşti, altfel te omor cu 
mâna mea. 

Will nu spuse nimic. Înţelesese? 

— E o nebunie, zise Angel. E un om periculos, vrei să-l laşi 
în viaţă? 

— Nu ne face nici un rău, spuse Reck. Dar părea 
nedumerită, ca şi cum nu ar fi fost sigură dacă să creadă că 
Will era un trădător sau să-şi păstreze îndelungata 
încredere în acel bărbat. 

— Ne putem certa mai târziu, zise Patience. Afară din lojă. 
Aruncă o privire spre draperiile care reprezentau singura 
barieră între ei şi public: Sau vrem să facem parte din 
spectacol? 

Patience o puse pe Sken să-l lege cu cordonul pe care îl 
purta în jurul taliei. Era lung şi destul de tare ca să reziste. 
Se plasă cu atenţie între Angel şi Will, de teamă ca Angel 

să nu-l înjunghie sau să-l otrăvească şi apoi să-şi ceară 
scuze fiindcă făcuse ceea ce crezuse că era mai bine. 
Patience încă nu ştia cum să rezolve această criză fără 
vărsare de sânge. Ştia însă că putea avea încredere în Will 
şi voia ca el să rămână în viaţă. Will nu-şi dezlipise ochii de 
faţa lui Patience; nici nu negase nimic. Ea spera că asta 
însemna că şi el avea încredere în ea. 

Acum fiecare cuvânt pe care îl rostea Angel, fiecare 
mişcare a sa o umpleau de furie şi groază. Îl considerase un 
maestru asasin. Tot ceea ce ştia despre atac şi apărare 
învățase de la el; ajunsese să se bazeze pe acele cunoştinţe, 
considerase că poate învinge pe oricine, dar acum se 
întreba ce nu îi arătase Angel. Putea încerca una sau alta, 
dar ar fi fost ceva învăţat de la el - o aruncare a acului, o 
săgeată în gât, o răsucire a laţului, bărbatul cunoştea toate 
mişcările pe care putea să le facă ea, în timp ce Patience nu 
putea bănui ce îi ascunsese el. 

Observase că se aşezase mereu între el şi Will? Observase 
că aranjase în aşa fel încât el să părăsească primul loja, 
nelăsându-i nici o şansă s-o despartă de geblingi? Ştia că nu 


mai avea încredere în el? Spera că era prea îngrijorat, 
distras de faptul că Strings se apropiase foarte mult de 
demascarea lui ca să-şi mai dea seama din mişcările ei că 
înţelesese adevărul. Modul cum îl făcuse pe gaunt să tacă 
demonstra că nu era în cea mai bună formă. 

Era singura ei şansă de a-l învinge, de a scăpa. 

Angel îi conduse pe coridor. Sken rămase în uşă după ce 
trecură ceilalţi, urmărindu-i cu privirea. 

— Ar trebui să-l luăm pe gaunt, zise Angel calm. Chiar 
dacă îl controlează Unwyrm, el ştie drumul. 

— Angel. Sunt înspăimântată. Am avut încredere în Will, 
iar el a fost tot timpul omul lui Unwyrm. 

Îl îmbrăţişă, lipindu-se de el aşa cum făcea când era mică. 
Dar înainte ca degetele ei să ajungă în punctele care 
trebuiau atinse ca să-l lase inconştient, degetele lui găsiră 
punctele ei. Atunci îşi dădu seama că nu reuşise să-l 
păcălească. 

Era perfect conştient că nu mai avea încredere în el. Avu 
pentru o clipă imaginea sa prăbuşindu-se inconştientă în 
braţele lui. Le-ar fi spus că leşinase, şi ei ar fi crezut. lar 
fără ea care să-i protejeze, Reck şi Ruin nu aveau cum să 
reziste mult. Se terminase. 

Dar degetele lui nu apăsară. 

— Te-am iubit, şopti ea, lăsând agonia trădării să-i răzbată 
în glas. 

Totuşi el ezita. Degetele ei găsiră punctele; nu ezită. Angel 
se prăbuşi pe podea. 

— Să mergem, le spuse geblingilor. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Ruin. 

— Angel e trădătorul. 

Ceilalţi se uitară o clipă la ea, fără să înţeleagă. 

— Am văzut cum l-a făcut să tacă pe bătrânul gaunt 
înainte de a putea să pronunţe numele. Angel este omul lui 
Unwyrm. 

— Atunci trebuie să-l eliberăm pe Will, spuse Reck. 


Sken se răsuci către lojă, ca să-l dezlege. Dar chiar atunci 
administratorul apăru la capătul coridorului. 

— Ce faceţi? Strigă. Văzuse trupul lui Angel întins pe jos. 
Ce-aţi făcut? Crimă! Crimă! 

Alergă înapoi pe unde venise. 

— Ce prostie, zise Ruin. Nici măcar nu e mort. 

— Prostie sau nu, dacă aduce poliţia şi suntem reţinuţi 
pentru interogatoriu, oamenii şi geblingii sunt duşi în 
închisori separate, unde Unwyrm vă poate îndepărta pe voi 
în timp ce pe mine mă împinge înainte, zise Patience. 

Administratorul continua să ţipe şi avea să se întoarcă în 
curând. Puteau auzi şi publicul alarmându-se. Patience ar fi 
vrut să-i aştepte pe Will şi pe Sken, dar nu era timp. Ruin o 
trase de braţ. Geblingii o conduseră repede spre capătul 
opus al coridorului. 

— Ce te face să crezi că pe aici e ieşirea? Întrebă Patience 
în timp ce fugeau. E în sens invers faţă de versant. 

O scară în spirală urca spre camerele actorilor, unde 
plăcerile spectacolului se prelungeau pe timpul nopţii, cu 
improvizații şi cu participarea publicului, întrucât nu aveau 
încotro să meargă, urcară. Patience, între cei doi geblingi, 
se împiedică şi căzu pe scări. 

— Unwyrm ştie ce am făcut, zise ea. O simt - încearcă să 
mă pedepsească pentru că l-am părăsit pe Angel. 

Încercă să urce, dar abia putea face câte un pas. Unwyrm 
o lovea; devenise o furtună de pasiuni în conflict, nu putea 
gândi. 

O târâră şi o împinseră în sus pe scări, Ruin în faţa ei şi 
Reck în spate. Acolo se găseau şiruri de cabine în care 
oameni şi gaunţi dezbrăcaţi se spălau după ultimul 
spectacol sau se pregăteau pentru următorul. Geblingii o 
apucară de braţe şi o conduseră pe coridor. Un pas. Încă un 
pas. Mişcarea îi oferea posibilitatea să se concentreze. 
Presiunea lui Unwyrm începea să slăbească - nu putea 
menţine pentru mult timp o chemare atât de puternică. 


Treptat, îşi recăpătă autocontrolul şi începu să meargă mai 
repede, fără ajutorul geblingilor. 

— Există în cabine ferestre care dau pe peretele exterior? 
Întrebă ea. 

— Aici, zise Ruin. 

Un tânăr gaunt în pielea goală îşi poleia scrotul când ei 
intrară şi încercară fereastra. 

— E frig afară, zise el blând. 

— Încuie uşa, te rog, îi spuse Patience. 

— Îmi pare rău. Nu se încuie. 

— E destul de mult până jos, zise Ruin uitându-se pe 
fereastră. 

— Şi nici trotuarul nu e foarte larg aici. Dacă ratăm va fi şi 
mai mult până jos. 

Patience se uită şi ea pe fereastră. 

— Joacă de copii, zise. 

Încălecă fereastra, se atârnă în mâini şi apoi îşi dădu 
drumul. Geblingii nu avură de ales decât s-o urmeze. Reck 
sfârşi întinsă pe trotuar. 

— Noi, geblingii, nu suntem în totalitate descendenţi din 
maimuțe, comentă ea. Nu avem instinctele voastre ca să 
sărim pe ferestre. 

Patience nu se osteni să-şi ceară scuze. Noaptea era 
întunecată, cu norii la doar câţiva metri deasupra lor şi era 
dificil să vadă încotro mergeau, dar o luară la fugă. Dintr- 
odată Patience se simţi foarte obosită. Era un drum lung 
până sus pe munte. Nu mai dormise de la ultima noapte 
petrecută pe barcă; de ce să nu se întoarcă în camera ei şi 
să se odihnească? Voia să se odihnească. Dar înlătură 
senzaţia; ştia de unde venea. Unwyrm nu avea să facă 
lucrurile uşoare pentru ei. Atâta timp cât Angel le fusese 
alături, Unwyrm nu fusese nevoit să le pună obstacole în 
cale. Dar acum, dacă voia să-i împiedice pe geblingi să 
ajungă împreună cu Patience în vizuina lui, trebuia să se 
folosească de alte persoane ca să-i smulgă de lângă 
Patience. 


Sau să-i ucidă. Patience nu dorea să-l înfrunte singură pe 
Unwyrm. Îi cunoştea puterea şi avea nevoie de ajutor; dacă 
geblingii reprezentau singurul ei ajutor, atunci cu siguranţă 
nu voia să-i piardă. În altcineva nu putea avea încredere. 
Toţi ceilalţi îi erau duşmani. 

Se opriră în camerele lor de la han doar atât cât Reck să-şi 
ia arcul şi Ruin pumnalul, şi pelerine groase pentru urcuşul 
către iarnă. Nici o conspirație umană nu lucra împotriva lor, 
doar Unwyrm care-i simţea pe oamenii din apropiere şi îi 
stârnea împotriva heptarhului. Aşadar nu era periculos să 
se întoarcă în camere - numai să nu stea acolo mai mult de 
câteva minute. Nu se despărţiră: geblingii rămaseră cu ea 
în camera pe care o împărţise cu Angel şi Sken şi, la rândul 
ei, Patience îi însoţi în camera lor. Cineva bătu la uşă tocmai 
când se pregăteau să plece. 

— Probabil e administratorul hanului, zise Reck. 

— E moartea, spuse Patience. Unwyrm va avea grijă să nu 
întâlnim decât moarte pe drumul nostru pe munte. 

Ruin deschise fereastra. Patience se urcă pe pervaz. 

Fereastra se găsea la o înălţime de peste treizeci de metri. 
Era prea mult chiar şi pentru ea. Dar întotdeauna fusese o 
bună căţărătoare şi observă că era destul de uşor să ajungă 
pe acoperiş. 

— Încredeţi-vă în jumătatea voastră umană. O să aveţi 
nevoie de toată moştenirea de la maimuțe pentru asta. 

Se ridică în picioare pe pervaz, se întinse până la burlan şi 
se săltă în mâini. Reck o urmă imediat. Ruin abia li se 
alăturase pe acoperiş când auziră un sunet ca un muget. 
Flăcările izbucniră pe fereastra camerei pe care tocmai o 
părăsiseră. 

— Va trebui să fim foarte rapizi, nu-i aşa? Făcu Ruin. 

— Sus, zise Patience. 

Alergară pe acoperiş până la o scară care îl lega de 
trotuarul de la nivelul următor. Câţi kilometri erau până la 
ghețarul de pe vârful Piciorului Cerului? Patience nu voia 
să-şi amintească. Puse mâinile şi picioarele pe scară şi urcă. 


16. ANGEL. 

Sken se strădui să-l dezlege pe Will, până când el îi spuse: 

— N-ar merge mai repede dacă le-ai tăia? 

— O, acum poate să vorbească. De ce n-ai spus nimic mai 
înainte? 'Tăia cu cuțitul ei bont de bucătărie: Atunci când te 
legam de ce n-ai scos un cuvânt despre nevinovăția ta? 

— Pentru că cineva nu era nevinovat, şi nu ştiam cine. 

Cordonul cedă în cele din urmă. 

— A fost Angel. 

— Am priceput asta. 

Odată nodul central tăiat, mâinile şi picioarele i se 
eliberară. Se ridică repede - nu stătuse legat destul de mult 
cât să amorţească. 

Exact când ajunse la uşă, administratorul trecu în fugă pe 
acolo, fluturând o bâtă în fruntea unui grup de soldaţi 
extrem de diferiţi. Cu siguranţă nu era paza oficială, ci doar 
o grămadă adunată pe moment ca să servească scopurilor 
lui Unwyrm. 

Soldaţii adevăraţi aveau să vină cât de curând. Will decise 
să nu încerce să-i urmărească. Îi cunoştea destul de bine pe 
Patience şi pe geblingi ca să nu se teamă încă pentru 
siguranţa lor. Şi avea alte probleme care să-l preocupe. 

— Doamnă Sken, a mai rămas destul din cordonul ăla ca 
să-l legăm pe individ înainte să-şi revină? 

Sken ieşi pe coridor, alăturându-i-se lângă trupul 
inconştient al lui Angel. 

— L-au părăsit? 

— Unwyrm îi presa să se grăbească. Nu le permite aleşilor 
lui să fie prea distraşi. 

Îl împinse pe Angel cu piciorul. 

— Eşti sigur că nu e nimeni acasă? E priceput tipul. 

— Dacă îl mai împungi mult, sigur o să se trezească. Nu 
vreau să aibă mâinile libere în momentul ăla. 

Sken îl legă - Will ştia din proprie experienţă ce treabă 
admirabilă putea face - şi împreună îl purtară pe bătrân 


înapoi în lojă. Abia atunci Will le dădu atenţie lui Kristiano şi 
lui Strings. Bătrânul gaunt era din nou conştient. 

— Ce s-a întâmplat cu mine? Întrebă Strings. 

— Angel a considerat că povestea ta devine mult prea 
personală. 

— Povestea? O, da. Da, povestea mea. Am încercat să mint. 
Simţeam cât de mult dorea Angel ca eu să mint. 

— Dar tu ai spus totuşi adevărul? 

— Fata. Ea voia adevărul mai mult decât voia el să mint. A 
fost epuizant. Cred că am leşinat. 

— Ai avut ajutor. 

— Îl cunoşteam, reluă Strings. Îi cunoşteam pe toţi. Dar 
Angel. Era bun, sclipitor. Când l-am condus pe munte nu 
era în el nici o urmă de dorinţă către rău. 

— Nici măcar nu-mi închipui ce crede un gaunt că e rău, 
zise Sken. 

— Credem la fel ca toţi ceilalţi. Şi la fel ca la toţi ceilalţi, 
acţiunile noastre nu au nici o legătură cu opiniile noastre 
despre bine şi rău. Nu întâmplător am fost ales drept ghid 
pentru înţelepţi. Sunt foarte inteligent. 

— Ai dansat frumos. 

— Inteligent. Doar inteligent. Este cel mai bun lucru pe 
care-l poate spera un gaunt să-l realizeze. Nu, Kristiano? 
Ciufuli părul băiatului cel frumos de lângă el: Eu sunt 
culmea ambiţiei gaunte. Dar nu plângeţi; noi suntem 
inocenţii supremi. Nu suntem niciodată cauza propriilor 
noastre acţiuni. Asta ne permite să ajungem la o vârstă 
înaintată netulburaţi de vinovăţie. 

Lui Willi se păru că aude ironie în tonul bătrânului gaunt. 

— Ştiai la ce îi conduci? 

Ridică elocvent din umeri. 

— Toţi au vrut să meargă. 

— Şi eu vreau să merg, zise Will. Mă duci? 

— El nu vrea să te duc. lar cererile lui sunt extrem de 
presante. Nu l-am refuzat niciodată. 

— Acum nu e atent la noi. 


Strings păru să se gândească o clipă. 

— Ai dreptate. Oricum asta nu înseamnă nimic. M-a lăsat 
în pace timp de zece ani. Şi cu trei zile în urmă s-a întors la 
mine. Niciodată nu m-am grăbit aşa. Mă aflam în cealaltă 
parte a Cranningului, jucam într-un loc decent, un palat plin 
de oameni de neam şi serioşi. M-a făcut să las totul şi să vin 
aici, pentru un asemenea contract - nu-mi place să lucrez în 
asemenea locuri. Gloata are gusturi deplorabile. De ce vrei 
să continui să vorbesc? 

— Îmi place vocea ta. 

— Nu, vrei mai mult de la mine. Vrei să ştii. Ah. Da. Ei 
bine, cum să ştie cineva cine e cu adevărat un gaunt? Sunt 
bun sau sunt rău? Poţi să ai încredere în mine sau nu? Tu 
poţi să-i spui, Kristiano? 

Kristiano zâmbi. Chipul lui avea dulceaţa calmă a unui 
sfânt. Sau a unui idiot. 

— Cât de puternice sunt pasiunile tale, omule? Eşti mare şi 
puternic ca un cal, dar asta nu înseamnă nimic pentru mine. 
Ci dimensiunea dorinţei tale, lăcomia ta, ambiția ta. Poţi 
avea încredere în mine dacă dorinţele tale sunt puternice şi 
nu oscilează. 

— În lista ta de dorinţe ai menţionat şi unele negative. 

— Din experienţa mea ştiu că astea sunt cele care au 
vigoare. Cu excepţia fanaticilor. Am dat cândva peste un 
Vigilent, pe când eram copil. M-a pus să-l biciuiesc până i-a 
dat sângele. Iar într-o zi a fost cuprins de o asemenea 
fervoare religioasă încât a murit din cauza asta. Prefer 
dorinţele păcătoşilor austerităţii sfinţilor. 

— Dar propriile tale dorinţe? Întrebă Will. Spui că ai. 

— O, eu sunt un om al patimilor, totul numai pasiune, dar 
fără realizări. Am făcut lucruri ruşinoase. l-am condus pe 
fraţii mei în burta wyrmului. Unwyrm nu e bun cu slujitorii 
săi. Nu ne împiedică să regretăm ceea ce facem. 

— Până când regretul devine gustul gurii tale dimineaţa şi 
ultimul sunet dureros în urechi noaptea. 

Will şi Strings se uitară la Angel, care îşi revenise. 


— Ştiu cum e să fii gaunt, zise Angel. Unwyrm ne 
transformă pe toţi în gaunţi. 

— Tu să taci, se răsti Sken. Fata aia a crezut în tine. 

Will se uită la ea, şi expresia de pe faţa lui o făcu să tacă. 

— Cu excepţia ta, continuă Angel. Cu excepţia lui Will. 
Strings, îţi vine să crezi? Will e unul dintre înţelepţi. Numai 
că el nu s-a dus niciodată la Unwyrm. A fost odată chiar în 
Cranning, dar niciodată nu s-a dus la Unwyrm. 

Will clătină din cap. 

— Când am fost aici nu am simţit deloc chemarea din 
Cranning. Abia mai târziu a apărut. Când învăţasem destul 
ca să merite să fiu chemat. 

— Nu te pot dezlega, spuse Strings cu regret. El este mult 
mai puternic. 

Angel oftă. 

— Da, foarte puternic. Am încercat, doar ştii. Pe tot 
parcursul drumului de la Cranning către Lord Peace am 
încercat să nu mă supun. Am încercat chiar să mă sinucid. 
Mai târziu, de multe ori, am vrut să-l avertizez pe Peace, să- 
i spun ce şarpe ţinea în casă. Dar mai presus de toate a fost 
dorinţa de a rămâne cu Patience, de a o proteja, deao 
aduce în siguranţă la el. Te-aş fi omorât dacă ai fi încercat 
să te culci cu ea. 

— Şi acum? Când nu te mai împinge? 

— Chiar a dispărut? Nu-i de mirare că mă simt aşa de gol. 
Ca un cap lipsit de aer, nu mai am nimic de spus şi nici 
răsuflare ca s-o spun. Abia dacă îmi amintesc cine eram 
înainte. Dar chiar a dispărut? Încă o mai iubesc. 

— Spune-mi tu. 

Angel zâmbi. 

— Sunt un mincinos excelent. Nu puteţi să mă credeţi, în 
special atunci când sunt cel mai credibil. Te avertizez. 
Omoară-mă acum. E singurul mod în care poţi fi sigur că n- 
o să te înjunghii în spate. 

— Mai există o cale, zise Will. Pot să te ţin mereu în faţa 
mea. 


— Ela dispărut din mine, insistă Angel. Şi o iubesc pe 
Patience în continuare. Mi-a fost aşa de frică că n-o să mai 
iubesc, că. Ea a însemnat viaţa mea. Tot ce avea sens 
pentru mine. Ea e copilul meu - am adus-o la viaţă la fel de 
mult ca tatăl şi mama ei. Eu. Unwyrm nu poate pune 
cunoştinţe într-un creier uman - a trebuit să învăţ, cu 
propria mea minte, să înţeleg. Ceea ce înţelepţii dinaintea 
mea spuneau că nu va putea fi niciodată refăcut, eu am 
refăcut. Dacă aş fi descoperit că nu am ţinut niciodată la ea, 
că totul a venit de la Unwyrm, atunci ce ar mai fi însemnat 
viaţa mea, cine aş fi eu? 

Spre surprinderea lui Will, Angel începu să plângă. 

— Tot timpul am sperat că o voi uri, că atunci când el mi-o 
va lua, când în cele din urmă îmi va părăsi mintea, o voi găsi 
respingătoare şi o voi uri, va merita să fie trădată. 

Apoi plânsul îi copleşi vorbele. 

Strings dădu din cap, înţelept: 

— Pentru noi aşa este. Noi ştim ce facem. Ştim şi nu vrem, 
dar nu putem alege altceva. De fapt suntem nişte creaturi 
demne de milă. 

Sken se uită la el, surprinsă: 

— Ai spus că nu simţiţi vina. 

Strings oftă: 

— Îi face pe oameni să se simtă mai bine când le spun asta. 
Dar e o minciună. Noi ţinem minte tot ce am făcut. Ţinem 
minte chiar şi că am vrut. Cum am putea să ne-o iertăm? 

Kristiano începu să mângâie fruntea lui Strings, cu 
degetele lui delicate dansând grațios pe faţa bătrânului. 

Will se întrebă cum ar fi să simtă acele degete atingându-l. 
Atunci, aproape înainte ca el să fie conştient de gând, 
Kristiano veni la el şi îl atinse, la fel cum îl alintase pe 
Strings. Will se ruşină. 

Kristiano se îndepărtă repede, ghemuindu-se într-un colţ 
şi ascunzându-şi faţa. 

— Îmi pare rău, zise Will. 


— O, Kristiano e foarte sensibil. Şi tu foarte puternic. 
Strings zâmbi: Când vrei ceva, când decizi ceva, atunci e 
hotărât, nu-i aşa? 

Will ridică din umeri. 

— Ea unde e? Întrebă Angel. 

— A plecat. Cu geblingii. Să-l înfrunte. 

— Nu se poate. Ea nu înţelege - e cu mult mai puternic 
decât i-a arătat ei vreodată. Mai puternic decât geblingii, 
mai puternic decât ea. Fiind numai ei trei atenţia lui nu va fi 
divizată, o să facă ce vrea cu ei. 

— Aşa-i, zise Will. Din cauza asta Strings o să ne conducă 
pe mine şi pe Sken pe munte. 

— Şi pe mine. Tu eşti Vigilent, nu-i aşa? Pentru numele lui 
Dumnezeu, lasă-mă să-mi răscumpăr greşeala. 

— Ai înţeles greşit doctrina. Kristos e cel care te va 
mântui. 

— Nu va exista nici un Kristos! Copiii ei vor fi nişte parodii 
monstruoase ale fiinţelor umane! 

— Am înţeles asta. Dar categoric n-o să te las să urci pe 
munte cu noi. Puţin mai înainte mi-ai cerut să te omor. Era o 
idee bună. 

— Ba nu, zise Angel. Ai nevoie de mine. 

— Nici măcar Unwyrm nu are nevoie de tine acum. 

— Nu mă poţi omori. Ca Vigilent ai renunţat la crime, nu-i 
aşa? 

— De asemenea am jurat să nu permit vreunui 
necredincios să se folosească de propria-mi credinţă 
împotriva mea. 

— Pot să vă ajut! 

— Unwyrm cunoaşte toate drumurile către creierul tău, 
Angel. Deja de câţi ani? S-a târât prin toate ascunzişurile 
din capul tău şi cunoaşte uşi secrete pe care tu nu le-ai găsi 
niciodată. 

— Aşa crezi? Eram cu mâinile pe gâtul şi pe capul ei, eram 
pregătit, o puteam adormi. Aş fi putut spune că a leşinat, aş 
fi plecat cu ea şi cu geblingii şi i-aş fi ucis atât de uşor pe 


amândoi, iar atunci am fi fost liberi să ne ducem la el. Eu şi 
Patience - el voia să fac asta, m-a făcut să vreau asta. 
Surâse triumfător: N-am făcut-o. N-am făcut-o. Am rezistat, 
am rezistat suficient de mult cât să mă adoarmă ea pe mine. 
Nu a durat mult, Will, nu a fost o rezistenţă eroică aşa cum 
a fost a ta, să nu-i cedezi niciodată. N-o să se scrie nici o 
odă despre asta. Dar Unwyrm ar fi putut învinge, exact în 
acel moment, iar eu i-am rezistat suficient de mult. Glasul 
lui deveni o şoaptă intensă, o pledoarie, o rugăciune: O 
iubesc cu adevărat, Will, chiar dacă mă omori va trebui să-ţi 
aminteşti că eu am salvat-o, eu, eu am salvat-o. 

— E mai puternic decât pare, spuse Strings. 

— Ce ştii tu despre asta? Zise Will. Tu nu simţi decât 
dorinţa. lar ceea ce îi lipseşte lui îţi lipseşte şi ţie - o voinţă 
proprie. 

— Eu ştiu ce ştiu. Poţi să-mi spui că greşesc, dar vrei să 
vorbesc mai departe. Pentru că tu vrei să-l ierţi. Ştiu asta, 
pentru că eu vreau să-l iert. 

— E dorinţa lui ceea ce simţi. 

— Ba nu. Elvrea să-l ucid. Şi aş face-o. Am şi eu 
posibilităţile mele. 

— Ce te opreşte? Întrebă Angel. 

— EL. Strings indică spre Will: E un munte de compasiune. 
Îi e milă de tine. 

— E foarte dificil să duci o negociere delicată, zise Will, 
dacă tu îi spui ceea ce vreau eu în realitate. 

— Dar vrei ca eu să spun adevărul. Îţi promit, Will, că, în 
momentul în care o să vrei cu adevărat să tac, o să tac. 

Will râse. 

— Ani de zile am tăcut şi nimeni nu a ştiut nimic despre 
mine. Acum conştiinţa mea a găsit o voce. 

Angel se mişcă stânjenit, trăgând de legături. 

— Nu încerca să scapi, zise Sken. N-o să obţii nimic. 

Angel se ridică încet şi îşi întinse mâinile în faţă. 

Era complet dezlegat. 


— Fraierilor. Nu există nici o legătură care să mă reţină 
când eu nu vreau să fiu reţinut. 

Sken duse mâna la cuţit, dar văzu că îl avea Angel. 

— Jur că l-am legat, protestă ea. Şi cuțitul meu, cum de. 

— V-aş putea omori pe toţi, spuse Angel. Dar vedeţi? N-o 
fac. Pentru că nu mai sunt ceea ce am fost. Acum nu mă mai 
conduce el. Vreau să merg cu voi, ca să am o şansă s-o ajut. 
O iubesc mai mult ca oricare dintre voi, i-am făcut mult rău 
şi trebuie să răscumpăr asta şi mai mult. Dacă îl înfruntăm 
cu toţii împreună, noi toţi. Atunci el n-o să mai fie în stare să 
preia controlul asupra mea. Pot sta alături de voi toţi şi să 
lupt cu el. 

— N-ai putea fi responsabil de tine însuţi nici măcar o 
secundă, zise Will. 

— Aş putea. Sunt mai puternic decât ştiţi voi. 

— La fel şi eu, replică Will. 

La dorinţa lui, Strings se deplasase încet, tăcut, în spatele 
lui Angel. Acum, la comanda nerostită a lui Will, răsuci un 
laţ în jurul gâtului lui Angel şi strânse. 

— Lasă cuțitul, zise Will. 

Angel lăsă cuțitul să cadă. Kristiano îl culese. Strings dădu 
drumul laţului din jurul gâtului bătrânului. Angel atinse 
locul unde laţul îi rănise pielea. 

— Nimeni n-a mai făcut asta, comentă el. Nimeni n-a mai 
reuşit să mă surprindă. 

— Eu sunt dansator, zise Strings. Mă pricep chiar foarte 
bine. 

— Nu intenţionam să fac rău nimănui. Voiam doar să 
vedeţi că pot, dar am ales să n-o fac. 

— lar eu am vrut doar să-ţi arăt că nu poţi, replică Will. 

— Sunteţi nebuni cu toţii, interveni Sken. Aş prefera să mă 
întorc pe râu. 

— Înainte să-l omori, îi zise Strings lui Will, mă laşi să-i pun 
o întrebare? 

Will aprobă din cap. 


— l-am condus pe foarte mulţi la el, dat niciunul dintre 
ceilalţi nu s-a mai întors. Spune-mi - ce le-a făcut celorlalţi? 
Chipul lui era înflăcărat; apoi, dintr-odată, nu mai era. Se 

uită la Will cu ochi obosiţi: 

— Poţi să-mi laşi dorinţele în pace, măcar acum, Will? M-ai 
făcut să nu-mi doresc să aflu răspunsul la această întrebare. 
Dar eu ştiu că vreau să-mi doresc să-l aflu. Imediat ce o să 
renunţi la constrângere o să vreau din nou să ştiu şi mă va 
obseda iarăşi ca ori de câte ori nu sunt distras. Aşa că, te 
rog, dă-mi înapoi dorinţa inimii mele şi lasă-mă să vreau să 
aflu. 

Însă Will nu considera că ar fi bine ca Strings să afle 
soarta oamenilor pe care îi condusese pe munte. Dacă l-ar fi 
măcinat vinovăția atât de mult încât nu ar mai fi putut 
reacţiona corect, s-ar fi putut să nu mai fie capabil să-l 
ghideze până în bârlogul lui Unwyrm. 

— Will, şopti Strings, dacă nu mă laşi să pun această 
întrebare acum înseamnă că nu eşti altfel decât Unwyrm, 
schimbi dorinţele altora după cum îţi convine ţie. 

Will fu şocat să fie comparat cu Unwyrm. Şi Strings zâmbi: 

— Spune-mi, Angel. 

— Eşti şiret, zise Angel. Şi tu cunoşti câteva şmecherii cu 
care să-i manipulezi pe oameni. 

— Noi, gaunţii, avem totuşi o voinţă, ştii asta. E slabă şi nu 
foarte bine conectată. Se usucă precum o pâine veche şi se 
sfărâmă în praf ori de câte ori un om, un gebling sau, oricât 
de dezgustător ar fi, un dwelf doreşte ceva de la noi. Dar 
când suntem singuri nu stăm pur şi simplu să ne holbăm în 
gol până apare alt om. Singuri avem destulă putere ca să 
gândim, să facem planuri şi uneori să acţionăm. Întrebarea 
mea, te rog, chiar dacă nu vrei să spui. 

Will îi făcu semn din cap lui Angel. 

— Vreau să ştiu şi eu. 

— Nu e nimic dureros. Le implantează. Nouă. Mie. Mi-a 
implantat o sămânță, un fel de virus cred, care a făcut ca un 
cristal să crească în interiorul creierului meu. Asta-i tot. Pe 


majoritatea îi ţine acolo un an sau doi, ca să dea timp 
cristalului să pătrundă bine, să adune amintirile şi 
cunoştinţele din fiecare porţiune a creierului. Apoi. Îl 
scoate. 

— Deci îi ucide, şopti Kristiano. 

— Nu, zise Angel. Nu, ei sunt oameni, nu sunt de pe 
Imakulata. Pot trăi şi fără piatra minţii. Cristalele le fură 
amintirile, dar îi transformă în umbre. Nu mor când nu mai 
au cristalul. Pur şi simplu uită. Totul. Dar tot mai există 
acolo ceva, nişte umbre în creierele lor, şi atâta timp cât 
trăiesc regăsesc din când în când câte ceva din vechile 
informaţii, oarecum din întâmplare. Pot chiar să recupereze 
câte ceva din fosta lor identitate. Nu ştiu. Oricum, asta nu-i 
omoară. Îi lasă să moară de moarte naturală. 

— Sunt prizonieri până mor? Întrebă Will. 

— Nu. Nu chiar prizonieri. Ei îl iubesc. 

— Mulţumesc, zise Strings. Am făcut rău, dar nu atât de 
rău cât mă temeam. 

— Rău niciodată, murmură Kristiano. Atinse mâna lui 
Strings: Inimă bună, şopti băiatul. 

Bătrânul gaunt zâmbi şi dădu din cap. 

— Tu ai fost diferit, îi spuse Will lui Angel. Ţie nu ţi-a luat 
piatra minţii. 

— Avea nevoie ca eu să mă întorc în lume. Ca să se nască 
Patience. 

— Care erau cunoştinţele tale? Întrebă Will. Ce ai studiat, 
ce l-a făcut să te cheme? 

— Studiam viaţa nouă. Felul cum se dezvoltă organismele 
tinere, de la celulele genetice din corpul părinţilor până la 
maturizarea finală a copilului viu. 

— Nu doar organismele. Îi studiai pe oameni. 

— 'Tot ceea ce e de ştiut despre creşterea copilului, fetusul, 
embrionul, ovulul şi sperma - eu ştiu totul. Ştiam încă de 
atunci. 

— Nu ţi-a luat piatra minţii, dar a învăţat de la tine. 

Angel scutură din cap. 


— Nu. 

— Ba da, zise Will. Dacă ar fi vrut să adune informaţii 
vitale pentru distrugerea rasei umane, i-ar fi fost necesar să 
ştie ceea ce ştiai tu. 

— A, da. Dar nu l-am învăţat eu. Eu l-am studiat pe el. Am 
examinat celulele care se dezvoltau în interiorul lui. Gata să 
se combine cu noile gene umane viguroase pe care urma să 
i le aducă Patience. Voia să fie sigur că e pregătit. Voia să 
ştie că urmaşii lui vor face tot ce voia el să facă. 

— Şi ce voia el să facă? 

— Oh, nu mă refer la carierele lor sau la ceva de genul 
ăsta. Am studiat doar pentru a putea prevedea tiparele lor 
de creştere. El făcuse minuni. Incredibila sa moleculă 
genetică se poate schimba pe sine. Corpul lui produce noi 
hormoni, care trec în gameţi şi le provoacă modificarea. Le 
lipseşte componenta umană în rol de caracteristică activă. 
Dar ele se află oricum acolo, cu toate că nici o trăsătură 
umană nu este dominantă. Eu am fost capabil să stimulez 
dezvoltarea artificială, să clonez viaţă numai din sperma lui. 
Nu a supravieţuit niciodată mai mult de câteva minute. Nu 
pot face miracole. 

— Ce ai aflat? 

— În acele câteva minute au făcut ceea ce zigoţii umani fac 
în şase luni. Din cauza asta au murit. Îi prelucrase astfel 
încât celulele individuale să se poată reproduce cu o viteză 
incredibilă. Soluţia mea de nutrienți era prea săracă pentru 
ei. Am pompat-o în ei; creşteau vizibil sub ochii mei şi apoi 
se ofileau şi mureau. Asta îl înspăimânta. Într-o vreme m-a 
făcut să-mi doresc să mă sinucid. 

— Deci e steril? Întrebă Will. Copiii lui vor muri în 
pântece? 

— Nu. Acum nu. 

— Ce vrei să spui? 

— l-am spus de ce aveau nevoie. Prima dată i-am spus că 
trebuie să crească mai încet, dar el a refuzat. El voia ca 
pruncii lui să devină adulţi în câteva ore, minute - apoi să-i 


poată mânca piatra minţii, înţelegi, să ştie tot ceea ce ştia el 
şi după aceea să iasă din locul naşterii ştiind totul. 

— A. - îţi vorbea? 

— Visam. Mă făcea s-o doresc. Să-i văd crescând repede, 
trăind. Aşa că i-am spus că progeniturile lui aveau nevoie de 
un gălbenuş. O sursă de materie şi energie suficient de 
bogată ca să le permită să se dezvolte cu viteză incredibilă. 
Nu putea avea atât de mulţi copii cât ar fi vrut, dar măcar 
ar fi ajuns adulţi într-o oră. Se teme pentru ei, ştie că nu-i 
poate proteja. Aşa că din propriul său corp va produce un 
fel de gălbenuş foarte bogat şi dens, pe care îl va implanta 
odată cu sperma. 

— În Lady Patience. 

— Crezi în Dumnezeu? Roagă-te pentru ea, Vigilentule. 

— Deci vor exista doar puţini copii. 

— Ar fi mai bine să nu fie concepuţi, zise Angel. Altfel vor 
cobori de pe munte într-o oră, capabili să comunice între ei 
aşa cum au făcut wyrmii dintotdeauna. Nu comunicarea 
slabă pe care o au geblingii. Vechii wyrmi erau toţi unul 
singur. Indiferent cât de multe corpuri creează perechea 
lui, Unwyrm va avea un singur copil. lar dacă ei preiau 
controlul asupra planetei, vor fi o singură entitate, 
cunoscând toate lucrurile pe care le cunoaşte fiecare în 
parte. Dacă supravieţuieşte unul. 

— Nu va supravieţui niciunul, zise Will. 

— Voi avea eu grijă, adăugă Sken. Voi avea eu grijă de 
micii monştri. 

— Monştri? Da, să ai tu grijă de monştri. 

— Strings, zise Will, cât de repede poţi ajunge pe munte la 
vizuina lui Unwyrm? 

— După ce ieşim din Freetown, Miserkorden au platforme 
care se ridică pe cea mai mare parte a drumului. Dacă 
Unwyrm nu încearcă să ne oprească, putem ajunge acolo în 
vreo douăsprezece ore. Dacă plecăm în zori, ar însemna la 
căderea nopţii. 


— Sunt convins că pentru ceilalţi nu va fi la fel de uşor, 
spuse Will. N-are rost să-l înfruntăm pe Unwyrm neodihniţi. 
Strings, există pe aici vreun loc unde să putem dormi? 
Măcar vreo câteva ore? 

— Aţi plătit pentru loja asta, răspunse Strings. 

— Presupun că n-am fi primii care rămân peste noapte. 

— Aţi fi primii care dorm, zâmbi Strings. Kristiano râse. 

— Sken, zise Will, stau eu două ore de pază. Apoi tu 
celelalte două. 

— Speram la ceva mai mult somn. 

— Asta-i tot ce avem. lar tu, Angel, ai face bine să dormi 
tot timpul. Poate te crezi un asasin invincibil, dar la vremea 
mea am fost soldat, iar trupul meu se descurcă cel puţin la 
fel de bine ca şi al tău. 

— Ţi-am spus, nu mai e în mine. 

— Doar te-am avertizat în caz că se întoarce, zâmbi Will. 

— Vrei să zici că n-o să-l omorâm? Întrebă Sken. 

— Exact. 

— Şi o să mă luaţi cu voi? Vru să ştie Angel. 

— Eu am simţit chemarea lui Unwyrm, spuse Will, şi nu îi 
dispreţuiesc pe cei care îi cedează. Dumnezeu are un scop 
pentru fiecare suflet care se naşte. Ai dreptul să încerci să 
te răscumperi. Dar îţi promit că te voi ucide în clipa în care 
văd că Unwyrm te controlează iarăşi. 

— Ştiu. Şi vreau să faci asta. 

— Chiar vrea, spuse Strings. 

— Patru ore, zise Will. În zori pornim către vârf. Nu prea 
suntem noi o armată, dar cu ajutorul lui. 

Dumnezeu vom fi mai mult decât poate Unwyrm manevra. 

— De unde ştii că Dumnezeu nu vrea ca Unwyrm să 
învingă? Întrebă Angel. 

— Dacă învinge el, vom şti că Dumnezeu a vrut aşa, zâmbi 
Will. Realitatea este imaginea cea mai perfectă a voinţei lui 
Dumnezeu. Descoperirea anticipată a voinţei lui Dumnezeu 
provoacă toate necazurile. 


— Soarta omenirii se află în mâinile unui fanatic, rosti 
Angel. Ca de obicei. 

17. CASA ÎNŢELEPŢILOR 

— Ar fi trebuit să te antrenezi mai mult pe vas, zise Ruin. 

Patience abia putea vorbi din cauza gâfâielii; nici Reck nu 
se descurca mai bine. Numai Ruin părea neobosit, alergând 
pe străduţa îngustă. 

În ciuda rezistenţei sporite a lui Ruin, deocamdată 
Patience fusese cea care alesese traseul, strecurându-se 
printre clădiri, suind pe acoperişuri şi căţărându-se pe scări 
şi zăbrele. Reck şi Ruin nu aveau experienţă în peisajul 
urban; nu aveau idee unde ar putea duce aleile întunecoase 
sau ce clădiri ar putea servi drept treceri către nivelul 
următor. Însă Patience petrecuse ani întregi căţărându-se, 
strecurându-se pe dedesubt sau prin numeroasele palate şi 
edificii publice de pe Colina Regelui, care în anumite zone 
era la fel de suprapopulată şi de dens construită ca şi 
Cranning. 

Soldaţii strigau pe urmele lor, dar un cot al drumului care 
ocolea o proeminenţă a stâncii îi ascunse. Patience văzu o 
poartă deschisă către o grădină mică pe partea drumului 
dinspre munte. Cercetă repede zona după posibile căi de 
scăpare. Grădina aparţinea unei case cu două etaje, lipită 
de un zid protector de piatră construit înspre versant. Fără 
îndoială, zidul susţinea un drum spre nivelul superior. Un 
burlan ieşea pe câţiva metri de la buza zidului; ca să nu fie 
poluaţi de reziduurile care veneau de sus, constructorii îl 
conectaseră la un sistem de scurgere din cărămidă groasă 
care ducea în jos apele uzate, până la un bazin colector. 
Până acum existaseră întotdeauna scări sau lifturi care să 
lege diferite nivele, dar se părea că acele două state erau 
ostile unul faţă de celălalt şi sistemul de scurgere era cea 
mai bună ocazie pe care o întâlniseră până acum. Pentru 
Patience arăta ca o şosea spre siguranţă. 

Problema era că pe parcursul urcării ar fi fost complet 
expuşi. Însă, dacă s-ar fi ascuns în grădină, poate soldaţii ar 


fi trecut pe lângă ei. Asta le-ar fi oferit câteva momente 
înainte ca Unwyrm să-şi dea seama ce se petrecea şi să 
înceapă să-i conducă înapoi. Oricât de puternic ar fi fost 
Unwyrm, tot nu putea vedea prin ochii aleşilor săi şi nici să 
le înţeleagă gândurile conştiente. Putea doar să-i împingă 
aproximativ în direcţia în care voia el să meargă, făcându-i 
să-şi dorească astfel cu disperare să meargă într-acolo. În 
felul acesta, Patience dispunea de puţin timp, de puţin 
spaţiu de manevră; era singurul motiv pentru care Reck şi 
Ruin nu muriseră încă şi nici nu fusese despărțită de ei. 

Toate aceste gânduri durară doar o secundă; Patience îi 
trase pe ceilalţi doi în grădină. Poarta fusese deschisă puţin, 
blocată de gunoaiele şi molozul care demonstrau că 
proprietarul nu o mişca niciodată. Patience lăsă totul 
neatins. Îi împinse pe ceilalţi mai departe în grădină, în 
spatele unor butoaie unde nu puteau fi văzuţi. Ea aşteptă 
lângă intrare, cu laţul în mână. Prin poartă putea trece doar 
câte o persoană. Totuşi, dacă aveau noroc, nici n-ar fi 
încercat nimeni. 

Auziră soldaţii trecând în fugă. Căpitanul le striga ordine. 
Apoi se lăsă liniştea, cu excepţia zgomotului din ce în ce mai 
îndepărtat al paşilor. 

Patience se întoarse ca să părăsească poarta şi să se 
alăture geblingilor, dar Ruin îi făcu semne disperate: 
întoarce-te, întoarce-te. Se întoarse exact când un soldat, 
cu sabia scoasă, trecu prin poartă. Din reflex, fără nici un 
fel de gând, îi prinse capul cu laţul şi strânse. Din 
întâmplare laţul ajunse exact pe cartilagiul care unea două 
vertebre ale gâtului; forţa şi viteza atacului ei fuseră atât de 
mari, încât într-o singură secundă laţul reteză coloana 
vertebrală. 

Capul bărbatului se răsuci şi zbură de pe umeri; atât 
inerția lui, cât şi mişcarea laţului determinară capul să se 
îndrepte spre ea, lovindu-i bărbia şi rostogolindu-i-se peste 
piept. 


Angel a spus că nu pot face asta, se gândi. A spus că nu 
pot reteza capul unui om doar cu o singură răsucire a 
laţului. 

Şi în acelaşi timp îi trecu prin minte: Sângele ăsta n-o să 
se mai spele de pe rochie. 

Trupul soldatului continua să înainteze împleticit, cu 
braţele întinse ca să-i amortizeze căderea. Când ultimele 
instrucţiuni ale capului către corp se stinseră, corpul se 
prăbuşi. 

Patience trase repede trupul dincolo de poartă, unde nu 
putea fi văzut de afară. Apoi plasă capul la loc pe gât, 
fixându-l cu pietre şi un butoi mic. Să nu se vadă imediat că 
era mort. Poate că era un gest inutil, dar Angel o învățase 
să facă aşa, fiindcă de obicei se câştiga mai mult timp decât 
se pierdea; în plus, fiindcă oricine ar fi descoperit corpul ar 
fi separat capul de gât, iar efectul ar fi fost şi mai îngrozitor, 
deci mai demoralizator. 

Ruin şi Reck ghiciseră deja următoarea mişcare şi se 
căţărau pe acoperişul casei. După ce de dimineaţă 
escaladaseră zeci de clădiri similare, ajunseseră să 
stăpânească rutina de bază. Rămaseră în spatele coşurilor, 
făcând tot posibilul să nu fie observați din stradă. 

Patience li se alătură rapid - era mai experimentată decât 
oricare dintre ei. În câteva clipe, deschidea din nou drumul. 

Pe acoperiş găsiră un băiat de vreo zece ani lucrând acolo. 
Ţinea un ciocan pe care îl folosea la reparatul ţiglelor. Însă 
în acea clipă avea o sclipire ucigaşă în ochi. Unwyrm îl 
controla, şi tot ce îşi dorea era să folosească ciocanul ca să-i 
oprească. Patience ştia că putea trece de el; deja privirea 
lui o depăşea, fixându-se cu dezgust asupra geblingilor din 
spatele ei. 

— Nu vreau să te omor, zise Patience. 

— Înapoi! Strigă el geblingilor. Înapoi, scârbelor! 

În spatele ei, Reck potrivi o săgeată în arc. 

— E un copil! Exclamă Patience. Nu se poate apăra! 

— Nici eu, replică Reck. 


Înainte ca Reck să poată trage, Patience izbi băiatul în 
stomac, tăindu-i răsuflarea. Căzu peste peretele de piatră 
din spatele lui. Nu dădu drumul ciocanului. Aşa că ea îl lovi 
din nou şi de data asta simţi coastele plesnind. 

— Trăieşte! Îi strigă băiatului. Trăieşte şi iartă-mă! 

Apoi alergă mai departe, conducându-i pe geblingi spre 
baza burlanului. 

— Ca să te învingă Unwyrm nu trebuie decât să trimită o 
armată de copii, zise Ruin. Păstrează-ţi mila pentru 
timpurile când n-o să ne luptăm pentru vieţile noastre. 

— Taci, Ruin, făcu Reck. Apoi trase de burlan - se clătina. 
Trebuie să ne suim pe asta? E din lut. O să se spargă. 

— Scheletul e din lemn, spuse Patience. Există găuri în 
peretele de piatră. E uşor. 

O dovedi căţărându-se pe lângă burlan, folosindu-se doar 
de crăpăturile din perete. Reck şi Ruin o urmară. 

Jos se auziră strigăte; soldaţii se întorceau, iar Patience şi 
geblingii erau acum extrem de vizibili. Nu exista nici o 
posibilitate de a se ascunde; vulnerabili ca nişte gândaci pe 
un perete alb, fără să poată fugi la fel de repede. Patience 
ştia că singura scăpare era să urce cât mai rapid posibil, să 
ajungă cât mai sus şi mai dificil de ţintit înainte ca soldaţii 
să ajungă în raza de acţiune a unei săgeți. 

— Aş putea nimeri câţiva de aici, zise Reck. Geblinga era 
evident frustrată fiindcă nu-şi putuse utiliza arma o zi 
întreagă. 

— Dacă ai omori cinci, tot ar mai rămâne cincisprezece 
care să tragă în noi, explică Patience. 

Ajunse la locul în care burlanul ieşea din zidul de piatră. 
Din nefericire, acolo zidul era mai nou; nu fusese uzat 
vreme ani în şir şi nu existau crăpături în care să se 
încreadă că i-ar putea susţine greutatea. Folosindu-se de 
ultima spărtură de sub burlan, reuşi să se ridice pe 
conductă. Echilibrul era precar, iar faptul că nu era ferm 
prinsă în ciment nu ajuta deloc; se clătina uşor. Cu faţa 
lipită de piatră, săltă cu grijă braţul deasupra capului. 


Îşi dădu seama că, dacă într-adevăr ar fi vrut să i se opună 
lui Unwyrm, nu ar fi trebuit decât să se aplece puţin pe 
spate, şi totul s-ar fi terminat. Dar imediat ce simţi acea 
dorinţă fu copleşită de nevoia disperată de a supravieţui. 
Degetele ei atinseră partea de sus a zidului. 

Pietrele erau solide; începu să se salte. Era mai greu decât 
să se urce într-un copac; nu se putea legăna ca să-şi ia 
avânt. 

Însă lent, cu durerea crescând în braţe, reuşi să se ridice 
până când zidul îi ajunse la nivelul taliei, apoi se rostogoli în 
siguranţa din spatele lui. 

Pe partea cealaltă drumul se afla cu jumătate de metru 
sub zid, astfel încât acesta forma o bordură solidă care 
împiedica răsturnarea căruţelor peste margine. Imediat ce 
trecu în spatele zidului, săgețile începură să zboare de 
dedesubt. 

Evident că Unwyrm nu era dispus să lase pe cineva să 
tragă cu arcul atunci când exista posibilitatea s-o rănească 
pe ea. Însă acum numai geblingii se mai aflau pe zid, sus şi 
dificil de atins, dar oricum ţinte expuse. Mai devreme sau 
mai târziu o săgeată norocoasă avea să-i lovească. 

— Nu ajung! Strigă Ruin. 

Bineînţeles, geblingii mai scunzi nu se puteau urca aşa 
cum o făcuse ea. Şi se îndoia că îi mai rămăsese putere în 
braţe ca să se aplece şi să-i tragă. 

În acelaşi moment Unwyrm spori presiunea chemării din 
Cranning. Părăseşte-i. Simţi o repulsie subită faţă de 
geblingi. Creaturi murdare, păroase şi vulgare, imitând 
fiinţele umane, dar plănuind doar s-o trădeze şi s-o omoare. 
Avu nevoie de toată puterea ca să nu facă aşa cum dorea, să 
fugă de lângă parapet şi să continue singură drumul spre 
locul unde o aştepta Unwyrm, iubitul ei, prietenul ei. 

Se agăţă de amintirea glasului lui Will, spunându-i că 
dorinţele pe care le simţea nu erau ale ei. Îşi imagină 
pasiunile trimise de Unwyrm ca şi cum ar fi stat în afara ei, 
în timp ce sinele ei lipsit de patimi rămânea în interiorul 


maşinăriei trupului său, împingând-o să facă ceea ce dorea 
cu disperare să nu facă. 

Îşi trase rochia peste cap şi o înnodă de pelerină. Apoi, 
îmbrăcată numai în cămaşă, în vântul rece care biciuia 
drumul, îşi fixă picioarele de zid, îşi petrecu pelerina în 
jurul spatelui şi aruncă rochia peste parapet. inu nodul în 
mâna stângă şi celălalt capăt al pelerinei în dreapta; 
frecarea pelerinei pe spate avea să-i permită să susţină mai 
multă greutate în rochie decât ar fi reuşit doar cu braţele. 

— Trebuie să mă urc pe asta? Strigă Ruin. 

— Doar dacă nu poţi zbura! Răspunse ea. 

Unwyrm o sfâşia, trăgea de mintea ei, dar rezistă în ciuda 
impulsului de a-i da drumul, de a-l lăsa pe gebling să cadă. 
Voi face ceea ce am decis eu să fac, îşi spuse în sine, nu 
ceea ce vreau să fac, şi simţi partea sa emoţională 
micşorându-se, retrăgându-se parcă în grabă din faţa ei. E 
Will, îşi dădu ea seama. E tăcerea lui, forţa lui, 
înţelepciunea lui, îşi poate alunga toate sentimentele atunci 
când nu le vrea. 

Materialul rochiei cedă şi se rupse puţin, apoi mai mult, 
dar într-o clipă Ruin se târi peste zid. 

Se aplecă şi strigă, încurajând-o pe Reck. 

Deodată se auzi un țipăt de cealaltă parte. 

— Au lovit-o, zise Ruin. Strigă: Nu-i nimic, abia te-a atins, 
haide, haide! 

După greutatea din scara improvizată Patience ştiu că 
Reck urca. Ruin se aplecă, îşi prinse sora de sub braţ şi o 
ajută să se salte. 

Săgeata ieşea din coapsa ei stângă, dar Ruin avea 
dreptate - vârful nu intrase complet şi îl putu scoate uşor. 
Reck gâfâia, cu ochii măriţi de spaimă. 

— Niciodată, zise, niciodată n-am putut suferi înălțimile. 

— Şi consideri Cranning căminul tău? Întrebă atunci 
Patience. 

Îşi examină rochia. Era zdrenţuită în locurile în care se 
frecase pe zid. Se rupse în mâinile ei. 


— Mă bucur că n-aţi fost trei. Al treilea ar fi căzut. 

Desfăcu pelerina de rochie. O săgeată rătăcită căzu lângă 
ea. O aruncă peste zid. 

— Sper să aterizeze în ochiul cuiva. 

Ruin se uita la ea. O studia. 

— De ce n-ai plecat, de ce nu ne-ai părăsit? 

— Mi-a trecut prin minte. 

— Ştiu - noi recepţionăm ecouri la ceea ce îţi spune ţie. 

— Păi, urmează să fiu mireasă. Am nevoie de alai de nuntă. 
Am nevoie de voi lângă mine. 

Era o glumă amară. Îşi înfăşură pelerina în jurul taliei ca 
să-şi apere picioarele de vântul rece care şuiera pe drumul 
neprotejat. 

— Am nevoie şi de un foc cald. 

— Cel puţin nu va trebui să alergăm în următoarele 
minute. 

Reck îşi încercă piciorul rănit. 

— Doare, zise. 

Ruin privi în jur. 

— Dacă am găsi iarba potrivită. 

— Se spune că tot ceea ce creşte în lume creşte şi în 
Cranning, spuse Reck. 

— Undeva în Cranning, sublinie Ruin. 

— Sunt copaci în direcţia aia, indică Patience. Dacă avem 
noroc, n-o să dăm peste nimeni pe care Unwyrm să-l pună 
să ne vâneze. 

Casele, situate deocamdată la distanţă de câteva străzi, se 
răreau şi în cele din urmă făcură loc grădinilor şi livezilor. 
În curând, se aflau pe un drum care mărginea o zonă mare 
şi plată de livezi. Copacii erau piperniciţi, căci numai specii 
pitice puteau creşte la o asemenea altitudine. 

Ruin hoinări printre copacii care demult îşi pierduseră 
frunzele şi fructele; în cele din urmă, o chemă pe Reck şi îi 
presă o frunză păroasă pe rană. 

— Nu ne putem odihni mult timp aici, spuse Reck ţinând 
frunza la locul ei. Curând o să vină cineva după noi. 


— Niciodată în viaţa mea n-am făcut atâta efort, zise 
Patience. Sunt aşa de obosită. 

— N-am dormit de când am plecat de pe vas, adăugă Ruin. 
Dar Unwyrm n-ar putea fi mai fericit. Trebuie să dormim la 
un moment dat. 

— Acum, propuse Patience. 

— Nu acum, replică Reck. Trebuie să ajungem mai sus. 
Unde să nu mai fie oameni sau geblingi pe care să-i trimită 
după noi. 

Patience zări norii grei apropiindu-se dinspre vest, la 
nivelul lor. 

— Se lasă ceața. Ne putem ascunde în ceaţă. 

— N-o să fie ceaţă, o să fie zăpadă, spuse Ruin. Avem 
nevoie de un adăpost. Şi trebuie să urcăm mai mult. 

— Încă nu putem folosi tunelele? Întrebă Patience. 
Tunelele ar însemna adăpost şi o cale uşor de urmărit către 
Unwyrm. 

— O, da, bineînţeles. Dar la altitudinea asta intrările sunt 
destul de rare. Acum ne aflăm aproape la limita superioară 
a zonei locuite. Va trebui să găsim o altă cale în sus. 

Iarba acţiona rapid, îndepărtând suficient din durerea lui 
Reck încât ea să poată ţine pasul, deşi continua să piardă 
sânge în fire subţiri, în timp ce crusta se tot forma şi se 
rupea. În final, găsiră pe suprafaţa versantului abrupt şi 
lustruit o scară care ducea la nivelul superior. 

Poarta de jos era larg deschisă. Poarta de sus era mai 
puţin cooperantă. 

— Puteau măcar să aibă bunăvoința să încuie şi poarta de 
jos, zise Reck. 

Dar Patience avea pregătire de diplomat şi, printre alte 
lecţii, Angel o învățase că o încuietoare simplă ca aceasta 
însemna că proprietarul nu era atât de serios în privinţa 
intimităţii dorite. Cu ajutorul unui băț scurt şi a unei săgeți 
o deschise în câteva clipe. 

Intrară într-o altă grădină, de data aceasta fără copaci. În 
spatele grădinii, Piciorul Cerului se înălța din nou abrupt. 


Însă aici peretele nu era lustruit. Muntele era natural, cu 
câteva peşteri căscându-i-se pe faţă. Nu mai văzuseră 
asemenea rocă naturală de când veniseră în Cranning. 
Părea neatins vreodată de vreo mână umană. 

— Asta e vârful? Întrebă Patience. 

Reck scutură din cap. 

— Vârful e un ghețar, dar s-ar putea ca oraşul să nu se 
întindă mai departe de aici. Cel puţin în punctul ăsta. 

— Ştii unde ne aflăm? 

— Aş şti dacă am putea ajunge în peştera aia, zise Ruin. 

Porniră spre ea printre două garduri scunde care păreau 
să se îndrepte în direcţia respectivă. Apoi intrară în nori şi 
după câteva secunde nu mai vedeau deloc. 

Se opriră imediat, atingându-se unul pe altul, ţinându-se 
de mâini ca să nu fie despărțiți. 

— Eşti rece, heptarhule, zise Reck. Tremuri. 

— Ea nu are blană. Va trebui s-o ţinem în braţe până trece 
norul. 

— El nu vrea să întârzii, murmură Patience. A aşteptat 
deja prea mult. 

Se întinseră pe pământ, Reck în faţa ei, Ruin în spate, 
protejând-o cât puteau mai bine de zăpada care acum 
cădea grea din nori. 

— Te simţi bine? O întrebă după un timp Reck. 

— Singurul lucru la care mă pot gândi, răspunse Patience 
dârdâind, este cât de mult îl doresc pe el. Apoi râse încet: 
Nu mă pot gândi decât la somn. 

Ei o îmbrăţişară şi mai strâns, şi în căldura trupurilor 
geblingilor adormi. 

Norul dispăruse şi se vedeau stelele, dar zăpada îi 
acoperise pe jumătate şi aerul era rarefiat. Reck îşi simţea 
pulsând rana din coapsă. Durerea nu era intensă, dar 
fusese suficientă ca s-o trezească. Nu mai simţea în spate 
răsuflarea fetei care dormea lângă ea. Îl chemă în tăcere pe 
fratele ei. 

Ruin deschise un ochi şi se uită la ea. 


— Cum e? Şopti Reck. 

— E slăbită. Dar cred că el aşa o vrea, slabă. 

— Peşterile n-or să fie de prea mult ajutor. E mai frig decât 
afară. 

— Ridică-te şi uită-te dacă se vede vreo lumină, zise Ruin. 
O ţin eu. 

Reck se îndepărtă de fata adormită. În depărtare clipeau 
câteva luminiţe. O distanţă lungă de parcurs prin întuneric. 

— E departe, zise Reck. Dar nu ne putem duce după 
ajutor. Va trebui s-o luăm şi pe ea, oricât de ger ar fi. 

Reck îngenunche şi mângâie braţul gol al lui Patience, apoi 
o scutură uşor. 

— Nu se trezeşte. 

Ca un răspuns, Reck simţi dintr-odată ceea ce nu mai 
simţise în tot timpul cât fusese alături de Patience: 
respingerea lui Unwyrm. Dar acolo, atât de aproape de 
vizuina lui, lovi cu asemenea forţă încât i se tăie respiraţia. 
Ţipă de durere. 

— Suntem prea aproape de el! 

Cu Patience adormită, Unwyrm se putea concentra asupra 
lor, împingându-i înapoi. 

— Trezeşte-o! Icni Ruin. 

Reck abia îl auzi. Acum abia dacă se mai putea gândi la 
altceva în afară de nevoia urgentă de a fugi la zidul grădinii 
de unde să se arunce peste stâncă, tot drumul în jos prin 
aer până la apa de la baza Piciorului Cerului, să se scufunde 
în Cranwater. Se ridică şi porni împleticindu-se spre zid. 

— Nu! Răcni Ruin. Se agăţă de picioarele ei. Oricât de 
puternică ar fi fost respingerea, el era mai antrenat să-i 
reziste; rana ei o slăbise puţin, aşa că reuşi s-o reţină. 
Trezeşte-te dracului! Strigă la Patience. Trezeşte-te, ca să 
fie nevoit să te cheme din nou! 

Ca răspuns, Patience începu să tremure de frig. 

Scânci. Îl chemă încet pe tatăl ei. Nu se trezi. 

— Dă-mi drumul! Ţipă Reck. Lasă-mă să zbor! 


— Încearcă să ne omoare! Plânse Ruin, cu toate că şi el 
simţea nevoia să sară. 

— Ce se-ntâmplă? Strigă cineva în depărtare. 

— Unde sunteţi, tra-la-la, tra-la-la? Cântă altcineva. 

— E frig de crapă pietrele! Strigă altul. 

Evident grupul era bine dispus, indiferent cine ar fi fost. 

— Aici! Răcni Ruin. Ajutor! 

— Dă-mi drumul! Repetă Reck. 

Posibilii salvatori se repeziră spre ei. Ruin nu văzu decât 
că erau oameni. 

— Dă-i drumul! Zise unul dintre ei. 

— Ajută-l, zise altul. 

Erau bătrâni şi păreau fie beţi, fie proşti. Ruin se îndoia că 
ar fi putut-o reţine pe Reck dacă ea voia să scape. Mai avea 
doar o speranţă. 

— Treziţi-o pe cea care zace acolo! Cea de acolo, fata din 
zăpadă - treziţi-o! 

— Ia te uită! N-are haine prea călduroase. 

— În zăpadă - asta nu-i foarte înţelept. 

— Ce bine că am venit. Ştim ce înseamnă asta. 

O ridicară pe Patience în picioare. 

— Pălmuiţi-o! Strigă Ruin. 

Auzi câteva palme. Apoi pe Patience plângând. 

— Opreşte-te, rosti ea. 

Şi dintr-odată nevoia de a muri se stinse. Reck încetă să se 
mai zbată. 

— S-o ducem în casă pe tânăra asta îngheţată. 

— Nu, zise Ruin. Nu fără noi! Lăsaţi-o lângă noi. 

— Vrem noi geblingi? 

— O, ei sunt în regulă. La urma urmelor e oraşul 
geblingilor. Geblingii-s foarte drăguţi. 

— Da. Rămânem împreună, zise Ruin. 

Mai multe mâini îl ridicară, îl ajutară să stea în picioare. Pe 
Reck o purtau pe braţe, căci era prea epuizată ca să 
meargă. Patience mergea în faţa lor, murmurând: 

— Vin, vin, nu e ăsta drumul. 


— Bineînţeles că ăsta e drumul. Noi ştim drumul, nu-i aşa? 
Nu e ăsta drumul? 

Focurile de la ambele capete ale camerei lungi şi scunde o 
păstrau destul de încălzită. Ruin şi Reck stăteau de o parte 
şi de alta a lui Patience, ţinând-o de mâini şi cu faţa la foc. 
Bătrânii îi înconjurau, făcând comentarii fără sens. 

Patience încercă să-i ignore. O îngrijora continuarea 
drumului. Desigur, furtuna de zăpadă nu era fapta lui 
Unwyrm, dar fusese capabil să se folosească destul de bine 
de ea. lar acum ei îi era frică să adoarmă, ca nu cumva Ruin 
şi Reck să fie împinşi să se sinucidă sau să fugă în timpul în 
care ea nu putea să-i protejeze. Era atât de complicat - ei 
aveau nevoie de protecţia ei ca să poată ajunge la Unwyrm; 
ea avea nevoie de ei ca să-l poată ucide pe Unwyrm înainte 
de a se împerechea cu ea. lar Unwyrm era prea puternic, 
nu erau nişte adversari pe măsura lui. Nimeni nu era un 
adversar pe măsura lui. 

— Nu, rosti Reck. 

— 'Ţi-o face şi ţie, nu-i aşa? Întrebă Ruin. 

— Disperare. Nu putem reuşi. 

Patience aprobă din cap. 

Bătrânii îşi schimbară puţin bolboroselile. 

— Despre ce vorbesc micuţii ăştia? Curaj, copii, nu 
disperaţi. Asta e un loc vesel, nu fiţi aşa de trişti. Poate un 
cântec, ce ziceţi? 

Câţiva dintre bătrâni începură să cânte, dar întrucât 
niciunul nu-şi amintea cuvintele, melodia se sfârşi încetul cu 
încetul. 

— Avem nevoie de Will, zise Reck. 

— Pentru ce? Întrebă Ruin. Aici nu e nimic de arat, şi 
dintre toţi ai noştri Angel e singurul care a mai urcat atât 
de sus. 

— Avem nevoie de el, repetă Reck. 

Patience fu cea care îi explică de ce: 

— Am fost spulberaţi de vântul lui Unwyrm, iar vremea e 
prea rea pentru noi. Avem nevoie de omul care nu s-a 


plecat niciodată în faţa lui Unwyrm. 

— Unwyrm! Strigă un bătrân, şi ceilalţi preluară strigătul: 
Unwyrm! Unwyrm! 

Patience încercase până atunci să-i ignore pe bătrâni. 

— Ştiţi despre el? 

— O, suntem vechi prieteni! 

— Am venit aici să-l vizităm, şi el ne lasă să stăm cât vrem. 

— Nimeni nu se mai întoarce vreodată acasă. 

— Până când murim, desigur. Mulţi au făcut asta. 

— “Toţi o să murim, doar ştii. 

— Unwyrm v-a invitat şi pe voi? 

Capete chele, cărunte sau cu păr complet alb apăreau şi 
dispăreau în jurul lor. Ca nişte copii mici, abia puteau sta 
locului. Evidenta lor senilitate o liniştise pe Patience. 

Acum începu să-şi aducă aminte că urmase drumul pe care 
şi alţii mai merseseră înainte. 

— Da, zise ea. Unwyrm ne-a invitat. Dar ne-am rătăcit prin 
zăpadă. Ne puteţi spune unde se află? 

— În spatele uşii de aur, spuse unul. Ceilalţi aprobară 
solemn. Dar nu puteţi merge toţi odată. Numai unul câte 
unul. 

— Pe noi ne vrea toţi odată, zise Reck. 

— Mincinoasa, mincinoasa, replică unul dintre bărbaţi. 

Patience îi aruncă o privire aspră lui Reck, parcă 
spunându-i: eu sunt diplomatul şi tu eşti pustnica. Lasă asta 
în seama mea. Dar în realitate Patience habar n-avea cum 
să se poarte cu aceşti oameni. 

Păreau relativ inofensivi. Însă îl cunoşteau pe Unwyrm, şi 
Unwyrm îi cunoştea pe ei, şi puteau avea destulă putere ca 
să complice lucrurile. 

— Acum trebuie să ne odihnim, spuse Patience. 

— Fără şmecherii, zise cel mai tânăr dintre ei, un bărbat al 
cărui păr nu albise încă de tot, cu toate că faţa sa buhăită 
arăta rău. 

— Domnule, zise Patience, pot să ştiu cum vă numiţi? 

— La schimb. Tu prima. 


— Eu sunt Patience. 

— Patience, nu ar trebui să umbli aşa subţire îmbrăcată 
prin furtuni de zăpadă. 

Apoi chicoti, ca şi cum sfatul său fusese o excelentă vorbă 
de duh. 

— Numele dumneavoastră? 

— Am trişat, făcu el. Nu am nume. 

— Credeam că aţi spus fără şmecherii. 

Păru să se întristeze. 

— Dar Unwyrm ne-a luat numele şi nu ni le mai dă înapoi. 

Patience nu era sigură ce joc jucau, dar încercă totuşi să li 
se alăture. 

— Trebuie să fiţi foarte supăraţi fiindcă v-aţi pierdut 
numele. 

— Oh, nu. 

— Deloc. 

— Cine are nevoie de nume? 

— Suntem foarte fericiţi. 

— Avem tot ce ne trebuie. 

— Pentru că nu avem nevoie de nimic. 

Ultima propoziţie fusese a celui mai tânăr. Dădea din cap 
plin de seriozitate, ca un copil. Dar ochii lui nu erau de 
copil. Erau încărcaţi de tristeţe şi de pierdere. 

Lui Patience îi veni ideea că aceşti oameni, cu toată 
bolboroseala lor veselă, ar putea într-adevăr să încerce să 
comunice. 

Avem tot ce ne trebuie pentru că nu avem nevoie de nimic. 
În consecinţă, nu avem nimic. Începu să-i descoase, cât 
putea de discret. 

— Ce altceva a mai făcut Unwyrm pentru voi? Întrebă. 

— Oh, el ne îndepărtează grijile. 

— Nu ne facem niciodată nici o grijă. 

Deodată Ruin îi întrerupse. 

— Pe mine mă face bolnav, spuse. 

Oamenii tăcură. 


Patience se uită la el şi zâmbi, parcă încercând să-l omoare 
din priviri. 

— Poate Unwyrm o să te ajute să te simţi mai bine în 
următoarele câteva minute, ca să nu mai fii obligat să spui 
NIMIC. 

Ruin înţelese aluzia şi reveni la privitul flăcărilor. 

— Ce face el cu grijile voastre? Întrebă Patience. 

— Le ia pe toate. 

— Ni le scoate din cap. 

— Le pune în capul lui. 

— Nu ne mai facem griji despre. 

Dar nu îşi termină fraza. 'loţi aşteptau prosteşte ca 
altcineva să vorbească. 

— Ce fel de griji vă făceaţi? Întrebă Patience. 

— Oasele bătrâne, zise unul dintre ei. Dar mi-e foarte 
somn. 

— Du-te şi te culcă, îl îndemnă altul. 

— Of. Îmi vine să casc. 

— Noapte bună! 

Cel mai tânăr căscă, de asemenea, dar se apropie de 
Patience, zâmbi şi şopti: 

— Capacitatea moleculelor genetice lungi de a transporta 
inteligenţa. 

Apoi surâse şi se rostogoli pe podea. 

Toţi bătrânii zăceau grămadă pe jos, sforăind. 

— Înţelepţii, zise Patience. 

— Nostim, făcu Reck. 

— Nu glumesc. Aceştia sunt înţelepţii. Cei pe care i-a 
chemat Unwyrm, care s-au oprit la casa lui Heffiji ca să 
răspundă la întrebările ei. Unwyrm le-a mâncat miezul 
minţii, iar astea sunt cojile pe care le-a scuipat. 

Îngenunche lângă bărbatul care făcuse efortul să-i spună 
cine era în realitate. 

— Acum te recunosc, rosti cu blândeţe. Am venit să vă dăm 
înapoi ce v-a luat el, dacă putem. 

— De ce le-ar face asta? Întrebă Reck. 


— Adună toate cunoştinţele speciei umane, ca să o poată 
înlocui, atât cu corpul, cât şi cu mintea. Ruin îşi ţinea 
palmele între genunchi ca să şi le încălzească. Totuşi, nu 
înţeleg de ce i-a lăsat în viaţă. 

— Nu se poate ca aceştia să fie toţi înţelepţii din lume, zise 
Reck. 

— Chemarea lui Unwyrm a început în urmă cu şaizeci de 
ani, răspunse Patience. Ei trebuie să fie cei tineri, cei care 
au fost aduşi mai recent. Chiar şi ei vor muri curând, şi dacă 
nu ar exista casa lui Heffiji tot ceea ce ştiau ei ar fi pierdut. 

— Dar există casa lui Heffiji. Iar tu ai venit în satul nostru, 
în ciuda eforturilor lui Unwyrm. Şi când eu şi Ruin eram în 
pericol acolo în zăpadă, oamenii pe care Unwyrm i-a 
aruncat ca pe nişte gunoaie ne-au salvat. De ce? 

— Noroc, zise Patience. Nu pot fi toate şansele împotriva 
noastră. 

— Urăsc şansele, făcu Ruin. Urăsc să cred că viitorul 
poporului meu, al întregii lumi depinde de o înşiruire 
accidentală de evenimente. 

— Dă-te mai departe de foc. O să-ţi arzi părul. 

Geblingul se întoarse, profilându-se pe focul arzând 
fierbinte: 

— Ce măreție există într-o astfel de victorie? 

— Poate, când întreaga viaţă de pe planeta asta se 
întoarce împotriva noastră, puţin noroc e singura 
posibilitate de a învinge. 

— Eu mă bazez pe noroc, zise Reck. Mă bazez chiar şi pe 
acţiunile zeilor. Numai să învingem. 

— Will ar spune că mâna lui Dumnezeu a fost cea care ne- 
a adus până aici. 

— Dacă mâna lui Dumnezeu e în joc şi e de partea noastră, 
de ce nu-l distruge chiar el pe Unwyrm? 

— Dumnezeu nu are putere să acţioneze decât prin 
mâinile noastre, spuse Ruin. Nu putem face decât ceea ce 
facem pentru el. 

Reck râse tare. 


— Ia te uite! În secret eşti un Observator, geblingul meu, 
geamănul meu? În hoinărelile tale prin pădure ai descoperit 
religia? 

— Ce ştiu oamenii despre dumnezeul lor? Vor ca el să aibă 
putere asupra pământului şi cerului. Dar el nu are putere 
decât asupra voinţei oamenilor. Pentru că el este voinţa 
umană - şi e un zeu slab, plăpând. Nu ca zeul geblingilor. 
Noi am văzut asta, nu-i aşa? Împreună, toţi geblingii sunt 
un singur suflet. Ignorăm asta în cea mai mare parte a 
timpului, dar la nevoie acţionăm laolaltă, facem ceea ce 
conştient sau nu ştim că trebuie făcut pentru ca întregul să 
supravieţuiască. Acesta este zeul geblingilor - voinţa 
comună, nerostită şi inexprimabilă. Cealaltă minte. Chiar şi 
oamenii au o vagă urmă a celeilalte minţi, care îi permite lui 
Lady Patience să audă un ecou slab al chemării noastre, 
care îi dă voie lui Unwyrm să le vorbească. Ei împreună 
creează un zeu, care este binele tuturor, şi el conduce. 
Slab, jalnic, cu intermitențe, dar conduce. Ruin îşi răsuci 
părul de pe obraz: îl conduce chiar şi pe Unwyrm. La fel ca 
un gebling, şi el e pe jumătate uman. Zeul oamenilor îi stă 
ca o rădăcină în drum; dacă nu o vede, se împiedică. 

— Nu cred că sunt mulţi preoţi care ar agrea teologia ta, 
spuse Patience. 

— Din cauza asta nici nu o scot la vânzare, replică Ruin. 
Dar nu numai norocul ne-a ajutat. Nu suntem nişte creaturi 
singuratice încercând să ne salvăm neamul. Suntem 
instrumentul neamului nostru, pe care ei l-au creat 
inconştient ca să se salveze. 

Patience legă viziunea lui Ruin de ceva ce i se spusese pe 
barcă nu cu multe zile în urmă. 

— Will spune că geblingii. 

— Ce-mi pasă mie ce spune el? Acum avem nevoie de forţa 
lui, nu de ideile lui. Avem nevoie de forţa care i-a permis să 
se opună chemării din Cranning. 

— El spune că geblingii şi oamenii au cu toţii suflete şi că 
acelaşi dumnezeu intenţionează să ne salveze pe toţi. 


— Dacă e aşa, atunci îl implor pe dumnezeul ăsta să ni-l 
aducă pe Will, ca să-l înfrunte pe Unwyrm şi să reziste 
pentru noi. 

Ruin se prostea, dar nu ca să-i amuze. Parodia lui era o 
mască a unei credinţe disperate, Patience îşi dădea seama 
de asta. Inventase pentru sine un zeu în care putea să 
creadă şi acum se ruga acelui zeu. 

Şi i se răspunse. 

Afară, în timpul unei scurte perioade de scădere a 
vântului, putură auzi sunetele acute, dulci ale cântecului 
armonios al lui Strings şi Kristiano. 

O altă voce o strigă pe Patience pe nume. 

— Angel, zise ea. 

— I-a omorât pe ceilalţi, spuse Reck. Unwyrm l-a adus la 
NOI. 

Se auziră paşi scrâşnind pe zăpada îngheţată de afară. 

— Patience! Strigă din nou Angel. Bătu la uşă. 

— Pleacă! Răspunse ea. Nu vreau să te omor. 

Reck pregătea o săgeată, şi Ruin avea pumnalul la 
îndemână. 

— Patience, m-am eliberat de el! Strigă Angel. Lasă-mă să 
intru, te pot ajuta! 

— Nu-l crede, zise Reck. 

— Pleacă! Patience ridică sarbacana la buze: o să te omor! 

Uşa se deschise şi se izbi de perete, ricoşând. Imediat o 
săgeată se înfipse tremurând în uşă la înălţimea taliei; Reck 
se pregătea să tragă din nou, de cum intra cineva. 

Însă Patience ştia că Angel n-ar fi putut să deschidă uşa cu 
forţa. 

— Will, zise. Tu poţi să intri, Will. 

Will intră, urmat de Angel care era legat strâns şi priponit 
de Sken. Strings şi Kristiano îi urmau. Erau îmbrăcaţi gros 
împotriva frigului. 

— Şi iată-ne, zise Strings vesel. Casa înţelepţilor. Iar 
înţelepţii, după cum puteţi vedea, au adormit. 


Era adevărat; nici chiar strigătele şi loviturile în uşă nu-i 
treziseră. Era un semn al prezenţei lui Unwyrm, dovada că 
îi putea ţine adormiţi orice s-ar fi întâmplat. 

— Will, zise Reck. De ce n-ai vorbit! Eram siguri că Angel 
a. 

— Nu a vorbit, spuse Angel, pentru că nu ştia dacă eraţi 
sau nu sub controlul lui Unwyrm. Săgeata din uşă a fost 
destul de convingătoare. 

Patience se uită la Angel. Legăturile lui erau o glumă, 
desigur - ştia că Angel putea cu uşurinţă să desfacă 
nodurile dacă ar fi vrut. Ea îi studia chipul. 

— Ştiu de ce mă priveşti aşa, zise Angel. Crezi că nu m-am 
întrebat de mii de ori ce-o să creadă ea despre mine când o 
să afle adevărul? 

Dar Patience nu se gândea acum la trădarea lui. Gândea: 
focul a dispărut din ochii lui. E slab şi singur, şi niciodată 
înainte nu a mai fost singur. Chiar dacă Unwyrm este 
duşmanul tău, Angel, faptul că era mereu cu tine îţi dădea 
putere. Iar acum arăţi ca un copil părăsit de părinţi. Îl 
aştepţi să se întoarcă. Crezi că poţi continua singur, dar 
totuşi îl aştepţi, ca să te readucă la viaţă. 

— Dar eu nu mai sunt cel care a fost. Acum nu maiam 
nevoie de legături. Eram tânăr când m-a luat el, tânăr şi 
nepregătit. Dar îl cunosc, şi acum că a plecat n-o să-l mai 
las niciodată să se întoarcă. 

— De ce l-ai adus? Îl întrebă Ruin pe Will. De ce nu l-ai 
omorât pur şi simplu acolo jos? 

Will îi aruncă doar o privire lui Ruin, parcă spunând: cine 
eşti tu ca să-ţi dau socoteală? Apoi se întoarse către 
Patience: 

— Heptarhul meu, ţi-am adus slujitorul. Voia să-şi 
răscumpere greşelile. 

— După moartea lui Unwyrm, zise Patience, atunci poate 
redeveni el însuşi şi adevăratul meu slujitor. Dar, atâta timp 
cât Unwyrm trăieşte, Angel este sclavul wyrmului, nu al 
heptarhului. 


— Ba nu, insistă Angel. Eu l-am mai înfruntat. Îi ştiu 
slăbiciunile. 

— Nu ştii absolut nimic de genul ăsta, altfel l-ai fi omorât 
dinainte. 

— Acum el nu se gândeşte decât la tine, Patience. Nu-l 
interesează decât să rămână în viaţă suficient cât să te lase 
însărcinată. A aşteptat şapte mii de ani, reînnoindu-se 
constant, încât a ajuns să urască gustul propriei sale vieţi, 
dar când o să vii tu va putea împlini tot ce a aşteptat. Nu-i 
pasă de mine sau de Will, sau de geblingi. 

— Te lasă liber pentru ca noi să te credem şi să te luăm cu 
noi. Atunci te va stăpâni din nou şi o să ne trădezi exact în 
momentul când vom fi mai vulnerabili. 

— Legăturile astea n-or să mă reţină, spuse Angel. Fie mă 
luaţi cu voi, fie mă ucideţi acum. 

Patience clătină din cap: 

— Nu mi-ai făcut nici un bine, Will, aducându-l aici. 

— Un astfel de bine n-a fost niciodată țelul meu, zise Will. 

— Care era scopul tău? 

— Scopul meu e şi scopul lui Dumnezeu. 

Ruin râse zgomotos. 

— Şi scopul lui Dumnezeu care e? Întrebă Angel cu 
dispreţ. 

— Noi suntem scopul lui. Viaţa noastră, noi care creăm, 
descoperim, construim şi dărâmăm, noi care iubim şi urâm, 
care suferim şi ne bucurăm, noi suntem scopul lui. El 
lucrează pentru ca noi să trăim veşnic, oameni şi geblingi, 
dwelfi şi gaunti, născuţi din pântece şi coborâţi în mormânt. 

— Foarte frumos. Dar acum treaba noastră este să-l 
punem pe Unwyrm în mormânt, iar singura cale de a reuşi 
asta este ca mai întâi să-l punem pe Angel acolo. 

Patience scoase laţul din păr şi îl lăsă să-i atârne într-o 
mână. 

— Cu cât mergem mai mulţi acolo să-l înfruntăm, cu atât 
mai bine. O să mă cheme pe mine şi o să-i fie greu să se 
concentreze asupra distrugerii voastre. 


— Sperăm, zise Reck. 

— N-o să permită nimănui altcuiva să se apropie, doar mie. 
Dacă e să-l ucidă ceva, arcul o va face, Reck. 

— Bineînţeles. Pentru asta m-am născut. 

— Dar nimeni nu îi înţelege corpul sau unde trebuie lovit 
ca să moară. Ruin, tu eşti cel care a trăit în mijlocul vieţii de 
pe planeta asta. Nu putem să ne bazăm decât pe intuiţia ta 
ca să ştim unde să-l lovim ca să-l omorâm. 

— Ştiu eu, spuse Angel. Ştiu unde trebuie atins - în ochi, 
străpuns până la. 

— Acum nu ştii nimic, replică Patience. Te-ar fi putut minţi 
de mii de ori şi tu l-ai fi crezut pentru că voiai să crezi. Îl 
ocoli pe Angel, oprindu-se în spatele lui: Cred că Unwyrm 
controlează cel mai uşor minţile pe care le cunoaşte cel mai 
bine. Angel e cel mai uşor de controlat. Dar nu cu mult mai 
uşor decât Reck, Ruin sau eu. Ne-a prins de atâtea ori încât 
ne cunoaşte tiparele la fel de bine cum cunosc geblingii 
tunelele din Cranning. Va fi nevoie de toată forţa noastră ca 
să ne împotrivim. Dar tu, Will, şi tu, Sken - pe voinu vă 
cunoaşte. Nu aşa cum ne cunoaşte pe noi. Will îi poate 
rezista, iar Sken - iartă-mă, dar nu cred că îţi dă prea multă 
importanţă, altfel te-ar fi chemat până acum. Deci voi 
trebuie să veniţi ultimii, să staţi în spatele nostru. 
Împiedicaţi-i pe geblingi să fugă, siliţi-i să-i opună 
rezistenţă, ca să-şi poată concentra toate forţele asupra 
uciderii lui. În final, dacă ei ratează, va trebui să mă ucideţi 
pe mine înainte să se nască fiii lui Unwyrm. 

— Nu sunt o eroină, zise Sken. 

— Nu ne aflăm aici ca să fim eroi. Ne aflăm aici ca să 
ucidem. Pe Unwyrm, dacă ne descurcăm. Pe mine, dacă nu. 

— Vor începe prin a te ucide pe tine dacă pot, spuse Angel. 
E cea mai uşoară cale prin care s-ar împiedica naşterea 
copiilor. Săgeţile lui Reck te vor lovi înainte de final. Nu poţi 
avea încredere în ei. 

— Iar tu, Angel, învățătorul meu, prietenul meu, tatăl meu, 
rosti Patience. Cum aş putea să te las în urma mea când 


Unwyrm nu trebuie decât să se gândească la tine şi tu vei 
tresări, te vei umili şi i te vei supune? 

Răsuci laţul în jurul gâtului lui şi trase rapid, uşor, delicat. 
Sângele izbucni de jur împrejur. Faţa lui Angel reflectă o 
expresie de surpriză, de uluire, poate chiar de gratitudine. 
Apoi se prăbuşi în faţă, căzând de pe scaun. Patience se 
aplecă asupra lui, desfăcându-i cu grijă laţul din jurul 
gâtului. Ceilalţi se uitară în altă parte ca să-i ofere un 
moment pentru suferinţă. Ea făcuse ceea ce trebuia făcut şi 
nu lăsase această teribilă datorie în seama altcuiva. Era un 
heptarh adevărat, vedeau cu toţii asta. 

— Îmi pare atât de rău, zise Strings. Atât de rău. Era un 
om aşa de bun. Voia să-l ucidă pe Unwyrm, voia cu 
adevărat. 

— Destul, zise Will. S-a terminat. 

— Mă cheamă, spuse Patience. Mai puternic decât pot 
suporta. 

— Ştii, medită Ruin, dacă tot e să vedem adevărul, 
heptarhule, tu eşti cel mai puţin demnă de încredere dintre 
noi toţi. 

— Plec. 

— El cunoaşte drumul prin mintea ta mai bine decât prin a 
oricui cu excepţia celei a lui Angel, şi ţine mai mult la tine. 
Poate să facă ce vrea cu tine. Şi totuşi tu eşti cea care face 
planul. 

Patience se îndreptă spre uşă. 

— Acum. 

Deschise uşa şi ieşi în zăpada luminată de lună. 

Vântul sufla un praf alb în urma ei, ca o umbră 
retrăgându-se cu laşitate în camera caldă. Will smulse o 
lampă de pe perete şi o urmă îndeaproape, cu Ruin, Reck şi 
Sken tropăind imediat după el. 

Sken era entuziasmată. 

— Acum 0 să ajung să văd în sfârşit cum arată Unwyrm. 

Ceilalţi o ignorară. Will o apucă pe Patience de braţ; ea se 
smuci în strânsoarea lui, încercând să alerge către 


Unwyrm. 

— Încet, calm, şopti Will. De acum sunt în spatele tău, Lady 
Patience. Aminteşte-ţi că nimic din toate astea nu este ceea 
ce eşti tu însăţi. Prin tine noi toţi ne confruntăm cu el. Nu 
eşti singură împotriva lui. 

Gura peşterii îi aştepta în depărtare. 

— Sosesc, şopti Patience. 

În urmă, în Casa înţelepţilor, bătrânii se treziră, căscând şi 
întinzându-se. Unul dintre ei se împletici către locul unde 
zăcea Angel. 

— Urâtă tăietură, zise. 

Îşi făcu de lucru dezlegând nodurile care legau mâinile lui 
Angel. 

Angel deschise ochii. Apoi se ridică în şezut şi îşi atinse 
uşor gâtul. 

— A tăiat aproape, aici. Aproape. 

— De ce am adormit? Întrebă bărbatul care îl dezlegase. 

— E timpul, zise Angel. Acum o are. 

Se ridică şi rupse tivul mantiei sale. Trei pumnale erau 
ascunse acolo. 

— Ce-o să se întâmple acum? Întrebă bărbatul. 

— O să vezi. O să vezi. Apoi vorbi încet, cuiva care nu îi 
putea auzi cuvintele: Cheamă-mă cum vrei. Vin. 

18. LOCUL NAŞTERII. 

Era dimineaţa devreme când pătrunseră în peşteră, primii 
zori abia sclipeau înspre răsărit. Nu aşteptară să se ridice 
soarele; de acum aveau să trăiască la lumina felinarului. 

Patience deschidea drumul. Mâna lui Will strângându-i 
braţul avea forţa unei rădăcini de copac. Drumul lor urca 
şerpuind prin stâncă, pe lângă un curent de apă rece ca 
gheaţa coborând prin tunel. Pereţii erau acoperiţi de 
gheaţă, la fel şi cărarea; constatară curând că, dacă 
mergeau pe pământul îngheţat, le alunecau picioarele, iar 
dacă mergeau prin apă îngheţau. După jumătate de oră 
ajunseră la o poartă de aur. 


Era doar o scândură care cândva fusese vopsită în galben. 
Nu avea încuietoare. Nici clanţă. Zeci de nume erau 
zgâriate pe ea şi pe piatra acoperită de gheaţă de alături. 
Uşa nu putea avea mai mult de o sută de ani. Numele de pe 
piatră ar fi putut să stea acolo de milenii. 

Acum Patience era mai calmă. Îndreptându-se către 
Unwyrm, putea simţi cum scade presiunea şi îşi recapătă 
într-o oarecare măsură controlul. Uşa era ultimul obstacol 
dintre ei. Chiar dacă tânjea să treacă dincolo de ea, putea 
să simtă, ca o amintire îndepărtată, dorinţa disperată ca 
uşa să rămână închisă. 

— Rezistă cât poţi de mult, spuse Ruin. Mergi cât poţi mai 
încet. 

Patience se mulţumi să dea din cap. Respira greu din 
cauza efortului depus ca să stea pe loc şi să asculte. 

— O să mă uit la el şi o să încerc să-mi dau seama pe unde 
trebuie să intre săgeata. Nu ştim aproape nimic despre 
trupul lui, care sunt punctele vitale. Totuşi, ştim că nu are 
un creier propriu-zis. Probabil nici inimă. În final, s-ar putea 
să fim nevoiţi să-l străpungem în cât mai multe locuri, până 
când pierde destul de multe fluide şi moare. Din cauza asta 
trebuie să te mişti cât mai lent. Ca să ne dai nouă timp. 

Din nou Patience aprobă din cap. 

— Ascultaţi-mă cu toţii, zise Will. Nu ştim câţi dintre noi 
vor rămâne în viaţă la final. Dar cel care trăieşte, dacă 
întârziem şi el îi face copii lui Patience. Angel a spus că 
aceşti copii vor creşte repede. Trebuie ucişi. Pot să fie cu 
zecile, dar trebuie ucişi pentru că, dacă vreunul dintre ei 
supravieţuieşte, suntem pierduţi. 

— Vor fi copiii mei, şopti Patience. Ai mei. 

— Dumnezeu să ne ajute! Zise Sken. Vor arăta ca nişte 
viermi? 

— Copii umani, răspunse Will. Să-i ucidem ne va părea o 
crimă. 

Reck văzu cum Patience transpira, cum se ridica abur din 
trupul ei în tunelul groaznic de rece. Reck îşi amintea 


extrem de bine nevoia teribilă pe care i-o impusese 
Unwyrm, cât de puţin fusese capabilă să gândească, să 
înţeleagă că a se arunca de pe munte însemna moarte 
sigură. Când Unwyrm poruncea cu atâta putere, nu putea fi 
refuzat. 1 se adresă lui Ruin: 

— Îi cerem prea mult. Ea ne-a protejat tot drumul şi 
pentru ea nu a existat adăpost. Când va fi lângă el, nu se va 
mai putea gândi la nici un plan. 

Patience începu să suspine şi să se zbată în strânsoarea lui 
Will. Acum că fusese din nou oprită, chemarea o apăsa din 
interior cu o presiune insuportabilă. 

— Dă-mi drumul, Will, se rugă ea. 

— Patience! Strigătul răsună prin tunel. Reck şi Ruin se 
întoarseră să se uite în tunelul prin care tocmai trecuseră. 
Patience! O să intru eu! O să intru eu primul! 

Will îi dădu lampa lui Sken şi o apucă pe Patience de umeri 
cu ambele mâini. 

— Nu l-ai omorât! 

— Unwyrm nu m-a lăsat! Suspină ea. 

Angel apăru în lumina slabă aruncată de lampa lor la 
capătul îndepărtat al tunelului, unde cotea coborând în 
afara razei lor vizuale. Avea în ambele mâini cuțite 
pregătite de aruncat. Sângele uscat încă lăsa să se vadă un 
model înspăimântător pe gâtul lui. 

— Daţi-vă la o parte! Răcni. O să-l omor, pot s-o fac! Lăsaţi- 
mă să trec! Voi nu puteţi, niciunul dintre voi nu poate, 
lăsaţi-mă pe mine! 

Trecu în forţă, îmbrâncindu-l pe Will într-o parte şi 
împingând uşa cu umărul. Atunci Patience se eliberă din 
strânsoarea lui Will şi o luă la fugă după Angel. Ruin şi Reck 
o urmară ezitant, dar ajunsese prea departe. Aproape 
imediat mişcările lor începură să încetinească, de parcă şi- 
ar fi croit drum prin piatră. 

— Ajutaţi-ne! Strigă Ruin. 

Will veni după ei, îi apucă de haine din spate şi îi îmbrânci 
brutal înainte prin tunel. Sken alerga cu lampa. 


Camera naşterii strălucea de lumină. Soarele răsărise în 
timp ce ei se aflau în tunel. Tavanul de gheaţă era atât de 
subţire încât lumina trecea prin el. Îl văzură pe Angel 
zăcând mort pe gheaţă în mijlocul încăperii. 

Cuţitele alunecaseră departe de el când căzuse. O săgeată 
subţire îi răsărea din ceafă. Patience ţinea încă sarbacana. 
Apoi o aruncă. Patină pe gheaţă şi ajunse într-un pârâu 
rapid care o duse departe, în afara locului naşterii, printr- 
unul dintre tunelele care duceau de acolo în cele mai 
îndepărtate puncte ale Cranningului. 

— Acum e a lui, spuse Will. N-o să facă nimic ca să ne 
ajute. 

— El unde e? Şopti Reck. 

Parcă răspunzându-i, wyrmul negru alunecă rapid în 
camera naşterii printr-un tunel alb situat lângă tavan. 

Unde e punctul lui slab, gândi Reck disperată. Unde pot 
înfige o săgeată ca să-i sfârşesc viaţa? 

— Arcul meu. Spuneţi-mi unde să trag. 

Spatele lui era format din segmente solide care formau un 
scut impenetrabil. 

— Nu ştiu unde, zise Ruin. Nu ştiu, nu e loc. 

— Acum vorbeşte Unwyrm. 

— Nu e loc. 

Unwyrm se apropie de locul unde aştepta Patience. Apoi 
se ridică, expunându-şi burta. Nu era pântecele moale, 
neted la care sperase Reck. Era presărat cu apendice care 
se aruncau înainte, alternativ, ca nişte săbii moi, apoi se 
moleşeau şi se retrăgeau. Erau umede şi picurau. 

Membrele slabe ale lui Unwyrm se retraseră pe laterală, 
vibrând. 

— Uite cum tremură, şopti Reck. E bătrân. 

— Asta nu e vârstă, e patimă, spuse Ruin. Nu putem decât 
să-l facem să sângereze. E singura noastră speranţă. 

Patience se răsuci cu faţa spre ei. 

— Nu există speranţă! Urlă. Era ca un animal, cu ochii 
sărind de la unul la celălalt. Nu pentru voi! 


Şi aruncă laţul spre Reck. 

Însă, înainte ca firul rotitor să ajungă la ea, Will o împinse 
pe Reck în faţă. Laţul îl atinse deasupra încheieturii mâinii 
drepte, tăind până la os. Pielea alunecă în jos, ca o mânuşă 
trasă brusc până la jumătate; sângele izbucni din rană. 

Will urlă de durere, dar imediat încercă să salveze ce se 
mai putea. Întrucât acum nu mai putea spera să-i ţină şi pe 
Reck, şi pe Ruin, îl dobori pe Ruin, puse talpa pe piciorul 
geblingului şi îl trase în sus cu mâna stângă. Ruin ţipă de 
durere când piciorul plesni. Avea să rămână în încăpere. 

— Sken! Strigă Will. 

Sken se grăbi, alunecând pe gheaţă şi aproape căzând; se 
prinse de Will, care încă mai găsi puterea să-i suporte 
greutatea fără să se prăbuşească. 

— 'Ţine-o pe Reck, fă-o să rămână aici! Strigă Will. Apoi 
căzu în genunchi, aruncându-şi braţul în apa cristalină care 
trecea prin mijlocul peşterii. Patience! Răcni. Braţul lui 
forma o floare de panglici sângerii în apă. Patience, el nu te 
conduce! 

Reck simţi braţele puternice ale lui Sken în jurul taliei 
chiar când Unwyrm o forţa să fugă, să zboare, să evadeze 
din acel loc. Dar îl putea simţi şi pe Ruin chemând-o în 
cealaltă minte. Rămâi. Ucide. Cu mâinile tremurând îşi luă 
arcul, fixă o săgeată şi trase. Unwyrm se feri uşor; săgeata 
căzu inofensivă dincolo de el. Pregăti o alta, încercând să se 
concentreze. El îi forţa mintea; ochii i se împăienjeniră. 

Şi Patience văzu asta, văzu totul. Nu avea nici o speranţă 
să-i reziste, căci dorinţa pentru el îi acapara cu totul 
gândirea. Însă în acelaşi timp îşi aduse aminte de povestea 
lui Will despre cine era ea cu adevărat, despre acel miez 
mic şi uitat mascat de amintiri şi dorinţe. Trebuie să ajut, 
veni gândul. Nu-i putea rezista lui Unwyrm, dar îl putea 
distrage. 

Făcu un pas în faţă, strigându-l: 

— Unwyrm! 

Îşi trase haina peste cap şi îngenunche goală în faţa lui. 


— Unwyrm! 

Genunchii îi alunecară pe gheaţă şi se lăsă pe spate, 
oferindu-i-se. 

Reck simţi presiunea asupra ei scăzând. Într-o mişcare 
rapidă, corpul lui Unwyrm se arcui în faţă, aruncându-se 
asupra lui Patience. Unul dintre apendice i se înfipse între 
picioare. 

Patience ţipă de o bucurie inexprimabilă. Săptămânile în 
care tânjise îşi găseau în sfârşit împlinirea. 

Partea de sus a trupului lui Unwyrm începu să se legene 
ritmic. Pentru o clipă îi uitase; şi el avea o nevoie care 
fusese prea mult neîmplinită ca s-o mai reprime. Reck trase 
rapid două săgeți. Una îl lovi în ochi. O alta îi înţepă limba, 
lipind-o de cerul gurii. 

— Capul nu înseamnă nimic! Strigă Ruin. Burta! Burta, 
acolo e sângele! 

Reck luă o altă săgeată, dar de data asta, în loc s-o pună în 
arc, simţi o nevoie puternică s-o mănânce. S-o bage în gură 
şi s-o îndese pe gât. 

Ridică săgeata deasupra capului şi surâse morţii care 
arăta către ea. 

Deodată pumnul lui Sken lovi sălbatic în stomacul ei. 

Durerea îi alungă din minte porunca lui Unwyrm. O făcu, 
de asemenea, să-şi dea seama că nu avea posibilitatea să 
provoace suficiente răni lui Unwyrm ca să-l omoare. Numai 
Patience era suficient de aproape. Heptarhul era acum pe 
spate, cu mâna aproape de unul dintre cuţitele lui Angel. Se 
cutremura şi se zvârcolea extaziată sub el. Cumva, înţelese 
Reck, trebuia distrasă de la plăcerea pe care i-o oferea 
Unwyrm, silită să-şi amintească ce se întâmpla în realitate. 
O durere bruscă ar fi putut rupe puterea lui Unwyrm 
asupra minţii ei, ar fi putut s-o facă să uite plăcerea 
suficient cât să ia cuțitul şi să-l înjunghie. 

Aşa că Reck pregăti săgeata şi ţinti, nu în Unwyrm al cărui 
pântece era apăsat peste Patience, ci chiar în fată. Reck 


trase în coapsă, şi într-o clipă săgeata tremura în carnea 
heptarhului. 

Patience îşi scutură capul într-o parte şi-n alta, de durere. 

Văzuse cuțitul? 

— Omoară-l! Strigă Ruin. 

Ea văzu. Îl ajunse uşor, îi ridică să lovească, apoi deodată 
ţipă din nou extaziată. Ştia ce avea de făcut, şi totuşi corpul 
ei nu reacţiona. Acum, la final, sunt ca un gaunt, îşi dădu 
seama Patience. Nu am voinţă în faţa lui. Se chinui să ridice 
mâna, dar nu avea în minte decât imensa dragoste pentru 
el când îl simţea umplându-i pântecele. Treptat braţul îi 
căzu înapoi. Dar degetele i se încleştau pe cuţit. Nu-i dădu 
drumul, cu toate că acum nu-şi putea aminti nici măcar de 
ce îl ţinea sau ce anume era. 

— Îl mai ţine, zise Ruin. Nu e terminată! 

Sken ridică glasul, zeflemisindu-i: 

— Împărați ai geblingilor! De ce aţi venit singuri? Unde vă 
sunt armatele când aveţi cel mai mult nevoie de ele? 

— Geblingii, şopti Reck. Şi în acea clipă ea şi fratele ei 
ştiură amândoi că posedau o unealtă care ar fi putut elibera 
mintea lui Patience de sub controlul lui Unwyrm. 

— Trebuie să-i chemăm pe geblingi, murmură Ruin. 

— Geblingii trebuie s-o cheme pe ea. 

Strigară cu mintea lor tăcută. Simţiţi şi retransmiteţi 
nevoia presantă - să moară Unwyrm, să moară ucigaşul de 
copii, cel care şi-a mâncat mama. 

Geblingii din zonele cele mai înalte din Cranning simţiră 
chemarea urgentă în cealaltă minte. Se opriră din ceea ce 
făceau; era împăratul, ei ştiau cine îi chema, era împăratul, 
şi bătălia finală deja începuse. Ucide-l pe Unwyrm! Reluară 
strigătul tăcut, transmiţându-l altor geblingi tot mai 
departe în jos pe munte. 

Conducătorii carelor îşi lăsară boii să meargă 
nesupravegheaţi; geblingii antrenați în conversații tăcură; 
muncitorii lăsară uneltele să le scape din mâini. Se 
alâturară cu toţii chemării arzătoare: Ucide-l pe Unwyrm! 


În câteva secunde mesajul pătrunse tăcut în fiecare zonă 
din Cranning. Era transmis de zece milioane de minţi 
geblinge. 

De fiecare dată când Cranning strigase la unison, geblingii 
se adunaseră din fiecare parte a lumii, alăturându-se luptei 
împotriva regatelor umane şi doborându-le. De data asta 
mesajul era mult mai simplu. Moartea fratelui lor, a 
duşmanului lor, satana, wyrm. 

Şi în mintea lui Patience se înălţă acelaşi strigăt, din ce în 
ce mai puternic, croindu-şi drum contra plăcerii perfecte pe 
care i-o oferea Unwyrm. Simţi din nou cuțitul în mână, ştiu 
că dorinţa de a-l ucide era propriul său eu chiar dacă trupul 
urla împotriva ei. Percepu revărsarea sângelui aproape 
înainte să simtă lama cuţitului pătrunzându-i în corp. 
Unwyrm se arcui pe spate, apoi se prăbuşi înapoi peste ea. 
Ea ţipă de durere şi îl înjunghie iar. El se zbătu din nou, 
târându-se spre încăperea sa de sus, continuându-şi 
zvârcolirile dansului morţii şi biciuind gheaţa într-un du-te- 
vino. 

Patience simţi tot ce simţea el în ultimele clipe ale vieţii, 
căci legătura era încă strânsă între ei. Ţipă împreună cu el. 
În cele din urmă, el rămase nemişcat, şi ea îşi recăpătă 
propria voce. 

Cu excepţia răsuflărilor lor chinuite, peştera era tăcută. 

Patience se ghemui pe o parte suspinând încet, cu sângele 
lui Unwyrm îngheţând treptat peste ea. 

Sken îi dădu drumul lui Reck şi se întinse pe spate pe 
gheaţă. Reck se prăbuşi, icnind. 

— WIll, şopti ea. 

Ruin se târi până la Will, trăgându-şi după el piciorul rupt. 
Îl rostogoli pe bărbat pe spate. Avea faţa vânătă de frig, dar 
apa rece oprise sângerarea din braţ. 

— Salvează-l dacă poţi, şopti Reck. 

Ruin scoase imediat din trusa lui un ac de aramă cu aţă în 
el şi începu repede să coasă arterele şi venele tăiate. 

Reck îşi întoarse privirea către Sken: 


— Ajută-l pe heptarh, te rog. 

Nu aştepta să se convingă că Sken o asculta. Alunecă pe 
gheaţă până la fratele ei care îl îngrijea pe Will. 

— El ne-a ţinut aici, ne-a adus aici când nimeni altcineva n- 
ar fi putut s-o facă. 

— Dă-mi săculeţul de piele, zise Ruin. Nu, nu ăsta, 
miroase-l, e ca o zmeură kris, da, aia e. 

Reck deschise săculeţul, şi Ruin îşi cufundă limba în el, 
apoi linse suprafeţele retezate. Avea să facă celulele din 
corpul lui Will să se regenereze, să stimuleze terminaţiile 
nervilor vii să se extindă şi să găsească noi conexiuni. 

Atunci Patience ţipă. Slab. Reck ridică ochii. Patience se 
rostogolise şi zăcea întinsă pe burtă, cu capul către ceilalţi. 
Corpul ei tresăltă de două ori. 

— Ce se întâmplă? Şopti Reck. 

Ruin ridică ochii la timp ca să vadă capul unui fetus pe 
jumătate dezvoltat apărând dintre picioarele lui Patience. 

— Copilul wyrm! 

— Am întârziat prea mult! Strigă Sken. 

Reck se întinse după arc şi săgeți, dar Sken se tăvălea pe 
gheaţă cu securea în mână, blocând vederea. Până să 
ajungă Sken la ea, Patience se ridicase în picioare, ţinând în 
braţe un copil, protejându-l. 

— O să-l omor! Răcni Sken. 

Patience aprobă din cap, dar continua să ţină copilul astfel 
încât Sken să nu-l poată ajunge. Oare era o iluzie sau 
copilul crescuse? 

Da, era mai mare, nu mai era un fetus, ci un bebeluş 
complet dezvoltat. 

— Ia copilul! Strigă Reck. 

— Oricum o să moară! Plânse Patience. Nu înţelegeţi? I-am 
ucis tatăl prea repede, o să moară. 

Era adevărat. Aproape văzând cu ochii copilul creştea mai 
înalt, mişcându-şi şovăitor membrele, pielea i se întindea pe 
oase, ca la o victimă a foametei. Copilul deschise gura şi 
pronunţă singurul lui cuvânt: 


— Ajutor! 

Era grotesc venind de la un trup atât de tânăr. Era 
categoric copilul lui Unwyrm, categoric un monstru, şi 
totuşi privindu-l nu vedeai decât un copil ca oricare altul, 
neajutorat, cerându-le compasiunea şi obţinând-o. 

Copilul muri. Patience o simţi, corpul lui deveni dintr-odată 
moale. Renunţă la atitudinea protectoare. Abia atunci Sken 
reuşi să apuce corpul, să-l smulgă, să-l arunce şi să ridice 
securea să-l taie. 

— E mort! Ţipă Patience. 

— Creştea! A vorbit! 

— Dar e mort! 

Sken lăsă securea în jos. Reck adună haina lui Patience de 
pe jos şi i-o duse. 

— A fost doar unul, spuse Reck. Şi Unwyrm nu a avut timp 
să-i dea putere să trăiască. Am reuşit. La timp. 

Patience se întoarse şi îşi trase rochia peste cap. 

Se auziră strigăte şi zgomot de paşi în tunelul care ducea 
la uşa aurie. Geblingi înarmaţi năvăliră câţiva paşi în 
încăpere, apoi se opriră ca să privească scena. 

Cadavrul lui Unwyrm, tăiat şi revărsat pe gheaţă; trupul 
scheletic, ucis de foame al unui copil uman. 

Câţiva bătrâni intrară şi ei, acum nemaiarătând nici pe 
jumătate atât de proşti. 

— Iată, rosti Sken cu amărăciune, împărații geblingi. Ilată-l 
pe heptarh! Se străduia să nu izbucnească în plâns. Flutură 
mâna către copilul care zăcea pe gheaţă: Iată copilul 
profeţiilor! 

Reck îi făcu semn să tacă. 

— Copilul ăsta nu era Kristos. Era un wyrm, însemna 
moartea oamenilor şi a geblingilor şi dacă nu ar fi murit l-aş 
fi omorât eu cu mâinile mele. 

Bătrânii înconjurară trupul lui Unwyrm. Unul dintre ei 
ridică celălalt cuţit al lui Angel, cel pe care Patience nu îl 
folosise, şi despică dintr-odată capul lui Unwyrm de la bot 


până în creştet. Pielea plesni ca şi cum ar fi fost tensionată, 
descoperind faţetele strălucitoare ale unui cristal verde. 

— Piatra minţii lui, şopti Reck. Se apropie de ei şi se uită la 
cristal. 

Nu era o singură piatră a minţii, ci sute, sudate la un loc. 
Bătrânii desfăcură şi mai mult fâşiile de piele, şi cristalul 
căzu pe gheaţă. 

— Uite aici, zise unul dintre ei. 

— Aici păstra toate darurile pe care i le-am dat. 

— Tot ce ştiam noi. 

Bătrânii îngenuncheară, atinseră cristalul, parcă vrând să 
găsească unde anume în giuvaierul viu se aflau propriile lor 
cunoştinţe. Cel mai tânăr dintre ei înălţă capul şi strigă ca 
un câine urlând: 

— Dă-mi-o înapoi! 

Reck se îndepărtă de bătrâni şi se îndreptă încet, obosită, 
către Patience. Se îmbrăţişară, iar Reck o ajută pe femeia 
epuizată să traverseze gheaţa, ieşind din peşteră. 

Geblingii îl ajutau deja pe Ruin, pregătindu-se să-l 
transporte afară. Ceilalţi bandajau braţul lui Will şi îl 
înfăşurau în pături. 

Sken ridică privirea când trecu Patience: 

— Heptarhul meu. Am făcut un păcat? 

Patience se opri în faţa femeii grase cu faţa chinuită, 
pătată de lacrimi. Atinse obrazul lui Sken cu degetele 
îndoite. 

— Am ridicat securea ca să-l ucid pe fiul lui Dumnezeu? 
Vocea ei era acută şi slabă, ca a unui copil: Sunt damnată 
pe vecie? 

Drept răspuns, Patience o trase mai aproape, îmbrăţişând- 
0. 

— Nu-i un păcat, şopti ea. Ceea ce am făcut azi ne 
onorează pentru totdeauna. 

19. CRISTALELE. 

Focurile trosneau în Casa înţelepţilor. Era după-amiază, 
dar afară era întuneric din cauza norilor şi a zăpezii care 


cădea. Gerul se strecura prin obloane şi pe sub uşă, dar 
focurile din cele două cămine îl alungau la marginile 
camerei. 

Sken, complet goală, era cufundată până la gât într-o cadă 
imensă aburind, înjurându-l din când în când pe Strings 
care o freca pe spate. Strings îndura destul de calm; 
Patience, ascultând, ştia că el o servea pe Sken numai 
fiindcă Reck şi Patience voiseră asta. Sken înjură din nou, 
apoi începu să-i povestească - pentru a treia oară - cum îi 
omorâse pe oamenii Tinichigiului în bătălia din pădure, cu 
luni în urmă. Strings asculta, auditoriul perfect, răspunzând 
exact atunci când ea avea nevoie ca el să spună „Da” sau 
„Bine lucrat”, sau „Remarcabil”. 

Patience ştia că Sken povestea despre lupta cu Tinichigiul 
pentru că putea suporta să se gândească la ea; avea puţine 
de spus despre lupta din peştera lui Unwyrm şi nu pomenea 
despre copilul care murise cu numai câteva clipe înainte ca 
Sken să-l fi putut ucide. Cu toţii ne alegem poveştile cu care 
putem trăi şi uităm restul, gândi Patience. Oricum, aşa sper. 

Se apropie de focul dinspre răsărit. Mulţi dintre bătrâni 
urmăreau cum câţiva geblingi prelucrau cu atenţie uriaşa 
piatră a minţii a lui Unwyrm. Reck conducea munca de 
separare a sutelor de pietre ale minţii crescute împreună. 
Geblingii turnau o soluţie peste cristal, apoi smulgeau cu 
grijă cristalele de la suprafaţă. Multe pietre mici, de 
dimensiunile celei pe care Patience o purta în creier, erau 
aşezate pe o tavă în faţa focului, uscându-se. 

— Ce căutaţi? Întrebă Patience. 

— Astea sunt toate cristalele înţelepţilor, pe care le-a luat 
de la ei şi le-a mâncat. Dar în centru trebuie să fie propriul 
lui cristal. El însuşi. Pe acela îl vreau. 

— Ce-ai putea să faci cu el? 

— O să ştim ce e de făcut când o să-l găsim. Reck o 
conduse mai departe de foc: Vezi cum se uită bătrânii? Ei 
ştiu de unde provin aceste pietre ale minţii, şi le vor înapoi. 


— Nu puteţi face asta? Să le daţi înapoi pietrele minţilor? 
La urma urmelor sunt parte din creierele lor. 

— Pe care cui s-o dăm? Lor le-a rămas atât de puţină 
memorie - doar amintirea vieţii în această casă, cu vagi 
urme ale trecutului - încât oricare piatră le-am da-o i-ar 
prelua şi ar deveni a lor. Nu le-am face o favoare. Şi, în 
afară de asta, pietrele au trăit la fel de mult în capul lui 
Unwyrm, cât şi în capul gazdelor umane iniţiale. Ţi se par 
oamenii ăştia suficient de puternici ca să îndure amintirile 
lui Unwyrm? 

Patience scutură din cap. 

— Dar e tragic. Asemenea comori de cunoştinţe, inutile. 

— Asta? Pietrele sunt modul în care wyrmii îşi treceau 
cunoştinţele de la o generaţie la următoarea. Voi, oamenii, 
aţi ales o altă cale. Una încă valabilă. 

— Casa lui Heffiji, zise Patience. 

— Ceea ce a fost învăţat odată poate fi învăţat din nou, 
spuse Reck. Ruin bălmăjeşte ceva despre o universitate aici, 
administrată de geblingi al căror ţel este să o apere pe 
Heffiji şi să-i catalogheze casa. Cred că nu se va pierde 
NIMIC. 

— În afară de aceşti bătrâni. 

— Şi care-i tragedia aici, heptarhule? Întrebă Reck. Cum 
poate fi ceea ce li s-a întâmplat lor mai rău decât moartea? 
Aşa se încheie toate vieţile. Munca lor continuă să trăiască 
în casa lui Heffiji - adică mai aproape de nemurire decât 
ajung majoritatea oamenilor. Iar bătrânii aceştia sunt în 
viaţă. Indiferent ce crezi despre asta acum, viaţa e 
frumoasă şi dulce, chiar cu amintirea unor mari pierderi şi 
a unor suferinţe teribile. 

— Mi-am pierdut ambii taţi, şopti Patience, şi pe amândoi i- 
am omorât cu mâinile mele. 

— Când a murit Angel, erai mâna lui Unwyrm. 

Patience clătină din cap, apoi se îndreptă spre celălalt 
cămin. 


Will stătea pe o saltea întinsă în faţa focului. Kristiano 
îngenunchease lângă uriaş, ştergându-i torsul gol şi 
transpirat cu o cârpă udă. Patience se lăsă în genunchi 
alături de băiat. 

— Îi place asta, zise Kristiano. Dar îi e teamă. 

Patience prinse mâna gauntului într-a ei. 

— Îmi dai voie? 

Kristiano abandonă cârpa cu un surâs dulce, dar 
enigmatic. Patience se văzu pe sine, pentru o secundă, aşa 
cum o vedea tânărul gaunt - femeia asta vine să-l slujească 
pe Will pentru o clipă, dar gauntul l-ar sluji ore în şir, fără 
să greşească. Dacă dragostea însemna să oferi darul cel 
mai dorit, atunci din toată lumea numai gaunţii iubeau cu 
adevărat. Dar Patience îndepărtă critica tăcută a frumosului 
adolescent. Tu eşti ceea ce eşti; eu am altceva de făcut, şi 
nu pot să dau decât câteva daruri. 

Sau poate deloc. 

Ochii lui Will erau deschişi, dar nu spuse nimic. Patience 
nu avea nici un zâmbet pentru el, şi nici el pentru ea. Erau 
în viaţă, nu-i aşa? Şi Unwyrm murise. Aceasta era victoria. 

Dar mâna lui Patience fusese cea care aruncase laţul care 
aproape că o retezase pe a lui Will. Şi tot Patience fusese 
cea care îl omorâse pe Unwyrm şi ţinuse în braţe unicul 
copil al lui Unwyrm în timp ce acesta murea. 

Existau multă crimă şi suferinţă în amintirea lui Patience, 
şi încă nu-şi dădea seama dacă mai rămăsese şi iubire. 

Ruin stătea în apropiere, cu piciorul rupt legat bine în 
aţele, fixând focul cu o expresie morocănoasă. Reck veni cu 
o cană cu apă şi îi dădu lui Ruin să bea. El bău îndelung şi 
cu sete, apoi îi atinse braţul în semn de tăcută mulţumire. 

Reck îi dădu cana lui Patience, care o luă, ridică uşor capul 
lui Will şi îi picură apă în gură. Will o sorbi recunoscător. Ea 
îl lăsă încet înapoi pe saltea. 

În cele din urmă, Will vorbi. 

— Cum de ai găsit puterea s-o faci? Şopti. 


— Puterea nu a fost a mea. Mi-a fost împrumutată. 
Geblingii m-au chemat. Împreună, într-un singur glas. Asta 
mi-a dat suficientă libertate interioară ca să mă regăsesc pe 
mine însămi. Aşa că am făcut lucrul pentru care am fost 
născută. 

— Ai salvat lumea. 

— Am ucis un inamic care avea încredere în mine. În final, 
rămân tot asasinul desăvârşit. 

— Ai făcut ceea ce voia Dumnezeu, şopti Will. Apoi închise 
ochii. 

Ruin vorbi: 

— Are dreptate, să ştii. În legătură cu ce vrea Dumnezeu. 
Mă rog, dumnezeul în care cred eu. Oameni, geblingi, 
gaunţi şi dwelfi, cu toţii am vrut să trăim mai mult decât a 
vrut Unwyrm să murim. Toate au funcţionat împreună. Tu 
nu l-ai ucis pe Angel, iar ela trăit ca să aducă în locul 
naşterii cuţitele cu care l-ai omorât tu pe Unwyrm, după ce 
el a crezut că te-a lăsat dezarmată. Săgeata lui Reck te-a 
salvat pe tine; Will mi-a rupt piciorul ca să mă salveze pe 
mine; Sken, aşa proastă, murdară şi bună de nimic, a 
împiedicat-o pe Reck să se sinucidă la porunca lui Unwyrm. 
Fiecare amănunt compune o reţea extrem de complicată, o 
pânză de păianjen care ar fi putut ceda în orice punct. Ruin 
mişcă din cap, aproape furios în insistența lui: Noi suntem 
Dumnezeu, dacă există unul, iar Unwyrm s-a prăbuşit în 
faţa lui. 

Patience îşi aminti iar fericirea insuportabilă pe care o 
simţise sub trupul lui Unwyrm. Simţi din nou cum sângele 
lui se revărsase peste ea, senzaţia cuţitului tăind prin 
organele moi. Nu ceea ce simţise cu trupul o afecta cel mai 
mult acum, ci ceea ce simţise cu mintea. Căci atunci când o 
copleşise agonia morţii, el îi strigase cu vocea lui tăcută, cea 
care o stăpânise atât de mult timp; strigase: Să trăiesc. 
Vreau să trăiesc. Trebuie să trăiesc. Era şi strigătul 
disperat al propriului ei suflet. El nu voia cu nimic mai mult 
decât ce voia orice om. Să trăiască, să-şi transmită genele 


copiilor săi, să ţină moartea departe cât putea de mult. 
Neamul său - căci asta erau wyrmii unul pentru celălalt - 
neamul său supravieţuise secole de-a rândul, dar el trăise 
cel mai mult dintre toţi, aşteptând să aducă salvarea pentru 
întreaga sa rasă, iar moartea lui însemna moartea a zeci de 
mii de generaţii de wyrmi. 

Moartea lui însemna moartea copilului miraculos pe care 
ea îl ţinuse în braţe, noua formă pe care o specie pe moarte 
încercase s-o adopte pentru a se salva pe sine. Ne-au văzut 
venind şi au ştiut că noi vom fi molima pentru care nu exista 
vindecare. Au făcut tot ceea ce puteau face. 

Ultima suflare a luptei lor a crescut în pântecele meu, sub 
formă de om drept omagiu zeilor umani care veniseră să-i 
distrugă. Dar nu, noi nu am acceptat ofranda; eu l-am 
omorât pe Unwyrm înainte ca miezul copilului să fie 
complet, iar când copilul s-a născut l-am lăsat să-mi moară 
în braţe. 

Cu ce e mai bun modul meu de viaţă, dacă noi 
supravieţuim, şi ei mor? Nu se putea gândi la nici un 
standard raţional care să aibă sens, cu o singură excepţie: 
eu sunt om şi deci oamenii trebuie să trăiască. Nu era o 
luptă pentru dreptate. Era o bătălie sălbatică. Cel mai crud 
câştigă. Eu am fost salvatorul perfect al omenirii. 

— Unwyrm a păstrat în piatra minţii memoria întregii 
planete, spuse Ruin; parcă ar fi citit gândurile lui Patience. 
Rădăcinile lui mergeau până la primul wyrm care a avut un 
gând. În piatra minţii lui sunt poveştile poporului lui, 
dintotdeauna. Ale poporului nostru. Avem la fel de multă 
ascendență wyrm ca şi el. 

— Favorizezi latura umană, murmură Will. 

— Vezi cât de frumoşi ne face. 

— Sunteţi frumoşi, zise Patience uitându-se la Reck. 

Îmi amintesc că şi eu am fost gebling. Îmi amintesc ce 
simţeam în interiorul corpului meu; îmi amintesc vocile 
fraţilor mei în cealaltă minte. Şi încă ceva. Singurătatea 
provocată de faptul că nu mi-am cunoscut niciodată tatăl şi 


apoi, când am primit sceptrul, în sfârşit mi-am amintit viaţa 
lui aşa cum o ştia el. 

— Te-a adus aproape de nebunie, îi reaminti Ruin. 

— Mi-aş dori ca fiecare om să aibă parte de asemenea 
nebunie. Sau s-o guste, doar pentru o clipă, să-şi cunoască 
mama sau tatăl. Ar fi un dar enorm. 

— Să-i cunoască, dar nu să devină ei, zise Will. Tu eşti 
foarte puternică, Lady Patience. Puţini pot îndura să aibă 
amintirile altor oameni vii în mintea lor. Eu n-aş putea. 

— Tu? Se miră Patience. Tu eşti cel mai puternic dintre 
toţi. 

Privirea lui deveni distantă, refuzând lauda. 

— O să-mi păstrez mâna? Întrebă. 

— O să se bălăngăne la fel de frumos ca întotdeauna la 
capătul braţului tău, zise Ruin. Cât despre folosirea ei. Eu 
am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să încurajez nervii să 
crească. 

— Nu prea aş fi de folos cuiva fără braţul drept. 

Patience îi atinse fruntea, îi mângâie obrazul cu degetul şi 
în final de opri pe buzele lui. 

— "Toţi ne căutăm cariere noi, spuse ea. Nu există profeţii 
despre ce voi face după ce moare Unwyrm. Încă nu am 
şaptesprezece ani, şi tot ce aveam de îndeplinit am 
îndeplinit. Oare asta înseamnă că va trebui să învăţ o 
meserie? 

Reck râse blând, şi Will zâmbi. 

— Eşti heptarh, zise Ruin. 

— Există un om pe Colina Regelui care n-ar fi de acord. Nu 
e un om râu, şi deloc un heptarh rău. 

— Este doar interimar, spuse Will. Conduce numai până 
când tu termini ceea ce ai de îndeplinit. 

— Dacă o armată de un milion de geblingi ar sta la 
hotarele lui, s-ar putea să se gândească la abdicare, 
propuse Ruin. 

— Nu, zise Patience. 


— De ce, crezi că am face asta pentru tine din altruism? 
Interesele geblingilor ar fi cel mai bine servite dacă ar 
exista un heptarh care să-şi aducă aminte că a fost gebling. 
Acum pentru tine nu mai suntem subumani. 

— Nici o picătură din sângele poporului meu nu se va 
vărsa în numele meu, spuse Patience. 

— Asta aşa e. Ai dreptate. Lucrarea vieţii tale s-a încheiat. 

— Taci, Ruin, zise Reck. 

Sken se apropia de ei, încheind nasturii unui halat curat 
care stătea pe ea ca un valtrap pe un cal de luptă. Faţa ei 
rumenă lucea în lumina focului. 

— Heptarhul meu, geblingii au adus trupul fostului tău 
sclav de la locul naşterii. Întreabă ce vrei să faci cu el. 

— Vreau să fie înmormântat cu respect, spuse Patience. 
Aici, printre înţelepţi. Toate mormintele de aici sunt 
onorabile. 

— Îmi pare rău că nu i-am luat capul la timp, zise Reck. 
Ştim că în felul ăsta păstraţi sfaturile înţelepţilor voştri, 
fiindcă nu aveţi pietre ale minţii care să poată fi mâncate. 

— Am fost destul de ocupați, adăugă Ruin, şi am pierdut 
momentul. 

— Dar el avea o piatră a minţii, zise Sken. Nu-i aşa, Will? 
Nu aşa a spus? Avea o piatră a minţii, asemenea celorlalţi 
tâmpiţi bătrâni. Doar că Unwyrm nu i-a luat-o. De asta 
mintea lui nu era la nivelul refluxului. Nu-i aşa, Will? 

Will închise ochii. 

— Angel a avut o piatră a minţii? Întrebă Ruin. 

— Las-o să moară cu el, zise Will. 

— Aduceţi-i trupul aici. Aduceţi-mi-l mie! Strigă Ruin. 
Ceilalţi din încăpere rămaseră tăcuţi. Ruin se ridică, 
sprijinindu-se de şemineu, cu faţa luminată de pâlpâirile 
focului de lângă el. Împăratul gebling trebuie să aibă piatra 
lui. 

— Nu, zise Reck. Nu poţi. 

— Când străvechiul împărat al geblingilor a murit, un 
heptarh al oamenilor i-a luat piatra minţii şi şi-a implantat-o 


în creier. Unii heptarhi au fost atât de slabi încât i-a 
înnebunit, dar alţii nu. Crezi că eu sunt slab, surioară? 

— Tu eşti împăratul gebling, zise ea. Nu-ţi poţi asuma 
riscul. 

— Şi tu eşti împăratul gebling, replică el. 

Ea îşi îndepărtă privirea. 

— Crezi că nu ştiu ce plănuiai? Şi te înţeleg, Reck, înţeleg, 
sunt de acord, şi ştiu că tu eşti suficient de puternică pentru 
a o purta şi a o transmite întreagă copiilor tăi. Dar atunci ce 
aş fi eu? Un împărat gebling şters, o umbră palidă a 
heptarhului uman care poate ţine ambele rase în minte, o 
umbră chiar şi mai palidă a ta? Cum o să-ţi spună ţie - 
Mama Wyrm? Pentru mine nu va exista nici un nume dacă 
aş fi prea slab ca să fac ceea ce faci tu, ceea ce a făcut ea. 

— Ce plănuieşti? Întrebă Patience. 

În acel moment geblingii care lucraseră cu piatra minţii lui 
Unwyrm se apropiară de ei. Unul ducea un cristal unic în 
palmă. 

— Acesta este, zise el. Era în centru şi este cel mai vechi 
dintre toate. 

— N-am văzut niciodată unul aşa de mare, zise Reck. 

— E mult mai mare decât al tău, îi atrase atenţia Ruin. 

Ea duse piatra la gură şi o înghiţi. 

— Nu se poate! Strigă Patience. 

— A făcut-o deja, remarcă Will. 

— Ela fost foarte puternic! Cum poate ea să reziste. 

Reck zâmbi. 

— Nu era corect ca strămoşii noştri să piară cu totul din 
propria lor lume. Aşa că eu o să-mi amintesc, şi copiii mei 
după mine. Nu în mod special pe Unwyrm, nu mai presus 
de alţii - ce a însemnat el în comparaţie cu miile de 
generaţii dinaintea lui? Sunt toţi aici, în mine. Şi acum eu 
voi ajunge să-i cunosc şi să vorbesc cu glasul lor. 

Will vorbi de pe salteaua lui, cu glasul îngroşat de durere: 

— Şi ce-o să se întâmple cu prietena mea Reck? Îi va mai 
rămâne şi ei o voce când se va termina asta? 


— Dacă da, spuse Reck, va fi una mai înţeleaptă decât 
până acum. 

Ruin insistă să i se aranjeze un pat. Reck râse uşor, dar 
după ce îl făcură se întinse pe el, căci cristalul începuse 
deja să-şi exercite influenţa asupra ei. 

După aceea aduseră trupul lui Angel din zăpada de afară 
şi îl aşezară pe o masă în mijlocul camerei. 

Patience se apropie de el şi îi privi chipul încremenit, 
blocat pentru totdeauna în aceeaşi expresie neutră, 
indescifrabilă pe care o cultivase în timpul vieţii. 

— N-ai avut niciodată şansa să descoperi cine erai, îi şopti 
ea. Nici eu. 

Ruin fu purtat pe un scaun alături de masa pe care zăcea 
trupul. 

— A fost sclavul tău. Ar trebui să am permisiunea ta. 

— A fost sclavul lui Unwyrm şi şi-a câştigat dezrobirea 
înainte de a muri, răspunse ea. Totuşi, dacă vrei să ai o 
minte umană legată de a ta, de ce tocmaia lui? Dece nu 
oricare dintre celelalte - acolo sunt cinci sute de pietre? 

— Toate au fost pătate de mintea lui Unwyrm. Nu vreau 
nici o parte din el - acesta este sacrificiul surorii mele. L-am 
urât prea mult timp; ea nu l-a urât niciodată. Şi Angel. Dacă 
trebuie să înţeleg fiinţele umane, de ce nu şi pe aceasta? 
Strings spune că era bun înainte să-l prindă Unwyrm. N-ai 
prefera la împăratul gebling să devină uman prin amintirile 
unui om bun? 

Geblingii rostogoliră trupul pe o parte şi îi dădură lui Ruin 
un bisturiu, ca să taie în creier şi să regăsească piatra 
minţii care crescuse acolo. Patience nu se uită. Se întoarse 
spre Will, lângă foc. 

Se întinse şi îi luă mâna stângă, cea întreagă, ţinând-o 
strâns. 

— Avem nişte treburi neterminate, spuse ea. 

— Acum nu sunt bărbatul potrivit pentru tine, răspunse el. 

— Dacă voi fi heptarh adevărat şi nu numai cu numele, voi 
avea nevoie de un bărbat care să-mi conducă armatele. 


— Te voi sluji aşa cum pot. 

— Şi nu numai să le conducă, ci să le creeze. Orice 
scursuri de voluntari şi rebeli pot aduna, am nevoie de 
cineva care să-i antreneze şi să formeze o forţă care să mă 
pună pe locul meu. 

— Deci acum vrei acel loc? 

— Văd ce vor să facă Reck şi Ruin, şi le dau dreptate. A 
venit timpul ca toată omenirea să fie unită sub un singur 
rege, aşa cum sunt geblingii. Un rege care să-şi aducă 
aminte că a fost gebling, iar geblingii să fie conduşi de un 
împărat care să-şi aducă aminte că a fost om. Şi ambii regi 
să poată sta de vorbă cu o femeie care să-şi aducă aminte 
că a fost wyrm. Fiecare wyrm care a trăit vreodată. 

— Atunci te voi sluji. 

— Şi, în plus, zise Patience, vreau mai mult de la tine. 

— Ţi-aş putea să-ţi mai ofer? 'Toată înţelepciunea mea stă 
în artele războiului. 

— Pântecele meu a purtat un copil, dar a fost un monstru, 
şi acum e mort. Am nevoie de moştenitori pentru regatul 
meu. Unwyrm nu mai veghează acum ca să se asigure că 
linia heptarhilor nu se întrerupe. Am nevoie de un soţ care 
să-mi facă prunci mari şi puternici, isteţi şi rapizi. Am 
nevoie de un soţ care să-i înveţe pe copiii mei ce înseamnă 
forţa şi înţelepciunea. 

El nu spuse nimic, privirea lui fixa tavanul. 

— Şi mai mult, continuă ea. Ela dispărut. Dorinţa care a 
ars în mine timp de atâtea săptămâni a dispărut. Atunci pe 
barcă, când m-ai atins, şi eu te-am dorit, m-am temut că era 
dorinţa mea pentru Unwyrm. Dar acum ela dispărut, şi 
totuşi atunci când te văd te iubesc. Cu siguranţă Dumnezeu 
îl va lăsa pe Vigilentul său să răspundă nevoii unei fete 
slabe şi înspăimântate. 

El zâmbi. 

— Slabă şi înspăimântată? 

— Uneori, zise ea. Tu nu? 


— Îngrozit. De tine. Niciodată nu m-am gândit să mă însor 
cu o femeie care mă poate ucide cu o bucăţică de aţă. 

— Deci o să te însori cu mine? 

— Te voi sluji aşa cum pot, spuse el. 

Ea se aplecă şi îl sărută pe buze. În spatele lor, Reck şi 
Ruin se zbăteau în chinuri, asudând, legănându-se şi 
delirând pe paturile lor. Strings şi Kristiano stăteau asupra 
lor, ţinându-i să nu-şi scoată ochii, ştergându-le frunţile ca 
să le răcorească febra, cântându-le blând ca să le alunge 
visele oribile. 

Will şi Patience îi vegheară şi vorbiră cu ei în momentele 
de luciditate. Uneori, Ruin devenea Angel, şi Patience putea 
sta de vorbă cu el; de sute de ori părea că el îi cere iertarea 
şi ea - lui. le-am trădat, spunea el; te-am omorât, 
răspundea ea. Apoi se iertau unul pe celălalt până când 
amintirea revenea. 

Reck nu avea cuvinte în delirul ei, doar din când în când 
învăţăminte ale înţelepţilor care se cuibăriseră în mintea lui 
Unwyrm. Fixa tavanul, focul, peretele, orice ce se întâmpla 
să-i fie în faţă. 

Kristiano şi Strings cântau antice cântece geblinge despre 
fapte glorioase în luptă sau despre iubiri teribile şi 
interzise, despre păcatele taţilor rememorate de fiicele lor, 
despre marii împărați geblingi şi bătăliile lor pentru sufletul 
planetei. Nimeni nu ştia dacă Reck auzea muzica sau dacă o 
ajuta să urmeze o cale spre ieşirea din beznă; până într-o zi 
din miezul iernii, când stratul de zăpadă atinsese trei metri 
grosime şi ei aduceau alimentele prin uşile de la etajul al 
doilea. Strings se întoarse cu spatele la Reck după o oră de 
cântat şi apoi, brusc, reveni: 

— Vrea să continui, şopti. 

Will şi Patience veniră şi ei şi îl ascultară pe Kristiano 
alăturându-se cântecului; plânseră de uşurare când Reck 
zâmbi prin somnul ei agitat. 

Nu era pierdută. Wyrmii cei fără cântece nu o răpiseră cu 
totul. 


Târziu în iarnă, când zăpada devenise cenuşie de la 
focurile de cărbuni, Will începu să-şi refolosească uşor 
mâna dreaptă. Putea să strângă degetele - nu suficient cât 
să ţină o sabie, dar destul ca să-şi ajute cealaltă mână. 
Triumful îl făcu să-fie dornic să facă ceea ce îi ceruse 
Patience; ca heptarh, se proclamă consortul ei şi se iubiră în 
lumina rece care intra prin fereastra de la etaj. 

Puțin mai târziu, Kristiano îi strigă să coboare; Ruin se 
trezise. Când intrară, era îngenuncheat lângă patul surorii 
sale, cu o expresie gravă. Îi văzu şi întinse braţele, 
îmbrăţişându-l mai întâi pe Will, apoi pe Patience, şi 
privindu-i cu un respect reînnoit. 

— Voi vă purtaţi toate vieţile astea, zise. Singuri. 

Dar mâna lui Will atingea umărul ei, şi Ruin nu putea 
vedea - Patience ştia că singurătatea nu era absolută, nu 
atât de insurmontabilă cum credea Ruin. El îl cunoştea 
numai pe Angel, Angel cel bun şi doborât de suferinţă, a 
cărui izolare faţă de omenire fusese mai completă decât a 
oricărui alt om. Dar nu era ceva nepotrivit, se gândi 
Patience, ca un împărat gebling să posede amintirile unui 
om în aspectul cel mai tragic; nu îi spuse că nu toţi oamenii 
erau atât de singuri. 

După aceea, când vântul începu să sufle dinspre sud, mai 
cald, şi zăpada se topi, şi primele raze readuseră verdele în 
pădure, Reck se trezi. Privea în gol, cu gândurile departe şi 
tresărea adesea, ca şi cum abia s-ar fi deşteptat. Gândurile 
ei nu puteau fi traduse în cuvinte; nu le putea spune 
poveştile vieţii ei printre wyrmi, fiindcă nu exista limbaj 
pentru aşa ceva. Dar, în timp ce ei îşi făceau planuri pentru 
viitoarea guvernare a lumii, ea asculta şi din când în când 
vorbea încet şi dezlega firele încurcate ale viitorului. 

Nu i se mai spuse Reck; nu-şi mai amintea numele ei, căci 
wyrmii nu aveau nume şi niciodată nu avuseseră nevoie de 
ele. Însă, chiar dacă îşi pierduse numele în labirintul minţii, 
pe ei nu îi uitase şi îi iubea pe gaunţi, pe geblingi, pe dwelfi 
şi pe oameni cu compasiunea unei mame pentru copilul ei. 


Începu să fie numită Mama Wyrm şi, cu toate că Ruin 
petrecu ore suferind de dorul după sora lui, iubea la fel şi 
noul suflet care locuia în trupul surorii lui; ea îl consola şi 
pe el pentru pierdere, aşa cum îi mângâia pe toţi. 

Curând îşi dădură cu toţii seama că Mama Wyrm devenise 
mai puternică având memoria lui Unwyrm în capul ei; 
Strings şi Kristiano relatau că ea se afla mereu cu ei şi nu 
puteau face nimic fără consimţământul ei. În mod bizar, ea 
nu voia nimic de la ei; rezultatul era o libertate pe care nu o 
mai simţiseră niciodată înainte. Continuau să simtă nevoile 
celorlalţi din Casa înţelepţilor, dar nu erau siliţi să se 
supună. În schimb, în ei se afla Mama Wyrm, trezindu-le 
voinţa, întărindu-le-o. 

— În robia ei, spunea Strings, suntem liberi. 

Auzind asta, Ruin răspândi prin Cranning vorba că gaunţii 
ar trebui aduşi în Casa înţelepţilor. 

Vremea caldă îi aduse ca pe nişte petale în vântul de 
miazăzi, intrând în casă sclavi şi ieşind liberi. Şi nu numai 
gaunţi; în curând sosiră geblingi, dwelfi şi oameni. Mama 
Wyrm nu mai aparţinea micului grup care venise împreună 
cu ea la Piciorul Cerului, iar ei ştiau că atunci când aveau să 
părăsească definitiv Cranningul ca să-şi înceapă misiunea 
încredinţată, Mama Wyrm avea să rămână în urmă, căci 
lucrarea ei începuse deja şi ea nu va mai părăsi niciodată 
acea casă. 

Cireşii erau în floare în livezile Piciorului Cerului atunci 
când împăratul gebling, heptarhul şi Will, consort şi 
comandant, coborâră de pe munte. 

20. VENIREA LUI KRISTOS. 

Zvonurile circulaseră toată iarna şi se intensificară spre 
primăvară. Regele Oruc începu să audă şoapte şi în final 
vorbe pe faţă. Agaranthemem Heptek o numeau, iar soţul ei 
era Lord Will, cel care fusese sclav la zeci de generali 
măreţi şi acum ajunsese cel mai măreț general dintre toţi. 
Alte zvonuri pretindeau că ea ar fi Kristos şi se vorbea că ea 
îl ucisese pe marele satan cu mâinile ei. 


Acum Dumnezeu avea să-i ofere ei lumea, iar regele Oruc 
va muri în agonie după ce va fi martor la torturarea şi 
moartea tuturor copiilor săi. 

Apăruseră şi poveşti despre geblingi. Cum toţi geblingii de 
pe planetă se opriseră în aceeaşi clipă, cu chipurile 
contorsionate de ură şi dorinţă ucigaşă în timp ce fiica din 
profeţii îşi îndeplinea miracolul în inima lumii. 

Împăratul gebling devenise înger şi venea să distrugă 
toată viaţa umană de pe Imakulata. În spatele lui era Mama 
Wyrm, un imens dragon ridicat dintr-un trup la fel de vechi 
ca şi timpul dinaintea navei stelare; ea chema la purificarea 
Imakulatei, bătălia finală dintre oameni şi geblingi. 

În primăvară zvonurile deveniră realitate. Se aduna o 
armată de geblingi; iscoadele o confirmau. Şi Patience 
fusese văzută şi chiar vorbise cu una dintre ele. Iscoada 
aduse mesajul ei: „Lord Oruc, prietenul meu”, cită 
mesagerul. Oruc începu să tremure fiindcă ea nu îl numea 
rege şi îi observă tonul de condescendenţă amar-ironică. 
„Vin în cele din urmă la tine ca să-ţi mulţumesc pentru că ai 
purtat de grijă regatului meu. Vei fi bine răsplătit pentru 
conducerea excelentă, căci nu am uitat nimic din ceea ce ai 
făcut vreodată.” Semnă cu numele ei dinastic, apoi cu 
numele pe care el îl întâlnise adesea: „Patience”. 

Ştiu că ea se referea la moartea lui şi se pregăti de război. 
Îi chemă pe ceilalţi regi şi conducători ai oamenilor ca săi 
se alăture, să ţină piept invaziei geblinge şi trădătoarei 
Patience. Era doar o altă invazie din lunga lor istorie şi avea 
să fie cea mai teribilă dintre toate; dacă omenirii îi era dat 
să supravieţuiască, ei vor trebui să lupte împreună. 

Majoritatea regilor fuseră de acord cu el şi îşi aduseră 
armatele, unindu-se sub steagul heptarhului. Însă el ştia că 
în fiecare tabără, în fiecare cort, bărbaţi şi femei şopteau 
numele Agaranthemem Heptek şi îşi reaminteau profeţiile 
despre cea de şapte ori şi încă de şapte ori cea de-a şaptea 
fiică, întrebându-se dacă ceea ce făceau ei nu era cumva o 
blasfemie şi nu luptau împotriva lui Dumnezeu şi a lui 


Kristos. Cum pot eu apăra omenirea dacă nici măcar 
oamenii mei nu sunt siguri că vor să-şi înfrângă duşmanul? 

Îşi adună în jurul său copiii şi nepoţii şi le vorbi despre 
pericolul care se apropia. Aleseră cu toţii să rămână alături 
de el, ştiind foarte bine că dacă geblingii ar învinge nu ar 
mai exista pentru ei nici un loc în care să se ascundă. 

În ultima după-amiază de primăvară dinaintea solstițiului, 
armatele îşi ridicară taberele una în faţa celeilalte. În 
tabăra geblingilor nu flutura nici un steag. Trupurile 
acoperite cu blană cenugşie păreau să umple zările; 
iscoadele spuneau că ceea ce se vedea nu era decât 
avangarda oştirii geblinge. Propria lui armată, cea mai 
mare adunată vreodată de un rege al oamenilor, părea 
jalnică, precum o pietricică aruncată într-un torent. 

Oruc îşi alesese terenul cât putuse mai bine - o înălţime de 
apărat, cu teren deschis întinzându-se în faţă şi un ţinut 
împădurit în spate. Dar nu putea spera într-o victorie 
împotriva unui asemenea inamic. Noaptea se retrase în 
cortul său, singur, şi plânse pentru copiii şi nepoţii săi, 
pentru moartea care îi aştepta a doua zi dimineaţă. 

Însă, când sosiră zorile, generalii săi îi aduseră veşti 
incredibile. Armata geblingilor dispăruse. 

Oruc cobori el însuşi pe câmpul unde se aşteptase să-şi 
verse sângele şi constată că numai pământul călcat în 
picioare dovedea că o armată a geblingilor stătuse acolo cu 
numai o zi în urmă. Dintre toţi inamicii săi rămăsese un 
singur cort şi o singură flamură. 

Pe când el stătea acolo, ea ieşi din cort; Patience, aşa cum 
şi-o amintea, abia schimbată în anul care trecuse. În 
dreapta ei mergea un bărbat uriaş al cărui braţ drept 
atârna nefolositor pe lângă corp; în stânga, un gebling 
scund şi păros păşea cu uşurinţa şi demnitatea date de 
putere. Lady Patience, Lord Will şi împăratul Ruin, singuri, 
la dispoziţia lui. Plânsese îndurerat cu o noapte înainte. 
Acum nu mai înţelegea nimic. 


Lord Will vorbi, şi glasul lui fu auzit limpede de către 
soldaţii din primele rânduri; ei transmiseră cuvintele lui 
celor din spatele lor. Declaraţia lui era simplă. 

— Iat-o pe fiica din profeţii. Prin dreptul de sânge şi prin 
profeţii, ea este regina voastră. Ea nu va vărsa nici o 
picătură de sânge omenesc pentru a-şi reclama drepturile. 
Dacă voi o refuzaţi, îşi va accepta cu bucurie moartea. Dar, 
dacă voi o primiţi, ea vă va ierta. 

Când fu sigur că fiecare om din armata lui Oruc îi auzise 
cuvintele, strigă: 

— Unde sunt soldaţii lui Agaranthemem Heptek! Unde 
sunt Vigilenţii lui Dumnezeu! 

Soldaţii lui Oruc nu ezitară. Vocile lor se ridicară ca vuietul 
vântului deasupra mării, îşi aruncară armele şi veniră la ea, 
strigându-i mai întâi numele, apoi schimbând strigătul într- 
o incantaţie: 

— Kristos! Kristos! Kristos! 

Oruc îşi adună familia în jur, pregătindu-se să moară cu 
demnitate. Dar când fu adus în faţa ei, Patience îi zâmbi cu 
amabilitate, iar el nu reuşi să detecteze vreo urmă de 
răutate sau de răzbunare în vocea ei. 

— Ai rezistat într-o poziţie dificilă, spuse ea cu simplitate. 
Eu am venit ca heptarh al întregii omeniri. Îţi cer să 
conduci în Korfu ca vicerege al meu, titlu care va fi conferit 
şi moştenitorilor tăi atâta timp cât cineva dintre 
descendenţii tăi va fi vrednic de acest titlu. 

EI se plecă în faţa ei, iar ea îi dădu înapoi copiii, viaţa, 
regatul. Domni ca întotdeauna pe Colina Regelui, iar ea îl 
vizita doar o dată pe an; o slujea bine şi cu credinţă, iar ea îl 
onora mai mult decât pe oricare om. 

Dar Heptamul nu mai însemna centrul lumii. Acesta se 
mutase într-un oraş nou, situat la numai câteva zile de 
Cranning, pe râu. Oraşul se ridică în jurul unei universităţi, 
care şi ea fusese construită în jurul unei case de pe o colină 
care se înălța peste Cranwater. Oraşul luă numele şcolii, iar 
şcoala pe cel al casei; în noul oraş numit Casa lui Heffiji îşi 


aveau sediul împăratul gebling şi heptarhul. Acela era locul 
în care toţi oamenii, geblingii, dwelfii şi gaunţii căutau 
dreptatea, înţelepciunea, compasiunea, pacea. 

În fiecare an împăratul Ruin şi Agaranthemem Heptek 
plecau din Casa lui Heffiji şi călătoreau în sus pe Cranwater 
până la Piciorul Cerului; în fiecare an urcau împreună la 
peştera de gheaţă de la baza ghețarului de deasupra lumii. 

Acolo stăteau alături de Mama Wyrm şi îi povesteau ce se 
petrecea în lume; ca orice pelerin în cel mai sfânt loc de pe 
Imakulata, îi ascultau cuvintele înțelepte şi primeau de la ea 
dragoste şi bucurie. La fel făcură şi copiii lor, şi copiii 
copiilor lor, în toate epocile care urmară. 


SFÂRŞIT 


1 În limba engleză, patience = răbdare (n. red.). 

2 Cuvintele „wyrm” şi „worm” (vierme) au o pronunție 
asemănătoare (n. red.). 

3 Îngrijorare (n. tr.). 

4 în limba engleză, will = dorinţă (n. red.). 

Wyrms