[RD] Thomas Mann_Alesul

Premiul NOBEL pentru literatură 


THOMAS MANN 



LEŞUL 


roman 


Raftul 

Denisei 


Colecţie coordonată de 
DENISA COMĂNESCU 




THOMAS MANN 



LEŞUL 


Traducere din germană de 

CORNELIU PAPADOPOL 

îngrijire de ediţie, traducere revăzută şi prefaţă de 

IOANA PÂRVULESCU 


hu/manitas 



Coperta: Angela Rotaru 
Ilustraţie supracopertă: 

Raffaello Sanzio, Portretul lui Leon al X-lea (detaliu) 
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu 
Corector: Iuliana Glăvan 
DTP: Radu Dobreci, Carmen Petrescu 

THOMAS MANN 
DERERWĂHLTE 
© 1951 by S. Fischer Verlag, Berlin 

AII rights reserved by S. Fischer Verlag GmbH, Frankfurt am Main. 

© HUMANITAS FICTION, 2014 

ISBN 978-973-689-722-1 (pdf) 

EDITURA HUMANITAS FICTION 

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România 

tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 

www.humanitas.ro 


Comenzi online: www.libhumanitas.ro 
Comenzi prin e-mail: [email protected] 
Comenzi telefonice: 0372.743.382; 0723.684.194 



PREFAŢA 

j 

Când viata e necruţătoare 

9 9 

si destinul clement 

9 


0 poveste groaznică şi totodată înălţătoare 

La publicarea romanului Alesul (Der Erwăhlte), editorii 
se străduiesc să-l prezinte în aşa fel încât să cucerească pu¬ 
blicul de azi, care-şi cumpără cărţile de la supermarket 
odată cu mâncarea şi le consumă în aceeaşi viteză. Pentru 
mulţi cititori, numele lui Thomas Mann se leagă de pre¬ 
judecata că el ar scrie cărţi grele, eseistice, o afirmaţie dis¬ 
cutabilă. Oricum, romanul Alesul numai eseistic nu e. Am 
avut curiozitatea să parcurg asemenea prezentări de co¬ 
perta a 4-a în germană, engleză şi franceză, întărindu-mi, 
cu o anume melancolie, convingerea că, în zilele noastre, 
chiar o capodoperă clasică, fără un fir de praf pe ea, are 
nevoie de reclamă facilă. De pildă, o ediţie engleză din 
1997 spune că The Holy Sinner e o carte despre „originea 
răului şi legăturile lui cu magicul", iar una franceză din 
1991 oferă romanului L’Elu o descriere zglobie, cu tonul 
folosit pentru cărţile debutanţilor: „ Alesul este povestea 
unei genealogii pervertite, cu secrete de alcov, scandaluri 
muşamalizate, tot soiul de încălcări ale regulilor, acumulare 
de incesturi. Să te-apuce ameţeala, cum spune unul din¬ 
tre personaje". Ediţia germană cea mai recentă, din 2012, 
a 29-a de la S. Fischer - prin tradiţie editura lui Thomas 
Mann - este mai subtilă, aruncând cu mâna autorului 


5 



însuşi o sămânţă de scandal: un fragment dintr-o scrisoare, 
în care acesta se plânge de acuza unui critic evlavios că, 
prin povestea lui, l-ar fi tachinat pe Dumnezeu. Replica 
lui Thomas Mann este: „Sunt convins că Dumnezeu ştie 
de glumă“. Culmea e că toate acestea, chiar dacă sună pu¬ 
blicistic, sunt intr-un sens justificate de subiectul cărţii lui 
Thomas Mann, însă diferenţa faţă de cărţi cu temă ase¬ 
mănătoare din ziua de azi stă în ceea ce, aici, lipseşte: 
orice urmă de vulgaritate, prost gust, facilitate. 

Până la urmă, aşadar, cum stau lucrurile cu această 
carte, povestea păcătosului bun, povestea unui papă? Este 
una dintre ultimele scrise de Thomas Mann, publicată 
când autorul avea 76 de ani şi, fără îndoială, face concu¬ 
renţă celor mai îndrăzneţe romane contemporane, încăl¬ 
când simultan tabuul erotic şi pe cel religios. Cel mai 
bine o defineşte călugărul Clemens, povestitorul: „o po¬ 
veste groaznică şi totodată înălţătoare". Trebuie adăugat 
că e vorba de o poveste medievală şi că tot rafinamentul 
trubadurilor, truverilor şi minnesăngerilor se topeşte în 
acest adevărat poem, dându-i frumuseţi în măsură să-l 
satisfacă pe cel mai citit cititor. Ironia plină de înţelegere 
pe care autorul şi-ar putea-o plasa pe scut, ca semn de 
nobleţe, atinge şi ea nivelul cel mai înalt din toată creaţia 
thomasmanniană. Luminează pur şi simplu toată povestea. 
Şi, nu în ultimul rând, deşi libertină. Alesul e, totuşi, o 
carte morală, chiar cu morală explicită. Acest lucru, atât 
de comun pe vremea fabuliştilor, ar putea părea antipatic 
azi, dacă morala romanului n-ar fi din cale-afară de strati¬ 
ficată şi, de altfel, înşelătoare. Aparent, povestea spusă de 
Clemens te învaţă să ai o enormă toleranţă (clemenţă!) 
faţă de tot ce-i omenesc. Dacă te uiţi bine însă, sub aceas¬ 
tă primă morală se ascunde conştiinţa necruţătoare că 
fapta şi răsplata/pedeapsa sunt întotdeauna legate: cândva 


6 



binele va aduce răsplata, răul - pedeapsa, în gradele în 
care au fost făcute. Şi abia sub această a doua morală ne¬ 
cruţătoare este splendoarea celei de-a treia: iertarea celui 
mai mare rău e posibilă, iar dacă şi căinţa e deplină, te 
poate nu numai salva, dar chiar „despăgubi", recompensa 
pentru fapta urâtă, astfel că adesea e bine să-i întrevedem 
în păcătoşi pe aleşi. 


Să spui o poveste sau s-o înnoieşti 

Ca în multe dintre cărţile lui, Thomas Mann porneşte 
de la fapte ştiute, face o poveste la mâna a doua. Nu in¬ 
ventează, asemănându-se cu pictorii care reiau după ima¬ 
ginaţia lor şi cu alte culori un tablou pictat deja de alţii, 
păstrându-i însă personajele şi recuzita. Thomas Mann este 
un maestru în a crea tensiune şi aşteptare în privinţa dina- 
inte-ştiutului. El deschide curiozitatea cititorilor „asupra 
amănuntelor" (cum spune în Iosif şi fraţii săi) şi, în plus, 
mizează pe psihologia celui care, deşi ştie, nu e mulţumit 
până când nu i se confirmă aşteptările. Intr-un fel, situa¬ 
ţia seamănă cu îmbinarea de vechi şi nou din existenţa 
fiecăruia: „Viaţa omului se scurge în tipare învechite, dar 
veche şi tradiţională este numai în vorbe, în sine şi pen¬ 
tru sine e mereu tânără şi nouă, chiar dacă povestitorului 
nu-i mai rămâne nimic altceva de făcut decât să-i dea ve¬ 
chile vorbe". Iar vechile vorbe, în cazul Alesului, provin 
dintr-o legendă medievală, pe care, la sfârşitul secolului 
XII, minnesăngerul Hartmann von Aue a preluat-o, la 
rândul său, de la un truver francez. Aşadar Vie de Saint 
Gregoire a devenit germanul Gregorius sau Păcătosul cel bun, 
care a devenit Alesul. De altfel, cititorul familiarizat cu 
opera prozatorului german va recunoaşte şi motive din 
nuvela Sânge ales (sau Stirpe aleasă - Wălsungenblut), egalitatea 


7 



întru nobleţe şi mândrie a fraţilor incestuoşi, comicul 
identităţii incerte şi al relaţiilor de rudenie de nedescurcat 
din Capetele schimbate, ecouri din Muntele vrăjit şi din Doc¬ 
tor Faustus, unde povestea există in nuce, preluată din Gesta 
Romanorum (Faptele romanilor - Die Taten der Romer). 

Firul poveştii poate fi dezvăluit deja, pe scurt, dat fiind 
că în credoul artistic al lui Thomas Mann intră reluarea 
bine-cunoscutului: un nou-născut, rodul incestului între 
doi nobili gemeni, frate şi soră, e pus într-un butoi şi dat 
valurilor. El va fi salvat şi, plecând să-şi ispăşească păcatul 
naşterii prin fapte cavalereşti, ajunge soţul mamei lui. 
Când se vădeşte cu cine s-a însurat îşi asumă o ispăşire 
cumplită, care durează tot atât câţi ani are în momentul 
aflării adevărului. Fostul păcătos va ajunge apoi un „foar¬ 
te mare papă“. Biografia din poemul medieval e fantezistă, 
ea nu se suprapune în nici un fel peste viaţa Papei Gri- 
gore, zis cel Mare. Thomas Mann transformă versurile lui 
Hartmann von Aue în proză, dar o proză atât de rafinată, 
încât depăşeşte cu mult „ţopăiala pe trei, patru picioare 
iambice, pe lângă care se ajunge în orice clipă la tot felul 
de poticneli dactilice şi anapestice şi un fel de asonanţă 
caraghioasă a cuvintelor finale“. Iată cum sună începutul 
amplului poem al lui Hartmann von Aue: 

Mîn berze hât betwungen 
dicke mine zungen, 
daz si des vilgesprochen hât 
daz nâch der werlde lone stat 1 ... 

Proza pe care o scrie Thomas Mann reprezintă, cum o 
şi spune Clemens, o formă mult mai exigentă, mai „bine 
potrivită, cu constrângerile ei ritmice mult mai fine şi mai 
tainice 11 . 

i Textul lui Hartmann von Aue este în întregime de găsit pe 
internet, în Bihliotheca Augustana. 

8 



Este, de departe, cel mai poematic roman thomasman- 
nian, iar uneori, în momente de mare intensitate, proza 
devine chiar ritmată şi rimată. Călugărul Clemens nu spune 
exact când scrie, în ce an, preferând să fie atemporal ca 
povestea care dăinuie în epoci diferite. 


Iar peste limbi este Limba 

La impresia de poem contribuie şi limba acestei cărţi 
care se transformă în sonoritate pură, ca muzica. Germana 
se combină cu franceza medievală, cu latina, cu câteva 
cuvinte englezeşti şi, pe-alocuri, cu vorbe dintr-o limbă 
nouă, hibridă, inventată de Thomas Mann. Ele nu cer 
neapărat explicaţii, pentru că fie se deduc din context, fie 
o minimă cultură clasică le limpezeşte. Autorul însuşi, 
care îşi subliniază întotdeauna trucurile, arătând o im¬ 
pecabilă politeţe narativă faţă de cititor, îşi defineşte, prin 
vocea lui Clemens, demersul: „Dar este cu totul incert în 
ce limbă scriu, dacă în latină, franceză, germană, ori an- 
glo-saxonă şi de altfel este totuna, căci dacă scriu de pildă 
în tedescă, cum grăiesc alemanii ce sălăşluiesc în Eîelvetia, 
mâine apare pe hârtie în brită şi deci am scris o carte 
bretonă. Nu susţin nicidecum că aş stăpâni toate limbile 
acestea, însă ele curg una-ntr-alta în scrisul meu şi devin 
una, şi anume Limba. Căci aşa stau lucrurile cu spiritul 
povestirii, care este un spirit independent până la abstrac¬ 
ţie, al cărui instrument este Limba ca atare şi în sine. 
Limba însăşi, ce se impune în mod absolut şi nu prea 
întreabă de dialecte şi de divinităţi lingvistice provinciale. 
Ar fi şi politeism, şi păgânism. Dumnezeu este spirit, iar 
peste limbi este Limba“. 

De parcă asta n-ar fi fost o probă de virtuozitate sufi¬ 
cientă, autorul are jocuri de cuvinte, rime interioare, armonii 


9 



sonore speciale, aproape la fiecare frază. Este o delectare 
să-l citeşti, dar o probă să-l traduci. In mod absolut, pe 
acest Thomas Mann nu l-ar fi putut traduce decât Tho- 
mas Mann. Cu toate acestea, traducerea Alesului oferă o 
experienţă de armonie rar întâlnită, o rigoare care numai 
în prozodia clasică şi-ar avea echivalentul. Vorba nara¬ 
torului: „De altfel, nici n-a fost un lucru de nimic să 
rânduiesc cum se cuvine şi să strunesc gramatical atâta 
splendoare". Laitmotivele, jocurile de cuvinte mereu relua¬ 
te cu alte nuanţe, în alte contexte, sunt ca o verificare ma¬ 
tematică a alegerilor făcute în traducere. Dacă greşeşti 
alegând un sinonim nepotrivit, din multele care stau la 
îndemâna traducătorului, jocul următor nu mai iese sau 
laitmotivul te obligă să revii şi să corectezi. Alesul rămâne, 
stilistic, una dintre cărţile cele mai rafinate din literatura 
germană, care, desigur, nu de rafinament duce lipsă. 


Clemens, cel ce-a dus legenda până la capăt, 

[...] primeşte cu plăcere mulţumirile voastre 
pentru osteneala ce şi-a dat... 

Pentru povestirea unor păcate trupeşti cumplite, Tho¬ 
mas Mann îşi alege ca narator un ignorant în materie de 
trup, mai mult, unul căruia bucuriile cărnii îi sunt străine, 
un călugăr. O alegere ingenioasă, care, mutatis mutandis, amin¬ 
teşte de inocentele naratoare ale Marchizului de Sade, fe¬ 
cioare abuzate, obligate să povestească în detaliu cele mai 
cumplite perversiuni care li s-au întâmplat, deşi ele nu le 
înţeleg. Călugărul thomasmannian spune şi el poveştile 
trupului fără a evita amănuntele. Şi nu pentru că ar fi 
pradă ispitirilor, ca Sfântul Anton, nu pentru că mănăstirile 
sunt locuri în care, spun cărţile, diavolul intră cu foarte 
mare plăcere, ci fiindcă, în felul acesta, jocul lui Clemens 


io 



cu cititorul e mai pasionant. Poate relata orice la adăpos¬ 
tul propriei inocenţe şi, în acelaşi timp, se poate opri 
oricând, sub cuvânt că nu se pricepe la asemenea lucruri 
şi nici nu-i plac. Păcătoşii despre care scrie vor avea o 
soartă bună ieşită din comun, unul va deveni papă, aşadar 
Clemens nu face decât să povestească o biografie până la 
urmă exemplară. E serios - în modul acela îndoielnic în 
care apare seriozitatea la Thomas Mann - când vorbeşte 
despre carnea din care suntem făcuţi, dar provoacă zâm¬ 
betul: „Trupul trebuie numit un rău necesar. Aceasta este 
aprecierea ce i se cuvine, alta mai acătării nu merită, pen¬ 
tru cât este de nevoiaş şi de necuviincios". Drept care, 
adaugă el, scandalizându-i pe rigorişti, „cum ai putea să 
mai fii tentat să faci vâlvă cum că eşti o întrupare!". Se 
poate pune şi altfel problema vinovăţiei lui Grigors, „cel 
mai mare păcătos". Asemenea lui Oedip, el nu ştie că se 
căsătoreşte cu propria lui mamă. Nu ştie ? Şi aici, Thomas 
Mann îşi permite un mic joc psihologic, iar cititorii îl vor 
descoperi abia în discuţia finală. 

Dincolo de volutele şi anluminurile narative ale textu¬ 
lui, prezenţa lui Clemens are un rost mai adânc: el citeşte 
destinul într-o înşiruire strict biografică. Respectă chiar 
forma clasică a biografiei, cea cronologică, strămoşi, p㬠
rinţi, copilărie, tinereţe, fapte demne de semnalat şi ajunge 
până la moarte, dar o împinge spre sensuri noi, găseşte 
tâlcul unor fapte groteşti sau doar absurde, transformă 
intolerabilul (moarte, chin, vinovăţie) în tolerabil şi chiar 
necesar. In limba străină, niciodată bine ştiută, care e via¬ 
ţa fiecăruia, totul e hazard, în limba maternă, care e desti¬ 
nul, totul e ştiut, e înţeles deplin şi e necesitate. Clemens 
nu face decât să traducă limba vieţii lui Grigors în limba 
destinului. De unde un dublu plan al cărţii: Grigors, Gre- 
gor sau Gregorius îşi trăieşte viaţa ca hazard, naratorul 


ii 



ştie dinainte rostul dezordinii ei şi nu se poate abţine să 
nu spună şi cititorilor câte ceva, printr-un învăluitor joc 
de anticipări. Protagonistul nu vede (deşi, spre deosebire 
de Oedip, nu-şi va plăti greşelile cu lumina ochilor), na¬ 
ratorul vede bine ordinea finală. De aceea numele de Cle- 
mens capătă o încărcătură care trece dincolo de modesta 
lui persoană (în manuscrisul medieval francez senhal- ul, 
semnătura, era mestre Jehari ): nu el este cel care iartă, ci 
destinul, adică Dumnezeu. Aşadar viaţa poate fi crudă, 
destinul nu, acesta e indulgent cu toată lumea. Poate că 
fiecare om, pare să sugereze autorul, ar avea nevoie de un 
Clemens care să-i traducă viaţa proprie în termenii desti¬ 
nului şi să-i arate că nici un necaz şi nici o disperare n-au 
fost zadarnice. 

Şi pentru că misiunea asta e prea grea pentru un om 
obişnuit, el, la rândul lui, îşi mai ia un narator omniprezent 
şi omnipotent ca marele Creator, îl întrupează, iar acesta 
e Spiritul povestirii, der Geist der Erziihlung. De aici înce¬ 
putul neobişnuit al romanului, devenit celebru în narato- 
logie: clopotele Romei se aud bătând toate deodată, deşi 
nimeni nu le trage. De fapt însă, clopotarul nevăzut e 
spiritul povestirii. E o sărbătoare al cărei rost va fi explicat 
abia în final, când scena clopotelor care bat singure se 
reia. încadrată de glasul clopotelor de sărbătoare e întrea¬ 
ga poveste. Iar dacă Clemens este cel mai puternic na¬ 
rator thomasmannian, în rivalitate serioasă cu Serenus 
Zeitblom din Doctor Faustus, atunci Grigors e frate bun 
cu toţi „aleşii“ lui: Iosif, Tadzio, Hanno, Hans Castorp, 
Adrian Leverkuhn, Felix Krull, Klaus-Heinrich, Goethe, 
Tonio Kroger. 

Cu toate că se ascunde în semiobscuritatea din culisele 
naraţiunii, Clemens, prin îndoielile lui, prin preferinţele 
şi antipatiile exprimate făţiş, prin îndurerarea şi bucuria 


12 



pe care le trăieşte şi le spune tuturor, este şi el un ales, doar 
că unul care trăieşte omenescul prin procură. Personajele 
cele mai ataşante şi reuşite sunt totuşi, în această carte, 
unele secundare: abatele Gregorius din Saint Dunstan (pen¬ 
tru acesta şi povestitorul Clemens nutreşte o mare simpa¬ 
tie) şi cei doi prelaţi romani, Probus şi Liberius, care au, 
simultan, o revelaţie, astfel că pornesc împreună în căuta¬ 
rea viitorului papă. Şi personajele feminine secundare 
sunt parcă mai reuşite decât oriunde: ticăloasa servitoare 
Jeschuta, care nu suportă binele. Frâu Eisengrein cu pa¬ 
siunea ei pentru moşit şi soţia lui Probus, schiţată din 
câteva trăsături de condei, dar incredibil de bine contu¬ 
rată. Capitolele în care apar toţi aceştia sunt adevărate 
bijuterii literare şi îndrăznesc să-i atrag atenţia cititorului 
asupra celui numit „Revelaţia", în care ironia tandră e în 
fiecare cuvinţel şi fiecare tăcere, de o puritate a râsului 
cum rareori am văzut în întreaga istorie a literaturii. La fel, 
discursul pe patul de moarte al tatălui fraţilor păcătoşi, şi 
el exemplar, depăşeşte cu măreţie toate categoriile ştiute 
ale comicului. 

Clemens şi Gregorius par iniţial personaje între care 
doar rezonanţa latină a numelor ar putea crea o punte. 
Vieţile şi firile lor nu se aseamănă şi nu se ating, unul şi-a 
„dezbrăcat trupul de carne" şi numele de acasă, celălalt, 
dimpotrivă, este la început numai ispită a cărnii şi păcat 
al ei. Dar Grigors va face o penitenţă pe care cel mai sfânt 
călugăr nici nu şi-o poate închipui, dezbrăcându-şi şi el, 
mai deplin decât Clemens, trupul de carne. Clemens îl 
însoţeşte pe Gregorius ca o umbră, pas cu pas, deşi nu -1 
poate ajuta cu nimic şi nu-i poate schimba soarta. Insă, 
îl poate ajuta pe cititor să îndure ce i se întâmplă lui 
Grigors, prin consolări, meditaţii despre toate prin câte 
trece omul pe pământ şi, nu în ultimul rând, prin felul în 





care îl face să râdă chiar şi-n cele mai cumplite, critice 
momente. 


Opera lui este mai mare decât suma romanelor, 

povestirilor şi eseurilor sale 1 

German dintr-o veche familie hanseatică, după tată, 
cu amestec de sânge romanic, după mamă, căsătorit cu o 
evreică botezată dintr-o respectată familie a marii burghezii, 
una cu femei emancipate şi pline de talent, Thomas Mann 
şi-a scris romanul Alesul în ultima parte a vieţii. Tema 
despre vină (nuanţă importantă: ştiută sau nu?) şi ispăşire 
apare în aceste pagini după ce istoria germanilor trecuse 
prin cel mai crunt şi mai păcătos moment al ei. Nu tre¬ 
buie să se înţeleagă, desigur, că ar fi vorba de vreo cheie 
sau de o suprapunere de orice fel între istoria recentă şi 
personajele romanului, ci numai de o difuză apăsare şi 
preocupare pentru această temă. 

Prozatorul a scris opt romane, dintre care unul e o te¬ 
tralogie, şi n-a ratat niciodată. Este, de altfel, unul dintre 
puţinii autori care ţintesc întotdeauna drept în inima 
literaturii, indiferent dacă e vorba de povestiri, nuvele sau 
romane. Der Erwdhlte {Alesul) a fost scris în doi ani şi ju¬ 
mătate, în preajma vârstei de 75 de ani. 

Circumstanţele biografice ale perioadei scrierii Alesului 
sunt complicate nu numai istoric, ci şi biografic sau su¬ 
fleteşte. Să privim puţin în urmă, la evenimentele vieţii 
autorului: la numai patru ani de la triumful primirii Pre- 

1 Marcel Reich-Ranicki, apud Gottfried Bermann Fischer, în 
„Die Welt ist meine Vorstellung“. Eine Einfiihrung in die GrolSe 
kommentierte Frankfurter Ausgabe der Werke von Thomas Mann , 
Frankfurt a. M., S. Fischer Verlag, 2001. 





miului Nobel pentru literatură, părăseşte Germania pen¬ 
tru că, după 1933, soţia lui, Katia, s-ar fi aflat, odată cu el 
şi cu cei şase copii, în pericol. Exilul începe în Olanda, la 
11 februarie 1933 şi continuă, în toamna aceluiaşi an, la 
Kiisnacht, lângă Ziirich, cu emoţia şi aventura recuperării 
manuscriselor. In mai-iunie 1934, soţii Mann fac prima 
călătorie în America, apoi renunţă la cetăţenia germană 
în 1936, iar din 1938 se stabilesc în America. Din aprilie 
1941, adresa scriitorului va fi Pacific Palisades California. 
Deşi locuiau într-o casă încăpătoare, soţii Mann se simt 
singuri, iar lui Thomas îi lipseşte sonoritatea limbii ma¬ 
terne. In 1944, prozatorul, care era despărţit de ţara lui de 
un ocean şi de o Weltanschauung, devine cetăţean al State¬ 
lor Unite. După încheierea războiului, suferă o operaţie 
de a cărei gravitate (posibil cancer la plămân) familia e 
mai conştientă decât bolnavul însuşi, în genere menajat 
de toţi. Soţia, cele trei fete şi cei trei băieţi sunt chemaţi 
să-i fie prin preajmă, pentru orice eventualitate. Insă vin¬ 
decarea e completă. Urmează revenirile „de probă“ în Eu¬ 
ropa, cea dintâi în 1947. 

Anul 1949, în care scrie începutul Alesului este unul 
dintre cei mai tragici şi cu trăiri intense pentru prozator. 
In 21 aprilie moare fratele lui Vilctor, în aceeaşi zi a lunii 
următoare îşi ia viaţa fiul lui Klaus, care se lupta de multă 
vreme cu drogurile şi depresia, pe care înrolarea în armata 
americană doar le-a temporizat. Vestea îl ajunge pe tată la 
Stockholm fără a -1 face să-şi întrerupă şirul de conferinţe. 
Nu trebuie să ne grăbim să-l judecăm, la un scriitor re¬ 
acţia este de adâncime, nu de suprafaţă. In aceeaşi vară, 
prima dată după exil, se întoarce şi în Germania, acum 
divizată. Experienţa nu e simplă din nici un punct de 
vedere. La contextul personal al ideii de vină şi ispăşire se 
adaugă şi cel social. In anul următor, 1950, îl pierde pe 


15 



fratele Heinrich (autorul romanului Profesorul Unrat din 
1905, devenit celebru, în 1930, graţie filmului îngerul al¬ 
bastru al lui Josef von Sternberg, cu Marlene Dietrich în 
rolul Lola-Lola şi cu Emil Jannings în rolul nefericitului 
profesor). Alesul este scris într-o perioadă în care limba 
germană are o funcţie regeneratoare pentru prozator, lu¬ 
cru care se vede în bucuria plină de prospeţime a jocu¬ 
rilor de cuvinte. După publicarea romanului, în iunie 
1952, cuplul Mann se întoarce definitiv în Europa şi se sta¬ 
bileşte în Elveţia. încă o dată, la 77 de ani ai scriitorului 
şi 69 ai soţiei lui, viaţa este luată de la capăt, în alt decor. 

Deşi, stilistic vorbind. Alesul este cel mai bun roman 
al său, proba virtuozităţii maxime, este ciudat cât de mult 
seamănă tânărul Thomas Mann cu el însuşi, de-a lungul 
celor opt romane, cu teme atât de diferite, de la poveşti 
hanseatice la poveşti biblice, de la episoade goetheene la 
episoade din viaţa unui escroc care are un model real ro¬ 
mânesc: Casa Buddenbrook (1901), Alteţă regală (1909), Mun¬ 
tele vrăjit (1924), Io sifşi fraţii săi (cu patru volume publicate 
de-a lungul unui deceniu: în 1933,1934,1936 şi 1943), Lotte 
la Weimar (1939), Doctor Faustus (1947), Alesul (1931), Măr¬ 
turisirile escrocului Felix Krull (1954), roman neterminat, al 
cărui prim volum e publicat cu un an înaintea morţii. A 
fost, fără îndoială, un prozator matur încă de la început, 
unul dintre puţinii al căror scris contrazice ideea că pen¬ 
tru roman e nevoie de multă experienţă de viaţă. 

Şi pentru că există şi o parte materială a unui roman, 
care dă seama de munca pur fizică a autorului la o vârstă, 
cum am spus, la care alţii îşi permit să se odihnească, me¬ 
rită reprodusă descrierea manuscrisului aflat în bogata ar¬ 
hivă Thomas Mann: are 322 de pagini, scrise cu cerneală 
albastră până la pagina 132, iar restul cu cerneală neagră, 
într-o mapă care ţine de laboratorul autorului se află peste 

16 



ioo de ciorne cu notiţe, într-o alta, un manuscris bătut la 
maşină cu Gregorius de Hartmann von Aue, care a stat la 
baza poveştii, provenit de la profesorul S. Singer, scrisori 
ale acestuia către Thomas Mann, în care-i răspunde la 
întrebări lingvistice, articole şi fotografii din ziare şi re¬ 
viste, o hartă schiţată mânu propria a Canalului Mânecii 
cu insulele anglo-normande desenate şi un plan al trase¬ 
elor de tramvai şi autobuz din Roma, pe care, cu sigu¬ 
ranţă, Thomas Mann le-a păstrat din propriile drumuri. 
In franceză, poemul despre viaţa lui Gregoire are 2378 de 
versuri octosilabice, iar varianta germană e mai lungă, are 
4006 versuri. Romanul lui Thomas Mann e relativ scurt, 
dar nu ratează nimic. 


Sâ-i oferim astfel lui Dumnezeu un divertisment 

Nicăieri în opera lui Thomas Mann nu există, ca în 
Alesul, o mai puternică senzaţie de spectacol narativ, ling¬ 
vistic şi de idei în dialog menit delectării şi amuzamentului. 
Este îndeobşte cunoscut obiceiul prozatorului de a le citi 
membrilor familiei capitole din cărţile la care lucra, astfel 
încât uneori îşi permite mici aluzii la reacţia ascultătorilor, 
le face cu ochiul şi îi ia părtaşi. In felul acesta se amuza 
regeşte şi îi amuza pe cei din jur. Păcătosul cel bun, tema 
lui Hartmann von Aue, în atingere cu tema faustică, goe- 
theană, a diavolului bun, construiesc laolaltă „o poveste 
ce dă pe-afară de orori trupeşti şi oferă o dovadă înfrico¬ 
şătoare despre tot ce este în stare să facă trupul, fără 
şovăială sau refuz“. Emoţiei i se opune ironia, dusă până 
la limita-limitelor. Un singur exemplu: fiul, care devine 
soţul mamei şi tatăl copiilor ei, se reîntâlneşte, în final, cu 
ea. Dar acum el îi spune „fiica mea“, întrucât, ca papă, e 
tatăl spiritual al tuturor. 


17 



Cazuist de o fineţe demnă de un teolog medieval, 
Thomas Mann face din poveste şi un turnir cavaleresc al 
argumentelor şi contraargumentelor, al învăluirii şi dezv㬠
luirii, al paradoxurilor credinţei. De data aceasta el nu 
mai pare să dea spectacolul pentru membrii familiei şi 
public. Aşa cum, la un moment dat, o spune chiar păc㬠
tosul devenit papă, divertismentul (die Unterhaltung) e f㬠
cut pentru cu totul altă instanţă: „Wir gedachten, Gott 
eine Unterhaltung damit zu bieten“, „Ne-am gândit să-i 
oferim astfel lui Dumnezeu un divertisment 1 '. Dacă până 
şi Dumnezeu s-ar putea delecta cu o asemenea carte, cum 
am putea noi, muritorii, să nu fim încântaţi de ea? 

Ioana Pârvulescu 


Notă 

In loc de nenumărate note de subsol cu traduceri şi ex¬ 
plicaţii ale cuvintelor din franceza medievală, din latină, 
precum şi ale formelor hibride create de autor, care ar fi 
transformat textul literar într-o lucrare academică, am al¬ 
cătuit la sfârşitul romanului o anexă alfabetică. Cititorul 
este liber s-o consulte sau nu. De menţionat este că în 
ediţiile germane ale romanului (ca reper am avut-o pe cea 
mai recentă: S. Fischer Verlag, Frankfurt a.M., 2012) nu se 
dă nici o explicaţie, textul fiind conceput în aşa fel, încât 
ar trebui să-şi fie suficient. (I.P.) 



ALESUL 




Cine trage clopotele? 


angăt de clopote, susur de clopote, supra ur- 
bem, peste-oraşul tot, în văzduhu-i de sunet 
umplut! Clopote, clopote, oscilează şi se cla- 
tină-n zbor, unduiesc şi se leagănă înălţân- 
du-se-n grinzi, în lăcaşurile lor, pe sute de voci, într-o 
babilonie deplină. Greu şi-avântat, tunător şi cântat - n-au 
măsură, nici acord, glăsuiesc deodată toate şi se amestecă-n 
vorbă, din vorbă întrerupându-se singure: limbile bat bu- 
buind şi nu dau timp metalului în vibraţie să se potolească, 
ci bubuie pendulând la marginea cealaltă, izbesc din nou 
în propriul bubuit, încât, atunci când sună încă In te Do¬ 
mine sper avi, răsună deja şi Beati, quorum tecta sunt peccata, 
iar înlăuntru se aude şi clinchet limpede din alte sălaşuri, 
ca şi cum ministrantul ar scutura clopoţelul transsubstanţierii. 

Sună de pe înălţimi şi din vale, de la cele şapte prea- 
sfinte lăcaşuri de pelerinaj şi de la toate bisericile paro¬ 
hiale ale celor şapte dioceze de pe malurile de două ori 
şerpuite ale Tibrului. Sună de pe Aventin, de la sanctua¬ 
rele de pe colina Palatinului şi de la San Giovanni Late- 
rano, sună peste mormântul celui care are cheile, pe 
colina Vaticanului, de la Santa Maria Maggiore, de la cea 
din for, din Domnica, din Cosmedin şi din Trastevere, 
de la Ara Ceh, de la Sfântul Paul din afara zidurilor, de 



21 



la Sfântul Petru în Lanţuri şi de la bazilica Preasfintei Cruci 
din Ierusalim. Dar sună şi de la capelele din cimitire, de 
pe acoperişurile caselor de rugăciune şi de la oratoriile de 
pe uliţe. Cine să le mai spună tuturor pe nume şi să le ştie 
hramurile? Aşa cum sună când vântul, când furtuna ciu¬ 
peşte strunele harfei lui Eol şi-i trezită întreaga lume a su¬ 
netelor, când tot ce este depărtat şi apropiat se contopeşte 
într-o vuitoare armonie universală; la fel, dar transpus în 
bronz, se întâmplă în văzduhul gata să crape, căci totul 
sună la marea sărbătoare şi grandioasa intrare. 

Cine trage clopotele? Clopotarii nu! Au dat şi ei năvală 
în stradă, ca toată lumea, din moment ce clopotele bat aşa 
de înspăimântător de mult. Convingeţi-vă singuri: clopot¬ 
niţele sunt părăsite. Funiile atârnă moale şi totuşi clopo¬ 
tele se balansează, limbile izbesc bubuind. Se va spune 
oare că le trage nimenP. Nu, numai o minte negramaticală, 
lipsită de logică, ar fi în stare să se exprime astfel. „Sună 
clopotele”, asta înseamnă: ele sunt trase, chiar dacă clo¬ 
potniţele sunt goale. Cine trage aşadar clopotele Romei? 
Spiritul povestirii. Poate fi el oare pretutindeni, hic et ubi- 
que, de pildă deopotrivă în turnul de la San Giorgio in 
Velabro şi dincolo, în Santa Sabina, cea care adăposteşte 
coloane din cumplitul templu al Dianei? In sute de lăca¬ 
şuri sfinte deodată? Negreşit, este în stare de asta. E str㬠
veziu, lipsit de trup, omniprezent şi nu e obligat să se 
supună deosebirii dintre aici şi acolo. El este cel care gr㬠
ieşte: „Toate clopotele sunau” şi, prin urmare, el este cel 
care le trage. Atât de spiritual e spiritul acesta şi atât de 
abstract, încât despre el nu se poate vorbi corect grama¬ 
tical decât la persoana a treia, putându-se spune doar: 
„Iată- 1 “. Şi totuşi el se poate aduna într-o persoană, şi 
anume într-a-ntâia, şi să se întrupeze în cineva care grăieş¬ 
te în felul acesta şi poate spune: „Iată-mă. Eu sunt spiritul 


22 



povestirii, acela care, şezând la locul său de-acum - şi anu¬ 
me în biblioteca mănăstirii Sankt Gallen din Ţara Ale- 
mană, unde sălăşluia odinioară Notker Gângavul - spun 
această poveste întru desfătare şi neasemuită întărire su¬ 
fletească, începând cu preamilostivul ei sfârşit şi trăgând 
clopotele Romei, id est : relatez că în ziua acelei intrări so¬ 
lemne toate fără excepţie au început să sune de la sine“. 

Dar pentru ca şi persoana a doua să-şi capete partea 
cuvenită, se pune întrebarea: cine eşti tu, cel ce spunând 
„Eu“, şezi la pupitrul lui Notker, întruchipând spiritul 
povestirii? 

— Eu sunt Clemens irlandezul, ordinis divi Benedicti, 
în vizită aici ca oaspete şi având parte de o primire fr㬠
ţească. Sunt trimis al abatelui meu Kilian de la mănăstirea 
Clonmacnois, casa mea din Irlanda, ca să cultiv vechile 
legături, dăinuind încă din vremea lui Columbanus şi 
Gallus, dintre patria mea şi această trainică cetate a lui 
Cristos. In călătoria mea, am vizitat un mare număr de 
lăcaşuri ale învăţăturii pioase şi focare ale muzelor, pre¬ 
cum Fulda, Reichenau şi Gandersheim, Sankt Emmeram 
din Regensburg, Lorsch, Echternach şi Corvey. Aici însă, 
unde ochiul se desfată în evangheliarele şi psaltirile cu an- 
luminuri atât de preţioase, cu aur şi argint pe fond purpu¬ 
riu, cu înflorituri de cinabru, de verde şi de albastru, unde 
fraţii psalmodiază atât de dulce sub conducerea maestrului 
de cânt, cum n-am mai pomenit nicăieri, unde revigorarea 
trupului este straşnică, blândul vinişor servit alături, de 
neuitat, iar după masă poţi face o bine-venită plimbare în 
jurul fântânii săritoare din curte, tocmai aici am poposit, 
pentru ceva mai multă vreme, locuind într-una din chi¬ 
liile de oaspeţi, întotdeauna pregătită, unde Preasfinţia Sa 
abatele, Gozbert pe numele lui, a avut delicata atenţie de 
a-mi pune o cruce irlandeză pe care se văd zugrăvite un 


23 



miel cu şerpi încolăcindu-1, un arbor vitae, un cap de ba¬ 
laur cu crucea în bot şi Ecclesia strângând într-un potir 
sângele lui Cristos, în timp ce diavolul se străduieşte să 
apuce o îmbucătură şi-un gâlgâit. Piesa dovedeşte nivelul 
atins, încă de timpuriu, de arta noastră artizanală irlandeză. 

Mă simt foarte legat de patria mea, insula plină de gol¬ 
furi a Sfântului Patrick, de pajiştile, tufărişurile şi smârcu¬ 
rile ei. Acolo adierile sunt umede şi blânde şi la fel de 
blândă este atmosfera mănăstirii noastre Clonmancnois, 
adică: prielnică unei educaţii strunite de o asceză mode¬ 
rată. Mă asociez părerii verificate a abatelui nostru Kilian 
că religia lui Isus şi cultivarea studiului Antichităţii tre¬ 
buie să meargă mână în mână spre a înfrunta barbaria 
care nu ştie nimic nici de una, nici de cealaltă şi care s-a 
răspândit acolo unde oricare din ele a prins rădăcini. In¬ 
tr-adevăr, nivelul de educaţie al confreriei noastre este 
considerabil şi, după experienţa mea, chiar superior celui 
din clerul roman, adesea prea puţin interesat de înţelep¬ 
ciunea Antichităţii şi printre ai cărui membri sunt unii 
care scriu într-o latină de-a dreptul deplorabilă - chiar 
dacă nu atât de proastă ca la călugării germani, dintre 
care unul, desigur un augustin, îmi scria recent: „. Habeo 
tibi aliqua secreta dicere. Robustissimus in corpore sum et saepe 
propterea temptationibus Diaboli succumbo“ l . Aşa ceva este 
greu de îndurat, atât stilistic cât şi altminteri, şi niciodată 
un lucru atât de necioplit n-ar fi putut apărea dintr-o 
pană romană. Ar fi întru totul greşit să se creadă că aş dori 
să ponegresc Roma şi supremaţia ei, al căror adept cre¬ 
dincios mărturisesc a fi. Pesemne că noi, călugării irlan¬ 
dezi, am ţinut totdeauna la independenţă în fapte şi am 
propovăduit primii învăţătura Creştină pe multe meleaguri 

i Am a-ţi spune o taină. Sunt foarte zdravăn la trup şi tocmai 
de asta cad adesea pradă ispitirilor Diavolului (lat.). 


24 



de pe continent şi ne-am cucerit merite deosebite ridicând 
pretutindeni mănăstiri, în Burgundia şi Frigia, Turingia şi 
Alemania, ca bastioane ale credinţei şi ale misiunii. Asta 
nu a împiedicat ca, încă din vechime, să-l recunoaştem 
drept cap al Bisericii pe episcopul din Lateran şi să vedem 
în el o făptură aproape divină, socotind cel mult locul 
învierii Domnului mai sfânt decât biserica Sfântu Petru. 
Se poate spune fără a minţi, că bisericile din Ierusalim, 
Efes şi Antiohia sunt mai vechi decât cele romane şi, dacă 
Petru, al cărui renume de nezdruncinat se asociază în 
mod neplăcut cu un anume cântat de cocoş, a întemeiat 
Episcopatul Romei (el l-a întemeiat), atunci la fel se poate 
spune şi despre comunitatea Antiohia. Dar aceste lucruri 
pot juca numai rol de observaţii fugitive pe marginea 
adevărului, căci, în primul rând. Domnul şi Mântuitorul 
nostru, aşa cum se poate citi la Matei, de altfel numai la 
el, l-a numit pe Petru vasal al său aici, pe pământ, acesta 
însă şi-a transmis vicariatul episcopului roman, iar supre¬ 
maţia sa peste toate episcopatele lumii. în scrisorile pa¬ 
pale şi în protocoalele din vremuri vechi putem citi chiar 
cuvântarea pe care apostolul însuşi a ţinut-o la hirotonirea 
succesorului său, a Papei Linus, ceea ce socotesc că este un 
adevărat examen al credinţei şi o provocare a spiritului de 
a-şi dovedi puterea şi de a arăta tot ce-i în stare să creadă. 

în calitatea mea, mult mai modestă, de încarnare a spi¬ 
ritului povestirii, am tot interesul ca numirea în Sellages- 
tatoria să fie considerată odată cu mine drept cea mai 
înaltă şi mai plină de har dintre alegeri. Iar un semn al 
devotamentului meu faţă de Roma este deja faptul că port 
numele Clemens. De fapt, acasă mă cheamă Morhold. 
Nu mi-a plăcut însă niciodată acest nume, pentru că mă 
arăta sălbatic şi păgân şi, odată cu rasa, l-am îmbrăcat pe 
cel al succesorului al treilea al lui Petru, astfel că în tunica 


2 5 



încinsă şi scapular nu se mai află un Morhold de rând, ci 
un mai rafinat Clemens s-a preschimbat şi s-a împlinit 
aici, şi s-a întâmplat ceea ce Sfântul Paul ad Ephesus nu¬ 
meşte, cu o vorbă aşa de fericită, „înveşmântarea unui 
om nou“. Da, nu mai este tmpul de carne care alerga de 
colo-colo în tunica acelui Morhold, ci este un trup biseri¬ 
cesc cel încins de cingulum, acum un trup spiritual - un 
trup deci, nu în asemenea măsură încât spusele mele de 
mai înainte „se întrupează” ceva în mine, şi anume spiri¬ 
tul povestirii, să nu fi fost cu totul demne de a fi crezute. 
Nu prea îmi place vorba „întrupare” deoarece vine de la 
trupul de carne dezbrăcat de mine împreună cu numele 
de Morhold, şi care oriunde şi oricând rămâne un do¬ 
meniu al Satanei, capabil şi dispus, din această pricină, la 
grozăvii, faţă de care este de neînţeles cum de nu se îm¬ 
potriveşte. Pe de altă parte, el este purtătorul sufletului şi 
al raţiunii divine, fără de care acestea ar fi lipsite de temei, 
astfel încât trupul trebuie numit un rău necesar. Aceasta 
este aprecierea ce i se cuvine, alta mai acătării nu merită, 
pentru cât este de nevoiaş şi de necuviincios. Şi cum ai 
putea oare, tocmai când eşti pe cale să spui o poveste sau 
s-o înnoieşti (căci ea a mai fost povestită, chiar de mai 
multe ori, deşi nu îndeajuns), o poveste ce dă pe-afară de 
orori trupeşti şi oferă o dovadă înfricoşătoare despre tot 
ce este în stare să facă trupul, fără şovăială sau refuz - 
cum ai putea atunci să mai fii tentat să faci vâlvă cum că 
eşti o întrupare! 

Nu, fiindcă adunându-se în făptura mea monahicească, 
pe nume Clemens Irlandezul, spiritul povestirii şi-a păs¬ 
trat totuşi, în mare măsură, acea abstracţie ce-1 face capa¬ 
bil să tragă deodată clopotele din toate bisericile oraşului 
şi în acest sens voi da îndată două indicaţii. In primul 
rând, se prea poate să-i fi scăpat cititorului acestui ma- 


26 



nuscris, dar este totuşi demn de observat că, într-adevăr, 
m-am îngrijit să numesc locul unde mă aflu, anume în 
Sankt Gallen, la pupitrul lui Notker, dar nu am spus la 
care ceas, în al câtelea an şi veac după naşterea Mântui¬ 
torului nostru şed aici şi acopăr pergamentul cu scrisul 
meu mărunt, îngrijit şi împodobit. Pentru asta nu-i nici 
un punct de reper ferm, precum nu este nici numele Goz- 
bert al abatelui nostru. El se repetă prea adesea în acea 
epocă şi se schimbă cu multă uşurinţă, dacă scormoneşti 
după el, în Fridolin sau Hartmut. întrebat în glumă ori 
răutăcios dacă eu însumi ştiu în fond unde sunt, dar nu şi 
când, răspund prieteneşte: aici nu este absolut nimic de 
ştiut, deoarece, ca personificare a spiritului povestirii, mă bu¬ 
cur de acea abstracţie despre care dau acum a doua indicaţie. 

Căci iată că scriu aici şi sunt gata să istorisesc o po¬ 
veste groaznică şi totodată înălţătoare. Dar este cu totul 
incert în ce limbă scriu, dacă în latină, franceză, germană, 
sau anglo-saxonă şi de altfel este totuna, căci dacă scriu 
de pildă în tedescă, cum grăiesc alemanii ce sălăşluiesc în 
Helvetia, mâine apare pe hârtie în brită şi deci am scris o 
carte bretonă. Nu susţin nicidecum că aş stăpâni toate 
limbile acestea, însă ele curg una-ntr-alta în scrisul meu şi 
devin un singur tot, şi anume Limba. Căci aşa stau lucru¬ 
rile cu spiritul povestirii, care este un spirit independent 
până la abstracţie, al cărui instrument este Limba ca atare 
şi în sine. Limba însăşi, ce se impune în mod absolut şi 
nu prea întreabă de dialecte şi de divinităţi lingvistice 
provinciale. Ar fi şi politeism, şi păgânism. Dumnezeu 
este spirit, iar peste limbi este Limba. 

Un lucru este sigur şi anume: scriu proză, şi nu versu- 
leţe, faţă de care, îndeobşte, nu nutresc un respect exa¬ 
gerat. în această privinţă mă situez mai degrabă în tradiţia 
împăratului Carol, care n-a fost numai un mare legiuitor 


27 



şi judecător al popoarelor, ci şi protectorul gramaticii şi 
un zelos binefăcător al prozei corecte şi pure. Aud, ce-i 
drept, spunându-se că abia metrica şi rima dau o formă 
riguroasă, dar aş dori să ştiu, mă rog, de ce ţopăiala pe trei, 
patru picioare iambice, pe lângă care se ajunge în orice 
clipă la tot felul de poticneli dactilice şi anapestice şi un 
fel de asonantă caraghioasă a cuvintelor finale, ar repre¬ 
zenta o formă mai exigentă faţă de proza bine potrivită, 
cu constrângerile ei ritmice mult mai fine şi mai tainice, 
şi dacă aş vrea să încep: 

Un prinţ nomme Grimald a fost odafi, 

Damblaua îl lovi şi rece fu pe dat’. 

Lăsă în urmă-i doi copii frumoşi. 

Ehei! ce mai pereche fu de păcătoşi! 

sau cam aşa ceva - ar fi asta o formă mai exigentă decât 
proza temeinic tocmită gramatical, în care voi prezenta 
de îndată legenda mea plină de îndurare şi pe care o s-o 
înfăţişez atât de pilduitor şi de veridic, încât mai târziu 
mulţi francezi, briţi şi germani vor putea s-o modeleze şi 
să-şi facă micile lor rime pe seama ei. Acestea fiind zise, 
încep precum urmează. 



Grimald si Baduhenna 

9 



ra pe vremuri, în Flandra şi Artois, un duce, 
Grimald pe numele său. Sabia lui se chema 
Eclcesachs. Calul lui castilian favorit era nu¬ 
mit Guverjors. Nici un alt principe nu părea 
mai ocrotit de mare mila Domnului decât acesta, şi cu 
mândrie îşi lăsa privirea să treacă peste ţara moştenită de 
la strămoşi, cu oraşe îmbelşugate şi cetăţi puternice, oprin- 
du-şi-o apoi, cu asprimea preţuirii de sine, asupra maisniei 
şi scutierilor săi, pe lângă emisari, bucătari, ajutoare de 
bucătar, gornişti, toboşari, scripcari şi fluierari, asupra 
servilor lui personali, doisprezece feciori de viţă nobilă şi 
cu purtări alese, printre care şi doi fii de sarazini, însă el 
nu le îngăduia camarazilor creştini să-i zeflemisească din 
pricina idolului lor Mohamed. Când, împreună cu soţia 
sa, Baduhenna, Nobila Doamnă, mergeau la biserică ori 
la ospeţe sărbătoreşti, aceşti paji ţopăiau înaintea lor ţi- 
nându-se de mână, doi câte doi, încrucişându-şi picioarele 
îmbrăcate în ciorapi pestriţi. 

Cetatea strămoşească, unde se afla îndeobşte curtea 
ducelui, era Chastel Belrapeire şi se afla pe înălţimile din 
Artois, hrănitorul de oi, arătând de departe ca şi cum ar 
fi fost dăltuit, cu acoperişurile, foişoarele, bastioanele şi 
incintele zidurilor întărite cu turnuri, un refugiu gata de 


29 



luptă, aşa cum, fireşte, îi trebuie unui principe: atât împo¬ 
triva aprigilor vrăjmaşi din afară, cât şi împotriva pornirilor 
rele ale supuşilor proprii; dar cât se poate de comod şi 
totodată plăcut simţurilor. Mijlocul lui era un impozant 
donjon dreptunghiular, cu interioare de mare gală, ce nu 
se aflau numai în locuinţa din turn, ci erau ascunse şi în 
unele clădiri separate şi pe aripile interioare ale ziduri¬ 
lor. De la sala donjonului cobora, pe dinafară, o scară 
dreaptă, în curtea cetăţii şi în grădina cu răzoare unde, 
bine-ncercuit de ziduri, se afla un tei cu umbră generoasă. 
Pe banca rotundă de sub el, îi plăcea perechii ducale să 
şadă în după-amiezile de vară, pe perne de mătase bro¬ 
dată din Alep şi Damasc, în timp ce împrejur, la picioa¬ 
rele lor, pe covoarele desfăşurate de scutieri în iarba 
îngrijită, curtenii se rânduiau în grupuri plăcute, ascultând 
multe poveşti adevărate şi mincinoase, ale menestrelilor 
care, ciupind corzile, vorbeau despre Arthur, domnitorul 
tuturor briţilor, despre regele vremurilor bune, Orendel, 
cum trecut-a el prin amarnic naufragiu la sfârşit de toam¬ 
nă şi ajuns-a sluga uriaşului gheţurilor, despre lupta cava¬ 
lerilor creştini cu neamuri înfricoşător de străine, în ţări 
atât de depărtate ca Ethnise, Gylstram sau Rankulat: cu 
stârcocefali, ciclopi palmipezi, pigmei şi giganţi; despre 
primejdiile nemaipomenite ale muntelui magnetic şi cum 
fost-au prădaţi grifonii de aurul lor roşu; despre disputa 
religioasă dintre Sfântul Silvestru şi un evreu, în faţa îm¬ 
păratului Constantin, şi cum evreul şopti la urechea unui 
taur numele Dumnezeului său şi răpus căzu taurul, la 
pământ. Silvestru însă chemă numele lui Cristos: atunci 
taurul se ridică din nou, vestind cu muget tunător supe¬ 
rioritatea credinţei adevărate. 

Toate astea doar cu titlu de exemplu. în rest, îşi mai 
puneau unii altora şi ghicitori subtile sau purtau conversaţii 


3 ° 



uşoare, pline de curtenie şi miez, astfel că uneori râsete 
voioase de domni şi doamne, amestecate laolaltă, umpleau 
văzduhul. 

Cât despre mine, îmi vine a râde când mă gândesc că 
unii şi-ar putea închipui sala de sus luminată de făclii fii- 
megânde din paie şi aşchii de brad. O, nu! Candelabre 
pline de lumânări cu flacără jucăuşă atârnau din tavan, 
iar consolele de lângă pereţi susţineau mănunchiuri de 
câte zece lumânări, răspândind în încăpere înzecită lumi¬ 
nă. Se găseau aici şi două cămine de marmură, în care 
ardeau aloe şi lemn de santal, iar lespezile pardoselii erau 
acoperite cu covoare mari, pe care, dacă se întâmpla ca 
prinţul de Kanvoleis sau regele din Anchouve - bien soi 
venu, beau Sire! - să fie oaspeţii ducelui, erau presărate ce¬ 
tină, papură verde şi flori. La masă. Domnul Grimald şi 
Doamna Baduhenna şedeau pe scaune cu perne din ah- 
mardi arăbesc şi în faţa lor se afla diaconul. Jonglerii 
aveau loc la coada mesei sau şedeau la o măsuţă joasă, 
separată, iar societatea, la mese de câte patru, de-a lungul 
pereţilor şi acoperite cu feţe albe, în timp ce câte patru 
scutieri aduceau cupe aurite şi ştergare colorate de mătase 
şi îngenunchind, tăiau feliile de carne. Pe potriva curţii 
erau bucatele: bâtlan şi peşte şi cotlet de oaie şi păsări 
prinse-n laţ şi crapi graşi. Pentru fiecare fel erau zemuri, 
piper şi agriş (prin care înţeleg un sos de fructe). Şi, har¬ 
nici, cu feţele aprinse (căci beau şi ei în spatele uşilor), 
scutierii umpleau cupele cu vin de dude şi sinopel roşu şi 
cu o băutură limpede, aromată, vreau să spun clairet, cu 
care Domnul Grimald îşi uda gâtlejul, cu nespusă plăcere 
şi fără încetare. 

Nu vreau să mai fac prea multă vâlvă cu viaţa bună de 
la Belrapeire, însă ar fi necinstit şi să trec sub tăcere că si¬ 
petele erau ticsite de pânzeturi şi damasc, mătăsuri şi 


3 1 



catifele din cele mai rare, precum şi de blănuri de vidră şi 
de zibelină parfumată, că pe etajere şi în bufete străluceau 
lucruri scumpe de Assagau, de pildă vase şlefuite din pie¬ 
tre preţioase şi pocale de aur, că în sertare abia mai puteau 
încăpea proviziile de mirodenii cu care se înmiresma aerul, 
se presărau covoarele şi se pudrau canapelele: ierburi şi 
lemn mirositor, ambră, anghelică, cuişoare, nuc tămâios 
şi cardamon, că în tainiţe zăceau mulţime de galbeni cau¬ 
cazieni smulşi din gheare de grifoni şi încă alte giuvaeruri 
şi geme făcătoare de minuni: granat, onix, calcedoniu, 
mărgean şi cum s-or mai numi, agat, sardonix, perle, ma- 
lachite şi diamante, că depozitele şi arsenalele erau doldo¬ 
ra de arme alese, cămăşi de zale, herseniere şi scuturi de 
Toledo din Ţara Spaniolă, armuri pentru cal şi călăreţ, 
cuverturi, hamuri cu pieptar, şei şi căpestre cu zurgălăi, că 
grajdurile, ţarcurile şi cuştile şi coliviile erau cu prisosin¬ 
ţă pline cu cai şi câini, momeli, şoimi-şoricari şi păsări 
vorbitoare. 

Dar destul cu laudele! De altfel, nici n-a fost un lucru 
de nimic să rânduiesc cum se cuvine şi să strunesc grama¬ 
tical atâta splendoare. Cât se poate de curteneşte, precum 
se vede, îşi duceau zilele Domnul Grimald şi Doamna 
Baduhenna, admiraţi pretutindeni în creştinătate, binecu¬ 
vântaţi din plin cu toate bunurile pământeşti. Aşa se spune 
în basme, fireşte, şi apoi se spune, mai departe: „Un sin¬ 
gur lucru însă le mai lipsea ca să fie fericiţi' 1 . Viaţa omului 
se scurge în tipare învechite, dar veche şi tradiţională este 
numai în vorbe, în sine şi pentru sine e mereu tânără şi 
nouă, chiar dacă povestitorului nu-i mai rămâne nimic 
altceva de făcut decât să-i dea vechile vorbe. Un singur 
lucru însă, spune el constrâns de împrejurări, le mai lip¬ 
sea ca să fie pe deplin fericiţi: copiii şi foarte adesea soţii 
erau văzuţi îngenunchind unul lângă altul, pe perne de 


3 2 



catifea, implorând cu mâinile împreunate cerul să nu-i mai 
oropsească. Şi fiindcă asta nu era de-ajuns, în fiecare dumi¬ 
nică, din amvoanele bisericilor din Flandra şi Artois se 
înălţau rugi către Domnul şi totuşi El părea că este hotărât, 
o dată pentm totdeauna, să nu-şi plece urechea, căci amân¬ 
doi aveau de-acum patmzeci de ani şi speranţa în urmaşi şi 
moştenitori direcţi se tot amâna, încât, până la urmă şi 
moşia avea să fie sfâşiată în lupta dintre succesorii rivali. 

Să fi fost oare pentru că însuşi arhiepiscopul de Koln, 
Utrecht, Maasricht şi Luttich a intervenit cu liturghii so¬ 
lemne şi procesiuni? Aşa cred, căci, după multă şovăială 
a Atotputernicului, în cele din urmă, vraja fu dezlegată şi 
principesa întrezări bucuriile maternităţii. Bucurii destinate, 
din păcate, să o piardă în chinurile unei naşteri atât de 
grele, încât mai dovedea şi marea îndoială a Atotştiutorului 
faţă de împlinirea acestei dorinţe. O, vai! Doamnei nu-i 
fu dat să se bucure de gemenii pe care îi aduse pe lume 
printre ţipete neobişnuite. Doamna Baduhenna se stinse 
şi ducele Grimald deveni tată, numai ca să se trezească 
totodată şi văduv. 

Cât de ciudat ne amestecă providenţa, nouă, murito¬ 
rilor, bucuria şi suferinţa mtr-un singur pahar! Arhiepis¬ 
copul, penibil impresionat de succesul ambiguu pe care-1 
dobândise prin presiunea exercitată asupra Atotputerni¬ 
cului, lăsă în grija episcopului din Cambrey celebrarea 
înmormântării, jos, în domul din Ypern. După ce lespe¬ 
dea de piatră acoperi cripta în care Doamna Baduhenna 
îşi găsi patul rece de lăuză, ducele Grimald se întoarse la 
Belrapeire, ca să se bucure de ceea ce îi fusese dat, după 
ce plânsese, potrivit tuturor canoanelor, ceea ce îi fusese 
luat. Nou-născuţii, dulcile vlăstare ale morţii, un băiat şi 
o feţişoară, carnea şi sângele său, moştenitorii casei sale, 
doar ei îi erau desfătarea întru suferinţă şi desfătarea întregii 


33 



cetăţi, drept care, împreună, li se spunea şi Joydelacurt, 
asta înseamnă bucuria curţii, căci într-adevăr, nou-născuţi 
mai încântători lumea nici că mai văzuse şi nici un pictor 
din Koln şi Maastricht n-ar fi putut zugrăvi cu vopsele 
alţii mai fermecători: cu forme atât de pure, învăluiţi în 
graţie, cu perişoml ca puful de pui, cu ochii deocamdată 
plini de lumină cerească, scâncind doar arareori, gata me¬ 
reu să zâmbească îngereşte, de-ţi topeau inima, nu numai 
către ceilalţi, ci şi atunci când se vedeau pe masa de înf㬠
şat şi îşi întindeau palmele unul către celălalt şi rosteau: 
„Da, da! Du, du!“ 

Joydelacurt, se înţelege, erau numiţi numai împreună, 
în glumă şi în linguşitor alint. La sfântul botez, oficiat de 
vicarul cetăţii, primiră numele de Wiligis şi Sybilla; şi 
chiar dacă iuncherul Willo dădea mult mai tare din pal¬ 
me la „Da, da“ decât Sybilla, căci el era moştenitorul ţării 
şi personajul principal, totuşi asupra ei, ca şi asupra tutu¬ 
ror femeilor, se răsfrângea o rază din gloria împărătesei 
Cerului, iar Ducele Grimald îşi privea cu ochi mai dră- 
găstoşi fetiţa decât pe atât de importantul şi la fel de chi¬ 
peşul băiat. Acesta avea să fie un cavaler asemenea lui, 
viteaz şi puternic, păi da, pe placul femeilor, după ce avea 
să-şi spele de pe trup rugina armelor şi sudoarea, iubitor 
de clairet, păi da, asta se ştia prea bine. Dar dulcea stra- 
nietate, de sus iluminată, a gingaşei feminităţi, emoţionează 
cu totul altfel o inimă aspră, deopotrivă pe cea de părin¬ 
te, şi de aceea Domnul Grimald îi spunea fiului său doar 
Loli şi „bădărănuţu“, femeiuştii însă „ma. charmante“ şi-o 
săruta, în timp ce pe băiat doar îl mângâia, dându-i să-i 
ţină degetul. 


34 



Copiii 



u ce grijă fu crescută mica pereche nobilă de 
către doamne pricepute, cu fruntea şi bărbia 
acoperite de scufă şi năframă şi care le dădeau 
să mănânce miere şi terci, îi îmbăiau în apă cu 
tărâţe şi le ştergeau gingiile ştirbe cu vin, ca să le iasă mai 
uşor dinţii de lapte şi să le-mpodobească zâmbetul! Asta 
se petrecu lesne, fără multe scâncete, şi dinţii erau ca 
perlele, însă foarte tăioşi. Dar pentru că, de-acum, cei doi 
nu mai erau copii în faşă şi nici preagingaşi nou-sosiţi pe 
astă lume, se pierdu şi lumina dulce pe care o aduseseră 
cu ei de dincolo, şi norii parcă-şi aruncară umbra asupra 
lor, întunecându-i şi dându-le treptat chip pământean, 
nespus de graţios, rog să mi se dea crezare. Puful de pui 
de pe căpşoare li se preschimbă în păr castaniu, lins; se 
potrivea încântător cu paloarea exotică, de fildeş, pe care 
o aveau acum obrăjorii foarte delicaţi şi pielea trupurilor 
în creştere, moştenire vădită de la unii strămoşi mai de 
departe, nu de la părinţi, căci Doamna Baduhenna fusese 
albă şi rumenă ca mărul, iar Domnul Grimald avea ci- 
nabru roşu în obraji. Ochii copiilor, ce radiaseră la înce¬ 
put azur, se întunecară tot mai mult spre negru, cu reflexe 
albastre, cum rar se pot vedea şi deveniră aproape miste¬ 
rioşi, chiar dacă nu mai erau cereşti, deşi nu s-ar putea 
spune de ce unii îngeraşi n-ar avea astfel de priviri, ca 


35 


siniliul nopţii. Şi mai aveau amândoi un fel de a câta cu 
coada ochiului, într-o parte, de parcă ar fi pândit şi aştep¬ 
tat ceva. Dacă de bine ori de rău, n-am cum să ştiu. 

La şapte ani, în timpul schimbării dinţilor, s-au molip¬ 
sit de vărsat de vânt şi, pentru că s-au scărpinat, a rămas 
fiecare cu câte un semn pe frunte, o cicatrice şi o cavernă 
plată, în acelaşi loc şi cu aceeaşi înfăţişare la amândoi, 
adică în formă de seceră. Părul castaniu, mătăsos, o aco¬ 
perea, dar Domnul Grimald îl dădea uneori la o parte, 
necăjindu-i în glumă şi prefăcându-se mirat, o dată pe zi, 
când, la un anume ceas, doamnele cu scufă aduceau co¬ 
piii în faţa taburetului pe care şedea, cu un pocal de 
clairet în mâna dreaptă. Zâmbind, cu capetele plecate, în¬ 
grijitoarele se retrăgeau apoi câţiva paşi, ca să nu tulbure 
cu apropierea lor umilă înalta fericire a familiei. Ori se 
opreau chiar la uşă, lăsându-i pe micuţi, Sibylla în rochiţă 
cu fireturi (sau cum li s-or fi spunând modelelor ţesute 
măestrit cu fir de aur), Wiligis în tunică de catifea tivită 
cu blană de biber, şi amândoi cu părul pân-la umeri, să 
meargă singuri la tatăl lor, în faţa căruia Wiligis ştia deja 
să îndoaie genunchiul, aşa cum se cuvine. 

— Deu vus sal! iubite şi cinstite Domn, spuneau cu 
glăscioare cam voalate de sfială. Şi apoi tatăl conversa şi 
glumea cu ei, le zicea ,gentmignote de soris“ şi „jupâneasă“ 
şi întreba cum le-a mers azi, le ura să-i apere Saint Esprit 
şi în cele din urmă pe Willo îl bătea uşor cu palma pe 
obraz, dar pe Sibylla o săruta. Le grăia: 

— Purtaţi-vă cum se cuvine! La care ei răspundeau îm¬ 
preună, cu glăscioare răguşite: 

— Vă răsplătească Domnu’! şi se depărtau de el mer¬ 
gând de-a-ndăratelea, după cum o cere buna-cuviinţă, iar 
femeile de la uşă îi întâmpinau şi îi luau de mâini, de-o 
parte şi de alta, de cele de care nu se ţineau. 

3 6 



Ei însă se ţineau de mână pas cu pas, chiar la opt şi la 
zece ani, şi erau ca o pereche de papagali pitici, insepa¬ 
rabili, zi şi noapte împreună, căci împărţeau dormitorul 
de sus, din turnul înconjurat de bufniţe cobitoare, unde 
se aflau paturile lor cu chingi din piele de salamandră 
peste care erau puse pernele, şi cu picioare în formă de 
năpârci. Salteaua de sub perne era din palmat. 

Pe doamna cu scufă, ce încă mai dormea cu ei, pe aş¬ 
ternut modest, ca să-i îngrijească şi să le ţină companie, o 
întrebau adesea: 

— Nu-i aşa că suntem încă mici? 

— Mici, două turturele drăgălaşe, dar de neam mare. 

— Şi o să fim încă multă vreme mici, i-adevărat, n’est-ce 
voiri 

— Da, cum de nu, seurement, copiii mei dulci, încă o 
bună bucată de vreme şi-o clipeală! 

— Ci noi vrem să rămânem mereu mici, pe lumea 
asta, spuneau ei. Aşa ne-am vorbit noi. Ne-om face mai 
lesne îngeraşi în ceruri, pe urmă. Trebuie că-i tare greu, 
cu burtă şi cu barbă şi cu sâni, să te prefaci în îngeraş, 
când mori. 

— Ah, năzdrăvanilor, que Deus dispose. Şi El nu vrea să 
rămâi mereu copil, oricât v-oţi fi înţeles voi aşa. Deus ne 
volt. 

— Da’ dacă ne canonim, şi trei nopţi întregi nu închi¬ 
dem ochii, ci doar ne rugăm Domnului să ne ţină mici? 

— Auzi colo, sfântă naivitate! Pe legea mea, o să vă 
culcaţi frumuşel chiar acum, şi-n somn o să creşteţi mari şi 
drăgălaşi. 

Aşa s-a şi întâmplat. Nu ştiu dacă intr-adevăr au în¬ 
cercat povestea cu canonul, aş vrea să cred că spusele 
dădacei i-au descurajat. Dar, oricum, anii trecură peste 
cetate şi peste ţară, încununaţi cu flori, apoi ruginii şi 


37 



cenuşii, de gheaţă, şi iar primăvăratici, ei împliniră nouă 
şi zece şi unsprezece ani, doi muguri ce voiau să se des¬ 
chidă, sau, dacă nu voiau, erau totuşi pe cale s-o facă, 
fiindcă nu mai erau copilaşi, ci tineri-tinerei, frumoşi de 
pus în ramă, cu faţa pală, gene mătăsoase, ochi ageri, nări 
înguste şi buzele de sus prelungi, un pic arcuite-n jos, 
conturând gura fină şi serioasă, împlinindu-se trupeşte după 
cum le era menirea, dar nu tocmai desăvârşiţi ca proporţii, 
cam în felul căţeluşilor cu labele prea grele, aşa că dimi¬ 
neaţa, când Wiligis, plin de neastâmpăr după somn, gol 
ca un zeu păgân, cu semnul-seceră în părul ciufulit de pe 
frunte, ţopăia în jurul ciubărului de îmbăiere din faţa 
patului, în care înotau petale de trandafiri, ceea ce-1 deo¬ 
sebea de soră-sa, partea lui bărbătească, arăta prea mare şi 
maturizată faţă de trupul subţire, de culoarea fildeşului. 
Această privelişte, într-un fel, mă încurcă. Atât de gingaş 
şi de isteţ căpşorul de copil, sus, pe umerii firavi, iar în 
părţile de jos un asemenea mişel! Dar doicile plescăiau 
din limbă cu luare-aminte, îşi făceau cu ochiul şi spu¬ 
neau: „ L’espoirs des dames!“ 

Domnişoara, în ce-o priveşte, mugure abia deschis pe 
jumătate, şedea pe marginea patului, şi ea cu semnul de 
pe frunte complet descoperit, întrucât pentru noapte îşi 
dăduse părul deoparte, şi se uita, aproape încruntată, cu 
coada ochiului, la el şi la admiratoare. Ştiu ce gândea. 
Gândea aşa: 

— Vă dau io vouă - l’espoirs! I-al meu, fârtatul. Dom¬ 
niţei care-i trage clopotele îi scot ochii şi osândă n-am să 
iau pentru asta, eu, fiica dragă a ducelui! 

Acum ea avea drept doamnă de onoare o văduvă no¬ 
bilă, o contesă de Cleve, cu care cânta psaltirea în nişa 
ferestrei şi care o învăţa cum se ţes stofele din fire scum¬ 
pe. Iuncherul, în schimb, avea un preceptor numit Dom- 


38 




nul Eisengrein, Cons du Chatel, adică stăpânul unei cetăţi 
întărite, înconjurată de apă, cu şanţuri de apărare late şi 
adânci şi cu un foişor de unde se putea vedea până depar¬ 
te, în larg, căci cetatea se afla pe câmpia de jos, numită 
Rousselaere şi Thorhout, chiar lângă mare! (Luaţi aminte 
şi reţineţi această cetate înconjurată de apă, aproape de 
marea care se izbeşte de maluri! O să mai apară în po¬ 
veste.) De acolo era Domnul Eisengrein, unul dintre 
fruntaşii ţării şi vasal credincios, venit anume, sus, la Bel- 
rapeire, cu toate că avea familie, să-i fie iuncherului domn 
de onoare şi maistre de corteisie. Pe lângă el, pentru lucruri 
mai grele, era repartizat meşterul scutier Patafrid. Căci 
dacă ducele Grimald o preferase întotdeauna fiului pe 
domniţă, datorită luminii din ceruri, iar cu cât mugurele 
se deschidea, cu-atât era el mai drăgăstos şi mai galant cu 
ea, în schimb însă, cu cât iuncherul creştea, cu atât mai 
aspru se purta cu el, dar se îngrijea, cu toate acestea, p㬠
rinteşte, de buna creştere a moştenitorului, poruncind să 
devină un om de gentilesce, să fie afeitie, bien parlant et 
anseignie. Astfel învăţă Wiligis de la fiecare dintre cei doi 
cavalerismul şi moralitatea fină. De la Patafrid, fie că o 
făcea cu plăcere ori nu, învăţă să sară pe calul fără scări, 
iar de la Domnul Eisengrein cum se pune legerement un 
picior în faţă, pe cal, la plimbarea de plăcere, în veşminte 
moi. Cu comandantul scutierilor trebuia să lupte o tjoste 
în armură din oţel de Soissons şi să înveţe cum se ţinteşte 
cu suliţa între cele patru piroane de pe scutul adversamlui, 
la care Patafrid, ca să-i fie pe plac, cădea de pe cal şi se de¬ 
clara învins, cerându-i protecţie. învăţă atât cum se zvâr¬ 
le gabylot-xA scurt, cât şi cum se ţine lancea lungă, la atac. Cu 
guvernului său şi şoimarii, călărea la vânătoare în pădurea 
verde, învăţa să arunce din mână pasărea cu zurgălăi, să 
boncăluiască şi să imite atât de iscusit strigătele sălbăti¬ 
ciunilor, încât orice vânat credea că-şi aude perechea. 


39 



Ce ştiu eu, biet călugăr, despre cavalerism şi vânătoare! 
In fond, toate astea îmi sunt necunoscute şi, la drept 
vorbind, mă cam tem de ele. N-am doborât nicicând un 
mistreţ, nici n-am făcut să-mi sune în urechi semnal de 
corn la căderea cerbului, nici n-am spintecat vânatul ca 
să-mi pun pe jar bucăţile cele mai fragede, ca stăpân al 
celor vânate. Mă prefac doar că aş şti să povestesc cum a 
fost crescut iuncherul Wiligis şi înşir cuvinte. N-am ţinut 
niciodată un gabylot în mână, nici n-am pus lancia lungă 
sub braţ; şi niciodată n-am înşelat jivinele pădurii suflând 
în frunză, iar vorba „boncăluit“, pe care o folosesc cu apa¬ 
rentă uşurinţă, am prins-o doar din întâmplare. 

Dar aşa e felul spiritului povestirii, cel pe care-1 întru¬ 
pez, să se prefacă a fi la el acasă şi foarte priceput în tot 
ce spune. Şi buhurdul, veselul joc cavaleresc, pe care Wili¬ 
gis îl practica în fundul văii cu pământ moale de la pi¬ 
cioarele cetăţii, împreună cu domnii şi scutierii, când se 
ciocneşte ceată cu ceată în camere şi caută să se scoată una 
pe cealaltă din joc (doamnele însă şedeau împărţind iro¬ 
nii sau aplauze înamorate, în balcoane de lemn, în jurul 
câmpului de luptă), dar şi acest fel de joc îmi e străin şi 
mai degrabă neplăcut; totuşi, povestesc cu iscusinţă cum 
Willo venea în goană cu ceata lui, răscolind pământul, 
cel mai frumos adolescent de cincisprezece ani ce se poate 
închipui, pe pagul lui, fără armură, numai cu apărători 
din zale uşoare de oţel, la gât şi pe umeri, încadrându-i 
faţa palidă şi fină, în tunică cu blazoane şi corset din m㬠
tase roşie din Alexandria şi cum ceilalţi se dădeau curteni¬ 
tori în lături, îl lăsau să străpungă, aparent, toată ceata 
adversă, deoarece era fiul ducelui, şi cum doamnele o 
felicitau pe Sibylla, sora-i drăgălaşă, ce respira năvalnic şi 
râdea, bucuroasă de victoria lui. 

Că era o izbândă simulată, mă consolează întrucâtva 
de faptul că şi eu vorbesc cu o astfel de iscusinţă simulată 


40 



despre lucruri ce nu-mi sunt deloc la-ndemână. Dar şi o 
victorie părelnică te înfierbântă, şi înfierbântat se întorcea 
Wiligis în cetate, mândru că fuseseră atât de curtenitori 
cu el, înfăţişându-se surorii sale, care ştia tot atât de bine 
că totul fusese pus la cale din respect şi totuşi, sau poate 
tocmai de aceea, era la fel de înfierbântată şi mândră ca 
el. De vreţi să ştiţi cum era îmbrăcată domniţa în acea zi 
festivă, atunci aflaţi că purta o rochie verde ca iarba, din 
catifea de Assagau, foarte largă şi lungă şi somptuos dra¬ 
pată, iar în faţă, unde avea cute largi, se vedea căptuşeala 
din mătase roşie şi cămăşuţa de corp din mătase albă. 
Rochia se încheia în jurul gâtului de fildeş şi era tivită pe 
poale şi la încheieturile mâinilor cu perle şi pietre scum¬ 
pe, adunate mai jos, pe piepţi, într-o podoabă lătăreaţă. 
Bogat ornată cu pietre scumpe era şi cingătoarea, iar cu¬ 
nuna de fecioară, din părul neacoperit, era de asemenea 
lucrată din mici rubine şi granate verzi şi roşii. S-ar prea 
putea să nasc invidie în unele fetişcane prin descrierea ce 
o fac fiicei ducelui şi din cauza genelor ei lungi, între care 
jucau privirile ei negre-albăstrii, dar mai ales deoarece, 
închizându-mi ochii călugăreşte, povestesc că, sub catifea 
şi pietre unduia deja pieptul înfloritor, fără a uita frumu¬ 
seţea cu totul neobişnuită a mâinilor - cu puţin mai mici 
decât ale fratelui ei, dar cu încheieturi nespus de gingaşe, 
cu degetele subţiri spre vârf, pe unele scânteind inele, câte 
unul pe falanga superioară şi pe cea inferioară. Era zveltă, 
cu linia şoldurilor graţioasă, şi tot aşa ca la el, buza de sus 
era mult depărtată de năsuc şi arcuită. Pe lângă asta nă- 
rile-i subţiri fremătau întocmai ca ale lui. 

— Ah, stăpâne şi frate, zicea ea scoţându-i coiful şi 
netezindu-i părul negru, ai fost strălucit când au fost ne¬ 
voiţi să te lase să străpungi întreaga ceată! Cum îţi ţineai 
picioarele în scări, la asalt, văzut-am cu bucurie. Ale tale 


4i 



sunt cele mai frumoase picioare dintre toţi cei de-aici. Doar 
ale mele, în felul lor diferit, mai sunt aşa de frumoase. 
Mai ales genunchii tăi mă impresionează, când jambelezi 
şi strângi calul între coapse. 

— Strălucită, îi răspundea el, eşti tu, Sibylla, de la sine 
şi fără împunsături de buhurd! Neamul meu bărbătesc 
trebuie să se urnească din loc şi să înfăptuiască ceva, ca să 
fie strălucit. Al tău, femeiesc, ajunge să fie şi să înflorească, 
şi e deja strălucit. Asta-i deosebirea cea mai generală din¬ 
tre bărbat şi femeie, lăsându-le deoparte pe cele de amănunt. 

— Noi vă invidiem, spunea ea, pentru deosebirile voas¬ 
tre, le admirăm, şi ruşinea ne năpădeşte, că suntem mai late 
în şolduri decât în umeri şi, prin urmare, avem un pântece 
prea întins şi un derriere prea voluminos. Dar îmi pot în¬ 
gădui a spune, totuşi, că picioarele mele sunt atât de 
lungi şi de zvelte încât nu lasă nimic de dorit în această 
privinţă. 

— Iţi poţi îngădui a spune asta, răspunse el, şi n-ai 
voie să uiţi că, pe de altă parte, şi noi, dacă nu cu invidie, 
totuşi cu dulce plăcere, ne uităm la deosebirile voastre. 
Ba chiar şi de invidie poate fi vorba, de asemenea, căci 
unde-i floarea noastră? Nu avem nimic, nici aici, nici 
dincolo, doar ceva putere, în orice caz, ca să ne descurcăm 
la nevoie cu dezavantajul nostru cu tot. 

— Nu zice cum că tu n-ai avea nimic. Dar hai să ne-a- 
şezăm sub arcada ferestrei şi să mai povestim un pic 
despre buhurdul de azi, cât de ridicol arăta contele Kyne- 
wulf von Niederlahngau, poreclit „bondocei", pentru că 
e atât de mic, pe uriaşa iapă murgă şi cum domnul Kla- 
m\âe.,fils du comte Ulterlec, s-a poticnit şi a rămas lungit 
sub cal, din care pricină doamna Garchiloye de la Bea- 
fontane era cât pe-aci să leşine. 

Făcură aşa cum propusese ea, şezură ţinându-se pe după 
umeri, cu braţele îmbrăcate în catifea şi mătase, pe banca 


42 




de sub arcadă, rezemându-şi din când în când unul de 
altul căpşoarele drăgălaşe. La picioare li se culcase, cu ca¬ 
pul pe labe, câinele lor de Englitera, un scenter, pe nume 
Hanegiff, o creatură foarte simpatică, albă, cu o pată nea¬ 
gră în jurul unui ochi şi pe urechea clăpăugă. Şi câinele 
avea un loc în dormitorul lor şi dormea acolo totdeauna, 
între paturile lor, pe o salteluţă umplută cu păr de cal. De 
la fereastră, privirea cobora peste acoperişurile şi crenelurile 
cetăţii, în jos, către un drum din vale, mărginit de pajişti 
şi de tufe cu flori galbene, pe care trecea, în pas domol, o 
turmă de oi cu lână deasă. Sibylla întrebă: 

— Nu-i aşa c-ai avut ochi pentru Alisse de Poitou, în 
rochia aia caraghioasă cu care se tot fudulea, pe jumătate 
din mătase cu fir de aur, pe jumătate din horbotă de Ni- 
nive, cu jupa din cute împestriţate? Mulţi au găsit-o tare 
impozantă. 

La acestea el răspunse: 

— N-am avut ochi pentru pretinsa-i impozanţă. Am 
ochi numai pentru tine, perechea-mi femeiască de pe lume. 
Celelalte-s doar făpturi străine şi nu sunt pe potriva ta, ce 
te-ai născut cu mine odată. De Poitou, după cum ştiu, se 
împestriţează aşa pentru bărbaţi de felul uriaşului Huge- 
bold şi pentru hodorogi ca domnul Rassalig de Lothringen, 
de două ori mai solid ca mine, care nu-s cu mult mai gros 
decât o nuia. Dar de când a-nceput să-mi mijească pe 
buză o umbră de mustaţă, se întâmplă să i se topească 
ochii câte unei dame, când mă priveşte. Eu, dimpotrivă, 
rece spatele-i întorc, queplus n’i quiers veoir decât pe tine. 

Grăi domniţa: 

— Regele de Escavalon a-ndreptat scrisoare către Gri- 
mald, al nostru Domn, cerându-i mâna mea, căci sunt de 
măritat, şi acela încă neînsurat. O ştiu de la maistressa mea, 
von Cleve. Nu trebuie să te aprinzi, căci ducele l-a luat 


43 



cu binişorul, dându-i să-nţeleagă că, deşi de măritat, mai 
sunt totuşi prea mică, necoaptă, spre a fi regină, chiar şi 
într-un regat atât de mic ca Ascalonul şi să facă bine să-şi 
îndrepte privirile către alte fiice de principi ai creştinătăţii. 
Ce-i drept, nu de dragul tău şi ca să rămânem împreună 
l-a refuzat al nostru Domn pe Rege. Ci: „Voiesc încă o 
vreme“ scrise el, „a sta la masă cu copiii-mi amândoi, cu 
fiica mea în dreapta şi fiul meu în stânga, nu numai cu 
băiatul şi-apoi faţă-n faţă doar cu preotul". Asta a fost 
motivul pentru-al său refus. 

— Fie motivul, spuse el, în timp ce se juca cu mâna ei 
admirându-i inelele, oricare ar fi, din moment ce nu vrea 
să ne despartă în timpul dulcii noastre tinereţi, înaintea 
sorocului de care nici nu vreau să ştiu când va să vină. Căci 
nimeni nu e vrednic de noi doi, nici de mine, nici de tine, 
ci numai noi, unul de altul, deoarece suntem nişte copii cu 
totul excepţionali, nobili din naştere, astfel că toată lumea 
trebuie să se poarte cu noi cu devotement amabil, căci îm¬ 
preună ne-am născut din moarte, amândoi cu semne adân¬ 
cite pe frunte, ce-i drept, doar de la vărsatul de vânt, ce nu-i 
mai pricopsit decât pojarul, gâlcile, oreionul şi bubele, 
dar nu despre provenienţa semnelor e vorba, ele ne sunt 
caracteristice tout de meme, în adânca lor paloare. După ce 
Dumnezeu va fi prelungit viaţa dragului nostru Domn şi 
tată preascump, dincolo de orice măsură omenească, cum 
s-ar putea să vrea s-o facă, eu voi fi duce peste Artois şi 
Flandra, un ţinut mănos, căci aici grâul unduieşte pe 
ogoare grase iar sus, pe dealuri, pasc zece mii şi chiar mai 
multe oi, purtându-şi lâna pentru postavuri bune; jos 
însă, colo, către mare, inul creşte pe câmpii atât de-mbel- 
şugat, încât ţăranii, după cum aud, dănţuiesc prin câr¬ 
ciumi în bucuria lor greoaie, şi ţara e-mpodobită cu oraşe 
splendide, precum mâna ta cu inele: vesel e Ypern, şi-apoi 


44 



Gent, Lowen şi Anvers cel doldora de mărfuri, şi Bruges- 
la-Vive lângă golful adânc, în care sosesc şi pleacă fără 
contenire corăbii gemând de comori din mările de mia¬ 
zăzi şi miazănoapte şi răsărit. Burghezii umblă înveşmântaţi 
în catifele şi blănuri, dar n-au învăţat să sară pe cal fără 
ajutorul mâinilor, nici să ţintească cu lancea între cele 
patru piroane ale scutului, nici să conducă un buhurd c㬠
lare, de aceea au nevoie de un duce care să-i apere, şi 
ăsta-s eu. Pe tine însă, desăvârşită între toate fecioarele şi 
singura ce mi-este pe potrivă, voiesc ca, în vreme ce ei 
şi-aruncă scufiile-n văzduh, să te conduc de mână printre 
oameni, ca soră-ducesă. 

Şi o sărută. 

— Mai mult îmi place, spuse ea, când mă săruţi tu, 
decât când al nostru drag Domn preascump îmi zgârie 
gâtul şi obrazul cu mustaţa-i ruginie. Şi din inimă bucu¬ 
roşi ar trebui să fim dac-ar veni să ne viziteze, ceea ce se 
poate întâmpla în orice clipă. 

Intr-adevăr, adesea, când stăteau ei aşa, sporovăind de¬ 
spre câte şi mai câte, venea şi ducele Grimald, nu ca să li 
se alăture, ci mai degrabă ca să-l alunge pe iuncher, cu 
vorbe aspre şi să şadă doar el la vorbă cu domniţa. 

— Fils du duc Grimald grăia el, te găsesc, fante ce eşti, 
cu această chipeşă copilă, sora ta? Că te-ngrijeşti de ea e 
lăudabil şi te laud că-ţi dai toată silinţa pentru ea, că o 
ajuţi, o aperi şi îi ţii de urât, atât cât te pricepi, vulpoiule. 
Dar cât oi trăi, pe legea mea, înaintea tuturor sunt eu ap㬠
rătorul ei şi încă îndeajuns de bărbat ca să-i port de grijă 
întotdeauna; şi dacă tu te amăgeşti crezând că astă copilă 
drăgălaşă e mai aproape de al ei frate decât de tatăl ei vân¬ 
jos, atunci te poţi alege cu vreo câteva scatoalce de la mine. 
Allez avant şi ia-o din loc! Trage la ţintă cu maestrul Pata- 
frid. Ducele voieşte să tăifăsuiască cu fetiţa lui! 


45 



Apoi se aşeza alăturea de ea în nişa ferestrei şi îi făcea 
corteisia, bătrânul cavaler, cum un călugăr cu greu îşi poa¬ 
te închipui. 

— Beau corps i-al tău, aşa grăia el, şi ceea ce frâncul 
numeşte florie, a înfloririi strălucire, pluteşte asupra ta, şi 
de curând ai împlinit-o încântător. Helas, timpul se arată 
prielnic tinereţii, o face să-nflorească şi mai dulce, zi de 
zi, în vreme ce pe noi, bătrânii, mai mult ne urâţeşte şi 
părul de pe pielea capului ni-1 ia, iar barba ne-o presară 
cu cenuşă. Da, da, în faţa tânărului, moşneagul trebuie să 
se ruşineze, că tare-i hâd! Dar, cu încetul , pourtant, dem¬ 
nitatea ia locul frumuseţii şi tu, preaiubito, nu trebuie să 
uiţi că Grimald este tatăl tău, căruia îi eşti datoare duioşie 
şi mare mulţumire pentru că te-a adus pe lume şi care atât 
de timpuriu şi-a pierdut soaţa-i scumpă. In ce te priveşte, 
trebuie să ne îngrijim a primi cât mai curând peţitorii, căci 
multe semne dulci vestesc nubilitatea ta. Gândul mi-e nu¬ 
mai la fericirea ta. Dar, fireşte, nu zic că primul preten¬ 
dent mi-e şi cel mai bun pentru tine şi nu numai ţie trebuie 
să-ţi placă, ci eu trebuie să te cedez lui şi, pe legea mea, nu 
te cedez nimănui atât de lesne, eu, bătrânul cavaler. 

Cam aşa erau vorbele Domnului Grimald pe când şe¬ 
dea cu ea sub arcadă, eu le redau aşa cum poate să şi le 
închipuie un călugăr. In anul următor, când copiii împli¬ 
niră şaisprezece ani, pentru tânărul Wiligis veni vremea 
sărbătorii loviturii cavalereşti - ce să ştiu eu despre ea, dar 
în graiul lumii asta înseamnă dreptul iuncherului de a-şi 
încinge sabia de cavaler. Aşa făcu ducele Grimald cu fiul 
său, dându-i lovitura de învestire cavalerească, în strigăte 
de vivat şi zarvă mare, după înaltul serviciu divin în Sankt 
Vaast, la Arras, în cetate, în prezenţa multor rubedenii şi 
vasali şi coborî apoi peronul de onoare al înaltului edifi- 


46 



ciu, între copiii săi, ţinându-şi fiul cu dreapta, şi cu stânga 
pe tânăra domniţă, în faţa gloatei bucuroase, în timp ce 
proaspătul chevelier, deprins până atunci să poarte la şold 
numai pumnalul de vânătoare, trebuia să fie cu băgare de 
seamă ca spada ce-i atârna în faţă, la cingătoare, să nu-i 
ajungă între picioare. Dar pe amândoi copiii îi bătea 
gândul că ar fi fost mult mai frumos dacă numai ei doi, 
mână în mână, ar fi coborât rampa, fără ca tatăl să mai fie 
între ei. 

Dar acum, când Wiligis primise sărbătoreşte lovitura 
de sabie, odată cu el, în ochii tuturor devenise şi Sibylla 
mare, bună de măritat, şi mâna ei era tot mai mult peţită 
de unii mândri principi ai creştinătăţii ce se puteau încu¬ 
meta la o asemenea cerere. Parte o făceau în scris, parte tri¬ 
miteau peţitori nobili la Belrapeire, parte veneau ei înşişi 
acolo să o ceară: bătrânul rege din Anchouve îl aduse pe 
fiul său Grafiilor, un prostănac, fireşte. Contele Chiolars 
de Ipotente, ducele gasconilor Obilot, Plihopliheri, prin¬ 
cipe de Waleis, ca şi domnii de Hennegau şi Haspengau 
veniră toţi, făcând pe amabilii, în veşminte tivite cu zi- 
belină şi hermină, cu alai nobil şi cuvântări împodobite, 
pe care le citeau, în parte, de pe hrisov. Domnul Grimald 
însă îi refuza pe toţi, căci nu o hărăzea nici unuia pe 
Sibylla şi abia dacă îşi ascundea ura mânioasă pe care o 
nutrea faţă de pretendenţi, şi cu un nu, spus apăsat, îi tri¬ 
mitea pe toţi, oricât de aleşi ar fi fost, s-apuce calea-ntoarsă 
spre-mpărăţiile lor. Asta aduse multă înveninare pe la 
curţile creştine din preajmă. 

Dar tânărul Wiligis avu, la vremea aceea, un vis înspăi¬ 
mântător din care se trezi cu tot trupul scăldat în sudoare. 
Visase că tatăl său pluteşte deasupră-i, întins, cu picioarele 
depărtate, în văzduh, cu obrazul stacojiu de mânie şi 


47 



mustaţa zbârlită şi îl ameninţă tăcut cu pumnii, de parcă 
ar vrea neapărat să-l apuce de beregată. Era neînchipuit 
mai fioros decât reiese din cuvinte şi, din grozavă teamă 
că ar putea să-l mai viseze o dată, îl visă într-adevăr din 
nou, a doua oară, nespus de înfricoşător, chiar în noaptea 
următoare. 



Copiii răi 


omnul Grimald mai trăi încă şaptesprezece 
ani după moartea nevestei lui, Baduhenna, 
nici mai mult, nici mai puţin; apoi ajunse 
lângă ea, sub lespedea domului din Ypern, 
dar pe lespede erau ciopliţi încă o dată amândoi, culcaţi 
şi ţepeni, ca miri creştini, în faţa Domnului, cu mâinile 
încrucişate pe piept. Căci acest prinţ, după pierderea so¬ 
ţiei lui, se dedase tot mai mult şi mai fără de măsură clai- 
retului, şi într-o zi se făcu atât de-ntunecat şi stacojiu la 
faţă, cum îl văzuse Wiligis în vis, dar apoi cenuşiu: dam¬ 
blaua îi dăduse o lovitură-n tâmplă şi mort a fost, deo¬ 
camdată doar pe jumătatea dreaptă, astfel că nu putea mişca 
nici mâna, nici piciorul şi, în parte, îşi pierduse graiul: 
numai din colţul stâng al gurii mai putea scoate vorbele, 
bolborosindu-le ca pe nişte băşici. Medicul său din Lowen 
însă, ca şi grecul Klias, ce sosiră la poruncă, nu-i ascunseră 
nici unul că, lesne şi curând, damblaua l-ar putea lovi încă 
o dată şi că atunci va fi negreşit mort şi pe stânga. 

Asta i-o spuseseră ca el să se îngrijească încă din vreme 
de ţara lui. Prevenindu-1, îl îndreptaseră spre acest gând, 
şi atunci el îi chemă pe toţi fruntaşii ţării, pe veri, vasali 
şi slujitori, ca să le încredinţeze sufletul şi pe copiii lui, şi 
să le ceară păstrarea jurământului de credinţă, dacă de-acuma 



49 



moartea avea să-i fie tovarăşă de drum. După ce toţi verii 
şi seniorii, pe lângă copii, se adunară în jurul patului pe care 
zăcea, foarte schimonosit, căci unul dintre ochi era închis 
şi obrazul damblagit îi atârna, grăi către ei, pe cât putu: 

— Seignurs barons, luaţi vorbele mele ca şi cum le-aş 
spune cu toată gura, când, din păcate, nu le pot scoate de¬ 
cât din colţul ei, fie-mi cu iertare. Moartea m-a-nhăţat şi 
sună chiar acum deasupra mea din a ei cornure de prise, 
pentru îngropăciunea nobilului cerb. Prin mijlocirea dam- 
blalei ea m-a-nţepenit pe jumătate, şi-n orice clipă mă 
poate doborî de tot, aşa mă-ncredinţează medicii, fără 
ocolişuri, dovedindu-şi astfel arta de vindecători. Deci tre¬ 
buie să părăsesc ăst cuib de năpârci, astă nemernică vale 
a lupilor, în care am fost azvârliţi de păcatul lui Adam şi 
pe care ţin neapărat s-o mai fac de ocară şi acum, când 
trebuie s-o părăsesc, şi, prin voinţa rănilor de mucenic ale 
Domnului, nădăjduiesc să intru pe porta Paradyses unde 
îngerii se vor îngriji de mine şi ziua, şi noaptea, pe când 
voi mai trebuie să adăstaţi încă o bucăţică de vreme aci, 
în ăst cuib de năpârci. Dar să n-aud cârteli în jurul meu! 
Amintiţi-vă, Seignurs barons, de clipa când v-aţi pus mâi¬ 
nile voastre împreunate într-ale mele, la jurământul feu¬ 
dal! La fel să faceţi şi cu fiul meu când eu voi fi mort pe 
de-a-ntregul şi puneţi-vă mâinile într-ale lui, chiar de v-ar 
părea ridicol ca el să fie cel ce vă apără, când mai degrabă 
fantele are nevoie de apărarea voastră. încredinţaţi-vă lui, 
voi, veri şi domni, ca bărbaţi de nădejde, şi fiţi credincioşi 
casei mele întru statornicie şi pace! 

După ce îi îndemnă astfel pe domnii din ţinuturi, se 
întoarse către Wiligis şi spuse: 

— Tu, fiule, ai cel mai puţin pricină de tânguire, întru¬ 
cât coroana, sceptrul, ţara ce mie mi-au fost lăsate din 
moşi-strămoşi, ţi le las acuma ţie moştenire, deşi fără nici 


50 



o plăcere, iar tu te vei bucura de cinste în astă vale a lu¬ 
pilor, de care mă despart acum. Griji îmi fac puţine cu 
tine, dar cu atât mai vârtos cu astă chipeşă copilă, ţie soră. 
Văd prea târziu că nu m-am îngrijit cum se cuvine de vii¬ 
torul ei, şi din această pricină mă copleşesc părerile de rău. 
Vere, vere, un tată n-ar trebui să se poarte aşa! Şi faţă de 
tine, o ştiu, m-am făcut vinovat, într-o oarecare măsură, 
prin pretenţiile mult prea mari în alegerea unui soţ pentru 
astă dulce copilă, iscând la curţi multă înverşunare împo¬ 
triva casei noastre. Nu-mi pot răscumpăra vina decât prin 
a-ţi da, în clipa cea din urmă, de faţă cu baronii ţării, cele 
mai bune poveţe părinteşti, cât încă mai pot vorbi pe stânga. 

Şi îi spuse tot ceea ce odinioară îi spusese tatăl lui, 
ce-nseamnă a te şti purta şi ce socotea că se cuvine să fie 
rostit într-un astfel de ceas: 

— Fii om de nădejde şi statornic, grăi el, nici lacom de 
arginţi, dar nici mână-spartă, smerit în mândrie, iubitor 
de oameni, dar cu băgare de seamă doar şi negreşit la no¬ 
bila moralitate, faţă de cei bogaţi cu tărie, şi blând cu cei 
care cerşesc o pâine la poartă! Pe-ai tăi să ţi-i cinsteşti, dar 
şi pe străini să ţi-i faci devotaţi şi îndatoraţi. Pune tovăr㬠
şia înţelepciunii vârstnice înaintea celei a tinerilor bezmetici! 
Mai presus de toate iubeşte-L pe Dumnezeu şi judecă după 
dreptatea Lui. Asta e tot, în mare. Dar ca pe sufletul meu 
ţi-o încredinţez pe această frumoasă soră a ta, ca frate 
cavaler să te arăţi faţă de ea şi necontenit să-i fii alături, 
până ce - şi cât mai curând -, va fi cu putinţă să-i găseşti 
un soţ pe potrivă, ceea ce, din păcate, ţi-am îngreunat 
prin pretenţiile mele păcătoase. Principii care-au şi cerut-o 
nu vor mai reveni, nici contele Chiolars, nici prinţul Pli- 
hopliheri, nici ceilalţi, căci fost-am prea neprimitor cu ei. 
Dar mai sunt o mulţime de împărăţii creştine ai căror 
capi n-au cerut-o încă, şi ochii ei negri, frumoşi, cu licăriri 


5i 



albastre, nările-i ademenitoare şi trupu-i înfloritor, fără a 
uita zestrea bogată pe care i-am lăsat-o, vor atrage încă o 
seamă de nobili pretendenţi, asta mi-e mângâierea. Dar ai 
şi tu grijă să te însori curând şi zămisleşte-ţi fiul căruia să-i 
poţi lăsa cândva moştenire domnia peste Flandra şi Ar- 
tois. E pe-aici un verişor, îl văd cu ochiul rămas, cum trage 
nădejde la frângerea moştenirii pe linie dreaptă. Grăiesc 
aşa căci celui ce moare nu-i poate fi oprit a spune o vorbă 
adevărată. La curţile pe care le-am jignit cu păcat, nu mai 
poţi întreba. Dar sunt încă atât de multe în Britania, 
Parmenia, Aquitania, Brabant şi Ţările Germane. Acum 
însă, de atâta vorbă, mă doare colţul stâng al gurii şi trebuie 
să mă odihnesc. Domnul să vă cmţe de suferinţă. Adieu. 

După ce Grimald grăi acestea mai trăi doar câteva zile, 
apoi damblaua îl lovi a doua oară şi-acum era pe de-a-n- 
tregul mort: ţeapăn şi galben, aidoma făcliilor de ceară ce 
ardeau de-o parte şi de alta la năsălia lui înaltă, în ţinuta 
de duce, chiar dacă nepăsător la asta cât şi la viaţa p㬠
mântească în general, trecut în veşnicie, zăcea în capela 
cetăţii - până ce avea să fie dus la Ypern, în dom, lângă 
soţia lui -, iar alături călugării cântau litanii şi rugi fier¬ 
binţi pentru sufletul lui, noaptea-ntreagă. Acuma însă 
strig vai şi of povestind de noaptea asta blestemată, căci 
abia murise ducele Grimald şi cadavrul lui era încă pre¬ 
zent, dar deja departe şi împăcat, iar între cei doi fraţi ca 
tată n-a mai fost. Căci după povaţa răutăcioasă a lui Ma- 
mona şi spre bucuria sa spurcată, pe care, amăgindu-se, o 
socoteau a lor, chiar în aceeaşi noapte fratele se-mpreună 
cu sora, precum bărbatul cu femeia, iar iatacul lor de sus, 
din donjonul în juml căruia se roteau cucuvele, a fost atât 
de plin de dezmierdări şi pângărire, mânie, sânge şi mâr¬ 
şăvie, că mi se rupe inima de milă, ruşine şi necaz, şi abia 
de le mai pot spune pe toate. 


52 



Zăceau amândoi culcaţi, goi, sub plăpumile de samur 
moale, la lumina slabă a candelei şi în mireasma de am¬ 
bră cu care le erau pudrate paturile - stăteau, cum o cere 
buna cuviinţă, departe unul de altul, şi între ei dormita 
făcut covrig, Hanegiff, bunul lor câine. Ei însă nu puteau 
dormi, ci zăceau cu ochii deschişi, ori îi închideau uneori 
doar în silă. Cum se simţea domniţa nici nu vreau să ştiu, 
dar Wiligis, agitat de moartea tatălui şi de propria-i viaţă, 
gemea cu ghimpele înfipt în inimă şi sub imboldul lui 
Mamona, aşa că, până la urmă, nu se mai putu stăpâni, 
coborî din pat, cu tălpile goale, îl ocoli pe Hanegiff, săltă 
uşor plapuma Sibyllei şi, uitat de Dumnezeu, cu mii de 
sărutări neîngăduite, lângă a lui soră se furişă. 

Ea spuse, glumind cu glas sugrumat, defel glumeţ: 

— Nu zău. Domnule Duce, prea multă cinste-mi ar㬠
taţi prin vizita voastră nesperată! Cum de am privilegiul 
să simt pielea voastră dragă lângă a mea? Ar fi o bucurie 
pentru mine dacă în jurul turnului n-ar mai vrea să strige 
cucuvăile atât de înfricoşat. 

— Totdeauna strigă. 

— Dar nu atât de înfricoşat. Pesemne o fi din pricină 
că nu vă puteţi ţine mâinile liniştite şi vă luptaţi atât de 
năstruşnic cu mine. Ce înseamnă lupta asta, frate? Acum 
am umărul tău dulce la buzele mele. De ce nu? îmi place. 
Numai că n-ar trebui să te gândeşti a-mi despărţi unul de 
altul genunchii ce vor cu orice preţ şi neapărat să rămână 
alăturaţi. 

Deodată, ridicându-se pe jumătate, câinele Hanegiff 
scoase un schelălăit jalnic şi începu să urle în sus, către 
grinzile tavanului, întocmai cum latră câinii la lună, pre¬ 
lung, sfâşietor şi din rărunchi. 

— Hanegiff, taci! strigă Wiligis. O să scoale lumea! 
Taci, lighioană, şi culcă-te! O, bestia dracului, dacă nu-n- 
cetezi, te-amuţesc! 


53 



Dar Hanegiff, altminteri atât de-ascultător, urla mai 
departe. 

Atunci iuncherul sări furios din pat, aşa cum era, şi 
scos din minţi apucă pumnalul, prinse câinele şi îi tăie 
beregata astfel că acesta muri horcăind, aruncă cuţitul pe 
leşul al cărui sânge era băut de nisipul pardoselii, apoi se 
întoarse ca beat la locul mişeliei celeilalte. 

O vai, frumosul şi bunul câine! Pe cât socot, a fost cel 
mai urât lucru care s-a întâmplat în noaptea aceea şi mai 
degrabă îl iert pe celălalt, oricât de neîngăduit. Dar, se-n- 
ţelege, toate erau prinse laolaltă şi nu era ici mai rău, din¬ 
coace mai bine, ci un ghemotoc spurcat de dragoste, 
crimă şi rătăcire a cărnii. Doamne, fie-ţi milă! Mie, ori¬ 
cum, mi-e tare milă. 

Sybilla şopti: 

— Ce-ai făcut? Nu m-am uitat, mi-am tras pătura peste 
cap. E-atâta linişte deodată şi tu eşti un pic ud. 

El spuse, gâfâind: 

— Până una-alta-i bine. Anaclet, scutierul meu, mi-e 
binevoitor şi credincios. Va deretica devreme, îl va-ngropa 
şi va şterge orice urmă. Pe noi n-are nimeni dreptul să 
ne-ntrebe. De când a murit Grimald, nimeni, soră-Ducesă, 
dulcele meu eu însumi, iubito! 

— Gândeşte-te, şopti ea, că abia a murit, chiar azi, şi 
zace ţeapăn, jos, pe catafalc. Las’, noaptea aparţine morţii! 

— Din moarte, bâigui el, ne-am născut şi-i suntem copii. 
In numele ei, tu, mireasă dulce, supune-te fratelui întru 
moarte şi-ngăduie ce iubirea râvneşte să-i fie iubirii ţel! 

Apoi murmurară şoapte fără de-nţeles, ce nici nu tre¬ 
buie să se-nţeleagă: 

— N’en frais pas. J’en duit. 

— Fai le! Manjue, ne sez que est. Pernum ţo bien que nus est 
prest! 

— Est il tant bon f 


54 



— Tu le saveras. Nel poez saver sin guşter as} 

— O, Willo, ce mai paloş! Ouwe, mais tu me tues 1 2 . O, 
să-ţi fie ruşine! Ca un armăsar, un ţap, un cocoş! O, haide! 
O, hai, încă, haide! O, băiat îngeresc! O flăcăiaş divin! 

Bieţii copii! Tare mă bucur că n-am nimic de-a face cu 
amorul, flăcăruie rătăcitoare dănţuind deasupra mlaştinei, 
caznă dulce a Diavolului. Aşa se zoriră până la capăt, f㬠
când pe pofta Satanei. Acesta-şi şterse botul şi grăi: 

— Ei da, de-acum s-a şi petrecut. Puteţi s-o faceţi tot 
aşa de bine înc-odat’ - şi chiar mai des. 

Aşa obişnuieşte să vorbească. 

De dimineaţă, junele Anaclet, supus orbeşte stăpânului, 
făcu ordine-n iatac şi-ndepărtă, nevăzut de nimeni, leşul 
credinciosului Hanegiff. Dar cât de exterioară era ordinea 
aceasta şi în ce dezordine se găsea perechea rătăcită, făp¬ 
turile drăgălaşe pe care, cu toată bunăvoinţa, nu le pot 
dezvinovăţi şi care, prin plăcere, fireşte, erau acum şi mai 
strâns înlănţuite decât fuseseră vreodată - căci se iubeau 
nemăsurat şi asta e pricina din care, ajută-i. Doamne, bu¬ 
năvoinţa pentru ei nu mi-o pot alunga de tot. 

Bine se zice: „Cine a ajuns în pat, dreptu-1 are câşti¬ 
gat"; dar ce câştigaseră ei aici era numai nelegiuire şi des¬ 
trăbălare ameţitoare! Căci, după rânduială, logodna are 
întâietate faţă de cununie şi de nuntire, dar să te gândeşti 
aici la cununie şi la sărbătoarea nunţii, în urma celor s㬠
vârşite, ar fi fost o greşeală nebunească, iar Sibylla, ce nu 
mai era fecioară, nu putea totuşi să-şi strângă părul dimi¬ 
neaţa şi să şi-l acopere precum femeile măritate, ci trebuia 

1 — N-o fac. Mi-e frică. 

— Fă-o! Mănâncă, nu ştii ce e. Să luăm bunul ce ne e dat. 

— Aşa de bun e? 

— O să afli. N-ai cum să ştii dacă nu guşti. (Adaptare după 
un text medieval despre păcatul originar.) 

2 — O, vai, dar mă omori (fr. med.). 


55 



să poarte mai departe, în minciună, cununa ruptă de al ei 
frate, în părul descoperit, când păşea înaintea slujitorilor 
ţării, cu el de mână, la îngropăciunea domnului Grimald 
şi la serbarea jurământului de credinţă. Aici, pe malul 
Arrasului, în luncă, se înălţaseră mulţime de corturi ar㬠
toase, cu catifele în trei culori deasupra (când se scotea 
învelişul de piele ce le acoperea pe vreme ploioasă) şi de 
jur-împrejur, pe plai, erau înfipte prăjini mai multe decât 
are copaci pădurea Spessart, împodobite cu blazoane şi 
flamuri din belşug. Şi câte un bătrân cavaler îşi punea 
mâinile între cele păcătoase ale ducelui Wiligis şi se pleca 
în faţa fecioarei-ducese, ce s-ar fi cuvenit să se plece-n 
ţărână şi să se acopere cu cenuşă. Ea însă socotea, în chip 
ciudat, şi tot aşa-i vorbea soţului întru rătăcire, că, dacă 
nu s-a dăruit decât fratelui, atunci nici nu se putea spune, 
în înţeles obişnuit, că ar fi femeie, ci încă tot fecioară şi 
deci cununa pe drept o poartă. 

Şi aşa trăiau încă şi încă în unire nelegiuită, lună de 
lună, şi nici vorbă nu era ca vreunul să se gândească la 
căsătorie, aşa cum le poruncise tatăl. Prea înfocată era le¬ 
gătura dintre ei; se duceau la masă mână-n mână, ca pe¬ 
reche ducală, şi pajii ţopăiau înaintea lor. Dar aceştia 
începuseră să-şi facă cu ochiul, chiar şi sarazinii, şi cum 
nici moartea lui Hanegiff nu rămăsese neluată-n seamă, 
se şuşotea în jurul lor, la curte, şi uneori se scăpau chiar 
vorbe deşucheate. Căci domnul Wittich, un cavaler cu 
un umăr strâmb şi gură spurcată, spuse la masă că ducele 
Wiligis cu siguranţă îşi va dobândi odată faima prinzând 
inorogul adormit în poala surorii sale caste. Atunci paloa¬ 
rea exotică a tinerei domniţe deveni cu o umbră şi mai 
pală, iar fratele uită să-şi ascundă la timp pumnul sub 
masă. Toţi văzură cum îşi strânse pumnii pe damasc, atât 
de tare că i se albiră încheieturile. 


56 



Domnul Eisengrein 


ar după ce trecură câteva luni peste ţară, du¬ 
cele observă că iubita lui este foarte încurcată 
şi uimită, precum şi întristată, iar obiceiul ei, 
care era şi al lui, de a privi uneori cu coada 
ochiului, într-o parte, parcă ciulind urechea, se îndesi şi 
deveni permanent, încât părea că nici nu mai poate privi 
altfel, în timp ce buzele-i fine erau întredeschise de frică. 

— Ce-i cu tine, porumbiţă scumpă, neasemuită, iu¬ 
bită, ce te sperie? 

— Nimic, lasă-mă! 

Apoi o găsi aplecată peste masă, cu faţa îngropată în 
palme, scăldată toată-n lacrimi. 

— Sibylla, acum trebuie să-mi spui totul! Nu mai pot 
răbda să te văd supărată, şi-mi căznesc mintea să descopăr 
pricina pe care n-o aflu şi căreia, cu toată străduinţa, nu-i 
pot da de capăt. Rogu-te fierbinte, mărturiseşte-mi-o! 

— Ah, nebun ce eşti! spuse ea printre suspine, abia 
ridicându-şi faţa de pe braţe. Ah, cap-sec, dulce noaptea, 
dar ziua prost de-a binele! Ce mai întrebi? Un singur lu¬ 
cru mă poate duce la aşa o disperare şi o spaimă infer¬ 
nală, iar tu nu eşti în stare să-l înţelegi. O, Willo, cum de 
mi-ai putut ascunde că propriu-ţi frate e în stare cu-adevă- 
rat să te facă să devii femeie şi mamă? N-am ştiut-o şi 



57 



n-am crezut deloc că-i cu putinţă. Acuma iese la lumină, 
sau dacă nu încă la lumină, se va zvoni cât de curând, chiar 
şi cu rochiile astea atât de largi şi de bogate în falduri, şi 
amândoi suntem, toţi trei suntem pierduţi! 

— Cum, chiar ai putea fi... 

— Fireşte, chiar sunt! Ce mai întrebi! De mult sunt 
aşa şi anevoie îmi duc taina mea şi rodul tău. Ei! Deus, si 
forzpechiez m’appresset! Willo, Willo, de-ai ştiut că o fată 
poate fi binecuvântată cu rod fără soţ şi cununie, numai 
de la al ei frate, mult rău mi-ai făcut şi mie, şi ţie, şi co¬ 
pilului nostru, pentru care nu-i loc în lumea asta mare a 
lui Dumnezeu, ci doar în iubirea mea. Căci îl şi iubesc, 
în toată nemernicia şi nevinovăţia lui, mai presus de toate, 
deşi el, bietul, e pedeapsa noastră. Dar aşa cum n-am ştiut 
că de la frate trupu-ţi poate fi binecuvântat, vreau să spun 
blestemat, n-am ştiut nici că-ţi poţi iubi într-atâta pedeap¬ 
sa. De-acu-nainte nu voi mai face altceva decât să mă rog 
ca Dumnezeu să se îndure de copilul nostru, fie şi dacă 
noi amândoi vom fi pradă flăcărilor iadului! 

Palid şi tremurând, tânărul păcătos căzu-n genunchi 
lângă ea şi îşi amestecă lacrimile cu ale ei. Ii acoperi mâi¬ 
nile cu sărutări, cerând iertare, îşi lipi obrazul ud de al ei 
şi, pentru că glasu-i tânăr era încă-n schimbare, spusele-i 
sunau de-a dreptul jalnic când plângea. 

— O, biata de tine, cea mai iubită, cea mai scumpă, 
aşa plângea, cum mi se rupe inima pentru tine, pentru ja¬ 
lea ta şi vina mea cea mare! Mă iartă, iartă-mă! Dar şi de 
mă ierţi, ce-nseamnă asta şi cui i-ajută? De nu ne-am fi 
născut niciodată n-ar mai fi fost nici ăst copil neîngăduit 
şi fără loc pe pământ, ce face să ne fugă pământul de sub 
picioare, şi să nu ne mai găsim nici noi locul pe lume. De 
dragul tău, iubito, inima mi se sfâşie, deşi, în toată dez¬ 
nădejdea, tu stai oarecum mai bine decât mine. Căci tu 


58 



poţi iubi pedeapsa noastră cu iubire de mamă, în timp ce 
eu n-o pot iubi deloc, ci doar s-o blestem. Ce nenoroc! 
Douăzeci de ani şi mai bine a trebuit să ne aştepte Badu- 
henna, căsătorită după lege cu Grimald, iar noi suntem 
binecuvântaţi de îndată, atât de groaznic! Se grăbeşte p㬠
catul atât de tare să fie rodnic? N-am ştiut că păcatul este 
aşa îngrozitor de roditor, şi eu la fel! Şi că păcatul trufiei 
va rodi îndată, i-adevărat, n-am luat seama că asta-i stă în 
fire! Trufia însă, nefericito, iubito, acesta a fost păcatul 
nostru şi că n-am vrut să ştim de nimeni altcineva pe lume 
decât de noi, copiii extraordinari. Dar o oarecare vină, o 
spun cu toată veneraţia, poartă şi Domnul Grimald, răpo¬ 
satul, nu numai pentru că ne-a făcut, ci şi pentru că era 
prea cavaler cu tine, dulcea mea, şi adesea mă gonea gelos 
de lângă tine -, asta m-a împins la tine-n pat. Ah, dar la 
ce bun toate astea? Pierduţi suntem amândoi, chiar dacă 
vina-i împărţită, aici ruşinii, iar dincolo flăcărilor iadului! 

Şi plânse iar, fără grai. 

Atunci ea se opri din plâns şi spuse: 

— Duce Wiligis, nu vă văd cu plăcere aşa. Noaptea 
puteţi fi bărbat, prea bine, atunci fiţi şi ziua! Aceste văi¬ 
căreli femeieşti nu ne ajută să ieşim din starea noastră atât 
de înspăimântătoare, încât, fireşte, nimic nu ne mai poate 
ajuta, dar ceva tot trebuie să se-ntâmple cu starea noastră, 
fie şi numai în ce-1 priveşte pe copilul nostru neprihănit 
blestemat, acest biet rod al trufiei, pentru care trebuie să 
se găsească loc pe acest pământ şi-n cer, chiar dacă noi 
suntem pierduţi şi-aici, şi-acolo. Aşa că, îmbărbătează-te 
şi chibzuieşte! 

Cel astfel dojenit îşi şterse ochii şi obrajii cu batista şi 
răspunse: 

— Sunt gata şi pun mare preţ pe a fi bărbat şi ziua. 
Am plâns cu tine, am spus vrute şi nevrute despre vina 
împărţită şi rodnicia rău împărţită. Dar prea bine poţi să 


59 




plângi şi totodată să gândeşti, şi eu, în timp ce îţi vor¬ 
beam, am căutat o ieşire, ori, fiindcă aşa ceva pentru noi 
cu greu se poate găsi, ce consecinţe trebuie trase din groaz¬ 
nica noastră situaţie fără de ieşire. Ele nu pot fi decât 
grave, dar trebuie să le tragem şi nu le putem trage singuri 
decât de ne-am arunca toţi trei de-a dreptul în iad, de pe 
cel mai înalt post de strajă al donjonului nostru. Eşti de 
părere să procedăm aşa, noi singuri? 

— Nicidecum. Ţi-am spus că pentru micuţul pe care 
îl hrănesc aici, trebuie găsit un loc pe-acest pământ şi în 
cer, nu în iad. 

— Atunci se cuvine să vorbim deschis, şi chiar dacă 
vorbele nu vor să vină pe buzele noastre, ce-n pat au fost 
atât de fatal unite, să le silim să vină şi să mărturisim to¬ 
tul. M-am mai gândit că ar fi trebuit să i-o şoptim preo¬ 
tului la ureche, gemând şi poticnindu-ne, la spovedanie, 
ca el să ne dea îndreptare cerească. Dar asta poate rămâne 
în al doilea rând, căci socotesc mai degrabă trebuincioasă 
îndreptarea lumească decât pe cea preoţească. Cunosc în 
ţara mea un bărbat statornic, puternic şi-nţelept, pe 
Domnul Eisengrein, cons du Chatel, preceptorul meu şi 
maistre de corteisie , de la care am învăţat vânătoarea şi 
călăritul uşor şi toată moralitatea cavalerească. Dar, pe 
lângă asta, mi-a dat şi o seamă de poveţe bune, loiale, şi 
nu l-aş fi pus la loc de cinste numai prin statornicia şi 
loialitatea lui, ci mai ales pentru că tatăl nostru. Domnul 
Grimald, îi cerea deseori sfatul. Dar făr-a ţine seamă că 
marea lui onestitate mă cam scotea din fire, încrederea 
mea în el a fost întotdeauna la fel de puternică precum e 
propria-i persoană. Are ochii cenuşii, ca gheaţa, cătând 
cu isteţime şi bunătate de sub sprâncenele stufoase, şi-o 
barbă scurtă, sură, şi umblă cu pas mândru în haina cu 
blazon pe care e brodată leoaica - o are şi pe scut -, care 
alăptează la ţâţele ei un miel, semnul puterii şi al creşti- 


60 



nătăţii. Lui să ne spovedim, în restriştea noastră. El să tra¬ 
gă urmările grave ale situaţiei noastre şi, ca sfetnic şi ju¬ 
decător, să ne spună ce trebuie să se întâmple în astă 
lume, cu noi, nenorociţii. Dacă-1 trimit pe Anaclet al meu 
la el, la cetatea lui înconjurată de ape, cu grabnică che¬ 
mare, atunci negreşit că vine. 

E de necrezut cât de mult s-a simţit Sibylla mângâiată, 
pentru moment, de propunerea asta. Deocamdată, prin 
ea, starea disperată a fraţilor nu se schimbase, nici nu se 
îmbunătăţise câtuşi de puţin, dar fecioarei groaznic bine¬ 
cuvântate i se părea totuşi că numai prin trimiterea scu¬ 
tierului se găsise o ieşire din nenorocirea lor şi tot aşa-i 
părea şi mult preaapropiatului ei frate, astfel că mergeau 
la masă, cu capul sus, mână-n mână, în urma pajilor ce 
ţopăiau înainte. Intr-adevăr, nu se înşelaseră în privinţa 
loialităţii de vasal a Domnului Eisengrein, şi nu trecuseră 
nici paisprezece zile, în timpul cărora micuţul rod rău 
creştea hrănindu-se în pântecul domniţei, când cavalerul 
trecu călare, împreună cu Anaclet, pe podul basculant de 
la Belrapeire, lăsă în curte armele şi urcă în iatacul unde 
păcătoşii îl aşteptau cu nădejdi şi sfială. 

Arăta întocmai aşa cum îl zugrăvise din amintire Wi- 
ligis iubitei lui şi purta leoaica ce alăptează mielul pe tu¬ 
nica cu blazon. Cu pas apăsat înaintă şi salută cu respect 
părintesc, apoi întrebă de ale ducelui porunci. Acesta însă 
spuse, bâlbâindu-se cu glas stins: 

— Preascump baron şi preceptor, nu am a-ţi da nici o 
poruncă, ci eu şi dânsa, frumoasa mea soră, avem doar să 
te rugăm, ba chiar cu umilinţă să-ţi cerem povaţă şi îndru¬ 
mare înţeleaptă ca, din situaţia noastră şi nemaipomenitul 
bucluc în care ne găsim, să trageţi cu asprime concluziile 
pe care tinereţea noastră înfricoşată nu mai ştie să le tragă. 
Căci încurcătura este atât de mare, încât cinstea noastră e 
ca şi pierdută, afară numai dacă Dumnezeu v-ar lumina 


61 



loialitatea cu o povaţă bună şi v-ar învăţa să luaţi o hot㬠
râre pentru noi, spre izbăvirea noastră. Iată-ne aci! 

Şi se aruncară amândoi în genunchi în faţa lui, aşa 
cum se înţeleseseră mai înainte, plângând, cu mâinile în¬ 
tinse către el. 

— Dragi copii de sânge-ales, grăi cavalerul, pentru 
Dumnezeu, ce faceţi! Acest fel de-a mă întâmpina m-ar 
pune în încurcătură chiar şi dac-aş fi de-o seamă cu voi. 
Vă rog puneţi un capăt acestei scene! Tu însă, duce, ara- 
tă-ţi voinţa şi împotrivă ei n-oi cuteza să mă ridic nici¬ 
când. Dacă ea înclină către mărturisirea necazului vostru, 
ei bine, eu sunt vasalul tău şi de am o povaţă, în orişice 
privinţă, o vei primi şi tu, fii sigur! Deci vorbeşte! 

— Dar nu ne ridicăm, răspunse tânărul, înainte de a 
mărturisi, căci în picioare nicicum nu se poate spune. 

Şi drept, cavalereşte, luă asupra sa cuvântarea, pentru 
amândoi, astfel că Sibylla nu mai avea nimic de spus, ci 
doar stătea îngenuncheată lângă el, cu capul plecat tare -, 
iar el spuse totul, aşa cum era şi cum, chiar în genunchi, 
era atât de greu de spus: cu poticneli şi uneori abia şop- 
tite-i treceau vorbele de buzele ce parcă se împotriveau, şi 
Domnul Eisengrein trebuia adesea să-şi ţină plecată ure¬ 
chea, din care creştea un smoc de păr mare, sur, ca să-l 
înţeleagă pe băiat. Şi după ce acesta tăcu, bătrânul viteaz 
se purtă de-a dreptul minunat. Nu pot să-l laud îndeajuns 
şi să-i mulţumesc aci, anume, pentru purtarea lui. Asta da 
om dintr-o bucată! Nici au, nici vai nu scoase, nu ocări 
deloc şi nu se prăbuşi pe-un scaun, ci doar: 

— Ce rău, ce rău! aşa grăi. O, dragi copii de sânge-ales, 
ce rău e asta! V-aţi culcat chiar de-adevăratelea-mpreună, 
astfel că surorii îi creşte în pântece rodul fratelui şi l-aţi 
făcut pe răposatul vostru tată să fie tată-socru şi de-o par¬ 
te, şi de alta, precum şi tată-mare, într-un fel cu totul necu- 


62 



viincios. Căci ceea ce tu păstrezi aici înlăuntru, domniţă, 
este nepotul lui în linie mult prea dreaptă şi-oricât de 
mult ar fi ţinut să aibă moştenire neîntreruptă aceasta 
este neîntreruptă într-aşa măsură, încât nici vorbă nu mai 
poate fi de moştenire. Pentru că vă temeţi de ruşinea ce 
v-ameninţă, văd că plângeţi. Dar că vă daţi cu adevărat 
seama ce-aţi săvârşit în lume, tare m-aş mira să aflu. Aţi 
pricinuit cea mai grozavă neorânduială şi o poticneală a 
firii din care aceasta nu mai ştie cum să iasă, la fel ca voi. 
E vrerea Domnului ca viaţa să se-nsămânţeze mai departe, 
dar voi aţi făcut-o să bată pasul pe loc, şi sămânţă aţi pus 
unui al treilea frate, sau cum i-o fi zicând acestei vieţi 
poticnite. Căci din moment ce tatăl frate-al mamei este, 
copilului i-e unchi, iar mama, sora tatălui fiind, e mătuşa 
lui şi-şi poartă fără rost în pântec nepoţelul sau nepoţica. 
O asemenea dezordine şi tulburare aţi adus, nesăbuiţilor, 
în lumea Domnului! 

Wiligis, care între timp se ridicase, ajutându-i şi surorii 
sale să se ridice, răspunse: 

— Preceptorule, ne dăm seama. Ne dăm seama singuri, 
dar şi mai bine, cu ajutorul cuvintelor voastre, de tot răul 
faptei. Acum însă, domnule, pentru numele lui Dumnezeu, 
vino cu o povaţă, căci e nespusă graba! Curând soseşte 
vremea ca soră-mea să se întindă în pat, şi unde oare va 
să nască copilul fără să ne pomenim că am bătut pasul pe 
loc? Cât despre mine, mă gândesc, fără să vreau să v-o iau 
înainte, dacă, între timp, n-ar trebui cumva, spre a sta 
retras, să locuiesc departe de ea, în afara ţării. 

— In afara ţării? întrebă Domnul Eisengrein. Asta, 
domnule duce, e chiar foarte blând spus, căci, după cum 
sunt împrejurările, în împărăţiile creştinătăţii din vecinătate 
nu va fi loc pentru voi. îngăduiţi-mi să chibzuiesc la asta. 

Şi chibzui un timp cu o figură tare încordată. 


6 3 



— Ce am să vă povăţuiesc, ştiu, grăi apoi. Dar povaţa 
v-o pot spune numai cu condiţia să-mi făgăduiţi dinainte 
că o veţi urma, fără să vă codiţi şi să vă târguiţi. 

Ei spuseră: 

— Hotărât, o s-o facem. 

— Domnia-voastră, duce, grăi atunci cavalerul, ar tre¬ 
bui să-i cheme îndată la curte pe toţi cei ce cârmuiesc ţara 
voastră, tineri şi bătrâni, rude şi vasali şi pe cei ce i-au fost 
sfetnici tatălui vostru, într-un cuvânt, pe noi, toţi cei de 
frunte, şi să ne înştiinţeze că prin voia Domnului şi a p㬠
catelor voastre, (zic „păcate“ şi nu ,,păcat“), aţi hotărât să 
vă duceţi crucea şi să călătoriţi la Sfântul Mormânt. Ce- 
reţi-ne apoi, cu rugăminte, să îi jurăm credinţă surorii voas¬ 
tre, astfel ca ea să cârmuiască ţara câtă vreme veţi fi plecat, 
fie şi pentru totdeauna. Căci plecarea şi primejdia sunt 
rude apropiate şi este cu putinţă să nu vă mai întoarceţi 
acasă, ci să vă jertfiţi trupul ce a păcătuit împotriva Dom¬ 
nului, pentru ca sufletul vostru să-şi găsească, cu atât mai 
curând, iertarea. In cazul acesta, pe care pe jumătate l-aş 
saluta, pe jumătate l-aş deplânge (de fapt, un pic mai mult 
l-aş deplânge), jurământul de credinţă este cu atât mai tre¬ 
buincios pentru ca dânsa să ne fie Doamnă şi stăpână. In 
faţa tuturor baronilor veţi cere ca dânsa să-mi fie dată în 
grijă şi sub ocrotire, ceea ce va trebui să vi se încuviinţeze; 
căci între ei sunt cel mai respectat şi mai bogat, fiindcă 
toate lanurile de in de pe lângă Rousselaire şi Thourhout 
sunt ale mele, lucru pentru care toată slava se cuvine lui 
Dumnezeu. Iar pe fecioară o voi lua acasă la mine şi la 
nevastă-mea şi, asta pot făgădui, îi voi oferi toate înles¬ 
nirile ca să-şi poată naşte nepoţelul, sau nepoţica, fără nici 
un fel de vâlvă. Luaţi seama, nu dau povaţa ca, de pe urma 
păcatului, să se despartă de lume, să renunţe la avere şi să 
se închidă într-o mănăstire. Nicidecum. Ca să se pocăiască 


64 



pentru păcatul şi ruşinea ei, i se vor oferi înlesniri cu mult 
mai mari dacă bunătatea şi bunurile ei vor rămâne la un 
loc şi cu amândouă va putea să-i întâmpine pe săraci. De 
nu va mai avea bunuri, îi va rămâne numai bunătatea şi 
la ce serveşte bunătatea fără bunuri? Aproape la fel de 
puţin ca bunurile fără bunătate. Bun lucru mi se pare, mai 
degrabă, să-şi păstreze bunătatea şi bunurile, căci astfel va 
fi în stare să-şi împlinească prin bunuri bunătatea. Vă este 
pe plac povaţa mea? 

— Ne este, răspunse tânărul. Din situaţia noastră aţi 
tras concluzii pe-atât de aspre, pe cât trebuiau să fie, şi 
pe-atât de blânde, pe cât puteau să fie, cu mână puternică. 
Veşnică recunoştinţă. 

— Ce se va-ntâmpla însă, întrebă Sibylla, cu scumpa 
mea pedeapsă, copilul fratelui meu, după ce-1 voi fi năs¬ 
cut sub ocrotirea voastră? 

— Asta-i o-ntrebare pentru mai târziu, răspunse Dom¬ 
nul Eisengrein, şi puntea o vom trece când vom izbuti 
s-ajungem la ea. V-am dat pe nepregătite o grămadă de 
poveţe. Nu-mi puteţi cere să descurc dintr-odată tot ce 
mi-aţi pus înainte. 

— Fireşte că n-o facem, întăriră amândoi. Aţi şi des¬ 
curcat atât de multe, bunule Domn, şi sunteţi cu adevărat 
ca leoaica la ale cărei ţâţe sugem noi, mieluşeii. 

— Da, voi îmi sunteţi tocmai mieluşeii potriviţi, spuse 
el, nu fără amărăciune. Dar fie şi aşa! La fapte! Duce, tri¬ 
miteţi mesagerii! Cât mai curând voinţa şi cerinţa voastră 
trebuie să fie cunoscute seniorilor. N-aveţi, n-avem, toţi 
trei sau patru, vreme de pierdut. 



Doamna Eisengrein 


e câte ori, povestind despre copiii aceştia răi, 
n-a trebuit să mă gândesc şi la alţi doi fraţi: 
la maestrul nostru, divum Benedictum, fiul lui 
Euprobus, şi la a sa iubită soră Scolastica, 
cum trăiră împreună, atât de fericiţi şi sfinţi, în vale la 
Sublacus, până ce Satana îi goni de-acolo, cu josnică vi¬ 
clenie. Căci aduse la ei în mănăstire şapte hetaire de-o 
frumuseţe rară, din pricina cărora unii dintre învăţăceii 
săi (nu toţi, dar o bună parte) căzură pradă simţurilor. 
Atunci fraţii fugiră, fireşte, şi, însoţiţi de trei corbi, por¬ 
niră la drum lung şi greu, biruind întru dragoste toate 
încercările, creştinară împreună toţi păgânii pe care-i mai 
găsiră, dărâmară altarele idolilor, iar sfântul însuşi, în 
aplauzele Scolasticei, distmse ultimul templu al cântăreţului 
din liră, Apollo. Asta zic şi eu iubire frăţească, creştină, 
inseparabilă şi angelică! Iar eu trebuie să povestesc despre 
alta, atât de păcătoasă! N-ar fi fost mai bine să zugrăvesc, 
cu smerită amănunţime, povestea lui Benedict şi a Sco¬ 
lasticei? Nu, ci de bunăvoie am ales-o pe cea de faţă, 
întrucât cealaltă aduce mărturie numai despre sfinţenie, 
asta însă dovedeşte nemărginita şi nemăsurata milă a 
Domnului. Şi mă recunosc vinovat de slăbiciune - nu 
pentru păcat (Doamne păzeşte!), ci pentm păcătoşi, da. 



66 



cutez a crede că nici maestrul nostru, chiar dacă, fireşte, 
a fugit din valea Sublacus din pricina pângăririi, n-ar fi 
putut să-şi stăpânească totuşi o oarecare milă faţă de ei. 
Căci el a putut să plece împreună cu sora lui iubită la 
drum lung şi greu, dar păcătosul meu a trebuit (după cum 
bine îmi dau seama, era inevitabil) să se despartă de păc㬠
toasa lui -, cu toate că erau încă de mici atât de strâns 
legaţi unul de altul, şi-apoi plăcerea ticăloasă îi contopise 
şi mai tare împreună, ceea ce n-ar trebui să-mi sporească 
mila, dar o face totuşi - şi el a trebuit de unul singur, doar 
cu Anaclet, scutierul său, să pornească pe calea sfintei ne- 
siguranţe, atât de tare pândit de primejdii de pretutindeni, 
încât întoarcerea lui era cu adevărat în sfântă nesiguranţă. 

Erau mai albi ca varul şi tremurau din tot trupul când 
îşi luară rămas-bun. 

— Adieu, te du cu bine! aşa spuseră şi nu îndrăzniră să 
se mai sărute-o dat’. De n-ar fi păcătuit mai-nainte împre¬ 
ună, s-ar fi putut săruta, dar atunci nici Wiligis n-ar fi tre¬ 
buit să plece. El spuse: 

— Pe cel mic, al treilea frate al nostru, aş fi dorit mult 
să-l văd cu ochii mei. Nu mă pot opri să mi-1 închipui 
plin de farmec. 

— Dumnezeu ştie, îi răspunse ea, ce va hotărî în pri¬ 
vinţa asta îngerul nostru păzitor, baronul Eisengrein, când 
vom sosi la punte. Un singur lucru, Willo, îţi făgăduiesc: 
nu voi mai fi niciodată a unui alt bărbat în afară de tine. 
Poate că nici nu mi-e îngăduit, dar, mai presus de toate, 
nici n-o vreau. 

Mai-nainte, se-nţelege, avu loc întâlnirea baronilor la 
cetatea Belrapeire şi cuvântarea ducelui, dinainte ticluită, 
către aceşti domni. Deşi atât de tânăr, la el s-au adunat 
mulţime de păcate, încât călătoria la Sfântul Mormânt este 
de cea mai mare trebuinţă sufletului său şi în răstimpul 


67 



cât va fi departe, scurt ori lung, ei să depună jurământul 
de credinţă în faţa surorii sale, ca să le fie Doamnă. El 
însă o încredinţează preceptorului său, baronul Eisengrein, 
o dă în mâna acestui credincios fruntaş, să-i fie sfetnic şi 
ea să cârmuiască ţara din castelul lui înconjurat de ape. 

Dară cu jurământul de credinţă n-a fost chiar aşa de 
lin şi uşor, căci mai scăpaseră o seamă de şuşoteli şi de cli¬ 
piri din coada ochiului despre cum stăteau lucrurile cu 
tânăra domniţă şi al ei frate, iar unii dintre domni nu erau 
tocmai încântaţi să dea urmare cererii şi s-o recunoască 
pe tânăra fecioară ca Doamnă. Dar Domnul Eisengrein 
făcu să se răspândească pe-ascuns zvonul că pe oricine 
s-ar împotrivi dorinţei ducelui îl va provoca la tjost cu 
lăncii lungi şi săbii scurte şi nimeni nu va fi iertat. Cum 
avea un trup de fier şi nu fusese doborât vreodată cu 
lancia de pe cal, se răzgândiră şi jurară toţi. Iar el îşi duse 
copila protejată, prin ţară, jos, la mare, cu călăreţi înar¬ 
maţi înainte-le şi-n urmă, pe când Sibylla, palidă, văduvită 
şi orfană, zbura într-o lectică moale, între doi cai, iar 
Domnul Eisengrein, în armură, galopa alături privind în 
jurul său de-a dreptul ameninţător şi cu pumnul de cava¬ 
ler semeţ proptit pe coapsă. 

Pentru că Dumnezeu îi trimisese acest domn păzitor 
vânjos şi înţelept, pentru asta trebuia ea să-i mulţumească, 
oricâtă suferinţă-i mai stătea înainte şi oricât de necăjită era 
de pe-acum. Biata făptură! Sunt călugăr şi nu mi-am legat 
inima de nimic pe acest pământ, ci rămân, ca să spun aşa, 
tare împotriva fericirii şi-a suferinţei, şi încins cu un 
cingulum, n-arăt nici o slăbiciune în faţa sorţii. Tocmai de 
aceea spiritul povestirii m-a ales să-i fiu potir, ca să mă 
umplu cu jalea acestei făpturi nenorocite şi prin povesti¬ 
re să cinstesc palida ei suferinţă, fie şi dacă cinstea însăşi 
e aşa de puţină. Despărţirea celor doi fraţi a fost din 


68 



cale-afară de grea. Cu semnul lor de seceră pe frunte şi 
una purtând copilul celuilalt, numai pentru despărţire nu 
erau făcuţi. Fata era palidă, parte din pricina copilului, 
parte însă şi mai cu seamă, pentru că îşi pierduse inima, 
căci inima ei era la cel ce pleca. A lui, în schimb, era la ea, 
cu toate că îi era de mare trebuinţă lui însuşi, ca împre¬ 
ună cu Anaclet să-şi croiască drum printre tâlhari, fiare 
sălbatice, mlaştini ce te-nghit, păduri cu faimă înfricoşă¬ 
toare, stânci gata să se prăvălească, ape vijelioase ce um¬ 
blă prin lume ca să ajungă în portul Massilia, unde ei 
aveau de gând să tocmească o corabie spre Ţara Sfântă. 
Tânărul şi fata erau mai amărâţi decât îmi poate fi dat 
vreodată mie, celui încins la brâu. Ceva mai bine însă, tre¬ 
buie s-o mărturisesc, se simţea totuşi fata mea, căci ea avea 
să nască şi deci, într-un fel, privea totuşi în ochi viaţa, el 
însă numai moartea. 

In castelul înconjurat de apă al lui Eisengrein, deci la 
şes, aproape de marea ce se izbeşte de stânci, Sibylla fu 
primită atât de bine şi binevoitor şi de plăcut, cu atâta 
discreţie şi, dacă pot spune, cu o simpatie înţelegătoare 
pentru starea ei, cum greu se poate închipui. Domnul 
Eisengrein ştia el foarte bine la cine o aduce pe frumoasa 
păcătoasă, vreau să spun: la nevasta lui. Doamna Eisen¬ 
grein, o matroană, pe care, în felul ei, trebuie s-o laud tot 
atât de mult ca şi pe Domnul ei. Căci era o femeie cu 
totul deosebită şi totodată exemplară: dacă el era o pildă 
eminentă de bărbăţie statornică şi vânjoasă, ea era iar şi 
iarăşi feminină prin caracter şi fire, cu tot sufletul dedicat 
şi îndreptat către cele femeieşti - da, în afara lui Dumne¬ 
zeu (era foarte credincioasă şi purta o cruce mare de chi¬ 
hlimbar negru pe sânii ei cât munţii), nu se interesa de 
nimic altceva decât de ce ţine de viaţa femeii, în sensul 
cel mai grav-cucernic, deci mai ales de povara şi nevoile 


69 



femeii şi de preadureroasa sfântă rodnicie a ei, de sânge- 
rarea oprită, trupul rămas greu, greaţa şi poftele ciudate, 
micile lovituri în pântece, durerile, muncile, strigătul tri¬ 
umfător de durere, naşterea, şi căiţa, şi suspinul fericit, şi 
cârpele fierbinţi şi îmbăierea rodului bălos, pe care îl atin¬ 
gea zdravăn cu nuiaua, ţinându-1 de picioare, cu capu-n 
jos, de nu voia să strige-ndată şi să trăiască. 

Astea toate erau aşadar pasiunea Doamnei Eisengrein 
şi nu-i era îndeajuns oricâte de-acestea se întâmplau în 
castel, la femeile ce-o serveau, dar castelana ieşea şi se du¬ 
cea chiar în sate, printre ţărănci, ca să le ajute cu price¬ 
pere când le venea sorocul. De şase ori fusese ea însăşi 
mamă. Patru dintre copii muriseră foarte timpuriu, pen¬ 
tru care (şi asta mă uimeşte) tristeţea ei fusese mult mai 
mică decât bucuria de a-i fi adus pe lume. Adusul pe 
lume, aşa îmi pare, era totul pentru ea. Dintre fiii ajunşi 
oameni în toată firea, unul căzuse-ntr-o încăierare, celălalt 
trăia căsătorit, la casa lui. Aşadar, cea care nu mai putea 
de mult să zămislească, rămăsese singură cu Domnul Ei¬ 
sengrein, amintindu-şi cu tristeţe de vremurile când, în 
starea ce-i face cinste femeii, îşi îngăduia să umble cu 
mâna rezemată pe bolta pântecelui. Pieptul ei era bombat, 
dar pântecele nu, deci cu atât mai mult destoinica femeie 
se îngrijea de rodnicia altora şi, de îndată ce afla de ea, 
ochii ei albaştri ca marea (era o domniţă din Ţara Şvabă) 
se umpleau de o lumină caldă, şi o roşeaţă uşoară i se 
aprindea în obrajii buni, pufoşi. De multă vreme această 
bucurie devenise tot mai rară pentru ea, ba chiar îi lipsise 
cu totul, de luni de zile, şi de aceea sosirea Sibyllei şi 
destăinuirile secrete ce i le făcu soţul şi Domnul ei despre 
tânără o răscoliră, şi nu puţin. Cum s-a-mpăcat evlavia ei 
cu starea nechibzuită şi cu totul necuviincioasă a vizita¬ 
toarei lor, nu ştiu. Pesemne că pentru ea orice maternitate. 


70 



oricât de rătăcit ar fi fost felul în care s-a înfăptuit, în¬ 
semna o sfântă binecuvântare şi o faptă dumnezeiască, o 
alianţă cu cauza comună a întregii feminităţi şi cu plăce¬ 
rea ei aproape lacomă de a ajuta. Aidoma unei mame, dar 
mai plină de râvnă şi cu încă mai multă temeinicie. Doam¬ 
na Eisengrein o primi pe cea atât de mâhnită, o separă 
îndată de tot castelul şi de toată lumea, închizând-o într-o 
odaie unde nu ducea lipsă de nimic şi unde o făcu scum¬ 
pa ei prizonieră; o vizita doar ea singură, o hrănea şi o 
îngrijea, asculta, pipăia, şi căuta s-o mângâie pe femeia 
palidă, din ce în ce mai rotunjită, când plângea după cel 
pierdut, peregrinul, unicul ei iubit. 

— Ah, mamă Eisengrein, unde o fi ajuns oare al meu 
drag şi neasemuit, fratele meu? Cum să pricep eu că sun¬ 
tem despărţiţi în astă lume! Nu pot răbda şi mi-e cu ne¬ 
putinţă să mă deprind. îmi sporesc păcatul şi-mi întăresc 
osânda oare, dacă plâng după el? Ah, port totuşi sămânţa 
trupului şi vieţii lui şi port sub inimă ceea ce mi-a dat 
îmbrăţişarea lui! Cucuvelele strigau, Hanegiff zăcea în 
sângele lui şi-nsângerat era şi patul. Dar cât de nespus de 
dulce era totuşi, când el era una cu mine, când aveam la 
buze umăru-i drag şi când m-a făcut, dacă nu soţie, măcar 
femeie, totuşi! 

— Linişteşte-te îi spuse Doamna şi îngrijitoarea, şi 
lasă-1 să se ducă! După ce ne-au făcut femei şi ne-au dat 
ce-i al lor, pot foarte bine să se ducă, nu ne mai sunt de 
nici un folos, şi totul rămâne doar o ispravă femeiască. 
Acum să ne bucurăm că suntem între noi, femeile! Vom 
avea o naştere minunată şi nu suntem departe de clipa 
când te voi vârî într-o baie fierbinte - asta eliberează şi 
grăbeşte. De la prima durere, oricât de domoală, nu mai 
plec de lângă tine, ci dorm, dacă-i nevoie, aci, pe scaun 
drept, veghez la patul tău, până când vin adevăratele 


7 1 



dureri. Ia seama, va fi foarte frumos şi-n fond e mult mai 
frumos decât flecuşteţul ăla de-mbrăţişare. 

Insă Sibylla avusese şi-un vis rău, pe care, fireşte, 
trebui să-l povestească Doamnei. I se năzărise că naşte un 
balaur ce-i sfâşie îngrozitor pântecele. Apoi acesta se-n- 
depărtă în zbor, pricinuindu-i o mare durere sufletească, 
dar se întoarse şi se îndesă la loc, spre durerea-i şi mai 
mare, în pântecele matern sfâşiat. 

— De aci se vede că ţi-e frică, copilă, şi altceva nimic. 
Ce balaur? Un mândru pui de om o s-aducem pe lume, 
aşa cum se cuvine, şi-aş dori să fie o femeiuşcă. Nici o 
grijă! Eu îl ridic şi-i tai buricul şi dacă nu vrea să scân¬ 
cească de-ndată, o să-l bat. 



Lepădarea 


■ -a fost deloc nevoie, căci copilaşul pe care 
fecioara-mamă îl aduse la lumină în dureri 
scânci îndată, întocmai aşa cum se dorise, şi 
era băiat, atât de curat alcătuit şi bine făcut, că 
te minunai, cu gene lungi şi capul lunguieţ, păr castaniu 
şi trăsături plăcute, semănându-i mamei, deci şi unchiu¬ 
lui, pe scurt, atât de drăgălaş, încât Doamna Eisengrein 
recunoscu: 

— Ce-i drept e drept, mi-aş fi dorit o fetiţică, dar şi 
ăsta de-aci mi-e pe plac. 

Şase luni scumpa-i prizonieră stătuse în odaie, ca gâscă 
în coteţ, la îngrăşat, apoi intrase în dureri şi născuse nu¬ 
mai cu castelana drept ajutor, căci totul trebuia făcut fără 
vâlvă, iar moaşa nu lăsa pe nimeni să se apropie. Era o 
muncă înfierbântată, pentru că, deşi era vară. Doamna 
Eisengrein, aţâţase în cămin un foc ce ardea cu vâlvătăi 
(aşa credea ea că e bine) şi-amândouă aveau feţe aprinse 
şi umflate, scăldate în sudoare, la munca lor de sub po¬ 
logul patului. Dar totul merse după legea firii şi atât de 
priincios şi netulburat, ca şi cum copilul nici n-ar fi fost 
zămislit în asemenea păcate, din aceeaşi carne şi acelaşi 
sânge, ci aşa cum se cuvine, cu un bărbat străin. Femeile, 
de altfel, uitaseră cu totul de păcat, iar că pentru acest 


73 



copil drăgălaş şi îmbucurător nu era loc pe pământ nici 
nu le mai trecea prin minte, căci amândouă ardeau nu¬ 
mai de dorinţa ca, după ce era spălat şi înfăşat, numai 
după aceea, să-l arate Domnului Eisengrein, ca să le îm¬ 
părtăşească bucuria. Deci el veni, chemat de gazdă, îl cer¬ 
cetă pe cel nou-născut şi zise: 

— Da, este un copil zdravăn şi mai princiar, trebuie 
s-o recunosc, decât ar fi îngăduit, ţinând seama că s-a 
născut cu atât de mari păcate. Ce mai atâta vorbă, îmi 
pare rău, am şi eu ochi şi inimă, şi nu neg. Dar întreb nu¬ 
mai: ce facem cu el acum? 

— Facem? strigă pe dată tânăra mamă, îngrozită. 

— Nu care cumva vrei să-l omori, Iroade? întrebă 
Doamna Eisengrein. 

— Eu - omor? se răsti el. Femeie, vrei să-mi pui în sea¬ 
mă omorârea ăstui copil frumos? Mort, grăi el, a venit pe 
lume, cu toate că trăieşte, asta-i dezbinarea şi nici un loc 
nu are, cu toate că-i aici. Asta-i contrazicerea pe care mi-o 
daţi mie spre dezlegare şi, pe deasupra, îmi mai daţi şi tot 
felul de porecle. Nu cumva băiatul o să crească aici, în 
odaie? Căci afară nici un om nu trebuie să dea ochii cu 
el. Nu i-am pus pe toţi seniorii să jure credinţă acestei 
fecioare, să fie ea stăpâna noastră, pentru ca acum fapta 
ei rea şi ocara să fie la vedere şi să-mi pierd onoarea lao¬ 
laltă cu-a ei? Dar voi, femeile, aveţi creier de vrabie şi 
gândul vă stă numai la ale cărnii şi la copii frumoşi, defel 
însă la onoare şi politică. 

Amândouă femeile se puseră pe plâns: Sibylla cu faţa 
în palmele-i palide, sub pologul patului, pe când Doamna 
Eisengrein, care ţinea copilul în braţe, îl stropi cu lacri¬ 
mile ei. 

— Vreau să mă gândesc, spuse el, să chibzuiesc cu grijă 
cum e cel mai bine să facem. Dar porecle, precum acelea 


74 



cu care m-aţi numit, nu permit. Apoi scărpină puţin copi¬ 
laşul cu degetul, sub bărbie. 

— Măi, drăgălaşule, măi boţ zâmbăreţ, biet păcătos 
micuţ, nu fi necăjit, s-o mai găsi scăpare şi pentru tine, pe 
calea de mijloc. 

Nevestei sale însă îi spuse a doua zi, pe coridor: 

— Doamnă Eisengrein, cel mai bine este să avem cât 
mai puţin de-a face cu ăst copil frumos şi să-l dăm cu 
totul în mâna Domnului. El trebuie să ştie ce are de gând 
să facă cu cel fără de adăpost şi, dacă se cuvine să trăiască 
sau să moară, cu smerenie să lăsăm toate acestea la voia 
Lui. Hotărăsc să facem numai cât trebuie ca pe băiat să-l 
dăm cu totul în mâna lui Dumnezeu, nici mai mult, nici 
mai puţin. De aceea am hotărât să-l lepăd pe mare, dar 
prin grija cu care o fac, să-i dau de înţeles lui Dumnezeu 
că, în ce ne priveşte, noi ne-am bucura dacă El ar salva 
copilul. Vreau să-l pun într-un butoiaş, pe care l-am şi 
ochit, unul foarte bun şi trainic, şi pe acesta într-o barcă, 
iar pe asta o lăsăm în voia valurilor. Dacă e înghiţit de 
ape - cu atât mai rău, asta a fost hotărârea dumnezeiască, 
şi nu a noastră, care am avut toată grija. Dar dacă mâna 
Lui poartă bărcuţa şi butoiaşul încotrova, la un ţărm 
locuit de oameni, atunci micuţul va fi crescut acolo ca un 
copil găsit şi se va bucura de viaţă după felul ţării şi a 
stării lui. Ce crezi? 

— Cred că Dumnezeu v-a dat. Domnule, o blândeţe 
nemiloasă, spuse doamna şi-i repetă Sibyllei, stând la pa¬ 
tul ei, tot ce-i împărtăşise domnul şi stăpânul. Aceasta 
ţinea copilul la sân şi când izbucni în hohote de plâns 
micuţul se sperie, scăpă ţâţa şi îşi strâmbă mutrişoara, 
scâncind amărât. 

— O, vai, vai, dulcea mea pedeapsă pe care o iubesc 
atât, de când a mişcat prima oară în mine. Tot ce mi-a 


75 



rămas de la dragul meu iubit, al trupului său dar, pe care-n 
mine l-am crescut în suferinţă şi l-am adus pe lume într-o 
arşiţă aşa de mare! O, Cavalere Eisengrein, neomule ce 
eşti, asta ţi-e credinţa de vasal? O, tu es mult de putefoi! L-ai 
mai şi numit „boţ zâmbăreţ" şi i-ai promis ajutor, acum 
însă vrei să-l lepezi pe marea sălbatică, într-un butoi, dară 
eu, ori că moare, ori că trăieşte ca un copil găsit, eu în 
nici un caz să nu-1 mai văd cu ochii mei? Nu, nu, nu 
suport! Ci mai degrabă să mă-nchidă pe mine în butoi, să 
fiu şi eu cu el, ca să ne-nghită unda sălbatică pe mine şi 
pe copilul meu, zălogul meu iubit! Ah, moaşă Eisengrein, 
care m-ai ajutat în durerile facerii, ajută-mă şi-acum, căci 
sunt deznădăjduită! 

— Ei, ia ascultă Doamnă, până la urmă trebuie să ai şi 
judecată, o povăţui bătrâna, îmbunând-o. Ce fel de butoi 
poate fi acela în care să-ncăpeţi amândoi, ca să călătoriţi 
pe valuri? Cel pe care a pus omul meu ochii, cel bun şi 
trainic, e mult prea mic pentru voi amândoi. Pe lângă 
asta, trebuie să te îngrijeşti de ţară, ca Stăpână, în locul 
fratelui tău, aşa e hotărârea şi ce s-ar întâmpla cu fratele, 
de s-ar întoarce şi ar găsi că ai plecat şi tu de aici împre¬ 
ună cu copilul? Uită-te la mine, mie mi-au murit de tim¬ 
puriu patm dintre copiii pe care i-am născut, şi unul a căzut 
în încăierare, şi mi-am pierdut oare minţile pentru asta? 
Noi am avut o sarcină uşoară, o naştere straşnică, dar că 
pruncul ăsta nu va avea loc pe pământ, asta - din păcate! - 
nu ne era necunoscut. Cel mult, şi-ar putea găsi unul por¬ 
nind pe mare, în privinţa asta Eisengrein are toată drep¬ 
tatea. Dar cum trebuie s-o facem, asta el a stabilit doar în 
linii mari. Mai departe, amănuntele mai delicate trebuie 
să le gândim, noi, femeile. Vrea să-l închidă pe boţişorul 
zâmbăreţ, pur şi simplu, aşa, în butoiaş. Doamne păzeşte! 
Ci mătăsurile cele mai bune pentru veşminte îi vom 


76 



aşterne dedesubt, dintre cele mai bogate, şi le vom întin¬ 
de din belşug şi peste el. Ce să mai adăugăm? Bani de 
aur, o sumă nu mai mică decât princiară, ca să poată fi 
crescut cu ajutorul ei cât mai bine, dacă Dumnezeu se va 
îndura să-l ducă pe uscat. Ce zici? A mai îmbunătăţit un 
stropşor Doamna Eisengrein, în felul ăsta, povaţa Dom¬ 
nului Eisengrein? Dar dacă crezi c-am isprăvit cu poveţele, 
greşeşti. Căci îi mai punem alături încă ce-o să spun. Ii 
mai punem o tăbliţă scrisă alături - ca un hrisov - şi pe 
ea scriem, pe ocolite, fără să pomenim de vreun om sau 
de vreo ţară, cum stau lucrurile cu copilul. Că este de 
neam mare, scriem, dar, vai! s-a potrivit aşa, că este al 
părinţilor săi frate şi nepot al mamei sale şi prin urmare 
pe tatăl său îl are unchi. De aceea şi ca să se ascundă asta, 
a fost pus pe mare, iar găsitorul să se poarte creştineşte 
(căci e de sperat să fie creştin), să-i dea sfântul botez şi, 
pentru creşterea lui, să se despăgubească luând din aur. 
Mai trebuie şi să-i sporească avutul, creştineşte, să i-1 în¬ 
mulţească, iar tăbliţa s-o păstreze cu statornicie, dar mai 
presus de toate, să-l deprindă cu meşteşugul scrisului, 
pentru ca odată, când va fi bărbat, să poată citi toată po¬ 
vestea asta de pe tăbliţă. Astfel va afla că este de obâr- 
şie-naltă, dar foarte, foarte păcătoasă, nu ca să se fălească, 
ci ca să-şi îndrepte gândurile către cer şi să răscumpere 
păcatul părinţilor săi printr-o viaţă evlavioasă, aşa ca să 
ajungeţi toţi trei la Domnul. Ia zi acu’, de nu-i adevărat 
că mama Eisengrein, devreme sau la asfinţit, dă totdea¬ 
una sfatul potrivit? 

Lăuza îşi strânse copilul în braţe şi oftă doar, însă nu 
mai spuse nimic, arătând astfel o întristată înţelegere. Nici 
nu putea să nu se bucure deloc de zestrea de mătăsuri 
scumpe ce avea de gând să le aştearnă castelana dedesubt 
şi peste copilaş şi încă de comoara pe care i-o arătă, dou㬠
zeci de monede de aur: ea le ascunse în două pâini pe 


77 



care avea să le aşeze la picioarele copilului. Dar cea mai 
grozavă era tăbliţa - deie Domnul să am şi eu noroc de o 
tăbliţă pentru scris atât de frumoasă! îmi plac mult şi 
scrisul şi uneltele bune de scris, dar sunt un biet călugăr 
şi o asemenea tăbliţă, din fildeş foarte fin, înrămată cu 
aur şi bătută de jur-împrejur cu fel şi fel de pietre scumpe, 
nu voi avea nicicând. Nu pot decât să povestesc despre 
asta şi să mă despăgubesc de sărăcia mea lăudând şi sl㬠
vind. Pe această tăbliţă aleasă, mama însemnă cu cerneală 
galică toată situaţia copilului, întocmai aşa cum îi spusese 
mai-nainte gazda şi scrise printre lacrimi: „Gândeşte-te, 
de vei trăi, tu, cel pe care nu-1 pot chema pe nume, la 
părinţii tăi, fără ură şi amărăciune! S-au iubit atât de mult 
unul pe altul, pe ei înşişi unul în celălalt, acesta fu păcatul 
lor şi zămislirea ta. Iartă-i şi fii bun în faţa Domnului, 
îndreptându-ţi toată iubirea către alt sânge şi luptând ca¬ 
valereşte pentru asta, de va fi nevoie..." Ar fi vrut să mai 
scrie şi pe margini şi să umple orice colţişor, dar Doamna 
Eisengrein îi luă tăbliţa. 

Sosi apoi ceasul când îi luă şi copilul, cu blândeţe şi 
vorbe de mângâiere. N-avea decât şaptesprezece zile, când 
castelanul socoti că nu-1 mai poate găzdui şi că trebuie, 
cu toată grija, dat în mâna Domnului. Mai supsese încă 
o dată pe-ndelete la sânul mamei şi era sătul, roşu şi do¬ 
lofan. Atunci gazda îl luă de-acolo, şi-n mâinile ei şi ale 
domnului ei, în taină, butoiaşul ajunse să-i fie casă, un 
nou pântece matern, din a cărui întunecime, dacă Dum¬ 
nezeu voia, avea să renască împreună cu zestrea de măt㬠
suri, pâinile umplute cu bani şi lămurirea pusă-n slove. 
Totul se făcu iute şi pe-ascuns, iar după ce fundul butoia¬ 
şului fu din nou smolit, avu loc un transport ciudat, noap¬ 
tea şi pe ceaţă, de la castel în jos, spre mare: Domnul 
Eisengrein, îmbrăcat în vizitiu, mână el însuşi calul prin 


78 



nisipurile şi iarba de pe dune, iar în spatele lui, în paza 
unui servitor tăcut, sicriaşul pântecos, cu cercurile vopsite, 
vrană şi toarte de fier: acestea erau de trebuinţă căci şi 
barca ce aştepta pregătită, jos, pe ţărmul pustiu, avea în㬠
untru asemenea urechi şi, lucrând pe tăcute, butoiaşul fu 
strâns legat în ea, cu funii, sub norii grăbiţi care ba aco¬ 
pereau luna, ba o lăsau să apară. Apoi, stăpân şi slugă, 
împinseră în apă barca cu gingaşul ei barcagiu, şi bunul 
Isus dădu vânt prielnic şi curent potrivit - barca se-ndepărtă 
de ţărm legănându-se uşor, copilul lunecă în depărtări - 
şi era în mâna Domnului. 

De la crenelul donjonului însă - de-acolo unde, păr㬠
sind prea vreme patul lehuziei, urcase cu ajutorul castela¬ 
nei scara în spirală - Sibylla întrezărea încă, la lumina 
lunii prea grăbite, căruţa clătinându-se pe dune. Ba şi pe 
ţărm, afară, voi să-i urmărească pe bărbaţii trebăluind cu 
butoiaşul, şi barca depărtându-se s-o vadă. Dar când nici 
ea nu mai putea crede că ar mai vedea ceva, îşi ascunse 
faţa la pieptul însoţitoarei şi jeli: 

— Uite-1 cum se duce-n zbor, balaurul meu, vai, vai 
şi-amar! 

— Las’ să zboare! o mângâie Doamna Eisengrein. Aşa 
zboară ei totdeauna şi noi, îndurerate, îi urmărim cu pri¬ 
virea. Hai, vino, vreau să te sprijin, să cobori din turn în 
sfântul pat al lehuziei, căci acolo ţi-este locul. 



Cele cinci săbii 


B piritul povestirii, pe care-1 întrupez, este un 
spirit hâtru şi isteţ, ce ştie să-şi vadă de ale lui 
şi nu satisface orice curiozitate îndată şi de-a 
dreptul, ci, trezind mai multe, potoleşte una, 
în timp ce pe alta o pune la gheaţă, ca să zic aşa, să mai 
dureze şi chiar să se mai întărească. De este vreunul ce 
vrea să ştie fără zăbavă ce s-a ales de copil pe marea m⬠
nioasă a Domnului, acesta va fi abătut şi desfătat cum se 
cuvine cu altă povestire, pe care de asemenea trebuie s-o 
ştie, fie şi de-i va-ntrista inima. Dar tocmai prin tristeţea 
ei atât de mare, ea poate să-i sporească şi nădejdea că 
afară, în largul mării, se vor petrece lucruri fericite, căci 
spiritul povestirii nu-i atât de nechibzuit încât să vestească 
numai întristare. 

Vestea următoare este despre mama păcătoasă şi cât de 
rău i-a mers ei mai departe. Intr-adevăr, femeia avea de 
suferit într-atât, încât nici nu mai ştiu de gura-mi e-n stare 
să facă faţă cu dreptate acestei suferinţe şi s-o cuprindă în 
cuvinte. Simt prea bine că-mi lipseşte experienţa. N-am 
avut parte nici de fericire, nici de nenorocire adevărată. 
Trăiesc aşa, la mijloc, între ele, călugăria mă desparte şi 
de una, şi de alta. Asta poate fi pricina pentru care chem 
în ajutor alegoria, ca să înfăţişez durerea Doamnei mele 


80 



şi spun că inima îi era străpunsă de cinci săbii, nu mai pu¬ 
ţine de atât. O să lămuresc metafora îndată şi-o să spun 
numele fiecăreia dintre cele cinci săbii. Prima era mâhnirea 
sufletească ce o înfricoşa pentm păcatul săvârşit cu al ei 
frate, când carnea şi sângele îşi aminteau din nou de el cu 
voluptate şi se simţea legată cu ardoare de speranţa reîn¬ 
toarcerii soţului ei. 

A doua era slăbiciunea dată de lehuzie, pentru că, în 
ciuda îngrijirii devotate a moaşei, îşi revenea după naşte¬ 
rea băiatului numai foarte încet şi greu. Laptele i se opri 
dându-i fierbinţeli şi după şase săptămâni, cât mi se spu¬ 
ne că este sorocul la femei să se ridice din patul de lehuză 
şi să meargă la biserică pentru prima oară, era încă atât de 
slăbită, încât abia se putea ţine pe picioare. Venea asta 
oare numai de la febra laptelui? Ah, nu, căci acum nu¬ 
mesc a treia sabie: asta erau frica, amărăciunea şi jelania 
pentru micul marinar rătăcitor - afară, în vântul sălbatic, 
dat cu totul în mână Domnului - care nu-i mai bea laptele 
şi despre care nu ştia dacă era salvat sau poate-1 înghiţise 
marea. Cum mai durea sabia asta! Dar cea de-a patra, asta 
era cu două tăişuri, înfiptă în inima ei cu groaznică mână, 
încât mă minunez cum de i-a supravieţuit şi a mai putut 
să-şi ducă zilele, nu pentru izbăvirea ei, sau numai în ul¬ 
timul rând pentru izbăvirea ei, cum mă încumet să ves¬ 
tesc. Ce-i drept, de două ori a căzut în nesimţire: o dată 
când a primit-o-n inimă şi-apoi la trezire, când şi-a dat 
seama că mai era încă acolo, iarăşi. Apoi a trăit cu ea şi a 
purtat-o - cum? Intrebaţi-i firea de gingaşă femeie tare, eu 
nu v-o pot spune. 

Da, tocmai cu trei zile înainte de ziua în care palida 
domniţă se cuvenea să meargă la biserică, se întâmplă că 
Anaclet, scutierul, sosi sus, la cetate, cu scutul întors, în 
semn de veste rea. Ce fel de veste ar fi putut să fie? Abia 


81 



de mai trebuia s-o înveşmânteze în cuvinte, ba nici m㬠
car nu era nevoie să vină cu scutul întors, spre a putea 
fi-nţeles. Că se întorcea singur era de-ajuns. Stăpânul lui 
drag murise. 

Ah, cât de nemângâiat sunt de această pierdere! Scrisul 
îmi oferă acum o durere adevărată, precum, în realitate, 
vieţii mele de călugăr fericirea adevărată îi este atât de 
puţin îngăduită. Se prea poate să scriu numai ca să-mi 
însuşesc câte ceva din amândouă, din fericirea şi suferinţa 
omenească. Abia-mi pot opri lacrimile la vederea scutului 
întors al lui Anaclet şi de n-ar fi afară, pe unde, ceva n㬠
dejde de-nlocuire şi prietenoasă viaţă nouă, nu mi-aş fi 
călcat pe inimă să-l ucid pe bietul Wiligis. Căci tot aşa 
cum spiritul povestirii este cel ce trage clopotele când ele 
sună de la sine, pe cei ce mor aici, în cântarea asta, tot el 
îi ucide. 

Mort, tânăml Wiligis, atât de mlădios şi gingaş! I-ade- 
vărat că nu luase-n seamă pe nimeni, în afară de sora lui, 
la fel de gingaşă, născută odată cu el şi apoi păcătuise cu 
ea de neiertat. Doar foarte greu mi-e şi să-i iert uciderea 
lui Hanegiff, un câine atât de bun. Dar, fără a pregeta, 
fusese gata de ispăşire, cavalereşte, de unde se şi văzuse că 
nu era copt. Nu ştiu, tânărul ăsta, deşi înzestrat pentru 
păcat şi slab de înger, nu avusese niciodată o inimă pu¬ 
ternică. Pălea mult prea uşor şi tremura la fel de uşor, era 
viteaz, dar fragil. Despărţirea de dulcea-i soră, femeia lui, 
îl zdruncinase tare şi pentru aspra călătorie de cruciat nu 
era bine înarmat sufleteşte. Hoţi, jivine, mlaştini, păduri, 
stânci şi ape biruise de mai multe ori, cu Anaclet alături, 
dar nu avea să ajungă nicidecum în portul Massilia: îna¬ 
inte de a sosi acolo îşi duse mâna la piept, îşi ridică faţa 
schimonosită către cer şi se prăbuşi pe muşchi, unde ca¬ 
lul îl adulmecă compătimitor. Ce iute coborî din şa 


82 



Anaclet! îl purtă pe braţe până la o cetate, nu departe de 
acolo, al cărei stăpân îl primi cu bunăvoinţă şi îl culcă cu 
grijă pe călătorul bolnav. Dar lui inima i se rupsese. A doua 
zi îşi dădu duhul şi, după ce i se trase giulgiul peste faţă, 
pământul, oricât i-ar fi fost dat să-mbătrânească, nu avea 
să mai revadă niciodată aidoma această faţă de frate cu 
totul deosebită, această buză de sus al cărei arc forma o gură 
mirată, aceşti ochi negri-albăstrii, acest năsuc fremătător, 
fruntea cu semnul de sub păml negru, sprâncenele frumoase. 

La acest gând o lacrimă-mi strivesc, lăudându-1 pe cas¬ 
telanul străin care a poruncit ducerea cu alai a rămăşiţelor 
pământeşti ale peregrinului princiar în ţara lui. Cu o zi 
înaintea cortegiului, Anaclet porni călare şi se-nfăţişă Si- 
byllei, cu scutu-ntors, cu privirile-n pământ. Ea fusese 
gata să leşine când i se spuse numele lui, numai al lui. 
Zărindu-1, se pierdu şi-i căzu în braţe. De lacrima mea tre¬ 
buie să mă ruşinez, căci doar din melancolie am vărsat-o, 
pe când ale ei erau dintr-o durere pe care nici o lacrimă n-o 
mai alină şi, când se trezi a doua oară, ochii îi erau uscaţi 
şi chipul împietrit. Lăsă scutierul să-i vorbească despre 
cele întâmplate cu stăpânul lui şi-apoi grăi doar: 

— Bine. 

Dar acest „bine“ nu era deloc bine. Un astfel de „bine“ 
nu este nicidecum supunere la hotărârea dumnezeiască, 
ci mai curând un semn al îndărătniciei şi veşnicei negaţii 
şi vrea să spună: „Facă-se voia Ta, Doamne Dumnezeule, 
eu trag acum ponoasele poruncii tale, căreia nu mă pot 
supune. Aveai în mine o femeie, una păcătoasă, se-nţelege. 
De-acum însă nu vei mai avea în mine nici o femeie, ci 
pentru totdeauna o împietrită mireasă a durerii, ferecată 
şi-ndărătnică, de-o să Te minunezi!" 

Feri-m-ar Domnul de aşa o sabie şi de-aşa o-mpietrire! 
Eu, unul, nici nu-i arăt vreo slăbiciune! Dar, cu toate astea. 


% 



sunt bucuros că povestind pot gusta din ea şi, într-un fel, 
chiar s-o cunosc. Domnul Eisengrein grăi către ea: 

— Racla fratelui vostru a sosit şi se află în capela din 
cetatea mea. El şi-a dat Domnului trupul în schimbul 
sufletului său şi-acum Voi sunteţi Doamna noastră. Iată 
că-mi îndoiesc genunchiul în faţa voastră! Totodată, cu 
respect vă pun în vedere, în numele onoarei voastre şi cu 
a mea voinţă, ca, atunci când îl vom duce la mormânt, să 
arătaţi o durere aşa cum se cuvine numai unui frate şi 
nimănui altcuiva. Orice durere mai fierbinte decât este 
drept şi pe măsură unei surori trebuie să rămână cu str㺬 
nicie tăinuită. 

— Pentru îndrumare şi delicată aluzie. Domnule Ca¬ 
valer, mulţumirile mele. Gândesc că nu arăt ca şi cum aş 
vrea să compromit onoarea voastră, a protectorului meu, 
printr-o exprimare a unei dureri ce-i dusă prea departe. 
Sunteţi chiar lipsit de experienţă într-ale durerii dacă vă 
închipuiţi că cea mai adâncă este zgomotoasă. Acum gân¬ 
desc să mă rog trei ceasuri la sicriul scumpului meu frate. 
Asta n-ar trebui să treacă de limita bunei-cuviinţe. Apoi 
puteţi să-l duceţi, cu doliu măsurat, la locul lui. Iar al meu, 
pe mai departe, nu mai este în castelul vostru înconjurat 
de apă şi nu de aici vreau să cârmuiesc ţara. Nădăjduiesc 
că şi de acum înainte vă voi avea vasal credincios. Cons 
du chatel, totuşi nu-mi plăceţi, şi, cu toate că m-aţi făcut 
stăpâna voastră, tot nu-mi intraţi în graţii, aflaţi-o de la 
mine acum. Voi mi l-aţi luat pe dulcele copil de frate, 
l-aţi îmbarcat pe marea mânioasă, iar pe-al lui tată, fratele 
meu scump, la moarte l-aţi trimis - desigur, toate acestea 
au trebuit să fie aşa, de dragul onoarei şi al artei guvern㬠
rii, totuşi eu vă port pică şi sunt sătulă până peste cap de 
nemiloasa-vă blândeţe. Nu vă vreau nici seneşal, nici vis¬ 
tiernic, nu vreau să vă am deloc prin preajmă când mă 


84 



voi aşeza în capitala mea, sus, în cetatea Bruges, la portul 
adânc. De aţi mai fi pe lângă mine, aţi vrea să ticluiţi pla¬ 
nuri iscusite de conducere a ţării, de dragul succesiunii 
directe şi să mă căsătoriţi neapărat cu un principe creştin 
de rang egal, când pentru mine unul singur a fost egal, cel 
căruia îi port veşnic doliu. De măritiş nici nu vreau s-aud, 
ci celui je tiendrai ad espous qui nos redemst de son sanc pre- 
cious. Pomeni, post, priveghi şi rugăciune pe pietre goale, 
pe lângă tot ce este cărnii potrivnic şi neplăcut, asta să fie 
viaţa mea de Doamnă a ţării, ca Dumnezeu să vadă că nu 
mai are în mine o femeie păcătoasă, ba chiar n-are nici 
una, ci doar o principesă-călugăriţă cu inima moartă. Ho¬ 
tărârea e luată. 

Aşa a fost şi aşa a rămas şi n-a fost. Domnul ştie de ce, 
hotărârea bună. Pentru că, vai, ea a adus a cincea sabie 
asupra Doamnei şi asupra întregii ţări, cum veţi afla în¬ 
dată. Sibylla nu se-ntoarse la Belrapeire, locul tinereţii şi 
al păcatului ei, cetatea zăcea în părăsire, păzită numai de 
un castelan şi de o mică trupă de ostaşi. Prinţesa ţinea curte 
la palatul din Bruges, la ţărmul mării, o curte austeră, unde 
nu era râs decât dacă Doamna nu se arăta, ci rămânea în 
rugăciune, singură sau între doi călugări, pe pietre goale. 
In rochie albă, cobora din cetate însoţită numai de două 
femei cu panere şi împărţea pomeni săracilor din oraş, 
care o venerau ca pe o sfântă. La bucurie şi la tihnă nu lua 
parte, ci numai la slujbe nocturne, canoane şi post, dar 
toate acestea nu din iubire pentru Dumnezeu, ci în ciuda 
lui, să-l sfideze şi să se sperie. Astfel trăi câţiva ani, însă 
penitenţa n-o făcu să-şi piardă frumuseţea cum, desigur. 
Domnul ar fi dorit. Chiar dacă adesea avea cearcăne vi¬ 
nete în jurul ochilor, de la priveghi, totuşi se împlinea de 
la an la an, păstrând pe pământ trăsăturile fratelui mort şi 
deveni cea mai frumoasă dintre femei, ceea ce, presupun. 


% 



era tot din voinţa ei, ca Dumnezeu să se mâhnească v㬠
zând că nu dăruieşte un trup atât de chipeş nici unui soţ, 
ci rămâne văduva ispăşitoare a fratelui ei. Şi totuşi, la fel 
ca în anii tineri, mai mulţi principi creştini o căutau şi îi 
cereau mâna, în scris şi prin solie, ba uneori venind chiar 
ei. Dar orişicare era refuzat. Asta întristase curtea, oraşul 
şi ţara, aşa cum îl întristase şi pe Dumnezeu, care trebuia 
să se-ntristeze, cu toate că nici faţă de atâta înfrânare şi 
căinţă nu avea de ce să fie împotrivă. Ea punea dezbinarea 
în seama lui. 

In al şaselea an, un principe tare nobil, Roger-Phillipus, 
regele din Arelat, începu s-o ceară pentru fiul lui bun 
de-nsurat, pe nume Roger, fără Phillip. Acesta era un prinţ 
cum n-aş putea suferi nici mort - un neruşinat. La numai 
cincisprezece ani avea o ţăcălie neagră, la fel cu ochii ce 
dogoreau asemeni tăciunilor încinşi, sprâncene stufoase 
şi mustaţa-n furculiţă şi era lung, păros, certăreţ şi galant, 
un cocoş, fărâmător de inimi, spadasin şi dat naibii, mie 
de tot insuportabil. Că tatăl lui îi voia binele, asta o pot 
înţelege, precum şi că socotea înţelept să-l potolească cât 
mai iute prin căsătorie. 

Fiica nobilă şi evlavioasă a Domnului Grimald i se p㬠
rea alegerea cea mai potrivită, iar planul mai cuprindea şi 
consideraţii politiceşti, căci nu numai pe femeia frumoa¬ 
să o dorea regele moştenitorului său, ci să mai adauge 
Artois şi Flandra la Arelat şi Burgundia, asta-i dorea fiu¬ 
lui, mai presus de toate. 

De aceea soliile şi rugăminţile, propunerile delicate şi 
darurile ispititoare treceau de la ţară la ţară, iar regele Ro¬ 
ger-Phillipus vizită el însuşi, cu fiul său şi o suită impo¬ 
zantă de cavaleri burgunzi, curtea de la Bruges, unde Roger 
seduse de îndată trei doamne de onoare, dar de Doamnă 
fu primit cu răceală. Dânsa avu un fel anume de a-i mă- 


86 



sura statura, cât se poate de cavalerească, în lungime, cu 
ochii batjocoritori, de sus în jos şi iar în sus, făcându-i 
cocoşului mult sânge rău şi-l înfierbântă definitiv, încât 
credea că onoarea lui ar fi pierdută dacă n-ar poseda-o. Şi 
curtea toată (inclusiv cele trei doamne căzute în doar c⬠
teva zile) era favorabilă peţirii, căci toţi doreau ca Sibylla 
să dea ţării un duce şi, în sfârşit, să pună capăt castităţii sale. 
Ea însă se feri curtenitoare de cererea regelui, nu spuse 
nu, dar nici pe departe da, şi îşi rezervă un timp nehotărât 
de gândire, după ce burgunzii plecară acasă la ei. De-acolo 
reînnoiră soliile, somaţiile şi rugăminţile, dar fură amânaţi 
şi îndestulaţi cu vorbe amăgitoare, care când se apropiau 
de nu, când, numai ca tribut plătit politeţii, ceva mai mult 
de da, lăsându-le pe toate încurcate, cu gândul de a-i face 
pe tată şi pe fiu, pân-la urmă, să se lase păgubaşi. 

Patru ani trecură astfel şi regele Roger-Phillipus întinse 
mâna morţii şi trebui să plece cu ea, dar Roger, cel cu ţă- 
călie, ajunse rege-n Arelat. Ce-i drept, acesta îndatorase 
toate doamnele de la curte sub cincizeci de ani şi pe lân¬ 
gă acestea încă o mulţime de fiice ale târgoveţilor, dar 
nu-şi uitase defel pofta nestăpânită pentru inaccesibila în 
rochie albă ce-1 măsurase atât de jignitor şi, de când ajun¬ 
sese pe tron, patima de a o stăpâni se unea cu setea de a-şi 
spori împărăţia cu a ei, potrivit iscusitului testament 
politicesc al tatălui său. Şi iată că ameninţarea obraznică se 
amesteca în cererea dulce când îi scria şi-i trimitea solii, 
cu înţelesul că mai curând vrea s-o cucerească cu armele 
decât să renunţe la cea mai bună dintre fecioare şi să ia o 
alta. A ei ar fi vina că regatul lui rămâne fără regină, pre¬ 
cum tot ea ar fi vinovată şi pentru că al ei este lipsit de 
Domn şi, împotriva atâtor rele. Dumnezeu îi va porunci, 
până la urmă, s-apuce sabia. Aşa, sau asemănător, scria 
acest cocoş şi armăsar. Dar cum Sibylla, ca să-l ţină-n frâu. 


87 



apropia vorbele ei amăgitoare din nou mai mult de da, 
mai trecură trei ani până-şi pierdu răbdarea. Dar apoi şi-o 
pierdu, şi, cu două mii de cavaleri şi zece mii de serjanţi, 
năvăli în ţara Sibyllei şi o trecu prin foc şi sabie. 

— Ajutor, Domnule Eisengrein! Uitaţi că, la supărare, 
v-am izgonit de la curtea noastră! Amintiţi-vă de serviciile 
ce le-aţi făcut tatălui nostru răposat întru Domnul! Che- 
maţi-mi cavalerii, adunaţi-mi pedestraşii, deschideţi arse¬ 
nalele, vajnice mareşal, şi împotriviţi-vă tâlharului obraznic, 
ce vrea, cu mână-nsângerată, să ne atragă cu sila în patul 
lui. Apăraţi-o pe Ducesa voastră, de Dumnezeu sfinţită. 

Aşa-ncepu „războiul din amor“, cum e numit de menes¬ 
treli, între Burgundia şi Flandra-Artois, şi care cu izbândă 
schimbătoare, mereu reînnoit cu îndărătnicie, se înclină 
când de-o parte, când de cealaltă, timp de cinci ani. 

— Daţi, Doamnă, totuşi ţării pace, după atâta suferinţă 
şi-ntindeţi mâna, aşadar, aceluia pe care voi l-aţi pus pe 
jar, abraşul peţitor cum altul nu mai e! Dar neclintită ea 
grăi: ,Jamais\“ 



Pescarii din Saint Dunstan 



u, Clemens, laud înfăptuirile înţelepciunii 
Domnului. Cât de minunat şi demn de admi¬ 
raţie nu-i pare celui ce-a-nvăţat puţină geo¬ 
grafie faptul că este-o legătură între Oceanus 
şi Marea Nordului, printr-un canal ce trece între Karolingia 
şi Englitera şi din pricina îngustimii sale este numit, în 
glumă, „mâneca“ dar şi „canalul“, cu toate că, în sens 
strict, numai un şanţ săpat de mâna omului ar trebui 
numit canal, nu însă şi o alcătuire sărată a lui Dumnezeu 
ce nu vădeşte nimic din liniştea neclintită a unui canal, şi 
adeseori este biciuit de furtuni şi răscolit de valuri sălba¬ 
tice, învăţându-1 pe corăbier să se roage. Asta se poate 
spune şi pentru nave mai mari şi mai trainice, precum 
aceea pe care eu însumi am traversat această apă, de cu¬ 
rând. Dar dacă mă gândesc la hazardul căruia îi este 
încredinţată o barcă şubredă, o luntre deschisă, simplă 
jucărie a valurilor, ce nu-i nici măcar echipată, sau totuşi 
echipată la modul cel mai gingaş şi mai neajutorat -, mă 
înfior de puţinătatea nădejdii ce rămâne pentru o astfel 
de bărcuţă de a ajunge vreodată cu bine la ţărm şi admir 
uimit îndemânarea Domnului, cu care El, dacă El vrea, 
ştie s-o cârmuiască printre primejdii pe care El însuşi le 


8 9 



îngrămădeşte înainte-i, ba cu acest prilej îmi vin pe buze 
vorbele: Nemo contra Deum nisi Deus ipse. 

Insule sunt aşezate pe această apă tocmai acolo unde 
cată deja să se deschidă către Oceanus: mai mari, mici şi 
foarte mărunte, numite „cele normande 11 , fireşte, pentru 
că se află mai aproape de Francia şi de Ţara Normanzilor 
decât de Cornwall şi Sussex; iar pe una dintre cele mai 
mărunte, depărtată de celelalte mai adânc în mare, către 
Englitera, sunt pe cale a mă muta în închipuire, dimpreună 
cu cititorul. Era un petic de pământ al Domnului, încins 
de valuri, ai cărui locuitori, spre mântuirea lor, ce-i drept, 
fuseseră ajunşi de creştinism, dar altminteri duceau o viaţă 
foarte primitivă, prea puţin ştiutoare de cele ce se petrec 
în lume. Pe măsura numărului lor, se statorniciseră într-o 
aşezare cu case răzleţite printre păşuni pentru vite şi gr㬠
dini de zarzavat, care, după cum ştiau, la fel cu întreaga 
insulă, se numea Saint Dunstan şi se hrăneau cu ce le 
aducea creşterea vitelor, prepararea untului, grădinăritul 
şi pescuitul. Mă-ndrept într-acolo, nu în ultimul rând, ci 
chiar înainte de toate, de dragul unui bărbat evlavios şi 
foarte bun, căruia i se cuvine toată simpatia mea şi vreau, 
chiar aici, să-i aduc muţumiri pentru foloasele deosebite 
ce, în marea-i bunătate, le-a adus povestirii cu a cărei 
reîmprospătare mă îndeletnicesc, într-un mod plăcut 
Domnului. 

Este Preacinstitul Gregorius, abatele mănăstirii Agonia 
Dei, ce îşi are obârşia într-o străveche colonie de laur a şi 
cenobiţi supuşi regulei cisterciene, aşezată în apropiere de 
malul dinspre asfinţit al insulei, care reprezenta podoaba 
ei spirituală - cum, de altfel, nădăjduiesc că o mai repre¬ 
zintă şi astăzi. Dintre călugării ce depuseseră legământul, 
nu adăpostea între zidurile ei cu mult mai mulţi decât 
avusese discipoli Domnul şi Mântuitorul nostru, poate 
paisprezece, pe lângă un număr de fraţi mireni ce îngri- 


90 



jeau vitele mănăstirii şi, în afară de asta, câţiva copii me¬ 
niţi călugăriei, daţi în grija fraţilor de la Patimile Domnu¬ 
lui pentru învăţătură duhovnicească şi care, în parte, 
proveneau din alte insule. Toţi aceştia însă, cu mic, cu 
mare, bătrâni, bărbaţi şi băieţi, priveau în sus, ca spre un 
tată, cu unanimă şi încrezătoare veneraţie, către abatele 
Gregorius, datorită bunătăţii, blândeţii, spiritului de drep¬ 
tate şi destoiniciei sale treze; aceasta este, după cum cel 
învăţat ştie, chiar înţelesul numelui său. 

Abatele Gregorius poate fi zugrăvit ca un bărbat pl㬠
cut, de statură mijlocie, a cărui faţă plină, rasă cu grijă, cu 
gura mică şi buza de jos rotunjită şi ieşită în afară, era 
încoronată în creştet de o strălucitoare chelie lucie. Pe la 
tâmple mai avea păr creţ, cărunt. Sutana de călugăr, în¬ 
cinsă cu un şnur frumos împletit, prin care era tras roza¬ 
riul, se rotunjea peste un pântece onorabil, ce părea mai 
degrabă o expresie a conştiinţei curate decât a plictiselii; 
ţinutei sale nu-i lipsea defel o agilitate plăcută, remarcabilă 
la cei cincizeci de ani ai săi. Că trândăvia şi cruţarea mo¬ 
latică de sine nu-i stăteau în fire se dovedeşte totodată şi 
prin aceea că îl găsim de unul singur, dis-de-dimineaţă, 
pe o vreme mai mult decât urâcioasă (căci picura din no¬ 
rii grei şi un vânt turbat bătea dinspre nord-nord-vest), 
coborând spre plaja din jurul golfului în formă de pot¬ 
coavă ce pătrunde în insulă pe această parte, şi în care 
marea îşi rostogoleşte valurile, spărgându-se de lespezile 
de piatră puse-n calea lor. Lăsând îndărătul lui mănăstirea, 
ale cărei clădiri învăluite-n ploaie se conturau pe fondul 
unei fâşii de pădure întunecoasă, abatele păşea sprijinin- 
du-se-n toiagul lung, cu sutana suflecată, prin nisipul ud, 
adesea printre felurite fărâmături de stâncă împrăştiate prin 
tot locul, bolovănoase şi mari, de nu erau cumva mărun- 
ţite-n pietricele. Ca să-şi apere umerii de umezeală purta 
o pătură de pâslă, pe care o ţinea strânsă-mprejur cu mâna 


9 1 



şi avea îndesată pe cap o pălărie deloc bisericească, cu 
boruri mari, lăsate, aşa cum poartă pescarii de pe insulă, 
la îndeletnicirile lor. Ţinea capul plecat împotriva vântului 
şi clipea, dar îşi întorcea adesea faţa udă într-o parte, ca 
să cerceteze, cu chipul îngrijorat, largul mării. 

Gândurile lui erau după cum urmează: 

„Urât, urât. Avem destulă vreme rea pe insula noastră, 
însă asta-i din cale-afară de duşmănoasă, dacă ne gândim 
la anotimp. Nu cârtesc, dar sunt neliniştit. Cum mai n㬠
vălesc talazurile, mult îmblânzite aici în golf şi împroaş¬ 
că furioase lespezile, le îneacă din când în când cu totul 
şi se revărsă în bălţile sălcii din dreapta mea, silindu-mă 
să sar la o parte din faţa lor cu o sprinteneală aproape ne¬ 
cuviincioasă! Da’ cum o fi afară, în larg, unde, la porunca 
mea, se află fraţii pescari Wiglaf şi Ethelwulf? Cine m-ar 
vedea aici ar spune că am ieşit pe plajă în ciuda vremii 
ăsteia cumplite. Insă eu am ieşit aici din zorii zilei tocmai 
din pricina vremii cumplite, mânat de nelinişte. Şi tot ne¬ 
liniştea este cea care mă îndeamnă la cugetări atât de inu¬ 
tile şi fără importanţă cum sunt acestea despre «în ciuda» 
şi «din pricina» care, în neliniştea mea, devin totuna. 
Dumnezeu nu vrea ca omul să fie prea liniştit, ci îl în¬ 
zestrează, întru corectarea lui, cu nelinişte, îndemnându-1 
să se înzestreze singur cu ea, aşa cum am făcut eu trimi¬ 
ţând pescarii afară, pe vremea asta, care oricum, ieri du- 
pă-amiază, nu se putea ghici. Cât de liniştit aş fi putut să 
fiu fără grija asta pe care singur mi-am făcut-o! Căci alt¬ 
minteri toate sunt foarte bune, sau măcar bune, pe această 
insulă, care, după asigurările locuitorilor ei vârstnici, se 
numeşte Saint Dunstan şi la mănăstirea mea de colo, din 
spate, numită, de data asta fără îndoială. Patimile Dom¬ 
nului, cunoscută sub numele ăsta şi pe insulele vecine, 
precum şi pe altele foarte îndepărtate. Te poţi gândi la ea 


92 



numai cu umilinţă şi mândria de a-i fi abate nu-i defel o 
ispită serioasă. Căci printre mănăstirile creştinătăţii este 
mică şi nici măcar nu are capitulul ei, ci chiar refectoriul 
trebuie să fie în sala de întruniri, deşi acolo dăinuie întot¬ 
deauna iz stătut de hrană pământească. Doar jumătate 
dintre fraţi au chilia lor, ceilalţi trebuie să înnopteze în 
dormitorul comun şi numai eu, fireşte, am pentru mine 
o odaie încăpătoare, la care nu ar trebui să mă gândesc cu 
trufie, ci să-mi amintesc numai cu recunoştinţă cât de 
smoothly merge totul în mica noastră gospodărie a Dom¬ 
nului, pe drum cucernic şi intrat pe bun făgaş, şi cât de 
plăcut este să găseşti stratul pregătit din vreme, ca să nu 
mai trebuiască să sapi temelii şi să desţeleneşti în sălb㬠
ticie, ci doar să protejezi şi să ţii totul în bună rânduială. 
De pionierat şi desţelenit s-au îngrijit acum o sută şi mai 
bine de ani fraţii vieţii solitare şi comunitare ce au venit 
aici prima oară, au mânuit hârleţul, sapa şi mistria, au c㬠
rat piatră cu roaba şi, în vreme ce îşi clădeau claustrul şi 
prefăceau pământul nisipos în grădină de legume, lămu¬ 
reau şi minţile întunecate ale locuitorilor insulei şi îi lu¬ 
minau cu adevărul lui Isus. Ei ştiau bine că trândăvia este 
mlaştina tuturor ispitelor şi de aceea nu se dedicau numai 
contemplaţiei, din care nici n-ar fi putut trăi, ci trebăluiau 
şi desţeleneau harnic, cum, la fel, şi eu ţin ca oiţele mele, 
pe lângă cufundarea întru Domnul, să aibă totdeauna parte 
şi de muncă grea, manuală şi de grădinărie, ca să obo¬ 
sească zdravăn. Eu însumi sunt prea bătrân, fireşte, şi ve¬ 
nerabil pentru asta. Prea bătrân, dar nu prea venerabil. 
Cuvântul «venerabil» doar Diavolul mi l-a şoptit, ca să-mi 
facă de ruşine smerenia care şi altminterea este întotdeauna 
lăsată pradă primejdiei, pentru că, în mod îmbucurător, 
ca abbot învestit, sunt primul om de pe insulă spre a cărui 
mână se pleacă oricine îl întâlneşte. Oare aceşti oameni 


93 



au fost cu adevărat convertiţi la creştinism odinioară prin 
aceea că o fecioară iluminată, pe care voiau s-o jertfească 
unui balaur pustiitor al insulei, i-a ţinut acestuia crucifixul 
înainte, încât el, după ce a mai scuipat o dată din gâtlej 
foc şi pară, s-a-ntins la pământ şi a murit? Zice-se că toţi 
au fost atât de impresionaţi, încât cu toţii s-au închinat pe 
dată la Isus. Nu prea pot să cred această poveste, căci cum 
ar fi putut ajunge pe insulă balaurul şi din ce ou ar fi pu¬ 
tut el să iasă? Nu sunt deloc în stare să-mi închipui pe-aici 
un balaur care ia zălog fecioare. Dar asta poate fi numită 
o păcătoasă lipsă de naivitate, dacă şi mie, cu riscul de a 
ajunge în cazanul diavolului trufiei, mi se pare îndreptăţită 
o anume deosebire între ceea ce trebuie să creadă un om 
învăţat şi credinţa în Dumnezeu a vulgului. In treacăt fie 
spus şi cu îngrijorare, creştinismul oamenilor de aici nu 
poate susţine cu prea multă siguranţă dacă era în fond un 
balaur sau nu era, şi tocmai de aceea este o mare binecu¬ 
vântare că noi, fraţii, stăm de strajă credinţei aici, la Ago¬ 
nia Dei. Căci ceea ce s-a câştigat se poate pierde iarăşi; 
am auzit că în aşa numita Ţară Alemană, departe de aici, 
creştinismul prinsese rădăcini încă din vremea romanilor, 
dar că ţara aceea a recăzut în beznă până la ivirea unor 
apostoli irlandezi, ce au aprins din nou lumina. Despărţirea 
de lume prin apă aşa multă are avantaje, căci te păstrează 
simplu şi ferit de unele încurcături. Pe de altă parte însă, 
nu este bine nici când marile ridicări ale popoarelor, miş¬ 
cările şi schimbările, cum s-au petrecut, din câte ştiu, de¬ 
mult, trec la mare depărtare de cel singuratic şi închis în 
el şi, dacă îmi este îngăduit să mă exprim astfel, marile 
întâmplări ale lumii nu-1 iau cu ele, ci îl lasă neştiutor în 
urmă şi deoparte, pe o treaptă învechită. Ştiu foarte bine 
că aici, în cugete şi obiceiuri, sunt tot soiul de lucruri 
rămase-n urmă, care abia dacă merită un nume mai bun 


94 



decât cel al grozăviei druide şi că împotriva răspândirii 
lor mica noastră cetate a Domnului reprezintă unicul zid 
de apărare. Aceşti oameni au stat mereu în acelaşi loc, ei 
între ei, pentru că nimeni nu i-a băgat în seamă, în timp 
ce aiurea, aşa cred, nici o ţară de pe pământ nu mai este 
locuită de băştinaşii ei, ci toţi s-au pus în mişcare şi i-au 
împins pe alţii înaintea lor, iar aceştia au trebuit să-şi caute 
noi şi noi locuri, ori că le găseau deja părăsite, ori că şi le 
cucereau cu mână vârtoasă. Aşa am auzit despre burgunzi, 
care au coborât de sus, din Thule, până la valul de graniţă 
roman şi s-au aşezat, nu fără trufie, la fluviul Rhenus 
unde, între timp, au fost măcelăriţi de huni, până ce s-au 
împuţinat. Şi asta nu-i tot; mai ştiu şi despre Vortigern, 
principele briţilor, care a chemat în ajutor corăbierii ger¬ 
mani împotriva picţilor sălbatici, cu care aceştia totuşi, 
într-o clipită, au făcut corp comun împotriva celor ce-i 
chemaseră. Pe neaşteptate haugii, anglii, euţii şi saxonii 
au format un imperiu britanic pe care apoi normandul a 
pus piciorul şi l-a apucat bine cu mâinile-amândouă. Da, 
cunoştinţele mele sunt uimitoare! Dar, Doamne, în loc 
să mă fălesc cu ele faţă de mine însumi, ar trebui să-mi 
amintesc de ce tot umblu acum prin vânt şi ploaie reze- 
mându-mă în toiag, şi că toate gândurile lăturalnice, cu 
totul inutile, pe care le ţes în minte, sunt iscate numai de 
nelinişte, din pricina lipsei de grijă de care m-am făcut vi¬ 
novat, fie şi numai din prea multă grijă. Fiindcă m-am 
îngrijit de oiţele mele ca un tată, vrând să le dau pentru 
astăzi, zi de post, o mâncare bună de peşte, din belşug, 
pentru fiecare. 

De aceea i-am îmboldit pe Wiglaf şi Ethelwulf, bărba¬ 
ţii pescari, să iasă pe mare înainte de ivirea zorilor şi, pe 
deasupra, le-am promis o plată bună dacă îmi aduc peşti 
mulţi şi gustoşi. Dar punând la cale o vreme cum abia 


95 



toamna începe, diavolul mi-a întors toată grija în cea mai 
grosolană lipsă a ei. Căci, ispitiţi de Mamona, cei doi s-au 
încumetat în larg, cine ştie cât de departe, şi, dacă la cea¬ 
sul acesta i-a înghiţit adâncul. Doamne fereşte, sunt uci¬ 
gaşul lor. Ce-i drept, ei sunt învăţaţi cu marea, ţepeni ca 
pielea ungurească şi nu se dau înapoi de la un mic dans 
cu undele sălbatice. Dar ce mă fac eu dacă totuşi îi în¬ 
haţă, şi cum dau ochii cu văduvele şi orfanii lor? Ethel- 
wulf, cel mai vârstnic, n-are, ce-i drept, decât o fiică 
măritată cu un bărbat de pe insula vecină, dinspre răsărit, 
numită Saint Aldhelm, cum cei mai mulţi cred. Dar 
Wiglaf, fratele lui, hrăneşte cu trudă şase copii şi femeia 
lui îl mai ţine la sân pe cel mai mic. Neliniştea mea din 
pricina tuturor acestora creşte neîncetat. Gata! Acum stau 
locului de parcă-am prins rădăcini şi-mi aţintesc privirile 
către intrarea-n golf unde, cu ochii mei pătrunzători, ce 
încă merită recunoştinţă, îmi pare că desluşesc o pânză. 
Mi-e mai uşor să văd pentru că ploaia s-a oprit, chiar dacă 
vântul e încă vijelios. Da, slavă Domnului, este o pânză, 
este luntrea lui Wiglaf şi Ethelwulf! Din moment ce-au 
ajuns iar în golful ocrotitor, pot fi socotiţi salvaţi, ba poa¬ 
te că-mi aduc cu ei şi peştii doriţi. Asta chiar că-i culmea: 
abia se-nfiripă un strop de speranţă-n mine că oamenii 
trăiesc, şi mi-e gândul iar la peşti, care de mult nu mai 
aveau nici o importanţă, din pricina primejdiei! Cum se 
mai rostogoleşte inima omului în jocul dintre lipsa cura¬ 
jului şi prisosul lui! Bine că virtutea prevederii mă aduce 
din nou cu gândul la peşte... Dar ce-i cu mine? Oare mi 
se pare că, acolo, în depărtare, se leagănă două bărci pe 
valuri, una lângă alta? Se înşală cumva ochii mei în care, 
de obicei, pot să mă încred deplin? Nu, Cristoase!, văd o 
pânză şi două luntri. Sau s-a văzut aşa doar o clipă, fiind¬ 
că acum a doua pare a se topi în ceaţă ori a fi înghiţită de 


96 



ceaţă, şi numai cea cu pânză, de altfel singura care con¬ 
tează acum, se mai arată şi cârmeşte sprintenă, cu vânt 
prielnic, înlăuntru, în golf. Cei doi fraţi muraţi au şi expe¬ 
rienţă şi măiestrie ca să ocolească lespezile de piatră, în 
privinţa asta grija mea este egală cu zero. Ei vin, tot vin, 
ţâşnesc ca o săgeată, cu pânza în vânt, pieziş, din spate! 
Tare aş fi ispitit să strig către ei Oheo, o-he-o, prin mâi¬ 
nile făcute pâlnie, dacă nu ar fi o purtare necuviincioasă. 
Sosesc pe lângă promontoriul din partea cealaltă, după 
cum văd, şi vor să-şi facă intrarea în locul unde marea îşi 
taie drum îngust şi puţin adânc, între stânci şi coastă. 
Trebuie să mă întorc şi eu acolo, cu inima plină de recu¬ 
noştinţă, să-i primesc. Nu m-aş mira prea mult dacă ar 
aduce şi o încărcătură de peşte îmbelşugată! 11 

Aşadar barca intră, întâmpinată de abate, care le făcea 
cu mâna, pânza fu lăsată jos, oamenii vâsliră cât mai aproa¬ 
pe, la urmă coborâră în apă şi traseră cu puterea braţelor 
luntrea pe nisip, în timp ce abatele îi salută cu vorbe 
pline de bucurie: 

— Hei, hello, bravi Wiglaf şi Ethelwulf, bun venit pe 
uscat, la fericit liman! Că sunteţi iar înapoi, pe-o vreme 
ca asta. Domnul fie lăudat! Am face bine să îngenunchem 
toţi trei pe loc şi slavă să-I cântăm. Precum vedeţi, abatele 
vostru şi-a făcut griji amarnice pentru voi, de s-a ostenit 
să vină la ţărm, prin ploaie şi furtună. Cum vă merge? 
Da’ peşti aveţi? 

— Hello, hai, domnu’, înc-odată-i cu bine, răspunseră 
ei. Dac’avem peşti? Deh, littăl bit mult ne cam cereţi, zău 
aşa. Păi îi mare luck că nu ne-a avut peştii pă noi, că mi 
ţi-a fost o vâjâială de te dădea jos. Nişte coups de vent 
babane, de nu-ţi vine să crezi. Unu’ s-a muncit să dea apa 
din barcă ş-ăl’lalt să proptească cârma şi nici gând să faci 
altă treabă. 


97 



„Cum vorbesc, îşi spuse abatele. Extrem de ordinar/ 1 
(Fiindcă-şi închipuia că îl supără felul lor de a vorbi, când 
în fond era totuşi dezamăgit că nu aduseseră peşte.) „Ori¬ 
cât de bucuros şi uşurat aş fi că s-au întors - gândi el - nu 
pot trece însă cu vederea că sunt foarte înapoiaţi. 11 

— Dacă Dumnezeu v-a salvat, spuse el, presupun că 
voi, voinicilor, v-aţi rugat Lui din străfundul inimii, când 
eraţi în necaz? 

— Da, da, domnu’, o făcurăm şi p-asta. 

— Şi n-aţi amestecat nimic de-alt soi, sau ocări şi tot 
felul de bazaconii de-altădată? 

— Deh, dom’le, cum să făcem aşa ceva? 

„Pesemne că totuşi au făcut-o“, gândi el. „Moderat. Ce 
mai bărbi roşii au şi tot roşii şi sărate le sunt trupurile 
vânjoase, musculoase, goale până la cingătoare. De ce or 
fi atât de despuiaţi şi de ce îşi vor fi dezbrăcat tunicele şi 
jupele pe-o vreme ca asta? 11 Ochii i se opriră la barca vop¬ 
sită pe din afară în verde, dar de pe care culoarea se coş¬ 
covea, dând la iveală spoiala albă de dedesubt. In ea 
zăceau plase, două vâsle, o cange. In spate mai era stivuit 
ceva, iar deasupra îşi trântiseră hainele. 

— Ce-aveţi aici şi ce-i mormanul ăla? întrebă el ar㬠
tând cu toiagul lui intr-acolo. 

— Păi numa’ nişte bulendre, bălmăjiră ei. Domnii nici 
că se uită la aşa ceva. 

„Or fi având totuşi peşte, gândi el, şi vor să-l mănânce 
doar ei? Sau ce altceva or fi ascunzând de mine sub hai¬ 
nele lor? Vădit că sunt încurcaţi. Trebuie să dăm de capăt 
trebii ăsteia. 11 Şi în timp ce spuse: Ei, ia să vedem, îşi în¬ 
tinse toiagul şi împinse la o parte boarfele năduşite de pe 
ceea ce acopereau. Era un butoiaş, mititel şi pântecos, cu 
doagele date cu gudron. 

— Ia te uită! spuse el. Cum de-a ajuns, măi voinicilor, 
butoiaşul ăsta arătos în luntrea voastră? Ce-i în el? 

98 



— Păi da’ ce să fie? răspunseră ei ferindu-şi privirile. 
Marfă de pur pipăi. Fresh water in, catran e, ba-i vinars. 

Şi se contraziceau cât se poate de caraghios. 

— Minţiţi, spuse abatele mustrător. Să vorbeşti corect, 
asta nu trebuie neapărat. Dar să spui adevărul, trebuie. 

Şi, apropiindu-se mai mult, pipăi butoiaşul şi se plecă 
asupra lui, ca să-l cerceteze mai bine. Deodată se dădu 
înapoi, lovindu-şi palmele una de alta. Dinăuntru, prin 
vrană, răzbătuse până la el un scâncet. 

— O, Doamne-Dumnezeule! strigă el. Linişte! Nici o 
mişcare, nici un sunet, s-ascult. 

Şi se aplecă încă o dată peste el. Iar scânci. 

— Voi spirite preafericite şi soli ai strălucirii, vorbi 
abatele, de data asta nu aşa tare, căci avea glasul sugrumat, 
şi îşi făcu cruce de mai multe ori. Voi, voinicilor, fii ai 
aceleiaşi mame, Wiglaf şi Ethelwulf, de unde aveţi buto¬ 
iul ăsta? Fiindcă, fie c-o ştiţi, fie nu, în el e-ascuns un pui 
de om, vă jur. 

— Numa’ un pui de om? întrebară ei. 

Nu ştiau nimic despre aşa ceva şi ar fi fost dezamăgiţi 
să nu fie mai mult. Pescuiseră butoiul din valuri, cu mâ- 
na-ngheţată, la intrarea-n golf, căci acolo plutea de colo- 
colo o barcă fără marinar şi au urmărit-o pân-au legat-o 
de ei, şi au luat butoiaşul în luntrea lor, crezând că poate 
o avea ceva de trebuinţă pentru pur pipăi şi că nimănui 
nu i-ar păsa de ar pune ei mâna pe el. 

— Nici un cuvânt de prisos! îi întrerupse Gregorius. 
Nici o vorbă nu are rost şi preţioasă-i fiecare clipă. Afară 
cu butoiul, chiar acum, şi sus cu el, pe ţărm, aici, unde 
întind pătura de pe propriii mei umeri. Fără şovăială şi 
trăncăneală! Acest butoiaş minunat şi tare tulburător să 
fie deschis pe loc, fără zăbavă. Vă spun: în el este un co¬ 
pilaş viu. Spargeţi butoiul chiar acum, repede, dar cu mare 


99 



grijă! Luaţi toporişca, cuţitele. Răzuiţi tot catranul care-1 
acoperă! O, deschideţi, deschideţi! 

Aşa făcură. înflăcăraţi de râvna lui, ridicară iute buto¬ 
iaşul pe uscat şi se pricepură, ca oamenii îndemânatici 
care ştiu să umble cu lucrurile, să-i dezlipească flancul, 
să-l despice şi să-l deschidă. Abatele îngenunche lângă ei 
şi, când adăpostul fu deschis, scoase din el, cu evlavie şi 
rugându-se încetişor, ce ascundea: un bebeluş, culcat pe 
aşternut de mătase din Alexandria şi de-asemenea acoperit 
cu ea, la picioare cu două pâini şi o tăbliţă foarte scumpă, 
având pe ea scrisoare. Copilul însă clipea şi strănuta din 
pricina luminii, chiar aşa mohorâtă cum era ziua. Abatele 
era mulţumit că e deja îngenuncheat, şi nu-i nevoit să o 
mai facă o dată acum. 

— Deus dedit, Deus dedit! spuse el, cu mâinile împreunate. 
Această naştere din marea sălbatică este tot ce-am întâlnit 
mai ciudat de sfânt, de când mă ştiu. Ce ne spune tăbliţa 
asta? 

O apucă apropiindu-şi-o de ochi şi trecu în fugă cu 
privirea peste cele scrise. Deocamdată nu-i prea ajungea 
la înţelegere ce citea, însă atâta pricepu pe loc, că, în ce 
priveşte obârşia copilului, aceasta, nobilă, intr-adevăr, are 
însă o poveste înfricoşătoare. „La ce m-am aşteptat? 1 ' îşi 
spuse el. „Să fie un bebeluş cu o situaţie în bună rându- 
ială, rătăcind de colo-colo în largul mării, intr-un butoi? 11 
Cuprins de milă se aplecă asupra gingaşei, păcătoasei des¬ 
coperiri. Şi iată că, văzându-i faţa blândă atât de aproape 
deasupra lui, copilul îi zâmbi cu gura lui dulce. 

Bunului om i se umeziră ochii. Brusc, sufletul i se um¬ 
plu de râvnă şi se ridică, gata pentru cele mai hotărâte 
porunci. 

— Bărbaţi, spuse el, acest copil găsit, un băiat, cum mi 
se scrie, a fost atât de fericit aşezat şi totodată atât de 


ioo 



miraculos păzit de Dumnezeu în acest mic butoi, încât 
reiese limpede: trebuie să-l luăm asupra noastră discret şi 
cu multă minte, din voia Domnului şi după planul Lui 
dezvăluit fără greş. Se înţelege, copilaşul, încă nebotezat, 
aparţine mănăstirii. Dar deocamdată şi numaidecât, tu, 
Wiglaf, o să-l iei la tine, în coliba ta de-aici, de-aproape, 
unde tot mişună plozii născuţi din căsnicie binecuvântată 
şi îl vei încredinţa femeii tale, Mahaute, care tocmai are 
din nou pieptul plin de lapte, iar ea îl va încălzi şi alăpta, 
căci deşi Dumnezeu s-a îndurat să-l ţină în viaţă cât a 
călătorit, acum poate fi în primejdie de moarte din lipsă 
de îngrijire. Credite mi! Ce faceţi pentru brotăcel n-o să vă 
păgubească. Situaţia lui, se-nţelege, e în dezordine, dar 
nici sărac nu este, după cum vedeţi din ţesăturile acestea 
rare, aduse cu el. 

Chemă din nou în ajutor tăbliţa pe care o ascunsese 
deja sub veşminte şi citi în ea. Apoi apucă o pâine, o frân- 
se şi se uită înăuntru. 

— Dacă îţi dau, se întoarse el către Wiglaf, două mo¬ 
nezi de aur plată pentru hrană, o dată pentm totdeauna, te 
prinzi să creşti copilul împreună cu ai tăi, ca şi cum ar fi al 
tău, doar cu ceva mai multă grijă, pentm că, de fapt, de 
îndată ce va avea câţiva ani urmează să fie-al mănăstirii? 

Cum două monezi de aur erau mai mult decăt văzuse 
Wiglaf vreodată la un loc, făgădui s-o facă. 

— Hai, fugi acasă, strigă abatele. Stăm şi ne gândim 
prea mult, faţă de nevoile atât de grabnice ale copilului. 
Wiglaf, înfăşoară-1 pe micuţ în ţesăturile puse dedesubt - 
sunt de la Alisaundre, din Orient, pricepi? - hai, ia-1 în 
braţe şi du-1, cât poţi tu de lin. Pe cele puse deasupra le 
iau eu, precum şi pâinile amândouă, copilul nu le poate 
mânca. Şi ascultă: dacă vreun om te-ntreabă, şi pe femeia 
ta, cum de s-a făcut să aveţi deodată şapte copii în loc de 


IOI 



şase - dar cine să bage de seamă deosebirea! atunci îi 
spuneţi că pe acesta-1 aveţi de la fiica fratelui vostru din 
Saint Aldhelm, sau cum îi spune insulei lor, ea l-ar fi 
născut, dar fiind suferindă de năduf, nu-1 poate îngriji, de 
aceea l-aţi fi luat, din iubire faţă de cei de-acelaşi sânge, şi 
v-aţi prins să-l creşteţi. 

— Păi astea-s gogoşi şi fidăl-fadăl, se amestecă acum 
Ethelwulf, îndărătnic. Fii-mea zău de are năduf, ba-i roto¬ 
feie şi rumenă toată, ca măru’, şi poa’ să crească vreo 
doişpe plozi numa’ să-i facă. Astea-s gogoriţe. Nu ne-aţi 
tot bătut la cap, domnule, să spunem doar ce-i drept, chiar 
cu gura noastră proastă? 

— Chiar trebuie să te răţoieşti aşa, Ethelwulf, întrebă 
abatele, la o desluşire atât de gingaş cumpănită şi să dai 
nume oribile la ceea ce se apropie atât de mult de adevăr? 
Fiindcă aşa cum aţi sosit cu copilul în barcă, se putea prea 
bine, măcar din cât se părea, să veniţi din insula Aldhelm 
şi de la fiica ta, pe care n-o cunosc, dar pe care tu, cu tot 
dinadinsul, o zugrăveşti peste măsură de robustă. Vreau 
să-ţi spun ceva. Dacă îţi dau un ban de aur, o dată pentru 
totdeauna, vrei să iei de bună minciuna asta cucernică pe 
care l-am învăţat pe fratele tău s-o spună, şi să-ţi ţii gura 
cu sfinţenie despre cum am găsit copilul? 

Pentru un ban de aur, Ethelwulf se învoi pe dată. 

— Wiglaf, îi atrase luarea-aminte abatele, vezi să nu te 
împiedici cu copilul, de bucurie că eşti bogat. Dar acum 
şi Ethelwulf este de-a dreptul înstărit. El n-are nimic îm¬ 
potrivă ca voi, tu şi Mahaute, imediat după prânz, după 
rugăciunea de la amiază, să-mi aduceţi băieţelul la m㬠
năstire şi să mă înştiinţaţi că este copilul fiicei fratelui vos¬ 
tru şi că mamă-sa zace mai mereu pe patul de suferinţă, 
eu însă, aşa să vă rugaţi cu toţii, să-i fiu tată duhovnicesc 
şi să-l botez de îndată, lucru de care încă n-a avut parte. 


102 



Vorbiţi cuviincios şi îngrijit! Vă voi primi în cercul fraţi¬ 
lor şi ăsta nu este un motiv să vă lăsaţi gura slobodă, 
precum vă este obiceiul de fiecare zi. Fraţii v-ar lua în râs. 
Să nu spuneţi: „Io-te-1, ţâncu, ţi l-am adus la botejune!“ 
Nu aşa necuviincios. Reculegeţi-vă şi grăiţi din vârful 
buzelor: „Onorate Domnule Abate, acest copilaş, de cu¬ 
rând născut, este trimis de smeriţii săi părinţi, care ni l-au 
încredinţat, şi noi vă rugăm să-i daţi sfânta creştinare cu 
propria voastră mână, ca să-i poată fi răscumpărată viaţa 
veşnică şi mai cu seamă, dacă binevoiţi, să-i daţi chiar 
numele vostru, Gregorius.“ Wiglafi spune după mine! 

Şi Wiglaf trebui să spună după el de trei ori, cu mare 
chin, rugămintea, din vârful buzelor, până ce abatele îl 
lăsă să se ducă la coliba lui. Aici îi dădu copilaşul femeii 
lui, Mahaute, poruncindu-i sub ameninţarea cu bătaie 
cruntă să nu-ntrebe niciodată de unde se trage, dar oame¬ 
nilor, dacă e nevoie, să le spună una-alta, şi să-l îngrijească 
ca şi cum ar fi al ei, ba încă ceva mai bine. Dar ea gândi: 
„El şi bătaia lui! Trebuie să fii bărbat ca să crezi că poţi 
ţine o taină ca asta, mai multă vreme, faţă de nevastă-ta. 
O scot eu la iveală! 1 ' 



Sporirea banilor 


edeţi dar cum Dumnezeu a izbutit să se pună 
împotriva Lui însuşi cu cea mai mare iscusinţă, 
astfel încât nepotul Domnului Grimald, co¬ 
pilul copiilor răi, să ajungă cu bine, în buto¬ 
iaş, pe uscat. Un curent puternic făcuse bărcuţa fără de 
cârmaci, această jucărie a vântului sălbatic, să treacă prin 
strâmtoarea unde-i doar un pas între uscaturi şi apoi pe 
mâneca mării, în jos, până în apropierea insulei stinghere 
pe care, în înţelepciunea Sa, o hărăzise drept loc celui ne¬ 
îngăduit. Doar două nopţi şi o zi durase călătoria lui, iar 
uneia mai lungi, de asta-s foarte sigur, nu i-ar fi putut 
supravieţui nici chiar un copil ca acesta, puternic şi până 
atunci bine hrănit. Cred că dormise aproape toată vre¬ 
mea, legănat de bătaia valurilor şi totodată păzit de ele în 
bezna maternă a butoiului său, iar dacă la sosirea lui nu 
era chiar de tot uscat, nu era din vina mării. Aprigă pri¬ 
mejdie îi ameninţase chiar şi-n ultimul ceas viaţa păc㬠
toasă, cu stâncile-nspumate ale golfului spre a cărui 
intrare se-ndrepta bărcuţa lui. Dar tocmai acolo îl găsiseră 
bărbaţii care pescuiau şi nu putuseră să-i ascundă abatelui 
descoperirea lor. Deci s-a-ntâmplat precum am povestit. 

Mahaute, femeia lui Wiglaf, altfel posacă şi gâlcevitoare, 
era mereu blândă şi voioasă când devenea mamă şi toc- 

104 




mai de aceea, în ciuda sărăciei din coliba lui, bărbatul 
avea grijă s-o lase grea şi binecuvântată oricât de des era 
cu putinţă. Ea avea lapte mai mult decât îndeajuns pen¬ 
tru sugarul ei, ba chiar din belşug şi pentru cel adus, şi-l 
potolea şi încălzea cu toată bunătatea de care, pentru 
scurtă vreme, avea parte. Aşa că era culcat, rumen şi sătul, 
în scutece proaste şi pe aşternut de paie, alături de băiatul 
pescarului, Flann, ce-i era acum frate de lapte. Dar îndată 
ce soţii îşi terminară prânzul, luară copilul şi-l duseră din¬ 
colo, la mănăstire, potrivit poveţei abatelui. Acesta-i reţi¬ 
nuse pe fraţi în refectoriu şi-i poruncise lectorului, fratele 
Fiakrius, un călugăr cu o voce de bas catifelată, să le mai 
citească încă un capitol excepţional din cartea SummaAste- 
sana. Şi tocmai se desfătau ascultând, când soţii cerură să 
fie primiţi, iar prietenul meu, abatele, se arătă cam prost 
dispus din pricina întreruperii. 

— De ce trebuie să ne tulbure, spuse el, la acest capi¬ 
tol plin de spirit? Dar apoi se arătă plin de blândeţe faţă 
de acei sărmani, deşi uimit. 

— Oameni buni, grăi el, ce vă aduce la noi, pe toţi trei, 
cu copilul acesta bătător la ochi de frumos? 

Acum veni rândul lui Wiglaf să-şi ţuguie buzele şi să 
dea drumul celor învăţate pe de rost despre cucernicii 
parentes, fiica suferindă a fratelui şi creştinare, iar felul cum 
o făcu stârni mare veselie printre călugări. Fiindcă abatele 
se gândise că vor râde dacă pescarul va vorbi cu gură proas¬ 
tă, dar acum ei râdeau tocmai pentru că vorbea atât de 
ales, dar mai cu seamă când uita şi mai spunea „ţâncu’“ 
şi „botejune“, în ciuda opreliştii. 

— I-auziţi-1 pe mojic! strigau ei. Ce limbă-i în mintea 
lui şi ce mai eloquentia! 

Dar abatele le interzise, chiar dacă zâmbind un pic, ze¬ 
flemeaua şi luă băieţelul în braţe, cu admiraţie şi gingăşie. 


105 



— S-a mai văzut vreodată pe această insulă, Saint 
Dunstan, un alt copil care să ţi se lipească aşa bine de 
suflet? Uitaţi-vă la ochii aceştia negri-sinilii şi la buzişoara 
asta de sus, atât de gingaşă! Şi la mânuţele deosebit de 
graţioase! Şi dacă ating, cu dosul degetului acest obrăjor, 
se simte parcă spumă şi mireasmă - aproape că nu e deloc 
substantia, sau numai una cerească. Mă doare să aud că 
este un fel de orfan, prin suferinţa mamei sale de departe, 
şi pe soţii Wiglaf şi Mahaute nu pot decât să-i laud că vor 
să-l ia la ei şi să-l ţină ca şi cum ar fi al lor. Dar mă în¬ 
tristează mai ales, credite mi, că pruncul acesta, atât de 
drăgălaş, nu a fost încă primit în rândurile creştinătăţii. 
Nu mai încape zăbavă! Să mergem numaidecât cu toţii la 
baptisterium, în biserică, acolo vreau să îl creştinez, cu mâna 
mea, şi, după dorinţă, voi fi duhovnicul lui, botezându-1 
cu numele meu, Gregorius. 

Aşa se şi întâmplă, prietenul meu făcu precum a zis, 
iar băiatul fu numit cu numele lui sărbătoresc: Gregorius, 
dar îndeobşte şi zi de zi i se spunea Grigors. Cu acest nu¬ 
me crescu printre copiii mojicului şi-o duse bine în mâi¬ 
nile Mahautei, chiar şi după ce ea recăzuse de mult din 
starea de blândeţe voioasă în cea posacă şi gâlcevitoare. 
Căci abatele Gregorius o ţinea sub ochi cu stricteţe, să 
vadă cum îşi îndeplineşte îndatoririle de mamă, şi nu lăsa 
aproape nici o zi fără să treacă pe la coliba lui Wiglaf, ca 
să se asigure de sănătatea micului său fiu spiritual. Dar 
toţi copiii pescamlui, precum şi cei doi părinţi, o duceau 
cu mult mai bine decât înainte, căci cele două monezi pe 
care Wiglaf le primise de la abate îl înlesniră cu mult 
peste cât cheltuia pentru îngrijirea celui de-al şaptelea, şi, 
dacă până atunci sărăcia cruntă îl ţinuse în ghearele ei, 
acum îi scăpase, şi putea să-şi ducă traiul pe picior tot mai 
mare. Ogoarele lui stătuseră de-atâta vreme în udătură şi 
sărătură, le lucrase cu mare caznă, iar cu pescuitul abia de 

106 



potolise foamea alor săi. De-acum totul era altfel. Cum¬ 
pără trei vaci şi doi porci, precum şi dreptul de păşunat 
pe un islaz, adăugă la colibă un grajd, o cocină şi încă o 
odaie şi s-aşeză acolo cu ai lui, la supa de zer, cârnat şi 
varză creaţă. Căci ceva loc de grădină şi ogor de sfeclă 
căpătă şi de la obşte, sădi, după ce îngrăşă pământul cu 
gunoi de grajd, morcovi, varză şi măzăriche, parte pentru 
hrana lui, parte pentru piaţă, iar curând se mai îndeletnici 
numai din când în când cu pescuitul cel amarnic - toate 
prin binecuvântarea copilului. 

Când femeia lui, Mahaute, îl văzu pentru prima oară 
construind un grajd, ridică braţele mirându-se de nu mai 
putea ce făcea el acolo, în sărăcia lui, şi pentru ce. Dar el 
nu-i spuse. Apoi, când sosiră două vaci, ceva mai târziu 
încă una, după aceea cocina şi porcii, apoi odaia, mai târ¬ 
ziu ogorul de sfeclă, ea se minuna la fiecare înnoire, gro¬ 
zav şi-n gura mare: 

— Bărbate, eşti bătut în cap? Bărbate, pentru Dumne¬ 
zeu, ce ţi-o mai da prin scăfârlie şi unde o s-ajungem cu 
sărăcia noastră? Doamne, Dumnezeule, bărbate, dă und’ 
iei tu galbenii pentru toată prăpăduiala asta? Aveam nu- 
ma’ zeamă chioară, ş-acum avem cârnaţi şi lapte covăsit 
şi ne-am ajuns, ce mai. Bărbate, aiasta nu-i lucru curat, acu’ 
mai pui şi morcovi! De nu-mi spui de unde-ai banii, atunci 
sigură’s că-ţi vin chiar de la ghiavol! 

— Nu te-am oprit, pe cureaua mea - ameninţă bărba¬ 
tul -, să mă-ntrebi? 

— Numa’ de copil m-ai oprit, da’ nu de bani! 

— Ba te-am oprit să-ntrebi orişice, spuse bărbatul. 

— N-am voie să-ntreb nimic? Aduni comori aicea şi 
tot vrăjeşti încoa’ vite cornute şi porci, şi io să nu-ntreb: 
cin’ te-a ajutat? 

— Muiere, spuse omul, înc-o vorbă şi-mi scot cureaua 
şi te fac io să ţipi ca o apucată, da’ din altă pricină. 


107 



Atunci ea tăcu. Dar într-o noapte, când lui îi veni pofta 
să se-nfrupte din trupul ei veşted, ea nu-1 lăsă să se apro¬ 
pie, până nu-i destăinui cum fusese treaba cu copilul pe 
care el şi fratele lui îl pescuiseră din valuri, cu mâini- 
le-ngheţate, iar abatele îl descoperise şi-i dădu lui doi 
galbeni, ca ei să-l crească pentru mănăstire. Dar al cui era 
copilul şi cine îl pusese în butoiaş, pe mare, asta n-o ştie. 
Apoi, după ce îşi făcu pofta cu ea, grăi: 

— Uf, n-a meritat ca să-ţi zic taina! De n-o ţii şi te-a- 
puci să trăncăneşti că Grigors îi copil găsit pă mare, te bat 
de te zvânt. 

Şi ea păstră secretul, nu trăncăni vreo câţiva ani, pen¬ 
tru că se temea să nu-şi piardă cârnaţii şi laptele covăsit, 
dacă nu tace. Dar pe copilul găsit nu-1 îngrijea mai prost 
decât pe Flann, prâslea al ei şi îi arăta abatelui, de câte ori 
venea să vadă dacă totul e în bună rânduială, doi fraţi de 
lapte înfloritori. El se prefăcea că înflorirea amândurora 
îi stătea la fel la inimă, îl lăuda pe grosolanul Flann nu mai 
puţin decât pe străin, care totuşi se cunoştea că este cio¬ 
plit dintr-un lemn mai bun şi către care-şi îndrepta toată 
atenţia, pe tăcute; nu numai pentru că era gingaş şi fru¬ 
mos pe lângă copiii de pescar, ci, înainte de toate, fiindcă 
ştia că se născuse cu mari păcate, căci asta îl înduioşează 
pe creştin şi îi îndeamnă inima către un fel de stimă. 

Cum îi priau pescarului banii de mâncare, asta abatele 
o vedea zâmbind în sine. Dar îl făcu să ia aminte că t㬠
bliţa îi cerea şi lui să îngrijească zestrea copilului şi s-o 
înmulţească. Mult de tot citise tăbliţa încă din prima zi. 
Orice s-ar spune, nici o tăbliţă n-a mai fost vreodată atât 
de des citită ca asta. Abatele Gregorius se închidea în oda¬ 
ia lui când o studia şi nu puţin timp îi lua la-nceput, ca 
din spusele ocolite şi sfielnice despre înrudirile copilului 
(că ar fi al părinţilor săi frate şi nepoţel) pline de păcat, să 
scoată adevărul înduioşător pentru o inimă de creştin. 

108 



Frate şi soră - ce patimă! Dumnezeu făcuse din păcatul 
nostru patimile Lui! Păcatul şi crucea erau una în El şi El 
era, în primul rând, un Dumnezeu al păcătoşilor. De aceea 
El îi destinase micului rod fără loc - un loc în cetatea Lui, 
Patimile Domnului. Abatele o simţea profund şi misiu¬ 
nea îi era scumpă. Primul îndemn al tăbliţei îl şi înde¬ 
plinise şi botezase copilaşul barbar. Următorul, să-l înveţe 
scrisul, ca să-şi poată citi cândva tăbliţa, voia să-l urmeze 
de îndată ce copilul crescut de pescari va fi ajuns la vârsta 
de şcoală. Şi al treilea se cerea ascultat: adică celui lepădat 
să i se sporească avutul, cele şaptesprezece monezi de aur 
rămase, după ce dăduse trei pescarilor, din cele douăzeci 
găsite în pâini. Pentru asta îşi făcu oarecare scrupule căci 
nu-i oare, oricum, o comoară atât de însemnată, combus¬ 
tibilul focului din iad, fără a mai pomeni că trebuie să iei 
şi dobândă şi să te laşi plătit pentru timpul lăsat de Dum¬ 
nezeu? Dorea totuşi tare mult s-o facă, pentru micul său 
fiu spiritual, după îndmmarea tăbliţei. 

De aceea îl chemă în chilia lui pe vistiernicul mănăs¬ 
tirii, fratele Chrysogonus, încuie uşa şi grăi: 

— Frate, eu, abatele tău, am aici un capital destul de 
bogat, bani de orfan, în monezi de aur, şaptesprezece la 
număr, transmise mie în mâini cinstite -, nu doar ca să-i 
ferec în sipet ca valoare moartă, ci ca să-i fac să dea profit. 
Doar se cere ca sluga evlavioasă să nu-şi îngroape talantul 
pe care i-1 încredinţează Domnul, ci să-l înmulţească. Şi 
totuşi, dacă chibzuieşti de două ori, camăta nu-i treabă 
creştinească şi este un păcat. In această dilemă ce mă 
sfătuieşti să fac? 

— E foarte uşor, răspunse Chrysogonus. Ii daţi suma 
evreului Timon din Damasc, cel cu barbă şi pălărie ţugu¬ 
iată, un om exact şi de încredere, cu bună experienţă în 
cămătărie. El nu face negoţ decât cu banii de la banca lui 
de schimb şi are o privire cuprinzătoare în lumea banului. 



de nici nu vă vine-a crede. Va trimite suma voastră, dacă 
se poate, chiar şi până la Londinium în Essex, să lucreze 
şi s-o sporească, să aducă dobândă şi dobândă la dobândă, 
la suma de bază şi, dacă-i lăsaţi destul timp, capitalul, din 
şaptesprezece mărci de aur vă face o sută cincizeci. 

— Chiar aşa o fi, întrebă abatele, şi chiar ştie să mulgă 
atât de mult timpul? E şi de-ncredere? 

— Nu există cămătar mai evlavios, răspunse fratele, 
decât evreul din Saint Dunstan. 

— Bine, Chrysogonus, atunci, te rog, du-te, ia comoara 
orfanului şi depune-o la Timon, cel cu pălărie galbenă, în 
banca lui! Du-te numaidecât ca banii să înceapă a spori 
cât mai curând şi adu-mi chitanţa! 

Aşa îl îndemnă abatele pe frate, dar, de la uşă îl mai 
chemă încă o dată îndărăt: 

— Chrysogone, spuse el, eu, abatele tău, am parte de 
o cunoaştere cuprinzătoare, ce nu este întotdeauna lesne 
de purtat, credemi\ îmi umblă prin minte nişte sinoade şi 
nişte concilii care au oprit afacerile cu dobânzi, atât pen¬ 
tru clerici cât şi pentru mireni, ori dacă pentru aceştia nu, 
pentru noi, clericii, în orice caz. De aceea, după ce dai ba¬ 
nii evreului, vei face bine să te prezinţi jos, în camera de 
flagelare şi, spre ispăşire, să-ţi aplici o pedeapsă moderată. 

— Ba nu, răspunse fratele. Am peste şaizeci de ani şi 
suport foarte prost loviturile de bici, chiar dacă mi le aplic 
eu însumi, cu destulă cruţare. Voi însă sunteţi cu zece ani 
mai tânăr şi banii sunt ai voştri. De aceea, dacă de ispă- 
şire-i vorba, ar trebui să coborâţi singur în camera cu pri¬ 
cina şi să vă daţi măsura potrivită. 

— Du-te cu Dumnezeu! spuse abatele şi se apucă din 
nou să citească tăbliţa. 


no 



întristatul 


e astfel de griji şi învârteli băiatul Grigors nu 
avea habar şi nu ştia nimic despre sine însuşi 
şi situaţia lui, în afară numai de ceea ce îi 
arăta fiece zi. Crescu printre copiii pescarului, 
ei îl ţineau drept frate, cum şi el îi socotea fraţii lui; iar 
pentru oamenii de pe insulă, dacă cumva se sinchiseau de 
asta, trecea drept mezinul lui Wiglaf şi al Mahautei, căci 
ceea ce urzise de nevoie abatele, cum că ar fi din Saint 
Aldhelm şi al fiicei suferinde de năduf a lui Ethelwulf, nu 
se arătase a fi de trebuinţă, ori dacă totuşi vreodată da, 
amănuntul se pierduse de îndată din memoria oamenilor. 
Purta îmbrăcămintea grosolană a fraţilor săi, şi când îm¬ 
plini trei ani, începu să vorbească la fel ca ei şi ca părinţii 
lor, spunând şi: „Ce naiba-i ăsta?“, şi „Nu şăd acilea“; doar 
că-nvăţase de la abate, naşul lui, care-i vizita atât de des, 
să adauge la spusa lui vorba „Credemi“; aşa că zicea: 
„Flann, credemi, nu ţi-am şerpelit io bila“, din care pricină 
fraţii, iar până la urmă şi părinţii, mai întâi în glumă, dar 
apoi şi fără, au prins să-l strige „Credemi“. Şi el răspundea 
la numele acesta. 

Credemi-Grigors era chipeş la-nfăţişare. Buzele lui nu 
păreau făcute pentru graiul necioplit folosit de ceilalţi din 
colibă, părul lui castaniu şi moale nu semăna cu galbe- 
nul-pai, ofilit, de pe capul plozilor pescamlui, nici zâmbetul 



iii 



lui cu rânjetul lor, iar lacrimile lui tăcute, când îl durea, 
n-aveau nimic a face cu smiorcăiala lor. La cinci ani 
se-nălţă şi membrele îi deveniră zvelte, deosebindu-se tot 
mai mult de ceilalţi prin statură, prin mână şi picior, ţi¬ 
nută şi mers, cu căpşorul lunguieţ, chipul grav şi plăcut, 
cu gură severă; încă de pe-atunci era deprins să-l ţină aple¬ 
cat pieziş spre umăr şi să privească, cu braţul îndoit spre 
celălalt umăr, cu ochii adumbriţi de gene negre, adânc, 
într-un vis. 

La şase ani intră la mănăstire; abatele socoti că a sosit 
timpul. Fiindcă bunul om dorea ca Grigors să-nveţe cât 
mai grabnic scrisul - departe de el gândul de a-1 pune să 
citească deja tăbliţa, era totuşi nerăbdător să-l ştie în stare 
s-o facă cât mai curând. Să se despartă de ai lui nu păru 
să fie mare lucru nici pentru ei, nici pentru băiat. Se mută 
doar la o bucăţică de drum de la coliba părintească, din¬ 
colo, la călugări, aproape de tot. Şi totuşi, despărţirea era 
mai profundă, cotitura în viaţa lui mai însemnată decât 
credeau ambele părţi, ţinând seama de plecarea lui uşoară 
de-acasă, şi chiar dacă îşi vedea fraţii şi părinţii adoptivi 
oricât de des voia, totuşi, de la o lună la alta, prăpastia 
dintre ei se căsca din ce în ce, astfel că de cele mai multe 
ori, aceştia amuţeau când şedea împreună cu ei. 

Era acum un şcolar al mănăstirii, schimbase cămaşa 
peticită cu un fel de stihar, purta părul mare peste urechi 
şi tuns scurt la ceafă şi avea mâinile şi picioarele curate. 
Cititul şi scrisul le învăţă foarte repede de la Pater Petrus- 
et-Paulus, un frate blând, care ca învăţat şi poet se numea 
Galfried von Monmouth, şi îi supraveghea şi instruia pe 
cei cinci-şase elevi de la Agonia Dei; împreună cu ei, Gri¬ 
gors dormea într-un iatac boltit. Erau mai mari ca el şi 
ştiau deja să scrie, când veni el acolo, dar îi ajunse repede 
din urmă cu condeiul şi cu pana şi, după un an, îi întrecu 
categoric, spre bucuria lui Petrus-et-Paulus, în micile scien- 


112 



tiae şi arte ale cuvântului, socotit şi cântare, căci băieţii 
cântau imnuri latineşti de slavă, compuse chiar de frate, 
care îi acompania ciupind corzile teorbei. Gregorius înv㬠
ţă le ciupească şi el, precum şi latineşte. 

Vorbirea-i era acum curată, la fel mâinile şi picioarele, 
şi curând uită graiul necioplit din colibă, dinadins nu, nici 
din îngâmfare. Când, pe la opt şi pe la zece ani, şedea în 
vizită la familia de ţărani sărmani, îşi dădea silinţa, din 
politeţe, să întrebuinţeze vorbele lor, dar acum acestea 
sunau fals în gura lui şi nu i se mai potriveau defel, încât 
chipurile se crispau: al lui de ruşine, ale lor de supărare, 
căci li se părea că vrea să-şi bată joc de ei. Mai ales fratele 
lui de sân, Flann, un băietan cu cap rotund şi gât scurt, 
cu ochi de asemenea rotunzi, asemenea castanelor desco- 
jite, îl privea cu duşmănie, în timp ce-şi muşca buzele groa¬ 
se şi-şi strângea chiar pumnii. 

Pe Gregors îl durea asta, căci el dorea să fie prietenos 
şi nu-i plăcea să se fălească, poate doar cu totul fără voie. 
Progresele lui erau înaripate, spre bucuria lui Petru-şi-Paul, 
ca şi a celorlalţi fraţi care îl învăţau, iar când abatele îl as¬ 
culta, se minuna. La unsprezece ani era un grammaticus 
priceput şi-n anii următori inteligenţa lui se întări într-atât, 
încât divinitas îi deveni pe deplin limpede. Aceasta este 
ştiinţa despre dumnezeire. Mânuia multe cărţi şi orice i 
se punea în faţă pătrundea cu uşurinţă, prindea esenţa şi 
devenea maestru în materie. La cincisprezece-şaisprezece 
ani asculta de legibus, o ştiinţă în care este vorba de legi şi 
pentru care trebuie să ai o minte foarte deschisă. Tânărul 
Credemi însă şi-o însuşi ca-n joacă şi curând era un jurist 
cum greu mai găseşti. Vreau să mai spun, şi ştiu cât este 
de adevărat, că în tot acest câştig de ştiinţă sufletul lui nu 
lua parte decât pe jumătate. Şi vreau să adaug ceva ce poate 
suna enigmatic şi anume că, dacă subtila învăţătură era cea 



care îl înstrăina de coliba lui din primii ani ai vieţii, mai 
existau însă şi alte lucruri, sentimente şi imagini care îi 
stricau uneori plăcerea pentru cunoştinţele monahiceşti 
şi pentru cărţi, şi îi era ca şi cum ar fi diferit, prin fire şi 
alcătuire, nu numai de ai săi, ci, în fond, că nu s-ar potrivi 
nici cu călugării şi colegii de şcoală, că nu i s-ar potrivi 
nici stiharul, nici starea, nici cursul vieţii lui ce alterna în¬ 
genuncheatul cu aplecarea asupra cărţilor, şi că, în taină, 
era străin aici, ca şi acolo. 

Era asta cumva trufie şi-nfumurare păcătoasă? Dar dacă 
nu se mândrea cu reuşita studiilor sale, socotind-o a fi 
măruntă şi străină de adevăratul lui temei şi de onoarea 
lui, atunci ce-i mai rămânea de luat în seamă? Poţi oare 
să fii mândru pur şi simplu de tine însuţi, fără să ţii seama 
deloc de talente, şi deci să vezi erudiţia ca fiind un lucru 
pentru oamenii cărora le e de folos ca să însemne ceva? 
El era totuşi modest şi se purta ales cu toată lumea, nu 
din linguşire, ci din bună-cuviinţă înnăscută. La cinci- 
sprezece-şaisprezece ani era de-acum un tânăr minunat, 
cu trupul mlădios şi faţa-ngustă, cu năsucul drept, gura 
fermecătoare, sprâncene frumoase, uşor umbrit de melan¬ 
colie. Oamenii de pe insulă îl îndrăgeau. Când se ducea 
printre ei, trimis de mănăstire la Saint Dunstan, în sat, în 
faţă îi vorbeau zâmbind, iar pe la spate, cu subînţeles; lua 
în seamă vorbele lor, dacă nu bucuros, totuşi cu extraor¬ 
dinară lăcomie. De pildă, atunci când stătea cu un om de 
vorbă despre un lucru oarecare şi când, în acelaşi timp, 
trăgea şi cu urechea în spatele lui, unde alţi doi îl mărun- 
ţeau, nu tocmai cu grijă să nu-i audă. 

— Asta-i - aşa suna - Gregorius, un elev, finul abate¬ 
lui, un tânăr de te minunezi, deşi e doar fiul lui Wiglaf şi 
al Mahautei, nici n-ai fi zis. Gra.mma.tica, şi divinitas sunt 
pentru el străvezii ca sticla şi nici măcar nu se făleşte cu 
asta, ci e prietenos cu lumea, chiar şi cu capu’ ăsta, de 




rămâi cu gura căscată! O să ajungă el însuşi abate, punem 
rămăşag, foarte curând noi toţi o să-i sărutăm mâna, în 
semn de salut. Mai că ai face-o şi azi, fără să-ţi cadă greu, 
căci (ori că-mi poate auzi spusele, ori nu) are un nu-ştiu-ce 
care ne face pe de-alde noi să ne plecăm uşor şi cu plăcere. 
Dumnezeu ştie de unde l-o lua! De n-aş şti că l-a născut 
coliba nici n-aş crede şi, într-adevăr, nu-s bucuros s-o aflu. 
Mare păcat că nu i se poate găsi o obârşie nobilă, căci 
de-ar fi aşa, zic eu, undeva, într-o ţară bogată, ar putea 
prea bine să fie potrivit ca Domn - şi-o ţineau tot aşa. 

Cu inima bătându-i tare, Grigors asculta vorbăraia. Că 
îl desfăta n-ar fi tocmai bine zis: îl chinuia chiar, atât de 
însetat era s-audă, şi-l lovea ca o defăimare că n-ar fi fost 
tocmai lucru curat, cu el. Ii întărea îngrijorarea privind 
adevărata lui obârşie, ascuţind şi mai tare conflictul în care 
se afla cu sine însuşi încă de mai multă vreme. 

Când stătea aşa cum l-am descris, cu capul plecat spre 
umăr şi privind în jos, printre gene, în lăuntrul unui vis - 
închipuiţi-vă - visa la cavalerism. Domeniul acesta, sluji¬ 
rea scutului, vasalitatea şi mândra curtenie, îl găsise în 
cărţile ce se păstrau aici, la mănăstire, pe lângă cele de 
înţelepciune: cărţi cu basme şi aventuri despre Roland şi 
Arthur bretonul, un rege care ţinea curte sărbătorească la 
Dianasdrun. De îndată ce citea din ele, i se umfla, cum 
obişnuiesc să spună barzii, inima-n piept. Visa că e unul 
dintre aleşii lui Arthur şi, când stătea culcat pe plajă, sin¬ 
guratic, cu capul pe o piatră, în veşmântul lui de băiat de 
cor, se şi vedea în alt veşmânt, o mantie stacojie, grumă- 
jer şi hersenier şi (în vis) sosea la un izvor din pădurea deasă 
unde, într-un falnic copac stătea agăţat un vas de aur. De-1 
luai şi-l umpleai cu apă de izvor, şi-o turnai pe lespedea 
de smarald din apropiere, în codru se isca o furtună-ngro- 
zitoare ce, fără milă, îi prefăcuse în mii de fărâme pe toţi 
îndrăzneţii. Pe el însă fulgerele şi trunchiurile ce se prăbuşeau 



îl lăsau întreg şi nevătămat, şi fără a-şi pierde cumpătul, 
văzu cum vine către el înzăuatul Domn al Izvorului ca 
să-i ceară, aşa cum era de aşteptat, socoteală. Mâniosul 
stăpân al izvorului era de două ori mai mare şi mai tare 
decât el, dar nu ştia să se stăpânească în fiecare clipă ca 
Grigors şi de aceea el îl răpuse, nu fără să-şi câştige bun㬠
voinţa fermecătoarei văduve a celui doborât. 

De acest fel erau visele lui; dar dacă încercările la care 
se supunea în închipuire îl şi aţâţau, totuşi nu ele erau 
cele ce-1 îngrijorau cu adevărat şi-i împovărau sufletul. 
Era plămădit în aşa fel, încât nu numai că visa, ci toto¬ 
dată îşi cerea socoteală sieşi pentru visele avute, aşa cum 
şi stăpânul izvorului îi ceruse socoteală pentru îndrăzneala 
lui. Că era pradă visului, că dorea cavalerismul, că gân¬ 
durile i se îndreptau necontenit spre scut, că atât de mult 
i-ar fi plăcut să-şi ridice propriul scut la bărbie, şi, cu 
coada suliţei strânsă sub braţ, să dea pinteni bidiviului 
să-l ducă-n salt - toate astea îl mirau şi îl făceau să se gân¬ 
dească la el şi la situaţia lui. E caraghios când cineva nu 
ştie o limbă străină şi totuşi se făleşte că lăuntric ar şti-o 
şi-ar rosti-o ca nimeni altul, cu firească desăvârşire. Toc¬ 
mai aşa era la el, cu călăria. Oricât de bine ar fi stat în 
lumea asta cineva pe cal, ar fi rotit volta, pasul rar şi tra¬ 
pul -, în sinea lui îi era ca şi cum le-ar putea face tot atât 
de bine, dacă nu şi mai şi. Nu spunea asta nimănui, 
tocmai pentru că în mintea celorlalţi ar fi părut vrednic 
de râs. In a lui însă nu era nicidecum aşa, ci numai ade¬ 
vărul, şi, cu ce mai auzea vorbindu-se despre el pe la 
spate - că nu se prea poate crede şi dori ca el să fie fiul 
colibei -, inima i se împovăra, şi el nu mai ştia unde-i e 
locul ce i se cuvine de drept. 

Asta putea fi şi cauza pentru care asupra fiinţei lui tris¬ 
teţea adăsta asemeni unui văl care, de altfel, îl înveşmânta 



bine şi mai mult îi întărea farmecul tineresc decât i-1 mic¬ 
şora. Sau, hai să trec mai departe şi să pun întrebarea în¬ 
drăzneaţă: bănuia el oare cu adevărat, în fundul sufletului, 
în sângele şi carnea lui, că, dacă ceva nu era drept cu viaţa 
lui, atunci era cu totul nedrept şi cu locul lui de drept? 
Cum aş putea să dau răspuns la o astfel de întrebare în¬ 
drăzneaţă? Băiatul însă era umbrit de întristare şi fraţilor 
de la Patimile Domnului, ca şi tovarăşilor lui la învăţătură, 
le plăcea să-i spună „întristatul", ori, dacă erau din şesul 
normand, îl numeau „Tristan, îngrijoratul, qui onques ne 
rist“. Astfel i se dăduse încă o poreclă, pe lângă „Credemi", 
şi-ntr-adevăr el o purta fără să se ruşineze, căci chiar dacă 
i se spunea „întristatul" nimeni nu gândea prin asta că ar 
fi un tânăr fără de vlagă şi un făţarnic fără de bărbăţie. Şi 
cum s-ar mai fi potrivit toate astea cu visele lui tainice de¬ 
spre cavalerism? La trup era mai curând subţire, neînzestrat 
cu putere mare, cu braţe plăpânde şi picioare zvelte. Dar 
la întreceri cu şcolarii în curtea presărată cu prundiş a m㬠
năstirii şi pe imaş, când tineretul de pe insulă se-ncingea 
acolo, la disport, în lovitul mingii, lupte, sărituri, basto¬ 
nade, aruncări cu suliţa şi alergări, avea mai mult câştig 
prin fragilitatea lui decât alţii prin puterea lor - aşa cum 
îl biruia pe stăpânul izvorului, vreau să spun: pentru că 
el, altfel decât ei, înţelegea să fie stăpân pe toate ale lui în 
fiecare clipă şi nu lupta ca ei, numai cu puterile tmpului, 
ci şi cu altele încă. 

Dacă Grigors, întristatul, era întotdeauna plăcut la-nfă- 
ţişare, atunci la întreceri era de-a dreptul frumos, tocmai 
din pricina de mai sus şi nimeni n-avea cum să n-o re¬ 
marce. Pe fruntea încordată-i cădea părul castaniu, mai 
moale decât al celorlalţi şi în acest obraz îngust, cu buza 
de sus mult prea arcuită, apăsată tare peste cea de jos şi cu 
nările subţiri, fremătătoare - în acest obraz ce în timpul 



efortului nu se umfla, nici nu se aprindea amarnic, ca al 
flăcăilor, ci mai degrabă pălea uşor, ochii albăstrii ardeau 
cu o putere tainică şi erau pretutindeni: pândea orice miş¬ 
care sau fentă a adversamlui şi, ca-ntr-o fulgerare, cu braţe 
şi picioare mlădioase îl întâmpina pe oricare, i-o zădăr¬ 
nicea şi-şi atrăgea avantajul şi superioritatea de partea lui. 
Nu tăgăduia nimeni că în disport era cel mai bun dintre 
tinerii de pe insulă, în afară de Flann, fratele lui de lapte - 
acesta îi ţinea piept. 

Flann, cum spuneam, un băieţandru cu gâtul scurt, era 
foarte îndesat, cu pieptul lat şi înzestrat din plin cu forţă 
în tot trupul. Era deja de mult în stare să-şi ajute tatăl la 
muncile ţărăneşti pe câmp, în grajd şi-n cocină, şi-avea 
faţă de disport aceeaşi reţinere, ca Grigors datorită studii¬ 
lor sale. Dar ori de câte ori acesta intra acesta în joc, lua şi 
el parte, şi, cu puterea lui, făcea să-i fie îndoielnică întâie¬ 
tatea, astfel că nimeni n-ar fi putut să spună care dintre ei 
este cel mai bun. Grigors arunca suliţa nemaipomenit de 
departe, mult mai departe decât ar fi fost de aşteptat de 
la braţele lui plăpânde, dar, zbârnâind, suliţa lui Flann se 
înfigea drept alături, nu mai departe în faţă, însă cu nici 
un ţol în urmă - nici un arbitru nu putea măsura aici vreo 
întâietate, la fel de puţin ca atunci când se întreceau la 
fugă, sosind amândoi în aceeaşi clipită, cu sufletul la gură, 
unul pe picioare umflate de muşchi, celălalt pe picioare 
zvelte: împreună atingeau sfoara şi trebuiau strigate două 
nume, învingătorul avea două. Băieţii priveau toţi cu în¬ 
cântare când Flann şi Grigors luau parte la joc: atunci jocul 
era palpitant, căci se aflau faţă-n faţă doi inşi încordaţi 
din cale-afară, care ţineau încordate minţile şi puterile 
tuturor. Niciodată, la lovitul mingii cu piciorul şi capul, 
Flann n-ar fi jucat de partea lui Grigors, întotdeauna era 
de partea cealaltă şi aşa le şi plăcea tuturor să fie, căci 

118 



fiecare ceată voia să-l aibă comandant de joc pe unul din¬ 
tre fraţi, ştiind că prin iscusinţa lor erau şi ei mai buni la 
înaintare, fugă, retragere şi apărarea porţii - într-un trup 
păreau a se topi atunci toţi cei unsprezece, de amândouă 
părţile, şi îşi treceau mingea de piele între ei cu precizia 
maşinăriei de ceasornic şi astfel ea ajungea la fel de des în¬ 
tre parii înfipţi în pământ ai unora ca şi între ai celorlalţi. 

Intr-o zi, cei doi fraţi neasemănători, totuşi asemenea 
pe câmpul de întreceri, au fost provocaţi să dea o luptă 
în faţa tuturor tinerilor şi asta avu un deznodământ ciu¬ 
dat. Flann, mai puternic, dar nu mai bun, îl trânti curând 
pe Grigors, însă acesta se ţinea totuşi deasupra solului 
proptindu-se în mâini şi-ntr-un picior, dar mai ales în 
creştet; celălalt nu izbuti să-l răstoarne şi să-i apese umerii 
în iarbă şi, cum se vedea prea bine, cel pe jumătate învins 
mai curând ar fi lăsat să i se strivească ţeasta decât să-şi 
înmoaie rezistenţa. Asta dură minute-ntregi, spectatorilor 
li se părură multe şi, după atâta timp, braţele lui Flann se 
umflaseră de caznă. Apoi se întâmplară două lucruri în 
acelaşi timp sau atât de iute unul după altul de parcă ar 
fi fost deodată. Căci într-o clipă anume, când această pu¬ 
tere slăbi foarte puţin şi se retrase numai cu o nimica toată, 
ca să-şi reînnoiască strânsoarea, Grigors se desprinse de 
sol cu capul şi piciorul de sprijin şi-l răsturnă pe cel ce îl 
încolăcea, lateral, cu el şi sub el, astfel că umărul acestuia 
atinse iarba - dar extrem de fugitiv şi cu asemenea iuţeală, 
încât arbitrul care-i urmărea nu avu timp să rostească nu¬ 
mele lui Grigors, iar Flann, ce nu slăbise strânsoarea, îl în¬ 
toarse din nou pe învingător şi-l puse cu umerii în iarbă: 
astfel, până la urmă, învinsese el şi totuşi celălalt mai în¬ 
tâi - dar învingătorului, pe bună dreptate, nu i se putea 
da numai un singur nume, de aceea se strigară două. 

Nu mă interesează luptele din arenă deloc, disportul 
nici atât. îmi pare chiar oarecum sub demnitatea mea, a 



locului unde şi a pupitrului la care scriu, să povestesc de¬ 
spre întrecerile unor oarecare tineri de pe o insulă din 
îndepărtatul Canal al Mânecii. Cu toate acestea mă încăl¬ 
zesc şi, ciudat, mi-e gândul tot la întreceri. In fond, era 
mai uimitor că Flann se evidenţia în acest fel la joc decât 
că Grigors era atât de bun, pentru că el era cioplit din alt 
lemn decât toţi, Flann însă era obişnuit şi puteri trupeşti 
ca ale lui mai aveau destui alţii. Dar, fie vorba între noi, 
nici el nu lupta numai cu puterile trupeşti, ci şi cu altele 
încă. Şi dacă mă-ntrebaţi care erau aceste puteri supli¬ 
mentare şi însufleţitoare, atunci vă răspund: era ura. Ura 
faţă de Grigors, fratele său, era cea care îl însufleţea şi-l 
făcea egal în joc. Da, ura asta era-n stare chiar de mai 
mult: ea făcea ca Flann să fie mânios şi mâhnit că între el 
şi Grigors jocul era numai joc, şi nu crudă realitate. 



Pumnul eliberator 


e aceea se-ntâmplă după cum urmează. 
Se-ntâmplă o dată, pe când aveau de-acum 
aproape şaptesprezece ani, ca fraţii de lapte 
să adaste în acelaşi timp pe ţărm, nu departe 
unul de altul, cam prin locul unde odinioară acostase no¬ 
rocos barca lui Wiglaf şi Ethelwulf. Era vară, la începutul 
după-amiezii. încet, soarele se cobora către mare, dar încă 
nu se înroşise şi n-aprinsese încă valurile care, nu întru to¬ 
tul amorţite, dar liniştite, spărgându-se în şiruri lungi, do- 
moale, în spatele stâncilor, se întindeau în largul albastru 
acoperite ici-colo cu fluturaşi strălucitori de-argint. Era 
bine să fii aici, la ceasul acesta. Gregorius venise primul, 
pentru că avea ora de răgaz. Şedea cu spatele rezemat de 
o piatră mare, cu sandale din curele late de piele în picioa¬ 
rele întinse pe nisip, şi citea dintr-o carte, însă din când în 
când îşi ridica capul şi privea cum se încrucişau şi lunecau 
pe cer pescăruşii, sau îşi lăsa ochii să cutreiere slobod 
marea până la orizontul limpede marcat, înaintea căruia 
culoarea apei se adumbrea întunecându-se, zăgăzuind 
perspectiva către ţările lumii mari. în treacăt fie spus, el 
purta pe arătătorul mâinii drepte un inel cu pecete, dăruit 
nu cu mult în urmă de tatăl său întru Domnul, abatele, şi 
pe a cărui piatră verde-nchis era gravat mielul cu crucea. 



121 



Ceva mai târziu sosi Flann. La treizeci de paşi sau cam 
aşa, de locul lui Grigors, îşi făcu de lucru la barca tatălui 
său, trasă pe uscat, care nu mai era cea după care se uitase 
cu atâta îngrijorare abatele Gregorius; era mai mare şi mai 
trainică, burduhănoasă, cu bompres, catarg culcat şi velă 
în patru colţuri, vopsită frumos pe dinafară în roşu-nchis 
şi-mpodobită chiar şi cu un nume, pe etravă. Căci dacă 
cea de dinainte nu avusese nici un nume, aceasta se chema 
„Regina Inguse“. Aşa putea citi la proră cel ce ştia să citeas¬ 
că. Flann nu ştia, ci cunoştea numele numai din auzite. 

La sosire, îi aruncase lui Grigors o privire sumbră din 
ochii lui rotunzi, apoi îşi făcu de lucru cu plasele, ciocăni 
la o vâslă, până la urmă o aruncă cu un bocănit surd în 
barcă şi plecă de acolo fluierând, plin de forţă indolentă, 
pe ţărm, către locul unde şedea fratele lui. Purta numai 
nişte pantaloni scurţi şi o cămaşă de pânză, deschisă la 
piept, cu mâneci care-i acopereau braţele pe jumătate. In 
trecere lovi tare cu piciorul stâng, fără să ţină seamă dacă-1 
va durea şi pe el sau nu, în picioarele întinse ale celuilalt, 
ca şi cum ar fi fost vreun obiect nefolositor care zăcea 
pe-acolo din întâmplare, şi trecu mai departe. Grigors îl 
urmări din ochi cu sprâncenele ridicate. 

— Iertare, Flann, strigă în urma lui, că picioarele mele 
ţi-au stat în drum! 

Flann nu-1 luă în seamă. După ce mai merse o bucată, 
făcu cale-ntoarsă. Văzându-1, Grigors îşi strânse picioarele 
şi ridică genunchii, astfel că Flann avea drum liber, oricât 
de aproape ar fi trecut. De data asta el se opri însă în faţa 
lui Grigors, aşa că acesta lăsă cartea jos şi îşi ridică între¬ 
bător privirea către el. 

— Te-ocupi cu cititu’? întrebă Flann. 

— Da, cu cititul, răspunse Grigors zâmbind şi ridicând 
din umeri ca şi cum cititul ar fi fost doar o toană de-a lui. 


122 



apoi adăugă: Iar tu, din câte-am văzut, te-ai uitat dacă-i 
totul în ordine pe „Regina Inguse“. 

— Nu-i treaba ta, spuse Flann, în timp ce-şi împingea 
un pic înainte grumazul scurt. Da’ ce citeşti? 

— S-ar putea spune, răspunse Grigors roşind uşor, că 
nici asta n-ar fi tocmai treaba ta. Dar este o carte. De lau- 
dibus sancta.e cruciş, pe care sunt pe cale s-o citesc. 

— E creceşte? întrebă Flann împingându-şi iar capul 
înainte. 

— E latineşte, spuse Grigors, şi înseamnă Despre prosl㬠
virea Sfintei Cruci. Aşa trebuia să spun de la început. Mi-a 
dat-o fratele Petru-şi-Paul, s-o citesc în timpul liber. Ştii, 
sunt versuri, care au alături şi lămuriri bune în proză. 

— Nu te mai fandosi şi izmeni în faţa mea, se răţoi 
Flann către el, cu flecăreala ta de ditamai învăţatu’ despre 
muriri bune în broză! Vrei cu tot dinadinsul să mă umi¬ 
leşti cu bombăneala ta, şi tot dondăneşti acolo, ca să mă 
faci să simt că eşti tu ăla mai cu cap şi mai de soi ca mine. 

— Nicidecum, Flann, răspunse Grigors, îţi jur că te-n- 
şeli. Când m-ai întrebat ce citesc am simţit cum mi se în¬ 
călzeşte un strop obrazul, ceea ce, fără îndoială că s-a putut 
vedea pe dinafară ca roşeaţă. Nu se putea să-ţi scape. Am 
roşit ca o fetişcană, pentru că m-ai constrâns să-ţi vorbesc 
despre citit şi stihuri latineşti. N-am făcut-o cu plăcere, 
mi-era ruşine, nu mi-a fost la-ndemână că m-ai întrebat, 
şi e departe de mine gândul de-a te provoca. 

— O-ho, ţi-era ruşine! Ţi-era ruşine pentru mine, ţi-e 
ruşine cu mine! Nu vezi că asta-i cea mai obraznică înjo¬ 
sire şi întărâtare? Io te-am întrebat numa’ ca să-ţi arăt că 
o dată nu-ţi deschizi fleanca fără să mă întărâţi, ba nici 
măcar să fii acilea făr’ de asta! Da’ tu zici că nu vrei. Nu 
vrei nici măcar să te provoc io? 

— N-o vei face. 


12.3 



— Am şi făcut-o! Da’ tu ţi-ai tras genunchii-n sus. De 
ce ţi-ai tras genunchii-n sus când am făcut cale-ntoarsă? 

— Pentru că nu voiam să te loveşti din nou de picioa¬ 
rele mele. 

— Nu, c-atunci trebuia să te ridici, să-mi ceri socoteală 
şi să te pui cu mine, ca un om şi-un bărbat zdravăn. Da’ 
tu-ţi tragi ciolanele, bă papă-lapte, bă popă-ciucit, bun la 
pândit! 

— N-ar fi trebuit să spui asta, grăi Grigors şi se ridică 
încet în picioare. 

— Ba o spun, răcni Flann. O spun, că tu nu vrei să 
pricepi şi nu vrei să vezi şi te tot furişezi popeşte de co- 
lo-colo, că trebui’ să se hotărască treaba între noi, bine 
şi-odată pentru todeauna, fie cum s-o isprăvi, bine de tot, 
mi-e tot aia oricum s-o isprăvi, pricepi sau nu? C-aşa nu 
mai poa’ să meargă! Eşti născut în colibă la fel ca mine şi 
eşti odrasla lu’ Wiglaf şi-a lu’ Mahaute, ca mine şi ăilalţi, 
şi totuşi nu, ci parcă ai fi ieşit din ou de cuc ş-altceva 
decât noi după trup şi fel de-a fi, de neîndurat, numa’ 
dracu’ ştie ce, ş-ai îndrăznit să te abaţi spre ceva mai bun 
şi mai sus - parcă n-ai ştii! Da’ eşti atâta de neobrăzat c-o 
ştii şi încă atâta de neobrăzat să mai fii şi prietenos cu 
noi! Dac-ai fi obraznic cu noi, n-ai fi nici pe departe aşa 
de neobrăzat! Finul abatelui eşti tu, care te luă pe tine, 
bastardule, la şase ani din colibă ş-un îngâmfat te făcu la 
mănăstire, şi te-a-nvăţat slovele şi ştinţa şi trăncăneala po¬ 
pească, da’ mai şi vii la noi şi ne faci să băgăm dă seamă 
că n-ai vrea să ne laşi să băgăm de seamă - vorbeşti după 
limba noastră proastă cu gura ta subţire şi asta-i de ne’n- 
durat, că obişnuit poţi vorbi numai cu o fleancă obişnuită 
şi dac-o faci cu alta subţire-i batjocură. O batjocură eşti 
tu, în carne şi oase, că tu aduci încurcătură-n lume şi 
încâlceşti deosebirile. Dac-ai fi un popă molâu, ofticos. 


124 



un fătălău bisericos, fără curaj şi vlagă, păi atunci un băiat 
de treab-ar zice: bine, tu eşti fin şi eu îs tare, aşa-i orân¬ 
duit, nu m-ating de tine, fie-mi sfântă slăbiciunea ta. Da’ 
tu îţi furi de undeva vlaga şi eşti bun la disport, la fel de 
bun ca mine, întocmai ca mine, care-s puternic prin pute¬ 
re, dar tu eşti prin fineţe - asta-i de neîndurat pentru un 
băiat de treabă şi de-aia-ţi zic: trebuie să se hotărască în 
sfârşit treaba între noi, fără de joc şi cât se poate de serios, 
aci, pe loc, cu pumnii goi şi cât mai tare, pân-la capăt - 
la asta eşti provocat cu vorbe şi lovitura de picior şi nu te 
poţi fofila! 

— Nu, sigur că nu pot, spuse Grigors şi faţa lui deveni 
aceea frumoasă, palid-smeadă, gravă, cu buza de sus pe¬ 
trecută puţin peste cea de jos. Vrei aşadar să avem aici o 
bătaie cu pumnii, singuri-singurei, fără martori şi judecător, 
fără condiţii şi până la capăt, până ce unul dintre noi nu 
mai poate lupta? 

— Da, asta vreau! strigă Flann smulgându-şi haina de 
pe el. Fii gata, gata, gata, ca să nu-ncep să dau pe nepregă- 
titelea, că nu mai pot răbda şi vreau să fiu dezlegat d’orice 
datorie de-a-ţi cruţa afurisita de fineţe, hoţ de puteri ce 
eşti! Vreau să te fac praf, să-ţi stâlcesc mutra, vreau să-ţi 
zdrobesc stomacul, vreau să-ţi rup splina, aşa că fii odată 
gata, ca să te dau gata! 

— Ia seama tu, la splina ta! spuse Grigors scoţându-şi 
veşmântul şi, lăsându-şi cămaşa în jos, îi înnodă mânecile 
în jurul mijlocului, cu privirea aţintită la locul de pe tru¬ 
pul lui Flann unde i se afla splina. 

— Iată-mă, spuse el, şi se înfăţişă, cu trup slăbuţ, băie¬ 
ţesc şi braţe uşoare, în faţa lui Flann, cel încărcat cu pu¬ 
teri. Acesta se repezi spre el cu capul plecat, ca un taur, şi 
izbi tare cu pumnul în braţul fratelui ce se mişca în sus 
şi-n jos, acoperindu-şi faţa şi pieptul, pe când cu celălalt 


125 



braţ dădea lovituri, dar nu prea grele; ceea ce el primea la 
gât, la tâmplă şi în coaste era mai rău, chiar dacă adesea 
braţul lui Grigors, care în timpul ghemuirilor şi răsucirilor 
îşi mai greşea ţinta şi se ducea în gol vâjâind, cu tot omul 
după el, trebuia să primească şi el câteva de la celălalt, în 
drumul lui greşit. Era o-nvălmăşeală de pumni ca ciocanele, 
capete ce se smuceau ferindu-se, picioare depărtate, paşi 
mici şi tropăieli pe loc, de apropieri în goană şi încleştări 
de trupuri şi din nou desprinderi, într-un vârtej, ajun- 
gându-se câteodată la opriri când se pândeau ţopăind, 
apărându-se şi ţintindu-se, doar ca îndată iar să dea şi să 
ia, să rateze şi să nimerească, prăvălindu-se unul peste ce¬ 
lălalt, însă nu prea mult timp. 

Căci iată, se făcu aşa că Flann, care, cred, se cam con¬ 
sumase în timpul întărâtării şi era peste măsură de furios, 
auzea necontenit în urechi vorbele celui urât de el, să fie 
însuşi atent la propria-i splină, şi i se părea tot timpul că 
Grigors, cu faţa lui nici o clipă schimonosită, cu aerul 
nemaipomenit de recules şi ochii profund arzători, ţinea 
cu tot dinadinsul să-l atingă în acel loc - mai ales într-o 
clipită ce puse vârf la toate, când acesta, mişcându-şi bra¬ 
ţul drept doar ca să se apere, cu stânga, pe care o folosea 
foarte bine, ţintea vădit locul pomenit, spre care îi erau 
îndreptaţi ochii. Dar pentru că Flann luă măsuri iuţi şi cât 
se poate de potrivite contra loviturii, mâna dreaptă a lui 
Grigors, ce nu avusese deloc de gând să aibă un aseme¬ 
nea gând, se izbi de nasul adversarului, ca fulgerul şi cu 
o asemenea forţă cum în tot timpul rundei nu folosise şi 
nici nu încercase să pună în joc, şi-l sfărâmă. Fără glumă, 
nasul se făcu bucăţi, zgârciul se rupse, lovitura fulgerătoa¬ 
re fusese întărită şi de inelul cu pecete de la mâna lui 
Grigors, cu miel şi cruce - nasul lui Flann se adânci şi se 
lăţi, îl podidi sângele şi-i curse peste bărbie, nu mai era 
defel faţa lui, ochii i se holbau pe deasupra umflăturii in- 


126 



forme şi picurânde şi o ridică spre cer, în timp ce pumnii 
i se tot bălăbăneau, întinşi în gol. Grigors, speriat de bru¬ 
talitatea lui, se retrăsese departe. Flann, se repezi la el şi: 

— Mai departe, gemu. Păzea, băi bastardule! şi îm- 
proşca cu sânge de pe buze pân-la Grigors, pe trupul lui. 
Dar acesta se dădu înapoi şi nu se apără, ci îl ţinu doar la 
distanţă pe cel acoperit de spumă roşie, de nerecunoscut, 
pe jumătate orb. 

— Nu, Flann, spuse Grigors, el însuşi cu răsuflarea t㬠
iată, cu un ochi vânăt şi nu puţine vânătăi pe trup. Pentru 
nimic în lume, spune-mi laş, dar de data asta nu lupt mai 
departe, trebuie să amânăm hotărârea până data viitoare. 
Ţi-ai rupt zgârciul nasului în luptă şi atunci ea încetează, 
nu mai există sparring, ci doar comprese cu apă rece şi 
ceva contra sângerării ce chiar aveţi, în colibă. Lasă-mă să 
rup o bucată din cămaşa mea şi s-o înmoi în mare. 

Şi iată că, de îndată ce Grigors nu mai vru, renunţă, 
şovăind, şi Flann. Cum se întâmplă, ruperea unui os zdrun¬ 
cină foarte ciudat systema omului. Flann ar fi putut, tot 
atât de bine, să leşine, şi bezna leşinului trecuse cu adev㬠
rat peste privirea lui, dar era prea puternic ca să-i cadă 
pradă. Se duse mai la o parte, acolo unde şezuse Grigors, 
îşi luă haina şi se aşeză ţinându-şi-o pe faţă. 

Când Grigors veni cu un petec ud, rupt din cămaşa 
lui, îl împinse sălbatic cu umărul, ba mai încercă aşa, şe- 
zând, şi să dea cu piciorul în el, dar izbucnirea asta făcu 
să-l doară atât de tare nasul sfărâmat, încât strigă: „Au! 
Au!“ în felul cel mai natural. 

— Vezi, vezi? spuse Grigors compătimitor, dar nu mai 
îndrăzni să se apropie cu cârpa udă. Flann mai şezu aşa un 
timp, apoi se ridică şi, cu haina îmbibată de sânge peste 
faţă, merse încet, printre spice de ovăz sălbatic, iarba du¬ 
nelor, spre coliba părintească. 


127 



Descoperirea 



ău! gândi Gregorius, stând acolo şi privind 
în urma fratelui. Rău s-a sfârşit, pentru 
^ mine ca şi pentru el, dar pentru mine 
chiar mai rău! Acum eu sunt vinovatul, 
chiar dacă la-nceput a fost el, cu cheful lui nebun de 
ceartă. Coliba mă va blestema şi abatele mă va pedepsi cu 
mătănii şi post pentru că am pricinuit fratelui trupesc 
ceva ce mă tem că nu se mai poate îndrepta de tot. Şi 
totuşi, ce era să fac? El a vrut să se hotărască între noi 
amarnic de serios şi cât se poate de temeinic, aşa că, ori¬ 
cum, pentru mine se sfârşea rău, pentru trup ori pentru 
suflet, şi poate că era mai bine să-mi sacrific trupul decât 
să mă fac veşnic vinovat de pe urma nasului său. Dar ce 
pot face dacă toate forţele vitale mi se strâng atât de neo¬ 
bişnuit, în luptă? Fratele Clamadex, de la mănăstire, care 
ispiteşte mult natura şi, pe-ascuns, ajunge până la vrăji¬ 
torie, are o lentilă şlefuită ce adună în luciul ei razele soa¬ 
relui în aşa măsură, încât, dacă o ţii deasupra mâinii, 
aceasta se retrage brusc, atinsă de arsura înţepăturii, iar 
dacă o ţii peste hârtie sau iarbă uscată, aceasta se rume¬ 
neşte umflându-se şi fumegă şi ia foc - numai prin strân¬ 
gere laolaltă. Aşa este şi cu forţele mele în luptă şi aşa, din 
păcate, a ajuns să se rupă nasul lui Flann - eu am ştiut-o 


128 



dinainte, ba chiar de îndată ce m-a silit la runda cea grea 
am ştiut-o fără greş şi, ce-i drept, ar fi trebuit să-l averti¬ 
zez, dar la nebunia lui nici asta n-ar fi folosit. Şi-acum ce 
să fac? Să mă spovedesc mai întâi abatelui? Nu, mai bine 
mă duc după el şi să mă scuz, pe cât se poate, în faţa 
părinţilor/' 

Şi după ce-şi îmbrăcă iar veşmântul, merse la oarecare 
depărtare după cel rănit în luptă, în sus, către colibă, şi-şi 
iuţi paşii abia la urmă, când Flann trecuse deja de stratu¬ 
rile de legume, ajunsese în faţa casei şi-i călcase pragul. 
Mahaute era înăuntru, se auzi imediat că Flann dăduse 
de ea. Fireşte, ea văzu sângele, fireşte, printre strigăte şi 
întrebări, îi luase haina de pe faţă, contemplase nenorocirea, 
nasul, ce între timp desigur că se umflase şi mai mult şi 
oferea o privelişte cu totul imposibilă şi izbucnise în ho¬ 
hote de plâns. 

„Aşa trebuie să fie“, gândi Grigors, „întocmai aşa tre¬ 
buia să strige ca din gură de şarpe când el i s-a aruncat în 
braţe. Ar fi fost mai bine să fie şi Wiglaf acasă. El ar privi 
chestiunea mai raţional. Dar el trebuie că o fi în grădina 
de morcovi sau la târg. Vreau mai întâi s-o mai las să-şi 
termine ţipetele şi aştept ca Flann s-o lămurească, înainte 
de a mă arăta şi eu“. Şi se aşeză în spatele uşii deschise, 
înăuntru se continua: 

— Dar, în numele Cerului, Atotputernicule plin de 
îndurare! Flann, Flann, copilul meu, plin tot de sânge, 
scăldat în sânge? Ce-i cu tine, ce ai, cum arăţi? Ia să văd, 
da’ lasă-mă odată să văd, e nasu’? Auăleu! Vai de mine! 
O, zi blestemată! I-adevărat, cât se poate de adevărat! Na¬ 
su’ s-a dus, nasu-i făr’mat, ăsta nu mai e nas, Flann, puiu’ 
mamii, spune ce-ai păţit, vreun fisticuf, vreo cherelă, vreun 
scrambel? Cu cine, cu cine? Cine i-a făcut aşa ceva copi¬ 
lului meu? Vreau să ştiu! 


129 



— Păi nu-i atât de important, până una-alta, cine-a f㬠
cut-o, se auzi Flann vorbind morocănos prin nasul lui 
distrus. Mai bine dă-mi nişte bumbac din ăla roş’ şi apă, 
în loc să te vaiţi. 

— Să nu mă vait? Bumbac roşu, compresa cu apă! Si¬ 
gur că da, acum aşa, ici-aşa! Da’ cum să nu mă vait? Mama 
ta bună să nu se vaite nici să nu-ntrebe cin’ te-a batjo¬ 
corit, cine te-a sluţit pe viaţă? O, zi blestemată! Ce zi, ce 
mai zi! Chiar aşa! Cine-a făcut-o? Cine-i ucigaşu’? 

— Blestematu’ de Credemi, izbucni Flann, el a fost, 
ca s-o ştii! A ochit splina şi-a lovit nasu’, trişoru’, farsoru’! 
Am vrut să mă bat mai departe, da’ s-a fofilat. 

— Credemi? Grigors? Cum îndrăzneşte? Da’ tu ce i-ai 
făcut? 

— L-am întrebat că ce citeşte, iar el mi-a zis că vrea să-mi 
zdrobească splina şi când mi-am apărat-o, m-a nimerit în 
nas. Dacă nasul nu-şi mai vine-n sus şi-o să umblu ca o 
capră câte zile-oi avea, să ştii c-a făcut-o fiu’ tău iubit, popa, 
frati-miu. 

In această clipă zăgazul cedă, în această clipă se rupse 
stăvilarul, nu mai era nici o oprelişte pentru puhoiul 
adunat. 

— Ha, ha, ha, ha! Fi-miu, frati-tău? Nu-i fi-miu, nu 
l-am scos io din mine, nici tat’tu nu l-a făcut, ţi-e frate tot 
atât cât porcu’ din cocină, tu să nu crezi în măgăria asta, 
în bătaia asta de joc, în măsluiala aia! Vai de mine, femeie 
lovită ce sunt! El, veneticul, adus de ape, vântură-lume, 
vântură-mare, blestemat sfarmă-oase, călău’ şi schingiui- 
toru’. Asta i-e mulţumirea? Pentru asta l-am crescut cu ai 
mei dimpreună, un nimic, un nimenea, un adus de va¬ 
luri, şi i-am dat ţâţa ce se cuvenea ălorlalţi, ca acu’ să-mi 
nenorocească copiii, să mi-i facă chisăliţă, copiii mei, oa¬ 
meni cumsecade, aici, la casa lor, pe lângă rubedenii, din 


130 



care el n-are nici măcar una în toată insula, e pui de cuc! 
Nimeni nu ştie cine o fi, nici de-unde l-au adus valurile! 
Da’ io, Cristos să mă aibă-n pază, o spun la toată lumea, 
aşa să-mi ajute Dumnezeu, o spun că-i de găsit, oricât de 
sus s-a strecurat, copil găsit, un biet copil găsit, nimic alt¬ 
ceva! Asta a uitat-o, asta nu i-a servit-o încă nimeni, ce 
jalnic a fost găsit atunci, intr-un butoi, legat în barcă, pe 
marea goală! Dacă s-atinge de copilul meu, atunci o spun 
io, o strig în gura mare! Vai de mine, ce-şi închipuie bas- 
tardu’? Numai dracu’ l-a adus aci, să-mi facă mie neca¬ 
zuri! Ii ştiu bine obârşia, din butoi, de pe mare! Credea 
că o să i se ascundă veşnic ruşinea? Ha, ha! Frumos ar 
mai fi fost s-o ducă aşa, lăsat în voie în înfumurarea lui, 
apărat prin minciună! Blestemaţi fie peştii că nu l-au mân¬ 
cat, lepădătura. A avut un noroc porcesc, cum au bastar¬ 
zii. I-a înotat în braţe abatelui; dacă nu i l-ar fi luat lu’ 
taică-tău ca s-ajungă călugăraş la mila lui, cu totul altfel ar 
fi servit la alde noi. Dumnezeu ştie! Vitele şi porcii-ar fi 
trebuit să-i mâne şi să-i adune, să rănească grajdul cu mâi¬ 
nile lui! Unde i-o fi fost lu’ taică-tău mintea să-l dea aba¬ 
telui, după ce-1 pescuise din valuri cu mâna-ngheţată, şi 
s-ajungă fin şi obraznic, în loc să-l păstreze ca bun găsit, 
să ni-1 ţină ca slugă, ca slugoi jegos! 

Aşa a zis Mahaute. Ţipetele şi ocările ei se pierdeau 
înăuntrul colibei. Grigors stătea după uşă, respirând iute, 
cu ochii măriţi. Nu-i scăpase nici o vorbă, fiecare îi r㬠
suna în ureche, îi ardea în creier. Cum venea asta, ce era 
asta? Sminteală şi mânie de mamă necăjită? Vorbe ana¬ 
poda şi mânjire fără rost? Nu, mintea de mamă nu putea 
născoci asta nici la mânie: din butoi, din valuri, un lep㬠
dat şi adus de ape, copil găsit şi venetic. Nu-i minciună! 
Cât se poate de-adevărat! Rămase-ncremenit încă o vre¬ 
me, apoi fugi, dar nu la mănăstire, mănăstirea nu-i mai 



era cămin celui necunoscut şi neînrudit, găsitului şi nele¬ 
giuitului; acoperiş se potrivea să-i fie numai cerul de unde 
seara cobora domol şi care se acoperea cu stele. Prin 
nisip, prin muşchi Grigors o luă la drum înapoi, prin pâl¬ 
curi de pini îndoiţi de vânt, până la mare şi din nou 
înapoi, către uscat, înconjură întreaga insulă, ocoli satul, 
ocoli colibele, şi în cele din urmă se trânti lângă un co¬ 
pac, ţinându-şi în palme obrazul de venetic. Nu ştia to¬ 
tuşi nimeni cine este - ce ruşine! Oricare i-o putea zvârli 
în faţă, chiar şi cel mai sărman: „Măi, necunoscutule!“ -, 
fără ca el să ştie ce bucurie i-aducea aruncând ocara asta, 
bucuria ce-i zguduia lui Grigors pieptul când se gândea la 
ruşinea lui. Lovitura adunată în nasul lui Flann, care des¬ 
ferecase gura femeii, doicii lui, fusese o lovitură eliberatoare, 
o lovitură zdrobitoare în poarta acum larg deschisă: poar¬ 
ta tuturor posibilităţilor. Era el necunoscut, dar era, şi 
cineva trebuia să fie. Fusese el adus de ape, dar o algă a 
mării nu era, dintr-o ţară trebuia să vină. Unde era ţara 
lui, unde părinţii lui şi cine? Ei, sau cine oare, abia năs¬ 
cut, îl dăduseră mării - şi de ce? Era atât de nedrept locul 
lui de drept? De-acum înainte, întreaga-i viaţă trebuia 
oare să şi-o dedice cercetării, ca să afle cum stau lucrurile 
cu viaţa lui? Era o taină, el însuşi era una, dar taina este 
cupa tuturor dorinţelor, speranţelor, bănuielilor, viselor 
şi posibilităţilor. Lepădat din pricina unei prihane ob¬ 
scure? Dar unde e prihană, acolo e nobleţe. Josnicia nu 
cunoaşte prihana. Şi cât de mult dorea să părăsească un 
loc de drept oarecare pentru o nobilă nedreptate! 

Cu ăst gând adormi şi dormi toată noaptea sub copac. 
Când se crăpă de ziuă se duse la mare, se spălă şi se în¬ 
toarse la mănăstire la ora când abatele, împreună cu fraţii 
şi novicii, ieşea tocmai din biserică, de la misa de dimi¬ 
neaţă. In gangul boltit, bunul om îşi zări finul şi faţa i se 


132 



întunecă de asprime, deşi dis-de-dimineaţă avea întotdea¬ 
una năsucul roşu, ce se reliefa foarte încrezător şi nu voia 
deloc să se potrivească cu întunecarea şi asprimea. 

— Gregorius, grăi el, unde-ai fost? 

Cu capul plecat stătea acesta oricum, şi în loc de orice 
răspuns îl plecă şi mai tare. 

— Trebuie să descopăr, spuse abatele în continuare, 
acum, când te-ai făcut mare, că eşti o haimana şi un tânăr 
desfrânat? Ai lipsit la misa de seară şi la cină, ai rămas 
toată noaptea pe-afară şi ai pierdut şi misa de dimineaţă! 
Ce necugetare! Ce s-a întâmplat cu tine, altminteri băiat 
evlavios? 

— Tată, spuse Gregor cu umilinţă, peccavi. 

— Peccavisti? Abatele era acum speriat de-a binele. Buza 
de jos, rotunjită, i se mişcă un răstimp fără să scoată vreo 
vorbă şi sângele i se retrase din năsucul matinal. 

— Urmează-mă, porunci el în cele din urmă. Urmea- 
ză-mă chiar în acest moment în chilia mea! 

Asta era ce voia şi Grigors să se-ntâmple. Nu-şi dorea 
decât să stea de vorbă, doar cu el, cel care-1 cumpărase de 
la Wiglaf şi-i dăduse numele lui. Cu mâinile ascunse în 
mâneci şi capul plecat, îl urmă. Chilia abatelui îi primi pe 
amândoi. In faţa scaunului de rugăciune se înălţa un cru¬ 
cifix cu trup însângerat de martir; către acesta arătă aba¬ 
tele cu mâna. 



Disputa 



n nomine Domini, porunci el, vorbeşte! 
Gregorius îngenunche, cu mâinile împreunate. 
— Asta vreau să fac, spuse el, oricât de nesa¬ 
tisfăcător mi-ar reuşi. Fiindcă niciodată gura 
mea nu vă va putea mulţumi pe cât meritaţi, tată şi Domn, 
pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Dar vă jur cu credinţă 
că toată viaţa mea îmi voi îndrepta ruga către acela ce nu 
lasă nerăsplătită nici o faptă bună, şi fie să vă încunune 
cu coroana cerească, pentru că m-aţi crescut, pe mine, băiat 
venetic, pe mine, biet copil găsit, cu atâta gingăşie, mai 
presus de toţi slujitorii voştri. 

Din nou se sperie abatele şi în alt fel. Ultimul rest de 
auroră matinală pieri de pe năsucul lui. 

— Ce tot spui! şopti el agitat şi-n şoaptă, în timp ce 
lua mâinile împreunate ale lui Grigors într-ale sale. 

— Sunt înşelat, grăi acesta mai departe şi se plecă 
adânc, ca şi cum ar fi vrut să-şi spovedească o înşelătorie 
proprie. Intru dragoste şi bunătate sunt înşelat. Eu nu 
sunt cel care am fost învăţat să mă cred a fi. Poarta ade¬ 
vărului, ce s-ar putea numi şi poarta posibilităţilor, mi-a 
fost smulsă din ţâţâni, dintr-o lovitură. Eu l-am lovit în 
luptă pe Flann, căruia îi spuneam frate, datorită unei ca¬ 
pacităţi, prea puţin răspândite pe-aici, de a mă concentra 
extraordinar. De mânie că i-am pricinuit durere, doica 


94 



mea şi mama lui a strigat în gura mare, şi eu am auzit-o 
cu urechile mele, că sunt copil găsit, nimic mai mult, un 
Dumnezeu-ştie-cine, pescuit din valuri cu mână-ngheţată. 
Trupul şi sufletul mi-1 copleşeşte ocara dacă mai aud asta 
încă o dată, şi, credemi!, n-o voi mai auzi niciodată iarăşi. 

Cu asta se ridică. Din îngenuncherea umilă se ridică, 
proptind cu hotărâre piciorul în faţă şi stătu aşa, palid la 
faţa-i frumoasă în care ochii ardeau albăstrii. 

— Spuneţi-mi rămas-bun, scumpe Domn, căci nu mai 
rămân aici. Greutatea căutării trebuie s-o iau asupra mea ca 
slugă rătăcitoare şi fără acoperiş deasupra capului, aşa cum 
am fost deja şi în noaptea asta fără acoperiş. Cu siguranţă 
că voi găsi pe undeva ţara necunoscută din care mă trag. 
Am îndemânare şi raţiune şi, credemi, nu mă voi pierde, 
dacă Dumnezeu n-o va voi cu tot dinadinsul. El trebuie că 
este ispitit spre asta, şi vreau mai bine-a muri şi putrezi în 
pustie, decât să mai trăiesc pe insula asta. Dezonoarea mă 
izgoneşte. Prea mult mă tem de batjocură. Cât de limbută 
poate fi o femeie! Dacă a apucat s-o spună unuia, curând 
o ştiu trei şi patru şi-apoi toţi. De aceea binecuvântaţi-mă. 
Domnule, înainte de drumul rătăcirii prin lume! 

Cât de întristat era prietenul meu, abatele, pe care, po¬ 
vestind, am învăţat să-l preţuiesc tot mai mult. Acum n㬠
sucul i se înroşise iar, şi-avea lacrimi în ochi. 

— Copilul meu, grăi el, acum ascultă aici! Vreau să-ţi 
dau o povaţă bună şi din inimă, aşa cum se cuvine s-o fac 
pentru un om drag, care a fost de timpuriu sub ocrotirea 
mea. Credemi, Dumnezeu s-a purtat cu tine plin de bu¬ 
nătate, căci El ţi-a deschis ochii ca să nu mai bâjbâi în 
întuneric şi să nu-ţi duci zilele în neştiinţă, ci să alegi în 
voie. Această hotărâre a trebuit să o las în seama Lui, nu 
era îngăduit să o iau înaintea înţelepciunii Sale. M-ai v㬠
zut speriat, la primele tale vorbe - dar adevărul este că am 


95 



simţit o uşurare, prin intervenţie dumnezeiască şi prin aceea 
că ţi-a dat libertatea să dispui după raţiune de viaţa ta, şi 
să alegi între El şi lume. Această luptă trebuie să se dea 
acum în pieptul tău şi trebuie să arate cum să te foloseşti 
de libertate întru izbăvire sau pierzanie. Şaptesprezece ani 
a aşteptat Dumnezeu până să te elibereze, dar şi-aşa mai 
eşti încă mult prea tânăr ca libertatea ta să se lipsească de 
orice povaţă. Fiu iubit al inimii mele, fii binevoitor cu 
tine însuţi şi urmează-mi povaţa, ca să desparţi ce-i sigur 
de ceea ce este din cale-afară de nesigur, ca mânia ta 
băieţească să nu fie pripită şi să te ducă apoi la căinţă. Nu 
răspunde încă! N-ai ascultat tot. Ascultă aici: eşti un t⬠
năr eminent. Toate îţi merg de minune, oamenii de aici 
îţi sunt binevoitori, te văd cu ochi buni. Nu-i părăsi! Eşti 
învăţat cu evlavia, nu te abate de la calea ei blândă, îm¬ 
pletită cu atâtea graţii! Eşti strălucit cunoscător al cărţilor, 
drumul ţi-e dinainte însemnat. In ce mă priveşte, la vârsta 
mea, sunt un moşneag, am de-acum şaizeci şi şapte de ani, 
dear me, cât îmi mai rămâne de trăit? Nu spun că dacă 
mâine închid ochii îţi este dat să treci numaidecât în locul 
meu. Abatele trebuie să aibă o vârstă, chiar dacă vârsta pe 
prea puţini îi face mai înţelepţi. Dar într-o zi, poţi fi sigur, 
şi eu am trecut-o în testamentul meu, vei fi abate la Ago¬ 
nia Dei, domn peste bătrâni şi tineri, şi paznic al credinţei 
aici, pe insulă. Vrei să laşi să-ţi scape asta din pricina lătra¬ 
tului unei smintite? Odată tot avea şi trebuia să latre; 
Dumnezeu a vrut-o, ca să-ţi fie dată libertatea de a alege. 
Dar mă vei crede totuşi că sunt omul care poate împiedica 
să-i mai iasă vreodată din gură astfel de palavre. 

Grigors îi răspunse: 

— Am aflat adevărul din spatele uşii colibei. Fiecare 
dintre cuvintele voastre mi-1 adevereşte, mai ales fiindcă, 
voi. Domnule, o numiţi pe femeia asta o nebună care 


V 6 



latră, deoarece, dacă ar fi fost mama mea, cu totul altfel 
aţi fi luat seama la cuvinte. Oricum, ea este totuşi doica 
mea şi chiar voi înşivă aţi ales-o pentru asta, odinioară. 
Dacă aţi fi văzut nasul lui Flann, al fostului meu frate, 
care, fireşte, a fost aranjat astfel în luptă dreaptă, aţi fi în¬ 
ţeles că nici o mamă nu poate rezista la o asemenea vede¬ 
nie. Nu sunt mâniat pe ea şi mă feresc să scap cuvinte 
grele împotriva ei, care a fost mijlocul de a mă lumina. 
De voi, fireşte, sunt legat prin veşnică recunoştinţă. In 
bietul de mine L-aţi proslăvit într-un fel pe Dumnezeu, 
sporindu-vă astfel şansa mântuirii, încât iubirea şi veneraţia 
ar trebui să mă oprească a nu vă face pe plac. Şi totuşi nu 
sunt în stare, de unde în stare sunteţi să măsuraţi cât de 
puternică din cale-afară este mânia tinereţii mele numai 
la gândul că aş putea avea parte de bârfe dispreţuitoare. 
Este inevitabil ca, de când ştiu că nu sunt copilul acestui 
pescar, eu să devin şi mai sensibil decât eram, în privinţa 
onoarei. Şi de ce? Pentru că faptul de a fi fost găsit poartă 
în el posibilităţi neînchipuite. Nimeni nu-mi cunoaşte 
străbunii. Dar dacă au fost dintr-un astfel de neam încât 
mi-ar reveni rangul de cavaler? Domnule, iubite tată, toate 
visele mi-o spun, că asta şi numai asta mi se cuvine! Ade¬ 
vărat, voi aveţi viaţa cea mai bună. In ea se împletesc des¬ 
fătător tihna cu lucrurile plăcute lui Dumnezeu, iar cel ce 
şi-o alege după dreptate este preafericit. Eu însă n-o pot 
împărtăşi, nici moşteni. Trebuie deci să plec căci, de când 
ştiu cine nu sunt, îmi mai rămâne de făcut doar una: căl㬠
toria în căutarea mea, descoperirea a cine sunt. 

—Fiule, fiule, nu oricui îi serveşte să ştie prea precis 
cine este, de-ar fi chiar să i se cuvină rangul de cavaler. Dacă 
m-ai crezut vreodată, atunci crede-mă şi-acum: între aceste 
ziduri îţi este locul. Dumnezeu te-a luat în paza Lui prin 
mine. Faţă de cine? Poate chiar faţă de tine însuţi. Vrei să 


: 37 



fugi de sub ocrotirea Lui, fără să te temi că astfel te dai ia¬ 
dului? Căci nesiguranţei legate de cine eşti nu i se poate 
închipui o dezlegare mai bună şi nimic nu-i mai potrivit 
pentru enigma ta decât să-ţi sfârşeşti zilele ca abate mult 
iubit pe această insulă paşnică, izolată de lume. De aceea, 
fii avertizat, rugat şi implorat de unul care te iubeşte: O, 
rămâi! 

— Nu, Domnule, păstraţi-mi iubirea voastră, cum şi eu 
veşnic a mea pentru voi în inimă am s-o păstrez şi-am s-o 
venerez, dar trebuie să plec. Toate gândurile mele se în¬ 
dreaptă spre cavalerism şi este mai bine să fii cu adevărat 
un cavaler al Domnului decât un monah şarlatan. 

— Fiule, credemi, să ştii că pentru un om bătrân nu 
este lucru uşor, ci o grea încercare a simpatiei şi răbdării 
să audă pe cineva cu sânge tânăr şi voce subţire de băiat 
aruncând la neghiobii în jur. Cavalerism! Şi nici habar nu 
ai ce înseamnă, nici nu eşti câtuşi de puţin pregătit pen¬ 
tru asta. Ştii măcar să călăreşti? Fireşte că nu. Cum ai pu¬ 
tea să te ţii pe cal? Dar ţi-ai pus în gând să te faci de râs. 
întreabă pe oricine se pricepe la cavalerism: „Dacă cineva 
se duce la şcoală, ţi se va spune, şi îşi face de lucru cu căr¬ 
ţile doisprezece ani, fără să călărească, acela rămâne popă 
pe viaţă, pentru cavalerism e pierdut". Ce înseamnă însă 
pierdut? Un asemenea călăreţ şi cocoş fălos, care n-a în¬ 
văţat să citească şi, cu toată bunăvoinţa, n-ar fi în stare să 
descifreze nici lucrurile cele mai importante ce-1 privesc 
îndeaproape, fiind scrise anume pentru el, nici acela n-o 
s-o mai înveţe vreodată şi este pierdut pentm preoţie. Un 
titlu de onoare se pierde de dragul celuilalt, tu însă, tu 
eşti născut să fii copil al Domnului, şi când treci, să se 
spună: „Ia uitaţi ce grozav îi stă stiharul". 

— Domnule, îmbracă un cavaler în rasă şi, fireşte, vei 
avea un om neîndemânatic. Dar daţi-mi ţinută de cavaler 

138 



şi vedeţi dacă altcuiva i-ar sta mai bine! Dacă mă face de 
râs - vă jur! - mă strecor numaidecât din nou în haina 
Domnului! 

„Maimuţoiul!" îşi spuse abatele Gregorius cu duioşie. 
„Fireşte că veşmântul de cavaler l-ar îmbrăca bine, iar stofa 
să i se croiască unul ar fi la îndemână." Dar nu spuse ni¬ 
mic, ci doar clătină îngrijorat din cap. 

— Nici nu ştiţi, scumpe Domn, îşi continuă Gregorius 
discursul tineresc, cât sunt de pregătit lăuntric pentru ca¬ 
valerism. Nu v-am mărturisit-o câtă vreme poarta posibili¬ 
tăţilor era ferecată. „Nu ştii nici să călăreşti", îmi spuneţi 
părinteşte. Nu, trupeşte n-am făcut-o niciodată, dar în min¬ 
tea mea, de multe mii de ori şi oricare-ar fi acolo, afară, 
în Hennegau, în Haspengau sau în Brabant, să stea slăvit 
pe cal, în visele mele eu pot s-o fac mai bine şi asta nu 
pur şi simplu datorită îngâmfării, ci cu-adevărat, aşa cum 
se cuvine. Ce cunosc din cărţi nu regret, grammaticam , 
divinitatem şi leges, pe toate le-am studiat cu plăcere şi uşu¬ 
rinţă. Şi totuşi, când eram văzut aplecat deasupra cărţilor, 
cât de des mi se jucau gândurile în taină cu lancea şi scu¬ 
tul! Adevărata mea dorinţă nu se potolea! Un cal, un cal! 
Şi cât de vesel calul necheza, când pe stăpân pe dată-1 cu¬ 
noştea. Atunci îmi lăsam coapsele să joace, şi atât de-nde- 
mânatic îl strângeam pe dată, de nici nu-1 mai îmboldeam 
cu pinteni pe flancuri ori cu bătaie pe spată. Nu, mai la 
dos o făceam iscusit, lângă sursangle unde-i loc potrivit! 
Picioarele-i în zbor la coamă-ajungeau, şi oricine mă vedea 
în şa, îi părea aşa: ca-ntr-o tapiserie, ca-ntr-un tablou cu 
farmec rar, tocmai astfel trebuia să-i răsar! Nu-i vorba de 
stat doar drept în şa: de măiastra-mi degajare se vorbea. Fi¬ 
resc trupu-mi ager se purta ca-ntr-o joacă, ca şi cum aş dori 
numai timpul să-mi treacă. Cu pinteni strânşi, de voltă 
pregătit, pe adversar îl asaltam, în poigneis pornit, şi-n aste 


W 



jocuri niciodată nu uitam să ţintesc, ca-ntre piroanele din 
scut să nimeresc. O, tată, fie ca povaţa voastră cu mine să 
vină, ca visul meu de cavaler aievea să devină. 

— Fiule, fiule, spuse abatele cutremurându-se de ase¬ 
menea cunoştinţe. Vorbeşti cu multă uşurinţă şi ai la 
îndemână aşa nişte expresii! - sunt impresionat, nu t㬠
găduiesc. Sursangle? Poigneis? Credemi, nu pricep o iotă, 
la fel de bine aş putea asculta greceşte. Nu fratele Petru-şi- 
Pavel te-a învăţat toate acestea. Dar orideunde le-ai fi 
aflat, văd bine că în inimă tu nu eşti monah. Păcat, Gre- 
gorius, profund regretabil, drag copil. Dar tocmai de 
aceea vreau să-ţi dau povaţă părintească şi chibzuită, fiul 
meu. Bine, dezbracă straiele astea, renunţă la cele biseri¬ 
ceşti! Pune-ţi veşmânt mirean sau, pentru numele lui 
Dumnezeu, chiar cavaleresc, onorând posibilităţile, ori¬ 
cum incerte, ce decurg din faptul că nu eşti fiul pescarului. 
Dar rămâi aici, Gregor, rămâi la noi! Nu pleca să răt㬠
ceşti, nu te duce în lume! Te rog, nu ai nici o leţcaie, nici 
un bănuţ, nici o para. Eşti sărac lipit, dragul meu! Cum 
vrei să te prezinţi în lumea mândră a cavalerilor, lipsit cu 
totul de subsidiriî Păi, dacă ai avea, de pildă, o sută cinci¬ 
zeci de monezi de aur, ai putea să fii primit în rândul 
cavalerilor. Dar de unde să le ai? Nici gând de aşa ceva. 
Aşa că las’ pe mine! Potrivesc eu lucrurile, nu te teme, să 
te însori cu o fată înstărită, cum nu este de găsit aici, pe 
Saint Dunstan, totuşi poate pe Saint Aldhelm sau pe vreo 
altă insulă. Măcar atât înduplecă-ţi inima, ca până urzesc 
asta să mai rămâi la noi! 

Dar încăpăţânarea lui Grigors era de neclintit şi n-as¬ 
culta de poveţe. 

— Tată, replică el, vă mulţumesc. Vă mulţumesc tot 
mai mult şi tot mai din adâncul inimii, pentru toate cele 
de până acum şi încă, peste toate, pentru propunerea de 


140 



a-mi urzi o însurătoare cu bani. Cu recunoştinţă trebuie 
totuşi s-o refuz. Nici un tânăr de onoare nu se căsătoreşte 
înainte de a şti cine este, pentru că ar trebui să moară de 
ruşine când copiii săi l-ar întreba despre străbunii lor. Nu 
îmi este dat să zac pe-aici în bunăstare şi căsătorit, ci să-mi 
ispitesc norocul pe un dmm anevoios, care-o vrea poate 
să-mi dezvăluie cine sunt. Cu un semn pomncitor mă 
cheamă norocul, ce nu l-a refuzat vreodat’ pe cel plin de 
chibzuinţă l-a vânat. Domnule, binecuvântarea voastră, 
fiţi bun! Sfârşită fie disputa, v-o spun! 

Atunci bunul abate oftă adânc şi spuse: 

— Fie, deci a sosit ceasul. Mi-ar fi plăcut să-l mai amân 
câtăva vreme, dar încăpăţânarea ta, pe care o respect şi o 
deplâng, îl obligă să vină acum. Cum stau lucrurile cu 
tine, copilul meu, o vei afla. O vei citi în ceasul acesta, doar 
te-am făcut şcolar al mănăstirii tocmai ca s-o poţi citi 
cândva. Da, află deci: grammatica , leges şi chiar divinitas, 
toate acestea sunt simple adaosuri şi căi ajutătoare ca tu, 
într-adevăr, să înveţi doar să citeşti, după cum s-a cerut şi 
întru deschiderea ochilor tăi. 

Spunând acestea se duse la pupitru, îl descuie şi întin¬ 
se mâna adânc, până la un sertar din fund, pe care de ase¬ 
menea îl descuie cu o cheie secretă, şi scoase un lucru 
împodobit şi de rară valoare, din fildeş, ferecat în aur şi cu 
pietre sclipitoare, acoperit cu scris mărunt şi des. 

— E a ta, grăi abatele Gregorius, proprietatea ta, cu 
toate că i-a fost scrisă găsitorului tău, care a dat Domnul 
să fiu eu. Copilăriei tale i-a fost pusă-n ajutor, în butoiaş, 
iar eu ţi-am păstrat-o şaptesprezece ani. Acum aşază-te, 
iubitule, pe scăunelul acesta, şi foloseşte-ţi dibăcia ce ţi s-a 
orânduit numai în acest scop. In picioare, nu-i de citit asta. 
O să fii, sărman copil, năpădit de sentimente amestecate, 
la descifrarea ei. 



Zăpăcit îi luă Grigors tăbliţa din mână, se uită la cele 
scrise, la abate, din nou la tăbliţă, se aşeză jos pe scăunel 
şi citi, ridicând în răstimpuri capul, şi privind în gol, cu 
ochi ficşi şi buze întredeschise. Iar pe el îl privea abatele, 
cu mâinile împreunate, cu năsucul roşu tot, şi clipea 
peste lacrimi. 

Tânărul citi îndelung. In cele din urmă lăsă tăbliţa să 
cadă şi, cu capul dat pe spate, făcu un semn întinzând larg 
braţul către bătrân, se clătină către cel ce îi venea în în¬ 
tâmpinare şi hohoti amarnic pe umărul lui, pe când aba¬ 
tele îl potolea bătându-1 uşurel pe spate, ba chiar îl legăna 
un pic. Cât de des a fost aşa! Se repetă iar şi iar, pe lumea 
asta. Unul hohoteşte la pieptul celuilalt, iar acesta spune: 
„Hai, hai. Lasă, lasă. N-ai ce-i face. Linişteşte-te. Nu-i chiar 
aşa de rău. Nu-i vina ta. O să treci şi peste asta. Dum¬ 
nezeu o să-ţi dea putere etc...“ Aşa şi abatele Gregorius, 
cu bătăi uşurele pe spate, deşi lui însuşi îi curgeau lacri¬ 
mile pe obraji. Mai spuse oftând: 

— Cine eşti, nu este scris. Dar ce eşti, sărman copil, asta 
o ştii acum. 

— Sunt o lepădătură! suspină Grigors. Sunt rodul groaz¬ 
nic al păcatului! Nici nu fac parte din rândul lumii! Sunt 
un neom, un monstru, un balaur, un vasilisc! 

— Da’ de unde, exagerezi, îl legănă consolator abatele. 
Eşti şi tu o fiinţă omenească şi încă una foarte drăgălaşă, 
chiar dacă nu în bună rânduială. Dumnezeu este plin de 
minuni. Se prea poate ca din rău să iasă frumosul şi din 
neorânduială ceva cât se poate de bine rânduit. 

— Am ştiut! se tânguia Grigors mai departe. In adân¬ 
cul meu am bănuit eu că ceva nu-i în ordine cu mine. Nu 
degeaba-mi spuneau mereu băieţii întristatul. Dar că aş fi 
balaur şi monstru, cu mătuşă şi unchi ca părinţi, asta cu 
siguranţă că n-am ştiut-o! 


142 




— Uiţi cealaltă faţă a chestiunii care, spuse abatele, în- 
tr-o anumită măsură, compensează totuşi ceea ce tu nu¬ 
meşti, exagerând, monstruozitate, anume că eşti de neam 
foarte ales. 

— Şi asta, spuse Grigors, dezlipindu-se de umărul aba¬ 
telui şi ridicându-se, şi asta am ştiut-o şi am simţit-o în 
sângele meu. Ah, tată, părinţii mei, dulcii, păcătoşii mei 
părinţi, care m-au zămislit întru păcat şi ca păcătos! Tre¬ 
buie să-i văd! Trebuie să-i caut în toată lumea, până îi voi 
găsi şi le voi putea spune că îi iert. Atunci îi va ierta şi 
Dumnezeu, poate că numai asta şi aşteaptă. Eu însă, după 
tot ce ştiu despre divinitas, eu, ce nu sunt decât un biet 
monstru, îmi voi câştiga prin iertare omenescul. 

— Fiule, fiule, gândeşte-te bine! Chiar dacă părinţii tăi 
mai trăiesc încă şi i-ai găsi în lumea largă, cine spune că 
le-ai fi bine-venit? Că ei au fost cei ce te-au pus pe mare, 
nu-i tocmai sigur. Ii poţi ierta şi aici, iar prin asta să-ţi c⺬ 
tigi omenescul şi mântuirea. Aici şi nu altundeva l-a făcut 
Dumnezeu să ajungă, printr-o minune, pe cel lepădat şi 
i-a dat celui ce nu avea loc în lume un adăpost în astă 
mică Cetate a păcii Sale. Vrei s-o părăseşti şi să te-arunci 
în lume, în orice primejdie? Nădăjduisem în inima mea 
că, aflând cum stau lucrurile cu tine, vei recunoaşte că 
eşti la locul tău, aici. 

— Tată, nicidecum! De când ştiu, hotărârea mea e mai 
tare ca niciodată. De câte ori mi-aţi citit tăbliţa? Eu am 
citit-o cu ardoare şi o voi mai citi de nenumărate ori, în 
fiecare zi, întru mortificarea mea. Aici este. Ce îmi scriu 
dulcii mei părinţi? Prea mult s-au iubit, unul în celălalt, 
acesta a fost păcatul lor şi zămislirea mea. Eu însă trebuie 
să aflu îndreptare în faţa Domnului - nu îngrijindu-mă de 
sufletul meu la mănăstire, ci întorcându-mi toată dragostea 
către alt sânge şi luptând cavalereşte pentru trebuinţele 


H .3 



lui. Aşa că vreau să-mi croiesc drum prin lume luptând, 
către părinţii mei. 

— Fiule, aşa e, văd bine, nu te opresc. Mult mi-ar fi 
plăcut să-mi mângâi bătrâneţea ştiindu-te aici. Insă mă 
voi ruga lui Dumnezeu pentru tine şi îi voi vorbi de tine, 
copilul meu. Este şi acesta un fel de a te păstra. Hai să-ţi 
destăinui şi restul! 

Zicând acestea, abatele îl duse pe tânăr la un sipet, îl 
deschise dând la o parte tot felul de odăjdii, patrafire şi 
odoare bisericeşti şi, de la fund, scoase câteva valuri de 
brocart şi i le înmână cu vorbele: 

— Sunt ale tale, pe lângă tăbliţă. Au fost aşternute 
peste tine şi sub tine, în butoiaş, şi-ţi ajung sigur pentru 
un veşmânt de cavaler sau pentru două. Din Alexandria, 
la miazăzi, dragul meu, marfă din cea mai de soi. Cine ţi 
le-a pus alături are dulapurile bine garnisite. Văd că te bu¬ 
curi de zestre. Dar asta n-a fost şi nu este singurul lucru 
pe care pari să-l fi luat mai puţin în seamă la citirea t㬠
bliţei. Când ţi-am spus, copile, că nu ai nici para, nici 
sfanţ, că eşti sărac ca un şoarece de biserică, a fost doar 
un truc, nu este aşa. Două pâini încă, în afară de stofe, au 
mai fost dăruite copilăriei tale, în ele era copt aur, dou㬠
zeci de galbeni, despăgubire pentru creşterea ta. Doar trei 
dintre ele le-am dat, contând dinainte pe aprobarea ta, 
pescarilor. Pe celelalte însă nu le-am îngropat, nu le-am 
lăsat să mucezească, nici să le roadă rugina, ci le-am încre¬ 
dinţat unui zaraf destoinic, evreului Timon, care le-a pus 
să se înmulţească şi, în şaptesprezece ani, ţi-a făcut din ele 
o sută şi cincizeci. De acum le eşti stăpân, o sumă cu care 
poţi prea bine să întâmpini lumea mândră, cavaler fiind. 

Uluit şi fericit stătea Grigors. Fireşte, este monstruos şi 
o grea povară să te fi născut copil din fraţi. Dar pentru că 


144 



trupeşte nu doare, conştiinţa acestui fapt este uşor de 
împins la spate, dacă-i pică unuia-n braţe daruri aduse de 
noroc tocmai atunci când o descoperă. 

— Zâmbeşti, spuse abatele. Zâmbeşti, deşi eşti plâns şi 
palid. Doar ţi-am spus c-o să fie sentimente amestecate, 
atunci când vei afla despre originea ta. 



Domnul Poitewin 


S entimente amestecate! Eu, Clemens, şezând 
la pupitrul lui Notker, ca oaspete la Saint 
Gali, pot pomeni, fireşte, şi despre aşa ceva, 
în povestea mea. Recunosc deschis că, în ar¬ 
gumentaţia dintre Grigors şi Gregorius, am fost cu totul 
şi cu totul de partea prietenului meu, abatele, iar motivele 
lui le-am găsit excelente, pe când, după părerea mea, ele¬ 
vul său vorbea ca un copilandru cu caş la gură. Ceea ce 
aflase despre starea lui păcătoasă, în loc să-l mâne în lume, 
ar fi trebuit, dimpotrivă, să-l hotărască să-şi păstreze, cu 
recunoştinţă, refugiul ce-i fusese pregătit şi să rămână cre¬ 
dincios cinului monahicesc. In această privinţă, după 
apreciere omenească, tatăl său întru Domnul avea perfectă 
dreptate şi drept era avertismentul său că imboldul către 
cercetare al tânărului şi călătoria lui prin lume nu puteau 
să-i atragă nimic bun, ba, poate, chiar ceva îngrozitor. Dar 
aprecierea omenească nu ajunge prea departe, în afară de 
cazul povestitorului, care cunoaşte povestea întreagă, până 
la deznodământu-i minunat şi are parte, oarecum, de 
pronia dumnezeiască - un privilegiu unic, la drept vor¬ 
bind necuvenit omului. Mă simt înclinat să mă ruşinez şi 
eu de asta, să dau cinstire aprecierii omeneşti şi-n stadiul 
actual al povestirii să dezaprob ceea ce mai târziu, copleşit 
de hotărârea Domnului, voi fi nevoit să proslăvesc. 


146 



Aşadar, se face că povestesc cu oarece nemulţumire cum 
Grigors, luându-şi în stăpânire toată zestrea, tăbliţa, aurul 
şi mătasea scumpă, se despărţi în grabă de insula lui, ca 
să intre în rândul cavalerilor, pe meleaguri străine. îşi le¬ 
pădă veşmântul de novice mănăstiresc şi-l schimbă cu cel 
mirean, pe jumătate cavaler sau scutier: o cămaşă de zale 
încinsă la mijloc, cu scufă, iar picioarele până la genunchi 
protejate şi ele. Portul nu era prea arătos. Pe lângă acestea 
totuşi, comandă pe sub mână fraţilor-croitori de la m㬠
năstire un strai cât se poate de aristocratic, să i-1 croiască 
din ţesăturile ce îi fuseseră date zestre: o tunică sau man¬ 
tie din mătase grea, în culori închise, cu mânecuţe uşoare 
din voal, ce se poartă cu unul din capete atârnat peste 
braţ; pe lângă acestea, pulpare din stofă moale şi o beretă. 
Dar tunica era una cu blazon, căci pe piept avea prins un 
petic oval, pe care era brodată silueta unui peşte. Acesta 
trebuia să fie, după cum tânărul îşi închipuia, blazonul lui 
pentru rătăcire şi trebuie să spun că-i singurul lucru ce-mi 
place cu adevărat dintre toate pregătirile lui. Dacă peştele 
arată că peregrinul pornise dintr-o colibă de pescar, el era 
totodată simbolul lui Cristos şi dovedea că purtătorul lui 
crescuse între ziduri mănăstireşti. Asta o laud. 

Haina lumească, alături de toate cele de trebuinţă în 
călătorie, merindele, apa dulce şi averea în aur, le încărcă 
deci pe corabia din scânduri curbate, întărită cu scuturi, 
cu prora mult înălţată, pe care o pregătise şi pentru care, 
cu bani şi vorbe bune, angajase un mic echipaj. Pe pânza 
ei dungată era ţesut tot peştele. Grigors se întreba prea 
puţin dacă nava lui e-n stare să-nfrunte oceanul sau m㬠
car apa restrânsă, dar năbădăioasă, numită-n glumă „ca¬ 
nal" şi „mânecă". Cândva ajunsese aici pe o înjghebare 
mult mai şubredă, iar hotărârea lui de a se arunca în calea 
primejdiei şi a nevoilor izvora din dorinţa de a-şi ispăşi 


i47 



grozăvia naşterii, a cărei nobleţe o preţuia totuşi atât de 
mult. Că marinarii lui, de neam prost şi drept născuţi, cum 
erau, nu aveau ce să li se pună în seamă ca să ispăşească, 
peste asta trecea nepăsător, căci doar în el însuşi îl vedea 
pe eroul legendar, în aceia însă numai nişte ornamente 
secundare. Involuntar fac şi eu aşa, mustrându-mă tot¬ 
odată pentru asta - pe mine, dar nu pe el -, căci cine vrea 
să intre în conflict cu providenţa? 

In sfârşit - începuse deja toamna - sosi şi ziua plecării 
lui, departe de insula ce-1 crescuse şi care, din pricina onoa- 
rei şi ruşinii, nu-1 mai îndura; desigur, vărsă din inimă la¬ 
crimi ale despărţirii la pieptul abatelui, care-1 însoţi până 
la corabie, împreună cu câţiva fraţi, şi-l binecuvântă de 
mai multe ori la rând pentru drumul rătăcirii. 

— încotro, copile, încotro? întrebă el îngrijorat. 

— îmi urmez tăbliţa, răspunse Grigors arătând spre par¬ 
tea stângă a pieptului, şi încotro bat vânturile Domnului. 
Ne lăsăm pânza în voia lor. 

Şi aşa, pe ceaţă, se desprinseră de ţărmul unde odini¬ 
oară acostase copilul, iar tatăl, şi fiul, plini de tristeţe, pre¬ 
lungiră despărţirea cu priviri şi fluturări de mână, până ce 
întinderea mării şi ceaţa nu le mai îngăduiră să se vadă. 
Dar de îndată se întâmplă aşa: abia desprinsă de mal, 
barca dispăru într-o pâclă pufoasă, şi aburul învolburat 
adăstă asupra lor împiedicându-i să vadă pe toată durata 
călătoriei, îi învălui zi şi noapte cu o îndărătnicie rar în¬ 
tâlnită, ca să-i ascundă parcă şi să-i pună la adăpost. Cine-a 
prezis furtună şi naufragiu şi eşuare violentă în rătăcire 
află contrariul: marea era oglindă şi vânt mai deloc. O 
adiere foarte slabă din nord-vest le umfla pânza, dar zile 
întregi se oprea de tot, astfel că se căzneau să înainteze 
fără spor, ajutându-se cu vâslele, fără să ştie încotro, abia 
ghicind soarele, nevăzând stelele şi niciodată vreo corabie. 


148 



fără a mai pomeni de vreo coastă. Ar fi preferat, crede- 
ţi-mă, izbituri puternice de valuri şi mare agitată nemiş¬ 
cării de moarte, orbecăielii de zi cu zi prin ceaţa nepătrunsă. 
Apreciez dinainte la vreo şaptesprezece zile drumul lor 
sub ceţuri. Apa dulce se împuţină, hrana li se terminase. 
Liniştea rea a mării îi cuprinse, iar echipajul lâncezea trist 
pe corabie, care lenevind, care moţăind, căci o asemenea 
vreme, dimpreună cu un stomac gol, cheamă somnul. La 
catarg stătea Grigors, marinarul, scrutând nedesluşitul de 
care orice privire se prinde şi se cuprinde. 

Dar tocmai de aceea el fu primul să zărească minunea, 
care, pentru că trecuseră cele şaptesprezece zile, se întâm¬ 
plă îndată după-amiază. O, ce încântare, ceaţa se risipi. O 
briză, întâi susurândă, curând şuierândă, o rupse, o pre¬ 
făcu pe toată în zdrenţe, iar un mănunchi strălucitor de 
raze căzu drept şi cuprinzător pe un tablou - să fi fost 
orbire a ochilor, amăgire de Fata Morgana? Nu, port, ţărm, 
oraş cu turnuri, creneluri şi porţi se dezvăluiau aici, toate 
cărora le fuseseră atât de apropiaţi din învăluirea lor. Cine 
să descrie bucuria celor întristaţi în faţa acestei dezvăluiri? 
Sus, cu cârma şi toate pânzele îndreptate către oraşul 
scăldat în soare, încoronat de cetăţuie, la golf adânc, clă- 
tinându-se pe valurile lui acum agitate! Vântul nou le era 
potrivnic. Nu fără caznă navigară împotriva lui, spre ţintă. 

Şi de-ar fi fost numai vânt şi val împotriva acostării 
lor! Dar, din păcate, şi oraşul se opunea, căci ridicarea ce- 
ţii îi dezvăluise lui apropierea lor, la fel cum şi ei desco¬ 
periseră măreaţa-i imagine. Oamenii, pe cât se pare, se 
pregăteau de apărare împotriva apropierii corăbiei străine. 
Pietre zburau şi bile de fier, zvârlite departe de catapulte. 
Foc grecesc căzu în faţa lor ca să închidă calea pe mare. 
Abia după ce dădură mai multe semne de reţinere şi in¬ 
tenţii paşnic-prieteneşti, apărarea încetă şi fură lăsaţi să 


i 49 



acosteze. Barca era înnegrită de flăcări şi doi oameni din 
echipaj aveau capetele însângerate de proiectile. Dar erau 
doar personaje secundare. 

Lui Grigors îi veni în întâmpinare, la chei, acolo unde 
descărcătorii goleau de mărfuri pântecele câtorva corăbii, 
înconjuraţi de reprezentanţi ai puterii, cu haine vărgate şi 
lăncii, un bărbat chipeş, cu faţa mai degrabă îngrijorată 
decât severă, purtând pe cap o pălărie de al cărei bor atâr¬ 
na, peste urechi, până pe piept, o fâşie de stofă, cu braţe 
şi picioare protejate de jambiere şi mânecare. întrebările 
lui despre persoana străină şi locul ei de baştină porniră 
brutal şi îşi domoliră repede tonul privind-o mai de-aproape, 
ba, după ce îşi puse întrebările, nici nu mai aşteptă răs¬ 
punsul, ci, parcă spre a-şi cere scuze, se prezentă el însuşi, 
cu următoarele vorbe: 

— Aflaţi că sunt unul dintre fruntaşii acestei quemune , 
mai precis spus chiar cel din frunte, căci sunt al ei cap şi 
maire. Am fost înştiinţat de apropierea voastră, presupusă 
duşmănoasă. Atunci am venit să văd dacă este aşa şi, dân- 
du-mi seama că nu este, am poruncit încetarea apărării. 
Nu trebuie să vă miraţi de primirea aspră. Acest oraş, odi¬ 
nioară vesel, e plin de jale şi de n-ar fi deschisă uşa din 
dos, adică dinspre mare, de unde, fie lăudate cele ce nu-s 
dictate de ruşine, poate primi oarecari ajutoare, ar fi pierit 
de mult. în ce vă priveşte, n-am ştiut ce să credem. Regi 
ai mării fac apele nesigure şi se ivesc tâlhăreşte pe coastă, 
ba ici, ba colo. înainte de a vă vedea chipul, puteam b㬠
nui în voi pe unul dintre aceştia. Cât de depărtată vă este 
îndeletnicirea faţă de cea temută, voi auzi acum. 

— Tare depărtată, domnule maire , răspunse tânărul. Şi 
de departe vin, în lunga călătorie prin ceaţă, din Outremer 
şi mi-am luat numele de Cavaler al Peştelui, numele meu 
însă este Gregorius. 


150 



— Al meu. Domnul Poitewin, interveni primarul. 

— Vă mulţumesc, replică Grigors. Slujirea scutului mi-e 
îndeletnicirea, continuă el, şi după fapte cavalereşti căl㬠
toresc pe meleaguri străine, pe propria-mi cheltuială, fără 
a fi câtuşi de puţin ispitit de tâlhărie, pentru că am aur în¬ 
deajuns. 

— Foarte frumos, spuse domnul Poitewin înclinându-se. 

— Pe tăbliţa vieţii mele însă, adăugă Gregorius, stă scris 
că eu, cel ce sunt, trebuie să-mi închin viaţa pentru sânge 
străin şi pentru el să lupt cavalereşte, când este în nevoie. 
Acesta-mi este ţelul în rătăcire. 

— Este întru totul admirabil, beau Sire, domnule Ca¬ 
valer al Peştelui, replică orăşeanul. V-a adus pe lume cu 
siguranţă o femeie pură, căci trăsăturile voastre sunt ferme 
şi plăcute şi purtarea voastră elegantă. Sunteţi normand? 

— Nu greşiţi prea tare, răspunse Grigors. 

— Ochiul meu are oarecare discernământ, spuse mul¬ 
ţumit maire- ul. Dacă vă e pe plac, urmaţi-mă în casa mea 
de văduv, la o colla.de şi-apoi o băutură bună, din care 
pivniţa mea mai poate oferi un strop. Să nu se spună că 
că oraşul acesta, chiar copleşit de jale, nu mai ştie să pri- 
mească-n ospeţie. 

— Graţia cu care ştie să-l primească, prin voi, pe c㬠
lător, răspunse Grigors, spune foarte mult în favoarea lui. 
Vă însoţesc cu plăcere. Dar de ce oare, întrebă el, după ce 
dregătorul îi făcuse pe amândoi să se suie pe catâri şi să 
călărească peste un pod din trei bârne şi printr-o poartă, 
pe nişte străduţe, de ce aţi pomenit de mai multe ori că 
oraşul vostru este plin de jale, ceea ce, de altfel, se poate 
citi chiar de pe feţele puţinilor oameni pe care-i întâlnim? 
Şi de ce pare că o bună parte dintre ei, lăsând la o parte 
bătrânii şi copiii, cu armele în mână, se află sus, pe ziduri 
şi pe înaltele creneluri? 



— De departe, răspunse Domnul Poitewin, trebuie că 
veniţi, Outreterre şi mer, dacă, după cum se pare, n-aţi 
auzit nimic de tulburarea ţării noastre şi a acestei capitale 
a ei, Bruges, ce odinioară se numea la vive şi acum aproa¬ 
pe că se poate numi cea moartă. Dar ce să ne mai mirăm! 
Oamenii trăiesc răzleţiţi unii de alţii, puterea auzului e li¬ 
mitată, şi chiar vestea despre cele mai cumplite întâmplări 
se opreşte aici, aproape, în văzduh - mai departe ajunge 
târziu sau niciodată. Eu însumi ştiu prea puţin, ca să nu 
spun: nimic, despre ce fac şi înfăptuiesc popoare străine 
ca aquitanii, gasconii, anglii, lotringii, turcii şi scoţienii. 
Şi de asemenea nici voi n-aţi avut ştire vreodată de Răz¬ 
boiul din amor, cum fără îndoială că într-o zi menestrelii 
vor numi jalea noastră, de vreme ce aşa se cheamă de 
pe-acum în gura tuturor! De cinci ani tot bântuie. Ro- 
ger-Ţăcălie, regele din Arelat şi Burgundia de Sus, ne-a 
nimicit ţara şi cetăţile, Artois, în întregime, şi Flandra sunt 
pustiite de mâna lui, iar Doamnei noastre, ducesa ţării - 
deie Domnul să-i vină îngerii mai aproape -, nu i-a mai 
rămas nimic decât această a dânsei capitală, de ale cărei 
ziduri, deocamdată, furtuna încă se mai fărâmă. Cât timp, 
ştie numai îndurătorul, şi fie să-şi amintească de mare îndu¬ 
rarea Lui până nu-i prea târziu. Mă tem însă că ne asupreş¬ 
te înadins, pentru că este mâniat, iar Doamna noastră, în 
ciuda vieţii celei mai evlavioase, nu este în cele mai bune 
relaţii cu El. Căci ea este castă din cale-afară, tăgăduindu-şi, 
spre întristarea Domnului, feminitatea, şi s-a împotrivit 
mereu să dea ţării un Domn şi Duce - pentru asta isp㬠
şim cu aşa-numitul Război din amor, un nume despre al 
cărui înţeles pe drept vă întrebaţi. Căci Roger-Ţăcălie, îi 
poartă amor Doamnei noastre şi tânjeşte după ea, avid după 
frumuseţea ei, de doisprezece ani deja, dintre care şapte 
îi duse peţind-o paşnic, chiar dacă, pe măsură ce trecea 


A 2 



vremea, tot mai nărăvaş şi ameninţător. Apoi declară răz¬ 
boi pentru că a jurat, aprigul păros, ca mândrul tmp al 
Doamnei să-l învingă în patul lui, cu orice preţ. Cum i-am 
mai respins atacul, o dată şi de două ori, şi cum i-am izgo¬ 
nit biruindu-i pe burgunzi, pierzând pe câţiva dintre cei 
mai buni, de pildă pe Domnul Eisengrein, cel loial! Vouă, 
ca străin, acest nume nu vă spune nimic, dar nouă până 
la lacrimi de mult. Ah, degeaba! însufleţiţi de îndărătnicia 
suveranului lor, ei şi-au reînnoit mereu avântul, trei ani 
au bântuit, au dat foc, ne-au luat turmele, ne-au pustiit 
lanurile de in, ne-au siluit ţara, iar în al patrulea au ajuns 
până la acest oraş puternic, ultimul în stare să li se împo¬ 
trivească şi pe care de mult îl împresoară, asaltându-i zi¬ 
durile cu tot felul de maşini de luptă, prepeleacuri, ţepuşe, 
pisici, scări neruşinate şi grozave maşini de aruncat pro¬ 
iectile. Dar acolo sus, în cetate, ultimul ei refugiu, şade ea, 
cea care reprezintă preţul acestei silnicii şi întru toată astă 
suferinţă a noastră, spune necontenit: „Jamais“. Să vă mai 
miraţi oare că ici şi colo se ridică voci, chiar dacă şoptite, 
care nu-s prea departe de a se întreba dacă Domniţa noas¬ 
tră, ce s-a păstrat atâta vreme neatinsă, n-ar face mai bine 
să-i dea, în sfârşit, mâna ei lui Ţăcălie ăla şi astfel să pună 
capăt blestematului război din amor? în cetate, la curte 
chiar, există o clică, nu tocmai neînsemnată ca număr şi 
rang, care sprijină pe faţă această propunere. Dar Doamna, 
totuşi, ce grăi? Niemalen de la viei 

Era în casa şi odaia domnului Poitewin - la o bine-ve- 
nită gustare cu carne afumată şi bere caldă, cu cuişoare, 
servită de menajera şi chelăreasa lui, tăcută din fire, dar şi 
ea cu chip îngrijorat - unde Grigors primi aceste lămuriri 
şi se-arătă extraordinar de mişcat. 

— Domnule preaprimitor, cinstite primar, răspunse 
el, parcă ceaţa mi se risipeşte din faţa ochilor la vorbele 


A3 



voastre, şi-mi dezvăluie de ce, după o călătorie atât de lun¬ 
gă şi de învăluită, mi s-a dezvăluit deodată priveliştea 
acestui oraş. Am ajuns la ţintă. încoace mi-a îndreptat 
Dumnezeu cârma, şi văd limpede ca-n lumina soarelui 
că am sosit la timp. Asta a fost tot ce L-am rugat întruna: 
să mă ducă într-acolo unde, pentru mine, ar fi ceva de 
înfăptuit, astfel ca tinereţea mea să nu se irosească, ci să 
se arunce în luptă dreaptă, când e primejduită nevinovăţia. 
Dacă îi va fi pe plac cinstitei mele Doamne, atunci voi 
vrea să-i fiu serv şi cavaler, iar dacă prea-ncercata deviza 
asta luat-a, atunci şi-a mea va fi: „Niemalen de la vie!“ 
Căci împotriva acestui duce, pe care îl numiţi Ţăcălie, pe 
cât se pare pentru că poartă o astfel de barbă şi-i tare păros, 
ceea ce poate fi, din partea mea, şi un semn deosebit de 
bărbăţie - împotriva lui, zic, se îndreaptă toată aversiunea 
mea şi tot aceeaşi se îndreaptă şi împotriva acelei clici 
care, în şoaptă sau tare, o sfătuieşte şi-ar vrea s-o convingă 
pe cea pură să-i dea mâna ei întru măritiş neobrăzatului 
pretendent şi jefuitorului detestat al ţării. Nădăjduiesc 
din inimă că la Curte neruşinaţii ăştia reprezintă doar o 
mică parte şi că în jurul celei sacre cavaleri cu simţire mai 
înaltă se adună, nu-i aşa? 

— Ah, replică dregătorul, tocmai din cauza neclintirii 
ei număml lor tot scade. De ce - vă spun şi asta în cuvinte 
puţine, încărcate de fatalitate. Ducele Roger are obiceiul 
să se arate călare în faţa porţii şi să-i provoace pe cei mai 
buni viteji ai noştri la un duel, în care încă nici unul nu 
i-a rezistat. Căci arta lui cavalerească de a se bate este 
mare şi vestită până departe, în toate ţările. îmboldiţi de 
onoare, ai noştri, unul după altul, răspund provocării sale, 
dar pe fiecare îl doboară şi, când acesta cere siguranţă , îl 
ia prizonier, sub ochii noştri, dacă nu cumva îl ucide. 
Astfel nobilul anturaj al Stăpânei noastre s-a rărit ruşinos. 


i54 



— Acest bărbat, chibzui Grigors, desigur că stăpâneşte 
darul de a se concentra în luptă peste măsura obişnuită şi 
totodată de a-şi aduna forţele vitale într-un punct arzător? 

— Nu înţeleg întru totul, răspunse gazda, tâlcul cuvin¬ 
telor Voastre. Propria mea opinie este că luptătorii noştri 
cad pradă faimei de invincibil a ducelui. Onoarea îi scoate 
afară din luptă, nu credinţa în victorie, de care, cu sau fără 
ştiinţa lor, în ciuda vitejiei, se îndoiesc dinainte. 

— Sunteţi foarte perspicace. Domnule preaprimitor, 
observă Grigors cu respect. 

— Sunt, răspunse acesta. Cum aş fi ajuns altfel primar 
în Bruges? Şi în plus perspicacitatea mea ia forma des㬠
vârşitei clarităţi şi este pe înţelesul tuturor. 

— Şi pe când, fu întrebarea lui Grigors, este de aştep¬ 
tat următoarea provocare, sigură de victorie, a acestui rege 
al oştirilor? 

— El nu se află în faţa oraşului, răspunse dregătorul. 
Cortul îi e strâns. Odată cu toamna, se-ntoarce prin ţinu¬ 
turile noastre pustiite, acasă, în imperiul lui, care se vrea 
şi el cârmuit, până la primăvara următoare. Sărmanul nos¬ 
tru oraş, se-nţelege, rămâne tot împresurat. Dar în timpul 
iernii au loc numai mici lupte sau hărţuieli. 

— Iar la primăvară, întregi Grigors, se-ntoarce din nou, 
ca prin iscusinţa sa cavalerească de a se bate să-i răpească 
Doamnei apărătorii, şi ea să fie silită să i se predea, ceea 
ce, în acest caz, vrea să însemne: să i se dea. Este, fără 
îndoială, tânără şi frumoasă? 

— Ea ar putea, răspunse gazda, să aibă acum de două 
ori vârsta voastră, pe care o socotesc la vreo şaptesprezece, 
optsprezece ani, dar s-a menţinut, în ciuda tuturor sluj¬ 
belor de noapte şi canoanelor, foarte frumoasă - spre 
nemulţumirea Domnului, presupun eu, de vreme ce îşi re¬ 
fuză frumosul trup oricărui bărbat. 


i55 



— Să i-1 dea acelui Ţăcălie, replică Grigors, cu siguran¬ 
ţă că nu-i voinţa Lui. Atâta mă încumet şi eu să-I ghicesc 
gândurile, deoarece odinioară m-am îndeletnicit cu divinitas. 

— Cum adică, sunteţi şi cărturar? 

— Puţin. Şi prea puţin m-ajută în aceste împrejurări. 
Ceea ce mă ajută şi pentru care vă implor ajutorul, cin¬ 
stită şi înţeleaptă gazdă primitoare, ar fi numai să ajung 
în faţa ochilor Doamnei voastre spre a mă oferi scutier şi 
să-mi îngăduie, pentru libertatea ei, a-mi pune viaţa-n joc, 
şi refugiul purităţii ei să-l apăr împotriva ticăloşilor păroşi. 

— Râvna voastră vă onorează, spuse burghezul după 
oarecare chibzuinţă, şi în orice caz nu fac o taină din afec¬ 
ţiunea ce mi-o inspiraţi. Nu am aproape nici o îndoială 
că veţi avea izbândă, în ciuda tinereţii voastre, în ochii 
Doamnei, potrivit manierelor şi turnurii voastre normande. 
Totuşi, nu-mi pare deloc uşor, căci ea este foarte scumpă 
la vedere şi nu se arată decât la prea puţini - oricum, nu¬ 
mai la mănăstire, când stă în faţa Domnului şi atunci poţi 
vedea din ea numai ceea ce este de văzut la cel cufundat 
în rugăciune. Voi încerca cu dragă inimă să vă servesc. 
Domnul Feierfitz von Bealzenan, majordomul ducesei, 
este prietenul şi protectorul meu - un om cizelat, un băr¬ 
bat cu cea mai fină şcoală a curteniei. Inchipuiţi-vi-1: lat 
în partea de sus şi subţire la picioare, înveşmântat în m㬠
tase înflorată de culoare deschisă şi cu bărbuţa blondă 
împărţită-n două, tot ca mătasea. Aceasta-i doar o schiţă 
sumară a exteriorului său. Lui îi voi vorbi despre voi, îi voi 
lăuda mintea şi dorinţele voastre şi gândesc că-1 pot con¬ 
vinge, cu dexteritatea şireată ce-i este proprie, să îndrepte 
ochii Doamnei către voi. Până atunci, rămâneţi oaspetele 
meu! Vreau să spun: locuiţi la mine, chiriaş şi comesean! 
Cu simpatie am auzit că sunteţi avut în aur. Aceasta este 
o excepţie îmbucurătoare. Cavalerii rătăcitori obişnuiesc 


r 5 6 



să aibă gânduri înalte, dar să fie poveri, o combinaţie către 
care am înclinat cu inima totdeauna îndoită. Voi însă 
plătiţi pentru acoperiş şi subzistenţă, corect, din banii 
voştri. Hrana voastră trebuie să fie îmbelşugată şi totuşi 
raţională, ca să nu dăuneze deloc mlădierii şi să nu vă 
adoarmă în grăsime virtutea. Vă convine? 

— îmi convine, spuse Grigors, şi ei întăriră cele spuse 
cu bere aromată, o băutură foarte bună, cu cuişoare, pe 
care eu însumi n-am gustat-o niciodată, dar pe care cu 
plăcere o las să lunece pe gâtlejurile celor doi. Foarte ade¬ 
sea povestirea e doar un substitut pentru plăceri pe care 
noi înşine ni le refuzăm sau Cerul. 



întâlnirea 


B tiam prea bine că domnul Poitewin îşi va ţine 
promisiunea şi că, la cea dintâi ocazie, va vorbi 
cu majordomul pe care-1 descrisese minunat, 
3 despre Grigors şi dorinţele lui - de asta nu 
m-am îndoit nicicând. Prea mult îi plăcea dregătorului 
tânărul său oaspete, aerul hotărât şi fin al acestuia, buna 
lui cuviinţă şi plata generoasă pentru masă şi pat, ca să 
nu-şi ţină cuvântul. O făcu, la numai paisprezece zile după 
sosirea tânărului, la a sa manie , unde, coborând călare din 
cetate, îl vizită von Bealzenan, ca să discute despre situa¬ 
ţia războiului din amor care iarna lâncezea, iar la vremea 
aceea era purtat pe jumătate în batjocură, precum şi de¬ 
spre aprovizionarea curţii cu anumite necesităţi şi como¬ 
dităţi, sarcina domnului Poitewin fiind să hotărască, pe 
cât posibil, deosebirea între una şi cealaltă, nu fără să fi 
dat drept pildă, în ceea ce priveşte simplele comodităţi, 
felul de viaţă plin de aspră renunţare, plin de post şi ve¬ 
ghe, al Doamnei înseşi. 

In replica lui. Domnul Feierfitz aminti că în oraş şi-n 
ţară cumpăna mâhnirii faţă de acest fel de viaţă e-n echili¬ 
bru cu admiraţia. La această convorbire nu era înveşmântat 
în mătase înflorată, într-aceasta portretul său se deosebea 
de cel pe care-1 descrisese dregătorul. Mai mult, bustul lui 
lat avea ca pavăză, împotriva pietrelor zburătoare ce ar fi 


158 



putut să-l lovească, o platoşă la care purta un guler scro¬ 
bit, iar capul îi era acoperit cu un coif de asalt cu creastă 
bombată. Picioarele subţirele, în schimb, erau îmbrăcate 
doar cu un postav colant, în culori diferite de fiecare parte, 
sfârşind cu încălţări cu cioc, ale căror vârfuri, când călărea, 
se ridicau mult peste scările şeii. Dar şi aşa, pe jumătate-n 
fier, curteanul nu-şi pierdea nimic din mlădiere şi la nego¬ 
cieri reuşi să câştige rangul de urgenţă al necesităţilor pen¬ 
tru mai multe comodităţi. După aceea dregătorul spuse: 

— Au reste, domnule majordom, incidemment şi ăpro- 
pos, un drumeţ rătăcitor foarte avut, tânăr încă, a debarcat 
de curând aici şi l-am luat la mine în gazdă şi sub protec¬ 
ţia mea, Gregorius din Outreterre, un cavaler vrednic. 
Poartă peştele drept blazon şi jură pe toţi sfinţii că însuşi 
Dumnezeu i-a scos în cale acest oraş plin de necazuri, ca 
să-şi dovedească în el cavalerismul, dându-i o mână de 
ajutor împotriva asupritorilor noştri. Dar mai presus de 
toate, este foarte dornic să se apropie de Doamna noastră 
cea aflată la mare strâmtoare şi să i se ofere el însuşi ca va¬ 
sal. Aţi vrea, aşa iscusit cum sunteţi, să mijlociţi asta? 

— Ar fi o bagatelă petru mine, replică domnul Feire- 
fitz. Dar sunteţi oare atât de sigur şi de puritatea nobleţei 
sale? Să atrag privirea Doamnei într-o direcţie greşită ar fi 
un faux pas de neiertat din partea mea. Outreterre, trebuie 
să mărturisesc, este o denumire cam vagă căci oricine poate 
veni de peste ţări şi mări. V-aş fi îndatorat dacă aţi putea 
produce dovezi ceva mai precise ale cavalerismului său. 

Aici uimirea domnului Poitewin se văzu bine, întrucât 
aceste spuse îl făceau să-şi dea seama, cu întârziere, că el 
însuşi nu se străduise deloc să afle lucruri mai precise de¬ 
spre originea tânărului (ar fi vrut ca asta să-l mire, dar spre 
mirarea lui nu se miră), iar puţinul pe care i-1 spusese acela 
şi care, la o privire mai atentă, nu însemna mai nimic îl 


A9 



mulţumise pe de-a-ntregul. Aşadar îşi vorbi tot atât de 
mult lui însuşi ca şi celui care-1 întrebase, când răspunse: 

— Nu ştiu de mă pot bizui că mi-aţi urmărit vorbele 
cu atâta atenţie şi le-aţi acordat atâta luare-aminte încât să 
vă amintiţi cum că am pomenit despre acest tânăr spada¬ 
sin că poartă sabia şi peştele pe blazon. Trecând sub t㬠
cere ce e mai sfânt (dar iarăşi fără să tac de tot, deoarece 
am ştire că oaspetele meu a trăit un timp între ziduri cu¬ 
cernice şi a studiat divinitatem), acest semn, după cum ştiţi, 
e încărcat cu un anume înţeles. Este simbolul apei - aşa 
cum, în fapt, tânărul a şi venit la noi, pe apă, cu peştele 
ţesut pe vela corăbiei sale. Mai este apoi şi semnul bărb㬠
ţiei şi al unei însuşiri şi virtuţi deosebite, inclusă în ea, 
numită discreţie. Deci nu s-ar putea spune că-i surprinzător 
dacă purtătorul acestui semn se comportă cu o discreţie 
bărbătească. Dacă însă cavalerismul este o bărbăţie rafina¬ 
tă, atunci ochii voştri spun dintr-o ochire mai mult decât 
avea de gând să-ntrebe gura, astfel încât aţi preferat să v-o 
ţineţi. Pe lângă asta, vreau să vă mai mărturisesc numai că 
străinul ne-a lăsat să-i vedem virtutea curajului cu grăbire, 
înainte de a-i deveni vasal Doamnei, spre emoţia inimilor 
noastre. îndată s-a urcat pe metereze, la cei ce stau de 
strajă, căci voia să aibă o privelişte cuprinzătoare a taberei 
burgunde şi a nesuferitei împresurări a oraşului. Pe sub 
sprâncene încruntate şi cu buze strânse a privit corturi, 
maşini de asalt, pământ şi oameni. Cum a vorbit apoi cu 
comandantul turnului porţii de răsărit, ce gânduri avea şi 
cum l-a cucerit pe războinic pentru planul său temerar, 
asta nu mai ştiu. Că l-a înduplecat pun mai mult pe sea¬ 
ma ţinutei şi a ochilor săi decât a spuselor sale. Pe scurt, 
veţi putea auzi minuni şi poveşti nemaipomenite: a treia 
zi chiar, la timpul stabilit, contele mercenar porunci să se 
tragă zăvoarele, să se coboare podul peste şanţ şi să se 
deschidă canaturile porţii şi, singur-singurel, străinul din 

160 



Outreterre ieşi - noi toţi credeam că moartea de-a dreptul 
va-ntâlni. Cu peştele pe scutu-i, el spada goală-şi flutura, 
cu ale ei tăişuri două, unic tovarăş îi era. Atunci vasali 
fideli de-ai lui Roger veniră-n goană mare, văzând că 
poarta-i larg deschisă şi arma-i scânteiază-n soare. Ocazia 
era chiar foarte bună ca pe cel singur acuma să-l răpună; 
dar cum veţi auzi de-ndată, pofta le-a fost pe loc tăiată. 
Ce-o fi cu mine, nu vreau deloc să mai rimez şi nici să mint, 
dar naiba ştie ce mi-e dat! Din ritmul de baladă zău că nu 
ştiu de-o să mai ies vreodat’! Gregorius al Peştelui iute 
era-ndeajuns. Din oastea lui Roger, vreo trei dibaci a str㬠
puns. Ca fulgerul de tare, prin coif, îi despică. Doi zac în 
şanţ de-a valma, al treilea la picioare-i stă. La dracu’, dom¬ 
nule majordom, trebuie să fiu în stare să povestesc serios 
şi fără să cânt cum i-a făcut să-şi pună pofta-n cui. Ei 
crezuseră că ar fi o glumă, dar flacăra albastră din ochii 
lui, pe faţa palidă, le-a tăiat veselia. Vă spun: curând, cu 
săbiile nu mai putură să răzbească şi-atunci o mulţime de 
lăncii pe scut i-au aruncat, mânerul i s-a rupt de greutate 
şi vrând-nevrând din mână l-a lăsat. Văzând asta-ncercară 
să-l încolţească, dar el, precum în codru mistreţul în faţa 
haitei de câini, le tăie calea şi-i lovi spărgând o platoşă pe 
loc, ce se acoperi îndată cu stropi mari, roşii, ca de foc. 
Balada nu-i minciună: în faţa lui, duşmanul căzu mort. 
Domnule majordom, mă stăpânesc şi nu mai cânt. Noi 
toţi văzurăm: luă de jos o lance care-i fusese lui menită 
şi-o-nfipse în capul unuia dintre burgunzi -, prăjina îi ie¬ 
şea din coif şi acesta se târî pe pod, mult nici nu mai avu 
de trăit. Vă jur că pe-altul îl tăie în două, taman de-a curme¬ 
zişul. Acela nici nu mai simţi ce iute-1 străbătu tăişul. 
Abia când se-aplecă după spada ce din mână-i căzu, partea 
de sus din trup de el se desfăcu. Pe scurt, majordoame, 
săvârşind aceste fapte, pas cu pas, viteazul se trase-napoi 
spre poarta ce-o păzise mândru, şi-n nasul lor, huruind. 



canaturile-şi-nchise, când el fu-năuntru. Vă-nchipuiţi ce 
râset pe ziduri, ce chiot, ce-ncântare. Fu ridicat pe umeri, 
sosii şi eu, în goana mare. Veşmântul lui era de sânge 
năclăit, la fel şi arma cea tăioasă, ce-atât de tare-n mâna 
lui s-a dovedit. „Voinice drag, îmi spuneţi, ce-i roşul ăsta 
încă? Mă tem că vă doare, că-i rană adâncă.“ „Să nu-mi 
purtaţi de grijă“, zise nepăsător. „Nu-s eu rănitul. Asta e 
sângele lor.“ 

— Intru totul remarcabil, îl opri domnul Feirefitz. In 
asemenea împrejurări, dregătorule, înclinaţia voastră spre 
cântări îmi este cu atât mai de-nţeles. 

— Dacă n-am fost în stare s-o strunesc cum se cuvine, 
spuse ospitaliera gazdă a lui Grigors, asta are de-a face în 
principal cu flacăra albăstruie a ochilor, pe faţa lui palidă. 
De altfel, m-am lăsat purtat de închipuire, vreau să v-o 
mărturisesc. Că l-a tăiat pe unul de-a curmezişul şi acesta, 
fără să-şi dea seama, abia mai târziu s-a desfăcut în două 
şi-a căzut, pe jumătate, am pus-o în cântec de la mine: în 
realitate nu s-a întâmplat. 

— Oricum, răspunse majordomul, diversiunea rămâne 
impresionantă şi fără acest amănunt. Cavalerismul junelui 
vostru precum şi faptul că ne poate fi util nu mai lasă vreo 
îndoială. 

— Vreau să vă încredinţez o teorie, continuă dregătorul, 
care, la nevoie, poate explica proba neobişnuită de no¬ 
bleţe a caracterului pe care a dat-o oaspetele meu. Tre¬ 
buie că are însuşirea de a se concentra în luptă, în fiece 
moment, peste măsura obişnuită, şi de a-şi aduna forţele 
vitale ca într-un focar. Obişnuiesc să dau altminteri gân¬ 
durilor mele o formă mai clară, pe înţelesul tuturor, dar 
în acest caz sunt nevoit să mă exprim niţel cam alambicat. 

— Fie cum o fi, răspunse majordomul, oricum nu mai 
stau pe gânduri ca să îndrept ochii Doamnei către oaspe¬ 
tele vostru şi să i-1 prezint pentru a i se oferi el însuşi 


162 



drept vasal. Ocaziile sunt rare, dar până la sărbătoarea 
credinţei noastre. Bunavestire a Măriei, nu mai e mult. In 
această zi, după cum ştiţi, suverana noastră se arată şi 
coboară călare, cu toată curtea, jos, la catedrală, ca să se 
desfete la misă. Atunci voinicul vostru îşi va putea satis¬ 
face pofta de-a privi, iar ca să-i atrag atenţia Doamnei 
asupra lui la momentul potrivit, lăsaţi pe mine. 

Aşa se şi-ntâmplă. In ziua când Preacurata, trandafir 
făr-de spin, trup de carne, dar totodată, prin pătrunderea 
Duhului Sfânt fără de păcat (această probă a credinţei 
noastre depline), fu binecuvântată între femei, prinţesa, 
călare pe un buiestraş asturian căruia doi paji îi ţineau h㬠
ţurile, intră în cetate, urmată de toată nobilimea casei şi 
coborî drumul şerpuit, în oraşul ei din urmă şi-n faţa ca¬ 
tedralei învăluite-n zvon de clopote; aici descălecă, în mij¬ 
locul poporenilor îngenuncheaţi şi descoperiţi ce o priveau 
cu ochii roşii de lacrimi, îmbulzindu-se în urma ei, când, 
împreună cu domnii şi doamnele, trecu prin portalul larg 
deschis, bogat sculptat, şi, cu priviri plecate, cu mâna stângă 
în deschizătura mantiei căptuşite cu blăniţă albă de pe 
burta veveriţei, ridicând-o puţin, cu două degete, şi se în¬ 
dreptă, prin sala sărbătorii divine, către scaunul şi perna 
cu ciucuri, brodată cu aur, pregătită pentru genunchii ei. 
Aşa o văzu Grigors, de la locul lui de pe cealaltă parte a 
navei, alături de majordom şi printre cântece, scânteieri 
şi miresme tari, zări din ea atât cât se poate zări dintr-o 
femeie cufundată-n rugăciune. Profilul i-1 zări lucind mat, 
ca fildeşul, în penumbra colorată, sub banda diademei şi 
bentiţele ce-i atârnau pe obraji, iar când îşi înălţă capul, 
cu ochii către boltă, aşa cum îi înălţă ea, la fel se înălţă 
înflăcărată şi inima tânără a celui ce-o privea. 

— Ea este, rosti în sine. Doamna mea, prea-ncercata, 
pe care am fost călăuzit aici s-o eliberez din strâmtoarea 
în care o ţine un fante păros. 



Şi încleştându-şi degetele împreunate, înălţă spre cer un 
jurământ ce ar fi trebuit, sau aşa credea el, să fie o deviză a 
tuturor, în apriga luptă pentru ea: „Niemalen de la vie!“ 

In spatele prinţesei îngenunchea majordomul ce îmbr㬠
case astăzi tunica de mătase cu flori mărunte şi arăta deci 
întocmai cum îl descrisese prietenoasa gazdă a lui Grigors. 
Când sfânta ceremonie luă sfârşit, el îşi plecă bărbuţa m㬠
tăsoasă către urechea Doamnei şi îi şopti câteva cuvinte - 
cum să fi sunat oare? O fi spus: „Doamnă, salutaţi-1 pe 
bărbatul de-acolo! Vă poate aduce mari servicii 11 ? Foarte 
de temut putea fi că nu spusese „bărbatul 11 , ci „tinerelul 11 , 
ba chiar ceva şi mai necopt. Dar nu, el spusese cu sigu¬ 
ranţă „bărbat 11 , pentru că voia să i-1 recomande. Şi totuşi, 
la sugestia majordomului, ea abia dacă-şi plecă fruntea, 
fără să se întoarcă câtuşi de puţin în partea spre care o 
îndreptaseră cuvintele lui, îşi făcu încă o dată semnul 
crucii după „ Ite, missa esf şi ieşi prin nava din mijloc. 

Doamne o precedau şi cavaleri o urmau. Majordomul 
însă îl luă de mână pe Grigors şi îl conduse în urma ei, 
sub bolta de piatră, în fleşă, a vestibulului. Aici rosti cu¬ 
vinte dinainte alese: 

— Acesta, Stăpână, este Domnul Gregorius, un cavaler 
din Outremer. La onoare aspiră şi, înainte de orice, ge¬ 
nunchiul să şi-l plece în faţa voastră doreşte. 

Grigors făcu asta; cu bereta-n mână, se lăsă pe un ge¬ 
nunchi, cu capul plecat. Prinţesa se opri, înconjurată de 
suita ei în semicerc, şi privi jos, în creştetul lui. 

— Ridicaţi-vă, domnul meu, aşa se auzi deasupra lui 
glasul ce avea un sunet grav, plăcut şi matur şi nu semăna 
cu gânguritul de codană. Numai în faţa lui Dumnezeu şi 
a Reginei Rozariului se cuvine a îngenunchea aici. 

Dar când Grigors se ridică în faţa ei se întâmplă toc¬ 
mai lucrul de care se temuse el: gura ei roşie nu-şi putu 

164 



ascunde un zâmbet, căci îl găsea atât de tânăr. Era un 
zâmbet îngăduitor şi moale, aproape milostiv, cu sprân¬ 
cenele ironic ridicate, dar de pe buze i se şterse-ndată: nu 
pentru că el tresărise roşind, ea nu văzu asta, căci ochii-i 
coborau măsurându-1 şi se opriseră iscoditori asupra veş¬ 
mântului său. Grigors îmbrăcase astăzi tunica cu blazon, 
cea frumoasă, din stofa zestrei sale: era mătase din Orient, 
în culori întunecate, brodată cu fir de aur, iar brocartul îi 
reţinu ochii într-atât, încât buzele i se întredeschiseră şi 
sprâncenele i se strânseră-n contemplare. Dar chiar în timp 
ce-1 cerceta, privirea i se frânse, îndurerată. 

— O, sabie, cât de cumplit îmi treci iar prin inimă! 
Luatu-mi-au, luatu-mi-au copilaşul, moştenirea lăsată de 
iubitul meu, al trupului său dulce dar, în butoiaş dat pradă 
mării sălbatice -, ierta-i-ar El, cel pe care-n sufletul meu 
nu-L iert! O asemenea mătase, la fel, i-am aşternut, cu la¬ 
crimi, dedesubt şi deasupra sărmanului mic corăbier, într-a- 
devăr asta este aidoma cu aceea, ca fineţe şi culoare, la 
asta ar trebui să mă pricep, pe Dumnezeul meu că s-ar 
putea să fie ţesută de aceeaşi mână şi poate că şi este. în¬ 
fricoşare şi durere şi mii de amintiri păcătoase, pline de 
încântare mă străfulgeră la vederea acestei ţesături întru 
totul asemănătoare, şi totodată nu pot să nu socot că tre¬ 
buie să fie o casă nobilă, cu dulapurile ticsite de lucruri 
rare, ce i-a dăruit băiatului acest brocart. 

Sânul îi săltă neliniştit în strânsoarea din partea de sus 
a rochiei, care, de la talie, îi cobora în falduri largi de cati¬ 
fea albă până la picioare şi era acoperită de mantia purpu¬ 
rie. A cărei margine o ridică spre talie cu mâna-i frumoasă, 
subţire. Ochii ei sinilii, cu umbre vinete dedesubt, de la 
privegheri, se cufundară într-ai lui. Fermecătoare-i apărea 
această faţă serioasă, cu tinereţea îndreptată hotărât spre 
bărbăţie şi o mişca până-n străfundul sufletului; el însă se 

165 



simţea întocmai ca şi cum ar fi avut în faţă imaginea p㬠
mântească a Reginei Cerurilor. 

Ea grăi blând: 

— Aveţi o rugăminte către mine? 

— Una singură, da, răspunse el cu mare entuziasm. Pe 
voi. Doamnă, sârguincios a vă servi cutez cu supunere. 
Primiţi-mă vasal, asta vă rog, şi îngăduiţi-mi ca să mă arunc, 
cu tot ce sunt şi pot, împotriva tâlharului, şi să lupt pen¬ 
tru domnia voastră, până la moarte. 

Ea spuse: 

— Am auzit de voi, cavalere şi de anume nesăbuinţe 
vrednice de cinstire, care trebuie mustrate, totodată. Se 
spune că aţi fi mai cutezător decât ar putea cineva să fie. 
Ştiţi la care diversiune, nebuneşte temerară, fac aluzie. 
Aveţi o mamă pe acest pământ? 

— N-am cunoscut-o niciodată. 

— Atunci lăsaţi-mă să vă dojenesc în locul ei. L-aţi 
ispitit pe Domnul. Dacă aţi fi chibzuit mai bine, v-aţi fi 
abţinut de la năzbâtia asta. 

— Stăpână, amănuntele ieşirii mele au fost înflorite 
mult, ca-n poveşti. Insă amorţeala şi aţipeala iernatică a 
războiului din amor m-au supărat. Am auzit în mine po¬ 
runcă să le tulbur şi să-l învăţ, înfricoşându-1, pe leneşul 
vrăjmaş, că în acest oraş trăieşte un suflet care, pentru 
onoarea voastră, nu se dă îndărăt de la fapte ce nu sunt 
de văzut în fiece zi. 

— Atunci vă mulţumesc, fără să-mi retrag dojana. 
Devotamentul care cutează să intre în luptă cu nenorocirea 
noastră este pentru mine, biată femeie, o grea trebuinţă. 
Dar nu doresc ca tinereţea nobilă să se irosească ne¬ 
chibzuit din pricina mea. Făgăduiţi-mi că nu veţi mai 
face niciodată asemenea ispravă şi că veţi ocoli semeţia 
nesocotită! 


1 66 



Numindu-se „biată femeie“ îi rupse inima, şi el căzu 
îndată iar în genunchi, cu faţa aprinsă, îndreptată-n sus, 
spre ea. 

— Să vă dau ascultare. Stăpână, făgăduiesc, aşa cum 
numai dorinţa fierbinte de a vă sluji mi-o îngăduie. 

Ea luă o sabie de la unul dintre nobili şi îi atinse um㬠
rul cu ea. 

— Fiţi vasalul meu! Primiţi, în luptă pentru acest oraş, 
pentru ţara călcată în picioare, o onoare bine chibzuită. 
Domnule majordom, vi-1 încredinţez pe acest cavaler, sub 
a voastră ocrotire. 

Când el se ridică beat de fericire, ea se mai uită încă o 
dată la veşmântul lui, îl mai privi în faţă încă o dată şi se 
îndepărtă, alături de curtea care se închise iute-n jurul ei. 
Grigors însă rămăsese locului, privind pierdut în urma ei, 
până îl trase de mânecă gazda lui, dregătorul. Asemenea 
femeie nu cunoscuse niciodată şi niciodată nu mai auzise 
dulceaţa matură a glasului cu care pusese o vorbă bună 
pentru tinereţea lui. Ciudat de străine experienţei sale erau 
chipul şi purtarea ei şi ciudat de-apropiate, totuşi, firii sale. 



Duelul 


ă bucură, cu toată groaza mută ce-mi sălăşlu- 
ieşte-n inimă din pricina urmării poveştii că, 
la acele tratative cu domnul Poitewin, domnul 
Feirefitz voise să capete asigurări asupra au¬ 
tenticităţii cavalerismului lui Gregor, dezlegând limba 
primarului şi convingându-1 să-i dea mai multe desluşiri 
despre cutezătorul asalt al oaspetelui său, pe pod, de unul 
singur. Altfel n-am fi auzit niciodată de această aventură. 
Renunţând de bunăvoie la cântatele exagerări ce i-au sc㬠
pat vestitorului în focul povestirii şi care, până la urmă, 
celui nedeprins cu relatări credibile nu i se iau în nume 
de rău -, tot mai rămâne destul ca să ne asigure că visele 
de cavaler ale şcolarului mănăstirii din coliba pescărească 
nu fuseseră pură amăgire, ci că limba isprăvilor cavalereşti, 
pe care susţinuse că o vorbeşte lăuntric fără cusur, era în- 
tr-adevăr familiară gurii şi braţului său, chiar dacă avea 
nevoie a se mai desăvârşi în tot ce era în ea mai bun şi 
mai adevărat, înainte de a îndrăzni ceea ce deja, de la pri¬ 
ma convorbire cu domnul Poitewin, dar în special de 
când o văzuse pe Stăpână cu ochii lui, îi intrase-n inimă, 
ca hotărâre de neclintit. 

De-ntreabă cineva acum naiv şi cu o anume nedumerire 
despre ce fel de hotărâre ar putea să fie vorba, să facă bine 



168 



să asculte crâmpeiele răzleţe de gânduri pe care, câteodată, 
Grigors le murmura pentru sine, când era singur. Sunau 
aşa: „De-ar fi oricât de groaznic ar fi, tot îl provoc!“ Sau: 
„Şi de-ar fi să fie însuşi Mamona, tot aş vrea să-l biruiesc!“ 

La cine se gândea, nu-i însă nimeni chiar aşa naiv ca 
să mai întrebe. Dar când îl aud murmurând în felul ăsta, 
mă bucur cu-adevărat pentru hotărârea Domnului, ca 
Grigors să sosească în oraş pe vremea iernii şi a războiului 
din amor lăsat în amorţire. Asta i-a dat răgazul să se pre¬ 
gătească cu sârguinţă în reala (şi nu numai lăuntrica) lim¬ 
bă a limbii cavalerilor, pentru care războiul de iarnă îi 
dădea prilejul aproape zi de zi. Pentru că tot soiul de hăr¬ 
ţuieli, aventuri uşoare şi ciocniri, pe jumătate de luptă 
serioasă, pe jumătate doar de dragul trecerii timpului, se 
întâmplau aproape zilnic în faţa oraşului, călare sau pe 
jos, iar la astea el nu stătea degeaba - atât de puţin, pe 
legea mea, încât cetăţenii vânjoşi, cavalerii şi serjanţii spu¬ 
neau că la atac ar fi fruntea, iar la retragere coada. Redau 
vorbirea bărbaţilor aşa cum am auzit-o. Mie îmi sună 
nepotrivit, la fel şi când spuneau că el ar fi „grindină peste 
duşman“. Şi asta e o metaforă stângace pentru urechea 
mea, dar lor purtarea lui le trezea asemenea imagini. 

Cel mai bine se simţea călare, căci prea adesea şi în¬ 
tocmai exersase-n vis strânsul coapselor, mersul în pas uşor 
şi volta, ca realitatea să nu-i pară de mult cunoscută şi pri¬ 
mitoare. Măiestria îi era, cum se spune, înnăscută, el o 
aflase în sine însuşi şi ea îi stătea în putere nemijlocit, 
încât nimeni n-ar fi gândit că până atunci nu mai şezuse 
pe spinarea unui cal. In grajdul Domnului Poitewin avea 
un bidiviu bun, cumpărat din aurul său, un armăsar pur- 
sânge, pătat, din soiul Brabant, cu ochi frumoşi ca de ve¬ 
veriţă şi plin de înfocată prietenie pentru stăpânul lui; când 
acesta intra la el, îşi întorcea gâtul lucios şi necheza viu. 


169 



cu bucurie şi nerăbdare, pătrunzător precum cântecul co¬ 
coşului în zori. Şturmi se numea. Chiar şi mie îmi place 
să mă gândesc la el, lăudându-i voinicia, coada alburie, la 
fel precum coama de pe frunte şi gât - chişiţa puternică, 
dar subţire, şi copita mică, ce merită şi ele lăudate. Aidoma 
mătăsii era părul lui ţesălat, sub care, plini de putere, îi 
tresăreau şi-i jucau muşchii. Cât de bine îl îmbrăca pe 
Sturmi ţesătura din inele fine, dese, de oţel, cu care-1 în¬ 
zestra argatul, iar deasupra cuvertura de-achmardi verde, 
arăbesc! Ii atârna pe spate pân-la copite şi pe amândouă 
laturile avea brodat peştele. Astfel călărea Grigors pe ar- 
măsaru-i drag - şi toate îi erau bine-cunoscute din visare 
şi din născare -, el însuşi avea cap, trup şi picior frumos 
acoperite, spada încinsă la şold, braţul şi mâna în curelele 
scutului - astfel, zic, călărea adesea pe Şturmi, însoţit de 
un car plin cu lăncii pentru turnir, fără vârf. Căci, cre- 
deţi-mă, felul glumeţ şi pe jumătate amical în care era 
purtat pe timp de iarnă războiul din amor, mergea atât de 
departe, încât orăşenii şi asediatorii ofereau întreceri paş¬ 
nice, iar cavalerii Doamnei Sibylla ca şi cei burgunzi, unii 
în faţa ochilor celorlalţi, organizau reciproc, în glumă, 
turniruri cu prăjini boante, parte ca să se veselească ei 
înşişi, parte ca să-şi dea de gândit unii altora, arătându-şi 
iscusinţa la călărit şi la împuns. La acestea Grigors cuceri 
mult visata onoare, precum şi ovaţiile duşmanilor. 

Pe mine trebuie să mă bucure că i s-a dat acest răgaz 
prielnic să exerseze de-adevăratelea: căci trebuie să doresc 
ca hotărârea ce-i stătea în inimă atât de neclintită şi tăcută 
să poată avea reuşită, cu toate că eu, fiind povestitorul, 
prevăd şi ştiu totul, adică ce grozăvie greu de spus şi de 
închipuit i s-a tras tocmai din reuşită. Dacă în atoateştiinţa 
mea limitată n-aş vedea şi dincolo de grozăvie, până la 
sfârşit, ar trebui să doresc ca băiatul, oricât de rău mi-ar 

170 



părea de el, mai bine, de dragul lui, să-şi găsească moartea 
la-nfăptuirea planului său (întrucât cele ce vor urma sunt 
de nespus, mă simt totuşi ispitit să doresc asta, în ciuda 
întregii mele prevederi), deşi, pe de altă parte, ştiu că do¬ 
rinţa mea n-ar avea nici un sens, pentru că povestea îmi 
este cunoscută şi trebuie s-o povestesc, aşa cum Dumnezeu, 
întru slava Lui, a făcut să se petreacă. Aş dori numai, cu 
toată umilinţa, să atrag luarea-aminte asupra conflictelor 
cărora le cade pradă sufletul povestitorului unor asemenea 
istorii. 

Vedeţi, prin mare păcat, anume cel al naşterii sale, şi 
prin năzuinţa fierbinte de a se curăţi de el, tânărul nostru 
a fost împins la altele mai îngrozitoare! Mult citea în t㬠
bliţa lui şi chiar cu lacrimi -, de i se întâmpla ca odini¬ 
oară, în insulă: se dovedea brav şi cu prezenţă de spirit 
arzătoare în disportul cavaleresc, dar în acelaşi timp era 
un îngrijorat şi-un întristat. Trist an le preux, lequelfut ne en 
tristesse , cum spunea clătinând din cap domnul Poitewin, 
când îl vedea venind, cu ochii plânşi, din odaia lui. Căci 
era obiceiul lui Grigors să se-ncuie acolo cu tăbliţa pe 
care o ţinea bine ascunsă, ca să citească şi să răscitească de 
pe ea, pentru a mia oară, natura naşterii sale: că mamă-sa 
îi este mătuşă şi tatăl îi este unchi şi că, aşa-zicând, ar fi 
al treilea frate al părinţilor săi, care în păcat şi întru păcat 
şi ocară înnăscută pe el l-au zămislit. Trupul lui era întoc¬ 
mai ca şi al celorlalţi oameni, din carne, era normal şi 
bine făcut, şi totuşi, din cap până-n picioare, lucru de p㬠
cat şi ocară. Amare lacrimi îi storcea răul naşterii lui, când 
îi apărea din nou scris în faţa ochilor şi-l întărea foarte 
mult în hotărârea lui tăcută. Voia să-şi pună în primejdie 
acest trup tânăr făcut numai din păcat, să-l pună-n joc la 
îndrăzneaţă aruncare de zaruri şi atunci: fie să moară (asta 
îi convenea deplin), fie să răscumpere existenţa lui anapo¬ 
da eliberând ţara de balaur. Dar asta nu era tot. 


171 



Căci în inima lui purta, sfinţind chiar şi această inimă 
făcută numai din păcat, chipul femeii, pe cea al cărei glas 
sunase atât de dulce şi matur, şi cu atâta bunătate îl oprise 
să se mai semeţească, şi i se rugase lui pentru el, ca o 
mamă. Cum puteai da ascultare unei asemenea porunci 
şi aduce mulţumire unei asemenea rugăminţi? Jertfindu-te 
pentru stăpână, ori biruind pentru ea şi scăpând-o de ba¬ 
laur! Balaurul era un bărbat pe care ea nu-1 putea suferi, 
şi un bărbat, chiar dacă tânăr de stârnea zâmbete, era şi 
el. Să lupte cu celălalt, bărbat cu bărbat, nu însemna să 
lupte numai de dragul ei, însemna să lupte pentru ea şi dacă 
în felul ăsta îşi sacrifica trupul, sau dacă biruia, pe oricare 
din aceste două căi trebuia să-i câştige bunăvoinţa, şi 
anume tot atât de multă, bunăvoinţa, câtă era şi aversiunea 
ei faţă de celălalt. Da, vreau numai să spun şi să notez aici 
tot ce gândea Grigors: dacă ar birui acela pe care îl ura 
pentru că o dorea pe Doamnă şi dacă cel urât ar duce-o 
departe, atunci, în timpul silnicei îmbrăţişări, ea se va gân¬ 
di şi-l va striga pe el, cel care a luptat pentru ea şi de dragul 
ei, prin urmare chiar învins fiind, ar birui. Aruncarea de 
zar, gândi el, ar fi norocoasă în oricare împrejurare, şi mai 
mult decât un trup păcătos n-avea de pierdut. 

Dar nu se gândea deloc să se dea bătut. Nicidecum, se 
gândea să-nvingă în duelul pentru Doamnă, iar când pri¬ 
măvara se-ntoarse, ciocârlia se-nălţă-n văzduh, gâscă săl¬ 
batică reveni, ca şi barza albă, din Ţara Maurilor, şi când 
răzbi zvonul că Roger-Ţăcălie a sosit din nou la oastea lui 
de asediu din faţa amorţitului Bruges, oaspetele îi destăi¬ 
nui gazdei hotărârea ascunsă-n inimă de a-1 birui pe p㬠
ros, cu orice preţ, de-ndată ce acesta îşi va rosti iar 
provocarea sigură de izbândă. 

— Nu v-aş sfătui, răspunse magistratul. Credeţi-mă, vă 
vreau numai binele, de altfel, ca toţi cei de aici, ţin la 


172 



onoarea voastră. Dar dacă atunci, pe pod, aţi spintecat 
straşnic şi v-aţi dovedit de mai multe ori, aşa-zicând, a 
cădea ca grindina peste duşmani, nu văd totuşi cum v-ar 
putea reuşi nesăbuinţa asta. Ce-i drept, aveţi curaj, price¬ 
pere şi ţinută bună în şa, iar Şturmi e mobil şi abil sub 
voi. Totuşi, la urma urmei, sunteţi încă nesigur şi necopt 
şi experienţa voastră-n luptă nu se compară cu a regelui 
războinic, cocoş la fel de sigur de izbândă pe câmpul de 
turnir, ca şi în paturile femeilor. Scoateţi-vă gărgăunii din 
cap! Să ne uităm ruşinaţi şi îndureraţi, de pe zid, cum vă 
învinge şi vă ia prizonier, să trăiţi mai departe la che¬ 
remul lui? 

— Asta nu se va întâmpla niciodată, îl întrerupse n㬠
valnic Grigors. Niciodată nu-i voi da fianze, ci voi învinge 
sau voi muri. Dar ceea ce mai spuneţi, pe lângă asta, de¬ 
spre câmpul de turnir şi paturi e mai degrabă făcut să mă 
întărească în hotărârea mea decât să mă întoarcă din dmm. 
Pe timp mai îndelungat mi-ar fi chiar ennuyant să lupt 
pentru Doamnă ca unul printre atâţia alţii. La duelul pen¬ 
tru ea îmi stă gândul şi atunci va trebui să se arate dacă 
nu luptă mai bine cel ce este de partea libertăţii ei decât 
cel ce în luptă îi hărăzeşte silnicia şi ruşinea. 

— Ah, prietene, oftă primarul; pân-la urmă nu-i ruşi¬ 
nea cea mai mare să ajungi soţia regelui din Arelat şi Bur- 
gundia de Sus, astfel că în unele minţi se înrădăcinează 
îndoiala dacă temeiul stăpânei este chiar fără de cusur, 
când nu vrea nicidecum să dea un duce ţării ei şi din 
această pricină o ţine sub blestemul nenorocitului de răz¬ 
boi din amor. 

— In inima mea, răspunse Grigors, iar chipul îi deveni 
şi mai frumos, cauza ei e sfântă. 

Primarul îl privi o vreme pe tânăr şi, dacă ochii i se-ne- 
cară în lacrimi, asta se întâmplă fiindcă în gândurile lui 


m 



vorbele pentru ea şi de dragul ei se amestecau într-un fel 
ciudat. 

— Eu vă urez, spuse el în cele din urmă. Domnule 
Suspus, ca Ţăcălie să nu-şi mai reia obiceiul şi să nu-şi 
mai rostească deloc provocarea. 

— Urăsc urarea voastră! strigă Grigors, mereu foarte 
frumos la chip. Şi se-ntâmplă după ura lui. 

Căci cât de curând veniră sub ziduri doi cavaleri, unul 
cu un corn de luptă în care suflă mugind, celălalt cu 
leul-stindard al Arelatului şi Burgundiei. Acesta strigă în 
sus: dacă ducesa mai are vreun cavaler destul de îndrăzneţ 
spre a se măsura serios în duel şi în turnir cu Roger, neîn¬ 
vinsul lui stăpân, sub zidurile oraşului, în ziua următoare, 
ca tuturor cetăţenilor să le fie spectacol şi-nvăţătură, acela 
să iasă în faţă şi să se prezinte: libertatea de a călări prin¬ 
tre asediatori şi condiţii echitabile de luptă îi sunt asigu¬ 
rate. Spre uluirea lor, li se aduse la cunoştinţă că acel 
cavaler va veni şi speră, cu voia lui Dumnezeu, să-l biruie 
pe duce. 

In dimineaţa următoare, înainte de-a se crăpa de ziuă, 
Grigors asistă la misa de dimineaţă şi apoi se pregăti ca 
unul ce pleacă pe câmpul de luptă: îmbrăcă armura, iar 
domnul Poitewin, deşi clătinând mereu din cap, îl ajută 
el însuşi să fie protejat în luptă, cu pantaloni din fier, pla¬ 
toşă, scufă, coif cu vizieră, sabie, scut şi lance înaltă. Fa¬ 
nionul ei, asemenea mantiei, era însemnat cu peştele, şi 
dreapta lui, în mănuşă de fier cu degete, îi cuprinse tija, 
probând de mai multe ori tăria strânsoarei. In timpul înar¬ 
mării, Grigors îi spuse celui ce îl ajuta: 

— Fiţi plin de încredere şi nu clătinaţi prea mult din 
cap! Aşa este dat, aşa stă scris pe tăbliţa vieţii mele, că 
trebuie să-l înfrunt pe acest bărbat, ori că înving ori cad 
răpus. Dacă-s răpus - cui îi pasă? Nu preţuiesc prea mult. 


i74 



Acest oraş puternic se va putea împotrivi şi mai departe 
lui Ţăcălie la fel de bine ca şi înainte de venirea mea. Dar 
de-1 dobor - ţara este eliberată de balaur şi izbăvită de 
războiul din amor. Gândiţi-vă la asta. Ducele este dezavan¬ 
tajat, căci riscă mai mult decât mine şi totuşi, tocmai de 
aceea, este şi avantajat, căci mai bine luptă cel ce cutează 
mai mult decât celălalt. Dezavantajat este însă, iarăşi, 
fiindcă el luptă pentru răpirea şi constrângerea Doamnei, 
pe când eu pentru onoarea ei. Cumpănind totul, avan¬ 
tajele sunt mai mult de partea mea decât de a lui. De 
aceea nădăjduiesc să-l dobor, cu voia Domnului, dar, în 
ce mă priveşte, n-am de gând a-i lua viaţa. Peţirea lacomă 
şi haină a acestui fante îmi este într-adevăr nesuferită şi 
mi-1 face şi mie duşman de moarte; dar că el socoteşte pe 
ea drept bunul cel mai de preţ şi care merită un război de 
atâţia ani, sunt în stare să înţeleg şi nu îl pot urî chiar de 
moarte. 

— Ah, iunchere, îl contrazise gazda primitoare, mai 
bine să-l urâţi cu mânie deplină, căci de ea aveţi nevoie 
ca să înfruntaţi iscusinţa-i matură şi încercată în luptă! 

— îmi dau seama de şovăiala tinereţii mele, răspunse 
Grigors, şi socotesc chiar că s-ar putea să mă încerce ispita 
de a da înapoi şi a-mi salva viaţa tânără dacă, cu groază, 
voi recunoaşte superioritatea lui. Ba, s-ar putea chiar să se 
vadă că mi-am preţuit prea mult bărbăţia şi că sub ame¬ 
ninţarea lui îmi piere tot curajul şi, din pură tinereţe, o 
iau la sănătoasa pe Şturmi, şi cel puţin îmi mai câştig ceva 
îngăduinţă prin priceperea la fugă. 

— Asta nu v-ar prea semăna, fu de părere domnul 
Poitewin. 

— O semăna sau nu, dar cuprins de frica tinerească 
faci şi ce nu-ţi seamănă. De aceea, eu vă rog să luaţi seama 
la poartă când voi fi pe câmp, să puneţi luptători în spate 


i75 



şi să-i ţineţi treji, pregătiţi pentru reîntoarcere, fie că mă voi 
apropia de ea în pas biruitor, fie în goană mare de fugar! 

— De asta, făgădui buna gazdă, am eu grijă. Dar nu 
încetă să clatine din cap nici când i se aduse iuncherului, 
în faţa casei, calul, acest animal drăgălaş - sunt de-a drep¬ 
tul bucuros să-l văd iar, echipat de luptă, cu frâu frumos, 
în împletitură de zale şi cuvertură, şi cum îşi mai azvârlea 
mândru capul sforăind îndrăzneţ. Domnul Poitewin, plin 
de-ngrij orare, îşi cuprinse-n braţe oaspetele, la despărţire, 
şi grăi: 

— Dumnezeu cu voi, prietene, noroc bun cavaleresc, 
bonne chancel Şi faceţi neapărat ce spuneaţi: de observaţi 
că nu vă puteţi măsura cu el, mai bine luaţi-o la sănătoasă 
şi arătaţi-vă priceperea la fugă! Poarta o să fie pregătită, iar 
din râsete, bună parte vor fi de partea Voastră. 

— întocmai, rămâneţi cu bine, amintiţi-vă de mine cu 
prietenie, de-o fi să pier, răspunse Grigors. Totuşi primej¬ 
die prea mare nu-i, căci am două căi de a mă întoarce tea¬ 
făr, doborându-1 sau scăpându-i la timp. 

Spunând acestea îşi săltă piciorul de fier peste spinarea 
lui Şturmi, împinse scutul înapoi, apucă frâul cu mâna 
acoperită şi ieşi afară din oraş pe bătătoritul câmp al ni¬ 
mănui, sub ochii nenumăraţilor orăşeni, bărbaţi şi femei, 
care, din dorinţa de a privi, ocupaseră zidurile şi metere¬ 
zele cetăţii, călări la pas printre burgunzi veniţi şi ei în 
goană, cu duiumul, să vadă cum unul dintre vasalii du¬ 
cesei se va face de ruşine în faţa stăpânului lor. 

— Găliganule! îi strigară ei când îl recunoscură pe 
Cavaleml Peştelui. Nu-ţi vezi lungul nasului, obrăznicătură! 
Vrea să se măsoare cu Roger neînvinsul! Ce neobrăzare! 
Ţi-a venit cheful să-ţi găseşti naşul? Mai înţelept ar fi să-i 
ceri siguranţă- ndată, ar fi mai bine pentru tine! 

Asta auzi Grigors şi călări drept către cortul ducelui, 
până ce-1 văzu venindu-i în întâmpinare, arătând cât se 

176 



poate de cavalereşte. Pe un murg cu picioare lungi în 
platoşă până la copite, călărea strălucitorul pretendent al 
Sibyllei şi, peste acoperământul de fier al bidiviului, era 
aşternută o pătură roşie, de catifea. Pe ea şedea cel învăţat 
să-nvingă, şi el în fier de sus până jos, şi scăpăra fulgere 
din lucrătura scutului împodobit cu pietre scumpe în ju¬ 
rul mijlocului bombat de aur roşu, aprins ca jarul. De-a- 
colo veneau fulgerele. Coiful celui temut îi acoperea tot 
capul şi se iţea în afară ascuţit, în faţa obrazului, cu găuri 
pentru ochi. (Grigors însă avea faţa descoperită, în gru- 
măjer.) O lance lungă ducea preafiorosul, era chiar un 
copac tânăr cu coajă, înfricoşător la vedere, mai cu seamă 
aceasta. 

Era ca şi cum temerarul de pe Şturmi n-ar suporta ve¬ 
derea potrivnicului, căci la apropierea acestuia întoarse 
calul dintr-o smucitură şi goni-napoi cam tot dmmul 
străbătut, aproape până sub poartă; în urma lui, cu coada 
nedescojită a lănciei, scânteietorul striga din coif: 

— Stai, ţângăule! Stai puişorul mamii, vierme fricos ce 
eşti! Ai fost destul de neobrăzat să ieşi, acu’ stai să-ţi în¬ 
casezi pedeapsa! 

Asta stârni râs mare printre cavalerii şi pedestraşii bur- 
gunzi, Grigors însă, întorcându-se din nou, strigă: 

— Râdeţi, fireşte, de ducele vostru ce, pare-se, nu ştie 
că trebuie să te-ngrijeşti de un puneiz lung pe câmpul de 
turnir? Sunaţi deci semnalul ca să fie după voia lui, fără 
condiţii şi până la sfârşit, când unul dintre noi n-o să mai 
poată lupta. 

Atunci cornul de război sună şi lupta-n doi începu. 

Inima-mi de monah nu are nici o chemare către astfel 
de nesăbuinţe bărbăteşti şi apucături cavalereşti, mie nu-mi 
plac şi de n-ar fi deznodământul foarte neobişnuit, iar 
pentru acel moment atât de fericit, dar groaznic prin 


177 



urmări, nici n-aş fi pomenit mai înainte despre asta. Sunt 
sigur că nu voi da nici în cântec, nici în ritm muzical, 
cum i s-a întâmplat domnului Poitewin când a povestit 
îndrăznelile lui Grigors. Simţul meu religios rămâne lu¬ 
cid faţă de încăierarea festivă. Pe lângă asta, oricine ştie 
cum are loc aşa ceva şi cum o duc ei la capăt. îşi luară lăn- 
ciile la subsuoară, săltară scuturile, şi-n goana mare, cu 
multă zornăială şi huruială, se năpustiră unul către altul, 
ca să se izbească cu trosnet, fiecare căutând să-l ajungă pe 
celălalt cu landa în aceeaşi clipă şi să-l doboare din şa. 
Nici unul nu reuşi. Lănciile se făcură ţăndări de scut şi 
platoşă, bucăţile zburară sus, în văzduh, printre ele şi co¬ 
pacul lui Roger, şi nu se făcuse nici o ispravă. Dacă şi 
Grigors şedea neclintit pe Şturmi al lui, cu cât mai semeţ 
şedea însă ducele pe roibul său împlătoşat! Puţin, ar spu¬ 
ne un poet, îşi uitaseră săbiile! Cum să le uite, când răm㬠
seseră fără lăncii? Pentm săbii sosise clipa acum. Le traseră 
din tecile late şi-ncepură să le izbească între ele, astfel că lo¬ 
viturile răsunau până departe, peste câmp şi până la ure¬ 
chile acelor gură-cască de pe zid şi scăpărau şi scânteiau 
avan, când fierul nimerea pe fier. într-adevăr, erau la fel 
de buni, şi de mai multe ori fiecare se simţi pe jumătate 
buimăcit de zbârnâitul coifului său izbit de sabia celuilalt. 
Bidiviii tropăiau şi săltau dându-şi înconjur, după cum 
luptau călăreţii, căutând să câştige avantaj pentru lovitură; 
ba erau unul lângă altul, pe-o parte, ba cap la cap. Atacul 
ducelui însă părea, întocmai cum erau încredinţaţi orăşe¬ 
nii, mai puternic totuşi decât al tânărului adversar: încet, 
Grigors începu să dea-napoi sub loviturile măiestre, tot 
mai aproape de poartă şi veni o clipă înfricoşătoare pen¬ 
tru cel ce, nădăjduind, ţinea cu tânărul - iată-1 dezarmat! 
Da, acum se arăta superioritatea matură a ducelui; acesta 
lovi sabia lui Grigors pe neaşteptate de-i zbură din mână 
descriind în văzduh un arc şi strigăte de triumf puternice 


178 



izbucniră printre burgunzi şi mulţime de vaiete la cei din 
cetate. Dar în timp ce sabia mai zbura încă, se întâmplă 
altceva, fulgerător, care, cu toată repulsia mea faţă de r㬠
fuielile bărbăteşti, îmi înveseleşte sufletul şi pe care nimeni 
n-a-nţeles-o imediat: Grigors, cu mâna dreaptă fără sabie 
în mănuşă de fier, apucă de căpăstru calul lui Ţăcălie şi 
cu aceeaşi mişcare fermă şi nestrămutată prinse şi sabia 
acestuia care, după lovitura victorioasă, rămăsese încă-n 
jos. Acum le ţinea pe-amândouă, frâul şi sabia, şi în ace¬ 
laşi moment Şturmi începu, din toate puterile trupului său 
scurt, drăgălaş şi îndesat, să meargă înapoi şi să tragă sâr¬ 
gul cel înalt, cu duce cu tot, căruia pentru nimic în lume 
nu voia să-i reuşească să-şi scape arma din strânsoarea asta 
nestrămutată, îndărăt, spre pod şi poartă. Dumnezeu ştie 
dacă animalul auriu exersase această ispravă mai-nainte 
sau dacă doar înţelegea atât de bine, în acel moment, în¬ 
demnul pulpelor stăpânului, destul că el trăgea, iar duce¬ 
le Roger, ocărând în coif, putea el să smucească mult şi 
bine de căpăstru şi totodată să mai dea şi pinteni gloabei: 
ea făcea atunci doar un salt înainte, astfel că Şturmi tre¬ 
buia să facă un pas înapoi -, nu fără plăcere pentru micul 
animal. In ce-1 priveşte pe Grigors - mai ştiu şi azi cum, 
în luptă cu fratele lui la fel de iscusit, era în stare mai 
degrabă să-şi strivească ţeasta decât să părăsească poziţia 
de sprijin. La fel şi-acum, ba chiar mai ferm, căci el ar fi 
suportat mai curând ca Flann să-l pună atunci cu umerii 
la pământ decât să slăbească acum din strânsoare sabia şi 
frâul. Sabia străpunsese mănuşa de fier şi îl tăie la sânge, 
dar asta nu-1 făcu să slăbească strânsoarea, iar cu scutu-i 
solid para loviturile pe care Roger, furios, încerca să i le 
dea cu al lui, în cap şi peste braţ. Insă Şturmi trăgea. 

Scurtă fu uluirea tuturor în faţa celor întâmplate. Apoi 
ostaşii ducelui îi săriră-n ajutor cu strigăte mânioase, însă 
asupra lor se năpusti, prin poarta ce se deschidea, trupa 


179 



oraşului, astfel că pe pod se iscă una dintre cele mai crun¬ 
te lupte corp la corp ce s-a văzut vreodată. O lance zvâr¬ 
lită de la distanţă îi pătrunse lui Grigors în gât, lângă 
claviculă, prin apărătoarea de umăr, astfel că, grav rănit, 
abia mai fu în stare să se scape de arma sosită în zbor; 
Şturmi sângera şi el în mai multe locuri. Dar acum erau 
destul de aproape de poartă ca să i se poată striga ducelui: 

— Descalecă, omule! Spune valet săbiei tale prizoniere, 
care şi-aşa este-ntr-o strânsoare nestrămutată şi lasă-te jos 
de pe cal, în braţele apărătorilor tăi! Insă asta voinicul nu 
voia şi nu putea s-o facă. Să-şi dea sabia cu care-1 dez¬ 
armase pe fante? Să coboare el de pe cal, ca un învins? Nici 
în ruptul capului! Sigur că şi din cauza coifului ce-i aco¬ 
perea faţa nu putea vedea prea bine-n jurul lui şi nu ştia 
tot ce i se întâmplase. Dădea lovituri răsunătoare cu scu¬ 
tul în scutul răpitorului însângerat. Insă, deodată, trosni 
cu totul altfel. Erau canaturile ferecate-n fier ale porţii, 
care se trântiră după cal şi călăreţ, şi călăreţ şi cal, iar în 
lăcaşuri intrară scrâşnind zăvoarele din bârne. 

Nu puţini luptători din oraş rămăseseră, din păcate, 
încuiaţi pe dinafară şi fură doborâţi. Dar ei erau doar per¬ 
sonaje secundare, şi Roger, Ţăcălie, era prins. 



Sărutarea mâinii 


ac-aş putea să iau parte, fără şovăire şi ap㬠
sătoare preştiinţă, la revărsarea de bucurie, la 
chiotele de fericire şi mulţumire ale orăşeni¬ 
lor, ce umpleau tot văzduhul, căci prin fer- 
Grigors ţara fusese izbăvită de balaur, iar 
pustiitorul, dezarmat şi legat, zăcea în temniţa din turnul 
porţii! Aş dori să-l îmbrăţişez pe învingătorul atât de tânăr, 
iar pe vânjosul Şturmi l-aş săruta drept pe bot, însă, în 
primul rând, gândul la grozăvia ce-a urmat mă opreşte de 
la asemenea manifestări şi, în al doilea rând, Grigors nu 
avea voie să fie îmbrăţişat, căci era rănit de lance şi sabie, 
cu straiele şiroindu-i, de data asta, chiar de sângele lui, iar 
după ce poporul îl duse în triumf până în faţa locuinţei 
sale, la casa dregătorului, căzu fără cunoştinţă de pe spi¬ 
narea calului. De leacuri şi bună îngrijire aveau amândoi 
nevoie şi avură din plin. Orăşenii mai aveau însă multe 
altele de făcut în ziua aceea, nu doar să chiuie lovindu-şi 
coapsele, căci duşmanii, înrăiţi, nu renunţară la un asalt ge¬ 
neral ca să-şi elibereze crăiescul duce, şi zbaterea lor plină 
de mânie ţinu până către seară. Cu berbeci din bârne iz¬ 
biră tunător porţile, împinseră turnuri de asalt cu luptători 
peste şanţul cu apă, către ziduri, proptiră scări înalte şi 
azvârliră pietre şi ghiulele cu grămada, în cetate. Aşa că 

181 



mitatea lui 



destui orăşeni şi burgunzi trebuiră să-şi dea viaţa. Pe seară 
însă iureşul se domoli, iar când orăşenii îi înştiinţară pe 
cei de-afară că, dacă mai ridică mâna împotriva oraşului, 
domnul şi principele lor va plăti pe loc cu viaţa, atacul nu 
mai fu reluat. 

Tratativele porniseră, aşa se dădu de veste, între Flan- 
dra-Artois şi Arelat-Burgundia în vederea prestării jurămân¬ 
tului de nerăzbunare şi a încheierii războiului din amor, 
iar în acest timp cei de afară erau rugaţi să binevoiască a 
se purta frumos şi liniştit. Foarte potrivită era această în¬ 
ştiinţare căci Roger Ţăcălie se găsea pus în faţa alegerii: 
ori să fie scurtat cu un cap, ori să părăsească ţara şi cet㬠
ţile, să se retragă pentru totdeauna între hotarele sale, iar 
pe lângă asta să mai plătească şi răscumpărare timp de 
zece ani, o sumă bine socotită, ca despăgubire pentru toate 
stricăciunile de care se făcuse vinovat amoml lui îndărătnic. 
El dădu un răspuns mândru, chiar dacă după o luptă l㬠
untrică. Puse să se spună că năzuise cavalereşte la favoa¬ 
rea Doamnei mai mulţi ani şi făcuse tot ce-i stătuse în 
putinţă ca să-i cucerească inima. Dacă ea se împotriveşte 
astfel cererii sale, a cărei seriozitate a dovedit-o în toate 
împrejurările, ba în cele din urmă îi mai şi trimite pe câmp 
un biet băietan pe care l-a şi învins în joacă, dar care, 
nesocotind orice regulă de luptă, l-a atras în capcană, aşa 
că el se declară ofensat, îşi retrage cererea şi îi refuză mâna, 
fără să-i lase nădejde că se va mai osteni vreodată pentru 
ea. Să jure că nu se va răzbuna şi să părăsească ţara era 
gata, fiind şi îndeajuns de bogat să plătească răscumpărare 
pentru ce-a făcut, fără ca prin asta să se coboare cu ceva. 
Doamna însă, adăugă el batjocoritor, nu are decât să-şi ia, 
în locul persoanei sale nobile, ca soţ în patul conjugal, pe 
bietul băietan pe care l-a trimis afară, ca să facă de ruşine 
tradiţia sfântă a duelului, prin mârşave şiretlicuri. 


182 



El nu ştia la ce grozăvie o îndemna cu batjocura lui şi 
pe care o implora parcă să coboare din cer - mai bine aş 
spune: să se înalţe din infern. Dacă ar fi ştiut, poate că i-ar 
fi răcorit inima. Cred însă că el însuşi s-ar fi înfricoşat 
creştineşte să facă, chiar şi-n batjocură, un asemenea în¬ 
demn. Dar nu era cazul să te sinchiseşti de ornamentele 
prin care căuta să-şi facă-ngenuncherea ceva mai supor¬ 
tabilă. Numai ea conta; şi în piaţa catedralei, în ceremonie 
solemnă, în faţa mărimilor burgunde lăsate să intre în 
cetate, printre binecuvântările clericilor şi strigătele „da, 
da, aşa să fie“ ale întregului popor, fu prestat jurământul 
de pace, în prezenţa ducesei precum şi în prezenţa lui, a 
lui Grigors, eliberatorul, care, cu gâtul încă bandajat şi 
legat la mână, o revedea în acel ceas pentru prima oară pe 
Doamna, ale cărei fermecătoare maturitate şi bunătate le 
păstrase necontenit în inimă, în ochi şi în auz. Şi ea îl re¬ 
vedea şi se bucura pentru onoarea lui, căci fie spus doar 
că imaginea lui tinerească îi plutise şi ei tot timpu-n faţă 
şi o grijă tandră, gingaşă, cum viaţa n-o mai învăţase încă 
niciodată să aibă, o cuprinse faţă de paloarea lui de rănit, 
dar totodată şi mândria fremătătoare că fusese cu atâta fer¬ 
mitate de partea ei. Abia, zic eu, dacă dădea atenţie cum 
se cuvine ceremoniei, deoarece ştia că, după aceea, tân㬠
rul va fi prezent sus, în cetate, ca să-i mulţumească, şi la 
acest gând, pot depune mărturie, Doamna se bucura. 

Depun mărturie: era în semicercul doamnelor şi îl ve¬ 
dea de la distanţă, în sala tapiseriilor, cu grinzi sprijinite 
pe stâlpi împodobiţi cu blazoane, venind către ea, pe pi¬ 
cioare zvelte, în stofă colantă; dar şi de mersul lui ml㬠
dios, mărturisesc, era mândră. O, Doamne, Dumnezeule 
prea bun, el îi semăna, aşa cum păşea în faţa ei, lui Wili- 
gis, tatălui său îi semăna, şi prin urmare cum să nu-i pară 
asemănător! Ei însă această asemănare îi spunea cu totul 

i8 3 



altceva decât nouă, adică numai plăcere şi dacă se gândea 
la asemănare, asta era doar în legătură cu cel dispărut, 
nicidecum şi cu ea însăşi. Nu putea oare un bărbat tânăr 
să-i amintească de fratele-iubit şi să-i mişte sufletul, fără 
ca pentru asta să se simtă obligată să cadă la bănuieli exa¬ 
gerate? Dar că era atât de mândră de el, chiar şi de mersul 
lui, asta, după mine, trebuia să-i dea Doamnei de gândit. 

El îngenunche şi ea grăi: 

— Cavalere, am spus să vă ridicaţi atunci când aţi înge¬ 
nuncheat în faţa mea în sfânt lăcaş, deoarece acolo cinsti¬ 
rea se cuvenea Maicii Preacurate. Astăzi şi aici, toată cinstea 
vi se cuvine vouă şi de aceea spun din nou: ridicaţi-vă! 
De n-aş fi femeie şi-atât de tânăr de n-aţi fi - atât de tânăr 
sângele vărsat pentru noi -, cu adevărat s-ar fi cuvenit să 
îngenunchez eu în faţa voastră, căci aţi săvârşit minune 
pentru ţara ducelui Grimald şi a fiicei sale. Unde este mâna 
ce a ţinut ferm şi fără şovăire frâul şi sabia tăioasă, până 
ce tâlharul a fost pus în lanţuri? Daţi-mi-o, ca buzele-mi 
să-i mulţumească! 

Şi ea îi luă dreapta, încă nevindecată, pe care el o ţinea 
la cingătoare şi şi-o duse la buze. 

Asta n-a fost deloc bine. Doamnele de onoare socotiră 
că-i exagerat, iar eu sunt încă şi mai aspru în judecata mea. 
Căci ce-o îndemna să-i sărute mâna? Că făptuise cu ea 
salvarea, sau că-i amintea de Wiligis, care, cu-a lui mână 
păcătoasă, îi mângâiase trupul? Vă spun: Doamna nu se 
controla destul şi nu făcea deosebire între recunoştinţă şi 
tandreţe cu luarea-aminte ce se cuvine. Pentru prima oară 
avea temei adevărat, atât de adevărat încât se socotea scu¬ 
tită să mai cerceteze dacă recunoştinţa nu era totuşi nu¬ 
mai un prilej pentru tandreţe. Era o prinţesă evlavioasă şi 
ţinea priveghiuri multe; cu toate acestea, discernământul 
ei se dovedea insuficient. A săruta o mână rănită, în nu- 


184 



mele rănilor de martir ale lui Cristos, este, ce-i drept, lău¬ 
dabil; dar a ţine seama dacă se întâmplă din smerenie şi 
iubire pentru suferinţă sau din plăcerea de a săruta, asta-i 
subtilitate creştină, iar Doamnei îi lipsea aşa ceva. 

Grigors se ridică, cu paloarea de rănit invadată de sânge. 

— Stăpână, ce faceţi! Această atingere îmi va arde mâna 
şi o va îndemna la fapte nobile cât voi trăi, vă jur! Dar 
prin ce-am meritat favoarea asta? Din păcat este făcut 
trupul nostru. La ce-i oare bun, dacă nu este pus în joc şi 
jertfit pentru nevinovăţia asuprită? 

Ea coborî ochii, cu genele lor frumoase, şi nu-i ridică 
din nou spre el nici când, cu glas încet, abia mişcându-şi 
vârful buzelor, spuse: 

— Copii ai păcatului suntem cu toţii. Mie însă mi se 
pare adesea că de fapt ar fi o contradicţie între păcătoşenie 
şi curajul nobil, între mizeria trupului şi mândria lui. Dacă 
este nemernic, cum poate să se arate liber şi cutezător şi 
să se încumete la un mers atât de plin de nobleţe încât 
să-l umple de mândrie chiar şi pe cel care doar îl priveşte? 
Spiritul cunoaşte nevrednicia noastră, dar, nepăsătoare faţă 
de ştiinţa lui, natura se socoteşte vrednică. Vorbirea voas¬ 
tră a fost a unui cavaler creştin. Chiar între acest nume şi 
atributul său mi se pare că se cască o contradicţie. De unde 
iau smerenia şi nimicnicia creştinului - curajul, nobleţea 
şi trufia cavalerului? 

— Stăpână, întreg curajul şi fiecare acţiune îndrăzneaţă 
căreia ne consacrăm şi în care ne angajăm cu totul, până 
la capăt, se trag numai din cunoaşterea vinovăţiei noas¬ 
tre, se trag din fierbintea dorinţă de îndreptăţire a vieţii 
noastre ca, după aceea, în faţa Domnului, să compensăm 
în mică parte vina păcatelor noastre. 

— Deci aţi luptat pentru Dumnezeu şi din voinţa în¬ 
dreptăţirii vieţii voastre? 


185 




— Am luptat. Doamnă, pentru voi şi onoarea voastră! 
Prea nedrept o despărţiţi pe una de cealaltă! 

— Aţi luptat ciudat. Vreţi să-mi spuneţi adevărul şi să 
mărturisiţi dacă arta ducelui a fost cea care v-a doborât sa¬ 
bia din mână? 

— Nu tocmai. Vă spun adevărul. Trebuia să se întâm¬ 
ple astfel ca, luând în ajutor dibăcia lui, eu să pot face ce 
îmi pusesem în gând. 

— Aţi vrut să arătaţi, cu aroganţă, cum se câştigă jocul 
pe tabla de şah, după sacrificarea reginei? 

— Nu, Stăpână, ci prevăzusem că prizonierul v-ar fi 
mai de preţ decât un cadavru. 

— Atât de tânăr şi deja atât de priceput într-ale guver¬ 
nării? Nu l-aţi urât deloc? 

— L-am urât din tot sufletul. Dar nu urii mele voiam 
să-i dau satisfacţie. Nu ştiu dacă aş fi putut să-l ucid pe 
tâlhar. Poate numai într-un moment atât de concentrat 
ca acela în care am apucat sabia şi frâul. Dar nu pornisem 
la această luptă pentru ura mea, ci pentru voi. 

— Prea nedrept, îmi pare, o despărţiţi pe una de cealal¬ 
tă. Omul pe care l-aţi cruţat îmi hărăzise silnicia şi ruşinea. 

— Să vă posede. Stăpână, era ţelul acestui bărbat. El a 
luptat de dragul vostru şi a făcut-o în duel cu mine, servi¬ 
torul vostru, pe care nici un duel nu îl putea face să uite 
că luptă numai pentru voi. 

— Cu înţelepciune faceţi deosebire, de astă dată, dân- 
du-i, cu uşurinţă, potrivnicului dreptul la ţeluri mai înal¬ 
te. Aţi luptat tot atât de chibzuit pe cât de eroic, l-aţi prins 
pe balaur, care lupta de dragul meu. Respirând cu uşu¬ 
rare, vă mulţumeşte ţara, căreia, prin voi, i-a fost dăruită 
o nouă viaţă şi vă sărută această mână neobişnuit de fermă 
şi nestrămutată. Ea va dori, aşa gândesc, noi strânsori 
ferme, după ce va fi complet vindecată. Această frumoasă 


18 6 



aventură trece pentru voi, bănuiesc, ca una printre multe 
altele. Plecaţi acum, mai departe, spre noi fapte cavalereşti? 

— M-ar ierta. Stăpână, graţia voastră, dacă mi-ar părea 
că locul acesta a fost dinainte hărăzit rătăcirii mele şi dacă, 
după inima mea, ar trebui să rămân şi-ntreaga viaţă s-o 
dedic slujirii voastre? 

— Cum aş putea, cavalere, să vă refuz ceva? De do¬ 
rinţa voastră sunt cât se poate de plăcut mişcată. Aşadar, 
rămâneţi. Şi nu trebuie să mai locuiţi la mairie. Locul 
vostru este la curtea mea. Vă înalţ la rang de seneşal al 
meu, încrezătoare că nimeni nu mă va certa pentru că 
v-am înveşmântat tinereţea în această slujbă. Meritul vos¬ 
tru vă onorează tinereţea şi înlătură orice obiecţie. Nu 
există nici o înălţare pe care meritul să n-o îndreptăţească. 
Nu îngenuncheaţi, n-o vreau! Acum vă puteţi retrage. Vă 
voi revedea în anturajul meu. 

Şi trecu printre doamnele care o urmară. 

Această convorbire trebuie închipuită ca purtată foarte 
iute, asta îi era caracteristic. In câteva minute, cu voce 
joasă, fără pauze şi ezitări. In faţa martorilor avusese loc 
şi era totuşi ca o înţelegere grăbită, de taină, la care ochii 
mai curând se evitau reciproc decât se căutau şi nu era 
nici o zăbavă între întrebare şi răspuns, nici între frazele 
amândurora, ci cuvintele cădeau grabnic, precis şi şoptit, 
până la spusele: „Vă puteţi retrage. Vă voi revedea." 



Rugăciunea Sibyllei 


ara respira în voie şi o viaţă nouă îi fusese d㬠
ruită prin a lui Grigors mână, nestrămutat de 
fermă în strânsoare. Acolo unde ţinutul se nu¬ 
meşte Rousselare şi Thorhout, către mare, înver¬ 
zea iarăşi pe câmpii paşnice folositorul in, şi ţăranii dansau 
iarăşi, cu bucuria lor greoaie, prin taverne. Turme noi 
păşteau pe înălţimile bogatului în păşuni Artois, dând 
lână pentru postavuri bune. Libere erau oraşele şi cetăţile, 
reparate de stricăciuni, curăţate de mizeria duşmanului, 
iar Sibylla, copila lui Grimald, ţinea curte la Belrapeire, 
acolo unde-şi petrecuse copilăria şi tinereţea păcătoasă. 
Intr-acolo de unde, odinioară, dulcele frate pornise în 
cruciadă şi de unde ea însăşi, atât de rău binecuvântată, 
fusese nevoită să plece, ca să se ascundă în castelul încon¬ 
jurat de ape al Domnului Eisengrein, într-acolo a fost 
atrasă irezistibil, căci în fiecare dintre noi este întipărită 
dorinţa de a se întoarce în trecut şi de a-1 repeta, încât, 
dacă a fost nefericit, acum să fie fericit. 

Grigors, salvatorul, era seneşalul ei. Nu se auzea nici o 
cârtire împotriva ascensiunii sale, iar că, egal în rang cu 
Domnul Feirefitz, majordomul, mergea la masă alături 
de ea, găseau toţi că-i cu drept. Căci mai animată părea 
de-acum viaţa principesei, nu mai era atât de aspru limi¬ 
tată la priveghiuri şi rugăciuni, atât de neînduplecat şi 



188 



temător potrivnică bucuriilor curţii, cântecului şi viersului 
pe strune, şi conversaţiei libere în sala mare şi în grădina 
cu verdeaţă. Asta se datora sigur sfârşitului fericit al războ¬ 
iului din amor şi uşurării sufletului ei după o restrişte atât 
de lungă. Dar fie că veneau de aici sau de aiurea - ori¬ 
cum, curtea şi ţara nutreau speranţe ce multă vreme nu se 
putuseră clinti din loc din pricina împotrivirii aspre a St㬠
pânei şi nu putuseră deveni prilej de discuţie. Acum însă, 
cei mai buni şi mai înţelepţi ai împărăţiei se adunară şi 
începură să dezbată cu stăruinţă ceea ce era de dorit, şi, 
în orice caz, de sperat: fiecare avu cuvântul şi fiecare 
spuse răspicat acelaşi lucru spus de cel de dinainte. 

La Arras, în înalta sală, se sfătuiră castelanii, baronii şi 
căpeteniile oraşelor şi hotărâră după cum urmează. Iată 
dar, ziseră, această ţară, încă atât de plină de nevoi, şi-a 
biruit suferinţa şi înfloreşte paşnic, ca pe vremuri, astfel 
că îngrijitorilor le rămâne grija şi-i încearcă îndoiala, că 
s-ar mai putea preabine, să se întâmple la fel încă o dată 
şi din nou un neobrăzat puternic să se năpustească cu l㬠
comie asupra scumpului meleag şi să-l pângărească. O 
ţară atât de mare ar fi rău apărată de către o femeie, de 
trufia nelegiuită, fie ea şi preavrednică de tot respectul, iar 
dac-ar avea un Domn şi duce, care de mult lipseşte, deci 
dacă Doamna ar avea un Domn, a cărui simplă existenţă 
chiar ar preîntâmpina un nou război din amor şi care, cu 
sprâncenele încruntate, şi-ar atinge sabia la ameninţarea 
celei mai mărunte necuviinţe, cu totul altfel, zău, ar mer¬ 
ge atunci treburile în ţară. Ce-i drept, se ştie şi se ţine sea¬ 
ma cu respect că femeia şi-a pus în gând, cu voia Domnului, 
să nu-şi ia niciodată bărbat. Ei, însă, aleşii între aleşi ai 
ţării, cu tot respectul, sunt de părere, într-un singur glas, 
că face o nedreptate şi tâlcuieşte greşit voinţa Celui Atot¬ 
puternic. Rău i-ar fi întocmită viaţa dacă ar lăsa o ţară atât 


189 



de bogată să se ducă de râpă, fără urmaşi; mult mai pl㬠
cută i-ar fi purtarea în faţa Domnului şi a lumii dacă şi-ar 
alege un soţ şi prin el ar dărui ţării moştenitori. Pe lângă 
asta, căsătoria bine rânduită este cea mai bună viaţă ce i-a 
fost dată de Dumnezeu omului, dar mai ales şi cu osebire 
în cazul ei. Acestea să se pună în faţă Doamnei, ca hot㬠
râre şi rugăminte arzătoare a întregii ţări şi a fruntaşilor ei 
şi să se intervină pentru aprobarea cererii, adoptată fără 
opuneri, nici abţineri, prin aclamaţii, adăugându-se că 
Doamna are toată libertatea şi rămâne la propria-i voie, 
fără condiţii, pe cine vrea să ia ca Domn al ei şi Duce. 

Aşa s-a exprimat voinţa obştească şi, dac-o cercetez, mă 
surprinde mai ales ultimul ei adaos, ce te-ar putea face să 
crezi că ar exista obiceiul ca o principesă să nu se lase 
peţită, ci ea însăşi să peţească şi, împotriva felului pudic 
al femeilor, să îl indice ea pe cel ce vrea să-l aibă de soţ şi 
astfel nu pot să-mi alung bănuiala că atunci când au f㬠
cut propunerea, gândurile fruntaşilor ţării mergeau într-o 
anumită direcţie, că doreau să-i clădească Stăpânei un pod 
de aur şi că Sibylla nici n-ar fi putut să nu-1 nimerească. 
Potrivit cutumei, fu încunoştinţată dinainte despre ceea 
ce, cu sinceritate, se dorea să i se prezinte şi ar fi stat deci 
în puterea ei să refuze audienţa. Ea o aprobă totuşi, cu 
însufleţirea ei, fireşte, sub rezerva dreptului de a adopta 
orice hotărâre. Dar cât de bine-venită era această aprobare 
ca să dea viaţă speranţei! 

In faţa scaunului Stăpânei se-adunară fruntaşii ţării şi 
unul dintre ei citi petiţia, aproape cuvânt cu cuvânt, aşa 
cum am scris-o mai sus. Apoi lăsă pergamentul să cadă şi 
privi în pământ. Toţi priveau în jos, şi Sibylla, iar în li¬ 
niştea lăsată urechea mea fină îi aude inima bătând - şi 
fruntaşii, cred, o auzeau, căci toţi ridicară un pic ochii 
privind pieziş şi ciulind urechea la bătaia ei. Urmă a 


190 



Doamnei voce, cu maturitatea ei plăcută şi plină, aşa cum 
se-auzea de-obicei. Nu tăgăduieşte, spuse ea, seriozitatea 
şi însemnătatea propunerii şi mai puţin încă grija plină de 
credinţă pentru bunăstarea ţării şi pentru soarta casei sale, 
din care ea se trage. Spre chibzuinţă şi supunere o în¬ 
deamnă povaţa, până în punctul pe care îl socoteşte demn 
de a fi cumpănit. Căci prea mult contrazice imaginea vie¬ 
ţii ei şi hotărârea de a o trăi ca slujitoare a Domnului, fără 
bărbat, şi cu prea multă uşurinţă trece peste greutatea ce 
i-o pregăteşte, anume aceea de a găsi pentru ea, în toată 
creştinătatea, un soţ cu adevărat de acelaşi rang, astfel 
încât răspunsul ei să poată veni pe dată. Trebuie să ceară 
din partea ţării timp de gândire - şapte săptămâni ar cere, 
dacă cererea lor n-ar purta atât de apăsat pecetea grabei. 
Deci se va mulţumi cu şapte zile. Intr-a opta, binevoiască 
nobilii şi preacinstiţii dregători să vină din nou în faţa ei, 
ca să audă cum a hotărât, pregătiţi atât pentru nu, cât şi 
pentru da. Căci multă înţelegere ea arată, chiar numai 
cumpănind. 

Astfel puşi la cale, petiţionarii se retraseră din faţa St㬠
pânei. Dar şi după plecarea lor, inima ei încă mai bătea 
tare, de bucurie temătoare. Surâse, se sperie de surâsul ei, 
îl alungă de pe chip necruţătoare, în ochi i se iviră lacrimi 
şi, fiindcă una se rostogoli pe obraz, îi veni să surâdă iar. 
Atât de mare tulburare îi adusese cererea ce-i fusese adre¬ 
sată. In capela din cetate intră în grabă, acolo nimeni n-o 
vedea, acolo putea să-şi descarce inima în rugăciune; nu 
către partea bărbătească a divinităţii, ci către Mamă, au¬ 
gusta Mireasă Cerească, către ea se-nvolbura toată-ncrederea 
ei, întrucât cu Dumnezeu însuşi nu stătea prea bine, întâi 
din cauza păcatului şi apoi a îndârjirii ei. In faţa scăune¬ 
lului de mgăciune unde îngenunchea, era desfăşurată o fru¬ 
moasă icoană a Binecuvântatei, de şcoală bună: o arăta 



tocmai când afla şi cu dulce smerenie primea de la mesa¬ 
gerul înaripat înfricoşătoarea vestire. Şedea într-o odaie 
cu pereţi de lemn, în rochie cu falduri largi, deasupra 
căpşorului pieptănat cu cărare lucea un cerc al slavei şi în¬ 
tre mânuţele ridicate ţinea o carte, din care citise cu toată 
nevinovăţia şi de la care întorcea căpşorul, cam fără voie, 
parcă ar fi dorit mai mult să se întoarcă la îndeletnicirea 
ei tăcută decât să ia în seamă îngerul cârlionţat, care, la 
uşă, în cămaşă albă înfoiată şi cu mantie albastră, plutea 
ghemuit, arătând în sus cu degetul mâinii stângi, iar în 
dreapta avea un înscris: pe un hrisov derulat sta scris cu 
litere mari ceea ce gura lui mică şi roşie îi desluşea fecioa¬ 
rei Insă ea privea pe sub pleoape coborâte undeva între 
el şi carte, în jos, către pardoseala în carouri, cu ifos sfânt, 
ca şi cum ar fi vrut să spună: „Eu? Cum aşa? Nu se poate. 
Tu, ce-i drept, ai aripi şi ai un înscris şi-ai venit fără să 
atingi uşa, eu însă şedeam fără urmă de gând de mărire, 
aici, cu cartea mea, iar pentru o astfel de vestire nu eram 
nici pe departe pregătită 1 '. 

Spre această icoană dragă se uita Sibylla, de pe scău¬ 
nelul ei, şi se ruga: „Mărie, Regină îndurătoare, ajută-mă 
acum. Fecioară Sfântă, a Domnului dulce soţie luminoasă, 
dă-i povaţă şi-ajut-o pe păcătoasă, ca şi tine femeie gin¬ 
gaşă şi cu totul uluită de propunerea ce feminităţii ei i-a 
fost făcută şi către mila-Ţi se precipită şi se roagă cu ar¬ 
doare, să ai şi pentru ea îngăduinţă, cu toată şubrezenia 
şi nepriceperea ei, Tu, mângâiere a creştinătăţii, ales potir 
al Duhului Sfânt, cu deosebire chemat de-al Lui har, 
întru cinstire minunată, să fie rodul pântecelui tău chiar 
cel mai bun bărbat ce s-a născut pe lume vreodat’, adică 
Dumnezeu însuşi, care să-i fii mamă te-a ales, dar asta-i 
greu de tot de înţeles! 

Sanda Maria, gratiaplena, curtea preasfântă slava toată 
îţi cântă, te slăveşte heruvimul, te măreşte serafimul, toate 


192 



oştile-ngereşti ce stau în faţa Domnului de la începutul-în- 
ceputului, profeţi şi-apostoli şi toţi ai Domnului sfinţi se 
bucură să-ţi aducă laudă-ntruna, preacurată Fecioară, doar 
una, ce Domnului i-ai născut Fiu, ce El însuşi era, ştiu, 
şi-n pântecul tău a intrat, o, preamărit lucru minunat! 

Blândă Mărie, îndurătoare Mărie, dulce Mărie, benedictus 
fructus ventri tui\ Stella maris eşti numită, după steaua ce 
spre ţărm nava o-ndreaptă, obosită, aşa i-ai pregătit sosi¬ 
rea cu bine, sosirea la mine, celui atât de plăcut băiat, ce-n 
amintire trebuie să-l port zi şi noapte necurmat, căci cu 
mâna lui puternică-n strânsoare pe mine m-a scăpat şi 
ţării i-a adus salvare. Abia de-ţi pot mărturisi cât de plăcut 
îmi poate fi! Cu plăcere, cu drag, Doamnă-ntr-adevăr, 
săruta-l-aş lin pe păr. Semn de-ar da de bucurie, chiar pe 
gură o să fie! 

Blândă Mărie, femeie preasfântă, ce-ai aflat ceva atât 
de extraordinar, cum că dintre toate femeile din lume 
Domnul te-a ales anume, acum biata de mine îţi cere un 
sfat, o, înţelege cum s-a-ntâmplat, când ei întrebarea mi-au 
pus, şi-n taină inima mea a surâs, căci cât de tare mi-ar 
plăcea să-l înalţ pe băiat şi el să-mi fie Domn! Ca Domn 
al Doamnei ce bine i-ar sta! Dar vai! Păcatu-ntre mine şi 
el s-ar afla, păcatu-nfăptuit cu cel pe care Domnul pe veci 
mi l-a răpit. Atunci să-i fiu lui Dumnezeu femeie deloc 
n-am mai vrut, şi nicicând, dar căinţa mă cuprinde acum 
în adânc, în gând, prin voia amorului ce băiatului i-1 port 
cu toată tăria. Dar, spune tu, Sancta Maria: oare mi-e h㬠
răzit să fiu fericită iar, să mă bucur de feminitatea-mi ca 
de-un dar şi să-l leg aşa pe cel curat, de marele meu păcat? 

Mi-e sufletul plin de-ndoială şi, dacă mi-e mie permis, 
mă-întreb cu sfială. Deci rogu-te despovărează-mi-1, doar 
îl ştii umil, în spaime cufundat, şi mă ajută ca îndurarea 
de la Domn să-mi vină, făr-a lua seama la a mea vină! Eşti 





a Celui Preaînalt copilă, ca orice fiinţă, oricât de fragilă, 
şi totuşi mamă Lui îi eşti, cu temei, de-asta face tot ce do¬ 
reşti şi-i dai să înţeleagă că vrei. In parte tot mi-eşti da¬ 
toare un pic, îţi zic, cu şiretenie de femeie, să m-ajuţi pe 
lângă Dumnezeu, căci pentru-a omului scăpare la greu, 
din păcat, în pântece neprihănit a venit, şi ca mamă pe 
tine te-a luat. De nimeni n-ar fi săvârşit păcate, n-ar mai 
fi fost întâmplate nici cele ce Dumnezeu cu tine-a făcut 
şi slavă veşnică n-ai fi avut. 

Doamnă, mă iartă că glumesc când de durere mă sfâr¬ 
şesc! Că şi de băiat mult mă doare, când foarte tânăr îmi 
apare, iar eu sunt vârstnică de-acum, femeie ce ştie şi-amor, 
şi durere, dar cu voia Domnului, în putere, şi iată. Stăpână 
peste ţara toată. Favoarea mea-1 va măguli, vai mie, păca¬ 
tul meu el n-are cum să-l ştie. Dar oare o putea să mă iu¬ 
bească, cu inima şi cu simţirea-i bărbătească? De ce pentru 
simţirea lui mi-e teamă? Cunosc, de bună seamă, a sânge¬ 
lui tânăr chemare către-a femeii trupească floare. II vor 
desfăta cu-adevărat şi vor fi doriţi, sânii mei doar un pic 
obosiţi, căci vrednic îl socot doar pe el de-al meu pat şi 
pe măsura mea doar el îmi e dat! De pielea lui să mă-n- 
cânt mi-e dor, iar cucuveaua să nu uguie-nfricoşător, um㬠
rul lui să-l am la gura mea, şi Hanegiff nici un temei n-ar 
mai avea, nesupus, să urle-ntre timp, cu botul în sus. 

In ajutorul meu acum eşti chemată, Maria, tu, fecioa- 
ră-adevărată! Pe lângă Domn pune vorbă bună pentru 
mine şi pentru băiatul ce mi-a trezit simţire duioasă. Tu, 
a Prea-Naltului fiică şi mamă: mireasă!" 

Fu rugăciunea Sibyllei către icoană. Cred că la sfârşit 
prinse să i se pară, pe când cobora cu smerenie privirea, 
că pe guriţa Celei Alese mijise un mic şi gingaş crâmpei de 
zâmbet de-ncuviinţare. Fiindcă atunci când, peste şapte 
zile, fruntaşii se aflau din nou în faţa scaunului ei ca să 


194 



primească răspunsul la propunere, le spuse: şi-a însuşit 
dorinţa şi voinţa ţării şi recunoaşte că trebuie să capete 
un Domn şi Duce. De aceea, cu supunere, a hotărât să 
spună Valet! vieţii de slujitoare a Domnului şi să fie sluji¬ 
toarea prin căsătorie a unui bărbat. Aceasta este hotărârea 
ei. Ceea ce urmează îndată vine de la sine şi nu mai de¬ 
pinde de părerea ei, nici de vreo alegere oarecare. Căci 
dacă ţara trebuie să aibă un Duce, atunci el poate fi nu¬ 
mai cel ce cu mână nestrămutat de fermă în strânsoare a 
scăpat-o de balaur şi a luptat în duel pentru ea şi onoarea 
ei. Acesta-i Domnul Grigors, astăzi seneşalul ei, cavalerul 
de departe, coborât aici, pe uscat, prin graţia lui Dum¬ 
nezeu şi a Maicii Sale. Lui îi oferă mâna, şi el, dacă-i e pe 
plac, să urce treptele la ea, să-i stea alături ca stăpân al 
casei şi soţ princiar, pentru împlinirea dorinţei celei mai 
fierbinţi a ţării izbăvite. 

Acestea le spuse emisarilor, înconjurată de întreaga ei 
curte, şi către mâna ei frumoasă Grigors urcă sub balda¬ 
chin şi îşi îndreptă faţa tineresc-serioasă lângă a ei, spre 
sală şi spre întreaga creştinătate. Asta n-ar fi trebuit s-o 
facă, ci mult mai bine, spre blândă pocăinţă, în mănăstire 
să rămână, la tatăl său adoptiv, prietenul meu, abatele. 
Căci urma să se prăbuşească cu mult mai adânc decât era 
înălţimea celor câteva trepte cu covor. Dar pe loc, în faţa 
lui săbiile ieşiră din teacă, genunchii se-ndoiră, şi grinzile 
se cutremurară de strigăt: 

— Trăiască Gregor, biruitorul războiului din amor, ap㬠
rătorul ţării, al nostru Domn şi Duce! 



Nunta 


B piritul povestirii este un spirit comunicativ, 
care-şi conduce amabil cititorii şi ascultătorii 
pretutindeni, chiar şi-n singurătatea persona¬ 
jelor sale ţesute din cuvinte, şi în rugăciunile 
lor. Cu toate acestea ştie şi să tacă şi, grijuliu, să ocolească 
ce i se pare din cale-afară de stânjenitor, să ţină unele în¬ 
tâmplări în umbra tăcerii, chiar dacă acestea nu lasă nici 
o îndoială că s-au petrecut reunind cuvânt, prezenţă şi 
scenă. Treburi politice, precum cea încheiată cu depunerea 
jurământului de credinţă pentru Ducele Gregor, nu sunt 
evenimente ce ar fi putut decurge şi altfel decât sunt pe 
cale să aibă loc în povestire; adică nu fără pregătire sau la 
voia întâmplării, înţelepciunea lumii o ştie, ci totul este 
pus la cale şi asigurat dinainte, iar Sibylla n-ar fi putut să-i 
ofere oficial mâna şi coroana salvatorului ei, dacă exista 
pericolul ca el să le refuze pe amândouă. Intre rugăciunea 
ei către Fecioară şi răspunsul dat la rugămintea ţării, tre¬ 
buia să intervină o convorbire secretă, între patru ochi, ti¬ 
nereţea şi maturitatea au purtat-o în cuvinte concise şi 
pân-la urmă - Doamne, iartă-i - nu numai în vorbe, în 
care problema gramaticală dacă „pentru“ sau „de dragul“ 
şi-a mai jucat încă o dată rolul, nu fără ca în favoarea lui 
„de dragul“ să se ajungă la o fierbinte mărturisire. 


196 



Unii se vor supăra pe mine că izgonesc această scenă-n 
beznă şi nu-i îngădui prezentarea, căci, fără-ndoială, din 
ea s-ar fi putut afla multă jenantă blândeţe reciprocă şi 
sfioasă conversaţie de la inimă la inimă. Dar, în primul 
rând, redarea scenelor de dragoste nu se potriveşte cu veş¬ 
mântul şi crezământul meu, în al doilea rând, urmăresc 
cu mult mai mare plăcere ochii lui Grigors pe faţa-i tân㬠
ră, severă, pândind cu extraordinară concentrare mişcările 
adversarului, decât tânjind dornici de dulce şi moleşitoare 
iubire, însă, în al treilea rând, tot ce s-a şoptit, suspinat, 
mărturisit şi săvârşit cu gingăşie se sprijinea pe o atât de 
groaznică necunoaştere şi pervertire ce îi atrăgea pe unul 
către celălalt, pusă la cale de însuşi dracul, la care eu, unul, 
nu vreau să iau parte şi pe care şi voi puteţi s-o vedeţi 
numai ca printr-un văl de lacrimi de ruşine şi de teamă, 
cum ea îi ţinea capul între mâini, cu gura foarte apropiată 
de a ei şi cum el îi respira pentru prima oară numele, aşa 
cum şi ea îl respira pe-al lui, în respiraţia ei, şi se desfăta: 

— Deci mă iubeşti, iubitule de departe, viteazule, 
scumpule, atât de aprope de mine chiar de când te-am 
zărit -, iar buzele lor se contopeau, întru lungă amuţire şi 
lipsă de noimă voluptuoasă. 

Acestea deci le ocolesc şi le las în beznă, nepovestite; 
să mă ocup cu ele nici nu m-aş pricepe. Era logodna lor - 
şi hei! nunta urmă îndată. Ei, o să fie, hei, veselie: cor- 
neţii vesteau fericita noutate în întreaga ţară: Flandra-Artois 
are acum iară Domn şi Duce; dezmăţ, dans pe străzi, fo¬ 
curi de bucurie şi praznice erau prea destule în oraşe şi-n 
sate, iar vinul curgea din cepuri ore-ntregi. La Chastel Bel- 
rapeire însă, căsătoria fu sărbătorită cu tot fastul: oaspeţi, 
mai mult de cinci sute, în parte adăpostiţi în corturi la 
picioarele cetăţii-nalte, invitaţi de-aproape şi de departe, 
benchetuiau la cincizeci de mese, încărcate neîncetat de 


197 



scutieri şi paji, cu bucate de vită, cerb, porc gras, precum 
şi cu cârnaţi, gâşte, găini îndopate, ştiuci, mrene, păstrăvi, 
mihalţi şi raci. îngreunaţi de vin, conduseră, cu torţe- 
le-nainte, cortegiul nupţial prin toate sălile. Apoi Grigors 
pătrunse în iatacul Sibyllei şi jăraticul care trosnea le lu¬ 
mină încăperea, iar atunci deveniră soţ şi soţie. 

De ce nu? întreb eu disperat. El era un bărbat, ea era 
o femeie, aşadar puteau deveni soţi, căci de mai mult na¬ 
turii nici că-i pasă. Spiritul meu nu vrea să se regăsească 
în natură, el i se împotriveşte. Ea este a diavolului, căci 
nepăsarea-i n-are margini. Aş vrea să-i cer socoteală natu¬ 
rii, întrebând-o cum a fost în stare şi s-a-nduplecat să 
ducă la capăt lucrurile, cum a făcut şi-a dres în cazul ăsta 
întocmai ca de-obicei, de-a lăsat un tânăr onorabil să se 
bucure ca un nebun de sânii ce l-au alăptat şi i-a dat pu¬ 
teri depline să viziteze din nou pântecele ce l-a născut? 
La o astfel de mustrare, natura, pe care unii o numesc 
mamă şi zeiţă, ar putea răspunde că neştiinţa i-a dat tân㬠
rului puterea şi nu ea. Dar doamna zeiţă minte, deoarece 
tocmai ea este cea care a făcut ce-a făcut aici, sub protec¬ 
ţia şi la adăpostul ignoranţei, şi dacă în ea ar mocni măcar 
o singură scânteie de bună-cuviinţă ar trebui să se revolte 
împotriva ignoranţei, în loc să facă cu ea corp comun, şi 
prin ea să-i dea putere tânărului. Dintr-o nepăsare o face, 
atât de nemăsurată, încât nu aparţine doar ignoranţei, ci 
şi ei înseşi. Da, natura îşi este indiferentă sieşi, căci altfel 
cum ar putea îngădui ca sensul, timpul şi drumul ei să se 
întoarcă pe dos, şi ca un ins născut din femeie să nu pro¬ 
creeze înainte, în timp, ci înapoi, în pântecele mamei lui 
şi să trezească urmaşi cărora, aşa zicând, le stă faţa la ceafă. 

Ptiu, ruşine naturii şi nepăsării ei! Fireşte, trebuie recu¬ 
noscut că, şi fără astea, dacă natura s-ar fi împotrivit igno¬ 
ranţei, Grigors tot ar fi fost pus într-o situaţie penibilă şi 


198 



necavalerească, ceea ce iarăşi nu i se poate dori. Nu ştiu 
şi nu vreau să ştiu de ce Sibylla, în rugăciunea ei tăcută, 
fusese îngrijorată de simţurile lui. Ele, oricum, erau foarte 
sănătoase şi el se bucura de maturitatea iubitei sale la fel 
cum şi ea se desfăta, din toată inima, de tinereţea lui. In¬ 
tr-un cuvânt, erau foarte fericiţi, altfel nu se poate spune 
şi povesti, foarte şi pe deplin fericiţi trupeşte şi sufleteşte 
în noaptea aceea şi încă multe nopţi şi zile, o pereche 
ducală în culmea fericirii, ce prea bine şi Joydelacurt - bu¬ 
curia curţii se putea numi, precum odinioară drăgălaşii 
copii ai lui Grimald şi ai Baduhennei. Căci fericirea lor, o 
spun precum a fost, lumina tot ce o înconjura, se răsfrân- 
gea surâzând pe toate feţele, adăsta ca soarele peste toată 
ţara şi pentru ceea ce, după dreapta cale şi rânduială, se 
cheamă binecuvântarea cu copii şi urmaşi, şi de asta se-n- 
grijea natura în nepăsarea ei. Doamna Sibylla prinse ne¬ 
întârziat nădejde, trupul ei, pus la păstrare de tot atâţia 
ani câţi avea soţul şi stăpânul ei, se rotunji mai mult şi mai 
mult, şi taman la nouă luni după ce li se luminase celor doi 
drumul spre camera nupţială născu, în dureri obişnuite şi 
deci naturale, o feţişoară ce fu numită Herrad, dar care se 
cam abătea de la boiul ştiut: nu arăta brună şi pală, în 
felul valon, ci semăna străbunei sale din partea mamei, 
răposatei Doamne Baduhenna: era albă şi roşie ca mărul 
precum aceea, în felul ei de-a dreptul drăgălaşă. Că prun¬ 
cul avea faţa la ceafă, nimeni nu vedea. 

Cu siguranţă că bucuria ar fi fost mai mare, dacă i s-ar 
fi dăruit îndată un moştenitor bărbat, apărător al viitorului 
ţării. Totuşi tatăl era încă atât de tânăr şi cu viitorul îna¬ 
inte încât el ţinea, cum s-ar spune, locul moştenitorului 
pentru care soarta rămânea încă datoare; şi dacă Sibylla, 
ce îl preceda cu ani, se dovedea o soţie viguroasă şi izvor 
de viaţă, atunci soţul ei era un Duce pentru care ţara putea 


l 99 



fi invidiată de întreaga creştinătate. El participa adesea la 
judecăţi dacă era vorba să împace pricini şi zavistii in¬ 
terne şi pentru că la mănăstire studiase legibus, cu care 
niciodată vreun domnitor nu socotise că trebuie să se 
ostenească, era un judecător mai bun decât fusese cineva 
vreodată în punerea termenelor şi ţinerea adunărilor, pri¬ 
eten intim al dreptului, în acelaşi timp blând şi chibzuind 
cu-nţelepciune să-i mulţumească pe toţi şi pe fiecare-n 
parte. Braţul său, ce-1 biruise pe pretendentul sălbatic, era 
pretutindenea temut: nimeni nu mai făcea război cu o 
ţară apărată de un domn având o mână atât de nestrămutat 
de fermă-n strânsoare, iar ca dinspre partea lui să se strice 
pacea, care lui îi era datorată, nici prin gând nu-i trecea 
Ducelui Grigors. Ar fi putut, prea bine, fălindu-se cu da¬ 
rul de a-şi concentra forţele peste măsura obişnuită, să 
încline către cuceriri şi să fie ispitit a-şi supune mai multe 
ţări decât cele ce-i aparţineau. Cu voia Domnului însă, 
nu făcu asta, păstră măsura şi nu dori mai mult decât să 
se slujească de ce era al său. 

Astfel trecură trei ani. Intr-al treilea, ca semn al fericirii 
de care se bucura dinspre partea tânărului ei soţ. Doamna 
Sibylla începu iar să nădăjduiască. 



Jeschuta 



ândesc că-ndeajuns am lăudat, deşi cu tăcută 
disperare, bunăstarea şi bucuria soţilor. A so¬ 
sit însă momentul să-ntregesc adevărul, îngr㬠
dind preamărirea. O umbră căzu peste fericirea 
lor, venind din amândouă părţile, din partea lui şi dintr-a 
ei, nevăzută de lume, zărită şi ştiută numai de ei înşişi, de 
fiecare, pentru sine, deoarece fiecare credea că umbra cade 
din partea lui. Impărţeau un secret al vinei şi păcatului pe 
care fiecare le socotea doar ale lui şi pe care, cu toată dul¬ 
cea intimitate, şi le ascundeau unul celuilalt. Asta era um¬ 
bra şi era întunecarea. 

Sibylla îi ascundea iubitului, cu teamă mută, că îna¬ 
inte, odinioară, împărtăşise plăceri vinovate cu mândrul 
ei frate şi că îi născuse celui dispărut un copil pentru care 
nu fusese loc pe pământ. Un trup al păcatului îi oferea 
celui pur la fiecare-mbrăţişare, cu voluptate, ce-i drept, şi 
totuşi torturată de ruşine şi mustrări de conştiinţă. Volup¬ 
tatea, ea era speranţa păcatului de a se însănătoşi scăldân- 
du-se în puritate, era râvna lui de a se purifica prin puritate. 
Nevoia şi ruşinea erau frica bietului păcat în faţa Dom¬ 
nului, cum că murdăreşte şi pângăreşte puritatea, ameste- 
cându-se cu ea. Adesea, în singurătate, Sibylla plângea de 
ruşine pentru puritatea pe care o legase de păcatul ei, îşi 


201 



ascundea însă cu grijă lacrimile de toată lumea, dar mai 
cu seamă de iubitul ei, unicul pe care îl putea iubi după 
dispariţia fratelui atât de scump. El nu vedea deci urmele 
de lacrimi, nici mâhnirea ce-o făcea să i se dea cu şi mai 
multă ardoare. 

El avea propria-i grijă, deşi era aceeaşi cu a ei, şi tot 
Tristan îngrijoratul rămase, în ciuda domniei norocoase 
şi a fericirii conjugale. Oare nu plecase el în pribegie să-şi 
găsească părinţii păcătoşi, să le cadă la picioare şi să le 
ierte existenţa lui, ca Dumnezeu să-i ierte pe toţi trei? In 
loc de asta ajunsese Duce în prima ţară întâlnită-n cale, 
unde-1 purtase călătoria prin ceaţă şi, fireşte, cucerise o fe¬ 
meie de-o dulce maturitate, pe care o găsise din prima 
clipă atât de apropiată firii lui, Sibylla, icoana Reginei Ce¬ 
rului -, în acelaşi timp făcută şi pentru bucurie pământeas¬ 
că, astfel că, în braţele ei, respectul copilăresc se împletea 
ciudat cu voluptatea bărbătească. In braţele ei, la sânu-i 
gingaş, gusta fericirea desăvârşită, dulcea mulţumire a su¬ 
garului, în acelaşi timp cu plăcerea puternică a bărbăţiei. 

Astfel, din grozăvie poate înflori desăvârşirea, cump㬠
nesc eu în pacea mănăstirească. Ce-i drept, în bucuriile 
matrimoniale ale lui Grigors călugăria mea se poate trans¬ 
pune numai prin curaj spiritual şi de dragul suferinţei ce 
sălăşluia în ei, în el ca şi în ea, precum viermele în tran¬ 
dafir. Căci, vai, el o înşela pe cea nobilă şi curată, la care 
fusese înălţat, şi-i ascundea cine era cel pe care-1 cucerise 
şi căruia cu încredere i se oferise: adică o bine făcută 
lepădătură. Era un şarlatan ce-i ascundea că era un copil 
găsit, adus de valuri şi crescut din milă creştinească, un 
fiu al păcatului al cărui trup aparent bine făcut ea n-ar fi 
trebuit să-l dezmierde, întrucât într-adevăr era alcătuit doar 
din păcat. Ce-i drept, el îşi pusese în joc acest trup al 
păcatului în luptă cu balaurul; dar, în acelaşi timp ştiuse 


202 



că va învinge datorită darului său extraordinar de a se 
concentra şi îşi câştigase în duel soţia care-i năştea acum 
nişte micuţe Herrad, fără să-i dea prin gând că, din partea 
tatălui, sunt vlăstare ale păcatului, sămânţa vinei moştenite, 
nepoate ale stricăciunii. Cum a putut să se semeţească a 
zămisli micuţe Herrad, cu trupul său, şi să le strecoare pe 
furiş într-o casă princiară al cărei tânăr cap era acum chiar 
el -, biete mici bastarde din puritate şi din rău? Aşa că era 
îngrijorat până la lacrimi. 

Le ascundea de toţi, mai ales de soţia lui, ce-1 credea 
mai fericit decât ea însăşi, îşi ascundea amărăciunea aşa 
cum ascundea tăbliţa pe care o ţinea mereu aproape şi o 
recitea iar şi iar. Am spus doar mai-nainte că nicicând 
vreo tăbliţă n-a mai fost atât de mult citită. In odaia lui, 
unde rămânea singur, se afla ascunzătoarea ei secretă, sus, 
într-o scobitură a zidului de pe care se putea împinge în¬ 
tr-o parte căptuşeala de lemn: ajungea tocmai bine până 
acolo cu braţul întins, ridicat pe vârfuri, ca să deschidă 
capacul abia vizibil şi să ia din nişă trista-i comoară, zes¬ 
trea din butoiaş, lucrul împodobit pe care stătea scrisă si¬ 
tuaţia lui neîngăduită. Se aşeza sau îngenunchea pe băncuţă, 
cu tăbliţa pe pupitru şi îşi ţinea în faţa ochilor propria-i 
existenţă, cum că el, ce-i drept, ar fi de spiţă nobilă, dar 
îngrozitoare, că tatăl îi este unchi şi prin urmare mama îi 
este mătuşă, aşa citea şi iar citea, îşi bătea pieptul şi de¬ 
plângea originea jalnică a cărnii sale. Se ruga pentru p㬠
rinţii lui pe care şi-i închipuia înduioşători şi neasemuit 
de frumoşi de vreme ce păcătuiseră astfel împreună şi pe 
care nu-i mai căutase, ci îşi folosise darurile ca să elibe¬ 
reze ţara asta şi s-o cucerească pentru el, cu fermecătoarea 
Doamnă pe deasupra -, mai degrabă pe Doamnă, şi ţara 
pe deasupra. Se ruga şi pentru el însuşi, înălţând către cer 
o privire plină de remuşcări, îl ruga pe Dumnezeu să-l 


203 



ierte pentru viaţa lui şi pentru că îşi ascundea taina, se 
culca cu cea pură şi făcea pe Ducele în ţară - unul foarte 
bun, ce-i drept, după cum spuneau toţi, dar negreşit atât 
de bun numai pentru că avea atâta nevoie să fie aşa. Pen¬ 
tru mica Herrad se ruga de asemenea, neîndrăznind să o 
sărute, pentru că o făcuse să moştenească sângele lui p㬠
cătos şi, cu acelaşi chin, pentru noul, micuţul rod din 
pântecele primitor al Sibyllei. 

Aproape în fiecare dimineaţă, devreme de tot, după ce 
pleca de lângă Doamna lui şi era foarte sigur că nu-1 mai 
tulbură nimeni, împlinea lectura şi canonul în odaia lui, 
intra în ea drept, un tânăr mândru şi bine făcut, aşa cum 
era, şi ieşea de acolo totdeauna cu-nfăţişarea unui penitent 
ce părăseşte camera de flagelare. Lucml nu trecea neobservat. 

Acum ascultaţi! Printre slugile din cetate era o servi¬ 
toare, pe nume Jeschuta, bună numai la făcut paturi, m㬠
turat şi presărat nisip, şi altceva nimic, dar o muiere cu 
ochi iuţi, cu limbă slobodă şi curioasă peste măsură, vreau 
să zic lacomă şi, din fire, făcută să dea de urmă lucrurilor 
bătătoare la ochi pe care ceilalţi nu le văd, dar, dacă le-ar 
fi văzut, ar fi fost îndemnaţi să zică „Măi-măi!“ şi „Cum 
aşa?“ şi „Trebuie să urmărim asta pe ascuns, atunci ini¬ 
mioara ar descoperi ceva gingaş, bine-venit pentru aţâţarea 
ei şi ar putea să-l scoată la lumină, cu mult folos“. Ase¬ 
menea lucruri pândea cu foc mocnit în ochi, în timp ce 
limba nu-i stătea locului, în gura-ntredeschisă. 

Cu Doamna putea uneori să flecărească, atunci când 
scutura aşternutul din patul conjugal sau făcea focul, tu- 
ruia toate prostiile şi josniciile din viaţa obişnuită, pentru 
care era răsplătită cu un hohot de râs, dezvăluia lucruri 
cărora le luase urma pe furiş, fără să se aleagă cu prea 
multă recunoştinţă, mai mult ca să distreze şi poate încă 
din plăcerea de a iniţia nobila ignoranţă în cele josnice şi 


204 



de-a o mânji niţeluş cu ele. Clătinatul din cap şi îmbujo- 
rarea Doamnei, pe jumătate râzând, dar cu sprâncene-n- 
cruntate, îi gâdilau inima; căci dacă nobila Doamnă nu-i 
închidea pliscul, asta însemna că împotrivirea e doar pref㬠
cătorie şi n-are nimic împotrivă să se lase un pic mânjită. 

Curiozitatea mocnită a Jeschutei fireşte că avusese 
motive s-o spioneze puţin chiar şi pe stăpână şi viaţa ei 
secretă, urmele de lacrimi, amărăciunea pe care le observa 
uneori la ea. Dar libidinoasa nu le dădea atenţie sau, cel 
mult în legătură cu alte observaţii asemănătoare care îl pri¬ 
veau pe dulcele Domn Grigors, tânărul iubit: curiozitatea 
şi atracţia pofticioasă către ciudăţenii cărora dorea să le 
dea de urmă o frământau cu totul altfel când era vorba de 
el. Se învârtea în jurul lui cu paşi pisiceşti, ocolindu-1 la 
distanţă, în curbe largi, cu pămătuful de pene-n mână, şi-l 
urmărea bănuitoare cu coada ochiului, sau se mocăia în 
spatele lui, cu fruntea plecată, atât de lacom pierdută în 
pânda ei, că nici limba nu-i mai juca în gură, ci rămânea 
nemişcată intr-un colţ, ţeapănă şi-ncremenită. Ii plăcea 
când îl vedea fără ca el s-o vadă. Căci dorinţa şi speranţa 
să-i atragă privirea erau departe de ea, şleampătă cum era, 
mai curând urâtă decât drăguţă, neînsemnată, însufleţi¬ 
tă şi răscolită mai ales de o poftă de a-şi băga nasul peste 
tot -, el însă un Domn în extaz, dăruit noapte de noapte 
cu cea mai frumoasă femeie. Şi totuşi, când îl urmărea 
neobservată, în jurul inimii ei plutea un vis dulce de 
amor, deoarece era cât se poate de sigură că, în sufletul 
frumosului Domn-soţ cu chip de tânăr viril şi juvenil, nu 
totul este limpede ca lumina zilei, curat şi bun de mărtu¬ 
risit şi că, aici, ar exista o taină dureroasă de pe care ar fi fost 
pur şi simplu-ncântător să dea deoparte vălul, într-o zi. 

Ce să mai înşir atâtea vorbe? Jeschuta îi urmărea c㬠
inţa şi rugăciunile. Văzu, mai întâi din întâmplare, apoi 


205 



din nou, pândindu-1, şi încă o dată, cum de dimineaţă intra 
în camera lui ca un Domn şi peste o oră ieşea de acolo 
cu ochii roşii, ca unul ce s-a flagelat. Aşa că a sărit fără 
zgomot la uşă când Grigors intră din nou, şi şi-a lipit cu 
lăcomie ochiul de-o crăpătură dintre scânduri, mai de mult 
descoperită şi puţin lărgită, pe furiş; prin ea nu se vedea 
prea limpede, totuşi se desluşea câte ceva - putu să vadă 
cum scotea un lucru din perete şi se căia şi se bătea cu 
pumnu-n piept citind ceva secret de pe lucrul ascuns, amă- 
gindu-se că nu-1 vede nimeni. 

Ce pândă-ncântător de dulce, ca amorul! Sări de-acolo, 
alergă prin săli şi ganguri, îşi domoli pasul ca să nu-şi piar¬ 
dă suflarea şi intră în iatacul înalţilor soţi, acolo Doamna 
şedea împletindu-şi părul şi fredona un cântec, fără să dea 
atenţie slujnicei. Jeschuta se apucă să facă patul. Scutura 
harnică pernele şi vorbea: 

— Da, da, periniţelor, mătăsoase cuissins, domneşti de 
moi! Eu vă scutur şi vă înfoi straşnic la loc după apăsare, 
dar voi nu-i trădaţi Jeschutei nimic din ceea ce sigur c-aţi 
avea de povestit: de lacrimi tăinuite ce v-au udat, de sus¬ 
pine din piept nobil ce noaptea-năbuşiţi ca să n-audă ni¬ 
mic cea dragă... 

Apoi se uită cu coada ochiului către stăpână, dac-a în¬ 
ghiţit nada. Dar n-o făcuse, îşi netezea părul şi n-o lua-n 
seamă. Atunci muierea începu din nou să le vorbească 
pernelor, cu jumătate de glas: 

— Păi da, ba nu! Nimic nu-i dezvăluiţi slujnicei, no¬ 
bile cuissins de căpătâi, pe care vă scutur şi vă înfoi, nimic 
despre tainele voastre, despre lacrimile amare pe care, cum 
trebuie să bănuiesc, le-aţi sorbit în liniştea nopţii, despre 
suspinele adânci pe care o fermecătoare gură tânără le-a 
înăbuşit în voi, când draga sa dormea, ferindu-se, pi- 
tindu-se... 


206 



De data asta, totuşi, Sibylla ciulise urechea şi-ntrebă: 

— Ce tot dondăneşti acolo la trebăluit, gură spartă? 

Dar Jeschuta scutură din umeri, de parcă ar fi tresărit 
cu frică mare şi răspunse bâlbâit: 

— Nimic, nimic, dulce stăpână! Pentru numele lui 
Dumnezeu, n-am vrut să spun nimic. Vorbeam cu pernu- 
ţele gingaş domneşti, aici, în mâinile mele, şi nicidecum 
cu Voi, Doamnă. Cum să fi-ndrăznit? Sunt speriată şi 
de-aia tresar. Aţi tras cu urechea pe neaşteptate, când eu 
mă credeam singură cu flecăreala mea. Nu trebuie să tragi 
niciodată cu urechea la ce spun oamenii-n taina lor, dai 
numai de necaz. Dar, fireşte, dacă Dumnezeu le potriveşte 
dinadins şi face cunoscută taina noastră celor ce ne as¬ 
cultă, atunci El trebuie că vrea s-aflăm necazul. 

— Despre ce necaz tot sporovăieşti, femeie? 

— Despre unul de taină. Doamnă, ascuns de lume şi, 
într-adevăr, aşa-i trebuie lumii proaste. Dar ascuns chiar 
şi de Voi? Nu-i drept ce vi se-ntâmplă şi Dumnezeu sigur 
că nu vrea. 

— Ascultă, Jeschuta, de flecară te ştiu bine, dar acu’ 
cred că ţi-ai cam pierdut minţile. 

— Se prea poate, scumpă Majestate. Sunt doar o biată 
făptură slabă şi când dă de urma unui necaz, din voia Dom¬ 
nului, o astfel de făptură poate să-şi scrântească mintea. 

— Al cui e necazul? 

— Ah, Doamne, mă-ntrebaţi, binecuvântată Stăpână, 
pentru că mi-aţi dat atenţie pe neaşteptate! Ce n-ar da 
slujnica să nu-i fi dat atenţie. Şi totuşi, de aici, din piept, 
vrea neapărat să iasă un strigăt către Voi: luaţi seama! 

— La ce? 

— La ce? Mai bine întrebaţi: la cine? Nu, nu-ntrebaţi! 

— La cine, zăbăuco? 

— Aţi întrebat de-adevăratelea: la cine? Şi eu trebuie 
s-o spun! Niciodată n-o s-o spun, niciodată! Şi trebuie s-o 


207 



fac, în numele fericirii Voastre! La dulcele Domn Duce, 
soţul Vostru! 

— La Ducele Gregor! Nu zău, nu-i dau respect şi aten¬ 
ţie destulă ca soţie, nu-i citesc destul în ochi, după min¬ 
tea ta? 

— O, stăpână, pe drept o batjocoriţi pe proasta de ser¬ 
vitoare. Batjocură şi palme peste faţă merit, să-mi ardă 
obrajii că m-am apucat să-mi dau cu părerea! E limpede: 
împărţiţi cu el secretul, ştiţi de nenorocirea pentru care se 
căieşte cu atâta amărăciune, când nu-1 vede nimeni, ştiţi 
totul şi nu lăsaţi nimic să se vadă. 

Buzele Sibyllei erau cam crispate, şi obrazul îi pălise 
când întrebă: 

— Despre ce secret trăncăneşti, nelegiuito, despre ce 
nenorocire şi eu ce să ştiu? Vorbeşti aiurea! 

— Din păcate asta nu, scumpă Doamnă. Cu ochii ăştia 
l-am văzut cufundat în amărăciunea asta, de mi s-a rupt 
inima. 

— Să fie cu putinţă? întrebă Sibylla şi obrazul îi tresări 
ciudat. Ce nenorocire să-l fi lovit pe Stăpân, de când a 
plecat de lângă mine? Abia de-un cesuleţ a plecat de lân¬ 
gă mine ca un erou bucuros! 

— Chiar aşa, preadulce Doamnă. Ca un erou intră-n 
odaia lui şi ca un păcătos, frânt de căinţă, iese de-acolo. 

— Auzi, Jeschuta, e de-ajuns, opreşte-te! Te cunosc, 
femeie, ăsta ţi-e năravul şi ţi-a fost mereu, să mă mur¬ 
dăreşti cu scârna gurii tale şi m-ai mai supărat şi altă dată, 
chiar dac-am râs. Niciodată n-aduci veşti bune, corb cron- 
cănitor ce eşti, ci doar necuviincioase şi neplăcute, asta te 
bucură. Mai bine-ai face să taci decât să-mi povesteşti 
asemenea minciuni aducătoare de rău. Aşa că să taci, îţi 
poruncesc! 

— Da, preanobilă stăpână, spuse Jeschuta, chiar aşa. 
Tac. 


208 



Trecu o bună bucată de vreme. Sibylla tot îşi mai g㬠
tea pieptănătura, deşi terminase, iar slujnica îşi vedea de 
treabă prin odaie. Apoi Doamna spuse: 

— Jeschuta, ai un fel foarte necuviincios de-a tăcea. 
Ţi-am poruncit: taci! şi tu ai ascultat. Dar felul în care-mi 
îndeplineşti porunca este necuviincios. Dac-ai început să 
vorbeşti, fă-o pân-la capăt! Ce-ai văzut şi-ai auzit? 

— Binecuvântată Doamnă, pe credinţa mea vă jur, o 
ştiu de mult. Domnul e trist. Stăpână, vă rog fierbinte 
spuneţi-mi, ce poate să-nsemne asta ce chiar şi de Voi 
ascunde, când mereu sunteţi plini de-ncredere şi-apropiaţi? 
Aleaso, din orice ar fi făcută, trebuie să fie o mare sup㬠
rare. Nu numai o dată am văzut şi pân-la urmă am ajuns 
la gândul că poartă-n el un necaz atât de mare, că nu l-a 
destăinuit încă nimănui. Azi, a dat Dumnezeu să mai fiu 
încă o dată-n odaia lui, la măturat şi şters praful, când a 
intrat, văzându-mă la fel de mult ca pe-un scaun sau un 
dulap. Asta-i voia Domnului, mi-am zis eu, m-am chircit 
şi ghemuit şi-am văzut tot ce făcea. Şi-a luat un lucru şi 
a-ngenuncheat în faţa lui: din el părea că-şi citeşte sufe¬ 
rinţa bătându-se cu pumnu-n piept, ridicând uneori ochii, 
printre rugăciuni şi lacrimi amare. Nicicând n-am mai v㬠
zut un om să plângă-aşa. Din asta am recunoscut, aşa ghe¬ 
muită cum stăteam, că inima, fără-ndoială, i-e plină de-o 
suferinţă ascunsă. Căci, mi-am spus, dacă un Domn, aşa 
de inimos, e silit să plângă aşa, trebuie că-1 macină o mare 
mâhnire sufletească. 

— Vai! şopti Ducesa cu buze tremurânde. Spui ade¬ 
vărul? Da, da, aşa se pare. O, vai. Domnul meu drag! Ce 
l-ar putea mâhni? Căci, îţi mărturisesc, Jeschuta: nu ştiu! 
Suferinţa lui mi-e necunoscută şi de neînţeles. E tânăr, 
sănătos, bogat, cum se şi cuvine - ce i-ar putea lipsi? Căci 
Dumnezeu mi-e martor că nu las să-i lipsească nimic şi 
totdeauna-i fac pe plac, cum se cere. 


209 



Şi plânse. 

— Sunt puţin mai în vârstă decât el, suspină, cam prea 
vârstnică pentru el. Totuşi mă iubeşte pătimaş, am sute 
de dovezi şi-i ţin zălog rodul pentru a doua oară. El însă 
trăieşte lângă mine ascunzându-şi taina şi mă ţine departe 
de suferinţa lui! Vai, vai mie, biată femeie! Niciodată în 
viaţă nu mi-a mers mai bine, şi nici n-o să-mi meargă bine 
niciodată fără tinereţea şi virtutea lui. Ascultă-mă, nu s-a 
născut vreodată un om mai bun! Dar ce s-a putut întâm¬ 
pla în tinereţea lui şi ce-o fi avut de pătimit odinioară, de 
trebuie să se căiască aşa şi să plângă pe ascuns, cum te aud 
povestind? Sfătuieşte-mă, căci n-am pe nimeni care să mă 
sfătuiască, cum să iau urma suferinţei şi tainei sale, fără 
primejdia de a ne nimici fericirea? 

— Dacă l-aţi întreba? 

— Nu, nu! strigă Sibylla îngrozită. Fără întrebări! In 
întrebare simt că pândeşte primejdia şi moartea. Durerea 
lui, atâta văd, este de nespus, căci, dacă s-ar putea spune, 
nu mi-ar fi încredinţat-o oare el, de mult? Se vede că este 
în aşa fel făcută încât nu ne este-ngăduit s-o ştim amân¬ 
doi şi, oricât aş dori s-o-mpărtăşesc cu el, nu trebuie să ştie 
c-o fac. S-o ducem împreună, dar fiecare aparte. Poate că 
atunci iubirea mea ştiutoare îl va ajuta şi îi voi putea fi 
înger în astă suferinţă. 

— Asta s-ar putea aranja, răspunse Jeschuta. Am văzut 
foarte bine ascunzătoarea din care a luat lucrul de pe care-şi 
citea jalea şi-n faţa căruia se căia. Era în perete, deasupra 
lui. Acolo-1 pune la loc, după ce jeleşte. Am reţinut întoc¬ 
mai locul. De vreţi, vă duc acolo când e plecat la judecată 
sau la vânătoare şi vă arăt capacul şi borta, ca să vedeţi, 
în loc să întrebaţi, şi să ştiţi fără ştirea lui. 

Sibylla reflectă. 

—Jeschuta, măi, femeie, spuse ea, în sfârşit. Mi-e groa¬ 
ză de lucrul din perete - mi-e nespus de groază! Şi totuşi. 


210 



ai dreptate: dacă vreau să-i împărtăşesc suferinţa fără şti¬ 
rea lui şi, poate, să-i fiu înger, trebuie să văd lucrul de care 
se-ntristează şi pe care, se pare, stă scrisă tristeţea lui. A 
anunţat o vânătoare cu şoimi în pădurea jilavă, de azi în 
cinci zile. După ce pleacă cu toţii şi, cu siguranţă, rămân 
destul de mult pe-afară, mă poţi duce să-mi arăţi chiar şi 
gura iadului. Iţi închipui cumva că mă chinuie nerăbdarea? 
Mă chinuie. Şi totuşi, ce ţi-e şi cu inima omului? Mulţu¬ 
mesc Domnului că mai sunt cinci zile până pleacă. 



Despărţirea 



ilele şi nopţile trecură însă, şi sosi dimineaţa 
în care ceata de cavaleri, bucuroasă de vânătoa¬ 
re, ieşi pe cai din cetate, cu şoimari, ca să ţină 
la iaz, în pădure şi pe terenul mlăştinos dim¬ 
prejur, o alergare cu şoimi, după bâtlani, stârci şi cârstei, 
becaţe, prepeliţe şi dropii. Ducele Grigors călărea în 
frunte, ţinând pe pumn un şoim-şorecar cu scufă, foarte 
bun, dresat de Sibylla însăşi. Spre mirarea lui, la des¬ 
părţire, soţia se lipise de el tare-nfricoşată şi stăruise să 
amâne totuşi cavalcada sau, cel puţin, să se întoarcă cu¬ 
rând, ah, curând, înainte de a-i lovi vreo nenorocire, pe 
el sau pe ea. 

— Ce nenorocire, scumpa mea? întrebase el zâmbind 
şi îi făgădui că va fi înapoi nu mai târziu de-a treia zi. 
Asta, pentru dragostea ei, păru prea mult. 

De-abia dac-ajunsese ceata-n vale, că Jeschuta se furişă 
la stăpână şi spuse: 

— De-aveţi plăcere, înălţime, aeru-i curat, o să vă 
conduc. 

— încotro, corboaico? 

— La borta din zid şi la lucrul din ea. 

— Ptiu, tot te mai gândeşti la asta şi nu mai termini cu 
blestemăţiile? N-avem timp. Ducele se poate-ntoarce din- 
tr-o clipă-n alta. 


212 



— Ba nu, până poimâine sigur nu. De două ori vor 
să-nnopteze la adăpostul de la marginea pădurii. Sunteţi 
cât se poate de sigură. 

— Sigură? Faţă de soţul meu? Cum te mai obrăzniceşti, 
muiere! S-o apuc pe căi ascunse, pe la spatele lui, cu tine? 

— Spuneaţi totuşi că vreţi să ştiţi fără ştirea lui, ca să-i 
deveniţi înger. 

— Aşa am spus, se învoi Sibylla. Şi dacă e să fie, hai, 
ia-o înainte, mult înainte, ca să nu pară ca şi cum te-aş 
urma. 

Ajunseră deci la cabinetul ducelui şi în camera lui par¬ 
ticulară şi Jeschuta îi arătă Doamnei, cu degetul, locul. 

— Acolo-i, spuse ea. Sus. Abia se vede crăpătura-n 
căptuşeală, de unde se deschide. N-ajungeţi acolo. Să mă 
sui pe-un scaun şi să-l scot? 

— Să nu-ndrăzneşti! se răsti Sibylla la ea. împinge sca¬ 
unul. îl iau singură. 

Şi, sprijinită de slujnică se sui pe scaun, împinse capa¬ 
cul, văzu ascunzătoarea, luă ce era ascuns, un lucru, înf㬠
şurat într-o năframă de mătase, o desfăcu, o lăsă să cadă 
pe scaun şi ţinu tăbliţa de fildeş, înrămată în aur, încrus¬ 
tată cu pietricele, scrisă ca o epistolă, de mâna ei. 

Doar un strigăt mic îi scăpă de pe buze - nu mai mult 
decât dacă ar fi exprimat uimire, surpriză, emoţie la amin¬ 
tirea unei vechi suferinţe. Coborî spre el privirea plină de 
melancolie. Dar brusc, un fior rece porni din creştet şi-i 
lunecă de-a lungul spinării. Buzele, golite de sânge pân-la 
ultima picătură, murmurară-ncet: 

— Cum aşa? 

Repetă tare, ameninţător, mâniată de neînţelegere: 

— Cum aşa? apoi tăcu, se uită la lucru, citi tăbliţa, ri¬ 
dică din nou ochii şi privi în gol. 

Gândurile i se-nvolburau în minte. „De unde are asta? 
I-aici şi e a lui. Deci nu zace-n fundul mării, a ajuns pe 


2I 3 



uscat. Butoiaşul şi barca au ajuns pe uscat. Trăieşte. S-a 
făcut mare şi frumos, ca Grigors. El i-a dat tăbliţa, unul 
celuilalt. De ce? Poate că n-o are de la copil, prietenul şi 
aproapele lui, ci de la oamenii care au descoperit copilul, 
l-au ucis şi au prădat butoiaşul. Copilul, deşi ajuns pe 
uscat împreună cu tăbliţa, e mort, iar Grigors trăieşte, asta-i 
deosebirea dintre ei. E o deosebire uriaşă, iar Grigors are 
tăbliţa, n-o are copilul. Doar se căieşte în faţa ei şi îşi lo¬ 
veşte pieptul ca şi cum pe ea ar fi scrisă starea lui păc㬠
toasă, nu a aproapelui său, a copilului. Asta micşorează 
bolnăvicios deosebirea dintre cei doi, dintre amândoi. 
Cu tăbliţa asta erau nişte stofe. Nici ele nu zac pe fundul 
mării. Abia îmi amintesc, i-atât de mult de-atunci, nu pot 
să-mi amintesc şi neg cu toată hotărârea că Grigors a pur¬ 
tat în faţa ochilor mei o haină din aşa ceva, din aceleaşi 
stofe şi încă o mai păstrează. Bolnăvicios, bolnăvicios, se 
micşorează şi cu asta, până la confuzie arzătoare, hohoti¬ 
toare, deosebirea raţională dintre Grigors şi copil. Unde 
mi-e capul? Pe copil nu-1 chema Grigors - îl chema... 
nu-1 chema deloc. Acum îl cheamă Grigors? Este Grigors 
copilul? Copilul meu din păcat îmi e soţ? Nebunie, arz㬠
toare, hohotitoare, strigătoare - şi beznă, beznă.“ 

Căzu leşinată de pe scaun, prinsă totuşi în ultima clipă 
de Jeschuta, aşa că nu se lovi prea tare. Servitoarea alergă: 

— Ajutor! Ajutor! Stăpâna ne zace ca moartă! 

Veniră, o duseră-n iatac, îi dădură să aspire miros înţe¬ 
pător. Un mesager călare fu mânat în pădure, la duce. De 
el întrebase cu glas poruncitor, de-ndată ce deschisese 
ochii. Şi auzi că e-n drum spre ea. Tăbliţa o ţinea în m⬠
nă; nu i-o putuseră smulge nici în timpul leşinului. 

Mesagerul ajunse la adăpost. Vânătorii erau posomorâţi. 
Pierdut era şoimul cel mai bun; îndopat bine, zburase în 
pădure fără să adulmece sălbăticiunile. Dar trebuiră să 
audă o solie şi mai rea: 


214 



— Domnule Duce, de vreţi s-o găsiţi pe Doamnă 
încă-n viaţă, grăbiţi-vă, să n-ajungeţi prea târziu. Doamna 
e pe moarte! 

— Omule, cum e cu putinţă? Era bine-sănătoasă când 
am pornit. 

— Stăpâne, din păcate trebuie să-mi întăresc cuvintele. 

Atunci nu mai zăboviră. Incălecară şi goniră spre casă. 
Credeţi-mă, nu s-au odihnit o clipă până ce n-au ajuns 
acolo, iar Doamna primi vestea că soţul ei sosise. Intră la 
ea în haina verde de vânătoare - şi ce-i fu dat să vadă! O 
femeie ce se clătina, palidă de tot, sfârşită, cu ochi enormi 
pâlpâind de groază, pe faţa plină de jale. 

— Grigors, strigă ea, îi căzu în braţe şi îşi ascunse faţa 
la pieptul lui gemând acolo iar: Grigors! Aşa te chem, ori- 
cine-ai fi, căci, pe Dumnezeu din cer, doar poţi să-l chemi 
pe nume pe unul sau pe altul, nu-i nici o grozăvie-n asta. 
Grigors al meu - că al meu eşti oricum -, vorbeşte, de 
când te cheamă aşa? Cine ţi-a dat numele ăsta!? Grigors, 
iubitul meu - că asta eşti orice-ar fi -, Grigors, cine eşti? 
Raiul şi iadul sunt pe buzele tale - cine te-a născut? 

El se plecă spre ea: 

— Pentm Dumnezeu, Doamnă, ce-i cu voi? Dragă, 
curată soţie, cine te-a supărat? Bănuiesc, ştiu. întrebarea 
ta mi-o trădează. S-a furişat vreun duşman să-ţi spună că 
sunt de origine joasă, din colibă? Ei bine, oricine ar fi co¬ 
bea şi ticălosul care v-a strecurat asta şi v-a făcut să suferiţi 
atât: minte. Să se ferească de mine, că de-1 recunosc, s-a 
zis cu el. îţi spun: prin gura lui minte mişelia. Nu întru 
amăgire am ridicat eu ochii către voi şi-am luptat pentru 
voi. Sunt de origine nobilă, am întărire prin hrisov că 
rangul meu este egal cu-al tău, preaiubito, întru totul, fii 
sigură de asta: şi eu sunt copil de duce. 

— De-acelaşi rang? repetă ea tremurând şi îl privi cu 
ochii ei sălbatici. 


215 



Apoi ridică tăbliţa: 

— Cine ţi-a dat asta? 

El o văzu şi păli atât de tare, încât arăta aidoma ei. 
Ochii îi erau adânciţi în orbite. Capul i se plecă tare. 

— Fie, spuse el în cele din urmă, deci ştii. Tăbliţa ce 
mi-a fost dată ca zestre când am fost lăsat în voia vân¬ 
turilor şi-a valurilor ţi-a ajuns în mână. Rămas-bun fe¬ 
ricirii noastre! A fost clădită pe minciună. Căci v-am 
minţit ascunzând că sunt copilul păcatului şi din păcat 
făcut, în toate mădularele mele. Chiar şi-acum v-am min¬ 
ţit spunând că nu întru amăgire am ridicat ochii către voi. 
Da, v-am amăgit. Necurăţenie v-am pricinuit prin iubirea 
mea, necurăţenia rodului trupului vostru, prin trupul 
meu. Mult L-am rugat pe Dumnezeu să nu-mi ia în sea¬ 
mă vina. A fost o rugăciune netrebnică. El a dat-o în vi¬ 
leag, şi eu plec. Ar trebui să m-alungaţi de n-aş pleca eu 
însumi. Pe nemernic nu-1 veţi mai vedea. Mă duc să-mi 
caut părinţii. 

— Grigors, îl imploră ea, oricum te numesc aşa, dar tu 
nu mă numi! Grigors, iubitule, spune-mi totuşi că sunteţi 
doi şi deosebiţi, omul tăbliţei şi cu tine! Nu-i aşa că un 
altul ţi-a dat tăbliţa, că n-a fost scrisă pentru tine! De-ar fi 
chiar să minţi - spune-mi-o! 

— Nu, Doamnă, destul cu minciuna! Moştenirea este 
a mea. Un om cucernic, care m-a crescut, mi-a păstrat-o 
până m-am făcut mare. Pruncul ce i-a stat alături sunt eu! 

— Grigors, atunci suntem pierduţi. Atunci casa ne e 
fundul iadului. Grigors, dacă spui adevărul în loc să te în¬ 
duri să mă minţi, atunci nu-i nici o deosebire între soţul 
meu şi copil, doar că acum copilul e bărbat. Grigors, eu 
i-am scris tăbliţa copilului. 

Se uitau unul la altul cu ochii goi. Să gândească asta 
până la capăt, amândoi, cerea timp. Pe urmă se depărtară 


216 



unul de celălalt mergând spre pereţi opuşi, îşi lipiră frun¬ 
ţile de ei, şi valuri fierbinţi, unul după altul, se revărsară 
peste paloarea lor, se izbiră de inimă şi urcară iar, arzând, 
pe feţe. Multă vreme n-a fost în odaie altceva decât geamăt. 

Apoi îşi părăsiră fiecare zidul, tânărul mai întâi. Ii căzu 
înainte, se plecă peste picioarele ei. 

— Mamă, iartă-1 pe nelegiuit. 

Ea vru să-i mângâie părul, dar îşi trase mâna, ca de 
lângă fierul roşu. 

— Fiu şi Domn, spuse ea, iartă-mă tu pe mine. Văzu¬ 
sem veşmântul tău din stofele acelea. 

El întrebă: 

— Unde mi-e tatăl? 

— A murit pe calea ispăşirii, răspunse ea cu buze fără 
vlagă, dulcele tău tată. L-am regăsit în tine. 

— Ii semăn oare? 

Ea încuviinţă din cap. Apoi vrură să se ducă iarăşi spre 
pereţii lor, dar se răzgândiră şi rămaseră locului. Ea spuse: 

— De ce oare am mai venit pe lume? Blestemat de 
gura Domnului a fost ceasul în care m-am născut. Cerule, 
de-asta am visat că năşteam un balaur ce-a zburat, dar 
s-a-ntors şi s-a-nghesuit în pântecele sfâşiat al mamei! 
Grigors, erai chiar tu! Nenorocul m-a luat zălog şi-şi ţine 
promisiunea, căci inima mi-a fost străpunsă înmiit în 
schimbul unei plăceri. Tânjeam după fericire în puritate. 
Insă iadul îmi aduce copilul păcatului meu, să mă culc cu 
el în chip de soţ. 

El se cutremură şi-şi întinse mâinile. 

— Mamă pângărită, nu vorbi cu atâta exactitate. Ba 
fă-o! înţeleg de ce-o faci. Trebuie să vorbim exact şi să spu¬ 
nem lucrurilor pe nume, ca să ne biciuim. Căci a spune 
adevărul este o biciuire. Auzi-ne Tu, Doamne, cum ne bi¬ 
ciuim şi ne rostim urâciunea în cuvinte! Deci asta este 


217 



ceea ce Te-am rugat, să mă duci la locul unde să-mi fie 
bine şi să-mi văd cu bucurie scumpa mamă? Altceva mi-ai 
dat, o. Dumnezeule preabun şi bogat, decât mi-a fost 
ruga. Dă-mi putere, putere mare, să-mi înăbuş mânia ce 
vrea să se înalţe împotriva Ta! Ce zici, n-ar fi fost mai 
bine să n-o văd niciodată decât să trăiesc cu ea trei ani ca 
bărbat, urmaş al tatălui meu şi în aşternut, să-i fac copii 
pentru care nu-i loc pe pământ, mult mai puţin chiar de¬ 
cât pentru mine, şi care nu pot fi cuprinşi nici în gândire - 
nimeni nu ştie ce să gândească despre ei. Acesta este sfâr¬ 
şitul gândirii, e sfârşitul lumii! Doamnă, îmi puteţi spune 
Grigors, fireşte, mie însă nu-mi este îngăduit nici să vă 
spun pe nume, dar nici mamă, căci amândouă înseamnă 
nebunie, şi cât de rău îmi pare mai ales de vorba mamă, 
pe care am pierdut-o, pângărind-o! Mai potrivit şi cruţă- 
tor ar fi să vă numesc dragă mătuşă, căci să fii în dragoste 
cu o astfel de rudă este mai puţin rău. Dar cum mă-nru- 
desc cu copiii mei, cu Herrad şi cu cel ce va să vină, încă 
nu ştiu, n-am putut s-o pătrund. Dacă nu voi face aseme¬ 
nea lui Iuda, care s-a spânzurat de scârbă şi căinţă pentru 
fapta lui, o să am tot timpul să mă gândesc la asta. 

— Grigors, copilul şi Domnul meu, eu trebuie să mă 
căiesc că v-am dat pildă punând lucrurilor nume de căin¬ 
ţă, căci voi o faceţi mult mai înfricoşător. Iar groaza mea 
creşte cu fiecare clipă şi cu ea uimirea că mânia aprinsă 
n-a lovit-o încă pe cea blestemată, că mă mai rabdă încă 
pământul după tot ce-a săvârşit trupul meu. Eu, eu sunt 
vinovata principală, o ştiu prea bine şi mă cuprinde o 
spaimă nesfârşită de focul iadului ce mă ameninţă, ce-mi 
este hărăzit, cu siguranţă, pentru nelegiuirea cea mai mare. 
Domn şi copil iubit, îmi puteţi spune - căci multe cărţi 
aţi citit - dacă se poate închipui o pedeapsă pentru atâta 
viciu şi sacrilegiu? Nu există povaţă - sigur nu există - 


218 



dacă mie, biată femeie care trebuie să locuiască în iad, îmi 
va fi poate ceva mai uşor decât altor osândiţi? 

Ea, ea nu îndrăznise să-i atingă părul, el însă, fiindcă 
al ei era acoperit cu năframă şi bentiţă, îi mângâia capul 
cu blândeţe, aşa cum stătea, plină de jale, în braţele lui. 

— Doamnă, spuse el, nu vorbiţi aşa şi nu vă lăsaţi pra¬ 
dă deznădejdii - este împotriva poruncii. Căci omul poate 
deznădăjdui faţă de sine, dar nu şi faţă de Dumnezeu şi 
de mare mila Sa. Noi amândoi suntem cufundaţi până la 
gât în mlaştina păcatelor şi dacă voi credeţi că sunteţi 
cufundată mai adânc - este trufie. Nu adăugaţi acest păcat 
celorlalte, căci altfel mlaştina vă va trece peste gură şi nas. 
Mâna lui Dumnezeu este întinsă ca să nu se întâmple 
asta: mângâierea am luat-o din cărţi. Nu degeaba m-am 
îndeletnicit sârguincios cu divinitates la mănăstirea Pati¬ 
mile Domnului. Am învăţat că El primeşte căinţa din ini¬ 
mă ca ispăşire pentru toate păcatele. Oricât v-ar fi sufletul 
de bolnav, dacă ochiul vostru va fi ud de căinţă din toată 
inima, sunteţi izbăvită. 

Ştiu, continuă el, ce trebuie să se întâmple şi hotărăsc. 
Fiindcă, vedeţi, copilul a devenit bărbat, pe când voi r㬠
mâneţi femeie. Eu sunt bărbatul aici şi soţul vostru, chiar 
dacă într-un fel absurd - şi deci eu hotărăsc. Partea cea 
mare a ispăşirii este a mea, nu din trufie, ci pentru că sunt 
bărbat. Dar şi vouă vă mai rămâne multă, multă pocăinţă, 
după ce plec. Şi după ce plec e cu neputinţă să cârmuiţi 
mai departe ţara, ca ducesă. Chemaţi stările voastre, ce¬ 
reţi să fie ales un nou duce. Wittich, unchiul vostru, sau 
Werinbald, vărul vostru de departe, e totuna. Apoi cobo¬ 
râţi din scaun şi umiliţi-vă, aşa cum aţi făcut-o când l-aţi 
plâns pe fratele vostru, scumpul meu tată. De asemenea 
coborâţi şi din cetate. Puneţi, la picioarele ei, din moşte¬ 
nirea de văduvă săracă, să se clădească un azil la dmmul 


219 



mare, pentru cei fără de adăpost, bătrâni, nevoiaşi, bolnavi 
şi schilozi. Acolo veţi lucra, în straie cenuşii, veţi spăla r㬠
nile celor suferinzi, îi veţi scălda şi-nveli şi veţi da poma¬ 
nă cerşetorilor drumeţi cărora le spălaţi picioarele. Nu am 
nimic împotrivă să primiţi voi înşivă leproşi, cred chiar 
că este drept. Herrad, copila noastră, despre care încă nu 
ştiu bine ce fel de rudă ne este, îmi pare totuşi că ar fi 
nepoata voastră, pentru că eu sunt fiul vostru, vă poate 
ajuta să beţi apa umilinţei, când va fi mare. A fost bote¬ 
zată din greşeală. Copilul următor, pe care tu, iubito, îl 
porţi, să nu fie botezat, aşa hotărăsc. Daţi-i un nume umi¬ 
litor ca Stultitia sau Humilitas, sau micul Miserabilis, asta 
rămâne în grija voastră. Trăiţi aşa, până vă cheamă Domnul! 

Eu însă plec şi mă înfăţişez Lui pentru ispăşire, şi anu¬ 
me una nemaiîntâlnită. Căci un om cufundat atât de 
adânc în păcat nu a mai fost niciodată pe pământ sau 
foarte rar - o spun fără trufie. Urmez drumul bietului meu 
tată. Nu în peregrinare cavalerească, cum credeam eu, 
fantele, că trebuie să fac, când mi-am aflat naşterea, ci în 
pelerinaj de penitenţă, ca simplu cerşetor, asemenea celor 
cărora le veţi spăla picioarele. Astfel îmi voi găsi locul, aşa 
cum, prin ceaţă, l-am găsit pe acesta: locul ce i se potri¬ 
veşte cerşetorului şi îi este de ajuns. Sunt ultimele cuvinte 
pe care vi le spun, aici, pe pământ. Rămâneţi cu bine! 

— Grigors, spuse ea cu privirea stinsă şi buzele ei în¬ 
cercară un surâs dulce, dar care ieşi oribil. Grigors, copil 
iubit, n-am putea lăsa, în faţa lumii, lucrurile cum au fost 
şi, fără să ne mai apropiem vreodată unul de celălalt, să 
ne purtăm taina împreună? Acum iubirea mea pentru 
tine este pe de-a-ntregul maternă, tot ce ne-a unit ca soţi 
a dispărut, ca şi într-a ta. Dar poate că, totuşi, penitenţa-i 
mai profundă dacă, amintindu-ne de păcatul nostru, răm⬠
nem împreună, şi nu departe unul de altul, în lume. Cu 
toate astea azilul l-aş putea clădi şi i-aş spăla pe suferinzi. 


220 



— Vorbiţi femeieşte, răspunse el, căci aţi rămas feme¬ 
ie, pe când eu am devenit bărbat. Spre ruşinea voastră am 
devenit. Acum vreau să fiu pentru izbăvirea voastră. Cum 
a hotărât soţul, aşa rămâne. Rămas-bun, încă o dată! Nu, 
fără sărutare, la despărţire. Nici măcar pe frunte - nici a 
mâinii. Cu mâna a-nceput. Dumnezeu cu voi! 

Şi plecă. Ea întinse braţele în urma lui, îndurerată. 

— Wiligis! strigă din adâncul inimii şi se dezmetici. 
Cruţă-te, copile, strigă după el, ai grijă de tine şi nu exa¬ 
gera cu penitenţa! 

Dar el nu mai auzea. 



Piatra 


S mbrăcă strai de cerşetor, o cămaşă din păr de 
capră, încinsă cu sfoară, nu luă cu el decât un 
toiag noduros, nici traistă de pâine, nici taler de 
cerşetor. Tăbliţa, ce-i drept, scrisă de mama lui 
şi-a copiilor lui, pe asta o luase cu el şi o purta lipită de 
piele. Aşa plecă, la asfinţit, din cetatea nenorocitului său 
noroc, de-acolo şi departe, hotărât să nu se cruţe decât 
pentru a-şi duce greul cu dragă inimă. Dorinţa lui era ca 
Dumnezeu să-l îndrepte către o pustietate unde să poată 
ispăşi pân-la moarte. 

Noaptea dormi sub un copac ce-şi scutură primele 
frunze asupra peregrinului - dormi aici ca şi odinioară, 
pe insulă, când îşi aflase naşterea şi de aceea nici colibă, 
nici mănăstire nu-1 mai putuseră adăposti, ci numai cerul 
îi mai rămânea de acoperiş. Ocoli oamenii şi drumurile 
lor în călătoria-i spre mai departe, sub un soare nou. Prin 
tufărişuri roşii, pădure şi hăţiş neumblat îşi purtă toiagul, 
trecu apa pe lângă pod şi călcă miriştile cu tălpile goale. 
In prima zi nu mâncă nimic, în a doua cărbunarii din 
pădurice îi dădură o rămăşiţă din cina lor. Intr-a treia, către 
seară, era deja departe şi n-avea habar unde: o burniţă 
întuneca văzduhul şi, în lumina slabă, ce cobora de pe 
dealurile peste care trecuse, o potecă de pădure, cotită. 


222 



năpădită de iarbă şi nu mai largă decât o lance de cavaler 
pusă de-a curmezişul, ducea în jos, spre ţinutul din jurul 
unui lac mare. Penitentul urmă cărarea şi acolo, în vale, 
văzu, nu departe de malul stufos, o căsuţă-nsingurată care-1 
atrăgea nespus, căci sufletul lui era tare dornic de popas 
şi-adăpost, şi merse către ea. 

Plase întinse la cârpit în faţa casei îl lămuriră că acolo 
stătea un pescar. Bărbatul era în faţa uşii cu nevasta şi se 
uita bănuitor către pribeagul cu obrajii întunecaţi de 
barbă şi părul lipit de ţeastă. Gregorius îi spuse bună seara 
cu umilinţă şi, cu mâinile împreunate îl rugă, de dragul 
Domnului, să-l găzduiască peste noapte, sperând însă, în 
inima lui, că rugămintea va da greş şi că omul, de-a drep¬ 
tul grosolan şi batjocoritor dacă se poate, va refuza să-i 
dea adăpost. Căci asta nu i se întâmplase încă şi năzuinţa 
lui către ispăşire şi-adâncă umilinţă era mai puternică de¬ 
cât dorinţa de odihnă. 

De asta avu şi parte. Pescarul începu să ocărască şi ocări 
minute-n şir, cu toate că-n spatele lui, cu un şşşt! domol, 
nevastă-sa căuta mereu să-l potolească. 

— Păi da, vagabondule, pehlivan şi golan ce-mi eşti! 
ocări el. Taman la ţanc îmi venişi în faţa casii, ţângău f㬠
los în cămăşuţă, mă trântore, haimana cheflie, ş-ai vrea să 
trăieşti de pe urma oamenilor cinstiţi ce-şi câştigă pâinea 
cu ajutorul lui Dumnezeu, de-abia cât să le-ajungă. Fe¬ 
meie, nu-mi mai sâsâi în spate să mă-mbunezi, vorbele 
mele-s drepte şi blajine! Cum ai crescut tu, mă, hoţoma- 
nule, şi ce fel de braţe-ţi atârnă aici, din umeri, de nu vrei 
să le mişti la muncă cinstită? Pentru ele ar fi bun un ogor 
mare şi-o sapă, o ţepuşă de-mboldit boii ţi s-ar potrivi în 
mână, în loc să umbli creanga! Auăleu, rea lume mai e 
ş-asta de rabdă aşa un nevrednic şi-i un netrebnic ca ăsta 
de la care Dumnezeu n-a dobândit nicicând cinstire şi 


223 



trăieşte numa’ pe spinarea altora! Femeie, lasă sâsâiala ta 
neghioabă! Cine-ţi spune că pungaşu’ ăsta, dacă-1 primesc, 
când dormim, nu ne face felul şi-o şterge cu avu tu’ nostru? 
Să-ţi fie ruşine, derbedeule, de puterea ta, că vrei să ţi-o 
hrănească alţii şi tu s-o foloseşti doar la blestemăţii! 
Cară-te de-aci chiar acu’, sau te fac io s-o iei la goană! 

— Chiar aşa, prietene, răspunse Gregor cu blândeţe, 
chiar aşa am dorit să îmi vorbiţi. Asta trebuie s-aud şi asta 
v-a şoptit Dumnezeu. Dacă-mi dădeaţi şi-o palmă, ar fi 
fost mai de folos, ca să mi se mai uşureze puţin povara 
păcatelor. Aveţi dreptate: nu-mi e îngăduit să mă rog pen¬ 
tru un adăpost, ceml îmi e sălaş şi temniţă. Rămas-bun! 
Şi se depărtă prin ploaia ce începuse să cadă. 

In odaie însă, unde intraseră din cauza ploii, nevasta 
pescarului spuse, la lumina opaiţului: 

— Bărbate, bărbate, nu mi se pare bună, nu-mi pare 
chiar deloc bună purtarea ta faţă de călător. L-ai ponegrit 
şi l-ai ocărât atâta, că poate să te coste sufletul. Aşa trebuie 
întâmpinat un cerşetor, fie el creştin, turc ori păgân? Era 
om bun, sigur, i-am citit-o-n ochi, tu însă n-ai avut pen¬ 
tru el decât batjocuri şi ocări cumplite, aşteaptă numai 
şi-o să vezi cum te răsplăteşte Domnul! Când cineva o duce 
greu, de azi pe mâine, aşa cum ţi-este dat ţie cu pescuitul 
la noroc, ăla treb’e să-l aibă mereu în faţa ochilor pe Dum¬ 
nezeu, nu să se sumeţească în faţa Lui uitând de milă, 
căci prea uşor El te poate lăsa fără peşte, şi-atunci n-o să 
mai ai ce duce la piaţă. Am face bine să-l chemăm pe săr¬ 
man înapoi. 

— Prostii! zise pescarul. Nu cumva ţi-au căzut cu tronc 
mădularele lui zvelte de sub straiul de cerşetor, pierde-vară 
ăsta frumuşel şi tânăr, şi-ai chef să te destrăbălezi cu el, 
desfrânato, făptură pofticioasă? 

— Nu, bărbate, replică nevasta. Am avut, fireşte, un 
simţământ ciudat când l-am văzut, dar nu cred că-i porni- 


224 



rea spre desfrâu cea care mi-a umezit ochii. Cămaşa lui de 
cerşetor, ce-i drept, parcă era un văl şi nu mă pot împăca 
cu gândul că l-am alungat. In cel sărac, se zice, îl hrăneşti 
pe Domnul Cristos şi cu atât mai multă cinstire trebuie 
să-l întâmpini, cu cât ştii mai puţin cine-ţi stă-n faţă şi 
cine se-ascunde sub cămaşă, ca să te pună la-ncercare. 
Când a pomenit de pălmuire mi-a părut deja cu totul 
altul. Zău, ar trebui să mă laşi să-l chem îndărăt! 

— Păi du-te şi adă-1 atunci, să-nnopteze la noi, spuse 
bărbatul care începuse şi el să se cam teamă. Să-l mănân¬ 
ce lupii în pădure, vreau, la urma urmei, tot aşa de puţin 
ca şi tine. 

Aşa că ea alergă, cu haina peste cap, prin ploaie, îl 
ajunse pe străin, făcu o plecăciune şi spuse: 

— Cerşetorule, bărbatul meu, pescarul, şi-a schimbat 
gândul şi se căieşte pentru vorbele lui urâcioase. El soco¬ 
teşte că vremea e prea rea pentru tine, mai crede şi că-s 
lupi pe-aici şi vrea să te adăposteşti noaptea asta în casa 
noastră. 

— Cum trebuie să fie - fie, răspunse Gregorius. Nu te 
urmez ca să-mi fie mie mai uşor, ci pentru că bărbatul 
dumitale s-ar putea să-mi dea o povaţă. 

Când se întoarseră-n odaie, pescarul le arătă spatele, 
morocănos, pentru că între timp impresia făcută de vor¬ 
bele prevestitoare ale nevestei slăbise în sufletul lui. Fe¬ 
meia însă făcu focul ca să se usuce cel ud şi spuse că vrea 
să coacă o gogoaşă destul de mare pentru toţi trei, ca s-o 
mănânce cu lapte. Gregor o opri. 

— Acest trup, spuse el, nu merită defel mâncare. N-am 
de gând să-l hrănesc din tavă, ci o coajă de pâine de ovăz 
şi o sorbitură din fântână să-mi fie toată cina. 

Aşa rămase, cu toate că femeia stărui îndeajuns pe lân¬ 
gă el să-şi îngăduie ceva mai mult. Şi când se-aşezară să 
mănânce, oamenii cu gogoaşa lor şi străinul cu o coajă de 


225 



pâine veche şi apă, pescarul se mânie amarnic, nu-şi mai 
putu stăpâni vorbele şi zise: 

— Ptiu, ia te uită cum te grozăveşti în faţa noastră, cer- 
şetorule, cu înfrânarea ta, şi totu-i doar prefăcătorie. Nu 
trebuia să mă uit io la un terchea-berchea. Pân’acu nu 
te-ai ţinut tu cu mâncare din asta, mă jur pe toţi sfinţii. E 
de tot râsul: n-a văzut nimeni, bărbat sau femeie, vreodat’ 
un trup mai bine făcut, mai chipeş şi mai înfloritor, nu-1 
ai tu pe ăsta din pâine şi apă. Pulpe drepte, picioare ar¬ 
cuite, doar le-am văzut, cu degetele potrivit de lungi şi 
curate. Picioarele ar fi trebuit să-ţi fie plate şi pline de 
cruste, ca ale unui pribeag adevărat, da-s murdărite numa’ 
pe deasupra. Picioarele şi braţele pe care le ai nu-s dezgo¬ 
lite de mult, să nu-mi spui mie asta, ele au fost bine p㬠
zite de vânt şi vreme rea, iar pielea - să-ţi spun eu ce fel 
de piele-i: de mâncău îndopat. Ia uite ce dungă deschisă-ţi 
înconjoară degetu’! Pe locul ăsta a stat un inel. Am ochi 
în cap şi mai degrabă ştiu decât bănuiesc că le foloseşti 
altfel, mâinile tale gingaşe, când eşti departe de-aici, decât 
aşa cum te prefaci în faţa noastră. Poţi găsi tu găzduire mai 
bună şi nu-mi fac griji că mâine chiar o să-ţi râzi de coaja 
de pâine, băutul la fântână şi de noi, oamenii cei sărmani. 

— Aş face mult mai bine, îi spuse Gregor femeii, să ies 
afară, în noapte. 

— Nu, ai face bine, strigă pescarul, să răspunzi şi să le 
spui gazdelor tale mărinimoase ce fel de om eşti! 

— Asta şi vreau, răspunse Gregor, şi pe lângă asta, pe 
de lături, iau seama că mă bucur şi că este bine şi potrivit 
când dumnevoastră îmi spuneţi tu, în schimb eu, din par¬ 
tea mea, dumnevoastră. Sunt un bărbat, nu numai păc㬠
tos, ca toată lumea, ci a cărui carne şi ale cărui oase sunt 
pe de-a-ntregul făcute din păcat şi, pe lângă asta, cufundat 
din nou într-un astfel de păcat, încât este sfârşitul gândirii 
şi sfârşitul lumii. Ceea ce caut în pribegia mea este un loc 


22 6 



cât mai neprimitor unde, până la moarte, cu suferinţa tru¬ 
pului meu, să-mi pot ispăşi păcatele, întru slava voinţei 
Domnului. Astăzi este a treia zi de când am renunţat la 
lume şi am pornit în călătoria de penitenţă. In pădure am 
văzut, pe lângă cărbunari şi porcari, şi pustnici. Eu socot 
însă că ei o duc prea bine. Pentm că astăzi drumul m-a 
adus la dumnevoastră, stăpâne, îngăduiţi-mi să vă cer milă 
şi îndrumare! De ştiţi pe-aici, pe undeva, un loc care pe 
drept mi se cuvine, o piatră pustie sau o peşteră izolată, 
pe cât cu putinţă mai neprimitoare, de tot incomodă, vă 
rog din suflet, arataţi-mi-o! Faceţi un bine. 

Pescarul chibzui cu furie şi râse-n sinea lui la ce-i trecu 
prin gând. „Ii dau eu lui, îşi zise. II pun eu în încurcătură 
de-o să-l apuce groaza la propunerile mele, şi-o s-o ia la 
sănătoasa. Atunci se va da-n vileag toată înşelătoria. 11 Şi 
spuse: 

— De-ai pornit după aşa ceva, prietene, bucură-te. în¬ 
seamnă că poţi fi ajutat, şi io vreau să fiu ăla care te-ajută. 
Pe lac, în larg, ştiu o stâncă cu totul singuratică, bătută de 
valuri, un locşor numai bun pentru tine, destul de râpos, 
acolo te poţi chirci şi-ţi poţi jeli necazul după pofta ini¬ 
mii. De vrei, te duc acolo şi-ţi ajut să te caţări. Căci în sus 
se mai poate, la nevoie, dar în jos e belea mare, aşa-i f㬠
cută stânculiţa asta. Dar o să facem în aşa fel ca să fie 
foarte sigur că nu-ţi schimbi gândul de căinţă, chiar dacă 
te căieşti că l-ai avut. De ani de zile păstrez un lănţug de 
fier, cu cătuşă pentru picior, unul zdravăn, care se-ncuie. 
îl luăm cu noi şi ţi-1 pun eu. Dacă petrecerea asta ţi se pare 
anevoioasă şi te simţi ispitit să cobori, n-ai ce-i face, tre¬ 
buie să rabzi pân-la sfârşit, fie că-ţi place ori nu, şi să-ţi duci 
viaţa acolo, cât te-o ţine. Cum ţi se pare propunerea mea? 

— E foarte bună, răspunse Gregorius. Dumnezeu v-a 
dat-o. îi mulţumesc Lui şi dumnevoastră şi vă rog, aju- 
taţi-mă să ajung la piatră. 


227 



La asta, pescarul dădu drumul unui hohot răsunător şi 
strigă: 

— Păi, cerşetorule, asta-i înţelept! Dacă o vrei cu tot 
dinadinsul, eu mă duc acu’ să mă culc, căci înainte de a 
se crăpa de ziuă pornesc la pescuit şi dacă vrei să vii şi tu, 
scoală-te devreme! Numai de dragul tău, fără să iau seama 
la pierderea de timp, merg la locşorul ăla, ţi-ajut să te co¬ 
coţi şi te pun frumos în cătuşa de fier pe care-o scot de-aci, 
din ladă. Apoi poţi să-ţi faci cuib acolo sus, în pisc, ca şoi¬ 
mul pelerinului, să-mbătrâneşti acolo cât poţi şi chiar că 
n-o să mai fii povară pentru nimeni pe pământ. Pe mâine! 

— Unde vreţi să dorm? întrebă Gregorius. 

— Nu aici, spuse pescarul. Nu mă-ncred defel în tine. 
Afară, în şopron, te poţi culcuşi. Şandramaua nu mai e în 
stare prea bună, da’ pe lângă piatra ta, eşti ca-n palat. 

Şopronul era dărăpănat şi murdar şi dacă femeia pes¬ 
carului n-ar fi fost destul de cuvioasă şi prevăzătoare să-i 
întindă celui alungat nişte stuf drept aşternut, atunci cel 
ce fusese Ducele Grigors ar fi trebuit să doarmă pe ţărâna 
goală. Ultimul lui cenuşar de-acasă o ducea mai bine. Dar 
el gândea: „E foarte bine aşa, numai că prea-i ca-n palat. 
Stânca, mâine, va fi cum se cuvine. Se-ntinse pe stuf şi 
aşeză tăbliţa lângă el. Multă vreme rămase treaz, în rug㬠
ciune. Apoi, tinereţea lui voi să-l facă să cadă în somn, 
unul zdravăn de tot şi când, cu puţin înainte de a se crăpa 
de ziuă, pescarul voi să plece la îndeletnicirea lui, el era 
încă cufundat în somn adânc şi nu auzi când gazda îi 
strigă: 

— Hei, cerşetorule! 

De două ori strigă, nu şi a treia oară, ci spuse: 

— Mă fac de râs şi-mi sparg pieptul pentru şarlatan. Am 
ştiut doar că nu-i era cu dinadins, şi-o să dea-napoi. îmi 
văd de drum. 


228 



Şi porni, ca-n fiecare dimineaţă, în jos, spre lac. Feme¬ 
ia însă, văzând asta, se duse-n grabă la şopron, îl scutură 
pe adormit, îndemnându-1 binevoitoare: 

— Om bun, de vrei să mergi şi tu, nu mai zăbovi. Pes¬ 
carul e deja în drum spre lac. 

Atunci Gregorius se ridică, privi buimac în jur, dezme- 
ticindu-se cu greu, într-atât de adânc îi fusese somnul. 

— Nu mi-e plăcut să te trezesc, spuse ea, obositul meu, 
cu barba fină, crescută de câteva zile, şi fără voie te trimit 
la piatră. Căci jind adevărat îmi pare după ea că ai nutri 
şi cine ştie dacă nu cumva eşti un sfânt. 

La vorbele acestea Gregorius se-nfioră. Sărind în pi¬ 
cioare strigă: 

— Cum de-am putut să dorm, netrebnicul de mine! 
Pentru Dumnezeu, hai după el! 

Şi se năpusti afară din şopron. 

— Nu-ţi uita cătuşa! strigă femeia şi i-o puse-n mână. 
Poate că-ţi trebuie pentru izbăvire, chiar dacă pescarul 
şi-a amintit de ea din răutate. Ia şi scara asta cu cârlige, 
de-aci, e nevoie de ea şi bărbatu-mio n-a luat cu el nimic. 
Poart-o cum şi-a purtat crucea Domnul Cristos. Te du cu 
bine! strigă ea după el. Eu rămân aici cu toate bănuielile 
mele despre tine. 

Apoi se-ntoarse şi plânse. 

Gregorius însă, împovărat de cătuşă şi de scară, alergă 
în urma gazdei, de-1 trecură apele, strigând întruna: 

— Prietene, pescarule, îngerul meu, aşteaptă-mă şi nu 
mă părăsi, sosesc, sosesc! 

Tăbliţa totuşi o uitase-n grabă în aşternutul de stuf şi 
asta îl durea foarte tare. Abia la podeţul putred, jos, unde 
se afla barca, îl ajunse, cu sufletul la gură, pe bărbat, care 
ridică din umeri, şi după ce se urcară în barcă lângă unel¬ 
te, pescarul îl duse tăcând, printre valuri mici, timp de un 


229 



ceas sau două, în larg, pe lacul întins: acolo se-nălţa piatra 
sălbatică, roşiatic-cenuşie şi de formă conică, ieşită din ape, 
uitată de Dumnezeu şi fără urmă de ţărm; se apropiară şi 
pescarul agăţă scara de un colţ de stâncă, zicând: 

— Urcă tu primul! Nu-mi place să te am în spate. 

Astfel se urcară, unul după altul, la început pe scară, 
apoi anevoie încă o bucată, pe piatra golaşă, cu ajutorul 
crăpăturilor şi pragurilor şi, după ce ajunseră sus, pe mi¬ 
cul platou al conului, pescarul făcu, rânjind sinistru, ceea 
ce făgăduise: îi prinse lui Grigors cătuşa de picior, încuie 
broasca şi grăi: 

— Acum eşti sigur de locul pe stâncă. Aci trebe să-mbă- 
trâneşti că, dacă nu te ajută chiar diavolu’ cu toate vicle¬ 
niile lui, nu mai cobori de-aci în veci de veci. Aci să-mi 
stai! Ţi-ai căzut singur în plasă! 

Astea fiind zise, aruncă cheia cătuşei de fier departe, 
arcuit, în larg, şi adăugă: 

— Dac-oi mai scoate-o io vreodat’ din adâncu’ apei 
şi-oi mai vedea-o, atunci îţi cer iertare, sfântule. Urlă bine 
şi scrâşneşte-ţi dinţii! 

Acesta fu salutul lui de despărţire. Coborî povârnişul 
pân-la barcă, trase scara-n ea şi dus a fost. 



Penitenta 

9 



ititorule creştin! Ascultă şi crede-mă! Am să-ţi 
comunic fapte mari şi neobişnuite, lucruri 
care cer îndrăzneală spre a fi povestite. Insă 
dacă eu găsesc curajul să le spun, tu ar trebui 
să te ruşinezi să nu găseşti măcar atâta curaj cât să le crezi. 
Nu vreau să mă pripesc certându-1 în tine pe sceptic, ci 
mai degrabă pun temei pe credinţa ta, cum pun temei şi 
pe priceperea mea de a-mpărtăşi cât mai credibil cele ce 
mi-au fost lăsate moştenire. Pe această pricepere pun foar¬ 
te mult temei, precum şi, aşadar, pe credinţa ta. Spusa 
mea adevărată este: 

Pe spaţiul restrâns al platoului acestei sălbatice pietre 
conice din lac, Gregorius, fiul lui Wiligis şi al Sibyllei şi 
soţul celei din urmă, singur cuc şi lipsit de orice miloste¬ 
nie, petrecu tot atâţia ani câţi împlinise când, într-un mod 
regretabil, îşi părăsise insuliţa din largul mării şi mănăs¬ 
tirea Patimile Domnului - şaptesprezece ani împliniţi 
petrecu acolo, fără alt acoperiş decât bolta cerului de dea¬ 
supra lui, fără a fi fost apărat nici de brumă, nici de zăpadă, 
nici de ploaie sau vânt, nici de arşiţa soarelui, îmbrăcat 
doar - dar cât de mult putea să ţină! - cu cămaşa din păr 
de capră, cu braţele şi picioarele goale. 

Nu credeţi? Vă voi convinge, şi nu găsindu-mi pur şi 
simplu refugiu în atuul că, în faţa Domnului, nici un 


231 


lucru nu este cu neputinţă şi nici o minune nu înseamnă 
prea mult. Asta ar fi, ce-i drept, hotărâtor, însă prea lesne. 
Aparent îndoiala voastră ar trebui să amuţească, dar s-ar 
putea să roadă mai departe, pe-ascuns. Asta nu trebuie să 
se întâmple şi de-aceea nu vreau să iau drept mărturie 
atotputernicia Domnului. Fără predică, cu judecată şi răb¬ 
dare, deşi eu însumi profund emoţionat de ceea ce spun, 
vreau să răspund la întrebările pe care, frângându-vă mâi¬ 
nile şi adăugând o mulţime de „Dar spune-ne odată, pen¬ 
tru Dumnezeu 1 ' şi „Călugăre, chibzuieşte, totuşi, cum oare... 11 , 
s-ar putea să mi le puneţi şi dintre care, fireşte, prima duce 
către cum s-a hrănit penitentul, pe stânca goală, chiar şi 
pentru scurt timp, ca să nu mai pomenim de şaptesprezece 
ani. Veneau să-l hrănească corbii-n zbor? Cădea mană din 
cer numai de dragul lui? Nu, a fost cu totul altfel. 

In prima zi, după ce pescarul îl părăsise batjocorindu-1, 
iar Gregor rămăsese în completă singurătate, nu se mişcă 
din loc, şezu cuprinzându-şi genunchii cu braţele sau în- 
genunche cu mâinile împreunate în faţa Domnului şi se 
rugă pentru bieţii, fermecătorii lui părinţi, pentru disp㬠
rutul Wiligis, pentru Sibylla, soţia lui, care acum poate că 
îmbăia bolnavi de podagră sau se pregătea s-o facă, şi încă 
pentru el însuşi, punându-se total şi necondiţionat la dis¬ 
poziţia Domnului şi a voinţei Sale, aşa cum, de fapt, se şi 
afla. A doua zi însă, de la primele ore, când foamea şi 
setea nu-i mai dădură pace şi aproape fără să-şi dea seama 
şi s-o vrea, în patru labe, pentru că nu putea face nici m㬠
car un pas cu picioarele legate în fiare, începu să caute tâ- 
rându-se de colo-colo pe platou. 

In mijloc, chiar, era în piatră o mică scobitură, plină 
până la margine cu o sevă tulbure-alburie, de la ploaia 
din ajun, după cum îşi închipui, însă chiar şi-aşa, izbitor 
de tulbure şi lăptoasă - bine-venită pentru el s-o bea, ori- 


232 



cât de necurată şi de oriunde ar fi fost era ultimul care 
să fi avut pretenţii. De aceea se aplecă asupra bazinaşului 
şi sorbi cu buzele şi cu limba ceea ce era înăuntru, goli 
puţinul ce era acolo, vreo câteva linguri, ba mai linse încă 
de-a dreptul şi fundul gropiţei, după ce se golise. Băutura 
avea gust dulceag-lipicios, ceva de scrobeală, ceva de aro¬ 
mă de anason, şi, în plus, metalic, de fier. Gregorius avu 
imediat senzaţia că datorită ei nu numai setea, ci şi foa¬ 
mea i se astâmpără şi, într-adevăr, surprinzător de temeinic. 
Era sătul. Ii veni chiar un pic înapoi ceea ce băuse şi îi 
curse din gură, ca şi cum puţinul ar fi fost deja prea mult. 
îşi simţi faţa uşor umflată, căldura şi roşeaţa i se urcară în 
obraji şi după ce se-ntoarse târâş la locul dintâi, de la mar¬ 
ginea pietrei, îşi puse capul pe o ieşitură joasă de stâncă 
şi adormi ca un copil. 

După câteva ceasuri se trezi din pricina unei uşoare 
dureri de burtă care, de neplăcere, îl făcea să-şi mişte pi¬ 
cioarele legate şi din pricina căreia prea bine ar fi putut să 
geamă. Dar îi trecu repede şi nu-i era deloc foame. Numai 
din curiozitate se duse încă o dată la scobitura din mijlo¬ 
cul platoului. Pe fundul ei se adunase din nou ceva din 
lichidul acela: nu mai mult decât să-i acopere cu strat sub¬ 
ţire fundul. Dar foarte bine se putea presupune că, dacă 
reînnoirea, picătură cu picătură, continua în aceeaşi pro¬ 
porţie, peste noapte adâncitura s-ar fi umplut din nou. 

Chiar aşa se întâmplă, şi în noua zi Gregor se întremă 
din nou cu licoarea, linse totul până ce se încălzi şi i se 
făcu somn, căci peste noapte suferise foarte rău de frig, 
nemaiştiind cum să-şi tragă cămaşa de cerşetor şi cum 
să-şi găsească adăpost în ea, astfel că sucul pietrei îi fusese 
de folos mai multe ore, săturându-1, şi de aceea singuraticul 
se nutri şi seara când se ivise iar un strop, ca să-i fie mai 
puţin frig. 



Sunt în stare să vă spun ce tâlc avea asta pentru că 
i-am citit pe cei vechi, pentru care, pe bună dreptate, p㬠
mântul şi-a cucerit numele de mare Mamă şi magnaparens 
din care s-a ivit şi-a crescut tot ce-i viu, înălţându-se parcă 
spre Dumnezeu, într-un cuvânt, toate s-au născut din tru¬ 
pul mumei. La fel şi omul, care nu întâmplător se numeş¬ 
te homo şi humanus ca semn anume că din străfund matern 
de humus ieşit-a la lumină. Tot ce dă naştere însă are şi 
hrana necesară pentru copiii săi şi tocmai după asta se 
cunoaşte că o femeie a născut într-adevăr şi nu dă drept 
al ei un copil străin, dacă dispune sau nu dispune de iz¬ 
voarele hranei pentru cel născut. De aceea, autorii pe care 
îi respect afirmă că la-nceput ţărâna îşi hrănea copiii cu 
propriu-i lapte, după naştere. Căci asemenea unor tuburi 
din uteri ei ajungeau rădăcinile în adânc şi intr-acolo na¬ 
tura ar fi dirijat de la sine canalele ţărânii lăsând să curgă 
sucul asemănător laptelui din deschizătura venelor, aşa 
cum şi astăzi laptele dulceag se revarsă în pieptul femeilor 
care au născut, pentru că într-acolo este trimis întregul 
flux al sucurilor corpului matern, sau mai degrabă o esen¬ 
ţă hrănitoare din ele. 

Mic, neisprăvit şi imatur, spun ei, încă incapabil de a 
se dedica obţinerii unei hrane mai bune, culturii cerealelor, 
omul s-ar fi cuibărit pe-atunci la pieptul mumei şi s-ar fi 
bucurat de hrana sugarului. Ce multă dreptate au însă oa¬ 
menii mei de încredere, anticii, susţinând asta, o arată 
povestea lui Gregor. In câteva locuri de pe pământ, să tot 
fie două sau trei cu totul şi, pe lângă asta, aşezate în ţi¬ 
nuturi ascunse şi nelocuite, există astfel de izvoare de sevă 
hrănitoare din vremuri străvechi, ce ajung adânc de tot în 
organismul matern, parcă dintr-o veche obişnuinţă, fie şi 
în activitate redusă, iar pe unul dintre acestea, în care hra¬ 
na primitivă mai urca încă, şi în douăzeci şi patru de ore 
umplea un bazinaş, îl găsise penitentul pe piatra lui. 



Era o mare milostenie şi vreau să las deoparte dacă era 
vorba de un hazard milostiv, iar izvorul matern cursese 
tot timpul sau milostenia mergea atât de departe, încât 
Dumnezeu îl redeschisese anume pentru păcătosul Gre- 
gorius. In orice caz, prin această descoperire, cu toată 
nesfârşita lui singurătate, îl cuprinse pentru prima oară 
presimţirea plină de speranţă, şi chiar binecuvântată că 
Dumnezeu nu numai că-i primeşte penitenţa, ci chiar că 
nu vrea să-l lase să piară, ba mai mult, că, după ce el îşi va 
fi izbăvit părinţii şi pe el însuşi prin căinţa cea mai aspră, 
mai are cine-ştie cum şi alte intenţii pline de milostenie. 

De această presimţire ce-1 străbătea cu blândeţe avea 
tot atâta nevoie ca şi de băutura maternă care-1 încălzea, 
şi acestea două trebuiau să conlucreze ca el să îndure tot 
ce-şi luase asupra lui şi ceea ce, ca tot ce-i greu când în¬ 
cepe, adică înainte ca natura, maleabilă şi tenace, să i se 
adapteze, era de fapt cel mai greu. Fiindcă închipuiţi-vă 
şi încercaţi să vedeţi cât mai bine cum a venit iarna, cu 
întuneric, zăpadă, ploaie şi furtuni, cum omul, pe piatra 
golaşă, doar în cămaşa lui de pocăinţă, era dat pradă fără 
îndurare vitregiei vremii -, dacă vorba asta este cumva la 
locul ei, în prezenţa laptelui terestru şi cu presimţirea în¬ 
durării care-1 încălzeau. Oricum, este la locul ei în bună 
măsură, mai ales dacă ne gândim că zăpada şi ploaia erau 
foarte rele pentru limfa hrănitoare, deoarece o diluau. Şi 
totuşi, chiar subţiată, ea îşi păstra încă în bună măsură 
puterea îndestulătoare. Râgâind uşurel şi mânjit cu ea, 
omul stătea chircit în el, cu genunchii la gură, sub vremea 
rea, iar pielea i se adunase tot mai mult în starea grunjoa- 
să de pavăză, zisă piele de găină, care-o schimbase foarte 
mult. Dacă soarele se-ntâmpla să încălzească, putea, abu¬ 
rind, să se usuce împreună cu cămaşa lui de pocăinţă, care 
însă putrezi curând şi în cea mai mare parte se rupse ca 



iasca. însă ce mai rămăsese din ea îi acoperea trupul mai 
mult decât s-ar putea crede, căci de la apărarea asta ghe¬ 
muită devenise vădit mai mic. 

în plus, trebuie şi se poate adăuga că pentru el iarna 
trecu neobişnuit de repede şi i se păru extrem de scurtă ca 
durată, din simplul motiv că dormea mult şi sărea peste 
timp, uitând de el. Luă parte la el din nou, ceva mai mult, 
când lumina crescu, vânturile adiară mai lin, şi primăvara - 
care, fireşte, nu schimba nimic din goliciunea lipsită de 
copaci şi iarbă a sălaşului său de pe stâncă, ci era în stare 
doar să încălzească blând piatra - făcu trecerea la vara cu 
zile lungi, când soarele descria arcul cel mai înalt pe cer, 
deasupra lacului şi, dacă nu-1 acopereau norii, dogorea 
puternic asupra stâncii şi omului, adesea încingându-1 atât 
de tare, că nici n-ar fi putut să-ndure dacă pielea care-1 
apăra n-ar fi fost deja foarte schimbată, asprită şi bătăto¬ 
rită. împotriva razelor fierbinţi, capul îi era învelit în păr 
mare, des şi încâlcit, iar barba îi masca faţa şi astfel pri¬ 
mea ce-i era dat, până ce noaptea înstelată, cu luna des- 
crescând bolnăvicioasă, fie tăiată în formă de seceră, fie 
luminoasă şi oglindindu-se plină-n ape, aducea răcoare 
naturii şi făpturii bărbăteşti împuţinate, ce devenea tot 
mai mult una cu ea. 

După aceea zilele se scurtară din nou, negurile toamnei 
coborâră şi, de când omul fusese lepădat aici, se împlini 
un an. Unul! spuneţi voi. însă tu zici că ar fi petrecut în 
locul ăsta şaptesprezece. Da, asta zic. Dar deosebirea nu-i 
chiar atât de mare cum gândiţi şi dac-a apucat să treacă 
unul, atunci ceilalţi trec în goană în urma lui, fără să se 
sinchisească nici ei, nici făptura bărbătească care vieţuieşte 
fără de-adăpost în ei. în primul rând, din numărul lor, 
luat ca timp perceput, trebuie scăzut un sfertuleţ bun, căci 
fiinţa penitentă îşi petrecea iernile în hibernare atemporală. 


236 



şi pe durata lor nu se ţâra nici măcar să se hrănească, de¬ 
oarece viaţa ei materială era diminuată până la suspendare, 
ca să pornească iar, când arcul soarelui era din nou în 
creştere. In al doilea rând însă, timpul, când nu este ni¬ 
mic altceva decât timp şi nu are alt subiect decât succe¬ 
siunea anotimpurilor şi toanele vremii, fără un conţinut 
de evenimente care, abia ele, îl fac să fie timp - atunci 
timpul, zic eu, prea puţin vrea să spună, îşi pierde dimen¬ 
siunea şi se micşorează, aşa cum a făcut-o cu sugarul p㬠
mântului ghemuit pe piatra din lac, care, cu timpul a 
devenit atât de pitic cum, după acei autori vechi, era ne¬ 
isprăvitul şi netrebnicul om primitiv, ce nu se bucura încă 
de hrana omenească. 

In cele din urmă, după vreo cincisprezece ani, nu era 
cu mult mai răsărit decât un arici, un lucru al naturii, 
zbârcit şi zbârlit, acoperit de muşchi, căruia nici un fel de 
vreme nu-i putea dăuna şi la care membrele pipernicite, 
braţele micuţe şi picioruşele, ochişorii şi tăietura gurii erau 
greu de distins. N-avea habar de timp. Luna se schimba. 
Constelaţiile se deplasau, dispăreau de pe cer şi reveneau. 
Nopţile, cu lumină de lună sau întunecate şi umede, reci 
şi furtunoase sau pline de zăduf, scădeau sau se lungeau. 
Ziua albea devreme sau târziu, se-nroşea, ardea în vâlvătăi 
şi pierea din nou în carminul strident, ce iar se oglindea 
în lumina răsăritului. Norii negri-sinilii, de pucioasă, în 
care licăreau lumini, se apropiau şovăind înfricoşător, se 
descărnau bubuind peste apele răsunătoare împroşcându-le 
cu grindină, iar fulgerele se înfigeau în valurile agitate care 
ţâşneau în sus asaltând piciorul neclintit al stâncii. Apoi 
totul era iar bine, pacea, la fel de măreaţă şi de neînţeles 
ca furia de mai-nainte, umplea întreaga fire cu ploaie blân¬ 
dă, traversată sus de soare şi, de la o neţărmurire la alta, 
se-ntindea, în frumuseţea-i umedă, arcul cu şapte culori. 



Sub toate astea însă, fiinţa acoperită de muşchi, de nu 
dormea, îşi făcea târâş drumul la sânul matern şi se întor¬ 
cea sătulă, un pic mânjită, la marginea unde fusese părăsit 
odinioară penitentul. Dacă, din întâmplare, vreo corabie 
de pe lac s-ar fi apropiat de stânca izolată, echipajul n-ar 
fi observat nimic bătător la ochi. Dacă pescarului singu¬ 
ratic i-ar fi venit toana să facă din nou călătoria şi să se uite 
după nepoftitul pe care l-a urcat acolo cu ani în urmă, 
aparenţele i-ar fi întărit certitudinea că a pierit de mult, a 
putrezit şi rămăşiţele lui trebuie să se fi uscat, evaporat şi 
să fi fost spălate de ape. Din oasele lui s-ar fi aşteptat, în 
orice caz, să zărească o lucire albă acolo, sus, şi ar fi fost 
dezamăgit în aşteptarea lui. Dar el n-a venit deloc. 



Revelaţia 

9 


upă tot atâţia ani, aşa cum am citit, în Roma 
cea vestită şi bogată în mine, muri cel ce dom¬ 
nise acolo ca urmaş al principelui apostolilor 
şi ca vicar al lui Cristos, cel ce purtase tripla 
coroană şi păscuse popoarele cu cârja încovoiată. Moartea 
lui însă şi întrebarea arzătoare cine ar trebui să preia Sfân¬ 
tul scaun şi puterea de a lega şi dezlega au iscat mari şi 
sângeroase dispute pe care Dumnezeu parcă nu voia să le 
potolească. Căci spiritul Lui nu cobora unificator peste 
curia de clerici, peste nobili şi burghezi, ci o schismă des¬ 
părţea poporul, şi două facţiuni ostile, fiecare proclamându-1 
pe candidatul ei ca fiind singurul demn de tronul lumii, 
se înfruntau cu mare violenţă. Unii îl voiau papă pe un 
anume prezbiter de origine nobilă numit Symachus, cei¬ 
lalţi pe foarte corpolentul arhidiacon Eulalius, care, la fel 
cu Symachus, tremura tot de dorinţa măririi. 

Sfântul Spirit n-avea nici o participare la înălţarea vre¬ 
unuia dintre cei doi, asta era o simplă uneltire omenească 
şi cu ruşine trebuie să spun că aurul corupător şi năzu¬ 
inţa partinică spre putere erau resorturile ce puneau totul 
în mişcare. De aceea divinitatea nici nu se coborî să-i 
lumineze şi să-i hotărască pe alegători, ci ei se dispersară 
în furia disputei, partidele se înarmară şi izbucni un crunt 




război citadin, purtat în pieţe, pe străzi şi din păcate chiar 
în biserici, război la care turnurile podurilor precum şi 
monumentele înălţate şi desăvârşite de antici serveau ca 
forturi şi redute. Vă spun, era de toată ruşinea. Dintr-un 
conclav se făcură două şi fiecare dintre ele îşi alese omul 
şi îl puse ca episcop roman şi papă. Symachus fu numit 
în Laterano, Eulalius în Sfântul Petru, şi deci unul stătea 
în palat, celălalt în rotunda criptă funerară a împăratului 
Hadrian, cântau mise, redactau bule şi decrete anatemi- 
zându-se reciproc, în timp ce pe străzi zăngăneau armele. 
Numele cu care se onorau unul pe altul erau multe şi ne¬ 
încetat scorneau altele noi. „Pustiitorul Bisericii", „Rădăcina 
păcatului", „Vestitorul diavolului", „Apostolul lui Anti¬ 
crist", „Săgeată din arcul Satanei", „Nuiaua lui Assur", 
„Naufragiul castităţii lumii", „Scârnăvia veacului", „Vierme 
hidos şi cocârjat", aşa se bălăcăreau unul pe altul, cu spu¬ 
me la gură. Eulalius, cum am spus, foarte gras şi pletoric, 
se întrecu pe sine în ocări până-1 lovi damblaua şi muri. 
Dar şi Symachus îi împărtăşi soarta, căci trupele lui fură 
atacate de eulalieni, ca să-l răzbune pe-al lor papă, şi se 
dezlănţui o bătălie mare, în care îl învinseră pe adversar, 
atacară palatul Laterano, iar Symachus fu nevoit să-şi ia tăl¬ 
păşiţa pe-o uşă dosnică. Urmărit, sări în Tibru şi se înecă. 

Aşa că, în loc de doi papi, nu mai exista nici unul, ceea 
ce aduse mare uşurare romanilor. S-a înţeles că treaba fu¬ 
sese pornită greşit şi fără nici un Dumnezeu, şi o dispoziţie 
favorabilă căinţei se răspândi subit printre cetăţeni. Hot㬠
rârea lor, luată în adunare generală, recomanda ca, de acum 
înainte, alegerea să fie lăsată cu totul şi cu totul în seama 
Domnului şi în toate bisericile se orânduiră săptămâni de 
post, zile de milostenie şi mari rugăciuni pentm ca El, 
îndurător, să-şi facă cunoscută porunca, adică pe cine so¬ 
coteşte demn de locţiitor şi purtător al coroanei lumii. 


240 



Pe-atunci, trăia la Roma un om cucernic, dintr-o ve¬ 
che familie, care trecuse la creştinism înaintea celor mai 
mulţi: Sextus Anicius Probus, deja vârstnic, trecut de cinci¬ 
zeci de ani, bogat atât în moşii cât şi-n onoruri publice, 
împreună cu soţia lui, Faltonia Proba, locuia în palatul 
străbunilor săi, ce fuseseră toţi consuli, prefecţi şi senatori: 
o proprietate imensă, acoperind mai multe milii, în re¬ 
giunea a cincea, pe Via Lata, cuprinzând trei sute şaizeci 
de camere şi săli, un hipodrom, precum şi terme de mar¬ 
mură, şi înconjurată de grădini întinse. Băile nu mai erau 
alimentate cu apă de multă vreme, nici hipodromul nu 
mai era folosit, iar majoritatea celor trei sute şaizeci de 
încăperi erau goale şi-n stare precară -, nu pentru că pro¬ 
prietarului i-ar fi lipsit mijloacele şi servitorii ca să le ţină-n 
stare bună, ci fiindcă-n ochii lui ruinarea, zdruncinarea şi 
prăbuşirea lucrurilor mari sub propria lor măreţie i se p㬠
reau justificate de epocă, necesare şi voite de Dumnezeu. 
Ce-i drept, în cele câteva încăperi pe care le locuia îm¬ 
preună cu soţia lui nu lipsea tihna aleasă, nici diverse lo¬ 
curi de odihnă acoperite cu stofe scumpe din Orient, nici 
obiecte aurite, fotolii cu linie antică, candelabre de bronz 
şi scrinuri pline de vaze scumpe, pocaluri şi scoici rozalii în 
chip de pahare. Dar această suită de camere era o insulă 
de confort înconjurată de o vastă pustietate, de curţi cu 
colonade în parte prăbuşite, de fântâni ale căror podoabe 
sculptate zăceau în fărâme, la pământ, şi de săli părăsite, 
cu pardoseli de mozaic crăpat, unde tapetele aurite atâr¬ 
nau de pe pereţi rupte şi căptuşelile lor din tablă subţire 
argintie se jupuiau, curbate. Aşa erau obişnuiţi Probus şi 
Proba, aşa socoteau că este drept să fie. 

Şi grădinile în care era aşezat palatul se sălbăticiseră şi 
se-ndesiseră, ajungând de nepătruns, dar cu atât mai mult 
existau în ele locuri liniştite către care puteai să-ţi croieşti 


241 



drum prin tufărişuri crescute în neştire şi printre copaci 
pe jumătate sufocaţi de plante agăţătoare, şi lui Anicius îi 
plăcea îndeosebi o bancă de marmură cu capete de Pan, 
ascunsă într-un desiş de dafin, de pe care puteai privi, 
dincolo de un Amor căzut de pe soclu, cu trup încântător, 
arc, săgeată şi fără cap, către un mic luminiş năpădit de bu¬ 
ruieni pestriţ colorate. Acolo şedea venerabilul bărbat, mâh¬ 
nit cum era de biserica rămasă orfană şi de dezorientarea 
generală, într-o zi de aprilie deja văratic-caldă, după dejun. 
Dimineaţa luase parte cu devoţiune, în bazilica apostolilor 
Philippus şi Jacobus din apropierea palatului său, la rug㬠
ciunile obşteşti. Acum, poate că aţipise în mireasma dafi¬ 
nului încălzit de soare; căci avea o vedenie, ce nu-1 răpea 
de pe locul în care era, ci, tocmai unde şedea, acolo vedea 
şi auzea ceva ce-1 emoţionă cât se poate de adânc, încât 
eşti nevoit să vorbeşti mai degrabă de viziune şi revelaţie 
decât de vis. 

In faţa lui, în trifoiul poienii, stătea un miel însângerat 
şi îi vorbea. Sângera din coastă, îşi deschidea botul impre¬ 
sionant de miel şi vorbea, cu o voce tremurată, dar ne¬ 
spus de dulce, care-ţi mergea la suflet: 

— Probe, Probe, ascultă-mă! Iţi dau o veste mare. 

Lui Probus îi dădură lacrimile auzind glasul mielului 
şi inima i se umplu de iubire, gata să se reverse. 

— Miel al Domnului, spuse el, desigur, te ascult! Cu 
tot sufletul te ascult, dar sângerezi, sângele-ţi colorează 
lâna moale şi picură-n trifoi. Nu pot să fac ceva pentru 
tine, să-ţi spăl rana şi s-o ung cu balsam? Din adâncul dra¬ 
gostei mele simt nevoia să-ţi fac un bine. 

— Lasă, aşa e bine, grăi mielul. Este foarte necesar ca 
eu să sângerez. Ascultă ce am să-ţi vestesc! Habetis Pupam. 
V-a fost ales un Papă. 

— Miel scump, răspunse Probus în vis sau în extaz, 
cum se poate? Symachus şi Eulalius sunt morţi amândoi. 


242 



biserica nu are un cap, omenirii îi lipseşte judecătorul şi 
tronul lumii stă gol. Cum să-ţi înţeleg vorbele preaiubite? 

— Aşa cum sună, spuse mielul. Rugăciunea voastră a 
fost ascultată şi alegerea s-a făcut. Tu însă eşti ales s-o afli 
cel dintâi şi-apoi să iei măsuri. Numai să crezi! Alesul tre¬ 
buie să şi creadă, oricât de greu i-ar veni. Căci orice ale¬ 
gere este greu de priceput şi nu e accesibilă raţiunii. 

— Te implor, spuse Probus plângând din cauza dulce- 
ţii mişcătoare a vocii mielului şi căzu de pe bancă în ge¬ 
nunchi, fă-mă să aflu: cum se numeşte? 

— Gregorius, răspunse mielul. 

— Gregorius, repetă copleşit bătrânul. Auzind, îmi pare 
că nici nu s-ar putea numi altfel, miel iubit. Vrei să mă 
faci să ştiu, în bunătatea ta, şi unde este? 

— Departe de aici, răspunse mielul. Iar tu eşti ales să-l 
aduci. Scoală, Probe! Caută-1 din ţară-n ţară, prin toată 
creştinătatea, şi nu te teme de osteneala călătoriei, chiar 
dacă duce sus, prin trecători pustii de munte sau peste 
râuri învolburate. Pe o piatră sălbatică şade alesul, singur 
de tot, de şaptesprezece ani împliniţi. Caută-1 şi adu-1, 
căci scaunul este al lui. 

— II voi căuta din toate puterile mele, promise Pro¬ 
bus. Dar, miel înduioşător, creştinătatea este atât de mare 
şi de întinsă. Trebuie s-o cercetez pe toată până dau peste 
stânca pe care e alesul? In slăbiciunea mea omenească 
şovăi în faţa sarcinii. 

— Cine caută, acela va găsi, spuse mielul cu un glas 
ce-ţi pătrundea drept în inimă şi, brusc, în parfumul amar 
al dafinului, ce-1 învăluise pe roman, se amestecă par¬ 
fum de roze, atât de puternic şi de plăcut, încât numai el 
se mai simţea. Căci fiecare picătură de sânge din rana 
mielului şi de pe blana lui cârlionţată, căzând pe pământ, 
se prefăcea într-o roză roşie, deschisă, iar curând erau o 
mulţime. 


243 



— Treci curajos Alpii, continuă să vorbească mielul 
stând printre roze. Treci prin Ţara Alemană fără să te laşi 
ispitit de vestita mănăstire Sankt Gallen, ca nu cumva să 
te laşi ispitit a zăbovi acolo, şi îndreaptă-te mai departe, 
către soare-apune şi miazănoapte, spre Marea Nordului. 
Dacă ajungi într-o ţară ce se mărgineşte cu aceasta şi-a 
fost bântuită cinci ani de război, din care a scăpat-o o 
mână cu strânsoare fermă şi nestrămutată, atunci eşti pe 
dmmul cel bun. Indreaptă-te către dealuri şi munţi, p㬠
duri, hăţişuri şi pustietăţi. Poposeşte într-una din ele, în 
casa unui pescar, pe malul unui lac. La el vei găsi îndru¬ 
mare. Ai auzit. Crede şi supune-te! 

Cu asta mielul dispăru, odată cu rozele sângelui său; 
Probus însă se mai afla încă, cu mâinile împreunate, înge¬ 
nuncheat în faţa băncii cu capete de Pan, cu obrajii uzi 
de lacrimile smulse de glasul dulce al mielului şi de emo¬ 
ţionantele mişcări ale botului său în timp ce vorbea. Adul¬ 
mecă aerul căutând să regăsească un rest din parfumul de 
roze şi, într-adevăr, i se păru că, pentru scurt timp, mai 
adăsta o urmă, acoperită apoi în întregime şi-nlocuită, fi¬ 
reşte, de aroma dafinului. 

— Ce mi s-a întâmplat oare? se întrebă el. A fost o vi¬ 
ziune - prima de care am avut parte, căci altminteri nu-mi 
stă deloc în fire. Faltonia obişnuieşte să spună că sunt un 
bărbat de o anume uscăciune şi e adevărat: ea-i de depar¬ 
te mai plină de spirit decât mine şi-l studiază cu îndrăz¬ 
neală filozofică pe Origenes, cu toate că teoriile acestea au 
fost anatemizate. Insă cu aşa ceva cum tocmai mi s-a în¬ 
tâmplat mie nu s-a confruntat niciodată. Parfumul rozelor 
a dispărut acum de tot, dar inima încă-mi mai freamătă 
de iubire pentru miel şi nu mă pot îndoi că el mi-a rostit 
adevărul şi că într-adevăr ne-a fost ales un papă, pe care 
trebuie să-l caut. Să-i povestesc de-ndată Faltoniei totul. 


244 



întâi ca să vadă trăirile extraordinare de care este capabil 
sufletul meu, şi-n al doilea rând ca să-i aud părerea pri¬ 
vind consecinţele practice pe care trebuie să le trag din 
cele aflate. 

Cu asta se ridică din genunchi şi se grăbi, atât cât se 
poate mişca încă de repede un om de peste cincizeci de 
ani, spre palat, unde, într-una dintre cele zece sau dou㬠
sprezece încăperi locuite, îşi găsi soţia dedicată preocu¬ 
părilor ei îndrăzneţe de a face note din Origenes. Cu 
uimire zări matroana marea lui tulburare şi ascultă cu aten¬ 
ţie relatarea precipitată, pe care o împăna cu o mulţime 
de „Gândeşte-te!“, „Inchipuie-ţi“ şi „Fii atentă!“. 

— Sextus, spuse ea în cele din urmă, într-adevăr, mi se 
pare remarcabil. Tu eşti mai degrabă un bărbat de-o anu¬ 
me uscăciune şi, dacă ţi se întâmplă brusc să ai o astfel de 
viziune, atunci este posibil să conţină o semnificaţie se¬ 
rioasă. Rozele sângelui sunt poetice şi tu, din tine, nu poţi 
da la iveală poezie; ea trebuie să-şi aibă originea în afara 
personalităţii tale. Pe de altă parte, aş considera riscant să 
dai urmare, fără vorbă multă, imboldurilor singurătăţii 
tale şi să te arunci, la anii tăi, în aventura unei călătorii la 
cimerienii care bâjbâie veşnic în noapte şi-ntuneric. Ai 
fost îndemnat să crezi, dar este riscant să crezi singur, şi 
acţiunile ce se întreprind pe temeiul unei credinţe cu to¬ 
tul solitare şi personale cad uşor în sminteală. Nici n-ai 
putea să porneşti fără aprobare publică în căutarea alesu¬ 
lui şi să-l aduci aici, în caz că l-ai găsi. Vor da însă con¬ 
cetăţenii tăi suficientă importanţă la ceea ce s-ar putea 
numi plăsmuire unui pui de somn de după-amiază, ca să 
te însărcineze cu călătoria? 

— Şi eu mă îndoiesc, Faltonia. Dar mărturisesc că am 
sperat de la tine ceva mai mult decât analiza critică a si¬ 
tuaţiei mele, adică o povaţă. 


245 



— Greşeşti, Probus, dacă o aştepţi de la mine. Este vor¬ 
ba de o chestiune ecleziastică, chiar cea mai înaltă, şi tu 
ştii că în biserică femeia trebuie să tacă. întrebarea dacă 
pentru biserică n-ar fi mai bine ca femeile cu judecată să 
aibă şi ele un cuvânt de spus o vom lăsa, în orice caz, 
nelămurită. 

— Amărăciunea ta mă întristează, Faltonia. însă, iată, 
se întâmplă ca obiceiul tău de a rămâne la dezmembrarea 
teoretică a lucrurilor să nu te lase s-ajungi la o hotărâre, 
şi de-asta te ascunzi în spatele poruncii ca femeile să păs¬ 
treze tăcerea în chestiuni bisericeşti. 

— Foarte perspicace. Se pare, dragă Sextus, că toată 
ziua de astăzi o trăieşti deasupra capacităţilor tale. Şi, pe 
lângă asta, laşi deoparte tocmai gândul la ce-i mai simplu 
şi mai la îndemână, anume că de mult sunt gata să iau ini¬ 
ţiativa, legând discreţia ce se cere femeii cu povaţa bună. 
Discută despre cele întâmplate cu prietenul tău Liberius. 
El, ca înalt prelat, căruia îi recunosc caracterul şi inteli¬ 
genţa - cu toate că respinge învăţăturile din Origenes şi 
nu consideră drept creştinism o filozofie creştină - este 
fără doar şi poate omul capabil să se pună în situaţia ta şi 
să-ţi spună ce-ar face el însuşi în locul tău. 

Această propunere i se vădi de-ndată lui Probus ca 
foarte bună şi justă. Bărbatul despre care vorbise Faltonia, 
Liberius, era cardinalul-prezbiter de la Sancta Anastasia 
sub Palatio - un prelat de înaltă vază, făcând parte chiar 
din colegiul căruia îi revenea conducerea bisericii în timp 
ce scaunul papal era vacant - şi totodată îl lega de Probus 
o veche prietenie. Gândul de a i se destăinui lui era bine¬ 
făcător şi bine-venit pentru cel vizitat. 

— Faltonia, spuse el, ai vorbit admirabil. Iartă-mă că, 
întrerupându-te din studiu, m-am adresat în primul rând 
ţie! în nici un caz nu pot regreta asta, căci, chiar dacă, de 


246 



fapt, te-ai abţinut de la povaţă, mi-ai arătat totuşi calea 
cea bună spre a o primi. Voi cere să fiu purtat de îndată 
la Liberius. 

După aceste cuvinte lovi cu bagheta un talger de bronz 
şi-i dădu poruncă servitorului care intrase, să-i pregătească 
degrabă lectica. Urcă în ea, într-una din curţile cu colona¬ 
de ruinate, îndemnându-i pe purtători să meargă repede. 
In trap, cu genunchii uşor îndoiţi, ca să zdruncine cât mai 
puţin lectica, îl purtară prin vestita Romă, ale cărei str㬠
duţe şerpuiau printre ruinele pe jumătate prăbuşite ale unor 
măreţe construcţii din alte timpuri şi pe lângă statuile de 
marmură ale împăraţilor, zeilor şi marilor cetăţeni ce z㬠
ceau pretutindeni ciuntite, aşteptând să fie aruncate în 
groapa de var, ca să se ardă din ele mortarul. înaintea litie¬ 
rei acoperite şi a celor patru purtători, mai alergau încă 
doi servitori, a căror datorie era să croiască drum lecticii 
patricianului, cu strigăte şi gesturi, prin mulţimea străzii. 
Erau totuşi instruiţi să nu o facă într-un mod autoritar, ci 
mai degrabă să roage şi să implore. 

Casa lui Liberius era situată lângă biserica Sfintei Anas¬ 
tasia, în partea de jos a Colinei Palatinului, o clădire nouă 
din cărămidă, ornamentată cu console şi frize antice şi cu 
ferestre boltite, împărţite de pilaştri. O scară exterioară 
ducea către vestibulul ale cărui coloane de susţinere erau 
luate de altundeva, iar la piciorul scării, în piaţa prezbi- 
teriului, aşteptau câteva lectici. Dar tocmai când Probus 
o părăsi pe-a lui, îşi văzu prietenul, ocupat încă să-şi po¬ 
trivească toga, ieşind din casă şi coborând treptele. Sur¬ 
prins, când îl observă pe Probus, se opri la jumătatea 
dmmului - un bărbat înalt şi frumos, încărunţit, cu buza 
de sus arcuită a romanilor, ochi negri visători şi o gură 
ce-şi datora expresia aparte, dureros-evlavioasă, unui colţ 
căzut - numai unuia. Soţul Faltoniei era cu mult mai 


247 



scund decât prietenul său prelatul, şi cam rotofei, cum re¬ 
marc în această împrejurare, cu ochi rotunzi, de culoarea 
castanei şi sprâncene arcuite, a căror culoare neagră con¬ 
trasta cu albul de zăpadă al părului său des. 

— Tu aici, Probus? spuse prelatul cu uimire, venindu-i 
în întâmpinare, cu mâna-ntinsă, celui ce urca treptele. 
Află că tocmai voiam să vin la tine, şi anume din motive 
importante! 

— Ciudată potriveală, scumpe Liberius, răspunse Ani- 
cius. Insă fii convins că motivele care mă îndeamnă să vin 
la tine nu sunt cu nimic mai puţin importante! 

— Nu-mi vine să cred, replică celălalt, în timp ce ochii 
i se întunecară, iar colţul gurii îi coborî şi mai mult. Dar 
hai, vino-năuntru, să ne aşezăm la mine, în zetas estivalis, 
a cărei răcoare şi linişte vor prii discuţiei noastre. 

Această încăpere spaţioasă şi plăcută se găsea în catul 
de sus al casei, în apropierea sălii de ospeţe, şi prietenii 
intrară acolo numai după ce stăpânul casei recomandă 
insistent servitorilor să nu le fie tulburată convorbirea, 
sub nici un motiv. 

— Oricât de nerăbdător aş fi să mă destăinui ţie, Pro¬ 
bus meus - spuse el după ce se aşezară pe o ladă de piatră 
acoperită de perne, şi cred că era un splendid sarcofag din 
alte timpuri -, am totuşi, onorând ospitalitatea, rugămintea 
să faci tu începutul şi să-mi spui ce ai pe suflet. 

— Iţi mulţumesc, prietene, replică Probus, dar corecti¬ 
tudinea îmi dictează să te fac atent că, după ce îţi voi fi 
împărtăşit ce am de spus, n-o să mai poată fi vorba despre 
nimic altceva. De aceea, rogu-te pe tine să vorbeşti cel 
dintâi. 

— N-o pot face, şi pe bună dreptate, replică Liberius, 
deoarece convingerea mea este că, dimpotrivă, după ce eu 
voi fi vorbit, chestiunea ta nici nu va mai intra în discuţie. 


248 



— Nu, vorbeşte tu întâi, stărui optimatul, ca să exami¬ 
năm pe scurt chestiunea ta şi s-o rezolvăm. 

— Te înşeli asupra anvergurii, spuse Liberius, dacă 
vorbeşti de scurtime şi rezolvare. Totuşi, fie, cedez insis¬ 
tenţelor tale. Află, dragul şi vechiul meu prieten, că am 
fost învrednicit cu o viziune. 

— Viziune? strigă Probus înăbuşit, punându-şi mâna 
peste a celuilalt. Ascultă, Liberius, îmi retrag propunerea 
şi aş dori totuşi, înainte de orice, să-ţi... 

— Prea târziu, răspunse prezbiterul. Dorinţa mea de a 
mă destăinui ţie nu mai poate fi stăvilită. Prea puternic se 
revarsă ceea ce îmi umple inima şi mă îndeamnă irezistibil 
să ţi-o umplu şi pe a ta. încă o dată dar: cum mă vezi şi 
cum te văd, cu mai puţin de două ore înainte, am avut 
parte de o revelaţie. 

— O viziune şi-o revelaţie! repetă Probus apăsând mâna 
prietenului. Te conjur, cum ţi s-au întâmplat? 

— în felul următor, explică Liberius. Cunoşti prea bine 
mica terasă din faţa sufrageriei mele, cu balustrada acope¬ 
rită de iederă, de unde te poţi bucura de priveliştea Coli¬ 
nei întemeierii şi a celor mai vechi sanctuare ale noastre. 
Acolo poruncisem să mi se aşeze, după dejun, fotoliul în 
care mă odihneam, absorbit de gânduri şi îngrijorare pri¬ 
vind soarta bisericii, pe care, în neputinţa şi confuzia 
noastră, am lăsat-o în seama Domnului. Vei spune că am 
adormit cu aceste gânduri, şi că, în somn, am avut o vizi¬ 
une. Dar mai degrabă aş vrea să vorbesc despre o viziune 
în stare de veghe, chiar dacă admit că starea în care ai 
viziuni nu este cea de veghe obişnuită. în faţa mea, lângă 
balustradă, stătea un miel înduioşător, care, spre nespusa 
mea tulburare, sângerând din coastă, deschise gura şi cu 
un glas ce trezea iubirea, rosti către mine cuvintele... 

— Habetis Papam! strigă Probus. 


249 



— îţi admir, răspunse Liberius, puterea divinaţiei. Da, 
aşa a spus. „Un papă“, adăugă el, „vă este ales. Pe nume 
Gregorius, sălăşluieşte departe de aici, de şaptesprezece 
ani pe o piatră sălbatică, şi lui îi aparţine Scaunul. Tu însă 
eşti ales să afli asta primul''. 

— Ţi-a spus şi ţie asta? întrebă Anicius, nu fără o uşoa¬ 
ră mâhnire. îţi mărturisesc că mi-am închipuit că mi-a 
spus-o numai mie. 

— Sextus, vorbeşti ca şi cum... 

— Da, Liberius meus, şi mie mi s-a arătat mielul îndu¬ 
ioşător şi mi-a adus revelaţia, după toate aparenţele, la 
aceeaşi oră ca ţie. Şi, mai mult decât atât, mi-a mai vestit 
şi că sunt cel destinat să-l caut pe ales şi să-l călăuzesc la 
Roma, oricâte strădanii s-ar cere. 

— Dar tocmai asta voiam să-ţi povestesc, strigă Libe¬ 
rius, că mie - şi mie deci - mi-a încredinţat această sfântă 
misiune! 

— Aşa, şi ţie, spuse Probus. Amândurora aşadar, fiec㬠
ruia dintre noi, şi chiar în acelaşi timp. Prietene, ce minu¬ 
ne! Mielul era pe terasa ta, era şi în grădina mea şi i-a 
vorbit fiecăruia dintre noi ca şi cum ar fi vorbit numai 
pentru el. „Treci curajos Alpii ", grăia el... 

— ...îndreaptă-te către soare-apune şi miazănoapte - 
interveni Liberius. Şi repetară, întempându-se unul pe 
altul, toate îndrumările date de miel şi tot ce-i învăţase 
despre locul aproximativ unde se afla alesul. „Ah, mielul!" 
exclamau iar şi iar, când separat, când în cor. Căci nu se 
puteau desprinde de amintirea comună, ce-ţi mergea la 
inimă, a imaginii mielului, ochii lui nesfârşit de blânzi, 
cu gene lungi, mişcările înduioşătoare ale gurii când vor¬ 
bea, tremurul dulce al glasului său, sângele ce picurase de 
pe buclele lânii sale. Se ridicară de pe sarcofag, se îmbr㬠
ţişară şi se sărutară, în ciuda diferenţei de înălţime dintre 


250 



ei, cu lacrimi în obraji. Capul lui Probus se rezema de 
pieptul lui Liberius stropindu-i dalmatica cu lacrimi, iar 
Liberius, cu capul plecat într-o parte, cu colţul gurii atâr¬ 
nând smerit, privea pe deasupra lui, în depărtare. 

— Ah, şi rozele - îşi aminiti Probus, la pieptul lui - în 
care se prefăcea sângele scump, când am ezitat în faţa mi¬ 
siunii mele! 

— Roze? întrebă Liberius, slăbind îmbrăţişarea. Despre 
aşa ceva nu ştiu. 

— Roze, o mulţime, la mine! îl asigură Probus. Parfu¬ 
mul lor l-a înlăturat cu totul pe cel al tufei de dafin din 
grădină. 

— Pot numai să repet, răspunse Liberius şi curmă îm¬ 
brăţişarea, că nu mi s-au arătat în faţa ochilor nici un fel 
de roze. Dar, prietene, să nu pângărim o întâmplare atât 
de minunată cercetându-ne unul pe altul cu invidie! Mi 
se pare posibil ca mielul, în calitatea mea de fiu şi domn 
al bisericii, să nu fi socotit necesar a-mi sprijini credinţa 
cu o minune a rozelor. 

— Sigur, scumpul meu, aşa trebuie să fie, îl aprobă 
Anicius, deşi nu se cuvine să-mi iei în nume de rău dacă 
admir poezia acestei apariţii ce mi s-a rezervat numai mie 
şi te invit s-o faci împreună cu mine. Dar ceea ce avem 
de admirat, mai presus de toate, este înţelepciunea mie¬ 
lului de a nu anunţa alegerea făcută numai unuia dintre 
noi. Cu mult mai multă speranţă vom porni împreună 
decât dacă ar fi primit poruncă numai unul! Anevoie e să 
crezi de unul singur şi nu se poate contesta că acţiunile 
ce se întâmplă dintr-o credinţă cu totul particulară şi so¬ 
litară au ceva uşor smintit. Dar concetăţenii noştri? Gân- 
deşte-te, prietene, că pentru a acţiona avem nevoie de 
credinţa lor. Ce-i drept, suntem bărbaţi al căror cuvânt, 
pentru romani, poate avea valoare de jurământ. Şi totuşi. 


A 1 



insul izolat ar putea să se mire dacă revelaţia ar fi inter¬ 
pretată ca produsul puţin semnificativ al unui pui de 
somn de după-amiază. Tocmai în asta constă înţelepciunea 
mielului care a dublat vestirea şi s-a îngrijit de două voci 
de martori ale căror declaraţii, în deplin acord, cu singura 
excepţie a rozelor, trebuie să înlăture orice îndoială. Cum 
am vorbit? 

— Remarcabil, prietene, răspunse Liberius. Fiecare cu¬ 
vânt al tău dovedeşte că îţi datorezi funcţiile şi onorurile 
numai în parte numelui tău antic. Da, să ne prezentăm, 
mână în mână, în faţa adunării convocate de urgenţă, cu 
inimile pline de amintirea mielului, ca-ntr-un singur glas 
să depunem mărturie pentru minunea ce ni s-a întâmplat. 



A doua vizită 



escarul şi nevastă-sa nu mai primiseră de şap¬ 
tesprezece ani nici o vizită în pustietatea lor 
de pe malul lacului şi de altfel nici mai îna¬ 
inte, cu la fel de mult timp. Cu atât mai viu, 
chiar dacă nu vorbeau despre ea, li se întipărise în memo¬ 
rie cea pe care o primiseră odinioară, bărbatul cu mânie şi 
vorbe rele, femeia printre presimţiri cucernice. Ţin să 
adaug că bărbatul nu prea voia să ştie nimic de această 
amintire şi, pe cât putea, o izgonea din minte. Căci după 
aceea simţea tot timpul ca şi cum atunci, deşi procedase 
întocmai după dorinţa şi cererea străinului, ar fi săvârşit 
un fel de nelegiuire, pe scurt, că ar fi comis o crimă; şi un 
astfel de gând e mai bine să-l alungi. Nici nu-i venea greu 
s-o facă, dacă e vorba de zonele superioare ale memoriei, 
pentru că, oricum, el mai vedea lume când îşi ducea albi- 
şoarele, linii şi babuştile la piaţa din satul cel mai apropiat, 
la două ore depărtare, şi asta-1 distrăgea. Femeia însă nu 
vedea pe nimeni, trăia şi se ofilea singură de tot în pustie¬ 
tate, alături de bărbatul morocănos şi, pentru că nu avea, 
ca el, nici un motiv să alunge din amintire întâmplarea de 
atunci, o păstrase tăcută-n suflet prin toţi anii şi se gândea 
la frumosul, umilul cerşetor pe care-1 întorsese înapoi din 
ploaie şi căruia îi întinsese stuf ca aşternut, se gândea la el 
foarte des, chiar zilnic, si atunci îi veneau lacrimi în ochi. 



Asta nu spune prea mult, că ochii i se umezeau când 
îşi amintea, pentru că plângea oricum foarte uşor; adică 
nu chiar plângea, dar fără ca expresia feţei să i se schimbe 
şi fără vreun motiv vizibil, care să-i fie cunoscut măcar ei 
înseşi, ochii i se revărsau liniştit de tot şi câteva lacrimi i 
se rostogoleau pe obrajii traşi, din care cauză bărbatul ei, 
pescarul, îi zicea mereu bocitoare. El, în schimb, din în¬ 
tâlnirile cu oamenii şi tocmelile cu ei se menţinuse aspru, 
dur şi vulgar, pe când femeia, complet lipsită de această 
înviorare, de pe urma singurătăţii, era gingaşă la suflet şi 
sensibilă ca mimoza. 

Şi iată că veni pentru amândoi ziua - a fost într-o anu¬ 
mită privinţă o zi a minunilor, asta, prima, şi-apoi urm㬠
toarea! Foarte prielnic începuse căci, dis-de-dimineaţă, 
pescarul prinsese cu năvodul din lac un peşte straşnic, o 
ştiucă, una cum doar rar poţi vedea. Era un adevărat 
exemplum de ştiucă, ai fi zis un rechin, mai lungă de şase 
picioare, cu frumoase pete negre, şi avea botul lacom în¬ 
ţesat cu dinţi de prădător. Pentru vieţuitoarele mărunte 
din tot lacul era, fără îndoială, o binecuvântare cerească să 
fie izbăvite de acest tiran. Pescarul avusese de dus o adev㬠
rată luptă cu trupul sălbatic al prăzii lui, până să-i zdro¬ 
bească capul de marginea bărcii. Fusese un pescuit atât de 
norocos cum rareori avusese parte în ocupaţia lui. A doua 
zi în zori, pescarul avea de gând să ducă gustoasa friptură 
la piaţă, şi să obţină în schimb un câştig frumuşel. 

Asta-i era intenţia; şi intr-adevăr, bani buni aveau să-i 
vină pentru friptură, dar nu a doua zi şi în satul de depar¬ 
te, ci chiar azi, de îndată, şi la el acasă. Pentru că încă în 
aceeaşi zi, pescarul şi nevastă-sa urmau să primească o 
nouă vizită. 

Stăteau împreună, către seară, în faţa colibei, ca odi¬ 
nioară şi ca adeseori, şi se uitau hăt departe, spre câmp: 



pescarul, care avea acum barba complet încărunţită, îşi 
amintea cu mândrie posomorâtă de peştele minunat, ca 
omul ce-şi ţine-n mâini norocul, mai mult cu-ncrâncenare 
decât cu bucurie, femeia cu capul aplecat pe-o parte şi cu 
faţa liniştită, plângând uşurel. Nu scoteau nici un cuvânt. 
Ca odinioară şi adeseori, se întomna; era vreme de sep¬ 
tembrie şi lumina spălăcită-n astă-seară, de pe coline, co¬ 
bora către coliba lor. Asta o făcea norul de ploaie care, la 
scăpătatul soarelui, întuneca o parte a cerului şi se preg㬠
tea să stropească. 

Atunci văzură, departe, pe poteca şerpuită din pădure, 
călăreţi, unul după altul, venind spre vale. 

Multă vreme nu ziseră nimic. Apoi bărbatul rosti cu 
vocea răguşită cuvântul: 

— Călăreţi. 

— Dumnezeule mare, spuse femeia, îşi împreună mâi¬ 
nile şi două lacrimi limpezi i se rostogoliră jos pe obraji. 

Cu asta amuţiră iar de tot, privind ţintă şi neclintiţi cum 
se apropiau străinii. 

— Trei călăreţi şi-un patruped liber, spuse răguşit băr¬ 
batul, după un răstimp. 

— Şi-un patruped liber! repetă femeia strângându-şi 
mai tare mâinile împreunate. 

Le ridică mai sus, în faţa obrajilor şi adăugă: 

— Liber şi alb. 

Aşa era: doi călăreau înainte, unul lângă altul dacă era 
loc destul, lăsându-1 pe al treilea în urma lor. Acesta era 
un servitor, catârul lui era încărcat cu desagi plini, de o 
parte şi de alta. El ducea însă de frâu un al patrulea ani¬ 
mal, neîncărcat, şi acesta era alb, la fel şaua şi frâul lui. 
Domnii din faţă călăreau pe catâri înalţi, bine înhămaţi şi 
înşeuaţi. Erau domni mai vârstnici, de staturi diferite, unul 
scurt, celălalt lung. Erau înfăşuraţi în mantale de călătorie. 



cu glugi. Se opriră chiar lângă soţii-ncremeniţi, care-i pri¬ 
veau cu gurile căscate, uitând să se-ncline. Cel mai scurt 
dintre domni le spuse bună seara şi întrebă apoi, adresân- 
du-se bărbatului: 

— Prietene, asta este cumva o pustietate? 

— Cu voia dumneavoastră, o pustietate, se învioră acesta. 

— O pustietate desăvârşită? întrebă cel lung şi se uită 
cu luare-aminte la pescar, în timp ce un colţ al gurii îi co¬ 
borî greu şi smerit. 

— Nu pot zice nu. Domnule. Coliba asta stă cât se 
poate de stingheră, aci, lângă lac. 

— Care ţi-e îndeletnicirea? întrebă scurtul. 

— Sunt un pescar, sună răspunsul. 

Atunci cei doi se priviră încuviinţând din cap. Unul 
ridică sprâncenele negre şi dese, celuilalt colţul gurii îi co¬ 
borî şi mai smerit. 

— Ascultă, barbă-sură, spuse iarăşi scurtul, nu care cum¬ 
va să ne ascunzi ceva: este posibil ca pe-aici, în cuprinsul 
pustietăţii tale, să se găsească o piatră, una sălbatică, un 
sălaş stâncos, străin de lume, sau cum vrei să numeşti acel 
loc de şedere? 

— Nu, Domnule, nu cunosc aşa ceva, răspunse cel în¬ 
trebat şi scutură din cap o dată pentru totdeauna, întărin- 
du-şi spusa. 

— Nici unul de jur-împrejur? Eşti pescar, deci sigur că 
pescuieşti în lacul foarte întins care se vede-acolo? 

— Da, Domnule, chiar acolo îmi găsesc hrana. 

— Şi lacul are, desigur, stânci, recifuri, dacă vrei, care 
ies deasupra apei, insule pustii aşadar, care, fie ele una sau 
alta, ar putea oricum trece drept o piatră sălbatică? 

— Nu, Domnule, pe sufletu’ meu, doar ar trebui să 
cunosc lacul, n-am însă habar de nici o insulă de piatră 
în apele lui. 


256 



— De ce plânge femeia ta? întrebă brusc lunganul şi 
arătă cu degetul, pe care avea un inel cu sigiliu înalt, către 
nevasta pescarului. 

— Aşa plânge ea mai mereu, răspunse răguşit pescarul. 
E plângăcioasă din fire. 

— Fericiţi cei blânzi, spuse cel cu inel. Apoi coborî, ca 
şi cel mai scurt, de pe catâr; acela însă se apropie de pes¬ 
car, îi puse mâna pe umăr şi spuse: 

— Amice , află că avem de gând să vă cădem pe cap în 
noaptea asta, ţie şi femeii tale binecuvântate cu lacrimi. 
Domniile noastre venim de departe, chiar şi astăzi nu¬ 
mai, fără a mai pomeni de tot drumul lung de dinainte; 
deoarece călătorim deja de mult. Suntem osteniţi de căl㬠
rit şi de călătorie. Acum se lasă seara, şi ploaia ameninţă, 
ba chiar plouă puţintel. Vrei să ne găzduieşti în coliba ta 
singuratică până mâine-dimineaţă? Nu vei rămâne în 
pagubă. 

Şi spunând acestea, domnul cel scurt făcu cu ochiul 
complice, ca unul care se adresează către obiceiul pămân¬ 
tului, către lăcomie, poftă de câştig. Pescarul era ispitit şi 
nu prea. întrebarea străinilor despre piatră îi împovăra su¬ 
fletul şi-l făcea bănuitor faţă de venirea lor. Dar ocheada 
domnului, cum că-i rost de câştig, îl făcu să-şi râdă în 
barbă, sumbru-ruşinat. 

Acum devenise alt om, mai viclean ca odinioară, când 
ticălosul sărăntoc venise rugător în faţa colibei sale. As¬ 
tăzi, pe cât se părea, un chilipir se ţinea după altul şi ele 
erau de pus într-o legătură favorabilă unul cu celălalt. Cu 
adevărată înverşunare îşi apuca norocul cu amândouă 
mâinile. 

— Preasupus, spuse pescarul, sunt rugate înălţimile 
voastre neapărat să intre înăuntru, oricât de puţin preg㬠
tită şi orânduită ar fi coliba asta stingheră pentru orice fel 


257 



de vizită, dar mai ales pentru o asemenea vizită. Suntem 
oameni sărmani. Dac-am mai fi avut măcar şopronul, ma- 
gazioara care era aci, alături, am fi putut să vă adăpostim 
catârii, pe cei suri şi pe cel bălan. Dar s-a prăbuşit de mai 
mulţi ani. Acu’, după cum văd, servitorul vostru trebe să 
se descurce cum poate mai bine, legând dobitoacele şi 
acoperindu-le împotriva ploii care, pe cât mă pricep io la 
vreme, nu va fi mai rea de-atât. Vouă însă nu vi se poate 
cere asta şi n-o să călăriţi mai departe noaptea, căci mai 
sunt şi lupi. N-am alungat pe nimeni, fie el domn ori 
cerşetor, din pragul casei mele, în asemenea împrejurări. 
De n-ar fi însă sărăcia noastră lucie şi strâmtoarea odăii la 
care vă uitaţi cu îndoială! Ale noastre sunt în primul rând 
îndoiala şi şovăiala, căci cum să vă aşternem de culcare, 
iar mai-nainte, cum să vă ospătăm? Despre ospătare, aş 
avea oricum o povaţă de dat, că am prins un peşte - ce 
de bani aş fi luat pe el la târg -, un adevărat peşte dom¬ 
nesc, şi ar fi o cină pe gustul vostru dacă vi-1 fierbe sau 
vi-1 frige femeia mea. Cât despre culcat, o povaţa bună e 
mai scumpă - chiar dacă nici peştele nu-i ieftin -, şi de 
asta mă-ndoiesc şi şovăi. 

— Bărbate, spuse atunci străinul mai scurt şi îşi dădu 
pe spate gluga descoperindu-şi părul des, alb ca zăpada, 
care-i venea atât de bine pe lângă sprâncenele negre ca 
smoala, bărbate, nu-ţi face griji din cauza noastră şi a fe¬ 
lului în care ne aşterni să dormim, căci e totuna. Ţi se 
pare numai că nu-i totuna, ia aminte! Noi suntem, ce-i 
drept. Domni, dar ne găsim în împrejurări astfel făcute 
încât nimic nu este în stare să ne sperie şi nici o cerinţă, 
oricât ne-ar contrazice obiceiurile, nu este în stare să ne 
supere, pentru că nici măcar una, de orice fel ar fi, nu 
merită defel discuţia, în comparaţie cu marele şi adevăratul 
lucru pentru care am fost trimişi şi am pornit-o, la vârsta 


258 



noastră, în călătoria asta. Dacă ai cunoaşte greutăţile de 
care am avut parte luni de zile, de când am început căl㬠
toria, şi pe care le-am suportat fără crâcnire, atunci nu ţi-ai 
mai face gânduri despre găzduirea noastră peste noapte. 
Câteva paie, aici, pe jos, cu o cârpă peste ele, ne-ar părea 
o bogăţie, dacă femeia ta ni le pregăteşte. La nevoie însă, 
petrecem noaptea şi pe scăunele, şezând la masa de brad, 
căci fără însemnătate e totul pe lângă unul. 

Aşa grăi cel cu capul alb. Dar pentru că, în acest timp 
şi însoţitorul lui îşi scosese mantia de călătorie şi de sub 
ea ieşi la iveală veşmântul preoţesc, iar o calotă mică, vio¬ 
letă, îi acoperea tonsura părului cărunt, pescarul şi femeia 
îngenuncheară, rugându-se pentru binecuvântare, numai¬ 
decât, în faţa lui. 

— Binecuvântează, Sfinte Părinte! se rugă cu ochi uzi 
femeia. 

Dar la această adresare cel lung se sperie şi o respinse 
cu un gest mare. 

— Cruţă numele acesta, femeie, strigă el, şi nu-mi spu¬ 
ne aşa, căci numai unuia i se cuvine, care nu poate fi de¬ 
parte! - In nomine suo benedico vos! 

Şi cu două degete făcu semnul crucii deasupra gazde¬ 
lor. După ce se ridicară binecuvântaţi, bărbatul începu să 
vorbească despre casă şi masă, revenind la prada lui, 
peştele delicios, pe care se oferi să-l vândă domnilor şi să 
li-1 servească la cină. Insă domnul mirean răspunse: 

— Scoate-ţi odată din minte, prietene, lucrurile astea, 
şi nu ne duce grija! Purtăm cu noi tot ce ne e de trebu¬ 
inţă. Avem pâine şi vin; ba şi o aripă rece de pasăre sau 
altceva de felul acesta ne va aduce servitorul nostru, după 
ce va hrăni animalele cu nutreţul luat, de asemenea, cu noi. 

— Prea bine, prea bine, spuse pescarul. Dar aş vrea to¬ 
tuşi să văd dacă Domniilor voastre ştiuca nu v-ar face 
poftă, ca fel principal, când v-o arăt. 



Şi aduse peştele, într-un hârdău, spre uimirea, deloc 
mică, a străinilor, care-i lăudară mult mărimea şi frumu¬ 
seţea. 

— La piaţă, spuse gazda, aş fi scos uşor cinci florini pe 
el. 

— Vei primi dublu, îi promise cel cu capul alb, şi pe 
lângă asta vei lua parte la masă, împreună cu nevasta ta, 
dacă ştie să ni-1 pregătească gustos, prăjit, împănat şi cu un 
sos bun de capere. Te crezi în stare să faci asta, femeie? 

— Ah, nobile domn, spuse ea, de capere nici n-am au¬ 
zit, dar un pic de slănină pentru acul de-mpănat s-o mai 
găsi, şi o zeamă cu verdeţuri pot face, pentru care sunt 
sigură că lauda voastră n-o să lipsească. 

Promisese mai mult decât îşi îngăduia să creadă c-ar fi 
în stare să ducă la capăt; dar îi era frică de bărbat, care 
ardea de nerăbdare să-şi vândă peştele la un preţ pipărat, 
să n-o bată dacă se arată neputincioasă. 

— Zece florini, strigă omul avid de bani, şi târgul s-a 
încheiat. înălţimile voastre călătoare aveţi la cină un fel 
domnesc, cum n-o să vă fie uşor, pe drum, să găsiţi a 
doua oară. Lăsaţi-mă să-i spăl pielea numaidecât şi să-i 
scot măruntaiele, ca apoi să-şi facă treaba bucătăreasa. 

Pescăriţa rămase lângă oaspeţi, cu mâinile încrucişate 
pe piept, în timp ce bărbatul trebăluia în spate, lângă vatră. 
Servitorul le pusese în faţă celor doi pâine şi vin, şi ei se 
bucurau de bucate, dându-i să guste din vinul roşu şi fe¬ 
meii, într-un pahar de călătorie. Ea bău, cu îngăduinţa 
Domniilor lor, şi focul vinului va fi fost cel care i-a stârnit 
curiozitatea, căci spuse: 

— Cu adevărat mare şi însemnată trebuie să fie lucra¬ 
rea ce v-a pus pe drumuri, preacinstiţi Domni, făcându-vă 
nepăsători faţă de împrejurările cu care nu sunteţi de¬ 
prinşi. Am înţeles preabine că veniţi de departe şi-aţi str㬠
bătut drumuri lungi prin lumea mare. 


260 



— Asta am făcut, încuviinţă cel cu părul alb şi sprân¬ 
cene negre. Venim tocmai de la atâta depărtare câtă este 
până în ţara numită Italia, unde se află Noul Ierusalim. 
Dar nu din trufie, ce nu s-ar cădea la vârsta noastră, am 
pornit la dram şi cercetăm creştinătatea, ci din poruncă 
mai înaltă. 

— Cu smerenie aud acestea, răspunse femeia, şi cu 
smerenie se-ntâmplă, nu din curiozitate, să vă-ntreb ce 
binevoiţi să căutaţi prin toată creştinătatea? 

— O vei afla, spuse scurtul, împreună cu întreaga lu¬ 
me o vei afla, când se va împlini pentru noi cuvântul: 
„Căutaţi şi veţi găsi“. Nu poate lipsi mult până să se îm¬ 
plinească şi nu mai putem fi departe de ţinta noastră, 
potrivit îndrumării. Am străbătut oraşele şi senioriile Ita¬ 
liei, călare, cu carul şi în lectică şi astfel ne-am apropiat de 
Alpii înfricoşători, în ale căror genuni apa clocoteşte pră- 
buşindu-se de pe stânci cumplite, şi unde, prin trecători 
de mult ştiute, am tot urcat pieptiş prin ceţuri umede, spre 
înălţimi şi coaste în faţa pustietăţii cărora sufletul încre¬ 
meneşte. Acolo nu creşte nici copac, nici tufă, în lumina 
sticloasă spre care cată de departe ameninţătoare piscuri 
înzăpezite se întinde numai grohotiş, iar puritatea cerului 
ce se bolteşte deasupra este asemenea pustietăţii. Respiram 
iute, ne simţeam inimile în gât şi, din cauza unui soi de 
beţie ce ne-a copleşit şi nu se potrivea cu împrejurimile 
înfiorătoare, însoţitorul meu, domnul prelat de colo, se 
apucă să spună, cu totul împotriva firii şi fizionomiei 
sale, vorbe glumeţe, pentru care l-am mustrat, datorită 
apropierii Domnului. 

— Nu poţi spune, se apără cel lung, că vorbele mele 
au fost slobode. 

— Numai aşa se puteau numi, după potopul lor îm¬ 
belşugat, replică celălalt, şi pomenesc de ele numai ca să-i 
dau acestei femei de treabă o idee despre imensitatea 


261 



spaţiilor prin care ne-a purtat călătoria noastră. Dar şi 
de-acolo am coborât şi, cum era de aşteptat, am ajuns în 
Ţară Alemană iubitoare de lucru cu folos, unde oameni 
vânjoşi taie pădurea prefăcând-o în păşune şi ogor, furca 
şi suveica hrănesc oraşe mândre şi, în paşnice mănăstiri, 
înfloreşte ştiinţa. Nicăieri n-am zăbovit mai mult decât 
era neapărată nevoie pentru odihnă. însăşi vestita mănăs¬ 
tire Sankt Gallen n-a fost în stare a ne ispiti să poposim. 
Misiunea noastră nu îngăduia vreo întârziere. înserarea şi 
miezul nopţii ne îmboldeau mai departe printr-o mulţime 
de episcopii, palatinate şi regate, până când am ajuns în 
ţara asta, învecinată cu Marea Nordului şi despre care se 
spune că timp de cinci ani a fost bântuită de un război 
pustiitor şi că a fost scăpată de o mână cu strânsoare ne¬ 
strămutată. Ai auzit de mâna cu strânsoare nestrămutată? 

— Nu, răspunse femeia. Nu ştim nimic de toate astea. 
Coliba noastră-i prea izolată ca să pătrundă până la noi 
războiul şi larma lui. 

— Dar tocmai prin asta îşi găseşte rostul, spuse cap-alb, 
şi corespunde îndreptării ce ni s-a dat. Potrivit ei, am lăsat 
în spate marea cu valuri plesninde şi am căutat dealurile, 
sălbăticia şi pustietăţile uscatului. Hăţişurile ne-au dus de 
la câmp către pădure, şi de-acolo am rătăcit mai departe, 
după povaţa inimii, până-ntr-a treia zi. Am luat-o pe-o 
potecă necălcată de copită şi drumul năpădit de iarbă ne-a 
îndreptat spre peninsula asta din lac şi la coliba voastră. 
Iată-ne, am ajuns şi şedem aici. Iar acum mai soarbe o dată, 
femeie, din pahaml meu! Ia o-nghiţitură bună în sănătatea 
oaspeţilor! Una bună şi mai lungă - aşa! Şi-acum spu- 
ne-ne cinstit: i-adevărat că nu ştiţi de nici o piatră sălbatică 
ori de vreun singuratic sălaş stâncos pe-aici, prin împreju¬ 
rimi, pe-undeva prin cuprinsul pustietăţii voastre? 

Femeia însă, temându-se de bărbat, răspunse: 


262 



— Domniile voastre abia l-aţi întrebat despre asta pe 
pescar, şi el v-a răspuns. Ar îndrăzni el s-o tăinuiască, 
de-ar şti de asemenea locuri? 

— Dar de ce tremuri şi plângi? întrebă cel înalt cu glas 
adânc. 

Fiindcă nevasta pescamlui nu-şi putea stăpâni lacrimile, 
iar mâinile încrucişate pe piept îi tremurau. 

— Părinte, spuse ea, asta-i doar din pricină că doresc 
şi eu să vă pun Domniilor voastre o-ntrebare -, încă de 
când aţi sosit la colibă, ba încă din clipa când v-am văzut 
venind, de departe, biată femeie ce sunt, am simţit un im¬ 
bold nespus s-o fac. 

— întreabă, spuse prelatul. 

— Pentru cine, ah, pentru cine oare, întrebă femeia, o 
fi pregătit catârul bălan, cel fără călăreţ, adus de voi? 

— Acesta e, răspunse bărbatul şi coborî vocea încă mai 
jos, pregătit pentru cel pe care, din Noul Ierusalim şi din 
înaltă poruncă, suntem trimişi să-l căutăm. Este pentru cel 
ales, după care umblăm în toată creştinătatea şi al cărui 
sălaş, cum o arată toate semnele, nu poate fi departe. 

— Ah, Doamne Dumnezeule, şopti femeia, atunci o 
să vă spun... 

Dar, tocmai în clipa când să-nceapă, un strigăt răguşit 
răsună din locul unde pescarul se ocupa de peşte, un stri¬ 
găt al spaimei şi al teribilei uimiri, care-i făcu pe cei doi 
domni să sară-n picioare, să se uite după cel care strigă; 
femeia însă arătă cu braţul întins spre locul de unde ve¬ 
nise urletul, ca şi cum ar fi ştiut ce se dezvăluise acolo şi 
exclamă, parcă triumfătoare: 

— Na, na! Aţi văzut? Aţi văzut? 

Rămase aşa în picioare, cu mâna întinsă tare. Domnii 
însă se duseră în grabă dincolo, la vatră, unde se auzea 
pescarul spunând îngrozit: 


263 



— Chiar asta e! O văd iară şi-o ţin în mână, scoasă-i 
de pe fundul apei. Doamne, apără-mă! 

Pe scândura cleioasă zăcea peştele, curăţat şi despicat, 
omul însă ţinea în mâinile mânjite un obiect, o cheie, la 
care se holba: 

— Vai de mine! Asta-i şi nu alta! Scoasă din adâncul 
valurilor. In burta peştelui! Burta am văzut io pe loc că 
era ciudată şi-am tăiat-o, ea era, o ţin. Doamne, ajută-mă, 
pe mine, păcătosul! 

Şi se duse clătinându-se până la masă, îşi propti coa¬ 
tele pe ea şi-şi îngropă mâinile mânjite-n păr, împreună 
cu ceea ce găsise. Domnii se apropiară de el, în timp ce 
femeia, parcă în extaz, stătea încă cu mâna întinsă spre 
locul de unde bărbatul ei tocmai plecase. 

— Prietene, grăi Liberius cu voce joasă şi blândă, căci 
el era, el şi Sextus Anicius Probus, ei erau aceşti străini, ca 
să le spun în sfârşit pe nume vechilor mele cunoştinţe, 
prietene, spuse prezbiterul, vorbeşte-ne şi uşurează-ţi ini¬ 
ma, în care lucrul din burtă se pare că a trezit recunoaşterea 
vechii greşeli! Vezi în mine, rogu-te, pe duhovnicul tău! 
Ce-i cu lucrul ăsta, cu cheia din mâinile tale? 

Atunci omul se ridică palid şi se spovedi, iar femeia 
îngenunche alături de el, cu mâinile împreunate. Vorbi 
despre pribeagul în veşmânt de cerşetor venit în faţa co¬ 
libei cu mulţi ani în urmă şi pe care îl întâmpinase cu 
multă batjocură şi ură, şi nici nu i-ar fi dat defel adăpost 
fără o vorbă bună a femeii. II biciuise cu ocări socotindu-1 
şarlatan, şi omul îndurase toate astea cu umilinţă, cu blân¬ 
deţe şi căinţă, iar la sfârşit îl întrebase de un loc sălbatic 
unde să-şi poată împlini penitenţa, pe măsura păcatelor 
sale. In dimineaţa următoare îl dusese în larg, pe lac, la 
piatra cea cumplită şi-l părăsise acolo, după dorinţa lui, ce-i 
drept, dar cu răutate, ca să-i treacă cheful de prefăcătorie 


264 



şi, pe deasupra, îi mai pusese la picior o cătuşă cu încuie¬ 
toare, cheia însă o aruncase afară, în lac, blestemându-se 
astfel: numai dacă ar mai revedea-o vreodată şi ar scoate-o 
din adâncul valurilor, atunci va crede că omul este un 
penitent sfânt şi-i va cere iertare. 

— Blestemat, blestemat, gemea el. Dumnezeu m-a pe¬ 
depsit şi m-a bătut cu o minune, după atâta vreme. Iată 
aci cheia, înghiţită de peşte, găsită în burta peştelui, semn 
al Domnului, de izbăvire pentru acela, de osândire pen¬ 
tru mine, care l-am batjocorit pe sfânt şi m-am blestemat 
să ard în focul iadului, căci pentru a-i cere iertare e prea 
târziu! 

Şi pescarul îşi propti iar coatele pe masă înfigându-şi 
mâinile în păr. Cât de emoţionaţi au fost atunci cei doi 
prieteni! 

— Anima mea laudabit te, grăi Liberius către cer, el 
indicia tua me adjuvabunt! Pescarule, se adresă el apoi omu¬ 
lui zdrobit, fii bucuros că ţi-a fost trimisă cheia ca semn 
că tu l-ai găzduit pe cel căruia i se vor da în stăpânire 
puterea cheii şi dreptul de a lega şi dezlega. El te va dez¬ 
lega şi te va ierta că nu l-ai recunoscut şi că cele întâm¬ 
plate odinioară le-ai făcut, ce-i drept, după voinţa lui, dar 
cu ură. Nu-i prea târziu să-i ceri iertare. Mâine, cum se 
crapă de ziuă, ne vei duce la stâncă, adpetram, ca să-l co¬ 
borâm de acolo pe cel în căutarea căruia am fost trimişi, 
iar al doilea drum al tău te va dezlega de primul. 

— Ah, scumpi şi sărmani domni! oftă pescarul. La ce 
ne foloseşte drumul ăsta? II voi face, şi poate că va trebui 
să-l fac veşnic, ca osândă, du-te-vino pentru vecie. Dar 
cum puteţi nădăjdui să-l găsiţi pe sfânt acolo unde l-am 
părăsit acum douăzeci de ani...? 

— Şaptesprezece, îl corectă Probus, şaptesprezece sunt, 
prietene pescar. 


265 



— Şaptesprezece ori douăzeci! se jelui el. Ce-are a 
face? Nu vă închipuiţi că ar fi putut birui măcar unul, nici 
a douăsprezecea parte dintr-unul! L-am lăsat pe stânca 
golaşă pradă tuturor nevoilor; doar una dintre acestea 
şi-ar fi fost de-ajuns să ucidă orice nădejde. De nu l-au 
omorât de îndată trăsnetul şi vânturile, atunci a făcut-o 
foamea, şi asta încă mai iute decât frigul. Câteva rămăşiţe 
de oase, asta-i tot ce vom găsi pe vârful stâncii, şi Domnii¬ 
le voastre o să le puteţi duce ca relicve, la Noul Ierusalim. 
Eu însă nu le pot cere iertare, nici nu-mi pot afla de la ele 
izbăvirea, ci va trebui să vâslesc veşnic între stâncă şi mal, 
pentru răscumpărarea păcatului meu. 

Atunci domnii se uitară unul la altul surâzând, clăti¬ 
nam şi din capete şi mai şi râseră puţin, cu umeri cu tot. 

— Omule, vorbeşti după cum te taie capul, spuse pre¬ 
latul, iar prietenul său mirean adăugă: 

— Şovăielnicule, priveşte-ţi soţia! 

Aşa cum stătea îngenuncheată, cu mâinile împreunate 
sub bărbie, inima îi era atât de plină de credinţă şi feri¬ 
cire, încât în jurul capului se desluşea limpede ceva mai 
multă lumină decât altminteri, în obscuritatea de opaiţ a 
odăii. 



Regăsirea 



eştele n-a fost gătit, nici mâncat; presupun că 
toţi au socotit necuviincios să-l împăneze şi 
să-l mănânce pe purtătorul cheii şi că domnii 
s-au mulţumit cu pâine şi vin. In sărmanul 
suflet al pescarului nici n-ar mai fi rămas loc de supărare 
pentru pierderea preţului tocmit, plin cum era de înfri¬ 
coşare că va trebui să plutească veşnic între mal şi piatră, 
pentru că nu-1 recunoscuse pe sfânt. Cu toate astea îşi pri¬ 
mi banii, pentru că, mărinimoşi, oaspeţii ţinură să plăteas¬ 
că, oricum, preţul pentru cele comandate, şi astfel omul 
îşi găsi liniştea în privinţa acestui punct secundar, oricâtă 
grijă îl va fi împovărat pe lângă asta. 

Lumina credinţei din jurul capului nevestei o socotea 
drept o chestiune a ei, personală, pe de-a-ntregul produs 
al exaltării, care n-aducea nici o dovadă împotriva con¬ 
vingerii că pe piatră nu se va găsi absolut nimic din cer¬ 
şetor sau doar nişte resturi de care îi era groază. înfricoşat, 
ruşinat şi pedepsit prin găsirea cheii, se temea să pornească 
din nou spre locul nelegiuirii lui pline de răutate, se te¬ 
mea şi de dezamăgirea domnilor, care îi aştepta după 
mari eforturi; căci nu era lucru de nimic să-i cocoaţe pe 
stâncă pe nobilii încărcaţi de ani şi apoi, după o călătorie 
atât de lungă, ar fi stat în faţa unei ţinte care era cu ne¬ 
putinţă să mai aibă ceva de oferit. 


267 



în felul meu, împărtăşesc îngrijorarea omului nemilos. 
Căci ştiu, şi cu mine o ştiţi şi voi, cei cărora v-am povestit 
totul, către ce încercare se îndreptau cei ce avuseseră îm¬ 
preună parte de revelaţie şi însărcinare! Prevăzător, ca st㬠
pân al povestirii, aş putea, ce-i drept, să mă consolez că 
încercarea era în fond doar o glumă şi totul s-a sfârşit cu 
bine. Şi totuşi, aştept cu strângere de inimă marea nedu¬ 
merire şi tulburare pregătite deocamdată, acolo, la ţintă, 
încrederii. 

Femeia evlavioasă aşternuse mesagerilor, în bucătărie, 
salteaua mare din patul conjugal şi pe ea cei doi sau doar 
unul culcat, iar celălalt moţăind pe-un scaun apucară c⬠
teva ore de somn nerăbdător. Dar abia se crăpă de ziuă 
că erau deja treji, îi cerură pescarului apă pentru înviorare, 
luară câteva linguri de supă cu rântaş adusă de femeie 
şi-apoi nu mai zăboviră. Drumul scurt până la mal îl par¬ 
curseră călare pe catâri, conduşi de pescarul care, prost 
dispus, ducea scara, un târnăcop şi nişte funie împletită. 
Servitorul roman însă, cu tot clătinatul din cap al pesca¬ 
rului, trebuia să ducă de căpăstru catârul alb şi să aştepte 
cu el la mal. Nişte merinde, pâine şi vin, precum şi straie 
demne pentru cel ce avea trebuinţă de ele, mai erau încăr¬ 
cate pe spinarea catârului bălan. Toate acestea, precum şi 
bucatele, băutura, împreună cu uneltele au fost puse-n 
barcă. Liberius însă purta, cu colţul gurii atârnând smerit, 
cheia. 

Aşa îi duse pescarul spre larg, vâslind şi, în răstimpuri, 
oftând din greu, pe ape liniştite - o oră? Chiar două? 
Abia dacă luau seama. Scrutau apa în căutarea stâncii pe 
care le-o anunţase mielul şi care, în cele din urmă, apăru 
în depărtarea goală, gri-roşcată şi pleşuvă, un stei de for¬ 
mă conică, foarte înalt - „ Kepha “, cum murmură cu evlavie 
clericul, „ Petra “, cum adăugă el, cu mâinile împreunate. 


268 



însă Probus spuse, când se mai apropiaseră: 

— încă nu văd nimic şi pe nimeni acolo sus, pe piatră. 
Accentuă „încă“ şi totuşi prietenul lui îl mustră cu un 
aspru: 

— Fii răbdător! 

— Sunt, răspunse Anicius. Dar încă nu desluşesc nici 
o colibă ori vreun alt adăpost, şi nici vreo siluetă ome¬ 
nească, acolo sus. 

— Cu ce şi din ce, grăi în barbă pescarul neconsolat, 
să-şi fi înjghebat acolo un adăpost? 

Liberius nu-i dădu atenţie. 

— Vâsleşte, porunci el, mai tare. Trage la stâncă, să ne 
căţărăm pe ea fără zăbavă. 

— Da, să ne căţărăm, repetă apăsat prietenul lui, cu 
toate că, fiind cel mai corpolent, avea de ce să-şi facă griji 
cu urcuşul. De fapt era un lucru cu mult mai uşor de spus 
decât de făcut pentru bărbaţi de peste cincizeci de ani. 
Pescarul putea foarte bine să acosteze şi să lege barca; mai 
putea, după încercări obositoare şi nereuşite, să-şi agaţe 
cumva scara cu cârlige de două ieşituri ale stâncii, până la 
care ajungea aceasta, în aşa fel încât, puţin depărtată de 
peretele nu tocmai vertical, oferea un urcuş cu trepte, os¬ 
cilant, dar destul de sigur. Este însă cunoscut că nu ajun¬ 
gea nicicum până sus, la platou, iar sarcina de a-şi duce 
oaspeţii nu numai dincolo de trepte, ci mai departe, peste 
bucata de stâncă goală ce mai rămânea de biruit, se do¬ 
vedi de fapt, pentru pescarul şi aşa deznădăjduit, nu mai 
uşoară, ci mult mai grea decât îşi închipuise vreodată. 

îi legă pe toţi trei cu funia şi stabili urcarea pe scara în 
balans, în aşa fel încât el venea primul, Liberius îl urma 
şi Anicius încheia şirul. Greu îi venea bărbatului păcătos, 
neîntărit de credinţă, să-i tragă şi să-i proptească chiar şi 
pe scară, şi cu atât mai mult după ce aceasta se sfârşi, pe 


269 



ultima parte a stâncii, până sus, unde nu mai era loc 
dinainte ştiut, de pus pas după pas. Cu târnăcopul încerca 
uneori să facă, pentru cei ce se căţărau în urma lui, un 
biet prag, abia conturat. Ei îl foloseau cât puteau de bine, 
gâfâind, întâi pentru mână şi-apoi pentru picior. Cu res¬ 
piraţia întretăiată şi năduşiţi, în ciuda frigului, ajunseră 
căţărându-se, unul după altul, sus, pe platoul stâncii, se 
ridicară în picioare şi îşi siliră privirile să caute-n jur -, 
pescarul o făcea ostenit şi fără să se aştepte la nimic, 
domnii însă lacom, cu ochii larg deschişi. 

Nu era nimic mai mult de văzut aici decât fusese de 
jos, de la distanţă - goliciune, pe-un loc pustiu, unde ajun¬ 
seseră după atâta strădanie. Decepţie derutantă, ruşine şi 
profundă mâhnire îi năpădi. Vestirea şi îndrumarea, pri¬ 
mite deopotrivă, îi înşelaseră şi îşi bătuseră joc de amân¬ 
doi? Era oare cu putinţă ca spusele mielului, confirmate 
până în acest punct, la sfârşit şi la ţintă, să se dovedească 
a fi minciună? Involuntar, Probus şi Liberius se prinseră 
de mâini şi şi le strânseră. 

Făcură asta înainte de a vedea, în acelaşi timp cu pes¬ 
carul, mişcându-se de la mijlocul platoului spre marginea 
lui, un lucru, o fiinţă, o creatură vie, cu puţin mai mare 
ca un arici, pe toate cele patru membre, apoi ridicată în 
două, apoi lăsându-se din nou pe cele din faţă. Mersul ei 
era ca o fugă, dar oriîncotro se-ndrepta nu găsea nici o 
ascunzătoare. Un obiect se afla totuşi, acolo, la margine 
de tot, pe jumătate mâncat de rugină, iar pe acesta pes¬ 
carul îşi oprise privirea. 

— Cătuşa! exclamă el. 

Dar de pe buzele prietenilor veni un strigăt înăbuşit: 

— Creatura! 

Mâinile pe care şi le strângeau prinseră să le tremure. 
Cu cele libere îşi făceau cruce. 


270 



— Vă este cunoscută, îl întrebă Liberius pe pescar, după 
soiul ei, această creatură care fuge? 

— Nu, Domnule, răspunse el. Văd ceva de felul ăsta 
pentru prima oară. Nu era nici urmă de asta pe piatră, 
când l-am adus aici pe sfânt. 

— Şi ce-nseamnă, vru să ştie Probus, strigătul pe care 
l-ai scos, legat de obiectul de-acolo? 

— E cătuşa de fier, exclamă pescarul, mâncată de vre¬ 
me, pe care eu i-am prins-o odinioară sfântului de picior 
şi a cărui cheie am aruncat-o blestemând, în largul lacu¬ 
lui - de unde a-nghiţit-o peştele. Voi, domnilor, o ţineţi 
acuma aci, şi-acolo-i fieru’, încuiat, dar nu mai e nimeni 
prins de cătuşă. Sfântul a lepădat-o. Poate s-a-nălţat la cer. 

— Nu intr-acolo a fost îndrumarea noastră, răspunse 
trist prezbiterul. S-a înălţat acolo numai El, cel ce şi-a 
întemeiat biserica pe piatră. Simt destulă amărăciune că 
găsim stânca goală, în ciuda celei mai dulci vestiri. De prea 
puţin folos ne este să ne amorţim durerea cu conjecturi 
nepermise. 

— Goală, zici tu, interveni Probus, dar vorba asta nu-i 
cu totul pe măsura adevărului. Cu totul şi cu totul goală, 
şi fără vreo urmă a celui pe care am fost trimişi să-l cău¬ 
tăm, nu este stânca. Acolo zace cătuşa de fier pe care a 
purtat-o. El însuşi e nevăzut. Dar se cuvine oare ca noi, 
creştini fiind, să punem nevăzutul pe aceeaşi treaptă cu 
nefiinţa? Să ne arătăm şovăielnici în credinţă şi să nu ne 
menţinem convingerea că în spatele golului, al nimicului 
aparent, trebuie să fie ascunsă confirmarea? Intr-adevăr: 
numai cu acea creatură fugară a Domnului de-acolo, de 
lângă fiare, este însufleţit locul indicat de miel. Nu era 
aici când alesul şi-a început şederea pe stâncă, dar acum 
este aici. Să ne apropiem de ea. 

— Este foarte zbârlită, spuse Liberius cu silă. 


271 



— Este, întări Probus. Dar comportarea ei vădeşte mai 
mult sfiala decât soiul rău. N-avem de ce să ne temem de 
ea cine ştie dacă n-am avea cumva ceva de sperat de la 
ea? Să ne apropiem! 

Şi pentru că îşi ţinea încă de mână prietenul, îl trase 
după el pe cel ce se împotrivea, spre marginea platoului, 
către fiarele ruginite şi fiinţa ce şedea alături. Dar cât de 
mare le fu amândurora uimirea, şi a pescarului, cum li se 
tăie suflarea şi rămaseră împietriţi, când creatura îşi întinse 
unul dintre scurtele ei membre din faţă ca pavăză împo¬ 
triva apropierii lor, şi o voce neîndoielnic omenească, ve¬ 
nind de pe buzele acoperite cu păr zburlit, le izbi urechea: 

— Plecaţi de lângă mine! Duceţi-vă cu bine! Nu tulbu¬ 
raţi penitenţa celui mai mare păcătos al Domnului! 

Consternaţi se uitară domnii unul la altul. Mâinile de 
care se ţineau se strânseră şi mai tare. Prelatul bătu o cru¬ 
ce cu cheia. Grăi: 

— Vorbeşti, creatură. Se poate oare deduce din asta că 
faci parte din omenire? 

— Sunt în afara ei, veni răspunsul. Plecaţi din locul 
care mi-a fost dat, ca prin nemărginită penitenţă să ajung, 
poate, totuşi, la Dumnezeu! 

— Creatură dragă, interveni şi Probus, nu vrem să-ţi 
disputăm locul. Află însă că şi noi am fost îndrumaţi c㬠
tre acesta prin cea mai dulce viziune dublă, şi că ni s-a 
făgăduit să-l găsim aici pe cel ales de Dumnezeu. 

— Aici nu-1 găsiţi decât pe cel ales de Dumnezeu să-i 
fie cel mai josnic, cel mai groaznic păcătos. 

— Şi asta, răspunse cu politeţe urbană Anicius, este o 
întâlnire interesantă. Insă cel pe care-1 căutăm şi suntem 
trimişi să-l întâmpinăm, pe acesta L-a ales El drept vicar 
al Lui, episcop al episcopilor, păstor al popoarelor. Papă 
la Roma. Află: noi suntem romani, fii ai Noului Ierusalim, 


272 



unde tronul lumii stă gol, pentru că mintea oamenilor s-a 
tulburat la încercarea de a-1 ocupa. Noi însă. Sfinţia sa şi 
cu mine, am fost făcuţi să aflăm, de către un miel foarte 
înduioşător, în viziune dublă, că însuşi Dumnezeu a f㬠
cut alegerea cui să-i fie dat să lege şi să dezlege, şi că Alesul 
s-ar găsi într-o ţară îndepărtată, pe o piatră, pe acea piatră 
pe care, aşa spunea mielul lui Dumnezeu, o locuieşte de 
şaptesprezece ani. Noi nu-1 găsim, găsim numai cătuşa 
aceasta de fier, a cărei cheie a înapoiat-o lacul printr-un 
peşte şi în locul Alesului te găsim pe tine. Te conjurăm, 
ne poţi da vreo veste despre el? 

— Opreşte-te! strigă Liberius copleşit brusc de frică, 
luându-1 de braţ pe cel ce vorbea. Dar în acelaşi timp se 
întâmplă că din ochii creaturii, peste chipu-i păcătos, po¬ 
cit, văzură rostogolindu-se două lacrimi. 

— Tu plângi, scumpă creatură, spuse Probus, care nu-şi 
putea nici el stăpâni lacrimile în faţa acestei privelişti. 
Mai mult decât darul vorbirii, plânsul tău dovedeşte că 
faci parte din omenire. Pe sângele Mielului, ai fost oare 
un om, înainte de a avea parte de înfăţişarea prezentă?! 

— Un om, chiar dacă în afara omenirii, veni răspunsul. 

— Şi ai primit botezul? 

— Un abate cucernic mi l-a dat şi m-a botezat cu nu¬ 
mele lui. 

— Cu ce nume? 

— Nu întreba! strigă Liberius în culmea spaimei şi c㬠
ută să se pună, cât era de lung, între prieten şi făptură. 
Aceasta însă răspunse: 

— Gregorius. 

— înfiorător! exclamă clericul şi căzu în genunchi, 
acoperindu-şi faţa cu amândouă mâinile. 

Spre el se aplecă însoţitorul său, care, cu toate că avea 
statura mult mai scundă, acum îl domina. 


273 



— Să ne ţinem firea, amicei spuse el. Este o mare, recu¬ 
nosc, ciudată, dar emoţionantă minune, în faţa căreia 
minţii noastre nu-i rămâne decât să abdice. 

— Este batjocura diavolului şi nălucirea iadului! iz¬ 
bucni celălalt cu palmele acoperindu-i încă faţa. Fugamus! 
Suntem bufonii diavolului! Dumnezeu n-a ales un ani¬ 
mal zbârlit ca episcop al Lui, chiar dacă îşi atribuie de-o 
sută de ori numele alesului! Să fugim de-aici, să fugim 
din locul farsei infernale! 

Sări în picioare şi vru s-o ia la goană. Probus îl ţinu 
bine de haină. In spatele lor însă auziră spunându-se cu 
modestie: 

— Odinioară am studiat grammaticam, divinitatem şi 
legem. 

— Auzi? întrebă Probus. Nu numai că vorbeşte şi plân¬ 
ge, dar este şi pe deplin pregătit ştiinţificeşte să lege şi să 
dezlege. Ai face bine să-i dai cheia. 

— Nunquam! strigă celălalt scos din fire. 

— Liberius, insistă însoţitorul cu blândeţe, aminteşte-ţi 
de femeia din colibă, care l-a recunoscut pe sfânt sub stra¬ 
iul de cerşetor şi în jurul creştetului căreia am văzut lic㬠
rind lumina credinţei! Să ne facem de ruşine în faţa ei şi 
să ne încăpăţânăm nerecunoscându-1 pe Ales într-o formă 
micşorată? Să ne pierdem încrederea în făgăduiala precisă 
a mielului? 

— De la început, replică Liberius, a fost ceva necon¬ 
cordant în viziunile noastre, deoarece tu afirmi că ai v㬠
zut sângele mielului prefăcându-se în roze, în timp ce 
mie această manifestare mi-a fost refuzată. 

— Ai explicat, răspunse Probus, că în calitate de fiu şi 
domn al bisericii, nu ai nevoie de asemenea cârje pentru 
credinţă. 

— Asta sunt, strigă Liberius. Un slujitor al bisericii, un 
păzitor al sacrei sale demnităţi. Tu însă eşti un laic şi, ca 


274 



atare, incapabil să-mi împărtăşeşti sentimentele. îţi vine 
uşor să te desfeţi întru credinţă, în timp ce simţul meu de 
reprezentare se zvârcoleşte de ruşine. Sunt trimis, cu tine, 
să-l întâmpin pe Episcopul episcopilor. Părintele prinţilor 
şi regilor, Cârmuitorul pământului, ales de Dumnezeu. 
Să mă întorc strângând la piept o arătare abia un pic mai 
mare ca un arici, să o încoronez cu tiara, să o aşez în sediu 
gestatoria şi să pretind oraşului şi lumii să o venereze ca 
Papă? Turcii şi păgânii şi-ar bate joc de biserică. Biserica... 

Se opri. în spatele lui se spunea: 

— Să nu vă indigneze statura mea. Hrana de copii şi 
chircirea în faţa furtunilor cerului au micşorat-o astfel, 
înălţimea îmi va reveni. 

— Auzi? Auzi? triumfă Probus. Aspectul lui este în 
stare de îmbunătăţiri. Tu însă, prietene, scoţi în evidenţă 
mult prea unilateral simţul de nobleţe al bisericii şi uiţi 
de popularitatea ei, pentru care Dumnezeu, după cum se 
pare, dă aici un exemplu puternic. La alegerea capului ei 
nu are importanţă nimic din ceea ce ne rânduieşte după 
rang în lumea asta, nici sângele, nici neamul, nici origi¬ 
nea, nici măcar dacă cineva a fost sfinţit preot. Cel mai 
mărunt şi mai neînsemnat, numai să fie botezat creştineşte 
şi nu eretic, schismatic sau bănuit de simonie, poate ajun¬ 
ge Papă, doar ştii... Iar tu, făptură penitentă, îl cunoşti pe 
omul de colo, cu barbă încărunţită? 

— El m-a adus în acest loc. 

— Şi tu ai purtat cătuşa asta de fier? 

— Am purtat-o până mi-a căzut, din pricina micşorării 
mele. Nu era nevoie de nici un fier ca să mă ţină la peni¬ 
tenţa mea. Eu însumi ţineam de ea, cu mână fermă şi ne¬ 
strămutată. Vinovăţiei mele i-a fost dat să se concentreze 
în orice luptă peste limitele obişnuite. 

— Te crezi pregătit să dai curs alegerii? 


275 



— Pentru mine n-a fost loc printre oameni. Dacă ne¬ 
mărginita îndurare a lui Dumnezeu îmi hotărăşte locul 
deasupra lor, atunci vreau să-l iau, plin de recunoştinţă că 
pot lega şi dezlega. 

— Cardinalule-Prezbiter de la Sancta Anastasia sub 
Palatio, spuse Probus cu respect, şi se înălţă cât putu lângă 
mult mai lungul său prieten, dă cheia acestei făpturi a 
Domnului! 

Acum Liberius nu se mai împotrivi. 

— Et tibi dabo claves regni coelorum, şopti el, lăsându-se 
în genunchi şi oferind penitentului ceea ce adusese peş¬ 
tele în colibă. Cu braţele pipernicite, primitorul strânse 
cheia la pieptul lui grunjos. 

— Iubiţi părinţi, spuse el, vă dezleg. 



Transformarea 



otărâră ca acela care îl adusese aici, sus, pescu¬ 
itorul, să-l coboare din nou în braţele lui, pe 
ales, până la barcă. Foarte greu era coborâşul, 
aproape încă şi mai greu decât suişul, dar 
ajunseră cu bine toţi patru, peste stânca golaşă, la scara de 
frânghie, şi pe ea în jos, la luntre, pe a cărei banchetă cir¬ 
culară purtătorul cheii fu aşezat cu grijă, şi-apoi pescarul, 
îmbărbătat de speranţa că nu va mai rătăci veşnic între 
stâncă şi mal, prinse să vâslească din răsputeri către casă. 

Chinuit de grijă, Liberius îl observa pe penitentul de 
pe stâncă şi tare mă-ndoiesc că şovăiala lui Probus la ve¬ 
derea papei, acolo, pe banchetă, rămânea cu mult în ur¬ 
ma celei a prietenului său, clericul. Şi sufletul lui era plin 
de teamă ascunsă din cauza reprezentării, cu atât mai mult 
cu cât îşi luase o mare răspundere şi trebuia să se întrebe, 
cercetându-şi creştineşte conştiinţa, dacă nu cumva îndrăz¬ 
neala comportării sale fusese determinată de trufie, adică 
de mândria pentru miracolul rozelor, de care numai el 
avusese parte. De altfel, văd bine că strângerea de inimă 
a celor din barcă se reflectă şi pe faţa celor ce ascultă aceas¬ 
tă poveste. Numai eu, ca povestitor ce ştie totul dinainte, 
sunt tare vesel şi fără grijă, pentru că îmi este cunoscut cât 
de uşor şi de firesc dilema - contradicţia asta dintre sluţe- 
nia pipernicită a lui Gregorius şi înălţimea slujbei la care 


2 77 



era chemat - s-a rezolvat pe drum şi cum, spre satisfacţia 
şi liniştea domnilor romani, după ce trecuseră abia două 
ore, împreună cu ei, în barcă, nu mai şedea acel lucru al 
naturii zbârlit, grunjos şi zbârcit, ci un bărbat respectabil, 
pe la patruzeci de ani, ce-i drept cu păr lung, negru şi 
obraz năpădit de barbă neagră, fără ca asta să-i poată întu¬ 
neca cu totul nobleţea trăsăturilor. 

Cum s-a produs refacerea? In realitate nimic nu putea 
fi mai simplu şi mai uşor de înţeles. După şaptesprezece 
ani de supt la bătrânul sân matern al pământului, era su¬ 
ficient să-i atingă din nou buzele o hrană superioară ca 
să-l readucă pe sugarul pietrei în rândul omenirii adulte. 
Foarte credibil că naturii lui îi era cunoscut acest lucru. 

— Mi-e foame şi sete, spuse el după câteva bătăi de 
vâslă ale luntraşului şi, ruşinaţi că în descumpănirea lor 
nu se gândiseră ei înşişi să-l ospăteze, îi dădură vinul şi 
pâinea albă aflate-n barcă. El mâncă din pâine, bău din 
vin şi chiar din acea clipă, începu liniştit şi domol, vreau 
să spun: fără să facă mare vâlvă şi, vă asigur, fără ca mar¬ 
torii oculari să se mire sau să se înfricoşeze, să se-mplinească 
transformarea care ni-1 restituie pe Grigors, învăţăcelul 
abatelui de la Agonia Dei, biruitor în luptă cu balaurul, 
ajuns între timp bărbat matur, încât nu ne mai rămâne 
decât să dorim ca foarfecă şi briciul să-nlăture părul mare 
ce-i învăluie capul, ca să putem vedea din nou, cu toată 
claritatea, faţa cunoscută, reproducerea plină de gravitate 
a trăsăturilor pline de farmec ale lui Wiligis şi ale Sibyllei. 

Pentru că era gol, îi oferiră, cu gingaşă grijă, haină de 
postav alb adusă cu ei, cu pelerină scurtă, alături de ca¬ 
lota bisericească. Aşa era îmbrăcat când au ajuns la mal, 
şi aşa a-ncălecat catârul bălan, cu frâu alb, ce aşteptase 
acolo împreună cu catârii domnilor, păziţi de servitorul 
roman. Şi tot astfel a călărit peste ostrov, împreună cu cei 


278 



ce-1 regăsiseră, până la coliba pescarului, unde femeia lui 
ofilită l-a primit în genunchi şi, după ce a descălecat, i-a 
udat picioarele cu lacrimile ei. 

— Ai fost bună cu mine, femeie, spuse el aplecându-se 
către ea, când am vizitat coliba, data trecută. N-am uitat 
cum m-ai adus îndărăt din ploaie şi m-ai trezit de dimi¬ 
neaţă, ca să nu pierd plecarea spre locul destinat mie. 

— Ah, sfinte domn, suspină ea, nu merit amintirea şi 
laudele voastre, căci Dumnezeu îmi ştie păcatul. Când 
v-am apărat, în zilele acelea, de vorbele nedrepte ale pes¬ 
carului, el m-a învinuit că sunt atrasă trupeşte de voi 
într-un fel destrăbălat, dar eu am tăgăduit învinuirea, cu 
făţărnicie, cum mărturisesc azi. Căci, într-adevăr, ochii 
mei îşi făceau de lucru cu mădularele voastre de sub stra¬ 
iul de cerşetor şi cu chipul vostru nobil şi desfrânarea era 
motivul binelui ce v-am arătat, eu, ticăloasa. 

— Este un lucru neînsemnat, răspunse Gregorius, şi 
nu merită discuţia. Rareori se întâmplă să nu aibă drep¬ 
tate cel ce scoate la iveală păcătoşenia din fapta bună, dar 
Dumnezeu priveşte cu îndurare fapta bună, chiar dacă îşi 
are rădăcina în porniri trupeşti. Absolvo te. 

Aşa grăit-a. Era primul exemplu al extraordinarei in¬ 
dulgenţe pe care avea s-o arate ca papă, atât de consolatoare 
pentru toţi oamenii şi revoltându-i numai pe rigorişti. 

Femeia era fericită. Cred că din iertarea lui ea des¬ 
prindea permisiunea să-l mai iubească şi azi, oarecum 
trupeşte. Pe el însă, îl apăsa o singură grijă, care, în şapte¬ 
sprezece ani de vitregii de pe stâncă, îl părăsise numai în 
somn şi pe care o punea mai presus de toate, chiar şi de 
continuarea călătoriei spre Roma, dorită fără întârziere de 
cei doi domni, chiar şi de tunsul părului şi al bărbii, trea¬ 
bă potrivită pentru feciorul lor de casă. Era supărarea pen¬ 
tru tăbliţa pe care, în dimineaţa când a fugit după pescar. 



o uitase pe patul de stuf din şopronul unde înnoptase; şi 
întrebă stăruitor unde a rămas. Era cineva în stare să-l li¬ 
niştească? 

— Ah, sfinte domn, spuse pescarul, v-am adăpostit în 
noaptea aceea pe măsura vorbelor mele grosolane. Şopro¬ 
nul unde v-am trimis în orbirea mea era o dărăpănătură. 
Doar douăsprezece săptămâni după ce-aţi mers cu mine 
s-a mai ţinut, dar într-o zi l-a bătut vântul şi s-a dărâmat. 
Acoperişul şi pereţii i-am ars în foc, şi locul unde era coş- 
melia - vedeţi doar -, e părăginit şi gol, nu cresc decât ur¬ 
zici şi buruieni pe-aici. Cum am putea găsi, după atâţia 
ani, măcar un ciobuleţ din lucrul pe care l-aţi uitat aci, 
odinioară? O, vai, la ce bun să-l mai căutăm? A putrezit 
de mult şi 1-a-nghiţit pământul, lăsaţi orice nădejde c-ar 
putea să fie altfel. 

— Ia aminte, omule, interveni Liberius cu asprime, că 
ai vorbit foarte asemănător când ţi-am cerut să mergi cu 
noi la piatră! Pe nimeni şi nimic, aşa ziceai văicărindu-te, 
nu putem nădăjdui să mai găsim acolo. Şi cu câtă putere 
ţi-a dat Dumnezeu în vileag necredinţa! 

— Sfântul Părinte, adăugă Probus, a pierdut un giu¬ 
vaer. Aduceţi târnăcopul şi lopata. Să ne apucăm chiar 
acum să săpăm după el. 

Dar Gregor se opuse: 

— Numai mie, uneltele! porunci el. Apoi duceţi-vă în 
colibă! Voi săpa singur şi nu doresc nici un martor la ce 
fac. 

— Cer îngăduinţa să atrag atenţia Sanctităţii Voastre, 
se amestecă Liberius, că n-ar corespunde demnităţii Bise¬ 
ricii dacă aţi mânui aici lopata şi aţi răscoli pământul cu 
sudoarea frunţii Voastre. Nici chiar a noastră, a trimişilor, 
nu este această muncă, ci a pescarului şi a servitorului 
nostru. 


280 



— Am spus, replică Grigors, şi s-a întâmplat după voia 
lui. 

Cu mânecile suflecate împlânta hârleţul în pământ, ba 
ici, ba colo, unde dormise odinioară şi scormonea înge¬ 
nuncheat, cu mâinile-n ţărână, încât s-ar putea spune că 
niciodată un om nu şi-a căutat cu o râvnă mai fierbinte 
dovada şi înscrisul stării sale păcătoase. Urzicile îi muşcau 
mâinile dar el nici nu băga de seamă şi Dumnezeu îi răs¬ 
plăti strădania, arsurile şi sudoarea, căci iată, din gunoi şi 
putregai, îi sclipi în faţă şi scoase afară, atât de strălucitoare 
şi curată de parcă tocmai atunci ar fi ieşit din mâna meş¬ 
terului, cu cerneala deloc decolorată, zestrea copilului, 
scrisoarea îndurerată a vinovăţiei mamei lui, pe care p㬠
mântul o păstrase tot atât de mult, cât o făcuse, mai îna¬ 
inte, credinciosul abate - timp de şaptesprezece ani. 

Acum o ţinea într-o mână, şi-n cealaltă cheia, iar în si¬ 
nea lui spuse stihul: 

Din a vieţii mele groază. 

Azi zăresc senina-Ţi rază - 
Doamne! cât de mult mă-ncântă. 

Alchimia Ta cea sfântă 
Ce din carne-ndurerată 
Ştie spiritul să scoată. 

Insoţirea-ntru păcat 
In cinstire s-a schimbat, 

Nevoinţei pământeşti, 

Să-i deschidă porţi cereşti! 



Foarte marele Papă 


angăt de clopote, susur de clopote, supra ur- 
bem, peste-oraşul tot, în văzduhu-i de sunet 
umplut! Cine trage clopotele? Nimeni altul 
decât spiritul povestirii, care vesteşte totodată 
că ele, cu trei zile înainte de intrarea celui ales, au început 
să sune toate de la sine şi n-au încetat s-o facă până ce, la 
Sfântu Petru, s-a încheiat încoronarea lui. Acesta este un 
fapt istoric - şi, cu toată frumuseţea lui miraculoasă, nu 
chiar pură plăcere pentru populatio urbis. Trei zile şi trei 
nopţi n-au putut fi oprite clopotele Romei, ele au sunat 
toate, fără excepţie, cu toată puterea, în toate locurile, iar 
să aibă tot timpul în urechi aceste colosale bubuituri şi 
clinchete nu era o încercare mică pentru oameni, asta-i 
limpede pentru spiritul povestirii. Era un soi de nenorocire 
sfântă şi calamitate, pentru a căror încetare sufletele mai 
slabe înălţau rugi către cer. Acesta însă era, după cum îmi 
dau seama bine, într-o dispoziţie prea festivă ca să dea 
ascultare unor rugi atât de mărunte; căci el îl conducea 
pe copilul ruşinii, soţul mamei sale, ginerele bunicului 
său, cumnatul tatălui său, fratele îngrozitor al copiilor lui, 
la scaunul Sfântului Petru şi era, asta o înţeleg, atât de miş¬ 
cat de neînţelesul propriu, încât acest zbucium se transfor¬ 
ma în puternică pendulare şi bătaie spontană a tuturor 
clopotelor celor şapte dioceze. Dar din această sublimă 



282 



năpastă, care-a făcut să crească cererea de bumbac şi, cum 
se-ntâmplă, a dus la dosirea mărfii de către negustori, pen¬ 
tru creşterea preţurilor, populaţia putea să-nţeleagă că era 
pe drum un papă de-o sfinţenie extraordinară. 

El străbătea creştinătatea pe un catâr alb, acoperit cu 
purpură, cu chipul curăţat de barbă, în toată frumuseţea-i 
masculină, şi zilnic creşteau ca număr cei ce-1 însoţeau în 
călătorie; căci mulţi capi ai bisericii, conţi, sau pur şi sim¬ 
plu cei doritori de plăcerea pelerinajului, voiau să participe 
la încoronare şi omagiere, alăturându-se pe drum cortegiu¬ 
lui. Faima de mare penitent, ce-şi petrecuse şaptesprezece 
ani pe o piatră şi acum fusese înălţat de Dumnezeu pe 
tronul-tronurilor, i-o lua-nainte pretutindeni, pe străzi z㬠
ceau bolnavi şi schilozi sperând în vindecare printr-o 
atingere sau măcar printr-un cuvânt ori o privire a lui. 
Istoria ştie că mulţi fură izbăviţi astfel de suferinţa lor - 
unii, printr-o moarte fericită, dacă, cu toată starea de infir¬ 
mitate avansată, se târâseră din paturile lor şi se culcaseră 
pe stradă. Alţii însă, care se atinseseră de poala veşmân¬ 
tului său, ori aveau parte chiar şi de la distanţă de bine¬ 
cuvântarea pastorală, aruncau cârjele şi bandajele şi anunţau 
proslăvind că niciodată nu se simţiseră mai bine. 

Vestita Romă îl primi cu ovaţii - în parte, cum este 
omeneşte, pentru că, odată ajuns, era de aşteptat ca nes¬ 
tăpânitele clopote să se potolească-n curând. El se apro¬ 
pia, aşa sunt informat, împreună cu admiratorii săi, pe 
Calea Nomentană, unde la a paisprezecea bornă se află lo¬ 
calitatea Nomentum, o reşedinţă episcopală. Până acolo 
îi fuseseră scoase deja în întâmpinare crucile, precum şi 
prapurii bazilicilor Romei, şi toate straturile poporului, cle¬ 
rul, nobilimea, breslele orăşeneşti cu flamurile lor, cetele 
rezerviştilor, coloanele de copii, în mâini cu ramuri de pal¬ 
mier şi de măslin, le găsi înşirate ca să-i ureze bun-venit. 


283 



Cu a lor laudem se amesteca îndepărtatul glas de aramă cu 
care clopotul lăcaşului din Nomentum lua parte la în¬ 
tâmpinare, fără intervenţie omenească. I se aduse la cuno¬ 
ştinţă miracolul şi el se bucură din inimă pentru această 
cinstire. Deoarece se întunecase, petrecu noaptea în casa 
episcopului şi abia a doua zi de dimineaţă, în fruntea 
unei procesiuni pline de cântări, şerpuind până departe, 
îşi făcu intrarea în oraş. Nu prin Poarta Nomentană intră, 
aşa citim, ci trecu de-a lungul zidurilor şi apoi peste Ponte 
Milvius, ca să ajungă astfel la Domul Apostolic. Spre cer, 
în sus, se avânta aici, din multe mii de guri larg căscate, 
cântecul de slavă: 

Popoare, bucuraţi-vă-mpreună, 

Iudeea, Roma şi Grecia, 

Egipteni, traci, persani, sciţi. 

Un rege domneşte asupra tuturor! 

Acesta era el, copilul găsit al abatelui, sugarul pietrei, 
numit rege peste toată această pestriţă nevoinţă pămân¬ 
tească şi pe care, în timp ce urca treptele largi de marmură 
către atriumul bisericii funerare, iar o mulţime nesfârşită 
de oameni umplea piaţa cu fântână din faţa sanctuarului, 
îl întâmpină cântarea preoţilor: „Benedictus qui venit in no- 
mine Domini'. In faţa întregului popor, pe lespezile din 
faţa intrării către paradisul împrejmuit de coloane, primi 
pe creştet, din mâinile arhidiaconului, coroana triplă a 
tiarei, pallium -ul pe umeri, cârja de arhiereu în mână şi 
inelul pescarului pe deget. Se zice că în acest timp sau 
chiar în timp ce intra în oraş, statuile de bronz ale apos¬ 
tolilor Pavel şi Petru, pe soclurile lor, ar fi ridicat cu bu¬ 
curie, sus de tot, însemnele lor, unul sabia pământului, 
celălalt cheia raiului. Asta rămâne nelămurit. Nici n-o 


284 



tăgăduiesc, nici nu fac o datorie din această credinţă. Gre- 
gorius însă fu-mbrăcat în straie multe: falda de mătase de 
un alb strălucitor, alba din pânză şi dantele, cu şnur auriu 
la şold, humerale brodate cu auriu şi roşu, pe deasupra cu 
trei veşminte liturgice, unul peste altul, fără a mai pune la 
socoteală stola, manipulus-n\ şi brâul lat, toate de mătase 
albă şi brodate cu auriu. Ii traseră pe el ciorapii papali din 
postav foarte gros şi încărcaţi cu broderii de aur, grei ca 
nişte cizme, îi atârnară la gât, de şnuml auriu, scânteietoarea 
cruce pontificală, îi puseră în deget inelul pescarului peste 
mănuşa de mătase, şi-n încheiere, peste toate cele nouă 
veşminte îi întinseră pe cel mai greu, mantia cu trenă, 
luminoasă ca purpura aurorii şi aurul amurgului şi care, 
de prea multă broderie scumpă, nu putea să fluture. Aşa 
fu aşezat în scaunul aurit, cu mânere, iar tineri în straie 
de mătase stacojie îl purtară de jur-împrejur, prin bazilica 
plină de credincioşi până la ultima lespede din marmură 
păgână a pardoselii; când acolo unde, sub acoperişul înalt, 
se-ntinde lungă şi largă nava centrală şi din depărtarea 
absidei orbeşte strălucirea mozaicului, când dincolo, unde 
sub aceeaşi greutate a acoperişurilor îşi deschide braţele 
transeptul cu coloane duble. 

La altarul principal îl purtară, deasupra mormântului, 
şi Grigors celebră misa încoronării sale, pentru că ştia 
foarte bine tot ritualul învăţat pe furiş, de timpuriu, de la 
tatăl său adoptiv, la mănăstirea Patimile Domnului. Mulţi 
episcopi şi arhiepiscopi şedeau în jurul lui şi străluceau ca 
stelele; mai erau şi destui alţi domni abaţi şi judecători. 
Cântul şi bucuria erau mari şi felurite. După aceea, în 
timp ce torentul de clopote încă mai dura, fu purtat de 
jur-împrejurul Pieţei Sfântu Petru, şi-apoi pe drumul tra¬ 
diţional, peste coline-n sus şi-n jos, prin arcele de triumf 
ale împăraţilor Teodosie, Valentinian, Graţian, Titus şi 


285 



Vespasian şi prin Regio Parionis unde, la palatul prefectului 
Cromatius se adunaseră evreii şi îl slăveau clătinând cape¬ 
tele, şi-apoi pe Sancta Via, pe lângă Colosseum, ajunseră 
la casa lui, Lateranul. 

Acum vă spun cum a fost. Abia apucase, în tăcerea 
binefăcătoare ce a urmat întoarcerii la linişte a clopotelor, 
să dezbrace cele mai multe dintre veşmintele de sărbătoare, 
că şi-ncepu să pască turma popoarelor şi să dăruiască bine¬ 
cuvântarea sa pestriţelor nevoinţe pământeşti. Gregorius 
al Pietrei se dovedi, după scurt timp, un foarte mare papă, 
săvârşi fapte măreţe, după cum arată inscripţiile atribuite 
semizeului Hercules, gravate pe soclurile anumitor coloane 
luate din altă parte, ale bisericilor romane. Nu ştiu ce să-i 
laud mai întâi: că s-a-ngrijit de întărirea, atât de necesară, 
a zidurilor aureliene şi că a fortificat din nou oraşe ca Ra- 
dicofani şi cel numit Orte, că a clădit biserici, poduri, 
pieţe, mănăstiri, spitale, un azil pentru copii găsiţi, că a 
pardosit atriul de la Sfântul Petru cu lespezi de marmură 
şi a împodobit fântâna de-acolo cu un edicul de coloane 
din porfir. Asta era puţin lucru. Căci nu ştia numai să 
apere şi să întemeieze, cu mână nestrămutată patrimoniul 
Sfântului Scaun, chiar şi-n Sardinia, în Alpii Cotici, Cala- 
bria şi Sicilia, ci adusese la ascultare şi pe suveranii şi ba¬ 
ronii îndărătnici de la şes, convingându-i, fie cu vorba bună, 
fie cu mijloace mai tari, să-şi predea castelele ca să le re¬ 
capete imediat ca feude ale bisericii, astfel că gentilomii 
liberi deveniră oameni de rând şi homines Petri. 

Şi cam asta să fie totul? Nici pe departe! Gândirea lui 
era atât de fermă încât, cu asprime necruţătoare i-a învins 
pe maniheişti, priscilieni şi pelagieni; pe lângă asta a în¬ 
frânt şi monofizismul eretic, i-a supus primatului Sfântului 
Petru pe încăpăţânaţii episcopi ai Iliriei şi Galiei, iar îm¬ 
potriva celor ce se lăsau plătiţi pentru a sfinţi preoţi pro- 


286 




cedă în aşa fel, încât această ticăloşie dispăru pentru câtva 
timp de pe pământ, aproape fără urmă. 

Aici vorbesc despre puterea lui, şi totuşi nu ea a fost cea 
din care i-a înflorit faima, ci blândeţea şi smerenia lui. El a 
fost primul care a separat onoarea şi sfinţenia serviciului 
divin de demnitatea sau nevrednicia celui ce îl adminis¬ 
trează şi a afurisit ex cathedra. severitatea excesivă a dona- 
tiştilor africani, care, ca şi cumplitul Tertulian, voiau să 
considere serviciul divin eficace numai în mâini de o cu¬ 
răţenie nepătată. Căci el spunea: nimeni nu este demn, iar 
el însuşi, din pricina cărnii sale, este cel mai nevrednic de 
demnitatea sa şi a fost înălţat la ea printr-o alegere ce se 
învecinează cu arbitrariul. Afirmaţia putea fi pe placul vre¬ 
unui hâtru sau căpos din grădina lui Dumnezeu, fireşte, ea 
se dovedi însă extrem de bine-venită pentru biserică, ap㬠
rând anticipat serviciul divin de orice desconsiderare, care 
i s-ar fi putut trage oricând de la slăbiciunea omenească. 

Răbdarea şi îndurarea lui erau pe măsura fermităţii 
sale, de care dădea dovadă când era nevoie; iar îndrăzneala 
de a cere mila dumnezeirii, în cazuri când cu greu s-ar fi 
ajuns la asta de la sine, stârnea vâlvă în toată creştinătatea. 
El şi nimeni altul a fost cel care l-a salvat din iad prin ru¬ 
găciune pe împăratul Traian, pentru că odată făcuse pe 
loc dreptate unei văduve disperate căreia îi fusese ucis 
unicul fiu. Asta a stârnit, pe de-o parte, chiar nemulţumire, 
şi umbla zvonul că Dumnezeu l-ar fi înştiinţat să nu se 
mai încumete a cere a doua oară ceva asemănător cu ceea 
ce s-a întâmplat o dată, când păgânul a fost mutat printre 
preafericiţi. 

Fie cum o fi: înclinarea lui Gregor de a dezlega a de¬ 
păşit-o de-a lungul vieţii sale pe aceea de a lega, şi din 
această dispoziţie au izvorât hotărârile şi sentinţele emise 
de pe scaunul de judecată care, la început, au stârnit 


287 



îndoială şi uimire, atât în sânul bisericii, cât şi în popor, 
până la urmă însă au dus întotdeauna la admiraţie. Astfel, 
el acordă libertate multă metodelor de iluminare din ţ㬠
rile depărtate, înapoiate. Acolo unde se mai aflau temple 
păgâne ele nu trebuiau distruse, ci numai idolii îndepărtaţi 
şi zidurile stropite cu agheasmă, ca înapoiaţii să se poată 
închina acolo unde se închinaseră şi până atunci, dar 
acum s-o facă în spiritul iluminării. Sfântul Petru, lămuri 
el, după cum bine se ştie, fusese construit de sus până jos 
din materialul circului groaznicului împărat Caligula şi 
deci, este făcut, aşa-zicând, cu totul şi cu totul din ocară şi 
ruşine -, sfinţit numai prin mormânt şi prin spiritul întru 
care se închină oamenii acolo. Despre spirit e vorba. 
Dacă în simplitatea lor, oamenii tăiaseră tauri pentru de¬ 
moni, să fie lăsaţi să-i taie şi să-i mănânce mai departe, 
numai că, de data asta, în cinstea unicului Dumnezeu. 

Ce de întrebări de tot soiul nu i se puneau! - şi la toate 
dădea răspunsuri memorabile. II întrebau dacă bolnavilor 
le este îngăduit să mănânce carne în post fără să facă po¬ 
meni. Le era îngăduit, dădu el lămurire, uneori necesitatea 
trece înaintea legii. II întrebară dacă un bastard poate 
deveni episcop. Poate, da, răspunse el. Dreptul tradiţional, 
într-adevăr, o interzice, este uşor de ştiut dacă ai studiat 
legeni, dar dacă cel nelegitim este om drept, evlavios şi cu 
mână nestrămutată, dacă împrejurările sunt stringente şi 
alegătorii toţi de acord, atunci dreptul nu are decât de 
câştigat, suportând o excepţie. Un călugăr din Geneva se 
îndeletnicea cu chirurgia şi tăia pe unde putea. Unei ţă- 
rănci îi scosese guşa şi îi recomandase să stea la pat. In loc 
de asta ea muncise şi murise. Mai putea acesta să-şi înde¬ 
plinească funcţia bisericească? Da, spuse Gregor. Ce-i 
drept, nu era chiar recomandabil ca un cleric să exercite 
un astfel de meşteşug, dar el nu acţionase din lăcomie de 


288 



bani, ci din omenie, dragoste pentru artă şi oroare faţă de 
guşă şi, pe lângă asta, dăduse prescripţii de prudenţă me¬ 
dicală faţă de a căror nerespectare nu putea face nimic. 
De aceea, după ce va ispăşi o uşoară penitenţă, va putea 
să citească din nou misa. 

Extrem de tulburătoare era chestiunea convertiţilor mu¬ 
sulmani din Canaan care, cu toată naivitatea, veniseră să 
se boteze împreună cu cele patru neveste ale lor, fiecare 
cu câte patru, pe lângă liota de copii. Puteau aceştia, pen¬ 
tru Dumnezeu!, să devină creştini? Asta îi pricinui papei, 
aşa spunea feciorul lui de casă, o noapte albă. Dar apoi 
îşi aminti de Abraham şi de ceilalţi părinţi care, sub ochii 
lui Iahve, nu trăiseră altfel decât turcii. Se ridică deci din 
pat şi dictă secretarului răspunsul: Evanghelia însăşi, fără 
a mai pomeni de cărţile Vechiului Testament, nu cuprin¬ 
de nici un cuvânt care să interzică neîndoielnic poligamia. 
Deoarece păgânilor, după legile cultului lor, li se cuvin 
mai multe soţii legitime, le vor putea păstra şi după creş¬ 
tinare, având pilda patriarhilor. Nu ar fi înţelept să se 
îngreuneze fără să fie nevoie convertirea, şi conflictele 
omeneşti ar fi inevitabile dacă li s-ar impune s-o ia cu ei 
numai pe una dintre soţii, dar pe celelalte şi pe copiii lor 
nevinovaţi i-ar izgoni înapoi în beznă, făcând astfel bise¬ 
rica să piardă o mulţime de suflete. Misiunea este îndem¬ 
nată să procedeze din acest punct de vedere. Dat la Roma, 
în zori, în Lateran. Gregorius P.M.m.p. 

Câtă vâlvă n-a stârnit edictul acesta! A ajuns până la 
traci şi sciţi. Dacă n-ar fi existat asprimea lui necruţătoare 
faţă de simonişti, eretici şi încăpăţânaţi tăgăduitori ai pri¬ 
matului papei ar fi fost acuzat de nepăsare. Pe de altă 
parte însă, el favoriza invocarea acestei acuze, declarând 
valabil o dată pentru totdeauna botezul cuiva ce trece de 
la erezie la biserică, pentru că, totuşi, fusese dat în numele 


289 



lui Cristos şi respingea rebotezarea, ceea ce i-a amărât rău 
pe mai mulţi episcopi din Asia şi Africa. O delegaţie din 
Cartagina care venise la el ca să-l mustre pentru folosirea 
abuzivă a omnipotenţei sale, o trimise îndărăt, ba îmblân¬ 
zi chiar excomunicarea Primatului în cazul acesta foarte 
recalcitrant, al Africii. Din această cauză aproape că s-ar 
fi ajuns la schismă, dacă Gregor n-ar fi dovedit tocmai 
atunci, printr-un preasfânt truc miraculos, aşa cum pre¬ 
zentase Moise unul în faţa faraonului, că Dumnezeu este 
de partea lui. Prin simplă atingere, a unit într-un singur 
tot lanţurile purtate de Petru, partea ierusalimică şi pe cea 
romană, astfel că formară un singur lanţ cu treizeci şi opt 
de inele. De aci se trage sărbătoarea lanţurilor Sfântului 
Petru, care nu poate fi lipsită de rădăcină şi origine, şi, 
prin urmare, confirmă ritualul acestei fapte. 

Cu asta reduse la tăcere unele cârteli privind nepăsarea 
lui sau le-o luă înainte. Şi totuşi, mai erau încă unii dintre 
aceia care susţineau că el vrea să ierte păcate de neiertat, 
ca adulterul şi desfrâul. Nu era aşa. Le prescrise păcătoşilor 
penitenţe destul de grele, dar nu dintre cele mai grele; 
acestea îi displăceau şi era împotriva lor. El însuşi trecuse 
prin penitenţa extremă şi fusese coborât de Dumnezeu la 
acea făptură grunjoasă, zbârcită şi mică, sugar al pământului, 
totuşi părerea lui era - şi îi sfătuia pe toţi duhovnicii şi ju¬ 
decătorii bisericeşti să o împărtăşească - să micşoreze po¬ 
vara păcătosului printr-o penitenţă blândă, astfel încât 
căinţa să-i fie dulce. Justiţia are mâna aspră şi bătătorită, 
însă lumea cărnii cere o mână, ce-i drept, nestrămutată, şi 
totuşi blândă. Cel care-1 prigoneşte pe păcătos cu prea 
mult zel poate obţine, cu uşurinţă, mai multă pagubă 
decât folos. Căci dacă celui ce caută îndurare i se dă o pe¬ 
nitenţă prea violentă, el se va descuraja, n-o va putea 
îndura şi se va depărta din nou de Dumnezeu, răsfăţat 


290 



cum este de diavol, pe care, din căinţă întoarsă pe dos, îl 
va sluji în continuare. De-aceea este o înaltă politică ca 
îndurarea să meargă înaintea justiţiei; căci ea creează în 
lumea spirituală măsura dreaptă prin care păcătosul este 
salvat, iar cel bun menţinut statornic, şi prin asta slava lui 
Dumnezeu să sporească tot mai mult în Imperiul Roman. 

Cine nu s-ar fi bucurat de asemenea învăţături? Ele 
aduceau mulţumire tuturor, cu excepţia câtorva rigorişti, 
pe care însă îi ţinea în şah autoritatea lui neobişnuită. Era 
şi foarte plăcut la vedere, aşa cum sunt adesea, din orice 
motive or fi, copiii păcatului: un bărbat splendid. 

„Ascultat cu plăcere", spune proverbul, „este cel iu¬ 
bit". Şi el era iubit până hăt departe-n Persia şi Tracia, 
pentru că era ascultat cu plăcere. Datorită edictelor sale 
uimitoare era numit „Oracolul apostolic"; dar de dragul 
blajinătăţii fu numit doctor mellifluus, adică: „învăţătorul 
care picură miere". 



Penkhart 


ama lui, mătuşa lui, soţia lui aveau doar un 
trup şi acesta era acum împovărat de ani grei, 
puterile şi culorile îi slăbiseră, căci tare mult 
se-nveşmântase, în tot acest timp, în trudă şi 
căinţă, bând fără contenire din apa umilinţei. Ceea ce îi 
impusese amantul-fiu, înainte de a părăsi ţara şi a pleca în 
călătoria de penitenţă, ea împlinise-n întregime cu trup, 
avere şi suflet răbdător, timp de mulţi ani, peste douăzeci 
la număr, or, totuşi, la plecarea lui, avea deja treizeci şi opt. 

El fusese pe-atunci încă foarte tânăr, şi la o vârstă mai 
matură s-ar fi purtat mult mai blând, mai ales dacă ar fi 
putut prevedea că Werimbald, vărul ei de departe, ce după 
dispariţia lui ajunsese Duce de Flandra-Artois, va profita 
grosolan de retragerea ei din cele pământeşti şi de dorinţa 
ei de a bea apa umilinţei, reducându-i pe toate căile ave¬ 
rea de văduvă, astfel că azilul pe care mai fu în stare să-l 
ridice la piciorul cetăţii, la drumul mare, era dintre cele 
mai sărăcăcioase, nu mai mult decât o baracă, neoferindu-i 
nici măcar o încăpere unde să doarmă separat. Ci dormea 
printre schilozii şi bolnavii strânşi de pe drumuri sau 
care-i bătuseră la uşa din scânduri; pentru ei era un înger 
cenuşiu, care le-aşternea să doarmă şi-i hrănea cu păsat şi 
lapte covăsit. 



292 



Aici o născuse pe-a doua fetiţă, pe o mână de paie, un 
copil care, ca şi Herrad, putea fi numit nepoata ei. O fe¬ 
meie, şi ea cu sarcină înaintată dobândită în păcat de la 
un măscărici hoinar cu care o prinsese bărbatul, o moşise, 
şi, doar după trei zile, când cea izgonită cu furca de gunoi 
născu la rândul ei, Sibylla se sculă din patul de lehuză 
şi-o ajută s-aducă pe lume un băiat. Gudula, această păc㬠
toasă, rămase cu ea şi-o ajută să-i aline pe suferinzi, să le 
spele rănile, să-i scalde şi să-i învelească. Crescând, o aju¬ 
tară şi fiicele ei, tot în straie cenuşii: Herrad, albă şi ru¬ 
menă ca mărul, se numea acum Stultitia, pentm că numele 
ei fusese prea mândru şi o botezaseră numai din greşeală; 
apoi şi a doua, numită Humilitas fără botez, din nou 
smeadă ca welşii, avea ochii negri cu licăriri albastre, se¬ 
mănând foarte mult unchiului-bunic Wiligis şi deci şi 
fratelui-tată, din care motiv Sibylla era mult mai severă 
cu ea decât cu Stultitia, ce cădea, ca aspect, în afara aces¬ 
tei înrudiri. 

Fiul femeii Gudula şi al măscăriciului primi la botez 
numele Penkhart şi îl purtă cu cinste. Căci el deveni foar¬ 
te destoinic, servitorul cel mai evlavios şi vrednic al azilu¬ 
lui, încă din adolescenţă, cu atât mai mult mai târziu, 
foarte priceput în multe meşteşuguri: tâmplar de paturi, 
lumânărar, cizmar şi sobar, şi încă prisăcar, grădinar şi 
dulgher atât de bun, că adăugă cabanei multe încăperi noi 
şi şoproane cu paturi, pentru ca stăpâna să poată primi 
mai mulţi nevoiaşi, să-i izoleze pe leproşi şi ea însăşi să 
poată dormi separat, numai împreună cu fiicele ei. Şi nu 
numai atât, ci lui Penkhart îi era dat să împodobească, cât 
se poate de ciudat, pereţii interiori ai azilului. Căci, de 
timpuriu, asta fusese plăcerea lui, dar nu una deosebită, 
ci doar la fel cu celelalte dibăcii, să deseneze cu cărbu¬ 
ne, ardezie, mină de plumb, chipuri, oriunde îl ispitea o 



suprafaţă goală, apoi să frece vopselele, pe care le ames¬ 
teca cu apă, albuş şi miere, iar cu ajutorul lor să aducă în 
faţa ochilor vieţuitoare şi cuvântătoare, ba chiar şi fiinţe 
mai înalte cum ar fi apostoli şi îngeri, foarte credibil şi în 
coloritul cel mai natural. Cu asta avansase necontenit şi, 
după ce-mplini şaptesprezece ani şi înjghebă noile barăci -, 
el, un flăcău bondoc, negricios, cu faţa îngustă şi părul 
atârnându-i pe-o parte şi pe alta aşa de lung, încât semăna 
cu nişte favoriţi - acoperi pereţii cu tencuială de var şi pictă 
pe ei, cu pămătuful cu coadă, în culori de apă, lucrurile 
cele mai uimitoare: un episcop cu aureolă de sfânt sânge¬ 
rând martirizat de mercenari, pe David, cu o expresie de 
parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, ducând acasă, de păr, 
capul lui Goliat, pe Domnul Isus cum este botezat în 
Iordan şi cum îl ispiteşte Satana cel cu coadă să sară de 
pe acoperişul bisericii, şi încă altele asemenea. După ce 
isprăvi, sădi iar varză şi făcu pe cizmarul, fără să se sinchi¬ 
sească de domnii şi doamnele din oraş care, în ciuda re¬ 
pulsiei faţă de puroi şi boală, coborau la azil să-i vadă 
zugrăvelile. Ducele Werimbald însă nu venea, întrucât 
auzise că Penkhart împrumutase comandantului mercena¬ 
rilor, sub a cărui supraveghere era martirizat sfântul epis¬ 
cop, trăsături de o izbitoare asemănare cu ale lui. 

Pe Sibylla curioşii nu reuşeau s-o vadă, cu toate că is¬ 
codeau cu privirea după ea şi asta pe bună dreptate: fiica 
lui Grimald, care nu se socotise egală decât cu fratele ei 
la fel de nobil, era încă, chiar şi acum, bătrână şi în haina 
de penitentă, de o frumuseţe princiară, deşi întristată. 
Intr-adevăr obrajii îi erau traşi şi două cute permanente i 
se adânciseră între sprâncene, însă nici anii, nici păcatele 
de moarte pe care le purta, nici aplecatul permanent 
peste paturile de suferinţă şi hârdăul de baie nu fuseseră 
în stare să-i încovoaie statura. Era dreaptă şi cu ţinută de 




domniţă, la fel ca pe vremea când Grigors se apropiase de 
ea în domul oraşului plin de restrişte Bruges, şi avea pas 
mândm, căci nobleţea trupului se împotrivea ciudat înco¬ 
voierii sufletului prin conştiinţa creştinească a păcatului. 
Cât de cărunt sau alb îi era părul nu se vedea de sub n㬠
frama cu bentiţă care-i acoperea fruntea. Dar lacrimile 
amare de teamă şi căinţă ale atâtor ani, vărsate în numele 
păcatelor ei de moarte, nu-i putuseră distruge frumuseţea 
neobişnuită a chipului de culoarea fildeşului, farmecul 
acesta însemnat cu secera pală de sub năframă, pe care nu 
vreau să-ncerc a-1 mai descrie, pentru că nu-s deloc un 
Penkhart şi nu pot să-l zugrăvesc, dar pentru care, din 
păcate, toate laolaltă, frate şi soră, fiu şi mamă, avuseseră 
atât de mult înţeles reciproc şi exclusiv. 

Numai Doamna Sibylla, penitenta, îl mai vădea încă 
şi la bătrâneţe, într-o formă mai tristă; căci Wiligis ple¬ 
case şi nu mai era, Grigors îl urmase şi poate că nu mai 
era nici el, chiar dacă nu i se adusese trupul lui neîn¬ 
sufleţit. Dar dacă Wiligis, iubitul, se prăpădise şi ajunsese 
în mormânt din fragilitate, atunci, cu siguranţă că Grigors, 
cel de-al doilea soţ al ei, căzuse pradă mândrei sale băr- 
băţii tinereşti, căci, desigur, copilul se-ntrecuse-n penitenţă 
şi nu se-ngrijise pe sine, ci îşi lăsase frumosul trup, cu care 
ea împărtăşise plăcerea conjugală, măcelărit de iatagane, 
în Ţara Sfântă. Oare sufletul lui scăpase prin asta de focul 
iadului? Dar al lui Wiligis? Cine-i putea da Sybillei răs¬ 
puns la asta? Şi cine măcar la întrebarea cum stăteau lu¬ 
crurile cu propriu-i suflet încărcat cu păcate de moarte ca 
rănile supurânde şi dacă, pentru ea, cu toate că băuse atât 
de mult timp apa umilinţei, era vreo urmă de nădejde să-l 
vadă vreodată pe Dumnezeu? Plângea, când nu-i spăla pe 
infirmi, mult de tot, şi-ngenunchea pe piatră rugându-se 
plină de teamă pentru toţi trei şi pentru legătura lor în¬ 
grozitor de încâlcită. 



Şi auzi acum, când împlinise şaizeci de ani, că la Roma 
a apărut un foarte mare papă, cu numele bisericesc Gre- 
gorius, un consolator al păcătoşilor şi un tămăduitor al 
rănilor sufleteşti, ca nimeni altul de bun, care, de când 
deţine cheia, este mai curând înclinat să dezlege decât să 
lege. Cum să nu fi auzit şi ea de el? O lume-ntreagă au¬ 
zise de el, toată orbis terrarum christianus, iar mie îmi pare 
chiar că tocmai asta avusese şi el de gând, ca odată cu 
orbis să audă şi ea de el. Nu devenise el un atât de mare 
papă tocmai ca faima lui să pătrundă pretutindeni, aşadar 
şi la ea? In orice caz, odinioară fusese un duce atât de 
bun, pentru că de dragul ei, al celei pe care o înşela, avea 
nevoie să fie. Trebuie doar să ai mai multă nevoie decât 
alţii, şi atunci îţi faci în lumea oamenilor un nume. 

Şi astfel se copsese-n sufletul femeii hotărârea ca acum, 
la bătrâneţe, să meargă în pelerinaj la Roma şi să aducă la 
urechile Sfântului Pontif, pe care ar fi trebuit să-l intere¬ 
seze, măcar, acest caz de vinovăţie extremă şi-ncâlcită al 
cărei miez era ea, ca, în orice caz, să primească îndrumare 
şi mângâiere. Ii împărtăşi asta şi Gudulei, ajutoarea ei. 

— Gudula, spuse ea, mi-a venit gândul, iar rugăciunile 
mi l-au copt, să mă duc la acest mare papă şi vreau să mă 
spovedesc la urechea lui cu povestea mea nemaiauzită. O 
asemenea nemăsurată vinovăţie sunt sigură că n-a mai în¬ 
tâlnit şi se cuvine să afle despre ea. Numai el poate com¬ 
para şi măsura această lipsă de măsură, cu nemărginita 
îndurare dumnezeiască, să vadă dacă prima e mai mare, 
sau dacă îndurarea, fiind de asemenea nemăsurată, poate 
ţine-n cumpănă păcatul meu. Nu se poate şti. Poate că va 
ridica mâinile, mă va afurisi, izgonindu-mă din creştinătate, 
şi mă va da pradă flăcărilor iadului. Atunci totul e sfârşit 
şi sunt lămurită. Dar poate că îmi găsesc liniştea prin aceas¬ 
tă spovedanie - liniştea aici, şi un pic de fericire acolo, fie 


296 



şi una limitată -, pentru mine şi pentru cei pe care i-am 
iubit. 

Gudula asculta încuviinţând din cap, cu mâinile as¬ 
cunse în mânecile rochiei cenuşii. 

— Vreau să le iau cu mine şi pe Stultitia şi Humilitas, 
continuă Sibylla, şi să-i pun în faţa ochilor vlăstarele ne- 
norocit-nevinovate ale păcatului meu de moarte şi poate 
să capăt de la el botezul creştinesc pentru Humilitas, în 
ciuda opreliştii bărbăteşti a tatălui ei, Grigors. Papa Gre- 
gorius trebuie să fie foarte mărinimos în privinţa botezului 
dacă l-a îngăduit chiar şi musulmanilor cu mai multe ne¬ 
veste şi tuturor copiilor lor, cum pretutindenea s-a auzit. 
Pe tine însă, aşa am chibzuit, vreau să te pun deocamdată 
aici, să conduci azilul, ca să le ai pe toate-n grija şi-n pu¬ 
terea ta până mă-ntorc, osândită sau izbăvită. 

— Doamnă dragă, răspunse Gudula, mai bine luaţi-mă 
şi pe mine ca să mă spovedesc Domnului Papă de vechiul 
meu păcat cu măscăriciul şi să-i pună în cumpănă greuta¬ 
tea faţă de mila Domnului! 

— Ah, Gudula, îi răspunse Sibylla, Papa ar zâmbi la 
auzul spovedaniei tale şi s-ar înveseli aflând că pentm asta 
ai venit la scaunul lui Petru! Povestea cu măscăriciul a fost 
doar un fleac, după părerea mea ea este de multă vreme 
ispăşită, iar fiul tău Penkhart e un tânăr admirabil. El să-mi 
fie mesagerul, dacă mă apuc să scriu la Roma. Nu mai 
sunt principesă şi nu se cade să-i scriu personal Domnului 
Papă. Dar am fost principesă şi cunosc mersul lucrurilor. 
Voi scrie nomenculatorului Sfinţiei Sale, acesta, trebuie 
să ştii, este conseillerul său în chestiuni de milostenie, pa¬ 
tronul orfanilor, al văduvelor şi al tuturor celor strâmtoraţi, 
căruia te adresezi când vrei să-l rogi ceva pe Papă. Lui îi 
voi scrie că mă aflu în miezul unei istorii de neobişnuită 
vinovăţie: Bătrâna e nobilă prin naştere, însă de multă 



vreme penitentă şi imploră favorul de a se arunca la pi¬ 
cioarele Părintelui Creştinătăţii şi a se spovedi la urechea 
lui de grozăviile vieţii ei, care, oricum, sunt greu şi în¬ 
spăimântător de auzit; trebuie să fii un om de o tărie ne¬ 
strămutată ca să poţi suporta asta şi-apoi să crezi că şi 
Dumnezeu o poate suporta. Aşa voi scrie, ca să-l fac cu¬ 
rios pe nomenculator şi, poate totuşi, şi pe Domnul Papă. 
De ce am mai fi femei dacă n-am pune-n joc oarecare 
şiretenie în asemenea împrejurări? Pe scurt, am scrisoarea 
gata în minte, trebuie numai s-o aştern pe pergament şi 
Penkhart o va duce la Roma. Chestiunea ta însă o voi stre¬ 
cura discret, dacă papa îmi va da ascultare. Pe asta sigur 
c-o va putea suporta căci, prin comparaţie, merită doar 
un zâmbet. 

— Şi Penkhart? spuse ea, câteva luni mai târziu, către 
Gudula. Unde-o fi oare? Nerăbdarea mi-e mare şi face 
să-mi pară timpul mai lung decât este, dar socotesc că, 
totuşi, trebuia să se fi întors, fie cu aprobare, fie cu refuz, 
dar îndărăt tot trebuia să fi ajuns. Nerăbdarea mea, Gu¬ 
dula, prinde să se prefacă-n îngrijorare, şi nu mi-e de mine, 
ci de el şi de tine. Cum aş mai putea să-ţi stau în faţă dacă 
ar fi păţit ceva pe drum şi n-am mai auzi nicicând de el, 
pentru că a fost ucis de tâlhari sau a căzut în prăpastie? 
Pentru mine ar fi mai cumplit decât dacă ar aduce un refuz! 

— Fiţi încrezătoare, doamnă, şi-aveţi răbdare! o conso¬ 
la Gudula cu mâinile ascunse-n mâneci. Penkhart al meu 
răzbeşte. 

Şi-ntr-adevăr, n-a fost nimic altceva decât că, la Roma, 
Penkhart făcuse cunoştinţă cu nişte tineri care, asemenea 
lui, desenau şi pictau cu vopsele. Se împrieteniseră, ei îl 
duseră la maestrul lor, de la care învăţau să frece vopse¬ 
lele şi să folosească pensulele, iar acesta i-a cerut să schi¬ 
ţeze ceva, l-a lăudat şi l-a povăţuit, astfel că Penkhart, cu 


298 



tot devotamentul lui, a zăbovit în oraş, deşi avea deja în 
buzunar aprobarea papei, comunicată de nomenculator. 
Cu părere de rău s-a despărţit de Roma, de acei ortaci şi 
de maestrul lor şi s-a bucurat foarte tare că Sibylla, când, 
în sfârşit, scuzându-se de zăbavă, i-a înmânat aprobarea, 
a zis că trebuie de îndată să meargă iarăşi împreună cu ea, 
când va porni cu Stultitia şi cu Humilitas în călătoria spre 
Roma, ca să le fie de ajutor pe drum, cu experienţa lui. 
Asta şi făcu el, cu mult spirit de prevedere, cu destoinicie 
şi atenţie, şi le duse pe mamă şi pe fiice, cu bine şi fără cea 
mai mică poticnire, prin depărtările şi încercările care lui 
îi erau deja cunoscute, peste înălţimi pleşuve şi peste pla¬ 
iuri dulci, jos, în oraşul oraşelor şi-n faţa domnului no¬ 
menculator; el o îndrumă să găsească adăpost şi ospitalitate 
la mănăstirea de maici Sergius şi Bacchus, chiar lângă Pa¬ 
latul Lateran, îi comunică solicitantei ziua şi ora spoveda¬ 
niei, şi anume chiar mâine, când papa voieşte să-şi aplece 
urechea şi să-i acorde o atenţie exclusivă, în camera lui de 
lucru intimă. 



Audienta 

9 



ălugăriţele de la Sergius şi Bacchus o primiră 
cu bunătate, şi în ziua următoare, înainte de 
ora anunţată, îndată după slujba de dimineaţă, 
cubiculariusul, camerierul papei, le luă de la 
mănăstire pe cele trei peregrine şi le conduse la palat; 
aici, în prima sală, le dădu în primire unui protoscriniar, 
care le dădu mai departe unui vestiarius, de la care le luă 
în primire vicedominusul şi le transmise primiceriusului de¬ 
fensorilor şi tot aşa, mai departe, de la sală la sală. Trecură 
prin multe mâini şi prin zece săli de piatră ce se găseau 
înaintea camerei intime, păzite de halebardieri palatini, 
gărzi din nobilime, uşieri şi roşii purtători de lectică. In 
cea mai mare se afla un tron, prin ea au fost conduse de 
doi camerieri de onoare, care le-au predat celor doi came¬ 
rieri de taină. Acum erau într-a şaptea, anticamera de 
taină, iar aici Stultitia şi Humilitas rămaseră în paza a doi 
diaconi de taină. Insă Sibylla merse mai departe, condusă 
de un bătrân cur op alata, căci anticamera de taină nu se 
afla nici pe departe lângă cea intimă. Urma încă o sală, şi 
după ea încă una, care nu serveau la nimic, erau numai 
pentru a crea distanţă, şi după ele mai urma încă una 
mică, cu încă un tron, tot numai pentru distanţă. Aceasta 
însă se deschidea însă spre o uşă de stejar, cu blazonul pa¬ 
pal din marmură deasupra, păzită în stânga şi în dreapta 


300 


de gardieni în costume stacojii. Curopalata făcu în faţa lor 
un semn poruncitor din cap şi ei deschiseră amândouă 
canaturile. Bătrânul se retrase, femeia păşi însă înăuntru, 
şi iat-o în camera cea mai intimă. 

Părintele Creştinătăţii, de patruzeci şi doi de ani, după 
cum apreciez (şi aici apreciez corect, pentru că domnea de 
cinci ani), şedea pe un scaun roşu-auriu, la o masă mare, 
îmbrăcată în piele roşie, acoperită cu suluri de hârtie, 
împrejurul uneltelor de scris. Şedea din profil faţă de cea 
care intră şi încă de la uşă făcu prima reverenţă adâncă, şi 
îşi întoarse către ea capul acoperit cu o bonetă de catifea 
roşie, cu bordură de hermină, care-i ajungea pe ceafă şi 
până la jumătatea urechilor. Este un acoperământ de cap 
deosebit, rezervat papilor; mult îmi place şi pelerina scurtă, 
din acelaşi material, pe care o purta pe umeri, peste dal- 
matica albă, deasupra cu palliumul brodat cu cruci. în¬ 
cadrat de bonetă, chipul fără barbă era sever; pomeţii 
obrajilor, albi, se reliefau atât de puternic, încât părea că 
sunt împinşi în afară prin strângerea maxilarelor şi, din 
cale-afară de serioasă, buza de sus pornind de la rădăcina 
nasului se rezema, ieşită cam în afară, pe cea de jos. Dar 
în ochii negri licăriră lacrimi atunci când se uitară spre 
penitentă, fără ca prin asta privirea lor să se înmoaie, ceea 
ce este rar şi frumos: să priveşti ferm printre lacrimi. 

Ea nu văzu asta, pentru că îşi ţinea ochii plecaţi cu 
smerenie, în timp ce se apropia făcând trei reverenţe 
adânci, pentru ca, odată ajunsă la el, să i se arunce la pi¬ 
cioare. Cu o mişcare apoape prea iute pentru demnitatea 
lui, el o ridică, oprind-o să-i sărute papucul de marochin 
însemnat cu o cruce şi oferindu-i în loc inelul. Apoi arătă 
către o bancă de rugăciune acoperită cu catifea roşie, de 
lângă el; avea deasupra o rezemătoare de mâini, cu pernă. 
De aici, ea deschise ochii către reprezentantul Domnului, 


3°i 



privindu-i chipul cu evlavie. Bătrâna Doamnă! Uită să 
clipească în timp ce privea, uită de bătaia pleoapelor, ne¬ 
gii) ă, înţelegeţi-mă bine, să-şi coboare genele, ceea ce foar¬ 
te curând face ca privirea să nu mai fie atât de fixă, ci să 
şovăie, să se frângă în faţa obiectului şi nemaicuprinzându-1, 
să se piardă parcă într-o depărtare nehotărâtă. Preferă 
atunci să-nchidă ochii, îşi trecu uşor vârful degetelor peste 
frunte şi apoi se uită în jos, la mâinile din nou împreunate. 

— Aţi făcut, scumpă Doamnă şi fiică a noastră, înce¬ 
pu duhovnicul cu voce reţinută, o călătorie lungă până la 
noi, din ţara voastră de departe, peste care, cum auzim, 
aţi domnit odinioară. Mare trebuie să fie dorinţa de a vă 
deschide inima către noi şi de-a vă descărca, la noi, po¬ 
vara. Sosit-a ceasul s-o faceţi. Papa ascultă. 

— Da, Sfinte Părinte, răspunse ea, sosit-a ceasul mul¬ 
ţumită îndurării voastre, despre care prea bine ştiu că este 
numai de moment şi priveşte doar ascultatul, căci ceea ce 
va hotărî, după cele auzite, îndurarea voastră şi a Dom¬ 
nului nu îndrăznesc să îmi închipui. 

— Papa ascultă, repetă el şi îşi plecă urechea, pe ju¬ 
mătate acoperită de boneta de catifea, ceva mai aproape 
de gura ei. 

— Doamne, şopti ea, ajută-mă să-ncep! Să ştiţi. Sfinte 
Părinte, că pentru ispăşirea păcatelor mele stau, aşa cum 
mi s-a poruncit dintr-o anume parte, în fruntea unui azil 
pentru drojdia nevoiaşilor de la drumul mare şi pentru 
asta am la îndemână un ajutor credincios, o femeie pe 
nume Gudula, o mare păcătoasă. Căci, acum douăzeci de 
ani, s-a-ncurcat c-un măscărici pribeag, uitând de sine şi 
s-a lăsat prinsă de bărbatul ei în plin păcat, astfel că, pe 
bună dreptate mâniat, el a gonit-o c-o unealtă agricolă. 
Apoi a ajuns la mine, şi-a unit penitenţa cu a mea şi m-a 
rugat să pun o vorbă bună pe lângă voi pentru dezlegarea 


3° 2 



ei, ceea ce îndrăznesc, întrucât Dumnezeu pare înclinat 
s-o ierte. Fiindcă a binecuvântat-o cu un fiu de la măsc㬠
rici, Penkhart, nemaipomenit şi poate chiar mai bun 
decât dacă ar fi fost de la bărbatul ei. Destoinic este în 
toate meşteşugurile şi zugrăveşte cu vopsele atât de pito¬ 
resc, încât aş dori să vă întreb. Sfinte Părinte, dacă nu ar 
putea găsi o slujbă la curtea voastră ca să vă picteze înc㬠
perile şi nişte capele, întru slava lui Dumnezeu şi vouă 
drept mulţumire pentru dezlegarea de păcat a mamei sale. 

— Femeie, spuse Gregor, depărtându-şi urechea de ea, 
aţi făcut toată călătoria ca să ne depănaţi asemenea flea¬ 
curi? Căci, după câte i-aţi scris nomenculatorului nostru, 
ceea ce s-a întâmplat între acea femeie şi măscărici este 
doar un fleac faţă de păcatele ce v-au fost sortite. 

— Asta-i cât se poate de adevărat. Sfinte Părinte, recu¬ 
noscu ea. Şi, pe tăcute, m-am temut că m-aţi putea lăuda 
în mod greşit dacă, dezinteresat, pun grija pentru salvarea 
sufletului meu în urma celei pentru o soră păcătoasă şi nu 
numai că mă rog pentru ea, ci mai cer şi o slujbă pentru 
talentatul ei bastard. Interpretarea ar fi fost posibilă dar, 
pe drept, n-aţi luat-o în consideraţie. Nu din altruism am 
vorbit mai întâi de Gudula, ci am pus doar înainte poves¬ 
tea ei ca să mai câştig timp, şi pentru că mă tem atât de 
mult să o spun pe a mea şi prin depănarea ei să vă umplu 
auzul de groază. 

— Urechea asta şi inima asta, răspunse el, sunt ferme. 
Vorbiţi fără ocolişuri! Papa ascultă! 

Atunci ea, frângându-şi în răstimpuri pe pernă mâinile 
frumoase, slabe, uneori poticnindu-se, alteori cu glasul 
şoptit înecat de plâns, i-a spus toată povestea făr’ de m㬠
sură, aşa cum v-am povestit-o şi eu vouă, cu excepţia 
celor de două ori şaptesprezece ani din insulele normande 
şi de pe piatră, de care nu avea ştire. Despre dulcele ei 



frate îi şopti şi cum se socotiseră numai ei doi egali în gin¬ 
găşie, despre purtarea prea-cavalerească a lui Grimald şi 
cum, pe când zăcea ţeapăn, cucuvelele strigaseră atât de 
înfricoşător în jurul turnului şi Hanegiff, credinciosul 
câine, uriaşe către grinzile tavanului, dar ei, cu toate aces¬ 
tea, tot o făcuseră, nelegiuit, în sângeroasa voluptate a 
rangului egal. Cum continuaseră, şi trupul surorii fusese 
groaznic binecuvântat cu un copil al fratelui. Despre 
Domnul Eisengrein şi de aspra blândeţe a hotărârilor sale. 
Despre plecarea lui Wiligis şi moartea lui delicată. Despre 
felul cum născuse, în mâinile Doamnei Eisengrein, la cas¬ 
telul înconjurat de ape, şi cum i se luase frumosul băieţel 
şi fusese închis intr-un butoiaş, astfel că abia avusese timp 
să-l înzestreze un pic pentru călătoria pe valuri: cu tăbliţa 
pe care se găsea situaţia lui, pâinile pline cu aur şi nişte 
stofe bune, din Orient. Despre cele cinci săbii vorbi, ce-i 
străpunseseră inima, şi despre vrajba cu Dumnezeu, c㬠
ruia nu mai voise să-i fie femeie, deloc să nu mai fie, aşa 
că îi refuzase pe toţi peţitorii şi astfel adusese ţara în mi¬ 
zerie. Şi visul cel vechi îl spovedi: cum visase că naşte un 
balaur care-i sfâşiase pântecul matern şi apoi plecase-n 
zbor, dar numai ca să revină şi să se înghesuie din nou în 
pântecele ei. Aşa se şi-ntâmplase. Căci brusc, copilul de¬ 
venise bărbat sau măcar un băiat cavaler, cât se poate de 
îndreptăţit la bărbăţie şi, ca vasal al ei, îl biruise pe pre¬ 
tendentul sălbatic, cu o incredibil de nestrămutată mână. 
Cum atunci, şopti ea. Sfinte Părinte!, pe iubitul, unicul, 
pe care ar fi putut şi ar fi trebuit să-l iubească, îl luase de 
soţ şi cum trăise cu el în fericire conjugală timp de trei 
ani; îi mai născuse şi o fiică, albă şi rumenă ca mărul şi, 
mai târziu, încă una, aidoma lui şi ei. Cum, prin găsirea 
tăbliţei, suspină ea, i se dezvăluise îngrozitoarea identitate 
dintre copil şi soţ şi de spaimă căzuse în leşin, dar numai 


3 ° 4 



în felul comedianţilor: căci la suprafaţă sufletul se preface 
că suferă din pricina amăgirii diabolice de care a fost lo¬ 
vit, dar în adâncul adâncului, acolo unde locuieşte în 
tăcere adevărul, nu existase nici o amăgire, ci mai degrabă 
identitatea îi fusese cunoscută chiar de la prima privire şi, 
ştiind pe neştiute, îl luase de soţ pe propriul ei copil, pen¬ 
tru că era, din nou, unicul de rang egal cu ea. Iată, acum 
ştie tot, cu asta ea a mărturisit până la capătul-capătului, 
căci ar fi fost nedemn pentru urechea papală dacă nu i-ar 
măturisi fără reţinere şiretlicurile sufletului ei. Acum, roşu 
de mânie, n-are decât să ridice mâinile, cu pumnii strânşi, 
şi s-o osândească la flăcările iadului; mai bine aşa, decât 
să ascundă sub minciună în faţa Domnului şi a Papei că 
tainic ştiuse totul şi că sufletul ei, la descoperire, doar se 
prefăcuse. 

Tăcu. Urmă o tăcere. Ea mai spuse: 

— Aţi auzit multă vreme glasul meu. Papă Gregorius. 
II voi auzi şi eu din nou pe al Vostru. 

II auzi din nou, chiar dacă nu cu tonul lui deplin, căci 
vorbea înfundat, ca preotul în confesional: 

— Mare şi extrem vă este păcatul. Doamnă, şi până la 
capătul-capătului i l-aţi mărturisit Papei. Această temeinicie 
în extrem este o penitenţă mai mare decât atunci când, 
după porunca soţului vostru întru păcat, aţi spălat pi¬ 
cioarele cerşetorilor. Vă aşteptaţi să ridic braţele şi să vă 
osândesc. Nu v-a spus niciodată cineva care l-a studiat pe 
Dumnezeu că El primeşte căinţa adevărată drept penitenţă 
pentru toate păcatele şi că, dacă unui om, oricât i-ar fi 
sufletul de bolnav, i se umezesc ochii doar un ceas, de la 
căinţă din toată inima, atunci e izbăvit? 

— Ba da, am auzit, răspunse ea, şi este copleşitor s-o 
auzi din nou, de la Papă. Dar nu vreau şi nu pot să fiu 
izbăvită de una singură, ci numai împreună cu el, copilul 
meu soţ. Fiţi bun! Cu el ce se-ntâmplă? 



— Deocamdată, spuse el, vă întreb eu ceva. N-aţi mai 
auzit nimic de el de atunci, ce a devenit, dacă-i viu sau 
mort? 

— Niciodată, Domnule, n-am mai auzit de el. Insă 
dacă-i viu sau mort, tare mă tem că-i mort. Căci, din băr¬ 
băţie, cu siguranţă că şi-a luat asupra lui o penitenţă atât 
de grea, încât l-a învins. El socotea doar că păcatul lui îl 
depăşeşte pe al meu, ceea ce nu pot admite. Deoarece, 
chiar dacă şi carnea şi oasele lui erau făcute din păcat - 
păcatul părinţilor săi - a păcătuit cu ele numai în măsura 
în care, fără s-o ştie, s-a culcat cu mama lui. Eu însă cu 
fratele meu mi-am zămislit soţul. 

— Măsura vinovăţiei voastre, ripostă el, este discutabilă 
în faţa lui Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât copilul tău, 
acolo unde sufletul nu face nazuri, ştia de asemenea foar¬ 
te bine că era mama lui cea pe care o iubea. 

— Părinte al Creştinătăţii, cât de greu îl învinovăţiţi! 

— Nu prea greu. Papa nu se va purta cu mai multă 
cruţare cu fantele decât v-aţi purtat voi înşivă cu voi. Un 
tinerel care pleacă să-şi caute mama şi cucereşte prin luptă 
o femeie, care, fie ea oricât de frumoasă, ar putea să-i fie 
mamă, trebuie să ia în considerare că cea cu care se în¬ 
soară este mama sa. Atât despre mintea lui. Sângelui său 
însă îi era familiară identitatea dintre femeie şi mamă cu 
mult înainte de a afla adevărul şi de a se îngrozi în felul 
comedianţilor. 

— Vorbeşte Papa. Şi totuşi, n-o pot crede. 

— Femeie, el însuşi ne-a spus-o nouă. 

— Cum, cum aşa? Atunci l-aţi văzut înainte de a muri? 

— Este cât se poate de viu. 

— Nu pricep! Unde, unde e? 

— Nu departe de aici. Aţi fi în stare să-l recunoaşteţi, 
dacă vi l-ar arăta Dumnezeu? 



— Preasfinte, de la prima privire! 

— Şi îngăduiţi-mi să vă întreb mai departe: v-ar fi 
foarte penibil să-l revederi sau bucuria ar precumpăni? 

— Nu numai c-ar precumpăni, ci n-ar mai exista decât 
fericire pe lume. Indurare, Doamne! Lăsaţi-mă să-l văd! 

— Atunci uitaţi-vă întâi la asta. 

Şi de sub hârtiile de pe masă scoase la iveală un lucru, 
pe care i-1 întinse: din fildeş, înrămată şi întocmită în 
chip de scrisoare, tăbliţa. Ea o ţinu în mâinile ei. 

— Ce-i cu mine? spuse ea. Lucrul ăsta e cel despre care 
v-am spus şi pe care l-am pus ca zestre copilului, în bu¬ 
toiaş, acum şaptesprezece, plus şaptesprezece ani şi încă 
trei şi cinci. Doamne, Dumnezeul meu, o ţin din nou în 
mână - pentru a treia oară. Când am scris-o despre situaţia 
copilului, am ţinut-o, şi din nou, în ceasul îngrozitor când, 
îndemnată de servitoarea cea rea, am luat-o din ascunziş, 
în camera soţului meu. Cât s-a căznit sufletul meu păc㬠
tos să ghicească cum de ajunsese lucrul ăsta la el! Copilul 
şi soţul - sufletul voia să-i aibă foarte depărtaţi, iar nu să 
le priceapă identitatea. Soţului, aşa a voit multă vreme să 
creadă, i-ar fi dat copilul tăbliţa asta. Vouă v-a dat-o soţul 
meu. Domnule, preaiubite Papă? 

— Este a mea dintotdeauna. Cu ea am ajuns mai întâi 
pe o insulă a mării, apoi în ţara părinţilor voştri şi ai mei. 
O nouă temă, credincioasa mea dragă, am să-i dau su¬ 
fletului tău, dar una plină de-ndurare: să înţelegi tripla 
unitate a copilului, soţului şi Papei. 

— Simt că ameţesc. 

— Inţelegeţi-o, Sibylla. Noi suntem fiul vostru. 

Ea se-aplecă surâzând spre perna pe care-şi ţinea mâi¬ 
nile, în timp ce lacrimile-i alergau peste obrajii subţiaţi de 
vârstă şi penitenţă. Vorbi printre zâmbete şi lacrimi: 

— O ştiu de mult. 


3°7 



— Cum? spuse el. M-aţi recunoscut, sub boneta pa¬ 
pală, după atâţia ani? 

— Preasfinte, de la prima privire. Vă recunosc întot¬ 
deauna. 

— Şi voi, femeie uşuratică, v-aţi jucat doar cu noi? 

— Dacă Voi aţi vrut să vă jucaţi cu mine... 

— Ne-am gândit să-i oferim astfel lui Dumnezeu un 
divertisment. 

— La asta v-am dat cu plăcere o mână de ajutor. Şi to¬ 
tuşi, n-a fost joc. Căci chiar dacă cei trei sunt unul, totuşi 
Papa este departe de copil şi soţ. Alesului Domnului m-am 
spovedit din tot sufletul. 

— Mamă! strigă el. 

— Tată! strigă ea. Tată al copiilor mei, copil iubit pe 
veci! 

Şi se îmbrăţişară şi plânseră-mpreună. 

— Grigors, bietul de tine! spuse ea, în timp ce-i lipea 
capul de-al ei. Cât de necruţător trebuie că ai ispăşit, dacă 
Dumnezeu te-a înălţat aşa, peste noi, toţi păcătoşii. 

— Despre asta nici un cuvânt în plus, răspunse el. 
Sălaşul meu a fost cel mai golaş, fireşte, dar bolta cerului 
şi vântul şi trăsnetele ofereau destulă variaţie şi, pe lângă 
asta. Dumnezeu m-a făcut să mă micşorez, până la a fi cât 
o marmotă, acum nu se mai prea observă. Dar dragă-prea- 
dragă mamă - tu - n-ai fost chiar deloc uimită ca în Papă 
să-ţi regăseşti fiul? 

— Ah, Grigors, replică ea, toată povestea asta este atât 
de extremă, încât cel mai uimitor din ea ajunge să nu te 
mai uimească. Dar trebuie să slăvim înţelepciunea Dom¬ 
nului până-n tării, dacă El, mulţumit de micşorarea ta, 
te-a mărit ca să fii Papă! Pentru că acum stă în puterea ta 
să ştergi grozăvia care încă mai dăinuie şi să desfaci căs㬠
toria noastră. Gândeşte-te că până în ziua de azi suntem 
cununaţi creştineşte! 

308 



— Venerată Doamnă, spuse el, să lăsăm asta în seama 
Domnului şi să rămână grija Lui dacă unei lucrări a dia¬ 
volului, cum e căsătoria noastră, vrea sau nu să-i acorde 
valabilitate. Mie mi-ar conveni prea puţin să pronunţ 
divorţul şi să reduc iar legătura noastră la cea de mamă şi 
fiu. Că doar, judecând după dreptate, nici ca fiu al vostru 
n-aş fi mai bun. 

— Dar atunci, copile, ce ne putem fi unul altuia? 

— Frate şi soră, răspunse el, în iubire şi suferinţă, şi în 
ispăşire, şi-n îndurare. 

Ea reflectă: 

— Frate şi soră. Şi unde se află sufletul lui Wiligis? 

— Sufletul tatălui meu? Doamnă, n-aţi auzit niciodată 
că am izbutit, prin rugăciune, să izbăvim din iad un îm¬ 
părat păgân? Aşadar, nu vă temeţi pentru scumpul meu 
unchi, pe care tare m-aş fi bucurat să-l întâlnesc încă în 
viaţă, dar pe care cândva îl vom întâlni în Paradis. 

— Slavă, copile, puterii cheii tale! Erai atât de tânăr 
când ai plecat de lângă mine şi ai refuzat botezul celei de 
a doua fiice ale noastre. Acum, la maturitatea ta de Papă, 
i-1 vei da? 

— Fiicele noastre! strigă el.Unde sunt? 

— M-a cam durut că nu m-ai întrebat încă de ele. Sunt 
în anticamera de taină. 

— Atât de departe de noi? Să fie aduse în faţa noastră, 
pe dată! 

Aşa se făcu. Stultitia şi Humilitas intrară la ei, în ca¬ 
mera cea mai intimă şi li se îngădui şi lor să sărute inelul, 
nu şi papucul. 

— Dragi nepoate, spuse Gregorius, noi aşa vă numim, 
pentru că mama voastră a descoperit în Papă o rudă cola¬ 
terală. Ne bucurăm din toată inima să vă cunoaştem în 
tot farmecul vostru de feluri diferite. 



Sibyllei însă îi spuse: 

— Vezi, aşadar, venerată iubită, şi Domnul fie lăudat 
pentru asta, că Satana nu este atotputernic şi nu poate să 
meargă aşa până la extrem, încât din eroare să mai intru 
în vreo relaţie şi cu acestea şi să am poate copii de la ele, 
prin care rudenia ar deveni un adevărat abis. Totul are li¬ 
mite. Lumea este mărginită. 

Multe mai vorbiră încă între ei, ca odinioară, doar că 
acum în împrejurări mult mai fericite, Gregorius îşi dădu 
poruncile, căci el era bărbatul şi, în plus. Papa. Deo¬ 
camdată, Sibylla şi nepoatele urmau să mai rămână încă 
la mănăstirea Sergius şi Bacchus, curând însă voia să zi¬ 
dească o mănăstire de care ea să se ocupe ca prinţesă-sta- 
reţă cu mari onoruri. Aşa se făcu şi Stultitia rămase cu 
mamă-sa, ca vicestareţă. Humilitas însă, după primirea 
botezului, se căsători cu Penkhart, pictorul-zugrav, pentru 
că, încă de mult, aveau înclinaţie unul pentru celălalt. 
Penkhart ajunse foarte departe cu destoinicia lui, trăi la 
Roma pe picior mare şi putu să picteze mulţi pereţi, pe 
de-o parte datorită darurilor sale, pe de alta, pentru că so¬ 
ţia lui era o nepoată a Papei. Asta se cheamă nepotism, 
dar împotriva lui nu-i nimic de obiectat, dacă meritele îl 
îndreptăţesc. 

Astfel trăiră cu toţii bucuroşi laolaltă şi fiecare muri la 
sorocul lui, în ordinea venirii pe lume. Sibylla muri prima, 
la optzeci de ani: mai bătrână n-a ajuns, pentru că mulţi¬ 
mea de necazuri timpurii şi anii grei de penitenţă îi scur¬ 
taseră totuşi viaţa. Fiul ei şi-al fratelui. Papa, i-a supravieţuit 
cu aproape o generaţie. împlini nouăzeci şi crescu tot mai 
mult ca păstor al popoarelor. Până la sfârşit stârni uimirea 
in orbis atât ca oracol apostolic cât şi ca doctor mellifluus. 
Ceilalţi au mai zăbovit un pic pe-aici, cel mai mult timp 
copiii lui Penkhart şi Humilitas, oameni veseli, meniţi să 


310 



meargă înainte în direcţia bună, şi aşa a şi fost. Dar oricât 
de mult ar fi trăit, până la urmă s-au veştejit şi ei, ca frun¬ 
zişul verii şi au îngrăşat pământul, pe care veneau alţi mu¬ 
ritori, înverzeau şi se veştejeau. Lumea este mărginită şi 
nesfârşită este doar gloria lui Dumnezeu. 

Clemens, cel ce-a dus aşa legenda până la capăt, vă 
mulţumeşte pentru atenţie şi primeşte cu plăcere mulţu¬ 
mirile voastre pentru osteneala ce şi-a dat cu lucrarea lui. 
Dar fie ca nimeni dintre cei cărora povestea le-a făcut 
plăcere, să nu scoată din ea o morală greşită, închipuindu-şi 
că, până la urmă, păcatul ar fi o treabă lesnicioasă. Să se 
ferească a-şi spune: „Atunci fii şi tu un nelegiuit voios! 
Dacă lor le-a mers atât de bine, cum ai putea tu să fii pier- 
dut?“ Asta-i şoapta diavolului. Trăiţi mai întâi şaptesprezece 
ani pe o piatră, reduşi la starea de marmotă şi scăldaţi 
bolnavi mai mult de douăzeci de ani, şi-apoi să vedeţi 
dacă-i de glumă! Dar cuminte este, fireşte, să întrevezi în 
păcătos alesul, şi asta-i cuminte şi pentru păcătosul însuşi. 
Căci presimţirea alegerii sale îl poate învrednici şi îi poate 
face rodnică păcătoşenia purtându-1 către zboruri nalte. 

Ca răsplată pentm avertisment şi povaţă, aveţi, rogu-vă, 
bunăvoinţa de a mă pomeni în mgăciunea voastră şi ast¬ 
fel, cândva, noi toţi, laolaltă cu cei despre care-am poves¬ 
tit, să ne revedem în Paradis. 


VALETE 

Această povestire se întemeiază, în linii mari, pe epopeea în 
versuri Gregorius a poetului medieval german Hartmann von 
Aue, care şi-a preluat Povestea despre păcătosul bun din 
franceză (Vie de Saint-Gregoirej. 




Anexă 


A 

absolvo te (lat.) - te dezleg (de păcate) 
abbot (engl.) - abate, stareţ 
adieu (fr.) - adio 
ad petram (lat.) - la piatră 

afeitie, bien parlant et anseignie (fr. med.) - curtenitor, 
elocvent şi erudit 

Agonia Dei (lat.) - Patimile Domnului 
alba (lat.) - cămaşă albă purtată de clerul catolic 
allez avant (fr. med.) - plecaţi 
amice (lat.) - prietene 

Anima mea laudabit te et indicia tua me adjuvabunt (lat.) 
- Inima mea te va slăvi şi semnele tale mă vor ajuta, 
(trimitere la un vers din Psalmul 118 , „Vivet anima mea, 
et laudabit te, et judicia tua adjuvabunt me“), în care 
judicia (,,legile“) este înlocuit cu indicia (,,semnele“) 
arbor vitae (lat.) - arborele vieţii 

Arthur (în textul german Artus) - unul dintre cele mai ce¬ 
lebre personaje ale legendelor medievale despre cavalerii 
Mesei Rotunde, începând din secolul al IX-lea 
Au reste... incidemment et â propos (fr.) - Şi-apoi... din 
întâmplare şi că veni vorba 


3b 



B 

Beati, quorum tecta sunt peccata (lat.) - Fericiţi cei cărora 
le sunt acoperite (id est, şterse, iertate) păcatele 

beau corps (fr.) - corp frumos 

Belrapeire < fr. Bel repaire - „Sălaşul încântător", castel 
vizitat de Perceval (în Chretien de Troyes, Perceval ou 
le Conte du Graal) 

benedictus fructus ventri tui (lat.) - binecuvântat rodul 
pântecelui tău (vers din imnul catolic Ave Maria) 

Benedictus qui venit in nomine Domini (lat.) - Binecu¬ 
vântat [este] cel ce vine în numele Domnului - verset 
din Evanghelia după Matei, 21, 9, preluat în imnul 
Sanctus (Tnsagion) 

bien soi venu, beau Sire (fr. med.) - fiţi bine-venit, alesule 
domn 

bonne chance (fr.) - noroc 

Buhurd (germ. med.) - confruntare între două cete de c㬠
lăreţi, de tipul turnirului, de dragul exerciţiului şi al 
jocului 


C 

carriere (fr. med.) - careu 

celui je tiendrai ad espous qui nos redemst de son sanc 
precious (fr. med.) - îl voi socoti soţ pe cel ce ne va 
mântui cu sângele său preţios 

cenobit - călugăr care trăieşte într-o comunitate monahală, 
în cenobiu 

chastel (fr. med.) - castel, cetate 

cherelă < fr. querelle, la Th. Mann: Quarell - păruială, 
ceartă 

chevelier (fr. med.) - cavaler 

cimerieni - vechii greci îi socotesc popoarele nopţii; la 
Homer, în Odiseea, popor mitic care-şi avea locul nu 


3H 



departe de Sălaşul morţilor, în ţara veşnicelor neguri, 
unde soarele nu pătrunde niciodată 
cingulum (lat.) - cingătoare 

clairet (fr.) - vin franţuzesc răspândit în Evul Mediu, a 
cărui culoare este între roşu şi rose 
collacie < (fr. med.) collâcie- gustare rece 
comment (fr. med.) - (aici) conduită cavalerească 
Cons du chatel (fr. med.) < Cons du chastel - conte, st㬠
pân al unui castel 
conseiller (fr.) - consilier 
cornure de prise (fr. med.) - corn de vânătoare 
corteisia (fr. med.) - curtenie 
coups de vent (fr.) - rafale de vânt 
credemi < crede mihi (lat.) - crede-mă 
credite mi < credite mihi (lat.) - credeţi-mă 
cubicularis (lat.) - camerier papal 
cuissins (fr. med.) - perne 
curopalata (lat.) - intendent (al Palatului Papal) 

D 

dear me (engl.) - sărmanul de mine, bietul de mine 
De laudibus sanctae cruciş (lat.) - Despre proslăvirea sfin¬ 
tei cruci 

derriere (fr.) - dos, fund 
Deus dedit (lat.) - Domnul l-a dat 
Deus ne volt (fr. med.) - Dumnezeu nu vrea 
Deus, si forz pechiez m’appresset (fr. med.) - Dumnezeule, 
păcate atât de mari m-apasă! 

Deu vus sal (fr. med.) - Domnul cu voi (conform notiţe¬ 
lor lui Thomas Mann echivalentul germanului Gott 
zum GruJ?) 

devotement (fr. med.) - devotament 
Dianasdrun - loc fictiv în care şi-ar fi avut curtea Regele 
Arthur 



disport - cuvânt creat de Thomas Mann, cu înţelesul de 
lupte, întreceri în doi 

diversiune (în original Diversion) - atac, stratagemă militară 
divinitas (lat.) - conform notiţelor lui Thomas Mann 
„arta despre dumnezeire 1 '. In textul romanului: „ştiinţa 
despre Dumnezeire 11 

divus Benedictus (lat.) - sfântul Benedict (din Nursia - 
San Benedetto di Norcia) 


E 

Ecclesia (lat.) - Biserica 

Ecksachs (germ.) - nume derivat de la Ecke, colţ 
eloquentia (lat.) - elocinţă 
ennuyant (fr. med.) - (aici) supărător, neplăcut 
(l’)espoirs des dames (sic, fr.) - speranţele femeilor [co¬ 
rect Ies espoirs, forma l’espoirs dorind să fie arhaică]. 
Asupra sintagmei, Thomas Mann îi cere părerea lui 
Samuel Singer, într-o scrisoare, în care propunea l’espe- 
rences des dames 

Et tibi dabo claves regni coelorum (lat.) - Şi îţi voi da 
cheile împărăţiei cerului (Matei, 16,19) 
ex cathedra (lat.) - de la catedră, adică de la înălţimea sca¬ 
unului pontifical (expresia denumea hotărârile papilor, 
date fără drept de apel) 

exemplum (lat.) - exemplu (în text cu înţelesul de „exem¬ 
plar 11 ) 


F 

falda (lat.) - trenă albă din veşmântul papal 
faux pas (fr.) - pas greşit, greşeală 

fianze (fr. med.) - „siguranţă 11 , recunoaşterea statutului de 
învins, în confruntarea dintre doi cavaleri 
fidăl-fadăl < engl. (slang) fiddle-faddle - (minciună) go¬ 
gonată 


3 l6 



fils du comte (fr.) - fiu al contelui 
fils du duc (fr.) - fiu al ducelui 

fisticuf < engl. (slang) fisticuffs, la Th. Mann: Fistikoff- 
cotonogeală, bătaie cu pumnii 
florie (fr. med.) - înflorire 
fresh water in (engl.) - e apă rece înăuntru 
fugamus! (lat.) - să fugim! 

G 

gabylot (germ. med.) - suliţă scurtă 
gent mignote de soris (fr. med.) - neam drăgălaş de şori¬ 
cei (conform notiţelor „hiibsches - oder niedliches - 
Măusegeschlecht“) 

gentilesce (fr. med.) - (aici) ales, manierat 
grammatica (lat.) - gramatică 
grammaticus (lat.) - grămătic 
Guvernai (germ. med.) - preceptor 

H 

habetis Papam (lat.) - aveţi Papă 
helas (fr.) - vai 

hersenier (fr. med.) - acoperământ din zale 
hic et ubique (lat.) - aici şi pretutindeni 
homines Petri (lat). - oameni ai lui Petru 
homo, humanus (lat.) - om, omenesc 
humerale (lat.) - pelerină, capă 

Humilitas (lat.) - Cel umil / Cea umilă; Cel josnic / Cea 
josnică 


I 

id est (lat.) - adică, (literal) „aceasta este“ 
incidemment (fr.) - din întâmplare, fiindcă veni vorba 
in nomine Domini (lat.) - în numele Domnului 


3V 



in nomine suo benedico vos (lat.) - în numele său vă bi¬ 
necuvântez 

in orbis (lat.) - în lume 

in te Domine speravi (lat.) - în Tine, Doamne, mi-e n㬠
dejdea 

Ite, missa est (lat.) - Plecaţi, mesa a luat sfârşit 

J 

jamais (fr.) - niciodată 

jambeler (fr. med.) - a da pinteni 

K 

kepha (aramaică şi gr.) - piatra; trimitere la Matei 1 6, 18: 
„Şi eu zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi 
clădi biserica mea“ 


L 

laudem < laus (lat.) - laudă, elogiu, (aici) cântec de slavă 
laura (lat.) - tip de mănăstire, distinct de cea cenobitică, 
în care călugării nu îşi duceau viaţa în comun, ci sepa¬ 
rat, ca anahoreţi care datorau ascultare abatelui 
legerement (fr.) - uşurel 

(de) legibus / legem (lat.) - (despre) legi / legea 
littăl bit < engl. little bit - un pic 

Londinium - nume roman al Londrei, pe-atunci aşezare 
celtică, atestat de documente încă din secolul al Il-lea 
d.Ch. 


M 

ma charmante (fr. med.) - frumoasa mea 

magna parens (lat.) - strămoaşa, mama dintâi 

maire (fr.) - primar 

mairie (fr.) - primărie 

maisnie (fr. med.) - servitorime 


3i8 



maistre de corteisie (fr. med.) - maestru pentru deprinderea 
însuşirilor curteneşti 

maistresse (fr. med.) - maestră a curţii medievale, care se 
ocupa de educarea tinerelor fete nobile 
manipulus (lat.) - banderolă brodată care se prinde pe 
mânecă la straiele preoţeşti catolice 
mellifluus (Doctor) (lat.) - (Doctor) care picură miere, 
din care curge miere 
meus (lat.) - al meu 

milie - unitate de măsură romană, aproximativ egală cu 
mila 

Miserabilis (lat.) - (aici) Cel Nenorocit 

N 

Nemo contra Deum nisi Deus ipse (lat.) - Nimeni [nu 
poate fi] împotriva lui Dumnezeu decât Dumnezeu 
însuşi 

n’est-ce voir? (fr. med.) - nu-i aşa? 

Niemalen de la vie! (germ. şi fr. med.) - Nici în ruptul 
capului! 

nomme (fr.) - numit 
nomenculator - consilier papal 
numquam (lat.) - niciodată 

O 

optimates (lat.) - „cei mai buni“, nobili conservatori, 
membri al clasei conducătoare în Roma antică 
orbis (lat.) - lume 

orbis terrarum christianus (lat.) - întreaga lume creştină 
ordo divi Benedicti (lat.) - ordinul Sfântului Benedict 
Outremer şi Outreterre (fr. med.), (în text Ukersee şi 
Ukerland < utre) - ţara de dincolo de mare, de peste 
mări şi ţări 



p 

pallium (lat.) - mantie lungă 
parentes (lat.) - părinţi 
peccavi (lat.) - am păcătuit 
peccavisti (lat.) - ai păcătuit 
petra (lat.) - piatra, stânca (vezi kephri) 

P.M. (abrev.) - Pontifex Maximus 

poigneis (fr. med.) < puneiz < pungere - figură a turni¬ 
rului care constă în a-1 împunge pe adversar cu lancea 
şi a-1 ridica din şa 

Ponte Milvius < Pons Milvius (azi Ponte Milvio) - Podul 
Şoimului, locul unei bătălii între împăraţii romani 
Constantin cel Mare şi Maxentius, în anul 312. In aju¬ 
nul bătăliei. Constantin cel Mare ar fi avut un vis în 
care i s-a spus ca înainte de a porni la luptă să înscrie 
pe scuturile soldaţilor caeleste signum Dei („semnul ce¬ 
resc al lui Dumnezeu 11 ) 

porta Paradyses (lat.) - poarta Paradisului, poarta raiului 

pourtant (fr.) - totuşi 

pover < fr. med. pover - sărac 

primicerius (lat.) - comandant 

protoscriniar (lat.) - prim-arhivar 

puneiz (fr. med.), variante: pougneis poinder, ponder, 
punder < lat. pungere, „a împunge 11 - pe câmpul de 
turnir, distanţa necesară asaltului înainte de a-ţi împun¬ 
ge adversarul 

pur pipăi < engl. poor people - sărmani 

Q_ 

que Deus dispose (fr. med.) - Facă-se voia Domnului 
quemune (fr. med.) - comună 

que plus n’i quiers veoir (fr. med.) - că altceva nu vreau 
să văd 

qui onques ne rist (fr. med.) - care nu râde niciodată 


3 2 ° 



R 

refus (fr.) - refuz 

Roland - personaj literar dintr-un celebru poem epic me¬ 
dieval francez. La Chanson de Roland, în care eroul do¬ 
vedeşte credinţă, cutezanţă, vitejie 


S 

Saint Esprit (fr.) - Sfântul Duh 

Sancta Maria, gratia plena (lat.) - Sfântă Mărie, plină de 
har (variantă la primul vers din Ave Maria : Ave Maria, 
gratia plena) 

scenter - rasă de câini, cu nume derivat din engl. scent 
(bun), nas bun, după cum rezultă din notiţele autorului 
scientiae (lat.) - ştiinţe 

scrambăl < engl., (slang) scrambel, (la Th. Mann: Skram- 
bel) - papară, bătaie 
sedia gestoria (lat.) - lectică (papală) 

Seignurs barons (fr. med.) - Domnilor baroni 
sella gestatoria (lat.) - lectică 
serjant (fr. med.) - pedestraş 
seurement (fr. med.) - desigur, cu siguranţă 
siguranţă - în textul german Sicherheit, traducerea cuvân¬ 
tului fiance (fr. med.). In codul duelului, cuvânt prin 
care cel învins se declară prizonier şi cere cruţare 
sinopel - sirop amestecat cu vin 
smoothly (engl.) - lin, şnur 
sparring (engl.) - metodă de antrenare în box 
stola (lat.) - robă 
Stultitia (lat.) - Prostia / Nebunia 
Sublacus - oraş din Italia, azi Subiaco 
subsidia (lat.) - ajutoare băneşti, bani de rezervă 
substantia (lat.) - substanţă, materie, (în text) corp 
Summa Astesana (lat.) - lucrare de cazuistică în 8 volume, 
din preajma anului 1317, scrisă de călugărul franciscan 


321 



şi teologul Astesanus <de Ast>, mai cunoscută sub 
numele de Summa de casibus conscientiae. Aici călugărul 
Clemens, naratorul, introduce un anacronism, deoarece 
povestea relatată e dinaintea acestei date 
supra urbem (lat.) - peste oraş 
sursangle (fr. med.) - chingă de şa 
systema (lat.) - alcătuirea, sistemul, ordinea 

Ş 

Şturmi < germ. Sturm - furtună (aici diminutivat); în ori¬ 
ginal Sturmi 


T 

tjost < (fr. med.) joster - confruntare călare, cu lancea (de 
obicei în deschiderea unui turnir) 
tout de meme (fr.) - totuşi 

Tristan le preux, lequel fut ne en tristesse (fr.) - Tristan 
cutezătorul, care fu născut în tristeţe 
tu es mult de pute foi (fr. med.) - tare eşti de rea-credinţă 

V 

valet(e) < lat. vaiere - rămas-bun, rămâneţi cu bine 

vere (lat.) - adevărat 

vestiarius (lat.) - garderobier 

vicedominus (lat.) - viceierarh (din Palatul Papal) 

(la) vive (fr.) - cea vie (aici cu înţelesul „plină de viaţă“) 

Z 

zetas estivalis (lat.) - încăpere răcoroasă folosită vara, una 
dintre cele 12 părţi în care era împărţit un palat italian 
în Evul Mediu 


322 



Notă 

In alcătuirea acestei anexe mi-a fost de folos consultarea 
lucrării de doctorat Thomas Manns Roman „Der Erwâhlle 
Eine Untersuchung zum poetischen Stellenwert von Sprache, 
Zitat und Wortbildung de Carsten Bronsema de la Univer¬ 
sitatea din Osanabriick. Se cuvin, de asemenea, mulţumiri 
Ancăi Crivăţ şi lui Andrei Cornea de la Universitatea din 
Bucureşti, care au avut bunăvoinţa să verifice acurateţea 
explicaţiilor. (I.P.) 




Cuprins 


Prefaţă. Când viaţa e necruţătoare 

şi destinul clement de Ioana Pârvulescu. 5 

Cine trage clopotele? . 21 

Grimald şi Baduhenna. 29 

Copiii. 35 

Copiii răi . 49 

Domnul Eisengrein . 57 

Doamna Eisengrein . 66 

Lepădarea. 73 

Cele cinci săbii. 80 

Pescarii din Saint Dunstan. 89 

Sporirea banilor . 104 

întristatul . in 

Pumnul eliberator. 121 

Descoperirea. 128 

Disputa. 134 

Domnul Poitewin. 146 

întâlnirea . 138 

Duelul. 168 

Sărutarea mâinii . 181 

Rugăciunea Sibyllei . 188 

Nunta. 196 

Jeschuta . 201 

Despărţirea. 212 

Piatra. 222 

3 2 5 



























Penitenţa. 231 

Revelaţia. 239 

A doua vizită . 253 

Regăsirea. 267 

Transformarea. 277 

Foarte marele Papă. 282 

Penkhart. 292 

Audienţa. 300 

Anexă . 313